Honore de Balzac — Pielea de sagri

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Pielea de sagri 
La Peau de chagrin, 1830 


CUPRINS: 

I. TALISMANUL. 

II. FEMEIA FĂRĂ INIMĂ. 
III. AGONIA. 

EPILOG. 


Î, 

TALISMANUL. 

Într-o zi, pe la sfârşitul lui octombrie 1828[1], un tânăr 
intra la Palais-Royal[2] în momentul când se deschideau 
sălile de joc, conform legii ce oblădueşte o patimă de pe 
urma căreia se storc atâtea impozite. Fără a sta pe gânduri, 
apucă pe scara ce ducea la tripoul cu numărul 36. 

— Domnule, pălăria dumneavoastră, vă rog! Îi strigă cu o 
voce seacă şi răstită un bătrânel palid, ghemuit în umbră, la 
garderobă, şi care se ridică repede, arătând o faţă potrivită 
în totul cu făptura sa mârşavă. 

De îndată ce păşeşti într-o casă de joc, legea începe prin a 
te despuia mai întâi de pălărie. Să fie oare, o parabolă 
evanghelică şi providenţială? Nu-i mai degrabă un mod dea 
încheia un contract drăcesc cu dumneata, cerându-ţi un 
zălog oarecare? Este cumva un mijloc de a te obliga să 
păstrezi o atitudine respectuoasă faţă de cei care au să-ţi 
câştige banii? Ori poate poliţia, pitită prin toate cotloanele 
sociale, vrea să ştie numele pălărierului dumitale, sau al 
dumitale, în cazul când l-ai avea înscris pe căptuşeală? Sau, 
în sfârşit, pentru a-ţi lua măsura craniului şi a întocmi o 
statistică instructivă despre capacitatea cerebrală a 


jucătorilor? Asupra acestui punct, administraţia păstrează o 
tăcere desăvârşită. Dar, e destul să fi făcut un singur pas 
spre masa verde pentru ca pălăria să nu-ţi mai aparţină, 
aşa cum nici dumneata însuţi nu-ţi mai aparţii: eşti pus la 
joc, dumneata, averea dumitale, pălăria, bastonul şi 
paltonul dumitale. La plecare, JOCUL îţi va demonstra, 
printr-o crudă ironie tradusă în fapt, că ţi-a mai lăsat ceva, 
din moment ce ţi se dau înapoi unele lucruri. Dacă ai avut 
însă o pălărie nouă, vei constata, pe pielea dumitale că 
trebuie să-ţi faci un costum de jucător. 

Mirarea manifestată de tânăr când primi o fişă numerotată 
în schimbul pălăriei lui, ale cărei margini erau din fericire 
puţin cam roase, dovedea cu prisosinţă că el avea un suflet 
nevinovat încă. Bătrânelul, mistuit desigur din fragedă 
tinereţe de văpaia plăcerilor vieţii de jucător, îi aruncă o 
privire mohorâtă şi fără căldură, în care un filosof ar fi 
văzut mizeriile spitalului, vagabondările oamenilor ruinaţi, 
procesele verbale a sumedenie de asfixii, condamnări la 
muncă silnică pe viaţă, surghiunuri în Guazacoalco. Omul 
acesta a cărui faţă albă, suptă, arăta că nu cunoştea altă 
hrană decât ciorbele vâscoase ale lui Darcet[3], constituia 
imaginea gălbejită a patimii redusă la cea mai simplă 
expresie a ei. În zbârciturile lui se citeau urme de vechi 
torturi, şi probabil că îşi juca toată leafa nenorocită chiar în 
ziua când o primea. Întocmai ca gloabele asupra cărora 
loviturile de bici nu mai au nici un efect, nimic nu mai era în 
stare să-l facă să tresară; surdele gemete ale jucătorilor 
care ieşeau ruinaţi, blestemele lor mute, privirile lor 
năucite îl lăsau totdeauna rece. Era jocul încarnat. Dacă 
tânărul s-ar fi uitat mai cu luare aminte la acest jalnic 
cerber[4], poate că şi-ar fi spus; „În inima asta nu se mai 
află decât o pereche de cărţi de joc!” Dar necunoscutul nu 
luă în seamă această pildă vie pe care fără îndoială 
providenţa o aşezase acolo, după cum tot ea a lăsat de 
strajă dezgustul la poarta fiecărui loc de pierzanie. El 
pătrunse cu îndrăzneală în sala unde sunetul aurului 


exercita o orbitoare putere de fascinaţie asupra simţurilor 
întărâtate de lăcomie. Acest tânăr era pesemne împins 
acolo de cea mai logică dintre elocventele fraze ale lui Jean- 
Jacques Rousseau, şi al cărei trist înţeles sună cam aşa: 
„Da, admit ca un om să se ducă la joc, însă tocmai atunci 
când între el şi moarte nu mai vede altceva decât ultima lui 
para.” 

Seara, în casele de joc nu stăruie decât o poezie vulgară, 
dar al cărei efect e asigurat, ca şi acela al unei drame 
sângeroase. Sălile sunt ticsite de spectatori şi de jucători, 
de bătrâni scăpătaţi care se târăsc până aici ca să se 
încălzească, de chipuri frământate, de orgii începute cu vin 
şi pe cale de a se sfârşi în Sena. Cu toate că patima e 
prezentă peste tot, numărul prea mare de actori te 
împiedică să priveşti în faţă demonul jocului. Seara de joc 
pare un adevărat fragment de „tutti” în care trupa întreagă 
ţipă, în care fiecare instrument al orchestrei îşi modulează 
fraza lui. Puteţi vedea acolo mulţi oameni respectabili veniţi 
să caute distracţii şi plătindu-le cum ar plăti plăcerea unui 
spectacol, a unei mese bune, sau aşa cum s-ar duce într-o 
mansardă să cumpere cu un preţ ieftin regrete usturătoare, 
pentru trei luni de zile. Vă daţi însă seama cât delir şi câtă 
îndârjire trebuie să fie în sufletul unui om care aşteaptă cu 
nerăbdare deschiderea unui tripou? 

Între jucătorul de dimineaţa şi jucătorul de seara, există 
aceeaşi deosebire ca între un soţ nepăsător şi un 
îndrăgostit ce tremură sub fereastra iubitei lui. Abia spre 
dimineaţă îşi fac apariţia patima fremătătoare şi nevoia în 
toată groaznica ei realitate. Dar numai seara veţi putea 
admira un jucător adevărat, un jucător care a uitat să mai 
mănânce să doarmă, să trăiască, să gândească, atât de mult 
îl sfâşie biciul patimii, atât de tare îl furnică, îl chinuie 
mâncărimea unei lovituri de trente-et-quarante[5]. În 
această oră blestemată veţi întâlni ochi al căror calm te 
îngrozeşte, chipuri ce te fascinează, priviri ce întorc cărţile 
cu o expresie mistuitoare. De aceea, casele de joc nu par 


sublime decât la deschiderea şedinţelor lor. Dacă Spania 
are luptele ei de tauri, dacă Roma şi-a avut gladiatorii[6] ei, 
Parisul se mândreşte cu al său Palais-Royal, ale cărui rulete 
aţâţătoare îţi dau plăcutul prilej de a vedea cum curge 
sângele în valuri fără primejdia ca picioarele celor din sală 
să alunece vreodată din pricina asta. Încercaţi să aruncaţi o 
privire furişă asupra acestei arene, intraţi! Ce goliciune! Pe 
pereţii acoperiţi cu un tapet soios până la înălţimea omului, 
nu se vede nici o imagine care să încânte sufletul. Nu se 
găseşte nici măcar un cui pentru a uşura sinuciderea. 
Pardoseala e tocită, murdară. O masă lunguiaţă ocupă 
mijlocul sălii. Simplitatea scaunelor de paie îngrămădite în 
jurul postavului ros de şuvoaiele de aur trădează o ciudată 
nepăsare faţă de lux la nişte oameni care se duc să piară 
acolo pentru bogăţie şi lux. Această antiteză omenească 
iese la iveală ori de câte ori sufletul reacţionează puternic 
asupra lui însuşi. Îndrăgostitul vrea să-şi îmbrace amanta în 
mătase, s-o înfăşoare în stofe moi din Orient, dar de cele 
mai multe ori o posedă pe o laviţă. Ambiţiosul se visează în 
culmea puterii, dar se bălăceşte în noroiul servilismului. 
Negustorul lâncezeşte în fundul unei dughene umede şi 
nesănătoase, clădind un palat din care fiul său, moştenitor 
precoce, va fi izgonit de licitaţia pusă la cale de ceilalţi fraţi. 
În fine, există oare ceva mai dezgustător ca o casă de 
plăceri? Bizară problemă! Veşnic în opoziţie cu el însuşi, 
înşelându-şi speranţele prin nefericirile prezente, iar 
nefericirile printr-un viitor ce nu-i aparţine, omul imprimă 
tuturor actelor sale caracterul nestatorniciei şi al 
slăbiciunii. Aici, pe pământ, nimic nu e desăvârşit afară de 
nenorocire. 

În clipa când tânărul intră, în salon se aflau câţiva jucători 
veniţi înaintea lui. Trei bătrâni cu capetele pleşuve şedeau 
nepăsători în jurul mesei verzi; feţele lor de ipsos, 
nemişcate ca ale diplomaților, arătau nişte suflete obosite, 
nişte inimi care se dezvăţaseră de mult să mai bată, chiar 
de-ar fi pus la joc întreaga avere nedotală a soţiei. Un 


italian tânăr, cu părul negru, cu faţa măslinie, sta liniştit, cu 
coatele proptite pe un capăt al mesei şi părea că ascultă 
presimţirile acelea tainice care-l îndeamnă în chip fatal pe 
orice jucător: „Da! 

— Nu!, Capul lui meridional iradia numai aur şi foc. Şapte 
sau opt spectatori, în picioare, aşezaţi în aşa fel încât 
formau o galerie, aşteptau scenele pe care le pregăteau 
parcă anume pentru ei: roata norocului, măştile actorilor, 
alunecarea banilor şi a lopeţilor. Oamenii aceştia fără nici o 
treabă, stăteau acolo, tăcuţi, neclintiţi, numai ochi şi urechi, 
aşa cum stă poporul în Place de la Greve[7] când călăul mai 
retează câte un cap. Un bărbat înalt, slab, cu o haină 
jerpelită, ţinea într-o mână un registru, iar în cealaltă un ac 
pentru a însemna mizele de pe roşu sau de pe negru. 
Acesta era unul dintre acei Tantali modernil[8] care trăiesc 
alături de toate plăcerile secolului lor, unul dintre acei avari 
fără comoară care joacă pe mize închipuite: un fel de nebun 
lucid care încerca să-şi uite mizeria mângâind o himeră, sau 
care mânuia în sfârşit viciul şi primejdia întocmai cum 
mânuiesc preoţii tineri împărtăşania când rostesc liturghia. 
În faţa celui care ţinea banca, unul sau doi din acei 
speculatori şireţi către cunosc bine oscilaţiile jocului, 
aidoma foştilor osândiţi ce nu se mai tem de galere, 
veniseră acolo să-şi încerce de trei ori norocul şi să-şi 
încaseze imediat câştigul din care probabil că trăiau. Doi 
valeţi bătrâni se plimbau agale prin sală, cu braţele 
încrucişate, şi din când în când priveau pe fereastră, în 
grădină, de parcă ar arăta trecătorilor ca o firmă, chipurile 
lor şterse. În clipa când tânărul deschise uşa, crupierul şi 
bancherul tocmai aruncau asupra jucătorilor acea privire 
absentă care sugrumă şi strigau cu o voce subţire: „Faceţi 
jocul!” Tăcerea deveni oarecum mai adâncă şi toate 
capetele se întoarseră spre noul sosit, mai mult de 
curiozitate. Dar, ceva nemaipomenit! Bătrânii aceia istoviţi, 
slujbaşi împietriţi, spectatorii, ba până şi înfocatul italian, 
toţi, văzându-l pe necunoscut, fură zguduiţi de nu ştiu ce 


fior îngrozitor. Ar trebui ca cineva să fie cu totul nenorocit 
spre a stârni mila, prea slab ca să trezească o simpatie, sau 
să aibă o înfăţişare de-a dreptul sinistră pentru a face să 
freamăte inimile în această sală unde durerile sunt silite să 
rămână mute, unde mizeria e veselă şi desperarea 
cuviincioasă! Ei bine, în simţământul nou ce răscoli inimile 
acelea îngheţate era ceva din toate acestea în momentul 
când intră tânărul. Dar, oare, nu s-a întâmplat adesea ca 
până şi inimile călăilor să se înduioşeze în faţa fecioarelor 
ale căror capete blonde trebuiau să fie tăiate la un semn al 
revoluţiei? 

La prima aruncătură de ochi, jucătorii citiră pe faţa 
novicelui un mister îngrozitor: trăsăturile lui tinereşti erau 
înfăşurate într-o graţie înnegurată, privirea-i arăta 
nenumărate încercări neizbutite, mii de speranţe înşelate! 
Sumbra nepăsare a sinuciderii dădea frunţii lui o paloare 
aspră şi bolnăvicioasă, un zâmbet amar îi desena cute 
uşoare la colţurile gurii, întreaga lui fizionomie exprima o 
resemnare ce-ţi făcea rău s-o vezi. În fundul ochilor săi 
împăienjeniţi poate de oboselile plăcerilor, licărea o 
scânteie de geniu. Desfrânarea pusu-şi-a oare pecetea ei 
murdară pe această figură nobilă, altădată curată şi 
înfocată, acum atât de descompusă? Doctorii ar fi atribuit, 
desigur, cearcănele galbene din jurul pleoapelor şi roşeaţa 
ce-i păta obrajii unor răni ale inimii sau pieptului, pe când 
poeţii ar fi vrut să recunoască în aceste senine ravagiile 
ştiinţei, urmele nopţilor petrecute la lumina lămpii de 
studiu. Dar o pasiune mai cumplită ca boala, o boală mai 
nemiloasă decât studiul şi geniul răvăşeau această tânără 
figură, contractau aceşti muşchi plini de vigoare, chinuiau 
această inimă pe care orgiile, studiul şi boala abia 
apucaseră s-o atingă. După cum un criminal celebru e 
întâmpinat cu respect de ceilalţi condamnaţi atunci când 
păşeşte pragul ocnei, tot astfel demonii aceştia cu chip de 
om, cunoscători în ale torturii, salutară în el o durere 
nespusă, o rană adâncă pe care o răscoleau cu privirea, şi 


în maiestatea ironiei lui mute, în eleganța sărăcăcioasă a 
veşmintelor lui, recunoscură pe unul dintre prinții lor. 
Tânărul avea, ce-i drept, un frac bine croit, dar cravata şi 
vesta îi erau încheiate cu prea multă grijă ca să-i poţi 
presupune o cămaşa. Mâinile sale, frumoase ca ale unei 
femei, erau de o curăţenie îndoielnică; mai precis, de două 
zile încoace nu mai purta mănuşi! Dacă însuşi crupierul şi 
valeţii se înfiorară fu din cauză că farmecul inocenţei se mai 
distingea încă în trăsăturile lui subţiri şi gingaşe, în părul 
său blond şi rar, ondulat în chip natural. Figura lui arăta că 
nu avea mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi viciul părea a 
nu o fi atins decât în trecere. Seva proaspătă a tinereţii 
lupta încă din plin cu dezastrele unei porniri neputincioase 
spre desfrâu. Beznele şi lumina, neantul şi existenţa se 
războiau pe chipul lui, producând în acelaşi timp şi graţie şi 
oroare. Tânărul apărea acolo ca un înger fără aripi, ce se 
rătăcise din drum. De aceea, toţi dascălii aceia emeriţi ai 
viciului şi ticăloşiei, asemeni unei baborniţe ştirbe ce se 
simte cuprinsă de milă văzând o fată frumoasă dedându-se 
corupţiei, fură cât pe-aci să-i strige novicelui: „leşi de-aici!” 
dar acesta se îndreptă direct spre masă, se opri lângă ea, în 
picioare, şi aruncă la nimereală pe postavul verde o piesă 
de aur pe care o avea în mână; piesa se rostogoli şi se opri 
pe negru, iar el, ca toate sufletele tari cuprinse de groază 
când sunt sâcâite de nesiguranţă, îşi întoarse privirea spre 
crupier cu o căutătură calmă şi totodată îngrijorată. 
Curiozitatea stârnită de intrarea lui în joc fu atât de mare 
încât bătrânii. Nu mai pontară; în schimb, italianul se agăţă 
cu toată orbirea patimii de o idee ce-i surâse deodată şi 
pontă grămada lui de aur pe cealaltă culoare, în opoziţie cu 
jocul necunoscutului. Bancherul uită să mai rostească 
frazele acelea transformate cu timpul într-un strigăt răguşit 
şi neînțeles: „Faceţi jocul! 

— Jocul e făcut! 

— Nimic nu mai cade!” Crupierul întinse cărţile şi păru că 
urează noroc ultimului venit, fără să se sinchisească de 


pierderea sau câştigul realizat de antreprenorii acestor 
sumbre plăceri. Fiecare spectator voia să vadă în soarta 
acelei piese de aur o dramă, cea din urmă scenă a unei vieţi 
neîntinate; ochii lor, aţintiţi asupra fatidicelor bucăţi de 
carton, scânteiară, dar, deşi se uitau cu toată atenţia când 
la cărţi, când la tânăr, nu putură să observe nici un semn de 
emoție pe fata rece şi resemnată a acestuia. 

— Roşu, cu soţ, câştigă! Anunţă în mod oficial crupierul. 

Un fel de horcăit surd ieşi din pieptul italianului când văzu 
căzând unul câte unul biletele păturite pe care i le arunca 
bancherul. Cât despre tânăr, el nu-şi dădu seama că e 
ruinat decât în clipa când lopăţica se întinse ca să culeagă 
ultimul său napoleon. Fildeşul izbi cu un zgomot sec piesa 
care, iute ca o săgeată, zbură şi se amestecă în movila de 
aur strânsă în faţa casei. Necunoscutul închise o clipă ochii, 
iar buzele i se făcură albe; apoi îşi ridică din nou pleoapele, 
gura îşi recăpătă o roşeaţă de mărgean, luă aerul unui 
englez pentru care viaţa nu mai are nici un mister, şi 
dispăru, fără a cerşi vreo consolare printr-una dintre acele 
priviri sfâşietoare pe care jucătorii desperaţi le aruncă 
deseori celor de faţă. Câte întâmplări se îngrămădesc în 
spaţiul unei secunde şi câte lucruri sunt legate de-o 
aruncătură de zar! 

— Ăsta-i, desigur, ultimul lui cartuş! Zise crupierul 
zâmbind, după o clipă de tăcere, luând piesa de aur şi 
ţinând-o între degetul cel mare şi arătător, în faţa 
publicului. 

— Un descreierat ce se va arunca în apă, răspunse un 
obişnuit al casei, privind în jurul lui, spre jucătorii ce se 
cunoşteau toţi între ei. 

— Mare pagubă! Rosti unul dintre valeţi, luând o priză de 
tabac. 

— Dacă am fi făcut şi noi ca domnul! Se adresă unul dintre 
bătrâni către colegii lui, arătând spre italian. 

Toată lumea se uita la fericitul jucător, care îşi număra 
banii cu mâinile tremurânde. 


— Auzeam parcă un glas, spuse el, care îmi urla în urechi: 
„Jocul va înfrânge desperarea acestui tânăr”. 

— Nu-i un jucător, continuă bancherul; altfel şi-ar fi mizat 
banii în trei părţi, ca să aibă mai mulţi sorţi de câştig. 

Tânărul era să iasă fără să-şi ceară pălăria; dar bătrânul 
dulău, după ce văzuse starea proastă a acelei jerpelituri, i-o 
dădu fără să scoată o vorba; jucătorul înapoie fişa cu o 
mişcare maşinală şi cobori scările fredonând Di tanti 
palpiti[ 9], dar aşa de încet încât abia auzea el însuşi 
fermecătoarea arie. 

Peste câteva clipe ajunse în galeria de colonade de la 
Palais-Royal, înaintă până în strada Saint-Honore, se 
îndreptă spre Tuileries şi străbătu grădina cu paşi 
nehotărâţi. Păşea ca prin mijlocul unui pustiu, înghiontit de 
oameni pe care nu-i vedea, urmărit în larma mulţimii de o 
singură voce; a morţii; în sfârşit, adâncit într-o meditaţie 
moleşitoare, asemeni aceleia ce punea stăpânire pe 
osândiţii căraţi, nu demult, cu căruţa, de la Palat la Place de 
la Greve, spre eţafodul înroţit de sângele vărsat din belşug 
începând din anul 179310. 

Sinuciderea are în ea ceva măreț şi groaznic. Prăbuşirile 
unei gloate omeneşti nu sunt primejdioase: ele sunt ca ale 
copiilor, care cad prea de jos pentru a se vătăma; dar ca un 
om mare să fie zdrobit, el trebuie să cadă de sus de tot, 
trebuie să se fi ridicat până la ceruri, să fi întrezărit un 
paradis inaccesibil. Cumplite trebuie să fie vijeliile care-i 
silesc să caute pacea sufletului în gura unui revolver. Câte 
talente tinere nu se sting şi nu pier stinghere, prin 
mansarde, fără nici un prieten, fără nici o femeie care să le 
aducă o alinare, în mijlocul unui milion de oameni, în 
prezenţa unei mulţimi îmbuibate de aur, dar cuprinsă de 
urât! Dacă le gândeşti la toate acestea, sinuciderea capătă 
proporţii uriaşe! De la vajnica speranţă cu care vine un 
tânăr la Paris, până la o moarte voită, numai Dumnezeu ştie 
câte concepţii se ciocnesc între ele, câte vise părăsite, câte 
disperări şi strigăte înăbuşite, câte lupte zadarnice şi 


capodopere părăsite în drum. Orice sinucidere e un poem 
sublim de melancolie. Nicăieri nu veţi găsi plutind pe 
oceanul literaturii, o carte ce-ar putea întrece în 
profunzime această informaţie: „leri la ora patru, o femeie 
tânără s-a aruncat în Sena de pe Pont-des-Arts” 

În faţa acestui laconism parizian totul păleşte: dramele de 
pe scenă, romanele, chiar şi acest străvechi frontispiciu: 
Tânguirile gloriosului rege al Kaernavanului, întemnițat de 
copiii săi, ultimul fragment al unei cărţi pierdute, a cărei 
lectură îl făcea să plângă până şi pe acel Sterne[11] care el 
însuşi îşi părăsise nevasta şi copiii. 

Necunoscutul nostru fu năpădit de mii de gânduri 
asemănătoare ce treceau ca nişte limbi de foc prin sufletul 
lui, aşa cum zboară drapelele zdrenţuite în iureşul unei 
bătălii. lar dacă îşi lepăda o clipă povara inteligenţei şi a 
amintirilor, pentru a se opri în faţa unor flori cu vârfurile 
legănate încet de zefir printre valurile de verdeață, era 
cuprins îndată de o răbufnire a vieţii ce se răzvrătea încă 
sub apăsătoarea idee a sinuciderii, şi atunci îşi ridica ochii 
spre cer: dar şi acolo, norii plumburii, rafalele de vânt 
încărcate de tristeţe, o atmosferă grea îl sfătuiau şi ele să 
moară. Apucă spre Pont-Royal, gândindu-se la fanteziile din 
ultimele momente ale diverşilor lui predecesori. Îi venea să 
zâmbească aducându-şi aminte că lordul Castlereagh[12] 
înainte de a-şi tăia beregata îşi satisfăcuse cea mai umilă 
dintre necesităţile trupeşti, iar academicianul Auger[13] îşi 
căutase tabachera pentru a priza pe când se îndrepta spre 
moarte. Analiza toate aceste ciudăţenii şi discuta cu el 
însuşi, când, lipindu-se de parapetul podului ca să-i facă loc 
unui hamal ce venea dinspre Hale şi care-i prăfui puţin 
mâneca hainei, se pomeni scuturându-şi-o cu îngrijire. 
Ajuns în punctul cel mai înalt al podului, privi apa cu o 
căutătură înfiorătoare. 

— Proastă vreme ca să te îneci, îi spuse rânjind o bătrână 
îmbrăcată în zdrenţe. Murdară şi rece mai e şi Sena asta! 


El răspunse printr-un zâmbet plin de naivitate, ce trăda 
ameţeala curajului său; dar se înfioră deodată văzând de 
departe, la debarcaderul de la Tuileries, baraca deasupra 
căreia se afla o placarda pe care erau scrise cu litere de o 
şchioapă aceste cuvinte: AJUTOARE PENTRU ASFIXIAŢI. 
Parcă-l şi văzu pe jupân Dacheux, înarmat cu dragostea lui 
de oameni, apucând şi trăgând vâslele acelea pline de 
virtute cate sparg ţeasta înecaţilor când au nenorocul să se 
ridice la suprafaţa apei; îl zări ca prin ceaţă asmuţind 
curioşii, căutând un doctor, pregătind fumigaţii; citi jelaniile 
gazetarilor scrise între desfătările unui ospăț şi surâsul unei 
dansatoare; auzi sunetul banilor numărați barcagiilor, 
pentru capul său, de prefectul de poliţie. Mort, era prețuit 
la cincizeci de franci; viu însă, nu era decât un om de talent, 
fără protectori, fără prieteni, fără un acoperiş, fără o saltea 
măcar, un adevărat zero social, de nici un folos statului, 
care nici nu se sinchisea de el. O moarte în plină zi i se păru 
dezgustătoare, astfel că se hotări să moară în timpul nopţii, 
pentru a nu oferi acestei societăţi, care nesocotea măreţia 
vieţii lui, decât un cadavru fără identitate. Îşi urmă deci 
drumul, îndreptându-se spre cheiul Voltaire, cu mersul unui 
om fără nici o treaba, ce caută să-şi omoare vremea. Când 
cobori treptele da la capătul podului, la colţul cheiului, 
cărţile vechi întinse pe parapet îi atraseră dintr-odată 
atenţia; nu lipsi mult, ca să cumpere câteva. Prinse a zâmbi, 
îşi anină din nou filosofic mâinile de buzunarele vestei, şi 
tocmai se pregătea să-şi reia acea înfăţişare nepăsătoare, 
plină de un rece dispreţ, când auzi cu mirare câteva piese 
răsunând într-un mod de-a dreptul fantastic în fundul 
buzunarului său. Un surâs de nădejde îi lumină toate 
trăsăturile chipului, alunecă de pe buze pe faţă, pe frunte, 
făcând să-i strălucească de bucurie ochii şi obrajii 
întunecaţi. Scânteia asta de fericire semăna cu dungile 
acelea de jar ce apar şi dispar de-a lungul rămăşiţelor unei 
hârtii mistuite de flăcări; dar faţa lui avu soarta cenuşii 
negre, se întrista din nou când necunoscutul, scoțând cu 


nerăbdare mâna din buzunar, nu zări decât trei băncuţe 
mari şi late de câte circi centime. 

— Ah, domnişorule, la carita! La carita! Catarina! 14 Un 
bănuţ pentru pâine! 

Un pui de coşar, a cărui figură rotundă era toată neagră, 
cu trupul murdar de funingine, cu hainele zdrenţuite, 
întinse mâna spre omul nostru ca să-i smulgă ultimii bani. 

La doi paşi de micul savoiard[15], un cerşetor bătrân, 
bolnav, cu o înfăţişare jalnică, înfăşurat ca vai de lume într- 
un aşternut ciuruit, i se adresă cu o voce groasa, înăbuşită: 

— Domnule, daţi-mi ce vă lasă inima, am să mă rog lui 
Dumnezeu pentru dumneavoastră. 

Dar când tânărul îşi întoarse faţa spre bătrân, acesta tăcu 
deodată şi nu mai ceru nimic, recunoscând, pesemne, pe 
chipul lui funebru pecetea unei mizerii mai mari decât a sa. 

— La carita! La carita! 

Necunoscutul aruncă banii săi copilului şi bătrânului acela 
sărman, apoi trecu pe partea cealaltă, mergând în direcţia 
caselor, deoarece nu mai putea suporta priveliştea 
chinuitoare a Senei. 

— Ne vom ruga lui Dumnezeu să vă dea zile multe! Auzi în 
urma lui glasul celor doi cerşetori. 

În dreptul tarabei unui negustor de stampe, acest om 
aproape mort, întâlni o femele tânără ce cobora dintr-un 
echipaj strălucitor. Admiră cu o adâncă plăcere fiinţa asta 
fermecătoare, al cărui chip alb era frumos încadrat în 
atlazul unei pălării elegante. Fu vrăjit de talia ei zveltă, de 
mişcările ei armonioase. Rochia, uşor ridicată de scara 
trăsurii, lăsa să i se vadă un picior ale cărui linii gingaşe 
erau conturate de un ciorap alb şi bine întins. Tânăra 
femeie intră în magazin, de unde cumpără câteva albumuri 
şi colecţii de litografii, plătindu-le cu mai multe piese de aur 
ce sclipiră şi zornăiră pe tejghea. Tânărul, dând impresia că 
se oprise în pragul uşii ca să se uite la gravurile expuse în 
vitrină, aruncă iute frumoasei necunoscute ocheada cea mai 
pătrunzătoare ce-o poate arunca un bărbat, primind în 


schimb una dintre acele priviri scurte şi nepăsătoare 
zvârlite la întâmplare trecătorilor. Era, din partea lui, un 
adio pe care şi-l lua de la dragoste, de la femeie! Dar 
această ultimă şi puternică interogare nu fu înţeleasă, nu 
răscoli inima aceea de femeie uşuratică, n-o făcu să 
roşească, n-o îndemnă să-şi plece ochii. Ce putea să 
însemne aşa ceva pentru ea? Desigur o admiraţie mai mult, 
stârnirea unei dorinţe care, seara, o va face să-şi spună 
aceste culci cuvinte: „Eram bine azi”. Tânărul trecu repede 
la alt geam şi nu-şi mai întoarse capul când necunoscuta se 
urcă din nou în trăsură. Caii porniră, această ultimă 
imagine a luxului şi a eleganţei dispăru, aşa cum avea să 
dispară şi viaţa lui. Mergea cu paşi trişti de-a lungul 
magazinelor, privind fără prea mult interes mărfurile 
expuse. Când se sfârşi şirul de prăvălii, îşi îndreptă ochii 
spre Luvrul16], spre Institut[17], spre turnurile catedralei 
Notre-Dame şi ale Palatului de Justiţie, spre Pont-des-Arts. 
Toate aceste monumente păreau a căpăta o înfăţişare tristă, 
reflectând nuanțele mohorâte de pe cerul al e cărui lumini 
rare dădeau un aer ameninţător Parisului, care, întocmai ca 
o femeie frumoasă, e supus adesea unor ciudate capricii de 
urâţenie şi splendoare. Natura conspira astfel şi ea ca să-l 
afunde pe muribund într-un extaz dureros. Pradă acelei 
puteri duşmănoase a cărei acţiune nimicitoare îşi găseşte 
un adevărat vehicul în fluidul care circulă prin nervii noştri, 
el simţea cum organismul său se apropie încetul cu încetul 
de fenomenele fluidităţii. Chinurile acestei agonii îi 
imprimau o mişcare asemănătoare cu aceea a valurilor şi-l 
făceau să vadă clădirile şi oamenii ca printr-o negură în 
care totul se clătina. Voi să se sustragă furnicărilor pe care 
le produceau asupra sufletului său reacţiunile naturii fizice 
şi se îndreptă spre un magazin de antichităţi cu gândul de 
a-şi întări simţirile cu o hrană nouă sau de a aştepta acolo 
până se va face noapte, alegând diferite obiecte de artă. La 
drept vorbind, făcea asta mai mult ca să capete curaj şi să 
ceară un coniac, întocmai ca osândiţii care se tem că îşi vor 


pierde forţele în drumul spre eşafod; dar conştiinţa morţii 
apropiate dădu pentru o clipă tânărului îndrăzneala unei 
ducese care are doi amanți, şi intră la negustorul de rarităţi 
cu un aer liniştit, lăsând să-i fluture pe buze un zâmbet 
încremenit, ca al unui beţiv. Nu era la drept vorbind beat de 
viaţă, sau mai bine zis de moarte? Curând însă fu din nou 
cuprins de amețeli şi începu să vadă toate lucrurile învăluite 
în culori ciudate, sau însufleţite de o mişcare uşoară a cărei 
cauză se afla desigur în circulaţia neregulată a sângelui 
său, aici spumegând ca o cascadă, aici potolit şi searbăd ca 
apa călduţă. Ceru cu simplitate îngăduinţa de a vizita toate 
sălile magazinului spre a vedea dacă nu găseşte niscaiva 
lucruri rare ce l-ar putea interesa. Un băiat cu faţa rumenă 
şi grasă, cu părul roşcat şi cu o caschetă de lutru pe cap, 
încredinţă supravegherea prăvăliei unei ţărance bătrâne, 
un fel de Caliban[18] femelă, ce lustruia o sobă ale cărei 
minunăţii se datorau geniului lui Bernard Palissy[19], apoi îi 
spuse străinului cu un aer nepăsător: 

— Poftiţi, domnule, poftiţi! Jos n-avem decât lucruri destul 
de comune; dar dacă vreţi să vă daţi osteneala de a urca la 
etajul întâi, aş putea să vă arăt nişte admiraţiile mumii 
aduse de la Cairo, mai multe vase încrustate, câteva 
abanosuri sculptate. Renaissance[20] veritabile, sosite de 
curând şi care sunt de toată frumuseţea. 

În groaznica situaţie în care se găsea necunoscutul, 
limbuţia asta de cicerone[21], frazele astea atât de 
neghioabe, negustoreşti, fură pentru el ca sâcâielile 
meschine cu care spiritele înguste asasinează pe un om de 
geniu. Hotărât să-şi ducă până la capăt crucea, el dădea a 
înţelege că-şi ascultă cu luare-aminte însoţitorul, şi îi 
răspundea cu gesturi sau cu monosilabe; dar, pe nesimţite, 
izbuti să-şi cucerească dreptul la tăcere şi putu să se 
adâncească nestingherit, în ultimele lui meditații. Acestea 
fură cumplite. Era poet, şi sufletul său descoperi pe 
negândite o hrană imensă: avea să vadă cu anticipație 
osemintele a douăzeci de lumi deodată. 


La prima ochire, încăperile magazinului îi oferiră 
priveliştea unei mari dezordini, în care toate creaţiile ieşite 
din mâna omului sau a lui Dumnezeu stăteau îngrămădite 
una peste alta. Crocodili, maimuțe şi boa împăiaţi rânjeau în 
faţa unor vitralii de biserică, păreau că vor să-şi înfigă colții 
în statui, să alerge după mobilele lăcuite sau să se caţere pe 
candelabre. Alături de un sfinx dedicat lui Sesostris[22] se 
afla un vas de Sctvres[23], pe care doamna Jacolot pictase 
un Napoleon. Întâmplări de la începutul lumii şi evenimente 
din ajun se împerecheau într-o naivitate grotescă. O frigare 
era aşezată pe un chivot, o sabie republicană stătea lângă o 
halebardă medievală. Doamna du Barry[24], înfăţişată într- 
un pastel de Latour[25], cu o stea deasupra capului, goală, 
dar învăluită de un nor, părea să contemple cu o poftă 
teribilă un ciubuc indian, încercând să ghicească rostul 
spiralelor ce şerpuiau spre ea. Unelte ale morţii, pumnale, 
pistoale curioase, arme cu secret erau aruncate de-a valma 
cu unelte ale vieţii: castroane de porțelan, farfurii de 
Saxa[26], ceşti orientale aduse din China, solniţe antice, 
bomboniere feudale. O corabie de fildeş plutea cu pânzele 
întinse pe spinarea încremenită a unei broaşte țestoase. O 
maşină pneumatică părea că astupă cu totul vederea 
împăratului August, care stătea nemişcat şi maiestuos. Mai 
multe portrete de consilieri municipali francezi, de 
burgmesteri olandezi, nesimţitori, aşa cum fuseseră şi în 
viaţa lor, se ridicau deasupra acestui haos de antichităţi, 
dominându-le, cu priviri serbede şi reci. Se părea că toate 
ţările de pe faţa pământului îşi trimiseseră acolo câte o 
fărâmă din iscusinţa lor, câte o mărturie despre artele lor. 
Era ca un fel de gunoi filosofic din care nu lipsea nimic, nici 
luleaua sălbaticului, nici papucul verde aurit al seraiului, 
nici iataganul maurului, nici idolii tătarilor. Se aflau acolo 
până şi tabachera soldatului, şi artoforul preotului[27], şi 
penele tronului. Aceste tablouri monstruoase erau supuse 
la mii de accidente luminoase datorită bizareriei a o 
mulţime de reflectări ce se încrucişau în vălmăşagul 


nuanţelor, în ciocnirea bruscă dintre umbre şi lumini. 
Urechea părea că aude tot felul de ţipete sfâşiate, spiritul 
părea că întâlneşte drame încă neîncheiate, ochiul părea ca 
zăreşte sclipiri neascunse pe de-a întregul. În sfârşit, un 
praf îndărătnic îşi aruncase vălul uşor deasupra tuturor 
acestor obiecte, ale căror colţuri multiplicate şi întortocheri 
nenumărate produceau efectele cele mai pitoreşti. 

Necunoscutul asemănă la început cele trei săli înţesate de 
urme de civilizaţie, de ritualuri, de zeități, de capodopere, 
de obiecte regeşti, de desfrâu, înţelepciune şi nebunie, unei 
oglinzi cu o mulţime de feţe, reprezentând fiecare câte o 
lume deosebită. După impresia aceasta tulbure, el voi să 
cunoască şi desfătările; dar pe măsură ce privea, cugeta, 
visa, fu cuprins de nişte friguri puternice, datorite probabil 
foamei care mugea în măruntaiele lui. Prezenţa atâtor 
existenţe naţionale sau individuale, dovedite de aceste 
mărturii omeneşti ce le supravieţuiau, sfârşi prin a amorţi 
cu totul simţurile tânărului: dorinţa care-l împinse în 
prăvălie fu împlinită: el se desprinse de viaţa reală, se înălţă 
treaptă cu treaptă spre o lume ideală, pătrunse în palatele 
fermecate ale extazului, unde universul îi apăru în 
fărâmituri şi în linii de foc, aşa cum odinioară în faţa ochilor 
ştiutului loan din Patmos apăruse viitorul învăluit în trâmbe 
de flăcări. 

O sumedenie de chipuri îndurerate, gingaşe sau 
îngrozitoare, întunecate sau luminoase, depărtate sau 
apropiate, se ridicară cu grămada, cu miriadele, cu 
generaţiile. Egiptul, ţeapăn, misterios, se înălţă din 
nisipurile lui sub forma unei mumii înfăşurate în fâşii negre 
de pânză; apoi faraonii, care îngropau popoare ca să-şi 
construiască un mormânt, apoi Moise, evreii, deşertul; 
întrevăzu o întreagă lume antică şi solemnă. Fragedă şi 
suavă, o statuie de marmură aşezată pe o coloană în spirală 
şi strălucind de albeaţă îi vorbi despre miturile voluptuoase 
ale Greciei şi Ioniei. Ah, cine n-ar fi zâmbit ca el, în faţa 
acelei fecioare oacheşe dansând pe fondul roşu al argilei 


unui vas etrusc, la picioarele zeului Priap, pe care-l 
proslăvea cu bucurie? În faţa ei o regină latină îşi mângâia 
cu dragoste himera sa! Toate capriciile Romei imperiale 
respirau acolo, dând la iveală baia, alcovul, sulemeneala 
unei Julii lenevoase, aşteptându-şi visătoare Tibulul[28]. 
Înzestrat cu puterea talismanelor arabe, bustul lui 
Cicero[29] evoca amintirile Romei libere şi îi desfăşura prin 
faţa ochilor paginile lui Tit-Liviu[30]. Tânărul contemplă 
acel Senatus populusque romanus[31]: consulul, 

lictorii[ 32], togile nibe tivite cu purpură, luptele din 
Forum[33], poporul întărâtat, toate defilau încet pe 
dinaintea lui ca făpturile înceţoşate care-ţi apar într-un vis. 
În sfârşit, deasupra acestor imagini apărea Roma creştină. 
Într-o pictură se deschideau cerurile, şi o vedea acolo pe 
Fecioara Maria înconjurată de un nimb de aur, în mijlocul 
îngerilor, întunecând gloria soarelui şi ascultând vaietele 
mulţimii de nenorociţi cărora această nouă Evă le surâdea 
cu un zâmbet blând. Atingând un mozaic făcut din diferite 
lave ale Etnei şi Vezuviului, sufletul lui îşi luă zborul spre 
calda şi înflăcărata Italie: era martorul orgiilor familiei 
Borgia[34], străbătea Abruzzii[ 35], năzuia spre amorurile 
italiene, se pasiona pentru chipurile albe cu ochii mari şi 
negri. Când zări un pumnal din evul mediu, al cărui mâner 
era lucrat tot atât de fin ca şi o dantelă şi pe care petele de 
rugină semănau cu nişte picături de sânge, se înfioră 
gândindu-se la dramele nocturne pecetluite de sabia 
nemiloasă a unui soţ. 

India şi religiile ei erau întrupate într-un idol de porțelan 
cu o pălărie ascuţită cu borul ridicat, gătit cu clopoței şi 
înveşmântat în aur şi mătase. Alături de această pocitanie, o 
împletitură, tot atât de frumoasă ca şi baiadera ce se 
înfăşurase în ea, răspândea încă miresme de santal[ 36]. Un 
monstru japonez, cu ochii daţi peste cap, cu gura strâmbă, 
cu membrele răsucite, îţi răscolea sufletul prin plăsmuirile 
unui popor care, obosit de o frumuseţe mereu aceeaşi, 
găseşte o nespusă plăcere în făurirea urâţeniilor. O solniţă 


ieşită din atelierele lui Benvenuto Cellini[37] îl transportă în 
inima Renaşterii, în vremea când artele şi destrăbălarea 
erau în plină înflorire, când suveranii se desfătau la 
spectacolul torturilor, când marii prelați, culcaţi în braţele 
curtezanelor, decretau castitatea pentru preoţii de rând. 
Văzu cuceririle lui Alexandru într-o camee, masacrele lui 
Pizaro într-o archebuză[38] cu fitil şi războaiele religioase, 
atât de înverşunate, de furioase şi de crude, în fundul unui 
coif. Apoi dintr-o armură de Milano, admirabil încrustată cu 
fire de aur şi bine poleită, sub viziera căreia străluceau încă 
ochii unui paladin[39], răsăriră zâmbitoarele imagini ale 
cavalerismului. 

Oceanul acesta de mobile, de născociri, de veşminte, de 
opere de artă, de vestigii, era pentru el ca o poemă fără 
sfârşit. Forme, culori, gânduri, totul retrăia acolo; dar nimic 
deplin nu se oferea sufletului. Poetul trebuia să completeze 
schiţele marelui pictor ce alcătuise această imensă paletă 
pe care nenumăratele episoade ale vieţii omeneşti fuseseră 
aruncate din plin şi cu dispreţ. Aşa că după ce cucerise 
lumea, după ce contemplase ţări, evuri, dinastii, tânărul se 
întoarse la existentele individuale. Se personifică din nou, 
oprindu-se la amănunte, respingând viaţa naţiunilor, ca 
prea copleşitoare pentru un singur om. 

Colo, dormea un copil de ceară, salvat din cabinetul lui 
Ruysch[40], şi făptura aceasta plină de gingăşie îi aminti 
bucuriile propriei lui copilării. În faţa magicei apariţii a unei 
cingători virginale, purtată cândva de o fecioară din Tahiti, 
imaginaţia lui înfierbântată îi înfăţişă viaţa simplă a naturii, 
casta goliciune a adevăratei pudori, deliciile leneviei atât de 
fireşti omului, tot destinul acela potolit de pe malul unui 
pârău răcoros susurând încet, lângă un banan ce-şi dăruia 
mana gustoasă, fără muncă. Dar, numaidecât după aceea, 
deveni corsar şi se înveşmântă în apriga poezie a lui 
Lara[41], întărâtat de culorile sidefii ale miilor de scoici, 
îmbătat de vederea madreporilor[42] ce răspândeau izul 
varecilor[43 |], al algelor şi al furtunilor atlantice. Ceva mai 


încolo, admirând miniaturile delicate, arabescurile de azur 
şi de aur ce împodobeau manuscrisul unei vechi cărţi de 
rugăciuni, el uită de marea cea înfuriată. Legănat uşor de 
un gând paşnic, se întorcea din nou la studiu şi la ştiinţă, 
râvnind viaţa tihnită a călugărilor, lipsită de mâhniri, lipsită 
de plăceri, şi se culca în. Fundul unei chilii, contemplând 
prin ferestruica ogivală livezile, pădurile şi viile mănăstirii. 
În faţa unui tablou de Teniers[44], îmbrăca tunica unui 
soldat sau sărăcia unui muncitor; dorea să poarte şapca 
murdară şi afumată a flămânzilor, să joace cărţi cu ei, să se 
îmbete cu bere, şi să facă ocheade unei ţărance dolofane cu 
rotunjimi ispititoare. Dârdâia de frig în faţa unei ierni de 
Mieris[45 ], sau se războia privind o bătălie de Salvator 
Rosa. Mângâia un tomahawk[46] din Illinois şi simţea 
scalpelul unui indian smulgându-i pielea de pe ţeastă. 
Fermecat de vederea unei alăute, o încredința în mâna unei 
castelane, ascultând romanţa ei melodioasă şi declarându-i 
dragostea sa, pe înserat, lângă un cămin gotic, în amurgul 
ce tăinuia o privire de îngăduire. Se agăța de toate 
bucuriile, încerca toate durerile, îşi însuşea toate formulele 
de existenţă, risipindu-şi cu atâta dărnicie viaţa şi 
simţămintele proprii în jurul simulacrelor acestei irealităţi 
plastice şi goale, încât zgomotul paşilor săi îi răsuna în 
suflet ca zvonul îndepărtat al unei alte lumi, aşa cum hăuie 
freamătul Parisului în turnurile de la Notre-Dame. 

Urcând scara interioară ce ducea spre sălile de la primul 
etaj, văzu scuturi juruite, panoplii, tabernacole[47] 
sculptate, figuri de lemn agăţate pe pereţi, sau aşezate pe 
fiecare treapta. Urmărit de formele cele mai stranii, de 
minunate creaţii situate între viaţă şi moarte, el păşea ca în 
încântarea unui vis. Într-un cuvânt, îndoindu-se de propria 
lui existenţă, era, ca şi obiectele acelea ciudate, nici mort pe 
de-a-ntregul, nici pe de-a-ntregul viu. Când intră în sălile 
noi, ziua începea să pălească; dar lumina părea de prisos 
pentru comorile strălucind de aur şi argint ce se aflau 
îngrămădite acolo. Capriciile cele mai costisitoare ale 


risipitorilor decedați prin mansarde după ce stăpâniseră 
milioane întregi, gemeau în acest vast bazar al nebuniei 
omeneşti. O călimară plătită cu o sută de mii de franci şi 
vândută pe cinci franci zăcea lângă un lacăt cu secret al 
cărui preţ ar fi ajuns altădată să fie răscumpărat numai de 
rege. Aici, speţa omenească apărea în tot alaiul mizeriei ei, 
în toată gloria uriaşelor ei deşertăciuni. O masă de abanos, 
care putea fi un adevărat idol pentru orice artist, sculptată 
după desenele lui Jean Goujon[48] şi care costase odinioară 
câţiva ani de muncă, fusese cumpărată poate la preţul 
lemnelor de foc. Cufăraşe foarte scumpe, lucruri delicate 
ieşite parcă din mâini de zâne, erau trântite de-a valma, 
fără nici o consideraţie. 

— Dar aveţi milioane aici! Exclamă tânărul ajungând în 
încăperea ce termina o lungă serie de săli poleite şi 
împodobite cu motive sculpturale create de artişti ai 
secolului trecut. 

— Vreţi să ziceţi miliarde, răspunse băiatul acela grăsuliu. 
Dar asta încă nu-i nimic; urcaţi-vă la etajul trei, şi să vedeţi 
acolo ce-i! 

Necunoscutul urmă pe însoţitorul lui şi ajunse la a patra 
galerie, unde se perindară pe dinaintea ochilor săi obosiţi 
mai multe tablouri de Poussin, o sublimă statuie de 
Michelangelo[49], câteva peisaje încântătoare de Claude 
Lorrain, un Gerard Dow, care semăna cu o pagină de 
Sterne, pânze de Rembrandt, de Murillo, de Velasquez, 
întunecate sau cu un colorit puternic ca un poem al lordului 
Byron[50]; apoi, basoreliefuri antice, cupe de agată, 
minunate onixuri! În sfârşit, erau atâtea lucrări că ţi se 
făcea lehamite de a mai lucra, atâtea capodopere strânse 
laolaltă, ca te dezgustai de arte şi mai că-ţi pierea orice 
entuziasm. Ajunse în faţa unei Madone de Rafael[51], dar 
era sătul de Rafael. Un portret de Conregio cerşea o 
privire, dar n-o primi. Un nepreţuit vas antic de porfir, ale 
cărui sculpturi circulare reprezentau dintre toate scenele 
romane de dragoste pe cea mai grotescă şi neruşinată, 


deliciul vreunei Corine[52] desigur, abia îi smulse un surâs. 
Tânărul se înăbuşea sub ruinele a cincizeci de secole apuse, 
era bolnav de atâtea cugetări omeneşti, asasinat de lux şi 
de arte, strivit sub povara formelor acelea renăscânde care, 
asemenea unor monştri zămisliţi la picioarele lui de vreun 
geniu rău, îl hărţuia într-o luptă fără de sfârşit. 

Întocmai ca şi capriciile chimiei moderne, care rezumă 
creaţia cu un gaz, sufletul omenesc nu produce oare 
otrăvuri îngrozitoare printr-o rapidă concentrare a 
bucuriilor, a forţelor sau a gândurilor sale? Mulţi oameni nu 
pier, oare, sub fulgerarea vreunui acid moral răspândit 
dintr-odată în făptura lor interioară? 

— Ce se află în cutia aceea? Întrebă ei când ajunse într-un 
cabinet larg, un ultim maldăr de glorii, de străduinţi şi 
ciudăţenii, de bogății printre care arătă cu degetul o lădiţă 
pătrată, făcută din lemn de mahon, atârnată de un cui 
printr-un lanţ de argint. 

— A, cheia o ţine domnul, zise băietanul cu un aer 
misterios. Dar dacă doriţi să vedeţi portretul, aş îndrăzni 
bucuros să anunţ pe domnul. 

— Să îndrăzneşti? Făcu tânărul. Dar ce, stăpânul dumitale 
e prinţ 

— Asta n-aş putea să vă spun, răspunse băiatul. 

Se priviră o clipă, la fel de miraţi şi unul şi celălalt. Luând 
tăcerea necunoscutului drept o dorinţă, vânzătorul îl lăsă 
singur în cabinet. 

— V-aţi afundat vreodată în imensitatea spaţiului şi a 
timpului, citind operele geologice ale lui Cuvier[53]? 
Cuceriţi de geniul său, aţi plutit vreodată deasupra abisului 
nemărginit al trecutului, ca susținuți de mâna vreunui 
vrăjitor? Descoperind bucată cu bucată, din strat în strat, în 
carierele din Montmartre sau în rocile Uralului, acele 
animale ale căror rămăşiţe pietrificate aparţin civilizaţiilor 
antediluviene, sufletul se îngrozeşte întrevăzând miliardele 
de ani, milioanele de popoare pe care slaba memorie 
omenească şi nepieritoarea tradiţie divină le-au dat uitării, 


dar a căror cenuşă, îngrămădită la suprafaţa globului 
nostru, formează scoarţa de pământ groasă de două 
picioare care ne dă pâinea şi florile. Cuvier nu e oare cel 
mai mare poet al secolului nostru? Lordul Byron a reuşit, e 
drept, să reproducă prin cuvinte o parte din frământările 
morale ale omului; dar nemuritorul nostru naturalist a 
reconstituit lumi întregi din câteva oase străvechi, a 
reclădit, asemeni lui Cadmus[54], cetăţi din câţiva dinţi, a 
repopulat mii de păduri cu toate tainele zoologici cu 
ajutorul câtorva bulgări de cărbune, a regăsit hoarde de 
giganţi în piciorul unui mamut. Aceste făpturi se înalţă, 
cresc şi umplu regiuni întregi în armonie cu staturile lor 
colosale. El e un poet al cifrelor, şi e sublim când pune un 
zero lângă un şapte. Ridică vălul zvârlit peste neant fără să 
rostească vorbe de o magie artificială, cercetează o 
frântură de ghips, zăreşte în ea o amprentă şi strigă: 
„Priviţi!” Deodată, pietrele capătă forme de animale, 
moartea se transformă în viaţă, lumea se desfăşoară 
înaintea ochilor. După nenumărate dinastii de creaturi 
gigantice, după specii întregi de peşti şi triburi de moluşte, 
apare în sfârşit speța omenească, rezultatul degenerat al 
unui exemplar grandios - zdrobit poate de însuşi 
Creatorul[55]. Învioraţi de privirea lui retrospectivă, 
oamenii aceştia plăpânzi, născuţi mai ieri, pot să străbată 
haosul, să intoneze un imn fără sfârşit şi să-şi închipuie 
trecutul universului ca un fel de apocalips dezlănţuit 
cândva, în urmă. În faţa acestei cutremurătoare reînvieri 
datorite vocii unui singur om, firimitura de care ne e 
îngăduit să ne bucurăm în acest nesfârşit fără nume, comun 
tuturor sferelor şi pe care noi l-am numit TIMP minutul ăsta 
de viaţă ne umple de milă. Ne întrebăm, aşa striviţi cum 
suntem sub ruinele atâtor universuri, la ce bun toate 
triumfurile, toate duşmăniile, toate iubirile noastre; şi dacă, 
sortiţi să devenim un firişor de praf în viitor, mai face să 
acceptăm osânda de a trăi? Smulşi din prezent, rămânem 


ca morţi până când valetul intră să ne spună: „Doamna 
contesă a răspuns că aşteaptă pe domnul”. 

Minunăţiile care-l făcură pe tânărul nostru să vadă 
întreaga creaţiune cunoscută îi furişară în suflet 
descurajarea aceea morală care-l cuprinde pe filosof în faţa 
perspectivei ştiinţifice a creaţiunilor necunoscute; simţi mai 
mult ca oricând dorinţa de a muri şi căzu pe jilţul unui 
magistrat roman, lăsându-şi privirile să rătăcească în gol pe 
deasupra fantasmagoriilor acestei panorame a trecutului. 
Tablourile se iluminară, capetele de madone îi zâmbiră, 
statuile se împurpurară de o viaţă amăgitoare. La adăpostul 
umbrei prielnice de acolo operele acestea, puse în mişcare 
de chinul înfrigurat ce se zbătea în creierul lui zdrobit, 
începură să se clatine şi să se învârtească prin faţa lui; 
fiecare pocitanie îi arunca o strâmbătură, privirile 
personajelor înfăţişate în tablouri se însufleţiră scânteind. 
Fiecare formă se înfioră, sări, se desprinse de la locul ei, 
uşoară sau greoaie, cu graţie sau cu bruscheţe, după cum îi 
era obiceiul, caracterul şi întregul ei fel de a fi. Fu un sabat 
misterios, demn de vedeniile doctorului Faust pe muntele 
Brocken[56]. Dar fenomenele acestea optice, produse de 
oboseală, de încordarea nervilor oculari, sau de capriciile 
înserării, nu-i puteau speria pe recunoscut. 'Terorile vieţii 
rămâneau neputincioase asupra unui suflet obişnuit cu 
terorile morţii. Ba, printr-un fel de complicitate 
batjocoritoare, el încuraja chiar bizarele manifestări ale 
acestui galvanism moral, ale cărui imagini uluitoare se 
îmbinau cu ultimele cugetări ce-i mai dădeau sentimentul 
că trăieşte. În jurul lui domnea o tăcere atât de adâncă, 
încât, peste puţin, se lăsă cuprins de o dulce visare ale cărei 
impresii, din ce în ce mai întunecate, urmau nuanţă cu 
nuanţă, ca descântate parcă, ultimele dâre de lumină ce se 
retrăgeau încet. O rază, desprinzându-se de pe cer, făcu să 
lucească un ultim reflex roşu luptând împotriva beznei; 
tânărul tresări, văzu un schelet abia luminat arătându-l cu 
degetul şi legănându-şi craniul a îndoială de la dreapta la 


stânga, părând a-i spune: „Morţii nu vor încă să te 
primească printre ei!” Trecându-şi mâna peste frunte ca să- 
şi alunge somnul, el simţi desluşit o adiere rece, ca şi cum 
ceva păros i-ar fi atins obrajii, şi se înfioră. Auzind o 
trosnitură înăbuşită în geamuri, se gândi că această 
mângâiere rece, vrednică de tainele mormântului, fusese a 
vreunui liliac. Încă o clipă, răsfrângerile slabe ale apusului îi 
îngăduiră să mai vadă o dată, ca prin ceaţă, fantomele de 
care era înconjurat; apoi toată lumea aceea moartă se 
pierdu într-o singură pată mare, neagră. Noaptea, censul 
morţii sale, venise dintr-odată. Se scurse din acel moment, 
un răstimp în care nu mai avu înţelegerea limpede a 
lucrurilor pământeşti, fie din pricină că se cufundase într-o 
visare adâncă, fie că se lăsase învins de somnolenţa 
pricinuită de oboseală şi de potopul de gânduri ce-i sfâşiau 
inima. Deodată, i se păru că fusese chemat de o voce 
teribila şi tresări ca atunci când în mijlocul unui vis urât 
suntem azvârliţi pe neaşteptate în adâncimea unei 
prăpăstii. Închise ochii, căci razele unei lumini puternice îl 
orbeau: în inima beznei văzu strălucind o sferă roşiatică în 
al cărei centru se afla un bătrân mărunt ce stătea în 
picioare şi îndrepta spre el flacăra unei lămpi. Nu-l auzise 
nici venind, nici vorbind, nici mişcându-se. Apariţia asta 
avea ceva vrăjitoresc. Chiar şi omul cel mai îndrăzneţ, dacă 
ar fi fost surprins astfel pe când dormea, s-ar fi îngrozit 
desigur în faţa acestui personaj extraordinar, ce părea că se 
ridicase dintr-unul dintre sarcofagele alăturate. Numai 
ciudata tinereţe ce licărea în ochii nemişcaţi ai acestui soi 
de fantomă îl împiedică pe necunoscut să creadă în cine ştie 
ce apariţii supranaturale; totuşi, în scurtul răstimp ce 
despărţi viaţa lui somnambulică de viaţa lui reală, căzu 
pradă îndoielii filosofice recomandate da Descartes[57] şi 
atunci fu stăpânit, fără să vrea, de acele inexplicabile 
halucinaţii ale căror mistere sunt condamnate de mândria 
noastră, sau pe care ştiinţa neputincioasă încearcă zadarnic 
să le analizeze. 


Închipuiţi-vă un moşneag mărunt, uscăţiv şi slab, îmbrăcat 
într-un halat de catifea neagră strâns în jurul şalelor cu un 
cordon de mătase. Pe cap cu o tichie de catifea, de 
asemenea neagră, ce i se lipea pe craniu în aşa fel încât îi 
încadra sever fruntea, iar de sub ea atârnând de fiecare 
parte a chipului câte un smoc lung de păr alb. Halatul îi 
înfăşura corpul ca un linţoliu larg şi nu lăsa să se vadă altă 
formă omenească decât o faţă îngustă şi palidă. Fără braţul 
descărnat, ce semăna cu un băț pe care ar fi fost întinsă o 
bucată de stofă şi pe care bătrânul îl ţinea ridicat pentru a 
îndrepta asupra tânărului toată lumina lămpii, faţa aceea ar 
fi părut că atârnă în văzduh. O barbă ascuţită şi căruntă 
ascundea bărbia acestei fiinţe bizare şi îi dădea înfăţişarea 
acelor capete de evrei de care artiştii se servesc ca modele 
atunci când vor să reprezinte pe Moise. Buzele acestui om 
erau atât de decolorate, atât de subţiri, încât trebuia o 
atenţie deosebită pentru a ghici linia trasă de gură pe faţa-i 
albă. Fruntea lată şi zbârcită, obrajii galbeni şi scofâlciţi, 
asprimea neîndestulătoare a ochilor săi mici, verzi, fără 
gene şi sprâncene, puteau face pe necunoscut să creadă că 
Drămuitorul de aur al lui Gerard Dow ieşise din rama sa. O 
isteţime de inchizitor, trădată de sinuozităţile zbârciturilor 
sale şi de cutele circulare de pe tâmple. Arăta că trebuie să 
fie înzestrat cu o cunoaştere profundă a vieţii. Era cu 
neputinţă să păcăleşti un astfel de om, care părea să aibă 
darul de a desluşi până şi gândurile din fundul celor mai 
zăvorite inimi. În chipul lui rece se rezumau moravurile şi 
înţelepciunea tuturor popoarelor de pe glob, după cum 
realizările întregii lumi se găseau îngrămădite în încăperile 
prăfuite ale magazinului său. Pe această faţă aţi fi putut citi 
liniştea trează a unul Dumnezeu care vede tot, sau puterea 
plină de orgoliu a unui om care a văzut tot. Cu două 
expresii diferite şi din două trăsături de pensulă, un pictor 
ar fi făcut din această figură sau o frumoasă imagine a 
Tatălui etern sau masca rânjitoare a lui Mefistofel, căci se 
aflau laolaltă o forţă atotputernică pe frunte, şi un sinistru 


rânjet de batjocură pe buze. Zdrobind toate suferinţele 
omeneşti sub o putere imensă, omul acesta trebuie să fi ucis 
în el şi toate bucuriile pământeşti. Muribundul se înfiora 
presimţind că acest spirit bătrân sălăşluia într-o sferă 
străină de lume, unde trăia singur, fără bucurii fiindcă nu 
mai avea iluzii, şi fără dureri fiindcă nu mai cunoştea 
plăcerile. Bătrânul stătea în picioare, neclintit, necruţător 
ca un luceafăr în mijlocul unui nor de lumină. Ochii lui verzi, 
încărcaţi de nu ştiu ce răutate potolită, păreau că-şi varsă 
razele peste întreaga lume morală, aşa cum lampa îşi 
răspândea lumina în salonul acesta misterios. 

lată straniul spectacol în faţa căruia se pomeni tânărul 
când deschise din nou ochii, după ce fusese legănat de 
atâtea gânduri de moarte şi de atâtea imagini fantastice. Şi 
dacă rămase ca uluit, dacă se lasă o clipă stăpânit de 
credinţa unui copil vrăjit de poveştile doicii, trebuie să 
punem această înşelare numai pe seama vălului întins de 
meditaţiile sale asupra vieţii şi a puterii lui de înţelegere, pe 
seama iritării nervilor lui zdruncinaţi, pe seama dramei 
violente a cărei desfăşurare îi produse cumplitele plăceri 
asemănătoare acelora, cuprinse în câteva fire de opium. 
Această viziune se petrecea la Paris, pe cheiul Voltaire, în 
secolul al XIX-lea, epoca şi loc în care magia nu putea fi cu 
putinţă. În apropierea casei unde murise zeul ateismului 
francez[58], acest discipol al lui Gay-Lussac[59] şi al lui 
Arago[60], acest demascator al şarlataniilor oamenilor de la 
putere, necunoscutul nu se supunea desigur decât acelor 
fascinaţii poetice în voia cărora ne lăsăm adesea, ca pentru 
a fugi din calea adevărurilor descurajatoare, ca pentru a 
pune la încercare puterea lui Dumnezeu. În faţa bătrânului 
şi a lămpii lui, începu să tremure, cuprins de 
presentimentul nelămurit al unei puteri ciudate; iar 
tulburarea lui era asemenea aceleia pe care am încercat-o 
cu toţii în faţa lui Napoleon sau în prezenţa oricărui om 
strălucitor de geniu şi încărcat de glorie. 


— Domnul doreşte să vadă portretul lui lisus Cristos pictat 
de Rafael? Îi zise curtenitor bătrânul cu un glas al cărui 
răsunet limpede şi sec avea ceva metalic. 

Apoi aşeză lampa pe trunchiul unei coloane sfărâmate, în 
aşa fel ca toată lumina să cadă asupra lădiţei cafenii. 

La auzul numelor slăvite de lisus Cristos şi Rafael, tânărul 
nu-şi putu stăpâni un gest de curiozitate, la care negustorul 
se aştepta, fără îndoială, căci se şi grăbi să apese pe un 
resort. Capacul de mahon alunecă îndată într-o scobitură, 
căzu fără zgomot şi scoase la iveală pânza ca să poată îi 
admirată de necunoscut. În faţa nemuritoarei creaţii, acesta 
uită dintr-odată vedeniile din magazin, coşmarurile din 
somn, deveni iarăşi om, recunoscu în bătrân o fiinţă în 
carne şi oase, vie, nu o apariţie fantasmagorică, şi astfel se 
întoarse din nou în lumea reală. Duioasa blândeţe, dulcea 
seninătate a divinului chip se revărsară îndată asupra lui. 
Un fel de balsam ce venea parcă din ceruri împrăştia 
chinurile de iad ce-i ardeau măduva oaselor. Chipul 
Mântuitorului oamenilor părea că se ridică din mijlocul 
întunecimilor figurate de un fond negru; o aureolă de raze 
strălucea în jurul părului său din care ai fi zis că răsare 
această lumină; pe frunte, pe obraji, i se citea o mare forţă 
de convingere, ce se desprindea. Din fiecare trăsăturii prin 
sufluri pătrunzătoare. Buzele rumene rostiseră cuvântul 
vieţii, şi privitorul încerca să-i prindă răsunetul sfânt în 
văzduh, să-i audă minunatele parabole în tăcerea din jur, îl 
asculta în viitor, îl regăsea în învăţăturile trecutului. 
Evanghelia era tălmăcită în simplitatea senină a acestor 
ochi slăviţi în care se refugiau sufletele tulburate. În sfârşit, 
religia catolică se citea în întregimea ei în surâsul acela 
suav şi măreț părea că exprimă preceptul care o şi rezumă: 
Iubiţi-vă unii pe alţii! Pictura aceasta inspira o rugăciune, 
propovăduia iertarea, înăbuşea egoismul, redeştepta toate 
virtuțile adormite. Înzestrat cu darul încântărilor muzicii, 
tabloul lui Rafael te apropia de farmecul cuceritor al 
amintirilor, şi triumful lui era desăvârşit, uitai de pictor. 


Lumina lămpii influenţa şi ea asupra acestei minuni: uneori 
se părea că chipul se înălța în depărtare, pierdut în mijlocul 
unui nor. 

— Pânza asta am acoperit-o cu piese de aur, spuse 
negustorul cu răceală. 

— Ei, da, trebuie să mori! Exclamă tânărul, care se trezea 
dintr-o reverie al cărei ultim gând îl întorsese spre destinul 
lui fatal, făcându-l să se depărteze, pe nesimţite, de ultima 
speranţă de care se agăţase. 

— A! A! Aveam dreptate, aşadar, să mă feresc de tine! 
Răspunse bătrânul apucând mâinile tânărului şi 
strângându-i-le de la încheieturi ca într-o menghină. 

Necunoscutul zâmbi trist la această neînțelegere şi zise cu 
o voce blândă: 

— Oh, domnule, nu vă temeţi, e vorba de viaţa mea, nu de 
a dumneavoastră. De ce aş mai ascunde un şiretlic cu totul 
nevinovat? Continuă el după ce-l privise în ochi pe bătrânul 
speriat. Aşteptând căderea nopţii, ca să mă pot îneca fără 
tambălău, am venit aici să privesc comorile dumneavoastră. 
Cine n-ar ierta această ultimă plăcere unui om de ştiinţă şi 
unui poet? 

Bănuitorul negustor examina îndeaproape, cu un ochi 
pătrunzător, faţa posomorâtă a falsului său client, în timp 
ce-l asculta vorbind. Apoi, liniştit de accentul glasului său 
îndurerat, sau citind poale în trăsăturile lui palide destinul 
sinistru ce-i îngrozise cu puţin mai înainte pe jucătorii de 
cărţi, dădu drumul mâinilor tânărului; totuşi, stăpânit încă 
de o urmă de temere ce arăta o experienţă cel puţin 
centenară, întinse alene braţul spre un dulap, ca şi cum ar 
ti vrut să se sprijine, şi zise, apucând un stilet: 

— Sunteţi cumva supranumerar la Vistierie de trei ani şi n- 
aţi primit salariul? 

Tânărul nu se putu opri de a zâmbi, făcând un gest negativ 
din cap. 

— Atunci, tatăl dumneavoastră v-a imputat prea aspru 
venirea pe lume? Sau sunteţi dezonorat? 


— Dacă aş vrea să mă dezonorez, aş trăi. 

— Aţi fost fluierat la teatru? Ori sunteţi silit să compuneţi 
cuplete vesele pentru a plăti înmormântarea iubitei 
dumneavoastră? Suferiţi cumva de boala aurului? Sau 
poate vreţi să desfiinţaţi plictiseala? Mă rog, ce păcat vă 
îndeamnă să muriţi? 

— Nu căutaţi pricina morţii mele în motivele vulgare care 
determină cele mai multe sinucideri. Ca să fiu scutit de a vă 
dezvălui suferinţe nemaiauzite, greu de exprimat în 
limbajul omenesc, vă voi spune doar că mă aflu în cea mai 
adâncă, cea mai nemernică şi cea mai sfâşietoare dintre 
sărăcii. Dar, adăugă el pe un ton a cărui mândrie sălbatică 
dezminţea vorbele de mai înainte, nu vreau să cerşesc nici 
ajutoare, nici consolări. 

— Eh! Eh! 

Aceste două silabe pe care le rosti la început bătrânul în 
loc de răspuns semănară cu scrâşnetul unei tocile. Pe urmă, 
el continuă astfel: 

— Fără a vă sili să mă rugaţi, fără a vă face să roşiţi şi fără 
a vă da nici măcar o centimă franceză, sau o para levantină, 
un loren sicilian, un creiţar nemţesc, o copeică rusească, un 
fairthing scoţian, o sesterţă sau un obol din lumea 
veche[61], şi cu atât mai puţin un piastru din cea nouă, fără 
a vă oferi nimic din ceea ce există sub formă de aur, argint, 
aramă, hârtie, bilete, vreau să vă fac mai bogat, mai 
puternic şi mai respectat decât un rege constituţional. 

Tânărul crezu că moşneagul a dat în mintea copiilor şi 
rămase ca ameţit, fără a îndrăzni să răspundă. 

— Ia întoarceţi-vă, spuse negustorul apucând repede 
lampa şi îndreptându-i lumina spre peretele din faţa 
portretului. Întoarceţi-vă şi priviţi această Piele de 
sagril62], adăugă el. 

Tânărul se ridică brusc şi rămase puţin uimit zărind 
deasupra scaunului pe care se aşezase o bucată de sagri 
atârnată pe perete, şi a cărei mărime nu întrecea pe aceea 
a unei piei de vulpe; dar, printr-un fenomen inexplicabil la 


prima vedere, această piele răspândea în întunericul adânc 
ce domnea în magazin nişte raze atât de luminoase încât ai 
fi crezut că sunt ale unei mici comete, Tânărul se apropie 
neîncrezător de acest pretins talisman ce trebuia să-l 
păzească de orice nenorocire, bătându-şi joc de el, în gând. 
Totuşi, îmboldit de o curiozitate foarte îndreptăţită, se 
aplecă sa privească pielea mai de aproape, şi în curând 
descoperi că acea luminozitate ciudată avea o cauză foarte 
naturală. Bobiţele negre ale sagriului erau lustruite şi 
vopsite atât de bine, iar vărgile neregulate erau aşa de 
curate şi de netede, încât asemeni faţetelor unei pietre de 
granat[63], asperităţile acestei piei orientale formau tot 
atâtea mici focare ce răspândeau o lumină vie. Demonstră 
bătrânului, cu o exactitate matematică, pricina acestui 
fenomen, dar bătrânul, în loc de orice răspuns, zâmbi cu 
şiretenie. Zâmbetul lui de superioritate îl făcu pe tânărul 
savant să creadă că în clipa aceea era victima cine ştie cărei 
şarlatanii. Dar cum nu voia să ducă cu sine în mormânt o 
enigmă în plus, întoarse repede pielea, pe partea cealaltă, 
ca un copil grăbit să cunoască tainele noii sale jucării. 

— A! Exclamă el, iată urmele sigiliului pe care orientalii îl 
numesc pecetea lut Solomon. 

— O cunoaşteţi, aşadar? Zise negustorul, pufăind de vreo 
două ori pe nări, gest ce conţinea mai multe idei decât ar fi 
putut să exprime cele mai energice cuvinte. 

— Nu cred să existe pe lume vreun om atât de îngust la 
minte încât să creadă în asemenea basm! Izbucni tânărul, 
întărâtat de rânjetul acela înăbuşit, dar plin de-o amară 
batjocură. Dumneavoastră ştiţi desigur, adăugă el, că numai 
superstiţiile Orientului au putut consacra forma mistică şi 
presupusele însuşiri ale acestei embleme care 
întruchipează o putere fabuloasă? Mă îndoiesc că, 
susţinând aşa ceva, voi fi luat drept mai puţin nerod, decât 
dacă aş vorbi despre sfincşi sau balauri, a căror existenţă e 
totuşi admisă, întrucâtva de ştiinţă. 


— Fiindcă sunteţi un orientalist, reluă bătrânul, v-aş ruga 
să citiţi sentinţa aceasta. 

Aduse lampa lângă talismanul pe care tânărul îl ţinea pe 
dos şi îl ajută să vadă literele încrustate în țesutul celular al 
acestei miraculoase piei, ca şi cum ele ar fi fost produse de 
animalul căruia îi aparținuse cândva. 

— Mărturisesc, declară necunoscutul, că nu ghicesc de fel 
procedeul întrebuințat aici, pentru a întipări atât de adânc 
aceste litere în pielea unui măgar sălbatic! 

Şi, întorcându-se cu vioiciune spre mesele încărcate de 
curiozităţi, păru a căuta ceva cu ochii. 

— Ce voiţi? Întrebă bătrânul. 

— Un instrument ca să răzui pielea, spre a vedea dacă 
literele sunt tipărite sau încrustate. 

Bătrânul dădu stiletul său necunoscutului, care îl luă şi 
încercă să jupoaie pielea în locul unde se vedeau cuvintele 
scrise; dar, după ce răzui un strat subţire de sagri, literele 
apărură iarăşi, atât de precise şi atât de asemănătoare cu 
cele tipărite la suprafaţă, încât, o clipă, crezu că nu jupuise 
NIMIC. 

— Arta meşteşugărească a Levantului are taine care îi 
sunt într-adevăr proprii, zise el, privind sentinţa orientală 
cu un fel de nelinişte. 

— Da, răspunse bătrânul, mai bine să dăm vina pe oameni, 
decât pe Dumnezeu! 

Cuvintele misterioase erau aşezate în felul următor: 

Ceea ce însemna: 

DACĂ MĂ POSEZI PE MINE, VEI POSEDA TOTUL. 

DAR VIAŢA TA ÎMI VA APARȚINE. DUMNEZEU A VOIT 
ASTFEL. DOREŞTE, ŞI DORINŢELE ÎŢI VOR FI ÎMPLINITE, 
DAR MĂSOARĂ-ŢI POFTELE DUPĂ VIAŢA TA. EA E AICI. LA 
FIECARE VOINŢĂ. 

VOI DESCREŞTE CA ŞI ZILELE TALE, MĂ VOIEŞTI? IA- 
MA! 

DUMNEZEU TE VA ASCULIA. 

FIE! 


— A, citeşti perfect sanscrita, spuse bătrânul. Ai fost 
cumva în Persia sau în Bengal? 

— Nu, domnule, răspunse tânărul, pipăind cu multă 
curiozitate această piele simbolică, ce se asemăna, prin 
tăria ei, cu o foaie de tablă. 

Bătrânul negustor puse din nou lampa pe coloana de pe 
care o luase, aruncând spre tânăr o privire încărcată de o 
ironie rece ce părea să spună: „A şi început să nu se mai 
gândească la moarte”. 

— Să fie oare o glumă? Un mister? Întrebă tânărul. 

Bătrânul dădu din cap şi rosti cu gravitate: 

— N-aş putea să-ţi răspund. Am oferit teribila putere pe 
care o dă talismanul acesta unor oameni dăruiţi cu mai 
multă energie decât pari să ai dumneata; dar, cu toate că 
nu luau în serios îndoielnica înrâurire ce-ar putea s-o 
exercite asupra destinelor lor viitoare, niciunul n-a primit 
riscul de a încheia un legământ propus în chip atât de fatal 
de o forţă pe care n-o cunosc. Gândesc şi eu ca ei, mă 
îndoiesc, m-am abținut, şi. 

— Şi nici n-aţi încercat măcar? Zise tânărul, întrerupându- 
l. 

— Să încerc! Răspunse bătrânul. Dacă dumneata ai fi în 
vârful coloanei din piaţa VendOme, ai încerca sa te arunci de 
acolo? Poate opri cineva, cursul vieţii? A putut vreodată 
omul să taie moartea în doua? Înainte de a intra în acest 
salon, hotărâseşi să te sinucizi; dar acum, din senin, te 
frământă o taină şi te face să uiţi de moarte. Copil ce eşti! 
Fiecare zi nu-ţi va oferi, oare, o enigmă mai interesantă 
decât ea? Ascultă-mă. Eu am văzut curtea destrăbălată a 
regentului[ 64]. Ca şi dumneata, mă aflam atunci în mizerie, 
cerşeam câte o bucată de pâine; totuşi, am atins vârsta de o 
sută doi ani şi am ajuns milionar; nenorocirea mi-a adus 
avere, neştiinţa m-a făcut înţelept. Am să-ţi dezvălui în 
puţine cuvinte o mare taină a vieţii omeneşti. Omul se 
istoveşte prin două acte săvârşite instinctiv, care seacă 
izvorul existenţei sale. Două vorbe exprimă toate formele pe 


care le iau aceste două cauze ale morţii: a voi şi a putea. 
Dar între aceşti doi termeni ai acţiunii omeneşti, este o altă 
formulă pe care şi-o însuşesc înţelepţii; acesteia îi 
călătoresc fericirea îndelungatei mele vieţi. A voi ne arde, 
iar a putea ne distruge; pe câtă vreme A ŞTI menţine slaba 
noastră alcătuire într-o necontenită stare de linişte. Astfel, 
dorinţa sau voinţa e moartă în mine, ucisă de cugetare; 
mişcarea sau puterea se rezolvă prin jocul firesc al 
organelor mele. În două cuvinte, mi-am legat viaţa nu de 
inimă, care se sfărâmă, nu de simţuri, care se tocesc, ci de 
creier, care nu îmbătrâneşte şi supravieţuieşte tuturor. 
Nimic excesiv nu mi-a vătămat nici sufletul, nici trupul. 
Totuşi, am văzut lumea întreagă. 

Picioarele mele au străbătut munţii cei mai înalţi din Asia 
şi din America, am învăţat toate limbile omeneşti şi am trăit 
sub toate regimurile. I-am împrumutat bani unui chinez, 
luând ca zălog trupul tatălui său, am dormit în cortul unui 
arab, încrezându-mă în cuvântul lui, am semnat contracte 
în toate capitalele europene şi mi-am lăsat, fără teamă, 
aurul în colibele sălbaticilor; pe scurt, am obţinut totul, 
fiindcă am ştiut să dispreţuiesc totul. Singura mea ambiţie a 
fost de a vedea. A vedea nu înseamnă oare a şti? Oh, a şti, 
tinere, nu înseamnă oare a te bucura în minte? Nu 
înseamnă a descoperi substanţa însăşi a faptului şi a o 
stăpâni în esenţă? Ce rămâne dintr-o posesiune materială? 
O idee. Gândeşte-te atunci cât trebuie să fie de frumoasă 
viaţa unui om care, putând întipări toate realităţile în 
gândirea sa, îşi sădeşte în suflet izvoarele fericirii, 
extrăgând din ele mii de voluptăţi ideale curățate de 
murdăriile pământeşti. Gândirea este cheia tuturor 
comorilor, ea îţi dă bucuriile avarului, dar nu şi grijile lui. În 
felul acesta, am plutit deasupra lumii, unde plăcerile mele 
au fost totdeauna bucurii intelectuale. N-am cunoscut alte 
orgii în afară de contemplarea mărilor, a popoarelor, a 
pădurilor, a munţilor! Am văzut totul, dar într-un mod 
liniştit, fără oboseală; n-am dorit niciodată nimic, ci am 


aşteptat totul. M-am plimbat prin univers ca prin grădina 
unei proprietăţi personale. Ceea ce oamenii, numesc 
supărări, amoruri, ambiţii, înfrângeri, tristeţi, pentru mine 
nu sunt decât idei pe care le transform în visări; în loc de a 
le simţi, le exprim, le traduc; în loc de a le lăsa să-mi sfâşie 
viaţa, te dramatizez, le dezvolt, şi astfel mă distrez ca şi cu 
nişte romane pe care le-aş citi printr-o viziune lăuntrică. 
Fiindcă niciodată nu mi-am obosit organismul, mă bucur 
încă de o sănătate robustă. Fiindcă sufletul meu şi-a păstrat 
toată puterea de care n-am abuzat niciodată, capul îmi este 
şi acum mai bine mobilat decât sălile astea. Aici, zise el 
lovindu-şi fruntea, aici sunt adevăratele milioane. Petrec 
zile încântătoare aruncând câte o privire înţeleaptă în 
trecut: evoc ţări întregi, peisaje, privelişti marine, figuri 
frumoase care au intrat în istorie! Am un harem imaginar, 
în care posed toate femeile pe care nu le-am avut. Revăd 
adesea războaiele, revoluțiile voastre, şi stau şi le judec. 
Oh! Cum aş putea prefera înfriguratele, uşuraticele 
admiraţii pentru nişte cărnuri mai mult sau mai puţin 
colorate, pentru nişte forme mai mult sau mai puţin 
rotunde? Cum aş putea prefera toate dezastrele voinţelor 
voastre înşelate, în locul facultăţii sublime de a face să 
trăiască în tine însuţi universul, în locul plăcerii imense de a 
te mişca fără a fi înlănţuit de cătuşele timpului, nici de 
piedicile spaţiului; în locul plăcerii de a îmbrăţişa totul, de a 
vedea totul, de a te putea apleca pe marginea lumii pentru 
a cerceta celelalte sfere, pentru a-l asculta pe Dumnezeu? 
Asta, zise el cu o voce răsunătoare arătând pielea de sagri, 
reprezintă puterea şi voinţa, reunite. În ea se află ideile 
voastre sociale. Dorinţele voastre nemăsurate, 
necumpătările, bucuriile care vă ucid, durerile care vă fac 
să trăiţi prea adânc; căci suferinţa nu este poate decât o 
plăcere violentă. Cine ar putea preciza limita de la care 
voluptatea devine suferinţă, sau până la care suferinţa e 
încă o voluptate? Cele mai vii lumini ale lumii ideala nu 
mângâie oare vederea, pe când cele mai dulci întunecimi 


ale lumii fizico o rănesc întotdeauna? Cuvântul înţelepciune 
nu vine oare de la a înţelege? Şi ce altceva e nebunia, dacă 
nu excesul unei voințe sau al unei puteri? 

— Ei bine! Fie, vreau să trăiesc în exces! Exclamă 
necunoscutul înşfăcând pielea de sagri. 

— Tinere, ia seama! Strigă bătrânul cu o neaşteptată 
vioiciune. 

— Îmi consacrasem viaţa studiului şi cugetărilor, dar ele 
nu mi-au dat nici de băut nici de mâncare, replică 
necunoscutul. Nu vreau să mă las păcălit nici de o predică 
demnă de Swedenborg[65], nici de amuleta aceasta 
orientală, nici de mărinimoasele sforţări pe care le faceţi 
dumneavoastră, domnule, pentru a mă reţine într-o lume în 
care existenţa mea e de acum încolo imposibilă. Să vedem 
dar! Adăugă el strângând talismanul cu o mină încordată şi 
privind spre bătrân. Vreau o cină de o splendoare regească, 
o bacanală[66] vrednică de secolul în care, după cum se 
zice, totul s-a perfecţionat! Comesenii mei să fie tineri, 
spirituali şi fără prejudecăţi, de o veselie nebunească! 
Vinurile să vie unul după altul, tot mai tari, tot mai 
spumoase şi să aibă puterea de a ne îmbăta pentru trei zile! 
Noaptea să fie împodobită cu femei pătimaşe! Vreau ca 
desfrâul dezlănţuit, mugind, să ne poarte în zbor, în carul 
lui tras de patru cai, dincolo de marginile lumii şi să ne lase 
la ţărmuri necunoscute de mare! Sufletele să ni se înalțe la 
cer, sau să ni se înfunde în noroi - nu ştiu dacă în 
momentele acelea ele urcă sau coboară, dar asta nu 
interesează! Deci, poruncesc acestei puteri sinistre să 
topească toate bucuriile şi să mi le ofere într-una singură. 
Da, vreau să cuprind toate plăcerile cerului şi ale 
pământului într-o ultimă îmbrăţişare, ca să mor odată cu ea. 
De aceea, după chef, aş dori dezlănţuiri de patimi, şi 
cântece în stare să trezească morţii, şi săruturi neistovite, 
săruturi foră sfârşit, al căror răsunet să străbată Parisul ca 
trosniturile unui incendiu, să trezească din somn perechile 


de soţi şi să le insufle o înfocare chinuitoare care să-i 
întinerească pe toţi, chiar şi pe cei de şaptezeci de ani! 

Un hohot de râs pornit din gura moşneagului răsună ca un 
vâjâit al infernului în urechile tânărului nebun, şi îl buimăci 
atât de tare că tăcu. 

— Dumneata crezi, spuse negustorul, că podelele mele se 
vor deschide cât ai bate din palme ca să facă loc unor mese 
îmbelşugate şi unor oaspeţi de pe lumea cealaltă? Nu, nu, 
tinere zănatic. Ai iscălit legământul, totul e hotărât. Acum 
dorinţele îţi vor fi împlinite cu cea mai mare exactitate, dar 
în dauna vieţii dumitale. Cercul zilelor, reprezentat ele 
această piele, ti se va strânge după tăria şi numărul 
dorințelor, de la cea mai mică până la cea mai nemăsurată. 
Brahmanul[67] căruia îi datorez acest talisman mi-a 
destăinuit, de mult, că între destinul şi dorinţele celui ce va 
intra în posesiunea lui se va realiza o înţelegere tainică. 
Prima dumitale dorinţă nu e ceva care iese din comun, aş 
putea să ţi-o îndeplinesc şi eu, dar o las pe seama 
evenimentelor din cursul noii dumitale existenţe. La urma 
urmei, voiai să mori; ei bine, sinuciderea ţi-e doar amânată! 

Necunoscutul, surprins şi aproape înfuriat de a se vedea 
mereu luat în râs de acest bătrân ciudat, a cărui intenţie pe 
jumătate filantropică îi apăru demonstrată limpede în cea 
din urmă batjocură, grăi: 

— O sa vă văd îndată, domnule, dacă soarta mea se va 
schimba în adevăr în timpul cât voi străbate lăţimea 
cheiului. Dar, dacă nu vă bateţi cumva joc de un nenorocit, 
doresc, spre a mă răzbuna pentru un serviciu atât de fatal, 
sa vă îndrăgostiţi de o dansatoare! Abia atunci veţi înţelege 
fericirea desfrâului şi veţi deveni poate risipitorul tuturor 
bunurilor pe care le-aţi cruțat atât de filosofic. 

leşi, fără să audă suspinul adânc scos de bătrân, străbătu 
sălile şi cobori scările acelei case, urmat de băietanul 
bucălat care în zadar încerca să-i lumineze calea: fugea cu 
iuţeala unui hoţ prins asupra faptului. Orbit de un fel de 
delir, nici nu băgă de seamă maleabilitatea de necrezut a 


pielii de sagri care, făcându-se mlădioasă ca o mănuşă, se 
răsuci sub degetele lui nervoase şi putu să intre în 
buzunarul hainei, în care îndesă cu un gest aproape 
maşinal. Repezindu-se din uşa magazinului spre mijlocul 
şoselei, se lovi de trei tineri care mergeau braţ la braţ. 

— Vită! 

— Imbecilule! 

Acestea fură amabilităţile pe care le schimbară întrei ei. 

— Asta-i bună! E Raphael! 

— Minunat, te căutam. 

— Ce? Voi sunteţi? 

Cele trei fraze prieteneşti urmară vorbelor grele de mai 
înainte de îndată ce lumina unui felinar legănat de vânt 
căzu peste feţele acestui grup cuprins de mirare. 

— Scumpe prietene, îi spuse lui Raphael tânărul pe care 
era gata să-l răstoarne, trebuie să vii cu noi. 

— Despre ce-i vorba? 

— Hai înainte, am să-ţi spun pe drum. 

De voie, de nevoie, Raphael fu înconjurat de prietenii lui 
care, înlănţuindu-l cu braţele în banda lor veselă, îl luară cu 
ei spre Ponts-des-Arts. 

— Dragul meu, zise vorbitorul în continuare, te căutăm 
întruna de aproape o săptămână. La respectabilul hotel 
Saint-Quentin, unde, în treacăt fie zis, vechea firmă, 
neclintită de la locui ei, e compusă din aceleaşi litere roşii şi 
negre ca pe vremea lui Jean-Jacques Rousseau, Leonarde a 
ta ne-a spus ca ai plecat la ţară încă din iunie. Sper că nu i- 
am făcut impresia unor bancheri, sau portărei, sau 
cămătari, sau ipistaţi etc. Dar n-are a face! Rastignac[68] te 
zărise ieri la „Bouffons”69, aşa că am prins din nou curaj şi 
ne-am ambiţionat să descoperim dacă te cocoţai prin 
copacii de la Champs-EIys6es[70], dacă te duceai să te culci 
pentru zece centime prin vreuna dintre casele alea 
filantropice unde cerşetorii dorm lungiţi pe nişte funii 
întinse, sau dacă, mai fericit, nu-ţi stabiliseşi bivuacul în 
vreun budoar. Dar n-am dat de tine nicăieri, nici în 


registrele de la Saint-Pelagie, nici în cele de la Force[71]. 
Ministerele, „Opera”, aşezămintele religioase, cafenelele, 
bibliotecile, anunţurile comisariatelor, birourile jurnaliştilor, 
restaurantele, foaierele teatrelor, pe scurt, toate locurile şi 
localurile bune şi rele din Paris fiind explorate cu de- 
amănuntul, începusem să deplângem pierderea unui om 
înzestrat cu destul geniu ca să ne îndreptăţească să-l 
căutăm şi la curte şi în închisori. Ne gândeam să te trecem 
în rândul sfinţilor, ca pe un erou din iulie[ 72], şi, pe 
cuvântul meu de onoare, te regretam cu toţii. 

În momentul acela, Raphaăl străbătea cu prietenii săi 
Pont-des-Arts, de unde, fără să asculte ceea ce spuneau ei, 
îşi aruncă ochii spre Sena, ale cărei ape muginde repetau 
luminile Parisului. Tocmai deasupra acestui fluviu, în care 
voia să se arunce mai adineauri, îi fu dat să vadă că 
prezicerile bătrânului se îndeplineau, că ceasul morţii îi era 
în chip fatal amânat. 

— Şi te regretam cu adevărat! Continuă prietenul său, 
urmându-şi ideea. E vorba de o combinaţie în care avem 
nevoie de tine în calitate de om superior, adică de om care 
ştie să se ridice deasupra mărunţişurilor. Scamatoria cu 
nucşoara constituţională ascunsă sub paharul regal[ 73] se 
face astăzi, dragul meu, cu mai multă gravitate ca oricând. 
Infama monarhie răsturnată de eroismul popular era o 
femeie de moravuri uşoare cu care puteai râde şi chefui; 
dar patria e o nevastă arţăgoasă şi cinstită; vrei, nu vrei, 
trebuie să-i primeşti mângâierile drămuite. Or, puterea s-a 
mutat, după cum ştii, de la 'Tuileries[74] în mâna 
jurnaliştilor, tot aşa cum bugetul şi-a schimbat cartierul, 
trecând din cartierul Saint-Germain[75], în Chaussee 
d'Antin[76]. Dar iată ceea ce tu poate că nu ştii încă 
Guvernământul, adică aristocrația bancherilor şi avocaţilor, 
care se joacă astăzi de-a patria, aşa cum popii se jucau 
altădată de-a monarhia, a simţit nevoia să mistifice poporul 
de treabă al Franţei el fraze noi şi cu idei vechi, asemenea 


filosofilor din toate şcolile şi a puternicilor din toate 
timpurile. 

E vorba, deci, să ne însuşim o regească opinie naţională, 
convingându-ne că e mai bine să plătim o mie două sute de 
milioane şi treizeci şi trei de centime patriei, reprezentată 
prin domnii cutare şi cutare, decât o mie o sută de milioane 
şi nouă centime unui rege care zicea eu în loc de noi. Într- 
un cuvânt, a fost fondat un jurnal înarmat cu două sau trei 
sute de miişoare de franci, cu scopul de a face o opoziţie 
care să mulţumească pe nemulţumiţi, fără să facă vreun rău 
guvernului naţional al regelui cetăţean. Or, cum noi ne 
batem joc de libertate ca şi de despotism, de religie ca şi de 
ateism; cum, pentru noi, patria e o capitală unde ideile se 
schimbă şi se vând cu atâta bucata, unde fiecare zi vine. Cu 
banchete copioase şi cu nenumărate spectacole; unde-s 
furnicare de femei desfrânate, unde supeurile nu se 
sfârşesc decât a doua zi, unde amorurile se iau cu ora, ca şi 
orăşencele[ 77] noastre; cum Parisul va fi totdeauna cea mai 
adorabilă dintre toate patriile; patria veseliei, a libertăţii, a 
spiritului, a femeilor frumoase, a desfrânaţilor, a vinului 
bun, şi unde băţul puterii nu se va face niciodată prea 
simţit, fiindcă toată lumea-i prea aproape de cei care-l ţin; 
Noi, ca nişte adevăraţi discipoli ai sfântului Mefistofel, ne- 
am hotărât să dăm o văruială proaspătă spiritului public, să 
îmbrăcăm actorii în alte haine, să batem scânduri noi la 
baraca guvernamentală, să întremăm iarăşi doctrinarii, să 
punem încă o dată la fiert vechii republicani, să scoatem din 
nou bonapartiştii la iveală şi să reaprovizionăm centrul, cu 
singura condiţie de a ni se îngădui să râdem în petto[78] de 
regi şi de popoare, de a nu fi seara de aceeaşi opinie ca 
dimineaţa şi de a duce o viaţă veselă r la Panurge[79], sau 
de a trăi după more orientalil 80], tolăniţi pe saltele de puf. 

Frânele acestui imperiu macaronic şi burlesc[81] ţi le-am 
destinat ţie; aşa că acum te ducem la cina dată de câtre 
fondatorul amintitului jurnal, un bancher retras din afaceri, 
care neştiind ce să facă altceva cu aurul său, vrea să-l 


transforme în spirit. Vei fi primit acolo ca un adevărat frate, 
iar noi vom saluta în tine pe regele acelor spirite bătăioase 
- care nu se tem de nimic şi a căror perspicacitate 
descoperă intenţiile Austriei, ale Angliei sau ale Rusiei, 
înainte ca Rusia, Anglia sau Austria să aibă vreo intenţie! 
Da, te vom decreta suveranul acelor forţe atotştiutoare care 
furnizează lumii pe un Mirabeaul[82], un Talleyrand[83], un 
Pitt[ 84], un Metternich[85], în fine pe toţi acei Grispini 
dibaci şi îndrăzneţil 86], care joacă între ei destinele unui 
imperiu, aşa cum oamenii de rând îşi joacă la domino 
paharul de rachiu de cireşe. 

Te-am lăudat ca pe cel mai cutezător tovarăş, al nostru ce 
s-a luptat vreodată corp la corp cu desfrâul, acest admirabil 
monstru cu care vor să lupte toate spiritele tari; ba chiar 
am afirmat că el nu te-a învins încă. Sper că nu ne vei 
dezminţi elogiile. Taillefer, amfitrionul nostru, ne-a făgăduit 
să lase cu mult în urmă îngustele saturnalii[ 87] ale micilor 
noştri Luculluşi[88] moderni. E destul de bogat ca să pună 
măreție în josnicii, gratie şi elegantă în viciu. Auzi, Raphael? 
Îl întrebă vorbitorul întrerupându-se. 

— Da, răspunse tânărul, mai puţin uimit de îndeplinirea 
dorințelor sale, pe cât de surprins era de modul firesc în 
care se înlănţuiau întâmplările. 

Cu toate că îi era peste putinţă să creadă în vreo influenţă 
magică, admira totuşi jocurile sorții omeneşti. 

— Numai că ne spui da, ca şi cum te-ai gândi la moartea 
bunicului tău, îi replică unul dintre vecinii lui. 

— Ah! Reluă Raphael cu un accent plin de naivitate, ce 
stârni râsul acelor tineri scriitori, nădejdea tinerei Franţe, 
mă gândeam, dragii mei prieteni, că suntem pe punctul de 
a deveni nişte mari ticăloşi! Până acum am făcut pe 
nelegiuiţii între două vinuri, am cântărit viaţa în vreme ce 
eram beţi, am prețuit oamenii şi lucrurile în timpul 
digestiei. Feciorelnici la faptă, eram neînfricaţi în vorbe; dar 
acum, însemnați cu fierul roşu al politicii, vom intra în 
această mare puşcărie unde ne vom pierde toate iluziile. 


Când nu mai crezi decât în dracul, ţi-e îngăduit să plângi 
după paradisul tinereţii, epoca de nevinovăție când 
întindeam cu pioşenie limba în faţa popii ca să primim 
corpul sfinţit al domnului nostru lisus Cristos. Ah! Bunii mei 
prieteni, dacă simţeam atâta plăcere când făptuiam primele 
noastre păcate, este fiindcă pe atunci aveam remuşcări, 
prin care le înfrumuseţam şi le dădeam ceva aţâţător, 
plăcut; pe când acum. 

— O, reluă primul vorbitor, acum ne rămâne. 

— Ce? Întrebă altul. 

— Crima. 

— Iată un cuvânt care cuprinde toată înălţimea unei 
spânzurători şi toată adâncimea Senei, replică Raphael. 

— O, nu m-ai înţeles. Vorbesc de crimele politice. De azi 
dimineaţă, nu jinduiesc decât la o existenţă, aceea de 
conspirator. Mâine, nu ştiu dacă această toană a mea va mai 
dăinui, dar, astă-seară, viaţa searbădă a civilizaţiei noastre, 
uniformă ca o şină de drum de fier, îmi umple sufletul de 
dezgust! Simt cum îmi bate inima cu putere când mă 
gândesc la nenorocirile din timpul retragerii de la Moscova, 
la emoţiile Corsarului roşul89], sau la traiul 
contrabandiştilor. Fiindcă în Franţa nu mai există călugări 
şartrezi, aş vrea să avem măcar un Botany-Bay[90], un fel 
de infirmerie destinată micilor lorzi Byron care, după ce şi- 
au terfelit viaţa ca pe un şervet folosit la masă, nu mai au 
altceva de făcut decât să dea foc ţării, să-şi zboare creierii, 
să conspire contra Republicii, sau să predice războiul. 

— Emile, spuse cu înfocare vecinul lui Rapha€l, adresându- 
se celui care vorbea, pe legea mea, dacă n-ar fi fost 
revoluţia din iulie, eu m-aş fi făcut preot, ca să duc o viaţă 
de animal într-un fund de provincie, şi. 

— Dar ai fi citit ceaslovul în fiecare zi? 

— Sigur că da! 

— Eşti un lăudăros. 

— Parcă jurnalele nu le citim în fiecare zi! 


— Bună, pentru un jurnalist! Dar, taci din gură, ne ducem 
în mijlocul unei adunări de abonaţi. Jurnalismul, vezi tu, 
este religia societăţilor moderne, şi el înseamnă progres. 

— În ce sens? 

— Pontifii nu-s obligaţi să creadă, şi de fapt nici poporul. 

Pălăvrăgind astfel, ca nişte oameni de treabă care 
cunoşteau De viris illustribus[91] încă de mulţi ani, ajunseră 
la un palat din strada Joubert. 

Emile era un gazetar care cucerise mai multă glorie 
nefăcând nimic, decât alţii prin succesele lor. Critic 
îndrăzneţ, muşcător şi plin de vervă, avea toate calităţile pe 
care i le îngăduiau defectele lui. Sincer şi vesel, spunea în 
faţă mii de epigrame unui prieten pe care, când lipsea, îl 
apăra cu lealitate şi curaj. 

Îşi bătea joc de orice, chiar şi de viitorul lui. Când îl căutai 
n-avea bani, şi se complăcea, ca toţi oamenii de talent, într- 
o lene de nespus, zvârlind o idee cât o carte întreagă în faţa 
unor oameni care nu ştiau să pună o singură idee în cărţile 
lor. Risipind făgăduieli pe care nu le îndeplinea niciodată, îşi 
făcuse din norocul şi gloria sa o pernă de dormit, riscând 
astfel să se trezească bătrân, într-un spital. De altfel, 
prieten până la eşafod, fanfaron şi cinic, dar simplu ca un 
copil, el nu muncea decât în glumă sau numai de nevoie. 

— O să facem, cum spunea jupân Alcofribas[92], un pui 
grozav de chef, îi şopti lui Raphael arătându-i glastrele de 
flori ce parfumau şi împodobeau cu verdeață scările. 

— Îmi plac intrările bine încălzite şi încărcate cu covoare 
scumpe, răspunse Raphael. În Franţa vezi rar luxul 
începând din peristil. Aici simt că renasc. 

— Iar colo, sus, o să bem şi-o să râdem încă o dată, dragul 
meu Raphael. Haide, continuă el, sper că vom fi învingători 
şi c-o să-i facem praf pe toţi ăştia de aici! 

Apoi, arătând cu un gest batjocoritor spre invitaţi, intrară 
într-un salon ce strălucea de aurării şi de lumini, unde fură 
întâmpinați îndată de tinerii cei mai de seamă din Paris. 
Unul dovedise de curând un talent nou ce rivaliza, de la 


primul tablou, cu gloriile picturii imperiale. Altul scosese în 
ajun o carte plină de sevă, ce se caracteriza printr-un fel de 
dispreţ literar şi care deschidea drumuri noi şcolii moderne. 
Ceva mai departe, un sculptor, a cărui figură aspră părea a 
trăda un geniu viguros, conversa cu unul dintre acei glaciali 
zeflemişti, care ori nu vor să vadă nicăieri superioritatea, 
ori o recunosc pretutindeni, după cum e cazul şi 
împrejurarea. Ici, cei mai spiritual dintre caricaturiştii 
noştri, cu privirea răutăcioasă, cu zâmbetul muşcător, vâna 
epigramele ca să le tălmăcească în trăsături de creion. 
Colo, un tânăr şi îndrăzneţ scriitor, care ştia mai bine ca 
nimeni altul să analizeze esenţa oricărei gândiri politice şi 
să sintetizeze, jucându-se, caracterul unui scriitor fecund, 
se întreținea cu un poet ale cărui scrieri ar fi covârşit toate 
operele timpului de fată, dacă talentul său ar fi avut 
puterea urii sale. Amândoi căutau să ocolească şi adevărul 
şi minciuna, adresându-şi unul altuia dulci linguşiri. Un 
muzician celebru consola în şi bemol, cu un accent ironic, 
pe un tânăr politician căzut de curând de la tribună fără să 
se fi vătămat câtuşi de puţin. Tinerii autori fără stil stăteau 
lângă tineri autori fără idei, şi prozatori co păcătuiau prin 
prea multă poezie, lângă poeţi ce păcătuiau prin prea multă 
proză. Privind aceste fiinţe neisprăvite, un biet saint- 
simonist[93], destul de naiv ca să creadă în doctrina sa, le 
împerechea cu milostivire, încercând fără îndoială să le facă 
adeptele concepţiei lui. În sfârşit, se mai aflau acolo vreo 
doi-trei savanţi, meniţi să pună azot în conversaţie, şi mai 
mulţi vodevilişti[ 94] gata să arunce în jurul lor acele sclipiri 
efemere care, asemeni strălucirilor diamantului, nu produc 
nici căldură, nici lumină. Câţiva partizani ai paradoxului, 
râzând pe înfundate de cei ce îşi iau în serios admiraţia sau 
disprețul pentru oameni sau evenimente, urzeau politica 
aceea cu două tăişuri prin care conspiră contra tuturor 
sistemelor fără a se declara pentru niciunul. Pedantul care 
nu se miră de nimic, care îşi suflă nasul în mijlocul unei 
cavatine la „Bouffons”, pentru ca pe urmă să strige „bravo” 


înaintea tuturor, şi care contrazice pe cei ce sunt gata să fie 
de aceeaşi părere cu el, era şi el acolo, căutând să-şi 
însuşească expresiile oamenilor de duh. Dintre invitaţii 
aceştia, vreo cinci aveau viitor, iar vreo zece erau pe cale să 
obţină o anumită glorie viageră; cât despre ceilalţi, puteau 
să-şi spună, ca toate mediocrităţile, faimoasa minciună a lui 
Ludovic al XVIII-lea: „Unire şi uitare”95. Amfitrionul avea 
veselia îngrijorată a unui om care cheltuieşte două mii de 
taleri[ 96]. Din când în când, ochii lui se îndreptau cu 
nerăbdare spre uşa de la intrarea salonului, căutând un 
musafir ce se lăsa aşteptat. În curând apăru un bărbat 
mărunt, gras, care fu primit cu un murmur măgulitor: era 
notarul care, chiar în dimineaţa aceea, terminase 
formalităţile pentru înfiinţarea jurnalului. Un fecior 
îmbrăcat în negru deschise uşile unei vaste săli de mâncare, 
unde fiecare trecu fără ceremonie să-şi caute locul în jurul 
unei mese imense. Înainte de a părăsi salonul, Raphael 
aruncă o ultimă privire de-a lungul lui. Fără nici o îndoială, 
dorinţa i se realizase întru totul: pereţii erau îmbrăcaţi 
numai în mătase şi aur; candelabrele bogate, cu 
nenumărate lumânări, făceau să strălucească cele mai mici 
amănunte ale frizelor aurite, delicatele cizelări ale 
bronzului şi somptuoasele culori ale mobilierului; florile 
rare, din câteva glastre din lemn de bambus lucrate artistic, 
răspândeau parfumuri dulci, draperiile respirau o eleganţă 
fără pretenţii; în fine, era în toate nu ştiu ce graţie poetică 
al cărei prestigiu nu putea să nu răscolească imaginaţia 
unui om fără bani. 

— Un venit de o sută de mii de livre constituie un 
comentariu destul de bun al catehismului[ 97] şi ne ajută 
minunat să transformăm morala în fapte! Zise el suspinând. 
O, da, virtutea mea nu vrea să meargă deloc pe jos. Pentru 
mine, viciul constă dintr-o mansardă, o haină jerpelită, o 
pălărie cenuşie iarna şi datorii la portar. Ah, aş vrea să 
trăiesc într-un lux ca ăsta numai un an, şase luni măcar, nu 


importă! Şi pe urmă să mor. Cel puţin, aş cunoaşte, aş 
soarbe, aş străbate câteva mii de existenţe! 

— O! Îi spuse Emile, care-l asculta. Tu iei cupeul unui 
agent de schimb drept fericire. Lasă, te-ai plictisi curând de 
bogăţie, dându-ţi seama că ea îţi răpeşte norocul de a fi un 
om superior. Între sărăcia bogăției şi bogăţia sărăciei, stat-a 
vreodată artistul în cumpănă? Ai uitat că noi, ăştia, avem 
nevoie mereu de lupte? Mai bine pregăteşte-ţi stomacul, 
uite ce e acolo, zise el arătându-i cu un gest eroic măreaţa, 
de trei ori sfânta, drept-credincioasa şi liniştitoarea 
privelişte ce-o prezenta sala de mâncare a binecuvântatului 
capitalist. Omul acesta, reluă el, şi-a dat, în adevăr, 
osteneala de a strânge bani numai pentru noi. Spune, nu-i 
ca o specie de burete uitată de naturalişti printre polipieri, 
şi care trebuie stors cu blândeţe, înainte de a lăsa să-l sugă 
moştenitorii? Nu găseşti că au stil basoreliefurile care 
decorează pereţii? Şi lămpile, şi tablourile, ce lux echilibrat! 
Dacă ar fi să ne luăm după invidioşi şi după cei care ţin să 
cunoască toate ascunzişurile vieţii, se zice despre omul 
acesta că ar fi omorât în timpul revoluţiei un german şi alte 
câteva persoane, printre care erau, nici mai mult nici mai 
puţin, decât un prieten al său şi mama acestui prieten. Îţi 
vine să crezi că părul cărunt al acestui venerabil Taillefer 
ascunde atâtea crime? Face impresia unui om atât de 
cumsecade! Uite cum străluceşte argintăria aceea - şi adică 
fiecare rază lucitoare să însemne pentru el o lovitură de 
pumnal? Haida de! Mai degrabă am crede în Mohamed. 
Dacă gura lumii ar avea dreptate, ar însemna că treizeci de 
oameni de inimă şi de talent se pregătesc acum să se 
ospăteze cu măruntaiele şi să se adape cu sângele unei 
familii; iar noi doi, tineri plini de nevinovăție, de entuziasm, 
am fi complicii nelegiuirii! Îmi vine să-l întreb pe capitalistul 
nostru dacă e sau nu, un om cinstit. 

— Nu, nu acum, exclamă Raphael, ci după ce se va fi 
îmbătat tun, după ce ne vom fi săturat! 


Cei doi prieteni se aşezară, râzând, la masă. Mai întâi, 
fiecare invitat îşi plăti, printr-o privire mai iute ca vorba, 
tributul de admiraţie faţă de somptuosul aspect ce-l 
prezenta o masă întinsă, albă ca un strat de zăpadă 
proaspăt căzut şi de-a lungul căreia se aliniau simetric 
tacâmurile încoronate cu pâinişoare rumene. Cristalele 
repetau în reflexele lor înstelate culorile stânjeneilor, 
lumânările aruncau dâre de foc încrucişate la infinit, iar 
bucatele ascunse sub capacele de argint aţâţau pofta de 
mâncare şi curiozitatea. Vorbele se răriră. Vecinii îşi făceau 
cu ochiul. Vinul de Madera începu să curgă. Apoi, primul fel 
se desfăşură în toată gloria lui, astfel încât i-ar fi făcut 
cinste răposatului Cambaceres[98], iar Brillat-Savarin[99] |- 
ar fi proslăvit. Vinurile de Bordeaux şi de Bourgogne, albe şi 
roşii, fură servite cu o dărnicie regală. Această primă parte 
a banchetului se putea asemui, punct cu punct, cu 
introducerea unei tragedii clasice. Actul al doilea deveni 
ceva mai vorbăreţ. Fiecare oaspete băuse cu măsură, 
schimbând vinurile după poftă, în aşa fel că în momentul 
când resturile măreţului serviciu fură ridicate, se încinseră 
discuţii aprinse: câteva frunţi palide se înroşiră, mai multe 
nasuri începură să se îmbujoreze, fetele se învăpăiară, ochii 
scânteiară. În timpul acestei aurore a beţiei, conversaţia nu 
ieşi încă din marginile bunei-cuviinţe; dar zeflemelele, 
glumele prinseră a porni încetul cu încetul din toate gurile; 
apoi calomnia îşi ridică pe nesimţite căpşoru-i de şarpe şi 
lăsă să i se vadă vocea şuierătoare; ici şi colo, câţiva ipocriţi 
trăgeau cu urechea, sperând să rămână treji. Al doilea fel 
găsi deci minţile înfierbântate de-a binelea. Fiecare mânca 
vorbind, vorbea mâncând, bea fără să ţină seama de 
numărul paharelor, atât de învăluitoare şi de parfumate 
erau licorile, şi atât de molipsitor era exemplul. Taillefer 
avea pretenţia să-şi însufleţească oaspeţii şi dădu ordin să 
fie aduse teribilele vinuri de Ron, caldul Tokay, ameţitorul 
Roussillon vechi. Dezlănţuiţi ca înaintaşii unei diligenţe ce 
porneşte după un popas, oamenii aceştia, străpunşi de 


săgețile ascuţite ale vinului de Champagne aşteptat cu 
nerăbdare, dar turnat din belşug, îşi dădură atunci frâu 
liber spiritelor să galopeze în golul aceloraşi argumente pe 
care nu le mai asculta nimeni, să povestească aceleaşi 
întâmplări ce n-aveau auditori, să pună de o sută de ori 
aceleaşi întrebări ce rămâneau fără răspuns. Singură orgia 
îşi desfăşura din plin puternicul ei glas, glasul ei compus din 
sute de vuiete ce se înteţeau ca un crescendo de 

Rossini[ 100]. Apoi veni rândul toasturilor cu două 
înţelesuri, al lăudăroşeniilor, al sfidărilor. Cu toţii renunţară 
să mai glorifice propria lor capacitate intelectuală, pentru a 
revendica pe aceea a balerenţelor butoaielor, a pivniţelor. 
Se părea că fiecare dintre ei are câte două voci. Sosi şi, 
momentul când stăpânii vorbeau toţi deodată, iar valeţii 
zâmbeau. Dar aceasta învălmăşeală de vorbe, în care 
paradoxurile de o îndoielnică sclipire, adevărurile caraghios 
îmbrobodite, se ciocneau în mijlocul strigătelor, al 
invectivelor, al sentinţelor supreme şi al neghiobiilor, aşa 
cum într-o bătălie se încrucişează ghiulelele, gloanţele şi 
mitraliile, ar fi interesat fără îndoială pe un filosof prin 
originalitatea cugetărilor, sau ar fi surprins pe un politician 
prin ciudăţenia sistemelor propuse. Erau acolo, în acelaşi 
timp, o carte şi un tablou. Filosofiile, religiile, doctrinele 
morale, atât de diferite de la o latitudine la alta, 
guvernămintele, în sfârşit toate înfăptuirile mari ale 
inteligenţei omeneşti, căzură sub o secure tot atât de grea 
ca a Timpului, şi desigur că nu v-ar fi fost uşor să hotărâți 
dacă ea era mântuită de înţelepciunea beată sau de beţia 
devenită înţeleaptă şi clarvăzătoare. Mânate de un fel de 
furtună, minţile acestea semănau cu o mare înfuriată contra 
stâncilor din jurul ei, voiau să sfarme toate legile între care 
plutesc civilizațiile, îndeplinind astfel, fără să ştie, voinţa lui 
Dumnezeu, care a lăsat în natură binele şi răul, păstrând 
însă numai pentru ei taina luptei lor veşnice. Înverşunată şi 
burlescă, discuţia era oarecum ca un sabat al inteligenţelor, 
între tristele glume spuse de aceşti copii ai revoluţiei[ 101] 


la naşterea unui jurnal şi între cuvântările rostite de veselii 
chefuitori la naşterea lui Gargantua[102 |], se afla toată 
prăpastia care desparte secolul al XIX-lea de al XVI-lea. 
Acela pregătea o distrugere râzând, al nostru râdea în 
mijlocul ruinelor. 

— Cum îl cheamă pe tânărul de colo? Întrebă notarul 
arătând spre Raphael. Mi se pare că am auzit spunându-i-se 
Valentin. 

— Ce-i tot dai întruna numai cu Valentin? Strigă Emile 
râzând. Raphael de Valentin, dacă nu te superi! Căci 
purtăm un vultur de aur pe un câmp de nisip, încoronat de 
argint, înarmat cu cioc şi cu gheare şi cu o deviză frumoasă: 
NON CECIDIT ANIMUS! 103 Nu suntem un copil de pripas, 
ci descendentul împăratului Valens, strămoşul Valentinilor, 
fondatorul oraşelor Valencia din Spania şi Franţa, 
moştenitorul legitim al imperiului din Orient. Şi dacă-l 
lăsăm pe Mahmud să domnească la Constantinopol, o facem 
din simplă bunăvoință, şi din lipsă de bani, şi de soldaţi. 

Emile descrise în aer, cu furculiţa, o coroană deasupra 
capului lui Raphael. Notarul rămase o clipă pe gânduri, apoi 
începu să bea din nou, schiţând un gest foarte convins, prin 
care părea a mărturisi că-i este cu neputinţă să facă vreo 
legătură între clientela sa şi oraşele Valencia, 
Constantinopol, Mahmud, împăratul Valens, sau familia 
Valentinilor. 

— Distrugerea acelor furnicare omeneşti cunoscute sub 
numele de Babilon, Tir, Cartagina sau Veneţia, toate strivite 
sub tălpile unui uriaş ce-şi urmează drumul, nu e oare un 
avertisment dat omului de o putere batjocoritoare? Zise un 
ziarist, Claude Vignon, un fel de sclav cumpărat ca să imite 
pe Bossuet[104] pentru cincizeci de centime rândul. 

— Moise, Sylla, Ludovic al XI-lea, Richelieu, Robespierre şi 
Napoleon poate că nu-s decât unul şi acelaşi om care apare 
de-a lungul civilizaţiilor, ca o cometă pe cer, răspunse un 
ballansist[ 105]. 


— De ce să iscodim providenţa? Spuse Canalis fabricantul 
de balade[106]. 

— Na, iată şi providenţa! Exclamă pedantul întrerupându- 
|. Nu cunosc nimic mai elastic pe lume. 

— Dar, domnule. Ludovic al XIV-lea[107] a răpus mai mulţi 
oameni cu săpatul apeductelor doamnei de Maintenon, 
decât a răpus Convenţiunea[ 108] ca să stabilească 
impozitele după un criteriu just, ca să facă o lege unitară, 
ca să naţionalizeze Franţa şi ca să se ajungă la o împărţire 
egală a moştenirilor, rosti Massol, un tânăr devenit 
republican din pricină că-i lipsea doar o silabă înaintea 
numelui[ 109]. 

— Domnule, i se adresă Moreau (din Oise), un mare 
proprietar, dumneata care iei sângele drept vin, lăsa-vei, de 
astă dată, fiecăruia capul său pe umeri? 

— La ce bun, domnul meu? Principiile ordinii sociale nu 
merită oare câteva sacrificii? 

— Bixiou, auzi? Republicanul ăsta pretinde că ţeasta 
acestui proprietar ar fi un sacrificiu! Şopti un tânăr către 
vecinul lui. 

— Oamenii şi evenimentele nu înseamnă nimic, zicea 
republicanul, continuându-şi teoria printre sughiţuri; în 
politică şi în filosofie nu există decât principii şi idei. 

— Îngrozitor! N-ai simţi nici o strângere de inimă 
omorându-ţi prietenii pentru un dacă? 

— Eh, domnul meu, adevăratul criminal e omul cu 
remuşcări, fiindcă are o anumită idee despre virtute; pe 
când Petru cel Mare, ducele de Alba[110], erau sisteme, iar 
corsarul Monbard, o organizaţie. 

— Dar societatea nu s-ar putea lipsi de sistemele şi 
organizaţiile dumitale? Întrebă Canalis. 

— O, de acord! Declară republicanul. 

— Ah, republica dumitale stupidă îmi face greață! Nu 
putem tăia în tihnă un clapon, fără să găsim înăuntru legea 
agrară. 


— Principiile tale sunt minunate, micule Brutus[111] 
îndopat cu trufe[112]! Dar tu semeni cu valetul meu: 
caraghiosul, e stăpânit cu atâta cruzime de mania 
curăţeniei, că dacă l-aş lăsa să-mi curețe hainele după 
fantezia lui, aş umbla gol. 

— Sunteţi nişte dobitoci! Vreţi să curăţiţi o naţiune cu 
scobitori de dinţi, replică cel cu republica. După voi, justiţia 
ar fi mai periculoasă decât hoţii. 

— Auzi! Auzi! Făcu avocatul Desroches. 

— Plicticoşi mai sunt cu politica lor! Rosti Cardot, notarul. 
Închideţi uşa. Nu există ştiinţă sau virtute care să valoreze 
cât o picătură de sânge. Dacă am vrea să facem lichidarea 
adevărului, l-am găsi poate în stare de faliment. 

— Ah, fără îndoială că ne-ar costa mai puţin să ne distrăm 
cu răul, decât să ne certăm pentru bine. De aceea, aş da 
toate discursurile rostite la tribune de patruzeci de ani 
încoace pe un păstrăv, pe o poveste de Perrault[113] sau pe 
un desen de Charlet[114]. 

— Ai perfectă dreptate! Dă-mi sparanghelul. Căci, la urma 
urmei, libertatea dă naştere anarhiei, anarhia duce la 
despotism, şi despotismul aduce iarăşi libertatea. Milioane 
de oameni au pierit Fără a fi putut face să triumfe niciunul 
dintre aceste sisteme. Nu e totul un cerc vicios în care se va 
învârti mereu lumea morală? Când omul crede că a 
perfecţionat ceva, el n-a făcut decât să mişte lucrurile de la 
locul lor. 

— O, o! Strigă Cursy, autorul de vodeviluri. În cazul acesta, 
domnilor, daţi-mi voie să ridic paharul pentru Carol al X-lea, 
părintele libertăţii! 115 

— De ce nu? Zise Emile. Când despotismul constă în legi, 
libertatea se află în moravuri, şi viceversa. 

— Să bem deci pentru neghiobia puterii care ne dă atâta 
putere asupra neghiobilor! Strigă bancherul. 

— Ei, dragul meu, Napoleon cel puţin ne-a lăsat gloria! 
Ţipă un ofiţer de marină care nu ieşise niciodată din Brest. 


— Ah, gloria, tristă marfă! Costă mult şi nu durează. Nu 
cumva este ea egoismul oamenilor mari, după cum fericirea 
este acela al proştilor? 

— Domnule, dumneata eşti foarte fericit. 

— Cel dintâi care a născocit gardurile, trebuie să fi fost 
fără îndoială un om slab, căci societatea nu foloseşte decât 
oamenilor plăpânzi. Aşezaţi la cele două extremităţi ale 
lumii morale, sălbaticul şi filosoful au aceeaşi groază de 
proprietate. 

— Frumoşi exclamă Cardot. Dacă n-ar exista proprietate, 
cum am mai putea face acte? 

— lată nişte boabe de mazăre fantastic de delicioase! 

— Şi popa a fost găsit mort în pat, a doua zi. 

— Cine vorbeşte de moarte? Nu glumiţi, am un unchi. 

— Te-ai resemna, desigur, să-l vezi mort. 

— Asta nu-i o problemă. 

— Ascultaţi-mă, domni, or! METODĂ DE A-ŢI OMORI 
UNCHIUL. Ssst! (Ascultaţi! Ascultaţi!) Să ai mai întâi un 
unchi înalt şi gras, cel puţin septuagenar, ăştia sunt cei mai 
buni unchi. (Senzaţie.) Fă-i să mănânce, sub un motiv 
oarecare, un pateu de ficat. 

— Păcat, unchiul meu e slab, zgârcit şi cumpătat. 

— Ah, asemenea unchi sunt nişte monştri care abuzează 
de viaţă. 

— Pe urmă, continuă cel cu unchii, vesteşte-l în timpul 
digestiei că bancherul lui a dat faliment. 

— Dar dacă rezistă? 

— Adu-i o fată frumoasă! 

— Dacă e.? Spuse celălalt făcând un gest negativ. 

— Atunci nu-i unchi. Unchiul e prin definiţie 
temperamentos. 

— Vocea Malibranei[ 116] a pierdut două note. 

— Nu, domnule. 

— Da, domnule. 

— Of! Of! Da şi nu, asta-i povestea tuturor disertaţiilor 
religioase, politice şi literare! Omul e un bufon care 


dănţuieşte deasupra prăpăstiilor. 

— Dacă te-am înţeles bine, sunt un prost? 

— Din contra, eşti, fiindcă nu m-ai înţeles. 

— Instrucţiunea, frumoasă nerozie! Domnul 
Heineffettermach calculează numărul volumelor tipărite la 
mai mult de un miliard, când o viaţă de om nu ajunge să 
citeşti măcar o sută cincizeci de mii. Atunci, explică-mi ce 
înseamnă cuvântul instrucţiune? Pentru unii, instrucţiunea 
constă în a şti să spui ce nume avea calul lui Alexandru cel 
Mare, câinele lui Berecillo, zeul muzicii, şi în a ignora pe al 
omului căruia îi datorăm plutitul lemnelor sau porţelanul. 
Pentru alţii, a fi instruit înseamnă a şti să arzi un testament 
şi a trăi ca un om cinstit, iubit, respectat, în loc de a recidiva 
în furtul unui ceas, cu cele cinci circumstanţe agravante, şi 
de a te duce să mori în Place de la Greve, blestemat ţi 
dezonorat. 

— Nathan va rămâne? 

— Ah, colaboratorii lui, domnule, au mult spirit. 

— Dar Canalis? 

— E un om mare, fără discuţie. 

— V-aţi îmbătat! 

— Consecința imediată a unei constituţii este înăbuşirea 
inteligenţelor. Arte, ştiinţe, monumente, totul este înghiţit 
de o îngrozitoare pornire de egoism, lepra noastră actuală. 
Cei trei sute de burghezi ai voştri, instalaţi pe băncile 
Camerei, nu se vor gândi decât la plantatul plopilor. 
Despotismul creează lucruri mari fără legi, libertatea nu-şi 
dă osteneala să facă, cu legi, măcar unele cât de mici. 

— Învăţământul vostru mutual fabrică piese de cinci franci 
din carne de om, zise un absolutist, întrerupând. 
Individualităţile au să dispară la un popor nivelat de 
instrucţie. 

— Dar scopul societăţii nu este oare de a asigura 
bunăstarea fiecăruia? Întrebă saint-simonianul. 

— Dacă ai avea un venit de cincizeci de mii de livre, nu te- 
ai mai gândi la popor. Te-a apucat dragostea de omenire? 


Poftim în Madagascar: acolo a să dai de un popor nou, pe 
care n-ai decât să-l saint-simonizezi, să-l clasezi, să-l pui în 
spirt; aici, însă, fiecare intră foarte firesc în alveola lui, ca o 
cheie în broasca ei. Portarii sunt portari, şi neghiobii sunt 
nişte dobitoace care n-au nevoie să absolve liceele 
călugărilor. Asta e! 

— Dumneata eşti carlist[ 117]! 

— De ce nu? Îmi place despotismul, el dă dovadă de 
oarecare dispreţ pentru rasa omenească. Eu nu-i urăsc pe 
regi. Sunt aşa de amuzanţi! Să tronezi într-o odaie, la 
treizeci de milioane de leghe de soare, asta nu-i nimic? 

— Dar să rezumăm această largă consideraţie asupra 
civilizaţiei, spunea savantul, care pentru lămurirea 
sculptorului neatent, se lansase într-o discuţie despre 
începuturile vieţii sociale şi despre popoarele băştinaşe. La 
originea naţiunilor, forţa a fost întrucâtva materială, unică, 
grosolană; apoi, odată cu dezvoltarea agregaţilor[ 118] 
ocârmuirile au trecut la descompunerea mai mult sau mai 
puţin dibace a puterii primitive. Astfel, în depărtata 
antichitate, forţa era în teocraţie; preotul ţinea în mâna lui 
şi paloşul şi cădelniţa. Mai târziu au apărut două sacerdoţii: 
pontiful şi regele. Astăzi, societatea noastră, ultima expresie 
a civilizaţiei, a împărţit puterea după numărul combinațiilor, 
şi am ajuns la forţe numite industrie, gândire, bani, 
discursuri. Puterea nemaiavând unitate, se îndreaptă fără 
încetare spre o destrămare socială care n-are altă stavilă 
decât interesul. De aceea noi nu ne sprijinim nici pe religie, 
nici pe forţa materiala, ci pe inteligentă. Cartea face cât 
paloşul? Discuţia face cât acţiunea? Iată problema. 

— Inteligența a ucis totul! Rosti carlistul. Da, da, libertatea 
absolută duce naţiunile la sinucidere, ele se plictisesc cu 
triumful, ca un englez milionar. 

— Ce ne-aţi mai putea spune nou? Aţi ridiculizat azi toate 
puterile, şi chiar negarea lui Dumnezeu a devenit ceva 
comun! V-aţi pierdut cu totul credinţa. De aceea secolul 
nostru e ca un sultan bătrân înecat în desfrâul încât lordul 


Byron al vostru, într-o ultimă desperare poetică, a sfârşit 
prin a cânta pasiunile crimei. 

— Nu şti, îi răspunse Bianchon, care era beat turtă, că un 
gram de fosfor în plus sau în minus face dintr-un om un 
geniu sau un scelerat, un om de spirit sau un idiot, un om 
virtuos sau un criminal? 

— Uite cum e tratată virtutea! Strigă Cursy. Virtutea, 
subiectul tuturor pieselor de teatru, deznodământul tuturor 
dramelor, oricărei justiţii. 

— Eh, opreşte-te, dobitocule. Virtutea ta e un Achile fără 
călcâi[ 119]! Zise Bixiou. 

— Mi-e sete! 

— Vrei să facem rămăşag că beau o sticlă de şampanie 
dintr-o înghiţitură? 

— Mare deşteptăciune! Strigă Bixiou. 

— S-au îmbătat ca nişte căruţaşi, zise un tânăr care dădea 
de băut, cu toată seriozitatea jiletcii de pe el. 

— Da, domnule, guvernul actual reprezintă arta de a face 
să domnească opinia publică. 

— Opinia? Dar e cea mai destrăbălată dintre prostituate! 
Dacă ar fi după voi, moralişti şi politicieni, ar trebui să 
preferăm totdeauna legile voastre, naturii, şi opinia voastră 
conştiinţei. Vedeţi-vă de treabă, totul e adevărat şi totul e 
fals! Dacă societatea ne-a blagoslovit cu puful de perne, a 
compensat în schimb binefacerea prin gută, după cum a 
creat procedura ca să înfrâneze justiţia şi guturaiurile prin 
şalurile de caşmir. 

— Monstrule! Făcu Emile, întrerupându-l pe mizantrop. 
Cum poţi să bârfeşti civilizaţia în prezenţa atâtor vinuri, a 
atâtor bucate delicioase, stând la o masă încărcată până 
peste cap? Mugşcă din căprioara asta cu picioarele şi 
coarnele aurite, dar nu-ţi muşca muma. 

— Ce, eu sunt de vină când catolicismul izbuteşte să vâre 
un milion de dumnezei într-un sac de făina, când republica 
se termină totdeauna cu câte un Napoleon, când regalitatea 
se află între asasinarea lui Henric al IV-lea şi judecarea lui 


Ludovic al XVI-lea[120], când liberalismul devine La 
Fayette[121]? 

— L-ai îmbrăţişat în iulie? 

— Nu. 

— Atunci, taci din gură, scepticule. 

— Scepticii sunt oamenii cei mai conştiincioşi. 

— Numai că n-au conştiinţă. 

— Ce vorbeşti! Au cel puţin două. 

— Să sconteze Cerul cu ele! Poftim, domnul meu, o idee 
într-adevăr negustorească. Religiile antice nu erau decât o 
fericită dezvoltare a plăcerilor fizice; pe câtă vreme noi, cei 
de azi, am dezvoltat sufletul şi speranţa; e un progres! 

— Ah, bunii mei prieteni, ce puteţi aştepta de la un secol 
ghiftuit de politică? Zise Nathan. Care a fost soarta lucrării 
Istoria regelui Boemiei şi a celor şapte castele ale sale[122], 
unde se putea vedea cea mai fermecătoare concepţie? 

— Aia? Urlă pedantul atât de tare încât se auzi de la un 
capăt la celălalt al mesei. Nişte fraze scoase la întâmplare 
dintr-o pălărie, o scriere tocmai bună pentru un ospiciu. 

— Eşti un prost! 

— Eşti un caraghios! 

— 0, o! 

—A,a! 

— Au să se încaiere. 

— Nu. 

— Pe mâine, domnule. 

— Ba acum, răspunse Nathan. 

— Haide! Haide! Sunteţi doi viteji. 

— Şi dumneata eşti un altul! Zise provocatorul. 

— Nici nu se mai pot scula în picioare. 

— A, poate vrei să spui că nu mă ţin prea drept! Replică 
bătăiosul Nathan ridicându-se ca un zmeu de hârtie, 
nehotărât. 

Aruncă o privire năucită pe deasupra mesei, apoi, ca sleit 
de o asemenea sforţare, căzu la loc pe scaun, îşi lăsă capul 
în jos şi amuţi deodată. 


— N-ar fi caraghios, spuse pedantul către vecinul lui, să 
mă bat pentru o lucrare pe care n-am citit-o şi nici n-am 
văzut-o vreodată? 

— Emile, ia seama la haine, vecinul tău se îngălbeneşte, 
zise Bixiou. 

— Kant, domnule? Încă un balon înălţat ca să se bucure 
netoţii. Materialismul şi spiritualismul sunt două rachete 
frumoase cu care şarlatanii în robă bat aceeaşi minge. Că 
Dumnezeu e în toate, cum zice Spinoza, sau că toate vin de 
la Dumnezeu, cum zice sfântul Pavel. Nătărăilor! A deschide 
sau a închide o uşă, nu-i una şi aceeaşi mişcare? Ce-a fost 
mai întâi: oul sau găina? Dă-mi, te rog, farfuria cu rață! lată 
toată ştiinţa! 

— Neghiobule, îi strigă savantul, chestiunea pe care o pui 
tu e rezolvată printr-un fapt. 

— Şi care anume? 

— Nu catedrele profesorilor au fost făcute pentru filosofie, 
ci filosofia pentru catedre! Pune-ţi ochelarii şi citeşte 
bugetul. 

— Hoţi! 

— Imbecili! 

— Pungaşi! 

— Păcăliţi! 

— Numai la Paris e cu putinţă un schimb de idei atât de 
viu, atât de rapid! Ţipă Bixiou, cel mai spiritual dintre 
artişti, luând o voce de bariton. 

— Ascultă, Bixiou, imită ceva clasic! Hai, o caricatură! 

— Vreţi să vă fac secolul al XIX-lea? 

— Ascultaţi! 

— 'Tăcere! 

— Puneţi-vă lacăte la guri! 

— N-ai de gând să taci, chinezule? 

— Toarnă-i vin, plodului acela de colo, şi să tacă o dată! 

— Dă-i drumul, Bixiou! 

Artistul îşi îmbumbă gherocul negru până la gât, îşi puse 
mănuşile galbene şi se grimă în aşa fel încât să şarjeze pe 


cei de la Revue des Deux Mondes[123], privind chiorâş; dar 
zgomotul îi acoperea vocea, şi nu fu chip să se audă vreun 
cuvânt din comicăria lui. Încât, dacă nu izbuti să înfăţişeze 
panorama secolului, reprezentă cel puţin Revista, care nici 
ea singură nu se mai putea înţelege pe sine. 

Desertul fu servit ca în basme. Pe masă apăru un serviciu 
complet de bronz aurit, ieşit din atelierele lui Thomire. 
Figuri înalte, înzestrate de un artist faimos cu forme 
recunoscute în toată Europa ca o frumuseţe ideală, erau 
încărcate cu ciorchini de fragi, de struguri gălbui, cu 
ananas, curmale proaspete, piersici pârguite, portocale 
aduse din Setubal[ 124] de un vas de pasageri, rodii, fructe 
din China, în sfârşit, toate surprizele belşugului, toate 
minunile cuptoarelor, bunătăţile cele mai dulci, dulciurile 
cele mai gustoase. Culorile acestor tablouri gastronomice 
erau scoase în relief de strălucirea porţelanului, de liniile 
scânteietoare de aur, de formele vaselor. Gingaşă ca spuma 
lichidă a mării, fragedă şt vaporoasă, frişca încununa 
peisaje de Poussin, copiate la Scvres[125]. Bugetul unui 
prinţ german n-ar fi ajuns ca să plătească bogăţia aceasta 
neruşinată. Argintul, sideful, aurul, cristalele fură din nou 
întinse pe masă sub alte înfăţişări; dar privirile înceţoşate, 
precum şi gălăgioasa fierbinţeală a beţiei nu îngăduiră 
convivilor să-şi dea seama decât în mod vag de această 
feerie vrednică de o poveste orientală. Vinurile de desert îşi 
răspândiră parfumurile şi văpăile lor, ca nişte băuturi 
vrăjite, ca nişte aburi descântaţi, care stârnesc un fel de 
miraj intelectual şi ale căror învăluiri puternice înlănţuiesc 
picioarele, îngreuiază mâinile. Piramidele de fructe fură 
devastate, vocile se îngroşară, zgomotul se mări. Cuvintele 
nu se mai desluşeau, paharele zburau în ţăndări şi râsete 
fioroase izbucneau din toate părţile ca nişte explozii. Cursy 
apucă un corn şi începu să trâmbiţeze. Fu ca un semnal dat 
de un diavol. Adunarea, toată în delir, urla, şuiera, cânta, 
ţipa, mugea, vuia. Aţi fi zâmbit văzând oameni, de obicei 
veseli, posomorându-se ca în deznodământul unei tragedii 


de Crebillon, sau devenind visători ca nişte marinari în 
trăsură. Cei cu gânduri ascunse îşi depănau secretele unor 
curioşi care nu-i ascultau. Melancolicii zâmbeau ca 
dansatoarele la sfârşitul piruetelor. Claude Vignon se 
bălăbănea ca un urs în cuşcă. Câţiva prieteni intimi se 
luaseră la bătaie. Urmele animalice, înscrise pe chipurile 
omeneşti şi atât de ciudat demonstrate de fiziologişti, 
reapăreau pe nesimţite în gesturi, în atitudinile corpului. 
Era o carte gata făcută pentru vreun Bichat[126] ce s-ar fi 
pomenit acolo îngheţat şi flămând. Stăpânul casei, simţindu- 
se beat, nu îndrăznea să se ridice de la locul lui, dar aproba 
toate nebuniile invitaţilor săi cu o strâmbătură fixă, 
trudindu-se să păstreze un aer cuviincios şi ospitalier. Faţa 
lui lată, acum roşie şi albastră, aproape violetă, îngrozitoare 
la vedere, se încadra în tumultul general prin sforţări 
asemănătoare cu înclinările şi clătinările unei corăbii. 

— I-ai asasinat? Îl întrebă Emile. 

— Confiscarea şi pedeapsa cu moartea au fost desfiinţate 
de revoluţia din iulie, răspunse Taillefer, ridicându-şi 
sprâncenele cu un aer plin în acelaşi timp de isteţime şi 
prostie. 

— Dar nu vi se întâmplă să-i vedeţi câteodată în vis? Stărui 
Raphael. 

— S-a prescris! Zise ucigaşul încărcat de aur. 

— Şi pe mormântul său, rosti Emile cu un accent 
batjocoritor, antreprenorul cimitirului va grava: Trecători, 
lăsaţi să cadă o lacrimă în amintirea lui! O! Reluă el, aş da 
bucuros cinci franci matematicianului care mi-ar demonstra 
printr-o ecuaţie algebrică existenţa infernului! 

Aruncă o monedă în aer, strigând: 

— Faţa pentru dumneata! 

— Nu te uita la ea! Zise Raphael, prinzând moneda din 
zbor. Mai ştii? Soarta e atât de glumeaţă! 

— Vai! Începu iar Emile cu aerul unui bufon trist, nu văd 
unde aş putea călca. Între geometria necredinciosului şi 
între Pater noster al papei. Puah! Să bem! Trinc este, mi se 


pare, oracolul sticlei divine şi servă ca încheiere la 
Pantagruel[ 127]. 

— Lui Pater noster[128] îi datorăm, răspunse Raphael, 
artele, monumentele, ştiinţele noastre poate, ba chiar - 
binefaceri încă şi mai mari! 

— Guvernămintele noastre moderne, în sânul cărora o 
societate numeroasă şi rodnică e admirabil reprezentată de 
cinci, sute de inteligenţe, în sânul cărora forţe opuse unele 
altora se neutralizează, lăsând deplină putere 
CIVILIZAŢIEI, regină uriaşă ce ţine loc de REGE, această 
veche şi teribilă figură, soi de fals contract plăsmuit de om 
între el şi cer. În prezenţa atâtor opere desăvârşite, 
ateismul apare ca un schelet sterp. Ce părere ai? 

— Mă gândesc la valurile de sânge vărsate de catolicism, 
zise Emile, cu răceală. El s-a slujit de inimile şi venele 
noastre ca să imite potopul. Dar să trecem peste asta! Orice 
om care cugetă trebuie să meargă sub flamura lui Cristos. 
Numai el a consacrat triumful spiritului asupra materiei, 
numai el ne-a dezvăluit cu atâta poezie lumea intermediară 
care ne desparte de Dumnezeu. 

— Crezi? Reluă Raphael, aruncându-i un indescriptibil 
zâmbet de beţie. Ei bine, pentru a nu ne pune rău cu 
nimeni, să ridicăm faimosul toast: Diis ignotis! 129 

Şi îşi goliră până la fund potirele de ştiinţă, de acid 
carbonic, de miresme, de poezie şi de necredinţă. 

— Dacă domnii binevoiesc să treacă în salon, cafeaua îi 
aşteaptă, se auzi glasul majordomului. 

În acel moment, aproape toţi oaspeţii pluteau în văzduhul 
acela plin de încântare unde luminile spiritului se sting, 
unde trupul, scăpat din ghearele tiranului său, se lasă 
pradă plăcerilor delirante ale libertăţii. Unii, ajunşi la 
apogeul beţiei, stăteau posomorâţi, chinuindu-se să prindă 
vreo cugetare ce le-ar dovedi propria lor existentă; alţii, 
cufundaţi în sfârşeala produsă de o digestie îngreunată, 
negau orice mişcare. Oratori neobosiţi rosteau încă fraze 
împleticite al căror înţeles le scăpa lor înşile. Câteva 


refrenuri ţăcăneau ca zgomotul unei maşini silite să-şi 
urmeze viaţa-i iluzorie şi lipsită de suflet. Tăcerea şi zarva 
se împerecheaseră într-un mod ciudat. Totuşi, auzind glasul 
sonor al valetului, care le anunţa, în locul stăpânului, noi 
plăceri, comesenii se ridicară, târându-se, sprijinindu-se sau 
ducându-se unii pe alţii. Trupa întreagă rămase o clipă 
nemişcată şi uimită în pragul uşii. Desfătările copleşitoare 
ale banchetului păliră deodată în faţa aţâţătorului spectacol 
pe care amfitrionul îl oferea celui mai voluptuos dintre 
simţurile lor. Sub sclipitoarele lumini ale unui candelabru 
de aur, în jurul unei mese încărcate de argintării, un grup 
de femei apăru pe neaşteptate înaintea musafirilor ameţiţi, 
ai căror ochi se aprinseră ca tot atâtea diamante. Bogate le 
erau podoabele, dar mai bogate erau frumuseţile acestea 
orbitoare în faţa cărora dispăreau toate celelalte minuni ale 
palatului. Privirile pătimaşe ale acestor femei, fermecătoare 
ca nişte zâne, erau mai scânteietoare decât şuvoaiele de 
lumină ce făceau să strălucească reflexele mătăsoase ale 
tapetelor, albeaţa marmurelor şi înfloriturile delicate ale 
bronzurilor. Inima îţi sfârâia în piept văzând contrastul 
dintre pieptănăturile lor în dezordine şi atitudinile lor, care 
mai de care mai distinsă şi mai plină de vino încoace. Era ca 
o leasă de flori amestecate cu rubine, safire şi mărgean; 
şiraguri de coliere negre în jurul gâturilor albe ca zăpada, 
văluri uşoare fâlfâind ca flăcările unui far, turbane mândre, 
tunici uşor provocatoare. Seraiul acesta era plin de ispite 
pentru toţi ochii, plin de voluptăţi pentru ţoale dorinţele. 
Stând într-o poziţie seducătoare, o dansatoare părea a nu 
avea nici un alt veşmânt sub cutele unduioase ale 
caşmirului. Ici, un voal străveziu, colo, mătasea sclipitoare 
ascundeau sau dezvăluiau perfecţiuni tainice. Picioruşe 
subţiri vorbeau de dragoste, în timp ce guri fragede şi roşii 
tăceau. Tinere fete plăpânde şi sfioase, fecioare false, al 
căror păr minunat evoca o nevinovăție cucernică, se 
prezentau privirilor ca nişte apariţii pe care o singură 
răsuflare le-ar putea spulbera. Apoi, frumuseți 


aristocratice, cu priviri semeţe, dar nepăsătoare, graţioase, 
trase ca prin inel, îşi înclinau capul încet ca şi cum ar mai fi 
avut încă de răscumpărat favoruri regale. O englezoaică, 
figură aeriană albă şi castă desprinsă din văzduhurile lui 
Ossian[130], semăna cu un înger al melancoliei, cu o 
remuşcare fugind de crimă. Parizianca, a cărei frumuseţe 
constă într-o graţie indescriptibilă, fălindu-se cu 
îmbrăcămintea şi agerimea ei, înarmată cu atotputernica ei 
slăbiciune, galeşă şi aspră, sirenă fără inimă şi fără pasiune, 
dar care cunoaşte vicleşugurile de a stârni comorile 
pasiunii şi arta de a imita accentele inimii, nu lipsea nici ea 
din această primejdioasă adunare, în care străluceau, de 
asemeni, italiencele potolite în aparenţă, dar conştiincioase 
în fericirile pe care le dăruiesc, normandele bogate în 
forme splendide sau meridionalele cu părul negru, cu ochii 
ca migdala. Ai fi zis că-s frumoasele Versailles-ului 
convocate de Lebel, care-şi pregătiseră încă de dimineaţă 
toate mrejele, apărând ca o trupă de sclave orientale 
deşteptate de glasul negustorului pentru a porni la drum în 
zori de ziuă. Rămaseră fâstâcite, ruşinate, şi se 
îngrămădeau în jurul mesei ca nişte albine ce bâzâie 
înăuntrul unui stup. Stânjeneala asta străbătută de un mic 
fior, poate mustrare, poate cochetărie, era sau semnul unei 
seducţii calculate, sau o pudoare involuntară. Pesemne că 
un simţământ, de care femeia nu se leapădă niciodată cu 
desăvârşire, le îndemna să se învăluie în mantia virtuţii 
pentru a da mai mult farmec şi imbold revărsărilor viciului. 
Astfel, conspirația urzită de bătrânul 'Taillefer părea sortită 
înfrângerii. Bărbaţii aceştia fără frâu fură subjugaţi din 
prima clipă de puterea maiestuoasă cu care-i înzestrată 
femeia. Un murmur de admiraţie se auzi răsunând ca o 
muzică dulce. Amorul nu călătorise în tovărăşia beţiei, aşa 
că în locul unei furtuni de patimi, oaspeţii, surprinşi într-un 
moment de slăbiciune, se lăsară pradă bucuriilor unui extaz 
voluptuos. Urmând imboldul poeziei ce-i stăpâneşte 
totdeauna, artiştii studiară cu încântare nuanțele delicate 


ce deosebeau aceste frumuseți alese. Trezit de un gând - 
datorat, poate, vreunei emanaţii de acid a şampaniei - un 
filosof se înfioră închipuindu-şi nenorocirile ce le vor fi 
mânat aici pe femeile acestea vrednice poate altă dată de 
cele mai curate omagii. Fiecare dintre ele avea de povestit, 
de bună seama, câte o dramă crâncenă. Aproape toate erau 
urmărite de suferinţe cumplite şi târau după ele bărbaţi 
necinstiţi, făgăduieli trădate, bucurii distruse de mizerie. 
Comesenii se apropiară de ele cu respect, şi îndată se 
înfiripară conversații tot atât de variate precum erau şi 
caracterele. Se formară grupuri-grupuri. Ai fi zis că e un 
salon din lumea bună, unde femeile şi fetele tinere vin să 
ofere oaspeţilor, după-masă, ajutorul pe care cafeaua, 
lichiorurile şi zahărul îl dau mâncăcioşilor stingheriţi de o 
digestie supărătoare În curând însă izbucniră câteva 
râsete, murmurele se înteţiră, vocile prinseră curaj. Orgia, 
domolită o clipă, aici ameninţa să se dezlănţuie, apoi se 
potolea iar. Alternarea aceasta de linişte şi vânzoleală avea 
o vagă asemănare cu o simfonie de Beethoven. 

Aşezaţi pe un divan moale, cei doi prieteni văzură 
îndreptându-se spre ei o fată înaltă, bine proporţională, cu 
o ţinuta superbă, cu trăsături destul de neregulate, dar 
răscolitoare, focoasă, şi care subjuga sufletul prin contraste 
puternice Părul negru, în bucle ispititoare, părea că fusese 
supus luptelor amorului, şi cădea în şuviţe uşoare pe umerii 
ei largi ce ofereau privirii perspective atrăgătoare. Zulufi 
lungi, negri, acopereau pe jumătate un gât foarte frumos pe 
care aluneca din când în când câte o fâşie de lumină, 
dezvăluind fineţea unor contururi desăvârşite. Pielea, de-o 
albeaţă mată, făcea să reiasă tonurile calde şi însufleţite ale 
culorilor ei vii. Ochiul, înarmat cu gene lungi, arunca flăcări 
îndrăzneţe, vâlvătăi de dragoste! Gura, roşie, umedă, 
întredeschisă, adulmeca sărutarea. Fala aceasta avea un 
mijloc robust, dar îmbietor şi elastic; pieptul, braţele îi erau 
dezvoltate din plin, ca ale frumoaselor chipuri pictate de 
Carraccio[131 |]; totuşi, părea uşoară, mlădioasă, iar 


vigoarea ei amintea agilitatea unei pantere, după cum 
eleganta puternică a formelor ei făgăduia voluptăţi 
nimicitoare. Deşi nu încape îndoială că ştia să râdă şi să se 
zbenguie, ochii şi zâmbetul ei îţi îngheţau cugetul. Asemeni 
unei ghicitoare stăpânite de puterea unui demon, ea uimea 
mai mult decât plăcea. Pe chipul ei mobil se perindau tot 
felul de expresii, care apăreau şi dispăreau ca fulgerele. Ar 
fi cucerit desigur pe un bărbat blazat, un tânăr însă s-ar fi 
temut de ea. Era ca o statuie colosală căzută din înălţimea 
unui templu grec, sublimă de la distanţă, dar grosolană 
văzută de aproape. Totuşi, frumuseţea ei tulburătoare ar fi 
răscolii şi pe neputincioşi, vocea ei ar fi fermecat şi pe surzi, 
privirea ei ar fi dat viaţa şi scheletelor; aşa încât Emile o 
compară pe departe cu o tragedie de Shakespeare; un soi 
de arabesc minunat în care veselia urlă, dragostea are ceva 
sălbatic, iar vraja graţiei şi ardoarea fericirii urmează 
crâncenelor izbucniri de mânie; un monstru care ştie să 
muşte şi să mângâie, să râdă ca diavolul, să plângă ca 
îngerii, să pună într-o singură îmbrăţişare toate seducţiile 
femeii, afară de suspinele melancoliei şi încântătoarea 
modestie a unei fecioare, pentru ca, o clipă după aceea, să 
mugească, să-şi sfâşie coapsele, să-şi zdrobească singură 
pasiunea, amantul; în fine, să se distrugă pe ea însăşi, 
asemeni unui popor răzvrătit. Îmbrăcată într-o rochie de 
catifea roş: e, strivi sub călcâiul nepăsător câteva flori ce 
căzuseră de pe capul tovarăşelor ei, şi, cu un gest 
dispreţuitor, întinse celor doi prieteni o tavă de argint. 
Mândră de frumuseţea sa, mândră de viciile ei, poate, îşi 
arăta braţul alb ce se contura şi mai mult pe fondul 
catifelei. Era ca o regină a plăcerii, ca o icoană a desfătării 
omeneşti, a acelei desfătări ce risipeşte bogăţiile strânse de 
trei generaţii, care râde deasupra cadavrelor, îşi bate joc de 
strămoşi, calcă în picioare perle şi tronuri, îi îmbătrâneşte 
pe tineri şi adesea îi întinereşte pe bătrâni; a acelei 
desfătări îngăduite numai uriaşilor obosiţi de putere, 


încercaţi de gânduri, sau pentru care războiul a devenit o 
jucărie. 

— Cum te cheamă? O întrebă Raphael. 

— Aquilina. 

— O, o, descinzi din Veneţia salvată[ 132]! Exclamă Emile. 

— Da, răspunse ea. După cum papii îşi iau nume noi când 
se ridică deasupra oamenilor, tot aşa şi eu mi-am luat alt 
nume, înălţându-mă deasupra tuturor femeilor. 

— Ai, dar, şi tu, ca patroana numelui tău, vreun nobil şi 
teribil conspirator care te iubeşte şi e gata să moară pentru 
tine? Zise repede Emile, dezmeticit de această aparentă de 
poezie. 

— L-am avut, răspunse ea. Dar ghilotina a fost rivala mea. 
De aceea îmi pun totdeauna o fâşie roşie în găteală, pentru 
ca veselia să nu-mi ajungă prea departe. 

— O! Dacă a fi lăsa-o să vă povestească istoria celor patru 
tineri din La Rochelle[ 133], n-ar mai termina. Taci, mai 
bine, Aquilina! Toate femeile au câte un amant de plâns, dar 
nu toate au, ca tine, fericirea de a-l fi pierdut pe eşafod. Ah! 
Mai degrabă aş vrea să-l ştiu pe al meu culcat într-o groapă 
la Clamart[ 134], decât în patul unei rivale! 

Frazele acestea fură rostite cu o voce dulce şi melodioasa 
de către cea mai cuminte, mai frumoasă şi mai drăgălaşă 
făptură ce-a ieşit cândva dintr-un ou fermecat de bagheta 
vreunei zâne. Se apropiase cu paşi uşori; avea o faţă 
delicată, un mijloc subţirel, ochi albaştri încântători de 
modestie, tâmple fragede şi pure. O naiadă nevinovată 
ieşind dintr-un izvor n-ar fi fost mai sfioasă, mai albă şi mai 
naivă decât fetiţa aceasta ce părea să nu aibă mai mult de 
şaisprezece ani, să nu cunoască păcatul, nici dragostea, nici 
furtunile vieţii, şi care venea parcă dintr-o biserică, unde ar 
fi rugat îngerii să obţină, înainte de timp, rechemarea ei în 
ceruri. Numai la Paris poţi întâlni asemenea fiinţe cu chipul 
candid, care ascund depravarea cea mai adâncă, viciile cele 
mai rafinate sub o frunte la fel de plăcută, la fel de duioasă 
ca floarea unei margarete. Amăgiţi la început de cereştile 


făgăduieli ce se citeau în suavele farmece ale acestei tinere 
fete, Emile şi Raphaăl primiră cafeaua pe care ea le-o turnă 
în ceştile aduse de Aquilina, şi începură să-i pună întrebări. 
Curând, însă, ea transfigura în ochii celor doi poeţi, printr-o 
sinistra alegorie, nu ştiu ce latură a vieţii omeneşti, 
opunând expresiei aspre şi pasionate, ce inspira respect, a 
tovarăşei sale, imaginea acelei reci corupţii, de o 
voluptuoasă cruzime, destul de nechibzuită ca să făptuiască 
o crimă şi destul de tare ca s-o privească râzând; un fel de 
demon fără inimă, ce osândeşte sufletele mari şi blânde să 
încerce emoţiile de care el e lipsit, ce găseşte totdeauna o 
grimasă de dragoste spre a şi-o vinde, câteva lacrimi spre a 
le vărsa la înmormântarea victimei sale, şi destulă bucurie, 
seara, spre a-i citi testamentul. Un poet ar fi admirat-o pe 
frumoasa Aquilina; o lume întreagă ar trebui sa fugă de 
înduioşătoarea Euphrasie: una era sufletul viciului, cealaltă 
viciul fără suflet. 

— Tare aş vrea să ştiu, se adresă Emile acestei frumoase 
fiinţe, daca te gândeşti vreodată la viitor. 

— Viitorul? Răspunse ea râzând. Ce înţelegi dumneata 
prin viitor? Pentru ce m-aş gândi la ceea ce nu exista încă? 
Nu privesc niciodată nici în urma, nici înaintea mea. Nu-i 
destul că mă preocupă tot ce-o să se petreacă în cursul unei 
zile? De altfel viitorul, noi îl cunoaştem, e spitalul. 

— Cum poţi să prevezi, de pe acum, spitalul şi să nu te 
fereşti de a ajunge acolo? Exclamă Raphael. 

— Dar ce are atât de îngrozitor spitalul? Întrebă falnica 
Aquilina. De vreme ce nu suntem nici mame, nici soţii, 
atunci când bătrâneţea ne-o pune ciorapi negri în picioare 
şi zbârcituri pe frunte, veştejind orice urmă de femeie din 
noi şi secând orice bucurie în privirile prietenilor noştri, de 
ce altceva am putea avea nevoie? Din toată podoaba 
noastră, voi nu veţi mai vedea atunci în noi decât lutul 
primitiv care se mai ţine încă pe două picioare, uscat, rece, 
descompus, şi care se mişcă producând un foşnet ca de 
frunze moarte. Cele mai frumoase veşminte devin atunci 


zdrenţe pe noi, ambra ce ne înveselea altădată iatacul 
capătă un iz de mort şi miroase a schelet; iar dacă, în tina 
aceasta, se mai află o inimă, o batjocoriţi cu toţii, nu ne 
îngăduiţi să avem nici măcar o amintire. Aşa că, de am fi în 
epoca aceea a vieţii, într-o casă bogată îngrijind de câini, 
sau într-un spital alegând bulendre, existenta noastră n-ar 
fi absolut aceeaşi? De ne-am ascunde părul alb într-o 
broboadă cu dungi roşii şi albastre sau într-o horbotă de 
dantele, de am mătura străzile cu târnuri sau scările de la 
Tuilleries cu trene de mătase, de am sta în faţa unor cămine 
aurite sau ne-am încălzi la tăciunii dintr-un hârb de pământ 
ars, de am asista la o execuţie în Place de la Greve sau de 
ne-am duce la „Operă”, crezi că e mare deosebire între 
toate astea? 

— Aquilina mia, niciodată n-ai avut atâta dreptate în 
deznădejdea ta, reluă Euphrasie. Da, caşmirurile, dantelele, 
parfumurile, aurul, mătasea, luxul, tot ceea ce străluceşte, 
tot ceea ce place, nu vine bine decât tinereţii. Timpul singur 
ne-ar putea pedepsi pentru nebuniile noastre, dar fericirea 
ne iartă greşelile. Voi râdeţi de ceea ce spun, rosti ea 
aruncând un zâmbet veninos spre cei doi prieteni, dar n-am 
oare dreptate? Prefer să fiu răpusă de plăcere, decât de 
boală. N-am nici mania vieţii îndelungate, nici mare respect 
pentru speța omenească, mai ales când văd ce face 
Dumnezeu dintr-însa! Daţi-mi milioane, le voi toca; n-aş 
păstra o centimă pentru anul viitor. Trăieşte pentru a 
plăcea şi a domni, iată sentinţa rostită de fiecare bătaie a 
inimii mele. Societatea însăşi mă aprobă; au un contribuie 
chiar ea, fără încetare, la desfrânările mele? Pentru ce 
bunul Dumnezeu îmi răsplăteşte în fiecare dimineaţă ceea 
ce cheltuiesc în fiecare seară? Pentru ce ne clădiţi spitale? 
Cum n-am fost puse între bine şi rău ca să alegem ceea ce 
ne doare sau ne plictiseşte, aş fi prea proastă ca să nu mă 
distrez. 

— Dar ceilalţi? Zise Emile. 


— Ceilalţi? Treaba lor, să se descurce cum vor! Mai bine să 
râd de suferinţele lor, decât să plâng de ale mele. Desfid ca 
vreun bărbat să-mi pricinuiască cel mai mic necaz. 

— Ia spune, ce te-a făcut să suferi atât de mult, ca să 
vorbeşti astfel? Întrebă Raphaăl. 

— Am fost părăsită pentru o moştenire! Zise ea luând o 
atitudine care-i scoase în relief toate farmecele. Şi totuşi îmi 
petrecusem zile şi nopţi întregi muncind ca să-i dau de 
mâncare iubitului meu! Nu vreau să mă mai las păcălită de 
nici un zâmbet, de nici o făgăduinţă, şi voi şti să fac din 
existenta mea o lungă partidă de plăcere. 

— Dar, izbucni Raphael, uiţi că fericirea porneşte din 
suflet? 

— Ascultă! Vorbi din nou Aquilina, crezi că nu înseamnă 
nimic a te vedea admirată, linguşită, a triumfa asupra 
tuturor femeilor, chiar asupra celor mai virtuoase, 
răpunându-le cu frumuseţea, cu bogăţia noastră? De altfel, 
noi trăim într-o singură zi mai mult decât o burgheză 
cuminte în zece ani, şi asta spune totul. 

— Nu-i aşa că o femeie fără virtute e odioasă? Rosti Emile 
către Raphael. 

Euphrasie le aruncă o privire de viperă şi le răspunse cu 
un inimitabil accent ironic: 

— Virtutea! S-o lăsăm celor urâte şi gheboase! Ce s-ar face 
fără asta, nenorocitele? 

— Taci din gură, o repezi Emile, nu vorbi de ceea ce nu 
cunoşti. 

— Ah, n-o cunosc! Replică Euphrasie. Să te dai toată viaţa 
unui om pe care-l urăşti, să creşti nişte copii care te vor 
părăsi, spunându-le „Mulţumesc!” ori de câte ori te lovesc 
în inimă, iată virtuțile pe care le cereţi unei femei; ba, mai 
mult, pentru a-i răsplăti abnegaţia, o faceţi să sufere 
încercând să o seduceţi, iar dacă se opune, vă bateţi joc de 
ea. Frumoasă viaţă! Mai bine să fim libere, să iubim pe cei 
care ne plac şi să murim tinere. 

— Nu te temi că vei plăti toate astea într-o bună zi? 


— Ei şi! Răspunse ea. Decât o viaţă de plăceri amestecată 
cu necazuri, mai bine una împărţită în două: o tinereţe de 
care sunt sigură că e veselă, şi o bătrâneţe, poate nesigură, 
în timpul căreia voi suferi în tihnă. 

— Ea n-a iubit niciodată, zise Aquilina cu un timbru adânc 
al vocii. Ea n-a străbătut niciodată o sută de leghe pentru a 
sorbi cu mii de desfătări o privire şi un refuz; ea nu şi-a 
legat niciodată viaţa de un fir de păr, nici n-a încercat să 
înjunghie mai mulţi bărbaţi pentru a-şi salva suveranul, 
stăpânul, idolul. Pentru ea, amorul era un colonel drăguţ. 

— He! He! La Rochelle, răspunse Euphrasie, amorul e ca 
vântul, nu ştii de unde vine. De altfel, dacă tu însăţi ai îi fost 
iubită de un dobitoc, acum ai uri pe toţi oamenii deştepţi. 

— Legea ne opreşte să iubim dobitoacele, ripostă de sus 
Aquilina cu un accent ironic. 

— Te credeam mai binevoitoare cu militarii! Făcu 
Euphrasie râzând. 

— Ce fericite sunt că pot renunţa atât de uşor la judecata 
lor! Exclamă Raphael. 

— Fericite? Rosti Aquilina cu un surâs de milă, de groază 
totodată, aruncând o privire fioroasă spre cei doi prieteni. 
Ah, voi nu ştiţi ce înseamnă să fii osândită la o viaţă de 
plăceri, purtând în inimă un mort. 

A contempla în momentul acela saloanele era ca şi cum ai 
fi avut o privelişte anticipată a Pandemoniul lui Milton[135]. 
Văpăile albăstrii ale punciului puneau, în obrajii celor ce 
mai puteau încă să bea, un colorit infernal. Danţuri 
nebuneşti, însufleţite de o energie sălbatică, aţâţau râsetele 
şi ţipetele ce izbucneau ca detunăturile unui foc de artificii. 
Presărate cu morţi şi muribunzi, iatacul şi un salonaş făceau 
impresia unui câmp de bătălie. Atmosfera era înfierbântată 
de vin, de plăceri, de vorbărie. Beţia, dragostea, delirul, 
uitarea de lume stăpâneau toate inimile, toate feţele, erau 
întipărite pe covoare, înfăţişate de dezordine şi înceţoşau 
privirile cu valuri uşoare, ce le Făceau să vadă totul ca prin 
nişte aburi ameţitori. Ca în fâşiile de lumină răspândite de o 


rază de soare, se stârnise o pulbere strălucitoare în 
transparenţa căreia se mişcau formele cele mai capricioase, 
se desfăşurau luptele cele mai caraghioase. Ici şi colo, 
grupuri de chipuri înlănţuite se confundau cu statuile albe - 
nobile capodopere ale sculpturii - ce împodobeau 
încăperile. Cu toate ca cei doi prieteni păstrau încă un fel 
de luciditate înşelătoare în ideile şi simţurile lor, ca o ultimă 
dâră de fremătare, ca un ecou palid al vieţi, le era peste 
putinţă să-şi dea seama de ceea ce putea fi real în vedeniile 
bizare, de ceea ce putea fi posibil în tablourile 
supranaturale ce se perindau necontenit pe dinaintea 
ochilor lor obosiţi. Cerul acela înăbuşitor, care ne apare 
uneori în vis, suavitatea aceea înflăcărată pe care o iau 
figurile omeneşti în nălucirile noastre, nu ştiu ce vioiciune 
îngreuiată mai ales de lanţuri, în fine, fenomenele cele mai 
neobişnuite din timpul somnului îi împresurau din toate 
părţile atât de stăruitor, încât li se părea că jocurile 
desfrâului din jurul lor nu sunt decât plăsmuirile unui 
coşmar în care mişcările se fac fără zgomot, iar strigătele 
nu au glas. În clipa aceea, valetul de încredere izbuti, nu 
fără greutate, să tragă pe stăpânul său în anticameră şi-i 
spuse la ureche: 

— Domnule, toţi vecinii sunt la ferestre şi se plâng de 
gălăgia de aici. 

— Dacă nu le place zgomotul, n-au decât să-şi înfunde 
uşile cu paie! Zbieră Taillefer. 

Ca din senin, Raphael izbucni într-un hohot de râs atât de 
neaşteptat, încât prietenul său ceru să-i explice pricina 
acestei veselii brutale. 

— M-ai înţelege greu, răspunse el. În primul rând, ar 
trebui să-ţi mărturisesc că în momentul când m-aţi oprit pe 
cheiul Voltaire, tocmai mă pregăteam să mă arunc în Sena, 
şi, pe urmă, vei dori desigur să afli motivele morţii mele. 
Dar, chiar dacă voi adăuga că, printr-o întâmplare aproape 
fabuloasă, vestigiile cele mai poetice ale lumii materiale se 
rezumaseră în momentul acela în faţa ochilor mei într-o 


tălmăcire simbolică a înţelepciunii omeneşti; chiar dacă îţi 
voi spune că, acum, pulberea atâtor comori intelectuale, pe 
care le-am risipit la masă, se încheie cu aceste două femei, 
icoane vii şi naturale ale nebuniei, iar că adânca noastră 
nepăsare faţă de oameni şi de lucruri a slujit ca punte de 
trecere spre tablourile puternic colorate ale celor două 
sisteme de existenţă atât de diametral opuse, vei fi oare mai 
lămurit? De n-ai fi beat, ai vedea poate în toate astea un 
tratat de filosofie. 

— Dacă n-ai fi cu picioarele pe această încântătoare 
Aquilina, ale cărei sforăieli au un ştiu ce asemănare cu 
vuietul unei furtuni gata să se dezlănţuie, răspunse Emile, 
care se juca şi el cu părul Euphrasiei, sucindu-l şi 
răsucindu-l între degete fără să-şi dea seama de 
nevinovata-i îndeletnicire, ai roşi singur de beţia şi de 
trăncăneala ta. Cele două sisteme ale tale pot fi cuprinse 
într-o singură frază şi se pot reduce la o singură idee. 

Viaţa simplă şi mecanică duce la o înţelepciune nesăbuită, 
înăbuşindu-ne inteligenţa prin muncă; pe când o viaţă 
petrecută în haosul abstracţiilor sau în abisurile lumii 
morale ne îndreaptă spre o înţelepciune soră cu nebunia. 
Într-un cuvânt, sau ne ucidem sentimentele ca să trăim 
mult, sau acceptăm martiriul patimilor şi murim tineri, iată 
sentinţa condamnării noastre. În plus, acest destin trebuie 
să se mai lupte cu temperamentele pe care ni le-a hărăzit 
asprul glumeţ căruia îi datorăm tiparul tuturor fiinţelor de 
pe pământ. 

— Nătărăule! Rosti Raphael, întrerupându-l. Rezumă-te 
mai departe aşa, şi o să faci volume întregi! Dacă aş fi avut 
pretenţia să formulez limpede aceste două idei, ţi-aş fi spus 
că omul e corupt prin funcțiunea judecății sale şi se purifică 
prin ignoranță. Dar asta ar însemna să facem procesul 
societăţii însăşi! În fond, fie că am trăi cu înţelepţii, fie că 
am pieri cu nebunii, rezultatul nu e, mai curând sau mai 
târziu, acelaşi? lată de ce, acel mare creator de chintesenţe 


a exprimat cândva aceste două sisteme prin două cuvinte: 
Carymary, Carymara|136]. 

— Mă faci să mă îndoiesc de atotputernicia lui Dumnezeu, 
deoarece prostia ta întrece puterea lui, replică Emile. 
Iubitul nostru Rabelais a rezolvat această filosofie printr-un 
cuvânt mai scurt decât Carymary, Carymara: anume Poate, 
din care Montaigne[137] a luat al său Ce ştiu eu? Ba încă 
această ultimă concluzie a ştiinţei morale nu e decât 
exclamaţia lui Pyron[138] stând între bine şi rău, ca 
măgarul lui Buridan[139] între cele două grămezi de ovăz. 
Dar ia să lăsăm această discuţie eternă, care se încheie azi 
cu un da şi nu. la spune, ce experienţă voiai să faci 
aruncându-te în Sena? Erai gelos cumva pe maşina 
hidraulică de la podul Notre-Dame? 

— Ah, dacă mi-ai cunoaşte viaţa! 

— Vai, exclamă Emile, nu te credeam atât de vulgar, fraza 
e răsuflată. Nu ştii că toţi avem pretenţia de a suferi mai 
mult decât ceilalţi? 

— Ah! Oftă Raphael. 

— Ei, dar eşti caraghios cu ah-ul tău! Spune: vreo boală 
sufletească sau trupească te sileşte să aduci în fiecare 
dimineaţă, printr-o contracţiune a muşchilor, caii ce 
urmează să te sfârtece seara, ca odinioară Damiens[ 140]? 
Ţi-ai mâncat câinele, crud şi fără sare, acolo, la mansardă? 
Îţi plâng copiii de foame? Al vândut părul iubitei ca să joci la 
cărţi? le-ai dus la o adresă falsă ca să plăteşti o poliţă falsă, 
acceptată de un unchi fals, cu teama de a ajunge prea 
târziu? Spune, te ascult! Dacă voim cumva să te arunci în 
apă pentru o femeie, pentru o poliţă protestată sau din 
plictiseală, nu vreau să te mai recunosc. Mărturiseşte totul, 
nu minţi; nu ţin să-mi faci memorii istorice. Mai cu seamă, 
fii scurt, atât cât îţi îngăduie beţia, căci sunt pretenţios ca 
un cititor, şi gata să adorm ca o femeie ce-şi spune 
rugăciunea de seară. 

— Sărman neghiob zise Raphael. De când durerile nu mai 
ţin seama de sensibilitate? Când vum ajunge la gradul de 


ştiinţă ce ne va îngădui să întocmim o istorie naturală a 
inimilor, să le dăm câte o denumire, să le clasăm în genuri, 
subgenuri, în familii, crustacee, fosile, în saurieni. În 
microscopice, în. Mai ştiu eu ce? Atunci, bunul meu prieten, 
va fi lucru dovedit că există şi inimi duioase, gingaşe ca 
florile şi tot ca ele zdrobindu-se la cele mai mici atingeri pe 
care celelalte inimi de piatră nici nu le simt măcar. 

— O, te rog, scuteşte-mă de prefața ta! Spuse Emile cu un 
aer pe jumătate vesel, pe jumătate milos, apucând mâna lui 
Raphael. 

II. 

FEMEIA FĂRĂ INIMĂ. 

După o clipă de tăcere, Rapha€l zise, lăsând să-i scape un 
gest de nepăsare: 

— Nu ştiu, în adevăr, dacă nu trebuie să pun pe seama 
vinului şi a punciului[ 141]! Ciudata luciditate care-mi 
îngăduie să îmbrăţişez în această clipă întreaga mea viaţă, 
ca pe un tablou în care figurile, culorile, umbrele, luminile, 
nuanțele cele mai slabe, sunt redate cu fidelitate. Acest joc 
poetic al închipuirii mele nu m-ar mira, dacă n-ar fi însoţit 
de un el de dispreţ pentru suferinţele şi bucuriile din trecut. 
Văzută de la distanţă, viaţa mea pare, ca îngustată de un 
fenomen moral. Lunga şi lenta durere încercată timp de 
zece ani se poate reduce acum la câteva fraze în care 
durerea nu va mai fi decât o idee, iar plăcerea o reflecţie 
filosofică. Judec, în loc să simt. 

— Eşti plicticos ca un amendament care nu se mai 
termină, rosti Emile. 

— Se prea poate, reluă Raphael fără să se supere. De 
aceea, ca să nu-ţi pun urechile la grea încercare, te voi scuti 
de primii şaptesprezece ani ai vieţii mele. 

Până la vârsta aceea, am trăit ca şi tine, ca atâtea mii de 
inşi, o viaţă de colegiu sau de liceu, ale cărei tristeţi 
închipuite şi bucurii reale alcătuiesc deliciul amintirilor 
noastre, după ale cărei mâncări de post gastronomia 
noastră blazată jinduieşte acum din nou, frumoasa viaţă, ale 


cărei înfiripări ni se par vrednice de dispreţ, cu toate că ele 
ne-au învăţat cum să muncim. 

— Vino la dramă, zise Emile cu o mutră jumătate comică, 
jumătate plângăreaţă. 

— Când am terminat colegiul - reluă Raphael, cerându-şi 
printr-un gest dreptul de a continua - tatăl meu m-a supus 
unei discipline severe, destinându-mi ca locuinţă o cameră 
de lângă biroul său. Mă culcam de la nouă seara şi mă 
sculam la cinci dimineaţa. Voia să mă ţin serios de drept; mă 
duceam în acelaşi timp la cursuri şi la un avocat. Dar legile 
timpului şi ale spaţiului erau atât de sever aplicate în 
drumurile şi în studiile mele, şi tata îmi cerea la masă o 
socoteală atât de riguroasă despre. 

— Ce mă interesează pe mine toate astea? Îl întrerupse 
Emile. 

— Ei, lua-te-ar naiba! Răspunse Raphael. Cum ai să poţi 
pricepe sentimentele mele, dacă nu-ţi voi povesti faptele 
mărunte care au avut o înrâurire asupra sufletului meu, 
obişnuindu-l cu frica, şi care m-au făcut să trăiesc mult timp 
în naivitatea primitivă a unui băieţandru? Astfel, până la 
douăzeci şi unu de ani, am fost încovoiat de un despotism 
tot atât de aspru ca şi canoanele monahale. Pentru a-ţi 
dezvălui amărăciunile vieţii mele, ar fi de ajuns, poate, să ţi- 
| descriu pe tatăl meu: un bărbat înalt, uscăţiv şi slab, cu 
faţa ca o lamă de cuţit, palid, cu vorba tăioasă, cicălitor ca o 
fată bătrână, chiţibuşar ca un şef de birou. Autoritatea lui 
părintească plana mereu deasupra gândurilor mele vesele 
şi zvânturatice şi parcă le fereca sub o boltă de plumb. 
Când voiam să-i împărtăşesc un simţământ blând şi duios, 
mă privea ca pe un copil gata să dea drumul la o prostie. 
Mă temeam de el mai mult decât ne temuserăm altădată de 
pedagogi: în ochii lui rămăsesem tot puştiul de opt ani. 
Parcă-l văd şi acum înaintea mea. În redingota lui cafenie, 
în care stătea drept ca o lumânare, avea aerul unei 
scrumbii afumate înfășurată în coperta roşie a unui pamflet. 
Cu toate acestea îl iubeam pe tata; în fond, era drept. Se 


vede treaba că nu putem purta pică severităţii, atunci când 
ea e îndreptăţită de un caracter ales, de moravuri curate, şi 
când e chibzuit împletită cu bunătatea. Dacă tata nu mă 
slăbea din ochi niciodată, dacă, până la vârsta de douăzeci 
de ani, nu-mi lăsa zece franci pe mână, zece ticăloşi, zece 
ştrengari de franci, comoară uriaşă, a cărei stăpânire 
râvnită în van mă făcea să visez negrăite desfătări, el căuta 
în schimb să-mi procure unele distracţii. După ce-mi 
promitea o plăcere timp de luni întregi, mă ducea la o 
comedie, la un concert, la un bal, unde speram să întâlnesc 
o iubită. O iubită! Asta însemna pentru mine independenţa. 
Dar, ruşinos şi sfios, nepricepând graiul saloanelor şi 
necunoscând pe nimeni, mă întorceam totdeauna acasă cu 
inima tot atât de neprihănită şi plină de dorinţe. Apoi, a 
doua zi, strunit de tata ca un cal de escadron, porneam iar, 
dis-de-dimineaţă, la avocat, la cursuri, la Palatul de Justiţie. 
Dacă aş fi încercat să mă abat din cărarea bătătorită pe 
care mi-o croise tata, ar fi însemnat să mă expun mâniei lui; 
mă ameninţase că la primul pas greşit mă va trimite în 
Antile, pe o corabie ca elev de marină. De aceea, mă 
cuprindea un fior de groaza când, cine ştie cum, 
îndrăzneam să mă aventurez, pentru un ceas sau două, în 
vreo distracţie de societate. 

Închipuieşte-ţi imaginaţia cea mai hoinară, inima cea mai 
fremătătoare de iubire, sufletul cel mai duios, mintea cea 
mai poetică, necontenit în prezenţa omului cel mai scorţos, 
cel mai cu toane şi mai rece din lume; în fine, mărită o fată 
mare cu un schelet şi vei pricepe existenţa ale cărei scene 
curioase nu ţi-ar putea fi decât povestite de cineva; planuri 
de fugă, spulberate la vederea tatălui, deznădejdi potolite 
de somn, dorinţe înăbuşite, amarnice melancolii lecuite de 
muzică. Îmi înecam nefericirea în melodii. Beethoven şi 
Mozart fură adesea tainicii mei confidenţi. Astăzi, îmi vine 
să zâmbesc, când îmi aduc aminte de toate prejudecățile 
care-mi turburau conştiinţa în acea epocă de neprihănire şi 
virtute: daci aş fi pus piciorul într-un restaurant, m-aş fi 


crezut ruinat; imaginaţia mă făcea să consider o cafenea ca 
un loc de desfrâu, unde oamenii îşi pierd onoarea şi-şi pun 
în joc averea. lar ca să fi riscat câţiva gologani la cărţi, ar fi 
trebuit mai întâi să-i am. 

Ah, chiar de ar fi să te adorm de-a binelea, vreau să-ţi 
povestesc una dintre cele mai grozave bucurii ale vieţii 
mele, una dintre acele bucurii înzestrate cu gheare, care 
pătrund în inima noastră ca un fier roşu pe umărul unui 
ocnaş. Eram la bal, la ducele de Navarreins, văr cu tata. 
Dar ca să poţi înţelege pe deplin situaţia mea, află că aveam 
un frac jerpelit, nişte pantofi ca vai de lume, o cravată de 
birjar şi nişte mănuşi purtate. Mă retrăsesem într-un colţ, 
ca să pot lua cât mai multe îngheţate şi să privesc în voie 
femeile frumoase. Tata mă zări. Dintr-un motiv pe care nu l- 
am ghicit niciodată, într-atât actul acesta de încredere mă 
ului, el îmi încredința punga şi cheile să i le păstrez. 

La zece paşi de mine, câţiva bărbaţi jucau. Auzeam cum 
sună aurul. Aveam douăzeci de ani, ardeam de dorinţa de a 
petrece o zi întreagă cufundat în păcatele vârstei. Era un 
dezmăţ ai minţii care nu şi-ar găsi asemănare nici în 
capriciile unei curtezane, nici în visele unei fecioare. De un 
an, mă visam tolănit într-o trăsură, cu o femeie frumoasă 
alături, făcând pe boierul, luând masa la Very[142], 
ducându-mă seara la spectacole, hotărât să nu mă întorc 
acasă la tata decât a doua zi, dar înarmat împotriva lui cu o 
aventură mai încâlcită chiar decât Nunta lui Figaro, şi din 
care i-ar fi fost peste putinţă să se descurce. Evaluasem 
toată petrecerea asta la cincizeci de taleri. Poate că eram 
încă stăpânit de beţia naivă a şcolarilor care trag la fit. Mă 
retrăsei deci într-un budoar, unde, nevăzut de nimeni, cu 
ochii aprinşi, cu degetele tremurând, numărai banii din 
punga tatii: o sută de taleri! Evocate de această sumă, 
desfătările doritei mele escapade îmi apărură înaintea 
ochilor, dănţuind ca vrăjitoarele din Macbeth[143] 
împrejurul cazanului, dar ademenitoare, fremătânde, 
încântătoare! Devenii un ticălos în toată puterea cuvântului, 


fără să ascult nici ţiuitul urechilor, nici bătăile iuți ale inimii, 
luai două monede de câte douăzeci de franci, pe care le 
văd, parcă, şi acum. Cifrele de pe ele erau şterse, iar chipul 
lui Bonaparte mi se părea că se strâmba la mine. După ce 
am băgat punga în buzunar, mă îndreptai spre o masă de 
joc, ţinând cele două monede de aur în pumnul strâns şi 
dând târcoale jucătorilor ca un uliu pe deasupra unui coteţ. 
În prada unei groaze negrăite, am aruncat deodată o 
privire pătrunzătoare în jur. Încredinţat că nu voi fi zărit de 
nici o persoană cunoscută, am pariat pentru un omuleţ gras 
şi voios, pe capul căruia am îngrămădit mai multe rugăciuni 
şi juruinţe decât se fac pe mare în timpul a trei furtuni. 
Apoi, cu o ticăloasă şi machiavelică siguranţă, 
surprinzătoare la vârsta mea, m-am dus şi m-am proptit 
lângă o uşă, privind de-a lungul saloanelor, fără să văd însă 
nimic. Sufletul şi ochii îmi zburau numai spre fatalul postav 
verde. 

Din seara aceea datează prima observaţie fiziologică, 
căreia îi datorez acea putere de pătrundere ce mi-a 
îngăduit să-mi dau seama de unele mistere ale firii noastre 
duble. Stăteam cu spatele spre masa unde se hotăra 
fericirea mea viitoare, fericire cu atât mai profundă, poate, 
cu cât era nelegiuită. 

Între mine şi cei doi jucători se afla un gard viu, format din 
patru sau cinci şiruri de oameni care vorbeau între ei. 
Freamătul vocilor acoperea sunetul aurului care se îmbina 
cu zgomotul orchestrei. Cu toate aceste piedici, însă, printr- 
un hatâr graţie căruia marile pasiuni pot învinge şi spaţiu! 
Şi timpul, auzeam limpede vorbele celor de; jucători, 
cunoşteam situaţia lor, ştiam care din doi va scoate riga, ca 
şi cum le-aş îi văzut cărţile. Într-un cuvânt, deşi eram la 
zece paşi de joc, tremuram de sorții lui. Tatăl meu îmi apăru 
deodată înaintea ochilor şi atunci îmi veni în minte 
următoarea frază din scriptură: „Duhul lui Dumnezeu trecu 
prin faţa lui!” Câştigasem. 


Prin vălmăşagul de bărbaţi ce se roteau în jurul jucătorilor, 
mă repezii spre masă, strecurându-mă prin mulţime cu 
isteţimea unui ţipar ce scapă din năvod prin ruptura unui 
ochi. Din dureroase cum erau, fibrele mele ajunseră pline 
de voioşie. Eram ca un condamnat care, în drumul spre 
osândă, s-ar întâlni cu un rege. Tocmai atunci, un bărbat cu 
decoraţii reclamă patruzeci de franci care lipseau. Câteva 
perechi de ochi iscoditori se întoarseră bănuitoare spre 
mine, mă făcui palid şi broboane de sudoare îmi brăzdară 
fruntea. Crima de a-l fi jefuit pe tata mi se păru pe bună 
dreptate pedepsită. Omuleţul cel gros zise atunci cu o voce 
de-a dreptul îngerească: „Ioţi aceşti domni au mizat”, şi 
plăti cei patruzeci de franci. Îmi ridicai fruntea şi aruncai 
priviri triumfătoare asupra jucătorilor. După ce băgai la loc 
în punga tatii aurul ce-l luasem, lăsai restul din câştig 
demnului şi cinstitului domn, care continua să aibă noroc. 
Cum mă văzui stăpân pe o sută şaizeci de franci, înfăşurai 
monedele în batistă în aşa fel ca să nu se frece între ele şi 
să nu se audă sunând în timpul întoarcerii noastre spre 
casă, şi nu mai jucai. 

„Ce făceai la joc?” îmi zise tata, urcându-se în trăsură. 

„Priveam!”, răspunsei eu tremurând tot. 

„Ei, reluă tatăl meu, n-ar fi fost nimic extraordinar dacă, 
aţâţat de amorul propriu, ai fi pus câţiva bani pe masa 
verde. În ochii oamenilor de lume, pari destul de mare ca să 
ai dreptul la prostii. Aşa că te-aş fi iertat, Raphael, dacă te- 
ai fi folosit de punga mea.” 

N-am răspuns nimic. Când am ajuns acasă, i-am înapoiat 
tatii cheile şi banii. Intrând în camera sa, el a golit punga pe 
cămin numărând monedele de aur, se întoarse spre mine cu 
un aer destul de binevoitor şi mi-a spus, despărţind fiecare 
frază prin câte o pauză mai mult sau mai puţin lungă şi 
semnificativă: „Fiul meu, în curând ai să împlineşti douăzeci 
de ani. Sunt mulţumit de tine. Îţi trebuie o subvenție, chiar 
dacă n-ar fi decât ca să te deprinzi cu economiile, cu 
ucenicia vieţii. Începând de astă-seară, îţi voi da câte o sută 


de franci pe lună. Eşti liber să faci cu banii tot ce vei pofti. 
Iată primul trimestru al anului acesta”, adăugă el mângâind 
o grămăjoară de aur, de parcă ar fi vrut să verifice suma. 

Mărturisesc că eram gata să mă arunc la picioarele lui, să- 
i declar că sunt un hoţ, un nemernic, şi, mai rău decât atât, 
un mincinos! Ruşinea mă reţinu. Dădui să-l îmbrăţişez, el 
mă respinse uşor. 

„Acum eşti un bărbat, copilul meu, spuse el. Ceea ce fac 
este un lucru simplu şi drept, pentru care nu trebuie să-mi 
mulţumeşti. Dacă merit recunoştinţa ta, Raphael, adăugă cu 
un ton blând dar plin de demnitate, este doar pentru faptul 
că ţi-am ferit tinereţea de nenorocirile ce se abat asupra 
tuturor tinerilor, la Paris. De aici înainte vom fi doi prieteni. 
Peste un an, vei fi doctor în drept. Ai dobândit, nu fără 
unele neplăceri şi oarecare strâmtorări, cunoştinţele 
temeinice şi dragostea de muncă atât de necesare 
oamenilor chemaţi să mânuiască afacerile, învaţă-te, 
Raphael, să mă cunoşti. Nu vreau să fac din tine nici un 
avocat, nici un notar, ci un bărbat de stat care să poată 
ajunge gloria sărmanei noastre familii. Pe mâine!” adăugă 
el, concediindu-mă cu un gest misterios. 

Din ziua aceea, tata mă iniţie pe faţă în planurile lui. Eram 
fiu unic şi o pierdusem pe mama de zece ani. Odinioară, 
puţin măgulit de dreptul de a-şi munci ogorul cu sabia la 
şold, tata, şeful unei case istorice aproape uitată în 
Auvergne[ 144], venise la Paris ca să ia taurul de coarne. 
Înzestrat cu acea fineţe care, dacă e însoţită şi de energie, îi 
face pe oamenii din sudul Franţei atât de superiori, el 
ajunsese fără mari protecţii, să ocupe o poziţie chiar în 
centrul puterii. În curând, revoluţia îi răsturnă situaţia: dar 
ştiuse să se însoare cu moştenitoarea unei case mari, şi se 
văzuse sub Imperiul 145], pe punctul de a restitui familiei 
noastre vechea ei strălucire. Restauraţial 146], care dădu 
îndărăt mamei bunuri considerabile, pe tata îl ruină. 
Întrucât cumpărase, înainte, mai multe domenii dăruite de 
împărat generalilor săi şi situate peste hotare, de vreo zece 


ani se lupta întruna cu tot felul de lichidatori şi diplomaţi, 
cu tribunalele prusace şi bavareze, ca să se menţină în 
stăpânirea contestată a acelor oropsite donaţii. Tata mă 
introduse în labirintul încâlcit al acestui vast proces de care 
depindea viitorul nostru. Puteam fi condamnaţi să restituim 
veniturile, precum şi preţui unor tăieri de păduri făcute 
între 1814 şi 1817. În cazul acesta, averea mamei abia ar fi 
ajuns să salveze onoarea numelui nostru. Aşa că, în ziua 
când tata păruse că mă emancipase oarecum, intrai de fapt 
sub jugul cel mai odios. Trebuia să lupt ca pe un câmp de 
bătălie, să lucrez zi şi noapte, să mă duc pe la diverşi 
oameni de stat, să încerc a le ghici credinţa, să caut a-i 
interesa în afacerea noastră, să-i cuceresc pe ei, pe 
nevestele lor, pe servitorii, pe câinii lor, şi să îmbrac această 
dezgustătoare meserie în formule elegante, în glume 
plăcute. Am înţeles toate necazurile ale căror urme 
veştejeau chipul tatălui meu. 

Timp de vreun an, deci, am dus în aparenţă viaţa unui om 
de lume, dar petrecerile, cât şi graba mea de a mă apropia 
de rudele cu trecere sau ele cei care puteau să ne fie de 
folos, erau legate de strădanii uriaşe. Distracţiile mele erau 
şi ele pledoarii, iar conversațiile, memorii. Până atunci 
fusesem virtuos din neputinţa de a mă deda pasiunilor mele 
de flăcău; după aceea, temându-mă să nu pricinuiesc ruina 
tatălui meu sau a mea prin vreo greşeală, am ajuns propriul 
meu despot şi nu am îndrăznit să-mi îngădui nici o plăcere 
şi nici o cheltuială. Atâta timp cât suntem încă tineri, atâta 
timp cât oamenii şi viaţa nu ne-au smuls prin tot felul de 
jigniri gingaşa brumă a simţirii, libertatea de gândire, 
nobila neprihănire a cugetului, ce nu ne îngăduie să stăm la 
tocmeală cu răul, suntem încă pătrunşi adânc de simţul 
datoriilor noastre. Onoarea ne vorbeşte atunci cu glas 
răspicat şi se face ascultată, ne purtăm cu sinceritate şi fără 
ocolişuri. Aşa eram eu pe vremea aceea. Voiam să 
îndreptăţesc încrederea tatălui meu. Altădată l-aş fi 
şterpelit frumuşel o sumă fără însemnătate; acum, ducând 


împreună cu el povara afacerilor, a numelui, a casei sale, i- 
aş fi dat în taină averea şi speranţe e mele, întocmai 
precum îi jertfeam toate plăcerile, simţindu-mă chiar fericit 
de jertfa mea! De aceea, când domnul de Vill€le[ 147] 
dezgropă, anume ca să lovească în noi, un decret imperial 
referitor la pierderea drepturilor, lucru ce ne-ar fi ruinat, 
eu am şi semnat vânzarea proprietăţilor mele, 
nemaipăstrând decât o insulă fără nici o valoare, situată în 
mijlocul Loarei, unde se afla mormântul mamei. Poate că 
astăzi, argumentele, tertipurile, ripostele filosofice, 
filantropice şi politice nu mi-ar lipsi ca să mă feresc de a 
săvârşi ceea ce avocatul meu numea o prostie, dar, la 
douăzeci şi unu de ani suntem, repet, numai generozitate, 
căldură şi dragoste. Lacrimile pe care le-am văzut atunci în 
ochii tatălui meu au fost pentru mine averea cea mai 
frumoasă şi amintirea acelor lacrimi mi-a mângâiat adeseori 
sărăcia. La zece luni după ce-şi plătise creditorii, tata muri 
de supărare. '[inea la mine ca la ochii din cap. Iotuşi mă 
ruinase! Ideea asta îl ucise. 

În 1826, spre sfârşitul toamnei, la vârsta de douăzeci şi doi 
de ani, urmam singur convoiul mortuar al primului meu 
prieten, al tatălui meu. Puţini tineri se vor fi trezit singuri 
cu gândurile lor, în urma unui dric, pierduţi în Paris, fără 
viitor, fără avere. Orfanii oblăduiţi de mila publică au cel 
puţin ca viitor câmpul de bătălie, drept tată ocârmuirea sau 
procurorul regelui, drept refugiu un azil. Eu n-aveam nimic! 
Trei luni în urmă, un samsar îmi înmână o mie o sută 
doisprezece franci, produsul net şi lichid al moştenirii 
părinteşti. Creditorii mă siliră să vând la mezat mobila. 
Obişnuit din fragedă tinereţe să pun mare preţ pe obiectele 
ele lux de care eram înconjurat, nu-mi putui înăbuşi 
mirarea la vederea acestei rămăşiţe neînsemnate. 

„O, îmi spuse samsarul, era cam rococo[148]!” 

Cuvânt îngrozitor, ce pângărea toate credinţele copilăriei 
mele şi mă despuia de primele iluzii, cele mai scumpe dintre 
toate. Întreaga mea avere se rezuma acum la o listă de 


vânzări, viitorul meu zăcea într-un săculeţ de pânză cu o 
mie o sută doisprezece franci, societatea îmi apărea în 
persoana unui samsar care-mi vorbea cu pălăria pe cap. Un 
servitor, anume Jonathas, care mă iubea mult şi căruia 
mama îi lăsase pe viaţă o pensie viageră de patru sute de 
franci, îmi spuse, părăsind casa din care, în copilăria mea, 
ieşisem de atâtea ori vesel, în trăsură: „Fiţi econom, 
domnule Raphael!” 

Plângea bietul om. 

Acestea sunt, dragul meu Emile, evenimentele care mi-au 
pecetluit soarta, mi-au transformat sufletul şi m-au azvârlit, 
de tânăr încă, în cea mai falsă dintre toate situaţiile sociale, 
zise Raphael, după o pauză. Relaţii de familie, e drept, slabe 
mă legau de câteva case bogate în care mândria mea nu m- 
ar fi lăsat să intru, dacă disprețul şi nepăsarea lor nu mi-ar 
fi închis mai înainte uşile. Deşi înrudit cu persoane sus-puse 
şi darnice cu protecţia lor faţă de străini „eu nu aveam nici 
trude, nici ocrotitori. Poticnindu-se necontenit în 
destăinuirile lui, sufletul meu se închisese în el însuşi. Deşi 
eram cât se poate de sincer şi de simplu, trebuia să par 
rece, prefăcut. Despotismul tatii îmi răpise orice încredere 
în mine. Eram sfios şi stângaci, credeam că glasul meu nu 
ar putea exercita nici cea mai mică influenţă asupra cuiva, 
nu mă plăceam, mă găseam urii, mi-era ruşine de privirea 
mea. Cu toată acea voce lăuntrică ce încurajează probabil 
pe toţi oamenii de talent în luptele lor, şi care îmi strigă: 
„Curaj! Mergi înainte!”, cu toate izbucnirile puterii mele în 
singurătate, cu toată nădejdea de care eram însufleţit când 
comparam lucrările noi admirate de public cu acelea care 
clocoteau în mintea mea, mă îndoiam de mine însumi ca un 
copil. Eram pradă unei ambiţii nemăsurate, mă credeam 
hărăzit pentru înfăptuiri mari, dar mă simţeam plutind în 
vânt. Aveam nevoie de oameni, dar eram fără prieteni. 
Trebuia să-mi croiesc un drum în lume, dar stăteam 
deoparte, mai mult din sfială decât din teamă. În cursul 
primului an în care fusesem aruncat de tatăl meu în vârtejul 


societăţii înalte, pornisem cu o inimă nouă, cu un suflet 
proaspăt. Ca toţi copiii maturi, nutream în taină dorul unor 
iubiri mari. 

Printre tinerii de vârsta mea întâlnii o clică de fanfaroni 
care umblau cu nasul în sus, îndrugând nimicuri, aşezându- 
se fără să tremure lângă femeile cele mai impunătoare - 
aşa cel puţin mi se părea mie - spunând necuviinţe, 
alintându-se, bătându-şi joc de cele mai drăguţe persoane, 
punând capul pe toate pernele, sau lăudându-se că şi-l pun, 
având aerul că au ajuns să le fie lehamite de desfătări, 
pretinzând că cele mai virtuoase şi mai rafinate femei sunt 
uşor de momit, puţind fi prinse în mreji numai cu vorba, cu 
cel mai mic gest îndrăzneţ, cu cea dintâi privire stăruitoare! 
Îţi declar, pe sufletul şi conştiinţa mea: cucerirea puterii sau 
a unui mare renume literar mi se părea un triumf mai uşor 
de obţinut decât un succes la o femeie de rang, tânără, 
spirituală, luminoasă. Tulburările inimii, sentimentele, 
idealurile mele, le găseam aşadar în dezacord cu preceptele 
societăţii. Aveam îndrăzneală, dar numai în suflet, nu şi în 
purtări. Am învăţat mai târziu că femeilor nu le place să fie 
cerşite. Am întâlnit multe pe care le adoram de departe, 
cărora le ofeream o inimă gata de orice încercare, un suflet 
bun de sfâşiat, o energie care nu se îngrozea nici de jertfe, 
nici de chinuri, dar ele ajungeau pe mâna unor proşti pe 
care eu nu i-aş fi primit nici ca portari. De câte ori, 
înmărmurit, fără glas, n-am admirat femeia visurilor mele, 
văzând-o apărând la câte un bal. Închinându-mi atunci în 
gând existenta unor mângâieri veşnice, îmi concentram 
toate speranţele într-o privire şi în extazul meu îi ofeream o 
dragoste de tânăr care se năpustea orbeşte în braţele 
dezamăgirilor. În unele momente, mi-aş fi dat viaţa pentru o 
singură noapte. Ei bine, negăsind niciodată urechi cărora 
să le şoptesc cuvintele mele pătimaşe, ochi în care să-mi 
odihnesc privirile, o inimă pentru inima mea, am trăit în 
chinurile unei energii neputincioase ce se mistuia pe sine 
însăşi, fie din lipsă de îndrăzneață sau de ocazii, fie din lipsă 


de experienţă. Poate mi-am pierdut nădejdea de a mă mai 
face înţeles sau am tremurat de teamă să nu fiu înţeles prea 
bine. Şi totuşi în mine era o vijelie gata să izbucnească la 
orice privire binevoitoare ce mi se putea adresa. Cu toată 
graba mea de a lua o astfel de privire sau unele cuvinte în 
aparenţă afectuoase drept făgăduieli de dragoste, niciodată 
n-am îndrăznit nici să vorbesc, nici să tac la timp. Din 
pricină că eram stăpânit de prea multă simţire, vorba îmi 
era ştearsă, tăcerea îmi era stupidă. 

Eram, desigur, prea naiv pentru o societate artificială, 
care trăieşte la lumina lămpilor, care îşi exprimă toate 
gândurile prin fraze convenţionale sau prin cuvinte dictate 
de modă. Apoi, nu mă pricepeam de fel să vorbesc tăcând 
sau să tac vorbind. În fine, păstrând în mine jarul ce mă 
ardea, având un suflet aşa cum femeile doresc să 
întâlnească, fiind pradă acelei înflăcărări de care ele sunt 
lacome, posedând energia cu care se fudulesc toţi proştii, 
femeile au fost cu mine tiranic de crude. De aceea, admiram 
cu naivitate pe eroii vreunei clici oarecare, atunci când îşi 
proslăveau triumfurile, fără să bănui că-s nişte mincinoşi. 
Săvârşeam, fără îndoială, greşeala de a dori o dragoste 
sinceră, de a voi să întâlnesc, într-o inimă de femeie 
uşuratică, însetată de lux, beată de vanitate, pasiunea 
aceea largă, mare şi puternică, oceanul acela care se 
zvârcolea furtunos în inima mea. Oh, să te simţi născut 
pentru iubire, pentru fericirea unei femei, şi să nu găseşti 
pe nimeni, nici chiar o nobilă şi curajoasă Marcelină[ 149], 
sau măcar vreo marchiză bătrână! Să porţi comori într-o 
traistă, şi să nu poţi întâlni o copilă, o fată curioasă, care să 
le admire! Adesea am voit să mă omor de desperare. 

— Tragic de tot, astă-seară! Exclamă Emile. 

— Eh, lasă-mă să-mi osândesc viaţa, răspunse Raphael. 
Dacă prietenia ta nu are puterea de a-mi asculta tânguirile, 
dacă nu poţi îndura pentru mine o jumătate de ceas de 
plictiseală, culcă-te! Dar atunci nu-mi mai cere socoteală 
pentru hotărârea mea de a mă sinucide, care urlă în mine, 


se înaltă, mă cheamă şi pe care o salut. Ca să judeci un om, 
trebuie să pătrunzi cât de cât în taina gândurilor lui, a 
nenorocirilor, a emoţiilor lui. A nu voi să cunoşti din viaţa lui 
decât întâmplările materiale, înseamnă să faci pură 
cronologie, istoria celor proşti! 

Tonul amar cu care fură rostite aceste cuvinte izbi atât de 
viu pe Emite, încât, din acel moment, el dădu toată atenţia 
lui Raphael, privindu-l ca năucit. 

— Dar, reluă povestitorul, lumina care colorează 
întâmplările acestea le dă acum o înfăţişare nouă. Din 
orânduirea lucrurilor, pe care le socoteam odinioară ca o 
nenorocire, s-au născut poate frumoasele însuşiri cu care 
m-am mândrit mai târziu. Curiozitatea filosofică, munca 
fără preget, plăcerea de a citi, care, de la vârsta de şapte 
ani până la intrarea mea în lume, mi-au umplut mereu viaţa, 
oare nu ele m-au înzestrat cu acea putere gratie căreia 
izbutesc 

— Dacă e să vă dau crezare vouă - să-mi exprim limpede 
ideile şi să pătrund tot mai departe în vastul câmp al 
cunoştinţelor omeneşti? Singurătatea fa care eram 
condamnat, obişnuinţa de a-mi înăbuşi sentimentele şi de a 
trăi numai în Inima mea, nu ele m-au Învestit oare cu darul 
de a compara, de a cugeta? Deoarece nu se tocea în 
frecuşul supărărilor lumeşti, care înjosesc sufletul cel mai 
frumos, terfelindu-l ca pe o zdreanţă, simţirea mea nu s-a 
concentrat oare anume ca să devină organul perfecţionat al 
unei voințe mai mari decât imboldul patimii? Neluat în 
seamă de femei, mi-amintesc că le observam cu ascuţimea 
unei iubiri dispreţuite. Acum, cred că sinceritatea firii mele 
nu le era pe plac! Poate că femeilor le place puţină 
ipocrizie? Fiind, rând pe rând, în decurs de un ceas, bărbat 
şi copil, uşuratic şi cumpănit, fără prejudecăţi şi plin de 
superstiții, adesea femeie, ca ele, nu cumva vor fi luat 
naivitatea mea drept cinism şi neprihănirea gândirii mele 
drept dezmăţ? Ştiinţa le plictisea, în tânjirea mea feminină 
vedeau o slăbiciune. Această mare mobilitate a stărilor 


lăuntrice, nenorocirea tuturor poeţilor, făcea desigur să fiu 
considerat ca o fiinţă incapabilă de dragoste, fără 
statornicie în idei, fără vlagă. Idiot când tăceam, le speriam 
probabil când încercam să le plac, astfel că femeile m-au 
condamnat. Am primii cu lacrimi şi durere sentinţa rostită 
de lume. Osânda a dat roade. Am vrut să mă răzbun pe 
societate, am vrut să posed sufletul tuturor femeilor, robind 
inteligenţele, şi să văd toate privirile aţintite asupră-mi 
când numele meu ar fi fost rostit de un vaiet la uşa unui 
salon. M-am socotit un om mare încă din copilărie. Îmi 
loveam fruntea cu palma, spunându-mi ca Andre 
Chenier[150]: „E ceva aici!” Credeam că simt în mine un 
gând care se cere exprimat, un sistem care se cerea 
întocmit, o ştiinţă care se cerea lămurită. 

O, scumpul meu Emile, astăzi, când împlinesc abia 
douăzeci şi şase de ani, când sigur că voi muri. Necunoscut: 
fără a fi fost niciodată amantul femeii pe care am visat s-o 
am, lasă-mă să-ţi povestesc toate smintelile mele! Oare nu 
toţi am luat, mai mult sau mai puţin, dorinţele noastre drept 
realităţi? Ah, n-aş tine să am ca prieten un tânăr care în 
visele lui nu şi-a pus niciodată o coroană pe cap, nu şi-a 
construit un piedestal sau nu şi-a dăruit iubite îngăduitoare. 
Eu am fost adesea general, împărat; am fost Byron, apoi 
nimic. După ce mă închipuisem pe culmile ambițiilor 
omeneşti, îmi dădeam seama că toţi munţii, toate greutăţile 
rămâneau încă de trecut. Numai nemărginitul orgoliu ce 
clocotea în mine, numai credinţa sublimă într-un destin, 
credinţă care poate ajunge geniu când un om nu-şi lasă 
sufletul jumulit de frecuşul vieţii cu uşurinţa unei oi ce-şi 
lasă lina în mărăcinii tufişurilor prin care trece, numai 
acestea m-au salvat. Am vrut să mă acopăr de glorie şi să 
muncesc în tăcere pentru iubita pe care speram să o am 
într-o zi. Toate femeile se rezumau într-una singură şi 
femeia aceea, credeam că o întâlnesc în cea dintâi ce se 
oferea privirilor mele. Dar, văzând o regină în fiecare dintre 
ele, toate trebuiau - aidoma reginelor obligate să facă 


avansuri iubiţilor lor - să vie în întâmpinarea mea, 
suferindul, săracul, timidul. Ah, pentru aceea care m-ar fi 
plâns, aveam în inimă atâta recunoştinţă - nu mai vorbesc 
de dragoste! 

— Încât aş fi adorat-o toată viaţa. Mai târziu, observaţiile 
mele mi-au dezvăluit crude adevăruri. În felul acesta, 
scumpul meu Emile, riscam să trăiesc veşnic singur. 
Femeile sunt obişnuite, prin nu ştiu ce înclinare a minţii lor, 
să nu vadă într-un om de talent decât defectele, iar într-un 
prost numai calităţile; ele simt o mare simpatie pentru 
calităţile prostului, fiindcă acestea sunt o continuă măgulire 
a propriilor lor cusururi, pe când omul superior nu le oferă 
destule distracţii pentru a-şi compensa prin ele lipsurile. 
Talentul e ca o febră care te lasă şi te apucă iar. Nici o 
femeie nu râvneşte să-i împărtăşească măcar fiorii; toate 
vor să găsească în iubiții lor motive de a-şi satisface 
vanitatea. În noi, ele se iubesc tot pe ele! 

Un bărbat sărac, mândru, un artist, înzestrat cu puterea 
de a crea, nu este oare înarmat cu un egoism jignitor? În 
jurul lui există nu ştiu ce vârtej de gânduri în care el 
învăluie totul, chiar şi pe iubita sa, care nu trebuie să se 
sustragă legilor jocului. Poate oare o femeie linguşită să 
creadă în dragostea unui astfel de om? Se va duce ea să-l 
caute? Un asemenea îndrăgostit n-are răgazul de a se 
sclifosi în jurul unui divan şi de a face toate maimuţărelile 
acelea care le plac atât de mult femeilor şi care sunt 
triumful oamenilor falşi şi nesimţitori. El n-are timp destul 
nici pentru lucrările lui, dar încă să mai şi risipească 
înjosindu-se, dichisindu-se? Sunt gata să renunţ la viaţă 
dintr-odată, dar n-aş terfeli-o zi de zi. Pe scurt, în tertipurile 
unui samsar care se îndeletniceşte cu comisioanele unei 
femei palide şi prefăcute, este ceva josnic, de care artistul 
are oroare. Amorul abstract nu e de ajuns pentru un om 
sărac şi mare; un astfel de om vrea toate devotamentele. 
Făpturile acelea drăguţe, oare-şi petrec viaţa încercând 
caşmiruri sau care se. Fac manechine pentru modă, nu ştiu 


ce este devotamentul; ele cer şi văd în dragoste plăcerea de 
a porunci, nu aceea de a se supune. Adevărata soţie în 
carne, oase şi inimă, se lasă târâtă acolo unde se duce cel în 
care rezidă viaţa, forţa, gloria, fericirea sa. Oamenilor 
superiori le trebuie femei orientale a căror singură grijă să 
fie îndeplinirea nevoilor lor, căci, pentru ei, nenorocirea 
constă între nepotrivirea dintre dorinţele şi mijloacele lor. 
Eu, care mă credeam un om de geniu, voiam să am tocmai 
astfel de iubite modeste! Nutrind idei atât de contrare 
ideilor primite, având pretenţia de a mă urca la cer fără 
scară, stăpânind comori ce n-aveau căutare, înarmat cu 
cunoştinţe întinse ce-mi împovărau memoria şi pe care încă 
nu le orânduisem, nu le asimilasem, aflându-mă fără părinţi, 
fără prieteni, singur în mijlocul celui mai îngrozitor pustiu - 
un pustiu pavat, un pustiu însufleţit, care gândeşte şi 
trăieşte, unde totul îţi este mai mult decât duşman: 
indiferent! 

— Hotărârea pe oare o luai era firească, deşi smintită. Ea 
presupunea ceva, nu ştiu ce imposibil, care îmi dădu şi mai 
mult curaj. A fost ca un fel de rămăşag făcut cu mine 
însumi, în care eu eram şi jucătorul şi miza. Ascultă-mi 
planul. Cei o mie o sută de franci ai mei trebuiau să-mi 
ajungă să trăiesc trei ani. Şi-mi acordam acest răstimp ca să 
dau la lumină o lucrare în stare să atragă atenţia publică 
asupra mea, să-mi aducă o avere sau un renume. Mă 
bucuram gândindu-mă că aveam să trăiesc cu pâine şi cu 
lapte, ca un pustnic din Thebaida, cufundat în lumea 
cărţilor şi a ideilor, într-o sferă inaccesibilă, în mijlocul 
acestui Paris atât de zgomotos, o sferă de muncă şi de 
tăcere, în care, asemenea crisalidelor, îmi zideam un 
mormânt din care aveam să renasc strălucitor şi glorios. 
Primeam riscul de a muri, pentru a trăi. Reducând viaţa la 
adevăratele ei nevoi, la strictul necesar, am socotit că trei 
sute şaizeci şi cinci de franci pe an trebuiau să ajungă 
sărăciei meje. Într-adevăr, această sumă mică mi-a fost de- 


ajuns, atâta timp cât am ţinut să îndur propria mea 
disciplină călugărească. 

— E cu neputinţă! Strigă Emile. 

— Am trăit aşa aproape trei ani, răspunse Raphael cu un 
fel de mândrie. Să socotim! Adăugă el. Cincisprezece 
centime pentru pâine, zece pentru lapte şi alte 
cincisprezece centime pentru cârnaţi nu mă lăsau să mor 
de foame şi-mi mențineau spiritul într-o stare de luciditate 
neobişnuită. Am observat, după cum ştii, efectele minunate 
produse de dietă asupra imaginaţiei. Locuinţa mă costa 
cincisprezece centime pe zi. Ardeam untdelemn de 
cincisprezece centime pe noapte, îmi făceam singur 
curăţenie în odaie, purtam cămăşi de flanelă ca să nu 
cheltuiesc cu spălatul mai mult de zece centime pe zi. 
Făceam focul cu cărbuni de pământ, al căror cost împărţit 
la toate zilele anului n-a trecut niciodată de zece centime 
pentru fiecare. Aveam haine, albituri, încălţăminte pentru 
trei ani, nu mă îmbrăcam decât ca să mă duc la unele 
cursuri publice şi la biblioteci. Cheltuielile acestea adunate 
nu făceau decât nouăzeci de centime. Îmi mai rămâneau 
zece centime pentru lucruri neprevăzute. Nu-mi amintesc 
ca, în această lungă perioadă de muncă, să fi trecut 
vreodată Pont-des-Arts sau să fii cumpărat vreodată 
apă[ 151]. Mi-o aduceam eu singur, dimineaţa, de la fântâna 
din piaţa Saint-Michel, colţ cu strada Gres. O, îmi purtam 
sărăcia cu mândrie. Când un om se simte chemat spre un 
viitor frumos, îşi străbate viaţa de mizerie ca un nevinovat 
condus la osândă: nu-i este ruşine. Nu voisem să prevăd 
boala. Ca şi Aquilina, priveam spitalul fără groază. Nu m-am 
îndoit nici un moment de sănătatea mea zdravănă. De altfel, 
săracul n-ar trebui să cadă la pat decât când e sorocit să 
moară. M-am tuns chilug, până în clipa când un înger al 
iubirii sau al bunătăţii avea să. Dar mai bine să nu vorbesc 
dinainte despre situaţia la care am să ajung. Află doar atât, 
scumpul meu prieten, că în lipsa unei iubite, am trăit cu o 


idee măreaţă, cu un vis, o minciună în oare începem prin a 
crede, mai mult sau mai puţin, toţi. 

Astăzi râd de mine, de mine cel de altădată, sfânt şi 
sublim, poate, dar care nu mai există. Societatea, lumea, 
deprinderile, moravurile noastre, văzute de aproape, m-au 
făcut să-mi dau seama de primejdia credinţei mele curate şi 
de zădărnicia muncii mele îndârjite. Asemenea 
aprovizionări sunt de prisos unui om ambițios. Bagajul celui 
care umblă după noroc trebuie să fie cât mai uşor. Greşeala 
oamenilor superiori este că-şi cheltuiesc anii tineri căutând 
să devină vrednici de consideraţie. Pe când aceşti bieţi 
oameni îşi tezaurizează şi forţele şi ştiinţa, ca să-şi ducă mai 
uşor povara unei puteri care fuge de ei, intriganţii, bogaţi în 
vorbe, dar lipsiţi de idei, aleargă încoace şi încolo, uimesc 
pe proşti şi se vâră în sufletul celor creduli. Unii studiază, 
ceilalţi bat drumurile; unii sunt modeşti, ceilalţi îndrăzneţi; 
omul de geniu îşi ascunde mândria, intrigantul şi-o 
arborează: el trebuie să parvină cu orice chip. Oamenii de 
la putere au atât de mare interes să creadă în meritul gata 
făcut, în talentul deşănţat, încât pentru adevăratul savant 
este o copilărie să nădăjduiască în vreo răsplată 
omenească. Nu încerc desigur să parafrazez locurile 
comune despre virtute. Cântarea cântărilor veşnic cântată 
de geniile necunoscute - vreau numai să deduc logic 
temeiul deselor succese obţinute de oamenii mediocri. Vai! 
Studiul e de o bunătate atât de părintească, încât e poate o 
crimă să-i ceri alte recompense în afară de curatele şi 
dulcile bucurii cu care el îşi hrăneşte odraslele. Mi-aduc 
aminte că adeseori îmi înmuiam pâinea în lapte, stând în 
faţa ferestrei şi respirând aerul de afară, lăsându-mi ochii 
să rătăcească peste panorama acoperişurilor roşii, cafenii, 
cenuşii, de ţiglă şi de olane, învelite în muşchi galben sau 
verde. Dacă la început această privelişte mi se păru 
monotonă, peste puţin descoperii în ea frumuseți 
neaşteptate. 


Uneori, seara, fuioare de lumină, pornite din obloanele rău 
închise, nuanţau şi înviorau negurile adânci ale acestui ţinut 
original. Alteori, licăririle slabe ale felinarelor aruncau prin 
ceaţă, de jos în sus, reflexe gălbui şi conturau uşor de-a 
lungul străzilor, ondulările acelor acoperişuri înghesuite, 
care se asemuiau unui ocean cu valuri nemişcate. În fine, 
câteodată, apăreau şi rare figuri omeneşti în mijlocul 
acestui deşert posomorât. Printre florile vreunei grădini 
suspendate în văzduh, se ivea profilul colţuros şi încovoiat 
al câte unei bătrâne care stropea răzoarele de călţunaşi, 
sau în cadrul vreunei lucarne şubrede zăream câte o fata 
care se dichisea, crezându-se singură, şi căreia nu-i puteam 
vedea decât fruntea frumoasă şi părul lung ridicat în aer de 
un braţ alb. În jgheaburile streşinilor admiram nişte 
vegetaţii efemere, sărmane ierburi oare aveau să fie smulse 
de cea dintâi furtună! Studiam muşchiul, culorile lui 
înviorate de ploaie, şi care la soare se schimbau într-o 
catifea uscată şi negricioasă cu sclipiri răzlețe. În sfârşit, 
poeticele şi fugarele efecte de lumină, tristeţea ceţii, 
însoririle bruşte, tăcerea şi farmecul nopţii, tainele aurorei, 
fumul ce se ridică din fiecare coş, toate întâmplările acestei 
naturi ciudate, ce-mi deveniseră familiare, mă distrau. 
Închisoarea mea voluntară mi-era dragă. Câmpiile acestea 
ale Parisului, alcătuite din acoperişuri nivelate ca o pajişte, 
dar care ascundeau prăpăstii populate de oameni, se 
potriveau cu sufletul meu, se armonizau cu gândurile mele. 
Nimic nu-i mai obositor decât să intrăm deodată în lume, 
coborând din înălțimile cereşti în care ne târăsc meditaţiile 
ştiinţifice; de aceea am putut înţelege atunci pe deplin 
sihăstria mănăstirilor. Când fui hotărât să-mi urmez noul 
plan de viaţă, pornii să-mi caut o locuinţă prin cartierele 
cele mai pustii ale Parisului. 

Într-o seară, întorcându-mă din cartierul Estrapsade, 
treceam prin strada Cordierilor în drum spre casă. La colţul 
străzii Cluny, văzui o fetiţă de vreo paisprezece ani, 
jucându-se de-a pluta zburătoare cu una dintre prietenele 


ei; vecinii din jur făceau haz de râsetele şi năzdrăvăniile lor. 
Era un timp frumos, seara era caldă, septembrie încă nu se 
terminase. În laţa fiecărei porţii, femei aşezate pe bănci 
stăteau de vorbă, ca într-un orăşel de provincie, într-o zi de 
sărbătoare. La început n-am observat decât fetiţa, care 
avea un cap foarte expresiv şi un corp bun de pozat pentru 
un pictor. Era o scenă fermecătoare. Căutând pricina 
acestei bune dispoziţii în mijlocul Parisului, băgai de seamă 
că strada nu ducea nicăieri şi că trebuia să fie puţin 
umblată. Amintindu-mi că şi Jean-Jacques Rousseau stătuse 
prin aceste părţi dădui peste hotelul Saint-Quentin; dat 
fiind că arăta foarte dărăpănat am nădăjduit că voi 
descoperi aici un culcuş puţin costisitor şi mă hotărâi să-l 
vizitez. Intrând într-o cameră scundă, văzui clasicele 
sfeşnice de bronz cu lumânările lor, aranjate cu dichis 
deasupra fiecărei chei, şi fui izbit de curăţenia ce domnea în 
sala aceea, de obicei destul de neîngrijită în celelalte 
hoteluri, dar care aici mi se părea migălos orânduită ca 
într-o pictură de interior; patul albastru, vasele, mobilele 
aveau farmecul unei naturi convenţionale. 

Stăpâna hotelului, o femeie de vreo patruzeci de, ani, ale 
cărei trăsături arătau că trecuse prin multe încercări, a 
cărei privire părea ştearsă de plâns îndelungat, se ridică şi 
veni spre mine; îi mărturisii umil chiria pe care i-aş fi putut- 
o plăti; ea, fără să pară mirată, câută o cheie printre 
celelalte şi mă conduse la mansardă, unde îmi arătă o 
cameră cu vederea spre acoperişuri, deasupra curților 
formate de casele vecine, între ale căror ferestre se 
întindeau prăjini lungi încărcate cu rufe. Nimic nu era mai 
urât ca odaia aceea de la mansardă, cu pereţii galbeni şi 
murdari. Mirosea a sărăcie şi parcă îşi aştepta savantul. 
Tavanul era înclinat şi printre olanele despreunate puteai să 
vezi cerul în voie. Era loc pentru un pat, o masă, câteva 
scaune şi sub unghiul ascuţit al acoperişului puteam să-mi 
aşez pianul. Nefiind destul de bogată ca să mobileze 
această cuşcă demnă de Plumburile din Veneţia[ 152], biata 


femeie n-o putuse închiria niciodată. Fiindcă tocmai 
cruţasem, de la vânzarea pe care o făcusem, obiectele ce-mi 
erau oarecum personale, mă înţelesei repede cu gazda mea 
şi a doua zi mă instalai la ea. Am trăit în mormântul acesta 
aerian aproape trei ani, muncind zi şi noapte fără răgaz, cu 
atâta plăcere, că studiul îmi părea a fi tema cea mai 
frumoasă, soluţia cea mai fericită a vieţii omeneşti. Liniştea 
şi tăcerea. Necesare savantului au ceva dulce, ameţitor, ca 
dragostea. Frământarea minţii, căutarea ideilor, meditările 
potolite ale ştiinţe! Ne dau din belşug satisfacţii nespuse, 
care nu se pot descrie, ca de altfel tot ceea ce ţine de actul 
inteligenţei, ale cărei fenomene rămân nevăzute simţurilor 
noastre exterioare. De aceea suntem mereu nevoiţi sa 
explicăm tainele spiritului prin comparații materiale. 
Plăcerea de a înota singur în apa limpede a unui lac din 
mijlocul stâncilor, pădurilor şi florilor, mângâiat de un 
vânticel cald, ar da celor ce nu cunosc aceste lucruri o 
imagine destul de palidă a fericirii ce-o simţeam eu când 
sufletul mi se scălda în strălucirile nu ştiu cărei lumini, când 
ascultam vocile teribile şi nedesluşite ale inspiraţiei, când, 
pornite dintr-un izvor necunoscut, imaginile şiroiau în 
mintea mea înfierbântată. 

A zări o idee ce mijeşte în câmpul abstracţiilor omeneşti, 
întocmai ca soarele de dimineaţă şi care se dedică tot ca el 
sau, mai bine zis, care creşte ca un copil, ajunge la 
pubertate şi se face cu încetul bărbat, este o desfătare 
superioară tuturor desfătărilor pământeşti sau mai degrabă 
e o plăcere dumnezeiască. Studiul înzestrează cu un fel de 
vrajă toate obiectele ce ne înconjoară. Biroul şubred pe 
care scriam şi marochinul negricios care-l acoperea, pianul, 
patul, fotoliul, fanteziile tapetelor de hârtie, mobilele din 
odaia mea, toate lucrurile acestea se însufleţeau şi 
deveneau pentru mine nişte prieteni umili, complicii tăcuţi 
ai viitorului meu. De câte ori nu le-am transmis sufletul 
meu, privindu-le îndelungi Adesea, lăsându-mi ochii să 
alunece pe frontonul scorojit al vreunei clădiri, găseam 


argumente noi, o probă izbitoare a sistemului meu sau 
cuvinte pe care le credeam potrivite pentru exprimarea 
unor gânduri aproape intraductibile. Tot contemplând 
lucrurile ce mă înconjurau, descopeream fizionomia 
fiecăruia, caracterul său propriu; adesea, ele îmi vorbeau, 
iar dacă soarele, când apunea, arunca, pe deasupra 
acoperişurilor, câte o rază furişă prin fereastra mea 
îngustă, ete se colorau, se întunecau, străluceau, se 
întristau sau se înveseleau, oferindu-mi totdeauna plăcerea 
unor efecte noi. 

Aceste întâmplări mărunte ale unei vieţi singuratice, care 
trec neobservate printre preocupările lumii, sunt 
consolarea celor întemnițați. Nu eram oare şi eu robit de o 
idee, întemnițat într-un sistem, dar înconjurat de 
perspectiva unei vieţi glorioase? La fiecare greutate 
învinsă, sărutam mâinile dulci ale femeii cu ochi frumoşi, 
elegantă şi bogată, care trebuia să apară într-o zi şi să-mi 
mângâie părut, spunându-mi cu duioşie: 

— Tare ai mai suferit, sărmane înger! 

Isprăvisem două opere mari. O comedie care trebuia să-mi 
aducă peste puţin timp renume, avere şi intrarea în lumea 
în care voiam să apar din nou cu drepturile regeşti ale 
omului de geniu. Dar voi, cu toţii, aţi văzut în acea 
capodoperă prima greşeală a unui tânăr care abia părăsise 
băncile liceului, o adevărată nerozie de copil. Glumele 
voastre au tăiat aripile unor iluzii rodnice, care de atunci nu 
s-au mai ridicat. Numai tu, scumpul meu Emile, ai alinat 
rana adâncă făcută de ceilalţi în inima mea! Numai tu ai 
admirat 'Teoria voinţei[ 153], lunga mea lucrare pentru care 
am învăţat limbile orientale, anatomia şi fiziologia şi căreia 
i-am închinat cea mai mare parte a timpului meu. Această 
operă, dacă nu mă înşel cumva, va întregi lucrările lui 
Mesmer, Lavater, Gali, Bichat[ 154], deschizând un drum 
nou ştiinţei despre om. La atât se reduce frumoasa mea 
viaţă, acest sacrificiu de fiecare zi, această trudă de vierme 
de mătase necunoscută lumii şi a cărei unică răsplată este 


poate munca însăşi. De la vârsta când am început să judec 
şi până în ziua când mi-am terminat Teoria, am observat, 
am învăţat, am scris, am citit fără răgaz şi viaţa mi-a fost ca 
o lungă osândă. Deşi eram un amant voluptuos al lenei 
orientale, îndrăgostit de visurile mele, senzual, am muncit 
fără preget, refuzând să gust desfătările vieţii pariziene. 
Deşi îmi plăcea să mănânc bine, am fost cumpătat; deşi 
iubeam plimbările şi călătoriile pe mare, deşi dogeam să 
colind cât mai multe ţări, deşi mi-ar fi plăcut să mă joc 
întruna, ca un copil, azvârlind pietricele ca să sară pe 
deasupra apei, stăteam necontenit pe scaun, cu un condei 
în mână; deşi mă pasionau discuţiile, mă duceam să ascult 
în tăcere profesorii care ţineau cursuri publice la Bibliotecă 
sau la Muzeu; dormeam pe patul meu sărăcăcios şi 
singuratic ca un călugăr din Ordinul Sfântului 

Benedict[ 155] şi, totuşi, femeia era singura mea himeră, o 
himeră pe care o mângâiam şi care fugea de mine mereu! 
Pe scurt, viaţa mea a fost un contrast crud, o veşnică 
minciună. Poftim, apoi, de mai judecă oamenii! Uneori 
dispoziţiile mele fireşti izbucneau ca un incendiu mocnind 
de multă vreme. Printr-un fel de miraj sau de ameţeală, eu, 
văduv de toate femeile pe care le doream, neavând nici de 
unele şi locuind într-o mansardă de artist, mă vedeam 
atunci înconjurat de iubite încântătoare! Străbăteam 
străzile Parisului tolănit pe pernele moi ale unei trăsuri 
strălucitoare! Eram ros de vicii, afundat în desfrâu, dorind 
totul, având totul; în sfârşit, mă îmbătăm fără să pun o 
picătură în gură, ca sfântul Anton în ispitele lui. Din fericire, 
somnul sfârşea prin a spulbera vedeniile acestea 
mistuitoare; a doua zi, ştiinţa mă chema la ea zâmbind şi eu 
îi eram credincios. 

Îmi închipui că femeile aşa-zise virtuoase trebuie să fie 
deseori pradă acestor vârtejuri de nebunie, de dorinţă şi de 
patimi, care se ridică în noi, fără voia noastră. Astfel de 
visuri nu-s lipsite de un anumit farmec; nu seamănă ele 
oare cu acele convorbiri în cursul cărora iarna, pe înserat, 


porneşti cu gândul de acasă şi te trezeşti tocmai în China? 
Dar ce se face virtutea în timpul acestor delicioase călătorii 
în care cugetarea a trecut peste orice obstacol? În cursul 
primelor zece luni ale schimnicişi mele, am trăit viaţa 
sărăcăcioasă şi singuratică pe care ţi-am descris-o; mă 
duceam singur, dis-de-dimineaţă, fără să fiu văzut de 
nimeni, şi-mi cumpăram proviziile pentru o zi; îmi făceam 
singur curăţenia, eram în acelaşi timp şi stăpân şi servitor, 
diogenizam[156] cu o mândrie de necrezut. Dar după un 
răstimp, în care gazda şi fiica ei îmi spionară năravurile şi 
deprinderile, îmi examinară persoana şi-mi înţeleseră 
sărăcia, poate fiindcă şi ele erau foarte nefericite, între 
mine şi ele se stabiliră legături pe care nu le putui ocoli. 

Pauline, fermecătoarea făptură ale cărei graţii naive şi 
ascunse mă aduseseră oarecum acolo, îmi făcu mai multe 
servicii cu neputinţă de refuzat. Toate nenorocirile sunt 
surori, ele vorbesc în acelaşi grai, au aceeaşi mărinimie, 
mărinimia celor care, neavând nimic, sunt darnici în 
sentimente, îşi rup din timpul şi din fiinţa lor. Pe nesimţite, 
Pauline se făcu stăpână la mine, voia să mă servească, şi 
mama ei nu se împotrivi acestui lucru. Văzui pe mamă însăşi 
cârpindu-mi rufele şi roşind când era surprinsă asupra 
acestei filantropice îndeletniciri. Devenind fără să vreau 
protejatul lor, le acceptai serviciile. Pentru a înţelege 
această ciudată afecţiune, trebuia să cunoşti furia muncii, 
tirania ideilor şi dezgustul acela instinctiv pe care-l încearcă 
faţă de mărunţişurile vieţii materiale, omul ce trăieşte în 
lumea cugetării. Puteam oare să resping atenţia delicată cu 
care Pauline îmi aducea, umblând în vârful picioarelor, 
masa mea frugală, după ce-şi dădea seama că de şapte sau 
opt ceasuri nu luasem nimic în gură? Cu grațiile femeii şi 
nevinovăția copilăriei ea îmi zâmbea făcându-mi un semn ca 
pentru a-mi spune că nu trebuie s-o bag în seamă. Era 
însuşi Ariel[ 157] strecurându-se ca o silfidă sub acoperişul 
meu şi având grijă de toate nevoile mele. 


Într-o seară, Pauline îmi spuse povestea vieţii sale cu o 
naivitate mişcătoare. Tatăl ei fusese şef de escadron într-un 
regiment de grenadieri călări ai gărzii imperiale. La 
trecerea Berezinei| 158], a fost luat prizonier de cazaci; mai 
târziu, când Napoleon a propus să-l schimbe, autorităţile 
ruseşti l-au căutat zadarnic în Siberia; după spusele 
celorlalţi prizonieri, el evadase, cu planul de a se duce în 
Indii. De atunci, doamna Gaudin, gazda mea, nu mai 
căpătase nici o ştire despre bărbatul ei. Veniseră apoi 
dezastrele din 1814159 şi 18615; singură, fără mijloace şi 
fără ajutoare, ea luase hotărârea de a ţine un hotel mobilat 
ca să-şi crească fiica. Mai trăgea încă nădejdea să-şi revadă 
bărbatul. Mâhnirea ei cea mai adâncă era că o lasă pe 
Pauline fără educaţie, pe Pauline a ei, fina prinţesei 
Borghese[160] şi care n-ar fi trebuit să dezmintă soarta 
frumoasă ce i-o făgăduise protectoarea ei imperială. Când 
doamna Gaudin îmi împărtăşi amara durere ce-o chinuia şi- 
mi spuse cu un accent sfâşietor: „Aş renunţa bucuroasă şi la 
peticul de hârtie care-l face pe Gaudin baron al Imperiului, 
şi la dreptul pe care-l avem asupra dotaţiei de la 
Wistchnaul161], numai s-o ştiu pe Pauline crescută la Saint- 
Denis[162]!”, tresării deodată şi, ca o recunoştinţă pentru 
îngrijirile ce-mi dădeau aceste două femei, îmi veni ideea de 
a mă oferi să completez educaţia Paulinei. Candoarea cu 
care cele două femei primiră propunerea mea era egală cu 
naivitatea ce-o dictase. Îmi prilejuii, astfel, ceasuri de 
recreaţie. Micuța avea cele mai fericite dispoziţii, învăţa cu 
atâta uşurinţă încât ajunse curând mai tare ca mine la pian. 
Obişnuindu-se să gândească cu glas tare lângă mine, 
desfăşura miile de drăgălăşii ale unei inimi ce se deschidea 
spre viaţă ca potirul unei flori ce se desface încet sub fazele 
soarelui, mă asculta cu atenţie şi plăcere, fixând asupra 
mea ochii ei negri şi catifelaţi ce păreau că zâmbesc; îşi 
repeta lecţiile cu un glas dulce şi mângâietor, bucurându-se 
copilăreşte când vedea că sunt mulţumit de ea. Mama ei, pe 
zi ce trecea, tot mai îngrijorată că are de apărat de 


primejdii o tânără fată care, pe măsură ce creştea, 
întruchipa toate făgăduielile anunţate de drăgălăşenia 
copilăriei, o vedea cu plăcere închizându-se toată ziua în 
casă pentru a învăţa. Pianul meu fiind singurul de care se 
putea servi, ea profita de absenţele mele ca să facă 
exerciţii. 

Când mă întorceam, o găseam pe Pauline la mine, în 
îmbrăcămintea ei modestă; dar la cea mai mică mişcare, 
talia ei mlădioasă şi făptura ei atrăgătoare i se ghiceau sub 
stofa ieftină. Asemeni Cenuşăresei din poveste, avea un 
picioruş drăguţ vârât într-un pantof scâlciat. Dar comorile 
acestea minunate, bogăţiile ei de fecioară, tot belşugul 
acesta de frumuseţea erau pentru mine ca şi inexistente. 
Îmi poruncisem să nu văd în Pauline decât o soră; mi-ar fi 
fost groază să înşel încrederea mamei sale. Admiram 
această fermecătoare fată ca pe un tablou, ca pe un portret 
al unei iubite moarte; în fine, era copila mea, statuia mea. 
Ca un nou Pygmalion[ 163], voiam să fac dintr-o fecioară vie 
şi împurpurată, care simte şi grăieşte, o marmură; eram 
foarte aspru cu ea, dar cu cât o făceam să simtă mai mult 
urmările despotismului meu de profesor, cu atât ea devenea 
mai blândă şi mai supusă. Dacă în cumpătarea şi abţinerea 
mea am fost încurajat de sentimente nobile, nu mi-au lipsit 
însă nici însuşirile de procuror. Eu nu concep cinstea în 
afaceri, fără cinste în gândire. A da faliment sau a înşela o 
femeie, pentru mine a fost totdeauna acelaşi lucru. A iubi o 
fată sau a te lăsa iubit de ea constituie un contract ale cărui 
condiţii trebuie să fie bine lămurite. Suntem liberi de a 
părăsi femeia care se vinde, dar nu o fecioară care se dă, 
căci ea nu cunoaşte întinderea sacrificiului ei. M-aş fi putut 
căsători deci cu Pauline, dar ar fi fost o nebunie. N-ar fi 
însemnat oare că arunc un suflet blând şi virgin în ghearele 
unor nenorociri îngrozitoare? Marea mea sărăcie vorbea în 
limbajul ei egoist şi îşi vâra totdeauna mâna-i de fier între 
mine şi această prea bună făptură. Afară de asta - o 
mărturisesc spre ruşinea mea - eu nu concep dragostea în 


sărăcie. Poate că e în mine o depravare datorită acestei boli 
omeneşti pe care o numim civilizaţie; dar o femeie, fie ea tot 
atât de atrăgătoare ca şi frumoasa Elena[164], ca şi 
Galateea[ 165] lui Homer, e destul să aibă un strop de noroi 
pe poala rochiei, ca să nu mai exercite nici o putere asupra 
simţurilor mele. Ah, trăiască amorul îmbrăcat în mătase, 
tolănit pe caşmiruri, înconjurat de minunile luxului care i se 
potrivesc atât de bine, pentru că el însuşi este poate un lux. 
Îmi place să mototolesc sub dorinţele mele rochii abia 
scoase din cutie, să strivesc flori, să-mi înfig mâna 
prădalnică în podoabele elegante ale unei coafuri 
parfumate. Nişte ochi plini de văpăi, ascunşi sub un voal de 
dantelă, pe care privirile îl străbat aidoma flăcării ce 
răzbate prin fumul unui tun, constituie pentru mine o 
atracţie fantastică. lubirea mea vrea scări de mătase pe 
care să le urce în tăcere, într-o noapte de iarnă. Ce plăcere 
poate fi mai mare decât aceea de a intra acoperit de zăpadă 
într-o odaie luminată de parfumuri, tapetată cu mătăsuri 
pictate, şi de a găsi acolo o femeie care se scutură şi ea de 
zăpadă, căci ce alt nume ai putea să dai acelor văluri de 
muselinuri voluptuoase prin care ea se profilează vag ca un 
înger învăluit în norul lui şi din care se va desprinde peste 
puţin? Apoi, mai vreau o fericire tremurătoare, o siguranţă 
cutezătoare. După aceea, mi-ar plăcea să întâlnesc din nou 
această femeie misterioasă, dar de astă dată în mijlocul 
lumii, virtuoasă, strălucitoare, înconjurată de omagii, 
acoperită de văluri spumoase, scânteind de diamante, 
poruncind oraşului întreg, şi atât de sus-pusă şi atât de 
impunătoare, încât nimeni să nu îndrăznească a-i adresa 
vreo măgulire. În mijlocul suitei sale, ea să-mi arunce pe 
furiş o privire, o privire menită să dezmintă toate aceste 
artificii, în care să sacrifice pentru mine şi lumea şi oamenii! 
Desigur, am fost de sute de ori ridicol, îndrăgind câţiva coţi 
de broderie, de catifea, de pânzeturi fine, sau măiestria 
unui coafor, sau niscaiva lumânări, sau o caleaşcă, un titlu, o 
stemă heraldică pictată de un sticlar sau şlefuită de un 


bijutier, în fine tot ce e mai fals şi mai puţin femeiesc în 
femeie; mi-am râs singur de mine, m-am dăscălit, dar totul 
a fost în zadar. O femeie aristocrată, cu zâmbetul ei fin, cu 
distincţia manierelor ei şi cu respectul de sine, mă încântă 
întotdeauna; iar când între ea şi lume reuşeşte să pună o 
barieră, atunci măguleşte în mine toate vanităţile, care 
alcătuiesc jumătate din dragoste. Fericirea mea îmi pare a 
avea mai multă dulceaţă dacă e râvnita de toţi. Nefăcând 
nimic din ceea ce fac celelalte femei, călcând altfel, trăind 
altfel decât ele, înfăşurându-se într-o mantie pe care ele n-o 
pot avea, împrăştiind parfumuri numai de ea preţuite, 
iubita mea îmi pare atunci a fi cu adevărat a mea; cu cât se 
depărtează de pământ, chiar în ceea ce iubirea are mai 
pământesc, cu atât ea se înfrumuseţează în ochii mei. În 
Franţa, din fericire pentru mine, suntem de douăzeci de ani 
fără regină, altfel m-aş fi îndrăgostit de regină! Pentru a 
avea ţinuta unei prințese, o femeie trebuie să fie bogată. În 
faţa romanţioaselor mele fantezii, ce însemna Pauline? 
Putea ea să-mi vândă nopţi care costă o viaţă, o dragoste în 
stare să ucidă şi să răscolească toate trăsăturile omeneşti 
din mine? Nu murim atât de uşor pentru nişte biete fete 
care ni se dau! Niciodată n-am putut să curm asemenea 
simţăminte şi nici visările acestea de post. Eram născut 
pentru iubiri imposibile, şi soarta a voit să am parte de ele 
mai mult decât aş fi dorit. De câte ori n-am îmbrăcat în 
mătase picioruşele drăguţe ale Paulinei, de câte ori nu i-am 
înfăşurat mijlocul mlădios ca o mlădiţă de plop într-o rochie 
de tul şi nu i-am acoperit pieptul cu o eşarfă subţire, şi n-am 
făcut-o să calce pe covoarele palatului ei, conducând-o la o 
trăsură elegantă! Numai aşa aş fi adorat-o. O înzestram cu 
o mândrie pe care ea n-o avea, o despuiam de toate 
virtuțile, de toate grațiile ei naive, de naturaleţea-i plină de 
farmec, de zâmbetu-i nevinovat, pentru a o arunca în 
Styxul[ 166] viciilor noastre şi a-i reda o inimă nesimţitoare, 
pentru a o mânji cu crimele noastre, pentru a face din ea 
păpuşa mofturoasă din saloanele noastre, o femeie delicată 


ce se culcă dimineaţa ca să se trezească iarăşi la viaţă 
seara, la aurora lumânărilor. Pauline era numai sentiment, 
numai prospeţime, dar eu o visam seacă şi rece. 

În ultimele zile ale nebuniei mele, amintirea mi-a adus-o în 
faţă pe Pauline, aşa cum ea ne evocă adesea icoane 
depărtate din copilărie. De multe ori am rămas înduioşat, 
gândindu-mă la unele momente foarte plăcute; fie când 
revedeam această încântătoare fată stând lângă masa mea, 
cosând, liniştită, tăcută, senină şi nimbată uşor de lumina 
care, strecurându-se prin ferestruica mansardei mele, 
desena reflexe argintii în frumosul ei păr negru, fie când îi 
auzeam râsul tânăr sau vocea-i cu timbru bogat cântând 
graţioasele cantilene pe care le compunea fără sforţare. 
Adesea, Pauline a mea se înflăcăra, compunând, şi atunci 
figura ei semăna într-un mod izbitor cu nobilul chip prin 
care Carlo Dolci[ 167] a voit să înfăţişeze Italia. Pârdalnica 
de imaginaţie îmi arunca fetiţa aceasta în calea exceselor 
existenţei mele, ca o remuşcare, ca o imagine a virtuţii! Dar 
s-o lăsăm pe biata copilă cu destinul ei! Oricât de 
nenorocită ar fi, bine că am cruţat-o de un uragan 
înspăimântător, ferindu-mă de a o târi în infernul meu! 

Până în iarna trecută, viaţa mea a fost viaţa liniştită şi 
studioasă despre care am încercat să-ţi dau o slabă 
imagine. În primele zile ale lunii decembrie 1829, îl întâlnii 
pe Rastignac, care, cu toată starea mizerabilă a 
îmbrăcămintei mele, îmi dădu braţul şi se informă de soarta 
mea cu un interes într-adevăr frăţesc. Momit de felul lui de 
a se purta, îi povestii pe scurt şi viaţa şi speranţele mele; el 
începu a râde, a mă trata în acelaşi timp de om de geniu şi 
de prostănac. Vocea lui de gascon, experienţa lui în lume, 
bogăţia pe care şi-o datora dibăciei sale, acţionară asupra 
mea într-un mod irezistibil. Rastignac mă înfăţişă murind în 
spital, desconsiderat ca un neghiob, mă conduse la cimitir, 
mă aruncă în groapa săracilor, îmi vorbi despre 
şarlatanism. Cu plăcuta lui vervă, care-l face atât de 
simpatic, îmi demonstră că toţi oamenii de geniu sunt nişte 


şarlatani. Îmi declară că trebuie să am un simţ mai puţin, 
ceea ce e o lipsă mortală, de vreme ce stau singur în strada 
Cordierilor. După el, trebuia să ies în lume, să obişnuiesc 
oamenii să-mi rostească numele şi să mă dezbar eu însumi 
de titulatura umilă de „domnul”, ce nu şade bine unui om 
mare atâta vreme cât se află în viaţă. 

— Imbecilii, strigă el, numesc îndeletnicirea asta 
intrigărie, moraliştii o condamnă prin cuvântul 
destrăbălare; să nu ne oprim la oameni, să ne uităm la 
rezultate. Tu, de pildă, zici că lucrezi? Ei bine, n-ai să faci 
niciodată nimic. Eu? Aş putea să fac orice, dar nu sunt bun 
de nimic, fiind leneş ca un trântor. Ei bine, voi ajunge 
oriunde vreau. Dacă mă înfig, dacă dau din coate, mi se face 
loc; dacă mă laud, sunt crezut; de fac datorii, îmi sunt 
plătite! Destrăbălarea, dragul meu, e un sistem politic. 
Viaţa unui om ocupat să-şi toace averea devine adesea o 
speculație; el îşi plasează capitalurile în prieteni, în plăceri, 
în protectori, în cunoştinţe. Un negustor a atins milionul? 
Timp de douăzeci de ani el nu mai doarme, nu mai bea, nu 
mai petrece; îşi cloceşte milionul, îl plimbă prin toată 
Europa; se plictiseşte, se dă tuturor dracilor pe care i-a 
născocit omul; apoi o lichidare, cum am văzut atâtea, îl lasă 
adesea fără un ban, fără nume, fără un prieten. 
Destrăbălatul, însă, trăieşte în petreceri, dându-şi frâu liber 
tuturor poftelor. Dacă, cine ştie cum, îşi pierde capitalul, 
are sorţi ca să fie numit perceptor general, ca să facă o 
partidă bună în căsnicie, ca să fie luat pe lângă vreun 
ministru sau ambasador. Are încă destui prieteni, se bucură 
de reputaţie şie totdeauna cu bani. Cunoscând bine 
şuruburile lumii, le mânuieşte în folosul lui. Spune, e logic 
sistemul acesta, sau eu nu-s decât un nebun? Nu-i asta 
morala comediei ce se joacă zi de zi în lume? 

Ţi-ai terminat lucrarea - reluă el după o pauză - şiaiun 
talent uriaş! Ei bine, ajungi la punctul meu de plecare. 
Astăzi trebuie să-ţi aranjezi singur succesul, e mai sigur. Te 
vei duce să închei alianţe cu găştile, să te dai bine cu cei 


care tămâiază. Eu. Fiindcă vreau să contribui pe jumătate 
la gloria ta, voi fi giuvaergiul care îţi va monta diamantele la 
coroană. Pentru început, să fii mâine seară aici. Te voi 
prezenta într-o casă unde se duce tot Parisul, Parisul 
nostru, al celor eleganţi, al milionarilor, al celebrităților, în 
sfârşit al oamenilor care vorbesc de aur asemeni lui 
Chrisostom[168]. Când oamenii ăştia au pus mâna pe o 
carte, cartea aceea ajunge la modă; dacă este într-adevăr 
bună, ei au dat un brevet de geniu, fără să ştie. Dacă eşti 
deştept, băiete dragă, vei asigura tu însuţi norocul Teoriei 
tale, înțelegând mai bine teoria norocului. Mâine seară, o 
vei vedea pe frumoasa contesă Fedora, femeia la modă. 

— N-am auzit niciodată vorbindu-se de ea. 

— Eşti un cafru, replică Rastignac râzând. Să n-o cunoşti 
pe Fedora! O femeie de măritat, care posedă aproape 
optzeci de mii de livre venit, care nu vrea pe nimeni, sau pe 
care nimeni n-o vrea! Un fel de problemă feminină, o 
pariziancă pe jumătate rusoaică, o rusoaică pe jumătate 
pariziancă! O femeie în casa căreia se lansează toate 
producţiile romantice ce nu se tipăresc, cea mai frumoasă 
femeie din Paris, cea mai graţioasă! Dar nu eşti nici măcar 
un patagonez, ci o specie intermediară între un patagonez 
şi un animal. Adio, pe mâine! 

Se răsuci pe călcâie şi dispăru fără să mai aştepte 
răspunsul meu, neadmiţând că un om cu judecată ar putea 
refuza de a fi prezentat Fedorei. Cum să-ţi explic fascinația 
unui nume? FEDORA mă urmări ca un gând rău cu care 
vrei să cazi la învoială. O voce îmi şoptea: „Le vei duce la 
Fedora”. Zadarnic mă luptam cu vocea aceea şi îi strigam 
că minte, ea îmi zdrobea toate raţionamentele cu acest 
nume: Fedora. Dar numele acesta, femeia aceasta nu era 
oare simbolul tuturor dorințelor mele, tema vieţii mele? 
Numele evoca poezia artificială a lumii de societate, făcea 
să strălucească serbările Parisului elegant şi lucirile 
vanităţii. Femeia îmi apărea dimpreună cu toate problemele 
pasiunii ce mă înnebunea. Dar poate că nu era de vină nici 


femeia, nici numele, ci toate viciile care se ridicau iarăşi în 
sufletul meu spre a mă ispiti din nou. Contesa Fedora, 
bogată şi fără amant, rezistând cuceririlor pariziene, nu era 
însăşi încarnarea nădejdilor mele, a viziunilor mele? Îmi 
făurii o imagine a unei femei, o întipării în gând, o visam 
mereu, în noaptea aceea nu mai putui să dorm, devenii 
amantul ei, trăii în câteva ceasuri o viaţă întreagă, o viaţă 
de dragoste, gustându-i adâncile, arzătoarele-i plăceri. A 
doua zi, neputând îndura supliciul de a aştepta îndelung 
sosirea serii, mă dusei să închiriez un roman şi-mi petrecui 
ziua citindu-l, reuşind astfel să nu mă mai gândesc la nimic 
şi să nu mai simt apăsarea timpului. În cursul lecturii, 
numele Fedorei răsuna în mine ca un glas auzit din 
depărtare, care nu te tulbură, dar se face ascultat. Aveam 
încă, din fericire, un frac negru şi o vestă albă destul de 
prezentabile; apoi din toată averea, îmi rămăseseră vreo 
treizeci de franci pe care-i semănasem printre catrafusele 
mele, prin sertare, pentru a pune între o monedă de cinci 
franci şi dorinţele mele bariera spinoasă a unei căutări sau 
peripeţiile neprevăzute ale unei călătorii în jurul odăii. 
Când fu să mă îmbrac, îmi căutai comoara printr-un ocean 
de hârtii. Din pricina puţinilor bani pe care-i aveam, poţi să- 
ţi faci o idee câtă bogăţie îmi răpiră mănuşile şi trăsura: ele 
îmi mâncară pâinea pe o lună de zile. Pentru capricii, vai, 
niciodată nu ne lipsesc banii, ne precupeţim doar atunci 
când e vorba de lucruri necesare sau folositoare. Zvârlim 
aurul cu nepăsarea dansatoarelor, dar ne tocmim cu un 
muncitor a cănii familie înfometată aşteaptă plata unei 
socoteli. Câţi oameni nu poartă o haină de o sută de franci 
şi au diamante încrustate la mânerul bastonului, dar nu 
cheltuiesc mai mult decât câteva centime pentru masă! Se 
pare că niciodată nu plătim destul de scump plăcerile 
vanităţii. Rastignac, fără să uite întâlnirea, mă privi 
zâmbind de metamorfoza mea; totuşi în drum spre contesă, 
îmi dădu sfaturi binevoitoare asupra felului în care trebuia 
să mă port cu ea; mi-o descrise ca fiind avară, înfumurată şi 


neîncrezătoare, dar avară cu fast, înfumurată cu simplitate, 
neîncrezătoare cu bunăvoință. 

— Tu cunoşti legătura mea - îmi zise el - şi ştii cât de mult 
aş pierde renunțând la ea şi umblând după altă dragoste. 
Studiind-o pe Fedora, am fost tot timpul dezinteresat şi cu 
mintea trează, încât cred că observaţiile mele sunt juste. 
Hotărându-mă să te duc la ea, nu m-am gândit decât la 
situaţia ta, aşa că ia seama la tot ceea ce-i vei spune, are o 
memorie teribilă, e de o isteţime capabilă să scoată din 
sărite şi pe un diplomat, fiind în stare să ghicească clipa 
când el spune un adevăr; între noi fie zis, cred că împăratul 
n-a recunoscut căsătoria sa, deoarece ambasadorul Rusiei a 
început să râdă când i-am vorbit de ea. N-o primeşte 
niciodată şi o salută foarte indiferent când o întâlneşte la 
Bois. Cu toate astea, face parte din societatea doamnei de 
Serizy, e în vizită cu doamnele de Nucingen şi de Resta. În 
Franţa, reputaţia îi este neatinsă; ducesa de Carigliano, 
mareşala cea mai formalistă din clica bonapartistă, se duce 
adesea să-şi petreacă vara cu dânsa la moşia ei. Mulţi tineri 
încrezuţi, fiul unui pair al Franţeil 169], i-au oferit un nume 
în schimbul averii ei; pe toţi i-a trimis politicos la plimbare. 
Poate că sensibilitatea ei nu începe decât de la titlul de 
conte în sus! Nu eşti oare marchiz? Dacă îţi va place, 
înainte! Iată ce înţeleg eu prin a da sfaturi. 

Această glumă mă făcu să cred că Rastignac voia să râdă 
de mine şi să-mi aţâţe curiozitatea, în aşa fel că în 
momentul când ne oprirăm în faţa unui peiristil împodobit 
cu flori, pasiunea mea improvizată ajunsese la paroxism. Pe 
când urcam o scară largă aşternută cu covoare, unde 
întâlnii toate cerinţele confortului englez inima începu să-mi 
bată cu putere; sângele îmi năvăli în obraji, uitai de 
originea, de sentimentele şi de mândria mea, mă simţii 
stângaci ca un simplu burghez. Vai, coboram dintr-o 
mansardă. După trei ani de sărăcie, fără să fi învăţat să pun 
mai presus de fleacurile vieţii comorile câştigate acolo, 
acele imense capitaluri intelectuale care te îmbogăţesc în 


clipa când puterea îţi cade în mâini fără a te zdrobi, 
deoarece studiu! Te-a pregătit dinainte pentru luptele 
politice. Zării o femeie cam de douăzeci şi doi de ani, de 
talie mijlocie, îmbrăcată în alb, înconjurată de un cerc de 
bărbaţi şi ţinând în mână un mic evantai de pene. Văzând 
pe Rastignac intrând, se ridică, veni spre noi, zâmbi cu 
graţie şi, cu o voce melodioasă, îmi spuse un compliment, 
fără îndoială pregătit mai dinainte; prietenul nostru mă 
anunţase ca pe un om de talent şi dibăcia lui, emfaza lui de 
gascon, îmi asigurară o primire măgulitoare. Fui obiectul 
unei atenţii deosebite, care mă fâstâci; noroc că Rastignac 
le vorbise despre modestia mea. Întâlnii acolo savanţi, 
oameni de litere, foşti miniştri, pairi ai Franţei. Conversaţia 
îşi reluă cursul la câtva timp după sosirea mea şi, simțind că 
trebuie să-mi păstrez reputaţia, mă liniştii; apoi fără să 
abuzez de cuvânt, când îmi fu acordat căutai să rezum 
discuţiile prin concluzii înţepătoare, profunde sau 
spirituale. Produsei oarecare senzaţie. Pentru a mia oară în 
viaţa lui, Rastignac fusese profet. Când în casă se strânse 
destulă lume pentru ca fiecare să-şi recapete libertatea, cel 
ce mă adusese aici îmi dădu braţul şi ne plimbarăm 
împreună prin apartamente. 

— Să nu laşi impresia că eşti fermecat de prinţesă, îmi 
spuse el. Ar ghici numaidecât scopul vizitei laie. 

Saloanele erau mobilate cu un gust ales. Văzui tablouri de 
preţ. Fiecare odaie avea, ca la englezii cei mai bogaţi, 
caracterul ei particular, şi tapetul de mătase, ornamentele, 
forma mobilelor, cel mai mic decor, se armonizau cu o idee 
iniţială. Într-un salonaş gotic, ale cărui uşi erau ascunse de 
draperii, ramele pereţilor, pendula, desenele de pe covor 
erau în stil gotic[ 170]; tavanul, format din grinzi negre 
sculptate, înfăţişa ochiului cornişe pline de graţie şi 
originalitate; căptuşeala de lemn era artistic lucrată; nimic 
nu strica ansamblul acestei frumoase decoraţii, nici chiar 
ferestrele, ale căror geamuri erau colorate şi pretenţioase. 
Fui mirat să văd un salonaş modem unde nu ştiu care artist 


folosise toată arta decorului nostru atât de discret, de 
proaspăt, de suav, fără străluciri ispititoare şi cu aurituri cât 
mai puţine. Era îmbietor şi galeş ca o baladă germană, un 
adevărat culcuş creat pentru o pasiune gen 1827, parfumat 
de glastre pline de flori rare. După acest salon, zării, în 
rând cu el, o încăpere aurită, unde dăinuia gustul secolului 
lui Ludovic al XIV-lea[171], care, deosebindu-se de 
zugrăvelile noastre de azi, producea un contrast ciudat, dar 
plăcut. 

— Vei fi instalat destul de bine aici, ce zici? Îmi spuse 
Rastignac cu un zâmbet străpuns de o ironie uşoară. Nu-i 
aşa că-i ispititor? Adăugă el aşezându-se. 

Deodată se ridică, mă luă de mână, mă conduse în camera 
de culcare şi îmi arătă, sub un baldachin de muselină şi 
mătase albă, un pat voluptuos, luminat slab, cu adevărat pat 
de zână logodită cu un geniu. 

— Nu găseşti, rosti el în şoaptă, că e o neruşinare, o 
obrăznicie şi o cochetărie dincolo de orice limită să ne lase 
să contemplăm acest tron al amorului? Să nu se dea 
nimănui şi să îngăduie tuturor să-şi depună cartea de vizită 
aici! Dacă aş fi liber, aş vrea s-o văd pe femeia asta răpusă 
şi plângând la uşa mea. 

— Eşti, dar, aşa de sigur de virtutea ei? 

— Cei mai îndrăzneţi dintre maeştrii noştri, şi chiar cei mai 
dibaci, mărturisesc că nu au avut nici un succes la ea, daro 
iubesc încă şi sunt prietenii ci devotați. Spune, femeia asta 
nu-i o enigmă? 

Vorbele acestea stârniră în mine un fel de furie, gelozia 
mea se şi temea de trecut. Tresărind de bucurie, mă 
întorsei repede spre salonul unde o lăsasem pe contesă, pe 
care o întâlnii în salonaşul gotic. Ea mă opri cu un surâs, mă 
puse să stau lângă dânsa, mă întrebă despre lucrările mele 
şi păru a arăta un interes viu pentru ele, mai ales când îi 
vorbii despre sistemul meu cu un aer glumeţ, în loc de ai-l 
prezenta în limbajul doctoral al unui profesor. Păru să facă 
mult haz, aflând că voinţa omenească e o forţă materială 


asemenea aburului, că în lumea morală nimic nu rezistă 
acestei puteri, atunci când un om se obişnuieşte să o 
concentreze, să o mânuiască bine, proiectând neîncetat 
asupra sufletelor această masă fluidă; că un asemenea om 
poate, dacă vrea, să schimbe tot ceea ce se referă la viaţa 
omenească, chiar legile absolute ale naturii. Obiecţiunile 
Fedorei îmi dezvăluiră la ea o oarecare ascuţime a 
spiritului; căutai să-i dau dreptate câteva clipe spre a o 
măguli, apoi îi spulberai raţionamentele de femeie cu o 
singură frază prin care îi atrăsei atenţia asupra unui fapt 
zilnic din viaţă, anume somnul, fapt foarte simplu în 
aparenţă, dar în realitate plin de probleme nerezolvabile 
pentru un savant, şi astfel îi aţâţai curiozitatea. Contesa 
rămase chiar un moment ca amuţită; când îi spusei că ideile 
noastre sunt fiinţe organizate, desăvârşite, oare trăiesc 
într-o lume nevăzută şi ne înrâuresc destinele, citându-i ca 
dovezi cugetările lui Descartes, Diderot, Napoleon, care au 
condus, ba mai conduc încă, un secol întreg. Avui cinstea s-o 
distrez pe femeia aceasta; ea mă părăsi poftindu-mă să mai 
vin s-o văd; în stilul de la curte, îmi deschise porţile cele 
mari. Fie că luasem, după lăudabilul meu obicei, nişte 
formule de politeţe drept cuvinte pornite din inimă, fie că 
Fedora văzuse în mine vreo celebritate viitoare şi voia să-şi 
mărească menajeria de savanţi, am rămas convins că-i plac. 
În cursul acelei seri, am apelat la toate cunoştinţele 
fiziologice şi studiile mele anterioare asupra femeii spre a 
examina cu de-amănuntul această ciudată persoană, 
precum şi purtările ei; ascuns în pervazul unei ferestre, îi 
iscodii gândurile, căutând să i le ghicesc în ţinută, 
urmărindu-i neastâmpărul de gazdă care iese şi vine, felul 
de a se aşeza pe scaun şi de a conversa, de a chema vreun 
bărbat şi de a-i pune întrebări, sprijinindu-se de tocul unei 
uşi ca să-l asculte; observai în mersul ei o legănare uşoară, 
o ondulare graţioasă a rochiei ce stârnea atât de puternic 
dorinţa, încât devenii numaidecât foarte neîncrezător cu 
privire la virtutea ei. 


Dacă Fedora dispreţuia acum dragostea, trebuie să fi fost 
altădată foarte pătimaşă; căci o voluptate rafinată se citea 
până şi în Felul cum stătea dinaintea celui cu care vorbea; 
se sprijinea de căptuşeala de lemn a peretelui cu multă 
cochetărie, ca o femeie gata să cadă, dar şi gata să fugă 
dacă vreo privire prea stăruitoare ar tulbura-o. Cu braţele 
încrucişate molatic, părând că respiră vorbele, că le ascultă 
cu ochii, plină de bunăvoință, împrăştia în juru-i numai 
dragoste. Buzele-i proaspete şi roşii contrastau cu tenu-i de 
o albeaţă vie. Părul negru îi scotea minunat de bine în 
evidenţă culoarea portocalie a ochilor străbătuţi de 
vinişoare subţiri ca o piatră de Florenţa şi a căror expresie 
părea că dă şi mai multă pătrunzime cuvintelor ei. În 
sfârşit, corsajul îi era încărcat cu grațiile cele mai 
atrăgătoare. O rivală ar fi învinovăţit poate de asprime 
sprâncenele groase care păreau că se împreună şi ar fi 
defăimat puful uşor de păr ce-i împodobea rotunjimile feţei. 
În orice trăsătură a ei vedeam întipărită pasiunea. Amorul 
era scris pe pleoapele ei de italiancă, pe umerii ei frumoşi, 
vrednici de Venus din Milo[172], pe buza ei inferioară, puţin 
cam groasă şi uşor adumbrită. Era mai mult decât o femeie, 
era un roman. Da, acele comori femeieşti, armonia liniilor, 
făgăduielile pe care bogata ei alcătuire le făcea pasiunii, 
erau potolite de o rezervă continuă, de o modestie 
neobişnuită, ce contrastau cu expresia întregii sale fiinţe. 
Numai o analiză pătrunzătoare ca a mea putea să 
descopere în făptura aceasta semnele unui destin al 
voluptăţii. Ca să-mi exprim mai bine gândul, erau în Fedora 
două femei, despărțite poate de bust: una era rece; singur 
capul părea să fie îndrăgostit; înainte de a-şi fixa ochii 
asupra unui bărbat, ea îşi pregătea privirea ca şi cum se 
petrecea ceva misterios înăuntrul ei, ca şi cum ar izbucni o 
convulsiune în ochii ei atât de strălucitori. Într-un cuvânt, 
ori ştiinţa nu-mi era desăvârşită, adică aveam de descoperit 
încă multe taine în domeniul lumii morale, ori contesa era 
înzestrată cu un suflet într-adevăr frumos, ale cărui 


simţăminte şi manifestări dădeau înfăţişării sale farmecul 
acela ce ne robeşte şi ne fascinează, ascendent pur moral, 
dar cu atât mai puternic dacă se îmbină cu acel al dorinţei. 
Plecai fermecat, sedus de femeia aceasta, îmbătat de luxul 
ei, atins în tot ceea ce inima mea avea mai nobil, mai vicios, 
mai bun şi mai rău. Simţindu-mă atât de mişcat, atât de plin 
de viaţă, atât de exaltat, crezui că înţeleg ceea ce-i atrăgea 
acolo pe toţi acei artişti, diplomaţi, politicieni şi traficanţi 
căptuşiţi cu plăci de tablă ca şi casele lor de bani: fără 
îndoială veneau să încerce în preajma ei emoția aceea 
delirantă care făcea să vibreze toate fibrele făpturii mele, 
ce-mi biciuia sângele până în cea mai mică vinişoară, care- 
mi răscolea toţi nervii şi-mi vânzolea creierii! Ea nu se 
dăduse nimănui, pentru a-i păstra pe toţi, O femeie poate îi 
cochetă atâta timp cât nu se îndrăgosteşte. 

— Pesemne că a fost măritată, îi spusei lui Rastignac, ori 
vândută vreunui babalâc, şi amintirea nopţii ei de nuntă o 
face să se dezguste de dragoste. 

Mă întorsei pe jos din cartierul Saint-Honore6, unde 
locuieşte Fedora. Între casa ei şi strada Cordierilor se află 
aproape tot Parisul; totuşi, drumul mi se păru scurt, deşi 
era frig. Să o cuceresc pe Fedora în plină iarnă, şi încă o 
iarnă aspră, când n-aveam nici treizeci de franci în 
stăpânirea mea, când distanţa ce ne despărţea era atât de 
mare! Numai un tânăr sărac ştie cu adevărat cât costă o 
pasiune, cu banii cheltuiţi pe trăsuri, pe mănuşi, pe haine, 
pe cămăşi etc. Dacă o iubire rămâne prea mult timp 
platonică, ea te ruinează. În adevăr, când există atâţia 
Lauzuni[ 173] studenţi la drept, cărora le este peste putinţă 
să se apropie de o pasiune care locuieşte la etajul 
întâi[ 174], cum aş îi putut eu, slab, plăpând, îmbrăcat 
sărăcăcios, palid şi scofâlcit ca un artist în convalescenţă 
după terminarea unei lucrări, cum aş fi putut să lupt eu cu 
nişte tineri puşi la punct, spilcuiţi, eleganţi, fercheşi, bogaţi, 
înarmaţi cu cabriolete[175] şi înveşmântaţi cu obrăznicie? 


— Dar ce-mi păsa! Fedora sau moartea! Strigai la cotitura 
unui pod. Fedora, înseamnă averea! 

Frumosul salonaş gotic şi salonul Ludovic al XIV-lea îmi 
apărură deodată înaintea ochilor, revăzui pe contesă în 
rochia ei albă, cu mânecile largi, graţioase, şi mersul ei 
seducător, şi corsajul plin de ispite. Când ajunsei în 
mansarda mea sărăcăcioasă, friguroasă, răvăşită ca peruca 
unui naturalist, imaginile luxului Fedorei mă urmăreau încă. 
Contrastul acesta era un sfetnic rău; pesemne că aşa se 
urzesc crimele. Îmi blestemai atunci, tremurând de mânie, 
sărăcia decentă şi cinstită, mansarda mea fecundă, în care 
se zămisliseră atâtea cugetări. Cerui socoteală lui 
Dumnezeu, dracului, stării sociale, tatălui meu, universului 
întreg, pentru soarta, pentru nenorocirea mea; mă culcai 
flămând, rostind blesteme demne de luat în râs, dar hotărât 
s-o cuceresc pe Fedora. Inima acestei femei era un ultim 
bilet de loterie ce putea să-mi aducă avere. 

Te scutesc de primele mele vizite la Fedora, ca să ajung 
mai repede la dramă. Căutând să mă adresez fără încetare 
sufletului acestei femei, încercai să-i câştig raţiunea, să-i 
atrag de partea mea vanitatea Ca să fiu sigur că mă va iubi, 
îi ofeream mii de prilejuri să se iubească şi mai mult pe ea 
însăşi; niciodată n-o lăsam într-o stare ele indiferentă: 
femeile vor emoţii cu orice preţ! Le dădui din belşug. Mai 
degrabă aş fi înfuriat-o, decât s-o văd nepăsătoare faţă de 
mine. Dacă la început, stăpânit de o voinţă neclintită şi de 
dorinţa de a mă face iubit, căpătai un oarecare ascendent 
asupra ei, curând însă patima mea crescu, nu mai putui să 
fiu stăpân pe mine însumi, căzui în sinceritate, mă pierdui şi 
devenii îndrăgostit ca un nebun. Nu ştiu prea bine ce se 
cheamă, în poezie sau în conversaţie, iubire; dar 
sentimentul care se dezvoltă deodată în dubla mea 
personalitate nu l-am găsit descris nicăieri, nici în frazele 
retorice şi meşteşugite ale lui Jean-Jacques Rousseau, a 
cărui locuinţă o ocupam poate atunci, nici în concepţiile reci 
ale celor două secole literare ale noastre[176], nici în 


pictura Italiei. Priveliştea lacului Brienne[177], câteva arii 
de Rossini, Madona lui Murillo, care se află în posesia 
mareşalului Soult, scrisorile doamnei Lescombat, unele 
vorbe de duh împrăştiate prin culegerile, de anecdote, dar 
mai cu seamă rugăciunile celor căzuţi în extaz şi anumite 
crâmpeie din istorioarele noastre populare, au fost 
singurele care au putut să mă înalțe în sferele divine ale 
primei mele iubiri. Nici un grai omenesc, nici o tălmăcire a 
gândirii, exprimată prin culori, prin marmură, prin cuvinte 
sau prin sunete, n-ar putea reda tăria, sinceritatea, 
perfecțiunea, spontaneitatea cu care apare dragostea în 
sufletul nostru! Da, cine spune artă, spune minciună. 
Iubirea trece prin nesfârşit de multe transformări, înainte 
de a se amesteca pentru totdeauna cu viaţa noastră şi de a 
o pecetlui pentru veci cu para flăcării ei. Secretul acestei 
infuzii ce se petrece pe nesimţite scapă analizei artistului. 
Adevărata pasiune se exprimă prin ţipete, prin suspine 
plicticoase, pentru un om rece. Trebuie să iubeşti cu 
adevărat ca să înţelegi urletele lui Lovelace, citind Clarisse 
Harlowel178]. Iubirea e un pârăiaş naiv, pornit din pătucul 
lui de pietriş şi de flori şi care, făcându-se râu, apoi fluviu îşi 
schimbă firea şi înfăţişarea la fiecare val, până când se 
aruncă într-un ocean nemărginit, în care minţile înguste 
văd monotonie, dar unde sufletele mari se pierd în 
nesfârşite contemplări. Cum să îndrăzneşti a descrie acele 
învolburări vremelnice ale sentimentelor, acele nimicuri 
care au atâta preţ, acele cuvinte al căror accent seacă toate 
comorile graiului, acele priviri mai grăitoare decât cele mai 
frumoase poeme? În fiecare din acele scene mistice în 
cursul cărora ne îndrăgostim, fără să ne dăm seama, de o 
femeie, se deschide o prăpastie în stare să înghită toată 
poezia sufletului omenesc. 

Ah, cum am putea, oare, să redăm prin comentarii viile şi 
tainicele frământări ale sufletului, când abia găsim destule 
cuvinte ca să descriem tainele vădite ale frumuseţii? Ce 
lucruri fascinante! Câte ceasuri n-am stat pierdut într-un 


extaz de negrăit, nefăcând altceva decât s-o privesc! Eram 
fericit, dar de ce? Nu ştiu. În astfel de clipe, dacă pe chipul 
ei se revărsa un şuvoi de lumină, se producea într-însul nu 
ştiu ce fenomen ce-i dădea o înfăţişare strălucitoare; puful 
abia vizibil ce-i aurea pielea delicată şi subţire îi împodobea 
uşor trăsăturile feţei cu o graţie asemănătoare cu a liniilor 
zării când tremură în depărtare topindu-se în razele 
soarelui. Se părea că ziua o mângâie contopindu-se cu ea, 
sau că de pe chipu-i strălucitor se răsfrângea o lumină mai 
vie ca lumina însăşi; iar dacă o umbră trecea peste dulcele 
ei chip; îl învăluia într-o culoare care-i dădea alte expresii, 
schimbându-i nuanțele. Adesea, părea că un gând i se 
zugrăveşte pe fruntea de marmură; atunci privirea i se 
învăpăia, pleoapele i se zbăteau, trăsăturile îi tremurau, 
tulburate de un zâmbet; mărgeanul expresiv al buzelor se 
însufleţea, se desfăcea, apoi se închidea; în fine nu ştiu ce 
reflex al părului îi arunca umbre negre peste tâmplele 
strălucitoare: oricare din aceste mişcări însemna un cuvânt, 
o frază rostită de ea. Fiecare nuanţă a frumuseţii ei 
prilejuia noi desfătări ochilor mei, dezvăluia gingăşii 
necunoscute inimii mele. Mă străduiam să-i descifrez un 
sentiment, o speranţă în schimbările feţei. Aceste discursuri 
mute porneau din sufletul ei şi se pierdeau într-al meu, ca 
sunetul într-un ecou, şi mă copleşeau de bucurii fugare, dar 
lăsându-mi impresii adânci. Vocea ei îmi producea un delir 
pe care abia îl puteam stăpâni. La fel ca nu mai ştiu care 
prinţ din Lorena, aş fi putut să ţin un cărbune aprins în 
palmă atât timp cât ea şi-ar fi plimbat degetele-i 
mângâietoare prin părul meu. Nu mai era o admiraţie, o 
dorinţă, ci o vrajă, o fatalitate. Deseori, întors în mansarda 
mea, o vedeam ca prin ceată pe Fedora la ea acasă, şi-i 
împărtăşeam viaţa; dacă ea suferea, sufeream şi eu, şi a 
doua zi îi spuneam: „Ai suferit!” 

De câte ori, chemată de puterea extazului meu, nu mi-a 
apărut în puterea nopţii! Uneori, ţâşnind ca o lumină, îmi 
smulgea condeiul din mână, speria ştiinţa şi studiul, care se 


retrăgeau întristate, şi mă silea s-o admir, reluând 
atitudinea plină de farmec în care o văzusem cu câteva 
ceasuri mai înainte. Alteori, o întâmpinam eu însumi în 
lumea închipuirilor şi o salutam ca pe o speranţă, rugând-o 
să mă lase doar să-i ascult vocea argintie; pentru ca pe 
urmă să mă trezesc din somn plângând. 

Într-o zi, după ce-mi făgăduise să meargă cu mine la 
teatru, refuză deodată fără motiv să mai iasă, şi mă rugă să 
o las singură. Deznădăjduit de o împotrivire ce mă costa o zi 
de lucru - şi, să o spun? Ultimul meu ban - mă dusei acolo 
unde ar fi trebuit să fie ea, voind să văd piesa pe care dorise 
s-o vadă ea. Abia mă aşezasem când simţii ceva ca un 
trăsnet săgetându-mi inima. O voce îmi şopti; „E aici!” 
întorsei capul şi zării pe contesă ascunsă în umbră în fundul 
lojii sale de la rangul întâi. Privirea nu-mi şovăi deloc, ochii- 
mi o găsiră din prima clipă cu o precizie miraculoasă, 
sufletul mi se avântă spre ea aşa cum o gâză zboară spre 
floare. Prin ce minune simţurile îmi fuseseră înştiinţate? 
Sunt unele tresăriri lăuntrice care pot mira pe oamenii 
superficiali, deşi aceste efecte ale naturii noastre interioare 
sunt tot atât de simple ca şi fenomenele obişnuite ale 
viziunii noastre exterioare; aşa că nu fui surprins, ci 
indignat. Cercetările mele asupra puterii morale, atât de 
puţin cunoscută, serveau, dacă nu la altceva, dar măcar să 
mă facă să întâlnesc în iubirea mea câteva confirmări vii ale 
sistemului meu. Îmbinarea aceasta dintre savant şi 
îndrăgostit, dintre o veritabilă idolatrie şi o iubire ştiinţifică, 
avea în ea ceva ciudat. Ştiinţa se arăta adesea mulţumită de 
ceea ce despera pe îndrăgostit şi, tocmai când credea că 
triumfă, îndrăgostitul gonea departe de el ştiinţa, simţindu- 
se fericit. Fedora mă văzu şi deveni serioasă; o 
stingheream. În prima pauză, mă dusei să-i fac o vizită. Era 
singură, rămăsei în loja ei. Cu toate că nu ne vorbiserăm 
niciodată de dragoste, simţeam că va trebui să avem o 
explicaţie. Nu-i spusesem încă taina mea şi totuşi era între 
noi un fel de înţelegere: ea îmi împărtăşea totdeauna 


planurile ei de petreceri şi mă întreba în ajun, cu un fel de 
îngrijorare prietenească, dacă voi veni a doua zi; mă 
consulta cu o privire când spunea o vorbă de duh, ca şi cum 
ar fi vrut să-mi placă numai mie; dacă mă îmbufnam, 
începea să mă mângâie; dacă făcea ea pe supărata, aveam 
oarecum dreptul de a-i cere socoteală; dacă mă făceam 
vinovat de vreo greşeală, ea se lăsa rugată mult până să mă 
ierte. Aceste toane, ce începuseră să ne placă, erau pline de 
dragoste. Ea punea în ele atâta graţie şi cochetărie, iar eu, 
Fa rându-mi, găseam atâta fericire! În momentul acela, 
însă, intimitatea noastră era cu totul ruptă şi stăteam unul 
în faţa altuia ca doi străini. Contesa era de gheaţă; eu mă 
temeam de o nenorocire. 

— Ai să mă însoţeşti, îmi zise ea la sfârşitul piesei. 

Vremea se schimbase pe neaşteptate. Când ieşirăm, cădea 
o ninsoare amestecată cu ploaie. Trăsura Fedorei nu putu 
să pătrundă până la uşa teatrului. Văzând o femeie elegantă 
silită să traverseze strada, un comisionar îşi întinse umbrela 
deasupra capetelor noastre şi, după ce ne urcarăm, aşteptă 
să fie plătit pentru serviciul său. N-aveam nici un ban, în 
clipa aceea mi-aş fi dat zece ani din viaţă pentru zece 
centime. 'Tot ceea ce înseamnă a fi un bărbat, dimpreună cu 
miile lui de vanităţi, se prăbuşi în mine deodată sub o 
durere infernală. Cuvintele: „N-am mărunţiş, dragul meu 
fură rostite pe un ton aspru ce părea pornit din iubirea mea 
îndurerată, rostite de mine, fratele acestui om, de mine 
care cunoşteam aşa de bine nenorocirea, de mine, cel care 
zvârlisem odinioară şapte sute de mii de franci cu atâta 
uşurinţă. Lacheul împinse în lături pe comisionar, şi caii 
spintecară aerul. În drumul spre casă, Fedora, distrată, sau 
căutând să pară preocupată, răspundea doar prin 
monosilabe dispreţuitoare la întrebările mele. Mă hotărâi să 
tac. Fu un moment penibil. Ajunşi acasă la ea, ne aşezarăm 
în faţa căminului. Când valetul se retrase, după ce aţâţase 
focul, contesa se întoarse spre mine cu un aer greu de 
definit şi îmi zise cu un fel de solemnitate: 


LIA 


— De când m-am întors în Franţa, averea mea a ispitit pe 
mai mulţi tineri; mi s-au făcut declaraţii de dragoste ce mi- 
ar fi putut măguli mândria; am cunoscut bărbaţi ale căror 
sentimente erau atât de sincere şi adânci, încât m-ar fi luat 
în căsătorie chiar dacă n-ar fi găsit în mine decât o fată 
săracă, aşa cum eram odată, în fine, află, domnule de 
Valentin, ca mi-au fost oferite noi titluri şi noi bogății; dar, ia 
de asemeni, aminte că n-am vrut să-i mai văd niciodată pe 
cei care au avut proasta inspiraţie de a-mi vorbi despre 
dragoste. Dacă afecțiunea mea pentru dumneata ar fi 
uşuratică, nu ţi-aş da un avertisment în care intră mai multă 
prietenie decât orgoliu. O femeie se expune la un fel de 
înjosire când, bănuindu-se iubită, se împotriveşte în faţa 
unui sentiment totdeauna măgulitor. Cunosc scenele 
Arsinoei, Aramintei[ 179], astfel că sunt familiarizată cu 
răspunsurile ce le-aş putea auzi în asemenea împrejurare; 
sper însă că astăzi nu voi fi judecată greşit de un om 
superior fiindcă i-am arătat în mod deschis sufletul meu. 

Se exprima cu sângele rece al unui avocat sau al unui 
notar explicând clienţilor lui dedesubturile unui proces sau 
articolele unui contract. Timbrul limpede şi cuceritor al 
vocii ei nu trăda nici cea mai mică emoție; numai chipul şi 
ţinuta, totdeauna nobile şi cuviincioase, îmi părură a avea o 
răceală, o rezervă de diplomat. Fără îndoială, se gândise 
bine înainte de a vorbi şi pregătise îndelung desfăşurarea 
acelei scene. O! Scumpul meu prieten, când unele femei 
găsesc plăcere în a ne sfâşia inima, când îşi pun în gând să 
înfigă un pumnal în ea şi să-l răsucească în rană, acele 
femei sunt adorabile, ele iubesc sau vor să fie iubite! Într-o 
bună zi ele ne vor răsplăti toate durerile, aşa cum 
Dumnezeu ne va răsplăti, se zice, faptele bune; ele ne vor 
întoarce însutit în plăcere, chinul a cărui violentă ştiu să o 
aprecieze; însăşi răutatea lor nu e oare plină de iubire? A fi 
torturat însă de o femeie, care te ucide cu indiferentă, nu-i 
oare un supliciu îngrozitor? În clipa aceea, Fedora călca, 
fără să ştie, peste toate speranţele mele, îmi zdrobea viaţa 


şi-mi distrugea viitorul cu recea nepăsare şi nevinovata 
cruzime a unui copil care, din curiozitate, smulge aripile 
unui fluture. 

— Mai târziu, a adăugat Fedora, vei recunoaşte, sper, tăria 
afecțiunii pe care o păstrez prietenilor mei. Faţă de ei, mă 
vei găsi totdeauna bună şi devotată. Aş putea să le dau 
viaţa, dar m-ai dispreţui dacă le-aş îngădui iubirea, fără să o 
împărtăşesc. Mă opresc. Eşti singurul, bărbat căruia i-am 
spus până acum aceste ultime cuvinte. 

La început îmi pierise glasul şi abia putui stăpâni uraganul 
ce clocotea în mine; dar îmi înăbuşii repede durerea în 
fundul sufletului şi începui să zâmbesc: 

— Dacă v-aş spune că vă iubesc, îi răspunsei, m-aţi izgoni; 
dacă m-aş învinovăţi de indiferentă, m-aţi pedepsi. Preoţii, 
magistraţii şi femeile nu-şi leapădă niciodată de-a-ntregul 
haina. Dar cum tăcerea nu indică nimic, îngăduiţi-mi, 
doamnă, să tac. Ca să-mi daţi avertismente atât de frăţeşti, 
înseamnă că vă e teamă să nu mă pierdeţi, şi gândul acesta 
mi-ar putea măguli orgoliul. Dar să lăsăm deoparte 
personalitatea. Sunteţi poate singura femeie cu care pot să 
discut, ca filosof, o hotărâre atât de contrară legilor naturii. 
În comparaţie cu celelalte semene ale dumneavoastră, 
sunteţi un fenomen. Ei bine, să căutăm împreună, în mod 
cinstit, cauza acestei anomalii psihologice. 

Să existe oare cumva în dumneavoastră, ca la multe femei 
încântate de ele însele, îndrăgostite de frumuseţea lor, un 
sentiment de egoism rafinat care vă face să priviţi cu 
groază ideea de a aparţine unui bărbat, de a renunţa la 
voinţa dumneavoastră şi de a vă supune unei autorităţi 
convenţionale ce vă jigneşte? În cazul acesta, mi-aţi părea 
de o mie de ori mai frumoasă! Aţi fost, oare, pentru o primă 
şi singură dată, dispreţuită în dragoste? Sau preţul pe care- 
| atribuiţi taliei dumneavoastră elegante şi minunatului 
dumneavoastră bust vă face să vă temeţi de sluţirile 
maternității şi, din această pricină tainică, renunţaţi de a fi 
iubită cu adevărat? Aveţi vreo meteahnă care vă obligă să 


rămâneţi castă fără voia dumneavoastră? Nu vă supăraţi, 
discut numai, cercetez, sunt la o mie de leghe de iubire. 
Natura, care zămisleşte orbi din naştere, poate tot atât de 
bine să creeze şi femei surde, mute sau oarbe în dragoste. 
Credeţi-mă, sunteţi un subiect preţios pentru observaţiile 
medicale! Nici nu vă daţi seama cât de mult preţuiţi. S-ar 
putea să aveţi un dezgust foarte îndreptăţit faţă de bărbaţi; 
vă aprob, toţi îmi par urâţi şi odioşi. Şi aveţi dreptate - 
adăugai, simțind că mă înăbuş - trebuie să ne dispreţuiţi; 
nu există nici un bărbat care să fie vrednic de 
dumneavoastră! 

Nu-ţi voi spune toate frazele sarcastice pe care i le-am 
înşirat, râzând. Ei bine, cuvântul cel mai muşcător, ironia 
cea mai ascuţită, nu-i smulseră nici o tresărire, nici un gest 
de ciudă. Mă asculta păstrând pe buze şi în ochi surâsul ei 
obişnuit, surâsul acela pe care-l punea ca un veşmânt, 
mereu acelaşi, şi pentru prieteni, şi pentru simple 
cunoştinţe, şi pentru străini. 

— Nu-s eu prea bună că mă las disecată astfel? Zise ea, 
prinzând un moment când o priveam în tăcere. După cum 
vezi, continuă râzând, în prietenie n-am susceptibilităţi 
prosteşti. Alte femei ţi-ar pedepsi obrăznicia, trântindu-ţi 
uşa în nas. 

— Mă puteţi izgoni de aici, fără obligaţia de a vă justifica 
asprimea. 

Spunând aceasta, mă simţeam în stare s-o ucid, dacă m-ar 
fi dat afară. 

— Eşti nebun, rosti ea, zâmbind. 

— V-aţi gândit vreodată, reluai eu, la urmările unei iubiri 
pătimaşe? Mulţi bărbaţi, la desperare, şi-au ucis iubitele. 

— Mai bine moartă decât nenorocită, răspunse ea cu 
răceală. Un bărbat atât de pasionat, desigur că-şi va părăsi 
într-o zi soţia şi o va lăsa în mizerie, după ce-i va fi tocat 
averea. 

Această aritmetică mă ului. Văzui limpede prăpastia dintre 
mine şi femeia asta. Nu ne-am putut înţelege niciodată. 


— Adio, îi spusei eu rece. 

— Adio, răspunse ea, înclinând capul prieteneşte. Pe 
mâine. 

O privii o clipă, săgetând-o cu toată iubirea la care 
renunţasem. Stătea în picioare şi-mi arunca surâsul ei 
obişnuit, nesuferitul surâs al unei statui de marmură, 
părând că exprimă dragostea, însă rece. Ai să înţelegi oare, 
scumpul meu prieten, toate chinurile ce mă asaltară în 
drumul spre casă prin ploaie şi zăpadă, mergând pe 
gheţuşul cheiului mai bine de o leghe, după ce pierdusem 
totul? O, ce bine ar fi să ştiu că nu se gândea deloc la 
sărăcia mea şi mă credea bogat, ca şi ea, legănându-mă 
uşor într-o trăsură! Câte prăbuşiri şi decepţii! Nu mai era 
vorba de bani, ci de toate bogăţiile sufletului meu. 
Mergeam la întâmplare, repetând în gând frazele acestei 
strană conversații; mă încâlceam aşa de rău în comentarii, 
încât sfârşeam prin a mă îndoi până şi de valoarea nominală 
a cuvintelor şi a ideilor! Şi o iubeam încă, o iubeam pe 
această femeie rece, a cărei inimă voia să fie cucerită în 
orice moment şi care, uitând de fiecare dată făgăduielile din 
ajun, se arăta a doua zi ca o iubită nouă. 

Cotind pe lângă zidurile Institutului, simţii că mă cuprinde 
un tremur. Îmi adusei abia atunci aminte că eram 
nemâncat. N-aveam nici o lăscaie. Şi, culmea nenorocirii, 
ploaia îmi deforma pălăria. Cum puteam să mai însoțesc de 
acum înainte o femeie elegantă şi să mă prezint într-un 
salon, fără o pălărie ca lumea! Mulțumită unor îngrijiri 
extreme şi blestemând moda neghioabă şi prostească ce ne 
obligă să arătăm căptuşeala pălăriilor ţinându-le necontenit 
în mână, o păstrasem până atunci pe a mea într-o stare 
îndoielnică. Fără a fi prea nouă ca să bată la ochi, nici prea 
uzată ca să pară o vechitură, nici prea roasă, nici prea 
mătăsoasă, putea să treacă drept pălăria unui om îngrijit: 
dar acum existenţa ei artificială era pe cale să-şi dea duhul; 
era rănită, turtită, pleoştită, ca o adevărată zdreanţă, ca o 
demnă reprezentantă a stăpânului ei. Din pricină că n- 


aveam un franc şi jumătate, îmi pierdusem şi această 
eleganţă meşteşugită. Ah! Dar câte sacrificii nu făcusem 
pentru Fedora, în decurs de trei luni, fără ca ea să ştie! 
Adesea sacrificasem banii de pâine pe o săptămână, pentru 
a mă duce s-o văd o singură clipă. Că-mi lăsasem baltă 
lucrul şi că râbdam de foame, asta nu era nimic! Dar să 
străbaţi străzile Parisului, ferindu-te de a fi stropit, a goni 
ca să nu te apuce ploaia, să ajungi la ea tot atât de bine pus 
la punct ca şi înfumuraţii aceia care o înconjurau, ah! 
Pentru un poet îndrăgostit şi distrat, o astfel de grijă 
presupunea greutăţi nenumărate. Fericirea, iubirea mea, 
atârnau de un strop de noroi pe singura-mi vestă albă. Dacă 
mă stropeam, sau dacă mă uda puţin ploaia, eram nevoit să 
renunţ de a o mai vedea! 

Şi să nu ai nici douăzeci şi daci de centime spre a-ţi curăța 
la un văcsuitor cea mai uşoară pată de noroi de pe gheată! 
Iubirea mea crescuse şi mai mult prin aceste mici chinuiri 
necunoscute de alţii, dar imense pentru un om ce se leagă 
de orice. Oamenii nevoiaşi fac jertfe de care nu le e îngăduit 
să vorbească în faţa femeilor oare trăiesc în lux şi eleganţă; 
ele văd lumea printr-o prismă ce înfăşoară bărbaţii şi 
lucrurile în aur. Optimiste din egoism, crude din etichetă, 
femeile acestea nu se mai obosesc să cugete, mulţumindu- 
se să petreacă, şi îşi absolvă nepăsarea Faţă de nenorociri 
prin cufundarea în plăceri. Pentru ele, o băncuţă nu face 
niciodată cât un milion, ci milionul li se pare o băncuţă. 
Dacă dragostea trebuie să-şi susţină cauza prin sacrificii 
mari, nu-i mai puţin adevărat că tot ca trebuie să le 
învăluiască uşor într-un văl, să le îngroape în tăcere; numai 
că, risipindu-şi averea şi viaţa, jertfindu-se, bogaţii profită în 
schimb de prejudecățile din lumea bună care dau totdeauna 
o anumită strălucire nesocotinţelor lor sentimentale; pentru 
ei, tăcerea vorbeşte şi vălul e o graţie, în timp ce cumplita 
mea sărăcie mă osândea la suferinţe îngrozitoare, fără a-mi 
fi măcar îngăduit să spun; „lubesc!” sau „Mori” Dar la urma 
urmei, este asta un sacrificiu? Nu eram oare răsplătit din 


belşug prin plăcerea pe care o încercam jertfind totul 
pentru ea? Contesa făcea ca cele mai neînsemnate 
întâmplări din viaţa mea să capete o valoare extraordinară, 
să fie învestite cu desfătări neasemuite. Nepăsător altădată 
în ceea ce priveşte aspectul îmbrăcămintei, îmi respectam 
acum haina ca pe un alt eu. Între a primio rană şia mi se 
desprinde un fir de la frac, n-aş fi stat în cumpănă să aleg! 
Cred, dar, că simţi situaţia mea, şi înţelegi furia, nebunia 
crescândă, care mă mistuiau în timpul drumului spre casă şi 
pe care mersul pe jos le agrava probabil şi mai mult! 
Încercam un fel de bucurie infernală de a mă vedea în 
culmea nenorocirii. Căutam să văd semnul unei prevestiri 
norocoase în această ultimă criză: dar o nenorocire nu vine 
niciodată singură. Uşa hotelului meu era între deschisă. 
Prin ferestruicile în formă de inimă, tăiate în obloane, zării 
o lumină ce se revărsa în stradă. Pauline şi mama ei stăteau 
de vorbă, aşteptându-mă. Auzii rostindu-se numele meu. 
Ascultai. 

— Raphael e mult mai bine decât studentul de la numărul 
şapte, spunea Pauline. Are un păr blond atât de frumos! Nu 
simţi în glasul lui ceva, nu ştiu ce anume, dar ceva care-ţi 
tulbură inima? Şi pe urmă, măcar că pare puţin cam 
mândru, e aşa de bun, are maniere aşa de distinse! O, e cu 
adevărat foarte bine! Sunt sigură că femeile trebuie să fie 
nebune după el! 

— Vorbeşti despre el ca şi cum l-ai iubi, observă doamna 
Gaudin. 

— O, îl iubesc ca pe un frate, răspunse ea râzând. Aş fi o 
urâcioasă dacă nu i-aş păstra prietenie. Nu m-a învăţat el 
muzica, desenul, gramatica, mă rog, tot ceea ce ştiu acum? 
Tu nu prea iei în seamă progresele mele, mămico, dar eu 
învăţ atât de mult că peste câtva timp voi fi destul de 
pregătită ca să dau lecţii, şi atunci vom putea ţine o 
servitoare. 

Mă retrăsei încetişor, apoi, după ce făcui puţin zgomot, 
intrai în sală ca să-mi iau lampa, pe care Pauline veni s-o 


aprindă. Biata copilă aruncase un balsam alinător peste 
rănile mele. Naivul ei elogiu la adresa mea avu darul de a 
mă încuraja. Aveam nevoie să cred în mine însumi şi să aud 
o judecată imparţială asupra adevăratei valori a calităţilor 
mele. Speranţele-mi, astfel înviorate, se răsfrângeau, poate 
la urmă, asupra lucrurilor pe oare le vedeam. Poate că până 
atunci nu privisem cu destulă luare aminte scena ce mi se 
oferea atât de des în faţa ochilor, a celor două femei în 
mijlocul sălii; atunci, însă, admirai în toată realitatea lui 
foarte plăcutul tablou ai acestui interior modest, înfăţişat cu 
atâta naivitate de pictorii flamanzi în operele lor. Mama, 
stând lângă o vatră aproape stinsă, împletea la ciorapi şi 
lăsa să-i fluture pe buze un surâs blând. Pauline picta 
paravane; culorile şi pensulele, întinse pe o măsuţă, 
vorbeau ochilor prin efectele lor drăgălaşe; dar, când se 
ridică de la locul ei şi veni să-mi aprindă lampa, toată 
lumina se revărsă asupra chipului alb; trebuia să fi fost 
robit de u pasiune prea aprigă spre a nu-i admira mâinile 
transparente şi trandafirii, frumuseţea capului şi atitudinea- 
i feciorelnică! 

Noaptea şi tăcerea din jur întregeau cu farmecul Iar 
veghea aceea harnică, interiorul acela liniştit. Truda aceea 
continuă şi dusă cu atâta voie bună arăta o resemnare 
religioasă, plină de sentimente alese. Era acolo, între 
lucruri şi persoane, o armonie pe care n-aş putea-o defini. 
La Fedora, luxul era sec, el trezea în mine gânduri urâte, pe 
când sărăcia aceasta umilă, bunătatea asta firească, îmi 
răcoreau sufletul. Probabil ca prezenţa luxului mă umilea; 
lângă cele două femei, în mijlocul sălii aceleia întunecoase, 
unde viaţa, simplificată, părea a se refugia în emoţiile 
sufletului, mă împăcăm poate cu mine însumi, având prilejul 
să-mi manifest acea putere protectoare la care ţine atât de 
mult orice bărbat. Când fui aproape de Pauline, ea îmi 
aruncă o privire aproape ca de mamă şi strigă, cu mâinile 
tremurătoare, punând iute lampa jos: 


— Doamne, ce palid eşti! Vai, e ud tot! Mama o să te usuce. 
Apoi, după o mică pauză adăugă: Domnule Raphael, ştiu că- 
ţi place laptele: astă-seară am avut smântână, uite, vrei să 
guşti? 

Sări ca o pisicuţă luând o cană de porțelan plină de lapte şi 
mi-o aduse aşa de repede, mi-o puse sub nas într-un chip 
aşa de drăguţ, că nu ştiam ce să fac. 

— Vrei să mă refuzi? Făcu ea cu o voce schimbată. 
Amândoi ne înţelegeam mândria: Pauline părea că suferă 
din pricina sărăciei ei şi că pe mine mă învinuieşte de trufie. 
Mă înduioşai. Smântână era desigur prânzul ei de a doua zi; 
o primii totuşi. Biata fată încercă să-şi ascundă bucuria, dar 

licărirea din ochi o trăda. 

— Chiar aveam nevoie, îi spusei, aşezându-mă pe scaun. (O 
expresie de îngrijorare îi umbri fruntea.) Ţi-aduci aminte, 
Pauline, de pasajul acela în care Bossuet ne vorbeşte 
despre Dumnezeu spunând că el răsplăteşte un pahar de 
apă mai bucuros decât o victorie? 

— Da, răspunse ea. 

Şi pieptul i se zbătea ca pieptul unei pitulici, ţinută în 
mână de un copil. 

— Ei bine, fiindcă în curând ne vom despărţi, adăugai cu o 
voce tremurătoare, lasă-mă să-ţi arăt recunoştinţa pentru 
îngrijirile pe care, dumneata şi mama dumitale, le-aţi avut 
faţă de mine. 

— O, să lăsăm socotelile astea, zise ea râzând. 

Râsul ei ascundea o emoție ce mă îndureră. 

— Pianul meu, continuai eu ca şi cum nu i-aş fi auzit 
ultimele vorbe, este una dintre piesele cele mai bune ale lui 
Ecard[180]: ţi-l dăruiesc. Primeşte-l fără nici o rezervă, şi 
aşa, n-aş putea să-l iau cu mine în călătoria pe care am de 
gând s-o fac. 

Lămurite, probabil, de accentul melancolic al vorbelor 
inele, cele două femei părură a mă fi înţeles şi se uitară la 
mine cu o curiozitate amestecată cu groază. lubirea pe care 
o căutam în mijlocul regiunilor îngheţate din lumea mare, 


iat-o, aşadar, aici, sinceră, fără lux, dar mângâietoare şi, 
poate, durabilă. 

— Nu e nevoie să-ţi faci atâtea griji, îmi spuse mama. 
Rămâi aici, adăugă ea, soţul meu se află în drum spre casă. 
Astă-seară am citit Evanghelia sfântului Ioan, în timp ce 
Pauline ţinea atârnată între degete cheia noastră legată de 
biblie, şi cheia s-a răsucit. Această prevestire arată că 
Gaudin e sănătos şi-i merge bine. Pauline a mai încercat o 
dată, pentru dumneata şi pentru tânărul de la numărul 
şapte, dar cheia nu s-a răsucit decât pentru dumneata. O să 
fim cu toţii bogaţi, Gaudin are să se întoarcă milionar: l-am 
văzut în vis pe o corabie plină de şerpi; din fericire, apa era 
tulbure, ceea ce înseamnă aur şi pietre preţioase. 

Vorbele acestea prieteneşti şi deşarte, asemănătoare 
cântecelor îngânate de o mamă care alină rănile copilului 
ei, îmi redară un fel de linişte. Din tonul şi din privirea 
bunei femei se desprindea acea blajină simpatie care nu 
curmă mâhnirea, dac o domoleşte, o leagănă şt o uşurează. 
Mai pătrunzătoare decât mama ei, Pauline mă cerceta cu 
multă nelinişte; ochii ei inteligenţi păreau a-mi ghici atât 
viaţa, cât şi viitorul. Mulţumii mamei şi fiicei cu o înclinare a 
capului, apoi fugii de lângă ele, de teamă să nu mă 
înduioşez. 

Ajuns sus, în podul meu, mă culcai în prada nenorocirii 
mele. Imaginaţia mea fatală îmi schiţa mii de planuri fără 
temei şi îmi dicta nişte hotărâri imposibile. Când un om 
răscoleşte prin cenuşa averii lui, el tot mai găseşte acolo un 
anumit sprijin; eu însă mă aflam în neant. Ah, dragul meu, 
dăm prea uşor vina pe sărăcie. Să fim mai indulgenţi faţă de 
urmările celui mai activ dintre toate dizolvantele sociale. 
Acolo unde stăpâneşte sărăcia, nu mai există nici ruşine, 
nici crime, nici virtuţi, nici spirit. În momentele acelea eram 
cu mintea pustiită, fără nici o putere, ca o fetiţă căzută în 
genunchi în faţa unui tigru. Un om fără pasiune şi fără bani 
rămâne stăpân pe propria sa persoană; dar când un sărac 
lipit pământului iubeşte, el nu-şi mai aparţine sieşi, prin 


urmare nu se mai poate nici măcar omori. lubirea ne 
înzestrează cu un fel de religie bună pentru uzul propriu, 
prin care respectăm în noi înşine o altă viaţă; dar ea devine 
atunci cea mai îngrozitoare dintre suferinţe, suferinţa 
străbătută de o speranţă, o speranţă care te face să accepţi 
orice torturi. Am adormit cu gândul de a mă duce a douazi 
să-i împărtăşesc lui Rastignac ciudata hotărâre a Fedorei. 

— Aha, aha! Mă întâmpină Rastignac, văzându-mă intrând 
la el la nouă dimineaţa, ştiu ce te aduce, Fedora te-a dat 
probabil afară. Anumite suflete bune, geloase de succesul 
tău la contesă, au zvonit că te căsătoreşti cu ea. Numai 
Dumnezeu ştie câte năzbâtii ţi-au atribuit şi cu câte 
calomnii te-au blagoslovit rivalii tăi! 

— Ah, acum înţeleg totul! Strigai eu. 

Mi-am adus aminte de toate obrăzniciile mele şi mi-am dat 
seama cât de sublimă fusese contesa. După părerea mea. 
Eram un mişel care nu suferise încă destul de mult, iar în 
îngăduinţa ei nu vedeam acum decât mila răbdătoare a 
iubirii. 

— Să n-o luăm aşa repede, îmi spune prudentul gascon. 
Fedora e înzestrată, cu acea putere de pătrundere proprie 
femeilor profund egoiste, şi s-ar putea să te fi judecat într- 
un moment când tu nu vedeai în ea decât averea şi luxul; în 
pofida dibăciei tale, poate că ţi-a citit până în fundul 
sufletului. E destul de prefăcută pentru a nu ierta nici o 
prefăcătorie. Mă tem, adăugă el, că te-am îndrumat pe o 
cale greşită. Cu toată fineţea spiritului şi a manierelor ei, 
făptura aceasta mi se pare că vrea să fie impunătoare ca 
oale femeile care nu simt plăcerea decât prin cap. Pentru 
ea, fericirea stă întreagă în bunăstarea vieţii, în desfătările 
sociale; la ea, sentimentul e un mijloc, e în stare să te 
nenorocească şi să facă din tine primul ei servitor. 

Rastignac vorbea unui surd. Îl întrerupsei, arătându-i cu o 
falsă voioşie situaţia mea bănească. 

— Ieri seară, îmi răspunse el, un ghinion teribil mi-a suflat 
toţi banii de care puteam dispune. Fără nenorocul ăsta 


păcătos, mi-aş îi împărţit bucuros punga cu tine. Dar hai să 
prânzim la restaurant, poate că stridiile ne vor da un sfat 
bun. 

Se îmbrăcă, puse să se înhame caii la cabrioletă, apoi, ca şi 
cum am fi: fost doi milionari, intrarăm la „Cafe de Paris” cu 
înfumurarea unor speculatori îndrăzneţi ce trăiesc din 
capitaluri închipuite. Îndrăcitul de gascon mă uimea cu 
purtările lui nestingherite şi cu netulburata-i încredere în 
sine. Pe când ne luam cafeaua, după ce terminasem o masă 
foarte gustoasă şi cât se poate de bine combinată, 
Rastignac, care distribuia saluturi la o mulţime de tineri 
deopotrivă de recomandabili prin graţia persoanei lor ca şi 
prin eleganța vestimentară, îmi spuse, văzând pe unul 
dintre aceşti dandy[181] intrând pe uşă: 

— Uite-ţi omul. 

Şi făcu semn spre un gentilom cu lavalieră mare, care 
părea a căuta o masă pe placul său, chemându-l să vină ca 
să-i vorbească. 

— Şmecherul acesta, îmi şopti Rastignac la ureche, e 
decorat fiindcă a publicat lucrări pe care nici nu le înţelege: 
e chimist, istoric, romancier, publicist; încasează sferturile, 
treimile, jumătăţile de la nu ştiu câte piese de teatru şi e tot 
atât de ignorant ca măgăreaţa lui don Miguel. Nu-i un om, e 
un nume, o etichetă cunoscută de public. De aceea se va 
feri totdeauna să păşească în acele birouri deasupra cărora 
se află inscripţia: „Aici poţi să scrii singur.” E atât de şiret, 
că ar putea trage pe sfoară un congres întreg. În două 
cuvinte, e o corcitură morală, nici prea cinstit, nici cu totul 
potlogar. Dar, sst! S-a bătut deja în duel; lumea nu cere mai 
mult şi spune despre el: „E un om onorabil”. 

— Ei, excelentul meu prieten, onorabilul meu prieten, ce 
mai face Înţelepciunea Voastră? 1 se adresă Rastignac în 
clipa când necunoscutul se aşeză la o masă vecină. 

— Ia, aşa şi aşa. Sunt copleşit de muncă. Mi-au căzut în 
mână nişte materiale din care aş putea întocmi cele mai 
curioase memorii istorice, dar nu ştiu cui să le atribui. Asta 


mă chinuie cumplit; şi totul trebuie făcut în grabă, cât timp 
memoriile mai sunt încă la modă. 

— E vorba de niscaiva memorii contemporane, sau vechi? 
Despre viaţa de la curte? Sau despre ce? 

— Despre afacerea Colierului| 182]. 

— Să nu zici că-i o minune?! Făcu Rastignac râzând către 
mine. 

Apoi, întorcându-se spre speculator: 

— Domnul de Valentin, reluă el, arătându-mă, e unul 
dintre prietenii mei, pe care ţi-l prezint ca pe una dintre 
viitoarele noastre celebrităţi literare. A avut o mătuşă, 
marchiză, foarte bine văzută la curte, şi de doi ani lucrează 
la o istorie regalistă a revoluţiei. 

Pe urmă, aplecându-se la urechea ciudatului negustor, îi 
zise: 

— Are talent, dar e un prostănac care ar putea să-ţi facă 
memoriile, în numele mătuşii lui, pentru o sută de taleri de 
volum. 

— Îmi convine, răspunse celălalt, fluturându-şi lavaliera, 
Chelner, stridiile mele repede! 

— Da, dar îmi vei da şi mie un comision de douăzeci şi cinci 
de ludovici, iar lui îi vei plăti un volum înainte, reluă 
Rastignac. 

— Nu, nu. Nu-i dau înainte decât cincizeci de taleri, ca să 
fiu mai sigur că voi primi repede manuscrisul. 

Rastignac îmi repetă încet convorbirea aceasta 
negustorească, apoi, fără să-mi ceară părerea: 

— Primim, îi răspunse el. Când putem să venim să 
încheiem afacerea? 

— Ei bine, veniţi mâine scară, la ora şapte, să cinăm aici. 

Ne scularăm să plecăm. Rastignac zvârli ceva chelnerului, 
puse nota de plată în buzunar şi ieşirăm. Eram uluit de 
uşurinţa, de nepăsarea cu care o vânduse pe respectabila 
mea mătuşă, marchiza de Montbauron. 

— Prefer să plec cu vaporul în Brazilia şi să-i învăţ pe 
indienii de acolo algebra, despre care habar n-am, decât să 


pătez numele familiei mele! 

Rastignac mă întrerupse cu un hohot de râs. 

— Eşti un prost! Ia mai întâi cei cincizeci de taleri, şi 
apucă-te de memorii. Când vor fi gata, vei refuza să le pui 
pe numele mătuşii tale, nerodule! Doamna de Montbauron, 
moartă pe eşafod, cu fustele, consideraţia, frumuseţea, 
fardul şi pantofii ei, face mai mult decât şase sute de franci 
fireşte. lar dacă librarul nu va binevoi să-ţi plătească 
mătuşa atât cât merită, n-are decât să găsească vreun 
bătrân şarlatan sau mai ştiu eu ce contesă decăzută, ca să 
iscălească memoriile. 

— Ah! Exclamai eu, pentru ce am ieşit oare din mansarda 
mea virtuoasă! Lumea are feţe atât de urâte şi mârşave! 

— Bun, răspunse Rastignac, e vorba de afaceri şi noi 
facem poezie! Eşti un copil. Ascultă: în ce priveşte 
memoriile, publicul le va judeca; în ce priveşte proxenetul 
meu literar, află că şi-a cheltuit opt ani din viaţă şi şi-a plătit 
relaţiile cu librăria prin experienţe destul de crude. 
Împărţind cu el în mod inegal munca pentru scrierea cărţii, 
o să te alegi, în schimb, cu partea cea mai bună a câştigului. 
Căci douăzeci şi cinci de ludovici sunt pentru tine o sumă cu 
mult mai mare decât o mie de franci pentru el. La urma 
urmei, cred că poţi să scrii şi tu nişte memorii istorice, 
făcând o operă de artă cum nu mai există alta, de vreme ce 
Diderot a scris şase predici tot pentru o sută de taleril183]. 

— Fie, îi spusei mişcat, m-ai prins la strâmtoare, dragul 
meu prieten, îţi rămân recunoscător. Douăzeci şi cinci de 
ludovici mă vor face un om bogat. 

— Şi încă mai bogat decât crezi, replică el râzând. Dacă 
Finot îmi dă un comision pentru această afacere, nu 
bănuieşti că el e tot pentru tine? Haidem la Bois de 
Boulogne[184] - făcu el - o vom vedea acolo pe contesa ta, 
iar eu ţi-o voi arăta pe frumoasa văduvioară cu care 
urmează să mă însor, o fiinţă încântătoare, o alsaciană niţel 
cam grăsuţă. Citeşte pe Kant, pe Schiller, pe Jean-Paul, 
precum şi o groază de cărţi hidraulice[ 185]. Are mania de 


a-mi cere mereu părerea şi trebuie să-i dau impresia că 
înţeleg mofturile acelea nemţeşti şi că ştiu o grămadă de 
balade, şi unele şi altele, otrăvuri pe care doctorul mi le-a 
interzis. N-am izbutit încă s-o lecuiesc de entuziasmul ei 
literar, varsă şiroaie de lacrimi când îl citeşte pe Goethe şi 
sunt nevoit să plâng şi eu puţin, aşa de formă, căci e vorba 
de un venit de cincizeci de mii de livre, iubitule, precum şi 
de cel mai drăguţ picioruş şi cea mai drăguță mânuşiţă din 
lume! Ah, dacă n-ar zice enghelul meu şi ceardă, în loc de 
înger şi ceartă, ar fi o femeie desăvârşită! 

O văzurăm pe contesă, strălucitoare, într-un echipaj 
scânteietor. Cocheta ne salută foarte afectuos, aruncându- 
mi un zâmbet ce mi se păru atunci divin şi plin de iubire. 
Ah, eram fericit, mă credeam iubit, aveam bani şi toate 
comorile dragostei, scăpasem de sărăcie! Uşor, vesel, 
mulţumit de tot ce mă înconjura, o găsii fermecătoare pe 
iubita prietenului meu. Copacii, aerul, cerul, întreaga 
natura părea că-mi repetă zâmbetul Fedorei. Întorcându-ne 
de la Champs Elyse6s, ne abăturăm pe la pălărierul şi 
croitorul lui Rastignac. Afacerea Colierului mă ajută să trec 
de la mizerabila mea stare de pace, la o formidabilă stare 
de război. De acum încolo puteam să ţin piept fără teamă, 
prin graţie şi eleganţă, cu tinerii ce roiau în jurul Fedorei. 
Mă întorsei acasă, mă închisei în camera mea, stând liniştit, 
în aparenţă, la fereastra mansardei, dar luându-mi pentru 
totdeauna adio de la acoperişurile mele, trăind în viitor, 
dramatizându-mi viaţa, mizând pe dragoste şi pe desfătările 
ei. Vai, cât de vijelioasă poate să devină o existenţă între cei 
patru pereţi ai unei mansarde! Sufletul omenesc e o zână 
care face dintr-un pai, diamante; sub bagheta ei, palatele 
fermecate răsar ca florile într-o câmpie sub mângâierea 
caldă a soarelui. 

A doua zi, spre prânz, Pauline bătu încetişor la uşa mea şi- 
mi aduse - ce crezi? 

— O scrisoare de la Fedora. Contesa mă ruga să trec s-o 
iau din grădina Luxembourg, pentru a ne duce să vedem 


împreună Muzeul şi Jardin des Plantes. 

— Comisionarul aşteaptă răspunsul, îmi spuse fata după o 
clipă de tăcere. 

Aşternui pe hârtie la repezeală un bileţel de mulţumire şi-l 
dădui Paulinei să-l ducă. Mă îmbrăcai. În clipa când, destul 
de mulţumit de mine, terminam cu gătitul, mă cuprinse un 
fior de gheaţă la gândul: „Fedora a venit cu trăsura sau pe 
jos? Va ploua? Va fi frumos? Dar, îmi spusei, indiferent dacă 
va fi venit pe jos sau cu trăsura, eşti sigur vreodată de ceea 
ce-i poate trece prin cap unei femei? S-ar putea să n-aibă 
bani la ea şi dacă-i vine chef să dea cinci franci vreunui pui 
de coşar numai fiindcă-i plac zdrenţele lui?” 

N-aveam nici o para chioară şi urma să am bani abia 
seara. O, cât de scump plăteşte un poet, în asemenea crize 
ale tinereţii, forţa intelectuală cu care l-a înzestrat felul de 
viaţă şi munca! Într-o secundă, mă înţepară, ai tot atâtea 
săgeți, mii de gânduri vii şi dureroase. Mă uitai la cer prin 
fereastra mansardei, timpul era foarte nesigur. La nevoie, 
puteam să închiriem o trăsură cu ziua; dar asta nu mă va 
face să tremur în orice moment, când mi-ar fi lumea mai 
dragă, la gândul că s-ar putea să nu-l întâlnesc pe Finot, 
seara? Nu mă simţeam destul de tare ca să îndur o astfel de 
teamă în toiul fericirii mele. Deşi eram convins că nu voi 
găsi nimic, întreprinsei o mare explorare prin odaia mea, 
căutai galbenii imaginari până şi în fundul saltelei, scotocii 
tot, scuturai chiar şi o pereche de cizme vechi. În prada 
unei înfrigurări nervoasa, mă uitai la mobile cu o privire 
rătăcită, după ce le întorsesem pe toate cu susul în jos. Vei 
putea înţelege oare delirul ce mă cuprinse când, 
deschizând pentru a şaptea oară sertarul mesei mele de 
scris, pe care-l trăsei cu acea nepăsare ce ne copleşeşte în 
urma desperării, zării, lipită de o margine a cutiei, pitită 
viclean, dar curată, zâmbitoare, lucitoare ca o stea ce 
răsare, o frumoasă şi nobilă monedă de cinci franci? Fără a- 
i mai cere socoteală nici de tăcerea, nici de cruzimea de 
care era vinovată stând ascunsă acolo, o sărutai ca pe un 


prieten credincios ce-mi sare în ajutor şi o salutai cu un 
strigăt ce răsună în toată casa. Mă întorsei brusc şi o văzui 
pe Pauline galbenă ca ceara. 

— Am crezut, zise ea cu o voce sugrumată, că te-ai lovit! 
Comisionarul. (Se întrerupse ca şi cum s-ar fi înăbuşit.) Dar 
l-a plătit mama, adăugă ea. 

Apoi fugi, zburdalnică şi copilăroasă ca un capriciu. 
Mititica! Îi dorii fericirea mea. În clipa aceea mi se părea că 
port în suflet toată fericirea de pe pământ şi aş fi vrut să 
înapoiez nenorociţilor partea pe care credeam că le-o 
răpesc lor. 

După cum mai întotdeauna se întâmplă să ni se 
adeverească presimţirile rele, contesa dăduse drumul 
trăsurii. Printr-una dintre acele toane pe care femeile 
frumoase nu şi le explică adesea nici lor însele, ea voia să 
meargă la Jardin des Plantes de-a lungul bulevardelor, pe 
jos. 

— Dar o să plouă, îi spusei. 

Ea găsi cu cale să mă contrazică. Întâmplător, fu frumos 
atâta timp cât străbăturăm grădina Luxembourg. Când 
ieşirăm, un nor gros. A cărui direcţie mă umplea de 
nelinişte, lăsând să cadă câţiva stropi de apă, ne sili să ne 
urcăm într-o trăsură. Când dădurăm în bulevard, ploaia 
încetă, cerul se însenină iar, Ajungând la Muzeu, eu vrui să 
dau drumul trăsurii, dar Fedora mă rugă să o rețin. Ce de 
chinuri! Dar faptul că vorbeam cu ea, înăbuşindu-mi în 
piept un delir tainic ce fără îndoială se trăda pe chipul meu 
prin cine ştie ce zâmbet prostesc şi silit; faptul că rătăceam 
prin Jardin des Plantes, străbătând aleile înverzite şi 
simțind braţul ei sprijinit pe al meu, avea în el ceva 
fantastic, era un vis întreg, în plină zi. Totuşi, mişcările ei, 
fie mergând, fie oprindu-se, n-aveau nici o căldură, nimic 
drăgăstos, cu toată aparenta lor voluptate. De câte ori 
încărcăm să-mi armonizez oarecum fiinţa cu a ei, mă 
loveam de o bruscare lăuntrică şi ascunsă din partea sa, de 
ceva pornit parcă, de ceva neobişnuit. Femeile fără suflet n- 


au nimic cald în gesturile lor, De aceea, nu puteam fi uniţi 
nici prin aceeaşi voinţă, nici prin acelaşi pas. Nu există 
cuvinte care să exprime acest dezacord material dintre 
două fiinţe, căci nu ne-am obişnuit încă să descifrăm o 
cugetare într-o mişcare. Fenomenul acesta din făptura 
noastră se simte instinctiv, el nu poate fi exprimat. 

În timpul acelor învolburări violente ale pasiunii mele - 
reluă Raphael după un moment de tăcere, şi, ca şi cum ar fi 
răspuns unei mustrări ce şi-ar fi adresat-o sieşi - nu mi-am 
cercetat senzațiile, nu mi-am analizat fericirea, nici nu mi- 
am numărat bătăile inimii, aşa cum face un avar 
cercetându-şi sau cântărindu-şi piesele de aur. O, nu. Dar 
astăzi experienţa îşi aruncă trista ei lumină asupra 
întâmplărilor petrecute mai înainte şi amintirea îmi aduce 
în faţa ochilor toate aceste imagini, aşa cum pe un timp 
frumos valurile mării aruncă la țărm, bucată cu bucată, 
rămăşiţele unui naufragiu. 

— Ai prilejul să-mi faci un serviciu destul de important, îmi 
zise contesa, privindu-mă cu un aer încurcat. După ce ţi-am 
mărturisit repulsia mea fată de iubire, îmi vine mai uşor să- 
ţi cer un serviciu în numele prieteniei. Nu crezi că ai 
câştigat mai mult, adăuga ea râzând, îndatorându-mă 
astăzi? 

O priveam cu durere. Fiindcă nu simţea nimic alături de 
mine, era linguşitoare şi nu afectuoasă; mi se părea că 
joacă doar un rol, ca o actriţă dibace; apoi, deodată, tonul 
vocii ei, o privire, un cuvânt, îmi trezeau din nou speranţele. 
Dar, dacă iubirea mea întărâtată mi se oglindea toată în 
ochi, ea înfrunta fulgerele din privirea mea fără ca 
limpezimea privirii ei să se tulbure, căci, ochii săi păreau 
căptuşiţi cu o foiţă de metal, ca ai tigrilor. În momentul 
acela, o uram. 

— Protecţia ducelui de Navarreins, zise ea în continuare, 
dând vocii accente pline de dezmierdare, mi-ar fi foarte 
folositoare pe lângă o persoană atotputernică din Rusia, a 
cărei intervenţie e necesară pentru a mi se face dreptate 


într-o afacere care priveşte în acelaşi timp averea şi poziţia 
mea în lume, anume recunoaşterea căsătoriei mele de către 
împărat. Ducele de Navarreins e vărul dumitale, nu-i aşa? O 
scrisoare din partea lui ar hotări totul. 

— Îţi stau la dispoziţie, îi răspunsei. Porunceşte. 

— Eşti foarte amabil, reluă ea strângându-mi mâna. Vino 
să iei masa cu mine, îţi voi spune totul, ca unui duhovnic. 

Femeia asta atât de neîncrezătoare, atât de ascunsă, şi pe 
care nimeni n-o auzise spunând o iotă în legătură cu 
interesele ei, avea aşadar să mă consulte. 

— O, ce dragă mi-e acum tăcerea pe care mi-ai impus-o! 
Rostii eu. Dar aş fi vrut o încercare şi mai grea încă. 

În momentul acela, ea primi beţia privirilor mele şi nu-mi 
refuză admiraţia; mă iubea, deci! Ajunserăm acasă la ea. 
Din fericire, ultimii bani de pe fundul pungii mele putură 
mulţumi pe birjar. Petrecui o zi minunată, singur cu ea, la 
ea. Era prima dată când puteam s-o văd aşa. Până în ziua 
aceea lumea, politeţea ei stânjenitoare şi felul rece de a se 
purta, ne despărţiseră mereu, chiar şi în timpul 
somptuoaselor ei mese. De data asta însă eram la ea ca şi 
cum am fi trăit amândoi sub acelaşi acoperiş, era a mea, ca 
să zic aşa. Imaginaţia-mi hoinară distrugea ţoale piedicile, 
înşiruia toate întâmplările vieţii după pofta inimii şi mă 
arunca în deliciile unei iubiri fericite. Socotindu-mă soţul ei, 
o admiram când o vedeam ocupată cu amănunte 
neînsemnate, mă simţeam plin de fericire chiar numai când 
o priveam cum îşi scoate şalul sau pălăria. Mă lăsă singur 
câteva clipe, apoi se întoarse cu părul aranjat, 
fermecătoare. Pentru mine se gătise aşa de frumos! În 
timpul mesei, mă copleşi cu tot felul de atenţii şi puse graţii 
nesfârşite în mii de lucruri ce par nimicuri şi care, totuşi, 
formează jumătate din viaţă. Când trecurăm amândoi în 
faţa unui foc sclipitor, aşezaţi pe mătăsuri, înconjurați de 
cele mai îmbietoare creaţii ale unui lux oriental, când văzui 
atât de aproape de mine această femeie a cărei frumuseţe 
celebră făcea să palpite nenumărate inimi, această femeie 


atât de greu de cucerit, vorbindu-mi, făcându-mă obiectul 
tuturor gingăşiilor ei, dulcea mea fericire deveni aproape o 
suferinţă. Spre nenorocirea mea, îmi amintii de importanta 
afacere ce trebuia să închei, şi voii să plec la întâlnirea ce- 
mi fusese dată în ajun. 

— Cum! Aşa curând? Făcu ea văzându-mă că-mi iau 
pălăria. 

Mă iubea! Aşa credeam cel puţin, auzind-o rostind aceste 
trei cuvinte cu o voce mângâietoare. Spre a-mi prelungi 
extazul, aş fi dat bucuros câte doi ani din viaţă pentru 
fiecare ceas pe care ea era dispusă să mi-l acorde. Fericirea 
mea crescu odată cu toţi banii pe care-i pierdeam! Era 
miezul nopţii când mă lăsă să plec. Totuşi, a doua zi, 
eroismul meu mă costă multe remuşcări, mă temeam să nu 
fi pierdut afacerea cu memoriile, devenită de cea mai mare 
însemnătate pentru mine. Alergai la Rastignac, şi ne 
duserăm împreună să-l prindem la sculare pe titularul 
lucrărilor mele viitoare. Finot îmi citi un act în care nu era 
deloc vorba de mătuşa mea şi, după iscălirea lui, îmi 
numără cincizeci de taleri. Prânzirăm împreună toţi trei. 
După ce-mi achitai noua pălărie, apoi şaizeci de bonuri de 
câte un franc şi cincizeci, precum şi datoriile, nu-mi mai 
rămase decât treizeci de franci; dar pentru câteva zile 
înlăturasem toate grijile vieţii. Dacă aş îi vrut să-l ascult pe 
Rastignac, puteam să am comori adoptând pe faţă „sistemul 
englez”. El ţinea morţiş să-mi creeze un credit şi să mă 
convingă să mă împrumut, pretinzând că împrumuturile 
susţin creditul. După el, viitorul era, dintre toate 
capitalurile de pe lume, cel mai demn de luat în seamă şi cel 
mai solid. Ipotecându-mi astfel datoriile în contul veniturilor 
mele viitoare, mă făcu muşteriul croitorului său, un 
adevărat artist care înţelegea „tinereţea” şi urma să mă 
lase în pace până la căsătoria mea. 

Din ziua aceea, terminai cu viaţa monahală şi studioasă pe 
care o dusesem timp de trei ani. Eram nelipsit de la Fedora, 
unde încercai să întrec, prin aparenţe, pe toţi neobrăzaţii şi 


pe toţi eroii de salon ca se aflau acolo. Crezând că am 
scăpat pentru totdeauna de sărăcie, îmi recăpătai libertatea 
de spirit, îmi zdrobeam rivalii şi treceam drept un bărbat 
plin de farmec, cu multă prestanţă şi irezistibil. Dar unii mai 
pricepuţi spuneau, când era vorba de mine: „Un băiat atât 
de deştept n-ar trebui să aibă pasiuni decât în cap!” îmi 
lăudau cu indulgență mintea, în pofida sensibilităţii. „Ferice 
de el că nu iubeşte! Spuneau ei. Dacă ariubi, ar mai avea 
oare atâta voioşie, atâta vervă?” Cu toate astea, în prezenţa 
Fedorei eram de un sentimentalism stupid! Singur cu ea, nu 
mă pricepeam să-i spun nimic, sau dacă deschideam gura o 
făceam ca să defăimez iubirea; eram de-o veselie tristă, ca 
un curtean care vrea să-şi ascundă o ciudă amarnică. În 
cele din urmă, încercam să mă fac indispensabil vieţii, 
fericirii, vanităţii ei; aflându-mă zi de zi în preajma sa, 
devenisem un sclav, o jucărie, eram neîncetat la ordinele 
sale. 

După ce-mi pierdeam astfel toată ziua, mă întorceam 
acasă ca să lucrez nopţile şi nu mai dormeam decât două- 
trei ceasuri în cursul dimineţii. Dar, neavând, ca Rastignac, 
obişnuinţa „sistemului englez”, mă trezii în curând fără nici 
un ban. Din clipa aceea, scumpul meu prieten” încrezut dar 
fără noroc, elegant dar fără bani, îndrăgostit dar fără să se 
ştie. Căzni din nou în viaţa aceea chinuită, în acea rece şi 
adâncă nenorocire ascunsă cu grijă sub înşelătoarele 
aparenţe ale luxului. Simţii din nou suferinţele de la 
început, dar cu mai puţină ascuţime; mă obişnuisem fără 
îndoială cu crizele lor teribile. Adesea prăjiturile şi ceaiul, 
servite cu atâta zgârcenie în saloane, erau singura mea 
hrană. Uneori, îmbelşugatele mese ale contesei îmi ţineau 
de foame două zile. Îmi consacrasem tot timpul, toate 
strădaniile şi toată puterea de observaţie ca să pătrund mai 
adânc în caracterul de nepătruns al Fedorei. Mai înainte, 
speranţa sau deznădejdea îmi influenţau opinia, vedeam în 
ea, rând pe rând, sau femeia cea mai iubitoare, sau fiinţa 
cea mai nesimţitoare a sexului ei; acum, momentele acestea 


alternative de bucurie şi tristeţe deveniră de nesuportat. 
Voii să-mi ucid dragostea, ca să dau un deznodământ 
acestei lupte îngrozitoare, în sufletul meu luceau câteodată 
licăriri sinistre şi mă făceau să întrezăresc prăpăstii între 
mine şi ea. Contesa îmi despărţea temerile: niciodată nu 
surprinsesem vreo lacrimă în ochii ei; la teatru, scena cea 
mai înduioşătoare o lăsa rece şi zâmbitoare. Îşi rezerva 
toată ascuţimea de spirit pentru ea, şi n-o interesa nici 
nenorocirea, nici fericirea altuia. Pe scurt, îşi bătuse joc de 
mine! Fericit de-a face un sacrificiu pentru ea, mă înjosisem 
aproape ducându-mă la ruda mea, ducele de Navarreins, 
un egoist care roşea din pricina sărăciei mele şi care era 
prea pornit împotrivă-mi ca să nu mă urască. El mă primi cu 
politeţea aceea rece care dă vorbelor şi gesturilor aparenţa 
insultei. Privirea lui îngrijorată îmi făcu milă. Îmi era ruşine 
pentru el, de micimea sa în mijlocul atâtor măreţii, de 
sărăcia lui în mijlocul acelui lux. Îmi vorbi de pierderile 
considerabile pe care i le pricinuise impozitul de trei la 
sută; îi spusei atunci scopul vizitei mele. Schimbarea sa la 
faţă, care din glacială deveni binevoitoare, mă dezgustă. Fi 
bine, dragul meu, se duse la contesă şi mă zdrobi. Fedora 
găsi pentru el farmece, vrăji necunoscute; îl seduse şi trată 
fără mine acea afacere misterioasă din care eu nu aflai un 
cuvânt: nu fusesem pentru ea decât un mijloc! Atunci când 
se întâmplă ca şi vărul meu să fie la ea, părea a nici nu mă 
băga în seamă şi mă primea poate cu mai puţină plăcere 
chiar decât în ziua când îi fusesem prezentat. Într-o seară, 
mă umili în faţa ducelui printr-unul dintre acele gesturi şi 
printr-una dintre acele priviri, pe oare nici o vorbă nu le-ar 
putea schiţa. Am plecat plângând, punând la cale mii de 
planuri de răzbunare, gândindu-mă la siluiri îngrozitoare. 
Adesea o însoţeam la Bouffons; acolo, lângă ea, cu totul 
copleşit de dragoste, o contemplam, lăsându-mă pradă 
farmecului de a asculta muzica, mistuindu-mi sufletul în 
dubla desfătare de a iubi şi de a-mi regăsi bătăile inimii în 
frazele muzicianului. 


Iubirea mea umplea văzduhul, scena, triumfa pretutindeni, 
numai asupra iubitei mele nu. Apucam atunci mâna 
Fedorei, îi studiam trăsăturile feţei şi ochii, implorând o 
contopire a sentimentelor noastre, una dintre acele armonii 
năprasnice care, stârnite de note, fac să vibreze sufletele la 
unison; mâna ei rămânea însă mută, iar ochii-i nu spuneau 
nimic. Când focul din inimă, ce-mi izbucnea prin ţoale 
fibrele, o lovea prea tare în obraz. Îmi arunca surâsul acela 
căutat, convenţional, reprodus la Salon pe buzele tuturor 
portretelor. Nu asculta muzica. Dumnezeieştile pagini ale 
lui Rossini, Cimarosa, Zingarelli nu-i aminteau nici un 
sentiment, nu-i tălmăceau nici o clipă de lirism din viaţa ei; 
sufletul ei era sterp. Fedora se producea acolo ca un 
spectacol în spectacol. Binoclul îi rătăcea fără încetare de la 
o lojă la alta; îngrijată, deşi stăpânită, era victima modei: 
loja, pălăria, trăsura, persoana sa erau totul pentru ea. 
Întâlneşti adesea oameni cu o înfăţişare uriaşă care ascund 
o inimă caldă şi duioasă într-un trup de bronz; ea ascundea 
o inimă de bronz sub un înveliş plăpând şi delicat. Ştiinţa 
mea fatală reuşea să destrame multe văluri. 

Dacă a avea maniere alese înseamnă a te uita pe tine 
însuţi pentru altul, a pune în voce şi în gesturi o blândeţe 
continuă, a te face plăcut altora ajutându-i să se simtă 
mulţumiţi de ei înşişi, atunci Fedora, cu toată fineţea ei, nu 
izbutise să şteargă urmele originii de rând; uitarea de sine 
era falsitate; manierele-i în loc să fie înnăscute, fuseseră 
dobândite cu trudă; în fine politeţea ei aducea a ceva 
impus. Cu toate astea, cuvintele ei mieroase erau pentru 
favoriţi expresia bunătăţi, exageraţia ei pretențioasă era un 
nobil entuziasm. Numai eu, singurul, îi studiasem 
strâmbăturile, îi despuiasem fiinţa lăuntrică de pojghiţa 
aceea subţire cu care lumea se declară mulţumită, şi nu mă 
mai lăsam înşelat de maimuţărelile ei; îi cunoşteam ca-n 
palmă sufletul de pisică. De câte ori vreun nerod îi făcea 
complimente, o lăuda, mi-era ruşine pentru ea. Şi totuşi o 
iubeam încă! Speram să-i topesc inima de gheaţă sub 


aripile unei iubiri de poet. Dacă izbuteam câteodată să-i 
trezesc în suflet o duioşie de femeie, dacă o iniţiam în 
sublimul devotamentului, atunci o vedeam desăvârşită, 
devenea un înger pentru mine. O iubeam ca bărbat, ca 
amant, ca artist, când, pentru a o cuceri, ar fi trebuit să n-o 
iubesc deloc; un înfumurat sigur de sine, un om calculat şi 
rece, ar fi triumfat poate. Deşartă, şireată, ar fi înţeles fără 
îndoială limbajul vanităţii, s-ar fi lăsat prinsă în capcanele 
unei intrigi amoroase; un bărbat aspru, nepăsător, ar fi 
dominat-o cu uşurinţă. Chinuri ascuţite îmi sfâşiau sufletul 
când îşi dădea prosteşte pe faţă tot egoismul. Cu îndurare o 
vedeam parcă târziu, cândva, singură în viaţă, neavând cui 
să întindă o mână, neîntâlnind nici o privire prietenoasă în 
care să şi-o odihnească pe a ei. Într-o seară, avui curajul să- 
i zugrăvesc în culori viguroase bătrâneţea-i pustie, goală şi 
tristă. În faţa unei asemenea îngrozitoare răzbunări a 
naturii înşelate, ea rosti o frază cumplită: 

— Voi fi mereu bogată, îmi răspunse. Ei bine, cu aur putem 
crea oricând în jurul nostru sentimentele de care avem 
nevoie spre a ne simţi bine. 

leşii zguduit de logica acestui lux, a acestei femei, a lumii 
de azi, învinuindu-mă că nu-s decât un idolatru neghiob. 
După cum eu n-o iubeam pe Pauline cea săracă, de ce dar 
bogata Fedora nu l-ar respinge pe Raphael? Conştiinţa 
noastră e un judecător ce nu dă greş, atâta timp cât n-am 
ucis-o încă. „Fedora - îmi striga un glas sofistic - nici nu 
iubeşte, nici nu respinge pe nimeni; e liberă, dar odinioară 
s-a dat pentru aur. Fie ca amant, fie ca soţ, contele rus a 
avut-o. Ispita o va mai încerca, măcar o dată, în viaţă. 
Aşteapt-o!” Nici castă, nici stricată, această femeie trăia 
departe de umanitate, într-o sferă a ei proprie, poate 
infern, poate paradis. Acest mister - femelă, înveşmântat în 
caşmir şi broderii - răscolea în inima mea toate 
simţămintele omeneşti: mândrie, ambiţie, dragoste, 
curiozitate. 


O slăbiciune a modei sau acea poftă de a părea originali, 
ce ne urmăreşte pe toţi, răspândise mania de a lăuda un 
mic spectacol de la un teatru de pe bulevard. Contesa îşi 
manifestă dorinţa de a vedea faţa dată cu făină a unui actor 
ce făcea deliciul câtorva oameni de spirit, şi eu avui cinstea 
de a o însoţi la prima reprezentaţie a nu ştiu cărei farse 
proaste. Loja nu costa decât cinci. Franci, dar eu n-aveam o 
lăscaie. Având încă de scris o jumătate de volum memorii, 
nu îndrăzneam să-i cerşesc un ajutor lui Finot, iar 
Rastignac, providenţa mea bună, lipsea. Strâmtoarea asta 
necontenită mă urmărea pas cu pas. Alta dată, pe când 
ieşeam de la teatrul „Des Bouffons”, pe o ploaie a naibii, 
Fedora chemase o trăsură ca să mă ducă acasă, fără să mă 
pot sustrage îndatoririi la care mă obliga vrând-nevrând: nu 
vru să ia în seamă niciunul dintre motivele mele, nici că îmi 
place să merg pe ploaie, nici că vreau să mă duc să joc 
cărţi. Nu-mi bănuia sărăcia nici după stânjeneala în mişcări, 
nici după vorbele glumeţe dar triste. Ochii mi se învăpăiau, 
dar oare înţelegea ea vreo privire? Viaţa tinerilor e o 
jucărie supusă celor mai ciudate capricii! Pe drum, fiecare 
învârtitură a roţilor îmi stârnea gânduri ce-mi mistuiau 
creierii; încercai să desprind o scândură de la fundul 
trăsurii, sperând să mă prăvălesc pe pavaj şi astfel să scap, 
dar, întâmpinând greutăţi de neînvins, începui să râd fără 
rost, apoi căzui într-o tăcere posacă, buimac, ca un om cu 
laţul de gât. Când sosii cu trăsura acasă, la primele cuvinte 
ce le gângăvii, Pauline mă întrerupse zicând: 

— Dacă n-ai mărunt. 

Ah, muzica lui Rossini nu era nimic pe lângă aceste vorbe. 
Dar să ne întoarcem la teatrul Funambulilor[ 186]. Ca să pot 
conduce pe contesă acolo, mă gândii să amanetez rama de 
aur ce încadra portretul mamei mele. Cu toate că Muntele 
de Pietate se conturase în mintea mea ca o poartă de 
închisoare, totuşi aş fi preferat să-mi duc singur patul acolo, 
decât să cer cuiva de pomană. Privirea unui om căruia îi 
ceri bani îţi produce atât de mult rău! Uncie împrumuturi 


ne costă onoarea, după cum unele refuzuri rostite cu glas 
prietenesc ne distrug o ultimă iluzie. Pauline lucra, mama ei 
se culcase. Aruncând o privire furişă spre patul ale cărui 
perdele erau puţin trase, şi văzându-i profilul liniştit şi 
galben întipărit pe pernă, în întuneric, crezui că doamna 
Gaudin doarme adânc. 

— Ai o supărare! Îmi zise Pauline, care-şi lăsă pensula pe 
paletă. 

— Copila mea, mi-ai putea face un mare serviciu, îi 
răspunsei. 

Ea mă privi cu un aer aşa de fericit, că tresării. 

„M-o fi iubind oare?” îmi spusei în gând. 

— Pauline. Rostii eu. 

Şi mă aşezai alături de ea ca s-o studiez bine. Ea îmi ghici 
gândul, atât de întrebător îmi era tonul; îşi aplecă ochii şi 
eu o examinai îndeaproape, crezând că pot citi în inima ei 
ca într-a mea, atât de naivă şi curată îi era expresia 
chipului. 

— Mă iubeşti? O întrebai. 

— Puțin. Cu pasiune. Deloc! Făcu ea. 

Nu mă iubea. Accentul ei glumeţ drăgălăşenia gestului pe 
oare-l schiţă nu arătau decât o zburdalnică recunoştinţă de 
fetişcană. Îi mărturisii dar strâmtoarea mea, încurcătura în 
care mă găseam şi o rugai să mă ajute. 

— Cum, domnule Raphael, zise ea, dumneata nu vrei să te 
duci la Muntele de Pietate, şi mă trimiţi pe mine? 

Roşii, zăpăcit de logica unui copil. Ea îmi luă atunci mâna, 
ca şi cum ar fi vrut să îndulcească printr-o mângâiere 
adevărul exclamaţiei sale. 

— O, m-aş duce bucuroasă, zise ea, dar nu mai e nevoie. 
Azi dimineaţă, am găsit după pian două monede de câte 
cinci franci, care lunecaseră fără ştirea dumitale între zid şi 
scândura podelei şi le-am pus pe masa dumitale. 

— Dar trebuie să primeşti bani în curând, domnule 
Raphael, îmi zise buna ei mamă, care îşi arătă capul printre 
perdeluţe; până atunci ţi-aş putea împrumuta câţiva taleri. 


— O, Pauline, exclamai strângându-i mâna, cât de mult aş 
vrea să fiu bogat! 

— Nu mai spune! Şi pentru ce? Făcu ea cu un aer 
ştrengăresc. 

Mâna ei tremurând într-a mea răspundea la toate bătăile 
inimii mele; îşi retrase iute degetele, examinându-le lung pe 
ale mele. 

— 'Te vei însura cu o femeie bogată, zise ea, dar îţi va face 
multă inimă rea. Ah, Doamne, te va băga în mormânt! Sunt 
sigură. 

În strigătul ei era un fel de credinţă în superstiţiile 
nebuneşti ale mamei sale. 

— Eşti prea credulă. Pauline! 

— O, în mod precis, zise ea privindu-mă cu groază, femeia 
pe care o vei iubi te va ucide. 

Îşi reluă iar pensula şi o înmuie în culoare, fără a-şi 
ascunde o emoție puternică, şi nu se mai uită la mine. În 
clipa aceea aş fi vrut să cred şi eu în năluci. Omul nu e chiar 
atât de deplâns atunci când devine superstiţios. O 
superstiție e adesea o speranţă. Ajuns în camera mea, văzui 
într-adevăr doi nobili taleri, a căror prezenţă nu mi-o 
puteam explica. În mrejele gândurilor ce mă cuprinseră 
înainte de a mă fura somnul, încercai să-mi verific 
cheltuielile spre a da de rostul acestei descoperiri 
nesperate, dar adormii pierdut în calcule zadarnice. A doua 
zi, Pauline veni să mă vadă tocmai în clipa când, dădeam să 
ies spre a mă duce să închiriez o lojă. 

— Poate că nu-ţi ajung zece franci, îmi spuse roşind buna 
şi îndatoritoare fată. Mama m-a trimis să-ţi dau banii ăştia. 
Ia-i, ia-i! 

Aruncă trei taleri pe masă şi vru să fugă; dar o prinsei şi-o 
oprii. Admiraţia îmi secă lacrimile ce-mi şiroiau în ochi. 

— Pauline, îi spusei, eşti un înger! Împrumutul acesta mă 
mişcă mult mai puţin decât delicateţea cu care mi-l dai. 
Doream o soţie bogată, elegantă, cu titluri; vai, acum aş 
vrea să fiu milionar şi să întâlnesc o fată săracă, dar cu un 


suflet bogat, aşa ca dumneata, şi aş renunţa la acea iubire 
fatală care zici că m-ar ucide. S-ar putea să ai dreptate. 

— Lasă-mă! Zise ea. 

Fugi, şi vocea ei de privighetoare, trilurile-i vesele 
răsunară pe scară. 

„Ferice de ea că nu iubeşte încă!” îmi spusei gândindu-mă 
la chinurile pe care le înduram eu de câteva luni încoace. 

Cei cincisprezece franci ai Paulinei îmi fură cât se poate de 
bineveniţi. Fedora, cu gândul la duhoarea plebei din sala în 
care urma să stăm câteva ceasuri, regretă că n-are un 
buchet; mă dusei să-i iau flori, îi adusei viaţa şi averea mea. 
Avui în acelaşi timp şi plăcere şi remuşcări oferindu-i un 
buchet al cărui preţ îmi arătă cât de costisitoare e 
galanteria superficială obişnuită în lume. Curând însă, ea se 
plânse de mirosul prea tare al unei iasomii de Mexic, apoi fu 
cuprinsă de un dezgust intolerabil când privi sala, când se 
văzu nevoită să se aşeze pe o banchetă tare; mă mustră 
pentru că o dusesem acolo. Deşi era cu mine, voi să plece; 
plecă chiar. Îmi petrecusem nopţi întregi fără somn, îmi 
risipisem două luni din viaţă, ca să nu-i plac! Nicicând 
demonul acesta n-a fost mai grațios şi mai crud. Pe drum, 
alături de ea într-un cupeu îngust, îi sorbeam răsuflarea, îi 
atingeam mănuşa parfumată, îi vedeam de aproape toate 
comorile frumuseţii, simţeam un abur dulce ca irisul: femeie 
întreagă, şi de foc femeie. În momentul acela, o 
străfulgerare a mintii mă ajută să pătrund în profunzimile 
acestei vieţi misterioase. Mă gândii deodată la cartea 
publicată de curând de un poet, care era o adevărată 
concepţie de artist tăiată în statua lui Polycles. Aveam 
impresia că văd aievea monstrul acela care, aici ofiţer, 
îmblânzeşte un cal nărăvaş; aici fată tânără, se găteşte în 
haine scumpe şi deznădăjduieşte iubiții; aici amant, 
deznădăjduieşte o dulce şi modestă fecioară. Neputând să 
dezleg altfel taina Fedorei, îi povestii legenda aceea 
fantastică; dar nimic nu trăda asemănarea ei cu această 


plăsmuire a imposibilului; se mulţumi să râdă cu poftă, ca 
un copil de o fabulă din O mie şi una de nopţi. 

„Ca să reziste iubirii unui bărbat de vârsta mea, căldurii 
comunicative a acestei frumoase molipsiri a sufletului, 
Fedora trebuie să sufere de vreo meteahnă tainică! Îmi 
spusei, pe când mă întorceam acasă. Să fie, cumva, ca şi 
lady Delacour, roasă de vreun cancer? Viaţa ei e, fără 
îndoială, o viaţă anormală.” 

La gândul acesta, simţii un fior rece. Apoi făcui cel mai 
nebunesc şi în acelaşi timp mai înţelept plan ce i-a putut 
trece vreodată prin cap unui îndrăgostit. Spre a examina 
trupul acestei femei aşa cum îi studiasem sufletul şi mintea, 
spre a o cunoaşte până la turmă în întregime, m-am hotărât 
să rămân o noapte la ea, în odaia ei, fără ştirea ei. lată cum 
mi-am dus la îndeplinire această acţiune ce-mi sfâşia 
sufletul aşa cum dorinţa de răzbunare muşcă inima unui 
călugăr corsican. În zilele de primire, la Fedora se 
strângeau prea mulţi invitaţi pentru ca portarul să poată 
ţine socoteala celor care intrau şi ieşeau. Fiind sigur că voi 
putea rămâne în casă la ea fără să dau loc la vreun scandal, 
aşteptai cu nerăbdare apropiata serată a contesei. Pe. Când 
mă îmbrăcam, pusei în buzunarul vestei un briceguţ 
englezesc, în loc de pumnal. Neştiind până unde mă putea 
duce hotărârea mea romanţioasă, voiam să fiu înarmat iar 
în cazul că ar fi fost găsit asupra mea, acest instrument 
literar n-ar fi avut nimic suspect. 

Când saloanele începură să se umple, mă dusei în camera 
de culcare, să văd cum stau lucrurile acolo, şi găsii storurile 
şi obloanele trase. A fost o prima satisfacţie. Cum camerista 
putea să vină să tragă draperiile de la ferestre, le dezlegai 
eu din inelele lor; riscam mult făcând aceste treburi înainte 
de vreme, dar îmi asumasem toate primejdiile ce puteau 
surveni şi le calculasem cu sânge rece. Pe la miezul nopţii, 
m-am dus să mă ascund în firida unei ferestre. Ca să nu mi 
se vadă picioarele, încercai să mă urc pe brâul căptuşelii de 
lemn, cu spatele sprijinit de zid, ţinându-mă de zăvorul 


ferestrei. După ce mi-am studiat echilibrul, după ce am 
încercat punctele de sprijin, după ce am măsurat spaţiul ce 
mă despărţea de perdele, izbutii să mă familiarizez cu 
greutăţile poziţiei mele, în aşa fel încât puteam sta multă 
vreme acolo fără a fi descoperit, dacă crampele, tuşea şi 
strănuturile m-ar fi lăsat în pace. Spre a nu mă obosi 
degeaba, rămăsei în picioare, aşteptând momentul critic, 
când trebuia să stau agăţat în aer ca un păianjen în pânza 
lui. Mătasea albă şi muselina perdelelor cădeau în faţa mea 
în falduri groase ca tuburile unei orgi; făcui în ele nişte 
găuri, cu briceagul, spre a vedea totul, ca prin nişte 
creneluri. Auzeam murmurul nedesluşit din saloane, 
râsetele vorbitorilor. Strigătele lor. Tumultul acela vag, 
agitația înăbuşită de acolo se potoli treptat. Câţiva bărbaţii 
veniră să-şi ia pălăriile, depuse alături de locul unde 
stăteam eu, pe scrinul contesei. Când atingeau perdelele, 
mă cutremuram, temându-mă de zăpăcelile, de dibuirile şi 
căutările acelor oameni grăbiţi să plece şi care scotoceau 
peste tot. Faptul că nu fusesem descoperit mi se păru un 
semn bun pentru reuşita acţiunii mele. Ultima pălărie a fost 
ridicată de un bătrân amorez al Fedorei, care, crezându-se 
singur, privi cu nesaţ patul şi scoase un oftat adânc, urmat 
de o exclamaţie plină de alean. Contesa, care rămăsese în 
iatacul de lângă odaia ei doar cu vreo cinci sau şase intimi, 
le propuse să ia ceaiul acolo. Calomniile, pentru care 
societatea actuală şi-a rezervat puţina credinţă ce-i mai 
rămâne. Se amestecară atunci cu epigramele, bârfelile, cu 
zgomotul ceştilor şi al linguriţelor. Fără nici o milă faţă de 
rivalii mei, Rastignac stârnea un râs nebun prin glumele-i 
muşcătoare. 

— Domnul de Rastignac e un om cu care nu e bine săte 
cerţi, spuse contesa râzând. 

— Cred şi eu, răspunse el cu prefăcută naivitate. 
Totdeauna am învins în duşmăniile melE. Ca şi în prietenii, 
adăugă el. Poate că duşmanii îmi sunt tot atât de folositori 
ca şi prietenii. Am studiat destul de profund limbajul 


modern şi artificiile fireşti de care ne servim ca să atacăm 
totul sau să apărăm totul. Elocinţa ministerială e o 
perfecţionare socială. Când unul dintre prietenii voştri e 
sărac cu duhul, îi ridicaţi în slavă cinstea, sinceritatea. Când 
opera altuia e greoaie, o prezentaţi drept o lucrare 
conştiincioasă. Dacă o carte e prost scrisă, îi lăudaţi ideile. 
Cutare e nestatornic şi fără cuvânt, voi exclamaţi cu orice 
prilej: Aş! E seducător, impune, farmecă. Dar când e vorba 
de duşmanii voştri, îi împroşcaţi cu vrute şi nevrute, îi faceţi 
cum vă vine la gură şi vă pricepeţi tot atât de bine să le 
descoperiţi cusururile, pe cât de dibaci sunteţi în a sublinia 
meritele prietenilor. Această folosire a ochelarilor în 
materie de morală constituie tot secretul conversaţiilor 
noastre şi toată arta curtezanului. A nu te sluji de ea, 
înseamnă a voi să te baţi fără arme cu nişte oameni 
îmbrăcaţi în fier ca nişte cavaleri cu platoşe de oţel. În ce 
mă priveşte, eu uzez şi chiar abuzez de ea. De aceea şi sunt 
respectat, eu şi prietenii mei, căci, la urma urmei, sabia 
mea e tot atât de temut ca şi limba mea. 

Unul dintre cei mai zeloşi admiratori ai Fedorei, un tânăr a 
cărui obrăznicie era cunoscută de toată lumea şi care-şi 
făcea din ea un mijloc de parvenire, ridică mănuşa aruncată 
cu atâta dispreţ de Rastignac. Începu, vorbind de mine, să- 
mi laude peste măsură talentele şi persoana. Rastignac 
uitase genul acesta de calomnie. Elogiul lui sardonic înşelă 
pe contesă, care mă jertfi fără milă. Spre a-şi distra 
prietenii, ea le vorbi despre tainele mele, despre pretenţiile 
şi speranţele mele. 

— Are viitor, zise Rastignac. Poate că într-o zi va fi în stare 
să se răzbune în mod cumplit. Talentele lui îi egalează, dacă 
nu-i întrec chiar curajul. De aceea socot că cei care îl atacă 
au multă îndrăzneală, deoarece el are o memorie bună. 

— Şi face memorii, adăugă contesa, căreia păru că-i 
displace tăcerea adâncă ce se lăsase. 

— Memorii de contesă falsă, doamnă, replică Rastignac. 
Pentru a le scrie, trebuie să ai altfel de curaj. 


— Cred că are destul curaj, reluă ea. Îmi e credincios. 

Îmi venea să sar şi să mă arăt deodată în faţa lor, ca umbra 
lui Banquo din Macbeth[187]. Pierdeam o iubită, dar aveam 
un prieten! Amorul îmi şopti însă imediat unul dintre acele 
paradoxuri laşe şi subtile cu care ştie să ne aline toate 
durerile. 

„Dacă Fedora mă iubeşte, îmi spusei, poate că dinadins 
vorbeşte aşa, ca să-şi ascundă iubirea sub o glumă 
răutăcioasă. De câte ori nu se întâmplă ca inima să 
dezmintă minciunile gurii!” 

În sfârşit, peste puţin, obraznicul meu rival, rămas singur 
cu contesa, voi să plece. 

— Ei, ce! Aşa repede? Îi zise ea cu un glas plin de alintare, 
ce mă făcu să tresar. Nu-mi acorzi încă o clipă? Nu maiai 
să-mi spui nimic şi nu vrei să renunţi la una dintre plăcerile 
dumitale, pentru mine? 

El plecă. 

— Ah, rosti ea căscând, toţi sunt la fel de plicticoşi! 

Apoi, trăgând cu putere un cordon, zgomotul unei sonerii 
răsună în apartament. Contesa intră în dormitor fredonând 
o arie din Prin che spunti. N-o auzise nimeni, niciodată, 
cântând, şi mutismul ăsta dădea loc la interpretări bizare. 
Se zicea că făgăduise primului iubit, vrăjit de talentele ei şi 
gelos de ea şi dincolo de mormânt, să nu mai acorde 
nimănui o fericire pe care el voia să fie singurul care să o fi 
gustat. Îmi încordai toate fibrele suflatului ca să-i sorb 
melodia. Din notă în notă, vocea se ridică. Fedora căpătă 
aripi, parcă, bogăţiile glasului ei se desfăşurară din plin şi 
melodia luă un accent dumnezeiesc. Glasul contesei avea o 
limpezime vie, un ton potrivit, ceva armonios şi vibrant, 
care pătrundea, tulbura şi mângâia sufletul. De obicei, 
cântecele sunt totdeauna îndrăgostite. Aceea care cânta 
aşa trebuia că ştie să şi iubească. Frumuseţea acestei voci 
îmi păru, clar, un mister mai mult, la o femeie şi aşa atât de 
misterioasă. O vedeam aşa cum te văd pe tine, părea că se 
ascultă ea însăşi şi că simte o plăcere deosebită, ca o 


desfătare de dragoste. Se opri în faţa căminului, încheind 
motivul principal al acelui rondo; dar cinci tăcu, fizionomia i 
se schimbă deodată, trăsăturile i se descompuseră şi chipul 
arăta istovire. Îşi scosese masca; actriţa îşi sfârşise rolul. 
Totuşi, veştejirea aceea, pe care efortul artistic sau 
oboseala serii o imprimase frumuseţii ei, nu era lipsită de 
farmec. 

„lat-o aşa cum este!” îmi zisei. 

Îşi puse un picior pe bara de bronz a galeriei de la sobă, ca 
şi cum ar fi vrut să se încălzească, îşi trase mănuşile, îşi 
desprinse brăţările şi îşi scoase pe deasupra capului un lanţ 
de aur la capătul căruia era stimată cutiuţa de parfumuri, 
încrustată cu pietre preţioase. Simţeam o plăcere nespusă 
privindu-i mişcările înzestrate cu drăgălăşenia pisicilor ce 
se spală la soare. Se privi în oglindă şi zise cu glas tare, 
necâjită parcă: 

— Astă-seară n-am fost frumoasă. Tenul mi se ofileşte cu o 
repeziciune îngrozitoare. Ar trebui poate să mă culc mai 
devreme, să renunţ la viaţa asta de petreceri. Ei, dar ce, 
Justine îşi bate joc de mine? 

Sună din nou. Camerista veni în fugă. Unde îşi avea 
camera? Nu ştiu. Venise pe o scară dosnică. Eram curios s-o 
cercetez. Imaginaţia mea de poet dăduse de multe ori vina 
pe servitoarea asta invizibilă, o fată oacheşă, bine făcută. 

— Doamna a sunat? 

— De două ori, răspunse Fedora. Începi oare să surzeşti? 

— Pregăteam laptele de migdale pentru doamna. 

Justine îngenunche, desfăcu şireturile pantofilor, îşi 
descălţă stăpâna, care, întinsă alene pe un fotoliu cu arcuri, 
lângă foc, căsca, scărpinându-se în cap. Toate mişcările îi 
erau foarte fireşti şi nici un simptom nu-mi dezvălui nici 
suferinţele tainice, nici pasiunile pe care i le bănuisem. 

— Georges e îndrăgostit, zise ea. Am să-l dau afară. N-a 
tras perdelele astă-seară. Unde-i e gândul? 

La observaţia asta, îmi sări inima din loc. Noroc însă că nu 
mai fu vorba de perdele. 


— Viaţa e aşa de goală! Reluă contesa. Ei, ia seama să nu 
mă zgării, ca ied. Uite, vezi - spuse ea arătându-i un 
genunchi mic, mătăsos - am şi acum urmele ghearelor tale. 

Îşi vâri picioarele goale în papucii de catifea căptuşiţi cu 
puf, apoi îşi desprinse rochia, în timp ce Justine luă un 
pieptene ca să-i aşeze părul. 

— Ar trebui să vă măritaţi, doamnă, să faceţi copii. 

— Copii! Atât mi-ar mai lipsi ca să mă dea gata! Protestă 
ea. Un soţ! Dar unde-i bărbatul căruia m-aş putea.? Eram 
pieptănată bine astă-seară? 

— Nu tocmai bine. 

— Eşti o proastă. 

— Nimic nu vă vine mai rău decât când vă încreţiţi prea 
tare părul, continuă Justine. Buclele mari, netede, vă prind 
mai bine. 

— Adevărat? 

— Credeţi-mă, doamnă, părul încreţit nu le vine bine decât 
blondelor. 

— Să mă mărit? Nu, nu! Căsătoria e o negustorie pentru 
care nu sunt făcută eu. 

Îngrozitoare scenă pentru un îndrăgostit! O femeie atât de 
singuratică, fără rude, fără prieteni, neîncrezătoare în 
dragoste, ca de altfel nici un alt simţimânt; şi - oricât de 
slabă ar fi în ea nevoia aceea de a-şi deschide inima, 
firească oricărei făpturi omeneşti - să nu şi-o satisfacă 
decât stând de vorbă cu camerista ei, spunând fraze goale 
sau nimicuri! Mă cuprinse mila. Justine îi descheie corsajul. 
Când ultimul văl căzu de pe ea o privii cu toată atenţia. 
Avea un piept de fecioară care mă ameţi; prin cămaşă, la 
lumina lumânărilor, corpul ei alb şi trandafiriu strălucea ca 
o statuie de argint scânteind sub învelişul de mătase. Nu, 
nici un cusur n-o putea face să se teamă de privirile furişe 
ale amorului. Ah, un corp frumos va învinge totdeauna 
hotărârile cele mai agresive. Stăpâna se aşeză în faţa 
focului, tăcută şi gânditoare, în timp ce camerista aprindea 
lampa de alabastru atârnată la capătul patului. Justine 


aduse o încălzitoare pentru pat, pregăti aşternutul, îşi ajută 
stăpâna să se culce; apoi, după un răstimp destul de lung, 
hărăzit diferitelor servicii mărunte ce trădau adânca 
venerație a Fedorei pentru sine însăşi, fata plecă. Contesa 
se răsuci de câteva ori în pat, era agitată, ofta; de pe buzei 
se desprindea un şuierat uşor, pe care abia îl auzeam şi 
care vădea o anumită nervozitate. Întinse mâna spre masă, 
luă o fiola, vărsă în lapte, înainte de a-l bea, patru sau cinci 
picături dintr-o licoare neagră; în fine, după câteva suspine 
adânci, exclamă: 

— Ah, Doamne! 

Exclamaţia aceasta şi mai ales accentul cu care o rosti îmi 
zdrobiră inima. Avui impresia că nu se mai mişcă. Mă 
cuprinse teama; dar în curând auzii respiraţia egală şi 
adâncă a unei persoane adormite; dădui la o parte mătasea 
foşnitoare a perdelelor, îmi părăsii ascunzişul şi mă aşezai 
la picioarele patului ei, privind-o cu un simţământ de 
nedescris. Era răpitoare, aşa cum dormea. Avea un braţ 
adus peste cap, ca un copil; chipul ei, liniştit şi frumos, 
învăluit de dantele, exprima o suavitate ce mă înflăcăra. 
Încrezându-mă prea mult în virtuțile mele, scăpasem din 
vedere supliciul de a fi atât de aproape şi atât de departe 
de ea! Am fost nevoit să îndur toate chinurile pe care mi le 
pregătisem singur. „Ah, Doamne!” frântura asta dintr-o 
cugetare necunoscută, singura cu care aveam să mă aleg, 
îmi schimbase dintr-odată părerile asupra Fedorei. 
Exclamaţia aceasta, neînsemnată sau prea încărcată de 
conţinut, fără miez sau plină de sens, putea fi interpretată 
deopotrivă aa un semn de fericire sau de suferinţă, ca o 
durere trupească sau ca o mâhnire. Să fi fost oare un 
blestem, sau o rugăciune? O amintire, sau o speranţă? Un 
regret, sau o teamă? În oftatul acela era o viaţă întreagă o 
viaţă de sărăcie sau de bogăţie; în el se putea ascunde chiar 
şi o crimă! Enigma ascunsă în această frumoasă arătare de 
femeie renăştea. Fedora putea fi explicată în atât de multe 
chipuri, încât devenea inexplicabilă. Intonaţiile răsuflării ce- 


i şuiera printre dinţi, aci slabă, aci mai tare, grava sau 
uşoară, formau un fel de limbaj căruia îi atribuiam tot 
atâtea gânduri şi simţăminte. Visam împreună cu ea, 
speram să-i pătrund tainele strecurându-mă în somnul ei, 
pluteam între mii de supoziţii şi între mii de hotărâri, 
potrivnice. Văzându-i chipul frumos atât de liniştit şi 
nevinovat, îmi fu peste putinţă să cred că femeia asta nu 
avea inimă. Mă decisei să fac încă o încercare. Să-i 
povestesc viaţa, dragostea, sacrificiile mele, sperând că voi 
izbuti astfel să-i trezesc mila şi să-i smulg o lacrimă, ei, care 
nu plângea niciodată. 

Îmi legasem toate nădejdile de această ultima încercare, 
când zvonurile străzii îmi vestiră sosirea zorilor. La un 
moment dat mi-o închipuisem pe Fedora deşteptându-se în 
braţele mele. Puteam să mă aşez încetişor lângă ea, să mă 
strecor în pat şi să o îmbrăţişez. Gândul ăsta mă chinui atât 
de crud, că, voind să-l înlătur, fugii în salon, Fără să ţin 
seama că făceam zgomot; din fericire, ajunsei lângă o uşă 
dosnică ce dădea spre o scară mică. Aşa cum şi bănuiam, 
cheia se afla în broască: trăsei uşa cu putere, ieşii cu toată 
îndrăzneala în curte şi, fără să cercetez dacă eram sau nu 
văzut de cineva, din trei salturi fui în stradă. 

După două zile, un autor trebuia să citească o comedie, la 
contesă; mă dusei şi eu, cu intenţia ne a rămâne cel din 
urmă spre a-i cere un lucru destul de ciudat; voiam s-o rog 
să-mi acorde seara de a doua zi, consacrându-mi-o în 
întregime şi închizând uşa pentru oricare altul. Când mă 
văzui singur cu ea, curajul mă părăsi. Fiecare bătaie a 
pendulei mă îngrozea. Mai era un sfert de ceas până la 
miezul nopţii. 

„Dacă nu-i vorbesc, îmi spusei, îmi voi zdrobi capul de 
colţul sobei.” 

Îmi acordai un răgaz de trei minute; cele trei minute 
trecură, nu-mi zdrobii capul de marmură, dar inima mi se 
îngreună ca un burete muiat în apă. 

— Eşti foarte amabil, îmi spuse ea. 


— Ah, doamnă, răspunsei, dacă m-aţi putea înţelege. 

— Dar ce ai? Continua ea. Eşti galben la faţa. 

— Şovâăiesc să vă cer o favoare. 

Ea mă încurajă printr-un gest şi îi cerui întâlnirea. 

— Bucuroasă, zise ea. Dar de ce nu mi-ai vorbi chiar 
acum? 

— Ca să nu vă înşel câtuşi de puţin, mă simt dator să vă 
arăt cât de mare este făgăduiala ce mi-o faceţi: vreau să 
petrec o seară lângă dumneavoastră, ca un frate lângă o 
soră. Fiţi fără teamă, vă cunosc repulsiile; m-aţi putut 
cunoaşte îndestul ca să fiţi sigură că nu vă voi cere nimic ce 
ar putea să vă displacă; de altminteri, îndrăzneţii nu 
procedează aşa. Mi-aţi dat dovadă de prietenie, sunteţi 
bună, plină de îngăduinţă. Ei bine, aflaţi că mâine trebuie 
să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră. Nu, nu vă 
retrageţi făgăduiala! Strigai, văzând-o că vrea să 
vorbească. 

Şi dispărui. 

În luna mai, ce a trecut, pe la ceasurile opt seara, mă 
găseam singur cu Fedora, în salonaşul ei gotic. Nu 
tremuram deloc, eram sigur că voi fi fericit. Iubita mea 
trebuia să-mi aparţină, sau dacă nu, mă aruncam în braţele 
morţii. Hotărâsem soarta nemernicei mele iubiri, un bărbat 
e cu adevărat tare numai atunci când îşi mărturiseşte 
slăbiciunea. Îmbrăcată într-o rochie de caşmir albastru, 
contesa era întinsă pe un divan, cu o pernă sub picioare. O 
tichie orientală, acoperământ de cap pe care pictorii îl 
atribuie primilor evrei, adăuga seducţiilor ei un farmec şi 
mai ciudat. Pe figură i se întipărise o vrajă fugară, ce părea 
să demonstreze că noi suntem în orice moment alte fiinţe, 
cu totul unice, fără nici o asemănare cu noi cei din viitor, 
sau cu noi cei din trecut. N-o mai văzusem niciodată atât de 
încântătoare. 

— Ştii, îmi zise ea râzând, că mi-ai aţâţat curiozitatea? 

— N-o voi înşela, răspunsei ai răceală, aşezându-mă alături 
de ea şi apucându-i o mână pe care ea şi-o lăsa într-a mea. 


Aveţi o voce foarte frumoasă! 

— Dar nu m-ai auzit niciodată cântând, exclamă ea cu un 
gest de surpriză. 

— Vă voi dovedi contrariul atunci când va fi nevoie. Să fie 
oare cântecul dumneavoastră minunat o taină în plus? Fiţi 
pe pace, n-am de gând să o dezleg. 

Stăturăm cam vreun ceas vorbind ca doi prieteni. Dacă 
aveam tonul, purtările şi gesturile unui bărbat căruia 
Fedora nu trebuie să-i refuze nimic, aveam însă şi întregul 
respect al îndrăgostitului. Purtându-mă astfel, obţinui 
hatârul de a-i săruta mâna: ea îşi scoase mănuşa cu o 
mişcare graţioasă şi în momentul acela eram atât de 
voluptuos legănat în iluzia în care încercam să cred, că tot 
sufletul mi se topi şi se revărsă în sărutarea aceea. Fedora 
se lăsă linguşită, alintată, cu o neînchipuită uitare de sine. 
Dar să nu mă învinovăţeşti de nerozie: dacă aş fi vrut să fac 
un pas mai mult peste această dezmierdare frăţească, aş fi 
simţit ghearele pisicii. Rămaserăm vreo zece minute 
cufundaţi într-o tăcere adâncă. O admiram, împrumutându-i 
farmece pe care ea ştia să şi le însuşească, prefăcându-se. 
În clipa aceea era a mea, numai a mea. Posedam aceasta 
făptură seducătoare, aşa cum îmi era îngăduit să o posed: 
cu gândul; o înfăşuram în dorinţele mele, o ţineam în braţe, 
o strângeam, imaginaţia mea o cuceri. Contesa fu învinsă de 
puterea unei fascinaţii magnetice. De aceea mi-a părut 
totdeauna rău că nu am avut-o atunci în întregime pe 
această femeie; dar în momentul acela nu voiam trupul ei, 
ci doream un suflet, o viaţă, acea fericire ideală şi 
desăvârşită, care formează un vis prea frumos ca să putem 
crede multă vreme în el. 

— Doamnă, îi spusei în cele din urmă, simțind că ultimul 
ceas al beţiei mele sosise, ascultaţi-mă. Vă iubesc, ştiţi asta, 
v-am spus-o de mii de ori, ar fi trebuit să mă pricepeţi. Dar 
nevoind să vă cuceresc iubirea nici prin graţii de îngâmfat, 
nici prin linguşiri sau stăruinţe de neghiob, n-am fost 
înţeles. Ah, câte suferinţe n-am îndurat pentru 


dumneavoastră, de care dumneavoastră nu sunteţi totuşi 
vinovată! Peste câteva clipe, însă, mă veţi judeca singură. 
Există două feluri de sărăcie, doamnă. Aceea care umblă în 
zdrenţe pe străzi; fără să se ruşineze şi care, fără să ştie, îl 
imită pe Diogene, hrănindu-se cu puţin, reducând viaţa la 
cea mai simplă expresie a ei; mai fericită decât bogăţia 
poate, în orice caz nepăsătoare, pentru ea lumea începe 
acolo unde cei tari nici nu vor să se uite. Apoi e sărăcia 
luxului, o sărăcie spaniolă, care ascunde un cerşetor sub un 
titlu; trufaşă, înzorzonată, această sărăcie, gătită în vestă 
albă şi cu mănuşi galbene, are trăsuri şi pierde o avere din 
pricină că-i lipseşte o centimă. Una e sărăcia poporului; 
cealaltă, a escrocilor, a regilor şi a oamenilor de talent. Eu 
nu-s nici om din popor, nici rege, nici escroc; poate că n-am 
nici talent: sunt o excepţie. Numele meu îmi porunceşte mai 
curând să mor decât să cerşesc. Fiţi pe pace, doamnă, 
astăzi sunt bogat, nu-mi lipseşte nimic din tot ceea ce-mi 
trebuie, i-am spus văzând că figura sa ia acea expresie rece 
care se întipăreşte în trăsăturile noastre atunci când 
suntem atacați de niscaiva cerşetoare din lumea bună. Vă 
amintiţi ziua când aţi vrut să vă duceţi la teatrul Gymnase 
fără mine, crezând că n-o să fiu acolo? 

Ea făcu un semn afirmativ din cap. 

— Îmi cheltuisem ultimul ban ca să viu să vă văd. Vă 
amintiţi plimbarea pe care am făcut-o împreună la Jardin 
des Plantes? Trăsura m-a costat atunci toată averea mea. 

Îi povestii sacrificiile, îi descrisei viaţa mea, nu aşa cum ţi-o 
povestesc ţie acum, în beţia vinului, ci în nobila beţie a 
inimii. Pasiunea se revărsa în cuvinte înflăcărate, în 
modulaţii de simţire uitate după aceea şi pe care nici arta, 
nici amintirea nu le-ar mai putea reproduce. Nu era 
povestirea lipsită de căldură a unei iubiri dispreţuite; 
dimpotrivă, iubirea mea, însufleţită de puterea şi 
frumuseţea năzuinţelor ei, îmi inspira cuvinte ce 
cuprindeau o viaţă întreagă în repetarea strigătelor unui 
suflet sfâşiat. Accentul meu era acela al ultimelor rugăciuni 


făcute de un muribund pe câmpul de bătălie. Ea începu să 
plângă. Mă oprii. Dumnezeule! Lacrimile ei erau rodul 
acelei emoţii false cumpărate cu cinci franci la poarta unui 
teatru: avusesem succesul unui actor bun. 

— Dacă aş fi ştiut. Zise ea. 

— Nu continuaţi, strigai eu. Vă iubesc încă destui de mult 
în momentul acesta, ca să vă ucid. 

Ea voi să apuce cordonul soneriei. Izbucni în râs. 

— Nu chemaţi, adăugai. Vă voi lăsa să vă sfârşiţi viaţa în 
linişte. Ar însemna să înţeleg greşit ura, ucigându-vă! Nu vă 
temeţi de nici o violenţă: am stat o noapte întreagă lângă 
patul dumneavoastră, fără să. 

— Domnule. Făcu ea roşind. 

Dar, după acest prim gest schiţat în numele pudoarei cu 
care e, desigur, înzestrată orice femeie, chiar şi cea mai 
insensibilă, îmi aruncă o privire plină de dispreţ şi-mi spuse: 

— Trebuie să-ţi fi fost destul de frig! 

— Credeţi, doamnă, că frumuseţea dumneavoastră îmi e 
aşa de scumpă? Îi răspunsei ghicind sentimentele ce-o 
stâmpeau. Chipul dumneavoastră e pentru mine făgăduinţa 
unui suflet mai frumos ca frumuseţea dumneavoastră. Ah, 
doamnă, bărbaţii care nu văd în femeie decât femeia îşi pot 
cumpăra în fiecare seară câte o odaliscă demnă de 
haremuri, devenind fericiţi fără mare cheltuială. Eu însă am 
fost mai pretenţios, am vrut să trăiesc inimă lângă inimă 
alături de dumneavoastră, alături de dumneavoastră, care 
n-aveţi inimă. Acum ştiu bine asta. Dacă ar fi să fiţi a unui 
bărbat, l-aş asasina. Dar nu l-aţi iubi, şi moartea lui v-ar 
îndurera poate. Cât sufăr! Exclamai eu. 

— Dacă această promisiune te poate consola, zise ea pe un 
ton vesel, te asigur că nu voi fi a nimănui. 

— Ei bine! Reluai eu, întrerupând-o, dumneavoastră îl 
batjocoriţi chiar şi pe Dumnezeu şi veţi fi pedepsită! Într-o 
zi, culcată pe un divan, neputând suferi nici zgomotul, nici 
lumina, condamnată să trăiţi într-un fel de mormânt, veţi 
îndura chinuri nemaipomenite. Când veţi căuta pricina 


acestor dureri, lente şi răzbunătoare, vă veţi aminti atunci 
de nenorocirile pe oare le-aţi presărat din plin în calea 
dumneavoastră. Semănând peste tot blesteme, veţi culege 
în schimb ură. Suntem propriii noştri judecători, călăii unei 
justiţii ce domneşte aici pe pământ şi pluteşte deasupra 
justiţiei omeneşti, dar e mai prejos de aceea a lui 
Dumnezeu. 

— A, făcu ea râzând, prin urmare sunt o criminală fiindcă 
nu te iubesc? Dar e vina mea? Nu, nu te iubesc; eşti bărbat, 
asta e de ajuns. Mă simt fericită singură, de ce mi-aş 
schimba viaţa - egoistă, dacă vrei - luându-mi pe cap un 
stăpân cu toane? Căsătoria e o taină în virtutea căreia noi 
nu ne comunicăm decât necazurile. De altminteri, copiii mă 
plictisesc. Nu te-am prevenit în mod cinstit asupra firii 
mele? De ce nu te-ai mulţumit cu prietenia mea? Aş vrea să 
pot răscumpăra suferinţele pe care ţi le-am pricinuit 
nedându-mi seama cât de socotiți erau bănuţii dumitale; 
acum înţeleg întinderea sacrificiilor făcute, dar numai o 
iubire ţi-ar putea răsplăti devotamentul, atenţiile, iar eu te 
iubesc atât de puţin, încât scena de faţă mă dezgustă pur şi 
simplu 

— Simt cât sunt de ridicol, iertaţi-mă, îi spusei cu blândeţe, 
neputându-mi stăpâni lacrimile. Vă iubesc atât de mult - 
continuai - că ascult cu încântare crudele vorbe ce le rostiţi. 
Ah, aş vrea să-mi pot pecetlui dragostea cu tot sângele din 
mine! 

— "Toţi bărbaţii ne declamă, mai bine sau mai rău, aceste 
fraze clasice, replică ea, continuând să râdă. Dar se pare că 
e foarte greu să mori la picioarele noastre, căci ar însemna 
să întâlnesc asemenea morţi la tot pasul. E miezul nopţii, 
dă-mi voie să mă culc. 

— Şi peste două ceasuri veţi exclama: „Ah, Doamne!” îi 
spusei. 

— Ca alaltăieri! Da, zise ea, mă gândeam la agentul meu 
de schimb, uitasem să-i spun să-mi schimbe rentele de cinci 
în trei, şi peste zi cele de trei scăzuseră. 


O contemplam cu ochii scânteind de furie. Ah, abia atunci 
am înţeles că uneori o crimă trebuie să fie un poem întreg. 
Obişnuită desigur cu declaraţiile cele mai pătimaşe, ea şi 
dăduse uitării lacrimile şi cuvintele mele. 

— V-aţi căsători cu un pair al Franţei? O întrebai cu 
răceală. 

— Poale, dacă ar fi duce. 

Îmi luai pălăria, o salutai. 

— Daţi-mi voie să vă însoțesc până la uşa apartamentului, 
zise ea punând o ironie sfredelitoare în gest, în ţinuta 
capului şi în ton. 

— Doamna. 

— Domnule? 

— N-o să vă mai văd. 

— Nădăjduiesc, răspunse ea înclinând capul cu o expresie 
plină de impertinenţă. 

— Vreţi, deci, să fiţi ducesă? Reluai, însufleţit de un fel de 
nebunie pe care gestul ei mi-o aprinse în inimă. Vă plac atât 
de mult titlurile şi onorurile? Ei bine, lăsaţi-vă numai iubită 
de mine, porunciţi condeiului meu să nu vorbească, vocii 
mele să nu răsune decât pentru dumneavoastră, fiţi 
principiul lainic al vieţii mele, fiţi steaua mea! Pe urmă să nu 
mă acceptaţi de soţ decât ca ministru, ca pair al Franţei, ca 
duce. Mă voi face tot ceea ce veţi dori să fiu! 

— Nu ţi-ai pierdut timpul degeaba ca avocat, spuse ea 
zâmbind, pledoariile dumitale au căldură! 

— Tu ai prezentul, izbucnii atunci, iar eu viitorul! Eu nu 
pierd decât o femeie, tu pierzi un nume, o familie. Timpul e 
plin de răzbunarea mea: ţie îţi va aduce urâţenia şi o 
moarte solitară; mie gloria! 

— Mulţumesc de peroraţie! Zise ea reţinându-şi un căscat 
şi arătând prin atitudinea ei dorinţa de a nu mă mai vedea. 

Cuvintele acestea mă făcură să tac. Îi aruncai toată ura din 
mine într-o privire, şi fugii. Trebuia sau s-o uit pe Fedora, să 
mă vindec de nebunia mea, să-mi reiau singurătatea 
studioasă, sau să mor. Îmi impusei dar o muncă fără preget, 


voiam să-mi termin lucrările începute. Timp de 
cincisprezece zile nu ieşii din mansarda mea şi-mi petrecui 
toate nopţile în studii lâncede. Cu toată hărnicia şi 
inspiraţiile desperării mele, lucram greu şi cu opintiri. Muza 
mă părăsise. Nu puteam să alung fantoma superbă şi 
batjocoritoare a Fedorei. În fiecare gând al meu mocnea un 
alt gând bolnăvicios, nu ştiu ce dorinţă, cumplită ca o 
remuşcare. Eram la fel ca pustnicii din Thebaida. Fără să 
trăiesc în rugăciuni ca ei, trăiam ca ei într-un pustiu, 
zdrobindu-mi sufletul în loc să zdrobesc stânci. Lia nevoie 
chiar mi-aş fi strâns şalele cu un brâu căptuşit cu ace, 
pentru a învinge durerea morală printr-o durere fizică. 

Într-o seară, Pauline intră în camera mea. 

— Ai să mori aici, îmi spuse ea cu o voce rugătoare, ar 
trebui să mai ieşi, să te duci să-ţi vezi prietenii. 

— Ah, Pauline, prezicerea dumitale a fost adevărată. 
Fedora mă ucide, vreau să mor. Nu mai pot îndura viaţa. 

— Dar ce, n-a mai rămas decât o femeie pe lumea asta? 
Zise ea surâzând. De ce încarci cu suferinţe nesfârşite o 
viaţă atât de scurtă? 

Mă uitai la Pauline cu uimire. Ea mă lăsă singur. Nu 
băgasem de seamă că s-a retras, îi auzisem glasul fără să 
înţeleg sensul vorbelor ei. Curând după aceea fui nevoit să 
duc manuscrisul memoriilor antreprenorului meu literar. 
Absorbit de pasiunea mea, nu ştiam cum de am putut să 
trăiesc atâta vreme fără bani, ştiam doar că cei patru sute 
cincizeci de franci ce mi se cuveneau îmi ajungeau ca să-mi 
plătesc datoriile, mă dusei dar să-mi iau banii şi mă întâlnii 
cu Rastignac, care mă găsi schimbat, slăbit. 

— Din ce spital ieşi? Mă luă el. 

— Femeia aceea mă ucide, replicai eu. Nu pot nici s-o 
detest, nici s-o uit. 

— Ar fi mai bine s-o omori, poate că atunci ai uita-o, zise el 
râzând. 

— M-am gândit şi la asta, răspunsei. Dar, dacă uneori; mi 
răcoresc sufletul cu ideea unei crime - viol sau asasinat, sau 


amândouă împreună - nu mă simt în stare s-o comit în 
realitate. Contesa e un monstru admirabil care ar cere 
iertare, şi nu oricine poate să fie Othello[ 188]! 

— E la fel ca toate femeile pe care nu le putem avea, spuse 
Rastignac întrerupându-mă. 

— Sunt nebun! Exclamai. Simt nebunia mugindu-mi uneori 
în creier. Gândurile îmi sunt ca nişte fantome, joacă pe 
dinaintea mea fără să le pot prinde. Mai bine mori, decât 
aşa viaţă! De aceea caut cu tot dinadinsul mijlocul cel mai 
bun de a pune capăt acestei lupte. Nu e vorba de Fedora 
cea vie, de Fedora din cartierul Saint-Honor€, ci de Fedora 
mea, de aceea care e aici! Spusei lovindu-mă cu palma 
peste frunte. Ce-ai zice de nişte opium, bunăoară? 

— Aida de! Chinuri groaznice, răspunse Rastignac. 

— Asfixia? 

— Vulgar. 

— Sena? 

— Năvoadele şi morga sunt prea murdare. 

— Un glonţ? 

— Şi dacă dai greş? Rămâi desfigurat! Ascultă, adăugă el, 
ca toţi tinerii, am reflectat şi eu asupra sinuciderii. La 
treizeci de ani, care dintre noi nu s-a omorât cel puţin de 
două sau de trei ori? Am găsit că nimic nu e mai preferabil 
decât să sfârşeşti viaţa în plăceri. Aruncă-te în desfrâu, şi 
atunci, ori tu, ori pasiunea la, veţi pieri. Desfrânarea, dragul 
meu, e regina tuturor sinuciderilor. Nu aduce ea apoplexia 
fulgerătoare? Şi apoplexia e un glonte care nu dă greş 
niciodată. Orgiile ne oferă din belşug toate plăcerile fizice; 
ele sunt ca un opium luat picătură cu picătură. Silindu-ne să 
bem cu înverşunare, desfrâul înzestrează vinul cu sfidări 
mortale. Butoiul de pelin al ducelui de Clarence[189] are, 
oricum, un gust mai plăcut decât nămolul Senei! Când 
cădem cu nobleţe sub masă, oare nu-i asta o mică asfixie 
periodică? Iar dacă ne culege vardistul şi ne întinde pe 
patul rece al secţiei, nu gustăm oare plăcerile morgii, atât 
numai că nu avem burţile balonate, umflate, albastre sau 


verzi, dar având în schimb conştiinţa stării în care ne aflăm? 
A, continuă el, sinuciderea asta lentă nu-i o moarte de 
băcan falit, te asigur. Negustorii au pângărit prestigiul 
râului, ei se aruncă în apă spre a-şi înduioşa creditorii. În 
locul tău, aş căuta să mor cu eleganţă. Dacă vrei să creezi 
un nou fel de moarte din lupta contra vieţii, sunt gata să te 
urmez şi eu. Şi mie mi s-a urât de viaţă, şi eu sunt 
decepţionat. Alsaciana ce mi-a fost propusă ca nevastă are 
şase degete la piciorul stâng, şi nu pot să trăiesc cu o 
femeie care are şase degete! Asta s-ar afla şi aş ajunge de 
râsul lumii. Pe deasupra, n-are decât optsprezece mii de 
franci zestre; averea îi scade, în timp ce degetele îi sporesc. 
La dracu! Ducând o viaţă desperată, vom avea poate 
norocul să dăm de fericire! 

Rastignac mă seduse. Planul lui făcea să licărească ispite 
prea mari, aprindea prea multe speranţe, în sfârşit, avea un 
colorit prea poetic ca să nu-i placă unui poet. 

— Dar bani? Îi spusei. 

— N-ai patru sute cincizeci de franci? 

— Da, dar sunt dator croitorului, gazdei. 

— Îţi plăteşti croitorul? N-ai să ajungi niciodată nimic, nici 
măcar ministru. 

— Şi ce-am putea face cu douăzeci de poli? 

— Să-i punem la joc. 

Mă înfiorai. 

— Aha, reluă el, băgând de seamă rezerva mea, eşti dispus 
să te arunci în ceea ce eu numesc „sistemul prin desfrâu”, 
dar ţi-e teamă de masa verde! 

— Ascultă, îi răspunsei, am făgăduit tatălui meu că nu voi 
călca niciodată într-o casă de joc. Nu numai că această 
făgăduială e sfântă pentru mine, dar mă cuprinde un 
dezgust de neînvins de câte ori trec prin faţa unui tripou. la 
aceşti o sută de taleri şi du-te singur. În timp ce tu vei risca 
averea noastră, eu mă reped să-mi pun afacerile în ordine, 
apoi mă voi întoarce să te aştept acasă la tine. 


lată, scumpul meu, cum mă pierdui. E de ajuns pentru un 
tânăr să întâlnească o femeie care nu-l iubeşte, sau una 
care-l iubeşte prea mult, pentru ca întreaga-i viaţă să fie 
dată peste cap. Fericirea ne înghite forţele, aşa cum 
nenorocirea ne seacă virtuțile, întors la hotelul Saint- 
Quentin, contemplai îndelung mansarda în care dusesem 
viaţa castă a unui savant, o viaţă ce-ar fi fost poate 
onorabilă, lungă, şi pe care n-ar fi trebuit s-o părăsesc 
pentru viaţa pasionată ce mă târa într-o prăpastie. Pauline 
mă surprinse într-o atitudine melancolică. 

— Ei bine, ce ai? Mă întrebă ea. 

Mă ridicai nepăsător şi numărai banii ce-i datoram mamei 
sale, adăugând chiria pentru şase luni. Ea mă privi cu un fel 
de groază. 

— "Te părăsesc, scumpa mea Pauline. 

— Am bănuit! Murmură ea. 

— Ascultă, copila mea, nu renunţ de a mă întoarce aici. 
Păstrează-mi chilia asta timp de o jumătate de an. Dacă nu 
mă întorc până la 15 noiembrie, vei fi moştenitoarea mea. 
Manuscrisul acesta pecetluit - îi spusei arătându-i un 
pachet de hârtii - este copia marii mele lucrări asupra 
Voinţei: îl vei depune la Biblioteca regelui. Cât despre tot 
ceea ce las aici, vei face cum vei voi. 

Ea îmi aruncă nişte priviri ce-mi sfâşiau inima. Pauline sta 
în faţa mea, ca o conştiinţă întruchipată. 

— Şi nu voi mai lua lecţii? Zise ea, arătându-mi pianul. 

Nu răspunsei nimic. 

— Ai să-mi scrii? 

— Adio, Pauline. 

O trăsei încet spre mine şi o sărutai frăţeşte, o sărutare de 
bătrân, pe fruntea ei plină de dragoste, imaculată ca fulgii 
de zăpadă ce n-au atins încă pământul. Ea se smulse şi fugi. 
N-am vrut s-o văd pe doamna Gaudin. Am pus cheia la locul 
ei obişnuit şi am plecat. Când dădeam să ies din strada 
Cluny, auzii în urma mea un pas uşor de femeie. 


— 'Ţi-am brodat punga asta, ai s-o refuzi şi pe ea? Îmi 
spuse Pauline. 

La lumina felinarului mi se păru că zăresc o lacrimă în 
ochii Paulinei, şi suspinai. Stăpâniţi poate amândoi de 
acelaşi gând, ne despărţirăm cu graba unor oameni care ar 
fugi de ciumă. 

Viaţa de destrăbălare în braţele căreia mă aruncam îmi şi 
apăru în faţă, exprimată într-un chip ciudat de odaia unde 
aşteptam cu o nobilă nepăsare întoarcerea lui Rastignac. Pe 
cămin se înălța o pendulă deasupra căreia o Venera, 
aplicată peste carapacea unei broaşte țestoase, ţinea în 
braţele ei o ţigară de foi consumată doar pe jumătate. În jur 
se aflau mobile elegante, daruri de dragoste. Nişte ciorapi 
purtaţi stăteau întinşi pe un divan voluptos. Confortabilul 
fotoliu cu arcuri în care mă tolănisem era plin de cicatrice 
ca un soldat bătrân; oferea privirilor nişte braţe jerpelite şi 
arăta pe spetează rapânul format din pomada şi 
untdelemnul lăsate de chicile tuturor prietenilor. Belşugul şi 
sărăcia se împerecheau naiv pe pat, pe pereţi, pretutindeni. 
Ai fi zis, palatele Neapolelui înconjurate de lazaroni[ 190]. 
Era o cameră de jucător sau de tânăr stricat, cu luxul lui 
specific, trăind din senzaţii şi fără a se sinchisi de 
dezordine. Altminteri, tabloul acesta nu era lipsit de poezie. 
Viaţa dâăinuia aici cu toate strălucirile şi zdrenţele ei 
surprinzătoare, spontană, aşa cum şi e, de fapt, dar reală, 
fantastică, aidoma unui han răscolit de un hoţoman care a 
furat de acolo tot ce i-a plăcut. Un Byron din care lipseau 
câteva file servise la încălzitul vetrei acestui tânăr care 
riscă o mie de franci la joc, dar n-are o bucată de lemn 
pentru foc, care se plimbă în cabrioletă, fără să aibă o 
cămaşă ca lumea. A doua zi, o contesă, o actriţă sau ecarte- 
ul[ 191] îi aduceau o garderobă de rege. Ici, lumânarea era 
înfiptă în teaca unui amnar fosforic; colo, zăcea un portret 
de femeie despuiat de rama sa de aur. Cum ar putea oare 
un tânăr, cu o fire lacomă de senzaţii, să renunţe la 
atracțiile unei vieţi atât de bogată în contraste, şi care-i 


oferă plăcerile războiului în timp de pace? Aproape 
aţipisem când, cu o lovitură de picior, Rastignac dădu uşa 
de perete şi strigă: 

— Victorie! Vom putea muri după plac. 

Îmi arătă pălăria plină de aur, o puse pe masă şi amândoi 
ţopăirăm în jurul ei ca doi canibali care s-ar pregăti să 
devoreze o pradă, urlând, bufnind, sărind, dându-ne ghionţi 
în stare să ucidă şi un rinocer, şi închinând osanale imaginii 
tuturor plăcerilor din lume cuprinse pentru noi În pălăria 
aceea. 

— Douăzeci şi şapte de mii de franci, repetă Rastignac, 
adăugând câteva bilete de bancă la grămada de aur. Altora, 
bănetul ăsta le-ar ajunge să trăiască, nouă ne va ajunge 
oare ca să murim? O, da, vom închide ochii într-o baie de 
aur. Ura! 

Şi ne puserăm iar pe ţopăit. Împărţirăm ca nişte 
moştenitori, monedă cu monedă, începând cu napoleonii 
dubli, trecând de la monedele mari la cele mici şi, 
măsurându-ne bucuria, îngânarăm multă vreme: „Una ţie! 
Una mie!” 

— Astă-seară nu vom mai dormi, zise Rastignac. Joseph, 
adu punciul! 

Şi aruncă un pumn de aur credinciosului său servitor, 
spunându-i: 

— Iată partea ta! Îngroapă-te cu ei dacă poţi. 

A doua zi mi-am cumpărat mobile de la Lesage, am 
închiriat apartamentul unde m-ai cunoscut, în strada 
Taitbout, şi am angajat pe cel mai bun tapiţer să mi-l 
aranjeze. Am avut mulţi cai. M-am aruncat într-un vârtej de 
plăceri goale şi reale totodată. Am jucat, câştigând şi 
pierzând, rând pe rând, sume enorme, dar numai la baluri, 
la prieteni, niciodată în casele de joc, faţă de care păstram 
acelaşi sfânt dispreţ de la început. Pe nesimţite, îmi făcui 
prieteni. Le câştigasem încrederea datorită micilor certuri, 
sau acelei uşurinţe încrezătoare cu care ne dăm în vileag 
tainele, înjosindu-ne împreună; dar poate că ne legăm mai 


degrabă unii de alţii prin viciile noastre. Am încercat şi 
câteva compoziţii literare ce mi-au adus laude. Maeştrii 
literaturii de succes, nevăzând în mine un rival de temut, 
mă slăveau, desigur mai puţin pentru meritul meu personal, 
cât pentru a lovi în aceia al confraţilor. Devenii un 
„viveur”192, ca să mă servesc de o expresie pitorească 
consacrată de limbajul orgiilor voastre. Îmi puneam ambiția 
în joc, atât ca să mă omor repede, cât şi ca să-i strivesc cu 
verva şi puterea mea pe cei mai veseli camarazi. Eram 
totdeauna vioi, elegant. Treceam drept un om cu duh. 
Nimic nu trăda în mine acea existenţă îngrozitoare, care 
face dintr-un om o simplă pâlnie, un aparat de digerat, sau 
un cal de lux. Curând, desfrâul îmi apăru în toată 
maiestatea ororii lui! Şi îl înţelesei pe deplin! 

De bună seamă, oamenii cuminţi şi aşezaţi, care 
etichetează sticle pentru moştenitorii lor, nu pot nici pe 
departe să conceapă, fie teoria acestei existenţe adânci, fie 
starea ei normală; poţi oare să vâri poezia în capul 
provincialilor pentru care opiumul şi ceaiul, atât de darnice 
în desfătări, nu sunt decât două medicamente? Chiar la 
Paris, în această capitală a cugetării, nu se întâlnesc oare 
atâţia desfrânaţi numai pe jumătate? Neputând suporta 
excesul plăcerii, ei pleacă obosiţi după prima orgie, asemeni 
acelor cuminţi burghezi care, după ce au ascultat o nouă 
operă de Rossini, sfârşesc prin a afurisi muzica. Ei renunţă 
la o astfel de viaţă, ca un om cumpătat care nu vrea să mai 
mănânce brânzoaice de Ruffec[ 193] fiindcă cea dintâi i-a 
produs o indigestie. Nici vorbă, desfrâul este o artă, ca şi 
poezia, şi are nevoie de suflete tari. Pentru a-i deprinde 
tainele, pentru a-i gusta frumuseţile, omul trebuie să se 
consacre oarecum unor studii temeinice. Ca toate ştiinţele, 
şi el este la început respingător, spinos. Piedici imense stau 
în calea plăcerilor mari ale omului, nu a desfătărilor lui 
mărunte, ci a sistemelor care îi transformă în obişnuinţă 
senzațiile cele mai rare, le concentrează, i le fecundează, 


creând o viaţă dramatică în viaţa lui şi împrumutându-i o 
uriaşă, o fulgerătoare cheltuire a forţelor. 

Războiul, puterea politică, artele, sunt corupţiuni tot atât 
de depărtate de înţelegerea omenească, tot atât de adânci, 
ca şi desfrâul, şi la toate e greu de ajuns. Dar, odată ce omul 
a pornit la asaltul acestor mari mistere, nu trece el oare 
într-o altă lume? Generalii, miniştrii şi artiştii sunt 
îndeobşte cu toţii mânaţi spre desfrâu din nevoia de a-şi 
răcori în distracţii violente o existenţă cu totul deosebită de 
viaţa comună. La drept vorbind, războiul este desfrâul 
sângelui, după cum politica este cel al intereselor. Toate 
excesele sunt surori. Aceste monstruozităţi sociale sunt 
înzestrate cu puterea abisurilor, ele ne atrag cu tărie, aşa 
cum Sfânta Elena îl chema pe Napoleon[194], ne dau 
amețeli, ne fascinează, şi dorim să le vedem străfundurile, 
fără să ştim pentru ce. Poate că în aceste genuni este 
ascunsă însăşi ideea nemărginirii, sau poate că ele cuprind 
cine ştie ce măreaţă măgulire pentru om; nu-şi pune el oare 
atunci totul în joc? Pentru câteva clipe menite să 
contrasteze cu paradisul ceasurilor de studiu, cu bucuria 
creaţiei, artistul obosit are nevoie, asemeni unui Dumnezeu, 
de odihna de duminică, sau, asemeni unui diavol, de 
plăcerile iadului, ca să opună truda simţurilor, trudei 
impulsurilor lui interioare. Lordul Byron nu şi-ar fi putut 
găsi tihna, în flecărelile unui baston ce-l încântă pe un 
rentier oarecare; poet, el voia Grecia, ca să se măsoare cu 
Mahmud. În război omul nu devine oare un înger ucigaş, un 
fel de călău, însă de proporţii uriaşe? Nu e nevoie oare de 
încântări extraordinare pentru a ne face să acceptăm acele 
dureri cumplite, duşmane ale plăpândului nostru înveliş, 
care înconjoară pasiunile ca o cingătoare de spini? Dacă e 
zguduit de tuse şi suferă un fel de agonie din pricina 
abuzului de tutun, fumătorul n-a participat, în schimb, într- 
o lume de vis, la desfăşurarea unor serbări minunate? Fără 
să-şi îngăduie măcar răgazul de a-şi şterge picioarele 
înfundate în sânge până la glezne, Europa n-a reînceput un 


război înainte de a-l fi terminat bine pe celălalt? Omul privit 
ca masă n-are şi el beţiile lui, după cum natura îşi are 
accesele ei de dragoste? Pentru omul luat ca individ, pentru 
orice Mirabeau care vegetează într-un regim paşnic şi nu 
aşteaptă decât izbucnirea furtunilor, desfrâul cuprinde 
totul, el e o continuă îmbrăţişare a întregii vieţi, sau, mai 
exact, un duel cu o putere necunoscută, cu un monstru: la 
început monstrul înspăimântă, trebuie să-l apuci de coarne 
şi asta cere eforturi istovitoare de nedescris. Natura te-a 
înzestrat cu un stomac strâmt sau leneş; tu îl domesticeşti, 
îl lărgeşti, îl înveţi să suporte vinul, îmblânzeşti beţia. 

— Îţi petreci nopţile în nesomn, îţi însuşeşti, în sfârşit, 
temperamentul unui colonel de cuirasieri, zămislindu-te a 
doua oară, ca spre a-l sfida pe Dumnezeu! După ce omul s-a 
metamorfozat astfel, după ce a ajuns soldat bătrân, neofitul 
şi-a deprins sufletul cu artileria şi picioarele cu marşul, fără 
a aparţine încă monstrului, dar fără a şti nici care dintre ei 
e stăpânul celuilalt, se aruncă unul asupra altuia, luptându- 
se cu înverşunare spre a se răpune reciproc, într-o zonă 
unde totul este minunat, unde toate durerile sufletului 
amorţesc şi unde nu retrăiesc decât fantome de idei. Din 
acea clipă, lupta asta îngrozitoare a devenit ceva necesar. 
Aidoma acelor personaje fabuloase care, după cum spun 
legendele, şi-au vândut sufletul diavolului, ca să 
dobândească puterea de a face rău, desfrânatul îşi 
amanetează moartea în schimbul tuturor plăcerilor vieţii 
îmbelşugate şi rodnice! În loc de a se scurge molcom între 
două maluri monotone, sau în fundul unei tejghele ori al 
unui birou, viaţa spumegă şi goneşte atunci ca un torent. 

În fine, desfrâul este fără îndoială pentru trup, ceea ce 
sunt voluptăţile mistice pentru suflet. Beţia te cufundă în 
visuri ale căror fantasmagorii sunt tot atât de curioase ca şi 
ale extazului. Îţi procură ceasuri fermecătoare ca toanele 
unei fete mari, conversații foarte plăcute cu prietenii, 
cugetări în care este zugrăvită o viaţă întreagă, bucurii 
sincere şi fără ascunzişuri, călătorii fără oboseală, poeme 


desfăşurate în câteva fraze. Brutala satisfacţie a animalului, 
înăuntrul căruia ştiinţa a pătruns ca să caute un suflet, e 
urmată de toropeli încântătoare după care tânjesc oamenii 
sătui de inteligenţa lor. Aceştia nu simt oare, cu toţii, nevoia 
unei descărcări totale, şi desfrâul nu e oare un fel de bir pe 
care geniul trebuie să-l plătească Răului? Uită-te la toţi 
oamenii mari: natura îi face sau desfrânaţi, sau piperniciţi. 
Batjocoritoare sau geloasă, o putere le viciază sufletul sau 
trupul spre a zădărnici strădaniile talentelor lor. În 
ceasurile beţiei, lucrurile şi oamenii îţi defilează prin faţa 
ochilor înveşmântaţi în propriile tale haine sufleteşti, Rege 
al creaţiunii, o poţi transforma după plac. În cursul acestui 
nesfârşit delir, viaţa îţi toarnă în vene, cu voia şi plăcerea ta, 
plumbul ei topit. Într-o zi, aparţii cu totul monstrului; atunci 
te trezeşti, cum m-am trezit eu, în ghearele desperării; 
sfârşeala ţi s-a aşezat la căpătâi. 

De eşti un soldat bătrân, oftica te doboară; de eşti 
diplomat, un anevrism îţi prinde moartea de inimă doar cu 
un fir de aţă; mie, o boală de plămâni îmi va spune poate: 
„Haide!” cum i-a spus cândva lui Rafael din Urbino, răpus 
de abuzul de dragoste. 

lată cum s-a desfăşurat existenţa mea! Intram sau prea 
devreme sau prea târziu în viaţa de societate; desigur, forţa 
mea ar fi devenit periculoasă dacă n-aş fi potolit-o în felul 
acesta; lumea n-a scăpat oare de Alexandru prin cupa lui 
Hercule, la sfârşitul unei orgii? Oricum, anumite destine, 
care până la urmă nu pot fi decât înşelate, au nevoie de cer 
sau de infern, de desfrâu sau de azilul de pe muntele Saint- 
Bernard. Adineauri n-am avut curaj să fac morală acestor 
două făpturi, zise el arătând spre Euphrasie şi Aquilina. Ele 
sunt povestea mea personificată, o imagine a groaznicei 
mele vieţi. Nu putea fi deci vorba de a le scuza; dimpotrivă, 
ele îmi apăreau ca nişte judecători. 

În cursul acestui poem viu, în toiul acestei boli ameţitoare, 
avui însă două crize bogate în dureri ucigătoare. Mai întâi, 
câteva zile după ce mă aruncasem, ca Sardanapal[ 195], pe 


rugul meu, o întâlnii pe Fedora sub peristilul teatrului „Des 
Bouffons”. Ne aşteptam fiecare trăsura. 

— A, te văd aşadar tot în viaţă! 

Aceasta era expresia prin care i s-ar fi putut traduce 
zâmbetul, precum şi cuvintele răutăcioase şi viclene pe care 
i le spunea curtezanului ei, povestindu-i fără îndoială istoria 
mea şi judecându-mi dragostea ca pe o dragoste de rând. 
Se felicita de falsa-i isteţime spirituală. Ah, eram gata să 
mor pentru ea, o adoram încă, o vedeam în toate excesele şi 
beţiile mele, mă închipuiam cu ea ori de câte ori mă aflam 
în patul femeilor uşoare - pentru ca acum să mă simt ţinta 
batjocurii ei! De ce nu-mi puteam sfâşia pieptul ca să-mi 
smulg iubirea de acolo şi să i-o arunc la picioare! În al 
doilea rând, ajunsei repede la fundul comorii; noroc că trei 
ani de privaţiuni mă înzestraseră cu cea mai robustă 
sănătate, şi în ziua când mă trezii fără nici un ban, mă simţii 
foarte bine. Ca să mor mai departe, semnai poliţe cu 
scadenţa apropiată, şi ziua plăţii sosi, Crude emoţii, ce 
sfârtecă fără milă inimile tinere! Încă nu eram făcut să 
îmbătrânesc; sufletul îmi era mereu tânăr, mereu verde şi 
viu. Prima datorie îmi trezi din amorţire toate virtuțile, care 
se apropiară cu paşi domoli şi se prezentară în faţa mea, 
mâhnite. Căzui la învoială cu ele, aşa cum ne înţelegem cu 
acele mătuşi bătrâne care încep prin a ne dojeni şi sfârşesc 
prin a ne dărui lacrimi şi bani. 

Mai severă, imaginaţia îmi arăta numele meu călătorind 
din oraş în oraş, prin pieţele Europei. „Numele nostru 
suntem noi înşine”, a spus Euscbe Salverte[196]. După 
multe vagabondări, aveam să mă întorc iarăşi, ca umbra 
unui german[197], în locuinţa mea din care nu ieşisem 
decât ca să mă trezesc în chip năprasnic pe mine însumi. Pe 
oamenii de bancă, aceste adevărate remuşcări comerciale, 
când îi vedeam altădată pe străzile Parisului îmbrăcaţi în 
cenuşiu, purtând livreaua stăpânilor lor, cu câte o placă de 
argint la piept, îi priveam cu indiferenţă; acum însă îi uram 
din capul locului. Oare nu unul dintre ei avea să vie într-o 


dimineaţă să-mi ceară socoteală pentru cele unsprezece 
poliţe pe care îmi pusesem semnătura? Semnătura mea 
valora trei mii de franci, atât cât nu valoram eu însumi! 
Portăreii, cu mutrele lor nepăsătoare în faţa tuturor 
deznădejdilor, în faţa morţii chiar, se iveau înaintea mea ca 
nişte călăi ce-i spun osânditului: „lată, sună ceasurile trei şi 
jumătate”. Ajutorii lor aveau dreptul să pună stăpânire pe 
mine, să-mi scrie numele pe o bucată de hârtie, să-l 
terfelească, să-şi bată joc de el. DATORAM! A datora 
înseamnă aşadar a nu-ţi mai aparţine? Înseamnă că alţi 
oameni au dreptul să-mi ceară socoteală de viaţa mea? Să 
mă întrebe de ce mănânc budincă de carne? De ce beau 
băuturi reci? De ce dorm, de ce mă plimb, de ce gândesc şi 
mă distrez, fără să-mi plătesc datoriile? În mijlocul unei 
poezii, în văpaia unei idei sau la prânz, înconjurat de 
prieteni, de veselie, de glume gingaşe, mă pot pomeni 
oricând cu un domn în haină cafenie, cu o pălărie roasă în 
mână, intrând la mine. Domnul acesta e o datorie de-a mea, 
o poliţă, un spectru care-mi strică tot cheful, mă sileşte să 
mă scol de la masă şi să mă duc să-i vorbesc; el îmi răpeşte 
veselia, iubita, tot, până şi patul pe care dorm. Remuşcarea 
e mai îngăduitoare, ea nu ne aruncă nici în stradă, nici la 
Sainte-Pelagie[ 198]. Ea nu ne înfundă în cloaca scârboasă a 
viciului; ne azvârle doar pe eşafod, unde găâdele ne 
înnobilează, deoarece în momentul execuţiei toată lumea 
crede în nevinovăția noastră, pe când societatea nu 
recunoaşte nici o virtute desfrânatului fără bani. 

Sunt apoi acele datorii ce umblă în două labe, îmbrăcate în 
postav verde, purtând ochelari albaştri sau umbrele 
multicolore, acele datorii în carne şi oase cu care ne 
pomenim nas în nas la colţul străzii tocmai când ni-e lumea 
mai dragă, oamenii aceia care, mai presus de orice, au 
îngrozitorul drept de a spune: „Domnul de Valentin mi-e 
dator şi nu-mi plăteşte. Îl am la mână. Să poftească numai 
să nu se poarte cum trebuie!” 


Suntem obligaţi să ne salutăm creditorii, şi încă să-i 
salutăm grațios. „Când îmi plăteşti?” ne întreabă ei. Şi iată- 
ne siliţi să minţim, să ne rugăm de altcineva pentru bani, să 
ne ploconim înaintea unui imbecil cocoţat pe sacul lui de 
aur, să-i suportăm privirea rece de lipitoare, mai odioasă 
decât o palmă primită peste obraz, să-i suferim morala 
drămuită cu cântarul şi prostia fără margini. O datorie 
înseamnă o operă de imaginaţie pe care ei n-au de unde s-o 
înţeleagă. Un datornic e târât, ba adesea e robit, de mari 
avânturi sufleteşti, pe când nimic măreț nu subjugă, nimic 
generos nu călăuzeşte pe cei care trăiesc în bani şi nu 
cunosc decât banii. Totdeauna mi-a fost silă de bani. 

Dar o poliţă se poate metamorfoza şi într-un bătrân 
împovărat de o familie grea, şi plin de virtuţi. S-ar putea să 
fiu dator unui om ce seamănă leit cu un portret de 
Greunze[199], unui paralitic înconjurat de o droaie de copii, 
văduvei unui soldat, şi să-mi întindă cu toţii mâini 
rugătoare. Teribili creditori cu care trebuie să plângem 
laolaltă şi cărora, chiar după ce le-am plătit, le datorăm încă 
ajutorul nostru! 

În ajunul scadenţei, mă culcasem cu liniştea silită a celor 
pe care-i fură somnul înaintea execuţiei, sau înaintea unui 
duel, lăsându-se legănaţi de o nădejde înşelătoare. Dar 
când mă trezii şi privii totul la rece, când îmi simţii sufletul 
încarcerat în portofelul unui bancher, aşternut sub nişte 
coloane, înscris cu cerneală roşie, datoriile ţâşniră din toate 
părţile în jurul meu ca lăcustele: ele se aflau în pendulă, pe 
fotolii, sau lipite de mobilele de care mă foloseam cu mai 
multă plăcere. Devenite prada scorpiilor de la 
Châtelet[200], aceste blânde sclave fără grai aveau să fie 
ridicate deci de vătăşei şi zvârlite fără milă în stradă. Ah, eu 
însumi aveam să fiu scos la mezat! Soneria apartamentului 
îmi răsuna în inimă, mă lovea acolo unde ar trebui să fie 
loviți regii, la cap. Era un adevărat martiriu, fără să am 
măcar cerul drept răsplată. Da, pentru un om cu sufletul 
larg, o datorie este un iad, dar un iad cu portărei şi cu 


samsari. O datorie neplătită e o josnicie, un început de hoţie 
şi, mai rău decât atât, o minciună: ea urzeşte crime, tot ea 
înalţă scândurile pentru eşafod! 

Poliţele mele fură protestate. Peste trei zile, le-am plătit. Şi 
iată cum: un speculator veni la mine şi-mi propuse să-i vând 
insula pe care o aveam în Loara, unde se afla mormântul 
mamei. Am primit. În timp ce iscăleam contractul la notarul 
cumpărătorului meu, în fundul biroului său întunecos, simţii 
că mă cuprinde o răcoare asemănătoare aceleia dintr-un 
beci. Mă înfiorai, recunoscând acelaşi frig umed ce mă 
cuprinsese pe marginea gropii unde odihneşte tatăl meu. 
Luai întâmplarea asta drept o prevestire funestă. Mi se 
păru că aud vocea mamei şi că îi văd umbra; nu ştiu ce 
putere făcea să-mi răsune vag în ureche propriul meu 
nume, în mijlocul unui dangăt de clopote! Preţul insulei îmi 
lăsă, după achitarea tuturor datoriilor, două mii de franci. 
Fireşte, aş fi putut reveni la paşnica viaţă de studiu, m-aş fi 
putut întoarce în mansarda mea, după ce trecusem prin 
toate vâltorile vieţii, aş fi putut reveni aici cu capul plin de 
observaţii importante şi bucurându-mă chiar de un anumit 
renume. Dar Fedora nu-şi lăsase prada din gheare. Se 
întâmpla adesea că ne pomenim faţă în faţă. Făceam în aşa 
fel încât să-i ajungă mereu la urechi numele meu, rostit de 
curtezanii ei, care se arătau uimiţi de deşteptăciunea mea, 
de caii, de succesele, de echipajele mele. Ea rămânea rece 
şi nesimţitoare la ţoale, chiar şi la oribila frază: „Se omoară 
pentru dumneata!” rostită de Rastignac. Mobilizasem o 
lume întreagă ca să mă răzbun, dar fericit tot nu eram! 
Răscolind astfel viaţa până în cele mai ticăloase străfunduri 
ale ei, simţeam tot mai mult satisfacţiile unei iubiri 
împărtăşite, a cărei fantomă o urmăream de-a lungul 
destrăbălărilor şi în mijlocul orgiilor. 

Din nenorocire însă, eram înşelat în socotelile mele; 
pentru binefaceri eram pedepsit cu nerecunoştinţă, 
greşelile mi-erau răsplătite cu mii de plăceri. Sinistră 
filosofie, dar adevărată pentru un desfrânat! În plus, Fedora 


mă molipsise cu lepra vanităţii ei. Cercetându-mi sufletul, îl 
găsii cangrenat, putred, Demonul îmi pusese pecetea lui pe 
frunte. Din clipa aceea îmi era cu neputinţă să mă lipsesc de 
tresăririle continue ale unei vieţi primejduită în orice clipă, 
sau de nesuferitele rafinamente ale bogăției. Milionar chiar, 
aş fi jucat mereu, aş fi mâncat, aş fi gonit înainte. Nu mai 
voiam să rămân singur cu mine însumi. Aveam nevoie de 
curtezane, de prieteni falşi, de vin, de mâncăruri bune ca să 
mă ameţesc. Verigile ce-l leagă pe un om de familie, în mine 
fuseseră rupte pentru totdeauna. Osândit la plăceri, trebuia 
să-mi împlinesc destinul de sinucigaş. 

În ultimele zile de bogăţie, făcui în fiecare seară excese 
neînchipuite; dar în fiecare dimineaţă moartea mă arunca 
din nou în braţele vieţii. Asemenea unui beneficiar de rentă 
viageră, aş fi putut trece liniştit printr-un pârjol. În cele din 
urmă mă trezii singur cu o piesă de douăzeci de franci, şi 
atunci îmi adusei aminte de norocul lui Rastignac. 

— Lasă, lasă! Exclamă apoi Raphael, amintindu-şi deodată 
de talismanul lui, pe care-l scoase din buzunar. 

Fie că, obosit de luptele acestei lungi zile, nu mai avea 
puterea să-şi cârmuiască mintea prin valurile de vin şi de 
lichior; fie că, exasperat de imaginea vieţii sale, se îmbătase 
pe nesimţite de torentul vorbelor lui, Raphael se aprinse, se 
înflăcără cu totul, ca un om cu desăvârşire lipsit de 
judecată. 

— Ducă-se dracului moartea! Strigă el învârtind pielea de 
sagri în mână. Acum vreau să trăiesc! Sunt bogat, dispun 
de toate puterile. Nimic nu mi se va mai putea împotrivi. 
Cine nu e bun, atunci când poate să facă tot ceea ce vrea? 
Lasă, lasă! Am vrut să am un venit de două sute de mii de 
livre, îl voi avea. Salutaţi-mă voi, porcilor, ce vă tolăniţi pe 
covoarele astea ca pe nişte băligar! Sunteţi ai mei - halal 
de-aşa proprietate! Sunt bogat, pot să vă cumpăr pe toţi, 
Chiar şi pe deputatul acela care sforăie acolo. Haideţi, 
canalii din înalta societate, binecuvântaţi-mă! Sunt papa! 


În momentul acela, exclamaţiile lui Raphaăl, până atunci 
acoperite de basul neîntrerupt al sforăiturilor, fură pe 
neaşteptate auzite. Cea mai mare parte dintre somnoroşi se 
treziră, ţipând, îl văzură pe vorbăreţ clătinându-se pe 
picioare şi blestemară gălăgioasa lui beţie printr-un concert 
de înjurături. 

— Linişte! Strigă Raphasl. Câinilor, la coteţ! Emile, am mii 
de comori, o să-ţi dau numai ţigări de Havana. 

— 'Te aud, răspunse poetul. Fedora sau moartea! Zi-i 
înainte. Afurisita aia de Fedora te-a înşelat. Toate femeile 
sunt fiicele Evei. Povestea ta nu-i câtuşi de puţin dramatică. 

— A, dormeai, prefăcutule? 

— Nu. Fedora sau moartea! Aici ai rămas. 

— Trezeşte-te, urlă Raphaăl către Emile lovindu-l cu pielea 
de sagri atât de tare, încât ai fi zis că vrea să scoată scântei 
din ea. 

— Mii de trăsnete! Zise Emile sărind în picioare şi 
apucându-l pe Raphael de mijloc. Prietene, nu uita că eşti 
cu femei de moravuri uşoare. 

— Sunt milionar. 

— Dacă nu eşti milionar, beat însă eşti, asta-i sigur. 

— Beat de putere. Pot sa te omor! Tăcere, eu sunt 
Nerone[201]! Sunt Nabucodonosor[202]! 

— Ei, Raphael, suntem în prezenţa unor persoane din 
lumea de jos, ar trebui să taci, din demnitate. 

— Viaţa mi-a fost o prea lungă tăcere. Acum vreau să mă 
răzbun pe lumea întreagă. N-am să mă distrez risipind nişte 
bani murdari, ci am să imit, am să rezum epoca mea 
consumând vieţi omeneşti, şi inteligenţe, şi suflete, iată un 
lux care nu e meschin nu-i aşa? 

— Belşugul ciumei! Mă voi lupta cu frigurile galbene, 
verzi, albastre, cu armatele, cu eşafoadele. Pot s-o am şi pe 
Fedora. Dar nu, pe Fedora n-o vreau, ea e boala mea, eu am 
să mor de Fedora! 

— Pe Fedora vreau s-o uit! 

— Dacă mai ţipi aşa te duc în sufragerie. 


— Vezi pielea asta? E testamentul lui Solomon. Acum, 
Solomon, regizorul ăsta caraghios, e al meu! Stăpânesc 
Arabia, chiar şi Petreea[203]! Întregul univers e al meu. Şi 
tu eşti al meu, dacă vreau. Da, dacă vreau, ia seama! Pot 
cumpăra toată dugheana asta a ta de jurnalist; iar tu ai să 
fii valetul meu, îmi vei face cuplete, îmi vei pune hârtiile în 
regulă. Valet! Valet înseamnă: „E sănătos, fiindcă nu se 
gândeşte la nimic! 

După asemenea vorbe, Emile îl duse pe Rapha&l în 
sufragerie. 

— Ei bine! De dragul meu, îi spuse el, sunt valetul tău. Iar 
tu ai să fii redactorul-şef al unui jurnal, dar taci, te rog, fii 
cuminte, din consideraţie pentru mine! Mă iubeşti? 

— Dacă te iubesc! O să ai ţigări de Havana cu pielea asta. 
Nu uita pielea, amice, pielea suverană! E un leac minunat, 
pot să vindec şi bătăturile cu ea. Ai bătături? [i le scot la 
iuţeală. 

— Niciodată nu te-am văzut atât de stupid. 

— Stupid, zici? Nu. Pielea asta se strânge când am o 
dorinţă. Ah! Ce ironie. Brahmanul - e un brahman în ea! 

— Brahmanul, carevasăzică, era un mucalit, fiindcă, vezi 
tu, dorinţele trebuie să întindă. 

— Bine, bine, aşa-i! 

— Îţi spun că. 

— Da, e adevărat, sunt de acord cu tine. Dorinţa întin. 

— Eu îţi spun, pielea! 

— Aşa-i. 

— Nu mă crezi. le cunosc, amice, minţi ca un rege 
proaspăt urcat pe tron. 

— Cum, vrei să iau în serios aiurările tale de beţiv? 

— Fac rămăşag cu tine, pot să-ţi dovedesc. Să luăm 
măsura. 

— Vai de mine, n-are nici gând să se culce! Exclamă Emile 
când văzu că Rapha€l se apucă să scotocească prin 
sufragerie. 


Valentin, înzestrat cu o sprinteneală de maimuţă, datorită 
acelei ciudate lucidităţi ale cărei manifestări contrastează 
uneori la beţivi cu viziunile tulburi ale beţiei, găsi până la 
urmă un şervet şi o călimară, repetând întruna: 

— Să luăm măsura! Să luăm măsura! 

— Ei bine, da, răspunse Emile, să luăm măsura. 

Cei doi prieteni întinseră bine şervetul, pe care 
suprapuseră pielea de sagri. Emile, a cărui mână părea mai 
sigură decât a lui Raphael, trase cu condeiul o linie de 
cerneală pe marginea talismanului, în timp ce prietenul său 
îi spunea: 

— Am dorit un venit de două sute de mii de livre, nu-i aşa? 
Ei bine, când le voi avea, ai să vezi că pielea s-a făcut mai 
mică. 

— Aşa e. Dar acuma culcă-te. Vrei să te aşezi pe 
canapeaua asta? Ei, stai bine? 

— Da, gazetăraşule. Tu ai să mă distrezi, ai să mă aperi ele 
muşte. Prietenul de la nevoie are dreptul să fie şi prietenul 
din zile bune. De aceea, am să-ţi dau ţi - ţigări. De. Hav. 

— Haide, cloceşte-ţi aurul, milionarule. 

— Tu, cloceşte-ţi tu articolele. Bună scara. Hai, spune-i 
bună seara lui Nabucodonosor! lubire! Să ne aducă de 
băut! Franţa. Glorie şi bogă. Boga. 

Peste puţin, ambii prieteni îşi împletiră sforăiturile cu 
sunetele muzicii din saloane. Concert de prisos! Lumânările 
se stinseră una câte una prin câte o plesnitură a discurilor 
de cristal ale sfeşnicelor. Noaptea înfăşură cu linţoliul ei 
lunga orgie în care povestirea lui Raphael fusese ca o orgie 
de vorbe, de fraze fără idei şi de idei ce n-au apucat încă să 
fie exprimate. 

A doua zi, pe la amiază, frumoasa Aquilina se sculă, 
căscând obosită, cu obrajii brăzdaţi de dungile taburetului 
de catifea pictată pe care îşi odihnise capul. Euphrasie, 
trezită din somn de mişcările tovarăşei sale, sări deodată în 
sus scoțând un strigăt răguşit; frumoasa ei figură albă, atât 
de proaspătă în ajun, era acum galbenă şi palidă ca a unei 


femei de stradă când se duce la spital. Unul câte unul, 
oaspeţii se răsuceau cu gemete sinistre; îşi simțeau braţele 
şi picioarele ţepene şi mii de oboseli de tot felul îi 
răspundeau de cum se deşteptau din somn. Un valet veni şi 
deschise obloanele şi ferestrele saloanelor. Adunarea se 
trezi de-a binelea, chemată la viaţă de razele calde ale 
soarelui ce se revărsau peste capetele somnoroşilor. Din 
pricina dormitului, stricându-şi elegantele edificii ale 
pieptănăturilor şi ştergându-şi sulimanul, femeile, surprinse 
de strălucirea zilei, prezentau un spectacol hidos: părul le 
atârna fără nici o graţie, fizionomiile îşi schimbaseră 
expresia, ochii, atât de sclipitori ieri, le erau acum tulburi 
de istovire! 'Tenurile spălăcite, care străluceau atât de mult 
la lumina lămpilor, te îngrozeau; figurile limfatice atât de 
albe, atât de catifelate când sunt odihnite, deveniseră verzi; 
gurile, mai înainte roşii şi ispititoare, acum învineţite şi 
uscate, purtau ruşinoasele stigmate ale beţiei. Bărbaţii îşi 
renegau amantele de peste noapte văzându-le în halul 
acesta, decolorate, cadaverice, ca nişte flori strivite pe 
stradă după trecerea unei procesiuni. Dar bărbaţii aceştia 
dispreţuitori erau şi mai respingători. Te-ai fi înfiorat 
văzând fetele acelea omeneşti cu ochii înfundaţi în orbite şi 
cu cearcăne, ce păreau că nu văd nimic, feţe buhăite de vin, 
aiurite de un somn chinuit, mai degrabă obositor decât 
reconfortant. Feţele acelea scofâlcite, ce trădau poftele 
fizice lipsite de poezia cu care ni le împodobegşte sufletul, 
aveau în ele ceva feroce şi respingător de bestial. Această 
apariţie a viciului fără veşminte şi măşti, acest schelet al 
păcatului zdrenţuit, rece, gol şi golit de sofismele spiritului 
sau de încântările luxului, îi înspăimântă pe vitejii lor atleți, 
oricât ar fi ei de obişnuiţi să se lupte cu desfrâul. Artişti, şi 
curtezane rămaseră cu toţii tăcuţi, cercetând cu priviri 
rătăcite dezordinea din casă, unde totul fusese răsturnat, 
răvăşit de focul patimilor. Deodată răsună un râs satanic; 
era 'Taillefer, care, auzind horcăitul surd al oaspeţilor săi, 
încercă să-i salute cu o strâmbătură; chipul lui, asudat şi 


roşu ca sângele, plutea deasupra acestei scene ca o imagine 
infernală a crimei fără remuşcări. (Vezi Hanul roşu.)204 
Tabloul părea desăvârşit. Era o viaţă de mocirlă în mijlocul 
luxului, un oribil amestec de strălucire şi de mizerie umană, 
desfrâul trezit din somn, după ce storsese cu mâinile lui 
vânjoase toate fructele vieţii, pentru a nu lăsa în juru-i 
decât nişte hârburi ticăloase sau nişte minciuni în care nici 
el însuşi nu mai crede. Ai fi zis că ai în faţă Moartea rânjind 
în mijlocul unei familii atinse de ciumă: nu mai erau acolo 
nici parfumuri, nici lumini ameţitoare; nici veselie, nici 
dorinţe: ci dezgustul cu duhorile lui greţoase şi cu filosofia 
lui dureroasă, şi soarele strălucind ca adevărul, şi un aer 
curat ca virtutea, ce contrastau cu o atmosferă înăbuşită, 
încărcată de miasme - miasmele orgiei! Cu toate că erau 
obişnuite cu viaţa de viciu, multe dintre acele tinere fete se 
gândeau la deşteptarea lor din somn, de altădată, când, 
neprihănite şi curate la suflet, dădeau cu ochii, prin 
ferestruicile ţărăneşti năpădite de curpeni sau de bujori, de 
o privelişte limpede, fermecată de trilurile vesele ale 
ciocârliei, acoperită de rouă şi strălucind în sclipirile 
ceţoase ale răsăritului. Altele îşi aduceau aminte de 
prânzurile din familie, de masa în jurul căreia copiii şi tatăl 
râdeau laolaltă, cu nevinovăție, unde totul avea o vrajă de 
nespus, iar bucatele erau simple ca şi inimile. Un artist se 
gândea la liniştea din atelierul lui, la statuia castă şi la 
modelul grațios care-l aştepta. Un tânăr, amintindu-şi că 
are un proces de care atârna soarta unei familii, cugeta la 
tranzacţia importantă ce reclama prezenţa lui. Savantul îşi 
regreta cabinetul unde îl chema o nobilă lucrare. Aproape 
toţi erau nemulţumiţi de ei înşişi. În momentul acela, Emile, 
vioi şi îmbujorat ca cel mai drăguţ dintre băieţii de prăvălie 
ai unui magazin la modă, apăru râzând. 

— Sunteţi mai sluţi ca nişte vătăşei! Strigă el. Astăzi n-o să 
mai fiţi în stare de nimic, ziua e pierdută. Sunt de părere să 
ne apucăm să dejunăm. 


La aceste cuvinte, Iaillefer ieşi să dea ordine. Femeile se 
îndreptară alene către oglinzi spre a se aranja după 
dezordinea de peste noapte. Se sculă toată lumea. Cei mai 
vicioşi îi dăscăleau pe cei mai cuminţi. Curtezanele făceau 
glume pe socoteala acelora care păreau a nu fi în stare să 
continue acest chef de pomină. În câteva clipe, fantomele 
de acolo se însufleţiră, formară grupuri, îşi puneau 
întrebări şi îşi zâmbeau. Valeţii, îndemânatici şi iuți, traseră 
repede mobilele la locul lor şi puseră fiecare lucru la rostul 
lui. Un prânz strălucitor fu întins îndată. Oaspeţii năvăliră 
atunci în sala de mâncare. Aici, deşi totul purta pecetea 
neştearsă a orgiilor din ajun. Mai dăinuia totuşi o urmă de 
viaţă şi gândire, ca în ultimele spasme ale unui muribund. 
Aidoma unui alai din marţea grasă[205] saturnala fusese 
înmormântată de măştile acelea obosite de dansuri, 
mahmure de beţie şi care încercau să arate că ispita n-are 
nici o putere asupra lor nevoind să recunoască de fapt 
propria lor moleşea! A. 

În momentul când vajnica adunare înconjura masa 
capitalistului, Cardot, care, în ajun, dispăruse pe 
neobservate după cină, ca să-şi sfârşească orgia în patul 
conjugal, îşi arătă mutra slugarnică, pe care flutura un 
zâmbet voios. Ai fi zis că mirosise vreo moştenire ce trebuia 
gustată, împărţită, inventariată, parafată, vreo moştenire cu 
o groază fie acte de făcut, cu onorarii grase, şi la fel de 
mustoasă ca şi muşchiul fraged în care amfitrionul îşi 
împlânta chiar atunci cuțitul. 

— O, o, vom prânzi în prezenta notarului! Strigă de Cursy. 

— Vii tocmai la timp ca să clasezi şi să parafezi toate 
documentele astea, îi spuse bancherul, arătându-i oaspeţii 
din jurul mesei. 

— De fapt, nu-i nici un testament de făcut; cât despre 
contracte de căsătorie, poate! Zise savantul, care pentru 
prima dată după un an avusese de-a face cu o femeie. 

— 0, o! 

—A,a! 


— O clipă, ţipă Cardot, asurzit de un cor de glume proaste, 
vin aici pentru o afacere serioasă. Aduc şase milioane unuia 
dintre dumneavoastră. (Tăcere adâncă.) Domnule, zise el, 
adresându-se lui Raphael, care în momentul acela era 
ocupat să-şi şteargă fără ceremonie ochii cu un colt al 
şervetului, mama dumneavoastră nu era, ca domnişoară, 
din familia O'Flaharty? 

— Da, răspunse imediat Raphael; Barbe-Marie. 

— Aveţi, reluă Cardot, actul dumneavoastră de naştere şi 
acela al doamnei de Valentin? 

— Cred că da. 

— Ei bine, domnule, sunteţi singurul moştenitor al 
maiorului O'Flaharty, decedat în august 1828, la Calcutta. 

— Un noroc incalcuttabil[ 206], strigă atotştiutorul. 

— Fiindcă maiorul lăsase prin testament mai multe sume 
pentru câteva stabilimente publice, guvernul francez a 
cerut Companiei Indiilor să-i transmită această moştenire, 
continuă notarul. În momentul de faţă ea e transformată în 
bani gheaţă şi se poate încasa. De cincisprezece zile căutăm 
fără succes pe urmaşii legali ai domnişoarei Barbe-Marie 
O'Flaharty, când ieri, la masă. 

În aceeaşi clipă Raphal se ridică pe neaşteptate cu gestul 
brusc al unui om care e lovit de ceva. Se produse un fel de 
aclamaţie tăcută; primul simţământ al oaspeţilor fu dictat 
de o invidie surdă, toţi ochii se întoarseră spre el ca tot 
atâtea flăcări. Apoi, un murmur asemănător aceluia al unei 
săli pline care se întărită, o larmă ca de revoluţie se iscă 
uşor, se înteţi, şi fiecare salută, prin câte o scurtă 
cuvântare, imensa avere anunţată de notar. Recăpătându-şi 
luciditatea prin această bruscă supunere a sorții, Raphael 
întinse la repezeală pe masă şervetul cu care măsurase mai 
înainte pielea de sagri. Apoi, fără să asculte nimic din cele 
ce se spuneau în jurul lui, întinse talismanul deasupra şi nu- 
şi putu stăpâni un fior de groază văzând că între linia trasă 
pe pânză şi marginea pielii se făcuse o dungă albă. 


— Ei bine, ce mai vrea! Exclamă 'Taillefer. A căpătat atâta 
avere fără nici o bătaie de cap! 

— Ţine-l, nu-l lăsa! Strigă Bixiou către Emile. Să nu moară 
de bucurie. 

O gălbeneală înspăimântătoare se aşternu pe figura 
veştejită a moştenitorului, trăsăturile i se contractară, 
pomeţii obrajilor i se albiră, adânciturile i se întunecară, 
căpătă o mască lividă, rămase cu privirile pironite în gol. 
Vedea MOARTEA, Banchetul acesta strălucitor, înconjurat 
de curtezane ofilite, fie chipuri sătule, această agonie a 
desfătărilor era o imagine vie a propriei sale vieţi. Raphael 
se uită de trei ori la talismanul care se lăfăia între 
nemiloasele linii trase pe şervet; încerca să se îndoiască, 
dar o presimţire cât se poate de limpede îi spulbera 
neîncrederea. Stăpânea lumea, putea sa facă orice, dar nu 
mai voia nimic. Ca unui călător în mijlocul deşertului, apa 
de băut i se împuţinase şi trebuia să-şi măsoare viaţa după 
numărul înghiţiturilor. Vedea cum fiecare dorinţă îi 
scurtează zilele şi începea să creadă în pielea de sagri, se 
simţea parcă bolnav, se întreba: „Nu-s cumva atins la 
plămâni? Mama n-a murit oare de o boală de piept?” 

— A, a, Raphael, acuma ştiu că ai să te distrezi! Mie ce-ai 
să-mi dai? Spunea Aquilina. 

— Să bem pentru moartea unchiului, maiorul O'Flaharty! 
Asta da; om. 

— O să ajungă pair al Franţei. 

— Vax! Ce mai înseamnă un pair al Franţei după revoluţia 
din iulie! Zise atotştiutorul. 

— O să aibă o lojă la „Bouffons”? 

— Sper că o să ne blagoslovească pe toţi cu câte ceva! 
Spuse Bixaou. 

— Un om ca el ştie să facă lucrurile în mare, zise Emile. 

Uralele acestei vesele adunări răsunau în urechile lui 
Valentin, fără ca el să poată pricepe înţelesul vreunui 
cuvânt. Se gândea, nici el nu ştia de unde până unde, la 
traiul fără variaţie şi fără dorinţe al unui ţăran din Bretania, 


împovărat de copii, muncindu-şi ogorul, mâncând hrişcă, 
bând cidru dea dreptul dintr-un urcior, crezând în Fecioară 
şi în rege, împărtăşindu-se la Paşti, jucând la horă duminica, 
pe o pajişte verde şi ascultând predica popii fără s-o 
înţeleagă. Spectacolul ce i se înfăţişa în acel moment 
înaintea ochilor, tapetele aurite, curtezanele, ospăţul, luxul 
de acolo îl sugrumau parcă şi-l făceau să tuşească. 

— Doreşti nişte sparanghel? Îl întreba bancherul. 

— Nu doresc nimic! Îi răspunse Raphaăl cu o voce 
tunătoare. 

— Bravo! Replică Taillefer. Dumneata ştiu că înţelegi 
averea, ea e un certificat de obrăznicie. Eşti de-al nostru! 
Domnilor, să bem pentru atotputernicia aurului. Domnul de 
Valentin, devenit de şase ori milionar, a ajuns la putere. E 
rege, poate orice, e mai presus de orice, ca toţi bogaţii. 
Pentru el de acum încolo, formula „Francezii sunt egali în 
faţa legii” nu e decât o minciună înscrisă în fruntea 
constituţiei. Nu el va asculta de legi, ci legile vor asculta de 
el. Pentru milionari nu există eşafoduri şi nici călăi! 

— Într-adevăr, replică Raphasl la rândui lui, îşi sunt ei 
înşişi călăi! 

— Încă o prejudecată! Urlă bancherul. 

— Să bem! Zise Raphael, băgând talismanul în buzunar. 

— Stai, ce faci? Sări Emile, apucându-l de mână. Domnilor, 
adăugă el adresându-se adunării destul ce nedumerită de 
purtarea lui Raphael, aflaţi că prietenul nostru de Valentin - 
ce spun eu? 

— Domnul marchiz de Valentin, deţine secretul 
îmbogăţirii. Dorinţele lui se împlinesc chiar în clipa când le 
formulează. Afară doar dacă nu vrea să treacă în faţa 
noastră drept un lacheu, drept un om fără inimi; ci are să 
ne îmbogăţească pe toţi. 

— Ascultă, dragul meu Raphael, eu vreau un şirag de 
perle, exclamă Euphrasie. 

— Dacă e recunoscător, mie îmi va dărui două trăsuri şi 
nişte cai frumoşi şi iuți! Zise Aquilina. 


— Pentru mine vreau să doreşti un venit de o sută de mii 
de livre! 

— Eu vreau caşmiruri! 

— Mie plăteşte-mi datoriile pe care le am! 

— Loveşte-l cu o apoplexie pe unchiul meu, slăbănogul ăla 
înalt! 

— Raphael, mă mulţumesc cu un venit de zece mii de livre! 

— Astea zic şi eu donaţiuni! Rosti notarul. 

— Ar trebui să mă vindece de gută! 

— Fă să scadă rentele! Strigă bancherul. 

Toate frazele astea izbucniră ca jerbele exploziei de la 
sfârşitul unui foc de artificii. Dar cine ar putea să spună că 
dorinţele acestea însetate nu erau luate mai mult în serios 
decât în glumă? 

— Scumpe prietene, zise Emile, cu un accent grav, eu mă 
mulţumesc cu un venit de două sute de mii de livre. Dă-mi-l 
din toată inima, haide! 

— Emile, spuse Raphasl, dar tu nu ştii care-i preţul? 

— Frumoasă scuză! Strigă poetul. Nu se cuvine oare să ne 
jertfim pentru prietenii noştri? 

— Îmi vine aproape să vă doresc moartea la toţi, răspunse 
Valentin, aruncând o privire sumbră şi încruntată asupra 
oaspeţilor. 

— Muribunzii sunt teribil de cruzi, glăsui Emile, râzând. 
lată-te bogat, adăugă el, de data asta cu un aer serios; ei 
bine, nu-ţi dau nici două luni, ca să te faci fioros de egoist. 
Ai şi devenit stupid, nu vrei să mai ştii de glumă. Nu-ţi mai 
lipseşte decât să crezi în pielea aceea de sagri. 

Raphael, care începea să se înspăimânte de ironiile acelei 
adunări, rămase tăcut, bău fără măsura şi se îmbătă, voind 
să uite o clipă de puterea lui blestemată. 

III. 

AGONIA. 

Î n primele zile ale lunii decembrie, cu toate că ploua tare, 
un bătrân septuagenar mergea pe strada Varenne, ridicând 
nasul la poarta fiecărei clădiri şi căutând adresa domnului 


marchiz Raphael de Valentin, cu naivitatea unui copil şi cu 
aerul absorbit al filosofilor. Pecetea unei aprige mâhniri 
luptând cu un caracter despotic răbufnea pe chipul lui 
uscat ca un pergament răsucit în foc şi încadrat da un păr 
în neorânduială lung şi cărunt. Dacă vreun pictor ar fi 
întâlnit personajul acesta ciudat, slab şi osos, îmbrăcat în 
negru, fără îndoială că, de îndată ce s-ar fi întors la atelier, 
l-ar fi reprodus în albumul său, înscriind dedesubtul 
portretului: Poet clasic în căutarea unei rime. După ce 
verifică numărul ce-i fusese indicat, această reîncarnare 
leită a lui Rollin[207] bătu uşor la poarta unui palat măreț. 

— Domnul Raphael e acasă? Se adresă moşneagul unui 
portar în livrea. 

— Domnul marchiz nu primeşte pe nimeni, răspunse 
valetul, înghițind un dumicat enorm pe care-l muiase într-o 
ceaşcă mare de cafea. 

— Îi văd trăsura colo, răspunse bătrânelul, arătând spre 
un echipaj strălucitor tras sub cupola de lemn în formă de 
cort, care apăra de ploaie treptele peronului. O să iasă, am 
să-l aştept. 

— Hei, tăticule, s-ar putea să stai aici până mâine 
dimineaţă, reluă portarul. Trăsura e totdeauna trasă acolea, 
pregătită pentru domnul. Dar, rogu-le, pleacă; e destul să 
las numai o dată pe cineva străin să intre în casă fără să am 
ordin, şi mi s-a dus simbria de şase sule de franci! 

În momentul acela, un bătrân înalt, al cărui costum 
semăna în totul cu al unui uşier ministerial, ieşi din vestibul 
şi cobori iute câteva trepte, uitându-se îndeaproape la 
moşneagul încremenit. 

— Poftim, uite-l pe domnul Jonathas, zise portarul; 
vorbeşte cu el. 

Cei doi bătrâni, atraşi unul spre altul de o simpatie sau de 
o curiozitate reciprocă, se întâlniră în mijlocul vastei curţi 
de onoare, la cotitura unei alei presărată cu fire de iarbă 
crescute printre pietrele pavajului. O tăcere încremenită 
înconjura întreaga clădire. Văzându-l pe Jonathas, ai fi dorit 


să pătrunzi taina ce plutea pe chipul său, taină despre care 
stăteau mărturie până şi cele mai mici lucruri din casa 
aceea posomorâtă. Cea dintâi grijă a lui Raphael, după ce 
primise imensa moştenire a unchiului său, fusese să afle 
unde trăia bătrânul servitor devotat, pe dragostea căruia 
putea să se bizuie. Jonathas izbucni în lacrimi de bucurie 
revăzând pe tânărul său stăpân, de care crezuse că se 
despărţise pentru totdeauna, dar nimic nu-i egală fericirea 
când marchizul îi încredinţă înaltele sarcini de intendent. 
Bătrânul Jonathas deveni o putere intermediară plasată 
între Raphael şi restul lumii. Mânuitor suprem al averii 
stăpânului său, executând orbeşte gânduri pe care nu le 
cunoştea, el era ca un al şaselea simţ prin care tresăririle 
vieţii puteau să ajungă la Raphael. 

— Domnule, aş dori să vorbesc cu domnul Raphael, se 
adresă moşneagul către Jonathas, urcând câteva trepte ale 
peronului spre a se adăposti de ploaie. 

— Să vorbiţi cu domnul marchiz? Exclamă intendentul. 
Abia îmi adresează câte un cuvânt mie, care sunt al doilea 
tată al său. 

— Dar şi eu îi sunt ca un al doilea tată, rosti moşneagul. 
Dacă soţia dumitale l-a alăptat odinioară, apoi eu i-am dat 
să sugă la sânul muzelor, E sugaciul meu, copilul meu, 
carus alumnus! 208 Eu i-am şlefuit creierul, i-am 
transformat inteligenţa, i-am dezvoltat geniul, şi, 
îndrăznesc s-o spun, spre onoarea şi gloria mea. Nu-i el 
unul dintre bărbaţii cei mai de seamă ai epocii noastre? L.- 
am avut sub ochii mei într-a şasea, într-a treia şi la 
retorică[209]. Sunt profesorul său. 

— A, domnul este domnul Porriquet? 

— Întocmai. Dar domnul? 

— Sst! Sst! Făcu Jonathas către doi rândaşi, al e căror 
glasuri tulburau tăcerea de pustnicie în care era învăluită 
casa. 

— Dar, domnule, reluă profesorul, nu cumva domnul 
marchiz e cumva bolnav? 


— Domnule dragă, răspunse. Jonathas, numai Dumnezeu 
ştie ce-i cu stăpânul meu. Uită-te şi dumneata, nu există în 
tot Parisul o casă ca a noastră. Mă auzi? Măcar una la fel. 
Pe legea mea, nu. Domnul marchiz a cumpărat palatul ăsta, 
care era mai înainte al unui duce şi pair. A cheltuit trei sute 
de mii de franci ca să-l mobileze. Îţi dai seama, trei sute de 
mii de franci e o sumă! În schimb fiecare odaie din casa 
noastră e o adevărată minune, „Bun - mi-am zis eu văzând 
atâta măreție - e ca la răposatul bunicu-său; tânărul 
marchiz o să primească tot oraşul, ba chiar şi curtea!” Ţi-ai 
găsit! Dumnealui n-a vrut să vadă pe nimeni. Duce o viaţă 
ciudată, domnule Porriquet, o viaţă al cărei tipic nu suferă 
nici o abatere, mă auzi? Domnul se scoală în toate zilele la 
aceeaşi oră. Numai eu - eu singur, pricepi? 

— Am voie să intru în camera lui. Deschid uşa la ora şapte, 
atât vara cât şi iarna. Asta e o lege. Gând intru, îi spun: 
„Domnule marchiz, e timpul să vă sculaţi şi să vă 
îmbrăcaţi.” EI se scoală şi se îmbracă. Eu trebuie să-i dau 
halatul, totdeauna făcut în acelaşi fel şi din aceeaşi stofă. 
Sunt obligat să-l înlocuiesc când n-ar mai putea fi de folos, 
nu de alta, dar să-l scutesc pe el de osteneala de a cere un 
halat nou. Bagă de seamă ce imaginaţie! 

La urma urmei, are o mie de franci de păpat pe zi, poate 
să facă ce vrea, băieţaşul ăsta. Şi la drept vorbind, ţin atât 
de mult la el că dacă mi-ar da o palmă pe obrazul drept, il- 
aş întoarce şi pe cel stâng! Chiar şi dacă mi-ar cere să fac 
pentru el şi lucruri mai grele, le-aş face, mă-nţelegi? De 
fapt, mi-a dat în grijă atâtea fleacuri, încât am cu ce să mă 
ocup toată ziua. Citeşte jurnalele, nu-i aşa? Ordin să i le pun 
pe masă în acelaşi loc. De asemenea vin, totdeauna la 
aceeaşi oră, să-i rad eu însumi barba, şi nu mă mai sperii de 
asta. Bucătarul ar pierde cele o mie de livre rentă viageră 
care-l aşteaptă după moartea domnului, dacă prânzul n-ar 
fi servit stăpânului la ceasurile zece în toate dimineţile, iar 
cina la ceasurile cinci precis, fără nici o abatere. Lista de 
bucate e făcută pentru un an întreg, zi cu zi. Domnul 


marchiz n-are nimic de râvnit. Are fragi când sunt fragi, şi 
cea dintâi scrumbie sosită la Paris, el o mănâncă. Programul 
e tipărit, ştie pe dinafară dimineaţa ce cină va avea seara. 
Apoi se îmbracă la aceeaşi oră, cu aceleaşi haine şi cu 
aceleaşi cămăşi puse totdeauna de mine - mă auzi? 

— Pe acelaşi fotoliu. 

Trebuie să mă mai îngrijesc să fie totdeauna la îndemână 
acelaşi postav; în caz de nevoie, de i se strică, să zicem 
redingota, trebuie s-o înlocuiesc cu alta, fără a-i spune nici 
un cuvânt. Dacă vremea e frumoasă, intru şi-i zic stăpânului 
meu: „Domnul iese astăzi?” El îmi răspunde da sau nu. 
Dacă are poftă să se plimbe, nu aşteaptă până se pun caii, 
fiindcă ei sunt în permanentă înhămaţi; vizitiul stă, fără nici 
o abatere, cu biciul în mână, aşa cum îl vezi colo. Seara, 
după cină, domnul se duce într-o zi la „Operă”, într-alta la 
„Itali.”, ba nu, la Italieni[210]” nu s-a dus încă până acum, 
n-am putut să capăt o lojă decât ieri. Apoi se întoarce la 
ceasurile unsprezece precis şi se culcă. 

În răstimpurile de peste zi, când nu face nimic, citeşte 
întruna, vezi dumneata, o patimă a lui. Am ordin să citesc 
înaintea dumnealui Jurnalul librăriei, să cumpăr cărţile noi, 
pentru ca dânsul să le găsească pe cămin chiar în ziua 
punerii lor în vânzare. Sunt însărcinat să intru din oră în 
oră la el, ca să văd de foc şi de celelalte şi să am grijă ca 
nimic să nu-i lipsească. Mi-a dat, domnule, o cărţulie ca s-o 
învăţ pe dinafară, unde sunt scrise toate îndatoririle mele, 
un catehism în toată regula! Vara trebuie să menţin, cu 
grămezi de gheaţă, temperatura la acelaşi grad de răcoare 
şi să pun în orice timp flori proaspete peste tot. E bogat, are 
o mie de franci de păpat pe zi, poate să-şi facă toate 
gusturile. Bietul băiat, destul a fost lipsit de cele trebuitoare 
altădată! 

Nu chinuieşte pe nimeni, e bun ca pâinea caldă, niciodată 
nu scoate o vorbă, dimpotrivă - tăcere desăvârşită şi în casă 
şi în grădină! Într-un cuvânt, stăpânul meu n-are nevoie să 
aibă nici o dorinţă, toate merg ca pe roate şi la ţanc! Şi are 


dreptate: dacă nu ţii de scurt servitorii, totul iese alandala. 
Eu îi spun tot ce trebuie să facă, şi el mă ascultă. Nici nu 
poţi să-ţi închipui până unde a împins lucrurile. 
Apartamentele sale sunt. Cum să-ţi spun. Înşirate la rând. 
Ei bine, dacă el deschide, să zicem, uşa camerei lui sau a 
biroului de lucru, tronc! Toate uşile se deschid de la sine, 
printr-o maşinărie specială. Drept urmare, poate să 
străbată casa de la un capăt la celălalt, fără să dea de o 
singură uşă închisă. E drăguţ şi comod, iar pentru noi, ăştia, 
cum nu se poate mai plăcut! E drept că toate astea ne-au 
costat cam mult! Ce mai tura-vura, domnule Porriguet, 
ascultă ce mi-a spus: „Jonathas, să ai grijă de mine ca de un 
copil în scutece”. În scutece, da, domnule, în scutece, aşa a 
spus. „Ai să te gândeşti tu la toate nevoile mele în locul 
meu.” Eu sunt stăpânul - înţelegi? 

— Şi el e aproape ca şi servitor. Pricina? A, zău, iată ceea 
ce nimeni pe lume nu ştie, afară de el şi de bunul 
Dumnezeu. Atâta ştiu, că nu îngăduie nici o abatere! 

— Face un poem, rosti bătrânul profesor. 

— Crezi, domnule, că face un poem? Asta te robeşte oare 
aşa de mult? Oricum, mie nu-mi vine a crede. Dumnealui 
îmi repetă adesea că vrea să trăiască vergetând ca o 
vergetaţie. Nu mai departe decât ieri, domnule Porriguet, 
se uita la o lalea şi spunea îmbrăcându-se: „Aşa-i şi viaţa 
mea. Vergetez, dragul meu Jonathas!” La ora asta, mulţi 
spun că e monoman. Nu îngăduie nici o abatere! 

— Totul îmi dovedeşte, Jonathas, reluă profesorul cu o 
gravitate doctorală care stârni un respect profund 
bătrânului valet, că stăpânul dumitale lucrează la o operă 
mare. E adâncit în vaste meditații şi nu vrea să fie tulburat 
de grijile vieţii de toate zilele. În toiul muncii sale 
intelectuale, un om de geniu uită de orice. Într-o zi, celebrul 
Newton[211|]. 

— A, Newton, am auzit de el. Zise Jonathas. Dar nu-l 
cunosc. 


— Newton, un mare geometru, continuă Porriquet, a stat 
douăzeci şi patru de ore cu coatele sprijinite pe masă; când 
s-a trezit din visarea lui, a doua zi, credea că e tot în ajun, 
ca şi cum ar fi dormit. Mă duc să-l văd, drăguţul de el, am 
să-i fiu de folos. 

— Nu se poate! Strigă Jonathas. De-ai fi şi regele Franţei - 
ăla vechi, se-nţelege! 

— Şi tot n-ai intra, afară numai dacă ai sparge uşile, şi-ai 
trece peste trupul meu. Dar, domnule Porriquet, mă reped 
să-i spun că dumneata eşti aici şi am să-l întreb aşa: „Să-l 
las să urce?” El îmi va răspunde cu da, sau nu. Niciodată 
nu-i spun: Vă face plăcere? Voiţi? Doriţi? Cuvinte ca astea 
sunt şterse din vorbirea noastră. O dată mi-a scăpat unul 
din gură. „Vrei să mă ucizi?” s-a răstit el la mine, foc de 
mânie. 

Jonathas îl lăsă pe bătrânul profesor în vestibul, făcându-i 
semn să nu înainteze; dar se întoarse repede cu un răspuns 
favorabil şi conduse pe vârstnicul învăţat de-a lungul unor 
apartamente măreţe ale căror uşi erau toate deschise. 

Porriquet zări de departe pe elevul său stând la gura 
sobei. Înfăşurat într-un halat cu flori mari şi cufundat într- 
un fotoliu cu arcuri, Raphael citea jurnalul. Adânca 
melancolie în prada căreia părea a fi era exprimată de 
atitudinea bolnăvicioasă a trupului său cocârjat şi întipărită 
pe fruntea şi pe faţa lui, palide ca o floare veştejită. Un fel 
de graţie feminină şi acele ciudăţenii proprii bolnavilor 
bogaţi dădeau o anumită distincţie persoanei sale. Mâinile 
lui, semănând cu ale unei femei frumoase, erau de o albeaţă 
moale şi delicată. Păru-i blond, acum rar, cădea în bucle în 
jurul tâmplelor, cu o cochetărie căutată. O căciuliţă 
grecească, trasă de un ciucure prea greu pentru caşmirul 
uşor din care era făcută, îi atârna într-o parte i capului. 
Lăsase să-i cadă la picioare cuțitul de malachit încrustat cu 
aur de care se slujise ca să taie foile unei cărţi. Pe genunchi 
se afla tubul de chihlimbar al unei enorme hukale 
indiene[212], ale cărei spirale smălţuite se întindeau ca un 


şarpe în camera sa: uitase să mai soarbă parfumurile 
răcoroase din ea. Totuşi extrema slăbire generală a trupului 
său tânăr era dezminţită de nişte ochi albaştri în care părea 
că se retrăsese toată viaţa, în care sclipea o vioiciune de 
necrezut ce cuprindea totul dintr-o singură privire. Ochii 
aceştia îţi făceau rău, văzându-i. Unii puteau citi în ei o 
crudă disperare; alţii, puteau ghici o luptă lăuntrică, la fel 
de cumplită ca o remuşcare. Era ca privirea adâncă a 
neputinciosului care-şi înăbuşă dorinţele în fundul inimii, 
sau a avarului care se bucură în gând de toate plăcerile pe 
care i le-ar putea da banii, dar şi le refuză pentru a nu-şi 
micşora comoara; sau ca privirea lui Prometeul2 13] 
înlănţuit, ori a lui Napoleon înfrânt, vorbind la Elys6e[214], 
în 18615, despre greşeala strategică făptuită de duşmanii 
lui, cerând comanda pentru douăzeci şi patru de ore, fără a 
o obţine. Adevărată privire de cuceritor şi de blestemat! 
Mai mult încă, era privirea pe care, cu câteva luni mai 
înainte, Raphael o aruncase asupra Senei, sau asupra 
ultimei sale piese de aur pusă la joc. El îşi lăsa voinţa, 
inteligenta, la cheremul bunului simt al unui ţăran bătrân 
abia civilizat printr-o slugărire de cincizeci de ani. Aproape 
bucuros de a fi un fel de automat, el renunţa la viaţă, ca să 
poată trăi, despuindu-şi sufletul de toată poezia dorinţei. 
Spre a lupta mai bine cu nemiloasa putere a cărei sfidare o 
primise, se făcuse cast în felul lui Origen[215], păstrându-şi 
imaginaţia. A doua zi după ce se pomeni pe neaşteptate 
îmbogăţit de un testament, văzând cum descreşte pielea de 
sagri, el se afla la notarul său. Acolo, un doctor cu destulă 
faimă povestea cu toată seriozitatea, la desert, despre felul 
cum un elveţian atacat de o boală de plămâni se vindecase 
singur. Omul acela nu scosese o vorbă timp de zece ani şi-şi 
impusese să nu respire decât de şase ori pe minut în aerul 
greu al unui grajd, urmând un regim alimentar foarte 
cumpătat. „Voi face la fel!” îşi spuse în sinea lui Raphael, 
care voia cu orice preţ să trăiască. În mijlocul unui mare 
lux, el ducea viaţa unei maşini cu aburi. Când bătrânul 


profesor văzu cadavrul acesta tânăr, tresări; totul i se părea 
nefiresc în trupul acela gingaş şi slăbit. Uitându-se la 
marchizul cu privirea învăpăiată, cu fruntea împovărată de 
gânduri, profesorul nu izbuti să recunoască în el pe elevul 
cu chipul fraged şi îmbujorat, cu silueta tinerească, a cărui 
amintire o mai păstra încă. Dacă clasicul personaj, critic 
pătrunzător şi păstrător al bunului gust, l-ar fi citit pe lordul 
Byron, ar fi fost încredinţat că vede pe Manfred acolo unde 
ar fi vrut să vadă pe Childe Harold[216]. 

— Bună ziua, dascăle Porriquet, zise Raphael către 
profesorul său, strângând degetele îngheţate ale bătrânului 
într-o mână fierbinte şi umedă. Ce mai faci? 

— Eu, bine, răspunse moşneagul îngrozit de atingerea 
acelei mâini arzătoare. Dar dumneata? 

— O, trag nădejde să fiu sănătos. 

— Lucrezi, nici vorbă, la vreo operă frumoasă? 

— Nu, răspunse Raphael. Exegi monumenium! 217 
dascăle Porrigquet, am încheiat o pagină mare şi am zis adio 
pentru totdeauna ştiinţei. Aproape că nici nu ştiu pe unde s- 
o mai fi aflând manuscrisul meu. 

— Stilul e curat, nu-i aşa? Întrebă profesorul. Sper că 
dumneata n-ai adoptat limba barbară a noii şcoli care 
socoate că face minuni inventându-l din nou pe 
Ronsard[218]! 

— Lucrarea mea e o operă de strictă fiziologie. 

— O, asta e altceva, reluă profesorul. În ştiinţă, gramatica 
trebuie să se supună cerinţelor descoperirilor. Totuşi, 
dragul meu, un stil limpede, armonios, limba lui 
Massillon[2 19], a domnului Buffon[220], a marelui 
Racine[221|], adică un stil clasic, nu strică niciodată nimic. 
Dar, prietene - reluă profesorul întrerupându-se - uitam 
scopul vizitei mele. E o vizită de interes. 

Aducându-şi prea târziu aminte de verbozitatea 
pretențioasă şi de perifrazele retorice cu care un lung 
profesorat îl obişnuise pe dascălul său, Raphael se căi 
aproape că-l primise; dar în clipa când era cât pe-aci să 


dorească a-l vedea afară, îşi înăbuşi repede dorinţa 
aruncând o privire furişă spre pielea de sagri, atârnată în 
faţa lui şi întinsă pe fondul alb al unei sofale pe care 
contururile ei fatidice erau însemnate cu îngrijire printr-o 
linie roşie ce-o mărginea cu exactitate. De la orgia aceea 
fatală, Rapha€l îşi sugruma şi cel mai nevinovat capriciu şi 
trăia în aşa fel încât să nu pricinuiască nici cea mai mică 
tresărire cumplitului talisman. Pielea de sagri era ca un 
tigru cu care el era silit să trăiască, ferindu-se de a-i stârni 
ferocitatea. Ascultă, deci, cu toată răbdarea, vorbăria 
bătrânului profesor. Moş Porriquet avu nevoie de un ceas 
întreg ca să-i povestească persecuțiile a căror ţintă 
devenise după revoluţia din iulie. Unchiaşul fiind pentru un 
guvernământ tare, îşi exprimase patriotica dorinţă ca 
băcanii să fie lăsaţi la tejghelele lor, oamenii de stat la 
mânuirea treburilor publice, avocaţii la palatul de justiţie, şi 
pairii Franţei la palatul Luxembourg[222]; dar unul dintre 
miniştrii poporului din guvernul regelui-cetăţean îl 
alungase de la catedră, învinuindu-l de carlism. Bătrânul se 
trezi fără post, fără pensie şi fără pâine. Fiind sprijinul unui 
nepot sărac, a cărui întreţinere la seminarul Saint-Sulpice o 
suporta, venise mai puţin pentru ei însuşi, cât pentru copilul 
său adoptiv, să-l roage pe fostul lui elev să ceară noului 
ministru, nu reintegrarea sa, ci slujba de director la vreun 
liceu din provincie. Raphael era în prada unei somnolenţe 
de neînvins, când glasul monoton al unchiaşului încetă de a- 
i mai răsuna în urechi. Silit de politeţe să privească în ochii 
albicioşi şi aproape nemişcaţi ai bătrânului cu vorba înceată 
şi greoaie, rămase ca năucit, ca magnetizat de o 
inexplicabilă forţă a inerţiei. 

— Îmi pare rău, prea bunul meu dascăl Porriquet, replică 
el, fără să ştie precis cărei întrebări îi răspundea, dar în 
chestiunea asta nu pot să fac nimic, absolut nimic. Doresc 
din toată inima să reuşeşti. 

În aceeaşi clipă, fără să ia în seamă efectul pe care vorbele 
acestea banale, pline de egoism şi nepăsare, îl produseră pe 


fruntea galbenă şi încreţită a bătrânului, Raphael sări 
deodată din fotoliu, ca o căprioară speriată. Văzu o dungă 
albă, subţire, între marginea pielii negre şi linia roşie, şi 
scoase un țipăt atât de cumplit, că bietul profesor se 
îngrozi. 

— Ei bine, dobitoc bătrân! Strigă el, vei fi numit director 
de liceu! Mai bine îmi cereai o rentă viageră de o mie de 
livre, în locul unei dorinţe omucide! Vizita dumitale nu m-ar 
fi costat atunci nimic. În Franţa sunt mii de slujbe, dar eu n- 
am decât o singură viaţă! Şi o viaţă de om face mai mult 
decât toate slujbele din lume. Jonathas! 

Jonathas apăru. 

— Iată ce isprăvi îmi faci, nătărăule! Pentru ce mi-ai 
propus să-l primesc pe domnul? Spuse el arătând spre 
moşneagul înmărmurit. Mi-am încredinţat sufletul în 
mâinile tale ca să mi-l sfâşii? În clipa de faţă îmi smulgi zece 
ani de viaţă! Încă o greşeală ca asta şi o să mă conduci la 
lăcaşul unde l-am condus eu pe tata. Crezi că nu mi-ar fi 
plăcut s-o posed mai degrabă pe frumoasa Fedora, decât să 
îndatorez scheletul ăsta bătrân, zdreanţa asta omenească? 
Pentru el am bani. La urma urmei, chiar dacă toţi 
Porriqueţii din lume ar muri de foame, ce mă interesează pe 
mine asta? 

Mânia albise faţa lui Raphael; o uşoară dâră de spumă i se 
prelingea de pe buzele tremurătoare, iar expresia ochilor îi 
era năprasnică. La această privelişte cei doi bătrâni fură 
cuprinşi de un fior spasmodic, ca doi copii în faţa unui 
şarpe. Tânărul căzu din nou în fotoliu; în sufletul lui se 
produse un. Fel de reacţie, din ochii lui arzători curseră 
şiroaie de lacrimi. 

— Ah! Viaţa mea! Frumoasa mea viaţă! Se tângui el. S-a 
terminat cu toate, nici gânduri mângăietoare, nici dragoste, 
nimic! 

Se întoarse către profesor. 

— Răul s-a produs, vechiul meu prieten, reluă el cu o voce 
blândă. Sper că te-am răsplătit din plin pentru îngrijirile ce 


mi-ai dat altădată; dar ştiu cel puţin că nenorocirea mea va 
fi spre binele unui om vrednic şi cumsecade. 

Era atâta duioşie în accentul ce înfăşură vorbele acestea 
aproape neînţelese, încât cei doi bătrâni plângeau, aşa cum 
plângi atunci când auzi o melodie tânguitoare cântată într-o 
limbă străină; 

— E epileptic! Rosti Porriquet cu voce joasă. 

— Recunosc bunătatea dumitale, prietene - zise încet 
Raphael - vrei să mă scuzi. Boala-i un accident, lipsa de 
omenie ar fi un viciu. Acum lasă-mă, adăugă el. Mâine sau 
poimâine, poate chiar astă-seară, vei primi numirea 
dumitale, căci rezistenţa a fost învinsă de mişcare. Adio. 

Bătrânul se retrase, pătruns de oroare şi în prada unei 
adânci îngrijorări cu privire la sănătatea morală a lui 
Valentin. Scena aceasta avusese pentru el ceva 
supranatural. Se îndoia până şi de sine însuşi, şi se pomeni 
pipăindu-se, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât. 

— Ascultă, Jonathas, spuse tânărul adresându-se 
bătrânului său servitor. Încearcă să înţelegi misiunea ce ţi- 
am încredinţat. 

— Da, domnule marchiz. 

— Trebuie să ştii că eu sunt ca un om scos din rândul 
celorlalţi. 

— Da, domnule marchiz. 

— 'Toate bucuriile vieţii roiesc în jurul patului meu de 
moarte şi dansează în faţa mea ca nişte femei frumoase; 
dacă le chem, mor. Mereu moartea! Tu trebuie să fii ca o 
stavilă între mine şi restul lumii. 

— Da, domnule marchiz, zise bătrânul valet, ştergându-şi 
broboanele de sudoare ce-i podidiră fruntea zbârcită. Dar, 
dacă nu voiţi să vedeţi femei frumoase, ce-o să faceţi 
diseară la „Italieni”? O familie engleză care se întoarce la 
Londra mi-a cedat restul abonamentului ei, şi aveţi o lojă 
frumoasă. O, o lojă superbă, la rangul întâi. 

Căzut într-o visare adâncă, Raphael nu mai asculta. 


Vedeţi trăsura aceea fastuoasă, cupeul acela simplu pe 
dinafară, de culoare cenuşie, dar pe tăbliile căruia sclipeşte 
blazonul unei vechi şi nobile familii? Când cupeul acesta 
trece în grabă pe stradă, grizetele îl admiră. Îi râvnesc 
mătasea galbenă, covorul de la Savonnerie[223], ciucurii 
subţiri ca paiul de orez, pernele moi şi oglinzile multe. Doi 
lachei în livrea stau la spatele acestei trăsuri aristocrate; 
dar în fund, pe mătase, se sprijină un cap înfrigurat, cu 
cearcăne la ochi, capul lui Raphael, trist şi gânditor. 
Nefericită imagine a bogăției! Străbate Parisul ca o 
săgeată, ajunge la peristilul teatrului „Favart”, portiera se 
deschide, cei doi valeţi îl susţin, o lume întreagă îl priveşte 
invidioasă. 

— Dar ce-a făcut ăla ca să fie aşa de bogat? Zise un biet 
student în drept, care din lipsă de un taler, nu putea să 
asculte acordurile pline de vrajă ale lui Rossini. 

Raphael mergea încet prin culoarele teatrului, nu-şi 
îngăduia nici o desfătare din plăcerile atât de jinduite 
altădată. Aşteptând actul al doilea al Semiramideil 224], se 
plimba prin foaier, rătăcea prin culoare, uitând de loja sa, în 
care nu intrase încă. În adâncul inimii sale nu mai exista 
sentimentul de proprietate. Asemeni tuturor bolnavilor, nu 
se gândea decât la boala lui. 

Rezemat de marginea căminului, în jurul căruia foiau prin 
mijlocul foaierului tineri şi bătrâni eleganţi, foşti şi actuali 
miniştri, pairi fără demnități şi demnități fără pairi, aşa cum 
au rămas după revoluţia din iulie, precum şi o lume 
întreagă de speculatori şi jurnalişti, Raphael văzu la câţiva 
paşi de el, printre capetele de acolo, o figură stranie şi 
ireală. Clipind din ochi cu multă îndrăzneală, se apropie de 
această fiinţă bizară, spre a o privi mai de aproape. „Ce 
pictură desăvârşită!” îşi zise el. Sprâncenele, părul, 
barbişonul r la Mazarin pe care necunoscutul ţi-l arăta cu 
mândrie, erau cănite cu negru; dar, aplicat pe un păr 
probabil prea alb, cosmeticul produsese o culoare liliachie 
şi nefirească, ale cărei nuanţe se schimbau după 


răsfrângerile mai tari sau mai slabe ale luminilor. Faţa lui, 
îngustă şi turtită, ale cărei zbârcituri erau umplute cu 
straturi groase de roşu şi alb, exprima în acelaşi timp 
viclenie şi îngrijorare. Câteva colţuri ale feţei rămăseseră 
neboite, trădând într-un chip ciudat bătrâneţea şi tenul 
vânăt, astfel că era cu neputinţă să nu te apuce râsul 
văzând capul acela cu bărbuţa ascuţită, cu fruntea teşită, 
semănând atât de mult cu acele caraghioase figuri de lemn 
pe care le sculptează ciobanii din Germania în timpul lor 
liber. Examinând rând pe rând pe bătrânul Adonis şi pe 
Raphael, un observator s-ar fi putut înşela, recunoscând în 
marchiz privirea unui tânăr sub masca unui bătrân, iar în 
necunoscut privirea obosită a unui bătrân sub masca unui 
tânăr. Valentin încerca să-şi amintească în ce împrejurare l- 
a mai văzut el pe moşneagul acela stafidit, spilcuit, care 
făcea pe berbantul, bătând din călcâie şi încrucişându-şi 
mereu braţele, ca şi cum ar fi avut de cheltuit cine ştie ce 
energie a unei tinereţi zglobii. Mersul lui nu părea nici 
greoi, nici silit. Redingota elegantă, încheiată cu grijă, 
ascundea un schelet îmbătrânit, dar viguros, dându-i 
înfăţişarea unui moşneag înfumurat ce se ţine încă în pas cu 
moda. Acest soi de păpuşă plină de viaţă avea pentru 
Raphael farmecul unei arătări, şi el o privea ca pe un vechi 
tablou de Rembrandt, înnegrit de timp, dar restaurat de 
curând, vernisat şi pus într-o ramă nouă. Comparaţia 
aceasta îl ajută să pornească pe urma cea bună în amintirile 
lui tulburi: el recunoscu pe negustorul de curiozităţi, pe 
omul căruia îi datora nefericirea sa. În momentul acela, 
fantasticul personaj schiţă un râs mut ce i se întipări pe 
buzele reci, întinse pe o dantură falsă. Odată cu acest râs, 
imaginaţia bogată a lui Raphael îi arătă în omul din faţa lui 
asemănări izbitoare cu chipul acela deosebit prin care 
pictorii l-au înfăţişat totdeauna pe Mefistofel al lui Goethe. 
Mii de superstiții puseră atunci stăpânire pe sufletul îndârjit 
al lui Raphael, crezu în puterea demonului, în toate vrăjile 
transmise de legendele evului mediu şi prelucrate apoi de 


poeţi. Respingând cu groază o soartă ca a lui Faust, invocă 
deodată cerul, simțindu-se ca toţi muribunzii, de o credinţă 
fierbinte în Dumnezeu, în Fecioara Maria: O lumină senină 
şi curată îl făcu să întrezărească cerul lui Michelangelo şi al 
lui Sanzio din Urbino: nori, un bătrân cu barba albă, capete 
înaripate, o femeie frumoasă stând jos înconjurată de o 
aureolă. În clipa aceea înţelegea, accepta aceste minunate 
creaţii ale căror plăsmuiri, aproape vii, îi lămureau 
aventura sa şi-i îngăduiau o ultimă nădejde. Dar, când îşi 
întoarse iarăşi ochii spre foaierul teatrului, în locul 
Fecioarei văzu o fată încântătoare, pe detestabila 
Euphrasie, dansatoarea cu trupul mlădios şi uşor, 
îmbrăcată într-o rochie strălucitoare, acoperită cu perle 
orientale, care apăru aţâţătoare lângă al ei bătrân 
nerâbdător, ca să se arate, trufaşă, cu fruntea semeaţă, cu 
ochii sclipitori în faţa acestei lumi invidioase şi hrăpăreţe, 
vorbind parcă despre bogăţia fără margini a negustorului 
ale cărui comori ea le toca acum. Rapha€l îşi aduse aminte 
de dorinţa pe care şi-o exprimase, mai mult în glumă. În 
ziua când primise darul fatal bătrânului, şi gustă toate 
plăcerile răzbunării privind adânca umilire a acelei 
înţelepciuni sublime, a cărei cădere i se păruse atunci cu 
neputinţă. Centenarul o înfăşură pe Euphrasie cu un 
zâmbet funebru, iar ea răspunse cu un cuvânt de dragoste; 
apoi ei îi dădu braţul uscat, făcu de două sau de trei ori 
înconjurul foaierului, culegând cu nespusă plăcere privirile 
pătimaşe şi complimentele aruncate de mulţime amantei 
sale, fără să observe râsetele dispreţuitoare, fără să audă 
batjocurile muşcătoare a căror ţintă era. 

— Din ce cimitir o fi dezgropat stricata asta tânără 
cadavrul acela? Rosti cel mai fercheş dintre romanticii de 
acolo. 

Euphrasie prinse a zâmbi. Glumeţul era un tânăr cu părul 
blond, cu mustață, cu ochi albaştri şi strălucitori, zvelt, 
purtând un frac scurt, o pălărie pe o ureche şi gata să 
răstălmăcească orice într-un limbaj fără perdea. 


„Câţi bătrâni, îşi spuse Raphael în sinea lui, nu-şi sfârşesc 
o viaţă de cinste, da muncă, de virtute, printr-o nebunie? 
Asta e cu un picior în groapă şi-i arde de dragoste.” 

— Ei bine, domnule, spuse Valentin tare, oprind pe 
negustor şi aruncând o ocheadă Euphrasiei, nu vă mai 
amintiţi de preceptele severe ale filosofici dumneavoastră? 

— A, răspunse negustorul cu o voce spartă, acum sunt 
fericit ca un tânăr. Eu am privit existenţa de-a-ndoaselea. 
Un singur ceas de dragoste face cât o viaţă întreagă. 

În momentul acela spectatorii auziră clopoţelul sunând 
sfârşitul pauzei şi părăsiră foaierul spre a-şi relua locurile. 
Bătrânul şi Raphael se despărţiră. Când intră în loja lui, 
marchizul zări pe Fedora, aşezată de partea cealaltă a sălii, 
chiar în faţa lui. Sosită fără îndoială abia atunci, contesa îşi 
dădea eşarfa pe spate îşi descoperea gâtul, schiţa toate 
acele mici mişcări indescriptibile ale unei cochete 
preocupate să-şi găsească o poză; toate privirile erau 
aţintite asupra ei. Un tânăr pair ai Franţei o însoțea; ea îi 
ceru lornieta pe care i-o dăduse să o ţie. După gest, după 
felul cum privea pe noul ei partener. Raphael ghici tirania la 
care era supus urmaşul său. Fermecat desigur, aşa cum 
fusese şi el odată, păcălit ca şi el, luptând cu toată puterea 
unei iubiri adevărate împotriva calculelor reci ale acestei 
femei, tânărul acela trebuie că suferă chinuirile la care 
Valentin din fericire renunţase. O bucurie de nedescris 
învioră figura Fedorei când, după ce-şi îndreptase binoclul 
asupra tuturor lojilor şi examinase în fugă toaletele, căpătă 
siguranţa că întrecea prin găteala şi splendoarea ei pe cele 
mai frumoase, pe cele mai elegante femei ale Parisului; 
începu să râdă, ca să-şi arate dinţii albi, şi îşi clătină capul 
împodobit cu flori ca să se facă admirată; privirea-i rătăcea 
din lojă în lojă, făcând haz de o beretă prinsă cu stângăcie 
pe fruntea unei prințese ruse, sau de o pălărie fără gust 
care-i venea oribil fiicei cutărui bancher. Deodată păli, 
întâlnind ochii ficşi ai lui Raphael; dispreţuitul ei iubit o 
fulgera cu o intolerabilă privire plină de dispreţ. Ştiut fiind 


că niciunul dintre curtezanii ei alungaţi nu-i nesocotea 
puterea, Valentin, singurul din lume, era la adăpost de 
farmecele ei. Un despotism înfruntat fără teamă de 
pedeapsă e ca şi cum s-ar afla pe marginea prăbuşirii. 
Această maximă e săpată mai adânc în inima unei femei 
decât în capul regilor. De aceea, Fedora vedea în Raphael 
sfârşitul prestigiului şi al cochetăriei sale. O vorbă de duh 
aruncată în ajun de el la „Operă” străbătuse toate 
saloanele. Tăişul acelei teribile epigrame făcuse contesei o 
rană de nelecuit. În Franţa, putem cauteriza o plagă, dar nu 
cunoaştem încă leacul de a vindeca răul produs de o frază. 
În clipa când toate femeile se uitau, rând pe rând, la 
marchiz şi la contesă, Fedora ar fi vrut să-l ştie înfundat în 
beciurile unei Bastilii, deoarece, cu tot talentul ei de a se 
preface, rivalele îi ghiciseră durerea. Pe deasupra, ea vedea 
că-şi pierde şi ultima consolare. Aceste cuvinte foarte 
plăcute: „Eu sunt cea mai frumoasă!” această frază eternă, 
care potolea toate suferinţele vanităţii ei, deveni o 
minciună. 

La începutul celui de al doilea act, o femeie veni şi se aşeză 
lângă Raphaăl, într-o lojă care până atunci stătuse goală. 
Toată lumea din sală scoase un murmur de admiraţie. 
Marea aceea de feţe omeneşti îşi răscoli undele-i 
înţelegătoare şi toate privirile se îndreptară spre 
necunoscută. Tineri şi bătrâni stârniră un zgomot care se 
prelungi atât de mult, încât, în timp ce cortina se ridica, 
muzicanţii din orchestră se întoarseră ca să ceară tăcere; 
dar se alăturară şi ei aplauzelor, sporind larma neînţeleasă. 
În loje se iscară şuşoteli însufleţite. Femeile se înarmară cu 
lornioanele lor, bătrânii întineriţi ştergeau cu pielea 
mănuşilor sticlele binoclurilor. Entuziasmul se potoli încetul 
cu încetul, cântecele răsunară pe scenă, totul intră în 
ordine. Lumea bună, ruşinată de a fi cedat unei porniri 
fireşti, recăpătă răceala aristocratică a manierelor ei alese. 
Bogătaşii ţin să nu se mire de nimic, de la prima aruncătură 
de ochi asupra unei opere frumoase, ei trebuie să observe 


cusurul care îi va scuti de admiraţie, pe care o socotesc un 
sentiment vulgar. Totuşi, câţiva bărbaţi rămaseră nemişcaţi, 
fără să asculte muzica, pierduţi într-o vrajă prostească, 
continuând să contemple pe vecina lui Raphael. Valentin 
zări într-un benoar, alături de Aquilina, faţa mârşavă şi 
roşie ca ardeiul a lui 'Taillefer; acesta îi adresă o 
strâmbătură de aprobare. Apoi văzu pe Emile care, dintr-un 
fotoliu de orchestră, părea a-i spune: „Ei, dar priveşte o 
dată frumoasa făptură de lângă tine!” în sfârşit, Rastignac, 
aşezat lângă doamna de Nucingen şi fiica sa, îşi răsucea 
mâănuşile ca un om desperat că e silit să stea țintuit locului, 
fără a se putea duce alături de divina necunoscută. Viaţa lui 
Raphael atârna de un pact încheiat cu sine însuşi, pe care 
nu-l călcase încă; el se legase să nu se uite niciodată cu 
atenţie la nici o femeie, şi pentru a se pune la adăpost de 
orice ispită, purta un ochean ale cărui sticle microscopice, 
aşezate într-un anumit fel, distrugea armonia celor mai 
frumoase trăsături, dându-le o înfăţişare hidoasă. Pradă 
încă terorii ce-l cuprinsese în cursul dimineţii când, pentru 
o simplă urare făcută din politeţe, talismanul se îngustase 
atât de repede, Raphal se hotărî cu toată îndărjirea să nu- 
şi întoarcă deloc faţa spre vecina lui. Aşezat pe scaun ca o 
ducesă, stătea cu spatele spre colţul lojii sale şi acoperea cu 
nesinchisire jumătate din perspectiva spre scenă a 
necunoscutei, având aerul de a o dispreţui, de a nici nu voi 
să ştie că o femeie frumoasă se află în spatele lui. Vecina 
imita întru totul poziţia lui Valentin: îşi rezemase cotul de 
marginea lojii şi îşi întoarse capul pe trei sferturi, ca să 
poată vedea cântăreții stând ca şi cum ar fi pozat unui 
pictor. Cele două persoane păreau doi îndrăgostiţi certaţi, 
care îşi iac mutre, îşi întorc spatele şi-s gata să se sărute la 
cel dintâi cuvânt de dragoste. Din când în când, penele de 
marabu sau părul necunoscutei atingeau capul lui Raphael 
şi-i producea o senzaţie plăcută, împotriva căreia el lupta cu 
mult curaj; curând, el simţi dulcele contact al broderiei care 
împodobea marginea rochiei, apoi rochia însăşi lăsă să i se 


audă foşnetul subţire al faldurilor, ca un tremur plin de 
moleşitoare vrăji; în fine, mişcarea aceea imperceptibilă pe 
care răsuflarea o imprima spatelui, pieptului, veşmintelor 
acestei femei frumoase, întreaga ei viaţă suavă se revărsă 
deodată în Raphael ca o scânteie electrică; tulul şi dantela 
transmiseră întocmai umărului său înfiorat căldura 
delicioasă a acelui spate alb şi gol. Printr-un capriciu al 
naturii, cele două fiinţe, separate de etichetă, despărțite de 
abisurile morţii, respirau acum în acelaşi tempo şi se 
gândeau poate una la alta. Pătrunzătorul parfum de aloe 
sfârşi prin a-l ameţi pe Raphael. Imaginaţia lui, întărâtată 
de un obstacol, pe care piedicile o aprindeau şi mai tare, îi 
schiţă repede, în linii de foc, o femeie. Se întoarse brusc. 
Contrariată desigur de a fi fost lovită de un străin, 
necunoscuta făcu şi ea o mişcare asemănătoare cu alui; 
chipurile lor, însufleţite de acelaşi gând, se treziră faţă în 
faţă. 

— Pauline! 

— Domnul Raphael! 

Înmărmuriţi şi unul şi altul, se priviră o clipă în tăcere. 
Raphael văzu că Pauline e îmbrăcată într-o rochie simplă şi 
de bun gust. Prin mătasea care-i acoperea cu castitate 
bustul, nişte ochi pricepuţi puteau întrezări o albeaţă de 
crin şi puteau ghici forme pe care şi o femeie ar fi fost în 
stare să le admire. Apoi, era înzestrată cu aceeaşi 
feciorelnică modestie de totdeauna, cu aceeaşi candoare 
cerească, cu aceeaşi atitudine plină de gingăşie. Stofa 
mânecii arăta înfiorarea care făcea să-i palpite corpul, cum 
îi palpita şi inima. 

— O, vino mâine la hotelul Saint-Quentin, zise ea, ca să-ţi 
iei hârtiile. Voi fi acolo la amiază. Fii punctual. 

Se ridică în grabă şi dispăru. Raphael voi să plece în urma 
Paulinei, dar se temu să n-o compromită, rămase pe loc, se 
uită la Fedora, o găsi urâtă; apoi, nemaiputând să priceapă 
nici o frază din toată muzica, simțind că se înăbuşă în sala 


aceea cu sufletul încărcat de fericire, ieşi şi se întoarse 
acasă. 

— Jonathas, îi spuse bătrânului servitor după ce se întinse 
în pat ca să se culce, dă-mi o picătură de laudanum pe o 
bucăţică de zahăr, şi mâine să nu mă scoli decât la 
douăsprezece fără douăzeci de minute. 

— Vreau să fiu iubit de Pauline! Zise el a doua zi, privind 
talismanul cu o profundă nelinişte. 

Dar pielea nu făcu nici o mişcare, părea a-şi fi pierdut 
forţa de contractare; nu putea, desigur, să înfăptuiască o 
dorinţă deja împlinită. 

— Aha! Exclamă Raphael, simțindu-se descătuşat ca dintr- 
o cuirasă de plumb pe care ar fi purtat-o din ziua în care 
primise talismanul, aşadar minţi, nu mă mai asculţi, pactul e 
rupt! Sunt liber deci, voi trăi! Totul n-a fost, oare, decât o 
glumă proastă? 

Pe când rostea aceste cuvinte, nu îndrăznea să creadă în 
cele ce gândea. Se îmbrăcă tot atât de simplu ca odinioară 
şi se hotări să meargă pe jos la fosta-i locuinţă, încercând să 
se regăsească, în închipuire, aşa cum era în fericitele zile 
când se lăsa pradă fără nici o primejdie furiei dorințelor lui, 
când nu ştia să preţuiască desfătările omeneşti. Mergea pe 
drum, în gând nu cu Pauline de la hotelul Saint-Quentin, ci 
cu Pauline din ajun, cu acea iubită desăvârşită, visată atât 
de des, cu acea fată spirituală, iubitoare, artistă, înțelegând 
pe poeţi. Înţelegând poezia şi trăind în lux; într-un cuvânt, o 
Fedoră înzestrată cu un suflet frumos, sau o Pauline contesă 
şi de două ori milionară, cum era Fedora. Când se trezi pe 
pragul tocit, pe lespedea crăpată din faţa uşii unde de 
atâtea ori fusese năpădit de gânduri de desperare, o femeie 
bătrână ieşi din sală şi-i spuse: 

— Nu cumva dumneavoastră sunteţi domnul Raphael de 
Valentin? 

— Da, măicuţă, răspunse el. 

— Ştiţi unde-i vechea dumneavoastră locuinţă, reluă ea, 
sunteţi aşteptat acolo. 


— Hotelul acesta îl ţine tot doamna Gaudin? Întrebă 
Raphael. 

— O, nu, domnule, Doamna Gaudin e acum baroană. Stă 
într-o casă frumoasă, aici, de cealaltă parte a fluviului. Ştiţi, 
bărbatul ei s-a întors. Doamne! A adus grămezi de bănet. 
Se zice că ar putea cumpăra tot cartierul Saint-Jacques, 
dacă ar voi. Mi-a dat gratis hotelul, dimpreună cu chiria ce- 
o mai avea de încasat. A, e o femeie bună, orice s-ar spune! 
Şi nu s-a făcut mai mândră, a rămas tot cum era. 

Raphael se urcă iute la mansardă, şi când atinse ultimele 
trepte ale scării, auzi sunetul pianului. Pauline era acolo, 
îmbrăcată modest, cu o rochie de percalină[225]; dar 
croiala rochiei, mănuşile, pălăria, aruncate în neorânduială 
pe pat, arătau o avere întreagă. 

— Ah, iată-te dar! Exclamă Pauline întorcând capul şi 
ridicându-se cu o mişcare naivă de bucurie. 

Raphael se aşeză alături de ea, roşind, ruşinat, fericit; o 
privea cu nesaţ, fără să rostească nici un cuvânt. 

— la spune, pentru ce ne-ai părăsit atunci? Reluă ea, 
lăsându-şi ochii în jos, în timp ce faţa i se făcea tot mai 
purpurie. Ce s-a întâmplat cu dumneata? 

— Ah, Pauline, am fost şi sunt încă foarte nenorocit! 

— Eh! Exclamă ea înduioşată. [i-am bănuit soarta încă de 
ieri când te-am văzut bine îmbrăcat, în aparenţă bogat, dar 
în realitatE. Au un cumva domnul Raphael e la fel ca mai 
înainte? 

Valentin nu-şi putu stăpâni câteva lacrimi ce-i podidiră 
ochii, şi zise: 

— Pauline! Eu. 

Dar nu sfârşi, ochii îi scânteiară de iubire, inima îi năvăli 
toată în priviri. 

— O, mă iubeşte! Mă iubeşte! Exclamă Pauline. 

Raphael făcu un semn din cap, nu se mai simţea în stare să 
rostească nici o vorbă. La gestul acesta, fata îi apucă mâna, 
i-o strânse cu putere şi-i spuse, aci râzând, aci zguduită de 
suspine: 


— Bogaţi, bogaţi! Fericiţi! Bogaţi! Pauline a ta e bogată. 
Dar s-ar cuveni să fiu astăzi săracă de tot. De mii de ori mi- 
am spus că aş plăti cuvintele: Mă iubeşte! Cu toate comorile 
de pe pământ. O, dragul meu Raphael, am milioane! lubeşti 
luxul, ei bine, vei fi mulţumit; dar trebuie să iubeşti şi inima 
mea, e atât de multă dragoste pentru tine în inima asta! Nu 
ştii? Tata s-a întors acasă. Sunt o moştenitoare bogată. Şi 
mama şi el mă lasă să-mi hotărăsc singură soarta; sunt 
liberă, înţelegi? 

În prada unui fel de delir, Raphaăl strângea mâinile 
Paulinei şi i le săruta cu atâta ardoare, cu atâta nesaţ, încât 
sărutarea lui părea mai degrabă un spasm. Pauline îşi 
desprinse mâinile, le puse pe umerii lui Raphael, îl cuprinse 
de gât: amândoi se înţeleseră, se îmbrăţişară şi se sărutară 
cu acel sfânt şi fermecător elan, străin de orice gând 
ascuns, ce înnobilează numai un singur sărut, sărutul cel 
dintâi prin care două suflete se contopesc unul cu altul. 

— Ah! Exclamă Pauline căzând iarăşi pe scaun, nu vreau 
să te mai părăsesc niciodată. Nici nu ştiu de unde îmi vine 
atâta îndrăzneală! Adăugă ea apoi roşindu-se. 

— Îndrăzneală; Pauline? O, nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă 
de nimic, e iubire, iubire adevărată, profundă, eternă ca şi a 
mea, mă auzi? 

— O, vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte! Zise ea. Gura ta a fost 
atâta timp mută pentru mine. 

— Aşadar, mă iubeai? 

— O, Doamne, dacă te iubeam! De câte ori n-am plâns, 
uite, aici, dereticând prin odaie, deplângând sărăcia ta şi a 
mea. Mi-aş fi vândut sufletul şi diavolului, numai ca să te 
scutesc pe tine de o supărare! Astăzi, Raphael al meu, căci 
eşti cu adevărat al meu: al meu capul acesta frumos, a mea 
inimă ta! O, da, mai ales inima ta, comoară nepieritoare! Ei, 
dar unde am rămas? Reluă ea după o clipă. A, da; suntem 
stăpânii a trei, patru, cinci milioane, cred. Dacă aş fi săracă, 
aş vrea poate să-ţi port numele, să fiu soţia ta: acum însă aş 
vrea să renunţ pentru tine la lumea întreagă, aş vrea să fiu 


încă, să fiu mereu, servitoarea ta. Ascultă, Raphael, dându- 
ţi inima, fiinţa, averea mea, nu-ţi voi de nimic mai mult 
astăzi decât ţi-am dat în ziua când am pus, uite colo - zise 
ea arătând sertarul mesei - o simplă piesă de cinci franci. 
Ah, cât de mult m-a durut atunci bucuria ta! 

— De ce, oare, eşti bogată? Rosti Raphael. De ce, oare nu 
ai vanitate? Eu nu pot să-ţi dau nimic în schimb! 

Îşi frângea mâinile de fericire, de desperare, de dragoste. 

— Când vei fi doamna marchiză de Valentin - te cunosc 
bine, suflet ceresc - titlul acesta şi averea mea n-ar face cât. 

— Un singur fir din părul tău! Îl întrerupse ea. 

— Şi eu, şi eu am milioane; dar la ce folosesc acum 
bogăţiile acestea pentru noi? A, am însă viaţa mea, pot să ţi- 
o dau, ia-o. 

— O, iubirea ta, Raphael, iubirea ta face cât lumea toată. 
Cum gândurile tale sunt şi ale mele? Dar asta înseamnă că 
sunt cea mai fericită dintre fericite. 

— Să nu ne audă cineva, zise Raphael. 

— Aş, nu-i nimeni, răspunse ea cu un gest sprinţar. 

— Atunci, vino! Rosti Valentin întinzând braţele spre ea. 

Îi sări pe genunchi şi-şi împreună mâinile în jurul gâtului 
lui Raphael. 

— Sărută-mă, spuse ea, pentru toate supărările pe care mi 
le-ai produs, pentru a şterge suferinţa pe care mi-au 
pricinuit-o bucuriile tale, pentru toate nopţile pe care le-am 
petrecut pictând paravane. 

— Paravane? 

— Fiindcă suntem bogaţi, comoara mea, acum pot să-ţi 
spun tot. Sărman copil! Cât e de uşor să-i înşeli pe oamenii 
deştepţi! Crezi că puteai să ai jiletci albe şi cămăşi curate 
de două ori pe săptămână, pentru trei franci de spălat pe 
lună? Dar beai de două ori mai mult lapte decât ţi se 
cuvenea pentru banii ce-i dădeai! Ile păcăleam la toate: la 
lemne, la gaz, şi la bani deci! O, dragul meu Raphael, zise 
ea râzând, nu mă lua de nevastă, sunt o fiinţă prea vicleană. 

— Dar cum făceai? 


— Lucram până la două noaptea, şi dădeam mamei 
jumătate din preţul paravanelor mele, iar cealaltă jumătate 
era pentru tine. 

Se priviră un moment în tăcere, amândoi uluiţi de bucurie 
şi iubire. 

— Oh! Exclamă Raphael, într-o zi vom plăti, fără îndoială, 
fericirea asta prin cine ştie ce suferinţă îngrozitoare. 

— Oi fi însurat?! Făcu Pauline. Ah, nu vreau să te las nici 
unei alte femei. 

— Sunt liber, scumpa mea. 

— Liber, repetă ea. Liber, şi al meu! 

Se lăsă să alunece de pe genunchii lui, îşi împreună 
mâinile şi-l privi pe Raphael cu o înflăcărare cucernică. 

— Mi-e teamă că am să înnebunesc. Cât de drăguţ eşti tu! 
Reluă ea trecându-şi o mână prin părul blond al iubitului ei. 
Contesa ta, Fedora, e o proastă! Ce plăcere am simţit ieri 
văzându-mă salutată de toţi oamenii aceia! Ea, niciodată n-a 
fost aplaudată! Ce zici, iubitule, când spatele meu ţi-a atins 
braţul, am auzit în mine nu ştiu ce glas care-mi striga: „Ele 
alături!” M-am întors şi te-am văzut. Oh! Am fugit, simţeam 
că mă cuprinde o poftă nebună de a-ţi sări de gât în faţa 
întregii lumi. 

— Ce fericită eşti că poţi vorbi! Zise Raphael. Mie, mi-e 
inima încleştată. Aş vrea să plâng, nu pot. Nu-ţi retrage 
mâna. Mi se pare că aş sta toată viaţa să te privesc aşa, 
fericit, mulţumit. 

— O, mai spune o dată, scumpul meu! 

— Ah, ce pot să spună vorbele? Rosti Valentin lăsând să 
cadă o lacrimă Fierbinte pe mâinile Paulinei. Mai târziu, voi 
încerca să-ţi spun prin cuvinte iubirea mea; acum nu pot 
decât să o simt. 

— Ah, strigă ea, sufletul ăsta frumos, geniul asta minunat, 
inima asta pe care o cunosc atât de bine, oare toate-s ale 
mele, după cum eu sunta ta? 

— Pentru totdeauna, dulcea mea făptură, zise Raphael cu 
o voce mişcată. Vei fi soţia mea, geniul meu bun. Prezenţa 


ta mi-a spulberat totdeauna necazurile şi mi-a răcorit inima; 
în clipa asta, zâmbetul tău îngeresc m-a purificat, aş zice. 
Am impresia că încep o viaţă nouă. Trecutul crud şi tristele 
mele nebunii mi se par a nu mai fi decât nişte visuri urâte. 
Alături de tine sunt curat, respir aerul fericirii. Oh, fii 
totdeauna aici, adăugă el strângând-o cu venerație la inima 
lui. 

— Vie moartea când va vrea, exclamă Pauline în extaz. Am 
trăit. 

Fericit cel ce va ghici desfătările lor, înseamnă că le-a 
cunoscut! 

— O, scumpul meu Raphael, zise Pauline după două 
ceasuri de tăcere, aş vrea ca pe viitor nimeni să nu 
păşească în mansarda asta a noastră. 

— Ar trebui să zidim uşa, să zăbrelim lucarna şi să 
cumpărăm casa, răspunse marchizul. 

— Aşa să facem, încuviinţă ea. 

Apoi, după o clipă: 

— Am cam uitat să căutăm manuscrisele tale! 

Izbucniră într-un râs neprihănit. 

— Nu-i nimic, îmi bat joc de toate ştiinţele! Rosti Raphael. 

— A, domnule, dar gloria? 

— Tu eşti singura mea glorie. 

— Erai aşa de amărât când făceai mâzgăliturile astea, zise 
ea răsfoind hârtiile. 

— Draga mea Pauline. 

— O, da, sunt Pauline a ta. Spune. 

— Unde locuieşti? 

— În strada Saint-Lazare. Dar tu? 

— În strada Varenne. 

— Ce departe o să fim unul de altul, până la. 

Se întrerupse, uitându-se la iubitul ei cu un aer şiret şi 
cochet. 

— Dar n-o să mai stăm decât cel mult cincisprezece zile 
despărțiți, răspunse Raphael. 

— Adevărat, peste cincisprezece zile vom fi căsătoriţi! 


Sări în sus ca un copii. 

— O, sunt o fată denaturată, reluă ea, nu mă mai gândesc 
nici la tata, nici la mama, nici la nimic pe lume! Ştii, 
scumpul meu, că tata e foarte bolnav. S-a întors din Indii cu 
sănătatea zdruncinată. Puțin a lipsit ca să moară la Havre, 
unde ne dusesem să-l întâmpinăm. Ah, Dumnezeule! 
Exclamă apoi, privindu-şi ceasornicul, s-a şi făcut ora trei! 
La patru, când se trezeşte, trebuie să fiu lângă el. Ştii, 
acasă eu sunt stăpâna: mama îi îndeplineşte toate dorinţele, 
tata mă adoră; dar nu vreau să abuzez de bunătatea lor, n- 
ar fi frumos! Bietul tata, el m-a trimis ieri la „Italieni”. O să 
vii să-l vezi mâine, nu-i aşa? 

— Doamna marchiză de Valentin vrea să-mi facă cinstea de 
a-mi lua braţul? 

— Stai, vreau să iau cheia acestei camere, spuse ea.Nue 
oare un palat, nu e comoara noastră? 

— Pauline, încă o sărutare! 

— O mie! Dumnezeule, zise ea privindu-l pe Raphael, oare 
totdeauna o să fie aşa? Mi se pare că visez. 

Coborâră încet scara; apoi, strâns uniţi, mergând în 
acelaşi pas, tresărind împreună sub povara aceleiaşi 
fericiri, gângurind ca doi porumbei, ajunseră în piaţa 
Sorbonei, unde aştepta trăsura Paulinei. 

— Vreau să merg la tine acasă, spuse ea. Vreau să-ţi văd 
camera, cabinetul unde lucrezi, şi să mă aşez la masa la 
care scrii. Va fi ca odinioară, adăugă roşindu-se. 

— Joseph, se adresă ea apoi unui valet, merg în strada 
Varenne, înainte de a mă întoarce acasă. Acum e trei şi un 
sfert, la patru trebuie să fiu acasă. Georges să mâne caii 
repede. 

Şi în câteva clipe cei doi îndrăgostiţi fură duşi la palatul lui 
Valentin. 

— O, ce fericită sunt că am văzut toate astea, exclamă 
Pauline mototolind mătasea perdelelor ce împodobeau patul 
lui Raphael. Când m-oi culca, o să fiu cu gândul aici. O să-mi 


închipui cum stă căpşorul tău iubii pe perna asta. Ia spune, 
Raphael, n-ai luat sfatul nimănui ca să-ţi mobilezi casa? 

— Al nimănui. 

— Adevărat? Nu o femeie a.? 

— Pauline! 

— Ah, simt că sunt de o gelozie cumplită! Ai gust bun. 
Mâine vreau să am şi eu un pat la felcualtău. 

Raphael, beat de fericire, cuprinse în braţe pe Pauline. 

— Stai, tata. Tata? Făcu ea. 

— Acum am să te conduc eu, căci vreau să te părăsesc cât 
mai puţin cu putinţă, spuse Valentin. 

— Cât de drăguţ eşti! Nu îndrăzneam să-ţi propun. 

— Nu eşti tu, oare, viaţa mea? 

Ar fi poate de prisos să însemnăm cu de-amănuntul toate 
acele adorabile flecăreli ale dragostei cărora numai 
accentul, privirea sau un gest ce nu poate fi tradus în 
cuvinte le dau valoare. Valentin conduse pe Pauline până 
acasă la ea, apoi se întoarse cu inima plină de toată 
plăcerea pe care poate s-o simtă şi s-o ducă un om aici, pe 
pământ. După ce se aşeză în fotoliul său, lângă foc, 
gândindu-se la neaşteptata şi desăvârşita îndeplinire a 
tuturor speranţelor sale, un fior rece îi străbătu deodată 
sufletul, aşa cum lama de oţel a unui pumnal se înfige în 
pieptul unui om: se uită la pielea de sagri, văzu că se 
micşorase puţin. Rosti o straşnica înjurătură franţuzească 
de zei şi dumnezei, fără ocoluri ipocrite, apoi îşi lăsă capul 
pe fotoliu şi rămase aşa, nemişcat, cu ochii aţintiţi asupra 
unui cârlig, fără să-l vadă însă. 

— Dumnezeule mare! Se tângui el, cum, adică toate 
dorinţele mele, toate! Biata Pauline! 

Luă un compas şi măsură să constate câtă viaţă îl costase 
dimineaţa aceea. 

— Dacă mai am pentru vreo două luni de zile! Zise el. 

O sudoare de gheaţă îl năpădi prin toţi porii; deodată, 
lăsându-se cuprins de o nemaipomenită pornire de furie, 
înşfăca pielea de sagri, strigând: 


— Sunt un dobitoc! 

leşi, alergă cât putu, străbătu grădina şi aruncă talismanul 
în fundul unui puț. 

„Fie ce-o fi!” îşi zise el. La dracul cu toate prostiile astea! 

Raphael se lăsă, deci, în mrejele fericirii de a iubi şi trăi 
inimă lângă inimă cu Pauline. Căsătoria lor, întârziată de 
unele piedici asupra cărora nu merită să ne oprim, trebuia 
să se celebreze în primele zile ale lui martie. Se încercaseră 
unul pe altul, nu se îndoiau de ei, fericirea le dezvăluise 
toată puterea dragostei lor, încât niciodată două suflete, 
două caractere, n-au fost mai perfect unite decât cum erau 
ei prin iubire, Studiindu-se laolaltă, se iubeau şi mai mult: 
de o parte şi de alta, aceeaşi gingăşie, aceeaşi pudoare, 
aceeaşi voluptate, cea mai dulce dintre voluptăţi, a 
îngerilor; nici un nor nu le umbrea cerul; rând pe rând 
dorinţele unuia se impuneau ca o lege pentru celălalt. 
Bogaţi amândoi, nu cunoşteau capricii pe care nu le-ar fi 
putut satisface şi, în consecinţă, nu aveau capricii. Un gust 
ales, un simţământ al frumosului, o adevărată poezie 
stăpânea sufletul soţiei, care dispreţuia fleacurile femeieşti; 
un zâmbet al iubitului ei făcea mai mult decât toate perlele 
de Ormuz, iar muselina sau florile erau podoabele ei cele 
mai scumpe. Pauline şi Raphael fugeau, de altfel, de lume; 
singurătatea le era aşa de frumoasă, aşa de bogată în 
plăceri! Oamenii de lume vedeau absolut în fiecare seară 
această drăgălaşă căsnicie de contrabandă, fie la 
„Italieni”226, fie la „Operă”. Dacă la început câteva bârfeli 
înveseliră saloanele, curând torentul de evenimente ce se 
abătu asupra Parisului făcu să fie uitaţi doi îndrăgostiţi atât 
de inofensivi; în fine, ca o armă de apărare împotriva 
clevetirilor, căsătoria lor fu anunţată şi, din întâmplare, 
servitorii lor erau discreţi, aşa că nici o răutate prea mare 
nu le putu întina fericirea. 

Spre sfârşitul lunii februarie, epocă în care multe zile 
frumoase te fac să crezi că au sosit bucuriile primăverii, 
într-o dimineaţă, Pauline şi Raphael dejunau împreună într- 


o mică seră, un fel de salon încărcat de flori şi situat la 
acelaşi nivel cu grădina. Soarele dulce şi palid de iarnă, ale 
cărui raze se răsfrângeau printre arbuştii rari, încălzea 
uşor temperatura. Ochii ţi se înveseleau de contrastele 
puternice ale diferitelor frunzişuri, de coloritul tufelor 
înflorite şi de toate fanteziile luminii şi ale umbrei. În timp 
ce tot Parisul se încălzea încă în faţa mohorâtelor căminuri, 
cei doi soţi tineri râdeau în voie sub o boltă de camelii, de 
liliac şi de verdeață. Caietele lor vesele răsăreau deasupra 
narciselor, lăcrămioarelor şi trandafirilor de Bengal. În sera 
voluptuoasă şi bogată, picioarele călcau pe o rogojină 
africană colorată ca un covor. Pereţii, acoperiţi cu o pânză 
verde de dril, nu arătau nici cea mai mică urmă de 
umiditate. Mobila era făcută dintr-un lemn în aparenţă de 
rând, dar a cărui coajă lustruită sticlea de curăţenie. Un 
pisoi ghemuit pe masa unde-l atrăsese mirosul laptelui se 
lăsa să fie mânjit cu cafea pe bot de către Pauline; ea se 
juca cu el, amăgindu-l cu smântâna, pe care i-o dădea 
numai s-o miroasă, ca să-i pună la încercare răbdarea şi să-l 
aţâţe la luptă; izbucnea în râs ori de câte ori el îşi arăta 
ghearele, şi făcea mii de glume anume ca să-l împiedice pe 
Raphael să citească gazeta, care de zece ori până atunci îi 
căzuse din mâini. În această scenă matinală se revărsa o 
fericire greu de exprimat în cuvinte, ca tot ceea ce e firesc 
şi adevărat. Raphael se prefăcea mereu că-şi citeşte 
jurnalul şi privea pe furiş spre Pauline în luptă cu pisoiul, 
spre Pauline a lui înfăşurată într-un capot lung care nu i-o 
ascundea însă cu totul, spre Pauline a lui cu părul în 
neorânduială şi arătând un picioruş alb cu vinişoare 
albastre într-un pantof de catifea neagră. Era fermecătoare 
s-o vezi pe jumătate dezbrăcată; încântătoare ca şi 
chipurile plăsmuite de Westhall, părea în acelaşi timp şi 
fecioară şi femeie; poate mai mult fată decât femeie, ea se 
bucura de o fericire deplină şi nu cunoştea din iubire decât 
primele ei desfătări. În clipa când, cu totul absorbit de 
dulcea lui visare, Raphael uitase de ziar, Pauline i-l smulse 


din mână, îl mototoli şi făcu din el un cocoloş, îl aruncă în 
grădină, iar pisoiul se repezi să prindă politica ce se 
învârtea, ca totdeauna, ca o sfârlează, în jurul ei însăşi. 
Când Raphael, distras de această scenă copilărească, dădu 
să-şi continue lectura şi făcu gestul de a ridica foaia pe care 
n-o mai avea în mână, auzi izbucnind nişte hohote vesele, 
sincere, ce se dezlănţuiau unele dintr-altele ca trilurile unei 
păsărele. 

— Sunt geloasă pe ziar, zise ea ştergându-şi lacrimile pe 
care le făcuse să curgă râsul ei de copil. Nu-i o trădare, 
spune, continuă ea, devenind iarăşi femeie, să citeşti 
proclamaţii ruseşti când eşti cu mine şi să preferi proza 
ţarului Nicolae, cuvintelor şi privirilor de dragoste? 

— Nu citeam, îngerul meu iubit, te priveam. 

În acel moment, paşii greoi ai grădinarului, ai cărui saboţi 
cu ţinte pe talpă făceau să scrâşnească nisipul aleilor, 
răsunară lângă seră. 

— lertaţi, domnule marchiz şi dumneavoastră, doamnă, 
dacă vă tulbur, dar vă aduc o ciudăţenie cum n-am mai 
văzut niciodată. Am scos adineauri, cu îngăduinţa 
dumneavoastră, o găleată de apă, şi am dat de buruiana 
asta curioasă! Uitaţi-vă la ea! Se vede treaba că-i obişnuită 
cu apa, căci nu era udă deloc, ba nici măcar umedă. Era 
uscată ca lemnul şi câtuşi de puţin unsuroasă. Fiindcă 
domnul marchiz este, nici vorbă, mai învăţat ca mine, m-am 
gândit că trebuie să i-o aduc, fiindcă l-ar putea interesa. 

Şi grădinarul arată lui Raphael nemiloasa piele de sagri, a 
cărei suprafaţă abia dacă era cel mult de un lat de palmă. 

— Mulţumesc, Vanicre, zise Raphael. E un lucru foarte 
ciudat. 

— Ce ai, îngerul meu? Te îngălbeneşti! Exclamă Pauline. 

— Du-te, Vanicre. 

— Vocea ta mă sperie, continuă fata, e atât de schimbată. 
Ce ai? Spune! Ce simţi? Ie doare ceva? [i-e rău! Un doctor, 
strigă ea. Jonathas, ajutor! 


— Scumpa mea Pauline, taci, răspunse Raphael, 
recăpătându-şi sângele rece. Să ieşim. E lângă mine o 
floare a cărei parfum îmi face rău. Să fie oare verbina 
aceea? 

Pauline se repezi asupra nevinovatei plante, o smulse din 
rădăcina şi o aruncă în grădină. 

— O, îngerul meu! Exclamă ea, strângându-l pe Raphael 
într-o îmbrăţişare fierbinte ca iubirea lor şi oferindu-i cu o 
cochetărie galeşă buzele rumene ca să i le sărute, văzându- 
te pălind, am simţit că nu-ţi voi putea supravieţui: viaţa ta e 
şi viaţa mea. Raphael dragă, ia pune mâna să vezi! Simt 
încă fiorul morţii în spate, mi-i frig. Buzele tale ard. Dar 
mâna? E rece ca gheaţa, adăugă ea. 

— Nebuna mea! Exclamă Raphael. 

— De unde vine lacrima asta? Lasă-mă s-o sorb. 

— O, Pauline, Pauline, mă iubeşti prea mult! 

— Cu tine se petrece ceva neobişnuit, Raphael! Nu te 
ascunde, am să-ţi aflu în curând taina. Dă asta încoace, zise 
ea luând pielea de sagri. 

— Tu eşti călăul meu! Răcni tânărul aruncând o privire de 
groază spre talisman. 

— Ce voce schimbată! Făcu Pauline, lăsând să-i cadă din 
mână fatalul simbol al destinului. 

— Mă iubeşti? Întrebă el. 

— Dacă te iubesc ce întrebare-i asta? 

— Atunci, lasă-mă, du-te! 

Sărmana fată ieşi. 

— Cum! Izbucni Raphael după ce rămase singur, în secolul 
luminilor în care am aflat că diamantele nu sunt decât 
cristale de carbon, într-o epocă în care totul se explică, în 
care politia ar târî pe un nou Messia în faţa tribunalelor şi 
ar supune miracolele lui, Academiei de Ştiinţe, într-o vreme 
când nu mai credem decât în parafele notarilor, eu să cred - 
tocmai eu! 

— Într-un fel de Mane, Tekel, Fares? 227. Nu, pe 
Dumnezeul meu, nu pot concepe că Fiinţa supremă ar 


putea găsi plăcere în chinuirea unei făpturi cinstite. Mă duc 
să văd ce spun savanții! 

Peste puţin ajunse, între Hala de vinuri, imensă 
îngrămădeală de butoaie, şi Salpetricre[228], imens 
seminar de beţie, în faţa unei băltoace în care zburătăceau 
câteva rațe ce se deosebeau prin varietatea speciilor lor şi 
ale căror culori plăcute, asemănătoare vitraliilor unei 
catedrale, sclipeau în razele soarelui. Toate rațele din lume 
se strânseseră parcă acolo, măcăind, dând din aripi, 
bălăcindu-se, şi formând un fel de parlament răţesc întrunit 
contra voinţei lui, dar din fericire fără chartă şi fără 
principii politice, şi trăind, fără teamă de vânători, sub 
ochiul naturaliştilor care se mulţumeau să le privească din 
când în când. 

— Pe domnul Lavrille uite-l colo, îi răspunse un păzitor lui 
Raphael, care întrebase de marele pontif al zoologiei. 

Marchizul văzu un omuleţ cu totul adâncit în nişte 
meditații foarte grave în faţa a două rațe. Savantul acesta 
între două vârste, avea o înfăţişare blândă, pe care un aer 
îndatoritor o făcea şi mai blajină; dar în toată persoana lui 
se oglindea o mare preocupare ştiinţifică: peruca, 
necontenit scărpinată şi răsucită pe cap în toate felurile 
posibile şi imposibile, lăsa să se vadă un smoc de pâr alb şi 
trăda furia descoperirilor care, asemenea tuturor 
pasiunilor, ne smulge cu atâta putere dintre lucrurile 
lumeşti, încât pierdem până şi conştiinţa eului nostru. 
Raphael, om de ştiinţă şi de studiu, admiră pe naturalistul 
ale cărui cugetări erau consacrate dezvoltării cunoştinţelor 
omeneşti, ale cărui erori chiar slujeau gloria Franţei; numai 
că o femeiuşcă ar fi râs fără îndoială de felul cum era 
soluţionată continuitatea dintre pantalonii şi jiletca vărgată 
a savantului, crăpătură acoperită de altfel în mod decent de 
o cămaşă pe care, tot aplecându-se şi ridicându-se întruna, 
cufundat în observaţiile sale zoogenezice, o boţise de nu se 
mai cunoştea. 


După câteva fraze introductive de politeţe, Raphael socoti 
de cuviinţă să adreseze domnului Lavrille un compliment 
banal asupra rațelor sale. 

— A, suntem bogaţi în rațe, răspunse naturalistul. Genul 
acesta e de altminteri, după cum de bună seamă ştiţi, cel 
mai fecund din ordinul palmipedelor. Începe cu lebăda şi 
sfârşeşte cu rața zinzin, cuprinzând o sută treizeci şi şapte 
de varietăţi bine distincte, fie care cu numele lor, cu 
obiceiurile, cu patria, cu fizionomia lor, şi care nu seamănă 
între ele mai mult decât seamănă un alb cu un negru. Într- 
adevăr, domnule, când mâncăm o rață nu ne dăm seama de 
întinderea. 

Se întrerupse, văzând o răţuşcă ce urca malul băltoacei. 

— Vedeţi, aceea de colo e lebăda cu cravată, sărmană fiică 
a Canadei, venită de la o depărtare atât de mare ca să ne 
arate penajul ei cenuşiu şi arămiu, şi cravata neagră! Uite, 
se ciuguleşte. 

lată faimoasa gâscă-pufoasă, zisă şi rața eider, cu puful 
căreia se învelesc ibovnicele noastre; drăguţa de ea! Cine 
nu i-ar admira pieptul de un alb roşiatic, ciocul acela verde? 

Adineauri, domnule, continuă el după o pauză, am fost 
martorul unei împerecheri care era aproape să mă 
deznădăjduiască. Căsătoria s-a făcut însă destul de uşor şi 
aştept cu nerăbdare rezultatul. Mă mândresc că voi obţine 
a o suta treizeci şi opta specie, căreia poate îi va fi dat să 
poarte numele meu! lată pe noii soţi, zise el arătând o 
pereche de rațe. De o parte e o gâscă râzătoare (anas 
albifrons), de cealaltă răţoiul şuierător (anas ruffina al lui 
Buffon). Am şovăit mult între răţoiul şuierător, răţoiul cu 
sprâncene albe şi răţoiul căprişor (anas clypeata): iacă, 
uite-l pe căprişor, ticălosul ăla arămiu de colo, cu gâtul 
verzui şi atât de fudul irizat. Dar, domnule, răţoiul şuierător, 
fiind moţat, vei înţelege uşor că n-am stat în cumpănă. Nu 
ne lipseşte aici decât rața cu tichie neagră. Colegii mei 
pretind cu toţii că această rață e totuna cu lişiţa cu ciocul 
încovoiat; în ceea ce mă priveşte însă. 


Aci făcu gestul acela admirabil ce ilustrează în acelaşi timp 
modestia şi orgoliul savanților, orgoliu plin de încăpățânare, 
modestie plină de încredere în sine. 

— Eu nu cred aşa ceva, continuă el. După cum vezi, dragă 
domnule, nu ne distrăm aici. În momentul de faţă, lucrez la 
monografia neamului rațelor. Dar vă stau la dispoziţie. 

În timp ce se îndreptau spre o casă destul de arătoasă de 
pe strada Buffon, Raphael supuse pielea de sagri 
investigaţiilor domnului Lavrille. 

— Cunosc produsul acesta, spuse savantul în cele din 
urmă, după ce măsurase talismanul cu lupa; a servit de 
căptuşeală la capacul vreunei cutii. Sagriul e cunoscut încă 
din antichitate! Astăzi pielarii preferă să-l înlocuiască însă 
cu un fel de piele de calcan, care, după cum poate ştiţi, nu-i 
altceva decât jupuiala lui raja sephen, un peşte din Marea 
Roşie. 

— Dar aceasta, domnule, fiindcă aveţi atâta bunăvoință. 

— Aceasta, reluă savantul, întrerupându-l e cu totul 
altceva. Între aşa-zisa piele de calcan şi sagri, este domnul 
meu, aceeaşi deosebire ca între ocean şi pământ, ca între 
peşte şi patruped. Cu toate astea, pielea de peşte e mai 
scorţoasă decât aceea de animat terestru. Aceasta, zise el 
arătând talismanul, este, după cum cred că ştiţi, unul dintre 
produsele cele mai curioase ale zoologiei. 

— Ca să vezi! Exclamă Raphael. 

— Domnul meu, pronunţă savantul aşezându-se în fotoliu, 
aceasta este o piele de măgar. 

— Asta ştiu, zise tânărul. 

— Există în Persia, continuă, naturalistul, un măgar extrem 
de rar, colunul celor vechi, egquus asinus, sau kulanul 
tătarilor; Pallas[229] s-a dus să-l studieze şi l-a redat 
ştiinţei. În adevăr, multă vreme animalul acesta trecuse 
drept fantastic. Este, după cum ştiţi, celebru în Sfânta 
Scriptură; Moise a interzis de a fi împerecheat cu 
congenerii săi. Dar coiunul e şi mai celebru prin 
prostituţiunile al căror obiect a fost şi de care pomenesc 


adesea profeţii Bibliei. Pallas, după cum probabil ştiţi, 
declară în ale sale Act. Petrop., tomul II, că aceste excese 
bizare sunt încă şi astăzi privite cu religiozitate de către 
persani şi nogai, fiind socotite un leac suveran contra 
durerilor de rinichi şi a gutei sciatice. Dar, fireşte, noi, ca 
nişte bieţi parizieni ce suntem, nici nu bâănuiam aşa ceva! 
Muzeul nu posedă nici un exemplar de colun. Şi ce animal 
superb! Urmă savantul. Când te gândeşti că-i plin de 
mistere; ochiul său e înzestrat cu un fel de covor în care se 
reflectă totul şi căruia orientalii îi atribuie o mare putere de 
fascinaţie; pielea lui e mai elegantă şi mai lucioasă decât a 
celor mai frumoşi cai ai noştri: e brăzdată cu dungi mai 
mult sau mai puţin roşcate şi seamănă bine cu pielea de 
zebră. Părul lui are ceva moale, unduios, unsuros la pipăit; 
vederea lui egalează în exactitate şi precizie pe aceea a 
omului; ceva mai înalt decât cei mai frumoşi măgari 
domestici ai noştri, e înzestrat cu un curaj extraordinar. 
Dacă, din întâmplare, e atacat, se apără cu o superioritate 
remarcabilă împotriva celor mai feroce jivine; cât despre 
iuţeala mersului său, ea nu se poate asemui decât cu zborul 
păsărilor; un colun, domnul meu, ar învinge la curse pe cei 
mai buni cai arabi sau persani, după cum susţine tatăl 
conştiinciosului doctor Niebuhr[230] - a cărui moarte 
recentă o deplângem, după cum ştiţi, cu toţii - media 
mersului obişnuit al acestor admirabile vieţuitoare este de 
şapte mii de paşi geometrici pe oră. 

Măgarii noştri degeneraţi nu ne-ar putea ajuta să ne 
facem o idee despre acest măgar liber şi semeţ. Are o 
atitudine vioaie, sprintenă, un aer inteligent, fin, o 
fizionomie graţioasă şi mişcări pline de cochetărie! Este 
regele zoologic al Orientului. Superstiţiile turceşti şi 
persane îi presupun chiar o origine misterioasă, şi numele 
lui Solomon se întâlneşte adesea în legendele pe care 
povestitorii din Tibet şi Tartaria le spun despre însuşirile 
atribuite acestor nobile animale. În sfârşit, un colun 
domesticit valorează sume imense; e aproape imposibil să 


fie prins în munţi, unde sare ca o căprioară şi parcă zboară 
ca o pasăre. Fabula despre caii înaripaţi, Pegasul[231] 
nostru, a luat fără îndoială naştere în ţările acestea, unde 
păstorii au putut să vadă adesea un colun sărind de pe o 
stâncă pe alta. Măgarii de călărie obţinuţi în Persia din 
împerecherea unei măgăriţe cu un colun domesticit sunt 
vopsiți cu roşu, după o datină străveche. Obiceiul acesta stă 
probabil la originea proverbului nostru: „Rău ca un măgar 
roşu”. Într-un timp când ştiinţele naturale erau foarte 
neglijate în Franţa, cine ştie ce călător va fi adus, cred eu, 
vreun exemplar din animalele acestea ciudate care îndură 
tare anevoie sclavia. De aici dictonul! 

Pielea pe care mi-o prezentaţi dumneavoastră - zise mai 
departe savantul - este pielea unui colun. Părerile asupra 
originii numelui sunt împărţite. Unii susţin că sagri e un 
cuvânt turcesc, alţii vor ca Sagri să fie oraşul sau centrul 
unde acest produs zoologic e supus unei preparaţii chimice, 
descrisă destul de bine de Pallas, ce-i dă aspectul 
zgrunţuros pe care-l admirăm noi; Martellens mi-a scris că 
Sâagri e un râu. 

— Domnule, vă mulţumesc pentru lămuririle date, ele ar 
putea constitui o pagină prețioasă pentru un oarecare don 
Calmet[232], dacă ar mai exista benedictini; dar am avut 
onoarea de a vă aminti că bucata aceasta era la început de 
o mărime egală cu. Harta aceea geografică, spuse Raphael 
arătând lui Lavrille un atlas deschis; ori, în decurs de trei 
luni, ea s-a îngustat văzând cu ochii. 

— Bine, reluă savantul, înţeleg. Domnul meu, toate pieile 
vieţuitoarelor cu o structură primitivă sunt expuse unei 
degradări naturale, uşor de înţeles, şi ale cărei proporții 
depind de influenţele atmosferice. Metalele înseşi se dilată 
sau se strâng în chip vizibil, căci inginerii au observat spaţii 
destul de considerabile între blocurile de piatră legate la 
început între ele prin bare de fier. Ştiinţa e vastă, viaţa 
omenească e scurtă. De aceea n-avem pretenţia de a 
cunoaşte toate fenomenele naturii. 


— Domnule, stărui Raphael cu sufletul la gură, aproape 
uluit, iertaţi întrebarea pe care vă voi face. Sunteţi sigur că 
această piele e supusă legilor comune ale zoologiei, că 
poate să se întindă? 

— O, nici vorbă! Ei, drăcie! Făcu domnul Lavrille încercând 
să întindă talismanul. Dar, domnule, adăugă el, dacă vreţi să 
vă duceţi la domnul Planchette, celebrul profesor de 
mecanică, el va găsi fără îndoială un mijloc de a acţiona 
asupra acestei piei, de a o înmuia, de a o întinde. 

— Ah, domnule, îmi salvaţi viaţa! 

Raphael salută pe savantul naturalist şi alergă la 
Planchette, lăsând pe bunul Lavrille în mijlocul cabinetului 
său plin de bocale şi plante uscate. Din această vizită se 
alesese, fără să ştie, cu toată ştiinţa omenească: o 
nomenclatură! Preacumsecadele Lavrille semăna cu Sancho 
Panza povestind lui Don Quijote istoria cu caprele, făcându-i 
mare plăcere să numere animalele şi să le numeroteze. 
Ajuns aproape de sfârşitul vieţii, el cunoştea abia o părticică 
din nemăsuratul număr al imensei cirezi azvârlită de 
Dumnezeu de-a lungul oceanului lumilor, într-un scop 
neştiut de nimeni. Raphael se declară mulţumit. 

„Am să-mi ţin măgarul în frâu”, îşi spuse el. 

Sterne spusese înaintea lui: „Să ne cruţăm măgarul, dacă 
vrem să trăim mult”. Dar animalul e aşa de năzdrăvan! 

Planchette era un bărbat înalt, uscăţiv, un adevărat poet 
pierdut într-o nesfârşită contemplare, ocupat să privească 
mereu o genune fără fund, MIŞCAREA. Muritorii de rând 
testează de nebunie minţile acestea sublime, pe aceşti 
oameni neînţeleşi, care trăiesc într-o admirabilă nepăsare 
faţă de lume şi de lux, stând zile întregi ca să fumeze o 
ţigară stinsă, ori apărând într-un salon fără a-şi fi 
împerecheat totdeauna cum trebuie fiecare nasture de la 
haină cu cheotoarea lui. Într-o bună zi, după ce au măsurat 
îndelung vidul, sau au îngrămădit la X-uri sub Aa-gG, au 
săvârşit analiza cutărei legi naturale şi au descompus 
elementul cel mai redus; la un moment dat mulţimea 


admiră o nouă maşină sau vreun vehicul a cărei alcătuire 
simplă ne miră şi ne uimeşte! Savantul zâmbeşte modest, 
spunând admiratorilor săi: „Dar ce-am creat oare? Nimic. 
Omul nu inventează forţa, ci o călăuzeşte doar, iar ştiinţa 
consta în imitarea naturii.” 

Raphael îl surprinse pe mecanician proptit pe cele două 
picioare ale sale, ca un spânzurat căzut ţeapăn sub ştreang. 
Planchette urmărea o bilă de agată care se învârtea pe un 
cadran în formă de soare, aşteptând să se oprească. Bietul 
om nu era nici decorat, nici plătit de stat, deoarece nu ştia 
să-şi pună în valoare calculele. Fericit să pândească toată 
viaţa o descoperire, nu se gândea nici la glorie, nici la lume, 
nici la el însuşi, ci trăia în ştiinţă pentru ştiinţă. 

— Imposibil de definit strigă el. A, bună ziua, domnule, 
rosti apoi văzându-l pe Raphael; a dumneavoastră prea 
plecată slugă. Ce mai face mămica? Du-te de vezi pe 
nevastă-mea. 


— Şi când te gândeşti că aş fi putut să trăiesc şi cu aşa! Îşi 
spuse Raphael, smulgând pe savant din visarea sa, cerându- 
i mijlocul de a acţiona asupra talismanului pe care i-l 
prezentă. 

— Chiar de ar fi să râdeţi de naivitatea mea, domnule, zise 
marchizul în încheiere, nu vă voi ascunde nimic. Pielea asta 
îmi pare a poseda o putere de rezistenţă pe care nimic nu o 
poate birui. 

— Domnul meu, începu Planchette, oamenii de lume iau 
totdeauna ştiinţa cam peste picior, toţi ne spun cam acelaşi 
lucru pe care un filfizon îl spusese lui Lalande[233] la 
sfârşitul unei eclipse, venind la el cu câteva dame: „Aveţi 
bunătatea să reîncepeţi.” Ce efect voiţi să produceţi? 
Scopul mecanicii este să aplice legile mişcării sau să le 
neutralizeze. Cât despre mişcarea în sine, v-o declar cu 
toată umilinţa, nu suntem în stare să o definim. 

Acestea spuse, am observat anumite fenomene constante, 
care guvernează acţiunea solidelor şi a fluidelor. 
Reproducând cauzele generatoare ale acestor fenomene, 
noi putem pune corpurile în mişcare, putem să le 
transmitem o forţă locomotivă în raporturi de viteză 
determinată, să le aruncăm în sus, să le divizăm simplu sau 
la infinit, chit că le-am sparge sau le-am pulveriza; apoi să 
le îndoim, să le imprimăm o rotaţie, să le modificăm, să le 
comprimăm, să le dilatăm sau să le întindem. Toată ştiinţa 
asta, domnul meu, se sprijină, pe un singur fapt. Vedeţi bila 
aceasta? Adăugă el. Ea e aci, pe piatra asta. Iat-o acum 
dincolo. Ce nume să dăm actului acesta fiziceşte atât de 
firesc, dar pentru spirit atât de extraordinar? Mişcare, 
locomoţie, schimbare deloc? Câtă vanitate ascunsă sub 
nişte cuvinte! Un nume este oare o soluţie? Totuşi, asta e 
ştiinţa. 

Maşinile noastre folosesc sau descompun acest act, acest 
fapt. Un fenomen atât de neînsemnat, adaptat unor mase, 
ar putea arunca Parisul în aer. Avem putinţa de a mări 
viteza în dauna forţei, şi forţa în dauna vitezei. Ce este 


forţa, ce este viteza? Ştiinţa noastră nu-i în stare să o 
spună, după cum nu-i în stare să creeze o mişcare. O 
mişcare, oricare ar fi ea, este o putere imensă, şi omul nu 
inventează puteri. Puterea este una, ca şi mişcarea, esenţa 
însăşi a puterii. Totul este mişcare. Cugetarea e o mişcare. 
Natura e bazată pe mişcare. Moartea e o mişcare ale cărei 
scopuri ne sunt prea puţin cunoscute. Dacă Dumnezeu este 
etern, fiţi siguri că el e totdeauna în mişcare. Dumnezeu 
este, poate, mişcarea însăşi! lată de ce mişcarea nu se 
poate explica, întocmai ca şi Dumnezeu; ca şi el e adâncă, 
fără margini, de neînțeles, de neatins. Cine a pipăit, a 
cuprins, a măsurat vreodată mişcarea? Îi simţim efectele 
fără a le vedea. Putem chiar să le negăm, cum negăm pe 
Dumnezeu. Unde se află şi unde nu se află ea? De unde 
porneşte? Care îi este cauza? Care e sfârşitul? Ea ne 
învăluie, ne apasă şi ne scapă. Este evidentă ca un fapt, 
obscură ca o abstracţie, este în acelaşi timp şi cauză şi 
efect. Are nevoie, ca şi noi, de spaţiu, dar ce este spaţiul? El 
e dovedit numai de mişcare; fără mişcare, nu-i decât o 
vorbă goală. Problemă de nedezlegat, asemenea vidului, 
asemenea creaţiunii şi infinitului, mişcarea năuceşte 
cugetarea omenească, şi tot ce-i e îngăduit omului să 
înţeleagă, este că n-o va înţelege niciodată. 

Între fiecare din punctele ocupate rând pe rând în spaţiu 
de această bilă, continuă savantul, se află o prăpastie 
pentru judecata omenească, prăpastia în care s-a prăbuşit 
Pascal[234]. Pentru a acţiona asupra substanţei 
necunoscute pe care voiţi să o supuneţi unei forţe 
necunoscute, trebuie să studiem mai întâi această 
substanţă; după structura sa, ea sau se va sfărâma sub o 
lovitură, sau va rezista; dacă se rupe în bucăţi şi dacă 
intenţia dumneavoastră nu este de a o împărţi astfel, 
înseamnă că nu ne-am atins ţinta propusă. Dacă voiţi să o 
comprimaţi, trebuie să transmitem o mişcare egală tuturor 
părţilor substanţei, în aşa fel încât să micşorăm în mod 
uniform intervalul care le separă. lar dacă doriţi să o 


întindeţi, trebuie să încercăm a imprima fiecărei molecule o 
forţă excentrică egală; căci, fără observarea exactă a 
acestei legi, n-am face decât să batem pasul pe loc. În 
mişcare există, aşadar, domnul meu, moduri infinite, 
combinaţii nesfârşite. Asupra cărui efect vă hotărâți? 

— Domnule, se grăbi să răspundă Raphael, doresc 
indiferent ce presiune, oricât de puternică, pentru a întinde 
cât mai mult pielea aceasta. 

— Substanţa din faţa noastră fiind finită, preciză 
matematicianul, n-ar putea fi destinsă la nesfârşit - dar 
apăsarea va mări neapărat întinderea suprafeţei sale în 
dauna grosimii; ea se va subţia până când nu va mai avea 
substanţă. 

— Obţineţi rezultatul acesta, domnule, exclamă Raphael, şi 
veţi câştiga milioane. 

— V-aş fura banii, credeţi-mă, răspunse profesorul cu tonul 
flegmatic al unui olandez. Am să vă demonstrez cât aţi bate 
din palme existenţa unei maşini sub care însuşi Dumnezeu 
ar putea fi strivit ca o muscă. Ea ar reduce pe un om la 
starea de hârtie sugătoare, pe un om încălţat, îmbrăcat, cu 
cravată, cu pălărie, cu aur, cu giuvaeruri, cu tot. 

— Oribilă maşina! 

— În loc de a-şi zvârli copiii în apă, chinezii ar face mai 
bine să-i bage în ea, adăugă savantul, fără să se gândească 
la respectul omului faţă de progenitura sa. 

Stăpânit cu totul de ideea lui, Planchette luă o oală de 
flori, goală, găurită la fund şi o depuse pe lespedea 
cadranului solar; apoi se duse să aducă puţină humă dintr- 
un colţ al grădinii. Raphael rămase fermecat ca un copil 
căruia doica îi povesteşte un basm minunat. După ce lăsă 
huma pe lespede, Planchette scoase din buzunar un 
cosoraş, tăie două ramuri de soc şi începu să le scoată 
miezul, suflând în ele cât putea, ca şi cum Raphael nici n-ar 
fi fost acolo. 

— Iată elementele maşinii, zise el. 


Lipi cu o mână de lut unul dintre tuburile de lemn pe 
fundul oalei, în aşa fel ca ţeava socului să corespundă cu 
gaura vasului. Totul semăna cu o pipă enormă. Întinse un 
strat de humă în formă de lopată pe lespede, aşeză oala de 
flori pe partea cea mai largă şi fixă ramura de soc pe 
porţiunea ce reprezenta coada lopeţii. În sfârşit aruncă 
puţină humă la celălalt capăt al tubului de soc, împlântă 
drept în sus cealaltă ramură scobită, o lipi şi pe ea cu lut, ca 
să stea prinsă de cea orizontală, în aşa fel ca aerul, sau un 
anume fluid la îndemână, să poată circula în maşina asta 
improvizată şi să ajungă de la gura tubului vertical, prin 
canalul intermediar, până în oala cea mare de flori care era 
goală. 

— Acest aparat, domnul meu, zise el cu seriozitatea unui 
academician ce-şi pronunţă discursul de recepţie, este unul 
dintre cele mai frumoase titluri de glorie de care se bucură 
marele Pascal în admiraţia noastră. 

— Nu înţeleg. 

Savantul prinse a zâmbi. Se duse şi luă dintr-un pom 
fructifer o sticluţă în care farmacistul îi trimisese o soluţie 
pentru stârpit furnicile; îi sparse fundul, îşi făcu o pâlnie, o 
vâri cu grijă în gaura ramurii scobite pe care o fixase 
vertical în argilă, şi care era paralelă cu marele rezervor 
închipuit de oala de flori; apoi cu ajutorul unei stropitori, 
turnă cantitatea de apă necesară pentru ca lichidul să se 
ridice până la acelaşi nivel şi în vasul cel mare şi în mica 
ţeavă rotundă de soc. Rapha€l nu se gândea decât la pielea 
lui de sagri. 

— Apa, domnul meu, zise mecanicianul, este socotită încă 
şi astăzi drept un corp incompresibil, nu uitaţi acest 
principiu fundamental; cu toate acestea ea se comprimă, 
dar atât de puţin, încât trebuie să socotim coeficientul ei de 
contractare egal cu zero. Vedeţi suprafaţa pe care o 
prezintă apa ajunsă la gura vasului de flori? 

— Da, domnule. 


— Ei bine, presupuneţi că această suprafaţă este de o mie 
de ori mai mare decât orificiul tubului de sec prin care am 
turnat lichidul. Iată, scot pâlnia. 

— De acord. 

— Ei bine, domnul meu, dacă prin vreun mijloc oarecare 
măresc volumul acestei mase, introducând încă apă prin 
orificiul micului tub, Fluidul, silit sa coboare aici se va ridica 
în rezervorul închipuit de vasul de flori, până când lichidul 
va ajunge la acelaşi nivel şi în unul şi în celălalt. 

— Ăsta se-nţelege! Zise Raphatl. 

— Dar cu deosebirea, reluă savantul, că dacă subţirea 
coloană de apă adăugată în micul tub vertical prezintă o 
forţă egală, să zicem, cu greutatea unei livre, şi ştiind că 
acţiunea ei se va transmite fidel masei lichide şi va 
reacţiona asupra tuturor punctelor suprafeţei pe care o 
capătă în vasul de flori, înseamnă că vor forma în acesta o 
mie de coloane de apă, care - tinzând toate să se ridice, ca 
şi cum ar fi împinse de o forţă egală cu aceea ce face 
lichidul să coboare în băţul de soc vertical - vor produce în 
mod necesar aici - zise Planchette arătând lui Raphael 
suprafaţa vasului de flori - o forţă de o mie de ori mai mare 
decât forţa introdusă pe acolo. 

Şi savantul indică marchizului, cu degetul, ramura de soc 
înfiptă vertical în humă. 

— E foarte simplu, rosti Raphael. 

Planchette zâmbi iar. 

— Folosind alţi termeni, reluă el cu acea logică dârză 
proprie matematicienilor, vom spune că pentru a împiedica 
irupţia apei va trebui să desfăşurăm asupra fiecărui punct 
al marii suprafeţe o forţă egală cu forţa ce acţionează în 
conductul vertical; dar numai cu deosebirea că dacă 
coloana lichidă e înaltă de un picior, cele o mie de coloane 
mici suprafeţei mari nu vor înregistra decât o urcare foarte 
mică. 

— Acum, zise Planchette, dând un bobârnac beţigaşelor 
sale, să înlocuim aparatul acesta mititel şi caraghios cu 


tuburi metalice de o forţă şi de o dimensiune 
corespunzătoare; dacă acoperiţi cu o platină groasă, 
mobilă, suprafaţa fluidă a marelui rezervor, şi dacă acestei 
platine îi opuneţi o alta a cărei rezistenţă şi soliditate să fie 
mai presus de orice încercare, iar, în plus, dacă îmi acordaţi 
posibilitatea de a adăuga fără încetare prin micul tub 
vertical apă la masa lichidă, obiectul prins între cele două 
planuri solide este în mod necesar silit să cedeze în faţa 
imensei forţe ce-l comprimă la nesfârşit. Mijlocul de a 
introduce în chip constant apă prin tubul cel mic este un 
fleac în mecanică, întocmai ca şi modul de a transmite 
puterea masei lichide unei platine. Două pistoane şi câteva 
supape sunt de ajuns pentru asta. Admiteţi atunci, scumpul 
meu domn, zise el luând de braţ pe Valentin, că nu există 
nici o materie care, pusă între aceste două rezistenţe 
nelimitate, să nu fie constrânsă de a se lăţi? 

— Cum! Autorul Scrisorilor provinciale a inventat.? Se 
miră Raphael. 

— El singur, domnule. Mecanica nu cunoaşte nimic mai 
simplu şi mai frumos. Principiul opus, expansibilitatea apei, 
a creat maşina cu aburi. Dar apa nu-i expansibilă decât într- 
o anumită măsură, în timp ce incompresibilitatea ei, fiind o 
forţă oarecum negativă, este nelimitată. 

— Dacă pielea asta se întinde, spuse Raphael, vă 
făgăduiesc să ridic o statuie colosală lui Blaise Pascal, să 
înfiinţez un premiu de o sută de mii de franci pentru cea 
mai frumoasă problemă de mecanică rezolvată în fiecare 
perioadă de zece ani, să le dau zestre verişoarelor şi 
mătuşilor dumneavoastră, în sfârşit, să clădesc un azil 
pentru matematicienii săraci sau loviți de nebunie. 

— Ar fi de mare folos, răspunse Planchette. Domnul meu - 
reluă el cu calmul unui om trăind numai în sfera lui 
intelectuală - vom merge mâine la Spieghalter. Acest distins 
mecanician a construit, după planurile mele, o maşină 
perfecționată, cu care un copil ar putea să ţină o mie de 
stoguri de fân în pălăria lui. 


— Pe mâine, domnule. 

— Pe mâine. 

— Trăiască mecanica! Exclamă Raphael. E cea mai 
frumoasă dintre toate ştiinţele! Celălalt, cu măgarii lui, cu 
clasificările, cu rațele, cu speciile şi cu bocalele lui pline de 
monştri, e bun cel mult să noteze punctele într-un biliard 
public. 

A doua zi, Raphael veni foarte vesel să-l ia pe Planchette şi 
se duseră împreună în strada Sănătăţii, nume de bun 
augur. La Spieghalter, tânărul se pomeni într-o hală imensă, 
privirile îi căzură asupra unei mulţimi de cuptoare roşii şi 
duduitoare. Era o ploaie de foc, un potop de cute, un ocean 
de pistoane, de şuruburi, de pârghii, de grinzi, de pile, de 
piuliţe, o mare de tuciuri, de lemne, de supape şi de vergele 
de oţel. Praful de pilitură te îneca. Mai era acolo fier înroşit 
în foc, oamenii erau îmbrăcaţi în fier, totul mirosea a fier, 
fierul căpăta viaţă, era organizat, se topea, curgea, gândea, 
luând toate formele, supunându-se tuturor capriciilor. Prin 
vâjâitul foalelor, prin crescendo-urile ciocanelor, prin 
şuierăturile strungurilor care făceau fierul să mârâie, 
Rapha&l ajunse într-o încăpere mare, curată şi bine aerisită, 
unde putu să privească în voie presa imensă de care îi 
vorbise Planchette. Admiră un fel de dulap de fontă 
prevăzut cu nişte tălpici de fier legate între ele printr-o 
bară solidă. 

— Dacă veţi învârti cu iuţeală manivela asta de şapte ori, îi 
spuse Spieghalter arătându-i un vălătuc de fier lucios, veţi 
putea face ca o planşă de oţel să se zdrobească în mii de 
bucăţi, ca nişte ace ascuţite ce v-ar intra în carne. 

— Drace! Exclamă Raphael. 

Planchette vâri el însuşi pielea de sagri între cele două 
plăci ale atotputernicei prese şi, plin de acea siguranţă pe 
care o dau convingerile ştiinţifice, învârti cu iuţeală 
vălătucul. 

— Trântiţi-vă la pământ, suntem pierduţi! Strigă 
Spieghalter cu o voce tunătoare, aruncându-se cel dintâi cu 


faţa la pământ. 

O şuierătură înfiorătoare răsună în toate atelierele. Apa ce 
se afla în maşină sparse fonta, ţâşni cu o putere 
nemaipomenită şi se îndreptă, din fericire, spre un cuptor 
vechi pe care-l răsturnă, îl rostogoli şi-l răsuci aşa cum furia 
unui râu învălătuceşte o casă şi o ia cu sine. 

— O, zise cu mult calm Planchette, sagriul e tot atât de 
teafăr cum te văd şi mă vezi! Meştere Spieghalter, pesemne 
că a fost vreun pai în fonta dumitale, sau tubul cel mare era 
crăpat. 

— Nu, nu, îmi cunosc bine fonta. Domnul n-are decât să-şi 
ia buclucul ăsta de aici, căci trebuie să aibă pe dracul într- 
însul. 

Neamţul apucă un ciocan de fierărie, zvârli pielea pe o 
nicovală şi, cu toată forţa pe care o dă mânia, descărcă 
asupra talismanului cea mai teribilă lovitură ce hăuise 
vreodată în atelierele sale. 

— Se pare că nici nu-i pasă! Strigă Planchette pipăind 
sagriul cel îndărătnic. 

Lucrătorii alergară la faţa locului. Contramaistrul luă 
pielea şi o împinse în mangalul aprins dintr-un cuptor. Toţi, 
strânşi în cerc în jurul focului, aşteptau cu nerăbdare 
mişcarea unei foaie imense. Raphael, Spieghalter şi 
profesorul Planchette se aflau în mijlocul oamenilor mânjiţi 
de fum şi atenţi. Văzând ochii aceia albi, capetele colbăite 
de fier, hainele negre şi lucioase, piepturile acelea păroase, 
Raphael se crezu transportat în lumea nocturnă şi 
fantastică a baladelor germane. Contramaistrul înhăţă 
pielea cu cleştele, după ce o lăsase în foc timp de vreo zece 
minute. 

— Dă-mi-o înapoi, zise Raphael. 

Contramaistrul o prezentă cu o plecăciune dispreţuitoare 
lui Raphael. Marchizul răsuci cu uşurinţă pielea, care în 
mâinile sale se făcu rece şi mlădioasă. Un țipăt de groază se 
auzi deodată, toţi lucrătorii fugiră de acolo. Valentin rămase 
singur cu Planchette în atelierul pustiu. 


— Este sigur ceva diabolic într-însa! Rosti Raphael cu 
desperare. Nici o forjă omenească să nu-mi poată acorda 
aşadar o zi de viaţă în plus? 

— Domnul meu, am greşit, zise matematicianul cu un aer 
mâhnit, trebuia să supunem această piele ciudată acţiunii 
unui laminor. Unde mi-a fost oare capul când v-am propus o 
presiune? 

— Eu am cerut-o, replică Raphael. 

Savantul răsuflă uşurat, ca un vinovat achitat de către 
doisprezece juraţi. Totuşi, intrigat de problema stranie pe 
care i-o punea această piele, el se gândi o clipă, apoi zise: 

— Substanţa asta necunoscută trebuie tratată prin 
reactivi. Să mergem la Japhet, poate că chimia va fi mai 
norocoasă decât mecanica. 

Valentin porni calul la galop, în speranţa de a-l prinde pe 
faimosul chimist Japhet în laboratorul său. 

— Ei, vechiul meu prieten, zise Planchette zărind pe 
Japhet stând într-un fotoliu şi contemplând un precipitat, ce 
face chimia? 

— Doarme. Nimic nou. Cu toate astea, Academia a 
recunoscut existenta salicinei, dar salicina, asparigină, 
vaiiquelina, digitalina[235], nu-s descoperiri. 

— Neputând inventa lucruri pozitive, zise Raphael, se pare 
că sunteţi nevoit să inventaţi denumiri. 

— Din păcate, ai dreptate, tinere! 

— Uite, se adresă profesorul Planchette către chimist, 
încearcă să ne descompui substanţa asta; dacă extragi din 
ea vreun element oarecare, îl botez dinainte diabolină, 
deoarece voind s-o comprimăm, ne-a distrus o piesă 
hidraulică. 

— la să vedem, ia să vedem despre ce-i vorba! Strigă vioi 
chimistul. Poate că am dat de vreun nou corp simplu. 

— Domnule, zise Raphael, e nici mai mult nici mai puţin 
decât o piele de măgar. 

— Domnule. Făcu grav celebrul chimist. 


— Nu glumesc deloc, replică marchizul dându-i pielea de 
sagri. 

Baronul Japhet atinse pielea cu vârful sensibil al limbii sale 
atât de obişnuită să guste sărurile, acizii, alcalinele, gazele, 
apoi spuse, după câteva încercări: 

— Nici un gust! Da, ia să-i dăm să bea puţin acid ftoric. 

Supusă acţiunii acestui element, care dizolvă pe loc orice 
ţesut animal, pielea nu suferi nici o alterare. 

— Nu-i sagri! Declară chimistul. Să tratăm necunoscutul 
acesta misterios ca pe un mineral şi să-i dăm peste nas 
punându-l într-un creuzet infuzibil unde tocmai am nişte 
oxid de potasiu roşu. 

Japhet ieşi, apoi se întoarse numaidecât. 

— Domnule, îi spuse el lui Raphael, daţi-mi voie să iau 
numai o bucăţică din substanţa aceasta ciudată, pare atât 
de extraordinară. 

— O bucăţică? Se sperie Raphael. Nici cât un fir de păr. 
Dar, la urma urmei, încercaţi! Adăugă el cu un aer în acelaşi 
timp şi trist şi glumeţ. 

Savantul rupse un brici voind să taie pielea, încercă să o 
sfâşie printr-o puternică descărcare de electricitate, apoi o 
supuse acţiunii pilei voltaice[2 36], dar toate forţele ştiinţei 
eşuară în faţa teribilului talisman. Se făcuse ora şapte 
seara. Planchette, Japhet şi Raphael, nebăgând de seamă 
goana timpului aşteptau rezultatul unei ultime experienţe. 
Sagriul ieşi victorios din cea mai grozavă încercare la care 
fusese supus graţie unei cantităţi respectabile de clorură de 
azot 

— Sunt pierdut! Se tângui Raphael. Aici e voinţa lui 
Dumnezeu. Nu-mi rămâne decât să mor. 

Lăsă pe cei doi savanţi înmărmuriţi. 

— Să ne ferim de a povesti întâmplarea asta la Academie, 
colegii şi-ar râde de noi, îi spuse Planchette chimistului 
după o lungă pauză în care se priviră unul pe altul fără a 
îndrăzni să-şi împărtăşească gândurile. 


Cei doi savanţi erau ca nişte creştini ieşind din mormintele 
lor fără a se fi întâlnit cu Dumnezeu în ceruri. Ştiinţa? 
Neputincioasă! Acizii? Apă chioară! Potasiul roşu? 
Descalificat! Pila voltaică şi explozia? Două jucării! 

— O presă hidraulică zdrumicată ca un miez de pâine! 
Adăugă Planchette. 

— Eu cred în diavol, spuse baronul Japhet după o clipă de 
tăcere. 

— Iar eu în Dumnezeu, răspunse Planchette. 

Amândoi erau în rolurile lor. Pentru un mecanician 
universul e o maşină care are nevoie de un lucrător; pentru 
chimie - această creaţie a unui demon care descompune 
totul - lumea e un gaz înzestrat cu mişcare. 

— Nu putem nega faptul, reluă chimistul. 

— laca na! Ca să ne consoleze, domnii doctrinari au ticluit 
nebuloasa axiomă: Neghiob ca un fapt. 

— Axioma ta, replică chimistul, mie mi se pare faptul unui 
neghiob. 

Începură să râdă şi luară masa împreună, ca doi oameni ce 
nu mai văd într-o minune decât un simplu fenomen întors 
acasă, Valentin căzu pradă unei furii reci; nu mai credea în 
nimic, ideile i se înceţoşau, i se învălmăşeau în creier, şi i se 
ciocneau ca ale unui om pus în faţa unui fapt imposibil. Îi 
plăcuse să creadă că maşina lui Spieghalter avusese o 
meteahnă neştiută, iar neputinţa ştiinţei sau a focului nu-l 
mira; dar supleţea pielii când o răsucea în mână, şi 
asprimea ei când mijloacele de distrugere puse la îndemâna 
omului erau aplicate asupra ei, îl înspăimântau Acest fapt 
incontestabil îl făcea să-şi piardă minţile. 

„Sunt nebun, îşi zise el. Cu toate că de azi dimineaţă n-am 
pus nimic în gură, nici nu mi-e foame, nici nu mi-e sete, şi 
simt în piept un foc care mă arde.” 

Puse din nou pielea de sagri în rama în care fusese închisă 
mai înainte, apoi, după ce descrise cu o linie de cerneală 
roşie marginea talismanului, se aşeză în fotoliul său. 


— S-a făcut ceasul opt! Se miră el. Ziua de azi a trecut 
repede ca un vis. 

Îşi lăsă coatele pe braţele fotoliului, îşi sprijini capul în 
mâna stângă, şi rămase aşa, pierdut într-una dintre acele 
meditații funebre, într-unul dintre acele gânduri 
mistuitoare a căror taină o duc cu ei în mormânt 
condamnaţii la moarte. 

— Ah, Pauline, exclamă el, sărmana copilă! Sunt prăpaăstii 
pe care dragostea nu le poate trece cu toată forţa aripilor 
ei! 

În acel moment auzi foarte desluşit un suspin înăbuşit şi, 
printr-unul dintre acele fine instincte ale iubirii, recunoscu 
suflul Paulinei. 

„O, îşi spuse el, iată-mi sentinţa! Dacă ea ar fi aici, aş vrea 
să mor în braţele ei.” 

Un hohot de râs limpede, vesel, îl făcu să-şi întoarcă fata 
spre pat şi văzu printre perdeluţele diafane chipul Paulinei 
zâmbind ca un copil fericit de o ştrengărie ce i s-a prins; 
părul ei frumos i se răsfrângea în mii de şuviţe pe umeri, 
semăna cu un trandafir de Bengal rătăcit într-un buchet de 
trandafiri albi. 

— L-am sedus pe Jonathas, zise ea. Patul acesta nu-i oare 
şi al meu, al meu care sunt soţia ta? Nu mă certa, iubitule, 
nu voiam decât să dorm în preajma ta, să-ţi fac o surpriză. 
lartă-mi această nebunie. 

Sări din pat cu o mişcare de pisică, apăru radioasă în 
muselinurile ei şi se aşeză pe genunchii lui Raphael. 

— Despre ce fel de prăpaăstii vorbeai tu, iubitul meu? Zise 
ea lăsând să i se vadă pe frunte o expresie de îngrijorare. 

— Ale morţii. 

— Mă faci să sufăr, răspunse ea. Sunt unele idei cu care 
noi, bietele femei, nu ne putem obişnui, ele ne răpun. Să fie 
oare din pricina dragostei prea mari, sau a lipsei de curaj? 
Nu ştiu. Moartea nu mă înspăimântă, reluă ea râzând. Să 
mor cu tine, mâine dimineaţă, împreună într-o ultimă 
sărutare, ar fi o fericire. Mi s-ar părea că aş fi trăit mai mult 


de o sută de ani. Ce importantă are numărul zilelor, dacă 
într-o noapte, într-un ceas, am trăit o viaţă întreagă de pace 
şi de dragoste? 

— Ai dreptate, prin gura ta frumoasă vorbite cerul. Dă-o s- 
o sărut, şi apoi să murim, spuse Raphael. 

— Să murim dar, răspunse ea râzând. 

Pe la nouă ceasuri dimineaţa, lumina zilei răzbătea printre 
crăpăturile obloanelor; estompată de muselina perdelelor, 
lăsa totuşi să se vadă culorile bogate ale covorului şi 
mobilele mătăsoase ale camerei unde se odihneau cei doi 
îndrăgostiţi. Câteva aurituri sclipeau în lumină. O rază de 
soare se stingea pe plapuma moale pe care jocurile 
dragostei o aruncaseră la pământ. Atârnată de o oglindă 
înaltă, rochia Paulinei se profila ca o apariţie vaporoasă. 
Pantofiorii ei fuseseră uitaţi departe de pat. O privighetoare 
se aşeză pe pervazul ferestrei, şi trilurile ei repetate, 
zgomotul aripilor ei când şi le desfăcu dintr-odată ca să-şi ia 
zborul, deşteptară pe Raphael. 

— Ca să mor, zise el sfârşind o idee începută în vis, trebuie 
ca organismul meu, mecanismul acesta de carne şi oase, 
însufleţit de voinţa mea, şi care face din mine un individ om, 
să prezinte o leziune pe care eu să o simt. Doctorii trebuie 
să cunoască simptomele vitalităţii atacate şi să-mi poată 
spune dacă sunt sănătos sau dacă sunt bolnav. 

Îşi contemplă soţia care dormea ţinându-i capul în mâini, 
exprimând astfel şi în somn duioasele mângâieri ale 
dragostei. Întinsă grațios ca un copil şi cu faţa întoarsă spre 
el, Pauline părea că-l priveşte încă, întinzându-i o gură 
frumoasă, întredeschisă de o răsuflare egală şi curată. 
Dinţii ei mici de porțelan scoteau în relief roşeaţa buzelor, 
pe care rătăcea un surâs; rumeneala fetei era mai vie şi 
albeaţa-i era, s-ar putea spune, mai albă acum decât în 
orele cele mai drăgăstoase de peste zi. Dezgolirea graţioasă 
şi gingaşă, atât de plină de încredere, îmbina vraja 
dragostei cu adorabilul farmec al unui copil adormit. 
Femeile, chiar cele mai naturale, se supun în timpul zilei 


unor anumite convenţiuni sociale care înlănţuiesc 
nevinovatele expansiuni ale sufletului lor; somnul însă pare 
că le redă spontaneităţii vieţii ce caracterizează anii 
copilăriei: Pauline nu roşea de nimic, ca una dintre acele 
făpturi scumpe şi cereşti cărora raţiunea nu le-a pus încă 
nici gânduri în gesturi, nici taine în priviri. Profilul i se 
desena pe pânza fină a pernelor, volanele mari de dantelă, 
amestecate prin părul ei zbârlit, îi dădeau un aer 
ştrengăresc; dar ea adormise legănată de plăcere, genele-i 
lungi erau alipite pe obraji ca pentru a-i apăra vederea de o 
lumină prea tare sau pentru a ajuta acea reculegere a 
sufletului când încearcă să păstreze o voluptate 
desăvârşită, însă fugară; urechea ei mică, albă şi 
trandafirie, încadrată de cârlionţi de păr şi îngropată într-o 
cochilie de broderii, ar fi înnebunit de dragoste pe un artist, 
pe un pictor, pe un bătrân, sau ar fi făcut dintr-un smintit 
un om cu judecata întreagă. 

A-ţi vedea iubita adormită, râzând într-un vis liniştit sub 
protecţia ta, iubindu-te chiar şi în somn, în acele clipe când 
fiinţa pare că încetează de a mai fi, şi oferinduc-ţi chiar şi 
atunci o gură mută ce-ţi vorbeşte despre ultima sărutare! A 
vedea o femeie ce ţi se dă cu totul, pe jumătate goală, dar 
învăluită în dragostea ei ca într-o mantie, şi castă în mijlocul 
dezordinii, a-i admira veşmintele împrăştiate, un ciorap de 
mătase scos în ajun pentru plăcerea ta, o cingătoare 
desfăcută ce-ţi dovedeşte o încredere nemărginită, nu-i 
aceasta o desfătare fără seamăn? Cingătoarea aceea 
cuprinde un întreg poem; femeia pe care o apără nu mai 
există, ea îţi aparţine, a devenit tu; a o trăda de acum 
înainte, înseamnă a te jigni pe tine însuţi. Raphael 
contemplă înduioşat odaia încărcată de dragoste, plină de 
amintiri, unde lumina zilei căpăta nuanţe voluptuoase, apoi 
îşi întoarse privirile la femeia cu forme desăvârşite şi tinere, 
drăgăstoasă încă, ale cărei simţăminte mai ales erau ale lui 
şi numai ale lui. Dorea să trăiască o veşnicie. Când privirea 


îi căzu asupra Paulinei, ea deschise numaidecât ochii, ca şi 
cum ar fi fost atinsă de o rază de soare. 

— Bună dimineaţa, iubitule, zise ea zâmbind. Eşti frumos, 
răule! 

Cele două capete, învăluite în graţia dragostei, a tinereţii, 
a penumbrei şi a tăcerii, formau unul dintre acele tablouri 
divine a căror vrajă trecătoare nu e hărăzită decât primelor 
zile ale pasiunii, aşa cum naivitatea, candoarea sunt 
atributele copilăriei. Vai! Primăvăraticele bucurii ale 
dragostei, întocmai ca şi râsetele copilăriei, sunt sortite să 
se spulbere şi să nu mai dăinuie decât în amintirea noastră 
pentru a ne sfâşia de deznădejde sau pentru a ne înfăşură 
cu un parfum consolator, după meandrele meditaţiilor 
noastre ascunse. 

— De ce te-ai deşteptat? Întrebă Raphaăl. Îmi făcea atâta 
plăcere să te văd adormită, că plângeam de. 

— Şi eu la fel, răspunse ea, am plâns astă noapte privindu- 
te cum dormeai, dar nu de bucurie. Ascultă, Raphael, 
dragul meu, ascultă-mă. Tu, când dormi, n-ai respiraţia 
prea limpede, în pieptul tău e ceva care răsună tare şi care 
m-a speriat. Ai în somn o tuse seacă, tocmai ca a tatii, pe 
care-l răpune ftizia. În hârâitul plămânilor tăi am 
recunoscut câteva din efectele ciudate ale acestei boli, apoi, 
aveai febră, sunt sigură, mâna ţi-era umedă şi fierbinte. 
Iubitule! Eşti tânăr, adăugă ea tremurând, ai putea încă să 
te vindeci, dacă, din nenorocire. Dar nu, strigă ea cu un 
accent vesel, nu-i nici o nenorocire, boala se ia, aşa zic 
doctorii. 

Înlănţui pe Raphaăl cu amândouă braţele şi-i sorbi 
răsuflarea într-una dintre acele sărutări în care sufletul se 
revarsă tot pe buze: 

— Nu vreau să fiu bătrână, zise ea. Să murim tineri 
amândoi şi să ne urcăm la cer cu braţele pline de flori. 

— Luăm astfel de hotărâri numai atunci când suntem pe 
deplin sănătoşi, răspunse Raphael plimbându-şi degetele 
prin părul Paulinei. 


Dar deodată îl apucă un acces groaznic de tuse, o tuse 
adâncă şi răsunătoare, ce părea a veni din mormânt, tuşea 
aceea ce face să pălească frunţile bolnavilor şi-i lasă 
tremurând, scăldaţi în sudoare, după ce le-a zguduit nervii, 
le-a zdrobit coastele, le-a secat măduva spinării şi le-a 
turnat în vine ceva greu ca plumbul topit. Obosit, galben, 
Raphael se culcă din nou, secătuit ca un om a cărui întreagă 
vlagă s-a irosit într-o ultimă strădanie. Pauline îl privi cu 
ochii ficşi, măriţi parcă de spaimă, şi rămase nemişcată, 
albă şi îngândurată. 

— Să nu mai facem nebunii, îngerul meu, zise ea voind să 
ascundă faţă de Raphael îngrozitoarele presentimente ce-o 
răscoleau. 

Apoi îşi acoperi faţa cu mâinile, căci i se părea că vede 
scheletul hidos al MORŢII. Capul lui Raphael se făcuse livid 
şi se scofâlcise ca un craniu smuls din adâncurile unui 
cimitir spre a servi studiului unui savant Pauline îşi amintea 
de exclamaţia din ajun a lui Valentin şi îşi zise în sinea sa: 

— Da, sunt prăpăstii pe care iubirea nu le poate trece, şi e 
silită să se îngroape în ele. 

Câteva zile după această scenă plină de tristeţe, într-o 
dimineaţă de martie, Raphatl se afla aşezat într-un fotoliu, 
înconjurat de patru doctori care îl trăseseră la lumină în 
faţa ferestrei camerei sale şi rând pe rând îi luau pulsul, îl 
palpau, îi puneau diferite întrebări, având aerul că-şi dau 
tot interesul. Bolnavul le iscodea gândurile, interpretându- 
le fiecare gest, precum şi cele mai mici cute de pe frunţile 
lor. Consultul acesta era ultima lui nădejde. Judecătorii 
aceştia supremi aveau să pronunţe sentinţa lui de viaţă sau 
de moarte. De aceea, pentru a smulge ştiinţei omeneşti 
ultimul ei cuvânt, Valentin convocase oracolele medicinii 
moderne. Graţie averii şi numelui sau, se aflau acolo, 
dinaintea lui, cele trei sisteme între care plutesc 
cunoştinţele omeneşti. Trei dintre doctorii aceia aduceau cu 
ei toată filosofia medicală, reprezentând lupta pe care şi-au 
declarat-o reciproc, Spiritualitatea, Analiza şi nu ştiu ce 


Eclectism batjocoritor. Al patrulea doctor era Horace 
Bianchon, bărbat plin de viitor şi de ştiinţă, cel mai distins 
poate dintre noii medici, înţelept şi modest reprezentant al 
tinerimii studioase ce se pregăteşte să primească 
moştenirea comorilor îngrămădite de cincizeci de ani la 
Facultatea din Paris, şi care va înălța poate monumentul în 
vederea căruia secolele precedente au dat la iveală atâtea 
diverse materiale. Amic al marchizului şi al lui Rastignac, el 
îl îngrijea de câteva zile şi acum îl ajuta să răspundă 
întrebărilor puse de cei trei profesori, cărora ie explica din 
timp în timp, cu oarecare stăruinţă, diagnosticele care 
păreau a-i dovedi o ftizie pulmonară. 

— Aţi făcut probabil multe excese, aţi dus desigur o viaţă 
uşuratică? Aţi lucrat prea mult cu spiritul, nu-i aşa? Îl 
întrebă pe Raphael unul dintre cei trei doctori celebri al 
cărui cap pătrat, a cărui faţă lată şi fire energică păreau a 
trăda un geniu superior celui al preopinenţilor săi. 

— Am voit să mă omor prin desfrâu, după ce lucrasem trei 
ani la o operă vastă, despre care vă veţi ocupa poate într-o 
zi şi dumneavoastră, îi răspunse Raphael. 

Marele doctor dădu din cap în semn de mulţumire, ca şi 
cum şi-ar fi spus: „Eram siguri” Doctorul acesta era ilustrul 
Brisset, şeful organiştilor, urmaşul lui Cabanis[237] şi 
Bichat, medicul celor cu vederi pozitive şi materialiste, care 
socot că omul e o fiinţă desăvârşită, supusă numai legilor 
propriului ei organism şi a cărei stare normală sau anomalii 
vătămătoare se explică prin cauze precise. 

La acest răspuns, Brisset se uită în tăcere la un bărbat de 
statură mijlocie, a cărui faţă îmbujorată şi privire arzătoare 
păreau că aparţin unui satir antic şi care, cu spatele 
sprijinit de pervazul ferestrei, îl studia cu atenţie pe 
Raphael, fără să spună nici un cuvânt. Exaltat, dar cu 
credinţă în Dumnezeu, doctorul Cameristus, şeful 
vitaliştilor[ 238], liric apărător al doctrinelor abstracte ale 
lui Van Helmont[239], vedea în viaţa omenească un 
principiu înalt, tainic, un fenomen inexplicabil, ce-şi bate joc 


de bisturiu, face feste chirurgiei, nu se supune leacurilor 
farmaceutice, nici X-urilor algebrice, nici demonstrațiilor 
anatomiei şi îşi râde de toate strădaniile noastre; un fel de 
flacără intangibilă şi invizibilă, ascultând de nu se ştie ce 
lege divină, şi care stăruie adesea înăuntrul unui corp 
condamnat de sentinţele noastre, sau, dimpotrivă, se stinge 
tocmai în organismele cele mai robuste. 

Un zâmbet sardonic flutura pe buzele celui de al treilea; 
doctorul Maugredie, spirit ales, dar pyronian şi sarcastic, 
care nu credea decât în scalpel, admitea, ca şi Brisset, 
moartea unui om sănătos tun şi recunoştea, dimpreună cu 
Cameristus, că un om poate trăi şi după moartea sa. Găsea 
câte ceva bun în ţoale teoriile, nu adopta niciuna, susţinea 
că cel mai bun sistem era de a nu avea niciunul şi de a se 
mărgini la fapte. Panurge al Facultăţii[ 240], rege al 
observaţiei, acest mare explorator, acest neîntrecut 
zeflemist, omul încercărilor deznădăjduite, luă pielea de 
sagri şi o examină. 

— Aş vrea să fiu martorul coincidenţei care există între 
dorinţele dumneavoastră şi mişcarea pielii, îi spuse el 
marchizului. 

— La ce bun? Făcu Brisset. 

— La ce bun? Repetă Cameristus. 

— A, văd că sunteţi de acord! Răspunse Maugredie. 

— Contractarea asta e ceva foarte simplu, adăuga Brisset. 

— E supranaturală, zise Cameristus. 

— Într-adevăr, replică Maugredie, luând un aer grav şi 
înapoind pielea de sagri lui Raphael, zbârcirea oricărei piei 
e un fapt inexplicabil şi totuşi natural, care de când e 
lumea, constituie disperarea medicinii şi a femeilor 
frumoase. 

Examinând întruna pe cei trei doctori, Valentin nu 
descoperi la ei nici o simpatie pentru suferinţele lui. Toţi 
trei rămâneau tăcuţi după fiecare răspuns, măsurându-l din 
ochi cu indiferentă, sau punându-i noi întrebări fără să-l 
compătimească. O urmă de nepăsare străbătea prin 


politeţea lor rece. Fie că n-aveau nici o îndoială, fie că 
stăteau pe gânduri, cuvintele lor erau atât de rare, atât de 
molatice, că uneori Rapha€l îi crezu foarte distraţi. Numai 
Brissef răspundea din când în când: „Bun! Bine!” la toate 
simptomele dezesperante a căror existentă o demonstra 
Bianchon. Cameristus stătea cufundat într-o adâncă visare; 
Maugredie semăna cu un autor comic studiind doi tipi 
originali pentru a-i transpune întocmai pe scenă. Pe faţa lui 
Horace se citea o suferinţă adâncă, o înduioşare plină de 
tristeţe. Era doctor de prea puţin timp ca să rămână 
nesimţitor în faţa durerii şi nepăsător lângă palul unui 
muribund; nu putea să-şi stăpânească lacrimile prieteneşti, 
care împiedica pe un om să vadă limpede şi să prindă, ca un 
general de armată, momentul prielnic al victoriei, fără să nu 
asculte vaietele muribunzilor. După ce stătuseră cam vreo 
jumătate de ceas luând, ca să zicem aşa, măsura bolii şi a 
bolnavului, cum un croitor ia măsura unui tânăr pentru 
fracul său de nuntă, doctorii rostiră câteva banalităţi, 
vorbiră chiar despre treburile publice, apoi se pregătiră să 
treacă în biroul lui Raphael pentru a-şi împărtăşi părerile şi 
a aşterne pe hârtie sentinţa. 

— Domnilor, îi întrebă Valentin, nu pot sa asist şi eu la 
dezbateri? 

La întrebarea sa, Brisset şi Maugredie protestară cu 
energie şi, cu toate stăruinţele bolnavului, refuzară să 
delibereze în prezenţa lui. Raphael se supuse regulii, 
hotărându-se să se furişeze într-un coridor de unde va 
asculta în voie discuţiile medicale dintre cei trei profesori. 

— Domnilor, începu Brisset, permiteţi-mi să vă spun 
repede părerea mea. Nu vreau nici să v-o impun, nici s-o 
lungim prin controversări: mai întâi, fiindcă e limpede, 
precisă şi rezultă dintr-o asemănare deplină între unul 
dintre bolnavii mei şi cazul pe care am fost chemaţi să-l 
examinăm; şi apoi, fiindcă sunt aşteptat la spital. 
Importanta faptului care reclamă prezenta mea acolo mă va 
scuza că iau cu dinţii cuvântul. Cazul de care ne ocupăm 


este, de bună seamă, extenuat de lucrări intelectuale. Ce 
spunea că a făcut, Horace? Zise el adresându-se doctorului 
cel tânăr. 

— O Teorie asupra voinţei. 

— A, drace! Dar ăsta-i un subiect foarte vast. E extenuat, 
zic, din pricina exceselor de gândire, a lipsei de nutriţie, a 
folosirii repetate de stimulente prea tari. Acţiunea violentă 
a corpului şi a creierului a viciat deci funcţionarea 
întregului organism. E lesne, domnilor, să recunoaştem, în 
simptomele feţei şi ale corpului, o iritaţie neobişnuită la 
stomac, o nevroză a marelui simpatic, o sensibilitate prea 
vie a epigastrului şi o închircire a muşchilor pântecelui. Aţi 
remarcat cu toţii grosimea şi deplasarea ficatului. În fine, 
doctorul Bianchon a observat îndeaproape digestiile 
bolnavului său şi ne-a spus că sunt greoaie, anevoioase. La 
drept vorbind, stomacul nu mai există; omul a dispărut. 
Intelectul e atrofiat, deoarece omul nu mai digeră. 
Alterarea progresivă a epigastrului, centrul vieţii, a viciat 
întreg sistemul. De aici pornesc toate iradiaţiile constante şi 
vădite; dezordinea a trecut la creier prin plexusul nervos, 
de unde iritarea excesivă a acestui organ. Avem de-a face 
cu un caz de monomanie. Bolnavul e pradă unei idei fixe. 
Pentru el, acea piele de sagri se micşorează într-adevăr, 
deşi se prea poate ca ea să fi fost totdeauna aşa cum am 
văzut-o noi; dar, fie că se contractă, fie că nu, sagriul acesta 
este pentru el musca pe care un mare vizir o avea pe nas. 
Puneţi numaidecât lipitori la epigastru, calmaţi iritarea 
acestui organ în care rezidă toată existenta omenească, 
ţineţi bolnavul la regim şi monomania va înceta. 

Nu voi spune mai mult doctorului Bianchon, el trebuie să 
hotărască ansamblul şi amănuntele tratamentului. Poate e o 
complicaţie a bolii, poate că şi căile respiratorii sunt iritate; 
dar eu cred că tratamentul aparatului intestinal este mult 
mai important, mai necesar şi mai urgent decât acela al 
plămânilor. Studiul încordat în domeniile abstracte şi 
anumite pasiuni violente au produs perturbări grave în 


acest mecanism vital; totuşi e încă timp să-i reglăm 
resorturile, nimic nu-l ireparabil. Aşa că vă puteţi salva 
prietenul destul de uşor, îi spuse el lui Bianchon. 

— Savantul nostru coleg, ia efectul drept cauză, răspunse 
Cameristus. E drept, schimbările atât de bine sesizate de 
dânsul există la bolnav, dar stomacul n-a produs iradiaţii 
gradate în organism şi spre creier, ca o spărtura ce-şi 
răspândeşte razele în toate părţile în jurul ei de-a lungul 
geamului. Pentru aceasta e nevoie mai întâi de o lovitură 
care să găurească sticla; ei bine, lovitura asta, cine a 
produs-o? Putem noi spune că ştim? Am observai îndeajuns 
pe bolnav? Cunoaştem oare toate accidentele din viaţa lui? 
Domnilor, elementul vital, jarul de care vorbeşte Van 
Helmont, este atins, vitalitatea însăşi este atacată în miezul 
ei; scânteia divină, inteligenţa tranzitorie ce pune în 
mişcare maşina şi produce voinţa - izvorul vieţii - a încetat 
de a mai coordona fenomenele zilnice ale mecanismului şi 
funcțiunile fiecărui organ: de aici derivă dezordinile atât de 
just semnalate de emeritul meu coleg. Motorul vieţii n-a 
pornii de la epigastru spre creier, ci de la creier spre 
epigastru. Nu, zise el lovindu-se cu putere în piept, nu, eu 
nu sunt un stomac devenit om! Nu, nu la asta se reduce 
totul! N-am curajul să spun că-i destul să am un epigastru 
bun, restul e numai de formă. 

Nu putem, continuă el mai potolit, să supunem aceleaşi 
cauze fizice şi unui tratament uniform, tulburările grave 
survenite la pacienţi diferiţi, unii atacați într-o măsură mai 
mică, a iţii într-una mai mare. Nici un om nu seamănă cu 
altul. Fiecare dintre noi avem organe deosebite, cu felurite 
rosturi, altfel hrănite, proprii să îndeplinească misiuni 
diferite şi să ducă la capăt sarcinile necesare săvârşirii unei 
orânduiri a lucrurilor oare rămâne necunoscută pentru noi. 
Părticica aceasta din marele tot care, printr-o voinţă înaltă, 
produce şi întreţine în noi fenomenul însufleţirii, se 
formulează în chip deosebit pentru fiecare om şi face din el 
o fiinţă, în aparenţă mărginită, dar care printr-un anume 


punct coexistă cu o cauză nemărginită. De aceea trebuie să 
studiem fiecare bolnav în parte, să-l analizăm bine, să aflăm 
în ce constă viaţa lui, care îi este puterea. De la moliciunea 
unui burete ud până la tăria unei pietre tocite, există o 
infinitate de nuanţe. Acesta e omul. Între organismele 
spongioase ale limfaticilor şi vigoarea metalică a muşchilor 
unor oameni destinat să aibă o viaţă lungă, câte greşeli n-ar 
făptui sistemul acesta unic, necruţător, al vindecării prin 
doborârea, prin atrofierea forţelor omeneşti pe care le 
socotiți totdeauna iritate! În cazul de faţă, deci, aş propune 
un tratament numai moral, un examen amănunţit al fiinţei 
lăuntrice. Să căutăm cauza răului în adâncurile sufletului, 
nu în măruntaiele corpului! Un modic e o fiinţă Inspirată, 
înzestrată cu un geniu particular, căruia Dumnezeu îi 
dăruieşte puterea de a citi în vitalitate, aşa cum profetului îi 
dă ochi ca să vadă viitorul, poetului însuşirea de a evoca 
natura, muzicantului pe aceea de a îmbina sunetele Într-o 
ordine armonioasă, al cărei model se află poale sus, în 
ceruri! 

— Veşnic cu medicina lui absolutistă, monarhică şi 
religioasă! Murmură Brisset. 

— Domnilor, întrerupse Maugredie acoperind iute 
exclamaţia lui Brisset, să nu pierdem din vedere bolnavul. 

„lată dar unde a ajuns ştiinţa! Îşi zise cu tristeţe Raphaăl. 
Vindecarea mea pluteşte între un şir de mătănii şi un şir de 
lipitori, între bisturiul lui Dupuytren[241 |] şi rugăciunea 
prinţului Hohenlohe! 242 Maugredie stă la îndoială pe linia 
care desparte faptul de cuvânt, materia de spirit. 
Omenescul da şi nu mă urmăreşte pretutindeni! Veşnicul 
Carymary, Carymara al lui Rablais; sunt bolnav sufleteşte, 
carymary! Sunt bolnav trupeşte, carymara! Voi mai trâi? 
Dumnealor habar n-au. Planchette era cel puţin mai sincer, 
spunându-mi: „Nu ştiu,,,. 

În acel moment Valentin auzi glasul doctorului Maugredie: 

— Bolnavul e monoman, prea bine, sunt de acord! Zise el 
tare. Dar are un venit de două sute de mii de livre; 


asemenea monomani sunt foarte rari şi le datorăm măcar o 
părere. Cât despre faptul dacă epigastrul a influenţat 
asupra creierului, sau creierul asupra epigastrului, am 
putea la urma urmei verifica, după moartea lui. Să 
rezumăm, deci. E bolnav, asta-i precis. Are nevoie de un 
tratament oarecare. Să lăsăm la o parte doctrinele. Să-i 
punem lipitori ca să-i calmăm iritaţia intestinală şi nevroza 
asupra existenţei cărora suntem cu toţii de acord, apoi să-l 
trimitem la băi: vom proceda în acelaşi timp după 
amândouă sistemele. Dacă e ofticos, nu mai avem ce-i face; 
prin urmare. 

Raphael părăsi repede coridorul şi se duse să se aşeze din 
nou în fotoliul său. Numaidecât cei patru doctori ieşiră şi ei 
din cabinet; Horace luă cuvântul şi-i zise: 

— Domniile lor au recunoscut în unanimitate necesitatea 
aplicării imediate a lipitorilor la stomac şi urgenţa unui 
tratament în acelaşi timp fizic şi moral. Mai întâi un regim 
dietetic, pentru calmarea iritaţiei organismului 
dumneavoastră. 

Aici Brisset făcu un semn de încuviinţare. 

— Apoi un regim igienic, spre a vă schimba moralul. Prin 
urmare, vă sfătuim cu toţii să vă duceţi la băile de la Aix, în 
Savoia, sau, dacă preferaţi, la acelea de la Mont-Dor, în 
Auvergne; aerul şi priveliştile din Savoia sunt mai plăcute 
decât cele din Cantal, dar puteţi alege. 

Aci, doctorul Cameristus schiţă un gest de învoire. 

— Domniile lor, reluă Bianchon, constatând uşoare alterări 
în aparatul respirator, au căzut de acord asupra utilității 
prescripţiilor mele anterioare. Părerea dumnealor e că 
vindecarea dumneavoastră e uşoară şi va depinde de 
folosirea cu înţelepciune variată a acestor mijloace diferite. 
Şi. 

— De-aia n-are ursul coadă! Îl întrerupse Rapha&l zâmbind 
şi trăgând pe Horace în cabinetul său, ca să-i înmâneze 
costul unui consult inutil. 


— Sunt logici, îi răspunse tânărul doctor. Cameristus 
simte, Brisset examinează, Maugredie se îndoieşte. Oare 
omul n-are un suflet, un trup şio rațiune? Una dintre aceste 
trei cauze prime acţionează în noi într-un chip mai mult sau 
mai puţin viguros, aşa că va fi totdeauna ceva al omului în 
ştiinţa omenească. Crede-mă, Raphael, noi nu vindecăm, noi 
ajutăm vindecarea. 

Între medicina lui Brisset şi a lui Cameristus se află 
medicina de aşteptare, care se bizuie pe concursul naturii, 
dar pentru a o practica pe aceasta cu succes, trebuie să-ţi 
studiezi bolnavul timp de zece ani. Există, în fond, şi o 
medicină care procedează prin negaţii, ca în toate ştiinţele. 
Sileşte-te, deci, să duci o viaţă înţeleaptă, încearcă o 
călătorie în Savoia: lucrul cel mai bun este şi va fi 
întotdeauna să te laşi în seama naturii. 

O lună mai târziu, întorcându-se de la plimbare, într-o 
frumoasă seară de vară, câteva din persoanele venite la 
băile din Aix se aflau întrunite în saloanele Cercului. Aşezat 
lângă o fereastră, cu spatele la lume, Raphael stătu mult 
timp singur, cufundat într-una dintre acele repezi visări în 
cursul cărora gândurile noastre se nasc, se înlănţuiesc, se 
sting înainte de a căpăta forme şi trec prin noi ca nişte 
nouraşi uşori, abia colorați. Tristeţea e atunci dulce, 
bucuria vaporoasă şi sufletul aproape adormit. Lăsându-se 
în voia acestei vieţi senzoriale, Valentin se scălda în 
atmosfera călduţă a serii, sorbind aerul curat şi înmiresmat 
al munţilor, fericit că nu mai simţea nici o durere şi că, în 
sfârşit, redusese la tăcere ameninţătoarea sa piele de sagri. 
În clipa când razele roşii ale apusului se stingeau peste 
vârfuri şi temperatura se răcorea, el părăsi locul său, 
închizând fereastra. 

— Domnule, îi zise o cucoană bătrână, fii atât de bun şi nu 
închide fereastra. Ne înăbuşim aici. 

Fraza aceasta lovi timpanul lui Raphael cu disonanţe de o 
asprime neobişnuită; fu ca o vorbă zvârlită cu nesocotinţă 
de un om în a cărui prietenie ne plăcea să credem, şi care 


distruge iluzia unei călduri sufleteşti, dând la iveală un 
egoism nemărginit. Marchizul aruncă asupra bătrânei 

privirea rece a unui diplomat stăpân pe sine, chemă un 
valet şi-i zise scurt: „Deschide fereastra aceea!” 

O vie mirare izbucni pe toate feţele la auzul acestor 
cuvinte. Adunarea prinse a şuşoti, privind pe bolnav ca un 
aer plin de subinţeles, ca şi cum ar fi săvârşit o necuviinţă 
gravă. Raphael, care nu se dezbărase cu totul de vechea lui 
timiditate de adolescent, avu o tresărire de ruşine; dar se 
trezi din amorţeală, îşi recapătă energia şi-şi ceru socoteală 
sieşi de scena aceasta ciudată. Deodată, o lumină îi străbătu 
creierul, trecutul îi apăru într-o viziune clară în care 
cauzele simţământului ce-l stăpânea ieşiră în relief ca 
venele unui cadavru căruia, printr-o injecție savantă, 
naturaliştii îi colorează chiar şi cele mai mici fibre; în 
tabloul acesta fugar, se recunoscu pe sine, îşi urmări 
existenţa zi cu zi, gând cu gând; se văzu, nu fără mirare, 
posomorât şi abătut în mijlocul unei lumi vesele, gândindu- 
se mereu la destinul lui, preocupat de boala sa, părând a 
dispreţui conversaţia cea mai neînsemnată, fugind de 
intimităţile acelea momentane ce se stabilesc repede între 
călători, poate tocmai fiindcă socotesc că nu se vor mai 
întâlni niciodată; în sfârşit; nu se sinchisea câtuşi de puţin 
de ceilalţi, şi era asemenea stâncilor nepăsătoare şi la 
mângâierile şi la furia valurilor. Apoi, prin darul deosebit al 
intuiţiei sale, citi în toate sufletele din jurul lui: descoperind 
sub lumina unui policandru ţeasta galbenă, profilul sardonic 
al unui bătrân, îşi aminti că-i câştigase banii la joc fără a-i fi 
propus să-şi ia revanşa; ceva mai încolo, zări o femeie 
frumoasă ale cărei cochetării îl lăsaseră rece: fiecare chip îl 
învinuia de câte o jignire, inexplicabilă în aparenţă, dar a 
cărei crimă se află totdeauna într-o rănire a amorului 
propriu. Jignise, fără să vrea, toate micile vanităţi ce roiau 
în jurul lui. Cei pe care îi invitase la petrecerile sale, sau cei 
cărora le oferise caii, îi pizmuiseră luxul; mirat de 
nerecunoştinţa lor, îi scuti de acest gen de umilire: de 


atunci ei se crezură dispreţuiţi şi-l învinuiau de 
aristocratism. Sondând astfel inimile, putu să descifreze 
gândurile cele mai tainice; avu groază de societate, de 
politeţe, de spoiala ei. Bogat şi cu inteligenţă superioară, 
era invidiat, pizmuit; tăcerea sa înşela curiozitatea, 
modestia sa părea înfumurare pentru oamenii aceia înguşti 
la minte şi superficiali. Ghici crima latentă, de neiertat, de 
oare era vinovat faţă de ei: scăpa de sub putinţa de 
judecată a mediocrităţii lor. Împotrivindu-se despotismului 
lor inchizitorial, putea să se lipsească de ei; spre a se 
răzbuna de această regalitate clandestină, toţi se aliaseră 
pe tăcute pentru a-l face să le simtă puterea, pentru a-l 
supune unui anumit surghiun şi pentru a-i da a înţelege că 
şi ei se puteau lipsi de el. Cuprins mai întâi de milă în faţa 
acestor constatări privitoare la oameni, curând se înfioră 
gândindu-se la subtila sa facultate ce înlătura astfel 
învelişul de carne sub care e îngropată fiinţa morala, şi 
închise ochii ca şi cum ar îi vrut să nu mai vadă nimic. 
Deodată o perdea neagră se lăsă deasupra acestei sinistre 
fantasmagorii a adevărului, dar ei se pomeni în acea 
groaznică izolare ce procedează puterea şi dominarea. 

În aceeaşi clipă îl apucă un acces violent de tuse. Departe 
de a percepe vreunul dintre acele cuvinte indiferente şi 
banale, prin care persoanele din lumea bună simulează cel 
puţin un fel de compătimire politicoasă atunci când se 
întâmplă să fie adunate laolaltă, el auzi exclamări 
duşmănoase şi cârtiri rostite în şoaptă. Societatea nu 
catadicsea nici măcar să se prefacă în faţa lui, deoarece 
simţea pesemne că el îi ghiceşte toate gândurile. „Are o 
boală molipsitoare. Preşedintele Cercului ar trebui să 


interzică intrarea sa în salon.” - „Conform regulamentului, 
e oprit, într-adevăr, să tuşeşti în halul acesta!” - „Când 
cineva e aşa de bolnav, n-ar trebui să vie la băi.” - „Osămă 


facă să plec de aici!” 
Raphael se ridică, spre a se sustrage acuzării generale şi 
se plimbă prin încăpere. Voia să găsească un refugiu şi se 


îndreptă spre o femeie tânără ce stătea mai deoparte şi 
căreia se gândea să-i adreseze câteva cuvinte măgulitoare; 
dar, la apropierea lui, ea îi întoarse spatele şi se prefăcu a 
admira dansatorii, Raphael se temea să nu fi făcut cumva uz 
de talismanul său în cursul acestei seri; nu simţi nici destulă 
voinţă, nici destul curaj pentru a înfiripa o conversaţie, 
părăsi salonul şi trecu în sala de biliard. Acolo, nimeni nu-i 
vorbi, nimeni nu-l salută şi nu-i aruncă nici cea mai uşoară 
privire de bunăvoință. Mintea lui, meditativă din fire, îl făcu 
să înţeleagă, cu ajutorul intuiţiei, cauza generală şi 
raţională a duşmăniei ce-o stârnise. Lumea aceea lipsită de 
orizont se supunea, poate fără să ştie, marii legi ce 
guvernează societatea înaltă, a cărei morală neînduplecată 
se desfăşoară în întregimea ei sub ochii lui Raphael. O 
privire în trecut îi arătă expresia desăvârşită a acestei lumi 
întruchipate în Fedora. Nu-i era dat să întâlnească mai 
multă simpatie pentru boala lui la lumea de aici, decât 
întâlnise pentru suferinţele inimii la cealaltă. Lumea bună îi 
alungă pe nenorociţi din sinul ei, după cum un omcuo 
sănătate robustă aruncă din corpul său cauzele ce l-ar 
putea îmbolnăvi. Lumea are oroare de dureri şi nenorociri, 
se teme de ele ca de nişte molime, nu şovăie niciodată când 
e vorba să aleagă între acestea şi vicii! Viciul e un lux. 
Oricâtă măreție ar avea o nenorocire, societatea ştie să o 
micşoreze, să o ridiculizeze printr-o epigramă; ea 
desenează caricaturi pentru a arunca în capul regilor 
detronaţi umilirile pe care crede că le-a primit de la ei; 
asemenea tinerelor femei romane din circ, ea nu iartă 
niciodată pe gladiatorul care cade; trăieşte din aur şi 
batjocură. Moarte celor slabi! Este lozinca acestui soi de 
ordin ecvestru instituit la toate naţiunile de pe pământ, căci 
pretutindeni se află bogaţi, iar această sentinţă e scrisă în 
fundul inimilor împietrite de belşug şi hrănite de 
aristocratism. Strângeţi câţiva copii într-un colegiu: iată o 
imagine a societăţii, redată în mic, dar cu atât mai reală cu 
cât e mai naivă şi mai sinceră. Imagine care vă a înfăţişa 


totdeauna nişte bieţi robi, făpturi ale suferinţei şi durerii, 
aflate necontenit între milă şi dispreţ, cărora Evanghelia le 
făgăduieşte cerul. Coborâţi mai jos pe scara fiinţelor 
organizate: dacă printre păsările dintr-un coteţ e una 
bolnavă, celelalte se reped cu ciocul la ea, o ciufulesc şi o 
ucid. Credincioasă acestei charte a egoismului, lumea îşi 
aruncă din plin sfidarea împotriva mizeriilor ce îndrăznesc 
să-i tulbure petrecerile, să-i adumbrească plăcerile. 

Oricine suferă trupeşte sau sufleteşte, oricui îi lipsesc 
banii sau puterea, e un paria[243]. Mai bine să rămână în 
pustiul său! Dacă trece dincolo de graniţele lui, nu va găsi 
decât iarnă peste tot: răceală în priviri, răceală în purtări, 
în cuvinte, în inimi; să fie fericit dacă nu culege insulte acolo 
unde ar trebui să înflorească pentru el o mângâiere! 

— Muribunzi, zăceţi pe paturile voastre părăsite. Bătrâni, 
rămâne ţi singuri în căminele voastre reci. Sărmane fete 
fără zestre, vă mistuiţi şi îngheţaţi în mansardele voastre 
solitare. Dacă lumea îngăduie o nenorocire, n-o face oare 
numai pentru a o modela spre folosul ei, pentru a profila de 
pe urma ei, pentru a-i pune samarul, o za, o chingă, pentru 
a o încăleca şi a face din ea o desfătare? Ţâfnoaselor 
domnişoare de companie, compuneţi-vă chipuri vesele; 
înduraţi nevricalele pretinselor voastre binefăcătoare; 
plimbaţi-le câinii, disputându-vă demnitatea cu aceşti lăţoşi 
englezeşti; distraţi-le când vor, citiţi-le în suflet, dar nu 
deschideţi gura în faţa lor! Iar tu, rege al valeţilor fără 
livrea, parazit neruşinat, lasă-ţi caracterul acasă; digerează 
cum digerează amfitrionul tău, plângi când plânge el, râzi 
când râde, arată-i că-ţi place când te ia peste picior, iar 
dacă ai chef să crâcneşti, aşteaptă-te să fii zvârlit pe uşă. 
Astfel cinsteşte lumea nenorocirea: o ucide sau o alungă, o 
pedepseşte sau îşi bate joc de ea. 

Reflecţiile acestea ţâşniră în inima lui Raphael cu 
repeziciunea unei inspiraţii poetice; privi în jurul lui şi, simţi 
răceala neîndurată pe care societatea o emană picătură cu 
picătură ca să îndepărteze mizeriile din sânul ei, şi care 


îngheaţă sufletul mai avan decât viscolul de decembrie 
corpul. Îşi încrucişă braţele pe piept, se sprijini cu spatele 
de perete şi căzu într-o melancolie adâncă. Se gândea la 
fărâma de fericire pe care această reglementare 
îngrozitoare o procură lumii. La ce se reduce ea? La 
distracţii fără plăcere, la veselie fără chef, la petreceri fără 
bucurii, la desfătări fără voluptate, în sfârşit un cămin plin 
de lemne sau de cenuşă, dar fără o scânteie de foc. Când 
ridică faţa, se văzu singur, jucătorii fugiseră de acolo. 

„Ca să-i fac să-mi îndrăgească tusea, ar fi destul să le arăt 
puterea mea!” îşi zise el. La gândul acesta se înfăşură în 
disprețul lui ca într-o mantie, întorcând spatele lumii. 

A doua zi, doctorul staţiunii veni să-l vadă cu un aer 
prietenos şi se interesă de sănătatea lui. Raphael avu o 
tresărire de bucurie auzind cuvintele amicale ce-i fură 
adresate. Găsi fizionomia doctorului plină de blândeţe şi de 
bunătate, buclele perucii sale blonde respirau filantropie, 
croiala hainei sale pătrate, cutele pantalonilor, ghetele sale 
largi ca ale unui quaker[244], totul, până la pudra 
împrăştiată în semicerc de codiţa sa pe spatele-i puţin 
încovoiat, trăda im caracter apostolic, exprima mila creştină 
şi devotamentul unui om care, din zel pentru bolnavii săi, se 
silea să joace cât mai bine whist şi table, numai ca să le 
câştige totdeauna banii. 

— Domnule marchiz, zise el după ce vorbise câtva timp cu 
Raphael, eu am să vă lecuiesc fără doar şi poate de această 
tristeţe. Acum cunosc destul de bine constituţia 
dumneavoastră, pentru a afirma că doctorii din Paris, ale 
căror mari merite îmi sunt cunoscute, s-au înşelat asupra 
naturii bolii dumneavoastră. Afară de cazul că aţi suferi 
vreun accident, veţi trăi, domnule marchiz, cât 
Matusalem[245]. Plămânii vă sunt puternici ca foalele de 
fierărie, iar stomacul dumneavoastră ar da de ruşine pe cel 
al unui struţ: dar de veţi continua să rămâneţi într-o climă 
călduroasă, riscaţi să ajungeţi fără discuţie şi fără zăbavă în 
lumea celor drepţi. Domnul marchiz o să mă înţeleagă din 


două fraze. Chimia a demonstrat că respiraţia constituie la 
om o adevărată ardere, a cărei intensitate mai mică sau mai 
mare depinde de abundența sau de raritatea elementelor 
flogistice[246] adunate de organismul diferit al fiecărui 
individ. La dumneavoastră flogisticul abundă; sunteţi, dacă 
mi-e îngăduit să mă exprim astfel, supraoxigenat de firea 
aprinsă a oamenilor sortiţi pasiunilor mari. Respirând aerul 
proaspăt şi curat care accelerează viaţa la oamenii cu 
sângele mai potolit, dumneavoastră nu faceţi decât să 
grăbiţi şi mai mult o combustiune şi aşa destul de rapidă. 
Una dintre condiţiile vieţii dumneavoastră este, prin 
urmare, atmosfera greoaie a staulelor, a văilor. Da. Aerul 
vital recomandat pentru un om mistuit de geniu se găseşte 
numai în imaşurile cu iarba grasă din Germania, la Baden- 
Baden, la 'Toeplitz. Dacă nu vă e groază de Anglia, văzduhul 
ei ceţos vă va potoli incandescenţa; oricum, staţiunea 
noastră, situată la o mie de picioare deasupra nivelului 
Mediteranei, vă este funestă. Aceasta e părerea mea, zise el 
schiţând un gest de modestie; o spun împotriva intereselor 
noastre, deoarece, daca o veţi urma, vom avea nefericirea 
de a vă pierde de client. 

Fără cuvintele din urmă, Raphael ar fi fost sedus de falsa 
bunăvoință a mierosului doctor; dar el era un observator 
prea subtil ca să nu ghicească în accentul, în gestul şi în 
privirea ce însoţiră fraza aceasta uşor batjocoritoare, 
misiunea cu care omuleţul fusese de bună seamă însărcinat 
de conclavul veselilor săi bolnavi. Trândavii aceia cu feţele 
îmbujorate, babele acelea plictisite, englezii aceia 
rătăcitori, femeiuştile acelea scăpate de sub supravegherea 
soţilor şi aduse la băi de amanţii lor. Puseră deci la cale să 
alunge pe un biet muribund slab, plăpând, ce nu părea în 
stare să reziste unei persecuții zilnice! Raphael primi lupta, 
văzând în acest conflict un prilej de a se amuza. 

— Deoarece aţi fi dezolat de plecarea mea, îi răspunse el 
doctorului, am să încerc să mă folosesc de preţiosul 
dumneavoastră sfat, rămânând totuşi aici. Începând de 


mâine, voi pune să fie construită o casă unde vom 
transforma aerul după indicaţiile dumneavoastră. 

Pricepând zâmbetul de-o amară ironie ce rătăci pe buzele 
lui Raphael, doctorul se mulţumi să-l salute, fără a-i mai 
spune o vorbă. 

Lacul Bourget e o vastă căldare scobită în munţi la o 
înălţime de şapte sau opt sute picioare deasupra 
Mediteranei, unde sclipeşte o picătură de apă albastră cum 
nu e nici o altă apă din lume Văzut de sus, de pe piscul 
Dintele Pisicii, lacul pare o peruzea rătăcită tocmai acolo. 
Marginile acestei frumoase picături de apă se întind pe o 
lungime de nouă leghe, şi în unele locuri are o adâncime de 
aproape cinci sute de picioare. Să fii acolo, într-o barcă, în 
mijlocul acestei întinderi de apă, pe un cer frumos, să nu 
auzi decât fâşâitul vâslelor, să nu vezi la orizont decât 
munţii neguroşi, să admiri zăpezile sclipitoare de pe 
piscurile îndepărtate; să treci, rând pe rând, de la stâncile 
de granit îmbrăcate parcă în catifea de ferigile sau de 
arbuştii pitici, la colinele surâzătoare, având de o parte 
deşertul, de alta o natură bogată, aidoma unui calic privind 
ospăţul unui bogătaş - iată atâtea armonii şi discordanţe ce 
formează un spectacol în care totul e măreț, în care totul 
pare mic. Priveliştea munţilor schimbă legile opticii şi ale 
perspectivei; un brad de o sută de picioare vi se pare o 
trestie, văile largi apar înguste ca nişte cărări. Acest lac 
este singurul unde poţi să te destăinuieşti cuiva de la inimă 
la inimă. Aici poţi gândi, aici poţi iubi. În nici un alt loc nu 
veţi întâlni o îmbinare mai frumoasă între cer, munţi, apă şi 
pământ. Aici se găsesc balsamuri pentru toate suferinţele 
vieţii. Locul acesta stăpâneşte taina durerilor, le mângâie, le 
alină, iar în iubire presară ceva grav, recules, care face 
pasiunea mai adâncă, mai curată. Aici o sărutare e mult mai 
dulce. Dar acesta este mai ales lacul amintirilor; el le 
favorizează dându-le culoarea undelor sale, oglindă în care 
se reflectă totul. Raphael nu-şi putea suporta povara decât 
în mijlocul acestui minunat peisaj; numai aici putea el să 


stea tolănit alene, visător şi fără nici o dorinţă. După vizita 
doctorului, se duse să se plimbe, şi se opri la capătul 
dezgolit al unei coline frumoase pe care e aşezat satul 
Saint-Innocent. Din acest soi de promontoriu, vederea 
îmbrăţişează munţii Bugey, la poalele cărora curge Ronul, 
precum şi partea din fund a lacului; dar lui Raphael îi 
plăcea să contemple de aici, pe malul celălalt, melancolica 
mănăstire de la Haut-Combe, lăcaşul de veci al regilor 
Sardiniei, prosternaţi la poalele munţilor ca nişte pelerini 
ajunşi la capătul călătoriei lor. Un fâşâit de vâsle egal şi 
cadenţat tulbură liniştea peisajului, răspândind un zvon 
monoton, asemenea psalmodierilor unor călugări. Mirat de 
a întâlni vizitatori în acea parte de obicei singuratică a 
lacului, marchizul cercetă, fără să-şi întrerupă visarea, 
persoanele aşezate în barcă şi recunoscu în partea dinapoi 
pe bătrâna care i se adresase cu atâta asprime în ajun. 
Când barca trecu prin faţa lui Raphael, nu fu salutat decât 
de domnişoara de companie a bătrânei, o sărmană fată cu 
inima nobilă, pe care i se părea că o vede pentru prima 
dată. Peste câteva minute, ei dăduse cu totul uitării 
vizitatorii dispăruţi repede în dosul promontoriului, când 
auzi lângă el foşnetul unei rochii şi fâşâitul unor paşi uşori, 
întorcându-se, o zări pe domnişoara de companie; după 
aerul ei stânjenit, ghici că voia să-i vorbească şi înaintă spre 
dânsa. În vârstă de vreo treizeci şi şase de ani, înaltă şi 
subţirică, slabă şi glacială, era, ca toate fetele bătrâne, cam 
fâstăcită de privirea ei care nu se mai potrivea cu mersu-i 
nesigur, aproape stângaci şi fără sprinteneală. În acelaşi 
timp şi tânără şi bătrână, arăta, printr-o anumită demnitate 
a ţinutei, înalta preţuire ce-o punea pe comorile şi 
perfecţiunile ei trupeşti. Avea, de altminteri, gesturile 
discrete şi monahale ale femeilor obişnuite să se 
îndrăgească pe ele însele, desigur spre a nu-şi văduvi cu 
totul destinul amoros. 

— Domnule, viaţa dumneavoastră e în pericol, nu mai 
veniţi la Cerc! Îi spuse ea lui Rapha€l dându-se câţiva paşi 


înapoi, ca şi cum şi-ar fi compromis virtutea. 

— Dar, domnişoară, răspunse Valentin zâmbind, vă rog, 
vorbiţi mai limpede, de vreme ce aţi binevoit a veni până 
aici. 

— Ah! Reluă ea, fără motivul puternic care mă aduce, n-aş 
fi riscat să atrag asupră-mi hula doamnei contese, căci dacă 
ar şti că v-am înştiinţat. 

— Şi cine i-ar putea spune, domnişoară? Zise Raphael. 

— Aveţi dreptate! Răspunse fata bătrână, aruncându-i o 
privire tremurătoare ca o bufniţă scoasă la soare. Dar 
gândiţi-vă la dumneavoastră, adăugă ea; mai mulţi tineri 
care vor să vă alunge din staţiune şi-au pus în gând să vă 
provoace, să vă silească să vă bateţi în duel. 

Vocea cucoanei bătrâne răsună în depărtare. 

— Domnişoară, rosti marchizul, recunoştinţa mea. 

Dar protectoarea lui fugise, auzind vocea stăpânei sale, 
care chelălăia din nou printre stânci. 

„Biata fată! Nenorocirile se înţeleg şi se ajută totdeauna 
între ele”, gândi Rapha€l aşezându-se. A poalele unui 
copac. 

Cheia tuturor ştiinţelor este, fără discuţie, semnul de 
întrebare; datorăm cele mai multe dintre marile descoperiri 
lui Cum? Iar înţelepciunea în viaţă constă poate în a te 
întreba cu orice prilej: De ce? Dar în acelaşi timp această 
amăgitoare preştiinţă ne distruge şi iluziile. Valentin luând, 
fără intenţia de a filosofa, gestul bun al felei bătrâne drept 
obiect al gândurilor sale hoinare, găsi în el o mulţime de 
venin. 

„Ca să fiu iubit de o domnişoară de companie, îşi zise el, 
nu-i nimic extraordinar în asta: am douăzeci şi şapte de ani, 
un titlu şi două sute de mii de livre venit! Dar ca stăpâna ei, 
care ar putea rivaliza cu pisicile în ceea ce priveşte 
hidrofobia, să o aducă într-o barcă, până lângă mine, iată 
un lucru straniu şi extraordinari Femeile astea două, venite 
aici, în Savoia, ca să nu facă altceva decât să doarmă şi care 
se trezise de obicei la amiază pentru a întreba dacă s-a 


făcut ziuă, să se fi sculat oare astăzi înainte de opt spre a se 
ţine după mine, numai aşa de florile mărului?” 

Îndată fata bătrână şi cvadragenara ei nevinovăție fură 
pentru el dovada unei noi uneltiri a acelei lumi false şi 
sâcâitoare, o nouă viclenie grosolană, un nou complot 
stângaci, o dăscăleală de popă sau de nevastă. Duelul să fie 
oare o născocire, sau voiau doar să-l înspăimânte? 
Obraznice şi enervante ca nişte muşte, sufletele acestea 
meschine izbutiseră să-i înţepe vanitatea, să-i trezească 
mândria, să-i aţâţe curiozitatea. Nevrând nici să se lase 
păcălit, nici să treacă drept un laş, ba poate chiar încântat 
de această mică dramă, se duse în aceeaşi seară la Cerc. 
Stătea în picioare, rezemat de marmura căminului şi 
rămase liniştit în mijlocul salonului principal, silindu-se să 
nu işte nici un prilej de ceartă, însă măsurând din ochi toate 
chipurile şi sfidând oarecum adunarea cu aerul că e 
pregătit să înfrunte orice. Aştepta lupta ca un dulău sigur 
de puterea lui, dar fără să latre în zadar. Spre sfârşitul serii, 
se plimbă prin salonul de joc, păşind rar între uşa de la 
intrare şi aceea a biliardului, unde arunca din când în când 
câte o privire asupra tinerilor angajaţi la o partidă. După 
câteva rotiri, îşi auzi numele rostit de ei. Deşi vorbeau încet, 
Raphael ghici lesne că devenise obiectul unei dezbateri şi 
sfârşi prin a prinde câteva fraze spuse cu glas ceva mai 
tare: „lu?” - „Da, eu!” - „Nu te cred!” - „Facem rămăşag?” 
- „O, va pleca. 

În momentul când Valentin, curios de a cunoaşte subiectul 
rămăşagului, se apropie să asculte cu atenţie convorbirea, 
un tânăr înalt şi zdravăn, plăcut la chip, dar cu privirea fixă 
şi îndrăzneață a oamenilor care se bizuie pe o putere 
materială oarecare, ieşi de la biliard. 

— Domnule, zise el pe un ton liniştit, adresându-se lui 
Raphael, mi-am luat sarcina să vă aduc la cunoştinţă un 
lucru pe care păreţi a nu-l şti: figura şi persoana 
dumneavoastră nu sunt pe placul celor de aici, şi îndeosebi 


V 


al meu. Sunteţi prea politicos ca să nu vă sacrificați binelui 
obştesc, aşa că vă rog să nu vă mai prezentaţi la Cerc. 

— Domnule, gluma asta, ce se făcea sub Imperiu prin 
diferite garnizoane, a devenit astăzi de foarte prost gust, 
răspunse Raphael cu răceală. 

— Nu glumesc, reluă tânărul. Vă repet: sănătatea 
dumneavoastră ar suferi mult, rămânând aici; căldura, 
luminile, aerul şi lumea din salon vă sunt vătămătoare. 

— Unde aţi studiat medicina? Întrebă Raphael. 

— Domnule, mi-am luat bacalaureatul la sala de tir Lepage 
din Paris, şi diploma de doctor la Cerisier, regele floretei. 

— Mai aveţi de cucerit încă un titlu, replică Valentin. 
Studiaţi codul politeţii, veţi fi un gentilom perfect. 

În momentul acela, ceilalţi tineri, unii zâmbind, alţii tăcuţi, 
ieşiră de la biliard. Jucătorii de la celelalte mese îşi 
întrerupseră jocul, îndreptându-şi atenţia spre ei, pentru a 
asculta o ceartă care le mergea la inimă. Singur în mijlocul 
acestei lumi vrăjmaşe. 

Raphael încercă să-şi păstreze sângele rece şi să nu se 
facă vinovat cu nimic; dar, întrucât adversarul său îşi 
permise un sarcasm în care insulta era învăluită într-o 
formă cu totul înţepătoare şi spirituală, se văzu silit să-i 
răspundă cât se poate de grav: 

— Domnule, astăzi nu mai e îngăduit să pălmuieşti un om, 
dar nu ştiu cu ce cuvânt aş putea veşteji o purtare atât de 
laşă ca a dumneavoastră. 

— Destul! Destul! O să vă explicaţi mâine, ziseră câţiva 
tineri, sărind între cei doi luptători. 

Raphael ieşi din salon, trecând drept cel care ofensase, 
după ce primise o întâlnire lângă castelul Boroeau, într-o 
mică pajişte în povârniş, nu departe de drumul deschis de 
curând prin care învingătorul putea să se îndrepte spre 
Lion. Raphael trebuia să aleagă: ori să stea la pat, ori să 
părăsească băile Aix. Lumea triumfa. 

A doua zi, pe la opt dimineaţa, adversarul lui Raphael, 
urmat de doi martori şi un chirurg, îşi făcu primul apariţia 


pe teren. 

— Ne vom simţi foarte bine aici, e un timp minunat pentru 
duel! Exclama el vesel, privind bolta albastră a cerului, 
apele lacului şi stâncile, fără să pară abătut nici de cel mai 
mic gând de îndoială sau de moarte. Dacă-l nimeresc la 
umăr, spuse el în continuare, îl ţintuiesc la pat pentru o 
lună, ce zici, doctore? 

— Pe puţin, răspunse chirurgul. Dar lasă salcia aia în pace; 
altfel o să-ţi oboseşti mâna şi n-o sa mai fi stăpân pe ea. Ai 
putea să-l omori, în loc să-l răneşti. 

Se auzi huruitul unei trăsuri. 

— Uite-l, ziseră martorii, care zăriră îndată pe drum o 
caleaşcă de călătorie înhămată cu patru cai şi mânată de 
doi surugii. 

— Ce tip ciudaţi zise adversarul lui Valentin, vine la moarte 
cu diligenţa. 

La duel, ca şi la jocul de cărţi, cele mai mici incidente 
înrâuresc imaginaţia actorilor foarte interesaţi în succesul 
unei lovituri; astfel, tânărul aştepta cu un fel de nelinişte 
sosirea trăsurii, care se opri în mijlocul drumului. Bătrânul 
Jonathas cobori eu anevoie cel dintâi spre a-l ajuta pe 
Raphael sa coboare; îl susţinu cu braţele sale slabe, 
purtându-se cu el într-un chip delicat, ca un îndrăgostit cu 
iubita lui. Amândoi se pierdură pe cărăruia ce despărţea 
şoseaua de locul ales pentru luptă şi nu reapărură decât 
mult mai târziu; mergeau foarte încet. Cei patru spectatori 
ai acestei scene neobişnuite încercară o emoție adâncă la 
vederea lui Valentin sprijinit de braţul servitorului său: 
palid şi prăpădit, mergea ca un gutos, cu capul în jos, şi nu 
spunea nimic. Ai îi zis că sunt doi bătrâni la fel de distruşi, 
unul de vreme, celălalt de cugetare; primul îşi avea vârsta 
scrisă pe părul lui alb, tânărul nu avea nici o vârstă. 

— Domnule, n-am dormit deloc astă-noapte! Zise Raphael 
către adversarul său. 

Această frază glacială şi privirea cumplită care o însoţi 
făcu pe adevăratul provocator să tresară, îşi dădu seama de 


greşeala făptuită şi se ruşină în sinea sa de purtarea lui. În 
atitudinea lui Raphael, în timbrul vocii şi în gesturile lui, era 
ceva straniu. Marchizul făcu o pauză, şi toţi ceilalţi îi imitară 
tăcerea. Neliniştea şi încordarea atinseră punctul 
culminant. 

— Este încă timp, reluă el, să-mi daţi o satisfacţie cât de 
uşoară; dar daţi-mi-o, domnule, altfel vă veţi pierde viaţa. În 
clipa asta vă bizuiţi încă pe iscusinţa dumneavoastră, fără a 
vă teme de ideea unei lupte în care sunteţi încredinţat că 
veţi fi cel mai tare. Ei bine, domnule, sunt generos, vă 
previn despre superioritatea mea. Posed o putere teribilă. 
Pentru a vă spulbera îndemânarea, pentru a face să vi se 
împăienjenească ochii, să vă tremure mâna şi să vă bată 
inima, pentru a vă omori chiar, mi-e dă ajuns numai să 
doresc aceasta. Nu vreau să fiu nevoit a-mi exercita 
puterea, mă costă prea mult folosirea ei. Nu veţi fi singurul 
care veţi muri. Dacă, aşadar, vă împotriviţi să-mi cereţi 
scuze, glonţul dumneavoastră va nimeri în apa acelei 
cascade, cu toată îndemânarea dumneavoastră de a 
asasina, iar al meu drept în inima dumneavoastră, fără a o 
ţinti măcar. 

În clipa aceea un murmur de voci nedesluşite îl întrerupse 
pe Raphael. Pronunţând aceste cuvinte, marchizul îl 
înfăşurase fără întrerupere pe adversarul său în 
limpezimea de nesuportat a privirii sale fixe, apoi se 
îndreptase din spate arătând o faţă împietrită, la fel ca a 
unui nebun furios. 

— Spune-i să tacă, se adresă tânărul către un martor, 
vocea lui îmi sfâşie pieptul! 

— Domnule, conteniţi. Discursurile dumneavoastră sunt 
zadarnice, strigară câtre Raphael chirurgul şi martorii. 

— Domnilor, îmi îndeplinesc datoria. Tânărul acesta are de 
lăsat vreo vorbă cuiva? 

— Destul! Destul! 

Marchizul rămase în picioare, nemişcat, fără a-l slăbi din 
ochi pe Charles, adversarul său, care, stăpânit de o putere 


aproape vrăjitorească, se simţea ca o pasăre în faţa unui 
şarpe: era nevoit să îndure privirea aceea ucigătoare, se 
ferea de ea, dar o întâlnea mereu. 

— Dă-mi apă, mi-e sete, se adresă el aceluiaşi martor. 

— 'Ţi-e frică? 

— Da, răspunse el. Privirea omului ăsta mă arde şi mă 
orbeşte. 

— Vrei să-i ceri scuze? 

— Nu mai e timp. 

Cei doi rivali fură aşezaţi la cincisprezece paşi unul de 
altul. Fiecare avea lângă sine câte două pistoale şi, urmând 
programul acestei ceremonii, trebuiau să tragă de două ori, 
încotro voiau, dar numai după semnalul dat de către 
martori. 

— Ce faci, Charles? Strigă tânărul care-l însoțea pe 
adversarul lui Raphael, bagi glonţul înainte de-a pune 
pulberea? 

— Sunt mort! Răspunse el printre dinţi, m-aţi pus cu faţa 
în soare. 

— Soarele e în spatele dumitale, îi spuse Valentin cu o voce 
gravă şi solemnă încărcându-şi pistolul încet, fără să-i pese 
nici de semnalul dat, nici de atenţia cu care îl ochea 
adversarul său. 

Siguranţa aceasta nefirească avea ceva cumplit, care uimi 
chiar şi pe cei doi surugii, atraşi acolo de o curiozitate 
crudă. Jucându-se cu puterea lui, sau voind să o încerce, 
Raphael vorbea cu Jonathas şi se uita la el în momentul 
când primi focul rivalului său. Glonţul lui Charles străpunse 
o ramură de salcie şi ricoşă în apă. Trăgând la întâmplare, 
Raphael atinse pe adversarul său în inimă, şi fără să ţină 
seama de prăbuşirea tânărului cercetă repede pielea de 
sagri ca să vadă cât îl costa o viaţă de om. Talismanul nu era 
mai mare decât o frunză mică de stejar. 

— Ei, ce vreţi să vedeţi aici, surugiilor? La drum! Zise 
marchizul. 


Ajuns în aceeaşi seară în Franţa, apucă numaidecât 
drumul spre Auvergne şi se duse la băile din Mont-Dor. În 
timpul călătoriei inima îi fu străbătută de una dintre acele 
idei neaşteptate ce răzbat în sufletul nostru cum răzbate o 
rază de soare printre nişte nori groşi, deasupra unei văi 
întunecate. Triste licăriri, neîndurătoare înţelepciuni! Ele îşi 
aruncă lumina asupra întâmplărilor trecute, ne dezvăluie 
greşelile şi ne lasă într-un chip nemilos în faţa noastră 
înşine. Îi trecu deodată prin gând că posesiunea puterii, fie 
ea cât de mare, nu dă ştiinţa de a ne servi de ea. Sceptrul 
nu-i decât o jucărie în mâna unui copil, dar o secure pentru 
Richelieu[247], iar pentru Napoleon o pârghie de care 
atârnă lumea. Puterea ne lasă aşa cum suntem, ea nu 
întăreşte decât pe cei tari. Raphael putuse să facă totul, el 
nu făcuse nimic. 

La băile Mont-Dor, dădu peste aceeaşi lume care îl ocolea 
mereu cu paşii tiptili ai animalelor ce fug de stârvul unui 
semen al lor, după ce l-au mirosit de departe. Ura aceasta 
era reciprocă. Ultima lui păţanie îi stârnise un dezgust 
adânc faţă de lume. De aceea prima lui grijă fu să caute un 
refugiu cât mai depărtat de împrejurimile staţiunii. Simţea 
în chip instinctiv nevoia de a se apropia de natură, de 
adevăratele emoţii şi de viaţa aceea vegetativă în voia 
căreia ne lăsăm cu atâta plăcere când ne aflam în mijlocul 
plaiurilor câmpeneşti. A doua zi după sosirea sa, urcă, nu 
fără greutate, piscul Sancy şi colindă văile de sus, 
priveliştile. Aeriene, lacurile necunoscute, colibele rustice 
din munţii Dor, al căror farmec aspru şi sălbatic începe a 
ispiti penelurile pictorilor noştri. Uneori, întâlneşti aici 
admirabile peisaje pline de graţie şi prospeţime, ce 
contrastează puternic cu înfăţişarea înfiorătoare a acestor 
munţi pustii. La vreo jumătate de leghe de sat, Raphael se 
pomeni într-un loc unde, atrăgătoare şi veselă ca un copil, 
natura părea a găsi o plăcere deosebită în a-şi ascunde 
comorile; văzând această sihăstrie pitorească şi primitivă el 
se hotări să trăiască aici. Aici viaţa trebuie să fie liniştită şi 


spontană, plină de sevă ca a unei plante închipuiţi-vă un con 
răsturnat, dar un con de granit larg la gură, un fel de 
lighean cu marginile formate din spărturi ciudate: ici 
platouri drepte fără vegetale, netede, albăstrii, pe care 
razele solare se răsfrâng ca într-o oglindă; colo, stânci 
sfârtecate de rupturi, brăzdate de râpe, de care atârnă paie 
de lavă a căror prăvălire e pregătită cu migală de apele 
ploilor, şi adesea încoronate de nişte arbori piperniciţi pe 
care îi chinuie vânturile; apoi, din loc în loc, văgăuni 
întunecate şi răcoroase din care se înalţă pâlcuri de castani 
falnici ca nişte cedri, sau grote gălbui căscând câte o gură 
neagră şi adâncă, înfăşurată în măceşi, în flori şi aşternută 
cu o limbă de verdeață. În mijlocul acestei căldări, poate 
fostul crater al vulcanului, se află un iaz a cărui apă limpede 
are strălucirea diamantului. În jurul bazinului adânc, 
înconjurat de granit, sălcii, stânjenei, frasini şi mii de plante 
aromatice, acum înflorite toate, se întinde o livadă verde ca 
o pajişte englezească; iarba-i subţire şi frumoasă e udată 
ele izvoarele ce şiroiesc prin crăpăturile stâncilor şi e 
îngrăşată de vreascuri şi frunzele uscate pe care furtunile 
le strâng fără încetare de pe vârfurile culmilor şi le 
îngrămădesc în fundul văii. Arătându-şi dinţii neregulaţi de 
lup, ca poalele unei rochii, iazul poate să aibă o întindere de 
vreo trei pogoane: după cum stâncile sunt mai apropiate 
sau mai depărtate de apă, livada are o lărgime de un pogon, 
sau cel mult două pogoane; în unele locuri abia au pe unde 
să treacă vitele. La o anumită înălţime, vegetaţia încetează. 
Granitul ia în văzduh formele cele mai bizare, şi capătă 
contururi indistincte ce din munţilor înalţi uşoare 
asemănări cu norii cerului. Aspectului blând al vâlcelei, 
stâncile goale şi pleşuve îi opun o privelişte sălbatică şi 
stearpă de dezolare, tot felul de surpături ce te înfioară, de 
forme atât de curioase încât una dintre stânci e chiar 
denumită Capucinul, într-atât de mult seamănă cu un 
călugăr. Uneori aceste sulițe ascuţite, aceste ascuţişuri 
cutezătoare, acele caverne aeriene se luminează una după 


alta, după mersul soarelui sau după fanteziile văzduhului şi 
îmbracă nuanțele aurului, se colorează ca purpura, se fac 
roze, plumburii ori negricioase. Înălţimile acestea oferă o 
privelişte care se prelungeşte schimbându-se în fiecare 
clipă ca răsfrângerile irizate de la gâtul porumbeilor. 
Adesea, la răsăritul sau la apusul soarelui, o rază plăcută de 
lumină pătrunde printre două blocuri de lavă despre care ai 
zice că sunt despicate de o lovitură de bardă, până în fundul 
acestei cupe vesele unde zburdă apoi în apele bazinului, 
semănând cu dunga de aur ce se furişează prin crăpătura 
unui oblon şi străbate o cameră spaniolă închisă cu grijă 
pentru odihna de după-masă. Când soarele planează 
deasupra vechiului crater, umplut cu apă de cine ştie ce 
revoluţie antediluviană, coastele pietroase se înfierbântă, 
fostul vulcan se aprinde, şi căldura lui pripită face să 
încolţească seminţele, fecundează vegetaţia, colorează 
florile şi pârguieşte fructele acestui colţişor de pământ 
neştiut de nimeni. 

La sosirea lui acolo, Raphael zări mai multe vaci care 
păşteau pe pajişte; după ce făcu vreo câţiva paşi spre iaz 
văzu, în partea unde limba de pământ era mai largă, o casă 
modestă cu ziduri de piatră şi cu acoperişurile lemn. 
Învelişul acestui soi de coliba, ce se armoniza cu peisajul, 
era împodobit cu muşchi, iederă şi flori ce arătau că 
locuinţa era destul de veche. O dâră de fum subţire, de care 
păsărelele nu se mai speriau, se înălța din ogeacul 
dărăpănat. La intrare, se afla o laviţa mare, aşezată între 
doi curpeni enormi cu flori roşii pline ele miresme. Zidurile 
abia se zăreau sub corzile vitelor şi sub ghirlandele de 
trandafiri şi iasomie te creşteau la întâmplare, 
nestingherite de nimic. Fără să dea nici o atenţie acestei 
găteli câmpeneşti, cei ce locuiau acolo n-o tulburau deloc şi 
lăsau naturii întreaga ei graţie feciorelnică şi sprinţară. 
Nişte scutece întinse pe o tufă de coacăz se zvântau la 
soare. O mâţă dormea pe o meliţă de tocat cânepa, iar 
dedesubt, un ceaun galben, spoit de curând, zăcea în 


mijlocul unor coji ce cartofi. De cealaltă parte a casei, 
Raphael zări un gard de mărăcini uscați, al cărui rost nu 
putea fi altul decât să împiedice găinile de a strica fructele 
şi zarzavaturile. Lumea părea că se sfârşeşte acolo. Această 
locuinţă semăna cu acele cuiburi de păsări împletite cu 
iscusinţă în scorbura unei stânci, pline de măiestrie şi de 
neîngrijire totodată. 

Era o natură naivă şi bună, o rusticitate adevărată, însă 
poetică, pentru că înflorea la mii de leghe de poeziile 
noastre pieptănate, pentru că m-avea legătură cu nici o 
idee, pentru că trăi: a prin sine însăşi, un adevărat triumf al 
întâmplării. 

În momentul când apăru Raphasl, soarele îşi arunca 
razele de la dreapta spre stânga şi înzestra cu şi mai multă 
strălucire culorile vegetației şi scotea în relief sau 
împodobea prin prestigiul luminii, prin contrastele 
umbrelor fondul gălbui sau cenuşiu al stâncilor, diferitele 
feluri de verde al frunzişului, pilcurile albastre, roşii sau 
albe de flori, plantele agăţătoare dimpreună cu clopoţeii lor, 
catifeaua sclipitoare a muşchilor, ciorchinii purpurii ai 
bălăriilor, dar mai ales suprafaţa apei limpezi în care se 
oglindeau aidoma culmile stâncoase, copacii, casa şi cerul, 
în tabloul acesta minunat, totul îşi avea lustrul său, ele la 
bucata de mică strălucitoare, până la tufele de ierburi 
albicioase ascunse în colţurile uşor adumbrite; totul era 
plăcut pentru ochi: şi vaca bălţată cu părul lucios, şi 
gingaşele plante acvatice întinse ca nişte ciucuri ce pluteau 
deasupra apei într-o fundătură unde bâzâiau insecte azurii 
sau verzi ca smaraldul, şi rădăcinile copacilor, ca nişte chici 
de păr nisipoase ce încununau o figură informă de pietriş. 

Miresmele căldicele ale apei, florilor şi grotelor, ce 
îmbălsămau coclaurile acesta, îi produseră lui Raphael o 
senzaţie aproape voluptuoasă. Tăcerea măreaţă ce domnea 
peste această dumbravă, neînregistrată poate în rolurile. 
Perceptorului, fu curmată deodată de lătrăturile a doi câini. 
Vacile îşi întoarseră capetele spre intrarea vâlcelei, arătară 


lui Raphael boturile lor umede, apoi începură să pască din 
nou, după ce-l contemplată o clipă cu un aer nătâng. 
Căţărate ca printr-o minune pe stânci, o capră şi iada ei 
săriră sprintene şi se aşezară pe o lespede de granit, în 
apropiere de Raphael, părând că-l întreabă ceva. 

Hămăitul câinilor scoase din casă pe un copil dolofan care 
rămase cu gura căscată, apoi apăru şi un moşneag cu părul 
alb, potrivit ca înălţime. Aceste două fiinţe omeneşti se 
contopeau în cadrul peisajului, al văzduhului, al florilor şi al 
casei. Sănătatea se revărsa din plin în această natură 
îmbelşugată, aici bătrâneţea şi copilăria erau deopotrivă de 
frumoase; în fine, în toate formele de vieţuire de aici era o 
tihnă netulburată, o înfrățire cu fericirea ce răsturna toate 
flecărelile noastre filosofice şi izbăvea inima de patimile ei 
umflate şi goale. Moşneagul părea unul dintre modelele 
preferate de penelul bărbătesc al lui Schnetz: avea o faţă 
oacheşă brăzdată de zbârcituri ce păreau aspre la pipăit, 
un nas drept, umerii obrajilor ieşiţi în afară şi străbătuţi de 
vinişoare roşii ca o frunză de viţă îmbătrânită, linii 
colţuroase, toate semnele vigorii, chiar acolo unde vigoarea 
nu se mai arată; mâinile-i bătătorite, deşi nu mai puteau 
munci, erau acoperite cu un păr alb şi rar; atitudinea lui de 
om cu adevărat liber te făcea să presupui că în Italia ar fi 
ajuns poate haiduc, din dragoste pentru scumpa lui 
libertate. Copilul, veritabil fiu al munţilor, avea nişte ochi 
negri cu care se putea uita în soare fără să clipească, o faţă 
de catran, un păr ca funinginea, ciufulit. Era sprinten şi 
hotărât, cu mişcări fireşti ca o pasăre; cu o îmbrăcăminte ca 
vai de lume, lăsa să i se vadă o piele albă şi fragedă printre 
zdrenţele de pe el. Amândoi rămaseră tăcuţi, în picioare, 
unul lângă altul; stăpâniţi de acelaşi simţământ, arătând pe 
chipurile lor o potrivire desăvârşită a traiului lor la [el de 
nepăsător. Moşneagul îşi însuşise zburdălnicia copilului, iar 
copilul voioşia moşneagului, printr-un fel de pact încheiat 
între două fiinţe deopotrivă de slabe, între o forţă gata să se 
sfârşească şi una gata să înceapă. 


Îndată după ei, o femeie ca de treizeci de ani se ivi în 
pragul uşii. Mergea torcând. Era o ţărancă din Auvergne, 
rumenă, veselă, cu o faţă deschisă, cu dinţii albi, tipul 
caracteristic al femeii din Auvergne, cu statura, 
pieptănătura, portul din Auvergne, cu pieptul plin şi cu 
vorba din Auvergne; o ilustrare completă a ținutului: 
hărnicie, ignoranță, chiverniseală, bunăvoință, toate se 
citeau în înfăţişarea ei. 

Femeia îl salută pe Raphatl şi intrară în vorbă. Câinii se 
domoliră, moşneagul se aşeză pe o ulucă la soare, iar 
copilul se ţinea peste tot de poala mamei fără să i se audă 
gura, dar ascultând, fără a slăbi din ochi pe străin. 

— Nu vă e frică aici, femeie dragă? 

— D-apoi de ce să ne fie frică, domnişorule? Când zăvorâm 
uşa, cine ar mai putea să intre în casă? O, nici nu ştim ce-i 
aia frică! Şi-apoi, zise ea poftind pe marchiz în odaia cea 
mare a casei, la ce-ar veni hoţii la noi? Să ne ia ce? 

Arătă pereţii înnegriţi de fum, pe care, în loc de orice 
podoabe, se aflau poze din acelea colorate cu albastru, roşu 
şi verde ce înfăţişau Patimile lui lisus Cristos sau 
Grenadierii gărzii imperiale; apoi, ici şi colo, în odaie, un 
pat vechi de nuc, cu tăblii, o masă cu picioarele strâmbe, 
nişte scăunaşe, covata cu pâine, o bucată de slănină 
atârnată de tavan, o ulcică cu sare, o sobă, iar deasupra ei 
câteva figuri mici de ipsos îngălbenite şi mâzgălite. Când 
ieşi din casă, Rapha&l zări, cam pe la jumătatea înălţimii 
stâncilor, un bărbat cu o sapă în mână, stând aplecat, 
nedumerit şi uitându-se spre casă. 

— E omul meu, domnişorule, zise guvernata zâmbind cu 
surâsul aceia al ţărancelor; sapă pământul, acolo, sus. 

— Şi bătrânul e tatăl dumitale? 

— Ba să iertaţi dumneavoastră, domnişorule, îi bunicu' lu' 
bărbatu-miu. Aşa cum îl vedeţi, a împlinit suta. Ce să vă 
spui, mai deunăzi s-a dus cu plodul ista pe jos pân' la 
Clermont! A fost verde ca stejarul pe vremea lui; acum nu 
mai poate decât să doarmă, să bea apă şi să mănânce. Se 


joacă toată ziua cu băietul. Uneori ţâncul îl trage spre 
creste, dar ce gândiţi că şovăie? 

Fără să mai stea pe gânduri, Valentin se hotări să trăiască 
alături de bătrânul şi copilul aceia, să respire acelaşi aer, să 
mănânce din aceeaşi pâine, să bea aceeaşi apă, să doarmă 
somnul lor, să-şi simtă în vene sângele lor. Capriciu de 
muribund! A deveni un fel de melc al acelor stânci, a-şi 
salva învelişul pentru câteva zile încă, amăgind moartea, 
era pentru el supremul sens ai moralei individuale, 
veritabila formula a existenţei omeneşti, întregul ideal al 
vieţii, singura şi adevărata viaţă. Inima îi fu năpădită de o 
adâncă pornire de egoism în care se scufundă tot universul. 
În ochii lui, nu mai exista univers, universul era el însuşi. 
Pentru bolnavi, lumea începe la căpătâiul şi se termină la 
picioarele patului lor de suferinţă. Peisajul acesta era patul 
de suferinţă al lui Raphael. 

Cine n-a studiat măcar o dată în viaţă paşii şi mersul unei 
furnici, n-a înfipt un pai în unicul orificiu prin care respiră 
un melc, n-a urmărit zborul unei libelule graţioase, n-a 
admirat miile de nervuri, colorate ca un vitraliu de 
catedrală gotică, ce se desprind pe fondul roşcat al 
frunzelor de stejar? Cine nu s-a desfătat privind îndelung 
jocurile ploii şi ale soarelui pe un acoperiş de olane 
mucezite, sau n-a contemplat picăturile de rouă, petalele 
florilor, crestăturile variate ale caliciului lor? Cine nu s-a 
cufundat în asemenea visări materiale, trândave şi totuşi 
active, fără ţintă şi duci.! Totuşi la o cugetare? În sfârşit, 
cine n-a retrăit viaţa copilăriei, sau o viaţă de lenevie, ori 
una de sălbatic, dar fără trudirile ei? Astfel trăi Raphael mai 
multe zile, fără îngrijiri, fără dorinţe, simțind o îmbunătăţire 
simţitoare, o tihnă nespus de plăcută, care-i potoli 
neliniştile, îi ostoi durerile. Se căţăra pe stânci şi se oprea 
pe câte un pisc de unde îmbrăţişa cu ochii priveliştea 
nesfârşită din jurul său. Acolo îşi petrecea zile întregi, ca o 
plantă la soare, ca un iepure în culcuşul lui. Sau, 
familiarizându-se cu fenomenele vegetației, cu schimbările 


cerului, iscodea toate progresele firii de pe pământ, din apă 
şi din aer. 

Încercă să se contopească în marele mers al naturii, să se 
identifice cât mai deplin cu supunerea ei pasivă, pentru a 
cădea sub legea despotică şi conservatoare ce stăpâneşte 
întreaga viaţă instinctivă. Voia să scape de sub povara eului 
său. Asemenea criminalilor de altădată, care, urmăriţi de 
justiţie, scăpau de pedeapsă dacă se refugiau în umbra unul 
altar, şi el voia să se strecoare în mijlocul sanctuarului vieţii. 
Izbuti să devină o părticică din această vastă şi puternică 
plămădire: se împrietenise cu vânturile, se adăpostise în 
toate scorburile stâncilor, învățase năravurile şi obiceiurile 
tuturor plantelor, studiase structura apelor, izvoarele lor, 
făcuse cunoştinţa cu animalele; în sfârşit, se contopi atât de 
mult cu această tină însufleţită, încât îi simţi oarecum 
sufletul şi-i pătrunse toate tainele. Pentru el, formele 
nesfârşite ale tuturor regnurilor nu erau decât dezvoltări 
ale aceleiaşi substanţe, combinări ale aceleiaşi mişcări, 
respiraţia vastă a unei fiinţe imense care acţiona, gândea, 
mergea, creştea şi cu care voia să crească, să meargă, să 
gândească, să acţioneze şi el. Îşi contopise cu totul viaţa lui 
proprie cu viaţa acestor stânci, se înrădăcinase în ele. 
Graţie acestui misterios iluminism - convalescenţă 
amăgitoare - asemănător cu acele deliruri alinătoare pe 
care natura ti Ic dăruieşte ca tot atâtea popasuri pe drumul 
durerii, Valentin gustă bucuriile unei a doua copilării îţi 
timpul primelor clipe ale şederii sale în mijlocul acestui 
surâzător peisaj. 

Îşi petrecea vremea descoperind nimicuri, punând la cale 
mii de planuri, fără să ducă niciunul până la capăt, uitând a 
doua zi tot ce gândise în ajun; fără să-i mai pese de ceva, se 
simţi fericit, crezu că e salvat. 

Într-o dimineaţă, se întâmplă să rămână în pat până la 
amiază, legănat de acea visare născută din amestecul veghii 
cu somnul, care împrumută realităţii haina închipuirilor şi 
dă himerelor relieful existentei, când, deodată, fără să-şi 


dea seama dacă visa ori nu, auzi, pentru prima oară, 
raportul asupra sănătăţii sale, pe care gazda îl dădea lui 
Jonathas, venit, ca în fiecare zi, să i-l ceară. Auvergnata 
socotea desigur pe Valentin încă adormit, astfel că nu-şi 
coborâse deloc timbrul vocii ei de munteancă. 

— Nu-i e nici mai bine, nici mai rău, spunea el. A tuşit iar, 
toată noaptea, să-şi dea sufletul, nu alta. Tuşeşte, scuipă, 
bietul domnişor, de ţi-e mai mare mila. Că ne şi întrebăm, io 
şi omul meu, de unde o fi având atâta putere să tuşească 
întruna. Mi se rupe inima în mine când îl auz. Afurisită 
boală, zău aşa! lare mi-e teamă că n-o să mai scape! Mi-e să 
nu-l găsim ţeapăn în pat, într-o bună dimineaţă. E galben ca 
un sfânt de ceară! Doamne, mă uit la el când se scoală, şi ce 
să-ţi spui, are un trup aşa de slab de parc-ai zice că-s nişte 
cuie legate între ele. Unde mai pui, că şi miroase! Dar lui 
nici că-i pasă, toată ziulica umblă încoace şi încolo, de-ai 
crede că are sănătate să dea şi la alţii. Orice s-ar zice, are 
mult curaj de nu se plânge! Nu-ş' ce să mai cred, da' parcă 
i-ar fi mai bine în groapă, decât s-o ducă aşa. Că prea se 
chinuieşte, săracul de el! Ferească sfântul, domnule, noi nu- 
i dorim una ca asta, că n-avem nici un interes. De nu ne-ar 
da atâta cât ne dă, şi tot am ţinea la el, aşa că nu ne gândim 
la interes. Ah, Doamne, reluă ea, numai parizienii poate fi 
loviți de boli atât de-ale dracului! De unde le-o fi luând 
oare? Bietul băiat! Nici vorbă că nu mai scapă. Frigurile 
alea, pricepi dumneata, alea îl mistuie, îl roade şi-l dă gata! 
El habar n-are, nu ştie nimic. Nu-şi dă seama. Ei, nu trebuie 
să plângi pentru asta, dom'le Jonathas! Mai bine gândeşte- 
te c-ar fi mai fericit să scape. Ar trebui să dai un acatist 
pentru el. Am văzut mulţi oare s-au tămăduit cu acatiste şi 
aş plăti şi eu cu drag o lumânare, ca să scăpăm o făptură 
aşa de blândă şi de bună, ca un mieluşel, zău aşa. 

Vocea lui Raphael devenise prea slabă pentru a se putea 
face auzită, fu deci nevoit să suporte toată vorbăria asta 
îngrozitoare. Totuşi, nerăbdarea îl goni din pat şi se arătă în 
pragul uşii: 


— Ticălos bătrân, strigă el lui Jonathas, vrei dar să fii 
călăul meu? 

Ţărancei i se păru că vede o stafie şi o rupse la fugă. 

— Îţi interzic, spuse Rapha€l în continuare, de a avea cea 
mai mică nelinişte în privinţa sănătăţii mele. 

— Da, domnule marchiz, răspunse bătrânul servitor, 
ştergându-şi lacrimile. 

— Şi ai face bine ca, de azi înainte, să nu mai vii aici fără 
să te chem. 

Jonathas voi să se supună şi să plece; dar înainte de a se 
retrage, aruncă asupra marchizului o privire plină de 
dragoste şi compătimire, în care Raphael citi sentinţa sa de 
moarte. Descurajat, cuprins dintr-odată de sentimentul 
adevărat al situaţiei lui, Valentin se aşeză pe pragul uşii, îşi 
încrucişa braţele la piept şi lăsă capul în jos. Jonathas, 
speriat, se apropie de stăpânul său: 

— Domnule. 

— Pleacă, pleacă! Îi strigă bolnavul. 

În dimineaţa zilei următoare, Raphaăl se căţără din nou pe 
stânci şi se aşeză într-o scobitură, plină de muşchi, de unde 
putea să vadă drumeagul ce venea dinspre staţiune până la 
locuinţa lui. La poalele piscului, zări pe Jonathas stând 
iarăşi de vorbă cu ţăranca. Un duh răutăcios îi tălmăci 
clătinările din cap, gesturile deznădăjduite, naivitatea 
sinistră a femeii, ba îi aduse chiar până la ureche, cu 
ajutorul vântului şi al tăcerii din jur, fatalele ei cuvinte. Plin 
de groază, se refugie pe cea mai înaltă creastă a munţilor şi 
stătu acolo până seara, fără a fi putut alunga groaznicele 
gânduri trezite în sufletul fui într-un mod atât de nenorocit 
de crudul interes al cărui obiect devenise. Deodată, în faţa 
sa apăru pe neaşteptate ţăranca însăşi, ca o umbră în 
umbra serii; printr-o bizară fantezie de poet, el încercă să 
vadă în rochia ei cu dungi albe şi negre e vagă asemănare 
cu coastele descărnate ale unei fantome. 

— Iacă, se lasă noaptea, domnişorule dragă, îi spuse ea. 
Dacă staţi aici, o să vă faceţi ca un mar murat. Trebuie să 


veniţi acasă. Nu-i sănătos să trageţi aer rece în piept, mai 
cu seamă că de azi dimineaţă n-aţi luat nimic în gură. 

— Trasni-te-ar Dumnezeu, vrăjitoare bătrână! Strigă el, îţi 
poruncesc să mă laşi să trăiesc cum vreau eu, sau dacă nu, 
o şterg de aici! E destul că-mi săpaţi groapa în toate 
dimineţile, cel puţin nu mi-o scormoniţi şi seara. 

— Groapa dumneavoastră, domnişorule! Săpăm groapa 
dumneavoastră! Aracan de mine, unde vedeţi groapă? Aş 
vrea să trăiţi cât moşu' nostru, nu să vorbiţi de groapă! Auzi 
colo, groapă! Şi-aşa, ne ducem prea devreme cu toţii-n 
groapă. 

— Hai, termină! Zise Raphael. 

— Apucaţi-mi de braţ, domnişorule. 

— Nu-i nevoie. 

Sentimentul pe care omul îl suportă cel mai greu este 
mila, mai ales atunci când o merită. Ura e un întăritor, ea dă 
viaţă, inspiră răzbunare; pe când mila ucide, ne face şi mai 
slabi. Mila este răul care linguşeşte, este disprețul în 
duioşie, sau duioşia în jignire. Raphael vedea la moşneagul 
de o sută de anio milă triumfătoare, la copil o milă plină de 
curiozitate, la femeie o milă cicălitoare, la bărbat o milă 
interesată; dar sub orice formă s-ar fi arătat acest 
sentiment, el era totdeauna prevestitor de moarte. Un poet 
creează o poemă, cumplită sau veselă, din imaginile care îl 
lovesc; sufletul lui înaripat aruncă la o parte nuanțele 
dulcege şi alege numai tonurile vii şi izbitoare. 

Mila aceea produse în inima lui Raphael o poema oribilă 
de doliu şi melancolie. Nu se gândise, de buna seamă, la 
sinceritatea simţămintelor naturale atunci când dorise să se 
apropie de natură. De câte ori se credea singur sub un 
copac, luptându-se cu o tusa îndărătnică, pe care nu o 
biruia decât ieşind istovit din teribila luptă, el vedea ochii 
strălucitori şi jucăuşi ai copilului, stând la pândă, ca un 
sălbatic, în dosul unei tufe de ierburi, şi cercetându-l cu 
acea curiozitate copilărească plină nu numai de batjocură şi 
de plăcere, dar şi un Fel de interes amestecat cu nepăsare. 


Cumplita frază a trapiştilor[248]: „Frate, trebuie să mori” 
părea că stătea necontenit înscrisă în ochii ţăranilor cu care 
trăia Raphael: el nu ştia de ce anume se temea mai mult, de 
vorbele lor naive, sau de tăcerea lor; totul în ei îl enerva. 
Într-o dimineaţă văzu doi oameni îmbrăcaţi în negru care îi 
dădeau târcoale. Îl miroseau, îl cercetau pe furiş; apoi, 
prefăcându-se că au venit acolo să se plimbe. Îi adresară 
câteva întrebări banale, la care el răspunse cât se poate de 
scurt. Recunoscu în ei pe doctorul şi preotul staţiunii, fără 
îndoială trimişi de Jonathas. Chemaţi de gazdele lui, sau 
atraşi de duhoarea unei morţi apropiate. Întrevăzu atunci 
propriul lui cortegiu mortuar, auzi litaniile preoţilor, 
numără lumânările, iar frumuseţile acestei bogate naturi la 
sânul căreia crezuse că avea să întâlnească viaţa nu le mai 
văzu decât ca printr-un crep de doliu. 

Tot ceea ce mai înainte îi vestea o viaţă lungă, acum îi 
prezicea un sfârşit apropiat. A doua zi, porni spre Paris, nu 
fără a fi fost copleşit de urările melancolice şi sincer 
tânguitoare pe care i le adresară gazdele lui. 

După ce călătorise toată noaptea, se trezi într-una dintre 
cele mai surâzătoare văi din Bourbonnais[249], ale cărei 
privelişti şi perspective goneau pe dinaintea lui, apărând şi 
dispărând repede ca imaginile nedesluşite ale unui vis. 
Natura se răsfăţa în ochii săi cu o cochetărie crudă, lată 
râul Allier, desfăşurându-şi pe o vale largă panglica-i lichidă 
şi strălucitoare, apoi cătune modeste ascunse la poalele 
stâncilor gălbui, arătându-şi vârfurile clopotniţelor; iată 
morile înşirate pe o vâlcea ivindu-se deodată după nişte 
podgorii nesfârşite, şi castele vesele apărând din loc în loc, 
şi sate căţărate pe creste, sau drumuri străjuite de şiruri de 
plopi maiestuoşi; în sfârşit, iată Loara cu braţele ei largi de 
diamant sclipind în mijlocul prundişurilor aurii. Necontenite 
vrăji! Natura cea zburdalnică, plină de viaţă ca un copil, 
abia stăpânindu-şi zvâcniturile de dragoste şi seva lunii lui 
iunie, atrăgea în chip fatal privirile stinse ale bolnavului, 
care trase storurile cupeului şi se lăsă din nou furat de 


somn Spre seară, după ce trecuse de Cosne, fu deşteptat de 
sunetele unei muzici zglobii şi se pomeni în faţa unei 
serbări ţărăneşti. Staţia de oprire era chiar lângă piaţă. În 
timp ce surugiii schimbară caii, el privi jocurile acelei 
mulţimi vesele, fetele gătite cu flori, drăguţe, atrăgătoare, 
flăcăii plini de neastâmpăr, apoi feţele ţăranilor bătrâni, 
şugubeţe şi înroşite de vinul băut. Copiii se zbenguiau 
primprejur, băbuţele vorbeau şi râdeau între ele; totul de 
acolo avea glas. Iar bucuria înfrumuseţa parcă şi mai mult 
veşmintele şi mesele întinse. Piaţa şi biserica păreau că 
sursa de fericire; acoperişurile, ferestrele, chiar şi porţile 
caselor păreau în plină sărbătoare. Asemenea muribunzilor 
cărora cel mai mic zgomot le face rău, Raphael nu se putu 
opri să nu scoată un strigăt îngrozitor, nu-şi putu stăpâni 
dorinţa de a impune tăcere viorilor, de a curma mişcarea, 
de a înăbuşi glasurile, de a împrăştia petrecerea aceea ce 
nu se sinchisea de el. Se urcă plin de obidă în trăsură. Când 
îşi întoarse din nou privirea spre piaţă, nu mai văzu decât o 
veselie speriată, ţărance fugind în toate părţile, bănci 
părăsite. Pe platforma tarafului un lăutar orb continua să 
cânt din clarinet o horă răguşită. Muzica aceea fără 
jucători, moşneagul acela singur, cu profilul posac. În 
zdrenţe, cu părul răvăşit de vânt şi ascuns în umbra unui 
tei, erau ca o imagine fantastică a dorinţei lui Raphael. 
Începu să cadă cu găleata, una dintre acele ploi repezi pe 
care norii încărcaţi de trăsnete din iunie le stârnesc din 
senin şi le potolesc lot aşa de brusc. Totul era atât de firesc, 
încât Raphael, după ce privise câţiva nori alburii purtaţi de 
vânt prin văzduh, nu socoti să se mai uita la pielea de sagri. 
Se lăsă în coltul trăsurii, care porni numaidecât la drum. 

A doua zi, era acasă, în odaia sa, în faţa căminului. Pusese 
să i se facă un foc zdravăn, îi era frig. Jonathas îi aduse un 
teanc de scrisori; toate erau de la Pauline. Deschise pe cea 
dintâi fără grabă şi o desfăcu de parcă ar fi fost hârtia 
cenuşie a unei somaţii trimise de perceptor. Citi prima 
frază: „Plecat! Dar asta e o fugă, dragul meu Raphael. Cum! 


Nimeni să nu-mi poată spune unde eşti? De fapt, dacă nu 
ştiu eu, cine altcineva ar şti?” 

Nevoind să afle mai mult, luă cu răceală scrisorile şi le 
aruncă în foc, privind cu indiferentă şi fără strângere de 
inimă flăcările, jucăuşe care mistuiau hârtia parfumată, o 
încreţeau, o răsuceau şi o fărâmiţau. 

Câteva frânturi se rostogoliră deasupra cenuşii, 
îngăduindu-i să vadă începuturi de fraze, cuvinte, gânduri 
pe jumătate arse şi pe care el le urmări maşinal printre 
flăcări, mai mult jucându-se: „. Stând ta uşa ta. Aşteptat. 
Capriciu. Mă supun. Rivale. Eu, nu! Pauline a ta. lubeşte. 
Nu mai vrei dar pe Pauline? Dacă ai fi vrut să te desparţi de 
mine, nu m-ai fi părăsit aşa. lubire veşnică. A muri.” 

Cuvintele acestea îi stârniră un fel de remuşcare: întinse 
cleştele şi salvă din gura flăcărilor o ultimă fâşie de 
scrisoare: „. Am murmurat - scria Pauline - dar nu m-am 
plâns, Raphael! Lăsându-mă departe de tine, ai voit, 
desigur, să mă scuteşti de unele necazuri. Într-o zi mă vei 
ucide, poate, dar tu eşti prea bun ca să mă faci să sufăr. Ei 
bine, nu mai pleca aşa. Crede-mă, pot să înfrunt cele mai 
mari torturi, dar alături de tine. Mâhnirea pe care mi-ai 
impune-o tu n-ar mai fi o mâhnire: port în inimă mult mai 
multă iubire decât ţi-am arătat. Pot să îndur totul, afară 
doar de a plânge pentru tine, şi de a nu şti ceea ce tu.” 

Raphael puse pe cămin frântura de scrisoare înnegrită de 
fum, apoi deodată o aruncă din nou în foc. Această hârtie 
era o imagine prea vie a iubirii sale şi a fatalei sale vieţi. 

— Du-te de cheamă pe domnul Bianchon, zise el lui 
Jonathas. 

Horace veni şi găsi pe Raphatl în pat. 

— Dragul meu, poţi să-mi prepari o băutură care să aducă 
puţin cu opiul şi care să mă menţină într-o somnolenţă 
neîntreruptă, fără ca întrebuinţarea ei continuă să-mi facă 
râu? 

— Nimic mai uşor, răspunse tânărul doctor: numai că va 
trebui să rămâi treaz câteva ceasuri pe zi, ca să te hrăneşti. 


— Câteva ceasuri? Zise Raphael întrerupându-l; nu, nu! 
Nu vreau să stau sculat decât cel mult o oră. 

— Dar ce-ai de gând să faci? Întrebă Bianchon. 

— A dormi înseamnă a trăi încă! Răspunse bolnavul. Nu 
lăsa pe nimeni să intre aici, nici chiar pe domnişoara 
Pauline de Vitschnau! Zise Valentin ului Jonathas în timp ce 
doctorul îi scria reţeta. 

— Ei bine, domnule Horace, este vreo scăpare? Întrebă 
bătrânul servitor pe tânărul doctor, conducându-l până la 
scară. 

— Poate s-o mai ducă mult aşa, sau poate să moară chiar 
astă-seară. La el şansele de viaţă şi de moarte sunt egale. 
Nu mai înţeleg nimic, răspunse medicul, schiţând un gest 
de îndoială. Trebuie distrat. 

— Distrat! Domnule, dar dumneavoastră nu-l cunoaşteţi. A 
ucis deunăzi un om fără să zică uf! Nimic nu-l distrează. 

Raphael rămase câteva zile adâncit în neantul somnului 
său artificial. Graţie puterii materiale exercitate de opium 
asupra sufletului nostru imaterial, omul acesta cu o 
imaginaţie atât de puternică şi de activă se cobori până la 
nivelul animalelor acelea leneşe, ce stau încolăcite în 
mijlocul pădurilor, ca nişte putregaiuri vegetale, fără să 
facă măcar un pas pentru a prinde o pradă cât de uşoară. 
Alungase până şi lumina cerului, ziua nu mai pătrundea în 
odaia lui. Pe la orele opt seara, se scula din pat şi, fără să 
aibă o conştiinţă lucidă a existentei sale, îşi potolea foamea, 
apoi se culca numaidecât din nou. Ceasurile, friguroase şi 
închircite, nu-i aduceau decât imagini învălmăşite, vedenii 
tulburi, umbre negre jucând pe un fond întunecat. Se 
înmormântase într-o tăcere adâncă, într-o negare a mişcării 
şi a percepţiei. 

Într-o seară se trezi mult mai târziu ca de obicei şi nu găsi 
masa servită. Sună pe Jonathas. 

— Poţi să pleci din casa mea, îi zise el. Te-am făcut om 
bogat, îţi vei trăi bătrâneţile fericit; dar nu vreau să te las 


să te mai joci cu viaţa mea. Ascultă, nenorocitule, mor de 
foame! Unde mi-e cina? Răspunde! 

Jonathas schiţă un zâmbet de mulţumire, luă un sfeşnic a 
cărui lumină pâlpâia în întunecimea adâncă a imenselor 
apartamente şi conduse pe stăpânul său, care se supunea 
ca o maşină, până la o vastă galerie, a cărei uşă o deschise 
brusc. Dintr-odată, Raphael, cotropit de lumină, fu orbit, 
uluit de un spectacol de necrezut. Candelabrele erau pline 
de lumânări aprinse, florile cele mai rare din sera lui erau 
aranjate cu mult gust şi în faţa lui se întindea o masă 
sclipitoare de argintării, de aur, de sidef şi porţelanuri; era 
o cină regească, din care ieşeau aburi şi ale cărei bucate 
gustoase făceau să-ţi lase gura apă. Văzu pe prietenii săi 
adunaţi acolo, alături de femei gătite şi fermecătoare, cu 
sânii aproape goi. Cu umerii dezgoliţi, cu pârul plin de flori, 
cu ochi strălucitori, fiecare reprezentând o frumuseţe 
aparte, ispititoare sub deghizările voluptuoase, una cu 
forme atrăgătoare strânse într-o jachetă irlandeză, alta cu 
rochia provocatoare a andaluzelor; asta de ici pe jumătate 
goală în Diana, zeiţa vânătorii, cea de colo, drăgăstoasă şi 
sfioasă în costumul domnişoarei de la Vallicre[250], toate 
erau deopotrivă hărăzite petrecerii. În privirile tuturor 
oaspeţilor străluceau veselia, amorul, plăcerea. În clipa 
când chipul ca de mort al lui Raphael se ivi în deschizătura 
uşii, o aclamaţie izbucni deodată, puternică, scânteietoare 
ca înseşi razele acestei serbări improvizate. Glasurile, 
parfumurile, luminile, femeile de o frumuseţe cuceritoare îi 
zgândăriră simţurile, îi deşteptară dorinţe. O muzică foarte 
plăcută, ascunsă într-un salon vecin, acoperi cu o cascadă 
de melodii larma îmbătătoare şi desăvârşi această stranie 
viziune. Raphael îşi simţi mâna cuprinsă de o mână 
mângâietoare, o mână de femeie ale cărei braţe albe şi reci 
se ridicau să-i cuprindă gâtul, mâna Aquilinei. Înţelese că 
tabloul acela nu era o părere înşelătoare ca imaginile 
fugare din visele lui serbede, scoase un țipăt îngrozitor, 


trânti brusc uşa şi plesni peste obraz pe bătrânul lui 
servitor, prăvălindu-l la pământ. 

— Monstrule, te-ai jurat oare să mă ucizi? Strigă el. 

Apoi, tremurând tot, din pricina primejdiei prin care 
trecuse, găsi puterea de a fugi în odaia sa, bău o doză mare 
de somnifer şi se culcă. 

— Ce dracu-nseamnă asta! Zise Jonathas, ridicându-se. 
Domnul Bianchon îmi poruncise parcă să-l distrez. 

Era aproape de miezul nopţii. Moment când Raphael, 
printr-una dintre acele ciudăţenii fiziologice, spre uimirea şi 
desperarea ştiinţei medicale, strălucea de frumuseţe în 
timpul somnului. O roşeaţă vie îi îmbujora obrajii albi. 
Fruntea-i, graţioasă ca a unei fecioare, exprima geniu. Viaţa 
se oglindea în toată înflorirea ei pe chipul acesta liniştit şi 
odihnit. Ai fi zis că e un prunc adormit în legănările mamei 
sale. Somnul îi era dulce; din gura-i roşie se ridica o 
răsuflare egală şi curată, şi zâmbea, transportat desigur de 
vreun vis frumos într-o viaţă minunată. Poate că se vedea de 
o sută de ani, poate că nepoţeii îi urau zile îndelungate; 
poate că de pe banca-i rustică, prin frunzişul copacului, 
zărea în soare, ca profetul, deasupra muntelui, pământul 
făgăduit, într-o binefăcătoare depărtare! 

— lată-te, dar! 

Cuvintele acestea, rostite de o voce argintie, risipiră 
imaginile înnegurate din somnul lui. La lumina lămpii, văzu 
stând pe patul său pe Pauline, dar o Pauline pe care 
despărţirea şi durerea o făcuseră mai frumoasă. Raphael 
rămase înmărmurit la vederea chipului ei alb ca petalele 
unei flori de apă, şi care, încadrat de buclele părului negru, 
părea şi mai alb în umbră. Lacrimile îşi croiseră un drum 
lucios pe obrajii ei şi stăteau atârnate acolo, gata să cadă la 
cea mai mică mişcare. Îmbrăcată în alb, cu capul plecat şi 
abia atingând patul, era ca un înger coborât din ceruri, ca o 
viziune pe care o suflare ar putea s-o spulbere cu uşurinţă. 

— Ah, am dat uitării totul! Exclamă ea în clipa când 
Raphael deschise ochii. N-am glas decât pentru a-ţi spune: 


Sunt a ta! Da, inima mea e numai iubire. Ah, niciodată, 
înger al vieţii mele, n-ai fost atât de frumos. Ochii tăi mă 
fulgeră. Dar ghicesc totul, lasă! Te-ai dus să-ţi îngrijeşti 
sănătatea fără mine, te temeai ca eu să nu. Ei bine! 

— Fugi! Fugi! Lasă-mă, răspunse în cele din urmă Raphael 
cu o voce înăbuşită. Dar pleacă o dată! Dacă rămâi aici, am 
să mor. Vrei să mă vezi cum mor? 

— Cum mori! Repetă ea. Dar poţi tu să mori fără mine? Să 
mori? Dar eşti tânăr! Să mori? Dar eu te iubesc! Să mori? 
Adăugă ea cu o voce adâncă şi guturală, apucându-i mâinile 
cu o expresie de nebunie. Reci! Exclamă ea. Să mi se pară 
oare? 

Raphael trase de sub căpătâiul său fâşia de piele de sagri, 
mică şi subţire ca frunza de brebenel, şi arătându-i-o: 

— Pauline, frumoasa imagine a frumoasei mele vieţi, să ne 
spunem adio! Zise el. 

— Adio? Repetă ea cu un gest de uimire. 

— Da. Acesta e un talisman care îmi îndeplineşte dorinţele 
şi îmi măsoară viaţa. lată ce mi-a mai rămas din ea. Dacă 
mă mai priveşti puţin, am să mor. 

Tânăra fată crezu pe Valentin nebun, luă talismanul şi 
căută o lampă. Luminată de flăcăruia tremurătoare ce se 
răsfrângea în acelaşi timp asupra lui Rapha€l şi asupra 
talismanului, ea cercetă cu mare atenţie şi faţa iubitului ei 
şi ultima bucăţică din pielea vrăjită. Văzând pe Pauline atât 
de înfrumuseţată de groază şi iubire, el nu mai fu stăpân pe 
cugetul său: amintirea scenelor mângâietoare şi a 
desfătărilor ameţitoare ale pasiunii lui triumfă în sufletul 
său de mult timp adormit şi acestea se treziră din nou în el 
ca un foc ce nu fusese stins pe deplin. 

— Pauline, vino! Pauline! 

Un țipăt înspăimântător izbucni din pieptul fetei, ochii i se 
făcură mari, sprâncenele, încordate de o durere nespusă, 
se îndepărtară cu groază: în ochii lui Raphael ea citi acea 
dorinţă nestăvilită, de care se mândrea odinioară; dar, pe 
măsură ce dorinţa lui creştea, pielea se micşora în mâna ei, 


gâdilându-i palma. Fără să cugete ce face, fugi în salonul 
alăturat, încuind uşa cu cheia. 

— Pauline! Pauline! Strigă muribundul alergând după ea, 
te iubesc, le ador, te vreau! Te blestem dacă nu-mi deschizi! 
Vreau să mor în braţele tale. 

Cu o forţă neaşteptată, ultimă izbucnire de viaţă, trânti 
uşa de pământ şi-şi văzu iubita pe jumătate goală 
rostogolindu-se pe o canapea. După ce încercase în zadar 
să-şi sfâşie pieptul, Pauline voia acum să se sugrume cu 
şalul, spre a-şi pricinui o moarte grabnică. 

— Dacă mor eu, va trăi el! Îşi spunea ea trudindu-se să 
strângă nodul pe care şi-l făcuse. 

Părul i se răvăşise, umerii îi erau dezgoliţi, veşmintele i se 
desfăcuseră şi, în această luptă cu moartea, cu ochii plini de 
lacrimi, cu fata umflată, zbătându-se într-o groaznică 
desperare, arăta lui Raphael, orbit de patimă, mii de 
frumuseți care îi sporiră delirul; el se aruncă asupra ei cu 
sprinteneala unei păsări de pradă, sfâşie şalul şi voi să o ia 
în braţe. 

Muribundul căuta cuvinte care să exprime dorinţa ce 
mistuia ultimele sale puteri; dar nu găsi decât sunete 
sugrumate de un horcăit ce-i venea din piept unde fiecare 
respiraţie, săpată tot mai adânc, părea că porneşte din 
măruntaie. În cele din urmă, nemaiputând să scoată nici un 
sunet, muşcă de sân pe Pauline. Jonathas, îngrozit de 
ţipetele ce auzi. Veni în grabă şi încercă să smulgă din 
braţele fetei cadavrul deasupra căruia ea se prăbuşise într- 
un colţ al odăii. 

— Ce doreşti? Zise ea. Este al meu, eu l-am ucis. N-am 
prevestit oare că aşa o să se întâmple? 

EPILOG 

— Şi ce s-a mai întâmplat cu Pauline? 

— Ah, da, Pauline. Ai stat vreodată într-o seară blândă de 
iarnă, în faţa căminului casnic, furat de voluptatea 
amintirilor de dragoste sau tinereţe, contemplând dungile 
descrise de foc de-a lungul unui buştean de stejar? Ici, 


flăcările desenează căsuțe roşii, ca ale unei table de şah; 
dincolo, strălucesc ca nişte fâşii de catifea; câteva vâlvătăi 
mici, albastre, aleargă, sar şi dansează pe fondul arzător al 
jeraticului. Apare un pictor necunoscut care se serveşte de 
această flacără; printr-un procedeu miraculos, el 
plăsmuieşte în inima acestor pălălăi purpurii sau liliachii o 
figură supranaturală şi de o gingăşie nespusă, fenomen cu 
totul trecător pe care întâmplarea nu-l va mai produce a 
doua oară: e o femeie cu pârul răsfirat în vânt, şi al cărei 
profil exprimă o pasiune deosebit de dulce: un foc într-un 
alt foc! Ea zâmbeşte, dispare, n-o vei mai vedea apoi 
niciodată. Adio, floare de flăcări! Adio, element neîmplinit, 
neaşteptat, sosit prea devreme sau prea târziu pentru a te 
preface într-un minunat diamant! 

— Dar, Pauline? 

— N-ai înţeles? Să-ţi mai spun o data. La o parte! La o 
parte! Soseşte, iat-o, regina iluziilor, femeia care trece ca o 
sărutare, femeia vie ca un fulger, şi tot ca el ţâşnind 
fierbinte din cer, făptură nezămislită, numai spirit, numai 
iubire! Ai zice că s-a întrupat într-un fel de flacără, sau că 
flacăra s-a însufleţit o clipă pentru ea! Liniile formelor ei 
sunt de o puritate ce-ţi dovedeşte că vine din cer. Nu 
străluceşte oare ca un înger? Nu auzi oare fâşâitul aerian al 
aripilor ei? Mai uşoară ca o pasăre, se lasă din zbor lângă 
tine şi ochii ei teribili te fascinează; răsuflarea-i dulce dar 
puternică îţi cheamă buzele cu o forţă magică; apoi se 
înalţă iar şi te ia cu sine, le desprinzi de pământ. Încerci să- 
ţi treci numai o dată mâna-ţi înfiorată, mâna-ţi fanatizată 
peste trupul acesta de omăt, vrei să-i mângâi părul de aur, 
să-i săruţi ochii scânteietori. O boare te ameţeşte, o muzică 
fermecătoare te vrăjeşte. Te cutremuri din toate fibrele, eşti 
numai dor, numai suferinţă. Ah, fericire negrăită! Ai atins 
buzele acestei femei! Dar o durere cumplită te 
dezmeticeşte deodată. Vai! Vai! Te-ai lovit cu capul de colţul 
patului, ai îmbrăţişat scândura de mahon, sau auriturile 
reci, vreo statuie, ori poate vreun Amor de bronz. 


— Domnule, dar Pauline? 

— Tot nu înţelegi? Ascultă! Într-o minunată dimineaţă, 
plecând din Tours, un tânăr îmbarcat pe vapor ţinea în 
mâna lui mâna unei femei frumoase. Uniţi astfel, admirară 
amândoi îndelung deasupra largilor braţele Loarei, o 
făptură albă, părelnic înfiripată în ceaţă, ca un rod al apelor 
şi al soarelui, sau ca un rod al norilor şi al aerului. Când 
una, când alta, silfidă sau ondină, arătarea aceea fluidă 
zbura prin văzduh ca un cuvânt căutat în van care cutreieră 
memoria fără a se lăsa prins; se plimba printre insule, îşi 
înclina capul printre plopii înalţi; apoi, căpătând proporţii 
uriaşe, făcea să strălucească miile de cute ale rochiei sale, 
sau să scânteieze auireo! A descrisă de soare în jurul frunţii 
ei; plutea pe deasupra câtunelor, pe deasupra colinelor şi 
părea că se aţine în calea vaporului ca să nu treacă prin 
faţa castelului d'Usse. Ai fi zis că e fantoma unei zâne care 
voia să-şi apere ţara împotriva năvălirilor moderne. 

— Bine, înţeleg asta în ce priveşte Pauline. Dar Fedora? 

— O, Fedora, cu ea ai să te întâlneşti mereu. Ieri era la 
teatrul „Bouffons”, astă-seară se duce la „Operă”, o găseşti 
pretutindeni. Este, dacă vrei, lumea. 

Paris 1830-31 


SFÂRŞIT 


1 De fapt, după cum reiese din cursul povestirii, episodul se 
petrece cu un an mai târziu, şi anume după revoluţia din 
iulie 1830. 

2 Palais-Royal - în vremea lui Balzac, grupul de clădiri 
numit Palais-Royal, pentru că adăpostise la un moment dat 
vlăstare regale, era închiriat, în parte, unor tripouri. 

3 Darcet (Pierre-Jean-Joseph) - chimist renumit din 
vremea lui Balzac (1777-1844). Preluase, desigur, 


experienţele tatălui său, Jean Darcet (1725-1801) dintre 
care unele se refereau la extragerea gelatinei din oase. 
Amândoi sunt cunoscuţi pentru felul cum aplicau în 
industrie şi în practică descoperirile lor. 

4 Cerber - nume dat unui paznic sau portar de 
neînduplecat, după numele câinelui cu trei capete Cerber, 
despre care, în mitologia greacă, se credea că e păzitorul 
infernului. 

5 Trente-et-quarante - joc de cărţi, aşa numit pentru că 
câştigătorul este cel care totalizează un număr de puncte 
între treizeci şi patruzeci. 

6 Gladiatori - în antichitate luptători de circ, uneori 
împotriva fiarelor sălbatice; erau recrutaţi dintre sclavi sau 
prizonieri şi de cele mai multe ori mureau în arenă. 

7 Place de la Greve - piaţa aşternută cu pietriş de lângă 
Sena, unde aveau loc execuțiile capitale; aici se adunau mai 
târziu muncitorii care nu aveau de lucru sau care-l lăsaseră, 
pentru a-şi apăra drepturile. 

8 Tantali moderni - în mitologia romanii, Tantal, rege al 
Lydiei, a fost pedepsit de Jupiter să sufere de sete în 
mijlocul apei şi de foame sub crengile încărcate de fructe la 
care nu putea ajunge. 

9 Di tanti palpiti - arie din opera Tancred a compozitorului 
italian Rossini. 

10 Anul 1793 - momentul culminant al revoluţiei burgheze 
din Franţa (1789-1794), când masele populare, învingând 
grupul conservator al girondinilor, au trecut la măsuri 
radicale împotriva contrarevoluţionarilor. 

11 Sterne (Laurence) - scriitor englez (1713-1768). 
Mânuia o ironie uşoară şi fină. Devine cunoscut prin 
lucrarea sa Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy publicată în 
1760. 

12 Lordul Castlereagh - Henry-Robert Castlereagh (1769- 
1822) om de stat englez, care a jucat un rol de prim plan în 
coaliţiile europene îndreptate împotriva lui Napoleon I, s-a 
sinucis într-un acces de nebunie. 


13 Auger (Louis-Simon) - critic literar, secretar perpetuu 
al Academiei franceze (1772-1829). 

14 La carita! La carita! 

— În limba italiană: milostenie! 

15 micul savoiard - micii coşari din Paris erau, cei mai 
mulţi, veniţi din Savoia, de unde plecau împinşi de mizerie. 

16 Luvru - fostă reşedinţă la Paris a regilor Franţei; 
palatul Luvru a fost început în 1204 şi declarat în mod 
oficial terminat în 1848. Încă din vremea lui Napoleon 1, în 
sălile Luvrului se prezentau expoziţii. Astăzi Luvrul este cel 
mai bogat muzeu al Franţei. 

17 Institutul - organizat în urma revoluţiei burgheze în 
1795. Institutul Franţei reuneşte cele cinci academii, 
înfiinţate în diverse epoci: aici, e vorba ele palatul 
Institutului, construit nu departe de Luvru, în a doua 
jumătate a secolului al XVII-lea, pentru a servi de colegiu. 

18 Caliban - personaj fantastic din piesa lui Shakespeare 
Furtuna. Caliban e înfăţişat ca un pitic cocoşat, revoltat 
împotriva forţei superioare de care trebuie să asculte. 

19 Palissy (Bernard) - artist ceramist din vremea 
Renaşterii franceze, născut prin 1510. Vasele şi plăcile lui 
de argilă smălțuită sunt adevărate opere de artă. 

20 Abanosuri - renaissance - statui sau mobile de lemn de 
abanos, sculptale în stilul din vremea Renaşterii 
(renaissance). 

21 Cicerone - ghid, călăuză. 

22 Sesostris - nume purtat de mai mulţi faraoni (regi vechi 
ai Egiptului) din dinastia a XII-a. 

23 Sevres - localitate în apropierea Parisului, în care se 
află o veche şi celebră manufactură de porţelanuri. 

24 Doamna du Burry - favorita regelui Ludovic al XV-lea. 

25 Latour (Maurice Quentin de) - celebru artist francez 
din secolul al XVIII-lea, autor de portrete realiste în pastel 
(1704- 1788). 

26 Farfurii de Saxa - ţinutul Saxoniei (Saxa) din Germania 
de nord e cunoscut prin industria sa de porţelanuri. 


27 Artoforul preotului - vas bisericesc în care se conservă 
anafora. 

28 Tibul - poet latin, autor de versuri sentimentale, 
graţioase şi duioase, a trăit cam între anii 54 şi 19. 

29 Cicero - celebru orator şi om politic din secolul 1 î.E. N. 
(106-78); a căutat să împiedice transformarea republicii în 
imperiu, dar poziţia lui politică n-a fost prea consecventă. 

30 Tit-Liviu - istoric latin (59 î.e.n. - 19 ale.n.). 

31 Senatus populusque romanus - formulă prin care se 
înţelegea totalitatea cetăţenilor romani (populus) şi 
reprezentanţii lor (senatus). 

32 Lictorii - ofiţerii purtători de fascii care mergeau 
înaintea marilor dregători ai Romei antice. 

33 Luptele din Forum - în Forum - piaţă la Roma - se 
adunau cetăţenii romani pentru a discuta chestiunile de 
interes public; între vorbitori se dădeau, de multe ori, 
adevărate lupte oratorice 

34 Familia Borgia - familie aristocrată italiană, din secolele 
al XV şi al XVI-lea, ai cărei membri, printre care şi un papă, 
au rămas de pomină pentru corupţia şi crimele lor. 

35 Abruzzi - ţinut muntos din centrul Italiei. 

36 Santal - esenţă parfumată, extrasă din lemnul copacilor 
cu acelaşi nume, care cresc în Asia şi Africa. 

37 Cellini (Benvenuto) - gravor, sculptor şi giuvaergiu 
italian (1500-1571). 

38 Masacrele lui Pizaro într-o archebuză cu fitil - o 
archebuză - un fel de puşcă veche din secolul al XVI-lea îi 
aminteşte eroului de Pizaro, aventurier spaniol care a 
cucerit Peru (1475-1541). 

39 Paladin - cavaler feudal din suita regelui. 

40 Ruysch (Frederic) - anatomist olandez (1638-1731). 
Cunoscut pentru arta de a pregăti piese anatomice, care se 
mențineau conservate mulţi ani. 

41 Lara - poem de Byron, scris în 1814; eroul poemului, 
Lara, este întruchiparea pasiunii aprige. 


42 Madrepori - ordin de celenterate cu schelet calcaros, 
care trăiesc în colonii în mările tropicale, formând recife 
sau atoli. 

43 Vareci - Numele unor alge brune marine azvârlite de 
valuri pe țărm, care servesc ca îngrăşământ pentru 
pământurile nisipoase, ca materie primă pentru fabricarea 
sodei, iodului etc. 

44 Teniers (David) (1582-1649) - şi fiul său, Teniers cel 
tânăr (1610-1684), pictori flamanzi, au lăsat tablouri 
reprezentând scene populare, interioare de cârciumi. 

45 Mieris (Franz von) - pictor olandez (1635-1681), autor 
de pânze reprezentând peisaje realiste. 

46 Tomahawk - secure de luptă a pieilor roşii. 

47 Tabernacole - dulăpioare sculptate, în fundul altarului, 
pentru păstrarea vaselor sfinte ale bisericii. 

48 Jean Goujon - sculptor şi arhitect francez din vremea 
Renaşterii; a trăit cam între 1510 şi 1567, contribuind la 
împodobirea artistică a Luvrului. 

49 Michelangelo - artist italian (1475-1564), celebru 
pentru diversitatea şi forţa geniului său; a fost sculptor, 
pictor, arhitect şi poet - creator de opere grandioase: 
cupola catedralei Sfântul Petru din Roma, frescele cafelei 
Sixtine, sculpturile alegorice de pe mormintele familiei 
Medicis, la Florenţa etc. Maniera lui simplă şi expresivă 
apare în figuri ca cea a lui David, Moise, Sclavii în lanţuri, 
Gânditorul, Noaptea. 

50 Byron - celebru poet englez (1788-1824), autor de 
versuri avântate şi satirice; a murit la Missolonghi, alături 
de patrioţii greci care luptau pentru eliberarea patriei lor. 

51 Rafael - celebru pictor italian - practicând atât 
sculptura cât şi arhitectura, Rafael Sanzio (1483-1502) a 
rămas cunoscut prin puritatea desenului şi prin delicateţea 
coloritului pânzelor sale. 

52 Deliciul vreunei Corine - Corina, eroină a romanului cu 
acelaşi nume al Doamnei de Stael (apărut în 1807). 


53 Cuvier (Georges) - naturalist francez (1769-1832) - 
creator al anatomiei comparate şi al paleontologiei. 
Bazându-se pe principiul subordonării şi pe cel al corelaţiei 
formelor, a reuşit să reconstituie, pe baza câtorva resturi de 
oase găsite, specii dispărute de animale. Cuvier şi 
descoperirile lui apăreau ca noutăţi foarte curioase pe 
vremea lui Balzac. 

54 Cadmus - întemeietorul legendar al Tebei; legenda 
spune că, după ce a omorât balaurul care-i sfâşiase 
prietenii, a semănat dinţii acestuia şi din ei au răsărit 
oameni înarmaţi. 

55 Speţa omenească, rezultatul degenerat al unui 
exemplar grandios - concepţie idealistă, mistică, după care 
omul, creat după modelul viu, ajunge să nu-i mai semene; 
îndoiala autorului se exprimă prin ceea ce urmează: 
„cinstită poate de însuşi Creatorul”. 

56 Sabat misterios demn de vedeniile doctorului Faust pe 
muntele Brocken - denumirea aşa-zisei adunări a 
vrăjitoarelor, prezidată ele Satan, adunare care, conform 
superstiţiilor, are loc sâmbătă la miezul nopţii; relaţiile 
doctorului Faust cu Mefisto şi cu spiritele infernului explică 
această apropiere. Faust de Goethe fusese tocmai tradus de 
Gerard de Nerval (la 1828) şi Balzac îl citise desigur. 

57 Descartes (Ren) - fizician şi filosof francez (1596- 
1650), autor al celebrului Discurs asupra metodei, lucrare 
raţionalistă care a dat o lovitură dintre cele mai puternice 
dogmatismului medieval. 

58 Zeul ateismului francez - Voltaire, care şi-a manifestat 
în opera sa ura pentru intoleranţa şi obscurantismul 
bisericii catolice. Voltaire (Francois-Marie Arouet) una 
dintre figurile cele mai strălucitoare ale secolului al XVIII- 
lea, francez prin ascuţimea şi supleţea spiritului său, nu a 
fost ateu, ci deist. Mai mult decât el merită epitetul de „zeu 
al ateismului francez”, contemporanul său Diderot, gânditor 
materialist. 


59 Gay-Lussac (Joseph Louis) - fizician şi chimist francez 
(1778-1850), descoperitor, printre altele, al legii dilatării 
gazelor. 

60 Arago (Dominique-Francois) - savant francez (1786- 
1853), cunoscut pentru cercetările sale în domeniul 
electromagnetismului ca şi în alte domenii ale fizicii şi 
matematicii; a făcut parte din guvernul revoluţionar 
burghez de la 1848. 

61 Sesterţii sau obol din lumea veche - sesterţa era o 
monedă romană, iar obolul una greacă. 

62 Pielea de sagri - piele zgrunţuroasă, tăbăcită din piele 
de cal, capră, catâr sau de măgar sălbatic; în turceşte sagri. 

63 Granat - piatră prețioasă de culoare roşie ca rodia. 

64 Curtea destrăbălată a regentului - în timpul cât 
Ludovic al XV-lea a fost minor, Franţa a avut un regent 
(1715-1721) în persoana lui Filip de Orleans, care era un 
exemplu de imoralitate. 

65 Swedenborg (Emmanuel) - teozof suedez (1688-1772), 
ale cărui teorii mistice au avut mulţi adepţi la începutul 
secolului al XIX-lea. Balzac însuşi s-a lăsat înşelat de ele la 
un moment dat. 

66 Bacanală - petrecere destrăbălată (sens rămas de la 
originea cuvântului: bacanale - sărbători din antichitate în 
cinstea lui Bacchus, zeu al vinului). 

67 Brahman - preot hindus. 

68 Rastignac - personaj balzacian; tânăr care apare în 
foarte multe dintre romanele şi nuvelele sale. În romanul 
Moş Goriot este unul dintre personajele principale. 

69 „Bouffons” - teatru de operetă la Paris, în vremea lui 
Balzac. 

70 Champs-Elysees - alee de plimbare în Paris, al cărei 
nume evocă paradisul din mitologia greco-latină (câmpiile 
elizee); astăzi arteră largă între Piaţa Concordiei şi Arcul de 
Triumf Etoile. 

71 Sainte-Pelagie, Force - închisori din vechiul Paris. În 
Sainte-Pelagie erau închişi scriitorii şi deţinuţii politici, între 


1792 şi 1899. 

72 Erou din iulie - participant la revoluţia din Paris, de la 
sfârşitul lui iulie 1830. 

73 Nucşoara constituţională ascunsă sub paharul regal — 
scamatorii ştiu să facă să dispară o bilă de mărimea unei 
nucşoare de sub pahar; tot astfel, regii Restauraţiei au 
încercat să înşele poporul printr-o constituţie pe hârtie. 

74 Tuileries - palat al regilor Franţei; a fost început în 
1[564] de arhitectul Philibert Delorme. Clădirea nu mai 
există astăzi. 

75 Saint-Germain - cartier de lux din Paris, locuit de 
familiile nobile. 

76 Chaussee d'Antin - cartier al familiilor parvenite de 
bancheri. 

77 „Orăşencele” - trăsuri de piaţă pariziene; ele purtau la 
început numele de „citadines”. 

78 In petto - expresie italiană însemnând: „în sine”. Aici cu 
sensul de: pe ascuns, pe furiş 

79 Panurge - erou din romanul lui Rabelais: Gargantua şi 
Pantagruel, întruchipând pe studentul aventurier, isteţ şi 
vesel, din secolul al XVI-lea. 

80 More orientali - (în limba latină) după obiceiul oriental. 

81 Imperiu macaronic şi burlesc - imperiu de farsă, 
caraghios, (în limba latină) burla - farsă; „macaronic” se 
spune de un poem comic, în care se dau terminaţii latineşti 
cuvintelor obişnuite. 

82 Mirabeau (Honore-Gabriel) - om politic şi orator din 
vremea revoluţiei burgheze de la 1789. 

83 Talleyrand (Charles Maurice de) - diplomat şi om politic 
fără scrupule (1754-1838). 

84 Pitt (William) - om de stat englez, adversar neîmpăcat 
al revoluţiei din Franţa şi al lui Napoleon (1759-1805); tatăl 
său, purtând acelaşi nume, condusese politica engleză în 
timpul războiului de şapte ani. 

85 Metternich (Clement-Wenceslas) - om de stat austriac 
(1773-1859) inspiratorul Sfintei Alianțe; după căderea lui 


Napoleon Î, a jucat un rol de prim plan în politica 
europeană, sprijinind absolutismul. 

86 Crispini dibaci şi îndrăzneţi - Crispin fiind numele unui 
valet de comedie, dibaci şi fără scrupule - epitetul se 
potriveşte şi celor patru oameni politici citați: Mirabeau, 
Talleyrand, Pitt, Metternich. 

87 Saturnalii - sărbători romane în cinstea lui Saturn, în 
timpul cărora se îngăduiau diverse excese; de aici sensul 
general de petreceri destrăbălate. 

88 Lucullus - general roman cunoscut nu atât prin 
victoriile sale, cât prin importanţa pe care o dădea luxului şi 
ospeţelor bogate. 

89 Corsarul roşu - roman de aventuri al scriitorului 
american Fenimore Cooper (1789-1851). Corsarul roşu a 
apărut în 1828. 

90 Botany-Bay - golf în Australia, pe care guvernul englez 
l-a folosit încă din 1787 ca loc de deportare. 

91 De viris illustribus - operă a lui Plutarc, istoric şi 
moralist grec (cea. 50-125 e.n.), care a trăit şi la Roma; 
biografiile oamenilor iluştri (De viris illustribus), scrise de 
el, erau foarte cunoscute în şcolile franceze. 

92 Alcofribas - o parte din numele, prin anagramă, al lui 
Rabelais, care a semnat, la început, romanul său satiric plin 
de săgeți la adresa feudalităţii şi a bisericii cu numele de 
Alcofribas Nosier = Francois Rabelais. 

93 Saint-simonist - adept al socialistului utopic Saint- 
Simon (1760-1825). 

94 Vodevilişti - autori de vodeviluri - de piese de teatru 
vesele în care sunt şi cântece. 

95 Faimoasa minciună a lui Ludovic al XVIII-lea: „Unire şi 
uitare” - revenind la tron cu ajutorul armatelor străine, 
Ludovic al XVIII-lea a pretins că doreşte să uite de anii 
revoluţiei şi ai domniei lui Napoleon I şi că vrea să unească 
în jurul său toate păturile populaţiei prin Charta acordată 
burgheziei înstărite; în curând însă, măsuri care tindeau la 
restabilirea regimului feudal au început a fi luate de regii 


„restauraţi” şi; în special de urmaşul lui Ludovic al XVIII- 
lea, Carol al X-lea. 

96 Taleri - monede vechi - termen prin care s-a încercat 
transpunerea în limba română a cuvântului francez monedă 
veche valorând cam trei franci. 

97 Catehismul - cartea în care e cuprinsă instrucţia 
religioasă a credincioşilor catolici. 

98 Cambaceres (Jean-Jacques, duce de) - consul ţi apoi 
cancelar-prim al lui Napoleon I. 

99 Brillat-Savarin (Anthelme) - autor al unui tratat de 
gastronomie (Fiziologia gustului) - de la el ne-a rămas 
prăjitura numită „savarină”; celebru în Franţa pentru 
priceperea sa în ale bucătăriei (1755-1826). 

100 Rossini - celebru compozitor italian (1792-1868). 

101 Copii ai revoluţiei - tocmai avusese loc revoluţia din 
iulie. 

102 Gargantua - fiul lui Grandgousier; Gargantua şi 
Grandgousier sunt doi uriaşi ale căror isprăvi cu tâlc le 
povesteşte Rabelais în romanul său apărut în 1532-1534 
(primele părţi). 

103 Un vultur de aur pe un câmp. Cu deviza: „Non cecidit 
animus” - descrierea unei steme nobiliare; deviza. În 
latineşte, înseamnă: „Sufletul nu se lasă înfrânt”. 

104 Bossuet (Jacques Benigue) - prelat francez, cunoscut 
ca orator religios (1627-1704); a servit regalitatea din 
timpul său scriind şi un tratat politic în care susţinea 
„dreptul divin” al regilor. 

105 Ballansist - adept al lui Ballanche (Pierre-Simon) 
scriitor mistic (1776-1847). 

106 Canalis, fabricantul de balade - personaj care apare şi 
în alte romane ale lui Balzac (în special în Modeste Mignon) 
întruchipând pe poetul profesionist, cu multe dintre 
trăsăturile lui Lamartine. 

107 Ludovic al XIV-lea - rege absolut al Franţei între 
1643-1715; înconjurat de o curte somptuoasă, care-l numea 
„regele soare”, Ludovic al XIV-lea îşi afirmă absolutismul 


prin expresii ca: „Statul sunt eu”; doamna de Maintenon a 
fost ultima lui favorită - pe moşiile ei au fost construite 
apeductele de care vorbeşte Balzac. 

108 Convenţiunea - adunarea revoluţionară care a 
guvernat Franţa între 20 septembrie 1792 şi 26 octombrie 
1795. Ea a proclamat republica, a reprimat cu hotărâre 
mişcările regaliste din interior şi reacţiunea europeană 
coalizată împotriva Franţei; a luat, de asemenea, o serie de 
măsuri administrative la care face aluzie Balzac. 

109 O silabă înaintea numelui - e vorba de particula de, 
care precede numele nobiliare franceze. 

110 Alba (ducele de) - general spaniol (1508-1582) din 
vremea lui Carol Quintul şi Filip al II-lea; a înăbuşit 
sângeros revoltele maselor populare din "Ţările de Jos şi din 
Portugalia, care voiau să scuture jugul spaniol; a servit, în 
acest fel regimul feudal. 

111 Brutus - e vorba, desigur, de primul Brutus (Lucius 
lunius) căruia i s-a datorit expulzarea Tarquinilor şi 
instituirea republicii (a murit în 508 î.e.n.). Un „Brutus 
îndopat cu trufe” este un revoluţionar care a uitat de 
austerităţile luptei. 

112 Trufe - ciuperci subterane, costisitoare, foarte 
apreciate în bucătăria franceză. 

113 Perrault (Charles) renumit scriitor francez (1628- 
1703), autor al unei culegeri de basme (Cenuşăreasa, 
Scufiţa Roşie, Motanul încălţat etc.) prelucrate după poveşti 
populare. 

114 Charlet (Nicolas) - desenator francez. (1792-1845), 
cxcelând în scene militare, îndeosebi din vremea lui 
Napoleon. 

115 Carol al X-lea, părintele libertăţii - expresia este 
ironică, Carol al X-lea fiind tocmai reprezentantul cel mai 
reacţionar al monarhiei restaurate. 

116 Malibran - cântăreaţă celebră în vremea lui Balzac. 
Numele ei apare în multe dintre povestirile şi poemele 
epocii. A murit foarte tânără (1808-1836). 


117 Carlist - partizan al lui Carol al X-lea. 

118 Dezvoltarea agregaţiilor - dezvoltarea grupărilor 
omeneşti. 

119 Achile fără călcâi - cel mai de seamă erou al Iliadei, 
legendarul Achile, viteaz fără pereche, avea un singur loc 
vulnerabil: călcâiul; legenda spune că în acest loc a şi fost 
rănit mortal de o săgeată otrăvită a lui Paris. Un Achile fără 
călcâi este deci ceva inatacabil. 

120 Asasinarea lui Henric al IV-lea şi judecarea lui Ludovic 
al XVI-lea - Balzac face aici aluzie la „riscurile” regalității: 
Henric al IV-lea a fost asasinat de Ravaillac în 1610, iar 
Ludovic al XVI-lea a fost judecat de Convenţiune pentru 
complotul lui antirevoluţionar cu reacţiunea europeană şi 
executat în 1793. 

121 Liberalismul devine La Fayette - liberalismul lui La 
Fayette (1757-1834) era un liberalism regalist. 

122 Istoria regelui Boemiei şi a celor şapte castele ale sale 
- Povestire fantastică a scriitorului romantic Charles Nodier 
(1780-1844); ea exprimă dezamăgirile generaţiei din jurul 
lui 1830 şi are un caracter satiric: dinastia Burbonilor e 
reprezentată printr-o iapă bătrână pe care stăpânii nu mai 
vor s-o vadă. 

123 Revue des Deux Mondes - revistă înfiinţată în 1820: 
directorul ei, Fr. Buloz, îl nemulţumise pe Balzac. 

124 Setubal - oraş portughez pe coasta Atlanticului. 

125 Peisajele lui Poussin, copiate la Sevres - e vorba de 
farfurii de porțelan, lucrate în atelierele de la Sevres ţi pe 
care erau reproduse peisaje de pictorul Poussin (1594- 
1655), cel mai de seamă dintre pictorii din vremea 
clasicismului francez. 

126 Bichat (Marie-Frangois-Xavier) - anatomist francez 
(1771-1802), autor al unui tratat de anatomie. 

127 Trinc. Încheiere la Pantagruel - este cuvântul rostit de 
oracolul Sfântului Clondir pe care s-au dus să-l consulte 
Pantagruel cu Panurge şi cu prietenii lor în ultima parte a 
romanului lui Rabelais; prin acest însemn (Trinc - bea!), 


Rabelais înţelegea, desigur, satisfacerea setei de viaţă şi de 
cultură caracteristice Renaşterii. 

128 Pater noster - Tatăl nostru, rugăciune de duminică, la 
catolici. 

129 Diis ignotis! 

— Zeilor necunoscuţi! (în limba latină) omagiu adus de 
credincioşii din antichitate oricăror zei, pentru a fi siguri că 
nu supără vreunul. 

130 Ossian - poet scoţian legendar din secolul al III-lea. 
Sub acest nume, poetul Macpherson a publicat în 1760 un 
volum de poeme care au avut un mare răsunet la vremea 
lor. Văzduhurile lui Ossian - în poemele atribuite lui Ossian, 
atmosfera este sumbră şi măreaţă. 

131 Carracio - pictori italieni, şi anume: Ludovic 
(1[555]-1619) şi cei doi veri ai lui, Augustin (1557-1602) şi 
Anibal (1560-1609). Ultimul dintre ei a fost cel mai fecund 
şi mai cunoscut. 

132 Veneţia salvată - tragedie a dramaturgului englez 
Otway (16082). 

133 La Rochelle - port cetate la Oceanul Atlantic, 
fortăreață a hughenoţilor francezi din secolul al XVI-lea: la 
începutul secolului al XIX-lea a avut loc aici conspirația 
celor „patru sergenţi”, militari francezi afiliaţi carbonarilor 
italieni care luptau pentru unificarea Italiei; cei patru 
sergenţi au fost decapitaţi în 1822. 

134 Clamart - numele unui vechi cimitir parizian. 

135 Pandemoniul lui Milton - în opera poetului englez 
Milton (1608-1674), autorul poemului Paradisul pierdut 
apare un „pandemoniu”, adică o capitală imaginară a 
infernului. 

136 Carymary, Carymara - înjurătură comică inventată de 
Rabelais. 

137 Montaigne (Michel de) - celebru scriitor şi filosof 
francez din vremea Renaşterii, autorul celebrelor Esseuri a 
fost un umanist epicurian antidogmatic; scepticismul său, 
inspirat din cel antic, are o semnificaţie pozitivă, fiind 


îndreptat împotriva ideologiei medievale; a trăit intre 1533 
şi 1502. 

138 Pyron (sau Pyrrhon) - filosof grec (360-270 î.e.n.), 
întemeietor al curentului sceptic; scepticii din antichitate 
considerau că lucrurile nu pot fi cunoscute şi că, deci, omul 
trebuie să fie indiferent la tot ce se întâmplă; scepticismul 
antic reprezintă degenerarea gândirii filosofice antice. 

139 Buridan - doctor scolastic francez care a trăit în 
secolul al XIV-lea. Profesorul Jean Bouridan avea obiceiul să 
dea ca ilustrare a situaţiei unui om care nu se poate hotări 
între două solicitări exemplul unui măgar, care, pus între o 
găleată cu apă şi un coş cu ovăz, îşi prelungeşte foamea şi 
setea de care e cuprins fiindcă nu ştie cu ce să înceapă. 

140 Damiens (Robert-Frangois) - a fost torturat, apoi legat 
de coada a doi cai şi sfâşiat, din ordinul lui Ludovic al XV- 
lea, pe care îl lovise cu un briceag. 

141 Punci - amestec alcoolic din lichioruri tari şi suc de 
fructe sau ceai cu zahăr. 

142 Very (cafeneua) - veche cafenea din Paris, datând din 
1805; faima ei a durat până la mijlocul secolului al XIX-lea; 
instalată mai întâi în grădina Tuileries, s-a mutat în 1808 în 
corpul de clădiri numit Palais-Royal. 

143 Macbeth - dramă de Shakespeare (1606) în care trei 
vrăjitoare îi prezic lui Macbeth că va fi rege. 

144 Auvergne - regiune muntoasă din Franţa. 

145 Imperiul - e vorba de primul Imperiu (al lui Napoleon 
[) care a urmat republicii instaurate de revoluţia din 1789- 
1794 şi care a durat de la 1804 până la 1814. 

146 Restauraţia - epoca dintre 1814 şi 1830, timp în care, 
cu ajutorul armatelor străine, a avut loc în Franţa 
restaurarea dinastiei Bourbonilor. 

147 Guvernul Villele - cel mai reacţionar guvern al 
Restauraţiei. Contele Joseph de Villele era şeful 
ultraregalişti: or. Lui i se datorează legi ca aceea care 
acorda un miliard emigranților nobili sau ca aceea care 


pedepsea cu moartea pe cei care glumeau pe socoteala 
bisericii catolice. 

148 Rococo (mobila) - stil încărcat, la modă pe vremea lui 
Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea. 

149 O nobilă şi curajoasă Marcelină - aluzia se referă 
desigur la poeta Marceline Desbordes-Valmore (1785-1859) 
care a avut mult de suferit în viaţa ei; versurile sale (elegii, 
romanțe) vădesc o mare nobleţe sufletească. 

150 Chenier (Andre) - poet francez (1762-1794) autor de 
idile şi elegii; în urma unor manifestări contrarevoluţionare 
a fost judecat şi executat; Balzac face aici aluzie la anecdota 
după care A. Chenier, în căruţa care-l ducea la eşafod, ar fi 
exclamat bătându-şi fruntea cu palma: „Aveam totuşi ceva 
aici!” 

151 Să fii cumpărat vreodată apă - pe vremea lui Balzac, 
apa se cumpăra de la sacagii, care o purtau pe străzi în 
butoaie; istoria unui asemenea sacagiu o povesteşte Balzac 
în nuvela Liturghia ateului. 

152 Plumburile din Veneţia - veche închisoare venețiană, 
aşa numită fiindcă era situată în podul palatului ducal, 
acoperit cu plăci de plumb. 

153 Teoria voinţei - problema „forţelor vii ale voinţei” l-a 
preocupat pe Balzac încă din adolescenţă; pe când se afla la 
colegiul preoţesc de la Vendome, el a compus un „Tratat al 
voinţei”, care i-a fost confiscat de preoţi; Balzac n-a uitat 
niciodată acest act arbitrar. 

154 Mesmer, Lavater, Gali, Bichat - fiziologi cu renume pe 
vremea lui Balzac; Mesmer, medic german (1733-1815) 
autorul teoriei magnetismului animal (mesmerismul); 
Lavater (1741-1801) a lansat fiziognomonia, teoria 
cunoaşterii caracterului după trăsăturile feţei; Gali, născut 
în Germania (1758-1828), e inventatorul frenologiei, a 
studierii caracterului după forma craniului; iar Bichat a fost 
un anatomist francez de valoare (1771-1802). 

155 Un călugăr din Ordinul Sfântului Benedict - 
benedictinii, călugări din ordinul creat de sfântul Benodt în 


anul 529, erau cunoscuţi pentru viaţa lor modestă şi 
laborioasă; în evul mediu, bucurându-se de o cultură pe 
care n-o împărțeau cu poporul, ei au transcris multe dintre 
capodoperele literaturii greco-romane. 

156 Diogenizam - cuvânt inventat de Balzac („diogeniser”) 
în legătură cu Diogene filosof, grec. (413-323 î.e.n.), care 
dispreţuia orice confort şi trăia, ostentativ, în cele mai 
simple condiţii. 

157 Ariel - personaj fantastic din piesa „Furtuna” a lui 
Shakespeare, geniu bun, aerian. 

158 Retragerea de la Moscova, trecerea Berezinei - 
înfrângere celebră a lui Napoleon, care, încercând să 
cucerească Rusia, a înaintat în 1812 până la Moscova, 
pentru ca apoi să fie nevoit să se retragă în plină iarnă, cu 
nenumărate pierderi; trecerea Berezinei, afluent al 
Niprului, a însemnat un adevărat dezastru pentru armatele 
franceze. 

159 Campania din 1814 - război dus de Napoleon I pentru 
a ţine piept armatelor coalizate (ruso-anglo-prusiene) care 
intraseră în Franţa; înfrânt, Napoleon a abdicat. 

160 Borghese (prinţesa) - era una dintre surorile lui 
Napoleon, Paulina Bonaparte, căsătorită cu prinţul italian 
Camillo Borghese. 

161 Dotaţia de la Wistchnau - Napoleon 1 avea obiceiul să 
distribuie teritorii, în regiunile cucerite, celor mai buni 
comandanţi din armata sa. 

162 Crescută la Saint-Denis - la Saint-Denis, lângă Paris, 
se află institutul în care erau educate fiicele celor decoraţi 
cu „Legiunea de onoare”. 

163 Pygmalion - după legendă, Pygmalion, sculptor din 
antichitate, s-a îndrăgostit de statura Galateei, făcută de el, 
şi a obţinut de la zeiţa Venus să dea viaţă acestei statui. 

164 Frumoasa Elena - figură din antichitatea legendară, 
Elena, soţia regelui a fost răpită de Paris, unul dintre prinții 
Troiei, ceea ce a dus la războiul dintre greci şi troieni. 


165 Galateea - după legendă, nimfa Galateea, iubită de 
ciclopul Polifem, i-a preferat acestuia pe ciobanul Acis; 
uriaşul şi-a omorât rivalul strivindu-l sub o stâncă. 

166 Styxul - în mitologia. Fluviu din infern; în apa lui, care 
avea proprietăţi magice, şi-a muiat Thetis pe fiul ei Achille 
pentru a-l fa ce invulnerabil; ea îl ţinea de călcâi numai în 
acest loc - spune legenda - a putut fi rănit Achille. 

167 Doici (Carlo) - pictor italian (1616-1686) portretist, a 
creat tablouri reprezentând figuri nobile şi graţioase. 

168 Chrisostom - sfântul Ion, patriarh al 
Constantinopolului, în secolul al IV-lea numit Gură de aur 
pentru elocinţa lui; Balzac face un joc de cuvinte între 
„gură de aur” şi cei care „vorbesc de aur”. 

169 Pair al Franţei - membru al Camerei superioare, în 
timpul Restauraţiei. 

170 Stil gotic - stilul dominant în secolele XII-XVI în care 
elementele decorative preponderente erau ogiva, arcul 
frânt. 

171 Gustul secolului lui Ludovic al XIV-lea - stilul respectiv 
e caracterizat printr-o mare bogăţie de ornamentaţie; 
pereţii, mobilele erau aurite. 

172 Venus din Milo - statuie antică de o frumuseţe 
maiestuoasă, aflată acum în muzeul Luvru din Paris. 

173 Lauzim (Antonin Nompar de Caumont, duce de) - 
curtean aventurier din camarila lui Ludovic al XIV-lea. 

174 O pasiune care locuieşte la etajul întâi - o femeie din 
înalta societate. În casele de raport construite pe vremea 
lui Balzac, cu cât locatarii stăteau mai aproape de 
mansardă, cu atât erau situaţi mai jos pe scara socială. 

175 Tineri. Înarmaţi cu cabriolete - semnul bunăstării 
sociale, a eleganţei, era, pe vremea lui Balzac, caleaşca 
lăcuită, iar pentru tinerii neînsuraţi, cel puţin o cabrioletă. 

176 Concepţiile reci ale celor două secole literare ale 
noastre - Personajul lui Balzac numeşte astfel secolele al 
XVII-lea şi al XVIII-lea, care, cu concepţiile lor raţionaliste şi 


cu literatura lor îngrădită în canoanele clasicismului, 
puteau părea „reci” unui contemporan al romantismului. 

177 Brienne (lacul) - e vorba, desigur, de lacul Brienz din 
Elveţia (cantonul Berna) care are nişte maluri prăpăstioase 
foarte pitoreşti. Brienne este şi o localitate în Franţa 
(regiunea Champagne). 

178 Lovelace, Clarisse Harlowe - Lovelace, tipul 
seducătorului destrăbălat şi fără scrupule, e un personaj 
din romanul Clarisse Harlowe al scriitorului englez Samuel 
Richardson (1689-1761). 

179 Arsinoe, Araminta - tipuri de cochete răutăcioase din 
piesele lui Molicre ţi Marivaux; Arsinoe apare în 
Mizantropul, iar Araminta în Mărturisirile mincinoase. 

180 Erard (Sebastien) - fabricant de piane de bună 
calitate (1752-1831). 

181 Dandy - bărbat îmbrăcat elegant, după ultima modă 
(din englezeşte). 

182 Afacerea Colierului - pentru a face plăcere reginei 
Marie-Antoinette, cardinalul de Rohan, îndemnat de o 
contesă intrigantă, a cumpărat un colier extrem de scump; 
colierul a dispărut. Însă înainte de a ajunge la regină; 
scandalul stârnit a fost foarte mare şi a contribuit la 
compromiterea soţiei lui Ludovic al XVI-lea şi a cercurilor 
de la curte. 

183 Diderot (Denis) - ilustru filosof materialist şi scriitor 
realist din secolul iluminismului francez, pe care-l 
reprezintă în modul cel mai desăvârşit (1713-1781); multe 
dintre operele lui cele mai îndrăzneţe, ca Plimbarea 
scepticului sau Nepotul lui Rameau au văzut lumina 
tiparului abia în vremea lui Balzac (între 1820 şi 18630). 
Diderot a scris şase predici tot pentru o sută de taleri. 

— Acest amănunt a fost desigur găsit de Balzac în „Viaţa 
lui Diderot” povestită de fiica lui, doamna Vendeul, scriere 
care tocmai apăruse în 1830; în; amintirile fiicei lui Diderot, 
e vorba de anii de tinereţe ai marelui seriilor, când acesta, 
în luptă cu mizeria, a consimţit să scrie şase predici cerute 


de un misionar portughez; suma primită nu corespunde 
însă întocmai celei indicate de Balzac. 

184 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

185 Kant, Schiller, Jean-Paul, precum şi o groază de cărţi 
hidraulice - prin epitetul de „hidraulice”, care revine în 
romanele lui, aplicat la scrieri literare, Balzac înţelege cărţi 
care te emoţionează, te fac să verşi lacrimi, având un 
caracter romantic. 

186 Teatrul Funambulilor - teatru de varieteu cu numere 
de circ; funambulii erau dansatori pe funie (din limba 
latină: funis - funie şi ambulare - a merge). 

187 Umbra lui Banquo din Macbeth - în drama lui 
Shakespeare Macbeth, umbra lui Banquo apare în mijlocul 
unui ospăț dat de Macbeth, care devenise rege prin 
uciderea regelui Scoției şi a guvernatorului Banquo; 
spectrul nu e vizibil decât pentru ucigaş; el personifică 
remuşcarea. 

188 Othello - personajul principal din drama cu acelaşi 
nume a lui Shakespeare; frământat de gelozie în urma 
intrigilor lui Iago, el îşi ucide soţia. 

189 Butoiul ducelui de Clarence - condamnat la moarte 
pentru că îşi trădase fratele, regele Eduard al IV-lea al 
Angliei, ducele de Clarence (1449-1478), a cerut să moară 
înecat într-un butoi de vin grecesc. 

190 Lazanoni - oameni sărmani din sudul Italiei. 

191 Ecarte - joc de cărţi. 

192 „Viveur” - termen apărut în limba franceză în vremea 
lui Balzac; are sensul de om care nu trăieşte decât pentru 
plăceri, om desfrânat. 

193 Ruffec - localitate din vestul Franţei (în 
departamentul Charente). 

194 Sfânta Elena îl chema pe Napoleon - la Sfânta Elena, 
insulă africană stăpânită de englezi, şi-a petrecut Napoleon 
în captivitate ultimii ani ai vieţii (1815-1821). 


195 Sardanapal - rege asirian legendar; a dus o viaţă 
desfrânată, iar, când în urma unei răscoale populare, s-a 
văzut învins, a pus să i se construiască un rug pe care s-a 
aruncat şi a pierit împreună cu haremul şi comorile sale. În 
vremea lui Balzac, figura lui Sardanapal a fost evocată în 
tragedia lui Byron (1821) şi în tabloul lui Delacroix 
(Moartea lui Sardanapal, 1828). 

196 Salverte (Euscbe) - avocat ţi om politic francez (1771- 
1839); a publicat broţuri anticlericale ţi era deputat de 
stânga în 1828. 

197 Umbra unui german - aluzie la Omul care şi-a pierdut 
umbra, roman al scriitorului german Chamisso (1781- 
1838). 

198 Sainte-Pelagie. 

— Închisoare din vechiul Paris; în Saint-Pelagie erau 
închişi scriitorii şi deţinuţii politici, între 1792 şi 1899. 

199 Greuze (Jean Baptiste) - pictor francez din secolul al 
XVII-lea, excelând în reprezentarea scenelor de familie 
(1725-1805). 

200 Scorpiile de la Chătelet - magistraţii care decretau 
închiderea pentru datorii; Châtelet-ul, veche fortăreață 
pariziană, servea de închisoare. 

201 Nerone - împărat roman (54-68), faimos pentru 
cruzimile şi crimele sale. 

202 Nabucodonosor - rege caldeean, purtător de războaie 
de distrugere; armatele lui au nimicit lerusalimul (587 
î.e.n.). 

203 Petreea - platou pietros centrul Arabiei. 

204 Hanul roşu - nuvelă de Balzac (apărută în acelaşi an 
cu Pielea de sagri) în care se povesteşte originea averii 
bancherului Taillefer; acesta asasinează un călător bogat şi 
îl jefuieşte. 

205 Marţea grasă - ultima zi a carnavalului, zi de 
petrecere, la catolici, înainte de intrarea în post. 

206 Incalcuttabil - Joc de cuvinte, incalculabila moştenire 
provenindu-i de la Calcutta (N. R.). 


207 Rollin (Charles) - profesor de istorie şi umanist, rector 
al Universităţii din Paris (1661 -1741). 

208 Carus alumnus - iubit elev (din limba latină). 

209 În clasa de retorică - penultima clasă în liceul francez; 
ultima este clasa de filosofie. 

210 Des Italiens - teatru în Paris 

211 Newton (Isaac) - celebru matematician şi fizician 
englez (1642-1727); a descoperit legile gravitaţiei 
universale şi ale descompunerii luminii. 

212 Hukală indiană - un fel de narghilea: pipă specială 
care trece fumul printr-o sticlă de apă parfumată. 

213 Prometeu - personaj mitologic; pentru că a răpit focul 
din cer, a fost înlănţuit, din porunca lui Jupiter, pe muntele 
Caucaz, unde un vultur îi sfâşia ficatul: a fost eliberat de 
Hercule. 

214 Palatul Elysee - palat parizian din secolul al XVIII-lea 
care a servit de reşedinţă lui Napoleon I; din 1848 a devenit 
reşedinţa preşedinţilor Republicii Franceze. 

215 Origen - teolog din secolul al III-lea. 

216 Manfred, Childe Harold - personaje din operele lui 
Byron: primul din drama cu elemente stranii şi sumbre 
Manfred (1817), al doilea din poemul Pelerinajul lui Childe 
Harold (1812- 1818). 

217 Exegi monumentum - începutul unui vers din Horaţiu 
(ultima odă din cartea a Il-a de Ode); versul complet este: 
„Exegi monumentum aere perennius” - „Am durat un 
monument mai trainic decât bronzul.” 

218 Limba barbară a noii şcoli se socoate că face minuni 
inventându-l din nou pe Ronsard - vorbeşte un profesor 
bătrân, partizan al stilului clasic, împotriva căruia lupta 
noua şcoală romantică. 

219 Massillon (Jean Baptiste) - predicator catolic francez 
din vremea clasicismului (1663-1742). 

220 Buffon - naturalist francez din secolul iluminiştilor: a 
trăit între 1707 şi 1788 şi a scris o istorie a naturii, într-un 
stil cam pompos. 


221 Racine (Jean) - ilustru reprezentant al clasicismului 
francez, autor de tragedii în versuri, pătrunse de umanism 
(1639-1699). 

222 Palatul Luxembourg - palat parizian construit în 
secolul al XVII-lea, pe vremea lui Balzac, sediu al adunării 
pair-ilor, iar azi al Senatului. 

223 Savonnerie - veche manufactură pariziană de 
covoare; datează din 1627 şi a fost reunită cu cea numită 
Gobelins în 1826. 

224 Semiramida - opera în două acte de Rossini (1825), 
având ca figură centrală pe Semiramida, regină legendară 
a Asiriei şi Babilonului. 

225 Percalină - pânza de bumbac subţire şi lucioasă. 

226 „Italieni” - teatru din Paris, aşa numit pentru că încă 
din secolul al XVII-lea prezenta trupe de actori şi cântăreţi 
italieni; a fost închis în 1878. 

227 Mane, lekel, Fares - cuvinte cu caracter ameninţător 
şi profetic despre care legenda spune că ar fi apărut pe 
zidurile palatului din Babilon în timp ce Baltazar se afla în 
plină orgie şi armatele lui Cirus intrau în oraş; cuvintele se 
pot traduce: „s-a socotit, s-a cântărit, s-a împărţit”. 

228 Salpetricre - azil pentru femei bătrâne la Paris; este 
în acelaşi timp şi ospiciu de nebuni; îşi trage numele de la 
fabrica de praf de puşcă instalată mai întâi acolo. 

229 Pallas (Peter) - naturalist german, care a explorat 
Iranul, regiunea Mării Caspice, munţii Altai şi China (1741- 
1811). 

230 Niebuhr (Karsten) - explorator german (1733-1815); 
fiul său, Berthold Niebuhr, a cărui moarte e deplânsă, era 
istoric (1766-1831). 

231 Pegas - cal înaripat din mitologia antică, simbol al 
inspiraţiei poetice; călărind pe Pegas, Perseu o salvă pe 
Andromeda iar Belerofon înfruntă Himera; zvârlind din 
copite Pegas făcu să ţâşnească din stâncă fântâna 
Hipocrenului, la care se adăpau, după cum spune legenda, 
poeții. 


232 Calmet (Saint-Augustin) - călugăr francez din ordinul 
benedictinilor, cercetător minuţios de documente istorice 
(1672-1757). 

233 Lalande (Joseph-JerGme de) - astronom francez, 
observator al planetelor şi al cometelor (1732-1807); a lăsat 
un tratat de astronomie. 

234 Pascal (Blaise) - savant şi scriitor francez din secolul 
al XVII-lea, a făcut, în tinereţe, o serie de descoperiri în 
domeniul geometriei, matematicii şi fizicii; mai târziu s-a 
lăsat însă atras de misticismul religios, suferind influenţa 
janseniştilor; în această prăpastie - cum spune savantul 
Planchette din Pielea de sagri - s-a prăbuşit judecata lui 
Pascal. După o tradiţie cu care Voltaire era de acord, Pascal 
rămăsese, în urma unui accident, cu crize halucinante, în 
timpul cărora i se părea că se deschide lângă el o prăpastie 
amenințătoare. Pascal este şi autorul celebrelor Scrisori 
provinciale (1656-1657), a căror forţă satirică loveşte în 
iezuiţi. E un mare prozator prin stilul său simplu şi viguros 
(1623-1662). 

235 Salicina, asparigina, vaiiquelina, digitalina - substanţe 
chimice extrase din plante; primele trei sunt reale - salicina 
e extrasă din scoarţa de salcie, asparagina din sparanghel, 
digitalina din digitală; a patra pare a fi imaginară; ea 
aminteşte numele chimistului Vaugquelin, personaj al lui 
Balzac, care apare în romanul Cesar Birotteau. 

236 Pilă voltaică - aparat inventat de fizicianul italian Volta 
(1745-1827) - care transformă în curent electric energia 
dezvoltată printr-o reacţie chimică. 

237 Cabanis (Georges) - medic francez, discipol al 
filosofului senzualist Condillac; lucrarea lui Tratat despre 
fizicul şi moralul omului a avut mare răsunet (1757-1808.). 

238 Vitaliştii - adepţi ai vitalismului, doctrină biologică 
idealistă după care există un principiu vital nelegat de 
materie, căruia i se datorează toate funcţiile organice. 

239 Van Helmont (Jean Baptiste) - medic belgian (1577- 
1[644]), despre care se spune că ar fi descoperit sucul 


gastric. 

240 Panurge al facultăţii - doctorul Maugredie e declarat 
de Balzac un Panurge al facultăţii, deoarece, ca şi eroul lui 
Rabelais, are multe cunoştinţe dar glumeşte asupra lor. 

241 Dupuytren Guillaume) - celebru chirurg francez 
(1777-1835). 

242 Hohenlohe (prinţul) - la începutul secolului al XIX-lea, 
exista un prinţ Hohenlohe, care intrase la iezuiţi prin 1815 
şi apoi pretinsese că face minuni; la un moment dat avusese 
chiar de-a face cu poliţia. 

243 Paria - om disprețuit, respins de societate, de la 
numele dat în India de către casta aristocratică a 
brahmanilor celor lipsiţi de drepturi sociale şi religioase. 

244 Quaker - membru al sectei religioase a quakerilor 
întemeiată în Anglia în secolul al XVII-lea. 

245 Matusalem - patriarh biblic, despre care legenda 
spune că ar fi trăit 969 de ani şi că ar fi fost bunicul lui Noe. 

246 Elemente flogistice - chimiştii de altădată explicau 
arderea prin existenţa unui fluid cu proprietăţi speciale 
„flogisticul” (din limba greacă phlogistikos - care arde). 

247 Sceptrul e o secure pentru Richelieu - aluzie la 
politica dusă de cardinalul de Richelieu (1585-1642) care, 
ca ministru al lui Ludovic al XIII-lea, s-a servit de monarhie 
pentru a pune frâu intrigilor şi pretențiilor marilor seniori. 

248 Trapişti - călugări din ordinul Trappe, înfiinţat în 
1140; aceşti călugări trebuiau să respecte reguli foarte 
severe. 

249 Bourbonnais - provincie din centrul Franţei, la nord 
de provincia Auvergne. 

250 La Vallicre (domniţoara de) - una dintre favoritele lui 
Ludovic al XIV-lea; s-a făcut călugăriţă când a fost părăsită 
de rege.