Universul literar|BCUCLUJ_FP_486684_1930_046_0026

Anul XLVI Nr. 26 


22 iunie 1930 
5 Lei 








PICTORUL BALTAZAR 


40. — UNIVERSUL HTERAR 





C tiitorii 








PICTORUL BALIAZAR 


de N. PORA 


Ti am înaintea ochilor şi acum, aşa cum 
l-am ştiut pe întâiul cântăreț în culor: 
al mahalalei bucureştene şi tot deodată 
adevăratul premergător al picturii  noa- 
stre moderne. 

Gălbiuicios şi cam tras la faţă, pocâl 
tit, Baltazar te atrăgea prin licărirea stra- 
nie a ochilor lui de tăciune şi printrun 
fel aproape neverosimil de bizar, în care 
căuta să-si lămurească ideile, desfăcâni 
în gesturi pripite gândurile ce-l canoneau, 
împânzindu-le în trâmbe luminoase. 

Nu avea pic de astâmpăr, când prin- 
dea să-si depene ideile ce-l stăpâneau în 
inaterie de artă şi cu o nelinişte de inspi- 
rat proslăvitor al frumuseţilor artei noa- 
stre străvechi, nu mai putea fi oprit de 
nimic atunci. 

In atelierul lui micuţ, însă inundat de 
lumina blajină a unei fereste largi, Bal- 
tazar, între odoarele de artă veche româ- 
ncască pe cure le adunase cu o râvnă de 
fin amator şi pe care le iubea şi păstra 
într'o lavră neazră, :lăltuită cu un meşte- 
şug uimitor de artistul primitiv, acolo, se 
simţea la largul lui şi era gata să-şi sa- 
crifice până şi ceasurile hărăzite de lu- 
mina prielnică spre a-şi sfârşi vreun ta- 
blou numi ca să-ţi lămurească, să-ți dea 
pe faţă 1ot ce putea să-ţi dea, cu privire 
la anumite chestiuni de artă și de stili- 
zare. 

Eva unu cunoscător al stilului bizantin 
cum puţini am cunoscut. Și până în ecle 
mai infime detalii. Nu numai în ce pri- 
veşte pictura îu sine. ci și întreg tezau- 
rul de elemente de ornamentică, isvorite 
atât din străvechea artă a întâilor basi- 
lice ale (Jrientului, cât şi din aceea a ar- 
hitecturii monumentale din întâile veacuri 
ule erei creştine. ă 

Frudiția lui în ale artei bizantine în ge- 
nere, prinsese s'o şi dea în vileag, în se- 
ria atât de interesantă şi atât de viu ur- 
mărită de cei cărora li-cra drag cilitul — 
din paginile .„Vieţii Românești” dela lași, 
în ale cărei coloane, sub un pseudonim, a 
publicat atâtea lucruri bune, ce sar cu- 
veni să fie strânse întrun volum. 

Lăsând deoparte unele din asperităţile 
vreunor păreri din acele articole, priti- 
toare la cutare pictor sau sculptor cunos- 
cut. însă cu toatele formulaie cu o ur- 
banitate nu tocmai obicinuită multora, a- 
ceste pagini de critică de artă ale lui Bal- 
tazer sunt închegate cu acelaş sentiment 
al frumosului ce-i caracterizează şi în- 
treaga-i operă de pictor mare, 


Un inspirat al paletei, în cel mai drept 
înţeles al cuvântului. a fost Abgar Baltu- 
zar. Şi ircă un nemai pomenit înbinător 
îl nuantelor contrastante, până la acel 
grad de intuiţie instinctiră a tonului pri- 
mitiv, ca şi a celui complimentar nece- 
sar pentru cutare nuanţă, încât la lucru ţi 
se părea că pensula lui rupea din valurile 


primâtive tonalitatea nouă, la car. ajun- 


gca luând din două, trei tonuri. nuanţa 
voită, n vw iuţeală uimitoare, 

Bogăția ccloritului din toate 
atât de pnţiuc la număr, rămase pe urma 
Ini Baltazar, lămuresc şi technica grozavă 
picturală cu care se juca acest meşter is- 
cusit care nici nu văzuse sirăinătatea. 

Napucase să vază nici un muzeu. Le 
colindase, însă, caleidoscopic, pe toate, îu 
lungi ceasuri de aplsare pe paginile mo: 
nografiilor marilor artişti şi ale marilor 
colecţii de artă din atât de bogata hiblio- 
tecă a „Fundaţiei Curol 1”, unde ne ve- 
Hean mereu. 

Însă în mai toate picturile lui, Balta- 
zar a pus ucea căldură în execuție, ce-ţi 
rleschide, în fiecare din aceste unice tezau- 
re picturale, adevărate perspective în i- 


pânzele, 


nima naturii, 

In toate uceste schiţe simţi preocupa- 
rea artistului pentru înperecherile bizare 
de tonuri. Ua verde puternic, aproape al- 
băstriu. alături de un galben roşiatie, ca 
acela al vișinei putrede, aşternut pe nn 
gard de scânduri, în perspectiva nesfârşi- 
tă a unei ulicioare de chinovie se armaoni- 
zează «leplia. ” 

De uci noia ceea originală, cu care i-au 
atras şi cucerit pe toţi, lucrările lui. 

Baltazar avea un cult ul! tonurilor pri- 
mare. Ii dădea perfect seama de acea- 
sta şi în „Despina Doamna“, una din cele 
mai bune cumpoziţii ale lui, ca şi în stră- 
lucitul triptic „Făt-Frumos“ — inspirat 
de baladele și poveştile populare, artistul 
descoperise aceeaș armonie a tonnrilor vii, 
făuritoare de nuanţe fericite, naturale, al- 
cătuind astfel adevărate splendori de artă 
decorativă, în cvocări cromatice fără de 
seamăn, 

Dintre celelalte minuni de compoziţie, 
rămase pe urma acestui începător de noui 
cărări în arta noastră, trebuese amintite 
și acele două mari pânze „Moţoc“ şi „Lu- 
mânărică”, ambele însuflate artistului de 
panzinele lui Costache Negruzzi. 

Pentru cel dintâi, Baltazar, cu impre- 
sionanta-i viziune plastică, prinsese clipa 
în care vicleanul Vornic Mojoc, se sbaic 


în braţele slujitorilor, gata să fie aruneai 
peste parmuclăe, în mâinile mulțimii tăz 
bunătoare. Pe chipul bătrânului dregător 
invechit în rele, flutură întipărirea ulti- 


mei invocări adresate lui Vodă Lăpuș 
neanu : 

— Tu sunt  boer mare, ci sunt nişte 
proşti ! 


lar în zâmbetul crudului Domnitor e 
teşti vorba-i nemurită de marele scriitor 
al vechimei : 

„Proștii, dar mulţi !* 

Și pumnii încleşiaţi se pregătesc la pot 
lele zidului, să lovească pe unchiaşul ne 
putincios şi mâini destăcuie ca ghiareb 
unei mostruoase hidre cu sute de capi 
iși desfac ghiarele, gala să-l sfâşie.... 

Întreaga mişcare şi.tumuliul acestei fi» 
siuni sanguinare ni le-a închegat cu ad 
mirahila-i intuiţie picturală şi cu nease 
muita-i fantezie Baltazar, sub puterea dă 
vraci a marelui prozator moldovan. 

Şi în cealaltă compoziție amintită 
păstrată pare-se cu a grije demnă de şu- 
voiul uriixtie de care a psi concepută—Îni 
„Lumânărică”, pictorul acesta mar: și aj 
şcoală mică — în sensul absenței oricăror 
îndeletniciri și facticități datorite Acadei 
miilor sau marilor aieliere d'aiurea — + 
rămas sub puterea aceluiaș geniu tutelar 
al literaturii noastre. | 

Ceeace te isheşte, însă, în oricare din 
aceste  cumpoziţii ale pictorului card 
dWabia împlinise 29 ani, când a încremt 
nit de veci, este uşurinţa. îndemânarea dă 
mare meşter al paletei cu care îşi allă 
cadrul trebuincios fiecăreia din ele. 


e 



















O ahă nolă caracteristică a acestui ten 
perameunt de artist cu adevărat rar tsk 
dragostea fără margini purtată tuture 
vestigiilor de artă veche românească. Âiă 
de departe împingea artistul evlavia ace 
sia față de nobilele semne ale suflehie 
românesc în artă, că, adeseori, nu mă 
ținea seamă de nimic, călcând în picioan 
și liniştea şi sănătatea lui, bătând 
muri aproape neumblaie şi închizândaai 
în vreo schimnicic, spre a-şi umple sa 
fletul de niscai frumuseți de artă națiă 
nulă. | 

In acest fel, adâncind tot mai mult 
gatele isvoare ale ariei noastre naționak 
ajunsese să-şi clădească planul unei în 
tregi activilăţi în acest sens, pe temei 
elementelor necunoscuic încă şi în ma 
parte descoperite de el, în necurmatelei 


peregrinări prin mănăstirile şi satele noa- 

stre dela munte. 

O întreagă serie de desenuri, adevărate 

bijuterii de artă străveche, adunase pe ne- 
numărate plunşe. muncind cu o răbdare 
.de Beneddictin, copiind pe încetul elemen. 
tele caracteristice, necesare unei vaste lu- 
crări asnpra vechei noastre picturi bise- 
ricești. 

Entusiasmul lui pentru aceste comori 
de artă expuse peirii sigure!), nu mai cu: 
noștea margini Şi tot deodată nu-și mai 
putea pune frâu amărăciunei, văzând pă- 
răginirea în care erau lăsate asemeni lo- 
caşuri, demne de altă soartă în orice ţară 
civilizată. 

Mai ulez că văzuse începutul unei lu- 
crări de reparare a acoperişului unei mă- 
năstiri cu olanc rotunde, atât de ușor 
sparte de grindină prin asemeni părăgini. 

Iar dreptatea acestui entuziast apără- 
tor al sfintelor noastre lăcașuri străbnne, 
este perlect îndreptăţită : acoperişul mă- 
păstirei Hurezi era aproape în întregime 
whit acum doi ani, şi apa își împlinea 
în pace opera de nimicire a unor splen- 
dori de artă, pentru păstrarea cărora se 
cer, totuși sacrificii. 

Sufletul lui de artist vedea salvarea a- 
cestor 
aulă organizare a unor echipe de artişti- 
arhitecţi, pictori şi sculptori — cari, în- 
cuflețiţi de dragostea de monumentele ar- 
tei noastre străbnne şi cuprinși «le aceiaşi 













































tezaure de artă, numai printr'o chib- 


pioasă aplecare de a respecta nota lor an- 
restrală în restaurări, să se poată începe 
o adevărată uctivitate de refacere şi con- 
servare a acestor indelebile semne ale su- 
lletului românesc în artă. 


+ 


Din nefericire admirabila Ini viaţă iuchi- 
mată artei s'a încheiat prin moartea-i in- 
tempestivă. 

Tocmui “e pregătea să plece la Paris, 
pe urma euccesului strălucit al primei şi 
enicei lui expoziții, deschisă cu un an 
nai înainte la Ateneu. 

Ducâud o viaţă liniştită, renunțând Ia 
ulte din farmecele ti, la care îl îndrep- 
lițeau, deopotrivă, tinerețea şi dragostea 
le artă — Baltazar —'n'a uvut parte nici 
-și vadă visul cu ochii— Parisul acela 
irific peutru orice suflet de artist şi spre 
are tindea de ani de zile. 

Prea a muncit mult și nu a ştiut să fie 
i cumpănit „cheliuindu-se prea repede 
i arzându-i din cale afară de iute lumi- 
a vieţii. 

Aşa. îusă, cum a trecut printre noi, Bal- 
zar și-a însemnat treacătul în brazdele 


1) Că se prăpădesc toate, o poate constata ori 
ae, după cun, acum doi aui, mi-am dat sea- 
la M-rea Hurezi (Vâlzea), că graţie ploii ce 
trunde prin acopeiiş, peste tot, în curând se 


! prăbuşi toate acele minuni de artă. 


luminoase -- adevărate opere de artă 
vară ce împodobesc Muzeul Simu, ca și câ- 
teva colecții particulare de artă din ţară 
«i de dincolo de hotarele ei 1). 

N. PORA 


an che veareaie 


Run prieten cu Gârleanu, al cărni ad- 
mirator insufleţit era, Baltazar, i-a şi i- 
Instrat vreo două din întâile volume ale 
duiosului cântăreţ al boerilor moldoveni 
de demult. 

Astfel peniru „Bătrânii“ îi făcuse p co- 
pertă, închipuind o figură cu părul și 
barba albă. ce scmăna mai mult a mo- 
nah. 

Sâcâii de vreunul, la Kiibler, unde era 
locul de întâlnire al tuturor artiştilor : 

— Da' de unde-l găsişi pe „boerul“ ăsta? 

Fl i-o tăie prompt: 

— Tocmai pregăteam un Sfânt Neculai 
si i l-am dat şi fratelui Gârleanu ! 

* 


Iatr'o seară, la Bufetul dela şosea, unde 
ne „zicea de inimă albastră” Grigoraş Di- 
nicu, de-abia eşit din Conservator şi încu- 
rajat de un articalaz apărut în „Viaţa l- 
terară”, eram câţiva preţuitori ai acelui 
arcuş minuuat, printre cari: Panait Cer- 
na, Ilarie Chendi, Gârleanu, sculptorul 
Spaethe, Bultazar, Corneliu Moldovanu şi 
evocaturul acestor umintiri, 

Ochii mari ai lui Gârleanu înire ploa- 
pele lungi, nostalzie îneremenite, expri- 
mau întreg adâncul simţirii unci vechi ra- 
munţe cântate de vestitul violonisl. 

Și Baltazar, surprins de vecinul ce masă 
tocmai când prindea pe un petec le hâr- 
lie chipul duiosului scriitor şi ținut de rău 
că naseuilă pe Grigoraş. replică : 

—- E hei! dragă... u să fii sănătos: eu 
sunt cun uchi la Dinicu şi co ureche la 
Gârleanu !... 

Și țiae-te râs. Sa pierdui tot farmecul 
omanţei. i i 


Baliazar +oise să spună tocmai contra- 
rul. 


DE N ORE E 
NOTE BIOGRAFICE 


Născut în Bucureşti, la 26 Febr. 1880, 
Abgaar Baltazar a învăţat carte în urbea-i 
nuială, la şevala primară „Caimata“ şi 
la  „Cimnaziul  Caatemir-Vodă“, dând 
pe faţă, de mic copi), v deosehilă a- 
plicare pentru desen şi, mai ales, pentru 
a împodobi cu flori, orice petec de hârtie 
și orice capăt de lema ce-i cădea în mână, 
Și, o ciudățenie: foarte cu drag desena 
și rotunjea din culoare, când i-au cum: 
părat 9 cutie cu văpsele. „floarea soare- 
lui“, această floare atât le decorativă şi 
pe care, a armonizat-o mult mai târziu, 
în adevărate ulcătuiri de artă decorativă 
preţioase 

Dovaria v dă şi friza delicată, în in sl 
relief, er care îşi împodobise modesta “că- 

1) „S-tul Gheorghe ucigând balaurul" ornează 
colecţia marelui chirurg francez Dieulafoy, 


UNIVERSUL LITERAR. — 40% 


suţă, cu câteva luni înainte de a ne părăsi 
pentru totdeauna şi în cars predomină 


Flrarca soarelui 

Şade în poarta aiului 
Și priveşte pe Christos 
Ca un soare luminos. 


infăptuiud astfel o viziune mistică, un fel 
de realizare a unur năzuinţe artistice, a 
căror olseziune o purta în sânge. 

Nici o mirare, deci, că, după vreo cinci 
“lase de liceu se înscrise la „Belle-arte"'— 
urmândi:-şi și liceul în particular şi ne- 
tezindu-si astfel calea unei pregătiri te- 
meinice, pentru adâncirea capod'operilor 
literaturii clasice, al căror fervent admi- 
rator a şi fost, 

La „Belle-arte“ s'a distins priniro ma- 
nicră cu totul aparte, în tot ce priveşte 
felul de a velea și interpreta uatura. pu- 
nându-se uncori, în conflict cu unii din- 
tre col»gi. verutaţi cu totul de modul lui 
original de a-şi aşterne, cele ce vedea, pe 
hârtic. 

Mai  lârziu se şi 
de impresiunismul coloristice al celui ce 
cra menit să ajungă una din cele mai dis- 
lincte personalități ale școalei noastre pic- 
turale. 

Aşa că expoziția deschisă de el la Ate- 
acu În 1007 a fost o adevărată revelaţie. 

Regretatul Y. G, Morţun, mare ama- 
to: de artă şi îmbriăţișetor al tinerelor 
talente, cumpărase din această expoziţie 
câteva pânze de seamă, printre care și 
vreo două compoziţii, — opere de deose- 
bită valoare. pierdute pentru ţara noastră. 
de oarece au fost duse la Moscova, îm- 
preună en cele mai bune pânze de Grigo- 
vcscu, Luchian și Andreescu. 

Tot cin uceastă hotăritoare exibiție a 
tânărului înzestrat cu darul divin, a achi- 
ziționat și Rogdan-Piteşti două lucrări fai- 
moase prin concepţia şi execuţia lor ori- 
ginală : „Sfi. Gheorghe ucigând balaurul” 
și „Isus plângând celăţile” — două lumi- 
noase opere semne de penelul unui Puvis 
de Chavanne al țării noastre. 

Din nefericire şi acesie splendori sunt 
ca şi pierdute, în urma vânzării colecției 
celui ce voie să lase ţării o secțiune de 
artă moriernă într'o colecţie a Statului. 

Pe nrina acestei manifestări, Baltazar 
îşi pusese deoparte câteva mii de lei — 
sumă importantă pe atunci — muncind 
din răsputeri spre a-şi alcătui „bursa“ pe 
care, neacordându-i-o nimeni, se canonca 
singur Să şi-o agonisească, 

In preziua plecării la Paris a petrecut 
cu vreo trei prieteni, iar a doua zi dimi- 
neață, când ai casei se mirau că nu-i 
sculat, odată cu soarele, cum obicinuia | 
el. îl găsiră neînsufleţit, răpus de un atac 
de cord. 

lar la 27 Septembrie 1909, fu dus la ca- 
să-i de veri cel ce reprezinta atâtea spe- 
ranţe frumoase pentru pictura noastră. 


N. P, 


dusese vestea 


403. -- UNIVERSUL TITERAR 








poe zane 





D. 





LO V 





ACELEIAȘI 


1 


Din trandafirii sufletului meu 

A smuls petale, zi cu zi, furtuna 

Şi le-a culcat tot una lângă una, 
Urzind, în drumul tău, un curcubeu. 


O, irandafirii întloriți odată 

Udaţi de roua ochilor tăi mari, 
(Invidiaţi de-atâţia grădinari !) 

Cum iși plâng azi podoaba lor turată!.., 


Curi, pustiind tot farmecul grădinii 
M'a sărăcit iulirea, de petale, 

Ca să le-astearnăn drumul tău, pe cale, 
Și'n locul lor ca să-mi rămăe spinii. 


PAST 


„Dar străbătând iar câmpul îmbrățișat de soare, 
Pădurea 'mpodobită cu strai de sărbătoare, 
livezile bogate, de îlori şi rouile pline, 
Dumbrava, lunea, valea... te-am regăsit pe fine ! 


Natura pretutindeni îți zugirăvea portretul : 
De mlădiosu-ţi umblet îmi amintea brădetul, 
Privindu-i legămarea frumnzişului sticlos 

Şi verde ca veştmântul tău cald şi mătăsos. 


Am respirat în codru parfum de viorele, — 
Al căror nume dulce îl porţi şi tu şi ele 

Cu tot atâta farmee — şi dalii pe câmpii 
Imi amintiră iarăşi de ochii tăi căprii, 


DRUM DE SEARĂ 


i 


Așterne-amurgu "n umbră zările... 
Drumeţ pribeag bătând cărările... 
Veghiaziă ulmii ?n drum ca steşnice... 
In drumul drumurilor veşnice..... 


II 


Tremură trişea ?n strunga dela stâni... 
Adorm cumpeni şi ciuturi de fântâni... 

De strajă stă biserica 'n răsaruci, 

Cu slove Îumurii... pe lespezi reci de cruci... 


LU 


Sălcii înalţă ?n clătinări litanii... 
Cu  mâtişori şiraguri de metanii... 
Plecându-se spre lumi vucernice... 
In taina-amurgurilor veşnice... 


TRAIAN DOBREANU-PLAEŞU 


II 


Au inflorit taţi zarzării'n grădină, 
Ca nişte mari buchete de clăbuc, 

Și fluturi albi tot alte flori aduc : 
Lumini lângă lumini în pomi anină... 


Aşa cur eu cu ochii te sărut 

Și soarele grădina o sărută 

Și haina lui de aur o'mprumută 

Şi stă pe flori o haină de'mprumut... 


Şi mi-i necaz pe soare și pe fluturi 

Cum mi-i necaz pe clapa de pian 

Pe care-apeși un deget de mărgean 

Când părul des pe umeri albi ţi-l scuturi... 


EL 


Am coborât în urmă în vale, la izvor, 

Să sorb talazul sprinten, curat, răcoritor 
Și-am asculiat voroava de ape eristalime, 
Părându-mi-se-nevea că te ascult pe time, 


Rubin de vișini coapte şi rumeni trandatiri 
Imi zugrăviră gura cu buzele subțiri 

Si erimi suavi și! frasezi, cu roua pe petule, 
Vorbeau de umeri metezi, de braţe sculpturale. 





Și fiecare plantă şi fiecare floare 

Ce decora pământul părea o evocare 

4 chipului tău dulce, a chipului tăa drag, 
Zâmbind în nesiârşitul portretelor şiras. 


N. DRAGHICESCU 


APOCALIPS 


Nu-i grea povara lumii Tale, Doamne! 


pi: 


Cu şnuri de sânze sânii de lumină 
H cingi în înserare, după tei, * 
“i îmi vorbeşti în firul de rugină, 
Dim slavu Ta cu nomwri albi şi grei. 


Și cărărnia ceda de o clipă 

Dimtre zăvoi şi zarzării de vis, 

Imi pare, Doamne, calda ta aripă 
Pe care voi să trec în sbor deselis. 


Şi stropii cerului şi florile sglobii 

Mă chem bizar cuvinte să le dreg 

Şi Tu pe toate Doamne mi le serii 

In gânduri rari. Și eu le înțeleg. 

Și când um vers cu toafe înfirip 

Pe lespedea de piatră-a irecei Toamne 
Mă pierd în Tine ca un fur: tip, tip... 
Nu-i grea povara lumii Tale, Doamne! 


DEM, ILIESCU 








Era toamnă. Frig. 

Pe Drăszhici, singurătatea odăii, îl a- 
măra., Avea nevoc să uite de sărăcie. De 
aceia el esi din casă. Întunericul de afară 
ise păru mai înspăimântător ca altă 
dată. Străbătu câteva uliţi strîmie, pustii. 
Se gândia ; va să zică întunericul e aripa 
morţii. — e veznicia.., Se opri la Lampa 
toșie. O lampă roşie, mare, ca un far stră- 
leia În miiţenia aceasta de ziduri triste. 
O chemare dulce i se furişă în urechi: 
Hai intră. Toate necazurile se uită aici“. 
fra aşa de intim, de bine, de cald. Femei 
ce-și isprăviseră numerile de varicteu —: 
fericite parcă «de când lumea — fumau, îşi 
slipiau Inzele de băutura ispititoare, în 
wrărşia bărbaţilor. Violinile țiganilor răs- 
wliau pasiunile. 

Drăghici, vru să se așeze la o masă din 
tund. Dar doi ochi mari, doi cărbuni ne- 













































mbţire, la omul cu fața istovită: în col- 
ul gurii strecurală ironia şi fruntea în- 
lrăsneață, împotrivitoare decepțiilor vie- 
i, —- frunte care radia gândire spontană. 
rândire aleasă. O acumulare de nervi în- 
un trup plăpând, Pleoapele uneori pă- 
au aripi obosite peste sclipiri din a- 
âneimi. peste trimbele tăioase isvorite 
in inima lui, din erupția sentimentelor 
-i încălziau mâna de ţărînă. 

Omul cu bucuria pe buze, grăi: 

— Și tu la crâşma din drum? 

— Toamna fără vin se aseamănă ca 0 
ralizie, răspunse Drăghici. Viata e n co 
oară de senzaţii. trebue să știi să le a- 
i pe acelea ce ie desprind de amără- 
iuni. Cu mine aici mai mult un oaspe 
lezător de veselie. 

— Frumos, bine. Ai dreptate. Realita- 
e însă, că viața e o mocirlă ! Eu numai 
runtea încă nu mi-am murdărit-a, încolo 
ipul mi-i o sdreanță tăvălită prin a- 
asiă tină! — vorbia omul. Şi cu gân- 
iam la fel, odată, ca şi tine despre 
iață. Aveam atâta poezie în suflet, enm 
uțini o au. şi oamenii mi-au omorit-o. 
ă mir cun de-a mai rămas ca un fir 
muștar. 

Vezi sunt un ubrutizat de băutură. Un 
nimal ;  de' altfel dobitoacele Domnului 
ntem cu toţii. Aţi atrofia simturile cu 
cool. de timpuriu, e mai artistie de cât 
molirea să-ți fie stăpână pe nervi și 
stin. Hai hca, bea sănătos. trubadu- 
le și dornicule de viață, bea cum știiau 
itima= Ţăranii din sângele nostru. Şi el 
bi paharul până m fund. De ce privi- 
2 aceasta ca o luminiţă de părere-de- 
i, la mine? Prietenia e ca o femee vi- 
ană. Dragă Drăghici, cum sunt şi cu.. 
o prietenie veche e atâta emoție ca șin 
ilărie, dar şi multă naivitate sentimen- 
4. De acest sentiment maladiv, cu adu- 
i-aminte de cândva, îmbrăcate în pur- 
ra frumosului cRiar dacă au fost clipe 
nale. nu puiem scăpa niciodată. Omul 
copil totdeauna. Stam aici ca un im- 
cil, singur. Știu că ai să-mi zici: cu 
ndurile mele. filosofie. Moft. Gânduri 
gâscă ! Mediul e a doua viaţă.  Pri- 
te în juru-ne: gâşti și iar gâști! 
Rotoeoalele de fum ale lui Drăghici a- 
eră vorbele: 

— Un spirit cercetător ca al tău, sen- 
ge, că nu are să se împace niciodată 
alcătuirea socială. Viaţa însă e fru- 


UNIVERSUL LITERAR. — 4% 


UNUL DINTRE NOL. 


de CONST. CEHAN-RACOVIŢA 


moasă aşa cum e; omul nu ştie să o pre- 
juiască. 

O ironie discretă învălni fruntea uscă- 
țivă a prietenului. și ochii lui devenită 
mai suzestivi : 

— Omul, omul, în genere e medioerita- 
tea.  Ziditorului i-a plăcut acest fluid al 
minţii. Altfel uu ar fi umplut lumea cu 
ca. Si mediocritatea e laşă, cbraznică şi 
surpă «dreptul de viață al celor puţini, a- 
devăraţi oameni. Gcenialitatea Ziditorului 
dela culme a trecut la nebunie! Yiaţa de- 
sigur e frumoasă, după cum spui în. E 
lumină, e culoare, e cer, e astru, ce nt- 
mărginire, e artă, e femee, e liliac, e poc- 
zic. Pământ şi neant, curcubeu şi mare. 
răsărit si apus, noapte de vară şi calea 
lactec în vesnicie. Dar e de ajuns numai 
atâta ? Să creezi Perfecţiunea şi să o as- 
vârli îa mijlocul răutăţii, a nedreptăţii 
şi a impilării. Să creezi Sublimul şi Cuge- 
iarca Divină și să le laşi ca alţii -— câr- 
tite cu chip de om — să Ie coboare în mo- 
cirlă. Aceasta mă scârbeşte. nu viaţa. 
Viața o prețuese, dar conştiinţa îmi re- 
pugni. să sfidez și să nu-mi plee fruntea 
înnaintea umilirii ce se întinde ca un cal- 
“ar uriaş pe umerii oamenilor buni, ca 
să-i doboare să le aducă pustiul în inimi. 

Fiul lui Dumnezeu însuşi a fost umilit, 
răstignit : i sa încununat fruniea genială 
cu spini: sângele sacrificiului i-a curs 
dia tâmple pe luceferii aceia buni şi 
blânzi ; cuile durerii i-au pecetluit mai 
repede moartea, pentrucă adevărul, uma- 
nitalea. şi iubirea de oameni să fie încăl- 
rată de crimă. Învățătura lui care lumina 
pământul, n'a putut opri laşitatea răilor, 
Si de aci începe speculațiunea  umilirii 
celor mulți, cari pătimind speră că se vor 
mântui. Dar haide bea, bea mult. în a- 
ceastă ncapte cești partenerul men la po- 
calul tămâios. Vinul e un tovarăș care te 
înțelege. păcat că nun cuvântă, dar îţi lu- 
mincază fantezia și desleagă limba. Și 
limba aceasta e o cucuvae în gura 0mu- 
Ini. Limba de multe ori te duce pe drept 
la spânzurătoare. Timba însă mincinvasă. 
lingnşitoare. te duce la măriri. şi din ţi- 
van ajunei voevod. Tubiie Drăghici. ce 
bine îmi pare că ești cu mine. Eu un pri- 
căjit. tu un muante de om. Când mă uit 
la umerii tăi. la grumazul care leagă ca- 
pul acosta «e răzeş, cu trupul vânjos, la 
«princenile tale stufoase, la pumnii tăi 
voinici, îmi pare rău că generația de a- 
cuma ce ofilită, formată din  stârpituri. 
Stârpituri în toate înțelesurile Î... 

Cu sete goli paharul și tăcu. Parcă tor- 
cca un fir al gândirii numai pentru el. 
Seoincea ceva din alâne. Violinile împru- 
mutau tot mai mult din simiirea liganilor. 
Veselia voia să spargă pereţii localului, 
ar femeile amețite crau mai lenesc. avcau 
mlădieri de pisică : din degetele lor sub- 
țiri si lungi se strecura beţia pofiei prin 
unghiile trandafirii. Neastâmpărat, la o 
masă. un pahar de scristal îşi găsi moar- 
tea în propriile-i țăndări, 

Cuvintele prietenului, iar curgeau: 

-. Ai crede că sunt un răn credincios. 
nu. [in om care vrea să întoarcă lumea 
de-a "'n'loasele, nici atât. Vreau n dreaptă 
orînduire înțeleasă de semenii acestui pă- 
mânt bun. Atâtea milioane de ani de 
existență a îmbătrâvitului terestru. ar pu- 
tea să ne dea o înijghebare socială mai 
de seamă. Primitivitatea. barbaria, au ră- 


mas; poate şi-au schimbat din înfățișare 
dar fondul e acelaş. Imi vei replica cu 
progresele uimitoare la care a ajuns min- 
tea oinencască, dar fiara din om nu sa 
imblânzit. Fiara ucide astăzi cu ajutorul 
propriilor născociri ştiinţifice. Holda, au- 
rul, bogățiile lui din apă şi din subsol! 
sunt şi acun' desnodămintele de ucidere 
şi pierzanie. Umanitatea e plasa întinsă ca 
de paianjen, în care "și găsesc moartea 
predicatorii E un vis îndepărtat — şi nu 
stiu dacii va fi realizat cândra — pentru 
care mulţi Ilristoşi vor muri cu crucea 
ade+ ăvului, pe umerii trudiţi. Civilizația? 
o întrebare relativă. Care e omul supra- 
vatural care a putut deslega tainile din 
negurile adânei ? l?n singur om s'a ridi- 
cat si ni-a adus o religie, dar învăţăturile 
lui erau prinse din rădăcinile altor religii 
mai vechi, Doar oare EI a prins bine tot 
din Cartea Vremii ? Nu se va naşte cândva 
un fiu al Domnului și mai adâncit în 
lainele vieţii ? Să vie şi să aducă alte legi 
nouă a tot ce mintea omenească nu poate 
deslega astăzi. Dumnezeu este omul şi 
pentru om să nu mai fie nicio taină. Să 
nu ne mai temem de judecâţi ce nu mai 
sunt, când moariea stăpâneşte stârvul și 
să mai credem în învierea omului. Păca- 
tele se plătesc aci pe pământ, nici 0 ju- 
decată viitoare nu mai există, şi dacă ar 
exista, să presupunem, nici în cer nu se 
găsește dreptate. Dreptatea e lupta între 
bine şi rău. Răul învinge mai întotdeauna 
pentrucă societatea e clădită pe izvoare de 
minciună. Nu ar fi bine să se nască o re- 
ligie nouă? Religia viitorului umilire şi 
răsplata de apoi. Nu bând fierea ca să ră- 
sară adevărul, nici sulițele să străpungă 
trupul pentru îndrăzniala în a propovă- 
dui iubirea aproapelui, ci nimbul recu- 
aostinții pentru truda și minteu care des- 
pică drumurile vieții pentru o deplină 
înțelegere și echilibru în acţiunile ome- 
nești. 

Neligia nonă din care să lipsească foa- 
mea pentru om, când si dobitoacele au 
dreptul Ia viață. Să lipsească noroiul care 
imurdăreste murea adevărată. Să lipsea- 
scă suişul ticălas pentru pigzmei, de unde 
din fruntea piramidei sociale, împart cu 
strâmbitate bunurile pentru acei cari 
sunt frati cu sămănatul şi cu secerişul. 
Să lipsească pustiul în care se cresc as- 
tăzi vlăstarele, şi să li se dee neprecupeţit 
de nimeni, tot acrul, toată lumina, tot 
soarele, în inimile înfrăţite... 

Fi drăcia Dracului, dar ce tot îţi spun 
cu ție. Drăshici ?! Tu ai venit să petreci 
aici şi eu cu ale mele nimicuri. Hai să 
tem. să uităm, să râdem. Struna mă mi- 
că. Fu nn aş fi spus la începul a fost 
cuvântul, ci poate mai bine ar fi: cântul. 

Și iar thcu. Drăghici urmărea acum şi 
mai mult fruntea dreaptă a prietenului, 
gesturile ui senrte și hotărite, nuanțările 
ce se periudau pe acea faţă plină de emo- 
ltivitate verbul ce i se desprindea din a- 
cea gură, aici plină de ironie, aici plină de 
bunătate de conil. Prietenul făcu semn 
chelnerului să mai aducă o sticlă cu vin. 
Si după ce-şi aprinse ţigara de foi şi-si 
irecu cdlogetele osoase prin păr, își depănă 
iar firul xerhei : 

— Ta privește la masa de lângă statueta 
de bronz. Poloneza și Lulu se răsfaţă. 
Sampanie. Si tomnaticul plăteşte. Ghice- 
ste, cine-i ? Uită-te la el. Ce crezi că e un 
miicelar ce asvârle banii din speculaţia 














406. — UNIVERSUL LITERAR 


mulţimii sau e vre-un misit? Nu e nici 
unut nici altul, — dumnealui e reprezeu- 
tantul naţiunii. Îţi place ce mutră are? 
Dar asta nu ar fi nimic dacă ar avca mă- 
car cap. Dur mare. Se nu meşte Virgiliu 
Oprean-Măgura. Îl cunosc de mult de 
când nn avea monoeclu şi trăia în Metro- 
polă. Atunci împrumuta o cravată şi as- 
lepta favoarea unui șfarț. Dar nici asta 
nu ar însemna nimic dacă ar fi ridicat 
treptele saciale prin muncă. Ţi-ai găsit. 
Lichelele au alte mijloace de a parreni. 
Azi e milionar. Din limuzină nu se mai 
dă jos, ca şi odinioară nobilul roman din 
lectică. Destul au bătătorit căile munţi- 
lor, pe jos, iobagii lui strămoşi, el trebue 
săi răzbune. A treia oară ce ales deputat, 
la tantiemne dela diferite comisiuni econo- 
mice și cheagul milioanelor le-a făent ca 
membru al societăţii forestiere „Măgura“, 
chiar din munţii unde sa născut el. Va 
tele . forestraelor nul mai mişcă, nici nui 
mai aminteşte de necazul părinţilor lui; 
ştie atât că : țăranilor aşa lii dat să mun- 
ciască la lutuci, la scânduri, la încărcat 
și descărcat, să mănânce ca și câinii iar- 
na şi vara, pe covorul de rumegături. Ştie 
că odată sau de douii ori pe an se abate 
pe la fabrică şi vizitează şamticrul plin 
de muncă fecundă : că butucii zi şi noap- 
te mereu viu pe funicular din creștetul 
munţilor; că ferestraele lacome ţipă în- 
truna: că țăranii cum îl văd își ridici 
umiliți căciul»le de pe cap: că el se uită 
prin cele registre arătate de domnul di- 
rector, un străin supus elveţian ; și la ur- 
mă îl așteaptă masa copioasă de la cons- 
cul fabricei, sampanie şi bhunătăţi, nevor- 
hindu'i nimie sufletului lui umbrele acc- 
lea de oameni cu umerii irudiţi, sub lu- 
mina becurilor elcetriee, şi ca o împotri- 
vire a ursitei neflrepie pentru  băştinaş, 
plângând jalnic brazii despicali de cuţi- 
tele de oţel. Carte n'a învăţat si nici du- 
rerea transcelor ma ştiut-o. O dată sa 
trezit la Moscova. Aici împrejurările au 
făcut să doarmă în acelaş pat cu nn în- 
drumătar politic, să'i şteargă bocancii şi 
să'i scuture hainele. Indrumiătorul azi 
conduce destinele ţării și cățelul credin- 
cios din zilele amare. e chemat la viaţa 
politică, e eneoțat, e împărțitorul la rân- 
duw'i de favoruri cu acei cari știu săl liu- 
gușiască. Si  axscemnea secături politice 
sunt multe! Fi, dar parcă tu nui cu- 
noşti... Cumiaţii își văd de rosturile lor iar 
trepăduşii aceştia, viţeii la poartă nouă, 
alcătuese programe sociale. Cum de nu 
se deschid larg porțile temnililor!? Dră- 
ghici, uite. bună dimineaţa baie în gca- 
inuri. [fai să plecăm, 
Şi violinele tot cântau... 


Un cal necăjit se întindea în ham. 


— Incotru? întrebă birjarul. 
Prietenul din fundul trăşurii : 


— La crâşma cu vin bun şi pastramă. 
Apoi către Drăghici : Mă, mie rau "mi plac 
crâşmele luesoase. Puţi să le zici: varie- 
teu, bar, bodegă, — în definitiv tot crâş- 
me suni. Dar fără farmec. Suflete mur- 
darc se găsesc mai multe acolo unde «c 
bca după protocol. Crâșma săracă ce acă- 
fjare. e ca şi inima aceluia ceşi cheltueşte 
ultimul ban câștigat cinstit. Ce poli stu- 
dia la masa de brad a unei crâşmi mur- 
dare. în aparență, nici odată nu vei pu- 
tea la masa «de marinoră unde chefuese 
fantoşele viciate. In crâşma săracă gă- 
ceşti femei siricate, apaşi, vagabonzi. Ei 
şi ce'i cu asta? Aici e toată pleava socie- 
tății ? In altă parte nu se găseşte şi mai 


multă ? Se înţelege sună urit expresia fe- 
inci stricate, supără  timpanele delicate 
femenine, dar care e deosebirea și păca- 
tul dela copila de zece ani, vânzătoare de 
Ilori priu localuri publice, copilă ce ajun- 
ge ta cusa «de prostiluţie, şi intre domni- 
soara riăsfărată în avere, îmbătându-se de 
pofte trupeşti în culcuşurile clandestine ? 
Se înțelege că sună urît cuvântul apaş, 
ar câţi apaşi nu avem în politică, ban- 
cheri şi explontatori cari aduc atâtea ne- 
norociri, ruină şi crime, în căminuri ne 
vinovate ? Deci murdăria socială nu e aşa 
de desgustătoare jos, ci ca se plimbă de- 
ghizată şi în alti parle, 

in clipa aceasta trăsura se opri înain- 
lea unor păreţi stropiţi cu noroi ; nişte fe- 
restre mici păreaw soninoroase şi vântul 
se juca întro firmă cu literele spălăcite 
de ploi. 

— Am ajuns, spuse Dirjarul. 

Se dădură jus.  Intrară înăuntru. Me- 
se de stejar. înegrite, scaune grele cu spe- 
tcază, miros specifice de crâşmă veche și 
pasiramă. O fată tânără numai viaţă, cu 
brajele pline, oacheşă, sta lângă tatăl ci 
un ciot de om, bătrân, şi la un semn al 
lui, ca se cobora în gârliciul pivniţii de 
lângă tijghea și aducea vinul în cană 
de lut. 

Prictenul cu ochii aceia veşnic adânci, 
familiarizat dintr'o privire cu toată viaţa 
și a localului acesta, zise: 

— Drăghici, trinitatea e mai prielnică. 
Să vie şi omul care cârmuește barca lui 
Noe, prin noroiul de afară. El nu e îm- 
brăcat ca noi, nu are mâinele aşa moi 
precum le avem, haineai miroasă a câine 
plouat, dar poate are inimă bună. Înima 
aceasta aşa vicleană la cei mai mulți. 

— Pofteste'l, răspunse Drăghici. 

Si biriarul ochindui pe amândoi, îşi 
netezi mustaja mare şi roşcată şi se aşeză 
pe scaun. 

— Cum te cheamă? întrebă prietenul 
pe birjar. 

De pe buzele cărnoase şi înnecate în 
mmstăți şi barbă, se rostogoli cuvântul 
aspru : 

— Hic. 

— Va să zică eşti jidan, accentuă prie- 
tenul. 

—  Jislan, se "njelege că jidan. Dar ce 
că fin? Mlutra spune tot... zâămbi el ciudat. 

— Câţi copii ai? 

— Șase și cu femeia şapte guri de să- 
turat. 

— Cât câştigi ? 

— De-abia să pot avea un coilic de Şa- 
bes, lumânări în sfesnice şi puţin peşte. 

— Și eşti mulțumit ? 

— Dar ce să fac, să mă bat cu Dumnc- 
zeu? EL e sus şi cu cu trăsurica mea jus. 
Vot el mă puaie bate pi mine. Săracul să 
fie mulţumit dacă nu crapă de foame şii 
sănătos. la cei bocaţi nici de boală nu 
le pasă, cu aur poţi milui și pe moarte 
ca să vie mai târziu săţi eie zilele. Şi I- 
ție hău cu poftă. Prietenul şi Drăghici 
zimbiră. Ițic mai sorbi încă un pahar cu 
vin și încă unul. Mulţumi şi se rugă să se 
ducă să “şi vadă de cal: „Eu beau şi el 
rabdă. FL trage, şi când nu poate urni 
lrăsura din loc tot coastele lui sufăr du- 
rerea. Mă răzbun pe cl şii trag cu coada 
biciului. FL nu poate grăi. Şapoi dacă cu 
pot vorbi nu tac de multe ori ca dobita- 
cul meu ? Cel slab rabdă multe. Aşai lu- 
mea“... Si liic eşi în ploaia măruntă, cu 
cuvinte pe buze, 

Prietenul urmărindu-l cu privirea : 

— li vezi: soios, prost îmbrăcat şi cu 
faja aspră de mizerie. Asta nu ar [i ni- 


mic dar e şi jidau. Pe umerii încovoiați 
de trudă duce păcatul străbun. Dar ce e 
de vină cl că sa născut jidan ? tin jidan, 
u pariu. Jragedia acestor flămânzi, fără 
deosebire de rasă şi de popor, mă doare. 
Să asmuţi impetriva lui Iţie, câtă nedrep- 
tate, pentrucă nu crede în cruce, când el 
la nimeni nu face nici un rău şi se tru- 
deşie pentru un codru de pâine. Numai 
cine a stropit cu trudă acest codru de pâi- 
ne, numai acela poate înţelege pe deplin. 
că e de ajuns bătaia lui Dumnezeu care la 
niscut in soarta desmoșteniţilor, şi nu mai 
are nevoie şi de prigoana semenului său, 
Moise al lui nui mai bun de cât Mobha- 
net sau Isus. Lacrimile pe care le varsă. 
ţie sunt deopotrivă înțelese de aceşti trei 
antimergători ai binelui, ai înfrățirii şi 
păcii între noroade. Pâinea agonisilă de 
Ițic e toi atât de amară ca și cea câşti- 
gată de lan sau Ali. Nu e nici o deosebire 
în procurarea ci. Peste capetele celor flă- 
mânzi, oricare li-ar fi limba din leagăn 
san oricărui Dumnezeu sar închina, se 
lasă acelaş shucium si umilire, în agoni- 
seala puninului de făină atât de îmbel- 
sug peste tot pământul, dar atât de sgâr- . 
cit împărţit celor caril produc, Și atunci 
de ce ura că lţie e jidan? Ce rivalitate 
poate fi între Gheorghe şi Ițic, când a 
mândoi muncesc din greu șin casele lor 
e aceiasi tristețe şi boală ? 

In înstinctul ler e o înţelegere firească, 
dar alţii vin dei zădăresc și le speculează 
incultura. 

Nici un rău nu poale aduce societăţii 
Ițic sărac şi muncitor. Răut îl aduce Ijie 
parvenitul, bancherul, exploatatorul, ni- 
situl, escrocul, cum tot aşa îl aduce lon 
de aceiaş speţă zau chiar beduinul hră- 
pareț, impilator. ş 

]ţic e ca şi un câine credincios care stă . 
in ploae şi păzeşte avutul: periculoasă e! 
javra de pe covoare moi, javra care nu; 
şthe nici de frig şi nici de foame. 

Birjarul iniră cu cismele mari şi di- 
formate. ă 

— Eu socoti boerilor, să plecăm. ( 

Si tustrei esiră. Calul iarăş întindea la 
ham. Drăghici stăruia să se ducă singur 
acasă, toius prietenul îl lisă la poartă, îi 
«trânse mîna si se despărțiră. Trei sler- 
uri de oră trăsura lui Ițic, în sdrunciuă- 
turile arcurilor betege, tot mai înainta pe: 
străzile cu vehiuri de noroi, până ce în: 
sfârşit se upri la No. 10 din Uliţa Verde: 

Ițic ca in faţa unei cunostinţi vechi și 
bune, îsi ridică de pe cap căciula, pier: 
zându-i-se pe huze cuvintele : „Să trăești, 
conaşule”, jar prietenul, cu gulerul ridi- 
cat, sui scările de piatră. Soneria vestia. 
Stios ca un striin, cl intră. 

— De ce nai stat şi mai mult? îl în. 
lâmpină ev o melancolie în privire o fe-: 
mee «distinsă și cu mult vino încoace.  ; 

— De ce? Asta mă întreb şi cu după 
«e am, pierdut o noapte. Spune ce socoți., 
Ai dreptate, ai mare dreptate. Ticăloșie.. ; 
și'şi trecu degetele pe frunte. 

— Sandule, Sandule... repetă  doamai 
cu compătimire. 4 


FI clătină din cap parcă ar fi tras în 
sufletele lor o dungă de adâncă înfele- 
gere. Rosti din nou : „De ce?" 

— Culcă-te. 

Şi în scurtă vreme dormia adânc. Că 
minul se compunea din trei odăi simplă 
cu mobilă veche si împestrițată şi cu 0 
recare tristețe. Afară se îndoiau în vaete: 
erăcile arborilor lovite de aripile vântului 
ipocrit, afară cerul de plumb se uita po: 
sae la pământul despoiat de frumusețea 
verii, afară parcă totul era frânt şi în 


ius. Katusia de cele mai multe uri plân- 
zu. Chiar în după amiaza aceasta avea 
pleoapele umede. Biata Katuşia! Şi era 
sa de hună şi era asa «dle frumoasă. Adu- 
«se de pe meleagurile natale ale ei, lu- 
nini și umbre, adâncimi şi înnălţimi. 

Tăcerea o îmbrăţişaşe câteva ore de la 
prinsul lămpii, şi deşi ochii ci urmăriau 
irurile unui roman, totuș gâudurile o 
artau ca pe o naulragiată. Salul din 
ie ce o aceperia ca să nu'i [ie Îrig i se 
urea aripi obosite, curând-curârd, să se 
rânză şi ca, ca şi 0 pasăre să sc rostogo- 
tască departe fără să se mai întoarcă la 
“cuşina la care a învăţat să sboare. Și 
mau ciurlat îi invăluia frunica ; e icamă 
„definită i se strecura în sensibilitatea 
i. Fa se ridică din jilţ sil clăuuă pe soţ: 

Scoală-te. Mii urit singură. 

EI deschise ochii, obosit încă, uitându- 
în jurui şi cu degetele frecându-şi 

suntea. Glasul Katuşei se răspândia plin 
» bunătate : 

- Ce fire ciudată cești Sandule... 

O săruiare acoperi mâna ci moale. 

-- Îţi minezi sănătatea. urmă Katuşia. 

icrzi nopţile parcă nu ic-ar aştepta ni- 

veni. Liţi copilasii. 

Nu ocoli şi spune deadreptul — siri- 
stele ! Da, da, suni un stricat. Și nu ştiu 
acă nu poate fi un cuvânt şi mai tare. 
a să iubese eu? Atunci de ce vă aduce 
“plăceri ? Nu mi-aş da cu sufletul pcu- 
n voi? Atunci de ce mă part aşa? şi 
iică amărit din umeri, cu mintea parcă 
*picând situația aceasta neplăcută şi 
movată. 

- Nu, nu eşti stricat, dar nu ești stăpân 

sine însuţi. Nu ştii să te ridici, — ci 
71. 








Ce înţelegi prin cădere. Katuşia? o 
m-bă el. 
-- Că nu stii săi valorifici însuşirile 

[şti un timid în realitate, îţi lipseşte 
FA pla în line. Nui de ajuns să te fi 
sent eu minte ascuţită, cu suflet bun, 
n euntziasmat, ci viaţa îţi cere tenaci- 
ue, metoda de a şii să învingi. 
Sandu tăcu. 
— Lită-te la tine. Ce departe ai fi ajuns 
hcă munciai după un plan plin de răb- 
re. Nu eruperi de voinţă. ci aceasta 
nstantă. zi cu zi. Tu trebuiai călăuzit 
n tinereţe ; ce rău îmi pare că nu te-am 
noscut de mult. 
— Katuşia, oumai mediocritatea are un 
um încetincl şi lipsit de riscuri, Prostul 
sc avântă, îşi vede de cărăruce, abservă 
fiecare pas să nu cadă în prăpastie, 
el înghite orice umilire, cu capul ple- 
„ numai să ajungă la ţintă. Şi fiind 
animal domestie care paşte frumusel 
rabdă ciomezgile stăpânului, de cele mai 
u)te ori ajunge scopul. Dar ce scop. De 
+ mic. de multe ori meschin, talerul pen- 
mâncare. În mâncare e aspiraţiunea 
ului deosebit? Mijloace sunt multe de 
i desfăta trupul. dar ele împacă spiritul? 
vingătorul e şi un om în adevăratul în- 
es al cuvânirilui? Invingătorul are nu- 
pi decât și glorie? Invinsul, în cele mai 
ute cazuri c îndrumătorul catargului 
re lărmuri fericite. Si dacă un catarg 
lost înghițit de valuri rebele, nu în- 
pnă că nu vor veni alice catarguri să 
rie cândva flamura bicuinţii. Pe urma 
visului vin alte frunţi scăidate în nim- 
| sacrificiului când e vorba de trium- 
| adevărului. 
Sandule, 























te înţeleg, destul de bine. 


Tu eşti bun şi'mi eşti drag. De ce îţi dis- 
trugi nervii în alcool? 

-— Asa şi aşa se duc dracului! 

—- Nuţi aduc nici o învinuire căci ştiu 
că procesul ţi'l faci singur. Dar nopţile 
pierdute cer bani. 

Dacă ar fi d» unde... Eu ca eu, car co- 
piii. Şi afară de aceasta eşti un izolat de 
lume, Şi viaţa cere să te imbulzeşti în ca, 
să tragi sforile. Ce crezi că oamenii au 
să ți recunoască meritele? Fi dacă ar pu- 
tea să ţi le adumbrească, rămâne ca tu 
singur să le scoţi în evidenţă, Tu fugi de 
oameni şi e neroe să fii în mijlocui lor. 
Ori cât ai însemna pierzi dacă nu te a- 
mesteci în socotelile lor. Să fii dibaci şi 
să le ici masca atunci când trebue, să te 
faci indispensabil în rosturile ce le au şi 
să le joci ca la bursă toate cusurile de 
care sunt stăpâniti. Strategia socială tre- 
buc înțeleasă ca să stăpâneşti pe aliii., 

Sandu fuma fără să răspundă. Katuşia 
vorli şi de alte întâmplări mărunte, iar 
de la o vreme zâmbind şi despletiudu'şi 
podoaba de păr negru, zise: „Noapte bună 
Sandule!.... 





A dona zi Sandu cra mai mult tăcut, 
se plimba fumând şi'şi opri& privirea pe 
fereastră la oamenii săraci ai mahalalei 
ce frămâniau cu încălțămintele nu tocmai 
bune noroiul utiţii. Toată dimineaţa na 
fosi în stare să se fixeze asupra îndelet- 
nicirii lui în care îşi păsia mulţumirea. 
După amiază Katuşia cânta la pian o Ro- 
manţă. din Caucaz. Apoi începu să vor- 
biască: 

— De ce nai cşit azi din casă? Vindeai 
un tablou. 

Cui? 
Doar suntem în pragul ernii ce ne 
facem? - 

-- N'om crăpa! 

— Să “ţi cie unul la ministerul artelor. 

Pamană națională. Mi-i scârbă ! Unu 
vs svârlit la un câine Mămând. Umilire! 
Acolo talentu-i gonit; c e claacă de poliii- 
ciani. Ministrul nu are nici în clin, nici 
în mânecă cu arta şi e ocrotitorul ci. Nu 
vezi ce stupid e! Ce concepiie poate aven 
un aşa mare elector politie despre cuvin- 
iele literare, muzicale sau plastice? La mi- 
vister se învârtesc mâzgălicii, aşa zişii ar- 
tişti ai partidului nostru“, 

A lunei... 

— În viață e o normă după care merg 
iucrurile şi în zadar vrai să le dai alt 
curs, căci ele tot te duc la desnodămân- 
tul or. Unuia îi e dat să se stingă în cei 
mai frumosi ani ai vieţii, altuia să'şi rupă 
gâtul din automobil când îi mai bogat, 
iar altul să înnebunească cu o zi înainte 
de a-şi vedea răsplata muncii migăloase. 
Totul e un hazard. 

— Dar nu am plătit chiria de cinci luni. 
Copiii au nevoe de-o haină mai groasă. 
Fii răbiător. Lucrează la pânze pe înțe- 
lesul tuturora Fii mai productiv. Mai lasă 
cernpulozitatea în artă mai la o parte. 
Fii ca gencraţia de astăzi expeailiv şi fie- 
care trăsătură de penel să aducă bani. 

Sandu o privi lung pe Katuşia şi în o- 
chii lut erau părerei -de-rău peniru sine 
însuşi, 

—- Pentru voi, totul. Se înţelege ce sun- 
teţi vinovaţi să vă cer jertfa pentrucă cu 
înţeleg să mă sacrifie pentru artă? Cun 
poţi să duci pe alţii spre alte orizonturi, 
când ei au aplicaţiuni spre realitatea vie- 
ţii, şi cine îți dă drepiul acesta. că dacă 





UNIVERSUL LATERAR. — 402 


sunt ai tăi să-și faci părtaşi nebuniei tale 
de a renunța la bunurile vieţei pentrucă 
tu urmăreşti o țintă, îie că o ajungi sau 
nu? Artistul să trăiască şingur. Xemul- 
(umirile tale Katuşia mă dor prea mult. 
Eu găsese în multe clipe razimul în cu- 
lorile, în lumina. în umbrele, în liniile, ce 
es de sub penelul meu. Dar iu? Mulţămi- 
rea că esti soţia unui artist. Sacrilieci fru- 
muscţea ta. anii îi împrăştii într'o furtună, 
în loc să trăeşti bine. Pânzele mele trebue 
ză aducă bani. Ai dreptate. Să produc 
mult. să fiu răzbătător. Vulgaritatea să 
se răspândească din tot ce creez, peniru 
că vulgaritatea ec mai aproape de gustul 
publicului. fiu şi eu un fotograf al 
peisagiilor și să pictez poriretul îmbogă- 
niului sau a doamnei din elită, doamnă 
care are ambiția să fie frumoasă în ulei, 
măcar că nu c,- şi să-şi aibă pânza în ga- 
lcria străbunilor. Bani câştigaţi ca un zu- 
grav. Dar în concepţia mea, în sufletul 
meu, e vâlicurea altei vicţi. Opera care 
rămâne şi care cere topirea patimilor ta! 
de îndrăgostit de artă. Ubiectivul meu ar- 
tistic se îndreaptă înspre ogoare, spre fa- 
brici spre vamenii chinuili. Nu atmosfera 
care să măguliască ochiul privitorului, ci 
suflelul care să izbucnească din concep- 
lia din expresivitatea, din complexul că 
acolv e viaţa cu zbuciumul ci, cu tragedia 

i. Ţarani cari mănâncă borş limpede cu 
mămăligă, țărani cari muncesc din greu 
iar coşarurile să le fie lot goale, ţărani 
aduşi în laninri pcatrucă au ucis pentru 
petecul de pământ ce li era înstrăinat, 
țărani cari la judecată nu au dreptate sau 
muncitori lângă nicovala lor săracă, mun- 
citori cari se sting în mizerie, muncitori 
cari sunt condamnaţi la munca silnică 
pentrucă au dat fac fabricii sau au ucis 
pe milionarul exploatator care îşi risi- 
pea viaţa în aur iar copiii nenorociţilor 
irăiau în zdrenţe. 

Katuşia adăugă : 

Dacă nu te înțeleg sau nu vor să 
ie înţeleasă. 

— Nici nuw'i nevoe, Arta mea supără a- 
numite concepţii sociale din rândul ace- 
lora cari socot tablourile în casa lor, ca 
nişte obiecte care trebuese să fie, alifel 
nu sar numi lumea mondenă. Alături de 
curse «le automobile, «dle fel de fel de spor- 
turi. de gazetă proprie — suportul tuturor 
meschinăriilor politice, — de muzică de 
cameră și apreciatori de pictură. Fanfa- 
ronii accatia cari nu au un dram de simț 
artistice și care numai diu un spirit de a 
sc arăta siintori în toate, sancţionează 
arta, în realitate în îngustu lor minie clo- 
ceşi> numai mediocritatea. Cceace astern 
cu pe pânză cred că va rămânea. Sunt 
făşii din sufletul meu, făşii trudite dar 
scăldate în soarele puternic al adevărului. 
Artistul, din viață trebue să eternizeze nu- 
mai adevărul, altfel tot „ce produce cl 
se ascamănă cu un ghiveci care poate în- 
zrăsa dolitoacele casnice, vorbitoare“. 

Katuşia îşi aduse aminte de copii şil 
părăsi pe Sandu. El rămase singur. se 
plimbă de colo până colo, fuma. Involun 
tar privirea i se opri pe portretul din faja 
biroului. Expresia năcăjită dar bună a 





chipulni bătrânii îi răscoli şi mai mult 
xândurile. Fle se agățau repezi. puternic 


de sufletul lui. Ar fi vrut să le împrăștie, 
să le gonească. să'l lase în pace, căci avea 
nevoe de linişte, însă de şi mai mult i se 
incolăceau în simţire. Era rob al trecu- 
tului. O copilărie ticăloasă. De când a 
inceput să ție minie. în casa lor necaz, 
răcnete la dânsul şi adesea ghioniuri. A 
crescut în cea mai îndepărtată mahala a o- 








408. — UNIVERSUL, LITERAR 


LUMINA LUNEI 


de GUY DE MAUPASSANT 


Işi purta cu mândrie numele, abatele 
Marignan. Fra un preot înalt, slab, fana- 
lic, cu suflei drept şi plin de ențuziasm. 
Nu sovăia nici odată în convingerile 
sale, fiindeă erau neclintite. Iși închipuia 
că cunoaşte pe Dumnezeu, îi pătrunde 
planurile, voinţa, întenţiile. 

Când se plimba cu paşii mari, prin a- 
leele grădinei, din mica sa locuință de 
tară, câte odată, o întrebare se ridica în 
mintea lui: „de ce Dumnezeu a creat a- 
cest. lucru 2% 

Căuta cu îndărătnicie, luând în gândul 
său local Domuului, găsind mai  întot- 
deauna canza pentru care fusese creat 
acel lucru. 

FL nu ar fi nurmurat întro pornire de 
pioasă umilire „Dumnezeule căile tale 
sunt nepăirunse“ ci spunea : „Sunt servi- 
torul În: Dumnezeu, deci trebue să cu- 
nose rațiunea în virtutea cărcia lucrează 
și să ghicesc. dacă nu cunosc. 

Totul i sc părea creai în natură cu n 
logică desăvârşită şi minunată. „De ce?" 
si „pentru ce“ se cumpăneau în mintea 
lui. 

Zorile erau făcute pentru a  înveseli 
deşteptarea. zilele pentru coacerea recol- 
telor, ploile pentru a le uda, serile pentr 
somn, iar nopțile întunecoase pentru a ne 
odihni. 

Cele patru anotimpuri erau în perfectă 
legătură, en toate nevoile agriculturii, iar 
preotul nici odată nu ar fi bănuit că na- 
timra nare intenții şi că tot ce vede se 
cupune cumplitelor trebuințe ale  epocti, 
climatelor si materiei. 

Insă ura femeea, o ura fără aşi da sca- 
ma şi o disprețuia din instinct. 


Repetea de multe ori cuvintele lui 
Christos : „Vemee ce este oare ascmănă- 
tor între tine şi mine“ adăogând, sar spu- 
ne că însuşi Dumnezeu esie nemulțumit 
de această operă. Femeea cra pentru el, 
ropilul de douăsprezece ori spurcat, des- 
pre care vorbesc poeții. 

Era ispitu care a înflăcărat primul om 


raşului provincial, într'o uliţă glodoasă, cu 
băligur prin curţi, cu cotiugari, cu femei 
cu mâini lăbărțate de muncă și evrei, cui 
ochii bolnavi. Mai la vale de casa lor, pe 
ses, curgea pârâul oraşului. Vara, aici, 
toate plodurile din partea locului, zdren- 
furoşi, cu picioarele pline de zgârieturi, se 
adunau, ţipau. se trăgeau de păr, lumau, 
iucau arşicile şi se scăldau în apa mur. 
ară. Haimanalele acestea i-au fost cei 
dintâi prieieni ai copilăriei şi de multe 
ori se intorcea cu vânătăi pe spate din 
tovărăsia lur. Tata lui câştiga bani din 
greu. Era un om bicisnic, iar tovarăşa 
vieţii, când se îndrăcia, îi striga: parali- 
ficule ! Asta nu însemna ca el să nu 5 
apuce de cozi şi să nu-i tragă câteva pal- 
me. Atunci mama lui plângea şi blestema 
mai tare. In casa cu bulendre, cu lucruri 
afumate, cu câteva lucruri cumpărate de 
la telali, nu văzuse decât lemne cumpă- 
“ate cu câţiva lei dela carele ce treceau 
prin piață, şi când era făină de popuşoi 
lipsia borşul şi când era borșiul lipsea 
grăsimea. Cearta mai totdeauna. [i venia 
aşa mic cum era să'și ieie lumea în cap. 


Dar îi cra milă mai cu seamă de mama 
lui decât de tatăl, El avea capul mare și 


şi care va continua întotdeauna opera sa 
blestemată, fiinţa slabă, periculoasă şi 
turburătoare. 

Mai mult încă, decât corpul dat pierză- 
rei, ura sufletul lor iubitor. 

De multe ori a simţit dragostea lor în- 
lănțuindu-l, cu toate că nu putea fi ata- 
cai, era mirat de această trebuință de a 
iubi, care (reamătă în ele. 


Dumnezeu, după părerea lui, nu crease 
femeea, decât numai pentru a încerca şi 
ispiti pe bărbat. 

Trebue să nu te apropii de ea, decât 
cu băzare de seamă, luând tcate măsurile 
de apărare, ca şi cum ai avea frică să 
nu cazi într'o cursă, 

Cu braţele întinse şi buzele întredeschi- 
se, ca este pentru bărbat. asemenea unei 
curse. 

Nu avea îngăduinţă decât numai pen- 
tru călugărițe, al căror jurământ le făcea 
nevătămătoare, dar cu toate acestea se 
purta foarte aspru cu ele, căci simţia me- 
reu vie în inima lor înlănţuită, în inima 
lor umilită, această eternă iubire, ce venea 
spre el, cu toate că era preot. 


Simţea iubire în privirea lor mai înmu- 
iată de milă ca privirea călugărilor, în 
extazul din care sexul lor nu se mai dco- 
sebia, în avântul de dragoste pentru Chri- 
stos, care-l indigena, fiindcă era iubire de 
femee, iubire păcătoasă simţia această 
dragoste blestemată în supunerea lor, în 
blândețea vocii vorbindu-i, în privirile lor 
aplecate, în plânsul lor resemnat când le 
repezea cu asprime, 

Îşi scutura sutana trecând porţile mâ- 
năstirei, lungea paşii ca şi cum ar fi fu- 
git dinaintea unui pericol. 

Avea o nepoată care trăia cu mama ei, 
într'o casă din vecinătate ; se încăpăţâna 
să facă din ea soră de caritate. 

Fra fîrnmoasă, nebunatecă şi nepăsă- 
loare. Când abatele o dajenea, ea râdea, 
iar când se supăra pe ea, îl îmbrăţişa cu 
infocare, strângându-l la pieptul ei; în 
vreme ce el căuta să scape din această 


părul ros, se uita totdeauna chiorâs, seni- 
pa des şi sudalma îi era veşnic gata pe 
buze. Ti tremura picioarele şi câteodată îl 
aducea diu crâșmă. Biata mama lui ţinea 
rasa cu mâinile. Cosea, se ducea să facă 
dulceţuri si  muncia pe la oamenii 
chiaburi. Ea nu era din neamuri proaste. 
o cunoștea lumea târgului; fata  Popei 
Cârnului dela biserica Sfântul Nicolae. 

Dela o vreme tatăl său gogia pe picioa- 
re, se învârtea pe lângă cuptor, hursuz 
si hodngănea mereu din gură. Citia câte 
odată din psaltire şi vindea ouăle pe fu- 
riş pentru rachiu. Şi întro zi a închis 
pleoapele de plumb. Nu avea nici haine 
bune cu ce să-l îngroape; banii au fost 
strânşi cu talgerul şi racla a fost simplă 
de lemn alb. Aşa cum a fost cu păcate 
dar măsa a plâns după el. Acum pâinea 
de toate zilele o câştiga şi mai greu, căci 
i se frângea trupul la albie. Spăla cămăși 
străine. EI, copilul, le aducea în spate şi 
le ducea curate înapoi la clienţi. Intra ti- 
mid pe la diferite case, se uita la câinii 
cari trăiau mai bine decât el şi i se înro- 
șia obrazul şi urechile când auzea dela 
mama copilului: „Romeo, astâmpără-te, 
băiatul e al spălătoresii, nu'i de sama ta“. 


strânsoare ce-l făcea să guste o plăcere 
duioasă, trezind în sufletul lui simțirea 
paternităţii, care sălășlueşte în adâncul 
oricărui om. 

De multe ori îi vorbea de D-zeu, de 
D-zeul lui, mergând alături de ea pe tă- 
rările câmpului. 

Ea însă nu-l asculta niciodată, privea 
cerul, iarba florile, cu o bucurie cei se 
vedea în priviri. 

Câte odată se repezia să prindă o in- 
sectii shurătoare şi striga aducându-i-o: 

„Priveşte Unchiule, cât este de frumos: 
să, îini vine să o sărut“. 

Această trebuință de a săruta gângi- 
nii și flori de liliac, nelinişiea, răsvră- 
tea, întărâta mânia preotului, care regă- 
ca nedesrădăcinată dragoste care încol- 
țeşte întotdeauna în sufletul femeilor. 


Dar întro zi, soția paracliserului 
care făcea menajul  ahatelui  Marig- 
nan, îl anunţă cu multă prevedere, că 


nepoata Ii are un iubit. 

Sinuţi o emoție înfricoșetoare şi îşi perdu 
răsuflarea, cu obrazul plin încă de să- 
pun, fiindcă tocmai se bărbierea. 

Când însfârşit se găsi în stare de a 
judeca, îi spuse: Nu poate fi adevărat, 
minţi Melanio. 

Țăranca punându-și o mână pe înimă 
văspunse : „Dumnezeu să mă pedepsea- 
scă părinte, dacă mint. Vă spun numai că 
pleacă în fiecare seară imediat ce sora 
«(|vs. adoarme. Se întâlnese în lungul râu- 
Îmi. Puteţi merge să-i vedeţi între zece 
seara şi miezul nopţii. 

Incetă de ași mai  scărpina bărbia și 
începu să se plimbe cu inţeală cum fă- 
cea întotdeauna în orele de meditații se- 
rioase. 

Când reîncepu să se bărbierească, se 
tăe de trei ori dela nas până la ureche. 


Toatii ziua rămase tăcut, plin de mâ- 
nie şi supărare La furia preotului îna- 
intea ncînfrântei iubiri, se adăuga înver- 
şunarea tatălui, răspunderea morală a lu- 
torelui, înşelat, furat, batjocorit de un 


Și pe scări îşi ştergea lacrimile cu mâna, 
Mă-sa acasă îl aştepia să aducă acti 
câți-va lei. Cumpăra puţin ceai, o pâine 
neagră, o farturie cu răcituri dela cvreul 
din colţ unde ea avea puţin cont şiși a- 
chita datoria mică îndată ce căpăta de 
undeva buni. În odae era aburi de rufele 
fierte şi într'un pat scância un copil. Era 
sora lui de trei ani, blondă, cu zâmbet su- 
ferind. O frunză ce se  îngălbene- 
ste zi cu zi. toamna, până ce cade. Dădea 
drăgut din mâini, tuşia. El o purta în 
braţe, o mângâia. Fa îşi apleca înfierbân- 
tatul căpuşor de obrajii ui. Şi plângea. 
Şi cum e purta odată prin casă, fetiţa se 
oțări puţin, răsuflă din ce în ce mai rar 
şi mă-sa își smulgea părul din cap: „Moa- 
re. moare]... 
Katuşia intră cu copiii, un băiat şio 
fată, 
— Tată! 
— 'Tăticule ! | 
Și amândoi îl cuprinseră de gât şi-l] să- 
rutară. , 
Katuşia văzându-l că nu zâmbeşte ca 
altădată și nu spune nimic, îl întrebă:, 
— De ce taci, Sandule ?... 


CONST. CEHAN-RACOYIŢĂ 








copil: la fel cu înăbuşirea egoislă a pă- 
rinţilor. când fiica le anunţă că a făcut 
fără ei şi contra lor alegerea unui soţ. 

După masa de seară, încercă să citea: 
scă puţin, dar nu reuşi, era necăjit din 
ce în ce mai mult, 

Când sună ora zece, îşi luă bastonul, 
un ciomag grozav de stejar, de care se 
servea întotdeauna în cursele sale noc- 
lurne, când pleca să vadă câte un bolnav. 
[şi privi surâzând bâta învârtind-o cu 
iuțeală în mâinile lui viguroase de ţă- 
ran. Pe ucmă deodaiă o ridică,  serâş- 
nind din dinţi, trântind-o cu putere peste 
spatele unui scaun, care se sfărâmă bucăţi 
căzând cu sgomot pe pardoseală. 

Deschise uşa să plece, dar se opri pe 
prag mirat de frumuseţea unci nopţi lu- 
minate de lună, cum nu văziise niciodată. 

Cum era înzestrat cu un spirit entuziast, 
unul din acele spirite cum trebue să fi a- 
vut părinţii Bisericei, acei poeți visători, 
se simţi deodată dus pe gânduri fără voia 
lui, turburat de măreţia, seninătatea și 
frumuseţea acelei nopți palide. 

In mica sa grădină, totul era scăldat 
într'o lumină dulce ; copacii fructiferi a- 
ranjaţi în linie desenau pe alei umbra 
crăcilor abia , acoperite de verdeață, în 
timp ce caprifoiul gigantic urcat pe pe- 
retele casei, răspândea un miros atât de 
plăcut, parcă înduleii, lăsând să plutea- 
scă în noaptea călduţă și luminată un fel 
de suflet parfumat. 

lacepu să respire adânc, bând aerul 
cum sorb beţivii vinul. mergând cu paşi 
îuceți, încântat, minunat, uitându-şi a- 
proape nepoata. 

Cum ajunse în câmpie, se opri să ail- 
mire şesul inundat în acea lumină mân- 
pâetoare, plină de farmecul duios âl nop- 
ților senine. 

Broscoii în fiecare clipă trimetea în acr 
notele lor scurte şi metalice, iar privighe- 
torile îndepărtate își amestecau cântecul 
curgător, care te face să visezi fără să 
gândești, cântecul lor uşor și răsunător, 
făcut pentru sărutări la ademgnitoarea 
lumină a lunei. 

Abatele începu să mcargă aproape fără 
putere. Se simţia slăbit, 1stovit, fără a şti 
dece : avca dorința să se aşeze, să ră- 
mâe acolo, să privească şi să admire ope- 
ra lui Dumnezeu. 

In depărtare urmând ondulările unui 
mic pârâiaș. un şir de plopi serpuiau. 

Aburi unsori, un fum alb, pe care ra- 
zele lunci păirunzându-l îl arginta, plutea 
împrejur şi deasupra malurilor, învăluind 
cursul întortochiat al apei, întrun fel de 
vată, nzoară şi transparentă. 

Preotul, se opri încă odată, pătruus 
până în adâncul sufletului de o înduio- 
şare crescândă, căreia nu i se putea îm- 
potrivi. 

O îndoială, o grije nedesluşită îl cu- 
prinse, simția născând în el una din a- 
cele întrebări ce-şi punea câte odată. 

Dece D-zeu făcuse acestea ? Dacă nva- 
ptea este menită somnului, inconștientu- 
lui, odibnei. uitărei de toate, dece să fic 
mai frumoasă decât ziua, mai blândă de 
câi aurora şi de ce acest astru liniştit şi 
discret pare destinat să lumineze lucruri 
prea delicate şi misterioase ? 

Dece. cea mai plăcută dintre păsările 
cântărețe nu se odihneşte ca taate celelalte 
şi cântă în umbra turburătoare. 

Dece, acest tremur în inimă, această 
turburare în suflet şi această lâncezire 
in corp? 


Dece, această deslăşurare de farmec, 
pe rare oamenii nu-l puteau vedea, fi: 
indcă erau toţi culeaţi în paturile lor? 
Cui era menită această privelişte mărca- 
ță, acest belșug de poezie  asvârlit din 
cer pe pământ? | 

Abatele nu putea înţelege. 

Dar iată, acolo la marginea câmpiei, 
sub bolta arborilor muiaţi în bruma stră- 
iucitoare, două umbre apărură, mergând 
alături. i 

Bărbatul cra mai înalt, îşi ţinea de gât 
prietena, din când în când sărutându-i 
fruntea. Insufleţiserii deodată acest poisa- 
viu minunat, ce-i  învăluia întrun cu- 
prins dumnezeesc, făcut parcă pentru ei. 

Păreau amândoi o singură fiinţă, fiinţa 
căreia era menită această noapte linişiită: 
veneau spre preot ca un răspuns viu ce 
Stăpânul trimoetea întrebărilor sale. 

Rămase în picioare, inima îi bătea cu 
putere, zăpăcit credea că vede o scenă 
biblică, asemenea dragostei lui Ruth şi a 


UNIVERSUL LITERAR, — 400 
Îi Booz. îndeplinirea unei voinţi divine, 
împodobită astfel după cum numai căr- 
țile sfinte povestesc. 

În capul său, începură să bâzâc ver- 
seturi din Cântarea Cântărilor, strigăte 
de înfocare, chemarea sufletelor, rtoată 
poezia minunată a acestui poem arzător 
de dragosie. 

și spuse: D-zeu a făcut aceste nopţi 
pentru a înfrumuseța dragostea oameni- 
lor. 

Se înrlepărtă dinaintea perechei îmbră- 
(isaie care venia spre el. 

Fra totuşi nepoata lui, dar sc întreba 
acum dacă nu va face o faptă neplăcută 
ni D-zeu. Oare D-zeu nu îngădue iubi- 
vea, dacă o înzonjoară cu astfel de spleu- 
doare, Ă 

Fugi, îndurerat, aproape ruşinat, ca și 
cum ar fi pătruns întrun templu în care 
du arca cheptul să intre, 


În românește de CONAIIA OPRESCU 


OMAR KHAYYAM)» 
1040—1125 


Ascultă ceeace înţelepciunea îţi repetă 
zilnic : „Viața e scurti. Tu pai nimic co- 
mun cu plantele care cresc din nou dipă 
ce-au fost tăiate. 


Tu știi că nai nici o putere asupra 
“lestinului. De ce nesiguranta în ziua de 
mâine să-ţi pricinuiască neliniște ? Dacă 
ești nn înţelept, profită de clipa de faţă. 
Viitorul 2 Ce-ţi va aduce ? 


Oameni mărginiţi sau trufaşi fac o deo- 
sibire între suflet şi corp. Fu. nu afirm 
de cât un lucru : vinul nc-alungă grijile şi 
ue dă liniște deplină. 


Odinioară, acest vas era un biet amant 
care suspina de nepăsarea unei femci. 
Toaria vasului ? Braţul care cuprindea 
câtul iubitei. 

De miliarde de secole, sunt răsărituri 
şi apusuri. 

De miliarde de secole, astrele își ur- 
mează cursul. 

Calcii pământul cn băgare de samă, căci 
micul hbulgăre de pământ pe care îl sfă- 
vâmi, a fost poate ochiul visător al unui a- 
dalescent. 


Nimie nu mă mai interesează. Scoală-te 
si toarnă-mi vin ! Astăseară gura ta e 
cea mai frumoasă roză de pe pământ. 
Toarnă-mi vin |! Să fie rumen ca obrajii 
tăi, jar remuşcările mele să fie tot atât 
de uşoare ca buclele iale ! 


Tn mijlocul câmpiei verzi, umbra acestui 
copac scamănă cu a insulă. Trecătorule, 
rămâi acolo unde eşti ! Poate că între dru- 
mul pe care umbli și între această um- 
bră care sc învârteşte încet, se află o 
prăpastie de netrecut. 


O grădină, o tânără fată mlădioasă, o 
cană cu vin, docul şi amărăciunea mea: 
— iată Paradisul şi Infernul meu. 

Dar cine a străbătut Cerul şi Infernul ? 


Naşterea mea na adus nici cel mai mic 
câştig universului. Moartea mea nu-i va 


miesora nici intensitatea, nici splendoa- 
rea. Nimeni ma putut să-mi explice de 
ce-am venit, de ce voi pleca. 


Nu mă tem, de moarte, Prefer această fa- 
talitate acelei care mi-a fosti impusă din 
clipa în care mam născut. Ce e viața ? Uu 
bun care mi-a fost încredințat şi pe care 
îl voi înapoia cu nepăsare. 


Nam cerut să trăesc. Mă forțez să 
primesc fără uimire şi fără mânie tot ecea- 
ce viaţa mi-aduce. Voi pleca fără să fi 
întrebat pe cineva despre straniul meu 
popas pe aceast pământ. 


Tesanrul nostru ? Vinul. Palatul nostru? 
Taverna. Tovarășii noștri credincioşi ? 
Setea și beţia. 

Noi nu cunoaştem  nelinişiea, fiindcă 
stim că sufletele, cupele şi hainele noastre 
întinate nau a se teme de praf, de apă 
şi «le foc. 


Dincolo de Pământ, dincolo de Infinit, 
am căutat să văd Cerul şi Infernul. O voce 
solemnă mi-a răspuns: „Cerul şi Infernul 
sunt în tine“, 


Tot așa de repezi ca apele râului sau 
ca vântul pustiului, zilele noastre trec. 
Două zile, cu toate acestea, mă lasă nepă- 


sător : accea care a irecut ieri şi aceea 
care va sosi mâine. 
Băutorule — ploscă uriaşă — nu ştiu 


cine te-a făcut ! Știu, numai atât, că poţi 
cuprinde trei măsuri de vin, şi că moartea 
te va sfărâma, într'o zi. Atunci, mă voi în- 
ircba îndelung de ce-ai fost zămislit, de 
ce-ai fost fericit şi de ce azi nu ești de 
cât țărână. 


Tată zilele minunate, zilele speranţei, 
zilele în care sufletele nerăbdătoare să 
se înveselească caută singurătăţile îmbăl- 
<ămaie. Fiecare floare, e oare mâna albă a 
lui. Moise ? Tiecare adicre, e oare răsu- 
fletul lui lisus ? 


In românește de AL. T. STAMATIAD 


1) Yezi' numărul 14, anul curent. 








410. — UNIVERSUL IITERAR 








caiac ea iilceesrcu 





MIHAIL DRUMEŞ : 
„Sfântul Părere“ 
(Roman, — Cartea Româneasc.) 


Tlarie Megheru este un tânăr medic de 
plasă, inir'o reziune de câmp. Are un spi- 
tal şi un subchirurg ca ajutor. 

Autorul romanului, care preferă acţiu- 
nea descrierilor, ne punc, deodată în me- 
dias res, fără să facă nici comentarii și 
nici consideruțiuni asupra eroului său. 

Medicul Megheru, fire foarte nervoasă, 
bolnav şi de doctrinele psihiatriei modor- 
ne, pe cari le crede, în toată litera, e con- 
vins că este un somnambul, că arc o via- 
ță dublă, 

Din manie — că altceva nu există — 
w'a fost de mult să-și vadă pe bătrânul 
său tată pensionar. Cu ocazia căsiiioriei 
soru-sei se decide la o călătorie, după şase 
ani de ubsenţă. 

Dar călătoria a fost fără noroc. În drum, 
în acelaş compartiment, cu câţiva cunvy- 
scuţi, între cari şi  moşierul  Zavideanu 
care avea la dânsul 200.000 lei aur, pen- 
tru cumpărarea unei moşii. 

Noul Hascolnicov, medicul se gânde- 
ste, își muncetşe creerii bolnavi, cum să 
omoare pe moșier şi să-i ia banii. Această 
sumă l-ar fi făcut fericit. Se gârdia să 
plece în străinătnte în călătorii de agre- 
ment şi să huzurească toată viața. In fine, 
fel de fel de visuri copilărești ce și le 
face despre existența somptuvasă, un 
biet medic de plasă sărac, cu ani de veghe 
şi de privațiuni în urma lui. 

În compartimentul, unde se încing atâ- 
tea discuţii, foarte curioase pentru nişte 
oameni normali, doctorul Magheru se 
culcă. Are un coşmar groaznic, în care i 
+e pare că a strâns de gât pe moşicrul 
Zavideanu și i-a luat polii de aur: victi- 
ma îi avea în hârtii de câte o mie. 

Concomitent cu coşmarul are loc o ca- 
iastrofă de cale ferată. Lovit în cap, a- 
meţit, se pomenește Magheru că [use pe 
câmp uluit. Ajunge undeva, în apropiere 
şi, cu maşina unui prieten, ajunge la 
nuntă. 

Dar ce nuntă! Tragedia începuse în su- 
fetul lui. 

Căutându se, găseşte în haină cei două 
sute de mii de lei ai :noşierului. Compară 
cosmarul cu realitatea. Și. priutr'o dedu- 
cere ilogică, dar verosimilă, îşi închipue 
că Zavideanu — victimă a catastrofei de 
cale ferată — este asasinat de dânsul, 

Incepe, bietul doctor, o viaţă plină de 
remușcări teribile. Suferă de mania per 
secuţiei şi bănuește pe fiecare că l-a des- 
coperit. Iese din făgaşul normal: fuge la 
Bucureşti, prin cafâ-şantanuri, în heţii şi 
în lumea artistelor să-şi găsească alina- 
rea suferințelor. Dar zadarnic ! Ca un cui 
în cap i se înfize grozava pecete a crimei 
făptuite. Nu mai poate trăi; culmea iro- 
nici este că iese în drum şi un tip de fată, 
de şasespreze ani, frumoasă ca un înger. 
Suferind de v hoală grea, doctorul o sca- 
pă. Fata se amorozoază de el şi cl o in- 
beşte, — pe fata acelnia pe care L-a asasi- 
nat. 

Când idila este în toiu, când medicul 
rupe cu trecutul, concediindu-si „fetele” 
dela șantan, pentru amorul curat cu Le- 
liana — îi mai zice şi Lelioară! un acci- 





dent stupid de automubil, curmă viața 
| elianei. 

Doctorul Magheru, în culmea disperă- 
rii, se predă judecătorului de instrucţie, 
prietenul său, cu asasin al lui Z7avideanu. 
Mărturiseşte totul şi aduce pachetul ne: 
desfăcut al celur două sute de mii de lei. 

Natural că procesul se judecă la ju- 
iuți, cu interogatorii şi pledoarii, redate 
în roman, în extenzo. Dar şi aci inter- 
vine un Deux ex machina. 

Un inel. cu pielre al moşierului, a fost 
găsit la o țigancă, pe care-l avea de la 
altcineva. lu linie descendentă, sa ajuns 
că inelul aparțiunza unui acar de cale fe- 
rată. Acesta cra asasinul lui Zavideauu. 
Cu banii se făcuse o încurcătură. ln în- 
vălmăşeula catastrofei, au trecut dintr'un 
buznnar intvaltul. Bietul dodtor a fost 
victimă întâmplării și a credinţei sale în- 
ro psihiatrie absolută. 

In fine, seos din cauză, clevine un filan- 
trop extraordinar „caută pe cei săraci, tră- 
ieşite ca un schimnic şi devine Sfântul Pă- 
rere, făcător de minuni adevărate, 

1l vedem, în prima parte, un tânăr ne- 
isprăvit sufletește, care unu crede de 
cât în valoarea materială a vieţii. Și un 
cm care ajunge sfâni, o asemenea părere 
e prea contradictorie, deşi sfinţii mari, ca 
Sfântul Anionie sau Augustin au fost 
mari crai în tiazrețe şi sfinți la rnaturi- 
tate. |n  luceu curios: acest medic ex- 
celent, bun operator, distins psihiatru, nu 
are nici o cunsolare în profesiunea lui. Nu 
are, din nenorocire, pe nici una. Esle o 
fantoşă. 

Cartea ar fi putut da mai multe roma- 
ne, sau mai multe volume, dacă sar f+ 


- considerat că fie-care etapă a vieţii d-ru- 


lui constitue prin ca însăşi un roman. 

Aş găsi. în „Sfântul Paiere“ multe cali- 
tăți de stil și multe neglijenţe. Prea multe 
teorii pulitice, sau asimilate. Dar greşala 
de căpeienie este depănarea prea marc a 
acțiunii, suni justapuse o serie de întâm- 
plări. Nu avem turnate faptele, pentru că 
acestea nu ne interesează, de cât în mă- 
sura ritmică a unei acţiuni bine conce- 
pute. 

Nu e suficient să fii un om cult, foarte 
inteligent, cum e d. Drumeş: se simte 
lipsa disciplinei, care îi rămâne peniru 
toată viata. a unci scriitor de meserie și 
are calitățile observatorului, fără să po- 
seadă pe acelea ale „maestrului“. 

Imitând de departe pe Francezi, po- 
por rationalist, crescut întro veche disei- 
plină clasică de două milenii aproape, 
am introdus tale-quale, toată metoda lor 
de învățământ dovedită incompletă chiar 
la ei acasă. Dar Franţa, în alegerea caric- 
elor a avnt întâi, un echilibru la ca a- 
casă. O ţară mare, cu o populaiie în des- 
cretşere de o sută de ani, cu un imens im- 
periu colonial. Din toți intelectualii şcoa- 
lelor sale na făcut niste revoluționari, de- 
clasaţi sau nihilişti—(ca în Rusia şi în ve- 
chea Talie), ci „funcţionari“. 

În vechiul regat, după 1900, se ajunsese 
și la noi la un tip de intelectual, în ge- 
nul doctorului Ilarie Magheru. Nu era ra- 
tat. nici un decăzut sau declasat, ci uu 
bun băiat, care, la cel dintâi joc mai pu- 
lernie în viaţă, cădea la pământ, organis- 
mul lui nu rezista, nervii erau tăiaţi şi n'a- 
vea „voința“ educată pentru viață. Ne-ain 





infundat aşa de mult în teorii infinite, 
încât am pierdut din vedere partea reali- 
tății în existenţa unui individ. Am împu- 
iat capul tinerilor cu „savantlâc“, dar nu 
i-am făcut apți pentru viață. 

Ce deosebire, de viață studenţească en- 
gleză sau geramnă ! Fânărul englez, la 15 
Sau 16 ani, nu mai învață abstracțiuni 
sau năzhatii. intră în contact cu realita- 
lea, întrun atelier san într'v fabrică. Nu 
toată luinva merge la acele colegii aristo- 
cratice de la Oxford sau Cambridge, — 
apanajul unci mari aristocrații, sau a unti 
burghezii prea bogate. 


Trebue să existe o măsură îu toate: în 
cultura pe care ţi-o faci, după nevoile 
vieții tale sau a spiritului tău. Fără să mă 
înșel, 80% din tinerii noştri nu mai ştiu 
nimic din loată „ştiinţa“ ce li se dă în 
şcoală, de îndată ce-şi aleg o carieră sau 
co ocupă de o meserie. Și este firesc să 
[ie aşa. 

T. un scanilal ca un elev să-și piardăun 
an, citind botanica, fără să deosebiască 
sau chiar să cunoască ce-i o laloă şi ce-i 
un iris sau ce floare creşte în cutare san 
cutare anotimp. Pot aşa de inutilă este 
mineralogia abstractă, care dă elevului 
toate cunoștințele, fără -ai arăta şi pe te- 
ren, pietrele ce le studiază. 

Astfel se întâmplă în toate direcţiile. 

Dar studentul german ? 

Mânueşte rilogismul, cu aceiași desteri- 
tate ca și subia. Intrând în viața studen- 
țească, caută să se înalțe la o misiune, 
are clubul lui. cercul lui, prietenii ui de 
antrenament şi de sport, ca și orele lui de 
studii serivuse Organizaţie pătrunsă de 
marea sa misiune, studenţimea germană— 
a spus-o Mussolini — a salvai Germania 
de bolşevism, Un locotenent german, stu- 
dent la Muenchen a asasinat pe Kurt Fis- 
ner, dictatorul roşu de azi. Studeriţii ger- 
mani au culcat la pământ pe toţi ina- 
micii patriei ; în plină o-upaţie franceză, 
cub ochii vigilenți ai poliției franceze, au 
asasinat pe faimosul guvernator  renan, 
care trăda interesele germane. 


Schimbarea radicală a sistemelor noas- 
tre de învățământ se impune, ca și trans- 
formarea unni mare număr de licee, în 
şcoli de spezialitate. 

Cangrena învățământului nostru. fali- 
mentul unni anumit învățământ, metoda 
scolastică de a creia savanți ridicoli şi nu 
oameni —- trebue părăsită, căci de mult u 
dat faliment. Cei zece ani ce au trecut 
după răzhoi au dovedit încă odată naivi- 
tatea lui. 

Suntem fericiţi că d. Drumeş a deschis 
larg rana. Noroc că ernul d-sale sa înăl- 
tat spre o superioară viaţă sufletească — 
ce rost ar fi avut altfel romanul ? N'a a- 
juns un simplu slujbaş dintr'un intelec- 
tual cu mari pretenţii, nici un agenti de 
club... Din acest punct de vedere romanul 
d-sale e hinevenit, ca metoda de a pune 
în discuţie şi meditarea publienhui niște 
mari şi profunde probleme de viaţă. Dacă 
banul azi are importanța lui în viaţă, nu 
este, însă totul. Și acest lucru să ştie în- 
Jectualui pentru 2 nu cădea în ispitele, 
«durerile fizice şi morale ale lui Ilarie Ma- 
aheru. 


î ION FOTI 





UNIVERSUL LITERAR. — ii 


TEATRUL NAŢIONAL, — CRAIOVA 


— INCHIDEREA STAGIUNEI — 


Teatreie de provincie se izbesc de unele 
neajunsuri ce le stăvilesc avântul, oricare 
ar fi jertfa ce se impune câud e vorba de 
educarea poporului. Alcătuirea reperto- 
mului, mai cu seamă, avându-se în ve- 
dere cerinţele ac-luiazi public, care urmă- 
vește evoluţia teatrului, între clasicism şi 
pise mederne, cu stăruitoare şi nelămurită 
îndărătnicie, necesită o adâncă pricepere 
şi-o cumpănită luarc-aminte. Piesele nu sc 
poi menţine pe afiş decât în rnăsura în 
care înțelepciunea alcătuirii acestui reper- 
toriu pvate impune publicului spectator 
lragosteu de aria adevărată. Şi gustul a- 
cestui publice trebue cercetat în legătură 
eu evoluția culturii lui, fiecare nouă sta- 
giune aducând cu totul aliă schimbare în 
bunul mers al unei instituţii care prin ea 
însăşi se cere îndrumătoare de spirite, 
Din acest punct de vedere, stagiunea anu- 
lui 1929—1959 sa impus prin cea mai «le- 
plină încuviinţare din partea publicului, 
care a urmărit cu luare-aminte jertfele şi 
străduinţele noastre. Dintre cele douăzeci 
si opt de piese jucate, douăsprezece an 
fost premiere, în câte trei, patru şi ciuci 
acte, unsprezece lucrări dramatice in câte 
un act, cari au întregit programul şezătu- 
rilor şi cinci piese reluări. 

Cel mai 'leplin succes l-a obţinut drama 
istorică Ylaicu-Vodă, care sa jucat de 
cincisprezece ori, lucru neobişnuil la Cra- 
iova de la război încoace. De aceleaşi 
succese sau bucurat şi celelalte piese, o- 
riginale şi traduceri, cari sau jucat între 
unsprezece și paisprizece ori: Bujoreşiii, 
de Caton Teordvrian, Diavelul, de Fr. Mol- 
nar, Puişorul meu, de Henneguin, Inşir'te 
Mărgărite, de Victor Efiimiu şi Heidelber- 
gul de altă dată, de Meyer Fărsier. 

In deosebi, şezătorile au înregisirai ade- 
vărate succese prin înjelecapta alcătuire a 
programului la care sa adăogat totdeauna 
o piesă într'un act din marele repertoriu 
universal ori dintre cele mai de seamă lu- 
crări drarcatice din literatura românească. 

Ținând seama şi de rejeta pe care au 
realizat-u şezătorile, în decursul acestei 
stagiuni. sa încasat suma de 1.153.608 lei. 
Făcându-se o comparaţie înire sumele în- 
casate anual de la 1922 până azi şi suma 
realizată la închidarea stagiunii din acest 
an, se poate constata că beneficiul a in- 
irecut cu rnai mult de jumătate încasările 
anterioare, fără să mai punem la soco- 
ieală reţeta de la Timișoara carc, în 1925. 
sa ridicat la suma de 713.000. 

Succesul se datorește într'o largă mă- 
sură reprezintării piesclor româneşti, ştiut 
fiind că nu teatru naţional, ca instituție 
de cultură. are datoria în primul rând să 
scoată în lumină lucrările dramatice ori- 
șinale. 

Din «xcedentul realizat la închiderea 
stagiunei și la sfârșitul anului bugetar, 
sa acoperit suma de 2.700.000 lei din de- 
ficitele de trei milionane şi jumătate exis- 
tente la începutul stagiunii, ceiace în- 
seamnă că nu numai valoarea intelectuală 
a a stagiunii sa bucurat de sprijinul şi 
încuviințarea spectatorilor, dar şi strădu- 
inţele din punct de vedere administrativ 
au dat roade îmliucurătoare, — deficitul 
vămas în vremea din urmă în sarcina tea- 
tirului neirecând suma de 800.000 lei. F 
lesne de înțeles însă că aceste deficite au 
apăsat în chip covârşitor asupra bugetu: 


lui, din care pricină sa împiedicat reali- 
zarea succeselor  pcairu cari direcțiunca 
şi-a luat din vreme toate măsurile. Diu 
lipsă de fonduri, desăvârşirea trebuia stân- 
jenită, căci existenţa acestor deficite în- 
semna 0 veşnică perturbare în echilibrul 
bugetar și, odată ce direcţia arca îndato- 
rirea să lichideze cu aceste neajunsuri, 
ca se vedea silită să-şi curme avântul, ori 
de câte ori era vorba de-o temeinică în- 
(ăpiuire. 

Pubicul craiovean, îndeajuns de pregă- 
tit penteu teatru, nu se mulţumeşte cu 
montări de umplutură. El reclamă lucră- 
rile dramatice înscrise în repertoriul dra- 
maturgiei universale, montate cu fastul 
pe care Craiova nu-l poate deocamdată 
realiza, cu infimele mijloace și resurse de 
cari dispune. Fiindcă nu se pot monta cu 
fastul cerut douăzeci de premiere, când 
<uma destinată montării și mobilierului 
nu trece de 500.000 lei. Cu toate acestea, 
ținând seamă de realizarea unui program 
bine stabilit. sar fi putut înfăptui o operă 
si mai trainică, dacă în a doua jumătate 
a stagiunii nu sac fi ivit unele neajunsuri 
cari au pus piedici activării din pricină 
că o parte dintre cei mai valoroşi inter- 
preji Sau îmbolnăvit, scena suferind unele 
lacune cărora nu li se poate impune deo- 
camdată o îmbunătăţire. Pentru aceasta, 
“a făcut apel la d. Î. Morţun, care urma 
să joace rolul principal din piesa „Re- 
pole“ de Roberi de Flers şi d-sa nepri- 
mind, direcțiunea sa văzut silită să re- 
nunțe la un spectacul care ar fi însem- 
nat un adevărat suczes pentru scena cra- 
ioveană. 

TDhar, trecând peste aceste nrajuusuri, 
trebue să ţinem seamă în primul rând de 
realizări, în legătură cu situaţia critică fi- 
nanciiră În care se găsea teatrul la îuce- 
putul stagiunii. Sar fi puiut face sfor- 
ţări, cum sau mai făcui şi în alte rân- 
duri, fără rezultate îmbucurătoare, dar a- 
ceste sforțări ar fi încurcat poate chib- 
zuita întrebuințare a fondurilor, — fără 
să mai punem la socoteală neliniştea în 
care s'a sbătut teatrul ca să-şi echilibreze 
bugetul, — fiindcă  odaiă ce inspectorii 
contabili ai Ministerului au consiatat de- 
ficitul, e numai decât trecut în debit la 
Administrația Financiară care se grăbeşte 
să execute. Prin urmare, sarcina acestor 
deficite a fost cel mai puternic ncajuns 
care a zădlărnicit realizarea desăvârşită a 
unui program începul cu deplină temeini- 
cie spre satisfacția publicului spectaior. 

O deosebită însemnate în desfăşurarea 
programului au avut-o şezătorile artisti- 
ce-literare. Poraind dela încredințarea că 
ieatrul trebue să fie, înainie de toate, o 
școală, aiât conferințele şi lecturile, cât 
şi Îucrările dramatice cari au întregit 
<pectacolul, au desrăluit diferite etape în 
istoria civilizaţiei, ele zugrăvind manifes- 
țările sufleteşti ale fiecărei epoci prin cu- 
vinte lămuritoare smulse din întelepciu- 
nca unor oameni compelenii şi iubitori 
de cultură. D.nii lon Foti, Radu Gyr, C. 
D. Foriunescu, Pamfil Șeicaru, AL. Ia- 
cobescu. Romulus Dianu, Ion Dumitres- 
cu, au făcut legătura între trecut şi pre- 
7eni, desvăluind tainele viitorului, priu- 
tro puternică desfăşurare de adevăruri 
închegate în cuvântări serioase şi apro- 
piate de realitate, — în afară de cuvintele 


de AL. JACOBESCU 


lămuritoare ale d-lui Al. Lezeanu, direc- 
iorul teatrului, carc, înainte de fiecare 
premieră, a ţinut să iniţieze publicul în 
desfăşurarea dramaturgiei moderne, ros- 
tind cuvinte pline de simţire despre ov: 
pera dramatică a marilor scriitori : Ber- 
narid Shaw, Robert de Flers, l.eonida An- 
dree:w, Henry Becgque şi alţii. 

Spunzam mai sus că teairele de provin- 
cie au ncajunsul de-a nu împăca totdeau- 
na mijloacele de realizare cu cerinţele pu- 
blicului, La închiderea stagiunii anului 
curent sa putut constata, în legătură cu 
succesele câștigate, că gustul publicului 
trebue format, ncţinând seamă de o anu- 
mătă mentalitate care, străină de cultură, 
nu caută în spectacol decât un mijloc de 
distracţie, confundând o revistă cu o lu: 
crare dramatică sortită să înfrunte vea- 
curile. Toenai peutru aceasta s'au înscris 
în repertoriu piese cari fac parte din re- 
pertorivi Comedici Franceze și cari, în 
fiecare au, se bucură de acelaș succes. 
Bernard Shaw, [Henry  Becque şi August 
Strindberg înscamnă trei clape în cvolu- 
ţia teatrului madern şi lucrărilor lor. de-o 
factură etern şi profund omenească, sunt - 
icoana desăvârşită a unei epoci care, lup- 
tând să se descătuşeze din pulberea ro- 
mauntică a trecuiului, desvălue întro lu- 
mină nouă starea de sullei a omenirii din- 
nainte şi de după război. Intenţiunile di- 
recției teatrului iau fost cătuş de puţin 
areşite Piesa „Corbii“ mai cu seamă, şi-a 
ajuns ținta. Publicul a plecat dela spec: 
tacol înnobilat sufleteşie, încredinţat că 
durerea vmencască e veşnică şi că numai 
prin sufcriuță se poate înnălța un cuget 
hărțuit de micile neajunsuri zilnice. Prin 
urmare, odată co o străduință a fost în- 
cununată de succes, înseamnă că ea sa 
apropiat de nevoile intelectuale ale vre- 
mei, descliizând în lumina viitorului poar- 
tu sortită să smulgă din necunoscut tot 
ce poate fi de folos generaţiei pe care-o 
<lujeşte. 

In legătură cu aceasta, fiindcă actualul 
local de teatru, nn corespunde cerinţelor; 
sa luat iniţiativa organizării mijloacelor 
pentru reclărtirea localului de teatru atât 
de trehuincios Craiovei. După discuţiile 
pe cari direcţia teatrului naţional craio- 
vean le-a avut cu d. Liviu Rebreanu, di- 
rectorul FEducalivi Poporului, sa ajuns la 
convingerea că această necesitate trebue 
cât mai erabnic înfăpiuită, — direcţiu- 
nea teatrului, din Craiova având griiă să 
ia contact cu loate personalităţile şi şe- 
fii autorităţilor locale, ca să se poată în- 
chega cât mai temeinic sprijinul ce tre- 
bue dat unei hotărîri atât de îmbucătoare. 

Sau făcut mai mute propuncei în le- 
xătură e: alegerea locului pe care trebue 
clădit noui teatru. Cel mai apropiat de 
realizare şi, în ncclaş timp, mai de folus 
unci grabnice înfătuiri, — după propu- 
ncrea <irechunii teatrului naţional, — e 
tocul ne care-a fost clădit vechiul teatru 
Belle-Vue.  Deschizându-i-se perspectivă, 
prin exproprierea caselor din str. Justi- 
țici, în legătară cu planul de sastemati- 
zare ale oraşului, sar putea creia în ju- 
rul noului local o adevărată Avenue de 
L'Opera. — un local de teatru având ne- 
voc și de-o înfăţişare cât mai apropiată 
de civilizație, mai cu scamă azi când ce- 
rințele sunt atât de vecruțătoare. 








412, — UNIVERSUL LITERAR 








CU Ș CI Șu-cașaa... 


UN COLŢ AL RONDELELOR aduce 
„Luceafărul”, condus cu atâta energic de 
d. ÎI. C. Sava. Fireşte: şi mai bune şi mai 
slabe. Se remarcă în deosebi: Rondelul 
florilor de hârtie şi Rondelul zambilelor. 
Acelaz No. 2 (An. IIl) aduce o interesantă 
pagină de proză 


IN „ROARE DE GRÂL“ (No. 2) aceleasi 
comunicări interesante, aceleaşi clișee pre- 
|iause, uceeaş execuiie ireproşabilă, aceeaș 
cronicii bogaiă şi variată. 

Se remarcă în deosebi: Casele mele «de 
vis — de Repina Maria — o minunată tre- 
core în revistă a cuiburilor regale — din 
care sc desprinde dragostea pentru natu- 
ră, pentru singnrătate şi vis. Urmează da- 
rea de seamă a d-lui Constantin  Miloia 
despre : „Muzeul Banatului“: aceea des- 
pre „Nuzcul Limbii române“ — semnată 
Lia Manolescu — cum și o a Ill-a, a d-lui 
G. D. Mugur, despre „Fundaţia Regele 
Mihai“ — din eare desprindem o noutate : 

„lundaţia se reface pentru a propovă- 
«dlui cultura tot în concepția ei inițială de 
omenie şi pentru a lucra susținut în spi- 
ritul aceleeas doctrine“. 

Numărul se închee cu schița iragică 
„Rândunica albă“ a prozatorului bulgar 
lordan Tovcov. 

Cronica interesantă, bogată, variată și 
nouă. 


UN FRAGMENT POSTUM despre „A- 
sezarsa  vorbelor“ de I. Slavici publică 
„Ad, Lit”, 495, 


LUT C. GHEREA îi este închinat No. 
494 ul „Ad. lit.*. Scriu: d-na Izabela Sa- 


Localul teatrului, după acciaşi prapu- 
uere, nar irehui să aibă mai mult «le şeap- 
te sute «le locuri. In schimb, clăcirea lui, 
care ar necesita o cheltuială de cincispre- 
zece milioane lei, va trehui înzestrată cu 
o scenă care să împlinească toaie ceriu- 
tele zilelor noastre, ea fiind la rându-i 
înzestrată cu tot utilajul modern şi cu 
ioatie aparatele necesare. 


Veacul al duouăzecelea. învăluii în au- 
reola civilizatiei, cere cuvântului darul 
sortit să lege de suflet lumina dăiătoare 
de viață.  latro vreme când maşinăria 
linuc să îcluenwiască exteriorizările sufte- 
lești căutate de-u lunzul veacurilor de a- 
tâția mari slejitori ai cuvântului, teatrul, 
în ocicare colţ al țării sar găsi, se cuvine 
respectat și sprijinit pentru formarea ce: 
ducaţiei ge::craţiilor ce vor veni. Singur 
teatrul e marea scoală a sufletului. şi-a- 
tunci când izbânda treculului stă fută în 
față cu năzuințele ce-si așteaptă sborul 
către apele viitorului, casa mentă să a- 
dăpostcască înțelepciunea lui Sofocle, a 
lui Shakespeare şi-a lui Moliere, trebue 
înnălțată prin muncă și şerifă ca să în- 
frăţească sub acoperământul i sufletele 
pentru niarea hbiruinţă a: desăvârșirii. 


AL. IACOBESCU 


daveanu; d-nii: A. Maniu, D. |. Suchianu, 
T. Arghezi, ete. Ni se adaogă o pagină cn 
„gânduri despre om şi operă“. lu general 
— Gherea este prezentat cu destulă obice- 
iivitate — şi mai mult ca scriitor. 


„SCOALA SECUNDARĂ“ continuă să 
aducă aceleaşi serioase preocupări în le- 
gătură cu accastă ramură de învăţământ. 
Numărul 3 -- + se deschide prin studiul 
„Din neajunsurile escursiunilor“ (al sub- 
sernnatului), format din 3 capitole : Lacu- 
ne: Cine va conduce escursiunea (Propu- 
neri), Escursiunea şcolară  (Prevederea), 
Uemează începutul unei serioase cercetări 
asupra „Surinenajului în şcoală“, semnat: 
Elena *sheorghiu ; Despre modificările la 
care continuă să fie supus învățământul 
vorbeşie, cu multă dreptate, d. Î. Dongo- 
rozi, iar despre concursul Fidacului, d. M. 
C. Cheorshiu. Urmează raportul d-lui C. 
D Fortunescn despre „adunarea generală 
a Asociațiunii”; diterite comunicări de or- 
din profesional, receuzii asupra cărţilor şi 
revistelor. 


D. R. OHTIZ, profesorul şi cercetătorul 
luerurilu: italieneşti la noi a fost sărbăto- 
vit, la Universitate şi în câteva (prea pu- 
ține !) pericidice. Ca unii cari cunoaştem 
o bună parie din activitatea academică 
a d-lui h. Ortiz (multă vreme, colabora. 
tor al „.!niversului literar“) nu putem de 
cât să ne alăturăm din toată inima la a- 
cest meritat omagiu — al cărui singur 
cusur este că ma fost anunţat din vreme 
spre a i se da pruporțiile cuvenite, 

Intracât ue priveşte ca unul dintre a- 
ceia cavi au trecut pela rodnicul laborator 
care este „Seminarul de limba şi literatu- 
ra” de pe lângă Facultatea de litere din 
Bucureşti — nu ne putem izola. Și mul- 
țămim pentru silința ce şi-a dat de a a- 
propia cele donă popoare fraterne — fă- 
când cunoscute, inai ales, Românilor, pro- 
dusele nepieritoare ale scrisului italian. 

Ed 

„ROMÂNII DE PESTE HOTARE“ este 
titlul voloroasei fascicole pe care cunoscu- 
ta revistă culturală : „Cele trei Crişuri“ 
b închină acestei probleme naţionale. Ca- 
laborează, prin studii şi articole, persona- 
lități de primul rang câ aceea a d-lor: $. 
Mehedinţi, Ion Grădişteanu, lon Foti, Sex- 
til Puşcariu, Traiaa Birăescu, Vasile Stoi- 
ca. prof. Paul Negulescu, Ştefan Ciobanu, 
Radu Budişteanu, col. V. Bacaloglu, Bog- 
lan lanescu, George Baiculescu, etc. 

Execuţia ireproşabilă. 


UN IMPORTANT STUDIU despre pae- 
iul Octavian Goga — publică, în No. 10— 
12 al „Propilcelor literare“, colaboratorul 
nostru, d. Î. Foti — care, în aceeaş fas- 
cicolă, vorbeşte despre „Câteva constatări 
în America centrală“, seric „Cronica lite- 
rară“, „Cronica culturală şi politică“, 
„Cronica teatrală“ etc. 


CU UN BOGAT şi select sumar — în 


deosebi — de versuri — ne vine No. 4 ul 
„Pleiadei” în care sc remarcă — cu drept 
cuvânt — „Nemângâiere“ a d-lui George 


Dumitrescu, „Castelul zăvorit“ al d-lui 
Radu  Cyr, apoi, versurile celorlalți 
colaboralori : Radu Boureanu. lon Mihai 
Georgescu și George Palladi. De asemeni 





CCNZ ON 





bine și obiectiv reprezentată latura cri- 
tică prin articolul d-lui D. Murăraşu des- 
pre : „Tevria păturii suprapuse şi Emine- 
scu“, al d-lui R. Teodorescu despre „Re- 
pertoriul original“, prin recenziile d-lor C 
Orăscu și Radu Gyr. 

Ca proză artistică ni se dă duioasa schi- 
jă a d-lui YV, Grecu: „Quantum  muta- 


se 


tuş... 


PORTRETUL LITERAR al lui Alexan- 
dru Ântemireanu, întemeetorul  „Floarei 
albastre“, continuă să fie schițat prin ca- 
racterizări, amintiri şi citate, în No. 5-4 
al „Scrisului nostra“ dela Bârlad de €. G. 
Tutoveanu. FE, o minunată pagiuă de re- 
ennoștință în legătura cu vechea boemă 
literară— şi, în acelaș timp. o faptă bună 


IN ACELAS NUMĂR, schița postumă 
„Tipsa“, a regretatului prozator D. Părcă- 
sanu „om de un talent dăiător de nădejdi 
si care aducea literaturii noastre un suflu 
puternic din aerul proaspăt și tare al mun- 
ților. scriind întrun graiu de-un pitorese 
și de-o bogăţie care-l făceau un urmaş 
demn al lui Ton Creangă“... 


RESTUL numărului : versuri mediocre 
şi uneori atinse de filoxeră (Amiază), pa- 
sina critică .— bogată şi pricepută. 


DE CINE E „Cântarea României?“ 
„Ad. lit.“ într'o notă a n-rului 497, ironi- 
zcuză pe d. IL. Foti care a afirmat că e de 
N. Bălcescu, 


Fireşte că nu ce locul — aici — săi reluim 
această «discufiune care durează de 3 sfer- 
turi de veac. Ne impresionează însă faptul 
că autorul notiţei nu va fi avut ocaziune 
să se ţină în curent eu această controversă 
în legătură cu care noi am susținut exact 
aceleasi păreri în următoarele numere ale 
„U. Li“: 15, 20 şi 51 (an. XIV) cum și în 
manualul de Limba română (el. VI) întoc- 
mit în colaborare cu d. Şt. Pop și d-na 
Stella Rurnea, doi distinşi reprezentanți ai 
învățământului limbii materne la noi. Și 
pentrn ca Îmcrurile să nu pară cu totul i- 
zolaie. îi vom aminti numele cătorva sus- 
ținăiori ai aceste teze: Al, Obodescu, V. 
Alecsandri. Gr. Tocilescu, Fnea Jlodoş, O, 
Densuşianu, Î. Nădejde, D. Bolintineanu, 
N. Bălcescu. |. Ghica. dar mai ales: |]. 
N. Apostolescu, Mihail Dragcmirescu şi 
tânărul licenţiat Lucian Predescu, autorul 
broşurii „O controversă literară: Cine e 
autorul poemei „Cântarea României“, pu- 
blicată la Taşi, cu o prefaţă a d-lui Tie 
Bărbulescu, profesa: universitar. 

Fireşte că, pentru a fi complet edificat, 
acelaș autor va trebui să caute capitolul 
respectiv din scrisoarea lui ]. Ghica „Nicu 
Bălcescu“ -— cum și, mai ales, studiul in- 
troduetiv al cunoscutului cercetător lite- 
rar, N. [. Apostolescu, acela care, în 1914, 
publica. în editura „Flacăra“, broşura: N. 
Bălcescu : Cântarea României. 

Fără îndoială că — în astfel de condi- 
tiuni — ironia de mai sus poate fi uşor 
echivalată cu oarecare. lipsă de cunoştin- 
ţe istorico-litevure .— ceeace e, înir'adevăr 
arav. i 


P.I.P. 











EuBcencures 


O Secta cie 
cvwvanie 


Contele de Male. consilier al statului, 
spuse într'o zi lui Napoleon : 

— Sire, Voi aţi ucis spiritul revolufio- 
nar în Franța! 

— Vă înșelați, răspunse Napoleon, eu 
sunt semnul care marchează pagina unde 
sa opril reooluția ; dar după moartea me 
se por inlvurce toute foile! 


Vizitiul reselui Prusiei, Frederic 1], îl 
răsturnă într'o zi, din care cauză regele 
se supără grozav. 


— Imi recunosc greșeala Sire; dar nu 
and singurul om care greşeşie pe lume! 

Eu cred că şi Voi ați pierdut alâtea răz- 
boaie fot din greşeală. 


[ 
“Regele Ludone Filip, în timpul unei 
călătorii în Normandia, oferi o ţigare 


primarului unui oraş, care 
primire foartu călduroasă. 

— figara asta, ah! sire, strigă prima- 
rul pătruns de recunoştinţă, această țigare 
o 00i fuma-o toatii viața mea! 


ii făcuse o 


e 


Intro zi un curtezan spuse bufonului 
hui Filip II, regele Franţei : 

— Dacă vei continua să mă iei în bat- 
jocură, le voi străpunge cu sabia. 

Infricușat, bufonul merse să se plângă 
regelui : 

— Sire. se alentează la viala mea. 

— Nai nici o frică, spuse suveranul. 
Dacă cineva te va ucide, va fi executat 
fe mine însumi cinci minute apoi. 

— Oh! Sire, reluă bufonul, Majesta- 
(ca noastră nu poate să facă acest lucru 
cinci minute înainte ? 


Emil 4ugior fu întrebat odală, dacă 
este mulțumit de un nou colaborator al 
său. 

— Incântat, răspunse el: este o perlă. 
De cite or: sunt în lucru, îi cer avizul. 
FI mi-l dă, cu fac tocmai contrariul și 
succesul este sigur. 


* 


Sub rezirrul ultimului rege francez, un 
soliciialer vine să găsească pe un înalt 
funcționar, cunoscut în acea epocă prin 
lipsa sa de scrupule,  Asigurându-se că 
sunt sinduri, solicitatorul spuse acestuia 
cu un aer imiaterios : 

— Domnule, suntem între noi, lală 
10.009 de franci şi nimeni nu va afla ni- 
mic. 

La care înaltul funcționar 
răspunse fără să se clintească : 

— Ascultă-mă, domnule, dă-mi 25.000 
de franci şi spune apoi la toată lumea. 


în chestie 





bo caz ca 


COMEDIA FRANCEZĂ ȘI ANDRE 
LUGUET 


Comedia Franceză a dat în judecată pe 
socictarul său Andre Luguet, cerându-i 
daune în valoare de 100.000 franci. 

[uguet este acuzat de a-şi [i căleat con- 
tractul ce-l avea cu Comedia Franceză, 
apărând întrun rol pe scena unui alt tea- 
iru. 

Procesul va îi judecat la 26 lunie. 


BOGATE ZACAMINTE DE RADIDM IN 
RUSIA 


Ziarul „[he New-York Herald scrie că 
conducătorii institutului de radium de la 
Petrograd cred că recenicle descoperiri 
ile radinm vor revoluţiona industria aces- 
ini metal în întreaga lume. Sau găsit 
urme de radium în forajele făcurc în re- 
ziunile petrolifere din Caucaz si Dages- 
tan. 

Institutul a irimis cercetători la faţa 
locului ale căror rapoarte afirmă că ză- 
cămintele de radium sunt foarte bogate. 


„VRĂ JITOAREA* DELA NISA 


Vrăjitoria face încă şi în zilele noastre 
victime. Una din cele mai recente este 
d-na Ann2 Simmonot din Nisa. Sunt însă 
şi heneficiari ai superstiții, și între aceş- 
tia este «l-na Mary, o faimoasă experiă în 
inagia neagră, 

D-na Simmonot a vizitat pe d-na Mary 
în luna August. Cea din urmă sa obligat 
să-i ghiccuscă viitorul de trei ori pe săp- 
tămână, îu schimbul unei taxe de 25 franci 
de ședință. 

Invoiala aceasta a ţinut până luna tre- 
eută când d-na Simmonot a declarat că 
fiind urmărită de nenoroc, îi cerc vrăji- 
ivarei să-i spună cum să îmbuneze desti- 
nul. 

D-na Mary e însă pricepută. [a i-a spus 
clientei că averea ce i-o lăsase soţul ei — 
vreo 300.000 franei — era pălată şi că unt- 
hra soţului clieniei ei îi apăruse şi-i spu- 
şese că aceşti bani trebuiau purificați. 

D-na Mary îşi lua angajamentul să facă 
ea această purificare. În acest scop a pus 
un plic cu 100.000 franci, în banencete, în 
corsajul rochiei, murmurând tot timpul 
formule cahalistice. După aceasta a resti- 
tuit plicul d-nei Simmonot cerându-i să 
au-l deschidă. Actul purificării ia repetat 
până când toți banii au fost supuşi aces- 
tei operații. Acelaş lucru sa întâmplat cu 
un sac «dle bijuterii în valoare de 160.000 
franci, 

După această d-na Mary sa făcut nc- 
căzută. Deschizând în fine plicurile d-na 
Simmonot a constatat că purificatoarea 
le lăsase. goale. Chestia a ajuns la poliţie 
care face cercetă;i peniru primlerea „vră- 
jitoarei“. 


UNIVERSUL LITERAR, — 415 








caricatura zilei 


VÂNATOR DE DUMINICĂ... 





— Artur, când te întorci dela pescuit, 
nu uita, te rog, să aduci acasă peniru de. 
jun o cutie «le sardele ! 


(Ric et Rac — Paris) 


CREAŢIE 











— Tată, ai putea să-mi spui: cine u 
făcut primul fonograf ? 

— Bunul Dumnezeu, fiul meu : cl a mat 
o coastă dela Adam si a făcut... 
maşină vorbitoare. 


prina 


(Pele - Mele — Paris) 


DISTRACŢIE ! 





— Dacă sei evntinua să fii răutăcios, 
ma te voi mui duce să vezi cui. îi scoate 
dinții lui papa! 


(The Tatler-Londra) 





414. — UNIVERSUL LITERAR 


PAGINI UITATE 


BIZANTINII CA DECORATORI » 


Cel dintâi care va fi vorbit de rău 
sfinţii bizaniiui nu a rămas desigur cu 
nimic daior adevărului, dacă potrivit pă- 
trunderii sale sa mărginit a critica nu- 
mai chipul sfântului aşa cun e construit 
de zugravul Athonit, fără a lua în seamă 
decorul, care poate reprezenta înireuga 
valoare în decorațiunea primilor zugravi 
creştini. Nu ar fi cred lipsit de interes « 
cercetare a dcuschitelor icoane rămase de 
pe urma citvilizaţiunii  greco-bizantine, 
care, în ceia ce priveşte arta iconogra- 
fică, şi-a dai vreme de secole prejioasa 
contribuțiune, ce trebue să fic socotită 
vrednică de acelaș bun renume cu care 
străvechea decoraţiune niniviță cât și cea 
egipteană a pătruns până la noi. 

Opera iconarilor aihoniţi arc şi ea un 
caracter propriu, fapt ce îi asigură din- 
ivu început o stimă aparte printre mulţi- 
mea de stiluri în diferite caractere şi de 
origină deosebită. Au bizantinii aceştia 
modul lor particular de a obţine un de- 
cor fie că e vorba de acele admirabile 
împletiri depe manuscriple, fie că redau 
printr'o  stilizare bogată pompoasa gă- 
teală a primilor împărați creştini, In ori- 
şice icoană bizantină elementul decorativ 
este atâta de apureni şi ca efect atâta de 
armonios, încât te întrebi cum de niște 
atât de buni decoratori, când e vorba de 
chipul sfântului au comis greşeli de nc- 
ertat. Fost-a vare în intenţiunea decora- 
torului creştin de a sacrifica adevărul 
plastic nnei stilizări de gust, aşa cum a 
făcut miniaturistul japonez? Se prea 
poate, şi atunci fobia unora nu şi-ar mai 
avea rostul, cum nici aşa nu-l are zâm- 
betul profun cu care alţii întâmpină a- 
ceste preţioase relicve. 

Oricum ar Îi un lucru rămâne pe de- 
plin dovedit : sfinţii bizantini sânt exclu- 
siv opera imaginațiunii călugărilor. atho- 
uiţi care, îuchiz în cetăţuea dela Athos, 
construiau pe dinafară chipuri de sfinţi. 
Sânt încă aceşti sfinți de o expresiune 
uimitoare;  hizratismul atitudinii ajutat 
de imobilitatea feţei, redau în mod desă- 
vârșit caracterul de evlavie şi de resem- 
nare ce trehue să-l aibă cei ce servese pe 
Dumnezeu Tatăl. 


Maica-Precista este, cu copilul-Chrisi 
în brate, duioasă și smerită totdeodată : 
fără Christ-Invăţătorul sau în preajma 
crucii purtătoare a prea sfântului său 
irup, Fecicara are ochii plânşi încremeniţi 
într'o durere mută. Christ, cu rare varia- 
țiuni, pceartă pretutindeni în figura-i di- 
vină farmecul ascuns al dumnezeescului 
său suflet: figură, nu ca în iconologia 
catolică, frumoasă, înnobilată, ci suferin- 
dă, aşa cum e probabil să fi fost figura 
Omului care a purtat pe umerii lui pă- 
catul întregii lumi. 

Sf. Ioan, intransigentul moralist al He- 
rodiadei, are o înfățișare aspră, aşa cum 
apare pe plafonul nathexului dela Batişte. 

Sfântul Gheorghe, frumos 'dar înfricu- 
sat, într'o atitudine vitejească : cum şade 
bine unui războinic, şi mai ales unuia 
care nu Sa lăsat mai prejos decât rusti- 
cul Hercul cel cu leu nenieic, deoarece a 
răpus balaurul din iezerul Livunului. In 
frescurile dela Cnriea-de-Argeş, păstrate 
în Muzeul nostru avem un Sfânt Gheorghe 
de o remarcabilă stilizure. Expresiunea 
feţii e calmă, un calm care nu e decât o 


suavă virtute creştinească, deoarece Sfân- 
iul nu are nimic din poza eroilor, deşi 
săvârşise minuni mari între care şi actia 
că izbăvise Biserica lui Cristos „de cel 
nevăzut îughiţitor din adâncul iadului, 
și de păcat, ca de un balaur purtător de 
moarte” !). Sfântul poartă părul adus în 
inele rânduite în cărări simetrice. E un 
chip de tânăr blond?), palid, nalt, care 
ține o sahic gata de a o vâri în teacă, 
ceia ce îi dă o înfăţişare războinică deo- 
sebită. 

Sf Mihai, arbistrategul oștilor cerești, aşa 
cum c pe un mozaic dela biserica SI. 
Luca din Focida 3), are o înfăţişare vite- 
jască de parcă e gata de a dobori duş: 
manul. Lesfârşit toţi acei sfinţi mucenici, 
purătorii darului Duhului Sfânt şi jert- 
fiții propăvărduitori ai Verbului divin, 
sânt de o expresiune potrivită cu viaja 
pe care o petreceau, o viață veşnic ex- 
pusă persecuţiunilor, de unde și acea în- 
cruntare a sprâncenelor, semn de durere. 
întipărit pe faţa oricărui sfânt athonit, 
Sfinţii bizantini vorbese de înverşunata 
ezistență pe care a întimpinat-o ideia 
creslină pentru a cuceri lumea. 

Tată care poate fi motivarea atâior fre- 
secui ncînțelese a atâtar feţe schimnnosite, 
obrazuri vestede, frunţi înecreţite. Această 
tendinţă realistă din opera aihoniților nn 
poate sciipa nici unui analist. Inchişi în 
mănăstiri, călugiirii-pictori zugrăveau mo- 
dele de sfinţi conforme pravoslavnicei bi- 
serici ce nu îngăduia nici un „chip cio- 
plit“, deci nici o înrâurire a artei păgâne 
din epoca culminantă a statueriei grece ; 
călăuzit de o adevărată intuiţie artistică, 
pictorul insemna pe figura sfântului croit 
«in închipuire, suferințele acestuia aşa cum 
îl povăţnia cărţile sfinte. 

Ca buii decoratori ce sânt, bizantinii 
au priceput din vreme că o decorațiune 
tvebue să părireze nealterat caracterul de- 
corativ al genului, care, pe câi se poate, 
trebue ferit de tehnica picturii profane. 
Aci, în frescurile bizantine nu sânt pro- 
bleme dificile «de compoziţie, nu e perspec- 
tivă, nm sânt valori, nu sunf raccursiuri 
nici mişcări academice, nici originalitate 
în poză. Artistul trebue să execute un chip 
de sfânt, dar uu sfânt, o reprezeniare care 
să fie lipsită de atributul pământesc. că- 
teza numai aiurea, în ceruri, îi poți în- 
tâlni adevărata entitate. Așa fiind, şi ur- 
mând unei brescripțiuni decorative, sfân- 
tul — modelul — se substitue unui pre- 
text de tablou în care elementul decorativ, 
alcătuirea stilistică, e unica țintă a artis- 
tului. De aci acele fonduri conventionale 
în aur sau în albastru clar, străbătute re 
rotocoale cu monograma crucii, compusă 
din X peste care se suprapune litera P, 
ceia ce dă rebusul : ISUC 1IRISTOS PAN- 
TOCRATOR. De aci iarăşi acele silneie 
suependate” în aer fără umbră purtată, e- 
lementara justificare a repauzării unui 
corn pe un altul. 

Tat astfel se explică aripile heruvimilor 





1) Aluzi> la omorirea balaurului. Vezi Vieţile 
Sfinţilor. Tomul VIII pag. 734, 

2) Biserica satolică îl dă tot blond. Asa reese 
si dintr'un vers al Jui Rostand. Vezi TAiglon, 
Actul I, pug. 22. 

3) L'Eponte byzantine. Basile II Bulgarochto- 
nec. G. Schlumiberger, pag. |. 


de A. BALTAZAR 


si serafimilor, [iinţi supraumane fără corp 
dar numai cu nripi, aripi frumos stilizate, 
două roşii, două albe, cum și prezența 
nimbului determinat printr'o circonieren- 
ță. — la Crist divizală de braţele unei 
cruci —. nu o elipsă sau o fusforescență 
ca lu pictura profană. 

Singura parte asupra căreia artistul bi- 
zantin insistă usie figura, unde, după cum 
am arătat, să răsfrânse un sentimenţ, o 
patimă Încolo totul este supus regulelor 
decorative, desenul nu-l preocupă, colori: 
tul îl falşifică cum se întâmplă în orice 
«tilizare, demitentele sunt suprimate, ră 
mân costumul, pe care îl stilizează cum 
poate mai bine, şi cadrul, care totdeauna 
e o bogată armonizare de linii şi culori, 
Şi aci se vede marea înrâurire pe care a 
exercilat-a arta mozaicului asupra deeo- 
rațiunii timpului; aci rezidă explicaţia 
rigidității figurilor bizantine. Convenţio- 
nalismul onozaiculni e Înat de model în 
alcătuirea imaziailor. Câmpul imposibil 
de tradus în mozaie trece în frescuri ca 
sn fond uuic, de un colorit convenţional: 
tot astfel planurile, temitenţele mărginiie, - 
vetezate, irc dela mozaic pe zidurile bi- 
scricilor ca şi pe măruntele obiecte ale cul: 
tului, epitaluri, relicvarii,  psaltiri, etc. 
Draparea sfinților încaltea e o vrednică 
waducere a tehnicii mozaicului. 


E de notai faptul că aproape toată de- 
corațiunca bizantină e ocupată de subiecte 
religioase cu rare specimene de compo- 
?ițiuni războinice și acestea reprezentate 
prin miniaturi. De ce oare Bizantinii să 
se fi consarrat mai mult subicetelor re- 
ligioase ? IL: oare îuriurirea cpocii, a aces- 
tei istorire cpoci, când creştinismul își în- 
chepa sogima ? 

Ce păcat că Bizantinii nu Sau pasionat 
si de subiecte din viața lor civilă, Inco- 
ronări fastuvase, procesiuni impunătoare 
unde în jurul Atotputernicului Bazileus și 
Prea-Cucernicei Basilissa, roiau mulţimea 
fe strateri, arhistrategi, mupistri, spătari 
si arhispătari, scholari, în costumele lor 
bogate, armele cele încrustate, scuturile 
purătoare ale creștinescului semn, prapu- 


vii brăzdați de semnul crucii. Totuşi ici 
colo întăinim câteva reprezentări din viaţa 
civilă şi viata de curte, unde se poate ve- 
dea portul vremii. Reprezentările acestea 
se întâlnesc numai în domeniul miniatu: 
rii de care Bizantinii an făcut o atât de 
largă întrebuințare, 


Nu le putem fi decât recunoscători 0- 
ropsiților «decoratori bizantini pentru u- 
ceastă prejioasă şi sinceră redare a cos- 
tumului vremii de atunci. Fără acea me- 
ticulousă stilizare. care pune în evidenţă 
cel din urmă punct, nam fi ştiut ce în- 
seamnă costumul şi găteala bizantină, 
care. dia punct de vedere al decoraţiunii 
cu greu se împacă cu cfectele de factură 
ale picinrii de șevalet. Bizantinii au în- 
țeles mai Pine ca oricine caracterul de- 
“orativ, Dacă i-am judeca ţinând seamă 
de exigenţile specifice ale genului acesta, 
ce sigur că vom întâlni în ei decoratori 
de seamă. 





*) Fraginent dintr'un studii publicat în „Viata 


Românească”, în anul 1907. 





Intervie'wv-uri 





UNIVERSUL LITERAR. — 415 





„CU D-L VICTOR EFTIMIU 


In prezeut, domnul Victor Eftimiu e 
amul cel mai vorbit de rău, aşa că orice 
renorter iste| în astfel de circumstanţe, 
uu ar fi săsit oportun decâl cel puţin să-l 
ocolească 

Fxpediţule polemice au  pornil din 
cercuri unde, personal, avem simpatii pre- 
(uite, foarle simandicoase, dar fiindcă ne 
“leclinăm orice compelență în materie de 
legislatură teatrală, visita noasiră a fost 
provocali de alle pricini, în afară de gil- 
cevurile ce nu-l privesc decât pe Domuia 
sa, exrlisiv. 

Noi am vrul să ne îniroținem o oră cu 
poelul inspiral, cu prozatorul ingenios și 
mai ales cu dramaturgul şi omul de tea- 
(ru prodieios, pricepul şi de incontlesla- 
bilă valoare, Căci a semna in curs de 25 
de ani peste 40 de opere, toate subliniind 
o izbândă în felul ei, aceasta dovedeşia 
din partea aclualului director general al 
featreler o consecvență, o tenacitate pro- 
fesională şi un elan, demn de erenadirii 
slorioși ai lui Bonaparte, 

Coboritor din codri şi stiincile Pindu.- 
lui, acolo unde ochiul se exersează şi se 
innăspreşte de timpuriu, avantajat cu o 
prezență trecută de mult în legendă, plus 
belşugul de talent cu care l-au dăruit Zei», 
era fatal ca acest gladiator al propriului 
dlestin si cucerească cele mai forte mete- 
rezo. Dospiicăm chiar Nepătrunsul și afir- 
măm cu certitudine că, în afară de pre- 
miul național ve care nu e exclus să-l 
ia chiar în cursul acestei buni, domnul k[- 
timiu se va ridica, într'un viilor apropiat, 
Ministru, rue importă în ce formațiune po- 
lilică. Stie !oută lumea că pe acest lile- 
rat dărz, născut parcă subt augurul unor 
vrăji, în cure orice glonte ricoșează, dis- 
pune de cele mai precise mașini care să-l 
ducă orinde doreşte. 

Si în fața unor asifel de oameni, arbo- 
riim administraliv steagurile, 


—. Ce faci? Am primit cartea dumitale 
de vicită. dar eram ocupat şi mn puteam 
să-ți fiu imediat la dispoziţie ? 

— Șliu şi eu?.. 

— Nici nu-ţi dă 'n gând. Judecăm pru- 
cesul dircetarului unui circ din Moşi cu 
imblâaziiorul său de lei. Căci toate diferen- 
dele de felul acesta se judecă aici. A fost 
interesant. Păcat că nai asistat. .Cu ce 
să-ți fiu agreabil ? 

— Înlerviemul. 

— Chestia veche — na mai închis-o ? 

— S'o închidem astă seară. Cred că sun- 
teți mai liber. 


— Și da şi nu. Insfârşit.... 


— Cu ce să 'ncepem? 


— Cu sănătatea. 


— Sunteţi sănătos desigur... 


— Slavă Domnului, 


— Tânăr vă mai credeți încă ? Juneţea 
D-voastră eternă, precum şi amumite a- 
vantagii (hănuiți care : cele fizice) au dat 
loc la multe legende. 


— lu jurul scriilorilor se formează în- 
totdeauna legende. Recunosc că şi în ju- 
rul meu sa erpat, totuşi unele prea exa- 
serale. Suut unele, pe care. iată ţi le spun 
numai dirmitale, care, deşi mă pun într'o 
Îninină destul de avantajoasă totuşi do- 
vedese că fantezia publicului e foarte ge- 
neroasă În ce priveşie faptul dacă mă 
“onsider încă lâuăr, afirm că sunt într'a- 
devăr cu mult mai tânăr decât multi din- 
irc debutanţii de azi. 


— De când ați început să scrieți? 


— Din copilărie, dela vârsta de 12—15 
aui! Scriam piese de teatru senzaţionale 
pe care le jucam împreună cu micii mei 
prieteni şi în care eu dețiueain întoideau- 
na, rolul principal. Îmi plăcea mult să mă 
iac actor. Mai târziu, în liceu, scriam şi 
romane -- tot senzaţionale, — mă ocupam 
cu picuira şi cântlam la vioară. 

De toate acestea ' miam lăsat însă şi am 
abordat versurile. 


— Unde aţi debutat? 


— La un ziar „Luceafărul vremii“ sau 
cam aşa ceva. Nu mai țiu minte. cum îi 
spunea. Apoi la „Duminica“ editată de 
Adenirul. Iscăleam proză şi versuri sub 
pseudonimul A4fhanes. Asta cra ucum nn 
sfert de secul ! Exact în 1905. 

Debutul men adevărat însă sa produs 
în 1907 în paginile Vieţii liferare a lui 
Chenedi şi Coşbuc, unde am publicat pri- 
mele versuri serioase. 

Apropos, Adaogă sus acolo, unde e vor- 
ba de preocupările din copilărie. că-mi 
plăcea mult circul. Dam şi reprezentații 
de felul acesta. Fram un clovn admirabil 


Vă gâudeaţi că mai fârziu o să SCRIȚI 
lcutru în adevăr serios ? 


.- Nu. Făceam. toate ustea din simphui 
vagabondaj spiritual. Nam avut propriu 
is o vocaţie literară Nici acum nu sunt 
sizur că am avut-o. Puute că dacă aş fi 
continuat să fac pe actorul, acum aş fi 
fost eliminat din teatru, dacă aşi fi cul- 
tivat mai departe cu vioara, aş fi ajuns 
poate un cântăreţ virtuos ori un compo- 
zitor vestit, căci şi compuncam atunci. 
Cum vezi, am făcut literatură și. regrer, 
că nici acum nu sunt convins dacă trebue 
sau mu Să mă felizit. 


—. Aveţi o dicțiune impecabilă ; poate 
ați cultivat genul acesta. 


—. Da, l-am cultivat. Şi mi-au spus 
mulți că aş fi ajuns un tenor strălucit, 
Şi cum, după spusele Dumitale care crezi 
că esti şi în asentimentul general, mă bu- 
curam și de anumite avantagii fizice, în- 
chipuie-ţi că aş [i ajuns miliardar. Aş fi 
cântat pe scenele apusene sau în America. 


Carieru aceasta e cu mult mai rentabilă 
decât cea de literat. 


— Și totuşi D-voastră ați câștigat des- 
tul de satisfăcător cu literatura. 


-- E. foarte adevărat. La noi însă nu s'a 
ajuns decât ca o infimă parte dintre scri- 
itori să trăiască din produsul condeiului 
lor. 


— Să revenim la vagabondaj. D-ooas- 
tră aţi călătorit mult... 


— Foarte mult. Sunt un vagabond în- 
născut, cum foarte bine observă confrații 
mei. Dacă n'am avut vocaţie literară, am 
avut pe aceva a peregrinării, Dacă am re- 
nunțat la atâtea preocupări, dacă voi re- 
nunţa chiar să fac literatură, nu cred că 
mă voiu putea  priva de plăcerea de a 
voiaja acum, nel mezzo cani della nostra 
vita, cum sună versul lui Dante. 

Căci eu, să ştii, toată cultura mi-am fă- 
cui-o călătorind. Am văzut atâtea ţinu- 
turi, am vizitat atâtea oraşe şi muzee, am 
cunoscut atâţia oameni. că am ajuns la 
convingerea că a citi e numai ca să te 
convingi mai târziu că ai uitat tot, cou- 
sider lectura un fel de sibaritism. 

Pe oumeni nu-i cunosc din romane și 
piei chiar din teatru, ci din marele tratat 
care e viaţa. Am o largă și adâncă expe- 
rienţă a ci. Și accasta numai prin contac- 
(ul zilnice şi asiduu cu oamenii şi mai ales 
din călătorii. La sfârşitul anului nu-mi fac 
socoteala câte rânduri de haine sau pă- 
Jării am purtat, ci câte paturi de tren, de 
hotel și le vapor am schimbat. 


Spuneţi-mi vă rog ceva despre marele 
succes al D-ooaslră : „Cocoşul negru“. 


—- Suecesul meu mare nu a fost „Coco- 
sul negru“ ci „Inşiră-te Mărgărite“ care a 
fost primit atât de presă cât şi de public 
cu mari elogii, 

„In cariera mea dramatică sa produs 
cu o regularitate constantă următorul fe- 
nomen : am reprezentat o piesă şi a avut 
“neces, astu însemna că cea următoare nu 
va mai avea. Vorbesc numai de succes de 
presă, căci cel de public l-am avut întot- 
dcauna. Coufraţii mei, înspăimântați gă- 
seau cu cale să mă atace şi încă ce 
uitacuri ! 

Tot așa a fost şi cu „Cocoșul negru“, 
la a cărei premieră a asistat Familia Re- 
sală. Principele Carol, actualul Rege, la 
felicitările ce-mi adresau Alteţele lor Prin- 
cipescle a răspuns cu o vorbă de spirit: 
„Nu-l mai lăudaţi atâta, căci se umilă 
în penele... „Cocoşului negru“. 

Dacă însă publicul i-a făcut o primire 
entuziastă, îu schimb presa a fost foarte 
ingrată cu mine. Ca să vezi în ce măsură 
era pornită contra mza, îți voi spune nu- 
mai că un ziar de teairo alcătuise cu o 
zi înainte un umăr special de caricaturi 
cu cocuzi cu uripile smulse, cu câte altele 
de felul acesta, în care eram făcut, cum se 





216. — UNIVERSUL IATERAR 


spunea hareca-parcea | Hei! Ce să-i faci! 
Balcani ! 


Cum a fost, Domnule Eftimiu, cu re- 
prezentarea lui „Akim ?* 


— Cum să fie ? Toţi credeau că tânărul 
Eftimiu nu e în stare să scrie decât fe- 
crii. basme pentru copii; că no să poală 
niciodată aborda teatrul reafist. Atunci 
am prezintat teatrului  Cornoedia piesa 
„Akim“, ca trudusă din Cehov. A fosi un 
sueces imens. Cronicarii o considerau ca. 
cea mai bună operă a autorului rus. 

După doi ani însă, când am reprezen- 
tat-o lu Naţional, sub semnătura proprie, 
acceaşi critici găseau că e o piesă... exe- 
crabilă ! Judecă şi Dumneata ! 

In piesa aceasia, mi-aduc aminte că sa 
relevat ca un talent dela care se aşteptau 
mari realizări, un tânăr actor Armășescu. 
Acum şi-a pierdut urma din teatru. Tră- 
ieste şi nu ştiu ce va mai Îi făcând. 


— Ați curnscut pe toți scriitorii ultimu 
iui sfert de veuc?... 


— Pe tuţi şi toţi mi-au fost pricteni şi 
dușmani. Dintre cei dispăruţi. am fost iu 
legături de pricienie cu Slavici, Caragiale, 
Gherea, Viahoţiă, Coşbuc, Delavrancea, 
Tosif, Chendi, Aushel ş. a. De aceştia din 
urmă crum strâns legat. Dinire toţi cei 
de mai sus, Caragzeale ma impresinnat 
în deosebi. De vreme ce toţi crau merdlio- 
cri ca oameni. acesta nimia prin inteli- 
gența, spontaneitatea şi verva lui supe- 
vioară. Anghel cra v fire aleasă, un om 
fin 

— Cum a murit Chendi? In ospiciu, 
nu? 


— Da, in ospiciu... trecusem cu (Goga 
în Ardeal şi făceam împreună gazetărie la 
Tara noastră. Chendi nu putea să treacă 
în Transilvania căci era dezertor din ar- 
mata ungară. l-am scris să ne întâlnim 
la Râmnicul Vâlcea. 

Aci, plimbându-ne tustrei prin pare, am 
văzul la ua moieat dat cum rupe din- 
tun boschet câţiva ciorchini, bile de a- 
celea de lemn câinesc, pe care le arunca 
în sus şi le prindea în gură. fu şi Goga. 
ne-am aruncat unul aliuia o privire plină 
de îngrijorare : ni se părea anormal. tra 
primul simptom al boalei crunte care l-a 
văpus. Î.-am internat la Pantelimon şi-l 
vizitam clestul de des. 

A urit sinucizându-se, imediat ce a 
auzit că celalt prieten bun al nostru, și-a 
pus capăt zilelor... 

In Ardeal, cu eram sceretar de redec- 
[ie la Țara noastră şi colaboram în acelaş 
timp la fuceafărul. Am fost atras aci. ca 
să zic aşa, de un instinct atavic, căci în 
Ardeal se găscau foarte mulţi români dinu 
munţii Pinduini, diatre cari mulţi, precum 
bănuese că ştii, au jucat roluri mari în 
cultura românească. 

Acelaş vis de vagabandaj ma făcut să 
pornesc spre Paris. Nu aveam insă para- 
ie. Aşacă a trebuit să fac câteva popasuri 
la Budapesta și la Viena. 

La Budapesta, lu caleveaua Agerhoru, 
am făcut cunoştinţă cu toţi fruntaşii par- 
tidului naţionui român. La Viena, am ră- 
mas 3 luni si la cafeneaua Arkaden stam 
câte 12 orc pe zi de varbă cu domnul Vai- 
da-Yoevod, făcând fel dr fel de planuri 
peniru viitor. 

Colaborarm şi aci la Lupta şi Dimineaţa 





si asa ce mult doream Parisul, că trime- 
team de aci corespondențe la gazetele din 
Bucureşti despre fapte petrecute în Ceta- 
tea-Luminii. 

In sfârșit, cu foarte puţini bani, am 
reușit să-mi văd împlinit şi idealul meu 
mare : Parisul, unde am ajuns cu... ti lei! 

Acolo, am făcut boemă, la cafeneaua cc- 
lebră „La Vacherte”, unde mai plutea încă 
amintirea lui Oskar Wilde şi unde venea 
zilnic poetul Jean Moreas. Asta era prin 
Aprilie 1910, 

Am eunoscut mulţi scriitori francezi. 
Nu ştiu dacă ţi-am arăiat la mine acasă 
vrafuri îutregi de cărți cu dedicaţii dela 
ci. Mau impresionat mult Edmond Haran- 
court, sculpiorul Bourdelle şi Paul Adam. 
cu care cram buni prieteni. 


— Care e sistemul d-voastră de lucru, 
domnule Eftimiu ? 


-- Foarte sistematice. Mi-e greu până în- 
cep. Apoi lucrez în fiecare zi și până nu 
isprăvesc nu pun condeiul jos. Nu ştiu ce 
predispoziţie mă face să lucrez mai ales 
în timpul primăverii, prin Martie şi Apri- 
lie. 

Totuşi, află că Juşiră-te Mărsărite L-am 
scris pe colțul cafonulei La Vacheffe din 
Paris, unde de altfel am scris şi mare 
parte din Cocoșul Negru şi multe versuri; 
Prometeu, la Lyon şi la Lausanne: The- 
baida, la Viena: Don Juin şi Fantoma la 
Berlin. Pe Akin l-am scris în lirei zile, dar 
mărturisesc că habar nam uadce. 

Nu trauscriu. Seriu mult. Apoi, tai. 
Tai şi la repetiţie, tuiu și la veluare, taiu 
mereu. Și mai adaag bine înţeles câte 
ceva. 

Marele Duhovnic Lam scris la Bucu- 
veşti, într'o hnă : Meşterul Manole, 3 acte 
la Paris. 2 la Sinaia. 


-- Versurile ce publicați acum sun! fo? 
acri scrise ? 


- tot ce publicăm acum e inedit fi 


-- Cum ali cunoscul piesa „Mina de 
aur” ? 


— Fran acum trei ani la Sofia, la Tea- 
teal Naţional. i-a plăent şi am făgăduit 
autorului că la primul directorat i-o voiu 
pune în repertoriu. 


— Stiti bulsăreşt> ? 


-- Ca unul ce am trăit copilăria în Bal- 
cani, cunose câte ceva din mai toate lim- 
bile Peninsulei. Pe nici una no vorbese 
însă bine 


— Spuneți că nu sunteți un pasional lec- 
for : tolusi trebuie să citiți ceva ; revistele, 
de pildă... 


—: Nu le citesc. Mai ales acum când sunt 
asa ce ocupat. De altfel. revistele ştiu că 
»u prea se citesc, 


— Conacluri lilerare ați visitat 2? 
— Nu. 


— V'am întâlnit totuși la domnul Lovi.- 
nescu.... 


— Mă duc la prietenul Lovinescu şi ori- 
de câie ori îl vizitez, discutăm orice afar' 
de literatură, 








— Care sunt în definitiv avantagiile ce! 
decurg din noua așezare a tealrelor? 


— Sunt multe. Ministrul meu, le-a ex- 
pis În atitea râuduri, ca să nu le mai re- 
pet eu Sunt multe, repet. 


— Aţi fost atacat în ultimul timp, vehe- 
ment... 


— Am fost atucat toată viaţa... 


— De ce nu răspundeți ? 


— Ar trebui să redaectez toi timpul nu- 
mai la răspunsuri şi, știi, că la noi nicio 
gazelă nu-ți plăteşte pentru o astfel de ac- 
tivitate. Mai bine tac și scriu între timp 
o piesă. : 
— Dramalurgii d-voastră preferați... 
— Toţi cei mari. 

— Dintre cei români ? 


— Cei cari îţi plac şi dumitale. 


— Dinlre cci tineri... 


— George Mihail Zamfirescu şi Mircea 
Ştefănescu. 


— Ce proecle literare mai aveţi ? 


— Deocamdaiă fiind ocupat, nici unul. 
Regret că nu suni liber mai curând ca să 
plec iatăzi în străinătate. 


— În ce părți călătoriți mai ales? 


— În toată lumea. În Constantinopol am 
fost de sapte ori până acum, 


— Vara asta, ce drum vă ademenește? 


— Vreau să iau contact cu centrele tca- 
trale apusene. Dumneata ai trecut hota- 
vele ţării până acum € 


— Din fericire, um cunoscut câleva țări, 
“lar mărturisesc că satele dimprejurul celui 
natal nu le-am văzut și nici nu cunosc 
bine foută România, 


— Seriitorii tineri câștigă ceva parale? 


— Aşa şi-așa. Nu prea. 


— Dummneaia unde ai de gând să te duci 
în vara asta ? (mă... interrviewează la 
rându-i doumul Efiimiu, făcându-şi ră- 
coarc cu 0 ediţie specială a „Universului“), 


— Mă duc la armată, Maestre... 


li solicitasecm mai de muli convorbirea 
de azi. ra însă prea ocupat cu leatrul ca 
să ne fie disponibil, așa cum ne era în. 
loldeauna, când nu avea acest portofoliu 
îngraf. 

Si de daf asta, am regăsit pe acelaș 
prinj al amabilității dela care am ieșit. de- 
coral cu zâmbetele și afec(iunea sa. 

Aducen: aci toate omagiile noastre doam- 
nei Asepsina Macri-kftimiu care a avul 
o răbdare îngerească așteptând tot timpul 
invesiivațiunilor ce adresam — onoralului 
domniei sale srperior şi curtenitor sof. 


N. CREVEDIA 





TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL”, STR BREZOLANU Nr. 11