Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0013

VAI VIPSUL LILLAP 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 


ABONAMENTE : 


DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU 


Inscrisă sub Nr. 163 Trib. Ilfov. 





Lei 220 pe 1 an 


120 pe 6 luni 


TELEFON: 3.30.10 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 5 LEI 


SAMBATA 14 MAI 


ANUL XLVIie Nr.13 
1938 








Scumpul nostru 
Octavian Goga 


de TOMA VLĂDESCU 


„Şi va îi trebuit astfel să primim ca 
un lucru posibil, ca un lucru real că 
Octavian Goga nu mai există! Frigul, 
deodată, pe care l-am simţit când se 
striga pe străzi moartea poetului şi 
când am lăsat să cadă din mâini ziarul 
care mi se părea că ofensează, că minte 
vieaţa, nu se compară decât cu refu- 
sul pe care îl am şi azi să cred că ochii 
aceia fascinanţi şi verzi s'au închis de- 
finitiv peste o lume pe care au sorbit-o 
cu nesaţ, au modelat-o, asvârlind în ea 
atâtea văpăi, atâtea pasionante lumini... 

Octavian Goga nu mai este — cuvin- 
tele sună straniu, şi mă simt tremurând 
de nesiguranţă şi dor. Pământul e su- 
grumat de plâns! Iau telefonul casei 
lui, ca de atâtea ori, încercând să cred 
că-i mai pot auzi glasul — glasul acela 
mat şi puţin crispat, dar de incompara- 
bile şi surprinzătoare seducţii... Copilă- 
reasca desnădejde nu-şi mai găsește azil 
nicăieri: erau în noi atâtea lucruri care 
nu trăiau decât pentru Goga! N'am să 
pot găsi acum coherenţa care ar Îi tre- 
buit, nici liniştea desigur, în ceasul a- 
cesta de panică, încă atâta de viu, dar 
cu sentimentul că nu se mai repară ni- 
mic ? 

Vieaţa lui vine fragmentară până la 
ziua mohorită de azi, un spasm vio- 
lent de lumină — a fost toată viaţa lui 
Goga ! — cade încă peste clipa înnopta- 
tă de acum. 

O mamă bătrână își va fi urmărit ast- 
fe] feciorul în vieaţa lui extraordinară, 
ca o traiectorie vertiginoasă de ascen- 
denţă şi moarte! L-a asistat în toate 
etapele lui... Nu l-a văzut ea în temnița 
dela Seghedin și Vaţ, iar mai târziu 
fruntea lui încununată de supremele 
fericiri ale artei, bogat de putere în 
sfârşit — şi apoi doborit, sublim copil 
al neamului, în azurul înnebunit de 
strigătul lui de vieaţă! 

Și dacă în ceasul ăsta greu, în natura 
răsvrătită de atară — ca şi ziua în care 
a murit Mistral — când ploaia bate la 
geam prohodul, nu s'ar putea spune 
uşor tot ce a fost Octavian Goga, omul 
acesta e incontestabil că a avut un 
mesagiu covârşitor printre noi, repre- 
zentând el însuş mai mult decât tot o 
putere de afirmare extraordinară, o 
exasperantă voinţă de vieață. 

Nu mai este astăzi nici un secret că 
vieaţa aceasta a fost a tuturor, a noa- 
stră — Goga ne-a exprimat pe toţi. A 
fost aceasta şi cea dintâi „rugăciune“ a 
unui „suflet“ care nu s'ar fi resemnat 


„„subt bolta lui aprinsă 

In smalţ de fulgere albastre 

Incheagă-și glasul de aramă 

Cântarea pătimirii noastre. 

El isbuteşte astfel cel dintâi, şi la noi 
singurul fără 'ndoială, să ridice patrio- 
tismul, care este un sens atât de vital, 
până la imaterialitatea artei, iar arta 
aceasta de atât de uluitoare sugestii, 
dar ale cărei secrete nu se vor des- 
coperi atât de uşor, eu o văd deopotri- 
vă şi în prodigioasa composiţie a cu- 
vintelor, îmbinarea, asocierea, cântecul 





(Urmare în pag. 2-a) 


Boticeili 





CEL DIN URMĂ TRUBADUR 


Era în Bucureşti acum vreo treizeci 
și cinci, patruzeci de ani, în strada Pri- 
măverii, astăzi Niculae Bălcescu, o casă 
așezată într'o curte cu foarte multă ver- 
deață. Gardul era lung, de scândură 
cafenie, cu deschizăturile acoperite cu 
șipci, ca să nu se vadă înăuntru. Nu- 
mai poarta, pusă într'o margine, avea 
zăbrele libere și prin ea se arăta deo- 
dată un pridvor de suluri de viţă a- 
mericană, mişcate slab de o adiere. Pe 
acel pridvor şi îndărătul acelor suluri 
de viță americană l-am văzut întâiu pe 
Barbu Delavrancea. Cred că acea casă 
era un pension de fete, iar partea des- 
chisă ca un ochiu la lume, locuinţa di- 
rectoarei, soția scriitorului, 

Eram în anii dintâi de liceu şi citi- 
serăm la vremea aceea tot ce găseam 
la îndemână şi ne gândeam că scrisese 
Delavrancea, Trubadurul şi Sultănica. 
Nu ne puteam convinge că aveam 
dreptul să ne zicem colegi cu el, odată 
ce învățase ca şi noi la Sfântu Sava. 
Ne duceam la Internat, pe locul unde 
se ridică astăzi Liceul Carmen Sylva, 
în strada Știrbey Vodă, ca să aşezăm în 
cadrul lor de-atunci întâmplările din 
povestirea ,Bursierul”, care e de crezut 
că erau închipuite şi nu puteau îi aşe- 
zate nicăeri, şi ne trezeam din nou plini 
de îndoială. 


Pentru noi Barbu Ștefănescu nu 
putea fi un băiat de negustor de grâne 
din Delea Nouă, bucureștean dela ră- 
dăcină, ca puţini din puţinii scriitori 
dați de Bucureşti literaturii române. 
El era 'Trubadurul fără nume, numai 
o înzestrare răsărită şi călătoare printre 
noi, dintr'o Vrance medievală. Așa 
cum îl zăream noi în pridvorul din str. 
Primăverii, cu fruntea lui înconjurată 
de zulufi, cu mustăţile zbârlite și adu- 
se înainte, de spadasin, cu făptura care 
ni se părea înaltă şi avea mişcări uşoa- 
se, de om subţire, el era întruparea 
însăși a acelei păreri copilăreşti. Ni- 
meni nu ne-ar fi putut întoarce dela ea, 
nici atunci şi tot atât de puţin și mai 
târziu, când ne-am dedat la tot felul 
de cercetări literare. 


Scrisul lui Delavrancea, atât cel rea- 





O ordine creștină a noastră : rânduiala 


Puţine cuvinte sânt cari să aibă o 
mai largă întrebuințare, — şi în gân- 
dul și în viața poporului nostru, — ca 
acelea de rând și rânduială. 

A fi om în rândul oamenilor, este 
pentru el îndreptăţirea cea mai adâncă 
a unei vieţi pe pământ. A găsi totul în 
bună rânduială, e constatarea cea mai 
fericită pe care o poate face. A-şi da 
seama că toate urmează rânduiala lor, 
în sat, în țară, pe pământ şi în largul 
nesfârşit al universului, este pentru ro- 
mân asigurarea de fiecare clipă, că stră- 
vechile temelii de înţelepciune pe care 
a fost așezată lumea, nu s'au clintit 
încă. 

Noţiunea de rând, n'are pentru noi 
-nimica din înţelesul de înșiruire într'o 
ordine matematică. După cum cea de 
rânduială are foarte puţin din înţelesul 
apusean, modern, al ordinei: acela de 
disciplină costrângătoare întrun anu- 
mit timp, întrun anume loc. Și are în 
schimb multe alte înţelesuri, mai do- 
moale, dar nespus mai largi. 

Pentru noi, rânduiala nu e o ordine 
așezată și păzită de oameni. Ea este o 
lege a firii, o ordine a ei, nesilită. Rân- 
duiala are deci pentru noi un înțeles 


de OVIDIU PAPADIMA 


cosmic. Omul, prin urmare, nici n'o 
creează nici n'o păzeşte, — ci i se inte- 
grează firesc. Se simte dela sine în a- 
ceastă ordine universală fiindcă el 
simte că ia parte în fiecare clipă la 
viaţa întregii firi. El participă la viața 
firii întregi prin ascultarea acelorași 
legi. Şi tocmai în legile acestea cari 
leagă toate făpturile firii într'o nesfâr- 
şită solidaritate şi armonie, stă rându- 
iala. Rânduiala e deci viaţă, și nici de- 
cum încremenire. E temelia de armo- 
nie, de echilibru, de înțelepciune deci, 
— a vieţii universale. Temelia aceasta 
n'o putea pune dcât Acel care a pus în 
fire sămânța şi formele vieţii. Rându- 
iala lumii izvorește deci din înțelep- 
ciunea lui Dumnezeu, E voinţa și dra- 
gostea Lui, organizând lumea -— în aşa 
fel ca să se apropie cât mai mult de 
chipul și asemănarea Lui. 

Par în lumea asta, dintre toate făp- 
turile cerului, ale pământului, ale ape- 
lor, — cea mai aproape, până la identi- 
tate, de acest chip și de această asemă- 
nare sfântă, e omul. 

Rânduiala cosmică va fi deci în în- 
chipuirea folclorică o rânduială după 
chipul și asemănarea celei care se vede 








list, cu trăsături crude, cât şi cel luat 
după un basm mai curat și după o cro- 
nică fără stricăciune, ca să dea schițe 
sociale sau legende şi drame, pledoarii 
de curte cu juri, discursuri politice sau 
conferințe populare, are întotdeauna în 
el ceva voit. Răsunetul artistic sau o- 
ratoric însoțește fiecare rând şi fiecare 
cuvânt. Scriitorii ceilalți se pierd în 
scrisul lor. Delavrancea îl poartă şi ni-l 
aduce chiar el. Trubadurul lui este o 
încercare de împletit ideal cu declasa- 
rea, destul de întâlnită în acele zile, şi 
în viaţă și în literatură, dar a ieșit mai 
mult. Acest trubadur, care-şi face şi-şi 
cântă singur arta, insoţindu-se de a- 
lăută, ca la o mie o sută, în veacul ca- 
valerilor, este Delavrancea însuș. Chiar 
în anii despre care amintesc, el trecea 
drept un mai mare orator, decât scrii- 
tor. Uimirea lui „Apus de soare”, după 
atâta vreme de oprire a condeiului, a 
fost o întoarcere, nu numai pentru el, 
dar şi pentru lume. Scriitorul s'a năs- 
cut a doua oară, ca să nu mai moară 
niciodată. Teatrul, prin gen, dar și prin 
ceea ce a pus anume în el Delavran- 
cea, a scos mai bine la iveală acest tru- 
badurism al lui. Scriitorul mergea în- 
nainte pe drumurile deia început. 
Am crezut întotdeauna, fără să mai 
cercetez, deși lucrul ar fi fost uşor, că 
Vlahuţă a dat acele lecţii de limbă ro- 
mâncă, pe care i le ştim din istoria 
vieții și din partea autobiografică a ro- 
manului „Dan”, în pensionul de fete 
Delavrancea. Il văd pe Delavranzea, cu 
pălăria lui moale rotundă pusă pe pă- 
rul înfoiat şi cu mâinile amândouă în 
buzunarele pardesiului, la inaugurarea 
statuii lui Lascăr Catargiu, prin 1907. 
Venea poate deadreptul de-acasă, care 
era la doi pași. Se ridicaseră în mijlo- 
cul pieţii un tel de schele, pentru ofi- 
cialitate și invitați. Am tresărit, cre- 
zând că va vorbi. Il simțeam plin de 
cuvintele care zgudue, iar prilejul era 
anume pentru el. Se îndrepta într'ade- 
văr în piața largă şi mai mult goală, 
către acele schele, care-şi aveau tribu- 
na lor. Dar la doi paşi a cotit şi a a- 
pucat-o de-alungul, spre câţiva oameni, 
între cari mă număram și eu. Și deo- 


între oameni. t 
In lumea asta, atât de infinit bogată 
în întinderi şi în chipuri, — omul e 


astfel punctul minuscul de viaţă în 
care se întâinesc, se armonizează, spi- 
ritul dumnezeesc și lutul materiei. Prin 
chipul său pământesc, omul îndeamnă 
spre desăvârșire lumea necuvântătoare 
și neanimată; prin sfinții săi, omul în- 
nalță ceea ce e mai curat pe pământ 
spre treptele Dumnezeirii, ca să o a- 
jute în truda Ei de împlinire a lumii. 

Cum vede țăranul nostru rânduiala 
asta imensă a tuturor făpturilor lumii 
după chipul și asemănarea vieţii omu- 
lui, — se poate desluși din oricare la- 
tură a folclorului nostru. Nu ne va fi 
nici nouă, deci, greu să ne documentăm. 
lată, să facem două excursii la înde- 
mâna tuturor: una în domeniul de les- 
gende ale păsărilor, şi alta în țara în- 
tunecată a descântecelor. 

Păsările toate au un împărat al lor, 
pus să le poarte treburile şi grijile, — 
să răspundă pentru ele toate în fața 
lui Dumnezeu. Împăratul acesta e 
zrangurele. Odinioară era ciuhurezul 
Ușuratec și nepriceput și-a pierdut 
însă repede cinstea în faţa lui Dumne- 
zeu şi odată cu ea și slujba. De atunci, 
ciuhurezul, toată ziua cât o fi lumea, 
stă pitit și într'una îl tot gârâe păsările, 
râzând de el cum e mai rău. 








Marte şi Venus 


PE Ra ca A e a aa aa 


de EMANOIL BUCUȚĂ 


dată l-am auzit, chiar lângă mine: — 
„Ce faci, Alecule ?” cu glasul de tru- 
badur, duios şi cântat în acelaș timp. 
— „Bine, Barbule, Nu vezi ? Desvelese 
statui !” îi răspunse cineva din faţa 
mea, pe care nu-l văzusem şi l-am des- 
coperit abia atunci. Era Vlahuţă. — 
„Deprinde-te, ca să ne deprinzi. Tu lu- 
crezi de atâţia ani la a ta”. 


Acea cotire, dcla tribună la oameni, 
mi sa părut şi atunci şi mi-a apărut 
mai ales mai târziu, ca simbolică, De- 
lavrancea era al vremii lui, nu numai 
prin acea trebuință şi prelucrare de 
artă, dar şi prin trebuinţa prieteniei, 
]l văd printre tovarăşi de scris şi de 
credințe, trăind din plin în mijlocul 


“jos, şi nu mi-l mai pot închipui altlel. 


De aceea am avut întotdeauna în cap, 
şi nici o informaţie mai de pe urmă 
n'a fost în stare să mă abată, că Vla- 
huţă nu fusese şi par fi putut să fie 
profesor decât la pensionul Delavran- 
cea. Scriitorii acelei generații alcătu- 
iau foarte strânse comunităţi, care s'au 
risipit parcă fără întoarcere. Le plă- 
cea să fie alături şi să se îrnpărtăşeas- 
că din tot ce aveau, 


Trebue să mai fim destui din cei cari 
au fost de faţă la una din cele din urmă 
cuvântări ţinute de Delavrancea în Bu- 
cureşti. Era în 1916, după o întrunire 
la Eiorie, pentru intrarea în acţiune. 
După obiceiu, lumea din sală se revăr- 
sa spre Calea Victoriei. Ne-am oprit pe 
drum, ca într'un fel de popasuri ale 
Crucii, pe locul gol dinaintea Cercului 
Militar. A vorbit Delavrancea, de pe o 
tribună improvizată. Aşa ar trebui să-l 
prindă un sculptor, în mijlocul impro- 
vizaţiei şi cu întâile rânduri de ascul- 
tători — între cari s'ar putea deosebi a- 
tâția prieteni sau mari personalități ale 
vremii — cu coama răsvrătită, cu ochii 
sfredelitori, cu buzele cărnoase pline 
de fulgere, preamărind neamul nostru 
de ciobani și drepturile lui, deoparte și 
de alta a munţilor, ca să muncească și 
să cânte prin veacuri şi peste ele. Așa 
îl văd, la orizontul ţării noui, ieşind din 
trecut şi privind cu ochi de profet și de 
trubadur viitorul. 


Cioarele chiar, cât sânt ele de fără 
rușine, ascultă de anumite rândueli de 
murică şi supunere, După credința po- 
pulară din Bucovina, ele în tot anul au 
boteresc, adică se adună în clacă pen- 
tru stăpânire. Ele merg anume într'o 
țară departe, la împăratul lor; cară în 
cioc paie și spice; pun spicele de pâine 
în clăi, — apoi se întorc la noi. Stan- 
cele, de asemenea, se duc la v mână- 
stire, tocmai la marginea pământului, 
la niște călugăriţe sfinte, de le cară 
spice în gură şi le fac girezi. Din spi- 
cele acelea, fac aceste călugărițe pre- 
scuri pentru biserica lor. Locul acela e 
atât de sfânt, încât pe el îl alege Dum- 
nezeu când sioboade din cer scrisori 
pentru oameni. Despre vrăbii, se știe 
şi ziua când își fac boierescul. E ziua 
sfântului Simeon Stâlpnicul. Unii zic 
că ele merg atunci la măsură. Undeva, 
într'o viroagă de munte, în codru ca 
peria, se adună toate păsările în clacă, 
pentru împărăteasa lor: o babă sfântă, 
uitată de vreme... 

Două noțiuni vedem că sânt cuprin- 
se în aceea de rânduială: aceea de îe- 
rarhie și aceea de muncă. 

In gândirea populară nu se poate 
rânduială fără ierarhie, adică fără su- 
punere. Până şi cele mai umile, cele 
mai inerte făpturi ale lumii, au împă- 
ratul adică stăpânul lor. Dar ierarhia 


Maiorescu 
despre Goga 


Viaţa de zbucium a poetului a cărui 
moarte fizică ne-a îndurerat atâra a fost 
nu numai luminoasă dar şi plină de 
mari satisfacţii. 

I-a fost dat lui Goga să reprezinte în 
poezia românească cea mai fericită ex- 
presie a sufletului Ardealului sau drag 
şi i-a fost dat ca — la cârma ţări: între- 
gite, aşa cum o visase el — să aţinteu- 
scă asupră-i taţi ochii Românilor ce se 
vroiau stăpâni în ţara lor. 

Primul între poeţi, primul între Ro- 
mâni,., 

Voiu aminti aci un fapt pe care îl 
consider printre alesele satisfacţii pe 
care le numără viaţa poetului. E! se leu- 
gă de numele celu: mai de seamă critic 
al nostru, Titu Maiorescu. 


Patriarhul criticii român: a citit la 
Academie un raport asupra poeziilor lui 
Goga în care cerea premierea lut, prin 
aceste cuvinte: 

„Dacă din testamentul lui Năsturel- 
Herescu în puterea căruia suntem che- 
maţi a da astăzi premiul pe anul 1906, 
se constată că raposatul întru fericire 
fondator avea ma: cu seamă „în vedere 
scrieri de pură literatură română, în 
proză şi în versuri, precum poeme, dra- 
me și comedii serioase — mai ales su- 
biecte naţionale — şi orice alte opere de 
înaltă hteratură” atunci Academia Ro- 
mână în cazul de faţă nu-şi poate înde- 
plini mai bine datoria de a executa vo- 
ința testatorului şi misiunea de a încu- 
raja literatura română decât acordând 
pentru acest an premiul „Năsturel-He- 
rescu” volumulu de poezii al lui Octa- 
vian Goga.“ 

Am reprodus în întregime sfărşitui 
cuvântării lui Maiorescu — cu toată 
disproporţia față de dimensiunile ace. 
stei note — pentru că este ştiută pru- 
dența cu care proceda în aprecierile 
sale, cu deosebire faţă de cei tineri, că- 
rora cu greu le acorda încrederea sa, 

Maiorescu i-a recunoscut hii Goga cu- 
litățile, într'o vreme în care puțin: se 
puteau făli cu prețuirea lui, ba încă pu- 
țini dintre contimporani se puteau bu- 
cura de atenţia sa. 


Criticul Convorbirilor a fost dintre 
acei puţini cari pot privi dincclo de 
timp, cari au în ei posibilitiiţi de pers- 
pectivă ne hărăzite oricărui muritor. 

Cu ucest dar care l-a făcut să vadă în 
Eminescu, dela primele versuri, poetul 
ales, pe atunci tovarăș de glorie al lui 
Alecsandri, poet național şi cu renume 
în străinătate, Maiorescu a cieslușit 
printre strofeie bardului ardelan „un 
poet dintre cei chemaţi și aleși“. 

Multe injurii i-a adus lui Maiorescu 
înțelegerea dovedită față de opera lui 
Eminescu. Este însă meritul său de a 
fi ghicit geniul, după cum merit este 
că a întrevăzut în Goga pe marele poet 
de mai târziu. 

Maiorescu a constatat la Goga şi „o 
cultură generală înaltă” ..„a cărei lipsă 
se simte din îngustimea de vederi şi din 
prematura lâncezire a unora din poeţii 
ce? mai lăudați ai literaturei noastre ac- 
tuale”... Era prin anul una mie şi nouă 
sute șase... 

ICâtă bucurie să putem asocia nu- 
mele lui Maiorescu de acela al lui Goga 
într'o amintire ce ne umple sufletul. 


RADU A. STERESCU 


a a i a ae 


aceasta nu e întemeiată atât pe supu- 
nere cât pe încredințare. Stăpânul nu 
e pedepsitor, cât aducător de dragoste 
și purtător de grije. El coboară părții 
lui de lume o parte din bunătatea şi 
grija infinită a Creatorului. De aceea 
însușirea lui de seamă este apropierea 
de sfințenie. 'Toate soiurile de făpturi 
ale lumii sânt date în veghe câte unui 
sfânt. Peste păsări, e Simeon Siâlpni- 
cul. Peste gângănii, Arhanghelul Mi- 
hail. Peste lupi, Sfântul Nicolae... 

Dar sfințenia e o stare nespus de 
inaltă a omului. Prin sfinţenie astiel, 
omul nu numai că se înalță curat către 
Dumnezeire, — dar capătă harul ne- 
spus de a o ajuta în veghea şi îndruma- 
rea de fiecare clipă a lumii. Omul ast- 
fel își îndeplineşte în modul cel mai 
frumos misiunea de mijlocitor între 
lume şi Creatorul ci, — și nu desminte 
bunătatea Ceiui care l-a făcut după 
chipul şi asemănarea Sa. 

De aceea, nici omului nu i se pare 
deloc ciudat ca și firea întreagă să aibă 
ochii ei aţintiţi asupra lui, omul; ca 
să-și așeze și să-şi miște alcătuirile, o- 
rânduielile, în aşa fel încât să-l ajute, 
să-l mulțumească și ea pe om cu ce 
poate. In toate așezările şi orânduelile 
astea prielnice, ea răspunde astfel vo- 





(Urmare în pag. 2-a) 








| 














CRONICA LITERARĂ 


UNIVERSUL LITERAR 





de CONSTANTIN FÂNTANERU 


FLLA SERGHI: Pânză de păianjen 


Editura  Alcalay a încercat de cu- 
rând să lanseze, ca o surpriză literară 
a acestei primăveri, cartea de debut a 
d-rei Cella Serghi: Pânza de Păianjen. 
Inainte de a citi opera, ne-am bucurat 
la gândul că sar putea să avem de a 
face cu o nouă personalitate artis- 
tică, a cărei bruscă apariție ar învedera 
o anumită maturitate a societății ro- 
mânești. D-ra Cella Serghi nu şi-a fă- 
cut ucenicia publicistică prin reviste, şi 
de numele d-sale necunoscut până a- 
cum nu putem lega ideea de dexteri- 
tate profesională. Apare direct, în lite- 
ratură, cu un roman, de aproape 400 de 
pagini, ceea ce poate constitui un caz 
de temperament, de originalitate şi 
sensibilitate. 

Un astfel de debut impresionează, in- 


spiră încredere, atrage atenţia. El se 
ivește din sânul inedit al vieţii sociale, 
anonime şi neexplorate, acolo unde bă- 
nuim că se întâmplă atâtea evenimen- 
te sufleteşti, se desfăşură atâtea expe- 
Tienţe interesante, sincere, fără să le 
cunoaștem însă, fără să le apropiem în 
intimitate. Un debut care sparge ager 
besna anonimatului este totdeauna un 
semn bun pentru viaţă şi pentru litera- 
tură. 

Ce ne îngădue să stabilim despre ta- 
lentul de scriitoare al d-rei Serghi, ro- 
manul Pânză de Păianjen? Ca argu- 
ment al cărții autoarea citează urmă- 
toarele propoziţii din Les Faux mon- 
mayeurs: „Je crois que le secret de vo- 
tre tristesse, (car vous €tes triste, Lau- 
ra) c'est que la vie vous a divisee. L/a- 
mour n'a voulu de vous qu' incomplete. 
Vous rpartissez sur plusieurs, ce que 
vous auriez voulu donner ă un seul”. In 
adevărul biografic al acestei  observa- 
țiuni morale, se recunoaşte eroina Dia- 
na Slavu. 

Incepând să-și reconstitue viaţa în 
însemnări zilnice, Diana porneşte cu a- 
dolescența, sau chiar cu copilătia. Ro- 
manul cste un jurnal, o confesie. Se 
confesează o fată care a avut menirea 
frumuseții şi a dragostei, şi care a în- 
ceput de timpuriu să se chinue în ne- 
astâmpărul de a cuceri cât mai multe 
din bucurii și satisfacţii. Diana e turbu- 
rată de instinctul feminităţii precoce, 
şi isbutește printr'o comportare de un 
rafinament în esenţă nevinovat, să 
Lrezească în fiecare bărbat funcția lui 
de amant. Chiar din vremea de şcolă- 
viță, vede Diana în orice tânăr, în orice 
licean, un partener de dragoste. Nu o 
revărsare anormală de erotism, nu o 
dezordine senzuală, dar nici puritate a 
reveriei sau sentiment deosebit al fru- 
mosului, exaltat prin imaginaţia amo- 
roasă. Diana este mai de grabă o făptu- 
ră frivolă, neculpabilă. 

I se pare că produce pretutindeni yic- 
time prin frumuseţea şi spiritul ei. 

Este iubită și la rându-i iubeşte pe 
toți. Cel care o obsedează mai puternic 
decât ceilalţi este pictorul Petre Barbu. 
Il cunoaște la Mangalia, şi fără să-și fi 
făcut cel puţin mărturisiri reciproce, el 
rămâne pentru ea, marea iubire. Pen- 
tru modul cum se îmbrăca, cum ţinea 
pipa, cum vorbia, cum înota, cum isbu- 
tea să fie captivant şi misterios, Petru 
Barbu nu va fi uitat niciodată, și va 
servi de prototip celorlalţi bărbaţi cu 
care va avea de a face Diana. Ea se că- 
sătorește cu Michi Ioanescu, şi iubește 
apoi, — înșelându-şi bărbatul, — pe 
Alex. Dobrescu .La spatele amândorura 
pluteşte însă umbra misteriosului pic- 
tor... Sufletul Dianei se va risipi în fap- 
te de dragoste neesenţiale, se va sbate 
nesatisfăcut, într'o ceață a nenorocului, 
ca într'o pânză de păianjen, unde se 
așteaptă să fie sugrumată. Din moartea 
spirituală scapă însă printr'un act de 
curaj; îşi părăsește soțul, îşi părăsește 
şi amantul și fuge la Paris, 

Demersul a fost saiutar, căci, întoarsă 
în ţară, Diana constată că s'a vindecat 
de răul pânzei de păianjen. Nu o mai 
înconjoară nimeni acaparator, e singu- 
ră şi poate fi singură! O viaţă nouă va 
începe, de acum, după un principiu de 
unitate. Probabil va întâlni şansa unei 
iubiri complete, fără divizare, Viitorul 
îi va scoate în viață un Petre Barbu 
care să-l anuleze cu desăvârşire pe cel] 
dintâiu. 

Iată cuprinsul, prin excelenţă feme- 
nin, al cărții d-rei Cella Serghi. Ca ae- 
but, totul este interesant. Autoarea n'are 
originalitate deplină. Literatura d-rei 
Lucia Demetrius a urmărit-o pas cu 
pas și i-a dat acelaș gust de analiză tris- 
1ă, seacă, a unor stări vagi, neconsisten- 
te, de necuprindere femeiască. D-ra 
Demetrius este însă mai lucidă şi mai 
intelectualizată. 

Tipurile d-sa:e aparţin unui mediu 
diferențiat prin lectură, prin veleități 
artistice, prin ambiții de personalitate. 


Roman. (Alcalay, 1938) 


De aceea scrisul d-sale e mai puţin 
spontan, mai greu de urmărit și mai 
plin de preţiozități. D-ra Cella Serghi 
e mai elementară, d-sa îngrămădeşte 
în povestire un material strein de cere- 
bralitate, dintr'o categorie mai sensibilă 
şi chiar naivă. Dar scrisul acesta n'are 
semnificația prozei d-rei Demetrius, cu 
toate artificiile acesteia analitice. Con- 
ține sgură și impurități. 

Altundeva ni se pare a fi originali- 
tatea d-rei Ceila Serghi. Acolo unde în- 





cetează de a fi analitică şi intimistă, şi 
unde istorisește obiectiv întâmplări și 
zugrăveşte cadre cu preocupări realista. 
Interiorul sărac şi meschin din familia 
Slavu, este pătrunzător, admirabil ca 
descripție. Scena de prezentare îr casa 
viitorilor socri dovedeşte iscusinţă în 
îndrumarea dialogului, şi al compune- 
rii cu mai multe personagii. Panorama 
Balcicului ni se pare partea cea mai bu- 





nă a romanului. Intâmplările de dra- 
goste cu Alex sunt iarăși clare şi rămân 
intipărite. 

Pânză de păeanjen privită ca debut, 
este desigur o carte interesantă. Se ci- 
teşte cu plăcere, şi de la 100 de pagini 
înainte este chiar captivantă. 

Materialul adus în ea ni se pare însă 
amorf. Autoarea s'a lăsat pradă unei du- 
ble alterări: a unui fel artificial de a trăi 
viaţa şi a unei îndepărtări de expresia 
ei justă prin literaturizare. In fond, un 
personagiu ca Petre Barbu nu este de loc 
interesant. De altminteri nici n'are e- 
xistență concretă, şi nu îndreptățește 
turburarea profundă de viaţă a Dia- 
nei. Procedeele autoarei de a-l face mi- 
sterias, prototip de amant tragic, ni se 
par facile, și de gust mediocru. 

Aceeaş vană preferință pentru mon- 
denitate, pentru vraja sportivităţii o a- 
rată autoarea și în înfățișarea celuilalt 
erou, Alex Dobrescu, personagiu vapo- 
ros și afectat. Lucrat după un tipar rea- 
list, din observaţii și judecăţi, Michi este 
mai viu și mai reușit. Sfatul pe care ne 
îngăduim să-l dăm autoarei este să stă- 
ruiască în această direcţie realistă a 
creaţiei. 

Nu-i lipseşte spiritul de „observație, 
nici inteligența faptelor omeneşti, şi in- 
tuește admirabil evoluţia sentimentelor. 
Schimbarea urei Dianei, faţă de tatăl 
său, îndărătnie şi mediocru, în dragoste 
sinceră de fiică, arată până unde merge 
cu spiritul de observaţie şi ce capacita- 
te de construcție posedă. 

Fără a fi o carte execepţională, Pânză 
de păianjen promite destul ca să aștep- 
tăm de la autoare o altă operă mai 
strânsă în hotarele ei sensibile, mai a- 
dâncită ca preocupări — ducând însă 
mai departe, spre delectarea lectorilor 
talentul expunerii agere, plăcute. 














AUTORI SI IDEI 


REVISTA 


14 Mai 


1938 





GLASIGH 


O R-P-H:E-U-S 
FAVONIUS 


Revista clasică reprezintă la nui vo- 
înţa d-lui prof. N. 1. Herescu, de a or- 
ganiza studiul clasicităţii latine într'un 
ritm nou, și de a crea o iegătură de în- 
fluență directă între clasicism și cultu- 
ra românească actuală. Preocuparea 





Prof. N, 1. Herescu 


tânărului profesor universitar este să 
lărgească sfera de înteres pentru lati- 
nitate în publicul intelectual, şi să des- 
chidă o perspectivă de dragoste spre 
tradiția noastră romani. Educaria pu- 
blicului trebuia făcută însă cu mitloace 
noui, pentru ca el să înțeleagă ce rol 
are în viaţa culturală, predarea limbii 
latine în licee, cetirea operelor antice, 
prețuirea în producțiile moderne a nor- 
melor de creaţie clasice. Spre a garanta 
educaţia publicului românesc în acest 
sens şi spre a da mișcării de întoar- 
cere spre clasicismul latin un carac- 





O ordine creştină a noastră: rânduiala 


inţei lui Dumnezeu, care l-a aşezat de 
la început pe om în centrul atenţiei 
divine. 

lată, de exemplu, cum vede iarna un 
țăran din Bucovina: „larna e sănătoa- 
să, curăță pământul de toate boalele. 
Toate celea iarna degeră, pier, şi se cu- 
răță pământul. Noaptea de aceea e 
iarna mai mare, că altfel ar trebui să 
mănânce omul tot ce are. N'ar mai pu- 
tea pune nimic pe el. Dar așa, Dumne- 
zeu dă iarna cu noaptea mare şi omul 
se culcă, — că dacă doarme noaptea, 
nu mănâncă; dar vara e ziua mare, ca 
să lucreze. Vara e ca să lucrăm și iar- 
na e ca să ne odihnim”... 


Nu e nici egoism nici înfumurare 
naivă în această credință. Nu e nici 
primitivitate. Ci e conştiinţa că omu- 
lui, care sfințește prin sbuciumul lui, 
mai ales prin munca lui, toată firea, — 
i se cuvine din partea ei aceeaşi grijă, 
recunoscătoare şi ocrotitoare pentru el. 
Când am vorbit tot aici, mai demult, 
despre muncă, am arătat că în con- 
cepţia folclorică omul lucrează pentru 
întreaga fire, că toate făpturile folo- 
sesc după urma lui. Poruncii acesteia 
Dumnezeești a muncii, căreia omul i se 
supune cu sfințenie de atâtea veacuri, 
— cerul, pământul, anotimpurile şi a- 
strele, trebue să-i fie ocrotitoare, — 
urmând şi ele rânduielile lor de mi- 
lenii. 

Munca e în adevăr a doua noțiune 
pe care o găsești totdeauna în înţele- 
sul atât de larg al cuvântului rându- 
îală. Orice rânduială, a pietrelor, a 
gângăniilor, a stelelor, — creşte din 
muncă sau se reazimă pe muncă. 

Munca de fiece an a păsărilor care 
adună recolta sfântă, e o muncă plă- 
cută în rosturile ei. Dar în rânduielile 
lumii sânt datorii şi mai aspre. Omul 
trebue să creeze nu numai viață mate- 
rială, ci şi viață spirituală. Dar viaţa 
asta n'o poate crea decât prin suferin- 
ță, prin chin Chiar. Vechiul înțeles al 
cuvântului muncă, — influenţat de cel 
slav, — era mai larg, ca să cuprindă 
amândouă căile creatoare ale vieţii o- 
mului. „Muncă” înseamnă trudă, dar 
înseamnă și „chin”, — ca în expresia: 
„creştinii au fost puși la munci de că- 
tre păgâni”. In rânduiala lumii astfel, 
o parte imensă este rezervată răului, 
ca fecund pricinuitor de suferință, Pen- 
tru omul modern, răul este un acci- 
dent absurd, — cu atât mai absurd cu 
cât te loveşte mai des. Pentru omul 
vechi, pe care îl lămurește folclorul, 
răul este una din adâncile înțelepciuni 
necesare ale rânduielii Dumnezeești. E] 


(Urmare din pag. l-a) 


împlineşte şi întăreşte omul. Ca încer- 
care, sau ca pedeapsă. 

Răul are astfel în lume rânduiala sa 
şi mesagerii săi, care ascultă de această 
rânduială. Iarăşi, firește, cu așezare 
după chipul și asemănarea omului. Ca 
să ne dăm seama cât de cât de ea, să 
intrăm după cum am promis în tărâ- 
mul vrăjilor și al descântecelor. Pe tă- 
râmul acesta, găsim o întreagă nație de 
fiinţe, fiecare cu obiceiurile ei deose- 
bite: Bolile. Sânt cinci neamuri de boli: 
Boli dela Dumnezeu, dela Maica Pre- 
cista, dela Sfintele Zile greșite, dela Ele 
Sfinte, și dela oamenii dușmani. Pen- 
tru cele trei dela Dumnezeu nu se des- 
cântă, fiindcă Dumnezeu știe ce face. 

La celelalte, trebue să le știi firea, 
ca să le poţi alunga prin descântec, 
Frigurile, de pildă, sânt 77. Sânt fe- 
mei. Peste dânsele stăpâneşte una mai 
mare, care le trimite la slujbă în lume. 
Nu se prea duc de bună voie, — fiindcă 
oamenii le ameninţă, le sperie, le alun- 
gă, în fel şi chip, prin descântece, — 
dar trebue să se supună orânduelii. E 
o muncă a lor, pe care trebue s'o împli- 
nească. 

In aceeași perspectivă a supunerii şi 
a muncii, e privită în folclor nu numai 
lumea pământului, ci şi cea de sus, a 
duhului. 

E şi firesc, In concepţia populară cele 
trei lumi: cea omenească, cea inferi- 
oară omului, adică a materiei, și cea de 
deasupra omului, a duhului, — sânt a- 
celaşi trup, același suflet. Işi răspund 
necontenit una alteia, — chiar dacă o- 
mul nu-și poate da seama totdeauna de 
aceasta. Pământul e în folclor o ființă 
vie, — şi sânt zile și împrejurări în ca- 
re-l poţi auzi gemând. Cerurile se des- 
chid odată pe an, și atunci prind glas 
omenesc şi dobitoacele. Lucrurile ne- 
însufleţite chiar, dau semne omului și 
îl ajută. 

Prin misiunea lor de paznici ai rân- 
duielii lumii, — și sfinții astfel își a- 
mestecă intim viaţa lor cu aceea a o- 
mului. Viaţa aceasta a lor nu e deloc 
o fericită trândăveală cum sar crede. 
O legendă moldoveană spune că Isus 
Hristos, când s'a suit la cer după In- 
viere, le-a rânduit tuturor sfinților lu- 
crul lor: Pe Ilie l-a pus să rânduiască 
sufletele şi să ajute când tună; Sf. Pe- 
tru să taie cu coasa când fulgeră; Ni- 
colae să scrie păcatele oamenilor; iar 
Sf. Dumitru să le cântărească. Sfântu 
Gheorghe e peste vaci; el ia sufletele la 
cei ce mor şi le paşte pe ceea lume. 
Maica Domnului dă de lucru la fete: 
să plivească, să samene flori, şi să ţie 


slujba la biserică în Rai, cu Adam şi 
Eva, 

Rânduiala lumii, deci, nu e o poruncă 
încremenită în osiile universului, dela 
începuturile lui. Ci s'a desăvârșit trep- 
iat, — şi se desăvârșește încă, — cu 
trudă, ca și creațiunea. Ea nu are nici 
o rigiditate, — e toată numai o nespus 
de mlădioasă şi de înţeleaptă voință 
către perfecţiune. 

Voința asta azi a ajuns aproape de 
țintă. Imaginaţia poporului i-a urmărit 
așezările în truda îndelungată a face- 
rii lumii, în petrecerea minunată a lui 
Isus pe pământ, în faptele dintâi ale 
sfinţilor. Acum el e încredinţat că e de- 
săvârșită. Respiră această credinţă mai 
ales din cel de al treilea înţeles al rân- 
duielii, acela de echilibru. Lumea în- 
treagă e acum o îmbinare de armonii. 
Sub necontenitele ei schimbări, ele ră- 
Mân. In universul de azi, pentru gân- 
direa populară totul s'ar putea preface, 
dar nimic nu sar putea distruge cu to- 
tul. Orice fir de nisip, orice bob de 
faptă, își are rostul și locul. In orice 
faci, trebue să ţii seamă de aceste ro- 
sturi, — să le ceri voie. La înmormân- 
tare de exemplu, se aruncă în groapă 
un ban: e preţul de răscumpărare dat 
altuia, care cine știe când va fi fost 
îngropat acolo. Conştiinţa acestui echi- 
libru statornicit de rânduieli, e atât de 
puternică la poporul nostru, încât are 
convingerea că sfinţii care n'au suferit 
martiriul pe pământ, ca Sf. Mihail, vor 
fi chinuiţi în ziua de cea mai mare pu” 
tere a diavolului: aceea dinaintea Ju- 
decăţii de Apoi, — numai ca să se îm- 
plinească legea de suferință a sfințe- 
niei. 

Din această înțelegere prin ierarhie, 
prin muncă şi prin echilibru, a rându- 
ielii, din felul cum o vede el aşezată în 
întreg universul, — se pot lămuri mul- 
te din înfăţişările neînţelese ale men- 
talității ţăranului nostru. Supunerea 
lui desăvârşită față de ierarhiile pă- 
miânteşti, — în care unii sunt înclinați 
să vadă, atât de greşit, o lipsă de perso- 
nalitate. Infăţişarea atât de profund o- 
menească pentru el a universului în- 
treg, — în care alţii sânt porniţi, iarăși 
greșit, să vadă doar animism și prini- 
tivitate. Ca şi neîncrederea lui faţă de 
nerăbdătoarele şi fugarele reforme o- 
menești, — în care vedem atâţia, cu 
neînțelegere, doar fatalism oriental și 
scepticism indolent. | 

Toate se sprijină, — fie în bine, fie 
în rău, — pe chipul cum înţelege po- 
porul nostru rânduiala. 


OVIDIU PAPADIMA 


ter de renaştere, d. prof. N. 1. Herescu 
s'a străduit să pue temelia unui Institut 
de studii latine. Institutul de studii la- 
tine conceput şi înfăptuit de d. Heres- 
cu, s'a pornit acum pe lucru şi își arată 
roadele. Revista clasică se publici sub 
auspiciile sale şi-i oglindeşte activita- 
tea, 

Puţine publicaţii de specialitate apar 
în România în aceleași condiţii de pre- 
gătire ştiințițică şi cu aceleaşi virtuţi 
mărturisite de a fi un laborator viu, de 
cultură ca acest organ a! Institutu- 
lui de studii latine. Menţionăm. de alt- 
minteri că, prin cuprinsul ei redac- 
ional, Revista clasică este o publica- 
ție europeană de ştiinţă a antichităţii, 
în paginile ei găsindu-şi loc studiile sa- 
vanților 'specialişti, francezi, germani, 
englezi, etc. Astfel în numărul apărut 
recent, tomul VIII, întâlnim pe d. J. 
Marouzeau: La plastique de la phrase 
et du. vers chez Horace, E. Galietier: 
D'epitre d'Horace â son livre 1, 20 et 
les commentaires antiques. Leon Her- 
man: L'ode I, 14 d'Horace est-elle alle- 
gorique? Insuși articolul d-lui prof. He- 
rescu: Bibliographie d'Horace, apare 
în franțuzeşte, pentru o mai bună pe- 
netraţie a științei românești în streină- 
tate. 





Scumpul nostru 
Octavian Goga 


(Urmare din pag. l-a) 


lor — ca meşterul care-și cunoaşte cu- 
lorile pentru acordul definitiv. 

In cetățuia ta de apă 

Dorm cântecele noastre toate 


[| . |. | . . | | . |. . . . . 


Tu împleteşști în curcubee 
Comoara lacrimilor noastre... 


Iată meşteşugul subtil care l-a făcut 
pe Goga să ne dea în cântecele lui 
Laie chioru — aproape de Luceafărul 
lu Eminescu, sunt sigur — cele mai 
prestigioase înălţimi de lirică româ- 
nească. 

„Tânărul vizionar promis gloriei dela 
început — dar și unui chin care nu se 
va fi sfârşit până la ultima clipă — 
aş vrea să se priceapă că a fost mai 
mult decât un om, a existat într'adevăr 
o „lume Goga“: un anumit fel de a 
simţi, de a trăi, un râs anumit, o cu- 
loare, un ton, cum ar fi spus Renan, 
care era numai al lui şi care astfel 
dădea vieţei nedefinite aspecte... Și 
apoi cine ar şti să spună acum, mân- 
gâind numai figura așa de stinsă, acei 
nervi de atâta mişcare, eleganța lui 
nativă, zâmbetul afabil cu care primia, 
ochii verzi şi vii, artistul pur, revoltele 
lui care au transfigurat întradevăr mai 
multe generaţii de tineri români, învă- 
țându-i să trăiască, să simtă... Inima 
lui mai ales, oprimată, grea, în care 
se exaltau necunoscute viori ! 

Il văd fremătând de vieaţă, într'un 
tren, când mă auzia spunându-i stri- 
gătul sfâșiat al unui alt poet — toate 
cuvintele lui mă îmbătau de putere! 
„Je ne veux pas mourir! J'ai du gânie! 
Ah!, redevenir rien irrevocablement ! 

Ochii lui Goga s'au luminat atunci 
de o flacără stranie... şi cred că buzele 
lui au murmurat ultimul vers, 

Dar nu se mai poate urma! lată, s'a 
făcut soare peste ziua care începuse 
tristă, şi clopotele au început dangătul 
lor sinistru... Eu s'am să-l mai aud pe 
Octavian Goga! 

Unde norii-și țin popasul 

In lăcaș de mărgărint 
se tângue Laie Chioru! Şi hohotul lui 
întunecă lumea... 

Du-l cu tine meșteșugul 

Care ne 'ntăria soborul... 

Du-l cu tine... Dar lasă-ni-l şi nouă 
puţin... Ca din flacăra care s'a aprins, 
să nu se mai stingă nimic! 

„„Scumpul nostru Octavian  Gosa, 
acum când figura ta coboară, şi pe 
tâmple îţi cade teribila paloare a mor- 
ţilor, te simt în sfârșit liberat, după 
sbuciumul care a tăcut, lângă Iosif şi 
Delavrancea, şi Caragiale, tovarășii 
buni de odinioară, pentru ca acolo, în 
suprema îmbrăţișare a altei naturi, să 
trăeşti intens, tot atâta de viu, în spi- 
ritul şi pământul natal... 

TOMA VLĂDESCU 








14 Mai 1938 





Sămâănâătorismul 


In literatura românească, Goga a 
fost un revoluţionar. Stăpânit de o ne- 
stăvilită forţă interioară, chinuit de su- 
ferinţa socială milenară a fraţilor ar- 
deleni, a tălmăcit în inspirate versuri 
lirice, toată drama naţională ce se con- 
suma neoblăduită, pe meleagurile su- 
ferințelor sale. 

In creaţiunea sa, a rămas un incori- 
jibil sămănătorist, adăpându-se din lu- 
mea rurală şi din cadrul naturei, pen- 
tru a da expresie atât de bogată şi co- 
lorită, stilului său artistic, policromic. 

In Sămănătorul, Goga n'a colaborat 
decât cu o singură poezie: „Cântăre- 
ților dela oraş”, 

Versurile acestea unice, picurate în- 
tr'o pagină de lumină, sunt ca o măr- 
turisire a sentimentelor poetului față 
de acea adiere de poezie urbanistică, 
concepută de inspiraţii bolnave, venite 
de pe aiurea. Mai mult decât atâta, e 
un imn de slavă al naturei, a minunatei 
varietăţi de inspiraţii ce se oferă la fie- 
care colț, dincolo de oraşe, dincolo de 
cetăţile „cu turnul de aramă”. 

Orașul învăluie totul în obscuritate, 
închide porţile de aur ale sufletului : 
„Voi m'aveţi flori, nici cântece, nici 

fluturi, 
Căci soarele în ţara, voastră moare”. 

Dimpotrivă, altceva este mulțumirea 
chemărilor livezilor ce-şi mlădie bel- 
șugul în care se primește „hirotonirea 
razelor de soare”. 


Acolo e locul poeţilor: 

„Să piară umbra zidurilor negre, 
Centunecă cântarea noastră sfântă, 
Curatul chip al fermecelor firii 

Să scânteie când glasul nost' cuvântă”. 

Viaţa curată deci, viaţa plină de nes- 
fârşite rezonanţe, e viața petrecută li- 
ber, în mijlocul naturii, la sat, la ţară, 
unde nimic din artificialitatea orașului 
nu vine să turbure liniștea şi măreţia 
în care Dumnezeu „a semănat nădejdea 
vieții noastre”. 

Atât a dat Sămănătorului, direct, 
Octavian Goga, dar în versurile lui e 
un întreg ideal de viaţă, un simbol prin 
care chiamă spre orizonturile largi 
şi limpezi ale câmpiilor, acele inspiraţii 
căutate între zidurile cenuşii ale ora- 
șelor. 

Goga a fost poetul însetat al liber- 
tăţii, al trăirii curate în calmul pur de 
viață autohtonă, al valorificării virtuţi- 
lor românești, oropsite sau îngenun- 
chiate. 

Menirea sa profetică şi-o simţea dăl- 
tuită în cremenea simţirii deslănţuite, 
în chemarea prin rugă spre adevărata 
stare a vieţii românești spre care pre- 
destinarea îl mână, cu toate forțele de 
artă și de simţire ce le avea. Ela pri- 
mit misiunea și s'a transfigurat eroic şi 
epic, în cele mai accentuate şi frămân- 
tate acorduri lirice : 

„In suflet seamănă-mi furtună, 

Să-l simt în matca-i cum se sbate, 

Cum tot amarul se revarsă 

Pe strunele înfiorate; 

Și cum sub bolta lui uprinsă, 

In smalţ de fulgere albastre, 

Imchiagă-și glasul de aramă: 

Cântarea pătimirii noastre. 

(Rugăciune) 

Imaginea satului, sau a cadrului ru- 














ral, sămănătorist, cu cântarea muncii 
sfinte a ţăranului, a fost pentru Goga 
o permanentă obsesie, o regăsire lniș- 
titoare şi duioasă, în care cruda reali- 
tate a trudei plugarului, se îmbină cu 
mitul Cosânzenei și cu liniștea patriar- 
hală a decorurilor rustice. Poezia sa 
capătă accente de revoltă socială, re- 
semnată prin credinţa în finalitatea e- 
tică a destinului, căci pentru plugarii 
„urziţi din lacrimi şi sudoare”, este 
undeva, în taina cerului, o dreptate, dar 
şi în chinul îndurat al acestor munci- 
tori, clocoteşte o răsbunare : 

„Cin pacea obidirii voastre, 

Cantrun întins adânc de mare. 

Trăeștenfricoșatul, vifor 

Al vremilor răzbunătoare, 

(Plugaril) 

Atmosfera patetică a satului nostal- 
gic, cu „câmpuri de mătasă”, cu „cân- 
tece şi flori”, dar şi cu jalea din inte- 
rior, cu contrastul acesta dintre firea 
surâzătoare, darnică, şi jalea nesfârșită 
a sufletului ţăranului oprimat, formea- 
ză cadrul de transpunere pe plan și 
motive sociale, a întregii sale inspiraţii 
generoase, alimentată din afară și pli- 
nă de rezonanțe ubicue. 

Nimeni în literatura noastră, nu a 
reuşit să redea mai duios şi mai dia- 
matic, mai plastic şi mai delicat, su- 
ferinţa unui întreg neam păstrat curat, 
ca aceste nostalgice şi tremolate acor- 
duri, ca o neconsolare plângătoare : 

La noi nevestele plângând 
Sporesc pe fus fuiorul, 
Și 'mbrățişându-şi jalea plâng 
Și tata și feciorul. 
Sub cerul nostru 'mnduioşat 
E mai domoală hora, 
Căci cântecele noastre plâng — 
In ochii tuturora. 

(Noi) 

Tragicul tablou al „Casei noastre” îi 
scoate exclamaţii de milă şi de dure- 
roase tristeţi, în forma simplă a ţăra- 
nului : 

— Ce s'a ales din casa asta, 
— Vecine Neculai al popii !”, 

In fața ei îşi fac loc amintirile: ta- 
tăl, mama, şi apoi satul cu toată viața 
lui specifică. Din totul a rămas o para- 
gină, cu melancolie subliniată în sim- 
plitatea versurilor finale : 

-—— De ce-ţi ştergi ochii cu cămașa, 

— Ori plângi, vecine Niculaie ?... 

(Casa noastră) 

Iată şi chipul preotului —— „„aposto- 
jul” care răsare la portiță sprijinit de 
cârjă. El este un simbol, un purtător 
al cuvântului strămoşesc de peste vea- 
curi și milenii, un „mag” răscolitor de 
suflete : i 

„Atâtea patimi plâng în glasul 

Cuwvântătorului părinte 

Şi-atâta dor aprind în. înimi 

De clipa răzbunării sfinte”. 

Dascălul, este şi el un „„moşneag se- 
nin cu tâmpla curată”, Este al doilea 
cărturar al satului, transfuzându-i toa- 
tă poezia şi miracolul trecutului, invă- 
luit în acea mistuitoare credință, care 
a creeat prin suferinţă, mistica dârze- 
nie a poporului nostru : 

„Pin ochii tăi văd strălucind scânteia 
Din focul mare-al dragostii de lege, 
Ce prin potopul veacurilor negre 
Ne-a luminat cărările pribege. 


UNIVERSUL LITERAR 


LUI! 


Dăscălița, care-şi poartă ca o muce- 


“niţă sfioasă și blajină, destinul ei cu- 


minte, bunătatea generoasă şi înţelep- 
ciunea caldă, este şi ea desprinsă cu 
duioșie din galeria figurilor satului lui 
Goga; minunata. dăscăliță care în vir- 
tutea-i sacrificată împărtăşeşte altrui- 





stă, cu foată drama sa sufletească, o 

iubire protectoare şi oblăduitoare. 
Portretul acesta subţil, delicat, plin 

de înțelegere omenească şi de compă- 

timire evlavioasă, este poate unicul în 

creațiunea noastră poetică : 

„m AŞa, grijind copiii altor mame 

Te stingi zâmbind în calea ta fecioară, 





AM 


E O grea încercare să adune cineva 
întrun mănunchiu deosebitele imagini 
ce le-a săpat în mintea prietenilor o 
personalitate atât de complexă cum a 
fost a lui Barbu Delavrancea, Imi dau 
seama că, deși sa destăinuit, discret în 
mai multe din scrierile sale: „Truba- 
durul', „Bursierul”, „Domnul Vucea”, 
„Bunicul”, etc., deşi au rămas după el 
o seamă de scrisori pline de neînchi- 
puită bogăţie de simţiri şi de gânduri— 
adevărata fire adâncă a lui Delavran- 
cea va rămâne mult timp necunoscută, 
Posteritatea, înrâurită de aspectul de 
o violenţă severă sub care se înfățişea- 
ză în magistralul bust al sculptorului 
Medrea dela Şoseaua Kisseletf, va ve- 
dea mai degrabă în el tribunul vije- 
lios care îniiora mulţimea, neîntrecu- 
tul orator politic şi avocatul care făcu- 
se din pledoariile sale o adevărată săr- 
bătoare artistică, la care alerga publi- 
cul ca la o reprezentaţie de dramă zgu- 
duitoare. 

Imi amintesc de Costică Arion, el în- 
suşi maestru al cuvântului, spunân- 
du-ne într'o zi: „Nu mai pot de obo- 
seală. Am stat ieri în picioare până 
noaptea târziu mai multe ceasuri, ca 
să aud pe Delavrancea pledând ca un 
leu în procesul Socolescu”. Imi amin- 
tesc iarăşi de Spiru Haret povestin- 





O Comemorare 


In persoana iui Delavrancea s'a ser- 
bat, de curând, mai mult decât numele 
unui om, sau unui scriitor al Româ- 
niei. S'a serbat amintirea unui artist 
de o calitate excepţională, a unui inspi- 
raft, 

Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu 
toate criticile cari astăzi îi se aduc 
de către răscolitori ai micilor defecte 
omeneşti, a isbutit să creeze o operă 
de structură puternică și impresio- 
nantă, aducând un material de inspi- 
raţie nobilă și exprimându-l printr'un 
limbaj perfect, şi mai cu seamă, româ- 
nesc. 

Nestrămutat dar, este pentru Apus 
de Soare, pe lângă multe alte calităţi, o 
limbă minunată şi lipsită de orice scă- 
dere pe care întrebuințarea cuvintelor 
străine o aduce adesea cu ea. Poate fi 
dat ca exemplu oricând, de monument 
al limbii româneşti în toată amploarea 
resurselor sale. 

Dar nu atât exprimarea măiastră a 
lui Delavrancea, nici aleasa culegere 
de subiecte, din dramele istorice sau 
din nuvele nu înseamnă marele aport 
al lui, cât viaţa puternică şi sinceră, 
sentimentul şi iubirea pe care le răs- 
pândeşte în toate operele sale. 

Aci avem întregul adevăratei valori a 
lui Delavrancea. El a scris frumoasele 
cuvinte : Ideile sunt reci ca şi clapele 
unui piano, trebue să vină căldura sen- 
timentală a artistului ca să combine 
din ele o rapsodie plină de viaţă. 

Iată calea de a pricepe creaţia sa li- 
terară. Calea înţelegerii adevărului cel 
mare, de intensitate universală, pute- 
rea sentimentului. Și numai puterea 
sentimentului. Mulțumită lui, luat ca 
fundament, ca substrat primar, se pot 
înşira toate celelalte figuri sau ex- 
ploatări artistice. El le generează. El 
le permite subsistenţa, aşa precum el 
le destramă când lipseşte. E1 este sub- 


stanța maximă a creaţiei artistice. Din 
el, din starea de sentiment, stare anor- 
mală, contrară ordinei prestabilite, ră- 
sare scânteia de talent sau de geniu. 
Sentimentul dă putinţa acestei scântei 
să răsară, să lumineze. Lui i se adresea- 
ză Delavrancea, adevărat artist, când 
află pentru operele literare singurul ge- 
nerator real. Sentimentul. Idei, oricine 
are. Dar pentru a le îmbina, pentru a 
da naştere şiragului de idei, (care se 
numeşte creaţie literară, cu diferite 
subimpărțiri sentimentul aduce pute- 
rea necesară, aduce căldura blândă. 

Un sentimental înainte de orice, De- 
lavrancea căută din tot sufletul, suferă 
din tot sufletul, scrie din tot sufletul, 
cu sinceritatea și puterea de viață a 
unui simțământ real şi viguros, 

A doua laiură a operei sale este iu- 
birea. Dar nu iubirea cea de jos, a tu- 
turor ci iubirea sublimă,  înălțătoare, 
desinteresată, iubirea în sine, care se 
poate lăsa jos din sferele înalte, pe 
diferite subiecte materiale, cari din 
însăşi atingerea ce o suportă se trans- 
figurează, se limpezesc, devin şi ele su- 
blime. Iubirea aceasta a lui Delavran- 
cea s'a lăsat asupra patriei. Şi din ea 
s'a ridicat într'un sunet generos, stri- 
gătul dragostei de neam, de onoarea 
neamului, ce isbucneşte din discursu- 
rile sale naţionale. Dar care mai ales 
se încununează prin renumitul — Pa- 
tria și patriotismul, 

Cu căldura vorbirii lui, când vorbea; 
cu căldura iubirii lui, când îl citim, 
opera oraforică a lui Delavrancea este 
cea mai înălțătoare pagină de educaţie 
cetăţenească. Să calific ce a făcut? E 
inutil. Să descriu ? Aşijderea. 


Voi spune numai o poveste adevă- 
rată. 

Era prin Februarie 1916. La Teatrul 
Naţional. Lume multă, Forfoteală, Şi 


din cer ningea. Cu toţii pe gânduri, căci 
zilele de iarnă se arătau triste şi întu- 
necoase. Războiul răsuna de peste tot. 
De printre tainele acelea obosite, ce 
aşteptau ceva nou, printre feţele spe- 
riate, se înalță Barbu Delavrancea. Şi 
cu glasul lui vibrant, cu căldura senti- 
mentului său sincer şi puternice înalţă 





un discurs măiestru al iubirii de pa- 
irie, şi al datoriilor ei. Sala era întier- 
bântată. Cu toţii, inima băiându-le în 
piepturi ascultau cum Delavrancea 
trăia, dragostea de neam. 

Şi vorbirea se închee ; Procesul nos- 
tru a ajuns la Casaţie. Destinul nea- 
mului românesc, stă în vârtul baione- 
tei Dorobanţului. Iar în clipa de tă- 
cere, premergătoare ropotului de apla- 
uze al sălii încordate, se aude un glas 
de copil spunând; „Să trăeşti, nene 
Barbule, să trăeşti“, 

lar teatrul apoi a fost gata să se dă- 
râme de entusiasmul auditoriului. A- 
ceasta a fost puterea lui Delavrancea. 
Putere imensă, grandioasă, care şi as- 
tăzi ne stăpâneşte la citirea operelor 
lui, 

VICTOR POPESCU 








N Sant 


ctavian Goga 


Iar căpătâiul somnului tău vitreg 
De-un vis deșert zadarnic senfioară,. 
(Dascăliţa) 

Cine nu cunoaște cântecul Bătrânii, 
cu strigătul de melancolică desnădejde 
a desrădăcinatului, cu ace) final tragic, 
implacabil, şi de o melodioasă tristețe ! 

„Așa... vă treceţi, bieţi bătrâni 
Cu rugi la Preacurata 

Și plânge mama pe ciaslov 
Şin barbă plânge tata.... 

Dar satul românesc nu poate trăi 
fără trubadurul care să'nfioare Coar- 
dele iăutei „prelungi”, 

„Când două mărgele, ca mirul de 

limpezi, 

Din gene se scurg pe vioară”, 
fără lăutarul bătrân, păstrător de atâ- 
tea comori de simțire în „jalea pribea- 
gă a strunelor sale” : 
„Desgroapă, moşnege, cu mâinile'n 

tremur 
Comoara ta veche de jale, 
Tu porți ferecate durerile noastre 
In vaterul strunelor tale. 
(Lăutaru!) 


Iar emoția, sublim redată în faţa ma- 
jestății morţii, culminează în acea sgu- 
duitoare zugrăvire a sărăciei, la moar- 
tea lui Laie Chiorul, lăutarul în Care 
se desvăluie toată sguduitoarea trage- 
die a satului şi a vieţii, toată mizeria 
existenței de cântăreț, dramatizarea 
supremului moment de existență ma- 
terială, pentruca în poezia „La groapa 
lui Laie”, să facă din lăutarul ţigan, 
prin transpunerea în cântec a sufletu- 
lui românesc, mesagerul spre divini- 
tate al suferințelor noastre : 


NI 


du-ne de îndârjirea înflăcărată cu care 
îl combătea în parlament Barbu Dela- 
vrancea, în chestiunea scindării cursu- 
lui liceal în clasic şi real. Delavrancea, 
pătimaș îndrăgostit de literatură şi de 
clasicism, susținea cu o elocință care 
rostogolea argumentele cu puterea u- 
nui puhoiu de munte, nevoie ce o are 
orice om de a se adăpa la izvoarele cul- 
turii antice, fără care nu e nici om în- 
treg nici „umanist”. Spiru Haret, spi- 
rit ştiinţific, clar văzător, adânc cunos- 
cător al slăbiciunilor învăţămânţului 
nostru combătea din lagărui opus cu o 
egală forță de convingere iar seara a- 
casă după duelul oratoric zicea, cu a- 
cel surâs în colțul ochilor care trăda 
întreagă bunătatea sa: „Atât de tru- 
mos vorbeşte Delavrancea când mă 
combate, de parcă îmi vine să uit că-mi 
este adversar”, i 

Adversar — ...nu e acesta aspectul 
sub care trebuie privit Barbu Dela- 
vrancea. Natura lui de o ncasemănată 
bogăţie, nu poate fi închisă în atitu- 
dinea strâmtă a eternului adversar. Nu 
știu ce mare gânditor a spus odată că 
ceea ce dă preţ unei fiinţe omeneşti e 
fărâma de copilărie ce a rămas în el. 
La Delavrancea rămăsese neatinsă de 
viață şi de scurgerea vremii, o încân- 
tătoare latură de copil zglobiu, duios și 
glumeț. O cunoşteau bine cei din inti- 
mitatea lui zilnică şi toţi prietenii și 
prietenele micului pluton de patru îe- 
tițe cârlionțate şi băiaie, care fugeau cu 
brațele întinse să-i iasă înainte când 
venea acasă, în strada Polonă, unde a 
locuit în timpul anilor celor mai ve- 
seli ai vieţii lui. Casa din strada Polo- 
nă avea o grădină mare care se întin- 
dea în fund, cu o boltă de viţă şi porni 
roditori, așa cum se mai vede azi nu- 
mai prin orașele din provincie. Acolo 
se lua masa la umbra unor pomi bă- 
trâni, acolo se adunau în jurul oaspeţi- 
lor primitori: Titu FPrumuşanu, lon Ca- 
ragiale, Mihai Dragomirescu, acolo 
dădea târcoale mesei cocoşul protejat 
de Delavrancea, cocoșul botezat Costi- 
că şi vițelușul numit Sâmbotin. Dela- 
vrancea avea o dragoste deosebită pen-, 
tru tot ce era mititei, copii și animale. 
Când îşi srise prima piesă „Apus de 
soare” se afla la o moșie în Moldova 
în mijlocul unui numeros grup de ne- 
poței. După dejun, numai ce îl vedeai 
că-și ia la subțioară un mare bloc de 
desemn şi câteva creicane — așa ii 
plăcea lui să scrie — și de mână pe 
nepoţelul său de 3 ani Dinu. Ca doi 
prieteni adânciți în lungi convorbiri 
pe care nu le auzea nimeni niciodată 
— Barbu micşorându-şi paşii pe mă- 
sura piciorușelor lui Dinu — porneau 
spre umbra unui mare nuc rotat unde 
se culca Delavrancea ca să creeze în 
tihnă sub susurul molcom al frunzelor 
legănate, marea frescă vie ce palpită 
în „Apus de Soare”. fuui Dinu îi dădea 
creioane colorate și alt bloc, şi amân- 
doi își vedeau de treburile artistice, 
Cine na văzut pe Delavrancea cu 
Dinu Ghica şi cu Grigori Ghica în 
brațe când îi apăra de pedepsele şi 
încrunțările diferitelor „Prăulein” n'a 
cunoscut adâncimile de duioşie ce se 
ascundeau în inima lui pentru toţi 
copiii, chiar când nu erau carne din 
carnea lui şi os din osul lui. Firea lui 
totdeauna încordată, gata de acţiune, şi 
de luptă, conştientă de o putere latentă 
pe care o simţeai în el cum o simţi în- 
tr'un leu adormii, avea nevoie de o des- 
tindere pe care i-o hărăzea numai mu- 
zica şi apropierea copiilor. 

N'a fost încă studiat în deajuns com-= 








„Și să cânţi un cântec, Late, 
Cum se cântăm sat la noi, 
Când se tânguie ciobanul 
După turma lui de oi. 
Povesti-va atunci struna 
Inălțimilor albastre, 

Vremea lungă câtă jale 
Scris-a'm sufletele noastre. 

La aceste evocări ale mediului să- 
tesc, se adaogă, ca un răsunet de 
clocotitoare revoltă şi de iluminată 
speranță, acea isbucnire cu puternic 
substrat social Clăcașii. 

SAREA oștenii fără nume 

Ce duc războiul mare-al tuturora, 

Ei ce se sting în neguri şi uitare 

Și cad şi mor de cruda "mpovărure 

A tuturor durerilor în lume........ 

Aceşti clăcași martiri, din plămada 
muncii chinuite a cărora es îmbuibările 
stăpânitorilor streini, stârnesc cele mai 
puternice accente de revoltă şi de com- 
pătimire, în sufletul poetului. 

Am schițat numai, și parţial fireşte, 
aderenţa puternică pe care Goga a a- 
vut-o la mişcarea sămănătoristă, că- 
tre care spiritul său înclina în mod fi- 
resc, 

Peste acest mare rapsod al suferinţei 
ardelene, clocotită în cadrul pitoresc al 
vieţii de sat, moartea şi-a așternut ma- 
jestuos, linţoliui cernit. 

Goga însă trăeşte veşnic prin marea 
operă de poezie şi de răscolire suflctea- 
scă pe care a creat-o. A murit în apo- 
geul existenţei sale, militând cu o ad- 
mirabilă consecvență, pentru triumful 
cauzei naționale, pentru care a luptat 
toată viața. 

DAN SMÂNTÂNESCU 


[ne 0 eee e 


de MARGARETA MILLER-VERGHY 


plexul de însuşiri diverse şi contras- 
tante care alcătuesc marea figură a lui 
Delavrancea şi poate că 20 de ani nu 
sunt deajuns, cum nu e de ajuns o dis- 
tanţă de un metru pentru a judeca o 
friză. S'ar impune o cercetare amă- 
nunțită a resorturilor speciale ale sti- 
lului lui, construcţia absolut unică a 
Îrazei cu laconisme care se găsesc nu- 
mai în folklor și cu unduiri armontoa- 
se de o măestrie pur clasică. 

Sar impune de asemeni zugrăvirea 
unui caracter în care sentimentele cele 
mai nobile, patriotismul, iubirea de 
pământul ţării ajungeau la culmile cele 
mai înalte și se destăinuiau spontan în 
mici amănunte pline de un farmec sa- 
vuros. Conferinţa lui ţinută la Craiova 
despre fiorile câmpului a rămas și a- 
cum neștearsă în amintirea auditorilor. 
Altă conferinţă ţinută la Ateneu des- 
pre poezia populară arăta pentru ma- 
rii noștri rapsozi anonimi o admirație 
atât de înflăcărată încât toată sala fre- 
măta, ascultând cuvântul care îi pica 
din gură cald ca o lacrimă. 


Toată opera răzleţită a acestui mare 
risipitor de iubire și de geniu aşteaptă 
încă mâna pioasă care o va aduna în- 
îr'un mănunchiu, 

Imi place să-mi amintesc aici de ul- 
iima oară când l-am văzut, 

Era în Decembrie 1916, în clipa când 
guvernul şi toate personalitățile de 
seamă erau nevoite să părăsească Bu- 
cureștii căutând la Iași reconstituirea 
situaţiei noastre primejduită de apro- 
pierea dușmană. Mă aflam în casa lui 
în clipa plecării. Soţia sa cu una din 
fiice plecase dinainte la Vaslui. Aici 
celelalte zoriau să înghesuie întrun 
mic geamantan tot ce putea să încapă. 
Mi-aduc aminte că deşi îmi tremurau 
lacrimi în ochi, băgai de scamă cum 
una din ele îndesa în scamantan unde 
nu avea loc pentru pantofi, un volum 
de Shelley. Delavrancea. se apropie de 
mine și mă înconjură cu brațele uitân- 
du-se lung la mine şi abia stăpânin- 
du-și emoția. 

Tăcu o clipă ţinându-mă tot aşa a- 
proape și zise: „Parcă mi se rupe inima 
să țe las aici așa, singură. Hai şi tu cu 
noi”, 

— „Nu pot Barbule, am spitalul, 
şcoala, nici nu mi-ar da voie să plec... 
Şi mama mca bătrână,.. cum so pun pe 
drumuri?” Atunci una din fiicele lui 
aruncând braţele în jurul meu, strigă: 
„Să rămân eu ticule... să n'o lăsăm 
aşa”. Barbu stătu o clipă la îndoială, 
Cum aș putea uita acest fulger de in- 
doială care irăda atâta milă, atâta ne- 
ştirbită legătură cu cele mai vechi a- 
tecţiuni ale lui? Stătu o clipă la îndoia- 
lă apoi zise; „Nu pot să te las în ur- 
mă; ce ar zice mama ta?” Copila îşi 
descolăci braţele din jurul meu, re- 
semwată. 

Eram sortită să rămân singură. Bar- 
bu mă luă de mână, mă duse în altă 
odaie și îmi dăâu bani: „Na, nu știu ce 


te aşteaptă... să nu te știu că duci 
lipsă”. 
Acesta era Barbu Delavrancea, 


blând, părintesc, duios, plin de o ne- 
țărmurită nevoie de a ocrotți. Nici un 
om pe lume nu poate fi cunoscut cu a- 
devărat decât de cei ce l-au iubit sau 
au fost iubiţi ae el. Biografii cei mai 
iscusiţi, critcii cei mai meşteri în arta 
lor, nu vor putea reda adântul fluviu 
de lirism ascuns şi de duioşie aproape 
feminină ce le destăinuia fără să vrea 
Delavrancea în clipe ca aceea în care 
mi-a fost dat să-l văd pentru ultima 
dată. 














Atat? 


Atât să fie oare, doar atât ? 


Să-ţi iei în mâni pustiul lung de ani, 
Să ţi se culce apele în ochi ca nişte umbre, 
Să calci pe stele ca pe bolovani ? 


Cu-atât să te alegi ? Să nu pleci nici cu gândul ? 
Să îngenunchi pe vis ca pe un nor? 
Să strige după tine cântecele. 


7 și 
sv 


nu mai poţi să te opreşti din sbor? 


Să nu iei nici minunea cărnii albe, 

Nici aurul atâtor vorbe clare ? 

Să ţi se strângă umbra 'n piept ca o stafie 
Din tot ce eşti să nu rămâi nici zare ? 


Cum ? Tot aşa va trebui să plec şi eu, 

Să fiu strigoiul meu, să îmi mănânc ţărâna ? 
Să nu mai știe visul unde mi-a fost fruntea ? 
Să nu mai știe umbra unde mi-a tost mâna ? 


Plec capul Doamne şi 'ngenunchi sărac. 
Iți dau tot ce mi-ai dat, dar nu e drept. 
Dece să nu trăesc cât munţii, cât pământul 
Când am atâtea gânduri să le-aştept ? 


VIRGIL CARIANOPOL 


INTOARCERI IN TULPINI 


lar, se'ntoarce anotimpul verde 
Duduind cu seva în tufani, 

Ca un foc din vatră, ars în spuză 
Tinereţea, ne vesteste ani... 


Ani de slavă, dimineţți de rouă 
Fire toarse de-o cenușereasă, 
Pieptul e bătrân, dar iarba crește 
Printre cimitire mai stufoasă... 


larbă sfântă, iarbă de alean 

iarbă de descântec, iarbă mare 
Flacări verzi ţâşnese de pretutindeni 
Numai frăgezime şi culoare.., 


Dar obrajii mei de busuioc 

Ce s'au drămuit, lângă icoane 

Se lipesc de iarba care'nţeapă 

Ca s'asculte fuga vremii, vane... 
GEORGE FONEA 


Din volumul „IARBA MARE“ 





Cinci ani dela moartea 


lui Steţan 


Locul lui Ştefan Dimitrescu în pic- 
tura românească creşte pe măsură ce 
trece timpul. Sunt din ce în ce mai 
rari artiștii a căror pictură se sprijină 


= Tir 





Autoportret 


pe o atât de strânsă şi severă discipli- 
nă ca aceea a lui Ştefan Dimitrescu, 
Nimic din ce a făcut nu e indilerent 
— chiar atunci când din opera sa se 
deslușea cazna, în dauna abandonului. 
Căci Ştefan Dimitrescu a căutat greu- 
tățile, nu numai că na fugit de ele. 
Opera sa e un şir de lungi şi laborioase 
eforturi, . 

Dela severitatea clasică a desenului 
care-l caracteriza aproape, în primii 
ani ai maturității, trecea din ce în ce 
mai hotărit câștigat, spre experienţa 
cromatică. Dintre „Cei patru” (Tonit- 
za, Șirato, St. Dimitrescu, Han) cl şi 
cu d. Şirato — e vorba de primele lor 
expoziţii — înaintau anevoios dar cu 
atât mai sigur spre limanul unde e a- 
cum d. Șirato. Moartea însă — atât de 
stupidă câteodată — a îngheţat mâna 
lui Ştefan Dimitrescu, i-a îngheţat-o 
tocmai atunci când era mai înfrigurată, 
tremurândă de emoția apropiatei iz- 
bânzi, a definitivei bucurii. Ștefan Di- 
mitrescu a murit tânăr — 47 de ani — 





Maternitate 


la vârsta la care acei de calitatea lui, 
acei cari nu trișează şi dau piept băr- 
bătește cu toate greutățile, încep să cu- 
leagă roadele. In ultimii ani, camarazii 


Dimitrescu 


(întotdeauna ei presimti şi ridică, fie 
prin manifestările injurioase ale invi- 
diei, fie printr'o sinceră admiraţie, pe 
cei chemaţi dintre ei) îi dăduseră locul 
ce i se cuvenea. Publicul îl îmbrăţişase 
şi, în sfârşit, oficialitatea îi oferise rec- 
toratul Academiei din laşi. De aci în- 
colo, coşmarul luase sfârşit; îngerașii, 
cei doi copii ai lui, vor putea avea tot 
ce le trebuia, iar el să purceadă cu toa- 
te puterile la înfăptuiri care cereau de- 
sinteresare, abandon, exclusivitate. 
e 


Clipa aceasta a ales-o Dumnezeu ca 
să-l cheme dintre noi, atunci când aş- 
teptam să ne farmece încă, să ne minu- 
năm de tot ce cristalizase în lungii ani 
de muncă şi când generațiile de tineri 
ce i se încredinţase trebuiau să se folo- 
sească de învăţăturile-i atât de preţi- 
oase. Sunt nenorociri cari pentru o eli- 
pă îţi răstoarnă toate noţiunile, toate 
cărămizile din care e construit curajul, 
voința de a duce la capăt o operă. 


Moartea lui Ștefan Dimitrescu e 
dintre acestea. Desigur, opera lăsată e 
din cele mai -importante și ajunge pen- 
tru a supravieţui chiar unei trecătoare 
indiferenţe; dar ce n'ar fi făcut în încă 
20 de ani artistul acesta atât de înze- 
strat, atât de laborios? De aceea, moar- 





Nud 


tea lui e de două ori mai grea; am 
pierdut un mare artist şi o mare spe- 
ranță. Imi îngădui cu prilejul acestei 
comemorări să sugerez oficialității să-i 
cinstească memoria adunând la un loc 
toate operele ce sunt în posesia statu- 
lui, să cumpere pe cele mai caracteris- 
tice ce probabil că mai posedă văduva 
lui și să i se dedice o sală care să-i 
poarte numele, într'unul din muzeele 
noastre. 





_Tătărime 


Ar fi un act de recunoștință aproape 
necostisitor pentru acela care a dat to- 
tul picturii româneşti. 


PAUL MIRACOVICI 


UNIVERSUL LITERAR 








CONCEPTUL 
DE CONSTANŢA CULTURALA 


S'a spus, şi nu o singură dată, nici 
numai de unul singur, că formele cul- 
turale sunt rezultatul unor condiţii și 
cauze anumite, într'un loc şi într'o eră 
anumită. Nu mai departe de acum câţi- 
va ani, când istoricismul era în plină 
glorie şi când toţi intelectualii teribili 
fiuerau gravele construcţii spenglerie- 
ne, propoziţia a devenit sentință defini- 
tivă. Verdict. Oare lucrurile să fie în- 
tocmai? Sentințe prea definitive n'a 
dat nici Euclid, şi cu atât mai mult is- 
toriciștii. Ceva mai târziu insă — nu 
cu mult, ci numai cu câţiva ani — când 
delirul provocat de succesul lui Der 
Untergang des Abendlandes o lua spre 
retragere, Henri Massis, un francez 
profund şi catolic fervent, scoate o car- 
te, şi opune pesimismului spenglerian 
o teză contrarie. Cam tot pe aceeași 
vreme şi tot în Franţa, Jacques Mari- 
tai, iarăşi un catolice de primul ordin, 
se afirmă cu o metafizică refăcută, im- 
potriva pozitivismului și împotriva lui 
Bergson. O metafizică neotomistă, Iar 
în Spania, chiar la Madrid, profesorul 
Eugenio W'Ors, catalan sută la sută, 
o inteligență autentică, dură, şi 
un talent ca vinul violent, scoate o 
serie de cărţi, toate cu devoțiune pen- 
tru funcţia unificatoare și de sistem a 
raţiunii. Oare să fie numai o întâm- 
plare ? Nu cred. Am impresia că sau 
întors lucrurile. 

Eugenio D'Ors, întruna din cărţile 
lui unde spune lucruri aproape detini- 
tive despre baroc, începe revizuirea 
sentinței istoriciste. Nu crede că este 
total falsă, dar crede că este suscepti- 
bilă de un anumit corectiv. Și anume. 
Formele culturale sunt date ale unor 
condiții şi cauze anumite, întrun loc 
și într'o eră anumită? Prima parte, fă- 
ră îndoială, că rămâne; asupra celeilal- 
te însă, începe discuţia. Şi Eugenio 
D'Ors pleacă dela niște concepte din 
biologie. 

Oare ce însemnează doctrina lui Weis- 
mann asupra dualității ireductibile a 
plasmei, în plasmă somatică şi plasmă 
germinativă? Nimic altceva decât că, 





primul element, plasma somatică, este 
capabil să dobândească caractere noi, 
pe când celălalt, nu. Cu alți termeni, 
însemnează că în viaţa cosmică, ală- 
turi de elementele  mutabile, se însc- 
rează și o categorie de elemente fixe, 
care constitue şi care definesc tipul. Dar 
să vedem şi o altă teorie. E vorba de 
teoria lui Mendel. După Mendel, la ră- 
dăcinile vieții, sunt două feluri de fac- 
tori ; factorii dominanţi, care introduc 
noutatea în familia organică, şi factorii 
recesivi, care compun în parte această 
noutate, și care produc în familie un 
coeficient de reapariție a unor feno- 
mene ancestrale. Dar asta spune drept, 
fără nici un ocol, că acești factori stau 
la baza tipului și a spociei, şi că pe 
lângă asta, pot fi reprezentaţi plastic, 
ca un fel de canal permanent şi inva- 
riabil, plecând dela modelul iniţial. Pâ- 
nă aci am stabilit majorele discuţiei. 
Și mai departe, o demonstraţie prin a- 
nalogie. wacă lucrurile se văd aşa în 
biologic, de ce nu ne-ar fi îngăduit a- 
tuna să antrenăm o modificare corela- 
tivă și în comprehensiunea istoriei şi 
a culturii? Dacă în viaţă se găsesc fac- 
tori recesivi, și dacă în organism exis- 
tă o plasma germinativă, atunci dece 
în istorie, dealungul evenimentelor o- 
menești, să nu ţinem seamă de atari 
factori? Trebue „cu alte cuvinte, să re- 
cunoaștem şi să ţinem seamă în des- 
tășurarea istorică de elemente constan- 
te; să recunoaștem existența speciei și 
existența tipului, dar nu cu exagerare, 
ci măsurat, ținând seamă de aportul nou- 
tăţii, de progres. Dar termenii de specie 
şi de tip sunt improprii pentru constan- 
tele culturale. Eugenio D'Ors propune 
înlocuirea lor prin termenul grec de 
eon. El vine dela neoplatonici, și 
a fost peste tot întrebuințat de 
școala din Alexandria. Pentru «ei 
un eon însemna o categorie, care 
cu tot caracterul ei metafizic, avea 
şi o desvoltare în timp. Avea adică 
o istorie. Un concept în aparenţă an- 
tinomic, exact ca și conceptul-coneret 





14 Mai 1938 === 





de AXENTE SEVER POPOVICI 


din dialectica hegeliană, unde opoziţia 
dintre rațional și real era total suprima- 
tă. Astfel, în sensul acesta „Imperiul re- 
prezinta, în destinul omenirii, o idee- 
evenimeni, o eternitate care cunoaşte 
vicisitudinele, un eon. Și Goethe, când 
în drama universală vorbeşte de acel 
protagonist constant, care este  Ewig- 
„weibliche, vorbește de un eon. La fel 
rasele sunt constante analoage, eoni, nu 
ca entităţi antropologice, ci ca entitiăți 
de cultură. Şi federaţia, și feudalitatea, 
și monarhia, și Roma, principiul unității 
şi Babel, simbolul eternei dispersiuni, 
toate, şi clasicismul, forma raţiunii per- 
fecte, precum și barocul, arhetipul ma- 
nifestaţiilor polimorfe, absolut toate 
sunt torme permanente, constante cul- 
turale, eoni. Dar a spus cineva odată, 
că barocul e un stil cultural și esenţial 
artistic care începe cu Rubens. Senten- 
țiosul morfolog de sigur că era miop. 
Ce însemnează atunci preistoria? A fost 
ea clasică? Dar toată viaţa şi tot focul 
orfeic? Dar câte alte forme culturale 
anterioare. Când Kepler, bunăoară, a- 
cuza astronomia veche de vederi prea 
înguste, şi când tot el demonstrează că 
planetele nu se mişcă în linii perfect 
circulare, ci în linii cu forme de elipse, 
nu tinde el spre complicaţia barocă ? 
Dar Harvey, acest Kepler al fizio- 
logiei, când a descoperit mersul și 
aventura propriului nostru sânge, nu 
inclina şi el tot spre baroc? Fără în- 
doială, că da; căci în sânge, ca și în 
vin, se zbate Dionysos, și Dionysos n'a 
fost clasic. 

In concluzie, au fost ere şi locuri în 
care au stăpânit anumite forme cultu- 
rale, cum au fost ere și locuri în care 
au stăpânit altele. Că nu mai sunt a- 
cum, asta nu însemnează că au murit 
definitiv, sau dacă nau fost încă, ia- 
răși nu însemnează că nu sunt în rea- 
litate. Formele culturale sunt constan- 
te, factori recesivi, și asupra noastră a- 
pasă în fiecare ceas posibilitatea unei 
reîntoarceri. 





SĂPTĂMÂNA MUZICALĂ 
ALBERT WOLFF LA 


Oaspete nou al Filarmonicei, d. Al- 
bert Wolff, ale cărui interpretări dirijo- 
rale sunt de multă vreme apreciate în 
Franţa, a avut misiunea de a evoca per- 
sonalitatea lui Maurice Ravel, de a o 
sintetiza cât mai just, de a o păstra in- 
tactă, în datele unui concert consacrat 
compozițiilor lui. 

Mulțumită viziunii inteligente și o- 
biective a d-lui Wolff, duhul vrăjito- 
rului savant și sensibil, Maurice Ra- 
vel, a putut fi prezentat dela primele 
reflexe de culoare din „Rapsodia spa- 
niolă“, până la morbideţea răsbătătoare 
a insinuantului „Bolero“. 

D. Albert Wolff a înţeles că minu- 
țiozitatea aparent matematică a lui Ra- 
vel, distilează infinită poezie și ascun- 
de, în alambicată muzică, o fantezie pe 
care numai intuiţia cea mai delicată a 
ponderării de sine și darul de a extrage 
din fiecare idee numai germenul dătă- 
tor de artă, a menţinut-o pe un plan de 
pur clasicism. 

D. Albert Wolff nu este propriu zis 
nici ceeace se înțelege prin „natură di- 
namică“, „spirit analist“ sau „tempera- 
ment romantic“; nu este nici animato- 
rul impetuos și grandilocvent, nici mâ- 
nuitorul impresionant al efectului, al 
contrastului violent sau specialistul ge- 
stului spectaculos şi mai impresionant 
prin element teatral de cât prin re- 
percusiune muzicală. 

D. Albert Wolff este cu precădere 
un muzician bine iniţiat atât în 
prinsul de artă al compoziției pe care o 
conduce cât şi a scrisului fundamental 
al acestei compoziţii, către a cărei cx- 
teriorizare rațională și unitară tinde, 
cu rar control al mijloacelor d-sale. 
Mișcările brațelor d-sale, momentul și 
felul în care ştie să insiste asupra unui 
punct al interpretării, eleganța și clari- 
tatea de judecată în realizare pe care o 
traduce meşteșugul d-sale exact și plin 
de discreție, sunt elemente de pledoarie 
făcute să câștige o cauză fără artificii şi 


SuU= 


mistificări, dar prin însăşi lămurirea şi 
bunul simţ al comentariului. 
Iar când cauza este opera lui Ravel, 





acest chip de apărare este de sigur pro- 
vidențial, făcut fiind să pună în lunii- 





de ROMEQ ALEXANDRESCU 


FILARMONICA 


nă un complex în care nimic nu se află 
la întâmplare aşezat şi unde tactul ex- 
primărilor înglobează, în cristalizări 
pure și definitive, tot ceeace o inspirație 
liberă și fluidă putea găsi. 

Rapsodia spaniolă și ecoul ei de nebă- 
nuită intensitate care pare să fi răs- 
puns tocmai în „Bolero”, una din ulti- 
mele lucrări simfonice ale lui Maurice 
Ravel, au fost punctele extreme ale 
concertului care a grupat câteva din 
cele mai semnificative expresii ale ar- 
tei lui Ravel. 

Acestea au fost „Le tombeau de Cou- 
perin“ a cărui minunată instrumentare 
rafinează şi tălmăcește în tot interiorul 
îmbelşugat de expresie compoziţia, in 
sine, un lucru de mare preţ; „Valsul”, 
celebrare frenetică și strălucitoare a 
ceeace ritmurile şi evoluţia lui au putut 
trezi în minţi şi simţiri ; pastelurile îra- 
gede din „Ma mere L'Oie”, miniaturi ce 
trezesc, fiecare, feerie de imagini. 

In sfârșit, „Pavane pour une infante 
defunte“, aeriană, nostalgică, cea mai 
veche din toate cele ascultate în acest 
concert, totuşi, schițând prevestitor, 
portretul de mai târziu al autorului ei. 





Mă mai cunoaşte zarea 


Mă mai cunoaște zarea şi pasărea şi cântul 
Și trist păşesc sub cerul unei livezi uitate, 
Sunt prietenul iubit pe caldarâm, de vântul 
Unui sfârşit de vară în locuri depărtate. 


Cu amintiri şi vise îmi pipăi tabacherea 

Şi beau, ca dintr'o ceaşcă, lumini din asfinţit 
Vom merge, ca orbii unde-a păscut tăcerea 
Și unde 'ncet o toamnă din noi s'a despletit. 


Același plop ce geme, acelaşi cântec dus 

Va fi o desșteptare 'n tristeţea unui ceas, 
Desţelenit, o clipă, am să privesc mai sus 
Cu-o ramură de-oliv ce tânără-a rămas. 


OVID CALEDONIU 


mam mase me. SRI Sem e e RE E eee mea a ama m 








14 Mai 1938 











UNIVERSUL LITERAR 








5 == 


Manuscris găsit pe masa unei cafenele 


Cafeneaua e plină 
zarvă, de fum... 

In mijloc, trei bilearde în jurul că- 
rora se învârtesc jucătorii urmărind 


de oameni, de 


bilele de fildeș ce gonesc pe postavul 


verde, să se ciocnească între ele și să 
se risipească în dreptunghiul închis de 
cele patru benzi. 

De pe la mesele vecine, cei fără de 
grija momentului sau cei abrutizaţi în- 
ir'o veșnică odihnă, oameni ce nu au 
nimic de pierdut şi nimic de câștigat, 
clientelă de toate zilele care se mută 
dela o masă la alta să se sprijine în 
coate, să urmărească jocul, numărând 
punctele făcute, să le însemne pe lă- 
bliţă sau să le memoreze, luână, astiel. 
parte la desfășurarea partidei, ca în 
cele din urmă să fie cinstiţi de câștigă- 





tori cu ţigări şi, rare ori, cu cafele. 

Mai erau şi alţi spectaton cari pri- 
veau fără să vadă nimic, aceştia pico- 
teau de somn, iși clătinau greoiu ca- 
pul sprijinit în cot. tresăreau, făceau 
ochii mari, o clipă numai, şi pleoapele 
se închideau pentru lumea din afară și 
pentru cea din lăuntru. 

Cafeneaua se adânceşte într'o ogiin- 
dă mare, afumată, închipuind o sală 
imensă cu tavanul jos murdar şi becu- 
rile electrice cu lumina roșiatică, obo- 
sită, a soarelui de asfinţit. 

O ușă largă, în două foi, se clatină 
mereu în ţâţâne, deschizându-se într'o 
parte şi alta, lăsând să intre şi să iasă 
clienţii, odată cu fumul de tutun ce-i 
invotbură ca aburii sbucniţi pe uşa unei 
bucătării în timp de iarnă. 

Unii se grăbesc, fără să ştie de ce, iar 
alții îşi târăsc picioarele îmbătrânite, 
întârziind cu ochii pe la mese, cerce- 
țând chipurile celor prezenţi, , piese 
mumificate într'un muzeu egiptologi. 

Fiecare se aşează la câte o masă şi 
din primul moment își sprijină capul, 
pe care îl poartă ca pe o povară, într'o 
mână și așteaptă să treacă vremea sau 
să lege o discuţie fără de nicio impor- 
tanță cu vecinul din dreapta sau din 
stânga. Uneori, din senin parcă, hăue 
cafeneaua de vorbe şi de ceartă. O îră- 
mântare de ai crede că se schimbă ceva 
în rostul vieţii. Toată lumea se agită, 
toți dau din mâini, toți se frământă. 
Se pun la cale afaceri, vânzări de case, 
inchirieri, împrumuturi sau schimburi 
și cumpărări de acțiuni. 

Toată lumea cunoaște cursul dolaru- 
lui, al francului elveţian, al zlotului şi 
al lirei. Se vorbeşte de milioane, de îm- 
prumuturi pentru armament, de sub- 
scripții, devize... cât costă aurul... se îac 
angajamente între misiţi și remizeri, se 
asigură reciproc de seriozitatea aface- 
rilor, bulbucându-si ochii, fiecare ispi- 
it de câştiguri fabuloase ca, un stert 
de ceas mai târziu, să-și aducă aminte 
că nu are câţiva lei de tramvay sau de 
n țigară. 

Nimeni nu consumă... 

Pe o estradă, patronul, un vvrei cu 
infățișarea obosită, în fața unui pupi- 
tru, îngrijorat, străbate cu „privirile 
perdeaua fumului de tutun, uitându-se 
pe la mese să vadă și să audă comen- 


_zile, ca imediat să sune dintr'un ClOpo- 


țel, ca un președinte de Cameră, che- 
mând şi trimițând chelnerii să servea- 
scĂ. i 

Și patronul îşi şoptește singur, mo- 
noton și trist: | | 

-- Nimeni nu comandă... Nimeni... 

Şi vremea trece strivită de lenea 
grămădită în stog. 

In cafenea miroase acru. E mai pu- 
țin fum de tutun și se văd bine pere- 
ţii negri, tavanul, scaunele în desordi- 
ne pe la mese, dușumeaua murdară, 
hârtii călcate în picioare, coji de se- 
mințe de floarea soarelui... 

La oficiu se spală paharele și fariu- 
dioarele într'o muzică de  ţăcănituri 
enervanțte. 

Patronul, cu un creion în mână și 
tu o ioaie de hârtie în față, face so- 
cotelile vânzării de peste zi. 

Mai erau încă zece, cincisprezece 
minute până la miezul nopţii când tre- 
“buia să predea serviciul de stăpân, fiu- 
lui său, un tânăr de vreo nouăsprezece 
ani, slăbănog, cu fața palidă de nopțile 
de nesomn şi fumul de tutun pe care 


4 înghițea în fiecare noapte, după a- 


ceeaşi estradă, în faţa aceluiași pupi- 
tru şi aceluiași clopoțel, ca și taică-său, 
până a doua zi de dimineaţă când va 
-da în primire serviciul şi, poate, aceeaş 
mientelă. Un cerc închis în ' care se 
alergau, unul pe altul, ca să se îniâl- 


nească în două puncte mereu aceleași, 
seara şi dimineaţa. 

Cursa se gonea de ani... 

Uşa cafenelei se deschise și intră un 
bărbat de vre-o treizeci și cinci de ani, 
prost îmbrăcat, cu înfăţişarea de vaga- 
bond, slab şi nemâncat, sfios, cu miș- 
cări nesigure, ținând sub braț, un pa- 
chet înfăşurat într'un jurnal. Iși schi- 
monoseşte o clipă faţa, respirând ae- 
rul acru şi tușește în același timp. Cu 
o sforţare vădită încearcă oarecare pre- 
stanță în atitudine. Se îndreaptă spre 
primul biliară şi priveşte la fiecare 
jucător în parte şi apoi peste capetele 
lor, la cei tolăniţi pe la mese. 

Caută pe cineva... 

Se opri în faţa unui chelner și în- 
găimă : 

— Caut pe domnul Alecu Dumitraș- 
cu... Nu-l cunosc, adică îl cunosc dar 
nu l-am mai văzut de mult și... 

— Dumitrașcu... repetă chelnerul şi 
își aruncă ochii roată în cafenea... Nu 
n'a venit încă. De obicei aci la masa 
aceasta stă, lângă sobă... 

— Dar nu ştii dumneata, vine astă- 
seară ?... 

— Vine... Vine pentru că nu are unde 
să se ducă până noaptea târziu. 

Şi chelnerul, cu tava întinsă înain- 
tea nasului, tavă pe care se găseau pa- 
hare golite, de apă, cești băute de ca- 
fea, se depărtă fără nicio reverență 
obișnuită lui, faţă de clienţii mai „sub- 
ţiri“, după cum se obișnuise să-i nu- 
mească, considerându-i pe unii după 
imbrăcăminte, iar pe alții după bacşiș, 
cu atât mai mult cu cât străinul acesta 
întrebase tocmai de Dumitraşcu, unul 
dintre acei încurcă loc care se mută 
dela o masă la alta, fără să consume 
nimic, ceea cea făcut pe patron să-i 
fixeze un loc definitv în spaţiu, lao 
măsuţă ascunsă în spatele sobei, 

— Să stai aci, să nu mai încurci lo- 
cul, de colo până colo, ocupând scau- 
nele de pe ia mesele clienţilor consu- 
matori serioşi, 

Ar mai fi vrut omul proaspăt venit 
în cafenea, să întrebe ceva adică: cum 
este la față, dacă este gras, dacă are 
barbă sau e ras, dar chelnerul se de- 
părtase grăbit ca și cum i-ar fi spus o 
injuric şi străinul, rămas cu capul ple- 
cat, fără de gânduri, n'a ştiut ce să în- 
țeleagă sau a înțeles ce nu voia să știe. 

Puse pachetul pe masă şi peste el în- 
tinse braţul. 

Mâna cu degetele răschirate, ca o 
ghiară de pasăre rapace, pe o sfoară, 
aşa cum o văzuse unde-va, întrun ma- 
gazin de vechituri, la Paris, pe brațul 
unui fotoliu de styl (se gândea: „de ce 
mi-am adus aminte de fotoliul acela 
vechi...” şi îi vedea brocatul destrămat 
şi lustrul lemnului, şters de vreme). 

Imobilizat pe scaunul său, ca şi cei- 
lalţi clienţi, privea postavul verde al 
bileardului pe care alergau bilele și 
peste care jucătorii se întindeau să a- 
jungă cu tacul sau se ghemuiau, ple- 
cându-și spetele, îndoindu-se de  ge- 
nunchi, luând poziţii de pândă, să lovea- 
scă aceleași bile ce aveau să se cioc- 


haina neagră, cu pieptul cămășii alb, 
scrobit, cu cravata neagră şi fața proa- 
spăt bărbierită ca a unui secretar de 
legație și timid, în şoaptă aproape, 
vorbi ca și cum şi-ar fi răspuns propri- 
ilor lui întrebări : 

— Poate că nici nu mai vine, sau 
poate că a.fost și a plecat... 

— Il aştepţi pe domnul Dumitrașcu? 

— Da. 

— Vine, vine... Nici o grije, răspunse 
chelnerul privind pe deasupra lui într'o 
oglindă, aranjându-și nodul dela cra- 
vată, ca apoi să se îndrepte spre oficiu. 

Se așează din nou pe scaun, strân- 
gând între degete pachetul înfășurat 
în jurnal, ca și cum nu știa ce are în 
el şi ar fi vrut ca după pipăit să-i ghi- 
cească -conţinutul. 

Câteva minute mai târziu, un bătrân 
de vre-o șaizeci de ani, se  așeză la 


“aceeași masă, picior peste picior, răs- 


turnat într'o rână, în speteaza scaunu- 
lui, aruncând în gol o privire de stă- 
pânitor. Işi rezemă cotul de masă şi îşi 
sprijini obrazul stâng în mână, într'o 
poză de odihnă îndelungată dela care 
va trece la somn. Până atunci însă, se 
uita la jucătorii de bileard cu atenţiu- 
nea destul de încordată, urmărind jo- 
cul ca și cum numai cu o clipă mai îna- 
inte îl părăsise, 

— Ascultă Ilie, strigă unui piccolo, 
adu-mi un pahar cu apă! Și mișcân- 
du-şi greutatea trupului în scaun, să 
se așeze mai bine, urmărind cu ochii 
mişcarea bilelor, a început să clatine 
din cap şi să vorbească singur, pen- 
tru el: 

— Poftim... asta se juca lungă, lun- 
gă de tot... Hm ! bată-te să te bată Cu- 
coane Costică... numai eu ştiu că joci 
de mai bine de zece ani și tot nimic 
nai învăţat. 

Clătină capul cu milă şi dispreț. 

O nouă bilă trasă de jucător și bă- 
trânul care își rostise reflexiile scăr- 
pinându-se în cap, îşi încrunta sprân- 
cenele şi se frământa pe scaun abia 
stăpânindu-şi nervii, clempănind din 
buze ca în cele din urmă, uitându-se 
în dreapta și în stânga, să nu se mai 
poată stăpâni, să vorbească  tovarășu- 
lui de masă care ţinea mereu sub greu- 
tatea mânii pachetul cu care venise, 

— Ptiu... asta era o quartă, pros- 
tule!... Nici n'am văzut aşa dobitoc. 
Dacă nu ştie nici atâta lucru, la ce 
mai joacă !... Quartă,.. Na, acum are 
ochelari... Mare prost. I-a scăpat și pe 
ăştia... Asta e grea băete, e grea... Nu-i 
de nasul tău. degeaba te cocoșezi, de- 
geaba ; trebue să fii meşter mare... ha, 
ha, ha... 

Şi începu să râdă, melițând din gură: 

— Retrou înainte?!... Bată-te să te 
pată... Retrou şi el împinge cu tacu' 
înainte... | 

Bătrânul vorbea şi gesticula exterio- 
rizându-și gândurile : 

— Ei, așa da. Aşa... Bravo!... La mij- 
loc... încet, încet... până la ea, până... 
bravo |... Foarte bine. Haide, încă unul. 
Bun. Tot aşa... Poftim, făcuşi ispravă... 
le-ai risipit. E, acum să te văd, un 





nească între ele în întâlniri de mai 
înainte chibzuite. DE IN e 

Și tot așa, privind la oameni și la 
bile, la gravitatea cu care jucătorii își 
încreţeau fruntea, speculând în toate 
chipurile cum şi unde să lovească, cu- 
rând, jocul pusese stăpânire şi pe el și 
îl fură tot mai mult. Era mai atent de 
cât chiar jucătorii şi mai înainte ca 
aceştia să lovească, trasa drumul pe 
care îl vor face bilele într'un calcul de 
moment. Se bucura și i se  luminau 
ochii când socotelile lui se potriveau cu 
cele ale jucătorilor şi se întrista când 
aceștia jucau altfel. 

Un chelner, altul decât cel cu care 
vorbise când a intrat în cafenea, se 
opri în fața lui și îl întrebă dacă do- 
reşte să ia ceva, iar el, omul cu înfă- 
țişarea de vagabond, se uita în gol de 
parcă m'ar fi înțeles întrebarea. 

„— O cafea ?... Un ceai?... 
— Nuuu... Dumitraşcu.. Domnul Du- 


- mitraşcu, pe el îl aştept. Şi se sculă 


depe scaun, tulburat parcă dintr'o lume 
de gânduri. Uitase unde se găsea. Pri- 
vea în ochii omului din faţă, omul cu 


coul€... A dat Dumnezeu. Hai, repede, 


nu mai sta, ochelari... încet, încet... 
ptiu!... le-a stricat bătu-lar Duinnezeu 
şi se uită în ochii tovarăşului de masă. 

— Aici putea să facă douăzeci, să 
le țină strânse ca în pălărie. Putea să 
ocolească bileardul de două trei ori și 
când colo loveşte de parcă ar juca po- 
pice sau poareca. Nici nu mă mai uit, 
îmi face rău. Clătină capul de câteva 
ori și, ca și cum și-ar fi adus aminte 
de ceva, întrebă pe străin: 

— Pe Goldenberg l-ai văzut?... 

— Nu-l cunosc, răspunse sfios omul, 
cu înfățișarea de vagabond, acum am 
intrat pentru întâia oară în cafeneaua 
aceasta. 

— Da!... Mi sa părut mie că nu 
te-am mai văzut pe aci... Ai treabă ?... 
Aștepţi pe cineva ?... 

— Da. 

— Eşti din provincie? 

— Am sosit acum din străinătate. 

— De curând ? 

— Acum... De câteva ceasuri. 

— Din străinătate... 

Și bătrânul îi cercetă într'o clipă îm- 





brăcămintea, de parcă ar fi vrut să-l 
prețuiască... pachetul de pe masă... faţa 
nebărbierită de o săptămână, cămașa 
murdară și mototolită.., 

— Hm!... din străinătate... Poate din 
Bulgaria, poate din... 

— Nu. Dela Paris. 

— Dela Paris?!... Aha, atunci trebue 
să fii un om bogat, om cu dare de 
mână. Dar, mă rog dumitale, de ce 
umbli așa prost îmbrăcat ?... Ai fost la 
studii ?... sau... 

— Am fost la Paris fără însă să fiu 
bogat, am trăit cum a dat Dumnezeu 
şi poate încă şi mai rău, 

— Atunci cum ai stat acolo ?., Câţi 
ani ai stat?... De când ești plecat? 

—— De cincisprezece ani. 

— Cincisprezece ani !... ha, ha, ha... 
şi măsurându-l din nou din tălpi până 
în &eștet, neincrezător, abia potolin- 
du-şi râsul, continuă : 

— Eu știam că moda vine dela Pa- 
ris şi dumneata parcă ai eșit dintr'o 
ladă. Nu cumva vii dela  Rusciuc?... 
N'ai venit pe la Giurgiu?... Am şi eu 
un nepot la Paris care mă costă o 
avere. E elegant, frumos. In fiecare 
lună îi trimit câte două şi trei mii de 
franci. Odată i-am trimis zece mii, în- 
țelegi ?... Zece mii de franci, nu lei, 
iranci... Face medicina, adică a făcut, 
acum e doctor mare, câștigă mult, lui 
nici nu-i trebuesc banii mei, dar ce 
vrei, am apucat așa... am destul şi pe 
urmă este o minune de băiat. Pentru 
el am vândut moşie, vii şi şapte pe- 
rechi de case, înţelegi ?... şapte pro- 
prietăţi!... Mai am eu încă destule, dar 
oricum, șapte proprietăți înseamnă 
ceva.... E frumos, înalt ca un brad şi 
deștept. Imi seamănă mie. De aceea am 
cheltuit şi cheltuesc încă şi nu-mi pare 
rău. După ce voiu muri tot lui îi va ră- 
mâne întreaga mea avere... Stai, am 
fotografia lui la mine să ţi-l arăt... mi-a 
trimis-o acum o lună, 

Și băgând mâna în buzunarul dină- 
untru al hainei, însă fără să întârzie a 
căuta, o lăsă în jos încheindu-se la nas- 
ture, ca să spună cu destulă convin- 
gere : 

— Nu o am la mine, am uitat-o în 
hainele celelalte. Dacă mai vii pe aci, 
am să ţi-o arăt mâine, poimâine... Apoi 
schimbând vorba îl întrebă. 

— Poţi să-mi faci cinste cu o cafea? 
Acum am băgat de seamă că mi-am 
uitat portofelul, 

— N'am nici un leu, mă erţi, spuse 
ruşinat omul. 

— Vii dela Paris şi n'ai nici un ban; 
ha, ha, ha.... Şi când zici că ai venit ? 

— De câteva ceasuri, 

— Chiar astă seară ? 

— Da. 


— Bravo... Ai venit de unde zici 
că ai venit și ai picat în cafeneaua lui 
Stern, ca musca în lapte, decât aci nu 
prea e lapte, ci apă. Uite, dacă vrei să 
bei un pahar, îţi ofer eu... Ilie !... [lie!... 
adu un pahar cu apă la domnul... Şi, 
ce ai învăţat acolo ? 

— Pictura, 


— Asta nu prea e meserie. Pentru 


mine, tablourile au avut totdeauna va- 
loarea unei sticle de parfum... Femei- 
lor, în deosebi poţi să le dai orice, chiar 
şi perechi de case, le faci însă mare 
plăcere, și sunt în stare să facă sacrifi- 
cii pe cari niciodată nu le-ai plăti cu 
bani. Le stăpânești şi faci ce vrei din 
ele cu o sticlă de parfum. Bucuria 
mare, bucuria de o clipă care nu se 
poate ascunde, e mirosul parfumului pe 
care îl risipeşte în jurul ei... Cu tablou- 
rile la fel. Sunt bucurii mari pe cari le 
plătești numai cu un gest. Și eu am 
fost la Paris, acolo am învățat să cu- 
nosc mirosul parfumului şi valoarea 
tablourilor. E drept, au fost femei că- 
rora le-am cumpărat case, le dădeam 
aurul cu cântarul sau le  cumpăram 
echipaje luxoase cu cai aduși dela Mo- 
scova, totuși convingerea mea a rămas 
aceeaşi, că tot parfumul şi tot tablo- 
urile sunt darurile cu cari le-am câș- 
tigat. Acum, alte vremuri. Au trecut 
douăzeci de ani dela război şi pâinea e 
mai scumpă decât era atunci cozonacul 
iar eu am îmbătrânit și... 

Doi dintre jucătorii de bileard sau 
luat la ceartă. Unul a trântit tacul pe 
postavul verde, celalt protesta că a 
făcut şapte puncte. Primul spunea că 
a numărat numai cinci... Câteva priviri 
ascuţite se schimbară între ei odată cu 
cuvintele... 

Un moment de linişte, de mocneală 
şi jocul a reînceput; cedase unul din- 
tre ei. 

Parcă nu se petrecuse nimic. 

Bătrânul care își întrerupsese miș- 
carea degetelor şi vorba şi gândul, 
când cei doi jucători au avut de îm- 
părțit între ei punctele făcute, se uită 
din nou la străin, apropiindu-se peste 
fața mesei, de parcă ar fi voit să-i in- 
tre în suflet și în gând, apoi îi vorbi 
cu milă, uitându-se la el: | 

— Eşti cam slab!... Mănânci în 
fiecare zi, sau poate ești bolnav ?.., 

— Uneori mănânc chiar bine, când 
sunt invitat la masă. Nu sunt bolnav. 

— Uneori... repetă bătrânul, zâmbi 
şi clățtină capul cu scepticism, (gestul 
acesta făcea parte din însăşi fiinţa lui). 
Asta însemnă că nu întotdeauna mă- 
nânci, de altfel se şi vede, de aceea 
te-am întrebat... i-am spus: vremu- 
rile sunt grele... Nu e nici o filosofie, 


de CAROL ARDELEANU 


poate că mai sunt şi alții ca demneata. 
Unii o spun, alţii o tac, dar în definitiv 
ca să faci foame nu era nevoe, numai 
decât, să te întorci de la Paris. Apele 
Senei sunt mai adânci decât ale Dâm- 
boviţei, nu-i vorbă, românul când se 
tuberculizează prin alte părţi, vine să 
moară acasă. Prostie, pământul e pă- 
mânt ori şi unde şi acolo şi aci 

RE, 

— Taci ?... Nu răspunzi ?... 

— N'aşi fi voit nici eu să mă întorc, 
dar n'am avut încotro. 

— Cum! 

Și bătrânul rămase cu ochii căscaţi 
așteptând să-l audă. 

Tânărul îl privi şi din felul cum se 
uita şi cum aștepta bătrânul să-i vor- 
bească, a înțeles că este bănuit de ne- 





cinste sau de cine ştie ce fapte grele 
şi urâte. Voia să vorbească, cuvintele 
însă mureau mai înainte de a fi pro- 
nunțate. Sudoarea îi curgea pe faţă, 
pierdu noțiunea de loc și se simţi în 
chiar ceasul nenorocirii lui, pe care 
nici nu o bănuise... 

„Wagram“. 

Inchise ochii și recapitulă ca pentru 
el. In clipa aceea dispăruse bătrânul, 
dispăruse şi cafeneaua cu cele trei bi- 
learde și rămăsese miile de oameni 
cari strigau, loveau cu pumnii în pu- 
pitre sau cu picioarele în dușumele... 
O gălăgie de infern... 

— «mau expulzat ca „indezirabil“ 
deși nu mă dusesem acolo decât ca să 
găsesc pe un prieten francez, Etienne 
Maret, singurul la care puteam să mă 
împrumut, sau numai să-i cer pentru 
o masă. Etienne era orfâvre ciselcur la 
fabricile Berndorfi. Pe el îl căutam și 
l-am găsit, mai înainte însă de a pleca, 
a venit poliția. Jandarmii au baricadat 
intrările şi eșirile. Cei de Ia tribună au 
început să țipe, să amenințe cu pumnii. 
Din uşă se auzi un alt strigăt, un fel 
de ordin de a se face tăcere și pe 
urmă... Pe urmă ne-a luat pe fiecare 
în parte, unul câte unul. Când au 
ajuns la mine, adică atunci când am 
ajuns eu la ei, căciam vrut să es, 
mi-au cerut actele, m'au arestat și cu 
toate mărturisirile mele de nevinovăție 
am fost expulzat... 

— Şi ce făcuseși?... 
trânul. 

Străinul a deschis ochii mari şi sa 
uitat la el. Iși trecu mâna peste frunte, 
cercă să-și adune gândurile și abea târ- 
ziu îşi aduse aminte că se găsește în 
cafeneaua lui Stern și că așteaptă pe 
Dumitrașcu, că bătrânul cu care sta la 
masă era un obișnuit al cafenelei cu 
care intrase în vorbă şi întârziat îi 
suna în urechi: „și ce făcuseşi ?..”, 

— Nimic. 

— Cum nimic... Ce, erau nebuni să 
te pună pe goană, să te svârle peste 
graniţă așa, numai dintr'o părere?... 

— Da, dintr'o părere. Eram acuzat 
că am luat parte la o întrunire anti- 
militaristă, 

— Antimilitaristă!!,. 
grav! 

— O întrunire a comuniştilor. 

— Atunci ești comunist. 

— De loc. 

— Așa sunteți dumneavoastră, lu- 
mea de azi, dumneavoastră comuniștii 
cari vreţi să trăiţi pe spinarea altora. 
Ehei, băete, să ştii un lucru că nici aci 
W'are să-ți meargă mai bine de cât-a- 
colo şi mă tem chiar să nu-ți meargă 
mai rău chiar căci, vezi dumneata, da- 
că de aci nare unde să te gonească 
peste graniță, apoi desigur că te vor 
trimite la Jilava... 

Yă-te om de treabă, nu mai umbla 
după prostii, de altfel nu prea ai mu- 
tră de a fi comunist. Slăbănog cum ești, 
nici nu-ți trebuesc mai mult de trei 
luni de şedere la Jilava și ești gata 

Străinul tăcea. Il întorsese gândul! 
la „Sala Wagram”. Urechile îi țiuiau... 
Panică,.. Cineva a strigat: Armata!!..: 
mulţimea fremăta... Jandarmii!... țăcă- 
nitul armelor și pe urmă... pe urmă li- 
niște de mormânt... 

— „Actele dumitale...” a 

Toată imagina unei lumi în - care 
trăise timp de cincisprezece ani, : se 
topi într'o clipă, grăunte de zahăr în- 
tun pahar cu apă. 

„Trenul, stațiile cu lumea ce co- 
boară și lumea ce urcă... fluturări de 
batistă, voe bună, râsete, sgomot... Nu- 
mai el era trist, numai lui îi părea rău 
că pleacă, numai lui îi era foame.. 


întrebă bă- 


Grav! Foarte 





(Urmare în pag. 6-a) 























CARTEA FRANCEZA 








Francis Carco: L'homme de minuit 
(Roman, editura Albin Michel, Paris, 1938) 


Una din însuşirile cele mai remarca- 
bile ale romanelor d-lui Francis Carco, 
aceea care le caracterizează puternic, 
fixându-le un loc aparte în literatura 
romanescă modernă din Franţa, este 
pitorescul atât de ciudat uneori și în 
totdeauna atrăgător al mediului social 
pe care-l descriu, de o neuitată coloare 
locală, 

Acest colorit pitoresc e totuşi o însu- 
şire obiectivă și evocatoare a decorului 
şi atmosferei fizice în care trăește o 
lume împestrițată, alcățuită din ceeace 
burghezimea  bine-gânditoare numește 
„drojdia societăţii“. Nota intimă, su- 
gestivă și turburătoare a scrisului a- 
cestui autor o formează însă o vagă 
neliniște, presimţită mai mult decât a- 
firmată, ca o prezenţă misterioasă şi 
statornică dinapoia tristelor fantoşe 
din romanele sale, sărmane epave o9- 
meneşti, hărțuite de viţiu, de teama 
nesiguranţei zilei de a doua zi şi de is- 
bucnirile impulsive ale instinctelor e- 
lementare care-i împrăștie şi-i dezori- 
entează. Lumea împestriţată care mi- 
șună în paginile cărților d-lui Francis 
Carco e aceea a frecventatorilor de 
„bals-musettes“ și „caf-conc“, a ba- 
rurilor și scenelor de cartier cu pro- 
grame de varietăți şi music-halls, cari 
încep să trăiască odată cu lăsarea întu- 
nericului nopţii, o viață agitată, de în- 
tărâtare a simţurilor şi nervilor, când 
închipuirile înfierbântate de alcool şi 





de spectacolul luxului şi îmbelșugării 
aparente cedează îndemnurilor către 
viciile cele mai degradante și către cri- 
mă. Noaptea nu este numai un element 
de cadru şi atmosferă exterioară ci în- 
suşi climatul moral, de o aprigă și stra- 
nie semnificație poetică, în care dos- 
pesc miasmele vițiului şi se destramă 
conștiințele. De aceea și stăruința cu 
care titlurile sugestive ale unui atare 
climat se repetă pe coperta cărţilor ro- 
mancierului : L/ombre, Brumes, Tene- 
bres, La lumiere noire, până la ultima 
publicată L'homme de minuit. 

Ceeace se chiamă obişnuit „intriga“ 
unei cărţi, țesătura faptelor, destășura- 
rea şi  desnodământul „Omului din 
miez de noapte“ sunt ale unui roman 
polițist, în care însă accentul nu cade 
pe descrierea peripeţiilor cari duc la 
descoperirea şi arestarea criminalului, 
ci pe transformarea lui sufletească, 
sub obsesia crimei făptuite, tot mai a- 
parentă în felul lui dea fi până laa 
da de bănuit şi a-l face să se trădeze 
singur. 

Personagiile principale din L'homme 
de minuit, mai bine spus cei doi „aa- 
meni dela miezul nopţii“ sunt duetiștii 
Jim şi Jimmy, cari formează numărul 
de sensație din programul unui music- 
hall, în Montmartre, prin acrobaţiile 
şi umorul lor de un specific englezesc. 
Scena în care se descrie repetiţia nu- 
mărului lor, întretăiată de reflexiile și 
exclamaţiile admirative ale celorlalţi 
artiști, ale regisorului, maşiniștilor, 
etc., e remarcabilă prin putere evoca- 
toare şi pătrunderea observaţiei. Fiind 
prea lungă ca să o reproducem întrea- 
gă, transcriem doar aceste rânduri : 

— „Pe legea mea, nu-s de lepădat ! 
făcu regisorul, 

Rostise vorbele aceste cu glas tare, 
cu convingerea omului care știe ce 
spune. 

La fel și în sală, fiecare (dela direc- 
tor până la girls) preţuia sketchul. Ju- 
cat dinaintea publicului ar îi înveselit, 
ca în fiecare seară, până la lacrimi. In- 
tre profesionişti râsul n'avea rost. Ar- 
tișii erau socotiți la valoarea lor. Atât. 
Dar de astă dată ea se impunea într'a- 
tât, că toată lumea devenise atentă şi 
chiar perchea spaniolilor încetase să se 
mai ciorovăiască acum, ca să-l poată 
admira pe Jim care, pe umerii lui Jim- 
my, îşi legăna braţele-i lungi și slabe 
în felul unui om ce merge pe picioare- 
le de împrumutat ale altuia“. 

Music-hall-ul pe scena căruia numă- 
rul acrobatic al duetiştilor Jim şi Jim- 
my produce atâta sensaţie e situat în a- 
propierea imediată a Montparnassului, 
pe strada Veseliei, care în mijlocul 
cartierului modernizat şi-a păstrat în- 
făţișarea-i de odinioară : 


„Pe timpurile îndepărtate, când rue 
de la Gaît6, cum așa de bine i se spune 
acum, se intitula prin antifrază „rue 
de la Joie“, acest gang lăsat între ziduri 
umede și coșcovite, ar fi dat impresia 
unei ascunzătoare de hoţi. 

Astăzi făcea să te gândeşti la un de- 
cor din filmul „Ingerul albastru“ şi cu 
toate că nimeni nu sar fi putut crede 
expus, în realitate, la o întâlnire sus- 
pectă, cea dintâi impresie resimţită nu 
părea să-i fie prielnică. Piciorul se îm- 
piedica în țăndări de ţiment încrustate 
în pământul îmbibat cu lăturile scurse 
din canalurile caselor vecine, şi după 
ce scoborâseși mai multe trepte, înain- 
te de-a apuca pe un fel de drum lăsat 
printre vechi dărâmături,  descopereai 
la dreapta gura căscată şi neagră a 
scării unei pivnițe“. 

La capătul de jos al acestei scări a 
fost găsit într'o noapte de Octombrie, 
cadavrul unei bătrâne cerşetoare, „la 
mere Paul“ cum i se spunea în cartier, 
care trăia din mila trecătorilor, dor- 
mind noaptea pe un sac îndesat cu pe- 
tice vechi, pe ultima treaptă a scării. 

Asasinul era unul din cei doi echili- 
briști, Jimy, care ucisese pe bătrână ca 
s'o jefuiască, în timp ce Jim pândea 
să nu fie surprinşi. Bănuelile poliţiei 
cad dela început pe duetişti, dar în iip- 
sa oricăror dovezi materiale, aceştia 
sunt curând lăsaţi în pace şi sub aspec- 
tul ei public, judiciar, chestiunea e cla- 
sată. Nu însă şi sub laturea morală, fi- 
indcă, odată  liberați de sentimentul 
spaimei de a fi descoperiți de poliţie 
şi rămași singuri în faţa conștiin- 
ței lor, pentru Jim şi Jimmy înce- 
pe măcinarea lăuntrică lentă dar ne- 
cruțătoare care le zdruncină nervii și-i 
face să comită o sumă de stângăcii şi 
gesturi suspecte pentru ceilalţi. Cercul 
bănuelilor se strânge tot mai mult în 
jurul lor, până ce Jimmy sfârşeşte prin 
a se trăda. Gradaţia stărilor sufletești 
aie acestuia e magistral redată. Citito- 
rul își va aminti fără îndoială de cele- 
hrul ron dostoiewskian  Raskolnicow, 
dar nu e decâto coincidenţă şi chiar 
dacă ea nu ar fi întâmplătoare, repli- 
ca romancierului francez păstrează to- 
tuși întreaga semnificaţie a unei cre 
aţii originale. 

MIHAI NICULESCU 


UNIVERSUL - LITERAR 








— 
i 


14 Mai 1938 


PARADISUL PIERDUT 


Cuvintele ca alte 
mângâieri. 

-—— Poate că pe tine te-am așteptat 
Mira, fără să ştiu, fără să-mi pot în- 
chipui frumusețea ta. Am crezut că 
iubesc marea și că nimic nu poate în- 
trece această iubire pe care. o socoteam 
fără sfârşit. Acum ştiu că nu era în ea 
decât presimţirea venirii tale. 

Mergeau către casă înlănțuiți, aștep- 
tând răcoarea interiorului, 

— Nu ştiu ce ma împins astăzi 
către tine. Am dorit, de când nu eram 
decât o fată cu cozi bogate, împletite 
peste frunte, să întâlnesc aragostea 
așa ca în cărţile cari mi-au legănat a- 
dolescenţa. 

— Te iubesc Mira, 

Sărutul lor domină zările, cuprinse 
depărtarea, ca o revărsare de viaţă și 
soarele străluci mai iare de-asupra lor. 
Numai marea se încruntă şi plesni din 
valuri plaja nevinovată. 

O femeie călcă pragul lui Dal. Cea 
dintâi şi cea din urmă, pentrucă dra- 
gostea e un fenomen unic în viaţa 
unui om şi deci legat de o singură rea- 
litate sau de o singură amintire. 

in braţele ei Dal încerca această su- 

premă amăgire. Două suflete se regăsi- 
seră şi încercau să se contopească oda- 
tă cu îmbrățişarea trupurilor. 
Marea plângea undeva, departe, pe 
ruinele unei pasiuni uitate. Ochii alba- 
ștri lăcrimau în nesfârșita întindere şi 
glasul părăsitei se înălțase la început 
lin ca un plâns înăbușit, apoi suspinele 
îi zguduiră pieptul, strălucirea pură a 
vastelor oglinzi se 'nnegură brusc și 
gelozia mugi crunt în valuri de mânie. 
Soarele trecuse de mult peste mijlocul 
bolţii şi nori de plumb îl acoperiseră, 
ca să nu mai vadă furia desnădăjdui- 
tei de jos. Când primul fulger flutură 
peste ape ca o sabie ruptă, furtuna se 
prăbuşi din adâncul zărilor cu huruit 
de munţi cari se dărâmă, 

Mira își desfăcu părul din strân- 
soarea pernei şi capul zdrobit apăru 
speriat. 

— Dal, furtuna ! 

Se repeziră la fereastră. Vântul în- 
doia salcâmii și marea urla prelung, 
azvârlindu-şi valurile către casa care 
ascundea dragostea celor doi. Cerul co- 
borise jos insă nu ploua. Răsunau 
numai trăsnete dese iar fulgerele lu- 
minau verde cerul și apa, ca întrun 
decor fantastic, 

— Ştii Mira, eu până azi dimineaţă 
am iubit marea asta, sau numai mi sa 
părut că o iubesc. Credeam că are un 
suflet şi uneori vorbeam cu ea, o mân- 
gâiam ca pe o fiinţă vie şi nu bănuiam 
că aș putea iubi mai mult de atât. A 


izbucniră apoi 





(Urmare din m-rul trecut) 


trebuit să apari tu, ca să se risivească 
totul, 

— Şi acum ? 

— Acum? Tot ce a fust mi se pare 
un câpriciu sau o amăgire. Dacă aşi 
mai crede că marea e o fiinţă, aș fi 
sigur că trece printr'o criză de geluzie. 
Insă acum te iubesc pe tine şi toate 
minciunile trecutului parcă nau fost 
ale mele. 

Trăsnetul care bubui de-asupra îi a- 
coperi cuvintele, Mira își ascunse capul 
pe pieptul lui, sprijinindu-se de trupul 
de lângă ea care era singura ocrotire. 
El îi mângâie părul încă umed, moale 
şi parfumat şi-i şopti cuvinte fără rost, 
abia desluşite, în cari tremura pasiunea 
lui întreagă. Avu însă dintr'odată sen- 
sația singurătăţii copleșitoare din jur 
şi se temu nu pentru elci pentru 
femeia din braţele lui. Simţi imensi- 
tatea elementelor deslănţuite, concen- 
trate parcă asupra sa ca o pedeapsă ce- 
rească. Măsura în gând gravitatea pă- 
catului şi i se păru că orice suferință 
nu-l va putea sili să renunţe la dra- 
gostea lui, sau să uite clipele din care 
abia se smulsese. Sărută buclele cati- 
felate şi mângâie umerii goi, bronzați 
şi rotunzi, cari se strânseseră tremu- 
rând pângă el. Surâse şi se scutură de 
gânduri, ca de o povară inutilă. Ce co- 
pilărie, să mai creadă în razbunarea 
mării ! Păcatul lui? Dar de când era 
dragostea un păcat ? Cuprinse mijlocul 
Mirei şi o ridică în braţe dinaintea ie- 
restrei, ca pe un dar care-i aparţinea 
şi o ţinu așa înnălțată în faţa furtunii 
de afară, ca o sfidare. Simţea în muşchi 
tării de oţel şi ar fi vrut în clipa aceea 
să plesnească valurile cu un biciu, ca 
un rege de demult care vedea în în- 
tinderea nepotolită o femeie lacomă şi 
obraznică, bună de bătut atunci când 
întrecea măsura. Mira îi încolăcise gâ- 
tul cu răcoarea braţelor și-i sărută 
pleoapele sub cari se zbăteau imagini 
chinuitoare. Așa cum o ţinea, ofrandă 
vie, păşi către divanul scund și o aşeză 
între perne, pe locul unde şiiuse nu 
de mult cât poate fi cineva de fericit. 
Aici, pe altarul primei lui iubiri, tre- 
buia să-și afle pedeapsa nebuna care 
uria afară... Şi cuprinse trupul de 
lângă el într'un elan care voia să fie 
în acelaș timp un act de curaj. 

Ii despărți tăcerea subită care căzuse 
peste lume, fără veste, ca un hotar 
brusc între zgomotul de până atunci 
şi altceva nou și misterios, care se pre- 
gătea undeva. lar spaima nu putea îi 
decât cu atât mai mare față de nepre- 
văzutul gata să izbucnească oricând. 
Ascultau amândoi, nemișcaţi. Tăcerea 
e apăsătoare pentrucă fiecare clipă care 





Manuscris găsit pe masa unei cafenele 


Sbucium trupese, sbucium sufletesc... 
„unde mă duc în ţară?... la cine?...” și 
gândurile i se împleteau cu huetul mo- 
noton al trenului... Stațiile treceau u- 
nele după altele... 

Granita. 

Bucureşti 

București oraș nou, altul de cât ace- 
la pe care îl lăsase cu ani în urmă. 

Deodată se ridică în picioare spe- 
riat. Il purtase mintea și gândul pre- 
tutindeni încât uitase de ce se găsește 
în cafeneaua lui Stern și pe cine aş- 
teaptă. Se uită în toate părţile, rotind 
ochii peste capetele celor ce legau ziua 
cu noaptea, strâmbă din gură fără să 
ştie de ce şi săltă din umeri ca și cum 
ar fi răspuns printr'o negaţie a pro- 
priilor lui gânduri, apoi deodată, strigă 
aproape: 

-— A... Da. 

Câţi-va din apropiere se uitară la el 
cu ochii somnoroși. 

Se simţea rușinat, se așeză din nou 
pe scaun vorbind ca pentru el: 

— Cum să-l cunosc din lumea asta?.. 
Care va fi?.. 

Bătrânul care ațipise o clipă se uită 
somnoros la el întrebândur-l: 

— Tot n'a venit?... 

— Nu ştiu. Poate că a venit, poate 
că nu. 

— Cum aşa?!.. 

—- Nu-l cunosc. Nu ştiu cum arată 
ia faţă. Nu l-am văzut de cincisprezece 
ani. 

— Ha, ha, ha... Bată-te să ie bată. 
M'ai făcut să râd. Se vede că vii de ia 
Paris. Imi placi. Aștepţi pe cine-va pe 
care nu-l cunoşti și nu intrebi pe ni- 
meni, pe un chelner, pe mine... 

Și bătrânul se aplecă spre el schi- 
monosindu-se, întrebându-l ca pe un 
copil: i 

— Ba nu, zău, nu cum-va ai venit 
de la Paris trecând prin Rusciuc?.. 

— Nu. Când am intrat în cafenea, 
am întrebat pe un chelner şi mi-a 
spus că până la ora două din noapte 
trebuie să vină. Am mai întrebat pe un 
altu' şi mi-a răspuns la fel. 


Se uită la pendul. 

E două şi cinci minute... 

Bătrânul deveni serios, deschise 
mari ochii și se uită la el întrebându-l. 

— “Ţi-a spus aşa? 


— Şi cine este omul dumitale?.. 


(Urmare din pag. s-a) 


Cum îl cheamă? 
— Dumitrașcu. Domnul Dumitrașcu 
mare proprietar, om cu dare de mână... 
— „Mare proprietar” om cu dare 
de mână... „Pe mine mă așteptai. Iu 





sunt „marele proprietar” şi Duimitraş- 
cu se dete înapoi rezemându-se în spe- 
teaza scaunului. 

— Dumneata!... isbucni străinul cu 
ochii luminaţi de bucurie... O clipă în 
urmă, fără să vrea și fără să știe de 
ce, începu să-l privească cercetător, 
cum nu făcuse niciodată, de la ghete- 
le largi, scâlciate și uscate, până în 
creștet. Nimic din omul de aită dată. 
De sigur, îşi zicea el, avariţia a pus 
stăpânire pe el, încălecându-l. Apoi 
continuă resemnat: 

— Eu sunt Constantin... 

-— Constantin... Te-ai făcut om mare. 
Erai un copil... Nu mă gândeam să te 
mai văd vre-odată... Ai venit... 

— Da. Te-am căutat acasă și mi-a 
spus o doamnă să vin aci... Sunt opt 
ani de când a murit mama, mi-ai scris 
dumneata... Eram piecat în Sud, la un 
prieten, unde am stat toată vara. Când 
m'am înapoiat, am găsit scrisoarea cu 
vestea morţii ei. Am plâns... Mi-am a- 
dus aminte de trecut, de chipul, de 
bunătatea ei și de speranțele pe cari 
le punea în mine... Nu aveam nici a- 
tunci cum nu am nici acum vre-un 
ban, mi-am şters ochii... grijea zilei m'a 
furat și zilele au trecut unele după al- 


tele şi cu ele ani... Trei ani mai lârziu, 
am primit o ilustrată cu salutări din 
partea dumitale, o carte poştală pe care 
erau mai multe semnături de femei și 
într'un colț, adresa: Str, Rozelor 75. 
Ti-am scris, ţi-am cerut să mă ajuţi și... 
mam primit nimic. Bine că ţi-am gă- 
sit urma, că nu te-ai mutat. 
Dumitraşcu se uita la început în 
ochii lui Constantin, mai apoi plecă 
privirea în jos, ruşinat, poate, de gân- 
durile lui răvășite în trecut, poate pen- 
tru situaţia în care se găsea şi începu 
să sgârie cu unghia nervurile de lemn 
ale mesei pe care îşi pironise ochii. Și 
vremea s'a întors o clipă în urmă ca 


arătătorul unui ceasornic pe care îl 
potriveşti să meargă. 
Amândoi tăceau, amândoi așteptau 


să se nască cuvântul. 

Tărziu, ochii lor sau întâlnit, ochi 
de câine ce așteaptă să cadă bucățica. 

Dumitrașcu își mușca buzele, ar fi 
vrut să spună ceva și nu putea, respi- 
ra greu... fruntea i se brobonase de su- 
doare... îşi trecu mâna prin păr și ră- 
mase cu ochii ţintă în fundul cafenelei 
pustii și spuse încet, tărăgănat, scu- 
lându-se de pa scaun: 

— Să mergem... Și eu sunt tot atât 
de sărac ca şi tine. 


. . . . s . . ic 


Patul era mototolit ca şi cum atunci 
se sculase cine-va din el. Pe pereți că- 
te-va tablouri în litogravură, o masă 
în mijlocul odăii cu o lampă de pe- 
trol la mijloc, un scaun, întrun colţ 
al încăperii un lavoar de tinichea, un 
petec de linoleum și un covor vechi, 
ros de umblat, pe care se mai vedeau 
urmele unor trandafiri albaştri. In li- 
ghean era încă apă săpunată. 

Constantin găsea în interiorul acesta 
în dezordinc, asemănare cu odaia lui de 
Ja mansardă, din Paris, mai puţin mi- 
rosul de parfum și femee. Și la el pa- 
tul era totdeauna deranjat pentru că 
nu avea cine să i-l facă iar în lighean 
stătea apa până ce nu-l mai încăpea ca 
într'o dimineaţă sau într'o noapte să 
iasă cu el până în capătul coridorului, 
lung şi strâmt, să-l verse la chiuvetă... 

S'au desbrăcat, au luat pernele mo- 
totolite din mijlocul patului, le-au pus 
căpătâi şi au adormit, unul lângă altul, 
ca doi străini într'o cameră de hotel. 

CAROL ARDELEANU 


vine ascunde parcă o neînchipuit de 
grozavă surpriză.  Aştepţi prăbușirea i 
cerului ca evenimentul cel mai pu- 
țin grav. Din tavan cobora parcă o 
pâclă groasă, înnăbușitoare, care îm- 
piedica respirația și tăia bătăile inimii. 
Dal se ridică şi privi pe fereastră. Nu 
se mai mișcă o frunză, niciun val nu i 
tulbura heraldica nemișcare a apelor. 
Cerul se boltea vânăt, ca un arc încor- 
dat de o mână nevăzută, gata să dea 
drumul unei săgeți uriaşe. O rază de 
soare străbătu pe undeva şi lumină 
galben peisagiul, ca o speranţă târzie 
şi inutilă. Norii se colorară bolnav şi 
marea străluci ca o tablă de plumb. 

Deschiseră ușa şi ieşiră în aerul ră- ; 
corit de ploae. Cele două bărci zăceau ! 
pe nisip, azvârlite de valuri cu fundul ; 
în sus, cu lopeţile împrăștiate pe plajă 
ca după o luptă. Mira se apropie de 
Dal, îi prinse mâinile şi-i vorbi încat, ! 
impresionată de liniștea care părea. 
fără sfârşit, : 

— 'Trebue să plec Dal. Marea e li-: 
niștită, furtuna sa potolit de mult şi: 
cei de acasă mă așteaptă cu siguranță . 
îngrijoraţi. 

— Și dacă reîncepe furtuna ? 

Mira înnălță din umeri 

—— Nu pot face altceva. Şoseaua e 
desfundată și altă cale n'am. Voi lo-: 
păta pe lângă mal și dacă marea se va. 
supăra iar, îţi promit că mă voi reîn- 
toarce, : 

— Dar norii nu Sau împrăștiat încă 
şi furtuna poate reîncepe în orice clipă. ; 
Nu pleca! Așteaptă aici până mâine! 

Cobora înserarea de pretutindeni ca: 
o urmare a tăcerii şi de undeva, din 
fundul mării, noaptea se pregătea să: 
iasă. Către apus cerul era mai puțin 


[i 
li 


“închis, lăsând să se bănuiască drama! 


de sânge a soarelui căzut. Câţiva pes-. 
căruşi sparseră tăcerea cu glasuri as-: 
cuțite și speriate. Fâlfâitul aripilor 
zgâria aerul ca un scârţâit de sticlă. 
pisată. Așezară luntrea pe apă, se îm- 
brăţișară tăcuți, fără lacrimi, azvârlin- 
du-se în voia întâmplării cu un senti-. 
ment de renunțare care putea fi o pre- 
simţire a înfrângerii. Dal împinse barca 
din nisip, până pluti singură şi rămase 
cu picioarele în apă, așteptând. Ea 
înfipse puternic lopata în adânc, se 
mai întoarse odată în urmă și apoi 
vâsli repede pe întinderea nemișcată., 
EI stătu așa, cu braţele în jos, cu ochii: 
urmărind făptura care se îndepărta, 
cu sufletul răscolit ca după un vis ne: 
închipuit de frumos. 

Un fulger brăzdă cerul și oglinda 
apei, iar linișea se sfărâmă într'un 
huet prelung. Apa se clătină rar, legă-: 
nându-se din şolduri ca o femeie. Dal 
simţi atingerea rece urcându-se în sus 
ritmic și abia atunci își dădu seama 
că valurile se porniseră din nou. Barca 
Mirei se agita departe, mai departe 
decât trebuia. Și vedea braţele luptând. 
repezit şi i se păru că încercă să se 


„apropie de țărm și nu poate. O trăgea. 


curentul către larg şi în clipa când 
înțelese, se repezi ca un nebun spre. 
barca lui şi strigă cu glasul spart de: 
emoție. 

— Mira! Mira! : 

Vântul îi risipea vorbele şi Mira ert; 
prea departe ca să-l mai audă. Şi chiar: 
dacă l-ar fi auzit !... întră iar în apă, 
sări în barcă şi înfipse lopata cuo 
furie disperată de a pluti mai repede, 
tot mai repede. Barca sărea peste creste: 
şi se scufunda în goluri verzi, alergând“ 
singură, împinsă parcă de voinţa ape- 
lor. Zări înainte, pe o culme albia: 
braţele Mirei agitând lopata ca pe un 
steag care se închină învins. Intrase în 
curent. Totul dispăru apoi după dealu-: 
rile furioase. Un singur gând îl mâni: 
înnainte : trebuia să o readucă la țărm 
să o scape de mânia mării. Dar într'un, 
fund de prăpastie un val se sparse: 
de-supra-i și apa grea îl acoperi ca un: 
mormânt. Se zbătu cu ultima putere 
pe care i-o dărui spaima şi reuşi să; 
iasă la suprafață. Barca ţâșni alături ca. 
o săgeată cu vârtul în sus, apoi dispăru 
fără urmă. E] înnotă înainte, ridicân- 
du-se peste valuri ca un Neptun și 
strigă iar numele ei. li răspunse șu- 
eratul vântului şi huruitul de cataractă 
al valurilor sparte. Apa îi năvăli pri 
ochi, pe gură, pe urechi. Nu mai văzut 
nimic. Mira dispăruse, înainte sau în- 
napoi, nu mai știa nici el. Luptaii 
sleise puterile. Simţea braţele bătând 
greoi şi muşchii mișcându-se silit, Do 
rința de a trăi oricum îl năpădi caov 
nebunie bruscă și puterea îi reveni din 
îundul fiinţei lui, ca un dar al tuturor 
strămoşilor. Trebuia să iasă din strân: 
soarea acestor brațe umede și re 
cari-l încolăceau de pretutindeni. Văzu 
trupul mării ca o uriașă zbatere d 
plete ude și de sticliri verzui. Li des 
luşi ochii răutăcioşi râzând în întunere 
și-i auzi glasul hodorogit prăbuşindu-se 
în cascade de ură satisfăcută. Bătălii 
se încinse grozavă. Omul și fiara cu 
mie de braţe se încinseră într'un eforț 
suprem... Şi omul învinse. 

Insă răzbunarea mării a fost zadar- 
nică. Dal o ura acum mai mult decâi 
îşi închipuise că o iubeşte. Trupul Mi 
rei fu zvârlit la mala doua zi odată 
cu el plecă de acolo și Dal, pentr 
totdeauna. Vila cea mică dintre salcâni 
n'o mai locuește nimeni acum. 


VINTILĂ HORIA 





















14 Mai 1938 













CI LAU CU LI 23 DL 
pă ZI 
(Îl, 









CRONICA DRAMATICĂ - 








NIN 


y= 
DP 







UNIVERSUL LITERAR 


rare 


.. 


Cr ă 


= 
PN 
Taz: 


de CICERONE THEODORESCU 


Lin teatru în aer liber în orașul artei 


Are de bună seamă, oficialitatea, de- 
stule „chestii vitale” etajate la vedere 
şi pe primele planuri ale preocupărilor 
sale, pentru a părea poate pretențioasă 
sau ne la timp venită propunerea nca- 
stră, vizibilă din titlu: un teatru in 
aer liber! In sensul greutăților mate- 
riale de înfăptuire — aşa cum noi o ve- 
dem şi cum vom arăta mai la vale —- 
vom conceda pe jumătate : o fi preten- 
țioasă ideea ! 

Intr'alt sens însă, decât acela al po- 
sibilităţilor practice imediate, al dificul- 
tăților de moment prin care trecem, al 
aglomerării problemelor (cu majuscule, 
cu ghilimeţi şi cu semne de exclamare; 
— să fim drepţi şi să recunoaştem : nu 
vine deloc la „ne timp” ideea aceasta, 
am zice chiar, dimpotrivă, că niciodată 
în an nu e mai pntrivita o pune în cir- 
culaţie și mai natural a o discuta, decât 
acum, în timpul ultimelor ploi de pri- 
măvară şi a triumfalei intrări a soare- 
lui în oraşele dela munte şi dela mare. 

Intre toate acestea din urmă să măr- 
turisim din capul locului că preferin- 
țele noastre se vor fi oprit la Balcic şi 
pentru motivul de mai sus. 

Poate nicăeri la noi, Divinul Regisor 
nu a fost mai inspirat decât în „mon- 
tarea” orășelului de un pitoresc astăzi 
atât de căutat, din nefericire. Din ne- 
fericire desigur, pentrucă e cu atât mai 
stricat, cu cât se bucură de mai multă 
căutare. 


Invazia „ciorbagiilor” la Balcic, cu 








fantezii și gusturi arhitectonice absolut 
personale, strict dubioase şi limpede 
neaderente locului, n'a reuşit — încă 
să deformeze şi să tulbure definitiv ar- 
monia unică a peisagiului. 

Va mai trece sperăm, destulă vreme 
pâcă când și acest colţ de revelații şi 
de mistere, să intre la categoria vulgară 
a staţiunilor balneo-climatice de model 
postbelic, de pe aproape tot cuprinsul 
țării. 

La Balcic trebue întronată în drep- 
turile ei — mai fireşti acolo ca în orice 
alt loc din România — arta. 

Cine şi ce a făcut în această direcție ? 
Nu-i poate scoate nimeni pe „,ciorba- 
gii”: revărsările prostului gust atacă 
necontenit un decor natural de rar în- 
tâlnită frumuseţe, tăşcălăul cu bănet a- 
sigurând oricui libertatea de a construi 
vile fistichii, vapoare pe vârf de deal, 
turnuri ca nişte copite răsturnate, ba 
lansând şi un fel de „vogă” a Balcicu- 
lui, tristă, absurdă, nemeritată. 


Li 

Singur Divinul Regisor are grijă as- 
tăzi de soarta operei sale care e Balci- 
cul: mai „montează” câte o surpare 
de teren, mai strică niscai temelii, mai 
sperie pe ăi groși la pungă, căutând 
astfel să restitue locului originalitatea 
lui în care se intră cu zidurile moderne 
și cu picioarele... 

Dar să ne lepădăm — oricât de legi- 
time ar fi — de aceste consideraţiuni 
streine cronicei noastre, şi să ne oprim 
e ea reia n, Pa ap ie ap 


Cărţi străine 


Virginia Woolf 


Cunoscută în mai toate ţările de 
cultură pentru romanele sale Mrs Dal- 
loway, Orlando, Promenade au phare, 
preţuită de un anumit public pentru 
acel Nuits et jours ce este mai de grabă 
o mare nuvelă decât un roman, Virgi- 
nia Woolf deschide în literatura engle- 
ză un capitol deosebit de interesant. 

Părtașe a unei tradiţii după care a- 
mănuntul de viaţă trebuie să respecte 
o succesiune istorică precum obiectul, 
o definire spaţială, descoperitoare a a- 
celui filon de gândire ce trebuia să dă- 
ruiască filosofiei universale pe Bergson 
şi literaturii franceze pe Marcel Proust, 
scriitoarea aceasta de vigoare mascu- 
lină încearcă și realizează o altoire a 
unor concepte noui pe trunchiul sdra- 
văn al technicei literare din Anglia. 

In aceeași intimitate a gândirii lui 
Bergson, şi Marcel Proust şi Virginia 
Woolf au descoperit devenirea ca e- 
senţă a vieții. Timpul ca ritmare spa- 
țializată a existenţii. 





Poşta redacţiei 


Costică Dumitrescu-Văcuru, — Do- 
riți ca versurile d-voastră „să treacă 
prin critica” mea, fără pretenţii de pu- 
blicare. In adevăr, aceste versuri nu pot 
fi publicate. Au încă numeroase defecte 
de formă. Mă întrebaţi dacă puteţi con- 
tinua. Vă răspund cu hotărâre : da. Mai 
înainţe însă, vă stătuesc să citiți mult, 
să căutaţi să pătrundeţi ce citiţi şi mai 
apoi să reîncepeţi a scrie. Cred că aveţi 
ceva de spus. 
Al. Vastliu-Focșani. — V'am spus în- 
tradevăr să mai trimiteţi, dar nu ne-am 
gândit că o să trimiteţi o poezie atât de 
serios influenţată ca acea pe care o tri- 
miteţi la moartea lui Octavian Goga: 
imbracă-te în doliu frumoasă Românie 
Cu negru îţi încinge azi mândră frun- 
tea ta 

Căci unul dintre fii-ţi intrat-an veș- 
nicie 

Pe calea de pe care lipseşte 'ntoarcerea, 

Nu vă contestăm paternitatea ulti- 
mului vers... 

Buna noastră credință poate fi înşe- 
lată, nu însă într'un chip atât de gro- 
solan. 





: »Les vagues*“ 


In timp ce pentru Marcel Proust însă 
descoperirea aceasta devine osatura u- 
nei literaturi de sinuos psihologism, 
care desființează realitatea obiectivă 
pentru a constitui un univers al stări- 
lor interioare continue, şi strict indivi- 
duale, Virginia Woolf dizolvă perso- 
nalitatea în fluxul devenirii, reduce 
anecdota la ritmul timpului spaţiali- 
zat, 

Este o poziţie cu totul opusă lui 
Proust, este o poziţie pe care i-o impu- 
ne acea umană simplicitate ce face far- 
mecul literaturii engleze. Este totuşi o 
poziție cu totul nouă în literatura en- 
gleză însăşi, 

Romane de atmosferă mai presus de 
orice, ca toate romanele scriitorilor in- 
sulari, romanele Virginiei Woolf gă- 
sesc atmosfera aceasta în altceva de- 
cât în confruntarea unor  personagii, 
prin rosturile convieţuirii, personagiile 
Virginiei Woolf se făuresc din confrun- 
tarea continuă cu ele înșile. 

Confruntarea aceasta nare nimic 
însă din tehnica Proustiană, nu este re- 
flectată, nu însemnează aplecare asupra 
propriei fiinţe, ea se produce sub sem- 
nul timpului. 

Sub semnul aceluiaș timp personagii- 
le Virginiei Woolf  conviețuiese nu 
pentru a se ciocni, nu pentru a se de- 
fini unele prin altele, ci numai pentru 
a se întâlni. 

De aceia romanele Virginiei Woolf 
nau ceea ce ne-am deprins a numi 
„acţiune“. 

In literatura Virginiei Woolf singura 
forță activă este timpul. Sub semnul 
lui ființele se conturează, se definesc, 
se întâlnesc sau se despart, își reali- 
zează destinul. 

Les Vagues, ultimul său roman, este 
expresia cea mai rotundă a acestei con- 
cepții. 

Şase personagii trăesc alături, para- 
lel, fără comunicație reală, drama sin- 
gurătăţii, șase personagii trăesc alături 
fără a se întâlni, fără a se împlini. A- 
celeași întâmplări, aceleaşi incidente, 
aceeași umbră punctează devenirea a 
șase fiinţe. 

Pe căile lor, fiecare din aceste perso- 
nagii n'au decât o singură verificare, a 
existenţei lor anterioare. 

Și la capătul acestor căi, când 
timpul va fi pecetluit sfârşitul unor e- 
xistențe lipsite de impulsuri, a unor 
existenţe tălăzuite de determinanţi ex- 
teriori lor, unica justificare a vieţii o 
vor constitui clipele acelea puţine în 
care ritmul devenirii va fi fost surprins 
în toată dureroasa lui voluptate. 

Este o carte grea „Les Vagues“, este 
o carte de altitudine spirituală, de du- 
reroase lucidităţi, de maturitate lite- 
rară. 


la obiectul principal: teatrul în aer 
liber pe care-l vedem ca pe-o magnili- 
că realizare în cadrul Balcicului. 

Intâmplarea face că am aflat — de- 
stul de târziu dar cu un adevărat entu- 
ziasm — că fostul primar al Balcicului, 
d. George Fotino, văzuse şi d-sa o ase- 
menea realizare, acolo. 

Rezervase și un loc anume ales — un 
superb amfiteatru — unde ar fi putut 
lua ființă o arenă special amenajată 
pentru mari spectacole de teatru și 0- 
peră. 

Un Salzburg în miniatură ar îi ur- 
mat să devină Balcicul. 

Nu ştim de ce toată treaba a rămas 
de căruţă... 

e 

Ne amintim totuși că, în timpul când 
primar la orăşelul-minune era d. Octa- 
vian Moşescu — cu buni ani în urma — 
am întreţinut, alături de alţi confraţi, 
o vie campanie de presă pentru valori- 
ficarea Balcicului ca un oraş al artei 
şi al artiștilor. 

Din toată „campania” sau ales cu 
locuri câţiva artişti, s'au „înfipt” ca de 
obiceiu o mulțime de granguri cu miros 
fin, s'a creat o „modă a Balcicului” iar 
oraşul artei a rămas în baltă. 

Gândim, cu inutile regrete !, că atât 
bănet cât a întrat în zidurile „vilelor” 
cu „vedere la mare” ar fi avut să slu- 
jească unei alte cauze, într'o ţară în 
care iniţiativa particulară ar fi ştiut să 
profite la fel, păstrându-şi însă avan- 
tagiile morale ale generozităţii... 

Nu ? 


L] 

Astăzi, numai iniţiativa oficiaiităţii 
ar putea reuși să deschidă drum nou a- 
colo unde meschinele bucurii ale ceior 
cu tangente de lirism la circonferința 
burii, şi-au acoperit sălașuri lătăelii, 

Pe locul rezervat de a. George Foti- 
no sau într'altă parte — Balcicul pose- 
dă încă destule terase şi amfiteatre na- 
turale dintre cel mai indicate — este 
de construit şi nu cu multă cheltuială, 
un TEATRU IN AER LIBER UNIC IN 
ROMANIA. 

Supunem cu stăruinţă şi căldură a- 
ceastă sugestie ministerului artelor, 
care luând sub ocrotirea sa (prin acest 
început de inițiativă) vechea cetate: 
Dyonisopolis, va salva orașul-minune de 
astăzi, îndepărtându-l dela apetiturile 
în creştere ale burtă-verzilor dornici 
de a-l vedea prefăcut într'o nouă „Elo- 
rie”, „Mangalie” sau „Mamaie” — şi 
redându-l destinului său : oraș al artei. 





Ştefan Dimitrescu 









pe 


Cină ţărănească 





Cronica cinematografică 


CAPITOL: TOTUL PENTRU TINE 


Specialitatea filmului american este 
comedia simplă, fără complicaţii — 
prin complicaţie înțelegând adâncirea 
stărilor sufletești — bazată pe nebu- 
nia sau extravaganţa unuia dintre e- 
roi. Filmele pe cari ni le prezintă a- 
proape săptămâna! cinematografele de 
premieră, stau ca o mărturie a acestor 
spuse. Este drept că unii dintre regizori 
se aventurează, căutând subiecte şi în 
alte domenii. Acele melodrame eftine, 
brodate pe sacrificiul vre-unei mame 
nenorocite, au măcar meritul de a lansă 
câte odată vedete noui (cazul Helenei 
Hayes în „Păcatul Madelenei Claudet'). 
Nenorocirea pentru spectator începe a- 
tunci când un regisor american se ho- 
tărăşte să transpună pe ecran filme în 
cari să fie vorba de stări sufletești 
complicate, în genul acelora pe cari 
doar regisorii francezi sunt, câteodată, 
capabili să le redea. 

Dezavantajul este că regisorul ameri- 
can, când pornește la realizarea unor 
astfel de filme nu leapădă tot „ameri- 
canismul““ ce-l caracterizează și ne ofe- 
ră atunci adevărate filme proaste și 
— cu toate că intenţia lui a fost alta — 
caraghioase, așa cum au fost „Flacăra 
verde“ și „Prin foc și sabie“. Sunt însă 
în America şi regisori inteligenţi cari 
isbutesc să trateze în mod amuzant şi 





CRONICA RADIO 


Genuri de muzică însoțite de adjectiv 


S'ar putea crede că muzica este fă- 
cută pentru ascultat pur şi simplu, că 
este în lumea sunetului coresponden- 
tul literaturii, doar un divertisment 
artistic. Cum există însă alături de li- 
teratura pură, una  șştiințiiică sau altu 
care răspunde altor nevoi, există ală- 
turi de muzica artistică, altele cu di- 
ferite etichete. De pildă, muzica mili- 
tară, care îndeplineşte două roluri: 
unul militar, dă cadența marşurilor și 
umple suiletele soldaţilor de avânt răs- 
boinic. Celălalt rol este civil: creează 
un mediu favorabil îndrăgostiţiior, 
Iată cum: în orașele de provincie, unde 
fiecare cunoaște pe toată lumea, e greu 
să te întâlneşti „din întâmplare“ cu 
aleasa inimii, fără ca întâmlarea să nu 
fie îndată observată, comeniată, ampli- 
ficată,. Pe de altă parte, cum mai dom- 
neşte o oarecare rigiditate de mora- 
vuri, nici dânsele (supliniţi dumnea- 
voastră deficiența mea linguistică cu un 
cuvânt din vocabularul îndrăgostiților) 
nu pot găsi așa ușor pretext de a pleca 
de acasă. Și aici intervine muzica mili- 
tară. Există acum în fiecare oraş de 
provincie un regiment și un parc nu- 
mit grădina publică. Regimentul are o 
muzică, iar grădina publică un pavi- 
lion. Deci de 3—4 ori pe săptămână 
muzica regimentului va cânta în pavi- 
lionul grădinii, iar respectivii cetăţeni 
vor ieși seara „să ia aer“ şi să asculte 
puţină muzică (deşi puteau să o audă 
şi de acasă, că e destul de tare). Să 
nu credeţi că s'ar putea înlocui asta cu 
orchestră (taraf de lăutari). Muzica e 
făcută pentru altceva (venim noi și 
acolo). Nici chiar cu un difuzor puter- 
nic, care păstrând tăria trâmbiţelor, ar 
servi tot muzică militară. Ar lipsi pre- 
textul de care vorbeam mai sus. Afară 
de asta, închipuiți-vă vocea speakeru- 
lui amplilicaţă de câteva ori. Nu sar 


distruge intimitatea îndrăgostiților? Ca 
să nu se creadă că acestea sunt specu- 
laţii fără priză în realitate, voi spune 
că am fost şi eu într'un astfel de oraş, 
în care primarul se certase cu colone- 
lul şi ca să-i arate că se poate lipsi, a 
făcut o astfel de înlocuire. Rezulţatul 
a fost pustiirea grădinii publice, în care 
nu mai vedeai picior de om după & 
seara. 

Pentru motivele de mai sus, muzica 
militară e în floare. Și pentrucă este 
incontestabil o manifestare artistică, i 
s'a făcut un loc în programul societăţii 
de radio-difuziune, încă dela înființa- 
rea acesteia. Mai de mult, Duminica, 
de câtva timp Sâmbăta, între 6 şi 7 
veţi auzi o lanfară cântând marșuri, 
valsuri,  potpourriuri de melodii po- 
pulare, uneori chiar şi mai mult: frag- 
merite de opere și fantezii pe motive 
din compozitori celebri. 

Societatea de radio-difuziune își face 
c datorie din încurajarea manifestărilor 
artistice autohtone. Cea de mai sus 
nu-i singură. Alături de muzica miii- 
tară există muzica de masă, cum vom 
numi mai propriu muzica de taraf, 

Este o creaţie care răspunde nevoii 
de acoperire a sgomotelor mesii și care 
este ajutată, uneori chiar suplinită de 
conversaţia comesenilor.  Inchipuiţi-vă 
ce s'ar întâmpla dacă toată lumea ar 
tăcea deodată și sar concentra asupra 
fartfuriei. La rigoare Sar putea concepe 
o masă tăcută, gândiţi-vă la prânzurile 
dinainte de înmormântare, dar un chef 
fără ţigani nu se poate. Există o în- 
treagă producție specific lăutărească. 
Dacă vreţi s'o auziţi, prindeţi radio Ro- 
mânia sau radio București, în fiecare 
seară după ora 10!2. Dacă o să găsiţi 
altceva, să ştiţi că a fost un eveniment 
chiar important și numai o excepţie. 

MIRCEA BARBULESCU 





in acelaş timp aproape „veridic“ o anu- 
mită stare sufletească. In aceste ca- 
zuri spectatorii pot asista la filme exce- 
lente, așa cum a fost „Exiraordinarul 
Mister Deeds“, 

Dar asta nu înseamnă că domnul El- 
liot Nugent, regisorul filmului „Totul 
pentru tine“ ar fi unul dintre aceşti re- 
gisori inteligenţi. Din contra, sfatul ce 
i s'ar fi putut da ar fi fost acela dea ră- 
mâne !3 filmele cu oameni nebuni și 
curse — taț nebunești — de automobil, 
filme pe cari ni le prezintă mai tou re- 
gisorii american: mediocri 

Oricum, cred că ar trebui să renunţe 
la scenarii ca acela al filmului dela Ca- 
pitol, 

In orice caz hotărîrea tinerei secreta. 
re, de a readuce pe calea cea bună pe 
milionarul chefliu, precum şi modul în 
care isbutește să-și realizeze dorinţele, 
sunt fapte cari trebue, oarecum să fie 
motivate sufletește și să nu fie tratate 
ca simple farse, de un haz dubios. 

Madeleine Carrol, actriţă inteligentă, 
e potrivită pentru rolul secretarei. Pă- 
cat însă că a încăput pe mâinile unui 
regisor priceput, 

Franz Lederer, importat din Germa- 
nia, se specializase în America în roluri 
de eschimos, cehoslovac, într'un cu- 
vânt : orice afară de american. In fil- 
mul acesta joacă în sfârşit rolul unui 
american, care însă a trăit foarte mult 
în Europa, aceasta, pe semne spre a 
motiva accentul lui european. 

Domnul Franz Lederer nu este actur 
prea talenţat. Şi n'are nici măcar scu- 
za lui Robert Taylor de a fi frumos, 

Singurele părți amuzante ale filmu- 
lui sunt acelea în cari apare Misha 
Auer, actor despre care suntem încân- 
taţi că n'am avut, în cronica de faţă, 
prilejul decât să vorbim lucruri bune. 

TRIANON: FRAŢII MARX 

Deoarece cei trei frați Marx au înre- 
gistrat oarecare suces la noi, cinema- 
tograful Trianon a hotărît să prezinte 
un film vechiu al lor, în care apar atât 
Zeppo, cel de al patrulea și cel mai pu- 
ţin talentat frate Marx, cât și de mult 
decedata Thehna Todd. Filmul durează 
cam un ceas și un siert, timp în care 
spectatorul nepretenţios, are ocazia să 
râdă de vreo cinci ori. Cam puţin însă, 
pentru o comedie pe care reclama o a- 
nunţă ca provocatoare de râs incontți- 
nuu. Chico și Harpo, cântă şi de astă 
dată, cu talent, unul la pian, iar celă- 
lalt la harpă. Harpo ca de obicei, tace, 
dar abuzează, mai mult ca de obicei, de 
claxonul său. Groucho, și acum cinci 
ani făcea tot glume proaste. Noroc însă 
că printre completările filmului esta și 
o comedie delicioasă cu Betty Boop şi 
cățelușul ei. 

Mai are publicul ocazia să râdă puţin. 

it, 








—— 8 








UNIVERSUL LITERAR 











14 Mai 1938 


CRONICA MĂRUNTĂ 


„Universul literar“ va publica în nu- 
merele sale viitoare cele mai bune lu- 
crări premiate la concursurile ,„,Iineri- 
mii Române“, pe care i le va pune la 
dispoziţie d. Nae Dumitrescu, harni- 
cul preşedinte al acestei societăţi, 

„Tinerimea Română“ a cărei activita- 
te s'a dovedit de osebit folos şcoalei 
româneşti ne va da astfel încă un prilej 
să mergem pe linia de încurajare a ti- 
nerelor talente, pe care ne-am propus-o 
dela reapariţia „Universului literar *. 


D. BARBU THEODORESCU 


autorul cunoscutei bibliografii în 2 
volume a operelor d-lui protesor Iorga 
şi neobosit cercetător în domeniul trecu- 
tului nostru literar a publicat de curând 
o monografie asupra pictorului Con- 
stantin Lecca, în editura Acaderniei Ro- 
mâne. 

Prezentat impecabil din punct de ve- 
dere tehnic, volumul d-lui Barbu Theo- 
dorescu posedă o informaţie bogată și 
precisă. 


REVISTA 


Muzeului şi Pinacotecei Municipiului 
București Nr. 1-2, apărută sub îngriji- 
rea atentă şi pricepută a d-lui dr. G. 
Severeanu aduce într'o prezentare cu a- 
devărat occidentală un material bogat 
şi variat 

D. dr. Severeanu publică în acest nu- 
măr unsprezce studii în limbile ei:gleză, 
germană, franceză şi română. 

Domnul St. Nicolaescu, un pasionat 
cercetător al trecutului Bucureştilor, 
semnează : „Mânăstirea Snagov şi uşa 
de stejar cu sculpturi de Sfinţi a bise- 
ricii Bunavestire, ctitoria lui Vladislav- 
Voevod. 1453” şi „Documente cu privi- 
re la istoricul mânăstirii Radul Vodă din 
Bucureştii”. 

Revista mai cuprinde un foarte inte- 
resant articol al mult regretatului no- 
stru coleg Domenico Caselli : „Biserica 
Sfântului Niculae al Jupânesei Caplea 
din Bucureşti”, 

Cu această ocazie ne permitem să su- 
gerăm celor în drept ideea de a strânge 
în câteva volume scrierile lui Do- 
menico  Caselli asupra Bucureştilor 
vechi, Ar fi o foarte utilă contribuţie 
la cunoașterea trecutului Capitalei 
noastre. Prezenţa la muzeul municipal 
a d-lui dr. Severeanu, a cărui activitate 
în acest scop este dintre cele mai re- 
marcabile, constitue o chezăşie că publi- 
carea operelor lui Caselli se va înfăptui. 

Revista muzeului şi pinacotecii mu- 
nicipiului București este un frumos 
mijloc de propagandă în străinătate. Ar 
fi de dorit ca, înțelegând sacrificiile ce 
se fac pentru o asemenea publicațiune, 
publicul să-i acorde atenţia cuvenită. 


TÂNĂRA 
editură a „Librăriei universitare” |. 





ăptămâna patimilor. De Luni pos- 

NN tesc. Nu iau nici cina în astă sea- 

ră, nici mâine dimineaţă micul 

dejun — ca să mă împărtăşesc mâine 

Joi, la liturghie, trupul trebuie să-mi 
fie curat. 

La biserică nu mergem nici odată cu 
trăsura. E pe malul apei şi ajungem cu 
barca la ea, 

Am mânuşi de antilopă, pălărie de li- 
berty şi catilea. Trecerea pe apă e ca o 
punte între aceea ce se sbate în mine și 
lăcaşul de pe mal. Il văd închis. Pe mă- 
sură ce oamenii, unul câte unul, intră, 
ies — starostele îl întredeschide și-l 
încuie. Eu sunt „ducuța“ și, cum m'arăt 
în privdor mi se face cale; starostele 
vrea să mă introducă cu un salut mare 
şi grăbit. Nu pot nici şovăi, nici aştepta; 
dar când la spate sună clampa, nu mai 
înaintez. 

e 

Biserica e întunecoasă. Ochiul părin- 
telui Gheorghe e încruntat, răscolitor. 
Lângă măsuţa lui, la stânga, c'o mână 
ridicând epitrahilul, îmi face semn să 
viu,  Starostele îmi pune sub picioare 
covorul boeresc și fuge îndoind spina- 
rea, 

Sunt în genunchi; epitrahilul și 
Scriptura îmi stau greu pe cap. 

Părintele Gheorghe începe : 

— Fiica mea... lată că te găsești în 
casa Domnului; întreabă conştiinţa și 
mărturiseşte tot — faptele, îndemnele 
şi gândul. Descoperindu-te aici, Dum- 
nezeului însuși te descoperi; preoții — 
eu și alţii — nu sunt decât nedestoini- 
cele sale slugi, mai păcătoşi ca tine şi 
care uită mâine ce astăzi o să spui. Știi 
bine — tot ce o să ascunzi, fiind cunos- 
cut de Domnul înainte, vă face păcatul 
și mai greu. Lui îi vorbeşti, şi dacă sunt 
aici să te ascult, e ca să pricepi mai bine 
vina şi mai bine să te pocăești. Ia vezi 
în conștiință”, 

Mâinile mi s'au udat; ţin rubla de 
argint dată de tata acasă, o fac roată în 
degetele-mi reci. 

— Ai ceva de încredinţat, ceva ce ie 
apasă ? 

Nu am — și ar trebui so spun. Sunt 
fără de cuvinte. 

— Răspunde fiica mea la întrebări. 
La ce e poruncit de Domnul 

— “Ții postul? 

— Da. 

— De când ? 

— De Luni. 

—- Dar înainte ? 


Cărăbaș a tipărit un nou volum: „Is- 
voare bogomilice : Predica prezviteru- 
lui Cosma” traducere, însoţită de un 
cuvânt înainte și o bogată bibliografie, 
datorită d-lui Alexanaru Iordan un a- 
siduu cercetător al buchiilor, 

Traducera d-lui Iordan aduce infor- 
maţii precise asupra bogomilismului și 
înlătură astfel anumite legende religi- 
oase atribuite acestei secte, 


TALISMANUL DE SAFIR 


este titlul unei foarte interesante 
cărţi pentru copii datorită d-nei Alice 
Basarab. 

Volumul d-nei Basarab este recoman- 
dat de d. profesor lorga ca „o cetire 
care instrueşte şi îmbogăţeşte sufletul 
acelora în mâna căror vom lăsa cândva 
țara”. 

Sub o formă uşoară care face lectura 
pasionantă pentru copii, autoarea scrie 
despre : Curtea Regelui Soare, curtea 


lui Brâncoveanu, a lui Ştefan cel Mare, 
In vechiul Egipt, etc. Momiţi astfel, co- 
piii capătă cunoştinţe noui şi încă din- 
tre cele mai folositoare și cari rămân 
toată viața. 

Talismanul de safir este, ca lectură 
extrașcolară a micilor elevi, un auxiliar 
ideal pentru profesor, cu atât mai mult 
cu cât doamna Alice Basarab are darul 
— foarte rar — de a şti să-și apropie 
sufletul copilului. 


RAUTAȚI 
REVISTE NOUI 


Incă înainte de Crăciun va apare 
revista „Biberonul literar“ condusă de 
un numeros comitet de juni și insepa- 


rabili poeți, în frunte cu d. Vintilă 
Horia. 
O apariţie meteorică, care va lăsa 


urme adânci... 
colaboratori. 


în buzunarul tinerilor ei 








Numărul prim al acestei reviste, ce 
va fi unic din toate punctele de vedere 
este de pe acuma întocmit... în proect. 

Nuvelele trimise la redacția Bibero- 
nului literar vor trebui să aibă mini- 
mum patruzeci de foi mari scrise pe 
ambele părţi, mărunt dar foarte citeţ, 
iar poezii se primesc numai în cicluri. 


CÂND 


întunerecul se lasă peste lume şi 
peste gânduri apare în fericita întru 
ziaristică urbe a lui Bucur o gazetă 
micşoară, simpatică și care a rezervat 
şi preocupărilor intelectuale un colț 
ce-şi zice Caleidoscop intelectual. 

Titularul colțului, colțos de felul lui, 
ne încolţește din când în când în stilu-i 
colțuros cu săgeți polemice muiate în 
venin de calitatea treia. Cineva pretin- 
dea că titularul cu pricina — pare-se 
(deşi anonim şi încă anonim bine) nu 
chiar necunoscut Universului literar — 





CH ESTI 1... 


După „chestia“ din numărul trecut, 
în care am schițat cu modestie câteva 
aspecte din existența atât de des întâl- 
Nită a „oamenilor spirituali“, am pri- 
mit o carte postală, în care un prieten 
necunoscut mă întreabă cu o ispititoare 
iscodire : „Când veţi scrie o „chestie“ şi 
pe socoteala oamenilor „inteligenţi“, a- 
dică a celor „deştepţi“ şi „şmecheri“ de 
meserie ?....“ 

Dorind să fiu pe placul cititorilor no- 
ștri, și în speţă pe acel al „prietenului 
cu penița ruptă“ (așa semnează scriito- 
rul anonim al cărții poștale, care proba- 
bil ca să nu-și desmintă pseudonimul, a 
ținut să-și arcuiască slovele cu... creio- 
nul), ne vom ocupa în „chestia“ de azi 
despre oamenii „inteligenţi“. 

Acestea fiind zise, să ne apucăm de 
bârtit : 

Definiţia sacramentală a dicţionaru- 
lui, asupra „inteligenței“ arată că a- 
ceasta este „facultatea de a cunoaşte şi 
a înţelege lucrurile“, 

Această catalogare cristalizată atât de 
sterp şi doctrinar în câteva rânduri ti- 
părite, nu mai cuprinde întreaga sferă 
în care se lăfăește azi domeniul inteli- 
genţei cu toate anexele ei. i 

Astfel, dacă am lua după tălmăci- 
rea strictă a cuvântului (nu vreau să 
zic „mot â mot“ fiinâcă e un franţu- 
zism „oribil“) s'ar înțelege că dacă de 
exemplu, cunoşti o domnişoară Sexapi- 
lescu, şi înţelegându-i nevoile, te lași 
jumulit de o mie de lei, eşti neapă:at 
inteligent. 

Noi credem însă că acel care a cu- 
noscut și a înţeles această stare de lu- 


cruri, nu poate fi împodobit decât cu 
titlul de mamifer cu trompă. 

lată deci, câtă diferenţă este între 
definiția abstractă și inflexibilă a dic- 
ționarului, şi realitatea (mai mult sau 
mai puţin ilustrată) a vieţii. 

In zilele noastre, şi în exemplul de 
mai sus, ca să poţi fi socotit intr'adevăr 
inteligent, trebue ca atunci când cu- 
noşti o domnișoară Sexapilescu, să-i în- 
țelegi dorinţele cernite în fundul sufie- 
tului și... să te alegi tu cu o mie de lei 
de la ea. 

Asta da, e într'adevăr deştept. E pro- 
totipul înțelepciunii șmechereşti care 
este apanagiul spiritual al timpurilor 
noastre. 

A-ţi scăpăra mintea la fiecare lucru 
(cinstit și care nu rentează), a cunoaște 
toate cele ce te înconjoară până în ini- 
ma lor, şi a înţelege din strătulgera- 
rea unei singure priviri întregul tâlc al 
lucrurilor, nu mai sunt astăzi decât ca- 
lităţi cari pot face din tine, după ex- 
presia vulgară, plastică şi populară a 
zilei, un perfect „fraer cu cioc“. 

Pentru ca în secolul avionului, al 
şperţului, al undelor herțiene și al con- 
versiunii să fii inteligent, trebue să fii 
în primul rând „șmecher'. 

Această calitate primordială nu o au 
însă toţi „inteligenţii“, banali, apreciați 
după unitatea de măsură a vechilor 
principii. 

„Şmecherul“' de azi e cetăţeanul care 
„a ajuns“ (mijloacele nu interesează). 
El are un zâmbet malițios pentru fie- 
care şi un cuvânt de plasat în orice oca- 
zie. El e acela care știe „să se adap- 





teze“ trecând pe nesimţite dela slugar- 
nicul „sărut mâna conaşule“ la „să 
trăești coane“ şi „salve şetule“ ca să 
ajungă la urmă la agresiva şi clasica a- 
postrofare : „ştii m'neata cu cine ai dea- 
face ?*, 

Tot el e acela care prin cafenele dă 
soluţii eroice de „salvare a țării“ (în 
timp ce se ghiftuește cu consumaţiile 
plătite de cei ce-l ascultă) și tot el ocu- 
pă locurile cele mai de cinste prin fa- 
milii şi la alte soiuri de spectacole, 

Inteligentul de azi e acel care trage 
chiulul la slujbă dar care avansează 
vertiginos. E tânărul care merge la ci- 
nema cu cucoana cea mai frumoasă din 
oraș și se însoară cu fata cea mai cu 
arginţi. 

Insfârşit, inteligentul este acela căru- 
ia îi faci tezele la liceu, şi care peste 
câțiva ani te salută cu degetul dus pro- 
tector la pălărie (în cazul cel mai bun). 
E gazetarul care scne trei rânduri pe 
an și se procopsește, e cetățeanul care 
până mai eri se trezea cocoţat într'o 
noapte de balanța ciungă a defunctului 
politicianism, la cine ştie ce situație. 

Deci, astfel stând lucrurile, să nu ne 
mire când auzim la câte-un colț de stra- 
dă dialoguri în genul acestuia: 

— Multă lume pare inteligentă, când 
de fapt nu este deloc. 

— Sper că nu faci vre-o aluzie la 
mine ? 

— O nu! Ştii bine că n'am spus nici- 
odată că ești inteligent. Tu eşti șme- 
cher... 

GRIGORE OLIMP IOAN 


SPOVEDANIE 


— Inainte ? Ce ai luat în săptămâna 
dintâi, 

— Şocolată cu lapte şi tartine cu unt. 

O fi auzit părintele Gheorghe ? 

Scriptura îmi părăseşte capul, se a- 
şează pe măsuţă clincănind din încuie- 
torile de argint. Epitrahilul e ușurat. 

— Şocolată cu lapte... Șocolată, când 
Mântuitorul postise patruzeci de zile în 
deşert ? 

Epitrahilul se ridică, recade dealun- 
gul rasei. Părintele Gheorghe dă înapoi 
cu un pas. 

— Pălărie cu panglici de mătase, bi- 
gudiuri. Asta venind ca să te spove- 
dești ?! Ca să te pregătești lu Sfintele 
Taine ? 

— Cei ce doresc să se apropie de 
Hristos şi să-L, slujească, poartă lanţuri 
de fier și dorm pe scânduri, îşi osândesc 
carnea râvnind la alte isprăvi. Iar cei 
ca tine, fiind creștini și ei, se feresc de 
cele mai ușoare porunci în slujba Dom- 
nului. 

Cu coada ochiului mă uit la dreapta, 
în stânga. Bigudiurile îmi atârnă de 
ambele părți ale obrazului arzător, ple- 
cat, 

— Cei care râvnesc pe calea înalte- 
lor isprăvi nu se apropie decât abia, a- 
bia de dumnezeiasca desăvârşire. Ce să 
zicem de cei cari se feresc?! Epitrahi- 
lul și Scriptura mă acopăr din nou. 

— Ai treisprezece ani ; ai depășit pri- 
ma copilărie ; trebuie să-ţi dai seama, 
să deslușești. 

Aprig, cuvântul părintelui Gheorghe 
mă învaţă că oamenii, ființe plămădite 
în dumnezeire, se depărtează de ea tot 
mai mult, riscând să se prăbușească 
de-a binelea în dobitocire, în mrejele 
celui viclean. Neglijenţa, jugul trupesc, 
risipa — păcate încărcând viața aces- 
tor oameni. Făpiuri conrupte şi devia- 
te, mai pot ei oare purta numele de 
creștini ? ! 

Pentru ispășirea păcatelor, părintele 
Gheorghe îmi dă o sută de mătănii, ce 
trebuie să bat astăzi. 

La deslegare, el schimbă vocea oprin- 
du-se şi reluând repede, pe de rost. 


TIP. ZIARULUI „UNIVERSUL“, BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU, 23 


Atunci, scăpând din mâinile mele 
muiate, rubla, de data asta roată în- 
tr'adevăr, înconjoară măsuța şi cade 
dând peste un picior. 

Sprijinind cu o mână cele sfinte ce 
mă  acopăr, mă târăsc ca so ridic. 
Vreau să.nu mai fiu nimic, mi-e așa ru- 
şine, așa greu să mai fiu ceva... 





Sărut crucea. Rubla e furişată pe 
măsuţă, chiar în colț. Părăsesc biserica 
în fugă. Dealtfel întotdeauna ies așa. 

E] 


Grădinarul Simion moaie vâslele în 
apă. Plec pe râu. 

Un lucru s'a întâmplat. Este în mine. 
Dar n'o să mă gândesc la el privind la 
Simion. O să mă duc în pavilionul de 
sus. Acolo sunt. Lucrul din mine nu e 
nici biserica, nici ce a zis părintele Ghe- 
orghe, nici tot ce de acum a trecut. Lu- 
crul e așezat în ce o să vie. 

Ce știu, ce nu sunt şi ce trebuie să 
fiu. 

Ce ştiu e bine învățat ca tot ce a fost 
în lecţii, dar iată că acum e pentru 
mine, pentru uzul meu. Ce nu sunt şi 
ce trebue să fiu e ceea ce am învăţat — 
creştina lege. 


de OLGA CRUȘEVAN FLORESCU 


Nu e un gând și nici o voce care spu- 
ne, e un clopot sunând. Faptul că l-am 
învăţat, face din acel lucru ca o ușă 
deschisă dela sine, arătând dinainte pe 
unde o să treci. Textele sunt valuri ce- 
mi ridică plânsul. 

Calc prin boschete şi merg dealungul 
aleii cu plopi. 


„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe 
tine însuţi“. 

Trimit în sat după ţigani, bătrânii 
Stoica și Paraschiva. Așteaptă dincolo 
de conac. Le duc brânză de oi şi mă- 
măligă. Cu cât ţiganii sunt mai sluţi, 
mai schilozi, cu atât biserica pentru ei 
mi-este mai mare. Cum apucă poma- 
na eu fug. 


„Să nu ştie stânga ce face dreapta“. 

Vine seara. Cum o să-mi împlinesc 
canonul ? Unde mișcările nu mi se pân- 
desc şi unde nimeni nu vine. Salunul 
de dans ; da, salonul alcătuind singur o 
aripă din conac. Din afară, prin terasa 
mare, se poate intra. Icoana, cea de dea- 
supra iconostasului cu sticlă şi Noul 
Testament dăruit de arhiereu la a şap- 
tea mea aniversare. Voiu pune icoana 
pe marginea sobei mari din colţ și voru 
citi în evanghelie. 

Prind adieri de tămâie, umezeală; 
balconul orchestrei parcă mă binecu- 
vântează deasupra ușii mari şi cei doi 
stâlpi cu urne ce poartă imortele îmi 
propovăduiesc tăcerea, tihna lor. 

In fața icoanei de pe sobă, mă plec 
până în pământ — mă ridic în picioare. 
După a treizeci şi șaptea mătanie, bat 
celelalte rămânând în genunchi. 

De la fereastra ce se deschide în 
ceardacul sticluit al grădinii de iarnă, 
pornesc deodată niște râsete. E la stân- 
ga, lângă mine; văd fără să mă uit, Ve- 
rișoarele mele logodite, lume venită 
pentru Paşte la conac. 

N'o să întorc ochii. Bat mai departe 

Râsete, lovituri în geam. 

Râsete, lovituri în geam. 

Imi lunecă privirea. Nu. Marginea 
sobei, Noul Testament. Ştiu să caut. 
Matei V, 11, 12. In carte citesc: 





ar avea un dinte împotriva noastră. 

Cum însă micile răutăţi ale d-lui 
Caleidoscop la adresa Universului lite- 
rar sunt destul de sistematice, acelaș 
cineva a constatat că dumnealui n'are 
numai un dinte împotriva noastră ci 
toţi dinţii şi toate cele douăzeci şi pa- 
tru de „mesele“. 

Ținem să facem o singură rezervă... 
în ce priveşte măselele de minte. 


LA ACELAŞ 


colț al d-lui Caleidoscop este anun- 
țată premierea de către „A. P. R.“ (A- 
sociaţia Publiciştilor Români) a lucră- 
rii d-lui D. Stănescu Deteste intitulată: 
Mijloacele cele maj bune pentru com- 
baterea imoralității în artă și litera- 
tură. 

Şi zice d. Caleidoscop: 

„Fără a cunoaște în amănunte cu- 
prinsul, — de care probabil ne vom 
mai ocupa şi cu altă ocazie să trăiască 
Many şi Vassy copiii d-lui Deteste tot 
creditui, 

Bănuim că rândul „să trăiască Many 
şi Vassy copiii“ ar fi trebuit să sune: 
lucrării d-lui D, Stănescu. 

Am semnalat eroarea pentru ren- 
ghiul pe care zeţarul i l-a jucat d-lui 
Deteste ca şi detestabilei cronici. 


AŞADAR 


domnul D. Stănescu-Deteste (de ce 
i-o fi plăcut d-lui Stănescu să-și aleagă 
un pseudonim care se pretează la 
jocuri de cuvinte) a obţinut premiul i 
în valoare de 3000 de lei pentru pre- 
țioasa lucrare a dumisale despre „Mij- 
loacele cele mai bune... 

Lucrarea, al cărei titlu ne aminteşte 
de Rivarol (mă gândesc la un titlu al 
unei lucrări a susnumitului) priveşte 
laturile juridică, socială și chiar lite- 
rară ale chestiunii, 

Avem în faţă un capitol din această 
lucrare (10 pagini) intitulat „Libertatea 
de creație și responsabilitatea creato- 
rilor“, 

In cele 9 pagini și jumătate de ci- 
taţii bine alese, sunt reproduse — în- 
tre altele — opinii din „Viitorul“, „Al- 
manahul A. P. R.“ pe 1938, Hippolyte 
Taine, D. Mărășescu etc, 

D. Deteste este de părere că: „atâta 
timp cât responsabilitatea „creatorilor'* 
(observați ghilimetele) va [i o vorbă 
goală — sau un început de maimuţă- 
reală în justiție ; ceea ce e tot una, — 
nu ne vom putea descotorosi de arta și 
literatura imorală“. 

Detestând — din capul locului — tot 
ce este trivialitate, îndemn la rău, 
viciu, noi rămânem la convingerea că 
imorale sunt în primul rând scrierile 
proaste. 

r, st. 





„Ferice va fi de voi când, din prici- 
na Mea, oamenii vă vor ocări, vă vor 
prigoni şi vor spune tot felul de lucruri 
rele și neadevărate împotriva voastră!“. 

„Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că 
răsplata voastră este mare în ceruri“. 

Pot să râdă ; citesc. Textul nu mai 
este valul cu plâns; mă încercueşte, 
mă izolează, mă dizolvă. Fereastra din 
ceardacul sticluit e ca un biciu ce poc- 
nește şi cartea e ca o aripă desfăşurată 
în zbor 

Ce mai mă râd logodnicii și verişoa- 
rele ! Pe braţul ofițerului ulan nu mai 
poate Nina; de hohote Tatina prinde a 
tuși. 

Biciul, 

„Ferice va fi de voi când din prici- 
Na mea, oamenii vă vor ocări... 

Recitând, privirea îmi cade pe dege- 
tul mare ce ține cartea, degetul meu cu 
unghia aşa de frumoasă. Recit făr să 
inţeleg — unghia, unghia. 

Iar Matei. V. 30. 

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face 
să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o dela 
tine“. 

Cuţitaşul de sidef e în buzunar. Ştiu 
că, dacă mă mai uit numai odată, se va 
săvârşi. 

Canonul. După a optzeci şi patra oa- 
ră, număr mătăniile bătând numai cu 
capul de parchet. Osteneala nu va face 
să-mi pierd firul, să-mi scape numărul 
prescris; ispăşesc prin el şi deslegarea 
mea e suta întreagă. 

De o oră sunt printre ceilalți. 

Iată-mă gata pentru împărtăşanie. 
Dar asta nu e tot — mâine vreau să fiu 
nouă. Vreau să mă curăţ şi apoi să reiau 
zilele înainte. Ca după o lipsă, un somn 
ce te-ar tăia în două. 

Tocmai asta — somnul. Am găsit: mă 
voiu trezi (ştiu s'o fac după voinţă) ca 
să văd cele două ace ale ceasornicului 
meu când va fi miezul nopţii. La mie- 
zul nopţii se întâmplă lucrurile mari și 
atunci voiu face jurământul, voiu lua 
marea hotărire de a fi alta. 

„Fiţi curaţi ca porumbeii“. 

Mă duc să mă culc, 


Mi-au citit foile, paginile de jurnal. 

S'au distrat așa de mult, mai ales 
arhitectul, marcând cu degetele rându- 
rile la sfârşit. 


Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T. T. Nr. 44908 -938 


2 oma pa gat a 


E 00 aa 


rr  eTInE mea ace me