Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1940_049_0031

UNIVERSUL LIILDAL 


PROPRIETAR: ABONAMENTE: _ ANUL XLIXe Nr. 31 
SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 23 RER ICR REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA APARE SĂPTĂMÂNAL 7 iulie 1940 
DIRECTOR ȘI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESCU Auiorităli și instituții 000 lei MUCUREȘII | St. Brezoianu 2325 PREȚUL 5 LEI SAMBATA 27  lulie 

Inscrisă sub No. 163 Trib. Ilfov particulari 250 TELEFON 3.30.10 Redactor responsabil ;: MIHAI NICULESCU 











Pa 

















ISTORIA ROMÂNEASCĂ 
ȘI ROMÂNIA VIE 





Există o Românie pe care nu trebue în niciun caz so re- 
trăim : e România istoricilor, România viziunei istorice, Ince- 
pând dela cronicari și până la oricare — sau aproape orica- 
ma — cercelător de azi al trecutului nostru, istoricul român 
s'a speriat. S'a speriat pur și simplu ! Așa a făcut Miron Cos- 
tin când și-a propus, în „De neamul moldovenilor”, să se ri- 
dice, cu istoria românească, până la Traian : se sparie gân- 
aui — spune textual cronicarul — să ştie că ne putem ridica 
până acolo. Aşa a făcut Mihail Kogăiniceanu când, în pre- 
fața „Letopiseţelor” se minuna că am putut rezista de-alungul 
timpurilor şi că, ori de câte ori păream aproape de pieire, 
un noroc fără seamăân ne scotea la lumină. Aşa face, fără 
gres cproape, istoricul zilelor noastre : se minunează, se în- 
chină și se sperie. 

Nu pretindem că istoria României trebue întreprinsă de oa- 
meni cari să nu se mai sperie; de vreme ce cărturarii cei 
mai de seamă şi neînfricați cu găsit că trecutul nostru e pro- 
videnţial, aşa trebue să fia. Dar credem că o asemenea vi- 
ziune a României este bună numai peniru cărturar, iar adop- 
tarea ei de către. omul care vrea să construiască româneşte 
ice nu numai să contemple, reprezintă păcatul de care viața 
noastră publică trebue să se desbere. 

Când taci bilanţul vieții publice românești de pe la 1848 
încoace, te întrebi dacă au comandat vreodată înăuntrul ei 
alte tipuri de oameni decât avocatul şi istoricul. Avocatul 
— adică profesionistul formelor, al prefacerilor cari nu pre- 
fac, al soluţiilor cari nu desleagă, al progreselor cari au în- 
noasc; pașoptistul de toldeauna ; insul sterp pentrucă nu 
crede în substanţa lucrurilor, Şi istoricul, — adică însul sterp 
tocmai pentrucă respectă prea mult substanțe lucrurilor: 
omul care se minunează, omul care se sperie, omul care n'a- 
re nimic de adăogat, dat fiind că realitatea a avut prea 
multe de spus. 

Așa ne-a găsit veacul al XX-lea, veacul tuturor revoluţiiloz : 
cu avocați (sau inși cu mentalitate de avocaţi), pentru cari o 
revoluție înseamnă o simplă schimbare a textelor de legi: 
şi ou istorici (sau inși cu mentalitate de istorici) pentru cari 
o răsturnare de lucruri era o afacere a lucrurilor însăşi iar 
nu a bieţilor oameni puși să le guverneze. 

Despre prima atitudine, pașoptistă, imitatoare și sterilă 
prin formalismul ei, s'a vorbit poate mai mult decât trebue. 
Despre cealaltă, atitudinea istoristă, sterilă prin respectul o- 
pus, față de materia românească, nu s'a vorbit aproape de 
loc. Ea e totuși încă mai vinovală decât cea dintâi, Căci e 
mai neaoșe, mai autentică ; și e mai cimstită. 

Ea, această amăgitoare, în înțelepciumea ei, atitudine isto- 
ristă ne îndeamnă pe toți să „fim cuminţi“; să „stăm linistiţi”; 
să „așteptăm“; să credem în „timpuri rele si timpuri bune”; 
și mai ales să nu ne facem iluzia că putem noi, dela noi, a- 
duce timpuri bune. Nu, noi suntem niste paznici, nişte ca- 
raule ale propriului nostru destin. Istoria românească s'a ţă- 
cut singură ; te și sperii, te minunezi foarte, când vezi cum 
5'a făcul. lar dacă te-a pus soarta în slujba acestui neam, 
păstra! peste veacuri și închegat într'o unitate ca prin mi: 
nune, nu ie îngâmia și nu te apuca să schimbi ce crezi tu 
că e de schimbat: căci țara ta e rod minunat, e întâmplare 
prea fericită ; e — vorba francezului despre Anglia — „une 
reusite du bon Dieu“. Nu umbla prea nepăsător cu aseme- 
nea obiecte gingașe căci s'ar putea să-ți scape din mâini și 
să se spargă, nefericitule, să se spargă | 

Și atunci te sperii de-a-binelea. Ce să mai spui, ce să mai 
faci dela tine ? Cel mai mic gest poate să fie o catastrofă, 
Pune-ţi lacăt la gură și cătușe la mâini. Nu vezi ce miracol 
că există români pe lume ? Nu vezi ce miracol că există Ro- 
mânia mare ?  Inchipuiți-vă, Domnilor: o ţară mititică, un 
neam de orfani, aruncat aci între atâtea imperii și năvăliri 





F. ŞIRATO 


Studiu 


de CONSTANTIN NOICA 











şi interese | Ce poţi să faci ? Ce poți decât să te faci mititel, 
să te ascunzi bine de îot, așa ca nimeni să nu te vadă, și să 
lași istoria, atât de damică cu tine, să se facă singură, de tot 
singură. 

— Așa dar să fii vierme, nu ? Să îii viermeie istoriei. Dar 
uiţi, prietene îmbolnăvit de istorie, îmbolnăvit de cumințenie, 
de cumsecădenie și de toaie virtuțile negxiivs de care ţi-a 
plăcut să ai parte, uiţi că vierme nu ești decât în fața lui 
Dumnezeu, Ești vierme în îața celui prin raport la care ești 
făptură. In fața altui neam cum ai să fii vierme? Ești neam 
şi tu, adica afirmaţie de vieață în fața altei afirmaţii de viea- 
ță: conştiinţă de sine în fața altei conștiințe de sine: voință 
față de voință. Aceasta eşti. lar când la sfârșitul veacului — 
după cum ți s'a spus de atâtea ori — neamul tău va număra 
50 sau 60 de milioane de inși, cari nu se vor mai simţi viermi, 





cum te vor judeca, ființă nerodnică şi temătoare ce ești ? 
Uită istoria, de nu poți îi viu prin ea. Uită şi crede. 





ea NIL) LEAR VA CN ed atatea a iaca) 








CICI ERILII 








ORION 270 EMGEEIE ETERA MELE NE 209 MAC VEMI (MCV TOCe CACI NLIL)PDAEA ni 






făgăduinţelo 


Atât de proaspete ne sunt amintirile. 

Văzând cine sunt membrii noului guvern, 
am resimţit, sunt sigur, o firească bucurie, 
apoi am încercat să stabiiesc o legătură 
de cauzalitate între lupta noastră de ieri și 
consacrarea de astăzi a naţionalismului. 

Am ajuns mai vârstnici decât acum câţi- 
vă ani, anii din urmă au lăsat, poate, le- 
ziuni mai profunde decât oricare alţii, ori 
spiritul ne-a devenit mai prudent, din pri- 
cina încercărilor la care a fost supus, în 
voibura întâmplărilor felurite : mi-am dat 
seama însă, în orice caz, că prezența la 
conducerea ţării a unui guvern naţionalist, 
a răscolit un sentiment particular, foarte 
anevoie de tălmăcit. 

Sunt, în echipa de conducere, figuri cari 
actualizează atât de spontan epoca roman- 
tică a luptelor naţionaliste; sunt, în echipa 
de conducere, figuri cari trezesc atâţ de 
prompt ecoul clipelor de odinioară ; sunt, 
în echipa de conducere, uneie chipuri ui- 
tate, atât de evocatoare, atât de conforme 
cu sensul aspiraţiunilor majore ale neamu- 
lui, încât fiorul şi sfiala pe care le-am re: 


MFP PAC 


Semnificaţia împlinirii 


ŞTEFAN DIMITRESCU 











de Mircea Mateescu | 








simțit, cred că își află originile într'o satis- 
facțiune încă insuficient clarificată, 

Aşa sunt timpurile, așa au fost timpurile, 
că nu mai poţi crede, instantaneu, în bu- 
curii, 

Așa sunt timpurile, așa au fost timpurile, 
că ai nevoie să ţe deprinzi cu gândul că to- 
tul e spre bine, că binele de astăzi are ră- 
dăcini, deci este solid întemeiat, deci nu 
vine nemotivat, deci urmează să partici- 
păm acevea, la bine, așa cum, aevea, am par- 
ticipat la rău. Sufletul unei colectivități, 
este ca marea: se încălzeşte mai greu, dar 
căldura, acumulată durează mai mult; 
sufletul individual, întocmai ca pusta se- 
cetoasă, repede se înfierbântă, Tepede se 
răceşte, ş 

Deaceea, în faţa evenimentelor care soli- 
ciţă direct viaţa neamului, reacționezi pru- 
dent dar profund. Simţi că nu este vorba 
de tine. Simți să nu este vorba de existența 
unuia singur. Simţi că avalanşa socialo-et- 
nică, dacă apucă să se orienteze precipitat 





(Urmare în Dag. 3-a) 





Giovanni Papini şi arta modernă 


In verdictul faimos, deși recent, 
Nuova Antologia. 1627, 1 Ianuarie, bă- 
tăiosul Papini e şi de astă dată fără 
cruțare. Ca dealtfel totdeauna când 
sarcasmul său imens cade greu asupra 
stărilor ce. desleagă  fulgerele tu- 
nânde ale mâniei. Stau și mă întreb 
de ce Papini a; îrupt din nou şi Cu 
atâta dispret asupra artei moderne în 
toate înţățișările ei, fără milă și reti- 
cențe, fără ocolire. 

Dar să vedem. Iată începerea. „Toţi 
observă, ca şi mine, mereu crescânda 
disuncțiune între ultimele mode ale 
artei și sentimentele cele mai vii şi 
mai profunde ale omului. Toţi sunt 
martori, și adesea intoleranți martori, 
ai acestei prevalări a creerului, ba d 
curate născociri cerebrale asupra îns. 
piraţiei și dsupra pasiunii, şi până 
chiar a mecanicului şi fizicului Gsu- 
pra mişcărilor naturale ale sufletu. 
lui viu. 

Arta, deci, ne mai Teușind a fi su- 
Draumană, a devenit inumună, di:Su. 
mană. S'a înstrăinat de omul adevă- 
rat şi întreg, de instinctele, de idea. 
iurile, de dorințele, de amorurile uce- 
lei creaturi făcute din sânge și din 
spirit care este omul“. 

Pentru a te COnvinge, nntră într'o 
expoziție. Pretutindeni „păpuși Vră- 
jite şi manechini vopsiți“, „lucruri și 
forme răsmoarte“, Sau vizitează un 
edițiciu „așa zis rational“, şi te simţi 
prizonierul „suprafețelor geometrice 
reci, goale, ostile, neprimitoare, fără 
speranță de intimitate și reculegere“. 
Ascultă un concert de muzică „ulti- 
mul stil, In loc să te simți consolat 
și mișcat, eşti „atacat de ploița de 
acorduri discorde şi de gălăgie acră 
şi supărătoare scu cel mult de plicli. 
seala unui inconclus:v joc sonor“. lată 
și poezia, divina poezie pe care Pipini 
a îmțeles-o atât. Ce spectacol îi Oferă 
această artă întins practicată în vre. 
mile ultime? Tot asa de grotesc, „Ci- 

tiți o poezie şi nu vă veți simți înun. 


de ȘTEFAN CUCIUREANU 


dați de o căldură nouă, ci intrați în- 
îrun joc de noroc (biribissaio) de 
senzații discontinue, de aluzii rău în- 
terpretabile, de  însidii și cutezanțe 
verbale care vă Oferă, cel mult, o u- 
soară satisfacție muzicală. Peste tot 
sens de răceală, de solitudine, de in. 
diferență și distanță“. Și, aplicând 
spusa lui Tocguevilie că „marele duș- 
mah al omului, în orice sens, este fii. 
gul“, iată, arta de astăzi este „urtă 
ghiață, artă arctică, va să zică duș- 
mănoasă omului sau, numai, străină 
exigențelor vitale ale lui“. In poves. 
tirile ținerilor găseşti „der abstract și 
indiferent“, „grotesc, monstruos, în. 
verosimil, caricatural“. „In teatru, pe 
bună dreptate, au devenit plictisitoare 
proastele și muncitele comedii bur- 
gheze, indezirabilă moștenire a sec, al 
XIX francez, iar încercările noui con. 
sistă în a reduce comedia la 0 săgui- 
toare discuție de probleme sociale și 
sexuale, ca în Shau, şi în transfor. 
mârea drimei într'o cazuistică de pro- 
bleme psichologice, filosoțice, intelec. 
tunliştice și relativistice, cum pred 
adesea i se întâmplă lui Pirandello“. 

Și Giovanni Papini adânceşte me- 
reu planul. Insistă cu aprecieri care 
de care mai plastice și mai admira- 
bile. E stilul său, faimosul său stil, 
care numi singur şi ar ajunge ia d0- 
borîtul idolilor ce nu.i poate sujeri în 
viața sa de artist. Stilul acesta aprig, 
parcă din ciocane ce ropolesc aprî9 
în fierul spiritului înmileavil, gulop 
de cursari peste întinderea gândului, 
sca'pel cu nădejde în făuritul statuii, 
viteză, cânt, putere, magie satanică. 

Drept care, pictorii compun astăzi 
„cocuțe, păpuşi de mortar, figuri de 
gips colorat“, „plastice bune pentru 
un muzeu froebel:ian și școală de de- 
semn“, Dela natură s'a ajuns la na. 
tura moartă „dejă o abdicare“. pe 
aici la „instrumente artificiale“, 








(Urmare din pUg. 3-a) 


rr a a a a e a a ra a aa if 





„Spre mare” 





Despre alesii 














conduceri 





| 


populare 








Dacă citam într'un articol, 
din numărul trecut al revis- 
tei, fraza următoare, a d-lui 
Maurice Muret: Elita soc:e- 
tăţii dacă doreşte să trăască, 
ca trebue să servească, o fă- 
ceam pentru a sprijini o Ccon- 
cepţie. de organizare socială 
diferită democraţiei prăbu- 
şite, dar în acelaş timp cu 
toată  prudenţa,  pentrucă 
problema „aleşilor“ sortiţi să 
distingă societățile ce i-a 
creat, este poate una dintre 
cele mai dificile şi mai aspre 
ce ni se pune. | 

Căci, o alegere la întâm- 
plare, ne va readuce la ace- 
laș rezultat deprimant, care 
ni se prezintă astăzi. 

idealul democraţiei a fosti 
cules din ideala organizaţie 
a Greciei vechi, unde poporul 
se guverna singur, unde fie- 
care cetățean era și om po- 
litic și unde, mai cu seamă, 
orice dictatură era sortită în 
foarte scurt timp, prăbușirii. 
Până într'acolo mergea ura 
împotriva conducerii exerci- 
tată de unul singur încât 
strălueitorul Pericle, ca să 
cităm un exemplu din cele 
mai remarcabile, a scăpat de 
desconsiderare şi poate chiar 
de o condamnare, murind cu 
puţin înainte ca să ia formă 
concretă, curentul ridicat îm- 
potriva lui. Şi acestea, dupe 
ce bineînțeles înfrumuseţase 
Athena şi o ridicase la o glo- 
rie ce nu a mai atins nobila 
cetate, niciodată de atunci. 

Dar pretenţiile amintite, 
de a se guverna singuri, a- 
veau o logică, o îndreptăţire, 
şi, în primul rând, o posibi- 
litate de realizare. 

Democraţia elenă, era au- 
to-conducerea unui popor de 
zece, douăzeci, treizeci de mii 
de oameni, perfect unitari, 
trăind aproape ca într'o cas- 
tă, unde funcțiunile se exer- 
citau de fiecare pe rând, şi 
unde, spre pildă, un tragedian 
ca Sophocle, după ce copil, 
dansase peanul victoriei dela 
Salamina, în culmea gloriei, 
era numit strateg, spre a con- 
duca oştiri pe câmpul de lup- 
tă, îmbinând astfel calităţile 
de poet, militar şi atlet în- 
tr'un personagiu închegat şi 
echilibrat. Nu existau graniți 
de preocupări, iar fiecare in- 
divid și prin formaţie intelec- 
tuală, şi prin datoriile ce-i in- 
cumbau, cra şi trebuia să fie 
în stare de a fi om politic. 

Acest regim însă aplicat 
comunităților de milioane şi 
milioane de oameni nu putea 
să dăinuiască în forma lui 
curată, şi, în mod necesar s'a 


de VICTOR POPESCU 


transformat, supunându-se la 
diferite reiuşeri care a adus 
în cadrul preocupărilor ome- 
nești, problema „aleşilor“ 
naţiunii, problemă care, în- 
tr'un fel, a fost rezolvată de 
democrație. Astfel încât şi 
ca este un sistem de gu- 
vernământ bazal pe anu- 
mite elemente, ce se deose- 
besc de marea majoritate a 
popuiaţiei, care iau hoțăririle 
în numeie ei, şi care atâta 
vreme cât se bucură de spri- 
jin, au, cel puţin, aparenţa că 
acționează conform dorinţei 
masselor. 

lată de ce spuneam că tre- 
bue să fim prudenţi în des- 
legarea problemei aleşilor. 
Fiindcă, ori întrun regim de- 
mocratic, ori într'unul con- 
struit pe o sănătoasă înţele- 
gere a acestei chestiuni, apa- 
rența este identică. 


Ceeace diferențiază aceste 
două concepţii, este calitatea 
celor meniți să conducă. „O 
eiită adunată la întâmplare, 
o elițţă formată din elemente 
nepregătite, adunate fără 
noimă, nu este decât o falșă 
e'ită, Pare-se — şi insist — 
că democraţia modernă n'are 
conştiinţă de acest perico.”, 
spune tot d. Muret, în cartea 
citată, 

Sufragiul universal a ridi- 
cat la suprafaţă o elită a vo- 
turilor, nu o clită a valorilor. 
Pe cât este de nobilă preo- 
cuparea de a sprijini și ajuta 
o urcare a standardului de 
viață celor inculţi, pe atât 
este de ridicol să credem în 
posibilitatea lor de a crea so- 
luţii satistăcătoare pentru a- 
ceastă ridicare. Ori, iată ceea- 
ce democraţia a neglijat. A 
considerat pe aleşii naţiunii 
drept cei  îndreptățiți să 
aibă acest rol, uitând nor- 
mele de alegere care făceau 
din ei niște reprezentanţi, 
niște mandatari, dar nu nişte 
elite. 

S'a mers atât de departe, 
încât nişte oameni cari au 9- 
cupat funcții importante în- 
tr'o mare democrație puteau 
să. afirme: „dacă patria, n'ar 
„fi decit un coMţ de pământ, 
„unde ne-am născut, sau 
„doar amintiri, ori obicziuri, 
„patriotismul ar fi un îm- 
„stimat barbar, un fel de fe- 
„tisism”, aimpotrivă, patria 
este: „credința înfr'o mare 
„idee pe care Franța a re- 
„prezentat-o în tume” (Leon 
Blun), și despre ideile ce pu- 
nea d. Blum în sarcina Fran- 
ei avem mărturia chiar a 
unuia din  concetățenii săi, 





(Urmare în Dag. 3-a) 





Nu va fi fără folos o analiză 
după trepte, a culegerii ultime de 
poeme a d-lui Voiculescu, remar- 
cabile prin claritatea gândirei. 
Treapta dela care porneşte d: 
Voiculescu, spre a ajunge, evi- 
dent, la cunoşterea poetică, este 
dualitatea morală „suflet” şi „car- 
ne”, Din experienţa carnală şi 
din înfrângerile inevitabile ale 
năzuinţei mari de creaţie, isvo- 
răște durerea, 

Patru concepte revin, am spu- 
ne, ca într'un tratat de morală a 
autoflagelării, în volumul „Intre- 
zăriri”. Ele sunt: „carne”, suflet”, 
„nemurire”,  „durere”. Sufletul 
luptă impotriva experienţei car- 
vale, spre a câştiga cealaltă ex- 
periență a nemuririi, şi rezulta- 


tul dezolantei sale  agonii este 
„ăurerea”. Cele două puteri ale 
fiinţei, „sufletul” și „carnea” se 
întâlnesc la un hotar pecetluit cu 
un semn al cărui sens nu răsare 
in conştiinţa lucidă: 


Simt megieș cu carnea un țărm 
(de suflet unde, 
Stă neiîngăduită o taină... Mi-e 
[streină? 


pag. 93) 


Necunoscuta limbă care face să 
se înțeleagă „sufletul” cu „tru- 
pul”, fără ştiinţa conştiinţei domi- 
nante, s'ar lăsa cunoscută numai 
priuntr'o victorie, în lupta ce o 
dă analiza pentru cucerirea ei, 
Acest soi de luptă nu se mai sfâr- 
seşte însă: 


Mereu necunoscută stă marea 
exilată 
Destăinuită 'n vise cu răni şi cu 
[războaie. 


(pag. 94) 


Şi cum despre o luptă care nu 
se ma; sfârşeşte se poate spune 
că este o înfrângere sigură, poe- 
tul vorbieşte în mai multe feluri 
de înfrângerea sa. Infrângerea o 
anunţă uneori sleirea experienţei 
“carnale; 


Tăunii voluptăţii şi viespile 
[plăcerii 

Cu ace obosite muriră 'n murgul 
[verii 


(pag. 95) 


Veştejirea experienţei carnale 
nu implică totuși triumful celei- 
lalte experiențe, a spiritului, „Să- 
mânța fericirii” nu înfloreşte acum 
în spirit, ci pare a se îngropa 0- 
dată cu îmbătrânirea trupului: 


Ursită să aştepte, sengroapă, — 
[strop de rouă, 
Ursita fericirii, în altă carne nouă 


(pag. 96) 


Datorită acestei „ursite de a 
aştepta”, poetul se vede nevoit să 
rămână tot în „iubire”, fără a 
străbate până la „nemurire”: 


Nu izbutesc odată să te străpung 
liubire, 

De dincolo de tine să nu mă mai 
(întorc. 


(pag. 106) 


Astfel ajunge să se întrebe, cu 
ton totdeauna grav, asupra cau: 
zei ciudatei oprelişti de a cuceri 
vecinicia;: 


Au cine stă 'mpotriva eternității 
(mele? 
S'abate universul din calea lui 

[cea dreaptă. 

Când miezul meu statornic putea- 
voi să-l ating? 


Firește, întrebarea nu află răs- 
puns și pentru agitația plină de 
zădărnicie a sufletului, altă cale 
de odihnă nu se găseşte decât co- 
borirea în somnul trupesc: 





AETERNITATIS 


CROUON 








ICA 


UNIVERSUL LITERAR 





LITERARA 











V. VOICULESCU: Intrezăriri, poeme 


Fundaţia pentru literatură şi artă „,„Regele Carol II“ 


Fugarul suflet se 'ntoarce acasă 


Carne, primește-ţi lunatecul 
(domn 


Fii slugă vicleană, suavă mireasă 


Şi varsă-te, rece urcior de 
[răcoare.. 


„Can dulcea ta raclă să uite 
[ce-l doare 


(pag. 136) 


Uitarea implorată nu se reali: 
zează totuşi, pentrucă, produs al 
unei agonii crâncene, durerea 
stăruie şi devine ea însăşi o ex- 
perlenţă plină, nelămurită, pecete 
a mnuj destin tragic. Prin expe: 
riența durerii nn se czplică nil- 
mic, observă poetul, pentrucă o- 
racolele ei nu fac decât să turbu- 
re mai mult: 


Durerea pe gânduri ia trupul 
[Sibilei 

Şi scurmă în tine oracole noi. 

In creier, în suflet, în inimă cată, 


Ascunsa spărtură pe unde 
[pătrund 
Zănatecii aburi, veninul ce'mbată 
Ş: nările'şi umflă cu taine din 
[fund. 
(pag. 99) 


Oracolul care nu se lasă desle- 
gaţ ucide în chip logic credința 
în „oracole”, şi astfel durerea de 
a fi în sânul enigmei, fără spe- 
ranța deslegării, devine o cum- 
plită „tristeţe” : 


Tot mai strâns m'ancolăcit un 
[vrej de 

Tristețe sugrumătoare, 

Până 'n miezul tău mă doare 

Măduvă a sufletului, nădeide 


(pag. 125) 


Nu mai rămâne decât curajul 
dezolant de a mărturisi lipsa ori- 
cărui instrument de depăşire spi- 
rituală: 


Semeţul oracol de mult s'a 'nch:s 
Lulue lung o cucuvaie: 
„Nodul vieţii nu-l taie 
Sabie de vis”, 
(pag. 125) 


Ne găsim la o răspântie a liri- 
smului d-lui Voiculescu de unde 
se pot urmări două căi de inve- 
stigaţie poetică. Poetul încearcă 
să afle poezia în frumuseţea car- 
nală a femeii și deopotrivă în 
durerea de a fi înlănțuit atât de 
obscur în experienţa erotică, 
Plasţic considerată, frumuseţea 
femeii pare la fel de turburătoa- 
re ca și „mierea” pe care o adu- 
nă „tăunii voluptăţii şi viespile 
plăcerii”. Contemplarea statuii u- 
nei fecioare nu însemnează cu- 
noaştere: 


'Ție mă 'nchin trup senin, 
A.bă răspântie-adâncă 
latre cerul senin 

Şi lutul ce ne mănâncă, 


(paz. 64) 


Poetul pomenește de cele „două 
lumi” a sufletului” și 2 „trupu- 
lui”, „topite în !impezimea unei 
minuni”. Locul jor de întâlnire, 
pecetluește iarăș o dualitate ago- 
nică, slava şi păcatul: 


Rămâi aicea viața întreagă, 
Unde se taie păcat cu slavă, 


Şi căi potrivnice încheagă 
Un dulce popas de carne suavă. 
(pag. 62) 


In acest „dulce popas”, pare 
a se manifesta totuşi o certitu- 
dine. O odihnă nu e posibilă de- 
câţ aici ca a sufletului care cade 
în somn, Un sens mai adânc al 
acestui popas îl âă faptul că în- 
săşi despărţirea pământească este 
n suferinţă: 

Ce greu să treci din came iar în 
* [eternitate 
(pag, 81) 


De unde vine greutatea de a 
trece din „carne” în „eternitate”? 
Desigur de acolo că despre acea- 
stă eternitate nu se ştie altceva 
decât ceeace se întrezăreşie, vag, 
dincolo, atunci când puterile pă- 


mântești siăbesc. Accentul tragic 
se așează pe gândul că deabea 
bătrâneţea pare a întrezări ceea- 
ce ființa căutase ca o împlinire a 
puterilor de viaţă: 


M'apropii de sfârşit ca de o pri- 
imăvară. 


De dincolo de anii încheiaţi za- 
[plazuri 


Din zâmbetul grădinilor eterne 
Mijeşte-abia prin neagra mea 
i [fereastră 


Ca presimțirea unei mari arome. 
(pag. 17) 


Din starea de întrezărire, poe- 
tul nu iese totuși spre a ajunge 


la o mai bosată recoltă care să 
sature „fiara”: 


Jos fiara sufletului. Te-a simțit 
(şi iată, 
Cum înaintea tuturor, flămândă.,, 


„„Adulmecă - aurorile  miresmei 
[Tale. 


ipag. 77) 


Ne vom întoarce la singura cale 
de a potoli foamea „fiarei” flă- 
mânde”: 

Nu este mântuire decât prin fru- 
[museţe 
(pag 832) 


Or, am văzut că frumuseţea 
poate fi aceia a femeii, duală, e- 
wigmatică, In ea îşi au deopotri- 
vă cuibul, păcatul şi slava. Când 
slava se uneşte cu păcatul, se 
produce un „dulce popas”. Ideia 
aceasta de „slăvire” a materiei 
o exprimă clar d. Voiculescu 
în frumoasa poemă „Arhitectul” 
Prin măsurătoare, arhitectul a- 
junge la o împăcare a spiritului 
cu materia: 


Cât cotropesc azur, pe-atât mai 
[tare 
Cu piatra și pământul mă'nţeleg 
In golul pur pun limite şi încheg 
Volumu! sacru, sâmbur de altare, 
Si bizui soclul veacului întreg 
Pe-un joc de nesfârşite și hotare. 


(pag. 1?) 


Desvoltând interesanta ideie a 
măsurii ca factor generator în 
creaţie, d Voiculescu destăinue 
dificultatea însăși a creaţiei, care 
constă în modul împărătesc de a 
măsura al „sufletului“. 

In manifestarea sa tiranică prin 


„dor”, sufletul vrea „totul”, vrea 
„împărăteşte”; 


pieptului ab stă la 
(pândă, 
Nesăţioasa poftă flămândă 
Lângă sufletul pus să râvnească, 
După măsură împărătească, 


(pag. 22) 


In turnul 


Din aceeaș sete de plenitudine, 
a cărei neînduplecare se asociază 
din nou cu ideia de tiranie, poe- 


tul veae „dubul” ca pe un instru- 
ment „ascuţit”, ce sfâşie fiinţa: 


Sânt so: ne'moământenit. 
Atârn de-o altă 'mpărăţie 
Las aripă, las vijelie, 

Şi din cereasca panoplie 
Aleg doar duhul ascuţit. 


(pag. 26) 


lesne, dubla sa înzestrare, de a 
dărâma şi de a zidi: 


Ţin cumpăna cu jar în mine 
Mă 'nclin pe talgerile pline 
Când aprig ctitor de ruine 
Când ziditor de frumuseți. 
(pag. 21) 


Fiara se hrănește deopotrivă cu 
„Tuini” şi cu „zidiri”. Zidirea 
care hrăneşte o caută într'o în- 
ţelesere cu pământul şi pietrele, 
asemeni eu a arhitectului: 


De unde-atâta românesc nesaţiu, 
Dor dârz de veșnicie 'noi, sfioşii? 
Călcăm pe-a vremii oase mari, 
[strămoșii 
Transfiguraţi sânt timp adânc şi 
[spaţiu 
(pag. 23) 


Mai grea este căutarea veșni- 
ciei acolo unde ea se află cu a- 


„Ah, soarta mea bolnavă, 
De ce nu-i nemurirea o hrană 
[in câmpie? 
Pe ea de veci o caut, în once 
tmbucătură. 
(pag, 29) 


Supus pământului, chiar de ar 
avea în el veșnicia ascunsă, ea 
rămâne nebănuită şi streină: 


Departe'n roadele gândirii noastre 


Pur, Dumnezeul altor lumi se 
[coace- 


(pag. 39) 


Care este concluzia? La ce „fru- 
museţe” sigură am ajuns, din care 
poetul construeşie „poezia''? Răs- 
punsul nu făgădueșşte nici un op- 
timism, Ceeace se înalță, asemeni 
zidirei arhitectului, nu este decât 
Gorul de nemurire, gândit de 
poet mai de grabă ca un „ctitor 


iati! 


27 iulie 1940 





Samelţă în mine vechiul inamic, 
Ereditarul dor de nemurire. 
(pag. 45) 


Frumuseţea pe care o găseşte 
spre a hrăni „fiara” este: 


Vasta frumuseţe a zădărniciei 
(pag. 51) 


Sau mărturisirea mai limpede: 


Şi sufictul flămând de nemurire 
Cu rădăcini amare îmi hrănesc 
(pag. 56) 


Rămâne totuși un chip de a se 
înălța. Poetul crede în durere 
singura altitudine. Durerea trece 
peste ființa duală: 


Plutesc în noi dureri neatârnate 
De niciun dor, de nicio altă rană. 
(pag. 5) 


Gândirea poetică din „Intreză- 
riri”, se încheie cu aceeaş idee cu 
care se deschide. Această ideie 
este că substanţa poeziei o con- 
sţitue durerea. Celeialte sub- 
stanţe sunt doar „întrezăriri”, 


CONSTANTIN FÂNTANERU 


Ascuţişul „duhului” sugerează devărat: 





de ruine”; 


Cronici germane 


O ANTOLOGIE 


De multe ori ne-a fost dat să vorbim în 
aceste cronici despre „noua spiritualitate ger. 
mană“, precum și despre aspectul literaturii 
germane de azi. Afirmațiile le-am ilustrat 
prin câţiva reprezentanți de frunte ai acestei 
culturi, aşa că lectorul atent al însemnărilor 
noastre şi-a putut făuri — în linii cât de 
mari — o hartă, spirituală, a acestor frămân- 
tări. Dar pentru fixarea în timp a unui fe- 
nomen atât de acut şi de interesant, este ne- 
voie de-o altă reprezentare, de-o ilustrare 
venind dinlăuntru-înafară, dacă este îngăduit 
să ne exprimăm așa. 

Iată că avem fericitul prilej să scriem pu- 
ține cuvinte despre o carte care strânge în 
paginile ci, chintesența sufletului german de 
azi și de întotaeauna, pornină dela Edda, 
ajungând la Rainer Maria Rilke și la Baldur 
von Schirach. De bună seamă că o încercare 
de acest ffol, este pe cât de interesantă, 
pe-atâta de înarăsncață şi de grea. Noi ne 
vom abţine în aceste rânduri de-a face afir- 
maţii de ordin critic, mulţumindu-ne să în- 
fățișăm în chip obiectiv această masivă lu- 
crare. 

E vorba de cartea întitulată: , Kimpfen 
und Glauben“ („Luptă și crez“), editată Jo- 
hannes Eilemann și apărută în 1935 în editura 
„B. G. Teubner“ din Leipzig şi Berlin. In cele 
aproape cinci sute de pagini mari ale cărţii, 
alcătuitorul ei a ales tot ce este mai semni- 
ficativ şi mai etern, din marele patrimoniu al 
cuituri; germane. Și ceeace va trebui să re- 
cunoaștem, este faptul că paginile acestea 
au isbutit să-şi păstreze un important fir 
conducător, în ciuda diversității autorilor şi 
a gândurilor. E drept că autorul antologiei a 
ştiut să aşeze întreg materialul cules, în ju- 
rul câtorva iăci directoare, cum ar fi: „Dum- 
nezeu și Christos“, „Popor“, „Suflet german“, 
„Muncă“, aşa că unitatea ideologică a anto- 
logiei este un punct câștigat, din capul locu- 
lui. Prezentându-ne antologia, Johannes Eije- 
mann, pune in prefața sa, următoarele cu- 





de ȘTEFAN BACIU 


vinte îndeajuns de semnificative: „Această 
culegere care este în acelaș timp un volum 
comemorativ al artiştilor cuvântului german, 
este concepulă pentru ceasuri de luplă și săr- 
bătoare, In proza și poesia selecționată, 
oameni germani din toate straturile și seco- 
leie, ascultă îisvorul prezenţei lor. Ei păşesc 
curajoși, ei muncesc, sujeră şi se bucură, din 
imima și creer, de multe ori cu ultimul strop 
de sânge, pentru păstrarea sufletului lor și 
pentru menţinerea neumului lor“, 

Iată, în foarte puţine cuvinte, rostul şi sen- 
sul acestei culegeri; arareori am întâlnit o 
antologie atât de unitară şi atât de con- 
secventă cu rostul ei. Spunem aceasta, gân- 
dindu-ne la antologiile care nu spun nimic, 
la acele cărți, în ale căror pagini au fost în- 
grămădiţi autori, fără nici o legătură, fără o 
notă comună de :deologie sau de năzuinţă. 
Şi poatecă, în ultimă anzliză, rostul unei cu- 
legeri antologice este tocmai acesta pe care-l 
subliniem noi. 

Parcurgând culegerea de faţă, am fost pu- 
ternic impresionați de legătura organică, pre- 
cum și de structura sufletească, de-atâtea ori 
înrudită, prin care se leagă scriitorii şi gândi- 
torii selecționați. Incontestabil că e destul de 
îndrăsneață afirmația că Luther și George 
au linii comune în gândirea lor, sau că Bis- 
mark se poate compara cu Iosef Goebbels. Și 
— dacă am purcede la o analiză mai atentă, 
lucrurile acestea nu vor mai părea atâta de 
imposibile, ci va ieși în relief aceeași lumină, 
trecută din veac în veac, dela om la om. Ne 
vom îngădui să iînșirăm aici numai o parte 
din cei antologaţi, pentru a ilustra cele afir- 
mate mai sus; o alăturare care la prima 
vedere s'ar părea paradoxală, devine necesară 
şi cu totul rațională, în clipa în care esie 
supusă unei documentate cercetări, Numai 
așa,vom putea accepta între aceleași coperţi 
pe: Martin, Luther, Meister Eckeharai, Albert 
Sweitzer, Ina Seidel, Goethe, Adolf Hiller, 
Will Vesper, Wilhelm Raabe, Moeller van den 








Bruck, Walter Flex, Iosef Goebbels, Paul 
Ernst, Ricarda Huch, H. F. Blunck, Rainer 
Maria Rilke, Leo Sternberg, Arno Pardun — 
precum şi a altora, pe care mumai „lupta și 
credinţa“ i-a putut uni și alătura. Ar fi ris- 
cant, dacă ne-am lua răgazul să spunem că 
întotdeauna aceşti oameni ar putea cuvânta 
în acelaș spirit, în acelaș tact, și poatecă 
aceasta nici n'ar fi un lucru prea folositor, 
pentrucă într'o cultură contează în primul 
rând diversitatea, diversitate care trebue să 
aibă însă un numitor comun. 

Ori, tocmai lucrul acesţa îl aflăm în cule- 
gerea lui Eilemann și prezența lui, ne-a su- 
gerat înfățișarea antologiei. Rândurile noas- 
tre vor să mai scoată în evidenţă o latură des- 
tul de interesantă și de importantă a probie- 
mei pe care am ridicat-o până aici. In epoca 
noastră, totalitară prin excelență, Literatura 
reprezentţativă a unei naţiuni, trebue concen-= 
trată în câteva linii importanie, un suflu co- 
mun trebue să străbată condeele care se sbat 
în mâinile scriitorilor din acelaşi neam. Li- 
bertatea în artă, ar trebui să presupună și 
un îdeal comun, un suflet identic. Antologia 
despre care am scris, mărturisește din plin 
pentru tot ceeace am spus. Deaceea sugerăm 
Ministerului Propagandei Naţ:onale, aflat azi 
sub o atât de pricepută conducere, alcătuirea 
unei cărţi similare, în care să pulseze sufletul 
naţiei, începând cu Cantemir și Miron Costin 
și ajungând la Rebreanu şi Blaga. Ar fi nu 
numai o „noutate literară“, ci şi un docu- 
ment viu şi mare, al unităţii indestructibile 
a poporului nostru. Sufletul ţării ar clocoti în 
pagini de carte. 

Trecând peste inevitabilele lacune ale ori- 
cărei înfăptuiri omeneşti, ne vom opri totuși 
cu un îndreptăţit cuvânt de laudă, alături de 
această masivă carte a celui de-al treilea 
Reich. Realizarea şi: prezența ei între oameni, 
este mult mai semnificativă decât s'ar părea 
la început, pentrucă înainte de-a fi o carte, 
ca este un simbol. Iată un motiv în plus, pen- 
tru care repetăm sugestia pe care am făcut-o 
în rândurile de mai sus, 

„.„.Concepută pentru ore de luptă și săr- 
bătoare“, antologia aceasta este un document 
viu a! tuturor vremilor, dar mai ales al acelor 
de azi, iar oamenii cuprinși în paginile ei, 
nu mai sânt simple şi izolate verigi, ci alcă- 
tuesc un lanț puternic de oţel. 

Aici, e simbolul, 





Păstrează-mă în biruință, 


Ca fulgerul în nori de ploae, 
Cu braţ armat şi cu credință 


Cu mâinile pline de sânge 
Mi-am ridicat templu de stâncă. 
Obosit-a sufletul și plânge. 


Prietenii mei licurici și încă 
Trei greeri ce-mi 
Ținură de urit mă părăsiră... 


De ce gemi 

Fecioară 'mchisă 'n zid ? 
Acum ţi-ai împlinit destinul. 
Cu "n pumn de tămâie - 
Mi-am curățit templul 

De duhuri Tele, 


Andrei Al. Roman 
MOTIV 


Clopotul siniliu al cerului visător şi-a aprins 
Candeli — irizări de argint. 

Și când noaptea, ca un neogoit îns, 

Iși cădelnițează pustiul din trupu-i, 
Respirând, din adânc, tămâia tăcerilor, 
Sunt singur şi simt 

Că mi-e sufletul șui colţ de stâncă, 

Ros de ape, 

De vânturi, de ploi, — cătilin — cătilin, — 
Pe care doar ale serii pleoape 

Cu unde de liniște — adâncă 

De pot să-l mai mângâie lin... 


Gheorghe Meghea 
CÂNTEC 


Nimeni nu știe 
ce nume drag îmi flutură pe buze! 
El numai mie 
"mi *mtînde 'n spații câmp de andaluze. 


Corespondenţța 


Nimeni nu ştie 

că eu veghez somnul iubitului 
în veșnicie, 

pe marginile infinitului, 


Și no să ştie 

nimeni, că împărățiile iubitului 
s'au prins în mine, 

în aurora răsăritului 1... 


Maria Constantinescu-Piteşti 
SPOVEDANII 


Inchisu-mi-am şi înima și gândul, 
Purtat de zodii care-au fost atunci, 
Voind să pot să sjarăm tot pământul. 


Am închinat putere, gând și vrere, 
M'am aplecat pe rana care doare, 
Crezut-am în eterna înviere 

Și am văzut și omul care moare, 


Așa cum steauu veșnic străluceşte, 
Așa cum soarele ne încălzește, 
Așa a fost şi marea de viață 
Sbucnită din străfund la suprafață. 


Am coborit din soare și tărie 

In carcere de mlaştine cu fiare, 
Ca să nu moară gându 'm veșnicie 
Și ca să simt durerea cât de mare. 


Fărâmi de soare picură sub zodii 
Și licăriri de stele de demult, 
Diamantină pulbere cu rodii 

Şi o cântare nouă ce-o ascult. 


Gherasim Const. 


EROUL 


Mă vreau stăpân pe suflet şi ogor — 

cu fruntea 'n cer înalt și sfânt, 

cu viața 'n românesc pământ, 

şi-un soare vreau să-mi fac din orice dor. 


Mă vreau un foc să ard blestemul greu 
şi vraja veche 'n zări so risipesc, 
un drum de raze 'n neguri să-mi găsesc 
pentru credința 'n Neam şi 'n Dumnezeu. 
Mă vreau lumină aprinsă ?n veșnicie 
să străjuesc altar şi vis străbun; 
din jertfe vreau trăirea să-mi adun 
ca învierii s'o aprind făclie. 

George Ionașcu 


*) Din volumul manuscris „Cântece de piatră“, 


MAU OBOSIT COMORI 


M'au obosit comori și nu le caut, 
mici pentru ceruri sufletul nu-l vând; 
apusul nu-mi aduce nici un gând 
şi fruntea de pădure nici un jlaut. 


M'au obosit, în viaţă, frumuseți, 
argintul stelelor și luna moartă; 

nu Merg şi nu mai bat la nici o poartă 
cu traista mea de-azur și de tristeți, 


Au mai deschid ferestre, nici caiete, 
nici gânduri'or fruntea de prădat; 
iubite şi prieteni am uitat 

şi serile frumoase şi încete. 


Destinul nu-mi mai pare-ascuns în zare 
și nu mă tem de pândele din vânt 


noastră 


nici strigătele nopţii de pământ 
nu-mi mişcă sufletul din nemișcare. 


La frontiera visului ajuns, 

mau obosit scaieții și drumeagul ; 
apusu 'mbrățișează ani și pragul 

şi mă găsește trist şi m toate-ascuns. 


Ghedeon Coca 
REVEDERE 


M'am dus să mai revăd odată 
Căsuţa 'n care m'am născut — 

şi m tonte — abia de-am cunoscut 
copilăria-mi de-altădată... 


Priveau cu ochi străini la mine 
relicve sfinte din trecut, 

şi parcă se 'ntrebau, tăcut: 

„pe unde-a fost, de unde vine ?* 


Şi mama-o clipă a tăcut; 
doar cutele pe frunte 
duraseră parcă o punte 

între prezent și 'ntre trecut... 


Victor Hortopan 
PSALMUL  OSTAŞULUI 


Nu pentru mine plâng, Stăpâne, 
Ci pentru Țara mea cu roade, 
Cu lanuri netede de grâne, 
Cu ape pline de năvoade... 

Să nu se ?ntinză iarăși ghiară 
De prădători, să le răpească; 
Și mici flămânde, ca o hiară, 
Străine oști să năvălească. 


Să 'nfrâng vrăjmașele puhoae 
De oameni mulți cu meșteșuguri 
Viclene "n crâncene războae. — 
S'ajungă mumnca-ne din pluguri 
Cu spice mari din clae 'm clae. 


De veacuri rob îț; sunt, Părinte, 
Pe glia unde m'ai născut 

Cu ochii vii şi trează minte, 
Sporind al Daciei avut. — 
Ajută-mă, din Nistru *n Tisa, 
Să nu mai ud cu sânge clisa 
Din Dunăre în Neagra mare, 
Să nu maj ud cu sânge clisa 
Pe strămoșeștile hotare... 


G. Znagoveanu 
CHEMARE! 


Petale de maci, pete de-amurg, 
palid pictate 

pe-orizontul fumuriu 

al mării. 

Din sufletul 

tremurător al undelor, 

a tresărit 


un cântec călător, 
plutind spre depărtări 
pe valul trecător. 

E cântecul de-amurg 
al depărtărilor 
pustii, 


ce 'n crestele de 

spumă violetă (a valurilor), 
îs; tremură 

povestea-i vagabondă. 


P. Stănculescu 


lulie 1940 


———=— 27 








UNIVERSUL LITERAR 











3 





Semnificaţia împlinirii făgăduințelor Despre aleşii conducerii populare 


(Urmare din pag. l-a) 


către direcţii insuficient sondate, rostogo- 
tind un organism insuficient vertebrat, pe- 
ricolul este mare; este radical. 

Hotărit, în fața biruinței ideilor, în câm- 
pul cărora mulți ne-am lăsat anii cei mai 
tineri, ne stăpânește un sentiment de tea- 
mă nejustificată, Prea sunt scumpe aceste 
idei; prea au fost scump plătite; prea tu- 
multoase energii au descătușat. Aşa că 
mintea vrea neapărat să priceapă dacă bi- 
ruința de astăzi este produsul evenimentelor 
internaţionale, ori dacă ea vine în conti- 
nuitatea istorică a naţionalismului  româ- 
nesc, 

Declaraţia de debut a guvernului pare să 
împreune ambele ipoteze. Iată rândurile 
care interesează: „pe planul extern, guver- 
nui întelege să facă o politică de integrare 
sinceră în sistemul creat de axa Berlin- 
Roma și aceasta nu numai ca o expresiunt 
de realism politie, ci şi ca o consecință 10gi- 
că a concepțiilor politice și ideologice ale 
membrilor săi“. 

Evident, în unghiul actualității, este câi 
se poate de adevărat că o asemenea orien. 
tare externă se întâlneşte, în deplină coni- 
venţă, cu atitudinea din trecut a unui Ni- 
chifor Crainic şi Mihail Manoilescu de 
exemplu. 

Prima sarcină a guvernuiui, însă cea maâi 
dificilă, rămâne totusi aceia de a se com- 
porta astfel încât să pună ae acord biruin- 
ţa de astăzi cu sensul şi cu greul luptei 
de ieri. j 

Trebue neapărat să se refacă anumite le- 
gături întrerupte; 


1922 incoace; 


contact cauzal 





Simple note 


Tinerii din Statul de mâine 


de COSTIN 1. MURGESCU 


Des vreme ce este vorba de c epocă nouă în viaţa românis- 
mului, socotesc că nici viaţa culturală și literară a statului ro- 
mân nu va putea sta departe de prefacerile care se vestesc. 
Odată cu întreaga lume vechs va trebui deci să se renunţe Ja o 
sumă de obiceiuri şi matode prea adânc legate de o epocă de 
debandadă morală pentru a nu părea artificiale în cadrul acestei 
lumi: noui care sa ridică, 

Intrun popas pe care schimbările ni-l ingădue 13 această 
cronică, vom căuta să descifrăm câteva din aceste metode cars 
trebusse neapărat abandonate. Rândurile noastre se adresează 
în primul rând acelcr d-spuși să continue și sub noua tă, prac- 
ticarea vesslei și ciudatei lor concepțiuni de viaţă artistică, 

Astfel este locul să o spunem deschis: era nouă care va în- 
cepe — se ştie — va îi era tineretului; tineretul din toate păr- 
ţile ţării va fi chemat să-și dea contribuţia; sa la edificarea unui 
stat nou. Bănuim entuziasmul cu care mii, zeci de mii de tineri 
vor răspunde chemărilor. Tocmai de aceea pericolui trebue pre- 
venit din timp, pentrucă este bine să ne convingem toţi de a- 
cest devăr: în statul și în era tineretului, tinereţea” nu trebue 
şi nici nu va, fi o calitate prin ea însăși. Cunoaştem dastul de 
bine mentalitatea multora spre a fi siguri că vecm vedea ridi- 
cându-se pleiada intregi de tineri care vor aprecia că este su- 
ficient să porţi suprema decorație a timpului: tinereţea, pentru 
2 aspira la orice post, la orice glorie. 

Voate aceste avânturi vor trebui să îie stăvilite. Tinereţea, 
rezumată la ea însăși nu este o calitate, Ea determină un anu- 
mit fel de a vedea lumea, îngădue optimismul cel mai năzără. 
van, dar nu este nici decum o carie dz vizită cu care se poate 
prezenta. cineva vieţii, atâta timp cât „vâzsta“ nu este asociată 
la, cantitatea meritelor. Este vorba adică mu de un Stat al ti- 
nerior.ci de un Stat al „elite.or“ tinere. 

Pe, plan literar, aceste imperative sar traduce: nu neapărai 
reviste scrise de t:neri, ci reviate scise de oameni îndrituiţi să 
scrie, Dacă ei sunt şi tineri în acelaș timp, cu atât mai bine Dar 
aceasta intereszază în al doilea rând, 

Tot din vremurile demeerate, când un anumit Spirit COMEI- 
cial pătrunsese în literatură, n-am învățat să „lansăm” scrii 
torii. Nu insistăm asupra sensului acestui termen care ar îi tre- 
bu: să ţină mai mult de revistele de teatru, decât de procesul 
de serioasă se.ecțiune care trebue să patroneze orce act literar. 
Ceeace ne îngăduim a observa este că umele. pubi.cațiuni care 
se vor scrise în „duhul“ vremilor noui, şi-au însușit acesta pro- 
cedee, Cred deaceeg că ar fi cazul să-şi dea seama și dânşii că 
un autor nu poate fi lansat de „surle şi trompete”, ci numai de 
o creaţie serioasă; să se renunţe la culoarea ecmerciaiă a criti- 
cai literare. Se cuvine instaurată la vremuri nouă, decența dis- 
cuțiunilor critice, 

Bime înţeles decenţa nu trebue prin falsă interpretare să 
ducă la suprema incorectitudine literară: aceia de a nu te ocupa 
deloc de opera unui coleg de scris. Scriind aceste rânduri nu vrem 
să solicităm nimănui apiauze pentru cineva; critica decentă im- 
piică dimpotrivă nu numai elogiul meritat, ci şi critica negativă, 

Dacă aminteam de incorectituaini literare o făceam îndem- 
naţi de um recent exemplu, pe care l-am verificat, Esie vorba de 
apariţia în vitrine a uneia din cărţile foarte bune de pcezie apă- 
rute în acest an: Privighetoare oarbă. Câte din revistele tineri- 
lor entuziaşti şi inspirați pensru care scriem aici s'au ocupat de 
această carte? Câţi au discutat — chiar îmesrcând să-i releve 
eventualele scăderi — volumul domnului Gherghinescu Vania? 

Dacă aș mai aminti de „Căutăţorul de comori” al lui Ştefan 
Baciu ps care i-a discutat, cu eleganța cu cars trebuia discutat 
un astte! de volum; numai critica consacrată în tăcerea răutăcioa să, 
a atâtor reviste tinere, când rolul acestor reviste ar fi fost, să 
parte ca pe un drapel numele unui post care cinstește veisu- 
rile întregei generaţii ţinere; dacă aș mai aminti de ciclurile 
halucinante și magnifice ale lui Emi! Botta, cicluri publicate în 
această, revistă, marcând evenimente jiierare mai importante 
decât multe tomuri aplaudate și lansate, dar cicluri uitate de 
ținerii noștri crit:ci-poeţi, cred că n'aş mai putea găsi cuvinte 
indestul de aspre pentru toţi aceia care fac paradă dntr'o ilu- 
zorie solidaritate de generaţie, 

iCele trei exemple de mai sus, care sunt trei din exemplele 
cele mai interesant pe care le puteam găsi în viaţa poeziei ro- 
mânești de azi, ar trebui să îndemne pe tinerii mânuttori ae 
tondeiu către o atitudine de obiectivitate, In ritmul nou de 
nață românească, în statul totaiitar mai mult decât în cel li- 
bartar, trebue să se stie că arta nu are culoare, că arta exclude 
partidismul şi că deci prima condiţie a criticei este obiectivi” 
tatea, 

Merit, decență şi obiectivitate, sunt trei din condiţiuniie 
primordiale ale unei purificări literare necesare, Căutână să pă- 
tundem în „lumea nouă” fără aceste elementare noțiuni de 
bună cuviinţă. literară — oricât am fi de tineri — nu facem de- 
tât să ratăm încă un moment de implinire românească. E păcat 
domnitor, tinerilori 


trebue neapărat să se însămânțeze im- 
presia că dreapta a biruit, că jertfele tre- 
cute au fost eficace, că tot ceeace s'a ohţi- 
nut este consecința atitudinei intransigente 
a generațiilor tinere, ce s'au succedat dela 


trebue neapărat să se stabilească un 
între conduita politică ac- 
tuală și duhul subpământean al trecutelor 
dezlănțuiri naționaliste, 
în care neamul a crezut, pot asigura guver- 
nului de astăzi un minimum de calitate efi. 


“loembrie 


Sonata picăturilor de ploae... 
monotonie fără de sfârșit... 

pe geamuri se prelinge în şiroae 
Noembrie 

din neguri revenit, 





că, fără de care nimic nu se poate realiza. 
Nu țrebue să se statorniceasecă ideia că 
fără evenimentele externe, dreapta româ- 
nească, eu atât de semeţe eforturi eroice, 
ar fi rămas pentru deapururi îngropată. 
Sunt atât de proaspete amintirile... Este 
atât de organică linia naţionalismului ro- 
mânesc, dela Mihai Eminescu și Vasile Con- 
ta la A. C, Cuza, dr, Paulescu și Nichifor 


Acele dezlănțuiri, 
atâtor altor spirite dispărute ! 


MIRCEA MATEESCU 





Deasupra crizantemelor fanate 

din pomii uzi și goi, picând încet, 

ca dintr'un ochi bolnav, lacrimi curate, 
al toamnei plâns, destramă un regret. 


E o tristeţe vagă... ce apasă, 

ca o putere oarbă din necunoscut; 
ești zgribulit în suflet... şi în casă 
te-a ghemuit uritul... singur abătut. 


VIRGINIA GHEORGHIU 


Stigmatul de aur 
Lui Anton Balotă 


Sub coastă port o verde cicatrice 

ca un venin de guşter împietrit, 

sub vânturile crâncene cu bice, 
prin marile amiezi de plumb topit. 


Cu ce cuţit m'aţi tatuat voi, stele? 

Ce semn de răstigniri pe trup mi-aţi scris. 
că urma lor mi-a înghieţat în piele, 

dar rădăcina sângeră în vis ? 


De rana mea prins aprig cu belciuge, 
de-un veninos luceafăr spânzurat, — 
amurgurile ţipă, strada fuge 

să n'o ating cu vechiul meu stimat, 


Hei, puneţi-mi sutană grea și glugă, 

de gât legaţi-mi clopot sec de lemn 

să sune-a molimă, să plângă, beat, a rugă, 
eu port în carne otrăvitul semn... 


Dar în adânc de noapte şi veghere, 
stiematul viu tresare ca o stea 
şi ca un crin de aur și de miere 
se sbate, luminând, sub coasta mea. 


Un trist inel pe tâmple mi se-aprinde, 
și dintr'un fund de lâncedc lumini, 

din brume verzi, o umbră se desprinde 
cu pași de îlori, cu foşnet de grădini, 


Şin faţa mea îngenunchiând, tăcută, 
— drumeţ târziu pe caren fum l-aştept — 
lung, ca pe o icoană, îmi sărută 
pecetia osândei de pe piept. 

RADU GYR 


Crainic, ca să nu mai pomenim numele 





Marcel Thiâbault: „I-a plăcut 
„d-lui Blum să atribue ar- 
„bitrar Franței o anumită 
„ideologie revo'uționară, care 
peste a lui proprie. De acea 
„Şt numâi de acea, el ar fi 
„gata să recunoască, even- 
„tual, că Franţa îi este pa- 
„trie”; sau afirmaţia unui 
ministru al instrucției publi- 
ce, dezonorând drapelul sub 
faldurile căruia muriseră a- 
tâția eroi, dar în care el nu 
vedea decât o cârpă fără im- 
portanță. 

Ce altceva decât o defec- 
toasă interpretare a sensului 
aleşilor, putea aduce la pos- 
turi importante oameni cari 
afirmă și susțin idei ca cele 
două citate mai sus. 

Democraţia nivelează, de 
oarece toate personalitățile 
superioare sunt constrânse să 
adopte gândul mulţimii. Ori 
este o diferență între a-i a- 
dopta gândul şi a i-l inter- 
preta. Iar rostul aleşilor 1nei 
societăţi nu este să adopte 
părerile masselor, ci a se in- 
spira din ele pentru organi- 
zarea muncii lor. Tocmai din 
această cerință isvorăște ne- 
putinţa guvernelor populare 
de a satisface îndatoririle ce 
le încumbă. Căci, precum 
spuneam, unificarea făcân- 
du-se la nivelul cel mai jos 
aleșii naţiunilor în organiza- 
ţiile democrației sunt, spre a 
putea fi în favoarea tuturor, 
oamenii cei mai inferiori. 
Nu este o exagerare în a- 
ceastă afirmație, ci doar o 
simplă şi foarte tristă consta- 
tare logică. Tot așa precum 





(Urmare din pag. I-a) 


închegarea unui spirit comun 
se face pe o bază accesibilă 
tuturor, deci cea mai de jos, 
fiindcă un individ inteligent 
poate fi constrâns să-și piar- 
dă facultățile, dar unul me- 
diocru nu va putea fi nicio- 
dată deșteptat, așa și repre-, 
zentanţii aleși sunt cei cari 
poi îi pricepuţi, și sumt pe 
placul tuturor, Dar acest „tu- 
turor“, această comunitate, 
fiind, precum vedem, expre- 
siunea unui nivel minim şi 
quintesenţa ei, este, în mod 
rațional, maximul inferiori- 
tăței. 

Așadar, printr'o greşită in- 
terpretare a noțiunii aleșilor, 
mazsele impun un regim dis- 
trugător, 

Dacă ar îi să analizăm fap- 
tele în amănunţime, ar în- 
semna să facem un studiu a- 
supra democraţiei, ceeace nu 
este în vederile noastre. Sco- 
pul ce ne-am propus este să 
desprindem adevăratul sens 
al noţiunii aleşilor și puținele 
incursiuni ce facem în dome- 
niul realităților, culegând e- 
xemple din frământările unei 
mari democrații, sunt doar 
spre a lumina mai bine exis- 
tența falsei grupări de „a- 
leşi“, atât de costisitoare. 

Vom încheia, dar, aceste 
incursiuni, citând un scurt 
pasagiu al lui Andre Tardieu, 


care  rezumează, urmările 
guvernământului  democra- 
tic: 

„Aserv:re totală a execu- 


„tivului, legisiativului şi e- 
„leotonaluiui faţă de o oligar- 


„bie demagogică. Diminua- 
„rea autorităţii statului, în 
„stns invers cu augmentarela 
„volumului său; permanentă 
„intrigă împotriva lui, din 
„partea funcţionarilor, care-i 
„datorează totul, și din par- 
„bea cetățenilor, care-i cer 
„totul,  Ruina financiară, şi 
„ruina conştiinţei civice; ftri- 
„umful umei despotism mul- 
„tipu, orb, şi haotic!” 

Toate aceste deprimante 
constatări au fost permise 
tocmai din cauza inferiorită- 
ţii aleşilor cari au compromis 
cu desăvârșire ideile ce re- 
prezentau. 

Rămâne de văzut prin ur- 
mare, cum putem face un 
discernământ între o elită 
falsă, aleasă urmând proce- 
deurile democrației şi o ade- 
vărată elită, cea care ne in- 
teresează. Sau pentru a nu 
întrebuința pripit, şi pe ne- 
drept, termenii, suntem da- 
tori să descifrăm deosebirea 
dintre „elită“ şi simplii man- 
datari, dovediţi sub nivelul 
rolului lor. 

Despre aceștia din urmă, 
pe baza unui raționament lo- 
gic, am spus că sunt, oamenii 
cei mai puțin pregătiţi să gu- 
verneze, 

Iar ceilalţi, pot fi înglobaţi 
într'o aşa numită elită crea- 
toare, a valorilor, a cărei 
sensuri vom căuta să le con- 
turăm, spre a pricepe care 
este elita adevărată, și dacă 
ea este aceia ce trebue să 
servească, spre a distinge 
rosturile omenirei. 

VICTOR POPESCU 





ludeii, editorii literaturii noastre 


Intro carte recent apărută, d 
Nicolae Ionniţiu autorul ei și di- 
vectorul uneia din marile edituri 
creștine: „Cartea Românească“, 
printre unele observaţiuni întere- 
sante, încearcă să apere pe edi- 
tori de „prejudecata răspândită 
atât de lesnicios în rândul ma- 
relui public care a făcut pe mulţi 


„să vadă în editor, negustorul adă- 


postit între raftul de cărţi spre 
vânzare şi tejghea, contabil închis 
în strâmtul orizont oferit de cele 
două coloane de registru“. 

Apărarea d-lu:  Ionniţiu este, 
desigur, valabilă pentru editorii 
român:; pentru cei creştini, ca să 
lărgim cercul. Nu poate rămâne 
în picioare, în nici un caz, pentru 
negustorii multiplicatori de cărți 
ovrei, pentrucă aceștia. pe lângă 
scopul negustoresc, urmăresc a- 
numite țeluri: de pervertire înte- 
lectuală și sufletească, peste care 
d. Ionniţiu trece cu mare îngă- 
duinţă. 

Editorii semiţ: pe lângă forma- 
rea unor contingente de scriitori 
ivdei, cu specifica și destră- 
manta lor structură sufletaască, 
— şi pe lângă acapararea unor 
serii de scriitori autohtoni lipsiţi 
de o armătură spirituală temei- 
nică; şi-au dat seama că trebue 


să stăpânească aceste uzine de fa- 
bricat cartea care sunt editurile. 

Unele asemenea afaceri au dat 
de râpă dela început, cum a fost 
editura „Ancora, Alcalay-Catafa- 
teanu“. Altele au fost distruse 
chiar de cei ce le 1oleraseră, cum 
sa întâmplat cu faimoasele „Ig. 
Hertz” și „Adevărul“. Dar ase- 
menea incidente nu au descurajat 
pe marii potentaţ: iudei cart ştiau 
bine cum să lucreze, unde şi când 
să lucreze. Aristide Blank a în- 
temeiat editura „Cultura națio- 
nală“ (!) care, ulterior, și-a schim- 
bat întrucâtva părul, dar năravul 
ba, pentrucă dictator acolo a ră- 
mas acel opac şi imposibil scriitor 
ovrei Isdiia Răcăciuni. Apoi un 
oarecare ovreiaș de prin Vaslui 
pe nume Simon, înființează edi- 
tura „Naționala“ (), dupăce își 
schimbă numele rău mirositor cu 


"acela neaoș de... Ciornei. sub șcu- 


tul românescului său nume, Si- 
mon ajunge. în câțiva ani, pe sea- 
ma unor traduceri necontrolate 
din punct de vedere stilistic, la o 
înflorire de nccrezut. 

La fel a activat și bătrâna edi- 
tură Socec, încăpută pe mâna 
ovreiului Schuartz, 

Aceste opere editoriale neromâ- 
nești, sunt secondate cu sârz de 





Giovanni Papini și arta modernă 


(Urmare Qin pag. I-a) 


Casele gu devenit „maşini de 10- 
cuit“, făcute în serii, fără sentimen. 
tul clasicității ori al umanismului, de 
pildă, fără intimitate lăuntrică, bune, 
nu pentru Oameni adevăraţi, ci pen- 
tru „găleoţi; biurocraţiei“. 

Muzica nu mai este decât „o urită 
acrobație de disonanțe incongruente“. 
Cităm. Cităm încă. Cităm mereu. 

„Poezia se multumește cu delicii şi 
rafinamente imaginative şi stilistice 
pentru uzul neinițiaților și al adepți. 
lor, când nu se reduce deadreptul, ca 
la suprarealişti, la scrierea automa- 
tică de boală mintală voluntară. 

Literatură, incapabilă ori sperioasă 
de pasiuni, a renunțat de mult la eo. 
pee, cânt triumfal al marilor fapte, și 
la tragedie, catarsis a durerii ome- 
nești prin destinul și contrastele zei. 
lor şi ale eroilor, la acea tragedie 
care este poatecă, piscul cel mai înot 
al poeziei omenești“, 

Papini nu condamnă, însă, pe toți 
artiștii fără discernământ, Sunt și 
dintre aceia cari fac excepție, lasă a 
se întrevedea o artă caldă, umană. 
Dar priveliștea generală, aesigur, este 
aceasta, 

Situația își are cauzele ei. Iată.le: 
Prima constă în „naturala dorință 
care în orice epocă solicită pe cei mai 
nedstâmpărați și ambițioşi dintre ti. 
neri de a profera contrarul şi opusul 
acelor calități care erau semnul și 
lauda epocii pe sfârşite, a epocii bu- 
nicilor şi părinților“. A doua: Gdmt. 
rația infantilă pentru știință, pentru 
metodele şi născocirile ei“. A treia: 


„Dredominarea și invadarea criticii în 
timpurile noastre“. Dar cduza cea 
mai dureroasă şi adâncă a mulației 
artistice, a secătuirii afectelor, este 
războiul, „războiul perpetuu, războiul 
deschis și războiul surd, războiu între 
imperii, războiu între clase, războiu 
devea şi răeboiu economic, războiu 
roșu şi războiu alb“. Și, precum auto- 
rul Istoriei lui Crist sfârșește de o bu. 
cată de vreme în toate, ultima erpli- 
cație este „uitarea şi isgonirea“ lui 
Dumnezeu din suflete. 

Crilica aceasta a artei moderne se 
leagă, ideal, cu o atitudine similară « 
scriitorului, tălmăcită deasemeneg nu 
de mult, în prefața unei opere de Con- 
siderare nu a artiștilor vii, ci a celor 
morți, E Istoria, literaturii italiene, a- 
părută cu atâta vâlvă. Și acolo Papini 
d fost radical. Tăind corciul apărut 
în umbra copacului. Curăţind pueţii 
nefolositori. Eliminând esențu străină. 
Proectând făgașuri de lumină și ne- 
tezind umbre. Scriind despre poeți ca 
poet. Desiușitd întreitui rol al unei 
istorii literare: moral, civil şi Drag. 
matic. E, se vede, atitudinea perma- 
nentă, în fapt de artă, a scriitorului. 
Cu atât mai mult se vădeşte această 
unitate de simţire, deci de apreciere, 
de critică, cu cât, iată, filonul de legă- 
tură se verifică acelaş şi în straturi 
mai vechi de sensibilitate. 

Deschid Un uomo finito la pagina 
156, și citesc: „Eu nu puteam suferi 
literatura: ceeace e fals, elegant, în- 
chipuit, acomodat şi decorativ în a. 
ceastă vorbă, îmi repugna. Deşi iubind 


profund unii poeți morți, aveam o in. 
vincibilă antipatie pentru lumea care 
pune împreună poezii, nuvele şi ro. 
mane pentru distracţia altuia și fo- 
losul propriu“, Și întregește apoi (9. 
169): „„Dar mai puternică decât ara. 
gostea pentru marii morţi, era în mine 
disprețul pentru mărunții vii“, pen- 
tru „mijlocia și clasa joasă a poporu. 
lui care scrie“, după cum se va Ex- 
prima altădată. 

„In tratarea aceasta, fără de remuș. 
cări, fără expediente, incisivă, totală 
d ceeace este insuficient, morbid, ca- 
duc, umbră, imitație în creația artis. 
tică a tuturor vremilor, îl surprindem 
pe Giovanni Papini însetatul de per- 
fecțiune, gonaciul absolutului, fugar 
după tot, după marele tot, înflămân. 
zilul de Crist, de idealitate, precum 
este în toate scrierile sale, supt o for- 
mă ori supt alta, 

Dar întoarcerea din căutarea pa. 
radisului, duce tot prin lumea aceasta. 
Si-i desgustător. E iremediabil. Prin 
nimic. Filosofie, ştiinţe, arte, credin. 
țe, prin nimic, nimic. E materia tra- 
gică a Omului sfârșit, e drama lui 
Papini, Iată ceva din explicația uni. 
tății formei gândului său, a limbaju- 
lui său. 

Papini vrea ori artă integrală, ori 
nimic. („Totul“, „iată cuvântul de. 
zăstrului meu, Chiar de pe atunci am 
fost dintre aceia pentru care puţinul 
sdu jumătatea nu contează. Sau to- 
tul sau nimic! Și eu am voit întotdea. 
una totul“), 


Nu socot, prin aceste considerații, . 


a fi apărat arta modernă, ci am în- 
cercat numai explicația sentinței de 
moarte dată ei de către Giovanni Pa. 
pini, origina și congenitatea acestor 
idei ale marelui scriitor. 


ŞTEFAN CUCIUREANU 


de LADMISS ANDREESCU 


o serie de mai mici dar n:cidecum 
mai puţin periculoase case de ti- 
părit cărţi în limba urmaşilor de 
daci. Inşiruim în iuga condeiului 
editurile: „„Universala- Alcatuy'“- 
Ocneanu, „Cultura poporului“ azi 
lichidată, sucursalele semite „Ha- 
schette“-Mircea Schwartz, „Cul- 
tura românească“ (!), Țicu 1. E- 
şeanu specializată în editarea de 
note muzicale şi de cărţi cu sub- 
strat moral dubios, „Cartea de 
aur“, „Casa școalelor“-Sanft, „Le- 
pagei- Cluj şi altele ale căror 
nume nu ne vin în minte. 

Toate rentează, toate îmbogă- 
țesc pe patronii lor, chiar și cele 
lichidate, — o, mai ales cele Li- 
ch:date. 

Dar nu atât aspectul pecuniar 
al problemei ne interesează, pen- 
irucă rumânul sa învățat să fie 
iobag în ţara lui, ci celălalt as- 
pect, cel cultural, cel nimicitor 
de suflet romiînesc etnic. Ce-au 
făcut aceste editur: iudaice la 
noi? Operă moralizatoare? Oneră 
estetică? Operă de culturalizare a 
masselor? Noi nu putem mărtu- 
risi un singur caz de largi şi să- 
nătoase vederi în cadrul faptei 
bune. Au tradus, însă, pentru o0- 
trăvirea sufletului: nostru, tot ce- 
eace literatura mondială repre- 
zenta mai meschin ca sexualitate, 
ca libertinaj, ca imoralitate. Jar 
din autorii localnici, au Jansat 
nume și cărţi cu nimic bun în 
elc, ca de o pildă faimoasa carte 
pornografică „Bagaj“ a lui Hai- 
movici-Bonciu, sau ca nu mai pu- 
țin faimosul volum  „Priveliști“ 
de B, Fundoianu de o aberaţie 
verbală puţin întâlnită. 

In vremea asta editurile pur 
românești se sbat în greutăți de 
neînchipuit pentrucă nu se pre- 
tează jocului semit, pentrucă mu 
vor să-și prostitueze meseria și 
urcă un drum greu ca o Golgotă, 
deahingul a felurite impedimente 
economice. Căci Qacă ar fi să 
luăm drumul de migală şi serioasă 
rostuire dar și de aprigă luptă 
împotriva dumpingului semit în 
materie de carte tipărită, drumul 
acesta aspru parcurs de marile 
noastre edituri „Universul“, „Car- 
tea Românească“ şi „Cugeturea“, 
ca să nu mai pomenim pătimirile 
materiale ale micilor edituri „I- 
deea“, „Bucur Ciobanul“, „Ra- 
muri „Miron Neagu“ și altele. 
am vedea cu câte greutăţi are 
ds luptat cartea românească, ade- 
vărata carte românească, onestă, 
cinstită şi bună, 

Suntem în zodia unor prefa- 
ceri. Aşteptăm dela cei ce orân- 
duesc aceste prefaceri. semnul 
care să repună pe români în 
dreptul lor de a dispune, la ei 
acasă, așa cum vor de slova ţi- 
părită în româneşte. 

Incheiem totuși întrebând cu 
mare curiozitate: câte cărţi în 
ebraică au tipărit ed'turile ovre- 
ești mai sus pomenite? Căci, la 
dreaptă și cinstită vorbă, acestea 
le-ar fi rostul. Rostul logic, Noi 
socotim că toată jefuirea  spiri- 
tuală a unui tolerant Neam de 
către iudei, nu este câtuși de pu- 
țin logică, 

Şi cine poate îndrăsni să sus- 
țină că nu acesta este rostul edi- 
turilor iudee la noi: jefuirea spi- 
rituală a neamului nostru? 

















UNIVERSUL LITERAR 





Ajun de Crăciun. 

Cerul gri deșiră jurubițele de ibrișin ale burniţei şi vântul 
aleargă după tramvaye și trăsuri, exersând game pe tabla acope- 
rișurilor. 

Octav Apelri calcă îndesat, croindu-și drum prin mulțime 
cu umerii. Merge înainte, fără ţintă. 

Cu pălăria pleoștită pe ochi şi pumnii îndesaţi în buzunarele 
trenchcotului pare indiferent la tot ce se întâmplă împrejur, 
căci vitrinele magazinelor strălucitor împodobite îl mâhnesc iar 
zarva acestui ajun de Crăciun îl înfurie. 

Domni grași, trăiţi bine şi cu femei durdulii și frumoase la 
braț se împiedică în pachete, coconițe al căror picior ieşit din 
cismă te ispitesc, dau buzna grăbite în prăvălii devastând raftu- 
rile, în colțuri pocnesc artificii, negustorii ambulanți te trag de 
mânecă asurzindu-te şi fiecare copil încotoșmonat ca un pui de 
lapon, târăște după el o jucărie. 

— Barbari ! — mârâie Octav Apetri, adulmecână pieziș, 
numai o clipă, hălcile de şuncă, jamboanele, pateurile și cutiile 
de conserve din vitrina unei mezelării. 

Cine l-ar privi așa încruntat cum umblă în mijlocul acestei 
frenezii totale, ar crede că tânărul cu barba crescută neglijent și 
cu gulerul soios al trenchcotului ridicat, nu este decloc în min- 
ţile lui sau cel puţin e îndrăgostit, 

Dar Octav Apetri e mai lucid ca oricând şi de iubit nici 
vorbă — cine s'ar mai uita și la o scoabă ca el? (Nu-i spune în 
fiecare dimineaţă proprietăreasa ? — Domnule Scoabă să faci 
bine să-mi plătești chiria, că la mine nu e azil!). 

Și apoi el este convins că şi dragostea e un drept al celor 
bogaţi. 

Inzadar îi ard lui ochii după toate femeile cari trec, 

Ele întore obrajii lor cu pielea ca aluatul de cozonac după 
domnul gras, ras proaspăt și cu grumazul ascuns în blana lu- 
cioasă a paltonului și ferit de țânţarii vântului. 

Trântește mai tare, de ciudă, talpa ghetei în asfalt și îndeasă 
mai adânc pumnii ciolănoşi în buzunare. 

Se simte ușor ca un fulg vlăjganul și pustiu într'o familie 
mare, sgomotoasă și veselă. Musafir nechemat și uitat pe un colț 
de scaun, cu palmele pe genunchi, așteptând să-i arunce şi lui 
gazda, măcar o privire, dacă nu-i întinde o cafea. 

Se opri în fața unei vitrine. Unul îl îmbrânci și avu impresia 
că-şi aude scheletul prăbuşindu-se fărâmat. 

Nu se întâmplă însă nimic şi Octav Apetri continuă să se 
sgâiască în vitrina magazinului „La gheata de aur“. Fixă o pe- 
reche de şoşoni şi nu-și mai luă ochii obosiţi dela ei. 

Intre timp, un alt Octav Apetri parcă ieși din trenchotul lui, 
sbughind-o cu ani în urmă peste toate zăpezile, vifornițele și 
iernile trecutului, căutând să-şi aducă aminte de vreo pereche de 
șoşoni şi se întoarse repede şi rebegit subt aceiași haină udă. 

Alergase înzadar căci în viața lui Octav Apetri n'a existat 
nici o pereche de şoşoni. Şi cât i-a dorit! Uite, acum e convins 
că dacă ar avea șoşonii ăştia din vitrină, nu i-ar mai lipsi nimic. 

Foamea nu și-ar mai înfige ghiarele și dinţii în pântecul lui, 
frigul nu l-ar mai sgâlţâi și chiar femeile nu sar mai uita la el 
ca la o haimana. Se închipui cu ei în picioare şi fiindcă i se 
păru că a aţipit îi trase imediat și îi svârli cât colo, trezindu-se cu 
aceleași ghete rânjite şi umede. 

Iată cei sar întâmpla cu o pereche de şoşoni ca ăia. L'ar sur- 
prinde deodată o căldură moleșitoare și ar dormi de-a'npicioarele. 

Se urni din faţa vitrinei magazinului „La gheata de aur“ 
îmbuinat și lipăind din sandwiciurile deslipite ale tălpilor. 

— Hai la steluțe! Steluţe! Artificii ! 

Lumea se înghesuie, cumpără, se îmbrâncește și se înjură, 
e fericită. 

Și pe Octav Apetri îl încovoaie din ce în ce mai pătrunzător 
un gol în pântec. 

Ar fura o pâine — uite la aia ce rumenă e! — ar smulge 
un pachet la îmbulzeală din mâinile unu trecător, dar îi lipsește 
curajul. 

Sau să intre într'o bodegă și să mănânce tot bufetul cu ape- 
ritive. Și de ici, şi de colo și de dincolo ca o pompă aspira- 
toare. Sătul, îngreunat să se prezinte apoi la cassă. Işi linse 
buzele crăpate. 

— Mi-a fost foame și n'am nici o lescaie. Trec altădată sau 
vă las trenchcotul amanet. E tocit pela mâneci, dar e încă bun. 
E, şi la urma urmei, ce vrei domnule? Mi-a fost foame! Da 
ştii ce foame! 

Ce ar putea să i se întâmple? Din doi pumni patronul să-i 
julească pomeţii obrajilor sau să-i umfle ochiul cât o manda- 
rină, să puie chelnerii să-l svârle în stradă ca pe orice beţiv 
sau să-l dea pe mâna unui comisar. 

Câteva nopți ar dormi la comisariat. Cu stomacul asortat ca 
o băcănie de lux și tolănit lângă sobă, că trebuie să existe aşa 
ceva prin circomseripţii. 

A fost însă crescut prost. Li lipsește mai ales curajul aven- 
turii și e laș. 

Poate e de vină Martinescu profesorul de geogralie din clasa 
doua de liceu, care l-a prins copiind — încerca să copieze pentru 
prima oară — și l-a pocnit cu cartea în cap până când i sau 
prelins din nări, două firișoare de arnici roșu, Poate e de vină 
taică-su, care nu sa îngrijit de educația lui deloc, ci se mulțu- 
mea să-l închidă în casă cu dicționarele de latină şi greacă alături 
şi nălucile nopții pe ziduri, în timp ce băeţii de vârsta lui în- 
ghionteau fetele dela profesională prin parcul din faţa primă- 
riei, prin luncile dimprejulul portului sau încercau să fugă din 
monotonul orășel de provincie — așa cum a dispărut într'o zi 
băiatul ceasornicarului şi se spune că a făcut avere în Portu- 
galia — ascunşi pe un vapor de cereale. 

Acum e singur în capitala asta mare, cu străzi prea multe şi 
întortochiate. Cât de simplu îi pare prin comparaţie, orășelul lui! 
Un bulevard lung dela gară şi până în port și câteva străzi pe 
margini, cum te învârtești, pe unde o iei, tot în bulevard dai. 

Oamenii acolo se cunosc asemenea unor rude apropiate, își 
zâmbesc, se salută și se invită unii pe alţii la masă. 

— E băiatul lui Apetri, se duce să cumpere jurnalul, ce mai 
e nou domnule Apetri? Cum 
ți se pare Universitatea? 
Sunt atâtea distracţii la Bu- 
curești, nu-i aşa Tăviţă ? -— 
mie îmi dai voie să-ţi spun 
aşa că te-am ţinut pe ge- 
nunchi când erai atât! 

— Nu-l cunoşti p'ăsta lun- 
gu ? Vai, se poate, e băiatul 
conului Apetri pe cari l-au 
mâncat fript foiţele şi care a 
căzut în fața primăriei, în- 
tr'o dimineaţă când se întor- 
cea dela  pocker și acolo a 
rămas. Ai noştri spun căe 
tare deştept şi că o să ajungă 
cineva acolo la centru. N'ar 
strica să-l invităm la masă. 
Ți-o ti foame Tăviţă?... 

Incotro să se îndrepte? 
Acasă? Nici pomeneală. Doar 





l-a gonit pe străzi, în burniţă soba rece şi ceaiul fără gust şi fără 
culoare depe fundul cănii. . 
Infundând pumnii în buzunare, caută să nu se încovoaie. 

Nu! Mâine, nu poate îi Crăciunul! 

Mai mult fuge. Coteşte străzi, evită oamenii grăbiţi şi în- 
cărcaţi cu pachete. 

Ce dracu! A mai îndurat el foame de atâtea ori, zile în şir, 
dar niciodată scorpiile din pântec nu l-au siâşiat cu atâta sete 
ca azi, 

Cum merge înainte pe calea Griviței îi scapără prin minte, 
o idee năstruşnică. Oare aşa cu stomacul lipit ca două foi din 
aceiaşi coală de petiție, ar putea el, Octav Apetri să râdă? 

Şi încearcă. Intâi o schimonositură. Apoi un rânjet care spe- 
rie o trecătoare obligând-o să traverseze. 

— Ha! Ha! Ha! — răsună dogit râsetul lui. 

Aşa ! Sigur, el trebuie să poruncească. Nu stomacul. 

Insă ghiarele dinăuntru se răzbună — parcă le aude cum 
sgârie pe un perete — și-o încovoaie din nou. 

Totuși, Octav Apetri, nu se lasă înirânt, 

Prăvăliile rămân în urma lui, o mașină îi aruncă dintr'o băl- 
toacă medaliile noroiului în piept. 

Indoit el merge totuşi înainte. Numai în faţa cimitirului 
Sfânta Vineri își dă seama cât s'a depărtat de casă şi cât de greu 
se va întoarce. 

Se sprijină de gardul de lemn, care împrejmuieşte orașul 
morţilor și încovoiat de foame, umezeală și frig, nu mai poate 
să rabde. Plânge. Un scâncet de câine hărtănit de toate picioarele. 

li e ruşine de el, de plânseul ăsta muieresc, dar lacrămile 
lunecă fără voie pe obrajii supți — parcă durerea îi stoarce ume- 
zeala din trup ca pe o rulă — și din coşul pieptului, din gât, 
îi gâlgâie ridicolul scâncet, 

Din poarta cimitirului priveşte lung şi trist înăuntru șter- 
gându-şi lacrimile cu mâneca udă a trenchcotului. 

Pe alei nu aleargă nimeni cu pachete. Aici oamenii, deși 
mâine e Crăciunul, sunt tot atât de singuri ca și el. Doar vântul 
parcă ar căuta printre cruci, pe după cavouri, pe sub coroane 
uscate și mormane de frunze, un mort care a fugit aseară din 
groapă şi s'a ascuns în altă parte... 


Nisipul scârțâie pe alei. 

Octav Apetri se uită speriat împrejur. Nimeni. 

Din fiecare mormânt creşte câte-o cruce. Dreaptă, cu fruntea 
spre cer, sau aplecată într'o parte — cavaler cu brațe groase, 
fandând şi înjunghiându-și încă odată învinsul. 

Şi pentru prima oară, el care sa jucat mereu cu loamea, 
târând-o umbră pe toate ulițele, pe sub toate podurile haimana- 
lelor şi pe sub toate ferestrele, răsunând de benchetueli, se în- 
covoaie în vine. Işi aude clănțănind dinţii și apoi clefăind în 
ghete. Ii face rău cletăitul ăsta. 1 se tot pare că cineva mestecă 
și înghite cu poftă. 

Se gândește că sar putea așeza pe-o bancă, să închidă ochii 
şi să doarmă. 

Un somn greu, nesfârșit, ca al fericiţilor locatari ai acestui 
hotel de veci. 

Un loc strâmt în groapa comună s'o găsi și pentru el. Se și 
închipuie cu picioarele în sus, într'o atitudine de acrobat, înghe- 
suit ca într'o oală de tocană, între alți pomanagii şi coate goale, 
în subsolul slugilor. Numai de nu i-ar cere și aici chirie. 

Dela viaţă nu mai așteaptă nimic. 

Se va duce diseară acasă. Ei şi? Soba e rece, delungul pe- 
reţilor igrasia a desenat toate continentele atlaselor de geografie 
şi şobolanul care îi inspecta de două, trei ori pe zi camera, cu 
vâna de cauciuc a cozii ţinând-o greu la spate ca un polițist, își 
va scoate de sub șifonier doar mustăţile, protestând că nicăeri 
nu e vreun coltue de pâine, Apoi, trei zile. Nu una. Trei. Lungi, 
nesfârșite. Străzile pustii. Doar din când în când ordonanțe și 
servitoare roşcovane împleticindu-și cismele în varza rochiilor. 
Din vecini până în noapte târziu răbufnind muzica aparatelor 
de radio şi la intervale, sgomotul unei mașini cari se oprește și 
din -care coboară o ceată de cheflii. 

Numai el cocoloșit în pat, sgâlţâit de frig, ros de foame. 

Ah! Lighioana asta care se ține de el scai. 

Nu. S'a hotărît. De aci nu va mai pleca. 

La capătul alei principale s'a oprit. Ușile capelei sunt des- 
chise și înăuntru se zăresc câțiva oameni cu capetele goale. 

Crede că acolo e mai cald şi grăbit urcă scările. Ezită o clipă 
în prag în fața doliului și intră scoțându-și pălăria. Cei din jurul 
catafalcului întorc automat privirile spre el, măsurându-l, apoi 
le pironesc din nou în ciment. 

Inaintează, căutând cu ochii o strană liberă, apăsându-și cu 
amândouă palmele cuţitele din pântec. Şi deodată sare înapoi 
zăpăcit, simțind golul Gin pântec cum îi urcă în cap, urechile 
cum îi vâjie, ochii bâjbâind în ceaţă şi genunchii cum se frâng 
putrezi. Asta e sfârșitul, își zice. Niciodată n'a avut astfel de 
halucinaţii. Nu se poate! Aiurează probabil. 

Iși trece palme pe frunte apăsându-și vinele tâmplelor și ci- 
tește din nou numele depe cruce. 

— Ştefan cel Mare ! Ştefan cel Mare! 

Mâinile îi bâjbâie un sprijin. Nu se poate! E o farsă! Ștefan 
cel Mare a murit acum patru sute de ani! 

Capetele din jurul catafalcului se încing într'o horă nebu- 
nească. Mortul se învârteşte cu sicriu cu tot. Jerba de flori depe 
reverele hainei se învârtește și ea. Tava de colivă se apropie de 
el amenințătoare. 

— Na, mănâncă, Octav Apetri ! Mănâncă din coliva lui Ște- 
fan cel Mare ! 

Literele de pe cruce se deslipesc, dispar și iarăși apar și cu- 
pola capelei lunecă în jos ca un strat de pământ gata să-l înghită. 

— Ştefan cel Mare! Nu se poate! Eu la înmormântarea lui 
Ștefan cel Mare ! 

Şi Octav Apetri se prăbuși cu braţele întinse spre catafalc, 
pe ciment. 

[-] 


Doi bărbaţi în doliu îl ţin de subțiori și o babă cu obrazul 
ca o mânuşă de porc, îi face vânt. 

— Nu-i nimic! Nu-i nimie! — îl încurajează necunoscutul, 
cu multă duioșşie în voce — nu-ţi mai face inimă rea. Fii tare! 
Parcă noi nu l-am iubit? 

Octav Apetri se frecă la ochi, căutând să se dumirească. 

— Vă rog, unde sunt? Vă rog... 

Necunoscutul îl bate bărbăteşte pe umăr. 

— Nu fi copil! Fii calm! Păstrează-ţi sângele rece! Uite 
dumneaei — și arată spre babă — e mătușa lui şi e mai tare ca 
dumneata. 

— Bine, dar eu... — se desmeticeşte Octav Apetri. 

— Știu, dumneata ai fost cel mai bun prieten al mortului, 
dar nu e un motiv să te pierzi așa repede cu firea... 

— Bu... al... a]... — și se sprijină de necunoscut gata să se 
prăbușească din nou. 

Atenţia întregei asistenţe e îndreptată acum asupra lui. Parcă 
el ar fi mortul. 

Intristatele cucoane dau voalurile negre ale pălăriilor la o 
parte să-l privească, șușotind: da cine e? L-a iubit mult pe bietul 
Fănică ! Uite-te la el cât suferă! Și ce galben e! Ar trebui să-l 
scoată la aer. 








27  lulie 1940 


Un domn în negru, ras proaspăt şi încruntat îşi face loc pe 
lângă catafalc, dărâmând o coroană și se înclină serios în fața lui 
Octav Apetri, întinzându-i patetic o palmă de atlet. 

— Alexandru cel Mare, fratele răposatului! Vino — zice el — 
vino lână noi între rude! 

— Domnule — se apără în surdină Octav Apetri — eu n'am 
nici o legătură cu... 

— Nu, nu, Jocul dumitale e între rude — și Alexandru cel 
Mare îl trase după el ca pe un pachet. 

Se trezi în mijlocul unui grup de cucoane cu feţele acoperite 
de voaluri lungi şi lângă niște domni cari îl priveau trist în ochi. 

Fiecare dintre ei se simţi dator să-l bată pe spate sau să-l 
strângă de braţ, șoptindu-i acelaş cuvânt de îmbărbătare : curaj! 

Chiar văduva lui Ştefan cel Mare, se ridică depe pieptul scro- 
bit al mortului unde căzuse frântă de durere și întrerupându-și 
o clipă văicărerile, îi întinse o mână grăsuţă și albă, spunându-i 
printre lacrimi : îți mulțumesc că ai venit. El se uită întâi mirat 
la mâna spânzurată în aer, se uită repede şin spate să vadă cui 
i-a întins-o şi fiindcă Alexandru cel Mare îl împinse, o sărută. 
Mirosea frumos. Un miros de colonie care îi sgândări din nou 
foamea. Strânse măselele şi înghiţi în sec, răsucind, storcând în 
mâini pălăria. 

Auzi : — bietul băiat deabia își ţine lacrămile! 

Şi caută să-și amăgească stomacul, distrându-se. 

Privi mortul mai cu deamănuntul. Nu-l mai văzuse niciodată 
până atunci şi nebunii ăştia cari l-au luat drept prieten al lui. 

Burta lui Ştefan cel Mare se înalță considerabil din sicriu. 

Ii plăcea să mănânce bine, reflectează Octav Apetri. Poate 
a murit chiar mâncat. 

Şi în locul catafalelui i se păru că vede vitrina unui birt eco- 
nomic. Gâtul îi ieşi din guler lungindu-i-se înspre o farfurie lungă 
cu salată de boeuf. 

Inchipuire deșartă ! Nu e decât o jerbă de flori galbene, 

Iși înghiţi saliva şi 'n liniştea din capelă sfâșiată doar de 
plânsetul văduvei, e cât pe aci să strige: Mi-e foame ! Mi-e foame! 
Eu n'am nici o legătură cu mortul! Acum îl văd pentru prima 
oară în viața mea! 

Una dintre rude a depus o crizantemă drept lângă nasul şi 
mustăţile lui Ștefan cel Mare. Cum stă cu ochii închiși și cu o 
sprânceană puţin ridicată, decedatul miroase crizantema cu un 
aer plictisit, ca şi când ar vrea să spuie: deşi nu-mi plac decât 
trandafirii... 

Fănicăăăă ! — a explodat pe neaşteptate văduva, lăsându-i tot- 
deodată lui Fănică, pe frunte, pe obraji, semnele pământești ale 
rujului ei. 

Dar Ștefan cel Mare deşi are acum o gură lângă ochi, una 
lângă ureche, una pe frunte și încă vreo două, trei risipite pe 
obraji, tace mâlc şi parcă sar gândi. absent la niște afaceri de 
bursă. 

La comanda văduvei statul major de babe intră și el în ac- 
iune cu batiste şi sughiţuri. 

O arătare uscăţivă împarte lumânări. 

Cu o lumânărică în mână, Octav Apetri se ridică pe vârtul 
picioarelor și îşi rotește privirea spre uşa capelei, alcătuindu-și 
un plan de evadare. 

Cineva îl trage însă de mână. E necunoscutul care îl ţinuse 
de subţiori. 

— Bietul Fănică ! Ce om nene și să se ducă așa tamnesam... 

Mai tace puţin, cedând partitura vocii răgușite a gascălului 
și continuă : 

— D'ăla servici, cred că îl cunoşti, â? 

Octav Apetri își încălzește palma la flacăra mică a lumânării 
și tremură. Nu mai ştie nici el dece. De foame, de frig, sau din 
cauza nervilor. S'ar întoarce şi i-ar da cu pumnul în gură vorbă- 
rețului să Î-0, iacă zob, 

Frigul il scutură de guler ca pe un pom depe crăcile căruia 
ar trebui să cadă roadele și chipul i s'a învineţit, dar nu e rost 
s'c șteargă căci e ferecat bine în lanţurile rudelor. 

Ce caută el aici între oamenii ăștia străini, lângă omul ăsta 
mort pe care nu l-a văzut niciodată. Şi ce nume: Ştefan cel Mare! 

Şi tipul insuportabil care continuă : 

— Inima, crezi că te lasă inima ? Nooovo! A venit la două 
acasă şi la trei s'a dus. Gata! ca un porumbel, ca un porumbel! 

Când picai io, nea Fănică holbase ochii. Să-l scăldăm, să-l 
scăldăm că altfel înțepeneșşte... 

Popa a terminat slujba, 

Rudele se îngrămădesc spre catafalc și Octav Apetri proti- 
tând de zăpăceală, caută să se strecoare spre ieşire. 


— Stai! — îl svâcnește de mânecă Alexandru cel Mare —- 
noi să a sprijinim pe ea să nu ise facă rău, — și luându-i mâna 
i-o înlige ca pe o cârpă sub braţul văduvei — ţine-o bine! 


Privirea disperată a lui Octav Apetri, n'are nici un efect. 

Alexandru cel Mare își sprijină de parte cealaltă cumnata, 
îndurerat, căutând să-i aline durerea. 

— Taci, Lizico ! Nu mai plânge, Lizico ! — şi cu mâna liberă 
ridicată în dreptul gurii îi face semne muteşti lui: — Spune-i şi 
dumneata ceva 

Dar Octav Apetri cu ochii scoși din orbite, parcă a înghiţit 
un par. 

— L-a împietrit durerea! — remarcă din spate cineva. 

La ieşirea din capelă, după cosciug, mai vine şi unul cu barbă 
și se înalţă la urechea lui, călcându-l pe gheată: 

— Trebuie să ţie o cuvântare cineva la groapă. Aşa e obi- 
ceiul ! Să nu zică neamurile că Fănică a fost un ăla oarecare! 
Vorbeşte dumneata ! 

E prea mult. De nu i-ar ține văduva braţul prins ca întrun 
clește și de n'ar trebui să o salte mereu, căci se împiedică în 
voalul pălăriei şi se poticnește în noroiu, i-ar înjura pe toţi, con- 
vins că a înebunit și ar fugi ca un zănatec. 

Domnul respectabil şi cu barbă e însă insistent şi i se mai 
suie odată pe gheată. 

Trebuie să vorbești! Câteva cuvinte acolo! Doar a fost şi 
prietenul dumitale ! L-ai iubit și dumneata ! 

Ori eu sunt într'o ureche, ori ei sunt de legat — își spune 
Octav Apetri şi întorcându-se spre bărbos, caută să-i explice, de- 
abia stăpânindu-și clocotul. 

— Domnule, dă-mi voie te rog, eu nu sunt... 

— Știu că nu ești orator, îl întrerupse bărbosul, că nici eu 
nu sunt, dar câteva cuvinte bine simţite poţi să spui! 

— Nu asta domnule... 

Văduva aproape leşinată se împiedică în voal, pălăria i se 
rostogolește pe jos şi el tre- 
bue să i-o ridice și să i-o 
șteargă de noroiu. 

— ţi mulţumesc! — îi 
strânge mâna literă domnul 
cu barbă. Atunci, sa aran- 
jat, vorbeşti dumneata. Imi 
dai voie: Cel Mare. Mitică 
cel Mare, fratele răposatului. 

Din dreapta văduvei, Ale- 
xandru cel Mare mulţumeşte 
şi el. 

Cosciugul e aşezat jos lân- 
gă groapă. 

Burniţa a umezit hainele 
noi-nouțe ale mortului. 

Coana  Lizica s'a desprins 
din cuierul braţelor cari o 
susțineau şi-a căzut ca o 
zdreanță acoperind mortul. 








(Urmare în pag. 5-a) 


= 227 


|] 


lulie 1940 











TAL 


Cronica dramatică 








Spectacolele teatrale bucureştene 


TEATRUL COLOS: UN VALS 
CA PE VREMURI 


O excelenţă comedie muzicală 
alcătuește programui grădinii de 
lângă palatul prefecturei. Ideia, 
a cărei originaiitate este remar- 
cab:lă, constă din aducerea pe 
scenă, într'o acţiune care să le 
permită întâlnirea şi „co-acţiu- 
nea“, unor personagii poate une- 
le uitate, alțele desigur încă pre- 
zente în mintea noastră din fos- 
tele operete de succes, din vre- 
mea superbei înfioriri a acestui 
gen. 

Cei cari au trăit epoca de gio- 
rie a lui Lehar, Abraham, P.an- 
quette și alţii mulţi, dar şi cei 
cari au prins doar sfârşitul aces- 
tei eflorescențe de muzică, fast 
şi veselie, nu pot să nu guste în 
comedia muzicală dela Colos, sa- 
tisfacții distinse ş: renașterea, 
măcar puţinele clipe ale unor fer- 
mecătoare amintiri. 

Contesa Maritza, Voevodul ţi- 
ganiior, Contele Orlof, Suzana, 
Văduva veselă, și toate ceieiaite 
personagii celebre cari au lgă- 
nat atâtea valsuri, au aprins atâ- 
tea pasiuni, au descreţit frunțile 
unei .umi dornice de entus.asm, 
de frumos, de artă şi bucurie 
revin pe scenă, întâlnindu-se, 
trăind strâns unite, scuturând 
praful depe iîmbrăcăminţ:le lor 
strălucitoare, cântându-ne ariile 
lor de succes, într'o îmbinare 
fermecătoare de melodii şi ar- 
monie. 

O intrigă se naște 
trăesc o viaţă ca de oameni, a- 
ceste ficțiuni ce nu sau intâl- 


între e.e., 


nit niciodată pe aceiaș scenă, şi 
apoi dispar în tăcuta și dis- 
creta lor ascunzătoare unde sau 
refug-ai de teama unei lumi ce 
nu ma: poate să .e pr:ceapă. 

Scriem entusiasmaţi de acest 
spectaco. m.nunat, fiindcă ne-a 
procurat ce.e mai deoseb.te sa- 
tistacţii dintre toate treairele de 
vară. Il recomandâm tuturor ce- 
lor car. vor să retrâiasca puţ.ne 
momente din epoca glorioasă a 
comediei muzicale, și toLodată 
ce.or cari ştiu să aprecieze har- 
niceie creaţii ale unor lim:că, 
Eterle, Oleg  Danowsky, lleana 
S.mo, Fiorica Demion, Silvia 
Fulda, Lizette Verea, lon Dac:an, 
'Tantzi Câpăţână, fini și inteli- 
genţi interpreţi. 

In spec:al Timică, pentru care 
opercia este un cadru remarcabil 
de reauzări, Leana Simo şi Oleg 
Danowsky  grăpoşi şi perfecţi 
dansatori, sau lon Dacian, in- 
d.spensabil spre a modula fru- 
mouseie arii din repertoriul tre- 
cut, sunt demni de sublinieri €e- 
logioase. 

Iar d-lu: Sică Alexandrescu al 
cărui gând minunat a realizat 
această uperelă, întreaga stimă. 


TEATRUL VOLTA  BUZEȘTI: 
ACCELERATUL 402 


In alt gen, dar tot o reuşită 
farsă, teatrul Volia Buzeşt:, re- 
prezintă pe Birlic, şi e destul 
dacă spunem atât, într'o intrigă, 
în care, ca intotdeauna, bieiui şi 
micui Birlic, lovit de toţi, chi- 
nuit, hărțuit, isbutește să se stre- 
coare spre a-ș: sa.va p-eiea, spre 
hazul spectatoriior, un haz sănă- 


tos, irupânil vijelios la vederea 
tuturor năzbâtiilor lui. Complect 
lipsită de seriozitate, nu este mai 
mu.t decât o farsă, comed.a dela 
Volta Buzești, este al doilea 
spectacol reuşit ai Capitaiei. Şi 
pentru a fi drepţi, trebue să re- 
jevăm meritele distribuţiei, care 
cuprinde câţeva nume de presti- 
8.u, şi pe lângă aceasta, nume 
car. ştiu să-și menţie prestg.ul. 

Nora Piacentini, fermecătoare 
în comediile muzicale şi Virgi- 
nica Popescu, a:cătuesc un p.ăcut 
cuplu, a cărui apariţie se incheie 
touleauna cu ap.auzeie entus.as- 
te ale pubiicului. 

Ionel 'Țăranu, într'un simpatic 
roi, Romeo Lăzărescu şi M.rcea 
Şeptilici, încheind  personagiile 
importante din comedie, aduc şi 
e; aportul lor de haz şi veselie. 

in fond, o comedie care are a- 
ceste nume în d:str:buţ-e, nu mai 
are nevoe de recomandâri. 'Toc- 
mai de aceea nu insistăm asupra 
subiectu.ui, subiiniind doar reala 
lu: va.oare, 


TEATRUL DIN C. A. ROSETTI: 
ASCULTĂ  IONESCULE! 


Poate mai puțin reușit din 
punct de vedere al concepţiei, 
mai vu:gar, şi lipsit de străiucurea 
CO.Orua.ie SPOCvaluoie, țeatiui dm 
C. A. Rossetti prezintă totuși 
un program plăcut şi distrac- 
tiv. Mai mut chiar, mu.țumită 
unor sch.mbări de d:str:buţ,e, în 
u.tima vreme, a căpătat un ritm 
v:0.u şi antrenant, demn de a fi 
luat în seamă. 

Trebue dela început să subli- 
niem creația sui Marcel Anghe- 
lescu,  singuiul care poartă 
sarcina întreguiui spectacol şi 
reuşeşte m.:nunat, doved.ndu-se 
încă cdală un actor de rasă, un 
tânăr căruia viitorul artistic îi 
este deschis şi merită intregul 
sprijin, precum şi g.oria câi mai 
curând. 


UNIVERSUL LITERAR 


Dacă am vrea să apreciem în- 
tr'un fel: concis piesa: Ascultă Io- 
nescule, nu putem decât spune: 
Duceţi-vă de-l vedeţi pe Marcel 
Angheiescu. E păcat să scăpaţi o 
asemenea ocazie de a râde sănă- 
tos, din plin, în urma unei crea- 
ţii remarcabile. 





= 
:ă Pi Zaea Ă 








Lă 


Mia Apostolescu 


Toate aceste spuse de M. An- 
gheiescu nu înţunecă deloc ro.ul 
cesoriaiţi din distribuţ:e, roiul 
unei critici fimd să re.eve punc- 
țele deosebite, nu în detrimentul 
ce.oria.ţi, ci în concordanţă cu ei. 

Dcaceea vom aduce elogiul nos- 
tru deasemenea lui Iordănescu 
Bruno, pentru care avem o reaiă 
admiraţie, d-lui Jules Cazaban, 
la rândul său fidel şi abil inter- 
pret, d-nei Mia Apostolescu că- 
reia îi mulțumim pentru antrenul 
imprimat p-esei. lar în celelalte 
roluri remarcăm pe lon Tomazo- 
£lu, Nuizi Stănescu, R. Beligan 
şi Ninetta Gusti. 

lar pentru a încheia, vom a- 
minti de muzica d-lui Elly Ro- 
man, eș:nd din comun. 


VICTOR POPESCU 











O OOLCTA MDA 


5 








Cronica muzicală 


PRODUCȚIILE ACADEMIEI REGALE 
DE MUZICĂ: CLASA DE ORCHESTRA 


D, Ionel Perlea e cărui autoritate dirijo- 
rală şi capacitate muzicală se lipsesc de 
orice recomandajiuni şi impun numeie d.sale 
în primul plân al valorilor muzicale româ- 
neşti, a prezentat la Ateneu, în c.clul produc- 
ţiilor „Academiei Regile“, un concart sim- 
fonic cu orchestra, diujori și solişti ai şcoa- 
lei. 

Este de prisos să insistăm asupra soartei 
privilegiate pe care a afiat-o clăsa de omhe- 
stră a Academiei Regaie de Muzică prin ve- 
nirea d-lui Ionel Perla în fruntea uccaiei 
clase, 

Ramura extrem de importantă a dirijora- 
tulu: revendică însă în chip incontestabil în 
învățământul nostru muzical superior, o 
catedră definitivă, precum trebue create, pen- 
tra a se remedia lipsurilor grave de astăzi, 
o catedră de analiză muzicălă şi una de co- 
reografie. A m 

O xevizuire a organizării didactice a Acade- 
miei Regale de Muzică, se impunea de altfel 
de mulţă vreme. Lacune şi defectuozități mui- 
tiple şi învechite care dăunează bunuiui mars 
general al studiilor şi temeiului practic al 
formării muzicieniior, fac cu totul imperi- 
coasă necesitatea unor reforma în acest do- 
Meniu. 

Priducția clasei de orchestră, susţinută 
meritoriu de elevii instrumentizii âi diferi= 
telo» clase ale școalai, a fost în parte încre- 
dințată conducerii muzicale, tot aât da ţi- 
nerești cât şi forțelor conduse, a doi din stu- 
denţii Academiei Regale, d-nii Traian Mihâi- 
lesau şi Ion Dumitrescu, cal din urmă fimd 
și unui din absolvenţii clasei de compoziţie 
Dimitrie Cuclin. 

D. Traian Mihăilescu a reliefat cu destul 
de active aptitudini de animare, o favoiabiuă 
înzestrare iemperainentală și pantiu înc2puut, 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


premiţătozre îndemânare şi hotărire în gest 
şi sugerări. Menţine poate prea exciusiv bra- 
țul drept la maximum de înălţime, ceace 
îi reduce repercusiunile şi câmpul de acţiune, 
Recurge de asemeni, nu prea das, este dreot, 
da unele complicări inutile de mişcăii. 

Este în genere însă un talent demn de în- 
<curajare, în direcţia aleasă. 

D. Ion Dumitrescu este ceva mai sfios şi 
mai reţ:nut, având în total o ţinută pe care 
am apreziat-o. prin grija stabilirii de ritm 
şi îngr.j.re în destășurarea muzicaiă, 

Probele decisive le vor da însă, atât d-sa 
cât şi d. Mihăilescu, în viitoare prilejuri, 
când posibilităţile dovedite acum în chip 
ambrionar, vor găs: un grad de desvoltare 
msi Jargă și mai concludentă i 

Sub bagheta fermă, experimentată şi agoră 
a maestrului Perlea, orchestra Acad=mieci a 


. compsmiat în concerte de Schumann şi de 


Saini-Saens (primele părți) studentele soli_ 
ste, d-rale Victoria  Genovcanu Milicescu şi 
Ana Maria Astenliu, amândouă absolvente ale 
clasesor de pian. 

D-ra Genoveanu  Miicoseu (distinsă cu 
prem.ul Aurelia Cionca) a redai conceriu de 
Schumann cu frumoasă substanţislitate mu 
zicală, simţ arusiic tineresc de caălitule şi 
pregatire jrstiumentală serios  coastituită. 
Element temeime dăruit, d-ra Genoveanu M.- 
licescu este indreptaț.tă să persevereze în di- 
recț.a car.cre ărusuce ce şi-a ates şi care-i 
rezervă, o credem, succese da preţ. 

D-ra Ana Maria Alterilinm (c:asa d-nei Mu- 
za Gherman:-Ciomac, premiul Poenaru Că- 
piescu) a răspuns cu tennică de ordoiută şi 
aleasă e.ocinţă și cu tempeiament pran:stie 
remarcabil, cerinţelor de br.o siulizat şi s0- 
noritate Şlefută ale caracterului în sol mi- 
nor de Siin-Saens. 

D-sa justifică de asemeni atât pr=miul ob- 
ţinut, cât şi increderea în perspectivele d-sale 
de reuşită artistică vitoare. 


PN a O O Sp a O aa O a A ad a a a di ta at aan 





Şoşonii lui Ştefan cel Mare 


(Urmare din pag. 4-a) 


Liberat de-o greutate, Octav Apetri, se răsucește în loc, ră- 
suflă ușurat şi cauta so şteargă, ar pe deoparte neamuriie cu- 
rioase sa vaaa cum plânge vauuva, Siianse ca o chinga in Juiul 
COSCIUgBULNU, pe aealta barpişonui lu. Mica cel Mare, 1vit sperie- 
toare umar pe unae vroia sa 0 tieasca, il incurcară. 

Se repezi. la irateie mortului aisperat. 

— Domnule Mitica, Sa-ji Expuc... W o greşală... 

— Sa terminat! — muşca cun barbişun, e. — i-am spus şi 
părintelui ,imewmat după siujbă, vorbeșu dumneata. 

karintee caaelnițează ae cateva or imbuinat că burniţa îi 
strică patratirul. 

Wuuca cel Mare îi face atunci semn învârtind manivela unui 
pateton imaginar şi îl împinge inspre groapă, 

Uctav npeiri se oprește „a marginea ei, lângă burta lui Şte- 
fan cei Mare. Dar se revrage doi paşi. Adancimea gropii îl ame- 
țește. Mai bine să se uite un alta pate. Cauta sa se reculeagă, 
sa-ș. amintească două, trei traze an cuvântanie pe cari le pune 
cu aarnicie un pântecos om poutic la botezuri și la inmormânrări 
şi de cari ziareie sunt pline. 

lși auae numai imiina cum bate rar piroane în propriul său 
trup, răstignindu-l. Casca gura ,dar stomacul li ghiorţăie atât de 
sonor că o inchide imediat. 

Aceași gmară ii strange din nou cimpoiul stomacului și în 
tăcerea aşiernută pentru cuvântare, că ghiorţăitul seamâăna cu 
un fiuerat şi-l aud toţi, şi se întreabă tou: Cine ilueră? Cine 


flueră ? i 
li e ruşine și frică, d'aia cască din nou gura şi ca să acopere 
ghiorțăitunie mai muit strigă : — Doamnă, şi... şi... întristată fa- 


milie. A murit Ştetan cel Mare! A murit! Sa dus dintre noi, 
acolo sus, doamnă şi întristată familie, ttoate privirile sau în- 
dreptat după degetul său arătător, dar nu reușesc să vadă decât 
o cioară care urmărește, după o cracă, atentă și în doliu, cere- 
monia) ...un om bun... un om corect, (mai caută repede niște ad- 
jective) integru, milostiv, drept, demn... întrun cuvânt un om 
de mare caracter. Funcţionar de elilă, el a însemnat pentru noi 
toţi o pildă de muncă şi abnegație. 

(Privi faţa plouată a mortului. Nu-i inspiră nici un cuvânt). 

Ștefan cel Mare — continuă el — a suterit mult, a luptat 
şi a învins în viaţă (îi defilează prin cap: Războienii, Vale Aibă, 
Chilia, Codrii Cosminului) dar pană ia urmă a trebuit să se su- 
pună în fața unei puteri, care e dincolo de noi (și iarăși arătă 
cioara). 

Frate Ștefan cel Mare, iartă-ne pe noi toţi cari te-am su- 
părat vreodată şi fie-ți țărâna uşoară! 

Il podidiră lacrămile închipuindu-și că vorbește la înmor- 
mântarea lui şi se încovoi să-și strivească fiarele hămesite aie 
stomacului. 

e 


In jurul mesei lungi, neamurile mortului mestecă. Un match 
a] fălcilor din care s'ar părea că nimeni nu vrea să se dea bătut, 
că nimeni nu vrea să piardă un fel de mâncare. 

Nu se aude decât o clefăială de troc și furculițele şi cuţitele 
împiedicându-se, ciocnindu-se în [arfurii. 

Și din când în când în acest sgomot de motoare în plină ac- 
țiune, comenzi scurte şi precise depe covertă. 

— Pilaf! 

— Sarmale ! 

— Pilaf! 

— Viţel! Găina ! 

— Vin! 

— Pilaf! 

Asudă coana Lizica împărțind farfuriile și privind, cum tre- 
băluește în capătul mssii, nici n'ai zice că acum o jumătate de oră 
deabia se târa dusă la braţ pe aleiile cimitirului. 

— Vai, aveţi grijă de domnu' Apetri! Apetri, nu? — îi în- 
tinde ea o farfurie vlăjganului, — domnule Apetri, nu te jena, ser- 
vește-te ca la dumneata acasă. 

Cu gura plină Octav Apetri instalat între a babă și barba lui 
Mitică cel Mare, aprobă din cap, spunându-şi în sine: dacă ar fi 
ca ja mine acasă ! 

Golind farfuria își face socotelile. Să mănânce măcar pentru 
trei zile. Apoi speriat ca nu cumva cei de prinprejur să-i citească 
gândurile îi inspectează cu coada ochiului. 

De unde. Pe toți nu-i preocupă decât conţinutul farfuriilor. 

Mușcând dintr'un copan de găină îl priveşte prietenos pe Mi- 
, tică cel Mare. 


Li 


Dacă n'ar fi fost el, acum ar fi rătăcit pe străzi năuc. 

— Nu se poate domnuue ! Nu se poate! Mergem cu toţii aca- 
să ! — şi deia poarta cimitirului l-a ambrâncit inirun cupeu. 

— Dumnezeu să-l ierte! ——spune o mâtușă ştergânau-şi col- 
țul ochiuiu. cu batista. 

— Dumnezeu să-l ierte ! — o îngână şi Octav Apetri. 

In camera e cad şi bine. Aşa ae vine cum nu sa mai simțit el 
de astavara cand aormea langa aeroport la baneasa, culcat în 
iarba cu tot cerul şi toate steie.e orașuiui deasupra. 

Chipurile astea necunoscute cin jurul mesu pe cari până a- 
cum o Jumatate ae ora nu le putea smeri, se par deodată toarte 
apropiate şi ioarte dragi. 

Din pereLe iowgruua Cu ramă groasă de bronz a răposatului 
Șletan ce. Mare parca urmâreşte atentă cum se golesc snciele şi 
tarturiile. 

— ra ! — priveşte fotografia din perete Octav Apetri, sim- 
ţindu-se tamnesam caraghios de înduioșat, 

— Mi-a vorbit de atâtea ori de dumneata! — dă din cap şi 
coana Lizica — da dece nu mai serveşti puțină găină ? 

— De mine ! — se miră Uctav. 

— ba, și incă ce irumos şi de câte ori! Ei bine, el era după 
cum ai spus dumneata, la cimitir, un caracter. 

Ca să se desmencească, mai bea un pahar de vin. 

Lighioana din pântec astămpărată, ii trimete limbi de foc prin 
tot corpul. 

U caidură plăcută îl înfăşoară ca o plapomă. Sângele îi svâc- 
nește vesel prin vine. Nu se mai recunoaşte. Strânge paharui 
și-ar vrea să ţipe absurd : trăiască mortul! 

— Sau poate doreşti puţin curcan, domnule Octav Apetri. 

Tăcând obosit glasul turculiţeior, la masă încep discuţiile pe 
categorii. 

Pensionarii îşi reamintesc de Ștefan cel Mare când era de-o 
şchioapă, camarazii de birou fac politică, babele bârtesc vinul și 
mâncarea şi se laudă fiecare cu parastasele şi colivile lor, cu locul 
de veci pe cari și l-au amenajat la cimitir (— mi-am pus și poza pe 
cruce — spune una şi trandatiri urcături, mai îmi trebue felinar, 
bancă şi să aranjez cu intendentul să-mi puie flori de sezon) — 
mătușiie se angajează într'o încordată dispută despre modă. 

— Nu dragă. Eu după bărbată-miu am purtut un taior negru 
și o tocă fără voal. Atât. Drept să-ți spun, nu-mi place rochia ta 
Lizico... Nu e elegantă deioc. 'Tot la Popescu ţi-ai făcut-o ? 

Văduva lui Ştefan cel Mare îi dă dreptate. Tot la Popescu a 
făcut-o. Recunoaşte. Lucrează foarte prost, d'aia o s'o şi dea mâi- 
ne să i-o schimbe aia de vis-a-vis. 

Octav Apetri e fericit. 

A mâncat, a băut. 

Se lasă greoiu şi sătul pe rezemătoarea scaunului, răsuflă şi 
privește obrasnic, singura femeie mai tânără dela masă. Deabia 
acum a observat-o şi i se aprind obrajii. 

Se apleacă la urechea lui Mitică cel Mare. 

— Nea Mitică, te rog, cine e doamna ? 

-— Nepoată-mea, domnișoara Fifi. Studentă. 

Unul slăbănog se ridică depe scaun, vărsând din pahar puţin 
vin pe dușumea, 

Cherchelit se șterge întâi la nas şi cu ochii umezi, 
dresându-se patetic văduvei. 

— Verișoară, eu şi cu vărul Octav, noi care luăm în fiecare zi 
aperitiv! cu el, noi cari azi am dus la groapă — nu plânge veri- 
şoară, că ai... ai plâns destul — adică acolo unde o să 'n 'ecem cu 
toţii, pă al mai bun amic al nostru, pă 'ănică, te rog să primeşti... 
co...co...co'leanţele noastre... hâc! noi l-am iubit pă'nică... âc... noi 
l-am înțeles âc... asta, cum îi "ice... sufletu!... sssssi desigur că în 
momentu' ă... față, nea'ănică privește... âc de sus... mănţe'egeți... 


începe a- 


"Şi... de 'us..., ce... mnezeu să-l ierte... “ice : — Uuu... uunite pă... 
'ăru Gore şi pă... ăru... Octav 'âc... cum mă plâng... ăracii... De... 
oamnă... îl... îl...lângem... — şi se prăbuşi cu coatele pe masă spăr- 


gând o farfurie. 
Octav Apetri se umflă pe scaun măgulit. Până şi Gore ăsta îl 
cunoaşte. A devenit desigur cineva. 
„__ Căută grăbit o oglindă să se privească, dar nu întâlni nici una. 
n schimb întâlni ochii lungueți ai domnișoarei Fifi şi o întrebă 
serios. 
-— Cum vă distrați domnişoară ? 
— Ca deobiceiu în familie. Adică prost, 
" Ise păru idioată întrebarea la o masă de mort ca şi răspunsul. 


Ca să-şi repare greşala, mai mult oftă : — Săracul Ştefan cel 
Mare ! Dumnezeu să-l ierte! 

Insă privirile lui în acelaş timp o desbrăcau. 

Intai umerii, apoi sânii, pântecul şi picioarele. 

Ce lel de picioare o avea domnişoara kili? Dacă sar ridica 
măcar depe scaun să i le vadă. 

Viaţa ! Uite ce e viaţa și unde am regăsit-o ! — filozofează Oc- 
tav Apetri cuprins de văuwvatăile deșuchate şi râde gândindu-se 
cum l-ar Îi gasit mâine pasnicul, îngnețat pe bancă în cimitir. 

Viaţa ! 

Paharele dansează pe masă. 

Coana Lizica zambeşte sprijinită într'un cot. 

Pe neaşteptate Alexanaru cel Mare se injură cu Mitică cel 
mare. La mijloc e un fleac de moştenire: ceasul de aur al mortului. 

Cel din urmă, bărbosul, o ia de mână pe d-şoara Fiii și pleacă 
trântind uşile. 

— Să-ţi tie ruşine! 

— Să-i fie ţie hrăpărețule ! 

(Ce păcat! Ce păcat! 'locmai Octav Apetri se pregătea să o 
invite pe d-şoara Fiti în antreu alături, să ia acr). 

Vărul Gore mai sparge un pahar şi mai ţine o cuvântare. 

De sus din tablou, răposatul parcă dirijează masa şi corui ca- 
nibalilor din jurul ei. = 


La două, fiindcă s'a terminat vinul şi mâncarea (nu zău, ce-o 
să se [acă biata Lizica de Crăciun fără bucate ?) întristata adu- 
nare s'a ridicat dela masă, într'un singur glas: Dumnezeu să-l 
ierte ! 

Coana Lizica pregăteşte ca una care se pricepe că a îngropat 
doi bărbaţi până acum, pentru fiecare câte o surpriză dela răposat. 

Vărului Gore i-a dat o haină de alpaca, lui Alexandru cel 
Mare, costumul maro cu dungi, unuia dela birou gambeta şi-o 
vestă, altuia parderiul şi așa mai departe. A rămas doar rufăria 
s'o împartă la parastasul de 40 de zile. 

— Adevărat pom de Crăciun ! — cum remarcă unul, 

— Nici pe dumneata nu te-am uitat, mai ales pe dumneata, 
— se apropie de Octav Apetri gazda însoţită de Alexandru cel 
Mare — o să-ţi facă desigur mare plăcere să ai în camera dumi- 
tale o fotogralie de a lui Fănică. 

Şi îi vâri subt braţ un tablou de-o jumătate de metru, învelit 
în jurnale. 

— Şi n'ai să te superi desigur — să n'o iei în nume de rău — 
dacă te rog să iei şoșonii ăștia, 

Fănică i-a cumpărat cu două zile înainte de a se prăpădi, după 
Lipscani, şi spunea: 

___Ăştia sunt iarna cei mai buni prieteni ai mei, 
care ai fost cel mai bun prieten al lui! 

Octav Apetri nu îndrăsni să-i tragă în picioare şii înveli în- 
tr'un jurnal. 

Din prag Alexandru cel Mare îi mai spuse odată. 

— Şi mai vino pela noi! oricând: ca la dumneata acasă! Nu 
te jena ! Prietenii lui Ştefan cel Mare sunt și ai noștrii. 

Traversă repede o stradă, oprindu-se după colț ca un borfaș. 
Rezemă acolo tabloul de ulucă și îşi trase șoşonii în picioare. 

O clipă nici nu răsuflă. Să simtă această necunoscută senzație 
în toată splendoarea ei. 

Luă apoi din nou tabloul la subţioară și începu să alerge pe 
străzi fericit. 

Viaţa ! Viaţa! 

Ani de zile a privit în vitrine și-a visat o pereche de șoșoni. 

Se opreşte nedumerit. Şi acum dece fuge ca un desmetic ? Ar 
trebui să meargă încet, să-şi audă fiecare pas moale de cauciuc pe 
asfalt, să guste pe îndelete din această neașteptată fericire. 

Calcă rar legănându-se în pași de vals. Şi fredonează. Decând 
oare n'a mai îredonat ? 

E puţin ameţit şi stomacul e ca o ghiulea de plumb. 

A mâncat poate prea mult. 

Dacă sar răsbuna mortul ? 

Dacă i-ar veni, spre exemplu, după o masă atât de bogată să 
vomiteze ? 

Și speriat aleargă din nou, ţinându-se cu plama de gură. 

Urcă scările casei în goană cu vântul parcă după el. Nu se 
ştia superstiţios. 

Deschide pe bâjbâite ușa și răsuflă adânc, ușurat, zâmbind. 
Scoate trenchotul și își admiră șoşonii. O să se întindă în pat şi o 
să doarmă cu ei în picioare trei zile și trei nopţi. Acum poate să 
vină Crăciunul. 

Sfâşie jurnalele depe tablou și-l reazimă de zid. 

Se dă câţiva pași înapoi, îl priveşte lung şi dintro parte şi 
dintr'alta şi i se pare că geamul e mundar. 

Atunci scoate batista, se apleacă şi îl şterge înduioșat. 

— Prietenul meu Ștefan cel Mare. 

NEAGU RĂDULESCU 


I-ai dumneata 








6 








UNIVERSUL LITERAR 


= ULIIHA CALATORIE = 


. 


Dela gară, până la vila de pe malul râului, drumul 
era lung, mărginit de arbori înalţi și încoiăciti pe 
după dealuri rapoase deasupra cărora cerul violet pâ- 
rea, in grava lui nemișcare, o prelungire a stâncilor din 
depărtări, Doctorul Radu  Brancea văzuse și cerul și 
stansiile, Asemănatrea dintre ele nu-l uimise, pentrucă e! 
nu mai putea fi atent decât la vaierul roţi.or trăsurii, 
— așa cum, inainte de a se urca în țrâsură, nu putuse 
fi atent decât la huruitul monoton al roţilor trenului. 

Nici vesel, nici trist nu fusese, plecând, Și toi astfel 
era, Doar ochii ii obosiseră, neprivind nimic, Deaceia, 
privind, acum, lui Radu Brancea i şe părea câ se aită 
prin fum la tot ce-l înconjoară, Călătorea, — ca nicio- 
dată spse ceva încă neştiut, răbdâtor, liniștit, pentrucă 
nu e] iși hotărise călătoria. Nu-l surprindea nimic, Nu 
căuta sâ-și inchipuie cum e acolo unde avea să ajungă, 
Din când în când, tot ea printr'un văl subțire, cenușiu, 
gândea că trebuie să-și alunge indiferența, lui însuşi 
de neinţeles. In cimele ace.ea, vroia să-i fie cald. ori frig, 
sete, foame, teamă, înxfârșit: să se ivească, de undeva, 
o_ punte între el şi ceiace i se întâmplă. Zâmbise, oda- 
tă, unei asemenea clipe, bănuinăd că în acelaş chip în- 
cepe să se destrame puterea de gândire și prezenţa în 
viaţă a pacientului întins pe masa de operaţie, aspi- 
rând narcoticul și numărând (așa cum i se recomandă: 
„dela trei sute, îndărât”),.. „două sute nouăzeci și nouă, 
două sute nouăzeri și opt, două sute nouâzeci şi şapte”., 
Venise dreaptă, călcând apăsat, privind veşted împre- 
jur. Nu părea bolnavă, nici tristă. Nici măcar abătută, 
Se urcă pe masă calmă, fâră nici-o ezitare, Se desbră- 
că singură, încet. Din cealaltă cameră, unde își spăla 
mâinile, prin ușa întredeschisă, el îi urmărise mișcă- 
rite, După ce se culcă, îi trimise un început de zâmbet. 
Doar un început, pentrucă ochii ei, închizându.se, re- 
duseră acel zâmbet la o grimasă a gurii trandafirii, 
Strânse buzele. Observându-i mimica, surorile şi sub- 
hirurgul înțeleseră că e neobișnuit de atent la ceiace 
avea de făcut, ori că e mult mai preocupat de altceva 
și.] plictiseşte ceiace avea de făcut. „Nu poţi ști nic:o- 
dată ce se patrece în mintea doctorului Brancea”, spu- 
neau suroriie, subhirurgul, asistenții, bolnavii. Se revă- 
zu lângă instrumente,,, 

— Să nu simt nim:, domnule doctor... 

Şoaptele nu iînsemnaşeră nici rugăminte, nici porun- 
că. Nu-şi amintea să mai fi auzit asemenea șoapte,.. 
Avea douăzeci de ani și nu mai fusese opazrată, Li reţi- 
nuse numele: Daniela Stanovici, Și ochii. Hotărit, 
nu-i putuse uita ochii. Incercă să-i zâmbească iar și 
renşi târziu, auzind-o cum se oprește din înşiruirea 
tărăgănată de numere, „Ce albe sunt aici, toate”, gân- 
di. Se uită, apoi, la somnul picioarelor netezi şi lungi, 
Vru să privească şi mâinile, se răzgândi şi ceru bis- 
turiul, în şoaptă, „Nu s'a răstit, ca de obicai”,.. își spu- 
seră prin priviri, unul altuia, asistenții. Carnea se des- 
făcu, foșnină ușor, 1 sa părut că a început a păşi dea- 
supra unor ierburi crude, Ascultase de atâtea ori foş- 
netul acesta, de mers pe ierburi crude... Căci, in plin 
soare de amiază, când oamenii se odihneau dormind 
ori nedormind, cu ochii închiși, el, tiptil, pornea să 
străbată ogorui și apoi, de cealaltă parte a lui, umbia, 
ascultându-şi pașii, până acolo unde întâlnea vre-o 
cărare de umbră. Se oprea, Se cuica pe spate, închidea 
ochii. 1 se părea întâi că va să doarmă. Mai pe urmă, 
înțelegea că nu somnul îl chemase de paste întinderea 
însoriţă, să-și lipească umerii de pământ, așa ca și 
cum ar fi vrut să audă cu ei ce tace printre rădăcini. 
Și deschidea ochii, După aceea, înălța o mână în drep- 
tul lor, cu degetele desfăcute. Degeteie se liptau unul 
de altul. Atunci, mâna începea să se miște în sus, în 
jos, în toate părţile, desenând pe cer un pom, o casă, o 
pasăre... Cână ostenea, cobora pe piept să se sprijine 
de cealaltă. „Stau ca morţii”, își spunea câteodată... 
„cu mâinile cruciş pe piept și cu ochii deschişi...” 


Incetarea huruitului ce-i întovărășea mersul înapoi a! 
gândului, îl făcu să tresară, i 

— Am ajuns? întrebă, 

„— Da, da, i se răspunse, aici este. 

Cobori treapta prăfuită, urmărindu-şi cu privirea 
negraba din mișcări. Se opri, Și se întoarse, parcă să 
vadă unde ajunsese, ori hotărit să urce îndărăt. Când 
se urni trăsura, ridică fruntea şi porni să privească 
rostogtirea de roţi, copite:e cailor, caii, pe urmă iarăși 
roțile, umerii omului de pe capră... — așa, până ce 
auzi în juru-i o liniște cumplită, ameţitoare, Observă 
că în ochi nu mai adăposteşte decât priveliștea netedă 
a drumului mărginit de arborii înalți. Dela cel din 
urmă pe care-l zărea, privirea-i, — sbor albastru —, 
trecu dealungul trunchiului şi al frunzișului, rămase 
o clipă în vârful unui deal şi după aceia parcă lovin- 
du-se de cerul incremenit, se prăvăli, — ceiace-l răsuci, 
întreg, spre acolo de unde se răsucise ca să pândească 
îndepărtarea trăsurii, Privirea i se învioră, pe dată, ca 
în preajma unei regăsiri,., De culoarea stâncilor din 
apropiere, cu ferestre miri, tăiate asimetric și tot asi- 
metric vag împrajmuite de plante agăţăoare, casa pă- 
rea a nu fi fost înălțată lângă un munte, ci săpată în 
el. Radu Brancea nu avea de unde şti că numai amur- 
gul dăruia zidurilor ciudata înfățișare și înaintând că- 
tre ea, se pomeni intrebându-se cine le-o fi putut-o 
realiza şi cum. Pe unu) din stilpii dintre care cele două 
aripi ale porții închise păreau și ele de piatră, la fel cu 
stâlpii, sta scris cu litere adâncite, strâmbe:; „SIN. 
GURA”. 

— Probabil numele vilei, își spuse Radu Brancea. Şi 
reciti. 

— SINGURA... 

— Şi atingând poarta, şopti: 

— Singura, 

Prin degete fiorul îi supără, ca un început de amor- 
țeală. Sirânse degetele şi, împinse poarta, cu pumnul. 

3% 


Imbrăţişarea lui Simion Simion îl înduioșasa. Fuse. 
seră colegi, în liceu şi în doi ani de facultate. Și prieteni. 
Prieteni buni, cu toate că deosebirile dintre ei erau 
mari și cu neputință de înlăturat. Asezându-se, căută 
să-şi zărească, în oglindă, chipul și să se asigure că el 
nu îmbătrânise atât... Simion Simion își aprinse ţiga- 
rea şi spuse foarte tare, privindu-l: 

— Insfârşit, Bine că trăiesc și te văd. E o veșnicie, 
decână aştept bucuria asta, 

Și mai încat: 

— Câţi ani or fi trecut? 

Cal întrebat rosti, ca să răspundă: 

— Cincisprezece. 

— Nu se poate, se revoltă Simion Simiun. 

Apoi se gândi puţin şi izbucni: 

— Zece sunt, măi, Zece, 

— Zece, repetă, uitându-se iar către oglindă, Radu 
Brancea. Intotdeauna el păruse mai tânăr, Câna sau 
întâlnit, în clasa întâia de liceu, dintre ei doi, Simion 
Simion părea să fie „pui de ţăran” (— cum îi ziceau 
băieții, lui, înciudați, ori de câte ori se convingeanu că el, 
Radu Brancea, învăța din ambiţie, mai lesne si mai 
trainic decât învățau ei, din datorie sau din tradiţie). 
Ursuz, neîndemânatec la joc, tăcut, cu obrajii osteniţi, 
stia să-l asculte, mai bine decât oricare altul. 

— Brancea vorbeşte, Simon tace. S'ar fi putut să nu 
se pomenească prieteni? — spuneau colegii. 


— Acum... fie zece... fie cincisprezece... Ai venit? Ai 
venit, Asta-i, Siavă Domnului că te-ai îndurat, Fără să 
te chem, nu veneai tu, sunt sigur. Dar ai fost în stare 
să nu vii, nici după ce te-am chemat, ca în alte dăţi.. 

Şi foarte încet: 

— Rău făceai,. 

1 se stinse țigarea. O aprinse, trase câteva fumuri, O 
aruncă, 

— Incepuse să mi se urască prea de tot... Prea eram 
singur, prea... 

— Cum singur” ? , 

— Dacă-ţi spun,,, 

— Fata unde-i? 

— Aici, De un an, stă cu mine, mereu. Inainte știi: 
pleca, se întorcea, iar pleca.,, iar... Acum, e aici Dar ce 
are a face? se răsti. 

— Imi scriai, doar, că vă înţelegeţi şi vă iubiţi. 

— Aşa «e. Ne înțelegem și ne iubim, (și duse fruntea 
spre omână:) Dar gândurile? Ce nu ţi-am scris? Pot 
eu să nu mă gândesc și să nu-mi dau seama de nimic? 
(Fără să-și îi atins fruntea, cobori mâna, Inălță frun.- 
tea şi:) Nu pot, răspunse tot el, după ce aşteptă zadar- 
nic să i se răspundă, 


(mwvelă inedită) 


— Nu înţeleg, se nedumeri 
Brancea, 

= Nu întelegi? : 

— Nu. 

— Păi nici nu-i de înţeles... 

— Adică? 

— Adică: nu e ceva de priceput, până nu aștepți, cu 
răbiare, să ţi se explice, 

— Bine, Aştept, Explică, 

— Nu-mi trebuiesc cine știe câte cuvinte, pentru 
asta, Uite: mice teamă că am s'o pierd, așa cum am 
pierdut.o pe Draga. Inţelegi? 

„— I-a moștenit nervii!, se înspăimântă doctorul, | 

— Nu, zâmbi Simion Simion. Nervii nu i-a moştenit. 
Numai ochii şi mâinile și părul. 

— Ti-a vorbiț vreodată despre... despre moartea ei? 

— Nu. Ea nu vorbeşte despre moartea nimănui, 

Iși privi, unul câte unul, degetele, pe urmă Teve- 
rele hainei. Le scutură, deşi nu avea ce scutura de pe 
ele. Nici măcar despre viața ei, nu-i vorbise, Truda, 
niciodată,, Dar nu asta străbătu mintea lui Simion 
Simion, ci altceva: 

— Pe cât îmi amintesc, sopti, nici Draga nu-mi spu. 
sese nimic. Totuși, 

„Draga... Lui Radu Brancea i se păru că o vede în 
dreptul ușii, pentrucă în momentul acela, se uita că- 
tre uşe. Se ridică. Intorcându-se din mers, către fe. 
reastră, i se păru că o vede în dreptul ferestrei, pri- 
vina afară. Vru să meargă, într'acolo, să se uite și e! 
ps fereastră, In auz, îi reinvie huruitul trăsurii. Se 
răzgândi. „Ciudat, gândi. Parcă o revăd aici, unde 
n'am văzut-o nicicând”. O cunoscuse la Veneţia, Ve. 
neau de la Paris, Acolo rămăsese Truda, despre care 
povesteau că are opt ani, și că e uimitor de inteligentă. 
„Hm,.. toţi părinţii spun, despre copiii lor, că sunt ui. 
mitor de inteligenţi”, mormăise Radu Brancea, în gând. 

— E frumos aici, Nu-i așa, doctore? 

— Da, e frumos, Doamnă... 

a Sf de ce n'am vrut să văd Veneţia până acum? 

— Nu... 

— Eram prea tânără. Aşi fi fost capabilă să mă foto. 
grafiez cu porumbei. Am evitat ridicotul... 

Au stat împreună, câteva zile. Pe urmă ei au ple- 
cât și el a rămas: mai singur, fără, amintiri, cu aceiași 
tristețe în albastrul echiior și în mâinile cu degete sub- 
țiri, prelungi... Draga i-a scris de câteva ori. Nu i-a 
răspuns niciodată, Scrisorile au rămas acolo întrun 
sertar, nerecitite,.. Venind în ţară a uitat să-i înştiin- 
țeze așa cum făgăduise la despărțire. Peste doi, trei ani, 
Simion Simon scrisese: „Inchipuiește.ţi, Radule. Sa 
aruncat în apă, Dace?”., — „Dece” s'a aruncat în apă 
sau „dzice” a vrut să moară? se întrebase, „Si dece mă 
. = . LT S 
intreabă pe mine?”. I.a răspuns lui Simion Simion 
dar nu la întrebare, ci pentru a-i spune că e bolnav, In. 
cepură o corespondență. EI scria foarte puţin. Simion 
Simion muli,., 


încruntându-se Radu 


Ştii, spuse, nu te-ai schimbat deloc, Simioane.,, 
Mi-a albit părul. Mi s'au adâncit obrajii... 
Erau tot aşa... 

Câna? 

Acum cincisprezece ani, la Veneţia, 

Zece... 

Zece, consimți din nou doctorul şi zâmbi, 
Adevărat. Eu am îmbătrânit de mult, 

Sunt mai bătrân eu, 


(N A 0 N E 


. 


2 


Pa 





P. 


tă 


— Nu sar zice, 

Lui Radu Brancea i se păru iar, că intră cineva pe 
ușe. Intoarse capul şi nevrâna să privească oglinda, vru 
să vadă cele două tablouri de lângă altă ușe. Porni în- 
tr'acolo şi renunță, pentru că-și dădu seama că nu-l 
interesează de loc, peisagiile mohorite, unul cu o turlă 
de biserică. 

— De când ești bolnav, Radute? 

— Mai bolnav, de vre-o câţiva ani. Ți-am scris... 

Se așeză în faţa lui Simion Simion, de cealaltă parte 
a biroului. Intinse o mână și luă, din întâmplare, o 
carte cu scoarțe tari. O deschise și nu ciţi nimic. O lăsă, 
acolo de unie o luase. 

__— Ar fi trebuit să vii din vreme aici, să te odihnesti 
în aer bun. 

— Nu mă persecută ceiace ar fi trebuit să fac... şi nu 
regret nimic din ce am făcut, 

— De aceia ești încă tânăr, 

— Nu. Eu sunt încă tânăr, pentrucă am fost sărac. 
Tu ai fost bogat, Nu m'am căsătorit. Pe când tu... Ia 
spune-mi, Simivane: de ce te-ai însurat? 

săită umerii: 

— O iubeam pe Draga. 

— Să-ţi fi continuat studiile... 

— Nu-mi vorbi decât despre ceiace am făcut. Lasă 
de o parte ceiace ași fi putut faca, 

Radu Brancea se apropiă de ușa pe care intrase, căci 
dindărătul ei, îl ajunsese amintirea celor câteva trepte 
urcate în pripă, terasa, pomii dimprejur,.. Deschise ușa. 
Toate erau ca în amintire: și terasa, şi pomii şi scara. 
Nu recunoscu linistea, fiindcă, odată cu începutul de 
Sumn al amurgului, prinsese 2 se mlădia în aer o lim- 
pezime nouă. 

- - Lucrezi mult ca de obicei? 

— Aproape deloc, răspunse şi se întoarse către ferea. 
stră, în dreptul căreia părea că așteaptă să revadă cum 
apare ceva ce nu fusese până atunci... 

— Da, contţinuă, Am vândut instrumentele. 

— Când?! 

— „Nu mâi operez, 

— De când? Ă 

— De vre-o trei ani decâna mă simt mai rău. Simion 
Simion vru să tacă şi rosti: 

— Cine ar fi zis?.. 

La fereastră, dintr'odată, răsări Draga, întoarsă ca 
să privească afară, 

— Nu-i aşa? spuse uitându-se din ce în ce mai pă- 
trunzător. Cine ar fi zis?., 

Şi se apropie de fereastră, să alunge năluca. Văzân- 
du-l acolo, Simion Simion hănui că admiră priveliștea. 
Surâse. mulțumit: 

— Rămâi airi, dacă vrei, Eşti în casa ta. Mă tem însă 
că, într'o bună zi, are să ţi se urască şi ție... 

— Crezi? 

— Aici suntem numai: Truda, eu, Doica — femeia 
cara te-a primit adineauri — și servitorii, niște ţărani 
posari... d 

Intinse o mână către aerul întraripat și adună, pe 
fiecare deget și în palmă o înfiorare: ha 

— Şi mai sunt, iată: pădurea, munții, râul. De aici 
se aude și şipotul apei. 

Simion Simion râse: aud 

— Bine, așa, mai sunt multe,,. Păsările, stupii, grădina 
cu trandafiri galbeni... 

— Grădina cu trandafiri galbeni?! 


de COCA FARAGO 


— Da. Fiindcă Yrudei îi plac trandafirii galbeni, are 
o grădină întreagă pentru ei, 

Radu Brancea se răsuci, să privească ivirea năluceai 
în dreptul ușii... Un păienjeniș de umbre pilpiitoare şi 
subţiri, învăluiseră, pe furiș, odaia, Şi de nicăieri, po- 
goriseră noui linişti, stranii, ca niște nedesiușite preves- 
tiri, Așteptau, ochii lui Radu Brancea. In cumintea lor 
nemișcare, așteptau, cum aşteaptă orice tăcere un cu- 
vânt şi orice cuvânt o tăcere, Străină de vrerea lui, 
devenise această îndelungă așteptare și toţ străină de 
vrerea lui, incet, i se înținse o mână din ale cărei mă- 
runte, câteva ciătinări, îşi dădu seama că desprinde în- 
chipuirea nălucei nemaivenite. Şi, atunci își aminti 
cum i se păruse că aude, în șipotul apei, un zgomot 
mic, de pas fără grabă. Apoi, o clipă, două, nu putu 
gândi nimic şi nici feri privirea: năluca pornise un 
mers înainte: 

— Bună seara, tată. 


„Pe Truda o găseau dimineţile, adormită de curână, 
pe marginea patului, cu obrazul stâng ascuns în perriă. 
Somnul ei nu semăna, poate, cu nici-un alt somn, de- 
oarece nu-i aducea odihnă, nu-i aducea oboseală, nici 
vise, Şi. numise cândva, într'o scrisoare pe care uitase 
s'o trimită Maurei (o pictoriță urită şi genială, aban- 
donată pe totdeauna, de fericiri, într'un orăşel din su- 
dul Franţei): „singurătate cu ochii închişi”. (Maura 
mar fi înțeles cuvintele astea, Maura, demult, nu mai 
înțelegea decât muţțenia culorilor şi a pânzei. Din ate- 
lierul ei lipseau, mereu, lumina și florile, cum pe buze 
îi rămăsese, — Truda nu incercase afla ori bănui de. 
când, — absenţa oricărei înseninări. În acest atelier. 
gândul Maurei închipuia flori și lumini, arbori, turie de 
biserici: „vederi de nicăieri”, — le zicea —, pe care 
mâna-i aspră, cu unghii late şi vinete, le arunca spre 
văzul altora. Toate tablourile ei erau furtuni de nuanţe 
necugetate, dureroase. In tinereţe, — avea peste patru- 
zeci de ani —, făcuse două portrete premiate de Salo- 
nul Oficial din Paris, tot fără model. Unul se îniitula: 
„Cartea cu basme” și altul: „Maura”). 

Truda nu avea griji, nici dezamăgiri, 
mari, păi. lea ora 
_Tristeţile.i trăiau deosebit de întâmplări şi îngându- 
rări, veşnice, Le ducea, câteodată în priviri, alteori pe 
îruntea pală sau în oarba neliniște a mâinilor cuminţi 
Tristeţile Trudei începuseră înaintea vieţii ei, Nu le tăl- 
măcise niciodată şi deaceia, probabil, nu plânsese decât 
atunci când Simion Simion a poruncit oamenilor (ce 
mulți se strânseseră!) să caute prin apă, ţrupul din a- 
murgul căruia Draga îşi gonise — zadarnică înmugu. 
rite — sufletul, Fiindcă plâns nu însemnează numai 
graiul de lacrimi al ochilor, ci înfrățirea inimii, a gân- 
dului, a clipei în care te afli, cu lacrimile din ochi. Or, 
dela p!'ânsul pentru Draga nu mai fusese niciunul, 
Mersul ușor, hotărit, gesturile puţine, discrete, gura și 
ochii, rochiile negre, — toate la fel (ca nopțile mele, 
spunea) și părul strâns împletit și adunat, cunună, în 
jurul capului, îi dădeau înfăţişarea unei precise amin- 
tiri despre Draga. 


nici bucurii 


Simion Simion făcu prezentările, după care, şovăind. 
Radu Brancea înaintă spre mâna întinsă a nălucei, Se 
opri la câţiva pași distanță de ea. Truda se apropie 
atunci și luându-i mâna, îl privi, continuând să tacă. 

— Vorbeam, tocmai, despre frumuseţile acestui ținut, 
rosti întrun târziu, negăsind altă frază și simțind că 












el trebuie să vorbească întâi. Aţi venit pentru a-mi 6ă- 
rui convingerea că ele nu sunt niște fermecătoare nă- 
lutiri.. 

Truda zâmbi. Nu-și retrase mâna: 

— Nu sunt frumoasă, domnule doctor. Ți se pare, 
doar. Şi de vină e numai amutgul, cu minunata-i însu. 
șire de a înfățișa totul altfel de cum e, Vroiam demult 
să te cunosc, pe lângă poveşti'e tatei în care, mărturi- 
sesc, nu credeam să fi pătruns nici-o umbră de adevăr. 
Ii ești foarte drag tatei, Și mă bucur că ai venit, îţi 
mulțumesc pentru asta, știu decând şi cum te aşteaptă 
și-l văa fericit. Orice fericire a lui e şi fericirea mea. 

Puțin mai înaltă decât era Draga. O vedea bine, a- 
cum, Și mai armonios proporționată. Incercă să-i închi- 
puie alţi ochi, alte mâini, altă pieptănătură (dece?) și 
nu izbuti, işi reaminti mâinile Dragei... Avusese drep.- 
tate Simon Simon: îi moştenise mâinile, şi ochii... și 
părul. Sigur că avusese dreptate, devreme ce, adineauri, 
văzând.o, i se păruse că revede năluca dela fereastră. 
Hotărit, nu mai trecuseră clipe ca astea, Cu alte cu- 
vinte, îi rămăsese necunoscută o frântură de latură a 
vieţii, şi câte altele încă, poate... Se pomeni înviorat, 

Nu era frumoasă, Truda (nici Draga nu fusese fru- 
moasă) dar prezența ei învăluia și linistea și zgomo- 
tele intr'o vraje incertă, ca de melodie,,, 

Simion Simion spuse, din prag: 

— Mă duc să văd unde ți-au pus bagajele. Trimit să 
vă cheme la masă și să aprindă lămpile. Se'ntunecă,. 

— Bine. răspunse doctorul. Şi Truda: 

— La revedere, tată, Ai grije să pregătească mai de- 
grabă cina, 

Pe urmă, când rămaseră singuri, își desprinse mâna. 
Gestul îl stingheri pe Radu Brancea, pentrucă-l îndem. 
nă să bage de seamă că firesc ar fi fost ca el să se în- 
tâmple mai demult, Urmă o tăcere încremenită din care 
nu putu lua nici-o hotărire, pentru nimic, Truda îl pri- 
vea ca mai înainte: limpede, — parcă nevrând să ştie 
că şi el o privește, parcă negândind. „Ce ar mai putea 
ti de acum înainte?”, se întrebă şi cuvintele i se lipiră, 
unul după altul, de auz, ca şi cum n'ar fi fost rostite 
numai cu mintea, 

— Eşti demult aici, doctore? 

N'o auzi, 

— Doctore,.,? 

Tresări: 

— Domnișoară? 

— Ce distrat eşti... La ce te gândeai? 

— Vă priveam.., 

— Mă priveai. Duce? 

— Pentrucă... pentrucă sunteţi fiica bunului meu 
priețen... a celui mai bun şi mai drag prieten... Pentrucă 
sunt vre-o șaptesprezece ani de când aştept să vă cu- 
MORO: şi pentrucă vam cunoscut... Pentrucă... însfâr. 
şit... 

— Eu te intrebam dacă ești demult aici, 

— De vre-un ceas şi ceva, cred... 

— Cum l-ai găsit pe tata? 

— Dacă nu mă înșel, citea un ziar şi fuma,., 

— Nu vroiam să aflu ce făcea, doctore. Ce zici, a îm- 
bătrânit mult? 

— N. hu, 

— Ba da. (Nu.] mai privi, câteva clipe), E foarte 
trist, El zicea că e numai plictisit, Să nu-l crezi. E nu. 
mai trist, 


it dc NR i N ENI RI aaa ee RI Oc a 0 RRC IN RER NR N UR RI a N OR a PE 
TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU 23 Taxa poştală plătită în numerar conform aprobării dir. G-le P. T.T. Nr. 24464-938 








= 27 1940 —— 


lulie 


— Intraţât? 

— Mai mult decât iţi pot eu spune. Delia moartea 
mamei. De atunci... (îşi deschisese mai tare ochii). Ştii 
cum a murit? 

— Simion mi-a vorbit... parcă... de o boală de nervi, 
de o sinu.., 

Tăcu, stânjenit, 

— Da. Sinucidere, 

Merse până la fereastră. Sprijinindu-se de pervaz, ui 
zare: 

— Vino, doctore, 

Câna il bănui lângă ea, întrebă: 

— Vezi ana? 

— Da. 

— E cel dintâi mormânt al mamei, 

— S'a aruncat în apă. Stiu, 

-— Il rugasem pe tata so lase acalo unde o călăuzi- 
seră gândurile și simțămintele-i chinuite, El a plâns şi 
a dat poruncă să fie îngropată, Eu, de atunci, în mur- 
murul apei îi aud pribegia netemeinică a sufletului. 
mereu, 

Dacă am fi uitat să culegem trupul speriat de viață, 
aşi odihni pe malul râu'ui sau i-ași asculta freamâtul, 
fără să-mi dau seama că în el, — de atâtea nopţi şi 
zile, — o spaimă înconvoaie mersul undelor, ca pe o 
tulpină prea înaltă şi subţire, absența oricărei adieri. 

Ii căută mâna cu ochii. Simţi cum privirea ei, hoina- 
ră între nămeţi de taină, îl ia de mână şi-l apropie mai 
tate de fereastra deschisă către toate amuţirile din el. 

— Auzi? . 
— Nu-i aşa că nici-o apă nu spune susurul ăsta? 
Nu-i așa? 

— Poate... îngânară buzele, tremurând ușor, inainte 
ca el să fi putut răspunde: „Toate apele susură la fel”. 
Privirea Trudei zăbovi în fiorul buzelor lui şi nevrând. 
întoarse capul şi se uită, întrebător, la ochii desfăcuți 
în umbră, ca doi faguri de lumină juzăuşe. I se pâra 
că ameţește, Pe urmă, i se păru că vrea să spună ceva, 
Mişcă buzele, Nici-un cuvânt nu se ivi. Dar între umeri 
şi sub fiecare deget, i se cuibăriră fulgi subțiri de as. 
cuţită şi ca!dă toropeală, pe care numai vârtejul unei 
sărutări ar fi putut s'o ningă. Pleoapele alunecară — 
valuri — peste rostogolirea de priviri înourate şi tâm- 
plele învârtiră un vuiet picurând, în care zvâcnetul fi 
se topi, fierbinte, ca o durere, Clipele se lărgiră în li- 
niştșa golită şi gândul trăi lin: — pământ și cer, — de- 
parte și foarte aproape, nicăieri, veghe a morților in 
adormirea celor vii, Truda zâmbi, fiindcă din toate as- 
tea nu înțelegea nimic, Venise, din preajmă-i și de din- 
colo de malul nevăzuţ al apei şi de pe marginile dealu- 
rilor peste care se lăsaseră desfășurării noi, de văl al- 
văstrui, ceva nou, șerpuit, adulmecat în visele de Gupă 
somn, cu braţele și cu gene:e închipuirii... y 

— Spune, doctore, te-am mai văzut vreodată? 

Intrebase, pentrucă avea nevoie de o lămurire, indi- 
ferent care, de un răspuns. Trebuia să audă cum i se 
răspunde ceva, Se vedea, se asculta parcă, se simţea 
întrebare şi privea şi asculta şi simtea, în juru-i, in- 
trebări. Toate: altele decât cele ce se pot rosti, ce se 
știu rosti.Crescuseră, din mâinile ei şi din privirea lui, 
din privirea ei şi mâinile jui, între e; și până deasupra 
lor, întfăptuinăa un fei de țesătură, ca de funigei luna. 
teci, subţiri păienjenișuri tremurătoare şi la pândă, 'ceva 
care nu era înţeles şi se vroia înţeles... Radu Brancea 
respinse nălucirea, lipindu-și palmele de faţa întreagă: 

— Nu, domnişoară. Până astăzi, nu ne-am întâlnit... 

— Ciudat, murmură şi merse un pas către el, îi luă 
mâinile de pe faţă și i le reținu întrale ei. Și nu mai 
spuse nimic, Dasigut, şi clipele tăcerii aceleia se infă- 
țișau deșirate, prea multe, 

— Ce ţi se pare „ciudat”? 

— Simțământul de recunoaştere ps care mi l.a dat, — 
uu înfăţişarea d-tale, nu tăcerea sau glasul d-tale, nu 
d-ta, ci tot ce a putut şi poate fi odată cu prezența 
d-tale, aici, lângă mine. Pricepi? : 

— Nu, răspunse îngrozit. Nu pricep nimic. 

Nu-l mai pivi: 

— Mi sa părut adineauri, când ţi-ai acoperit faţa, că 
trăieşti actiaşi impresie, 

— Cum ţi-ai putut închipui aşa ceva?! 

— Ai făcut gestul pe care îl gândisem eu, pentru mine 
însămi. Ciudat, nu? Ii lăsă mâinile fără de care se gâsi 
dezorientată, singură, zadarnică, Radu Brancea gândi: 
„întradevăr, mâinile Dragei au fost, adineauri, aici, pt 
mâinile mele”, Iși aminti cum Draga, ori de câte ori 
vroia să-i povestească sau să-l întrebe ceva, ii prindea, 
pentru o clipă, întrun fel de atingere sfielnică, într'un 
fe! de mângâiere, mâinile amândouă, cu mâinile-i pa- 
lide şi puţin tremurânde, „Ştii, doctore, câteodată imi 
oboses+ mâinile, de liniște sau de zgomot sau de gan- 
duri numai, ca bătăile unei inimi. Când am să mor, 
mâinile îmi vor adormi întâi şi întâi, sunt sigură, Nu 
zâmbi, doctore, moartea e ceva trist... „l-a moștenit 
mâinile şi ochii și părul, spusese Simion Simion și el 
se infiorase. Ba nu: crezuse că nu poate îi așa decât 
pentru Simion Simion, şi zâmbise compătimitor, pro. 
bâbil,,. Ar fi vrut să ştie ce gândește, în mersul acela de 
clipe unduioase, Truda. I se păru că-i află gândul: a- 
celaşi. Poate același gând. Sigur același, Ba nu... Ea nu 
avea de unde cunoaște ceiace.i aparţinea lui şi numai 
lui, în amintire şi în tot ce trăia, cu vuiet, în el, din- 
colo de el, pentru el... Ori poate cum pe fâlfâitul gân- 
dului nu e cu putinţă să-l mărginești, nici să.] curmt. 
Truăei nu i-a fost greu să-l inlănțuie în tainele ochilor 
ei mari şi liniștiți şi să-l dăruiască sufletului ascuns în 
sufletul ei... E 

— Ştii, doctore, sunt zile în care nu mă recunosc, Da. 
Sunt zile, când şi când, la fel cu asta, în catre îaptele și 
simţămintele mele sunt ale altcuiva. De multe ori, mi 
se pare că am murit şi numai pentru a nu-l mâbhni pe 
tata, continui să vorbesc, să râd, să dorm şi să mâ- 
nânc, la fel cu toată lumea, D-tale ţi sa întâmplat 
vreodată? 

— N. 

— Te cred. Asta nu se întâmplă oricui. Pentru asta. 
trebuie să fii blestemat sau... E Ă a IER 

Radu Brancea, fără voia lui, râse şi apoi o ingana, 
ca un ecou: 

— Blestemat. Ă A 

— Nu râde, e ceva trist, să fii blestemat sau bine- 
cuvântat. j 

— „Binecuvântat”? De cine? Ș 

— 'Tot de acel care ar fi putut să şi blesteme. Are un 
nume dar nu.l rostesc. 

— Dese? ae i 

— (Mi s'ar părea că-l chem prea aproape, m'aşi teme 

ă nu-l izgonesc... ana 
NU aa spus numele decât atunci când am avut să-i 
cer ceva, Să-l spun și acum? Pentru ce? 

_— Nam să-i mai cer nimic, Nu mai vreau nimic, (îl 
rivi adânc). Eşti aici, aaa era 

i pe urmă, se duse la masa de scris, dădu într'o parte 

câteva cărţi și luă o cutie delemn pictat. Doctorul veni 

lângă ea, de parcă l-ar fi chemat, Dat 

— Mama ţinea în caseta asta nişte scrisori dela d-ta. 

— Nu se poate, se apără. Nu i-am stris niciodată, 

— Nişte scrisori ale d-tale către tata. E acelaşi lucru. 
Le.am pus întrun sertar, nu mai știu în care, laolaltă 
cu bijuteriile şi broderiile rămase, imi trebuia caseta. 
Păstrez în ea o jucărie de care te-ai fi înspăimântat 
dacă... Dar nu-ţi spun încă, întâi să-ți arăt grădina cu 
trandafiri galbeni. Vrei? 

Deschise o uşe. Sirigă: 2 aude 

— Tată! Natalia! Ne ducem în grădină. De acolo, ve- 
nim la masă, Nu ne mai căutaţi. Auziţi?, RER 

— Da, da, răspunse doica, Te auzim. Nu întârziaţi. 
începe să se lase răcoarea, ă : 

— N'avea grije, Nana. Ne întoarcem indată, Ș i 

Inchise ușa. Puse cutia la loc. Și cărțile. După aceia, 
intins mână: 
ae Pt epică Dă-mi mâna căci altfel te-ai putea 
rătăci de mine sau... însfârșit, vreau să te duc aşa, ca 

rbi... Vino, doctore. A y 

Pe pornit încet. Trecură terasă, coboriră cele câteva 
trepte şi se prelinseră printre arborii care culegeau, de 
pe aripa de întunerec ce acoperise lin somnul amurgu- 
lui, murmure mici și minunate. Susurul apei se mlădia, 
venind prin linişte asemeni unei îmbrățișeri și aci se 
părea că nu se mai aude nimic, aci te închipuiai frân- 
tură din cântecul de pretutindeni şi totul se întâmpla 
ca într'o barcă lăsată în voia unei ape calme, verzi,,, 
Inchizând ochii, Radu Brancea înțelese pe deplin ne- 
grăiul nume de adineauri şi spuse răspicat, alunecând, 
ca o umbră, pe urmele pașilor de nălucă: 

— Dumnezeu, 








(Urmare în N-rul viitor)