Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1938_047_0045

UNIVERSUL LIIRAR 


PROPRIETAR: 


SOC. AN. „UNIVERSUL“ BUCUREȘTI, BREZOIANU 25 
DIRECTOR ŞI AD-TOR vELEGAT, STELIAN POPESCU 


Iascrisă sub Nr. 163 Trib. Iltov, 








ABONAMENTE: Li 220 pe 1 an 


» 120 pe 6 luni 
TELEFON: 3.4 





Cu prilejul Crăciunului 


Dintre sărbătorile religioase ale lumii creştine, Crăciu- 
nul este cea care mişcă mai adânc sufletul popular. Odată 
cu copilul divin, s'a născut pentru lume o imensă speranţă 
de dragoste între oameni şi de milă pentru cei năpăstuiţi 
Copiilor li-e drag Crăciunul pentrucă atunci a văzut lu- 
mina cel dintâi dintre ei, cel care trebuia să-i cheme la 
dânsul, cu un gest suprem de bunătate. Religia lui a îm- 
prumutat îngerilor chipul copiilor. Mamelor, sărbătoarea 
naşterii copilului Iisus le dă pilda celei mai ilustre şi mai 
curate dintre maternităţi. lar în viaţa de trudă aprigă a 
bărbaţilor, venirea pe lume a lui Christos este începutul 
unei vieți nouă, în care aspra etică păgână a luptei fără 
cruţare dintre oameni făcea loc blândei morale creștine 
a iubirii aproapelui. 

De nouăsprezece veacuri aceiași caldă bucurie salută 
sărbătoarea nativităţii, Intrat târziu în rândul marilor 
sărbători creştine, căci prăznuirea nașterii Mântuitorului 





Hărţi literare 


de EMANOIL BUCUȚA 


Răsfoiam zi:ele acestea un volum 
care se părea că are legătură cu tot 
felu! de rosturi și gânduri, numai cu 
literatura nu. Este vorba, de puterni- 
ca lucrare „La Dobroudja”, ieșită 
din colaborare, sub supravegherea 
Academiei Române, între cărţile ho- 
tărite de d. D. Gusti, fostul comisar 
general al Expoziţiei românce dela 
Paris, să arate străinătăţii adevă- 
rata înfățișare a României şi a pro- 
blemelor ei. Sunt 100 de pagini de 
text, fotografii, hărţi, o Dobroge 
geografică, una istorică, o Dobroge 
statistică demografică, o Dobroge 
culturală, scrise de cei mai buni cu- 
noscători, și peste toate şi mai cu 
scamă, istoria drumuriior încercate 
în cursul veacurilor de neamul nos- 
tru ca să ajungă la coasta maritimă. 
Este o carte care are ca orizont ma- 
rca românească, i 

Dela volumul apăruţ în 1938, pen- 
tru sărbătorirea a 50 de ani de stă- 
pânire românească în pământul din- 
tre Dunăre și Mare, Dobrogea na 
mai fost obiectul unei cercetări atât 
de largi și de îndrăsneţe. Ceeace are 
această lucrare peste cealaltă este 
astăzi noutatea ei, pentrucă îmbră- 
țişează şi aceşti din urmă zece ani; 
este mai marele cerc de interes, pen- 
trucă alături de Dobrogea veche a 
aşezat și Dobrogea nouă ; este carac- 
terul, nu numai de lămurire înă- 
untru, dar și de răspuns în afară, 
prin tratare organică, în patru linii 
mari, mai ușor de urmărit, și prin 
limba în care a fost scrisă, într'o 
vreme când hotarele Statelor se di- 
scută mai mult cu patimă decât cu 
argumente. Pe-aici Românii sunt din 
zilele Geţilor şi ale lui Mircea cel 
Bătrân, pentrucă sunt pe drumurile 
către Marea lor. Pe când toate cele- 
laite popoare trecute prin aceste 
locuri au avut o direcţie de trecere, 
dela Miazănoapte la Miazăzi sau de 
ia Miazăzi la Miazănoapte, dela 
Elenii și Sciţii vechimii, până la 
Bulgarii lui Isparuc, Turcii Sultani- 
lor și Ruşii în căutarea Țarigradului, 
singuri Românii au avut şi au o di- 
recţie de așezare, adică dela Apus ia 
Răsărit, Bi căutau Marea și granița 
lor firească pe aici, pe când ceilalţi 
căutau aventura şi golurile lăsate de 
istorie pe locul iîmpărâăţiilor moarte. 
„Lua Dobroudja” ne vine şi ia o ani- 
versare, care ne este cu deosebire 
scumpă: un sfert de secol de când 
am dat Dobrogii forma ei adevărată 
şi viabilă, dintre Turtucaia și Balcic. 
Este într'adevăr o carte a Dobrogii 
într'un an al Dobrogii. 

Studiul, care descrie viaţa cultu- 
rală a acestui pământ iubit, se o- 
prește și la scriitorii, în a căror o- 
peră el a intrat, cu trăsătura și fru- 
musețea lui dcosebitoare, stufăriș, 
păsăret şi oameni ciudaţi ai Bălții și 
ai Deltei sau amintiri clasice şi pă- 
gâne, farmec al valurilor şi taină de 
văi şi de podișuri pietroase, în ro- 
mane puternice sau în versuri legă- 
nate. Dacă Dobrogea n'a dat o şcoală 
în literatură, așa cum a dat în pic- 
tură, atâţia literați, ca și poporul 
nostru întreg, i-au ascultat chema” 
rea şi s'au înoit pe drumurile ei. La 
fel cum a fost cu putinţă să se tipă- 
rească, mai de mult de Academia 
Română, o bibliografie a Dobrogii, 
ar îi de pe acum cu putință să se ti- 
părească o strălucită Antologie do- 
brogeană. Cele mai mari nume ale 
literaturii noastre ar împodobi-o. 


hamietian. 


mul nemăsurat, 








(Urmare în pag. 2-a) 








Dacă, după cum ne învaţă unii filozofi, 
privim instineciul sexual ca manifestare 
a unei voinţi, care ne depășește pe fie- 
care în parte, iar pe lângă aceasta, dacă 
sentimental:smul erotic, bolând sau vio- 
lent, semnifică cea mai puţin vătămă- 
toare dintre pervertirile acelu:aş instinct, 
atunci tiparul sentimental 
comună cu tiparul sorelist şi alta cu cel 


Cu alte cuvinte, personagiile 
câte pot face parte din familia Ado'phe- 
Werther sunt pe linia normală a vieţii 
aspirând la erotism, servind adică voinţa 
transcenden'ă, ale cărei afirmări catezo- 
rice doresc să fie, dar în acelaş timp, din 
punctul de vedere al rezultatelor ultime, 
ţin și de linia nefirească, seniimentaiis- 
alimentat din el 


O, brad frumos 


O brad frumos, o brad frumos 

Ce 'nalt și uriaș îmi crești coșciugul... 

In miezul tău cu 'mbălsămat miros 

Să 'ncap cu neamul tot și 'ntreg belșugul! 


O brad viteaz, ţisnit din hău, 

Pe lemnu-ţi pur ne încărcăm destinul 
Când, grav, apuci cu noi, rod sterp al tău, 
Sălbatece căi lăsând seninul. 


O brad adânc, misterios 

Gătit cu rece aur de amursguri, 

Ne porți pustii, ne duci noptateci, ios 
In negrele subpământene burguri. 


O brad sărac, nu pați să iei 

Nimic din toată vasta sărbătoare? 
Nici cer cu vuituri? Șipotul din stei? 
Nici codrui cu nedei de căprioare? 


Plecăm mişei? Ne ducem goi? 

Nu te uita cât de mărunt ni-i statul: 3 
Gătește-te, fii tare, luăm cu noi 

Cea mai puternică din amintiri, păcatul, 


de ION LUGOSIANU 


nu s'a introdus în obiceiurile credincioşilor de cât către 
sfârșitul secolului al IV-lea, Crăciunul şi-a câştigat repe- 
de locul de frunte printre sărbătorile anului. In jurul lui 
sa desvoltat pretutindeni un folklor de o nesfârşită va- 
rietate şi o iconografie de o bogăţie neinchipuită. 

Dela introducerea Naşterii Domnului printre sărbăto- 
rile religioase, i-au trebuit însă picturii mai bine de opt 
secole, pentru a face Crăcinul să se scoboare pe pământ 
şi pentru a-i da imaginea umană de astăzi, 

In primele secole ale creştinismului iconografia naşterii 
Copilului lisus — figurată printr'o frescă aproape ştearsă 
din catacombele Siântului Sebastian de la Roma şi pe nu- 
meroase sarcofagii — se inspiră din amintirile artei cla- 
sice și reprezintă Sfânta familie în forme stângace şi cu 
mijloace de o extremă simplitate. 

Prin secolul al VI-lea, în miniaturile şi smalţurile epocii, 

(Urmare în pag. 15-a) 





Fra Filippo Lippi: Maria preamârind pruncul — (Berlin) 


CEREBRALII 


de VLADIMIR STREINU 


până la copleşirea conştiinţei, abătând 
ușor și chiar oprind de la indeplinire în- 
suș procesul erotic. 

Dealttel, după cum s'a putut vedea, un 
Aspru, un Pietraru și un Sorel, fiinţe in- 
tacte, au fiecare una sau mai multe a- 
mante, faţă de care se poartă bărbăteşte, 
anexându-şi-le împotriva chiar deosebiri- 
lor de clasă secială; un Oblomev, un Ren 
sau un Hamlet, deşi nimic exterior nu-i 
împiedică, ei nu ajung până la fericirea 
erotică, fiind moralmente nişte estropiaţi; 
iar sentimentalii, Werther, Adolphe, Lau- 
renţ sau Dominique, merg în sensul sănă- 
tos al existenții, direcția erotică reprezen- 
tând sănătatea atât a vieţii cât şi a lor, 
numai însă că în loc ca mişcarea sănătoasă 
pe care 0 încep, să-și atingă scopul, ei 

(Urmare în pag. 15-a) 


are o latură 


literare 


insuş 


4 
Ă 
; 
PA 


adi 


m zeii A TEREZA ame, 


V. VOICULESCU 





APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL s LEI 


0.10 


DELFI 


In spate zid de stâncă arde'n cer 
Pe care torc cununi vulturii. 

In faţă, prăvălită ?n goltul clar, 
Umbrirea verde stinsă a pădurii. 


Lui IOVAN DUCICI 


Sfinţită de olivii milenari, 

Pieziş o rază tae înserarea. 

Şi cum coboară caprele şi pier, 
Cresc clopoței din vreme, ca isvoare. 


Lumina peste marmure dă maci, 
Dar grabnic înoptarea le culege 

Şi trupuri de coloane stau ca magi 
Să *'nfrunte visul, veacul să-l deslege, 


E umbra timpului, pe care şed 
Sub Fedriadele nemuritoare. 
Teatru, tempie, Deifi — nu-i mai văd: 
Apolo sună *n mine viers de soare. 
Grecia, 1937, ION PILLAT 


Colind pentru umbre 


de IONEL TEODOREANU 





Acolo începe scara de lemn scârţiitor, cu miros de 
ceară şi de roșcovă, pe care se coboară bunicii în su- 
fragarie, cu lumânarea, motanul, nepotul şi umbrele 
lor; acolo-s dulapurile cele mari, pe care stau cu cur 
şi arome qutuile și merele domnești, tabloua cu roma- 
niță uscată și culia de zahăr cubic, plină cu flori de 
tsi în care-i încă un abur din respiraţia verii; acoloii 
sipetul Sfintei Vineri, de lemn verda cu bujori înfocaţi, 
în care doarme — Albă ca Zăpada — rochia de mi- 
roasă a bunicii; acolo-i fotoliul strămb, bărbos de câlț, 
cu ielurile afară; acolo-i soba de fier de pe vremea 
copilăriei tatei, mai măruntă de cât cea din antrețelul 
de din față, un fel de b&buţă a sobelor de moda veche, 
soră bună cu cele pe care se coc castonesle, cu fustă 
da tablă neagră și ochelari de mică, țăriind un focu- 
şor de l&nă roşie; - - acolo, în entrețelul cu miros de 
lumânări de Paşti, de roșcovă, de fructe şi bucoavne, e 
şi Fereastra, 

Uneori nepotul își turteşte nasul de fereastra aburită 
şi se uită dincolo. 

Ninge şi la vecini, ca şi în oarada bunicilor, dar 
iarna de-acolo are fete. Trei. Păpușa lor de-afară.- e 
omul-de-omăt: mai mult un pui de-aşa ceva. Atâi sunt 
ds cuminţi și delicate în jurul lui, şatât de tainice, că 
parcă fac descântec în somnia iernii, cu abur, lână, 
z&mbet și c&șmir, pentru născutul din omăt, adus de 
fulgi din amintirea cerului. Una dintre ele, cea mai 
mică, s'a ridicat în vâriul ciuboțelelor, şi nas în nas 
cu omul-de-omăt, la sărutat. Din spate, celelalte cau 
scufundat-o cu năsucul în omătul omului, în frigul lui 
de moarte. Apoi au râs bătând din palme, ca dimi- 
neaţa vrăbiilor lu ferestre. Cea mică s'a uitat la ele, 
și-a pus mâinile pe ochi, şi-a plâns. Și-a fost câte-o 
batistă de păpuşă și de înger în fiecare fulg trimis 
spre ea. 

A plâns şi cea mai mare, dar întraltă zi, fără surori 
și fără om-de-omăt. A eşii afară, parcă furişeimdu-se, 
cu șoșonii neincheiaţi,cu căciulița pusă strâmb și cu 
paltonul pe umeri. A stat aşa, uitându-se numai la 
poartă ca la o Duminică. Fulgii sirăluceau fraged pe 
căciulița și paltonul ei. Şi ea asculta, ca şi nepotul 
de la fereastra bunicilor, cu urechea aplecată pe ace- 
lași ghioc de purpură, zvonul de mare veche şi tânără 
al sângelui, 

De câteori se auzea o sanie — cling-cling — venind, 
dulce ca silabele unei Mioriţe, se scuturau dintr'un 
April de floare liliecii cerului pe cozile cu lundă ale 
fetei vecinilor, Şi după fiecare sanie amăgitoare, din 
nouiîn vechea ei poveste, Cenușăreasa rămânea lu 
vatra stinsă, singurică, 

Din ce în ce ninsoarea mai scrumită, lumina mai 
bătrână. Parcă se stingeau luminile policandrelor, parcă 

(Urmare în pag. II-a) 





ANUL XLVIle Nr. 45 
SAMBATA 24 DECEMBRIE 1938 


Redactor responsabil : MIHAI NICULESCU 








De Crăciun 


de VICTOR POPESCU 


De câteva ori pe an revi- 
stele literare, ca și alte publi- 
cații, scot un număr festiv, 
mai bine îngrijit, cu articole 
presupuse mai valoroase, etc. 
Pe lângă acestea, totdeauna se 
scrie în loc de cinste, câteva 
rânduri comentând evenimentul 
într'o proză îndeobște lirică, cu 
fraze strălucitoare şi ample. Se 
vorbește despre fapte de cul- 
tură sau istorie cu aplicabilita- 
tea obligatorie la prezent. Se 
justifică deci evenimentul care 


a provocat editarea unui nu- 
măr festiv. Câteodată datele 
istorice devin unul dintre 


punctele principale ale artico- 
lului de fond, precum dep» 
trivă şi temele religioase, mai 
cu seamă când data este scoasă 
în evidenţă de vreo sărbătoare 
creştină. 

Insfârșit, nu vreau să insist, 
găsim tot ceeace ne face să ex- 
clamăm : iată, un articol oca- 
zional, și trecem peste el, fără 
să-l citim. 

Trebue să recunosc că și eu 
trec de cele mai multe ori pe- 
ste aceste articole. Și mă găn- 
desc că aceași soartă vor avea 
probabil şi rândurile de față... 

Totuşi, trebue să știm că 
articolele ocazionale, au fost 
cândva, monumente ale litera- 
turii, graţie cărora astăzi pu» 
tem admira scrisul unor mari 
stiliști. Pare de necrezut! 

După o veche obişnuință a 
bisericei, în zilele  Naşterei 
Domnului se compuneau mici 
cantice. In lialia se numeau 
Pastorale, în Spania Villancios, 
în Franţa  Noels, în Anglia 
Cristamas carols. 

Se cântau apoi de credincioși 
laici și ojicianţi ai cultului. 
Era un mijloc de exprimare a 
sentimentelor deosebite prile- 
juite odată cu sărbătorile Cră- 
cîunului. Un mijloc ocazional. 
Tot așa ca şi articolele reviste- 
lor de astăzi. 

Singura diferenţă e că a- 
tunci toți se raliau şi „memo- 
rizau“ textele acestea, deseori 
foarte banale şi puerile, pe 
când astăzi mulți le sar, chiar 
când în fond sunt scrise de 
condee ilustre ale literaturii şi 
nu o singură dată cuprind idei 
adânci. Și trebue să adaog că 
aulorii acelei literaturi ocuzia- 


nale erau în mare parte ne- 
cunoscuţi, 
Noels-urile,  Cristimas Ca- 


rols-urile şi celelalte erau pre- 
mergătoare multora dintre ar- 
tele de azi. 

De atunci sau schimbat 
multe. In special scrierile oca- 
zionale sunt rău privite. 


Totuşi perseverența cu care 
sunt scrise pare să denote că 
autorii lor speră la rându-le să 
devie premergători!... 

Eu de partea mea renunţ la 
această glorie şi mă  mulţu- 
mesc să creez tuturor un Cră- 
ciun fericit şi plăcut. Cred că 
o astfel de sinceră urare va fi 
primită de toți cu mai mult 
drag, decât oricare altă înşi- 
rare de rânduri cu dată fixă. 





Gentile da Fabriano: lnchinarea Crailor — (Florenţa, Academia) 


























CRONICA LITERARĂ 


de CONSTANTIN FANTANERU 


VIRGIL CARIANOPOL : 


Frunzişul toamnei mele, versuri 


MIHAIL DRUMEȘ: 


gosie, roman, 


După „De dincolo de râu“, nuvelele 
d-lui Victor Papilian, tipărind fără în- 
târziere, un volum de versuri şi un ro- 
man, Colecţia „Universul literar“ își 
manifestă limpede voința de activitate 


în toate hotarele literaturii. 


Este în întreprinderea editorială de 
sub aupiciile revistei, ritmul de tine- 
rească vrednicie a d-lui Victor Popescu, 
a cărui năzuinţă frumoasă de a pune în 
circulaţie opere şi scriitori, va fi, fără 
îndoială, înregistrată ca un aspect nou 
al anului literar. 

D. Virgil Carianopol ne oferă una din 
cele mai caracteristice producţii ale 
seriei de poeţi căreia aparţine. Puţini 
dintre confrați au profitat atât de a- 
bundent, de avantagiile spargerii ar- 
monizărilor prozodice, inaugurate de 
modernism, ca d-sa. Versul fărâmiţat, 
nesilit să ţie seama de accentele ritmi- 
ce, neegal în strofă şi fără rimă, odată 
admis, a dat aproape tuturor împresia 
că au descoperit fântâni bogate de Li- 
rism. Şi nimeni n'a formulat încă, până 
acum, regretul, după structura poeme- 
lor încătușate clasic în reguli de mu- 
zicalitate, armonie şi claritate. 

Dar dacă compoziţia prozodică a ieșit 
din preocupări ca o dificultate inutilă, 
poeţii nu au înţeles deopotrivă că tre- 
bue pus neapărat altceva în loc, ca 
întrun spațiu ivit  turburător prin 
dărâmarea unei construcţii. Cei mai 
mulţi au luat tot dela modernism un 
material divers, desprins din marea cas- 
nă a vremilor noi, de a descoperi în geo- 
grafia spiritului insule inedite de fru- 
museţe şi de echilibru. Producții de cali- 
tatea aceasta n'au pregătit însă dispozi- 
ţia de asimilare a publicului. D. Virgil 
Carianopol n'a luat dela modernism ni- 
mic de felul acesta. D-sa a rămas deplin 
în realitatea, —am zice— empirică, a 
vieții prezente, fără griji de a o depăşi 
printr'o voinţă estetică, printr'un efort 
transfigurativ către o lume de esențe 
alta decât cea a experienţei simple, bio- 
grafice. Departe de ermetism, de ima- 
gism, de purism, şi alte. direcţii intelec- 
tualizante ale poeziei, d. Virgil Caria- 
nopol este un sensibil, un liric al emo- 
ţiilor din viața dată unde, la un loc cu 
suferinţa, tronează deopotrivă euforia, 
ca sensuri biblice ale soartei omenești. 
Suferința rămâne condiția umană: pe ea 
o alimentează timpul, această crâncenă 
categorie a morţii, însemnând etapele 
sale inversibile, prin stingerea iubirilor, 
prin veştejirea tinereţelor, prin umilin- 
ţa încărunțţirilor, a boalei, a singură- 
tății, a întunericului, Euforia naște 
din virtutea credinţei, a dragostei, din 
putinţa bucuriilor inconștiente, etc. 
Pentru boltirea viziunii sale lirice, d. 
Carianopol nu trece prinurmare, spre 
nici un „dincolo“, ca și cum „aici“, s'ar 
desfășura drama captivantă, şi nu tre- 
bue să piardă nici o modulație tris- 
tețelor, nici un strigăt al fericirilor, 
nici un accent succesiv spre desnodă- 
minte, 

Este un poet de observaţie  încăpă- 
toare, de totală sinceritate, de simpatie 
pentru viețile tuturor de care nu-și deo- 
sibește pe a sa, de confesiune camara- 
derească, de emotivitate acumulată zil- 
nic și exprimată direct, cu mijloacele 
cele mai simple şi mai accesibile. 

Iată pentru ce, d. Virgil Carianopol 
este un poet citit de publicul mare, al 
circulării volumelor de versuri, din 
mână în mână și din casă în casă. Pro- 


ducţia sa place fiindcă lectura îşi dă: 


imediat rodul, în emoţii ce nu cer nici 
trudă şi nici pregătire spre a fi sesizate. 
Alianţa simbolică, între poet şi epocă, 
normală în istoria literaturilor își păs- 
trează corect termenul în cazul d-lui 
Carianopol. Dar sinceritatea emoțională 
a autorului, ar putea fio substanţă po- 
trivită numai cu tiparele sensibilităţii 
publicului de azi, iată preocuparea ce 
naşte din grija pentru perenitatea poe- 
ziei ! Pentrucă poeziile ne plac şi prin 
înlesnirea ce ne-o fac de a ne contem- 
pla propriul suflet, dar şi prin liniștea 
ce ne-o aduc cu gândul eternității spiri- 
tului. Poemele desăvârşite ne luminea- 
ză ca apariţiile siderale ce ştim că vor 
dăinui veșnic, în univers. Fireşte, dura- 
bilitatea operelor de artă constitue ne- 
liniștea crititei şi a creaţiei în totalita- 
tea sa, Deocamdată, pentru noi, clara și 
abundenta sinceritate a d-lui Virgil Ca- 
rianopol, ni se înfăţişează peremtoriu, 
ca una din condiţiile de răsbatere a li- 
teraturii sale peste timp. Exprimarea 
poetului se manifestă totdeauna com- 
plet, dovedind, prin vidarea conţinutu- 


Scrisoarea de dra- 
colecţia „Universul Literar“ 


lui inspiraţiei, o coacere robustă a «ei, 
o închegare la soroc a semnificaţiilor. 
De pildă în bucata „Usy“, unde închină 
versuri chipului îngeresc al fetiţei unui 
prieten. Actul omagial adus frăgezimei 
pure a sufletului și anilor, se săvârșește 
deplin satisfăcând  aceeaș necesitate 
de înduioșare a lectorului: 


De câte ori vin munții la mine 

ve câte ori se opresc trenurile în gări 
pustii, 

Nu ştiu dece, sunt parcă mai tânăr, 

Şi-mi cresc în suflet pajiști de bucurii. 


Cine-ai fost Usy? Cine te-a adus 
Pe meleaguri pe care nu mai ești? 
Ce minunății ne-au legat sufletele 
De toate călătoriile mi le urmăreşti? 


Ce Făt-Frumos te-a făcut așa albă, 

Ce mână ţi-a sculptat mâinile ? 

Din ce grădini ţi-a adus Dumnezeu 
ochii, 

Şi ţi-ai vărsat în ei toate fântânile ? 


Maniera compoziţiei este exclamativă. 
Trecând peste procedeu, care nu intere- 
sează aci, d. Virgil Carianopol rămâne 
poetul emoțiilor adecvate, limpezi, ca- 
litate care duce spre unul din absolutu- 





Virgil Carianopol Mihail Drumeş 
rile jinduite de artă! Reprezentant al 
timpului său prin adoptarea  tehnicei 
noi, de care a profitat, cum am scris mai 
sus, mai mult decât confrații, spre a ex- 
prima abundența sa de sentimentalism, 
precum și prin însăşi expresia ceo 
dă sensivității moderne, credem că 
d. Virgil Carianopol posedă o adevărată 
vocaţie de poet, și că opera lui trebue 
socotită elogios, ca produsul de valoare 
al unei vocaţii. 
. 

In romanul „Scrisoarea de dragoste“, 
d. Mihail Drumeş n'a părăsit preferința 
d-sale pentru analize psihologice, apli- 
cate la cazuri sociale indentificabile în 
diverse straturi. Eroul cărţii, tânărul 
Dinu Gherghel, întâlneşte într'un tren 
întârziat la plecare, pe Vanda; întâlni- 
rea va fi fatală, fiindcă tânăra fată este 
de o frumuseţe excepţională, ca acele 
cari au rodit capodopere în inspirațiile 
de artă ale maeștrilor timpurilor. Dinu 
Gherghel nu-și pune totuși o problemă 
de deviaţie spirituală, de acumulare a 
forțelor creative fecundate de sămânța 
perfecțiunii frumuseţii femenine. Deo- 
camdată el nu-și cunoaște sufletul, nu 
ştie de ce are nevoie spre a se înălța pe 
sine, în plan ideal; în Vanda vede doar 
o femeie, și ambiția lui de bărbat îi po- 
runcește:s'o aibă erotic, altă isbândă de- 
cât prin posesiune neinteresându-l. 
Fiindcă fata rezistă oricărei tentaţii, și 
fiindcă în locul zestrei pe care condiția 
ei socială modestă nu i-o oferă, — ea 
urmărește să-și asigure căminul prin 
dota morală a virginităţii, Dinu Gher- 
ghel acceptă să se însoare cu ea, nu- 
mai spre a-și satisface orgoliul carmnal, 
— propunându-şi lucid ca în urmă să 
divorțeze. Nunta se încheie. Fiind se- 
cretarul particular al politicianului A- 
pelevianu, ajunge momentul când, vo- 
ind să-și înalțe rangul social prin căsă- 
toria cu fiica acestuia, Cora, — legătura 
cu Vanda îl incomodează. Prin interme- 
diul prietenului Relu, organizează un 
flagrant delict de adulter, și divorţul 
nu întârzie. Pentru a înfrânge eventu- 
ala opunere a lui Apelevianu la o 
mesalianţă, Dinu Gherghel avusese gri- 
jă să-și asigure iubirea Corei care îi şi 
cedase. Inaintea faptelor împlinite, po- 
liticianul acceptă să-și facă ginere din- 
trun erou al arivismului. 

La acest punct al evoluției psihologi- 
ce, d. Mihail Drumeș se oprește brusc, 
spre a începe investigațiile pe alte trep- 
te. Odată satisfăcută năzuinţa de înăl- 
are socială, se produce în sufletul lui 
Dinu Gherghel un vid, are o criză, și 
ființa sa morală se deşteaptă. Rezervele 
unei împodobiri morale nu-i lipsise, ci-i 
fusese numai acoperite de impurități 
neorganice. Chipul Vandei răsare acum 


MAICA DOMNULUI, 
MĂICUŢĂ! 


De sărbători, poeta Otilia, Ca- 
zimir apare în vitnine cu voLu- 
mul admirabil tipărit de „Car- 
tea Românea:că“, intitulat „Ju- 
cării“. 

Prima poemă din „Jucării“ 
este „Rugăciunea Fetiţei“, din 
care despnindem această îndu- 
ioșătoare strofă: 

„Maica -Dommului, măicuţă, 

Tie coboară din icoană, 

Cum te-ai cobori din strană, 

In privaz te reazămă, 

Și de ceasul rău mă sruță 

Să cresc dreaptă şi. năltuţă, 

Maica-Domnului, măicuţă!“ 


NUNTA DE ARGINT, nuvele 
de MIHAIL ŞERBAN 


A apărut volumul „Nunta de 
Arginv", ae Mihaul Șerban, cu- 
prmzand 8 nuvee interesante. 
Ne vom Ocupa de carte inu'0 
cronica viitoare. 


D. ION PILLAT 
DESPKE UAKAGIALE 


In colecţia „Pagini alese“, 
„Cartea româneasca” tipareşie 
caveva bucaţi un „Proza lute- 
vară 'a ul 1. L. Caragiale. Er0- 
şura este ingrijita de a. on Pil- 
laţ, care scrie urmalcarea pIe- 
phoasa ob-ervâţ.e, 1n preiața: 
„Asistăm de cawa timp la un 
fenomen inienesant: ue unde, 
pa cand traia ei, Caragiale era 
în oznli tuturor numai autorul 
dramatic, astazi pupncul cuiuor 
ca și crucea au venita sa Il- 
dice tov mai mult in preferința 
lor pe prozator. Nu, ca „Seri- 
soarea  pierau.â* sau „conu 
Lsonida” ar ii inferioare ,„Mo- 
mente.or“ sau Mu „Sir Janu- 
iea'', dar proza lui Caragiaie, pe 
lânga toate caluiaţuiie aramavice 
ae veauruiui sau, cuprinde, în 
concuza €i genauâ, o putere de 
Sugestie proprie şi unică, In 
Uuuimă analiza ea reprezintă a- 
cea Comedie Umana, 1otala, a 
somevaţii romaneşti,  biecare 
semţa e un „moment drama- 
tuc”: comic Ori tragic, al unei 
acțiuni ce nu incerează o cupă 
de a ne ţine sub vraja râsului 
sau a groazei tot atat de pro- 
funde, Dramatismul acesta, con- 
genital auionului, reiese prin Ul 
taetatea dară dialogului, prin 
vivaeitâtea, firescul și puterea 
iui. El se mai desprinde şi din 
modul scene cum a inyeues Ca- 
ragiale descrierea naturii: tra- 
tarea sobră a privehştei reduse 
la esenţial, la, rel cu un decor 
bun, facut să dea aimosiera 
piesei, dar care nu trebue să 
estragă atenţia spectatorului 
de la personaguuie principae. 


Hărţi literare 
(Urmare din pag. 1-a) 


Am văzut hărţi, mai ales ale 
Peninsulei Balcanice şi ale 
Asiei apropiate, în care părţi 
întregi de țară erau acoperite 
de covorul caracteristic ei, co- 
vor oltenesc, pirot, persan, Bu- 
cara. Am văzut hărţi de radio- 
fonie, cu cercuri de mare so- 
noritate închise de cercuri 
surde, unde emisiunile nu pă- 
trund. Şi mă gândeam la o 
hartă a României, în care să 
apară ţinuturiile şi localităţile 
mai ales căutate de scriitori în 
scrierile lor. Dobrogea ar avea 
o densitate artistică de care 
poate fi mândă. Ea o face şi 
mai mult a noastră. 

EMANOIL BUCUȚA 








UNIVERSUL LITERAR 








24 Decembrie 1938 =——= 

















Şezătoarea seriitorilor tineri la Sibiu 


Am anunțat din n-rul trecut 
al revistei că, în sala festivă a 
Prefecturii Sibiu, va fi în ziua 
de 15 Ianuarie, 1939, o şezătoare 
a. scriitorilor tineri, sub auspi- 
ciile „Universului literar“ şi ale 
grupării „Thesis“, 

Va. conferenția d. PROF. N. 1. 
HERESCU, alături de care vor 
participa d-nii DAN BOTTA şi 
AL. DIMA. 


Vor ceti din operele lor 
scriitorii tineri: Mircea Alexiu, 
Ştefan Baciu, Ioan N. Boca, 
Virgil Carianopol, N. M. Ciu- 
ceanu,. Constantin  Fântâneru, 
Ioan Th. Ilea, Traian Lale:cu, 
Teodor Al. Munteanu, Ionel 
Neamţu, Victor Popescu, Sicu 
Pap şi Radu A. Sterescu, Intra- 
rea cu invitațiuni speciale. 


CAMIL PETRESCU ȘI 
VLADIMIR STREINU 


In volumul a- 
părut recent, 
Pagini de critică 
literară, d. V.a- 
dimir Streinu 
+ fixează  ade- 
: vărul ultim pe 
„care trebue să-l 
ljcaute criticul în 
*: producţia litera- 
rară, — poezie, 
roman, ş. a., — 
|lprin formula 
„concretul neca- 
tegorial al ar- 
te.“. Vorbind de- 
spre strădania 
critilcei de a desluși această „rea- 
litate monad.că“, acest „mister 
vibrător“, d. Streinu spune: „La 
noi, această poziție dramatică 
a comentatorului de literatură, 
principiu de melancolie dar şi 
de frumuseţe particulară, n'a 
suscitat nici un fel de interes, pe 
care l-ar fi meritat ca problemă 
în sine, cu toate că a fost expri- 
mat de mai multe ori în ultimii 
ani, dar poate pentrucă na fost 
exprimată în toată cuprinderea“. 
„ Voind să informeze corect pe 
cetitor şi să se arate loaial pe o 
poziţie ideologică, d. Vladimir 
Streinu, spune mai departe: „la 
drept vorbind, o poziţie analoagă 
a luat până acum între noi un 
neprofesionist al crit:cei, d. Ca- 
mii. Petrescu, după ale cărui as:- 
gurări demne de crezare, din Teze 
şi Antiteze, d-sa de multă vreme 
o susţine“. Citează apoi din Pre- 
faţa volumului „Teze şi Antiteze“, 
un paragraf pe care d. Camil Pe- 

















Camil Petrescu 


BULETINUL GRUPARII 
„IHESIS“ 


Gruparea intelectuală  „The- 
sis” din Sibiu, în dorința de a 
accentua mai întens „regiona- 
lismul cultural” va întocmi şi 
anul acesta un buletin de pro- 
porţii mari, în care se va des- 
bate tot 'ce interesează provin- 
cia din punct de vedere literar. 
Acest „moment cultural” va 
avea un cuvânt înainte datorit 
d-lui Al. Dima, preşedintele gru- 
pării şi care va publica aici și 
un fragment din lucrarea ce va 
apare „Conceptul de artă popu- 
lară”. Vor mai colabora dr. 1. 
Popescu-Sibiu, Licu Pop, Emil 
Cioran, Mircea Alexiu, dr. N. 
Balca, Nicolae Ciuceanu,. Ionel 
Neamtzu, M. Nanu și alții, şi va 
apare în cu:sul lunej Decembrie. 


VOICU NIȚESCU 


A apărut la „Cartea Româ- 
nească“, lucrarea „Scurt popas 
în Japonia“ datoniţă d-lui Voicu 
Niiţescu. Cartea este o contribu- 
ţie românească la cunoaşterea 
Japoniei, ţară considerată prin- 
tre cae câieva de frunte ale 
lumii, şi care merită să fie cu- 
noscută atent şi de noi, mai a- 
les că ne desparte de aa un s.n- 
gur stat; Rusia, sovietică. 








trescu îi termină astfe: „In in- 
tenţia ei pozitivă, am indicat a- 
ceastă poziţie, până când am cu- 
roscut de aproape fi.osofia feno- 
menologică, prin termenul de 
substanţialism, acesta fiind ală- 
turi de numele de autenticitate, 
doi termeni cari ne preocupă de 
îndelungă vreme“. 

Dar d. Vladimir Streinu nu a- 
lătură concretul necategorial nu- 
mai de termenul d-lui Camil Pe- 

trescu ci îi cau- 
i tă coresponden- 
țeie și în gândi- 
rea critică euro- 
peană, înşiruind 
următoarele 
formule instruc- 
tive:  „Intr'un 
articol despre 
un romancier al 
impului, Gabri- 
al Marcel afir- 
ma că însușirea 
ide căpetenie a 
criticului de ro- 
Vladimir Streinu mane este pute- 

rea de a sur- 
prinde şi izola modul. individual 
de simţire al autorului, adică 
„animalitatea incognoscibilă“, — 
cum spune Biran, adică „durata 
vie“, — cum o numeşte Bergson, 
„sonoritatea fundamentală“ cum 
îizice DuBos „substanţialitatea“ 
—după d. Camil Petrescu, „con- 
cretul necategorial şi „principiul 
unic“, cum înșine am formulat-o 
altădată; însfârşit, Vattention ă 
Vunique, după Gabriel Marcel, 
trebue să înarmeze spiritul cri- 
tic“. 





FACLII STINSE, PORTRETE DE 
DASCALI, DE CONSTANTIN 
KIRIŢESCU 


A apărut un volum de 230 
pagini, frumos tipărit de „Car- 
tea Românească“, datorit d-lui 
Constantin Kirițescu și cuprin- 
zând o sumă de portrete ale pro- 
fesorilor cari au iiuitrat învăţă- 
mântul românesc în ultimele de- 
cânii. Caracterizăriie găsite de 
autor pentru fiecare figură sunt 
instructive și orânduiesc o fru- 
moasă galerie a dascălilor na- 
ționali. 

Astfel: marele ministru: Spi- 
ru Haret; vigurosul vlăstar rus- 
tic: Murgoci; profesorul cava- 
ler: 'Teodor Alesseanu; un pa- 
triarh 'al şcoalei românești: Lu- 
pu Antonescu; cel din urmă 
dintre clasiciști: Iuliu Valaori; 
uriașul prăbușit: Ioan Borcea; 
omul de ştiinţe și de realizări: 
Doctorul Istrati: chimistul fa- 
natic: Ștefan Minovici;  mun- 
citorul neobosit: Ion Bianu, etc. 





Numărul de Anul Nou al 
revistei noastre, împodobit 
cu interesante colaborări, a- 
pare la data obișnuită, Sâm- 
bătă 31 Decembrie. 


—— 





în alte proporţii, ideea frumuseţii feme- 
nine absolute capătă puteri, îl cotrope- 
şte, îi turbură și-i abate personalitatea. 

S'a îndrăgostit de soția repudiată în 
mod josnic. Eroul intră acum în faza 
căutării trecutului.  Trebue să-şi răs- 
cumpere sufletul. Iubirea pentru Vanda 
deabia acum creşte intransigentă, ca o 
patimă. Ce deslegare va găsi autorul a- 
cestui conflict de psihologism tematic? 

O întoarcere la Vanda, prin alt di- 
vorț, de a doua soţie, nu pare cu pu- 
tinţă pentru că ea se căsătorise cu în- 
suşi Relu, fosta unealtă de degradare. 
Relu o iubise într'adevăr și o reabili- 
tase „iar Vanda, făptură armonic mora- 
lă, va fi recunoscătoare. Nu-și va pără- 
si soţul de acum, pentru Dinu, cu toate 
că pare ea însăși să poarte acestuia o 
iubire fatală. Ea se poate echilibra, stă- 
până pe cadrele noi ale vieţii. Nu la fel 
se întâmplă cu Gherghel, care nu-și 
răscumpără sufletul degradat decât prin 
moarte. Se sinucide, ferind-o pe Vanda 
de a prilejui o dramă. Refăcând con- 
ţinutul romanului d-lui Drumeş, i-am 
implicat, bănuim, și calitățile. Autorul 
stăpânește facultatea remarcabilă a 
povestirii simple. cursive, interesante. 
-vu încarcă pe lector cu nici un bagaj 
teoretic. Sceneietui tematic al naraţiunii 
se desprinde numai departe, în ochii is- 
coditori ai criticei, de aproape produ- 
cându-și efectul atracţios o compoziţie 
plăcută de literatură curată. 


Gititi de sărbători 


COLECȚIA 
„UNIVERSUL 
LITERAR“ 


recilor. 





TEODOR SCARLAT 


Tânărul autor, Teodor Searlaţ 
a tipărit până acum un volum 
de poezii „Claviaturi”, (1935, și 
o „Antologie de imagini din poe- 
zia tânără”, (1934). 

Romanul actual „Viaţa la în- 
tâmplare”, tipărit de „Cartea 
Românească“, pornește clar: şi 
original, din aceeaşi dispo- 
ziţie lirică a scriitorului, infăţi- 
șând într'o confesiune intimă, 
o sumă, de experienţe nesupuse 
cerinţelor de acţiune necesare 
romanului. Intr'o cronică vii- 
toare ne vom ocupa pe larg de 
romanul d-lui Scariat. 


AL. DIMA 


„Comceptul de artă populară“ 
este teza de doctorat în litere şi 
filosofie decernat cu mențiu- 
nea „summa cum laude”, d-lui 
Profesor Alexandru Dima Sibiu 
şi ţinută în ziua de 14 Decem- 
brie a. c. juriul fiind prezidat 
de d. prof. Rădulescu-Motru, a- 
vând referenţ principal pe d. 
prof. Dimitrie Gusti. Noua lu- 
crare a d-lui prof, Alexandru 
Dima este un studiu de sinteză 
in care se desbate 'fenomenul 
literaturii populare. 


OVIDIU MANIŢIU 


D. Ovidiu Maniţiu este un au- 
tor interesant și original. Anul 
trecut d-sa a publicat o fru- 
moasă carte cu subiectul luat 
din viaţa de ascensiuni a mun- 
ţilor, întitulată, „Padina Crucii”. 
Acum tipărește „Chemarea 
Muntelui”, o reluare a aceluiaș 
subiect, Carpaţii fiind pentru 
autor mai mult decât „un pito- 
resc al României“, ci 0 însu- 
mare de sensuri în eforturile de 
găsire şi inălțţare a sufletului 
românesc. Literatura d-lui Ma- 
nițiu merită prețuirea, pentru 
această încercare de a da Car- 
paţilor o semnificaţie simboli- 
că, alta decât aceea din proza 
sportivă a alpinismului. 


CERCETAŞ IN RAZBOIU 


„Cercetaș în Războiu“ se nu- 
mește cartea frumos tipărită a 
d-lui Ștefan Dumitrescu-Cete- 
raşu. O recomandăm ca pe o 
lectură plăcută şi instructivă, 





P i 
33 
Pa Sa 
Elena Deșliu, : Portret 
„Expoziţia Dalles“ 
(Decembrie) 


LAZĂR ILIESCU 


A apărut un volum admirabil 
tipărit, conţinând 37 de poezii 
traduse din Baudelaire, de d. 
Lazăr Iliescu. Poemele tălmăcite 
aparţim ciclurilor: Spleen et 
1d6al, Tableaux parisiens, Le 
vin, Fleurs de mal. Intâmpinăm 
cu vorbe de laudă frumoasa ti- 
părre a d-lui Lazăr Iliescu, care 
dovedeşte o iubire sinceră a 
poeziei. 





Colind pentru umbre 
(Urmare din pag. 1-a) 


se acopereau ca văduvele oglinzile păreţilor, parcă se 
mistuiau muzicile, parcă se suia vremea din saloanele 
balului alb sus, în podul unde-s ațele de paianjen, fe- 
restrele colbăite, mirosul de mucegai și umbrele şoa- 


Fata vecinilor şi-a șters ochii, iar și i-a mai șters, 


s'a mai uitat odată la poartă cum te uiţi la Lunea s&p- 


De dincolo 
de râu 


—— nuvele de 
Victor Papilian 


tămânilor școlare, și s'a dus spre bucătărie, atât d> în- 
covoiată și cu pas atât de greu. şi poticnit că parcă 
o Ursitoare venea de-afară aducând în spate cozile 
cu fundă ale fetei vecinilor. 

— Ce-mi moşmonești acolo, mă rog? îl întreabă bu- 
nica pe nepot. la uite cum mi-ai feștelit fereastra | Na 
o petică, nepricopsitule. 


Pune-te și șterge fereastra. 


Şi nspotul lustruește de zor fereastra, sub ochii buni: 
cei, până când sticla străluce din nou, şi dincolo, în 
fund, prin fumul iulgilor, la fereastra vecinilor se aprin- 


stea care arde în inima nepo- 


H it | 

Frunzișul Hat | 

toamnei mele 

i —— versuri de| de o lampă. E întâia 
Virgil Carianopol | tului. vestind cerul celorlalte. 


SCRISOAREA 
DE DRAGOSTE 


—— roman de 
Mihail Drumeş 


Cri-cri. Cri-cri... 

— Un greer, bunică. 
— În capul tău de bostan, bsrechetule. 

— Nu, bunică, în ghiocul de purpură al inimii mele. 

Acolo... acolo a început colindul 

bosri mari, florile dalbe, că vă vin colindători, florile 

dalbe, noaptea pe la cântători, florile dalbe“, — pe 


Il auzi ? Unde-o fi cântând ? 


„Sculaţi, sculați, 


care l-ar șopti nepotul pentru stinșii lui bunici — cri-cri 


De vânzare la toate 


librăriile din ţară de Crăciun. 





— dacă mormintele-ar avea fereastră și morții noapte 


IONEL TEODOREANU 


—————— 2? Decembrie 1938 





Properzia di Rossi 


In Bolonia, minunat oraș medieval al 
Italiei, bogat în clădiri masive de piatră, 
se păstrează una dir cele mai somptuoa- 
se catedrale ale trecutului : San Dome- 
nico. 

După cum se obișnueşte în bisericile 
catolice, interiorul catedralei e împărțit 
în mai multe capele, ce poartă diferite 
nume. In capela Rosarium e îngropat 
Guido Reni, de origină bolonez. 

Pazincul catedralei nu uită nici oda- 
tă să arate vizitatorilor mormântul lu- 
xos al lui San Domenico, din capela 
principală și al lui Guido Reni. La ace 
sta din urmă spune şi un adaos de 
explicaţie, anume că în acelaş mor- 
mânt cu Guido Reni se află îngropată 
şi Elisabeta Sirani, cea mai apreciată și 
tubită elevă a lui Guido Reni. Nu e a- 
devărat. 

In carnetul meu, unde notez tot ce 
mă interesează în legătură cu viaţa pic- 
torilor de altă dată, e scris: „Elisabeta 
Sirani, născută la Bolonia, în anul 1629, 
a murit în anul 1655“. 

Ori, nu numai că Guido Reni a murit 
în anul 1642 când Elisabeta Sirani nu 
avea decât 12 ani şi nu lua încă lecţii, 
dar celzbrul pictor bolonez încetase de 
ani de a mai picta, pentrucă orbit de 
pasiunea jocurilor de noroc, ducea acum 
la bătrâneţe, o viață de patimă pentru 
care şi-a pierdut şi prietenii şi conside- 
raţia societăţii şi imensele averi agoni- 
site într'o viaţă de muncă. 

A murit uitat de toţi. 
mizerie. 

Cu totul alta a fost cauza pentru care 
Elisabeta Sirani a împărţit locul de veci 
cu Guido Reni, şi nici decum pentrucă 
l-a fost elevă. 

Elisabeta a fost eleva tatălui ei, a lui 
Andrea Sirani, bun pictor şi mai ales 
bun gravor ; el, Andrea Sirani, a fost pe 
vremuri elevul lui Guido Reni. 

Când E'isabeta a împlinit 17 ani, a 
făcut o primă expoziţie a operelor ei, în 
unul din magazinele-librării din strada 
cu arcade, ocupate azi de case de mode 
şi parfumerii. 

Nu a expus, la drept vorbind, lucrări- 
le proprii ci o serie de gravuri după o- 
perele tatălui ei şi după ale lui Guido 
Reni. 

Succesul a fost imens și bolonezii au 
vrut să vadă în ea pe continuatoarea lui 
Guido Reni, cel puţin în ce privește sti- 
lul lui de graţie şi eleganţă. 

A fost supranumită „minunea artei“, 
„perla Italiei“, „soarele Europei“, 
„mândria Boloniei“. 

In acelaş an, deși n'avea încă 18, 
a deschis o academie, care a fost înda- 
tă suprapopulată de elevi şi eleve şi 
vizitată cu o deosebită curiozitate de 
toţi prinții Italiei şi de toți marii mo- 
narhi ai Europei, în drum spre Ro- 
ma. i 

Veronica Franchi, Vincenzia Fabri, 
Lucrezia Scarfaglia, Genevieva Canto- 
foli şi surorile ei, Barbara şi Anna Si- 
rani, i-au fost toate eleve, şi toate au 
reușit în cariera lor artistică. 

In scurta ei viaţă, — n'a trăit decât 
26 de ani — a lucrat prodigios. Criti- 


și în mare 


Proprezia di Rossi 





) 


p 





icLiori 


"eoborâta în mormântul 





UNIVERSUL LITERAR 


(a 





lui, Guido Reni 





cul de artă ae care s'a oste- 
nit să culeagă într'un volum listele ope- 
relor tutulor pictorilor, consacră 20 de 
pagini numai pentru compoziţiile Elisa- 
betei, compoziţii de oarecari dimen- 
siuni, dacă ar fi că socotim după pânza 
„Botezul lui Iisus“, înaltă de 10 metri, 
și pe care a executat-o la vârsta de 19 
ani. 

Cum e pictată nu ştiu, fiindcă n'am 
mai dat de ea în catedrală, unde fusese 
o dată expusă. 

La biserica Santa Maria dei Servi 
se mai vede o compoziţie cu Cei 10 mii 
de răstigniţi, deşi pânza e foarte stri- 
cată și culorile înegrite. 

Mai există azi, la palatul Malvezzi : 
„Loth şi fiicele sale“ (pictură pe aramă). 
La Pinacoteca din Bolonia, unde una 
din săli e închinată ei şi poartă numele 
de „Sala Elisabeta Sirani“, are o compo- 
ziție : „Apariţia pruncului Iisus“, apoi: 
„Mântuitorul', o frumoasă „Sf-ta tami- 
lie“, „Invăţătorul“, „Magdalena“, un au- 
toportret deasupra ușii, şi „Fecioara cu 
porumbelul““, pusă pe un chevalet în 
mijlocul sălii, în faţa ferestrei, în plină 
bătae a luminii. Fecidara are o mantie 
de un minunat albastru și tot albastru 
e şi cerul. Lângă ea doi mici îngerași 
goi şi în faţa ei un porumbel. 

La Neapole, o femee aruncând un 
bărbat într'un puț; la galeria Altieri, 
„Sf. Sebastian îngrijit de Sf. Irina“; la 
Biserica Fecioarei, „Imaculata Concep- 
țiune“; la Galeria Corsini din Roma, 
„Circe dând lui Ulise să bea“, „Alego- 
ria Carităţii“ şi „Judita“ şi alte nume- 
roase portrete în palatele nobililor Zam- 
pieri, Zambecari și Cafrara. 

Abatele Lanzi vorbeşte şi el de o se- 
rie întreagă de portrete şi de mici com- 
pozitii văzute de el, provenite din do- 
naţii făcute de diferiţi suverani cari i-au 
comandat aceste opere. 

„Am mai văzut — zice Lanzi — un 
foarte frumos portret al Elisabetei, tă- 
cut de mâna ei: Cupidon îi pune pe 
frunte o coroană, — și care se găseşte în 
casa consilierului Pagave'”. 

Acest tablou e azi la Miinchen. Nu 
ştiu de ce in loc de „autoportret“, con- 
servatorul Muzeului a pus în catalog: 
„Nesatornicie”, 

De opereie eu, ce să spunem ? Pentru 
mentau.ătea epucu sunt uusirari de ma- 
Te preţ. paca buisabela Dirani na 10st ele- 
Vă LU LaULQ0 HEni 1n MU ELecuv, prac- 
«UC, a 10st insa in Mod spuitual, caci 
voate picturile ei sunt inchipuite şi rea- 
lzate in salera lui. Ce Sa Zis ae tul- 
WU, se poate spu.ie şi ae ea. 

Aptupiercă cu tuiao Hen nu 1-a 
adus insa numai Ceepritale grabnică 
ci 1Otacodata ŞI 0 muarte Lumpur, 
îiinacă pictorii bolonezi conumpvrani, 
geiuşi ŞI inraiţi de sucesele el uuereu 
crescanue, au hotarit să o oui.oare. 

Dar cum ? 

Inur'una din cârciumile mai dosnice, 
cinci pictori şi-au dat întâlnire într'o 
seară ; cârciumarul nu i-a cunoscut şi 
nici mai târziu nu a putut spune dacă 
recunoaşte pe cei cinci în persoanele ce 





losif şi femeia lui Putifar (basso-relief) 


de OLGA GRECEANU 


le avea în faţă, fiindcă atunci seara, au 
venit cu pălăriile adânc înfundate pe 
cap, cu pelerinele mult ridicate pes:e 
umăr şi în jurul gâtului, şi de cum au 
intrat, au stins opaiţele şi au vorbit pe 
întuneric. 


Au pus atunci la cale să cumpere pe 
fosta aoică a Elisaketei, rămasă și acum 
în serviciul pictoriţei ca femee de încre- 
dere şi credincioasă slugă. 

Pentru câţiva arginţi, bătrâna doi- 
că a primit să verse câteva picături de 
otravă în ceaşca de lapte a Elisabetei. 
Obosită de lucrul din timpul zilei, pic- 
torița a cerut o ceașcă de lapte „ca să- 
mi refac puterile“, a mai adăugat zâm- 
bind doicei, care se grăbea să-i înde- 
plinească dorinţa. 

A băut şi a murit în chinuri groazni- 
ce în noaptea de 27 spre 28 August; a 
murit în braţele doicei, care acum şi-ar 
ti dat și viața numai să o poată scăpa. 

Bătrânul Andrea Sirani, în clipa mor 
ţii copilei lui și-a pierdut minţile. I-a 
mai supravieţuit patru ani, într'o stare 
de completă imbecilitate. 

Numele otrăvitorilor nu s'a putut afla 
niciodată. Oricare tânăr pictor bolonez 
din acea vreme, mai poate fi bănuit şi 
azi. Moartea ei a fost un doliu public. 
Indignarea publicului n'a cunoscut 
margini. Se mai spune că tot cu prile- 
jul morţii ei, sa deslănțuit un adevă- 
rat potop .de sonete emfatice şi de 
discursuri înflăcărate pe cari tot Mal- 
vasi le-a adunat şi le-a publicat în- 


tr'un volum. 

Guvernatorul oraşului Bolonia a a- 
dunat un consiliu excepţional, pentru a 
se sfătui cu toți membrii de ce mai 
puteau face pentru nefericita pictoriţă, 
căci vroiau să dovedească prin ceva, 
printr'un gest, prin o hotărîre oficială, 
stima ce înșişi reprezentanţii puterii i-o 
păstrau. 

Ce să facă spre a o cinsti aşa cum se 
cuvenea ? 

Intr'un moment de mare emoţiune, 
ca unii ce nu socoteau pe alt artist mai 
mare ca Guido Reni, au hotărît ca pia- 
tra de pe mormântul lui Guido să fie 
ridicată, pentru ca alături de sicriul a- 
cestuia să fie scoborit şi sicriul Elisabe- 
tei Sirani. 

Cu aceasta i se făcea cea mai mare 
cinste cu putință, căci mormântul lui 
Guido Reni era pentru ei un loc sacru, 
de pioasă reculegere. 

Hotărirea a tost anunțată prin mili- 
țieni ce băteau tobele la toate răscru- 
cile. 

In ziua înmormântării, toată popu- 
laţia orașului era afară, pe stradă să pri- 
vească cortegiul; casele ce comerţ aveau 
obloanele trase. Mici drapele negre cu 
cruce erau arborate la toate clădirile, 
dealungul străzii pe unde avea să treacă 
convoiul, așa cum se iăcea pentru fune- 
raliile unui mare personagiu. 

Dar dintre pictori cine a otrăvit pe tâ- 
năra artistă, căci iată-i pe toți aştepând 
în poartă terminarea serviciului religios, 
pentru ca o clipă mai târziu să se îm- 
bulzească şi tot ei să poarte pe umerii 
lor încovoiaţi, sicriul nefericitei tinere, 
care nu ceruse altceva destinului decât 
libertatea de a picta. 

In mare și jalnic alai au pornit spre 
rugul ce avea să ardă corpul tinerei ie- 
te, apoi spre Catedrala Sfântului Do- 
minic. 

In jurul urnei, plângeau pictorii : So- 
le, Grimaldi, Curti, Gherardini, Loren- 
zino, Bolognini, Milani, Alboresi, 'a- 
diale, Pasinelli și Cignani, care va fi su- 
pranumit mai târziu „principe“ al Aca- 
demiei din Bolonia, 

Cinci din ei plâng, poate, de remuş- 
care. 

Și iată de ce în capela Rosarium, la 
un loc, sub aceeași piatră, odihnesc nefe- 
riciții Guido Reni și Elisabeta Sirani 

Pe placa lor de marmoră, scrie: 

„Aci odihnesc Guido Reni şi Elisa- 
betta Sirana. Guido a trăit 67 ani și a 
murit la 15 înainte de calendele Sep- 
tembrie : la 18 August 1642". 

„Elisabeta a trăit 26 ani — şi a mu- 
rit la 5 înainte de calendele Septem- 
brie : la 28 August 1655“. 

„Acest mormânt cuprinde cenuşa E- 
lisabettei Sirani şi cuprinde și resturile 
lui Guido Reni. Dacă viața n'a unit deo- 
dată două minuni ale picturii, moartea 
le-a unit în această groapă“. 











Elizabeta Sirani 


Pe peretele din fundul Capelei, î în ju- 
rul crucii, atârnă câteva mici tablouri 
de Guido Reni şi Elisabeta Sirani. 

Odihnesc mai departe, în mijlocul 
creațiilor lor. 

Dar anul trecut, în Noembrie 1937, 
ducându-mă să revăd Capela lor, n'am 
mai găsit-o. Ştiam că e drept în mijlocul 
Catedralei şi în fața Capelei Sf. Domi- 
nic. Dar acolonu se mai văd nici cruci- 
fixul cu micile tablouri în jur, nici mor 
mântul cu placa de marmoră gravată. 

Mă lămuresc însă. Capela e aceeași, 
dar nu știu pentru ce aniversare şi nici 
pentru cât timp, întreaga încăpere, cu 
plafon, pereţi şi pardoseală a fost com- 
plet îmbrăcată în catifea roșie, brodată 
cu grele inscripții latine în fir de argint. 

A dispărut sub catifea mormântul ce 
căutam, a dispărut şi crucifixul şi cine 
știe unde s'au depozitat micile picturi 
ce străjuiau așa duios la căpătâiul celor 
doi nefericiţi artişti. 

Nu mi-a plăcut ideea catifelei roşii 
şi am eşit nemulțumită din Catedrală. 

Dar în aceeaş după amiază, mergând 
la Hippodrom, din cauza unor reparaţii, 
am ocolit strada principală și am tăiat 
drumul prin alte două străzi mai mici. 
Cu câtă bucurie am citit pe tabla pri- 
mei străduțe : Via Elisabeta Sirani! 

lar pentrucă suntem la Bolonia, și 
pentrucă San Domenico nu e departe de 
imensa Catedrală San Petronio, unde 
am găsit amintirea altei artiste, să a- 
daug şi povestea tristă a vieţii sculpto- 
riţei Properzia di Rossi. 


A trăit cu 125 ani înaintea Elisabetei 
Sirani. 

S'a născut tot la Bolonia, în anul 1504. 

La 12 ani cânta la chitară şi desemna 


mă 





| poe 





END aeberhtea ce 


Elizabeta Sirani 
Femeile la mormânt (schiţă) 


„cu mai multe culori“; la 13 sculpta 
cu atâta îndemânare, că reuşise să re- 
prezinte pe un sâmbure de piersică, în- 
treaga scenă a răstignirii lui Isus; la 
14 ani executa planuri de biserici, de 
citadele şi fortărețe ; la 15 ani sculpta 
bustul tutulor marilor oameni din Bo- 
lonia ; la 16 ani compunea versuri și le 
recita cu acompaniament de chitară ; la 
17 ani scria romane şi la 18 ani a iubit. 





5 


„Magdalena“ 


Pentru tot ce a înfăptuit până la acea 
vârstă avea admiratori, dar pentru dra- 
gostea dela 18 ani, n'a avut noroc şi e 
singurul pe care şi l-ar fi dorit. 

Artiste 1-a reușit tot; femeii nimic. 

A iubit pe un tânăr — al cărui nu- 
me cronicile îl ascund — și tânărul a 
admirat-o, a respectat-o, dar n'a iu- 
bit-o. 

Se pare că tocmai asta a îndârjit-o, 
căci a căutat prin toate mijloacele să-i 
fie pe plac. Dar dragostea nu vine nici 
poruncită și nici cerșită. 

Și atunci, Properzia, care începuse să 
se complacă în durere, a hotărît cu o în- 
drăzneală fără exemplu în istorie, să 
mărturisească public suferinţa ei. 

Nu i-a păsat de umilinţă și nici de 
batjocură, şi cu toată furia a executat 
un basso-relief cu scena dintre Iosif și 
femeia lui Putifar, în clipa când pasio- 
neta femeie vrând să reție pe Iosif lân- 
gă ea, îi trage mantia de pe umăr. 

Dacă Properzia s'ar fi mulţumit nu- 


mai cu simpla expunere a acestei scene, 


lucrul ar fi trecut neobservat, dar cru= 
zimea ei faţă de ea însăşi a mers mai 
departe, reprezentându-se pe sine sub 
trăsăturile femeii lui Putifar, şi sub 
trăsăturile lui Iosif, pe „EL“. 

Intregul oraş i-a recunoscut şi pe u- 
nul şi pe celălalt. dar episcopul orașu- 
lui Bolonia, neștiind isvorul dramatic al 
acestei opere, a cumpărat-o pentru a fi 
pusă pe frontispiciul Bisericei San Pe- 


„tronio. 


Se zice că munca e un balsam pen- 
tru rănile noastre, când dragostea zdro- 
bește inima, se zice că ea adoarme du- 
rerea, o linişteşte, întărește inima, a- 
lungă puterea periculoasă a amintirii ; 
dar pentru  Properzia di Rossi n'a 
fost tot astfel; epuizată de dragoste 
și muncă, moare după opt ani de iubire 
neîmpărtășită, în vârstă de 26 de ani, 
în anul 1530, tocmai în ziua când Si- 
gismund intră în mare triumf la Bolo- 
nia, pentru a se încorona ca rege, şi 
când tot oraşul era în mare sărbătoare. 

Dacă sculptura a fost vreodată așe- 
zată la locul destinat de episcop, nu 
ştiu, dar eu am descoperit-o cu mare 
bucurie şi emoție, într'o remiză a ca- 
tedralei, 

Nu are prea multe merite artistice și 
lipsa de eleganţă a stilului e supără- 
toare. 

Nedumerirea fotografului de a-l fi 
chemat pentru această operă, e de ne- 
descris. A încercat prin toate mijloa- 
cele să mă facă să înțeleg că au sculp- 
turi mai frumoase la Pinacotecă. 

Dragostea care a inspirat această 
compoziţie biblică, nu a ajutat s'o în- 
frumuseţeze; desemnul și compoziţia nu 
sunt emotive ; preocupată de scena na- 
rativă care trebuia să o umilească în 
public, Properzia a uitat chiar arta. Ii 
lipsesc tocmai inspiraţia artistică și căl- 
dura necesară emoției ; poate că marile 
dureri neputând părăsi sufletul, nu mai 
pot atinge nimic din ceeace e în afară 
de el. 

Dacă în loc să fi fost sculptor la 13 ani, 
gravor şi pictoriţă la 14 ani, muzicantă, 
arhitectă, poetă, romancieră înainte de 
17 ani, ar fi fost doar iubită la 18 ani, de 
sigur că şi viaţa ȘI opera ei ar fi iasi 
altele. pate 





Privelişti 
Drumurilor albe ale norilor, 
Prin senina lume, — Doamne, oare unde 


Pulberea de-argint li se ascunde 
Impreună cu zăpada zorilor ? 


Au rămas pe boltă numai ape 

Vinete, ca floarea de brânduşă... 
Spune-mi Doamne, noi suntem cenușă 
Când în vis nici bolta nu ne'ncape? 


Undeva 'n trecut adânc suspină 
Harpele păgâne. In azur 

Cântă moartea dintr'un alb femur... 
Brazii. lăcrămează 'n somn, răşină. 


VLAICU BÂRNA 





Intr'o ţară depărtată unde domnea un îm- 
păraţ rău şi păgân şi unde creştinii erau 
năpăstuiţi, a trecut, poposina în cetatea de 
scaun a î:ranului, un călugăr, El nu prea se 
amesteca în gloate, dar, din întâmpiare, în- 
truna din zile, venea cu alai mare pe ulița 
pe care se afla și el, împăratul însoțit de 
patru soldați. Cum îl zăriră pe călugăr, îm- 
păraiui şi cu soldaţii lui, începură să râdă 
de el zicând, cum proşţii şi neștiutorii mal 
zic şi astăzi, că le-a eşit dracul înainte și 
multe alte batjocuri. Călugărul auzindu-i 
cum se veseleau râzând de el, îi zise așa ca 
să-l audă: 

— De dracu să aveţi parte în viaţa voas- 
tră, taică! 

Impăratul auzindu-l și fiind asmuţit de 
lingușitorii din gloata ce-l urma, dete or- 
din so.daţilor să-l lege și să-i dea două 
duzini de bețe la tă.pile picioarelor, Când 
îl lăsară din trăgători nu se mulțumiră vă- 
zându-l istovit, şi cu picioarele în sânge şi 
tot trăgându-i cu beţele și pe spate, văzân- 
du-l că se împleticeşte, pentru ca râsul să 
fie mai mare, unul d.ntre soldaţi vru să-i 
dea un pumn în culion şi să i-l îndese peste 
ochi și urechi, aşa cum erau învăţaţi în jocu- 
rile lor de fiăcăi; dar, ca din senin, începu 
Să se vaete, să ţ:pe că-l doare mâiniie. Cei- 
laiţi soidaţi, înfuriaţi, vrură și ei să-l lo- 
vească peste culion, şi, la rândul lor, şi ei 
se văitară și ţipară de dureri în mâini și 
apoi, ca apucaţi de tremuriciu, ca din iele, 
se svârcoleau pa loc, căzând unul peste al- 
tul, sbătându-se în dureri și chinuri şi dân- 
du-și sufietui în fața împăratului şi a mul- 
țimii ce se adunase şi care rămăsese încre- 
men:tă la vederea unej astfel de iîntâmpiări. 

Călugărul,  folos.nd  Învăimăşeala ce se 
făcuse, se strecură din lume şi apucând-o 
pe uiţi s:nguratece, ajunse în dreptul unei 
case pe zidurile căreia văzut semnul crucii. 
Bătu şi din năuntru veni și îi desch:se un 
preot. Aici era o biserică de creştini care 
în mijloc de păgânime, ţinea aprinsă can- 
dela pentru cei ce măreau tot mai mult nu- 
mărul celor ce şe botezau şi credeau în Mân- 
tuitorul, 

De grabă îl băgă în casă, îl ospătă cu tot 
ce avea şi ce putea să-i dea, îl îngriji şi îi 
pregăti un pat, patul lui chiar, spre a se putea 
odihni și a-şi recăpăta puterile sdrobite de 
bătae şi schingiuiri. Dar, când vru să-l des- 
culţe, nu fu cu putinţă, picioarele lui însân- 
gerate nu mai puteau ieși din încălțăminte. 
Când mai răsuflă puţin călugărul, spuse 
preotului tot ce i se întâmplase și tot spu- 
nându-şi păţania, cuvintele și glasul lui se 
stingeau tot mai mult, prinse de somnul tru- 
dei și al oboselei. Și adormi, îmbrăcat şi în- 
căițat. Preotul, văzând că drumeţul adorimi- 
se de un somn adânc, luă și el un ţol și se 
așeză pe jos, într'un colţ al casei ca să doar- 
mă, dar somnul nu se Lipa de el. Se gândea 
cu ochii deschişi în întuneric. 

Călugărul drumeţ, pare-mi-se era mult 
iubit de Dumnezeu, că aşa cam pe la al doilea 
cântat al cocoşilor, înainte de miezul nopţii, 
bătrânul preot se cutremură înspă.mântat de 
ce văzu: toată casa era într'o lumină, dar ce 
lumină că nu se asemăna nici cu cea de ziua, 
nici cu cea pe care o face lumânarea, Era o 
lumină cum numai în Cer se află şi în această 
lumină se mai auzeau niște cântări ce nu se 
aud pe pământ, frumoase de parcă te făcea 
să pluiești prin văzduhuri. In toată această 
lumină orbitoare şi siavă de cântări dumne- 
zeeşti, ce păreau murmurele izvoarelor, se 
auzi un glas ce spunea: Sfinţilor păr.nți, de 
sunteţi treji, îngenunchiaţi și plecaţi cape- 
tele voastre, că Dumnezeu Tată] vine către 
voi, iar de dormiţi, lăsaţi somnul vostru să-și 
facă drumul că veţi vedea pe Tată] ceresc 
în vis. 

Preotul, care era treaz și auzise ce se vor- 
bise, scu'ându-se, începu să se roage f:er- 
binte, făcând un lung șir de mătănii; cu ca 
pul plecat, aştepta să vadă minunăţia ceru- 
rilor, 

Nu trecu mult şi văzu bătrânul preot mai 
întâi do: îngeri în haine albe, sclipitoare ca 
lumina, ținând fiecare în mâini câte un şfeş- 
nic aprins. Ina:ntea lor, mergea un alt înger 
cu ochi şi păr de jar, ce ţinea în mâini un 
pa!0ş din care țâșneau limbi de foc. În urma 
lor, venea Sfântul Dumnezeu înconjuraţ de 
îngeri cari murmurau imnuri de slavă. 

Când bătrânul preot vru să-i vadă față lui 
Dumnezeu, îi fu peste putinţă căci numai 
trei sfinți sau învrednicit să-i vadă chipul, 

Și cine's şi cum se numesc? Ilie, cel cu bici 











de foc și care pornește fulgerele, tunetele şi 
trăznetele, Ioan, înainie mergătorul, boteză- 
torul şi Moise, In dorința lui nemărginită, 
bătrânul preot vrând să vadă faţa de foc a 
lui Dumnezeu auzi un glas care-i zise: Pă- 
r:nte, află că cel pe care-l ai sub acoperă- 
mântul casei tale, este Arhanghelul Gavrilă 
şi fiindcă tu te-ai milostivit să-l găzduești și 
să-l ospătezi: şi să împărtășești cu el suferin- 
țele la care a fost supus, te leg pe tine de 
astăzi înainte să-i fii frate — de acum voi 
sunteţi slugile mele credincioase: Tu Gavrilă 
şi Tu Mihai, iar ţie de acum înainte Arhan- 
ghelul Mihail să-ţi zică. In tot locul unde va 
fi unul din voi, să fie și celălalt; în veci să 
nu vă mai despărțiți şi gândul unuia să fie 
și, al celuilalt, până ce vă voiu chema sus 
întru ale mele împărăţii, ca străjeri ai rân- 
duelii mele. Tu, Arhanghele Mihai, care nu 
dormi şi auzi cele ce-ţi spun, să nu spui fra- 
telui tău Gavrilă cele ce vezi, cu toate că şi 
el aude şi vede, dar în vis, şi care când se va 
scula vor fi uitate cu totul, 

ŞI, sfârșind de grăit Domnul, deodată, to- 
tul a pierit şi sa făcut întuneric, iar ca mai 
înainte, 

Nu trecu mult după cântatul cocoșilor din 
miezul nopții, şi auzi preotul — adică nu, 
după cum i-a zis Dumnezeu, Arhanghelul 
Mihail pe cineva ciocănind în ușă: 

— Cine este acolo? 

— Om bun, taică părinte, zice cel de afară. 

— Dar, ce nevoi te aduc, fiule, în puterea 
nopţii? 

— De, cinstite părinte, iertaţi-mă că vam 
stricat somnul dar așa m'a învăţat bietul 
taică-meu, că de câte ori voi trece pe lângă 
o biserică, să intru în ea şi să mă rog. Incer- 
cai să intru, dar un puj de ţigan mi-a spus că 
cheile sunt la Sf-ția Ta. Te rog fă bine și 
descue să mă închin puțin la icoane. 

Preotul, auzind despre ţigan și mai ştiind 
încercările ce întâmpinase şi în alte rânduri, 
își închipui că este necuratul ce iar cearcă 
să-și vâre coada cu zâzaniile şi cu blestemă- 
ţiile lui. Se sculă, luă cheile și dete să plece 
să gescue biserica, numa; iată că se sculă şi 
frate-său şi fără să spună un cuvânt plecă 
şi el ia lăcaşul de închinăciune; căci, ştiţi, 
aşa le poruncise Dumnezeu, unde se va duce 
unul să meargă și celălalt. 

Când să deschidă uşa, ce să vedeţi, un ostaş 
armat din tăipi până'n creştet, trimis de îm- 
părat să prindă pe călugăr, să-l bată și să 
1-1 aducă legat. Dar, ostaşul, în taină, era şi 
el creştin şi cum îi văzu, pe călugăr și pe 
preot venind spre biserică, îngenunche şi le 
sărută dreapta. Diavolul, puiul de ţigan, care 
sta mai la o parte, când văzu pe Gavril îl 
recunoscu, căci se dăduse vestea în tartar 
despre străjeri; aleși de Dumnezeu și începu 
să țipe dând să fugă de frică. Dar Arhanghe- 
lul Gavril îi zise: Nu fugi, diavole, ci vino 
şi spume de ce ai venit aici? Și aghiuţă tre- 





UNIVERSUL LITERAR 


murând de spaimă, ascultând de cuvântul 
Arhanghelului ce tuna, şi printre clănțănitul 
dinţilor, spuse: Am venit Arhangheli Gavrilă, 
cu acest ostaş, căci eu am îndemnat pe îm- 
părat, crezând că este din cei muiţi care sunt 
din partea noastră. Dar, văd că m'am înșe- 
lat; el este de al vostru. Il trimisese împăra- 
tul după tine, să te aducă, El a visat de cum 
s'a culcat că tu ești sfânt ales de stăpânul 
vostru şi acum vrea să-şi ceară ertare. 

Arhanghelul Gavril, văzând planul diavo- 
lului, îl mustră zicându-i: 

— Cum, diavole, voi nu ştiţi că ostaşii cei 
ce cred în Dumnezeu, sunt ertați de faptele 
lor atunci când în învălmășeala luptei din 
răsboae, se luptă pentru apărarea cuvântului 
şi legii Lui? Când se luptă pentru a-și apăra 
pe ai lor ce nu's decât la un loc: Ţara, Nea- 
mul şi Biserica lui Dumnezeu. Dumnezeu a 
orânduit aşa să fie pretutindeni în împărăţia 
lui. Şi tu mai ştii, diavole, că atunci când un 
neam păgân se învrăjbeşte asupra unuj neam 
creștin și vrea să-l cotropească, ori numai un 
colţişor din țara lui, Dumnezeu pune sabia 
sa de foc în balanţa dreptăţii, de partea cru- 
cii ? Numai voi, diavolilor, cu tot tartarul 
vostru, sunteți în balanţă de partea păgânilor 
a căror stăpânire voi o aveţi. Şi, mai ştiţi că, 
sufletele ostașilor lor, slujitorii voştri, merg 
în focul Gheenei din iadul vostru, adică în 
împărăția voastră, pe când ostașii creștini, 
slujbașii lui Dumnezeu, când mor în luptă, îi 
aşează în ceata lui din rai. Dumnezeu, în 
timpul crâncenei lupte, pluteşte deasupra în- 
vălmăşelei şi apără pe cei ce luptă pentru el, 
înaraptână loviturile păgânilor către toţi cei 
ce nu luptă cu toată ardoarea și credinţa în 
El, către cei ce nutresc în ei răzvrătirea, că- 
tre mai marii lor, către cei ce urmăresc a 
jefui în timpul luptei, către toți cei cu gân- 
duri necurate ca ale tale, diavole. Tu ştii, 
diavole, toate aceste rânduel;j ale Tatălui Ce- 
resc. De ce te-ai mai ţinut după acest ostaş, 
pe care-l știai în slujba credinţei cele ade- 
vărate? Dacă însuși împăratul, l-a ales pen- 
tru bravurile lui, bravuri săvârşite numai cu 
ajutorul crucii, tu, care ştia; toate acestea şi 
tot ai încercat. ' 

Diavolul, îngheţase de teamă, și din negru 
cum era, mai tăciune se făcu. Dar toţ mai avu 
îndrăzneala drăcească să zică: 

— Sfinte Arhanghele, îți cer ertare pentru 
fapta mea nech'bzuită, că m'am ţinut în ca- 
lea unui ostaş creştin, asta n'oiu mai face-o 
câte zile oiu mai avea. 

Călugărul, ascultând tânguirea diavolului, 
se sfătui cu preotul căci așa le poruncise 
Dumnezeu, ca nici unul dintre e: să nu îacă 
vreo faptă fără să se fi înţeles cu celălalt, 
Preotul spuse necuratului: 

— Ertat să fii de ce ai făcut acum. 

La auzul iertării, aghiuţă se topi, lăsând 
locului unde era un nor de fum, ce se pierdu 
şi el în văzduh. 








hi CRUD 
N IH i 


de prof. MIHAIL VULPESCU 


Deschizând preotul uşa bisericii, au intrat 
câteși trei şi, după ce sau rugat și închinat 
pe la icoane, sărutând iar dreapta sfinţilor 
părinți, sa dus la împărat să-i ducă vestea, 


— aşa trebue să fie ostașul supus ordinelor. : 


Se zice că, odată cu ostașul creștin, ce acum 
se întorcea, împăratul a mai trimis o slugă 
a sa care era ungur, căci el avea ca slugi nu- 
mai păgâni, să caute pe călugăr. Trecând 
sluga împăratului pe lângă locașul Domnu- 
lui, îl batjocori aruncând cu noroi şi înju- 
rând de toate cele sfinte și necurate, cum 
numai ungurii ştiu să înjure. Și, tot horbă- 
căind prin cetate şi împrejurimi, ca orbul, se 
întoarse la palat dând vestea că nu l-a putut 


-găsi pe călugăr, Impăratul dete ordin să se 


tae capul netrebnicului slugoi. 

Mai târziu, iată că sosește la palat și osta- 
șul trimis şi care văzuse și pe sfinţii părinți. 
Apropiindu-se de tronul impărătesc, grăi că- 
tre împărat: 

— Inălţate împărate, amarnic va fi de tine 
şi de neamul tău. Cel pe care Tu mai trimis 
să ţi-l aduc și pe care l-ai chinuit și batjoco- 
rit, era Sf. Arhanghel Gavril. Eu l-am găsit 
şi m'am putut apropia de strălucirea feţii lui 
și veștmântului lui luminos și orbitor ca lu- 
mina soarelui, de nămezi. 

Dar “ție, Mărite Impărate, ţi-ar fi cu 
neputinţă să te poţi apropia de lăcaşul lui, 
necum să-l poți vedea. Scaraoschi, care-i 
spaima omului, neavând teamă de n:meni, în 
fața călugărului, se chinuia, făcându-se mai 
negru ca fundul căldării și tremura carnea 
pe el şi dinţii din gură cum tremură vârful 
papurei la cea mai mică adiere de vânt. 

Impăratul, la auzui spuselor ostaşului, se 
cutremură în sinea lui. Dete ordin să-i aducă 
un cojoc împărătesc şi ordonă ostaşulu: să-l 
conducă şi pe el să-l vadă pe Sf. Arhanghel 
Gavrilă. Merseră ei cale lungă, Eșind d:n- 
tr'un sat, spre seară, se apropie de alt sat 
unde se vedea o bisericuță. Din stuful unei 
bălți, ieşi ca o momâie, un om care, zicând 
că-i jitarul moşiei aceleia, îi mustră zicându- 
le că nu au voie să umble pe acolo noaptea. 
Impăratui îi răspunse: 

— Caut pe Arhanghelul Gavril. 

Napucă să termine de grăit împăratul că 
se auzi ca o plescăitură în apă, de după stuf 
de unde se ivise momâia și nu se mai văzu 
nimic. Se cam înfricoșă împăratul şi îi zise 
ostașului: 

— Camarade, lucru curat nu m; se pare 
să fie cu arătarea aceia de om din stuf, 

— Apoi să vedeţi Măria Ta, — răspunse 
ostaşul — cârd m'aţi trimis Măria Voastră 
să caut pe călugăr, am intrat în biserica 
creştinilor să mă închin şi eu. Când să dau 
să intru, la uşa bisericii mi s'a pus în cale 
un pui de ţigan şi mi-a zis să nu intru în 
biserică să mă rog, că va fi rău de mine. Eu 
nu l-am ascultat şi m'am rugat de Sf, că- 
lugăr sâ-mi deschidă uşa să mă pot închina 





Biblioteca Academiei hMomâne 


— Periodice:e românești — 


de AL. IORDAN 


il W, Soul 


In prefața serisă pentru volumul „Publitaţiunile periodice ro- 
mâmnești” apărut în anul 1913, Ion Bianu făcea, între alteie, urmă- 
voarea observaţie : „Când vedem presa românească de astăzi cu 
mulţimea ziarelor poliţice şi a revistelor literare, științifice, econo- 
mice și de alte specialități, se pare de necrezut că această presă 
să fie aşa de tânără cum este, să aibă numai 84 de ani de viaţă”. 

Dacă această observaţie a lui lon Bianu era valabită acumuu 
sfert, ae veac, ea se dovedește a fi și mai adecvată zilelor noastre. 

Pentru cine cunoaşte vitregiile cu care au avut de luptat 
înaintaşii noştri, va conveni piin a fi de acord că, dacă cel dintâi 
periodice românesc a fost tipărit abea la aproape două secole dela 
apariţia primului ziar, în adevărata accepţiune a cuvântului, „Ga- 
zette de France” a lui Theophraste Renaudot, (30 Mai 1631), a- 
ceastă întârziere nu poate constitui pentru ej o vină. Deşi, încer- 
cări de a se stabili comunitate de idei înt:e Români şi a li se îm- 
părtăşi în limba lor noutăţile, s'au făcut cu mult înainte, ele au 
rămas infructuoase, datorită administrației din acele vremi. 

Asemenea încercări au făcut: în 1789 o societate de cărtu- 
rari din Sibiu, care vroia să editeze o gazetă românească pen- 
tru țărani. Un an mai târziu „Wiener Zeitung” anunța că, în capi- 
tala Austriei, urma să apară ziarul „Courier de Moldavie” care 
trebuia să cuprindă, toate articolele în limba franceză şi română, 
dar deși toate aprobările obținute, ziarul n'a putuţ vedaa lumina 
tipa:ului. In 1793 și in anii următori, Ioan Molnar de Millersheim 
sa străduit şi el, zadarnic însă, pentru tipărirea unei gazete, așa 
precum în 1795 a rămas fără urmare înștiințarea „Societăţii Filo- 
zofice a Neamului Românesc în mare Prinţipatul Ardealului”. 'Tot 
fără succes a rămas şi ince:carea lui Alezie Lazaru din 1814 care 
și anunţase intenţ:a de a tipări o foae intitulată „Novele” și care 
urma să apară de două ori pe săptămână. 

Trei ani mai târziu, la 1817, s'au făcut două încercări, una 14 
Lemberg, cealaltă la Buda, prima de Teodor Racocea iar cea de 
a doua de Zaharia Carcalechi, 

Au trebuit să treacă trei ani de strădanle pentru Racocea, și 
pâtru pentru Carcalechi, pentruca intenţiile lor să devină realităţi 
și teascurile t:pografiilor să dea la iveală în 1820, la Cernăuţi, 
„Chrestomaticul românescu, sau Adunare a tot feltul de Istorii 
și alte făptorii, scoase din Autorii dipe osebite Limbi», iar în Ia- 
nuarie 1821 la Buda, Carcalechi reuşi să tipărească „Biblioteca 
Românească îmtocmită în 12 părţi după numărul celor 12 luni 
întâia oară tipărită pentru Nația românească”. 

Cu aceste două publicaţii se inaugurează începuturile „gaze- 
tăriei” românești, pentru ca deabea după şapte ani, in 1828 să 
vedem apărând sub redacţia lui IL. M. C. Roseti, „Fama Lipscăi” 


> 


despre a cărei durită nu ni se păstrează nici o insemnare. 

Incercările de până acum au fost toate, după cum am văzut, 
în afa:a hotarelor Principatelor Românești, unde ziaristica ia 
fiinţă odată cu ocupaţia rusească din 1829-34 şi sub „oblăduirea” 
Regulamentului O:ganic. 

Intr'adevăr, la 1 Tunis 1829, Gheorghe Asachi dă la lumină, 
primul număr din „Albina Românească” la laşi, iar Eliade făcuse 
să apară, două luni mai înainte, la 8 Aprilie 1829 „Curierul ro- 
mânesc” la Bucuiești, pentruca înt:e anii 1836—1847, tot el să 
tipărească cea dintâi revistă românească „Curier de ambe- 
sezele”. 

Cu fiecare an, numărul periodicelor românești sporește, ca o 
consecinţă a desvoitării opiniei publice şi astfel constatăm că în 
1832 apare „Buletin, gazetă administrativă“, la Bucu:eşti; în 1833 
„Buletin foae oficială“ la. Iași; în 1845 „Gazeta Teatrului Naţio- 
mal“, Bucurzști; doi ani mai târziu, Carealechi care se strămutase 
la București scoate „Cantor de avis şi comers“. 

In acest timp, Gheorghe Bariț, reuşeşte să tipărească la 
B:așov, incepând dela 2 Ianuarie, la 25 D=czmbrie „Foaea Dumi- 
nicii“ iar la 12 Martie szoate „Gazeta de Transilvania“ al cărei 
centenar s'a sărbătorit în primăvara aceasta, 

Până la această dată, urmărirea apariţiilor de periodice a fost 
lesnieioasă, dar cu fiecare an nou, alte gazete şi reviste apar, în 
diferite colțuri ale pământului românesc, ajungându-se ca acum, 
pe răbojul desvoltării presei românești să se numere peste cinci- 
sprezece mii de crestături, fiecare crastătură repiezentând viaţa 
unui periodic. 

In paginile acestor publicaţii se poate întâlni scrisul tuturor 
acelora, care, sub nu importă ce fo:mă, au mânuit condeiul, 

Iar cine vraa să răsfoiască colecţiile vechi, nu va putea face 
acest lucru decât doar la Biblioteca Academiei Române, unde se 
păstrează, cu cea mai desăvârşită grijă, această comoară a scri- 
sului românesc. 

Inglobate 1a inceput, laolaltă cu cărţile, când numă:ul lor a 
davenit prea mare şi pe măsură ce matodele de organizare biblio- 
tecărească pătrundeau la noi, s'a luat hotărirea de a se înființa 
un serviciu aparte, în sarcina căruia să cadă aranja:ea colecţiilor 
de periodice, 

Bazele noue! secțiuni s'au pus în anul 1905, așa cum arată 
următorul fragment din raportul Comisiunii Bibliotecii din 2 
Martie 1904: „Publieaţiunile periodice româneşti, zia:ele, revistele, 
a căror aşezare şi inventariere după format a inceput din anul 
trecut, acum sunt dafinitiv aşezate, trecându-se într'un inventar 


- (Urmare în pag. 7) 


24 Decembrie 1935 






a m y 
ea Sugar A 






















şi el mi-a îngăduit să mă rog. Când să vină 
şi călugării în biserică, am dat cu ochii de 
acel pui de ţigan pe care l-au certat zicân= 
du-i: 


— Ce cauţi, diavole, aci ? Și, l-au 'certaţ pe 
el mustrându-i aspru. Și, d-avoiul tremura 
ca varga şi nu ştia cum să fugă mai de grabă 
să piară din faţa lor. 

— Gândurile mele mă poartă, Mărite îm- 
părate, că și momâ:a ace:a de om ce ni sa 
arătat din păpur.ș, tot diavolul era, căci de 
îndată ce auzi că mergeţi să căutați pe St 
Arhanghel Gavril, se tăcu nevăzut, 

impăratul câzu pe gânduri şi multă întrişe 
tare cuprinse sufietul lui pentru fapta urâtă ce 
săvârşise batjocorind pe Sfântul călugăr. In 
inima lui strânsă, tot mai mult se încu:ba 
dorința de a vedea pe Sf Arhanghel Gavril, 
pentru a-i cere ertare şi a se umili în faţa 
lui. Tot mergând cu gândul la mântuire şi 
pocăință, iată că, de departe zăresc locașul 
călugăresc. Când s'au apropiat, ochij lor au 
fost orbiţi şi sufietul lor înspăimântat de 
cele ce văzuse, Lăcaşul lor de d.năuniru era 
cuprins de o lumină cum numai în ceruri se 
afla. Inăuntru, rânduri, rânduri, îngerii, se- 
rafimi; și heruvimii, ca şirul soidaţilor în 
front, în haine strălucitoare de lumină, fru- 
Moşi cum nu se mai poate spune, pe de mar- 
gini, cei mai mari, la mijloc, cei mai mici, Şi 
cu toţii cântau cântece de slavă Domnuiui, cu 
glasuri ce păreau că vin din alte lumi, din 
lumiie raiului și ale fer.cirii, Impăratul ră- 
măsese impistrrit locului şi cu câţ auzea și 
vedea minunea, cu atât se simţea mai neno- 
rocit, gând.ndu-se la fără de legiie ce el să- 
vârşise până în prezent, 

Ostaşul, s:mţind groaza de care era cu- 
pr.ns stăpânul său, făcu trei cruci şi trei mă- 
tănii şi apropiindu-se de ușa locașului de 
rugăciune, de ușa b:ser-cii, bătu de trei ori. 

— Cine este acolo — se auzi un gias 
dinăuntru. 

— Oameni buni — răspunse ostaşul, 

— Atunci intraţi. 

Iar, dacă au intrat, nimeni nu i-a întrebat 
nimic şi ei au stat timp îndelungat, martori 
împietriţi fiind la slujba dumnezeească unde 
p-utea duhul lui Dumnezeu, săvârşina taina 
pentru iubirea şi mântuirea neamului româ- 
nesc. 

Când slujba sfântă se sfârşi, totul dispăru 
fără ca ochii ostașului şi ai îmipăratului să-şi 
dea seama cum şi unde, 

Călugărul Gavrilă, văzând pe împăraţ îi 
zise : 

— Inălţate împărate, ne-am retras tocmai 
aci pentru a ne putea ruga mai în linişte. 
Cum? și în pădurea aceasta m'ai căutat ca 
să mă chinueşti din nou? 

Impăratul, care nu mai putea să se țină 
pe picioare de atâta remuşceare pentru fapta 
lui nelegiuită — câna dăduse ordin să bat 
jocorească şi. să chinuiască pe sfânt — căzu 
în genunchi şi cu ochii în lacrimi, se ruga: 

— Prea Sfinte călugăr, împărat sunt, averi 
nenumărate am, în pivnițele mele. Toate fe- 
ricirile lumești le-am gustat. De toate, trupul 
și sufletul meu este îmbuibat, dar de când 
în vis mi te-ai arătat cu acceaşi putere şi 
mărire ce nu este în lumea noastră, am vă-= 
zut ab:sul întunecos şi plin de jale în care 
mă aflam. Și, am simţit că tot ceamnue 
decât praf și cenușe pentru sufletul meu pe 
lângă strălucirea împărăției Tatălui Ceresc. 
Nu mă voi r'd:ca de aici și ochii mei nu îi 
voi putea îndrepta către strălucirea ta până 
ce nu te vei îndura să mă erți de păcatele 
mele și de fără de legea ce am săvârşit faţă 
de Siinţenia Ta. 

Sfântul Arhanghel! Gavrilă, uitându-se la 
preotul Arhanghel Mihail, din ochi se înţe- 
leseră, apoi grăâ: 

— Ertat să fii de toate faptele tale rele, 
vezi însă că de acum să nu mai greșeşti, ca 
să nu-ți fie ţie mai rău. Amin! 

Impăratul, auzină cuvântul de ertăciune a) 
Sfântuiui călugăr, se sculă cu faţa şiruită de 
lacrimi, dar parcă renăscut la o nouă viaţă. 

— Mulţumesc 'Ție, Doamne Dumnezeule, că 
ai ușurat sufletul m=u de păcate şi că mai 
făcut să văd lumina feţii tale și fericirea ce-i 
dată supușilor Tăi. Blestemat să fie acel ce, 
văzând un preot, cugetă rău în sinea lui, ori 
să zică în gând ori cu glas tare, că i-a eşit 
dracul înainte. 

Abia termină el de grăit că totul se linişti 
în jurul lor şi — cum?, nici el nu ştie — 
dar se pomeni pe acelaş drum îndărăt către 
cetatea lui, alături de ostaşul credincios, dar 
drumul era acum luminos şi parcă şi ei în- 
şiși erau înconjurați de lumină, 





24 Decembrie 1938 











UNIVERSUL LITERAR 


Un catelus de soi 





întâmplarea sa petrecut întrun ajun de 
Crăciun, la Par:s. 

Pocmai mă săpuneam în faţa oglinzii cu 
gândul de a mă bărbieri, când auzi o ușoară 
bătae în ușă. 

Tresării neliniștit, 
câteva zile în hotelul acela; 
deci, nicio vizită. 

— Intră! încuviinţai cu jumătate de gură. 

Uşa se deschise cu oarecare violenţă şi în 
cameră năvăii Ilie Teodorescu, celebrul vio- 
rist, care impreună cu orchestra-i țigănească 
a dus faima muzicii noastre populare în toate 
capitalele Europei şi chiar peste ocean, în 
America. 

El făcu doi paşi spre mine, apoi, fără 
măcar să-mi dze bineţe, se prăbuşi pe un 
scaun, cu brațele blegi, cu trupul şi privirea 
năucă. 

Surpriza îm; era atât de mare, încât vreme 
de câteva secunde nu știui ce să-i spun, nici 
ce să-l întreb. Ii priveam împietrit, cu săpu- 
nul de ras într'o mână, cu săpunitorul în- 
tr'aita. 

Deodată, Ilia prinse a geme: 

— Sunţ nenorocit!... Sunt distrus!... Sunt... 

Imi ven; prin gând să umplu un pahar cu 
apă rece, oferindu-i-l. 

— Haide, bea!... Linişteşte-te!,. 

E! luă paharul şi-l goli, cuminte. Suspină 
apoi din adânc, rostogoii ochii mar: ca două 
măsline, își duse mâna prin șuviţele da păr 
îndeobște bine pieptănate și încercă să-mi 
spună necazul care-l rodea. 

Vorbea greoi, în fraze trunchiate, întreru- 
pându-se adesea spre a geme, spre a se tân- 
gui, spre a-şi blestema soarta sau spre a 
înjura. 

Păţania care-l adusese în halul acela nu era 
extraordinară. Se rezuma la o simpiă ceartă 
casnică, — cu urmări însă, destul de serioa- 
se în perspectivă. 

[lie Teodorescu trebuia să piece în chiar 
seara aceia la Berlin, unde semnase un im- 
portant angajamenț pentru el şi orchestră. 
Tania Stephanovna, — soția lui nelegitimă 
(viețuiau împreună de cincisprezece ani), — 
refuzase, pe neașteptate, să-l urmeze, din pri- 
cini pe cari nu le lămurea prea b.ne. 

Teodorescu își iubea însă nevasta postemă- 
sură şi nu voia să se despartă de ea. Pe de 
altă parte, toate economiile menajului, — și 
erau importante căci Ilie câştiga multe pa- 
rale, — se aflau la bancă, pe numele Taniei 
Stephanovna, care înţelegea nu numai să se 
despartă de viorist, dar să-l lase şi calic 
deabinelea. 

— A zis că nu scoate nici o lescaie din 
bancă, şi ca să fac ce m'o tăia capul... Că des- 
tul şi-a amăriît zilele, timp de cincisprezece 
ani, cu mine,.. Că un asemenea sacrificiu se 
plătește, 

Incercai să-l liniştesc, 
deşarte ; 

— Lasă, Ilie !... Certurile casnice sunt ca 
ploile qs vară, durează numai câleva mi- 
nute !... V'aţi mai ciorovăit voi şi altă dată, 

El clătină capul cu necaz: 


Mă mutasem abia de 
nu aşteptam, 


desigur, cu vorbe 


— 'Tania e încăpățânată și nu se împacă 
repede.. Dacă n'ar fi chestia cu plecarea la 
Berlin, nu m'aș îngriji atâta. Dar mâine seară 








trebue să cânt la „Caucaz“ pe Unter den Lin- 
den... Contracţul prevede în caz da „forfait“ 
o despăgubire de 10.009 de mărci... 

In asemenea împrejurări «e greu să dai 
sfaturi înțelepte. Indrăsnii, totuşi: 

— Ce-ar îi să pieci şi să aștepți până ce 
Tania se va potoli ?... Sunt sigur că are să 
vină după tine „a Berlin... In ce mă priveşte, 
voi face totul spre a o convinge, 

liie surâse amar: 

— Să plec!... Cu ce să plec?... Nam nici 
o sută de franci în buzunar. Și trebue să 
plătesc drumul p?ntru toată orchestra... 

Dacă aş fi avut bani, poate că într'un acces 
de noblețe—multe face omul în viață!—i-aş 
fi oferit lui Ilie suma trebuincioasă. Dar tră- 
iam şi eu de azi pe mâine, luptând tare ane- 
voe cu mizeria Parisului. 

— In acest caz, bâiguii, nu văd nicio solu- 
tie... 

— Ba da, mă întrerupse prietenul meu, Ar 
fi una: să te duci la Tania şi s'o convingi să 
plece cu mine chiar astă seară. Sunt sigur că 
tu vei găsi argumentcle potrivite spre a-i 
schimba hotărârea. 

Și ca să-mi: înfrângă orice împotrivire, Ilie 
mă copleşi cu un potop de complimente pri- 
vitoare la deșteptăciunea, la  istețimea, la 
puterea mea de convingere. 

Nu mai puteam şovăi. 

— Bine |... Mă voi duce să vorbesc cu Ta- 
nia ! 

Pe dată înveselit, vioristuj îmi sări de gât 
și mă îmbrăţişă, 

— Ah!.. Mi-a venit inima la loc!... Haide, 
aleargă !... Eu te aştept la „Cafe de la Paix“! 


* 


Tania Stephanovna era o femee de vreo 
patruzeci de ani pe care-i purta cu distincție 
şi abundență. Pe vremuri, fusese artistă de 
operetă şi se pare că recoltase oarecari suc= 
cese pe scenele teatrelor din vechea Rusie. 

De când se încurcase cu Ilie Teodorescu 
renunțase la cânt şi joc, spre a avea prilejul 
să amintească zilnic vioristului de marele sa- 
crificiu pe care îl consimțise în paguba artei. 
De fapt, atta nu sc resimțea peste măsură de 
pierderea îndurată, şi nici Tania nu se ofilea 
roasă de remușcări, Ci, d:mpotrivă, se desvol- 
ta în toate trei dimensiunile cunoscute de şti- 
inta geometriei. 

Tania consdera legătura cu Teodorescu 
drept o „mezalianță“ pe care o exprima în- 
tr'un suspin întovărășit de tremurătura sâni- 
lor mari şi rotunzi. 

— Vai! Mon cher!... Nici nu-ți dai sea- 
ma ce înseamnă să-ți legi zilele cu un 
țigan !... Când ai cunoscut omagiile mari.or 
duci și ale întnegei nobilimi ruse. 

„Țiganul“ se făcea că nu aude. Și pentru 
ca Tania să uite „mezalianța“ o copleșea cu 
bijuterii, cu blănuri, cu daruri şi cu tot 
ceeace poate face plăcere unei femei. 

Câţ priveşte relaţiile mele cu fosta actriță 
de operetă, ele nu erau prea cordiale. Rusoai- 
ca nu-mi ierta stima sinceră pe care o pur- 
tam lui Teodorescu şi nici, — mai ales, — 
faptul de a f: compatriotul lui. 

Cum, pe de altă parte, mă ocupam și cu 
rezolvarea corespondenței pe care vioristul o 
purta cu impresarii din toate colţurile lumii, 





Biblioteca Academiei Române 


(Urmare din pag. 6-a) 


special spre a forma o secţiune cu totul 
deosebită de celelalte cărţi”. | 
Iar un an mai târziu, Ion Bianu aducea 


la cunoștința plenului academic, situaţia 
aceştei secţiuni, prin cuvintele: „Cataloga- 
rea publicaţiunilor periodice şi așezarea, lor 
după format fusese începută în 1903; ea a 
fost continuată în anul trecut  înscriin- 
du-se în inventar dela No. 985—1570 şi fă- 
cându-se controlul amănunţit al lipsurilor 
şi azscrierea bibliografică, a tuturor colec- 
ţiunilor de periodice româneşti“, 

Tot acest serviciu păstrează şi colecţiu- 
nile de reviste străine, pe care Biblioteca 
Academiei Române“ le posedă fie p:in abo- 
namente, fie prin donaţiuni ori schimburi 
cu publicaţiunile pe care le tipărește Aca- 
demia. 

Se cuvine să amintim cu acest prilej că, 
cel care și-a inscris în mod deosebit nu- 
mele in noua organizare ce s'a dat sec- 
fiunii periodicelor este Al, Sadi-Ionescu, 
care mai apoi, împreună cu Nerva Hodoș, 
a publicat cel dintâi catalog descriptiv al 
acastul gen de publicaţii, cunseut sub titlul 
„Publicaţiunile periodice româneşti (ziare, 


gazete, reviste)“ și care cuprinde evoluţia 
presei româneşti dela 1820 Ja 1906. 

Astăzi această secţiune a Bibliotecii Aca. 
demiei Române constituie nu numai un te- 
2aur fără pereche în ţară, dar şi un exem- 
plu demn de urmat, de orice bibliotecă ze- 
loasă pentru prestigiul ei şi dornciă de o 
organizăre model. 

Inainte de a, încheia aceste rânduri, gă- 
sesc cu cale să amintesc și de o altă bogă- 
ţie a celei mai de seamă dintre biblioteecite 
românești — foile volante — cărora înge- 
puse a li se da o orânduire prin 1910, apă- 
rând în 1912 chiar o broșură „Foi volante 
din colecţiile Academiei Române (1642— 
1866)“ de Al. T. Dumitrescu, dar al căror 
aranjament a îost pă:ăsit datorită mare- 
lui numâr de asemenea publicaţii şi a lip- 
sei de fonduri necesare orânduirii lor. 

Dacă acest gen de publicaţiuni nu pot fi 
puse la dispoziția publicului ele sunt însă 
bine păstrate in mape şi aşteaptă doar 
vremuri mai bune care să le prilejuiască 
Și lor circulația, 


AL IORDAN 





de ION DRAGOMIR 
i 
Tania găsise de cuviinţă să mă boteze cu sim- 
paticul țitiu de „secretar ţigănesc“, 

Dacă nu mă iubea deloc, în schimb ru- 
soaica se cam temea de mine. Avusesem n9- 
rocul să o surpr:nd de mai multe ari călcând 
alături cu drumul, căci avea slăbiciune pen- 
tru dansatorii „stil argentinian“, — înalţi, 
subţiri, cu ochii m:gdalaţi şi părul negru, un- 
suros. Cu cât se îngrăşa mai tare, cu atât slă- 
biciunea aceasta o stăpânea mai temeinic. 

Cum e firesc, Ilie Teogorescu nu bănuia 
păcatele nevesţe-si... 

„„Dar Tania Siephanovna mai avea o pasiu- 
ne: pe Fanfan, — un căţeluş pitic cu părul 
negru „scurt și care, cu coadă cu tot, nu mă-= 
sura mai mult de-o şchioapă. Un adevărat 
căţel fenomen, care obținuse zeci de premii 
la expoziţiiie ae câini, şi nu se hrănea decât 
cu cacao şi biscuiţi englezeşti originali, mar- 
ca „Huntley Palmers“, 


* 


— Mă gândeam Ja toate acestea, în timp ce 
un taxi mâ ducea către domiciliul Taniei 
Stephanovna, în rue de Provence (Ilie voise 
cu orice chip să iau un automobil de piață, 
spre a câștiga timp). 

Rusoaica era acasă. Mă primi cu destulă 
răcea.ă şi înainte ca să deschid gura spre a 
articula un cuvânt îmi reteză orice elan ora- 
toric : 

— „Țiganul“ te-a trimis ? 

— Da! mărturisii. 

— Atunci, te rog să pleci! îmi porunci ea, 
întinzând mâna spre uşă într'un gest teatral. 

Nu sunţ dintre cei cari-şi pierd repede 
cumpătul, când mă aflu în nobila slujbă a 
prieteniei, 

In loc să plec, mă trânţii pe un scaun şi-mi 
îndesa; pălăria pe cap. Apoi, nu mai puţin 
țeatral declamai; 

— Doamnă! J'y suis, )y teste! 

Tania, care ignora probabil faimoasa frază 
rostiţă de generalul Bazaine la Metz, nu 
păru impresionată de gestul meu. Imi în- 
toarse pur și simplu  spateie şi trecând în 
sala de bae, se încuie cu cheia. 

Timp de câteva minute şezui zăpăcit de 
gestul rusoaicei. Căutam o frază scurtă și 
convingătoare pe care să i-o strig prin uşă, 
un argument căruia să nu i se poată împo- 
trivi. 

Bănuiam că refuzul de a pleca era motivaţ 
mai mult de o pornire trecătoare. Desigur, 
vreo proaspătă aventură cu vreun argenti- 
nian, era pricina purtării Taniei. Dar aven-= 
turile cu argentinienii nu ţineau niciodată 
prea mult... Ele nu erau iubiri, ci... capricii 
sentimentale. Și dacă iubirile sunt greu de 
lecuit, capriciile, în schimb, n'au nevoe de 
vraci nici descântece. 

Fraza pe care o căutam nu venea. 

Zadarnic mă frământa; timp de câteva mi- 
nute „rotind ochii în juru-mi. 

Deodată zării, pe un fotoliu, o formă mea- 
gră mişcându-se. Era Fanfan, cățelul pitic, 
neliniștit probabil că nu mai vedea pe scumpa 
lui „memere“, cum îşi zicea Tania alintându- 
se şi țuguind buzele. 

In clipa aceea mă fulgeră un gând năs- 
trușnie, . 


Mă ridicai „mă apropiai de căţel, îl luai bi- 
nişor în brațe şi începui să-l mângâi. El 
scoase o limbuţă roză ca o petală de trandafir 
și mă linşe pe mână. 

Fără pierdere de timp, mă îndreptai spre 
uşă, o deschisei hoţeşte și o zbughii, luând pe 
Fanfan cu mine, ascuns în buzunarul par- 
desiului. 


Afară, făcui semn primului taxi care tre- 
cea, poruncindu-i să mă qucă în celălalt ca- 
păt al Parisului. 

Când fui destul de departe ae locuința Ta- 
niei, oprii maşina, intrai întro cafenea şi mă 
dusei la cabina telefonică „cerând legătura cu 
locuinţa rusoaicei. 

Ha îmi răspunse la celălalt capăt al firului 
cu voce atât de moartă, încât înţelesei că 
observase dispariţia căţe:ului. 

— Dumneata ești, Tania ? o întrebai răs- 
picat, aspru. 

— Dat 

— ACă că eu am furat cățelul! 

— Mizerabile ! suspină ea. 

— Şi mai află că dacă nu te împaci ime- 
diat cu Ilie Teodorescu, îmi voi permite cru- 
zimea să fiu hingheruj lui Fanfan al d-tale. 
Mă auzi ? 

— Te aud! miorlăi femeea cu vocea îne- 
cată de plâns, 

— Așa dar, țineminte ce-ţi spun: hinzher 
nimic altceva, decât hingher... Equarrisseur, 
Madame ! Caută explicația cuvântului în 
„Larousse“ !... Afară de cazul când vrei să 
te împaci cu Ilie și să pleci la Berlin, astă- 
seară, împreună cu toată orchestra. 

Tania Stephanovna suspină încă de câteva 
ori, până ce avu puterea să mă întrebe: 

— ȘI, dacă plec la Berlin, mi-l dai înapoi 
pe Fanfan ? 

— Desigur !... Diseară, pe peronul gării, 
înainte de plecarea trenului, îl vei primi în 
braţe. 

— Viu şi nevătămat ? 

— Viu şi nevătămaţ! 

— Mi-o juri ? 

— 'Ţi-o jur!,.. Și încă, pe tot ce potteştil... 

Tania tăcu o vreme, făcându-şi nu ştiu ce 
socoteli. In vastul ei piept se dădea, poate, 
o luptă corneliană. Intre amant și căţel, oare, 
cine avea să învingă ?.. 

In siârșit, temeea se hotări. Ea şopti în 
pâlnia țelefonului : 








— Bine !... Spune-i lui [lie să vină acasă!,.. 
Și ai grijă de Fanfan: să nu-i dai să mănân- 
ce decât biscuiţi „Huntley Palmers“ și două 
linguriţe de cacao... Ah! pauvre toutou cheri, 
pe ce mâini a încăput... 

Ii întrerupsei bocetele agățând scurt recep- 
torul telefonului şi alergând la „Cafe de la 
Paix“ unde liie Teodorescu mă aștepta bă- 
tând din picioare pe sub masă și fumânăd ţi- 
gare după ţigare. 

Ii strigai qe departe: 

— S'a făcut! 

Nu-i explicai însă în ce fel o convinsesem 
pe Tania şi nici nu i-l arătai pe Fanfan care 
sta liniştit în buzunarul pardesiului sugân- 
du-mi un deget. 





x 


Adevărul e că minuscula ligh:oană îmi era 
şi mie dragă. Pentru nimic în lume nu îi-aș 
fi putut face un rău cât de mic. 

Trebuind acum să-i porț de grijă până 
seara, la plecarea trenului spre Berlin, — 
căci dacă Vaş f; predat stăpână-si mai din 
vreme „poate că femeea iarăş sar fi răzgân- 
dit, — mă dusei într'un magazin d> comes- 
tibile să-i cumpăr biscuiţi „Huntley Pal- 
mers“. 

Nu găsii. 

Trebui să intru în vreo cinci prăvăiii până 
ce un vânzător îmi spuse că avea toate fe- 
lurile de biscuiţi fabricaţi de casa „Huntley 
Palmers“, 

— De cari doriți?... Avem cu stafide, cu 
migdale, cu unt, cu sare!... îmi înşiră vânză- 
torul, 

— Cât costă kilogramul ? avui prudența să 
întreb, 

— Cincizeci de franci! 

— Puteţi să-m: daţi o sută Ge grame din 
cei cu unt? 

— Nu!.. Regretăml!... Biscuiţii aceștia 
sunt de fabricaţie englezească şi se vând nu- 
mai în cutii originale de un kilogram... Vă 
putem da însă biscuiţi franțuzeşti, tot atât de 
buni și mult mai eftini. 

— Bine !... Puneţi-mi o sută de grame! zi- 
sei stingheriţ și contrariat că nu aveam de- 
stui bani spre a cumpăra cățelului hrana fa- 
vorită. d 

Imi făcuj socoteala, totuş, că până seara 
nu avea el să moară de foame... Şi p-ecai din 
prăvălie cu pacheţelul agăţat pe degetul cel 
mic, 

Emoţiile din ziua aceea mă istoviseră. 

M'am dus deci într'o cafenea-berărie, cu 
gândul să mănânc o „choucroutte“ în t:mp ce 
lui Fanfan îi voi da puţină cacao cu lapte şi 
pezmeciori. 

Căţeluşul, cuminte 
rătă moftiros. Ronţăji un pezmete, lipăi din 
farfurioara cu cacao. 

Când terminai aproape de mâncat varza, 


cerui un ziar și începui să citesc ştirile zilei. 


şi drăgălaş ,nu se a- 


La căţel nu mai luam seama. 
Atunci „s'a produs înspăimântătoarea ne 











norocire, Profitând de neatenția mea, javra 


se apropie de farfuria cu „choucroutte“ şi în- 
fulecă lacom tot ce mai rămăsese:. varză, 
pielița cârnaților, şoriciul dela slănină. 

Am scos un răcnet de fiară şi m'am repezit 
la el. 

Fantan mă privea linștit, bâţâind din codița 
subţire ca o râmă. 

— Nenorocitule, ce-ai făcut? 

Drept răspuns „cățelul scoase 


roză şi se linse pe botişor. 


limbuţa-i 


i] 

Inconştientul 1... 

Am petrecut o după amiază chinuitoare. 

Mă aşteptam în fiece clipă să-l văd pe 
Fantan căzând cu burta în sus, zbătându-se, 
chinuindu-se, apoi murind de ind:gestic. 

Mă cutremuram la gândul că, pe nevrute, 
puteam într'adevăr deveni un odios hingher. 

Timpul se scurgea greu ,ca şi cum 0 nevă- 
zută mână frâna crugul vremii. Şi trenul de 
Berlin pleca abia peste câteva ceasuri. 

Cel puţin, dacă Fanfan ar fi rezistat până 
în clipa când Vaş fi predat 'Taniei Stepha- 
novna... 

„Norocul, care nu m'a părăsit la nicio 
ananghie, mi-a fost şi de data aceasta pro- 
pice. 

Căţelul a trăit până seara. 

M'am dus în gara de Nord şi !am predat 
stăpână-si, care la îmbrățișat cu adevărate 
lacrimi de bucurie. 

Apoi, mi-am luat ziua bună dela Ilie Teo- 
dorescu şi dela ceilalţi muzicanți. Până la 
sfârșit, chiar Tania mi-a întins mână, 

Cână trenul s'a pus în mișcare, lam strigat 
pe Ilie la fereastră şi i-am făcut semn că 
voesc să-i spun ceva, în taină. 

— Dar, rămâne între noi, nu-i așa ? 

— Desigur ! a jura el. 

— Ghici, ce a mâncat Fanfan azi la prânz? 

— Biscuiţi cu cacao! făcu el. 

Trenul își mărea viteza şi prinsei & alerga 
pe lângă vagon. 

— Nu!,. Altceva ! 

Şi pentrucă alergarea îmi tăia suflul, mă 
oprii pe loc făcând mâna pâlnie la gură: 

— Varză cu cârnaţi, domnule! Chou- 
crouțte alsacienne !.. Mă auzi ?... Varză eu 
câr... 

Nam mai putut termina. Ilie Teodorescu 
sărise brusc dela fereastră spre a o sprijini 
pe Tania. 

Rusoaica auzise totul. Şi leşinase. 





Cântecul făcliei 
In seara cu-adormiri de clopoței 
Când îngeri mulţi coboară pe alei, 
Copil cu prai de soare ?'n părul brun 
De ce m'aprinzi în pomul de Crăciun ? 


„.Odată-am fost în rouă și grădini 
Şi iloarea buzele-şi topia în mine. 
Prinţi-stinţi veneau să mă sărute : crini,. 


Şi zâne mă purtau la sân: 


albine. 


In albele alee 'mpărăteşti 

Veneau din zori ursitele 'n caleșşti, 
Blagoslovind în leagăne cu-altiţă : 
„Să fii ca iagurii de dulce, jupâniţă“. 


Int'un amurg murii. Făclie îui. 

Am ars pe pleoape de argint ades 

Şi 'n mâini de nuieri mă 'ngropau, când şui 
In seri, cărări urcam, după cules. 


«Şi prohodeau în urma mea chemări, 
Cum palidă clipeam în vântul rece. 
Treceam pe ape multe şi prin ţări 

Pe unde numai luna toamna trece, 


Albeam la nunţi de crai şi împărați 


De mă purtau pe telegari trei fraţi, 
Aprinsă străjuiam la mese mari, 
Când noaotea se'mbăta pe sub arţari. 


Cuminte-am stat apoi vopsită roş. 
'Țipa în fundul lumii un cocoș, 

Şi îngerii veneau pe scara grca 
In uliţa de glasuri şi de nca, 


«Din fulgi în seara basmelor ce mint 
De ce m'aduci în mâna ta de-argint ? 
Copil cu glas sfielnic, trist şi bun 

De ce m'aprinzi în pomul de Crăciun ? 


AL. RAICU 


” Din volumul „Hronic“ ce va apare în colecţia „Universul literar“. 





= 8 








UNIVERSUL LITERAR 








24 Decembrie 1933 === 


Elemente noi în cercetarea literara 





Es:a de remarcat în studiile literare 
din ultima vreme, în cele apusane şi în 
cele dela noi care se ţin în curent cu 
mișcarea științifică de peste hotare, 
o tendință de a face să vorbească anu- 
mite cute ale operei, care mai înainte 
nici nu erau luate în seamă. Însistenţa 
din ce în ce mai mare nu numai asu- 
pra „formei“, întrun înțeles mult mai 
puţin extern ca înainte însă, dar asu- 
pra structurii operei, asupra  tehnicei 
artistice cu care este ea executată, asu- 
pra artei cu care sunt îmbinate toate 
elementele pentru a scoate cea mai e- 
chilibrată construcție duce cercetările 
moderne pe drumun cu totul noi. Este 
în această înclinare, care fără îndoială 
va trebui să se generalizeze, recunoaș- 
terea că mai presus de orice, într'o o- 
peră de artă interesează ceea ce esie 
realizare, punere în valoare a unor vir- 
tualităţi, izbândă asupra greutăților de 
construcție și de expresie. Inconiesta- 
bil, aceasta nu înseamnă însă, cum s'ar 
putea grăbi unii să concludă, negațiu- 
nea istoriei literare. Tocmai din potri- 
vă, arată cum această disciplină -se a- 
daptează ituturor mecesităților pentru 
o cât mai adâncă și completă cercetare, 
fără a neglija un moment caracterul de 
artă al operei, care trebue scos în lu- 
mină. Pentrucă toate tendinţele amin- 
tite nu se bazează decât pe istorie li- 
terară şi nu sunt puse în practică de- 
cât de istorici literari. 

Prin aceste cercetări moderne, unele 
studii mai întinse, altele simple arti- 
cole de adâncire parțială, se pot întâlni 
destul de des utilizate formulările: 
temă și motiv, 

Aceşti termeni sunt foarte vas pre- 
cizaţi; iar noţiunile lor sunt încă iluc- 
tuante, Incerc totuşi să spun un cu- 
vânt în această problemă și să propun 
un consens în utilizarea şi precizarea 
acestor noțiuni, deși sunt foarte pu- 
ține lucruri, fie teoretice, fie de exem- 
plificare, în acest domeniu. Chiar rarele 
lucruri scrise asupra unor astfel de ches- 
tiuni nu constiiuese decât un punct de 
plecare, iar nu un îndreptat, pentru 
cercetătorul literaturii culte. Şi, din 
două motive. In primul rând, pentrucă 
cele mai multe asemenea încercări de 
sistematizare tematică au fost făcute 
pentru folclor. In al doilea rând, pen- 
trucă, atunci când sunt consacrate lite- 
raturii culte, ele sunt pline de confuzii, 
de exagerări sau de rigiditate, dacă nu 
de toate trei la un loc. 

Pentru a te putea apropia de valoarea 
justă a acestor termeni, un ocol prin 
muzică, domeniul în care ei sunt bine 
lămuriţi, se impune. Nu trebue să ră- 
mânem însă dominați de conceptul mu- 
zicii, care nu totdeauna rămâne valabil 
în literatură. Ne vom folosi de noţiu- 
nile care acolo sunt mai bine fixate nu- 
mâi ca puncte de plecare în determina” 
rea și precizarea prin analogie a unor 
termeni noi, care să echivaleze cu niște 
noi instrumente de lucru în cercetările 
literare. 

Trebue să se ţină seamă că în mu- 
zică, tema şi motivul nu pot fi găsite 
decât în desfășurarea expresivă. Ele nu 
vor avea un cuprins ideatic dacât atunci 
când vor figura în bucăţi care se înve- 
cinează cu literatura, cum este în ope- 
ra wagneriană. Altfel, motivul ca și 
tema sunt simple elemente  meludice, 
formale întrucâtva, fără conținut inte- 
lectual propriu, afară de cel pe care 
îi sugerează apariţia lor în anumite mo- 
mente şi în anumite contraste, In atară 
de opera lui Wagner şi cele care se si- 
tuiază în aceeași școală, muzica nefiind 
nici povestire, nici descriere, ci numai 
sentiment (cf. H. Riemann, Les €l6- 
ments de Pesthetique musicale, p. 245), 
este ușor de înțeles că toate nuanţarea, 
toată :mișcarea și tot interesul vor sta 
în combinarea temelor şi a motiveloz. 

In muzică, toată mișcaraa, esențială 
vieţii ce trebue să pulseze în orice ope- 
ră de artă, se naște din contrastul mo- 
tivelor  orânduite pentru a alcătui o 
temă și din opoziția temelor, Dar mu- 
zica „pură“, după părerile cele nai au- 
torizate, „nevoind să reprezinte altceva 
decât ceea ce e în sine şi prin sine“ (H, 
Riemann, op, cit. p. 277), motivul și 
tema sunt numai elemente. expresive, 
lipsite de latura descriptivi sau dra- 
matică (păreri contrare vezi în Ji. Rie- 
mann, op. cit. p. 275 şi urm.; J. Com- 
barieu, Les rapports de la musique et 
de la po&sie, p. 60—62). In momentul 
în care însă trecem din muzica „pură“ 
în cea aşa zisă cu „program“, vedem că 
și motivul şi tema îşi schimbă rolul ini- 
țial și acumulează o semnificație nouă, 
simbolizând o ideie. Cu atât mai mult, 
când ele vor fi descoperite în literatură, 
se va vedea că nu sunt numai nişte 
simple forme expresive, ci au şi un 
conţinut intelectual. 

Muzica și literatura vor să transmită 
sentimente. Mijloacele lor pentru ope- 


rarea acestei transmisiuni nu sunt însă 
identice. Pe câtă vreme muzica „trans- 
pune direct sentimentele din sufletul 
compozitorului în acela al auditorului“ 
(FH. Riemann, op. cit. p. 249), literatura 
are nevoe de clemente intermediare, 
furnizate de anccdotic, prin desiășura- 
rea cărora cititorul să poată încerca 
sentimentele pe care vrea să i le suge” 
reze artistul. Dat fiind acest interme- 
diu, tema și motivul sunt constituite în 
literatură de elemente pe care nu le 
putem avea în cadrul une: bucăţi muzi- 
cale, 

Şi în muzică, și în literatură, pentru 
o operă este socotit fundamentai con- 
flictul care dă mișcare şi unitate. 

In muzica „pură“, und= nu avem de- 
cât forme expresive, conilictul este îm- 
pletirea motivelor din cele două teme 
ce au fost cnunțate, În opera wagneri- 
ană, prin care ne putem »rienta și a- 
propia mai ușor de literatură, din cauză 
că fiecare element expresiv este into- 
vărăşit de o semnificație logică, sunt 
motive toate detaliile orhestrale tipice 
care caracterizează un sentiment, o ac” 
tiune sau un personagiu. iar tema este 
tocmai conflictul fundamentai al Qra- 
mei. De unde deci în muzica fără „£ro- 
gram“ erau necesare două teme pentru 
nasterea conflictului, pentrucă temele 
n'aveau niciun conţinut ideatic, în ope- 
ra wagneriană o singură temă este su- 
ficientă pentru a clădi pe ea tot edifi- 
ciul dramatic şi rnuzical, pentzucă ca, 
având o semnificaţie ideatică, cuprinde 
toate elementele care să-i poată da di- 
namica de care are nevoie. Prin ana- 
logie cu această operă wagneriană, care 
este o atât de solidă punte de trecere 
între muzică şi literatură, se poale a- 
firma că, în aceasta din urmă, tema 
este esenţa conflictului, privită ca un 
tipar, pe latura etern-umană a lucruri- 
lor, redată printr'o formulare scurtă și 
cât mai cuprinzătoare. i 

Ca să se vadă cât de puţin contează 
subiectul sau, în orice caz, cât trebue 
să se facă abstracție de ceea ce est ves” 
mânt ocazional al unui conflict etern și 
cât de adânc trebue să cobori spre 
ceea ce este esența conilictului, nud de 
anecdotie, e suficient să dau cateva e- 
xemple, Tema Luceafărului lui Emi- 
nescu, a lui Lohengrin de Wagner și a 
lui Moise de Vigny este aceeași: rapor” 
iul dintre omul de geniu și muritorii 
de rând, rapoal iantagonic, generator 
al unor eterne conflicte. Tema mai tu- 
turor romanelor d-lui lonel Teodoreanu 
este: storțarea eroului, în ciuda tutu- 
ror elementelor externe sau interi? po- 
trivnice, pentru realizarea dragostei de 
care are nevoie în. desăvârșirea creației 
sale de artă sau de vieață. Este, de ase- 
merca, tema ultimelor și celor mai in- 
portante din romanele lui Charles Mor- 
gan. Şi totuși, câtă deosebire între Pur- 
nul Milenei și Lorelei, între Golia și 
Sparkenbroke ! 

Dacă, în ce priveşte concepțiile de 
esonțialitate și conflict, pe care trebue 
să le cuprindă neapărat în formularea 
sa, pe de o parte, în ce priveşte roini 
pe care poate să-l joace pentru o cât 
mai obiectivă încadrare a unei opere, 
tema este o noţiune modernă în cerce” 
tările literare, idesa în sine o putem 
afla cu mult înainte. Desigur, nu poate 
fi vorba de ceea ce numim noi astăzi 
tematică în Cours de littârature drama- 
tigue ou de Pusage des  passions 
dans le drame al lui Saint-Marc Girar- 
din, din 1843 (din care eu n'am putut 
cerceta decât cele trei volume ale edi- 
ției a patra, din 1852—1855). Dar este 
foarte interesant să vezi că în linii ge- 
nerale cam acesta este principiul de 
bază, aplicat în clasificarea operelor nu 
numai dramatice, care sunt grupate 
pentru a fi studiate, indiferent de epoca 
şi literatura care le-a produs, în deose- 
bite capitole, după devsebitele lor con- 
flicte fundamentale. Este de așteptat 
ca scopul acestei cercetări să nu fie cel 
pe care îl avem noi și prin această cla- 
sificare să se rămână tot la periferia 
unei examinări pur literare, când au- 
torul mărturiseşte din cagul locului că 
i-a plăcut să arate, pe cât i-a fost cu pu- 
tinţă, „LPunion qui existe entre le bon 
goti et la bonne morale“ (v. I. p. 2). 
Dar principiul grupării după conflictul 
central este vizibil din citarea câtorva 
titluri de capitole, în care, apoi, exem- 
ple literare vin să lămurească totul: 
De la lutte de Phomme contre la dou- 
leur phisique, Philoctete de Sophocle 
— D'une scene du roman de Notre 
Dame de Paris, par M. Victor Hugo; De 
Vingratitude des enfants; De la haine 
fraternelle; etc., etc. 

O adevărată sistematizare a situații- 
lor fundamentale încearcă Georges 
Polti, care socotea că poate cuprinde în 
cele 36 de situaţii dramatice pe care le 
formulase. el (situaţie dramatică — în 
înţelesul de conflict şi fără să se limi- 
teze la teatru) intreaga literatură uni- 
versală. Laucrării acesteia a lui Polii: 
Les trente six situations dramatiques, 
care nu întrebuințează noțiunea de 
temă și nu arată unde ar putea duce 
această încadrare în anumite situaţii 
fundamentale, i se poate imputa faptul 
că limita numărul situaţiilor, deși prin 
subdivizări (nu totdeauna logice), ea în- 
săși multiplica enorm numărul lor, şi 
că adesea nu vede realul conflict, clasi- 
ficând greșit multe opere. Ii rămâne 
însă meritul de a fi încercat cea dintâi 


Tema și motivul 


o astfel de catalogare a temelor, chiar 
tără să-și dea seama că face aceasta și 
fără să formuleze totdeauna în chipul 
cel mai fericit. Rigiditatea ei, vizibilă și 
prin aceea că socotea necesare atâtea 
supimpărţiri ale situaţiilor dramatice 
şi că în chip cert orice situaţie urma să 
fie încadrată în una din cele prevăzute 
mai dinainte, este răscumpărată pin 
aceea că avem în ea nu un îndrepiar, 
dar, ceea ce câteodată este mai prețios, 
un punct fix dela care se poate pleca 
în cercetările actuale. 

Este ciudat că o operă cu mult ma: 
recentă: Repertoire des themes de Mar- 
cel Prousi (Paris, 1935) a lui Raoul 
Ceily, răspunde cerințelor moderne 
mult mai puţin decât cea anterioară și 
decât te-ar face titlul ei să te aștepți. 
Departe de a fi un repertoriu al teme- 
lor, lucrarea aceasta este un fel de in- 
dice al materiei romanelor lui Proust, 
pentru ca cineva să poată descoperi cu 
ușurință „tel passage qui Lavait primi- 
tivement frappe“ (Avertisment, cp. cit. 
p. 7). În acest scop, sunt grupate în or- 
dine altabetică toate pasagiile în care 
e vorba despre dragoste, despre moarte, 
despre muzică sau despre unele per- 
soane. Este mai puţin chiar decât un 
catalog al motivelor, un simplu „aide- 
memoire'“, cum îl numește şi autorul, 
de folos pentru orientarea în opera a- 
tât de amorfă a lui Proust. 

Şi în literatura noastră, ca și în Apus, 
prim=le încercări de tematică sau iă- 
cut asupra folclorului. D-rul Schuilerus 
a dat o preţivasă încadrare a basmelor 
noastre în tipologia lui A. Aarne. In li- 
teratura cultă, primele studii bazate pe 
o cercetare a temelor le face D. Prol. D. 
Caracostea. Chiar în Poetul Brăiescu- 
Voineşti, dar mai limpede în cursul 
Opera lui Mihai Eminescu, ţinut în 
1931—1932 şi litogratiat. Cum era şi 
firesc pentru vremea aceea, când, mai 
mult aecât azi, noţiunile erau vagi, se 
recunoaşte greutatea ce o provocă „ne- 
preciziunea terminologiei“ şi se propun 
termenii temă, motiv şi tip în înţele- 
suri deosebite de cele actuale (op. cit. 
p. 44). Chiar în lucrarea recentă: Arta 
cuvântului la Eminescu (Buc. 1935), 
D-sa rămâne consecvent şi vede in tip 
„Situaţiunea fundamentală... în cuprin- 
su! căreia se pot grupă ielurite ele- 
menite expresive“, pe când motivul este 
„un rezort parţial, menit să ducă ar- 
țiunea mai departe“ (op. cit. p. XXV). 
Oricât de legitimată este opinia D-sale, 
că tip reprezintă o noţiune mai statică, 
deci sugerează ideea unei situaţii mai 
solid precizată, mai „tipar“, îmi ingădui 
să cred că necesitatea de a nu ;e mai 
tace confuzii, fiecare întrebuințând a- 
celași cuvânt pentru altă noțiune, im- 
pune să abandonăm aici termenul tip 
în favoarea celuia de temă, care şi eti- 
mologic corespunde mai bine. Tipul și 
tipologia ar rămâne să fie utilizaţi nu- 
mai acolo unde va fi vorba de perso- 
nagii, de tipuri umane. 

Lămuriţi oarecum asupra noțiunii de 
temă, sar cere şi o precizare a tolosului 
ce poate reieși pentru cercetarea liie- 
rară din utilizarea ci. 

Este foarte greu de vorbit în abstract, 
fără documentare şi fără exemple. 
Dacă însă analogia serveşte la ceva, a- 
tunci este foarte instructiv folosul pe 
care îl aduce folclorului încadrarea în 
tipologia (de fapt în tematica) lui A. 
Aarne, alcătuită la 1910. Pentru iden- 
tificare, comparaţie şi caracterizare, 
utilizarea unei tematice generale a li- 
teraturii ar fi de o însemnătate care 
poate ar depăși așteptările noastre. În 
stadiul în care ne aflăm și în care 
trebue să recunoaștem că se ta- 
tonează foarte mult, pentrucă știința 
istoriei literare încă nu și-a găsit 
nici toate legile de cercetare, nici 
toate certitudinile, e greu de admis că 
poate exista o tematică valabilă pentru 
toate operele literare, unde acestea să 
fie așezate ca în nişte săltărașe gata 
pregătite. În cazul acesia, încercarea 
de a aicătui tematica unui scriitor este 
inutilă ? Socotesc că nu. Este adevărat 
că rostul tematicei unui scriitor este de 
a individualiza o operă, prin compara- 
rea vesmântului (înțelegând prin „vest- 
mânt'“: subiect, gen, stil, tehnică, ar- 
hitectonică) în care a îmbrăcat o anu- 
mită situaţie fundamentală cu „,vest= 


-mântul“ în care sunt îmbrăcate toate 


celelalte opere, indicate de o tematică 
generală, că desvoltă aceeași situaţie 
fundamentală. Dar tocmai prin această 
încercare individuală se va putea păşi 
spre o tematică definitivă. Evident, este 
greu de crezut, deşi nu imposibil 
în definitiv, că vom avea vreodală 
scheletul, cum este în chimie ta- 
bloul lui Mendeleieff, în care nouă să 
nu ne rămână de aşezat decât titlurile. 
Probabil totuşi că numărul temelor e- 
sențiale va putea fi stabilit cu oarecare 
precizie cândva. A descoperi o temă 
nouă va [i deci mai târziu un «merit 
lot atât de mare ca, astăzi, descoperirea 
unu: corp simplu în chimie. 

Ajungând la această tematică gene- 
rală, din care cercetătorii vor trebui 
să-și facă un ideal, după cum azi au un 
ideal într'o bibliografie generală, este 
lesne de înţeles câte lucruri se pot ex- 
plica mai ușor, având grupate la un lo: 
toate operele care desvoltă același con- 
flict fundamental, aceeaşi temă, Numai 
privind astfel (și este ușor de înţeles 
doce azi asemenea priviri sunt atât de 


grele şi de rare) poate să-și dea cineva 
scama dacă un scriitor este mai mare 
decât altul, tocmai prin chipul cum a 
izbutit să îmbrace şi să însuilețească o 
aceeași temă într'o formă cu valorile ei 
proprii. Şi este deosebit de interesant să 
vezi tocmai în ce „subiect“, cu ce posi- 
bilităţi de artă și cu ce semnificaţie a- 
dâncă a reuşit un scriitor să realizeze 
o temă pe care un altul o va realiza în 
alt „subiect“, cu alte clemente stilistice 
şi arhitectonice și cu totul cu alt răsu- 
net lăuntric. Tocmai prin această dite- 
renţicre se poate ajunge mai uşor la o 
scară de valori care, cu tot relativis- 
mul ei, nu va avea nimic arbitrar. 

S'ar putea totuşi împuta că se cere 
un prea mare devotament pentru vii- 


torul ştiinţe. literare, cercetătorului 
care va porni să alcătuiască tematica 
unui scriitor, îndreptându-se numai 


spre această himcră care este tematica 
generală și care este necunoscutul, fără 
ca în schimb să aibă vreun rezultat 
actual. imputarea însă ar fi nedreaptă. 
Este neîndoielnic că cel ce porneşte să 
alcătuiască tematica unui scriitor por- 
neşte la o muncă grca și extrem de 
delicată, care cere multă răbdare, o 
atentă adâncire a întregci opere şi un 
Toarte fin simţ al nuanţelor. Dar în mo- 
mentul când această trudă este sfârşită. 
cercetătorul are inventariate pe îișe te- 
mele aflătoare în opera ce-l interesează. 
El vede frecvenţa lor, observă ritmul 
în care scriitorul a revenit asupra lie- 
căreia, întrucât și prin ce anume rliieră 
fiecare bucată din cele care au: acezuși 
temă, care sunt elementele noi care in- 
tervin, ce a putut provoca preferința 
pentru o anumită temă. 

Toate acestea nu vor fi fără  lolos. 
Dela caz la caz, cercetătorul poate trage 
concluzile sale. E greu să enunţ conclu- 
zii certe, acum când, nu numai în îs- 
toria noastră literară, dar pretutindeni, 
suntem în fzza experimentelor în a- 
ceastă direcţie foarte mcdernă. In 
orice caz, din ceea ce cunosc, pot afirma 
că totdeauna când se descoperă îrec- 


venţa unei teme ]a un scriitor, din cer-" 


cotarea diferitelor forme pe care le-a 
îmbrăcat ca, se va descoperi nu numai 
una din capodeperile scriitorului, dar şi 
drumu) pe care el a ajuns să o realizeze. 


O adevărată cercetare tematică, pen- 
tru a fi concludentă, nu se poate opri 
numai la enunţarea temei. Este o dato- 
rie firească pentru noi, în momentul de 
faţă, când cercetările de acest lei sunt 
aproape inexistente şi când, în orice 
caz, ele nu au ajuns la o oarecare sis- 
tematică, de care să ţină cu toate seama, 
să recunoaștem că dacă se întreprind nu 
pot da toate rezultatele pe care în prin- 
cipiu le putem aștepta dela ele. 

Aceasta din pricină că, enunţând tema 
unei opere literare, nu te poţi adresa 
imediat unei tematice generale, în care 
să găsești înrepistrate toate operele 
3crise pe aceeași temă, aşa că cercetă- 
torul este obligat să se limiteze la ceea 
ce ii pune la îndemână propria lectură 
şi memorie, totdeauna atât de minime 
faţă de imensitatea literaturii uni- 
versale, | 

Dar dacă fiecare ar renunţa la aceste 
cercetări pentrucă nu suni încă tocmai 
comode, ele nu vor deveni mai lesni- 
cicase niciodată pentru ansamblu. In 
schimb, ceea ce astăzi este imposibil sau 
aproape imposibil — judecarea unei o- 
pere literare prin compararea  „vest- 
mântului““ pe care l-au îmbrăcat toate 
operele care au aceași temă — poate de- 
veni mâine posibil, dacă fiecare va cău- 
ta să lămurească tematica scriitorului 
de care se ocupă în chip special. Nicio 
istorie literară n'a fost scrisă înaintea 
monografiilor; nici tematica generală 
nu va putea îi alcătuită până când, în 
toate literaturile, nu vom avea tema- 
tice individuale. 

Dar, cum spuneam mai sus, ostenelile 
acestea nu vor fi zadarnice pentru fie- 
care cercetător în parte, pentrucă se 
vor evidenția lucruri foarte interesante, 
altfel rămânând în întuneric, din proce- 
deele tehnice și materialul artistic pe 
care fiecare scriitor îl utilizează. Cu atât 
mai mult, cu cât o adevărată cercetare 
tematică nu se poate mulțumi şi nu tre- 
bue să se rezume numai la enunţarea 
temei și încadrarea tuturor bucăţilor 
unui scriitor în grupe, după tema pe 
care o tratează. Cercetarea tematică va 
merge încă mai departe. 

S'a văzut, din exemplele date mai 
sus, că pot fi opere literare foarte dife- 
rite, scrise pe acecași temă. Cercetăto- 


'rul le va apropia, le va compara. El va 


vedea deosebirile. Vor [i deosebiri în 
subiect, în personagii, în epoce, în clase 
sociale. Lucruri care n'au nimic comun 
dela o aperă la alta, deși desvoltă acseași 


temă, și care vor îndreptăți  scepticis- 
mul celor grăbiţi. 
Dar, în măsura în care acum sunt 


posibile exemplele concrete, să ne lă- 
murim. Cacă vom lua un roman sau 
o piesă din epoca romanticei francez 
ŞI un roman sau o piesă din epoca natii- 
ralizmului [rancez, este foarte probabil 
că vom găsi extrem de puţine lucruri 
comune. Dacă însă aceloraşi roman şi 
piesă din epoca romantică le punem a- 
lături unele din aceeași epocă, chiar 
din altă literatură, este cert că vom 
găsi o sumă de amănunte tipice cu- 
mune. Evident, sunt anumite teme care 
caracterizează anumite epoci  literarz. 
Dar epocile literare, curentele literare 


de GEORGE C. NICOLESU 


sunt caracterizate mai ales prin anumite 
detalii a căror trecvenţă dă o anumită 
culoare și o anumită tonalitate litera- 
turii. Am accentuat că tema este con” 
ilictul iundamental dintr'o operă văzut, 
pe cât este posibil pe latura etern-uma- 
nă a lui, 

De aceea cred că greșesc istoricii lite- 
rari care zic că anumite teme caratte- 
rizează anumite curente. De lapt temele 
revin şi caracterizează caracirrele toc- 
mai anumite amănunte care, adăogate 
şi îmbinate cu tema, dau întregulu o 
nouă mișcare şi un nou interes, tăcâna 
din desvoltarea unei teme eterne, des- 
voltată de nenumărate cri până atuati, 
o nouă operă. Aceste amănunte sunt . 
motivele. 

bără îndoială, şi motivele sunt ele- 
mente care revin, deși au carater mai 
puţin ctern decât temele. Tocmai acea- 
sta le caracterizează. Ele nu sunt sim- 
plul amănunt din narațiune, ci un mo- 
ment care se defineș.e oarecum tocmai 
prin ceva tipic din el, făcându-l să apar- 
țină unei specii şi să descindă dintr'un 
prototip. Modificat totăeauna prin nu- 
anţe de culoare sau de  tcnalitate, el 
este pus să intervină la anumite locuri 
spre a da un colorit nou sau o rezonan- 
ță plină de varietate unei teme care a 
lost şi va mai fi, Motivul, ca şi în mu- 
zică nu este unul singur pentru tiecare 
bucată. Numărul lor înur'o operă nu 
este limitat. Ca şi în muzică insă, el re- 
prezentând o posibiiltate de devenire, 
prin aceasta reprezintă şi una de miș- 
care. 

Apropierea de nume ar putea duce la 
contuzii, Motivul din literatură nu este 
toi una leit-motivul muzical. In 'tann- 
hauser, leit-motivul  pclerinilor apare 
de mai multe ori pentru a-i anunţa sau 
pentru a sublinia un anumit proces su- 
tietesc, Şi în literatură avem leit-mo- 
tive, în special în literatura simbolistă, 
care descinde atât de mult din Wagner 
şi care voia să sugereze, ca şi muzita, 
scntimente prin sunete sau, în orice caz, 
printr'o repetare insistentă și 'calculată 
a unei anumite fraze. Motivul de care 
vorbim noi acum este însă altceva de 
cat leit-motivul muzical sau literar. 
Este adevărat, motivul se repetă, dar 
faptul că el nu se repetă în cadrul ace- 
leaşi opere literare nu-i ia caracterul de 
motiv. Pentrucă, în fond ficcare motiv 
este tot un leit-motiv, dacă este privit 
în cadrul întregei leraturi. 

Renunţarea, revenirea la mormântul 
unei ființe scumpe, găsirea unui lucru 
sau a unui portret care trezește o serie 
întreagă de amintiri, apariţia strigoilor 
sau a tanteomelor, sacriticiul din aragv- 
Ste, visul, despărţirea silită a unor oa- 
meni ce se iubesc, cimitirele, spoveda- 
nia, moartea unei persoane sau a unui 
animal, toate acestea și nenumărate al- 
tele care au ceva tipic în ele, dar care 
de fapi se prezintă de fiecare dată, în 
hecare loc, atât de variate, sunt motuve. 
Frecvența unora sau a altora din ace- 
stea sau din alte motive a caradterizat 
opere şi curente. Este greu de presupus 
că frecvenţa unor anumite motive la un 
seriilor să nu fie revelatoare, cu atât 
mai mult cu cât motivul este unul din 
cele mai insemnate clemente care modi- 
fică temele, 

Așa dar, motivul este un element care 
intervine în desvoltarea temei, care nu 
trebue să fie un simplu incident din a- 
ncedotă, Este necesar să aibă în esenţa 
lui un caracter mai durabil, ceva care 
să-l facă valabil, sub același aspect sau 
sub altul, în orice altă operă literară. 
Nu este însă nevoie ca în formularea și 
în esenţa lui să cuprindă un conflict sau 
o mișcare. E suficent ca el să dea naște- 
re la o mişcare, fie că mișcă acţiunea pe 
drumuri noi, fie că el cuprinde posibili- 
lăţi cmoţionale, care să „miște“ pe ci- 
titor. 

* 

Evident, în aceste rânduri, problema 
n'a putut fi complet lămurită, cu atât 
mai mult :cu cât, studiile fiind atât de 
rare, cu greu poate cineva să facă ov a- 
lirmaţie mai mult lără teama că cer- 
cetări şi adânciri ulterioare nu-l pune 
în situaţia de a se desminţi. De aceea, 
este greu să dea cineva exemple mai 
numeroase, care ar simplifica înțelege- 
rea. 

Socotesc totuşi că, pornind dela puți- 
nele lucruri care se află aici și care în 
alt cadru vor putea fi desvoltate şi com- 
pletate, încercarea celor ce vor voi să 
aplice cercetarea temelor şi motivelor 
pentru caracterizarea și adâncirea unui 
scriitor nu va fi lipsită nici de interes, 
nici de rezultate. Ea va reprezenta în 
orice caz, dacă va fi făcută cu toată a- 
tenția, răbdarea și simţul literar pe care 
le pretinde, un pas mai departe spre 
cunoaşterea obiectivă a tuturor valori- 
lor care constituese frumuseţea operei 
de artă. 








24 Decembrie 1938 








Un fenomen carâcteristic timpului nos- 
tru, în domeniuj |ueraturii și al artei in 
general, este desigur marea, p.ăpastie care 


există intre unele forme de manifestare 
ale acestora și marele public. Dacă vina 
este a publicului, preocupat mai mil: de 
materialitatea vieţii decât de cele spiri- 
tuale, — sau a artei, care, ne mai săsin- 
du-și un loc în noua alcătuire a Iue.urilot, 
s'a s:râns din ce in ce mai mult în ea 
insăși ca într'un refugiu, acesta e un lu- 
cru foarte greu de ştiut. 

„Arta trebuie să fie pe ințelesul tutu- 
ror“, au zis in cor cei cari nu mai înțe- 
legeau nimic în urma acss:ui conflict, a- 
vuncână toată vina pe așa zisa „artă mo- 
dernă“, care — apărută în ultimul timp — 
stă și mai departe de marele public. E 
drept că exagerările ei dela incepu, „sâ- 
riturile ei paste cal” care in mare part? 
au căzut, deşi au fozt necesare împuneiii 
ei, au contribuiţ to.uși simțitor la Qzzoricn- 
tarea, actuală. Da: e normal în orice r2vVo- 
luţie să vină intâiu sacrificiile şi pe umi 
marile realizări, ca:e au şi venit, fără să 
maj semene cu experiențele începutului a 
proape deloc. 

Trebue insă să precizăm că arta fiecărui 
timp, ca și cea a timpului nostru, nu este 
nimic altzeva decât o formă a ante: dz tat- 
deauna, un cure:t mars al ei, adaptat 
sensibilităţii timpuiui respectiv. In măsura 
in care e artă mare, esta — pe lângă aie 
calităţi — şi îngire. Ori publicul îi rezistă 
pentrucă publi cul e de obicsiu conszrva- 
tor şi nu admite decă: ce a învăţat în 
școală, pe când dimpotrivă artiștii sunt 
nișt= seismografe mai sensibile, care in- 
regist.ează mai inainte decâ; muritorii 
comuni cele mai nuanţate cutremure ale 
sensibilităţii timpului (pe care ceilalți le 
vor simţi abia după ani). 

In toate timpurile», curentele artistice cu 
adevărat înovitoare au fost recunoscute de 
toată lumea foar:e ţârziu. Aşa sa întâm= 
plat de pidă, în timpul lui, şi cu roman- 
tismul. 

Să ne amintim că He:nani, piesa lui Vic- 
tor Hugo, car2 astăzi ni se pare invechită și 
care apărea peniru a impune nouile priil- 
cipii ale romantismului, a căzut cu ssomnt 
la premieră ca p:ea revoluționară, Dacă 
în timpul nostru die:ențele sunt şi mai 
simţi:care, este pentrucă şi sens.bilitatea 
epocej noastre a cvoiuaţ mai muit. Inir”o 
epocă in care sa descoperit de pildă, ce 
parte imporiantă are in noi iraționalul sau 
subconştientul, e normal ca potţii să uti- 
lizeze limbajul cliptie, comparaţia care 
leasă luc:uri mult deosebite intre ele, sau 
hermetismul, — care toate nu sunt decăt 
moduri de expresie necesare pentru a îm- 
brăca un nou conţinut. Dacă pentru noi cei 
de acum, arta mai veche pare ușor de în- 
țeles, pentru coniimporanii cari nu o în 
vățaseră încă în școală ca noi, ea părea 
tot a:ât de absurdă cum at părea unora 
dintre noi modernismul de acum câtva 
timp. Nu mai departe gscât Eminescu, pe 
cari azi toată, lumea crede că-l înțelege, era 
considzra; la început morbid, d:stzugăto: 
de caractere şi revoluţicnar, datorită nou- 
tăţii lui sdrobitoare, pentru vremea aceea, 
și insuși Maiorescu stătea la îndoială dacă 
să afi.me că Eminestu e mai mare dzcâţ 
con:imporanul său Bodnărsscu, post me- 
diocru care mergea în linia normală a lu- 
cerurilor, dar despre care astăzi nu mai știna 
nimic. Acest luc:u e aşa de general, încâi, 
am putea afirma cu siguranță că până și 
in timpurile preisto.icz, oamenii cara szuip- 
tau în caverne acele măestre siluc:a de a- 
nimale, o făceau numai pentru plăcerea 
lor şi a altor câţiva şi erau t-ataţi d> că- 
tre ceilalţi din trib, drept naivi, drep: ne- 
buni, sau drept... prea rafinaţi. Arta bună 
e făcută să fie totdeauna înțeleasă mai 
târziu, în epoca ei doar de câţiva aleși, iar 
de unii oameni: niciodată. 

Iată Ge ce avem dreptul să bănuim încă 
de acum, că părerea comună care spune, 
referindu-se la arta timpului respecţiv, că 
„arta trebue să fie pe inţelzsul tuturo:” nu 
poate fi justă. Mai întâi nu pentrucă aczst 
lucru ar îi cu totul imposibil, ci pentrucă 
5 necesară o trecere de timp până cs arta 
inovatoare să ajunsă la nivelul tutu-or. 





PRiTL alte move, 


Este un luzru cunoscut de oricine că arţa 
cultă, chiar ces vecunos cută, ds toată lu- 


2p0i 


$ 


mea ca bună — ce pildă Beethoven — nu 
se adresează to:deauna celor competi în- 
culți. so va zice atunzi: Gesisur nu lor, 
ei intelcotualilo», Dela înc: sput deci trebuie 
ză excludem o mare pate din muritori, 
cszacs nu mai însmnează tocmai că aria 
ae is să fie pa înţelesul tuturor. Numai 


, intziectualitatea azeasta e şi ea relativă. 
stelectuali ştim cu toţii că nu sunt toţi 
21 cae posedă o dip'omă universitară. Ba 
poate intâmpia ca în unele cazuri să fie 
ocmai invers. Și uneori se întâmplă ca o0- 
iile lor să fie si-icat> tocmai de ints- 

ualitaiea pa care og au. Școala, în mod 
"csar conservatoare, le imprimă o Mul- 
dintre prejiidzcăţile contra cărora 
în med natura! arta ca.e vrea să 


tc e 


5 


Wa 
E Do 
să 


2 cr 


e 


ZF 5985 
e co 

E 

Larei 


ă goe 


'oblema dec: nt se pune așa. Problema 
„că lasă deoparte acast fel de intelec- 
itate și chiar alt fel. B foarte intere- 
“fa ptul că nu numai că nu e suficient 
să a inislectua! ca să ai și aptitudini ar- 
tistico, dar sunt chiar intzlectualj excep- 
ționali, chiar genii în alte domenii, cae nu 
vibrează decât la dulcegării artistice de 
proas:ă calitate, sau la senzaţional. Și pot 
fi unii țărani, oameni simplii care n'au tre- 
cuĂ prin școală și sunt puri 'de orice idee 
ncepulă, cari să vb.eze cu intensitate 
= fel de artă, chiar cultă, cu condiția 
prea manieraiă, să tie directă, şi 





dacă e literatură — să-i înțeleagă termenii. 


C- dovedeşte acest luciu ? Dovedzşte că 
arta nu înte.csează pe toți oamenii şi nu 
interesează mai ales pa mulți cara cred ca 
sunt indreptățiţi la aceasta. De co? Pen- 
trucă, nu toţi oamenii simt și înţeleg la fel, 
Sam. cu alte cuvinte, pentrucă problema ar- 
tistică nu e atât o p.oblemă de inteligență 
şi cutură, câ. este în prim rând:o prob:smă 
ds sensibilitate și mai ales o problemă Ge 
sensibilitatea eduzală artistic, prevenită, 

Sensibilitatea  aczasta nu o capeţi de 
nicăeri, ci e un dar cu care te naști, ase- 
mâănător în totul da:urilor înăscute ale ar- 
iiștilor, dar ma mică gradual. Nu mai 
trăim pa vremea când s2 credea că geniu! 
esta o apariție monstruoasă în omenire, O 
excepție cu totul de altă natură dezât a 
welorlalţi muritori. Estetizienii mai noui 
au dovedit că funcțiunile inteiectuale ale 
geniului nu sunt docât niște potenţări ale 
funcţiunilor obicinuite ae muritorilor de 






"vâna şi că desi nu există o deosebire de 


natură între oamenii obşinuiți și geniu, ci 
numai 0 deosebire Ge grad. Aşa că muri- 
torii obicinuiţi au şi €i în diferite grade 
ceva din caracteristicile geniului, şi invers. 

In sensul acesta se poate spuns că artă 
esta și trebuie să fie generală, (nu în sen- 
sul că trebuie înțeleasă de toţi), ci in sen- 
sul că ea trebuie să cuprindă ceva azcesibil 
azestej sensibilităţi, pa care toţi oamenii 
o au, cara e de natură general umană, dar 
pe cate nu 
pentrucă nu toţi sunt <gali dotați, nu nu- 
mai ca facultăţi intelectuale, da: şi ca îa- 
cultăţi sufisteşti. 

Rolul sensibilităţii, necesare pentru în- 
țelegerea artistică, este aşa de mare şi ea 
e așa ds apropiată de cea a artistului, în- 
cât sa spus chiar — Și pe bună dreptate 
— că sensibilitatea privitorul ui operii de 
artă sau a cititorului, nu este numai pa- 
nu se mă:ginește numai să primească, 
nregistreze, ci intervin creator în o- 
pară, se intrepătrunde şi colaborează *u 
Gpea, cărsia îi aă adevărata rezonanţă. 

2 ma.e importanţă sensibilitatea şi 
„Cea artistică, adică cea educată 
direcție. Pentrue ă e gala sine în- 
nsibilitatea, ca orice dar natural, 
valoare atunzi când e cultivată. 
= EA ea în ce sens. 

Di i ae SDUuse până aici, rezultă însă că 
dacă nu poate să existe artă p2 înţelesul 
tuturor, e natural ca nici aprecisiile asu- 
pra arici să nu poată îi lăsate pe seama 
tuturor şi că deci prejudecata care spune 
în mater:e de arță: „e frumos ce-mi place 
miz, ca mă mișcă pe mine”, urmează să 
fie şi ea inlătu:ată. Urm= ază să fie înlă- 


3 
tD 
u 
iile] 
i a 
co 5 c ge 





Yntoarcere la aflare 


Ce singur mă simt în această noapte ! Ce larg 
imperiu de ape fără stele şi catarg! 

Bate în uşă un deget uscat de vecinicie ; — 
Clopotele tac, lacătele plâng, basmul învie. 
Prin prunii de întuneric strigă cineva 
Desnădăjduit şi prelung şi stins... Cine va 

Sta s'asculte viorile cu strune de baladă 

Când pe ogoarele-amintirii fulguie zăpadă, 

Iar în sipetul de-argint, greu de nesfârşit somn, 
Sângerează frunţi palide şi gânduri de Domn ? 


Nimeni nu mă mai întreabă, nimeni nu mă mai cheamă, 
Liniştea creşte din adâncuri şi stuhuri de-aramă ; 

In sbor vânăt orele se alungă, se frâng, — 

De ce nu's oare piatră să nu mai pot să plâng? 

De ce nu-mi înghiață inima pentru totdeauna 

Să nu mai tremure 'n ea amintirile şi luna ? 

Peste câte piscuri de cântec şi amar dor, 

Săniile visului alb mai purta-mă-vor ? 

Pentru cine adun în pumni sărbătoare moldavă ? 
Pentru cine scot din fântână dimineţi şi slavă ? 


Ce singur mă simi în această noapte! Ce larg 
Imperiu de ape fără stele şi catarg !... 


TEODOR AL. MUNTEANU 


COLINDE 


Flori de vis în ceasul bun 
Arde ceruw'mn urma lor, 

Am plecat să mă cunun, 
Cu tăcerea apelor. 


Porţi de lună şi arnici, 
Pentru îngerii mai mici. 
Peste case busuioc, 

Voc bună și noroc. 


Dincolo de cânt şi ger 
Brad frumos s'a ridicat, 
Holde pentru secerat, 
Lerui Doamne, ler. 


Şi-a pornit din Răsărit 
Lerui-ler şi iar leroi, 
Drum de țară, nins de ploi, 
Spre cătunul adormit. 


Scuturându-şi din liman 
Aripile peste an, 

Gânduri bune 'n prag de seară, 
Să v'aducă vremea iară, 


Adunați de lângă cer 
Sorcove de-azur şi spic, 
Pentru pruncul cel voinic, 
Lerui Doamne, ler. 
CONSTANTIN SALCIA 


UNIVERSUL LITERAR. 





— câte capete 
spune că o operă 


urată, penirucă — se știe 
aia pareri. Nu se poate 
e bună pentrucă-mi place, o simt, și alta 
nu e bună fiindcă n'o înţeleg, pentrucă, 
totăzauna se va gâsi altcineva care să spu- 
nă, în primul caz că el nu simte şi în al 
doilea invers, în care caz n'ar mai fi po- 
sibită nici o judecatţă estetică. N'am mai ști 
da ce Beethoven e Beethoven şi am crede 
că Verdi e mai ma:e, pentrucă la „Ira- 
viata” plângsm. Piângem la „Traviata” și 
nu-l ascultăm pe Beethoven pentrucă nu 
avem suficientă educaţie muzicală, da? 
faptul acesta nu ne autoriză să ne erijăm, 
și când suntem nechemaţi, în judecători 
aristici. Ar însemna o anarhie, care dacă 
na e posibilă în domeniul ideolog iei pure 
nu poate fi posibilă nici în domeniul bu- 
nului gust și al sensibilităţii. In domeniul 
spiritual lucrutile sunt determinata de 0 
logică internă a ior şi prin asta dispun ele 
de no: oarecum. Sunt anumite imperative 
îmterioare ; din hunctul lor de vedere trs- 
buie să priveşti şi nu din altul, pentrucă 
din punctul lo: de vedere a creiat și artis- 
iul. Ele au emanat dela artist și critică 
nu a făzut decât să, le degajeze, să le cla- 
vifice şi să le aplice apoi ca criteriu. E ca 
la un joc ale cărui reguli trebuie să le ştii 
şi să le respecţi dacă te-ai angajat serios 
să joci, E 

Ca alte cuvinte irebuie deci reținut că 
in domeniul artistice judecăţile se fac duvă 
nişte crite.ii, cara ss adaugă sensibilităţii 
inăseute. Ele sunt mai elasiice decât în 
alte domenii și mai variabile după idealul 
artistice al timpului respectiv și după felul 
cum le schimbă geniile care schimbă toate, 
ru totuşi există, fără putinţa de a îi con- 

ostaie. Aplicarea acsstor Norm? care sta- 
Bilese o gradaţis ge valori, pune ordine și 
fereşte sensibilitatea de rătăciri, este însă 
fcavte aelicată, Vai de criticul care judecă 
numa; cu mintea și nu are suficientă sen- 
zibilitate înăscută pentru a prinde esen- 
vialul creaţiei, adică ceeace nu se poate 
inchide în canoane. 








ce-mi place mie”, face o greșală mult mai 
gravă, mai ales atunci când cauiă în artă 
nu tot compiexul sentimentului artistic, ci 
numai o paite a lui, formată din anumite 
clemente eteronome, extra-estetice, care au 
şi ele un Tol acolo, dar nu cel principal. 
Aceste elemente sun; cele care trezesc mai 
dezrabă interesul, pentrucă, coincid cu a- 
numite preocupări propiii contamplatoru- 
lui operei, sau pentru că reflectează am- 
bianţa, generală de idei a epocei respeciive. 
Aşa de pilaă interesul social, moral, Teli- 
gios, patriotic, pe care îl trezește ope:a, sau 
cel trezit de piidă, ds faptul că într'o carie 
ai întâlniţ întâmplări din viaţa ta, sau că 
acțiunea e senzatională sau erotică fără o 
nereziiate absolută. La fel cu interesul 
venit numai din noutatea operei, cum e la 
snobi, sau interesul pentru vechimea 0pe- 
relor; ca la oamenii cărora le place orice 
e antic numai pîntru asta, chiar dacă o- 
pera în sine n'are nici o valoare, 

E adevărat că aceste elemente extra-es- 
tetice dau de obiseiu mai multă viaţă, 0ope- 
rsi și uneori sunt deosebit de importante, 
dar tocmaj de aceea trebuie să fim pru- 
denti, pent:ucă dacă peniru celelalte ne 
putem servi de anumite criterii, pentru ju- 
decarea lor trebuie să avem, în prim rând, 
bun gus. şi sensibilitate neviciată și mai 
ales trebue să nu le considerăm izolat, ci 
să apreciem numai întrucât sunt necesare 
ops:ei de artă privită în totali.atea ei. Cări 
se mai întâmplă altceva. Se mai întâmplă, 
că tocmai elementele ex:ra-estetice (de care 
se ocupă acum o știință germană specială 
— știința artei, —) sunt cele care formează 
partea vremelnică — deşi mai vie — a 
artei și numai cele estetice, 
ocupă estetica îi dau caracterul etern spre 
ca:e trebuie să năzuiască orice operă ar- 
tistică. 

Cunoşiinţa acestor lucruri este deci ne- 
cesară oricui caută să găsească în artă 
o nouă posibilitate de înţelegere a lumii și 
nu vrea numai să se distreze cu ajutorul 
ei. Cesace cu alte cuvinte revin? la a avea 


de care se 











de EMIL GULIAN 


odată te:minată și care se grefează, pe o 
largă, experiență de viaţă și o vastă cultură 
generală. In această educaţie e suficient 
să arătăm ce importanţă are de pildă cu- 
noașterea a cât maj multe opere şi a suc- 
cesiunii lor, pentru a vadea care este apor- 
tul deosebit al artistului față de alţii, vi- 
ziunea lui nouă de viaţă, ceeace a simţit 
numai el așa și nimeni altul. Căci aceste 
calităţi sunt indispensabile pentiu a-i jus- 
tilica, existenţa. Dacă cineva care n'a mai 
citit nimic întâlnește de pildă într'o carte 
comparația că iubita cântă ca o privighe- 
toare, poaie găsi în asta o idee genială și 
ar îi genială desigur, dacă n'ar mai fi 
spus-o înainte câteva mii de poeţi proști 
sau buni. Dar cum noutatea nu e numai 
de conținut, ci de cele mai multe ori in9- 
vațiile importanie sunt în technica deo- 
sebită care facilitează o nouă expresie, se 
ințelege dela sine ce pregătire de specia- 
iitate trebuie să aib= cineva ca să spună 
aproape cu siguranţă că are aface cu uri 
artist adevărai sau nu. Deosebirea intre 
cel câre judecă arta necultivat și culti- 
ela e ca între violonistul care cântă după 
eche şi cel care cântă după note. 

Dar a demonstra mai departe aceste lu- 
cruri ni se pare tot atât de inutil ca a 
demonstra, că pentru a îi oameni com- 
plecţi trebuie să învăţăm carte. Cele sus. 
ţinute de noi aici sunt de altfel recunos- 
cute în par:e, când se zice: da! artă pe 
înţelesul tuturor, dar nu chiar a tuturor, 
ci al celor niţel mai culţi. Dacă nu s'a: 
recunoaște nici îceasta, și ar trebui să 
simțim frumuseţea artei instinctiv, nu s'a: 
mai învăţa la școală nimic în legătură ev 
arta, după cum nu ne învaţă nimeni să 
vedem sau să auzim. Dar dacă, admiten; 
că e navoie de o educaţie mai puţină, de ce 
nu am admite că € nevoie şi de o educaţit 
mai multă, cât mai; multă pentru înţele- 
erea. ariei adevărate ? Asta ne poate tace 
să fim mai prudenţi în părerile pa ca'e 
1a emitem despre ea. Toats cele „spuse mai 
sus ni Se par banalităţi, care însă nu vor fi 


toţi o au în aceiaşi măsură, . 


Dar publicul care spune: 





frumos 


educația artistică necesară, care nu e nici- 


niciodată îndeajuns repetate. 





Conceptul de artă 
în Scolasticăa 





Am ajuns, în expunerile 
noastre din rândul trecut, la 
concluzia, că pentru Scolas- 
lică, arta cra, înainte de ori- 
co, erdine intelectuală, și că, 
acţiunea ei esențială consista 
în a imprima o idee  într'o 
materie. 

Dar pentru asta, se cer a- 
numite calităţi aie intuiigen- 
ței. Scolasticii găseau aceste 
calități în ceiace ei numeau 
habitus, Denumirea și teoria 
lor o găsim, în cea mai mare 
parte, la St. Toma. Ele erau 
predispoziţii spre perfecţio- 
nare, şi formau întreg ele- 
mentul dinamic al omului. 
Fără ele nu Sar putea pro- 
presa. Astfel de habitus-uri 
crau frumuseţea şi sănăla- 
tea pentru corp, şi grația 
pentru suflet. Dar, ne permi- 
tem să atragem atenţia, că 
ele nu trebuesc confundate 
cu echivalentul lor morfolo- 
logic modern. Obiceiul, for- 
ma mecanică sau rutina sunt 
legate de centrii nervoși, pe 
când habitus-ul scolastic e le- 
gat numai de facultăţile ma- 
teriale ale omului, — de vo- 
ință şi de inteligență. In a- 
cest mod înțelese,  habitus- 
urile erau un fel de titluri de 
nobleță metafizică, titluri ca- 
re aveau meritul incompara- 
bil, că erau înnăscute și că 
determinau inegalitatea prin- 
tre oameni. Nu putem insista 
mai mult asupra lor. Ceiace 
ne interesează din această 
discuţie este faptul că, con- 
ceptul de artă prinde o nouă 
formă. Arta este un habitus 
al intelectului practic, 

Acest habitus însă, fiind o 
calitate care a triumfat din 
indeterminația originară a 
tacultăţii intelective, duce o- 
mul către un maximum de 
perfecție şi către un maxi- 
mum de eficacitate operativă. 
Asta însemnează, că pentru 
scolastici, care socoteau răul 
o lipsă, o privaţie de cova ne 
cesar, această calitate duce 
indiscutabil către bine. Şi, 
prin acesct caracter, habitus- 
ul este o virtute; sau, după 
formula Sfântului 'Poma, din 
Summa 'Teologica, habitus o- 


perativus boni. Existenţa u- 
nci atari virtuţi este mecesa- 
ră operei de artă, fiindcă mo- 
dul acţiunii e în funcţie di- 
recită de dispoziţia agentului 
producător. Această dispozi- 
ție creiază între artist și o- 
peră un fel de conformitate 
şi proporţie intimă, pe care 
Scolastica o numea conatura- 
litate. Și, prin prezența aces- 
tei virtuţi, în unii oameni se 
întâmplă fenomenul curios, 
că ei sunt întrun anumit fel 
opera lor înainte de-a o face. 
Din asta, putem deduce, că 
arta este o virtute a intelec- 


i 





tului practic. Dar atunci, nu- 
mai pentru că orice virtute 
duce exclusiv către bine, ne 
este perims, fără alte afirma- 
ţii, să tragem consecinţa, că 
arta nu se înșcală niciodată și 
că ea suportă o „rectitudine 
infailibilă“. Asupra acestui 
punct, scolasticii au discutat 
mult. Cea mai mare parte 
din ci se întrebau, cum este 
posibilă această infailibilita- 
te în zona individualului și 
a contingentului. Dificultatea 
era destul de serioasă, totuși, 
a fost înlăturată prin despăr- 
tirea adevărului dependeni 
de intelectul speculativ, care 
consistă în a cunoaşte așa 
cum este, și unde nu se putea 
opera decât cu necesarul și u- 
niversalul, de adevărul inte- 
lectului practic, care consistă 
în a dirija acţiunea conform 
cu ceiace trebue să fie după 
regula şi măsura lucrului de 
făcut. In acest sector, este ab- 
solut neîndoios, că poate fi 
infailibil chiar şi contingen- 
tul. Aci însă, mai trebue adă- 
ugat, ceva; și anume, că acea- 
stă infailibilitate a artei nu 
privește decât elementul for- 
mal al operaţiei, cu alte cu- 
vinte, numai „regularea“ o- 
perei prin spirit, Că mâna ar- 
tistului greșeşte, că instru- 
mentul lui se rupe, ori că ma- 
teria se distruge, puţin im- 
portă; toate aceste defecte 
introduse în „eventus“, în o- 
peră, ru afectează cu nimic 
arta însăşi, care constă în for- 
ma purtată de el în intelect. 
Un atist care are habitus-ul 
artei, dar căruia îi tremură 
mâra, produce o aperă îm- 
perfectă, fără însă, să alte- 
reze cu aceiași eroare virtu- 
tea din el. 

Din consideraţiile prece- 
dente, ajungem la concluzia, 
că abilitatea ochiului sau abi- 
litatea mâinii. și în general, 
abilitatea fizică nu face par- 
te din artă, ea fiind numai 0 
simplă condiție materială și 
extrinsecă.Arta este întreagă, 
un bun care privește spiritul 
şi care se conduce numai du- 
pă propriile ei reguli. Ad bo- 
num operis, după expresia 
Sfântului Toma. Dacă artis- 
tul a făcut bine, asta ajunge; 
starea lui de spirit, ca om, nu 
interesează. Exact cum nu 
interesează dacă Euclid a fost 
vesel sau trist când şi-a de- 
monstrat bine postulatele. 
Că a fost într'un fel sau alt- 
fel, el a păcătuit ca om, nu 
ca geometru. S'ar putea în- 








II 


tâmpla însă, ca între om şi 
artist să fie un acord per- 
fect, A, splendida omologhie! 
Atunci e cazul cel mai teri- 
cit. Gândiţi-vă la minunatul 
Tra Angelico, care n'a simţit 
niciodată astfel de conilicte 
interioare, 

Așadar, după concepţia 
scolastică, arta tinde, în ge- 
neral, să facă o operă, și ar- 
tiști nu erau numai Fidias și 
Praxitel, ci și retorul ori fa- 
brieantul de corăbii. Dar și pe 
etunci, cu tot amorul pentru 
concepte, se recunoștea, apar- 
te, un grup de arte speciale, 
care tindeau să facă, nu o o- 
peră oarecare, ci numai o o- 
peră frumoasă. Atari arte îşi 
aveau cercul lor de viaţă; 
erau îndreptate numai către 
frumuseţe, şi în atât ca fru- 
moase, ele erau socotite ca 
un scop în ele, ca un absolut 
și că își ajung lor. Cu asta, 
am ajuns la categoria artelor 
frumoase. Să adâncim niţel. 


Delia început trebue să pre-: 


cizăm că între artele frumoa- 
se şi înţelepciune există o 
strânsă legătură. Ele se refe- 
ră la un obiect care depăşe- 
ște omul și care valorează 
prin sine, și a cărui amplitu- 
dine este infinită, căci fru- 
museţea este tot infinită, ca 
ființa sau ca Dumnezeu din 
care derivă. Şi încă ceva ! Ar- 
tele fnumoase sunt desinte- 
resate, dorite prin ele însele, 
într'adevăr nobile, pentru că 
ele nu sunt 'ca să ne servim 
de ele ca de un mijloc, ci își 
au un scop în sine, și sunt un 
fruct veritabil. Aliquid ulti- 
mum et delectabile. Toată va- 
loarea lor este spirituală şi 
modul lor de a fi, contempla- 
tiv. Asta, pentru că ele vizea- 
ză un îel de delectaţie spiri- 
tuală, stare care nu diferă 
mult de contemplaţie. To- 
tuși, pentru Scolastică, arta 
este esenţial „factibile“, și, 
în ultimă analiză, un lucru de 
sclav pe o materie care îşi 
îndreaptă ochii către bucuria 
spiritului, Și de aci, se lasă 
peste artist o condiție pateti- 
că şi mizeră, care de altfel 
nu este altceva decât imagi- 
nea condiţiei omului în lume, 
unde el, acest nefericiti nă- 
praznic, ca un monstru, tre- 
bue să se uzeze printre cor- 
puri și să trăiască cu spirite” 
le, A produce frumuseţea, în 
adevărata ei proprietate, nu 
era pentru Sf. Toma şi pen- 
tru Sf. Bonaventure decât un 
atribut exclusiv dumnezeesc. 








de AXENTE SEVER POPOVICI 


Artistul, cu îngusta lui con= 
diție umană, mai puţin înaltă, 
mai Qiscordantă și mai dure- 
roasă, pentrucă activitatea sa 
nu se menține întreagă în i- 
manența operațiilor spiritua- 
le, și nu consistă în ea însăși 
să contempie, ci să facă, e 
privat de bucuria păcii de ca- 
re este plină înțelepciunea 
supremă, și e prins, prin as- 
prele exigenţe ale inteligen- 
ței şi ale vieţii speculative, în 
lamentabilul curs al timpu- 
lui. Oare este aci o negaţie 
lățişă a eternității artei? 
Cred că da. Căci toată Scolas- 
tica vedea omul numai în sta- 
rea lui de păcat, şi, prin ur- 
mare, incapabil de lucruri 
mari. Cam în felul acesta sar 
putea interpreta și cuvintele 
Stântului Toma, rostite pate- 
tic, într'o zi când se pregătea 
calm pentru moarte, și când 
începând să-și 'revizuiască va- 
loarea actelor sale, a spus de- 
spre Summa sa neterminată : 
„Asta îmi pare de paie, mihi 
videtur ut palea“. Jar Jacques 
Maritain, probabil, literaturi- 
zând această disperată con- 
cluzie, în Art et Scolastique, 
de care, aducem la cunoştin- 
ță, că ne-am servit mult, tre- 
ce accastă frază : „Paille hu- 
maine que le Panthenon et 
Notre-Dame de Chartres, la 
Chapelle Sixtine et la Messe 
en re, et qui sera brulee au 
dernier jour“. Neîncrederea 
în puterile omului era cât se 
poute de mare şi nestrămu- 
tată. Dar n'a durat prea mult, 
căci Renaşterea, epoca cea 
mai insalubră din istorie, a 
rupt-o. Acum, după trei se- 
cole de meschină infidelitate, 
arta a vrut să devină scopul 
ultim al omului, pâinea și vi- 
nul său de totdeauna. lar în 
realitate, n'a făcut decât să 
aducă furtună, să-i împrăștie 
substanţa și să arunce peste 
oameni ceața unei apostazii 
seculare, care desigur nu-și 
găsește sfârşitul decât în tă- 
cerea de vagabond a lui Rim- 
baud. 

Să trecem acum la un alt 
capitol. Despre regulele artei. 
In Seclastică problema se bu- 
cura de multă atenţie, poate 
şi datorită faptului că aci dis- 
cuţiile se purtau numai asu- 
pra lormei, unde logica, a- 
ceastă spadă nobilă a spiritu- 
lui, era deplin justificată. 
Dar, despre aceasta, în nu- 
mărul viitor. 





Lai 


Alecu aţipise cu brâncii pe masă. 

Scrisoarea neterminatţă, al cărei colţ se 
vedea. de sub cotul stâng, nu-l mai preocu- 
pa. De câte ori încercase să aștearnă pe 
hârtie câteva rânduri, cari să liniștească 
frământarea celor rămași departe, într'un 
sat depe malul Buzăului, se simţea gol. Lua 
creionul chimic din cufăr, îi făcea un vârt 
lung, îl muia în gură ca literile să se cu- 
noască pe hârtia p.oastă și decolorată pe 
care-o aveau la pichet. Invârtea inima 
creionului între buze, se concentra, însă 
gândurile îl purtau în altă parte. Saliva i 
se colora liliachiu. Scu:pa ps colţul mesii de 
scânduri şi intingând ca într'o cerneală, 
incepea să desemneze oameni, animale și 
puști. Așa îl găsea de cele mai multe ori 
începea să desemneze oameni, animale şi 
torcea din sat. 

Caporalul Ignat citea jurnale şi avea 
scris frumos. La el veneau cei patru gră- 
niceri de le întocmea scrisorile. In afară 
de el și Alecu, nimeni nu știa carte. Flăcăii 
se uitau uimiţi la fuga tocului pe luciul 
spălăcit al hârtiei şi arătau mare respect 
faţă de caporal, mai ales când pe obrajii 
lui tăciunaţi se ivea un zâmbet ironic, de 
superioritate. Tăcerea cuprindea sălița pi- 
chetului, grănicerul înmărmurea; numai 
caporalul ridica din timp în timp capul, 
cu fruntea bombată, în semn că a terminat 
fraza. Punea tocul pe marginea călimării, 
asculta cu atenţie focul grănicerului şi 
după ce chibzuia puţin, aranjându-şi în 
minte ceeace avea să scrie, îşi purta mâna 
dela un capăt la altul al hârtiei, ca un 
conţopist. In urmă rămâneau nişte semne 
ovale, bine ajustate şi în rânduri drepte. 
Alecu nu recurgea niciodată la ajutorul 
caporalului Ignat. Două clase primare câte 
terminase în satui lui, sub ochii răutăcioși 
și vicleni ai învățătorului, îi dăduse destul 
ca să se poată iscăli şi să umple de măz- 
gălituri o carte postală sau o hârtie de 
plic, Deaceea, de câte ori caporalul Ignat 
il găsea îmbonghinat asupra mesii și cu 
plaivasul între buze, îi aa o palmă peste 
capelă, din care nu lipsea dușmănia: 

— Iar te-ai apucat de jalbe... 

Alecu nu răspundea, Iși potrivea capela 
în cap, își strângea catrafusele și ieșea a- 
fară. Impăturea liniștit coala, o vâra în 
buzunarul de sus al tunicii şi începea să 
fluere. 

Acum, caporalul Ignat intră urmat de 
Voinea. Era descins de centură şi broboane 
de sudoare îi împodobeau fruntea. Aruncă 
p2 pat șapca și veni lângă masă. 

— Steiane... 

Stoian Alecu sări în picioare, speriat. 
Când văzu figura obosită și unsuroasă a 
caporalului, îşi veni în fire. Voinea, o mă- 
tănală de om, cu buza de jos crăpată în 
două și cu ochii galeși sta lângă ușă. Mâi- 
nile îi spânzurau pe lângă el ca niște lotci. 
O ţigare groasă, împletită cu jurnal, lipită 
pe sfârcul limbii, nu mai ardea, 

— Ce-ai păţit dom'caporal?! îl întrebă 
Alecu. 

— Stoiane, am scăpat dela moarte... și 
vorbele i se gâtuiră în laringe. 

— Ce vorbă e asta? 

— Era să ne împuște... Trei focuri de ar- 
mă mi-au vâjâit pe la ureche ca niște du- 
huri rele... Voinea ştie totul... 

— Bulgarii!... V'au atacat bulgarii!... rosti 
apăsat, mai mult şusrând, Alecu. Când vor- 
bza, ochii lui luceau ca safirul şi buza de 
deasupra cu mustaţa măruntă şi deasă îi 
tremura. Se uită atent şi la caporalul Ig- 
nat și la Voinea. Mătăhala lăsase capul 
bleg in jos, iar Ignat îi evita privirea. In- 
țeless că altceva «ra la mijloc... Trase fiti- 
lul. Lumina prea puternică îl supăra. Şi- 
apoi nu mai aveau nici gaz. Bidoana se 
terminase de două, zile. 


Așezaţi în triunghiu, în semiobscurul să- 
liţei, cu figurile trase şi desfigurate de o- 
boseală, păreau membrii unui tribunal du- 
pă o noapte de deliberări spre soluționarea 
unu; caz grav. Trei oameni nepotriviţi adu- 
naţi din trei unghiuri ale ţării, 

— N'ai ghicit! se schimonosi într'un târ- 
ziu Voinea. Dinţii laţi şi îngâlbaniţi de tu- 
tun, în râsul sarcastic ii aminti lui Alecu 
de un maxilar găsit în jurul pichetului și 
pe care il trimisese la batalion. Parcă era 
de urangutan. Ă 


— Dacă mă prindea, io, zău de nu-i spin- 
tecam burta, dom'caporal. Că nu ştii ma- 
tale vorba hoţului: dă tu intâiu ca să-i iei 
maul, că el dacă apucă să te pice, nu te 
mai scoli... 

Caporalul zâmbi. Se uită, lung la Voinea 
care se căsnea să mai spună o vorbă, strân- 
se pumnul și se bătu pe genunchi... 

— Ai dreptate! Dacă le cădeam în mână, 
ne căsăpeau... Mai bine așa... Nu ştiu nici 
ei cine a fost, nici noi cum îi cheamă... 


— Incep să pricep, făcu Alecu... E vorba 
de ceva mai de aproape... Hm)... De!.. 

Pentrucă Voinea slobozise mai multe vor- 
be, Alecu presupuse că el e vinovatul. Mă- 
tăhalei îi plăcea vinul. De îndată ce gusta 
un pahar două incepea să povestească din 
viaţa lui şi a altora câte'n lună și stele. Le- 
gătura şi hazul ce-l turna în fiecare expre- 
sie îl făceau simpatic. O vorbă tărăgănită, 
modelată în sensul întâmplării, îi da în- 
tâietate la petreceri. Când se întâmpla așa 
ceva, caporalul Ignat nu pleca fără el să-l 
fi spânzurat. Deaceea, Alecu avu convinge- 
rea că cei doi grăniceri au deslănţuit un 
scandal care s'a terminat cu impușcături. 

—. Vârlenii ăştia sunt nebuni!... 

— Pentruce? îi | 

Alecu se uită la el. Voinea nu făcea de- 








cât să-l supere prin întăririle lui. Parcă le 
pronunţa inadins. Tăcu. 

— Cunoști pe Lonia fata primarului? se 
uiţă chiorâș caporalul, dând din cap sem- 
nificativ. O cunoști?... O fată frumoasă!... 

Grânicerul înghiți un nod cât pumnul. 
Deschise ochii mari și strâse din fălci. 
Intrebarea îl picnise ca izdatul. 

— Ce e cu ea? 

— Am vrut să punem mâna pe dânsa. 
Ne-au simțit flăcăii și Sau luat după noi 
să ne bată... Noroc c'am îugit. Altiel, ne 
rămâneau oasele pe-aci... 

Alecu o cunoştea pe Lonia de șase luni, 
La fiecare două zile se întâlneau după ma- 
ul de nisip de lângă scorbura lui „Istrate” 
La liberare, îşi pusese în minte să se în- 
soare cu ea. Trecuse atâta timp şi capo- 
ralul şi ceilalţi grăniceri nu aflaseră acest 
lucru. Alecu nu pleca, niciodată, ca alţii, 
fără chibzuire. Iși măsura pașii şi drep- 
turile. 

— N'o cunosc... 

O cupă de venin i s'a vărsat în inimă. A 
simţit că începe să-i tremure tot corpul, 
și un glas din lăuntru care-l îndemna să 
se ridice dela masă şi să-l răstoarne cu un 
pumn pe capnral. Sa uitat precipitat în 
juru-i, a văzut mătăhala la spatele lui ră- 
zimată de uşă, ca un colos de carne şi a 
plecat capul. 

— Nişte blegi! a conchis el cu un anumit 
înţeles. 

Caporalul s'a ridicat ca, un resort și ful- 
gerător i-a tras o palmă. Tremura. Price- 
puse. Voinea a trecut la spatele lui. 

Alecu a lăsat capul pe masă. Cei doi, ca 
niște călăi, stau în picioare, lungi și ne- 
mișcaţi. 

o 

Apele veneau mari. De două zile Dună- 
rea se umflase în matcă iar valurile verzi 
ca veninul se rostogoleau furioase unele 
peste altele, muncite ca de duhuri necurate. 
O pală de apă se isbea de malul argilos, 
galben-vineţiu şi cădea dela înălțime, cu 
sgomot. Picâturile străvezii sărean ca niște 
mingii. 

Dincolo, pe malul bulgăresc, Nicopolul, 
cocoţat pe şoldul dealurilor văroase, mai cu 
seamă ziua, sub pripeala soarelui părea un 
cimiţir. Din când în când, pe muchia dea- 
lului maşinile de cursă dela Plevna își fă- 
ceau apariţia ca nişte fantome. Se mișcau 
încet, — iîluturi pe faţa unui geam. 

Noaptea, când vocea apei se înteţea ca, 
şi urletele lupilor în păduri nepătrunse şi 
singurătatea creștea ca un vis, licăritul lu- 
minilor de pe malul dimpotrivă avea în el 
ceva bolnav. Aproape de apă, lămpi fume- 
gate se mișcau de colo-colo. Barcagii și 
pescarii se desprindeau de mal, se tupilau 
şi îşi dau drumul în jos, spre ostrov. Du- 
nărea parcă se îngusta cât un prosop mur- 
dar şi vechi iar chiotele ei, ca de copii sur- 
prinși de incendiu se ridicau în întuneci- 
mea văzduhului. 

La o sută de metri spre Miazăzi de pi- 
chet, lângă „Râpa nsagră“, străjuită de ea, 
grănicerii ridicaseră o covercă. Nici cât la 
o iîmpușcătură, din marginea fluviului, se 
afla ostrovul. Cu atenţie, speriina somnul, 
de aci, din covercă, puteai să observi toate 
mişcările pescarilor bulgari cari luptându- 
se cu năâstrușnicia valurilor din ce în ce mai 
înspăimântătoare, veneau după pește. Va- 
ra, în nopţile limpezi ca, oglinda, o ureche 
bună, poate rupe din boscorodeala pesca- 
rilor. 

L] 

Ivan Porumbacu era la masă. Un străin 
care-i sta alâturi vorbea pe șoptite de- 
semnând cu un creion nişte semne pe faţa 
de masă, Sporovăia un timp, se oprea, se 
uita drepi în ochii lui Porumbacu și iar 
vorbea. Ivan da des din cap, aprobând. 
Fruntea lui înaltă, descrețită arăta o adân- 
că satisfacţie. Cu sfârcul ochiului examina 
pe străin. 

Alecu intră şi se aşeză pe pat, fâră să 
îie observat. 

Ceeace discutau viitorul lui socru şi cu 
străinul era deosebit de important de vreme 
ca nici Măriuca şi nici Lonia nu aveau voie 
să asiste. 

Târziu, grănicerul înţelese că e vorba de 
o pereche de boi pe care streinul urma s'0 
vândă cu un preț destul de bun la târg. 
Numai că nu se înţelegea. cu Ivan asupra 
sumei, 

Străinul îi documenta că nu-l poate da 
sub n:ziun motiv mai mult. Porumbacu re- 
fuza să primească ridicând în ajutorul pre- 
tenţiunilor sale riscul la, care se expunea. 
Necunoscutul se căuta in buzunarul din dos, 
da să scoată ceva, dar nu îndrăznea, Fie- 
care gest reliefa teama, 

Alecu pricepu deplin. 1 se făcu lumină în 
creier. Toată enigma era deslegată. 

Lonia intră şi zărindu-l scoase un țipăt 
de bucurie : 

— Când ai venit Alecule ? 

Mesenii, se întoarseră speriați. Fuseseră 
descoperiţi. Străinul se ridică şi cât ai clipi 
ieși pa ușă. Pa:că nici nu fusese. Ivan Po- 
rumbacu zâmbi trist. 

Işi deteră mâna, 

— Ce mai faci? N'ai mai venit de mult 
pe la noi... 

Grănicerul se uită în altă parte, în timp 
ce Lonia se aşeză lângă el. 

— Măriuco! Ia vino fa!... Vino c'a venit 
Alecu !... strigă Ivan strecurându-se pe 
ușă... 

Lonia, singurul copil al lui Ivan Porum- 
bacu trecea ca una dintre cele mai frumoase 
fete din Vârlia. Averea ce-o moștenea dela 


UNIVERSUL LITERAR 





bunici și cea, dela Ivan o făceau și mai cău- 
tată. Toate propunerile fuseseră înlăturate. 
Ivan spune sus şi tare: „n'am fată de 
măritat !” Băeţi chipeșşi, harnici și înstă- 
riţi plecaseră cu ochii plânşi, nutrind în 
sinea lor groaznică răzbunare omului cu 
părul înspicat, cu mustaţa răsucită mele şi 
cu ochii blânzi, care-i primea, în casa, lui, 
se omeneau dar mavea „fată de măritat”, 
Măriuca nu se amesteca. Lua şi ea parte 
la toate discuţiile, se oţăra, dar nu putea 
trece peste vorba tăioasă în asemenea mo- 
mente, a bărbatului. Târziu, s'a aflat ade- 
vărul... Ivan nu-și găsise omul. — Atunci 
a apărut la pichetul de lângă Vârlia, Alecu. 
Când a aflat a cui e fata cu obraji de lapte 
și uitătură de sfânt s'a dus deadreptul la 
Ivan acasă și i-a spus că vrea să-i fie 
ginere. Direct, fără iînconjur, fără inter- 
mediari. In noaptea aceea, Ivan s'a îmbă- 
tat de bucurie. Găsise ceeace căuta. Omul 
de care avea nevoie se ivise. 

Lonia sa uitat la €l, îngrozită. Luciul 
care-i juca în irisul ochilor, cearcănele de 
sidef, ca o ghirlanadă, îl făcuseră atât de 
frumos, încât mirarea ei semăna mai mult 
a frică. 

— Lonia, am auzit lucru'i grave despre 
tine ! grăi e! cu un calm desăvârșit. 

— Cum? Cine? insinuă Lonia, depiin 
convinsă de nevinovăția ei. 

— Vorbesc flăcăii pe la colţuri... Eu nu 
m'am luaţ niciodată după spusele altora. 
Ce am văzut eu, numai aceea am crezut. 

— Ce vrei să spui ?... 

— Vreau să spun că trebue să facem la 
un fel: tu nu mai poţi trăi aci. Chiar dacă 
ai cuteza să-mi dovedești că nimic nu te 
împiedică să-ţi duci viaţa in acest sat, nu 
voiu admite. Orice încercare va cădea. Sunt 
convins de acest lucru mai mult decât cre- 
deam... Mai mult decât își închipue cineva... 

— Lămureşte-mă ! se rugă ea punându-i 
mâna pe umăr. 

— Te voi duce la noi în sat. Pe malul Bu- 
zăului. Acolo nu te cunoaște nimeni; nu 
va, ști nimeni cine ești. Doar eu. Vei trăi 
mai liniștită, ca, aci. Trebue să plecăm... 

— Dar. 





— Nicio împotriveală. Sunt hotărit. Sau 
dacă nu, să omorim pe tată-tău și toți ai 
tăi... 

— Ce vorbeşti, Alecule !... 

— E lucrul cel mai simplu. Vei scăpa de 
înjositoarea bănuială de acum. Asupra ta 
sa vor răsfrânge iar razele luminoase ale 
frumuseţii tale... Altfel... 

— Ce? 

— Situaţia mea este asemănătoare... 
Vreau să lichidez odată... Să plec... să fug... 

— Cum îndrâzneşti să spui toate aces- 
tea? se rugă Lonia, frângându-și mâ.nile. 

— Ieşi odată în sat. Ascultă ce spun fe- 
meile, bărbaţii şi copiii... Te vei lămuri... 
Ştiu totul Lonia... totul... Astăzi am desco- 
perit... 

Lonia se făcu galbenă ca .turta de ceară. 
Lăsă capul în pământ. Părul ei negru, lu- 
cios ca mătasea îi îmbrăca umerii ca, niște 
ciucuri... 

Alecu trecuse brutal, animalic peste orice 
sentiment. Lonia îi cântase melodiile cele 
mai dulci, nopţile înfiorate 'de cadaverica 
alba culoare a lunii își găsiseră o amplifi- 


care în sufletul lui numai prin intermediul 


Loniei. Nu era decât fiica lui Ivan Porum- 
bacu şi culpa lui se răsfrângea din plin 
asupra ei... Se :idică să plece. Lonia se a- 
găţă de braţul lui. 

— Mai stai... Unde 
Unde ?... 

Uşa se deschise și intrară bătrâniil. 

— Stai bre... Dece pleci ?... 

Alecu se opri, își căută vorbele şi pro- 
nunţă sacadat : 

— Cu hoţii, n'am de aface... 

Toţi rămaseră uimiţi ca la o arătare... 

o 

Caporalul sa întors târziu, pe la patru 
după amiază, cu un săculeţ de nuci. Bo- 
cancii îi erau plini de noroiu până la oul 
piciorului. Işi legase mantaua în spate, ca 
în timp de campanie. Arma, avea tot patul 
mânjit de o mocirlă vâscoasă. Nu încape 
nicio îndoială că Jenat se folosise de ea ia 
vreun urcuş sau poate îi scăpase. L-a che- 
mat pe Voinea afară, i-a spus câteva vorbe 
şușotite, de care mătăhala a holbat ochii, 
şi pe urmă s'a așezat la masă. 

Caporalul a deschis registrul. A mulat 
tocul și a scris. 

—Stoiene, la noapte eşti schimbul în- 
tâiu ! brusc, forțat, parcă i-ar fi apăsat ci- 
neva fălcile într'o menghină. 

— Dom” caporal... hăuu! știi ce! huu!... 
Stroe a prins o bulgăroaică... Vine cu ea la 
pichet ! bagă capul pe uşă Voinea 

— Unde 7?! 

— Vino să vezi cum o aduce! ca pe-o 
oaie când o bagi la gloabă... 

Alecu se ridică și işi aruncă privirea pe 
ferestruica săliței. Un gând rău îi flutu:ă 
în preajma sufletului. Qare să nu fie ?... 


vrei să pleci ?.. 





Do tă 





Caporalul se lăsă pe spatele scaunului. 
Ii făcu semn lui Voinea să iasă. 

La câteva momente se auziră glasuri 
spărtigoase. Femeia vocifera, încercând să 
aocumenteze soldatului care-o urma, că n'a 
voit să treacă dincolo. Sa dus numai să 
scoată vârşa. Stroie, când femeia se oprea, 
o împingea cu patul armei, strâmbând din 
nas. 

— Nu discut 1... nu discut! se propagă 
până în săliță, distinct, parcă ar fi vorbit 
la un metru. 

Femeea se opri în prag. 

— Mă! Imi Gai drumul, sau de nu o pă- 
ţești cu mine !... Tu mă cunoşti ?... 

Câţi n'am pus eu pe culme, ţâfnoși ca 
tine... Ia te uită, rene!... Să mă poarte pe 
Qrumuri un ţânc.. 

Lui Alecu i se păru că înțelege glasul. 
Se desprinse dela fereastră și îngheţă, 
Măriuca, mama Loniei se lupta cu Stroe. 1 
se întunecă înaintea ochilor. Cea mai te- 
ribilă furtună nu l-ar fi ameţțit atât. Ca 
într'o horă diabolică, învârtită în cagrul 
unai nopţi de violet fastuos, îi jucau toate 
amintirile, Rezistenţa lui câinească, de a 
închide în sarcofagul tăcerii minunile unui 
promiţător viitor, în directă legătură cu 
această femeie, căzu. Cum să nu sară în 
lanţul mâniei ca leopaârdul sgândărit de o 
fecioară, când simte că de acum va începe 
să se descopere piesă cu piesă toată com- 
binaţia ? Și cum să nu sbiere ca un nebun 
ce porneşte spre iureșul vieţii, pe care nu- 
mai dintre zăbrelele închisorii o observase, 
când în faţa lui se ridică dârz caporalul ? 

Măriuca fu introdusă în săliţa pichetului. 
Pe jumătate bătrână, cu faţa plină de sbâr- 
cituri fine, îmbrăcată într'o fustă neagră 
de cânepă și cu un ghiurt albastru spălăcit. 
In picioare niște tălpi de ciorapi de bum- 
bac, prin care se vedeau degetele cele mari. 
Cum dete cu ochii de Alecu, se opii din 
vorba-i repezită şi usturătoare și privi mi- 
nunată spre grănicerul care sta cu mâna 
dreaptă sub falcă. Dacă sar fi dus la 
el, să-l roage s'o scape, se gândi că n'ar fi 
tocmai bine. Ea ştia că la armată se res- 
pectă, gradele cu sfinţenie. Nimeni nu poatțe 
trece peste atribuţiunile lui. Dintr'o rotire 
de ochi bobi care este şeful. Scutură din 
cap, şi luând o poziţie mai mult decât băr- 
pătească, se apropie de masa la care sta po- 
somorit, răsfoind fără nici un interes un 
dosar, caporalul Ignat. 

Se opri la un pas de el. Caporalul nu ri- 
dică fruntea. Privi însă pe sub sprâncene 
picioarele femeii, ciorapii ei rupţi și se 1lă- 
muri. 

— Domnule şef, băiatu-ăsta m'a adus aci 


zur 


că fiindcă aș fi vrut, zice el, să mă duc la 
bulgari!... vorbi înțepat Măriuca. 

— Știu tot... 

— Tomnai că ştii, să faci bine să-mi dai 
drumul, că de nu o pățiţi cu noi! 


— Ne ameninţi vasăzică ?... Dumneata 
crezi că noi suntem puşi aci, la margine 
de ţară să ne temem de toate muștile câte 
sboară în aer?! Așa crezi?... Noi, dumneata 
nu știi, n'ai avut de unde să afli acest lu- 
cru, păzim un pămâtt care ne e mai scump 
decât sângele nostru. Ne dăm viaţa pentru 
€]... făcu Ignat sculându-se, deodată. 

— Păi şi noi la fel... 

— Ce iubire e asta când încercaţi pe 
toate păiţile să treceţi Dunărea? Să ne 
periclitați nouă viața şi să duceţi dincolo 
banii noştri !... Să nu mai spui aşa ceva! 
Eu dacă eram, te asvârleam fără nici o 
vorbă în valurile fluviului. 

Alecu tresări. Plecă din nou capul. Pri- 
virea turbure a Măriucăj îl străpungea. Nu 
avea nic io putere. Nimic. Orice incercare 
din parte-i, n'ar fi făcut dacât să agraveze 
situaţia şi așa destul de delicată. 

— Cum te chiamă femeie ? luă tocul în 
mână caporalul Ignat, 

— Măiiuca Porumbatu... 

— Mâine vei da socoteala la Giurgiu, în 
faţa şetilor noștri... 

— Pe ochii mei dacă sunt vinovată cu 
ceva, dom' şef... Să nu-mi trăiască Lonia, 
dacă știu să fi vrut să trec. Aoleu! Ce să 
cant eu în Bulgaria când nu ştiu nici strop 
de vorbă... 

Caporalul a oprit-o. Parcă şi-a adus a- 
minte de ceva cunoscut. Lonia. Nu de mult 
i se şoptise la ureche acest nume. Unde, 
cine, când ? Nu se poate desluși. 

Măriuca începu să plângă. 

Parcă l-ar fi chemat cineva, Alecu bușni 
pe ușă, să nu mai audă, să nu mai vadă... 

In furia primei  desmeticiri, Alecu s'a 
gândit să se repeadă într'un suflet până în 
Vârlia şi să anunțe pe Ivan Porumbacu de 
nenorocirea care i-a căzut pe cap. Și mai 
ales s'o mai vadă odată pe Lonia şi să-i 
spună pe înţeles că ruptura s'a făcut defi- 
nitiv. 








24 Decembrie 1938 ——— 


Imediat s'a răsgândit. Toţi grănicerii îl 


“urmăreau. Pentru fiecare din ei se pune 


o mare problemă : aceea de a-l prinde, de 
a-i descoperi toate planurile. Aceasta este 
ceva, care iese din comun. Nu-și poate în- 
chipui să apară vinovat în taţa şefilor lui 
ierarhici. 

Mai era şi altceva. Caporalul Ignat îi 
spusese că este primul schimb. Răgaz 
n'avea. Se lăsă ingenunchi, apoi pe pântec 
și se intoarse pe spate, Deschise ochii tare 
încât simţi că-l dor orbitele şi dete un ocol 
cerului. Câţiva nouri fumurii murdăreau 
muselinul albastru în partea de apus. Pă- 
mântul rece, mirosul acru și întăritor îl 
ținea încordat. Inchise ochii, îi deschise 
jucându-se. 

— Imi arde de copilării! îşi spuse sin- 
gur... 

Sgomotul apelor îi mulțumea urechea 
ca un șușotit de frunze. Un vârtej surd,ca 0 
muzică baritonală, stinsă ajunsa până la 
el: Oltul își năpustea mânia apelor în cu- 
rentul fluviului. Buzăul niciodată nu scotea 
un geamăt asemănâtor, oricât de înfuriat 
ar fi venit. O! cum îl înspăimântau apele! 

Satul depe malul Buzăului, flăcăii, fa- 
tele, ogoarele pline de flori smălțate, ogră- 
zile împodobite cu brebeni de salcâmi pri- 
măvara, biserica strălucind în soarele a- 
prins au trecut pe sub genele lui între- 
deschise. Învățătorul, bătrânii, sătencile, 
lanurile  foşnitoare de porumb și fata de 
acolo din satul lui de baştină, la care ţl- 
neau neamurile — saw urmat ca intr'o 
carte, înduioșându-l... 

Când sa trezit din beţia acestor fru- 
moase viziuni, ciumberul serii începuse să 
cadă peste depărtări. Ii era frig. Mâinile îi 
îngheţaseră. Câteva  surcele îi intraseră 
deabinelea, în carnea palmelor, pentrucă 
dormise cu ele sub cap. Sa frecat la ochi, 
și a piecat la „Râpă“. 

Pe drum l-a întâlnit pe Ștefan a Mitrei. 
Mergea, cu privire în pământ, îngânând o 
melodie tristă. 

— Ce cânţi, Fane ? 

— Ia, de supărare... Mai mi-aduce aminte 
de-ale bisericii... Că de aia am fost dascăl. 

— Ha! ha! ha!.. 

— Râzi ca prostu 'n târg... i-a vorbit nă- 
căjit Ștefan... 

Nu și-au mai spus nimic. S'au despărţit 
duşmani. Așa arătau după mers și după 
muşchii feţii. Cu Ştefan nu fusese decât 
prietin. Toţi îl urau acum, sau căutau să-l 
urască. 

— Până la liberare nu mai e mult. Mai 
rabd. Pe urmă mă duc acasă, sau la Bucu- 
rești. Mă fac negustor. Să câștige bani. 
Mulţi... Să am bani, gândi el, înveselin- 
du-se. 

Orice ar fi făcut nu-i ieşea din cap în- 
tâmplarea cu Măriuca. Ce-are să zică Po- 
rumbacu. Toată vina pe capul lui are s'o 
arunce : că a prins-o în cursă, ca să-i dea 
pe Lonia... Dar Lonia? Ea, fata aceasta 
care nu a, seşizat gravitatea nelegiuirilor 
pe care le-a comis ţatăl ei până acum, 
orbind-o și pe ea și pe ceilalţi oameni din 
sat. Ce va mărturisi când jandarmii o vor 
lega în lanţuri, când o vor bate să spună 
tot ce știe? Un stol de gânduri negre îi 
veneau în creier, 

Vorbe arţăgoase au ajuns până la el. Sa 
cutremurat. Tot corpul i sa umplut de 
sudoare, parcă sar fi scăldat. L-au cuprins 
ameţelile. 

A ieșit în potecă şi prin întunerecul ce 
se îndesa toi mai mult peste pământ a ză- 
rit, trecând măgura, două negreţe. Tiptil, 
ca un pisoiu s'a luat după ele, cu răsufla- 
rea reţinută. Numai cine a trăit în stepă 
poate cunoaște înfiorarea pe care ţi-o vâră 
în sânge o noapte aci. Nu se vedea mai 
mult nimic; decât două linii negre cari 
înaîntau. * 

Lui Alecu îi bătea inima puternic. Buzele 
îi dârdâiau. Mersul acesta de om bolnav îl 
obosea. Mai repede ar fi vrut să fugă. Ar fi 
ieșit odată din haina călduroasă a sbuciu- 
mului din el. 

Străinii au scoboriţ măgura, îndreptân- 
du-se spre pichet. Alecu a stat o clipă lo- 
cului, a ascultat vâjâitul Dunării răscu- 
lată între maluri, a incercat să prinaă din 
convorbirea celor doi și neisbutind, a scos 
un chiot sfâșietor. Ingroziţi, străinii au 
rupt-o la fugă. 

Fără să someze, fluerând ca un gardian 
de stradă câna observă incendiul, Alecu a 
descărcat arma. In fugă apoi, a încăreat-o 
la loc. O negreaţă a căzut. 

Alecu s'a oprit brusc. 

— Am omorit ! şi-a descleștat fălcile... 

Dinspre pichet s'au auzit strigăte. O lu- 
mină oscila și la stânga şi la areapta. Iu- 
reşul s'a apropiat. Caporalul cu lampa s'a 
oprit la doi paşi de el. 

Alecu n'a răspuns. 

Stefan, Stroe și Voinea, s'au oprit şi ei. 

— Mai înainte ! a rânjit Alecu fără să-i 
privească. 

Caporalul a lăsat lampa pe pământ. Cei- 
alţi s'au strâns cerc. Măriuca, schiopătâna, 
sa trântit peste ei. 

— E femee, bă! a strigat tare, Voinea. 

Măriuca a scos un țipăt înfiorător. 

— Lonia! fata maichii... fată!... 

Alecu a, înţeles totul. A privit ţintă la cer, 
și-a mușcat limba, s'a clătinat pe picioare 
ca un beţiv şi revenindu-și, s'a repezit în 
noapte, spre necunoscut, gemând ca o 
fiară... 








24 Decembrie 1938 





Pamfil Atinicieilui și-a găsit în sfârșit 
loc între doi domni, ce sfătuesc pe şoptite, 
Vagonul e turbu:e şi posomorit în hmina 
bicisnică ce se clatină în cele două becuri 
roşiatice, în sgomotul confuz, întretăiat qe 
râsele stridente, ce se topesc repade în hu- 
ruitul monoton al trenului. 

Pe lângă militari cu groase mantăli de 
larnă, ce discută gălăgios, trăgând sub 
bănzi fumuri p:elungi de ţigări „Plugar”, 
e plin de funcţionăraşi provinciali ce iau 
clasa III-a până aproape de urbea de re- 
ședință, unde coboară din elegantele va- 
goane de clasa I-a, realizând economii de 
țigări şi un adaos de stimă în faţa conce- 
tățenilor, ce întâmplător se găsese pe 
peron, 

Pamfi! e singurul din vagon îmbrăcat în 
cojoc și cu o cușmă c:eaţă, trasă bine ne 
frunt3; de-ajuns ca să ghicească toţi că e 
bucovinean. Dar n'au de unde să ştie că 
flăcăianarul spânatec, cu un nas voinic în- 
călecat pe o faţă subțire, cu ochii duioși 
de femeie, a stat 15 ani în Bucureşti, Aici 
a murit tatăl său într'un accident la caza- 
nela din fabrica de pielărie unde lucrează 
şi acum, aici și-a făcut armata şi tot aici 
se va intoarce, după ce-și va regula drep- 
tu:ile de moştenire după mamă-sa, moartă 





de curând, fără să-l vadă de aproape 12 
ani, 

“Trenul goneşte ca o vijelie peste palidele 
câmpii ale nopţii. Tânărul se uită pe geam: 
aceleași nesfârşite umbre fugare, coline 
nelămurite, luminate de o abia simțită lu- 
coare gălbuie. 

Gândul i se întoarce o clipă la fabrică, 
vede locul său ocupat de un sătean care 
cunoaşte meșteșugul făţuitului. Patroana 
fab.icei l-a învoit, dar numai pentru patru 
zile pline. Ea are incredere în bucovineni, 
de când a angajat ca bucătar pe un tânăr 
ca un mesteacăn, de se minunau oaspeţii 
văzându-l. S'a despărțit cu greu de el, când 
a trebuit să plece acasă, deoarece îi murise 
doi copii, unul după altul. L-a învoit pe 
patru zile și intr'adevăr, după patru zile a 
venit să-i spuie că nu mai poate rămâns, 
doarece ceilalți copii sunt în primejdie. 
Patroana i-a dăruit 2000 de lei și câteva 
perechi de ghete și a plecat in aceeaşi zi. 

Pamfil ştia că va găsi casa pustie, cei- 
lalţi fraţi, unul mai tânăr, tâmplar la Cer- 
năuţi, crapă de foame cu cei cinci plozi în 
spinare. Orest, argat la o fabrică de me- 
zeluli în Rădăuţi, se ţine numai de muieri. 
Până la armată, așa fac toţi — gândeşte 
Pamfil, căruia acest frate îi era dzosebit 
de drag. Dacă sar fi hotărit să rămâie in 
sat, i-ar îi lăsaţ partea lui de casă şi loc; 
şi așa rămâneau paragină sau trebuiau să 
le vândă. Un timp se sirăduise să-l bage 
po:tar în Bucureşti, ar fi fost ori unde pri- 
mit, pentru statura lui uriașă, dar nu-l pu- 
tuse indupleca. 

iCeeace-l trământa acum era, cum să facă 
să nu lase casa părintească de izbelişte. 
Surori n'aveau ; neamurile abia așteptau 
să pună mâna pe ceva. 

Unul dintre ei irebuia să rămână acasă, 
cu încetul putea să răscumpe:e partea ce- 
lorlaiţi ; bruma de avere părintească nu 
Sar fi împrăștiat in cele patru vânturi. Va 
căuta să-l induplsce pe Dumitru, maisto- 
rul, să-şi aducă familia lui numeroasă în 
casa părintească ; putea să-și agonisească 
o bucată de pâine în meseria lui, ogoa:ele 
i-ar fi adus ceva și ar fi putut trăi mult 
mai slobod ca în Cernăuți. 

De mult îi propusese asta şi nu-l ascul- 





tasa ; îi era ruşine să lucreze în sat. Orest 
iarăși refuza, cu hotărire, E] singu:, nu pu- 
tea jertfi 15 ani de muncă la aceeași îa- 
brică, unde urease de mult printre cei mai 
nuni lucrători ; conducea 0 echipă ; era 
pine văzut şi bine plătit. Aici) își ameste- 
case multe sudori, mulţi ani din viaţă se 
scurseă pe feţele lucioase de ulei, cărora 
le cunoaşte calitatea numai dintr'o atin- 
gare de mână. 

Era dela începutul întreprinderii celei 
noui, când bătrânul Mihăilescu murind, îi 
urmase feciorul său, care adusese meșteri 


străini din Elveţia și maşini noui cu valuii, 


lucioase. El fu ales între lucrătorii specia- 
liști, cari lucrau alături de meseriașii 
străini și de multe ori aceștia aveau ceva 
de învăţat dela practica lui îndelungată. 
Câna începu greva lucrătorilor, el hotări o 
mișcare printre bucovinenii destul qe nu- 
meroşi, ca să treacă de partea patronului, 
înțelegând situația dezastruoasă în care se 
găsia fabrica. De atunci patronul îl nu- 
mise șet de echipă, iar când, după 15 ani, 
lucurile se schimbaseră în bine, i se mă- 
rise îndoit leafa. 

Tânărul patron plecă în Anglia, ca rs- 
prezentant al fabricei, şi-l înlocui soră-sa, 
o femele bătrână, religioasă, care nu se a- 
mesteca prea mult în treburile de organi- 
za:e. Pamfil rămase cu aceleași însărcinări 
ca în trecut, deși antecedentele lui îl erau 
necunoscute patroanei. Pamtil aruncă ochil 
peste cutărul de nuele d=pe poliţă ; aducea 
păpucași cumpăraţi cu un preț mai ieftin, 
pentru nepoţei, pentru Orest cumpărase un 
fular de lână și o cămaşe de flanelă. De 
mic, împărțise banii ce-i câştiga între 
mamă-sa și f:aţii ce-i cereau fără între- 
rupere. Le trimetea, deşi era copil, cu o 
dragoste bătrânească, de părinte. Prin 
scrisori, le purtase de grijă, cum să umble 
în lume, de ce să se ferească. Dumitru 
făcuse nunta făă să-l înştiințeze şi în- 
trerupse corespondența aproape doi ari. 

Câna le veni al doilea copil, o scrisoare 
desnădăjduită îl ruga să-i trimită ceva 
bani. Nu stătu la îndoială, şi ajutorul porni 
în aceiași zi. Pe cumnată-sa, o poloneză, 
Francisca, n'o cunoştea ; se convinsese că 
trebuia să fie tare vrednică, deoa:ece nâș- 
tea. în fiecare an, cu o regularitate nedes- 
minţită. Trenul scrâșnea strident, vâjâia 
intrun sbor ameţitor. Pamfi abia-și aduna 
gândurile ; scoase cușma și-și trecu dege- 
tele p:in hălăciuga de păr. 

— Dumneata eşti bucovinean? întrebă 
domnul de alături, privindu-l pe sub oche- 
ari. 

Pamfi! își îndesă iar cușma ; îl venia să 
râdă. Era unul din acei „domnt” grași, roşii 
la faţă, cărora crezuse că le pisrduse u:ma 
în Bucureşti. Iși amintea că de câte oil 
mergea cu porţiile acum 15 ani îa târg, se 
prezentau domni de aceştia, cântăreau 
porţiile și el, strâns cu ușa ds atâtea nevoi, 
era. silit să le lepede pe nimic. 

— Sunt din Bucovina, spuse el, în stâ:şit. 
Il privia acum în față; ru se înşelase: 
aceiași dinţi de aur, inele grele pe degete. 
Proaspăt bărbierit. Cu o frăgezime tranda- 
fizie a cărnii, pe obraz. 

— Și unde ai fost la. Bucruești ? 

Pamfil cunoștea de mult mâncărimea de 
limbă a domnilor de teapa lui și nu Tăs- 
punse. Ii veniau iarăși în minte târguelile 
nesfârşite, vinderea fânului, cum dintr'o 
porţie ca lumea îţi făcea capul calendar, 
şi ajungeai să crezi singur că eo mână 
de fân. 

— Nu înţelegi ce te-am întrebat? se răsti 
domnul, roşu ca racul. 

— Nu înţeleg, răspunse Pamfil, 
afunâă bărbia în gulerul cojocului, 

In gară aştepta numai Orest; Dumitru 
venea după trei cre cu autobuzul. O bur- 
niţă cenușie încapuse de cu seară şi umplea 
târgul de umezeală, tristețe şi desgust. Pe 
străzi, lucrători sârenţăroși, alergau; femei 
cu bidoane de lap!e se strecurau pe porți 
masive, de fier. Pamfil nu-şi putea iua 
ochi; dela Orest. Se ingrășase de când lucra, 
la fabrica de mezeluri; avea un spate de 
taur. Roşeaţa din obraz se învineţise; când 
râdea, ochil i se afundau în g:ăsime. 

— Şi ce lucrezi? întrebă Pamfil. 

— Curăţ maţele și le spăl, spuse Orest. 
Trebue multă pricepere și la asta. Multe 
se sparg când nu iei seama. Dar la mine 
nu se întâmplă. Jupânul are încredere. 

Intra:ă într'un „local de dejun”, o câts- 
mă cu câteva mese murdare. Pamfil co- 
mandă două ceaiuri cu rom. In mantaua 


eine ee 


și-și 


Carte postala 


Să vii odată la mormântul meu, 
Să vii măcar odată şi s'arunci 

O tuiănică galbănă din lunci — 
Pe care am câniat-o eu mereu. 


Să vii cu gândul limpede *'n trecut, 
Să laşi pe groapa mea o tuiănică, 
Să cadă 'ncet din mâna ta cea mică 
Ce nu mă săturam ca s'o sărut, 


Și de întreabă cine te 'ntâlnește 

Ce cauţi tristă 'n cimitir, pribeagă, 

Tu să răspunzi : „Aice odihneşte 

Acel ce 'n lume i-am fost cea mai dragă...“ 


Soroca 


D. 10V 








UNIVERSUL LITERAR 


neagră, cu mânecile prea strâmte, Orest 
avea într'adevăr o înfățișare plăcută. Cra- 
vata îi stătea strâmb; o înd:eptă cu un 
gest de cunoscător. 

— Și femeia cu care trăești, unde-i? 

— Lucrează în fabrică cu mine. E de 
prin Siret. Imi tot toacă la cap să ne cu- 
nunăm. Eu nu-s pregătit încă. Nam nici 
bani, nici armata făcută... 

— Te-ai gândiţ cum rămânem cu casa, 
cu locul. Toţi ns imprăştiem. O să ajunsă 
să ne cânte cucuvăile în pod. 

— Eu le-am auzit cântând, spuse Orest. 
Ce să le faci, cântă şi ele pe unde văd că-l! 
pustiu. 

Muşcă din cornul uscat, cu o poftă de 
pa:că n'ar fi mâncaţ de trei zile. Ceaiul 
il înghiţise din trei sorbituri. 

— Ești îlămând, întrebă Pamfil. 

— Lucrez mult; Am o foame de mă 
usucă. Greu s'o stingi cu un ceai. Când 
vine Dumitru, vă poftesc la masă; am spus 
eu să pregătească de toate. După aceea, cu 
birja, ori luăm o maşină, mergem acasă, 

Pamfil bău ultima picătură de ceai, plăti 
şi ieşiră. Incepea să fulguiască. Bărbaţi în 
sumane g.oase de lână forfoteau pe străzi, 
cu biciușca in mână şi capătul de ţizare 
în vârful buzelor. Aveau ceva îndrăzneț it 
mişcări şi mersul lor drept îl vedza acum 
gupă 12 ani. 

— Dacă nu plecam, eram și eu printre 
ei. Mă însuram, şi-mi vedeam de treburile 
mele. Intoa:se cojocul. 

La 10 așteptară autobuzul. Dumitru co- 
bori, galben, cu 2 barbă ţepoasă. Pantofii 
rupţi și pardesiul petecit in spinare făceau 
milă. Dădu mâna cu Orest şi la Pamfil se 
uită pieziș. 

— Tot tu cojoc în spinare? 

Pamfil începu să râdă. Iată fraţii. Pen- 
tru ăştia își dădea bucăţica de pâine deltă 
gură şi le trimetea când ce:eau, ultimul 
ban. Vorbiră despre casă şi loc. Niciunul 
nu se putea întoarce. Dumitru intrase la 
un patron mai bua şi nu se îndura să-l lase. 
Orest avea treburile lui. După ce mâncară 
bine, Pa:aschiva le făcu pat să se culce. 
Dumitru își scoase cămașa, ruptă bucăţi. 
Imbrăcă alta, pe care i-o căutase Paras- 
<hiva. 

— Wam bani, se scuză Dumitru. Cât 
câștig, cumpăr la copii. Să aibă măcar €ei. 
Celui maj mărişor i-a cumpărat un costum 
„marinar”. O frumuseţe. A:e un păr cret, 
negru şi ochi albaştri. E greu şi voinic, că 
abia îl pot ridica, 

Pamfil nu-i cunoștea sufletul acesta. O- 
dată, era o haimana. Când plecase la Câm- 
pulung să facă școala de arte şi meserii, 
era flăcău in lege. De-atunci nu-l mai vă- 
zuse, 

— Și nevasta, spuneai că e o poloneză. 





Cum is polonezele? întrebă Pamfil. 

_— Femeia, e tot femee... A mea iucrează 
și la atelier și mai picuiă câte ceva. N'am 
dece mă plânge... Cinci ani am răbdat cu 
copii cu tot... Ce ierni... Ce geruri... Mă mir 
că n'am murit. Mi-am îost deschis la Cer- 
năuți un atelier mic, căci n'aveam scule 
şi sculele's scumpe. Cu încetul, mi le-am 
cumpărat... Mai întâi, nu venia nimeni. 
Săptămâni de zile nu vedeam un mușteriu. 
Eram boicotat... Nici românii nu se uitau 
la mine. Am văzut că nu mai puteam 
răzbi... că nu maj era chip de t:ai... Am 
luat-o singur pe la casele oamenilcr... In- 
tram şi le spuneam cine sunt şi-i întrebam 
dacă n'au de lucru... O seamă dădeau din 
umeri, alţii-mi izbeau ușa în nas... La pu- 
ţini li se făcea miiă, şi-mi dădeau să drez 
ceva în casă, căci 1a atelier le era frică 
să-mi dea... Pentru 20, 30 de lei, pierdeam 
o zi, dar e:am bucuros când câştigam şi 
atât. Alergam într'un suflet acasă și cum- 
păram lemne, că ni-era frig... terestre!e 
mereu îngheţate... știi ce înseamnă să 2i 
luni de zile ferestrele înghețate ? Dacă n'ar 
fi găsit nevastă-mea de lucru la un atelisr 
de c:oitorie, de mult eram morți... Atelie- 
Tul era al unul polonez şi au primit-o, cări 
străinii se ajută intre ei... Așa am scăpat 
şi eu... Patronul meu e tot polonez și tot 
prin nevastă-mea am intrat...  Meseriașii 
români sunt puţini și de cari sunt nu te 
poţi apropia... N'au nici ei de lucru... 

— Și crezi c'o să meargă mai bine? în- 
trebă Pamfil, pe care povestea fratelui il 
mișcase până, la lacrimi, 








INTOARCERE 


— Hm!... eu cred... nu's om să mă îndoi 
cu una cu două, dar până atunci trebuie 
să trăești... 

După masă, ziloata încetass,. Nourii albi 
se târau până aproape de pământ. Se ur- 
cară înt:'o birje şi ieșeau acum din oraș. 
Jalcăul își arăta pâlcurile de arini și mes- 
teceni, dealungul pârâului, în zarea fumu- 
zie. Ogoarele de pe Valea Seacă se pier- 
deau sub petece de zăpadă. 

Pamfil îngheţase în locul unde şedea şi 
se ridică in picioare. Se apropiau de Gălă- 
neşti. Case cenuşii, împrejmuite de şuri 
masive şi stogu:i negre, înzăpezite deopar- 
te, îi întâmpinară. Trecură Suceviţa pe 
podul nou construit şi intrară în Bilca. 

- Orest, care tăcuse în fundul coșului, 'se 
sculă şi porunci birjarului să stea. Caii se 
opriră. 

Sa cobori înd:eptându-se spre gardul de 
nuele. Răchiţi scorburoase străjuiau livada, 
care se întindea cât puteai cuprinde cu 
ochii. Zăpâda se adunase în dungi argintii 
dealungul ogorului. Dumitru se stăpâni. 
Pamfil, luaţ pe neaşteptate, nu înţelegea 
despre ce era vorba. 

— Dacă tata n'ar fi vândut și n'ar fi 
băut ogoaiele noastre, azi eram în sat, în 
rând cu lumea... 

Era adevărat. Livada fusese a lor într'un 
timp, când si nu ţineau minte. Acum o pri. 
veau cu inima strânsă, ca pe-o rudă din 
depărtare, căreia ii uitaseră chipul. 

— Lasă pe morţi în pâce, ce ai cu €i, se 
răsti Dumitru. Pare-ţi bine că ţi-a dat 
viaţă... , 

— Că m'a făcut slugă în oraș, strigă 
Orest. N'am să i-o iert nici în mormânt. 
Parcă eu nu știu unde am ajuns? Pamfil 
se urcă în trăsură. Dumitru îl u:mă poso- 
morît, Orest nu se putea despărţi de livadă. 

— Ştiţi voi că de câte ori trec pe aici, 
îngenunchi și mă rog? Mă rog să învie 
tata într'o “bună zi și să ne vadă pe toţi 
ce-am ajuns: cerşeţori la ușile st:ăinilor. 
Parcă tu, Pamfil, stai mai bine, ori Du- 
mitru e cine ştie ce? Nu mi-a spus singur 
ca cerșii ? 

— Sănătate să dea Dumnezeu, vorbi im- 
păciuitor Dumitru. De muncit, tot aveam 


"să muncim. Ori acasă, ori aici. Poate şi 


tata n'a fost bucuros când spunea că ser 
Ji indato:at cu nişte bani, nu i-a plătit !a 
vreme și i-au vândut mai multe ogoare. 
De-atunci a început să bea şi a vândut și 
ce-a mai rămas, 

— Dumnezeu să-l ierte, să-i putem face 
măcar un parastas, sfârși Pamfil. 

Insera, când ajunseră acasă. Un pustiu 
de moarte învăluia gospodăria. Pamţil des- 
chise cu greu portiţa cetluită. Observă că 
zaplazul e:a putred. Câteva scânduri lip- 
seau. Șura, se cumpenea într'o parte. Graj- 
durile tăcu:e amuțiseră pentru totdzauna. 
Orest avea cheia, descuie ușa. Pamfil păşi 
în tindă și-l izbi mirosul de.mucegai. In 
căsuţă, patul de lângă soba cu horn. acelaș 
pe care-l ştia ; aici se juca odată cu fetiţele 
vecinului. Aici dormea tatăl său, pe !aviţă. 
Copiii se culcau în fund. Toate păstrau o 
neclintire înfio:ătoare. 

Orest făcu focul. Dumitru'și încălzea 
mâinile. Painfil asculta duduitul flăcărilor 
şi-i părea că le-aude din altă vreme. Gă- 
tejile pârâiau. O căldură moleşitoare se 
răspândia în casă. Fără să vrea, Pamfil 
privi sp:e uşă. Nu se puiea ca în lumina 
aceasta plăcută şi familiară să nu vie și 
mama. Ea trebăluia ceva pe lângă casă, sau 
se urcase în pod s'aducă făină. Auzea uşile 
izbindu-se afară, porţile șurii se închideau. 
Tatăl său venise din pădure înfrigurat şi 
obosit. Băgase caii în grajd și impinsese 
căruţa în şură. S'ar fi putut să ningă peste 
noapte. Cum de nu alerga să-i ajuta. 

Pamfil se ridică, trânti uşa şi ieşi afară. 
Un frig tăios îl izbi. Nu venise, dar mult 
nu putea să întârzie. Dacă se abătuse pela. 
crâșmă? 

Degeaba te: frămânţi, nu vine nimeni, 
spuse liniştit Orest. Când am dormiţ de 
câteva ori în casă, mi se părea că din toate 
părțile m'alungă vedeniile, dar n'a venit 
niciuna cu adevărat... 

— Toate au'culcușul lor, şi nimeni nu se 
ridică fă:ă să se clatine lumea, rosti în- 
gândurat Dumitru. 

— Voi n'aţi așteptat, strigă Pamfil, dar 
eu aştept. De 12 ani aștept să mă văd aici 
și acum să nu vie nimeni... Nu se poate... 
Mama, trebuie să, pice îndată... 

— Vânturile au trecut de multe ori prin 


II —— 


SD Oi te 





de IULIAN VESPER 


încheeturile ușilor şi totuș: nu s'a mișcat 
nimic. 

— Eu mă culc, voi faceţi ce ştiţi, spuse 
Pamiil. Dacă vor veni, să mă trezească... 
Eu i-am așteptat destul... Sunt obosit... 

Pamiil iși puse căpătâi cojocul, şi se 
culcă pe laviţă. Se învelji cu un ţol de 
lână... E:a așa de cald! Aţipea des Şin 
urechi îi ajungea un sgomot confuz. Tatăl 
se imbătase și striga din :ăsputeri. Mamă-sa 
sughița de plâns. Rare-ori îi auzea vocea 
caldă şi imbietoare. Voia să-l bată și pe el. 
Unde plecase de atâţia ani? Atunci mama 
îi luă capul in mâini şi-l feri de lovituri: 
nu, el nu fugise de-acasă. Alţii îl luaseră 
să câştige bani. Oare, el, taică-săn ru ple- 
case tot acolo ? Atunci vozea părintelui se 
imblânzi şi-l mustră mai uşor: Cum de 
atâția ani, stătuse casa v:aiște ? Legea le 
impărţise la toţi deopotrivă. Dar €], Pamfil, 
era cel mai mare şi după obiceiul stră- 
vechi, el le rânduia frațiior cele ce li se 
cuvin. Cum de uitase poruncile stnămoși- 
lor ? Maică-sa îl imbună din, nou : dacă 
venise acum, însemna că purtase totuşi de 
giijă şi-și făcuse cum se cuv:ne datoria, 

Pamfil se trezi a doua zi, înseninat, 

— Cum aţi hotărit ? Cine se întoarce în 
casă ? întrebă pe fraţii săi, 





— Eu nu mă pot întoarce, cu meseria 
mea, spuse Dumi:ru, imbrăcându-se. Dacă 
poţi să-mi dai ceva pentru partea mea de 
avere, ţi-o las bucu:0s. 

— Eu am altele în cap. Acasă nu vin, 
răspunse Orest. 

— Atunci de ce-l blesternai pe tatăl tău, 
că te-a fâcut slugă în oraş, interveni Para- 
fil. Tu singur nu ştii ce-ţi trebuie. Cât face 
partea ta? 

— 15.000 de fiecare. 

— Pamfil scoase cărticica cu cei 50.000 
lej câţ agonisise în cei 15 ani de muncă la 
faprică. Numără fiecăruia banii cuveniţi, 
apoi îi puse să-mi mai nume:e odată. O- 
brazul lui Dumitru tremura : 

— Tu maj scăpat, frate. Copiii msi n'o 
să mai rabde iarna asta de îr:g. 

— Şi eu am să mă cunun cu Paraschiva. 
E păcat să trăeşti necununat și dacă-mi 
ajută Dumnezeu, deschid și o prăvălioară 
cu mezeluri. 

Pamţil îi privia, bucuros. 

— Eu rămân în casă. Locul îl voi munci 
singur. Poate mă însor şi eu cât de curând. 
Când iți avea nevoie, uşile vă stau des- 
chise... 

Acum toate lucrurile păreau liniștite, îm- 
păcate. Parcă nici odată nu se depărtase 
de acasă. Cai 15 ani petrecuţi la fabrică 
se șiergeau după o geană albăstruie,. De 
a2i chiar, se va apuca să facă rânduială 
în curte. La primăvară va preface casa, va 
Tidica din temelie șura; toată iarna va 
cobori lemne şi butuci pentru scânduri. Un 
zăplaz nou avea să înconjoare casa. Liva- 
da trebuia bine ingrădită. Se învoliă să 
mai rămâie o zi pentru parastas. Dis-de- 
dimineaţă plecară la tâ:g să cumpere cele 
trebuincioase. i 

Pamfil cumpără o carte poștală, trimise 
patroanei vestea că deocamdată era, îm- 
piedicat să se întoarcă la fabrică, 

— Bine c'ai făcut și asta. Nu-i frumos 
că nu înștiințezi pe cineva la timp, spuse 
cu o nevădită bucurie, Dumitru. Mai ales 
când ţi-au făcut atâta bine... 

Intrară într'un restaurant, ca să cum- 
pere rachiu, și dacă se poate, ceva bee, 
pentru praznic. 





DARURI 


A'nceput colind să sune, 
svon din iernile străbune, 
Doamnele, 

şi-a venit la casa noastră 

să se 'nchine la fereastră, 
candelele să le-aprindă 

şi s'adune ?n rai de tindă 
maldărele de colindă... 


Ciucurii de melodie, 

cântă *mpărăţie vie, 
Doamnele, 

tot plimbându-mi prin lumină 

sfinte aripi de sulfină ; 

şi când cade 'n giasuri, pace 

Moş Crăciun cu trei cojoace, 

tolba cu minuni desface... 


Canura-i de ani, în plete, 

flutură inele *'ncete, 
Doamnele... 

Rai, privirea lui albastră 

râde ca o floare ?n glastră... 

Tu aşteaptă să te 'mbie 

râsul lui de colilie 

adunat din zări de glie, 


Darul să ţi-l strângi la sân 
ca pe-un snop reavăn de fân 
Doamnele... 
Din colind va ninge harul 
binecuvântându-ţi darul; 
Precistei vei,fi aleasă 
şi-ţi vei săruta 'n mătasă, 
lămâiţa de mireasă... 
DAN BALTEANU 


12 


— Ia loc! — l-a invitat doctorul. 

S'a așezat cu teamă. Toate cabinetele 
medicale, albe, cu miros pătrunzător de 
doctorii, îl indispun. 

— Inima? Eşti cam galben. 

— Nu domnule doctor. 

— Stomacul? 

— Nici domnule profesor. 

— Atunci? 

— Mult mai grav. Un cui. 

— Ai înghiţit vre-un cui? 

— Nu domnule doctor, nu l-am în- 
ghiţit. El mă înghite pe mine de vre-o 
patru ani. Ei îmi mănâncă zilele. 

Ochelarii doctorului au lunecat pe 
nas și un zâmbet blând i s'a ivit pe faţă. 

Inţelegea. Sărmanul! 

Dar pacientul a ţinut să-i contrazică 
imediat gândurile. 

— Vai! Credeţi desigur că sunt ne- 
bun ca și ceilalți douăzeci de doctori pe 
cari i-am consultat. O nu, domnule pro- 
fesor, nu mai îmi dați valeriană şi bro- 
mural! Uitaţi-vă o clipă, numai una, la 
ochii mei. Au ei luciri neobişnuite? 
Sunt un biet funcţionar, domnule doc- 
tor, care lucrez de atâţia ani într'o re- 
gistratură la Finanțe şi niciodată nu 
mi-a făcut vreun șef cea mai mică ob- 
servaţie şi niciodată n'am trecut vre-o 
cifră greșit în registru. Nu beau. Nu fu- 
mez. Femeile, de când cu cuiul ăsta nu 
le mai cunosc. Şi totuşi domnule doctor 
simt că mult timp nu o mai pot duce 
aşa. O să încep să vorbesc anapoda, să 
nu mai salut lumea pe stradă din cauza 
unui cui. 

— Mă rog — a intervenit doctorul. 
Ce te doare? Unde simţi cuiul ăsta? 

— Nu-i simt domnule doctor. Îl gă- 
sesc. Il găsesc în fiecare seară în pat. 














A Bănuelile dela început se conturară 
iarăşi, 

— Un cui, zici? — şi doctorul se re- 
trase instinctiv spre uşă, 

— Da. Stai să vezi. Inchipueşte-ţi 
dumneata că diseară după ce ai mâncat 
te duci să te culci. Dacă bine înțeles nu 
citeşti jurnalul. Il citeşti sau nu-l ci- 
teşti? 

— Atunci te duci direct la culcare. 

— Exact. Mă duc să mă culc, 

— Aşa. Dai plapuma la o parte și pe 
cearșai găsești un cui, Eh, zici, o fi că- 
zut după perete. Şi-l arunci. Cum am 
făcut şi eu. A doua seară însă când să 
te culci, îl găsești tot acolo. Ce glumă 
idioată, gândeşti. Cine mi-o fi pus-o la 
cale. Așa am gândit și eu. Dar euiul îl 
găsești şi mâine, şi poimâine şi răspoi- 
mâine. O săptămână! O lună! Patru 
ani la rând! Cine îl pune acolo? De un- 
de vine? Inchizi la început uşa cu lacăt. 
Nu mai dai voie servitoarei să intre în 
cameră. Scoţi toate cuiele din casă. 
Ţi-e frică. Ţi-e rușine să povesteşii 
prietenilor. Ei se uită la tine chiorâș şi 
după ce pleci ilutură mâna lângă tâm- 
plă. Slăbești. Nu mai mănânci din cau- 
za unui prăpădit de cui pe care îl gă- 
seşti în fiecare seară, în fiecare seară 
mă înţelegi, când te duci să te culci, 
plocon în pat. Ai mai pomenit una ca 
asta, domnule doctor? 

— Mă rog, spune-mi dumneata, — îl 
scrutează doctorul revenit la primele-i 
bănueli, cu mâna pe clanță—câţi ani ai? 

— Patruzeci. Dela 36 de ani găsesc 
în fiecare seară cuiul în pat. Şaispre- 
zece Septembrie 1934, să fi fost zece, 
zece fără un sfert... ă 

— Bine, bine, lasă asta. Analizele ? 

— Toate bune... Poftim. 

— M'aa... m'da... m'da... 
vreun şoc nervos în copilărie? 

— Nici vorbă, Gras. Frumos. Vesel, 
Şi nu-mi amintesc domnule să mă fi 
gândit vreodată la vreun cui! 

— Armata ? 

— La un regiment de infanterie în 
Bacău. Sergent. Dar ce are aface asta 
cu cuiul ? 

— Părinţii, sănătoşi ? 

— Tun. 

— Toată familia Ja fel?  N'a iost 
niciunul așa... vreau să zic... ştii, nu prea 
găsesc o expresie... așa... înţelegi dum- 
neata așa... fi.., fiuuu...! 

— Sărit vreți să spuneți. Au murit 
toți creștineşte în patul lor de acasă. 
A, ici un reumatism, dincolo un gu- 
turai. Fleacuri. Nici alcolici, nici nebuni. 
De bătrânețe. De unde o îi răsărit cu- 
iul ăsta la mine, nu bănuesc. Ce mă fac 
domnule doctor? Dă-mi o soluţie! 
Dă-mi un stat. Nu mă lăsa aşa. Spu- 
ne-mi o vorbă omenească. Ori nu mă 
crezi nici dumneata? Uite, ne suim 
într'o mașină şi în cinci minute suntem 
acasă. Stau pe Isvor. Dau plapuma la 
o parte, şi cuiul este acolo. Să te con- 
vingi. 

— In fiecare seară îl găsești acolo? 

— Mereu, De patru ani. Mam mu” 
tat pe toate străzile. In zadar! Am ce- 
rut mutarea în provincie. Inutil! Am 
luat hotelurile la rând. In fiecare pat 
găsesc un cui. Unele le-am aruncat, 
altele le păstrez. Am o ladă întreagă. 
De unde domnule doctor atâtea cuie şi 
toate la mine în pat. De unde? Le a- 


Ai avut 


UNIVERSUL LITERAR 





trag eu ? 

Doctorul ridică- din umeri. L-a cam 
plictisit ăsta cu cuiele lui. 

— Nu te mai gândi la ele şi pace. La 
urma urmei se întâmplă. Ce vrei ? Fie- 
care dintre noi, avem câte o scrânti- 
tură. Trebuie să le îndepărtăm metodic. 
Să le ignorăm. 

— Nu e cazul meu domnule doctor. 

— Ce nu e cazul dumitale. Uite eu. 
Doctor. Nu mănânc niciodată caise. 
Mi-e frică de ele. Sunt convins că dacă 
am să mănânc vreodată mă curăţ. D'aia 
le evit. La mine în casă nu găsești caise, 

— Asta-i nebunie curată domnule 
doctor, — ce legătură au cuiele mele 
cu caisele dumitale ? 

— Au domnule — se apropie docto- 
rul. Fiecare dintre noi avem o mică ţic- 
neală. Eu caisele, dumneata cuiele, un 
pacient al meu — suferă de stomac -— 
nu pune nicodată cămaşă albă, findcă 
el crede că toţi care poartă cămașă albă 
chelesc, altul nu se urcă în tramvay nici 
tăiat şi altul e convins că de câte ori 
se loveşte în cot îl doare două zile în 


şir ficatul. Ca să vezi. Şi câte n'or mai . 


fi d'astea... 





— Nu mă înţelegi domnule doctor 
şi pace — ţipă enervat pacientul. Fu 
nu cred nimic. Eu n'am nimic. Eu gă- 
sesc în fiecare seară un cui în pat. Nu 
vreau să-l mai găsesc. Asta e. Că altiei 
nu ştiu ce se întâmplă... i 

— Ei şi? Ce mă priveşte pe mine 
domnule, Hodoronc trone! Sunt sca- 
mator? Eu îţi pun cuiele dumitale în 
pat ? Nu! Atunci? 

— Aveţi milă domnule doctor. 

— Domnule, încă odată, te doare fi- 
catul ? 

— Nu! 

— Inima ? 

— Nu! 

— Stomacul ? 

— Nu! 

— Atunci ? Astea sunt specialităţile 
mele. Cine te-a trimis la mine? 

— Un neurolog. 

— Du-te domnule înapoi la el. 

— Să-mi dea valeriană ? 

— Ştie el ce-ţi trebuie ! Hai, la reve- 
dere !... Bonjur ! Nu mai am timp. In- 








țelege. M-ai ţinut un ceas domnule ! Un 
ceas ? — și doctorul îl împinge spre 
ieşire. 

Din spatele uşei mai auzi o clipă 
văicăreala pacientului: Vizita, să plă- 
tesc vizita.... — și cu glas tremurat — 
domnule doctor, diseară iarăşi mai gă- 
sesc un cui în pat, o să mă ai pe con- 
ştiinţă domnule doctor ! 

Doctorul își desfăcu halatul alb, îl 
agăţă în cuier şi clătină compătimitor 
din cap. 

— Zăpăciţi | Auzi, cuie în pat! Ha! 
Ha! Ha! 

Când ieși însă din cabinet doschise o 
ușă, se gândi puţin și mai deschise una 
intrând în dormitor. 

“Se apropie de pat şi dădu cuvertura 
deoparte căutând repezit. 

— Nu e nici un fel de cui. 


ie an F 


Timotei Văraru intră în parc adus de 
spate și cu mâinile în buzunare. 

Ai îi crezut văzându-l: unul care a 
venit să respire aer curat sau să-şi facă 
prozaic digestia, plimbându-se cu pași 
rari pe aleele din jurul lacului Heră- 
strău. 

La trei după amiază străzile orașuiui 
se luptă eroic să reziste soarelui. 

Aici, cel puţin, pomii sunt crescuţi 
ca smeii din poveste şi oricât ar vrea 
împăratul de chihlimbar al cerului să 
dogorească, suliţele lui se împleticesc în 
frunzişuri sau se îneacă în lac unde 
peștii le pândesc să le fure poleiala și 
s'o întrebuinţeze ei la văxuitul solzilor. 

Răcoare e destulă căci fiecare pom e 
rentier şi are lângă călcâi câte-o moşie 
de umbră. 

Dar pe Timotei Văraru nu-l intere- 
sează. 

Sunt trei zile decând l-a gonit doc- 
torul din cabinet. De atunci na mai 
trecut pela registratură şi umblă năuc, 
așteptând cu frică seara. Noaptea care 
se apropie și cuiul pe care o să-l găsea- 
scă în pat. 

Ar fi fost aşa de simplă viaţa, Timo- 
tei Văraru şi ai fi fost atât de fericit 
— gândeşte el — dacă nu i-ar fi ivşit 
în cale cuiul ăsta! 

Strânge apoi pumnii și priveşte lung 
cerul, parcă mustrându-l. 

— Doamne, cu ce am păcătuit eu, Ti- 
motei Văraru, funcționar de cinsprezece 
ani la Finanţe? De ucis, n'am ucis! 
N'am nici un viciu! Nu m'am visat 
niciodată bogătaș cu palate, n'am râv- 
nit niciodată la avutul altuia! Visul 
meu, Doamne a fost simplu. Simplu de 
tot. Să pot scrie mereu cifre în registru 
— de unde să cunoşti tu Doamne, vo- 
luptatea ciirelor astea ! — şi să mă în- 
torc seara acasă obosit și în papuci la 
gura sobei să curăț un măr sau să ci- 
tesc jurnalul, Atunci dece să găsesc 
toemai eu, în fiecare seară un cui în 
pat ? Să-mi roadă viața cuiul ăsta ? De 
ce să nu pot să trăiesc din cauza lui? 
De ce să se.uite toţi doctorii la mine 
dintr'o parte ? 

Și Timotei Văraru cobori agale pe-o 
alee spre lac. 

— Ce-o fi spus doctorul azi de dimi- 
neață când a primit lada ? 

Iși aminti cum azi dimineaţă a che- 
mat un comisionar și-a trimes doctoru- 
lui lada cu un bilet, 

— E cam grea lada, — a spus comi- 
sionarul. 

in bilet scrisese : 

Domnule Doctor, 

Eu o să termin. Ce era să fac cu 
lada ? M'am gândit să ţi-o trimet du- 





22 Decembrie 1938 — 





mitale. Cel puțin dumneata mi-ai dat 
mai multă atenţie. Şi pentrucă drept să 
spun, contidența cu caisele m'a onorat. 
In ladă sunt vreo două mii de cuie. Prin- 
tre ele şi câteva piroane. Nu e vina 
mea. Așa le-am găsit în pat. 

Poate cazul meu va fi cândva la un 
congres medical obiectul unei comu- 
nicări. Merită domnule doctor. Patru 
ani de zile, cuiele astea m'au consumat 
mai grozav de cât un cancer, 

Al dumneavoastră 
Timotei Văraru. 

Ce ochi o fi holbat doctorul! 

Trecu pe iarbă apropiindu-se de lac, 
In jur nici ţipenie de om și pânza l- 
niștită a lacului spartă doar din când 
în când de câte un peşștișor îmbătat şi cu 
veleităţi de trapezist. 

Cum să procedeze ? 

Să se arunce așa, bâldâbâc sau să-și 
dea drumul în apă încet, să se scufun- 
de treptat. 

Aici în orice caz nu-i place. 
broaște. Mai încolo. 

Se aplecă şi încercă apa cu degetul. 


Sunt 


Cam rece. N'o fi în altă parte ma 
caldă ? 

Dacă îl zăreşte cineva crede că pes- 
cuieşte. 


Te pomenești că-l şi amendează că 
n'are permis. 

Nu i-ar conveni. 

Timotei Văraru e totuşi mai calm ca 
totdeauna. 

Chiar vesel. In fine o să scape. De 
mâine încolo nu va mai găsi cuie in pat, 

Se așează pe iarbă, se descalţă, pune 
ghetele alături, dă jos haina şi vrea să 
scoată pantalonii. Dar se răsgândeşte. 
Dacă mâine sau poimâine când îl vor 
pescui o să fie la mal şi vreo femeie? 
Nu. Mai bine Gecent. Aşa cum a îost 
totdeauna. . 

— Broaşte sunt aici? 

— Nu! 

— Apa e rece? 

— Nu prea. 

Are poită să-și închipuie că sare 
după trambulină. El care na tăcut 
niciodată sport. E amuzant. Niciodată 
nu şi-a satisfăcut vreo pottă. 

Apa îl înghite deodată și fără mof- 
turi. 

Numai  ghetele depe mal privesc 
strâmbe şi curioase câteva bulboane, 
trei colaci... doi... unul... niciunul şi o 
rândunică trecând săgeată pe deasupra 
apei și sburând cu sufletul lui Timotei 
Văraru, parcă, în cioc. 


A doua zi gardienii au găsit un 
înecat. 

Pantalonii cadavrului se prinseseră la 
debarcader de un cui. 

Se umflase mult Timotei Văraru şi 
zâmbea. 

Când un gardian l-a apăsat cu dege- 
tul gros pe burtă el a scos un sunet de 
contrabas. 

Pe urmă într'un buzunar de panta- 
lon s'a mai găsit și un bilet cu cerneala 
întinsă de apă. 

Și au râs grădinarii de s'au prăpădit. 
fiindcă în bilet scria : 

„Salutare viaţă ! 

Salutare domnule comisar ! 

Salutare Doctore ! 

Aflaţi cu toţii că am murit din cauza 
unui cui! 

Ştiu că n'are să creadă nimeni, dar 
jur, că din cauza cuiului am murit !* 

Peste două luni sa omorît şi docto- 
rul. Lumea spunea că e nebun. Eu nu 
ştiu. Credeţi ce vreți. 








— COLINDELIE 


Doamne, cu cât dor şi nerăbdare aşteptam Aju- 
nul Crăciunului ca să plec în colindat. Cu zile îna- 
inte băteam, cu fraţii de cruce, văile pline de aluni- 
șuri, după colinde. Calea ne era numai zbea şi bu 
Curie. 

Războinicul era trist în pustietatea iemii dar se 
înveselea la cântecele și chiotele noastre, Sirăkă- 
team valea aceasta, raiul nostru de vară, adunam 
brațe întregi de nuele de alun drepte ca lumânarea 
și fără împregedă le ridicam la spinare şi porneam 
pe inima luncii, spre sat, pe poteca ce croește în 
două moşia boierului. 

Veneam acasă şi rosteam colindele. Nu știu cei- 
lalți dar eu nici de ale gurei nu mă mai înagrijeam. 
Scoteam briceagul dela brâu, jupuiam fiecare vlăs- 
tar în parte până ce rămânea alb ca spumă, îl în- 
făşuram în zigzaguri cu fârștini de teiu cu care ru- 
mânii obicinuesc să lege via de haraci, apoi îl a- 
tumam la făclia lămpii până ce locurile rămase 
albe se făceau negre corb. 


Venea amiazul, trecea chindia și zecile de co- 
linde mândre stăteau chitate după sobă, lângă fe- 
linarele făcute din coaje de cireș. Dam fuga apoi 
prin pivniţă, prin casă, scotociam totul după traista 
cea mai nouă pentru adunat colăceii de pe la 
case, o întorceam pe dos și o băteam de stâlpul 
pătulului să se ducă pulberea de făină din ea. Și 
ori ieșea pulberea ori nu ieșea, dar câinii și mâ- 
jele se duceau în lumânări de frica pocnetului. 

Cercetam băierile apoi... Ah]... băierile trăistii, 
pârdalnicele -de băieri... Ele mi-au făcut pocinogul 
de-am ajuns odată de basnă în ochii tovarășilor 
mei... | 

Zic mamii :' „Leagă băerile trăistii că pierd co- 
Jăceii prin zănoage, și-ajung des pomină ... 

-.— Lasă mumă, nu te teme, că ţine traista să 


Do 





de IANCU BARNEANU 
treci Oltul cu ea; nu bag aţă în urechile acului că-i 
păcat, mumă |... Zi de sărbătoare. Na pus mama 
mâna pe ac în ruptul capului. Am plecai eu în co- 
lindat cam năcăjit în seara aceea; nu numai pen- 
tru trecba asta, dar moș Crăciun venea și el fără 
barbă albă și îmbrăcat în nouă cojoace; era un ger 
de-ți îngheţa limba 'n gură și ţi se lipeau năriie 
nasului dacă răsuflai mai adânc, 

Mă gătesc frumos, cu opinci înciucurate ; panta- 
loni albi cu găitane negre, căciulă moţată de-mi 
intra până pe vârtul nasului şi ies la răscruciu. In- 
amurgise deabinelea și vântul sufla de te usca. De 
pe uliţi curgeau colindătorii, care mai de care mai 
împopoțonaţi : colinde mai frumoase, felinare mai 
mari stropite și cu gaz să ardă mai bine; trăiş- 
tile le loveau călcâile ; ce să spun, toți numai că- 
ciulile de ei, nădrăgeii şi obielele cu găitanuri roșii 
şi negre. 

— Hă, hă, h&ăăă... se ridicau strigăte în slava ce- 
rului. 

„leşiţi cu bănicioarele 
„Că ne'ngheţară picioarele |... 
„leşiţi cu ciurul... 

Auzirăm ușile bătând pe la Gică Logofătul, Ilie 
al Păunei, pe la Vamveşti; roboteau muierele în- 
coace și 'ncolo după băniţi în care să pună „colin- 
deții”, scoteau drugi de porumb din pătul să ie 
gheaure ori să le pună chiar întregi printre colăcei 
şi să le arunce în slăvi când sa isprăvi colindatul 
ca să dea Domnul belșug și la anul, căutau lumă- 
nare și tâmâie pentru colacul de Dumnezeu, zgân- 
dărau focul în vatră să nu-l găsească siins cei ce 
urează ; și câte altele n'or mai fi făcând ele. 

Am mers întâiu la uica David, care ne-a împăr- 
țit colindeți cu câte o bucăţică de zahăr și la urmă 
ne-a mai încălzit sufletele cu câte o ulcică de rachiv 


fiert și înduicit. Atunci să fi văzut zeci de felinare 
cum ardeau în plină negură şi chiote și strigăte să 
se scoale și morţii din adăposturile lorl... Fugirăm 
mai departe, pe la Vamveşti, pe la Pârpolani, prin 
niște focuite de zăncage cu gropi, cu muşunoaie în- 
ghețate și garduri de mărăcini dărăpănate și întor- 
serăm pe ulița țiganilor. Luarăm colindeți şi dela ei, 
numai așa ca să ni-i arătem unii altora că, zău, să 
fie cu iertăciune, dar erau unii şi cât lulecua. li mai 
făceau ei și mulți rumâni așa că, de... plecau copiii 
de drag, cu duiumul în colindat și omul sărac lipit 
pământului, de unde să scoată un sac de făină în 
miszul iernei, să fie și el în rând cu lumea?l... Face 
şi el ce poate, cum îi învață Dumnezeu şi cum îi 
cântă inima... - 

Făcusem traista jumătate şi nu mai era mult până 
la doda Maria Daii care își are căsuţa lângă gră- 
dina noastră, alături de biserică. Mă duceam des- 
des pela grădină şi numai ce ie pomeneai cu Miţa 
ei, fată mândră și chipeşe  nevoe mare (care sa 
măritat, alimănita, mai an), că venea pe lângă 
prileaz. 

Ea era mai mare o leacă și, cine ştie, i-o fi spus 
mumă-sa vreodată: „du-te, maică, du-te şi tu de 
tăinuie cu „al dascălului” că mâine-pomâire om 
împreuna slogurile, de-o da Dumnezeu. Deabia mă 
vedea doda Maria și'n fiecare an, în seara de ajun 
eu îi uram. Ea da colăcei albi dela oraș că gineri-său 
ea „om mare" și venea de făcea sărbătorile în sat 
și pe semne că el venea și cu colăcei de ai albi şi 
mai aducea și o droaie de câini, numai boldei unul 
și unul, — și cum spun, când am ajuns la poarta 
muierii, era acolo o harmalaie nemapomenită. | 

Zsci de felinare ardeau, sute de guri huhurezau. 
'Trăiștile pline dădeau de pământ. Doda Maria veni 
iuga, deschise poarta ca de obiceiu, mă smulse pe 
mine din iadul de lume și mai mult pe sus mă dus 
lângă vatră să vrăjesc. 

Incepui cu sufletul în buze şi cu colindul meste- 
când în spuza din vatră: 

„Bună ziua lui Ajun; 


Da-i mai bună a lui Crăciun 
Porcii grași și unturoși 
Dumneavoastră sănătoşi 
Vacile lăptoase, 

Oile lânoase 

Fetele frumoase 

Câte paie sînt pe casă 
Ai&ţia galbeni pe masă 
Ce-i afar' să izvorască 
Ce-i în casă să irăiască. 
Să fiţi buni şi fericiţi, 
Coiacul să ni-l gătiţi” |... 

Scoasă& muierea colacul de Dumnezeu, făcut cu 
„învârzoveli” și dat pe patru părți cu pistolnicul, 
aprinse lumânarea, puse cărbuni pe vătraiu; apoi 
tămâie și: 

— Ţine, maică, să fie pentru numele lui Dumne- 
zeu“. Pussi mâna bine pe colacul alb ca laptele, bă 
gai lumânarea n buzunar și când să păşesc pragul 
iinzii, unde nu se repeziră cincisprezece arătări de 
câini, unii cât mârtenii, alții cât şobolanii, unii căță- 
lanari deabinelea şi; ham-ham, cleanța-cleanța, mă 
prinseră doi de obele, cinci de iraistă, unul își în- 
tipsese dinţii în mânecă şi-l ridicam în sus şi el ţipa 
să-și rupă inima ; trăgeau toți fir-ar ai focului și mă 
zândărau că de surda încerca doda. Maria să mă 
smulgă din gura lor iar Miţa îi izbia amarămoarte cu un 
tulean. Până nu-mi doboriră traista dela gât şi nu 
împărțiră colăceii până la unul, nu se lăsară, 

De mai aveam glas să mai plâna nu ştiu, dar 
şiiu că am înțepenit cu mâna dreaptă pe colacul 
alb ca lapiele şi cu stânga pe băierile trăistii,.. 


-— ţi spusei mamă, că se rup băierile trăiștii, de 
ce nu mi le cusuși? — zic eu rebegit smârcâindu-mă 
lângă soba caldă, 

— Lasă mamă, nu te năcăji, că de nu se rupeau 
băierle trăiștii te-ar fi mâncat câinii de tot... 

Dumnezeu a avut qrije... 

— Na şi matale colac dela oraș, întind mâna, 
mamii... Şi mama mă sărută mai cu foc ca nici: 
odată... 





24 Decembrie 1938 





Dintre arte, pictura e aceea care ispi- 
tește cel mai mult pe muritori şi în a- 
ceastă profesiune numărul celor cari au 
greşit drumul e cel mai mare — pro- 
porțional — de cât în oricare alta. 

Cărei cauze se datorește această su- 
prapreţuire de sine într'o meserie atât 
de grea ca pictura? 

In primul rând credem că se datore- 
şte unei prejudecăţi pe cât de înrădăci- 
nate pe atât de întinse în public şi a- 





Nud 


N. Delavrancea-Dona 


nume : că pictorul pictează cum cântă 
pasărea, ajunge să ai „talent“. Adoles- 
centul e tentat de o „viață de artist“ pe 
care — în zumzet de chitară — o petre- 
ce înconjurat de femci frumoase (mo- 
delele...) într'o nesfârşită libertate, în- 
tr'o eternă vacanţă. Părinții cari — ca 
întotdeauna — se opun vocației artisti- 
ce a tânărului, au, în felul lor drepta- 
te, mai întotdeauna. Ei înșiși presimt în 
ispita ce frământă pe fiu, dorinţa ne- 
mărturisită de a duce o existenţă fără 
muncă, o „viaţă de artist“. Or, Dumne- 
zeu ştie dacă sunt multe ramuri ale ac- 
tivității omeneşti care să ceară mai mul- 
tă muncă, un mai intens exerațu al 
efortului ca pictura, muzica, poezia. Nici 
una nu te robeşte atât de mult... 'Ta- 
lentul, sau ceeace se înţelege în chip 
comun prin aceasta, adică ușurința pre- 
coce de a observa, de a desena mai mult 
sau mai puţin corect, este de obicei sin- 
gurul criteriu după care cineva se so- 
cotește un mare artist în perspectivă. 
Dintre toate relele însă, talentul e fără 
îndoială cel mai sigur dușman al artis- 
tului şi cu cât acest talent e mai preco- 
ce, e cu atât mai exasperant de sigur 
că va sfârşi ca o mediocritate. Toţi cei 
ce ratează, toţi pictorii oficiali, — a- 
cești neleali concurenţi ai fotografilor 
— toţi au avut talent, unii au fost chiar 
copii-minune. Atât de ineluctabil e a- 
cest sfârșit încât se poate. spune fără 
risc, că e sfârșitul unei evoluţii biolo- 
gice, organice. 
e 

Pe lângă talent, vocaţia trebue să fie 
neapărat întovărăşită de pasiune „de o 
pasiune profundă pentru meșteșugul 
ales, nu pentru legendele lui. Fără în- 
doială e greu să deosebeşti în pornirea 
năvalnică a tânărului „acest element e- 
senţial care trebue să-i fie tovarăș toa- 
tă viața. El, mai mult de cât orice alt 
dar deosebește pe artist de meseriaş, nu- 
mai pasiunea justifică aparentele im- 
pertecțiuni ale lui Greco de pildă, nu- 
mai ea înnobilează deformările nevoite 
ale unor artiști cari din fericire s'au 
născut fără infernala abilitate a talen- 
tului cum spunea Gauguin. Gauguin, 
Manet, dar mai ales Cezanne, sunt e- 
xemple cari luminează până la eviden- 
ţă acestea. 

Renoir spunea — pe bună drentate 
— că fiecare pictor sau sculptor a fost 








îndemnat către aceste meserii, de o cer- 
că nevoe de artă, dar că nefiind destul 
de înzestrați, ei se opresc acolo unde ar 
trebui să înceapă creația artistică. Ei 
au o doză de gust, talent dacă vreți dar 
nu se pot .ridica peste aceste condiţii şi 
dacă aceste calități ar fi fost întrebuina- 
ate în artizanat, ei ar fi făcut scaune 
admirabile, ţesături, ete. Ambiţiei dis- 
proporţionate, unei mentalități nenoro- 
cite datorăm mulțimea de falși artiști 
şi lipsa noastră de artizani. Probabil că 
e şi un reflex al unui spirit de parve- 
nitism propriu unei societăţi în deveni- 
re cum era a noastră, în care munca 
practică, manuală era „de rușine“, 

Oricine ar avea o cât de mică încii- 
nare începe prin a fi artist fiindcă e 
mai... Uşor, 

Ceeace pare paradoxal, cruzime în 
celebra frază alui Degas : „il est urgent 
de decourager les Beaux-Arts“ nu e de- 
cât o caldă solicitudine pentru artiști, 
fiindcă cei ce se vor descuraja în pri- 
mul rând vor fi cei cărora le lipsește pa- 
siunea și adevărata vocație. 


Luna aceasta, dominaţă de expozițiile 
lui Lucian Grigorescu și Iser, a făcut 
pe mulți poate, să ignoreze celelalte ex- 
poziţii. Cei ce vor vizita Ateneul însă 
vor fi răsplătiți pentru osteneala ior 
printr'o excelentă expoziţie, aceea a 
d-nei N. Delavrancea-Dona. D-sa ne o” 
bișnuise la Salonul Oficial cu naturi 
moarte pe suprafețe mari, uneori dis- 
parat compuse, alteori conținând stri- 
dențe destul de supărătoare. Brau ta- 
blouri pline de calităţi dar care se ce- 
reau ordonate, întregite. Apoi, adesea, 
mărimea lucrării sirivea motivul. De si- 
gur, operele acestea, cu toate aceste scă- 
deri nu erau niciodată indiferente dar 
în expoziţia actuală, artista care se pre- 
simțea în ele și-a limpezit viziunea, s'a 
realizat. Imi îngădui să sfătuesc pe d-na 
Delavrancea să nu abandoneze propor- 
țiile pânzelor pe care pictează acum. 
Deși acest lucru pare puţin important 
— fiecare artist ar trebui să reflecteze 
asupra lui. Puţini știu să-și acorde vizi- 
unea cu proporții potrivite  tempera- 
mentuiui lor. D-na Delavrancea a în- 
ţeles lucrul acesta, de aceca expoziția 
d-sale prezintă atâta omogenitate. ln 
„Nudul“ pe care îl reproducem d-na 
Delavrancea a închegat o concepție cla- 
ră, netă şi deși mic, tabloul închide în 
el toată semnificaţia picturii. De altfel, 
mai toate lucrările d-nei Delavrancea 
dovedesc o siguranță care e rodul pre- 
țios al unei lungi experienţe. Justa coa- 
cordanţă între emoție şi observaţie, în- 
tre impuls şi meditaţie dau tablourilor 





N. Delavrancea-Dona 


Peisaj 


d-sale farmecul subtil al noutăţii, al 
prospeţimii. O expoziţie plină de inte- 
res. 

D-na Baludima-Tacian expune o se- 





In munți 


Urcă munţii spinări de tristeți, 

In prospețimea veche a unei diminețţi, 
Care-a crescut înaltă, urcând prin bolovani 
Cum din adânc un chiot carpatic de ciobani. 


Să ascultăm chemarea acelei 'nalte creste, 
Ce ne astupă zarea întreagă, până sus, 

Ca obosiţi, spre seară, să putem trece peste 
Ea, medaliaţi cu aur şi sânge din apus, 


Sau să oprim aci, sub zarea astiel frântă, 

Cu vrerea ne 'ncercată, cuminţi dintru 'nceput 
Şi 'n chipuind urcuşul ca un efort făcut, 

Să ascultăm la poale cum piscurile cântă ? 


C. MUNTEANU 


H FOST... 


S'a prins o stea în lacrămile mele 

a Fi a > . 
Ca într'o pânză mare de paing, 
Şi-am. încercat cu prada-mi să înving 
Durerea mea şi-a lacrămilor grele. 


Par ncecredința care zace 'n mine 
A vrut să mângâe şi ea comoara 
Ce-o adusese 'n mine primăvara 
Din basmele cu nopțile senine. 


Am vrut să simt alături viaţă nouă, 
S'o sorb din mâini la fel ca din ulcior, 
Și să-mi pornească visele în zbor... 
Da'n mâini aveam o lacrimă de rouă. 


Și vraja lumei blânde de poveste 
S'a destrămat ca rochia minunată 
A zânei cea care „a fost odată“.... 


A iost o stea.... Acuma nu mai este. 
TRAIAN LALESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


de PAUL MIRACOVICI 


rie de tablouri în gris-uri calde, agrea- 
bile dar care sunt anulate de ramele 
în cari sunt încadrate, și ele gris, de un 
gris exasperant de rece. Astfel calităţile 
picturii d-sale în loc să fie exaltate sunt 
înnăbușite. E păcat, pentru că destul de 
des, apar, în tablourile d-sale calități 
de gingășie şi de delicateţe de senti- 
ment. 

D-l Mircea Olarian își dedică efor- 
turile unei concepții în artă care se re- 
zumă -la a reface natura încă odată, pe 
pânză. Și lirismul de care e furat câte 
odată, e descriptiv, 

D-sa vrea să emoţioneze numai prin 
Subiectul ce vrea să reprezinte, toate 
sforțările d-sale tind spre a face acel 
subiect câţ mai accesibil publicului. E 
un fel de a înțelege pictura pe care nu-l 
împărtășim. Pictura cmoportă în sine 
emoții cari trebue să fie înainte de toa- 
te, picturale. Motivul care te ajută să 
exprimi această emoție e un pretext şi 


N. Delayrancea-Dona 





Fetiţă 


trebue să rămână pe planul al doilea. 
Portrete, peisage interioare, d-l Olarian 
le-a pictat cu multă fidelitate și cu o o- 
nestitate de netăgăduit şi cari fac ad- 
miraţia unei bune părți din public. 








Audiamur et altera pars! Intr'o cronică 
anterioară aminteam de psihoza ameri- 
conă, desigur cea mai materialistă din 
câte a cunoscut istoria colectivităţilor. E- 
vident că America este continentul unde 
sau scurs pionierii pătimaşi din toate 
colțurile omenirii, formațiunea alogenă a 
societății americane, poate că nu  îngă- 
duia o altă atitudine în fața vieţii, decât 
aceea propusă de spiritul aventurier şi li- 
bertin al celor de dincolo de  Ailantic. 
Distincția mult citată între „Gemeinschaft” 
(coleciivitate fără voință organică unita- 
Tă) “și „Geselschafi' (colectivitate pătrun- 
să de un spirit coordonator) — își află o 
precisă aplicaţiune, aici, deosebirea din- 
tre Statele Americii și naţiunile europene 
fiind ilustrată suficient prin cele două ex- 
presii. 

Dealifel, cine a cetit „Pragmatismul” 
lui James a putut să-și dea seama că este 
impropriu să fie numită doctrină filoso- 
fică opera acestui american, că el poate 
Îi un teoretician psiholog ds economie 
politică, în niciun caz însă, cărțile lui nu 
întrunesc atributele unei serioase și cu- 
rate gândiri metafizice. Dar iată că ne-a 
parvenit lucrarea recentă a lui H. Î. Mul- 
ler '), unul cunoscut prin cercetările sale 
biologice, care, more americano, încearcă 
să propună calor mai arave probleme 
existențiale, punctul de vedere strict po- 
zitivist. 

Ceeace apare deadreptul bizar la acest 
publicisi care scrie „pro domo“” — este 
criteriul genetic. 

Perfecţionarea morală a omului se re- 
duce, în paginile autorului american, la 
o perfecționare biologică. Muller observă 
că straturile colective infarioare sunt din 
ce în ce mai groase, că se impune deci, 
o selecție naturală, o neîntârziată îmbu- 
nătăţire a condiţiei speței umane. Consta- 
tarea, nici în formă nu este nouă, în fond 
et fiind de mult consumată, de când cu 
morala „stăpânilor“ a lui Nietzsche, apoi 
de teoria supraviețuirii celui mai „apt”, 
pusă în circulație de Huxley. 

Originală ni se pare la Muller con- 
cluzia următoare: domeniul omului creşte 
pe măsura în care acela anonim, al cos- 
mosului, este cercetat de telescopul ştiin- 
ței. Nu trebue să ne descurajem deci, în 
fața compoziţiei și a substanțialităţii in- 
finite a naturii externe — despre care ne 
încredinţează descoperirile technice mo- 
derne. Dimpotrivă, este cazul să ne amin- 
tim că lumea interioară a omului este tot 
atât de vastă și de nepătrunsă. 


13 











onica ideilor 


CRONICA PLASTICA Cre 





Atributul omului fiind pe potriva imen- 
sităţii firii, raportul dintre macrocosm şi 
microcosm apare ca normal. În mod 
simbolic, Bertrand Russel chiar spunea că. 
„dragostea trebue să echilibreze ştiinţa, 
sau vom pieri”... 

e 

Este foarie stranie concepția lui H. |. 
Muller despre facultăţile spirituale şi mo- 
rale ale speţei noastre. Omul va fi mai 
bun, pe măsură ce condiţia sa biologică 
se va ameliora. Trebue să căutăm crite- 
riul selectiv al heredităţii, în stare să ne 
asigure o genetică superioară, Deşi recu- 


noaşte c& mecanismul cerebral are o 
produciiune anonimă, ca tot ceeacei 
spirit şi nu este materie, Muller merge 


atât de departe încât să nădăjduiască 
într'o cunoaştere obiectivă, materială, a 
sufletului omenesc. Aminteşte, în acest 
sens, de cercetările lui 1. B. S. Haldane, 
ale cărui afirmațiuni cu privire la ecto- 
geneză (embrionul va putea fi crescut ar- 
tificial din momentul aparițiunii lui în cor- 
pul matern), nu pot fi socotite decât fan- 
tastice. După cum tot fantastică ni se pare 
biologia lui Jacques Lob, care prevede 
acestei discipline drept scop final: repro- 
ducţia artificială a materiei vii... 

Evident, acestea, sunt afirmaţiuni pe 
care nici Darwin nu le-ar subscrie. ldeia 
d>spre plasticitatea inteligenţei omenești 
este mai mult decât temerară, Înţelegeam 
formațiunea obieciivă a eului, prin pră- 
buşirea apriorică a categoriilor fenome- 
nale (spaţiu, timp) în conștiință, astfel pre- 
cum a interpretat Fichte sugestia kan- 
tiană: concepţie raţionalistă, pe care Ber- 
diasfi o denunţă cu multă vigoare în 
„Cinqg meditations sur lexistence”. Era 
oricum, o prezentare filosofică a subiec- 
tului, a spiritului uman... În America însă, 
raționalismul metafizic şi  pozitivismul 
scientifist au dat naștere acestui curent 
al biologiei fxntastice, al cărui exponent 
este H. [. Muller — şi care, departe de a 
răspunde pretențiunilor de şcoală de gân- 
dire, promovează opinii pe potriva ne- 
voii de senzaţional care animă spiritele 
comerciale ale noului continent. 

„Lumea interioară” nu va putea fi pri- 
vită niciodată prin telescopul biologiei. 
Parfscționarea condiţiei biologice a co- 
lectivităţilor favorizează însă tocmai pro- 
blema rasistă, pe care Muller o combate 


violent. 
MIRCEA MATEESCU 


1) „Hows de la nuit“, trad. Rostand („Gal- 
limard” Paris, 1938). 








—CRONICA MUZICALA— 


D. George Cocea este un muzician 
cum nu avem mulți în țară, anume: 
este un muzician activ. Poate că do- 
rința de activitate nu lipsește, la baza 
năzuințelor, nici altor muzicieni. Dar 
d. Cocea o traduce în fapt, activează 
intens și va avea încă foarte mult de 
lucru, deoarece și-a propus să înzes- 
treze viața noastră muzicală cu cele 
ce-i lipsesc și precum se ştie, îi lipsesc 
cam multe. 

Orchestra simfonică  „Pro-Arte”, a 
surprins întreaga lume muzicală ro- 
mânsască, în primul rând, prin însăși 
fondarea şi apanţia ei. În condiţiunile 
vitale absolut insuficiente pe care le 
găsește muzica la noi, lucrul părea de 
necrezut. 

A surprins și mai mult când, dela 
primul concert, a putut arăta că este 
o ad>vărată orchestră simfonică, eşi- 
tă din pământ la lovitura baghetei, 
maghetă magică, a d-lui Cocea, iar 
nu o mână de figuranţi. 

Surprinderile începuturilor se trans- 
tormă însă în satisfacţii durabile, 
când, la fiecare nou concert, orchestra 
simtonică „Pro-Arte” îşi ține tăgăduie- 
lile, chibzuind programe bune, execu- 
tăndu-le în entuziastă disciplină sub 
conducerea fondatorului şi aducând 
mereu solişti români în scenă, soliștii 
pe care „Filarmonica” nu s'a ostenit 
prea iare să-i scoată din umbră, chiar 
când făceau parte din acea orchestră. 
Ca d. Vasile janu, de pildă, solist în 
concertul trecut al orchestrei „Pro- 
Arie” sau ca d. Constantin  Metani, 
solistul concertului simfonic „Pro-Arte” 
pe care îl recenzăm aci. 

D. Metomi, clarinetist solo al ,Filar- 
monicei” n'a beneficiat până acum de 
alt rol decât de acela de voce din co- 
rul instrumentelor deși un artist a d-sa 
era direct indicat să alăture acestei 
activități o alta, de concertist, în care 
era chemat să aducă reale servicii mu- 
zicei, 

Iniţiativa particulară a diui Cocea, 
a adus prima reparație serioasă cazu- 
lui acssiui excelent clarinetist, caz re- 
prezeniativ al slubai noastre organi- 
zări muzicale, dând d-lui Metani pri- 
lejul să interpreteze un concert de 
Weber cu acompaniament de orehes- 
tă. 

Sonoritatea sigură, supusă unui să- 
nătos regim de ritm, nuanţă, frază și 
colorit, mecanismul term și clar în agi- 
litate, de simțită muzicalitate în expre- 
şie și atac precis, stilul bine statomicit, 
întrun cuvânt, interpretarea d-lui Me- 
tani, a putut relieia atât posibilităţile 
variate şi interesante ale clarinetului 
cât și elegamţa, strălucirea şi scrierea 
măsstrită şi avântată a concertului 
în mi bemol de Weber, încă necunos- 


cut la noi. Reculegerea şi tâlcul emo- 
tiv al cmdamitelui central, au putut fi 
de asemeni înțelese, redate fiind cu 
frumoasă pătrundere a inspiraţiei de 
preţ care le-a dictat, 

In acelaş concert, d. lon Filionescu, 
bine cunoscutul pianist, a fost chemat 
să-și dea concursul de solist, lucrarea 
aleasă fiind balada în fa diez major, 
pentru pian cu orchestră, de Gabriel 
Faure. Expresivitatea caldă și subtilă, 
lirismul d> rafinată sensibilitate şi e- 
moționant accent, miresmele ce se 
desprind, în fiecore clipă, din împle- 
tirex de armonii dalicat învăluitoare, 
impreanează de farmec această minu- 
nată compoziţie, în care pianul desfă- 
șoară liber o virtuozitate plină de poe- 
zie și de seducătoare fantesie, trecute 
prin filtrul unei minunate personalități. 


D. Filionescu a pus în slujba aces 





Constantin Metani 


iei alese misiuni jocul d-sale frumos ci- 
selat, de vădite afinități cu muzica mo- 
dernă și posibilități de stilizare instru- 
mentală remarcabile. 


Una din cele mai caracteristic na- 
ționale și mai merituoase mari orga- 
nizaţii muzicale cu care ne putem lău- 
da, este de sigur societatea corală 
Carmen”, 

Cu norocul de a fi avut în întemeie- 
torul ei, G. D. Kiriak, un cald și pro- 
fund iniţiat îndrumător către un stil 
popular, către descifrarea dreaptă a 
sensurilor și frumosului specific a! mu- 
zicei noastre populare, societatea 
„Carmen” și-a găsit un loc de cinste 
în rosturile muzicale românești, dar 
nu s'a mulțumit şă-l capete, ci să-l și 
păstreze, activând cu râvnă şi hărni- 
cie. Disciplina artistică și pătrunderea 
în suflete al unui sincer entuziasm 
pentru cauza muzicei populare şi pen- 


de ROMEO ALEXANDRESCU 


tru genul coral însuşi, strâns împletile 
în rândurile falnicului cor, mulțumită 
lui Kiriac, muzician și inimă de elită, 
au rămas și până astăzi neclintite. 

Lea străjuit mai departe profesorul 
[. Chirescu, valoros în aport dar mo- 
dest prin fire, care sa dovedit nu nu- 
mai un temeinic animator coral, dar şi 
un artist capabil să înțeleagă și să 
perpetueze iradiiile sufletești și muzi- 
cale ale societăței „Carmen“ şi prin 
acestea, un bine meritat urmaș al 
neuitatului Kiriac. 

Concertul de Crăciun de anul aces- 
ta al socistăţei corale Carmen, a fost 
din nou, pentru iubitorii muzicii corale 
şi deci, ai muzicii, o seară de îmbucu- 
Tare. 

Glasurile parcă toi mai înstărite, 
mai netezite în emisiune, mai GrMo- 
nios îmbinate și mai felurit grăitoare 
da muzică ale corului „Carmen sau 
avântat fără nici o şovăire înir'o serie 
amplă ds cântece de stea şi colinde 
corale. Pe lângă frumoase pagini Co- 
raie bine cunoscute şi din alte concer- 
te, dar binevenite, întotdeauna, d. Chi- 
rescu a condus și opere corale mai 
puţin cunoscute sau noi de toi, care au 
sporit cu folos repertoriul întins al so- 
cietății arătând în acelaș timp că în- 
demnul pentru compozitorul care știe 
că se va bucura de execuţii de mare 
mulțumire, înseamnă mult. Existenţa 
unei grupări corale de însemnătatea 


societăţii „Carmen” a adus de sigur o 


considerabilă stimulare compozitorilor 
corali, Dovadă, o producţie, în acest 
domeniu, pe care alte ramuri ale com- 
poziției româneşti, o pot invidia, 

Subliniem, în afară de corurile sem- 
nate cu nume care le atestă imediat 
imporianța, de pildă Kiriac, G. Cucu, 
C. Br&uloiu, de melodiosul Moş Cră- 
ciun al lui Borgovan, mulţime de alte 
alese prezentări. 

Astfel „Plecat-or” de Chirescu, „Noi 
umblăm să colindăm” de Stoia, „Sub 
umbriță de portiță' de loana Ghica 
Comăneşti, „Ziurel de ziuă” de Mar- 
țian Negrea și „Colindul vânătorilor” 
da Drăgoi, cor de admirabil de sim- 
plă factură și de vie şi neaoșe expresi- 
vitate populară românească pe care, 
ca întregul program, „Carmen“ l-a in- 
terpreiat exemplar. 

D-na Evantia Costinescu, cu vocea 
lină, clară și delicată şi d. Maxim Va- 
siliu, cu convingător elan, au cântat, 
cu acompaniamentul conştiincios al 
d-lui [. Prunner, colinde românești și 
străine. 

Solo vocal al d-lui N. Păun, bas 
cantabil cu glas generos și deosebit 
de muzical şi solo al d-nei S. Stavri au 
fost viu aplaudate. 








_ — 


NE eg? Sep | 





i [A 





revăzuse pe Sonia. Nu fixase 

nici un alt pretext de revedere. 
Se despărțiră ca doi buni prieteni la 
poarta hotelului lui Radu, unde ea îl 
adusese și-l lăsase. Cu nici un chip nu 
voise să descindă din automobil, să urce 
sus în camera lui ca să-i vadă pânzele, 
așa cum insistase şi nici nu consimţise 
să se lase recondusă de dânsul, acasă la 
ea în Passy. Cerna rămăsese, în noaptea 
aceca, foarte dezamăgit de felul cum se 
isprăvise petrecerea lor. 
dă 9! : 


|. upă Armenoville, Cerna n'o mai 





Ciudate mai sunt femeile, îşi zi- 
cea Radu, cu cât se gândea mai mult 
la seara dela Armenonville unde Sonia 
hadovski fusese de-o adorabilă cama- 
raderic cu el, dar nu-i îngăduise nici 
măcar cea mai mică şi mai inocentă lu- 
pertate. | 

li părea rău că nu se dusese măcar 
să-i depue o cartă de vizită (cum ar ii 
tăcut un gentleman) și că nu-i mai dă- 
duse nici un semn de viaţă. Se luase cu 
prieteni, cunoscuse temei, își petrecea 
noppie în cabarete şi varieteuri, se ţi- 
nea numai de cheturi, 

Totuși, de câte ori evoca ziua aceea 
dela Auieuul şi seara aela Armenonvul- 
le, Cerna ramanea incă nedumerit. 

— De ce mă privea — aşa?! Dece, 
dar, imi vorbea — așa ? se întreba în 
sine, aaucandu-şi anunte atâtea amă- 
nunte ale convorbirii cu ea. 

Nu putea înţelege dece contesa Ra- 
dovski i-a arătat avata simpatie din ca- 
pul locului, de cum l-a cunoscut, ca pe 
urmă să nu-i mai dea nici un semn de 
viaţă. Dece l-a invitat la Armenonville 
în scara aceea? De cc i-a spus atunci 
atâtea lucruri din care rezulta vădit 
că-l îndrăgise 7 

— Poate, a vrut numai să-mi dea re- 
vanșa pentru „pariul cu noroc ?*.,, 

— Uri poate, am supărat-e cu ceva ? 
se mal invieba Cerna. 

lar nu venea cum și în ce fel a pu- 
tut s'o supere. 

— Poate am deziluzionat-o | 

şi iăcea sie-și reproşuri : 

— Arii trebuit sa-l Zic, — aşa... Ar 
Îi + buit să n acut — aşa... 

—- Poate, un altul, în locui meu... 

Discuta ceasuri intregi cu el însuşi 
„cazul Soniei hadovski” — cum îl nu- 
mea — pe deoparte obsedat de convin- 
gerea inuumă că fusese timid cu ea la 
Armenonville, iar pe de alta încercând 
să se incredințeze singur că Soma n'a- 
vea de gand sa i se aea char in seara 
aceea, 

— Nici cea mai de rând dintre fe- 
mei nu cedează din capul locului !,.. își 
repeta mereu, La început toate spun 
NU. 'Loate femeile lac la tel la început, 
iar apoi,.. 

1și spunea că nu era admisibil ca So- 
nia, femeie de lume, contesă Radovski, 
cu irumoase relații în lumea bună şi'n 
colonia străină din Paris să se dea aşa, 
„Primului venit“... 

— Teorii învechite, prostule! —. îl 
necăjea un glas lăuntric — nu ţi-a spus 
că semeni a brazilian ? cu un anumne 
brazilian care îi plăcuse ? nu ţi-a dat 
destul a înțelege că eșt. băiat frumos 
şi că ie vrea?... 

In camera lui de la „„Hâtel des deux 
mondes“ Cerna se uita în oglindă și 
găsea că în adevăr Sonia avea drep- 
tate. 

— Seamăn a spaniol ori a brazilian... 

Spuscie Soniei îl măguleau. 

— Spaniolii, brazilicnii, sunt oameni 
cu temperament... Ii plac desigur băr- 
baţii cu temperament... Trubue să îie 
foarte senzuală. 

Totuși nu-i venca a crede că o con- 
tesă Radovski, femeie de lume, i-ar fi 
cedat din prima zi. 

Atunci începu să-l încerce o bănuia- 
lă : cine este, în definitiv, această „con- 
tesă“ Radovski? La urma uimei ce 
știa cl despre ea ? Putca să fie o cocotă 
oarecare — [ie chiar de mare anver- 
gură — ori o aventurieră cum suni 
atâtea în lumea cosmopolită din ma- 
rile capitale. Poate chiar vreo spioa- 
nă ?... Poate nici nu mai e în Paris a- 
cum ?... 

Deşi, luat în vârtejul plăcerilor şi 
distrat de alte femei, Radu uita zile în- 
tregi de Sonia, totuşi amintirea serii de 
la Armenonville îi lăsase în suflet o 
drojdie de amărăciune. Ar fi vrut s'o re- 
găsească, dar fără-s'o caute, ca să nu-i 











UNIVERSUL LITERAR 








ENIGMA 


Fragment din romanul ,,VARTEJUL: 


deie impresia că acum aleargă el după 
dânsa. Ar fi vrut să se reabiliteze în 
ochii ei — dacă în adevăr o dezamăgi- 
se, așa cum persista să creadă — ba 
chiar să-i arate că poate fi mai presus 
de aşteptările ei. Eclipsa totală în care 
se complăcea Sonia, aupă ce îi arătase 
atâta simpatie, îi întreținea credința — 
greșită poate — că ea nu-l mai dorea. 
Şi tocmai această credinţă îl necăjea pe 
Radu Cerna și-l îndârjea. 

— Ori poate are un amant? se între- 
ba. A dat poate peste altul... 

Şi astfel, zilele treceau fără ca Ra- 
du să poată afla ceva despre ea. 

Niciodată Radu Cerna nu făcea curte 
unei femei. 

(Numai atât cât trebuia ca să o mo- 
mească). 

Avea principiile lui. 

— Yemeia trebue numai aţâțată, in- 
teresată. Pe urmă s'o lași să se târască 
ea după tine. Femeea-i ca un cal nără- 
vaş. ka trebue dominată. Altfel... se joa- 
că ea cu tine. 

Radu credea foarte sincer în valoa- 
rea acestor „principii“ şi căuta să le 
aplice în practică. ji venea ușor lui, 
pentrucă pe el toate femeile îl răsfăța- 
„seră pana atunci. și amintea despre 
atâtea dc la Bucureşui. La vârsta cand 
tinerii de seama lui și camarazii. săi 
recoltau slujnicuţe, or. temei de stra- 
dă, el fusese aeja amantul câtor- 
va doamne măritate din „lumea ma- 
re“ Una din ele, o prea frumoasă 
blondă — sa sinucis cu cocaină a- 
tunci când el a rupt cu ea și a 
plecat prima oară la Paris. Intâm- 
plarea aceea i-a întărit în lumea feme- 
nină a saloanelor bucureștene reputa- 
ţia de amant excelent şi de irezistibil 
„homme & femmes*. 

Iși aducea uneori aminte de ea. Iși 
zicea atunci: 

— Mâine am să-i dau un telefon... — 

Spunea aşa, cum spunea „mâine încep 
să iucrez'* pe când ruiourile de panze 
continuau sa rămaie nedesltăcute în iun- 
dul geamantanelor, iar tuburile de cu- 
lori, ilacoanele cu ulei, penelele, cutiile 
cu creioane, paletele și aiversele instru- 
mente de pictură împrăștiate în camera 
de hotel. 

— De altiel, își zicea, într'o cameră 
de hotel nu se poate lucra, 

Dorea o garsonieră unde să aibă Li- 
niște și'n care să poată veni temei, A- 
vea de gând să se mute de la hotel în- 
dată după ce va găsi una convenabilă. 
Câtă vreme era angrenat în viaţa de 
chet, culcându-se în zori şi sculându-se 
la amează, nu se putea apuca de nimic. 

Se lăcuse aproape o lună decând nu 
mai știa nimic de Sonia. 

Sărbatonile de Paşti — între timp —- 
veniseră şi trecuseră. 

Cu cat treceau zile şi cu cât viața 
chetlie ce o ducea Radu Cerna își depă- 
Na firul, cu atât imaginea Soniei se es- 
tompa şi dispărea de pe ecranul amin- 
tiru lui, Ochii cari nu se văd, se uită — 
zice un înţelept proverb. Alte femei, în 
vârtejul de viaţă ce-l cuprinsese, îl fu- 
rau ochii şi-i vrăjeau simțurile, Contesa 
Radovski, perdută în enigma tăcerii ei, 
dispărea încet încet de pe planul întâi 
al preocupărilor ]ui Cerna. Tot mai raz 
se gândea la dânsa. Tot mai des se lăsa 
ademenit de alte femei, femei oarecare. 
în braţele cărora uita de Sonia. 

Trecură zile. 

Dela Sonia, tot nimic. 

— Atâta pagubă, — își zicea, nu fără 
ciudă, Radu; dar îi părea totuşi rău că 
„frumoasa aventură“ se isprăvise aşa. 

Îşi luase în fine dorita garsonieră în 
rue  Victor-Emmanuel. Două încăperi 
confortabil mobilate, sală de bae și in- 
irare separată. Se simţea bine în noua 
locuinţă şi era mulțumit. Se bucura că 
scăpase de hotel. Perdu câteva zile cu 
instalarea, cu aranjarea lucrurilor prin 
casă și nu eși decât pentru a lua masa 
la un mic restaurant din apropiere. 

La Hotel des: Deux Mondes nu-și lă- 
sase adresa. Când eșea în oraș trecea pe 
acolo să întrebe de scrisori, 

— Aveţi ceva... îi zise într'o zi poria- 
rui întinzându-i un plic lungăreţ. Stă la 
noi de trei zile... L-a lăsat o doamnă... 

In clipa aceea Radu nu se gândea 
deloc la Soma. 

Deschise repede plicul... Un vag par- 
fum '— parfumul ei, acela dela Arme- 
nonville — îi pâdilă uşor nările, Il nă- 
văli un val de plăcere. Contesa Radov- 
ski îi scria că lipsise din Paris, încă de- 
atunci; că fusese la țară, la o prietenă 
are o reținuse acola și de Paști. So- 
nia mai spunea că regreta plecarea Gră- 
deștilor pe cari nu i-a mai putut vedea 
înainte şi-l ruga să vie să ia ceaiul a 
doua zi... 

A doua zi... Dar scrisoarea e1 stătea 
de trei zile la portarul hotelului ! Radu 
îşi muşca mâinile ; 

— Dacă veneam, așa cum am vrut, 
să-mi ridic corespondenţa... 

Dar își făcea reproșuri în zadar. Ziua 
invitaţiei Soniei era trecută. Desigur l-a 
așteptat degeaba. Și ce va fi gândit oare 
despre el? Plecat fără adresă... N'ar îi 
vrut s'o supere sau să-şi fi închipuit 
cine știe ce despre dânsul. 

Pe de altă parte își zicea că e mai bi- 
ne că s'a întâmplat așa. 


Oricum, Radu își frecă mâinile cu 
satistacţie. 

Așa dar partida va continua. 

Liniștit, în garsoniera lui, Radu îşi 
făcu planul de luptă — ca un generali- 
sim la marele său cartier. 

De oarece stăruia în credința că par- 
tenera lui n'a lipsit nicio clipă din Pa- 
ris, că totul a tost din partea ei un joc, 
—indiferent din ce motive — hotări să 
„se joace“ la rândul sâu. Poziţia lui era 
acum superioară. O simţea pe Sonia în 
inferioritate, Scrisoarea ei era 0 dova- 
dă, 

— Acum va cădea de tot. Va capi- 
tula de tot -— își zicea Radu. Va veni 
în garsoniera mea. Sunt sigur că va 
veni. 

In acest scop îi trimise o superbă jer- 
bă de flori și o scrisoare de-o extremă 
politeţe în care îi explica dece nu a pu- 
tut veni la ceai. Ii spuse că sa mutat de 
la hotel şi-i dădea adresa garsonierti. 
Incheiase cu tăgăduiala că în una din 
zile va veni în persoană, cu voia ei, să-i 
depue la picioare respectoasele sale 
omagii. 

Ceeace a scontat Radu s'a întâmplat 
întocmai. Acelaș comisionar a adus răs- 
punsul. Sonia mulţumind pentru îlori 
îl invita la ceai în aceeași zi la cinci. 

— Să mă duc? Să nu mă duc?... se 
tot întreba Radu stând în cumpănă. 

In ultimul moment luă hotărîrea de 
a nu merge. Trebuia să inventeze un 
pretext. Il găsi repede: o migrenă formi- 
dabilă şi o indispoziţie care de două zile 
îl roținea acasă, Și iarăși repetă făgă- 
duiala din prima scrisoare.Expediă bi- 
ietul de scuze şi altă jerbă de flori. 

— Să mă joc și eu de-a pisica și şoa- 
recele, — gândi Radu. 

Partida îl amuza. 

Va veni într'o zi ea la dânsul. Garso- 
niera lui o va ispiti. 

— Desigur va veni... 

Rămăsese acasă într'o elegantă pi- 
jama. 





Comisionerul nu mai adusese nici un 
răspuns, 

Se făcuse aproape orele șease. 

Aprinzând o țigară, Radu se așcză în- 
ir'un fotoliu. 

Abia se așezase, cineva bătu la ușă. 
Desigur trebue să fie comisionerul care 
aduce o scrisoare dela ca. Merse se de- 
schidă, căci ușa era încuiată, 

— A... în persoană ? Ce onoare... O 
adevărată surpriză... 

Radu se stuza pentru ținuta lui, își 
încheie cu prefăcută pudicitate reveru- 
rile pijamalei larg deschisă la gât. O 
pofti să intre, 

— Nu te mai scuza mic ipocrit ce ești 
— zise Sonia intrând. 

Ii sărută mâinile peste mânuşă „o ru- 
gă să șeadă, îi explică volubil, uitând 
pretinsa migrenă, dece n'a putut merge 
la ea. 

Sonia intrase și, după ce Radu închise 
ușa, rămase în picioare rotind o scurtă 
privire iscoditoare în toată încăperea. 

— Nu te aşteptai — zise ca — dar 
îți spusesem că voi veni să-ți văd ate- 
lierul... N 

Subliniase cu un surâs aces: ultim 
cuvânt pe când ochii ei cercetători ins- 
pectau încă încăperea, 

Radu îi oferi un fotoliu. 

— Numai un moment... Nu şed... Am 
venit numai să văd ce are micul meu 
prieten. Mi-ai scris că ești bolnav... 

— O, cât de amabilă, dar nu meritam 
acest deranj... 

Sonia se așeză totuși și din poşeta cu 
monogramă și coroniță contală scoase 
un mic etui din care extrase o țigaretă. 

După ce i-o aprinse galant, aprinse şi 
el una și apoi trase un scaun alături de 
ea. Se simţea pătruns de calzi fiori... 

— E atâta timp de când... 

— Eşti un mic ingrat... Faci.pe pre- 
țiosul... 

Radu se desvinovățea pe când în fo- 
rul său interior savura cu saliisfacţie re- 
proșurile ei. 

— Mi-a scris mătușa d-tale să-ţi port 
de grijă, să te mai supraveghez din când 
în când, ca o soră mai mare, — zise 
Sonia. Şi să ştii că am să-ți iau rolul 


de THEODOR RAȘCANU 


în serios. Am să te ţin din scurt. 

Surâse adorabil uitându-se șăgalnie 
la el. 

— Şi veți fi severă ? o întrebă Radu 
Iându-i o mână și depunând încet pe 
ea un sărut. 

— Voi vedea. Dacă vei îi silitor şi vei 
lucra bine... 

Sonia, care fumase precipitat şi pă- 
ruse tot timpul impacientă, aruncă în- 
tr'o scrumieră țigareta încă neisprăvită 
şi Se ridică. 

— Arată-mi garsoniera. E foarte sim- 
patic aici. 

Radu deschise o ușă: 

— Dormitorul... cam deranjat... veţi 
scuza, stătusem întins. 

Nu era însă nicio dezordine în odaia 
lui de culcare, nici nu stătuse întins, 
Patul era nedesfăcut iar pe măsuţa de 
noapte câteva cărți așteptau de mult să 
fie desvirginate de micul iatagan de 
lemn ce odihnea peste cuprinsul lor. 
Costumul pe care-l desbrăcase când ve- 
nise din oraș, sta inert pe speteaza unui 
scaun. Doar cravata, căzută la dezbrăcat 
şi nebăgată în seamă, rămăsese jos pe 
covor ca o contorsiune de şarpe ce a 
expirat subit. 

— Foarte simpatic, mai zise Sonia 
după ce iscodise cu ochii, atent, toată 
încăperea. 

— Iar aci, sala de bae.., 

Nici în luminoasa rezonanţă a sălii 
de bae unde era închis mirosul de să- 
punuri, cauciuc şi vopsea, Sonia nu găsi 
cecace bănuise venind în garsoniera lui 
Radu fără să se anunţe, 

— Foarte simpatică această garso- 
nieră, repetă Sonia revenind în dormi- 
tor. Și adăogă repede: dar ce indiscre- 
tă sunt ? poate erai cu o femee ori aş- 
teptai una poate... 


Abia atunci Radu se desmetici. Aşa 


dar iarăși se înşelase. Sonia nu venise, 


după primirea biletului de scuze, pen- 
tru ceea ce gândise el ci pentru ceea ce 
gândise ea. A vrut să se convingă dacă 
nu a pus, între timp, o altă femee mâna 
pe el 

— Ce rău îmi pare că nu-s băiat, -— 
zise deodată Sonia, care după ce se mai 
învârtise prin odae trecuse în fața o- 
glinzii şi-şi aranja părul sub streaşina 
pălăriei, 

Radu, apropiindu-se ,o contemplă ad- 
mirativ în oglindă uitându-se din spa- 
tele ei. 

„— De-aș fi băiat aș, avea o garsonie- 
Tă și aș primi în ea femei frumoase... 

„Ca eu acuma“, gândise Radu, dar nu 
spuse nimic de teamă să n'o supere sau 
să n'o sperie, deşi i-ar fi făcut un com- 
pliment, 

„— Ce vă împiedecă să aveţi o garso- 
nieră ? întrebă Radu care se tot da pe 
lângă ea ca un motan care se gudură, 
dar nu îndrăznea s'o atingă. 

— Ce mă împiedecă ? se întoarse ea 
cu vioiciune ; tot, lumea, convenienţe- 
le, prejudecățile, totul e contra noastră 
fiindcă totul e făcut de voi bărbaţii. 

Radu se strică de râs. 

—. ŞI doar fomeile au atâta libertate 
încât... 

-— Dar cu cât risc !.., — ripostă So- 
nia. lată, ce-ar zice de pildă „lumea'“ 
dacă ar ști că acum mă atlu aci în gar- 
sonicra d-tale ? 

— Și totuși femeile luptă pentru e- 
manciparea politică... — râse Radu, e- 
vitând de a răspunde direct la între- 
barea Soniei. 


Incet, pe la spate, el încercă s'o 
îmbrăţișeze c'o învăluire calină pe când 
ea era încă în fața oglinzii. 

— Farmecul femenin... 

Dar Sonia se răsuci brusc, degajân- 
du-se din braţele lu. 

— Te rog să fii cuminte, zise ca în- 
depărtându-se și de el şi de oglindă. 

Râsul ci șăgalnic nu-l descurajă pe 
Radu care reveni lângă ea. 

— Numai farmecul femenin... 

Incercase iarăși s'o cuprindă în brațe 
pe când ea se feri iarăşi. 

-—— Farmecul femenin — zise Sonia — 
nu-i de cât un efect al opticei masculi- 
ne... ȘI al egoismului vostru animalic. 
Nu cereţi femeii decât să vă... 

— Farmecul femenin esze,.. 

— Farmecul femenn este optica 
voastră — ripostă Sonia brusc — ceca 
ce este „farmecul masculin“ pentru op- 
tica noastră. 

Discuţia problemei sexelor și ches- 
tia emancipării femeii îi întărâta. So- 
nia discuta serios. Radu se amuza nu- 
mai, cu gândul ia scopul lui şi folosind 
discuția acesta doar ca o stratagemă. 

— Concluzia, în orice caz — își zi- 
cea — nu-i decât una şi aceeași : patul. 

Efectiv, o îndruma pe Sonia spre pat. 

— Îmaţi loc,,. și să stăm de vorbă ca 
doi vechi prieteni... 

— Nu, nu pe acest pat... Patul « un 
rău stătuitor... 

Râzând ea se desfăcu din braţele lut 
şi vru să treacă în odaea de alături. Dar 
în aceeași clipă el o și ajunse îmbrăți- 
şând-o strâns, ca pentru un „tur de 
vals'*. In încleștarea lui voinică zbuciu- 
mul ei mlădios se ostenea zadarnic. 

—- Nu, nu vreau... lasă-mă te rog... 
mă supăr,,, 





24 Decembrie 1938 





Dar Radu era acum târît de vârtejul 
patimei îndelung stăpânite și îndârjit 
de nebănuita vigoare ce îi opunea trupul 
femenin pe care îl simțea elastic şi pie- 
tros ca al unui tânăr gladiator. O sim- 
ţea mai voinică decât își închipuise. 

-— Dacă nu-mi dai drumul strig... 

Era gata sa se supere. 

—- E o ruşine să abuzezi, aici, de... 

Cuvintele ei, mai mult decât rezis- 
tenţa încăpăţânată în care totuși vazu- 
se voința ei fermă de a nu-i ceda, îl fă- 
cură pe Radu să-i deie drumul, 

Tăcu, foarte stingherit de propria lui 
îndrăzneală. 

Sonia, ciufulită ca o vrabie scapată 
din cângile uliului, cu piepţii bluzei a- 
nimaţi de-o ritmică mișcare de flux și 
reflux, încruntă sprincenele : 

— Ce fel de purtare- asta ? Nu ţi-e 
rușine ?... Mă duc... 


Radu observă că pentru prima vară 
îl tutuia, 

Dar el, foarte plouat, tâcea. Era jenat 
realmente ori afecta ? 

— Daca nu eşti cuminte, mă duc, 

In faţa oglinzii Sonia își restabili pă- 
lăria, șuvițele, corsajul; apoi, ostentativ 
și fără grabă își puse mănușile 

— Mă duc, 

Radu, posomorit, indiferent, nemiş- 
cat, tăcea, 

— Așa sunteți toți — mai zise Sonia 
— numai „asta'' vreți dela o femee. 

— Pentru „asta“ ne-a făcut Dumne- 
zeu — era să scrâșnească Radu. Dar își 
înghiți fraza. 

Tăcea, nemișcat ca o statuie. 

Sonia, isprăvind de pus mânușşile pe 
care le încheiase nasture cu nasture, 
repetă : 

— Te las... Mă auc.., 

Radu, nemișcat, fu cât pece să zică 
„adio“... Dar iarăşi îşi înghiţi fraza. Tă- 
cu, stând inert ca o stană. 

Sonia, în mijlocul odăii, tăcea şi 
dânsa stând parcă într'o cumpănă. Poa- 
te și pe dânsa un îndemn lăuntric o îm- 
pingea să meargă spre dânsul, să-l ieie 
de bărbie ca pe un copil răsfățat şi să-i 
spuie un drăgălaş „la revedere puiule“, 

In clipele de tăcere grea ce se lăsase 
între dânşii, amândoi așteptau parcă 
ceva unul dela altul. 

— Te las... zise Sonia, îndreptându- 
se încet spre ușă. De altfel n'am venit 
decât pentru un moment. 

Văzând că Radu stătea totuşi nemiș- 
cat, cu privirea în florile covorului, ea 
se întoarse şi-i zise: 

— Te iert, de astă dată, dragul meu. 
Desigur îți pare rău... 

Când o văzu cu mâna pe clanța ușii, 
Radu se urni încet după dânsa. 

—  Bşti încă tânăr, dragul meu şi... 

Ii întinse mâna. 

Radu sărută mănușa, înclinându-se 
respectuos, dar nu scoase nici un cu- 
vânt, deși își simţea echilibrul frânt și 
stăpânirea de sine pierdută. 

Inainte de a eși Sonia îl învălui dez- 
mierdător c'o privire lungă în care Ra- 
du desluși cu nedumerire și ciudă 
expresie elocventă de infinită dorinţă. 

Rămas singur în odaia în care se lăsa 
penumbra înserării, se trânti întrun 
tiotoliu și aprinse o ţigară. Așadar tot el 
era învinsul ! Se simţea nemulţumit de 
dânsul și oarecum înciudat contra So- 
niei care nu numai că nu-i cedase, deși 
venise ea singură în garsoniera lui, dar 
şi îi dăduse a înțelege că-l socotea încă 
tânăr și inexperient cu femeile. li spu- 
se asta LUI care la Bucureşti fusese a- 
maniul atâtora. In forul său interior 
Radu recunoștea că vricâtă experiență 
ar avea cineva în privința femeilor, nu 
sunt excluse eșecurile căci temele 
sunt adevărate „boite a surprise” și 
sufletul femenin o insolubilă enigmă. 

— Ori e o mare rafinată ? se mai în- 
treba Radu care totuși nu putea pri- 
cepe dece se juca astlel cu dânsul. 
Ori are altă socoteală?... Dacă în ade- 
văr îl vrea — cum erau toate aparen- 
țele — dacă vrea un amant ,n'avea de- 
cât să profite. Dece n'a profitat? Erau 
doar singuri și nestingheriţi. Dece a- 
cest joc stupid și inutil? 





— Dintre toate vietățile pământului, 


numai noi oamenii avem darul, sau 
mania, de a complica și de a perverti 
cele mai simple și mai naturale acte pe 
care ni le-a dăruit Creatorul, — con- 
chise Radu aruncând cu ciudă mucul 
de ţigară în scrumieră, 











TEATRUL REGIA MARIA : 
„AZILUL DE NOAPTE“, dramă 
în 3 acte, de MAXIM GORKI 


Pentru spiritul nostru de as- 
tăzi, cred, încă neobişnuit cu 
piesele de adâncă tragedie ome- 
nească ale Ruşilor, piesa care sa 
reprezentat de câteva ori la 
Teatrul Regina Maria zilele a- 
cestea este o problemă. Nu este 
atât de ușor cât se pare, să poți 
înțelege tot adevărul şi toată 
arta, dintro operă care nu nc- 
glijează nici-un element spre a 
reda viaţa sub orice latură, fără 
excepţii. 

Prima caracteristică a litera- 
turii rusești este impresia, rea- 
lismul ei extraordinar. Și a- 
poi, gândindu-mă la cele spuse 
de un admirator al artei de din- 
colo de Nistru, în tot ce creează 
Rusia ca literatură aflăm o în- 
țeiegere blândă a celor mai 
cumplite tragedii. 

Cred că oricine, când se gân- 
dește la un Destoiewsky, la un 
Andreiev, la un Gorki, simte 
fiori cuprinzându-l. 

Nu pentrucă ideile  profesate 
de ei ar fi admise sau înţelese 
ci pentru că arta lor, dcosebin= 
du-se fundamental de oricare 
alta, isbuteşte să insemne un pas 
imens în drumul profundelor în- 
țelegeri ale omen:rei. 

Toţi acești „Ruşi” sunt desco- 
peritorii nebuniei care domncş- 
te asupra lumei. Nebunici cele 


mai grozave, care ne înconjoa- 
ră, în mijlocul căreia trăim, şi 





CARLTON : FRIVOLA D-Ră 
BRENZ 
Producătorii renunțând să ex- 
ploateze numai picioarele şi su- 
râsul „standard a lui Ginger 
Rogers „sau hotărât  înstârşit 
să-i pună în valoare şi talentele 
desăvârşite de  comediană, și 
astfel încep să i se creeze roluri 

adevărate. 

Şi iată cum ne-a fost dat „A- 
manda'”, care era numai o tran- 
ziție între filmul bazat pe step 
şi jazz de până acum, și realiză- 
rile ce aveau să urmeze („Ha- 
ving Wonderfull time, Vinancions 
lady“...) și în care abia dacă 
se întâmpla ca Ginger să schi- 
ţeze câţiva paşi de dans sau să 
cânte o melodie. 

„Frivola D-ra Brent” făcând 
parte din această ultimă catego- 
rie este o comedie simpatică cu 
bine cunoscutul şi mult exploa- 
tatul subiect al stelei de music- 
hall care se căsătoreşte cu fiul 
milionarului burghez. 

Ginger, idolul  Brodwayului 
cucereşte pe James Stewart cu- 
minte şi timid „fils ă papa“, 
profesor într'un colț uitat de 
lume şi de Dumnezeu și demn 
urmaș al unei dinastții de preşe- 
dinți de universitate. Și în tot 
restul filmului stăpânește pro- 
problema găsirii unci soluții cât 
mai fericite pentru a face cunos- 
cut căsătoria lor temutului tată 
de familie. Toată demnitatea u- 
nei dinastii de președinți se re- 
voltă atunci când Peter Morgan 
sr. află de isprava fiului său. Va 
face, ev:d-nt, mii de încercări 
spre a readuce pe calea 
dreaptă, „oaia rătăcită” a fami- 
liei. Dar contrar pildei străbu- 
nei sale, aceasta nu se lasă con- 
vinsă şi după multe peripeții, 
Ginger şi cuceritorul ei surâs 


24 Decembre 1938 


cea. 


nu ne dăm seama'-de ea. 

Suntem fiecare din noi un 
mic cosmos, cu aspirațiuni, cu 
pasiuni „cu dorinţi nenumărate, 
atacați de nepriceperea și indi- 
ferența tuturor celorlalți. 

Trăim fără rost şi ne închi- 
puim cine ştie ce. Dar ce e mai 
grozav, nu e că ne închipuim 
cine ştie ce, cât că cu toţii sun- 
tem nebuni, cu desăvârşire de- 
menți. Fiecare în genul lui. 
Morbidlitatea acestei stări, e na- 
turală lumei, 

In „Azilul de noapte“ sc sbate 
această crudă problemă. Vedem 
nişte indivizi din ceeace se 
numeşte îndeobşte pleava socie- 
tății. Vagabonzi, asasini, şomeri, 
rataţi. Ficcare cu iluziile lui, 
fiecare cu nefericirea lui. Trăesc 
aceştia, dar traiul lor se asea- 
mănă mai de grabă cu un scrâş- 
net de suferinţă, i 

Vin la azil de stau, animale 
nu oameni, deși odihnesc trupu- 
rile muncite de suierinți. 

Cu ce scop le este traiul se în- 
treabă și ei. Ce rost poate avea 
viaţa, când nici-o fericire nu-ţi 
este dată. 

Unii se supun nenororirilor şi 
Je privesc pe toate cu blândețe. 
Bulfinsky are în acesţ rol o 
creaţie superbă. Frumosul moş- 
neag, încercat de viaţă. a ajuns 
filozof. El nu face decât să pri- 
vească și să aline pe ceilalţi. 
Filozofia lui este resemnarea. 

Alţii caută adevărul, dar lor 
le răspunde un om care munce- 
ște din greu, se zbate spre a pu 


nală, câștiga 99% prin prezenţa 
lui Ginger Rogers mai delicioasă 
ca niciodată şi a cărei interpre- 
tare este aproape fără cusur, Ja- 
mes Steward în ciuda multor 
profeţii își face o ascensiune ra- 
pidă pe firmament încarnând o 
categorie de june-prim” timid şi 
'stângaciu cu totul nouă în dome- 
niul filmului. 

James Ellison o nouă și sim- 
patică apariţie a ecranului, 
Beulah Bandi se achită  conşti- 


incios de rol. 
L. MICLESCU 


Cinema ARO : Trei fetițe dulci, 


Părerea noastră despre Dsanna 
Durbin €e cunoscută, cred, citito- 
rilor acestei rubrici. Eram curioşi 
deci să vedem în ce postură ne va 
fi prezentată în ultimul ei film a- 
ceastă „fată care vrea“. Am avut 





i: £ i, 
Ginger Rogers 


ocaz.a încă odată să constatăni 
priceperea Amzricanilor în găsi- 





Ani 


În E 


UNIVERSUL LITERAR 


& 


ŞI 


a Să 
Ia 2 ( 
NS 


„oa: 


SA 


â) 





Cronica dramatică 


tea câştiga o pâine:  Adevărui 
este că nam ce să mănânc. 
La ce foloseşte unui om toată 


filozofia, dacă n'are ce mânca? 

— Credinţa în om, — par'că 
văd broşura „Omul” a lui Gor- 
ky în față — cea ma: puternică 


credință. Devine un mit. Se în- 
crede unul în ea şi o cântă. Dar 
pentru a o putea cânta îi trebue 
wodka, beţia, iluzia. 

Pe când, credinţa cea mare, în 
Dumnezeire, iată rostul omului. 

Intrebările  aristocratului rui- 
nat, ce rost am oare pe pământ, 
ce rost au toate ce se întâmplă, 
cad zdrobite. 

Când la ora cuvenită, fără un 

murmur „fără cea mai mică pre- 
gătire, un musulman printre ei, 
îşi îndreaptă trupul spre Mecca 
și, ținând strâns o mână ruptă la 
lucru, se închină cu fruntea la 
pământ. 
Asta este rostul omenirei. Cine 
nu poate să se supue lui să dis- 
pară. Şi dispare un fost post ac- 
tor, se spânzură, fiindcă nu se 
poate ruga. 

Dar adevărul, descoperit în 
fine, după atâta trudă, adevă- 
rul care ilumincază nenorocirea 
acestor lepădături, se înalţă vic- 
torios. Credinţa, singura mân- 
tuire, singură fericire. 


De astă dată Deanna nu mai avea 
navoe de bani, cazul primului ei 
film, nici de un tată, cazul celui 
de-al doilea. E în acest uitim 
film, o fată bogată care are pă- 
rinți, surori, într'un cuvânt o fa- 
milie întreagă. Sar putea deci 
spune că nu duce lipsă de nimic. 
Regisorul însă, abil, i-a făcut pe 
cei doi părinţi ai ei să se certe, 
astfel ca să-i mai dea o problemă 
do deslegat acestei noui vedete de 
pesta ocean. Fata, pricepută. va 
isbuti până la sfârşitul filmului 
să-i împace pe cei doi părinți. 
Ceeace deosebeşte acest film de 
primele două este cuvântul „dra- 
goste“ care le preocupă într'un 
grad intens pe cele două surori 
ale Dzannei. Bine înţeles, inter- 
pretele celor două surori nu se 
pot compara cu Deanna Durbin 
şi, de aceea, nici măcar nu le-am 
reținut numele. 

Amuzante în rolurile duşmana- 
lor Deannei, sunt Alice Brady şi 
Billie Burns. 

M'sha Auer a fost distribuit 
într'un rol prea mic,pe care însă 
îl ridică prin chipul în care îl 
interpretează. Ray Millande „iu- 
birea“ unsia din „fetele dulci“ și 
cu toate că e foarte simpatic am 
fi preferat să lipsească dintr'un 
film cu Deanna Durbin, care, 
prin drăgălăşenia vedetei, poate 
să existe şi fără „intrigi amoroa- 
se“. 

Am remarcat în glasul Deannei 
oarecare maturizare, cu toate că 
muzica e inferioară celei din pri- 
mele e: filme. Despre întregul 
spectacol însă, la care se adaugă 
şi o minunată completare muzi- 
calo-cotorată, nu avem decât cu- 
vinte bune des spus, prevăzându-i 
un frumos viitor pentru Crăciun. 


„când va fi reluat la Femina. 


Piesa este pusă la punct de 
d. Muratov, cu multă măestrie. In 
cel mai specific stil rus. Atmos- 
fera de nebunie, care îmbină 
strigătele de: „covrigi, covrigi” 
cu povestirea cumplită a omului 
ce caută ţara dreptăţilor și se 
omoară  negăsinâ-g, Savu che- 
fuind lângă cadavrul unei femei 
moartă  tubereuloasă. Cântece 
stridente, omoruri şi iubire, su- 
ferințe şi idealismul, perversita- 
tea şi altruismul în armonioase 
întreguri, 

Ansamblul artistice la înălți- 
me. Poate Eugenia Zaharia cam 
stridentă, Tony Bulandra, cu a- 
ristocrația și fineţea aduce aplau- 
ze la scena deschisă. Tantzi 
Cocea simpatică. V. Antoniu cu 
multă pricepere în creaţia unui 
bătrân pervers şi ipocrit, Insfâr- 
ș:t. nu putem aduce decât laude 
executărei şi regiei acestei piese. 
este de mult adus, de toţi cei ce 
cunoşteau mai dinainte. 

VICTOR POPESCU 


DESCHIDEREA TEATRULUI 
„MUNCĂ ȘI VOIE BUNĂ“ 


In localul din strada Uranus 
6, s'a făcut Duminică 18 ., inau- 
gurarea teatrului pentru munci- 
tori, „Muncă şi voe bună“, în pre- 
zenţa d-lui ministru Mihail Ra- 
lea, 

După slujba religioasă, domnu! 
ministru Ralea a rostit o scurtă 
dar mult cuprinzătoare  cuvân- 
tare. D-sa a spus între altele că 
rostul acestui teatru este nu de 
a reprezenta opere de artă pură 
ci e a exercita un rol 'socia!. De 
altfel teatrul în genere are un 
însemnat rol social. 

„Arta pură — a spus domnul 
Mihail Ralea — e pentru cei îni- 
țiați; arta mare e pentru toată 
tumea. 

„Teatrul acesta are o profun- 
dă răspundere. Nu e făcut să âi- 
streze, e. trebue să fie o adevă- 
rată religie. Publicul lui vine aci 
cu sentimentul că trăaşte aevea. 
Nu trebuie să prezentăm valori 
cari corup ci-cari învață, Misiu- 
nea tinerilor camarazi din tea- 
trul Muncă şi voa bună e deci și 
mai grea dar și mai frumoasă 
decât a celorlalți artişti”.., 


Adevărul acestor cuvinte l-am 
simţit din plin în toţ timpul re- 
prezentației care a urmat. „Ori- 
cine”, legenda creștină a lui Hugo 
von Hofmanstahl, menită să des- 
chidă seria  reprezentațiilor pe 
noua scenă muncitorească a ve- 
nit să adauge „tinerilor cama- 
razi” cum i-a numit d. ministru 
Ralea, noui și uneori de netrecuţ, 
dificultăți. 

In adevăr,  „Oricine” e mai 
mult o predică (inoţipistul a cu- 
les întâ: piedică) decâţ o piesă de 
teatru, Deia primele replici, per- 
sonajul central Oricine, un bo- 
gătaş  petrecăreț şi fără sufleț 
(aşa s'ar părea cel puțin că a 
intenționat  Hofmanstahl) este 
sfătuit, impiorat de prieteni, de 
vecini, de mamă-sa să strângă 
fapte bune pentru lumea de apoi: 
„Vei avea să dai seama Oricine 
de faptele tale, la judecata din 
urmă”, iată în esenţă refrenul 
obsedant care stăpânește scena 
până în clipa când moartea îl 
anunță pe Oricine că i-a sunat 
ceasul. 

Oricine strânge bani. E singu- 
ra lui pasiune în afară de aceea 
— mai mult suibințeieasă decât e- 
videntă — pentru o iubită tână- 
ră pe care n'o ia în căsătorie 
deşi mamă-sa i-o cere cu insis- 
tență. Oricine e zgârcit și rău. 
Inchide pe un datornic pentrucă 
nu i-a putut plăti datoria. Și 


a piesei decât a personajului, lip- 
sit de unitate şi şovăitor), 

La o petrecere, Oricine aude 
glasuri de pe altă lume care-l 
strigă şi se trezește cu moartea 
venită cu misiunea de a-l lua cu 
sa. 1 se pare de vreme. E om în 
putere şi mai su seamă, nu e 
pregătit pentru moarte. N'a avut 
timp să se gândească la viața 
de dincolo. Viaţa pământească 
l-a preocupat numai. Egoist până 
în ceasul din urmă, caută tova- 
răși pentru împărăţia umbreior și 
evident, nu-i găsește. Iubita, cel 
mai bun prieten, tovarășii de 
chefuri, verii lui îl părăsesc a- 
runcându-i în față disprețul lor. 

Rămâne singur cu faptele lui, 
Opera vieţii, reprezentată, pentru 
ma; bună înţelegere, printr'o fe- 
mee slabă, bolnavă, care abia se 
tărâie spre el. Și în ultima cli- 
pă se ivește Credința. Pocăit în 
sfânta  Cuminecătură el pășește 
spre Judecata de dincolo, puriti- 
cat, între opera vieţii lui şi cre- 








5 


3) 


5 


NI = 


PA LU Sg] | 
j f Y 


N 


Pre LIS 
O OI E 


dea dreptul să-] revendice. Cre- 
dința creștină i l-a răpit însă în 
cea din urmă clipă. Strigă, bie- 
steamă, dar fuge, neputincios in 
faţa Credinței. 

biesa lui Hofmanstahl are a 
înaltă ţinută morală, foarte po- 
trivită pentru publicui căruia i 
se adresează Tonul ei de predică 
nu credem însă că poate fi pe 
placui acestui public. 

Rolul lui Oricine a fost inter- 
pretat de d. Ilie Cernea. E un 
rol extrem de dificil și d. Cernea 
s'a străduit mult ca să-l poată 
duce la bun sfârşiţ. Ni s'a părut 
oarecum stângaci în gesturi (zic 
stângaci Geşi domnia sa nu ştia 
ce să facă mai cu seamă cu mâna 
dreaptă, cu care a executat nu- 
meroase iiguri de gimnastică 
suedeză, sau ceea ce se chiamă 
gesturi largi). Apoi, în primele 
scene, când ar fi trebuit să apară 
ca un înrăit la suf.et, domnia sa 
nu-şi putea ascunde omenia, 
ceea ce credem nu era în spiri- 
tui textului. 

Și iarăși n'a avut la lăsarea 
cortinei  transfigurarea pe care 
a dă credința mântuitoare. 

Dacă facem aceste observaţii 
e pentrucă suntem convinşi că 
d. Ilie Cernea are posibilităţi su- 
spre a realiza un rol 
chiar de greutatea celui ce i s'a 


doar auxiliare. In scurte apariţii 
remarcăm pe d-nelc Maria An- 
tonova (Opera vieţii), Maria Mo- 
hor (Credinţa), și Maria Sandu 
(Mama), pe d. Cezar Rarinţescu 
în Mamon şi George  Maican 
(Prietenul).  Emaoţionantă d-na 
Florica Sterescu (nevasta dator- 
nicului) . 

O lipsă simțită de toată jumea 
a fost aceea a cadrului fas- 
tuos în care era normal să se pe- 
treacă acțiunea, eroul fiind un 
om foarte bogat, a cărui unică 
plăcere era luxul. Apariţia mesei 
din pământ nu ni sa părut o in- 
spiraţie prea fericită, i 

Despre traducerea d-lui Bera- 
riu se poale spune că sa menţi- 
nut la un nivel onorabil, fără 
strălutiri dar și fără versuri su” 
părătoare. 

Ne-au impresionat neplăcut 
două versuri rostite de vestitor 
care sunau cam aşa: 

Piesa aceasta spune prielnic 

Ce-i etern în lume şi ce e 

[vremelnic 

Acestea sunt însă  jucruri de 
mică importanţă pe care le sem- 
nalăm doar în treacăt. 

In genere, a fost un spectacol 
bun şi suntem siguri că d. Victor 
Ion Popa, cu priceperea și en- 
tuziasmul pe care i le cunoaștem, 
va reuși realizări ce vor întrece 


dinţă. ficiente 
Și deodată apare diavolu!, care 
venise să-i ceară sufletul, 


„Oricine” era al lui. Tot ce fă- 
cuse el o viață întreagă îi dă- 


vor învinge „spiritul Morgan”. 


Această acţiune destul de ba- fice. 





rea unor scenarii 


cinematogra- 


(Urmare din pag. 1-a) 


6i-o deviază într'o beţie de cuvinte, intoxi- 
cația amoroasă transformându-se din fază 
trecătoare în stare bolnăvicioasă şi ne- 
eclintită. 


In afară de situaţia morală, cu toţii mai 
au şi una socială: caraciere!e energice a- 
parţin claselor de jos şi în special ţără- 
nimii, sentimentalii sunt burghezi, iar de- 
vitalizații ne vin din sfera elitelor sociale. 
Aerul formal de adevăruri categorice al 
acestor afirmaţii trebue îndepărtat pe cât 
se poate, deoarece în lumea mora'ă nu 
putem geometriza ca în lumea fizică. Ori- 
gine e gata să întâmpine arătările noastre 
sociale cu cel puţin un personaj, care fi- 
ind exemplar de voinţă nealterată nu este 
ţăran, — care fiind sentimental nu e nu- 
mai decât târgoveţ, — și care fiind un 
deficient vita! nu provine chiar din nobi- 
lime. Dar nimeni nu va putea dovedi că 
schiţa clasificării, în linii generale, nu 
este cea reală. 

Dacă vedem aşa dar schema de mai sus 
prin rămurişul câte odată inextricabii al 
excepțiilor, vedem adevărul însuş. Ceeace 
însă ne ascunde totuși apartenenţa carac- 
terelor la o anumită clasă socială, — pe 
lângă numărul cazurilor îniâmplătoare, e 
v categorie de oameni fără clasă, care se 
plimbă de jos în sus şi de sus în jos, pri- 
menind societatea aproape în deplină li- 
bertate. 

Aceștia sunt intelectualii. Oricare le-ar 
fi extracția socială, intelectualii seamănă 
unul cu altul, putându-se fixa oriunde. 


Formând şi ei o elită, suferinţa lor co- 
mună este asemănătoare, din câte cu- 
noaştem, cu a elite'or: sunt devitalizaţi, 
Dar lor nu le lipseşte voinţa ca unui Ren&, 
ci afectivitatea. 


Iată pe Mr. Bergeret, profesorul din 
Le mannequin d'osier, al! lui Anato'e 
France. Exerciţiul exclusiv al inteligenţei 
l-a făcut inapt pentru viață. E un înte- 
lectual, care şi-a depășit măsura; e un 
intelectualizat, un savant, un pachet de 
uscăciuni. Aşa cum se putea aşiepta, so- 
ţia îl înşea'ă cu Roux, cel mai apropiat 
dintre discipoli. Când îi surprinde îmbră- 
țişaţi, are mişcarea firească de a nimici 
într'un fel sau altul pe amant. Dar reflec- 
țiunea devenită viciu îl împiedică, sub 
cuvânt că a-l suprima este lucru barbar; 
caută deci altă pedeapsă, una demnă de 
omul învățat ce era Mr. Bergeret şi con- 
formă cu gradul de civilizaţie al omenirii, 
Și astfel, în timp ce discipolul şi soţia ne- 
credincioasă își coreciează ţinuta, savan- 
tul rămâne imobilizat în pragul odăii, de 
unde a văzut neașteptata scenă, — re- 
flectează la toate modurile, câte au exis- 
tat dealungul timpului, de a sancţiona a- 
ceeaşi faptă „refăcând mintal întreaga is- 
tarie a codului penal pe latura adulteru- 
lui. Fapt este că sancţiunea meritată nu 
mai poate veni după atâta amânare. Iar, 
ca să-şi pedepsească nevasta, îi va bru- 
taliza manechinul de rochii, pe care îl va 
şi. asvârli pe fereasiră. 

Şi instârşit, ca moment tot atât de ex- 


TRAIAN LALESCU 


CEREBRALII 


totuși se îngrijeşte ca văduva și 
copiii lui să capete ajutor. O slă- 
biciune desigur (poate mai mult 





presiv, dacă nu culminant, al prizonieru- 
lui său intelectual, ieşind de-acasă indig- 
nat și observând câteva capete încorno- 
rate, unele cu pălărie — alte'e fără, schi- 
țate cu cărbunele pe zid, conchide: 
mSunt două școli!” şi trece mai departe, 
netulburârdu-se de semnificaţia reală a 
schițelor. Mr. Bergeret e un deviat prin 
intelectualizare. 


Literatura franceză, pentru motive pe 
care nu stăm acum să le cercetăm, îl cu- 
noaşte sub toate tormele. Romanul! cere- 
bral, atât de numeros la francezi, ni-l pre- 
zintă până în ultima ipostază a devitali- 
zării lui, care trăeşte prin Valery în 
M. Teste. în romanul „inteligenţei ina- 
plicate”. M. Teste e un savant în studiul 
de sine, al căruj ideal de „a ucide mario- 
neta” din el, adică de a trăi fără trebu- 
inţă să facă vreun gest, întrun îngheţ 
absolut, i s'a înfăptuit cu o plenitudine 
teratologică; e un monstru de luciditate. 

Cum e şi firesc, mai nainte ca romanul 
cerebral să dobândească pe M. Teste, a 
avut pe Hugues d'Entragues, al lui Remy 
de Gourmont, din Sixtine. Cronologia co- 
respunde întâmplător cu alcătuirea înteri- 


oară. Spre deosebire de Mr. Bergeret ca 
și de M. Teste, care par făcuţi din iască 
sau cremene, în orice caz numai din sba- 
terea vieţii — nu, d'Entrague îşi distilează 
erotismul prin complicația inteligenţei lui 
speculative, îl răceşte până la îngheț, îl 
nimicește, S'xtine, pentru el, este insăşi 
chestiunea erotică, ci se propune conştiin- 
ţei lui, Dar Hugues d'Entragues, fiind un 
pervertit intelectual, îşi pierde timpul în 
gânduri absurde, cum este acela al „po- 
sesiunii de la distanţă”. 


VLADIMIR STREINU 


Hofmanstahl, 





încredinţat în piesa lui Hugo von 


Toate celelalte roluri 


cu mulţ succesul 


seara. 
au fost RADU A. STERESCU 


Cu prilejul Crăciunului 


(Urmare din pag. 1-a) 


reprezentarea scenei nativităţii este in- 
fluenţată de înrâuririle răsăritene şi de 
povestirile evangheliilor apocriie. Fe- 
cioara Maria, rezemată pe pat, priveşte 
gânditoare şi parcă străină de tot ce se 
întâmplă în jurul ei, iar Siântul losii, 
bătrân şi trist stă deoparte, cu aerul ab- 
sent faţă de întâmplările care se des- 
făşoară în apropierea lui. In primul 
plan,este reprezentată scena băii lui 
lisus nou născut, care aminteşte scenele 
asemănătoare, atât de des repetate în 
basorelieiurile sarcofagiilor clasice, pe 
care este figurată viața lui Dionysos, 
copil răsfăţat al antichităţii şi vestitor 
al primăverii, 

Mai târziu, artiștii anonimi au înce- 
put să reprezinte scena naşterii Mân- 
tuitorului întro peşteră săpată în poa- 
lele muntelui. De-asupra ei îngerii a- 
nunţă păstorilor naşterea lui lisus. 

Această prezentare a rămas neschim- 
bată, timp de mai multe veacuri în arta 
bizantină şi până către secolul al 13-lea, 
în arta italiană și franceză. Mosaicurile 
nativităţii din Capela Palatină de la 

Palermo, din baptisteriul de la San 
Marco din Veneţia, de la basilica Santa 
Maria Maggiore din Roma sau frescele 
lui Pietro Cavallini din Santa Maria în 
Transtevere sunt câteva din exemplele 
celebre ale acestei formule a reprezen- 
tării nașterii Mântuitorului, 

In „trecento'“, odată cu Giotto, intră 
în pictură viaţa, umanitatea, libertatea 
de expresie, sinceritatea şi seninătatea 
sentimentului, eliberat de formalismul 
convenţional al reprezentărilor plastice 
din trecut. 

Giotto nu schimbă numai tehnica 
picturii şi procedeele de fabricare a 
culorilor; el îşi alege subiectele din 
sânul naturii şi transformă în întregime 
modul de reprezentare al modelelor 
picturii sacre, Copil din popor, Giotto 
păstrează permanent coniactul cu rea- 
lităţile dimprejur: cu seva bogată a pă- 
mântului italic; cu albastrul senin al 
cerului din Umbria sau din Veneţia; cu 
sentimentul viu * de realism, de opti- 
mism, de dragoste de viaţă, care carac- 
terizează temperamentul italian. 

In penumbra mistică a bisericii infe- 
rioare a domului din Assisi, sub aco- 
perişul unei colibe sărace, ca multe din 
cele de pe vremea lui Giatto în cetatea 


din Umbria, fecioara Maria priveşte cu 


dragoste pe noul născut, cu acea dra- 
goste adânc umană, a oricărei mame, 
care priveşte pe noul ei născut, plăpând 
şi neputincios în faţa vieţii. 


Cu privirea tristă, Iosif aşezat la pi- 


ciorul patului, se gândeşte parcă, pro- 
fetic şi resemnat, la suferințele viitoare 
ale copilului, născut fără păcat. Pe pla- 
nul din fund, asinul şi boul, cu răsu- 
flarea caldă, tovarăşii de trudă zilnică 
ai muncitorilor de pământ din Umbria, 
privesc cu ochii blânzi pe copilul vestit 
de prooroci. La dreapta, turma supusă 
de oi albe şi negre, înaintează cu fa- 
miliaritate spre locul marelui eveni- 
ment, condusă de doi păstori, cari se o- 
presc cu gesturi de sfială, când un în- 
ger le anunţă naşterea lui Christos. 
Pe primul plan, în centru se desfă- 
şoară, scena băii care se pregătește pen- 
tru îmbăierea copilului, cu simplicita- 
tea şi lipsa de confort şi igienă, care 
vor fi iost obișnuite, pe vremea aceia, 
în toate familiile din Assisi, Numai 
deasupra acoperişului, două cete de 
îngeri, plutind cu gesturi de adoraţie 
spre steaua vestitoare a nativităţii, do- 
vedesc privitorului că scena adânc o- 
menească, care se petrece în casă nu 
este o întâmplare, ca oricare alta, şi că 


noul născut, vine de la Dumnezeu Şi 
se va duce la Dumnezeu, după ce va 
fi lăsat moştenire pe pământ toată bu- 
nătatea lui divină, şi după ce va fi trăit, 
în scurta lui existenţă terestră, toate 
micile bucurii şi toate marile dureri ale 
omului. 

In Cappella degli Scrovegni la Arena 
din Padova — cu variante de forme şi 
de aşezare a figurilor — nașterea lui 
lisus a lui Giotto, prezintă acelaşi ta- 
blou de umanitate familiară, în care 
natura divină a evenimentului rezultă 
numai din profunziunea şi dulceaţa sen- 
timentului matern şi din fâlfâitul de a- 
ripi neauzit al îngerilor, care plutesc în 
înaltul frescei nemuritoare. 

După Giotto, desenul, culoarea, for- 
ma „nativităţilor“ au făcut progrese, 
Dar sentimentul de profundă umani- 
tate, pe care Giotto Va introdus în re- 
prezentarea acestei teme, a rămas moş- 
tenire veacurilor, care au urmat şi-l re- 
găsim în toată bogata iconogratie a naş- 
terii lui Iisus. Arta şi credinţa au nezs 
mână în mână, au modelat împreună 
imaginea de condoare, inocenţă şi uma- 
nitate a nașterii Mântuitorului și au 
făcut din aniversarea ei, cea mai fami- 
liară, mai duioasă şi mai populară din- 
tre sărbătorile creştineşti, 

ION LUGOȘIANU 


Ponte 
DACIE: 


Ion Schit. — Am impresia, pe care o doresc 
verificată, că mă aflu în faţa unui real taleni. 
Pentru confirmarea de care aşi putea spune că 
sunt sigur, te rog, când ai vreme, treci pe ia 
redacția noastră cu încă vre-o câteva poezii. 
Ce.e trei primite le-am reţinut de asemenea. 


Const. Traian Corpăcescu. — Mai trimiteţi. 
D-ocamdată, având o singură poezie, nu vă 
pot răspunde nimic. 


Preda Sucsu. — Altceva poate. 

Gabriel Valeriu Casian 1. Lungu, — Sfatu- 
rile dv. pentru cel se semnează această rubrică 
sunt foarte bine intenț:onate. Nu însă tot atât 
de practice şi mai ales obiective. 

Spuneţi intre altele: „Nu ne trebuesc nume 
sonore şi cunoscute, ci oameni muncitori. 
Poate, dacă aş fi avut bani, aş fi publicat, sau 
tipărit chiar, o carte de poezii şi ași fi avut 
succes (e bine că aveţi încredere in forţele dv.). 
Atunci la rubrica cărţilor noi apărule mai fi 
lăudat. Cine știe?“ După cum vedeţi respect 
opiniile şi ortografia dv. Imi permit să le 
discut însă. iCred că aveţi pestectă drep- 
tate când spuneţi că ne trebuesc oameni mun- 
citori. Numai că a fi muncitor nu e chiar 
prima condiție ca să poţi scrie. Şi apoi poe- 
ziile dv. nu exemplifică ceea ce doriţi să ne 
convingeţi. 

lată de pildă un fragment din poezia 
„E cald“... (nu prea de sezon) 








Doi câini ce stau în bătătură 
Par morţi în nemișcarea lor 
Cu limba scoasă de căldură 
Privesc atenți o muscă 'm sbor. 


E cald! copiii's duși la râu 
Răcoare să găsească vor 
TȚinându-se de mâini, de brâu 
Se bâlăcesc, strigând în cor. 


Ion Tudose. — Mai trimiteţi. 


Jul. Petrescu. — Regret că nu vă pot da 
dreptate. Puteţi trimite poeziile și sper că 
orice discuție va deveni astfel inuţilă. 


S. Hris — Versuri vioaie, Perseveraţi. 


Al. Voiculescu. — Poeziile d-voastră sunt 
la un pas de a fi publicate. 


O. C. Buhociu. — Mai încercaţi și probabi) 


veţi reuși. . 
?. si, 


de Duminică 





E 7 


Sa , | 





Le potriveşte întâmplarea câte odată 
de zici ce e asta. Locotenentul Poponeţ 
era coleg de promoţie și bun prieten cu 
locotenentul Ghiorghineţ. Amândoi își 
făceau datoria în aceeaşi unitate mili- 
tară, unul la front, iar celălalt la apro- 
vizionare. Fiindcă amândoi se ajutaseră 
din plin, atunci când au avut să stră- 
bată drumul până la cariera de ofițeri, 
rămăseseră și acum buni prieteni. Ca- 
riera nu-i despărţise, căci clasificați u- 
nul după altul, fuseseră rânduiţi în ace- 
eași unitate. 

Fiecare unitate militară are între al- 
tele și un serviciu de aprovizionare, în 
care edecul principal sunt căruțele cu 
caii sau catârii ce trebue să transporte 
alimentele pentru hrana trupei şi cele- 
laltele... 

După mărimea trupei este şi impor- 
tanța serviciului de aprovizionare. 

In unitatea prietenilor noștri, ca e 
dec al bazei de aprovizionare, se găsea 
o căruță şi doi cai; doi soldați grăjdari, 
făceau pe rând, unul pe vizititul și altul 
pe rândaşul, azi unul căra la căruţă cele 
ce trebuiau aduse, mâine celalt făcea el 
Ge serviciu. Apoi urmau ceilalţi soldaţi 
trebuincioşi serviciului. 

Grăjdarii trebuiau să vadă de cai fiind 
daţi în seama lor. „Să-i îngrijiţi bine, 
ca pe ai voştri, că altfel, de n'ar putea 
să ducă povara ce li se pune în căruță, 
voi sunteţi vinovaţi!“ 

Soldaţii hrăneau caii cu porția „regle- 
mentară“ ce li se dădea; car fiindcă, 
după părerea lor, „reglementarea“ era 
„reglementată cam mic“ noaptea se fu- 
rișau din grajd cu caii şi le mai dădeau 
drumul şi la iarbă să pască, iar ei, grăj- 
darii, dormeau pe câmp ca odată când 
erau acasă, să audă când se trezesc 
din somn, caii păscând, să-i vadă 
in jurul lor, și sus steleie să le 
spună cât mai e pân' la ziuă!.. Dormi- 
rea asta pe câmp cu caii unității făcea 
pe soldaţi să uite că sunt militari, că 
trăesc sub porunci, de multe ori aspre, 
se simţiau liberi „și când se iviau za- 





SURPRIZA 





— Şi crezi că astea nu trebuiesc decla- 
rate? 

— Vedeţi domnule șef. E o surpriză pen- 
tru nevastă-mea și nu trebuie să afle ni- 
meni. 


NU TRAGE 





— Vă ucid ca pe niște mişei. | , 
— Nu trage Nicule. Vrei să ucizi pe tatăl 
copiilor tăi? 


INTREBARE 





— Sunteţi muzicant? 

—- Da, 

— Spuneţi-mi, vă rog, cât cântărește un 
pian de bună calitate? 








// 
oii PR, (1 Sh « 
Ali APV a bai 





rile, ei prindeau caii şi-i aduceau la 
grajd. Felul acesta de viaţă le plăcea şi 
cailor şi soldaţilor grăjdari; nu se potri- 
vea însă cu „reglementul“ făcut de oa- 
meni cari n'au mas noaptea pe câmp cu 
caii, având ca așternut zeghia sau man- 
taua, iar ca înveliș stelele cerului. Cu 
caii noaptea la iarbă e plăcut, dar tu pă- 
zitor adormi, iar ei, caii, parcă știu când 
dormi și mai dau raita şi prin holda ve- 
cinului, că acolo e grâul mai mare, or 
porumbii în tufe mai gustoşi, Așa pă- 
ţeau grăjdarii noştri cu caii „lor“; a- 
dormiau, iar caii o luau rasna, neme- 
reau în florile regimentului şi păşteau 
din ele. 

„Taţii“ regimentelor, foarte mulţi ţin 
să aibă flori în fața intrării cazărmilor, 
în faţa ferestrelor lor, iar unii chiar de 
jurîmprejur. Soldaţii trebue să le ude, 





să îngrijească de ele, să le îndrăgească 
chiar, și e mare necazul, când nişte 
„Eloabe“ de cai vin, ca mânaţi de dra- 
cul, să le pască tocmai pe ele, 


Caii bazei de aprovizionare din când 
în când pășteau și florile unității — 
să-i zicem — de aviaţie, ca să nu se 
supere infanteriștii. Cei sburători, fiind 
şi cu trupul mai aproape de cer nu nu- 
mai cu sutletul, sunt mai înţelegători și 
mai iertători. Comandorul nu prea se 
uita la florile din dosul cazărmii, cari 
sufereau mai des vizita cailor în unele 
nopți. Intr'o dimineaţă însă, văzu flo- 
rile din faţa ușilor mari păscute, urme 
de cai şi răzoarele călcate !... 

— Gornist! Gornist! începu coman= 
dorul să strige. 

Gornistul sosi în fugă dela poartă. 

— Sună adunarea ofițerilor. a solda- 
ților, sună alarma ! 

Gornistul sună și toți alergau, ori eșau 
din toate părțile şi veneau acolo unde 
suna. „Ce-o fi? Ce-o fi?... atac duș 
man?!'* se întrebau toţi, 

Când se vpriră: 

— Care n'aţi văzut când s'au distrus 
florile de niște cai ?.... 

Toţi tăcură, 

— Ofiţerul de zi! 

Poponeţ eși în față, salută şi dădu ra- 
portul „că soldaţii dela bază, lasă 
noaptea caii să pască pe câmpul aero- 
dromului, și că furați de somn...“ și ce- 
lelalte.... 

— Scrie în regulament să se lase caii 
slobozi pe timp de noapte, unde poate 
să vie să aterizeze vre-un avion rătăcit, 
şi să isbească vre-un cal, ca să pună în 
pericol şi avionul și viața celor din a- 
vion ?,, 

— Nu scrie, dar caii dela bază nu 
sunt în seama mea... răspunse ofițerul. 

— Trebuia să-i vezi, să-i împuști!... 
Nu să-mi strice florile!... Patru zile de 
închisoare în cameră! De mâine le 'm- 
cepi !... Poţi pleca... 

Poponeţ salută, iar comandantul dădu 
ordinele pentru reparatul stricăciunii. 


Poponeţ cercetă cine a fost la bază 








UNIVERSUL LITERAR 


e) 


Si AU 
he = 4/70, COX / 


4/7 


ofițer de serviciu şi a îngăduit grăjda- 
rilor să pască noaptea caii. Află că a 
fost Gheorghineţ, tocmai prietenul lu 
bun. 

Se duse la el furios. 

— Bine mă, dragă Ghiorghineţ, ştii tu 
că din pricina neglijenţei tale am eu 
să fac, începând de mâine, patru zile 
de 'nchisoare ? . 

— Ce „cum? 

— Caii dela bază, au păscut şi florile 
din faţa cancelariei!... Tu ai îngăduit 


grăjdarilor... 
— Un soldat dela mine din sat, care 
mergea uneori — deşi era mai mic — 


cu caii noaptea Ja iarbă... Mam făcut 
că nu ştiu și l-am lăsat să se viseze car 
mai fi acasă.... 

— Să ştii că, deși suntem prieteni, 
dacă mai scapă caii tăi, în timpul ser- 
viciului meu, ţi-i împuşc. Ce-o fi o fi... 

— „Dragă“! 'n sus, „dragă! "n jos, 
Poponeţ plecă tot mâniat, asigurând pe 
prietenul lui, că-i va împușca animale- 
le... dacă... 


După ce şi-a făcut închisoarea, lucru- 
rile au urmat mai departe, conform 
regulilor stabilite și intrate în obiceiu- 
rile zilnice ale tuturor ostașilor și mici 
și mari, 

Au trecut douăzeci și opt de zile. 

Poponeţ întră ofiţer de serviciu. 

Noaptea trebuia să inspecteze santi- 
neleie. Işi luă trei soldați cu el, încăr- 
cară armele, el cu revolverul în mână, 
plecară pe la posturi. Postul Nr. 5, a- 
șezat lângă o potecă și aproape de fun- 
dul unei clădiri tot ocolită cu flori, -- 
ciupite şi acelea de cai, — rămăsese ne- 
inspectat. Poponeţ se opri și șopti sol- 
daţilor să se culce jos, La armată orai- 
nele se execută nu se discută. Sol- 
dații se culcară jos printre straturile de 
flori. 

— Domnule Locotenent — îndrăsni 
un caporal — de ce ne oprim aici ? 

— Să vedem dacă sentinela doarme, 
ori se plimbă încet — însfârșit, să-i ve- 
dem mişcările. | 

Şezură până ce soldații umblau s'a- 
doarmă. 

O mogândeaţă venea spre ei. Ofiţe- 
rul ceru în șoapte arma de la un soldat. 
I se dete. Mogândeața venea încet, dar 
venea mereu. 

Se apropie ca la cinci paşi. 

Ofiţerul strigă : 

— Cine e? Stai! 

Mogândeaţa nu stătu. 

— Stai că trag! 

Soldatul şopti: „E un cal dela bază!“ 
Poponeţ trase atunci şi mogândeaţ 
căzu, fără nici un gemăt. 

Se repeziră acolo, 

Un cal căzut, abia mai mișca dintr'un. 
picior. 

— Nu-ţi spusei eu, domnule locote- 
nent, că e un cal dela bază?... L-ai ni- 
merit săracul drept în frunte, 

— Măăă |... Ce nenorocire — zise o- 
îiţerul — credeam că vreun spion, sa 
furișaţ şi vine să asvârle trotil, ca să 
arunce în aer parcul de aviaţie!... (Ce 
păcătoşenie |... 

Calul fu lăsat acolo, dar peste câteva 
minute, se știa în întreaga unitate, că 
locotenentul Poponeţ a împușcat un cal 
dintr'ai bazei, 

Dimineaţa dădu raportul. 

— Trebuia să iei seama mai bine și 
apoi să tragi, mai cu seamă că-ţi atră- 
sese atenția  caporalul, spuse coman- 
dantul. 

— Temându-mă co fi prea târziu, că 
voiu sări şi eu în aer, și cum venea 
drept la mine, venea în linie verticală 
de grosimea unui om, iar nu, să-l văd 
din laturi „car fi vr'un cal.., 

— Să cumperi numaidecât cal. Mâi- 








PS 
[4 


de Î. C. VISSARION 


ne băza de aprovizionare să aibă calul 
la loc. 


Pentru un alt ofiţer, o sumă valorând 
un cal, când n'are avere proprie, în- 
seamnă ceva; pentru Poponeţ era însă 
o glumă. Părinţii săi erau foarte bogați 
şi ar fi putut să-i dea unul chiar din ai 
lor. Poponeţ nu făcu aşa, ci o luă spre 
cimitirul Belu, unde ştia că se cară gu- 
noaiele și găsi acolo o gloabă slabă 
moartă pe care cu cinci sute de lei, o 
cumpără dela nişte ţigani şi o duse la 
bază a doua zi dimineaţa. 

De hotărârea comandantului știau 
toţi și așteptau pe Poponeţ cu calul în- 
locuitor, 

Intâmplarea făcu să se brodească 
iar Ghiorghineţ de servici, bunul pris- 
ten al lui Poponeţ. 

— Măi Ghiorghineţ tot cu tine am 
de a face? 

— Tot. Intâmplarea, dragă Poponeţ!.. 

— Să-mi primeşti calul, 

— i-l primesc, frate, ce să fac... Se 
uită de pe geam afară, unde un soldat 
ținea calul, îl văzu și dădu lui Poponeţ 
adeverinţă de primire. Poponeţ, anexă 
adeverinţa la raportul scris și o dădu 
comandantului. Incurcătura părea că 
s'a sfârşit aci. 








A treia zi însă, calul îu găsit mort în 
grajd. 

Pentru că era averea statului, servi- 
ciul veterinar al unităţii, veni să con- 
state moartea, cauzele morții, să facă 
raport de descărcare și celelalte... 

Biata gloabă fu deci ciopârţită și se 
constată că a murit de inaniţie veche, 
adică de foame! 

Când se căută însă în controale, după 
ce se scrisese raportul, se găsi că tre- 
buia să fie cal iar nu iapă, și că cea 
moartă nu poate fi a unităţii, fiindcă, 
după ce că e iapă, apoi, după măsele, 
ara vârsta de 18 ani, iar calul trebuia 
să fie numai de 8 ani!... Nepotrivire nici 
la vârstă, nici la sex — încheierea: iapa 
moartă nu ea bazei! 

Comandantul se văzu nevoit să jude- 
ce iar acest caz, tot părinteşte, dar să-l 
judece, 

— Locotenent Poponeţ, ce-ai dat în 
primire locotenentului Ghiorghineţ ? 

— Un cal, domnule comandor, şi do- 
vada o fac cu adeverinţă de primire pe 
care el însuși mi-a dat-o, 

— Locotenent Ghiorghineţ „ce ai pri- 
mit dela locotenent Poponeţ, ca înlocui- 
tor al calului ucis ? 

— O iapă, domnule comandor. 

— Pomnule comandor — i-am dat 
un cal !... Adeverinţa nu dă loc la co- 
mentarii |... 





PUŢIN HUMOR 


ULTIMA DORINȚA 


7 
(/i 





Procurorul: Care-ţi este ultima dorinţă? 

Condamnatul la moarte: Aș vrea să mă- 
nânec fragi, 

Procurorul: Bine, dar nu e sezonul îra- 
gilor, 

Condamnatul: Nu face nimic... Aştept, 


DESENE DE IOANA GIOSSAN 


LA LIBERA ALEGERE... 


PREVENITOR 





— En prind peştele cu o bucăţică de 
carne, 

— Eu întrebuinţez muștele. 

— Cea mai bună momeală e tot mămă- 
liga, 

Pescarul ovrei: Eu atârn un ban să-și 
cumpere cu el ce vrea. 


— Eşti nebun, ţi-am spus să mă scoli la 


cinci şi acum e patru. i 
— Am vrut să vă previn că mai aveţi 


numai un ceas de dormit. 


24 Docembre 1938 —— 





— Muia dat o iapă domnule coman- 
dor! Pe onoarea lui că n'a știut că era 
iapă? 

— S'a uitat dumnealui s'o vază că e 
iapă ?... Dacă a văzut-o, de ce mi-a pri- 
mit-o drept cal ?... Că eu nu m'am uitat! 

— Dar nici eu nu mam uitat! 

—— Locotenent Ghiorghineţ, pentru 
lipsă de atenţie, pentru ușurătatea de a 
da adeverinţe iscălite şi a te încărca cu 
efectele militare, mâine de dimineaţă să 
aduci la bază un cal bun, de 8 ani, și de 
talia celui ucis de locotenent Poponeţ. 
Altfel se va cumpăra cu 16.000 de lei un 
cal, și vei fi obligat să plătești suma. 

Incidentul s'a închis... Puteţi pleca, 
domnilor ! 

Ofițerii ieşiră din cancelarie. 

— Bine Poponeţ, colegul meu, prie- 
tenul meu bun, să-mi faci tu astfel de 
pocinog ?... De ce să dau eu bani, din 
salariul meu, când ştii că tata nu e boer 
ca tat-tău și că eu abia trăesc din soldă ? 

— Mă dragă Ghiorghineţ, întâmplare 
sau potrivire drăcească, eu nu m'am 
uitat să văd ce cumpăr; da mi s'a părut 
că e ca]!... Treci şi tu întâmplarea la 
profit și pierderi şi ia un cal... A căzut 
nenorocul pe tine. Eu n'am bani... Tata 
nu-mi dă, zice că având bani. mă stric... 
N'am bani! 

— Ş'apoi tu să tragi cu pușca în bie- 
tul cal !... Calul mă, se simte frate cu 
cel care-l păzeşte !... Şi el, sărmanul, ve- 
nea spre tine ca la un frate... Te văzu- 
se om, mă, om, iar nu lup!... 

— Dacă, nu mi-a dat parola ?... un 
hi-ho-ho, un sforăit pe nas, ceva... a 
cal !... Dar nu e nimic !... Allă dată însă 
să nu mai scape pe aerodrom nici un 
cal.. că... regulamentul e regulament... 
şi caii trebue să stea în grajd... Să iau 
eu, sau altul ca mine, zile de închisoare, 
nu se cade... 

— Ah! Ah!... ce e şi omul nostru... 

— Patru zile de 'nchisoare, dragă 
Ghiorghineţ, patru zile, mă hotărisem 
să 'mpuşce amândoi caii... și apoi în fu- 
ria lui chiar comandorul zisese: „să-i 
împuști!“ S'a întâmplat... 

A doua zi, locotenentul Ghiorghineţ 
da în primirea ofițerului ce urmase 
după el, și în faţa medicului veterinar, 
un cal de opt ani, de talia celui ucis și 
cumpărat cu cinci mii de lei... 

D'atunci în nici o noapte nu s'a mai 
simţit cai păscând în iarba aerodromu- 
lui pe care trebuiau soldaţii s'o coseas- 
că din când în când fiindcă creștea 
prea mare. 





SPECIALIZARE 











SS SM 
NAS 


SI 
SA 





SA 


ENI 





SS 





Nu insista, portrete nu lucrez. 


MANDRIE MILITARA 





— Bravo tinere! Militari ca dumneata fac 
cinste oștirii. 

— Să trăiţi domnule colonel. e că 

— Poţi serie tatălui dumitale că ţi-a 
strâns mâna colonelul. Va fi fericit. 

— Desigur domnule colonel. 

— Cu ce se ocupă tatăl dumitale? 

— E general, să trăiţi domnule colonel,