Universul literar|BCUCLUJ_FP_P3441_1942_051_0039

PROPRIETARE: 
BOC. AN. „UNIVERBUL"” BOCURAȘTI, ERIDOIANU 

DIRECTOR ŞI AD-TOR DELEGAT, STELIAN POPESOV 
Inscrisă sub Ne. 163 Trib. Ntovy 


NIVIERS 


AROHAMENTE: 


ambentibți și instituții 1000 lei 
de omoare Și » 
parttouiure 12 luni 460 ; 

S luni 19 ,„ 





BEDACŢIA și ADMINISTRAȚIA 
BUCUREȘTI 1 Str. Broxeianu 2 


TELEFON 330.10 


l III 


APARE SĂPTĂMÂNAL 
PREŢUL 6 LEI 


te, i 
PE al 4 


ANUL LI Nr. 39 


SAMBATA 26 SEPTEMBRIE 1942 


Redactor responsabil: MIHAI NICULESCU 





Un erou al voinţei: VASILE CONT 


— La a 60-a aniversare a morţii — 
de CONSTANTIN-STELIAN 


„Alăturea de Nicolae Milescu 
și Mihail Eminescu, vita lui Va- 
sile Conta — pe lângă o exipe- 
rlență bogată în lisumi gi sufe- 
Time, în abnegaţie și limtemsitate 
de simţime — aduce o vomţă 
dârză, de wn potențial supra- 
omenesc. Privind global viața 
marelui filosof român, dela pri- 
mii paşi porniţi din modestul me- 
diu din care a eşit, până la de- 
sărvârşita-i glorie la care s'a ri- 
dicat, vom Avea perspectiva, unui 
gigamt al energiei spirituale. 

Născut la 15 Noembuie 1845, 
în Cahul, fiu a) omui preot de 


apoi la Tg.-Neamţ, unde tatăl său 
fusese mutat ca patroh, Aici, 
şi-a petrecut viitorul filosot pri- 
mii ani al copilăriei, împreună cu 
ceilalţi frați şi alți tovarăşi de 
joc. De atei, a cules micul Vasile 
primele gi cele mai profunde im- 
presii despre poporul său; aici a 
învățat să iubească melodia un: 
duiasă a doinei, versul plin de 
trumuseţa și înţelepdiune, fap- 
tele năadrăvane ale  haiducilor 
din poveștile şi baladele po- 
porane,. 

Astitel, vom înţelege dragostea 
şi nostalgia lui, când „de departe, 
va vorbi atât de duios de ai săi, 
de locurile atât de dragi: „Nu 
volu uita niciodată frumoasa mea 

copilărie, care sa scurs fntr'o 
fericire deplină în satul Ghin- 
dăoani. In lumea în care am in- 
trat, în această lume prefăcută, 
străină, nu am putut să găsesc 
acei aer îmtăritor, dătător de 
viaţă... Și când mă apucă alea- 
nud, fuer doina ciobanilor din 
satul meu“. 

In 1858 se îmnerie, prin coneurs, 
la Academia. Mihăileană, ca elev 
bursier în olasa 1 liceală. Deși 
sârguitor, Conta rămâne repetent. 
De rușine, şi de teamă de a nu 
supăra pe ai săi, mu destăinueşte 
părinţilor neplăcuta veste şi pen- 
tru a acoperi neajunsul, primește 
să fie luat în gazdă la unul din- 
tre profesorii săi, în schimbul 
serviciilor de casă. Câştigă din 
ce în ce amai mult interesul şi 
dragostea gazdei sale, dela care 
are mult de învățat. Citătul îl 

"pasionează; cărțile de literatură 
şi ştiinţă din biblioteca dascăluiui 
său trec pe primul plan. Poezia 
începe să-i surâdă şi pnimele 
versuri prind viaţă pe filele cae- 
telor de teme. „La vârsta lui era 
un precoce; “făcea, versuri, citea 





franţuzeşte, fără să-l fi dăscălit 
cineva, citea cărți însemriate și 
grele de priceput pentru o minte 
fragedă“, sorie profesorul său, 
Teodor Codrescu. 

In primăvara anului 1862, în- 
cătușala, clasei de cursuri și odăi- 
ței sale plină de vraturi, simte 
că-l înăbușeşte. Ca şi lui Exni- 
nesciu,- i se pare că gooala îi îm- 
piedecă libertatea de gândire, 
Prezenţa trupei de teatru a vesti- 
tului actor Lupescu îi apare, pen- 


“tru moment, drept singura sal- 


vare, potrivită dorinţei nestăvi - 
lită de a călători. Tot asemenea 
lui Eminescu, prietenul său de 
măi târziu, Vasile Conta este an- 
zajat ca sufleur, 

„De acum, începe viața plină de 


spini, cu aspectul ei tiramic, neân. 
duplecat, calvarul pe care el va 
şti să-l braveze ca puţini alţii 
în asemenea împrejurări. Prin 
noua sa indeletnicire, talentul său 
literar prinde aripi și, pe lângă 
siriotele ocupaţii, compune, pre- 
lucrează și traduce vodeviluri, 
cuplete, piese de teatru, fă- 
cână, chiar, și pe actorul. Cu 
toate lipsurile și neplăcerile vieții 
de actor, Conta se simte în ele- 
mentul său. Zilele îi apar înu- 
moase în tovărășia colegilor de 
trupă, și, mai ales, a tinerei şi 
talentatei artiste Maria Băluşe- 
scu, care-l inspiră şi-l (farmecă, 





(Urmare în pug. 4-a) 





DESPRE PRIETENIE 


In afara propriului nostru în- 
stinct vital, prin care dragostea 
de viaţă ne prinde rădăcini a- 
dânci în suflet, există o mulți- 
me de clemente, interioare sau 
externe, dar cu profunde rezo- 
nanţe în noi înşine, care ne în- 
tăresc atașament faţă de acest 
atât de labil și de unii atât de 
disprețuit încât şi-l curmă din 
propria-le voinţă, curs al vieții. 
Vlahuţă a pus o seamă din ele 
în cumpănă,  într'o faimoasă 
dar și discursivă poezie, pentru 
a strivi în sime ademenirile gân- 


- dului de sinucidere. Dintre ace- 


lea ce au scăpat tobloului său 
enumerativ, noi desprindem de 
astădată acea comunicare ce se 
stabilește pe nesimţite sau din- 
trodată între două suflete, le- 
pându-se unul de altul într'o 
atâț de perfectă unitate, încât 
primejdia unuia e resimțită cu 
uproape aceeași intensitate de 
celălalt, iar gestul de suprem 
sacrificiu pentru salvarea lui e 
făcut cu generazitațea pe care 
de obiceiu numai nouă înşine 
ne-o acordăm.  Mărturisim că 
puține lucruri ne-au  înduioşat 
atât de mult ca clipele pe care și 
le smulge un prieten sie-și, lu- 
crului sau. ceasurilor sale de so- 
titudine meditativă, poate și din 
cele închinate cu consecvență 
subitei, pentru a şi le transforma 


Schimbarea 
zodiei 


Așa-mi spuneam încă ieri, mereu: 
amintire e numai — a unui ceas 


care-a fost 
orice vis pentru mâne. 


Lângă tine nici o lumină, nici o stea, 


nu rămâne. 


nici un zeu 


Uuă Arcadial Ceasul, ce nu vrea să bată, nerotunțitul 


neâmplinitul, să-l uiţi. 


Cu brazda ta spicele n'au legământ, 
la curtea ta nu se umplu ulcioarele, 
până la tine de-abia străbate cuvânt 


din patria 
unde domn este soarele. 


Basmul e totdeauna la alții, 
minunea aiurea și astrul în 


în preajma ta — nu! 
În imperiul negurii — tu 
cufundă-te 

şi-adună-te'n praguri. 


larguri — 


Subt zarea joasă şi fără pățanii 
cu jalea pe umeri perindă-se anii. 


Așa-mi spuneam încă ieri, mereu, 
călcând în ţărână peste o floare, 


sau peste umbra surpriusă 
a vreunui zeu, 


ce calea-mi aţine, dar nu rămâne. 


Incă ieri, numai ieri, doar ieri 


mă apăram cu frică 


de zodia nouă ce se ridică. 


Și azi. dint'odată, neașteptat, acest răsărit, 


Ce câmtec nemăsurat | 
Ca unui orb vindecat 


lumea'n lumină mi s'a lărgit. 


Puterile mișcă'n zenit. 


Deschid porţile: Timp neumblat 


bine-ai venit, 
bine-ai venit | 


LUCIAN BLAGA 


în învăluitoare ore de răgaz a- 
cordat ţie, deschizându-și  înţe- 
gerea și  neprecupețindu-și sfa- 
tul şi alinarea păsurilor, a neca- 
zurilor tale, care bat de zor, îm- 
pingând în cele din urmă cu pu- 
tere, ca aburii sub capacul ce a- 
coperă o apă în clocot, pentru a 
li se deschide zăgazurile și a fi 
impărtăşite, căci altfel te inun- 
dă şi-ţi înveninează inima. E o 
dăruire sufletească reciprocă ce 
se întinde până la hotarele în- 
chegării unei noui ființe, com- 
plimentare, cu puteri de viaţă 
sporite, care sparg limitele indi- 
vidualității, ale cărei i 
nu se mai zăresc sub fluidul os- 
mozei decât prin felul distinctiv 
al fiecărei părţi din  îindisolubi- 
“ul cuplu de a-și dărui ființa, de 


a-şi manifesta resursele şi  gea- 
mănul lăstar al prieteniei. 
Dar fluidul ce curge dela un 


sufiet la altul, în sensuri recipro- 
ce, se întâmplă să fie unori o 
simplă amăgire pentru unul și 
ignobil interes tăinuit cu  grije 
pentru celălalt. Vezi cu părere 
de rău că ești copleșit, că ți se 
dă mai mult decât poți tu în- 
tource, — chiar decât ai aștepta, 
și faptul te doare, nu pentru că 
prietenia ar implica necondiţio- 
nat paritatea de confesiune, de 
„serviciu” sau jeriță, ci pentru- 
că propria mândrie și însăși jla- 
căra amiciţiei te determină să 
nu rămâi maj prejos. Iți închipui 
că cele două plante, cu rădăcini 
separate. dar care aspiră, par'că 
printr'o fatalitate a soartei, să-și 
îmfrățească  într'o  inextricabilă 
împletire ramurile, trebue să 
crească întrun ritm egal. Și, a- 
tunci când ești pe'cale de a-ți 
suplini atât lipsa ocaziilor cât și 
insuficienţa . resurselor  prinir'o 
recunoștință peste 'care adie "pă: 
verea de rău a neajutorării, te 
vezi deodată . aruncat deoparte 
din curentul. ce-l stabiliseși mai 
mult tu însuți, lăsat pe mal, în 
văzul tututor, arătat cu degetul 
și admonestaţ ca un renegat 
de rând, cerându-ţi-se în - plus 
inapoi tot ceeuce ţi se dăduse în- 
nainte sub titlul de „dar” nevig- 
nitor, transformat acum în „îm- 
prumut” ce trebue neapărat în- 
tors. Și pentrucă de obiceiu cel 
ce atacă cucerește adeziunea o- 
pimtei publice, care își argumen- 
tează că atacul are motive te- 
meinice sau e chiar sgândărit, 
ca un lătrat de câine provocat 
de haimamale cu nuiaua  târită 
printre zăbrele, tu rămâi firește 
stiomatizat. Nu toți au avut me- 
norocul să  experieze că există 
oameni care ţi se dăruesc și te a- 
jută mumai pentru a-și face apoi 
din aceasia um drept de a te u- 
mili și ponegri. Sfatul bun ţi-e 
aruncat în ochi cu reproșul că 
nu l-ai fructificat, darul ţi-e ce- 
rut înapoi fiindcă l-ai îngropat 
în pâmânt, ca berătorul din pa- 
rabolă şi nu l-ai înmulțit, pen- 
tru a-l înapoia cu dobândă, cli- 
pele trăite împreună, din care 
poate averea sufletească a amân- 
durora. a câștigat, sunt răsbote- 
zate cd irosire de vreme, iar bâr- 
feala gurii 'băte, ca un factor 
poștal, la fiecare ușe. Iar : tu-ţi 
dosești amărăciunea de-a fi 'pus 
sămânță bună lângă neghină, de 
a-ţi fi trimis iezi; bunei credin- 
țe să întâlnească lupii perfidiei 
din poveste. 


ION ŞTEFAN 





contururi . 





AA SAR 


—.—_.—..—— 


de GEORGETA MIRCEA 
CANCICOYV 


Sburau din: ulii înclți 
părăluțe aușii. Le juca ae- 
rul de primăvară şi pă 
reau ca un roi împrășt.at. 
Era vânt şi soare, Huia în 
casa noastră și cânta vâm- 
tul ca iarna în viscol. 

Un car mergea agale, 
boii rumegând cu botul în- 
tins spre drumul prăiuit. 
Ochii lor galei, 'alintaţi de 
geme lungi, priveau lanu- 
rile îndepărtate. Soarele 
crăpase ceața, Era răcoa- 
me. Trecea carul prin pâ- 
râul limpede. Apa juca 
printre - pietroaiele mari și 
alumeoase. A trecut apa 
și carul se urca pe dâ&mb 
înspre costa lui Gheor- 
ghiţă. a 

L d ii 


In soare, un pui de om 
cu plete aurii atătea pe pa- 
jișiea înflorită  încolăcind 
pe degetele lui arăsulii fir 
de iarbă cu spic albăstrui. 
Era botos și muncea greu. 
O cârtiță rătăcită trecu pe 
lângă piciorușyl lui. S'a a- 
plecat, râzând, spre eu, s'o 
prindă. Dar degeaba. Câr- 
tita s'a furișat și puiul de 
om a rămas cu degetele în- 
tinse în icrbă. Clătina ca- 
pui auriu, în toate părțile, 
so mai vadă. „Unde-i?.. 
Sa supărat...” Și şi-a aco- 
perit ochii cu  pumnișorii, 
scâncind, 

E d 


Din spre zări, sâ aude un 
vuet prin văzduă; 
pra câmpiei, nourii alune- 
cau în spre dealul biseri- 
cii de lemn. Plopii cimiti- 
rului se îndoiau mereu a: 
tingând clopotnița șubredă. 
Crucea de tablă tremura ca 
aripile păsărilor prinse în 
furtună, 

Lă 


— De unde vii? 

— M'am dus la mormân- 
tul băietului. Eram singură 
printre atâtea cruci. M'au 
cuprins jalea și urîtul. Se 
inserează devreme  ooum. 

— Şi eu mă voi duce 
mâine, tot în spre amurg. 
De ce oare nu le-am făcut 
mormântul unul lâmgă cul 
tul? Am fi mai liniștite, 

—- Ce are de atace. Su- 
fatul nu li-e acolo. Ascultă 
poate vorbele noastre. Ce 
dor îmi este de el! 

— D'ampoi mie | 

Amândouă femeile şi-au 


- luat drumul, pe Cărarea sa- 


tului, Eram departe acum. 
Mergeau iute pe potecg 
dsalului, Le  fluturau, de 
aer, fustele negre și tulpa- 


* 

La poarta: țărnei, doi flă- 
căi, ostași ai Țării își 
strâmgaau mâna, Indepăr: 
tându-se, unul a întrebat: 

— încotro o iei, locme, 
măi ?- 

— In: spre Vasiui, măi 
Grigore. Apăi deacolo în 
spre Nistru. Măi, ce-ar fi să 
mergi cu mine? 

— Aș veni să le arăt eu, 
dz nu mi-e drumul spre 
Răsărit. O iau spre Tecuci, 
Sunt. la caii domnului că- 
pitom. 

* 


— ba, măil 

— Hi, iaca îra, ce să fac? 
Şi întocmee compul în spre 
Tecuci. Cu bime măi loa- 
nel! 

Grigore şi-a văzut de 
Ariam "mâhnit, idr Ion, zâm- 
bind, urca spre pădure, 
vorbind. câmpiilor, 

— Yauzi, la cai! In cârje 
să mă întorc, dar să fi fost 
acolo, Să trag cu tunul şi 
să mă învălue fumul alb. 


“nul cb. 


Dir dot tumul s'a întors în 
sat, trădâăd 'aală, după 
el, calul domnului căpitân. 





(Ummare în pag. 4-a) 





deasu- | 








NICU ENEA 





SIMIETAIA POESIEI POPORAIIE 


Una din pricinile încântării nesăţioase, pe 
cane 0 a! în mod regulat după lectura crea- 
țiilor poetice poporane, decurge din caracte- 
rul lor de opere desăvârșite. Nu e vorba aci 
numai de o desăvârșire literară — în înţele- 
sul că fondul și forma se unesc, dând ceeace 
se chema mai vechi armonie, ori că din ele 
răsare ceeace pe bună dreptate se crede a fi 
azi poesia : artă cuvântului — ci de altceva 
în plus, care nu ține nici de una: nici de alta, 
dar care le cuprimde pe amândouă și care, 
explicat simplu, sună astfel: pe măsură ce 
sufiketul se încântă mai mult, simţi cum opera 
poetică în cauză devine din ce în ce mai în- 
ftreagă; nimic nu i ge poate lua, ori nimic nu 
i se poate adăoga, fără ca prin aceasta per- 
tecțiunea «i artistică să mu sufere, Fiieşte, 
caracterul de întreg al creațiilor poetice po- 
porane — e numai în aparență subiectiv, Noi 
nu le imprimăm caracterul de care vorbim, ci 
autorul anonim este acela care li-l dă. Prin 
seniul său înăscut, el șt'e să lase amănuntele 
Ya o parte, şi nu leagă de loc episoadele de 
aici cu cele de dincolo. 

Caracterul de întreg — și odată cu el şi 
cel de perfecţiune literară — cu toate că a- 
cesta din urmă, având o sferă mai mare, are 
şi cauze mai mulțe — derivă, în poesia popo- 
rană, în afară de cele de mai sus — și din 
feiul cum acțiunea este țărmurită, atât la 
început, cât şi la sfârșit, de liniile cadrului. 
E cunoscut rolul pe care îl are cadrul în poe- 
sie: izolează timpul și spaţiul întâmplărilor 
de saci de cele din viața obișnuită 1) Izolarea 
aceasta se face totdeauna prin ceva simetric, 
aşa că, având a vorbi de frumusețea și per- 
fecţiunea poesiei poporane, avem a ne ocupa 
de fapt de simetria ei. 

Cel mai elocvent exemplu de simetrie din 
întreaga poesie poporană română este, fără 
putinţă de înșelare, cel pe care ni-l oferă ba- 
lada Mânăstirii Argeșului. Nicăeri poporul 
român n'a fost mai meșter în arta construcție, 
poetice ca aci. Versurile dela început — care, 
după cum se va vedea, sunt aproape identice 
cu cele dela sfârșit — încadrează conținutul 
baladei, ca rama cuprinsul unui tablou : 

Pe Argeș în jos 

Pe un mal frumos, 
Negru Vodă trece 
Cu tovarăşi zece: 
Nouă meșteri mari, 
Calje de zidari, 

și Manole zece 
Care-i şi întrece ; 
Merg cu taţi pe cale 
Să aleagă 'n vale 


Loc de mânăstire 
Şi de pomenire... 


Aceste versuri apar şi la sfârşit, cu scurti- 
mea şi modificările cerute de moment; 


Pe Argeș în jos. 

Pe un mal frumos, 
Negru Vodă vine 

Ca să se închine 

La cea mânăstire, 
Falnică zidire, 
Mânăstire naltă 

Cum ma mai fost altă... 


Citită în întregime, balada Mânăstirii Arge- 
șuiui îţi face impresia unei splendide repre- 
zentări de teatru, în care, 'sosirea şi plecarea 


' Domnului par niște tablouri, ce deschid şi în- 


chid simetric desfășurarea acţiunei. E atât de 
întreg redată desfășurarea acestei acţiuni, în 
cât ai impresia, că ea exista așa şi înainte de 
conceperea artistică. Singur Eminescu mal 
reușește, în literatura cultă, să creeze aseme- 
nea stări de perfecţiune, prin elementele si- 


1) Vezi Tudor Vianu: Estetica, p. 124, Fun- 
dația regală pentru literatură și artă 1939. 


„tablouri așezate simetric; unul la început și 


La arat 


E ară 


de VLADIMIR DOGARU 


metrice ale cadrului. Aproape fiecare poesie 
a lui prezintă acest caracter. E de ajuns să 
cităm Scrisoarea 1, unde începutul și sfârșitul 
poesiei se aseamănă, în ce privește simetria, 
cu ceeace am întâlnit în Mânăstirea Argeșu- 
li: 


Când cu geme ostenite sara suflun lumânare, 
Doar ceasornicul urmează lung'a timpului 
[cărare ; 
Căci perdelele 'ntr'o parte când le dai, şi în 
lodae 
Lama varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, 
Ea din noaptea amintirii o vecie 'mtreagă 
Iscoate 
De dureri, pe care însă ie simțim can vis pe 
ttoate. 
Stârşitul, având aceeaș componenţă, rechea- 
mă începuiul : : 
Imtre ziduri, printre arbori ce se scutură de 
[floare, 
Cum revarsă luna plină liniştita ei 
[splendoare ! 
Şi ain noaptea amintirii mii de doruri ea ne 
[scoate, 
Amorţită li-i durerea, le simțim can vis pe 
[toate, 
Căci în propria-ne lume ea deschide poartă 
Pntrării 


Şi ridică mii de umbre după stânsul 


(lumânări... 


La ceilalți poeţi nu găsim utilizat atât de 
mult cadrul simetric, ceeace însemnează că 
el nu apare decât la marii creatori de artă. 

In afară de legenda Mânăstirii Argeșului, 
cadrul simetric se mai întâlnește — me refe- 
rim numai la possiile poporane mai de seamă 
— în Mihu Copilul, Toma Alimoș, Șalga — 
din colecția Alecsandri — în Restriştea, Dra- 
gostele, Săbărelul și altele din colecția G. 
Dem. Teodorescu. Efecţul poetic este pretu- 
tindeni acelaș. Iată, pe rând, elementele st- 
metrice cu care se obține: 

In Mihu Copilul: 


La dealul Bărbat 
Pe drumul săpat 
Merge hăulina, 
Menge chiuind, 
Mihu copilaș 
Mândru păunaș, 
Copilaș de munte, 
Păunaș de frunte. 
Merge el cântând 
Din cobuz sunând, 
Codrii desmierdând, 
Din cobuz de os, 
Ce sună frumos 
Merge cel voinic 
Pe-un murgușor mic. 


După ce asistăm la lupta, pe care Mihu Co- 
pilul o are cu cei „patruzeri și cinci, de hai- 
ducj levinţi“, poesia se încheie cu zugrăvirea 
apoteotică a aceleași fermecătoare naturi : 


Și cum zice 'ndată 
Mihul cel voinic 

Cu degetul mic 
Armele-și ridică, 
Pleacă pe potică 

Cu murgul voios, 
Prin codrul frumos. 
Șin urmă-i vuieşte, 
Codrul clocotește 
De-un mândru cântic 
Cântec de voinic; 
De-un glas de cobuz 
Dulce la auz, 

De cobuz de os, 

Ce sună frumos!... 


O mână divină care ar fi deschis și închis 
priveliștea paradisiacă a codrului românesc, | 
n'ar fi produs mai mult efect poetic, ca auto- 
rul anonim al acestei balade prin cele două 


altul la sfârşit, Ca şi în Mânăstirea Argeșului, 
povestea de aci vine parcă din veșnicie şi 
pleacă în veşnicie... 

IP PP e 


(Urmare în pag. 3-a) 








| 


Simple 


observațiuni 


Un ochiu înzestrat cu darul 
observaţiei lesne poate constata 
că noţiunea de actor a suferit în 
conţinutul ei o radicală transfor- 
mare. 

Actoria a devenit o profesiune 
ca oricare alta. Mai mult chiar, 
dintre toate profesiunile, se pare 
că singură aceea de actor este 
ecces:bilă oricui. 

Este deajuns să nu ai vreo in- 
firmitate fizică prea evidentă, și 
ești apt de cariera actoricească, 
Azi veleitățiie ae artist dramatic, 
Tăsar pe toate buzele, 


De talent nu se mai vorbeşte. 

Intr'un viitor nu chiar atât de 
îndepărtat, credem că înțelesul 
lui va fi complet uitat. 

Astăzi teztru înseamnă afa- 
cere. 

Şi ca în orice afacere, cine are 
psihologie de slugă, poate spera 
la glorie. 

Actorului zilelor noastre i se 
cer caiități... negative! Actriţe- 
lor, însă li se cere o calitate şi 
pozitivă: frumuseţea ! Aceasta 
este condiția de parvenire în tea- 
tru sine qua non! 

Este la îndemâna oricui obser- 
vaţia că toate actrițele frumoase 
fac carieră strălucită. Și ca- 
riera lor strălucită este pentru 
mulţi sinonimă cu a avea te.ent! 
Au grijă de acest lucru gazetele 
de specialitate teatrală. 

In orice domeniu, și ca atare 
și în teatru, gălăgioșii sunt in- 
competenţi. Și numărul celor ce 
mau nicio tangenţă cu teatrul 
este foarte ridicat. Deci, gălăgia 
marilor incompetenţi a atins 
maximum de intensitate. 

Ultimul atac serios pe frontul 
scenei este dat de diseuri. Ei 
gândesc,—prost bine 'nţeies, — că 
a cânta „une chensonnette”, şi a 
face teatru, este unul și aceiaşi 
lucru ! 

Teatrul a devenit astfel un co- 
baiu de experienţe. 

Acurateţa scenei actuale, pre- 
cum și a perspectivelor celei de 
mâine, se impune cu o grabnică 
necesitate, Ea va depinde în largă 
măsură de felul în care incom= 
petenţii n'ar mai avea cuvânt în 
templul Thaliei. 

- 

Oridecâteori se anunţă înfiin- 
țarea unui teatru, teatrofilii pri- 
mesc evemmentul acesta cu 0 
vie mulțumire, demonstrând prin 
aceasta necesitatea și oportuni- 
tatea unui nou teatru. Dar tot 
această explozie de bucurie pen- 
tru un viitor teatru, poate evi- 
denţia situația jalnică a actualei 
scene româneşti, De fapt, aici se 
găseşte izvorul entuziasmului cu 
care se întâmpină nașterea unui 
teatru. In adevăr, anii din urmă, 
atât de bogaţi în teatre, ne-au 
dat nedorita posibilitate să con- 
statăm șubrezenia terenurilor pe 
care se construesc templele Tha» 
Vei. Toate s'au dărâmat, fără pu- 
tința unei reconstrucții. Nici un 
teatru „mou”, ma reușit să men- 
țină — nu să sporească — ud- 
mirația unui public pe spinarea 
căruia trăiește. Toate, mai recent 
ori mai târziu, ne servesc cu du- 
vreroasă ingratitudine cupa ama 
ră a decepțiunii. 

Nume de teatru cu circulație 
își dau în vileag goliciunea mo- 
rală și intelectuală; vedete, mai 
mult ori mai puțin inutile, pre: 
cum și atâtea formule de parve- 
mire, marchează o fază de deca- 
dență în evoluția şi ierarhia va- 
lorilor actoricești. 

Dealtţfel termenul de „vedetă” 
este definitiv compromis. 

Concluzia că teatrul contempo- 
ran respiră într'o atmosferă vi- 
ciată, nu este deloc aceea a unui 
pesimist, ci a unuia care ia po- 
ziție hotărită împotriva a tot ce 
nu este meritoriu, simțind entu- 
ziast pentru tot ce depășește o 
mediocritate, care pe terenul ar- 
telor este complet stearpă. 

AURELIU DUMITRU 








IMPRESII DELA „BIENNALA” 


O nouă privire peste țări și 
mări asupra muzicii contempo- 
rane a fost rotită de organiza 
torii „biennalei” dela Veneţia, 
după câţiva ani de întrerupere 
a acestor excepțional de intere- 
sante cercetări pe viu 

Nu această întrerupere trebue 
să ne mire, ci iniţiativa reluării 
lor definitive, în ciuda nenumă- 
ratelor dificultăți pe care le im- 
pune războiul. A fost pentru mu- 
zicieni şi muzică, o neașteptată 
bucurie. 

Compozitori și interpreţi din 
douăsprezece țări au fost che- 
maţi să-și spună cuvântul, să 
desvăluie tendințele, concepţiile 
și năzuinţele timpului ce trăim, 
în creația muzicală. 

Nu intenţionăm a întreprinde 
aci descrierea, concert cu con- 
cert, a celor desfăşurate. Nu pu- 
tem uita însă câteva aspecte ce 
ni s'au părut din cele mai în- 
semnate și caracteristice, dealun- 
gul atâtor prezentări cuprinză- 
toare de valoare şi interes ar- 
tistic, notând şi câteva conclu- 
ziuni ce ni se par dictate de în- 
săși înfățișările epocei noastre, 
astfel cum 2* fost puse in lumină 
de „biennala” Veneţiei, 




















Concludent de limpede a apă- 
rut pentru noi, în primul rând, 


vitalitatea, substanțialitatea şi 
bogăţia muzicii italiene actuale. 

Fără a se face apel pentru 
concertele de prezentare la nici 
unul din maeştrii ale căror opere 
sunt încă mai de mult de larg 
domeniu european, „biennala” a 
strâns totuș un belșug evident de 
probe al unui prezent muzical de 
prețioasă densitate și spirituali- 
tate, dintr'o simplă plimbare prin 
ogoarele unei recolte care se poa- 
te asttel bănui drept foarte abun- 
deniă. 

Lodovico Rocca, al cărui stil, 
a cărui forţă de descrintivitate 
şi al cărui avânt liric ne-au im- 
presionat, Francesco Lavagnino, 
al cărui quintet e o operă plină 
de viață, de culoare, de elan, au 
adus concertelor „biennalei” mo- 
mente de deosebit accent. 

Activele pulsații temperamen- 
tal ale unui Gino Gorini, sobrie- 
tatea elocventă a lui Luigi Cor- 
tese, amploarea expresivă a lui 
Riccardo Nielsen, iată tot atâtea 


revelări actuale ale Italiei în mu- 


D-le Traian Lalescu 


Am citit în „Universul Lite- 
rar” articolul dus.: „Sugestie 
pentru elevii de conservator”. 

Acestui articol, acelaș elev de 
conservator apărat și privit cu 
simpatie în rândurile scrise, în- 
cearcă să răspundă sincer, așa 
cum nu pot să facă întodeauna 
unii dintre colegii mei. 

Da, e drept, Domnule Lalescu, 


către Domnul Liviu Rebreanu, 
rugându-l să ne asculte cu înțe- 
legere și bunăvoință. 

In acest timp, stabilisem ca 
fiecare clasă să prepare scene 
din: „Romeo și Julieta”, „Ham- 
let”,  „Othello”, „Iphigenia"“ şi 
„Visul unei nopţi de vară”, pe 
cari să le prezentăm în faţa 
unui juriu, format din profesorii 


că toţi visăm să ni se dea un noștri, pentru selecționarea ce- 
lor mai bune scene, ca să putem 
face față, onorabil, unui 
tual spectacol-experienţă. 


teatru pentru care am munci și 
am da tot ce e frumos în sujle- 
tele noastre, tot ce am cules mai 
bun din anii petrecuți pe băn- 
cile roase de visuri ale Conser- 
vatorului. 

Ascultându-ne profesorul, toţi 
ne dorim pe scenă, între rejlec- | 
toare și lumină, urmăriți cu a- 
tenţie, așa cum și noi sorbim 
jiecare cuvânt al maeștrilor, în 
timpul grelor de clusă. Plecăm 
dela conservator promițându-ne 
să muncim zi de zi, clipă de cli- 
pă, pentru marea producţie, nă- 
dejdea atâtor ani de sbucium. 
Vroim să jucăm, să dovedim că 
tânăra generaţie nu are toate 
păcatele care î se aruncă în spa- 
te, că avem în înimi dragoste de 
muncă şi speranță de realizări 
temeinice. Vrem să arătăm pro- 
fesorilor noştri că din bogăţia 
pe care ne-o împrăștie în orele 
de clasă, am adunat înfriguraţi 
scântei pe care le-am sădit a- 
dânc în suflete. 

Ne-am dat seama, că până la 
marele examen, din fața puuli- 
cului avem nevoie de o cât de 
mică iniţiere în tainele technicei 
teatrale. Ne-am dat seama că nu 
e vina noastră, dacă la producție, 
suntem stângaci și nu putem 
nuanţa din cauza emoţiei. Vrem 
să jucăm cu naturaleță, dar bra- 
țele ne sunt prea grele şi nu 
ştim ce să facem cu ele, ne îm- 
piedecăm de covoare sau ne tre- 
mură mâna când ducem un pa- 
har cu apă la gură. 

Sunt lucruri pe care fiecare 
Gin moi le știe şi vrea să le în- 
drepte. Pentru asta, ne-am sță- 
tuit tot anul trecut și ne-am găn- 
dit să ne ducem la Domnul Di- 
vector General al Teatrelor, să-l 
rugăm să me dea sala Studio-u- 
lui, în dimineţele când va fi li- 
beră, să jucăm scene din piesele 
clasice ale autorilor studiaţi .cu 
Doamna Alice Voinescu. 

Entuziasmul a fost mare, am 
vorbit cu Maestrul Ion 'Manole- 
scu, care ne-a sfătuit ce să fa- 
cem. Am rugat-o pe D-na Alice 
Voinescu ca înainte de spectu- 
col, D-sa să țină o conferinţă în 
care să explice strădaniile şi 
gândurile noastre frumoase. Apoi 
o delegaţie de patru elevi ne-am 
dus la Domnul Rector Mihail 

Jora, care ne-a dat o scrisoare 





DUMINICA 4 OCTOMBRIE 
SE DESCHIDE 


EXPOZIŢIA 
de 
CARICATURI 


GEORGE VOINESCU 
la 
GALERIILE KRETZULESCU 
(lângă Palatul Regal ) 








even- 


Ne-am dus la Domnul Direc- 
tor General al Teatrelor, înar: 
maţi cu scrisoarea salvatoare, 
cu entuziasmul şi tinerețea noa- 
stră. 

După ce ne-am plimbat o oră 
în fața ușei  directoriale, neîn- 
drăznind să intrăm, după câteva 
minute de bâlbâiei din cauza 
emoției, am reușit să spunem ce 
vrem. Cererea ne-a fost aproba- 
tă. Aveam deci sală. 

Acum, muncă și... succes! 

După aceasta, vă așteptați, de- 
sigur să ne dăm peste cap. să 
nu mai eşim din clasele de curs, 


zică şi numai câteva, prinse în 
fugă de obiectivul „biennalet”, 
din plinul unei emulaţii creatoare 
din cele mai active. 

Printre aspectele dominante ale 
„biennalei” muzicale, trebue nn- 
mărate şi acelea ce sau dato- 
rat Elveţiei şi Croaţiei. 

Marele oratoriu al compozite- 
rului elveţian Franck Martin este 
o operă de seamă, de un conţi- 
mut poetic superior, de o uni- 
tate expresivă şi o vibrație lăun- 
trică rare. 

Deosebit de interesant, de inge- 
nios, de spiritual, a apărut şi 
compozitorul croat Boris Papan- 
dopulo dintr'un original concert 
de cameră prezentat. 

Germania, în special prin 
Fritz von Borries și Karl Hoeller, 
România prin Dinu Lipatti, Ja- 
ponia, Belgia, Olanda, au fost 
fiecare reprezentate prin compo- 
ziţii a căror valoare a găsit econ 
în ciclul „biennalei”, despre care 
vom continua să ne ocupăm şi în 
cronica noastră viitoare. 


ROMEO ALEXANDRESCU 





să ne adunăm în orele libere și 
să repetăm până la epuizare. 

Na fost așa. 

Pe câţiva fericirea îi gâtuia şi 
credeau că visul se va realiza. 
Iar ceilalți, cei mai mulţi, se 
plimbau ca și până acum pe bu- 
ievard, sau trâmbițând în cele 
patru colţuri ale cafenelelor bu- 
cureştene, că... în curând vor 
zuca la Naţional. 

Credeam şi noi, ca şi Dvs. 
acum, că având sala, totul va fi 
uşor de înfăptuit. Ne-am dut 
seama curând că nu e aşa și că 
noi, elevii de conservator trebuie 
să ne căutăm sufletele, să schim- 
băm felul de a judeca. Atâta 
timp cât aerele de vedetă și 
superficialitatea cu care trecem 
peste roluri nu vor fiînlăturate, 
cât fetele nu vor renunța la 
ideia că teatrul se face numai 
cu luz și admiratori, cât vom 
veni la clasă ca la cafenea, nu- 
mai pentru bârfeală și distrace 
ție, nu vom putea ajunge la re- 
zultatele pe care le dorim. 

Elevii de conservator se plâng 
pretutindeni că nu li se dau ro- 
luri pe măsura lor, că trebuesc 
să joace numai valeți și jupa- 
nese, fără să-şi dea seama cdi 
ar trebui să muncească ca să a- 
jungă până unde fiecare visează. 

Când ești fericit că ai o leafă 
și totuşi nu joci, când mulțumi- 
rea ţi-o dă numai luzul și banii. 
e adevărat că uiţi de muncă și 
suflet. Elevul de conservator 
trebue să știe că marii noştri 
oameni de teatru şi-au dat sănă- 
tatea și viața pentru artă. Când 
va învăța că pe scenă nu au loc 
decât cei cari au muncit și au 
ştiut să renunțe la mulțumirile 
ejtine, abea atunci va putea să 
se plângă şi să ceară drepturi. 

Vă mulțumește pentru credin- 
ţa pe care ați avut-o în noi. 

Eleva, 


RALUCA ZAMFIRESCU 


= 


DINA COCEA. 


Niciodată banala frază „Este 
o artistă mare pe care trebue 
să o cunoască toată lumea... 
etc.“, nu a fost mai la locul ei 
şi mai cu dreptate aplicată de- 





Din ecran 
in ecran 


Aţi văzut ce senzaţie de gol, 
de ruină, vă strecoară în suflet, 
un stâlp de telegraf, strâmb și 
noduros, pe care-l prindeți în 
ochi din goana trenului ? | 

Este singurul obiect care vor- 
bește. 

Este cel mai autorizat repre- 
zentant el naturei moarte... 

Vă amintiţi de finalurile fil- 
melor, celebrului comic mut? 

„O şosea și-un popas la un 
stâlp de telegraf... 

Marele mim îl aşează ze1ă- 
turi de el, ca pe un camarad. 

Suferă împreună, pionerul ar- 
tei triste și pionierul cel mai nă- 
păstuit, al civilizaţiei. 

De câte ori n'a alinat suferin- 
țele eternului îndrăgostit, care 
piângea, rezemat de el, cu mus- 
taţa lipită de lemnul lui rece și 
strâmb... 

Și ?n iarbă, alături, uitate, pă- 
lăria tare şi bestonașul de tres- 
tie... 

In ei, amândoi, era viața. 

Li 

Figuraţie ! 

Massă care destăcută în atomi 
devine anonimă... 

In fiecare anonim svâcnește o 
speranță... Dar câte speranţe 
devin realități ?... 

Sunt puţine, dar interesante 
cazurile în cari un figurant de- 
vine stea... De cele mai multe 
ori forța majoră... un accident... 
N'ai pe altul la 'ndemână și iei 
figurantul, care cunoaște mai 
bine situația. 

Și pe prăvălirea unuia, se ri- 
dică altul... 

„Şi massa figuranţilor, minus 
unul, speră mai departe. 

PANAIT PIETRARU 





cât acum, când o scriu chiar în 
fruntea acestei note. 

Im adevăr, iată o actriţă care 
în cadrul acestei lumi, prea în- 
gustă pentru unii, disprețuită de 
alții, ne poate face să simţim 
şi înţelege, cu puterea de sim- 
paie vie şi caldă a umui suflet 
bogat, luptele lăuntrice, bucu- 
viile și suferințele, cași trage- 
diile tainice care sbuciumă cele 
mai umile existențe, 

In mai toate rolurile pe cari 
le-a jucat, găsim, îmbinate în 
chip fericit, viziunea ageră a 


manifestărilor exterioare ale ca- 
racterelor, cu întuiția adâncă a 
psihologului 


care izbutește să 


prindă sentimente etern  ome- 
nești. i 

Admiratoare a naturii, pe 
care încă din copilăria sa o 
pune maj presus de orice, a- 
punge apoi a creea tipuri ome- 
nești, pe care, în mod logic le 
clasifică după gradul lor de fi- 
delitate în a ceda nenumăra- 
telor aspecte ale naturii, 

Stând de vorbă cu d-sa îţi 
vei zice: lată o conştiinţă. 


COSTIN ILIESCU 








CINEMA ARO: Maroco Visconti 


Cum acțiunea acestui film 
dela „Aro“ se petrece în tim- 
purile medievale, totul de- 
curge în stilul cel mai elegant 
posibil. 

Regisorul Mario  Bonnarol 
speculează excelent situaţiile 
creiate de subiect, reușind să 
redea atmosfera reală a timpu- 
lui şi mai ales să transporte 
spectatorii şi în special specta- 
toarele în vremurile când pen- 
tru mâna unei femei, bărbaţii 
își riscau viața. (Pe-atunci, ne- 








cunoscându-se tramvaiele şi 
deci nici ptoverbul care sfătue- 
şte să nu-'alergi, etc. etc.). In 
glorioasa epocă de înflorire a 
ducatului Milano, numele ce- 
lui mai vestit cavaler era Ma- 
rio Visconti, prețuit pentru vi- 
tejia și averea sa de toți veci- 
nii de castele (mai ales de cei 
cu domnițe de măritat). Insă, 
ilustrul cavaler trata cu mul- 
tă indiferență acest capitol, 
întrucât în tinerețea lui iu- 
bise și fusese iubit de-o prea 
frumoasă contesă, care muri 
devenise soție cum era modern 
în epoca medievală, deoarece 
consiliul de familie îi impuse- 
se un alt soț proprietar de mai 
multe feude. 

Mario Visconti rămâne însă 
în suflet cu amprenta acestei 
dureroase decepții. 

Intr'al treilea act al filmului, 
îi apare în cale fiica fostei lui 
dragoste amume contesa Bica 
del Balze, (a cărei mamă mu- 
vise în actul întâi cu numele 
lui Mario Visconti pe buze). 

Cum filmul face să fie vă- 
zut, lăsăm cititorilor noștri 
surpriza de-a descoperi cum 
se rezolvă conflictul de mai 
sus. 

Frumoasa Maria Lotti şi 
Carlo Ninchi sunt excelenți în 
rolurile lor. 

Probabil debutant, cu o a- 
lură prea pronunțat femini- 
nă, Roberto Volbe în rolul lui 
Ottorino, e departe de-a im- 
presiona spectatoarele cum s'ar 
cere unui cavaler medieval, 
Diferenţa între el şi Carlo 
Ninchi, ca actori fiind supără- 
tor mizibilă. 


ADRIANA NICOARĂ 


VĂMILE VĂZDUHULUI“ 


se numeşte noul volum de poezii al 
d-lui MATEI ALEXANDRESCU 


care a apărut de curând în 
colecţia „Universul literar“ 


26 -Septembrie 1942 === 


Poate alcătui 


numai libretul 
un spectacol? 


Sai 
5 O dramă are regulele ei bine 
stabilite și cari nu pot fi depă- 
gite, nici omise; ori libretul este 
o lucrare dramatică minoră, care 
trebue să împace și cerințele mu- 
zicii, ce-l întovărășeşte; adică să 
se integreze total între latitudi- 
nea şi longitudinea părții muzi- 
cale... 

Un libret, fără muzică, poate 
constitui o lucrare dramatică se- 
rioasă? Fără îndoială, nu, Se știe 
un singur compozitor, ale cărui 
librete (personale) pot fi, prin st- 
nea lor, spectacole dramatice. E 
vazul imi Richard Wagner, care 
a avut și norocul de-a fi tălmă- 
ait, în 'ţara noastră, de un poet 
de talia lui St. O. Iosif, care l-a 


înțeles păstrându-i atât imagt- 
nile, cât şi metrul original al tex. 
tului său; fiindcă aceasta e par= 
tea cea mai importantă a unui 
text care are menirea să explice 
o creație muzicală; să nu fie în 
dizonanţă cu muzica. 

Trebue ca atât sensul muzicii, 
cât și sensul textului (Prosodia) 
să urmeze un șir de accente bine 
stabiiite şi neconiradictorii. 

Poate că de aici a venit și zi- 
cala italienească: 

„Si canta comme si parla”, 

Așa dar accentele vorbirii, cari 
se întrebuințează și în: prozodia 
de toate zilele, aceleași accente 
trebue să cadă exact şi în mu- 
zică, dând ocazia textului să se 
înfățișeze ca un schelet brut al 
ritmului partiturii muzicale. 

Astfel, se întâmplă ceezce știm 
din majoritatea traduceritor 1- 
bretelor, de către oameni lipsiţi 
de simţul şi urechea muzicală... 
Se naște un conflict între accen= 
tele muzicale și accentele limbii 
în care a fost tradus libretul şi 
care nu este, câtuși de puţin, a- 
semănătoare limbii mame. 

Așa se explică dece auzim, câ- 
teodată, la Operă, o notă lungă, 
câreva îi corespunde în text un 
i” sau „î”, care cântate, se de- 
formează, se alterează și devin 
ceva de nesuferit... 

Autorul libretului desigur că 
a știut asta și a pus nota lungă 
pe un „a” sau un „e”; dar tradu- 
cătorul, care e fericit că a gă- 
sit zima și nu se mai gândește 
şi la interpretarea muzicală, 
trântește în dreptul notei lungi 
un pi” de-i crapă capul cântă- 
reţului, 

Dar când traducerile netngră- 
dite, lăsate la bunăvoia tAlma- 
ciului — om de litere — sunt 
uneori atât de siabe, sau, în ort- 
ce caz, inferioare originalului 
(afară de cazul cu piesa lui E- 
meric Madach, „Tragedia omu- 
lui”, a cărei traducere, făcută de 
Octavian Goga, se spune câ e 
mai valoroasă decât originalul), 
ce pretenții putem avea dela tra- 
ducătorii libretelor, cari, pe tân- 
gă că dau dovadă de o totală 
upsă de cunoștințe muzicale (și 
aici e nonsensul), maj arată şi o 
lipsă de spontaneitate a condeiu- 
ui 

„Făcutul” în artă e necesar, 
fiindcă denotă o muncă serioasă, 
dar „facticele”, casna inutilă 
până la epuizare, nu numai că 
nu e artă, ci, de cele mai multe 
ori, revine la ur şir de cuvinte 
înghesuite cu nemiluita, pentru 
ca traducătorul s'o poată scoa- 
te la cap cu numărul silabelor, 
omițând, cu totul, preocuparea 
artistică, din activitatea lui de 
„traducător”, 


PĂTRAȘCU ION SĂRBUL 


PĂDURE ADORMITA 


In colecţia „Universului Lite- 
rar“ va apare cartea de poezii a 
d-lui Virgil Gheorghiu întitula. 
tă „Pădure Adormită“, eu un 
desen de G. Voinescu. 





DIN PRICINA 
spațiu, continuarea  studiu- 
lui d-lui I. Frunzetti: „Pel- 
sajul liricei lui Lucian Bla- 
ga”, ale cărui dimensiuni în- 
treceau prevederile  redac- 
ției, se va publica în numă- 
rul viitor, odată cu studiul 
despre „Leo Frobenius și Lu- 
cian Blaga“, datorit d-lui 
Cornel Irimia. 


lipsei de 









JOHANNES BEER 


a publicat o foarte prețioasă pre- 
zentare a literaturii germane din 
ultimii o sută (de ani. Cartea se 
numește „Deutsche  Dichtung 
seit hundent Jahren“ și a apă- 
rut la Stutteart în editura 
Franckh. 

In cuvintele către cetitor, au- 
torul subliniind, în mod spe- 
ciai, soapul lucrării sale, atrage 
atenţia că „această carte tra- 
țează despre scrisul german ca 
despre o putere vitală în cadrul 
poporului... Nu e o istorie a l- 
teraturii în înţelesul încetățenit 
al cuvântului; ea varhește nu- 
mai despre acel scris care este 
vital în timpul nostru... Nu este 
o carte de consultat, ci una care 
trebuie cetită, Și această cante 
nu vrea să fie cetită în locul 
scr.sului propriu zis, ci numai 
să călăuzească înspre el. Şi 
vrea să întărească voinţa și cu- 


rajul nu pentru „savurarea“ 
scrisului — cu alte cuvinte nu 
pentru considerarea lui drept 


„umplutură de ore libere“ sau 
drept „surogat al vieţii“ sau „fi- 
losofie camuflată“, ci spre a-l 
trăi, spre a-l primi adică numai 
cu inimă deschisă și a-l face 
să luoreze ca un fel de piatră 
de încercare asupra conştiinţei 
noastre. Şi cartea aceasta se 9- 





GERHARD SCHUMANN 


dresează omului german tânăr, 
fie el tânăr ca vârstă sau tânăr 
ca inimă, 

După o serie de foarte juste 
consideraţii cu privire la litera- 
tura din spațiul vital al poporu- 
lui german „autorul înfăţişează 
proza epică, drama şi poezia, 
Dar prezentările sunt în aşa fel 
făcute încât toate genurile ace- 
stea rămân puse în raport direct 
cu istoria și destinul nemților. 
Proza epică, — Joannes Beer îi 
spune povestire (Erzăhlung) —, 
e: studiată organic și real, fără 
de refugii la vre-o schemă din 
“cele obișnuite. Istoria, războiul 
mondial treout, contemporanei- 
tatea „trecutul pururi viu, anec- 
dota, peisajul natal, basmul, le- 
genda, scrisul dialectal, desti- 
nul nemților de dincoo de 
fruntamiile etnice, Ensul în evo- 
luţia lui, familia, clasele sociale, 
destinul omenesc în genere, 
toate acestea constituesc tot atâ- 
tea prilejuri de cercetare și ve- 
rificare a materialului literar 
luat a contr:buţie. Drama şi 
poezia nu rămân mai prejos. Să 
reținem câte ceva dim cele peste 
200 de pagini de text. 

Mathias Claudius ii scrisese 
odinioară fiului său următoa- 
rele: „Cuvintele sunt numai cu- 
vinte şi, acolo unde le vezi că 
se mișcă ușor și repede, fii pe 
pază; căci caii cari au o căruţă 
cu mărfuri în urma lor, merg 
la pas încet“, 

Iară Josef Hofmiller (1872— 
1933) — un fel de Calistrat Ho- 
gOș german, — pusese și dl o 
probemă crucială când arăta că 
„Intrebarea: Ce teste niemţesc? 
e, pentru noi, o întrebare pe 
v.aţă şi moarte“. Johannes Beer 
porneşte dela punctul înscris 
între coordonatele acestui s:s- 
tem, căci numai el poate fi punct 
de vedere și de plecare german 
valabil pentru toţi nemţii de 
pretutindeni şi din toate vremile, 
punctul de imtersecție a tuturor 
năzuinţelor unui popor care ştie, 
până șim cele mai cumplite de- 
zastre, că ultimul său razim lu- 
mesc, dar şi metafizic în acelaş 
timp, este numai patria; acea 
patrie care dă înțelesuri ultime 
şi foarte mari tuturor jertfelor 
pe cari i le aducem, chiar și a- 
tunci când aceste jertfe nu sunt 
decât pur și simplu jerfire gra- 
tuită; şi acea patrie care, pentru 
toate neamurile lumii, rămâne 
smgurul spaţiu vital nesupus 
confiscărilor sau  îngustărilor 
vremelnice. Totul ce a produs 
mai frumos şi mal: de preţ ge- 
niul creator german se situiază 
în cadrul ei, al patriei nemţeşti 
şi, invers, toți cei ce au căutat 
să o umbrească sau să-i terfe- 
lească valorile nu au nici o le- 
gătură directă cu ea. Crunta 
luptă din 1914-—1918, cu atât de 
pe drept sau pe nedrept umili- 
toarele-i urmări pentru nemți, a 
fost simțită, transfigurată şi în- 
fățișată întrium fel de cătră un 
Ernst  Jinger, Edwin Erich 
Dwinger, L. Fr. Barthel, Britting, 
Otto Gmelin, Rudoit Binding și 
Hans Carossa, — ca să nu-i nu- 
mim decât pe câţiva din cei mai 
cunoscuţi, —și cu desăvârșire alt- 
fel în faimosul „Nimie nou în a 
pus“ al lui Erich Maria Remarq 


26 Septembrie 1942 


NOTE 


— recte Kramer, Și cât de pro- 
fetic sună cuvintele unui Gorch 
Fock: „Când un popor nu mai 
este în stare să se ridice ca un 
singur om, atunci un Om trebuie 
să se ridice ca tun popor“! (1916), 

Ca o zodie nouă au mijit în 
inimile și minţile tuturor nemţi- 
ior aceste cuvinte şi asemeni 
unei. mântuiri promise. Nici o pu- 
tere din lume nu a putut împie- 
daca întruparea Jor. Iată, putem 
zice, încă o dovadă, de astădată 
pe înțelesul tuturora pământe- 
nilor, pentru adevărul cuprins în 
de atâtea ori și cu atâta stă- 
ruinţă desbătutul verset: „La în_ 
ceput a fost cuvântul“. Toate 
forțele vii ale Germanie ide după 
1918 întind, ca la un semn ne- 
văzut, pânzele și cârmesc cătră 
unul și acelaș port, căci simt, 
instinctiv sau oricum altfel, că'n 
nada iu s'a păstrat ceeace nu 
poate fi nicicând mris: Spiritul 
etnic. Toţ iacești „copii ai tim- 
puluii: — subliniază cu simpli- 
citate genială Hans Carossa, — 
„vor să întăptuiască ceeace îi 
sfătuește vocea lăuntrică, fie și 
lucrul cel mai mărunt; acesta e 








valoroase numai în măsura în 
care, jără a se robi vreunei ten- 
dințe (căci în tendinţele de orice 
categorie zace interesul), slujeş- 
te sincer şi conștient evanghelia 
poporului său, idealurile, cu uite 
cuvinte, cele mai mari ale aces- 
tui popor. Şi slujitori în sensul 
acesta au fost şi sunt toți marii 
scriitori, îară în secolul din ur- 
mă tocmai aceia pe cari i-au ne- 
socotit mai mult „istoriile liie- 
rare” aicătuite cu anumite sco- 
puri internaționalizante. 
Johannes Beer restabilește 
proporțiiile, sau, mai bine zis, 
îndepărtează de pe afrescul lite- 
raturii germame etnice totul ce îi 
se suprapune pe nedrept. Și ast- 
fel vedem pășind în planul în- 
tâiu figurile unor Alexis, Anzen- 
yruber, BRarteis, Binding, Busch, 
Claudius, Dahn, Dauthendy, Deh- 
mel, Drostethiillshof, Ernst, 
Flex, Fock, Fontane, Freiligrath, 
Freutag, Geibel, George, Gme- 
lin, Grabbe, Grillparzer, Groth, 
Halbe, Hauff, Hebbel, Hoffmann 
von  Fallersleben,  Holz, Huch 
Ricarda, Keller, Lilienkron, 


untdelemmul pe care-l picură în : 


candelele de pe morminte și nu- 
ma iîn cele de itoate zilele li se 


arată, câteodată, lumea de mai 
presus de noi“. Și mai departe: , 
„Noi, luaţi în parte, nu suntem : 


doară nimic; noi avem valoare 
numai prin faptul că legăm de 
ceeace este vechiu și sfânt nouă, 
necunoscutul care vine“, 


ACEST TRECUT VIU, 


şi numai în măsura în care poa- 
te fi el viu, îl interesează pe Jo- 
hannes Beer. Nu sub specie ae- 
ternitatis, ci sub specle vitae. Nu 
recile perțecţiuni de muzeu, ci 
îmtruchipările consonante în în- 
săși alcătuirea sufletului nostru. 
Nu principiile geometrice ale 
vreunui şir de judecăţi montate 
ingenios spre a da un edificiu de 
cugetare, ci pururi via și calda 
pulsare a  pildei evanghelice, 
propovăduire a destinului nos- 
tru însuși și lămurirea tuturor 
pozițiilor noastre faţă de acest 
destin care-ţi ordonă, ţie ca și 
fiecăruia dintre camarazii tăi, o 
anumită misiune: Misiunea — 
die Sendung — și anume misiu- 
mea ta de om de acţiune, om de 
știință, literat, aitist, cultivător 
sau orice ai fi tu în cadrul des- 
tinului pe care-l "are poporul ce 
te-a născut. Văzută din această 
perspectivă, literatura, asemeni 
jiecărei îndeletniciri  spornice, 
capătă un înțeles mai apropiat 





HANS JOAST 


realității. Ea va fi germană în 
planul de manifestare al sujle- 
tului german, franceză în cel al 
sufletului francez, românească 
în planul destăinuirilor sufletu- 
lui nostru românesc. 

Johannes Beer revizuieşte va- 
lorile literare dim ultimii o sută 
de ani, le racordează, le scoate 
Wu lumină izvorul acoperit de 
grohotişul vremii și dovedește 
că, în ciuda tuturor foarte sa- 
vante și complexe viclenii, etni- 
cul nu poate fi mnesocotit sau 
desființat prin actul de negare 
sau prin vreo conspirație a tă- 
cerilor. 

Dece se petrece această minu- 
ne? Fiindcă viața naţională poa- 
te fi eclipsată, nu însă ucisă. Și 
fiindcă, precum subliniază aşa 
de nimerit Wilhelm Schăfer un- 
deva în ale sale „,Treisprezece 
cărți ale sufletului german”: 
„Un popor poate trăi numai în 
conștiința misiunii sale, în cre- 
dința fermă în idealurile sale 
cari, la rândul lor, sunt ancorate 
în ultimele realități şi nu în 
niscaiva interese”. 

Parafrazând, am putea spune: 
Un scriitor poale presta opere 








EDUARD MURIKE 
Lons, Ludwig Otto, Morike, Mor- 


genstern, Raabe, Reuter, Rilke, 
Rosegger, Scheffel  Spitteler, 
Stifter, Storm, Sudermann, Tho- 
ma, — tar dintre cei în viaţă în- 
că situfimdu-se în rândul marilor 
apărători ai  etnicismului  ger- 
mam pe: Alverdes, Anacker, Bar- 
thel,  Bethge, Blunck, Brehm, 
Britting, Carossa, Fechter, Finkh, 
Griese, Grimm, Hauptmann 
Gerhart, Johst, Jiinger, Kolben- 
heyer, Kurz Isolde, Lersch, Lin- 
ke,- Mel, Meyer, -Miegel,-Miinch - 
hausen, Băries Schiăjer, Schi- 
rach, Schnack, Seidel Ina, Siehr, 
Vesper,  Waggeri, Weinheber, 
Dwinger, etc. 

Johannes Beer, în calitatea su 
de director al bibliotecii popu- 
lare din Frankfurt a pus la dis- 
poziţia cititorului o carte care 
fără a neglija imperativele cate- 
gorice ale manualului ştiinţific 
de istorie a literaturii, este un 
INDREPTAR, și anume îndrep- 
tar înspre izvoarele de totdeauna 
ale simţirii şi plăsmuirii nem- 
țești. 

Simţirea și plăsmuirea aceasta 
nu €, cum greşit au crezut şi 
mai cred unii, lirism filosoțic te- 
nebros, materie informă şi gre- 
oaie sau materialism obiectivat, 
ci dimpotrivă : simţire pură, lup- 
tă pentru forma specific germa- 
nă și idealism cu accente mistic 
creștineşti. „A fi om înseamnă 
a fi luptător, a fi german” (pen- 
tru noi români; a fi român şi 
numai român! —) înseamnă a 
sluji cauza cea mai înaltă, a fi 
tânăr și a-ță păstra credința și 
entuziasmul. Cine se așteaptă la 
terul cel mai înalt, va rezol»a 
și ceeace este cel mai greu”, — 
scria Hermann Stehr. Și tot el 
mărturisa : „Numai nebunii, cri- 
mănalii şi mărginiții mai pot 
crede că egoismul materialist a- 
duce fericirea, că silnicia poate 
înlocui puterea, că simţurile nu 
ar ji emanaţțiuni ale sufletului şi 
că sufletul nu are nici o legătu: 
ră cu sufletul universal, cu 
Dumnezeu... Dragostea nu este 
bun plac ci necesitate”. 

Ori, scrisul german autentic a 
fost, în gradul cel mai înalt, cu- 
cerire dureroasă uneori şi întot- 
deauna dârză a trei culmi; - es- 
teticul, eticul, etnicul. Niciodată 
esteticul pentru estetic nu s'a 
bucurat de prea mare trecere la 
nemți. Spiritul german nu-l ac- 
ceptă pur, căci esteticul pentru 
estetic i sa părut, în toate vre- 
mile, joc frivol. Dar nici numai 
eticul nu l-a, ispitit, căci acelaș 
spirit german îi resimte prea 
tragic prezența nudă. Cât prive- 
şte etnicul, acesta i-a fost, ca în 
cazul tuturor popoarelor chema- 
te, DESTIN: 

In dimensiunile esteticului, e- 
ticului şi etnicului sau jucat și 
se vor juca toate dramele sujle- 
tului german apocaliptic, adică 
revelatoriu. Cartea lu; Johannes 
Beer este un foarte interesant 
şi original  vademecum pentru 
veacul trecut, dar și terminus de 
pe cota căruia poți întrevedea 
nu mai puţin îmteresante şi ort- 
ginale lupte viitoare. 


TRAIAN CHELARIU 


UNIVERSUL LITERAR 


“Oizuină 


Inimă, adâncă vizuină 


cu mireasmă putredă și-amară. .. 
Ce sălbăteciune, ce jivină 
şi-a lins rănilen culcuşul tău de fiară ? 


Că frunzișul tău numai venin e, 
cheag de sânge, lâncedă rugină... 
Ce jivină a murit în tine, 


inimă, amară vizuină ? 


O îi fost, sălbatecă, stufoasă, 
desnădejdea care-aici s'a stins? 
Sau tristețea — vulpe lunecoasă — 
rănile în besna ta şi-a lins ?... 


Nu ştiu, inimă, ce rea jivină 
a gemut în fundul tău şi sa sbătut, — 
dar duhneşti a moante şi-a trecut, 


inimă, amară vizuină. . 


RADU GYR 


Aftut mai crunt 


Mari și viteji 
Suntem și noi: 
'Ţară de cneii, 
Munţi de eroi. 


Alte trăiri, 

Fraţilor blânzi. 
Pași și priviri 
Inspre izbânzi. 


Dacule, hai, 
Sângeră'n risc 
Pentru alt plai, 
Pentru alt pisc? 


Visul mărunt 
Strâns e în chingi 
Altul mai crunt 
Ca să învingi! 


Piscul nu-l ai 
Stând sub o stea. 


Peste el sai 


Și-l vei avea... 


LEONIDA SECREŢEANU 








Ion Istrăteanu 


Fiorul rece pe care l-am sim- 
țit în clipa în care am cetit 
într'un ziar de dimineaţă ves- 
tea morţii lui Ion Istrăteanu, îl 
simt şi-acuma, când rândurile 
acestea trebue să vestească ple- 
carea lui dintre oameni. O 
smucitură, ca aceea pricinuită 
de o lovitură piezişe, mi-a ful- 
gerat inima şi gândul, oprin- 
du-mă pentru o clipă în margi- 
nea vieţii: A murit așadar şi 
Xon Îstrăteanu. 

„Parcă îl văd” — aşa încep 
deobiceiu evocările tuturor ce- 
lor plecaţi, şi când încerc să 
prind alte cuvinte ca să le așez 
în crdine lângă acest loc co- 
mun, îmi dau seama că nici 
eu nu pot începe decât astiel. 

Parcă îl văd, strecurându-se 
vijelios (aceasta e expreșia) pe 
uşa redacției noastre, cu un 
maldăr de hârtii la subsuoară, 
strâns în uniforma lui de sub- 
locotenent din aviaţie, cu un su- 
râs larg și generos, înflorindu-i 
obrazul. Jovial şi furtunos, (a- 
cesta era temperamentul lui) 
înfrunta oamenii și viaţa, stre- 
curând însă de multe ori lângă 
această jovialitate, un surâs 
amar şi ironic pe care puţini 
i-l sesizau. 

Plin le elanuri şi de proecte, 
acest magistrat care acum se 
odihnea sub tunica ostăşească, 
era nu 'numai un prieten al 
scriitorilor, ci el însuşi un 
scriitor. Puținele pagini pe 
care ni le-a lăsat publicate, 
stau mărturie, iar un „frag- 
ment” pe care nu de mult ni-l 
făgăduise, zace acum în cine 
ştie ce caiet, mocnind în sertar. 

Pe Ion Istrăteanu l-am iubit, 
pentrucă era un om făcut să fie 
iubit şi prețuit, un suflet gene- 
ros şi drept. Iată dece umbra 
lui nu o pot reclădi din amin- 
tiri de boemă (şi câte sunt de 
accptea!) sau de cafenea, ci 
dintr'un episod pe care îl situăm 
cu abia două luni în urmă. 
Umbrit puţin de acest timp 
dus, romantismul nu-i va ştirhi 
însă adevărul. 

Ne întâlnisem, întâmplător, 
întrun tren care ne ducea 
înspre un orășel din Oltenia. 
Am călătorit câteva ore în va- 
gonul restaurant, pălăvrăgind 
câte în lună şi'n stele. Un frate 
al său ne ţinea  tovără- 
şie la cuvinte, dar şi la pahare. 
Şi nici unul din noi nu ar fi 
putut să creadă măcar, în noap- 
tea limpede, tăiată de scrâşnet 
de şine, că trenul acela ne 
ducea şi înspre moarte. Atunci 
ne-a istorisit Ion  trăteanu 
multe din isprăvile sale, pe 
care mai târziu le vom scrie în 
tihnă. Vorbea. despre aripi şi 
cer, despre aripile și cerul care 
cu două luni mai târziu aveau 
să-l prăvale ca pe-un erou, 
lângă tulburile ape ale Volgei. 

Târziu de tot, în noapte, am 
coborit cu toţii pe peronul tă- 


4 


cut al gării de provincie, Istră- 
teanu ne-a luat de braţ şi am 
pornit spre birja cu un singur 
cal, care aştepta sub un bec 
galben. Tropotul a prins să se 
depene apoi pe bulevardul 
străjuit de două rânduri de 
tei plini de aromă, şi în legă- 
natul hurducăit al trăsurii glu- 
mele n'au contenit nici o clipă. 
Nici nu ştiu când a oprit bir- 
jarul. Eu am coborit. Istrătea- 
nu, cu fratele său a rămas, a- 
nunțându-mă că a doua zi se 
întoarce la București. I-am în- 
tins mâna, tulburat de noapte, 
și'n timp ce birjarut plesnea 
din biciu, Istrăteanu s'a aple- 
cat înspre mine zâmbind, re- 
amintindu-mi un cuvânt de 
duh. I-am spus noapte bună şi 
m'am întors. „Noapte bună” 
a strigat peste o clipă şi el, din 
birja care se depărta la pas, 
topindu-se în neguri. 
De-atunci, drumurile noastre 
nu s'au mai încrucișat. A lup- 
tat şi a căzut eroic. Lângă a- 
cest apus fulgerător, copleşiţi, 
nu-i putem spune decât ulti- 
mele cuvinte pe care şi-acum 
le auzim de departe: „Noapte 


zp 


bună! 
ŞTEFAN BACIU 





„NOTE 








ROMANA 


revista care apare în fiecare lunii 
la Florenţa, dedică numărul din 
Iunie a. c. amintirii lui GALILEO 
GALILEI, cu prilejul împlinirii 
celui de al treilea centemar dela 
»noarte. Printre articolele publi- 
cate în numărul pomenit, merită 
toată atenţia cel semnat de Gio- 
vanni Gentile, adică tocmai con- 
ferința comemorativă ținută la 
Pisa la 17 Iunie a. c., intitulată 
„La filosofia di Galileo“. 

Un titlu destul de curios pen- 
tru cei ce cunosc numai parțial 
titanica activitate a lui Galilei 
S'a vorbit despre matematicia.- 
nul Galileo, despre iniţiatorul, în- 
ir'o oarecare măsură, a mecanicii, 
despre astronomul Galilei, mai 
puţin despre filosoful Galilei, 
Trebue însă să ne înţelegem: nu 
e vorba de un sistem filosofic pe 
care l-ar fi descoperit acest re- 
voluționar al științei, un sistem 
propriu care să-l fi preocupat 
toată viața, ci de câteva princi- 
pii filosofice de care s'a condus 
în descoperirile sale. Dealtfel, 
cum spune textual Gentile, „ori- 
ce om care vrea să ţie om cu 
adevărat, filosofează: adică cu- 
getă pentru a-și întări, cât mui 
mult posibil, ideile fumdamenta- 
le directive care formează nu: 
cleul caracterului său”. In înţe- 
lesul acesta, se poate vorbi de o 
filosoție a lui Galileo Galilei. 
Mai mult decât un om de ştiinţă 
din zilele noastre, a avut nevoe 
Galileo de ajutorul filosofiei in 
lupta lui antitradiționalistă, an- 
tiaristotelică, în susținerea po- 
ziției lui coperniciene, care ve- 
nea în conflict cu însăși dogma 
Bisericii creștine. Fiecare desco- 
perire se cerea legiferată de cri- 
ticismul filosofie. 

Indoeliie preschimbate în si- 
guranțe: și numai filosofia pu- 
tea săvârşi miracolul, mumai ea 
putea imprima  adevărurilor 
ştiinţei sigiliul siguranței. De 
aceea în scrierile lui Galilei des: 
coperirile şi observațiile  științi- 
fice alternează cu remâniscențe 
din filosofi, cu construcții logice, 
cu considerații  rnetaţizice. Se 
naşte atunci un fel de teorie a 
ştiinţei, construită pe alte baze 
decât cele ale ştiinţei pure, 

Lupta pe care-a dus-o pentru 
impunerea  nouilor concepte, a 
fost destul de aspră: și n'a fost 
numai contra oamenilor de știin- 
ță, astronomi, fizicieni sau ma- 
tematicieni, ci și contra filosofji- 
lor de formaţie scholastică și 
contra teologilor. Continua refa- 
cere a unei doctrine filosofice, 
revenirea de fiecare clipă asu- 
pra ei, duce la o anticipare a 
criticii kantiene, 

E întradevăr o impresionantă 
analogie între poziția specula- 
Hvă a lui Galilei și poziția is- 
torică a lui Kamt. 

Soluţia dată de cel dimtâi, in- 
tuitivă, deci fără subtilele discri- 
minări aduse lui Kant de două 
secole de controverse, se întâl- 
neşte cu soluția pe care Critica 
Rațiunii pure o dă problemei po- 








sibilității științei, care, pentru 
amândoi, se reduce la fizică și 
la matematică. Cunoaşterea 
ştiinţifică e pentru Kant sinteza 
dintre  imtelipemță și simţuri: 
sinteza dintre „discorso” și „es- 
pertenza sensata” cum spune Ga- 
ulei. 

Problema aceasta a șiiinței are 
la Galilei o valoare cu totul nouă 
în raport cu epoca în care a 
trăit: cu drept cuvânt îl socu- 
tește Gentile cel dintâi dintre 
oamenii moderni. Căci în Renaş- 
tere, ca şi în antichitate de alt- 
fel, știința face bloc cu filo- 
sofia. 

Galilei se ridică deasupra ace- 
stei concepții, deasupra  Renaș- 
terii însăși, şi întorcându-se la 
distincția Țăcută de Democrit în- 
tre calitățile secundare şi pri- 





GALILEO GALILEI 


mare ale lucrurilor, concepe na- 
tura ca formată din: materie, 
spaţiu și mișcare. 

Natura spune Galilei în 
„Massimi Sistemi” — e „marea 
carte, propriul obiect al filoso- 
jiei” 

E cartea de care vorbise şi 
Campanella, și scriitorii medie» 
vali şi Părinţii Bisericii, Dect 
deosebirea între aceștia și Gali- 
lei e că după Gulilei natura e o 
carte scrisă în limbaj matematic, 
ale cărei semne sunt figurile geo- 
metrice, fără înţelegerea cărora 
te rătăcești în cunoașterea na- 
turii ca întrun labirint, Şi firul 
conducător prin acest labirint 
stă în mintea omenească, nu în 
natură. 


Calea pe care-o deschidea Ga- 
lilei era foarte primejdioasă şi 
în contrast cu principiile Bisericii 
şi mai ales cu ale temutei Inchi- 
ziții: mai ales distincția pe care-o 
face Galilei între credință și 
știință. Limitându-se astfel do- 
meniul teologiei, se deschide un 
nou drum nu numai ştiinţei, dar 
şi filosofiei moderne. 

Indrăzneala afirmațiilor sale 
i-a adus nenorocirea ultimilor 
ani ai vieţii: ura teologilor și 
persecuția Bisericii l-au urmărit 
până la moarte. „Nu există mă- 
reţie fără tragedie”, spune Gen- 
tile: Galileo Galilei a îndeplinit 
cu prisosință această condiţie. 


CONSTANȚA TUDOR 





Simetria poesiei poporane 


In Toma Alimoș, simetria se obține tot cu 
ajutorul unui tablou din natură: 
Deparie, frate, departe, 
Departe şi nici prea foarte, 
Sus, pe şesul Nistrului, 
Pe pământul Turcului ; 
Colo 'n zarea celor culmi, 
La gropana cu cinci ulmi 
Ce răsar dintr'o tulpină 
Ca cinci frați dela o mumă, 


Şedea Toma Alimoş, 


Boier din țara de jos... 


„Gropana cu cinci ulmi“ reapare în final, 


(Urmare din pas. I-a) 


In Restriștea, la început: 
Frunză verde foi de nuc, 


N'am o cale să mă duc, 


Să mă duc dintr'acest loc 


» 


Că e loc făr' de noroc 
Ș'o siliște 


La sfârşit: 


Făr 


de trişte.... 


Ursitoarea ce-a ursit 
Acuma s'a împlinit: 


Să rămân tot întrun loc 
Singură făr' de noroc 
Ş'o siliște 


de data aceasta ca dorinţă ultimă a lui Toma 


Alimoş : 


— Alelei! murguleț mic, 
Alei! dragul meu voinic! 
Ochii-mi se painjinesc, 


Norii sus se învârtesc. 


Te grăbește-aleargă, fugi 

Și ca gândul să mă duci 
Colo'n zarea celor culmi, 

La gropana cu cinci ulmi; 
Că eu murgule-oiu muri, 

Pe tine n'oiu mai sări ! 

lar când sufletul mi-oiu da, 
Câna nu te-oi mai desmierda, 
Din copită să-ți faci sapă, 
Lângă ulmi să-mi faci o groapă 
Şi cu dinţii să m'apuci, 


In tainiţă să mvarunci, 
Ulmii că sor clătina, 
Frunza că s'a scutura, 


Trupul că mi-a astupa... 


In celelalte. poesii, cadrul simetric nu mai 
e format din zugrăvirea unui colţ din natură, 
ci dintr'un grup de versuri. Iată-le: 


In Şalga, la început: 
Sus pe malul Dunării, 


La perdeaua cu câini vei 


A Șalghii, a vădanel... 
La sfârşit : 


La perdeaua, cu câini răi 


A Șalghii, a vădanei 
De pe malul Dunărei... 


Făr 


de trişte... 


In Dragostele şi Săbărelul, lucrurile se pe- 


trec la fel, 


Rămâne să explicăm, înainte de a încheia, 
absenţa simetriei din cea mai de seamă crea- 


țiune poporană, Mioriţa. La prima vedere, ab- 


sența aceasta pare paradoxală. Acţiunea de 
aci se preta foarte bine la simetrie și, prin 
urmare, n'avea dece să lipsească. Pentru a 
putea ajunge la o explicare justă, trebuie să 
plecăm dela constatarea că, deşi, cu aspect 
unitar, acțiunea din Mioriţa rezidă totuși, din 
fragmente, Cercetătorii de specialitate au a- 
rătat, cu argumente ce nu pot fi răsturnate 
că—cel puțin în ce privește partea ultimă : 


episodul mamii — ea a circulat o vreme se- 
parat. Numai mai târziu, după ce a fost se- 
sizată asemănarea naturii lor testamentare, 
cele două poesii s'au unit. Prin urmare, ab- 


sența simetriei din Mioriţa este datorită fap- 
tului că ea nu a fost concepută unitar din- 
tr'un început. Pentru a încadra simetric con- 
ținutul. unei possii, e nevoie ca mai înţâi el 
să existe. Numai după ce ia fiinţă, poţi să-l 


izolezi simetric de restul lumii Gin care s'a 


născut. 


Absența aceasta nu micșorează însă de Joc 
importanța simetriei din poesia poporană ro- 


mână. Prin ea, 


geniul românesc îşi arată încă 


una din nenumăratele sale puteri creatoare. 


VLADIMIR DOGARU 














4 


—— 








UNIVERSUL LITERAR 











26 Septembrie 1942 === 


Plastica bâănăteană Un erou al voinței: VASILE CONTA 


Pe la începutul veacului al 
XVIII-lea, ierodiaconul Va- 
sile (bunicul lui Constantin 
Diaconovici Loga) vine dela 
Tismana şi se aşează în ini- 
ma Banatului ia Srediscea- 
Mică, unde înființează o 
şcoală de dăscălie și zugră- 
vit. De aci, dela Srediscea, 
au pornit apoi pictorii Rai- 
cu din Vârșeț, Petruţi din 
Timișoara şi George Diaco- 
novici Loga, fiul - ierodiaco- 
nului cari, la rândul lor, au 
deschis alte ateliere-școală. 

Nu putem preciza unde au 
mai existat înainte ateliere 
de zugravi, dar dela această 
dată a purces o îndrumare 





ROMUL LADEA 


Ion Cloşca 


ca- 
ca 
ju- 


cu caracter de școală, 
re trebue considerată, 
punct, de plecare pentru 
decarea desvoltării artei bă- 
năţene. Datorită  intluenței 
bune a școlii lui popa Vasile, 
aşezarea de călugări grămă- 
tici şi pictori dela Mânăsti- 
rea Săracă *), ajunge un în- 
semnat centru de artă. Gă- 
sim aci pe lângă călugări o 
seamă de pictori laici, ceea- 
ce ne dovedește că suntem 
într'o epocă, în care pictura 
a luat o atare desvoltare în 
cât nu mai e un monopol al 
călugărilor. Nu e deci vorba 


numai de un singur maes- 
tru, ci de o întreagă școală, 
care a lucrat aci după ca- 
noanele vechilor ateliere din 
răsărit și apus. Andrei capul 
școalei și cu fiul său (tot 
Andrei), sunt ajutaţi de alţi 
doi pictori Ioan și Kiriac. 
Din școala de pe Sumigz, 
unde în evul mediu Sigis- 
mund își avea cetatea și die- 
ta, pornesc mai apoi picto- 


rii Nedelcu şi  Vlasici dela 
Surduc, iar după  desființa- 
rea mânăstirii la 1776, apar 
atelierele iconarilor de la 
Bocşa și Oraviţa, 

La aceste din urmă atelie- 
re şi-a început școala Nico- 
lae Popescu, unul dintre cei 
mai de seamă pictori din 
Banat. 


Nu putem preciza dacă , 


pictorii dinaintea lui Po- 
pescu s'au ocupat 
exelusiv numai cu pictura 
bisericească, dar cu apariţia 
lui N. Popescu, plastica bă- 
năţeană înscrie în patrimo- 
niul ei portrete, 
compoziții. 

Dela Bocşa și Oraviţa, 
Popescu pornește la Viena, 
unde a găsit acea atmosferă 
severă și atât de nepriincioa- 
să picturii, ceeace prebabil 
l-a determinat să plece după 
scurtă vreme la Roma. La 
Viena cam pe acea vreme a 
putut să aibă ca profesor p: 
Fiirich, cunoscut prin stilul 
său antipictural și desenato- 
ric. Chiar admițând aceasta, 
Popescu ca nou intrat în a- 
cademie n'a putut decât să 
câştige din severitatea  pro- 
fesorului Fiirich. Atât în de- 
senele sale după antic cât și 
în desenele după natură, ar- 
tistul posedă o siguranţă băr- 
bătească a liniei. Rezolvarea 
ireproşabilă a formelor, dă 
desenelor sale o plasticitate 
aproape pedantă. Era și na- 
tural ca atmosfera din acea 
vreme a academiei vieneze 
să-l impună acest pedan- 
tism. Popescu scapă însă re- 
pede de sub disciplina se- 
veră a Vienei. Cu totul de- 
gajat și îndrăgostit de mun- 
ca ce întreprinde, ajunge să 
realizeze opere apreciate şi 
elogiate încă în timpul cât 
a fost în Roma la Academia 
di S. Luca. Dealtfel, în toată 


pictura sa, se răsfrânge în- 
drumarea școalei italiene. 
Conştient că arta şi ar- 


tiștii nu pot exista decât în- 
tr'un mediu de pricepători și 
iubitori de artă şi că acest 
mefiu nu se poate crea decât 
în jurul unei instituţii de e- 
ducaţie artistică, Nicolae Po- 
pescu, întors acasă, porneşte 
stăruitor acţiunea pentru în- 


*) La 20 km. de Srediscea, 
coatul Șumig, 


pa 


în mod; 


peisagii și | 


N. 


fiinţarea unei academii. Deși 
condițiunile materiale cari 
ar fi putut asigura ființa- 
rea şcolii proectate, îi im- 
puneau o îndreptare spre 
pictura bisericească, în pro- 
gramul său de organizare 
prevede totuși toate discipli- 
nele prin cari elevii să poată 
câștiga îndrumări artistice 
complecte. Episcopia de Ca- 
ransebeș acceptă pianul şi fi- 
nanțarea instituției, dar N. 
Popescu moare încă tânăr și 
cu el planurile se prăbușese. 
Cu dispariţia lui Nicolae Po- 
pescu ne apropiem de sfâr- 
şitul veacului al XIX-lea, 
continuitatea însă este păs- 
trată şi trecerea spre genera- 
ţia actuală o fac pictorii Ion 
Zaicu, Virgil Simonescu şi 
sculptorul Alexandru Liuba. 
Ion Zaicu ca și Popescu se 
îndreaptă spre Viena unde 
studiază timp de patru ani. 
Desigur, atmosfera care o 
găsise odinioară Popescu, nu 
mai e acum. Conduita fixată 
înainte de Firich, se schim- 
bă prin venirca la Academie 
a lui Feuerbach. Deşi acesta 
n'a stat la Academie decât 
trei ani, a fost destul ca 
să schimbe spiritul ce do- 
mina, creind o libertate mai 
mare şi posibilităţi mai largi 
de desvoltare a  taientelor. 
Jon Zaicu găsește deci un alt 
aspect al academiei vieneze, 
lucru ce se observă de altfel 
în lucrările sale. I. Z. dă a- 
ceiaşi importanţă desenului, 
numai că supleța liniei e la 
el mai accentuată. Dotat cu 
un simţ deosebit nu numai 
pentru perceperea justă a 
proporțiilor, ci şi pentru în- 
ţelegerea temeinică a volu- 





AUREL CIUPE 


mului, lucrările sale sunt a- 
tât de plastic modelate, în 
cât Zaicu ni se înfățișează 
mai mult ca un artist desti- 
nat pentru sculptură. In a- 
fară de pictură și desen, Zai- 
cu a mai lăsat şi câteva bi- 
serici zugrăvite de dânsul, 
poate într'un stil prea depăr- 
tat de canoanele bizantine, 

Tot de această epocă se 
leagă cel dintâi sculptor bă- 
năţean Alexandru Liuba. Cu 
o bursă dela Al. Mocsony, fiul 
dascălului din Maidan (Ca- 
raș) intră la K. Kunstge- 
werbe Schule Miinchen. Aci 
e remarcat de regele Bava- 
riei care îl sprijineşte apoi 
să intre la Academia de bel- 
le-arte din Miinchen, reţi- 
nând mai târziu din lucră- 
rile artistului. La academie, 
datorită calităţilor sale și 
protecţiei regale, este admis 
la concursurile cu premii, la 
cari nu participau decât ba- 
varezii. Liuba câștigă de câ- 
teva ori premiul acestor con- 
cursuri. 

Sculptorul Al. Liuba, mort 
abia la vârsta de 31 ani, a 
lăsat puţine lucrări: La Ca- 
ransebeş bustul generalului 
Traian Doda, a mai executat 
busturile lui Alexandru Moc- 
sony, Victor Babeş și Anto- 
niu Moesony, iar la Răşinari 
doi lei în bronz cari deco- 
rează mausoleul  mitropoli- 
tului Andrei Șaguna. Liuba 
a trăit câtva timp şi la Bu- 
curești unde a locuit împre- 
ună cu Ilarie Chendi cel mai 
bun prieten al său. Aminti- 
rea sculptorului Liuba e pă- 


strată azi de cele câteva lu- 
crări rămase (două în colec- 
ţiile oficiale ale Capitalei) 
și de crucea mormântului 
său din cimitirul Belu. 

Pictorul Virgil Simonescu 
(contimporan cu Bunescu şi 
Manea la Miinchen) în tim- 
pu! studiilor e figură foarte 
puțin proeminentă, ceeace 
din păcate rămâne până la 
sfârșitul vieţii sale.  Simo- 
nescu lucrează îndeosebi pic. 
tură bisericească, căreia fă- 
ră să isbutească încearcă 
să-i dea o notă specifice ro- 
mânească, înlocuind uneori 
(naiv, aproape umoristic) 
draperia bizantină cu  ele- 
mente din costumele națio- 
nale. Cea mai de seamă lu- 
crare a sa este pictura cate- 
dralei greco-catolice din Lu- 
goj. 

După războiul mondial, în 
mișcarea plastică bănățeană 
se simte o oarecare înviora- 
re. Manifestările personale 
sunt mai dese, se încearcă 
şi o expoziție colectivă, un 
fel de Salon al artelor bă- 
năţene, care n'a isbutit însi 
să se manifeste decât a sin- 
gură dată. 

Se înființează şi o asocia- 
ţie „Academia Artelor fru- 
moase” care începe cons- 
trucţia unui palat, cu inten- 
ţia de a înfiinţa la Timișoa- 
ra o Academie de Arte fru- 
moase, dar și acțiunea aces- 
tei asociaţii se poticnește tă- 
ră a isbuti să realizeze ni- 
mic. 

Mai târziu (1933) e trans- 
ferată dela Cluj la Timişoa- 
ra, şcoala de Arte frumoase, 
care isbutise să grupeze în 
jurul ei o seamă de artiști 





Panou decorativ (proect) 


bănăţeni şi ardeleni. Se pă- 
rea la început că această in- 
Sstituţie va reabilita şi răs- 
plăti toate încercările neis- 
butite de până acum. Dar se 
vede că vremurile de totdea- 
una au fost şi sunt potriv- 
nice plasticei bănăţene, căci 
și această instituție, an cu 
an, a coborit pe scara fiinţei 
sale, iar astăzi nu mai e de 
cât o simplă școală orăşe- 
nească, pe cale de a dispare. 

In Banat, după Unire, ma- 
nifestarea plastică e purcea- 
să de pictorii Corneliu * Liu- 
ba şi Ioan Isac, amândoi cu 
lucrări de factură impresio- 
nistă. Cel dintâi cu studii de 
belle-arte la Budapesta, iar 
al doilea un autodidact. Am- 
hii au avut o serie întreagă 
de expoziţii personale, parti- 
cipând adesea şi la Saloane- 
le oticiale. 

Ultimul mănunchi și poa- 
te cel mai de seamă, numă- 
ră două talente dintre cele 
mai remarcabile ale plasti- 
cei bănățene: pictorul Au- 
rel Ciupe și sculptorul Ro- 
mul Ladea. _ 

Aurel Ciupe «e un spirit 
metodic și de o disciplină 
poate prea severă, ceeace nu 
credem să-şi fi însușit dela 
foştii săi maeștri. 

Andr6 Lothe, Pierre Lau- 
rens și Paul Albert Lau- 
rens i-au dirijat, ce e drept, 
linia desenului, lucru ce se 
simte mai ales în studiile şi 
iucrăriie de început. Dacă 
uneori găsim aceste lucrări 
poate prea construite, origi- 
nalitatea şi nota personală 


a artistului nu le lipsește. 


de ŞTEFAN GOMBOŞIU 


Astăzi, această notă persona- 
1lă e evidentă, frământările 
sale apar cristalizate în cu- 
prinsul lucrărilor, din ati- 
tudinea artistului  desprin- 
dem acum râvna spre între- 
girea eforturilor sale, râvna 
spre realizări mari. 

In cât privește cromatis- 
mul picturii sale A. C. a cău- 
tat totdeauna să ajungă la 
punctul unde lucrarea lăsa- 
tă din mână, să aibă pros- 
peţime în colorit şi sponta- 
neitate în rezolvarea  com- 
pozițională. Elementele cari 
contribue la obținerea  for- 
melor plastice, artistul cau- 
tă să le pună într'o strânsă 
egalitate de valoare, ba chiar 
să le subordone valorilor 
cromatice, spre a ajunge la 
înfăptuiri de pictură pură. 
A. C. se exprimă într'un co- 
lorit de mozaic, smuls din 
vibrația nervoasă a paletei 
şi îmbinat armonic în peisa- 
giul său. 

Aurel Ciupe a studiat în 
țară la București și mai apoi 
la lași unde obţine diploma 
de belle-arte. In străinătate 
lucrează la Paris (Academia 
Julien) și Roma (Institutul 
Superior de Belle-Arte). In 
țară are câteva expoziţii 
personale, participă la expo- 
ziţiile colective organizate 
în Ardeal și Banat și e expo- 
zant aproape permanent ia 
Salonul Oficial. 

Sculptorul Romul Ladea 
răsare ca o apariţie ciudată 
din necunoscut. După ani de 
zile de intense  sbuciumări. 
după o aprigă luptă pentru 
idealul ce urmărea, înfrun- 
tând piedicile unei existenţe 
cu destule nevoi, sculptorul 
R. Ladea apare—ca și arta 
sa — matur şi în plină vi- 
goare a spiritului său crea- 
tor. Faze de evoluţie nu pu- 
tem preciza în opera artistu- 
lui. Trecerea dela primele 
încercări e atât de bruscă și 
neobservabilă, încât putem 
spune: arta lui R. Ladea se 
prezintă ca un bloc unitar, 
cu prea puţine deosebiri, 
prezentând  straniul aspect 
al unei apariţii ciudate ce 
m'a avut început. O isbucni- 
re spontană, fără evoluţie 
îndeajuns de perceptibilă, 
care îţi dă impresia că s'a o- 
prit, la începutul primitiv pe 
care nu i-l poţi defini. 

R. Ladea punându-și pro- 
blema de a da artei româ- 
neşti un caracter specific, 
ajunge la concluzia că posi- 
bilitățile sunt nespus de 
mari și isvoarele infinit de 
variate. Grija ce trebuie să o 
aibă fiecare artist este de a 
nu confunda subiectul luat 
din meaiul românesc, cu ex- 
presia de viaţă și mijloacele 
de exprimare pe care acest 
mediu le oferă. Dacă încerci 
a concretiza în material du- 
rabil, subiectul smuls din 
viaţa şi sufletul neamului 
nostru, trebue să găsești şi 
cuvântul plastic prin care 
să-l exprimi. Incrustările şi 
ciopliturile ţăranului român, 
R. L. le crede primele cuvin- 
te din dicționarul plastic al 
sculpturii româneşti de mâi. 


ne. 


















ROMUL LADEA 


Autoportret 


In afară de artiștii înşiraţi 
aci, Banatul a găzduit și ar- 
tiști originari din alte regi- 
uni ale ţării. Mai există apoi 
o accentuată mișcare a pla- 
sticei germane, care în ulti- 
mii ani sa manifestat stă- 
ruitor prin câteva talente ti- 
nere. 

Tată o rezumativă privire 
asupra plasticei bănăţene, a 
cărei continuitate pare-se va 
rămâne în voia întâruplării 
ca şi până acum. 


Intre cei doi colegi se leagă o 
prietenie care va dura cu ace- 
iaşi tărie chiar după despărţirea 
or, O prietemia care formează 
unul din cele mai importante şi 
tnuctuoase capitole în viaţa filo- 
zofului. Se remarcă aceasta din 
corespondența pe care o va in- 
treţine tot restul vieţii. 

Dar, luciditatea autocritică, re- 
fleoţiunea și conștiința de sine, 
care l-au caracterizat totdeauna, 
îl determină să se rupă din mij- 
locul confraţilor ji iubitei sale 
cu o voință uimitoare. In acest 


sens, sunt foarte semnificative 
rândurile de mai jos, desprinse 
dintr'o  senisoare, adresată cu 


acea ocazie Mariei Bălușescu: 

„Neaşteptata mea plecare va 
fi mirat pe toţi, mai ales pe 
tine şi pe director. Ce era să fac? 
Nu mai puteam să îndur viața 
de mizerie de actor rătăcitor. 
De-aţi fi aflat despre hotărirea 
mea, nu naţi fi lăsat să plec 
cu niciun preţ. 

„„Dacă ai şti ce dor de a stu- 
dia mi-a venit; ași fi în stare să 
fac acum, cu toate că sunt obo- 
sit, icheace mar putea să facă 
alţii în câţiva ani. Mi-e ruşine să 
dau ochi cu p'ofesorii, de aceea 
nici nu mai ies din casă. Stau 
inchis în cripta gândurilor mele. 

„Astăzi voiu pleca la Tg.- 
Neamţ. Ce vor mai zice şi cei de 
acasă? Primi-mă-vor ca pe fiul 
rătăcitor din Evanghelie?“ 

Conta este primit cu braţele 
deschise de către ai săi. Cu o 
surprinzătoare încordare caută 
să-și stingă arzătoarea flacără a 
romantismului adolescenței. Stă 
închis în casa părintească şi în- 
vaţă, învaţă de zor, alături cu 

lectura cărţilor sale favorite. In 
cursul unui an prepâră clasele 
III și IV, pe care le promovează 
cu mult succes, Se înscrie apoi 
ca elev regulat la Liceul Naţional 
din Iaşi, cu hotărîrea nestrămu- 
tată de a absolvi cursul secundar, 
„lnvăţ ca un disperat, citeze zi 
şi moapte, încât profesorii, vă- 
zând atâta tragere de inimă, 
atât entuziasm pentru ştiinţa 
filosofiei mi-au prezis un mare 
viitor“, 

Menţinându-se pe aceeaşi linie 
de efort, se impune din ce în ce 
mai mult atenţiei profesorilor săi, 
pentruca la depunerez examenu- 
lui de bacalaureat să câştige ad- 
miraţia unanimă prin susținerea 
tezei asupra „Tealiei Fatalismu- 
lui“, lucrare, care, mai târziu 
lărgită şi apro'undată, îi va aduce 
consacrarea. enropeană. 

Conta voeşte să plece în străi- 
nătate, să studieze Filozofia şi 
Dreptul, discipline atât de dragi 
dui. Dar veniturile părintelui său 
Sunt prea reduse și preotul mai 
are de întreţinut la şcoli încă 
patru copii mai mici decât Vasile. 
Tânărul candidat trebue să se 
resemneze, deocamdată. Aștep - 
tâna vremuri mai bune, el ră- 
mâne ca pedagog la liceul unde 
absolvise, frecventând, cum poa- 
te, și universitatea, In vara anului 
următor, „Societatea pentru tri- 
miterea junilor României la învă. 
țătură“, anunţă o bursă pentru 
ştiinţele comerciale ja Amvârs 
Deşi nu avea nimic comum cu a- 
ceastă știință practică şi destul 
de străină aptitudinilor şi înten- 
iilor sale, hotărăşte a concura 
pentru această bursă, cu gândul 
câ, în acelaş timp; să poată urma 
şi studiile potrivite vocației sale. 
In baza calităților recugoscute şi 
apreciate îndeajuns, bursa i.se 
oferă fără concurs. „Simt că 
am înebunit de bucurie. Să-ţi 
vezi visul împlinit și cu atâta 
ușurință“, scrie dânsul plin de 
sentimentul izbânăi, 

In telul acesta, în toamna anu- 
lui 1869 Conta este trimis la An- 
vărs, în pensiunea, faimosului 
Grandgnage, faţă de care se im- 
pune dela început, câştigându-i 
Stima şi admiraţia, „După prima 
impresie, prezic protejatului dvs. 
un strălucit viitor“, comunică 
profesorul belgian, d-rului Fătu, 
la Iaşi. 

'Nefijmd facultate de filosofie 
în localitate şi mici în apropiere, 
tânărul student român se înscrie 
numai la facultatea juridică din 
Bruxelles, rămânând, ca Filoso- 
fia s'o studieze singur, ca şi lim- 
bile germană şi engleză. 

Suma pe câre o reprezenta 
bursa dănuită de către societatea 
filantropică din Jași era, destui 
de mică, ea impunea și altmin- 
teri, destule restricțiuni și timpul 
de studii era fixat numai la trei 
ani, Disproporția dintre voinţă şi 
putere, dintre proect și realizare, 
apare enormă oricui. Pentru 
Conta, acesta este un lucru so- 
tuţionabil. 

„Am rămas fără mioi un ajutor 

— scrie dânsul neuitatei sale 
prietene, Dar sunt hotărit să în- 
îrunt toiul, chiar mizeria ucigă- 
toare, căci voinţa, este mai puter- 
uică decât moartea. 

„Gândul <că nu voiu putea 
să-mi realizez idealul, mă sdro- 
bește. Muncesc zi şi noapte pen- 
tru a-mi lua doctoratul. Mă în- 
treţin cu lecţiile şi fac pe profe- 
sorul de limba franceză la un 
institut particular din Gand“, 

Incă una din cele mai dorite 
redute ale idealului său este cu- 
cerită, In cadrul celor trei ani 








(Urmare din pagina I-a) 


de muncă plină de râvnă şi devo- 
tament, Vasile Conta devine ai- 
piomat în ştiinţele comerciale al 
Institutulmi Superior din Anvers, 
licenţiat şi doctor în ştiinţele ju- 
ridice al Facultăţii de Drept din 
Bruxelles, culegând şi aci laurii 
primelor menţiuni, 

Felul acesta, de a-și forţa ma- 
șina, omenească fără pic de cru- 
țare, mu întârzie să-și arate şi 
efectele negative. 

»„De câteva zile o tuse înarăcită 
nu-mi dă pace, sunt obosit; dar 


eul mă îndeamnă înainte, îna- 
inte”. 
Conta ax voi încă să facă 


vre-un an și jumătate călătorii 
de studii în Anglia, Franţa și 
Germania, dar lipsa mereu sim- 
țită şi boala crescândă amenin- 
țător, îi împiedică dela aceasta. 
Sănătatea îi impune să se ducă 
pentru puţin timp în Italia spre 
a se mai restabili. 

Reîntors în țară, caută ca tot 
entuziasmul inimei și întregul 
tezaur al minţii să le închine 
Patriei. 

In 1873, ocupă prin concurs 
catedra de Drept Civil dela Uni- 
versitatea din Iaşi. In această 
calitate, reușește să se facă din 
ce în ce mai iubit de colegi și: 
mai ales „de studenţi. Cultura 
vastă, susținută de un idar de 
expunere fascinant, face ca au- 
ditorul său să se mărească dela 
prelegere la prelegere, fiind as- 
cultat în afara elevilor săi de 
către cele mai de seamă per- 
soane ale Capitalei Moldovene. 

Dar boala nu-l lasă. Timp de 
aproape trei ani, Conta este silit 
să-şi ia concediu, să trăiască 
retras, singur, în lumea lui de 
gânduri. Această izolare, însă, 
nu-i poate servi la o refacere 
completă, Omul, al cărui creer 
este deprins să asimileze cât mai 
mult, să elaboreze creații origi- 
male, nu se poate combplarce întrun 
repaos cât mai desăvârşit. Inălţi- 
mile eterice ale filosofiei îl ispi- 
tesc necontenit, Şi, apoi, uămira- 
torii săi, mare parte membri. ai 
„Junimăi”, îl vor în mijlocul lor, 
unde filosoful se bucură de toată 
Stima şi ajimirația, ca şi de ne- 
înţelegerea multora, uneori. 
Unele intrigări, chiar, caută să 
se ţeasă în cadrul faimoasei so- 
cietăți culturale, între Conta și 
Maiorescu. Când celui dintâi i se 
spune că marele critic şi orator 
îşi papazgaliceşte prelegerile aca- 
să, în faţa oglinzii, filosoful răs- 
punde admirativ, celui ce venea 
cu imsinuarea: „Foarte frumos. 
Asta denotă că d. Maiorescu se 
respectă şi pe sine, şi audito” 
rul căruia îi se adresează“, deşi, 
ca atitudine, Conta avea rezerve 
fată de preşedintele „Jonimiif. 

Trăeşte tot mai întens în eul 
său. Căci răsplata nu lintârzie. 

Apariţia „TEORIEI FADALIS- 





MULUI“ în limba franceză îi a- 
duce încuraşări, laude și admira 
ţii dela cele mai de seamă perso- 
nadități ale vremii. Darwin, Sir 
John Lubbok,  Haeckel, Biich- 
ner, Spencer,  Muiiler, Morisson, 
ete. sunt primii care relevă și 
'elogiază pe tânărul filosof! ro- 
mân. 

“Totuşi, realitatea, îmediată, dra. 
gostea de aproape şi cea, de Pa- 
trie îl smulg din onu din sfera 
atât de preferată a cugetării. Pe 
tângă timpul jertfit întru apă- 
varea, și ajutorarea celor cinstiţi 
și nevoiaşi, în fața Justiţiei, 1a 
un moment dat, Conta găsește că 
drepturile cetățenești pot fi ştir- 
bite. Că politica țimpului gre- 
șeşte şi că intervenţia sa în ase- 
menea împrejurări este inevita- 
bilă. Autoritatea-i știinţitică şi 
morală este atât de copleșitoare, 
încât este ales ca deputat de Iaşi, 
în afara oricărui partia politic, 
Este, pentrui marele gânditor, încă 
un prilej să-şi dovedească însu- 
şirile sale excepționale, Elocin- 
ța-i plină de vervă scânteltoare 
de o logică impecabilă, bazată pe 
o bogată și precisă documenţare, 
impune câștigarea punotului de 
vedere susţinut de alesul poporu- 
tui în Camera Deputaţilor. Acest 
srtălubit suoces atrage după sine 
și oferirea departamentului Ins- 
trucțiunii Publice lui Vasile 
Conta, care venea cu un minunat 
proiect de reformă a învăţămân- 
tului românesc.  Imprejurările 
contribuese ca ilustrul om de stat, 
să nu poată rămâne mult în a- 
ceastă calitate. 

Ftizia îl roade din ce în ce mai 
adâne. Sufletul vulcanic, care clo- 
cotise_cu atât entuziasm și ne- 
țărmurită iubire de Patrie, se re- 
trage în făgașele liniștite ale îm- 
păcării de sine, ştiind că omul 
şi-a făcut datoria de cetățean şi 
bun român. Conta îşi reia mai 
departe şirul preocupărilor sale 
intime. Teoria Ondulaţiei Univer- 
sale, Origina Speciilor, Bazele 
Metaifizilcai, Imicercări de Meta- 
fizică, Primele principii care al- 
cătuese lumea, ete. sunt operele 
închegate în sisteme filosofice, 
care vor contribui la mărirea 
glorie; postume a fruntașului cu- 
getător român. 

Imemsa cantitate de energie pe 
care o depune cu atâta pasiune 
pentru studiile filosofice, îl va 
aduce iar la epuizare şi Ja înrău- 
tățirea stărei sale. Sănătatea îi 
impune din nou o călătorie de 
meoreație în Malia, Timpul cât 
stă la Pisa nu poate să-l între- 
meze mult. In asemenea situaţie, 
se vede silit să se îm'oarcă în 
Ţară.  Prevăzându-şi sfârşitul, 
caută să rămână cât mai izolat. 
II așteaptă zi de zi, privinil moar- 
tea cu o seninătate de stoic. Luci- 
ditatea îi este atât de mare, încât 
își dă seama şi de minutul în 
care va trece spre lumea trans- 
cendentă a atomilor săi. 

Astfel, se sfârşeşte din viaţă 
Vasile Conta „filosotul, literatul, 
oratorul şi profesorul desăvâr- 
şit, care a ştiut să realizeze dim 
existenţa sa cea mai pilduitoare 
viaţă de voinţă şi caracter. 


CONSTANTIN STELIAN 





PRIVIRI 


(Urmare 


Neagră era noaptea. 
Ploua lin şi moale ca părul 
unui copil. Dimineaţa, ce- 
rul tot negru. Pe câmpiile 
îndepărtarte roua se ridică, 
se întmde pe văzduh ca o 
maramă dumnezeească. 
Mirosul p'oii îţi răroreşte 
mintea. Picăturile de apă 
strălucesc pe firul de iar. 
bă, ca ochii puilor de ciori. 

% 

— Pleacă tăi și nu te 
uita îndărăt. Știi că acelora 
cari te petrec genele le bat 
iute, ochii le sunt grei. 

Bătrânii întorc capul și 
merg spre casă, Tânăra 


D 


rămâme şi îi nai zărmbeşte, 
îndemnându-l spre  necu- 
noscut. 


din pag. 


% 

Doi fluturi albi se alun- 
aau în aer, lângă prispa 
mătuşii locni. Ea se uita 
cu ochii obosiţi la ei. In 
joaca lor, au atins cu ari: 


pile fruntea mătușii. Flu 
turii iar se clungau în- 
soare. Mătușa Ioana, în- 


torcându-se spre ușă, Mor- 
măia răguşit cu buzele us- 
cate ca iasca:  „Bătu-v'ar 
norocul... Așcri,,.. 


Georgeta Mircea Cancicov 





S/li-e gândul pelerin 


Mi-e gândul plecat departe peste zări, 
Şi nimeni nu ştie cum îl chiamă; 


Cu fiecare clipă 
Vieaţa stinsă în 


se destramă 
triste depărtări. 


Ca semn, în aripi poartă o năframă, 


Strălucitoare în 


val de fluturări ; 


Drumeţii îmi tore în suflet frământări, 
Gânduri turnate în cadre de-aramă, 


Mi-e gândul pelerin, peste oceane, 
TImpovărat cu umbre de icoane ; 
Fantoma viselor rătăcitoare. 


Dar... Sa întors 
Mânat de drum 


în colivie chinuit..,. 
şi vrajă călătoare, 


Bătrâne gând, cum de visul ţi-a murit ? 


FANE GEORGE PAJIȘTE 


>? 


mmm 26 Septembrie 1942 








Cronica literară 





„GASA AMINTIRILOR'“, roman de Minail Şerban 


;, (Editura „Cultura Românească“, Bucureşti 1942) 


„HOTEL REX“, numele de Nicolze |. Otteseu 


(Editura „Bucur Ciobanul“, Bucureşti 1942) 


D. Mihail Șerban este nm gcrii- 
tor cu o întinsă activitate literară, 
„Casa Amint-zilor“ fiind al cin- 
cilea roman publicat până acum, 
pe lângă care bibliografia d-sale 
mai cuprinde și două volume de 
nuve.e. Ne putem aştepta deci — 
suntem chiar înd:eptății — la 
um lucru literar de calitate şi de 
“puternică viziune personală, dela 
experiența unui scriitor despăr- 
țit printr'un răstimp apreciabil și 
fecund, de pa:ioada debutului în 
Witematură. 'Totuşi lectura roma- 
nului în două volume „Casa 
Amintirilor“ mu ne lasă impresia 
unui lucm de maturaţie artisti- 
că atară doar dacă facilitatea 
curgătoare a stilului cărţii am 
pune-o pe seama îndemânării, a 
meșteșugului deprins prin expe- 
riență. Dar ușurința condeiului 
devime cusur de neiertat atunci 
când scriitorul, printr'o su'prin- 
zătoare absenţă de controi auto- 
critic lasă să-i scape propoziț-umi 
ca acelea pe oare le vom tran- 
scrie, în tonul pompierese — edi- 
ficator. ce se mai practică doar 
în proza anoumă a ziareior: 
„Mulțimea aceasta, a acestora 
mii, e pământul şi stânca din 
care-și înalţă stejarul, spre cer, 
conoana majestoasă. In mulţimea 
aceasta e temelia gi năzuimţa 
umul neam. 

Cei cari o formează știu acea- 
ste şi mai ra” vei vedea pe unul 
din aceștia abdicând dela misiu- 
nea lui, decât pe cei încoronați...“ 

Astfel de sti mu are măcar 
scuza autenticității documentare, 
a€efiind al vreunul  personagin 
din carte ci însuși felul direct ai 
romamicierulu, de a participa la 
întâmplările cărții, arătându-și 
desaprobarea, sau — ca în exem- 
Plul citaţ — întreaga sa adeziu- 
ae. 
Proza literară a d-lui Mihail 
Şerban ilustrează formula realis= 
mului psihologie, a vieţii—așa 
cum este, putând fi confirmată 
ca atare de orice cititor ne- 
caliticat, sensibil 4oar la conţi- 
nutul brut, anacdotie al ei, Dar 
„Casa Amintirilor“ năzueşte la 
ceeace s'a putea numi o proble- 
matică, de proporțiile unui con- 
Alict între mentalități, al gene- 
raţitlor; felul cum se rezolvă în- 
să în verşiunea lui Radu Nedelcu, 
personajul prrțipal ei cărții 
câre primeşte în mod vizibil și 
adeziunea momancierului, ni se 
pare nu numai mextocru din 
punctul de vedere al vieţii, dar 
di neconvingător ca  desnodă- 
mânt și efect artistic. 

Din insistența cu care autorul 
descrie sensibilitatea neobișnuită 
a ui Răducu, în prumii ani ai 
copilăriei acestuia, absorbirea 
lui în nesfârșite reveni, impre- 
sionabilitatea deosebită față de 
obiectele şi manifestă ile cultu- 
lut reiigios, am fi putut să 
bânuim că toate aceste însușiri 
eveau să evolueze către o excep- 
țională vocație artistică sau mi- 
stică. Dar mai târziu, ca școlar 
în diceu, Răducu nu se deose- 
bește cu mult de mijlocia celor- 
lalți afară doar prin daphul că 
devine confidentul  protesa nun 
de matematici cu care are con- 
versațiuni naive, pornind nai 
ales din observarea stărilor de 
lucruri sociale. Studenţia băiatu. 





lui decurge şi ea mormal, între 
un amor adolescentin și altul „vi- 
novat“, la Iași, unde ajunge se- 
cretarul unchiului său şi co.abo- 
rator la ziarul acestuia. In pe- 
roada universitară a lui Radu 
Nedelcu, se accentuiază și pro- 
biematica romanului odată cu 
conflictul de conştiinţă a tână- 
rului gazetar. Ziarul de pe urma 
cămula își făcuse traiul conforta- 
bil reprezenta simplist mentali- 
tatea bătrânilor, neînțelegătoare 
și esupritoare față de aceea a 
tineretului universitar, — disen- 
siunea, lmând şi o vagă cooratură 
de conflict de clasă între tine- 
netul studențesc proletarizant și 
firește idealist, și materialismul 
călor ajunși, al bătrinilor. Radu 
îşi rezolvă conflictul de conştiin- 
ță renunțând la carena politică 
pe care i-o înlesnea gazetăria în 
slujba unchiului său, spre a nu 
păcătui împotriva solidarităţii cu 
generația de vârstă, Dar nu-l 
vedem ajungând cumva lup- 
tător pentru revendicările stu- 
detnţești, ci întorcându-se la Făl- 
ticeni, unde socotește că prin fa- 
milia pe care o va întemeia în- 
surându-se cu fata iubită din Li- 
ceu va cunoaște însfârşit „viaţa 
cea adevărată: „In limbajul co- 
mim întoarcerea ui Sar putea 
numi înfrîngere. Dar el m'o simte 
astfel... Nu e nm învins, Simte 
atâta don de viață într'insul, a- 
tâta ejam! Acolo îl așteaptă Ma- 
riama, Acolo îl așteaptă viaţa cea 
adevărată. Bl și Maziana vor fi 
începutul unei lumi moui. Acolo 
e casa amintirilor, al căror glas 
irezistibil îl cheamă, în care ei 
vor lega trecutul cu vnittorul,.,“, 

Astfel, toată frământarea pro- 
blematică a unui exponent de 
generaţie se rezolvă în formala 
acceptării cumințite „ celei mai 
emoliente răspunderi morale, a- 
ceea de „a lega trecutul cu vii- 
torul“, Ca și ciim nar fi plină 
humea de inși came alta nu fac 
decât să asizure o continuitate 
netmulburată între ce a fost şi ce 
urmează să fie. 

Felul omenesc de a ti ai unui 
scriitar nu interesează în jude- 
carea literaturii sale. Acela al 
d-lui Mihail Şerban e plin de atâta 
bunăvoință înţeregătoare pentru 
suferințele celor umiliţi ai vieţii, 
pe care îi urmărește cu o simpa- 
tie cadă și înduioșată, incât rea- 
Yzează uneori pagini remarea- 
bile prin atmosfera de intimitate 
sufletească, în tonul minor, de- 
licat şi învăluitor al acestei du- 
oase scene de familie: 

„Retrași pe paturi, ghemuri, 
copiii îşi aruncau priviri furișe 
și se vedea că abea-şi pot ţine 
râsul. Făceau mare haz oride- 
câteori tatăl lor mânca supă sau 
ciorbă, fiindcă sorbea sgormotos 
3ichidiul dim lingură, de parcă era 
o maâșină de tăiat lemne. Dar se 
abțineau să nu ridă, fiimacă ştiau 
că tatăl lor nu poate suferi sgo- 
motul și mal ales râniu.., 

Și se stăpâniră încă o clipă- 
două, apoi buitni unul, după dân- 
sul altul şi, deodată, toți... In 
acelaș timp se repeziră. în fun- 
dul patului, ascunzându-se unul 
într'altil,,, 

Tatăl întoarse lingura dela 
gură spre farturie și înălţă capul, 
Chipurile copiilor ereu acum de 





piatră și privirile lor urmăriră 
speriate mişcările omului dela 
masă... 

— Diavolilor! zise e! fără să-și 
poată stăpâni râsul... Dar râsul 
tatei era rar și întâmplarea că 
râsese se număra piintre înțâm- 
plările de pomină. Chipuriie co- 
Diilor deveniră şi mai senoase... 

Nu fusese, însă, niciodată, în 
casă, atâta lumină... Curgea lu- 
mina aceasta ca un şuvai prin 
sufletele copiilor și ale păriuţi- 
lore, 

Li 

Autorul nuvelelor din „Hotel 
Rex“ şe aată a fi un observator 
atent şi dezinteresat al vieţii 
fără vreun parti-pris de Jitera- 
tură, cu acea cur.ozitate lue.dă 
şi egală a cărturarului de fină 
esență, ușor atenuată — dacă nu 
chiar îmblânzită de simpatie 0- 
menească — prnitirun ton de po- 
liteță amabilă dar şi distantă, 
care trădează pe omul de lume 
şi de gust, Mondenitatea seriito- 
rului Nicolae I. Ottescu și 0 pre- 
dilecţie marcată a d-sale pentru 
nuvea cu subiecţ gasant, am.n- 
tind prin aceasta de faunoasele 
„Noppi“ ale lui Paul Moranid, 
schiţează trăsăturile unui tip 
ra:eori întâinit în literatura moa- 
stră. Prozatorul român e de cele 
ma multe ori realist cu naivi- 
tate şi încă, obscen şi scabros, 
din râvna după autentic, D, Ni 
colae Î. Ottescu evită cu dis- 
creție astfel de necuviinţe care 
se  datoresc mai ales lipsei 
de gust, printrun ton de 
badinerie libertină și scepticism 
de cărturar, graţie căruia I.tera- 
tura d-sale devine o manifestare 
de sociabilitate, cu ţoată îndrăs- 
neala unora din subiectele nuve- 
le:or cupiinse în „Hotel Rex“. 
Povestea Galatheei e un exem- 
pu tipic în această privinţă și 
cele câteva rânduri pe care te 
transeriem vor da cititorului 0 
idee exactă despre timbrul şi to- 
nul proze; niwwveiisbului: 

„Și cum poți tu spune că su- 
fletul femeii e „corupt şi lubric“ 
când el nu poate avea at.ibutel 
Sufletul nostru, al tău Pygema- 
ion, da, poate avea atribute! El 
poate fi mândru, nesocotit, tru- 
taş şi dispreţuitor. E stă ascuns 
în adâncul firei tale și se arată 
de acolo din adâncuri, cumpănit 
sau ușuratec, născocitor, răzbu- 
nător, înrudit cu divimitatea p.o- 
meteică și uneori evântat până 
ia înălțimile olimpice, Sutletul 
femeii stă qeabia ascuns sub pie- 
lea ei tramdafirie. O încălzeşte, 
o înfioară și o farmecă. Atribu- 
tale lui noi le dăruim atunci 
când valbura dragostei ne ame- 
țeşte mintea, dar el nu le arel 
Sufletul femeii e sufletul plan- 
telor cu co.ola deschisă în bă- 
taia vânturilor, așteptând impu- 
dice polenul întâmplător care 
trece. Și nu brazda de pă- 
mânt deschisă, care primește in 
sânul ei sămânța, are suflet. Are 
suflet sămânța care o fecundea- 
ză... Să nu vorbim așa dar de 
sufletul femeii, să voim ni» 
mai de înfăţişarea ei, că mu e 
nimic mai frumos decât făptura 
ei, așa precum nimic nu e mal 
sau decât nebunia dragostei”. 


MIHAI NICULESCU 


UNIVERSUL LITERAR 


Am vrut să rămân cât se poate 
de departe de focarul discuţiu- 
milor care s'au iscat după împli- 
nirea unui an de „cântece noui“, 

Nu credeam în ele, după cum 
la început, sincer ţi-o mărturi- 
sesc, nu credeam nici în reușita 
„aventurii tale, de a prezenta 
lumii noastre literare noui în- 
săilători de visări. Și dacă acea- 
stă neîncredere stăpânea sufle- 
tul meu, ea se datora indiferen- 
ței massei noastre intelectuale 
pentru astfel de preocupări ar- 
tistice, 

Ştiam că operele scriitorilor 
noştri de-abia dacă ajung un ti- 
raj de zece mii de exemplare, 
văzusem și eu strădaniile câtor- 
va edituri de a tipări manus- 
crise promițătoare ale câtorva 
necunoscuţi cioplitori de azur, în- 
cercări care rămâneau nerepeta- 
te, urmăream, dintr'un interes, 
pe care nu l-am putut niciodată 
defini, mişcarea noastră literară 
şi artistică și toate acestea m'au 
înspăimântat în aşa fel, încât 
nu mai puteam crede în reuşita 
unei noui încercări, 

Astăzi, când stăruința ta, prie- 
tene al poeţilor, mi-a dovedit ză- 








CANTECE NOU: 





O voce din provincie 


dărnicia convingerilor mele, mă 
simt ispitit de a-mi spune și eu 
cuvântul, cu atât mai mult cu 
cât — fratele întru visare, Geor- 


ge Păun, reactualizează o veche 
campanie dusă mai de mult, de 
poeiul Constantin Virgil Gheor- 
ghiu, contra poeților și a poeziei 
din provincia noastră şi căruia 
i-am răspuns, pe-atunci, tot prin 
voloanele „Universului Literar“ 


„Cântecele noui" au îmbătrânit 
cu un an, iar discuţiunile prin 
graiul tinarului, întrezăresc și ele 
orizonturi pentru tânăra poezie 
rumânească, şi-mi par cu atât 
mai interesante aceste păreri ale 
tinerilor poeţi, pornind dintr'o 
sinceritate demnă de admiraţie. 
Din aceste mărturisiri în care 
nota personală stărue cu naivi- 
tate, putem desprinde un mare 
adevăr: lupta și permanenta 
căutare a poetului de astăzi. Do- 





Elegie 


In rugă de viori, te chem târziu, 

Din nesfârșitul, sur, adânc de lume... 
Imi tremură arcușu'n vânt, pustiu, 
Cu ochi de basme, fermecaţi şi uzi, 
Mai dă-mi privirile de taină verde 
Şin sfâşieri simfonice, auzi, 
Orchestra tinereţii cum se pierde. 
Auzi cum plânsul şi-l topesc prin zări, 
Inăbuşite muzici de durere... 

Se svârcolese pe frunţi înfiorări, 
Zadarnice și'n friguri de tăcere... 

Se răsucesc în piept, de-arșiţe mari, 
Tubirile ce-adâne ne străbătură 

Şi rănile ne strâng de ani hoinari, 

Cu funii vii şi aspre de arsură, 

Hai înapoi, prin stele, peste nopți, 
Să tresărim cu brizele și anii... 

Din codrii-afunzi și din singurătăţi, 
Ne-or fremăta în suflete, castanii... 
Copilul alb, prin vis, cu păr de fum, 

Il văd cum după fluturi vrea s'alerge 
Dar sa tot dus cu ei și fără drum, 
In sure depărtări, mereu se şterge... 
Azi frunzele ce s'au jucat în vânt, 

Ca buclele copiilor prin seară, 

Oftează scuturate la pământ 

Și'n svonuri de păduri se sbat să moară. 
Zadarnic în vârtejuri mă arunc, 

Ca un strigoi de patimă nebună... 

Am un cuţit în inimă, adâne 

Şi-mi flueră o tâmplă de furtună... 

Eu pier luptând cu sbucium de furnal, 
Sub negura oraşelor bolnave, 

Zărobit de viaţă, crunt, „ca de pumnal 
Şi risipit pe mugete de nave... 


FLORIN DUMITRANA 


febră 


E-o noapte apăsătoare, ca o osândă. 

[i aud plămâniicum respiră, inima Cum îi bate, 
Simt o tremurătură stranie îm toate — 

Taci, soră bolnavă şi plăpândă | 


Mâine, nici eu m'am să mai fiu. 
Cu ochii stinși, cu fața de var, 

In colţul gurii cu-un zâmbet amar, 
Au să te-aşeze ai tăi în sicriu... 


Repede, o cruce cu degete de fum 
Pestu odihna de veci a trupului crud =— 
Simţi suflatu-ți orb, ca un fluture ud, 
La lumină, la capăt de drum... 


d . . . . Di . . , 


E-o noapte apăsătoare, ca o osândă, 

Il aud plămânii cum respiră, inima cum îi bate, 
Simt o tremurătură stranie în toate — 

Taci, soră bolnavă și plăpândă ! 


FLORIN LUCESCU 


rința obsedantă a unei regăsiri 
fericite și pe lângă toate aceste 
promițătoare. constatări și o du- 
reroasa realitate: insuficiența 
intelectulu; şi graba de care dau 
dovadă poeții noștri de a se ve- 
dea publicaţi. 

Imi pare râu că tocmai eu sunt 
acela care-mi acuz, oarecum, 
confrații, dar o fac din dragos- 
tea frățească pe care le-o port. 
Datorită lor mi s'au spulberat 
părerile pe care le-aveam des- 
pre poezia noastră tânără și deci 
le rămân recunoscător. Este a- 
devărat, că nu de mult, poezia 
noastră tânără alunecase pe po- 
vârnișul  pierzaniei. Curentele 
străine — cu babilonia lor — dă- 
deau naștere unor adevărate 
monstruozităţi. Se tindea la răs- 
turnarea tuturor normelor este- 
tice și se îintronase un fel de a» 
narhie poetică al cărei sfârşit 
ducea spre o anarhie totală. 

Mulțumită concepțiilor noas- 
tre — cu adevărat sănătoase, — 
am reuşit să aruncăm balastul, 

Dar să revenim la cântecele şi 
la cântăreții noștri, Ei sunt fiil 
vrednici ai acestei ţări, de aceia 
felul tor de creaţie trebue să ră- 
mână un exemplu în istoria care 
se scrie... 

Ştim că poezia nu se poate 
turna în tiparnițe, îngrădi în 
legi speciale, ci doar, numai me- 
diul prielnic acestor manifestări, 
ÎN putem dirija oarecum, 

Versurile publicate aici, dato- 
rită ţie prieten al poeţilor, ne-au 


5 


————.. 
— 


arătat mai mult ca oricând, lip- 
na unui făgaş al poeziei, în a- 
ceastă țară a muzelor. 

„Numai cu o „Cafe de la Pair" 
şi cu vreo câteva cenacluri lite- 
rare răzleţite în cele patru col- 
uri de ţară, tânăra poezie ră- 
mâne un cântec desacordat de 
flașnetă, iar poetul rătăcit în 
mijlocul unor concetățeni proşti 
şi gravi, cum sunt proştii în ge- 
nere, vorba lui George Mihuij 
Zamfirescu, o  întruchipare de 
poveste... Aşi vrea s'o ştie, să o 
cunoască și să se pătrundă da 
această stare a poetului pravin- 
cial, S.S. R-ul. 

Atunci te întreb, prietene al 
Poeţilor, care este rostul tău și 
al tututuror visătorilor ? E 

Nu-i o dramă neapariția unei 
reviste provinciale, dar socot că 
nici o comedie sbaterea sujletea- 
scă a acelora care frământă 
gândul pentru frumos şi etern... 

Scriu băeţii şi mâine se va ri- 
dica dintre ei adevăratul căută- 
for de comori cu talentul lui ti- 
tanic, copleșitor, dar cum stăm 
mu inutilitatea noastră ? 

N'ar strica o anchetă în lumes 
visătorilor, 

Poate am ajunge la o înţele- 
gere, ori fie şi la un compromis... 


EM, FLORENS 





Un provincial din“ Capitală 


Problema pusă de prietenul 
nostru vechiu, Emanoil Flo- 
reus, am desbătut-o și noi (și 
tot în locul acesta) oridecâte- 
ori am avut prilejul. 

Scriam atunci, pa și acum, 
mărturisind că în fond am ră- 
mas tot pe acea parte a bari- 
cadei, pe care luptă „poeţii 
provinciali”, cu toate că înde- 
letnicirile ne ţin legaţi de a- 
ceastă Capitală. Iată însă că d. 
Florens reactualizează o veche 
problemă, cu un ușor aer de 
patetism, care în fond șade 
atât de bine tuturor poeţilor. 

Nu suntem întru totul de a- 
cord cu afirmaţiile sale şi în 
acest cens ne vom lua îngă- 
duiala să revenim într'unul 
din numerele viitoare, mai 
amplu. Em, Florens vede lu- 
crurile printr'o prismă onestă, 
tar punctul lui de vedere e în 
orice caz unul înțelept. 

Stim câte vise se năruesc și 
se înalță acolo în provincie, 
dar cunoaștem și interesul cu 
care sunt primiţi aici, în a- 
ceastă  pismuită Cetate, toţi 
purtătorii de talent ai cuvân- 
tului care vin de oriunde. Nu 
ne gândim numai la acest colț 





al cântecelor, ci la o sumă de 
așa zise „foruri de cultură”, 
care oridecâteori au avut. pri- 
lejul, au dat poeţilor ce a lost 
al Jor. Domnul Em. Florens nu 
se poate să nu ştie aceasta, și 
nu ne îndoim că ne dă cel pu- 
țin o parte din dreptatea pe 
care-o avem, Că vor fi fost şi 
multe, foarte multe alte cazuri, 
o, nu ne îndoim de aceasta! 

Dar nu sunt numai ele... 

Am întrezărit în rândurile 
lui Em, Florens un ton pole- 
mic, pe care la dreptul vor- 
bind nu-l subseriem, Poetul a- 
cesta de talent, liniștit truba- 
dur al Romanului, a forțat 
puțin strunele lirei sale, im- 
primându-le o virulență pen- 
tru care nu e vinovat nimeni, 
nici chiar d-sa. 

Toamnele  provintiale sunt 
uneori, o știm, atât de depri- 
mante, încât sunt în sţare să 
dea naștere celor mai mat?irtra- 
gedii, din cine ştie ce ciudă- 
ţenii. 

Iată de ce „pamfletu!” d-lui 
Em. Florens, pe care l-am pu- 
blicat ca să avem un glas în 
plus şi ca să fim mereu noi, e 
mai mult o intenţie care poate 
fi privită și altfel... 

ŞT. B. 


N. B. Manuscrisele se trimit 
la redacție, menţionându-se pe 
plic: pentru Șt. B. Și răspun- 
surile: Ionescu G. G., C. Sava, 
P. Stoica, Ionel C. R., Teodor 
En., T. Octav, Sanda SS, Gh. 
Staicu, Marin C.: Nu. O. Bilu, 
Teodora D., M. 1. Cos., Ion D. 
God., Liviu L,, Ştefan Mot., E- 
mil Marg., P. L. Olt., Rorica B. 
Heana C,, N. Pres,: Altele, 


a a a PE a a a a a a rata TE a i a a eee 


Un om s'a smuls 


din câtuşele trupului 


“1lrwmare din pag. 6-a) 


— Front jumătate la dreapta, urlă din răs- 
putteni Petridavu ! Se rid că. Face un salt în- 
nainte. Nu vede însă mișcându-se decât câț.va 
oameni. Unde or fi ceilalţi ? Petridavu trase, 
trage mereu. 1 se pare lui, sau îl pișcă ceva 
de ple oare. 

Ciudat! Nu-l doare, dar nu mal poate miș- 
ca. Se pipăe. Picioarele sunt la loc. Umbrele 
se apropie cu furie. 

— Doamne iartă-mă, se roagă cineva din 
€] și în suflet fi răsare icoana mamei lui. 

Inchide ochii să nu vadă nimic, să pară 
mort, 

Pământul tremură de paşi. Trec înainte. 
Unul se opreşte. Il întoarce cu baioneta, 

George Petridavu, simte cum îi intră ceva 
ca un cuțt în spate. 

Nu mişcă însă. Strânge durerea cu dinții 
și gândul lui mai tosteşte odată un „Doamne, 
iartă-mă“, 

— bilă (mort) rostește cu dispreț rusul, 
şi-gi vede de drum. 

George Pelridavu simte prezența une: for. 
ţe, care-l învălue, îl apără. Trec gloanţe pe 
deasupra, trec vrăşmaşii pe lângă el, și nu-i 
mai pasă, parcă ar fi departe de loPuyl acela... 
Nu simte rănile. Nu-l doare nimic. 

Se rugase. Se simţea ocrotit, 

Dn copilărie buzele lui nau mai rostit o 
rugăciune. Dar acuma fără să vrea, cineva 
din el rostește: „Doamne, iartă-mă”, 

Rănile vărsau belșug de sânge, dar George 
Petr:davu se simțea acuma mai sigur ca orl- 
când. In rugăciune se întâlnise cu sufletul 


mamei )ui ș: din şubredul adăpost, gândurile 
îi deschideau noui cărări de viaţă. 

La stânga se auzea învălmășagul luptei, 

— Doamne, ajută-mi, să pot zidi din sufe- 
rința mea o nouă viață, rosteau buzele ră- 
n.tului, 

Ajută-mi să pot sluji și eu adevărul, acum 
că am simţit puterea aripilor Tale... 

Aşa l-au găsit, la recucerirea poziţiei, ca- 
marazii 


1V. 


Dn război nimeni nu se întoarce aşa cum 
a plecat. Devine mai bun orl inai rău Se 
schimbă, 

Când iarna a venit cu nevinovăția zăpezii, 
s'acopere păcatele pământului, George Petri- 
davu sa întors din sp-tal în nesuteritul lui 
oraș de altădată. 

Nimeni nu recunoștea la prima vedere în 
omul cu barbă, cu fața suptă, pe Don Jua- 
nul din primăvară. La rândul lui, George Pe- 
tridavu găsea orașul și oamenii altfel de cum 
îi lăsase. 

Liniştea care altădată i se părea apăsătoare, 
ca o povară a timpului, acum îl întrema. Știa 
cum să guste bucuria lucrurilor mici ; surâsul 
unei raze de soare furișate prin încruntarea 
norilor, înțelepciunea apelor ce curg, vecern.a 
apusurilor. 

In toate vedea o putere, un simbol. 

Şi pentru oameni avea alte gânduri. Din 
colțul gurii îi d'spăruse rânjetul disprețuitor 
şi în locul lui înflorise surâsul înţelegerii. 

— Biete jucării în palma vieţii, dece ne-am 


dușmăni, dece ne-am privi chiorâș pe sub 
sirașina ochilor ? 

George Petridavu ştia că omul uită ușor, 
că suferința înscrie în sufletul nostru gânduri 
de îndreptare pe care timpul repede le șter- 
ge. Deaceea, deasupra candelei ce ardea în 
camera lui dela întoarcerea de pe front, pu- 
ese o hârtie memento a marilor încercări : 

Ma:a, 25 August. 

Vimoda, 8 Septembre. 

Dalnik, 21 Septembrie, 

Când „celălalt“ va îndrăsni să scoată capul 
dim ascunziș de suflet, inscripția îi va aduce 
aminte că peste grădina sufletului trecuseră 
furtuni și că poamele putrede se scutura- 
seră. 

Fostul sublocotenent ocolea cunoșt'nţele 'ui 
de altăâztă. Când acestea voiau să-l angajeze 
într'o discuție cu un: — „te-ai întors e- 
roule“ ? el răspundea rezervat, în monosiiabe 
și conversaţia lua repede sfârșit. 

— Păcat de el, băiat drăguţ, s'a ţicnit la 
război, coneh'deau fostele admiratoare. Alţi, 
când apucă un concediu își fac de cap, ăsta 
parcă vrea să se călugărească. 

De un singur lucru se temea George Petri- 
davu: întâlnirea cu Nora. Deaceea, ocolea 
locuriie pe unde ştia că ar putea so întâl- 
nească, eşia la ore târzii, 

Atfiase că soțul Norei, cavalerist, e încă în 
spital, că rămăsese fără un p'cior. Era sigur 
că e tot una cu sublocotenentul Stroilă din 
noaptea marei încercări. 

Intr'o zi, Nora îl aștepta la poarta judecă- 
toriei. George smţi spaima îngheţurilor când 
răsare bruse de undeva, soarele. Povestiră de 
război, de cei plecaţi, de cunoştinţe, de soţul 
Norei. Pașii îi duceau pe drumu! cunoscut din 
primăvară, spre locuința Nora. Ajunseră. 
Nora îl pofti înăuntru, voia să-i arate fo- 
tografii, 

George o urmă cu inima strânsă, ca pe o 
poruncă a destinului. Cum ar putea să-i spu- 
nă că-i e frică, că-i e frică de el însuși ? 

Nora :mtră înainte, îi arată camerele, îi qă 
explicaţii. Pașii lui o urmau, dar gândurile 
îi spuneau: 


— Eşti un ticălos, un nemernic, un om fără 
voinţă. Un camarad şi-a riscat v-ața pentru 
time, pentru unitatea ta, a rămas schilod, şi 
tu intri în casa! lui, asculţi explicaţiile soţiei, 
și n'ai puterea să te smulgi!.. 

Unde sunţ toate planurile gin viaţa nouă, 
toate rugăciunile ? 

Farseurule, joc. teatru până și față de Dum- 
nezeu ! 

Nora îi surprinde privirea, îi știe gândul 
călător. ENI 

— Nu m'asculţi... se plânge ea. Ți-e gândul 
în altă parte. Ai sosit de două săptămâni și 
mai venit să mă vez. M'ai ocolit., Dacă ai 
şti cât te-am aşteptat, cât te-am urmărit cu 
gândul, cât m'am sbătut la gândul că tu 
suieri ! oa A] 

Mai mult, ma: mult chiar decât pentru Ale- 
xandru, care este soțul meu, tatăl copilului 
meu. Doamne, ce haos mi-a pus stăpânire pe 
suflet 1 Pe DB 

Când eram la Iași Ja sptal, lângă el, îl au- 
zeam cum geme, cum îl frământă durerile, 
dar ochii mei se opreau asupra fiecărui pat, 
te căutau pe tine. 

Nu știu ce mă făcea să cred că un bolnav 
ce stătea acoperit, nu-i vedeam capul, eşti tu. 
Aşteptam ore întregi să te rid ci, să te văd. 
Intr'un târziu, bolnavul se mișca. Tresăream... 
Era altul! 

Zile de-arândul povestea a fost acelaşi. A- 
lexandru a observat. Dar el a înţeles că ochii 
mei s: opresc asupra vre-unui rănit ce se în- 
zdrăvenise, 

— Aşteaptă puţin !... Nam murt încă, ai 
timp să te uiţi la alții, mă biciuiau vorbele 
ui 

Sguduirile prin care am trecut m'au schim- 
bat. Nu mă ma. cunose. Mam gândit de multe 
ori la vorbele tale din clipa despărțirii : 

— „Nu-ţi pare rău de timpul acesta care 
ar putea fi al nostru întreg? Poate mai târ- 
ziu ne vom căi amândoi“. 

Când te ştiam în fața morți eu m'am căit 
de multe ori... Mâna Norii alunecă în a lui, 
Cu ea năvăliră furtunile în sânge şi amuţiră 
toate glasurile din suflet. 











Buzele se căutau. Se întâlniră... Şi tremurul 


lor suflă toată cenuşa de pe spuza dorințe 
lor înăbuș te, 

Uitaseră cine sunt, Nu mai erau decât două 
trupuri care se aşteptau 

In Geu isbucnise „celălalt“, 

Mâinile lui căutau fructul ascuns al sâni- 
lor, Se năpustiră dușmănos asupra haine, 
gata s'o sfâșie., Deodată tresă A 

-- Cruciuliţa ! Atinsese cruciulița. 

Mâinile căzură în lungul trupului fără pu 
tere. 

Dorințele se înmuiară brusc, se topiră. Cru- 
<iuliţa î. adurea aminte de noaptea de groază. 

„„Incursiunea,  vâjâitul  gloanțelor, alt, 
Sroilă fără un picior, scârţâitul baionete în 
carne... 

„„Prima rugăciune: „Doamne, 
Planurile de vață nouă... 

Intre el și Nora era omul cu picior de lemn, 
căruia viaţa îi luase totul. 

Ce căuta el aici? L-ar alunga privirea icoa- 
neior, vocea singurătăților ! 

I. era rușine de slăbiciunea lui... Ar fi vrut 
să-și ascundă sufletul sub unghia Nevăzutu- 
lui... Să nu mai știe nimic de lume. 

Il biciuiau gândurile. Se ridică brusc. Ii ve- 
nea să fugă departe, cât mai departe ds aici! 

Ochii Norei întrebau speriați... 

Eşi cu paşi de furtună. 

De afară auzi cum plânge Nora. Lacrimile 
ei spălau albia dorințelor. 

— Dece fugea un om pe stradă?... 

Li 








iertă-mă"... 


In faţa camdelei, lângă cele tre: Imscripţii, 
George Petridavu se roagă, 

Simte încă în sânge, pe mâini, urmele pă- 
catului necopt. Se scutură de vedeniile zilei. 

Gândurite se încovoaie în fața înălțimilor, 
ar buzele rostesc: 

— Și nu ne duce pe noi, Doamne, în cele 
de :spită... 

Pe trepte de rugăciune, pacea coboară în 
suflet. 

„.Un om s'a smuls din cătușele trupului. 


GABRIEL ȚEPELEA 








6 





UNIVERSUL LITERAR 2 = 26 Septembrie 1942 ——— 





. i 
Proaspătul ofițer aruncă o privire me- 
iancolică spre costumele civile, aliniate după 
sezon, în dulapuri. Făcu câțiva pași prin ca- 
meră pentru a se obșnui cu muniforma, Hâr- 
tiile, scrisorile asvâvlite în desordine pe par- 
chet, foșneau sub talpa cismei ca o chemare 
a trecutului. 

Cât de searbă i se părea înainte viața a- 
ceasta : birou, plimbăr:, femei și iar birou. 

Aştepta mereu o lovitură de teatru în 
viaţa Imi, o intervenţie miraculoasă a des- 
tinului, 

Zilele se scurgeau, însă mereu aceleași, câ 
tic-tacul unui ceasorn e. Nicio schimbare nu 
imtervenea, nici un eveniment de seamă. 
Viaţă tără orizont, înăbușitoare de provimcie. 

Acestui fel de viață George Petridavu, îi 
spunea în carnetul lui: „Viaţă între patru 
pereți“, 

Piimbarea era tot o continuare a vieţii de 
răscolire interioară de acasă. Ce-: putea 
oferi nou spectacolul unei plimbări ? Ace- 
leași străzi, aceiaşi oameni şi aceleaşi ges- 
turi, 

De dimineaţă până seara, știa precis ce o 
să facă, cu cine o să se întâlnească, ce vorte 
va rosti. 

La ora 9 se vede intrând în judecătorie. 

-— Bună dimineaţa ! A 

— Am onoare, îi răspunde șeful judecător, 
instalat la o masă, răstoind printre hârtii (pe 
şeful judecător îl găsește întotdeauna acolo, 
chiar la 8%). 

Şeful face sacrificiul de a se opri un mo- 
ment din operaţiunea întreprinsă, pentru a-l 
întreba : 

— Ei, cum ai dormit domnule judecător ? 

— Bine... răspunde vag Petridavu, chiar 
dacă ma închis toată noaptea ochii. Dar şe- 
ful nu se sinchisește de răspunsul lui. Nu-l 
întreabă pentru a afla adevărul, ci pentrua 
se introduce pe sine în scenă continuână: 

— Uşor e de dvs. de tineri. Mâncaţi, bine, 
dorm ți bine, nici capul nu vă doare de viaţă. 
Dacă: îmbătrânești, se schimbă socoteala. Ba 
ie doare capul, ba stomacul, ba îţi lipsește 
"um dimte. Numai necazuri și iar necazuri. Ce 
îți închipui, ce mi se întâmplă me aseară? 

Vine o rudă de a noastră dela ţară şi ne 
aduce o bucată de carne. Soţia mea se și 
apucă de gătit La cină mă servește cu o 
bucată mai mică, ce e drept, de cotlet. 

Cunoscându-mi maşinăria îi spun dela în- 
ceput : E 

— Dragă, lasă-mă cu cărnurile că iar urlu 
cu stomacul ca la Crăciun. 

— Gustă și tu că n'ai să mori, îmi spune 
soția, Odată avem şi noi carne la masă cu 
vremurile astea și fac: mofturi. Asta e carne 
de vițel şi e mai ușoară. Nu ţi se întâmplă 
nimic, garantez eu! Convins-neconvins a 
trebuit să mănânc și iată-mă în ce hal sunt. 

N'am înch's toată noaptea ochii şi azi a- 
vem o sumedenie de procese. 

Ce naș da să fiu tânăr, să mănânce ce 
vreau şi să dorm somn de piatră! 

După ce a isprăvit raportul asupra celor 
petrecute cu o seară înainte în familia sa, 
şeful chemă aprodul şi în curând începu 
ședința. 

Mai bine de un an, în fiecare d mineaţă, 
George Petridavu aude imevitabilul raport 
de dimineaţă al șetului ca om, tată şi soţ. 

După amiază când iese la plimbare, aruncă 
o prvire la tutungeria domnișoarei Lolly. 
Acelaş club de fete bătrâne își ţine obișnuita 
şedinţă... 

Ma: departe, la un geam dinspre stradă 
îl urmăresc ochii unei mame și a unei fete 
ocupate zilnic cu lucrul de mână ș. cu do- 
cumentarea directă asupra vieții concetățe- 
nitor. 

Coafeuzele, negustorii se uită melancolie 
spre geam şi din ochi. tuturor se citeşte par- 
că, acelaș lucru: așteptarea. 

Așteaptă cu toţii să se întâmple ceva care 
să le ocupe spiritul. 

La colț, în drum spre restaurantul „Euro- 
pa“ se întâlneşte cu profesorul de filosoție, 
Pahomie : 

— Zile bune, exclamă volub:l profesorul, 
vrând să iasă până și prin salut din bana- 
litate. 

— Noroc, noroc, răspunde absent judecă: 
torul Petridavu. 

— lar meditativ, 
obosești creerul. 

Eu atâta am învăţat din filosofie: 

Sunt lucruri cari depind de noi și lucruri 
cari nu depind de noi. 

Cale cari depind de noi sunt simple şi deci 
nu e nevoie să-ți baţ: capul cu ele. Le re- 
zolvi ușor. 

Cele cari nu depind de noi: viaţa, moar- 
tea, n'au nevoie de soluţiile noastre și se sin- 
chisesc prea puţin ae aceste soluții. Apărem 
şi dispărem, fără voia noastră. 

In concluzie: jos meditaţia, gândirea, e- 
fortul ! 

Totul este să trăești Să trăești la întâm- 
plare, liber, fără efort. Ştii ce mă leagă pe 
m'ne de profesorat ? 

Altfel mă făceam măcelar că e ma: ren- 
tabil : 

Vacanţa, domnule, vacanţa ! 

Să stai cinci luni aproape, fără să faci n- 
mic, asta e suprema înțelepciune! Nu te 
sbați, păstrezi în tine toate moleculele de 
viaţă. Ţine minte vorba mea, domnule: jos 
meditaţia, jos efortul. Trăiască vacanţa ! 

Cu încă un „zile bune!“ şi o strângere de 
mână, profesorul Pahomie dispare pe uta 
restaurantului. 

Uneori după şapte seara îl opreşte pe stra- 
dă și Hans Roth, proprietarul magazinului de 
rado: „Meteor. 

Neamţul are o invenţie cu totul originală, 
cu care speră să ajungă la realizarea ime- 
diată a păcii între popoare. In curând crede 
că va pune la dispoziţia lumii un magnel 
ur'aş care să încremenească proectilele în 
ţeava tunurilor, pe o rază de 70 km. 

Neputând acţiona tunurile şi armele, pa- 
cea e gata, nu există învingător, nu există 
învins. „Alles ist in Orânung“. lar el, Hans 
Roth, e binefăcătorul lumii. 





domnule! Păcat să-ţi 





TIPOGRAFIA ZIARULUI „UNIVERSUL“ BUCUREŞTI. STR BREZOIANU 33 


Toţi ş.-au găsit un refugiu în inactivitatea 
lor din provincie: în teoriile proprii, în cărţi, 
în vin, în cleveteli, 

Judecătorul Petridavu a așteptat multă 
vreme minunea care să-l smulgă din med o- 
critatea provincială, 

Dar în provincie toți încep prin a se re- 
volta şi sfârșesc printr'o capitulare lentă, ca 
un oraș încercuit, 

George Petridavu a încercat să-ş' populeze 
pust.ul tinereţii: fără orizont cu cât mai mul- 
te femei. 

Dacă viața pe care o visase întârzia să 
vină, încerca viața la întâmplare, după tev- 
ria lu. Pahomie. 

Femeile pe care le cunoștea erau atât de 
departe de sufletul lui, atât de mici și atât 
de vanitoase, încât cunoscându-le, George 
Petridavu simţea cum i se sting luminile din 
sufiet ş în locul lor creşte hidos rânjetul. 

Visas: plămânii largi ai bulevarde'or apu- 
semne și în locul lor avea întortochelile unei 
străzi înăbuşitoare. 

Visase ospeţe mari de gând, cu scânteieri 
peste vreme ș. nu avea decât mucurile fu- 
megânde ale crevetirelor. 

„Asta e totul, asta e viaţa”, se intreba din 
ce in ce mai rar judecătorul Petridavu....? 

— La urma urmelor dacă viaţa și-a bătut 
joc de mine, am să-mi bat şi eu joc de viaţă, 
se auzea răgușit o voce de undeva din su- 
îetul lui, 

Trăm cu surogate. 

Surogate de zahăr, de cafea, de viaţă. Am 
să-i prezint şi eu un surogat de om. 

Să aibe  înfățișzre dz om. Atât... To. 
mai rar, ca o adiere de amintire îl pândea 
gândul unei minuni, a unei descleștăr. din 
viaţa provincială, pe judecătorul Petr.davu. 
In schimb, orașul vorbea multe de cele ce se 
petreceau acasă la omul legilor, pe strada 
Trifoiului. Până și pe doamna Nora Strolă. 
femee serioasă, ar fi scos-o din minţ. 

Intr'o zi, când George Petridavu n'ar fi 
vrut să se întâmple nimic în v aţa lui, a ve- 
nit o telegramă de concentrare. 

„„Plimbându-se cu paşi mari prin odaia 
presărață cu vestigiile trecutului, răscolite ca 
la orice mutare, George Petr davu simţea că 
lasă în urma lui o lume, în care poate nu se 
va mai întoarce niciodată, E 

Dest.nul sa pronunţat. 

Trecutul e ca o haină veche. Ne detaşăm 
uşor de el, îl așezăm într'un ungher de su- 
flet; cel mult ne mai imbie parfumul amin: 


Sublocotenentul George Petridavu îşi dă- 
dea seama de acest hucru, în seara de 15 lu- 
ne 1941. 

Toate chemările trecutului amuţiseră în el. 
In schimb gândul de a o vedea pe Nora da 
pinteni tari furtunilor din suflet, 

Trebuia s'o vadă. înainte de piecare. 


II. 


Pe Nora și-o închipuia la început ca toaie 
celelalte. 

„O gâscul ță provincială, puţin mai ro- 
mantică, de care trebue să te ocupi ceva măi 
multă vreme... In colo nimic devsebit...! 

In noua fază a existenţei lui, cucerirea u- 
nei feme: era pentru George Petr:davu mai 
mul o problemă d: psihologie. 

Principalul e în asemenea cazuri -— Spu- 
nea el — să determini tipul psihologic al fe- 
meii, iar bărbatul să se tranfrome subit în 
ceeace ştic că femeai i-ar plăcea să găsească 
într'ânsul. 

Inarmat cu cin'smul crescut din xantofila 
iluziilor, George Petridavu era rând pe rând 
--după caz — tandru, furtunos. romantic în 
faţa lumii femin ne a burgului. 

Metoda a funcționat multă vreme fără 
greş. Dela un timp, graţie  indiscreţiei lor, 
multe din admiratoarele lui Petridavu îm ă- 
fiat că eroul lor uită să-ș. joace rolul înce: 
put până la capăt și că prea ţine să fie cu 
tot dinadinsul un bun public. 

Taina i-o cunoștea şi Nora. Totuşi, deși 
ştim precis unele lucrur. despre viaţă, des- 
pre oameni, fiecare crede că faţă de el via- 
ţa, oamenii vor fi altfel. Uneori tocmai pe- 
ricolul ne atrage. 

Când a cunoscut-o pe Nora, George Pe- 
tridavu nota cinic în carnetul lu.: 15 Apri- 
lie. Am cunoscut-o în sfârșit pe doamna 
Stroilă. Drăguţă, romantică : Ii plac versu- 
rile. Spunea că a auzit lucruri bune despre 
mine, dela o rudă, fost coleg. Un atoât deci. 
Soţul concentrat. Caparcitatea maximă de re- 
zistenţă : trei săptămâni. Câteva zile con- 
versaţia lor sa mărginit la cărți, la reviste, 
la cunoştinţe. 

George Petridavu avea impresia că rev.n9 
la pr.mele începuturi sentimentale. 

In curând încercă să iasă din cercul con- 
v»saţiai în care singur s'a prins. 

Apropo-urile rămâneau fără efect, 

— Nu înţelegea Nora, sau se făcea că nu 
înţelegea ? 

Prilejul se :vi, neașteptat. 

Tot orașul vuia de isprava unei soţii de 
doctor, om serios și ou situaţie, care a fugit 
cu un funcţionar dela percepție. 

Nora îşi spuse părerea ei. 

George Petnidavu nu scăpă ocazia de a 
face o pledoarie pro-âomo, 

— Eu nu condamn niciodată femeile, 
doamnă. Nimeni nu se gândeşte la suferin- 
țele unei femei constrânsă de viaţă să tră- 
iască cu un obez, un beţ.v, un moș... 

Toţi ridică piatra... Nimeni nu-și dă însă 
osteneala şă afle că în locul prinţului aștep- 
tat să coboare pe aripi de basme, cele mai 
nulte femei sunt silite să audă gâfâielile sau 
înjurăturile unei brute... 

Nora isbucni într'um râs sincer, ca un pu- 
hoiu de voie bună. 

_:— Xată-te transformat întrun avocat al 
femeilor, al tuturor femeilor. 

In numele tor îți exprim profunda noastră 
recunoștință. 

Păcat însă, că avocații mu pledează nicio- 
dată desinteresați. Dumneeata ca judecător o 
ştiai prea bine. 

Deastădată visai o remunerație în natură... 
Nu? 





Pleasna vorbelor isbea în adâncimi de su- 
Pet, rănea, 

Va să zică doamna nu era o gâsculiță ro- 
mant.că, palidă copie a Emmei Bovary ! 

Doamna își permitea ironii, 

Contrariat şi furios, Geonge Petridavu se 
hotări să spună lucrurile pe faţă. In defini- 
tiv partida era p'erdută, dece nu ar vorbi? 

- - Spuneai :ronic, că sunt un avocat al fe- 
meilor. Nu, doamnă, sunt un avocat al vieții. 
AI vieţii pe lângă care mulți trec strânși în 
ch'nga convenționalismului, înăbușindu-și su- 
fletul şi dorinţele, 

Nu simţi uneori cum viața ți se scurge 
printre degete, cum clipele trec fără ca să 
le culegi polenul, cum ani flutură dela fe- 
reastra timpului bat sta tuturor regretelor și 
dorințelor neîmplinite ? 

Noi suntem niște bieţi călători în viaţă. 
Unii se strecoară prin învălmăşeală, 'dau 
brânc. celorlalţi, ajung la bilete, apucă tre- 
nul vieţii. 

Alții se sperie, isbiburile multimi: le întu- 
necă voinţa și rămân veșn c într'o gară agi- 
tată, privind peste capetele lum'i în mişcare, 
cum csilalți mai curagioși se depărtează spre 
portul dorințelor. 

Eu nu vreau să fiu călătorul perdut în- 
tr'o gară. să privesc viața. Eu vreau s'0 
trăesc. 

Să trăesc la întâmplare, cu ochii înch'și. 
Dece atâta calcul din partea oamenilor, când 
Măria Sa Neprevăzutul năruie toate socote- 
lile prec se ?... 

Nu mă interesează sfârșitul unei acțiuni. 
Destinul şi întâmplarea vor avea de grijă. 

Eu am fost o singură dată în faţa morţii, 
când cu retragerea din Basarabia. 

Im' părea rău atunci de toate cărţile ce- 
tite, de toate clipele ce s'au scurs goale, ne- 
trăite, 

Prilejul de a mai sta în fața morţii ne mai 
aşteaptă pe cei tineri. Nu vreau să am atunci 
aceleaşi regrete. Să pot spune că am trăit 
dn plin, toate clipele libere. 

— Dacă toți oamenii ar trăi la întâmplare, 
ca dumneata, ne-am transforma într'o lume 
de orbi, fără ţel, 

Domnule Petridavu, dacă eu n'aș fi o fe- 
mee, spune, mi-ai vorbi la fel? Nu cred, 

Uneori oamenii vorbesc ca să se convingă 
pe ei înşişi, să-și scuze acţiunile, sau să pună 
la cale altele noui. 

'Ţi-am citit în suflet dela început, ţi-am în- 
țeles toate apropurile. 





Dacă n'aș fi ştiut că în dosul vorbelor se. 


ascunde un suflet, că nu ești dumneata cel 
adevărat care vorbește, ci un altul, o mască, 
o mască născută poate din desiluzii, ţ -aşi fi 





întors dela început spatele. Te cunoșteam 
însă din spusele vărului meu, care-ţi păstra 
o adâncă prietenie din timpul școalei. 

Dece încerci să pari altul, să porți masca 
cinismului, să joci rolul unui Don Juan pro- 
vincial, când ai putea să faci lucruri mult mai 
mari, când eşti făcut pentru altceva ? 

Nu încerca să negi. E degeaba. Știu întot- 
deauna când vorbeşte fostul autor dramatic 
din liceu, pe care îl simt aproape de sutletul 
meu și când vorbește „celălalt“, vâscul, 
străimul. y 

Nu rețin din ceeace spui decât ceeace ştiu 
că ar spune Petridavu ce! adevărat. Nu știu 
ce mă face să mă apropiu de dumneata, nu 
ştiu unde voiu ajunge, dar aș vrea să fii aşa 
cum eşti, să svârli masca, să te îndrepţi spre 
rostul dumitale adevărat. | 

Poate pentru mine ar fi mai rău... 

George o priv. pentru prima oară cu aten- 
ţie. Se strecură un snop de soare primăvăra- 
tec printre frunzele castanilor din parc și se 
furișă prin părul Norii. 

Nora mergea cu privirea în pământ, cu pa- 
șii grei de gânduri, 

Liniile feţei îi erau drepte ca și cele ale 
sufletuiui. Era frumoasă Nora. Nu se auzeau 
decât paşii lor în după amiaza aceea de Mai. 
Dar sufletele vorbeau, îşi întinseseră mâna. 

Perdeaua dintre suflete o călcaseră în pi- 
aioare, Mergeau alături, dar înspre ce destin ? 
Geonge simțea cum îi inundă ființa ceva cald 
ca o îmbrăţişare. 

Era bucuria de a avea pe cineva alături 
sau ceva din sufletul lui regăsit? 

Din ziua aceea sau ascuţit mereu ochii ne- 
văzuţi de după ferești să vadă cum se stre- 
coară absentă o pereche pe străzile provin- 
ciale. Multe din admiratoarele lu: dinaimte au 
stăruit să apere generos onoarea căminului 
pângărit a celui plecat la oaste, mulți văzu- 
seră lucruri neîntâmplate, n'aveau însă mo- 
tiv de reprezentanţii moralei să se alarmeze. 

Nu se întâmplase n 'mic. 





George Petnidavu era fericit ră și-a regăsit 
sufletul. Nu dorea nimic mai mult. 

Aşa l-a găsit telegrama de comcentrare din 
Iunie. 

In clipa bunului rămas o voce înăbușită 
până atunc. în cute de suflet încercă timid : 

— Nora, nu se știe dacă mă mai întorc. Ne 
aşteaptă desigur războiul, 

N'ai vrea acum... In sfârșit nu-ți pare rău 
de timpul acesta care putea fi al nostru în- 
treg, înţelegi tu, întreg ?! 

Poate ne vom căi mai târziu amândoi. Aş 
vrea să duc cu m ne oriunde amintirea ta în- 
treagă..; 

—. Nu Geo, dece să fiu pentru tine ca toate 
celelalte ? 

Sufleţul meu te va urmări întreg, acolo de- 
parte. Nici timpul. nici oamenii nu pot zidi 


. graniţe între suflete. Să rămânem așa cum 


am fost... 

George Petridavu nu nsistă. Tristeţea. des- 
părțirii îl învălui întreagă, ca o glugă a des- 
tinului, 

Mâinile se strânseră tare să soarbă merinde 
pentru amintire. 

Ochii, cu tremurăr de stele, se pătrundeau 
să închidă ultima privire în mlădiţă de su- 
flet. Vorbele muriseră de mult. Numai îni- 
mile voiau să iasă dn strânsoarea pieptului. 

George Petridavu plecă. 

Il chema ţara ! 

III 


Sublocotenentul George Petridavu făcza 
parte dintr'un regiment de Dorobanţi din pr.- 
ma limie Aici a cunoscut el aspr mea vietii 
ostăşeşti. 

La 2 Iulie sublocotenentul de rezervă Geor- 
ge Petridavu nota în carnetul lui: 

„Ajuns la G. găsesc un cantonament bun. 
Ha câteva ore după masă, ordin de plecare. 
A treia noapte de nesomn. 

Marş spre O. M. vreo 30 km. ocolit dela G. 

Oamenii cu raniţe, supra-încărcate, abea se 
târăsc, merg îna ntea lor, îi îndemn la drum, 
le mai iau puşca mitralieră spre a le ușura 
povara, 

Mereu dealuri — văi, văi — dealuri. Marş 
forţat. Oamenii cad pe drum. Le iau armele 
celor ce nu mai pot mărșălui. 

Merg și eu cu ochii închiși ca un iunatec. 
Bidoanele isbesc în lopeți și în castroane. E 
singurul sgomot ce se aude în noapte, alături 
de pâfâielile ş; pașii târîți ai ostașilor. 

Dimineaţa, la 4, după șapte ore de mers a- 
jungem la O. M. 

Dorm cu tresăriri până la 1. 

Ce ordine mai așteaptă oare ? 

In momentul de supremă oboseală îţi este 


indiferentă viața sau moartea. Priveşti moar- 
tea ca o eliberare. 

Ora 16,30. 

Intr'adevăr nu m'am înșelat, 

După scurtul popas la O. M. plecăm spre 
T. Ordinul de marș s'a dat. Se fac pregătiri. 
Mărșăluim până noaptea. In drum ne sur- 
prinde aviația inamică. Un singur rănit. 

Noaptea dormim în cort. Nu voiu uita cu- 
vând această primă noapte de cort. 

Fără iarbă, fără nici un așternut, dorm pe 
pământul gol. 

Ca civil, faci mofturi pentru o cameră igra- 
sioasă, o plapomă mai dezarticulată. 

Patul, săpunul, apa, peria de dinţi, se par 
lucruri atât de naturale, atât de obligatoriu 
făcând parte din inventarul vieţii, încât nici 
nu simţi binefacerea lor. 

La răsboiu aocepți orice lipsă fără murmur. 

Adorm. 

Mă trezește ordonanța care aduce de un- 
deva un braţ de paie. Mă trântese în noul aș- 
ternut cu voluptate. Sunt fericit ! Cât de sim- 
pliu poate trăi omul și cum își complică de- 
geala existenţa ! 

Mă chinuesc să-mi reamintesc cum arată 
Nora. Nu cumva dragostea e o simplă der.- 
vaţie a bunului trai 7, 

Câteva zile de război îi schimbase perfect 
felul de a privi viaţa. 

Cât de copilărească i se părea acum re- 
volta împotriva pașn'cilor burghezi din ur- 
bea lui, împotriva străzilor întortochiate, îm- 
potriva liniștei copleșitoare. 

Ar fi dat acum totul pentru câteva zile de 
liniște. 

Până la o vârstă omul nu se vede decât pe 
smne. Suferinţa îl face să desaopere că există 
şi alţi oameni, căci acei oameni au un suilet 
ca şi al lui, au clipele lor de soare ori de 
catran, 

Din locul unde viaţa se îngână cu moartea, 
George Petridavu descoperise v.aţa. 

Până acum, deși se credea format, dorise 
totul deagate, ca odinioară jucăriile, Dacă 





de GABRIEL ȚEPELEA 


viața nu binevoia să-i împlinească dorinţele, 
se bosumfla și arunca cu praștia vorbelor în 
viaţă, în oameni. Suterinţa îl făcea acum să 
înţeleagă. Ă 

Au umaţ apoi zile ma; grele, marşuri și 
mai obositoare. Ă Ă 

Pasul trudit al ostașului român răscolea 
pratul din satele basarabene și se aprupia de 
Odesa. 

In clipele de răgaz din adăposturnile săpate 
în grabă, ecoul clipelor petrecute cu Nora 
mai băteau încă la poarta amintirii, George 
Petridavu se scutura însă ca de amintirea u- 
nu: păcat, strivea gândul, îl înăbușea. 

— Soţul ei e un camarad care întruntă 
moartea ca și mime la ceastă oră — își spu- 
nea sublocotenentul Petridavu. 

Se gândește acasă ca ia un altar, 

A mă gândi la Nora, ar fi sacrilegiu. 

Ridica brusc capul, Trăgea spre inamic, fără 
Yntă. Ș. în pocnitura armei, Petridavu spera 
să amuţească o chemare, 

Inti'o noapte de Septembrie, se predau vreo 
zece ostaşi inamici. Informaţiile ce le dau 
sunt bune: Inamicul se retrage. Comandan- 
tul batalionuiui ordonă incursiuni pe tot 
frontul. 

Plotonul sit. Petridavu se pregătește de ac- 
ț-une. 

12 legătură prin agenţi cu unitatea vecină 
din dreapta, un regiment de cavalerie. Nu 
trage n:cl un foc de armă. Grupele înaintează 
pe râr.ă. în liniște, târî, 

Paşi. abia ating pământul, de parcă ar fi 
un strat subţire de ghiaţă de care ţi-e frică 
să nu se spargă. 

Tot succesul acțiunii depinde de înaintarea 
fără sgomot, 

E atâta incordare, încât răsuflarea oameni- 
lor pare prea sgomotoasă, ţi-e frică să nu se 
audă, 

Petr.davu e în fruntea plotonulu: urmat de 
agenții grupelor, 

O grupă face 20 de metri, apoi se culcă. 
inaintează cealaltă grupă. 

Cât au înaintat? 50 metri... 100 metri... 130 
metri !... Poziţia inamicului trebue să fie la 
câțiva pași. Totuși nici um foc. 

S'a retras într'adevăr inamicul, sau preda- 
rea celor 10 ostaşi a fost o cursă ? 

Incă 10 metri... nimic! Desigur pozția e 
părăsită. 

Un soldat își scapă lopata. Sergentul se 
răstește la el. 

O mitral'eră inamică latră răgușit, de un- 
deva de aproape. Apoi altele și altele. Sit. 
Petridavu abea are timp să se asvârle întro 
groapă de obuz, 

— Plisss... plisss.. se aud deasupra capului 
cartușele ruseşti și sgomotui exploziei lor a- 
duce eu spartul de nuci uscate. Oamenii sur- 
prinş. în câmp deschis, scormonesc în pă- 
mânt cu lopata, cu unghiile ca nişte cârtiţe. 

Cantușele luminoase spintecă întunerecu) şi 
dau fiori 

Clipele par veşnicii. De când ţine iadul 
ăsta ? 

Brandturile bat aproape de grupa a doua, 
Nu mai e de stat așa. O hotărire se impune, 

— Grenadele ! asvârliţi grenadele ! se aude 
în noapte vocea sublocotenentului. 

— Grenadele, svârliţi grenadele, repetă ser. 
genţii. 

Oameni fac un salt. Svâri grenadele. 

— Mâna mea, mâna mea, se aude vocea u- 
nuia isbit de fierul morţii! 

— Muierea mea, pruncii mei, se tânguie un 
altul, i 

— Boje mo, boje mo: (Dumnezeule, Dum- 
nezeule) ţipă dealătur. un rus. 

Plutonul a ajuns în poziţia inamică. Nu 80 
vede om de om, român de român. ŞIt. Petrl- 
davu se uită alături să vadă un suflet de om. 
Zăreşte ceva negru, îl pipăe. 

— Tu eşti Popa ? — rostește cu teamă, 

Nici un răspuns. Il clatină. După haină pare 
a f. un rus mort. Nimeni pe aproape. 

— ȘA, ŞA, ŞA... Semnalizează rușii 

— Măi, care ești acolo ? rostește un român, 

S'au amestecat oamenii, Balionetele pân- 
desc. Nu mai trag decât brandturile și artile- 
ria, însă pe vechea poziție. 

Parcă se târâie cineva prin iarbă. 

Sublocotenentui se întoarce jumătate 13 
dreapta, cu mâna pe revolver. 

Așteaptă. 

Nimic. 

lar parcă se mişcă iarba. Vrea să tragă. 

„- Den! sublocotenent ! șopteşte cineva. 

„= Cine-i, întrebă sublocotenentul ? 

Umbra se apropie târiș. Cineva îl urmea- 
ză. E agentul Popa pe care-l căutase mai in- 
nainte. 

— Don' sublocotenent, e aici un domn ofl- 
ţer dela cavalerie, care vrea să vorbească cu 
dvs. 

Umbra a doua înaintează : 

— Sublocotenentul Stroilă, din cavalerie | 
Petritavu nu-i vede faţa. Ii strânge însă pu- 
ternic mâma, să se convingă dacă mu e vreo 
mistificare inamică. 

Sit. Stroilă! Să fie soțul Nbrei ? 

Numele acesta, rostit airi, îi strecura în su- 
filet fiori. unor rele presimţiri. 

— Camarade, continuă cavaleristul ai îna- 
intat prea mult și ești descoperit pe flancuri. 
S'a pierdut legătura pe dreapta din cauza în- 
tunericului şi inamicul sa strecurat printre 
noi. E chestie de minute şi-ţi cade în cap pe 
la spate. 

Ia măsuri, cere întăriri... 

Din nou brandturile bat cu turie. Cavele- 
ristul vrea să plece Ja plotonul lui. Face câţi- 
va paşi. 

O explozie. Alta. 

George Petridavu își simte gura plină cu 
pământ, ochii, 

S'aude un geamăt ae alături. De mână parcă 
i sar lipi ceva. Pare carne. Da, e carne ame- 
stecată cu pământ și cu sânge. Sit. Petridavu 
îşi mișcă cu groază o mână, apoi alta. 

O fi rănit? Nu! 

Poate cavaleristul... : 

Din dreapta se strecoară umbre. 

— Șă, şă, şâ... 

Sunt Rușii. I-a spus cavaleristul. 











(Urmare în pag. 5-a) A 


Taxa pnstelă plătită în numerar conform aproBăeti dir. G-le P. T. 7. Nr. 24.484.929