Lawrence Durrell — [Cvartetul din Alexandria] 01 Justine

Lawrence 
Durrell 


Cvartetul din 
Alexandria 


Justine 
1957 


V.1.0 


Traducere şi note de Catinca Ralea 
Postfaţă de Pia Brânzeu 


Romancier, poet, dramaturg şi traducător, Lawrence Durrell, 
una dintre cele mai interesante figuri literare ale secolului XX, s- 
a născut în 1912 în India, unde familia sa trăia de câteva 
generaţii. După anii de studiu la Londra şi Oxford, porneşte într- 
un adevărat periplu care îl va purta din Grecia până în Egipt, din 
Argentina la Belgrad şi din Cipru în sudul Franţei, la Sommieres, 
unde încetează din viaţă în anul 1990, alături de cea de-a patra 
soţie, Ghislaine de Boysson. 

Debutează în 1938 cu romanul Cartea neagră, încurajat de 
celebrul scriitor american Henry Miller, de care îl va lega o lungă 
prietenie. Romanul este lăudat de T.S. Eliot, care îi editează, în 
1943, şi primul volum de versuri, Tărâm privat. Profund legat de 
peisajul insulelor greceşti, le va dedica acestora volumele 
Peştera lui Prospero (1945), Reflecţii asupra unei Venus marine 
(1953), Lămăii amari ai Ciprului (1957, pentru care i se 
decernează Duff Cooper Memorial Prize) şi /nsu/ele greceşti 
(1978). Dar scrierea care îi aduce o celebritate mondială, 
impunându-l definitiv pe scena literară a secolului XX, este 
monumentalul Cvartet din Alexandria, tetralogie romanescă 
unică prin alternarea punctelor de vedere şi prin multiplicarea 
aproape infinită a direcțiilor narative. Cvartetu/ui îi urmează 
romanele Tune (1968) şi Nunguam (1970), reunite sub titlul 
Revolta Afroditei. Un alt ciclu romanesc de mare întindere îl 
reprezintă  Cvintetul din Avignon, constituit din romanele 
Monsieur (1974), Livia (1978), Constance (1982), Sebastian 
(1983) şi Quinx (1985). În 1988 a fost publicată corespondenţa 
sa completă cu Henry Miller, întinsă pe aproape cinci decenii 
(1935-1980). 

Tetralogia Cvartetul din Alexandria cuprinde romanele Justine 
(1957), Balthazar (1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960). In 
1962, o dată cu publicarea într-un singur volum a celor patru 
cărţi, Lawrence Durrell avea să scrie: „Acest grup de patru 
romane este menit să fie citit ca o operă unică, sub titlul colectiv 
de Cvartetul din Alexandria: un subtitlu sugestiv şi adecvat ar 
putea fi «un continuum de cuvinte», în încercarea de a găsi 
forma cea mai potrivită, am adoptat, ca pe o analogie de 
principiu, perspectiva relativistă. Primele trei cărţi s-au legat 
într-o manieră intercalată, fiecare «înrudită» cu celelalte şi nu 
«derivată» din ele; doar ultimul dintre romane este gândit ca 
urmarea logică a celorlalte, el dând cheia dimensiunii 


temporale. Întregul a fost conceput ca o mănuşă aruncată 
formei seriale a romanului convenţional: romanul saturat de 
timp al zilelor noastre”. 


Notă 

Eroii acestui roman - primul dintr-o serie - sunt în întregime 
născociţi, după cum născocită e şi personalitatea povestitorului. 
Ei nu au nicio asemănare cu persoane existente. Numai oraşul 
există. 


„Încep să mă obişnuiesc să consider fiecare act al dragoste 
drept un proces în care sunt antrenați patru inşi. Vom avea 
multe de discutat în această privinţă.” 

S. Freud, Scrisori 

„Noi n-avem la îndemână decât două posibilităţi: crima care 
ne face fericiţi, sau laţul care ne împiedică să fim nefericiţi. Mă 
întreb dacă poate exista şovăire, frumoasă Therese, şi unde va 
găsi micuța ta minte un argument care să poată combate ceea 
ce am spus.” 

D.A.F. De Sade, Justine 


Evei, acest memorial al oraşului ei natal 


Partea | 


Marea e astăzi din nou agitată de suflul vântului care o 
înfioară. Simţi în mijlocul iernii născocirile primăverii: un cer de 
perlă despuiată, fierbinte până la amiaz, greieri în locuri 
adăpostite şi acum, vântul dezgolind câmpiile întinse, 
scotocindu-le... 

Am evadat pe această insulă doar cu câteva cărţi şi cu copilul 
- copilul Melissei. Nu ştiu de ce folosesc cuvântul „evadat”. 
Sătenii spun glumind că numai un bolnav ar fi putut alege un loc 
atât de singuratic pentru a lua totul de la început. Am venit deci, 
dacă vreţi, aici, ca să mă vindec. 

Noaptea, când şuieră vântul şi copilul doarme liniştit în 
pătuţul lui de lemn, lângă căminul bântuit de ecouri, aprind 
lampa şi îmi târşesc paşii prin încăpere, gândindu-mă la prietenii 
mei - la Justine şi la Nessim, la Melissa şi la Balthazar. Mă întorc, 
verigă cu verigă, de-a lungul lanţului de fier al memoriei, în 
oraşul în care am locuit atât de puţină vreme împreună: oraşul 
căruia i-am folosit drept floră - care a făcut să se prăvălească în 
noi conflicte ce fuseseră ale lui şi pe care, din greşeală, le-am 
crezut ale noastre: Alexandria, oraşul meu iubit. 

Ca să înţeleg totul a trebuit să vin aici, departe. Locuind pe 
fâşia asta de pământ pustiu, smuls în fiecare noapte din 
întuneric de Arctusus, departe de praful plin de var al după- 
amiezelor fierbinţi, îmi dau în sfârşit seama că niciunul dintre 
noi nu poate fi judecat cum se cuvine pentru cele ce s-au 
petrecut. Oraşul este acela care trebuie judecat, cu toate că 
preţul îl plătim noi, copiii lui. 


În esenţă, ce este acest oraş al nostru? Ce rezumă cuvântul 
Alexandria. Ochii minţii mi-arată, într-o străfulgerare, o mie de 
străzi chinuite de praf; muştele şi cerşetorii sunt azi stăpânii săi, 
alături de cei care se bucură de o existenţă intermediară între 
una din aceste două categorii. 

Cinci neamuri, cinci graiuri, vreo zece credinţe: cinci flote care 
se rotesc în jurul imaginii lor reflectate, unsuroase, dincolo de 
limita portului. Dar există mai mult de cinci sexe, şi doar greaca 
populară pare să le deosebească. Hrana sexuală care se află la 
îndemâna oricui e uimitor de variată şi de îmbelşugată. Dar 
oraşul n-ar putea niciodată să fie considerat drept un loc fericit. 


Amanţii simbolici ai lumii libere a elenilor sunt înlocuiţi aici cu 
altceva, ceva subtil, androgin, invertit spre el însuşi. Orientul nu 
se poate bucura de dulcea anarhie a trupului nostru, pentru că a 
ajuns dincolo de trup. Mi-aduc aminte că Nessim spunea odată - 
cred că cita pe cineva - că Alexandria e un mare teasc al 
dragostei; cei care scapă de acolo sunt bolnavi, pustnici sau 
proroci - adică oameni adânc răniţi în existenţa lor senzuală. 


Note pentru tonalități de peisaj... întinderi lungi şi succesive 
de tempera. Lumină filtrată prin esenţa lămăilor. Aer plin de praf 
de cărămidă - praf de cărămidă cu miros dulce şi iz de caldarâm 
fierbinte, stins cu apă. Nori inconsistenţi şi umezi călătorind spre 
pământ, dar aducând numai rareori ploaie. Peste acest jet de 
roşu, prăfuit, praf verde, cretă liliachie şi lac purpuriu, lunecos. 
Vara, umezeala mării poleieşte delicat aerul. Totul zace sub un 
înveliş de răşină. 

Şi pe urmă, toamna, aerul uscat care pulsează aspru din 
pricina electricităţii statice aprinde trupurile prin veşmintele 
subţiri. Carnea prinde viaţă şi încearcă să frângă gratiile propriei 
închisori. 

O prostituată beată se plimbă noaptea pe strada întunecată, 
împrăştiind frânturi de cântece ca pe nişte petale. Oare aici a 
auzit Antoniu acordurile muzicii măreţe care amorţeşte inima şi 
care l-a convins să se supună pe vecie oraşului pe care-l iubea? 

Trupurile toropite ale tinerilor încep să vâneze o goliciune de 
care să se lipească, şi în cafenelele mici în care se ducea atât de 
des Balthazar cu bătrânul poet al oraşului!, băieţii se mişcă 
agitaţi în faţa jocului de table, la lumina lămpii de gaz: tulburaţi 
de vântul uscat al deşertului - atât de lipsit de romantism, atât 
de schimbător - se agită şi se întorc să privească fiecare străin. 
Se luptă să-şi menţină suflul şi în fiecare sărutare de vară 
descoperă gust de var nestins... 


A trebuit să vin aici ca să pot reconstrui în mintea mea oraşul 
- oraş de provincie melancolic, în care bătrânul poet, adică 
„Bătrânul”, K.P. Kavafis, a văzut îngrămădindu-se „ruinele 
negre” ale existenţei sale. Zăngănitul tramvaielor 
cutremurându-se pe vinele lor de metal în timp ce străpung 


1! K.P. Kavafis (1863-1933), poet grec care şi-a petrecut cea mai mare 
parte a vieţii la Alexandria. 


meidanul Mazarita de culoarea iodului. Aur, fosfor, hârtie de 
magneziu. Ce des ne întâlneam aici! Vara exista şi o mică 
magherniţă colorată, cu felii de pepene verde şi îngheţată 
violent multicoloră, care îi plăcea ei. Bineînţeles că întârzia 
întotdeauna puţin, venind poate direct de la o întâlnire într-o 
cameră întunecată, de la care prefer să-mi abat gândurile. lar 
petala deschisă a gurii ei, năpădind peste a mea ca o vară 
nesăţioasă, era proaspătă şi tânără. Poate că imaginea ei 
stăruia încă în mintea bărbatului pe care-l părăsise. Poate că tot 
mai era acoperită de polenul sărutărilor lui. Dar toate astea 
contează, de fapt, foarte puţin, când simţi greutatea suplă a 
făpturii ei sprijinindu-se de braţul tău, zâmbind cu sinceritatea 
dezinteresată a celor care au renunţat la tainele lor. Era plăcut 
să stăm acolo, stingheri şi puţin intimidaţi, cu răsuflarea 
întretăiată, fiindcă ştiam ce dorim unul de la altul, mesajele 
trecând dincolo de conştiinţă, direct prin buzele cărnoase, prin 
ochii, prin îngheţatele şi magherniţa colorată. Stăteam acolo cu 
sufletul împăcat, ţinându-ne de degetul mic şi înghițind, în după- 
amiaza parfumată de camfor, o parte a oraşului... 


Astă-seară m-am uitat prin hârtiile mele. Unele au fost folosite 
la treburi casnice, altele au fost distruse de copil. Imi place 
această formă de cenzură, pentru că are ceva din nepăsarea 
naturii faţă de plăsmulirile artei - o nepăsare pe care încep s-o 
simt şi eu. Căci, la urma urmei, la ce-i foloseşte Melissei o 
metaforă frumoasă când zace adânc îngropată, ca orice mumie, 
în nisipul cald al estuarului negru? 

Dar sunt şi hârtii pe care le păzesc cu grijă: cele trei volume în 
care şi-a scris Justine jurnalul. Şi foile numerotate pe care e 
înregistrată nebunia lui Nessim. 

Nessim le-a observat tocmai când plecam şi a dat din cap: 
„la-le, da, şi citeşte-le. Conţin multe despre noi toţi. Te vor ajuta 
să te gândeşti la Justine fără să tresari, aşa cum m-au ajutat şi 
pe mine”. 

Asta se întâmpla la Reşedinţa de Vară, după moartea 
Melissei, când tot mai credea că Justine se va întoarce la el. Mă 
gândesc adesea, şi întotdeauna cu oarecare teamă, la 
dragostea lui Nessim pentru Justine. Ce putea fi oare mai 
cuprinzător? Mai sigur consolidată prin ea însăşi? Îi colora 
suferinţa adăugându-i un fel de extaz, ca rănile acelea dătătoare 
de fericire pe care nu te-ai aştepta să le găseşti la simplii 
îndrăgostiţi, ci la sfinţi. Şi totuşi, o urmă cât de mică de simţ al 
umorului l-ar fi scăpat de suferinţa aceea atât de îngrozitoare, 
de vastă. E uşor să critici, ştiu. Ştiu! 


În tăcerea nemărginită a acestor seri de iarnă există şi un 
orologiu: marea. Impulsurile ei vagi asupra minţii formează fuga 
în ritmul căreia scriu cele de faţă. Cadenţa liberă a apelor mării 
care-şi linge propriile răni, îmbufnându-se pe lângă gurile deltei, 
fierbând pe plajele pustii - goale, de-a pururi goale sub zborul 
pescăruşilor: mâăzgălituri albe pe cenuşiul mestecat de nori. 
Dacă trec vreodată pe aici bărci cu pânze, ele pier înainte ca 
pământul să le fi reflectat pe pământ. Epave eşuate pe faţada 
insulelor, ultima crustă, roasă de intemperii, înfiptă în guşa 
albastră a apei... dispărute! 


Dacă n-ar fi ţăranca bătrână şi zbârcită care vine în fiecare zi 
din sat călare pe catâr să deretice prin casă, fetiţa şi cu mine 
am fi absolut singuri. 


E fericită şi vioaie într-un mediu pe care nu-l cunoaşte. Nu i-am 
dat nume. Bineînţeles că se va numi Justine... S-ar putea oare să 
aibă alt nume? 


Cât despre mine, eu nu sunt nici fericit, nici nefericit. Zac 
suspendat ca un fir de păr sau ca o pană în mijlocul plămădirilor 
nebuloase ale memoriei. Am vorbit despre zădărnicia artei, dar 
n-am adăugat de fapt nimic despre mângâierile pe care ţi le 
poate aduce. Mângâierile produse de munca pe care o depune 
omul cu mintea sau cu sufletul constau în faptul că numai 
ACOLO, în tăcerile pictorului sau ale scriitorului, poate fi 
reorânduită, recompusă realitatea, pentru a-şi dezvălui latura 
semnificativă. Acţiunile noastre obişnuite sunt de fapt doar husa 
din pânză de sac ce ascunde țesătura de aur - sensul modelului. 
Pentru noi, artiştii, arta e compromisul fericit pe care-l facem cu 
tot ceea ce ne-a lovit sau ne-a înfrânt în viaţa de toate zilele. Şi 
astfel nu mai evităm destinul, aşa cum încearcă s-o facă 
oamenii de rând, ci îl împlinim în potenţialul său real - 
imaginaţia. Altfel, de ce ne-am răni unii pe alţii? Nu, iertarea pe 
care o caut şi pe care, poate, o voi găsi, nu e iertarea pe care o 
voi vedea vreodată în ochii strălucitori şi prietenoşi ai Melissei 
sau în privirea încruntată şi întunecată a Justinei. Acum am luat- 
o fiecare pe alt drum; dar în această primă mare fărâmiţare din 
epoca maturității mele simt limitele artei şi vieţii mele adâncite 
nemăsurat, prin însăşi amintirea lor. În minte le împlinesc din 
nou, de parcă numai aici - la masa asta de lemn, deasupra 
mării, sub măslin - numai aici le pot îmbogăţi aşa cum se 
cuvine. Astfel încât gustul acestor rânduri trebuie să fi 
împrumutat câte ceva de la modelele din viaţă - răsuflarea, 
pielea şi vocile lor - combinându-le pentru a forma ţesăturile 
suple ale memoriei omeneşti. Doresc să le văd trăind din nou 
până în punctul unde durerea devine artă... Poate că eo 
încercare inutilă. Nu ştiu. Dar trebuie s-o fac. 

Astăzi, copilul şi cu mine am isprăvit de construit cuptorul, 
stând liniştiţi de vorbă în timp ce lucram. Îi vorbesc aşa cum mi- 
aş vorbi mie dac-aş fi singur. Fetiţa îmi răspunde într-un limbaj 
eroic, născocit de ea. Am îngropat inelele cumpărate de Cohen 
pentru Melissa, în pământ, sub cuptor, după obiceiul insulei. 
Asta va aduce noroc celor care stau în casă. 


Când am cunoscut-o pe Justine eram un om aproape fericit. 
Se deschisese brusc o uşă, făcându-mă să descopăr intimitatea 
cu Melissa - o intimitate care părea cu atât mai minunată cu cât 
se ivise din senin şi n-o meritasem câtuşi de puţin. Ca orice 
egoist, nu pot suporta să trăiesc singur: şi ultimul an de burlăcie 
mă şi îmbolnăvise - stângăcia mea în treburile casnice, lipsa de 
pricepere în legătură cu hainele, mâncarea şi banii, toate mă 
aduseseră la disperare. Mă mai îmbolnăviseră şi camerele 
bântuite de gândaci negri de bucătărie, în care locuiam pe 
atunci, îngrijit de Hamid, un servitor berber, cu un singur ochi. 

Melissa străpunsese scutul meu uzat nu prin calităţile pe care 
le-ai putea găsi la o iubită - farmec, frumuseţe excepţională, 
inteligenţă - ci prin forţa unui sentiment pe care nu-l pot numi 
altfel decât caritate - în sensul grecesc al cuvântului. O vedeam, 
mi-amintesc, mai degrabă subţirică, îmbrăcată într-o haină de 
lutru jerpelită, plimbându-şi cățelul pe străzile iernii. Mâinile ei 
erau mâini de tuberculoasă, cu vine albastre etc... Sprâncenele, 
îndreptate în mod artificial în sus, îi subliniau ochii frumoşi, în 
care nevinovăția se arăta cu curaj. Am văzut-o luni de-a rândul, 
în fiecare zi, dar frumuseţea ei ursuză şi nepăsătoare nu mi-a 
făcut nicio impresie. Am trecut zilnic pe lângă ea în drum spre 
Cafe Al Aktar, unde mă aştepta Balthazar, cu pălăria lui neagră 
pe cap, să-mi împărtăşească „învăţătura”. Pe atunci, nici nu 
visam că aş putea deveni vreodată iubitul ei. 

Ştiam că fusese cândva model la Atelier - ocupaţie pentru 
care nu merită s-o invidiezi - şi că acum era dansatoare. Mai 
ştiam şi că e amanta unui blănar între două vârste, un 
comerciant gras şi vulgar din oraş. Notez aceste câteva rânduri 
numai pentru a consemna o parte compactă a vieţii mele, care a 
căzut în mare. Melissa! Melissa! 

Mă întorc cu mintea la vremea când, pentru noi patru, lumea 
cunoscută abia dacă exista. Zilele deveneau simple spaţii între 
vise, spaţii între podelele mişcătoare ale timpului, ale acţiunii, 
ale prezentului trăit din plin... un flux de probleme lipsite de 
înţeles, adulmecând suprafaţa stinsă a lucrurilor, nepătrunzând 
în niciun climat, neantrenându-ne nicăieri, necerându-ne nimic 
decât imposibilul - să existăm. Justine ar spune că am fost prinşi 
în raza de acţiune a unei voințe prea puternice şi prea 
intenţionate pentru a fi umană - forţa de gravitație pe care a 
exercitat-o Alexandria asupra acelora pe care i-a ales drept 


prototipurile ei... 


Ora şase. În curtea gării, îngrămădeală de siluete înfăşurate în 
veşminte albe. Magazinele din Rue des Soeurs, umplându-se şi 
golindu-se ca nişte plămâni. Razele palide ale soarelui de după- 
amiază, care se tot lungesc, mânjesc curbele întinse ale 
esplanadei: iar porumbeii, orbiţi de lumină ca nişte rotocoale de 
hârtie împrăştiate, se caţără pe minarete ca să culeagă pe aripi 
ultimele raze ale luminii care se pierde la asfinţit. Clinchetul 
monezilor de argint pe tejghelele celor care schimbă bani. 
Grilajul de fier din faţa băncii e încă prea fierbinte ca să-l poţi 
atinge. Tropăitul cailor înhămaţi la trăsuri care duc funcţionari 
cu fesuri ca nişte ghivece roşii de flori, spre cafenelele de pe 
faleză. E ora cea mai grea de suportat, ora la care, de pe 
balconul meu, o surprind pe neaşteptate, mergând alene înspre 
oraş în sandalele ei albe, încă adormită pe jumătate. Oraşul se 
descreţeşte ca o bătrână broască ţestoasă şi se uită cu atenţie 
înjur. O clipă părăseşte zdrenţele sfâşiate ale cărnii, în timp ce 
dintr-o alee tainică, de lângă abator, acoperind gemetele şi 
tipetele vitelor, ţâşnesc frânturile nazale ale unui cântec de 
dragoste din Damasc - pătrimi de ton stridente, ca un sinus care 
se tot macină până se face praf. 

Acum, oamenii obosiţi dau deoparte obloanele balcoanelor şi 

păşesc clipind în lumina palidă şi fierbinte - flori gălbejite ale 
unor după-amieze petrecute în chin, în zvârcoliri prin paturi 
respingătoare, oblojite de vise. Am devenit unul dintre acei bieţi 
funcţionari ai conştiinţei, un cetăţean al Alexandriei. Ea trece pe 
sub fereastra mea, zâmbind parcă unei mulţumiri lăuntrice, 
răcorindu-şi încet obrajii cu un evantai mic de trestie. 
E un zâmbet pe care probabil că n-am să-l mai văd niciodată, 
căci în lume nu zâmbeşte, ci râde, arătându-şi dinţii albi, 
minunaţi. Dar zâmbetul acela trist, care dispare într-o clipă, 
conţine ceva neaşteptat - puterea răului. Ai fi spus că structura 
firii ei e mai tragică şi că-i lipseşte umorul elementar. Numai 
amintirea încăpăţânată a acestui zâmbet mă va face să mă 
îndoiesc de acest lucru în viitor. 


Am zărit-o de multe ori în ocazii diferite şi fireşte că o ştiam 
bine din vedere cu mult înainte de a fi cunoscut-o personal: 
oraşul nostru nu îngăduie anonimatul oamenilor cu un venit mai 


mare de două sute de lire pe an. O văd stând singură la malul 
mării, citind un ziar şi muşcând dintr-un măr; sau în holul 
hotelului Cecil, printre palmierii prăfuiţi, îmbrăcată într-o rochie 
ca o teacă din stropi de argint, ţinându-şi blana somptuoasă 
atârnată pe spate, aşa cum ţine ţăranul haina - cu arătătorul 
lung, încovoiat, trecut prin cheutoare. Nessim s-a oprit în uşa 
sălii de bal, scăldată în muzică şi lumină. A pierdut-o. Sub 
palmieri, într-o nişă adâncă, stau doi bătrâni care joacă table. 
Justine s-a oprit să-i privească. Nu cunoaşte jocul, dar valurile de 
linişte şi concentrare care au umplut cu totul nişa o fascinează. 
Rămâne multă vreme acolo, suspendată între jucătorii surzi şi 
lumea muzicii, parcă nehotărâtă în care dintre ele să se 
cufunde. În cele din urmă, Nessim se apropie încet şi o ia de 
braţ, şi un timp rămân aşa alături, ea uitându-se la jucători, el la 
ea. În sfârşit se hotărăşte să plece, pătrunzând încet, prudent, 
fără nicio tragere de inimă, în universul luminii - cu un oftat 
Uşor. 

Apoi, în alte împrejurări fără îndoială mai puţin onorabile 
pentru ea sau pentru ceilalţi dintre noi: totuşi, cât de 
emoţionantă, cât de docil feminină putea fi această femeie atât 
de masculină şi de plină de resurse. Imi amintea, fără să vreau, 
de neamul acela de regine înspăimântătoare care lăsau să 
plutească în urma lor mirosul de amoniac al iubirilor incestuoase 
ca un nor deasupra subconştientului Alexandriei. Pisicile uriaşe, 
mâncătoare de oameni, ca Arsinoe, erau adevăratele ei surori. 
Şi totuşi, în spatele acţiunilor Justinei se afla altceva, rezultatul 
unei filosofii tragice, mai târzii, în care moravurile trebuiau 
cântărite în aceeaşi balanţă cu firea ei de vagabond. Justine era 
victima unor îndoieli de-a dreptul eroice. Cu toate astea, 
continuu să văd o legătură directă între imaginea ei aplecată 
deasupra chiuvetei murdare în care zăcea un fetus şi biata 
Sophia din Valentinus, care a murit pentru o dragoste pe cât de 
desăvârşită, pe atât de greşit orientată. 


Georges-Gaston Pombal, mic funcţionar consular, împarte cu 
mine un modest apartament pe strada Nebi Danielo. Pombal eo 
pasăre rară printre diplomaţi, pentru că pare să aibă coloană 
vertebrală. Pentru el, rutina obositoare a protocolului şi 
recepţiilor - atât de asemănătoare cu un coşmar suprarealist - e 
plină de farmec exotic. Priveşte diplomaţia cu ochii unui 


Douanier Rousseau. Se supune capriciilor ei, dar nu i-ar permite 
niciodată să-i înghită ceea ce i-a mai rămas din inteligenţă, îmi 
închipui că taina succesului său constă într-o lene 
înspăimântătoare, aproape supranaturală. 

Stă la biroul lui din Consulatul General, veşnic acoperit cu 
pătrăţele de carton, ca nişte confeti, pe care stau scrise numele 
colegilor lui. E un trântor lat în umeri şi strimt în şolduri, o 
făptură uriaşă şi lentă, înclinată spre sieste prelungite după- 
amiaza şi spre Crebillon Fils. Batistele lui miros minunat a Eau 
de Portugal. Subiectul lui de conversaţie preferat îl constituie 
femeile şi probabil că vorbeşte din experienţă, căci şirul 
vizitatoarelor care se succed în micul apartament e nesfârşit şi 
rar se întâmplă să vezi de două ori aceeaşi faţă. 

— Pentru un franţuz, dragostea de aici e interesantă. Oamenii 
acţionează înainte de a gândi. Şi când vine vremea îndoielilor, 
vremea remuşcărilor, e prea cald şi nimeni nu mai are energie 
pentru aşa ceva. Animalismul ăsta n-are pic de finesse, dar mie- 
mi convine. Mi-am tot obosit inima şi creierii cu dragostea şi 
acum vreau să fiu lăsat în pace. Şi, înainte de toate, mon cher, 
vreau să fiu scutit de această manie iudeo-coptă, de „disecţie”, 
de analizare a subiectului. Vreau să mă întorc la ferma mea din 
Normandia cu inima neîntinată. 

larna există perioade lungi în care pleacă în concediu şi atunci 
am la dispoziţie tot apartamentul mic, umed şi rece, unde stau 
până noaptea târziu să corectez teze, în tovărăşia exclusivă a lui 
Hamid, care doarme sforăind. In acest ultim an am ajuns la un 
impas. Imi lipseşte voinţa de a face ceva din viaţa mea, de a-mi 
îmbunătăţi situaţia muncind din greu, scriind sau chiar făcând 
dragoste. Nu ştiu ce m-a apucat. E prima dată când trăiesc un 
adevărat eşec în dorinţa de supravieţuire. Din când în când 
frunzăresc un teanc de manuscrise sau şpalturile vechi ale unui 
roman sau ale unui volum de versuri, cu o neatenţie scârbită; cu 
tristeţe, ca un om care examinează un paşaport vechi. 

Uneori, câte una dintre numeroasele iubite ale lui Georges 
nimereşte în plasa mea, sunând la uşă în lipsa lui, şi incidentul 
foloseşte un timp să mai domolească în mine ceea ce se 
numeşte taedium vitae?. Georges e prevăzător şi generos în 
problemele astea, căci de multe ori, înainte de a pleca (ştiind 
cât sunt de sărac), plăteşte câte una din sirienele de la taverna 


? Silă de viaţă (/at.). 


lui Golfo, poruncindu-i să mai viziteze câteodată noaptea 
apartamentul en disponibilits”, după cum spune el. Datoria ei e 
să mă consoleze, o sarcină cam ingrată, mai ales că, aparent, 
nu există nimic care să arate că aş avea nevoie de consolare. 
Vorbăria goală a devenit o formă utilă de automatism care 
continuă multă vreme după ce nu mai simţi nevoia să spui 
nimic: dacă trebuie, pot face chiar şi dragoste, cu un sentiment 
de uşurare, întrucât de dormit nu se prea poate dormi aici: dar 
fără pasiune, fără luare-aminte. 

Printre întâlnirile cu aceste biete făpturi sleite, ajunse la 
disperare din pricina mizeriei fizice, sunt şi unele interesante, 
înduioşătoare chiar, dar nu mă mai pasionează să-mi triez 
emoţiile, aşa că femeile există pentru mine doar ca nişte forme 
fără dimensiuni, proiectate pe un ecran. „Cu o femeie nu poţi 
face decât trei lucruri, spunea cândva Clea. S-o iubeşti, să suferi 
pentru ea sau s-o transformi în literatură.” Eu dădusem greş în 
toate trei direcţiile. 

Am povestit toate astea pentru a arăta ce material uman lipsit 
de perspective alesese Melissa, cu dorinţa de a-l prelucra, de a-i 
sufla puţină viaţă în nări. Uşor nu i-ar fi fost nici dacă ar fi trebuit 
să îndure povara dublă a situaţiei ei mizerabile şi a bolii. Să mai 
adauge la asta şi poverile mele, cerea într-adevăr curaj. Poate 
că acest curaj se născuse din disperare, căci ea ajunsese, ca şi 
mine, la un punct mort. Eram amândoi falimentari. 

Bătrânul blănar m-a urmărit săptămâni de-a rândul pe străzi, 
cu un pistol ce îi atârna greu în buzunarul pantalonilor. Aflasem 
de la o prietenă de-a Melissei că pistolul nu era încărcat, şi asta 
mă mai liniştea, cu toate că era alarmant să-l văd cum mă 
urmăreşte. În gând trebuie să ne fi împuşcat unul pe altul la 
fiecare colţ de stradă. Eu unul nu puteam suporta să-i văd faţa 
greoaie, ciupită de vărsat, mânjită, cu trăsături chinuite, 
animalice şi posomorâte, nu puteam suporta să mă gândesc la 
intimităţile grosolane dintre el şi Melissa: la mâinile lui mici şi 
transpirate, acoperite cu păr negru şi des ca de mistreţ. 
Lucrurile au mers aşa o vreme; apoi, câteva luni mai târziu, a 
părut să se nască între noi un sentiment extraordinar, de 
intimitate. Ne salutam şi ne zâmbeam ori de câte ori ne 
întâlneam. O dată, găsindu-l la o cafenea, am stat aproape o 
jumătate de oră lângă el; era cât p-aci să ne vorbim, dar nu ştiu 


3 Disponibil (/ir.). 


de ce n-am avut niciunul, nici altul curajul să începem. În afară 
de Melissa n-aveam niciun subiect comun de conversaţie. 
Plecând, i-am surprins imaginea într-una din oglinzile lungi ale 
localului: stătea cu capul plecat şi fixa fundul paharului cu vin. 
M-a izbit ceva în atitudinea lui - aerul stângaci al unei foci 
dresate luptându-se cu emoţii umane - şi pentru prima dată mi- 
am dat seama că o iubea probabil pe Melissa tot atât cât o 
iubeam şi eu. Mi s-a făcut milă de urâţenia lui şi de lipsa de 
înţelegere, oarbă şi dureroasă, cu care înfrunta emoţii noi 
pentru el, ca gelozia şi ideea că pierduse o amantă preţuită. 

Mai târziu, când i-au întors buzunarele pe dos, am văzut, 
printre nimicuri de tot felul, o sticluţă goală de parfum ieftin, din 
acela de care folosea Melissa. Am luat sticluţa şi am adus-o 
acasă, unde a rămas luni întregi pe poliţa căminului, înainte de 
a fi aruncată de Hamid la gunoi, într-o zi când făcea curăţenia 
de primăvară. Nu i-am spus niciodată Melissei nimic despre 
acest lucru. Dar de multe ori, când eram singur, noaptea, în 
timp ce ea dansa şi, poate, de nevoie, făcea amor cu admiratorii 
ei, priveam sticluta şi mă gândeam cu tristeţe şi emoție la 
dragostea acelui bătrân scârbos, măsurând-o cu dragostea mea 
şi gustând în locul lui disperarea care te face să te agăţi de un 
obiect neînsemnat, aruncat, şi care a rămas impregnat de 
amintirea trădătorului. 

Pe Melissa am găsit-o istovită, ca o pasăre gata să se înece, 
aruncată pe țărmurile mohorâte ale Alexandriei, cu sexul 
sfâşiat... 


Străzi care se depărtează, în goană, de docuri, cu 
îngrămădeala lor de case zdrenţuite şi putrede, suflându-şi una 
alteia în obraz şi prăvălindu-se pe neaşteptate. Balcoane cu 
obloanele trase, unde mişună şobolani şi femei bătrâne, cu părul 
plin de sângele căpuşelor. Ziduri scorojite aplecate, ca beţivii, la 
dreapta sau la stânga faţă de centrul lor real de greutate. Roiuri 
negre de muşte care se lipesc de ochii şi de buzele copiilor - 
peste tot numai mărgelele umede ale muştelor de vară, 
greutatea trupurilor lor făcând să se desprindă brusc hârtiile 
vechi şi lipicioase atârnate de uşile violete ale cafenelelor sau 
magherniţelor. Mirosul berberilor cu feţele înspumate de 
sudoare, ca mirosul unui covor în descompunere aşezat pe o 
scară. Şi pe urmă, zgomotele străzii: strigătele sacagiului Saidi 


şi zăngănitul cănilor de tablă pe care le loveşte una de alta în 
chip de reclamă, ţipete pe care nimeni nu le ia în seamă şi care 
străpung din când în când învălmăşeala - ca ţipetele unui 
animal mic şi delicat pe care îl înjunghie cineva. Rănile ca nişte 
bălți unde cloceşte o mizerie omenească de asemenea 
proporţie, că te simţi înspăimântat şi toate sentimentele tale 
umane se revarsă, transformându-se în silă şi spaimă. 

Aş fi vrut să pot imita siguranţa şi calmul cu care îşi croia 
Justine drum prin aceste străzi aglomerate către cafeneaua EL 
BAB, unde o aşteptam eu. Intrarea de lângă bolta ruinată, unde 
stăteam de vorbă, cu cugetul curat: cuvintele noastre însă 
începuseră să şi dobândească înţelesuri pe care, atunci, le 
socoteam a fi semnele fericite ale prieteniei. Pe podeaua 
cenuşie, de lut, simțind cilindrul pământului care se răcea iute 
coborând spre întuneric, nu doream altceva decât să ne 
împărtăşim idei şi experienţe care depăşeau sfera firească a 
gândurilor în discuţiile dintre oamenii obişnuiţi. Ea vorbea ca un 
bărbat, eu îi vorbeam ca unui bărbat. Imi amintesc doar schema 
şi importanţa acestor discuţii, nu şi esenţa lor. Inţepenit acolo 
într-un cot, bând arak-ul acela ieftin şi zâmbindu-i, trăgeam în 
piept parfumul cald de vară pe care-l răspândeau rochia şi 
pielea ei - un parfum care se chema, nu ştiu de ce, Jamais de la 
vie. 


Acestea sunt clipele care pun stăpânire pe scriitor, nu pe 
omul care iubeşte - clipe care continuă să trăiască la nesfârşit. 
Te poţi întoarce de nenumărate ori la ele, în amintire, sau le poţi 
folosi drept bază pentru a construi partea aceea a vieţii tale pe 
care o constituie scrisul. Le poţi perverti prin cuvinte, dar nu le 
poţi distruge. În acest context îmi amintesc de alte clipe 
asemănătoare, în care zăceam întins lângă o femeie adormită, 
într-o cameră ieftină de alături de moschee, în zorile acelea de 
primăvară timpurie, cu rouă deasă, învăluite în tăcerea care 
înghite întreg oraşul înainte de a-l trezi păsările, am surprins 
vocea dulce a muezinului orb de la moschee recitind Ebed-u/ - o 
voce care atârna de un fir de păr în înaltul cerului răcorit de 
palmierii Alexandriei. „Proslăvesc desăvârşirea Domnului, care 
va fi de-a pururi” (asta repetat de trei ori, din ce în ce mai rar, 
într-un registru înalt şi dulce); „Desăvârşirea Domnului: Cel 
Dorit, Fiinţă Unică şi Supremă”. Şi... „Desăvârşirea Domnului, 


Unul, Singurul: desăvârşirea Lui, care nu-şi ia tovarăş, nici 
bărbat, nici femeie, nici seamăn, niciunul ce e nesupus, nici 
locţiitor, egal sau urmaş. Fie-i desăvârşirea slăvită”. 

Marea rugăciune şi-a croit drum, furişându-se în conştiinţa 
mea adormită, ca un şarpe, - încolăcire după încolăcire 
strălucitoare de cuvinte - vocea muezinului devenind din ce în 
ce mai gravă de la un registru la altul - până când dimineaţa mi 
s-a părut toată încărcată de puteri de tămăduire minunată, de 
expresia unei indulgenţe nemeritate şi neaşteptate, inundând 
camera sărăcăcioasă în care zăcea Melissa, răsuflând uşor, ca 
un pescăruş legănat deasupra minunăţiilor nesfârşite ale unui 
grai pe care nu-l va cunoaşte niciodată. 


Cât despre Justine, putea oare cineva să pretindă că n-avea şi 
ea partea ei prostească? Cultul plăcerii, mici vanităţi, 
preocuparea ca inferiorii să aibă o părere bună despre ea, 
aroganţa. Când voia, avea atâtea pretenţii încât devenea 
obositoare. 

Da. Da. Dar nu toate aceste buruieni creşteau alimentate de 
bani. Ce vreau să spun e că de multe ori gândea ca un bărbat şi 
în acţiunile ei se bucura, în oarecare măsură, de independenţa 
liberă, verticală, pe care ţi-o dă o optică bărbătească. 
Intimitatea noastră avea un caracter ciudat, spiritual. 
Descoperisem aproape de la început că era în stare să citească 
fără greş gândurile oamenilor. Ideile ne veneau simultan în 
minte. Îmi amintesc că o dată mi-am dat seama că o rodea un 
gând care tocmai atunci apăruse şi în mintea mea; şi anume: 
„această intimitate nu trebuie să meargă mai departe, căci în 
imaginaţie i-am epuizat toate posibilităţile, iar ceea ce vom 
descoperi până la urmă, dincolo de urzelile întunecate ale 
senzualităţii, va fi o prietenie atât de adâncă, încât ne va 
încătuşa pentru totdeauna”. Era, dacă vreţi, cochetarea unor 
minţi obosite prematur de experienţă, ceea ce părea mult mai 
periculos decât o dragoste bazată pe atracţie fizică. 

Ştiind cât de mult îl iubeşte pe Nessim şi iubindu-l atât de 
mult eu însumi, nu puteam să concep această idee fără să mă 
îngrozesc. Stătea întinsă lângă mine, respirând uşor, cu ochii ei 
mari pironiţi în tavanul bântuit de heruvimi. l-am spus: 

— Legătura asta dintre un profesor sărac şi o femeie din 
lumea bună a Alexandriei nu poate duce la nimic. Ce trist ar fi să 


se isprăvească totul cu un scandal banal, care ne-ar lăsa singuri, 
deşi împreună, şi care ţi-ar lăsa ţie sarcina să hotărăşti cum să 
scapi de mine. 

Justine nu putea suferi să audă rostindu-se adevărul. Se 
întoarse, sprijinindu-se într-un cot şi, coborându-şi ochii frumoşi 
şi zbuciumaţi, se uită multă vreme, fix, la mine. 

— In această chestiune nu există alegere - mi-a spus cu 
vocea ei răguşită pe care ajunsesem s-o iubesc atât de mult. 
Vorbeşti de parcă ar putea să existe. Dar nu suntem destul de 
puternici sau de răi ca să alegem. Toate astea fac parte dintr-o 
experienţă pusă la cale de altceva, poate de acest oraş sau deo 
altă parte din făptura noastră. De unde să ştiu? 

Imi amintesc cum stătea la croitoreasă în faţa unor oglinzi cu 
mai multe feţe, încercând un taior dintr-un material satinat, şi 
cum mi-a spus: 

— Uite! Cinci imagini ale aceluiaşi subiect. Dacă aş fi 
scriitoare, aş încerca să redau un aspect multidimensional al 
caracterului, un fel de „prismatism”. De ce să-şi arate oamenii 
doar câte un singur profil o dată? 

Acum căscă şi-şi aprinse o ţigară şi, ridicându-se în capul 
oaselor, îşi prinse gleznele subţiri cu mâinile, recitând rar şi 
strâmb versurile minunate ale bătrânului poet grec, despre o 
dragoste care a fost odată, versuri care în engleză îşi pierd tot 
farmecul. Auzind-o cum rosteşte versurile, atingând cu tandreţe 
fiecare silabă a grecului visător şi ironic, am mai simţit o dată 
puterea ciudată şi echivocă a oraşului - peisajul lui aluvial, de 
şes, şi miresmele lui sleite - şi mi-am dat seama că Justine e un 
adevărat copil al Alexandriei, care nu se trage nici din greci, nici 
din sirieni, nici din egipteni, ci e un hibrid: o îmbinare. 

Cu câtă emoție ajunse la pasajul unde bătrânul dă deoparte 
vechea scrisoare de dragoste care-l mişcase atât de tare, şi 
exclamă: „les cu tristeţe pe balcon; fac orice ca să schimb acest 
şir al gândurilor, chiar dacă ar fi numai să văd puţină mişcare în 
oraşul pe care-l iubesc, în străzile, în magazinele lui!” Ea, dând 
obloanele la o parte, ca să iasă pe balconul întunecat, deasupra 
unui oraş de lumini colorate, simțind cum se ridică dinspre 
hotarele Asiei vântul serii, uitându-şi pentru o clipă trupul. 

„Prinţul” Nessim era, bineînţeles, o denumire dată în glumă; 
în orice caz, aşa era pentru patronii magazinelor şi acei 
commergants cu haină neagră, care îl vedeau când trecea fără 


zgomot de-a lungul căii Canopice, în Rolls-ul lui mare, argintiu, 
cu capotă galbenă ca narcisele. În primul rând, era copt, nu 
musulman. Şi totuşi, dintr-un anumit punct de vedere, porecla i 
se potrivea, căci Nessim era princiar în indiferența lui, 
comparată cu lăcomia obişnuită în care se împotmoleau 
instinctele fireşti ale oamenilor din Alexandria - chiar şi ale celor 
foarte bogaţi. Şi totuşi, factorii care-i creaseră reputaţia de 
excentric ar fi fost cât se poate de obişnuiţi pentru cei care 
trăiau în afara Levantului. Nu se sinchisea de bani decât ca să-i 
cheltuiască. Asta era primul factor. Al doilea era că nu avea o 
gargonniere şi părea să-i fie credincios Justinei - lucru 
nemaiauzit. Cât despre bani, fiind excesiv de bogat, îi era de-a 
dreptul silă de ei şi nu-i purta niciodată asupra lui. Cheltuia după 
obiceiul arab şi dădea negustorilor chitanţe scrise de mână; 
barurile şi restaurantele îi acceptau cecurile. Dar îşi achita 
datoriile cu punctualitate: în fiecare dimineaţă Selim, secretarul 
lui, era trimis cu maşina să-i urmărească itinerariul din ajun şi să 
plătească orice datorie făcută pe parcurs. 

Locuitorii oraşului considerau această atitudine excentrică şi 
samavolnică, deoarece discernământul lor vulgar şi instinctiv, 
preocupările lor josnice şi educaţia lor defectuoasă nu le dădeau 
nici cea mai mică idee despre ceea ce reprezintă stilul în 
înţelesul european al cuvântului. Dar Nessim era aşa cum era 
din naştere, nu din educaţie; în această lume limitată, unde 
banii se câştigau cu o premeditare carnală, nu putea găsi nicio 
zonă de acţiune pentru spiritul lui în esenţă delicat şi visător. 
Deşi era un om care nu dorea câtuşi de puţin să se impună, 
trezea comentarii prin acţiuni care purtau adevărata pecete a 
personalităţii lui. Oamenii se simțeau tentaţi să atribuie purtarea 
lui unei educaţii străine, dar Germania şi Anglia nu prea slujiseră 
la mare lucru, în afară, poate, de faptul că-l zăpăciseră şi-l 
făcuseră să se simtă neadaptat la Alexandria. Germania sădise 
în mintea lui tipic mediteraneană gustul speculațiilor metafizice, 
iar Oxfordul încercase să-l facă pedant, dar nu reuşise decât să-i 
dezvolte înclinațiile către filosofie până într-atât încât să nu mai 
poată fi în stare să practice arta pe care o iubea cel mai mult - 
pictura. Medita şi suferea mult, dar îi lipsea hotărârea de a trece 
la acţiune - primul lucru care i se cere unui artist practicant. 
Nessim era în conflict cu oraşul, dar cum averea lui uriaşă îl 
făcea să aibă zilnic legături cu oamenii de afaceri ai oraşului, 


aceştia micşorau încordarea, tratându-l cu o indulgență plină de 
umor, cu o bunăvoință ca aceea pe care o ai de obicei faţă de 
oamenii săraci cu duhul. Nu era, deci, de mirare dacă, trecând 
să-l vezi la birou - acel sarcofag de oţel tubular şi sticlă luminată 
- îl găseai aşezat cu un aer orfan la masa lui mare (acoperită cu 
sonerii, mânere şi lumini ingenioase), mâncând pâine neagră cu 
unt şi citindu-l pe Vasai, în timp ce semna distrat scrisori sau 
chitanţe. Ridica spre tine faţa lui palidă, în formă de migdală, cu 
un aer detaşat, de parcă i-ar fi tras cineva un oblon peste ochi, 
în acelaşi timp implorându-te parcă. Dar blândeţea lui părea 
străbătută pe undeva de o sârmă de oţel, căci subalternii lui 
erau veşnic uimiţi să descopere că, oricât ar fi părut de distrat, 
nu pierdea niciun detaliu legat de afacerile sale. Aproape orice 
tranzacţie pe care o făcea se dovedea până la urmă a fi bazată 
pe un argument final plin de discernământ. Pentru funcţionarii 
lui era un fel de oracol - şi totuşi (oftau şi ridicau din umeri), 
parcă lui nici nu-i păsa. Să nu-ți pese de câştig era, după 
părerea Alexandriei, curată nebunie. 

l-am ştiut din vedere, pe amândoi, multe luni înainte de a-i 
cunoaşte propriu-zis - aşa cum ştiam pe toată lumea din oraş. 
Din vedere şi, mai mult încă, din reputaţie: căci felul lor de a 
trăi, plin de emfază, autoritar şi cu totul neconformist, le crease 
oarecare faimă printre locuitorii noştri provinciali. Despre ea se 
spunea că avusese mulţi amanți, iar Nessim era considerat un 
mari complaisant. Îi privisem de multe ori când dansau 
împreună, el subţire, cu o talie marcată, ca de femeie, şi mâini 
frumoase, lungi şi arcuite; Justine, cu un cap fermecător - cu 
nasul acela arab foarte drept şi ochii transparenţi, cu pupilele 
mărite de beladonă. Se uita fix în jurul ei, ca o panteră dresată 
doar pe jumătate. 

Apoi: o dată am cedat insistențelor de a ţine o conferinţă 
despre poetul oraşului la Atelier des Beaux-Arts - un fel de club 
unde se întâlneau amatorii de artă talentaţi, unde închiriau 
ateliere şi aşa mai departe. Acceptasem, pentru că asta 
însemna nişte bani în plus pentru paltonul Melissei şi pentru că 
se apropia toamna. Dar mi-era greu să ţin conferinţa, simțind, 
ca să spun aşa, cum mă învăluie spiritul bătrânului, care plutea 
pe străzile mohorâte din jurul sălii de conferinţă cu aroma 
versurilor distilată din iubirile păcătoase pe care le trăise, dar 


1 Un soţ complezent (fr.). 


care-i adusese mulţumiri - iubiri pe care poate că le cumpărase 
cu bani şi duraseră doar câteva clipe, dar care îşi continuau 
acum viaţa în versurile lui: atât de fundamental şi de afectuos 
prinsese clipa întâmplătoare, fixându-i toate culorile. Ce 
obrăznicie, să ţii conferinţe despre un om cu un simţ atât de 
ascuţit al ironiei, care îşi culese atât de firesc şi cu un instinct 
atât de rafinat subiectele de pe străzile şi din bordelurile 
Alexandriei! Şi, în plus, să nu te adresezi unui public de 
vânzători de mercerie sau de mici funcţionari - locuitorii săi 
nemuritori - ci unui cerc restrâns de femei distinse, din înalta 
societate, pentru care cultura pe care o reprezenta el era un fel 
de primenire a sângelui; veneau să-şi facă o transfuzie. Multe 
veneau de fapt înaintea unei partide de bridge, cu toate că ştiau 
că în loc de a se simţi înălțate se vor simţi abrutizate. 

Îmi amintesc doar că le spusesem că eram obsedat de faţa lui 
- faţa înfiorător de tristă şi de blândă de pe fotografia lui cea din 
urmă. lar după ce nevestele robuste ale orăşenilor au coborât, 
una câte una, treptele de piatră, îndreptându-se spre străzile 
ude unde le aşteptau automobilele cu farurile aprinse, lăsând în 
urmă încăperea părăsită, plină de ecoul parfumurilor lor, am 
observat că mai rămăsese o solitară discipolă într-ale pasiunilor 
şi ale artei. Stătea gânditoare în fundul sălii, cu picioarele 
încrucişate într-o atitudine băieţoasă, şi pufăia dintr-o ţigară. Nu 
se uita la mine, ci fixa, cu un aer nepoliticos, podeaua de sub 
tălpile ei. Eram flatat închipuindu-mi că existase măcar o 
singură persoană care să fi simţit greutăţile cu care mă 
luptasem. Mi-am luat servieta şi impermeabilul şi am coborât; o 
burniţă măruntă şi pătrunzătoare mătura străzile, venind 
dinspre mare. M-am îndreptat către casă, unde Melissa probabil 
că în sfârşit se trezise şi aşezase cina noastră pe masa acoperită 
cu ziare, după ce îl trimisese întâi pe Hamid la brutărie să ia 
friptura - noi neavând cuptor acasă. 

Era frig pe stradă şi am traversat, îndreptându-mă spre 
explozia luminoasă a magazinelor de pe strada Fuad. In vitrina 
unui băcan am văzut o cutie mică de măsline conservate, pe 
care scria ORVIETO şi, cuprins de un dor subit de a mă afla de 
cealaltă parte a Mediteranei, am intrat în magazin şi am 
cumpărat-o: am cerut să mi-o deschidă acolo, pe loc; şi, 
aşezându-mă la o masă de marmură în lumina macabră, am 
început să înghit Italia, carnea ei neagră şi arsă de soare, 


pământul de primăvară plămădit cu braţele, vinurile «ei 
binecuvântate. Am simţit că Melissa nu va înţelege niciodată 
toate astea. Va trebui să pretind că am pierdut banii. 

În prima clipă, n-am văzut maşina mare pe care o lăsase în 
stradă cu motorul mergând. A apărut în prăvălie brusc, cu un 
aer hotărât şi grăbit, şi mi s-a adresat cu tonul autoritar pe care- 
| adoptă femeile perverse sau cele cu mulţi bani faţă de cei care 
se vede cât de colo că sunt nevoiaşi. 

— Ce voiai să spui când ai pomenit de natura antinomică a 
ironiei, sau, în sfârşit, o vorbă de duh similară pe care n-o mai 
tin minte? 

incapabil să mă smulg din mrejele Italiei, am ridicat cu 
grosolănie ochii şi am văzut în oglinzile care căptuşeau trei 
dintre pereţii încăperii, cum apleacă spre mine faţa ei 
negricioasă, pătrunzătoare, cu o expresie de zbucium şi de 
răceală arogantă; uitasem, bineînţeles, ceea ce spusesem 
despre ironie, ca de altfel despre tot restul. l-am răspuns cu o 
indiferenţă reală. A scos un scurt oftat, de parc-ar fi fost firesc 
să se simtă uşurată şi, aşezându-se lângă mine, a aprins o 
ţigară franţuzească, un Caporal, suflând scurt şi categoric spre 
tavan rotocoale de fum albastru în lumina crudă a încăperii. 
Văzând cum mă fixează cu o candoare care mă stânjenea, mi s- 
a părut cam nebună. Se uita la mine ca şi cum ar fi vrut să 
hotărască la ce m-ar putea folosi. 

— Mi-a plăcut felul în care ai citat cuvintele lui despre oraş. 
Vorbeşti bine greceşte; fără îndoială că eşti scriitor. 

l-am răspuns: 

— Fără îndoială. 

E dureros să descoperi că nu eşti cunoscut. Nu avea niciun 
rost să continuăm conversaţia. Mi-a fost întotdeauna silă de 
discuţiile literare. l-am oferit o măslină, pe care a mâncat-o 
repede, scuipând ca o pisică sâmburele în palma acoperită de 
mănuşă şi, continuând să-l păstreze distrată în mână, spuse: 

— Aş dori să te duc la Nessim, soţul meu. Vrei să vii? 

În cadrul uşii apăruse un poliţist vizibil neliniştit de maşina 
părăsită. Atunci am văzut pentru prima dată casa cea mare a lui 
Nessim, cu statui şi terase acoperite, pline de palmieri, cu 
tablouri de Courbet şi de Bonnard şi cu multe alte lucruri. Era în 
acelaşi timp frumoasă şi înfiorătoare. Justine a urcat repede 
scara mare, oprindu-se doar să mute sâmburele de măslină din 


buzunarul hainei într-un vas chinezesc şi strigându-l tot timpul 
pe Nessim. Am trecut din cameră în cameră, destrămând 
tăcerea. Nessim a răspuns în sfârşit din atelierul spaţios de sub 
acoperiş şi, alergând spre el ca un câine de vânătoare, m-a 
depus, în chip metaforic, la picioarele lui şi a făcut un pas 
înapoi, dând din coadă. Eram triumful ei. 

Nessim stătea în vârful unei scări şi citea: a coborât încet spre 
noi, uitându-se la unul, apoi la celălalt. Timiditatea îl împiedica 
să înţeleagă despre ce e vorba, văzând aerul meu jerpelit, părul 
umed şi conserva de măsline pe care o ţineam în mână; eu, la 
rândul meu, nu-i puteam explica prezenţa mea în niciun fel, de 
vreme ce nu ştiam nici eu pentru ce fusesem adus acolo. 

Mi s-a făcut milă de el şi i-am oferit o măslină; şi, aşezându-ne 
unul lângă altul, am golit cutia de conserve în timp ce Justine 
cotrobăia peste tot, căutând ceva de băut, vorbind, dacă-mi 
amintesc bine, despre Orvieto, unde nu fuseserăm niciunul 
dintre noi. Ce mângâiere, să mă pot gândi la această primă 
întâlnire! Nu m-am simţit niciodată atât de aproape de ei 
amândoi, mai aproape de căsnicia lor. In ziua aceea mi s-au 
părut într-adevăr a fi animalul măreț cu două capete, pe care-l 
poate întruchipa o căsnicie. Privind căldura blândă şi lumina din 
ochii lui mi-am dat seama, amintindu-mi de toate zvonurile 
scandaloase care circulau în legătură cu Justine că, orice-ar fi 
făcut, o făcuse într-o anumită privinţă pentru el - chiar şi ceea 
ce în ochii lumii era rău sau vătămător. Dragostea ei era ca o 
piele în care Nessim zăcea cusut, ca pruncul Heracle; şi 
strădaniile ei de a se realiza o apropiaseră necontenit de el în 
loc s-o îndepărteze. Lumea nu prea are ce face cu asemenea 
paradoxuri, ştiu; dar mi s-a părut atunci că Nessim o cunoştea şi 
o accepta într-un fel pe care n-ar fi putut să-l explice unui om 
pentru care dragostea tot se mai împleteşte cu sentimentul de 
posesiune. Odată, mult mai târziu: „Ce era să fac? Justine era 
prea puternică pentru mine în multe privinţe. Nu puteam face 
decât un singur lucru, să i-o iau înainte cu o dragoste dincolo de 
orice limită - asta a fost curtea cea mai lungă pe care am făcut- 
o vreodată unei femei. l-am luat-o înainte - am anticipat fiecare 
interval: mă găsea aşteptând-o în fiecare punct unde cădea, 
gata s-o ajut să se ridice iar şi să-i arăt că toate astea n-au nicio 
importanţă. La urma urmei, a compromis partea cea mai 
neînsemnată a fiinţei mele - reputaţia”. 


Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu: înainte de a ne fi 
înghiţit noianul nefericit al calamităţilor, ne cunoşteam prea 
puţin ca să vorbim atât de liber. Îmi amintesc că mi-a spus 
odată şi altceva - asta se întâmpla în vila lui de vară de lângă 
Bourg El Arab: 

— Poate că o să ţi se pară curios să auzi că, într-o anumită 
privinţă, i-am acordat lui Justine măreție. Există, să ştii, forme 
de măreție care atunci când nu se aplică artei sau religiei 
distrug vieţile obişnuite. Talentul ei era greşit orientat, fiindcă 
era orientat către dragoste. E drept că avea multe păcate, dar 
erau păcate mărunte. Şi nici nu pot pretinde că n-a făcut cuiva 
vreun rău. Dar cei cărora le făcea rău deveneau apoi productivi, 
scotea oamenii din vechiul lor înveliş. Sigur că asta durea, şi 
mulţi dintre ei nu înțelegeau natura durerii pe care o pricinuia. 
Eu înţelegeam! 

Şi zâmbind, cu zâmbetul lui binecunoscut, în care blândeţea 
se alătura unei amărăciuni nesfârşite, a repetat încet, în şoaptă, 
cuvintele: 

— Eu înţelegeam! 


Capodistria... ce legătură există între el şi toate astea! 
Seamănă mai mult a spiriduş decât a om. Are un cap plat, 
triunghiular, de şarpe, cu lobi frontali imenşi; părul îi creşte 
înspre faţă, formând o creastă. Are o limbă albicioasă care 
tremură şi se străduieşte să-i păstreze buzele subţiri veşnic 
umede. E nemaipomenit de bogat şi nu trebuie să mişte nici 
măcar un deget ca să se facă servit. Stă toată ziua pe terasa 
Clubului Misiţilor, căscând gura la femeile care trec şi pe care le 
priveşte cu ochiul neobosit al unuia care ar amesteca fără 
încetare un pachet de cărţi de joc vechi şi murdare. Din când în 
când scoate o plescăitură uşoară, ca aceea a unei limbi de 
cameleon - un semnal aproape neauzit de cei neatenţi. Atunci, o 
siluetă se strecoară de pe terasă să urmărească femeia indicată. 
Uneori agenţii lui opresc femeile, făcând asupra lor presiuni în 
numele lui în văzul oamenilor de pe stradă, menţionând o sumă 
de bani. Dar în oraşul nostru nimeni nu se jigneşte când e vorba 
de bani. Unele fete se mulţumesc să râdă. Altele primesc 
imediat. Dar nici nu exprimă vreodată enervare. La noi virtutea 
nu e simulată. Şi nici viciul. Amândouă sunt lucruri fireşti. 

Capodistria stă departe de toate acestea, în haina lui 


impecabilă de lustrină, cu o batistă de mătase colorată ieşindu-i 
din buzunarul de la piept. Pantofii lui înguşti sclipesc. Prietenii îl 
numesc Da Capo din pricina performanţelor sale sexuale, 
renumite a fi tot atât de extraordinare ca şi averea şi urâţenia 
lui. Are nu ştiu ce relaţii obscure de rudenie cu Justine, care 
spune: 

— Mi-e milă de el. | s-a veştejit inima, dar i-au rămas cele 
cinci simţuri ca bucăţelele sparte ale unui pahar de vin. 

Totuşi, viaţa aceasta uimitor de monotonă nu pare să-l 
descurajeze. Familia lui e renumită prin numărul mare de 
sinucideri din rândul membrilor ei, iar ascendenţa lui psihică e 
foarte nefericită, plină de alienaţi mintali şi de bolnavi de nervi. 
Totuşi, Capodistria nu pare îngrijorat şi spune, atingându-şi 
tâmpla cu degetul arătător nesfârşit de lung: 

— Toţi strămoşii mei au avut un şurub care la un moment dat 
s-a defectat. Chiar şi tata. Era grozav de muieratic. In ultimii ani 
ai vieţii, când ajunsese foarte bătrân, şi-a comandat un 
manechin de cauciuc, care reprezenta femeia ideală - în mărime 
naturală. larna puteai s-o umpli cu apă caldă. Era uimitor de 
frumoasă. A numit-o Sabine, după maică-sa, şi a luat-o peste tot 
cu el. Avea pasiunea călătoriilor pe mare, şi de fapt ultimii doi 
ani ai vieţii şi i-a petrecut pe un transatlantic, călătorind mereu 
până la New York şi înapoi. Sabine avea o garderobă minunată. 
Era un adevărat spectacol să-i vezi intrând în restaurant, 
îmbrăcaţi în toalete de seară. Călătorea cu îngrijitorul lui, un 
servitor pe care îl chema Kelly. Sabine, în rochiile ei minunate, 
venea cu ei doi, susţinută de fiecare parte ca o beţivă frumoasă. 
În noaptea în care a murit, tata i-a spus lui Kelly: „Trimite-i o 
telegramă lui Demetrius şi spune-i că Sabine a murit astă-seară 
în braţele mele, fără să sufere”. Au înmormântat-o alături de el 
în dreptul oraşului Neapole. Râsul lui era cel mai firesc şi cel mai 
deschis râs din câte am auzit vreodată. 

Mai târziu, când eram aproape nebun de griji şi dator vândut 
lui Capodistria, i-am găsit tovărăşia mult mai puţin plăcută şi mi- 
amintesc de Melissa, cum stătea într-o noapte, cam ameţită, pe 
un taburet lângă foc, ţinând între degetele ei lungi şi chinuite 
chitanţa pe care i-o dădusem lui Capodistria şi pe care acum era 
scris de-a curmezişul, cu cerneală verde, cuvântul scurt şi tăios 
ACHITAT... Amintirile astea dor... Melissa mi-a spus atunci: 

— Justine ţi-ar fi plătit cu siguranţă datoria din averea ei 


imensă. Dar n-am vrut să văd că pune tot mai mult stăpânire pe 
tine. Şi pe urmă, cu toate că nu mai ţii la mine, am vrut totuşi să 
mai fac ceva pentru tine - şi ăsta a fost cel mai mic dintre 
sacrificiile pe care le-aş fi putut face. N-am crezut c-o să te 
doară atâta dacă mă culc cu el. N-ai făcut şi tu acelaşi lucru 
pentru mine? Adică, n-ai împrumutat bani de la Justine ca să mă 
trimiţi atunci când cu radiografia? Ai minţit, dar am ştiut c-a fost 
aşa. Eu n-am să mint. Eu nu mint niciodată. Uite, iat-o şi 
distruge-o, dar nu mai juca jocuri de noroc cu el. Tu nu eşti de 
teapa lui. 

Şi, întorcând capul, a făcut gestul pe care-l fac arabii când 
scuipă. 


Despre viaţa socială a lui Nessim - recepţiile acelea imense şi 
plicticoase, oferite la început în onoarea prietenilor lui de afaceri 
şi, mai târziu, cu scopul unor interese politice obscure - nu 
vreau să scriu nimic. Uneori mă furişam prin holul mare şi urcam 
scările spre atelier, mă opream să mă uit la apărătoarea mare 
de piele de pe poliţa căminului, cu planul mesei şi locurile pe 
care trebuiau să le ocupe musafirii - ca să văd cine fusese 
plasat la stânga şi la dreapta lui Justine. Un timp încercaseră, 
amabili, să mă includă şi pe mine în aceste recepții, dar mă 
plictisisem repede şi invocasem drept scuză boala, cu toate că- 
mi plăcea să am la dispoziţie atelierul şi biblioteca aceea uriaşă. 
După ce plecau musafirii, ne întâlneam, ca nişte conspiratori, şi 
Justine renunţa la toate măştile vesele, plictisite sau enervate 
pe care le arborase în societate. Işi arunca pantofii din picioare 
şi se apuca să joace pichet la lumina lumânărilor. Mai târziu, 
când se ducea la culcare, îşi surprindea imaginea în oglinda de 
pe primul palier şi spunea, adresându-se acestei imagini: 

— Evreică obositoare, pretențioasă şi isterică! 


Frizeria babiloniană a lui Mnemjian se afla la colţul străzii 
Fuad | cu Nebi Daniel; aici veneam în fiecare dimineaţă cu 
Pombal şi ne întindeam unul lângă altul în faţa oglinzilor. Eram 
simultan ridicaţi şi apoi legănaţi încet în timp ce coboram, 
înfăşuraţi ca nişte faraoni morţi, pentru a reapărea în aceeaşi 
clipă proiectaţi în tavan, întinşi ca nişte mostre. Un băieţel negru 
ne acoperea cu şervete albe, în timp ce, într-o căniţă mare de 
săpun de pe vremea reginei Victoria, bărbierul bătea tare 


spuma deasă şi parfumată, înainte de a o aplica pe obrajii 
noştri, cu plesnituri de pămătuf bine studiate. După ce dădea 
primul strat, lăsa treaba pe mâna unui asistent, iar el se ducea 
lângă cureaua mare care atârna printre hârtiile de muşte de pe 
peretele din fundul magazinului şi începea să îndulcească tăişul 
unui brici englezesc. 

Micul Mnemjian e un pitic cu un ochi violet, care nu şi-a 
pierdut niciodată expresia de copil. E omul-memorie - arhiva 
oraşului. Dacă vrei să afli antecedente sau venitul ultimului 
trecător oricât de neînsemnat, n-ai decât să-l întrebi pe el. Îţi va 
recita detaliile cu o voce monotonă, pe când îşi ascute briciul şi-l 
încearcă pe părul negru şi aspru al antebraţului. Ce nu ştie, 
poate afla; e doar o chestiune de timp. În plus, ştie tot atâtea 
detalii despre morţi câte ştie şi despre vii. Spun asta în înţelesul 
literal al cuvântului, pentru că spitalul grecesc îi predă victimele 
sale pentru a le rade şi a le îmbălsăma înainte de a le înmâna 
celor de la pompele funebre - o sarcină pe care o îndeplineşte 
cu o mulţumire care cuprinde şi o nuanţă de evlavie rasială. 
Vechea lui îndeletnicire îmbrăţişează cele două lumi, şi unele 
dintre observaţiile lui cele mai pertinente încep cu cuvintele: 
„După cum îmi spunea cutare sau cutare când şi-a dat duhul...”. 
Se zice că are mare trecere la femei şi că a agonisit chiar o mică 
avere pe care au câştigat-o admiratoarele lui pentru el. Are o 
grămadă de cliente fidele, doamne egiptene mai în vârstă, 
neveste sau văduve de paşi, la care se duce din când în când să 
le coafeze. Aceste doamne, după cum afirma el cu subiînţeles, 
„întrec orice măsură” -, şi întinzându-mi mâna peste umăr ca 
să-şi atingă cocoaşa respingătoare cu care l-a hărăzit natura, 
adaugă cu mândrie: „Asta le înnebuneşte”. Are, între altele, o 
tabacheră de aur pe care i-a dăruit-o una dintre admiratoare şi 
în care păstrează rezervă de foiţe de ţigară. Greaca lui e 
defectuoasă, dar vie şi îndrăzneață şi Pombal nu vrea să-l lase 
să vorbească franţuzeşte, limbă pe care o cunoaşte mult mai 
bine. 

Din când în când îi serveşte prietenului meu drept proxenet şi 
de fiecare dată mă uimeşte elanul poetic cu care îşi descrie 
protejatele. Aplecându-se deasupra feţei lui Pombal, care e ca o 
lună plină, poate spune, de exemplu, pe un ton scăzut şi discret, 
în timp ce briciul începe să fremete: „Am ceva pentru 
dumneavoastră - ceva special”. Pombal îmi prinde privirea în 


oglindă şi se uită repede în altă parte, pentru că zâmbetul e 
molipsitor. Apoi scoate un mormăit prudent. Mnemjian se 
sprijină uşor pe genunchi, uitându-se puţin chiorâş. Vocea lui 
slabă şi linguşitoare acoperă tot ce spune cu o carapace de 
dublu înţeles, iar faptul că discursul îi e întrerupt de mici oftaturi 
blazate nu-l face să fie mai puţin remarcabil. Un timp, nimeni nu 
mai spune nimic. Creştetul lui Mnemjian se vede foarte bine în 
oglindă - excrescenţa obscenă de păr negru pe care l-a obişnuit 
să stea în bucle lipite de fiecare tâmplă, nădăjduind, fără 
îndoială, că va distrage astfel atenţia de la spatele lui încovoiat, 
din papier mâché. Când lucrează cu briciul, privirea lui devine 
opacă şi trăsăturile inexpresive, ca de sticlă. Degetele i se 
plimbă pe feţele noastre vii cu aceeaşi indiferenţă cu care se 
plimbă pe feţele morţilor dispreţuitori şi (da!) norocoşi. 

— De data asta, spune Mnemjian, o să fiţi încântat din toate 
punctele de vedere. E tânără, ieftină şi curată. Sunt sigur c-o să- 
mi daţi dreptate când o s-o vedeţi. O potârniche tânără, un 
fagure de miere din care nu s-a pierdut niciun strop, un 
porumbel. Are mare nevoie de bani. A ieşit de curând de la 
ospiciul din Heiwan, unde a încercat s-o închidă bărbat-su, 
zicând că e nebună. Am aranjat cu ea să vină la Rose Marie şi să 
se aşeze la ultima masă de pe trotuar. Duceţi-vă s-o vedeţi la 
ora unu şi, dacă doriţi să vină cu dumneavoastră, daţi-i bileţelul 
pe care o să vi-l pregătesc. Dar ţineţi minte, îmi plătiţi numai 
mie. Ca de la gentleman la gentleman, e singura condiţie pe 
care o pun. 

Şi pentru moment închide subiectul. Pombal continuă să se 
privească în oglindă, curiozitatea lui înnăscută luptându-se cu 
apatia lâncedă care pluteşte în aerul verii. Mai târziu va apărea, 
fără îndoială, dând buzna în apartament cu o făptură istovită şi 
descumpănită, al cărei zâmbet schimonosit n-ar fi putut trezi în 
el altceva decât milă. Nu pot spune că prietenul meu n-are 
suflet, căci încearcă mereu să le găsească câte o slujbă. Şi într- 
adevăr, majoritatea consulatelor sunt înzestrate cu funcţionare - 
fostele lui cunoştinţe ocazionale care încearcă disperate să 
arate onorabil şi care îşi datorează slujba pisălogelii lui Georges 
pe lângă colegii lui din diplomaţie. Cu toate astea, nu există 
femeie, oricât de simplă, de uzată sau de bătrână, care să n- 
aibă parte de atenţiile lui curtenitoare, de acele mici amabilităţi 


şi sorties * spirituale pe care am ajuns să le identific cu 
temperamentul galic; farmecul spumos şi artificial al francezilor, 
care se evaporă atât de uşor, lăsând loc înfumurării şi indolenţei 
mintale; întocmai ca gândirea franceză care se scurge atât de 
repede în tipare pentru turte de nisip, esprit? original, 
închistându-se îndată şi transformându-se în concepte tocite. 
Jocul superficial al amorului care stăruie în gândirea şi acţiunile 
lui Pombal are, totuşi, un aer de dezinteresare care îl face să fie 
calitativ diferit de, să zicem, acţiunile şi gândurile lui 
Capodistria, cu care ne întâlnim destul de des la bărbier, 
dimineaţa. Capodistria posedă dexteritatea pur involuntară de a 
transforma totul în femeie: sub ochii lui, scaunele îşi dau brusc 
seama, cu ruşine, că au picioarele goale. Capodistria 
fecundează lucrurile din privire. La masă, am văzut până şi 
pepenele verde devenind conştient sub ochii lui, şi sâmburii 
tresărind plini de viaţă. Când se uită la faţa lui îngustă şi turtită, 
la limba care se plimbă veşnic pe buzele subţiri, femeile au 
senzaţia pe care o au păsările în faţa unei vipere. Mă gândesc 
încă o dată la Melissa hortus conclusus, soror mea sponsor 7. 


— Regard dérisoire ê, spune Justine. Cum se poate să fii atât 
de evident unul dintre ai noştri şi totuşi... să nu fii? 

Îşi piaptănă părul negru în faţa oglinzii, cu privirile şi buzele 
concentrate asupra unei ţigări. 

— Fiind irlandez, eşti, bineînţeles, din punct de vedere 
spiritual un refugiat, dar tânjeşti după această angoisse * a 
noastră. 

Justine caută de fapt, bâjbâind, calitatea aceea distinctivă 
care emană nu din noi, ci din peisaj - aromele metalice de sleire 
care îmbuibă aerul din jurul lacului Mareotis. 

O ascult vorbind şi mă gândesc la întemeietorii oraşului: zeul- 
soldat în sicriul lui de sticlă, cu trupul tânăr, înfăşurat în argint, 
coborând pe apele fluviului spre mormânt; sau acel cap renumit, 
negru şi colţuros, reverberând o noţiune a divinității concepută 
din spiritul unui joc pur intelectual - Plotin. E ca şi cum 


> Replici ieşiri spontane (fr.). 

6 Spiritul (fr.). 

7 Grădina e închisă, chezaş e sora mea (/at.). 
3 Privire derizorie (fr.). 

 Spaimă, îngrijorare (fr.). 


preocupările acestui peisaj s-ar fi concentrat într-un loc unde 
omul de rând nu poate ajunge - o regiune unde trupul despuiat 
de ultimele reticenţe, printr-o satisfacere excesivă a dorințelor, 
trebuie să cedeze în faţa unei preocupări mult mai 
cuprinzătoare, sau să piară prin epuizarea pe care o reprezintă 
opera Museionului, jocul nevinovat al hermafrodiţilor în grădinile 
pline de verdeață ale ştiinţei şi artei. Poezia, ca o încercare 
stângace de însămânţare artificială a muzelor; metafora 
arzătoare şi prostească a pletelor Berenicei, sclipind în cerul 
întunecat al nopţii, deasupra feţei adormite a Melissei. „Ah, 
spusese cândva Justine, de ce nu mai există nimic liber, 
polinezian, în  libertinajul în care trăim?” Sau chiar 
mediteranean, ar fi putut să adauge, căci implicaţiile fiecărui 
sărut ar fi altele în Italia sau în Spania. Aici, trupurile noastre au 
fost roase de vânturile aspre, pustiitoare, care vin dinspre 
deşerturile Africii, şi am fost siliţi să înlocuim dragostea cu o 
afecţiune spirituală mai înţeleaptă, dar mai crudă, care ne-a 
accentuat singurătatea în loc s-o înlăture. 

Chiar şi oraşul avea acum două centre de gravitație - nordul 
real şi cel magnetic al personalităţii lui: şi între ele, 
temperamentul locuitorilor săi, scânteind distonant ca o 
descărcare electrică ce se împrăştie la infinit. Centrul spiritual 
era lăcaşul uitat al Somei!%, unde zăcuse cândva, în divinitatea 
sa de împrumut, trupul tânărului soldat cu mintea tulburată; 
sediul temporar al acestui centru e Clubul Misiţilor unde, ca şi 
Caballii!!, agenţii de schimb care se ocupă cu negoţul de 
bumbac stau şi îşi sorb cafeaua, pufăind din trabucurile cu miros 
greu şi urmărindu-l cu privirea pe Capodistria, aşa cum stau 
câte unii pe malul unui râu şi contemplă activitatea pescarilor 
sau a unui pictor. Primul centru era pentru mine un simbol al 
marilor cuceriri ale omului în împărăţia materiei, a timpului şi a 
spaţiului - care trebuie inevitabil să se supună, dureros 
conştient de înfrângere, cuceritorului din sicriu; celălalt centru 
nu era un simbol, ci purgatoriul viu al liberului arbitru, în care 
hoinărea iubita mea Justine, căutând cu o sinceritate 


1 Băutură alcoolică (numită şi iarba lunii), menţionată în Vede ca 
băutură a zeilor. In brahmanism e adorată ca divinitate. 

1 Caballi: trupurile cereşti ale unor oameni seceraţi de o moarte 
timpurie. „Ei îşi închipuie că întreprind acţiuni fizice, când de fapt nu 
au trupuri fizice, ei acţionează doar în gândurile lor”-Paracelsus (n.a.). 


înfricoşătoare scânteia care, unindu-se cu ea, ar putea s-o ridice 
până la o nouă viziune asupra ei însăşi. La ea, demnă fiică a 
Alexandriei,  desfrâul era în chip ciudat o formă de 
autorenunţare, o parodie a libertăţii; şi dacă o socoteam ca pe o 
mostră a oraşului, nu eram neapărat silit să mă gândesc la 
Alexandria sau la Plotin, ci la al treizecilea vlăstar al lui 
Valentinos, copilul artist care a căzut, „nu ca Lucifer, 
răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, ci dorind cu prea multă 
patimă să se unească cu EI”1?. Orice lucru asupra căruia insişti 
prea mult devine un păcat. 

Ruptă de armonia divină a propriei ei făpturi, căzu, spune 
filosoful tragic, şi deveni o manifestare a materiei: şi întreg 
universul oraşului, al lumii, s-a născut din chinul şi remuşcările 
ei. 

Sămânţa tragică din care s-au înălţat gândurile şi faptele ei a 
fost sămânţa unui gnosticism pesimist. 

Această identificare era adevărată, ştiu sigur, căci mult mai 
târziu, când mi-a permis, cu foarte multe rezerve, să mă alătur 
grupului restrâns care se întrunea în fiecare luni în jurul lui 
Balthazar, mi-am dat seama că ceea ce o interesa cel mai mult 
erau părerile lui despre gnosticism. Mi-amintesc că într-o noapte 
a întrebat cu mare îngrijorare şi insistenţă dacă-i interpretase 
corect gândirea: 

— Adică, vreau să spun că Dumnezeu nici nu ne-a creat, nici 
n-a dorit să fim creaţi. Noi suntem opera unei divinităţi 
inferioare, a unui demiurg, care a crezut în mod greşit că e 
Dumnezeu. Doamne, cât de verosimul pare! Şi acest hybris, plin 
de înfumurare, s-a transmis mai departe copiilor noştri. 

Apoi, aşezându-se în faţa mea şi apucându-mă de reverele 
hainei, ca să mă oprească din drum, s-a uitat drept în ochii mei 
şi a continuat: 

— Tu ce crezi? Nu spui niciodată nimic. În cel mai bun caz, 
uneori râzi. 


12 „Doctrina gnostică susţine că Geneza e o eroare... Ea îşi închipuie 
un zeu primordial, centrul unei armonii divine, care emite manifestări 
ale fiinţei lui, în perechile de bărbaţi şi femei. Fiecare pereche e 
inferioară predecesoarei ei, iar Sophia (înţelepciunea), femeia celei 
de-a 30-a perechi, e cea mai puţin desăvârşită împotriva lui 
Dumnezeu, ci dorind cu prea multă patimă să se unească cu el. Şi a 
căzut prin dragoste” (E.M. Forster - Alexandria) (n. A.). 


N-am ştiut ce să-i răspund; toate ideile mi se păreau în mod 
egal valabile. Insuşi faptul că existau era o dovadă că cineva 
creează. Şi atunci, contează oare dacă în mod obiectiv ele sunt 
corecte sau greşite? Tot n-ar putea rămâne multă vreme aşa 
cum sunt. 

— Ba contează! a strigat ea cu o insistenţă emoţionantă, 
contează foarte mult, iubitule, foarte mult. 

Suntem copiii peisajului nostru şi, în măsura în care ne atinge 
sensibilitatea, el ne determină purtarea şi chiar gândirea. Nu 
cred că există o identificare mai bună. 

— Indoiala ta, de exemplu, care cuprinde atâta îngrijorare şi 
atâta sete de adevăr absolut, e foarte diferită de scepticismul 
grecilor, de libertatea de spirit a mediteraneenilor, care recurg 
imediat la sofisme în cadrul jocului gândirii; căci gândirea ta e o 
armă, o teologie. 

— Dar cum altfel pot fi judecate acţiunile? 

— Nu pot fi judecate cuprinzător atâta timp cât nu poţi judeca 
gândirea, întrucât gândurile noastre sunt ele însele acţiuni. 
Ceea ce duce la neîncredere e încercarea de a emite judecăţi 
parţiale asupra unora sau altora. 

Tare îmi plăcea obiceiul ei de a se aşeza brusc pe câte un zid 
sau un pilastru năruit în curtea Coloanei lui Pompei, în care totu- 
i sfărâmat, cufundându-se într-o durere neţărmurită în faţa unei 
idei al cărei efect asupra minţii abia începuse să-l simtă. 

— Asta crezi? întreba cu atâta tristeţe, încât te simţeai mişcat 
şi în acelaşi timp amuzat. De ce zâmbeşti? Zâmbeşti 
întotdeauna când e vorba de lucruri serioase. Ah, nu se poate să 
nu fii trist! 

Dacă m-a cunoscut vreodată cât de puţin, trebuie să fi 
descoperit, mai târziu, că pentru aceia dintre noi care au o mare 
capacitate de simţire şi care sunt cât de cât conştienţi că 
gândirea omului e încâlcită şi greu de descurcat, nu există decât 
un singur răspuns - tandreţea ironică şi tăcerea. 

Pe o noapte viu luminată de stele, în care licuricii din iarba 
uscată şi plină de sunete ascuţite înapoiau cerului sclipirea lor 
fantomatică şi liliachie, nu exista altceva de făcut decât să stau 
lângă ea, să-i mângâi părul negru şi frumos şi să tac. 

Sub toate astea, ca un râu întunecat, se afla citatul admirabil pe 
care-l alesese Balthazar, rostindu-l apoi cu o voce care 
tremurase în parte de emotie, în parte de oboseala unei gândiri 


abstracte prelungite: „Ceea ce e zi pentru corpora, e noapte 
pentru spiritus. Când trupu-şi încetează truda, mintea omului şi- 
o începe pe a lui. Deşteptarea trupului înseamnă somnul 
spiritului, iar somnul spiritului e deşteptarea trupului”. lar mai 
târziu, ca o lovitură de trăsnet: „RĂUL E BINELE PERVERTIT” ®. 


M-am îndoit multă vreme că Nessim ar putea pune oameni s-o 
supravegheze pe Justine; la urma urmei, părea liberă să zboare 
toată noaptea prin oraş, ca un liliac, şi n-am auzit niciodată să fi 
fost chemată să dea socoteală de acţiunile ei. Nici n-ar fi fost 
uşor să pândeşti pe cineva care să fie atât de schimbător, care 
să fie legat de viaţa oraşului prin atâtea fibre. Totuşi, e posibil 
să fi fost urmărită, ca să nu i se întâmple ceva rău. Mi-am dat 
seama de asta într-o noapte când a avut loc ceva edificator: 
fusesem invitat la cină în casa veche. Când eram singuri, 
mâncam într-un mic pavilion din fundul grădinii, unde răcoarea 
verii se îmbina cu şoaptele apei care ţâşnea din cele patru 
capete de leu aşezate în jurul havuzului. În ziua aceea, Justine 
întârziase şi Nessim stătea singur, cu perdelele trase la 
ferestrele dinspre apus şi lustruia, gânditor, o figurină de jad 
galben din colecţia lui, mânuind-o cu degetele-i lungi şi delicate. 

Trecuseră vreo patruzeci de minute peste ora mesei şi Nessim 
dăduse semnalul să se servească. Deodată, telefonul mic şi 
negru cu număr de interior scoase un sunet slab, ca un bâzâit 
de ţânţar. Nessim se apropie de masă, ridică receptorul cu un 
oftat şi spuse un „da” enervat. Vorbi apoi un timp cu voce 
scăzută, schimbând brusc limba în arabă. O clipă am avut 
sentimentul că cel cu care vorbeşte e Mnemjian. Nu ştiu de ce 
am avut această impresie. Nessim mâzgăli repede ceva pe un 
plic şi, punând receptorul la loc în furcă, rămase o secundă 
locului, memorizând ceea ce scrisese. Apoi se întoarse către 
mine şi, deodată, mi se păru că cel care îmi vorbeşte este un alt 
Nessim: 

— S-ar putea ca Justine să aibă nevoie de ajutorul nostru, 
spuse. Vrei să vii cu mine? 

Şi fără să mai aştepte răspunsul meu, cobori scara alergând, 
trecu de bazinul cu crini şi o porni înspre garaj. L-am urmat cât 
am putut de repede, şi nu cred să fi trecut mai mult de câteva 
minute până să pornească maşinuţa lui sport, ieşind pe porţile 


13 Citat din Paracelsus (n. a.). 


grele în Rue Fouad şi croindu-şi drum către mare prin reţeaua 
de străzi care curg la vale spre Ras-El-Tin. Cu toate că era încă 
devreme, seara nu se prea vedeau oameni pe stradă, şi am 
gonit de-a lungul coastei arcuite a Esplanadei, către Yacht-Club, 
dublând fără milă câteva trăsuri cu cai („caleştile dragostei”) 
care se plimbau încet pe malul mării. 

In dreptul fortăreței, am cotit şi am pătruns printre cocioabele 
îngrămădite care se întind în spatele străzii Tatwig, farurile 
noastre blonde scoțând la iveală cu o strălucire neobişnuită 
contururile cafenelelor ca nişte muşuroaie de furnici şi pieţele 
înghesuite. De undeva din spatele planului mai apropiat al 
caselor  încremenite şi  dărăpănate  ţâşneau strigătele 
pătrunzătoare şi vaietele unei procesiuni de înmormântare, cu 
bocitoare, care dădeau nopţii ceva înfricoşător. Am lăsat maşina 
pe o stradă îngustă pe lângă moschee şi Nessim a pornit-o spre 
intrarea plină de umbre a unei case mari de raport, jumătate din 
ea fiind birouri, cu obloane şi gratii trase şi cu firme estompate. 
Un boab singuratic (concierge!“-ul Egiptului), stătea aşezat 
undeva sus, înfăşurat în cârpe - arătând ca un fel de obiect bun 
de aruncat la gunoi (cum ar fi, eventual, o anvelopă veche...) - 
şi trăgea dintr-o narghilea rudimentară, cu gâtul scurt. Nessim îi 
vorbi pe un ton tăios, dar înainte ca omul să apuce să răspundă, 
trecu prin spatele clădirii într-un fel de curte întunecată, 
înconjurată de un şir de case din cărămizi de lut, toate în 
paragină şi cu tencuiala scorojită. Se opri doar ca să-şi aprindă 
bricheta şi, la lumina ei slabă, începurăm să bâjbâim pe la uşi. În 
dreptul uşii a patra stinse cu zgomot bricheta şi începu să bată 
cu pumnul. Neprimind niciun răspuns, împinse şi deschise uşa. 

Un coridor întunecat dădea într-o cameră mică şi plină de 
umbre, luminată doar de nişte opaițe slabe. Ajunsesem, după 
cât se pare, la destinaţie. 

Scena pe care am surprins-o acolo fără să fim invitaţi era 
originală şi înspăimântătoare, dacă nu din alt motiv, măcar 
pentru că lumina care ţâşnea dinspre podeaua de lut reliefa 
sprâncenele, buzele şi pomeţii celor prezenţi, lăsându-le în 
acelaşi timp pete mari, întunecate, pe feţe, astfel încât arătau 
de parcă ar fi fost pe jumătate mâncaţi de şobolanii pe care îi 
auzeai furişându-se printre căpriorii acelei clădiri de mizerie. Era 
o casă cu prostituate-copii şi acolo, în întuneric, îmbrăcate în 


14 Portar (fr.). 


cămăşi de noapte groteşti şi biblice, cu buzele fardate, cu 
franjuri provocatoare, de mărgele, şi cu inele de doi bani, 
stăteau vreo douăsprezece fetiţe cu părul zburlit, care nu 
păreau să aibă mai mult de zece ani: nevinovăția copilăriei ce 
strălucea sub costumul lor de bal mascat alcătuia un contrast 
izbitor cu figura marinarului francez, adult şi primitiv, aflat în 
mijlocul încăperii, ghemuit pe vine, cu faţa pustiită şi chinuită, 
lungind gâtul ca să se întoarcă înspre Justine, căreia nu-i 
vedeam decât jumătate din profil; ceea ce strigase el cu puţin 
înainte se risipise în mijlocul tăcerii, dar forţa cu care rostise 
cuvintele se mai desluşea încă în bărbia proeminentă şi în 
muşchii încordaţi ca nişte frânghii negre care îi susțineau capul 
pe umeri. Cât despre Justine, faţa ei era luminată de un fel de 
hotărâre dureroasă şi abstractă. Avea în mâna ridicată în sus o 
sticlă şi era clar că până atunci nu se apărase niciodată cu 
asemenea armă, căci ţinea sticla invers decât trebuia. 

Pe o canapea putrezită, într-un colţ al camerei luminate 
halucinant de umbra fierbinte reflectată de pereţi, zăcea, 
îngrozitor de chircită, într-o atitudine care sugera moartea, una 
din fetiţe, îmbrăcată în cămaşă de noapte. Peretele de deasupra 
canapelei era acoperit de amprentele albastre ale unor mâini 
juvenile - un talisman care în această parte a lumii păzeşte casa 
de deochi. Era singurul element decorativ din cameră şi, de fapt, 
unul obişnuit în întregul cartier arab al oraşului. 

Nessim şi cu mine am rămas timp de mai bine de jumătate de 
minut pironiţi locului, uimiţi de scena care avea un fel de 
frumuseţe înspăimântătoare, cu gravurile acelea colorate şi 
hidoase din bibliile victoriene ieftine, al căror subiect devenise 
oarecum denaturat şi deplasat. Justine respira greu, dând 
impresia că e pe punctul să izbucnească în lacrimi. 

Ne-am năpustit, cred, asupra ei şi am tras-o afară, în stradă. 
În orice caz, ce îmi amintesc clar e că am ajuns toţi trei la malul 
mării şi că am pornit-o cu maşina de-a lungul falezei sub lumina 
pură, de bronz, a lunii; parcă mai văd şi acum faţa tristă şi 
tăcută a lui Nessim, reflectată în oglinda retrovizoare, şi faţa 
nevestei, care stătea mută şi se uita prin fereastră la valurile de 
argint care se tot loveau de mal, fumând o ţigară luată din 
buzunarul jachetei lui. Mai târziu, în garaj, înainte de a cobori 
din maşină, l-a sărutat pe Nessim pe ochi, cu mare tandreţe. 


Am ajuns să consider toate astea ca pe un fel de uvertură la 
prima noastră întâlnire reală, faţă în faţă, când înţelegerea de 
care ne bucuraserăm până atunci - o veselie şi o prietenie 
bazată pe gusturi comune - s-a destrămat, transformându-se în 
ceva care nu era dragoste - cum ar fi putut să fie? ci un fel de 
posesiune spirituală în care legăturile bazate pe o sexualitate 
nesăţioasă contau cel mai puţin. Cum am permis oare să se 
întâmple aşa ceva - potriviti cum eram, având aceeaşi 
experienţă, zdrobiţi şi căliţi de decepţiile sentimentale trăite pe 
alte meleaguri? 

Toamna, dafinul ia culoarea schimbătoare a fosforului şi, după 
zilele lungi, supărător de pline de praf, simţi primele zvâcniri ale 
toamnei ca aripile unui fluture, fâlfâind în dorinţa de a se 
deschide. Lacul Mareotis devine galben liliachiu şi pe malurile 
sale mâloase răsar straturi de anemone strălucitoare ca nişte 
stele care răzbesc prin lutul țărmului - ca un mortar viu. Intr-o 
zi, când Nessim era plecat la Cairo, m-am dus pe la ei să iau 
nişte cărţi cu împrumut şi, spre uimirea mea, am găsit-o pe 
Justine singură în atelier, cârpind un pulover vechi. Se întorsese 
la Alexandria cu trenul de noapte, lăsându-l pe Nessim la Cairo, 
să asiste la nu ştiu ce întrunire de afaceri. Am luat ceaiul 
împreună, apoi, într-un moment de inspiraţie, ne-am luat 
lucrurile de plajă şi am pornit-o cu maşina, printre mormanele 
ruginii de zgură de la Max, către plaja de nisip de dincolo de 
Bourgh-El-Arab, sclipind în lumina vânătă a după-amiezei care 
se pregătea de amurg. Aici marea largă uruia, întinzându-se 
peste covoarele de nisip răcoros, de culoarea mercurului oxidat, 
percuţia joasă şi melodioasă formând fondul sonor pe care se 
proiectau cuvintele noastre. Am intrat cu picioarele până la 
gleznă în laptele cucului din bălțile superficiale şi pline de gropi, 
năpădite din loc în loc de bureţii smulşi din rădăcini şi aruncaţi 
la mal. Mi-amintesc că nu ne-am întâlnit cu nimeni pe drum în 
afară de un tânăr beduin slăbănog, care ducea pe cap un coş 
mare de sârmă, plin cu păsări sălbatice, pe care le prinsese pe 
ramuri cu ajutorul unui clei special. Pitpalaci speriaţi. 

Am stat multă vreme întinşi, unul lângă altul, în costumele de 
baie ude, încercând să sorbim cu pielea noastră ultimele raze 
palide ale soarelui în răcoarea plăcută a serii. Zăceam, cu ochii 
pe jumătate închişi, în timp ce Justine (ce clar o văd!) stătea 
sprijinită într-un cot, apărându-şi ochii cu palma şi privindu-mi 


faţa. Avea obiceiul, de câte ori vorbeam, să-mi fixeze buzele cu 
un fel de atenţie ciudată, puţin ironică, aproape arogantă, de 
parcă ar fi aşteptat să mă prindă pronunţând greşit un cuvânt. 
Dacă totul a început într-adevăr de aici, am uitat contextul, însă 
mi-amintesc de vocea răguşită, tulburată, care murmura: 

— Şi dacă ni s-ar întâmpla nouă - ce-ai spune? 

Dar înainte de a putea răspunde ceva, s-a aplecat şi m-a 
sărutat - aş spune, în râs şi în duşmănie - pe gură. Gestul 
acesta mi s-a părut atât de nepotrivit cu felul ei de a fi, încât m- 
am întors cu un fel de reproş pe buze, dar sărutările ei au urmat 
ca nişte lovituri de pumnal, dulci, înspăimântătoare, ucigătoare, 
întrerupând râsul sălbatic ce părea că izvorăşte dinăuntrul ei - 
un râs batjocoritor şi nesigur. Atunci mi-a trecut prin minte că e 
ca un om care a trecut printr-o spaimă îngrozitoare. Dacă i-aş fi 
spus: „Nu trebuie să ni se întâmple nouă”, mi-ar fi răspuns 
probabil: „Dar hai să ne închipuim totuşi ce ar fi fost dacă ni s-ar 
fi întâmplat?” Apoi - şi de asta mi-aduc clar aminte - a început 
să se justifice (vorbeam franţuzeşte: limba trezeşte 
caracteristicile naţionale) şi între jumătăţile acelea de secundă 
istovitoare în care simţeam gura ei puternică acoperind-o pe a 
mea şi braţele ei pământene şi aurii cuprinzându-le pe ale mele, 
mi-a spus: 

— N-am să cred că e vorba de lăcomie sau că ne-am lăsat 
pradă unei pasiuni. Suntem prea civilizaţi pentru asta. Avem 
doar ceva de învăţat unul de la altul. Dar ce anume? 

Ce anume era? Mi-amintesc că am întrebat-o, văzând silueta 
înaltă a lui Nessim răsturnată pe cerul întunecat: 

— Şi oare asta e calea? 

— Nu ştiu, mi-a răspuns ea cu o expresie sălbatică, 
încăpăţânată, de disperată umilinţă. Nu ştiu. 

Şi s-a lipit de mine, dându-mi senzaţia că sunt parcă tot 
numai o rană. Părea că ar fi vrut să şteargă până şi gândul că 
exist şi totuşi, în contextul fragil, cutremurător, al fiecărei 
sărutări, găsea un fel de uşurare chinuitoare, ca apa rece pe o 
entorsă. Ce bine recunoşteam acum în ea un copil al oraşului, 
care a hotărât ca femeile sale să se bucure nu de voluptatea 
plăcerii, ci de cea a suferinţei, sortite să caute ceea ce 
îndrăznesc cel mai puţin să găsească. 

S-a ridicat acum şi s-a îndepărtat pe plaja lungă şi curbată, 
trecând încet peste bălțile de lavă, cu capul plecat; şi m-am 


gândit la faţa nobilă a lui Nessim, zâmbindu-i în fiecare dintre 
oglinzile încăperii. În mintea mea, întreaga scenă pe care o 
jucaserăm era înveşmântată într-o nesiguranţă de vis. Era 
ciudat să observ în mod obiectiv cum îmi tremură mâinile în 
timp ce îmi aprindeam o ţigară şi mă ridicam s-o urmez. 

Dar când am ajuns-o din urmă şi am oprit-o, a întors către 
mine o faţă de demon bolnav. Era furioasă: 

— Credeai că vreau pur şi simplu să mă culc cu tine? Ah, 
Doamne! Oare nu ne ajunge de cât amor am avut parte? Cum 
se face că de astă dată nu înţelegi ce simt? Cum? 

Şi a bătut cu piciorul în nisipul umed. Nu numai că se formase 
o falie geologică în pământul pe care până atunci păşisem atât 
de siguri de noi, ci parcă un puț de mină dinlăuntrul meu, care 
nu mai fusese de mult folosit, acum, brusc, se surpase. Am 
recunoscut că această circulaţie de idei şi sentimente, atât de 
stearpă, deschisese o cale spre desişurile mai adânci ale 
sufletului; şi că, odată ajunşi aici, deveneam sclavii trupului, 
posesori ai unor cunoştinţe misterioase, care nu puteau decât să 
fie transmise mai departe - primite, descifrate, înţelese - de 
către acele făpturi rare care ne întregesc pe această lume. (Ce 
puţine sunt şi ce rar le găseşti!) 

— Dar, îmi amintesc că mi-a spus, la urma urmei, asta n-are 
nicio legătură cu amorul fizic. 

Şi am simţit că mă apucă râsul, cu toate că am recunoscut în 
cuvintele ei încercarea disperată de a disocia ceea ce e carnal 
de mesajul pe care îl poartă amorul. Cred că asemenea lucruri 
se întâmplă întotdeauna când se îndrăgostesc doi faliţi. Am 
văzut atunci ceea ce ar fi trebuit să văd cu mult înainte, şi 
anume că prietenia noastră se maturizase, ajungând la un punct 
în care fiecare dintre noi devenise posesorul unei părţi a 
celuilalt. 

Cred că pe amândoi ne înspăimânta ideea asta; căci, obosiţi 
cum eram, nu puteam face altceva decât să ne pierdem curajul 
în faţa unor asemenea relaţii. N-am mai scos niciunul o vorbă. 
Ne-am întors de-a lungul plajei, tăcuţi şi ţinându-ne de mână, 
până la locul unde ne lăsaserăm hainele. Justine părea total 
epuizată; muream de nerăbdare să ne despărţim, ca să ne 
putem analiza sentimentele. Nu ne-am vorbit. Am luat maşina şi 
ne-am întors în oraş. M-a lăsat la colţul obişnuit, lângă 
apartamentul meu. Am trântit portiera, iar ea a plecat fără să-mi 


adreseze măcar un cuvânt sau o privire. 

Când am deschis uşa camerei mele, aveam încă în minte 
urma lăsată de piciorul Justinei pe nisipul ud. Melissa citea şi, 
ridicând ochii spre mine, mi-a spus calmă, cu puterea de 
previziune care o caracteriza: 

— S-a întâmplat ceva - ce anume? 

Nu puteam să-i răspund, pentru că nu ştiam nici eu. l-am 
cuprins faţa în mâini şi am privit-o în tăcere, cu o grijă, o 
atenţie, o tristeţe şi o sete pe care nu-mi amintesc să le fi simţit 
până atunci. Melissa mi-a spus: 

— Nu pe mine mă vezi acum, ci pe altcineva. 

De fapt, pe ea o vedeam, şi pentru prima dată. 

În mod oarecum paradoxal, Justine era aceea care mă făcea 
s-o văd acum pe Melissa, aşa cum era în realitate, şi să-mi dau 
seama de dragostea mea pentru ea. Melissa, zâmbind, a întins 
mâna să ia o ţigară şi a adăugat: 

— Ai început să te îndrăgosteşti de Justine. 

Şi am răspuns cât am putut de sincer, de cinstit şi de amar: 

— Nu, Melissa, e mult mai rău... 

Cu toate că n-aş fi putut pentru nimic în lume să-i explic cum 
şi de ce. 

Când mă gândeam la Justine vedeam o compoziţie vastă, 
desenată cu mâna liberă, caricatura unei femei reprezentând o 
făptură eliberată de sclavia faţă de bărbat. „Vulturii se strâng 
acolo unde sunt hoituri”, spusese ea odată în legătură cu oraşul 
ei natal, citind cu mândrie din Boehme”. În clipa aceea 
semănase şi ea cu un vultur. In schimb, Melissa era o pictură 
tristă, un peisaj de iarnă proiectat pe un cer întunecat; o lădiţă 
cu câteva muşcate înflorite, zăcând uitată pe pervazul ferestrei 
unei fabrici de ciment. 

Există un pasaj într-unul din jurnalele intime ale Justinei care 
îmi vine acum în minte. Îl traduc aici, pentru că deşi se referă, 
probabil, la incidentele petrecute mult înainte de cele pe care le- 
am povestit, exprimă totuşi precis calitatea ciudată, încarnată, a 
unei iubiri pe care am ajuns s-o recunosc a fi mai degrabă 
caracteristică oraşului decât nouă. 

„E inutil - scrie ea - să-ţi închipui dragostea ca pe o armonie a 
spiritelor, a gândurilor; e o înflăcărare concomitentă a două 
spirite angrenate în acţiunea autonomă de a se maturiza. E 


'5 Jakob Boehme (1575-1624), filozof panteist german. 


senzaţia unei explozii silenţioase înăuntrul fiecăruia dintre ele. 
lar cel ce iubeşte se mişcă, uluit şi preocupat, în jurul acestui 
eveniment, examinându-şi experienţa. Recunoştinţa 
îndreptându-i-se către un donator greşit, îi creează iluzia unei 
comunicări cu propria sa pereche, dar acest lucru e fals. 
Obiectul iubit este pur şi simplu o fiinţă care a împărtăşit cu cel 
care-l iubeşte o experienţă simultană, în chip narcisiac. lar 
dorinţa de a fi lângă fiinţa iubită nu se datoreşte, la început, ideii 
de a o poseda, ci doar de a permite celor două experienţe să se 
acopere reciproc ca două imagini aparţinând unei oglinzi 
diferite. Toate acestea pot preceda prima privire, primul sărut, 
prima atingere; ele pot preceda ambiția, mândria sau invidia; 
ele pot preceda primele destăinuiri care marchează cotitura - de 
aci încolo, dragostea degenerează în obişnuinţă, posesiune, şi 
apoi din nou în singurătate.” 

Ce descriere caracteristică şi lipsită de umor a darului magic, 
şi totuşi cât de adevărată... pentru Justine. 

„Orice bărbat - scrie ea într-altă parte, şi aici parcă aud 
accentele răguşite şi triste ale vocii ei repetând cuvintele în timp 
ce le scria - orice bărbat e făcut din lut şi diamant, şi nicio 
femeie nu e în stare să le hrănească pe amândouă.” 

În ziua aceea, când a ajuns acasă, a descoperit că Nessim se 
întorsese cu avionul de după-amiază. Justine s-a plâns că are 
febră şi s-a băgat devreme în pat. lar când Nessim s-a aşezat 
lângă patul ei ca să-i pună termometrul, i-a spus un lucru care 
lui i s-a părut destul de interesant ca să nu-l uite - căci multă 
vreme după aceea mi l-a repetat şi mie: 

— N-am nimic grav din punct de vedere medical. 

E o mică răceală. Bolile nu se leagă de cei care vor să moară. 

Şi apoi, abătându-se de la subiect, aşa cum obişnuia de multe 
ori s-o facă, de parc-ar fi fost o rândunică ce face cale întoarsă 
în plin zbor, a adăugat: 

— Ah, Nessim, am fost întotdeauna atât de puternică! Oare 
asta m-a împiedicat să fiu iubită cu adevărat? 


Nessim a fost cel care mi-a ajutat să mă mişc cu mai mare 
uşurinţă în pânza de păianjen pe care o reprezenta societatea 
din Alexandria. Leafa nu-mi ajungea nici măcar să mă pot duce 
la barul unde dansa Melissa. La început mi-a fost puţin ruşine să 
fiu veşnic cel care primeşte când era vorba de ospitalitatea lui 


Nessim, dar am reuşit repede să devenim prieteni atât de intimi, 
încât să mă duc cu ei peste tot, fără să-mi fac probleme. Melissa 
descoperise un smoking vechi într-unul din cuferele mele şi îl 
recondiţionase. Cu ei am fost prima dată la clubul unde dansa 
ea. Mi se părea ciudat să stau între Justine şi Nessim şi să 
privesc lumina albă şi fulgerătoare concentrându-se brusc 
asupra unei Melisse pe care nu reuşeam s-o mai recunosc sub 
stratul de fard ce dădea feţei ei delicate un aer de banalitate 
vulgară şi precoce. 

Eram îngrozit de banalitatea dansului ei, un dans peste măsură 
de prost, şi totuşi, privind mişcările delicate, dar inutile, ale 
mâinilor şi picioarelor ei subţiri (avea aerul unei gazele 
înhămate la o roată de moară), m-am simţit înduioşat de 
mediocritatea ei, de aerul uimit şi dezaprobator faţă de ea însăşi 
cu care se înclina în faţa aplauzelor lipsite de entuziasm. După 
aceea, au pus-o să se plimbe cu o tăviţă şi să facă o chetă 
pentru orchestră, lucru care l-a executat cu o timiditate 
disperată, venind şi la masa noastră, cu ochii plecaţi sub genele 
acelea false, înfiorătoare, şi cu mâinile tremurânde. Pe atunci 
prietenii mei nu ştiau de relaţiile dintre noi. Dar am observat 
privirea curioasă şi ironică a Justinei când mi-am scotocit 
buzunarele până când am găsit câteva bancnote şi le-am 
aruncat pe tavă cu mâinile care îmi tremurau la fel de tare ca şi 
ale Melissei - atât de puternic simţeam jena ei. 

Mai târziu, când m-am întors în apartament puţin ameţit şi 
bucuros că dansasem cu Justine, am găsit-o trează, aşteptând 
să pună un ceainic cu apă la fiert pe reşoul electric. 

— Ah, de ce-ai pus toţi banii ăia pe tăviţă? mi-a reproşat ea. E 
salariul tău pe o săptămână! Eşti nebun? Mâine ce mai 
mâncăm? 

Aruncam amândoi banii pe fereastră şi totuşi, nu ştiu de ce, 
reuşeam să ne descurcăm mai bine împreună decât separat. 
Noaptea, când se întorcea târziu, pe jos, de la bar, se oprea pe 
străduţa din faţa casei, şi dacă vedea că lumina mea e aprinsă, 
începea să fluiere încet; iar eu, auzind semnalul, puneam cartea 
pe care o citeam deoparte şi mă strecuram, coborând tiptil 
scara, văzând în minte buzele ei ţuguiate ca să emită semnalul 
acela slab şi fluid de parc-ar fi vrut să prindă urma delicată a 
unei pensule de pictură. In epoca la care mă refer, bătrânul, sau 
agenţii lui, continuau s-o urmărească şi s-o sâcâie. Fără să 


schimbăm o vorbă, ne luam de mână şi porneam grăbiţi prin 
labirintul de străduţe din preajma consulatului polonez, oprindu- 
ne din când în când în dreptul unei intrări întunecate, ca să 
vedem dacă nu ne urmăreşte cineva. În cele din urmă, departe, 
acolo unde prăvăliile se ţin lanţ, pierzându-se în seninul cerului, 
ieşeam şi noi în noaptea Alexandriei, albă-lăptoasă, cu marea 
care strălucea. Şi gândurile noastre lunecau, topindu-se în aerul 
cald şi pur; o porneam înspre luceafăr, care zăcea clipind 
deasupra ridicăturii negre şi catifelate de la Montaza, mângâiată 
de vânt şi de valuri. 

În zilele acelea, blândeţea atentă şi provocatoare a Melissei 
avea toate calităţile unei tinereţi redescoperite. Simţeam 
degetele ei lungi, şovăitoare, plimbându-se pe faţa mea atunci 
când credea că dorm, de parc-ar fi vrut să reţină în amintire 
fericirea pe care o trăiserăm împreună. Exista la ea o supunere, 
o capacitate de adaptare, tipic orientale - o dorinţă pătimaşă de 
a sluji. Hainele mele ponosite - felul în care ridica o cămaşă 
murdară, părea să cuprindă această revărsare de solicitudine; 
dimineaţa îmi găseam briciul curăţat frumos şi chiar pasta de 
dinţi mă aştepta gata întinsă pe periuţă. Grija ei faţă de mine 
era un imbold care mă îndemna să dau vieţii mele o anumită 
formă, un stil care să se potrivească cu simplitatea vieţii ei. 
Despre experienţele ei amoroase nu vorbea niciodată, trecând 
peste ele cu o oboseală şi o silă care sugerau că se datoraseră 
mai degrabă obligaţiei decât dorinţei. Mi-a făcut complimentul 
să-mi spună: 

— E prima dată că nu mi-e frică să fiu uşuratică sau proastă 
cu un bărbat. 

Sărăcia constituia şi ea o legătură adâncă între noi. Excursiile 
noastre erau de cele mai multe ori plimbările simple pe care le 
fac toţi provincialii într-un oraş de la malul mării. Micul tramvai 
de tinichea ne ducea, în uruitul roţilor, până la plajele de nisip 
de la Sidi Bishr. De Shem El-Nessim petreceam în grădinile 
Nouzha, aşezaţi pe iarba verde, sub oleanări, alături de zeci de 
familii umile de egipteni. Inconvenientul de a ne afla în mijlocul 
mulţimii ne crea o distracţie şi în acelaşi timp o senzaţie 
extraordinară de intimitate. Ne plimbam anonimi şi fericiţi 
printre ceilalţi hoinari ai oraşului, lângă canalul rău mirositor, 
privind copiii care se aruncau în apa mâloasă după monezi sau 
mâncau o bucată de pepene verde într-o magherniţă. Până şi 


denumirile staţiilor de tramvai purtau ecoul poeziei acestor 
călătorii:  Chatby, Camp de Cesar, Laurens, Mezarita, 
Glymenopoulos, Sidi Bishr... 

Dar mai exista şi reversul medaliei: când mă întorceam 
noaptea târziu şi o găseam dormind, cu papucii roşii aruncaţi 
din picioare şi cu pipa mică de haşiş lângă ea pe pernă... ştiam 
că avusese una dintre crizele ei de depresiune. În asemenea 
situaţii nu puteai face nimic pentru ea; devenea palidă, 
melancolică, faţa ei avea o expresie sfârşită şi zile în şir era 
incapabilă să iasă din această letargie. Vorbea mult de una 
singură şi stătea ore întregi să asculte la radio, căscând sau 
frunzărind distrată un teanc de reviste vechi de cinema. În zilele 
când punea stăpânire pe ea cafard-ul 1€ oraşului, nu ştiam ce să 
mai fac s-o scot din starea în care se găsea. Zăcea cu ochii 
pierduţi, ca o Sibilă, mângâindu-mi faţa şi repetând întruna: 

— Dacă ai şti cum am trăit, m-ai părăsi. Eu nu sunt femeia de 
care ai nevoie tu sau oricine altcineva. Sunt istovită. Îţi iroseşti 
bunătatea în zadar. 

Dacă protestam că nu e vorba de bunătate ci de dragoste, îmi 
spunea, cu o strâmbătură: 

— Dacă ar fi dragoste, m-ai otrăvi, în loc să mă laşi să 
continuu aşa. 

Apoi încerca să tuşească din plămânul care mai era întreg şi, 
simțind că nu mai pot suporta s-o aud tuşind, mă duceam să mă 
plimb pe strada întunecată, ticsită de arabi, sau să vizitez 
Biblioteca Consiliului Britanic, să mă uit prin materialele 
documentare şi aici, unde impresia generală de cultură britanică 
sugera cumpătare, rezervă şi nevoia de sprijin intelectual - aici, 
îmi petreceam seara singur, bucuros de foşnetul studios şi de 
flecăreala din jurul meu. 

Dar mai existau şi alte clipe: de exemplu, după-amiezele 
acelea chinuite de soare, în care, după cum spunea Pombal, 
„parcă transpiri miere” - când zăceam năuciţi de tăcere şi ne 
uitam la perdelele galbene, ce păreau să răsufle delicat în 
lumină - răsuflarea liniştită a vântului de pe lacul Mareotis, care 
se potrivea cu a noastră. Apoi se ridica, se uita la ceas după ce-l 
zgâlţâia puţin şi-l asculta cu mare atenţie, şi se aşeza goală în 
faţa toaletei, ca să-şi aprindă o ţigară - arătând atât de tânără şi 
de frumoasă, cu braţul ei subţire ridicat ca să se uite la brăţara 


16 Deprimare, proastă dispoziţie (/r.). 


ieftină pe care i-o dăruisem. („Da, e adevărat că mă uit la mine, 
dar asta mă ajută să mă gândesc la tine.”) Şi renunțând la 
această firavă adoraţie în oglindă, se ducea repede în bucătăria 
urâtă, totodată şi singura mea cameră de baie, şi stând lângă 
chiuveta de fontă murdară, se spăla, cu gesturi îndemânatice şi 
grăbite, scoțând câte un sunet de parcă i se tăia răsuflarea la 
atingerea rece a apei, în timp ce eu continuam să zac gustând 
căldura şi dulceaţa pernei pe care îşi rezemase ea capul şi părul 
negru; îi priveam faţa cernită de grecoaică, cu nasul ascuţit şi 
înţelept, ochii nevinovaţi, pielea mătăsoasă care e dată doar 
celor dominați de timus şi aluniţa pe tulpina delicată a gâtului. 
Acestea sunt clipele care nu se pot măsura, care nu pot fi 
evaluate în cuvinte; ele continuă să trăiască în substanţa 
memoriei, ca nişte făpturi minunate, unice în felul lor, pescuite 
din fundul unui ocean neexplorat. 


În vara aceea, Pombal se hotărâse să îi închirieze lui 
Pursewarden apartamentul, spre marea mea enervare. Nu 
puteam suferi această figură a literaturii din pricina contrastului 
dintre persoana şi opera lui - poezie şi proză de o graţie 
autentică. Nu-l cunoşteam bine, dar ca romancier avea succes 
de librărie şi asta mă făcea să fiu invidios, iar ani de zile de 
uzanţă socială adecvată dezvoltaseră la el un fel de savoir- 
faire”, despre care simţeam că nu va face niciodată parte din 
arsenalul meu. Era mic, grăsuţ şi blond, şi dădea impresia unui 
copil care stă ghemuit la adăpost în burta maică-sii. Nu pot 
spune că nu era blând şi bun, pentru că era şi una şi alta, dar 
ideea de a trăi în apartament cu cineva care nu-mi plăcea mă 
scotea din sărite. Dar ar fi însemnat o plictiseală şi mai mare să 
mă mut, aşa că am acceptat cămăruţa de la capătul culoarului, 
plătind o chirie redusă şi spălându-mă în bucătărioara strimtă şi 
murdară. 

Pursewarden îşi putea permite să fie sociabil, şi de vreo două 
ori pe săptămână mă ţinea treaz cu zgomotul de chef şi veselie 
care venea din apartament. Într-o noapte, destul de târziu, am 
auzit o bătaie în uşă. L-am găsit pe Pursewarden pe culoar, palid 
şi cu un aer cam încurcat - arăta de parcă ar fi fost proiectat de 
un tun într-o plasă. Lângă el era un fochist de vapor, solid şi de 
o urâţenie respingătoare - arătând ca toţi fochiştii de vapor: de 


Y Aptitudine de a se descurca în societate sau în situaţii date (fr.). 


parc-ar fi fost vândut ca sclav de copil. 

— Ascultă, Pombal mi-a spus că eşti medic, a început 
Pursewarden cu o voce stridentă. Nu vrei să vii să vezi pe cineva 
care se simte râu? 

li povestisem cândva lui Georges că făcusem un an de 
medicină şi rezultatul a fost că de atunci am devenit pentru el 
doctor de-adevăratelea. Nu numai că-şi lăsase toate bolile, 
inclusiv frecventele cazuri de boli venerice, în grija mea, dar o 
dată ajunsese până într-acolo încât să încerce să mă convingă 
să provoc un avort pe masa din sufragerie. M-am grăbit să-i 
spun lui Pursewarden că nu eram câtuşi de puţin medic şi l-am 
sfătuit să telefoneze după unul adevărat; dar telefonul era 
stricat şi boab-ul nu putea fi trezit cu niciun chip. Aşa că, mânat 
mai degrabă de o curiozitate dezinteresată decât de altceva, mi- 
am pus impermeabilul peste pijama şi am pornit-o pe culoar. 

Cum am deschis uşa, am fost izbit de o lumină orbitoare şi de 
fum. Petrecerea nu putea să fie din cele obişnuite, musafirii fiind 
trei sau patru cadeți de marină, care păreau schilozi, şi o 
prostituată de la taverna lui Golfo, care mirosea a carne 
afumată şi a taphia. Mai era şi un alt lucru neaşteptat: femeia 
stătea aplecată peste o siluetă aşezată la capătul unei canapele 
- o siluetă pe care acum o recunosc a fi fost a Melissei, dar care 
atunci părea o mască grecească de teatru, exprimând 
catastrofa. Melissa părea să aiureze, dar fără să scoată niciun 
sunet, căci îşi pierduse vocea - arăta ca o actriţă dintr-un film 
fără bandă sonoră. Avea obrajii supţi: femeia mai în vârstă era 
îngrozită; o plesnea peste urechi şi o trăgea de păr, în timp ce 
unul dintre cadeți o stropea destul de stângaci cu apă dintr-o 
oală de noapte foarte ornamentată, una dintre comorile cele 
mai preţuite ale lui Pombal, având pe partea de dedesubt stema 
regală a Franţei. 

Undeva, o persoană pe care n-o vedeam îşi vărsa încet şi 
onctuos maţele. Pursewarden stătea lângă mine şi contempla 
scena, cam ruşinat de ce se întâmpla. 

Melissa era udă de transpiraţie şi avea părul lipit de tâmple; 
când am spart rândurile celor care o chinuiau, s-a lăsat pe 
spate, tremurând în tăcere, cu faţa lipsită de orice expresie în 
afară de ţipătul acela mut, care părea gravat pe chipul ei pentru 
totdeauna. Ar fi fost înţelept să descopăr unde fusese, ce 
mâncase şi ce băuse, dar o privire către grupul din jurul meu, 


care trăncănea verzi şi uscate şi era excesiv de sentimental din 
cauza beţiei, mă făcuse să înţeleg că nu va fi cu putinţă să scot 
ceva coerent de la ei. Totuşi, adresându-mă tânărului de lângă 
mine, am început să-i iau un interogatoriu. Tocmai atunci, baba 
de la Golfo, ea însăşi pradă unei crize de isterie, stăpânită doar 
de un fochist de vas (care îi ţinea braţele strâns la spate) a 
început să strige printre dinţi, cu o voce răguşită: 

— Cantaridă! Ei i-au dat-o! 

Şi, ţâşnind ca un şobolan din braţele celui care o ţinea 
prizonieră, şi-a apucat geanta şi l-a pocnit pe unul dintre 
marinari cu o lovitură răsunătoare, drept în ţeastă. Geanta 
trebuie să fi fost plină cu cuie, căci marinarul a căzut, 
învârtindu-se, şi s-a ridicat cu cioburi de faianţă în păr. 

Femeia a început să se văicărească, făcând pe nebuna şi 
strigând după poliţie. Trei marinari s-au repezit la ea cu 
degetele lor boante întinse, sfătuind-o, îndemnând-o, implorând- 
o să înceteze. Niciunul n-avea chef de încăierare cu poliţia 
navală. Dar nici să fie pocnit cu geanta aceea prometeană 
ticsită cu prezervative şi sticle de beladonă. Femeia s-a retras 
cu grijă pas cu pas. Eu i-am luat Melissei pulsul şi, sfâşiindu-i 
bluza, i-am ascultat bătăile inimii. Incepusem să fiu alarmat de 
starea ei şi chiar de situaţia lui Pursewarden, care luase o 
poziţie strategică în spatele unui fotoliu şi făcea gesturi 
elocvente, adresându-se tuturor celor din cameră. Intre timp 
începuse distracţia, căci marinarii o încolţiseră pe femeia care 
urla - din păcate lângă bufetul decorativ, în stil Sheraton, unde 
se găsea colecţia de vase pe care Pombal o preţuia atât de 
mult. 

Întinzând mâinile la spate, ca să se sprijine, femeia dăduse de 
un stoc aproape inepuizabil de muniții şi, lăsând să-i cadă 
geanta, începuse, cu un strigăt răguşit de triumf, să arunce cu 
porţelanuri, dovedind o concentrare şi o precizie pe care nu le- 
am întâlnit niciodată. Aerul se umplea deodată cu amfore 
egiptene şi greceşti, porţelanuri de Ushabti şi Sevres. Mă 
aşteptam să aud dintr-o clipă într-alta pocniturile familiare şi 
temute ale bocancilor cu cuie în pragul uşii, căci luminile 
începuseră să se aprindă peste tot în jurul nostru, în toată 
clădirea. Pursewarden dădea semne marcate de îngrijorare. Ca 
cetăţean englez, cu reşedinţa permanentă în Egipt şi pe 
deasupra şi celebru, nu-şi prea putea permite genul de scandal 


pe care-l putea declanşa presa egipteană de la o afacere ca 
asta. S-a simţit deci uşurat când i-am făcut semn şi am început 
s-o înfăşor pe Melissa, care aproape că nu mai avea reacţii, în 
covorul moale de Bukhara; am pornit-o, împleticindu-ne, cu ea 
pe culoar şi am intrat în chilia mea, din fericire retrasă, unde, 
aşa cum se întâmplase cândva şi cu Cleopatra, am desfăşurat-o 
şi am aşezat-o pe pat. 

Între timp îmi amintisem de un doctor bătrân, un grec, care 
locuia pe aceeaşi stradă, şi puţin mai târziu am reuşit să-l urc pe 
scara întunecoasă, în timp ce se împiedica şi înjura într-o limbă 
vulgară, de suburbie, scăpând la tot pasul tuburi de cauciuc şi 
stetoscoape. El mi-a spus că Melissa e într-adevăr foarte 
bolnavă, dar diagnosticul lui era - conform tradiţiei oraşului - 
vast şi confuz. 

— Boala asta înseamnă multe - a decretat el - subnutriţie, 
isterie, alcool, haşiş, tuberculoză, cantaridă... n-aveţi decât să 
alegeţi - şi a făcut gestul de a vâri mâna în buzunar şi a o 
scoate plină cu boli imaginare, din care să ne ofere să alegem 
ce vrem. 

Dar a devenit apoi practic şi ne-a propus să-i pregătească 
Melissei pentru a doua zi un pat în spitalul grecesc. Până atunci 
trebuia lăsată unde era. Am petrecut noaptea aceea şi 
următoarea pe canapeaua de la picioarele patului. Când eram la 
lucru, o lăsam în grija servitorului nostru, Hamid, un om cu un 
singur ochi, un berber cât se poate de blând. In primele 
douăsprezece ore a fost într-adevăr foarte bolnavă: delira, 
uneori având momente de orbire care o chinuiau - o chinuiau, 
pentru că o speriau îngrozitor. Purtându-ne blând dar în acelaşi 
timp autoritar cu ea, am reuşit totuşi să-i dăm destul curaj ca să 
învingă clipele cele mai cumplite ale bolii şi să ajungă în după- 
amiaza zilei a doua să se simtă destul de bine ca să vorbească 
în şoaptă. Doctorul grec s-a declarat mulţumit de progresele pe 
care le făcuse. A întrebat-o de unde e şi faţa ei a căpătat o 
expresie de om obsedat când i-a răspuns: 

— Smyrna. 

N-a vrut să-şi dea nici numele, nici adresa părinţilor şi, când a 
văzut că doctorul insistă, a întors faţa către perete şi din ochi au 
început să-i curgă încet lacrimi de epuizare. Doctorul i-a luat 
mâna şi s-a uitat la degetul unde se poartă de obicei verigheta. 

— Vedeţi - mi-a spus cu o indiferenţă clinică, subliniind lipsa 


inelului - asta e pricina. Familia ei a renegat-o şi a aruncat-o pe 
drumuri. În ultimul timp se întâmplă atât de des să... şi a dat din 
capul lui zburlit, cu un aer de compătimire. 

Melissa nu a mai spus nimic; doar când a venit ambulanta şi a 
văzut targa cu care se pregăteau s-o ia de acolo, mi-a mulţumit 
cu căldură pentru ajutorul pe care i-l dădusem, lipind mâna lui 
Hamid de obrazul ei şi m-a uimit dovedind o mărinimie cu care 
nu mă obişnuise viaţa: 

— Dacă n-ai să ai nicio femeie, când ies din spital, gândeşte- 
te la mine. Dacă mă chemi, să ştii că vin. 

Fraza era în greceşte, iar eu nu ştiu cum să formulez în 
engleză candoarea mărinimoasă a grecilor. 

Şi astfel am pierdut-o din vedere o lună sau chiar mai mult. ŞI 
nici nu m-am gândit la ea, având în vremea aceea multe 
preocupări. Dar, într-o după-amiază toridă şi goală, pe când 
stăteam la fereastră şi mă uitam la oraş cum îşi întinde 
mădularele  trezindu-se din somn, am văzut-o, cu totul 
schimbată, apărând pe stradă şi pătrunzând în intrarea 
umbroasă a casei. A bătut la uşa mea şi a intrat cu braţele pline 
de flori; şi deodată am avut senzaţia că ne despart de seara 
aceea uitată mai multe secole. Avea ceva din sfiala cu care mai 
târziu am văzut-o făcând chetă pentru orchestra de la bar. Arăta 
ca o statuie a mândriei care-şi înclină capul. 

M-am simţit copleşit de o politeţe care îmi sfredelea nervii. l- 
am oferit un scaun şi ea s-a aşezat pe marginea lui. Florile erau 
pentru mine, da, dar n-avea curajul să-mi vâre buchetul în braţe 
şi o vedeam cum se uită agitată în jur, căutând un vas în care să 
le pună. N-aveam decât un lighean smălţuit, plin cu cartofi 
curăţaţi pe jumătate. A început să-mi pară rău că venise. Aş fi 
vrut să-i pot oferi un ceai, dar reşoul meu era stricat şi n-aveam 
bani s-o scot în oraş - la epoca aceea mă înglodam din ce în ce 
mai mult în datorii. În plus, îl trimisesem pe Hamid în oraş să 
dea singurul meu costum de vară la călcat şi eram îmbrăcat 
într-un halat rupt. Ea, în schimb, arăta minunat, într-o rochie 
nouă de vară, proaspătă, cu un imprimeu cu foi de viţă, şi o 
pălărie de pai ca un clopot mare, auriu. Avea o eleganţă care 
mă intimida. 

Am început să mă rog cu patimă să se întoarcă Hamid şi astfel 
să se creeze o diversiune. l-aş fi oferit o ţigară, dar pachetul 
meu era gol, aşa că am fost silit să accept una dintr-ale ei, pe 


care le ţinea într-o tabacheră mică, filigranată. Am fumat ţigara 
cu ceea ce nădăjduiam că ar putea să pară sânge rece şi i-am 
spus că aveam un post nou, lângă Sidi Gabr, ceea ce însemna 
ceva mai mulţi bani. Mi-a spus că şi ea se întoarce la lucru; îi 
reînnoiseră contractul: dar o plăteau mai prost. După câteva 
clipe, care s-au scurs cam tot aşa, mi-a spus că trebuie să plece 
pentru că are o întâlnire la ora ceaiului. Am condus-o până la 
scară şi i-am spus să vină din nou oricând doreşte. Mi-a 
mulţumit, continuând să ţină strâns florile pe care se sfia parcă 
să mi le pună în braţe, şi a început să coboare încet scara. După 
plecarea ei, m-am aşezat pe pat şi am rostit în patru limbi toate 
înjurăturile pe care mi le-am putut aminti - cu toate că nu prea 
mi-era clar cui le adresam. Când a venit Hamid chiorul, târându- 
şi picioarele, eram încă furios, aşa că am început să-mi vărs 
furia pe el. Asta l-a surprins grozav: nu mă mai înfuriasem pe el 
de mult, şi s-a retras în bucătărie, mormăind, dând din cap şi 
invocând spiritele în ajutor. 

După ce m-am îmbrăcat şi am reuşit să împrumut bani de la 
Pursewarden, am văzut-o din nou pe Melissa - când mă duceam 
să pun o scrisoare la cutie - stând într-un colţ de cafenea, 
singură, cu bărbia sprijinită în palme. Işi pusese geanta şi 
pălăria lângă ea şi se uita fix în cană, cu un aer crispat, 
gânditoare şi puţin amuzată. Mânat de un impuls, am intrat în 
local şi m-am aşezat lângă ea. l-am spus că venisem să mă scuz 
pentru că o primisem atât de prost, dar... şi am început să 
descriu incidentele care mă preocupaseră, fără să omit niciun 
detaliu. Reşoul stricat, absenţa lui Hamid, costumul meu de 
vară. În timp ce le enumeram, belelele năpustite asupra mea au 
început brusc să mi se pară cam caraghioase şi, modificând 
unghiul din care le abordam, am început să le înşir cu o 
exasperare lugrubă, care a declanşat la Melissa un râs mai 
fermecător decât oricare alt râs pe care-l auzisem vreodată. In 
legătură cu datoriile mele am exagerat conştient, deşi era 
incontestabil că, din noaptea scandalului, Pursewarden era 
întotdeauna gata să-mi împrumute mici sume de bani fără nicio 
ezitare. Şi pe urmă, ca să pun capac la toate, i-am spus că 
apăruse exact în clipa în care nici nu ştiu dacă mă vindecasem 
bine de o boală venerică banală dar sâcâitoare - rezultatul 
solicitudinii lui Pombal, - contractată fără îndoială de la una din 
sirenele pe care avusese grijă să le lase în urma lui. Asta era o 


minciună, dar fără să vreau, am simţit nevoia s-o spun. Am 
adăugat că fusesem îngrozit la gândul să fac din nou dragoste 
înainte de a mă fi vindecat de tot. Auzind asta, a întins mâna şi 
a aşezat-o peste a mea, în timp ce râdea încreţindu-şi nasul: 
râdea cu atâta candoare, uşurinţă şi naturaleţe, încât m-am 
hotărât atunci, pe loc, s-o iubesc. 

In după-amiaza aceea am hoinărit braţ la braţ pe malul mării, 
vorbele noastre cuprinzând rămăşiţele unor vieţi trăite fără 
premeditare, fără arhitectură. N-aveam nici măcar un singur 
gust comun. 

Firile şi înclinațiile noastre erau diametral opuse şi totuşi, în 
tihna fermecătoare a acestei prietenii am simţit ceva care 
semăna a făgăduială. Imi place să-mi amintesc şi de primul 
nostru sărut la malul mării, vântul ridicându-i câte o buclă de 
păr pe fiecare tâmplă albă - un sărut întrerupt de râsetele care 
o cuprindeau când îşi amintea povestirile mele despre chinurile 
pe care le înduram. 

Râsul simboliza pasiunea de care ne bucuram, umorul acestei 
pasiuni şi lipsa ei de înverşunare; generozitatea ei. 


Existau la Justine două subiecte asupra cărora era inutil să 
insişti: vârsta şi obârşia ei. Nimeni, poate nici chiar Nessim, nu 
ştia totul despre ea cu certitudine. Chiar şi Mnemjian, oracolul 
oraşului, părea a fi fost pus la grea încercare, cu toate că ştia 
orice detaliu în legătură cu aventurile ei amoroase. Dar ochii lui 
violeţi se îngustau când vorbea despre ea, şi oferea şovăitor 
informaţia că se trage din cartierul Attarine, un cartier 
suprapopulat, şi că era dintr-o familie de evrei săraci, care 
emigraseră între timp la Salonic. Nici jurnalele ei intime nu sunt 
de prea mare ajutor, pentru că nu oferă niciun fel de cheie 
pentru rezolvarea misterului - nume, date, locuri - ci constau, în 
mare parte, din zboruri sălbatice ale imaginaţiei, întrerupte de 
mici anecdote amare şi schiţe pătrunzătoare reprezentând 
oameni a căror identitate se ascunde în spatele unei litere a 
alfabetului. Franceza în care scrie nu e corectă: în schimb e 
spirituală şi foarte savuroasă; şi mai cuprinde şi calitatea 
neasemuită a vocii ei joase şi răguşite. Uitaţi-vă, de exemplu: 
„Clea, vorbind despre copilăria ei: gândindu-se la a mea, 
gândindu-se cu patimă. Copilăria rasei mele, a epocii mele... 
Primele lovituri le-am primit în cocioaba din spatele stadionului; 


prăvălia reparatorului de ceasuri. Mă surprind acum privind cu o 
concentrare pasionată faţa câte unui amant care doarme, aşa 
cum l-am văzut pe atunci, atât de des, pe ceasornicar 
aplecându-se peste câte un ceas stricat, cu lumina crudă 
curgând peste el fără zgomot. Lovituri şi înjurături şi, tipărite 
peste tot, pe pereţii de lut roşu (asemenea loviturilor 
conştiinţei), urmele unor mâini albastre cu degetele răsfirate, 
care ne apărau de deochi. Am crescut, sub aceste lovituri, cu 
dureri de cap şi clipind din ochi. O casă cu podea de lut, plină de 
şobolani care mişunau, întunecată, cu fitilele plutind deasupra 
uleiului. Bătrânul cămătar beat, sforăind şi trăgând în piept, cu 
fiecare răsuflare, mirosurile de bălegar, pământ, excremente şi 
murdărie de liliac; rigole înecate de frunze şi firimituri de pâine 
muiate în pipi; cununi galbene de iasomie, îmbătătoare şi 
stridente. Adăugaţi apoi strigătele care răsunau în inima nopţii 
în spatele altor jaluzele pe strada aceea cotită: bey-ul îşi bătea 
nevestele pentru că era impotent. Bătrâna care în fiecare 
noapte vindea ierburi pe pământul bătătorit dintre casele 
dărâmate - un vaiet morocănos şi tainic. Zgomotul înfundat de 
picioare negre şi goale trecând în miez de noapte pe strada de 
lut copt de soare. Camera noastră ca un balon plin de întuneric 
şi de molimi, şi noi, europenii, într-un dezacord uluitor cu 
sănătatea animalică, înspăimântătoare, a arabilor din jurul 
nostru. Împerecherile boab-ilor scutură casa ca pe un palmier. 
Tigri negri cu dinţi sclipitori. Şi pretutindeni văluri, ţipete, 
chicoteli isterice pe sub plantele de piper, nebunie şi leproşi. 
Lucruri din acelea pe care le văd copiii şi care le rămân în minte 
pentru a le da curaj sau a le dezorienta viaţa. O cămilă s-a 
prăbuşit epuizată pe strada din faţa casei. E prea grea ca să fie 
transportată la abator, aşa că au venit vreo doi oameni cu 
topoare şi au început s-o taie de vie, bucată cu bucată, acolo, pe 
loc, în stradă. Ciopârţesc carnea albă a bietei făpturi care pare 
din ce în ce mai îndurerată, din ce în ce mai aristocratică, mai 
uimită, în timp ce i se măcelăresc picioarele. Până la urmă 
rămâne capul încă viu, cu ochii deschişi, uitându-se înjur. Niciun 
strigăt de protest, nicio împotrivire. Animalul se supune ca un 
palmier. Zile întregi pământul de pe uliţă rămâne îmbibat de 
sângele cămilei şi picioarele noastre goale îşi lasă acolo urmele. 

Bani căzând în castronul de tablă al cerşetorilor. Frânturi din 
fiecare limbă: armeană, greacă, amharidă, marocană, arabă; 


evrei din Asia Mică, din Pontus, din Georgia; mame născute în 
satele greceşti de pe malul Mării Negre; comunităţi doborâte ca 
ramurile unui copac, lipsite de un trunchi-părinte, visând 
paradisul. Astea sunt cartierele sărace ale oraşului albilor; ele n- 
au nicio asemănare cu străzile frumoase, construite şi 
împodobite de străini, unde agenţii de schimb stau şi îşi 
savurează ziarele de dimineaţă. Pentru noi, aici, nu există nici 
măcar portul. Uneori, rar, iarna, auzi sunetul puternic al unei 
sirene - dar e o altă ţară. Ah! mizeria porturilor şi numele pe 
care le trezesc în mintea ta atunci când nu te duci nicăieri. E ca 
o moarte - o moarte a propriei tale fiinţe, rostită de fiecare dată 
când repeţi cuvântul ALEXANDRIA, ALEXANDRIA.” 


Rue  Bab-El-Mandeb, Rue Abou-El-Dardar, Minet-El-Bassal 
(străzi lunecoase, pline de scame rămase de la târgul de 
bumbac), Nouzha (grădina de trandafiri şi amintirea unei 
sărutări), sau staţii de autobuz cu nume obsedante, ca Saba 
Pacha, Mazloum, Zizinia, Bacos, Schutz, Gianaclis. Un oraş 
devine o lume când te îndrăgosteşti de unul dintre locuitorii săi. 


Una dintre consecinţele faptului că frecventasem Casa Mare 
era că începusem să fiu observat şi să mă bucur de atenţia celor 
care îl considerau pe Nessim influent şi presupuneau că, dacă-şi 
petrece vremea cu mine, trebuia să fiu şi eu fie bogat, fie 
distins. Pombal a intrat în camera mea într-o după-masă, pe 
când moţăiam, şi s-a aşezat pe patul meu spunându-mi: 

— Ascultă, a început să te observe lumea. Bineînţeles, un 
cicisbeo!* e o figură obişnuită în viaţa Alexandriei, dar dacă ieşi 
atât de mult cu ăştia doi, viaţa ta socială o să devină foarte 
plicticoasă. Uite! 

Şi mi-a întins o bucată mare de carton cu înflorituri - o 
invitaţie tipărită pentru un cocteil la consulatul Franţei. Am citit 
fără să înţeleg despre ce e vorba. Pombal mi-a explicat: 

— E o mare prostie, dar şeful meu, consulul general, are o 
pasiune pentru Justine. Până acum, orice încercare de a o 
cunoaşte a dat greş. Spionii lui i-au spus că ai intrarea liberă la 
ei şi că, de fapt, eşti... Ştiu, ştiu. Dar speră să te înlocuiască în 
sentimentele ei. 

A început să râdă zgomotos. Pe atunci nimic nu mi se părea 


18 Cavaler la dispoziţia unei anumite doamne. 


mai absurd. 

— Comunică-i, te rog, consulului general - am început eu... 
rostind apoi o remarcă sau două cam violente, care l-au făcut pe 
Pombal să plescăie din limbă cu un aer de reproş şi să dea din 
cap. 

— Mi-ar face mare plăcere să i le transmit. Dar există, mon 
cher, printre diplomaţi o ierarhie, aşa cum există şi printre 
păsările de curte. Şi cruciuliţa mea depinde de bunăvoința lui. 

Apoi, deplasându-şi volumul uriaş prin cameră, a scos din 
buzunar o cărţulie mică şi uzată, cu coperte galbene, şi mi-a 
aşezat-o pe genunchi: 

— Uite ceva care o să te interese. Justine a fost măritată pe 
când era foarte tânără, cu un cetăţean francez de origine 
albaneză, un scriitor. Cărticica asta e despre ea - un post- 
mortem despre ea. E scrisă foarte onorabil. 

Am întors romanul pe o parte şi pe alta. Se intitula Moeurs!* şi 
era scrisă de un oarecare Jacob Arnauti. Pe prima pagină am 
văzut că fusese reeditată de mai multe ori, prin anii '30. 

— De unde ştii? l-am întrebat. 

Georges mi-a făcut un semn cu ochiul lui mare, cu pleoapa 
grea, ca de reptilă, răspunzându-mi: 

— Am făcut şi noi nişte cercetări. Consulul nu se mai poate 
gândi decât la Justine şi săptămâni întregi tot personalul s-a 
ocupat exclusiv să strângă informaţii despre ea. Vive la France! 

După plecarea lui, am început să frunzăresc romanul Moeurs, 
încă buimac de somn. Era într-adevăr foarte bine scris, la 
persoana întâi singular, şi conţinea un jurnal al vieţii din 
Alexandria, văzută de un străin în anii '30. Autorul jurnalului era 
angrenat în cercetări pentru un roman pe care-şi propunea să-l 
scrie - şi relatarea de fiecare zi a vieţii lui în Alexandria era 
precisă şi impresionantă; dar ceea ce mi-a reţinut atenţia a fost 
portretul unei tinere evreice cu care face cunoştinţă şi apoi se 
însoară; o ia în Europa; divorţează. Prăbuşirea căsniciei lor după 
ce se întorc în Egipt e descrisă cu o intuiţie sălbatică, scoțând în 
evidenţă caracterul Claudiei, nevasta lui. Ceea ce m-a uimit şi 
m-a interesat a fost să văd că era, de fapt, o schiţă a lui Justine 
pe care am recunoscut-o fără să-mi dau seama: o Justine mai 
tânără şi mai dezorientată, fireşte. Dar fără îndoială - Justine! Şi, 
într-adevăr, mai târziu, ori de câte ori citeam cartea, şi asta se 


19 Moravuri (fr.). 


întâmpla des, obişnuiam să restabilesc numele ei în text. 
Asemănarea era înfricoşător de verosimilă. 

S-au cunoscut acolo unde am văzut-o eu pentru prima dată, 
într-o oglindă, în holul jigărit al hotelului Cecil. 

„În holul acelui hotel muribund, palmierii se despică şi-şi 

refractă frunzele încremenite în oglinzile cu rame aurii. Doar 
oamenii bogaţi îşi pot permite să stea aici tot timpul - aceia care 
continuă să trăiască în siguranţa aurie a unei vârste de 
pensionari. Eu caut o locuinţă mai ieftină. Astă-seară stă solemn 
în hol un mic grup de sirieni, greoi în hainele lor negre, cu feţele 
galbene sub fesurile stacojii. Femeile lor ca nişte hipopotami cu 
vagi urme de mustață, s-au dus, zornăind, să se culce, cu 
bijuterii cu tot. Feţele ciudate, moi şi ovale, ale bărbaţilor şi 
vocile lor lipsite de bărbăţie sunt preocupate de casetele de 
bijuterii - căci fiecare dintre aceşti misiţi poartă giuvaerarile cele 
mai alese la ei, într-o casetă lăcuită; după cină, discuţia s-a 
întors la bijuteriile bărbăteşti. 
Asta e tot ce-a lăsat lumea mediteraneană ca subiect de 
discuţie: un interes personal, un narcisism care se trage din 
epuizarea sexuală, exprimată în simbolul posesiunii: astfel încât, 
când cunoşti un om, ţi se spune îndată cât valorează, şi când îi 
cunoşti nevasta, ţi se spune, cu aceleaşi şoapte emoţionate, 
care i-a fost zestrea. Murmură cu toţii, ca eunucii, agitându-se în 
jurul bijuteriilor, întorcându-le pe o parte şi pe alta, la lumină, ca 
să le evalueze. Mici zâmbete de femei scot la iveală strălucirea 
unor dinţi albi şi fascinanţi. Oftează. Un chelner îmbrăcat în alb, 
cu o faţă de abanos lustruit, aduce cafeaua. O tabacheră de 
argint se deschide brusc, scoțând la iveală ţigări mari, albe 
(semănând a coapse de femei egiptene), fiecare ţigară având în 
ea câteva fire de haşiş. Câteva grăunţe de beţie înainte de 
culcare. M-am gândit la fata pe care am întâlnit-o aseară în 
oglindă: întuneric proiectat pe alb de marmură şi ivoriu: păr 
negru şi lucios; ochi adânci şi plini de suspine, în care ţi se pierd 
privirile pentru că sunt vioi, întrebători, plini de curiozitate 
sexuală. Pretinde că e grecoaică, dar trebuie să fie evreică. 
Nimeni ca evreul nu simte un alt evreu; şi niciunul dintre noi n- 
are curajul să-şi recunoască rasa adevărată. l-am spus că sunt 
franţuz. Până la urmă tot ne descoperim unul pe altul. 

Femeile comunităţilor de străini de aici sunt mai frumoase 
decât în altă parte. Sunt stăpânite de teamă, de nesiguranţă. 


Am iluzia că se cufundă în oceanul de întuneric ce se întinde 
peste tot în jurul lor. Oraşul ăsta a fost construit ca un dig care 
să reţină şuvoiul Africii negre, dar negrii, cu tălpile moi, au şi 
început să se infiltreze în cartierele europene: aici se petrece un 
fel de osmoză rasială. Ca să cunoşti fericirea trebuie să fii o 
egipteană musulmană captivantă, blândă, depravată, cam 
trecută şi atrasă de tot ce e lustru. In lumina sclipitoare a 
lămpilor de petrol, pielea lor palidă ca de ceară devine galbenă 
ca lămâia sau verde ca pepenele. Trupuri tari ca nişte cutii. Sâni 
verzi ca merele şi pietroşi - o răceală de reptilă a suprafeţei 
trupului cu avanposturile sale osoase: degetele de la mâini şi de 
la picioare. Sentimentele lor sunt îngropate în subconştient. 
Când fac dragoste, nu dăruiesc nimic din făptura lor, neavând ce 
dărui; în schimb, se înfăşoară în jurul tău într-o reflectare 
chinuită - chinul acelei tânjiri nerostite care se află la antipodul 
tandreţii şi plăcerii. De secole au fost tot închise în staul, cu boii; 
li s-au acoperit feţele cu văluri şi au fost circumcise. Hrănite în 
întuneric cu  dulceţuri şi grăsimi parfumate, au devenit 
poloboace de plăcere, care se rostogolesc pe picioarele albe ca 
hârtia, cu vine albastre. 

Când umbli prin cartierul egiptean, mirosul cărnii se schimbă 
- amoniac, lemn de santal, salpetru, mirodenii, peşte. Nu voia să 
mă lase s-o conduc până acasă pentru că-i era probabil ruşine 
că locuia într-un cartier de cocioabe. Totuşi, vorbea minunat 
despre copilăria ei. Am şi notat câte ceva: se întorcea acasă şi-şi 
găsea tatăl spărgând nuci cu un ciocănaş, pe masă, la lumina 
unei lămpi de petrol. Parcă îl văd! Nu era grec, ci un evreu din 
Odesa, cu căciulă de blană şi perciuni soioşi. 

Aici am lăsat Europa în urma noastră şi înaintăm către o nouă 
latitudine spirituală. Mi-a cedat cu atâta dispreţ, încât pentru 
prima dată în viaţa mea am fost uimit de calitatea neliniştilor ei. 
Părea disperată, de parcă sufletul ei ar fi fost năpădit de un 
sentiment de dezastru. Şi totuşi, femeile care aparţin acestor 
comunităţi pierdute au un curaj disperat, care nu seamănă deloc 
cu al nostru. Au explorat amorul fizic în asemenea măsură, încât 
au devenit cu totul străine pentru noi. Cum să scriu despre toate 
astea? Oare se va mai întoarce vreodată, sau a dispărut pentru 
totdeauna? Sirienii fac amor scoțând ţipete scurte, ca păsările 
migratoare.” 

Vine la el. Stau de vorbă. „Sub ceea ce părea rafinament 


provincial şi rigoare mintală mi s-a părut că surprind o lipsă de 
experienţă, nu în ale vieţii, fireşte, ci în ale societăţii. Mi-am dat 
seama că eram interesant pentru ea - ca străin cu maniere 
frumoase - şi a întors către mine o privire sfioasă şi înţeleaptă, 
ca de bufniţă, privirea ochilor ei mari, căprui, cu cristalinul vag 
albăstrui şi gene lungi care scot în relief strălucirea pupilelor 
lucitoare şi candide.” 

E uşor de închipuit cu ce emoție şi îngrijorare dureroasă am 
citit prima dată relatarea unei aventuri amoroase cu Justine; şi, 
într-adevăr, după ce am parcurs de mai multe ori cartea pe care 
o ştiu acum aproape pe dinafară, a devenit pentru mine un 
document de uimire şi durere. 

„Dragostea noastră, scrie el într-altă parte, mult mai târziu, 
era ca un silogism căruia îi lipseau premisele adevărate: adică 
stima. Era un fel de posesiune mintală, care ne prindea pe 
amândoi în cursă şi ne îndemna să ne lăsăm legănaţi pe apele 
călduţe şi nu prea adânci ale lacului Mareotis, ca nişte broaşte 
care se împerechează, pradă instinctelor născute în oboseală şi 
căldură... Nu, nu aşa trebuie prezentate lucrurile. Nu e drept. 
Daţi-mi voie să încerc din nou, cu aceste unelte şubrede, 
schiloade, s-o schiţez pe Claudia. Unde să începem? 

Deci: talentul ei de adaptare o ajutase foarte bine timp de 
douăzeci de ani să ducă o viaţă rătăcitoare şi haotică. Despre 
originile ei n-am reuşit să aflu mare lucru în afară de faptul că 
fusese foarte săracă. Imi dădea impresia unui om angrenat în a 
produce o serie de caricaturi nemiloase ale persoanei ei, dar 
asta e o trăsătură obişnuită aproape la toţi oamenii singuri care 
simt că eul lor adevărat nu-şi poate găsi corespondentul. 
Rapiditatea cu care trecea dintr-un mediu într-altul, de la un 
bărbat, un loc, o întâlnire la alta, e ameţitoare. Dar nestatornicia 
ei avea o măreție de-a dreptul impresionantă. Cu cât o 
cunoşteam mai bine, cu atât mi se părea mai imprevizibilă: 
singura constantă era lupta nebună pentru străpungerea 
barierei care mă despărţea de lumea în care se închisese ea. Și 
fiecare acţiune se termina în eşec, vină şi căinţă. Îmi amintesc 
cât de des îmi spunea: «De data asta o să fie altfel, iubitule, îţi 
făgăduiesc». 

Mai târziu, când am plecat în străinătate: la Adlon, cu polenul 
galben al reflectoarelor jucând deasupra dansatorilor spanioli, 
învăluiţi în fumul sutelor de ţigări; lângă apele negre ale Budei, 


lacrimile ei căzând fierbinţi printre frunzele uscate care curg 
alene; străbătând călare câmpiile sărăcăcioase ale Spaniei, 
liniştea ciupită de copitele cailor noştri; sau lângă Mediterana, 
zăcând pe câte un banc de nisip, uitat. Trădările ei nu mă 
supărau niciodată - pentru că atunci când era vorba de Claudia, 
problema orgoliului bărbătesc de a poseda devenea, într-un fel, 
secundară. Eram fascinat de iluzia că aş putea ajunge într- 
adevăr s-o cunosc: dar acum îmi dau seama că de fapt nu era o 
femeie anume, ci întruchiparea Femeii care nu admite să se 
lege în niciun fel de societatea în care trăim. «Caut peste tot o 
viaţă pe care să merite s-o trăieşti. Poate că dacă aş putea să 
mor sau să înnebunesc, s-ar produce focarul către care să mi se 
îndrepte toate sentimentele ce nu-şi pot găsi exprimarea 
potrivită. Doctorul pe care l-am iubit mi-a spus că sunt 
nimfomană - dar în plăcerea mea nu există nici lăcomie, nici 
satisfacerea poftelor mele, Jacob. Din punctul ăsta de vedere, 
plăcerea mea se risipeşte. Risipă, dragul meu, risipă: spui că 
accept plăcerea cu tristeţe, ca puritanii. Chiar şi aici eşti nedrept 
cu mine. O accept cu un sentiment tragic, şi dacă prietenii mei 
doctori doresc un cuvânt compus ca să descrie făptură lipsită de 
inimă care s-ar părea că sunt eu, atunci vor fi siliţi să admită că 
dacă nu prea am inimă, în schimb, o compensez cu sufletul 
meu. Aici e necazul.» Astea nu sunt, de fapt, genul de deosebiri 
pe care le fac în general femeile. Era ca şi cum lumea ei ar fi 
avut într-un fel o dimensiune în minus, iar dragostea s-ar fi 
întors spre interior, transformându-se într-un fel de idolatrie. La 
început am confundat asta cu un egocentrism pustiitor şi 
autodistructiv, căci părea că nu cunoaşte câtuşi de puţin micile 
probe de devotament stabilite la baza afecțiunii dintre bărbaţi şi 
femei. Sună pompos, dar nu-i nimic. Acum însă, amintindu-mi de 
panica şi exaltările pe care le-am trăit, mă întreb dacă aveam 
dreptate. Mă gândesc la dramele acelea obositoare - scene în 
camerele mobilate, când dădea drumul la robinete ca să înece 
zgomotul hohotelor ei de plâns. Plimbându-se prin cameră, cu 
braţele încrucişate, mormăind de una singură, părea că 
mocneşte ca un butoi de gudron care-i pe punctul să explodeze. 
Sănătatea mea obişnuită, nervii mei slabi - dar mai ales umorul 
meu european - păreau în clipele acelea s-o întărâte dincolo de 
orice limită. Suferind, să spunem din pricina unei jigniri 
imaginare care-i fusese adusă la un dineu, patrula pe bucăţica 


de covor de la picioarele patului, ca o panteră. Dacă aş fi 
adormit, s-ar fi înfuriat şi m-ar fi scuturat, apucându-mă de 
umeri şi strigând: «Trezeşte-te, Jacob. Sufăr. Nu vezi?» Când 
refuzam să particip la această scenetă, spărgea câte un obiect 
de pe toaletă, ca să aibă un pretext să sune. Câte fete de 
jupânese speriate, care erau de serviciu noaptea, n-am văzut 
înfruntând silueta ei nestăpânită, îmbrăcată într-o rochie de 
seară de argint sau de aur, şi cărora li se adresa cu o politeţe 
înfricoşătoare: «Vrei, te rog, să fii bună să cureţi toaleta. Am 
spart ceva din greşeală». După care se aşeza şi fuma ţigară 
după ţigară. «Ştiu precis ce se întâmplă cu tine, i-am spus o 
dată. Am impresia că, de câte ori eşti necredincioasă şi te roade 
sentimentul de vinovăţie, ai vrea să mă provoci să te bat şi 
astfel să fii iertată pentru păcatele tale. Draga mea, să ştii că 
refuz categoric să servesc drept intermediar între tine şi 
satisfacţiile tale. Trebuie să-ţi porţi singură crucea. Incerci din 
răsputeri să mă împingi să te biciuiesc. Dar eu nu pot să fac 
nimic altceva decât să-mi fie milă de tine.» Asta, trebuie să 
recunosc, o făcea să cadă o clipă pe gânduri şi, involuntar, 
mâinile ei rătăceau pe suprafaţa netedă a picioarelor pe care le 
depilase cu atâta grijă în aceeaşi după-amiază. 

Şi, tot mai târziu, când am început să mă satur de ea, am 
găsit acest abuz al sentimentelor atât de obositor, încât am 
început din ce în ce mai des s-o insult şi să râd de ea. Intr-o 
noapte i-am spus că-i o evreică isterică şi obositoare. Izbucnind 
în hohotele acelea răguşite, înspăimântătoare, pe care le-am 
auzit de atâtea ori încât chiar şi acum, în amintire, îmi face rău 
să mă gândesc la ele, la abundența lor, la densitatea lor 
melodioasă, s-a aruncat pe pat şi a căzut aşa, cu braţele şi 
picioarele atârnându-i moleşite, mişcate doar de valurile isteriei 
ca de jetul unui furtun. 

Oare lucrurile astea s-au întâmplat într-adevăr atât de des sau 
le-a multiplicat memoria? Poate că mi s-au întâmplat numai o 
dată şi m-au înşelat ecourile. In orice caz, mi se părea foarte des 
că aud zgomotul pe care-l făcea când deschidea flaconul cu 
somnifere şi sunetul slab al tabletelor care cădeau în pahar. 
Chiar şi când moţăiam, tot număram să văd dacă nu ia prea 
multe. Toate astea s-au întâmplat, bineînţeles, mult mai târziu; 
la început, o chemam în patul meu şi ea, conştientă de puterile 
ei, se supunea, rece şi morocănoasă. Eram destul de prost să-mi 


închipui că o pot dezgheţa şi că-i pot dărui liniştea aceea fizică 
de care credeam că depinde pacea interioară. Greşeam. Exista 
un fel de nod lăuntric nedezlegat, pe care ea dorea să-l dezlege, 
dar acest lucru depăşea cu mult îndemânarea mea de iubit sau 
de prieten. Sigur. Sigur. Ştiam la epoca aceea tot ce se putea şti 
despre psihopatologia isteriei. Dar exista o altă calitate pe care 
credeam că o pot descoperi dincolo de toate astea. Intr-un sens, 
ea nu căuta să descopere viaţa, ci un fel de revelaţie 
complimentară care să-i dea un sens. 

Am descris mai înainte felul în care ne-am cunoscut - în 
oglinda lungă de la hotelul Cecil, în faţa uşii deschise a sălii de 
dans, într-o noapte de carnaval. Primele cuvinte pe care le-am 
schimbat au fost rostite, în chip destul de simbolic, în oglindă. 
Venise acolo cu un bărbat care semăna a sepie şi care aştepta 
în timp ce ea îşi examina cu atenţie faţa oacheşă. Eu m-am oprit 
să-mi aranjez papionul care mă deranja. Mi-a zâmbit cu o 
candoare firească şi însetată, ce părea să anihileze orice 
impresie de îndrăzneală, şi mi-a spus: «Nu e niciodată destulă 
lumină». La care am răspuns fără să mă gândesc: «Poate pentru 
femei. Noi, bărbaţii, suntem mai puţin exigenţi». Am zâmbit 
amândoi şi am trecut pe lângă ea în drum spre sala de bal, 
hotărât să ies din oglindă şi din viaţa ei fără alt gând. Mai târziu, 
printr-o întâmplare neprevăzută, unul dintre acele îngrozitoare 
dansuri englezeşti care se numeşte - mi se pare - «Paul Jones», 
m-a lăsat chiar în faţa ei la începutul unui vals. Am schimbat 
câteva cuvinte dezlânate - eu dansez prost; şi trebuie să 
recunosc că frumuseţea ei nu mi-a făcut atunci nicio impresie. 
M-a impresionat mult mai târziu, când a început să-şi folosească 
şiretlicurile pentru a desena în jurul caracterului meu schiţe 
grăbite şi prost conturate, dezorganizând spiritul meu critic prin 
lovituri rapide şi pătrunzătoare: atribuindu-şi calităţi pe care le 
inventa, sub impulsul momentului, din dorinţa necruțătoare de 
a-mi capta atenţia. Femeile trebuie să-i atace pe scriitori - şi din 
clipa în care a aflat că sunt scriitor, a hotărât să se facă 
interesantă, disecându-mă. Toate astea ar fi fost extrem de 
măgulitoare pentru amour propre-ul meu dacă unele dintre 
observaţiile ei n-ar fi nimerit atât de aproape de ţintă. Dar ea 
era perspicace şi eu prea slab ca să rezist acestui joc - 
capcanele minţii, care constituie stratagemele de la începutul 
unui amor. 


De aici-încolo nu-mi mai amintesc nimic până în seara aceea - 
seară minunată de vară, pe balconul scăldat de razele lunii, 
deasupra mării, când mi-a pus o mână fierbinte peste gură ca să 
mă oprească să vorbesc, rostind cuvinte ca: «Repede. 
Enggorge-moli0. De la dorinţă la repulsie - hai repede, să 
isprăvim». După cât se părea, mă şi epuizase în imaginaţie. Dar 
vorbele erau rostite cu un sentiment atât de mare de oboseală 
şi umilinţă, încât cine ar fi putut să se abţină s-o iubească? 

E inutil să recapitulezi aceste lucruri într-un mediu atât de 
nestatornic ca vorbele. Mi-amintesc momentele critice şi 
situaţiile grele ale multor întâlniri şi văd în faţa mea un fel de 
Claudia compusă, care sub pretextul sentimentelor ascundea o 
sete lacomă de informare, de putere, prin autocunoaştere. Mă 
văd nevoit să mă întreb cu tristeţe dacă am emoţionat-o într- 
adevăr vreodată - sau am fost pur şi simplu un fel de laborator 
în care să poată să lucreze. A învăţat multe de la mine: să 
citească şi să mediteze. Înainte nu realizase niciuna, nici alta. Şi 
poate că ceea ce am crezut că e dragoste era doar recunoştinţă. 
Printre sutele de oameni, de impresii şi de subiecte de studiu 
părăsite, mă văd undeva şi pe mine, dus de ape, plutind, 
întinzând braţele. Ceea ce e ciudat e că nu mă întâlneam într- 
adevăr cu ea ca iubit, ci ca scriitor. Aici ne strângeam noi 
mâinile - în lumea amorală a judecăților suspendate, unde 
curiozitatea şi uimirea par mai mari decât ordinea - ordinea 
silogistică impusă de spirit. Aici aştepţi în tăcere, ţinându-ţi 
răsuflarea, ca nu cumva geamul să se aburească. Eu aşa o 
păzeam. Eram nebun după ea. 

Era, fireşte, o făptură plină de mistere, o adevărată fiică a 
Museionului, şi trebuia să mă feresc cu disperare de sentimentul 
de gelozie sau de dorinţa de a pătrunde nepoftit în partea 
ascunsă a vieţii ei. Aici aproape că am reuşit, şi dacă totuşi o 
pândeam, era din curiozitatea de a şti ce ar putea face sau 
gândi când nu era cu mine. Exista de exemplu o femeie în oraş, 
la care se ducea adesea şi care avea o influenţă destul de mare 
asupra ei pentru a mă face să bănuiesc orice; mai era şi un 
bărbat căruia îi scria scrisori lungi, cu toate că, din câte puteam 
să-mi dau seama, bărbatul locuia în acelaşi oraş. Poate că era 
țintuit la pat! 

Am făcut investigaţii, dar spionii mei nu mi-au dat decât nişte 


20 Îînghite-mă (fr.). 


informaţii neinteresante. Femeia era cărturăreasă, bătrână şi 
văduvă. lar bărbatul căruia îi scria - cu peniţa scârţâind strident 
pe hârtia ieftină de caiet - s-a dovedit a fi un doctor, care avea o 
mică slujbă cu jumătate de normă la un consulat din localitate. 
Nu era țintuit în pat, dar era homosexual şi se bălăcea în 
filosofia hermetică acum la modă. O dată am găsit nişte urme 
deosebit de clare pe sugativă mea, şi în oglindă (iar oglinda!) 
am reuşit să citesc, scris de mâna ei: «Viaţa mea e un fel de Loc 
al Netămădulirii, după cum îi spui tu, pe care încerc să-l umplu 
cu oameni, accidente, boli, orice îmi vine la îndemână. Ai 
dreptate când spui că e o scuză pentru un trai mai bun, mai 
înţelept. Dar, deşi respect disciplinele şi cunoştinţele tale, cred 
că, dacă voi ajunge vreodată să mă împac cu tine, va trebui să- 
mi croiesc drum prin zgura propriului meu caracter şi s-o ard. 
Oricine ar putea să-mi soluţioneze problema în mod artificial, 
aşezând-o în braţele unui preot. Dar noi, alexandrinii, avem prea 
multă mândrie şi prea mult respect pentru religie. N-ar fi cinstit 
faţă de Dumnezeu, dragul meu domn, şi pe oricine aş înşela 
(parcă te văd zâmbind), sunt hotărâtă ca pe El să nu-l înşel, 
oricine ar fi». 

Mi s-a părut atunci că, dacă aceste rânduri făceau parte dintr- 
o scrisoare de dragoste, era genul de scrisoare de dragoste care 
nu se poate adresa decât unui sfânt; în pofida stângăciei şi a 
incorectitudinii scrisului, m-a izbit din nou fluiditatea cu care 
reuşea să se disocieze de idei aparţinând unor categorii diferite. 
Am început s-o văd într-o altă lumină, ca pe o făptură care ar 
putea foarte bine să se distrugă din exces de curaj îndreptat 
într-o direcţie greşită şi să piardă fericirea pe care, alături de noi 
toţi, o dorea, trăind doar ca s-o dobândească. Aceste gânduri au 
avut drept efect o atenuare a iubirii şi m-am trezit că uneori mi- 
era pur şi simplu milă de ea. Dar ceea ce m-a înspăimântat a 
fost că după foarte scurt timp am descoperit cu groază că nu 
puteam trăi fără ea. Am încercat. Am făcut scurte călătorii ca să 
mă depărtez de ea. Dar am găsit că fără Claudia viaţa era 
excesiv, nesuferit de plicticoasă. Mă îndrăgostisem. Numai 
gândul, şi mă umplea de o disperare şi o silă inexplicabilă. Era 
ca şi cum aş fi realizat, fără să-mi dau seama, că ea reprezenta 
pentru mine spiritul răului. Să vin în Alexandria cu inima 
întreagă şi să descopăr un Amor fati era o lovitură a sorții pe 
care nici sănătatea, nici nervii mei nu se simțeau în stare s-o 


înfrunte. Uitându-mă în oglindă, mi-am amintit că împlinisem 
patruzeci de ani şi am văzut că tâmplele mele începuseră să 
aibă câte un fir-două de păr alb. M-am gândit o dată să pun 
capăt acestei legături, dar hotărârile mele dispăreau la fiecare 
zâmbet sau sărutare a Claudiei. Şi totuşi, când erai cu ea, te 
simţeai înconjurat de umbre care năpădeau viaţa şi îi dădeau o 
nouă rezonanţă. Eram plin de sentimente echivoce cărora nu le 
puteam pune capăt printr-un act subit de voinţă. Uneori aveam 
impresia că mă aflu în faţa unei femei care, cu fiecare sărutare, 
marca încă un punct în favoarea morţii. Când am descoperit, de 
pildă (ceea ce ştiam), că îmi fusese de nenumărate ori 
necredincioasă, şi încă uneori când mă simţisem cel mai 
aproape de ea, n-am avut niciun fel de senzaţie acută, precisă; 
ci mai degrabă un fel de senzaţie de amorţire şi de scufundare, 
ca cea pe care o ai uneori când îţi părăseşti un prieten la spital, 
intri într-un ascensor şi-ţi dai drumul şase etaje în tăcere, stând 
lângă un automat în uniformă, căruia îi auzi răsuflarea. Simţeam 
că tăcerea din camera mea mă asurzeşte. Apoi, gândindu-mă la 
toate astea, adunându-mi minţile în jurul faptelor pe care le 
descoperisem, mi-am dat seama că ceea ce făcuse n-avea nicio 
legătură cu mine: fusese o încercare de a se elibera pentru 
mine: voia să-mi dea ceea ce ştia că-i al meu. Nu pot spune că 
asta mi se părea mai valabil decât un sofism. Dar inima mea 
părea totuşi să cunoască adevărul acestui fapt şi-mi sugera o 
tăcere plină de tact, căreia ea i-a răspuns cu un nou sentiment 
de căldură, un nou zel, în care recunoştinţa se alătura dragostei. 
Şi asta, într-o anumită privinţă, mă dezgusta din nou. 

Ah, dar dacă aţi fi văzut-o cum am văzut-o eu în clipele în 
care era umilă şi blândă, amintindu-mi că nu e decât un copil, 
nu m-aţi fi acuzat de laşitate. În primele ore ale dimineţii, când 
dormea în braţele mele, cu părul împrăştiat peste gura ei 
zâmbitoare, nu mai semăna cu nicio femeie de care mi-aş fi 
putut aminti vreodată: de fapt, nici nu semăna a femeie, 
semăna cu o făptură minunată, surprinsă în era diluviană a 
dezvoltării ei. Şi mai târziu, iarăşi, gândindu-mă la ea aşa cum 
m-am gândit în ultimii ani, am fost uimit să descopăr că, deşi o 
iubeam fără rezerve şi ştiam că nu voi mai iubi niciodată pe 
altcineva, refuzam să mă gândesc că s-ar putea întoarce. Cele 
două idei coexistau în mintea mea fără să se poată înlocui una 
pe alta. Mă gândeam în sinea mea cu un sentiment de uşurare: 


«Bun... Deci, până la urmă tot am iubit cu adevărat. Asta e o 
realizare». La care, alter-ego-ul meu adăuga: «Scuteşte-mă de 
chinurile dragostei împărtăşite cu Claudia». Descoperisem 
această polaritate enigmatică a sentimentelor cu totul 
întâmplător. Dacă asta era dragostea, atunci era o varietate a 
plantei pe care n-o văzusem niciodată până atunci. («Fir-ar al 
naibii de cuvânt, îmi spusese Justine odată. Mi-ar plăcea să-l 
pronunţ de la coadă la cap, aşa cum spui tu că făceau 
elizabetanii cu cuvântul GOD?!, şi în loc de dragoste, adică 
LOVE, să spun EVOL şi să consider că face parte din cuvântul 
evoluție sau revoltă. Dar să nu foloseşti niciodată cuvântul când 
vorbeşti cu mine.»)” 


Extrasele ulterioare le-am scos dintr-o parte a jurnalului 
intitulată „Viaţă postumă”; ele constituie o încercare a autorului 
de a rezuma şi a evalua aceste episoade. Pombal găseşte multe 
dintre ele banale şi chiar plicticoase; dar cunoscând-o pe 
Justine, nu puteai să nu te simţi mişcat. Şi nici nu se poate 
spune că intenţiile autorului n-ar fi fost interesante. El susţine, 
de pildă, că oamenii reali nu pot exista decât în acea imaginaţie 
de artist care ar fi destul de puternică să-i cuprindă şi să le dea 
formă. 

„Înainte ca artistul s-o desfăşoare în opera lui, viaţa - materia 
primă - e trăită doar în potentia“?. Ce bine-ar fi dacă i-aş putea 
face acest serviciu afectuos bietei Justine. (Adică, vreau să spun, 
fireşte, Claudiei.) Visez să scriu o carte care să aibă destulă 
forţă pentru a conţine elementele din care e compusă ea - dar 
ăsta nu e genul de carte cu care ne-am obişnuit în ultima 
vreme. De exemplu, pe prima pagină ar trebui să existe un tabel 
sinoptic al intrigii, în câteva rânduri. În acest fel am putea să ne 
lipsim de articulațiile naraţiunii. Ceea ce ar urma ar fi dramă 
eliberată de povara formei. Aş elibera propria mea carte, /ăsâna- 
o să viseze.” 

Dar bineînţeles că nu se poate scăpa atât de uşor de tiparul 
pe care îl consideri impus, care, de fapt, creşte organic în 
interiorul operei şi o asimilează. Ceea ce lipseşte în opera lui - 
dar această critică se poate aplica tuturor operelor care nu 


1 God - adică Dumnezeu, pronunţat invers - dog - care înseamnă 
câine. 
22? Potenţial (/at.). 


ajung să fie de prim rang - e un simţ al jocului. Se năpusteşte 
atât de tare asupra subiectului, încât îşi contaminează stilul cu o 
parte din ferocitatea dezechilibrată a Claudiei însăşi. Şi pe urmă, 
tot ce constituie fond emoţional capătă pentru el importanţă 
egală: un semn de-al Claudiei, printre leandrii din Noussha; 
căminul în care Claudia a ars manuscrisul romanului lui despre 
ea, („Zile întregi m-a privit de parcă ar fi încercat să citească 
romanul în sufletul şi mintea mea”), cămăruţa din Rue Lepsius 
cu scaunul de bambus care scârţâia... Despre eroii lui spune: 
„Toţi sunt fixaţi prin timp într-o dimensiune care nu e realitatea 
aşa cum am dori-o noi, ci o realitate creată de necesităţile 
operei. Căci orice situaţie dramatică generează sclavie şi actorul 
nu e sugestiv decât în măsura în care este sclavul ei”. 

Dar dacă treceam peste aceste rezerve, portretul pe care l-a 
făcut Alexandriei e delicat şi minuţios; portretul Alexandriei şi al 
femeilor sale. Există schiţe ale lui Leonie, Gaby, Fosca% - cea 
palidă şi trandafirie, cea aurie şi cea de bitum; citindu-i paginile, 
poţi identifica destul de uşor personajele. Pe Clea, care continuă 
să trăiască sus, în atelierul ei ca un cuib de rândunele, construit 
din pânză de păianjen şi cârpe vechi - pe ea a descris-o clar. 
Dar în majoritatea cazurilor, fetele din Alexandria nu se 
deosebesc de celelalte femei decât pentru că sunt înfricoşător 
de sincere şi de obosite de viaţă. 

E destul de bun scriitor pentru a fi desluşit aceste calităţi 
reale ale oraşului Somei. Nu poţi cere mai mult de la un intrus 
care, cu talentele lui, a străpuns aproape din greşeală cochilia 
rezistentă a Alexandriei şi astfel s-a descoperit pe sine. 

Cât despre Justine, dacă există unele referiri la Amauti în 
paginile masiv blindate ale jurnalului ei intim, sunt în orice caz 
foarte puţine. Ici, colo, am putut urmări litera A, dar asta de 
obicei în fragmente în care şi-a făcut loc introspecţia cea mai 
pură. lată unul, în care identificarea ar putea să pară plauzibilă: 

„Ceea ce m-a atras în primul rând la A a fost camera lui. Mi s- 
a părut întotdeauna că acolo, în spatele obloanelor grele, are loc 
un fel de efervescenţă. Peste tot zăceau cărţi cu coperţile 
întoarse, sau acoperite cu hârtie albă de desen - de parc-ar fi 
vrut să le ascundă titlurile. O droaie de ziare aruncate la 
întâmplare şi găurite de parcă ar fi servit drept ospăț şoarecilor, 


233 Fosca a murit dând naştere unui copil. Cenuşa ia-a fost împrăştiată 
în deşert (n. a.). 


tăieturile lui A din «viaţa reală», cum le spunea el, abstracţiunile 
pe care le simţea atât de departe de ale lui. Se aşeza în faţa 
ziarelor ca în faţa unui festin, îmbrăcat într-o haină de casă 
peticită şi papuci de catifea, decupând fragmente cu nişte 
foarfeci boante, de unghii. Se străduia ca un copil să înţeleagă 
«realitatea» lumii care nu făcea parte din opera lui; o lume în 
care probabil că oamenii puteau fi fericiţi, puteau râde şi 
procrea.” 

Câteva schiţe asemănătoare şi iată întreg portretul celui care 
scrisese Moeurs: pare o răsplată slabă şi dezamăgitoare pentru 
o observaţie atât de asiduă şi de plină de dragoste; nici despre 
despărţirea lor, după acea căsătorie scurtă şi sterilă, n-am reuşit 
să găsesc nicio vorbă. Dar era interesant de văzut din cartea 
aceea că îi judecase caracterul exact aşa cum aveam să i-l 
judecăm mai târziu Nessim şi cu mine. Ceea ce era uimitor la 
Justine era îngăduinţa pe care reuşea să ne-o smulgă tuturor, de 
parcă bărbaţii ar fi ştiut din prima clipă că se află în prezenţa 
cuiva care nu poate fi judecat după normele pe care le 
folosiseră în felul în care consideraseră femeile până atunci. 
Clea a spus odată despre ea (şi aprecierile ei erau rar 
mărinimoase): „Favorita reală a bărbaţilor e curtezana 
adevărată - ca Justine; ea singură are puterea de a-i răni. Dar 
prietena noastră nu e, fireşte, decât o palidă reproducere, în 
secolul douăzeci, a marilor hetaire ale trecutului, cărora le 
aparţin, fără să ştie, Lais, Charis şi restul... Lui Justine i s-a luat 
rolul, iar societatea i-a aşezat pe umeri povara vinovăţiei, 
adăugând-o necazurilor ei. Păcat! Căci ea e o adevărată fiică a 
Alexandriei”. 

Cărticica lui Amauti despre Justine i se părea şi Cleei 
inconsistentă, contaminată de dorinţa de a explica totul. „Asta e 
boala noastră a tuturor, spunea ea, vrem să cuprindem totul în 
limitele unei psihologii sau filosofii anume. La urma urmei, 
Justine nu poate fi nici justificată, nici scuzată. Ea există, simplu 
şi magnific. Trebuie să ne obişnuim cu ea, ca şi cum ar fi vorba 
de păcatul originar. Dar să spui că e nimfomană sau să încerci 
freudianismul asupra ei, dragul meu, înseamnă să-i distrugi 
toată substanţa mitică - singurul lucru autentic la ea, care o 
apropie de zeitate. Dacă lumea noastră ar fi un univers 
adevărat, ar exista temple care s-o găzduiască, unde ar găsi 
liniştea pe care o caută. Temple în care să poţi depăşi genul ei 


de ereditate: nu mănăstirile astea păcătoase, pline de tineri 
catolici cu coşuri, care şi-au transformat organele sexuale în şa 
de bicicletă.” 

Clea se gândea la capitolele intitulate de Amauti „Obstacolul” 
şi în care credea că găsise explicaţia nestatorniciei lui Justine. 
Capitolele poate sunt, după cum consideră Clea, inconsistente, 
dar de vreme ce fiecare lucru e pasibil de mai multe explicaţii, 
ele merită să fie luate în considerare. Eu unul nu cred că ar 
explica-o pe Justine, dar, într-o anumită măsură îi clarifică 
acţiunile - călătoriile acelea nesfârşite pe care le-au făcut 
împreună de-a lungul şi de-a latul Europei. 

„Când pasiunea noastră se afla la paroxism, scrie el, 
adăugând în paranteză: (pasiunea care ei se părea un dar 
minor), a intervenit un obstacol - o mare piedică a 
sentimentelor - de care mi-am dat seama abia după mai multe 
luni. S-a ridicat între noi ca o umbră şi am recunoscut, sau am 
crezut că recunosc, adevăratul duşman al fericirii pe care 
tânjeam s-o împărtăşim şi de la care ne simţeam într-un fel 
excluşi. Oare ce era? 

Mi-a spus-o într-o noapte, pe când zăceam în patul mare şi 
urât al unei camere cu chirie - o cameră tristă, dreptunghiulară, 
cu un aspect şi un parfum vag francez-levantin: un tavan de 
stuc acoperit cu heruvimi în descompunere şi ghirlande din foi 
de viţă; mi-a spus-o şi m-a lăsat să fierb într-un sentiment de 
gelozie pe care m-am luptat să-l ascund - dar o gelozie de un fel 
cu totul nou. Obiectul acestei gelozii era un bărbat care, deşi era 
în viaţă, nu mai exista. Asta e poate ceea ce freudienii ar numi o 
amintire-paravan?* a incidentelor din prima ei tinereţe. Fusese - 
şi nu te puteai înşela în privinţa forţei acestei destăinuiri, căci 
era însoţită de torente de lacrimi şi n-am văzut-o niciodată 
plângând în halul ăsta nici până atunci şi nici de atunci încoace - 
fusese violată de una dintre rudele ei. Nu poţi să te abţii să nu 
zâmbeşti în faţa platitudinii acestui fapt. Era imposibil să judeci 
la ce vârstă. Totuşi - şi aici am crezut că pătrunsesem în miezul 
«Obstacolului» - de atunci nu mai fusese în stare să simtă nicio 
satisfacţie în dragoste decât dacă recrea în mintea ei 
incidentele acelea şi îşi juca din nou rolul. Pentru ea, noi, iubiții 
ei, deveniserăm doar surogatele mintale ale acelui prim act 


24 O amintire imaginată sau reală din prima copilărie care maschează 
o altă amintire, având o semnificaţie emoţională mai adâncă. 


pueril, astfel încât dragostea împrumuta toate culorile 
neurasteniei; suferea de o imaginaţie care murea de anemie, 
căci nu putea poseda pe nimeni fizic cu desăvârşire. Nu putea 
dobândi dragostea de care simţea că are nevoie, căci 
satisfacţiile ei izvorau din colţurile crepusculare ale unei vieţi pe 
care încetase s-o mai trăiască. Asta era un lucru pasionant şi 
plin de interes. Dar şi mai nostim era faptul că am simţit această 
lovitură dată amour propre-ului meu de bărbat exact ca şi cum 
mi-ar fi destăinuit un act de infidelitate deliberată. Cum! Nu 
putea găsi satisfacţie în braţele mele decât prin intermediul 
acelei amintiri? Atunci, într-o anumită privinţă nu putea fi 
niciodată a mea; şi nici n-a fost niciodată. Nu eram altceva 
decât un manechin. Chiar şi acum, când scriu, nu pot să nu 
zâmbesc când mi-amintesc de vocea gâtuită cu care am 
întrebat-o cine e bărbatul şi unde se află? (Ce speram oare să 
fac? Să-l provoc la duel?) În orice caz, era ferm aşezat între 
Justine şi mine; între Justine şi lumina soarelui. 

Da chiar şi în cazul ăsta eram destul de lucid ca să-mi dau 
seama ce mult se hrăneşte dragostea din gelozie, căci femeia 
asta, care mi-era inaccesibilă şi care se afla totuşi în braţele 
mele, devenea astfel pentru mine de zece ori mai atrăgătoare şi 
mai necesară. Era o situaţie penibilă şi dureroasă pentru un 
bărbat care n-avea nicio intenţie să se îndrăgostească şi pentru 
o femeie care nu dorea altceva decât să fie eliberată de o 
obsesie, ca să poată iubi. De aici a decurs altceva: dacă aş 
putea distruge «Obstacolul» aş putea s-o fac să devină într- 
adevăr a mea, aşa cum nu fusese niciodată a nimănui. Aş putea 
să iau locul umbrei şi să primesc sărutările ei cu adevărat; acum 
cădeau pe un cadavru. Mi se părea că înţeleg, în sfârşit, totul. 

Toate astea explică marea călătorie pe care am făcut-o, ca să 
spun aşa, ţinându-ne de mână, încercând să învingem 
împreună, cu ajutorul ştiinţei, acest succubus?. Împreună am 
vizitat celula lui Czechnia, cu pereţii acoperiţi de cărţi, unde 
celebrul mandarin al psihologiei stătea şi se bucura, anemic, de 
mostrele lui. Basel, Zurich, Baden, Paris - pâlpâirea şinelor de 
oţel deasupra sistemelor arteriale ale trupului Europei: 
ganglionii de oțel întâlnindu-se şi  despărţindu-se de-a 
curmezişul munţilor şi văilor. Ne-am studiat feţele în oglinzile 


5 Demon care îmbracă formă de femeie pentru a face dragoste cu 
bărbaţii în timpul somnului. 


buboase ale Orient-Expresului. Am plimbat boala ei prin toată 
Europa, ca pe un prunc în leagăn, până când am început să 
pierd orice nădejde şi chiar să-mi închipui că poate Justine nici 
nu dorea să fie vindecată. Căci la obstacolul involuntar al 
psihicului adăugase un altul - cel al voinţei. Nu pot înţelege de 
ce - dar nu voia să spună nimănui numele bărbatului aceluia, 
numele umbrei. Un nume care pentru ea putea să însemne totul 
sau nimic. La urma urmei, undeva în lume trebuia să se afle şi 
el, cu părul încărunţit sau rărindu-i-se de griji sau excese, 
purtând un petic negru pe un ochi, aşa cum făcea întotdeauna 
după o criză de oftalmie. De fapt, dacă sunt în stare să-l descriu 
acum, este pentru că l-am văzut o dată. «De ce să spun 
oamenilor numele lui? striga Justine plângând. El nu mai 
înseamnă nimic pentru mine acum şi nici n-a însemnat 
vreodată. A şi uitat cu totul de acest incident. Nu vezi că a 
murit? Când îl văd...» M-am simţit ca muşcat de şarpe. «Deci, îl 
vezi?» S-a retras brusc pe o poziţie mai sigură. «Din an în Paşti, 
pe stradă. Ne salutăm şi atâta tot.» Deci această fiinţă, acest 
model de mediocritate, tot mai respira, tot mai trăia. Ce 
fantastică şi ruşinoasă e gelozia! lar gelozia născută de o 
născocire a persoanei pe care o iubeşti e de-a dreptul grotescă. 

Apoi, o dată, la Cairo, în centrul oraşului, când se blocase 
circulaţia pe căldura înăbuşitoare a unei nopţi de vară, un taxi s- 
a aliniat lângă al nostru şi ceva din expresia Justinei mi-a 
îndreptat privirea către punctul la care se uita. In căldura aceea 
care pulsa jilavă, înţesată de umezeala emanată de fluviu şi 
chinuitoare din pricina duhorii de fructe putrezite, de iasomie şi 
de trupuri negre năduşite, am surprins în taxiul de lângă noi 
imaginea unui om extrem de banal. In afară de peticul negru cu 
care-şi acoperise unul dintre ochi, nu se deosebea cu nimic de 
miile de oameni de afaceri pervertiţi şi cu reputaţie proastă ai 
acestui oraş îngrozitor. Avea părul rar, un profil ascuţit şi ochiul 
Mic, rotund şi lacom: purta o haină gri de vară. Expresia 
încordată şi dureroasă a Justinei era totuşi atât de evidentă, 
încât am strigat fără să vreau: «Ce e?» Şi pe când aglomeraţia 
începea să mai cedeze şi taxiul s-o ia din loc, mi-a răspuns cu o 
lumină ciudată de exaltare în ochi şi cu un aer care amintea de 
curajul beţivilor: «Omul după care aţi umblat cu toţii». N-a 
apucat să rostească bine cuvintele, că înţelesesem şi, ca într-un 
coşmar, am oprit taxiul în care ne aflam şi am sărit în stradă. 


Am văzut luminile roşii din spatele maşinii lui luând-o pe 
Suleiman Paşa, prea departe de mine ca să-i pot distinge 
culoarea sau numărul. S-o urmăresc era imposibil, căci în 
spatele nostru circulaţia se blocase din nou. M-am urcat din nou 
în taxi, tremurând şi incapabil să scot o vorbă. 

Deci ăsta era omul al cărui nume îl căutase Freud cu toată 
puterea detaşării sale afective. Pentru omul ăsta inofensiv, între 
două vârste, stătuse Justine suspendată, cu toţi nervii încordaţi, 
ca într-o stare de levitaţie, în timp ce vocea subţire, metalică a 
lui Magnani repetase iar şi iar: «Spune-mi numele lui; trebuie să 
mi-l spui», iar din perspectivele uitate unde îi stătea încuiată 
memoria, vocea ei repeta ca un oracol al epocii maşinilor: «Nu 
pot să-mi amintesc. Nu pot să-mi amintesc». 

Mi se părea clar atunci că, într-un fel pervers, nici nu dorea să 
îndepărteze «Obstacolul», şi deci că toată puterea doctorilor era 
inutilă, căci tot n-ar fi putut s-o convingă. Asta era cazul, în 
forma lui elementară, fără orchestrație, şi aici zăcea aşa-numita 
nimfomanie, de care domnii aceia onorabili mă asigurau că ar 
suferi. Uneori eram convins că au dreptate, alteori mă îndoiam. 
Şi totuşi, era tentant să vezi în purtarea ei scuza că fiecare 
bărbat oferea făgăduiala unei eliberări a făpturii ei pasionale, 
eliberarea de această autoîngrădire înăbuşitoare în care amorul 
fizic nu se putea hrăni decât cu flăcările bogate ale fanteziei. 

Poate că am făcut rău că am discutat deschis despre toate 
astea, că le-am tratat ca pe o problemă, căci rezultatul a fost că 
i-a dat un sentiment de importanţă şi, mai mult încă, a 
contribuit să-i creeze o stare de nesiguranţă emoţională pe care 
până atunci n-o avusese. In viaţa ei pasionată era directă - ca 
un topor. Pentru ea, săruturile erau ca tot atâtea straturi de 
vopsea. Sunt uimit când îmi amintesc cât de mult şi de zadarnic 
am căutat scuza care ar putea dacă nu să-i justifice, măcar să-i 
explice amoralitatea. Îmi dau seama acum ce mult timp am 
pierdut cu asta: în loc să mă bucur de ea şi să întorc spatele 
acestor preocupări cu gândul: «E pe atât de nedemnă de 
încredere pe cât e de frumoasă. Absoarbe dragostea aşa cum 
absorb plantele apa, uşor, cu nepăsare». Atunci aş fi putut să 
mă plimb cu ea de braţ de-a lungul canalului descompus, sau să 
navigăm amândoi pe lacul Mareotis, muiat de soare, şi să mă 
bucur de ea aşa cum e, s-o iau aşa cum e. Ce aptitudine 
extraordinară pentru suferinţă avem noi, scriitorii! In orice caz, 


ceea ce ştiu e că examinarea îndelungată şi chinuitoare la care 
am supus-o pe Justine a reuşit nu numai s-o facă să se simtă 
mai puţin sigură de ea, dar şi să fie conştient mai necinstită şi, 
ce e mai rău, să înceapă să mă considere un duşman care 
pândeşte cea mai mică interpretare falsă, cel mai mic cuvânt 
sau gest ce ar putea s-o trădeze. Se ferea de mine de două ori 
mai mult ca înainte şi începuse, într-adevăr, să mă acuze de o 
gelozie nesuferită. Poate că avea dreptate. Îmi amintesc cum 
zicea: «Trăieşti printre intimităţile mele închipuite. Am fost o 
proastă că ţi-am spus tot, că am fost atât de cinstită. Uite cum 
mă tot întrebi. Zile în şir, aceleaşi întrebări. Şi la cea mai mică 
eroare te repezi la mine. Ştii bine că nu spun niciodată o 
poveste de două ori la fel. Crezi că asta înseamnă că mint?» 

Nu mi-am dat seama că toate astea ar trebui să fie un 
avertisment, şi mi-am dublat eforturile ca să pătrund prin 
perdeaua în spatele căreia îmi închipuisem că se află adversarul 
meu cu petecul negru pe ochi. Continuam să corespondez cu 
Magnani şi încercam să strâng cât mai multe dovezi care să-l 
ajute să clarifice misterul, dar degeaba. Cine îşi poate croi drum 
în jungla spinoasă a impulsurilor vinovate ce formează psihicul 
omenesc - chiar dacă subiectul doreşte să te ajute? Vai, cât 
timp am pierdut amândoi în zadar în timp ce-i cercetam 
preferinţele şi aversiunile. Ce bine s-ar fi putut distra Justine cu 
noi dacă ar fi avut puţin simţ al umorului. Mi-amintesc de o 
corespondenţă întreagă bazată pe mărturisirea ei că nu poate 
citi cuvintele «Washington D.C.» pe o scrisoare, fără să simtă 
fiori de silă. Ce mult regret acum că am pierdut atâta timp, când 
de fapt aş fi putut s-o iubesc aşa cum merita. Unele dintre 
îndoielile astea trebuie să-l fi frământat şi pe bătrânul Magnani, 
căci îmi aduc aminte că mi-a scris: «Şi, dragul meu băiat, nu 
trebuie să uităm niciodată că această ştiinţă de care ne 
ocupăm, care se află încă la începuturile ei şi pare atât de plină 
de făgăduieli şi de minuni e, în cel mai bun caz, bazată pe 
lucruri tot atât de şubrede ca şi astrologia. În definitiv, ce nume 
însemnate dăm noi lucrurilor! Justine se poate, pur şi simplu, să 
nu fi fost îndrăgostită. Şi într-o zi va întâlni un bărbat în faţa 
căruia toate aceste himere obositoare se vor topi, redevenind 
nevinovăție». Nu trebuie să excluzi gândul ăsta. Nu voia, fireşte, 
să-mi facă rău, dar era un gând pe care nu doream să-l admit 
nici măcar în taina sufletului meu. Şi totuşi, când l-am citit în 


scrisoarea acestui bătrân înţelept, m-a impresionat.” 


Nu citisem încă paginile lui Arnauti când, în după-amiaza 
aceea de la Bourg-El-Arab, viitorul relaţiilor noastre s-a 
compromis prin introducerea unui element nou, nu îndrăzneam 
să folosesc cuvântul „dragoste”, de teamă să nu aud în mintea 
mea râsul acela dulce şi jignitor: un râs care undeva şi-ar fi găsit 
ecoul în ceea ce scria jurnalul. Şi într-adevăr, am considerat 
analiza subiectului său atât de fascinantă, iar relaţiile dintre noi 
o copie atât de fidelă a relaţiilor dintre el şi Justine, încât uneori 
m-am simţit eu însumi, teoretic, un personaj din Moeurs. De 
altfel, iată-mă încercând să fac acelaşi lucru ca el, adică s-o 
transpun pe Justine în cuvinte - cu toate că îmi lipseşte talentul 
lui şi n-am nicio pretenţie că aş fi artist. Vreau să notez lucrurile 
simplu şi crud, fără figuri de stil - cu mortar şi lapte de var; căci 
portretul lui Justine ar trebui modelat în mod brutal, lăsând să se 
vadă structura cinstită, de piatră, a acelei situaţii dificile. 

După episodul de pe plajă nu ne-am mai întâlnit un timp - ce 
e drept, nu prea lung -, amândoi fiind cuprinşi de o incertitudine 
ameţitoare - sau cel puţin eu. Nessim a fost chemat la Cairo 
pentru afaceri, dar cu toate că Justine era, după câte ştiam eu, 
singură acasă, n-am reuşit să mă hotărăsc să vizitez atelierul. O 
dată, pe când treceam prin faţa casei, am auzit Bluthner-ul şi 
am fost tentat să sun - atât era de clară imaginea ei cântând la 
pianul cel negru. Apoi, trecând altă dată prin dreptul grădinii, 
noaptea, am văzut pe cineva - trebuie să fi fost ea - plimbându- 
se pe lângă bazinul cu crini, ţinând o lumânare în mână şi 
ferindu-i flacăra cu palma. Am stat o clipă nehotărât în faţa 
porţilor mari, gândindu-mă dacă să sun sau nu. Era pe vremea 
când Melissa profitase de o ocazie ca să-şi viziteze o prietenă în 
Egiptul Superior. Vara creştea repede şi oraşul se înăbuşea de 
căldură. Făceam baie în mare de câte ori eram liber, ducându- 
mă cu tramvaiul mic de tablă până la plaja aglomerată. 

Apoi, într-o zi, pe când zăceam în pat cu temperatură, pentru 
că înghiţisem o doză prea mare de soare, a intrat în liniştea 
umedă şi rece a micului apartament Justine, îmbrăcată cu rochie 
şi pantofi albi şi ţinând sub braţ, împreună cu geanta, un prosop 
făcut sul. Strălucirea pielii ei oacheşe şi a părului negru radia pe 
lângă tot acest alb cu o violenţă izbitoare. Când vorbi, vocea ei 
răsună aspră şi nesigură, şi o clipă am avut impresia că e beată 


- şi poate că era. Întinse mâna şi se sprijini de polita căminului, 
spunând: 

— Vreau să termin cât mai repede cu toate astea. Simt că am 
mers prea departe ca să ne mai întoarcem. 

Cât despre mine, eram chinuit de sentimentul îngrozitor că nu 
mai am nicio dorinţă, de o durere îmbelşugată a minţii şi a 
trupului, care mă împiedicau să mai spun sau să mai gândesc 
ceva. Nu puteam să-mi reprezint actul dragostei cu ea, căci 
urzeala emoţională pe care o ţesusem într-un fel în jurul nostru 
ne ţinea departe unul de altul; o pânză de păianjen invizibilă, 
compusă din credinţe, idei şi şovăieli pe care nu aveam curajul 
să le dau deoparte. Văzând că face un pas înspre mine, i-am 
spus cu o voce abia perceptibilă: 

— Patul ăsta e groaznic şi împuţit. Am băut. M-am gândit 
mereu la tine. 

Am simţit că pălesc cum zăceam aşa, tăcut, cu capul pe 
perne, devenind brusc conştient de liniştea din micul 
apartament, sfâşiată într-un colţ de zgomotul neîntrerupt al apei 
care picura dintr-un robinet. Un taxi claxonă o dată, la distanţă, 
iar din port, ca un răget de minotaur, răsună un singur vaiet 
misterios de sirenă. Acum, deşi împreună, păream cu 
desăvârşire singuri. 

Încăperea îi aparţinea întreagă Melissei - toaleta tristă, plină 
de cutii de pudră goale şi de fotografii; perdeaua graţioasă, 
mişcându-se încet în aerul liniştit al după-amiezei ca pânza unei 
corăbii. De câte ori nu zăcuserăm îmbrăţişaţi, privind cum se 
strânge şi se umflă bucata transparentă de pânză veselă. Şi 
peste toate astea, ca şi cum s-ar fi suprapus peste imaginea 
unei fiinţe iubite, imagine amplificată de o lacrimă gigantică, se 
mişca trupul brun şi dur al Justinei, goală. Ar fi însemnat să fiu 
orb să nu-mi dau seama cât de adânc se contopea hotărârea ei 
cu tristeţea. Am zăcut multă vreme ochi în ochi, trupurile 
noastre atingându-se, comunicându-şi aproape numai sfârşeala 
animalică a după-amiezei care se topea. Şi n-am putut să nu mă 
gândesc atunci, pe când o ţineam uşor în încovoierea braţului, 
cât de puţin ne aparţin trupurile noastre. M-am gândit la 
cuvintele lui Arnauti când spunea: „Şi atunci mi-a trecut prin 
minte, cu teamă, că de data asta mă despuiase de întreaga mea 
force moral. M-am simţit de parcă m-ar fi ras cineva în cap”. 


26 Forţă morală (fr.). 


Dar francezii - mi-am spus au felul lor de a pendula la nesfârşit 
între bonheur şi chagrin”, trebuie inevitabil să sufere când dau 
de ceva care respinge /es prâjuges?; născuţi pentru tactică şi 
virtuozitate şi fără capacitate de rezistenţă, sunt lipsiţi de 
fărâma aceea de insensibilitate care blindează mintea anglo- 
saxonă. Şi mi-am spus: „Bine. Las’ să mă ducă unde vrea ea. O 
să descopere că sunt pe măsura ei şi până la urmă n-o să fie 
vorba de niciun fel de chagrin”. Apoi m-am gândit la Nessim, 
care ne pândea (cu toate că nu ştiam) de parcă s-ar fi uitat pe la 
capătul opus al unui telescop uriaş, văzând siluetele noastre 
micşorate, departe, la orizontul propriilor sale planuri şi 
speranţe. Şi mi-era teamă să nu sufere. 

Dar Justine închisese ochii - atât de dulce şi strălucitoare, de 
parc-ar fi fost netezită de liniştea care zăcea deasă în jurul 
nostru. Degetele ei tremurătoare stăteau acum sigure şi 
destinse pe umărul meu. Ne-am întors unul către altul, 
închizându-ne, ca două canaturi ale unei uşi, asupra trecutului, 
lăsând totul de partea cealaltă, şi am simţit sărutările ei fericite 
şi spontane descompunând încetul cu încetul întunericul din 
jurul nostru în nuanțele succesive ale unei culori. După ce am 
făcut dragoste, pe când zăceam iarăşi trezi, mi-a spus: 

— La început, sunt întotdeauna îngrozitoare. De ce? 

— Poate de emoție. Şi eu la fel! 

— Ţi-e puţin frică de mine. 

Atunci, ridicându-mă într-un cot, de parcă m-aş fi trezit brusc 
din somn, i-am replicat: 

— Dar, Justine, ce înseamnă toată povestea asta? Dacă o să 


fie... 
Justine s-a speriat îngrozitor şi, punându-mi mâna ei peste 
gură, a zis: 


— Pentru Dumnezeu, fără justificări! Altfel o să-mi dau seama 
că am păcătuit. Fiindcă nu există nicio justificare pentru ce am 
făcut, niciuna. Şi totuşi, lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie. 

Şi, coborând din pat, s-a apropiat de toaleta cu şirul ei de 
fotografii şi cutii de pudră, şi dintr-o singură lovitură, ca aceea a 
unei labe de leopard, a dat totul jos. 

— Asta, a spus ea, e ce-i fac eu lui Nessim şi tu Melissei! Ar fi 
ruşine să pretindem că-i altfel. 


27 Fericire şi supărare (fr.). 
28 Prejudecăţi (fr.). 


Semăna mult mai mult cu lucrurile la care mă făcuse Arnauti 
să mă aştept şi n-am mai spus nimic. Se întoarse apoi şi începu 
să mă sărute cu o disperare atât de nesăţioasă, încât umerii mei 
arşi au început să tremure şi, în cele din urmă, mi-au dat 
lacrimile. 

— Vai, mi-a spus încet, cu tristeţe, plângi! Tare aş vrea să pot 
plânge şi eu. Dar nu mai ştiu cum. 

Îmi amintesc că mi-am spus, în timp ce o tineam în braţe, 
gustând căldura şi dulceaţa trupului ei şi sarea mării - lobii 
urechilor ei aveau gust de sare - mi-amintesc că mi-am spus: 
„Fiecare sărutare o apropie de Nessim, în timp ce pe mine mă 
depărtează de Melissa”. Dar ce e foarte ciudat e că n-am simţit 
nici mâhnire, nici suferinţă; iar ea trebuie să se fi gândit, mai 
mult sau mai puţin, la acelaşi lucru, căci deodată mi-a spus: 

— Balthazar pretinde că trădătorii înnăscuţi, ca tine şi ca 
mine, sunt, de fapt, Caballi. Spune că suntem morţi şi că trăim 
această viaţă ca pe un fel de purgatoriu. Şi totuşi, muritorii nu 
se pot lipsi de noi. Se molipsesc de la noi, vrând să trăiască şi ei 
cât mai multe, să crească. 

Am încercat să mă conving că toate astea sunt prostii - o 
poveste banală de adulter, una dintre platitudinile cele mai 
ieftine ale oraşului: şi că nu merită nicio înfrumusețare 
romantică sau literară. Şi totuşi, undeva, mai adânc în sufletul 
meu, începeam să recunosc că experienţa în care mă lansasem 
avea să aibă finalitatea nemuritoare a unei lecţii învăţate. 

— Eşti prea serioasă, i-am spus cu oarecare ciudă, căci eram 
vanitos şi nu-mi plăcea să-mi pierd cumpătul. 

Justine şi-a întors ochii mari către mine: 

— Oh, nu, mi-a răspuns ea încet, de parcă ar fi vorbit în sinea 
ei, ar fi o prostie să fac atâta rău cât am făcut eu şi să nu-mi dau 
seama că asta mi-e menirea. Numai aşa, ştiind ce fac, îmi pot 
depăşi condiţia actuală. Nu e uşor să fii „eu”. Aş dori atât de 
mult să fiu răspunzătoare de ceea ce fac. Te rog să nu te 
îndoieşti niciodată de asta. 

Am adormit şi nu m-am trezit decât auzind zgomotul sec al 
cheii lui Hamid când s-a întors în broască şi activităţile lui 
obişnuite de seară. Pentru un om cucernic al cărui covoraş de 
rugăciune, făcut sul, stătea la îndemână pe balconul de la 
bucătărie, era extraordinar de superstiţios. După cum spunea 


Pombal, era „obsedat de djinni” 2; părea să creadă că există 
câte un djinn în fiecare colţ al apartamentului. Mă obosea 
îngrozitor să-l tot aud mormăind: „Destoor, Destoor!” pe când 
turna lăturile în canalul de la bucătărie - căci acolo locuia un 
djinn puternic, căruia trebuia să-i invoce iertarea. Baia era şi ea 
bântuită de djinni, şi ştiam întotdeauna când Hamid folosea 
toaleta de afară (ceea ce, de altfel, i se interzisese), căci ori de 
câte ori stătea acolo îi scăpa câte o invocaţie involuntară, rostită 
cu o voce răguşită: „Îndurare! Voi, cei binecuvântaţi!”, ceea ce 
era menit să neutralizeze djinn-ul, care altfel l-ar fi tras în canal. 
Acum îl auzeam târşâindu-şi picioarele prin bucătărie, în papucii 
vechi de fetru, mormăind încet, ca un boa constrictor. 

Am trezit-o pe Justine dintr-un somn zbuciumat, explorându-i 
buzele, ochii şi părul fin cu curiozitatea chinuită care pentru 
mine a însemnat întotdeauna partea cea mai neînsemnată a 
senzualităţii. 

— Trebuie să plecăm, i-am spus. Se întoarce Pombal de la 
consulat. 

Îmi amintesc de toropeala şi gesturile furişe cu care ne-am 
îmbrăcat şi, în tăcere, ca doi complici, am luat-o pe scara tristă, 
coborând în stradă. N-am îndrăznit să ne ţinem înlănţuiţi, dar 
mâinile noastre se tot atingeau fără să vrem pe când mergeam, 
de parcă nu s-ar fi scuturat încă de farmecul după-amiezei şi nu 
puteau îndura să stea departe. Ne-am despărţit tot fără vorbe în 
micul scuar cu copaci muribunzi, arşi de soare încât ajunseseră 
de culoarea cafelei: ne-am despărţit cu o simplă privire - de 
parcă fiecare am fi dorit să ne instalăm în mintea celuilalt 
pentru totdeauna. 

Aveam senzaţia că întreg oraşul se prăbuşise pe lângă 
urechile mele; m-am plimbat fără ţintă pe străzi, aşa cum 
trebuie să se plimbe, probabil, supraviețuitorii unui cutremur pe 
străzile oraşului lor natal, uimiţi să descopere câte de multe 
dintre lucrurile familiare s-au schimbat. Mă simţeam, în chip 
ciudat, ca un surd şi nu-mi mai amintesc nimic decât că mult 
mai târziu am dat de Pursewarden şi de Pombal într-un bar, şi că 
primul recita nişte versuri din celebrul Oraş, al bătrânului poet. 
Versurile m-au impresionat cu o forţă nouă, de parcă s-ar fi 
născut de curând, cu toate că le cunoşteam foarte bine. Şi când 


2? Duhuri considerate de musulmani ca locuind pe pământ, îmbrăcând 
înfăţişări diferite şi având puteri supranaturale. 


Pombal m-a întrebat: „Eşti distrat astă-seară. Ce s-a întâmplat?” 
m-am simţit tentat să-i răspund cu cuvintele muribundului 
Amr: „Mă simt de parcă cerul ar zăcea foarte aproape de 
pământ şi eu m-aş afla între ele, respirând prin gaura unui ac”. 


3 Amr, cuceritorul Alexandriei, a fost poet şi soldat. Despre invazia 
arabă, E.M. Forster scrie: „Cu toate că n-au avut nicio intenţie să 
distrugă oraşul, l-au distrus, aşa cum un copil ar strica un ceas. De 
atunci au trecut 1000 de ani şi el n-a mai funcţionat niciodată cum 
trebuie” (n. a.). 


Partea a Il-a 


Faptul că am scris atât de mult fără să spun o vorbă despre 
Balthazar e într-adevăr o omisiune - căci el constituie într-un fel 
una dintre cheile oraşului. Mai bine zis, însăşi cheia acestuia: da, 
l-am judecat după cum era el pe atunci, iar acum simt în 
amintirea mea că era nevoie de o nouă evaluare. Existau multe 
lucruri pe care nu le înţelegeam atunci, multe pe care le-am 
învăţat între timp. Mi-amintesc mai ales de serile nesfârşite pe 
care le petrecea la Cafe Al Aktar, jucând table în timp ce fuma 
lakadiful lui favorit dintr-o pipă cu coadă lungă. Dacă Mnemjian 
e arhiva oraşului, Balthazar e demonul său platonic - mediatorul 
între zeii şi oamenii lui. Sună cam pedant, ştiu. 

Văd în mintea mea un bărbat înalt, cu o pălărie neagră cu bor 
îngust. Pombal l-a botezat „[apul botanic”. E slab, puţin 
încovoiat şi are o voce joasă şi puţin dogită, dar de o mare 
frumuseţe mai ales când citează sau recită. Când îţi vorbeşte, 
nu se uită niciodată în ochii tăi - o caracteristică pe care am 
observat-o la mulţi dintre ei... Dar la el, asta nu denotă 
inversiunea, de care nu numai că nu-i e ruşine, ci faţă de care 
are o totală indiferenţă; ochii lui galbeni, de ţap, sunt ochi de 
hipnotizator. Neuitându-se la tine, te scuteşte să dai de o privire 
atât de nemiloasă, încât te-ar putea descumpăni pentru o seară 
întreagă. E un mister cum poate avea, suspendate de trup, 
mâini de o urâţenie atât de monstruoasă. Eu le-aş fi retezat de 
mult şi le-aş fi aruncat în mare. Sub bărbie îi creşte un pinten de 
păr negru, aşa cum vezi uneori lângă copita unei statui a lui 
Pan. 

Adesea, în plimbările lungi pe care le făceam împreună pe 
lângă zeama tristă, catifelată a canalului, mă trezeam 
întrebându-mă ce anume te atrăgea la el. Asta mi s-a întâmplat 
înainte de a şti ce înseamnă Cabala. Cu toate că e un om cu 
lecturi vaste, discuţiile cu el nu sunt greoaie, încărcate cu genul 
de materiale care te-ar putea face să-l consideri livresc, cum e 
cazul cu Pursewarden. Îi plac parabolele, poezia, ştiinţa şi 
sofismele - dar în spatele gândirii lui există judecată şi uşurinţă 
de comunicare. Şi totuşi, dincolo de uşurinţă mai e ceva - o 
vibraţie care dă gândurilor lui greutate. Vina lui e aforistică şi-i 
conferă uneori ceva de oracol minor. Acum îmi dau seama că 
era unul dintre oamenii aceia rari care şi-au găsit o filozofie 


proprie şi care-şi petrec viaţa încercând să trăiască în 
conformitate cu ea. Cred că asta era calitatea neanalizată care 
dădea vorbelor lui un aer sarcastic şi tăios. 

Ca medic, îşi petrecea mult timp în clinica de boli nervoase 
subvenţionată de guvern. (O dată a declarat sec: „Trăiesc în 
centrul vieţii oraşului - în sistemul lui genito-urinar: e un loc 
care te face să devii lucid”.) Şi pe urmă, e singurul om căruia 
perversitatea nu i-a influenţat cu nimic bărbăţia înnăscută a 
minţii. Nu e nici puritan şi nici opusul său. 

E un amestec ciudat, i-am auzit uneori vocea tremurând de 
emoție când se referea la un anumit aspect al Cabalei, pe care 
încercase să-l explice grupului său de studiu. Şi totuşi, o dată, 
când am vorbit cu entuziasm despre anumite observaţii pe care 
le făcuse, a oftat şi mi-a spus, cu scepticismul desăvârşit al 
oamenilor din Alexandria, care se află de fapt la baza unei 
credinţe şi a unui devotament indiscutabil faţă de gnosticism: 

— Cătăm cu toţii motive raţionale pentru a crede în absurd. 

Şi altă dată, după o discuţie lungă şi obositoare, în legătură cu 
ereditatea şi mediul înconjurător, a afirmat: 

— Ah, draga mea, după toate cercetările filozofilor asupra 
sufletului şi cele ale medicilor asupra trupului, ce putem spune 
că ştim cu adevărat despre om? Că este, în ultimă instanţă, pur 
şi simplu un canal de trecere pentru lichide şi solide, o conductă 
de carne. 

Fusese coleg de studii şi prieten apropiat al bătrânului poet şi 
vorbea cu atâta căldură şi înţelegere despre el, încât mă mişca 
întotdeauna când spunea: 

— Uneori cred că am învăţat mai mult studiindu-l pe el decât 
studiind filosofia. Dacă ar fi fost un evlavios, echilibrul lui 
desăvârşit între ironie şi tandreţe l-ar fi aşezat printre sfinţi. Era, 
prin alegere divină, doar poet, şi adesea nefericit, dar când te 
aflai cu el, aveai sentimentul că prinde fiecare clipă din zbor şi 
că o întoarce pe dos, ca să vadă faţa ei fericită. Trăind, se uza 
cu adevărat, uza făptura lui lăuntrică. Majoritatea oamenilor zac 
şi lasă viaţa să se îndrepte împotriva lor, ca jetul călduţ al unei 
spălături. Opunea afirmației carteziene: „Gândesc, deci exist” o 
afirmaţie proprie, care trebuie să fi sunat cam aşa: „imi 
imaginez, de aceea particip şi sunt liber”. 

Despre el însuşi, Balthazar a spus odată, strâmbându-se: 
„Sunt evreu şi simt tot interesul nesăţios al evreului pentru 


talmudism. Asta explică multe slăbiciuni din gândirea mea, pe 
care am început să învăţ a le echilibra cu restul persoanei mele 
- în primul rând prin Cabală”. 

Mi-amintesc, de asemenea, că l-am întâlnit într-o seară 
mohorâtă de iarnă, pe când mergeam de-a lungul Cornişei 
bătute de ploaie, ferindu-mă de şuvoaiele neaşteptate de apă 
sărată care veneau de la conductele de pe margine. Sub pălăria 
neagră, un craniu în care răsunau ecourile Smyrnei şi ale 
Sporadelor, unde-i zăcea copilăria. Şi tot sub pălăria neagră, 
lumina obsedantă a unui adevăr pe care mai târziu a încercat să 
mi-l comunice şi mie într-o engleză care, deşi fusese învățată, 
avea totuşi destule greşeli. Ne mai întâlniserăm, e drept, dar ne 
cunoşteam doar din vedere şi poate că am fi trecut unul pe 
lângă altul schimbând un simplu salut dacă nervozitatea nu l-ar 
fi făcut să se oprească şi să mă apuce de braţ: 

— Ah, dumneata poţi să mă ajuţi! mi-a strigat înşfăcându-mă. 
Te rog, ajută-mă. 

Faţa lui palidă şi ochii lucioşi, de ţap, se aplecaseră spre mine 
în întunericul care începuse să ne învăluie. 

Primele lămpi, umede şi estompate, începuseră să apară, ca 
nişte puncte pe fundalul de hârtie udă al Alexandriei. Faleza, cu 
şirul lung de cafenele înghiţite de burniţă, strălucea cu o 
fosforescenţă mâăzgălită şi şovăitoare. Vântul venind dinspre sud 
era rece ca gheaţa. Lacul Mareotis se chircise printre trestii, 
înţepenit ca un sfinx ghemuit. Căuta, îmi spuse el, o cheie de 
ceas, ceasul lui frumos de buzunar, un ceas din aur, fabricat la 
Munchen. M-am gândit mai târziu că în spatele perseverenţei cu 
care căuta cheiţa se ascundea înţelesul simbolic pe care-l avea 
ceasul pentru el: însemna timpul care curgea la nesfârşit prin 
trupul lui şi al meu, consemnat de atâţia ani de acest obiect 
istoric de măsurare a timpului. Munchen, Zagreb, munţii 
Carpaţi... Ceasul fusese al lui taică-său. Un evreu înalt, îmbrăcat 
în blănuri, care circula cu sania. Balthazar trecuse prin Polonia în 
braţele maică-sii, neştiind nimic altceva decât că bijuteriile pe 
care le purta ea, în peisajul acela luminat de zăpadă, erau reci 
ca gheaţa la atingere. Ceasul ticăise încet, lipsit atât de trupul 
lui taică-său, cât şi de al lui - ca şi cum timpul ar fi fermentat 
înăuntrul lor. Se întorcea cu o cheiţă în formă de Akab*!, pe care 


31 Cruce egipteană, având în partea de sus un inel oval şi simbolizând, 
mai ales în Egiptul antic, emblema vieţii. 


o ţinea prinsă cu o panglică neagră de inelul lui de chei. 

— Azi e sâmbătă la Alexandria - mi-a spus cu glas răguşit. 

Vorbea de parcă aici timpul s-ar fi socotit altfel, şi nu greşea. 

— Dacă nu găsesc cheia, se opreşte. 

In ultimele licăriri ale amurgului umed, a scos cu afecţiune 
ceasul din buzunarul vestei căptuşite cu mătase. 

— Mai merge până luni seara. Şi atât. 

Fără cheie, era inutil să deschizi frunza delicată de aur şi să 
scoţi la iveală pulsul viscerelor timpului, care tresărea. 

— Am căutat peste tot, pe jos, de trei ori. Trebuie s-o fi 
pierdut între cafenea şi spital. 

L-aş fi ajutat cu plăcere, dar noaptea se lăsa foarte repede; şi, 
după ce am parcurs o distanţă destul de mică uitându-ne printre 
crăpăturile pavajului, a trebuit să renunţăm. 

— Dar nu se poate - am întrebat - să vă facă cineva o altă 
cheie? 

Mi-a răspuns enervat: 

— Ba da. Dar nu înţelegi. Cheia pe care am pierdut-o 
aparţinea ceasului. Făcea parte din el. 

Ne-am dus, îmi amintesc, la o cafenea pe malul mării şi ne-am 
aşezat, descurajaţi, în faţa unei cafele negre, în timp ce 
Balthazar continua să mă bată la cap cu ceasul lui istoric. In 
cursul acelei conversații, mi-a spus el: 

— Mi se pare că o cunoşti pe Justine. Mi-a vorbit cu mare 
căldură de dumneata. O să te ducă la Cabala. 

— Ce-i aia? l-am întrebat. 

— Studiem Cabala, mi-a răspuns aproape cu sfială. Justine mi- 
a spus că ştii câte ceva despre asta şi că te interesează. 

Eram uimit, căci, după câte mi-amintesc, nu-i spusesem 
niciodată lui Justine către ce se îndreptau studiile mele - între 
crizele lungi de letargie şi de silă faţă de mine însumi. După câte 
ştiam, păstrasem întotdeauna valijoara conţinând Hermetica şi 
alte cărţi similare încuiată sub pat. Totuşi n-am răspuns nimic. 
Mi-a vorbit apoi de Nessim: 

— Dintre noi toţi este, dintr-un anumit punct de vedere, cel 
mai fericit, pentru că n-are idei preconcepute despre ceea ce ar 
dori să obţină în schimbul dragostei sale. Şi să iubeşti cu atâta 
lipsă de premeditare e un lucru pe care majoritatea oamenilor 
ar trebui să-l înveţe din nou după ce împlinesc cincizeci de ani. 
Copiii îl au. Il are şi el. Vorbesc serios. 


— L-ai cunoscut pe scriitorul Arnauti? 

— Da. Autorul lui Moeurs. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— S-a băgat în viaţa noastră, dar n-a simţit că sub oraşul 
temporal există un oraş spiritual. Era talentat şi sensibil, dar 
foarte franţuz. Când a cunoscut-o pe Justine, era prea tânără ca 
să se aleagă de pe urma ei cu altceva decât cu suferinţă. N-a 
avut noroc. Dac-ar fi găsit altă femeie, puţin mai bătrână - toate 
femeile noastre sunt de fapt un fel de Justine, ştii, doar în stiluri 
diferite - poate că ar fi... nu spun că ar fi scris mai bine, pentru 
că romanul lui e bine scris, dar poate că ar fi găsit un fel de 
certitudine, care ar fi făcut din această carte o operă de artă 
autentică. 

S-a oprit şi a tras lung din pipă înainte de a adăuga, vorbind 
încet: 

— În cartea asta se vede clar că s-a ferit să vorbească despre 
o mulţime de lucruri care au legătură cu Justine şi despre care 
ştia că sunt adevărate; a trecut peste ele din motive pur 
artistice, cum ar fi incidentul cu copilul ei. Cred că s-a gândit că 
miroase a melodramă. 

— Care copil? 

— Justine a avut un copil: nu ştiu cu cine. Într-o zi a fost răpit, 
a dispărut. Avea vreo şase ani. Era fată. Probabil că ştii şi 
dumneata că lucrurile astea se întâmplă destul de des în Egipt. 
Mai târziu a auzit că fetiţa fusese văzută sau recunoscută şi a 
început s-o caute peste tot, ca ieşită din minţi, prin toate 
cartierele arabe ale oraşelor, prin casele rău famate; ştii doar ce 
se întâmplă în Egipt cu copiii fără părinţi. Arnauti n-a pomenit 
niciodată de asta, cu toate că a ajutat-o de multe ori să meargă 
pe urmele anumitor mărturii şi trebuie să fi văzut cât de 
nefericită era din pricina acestei pierderi. 

— Pe cine a iubit Justine înainte de Arnauti? 

— Nu-mi mai amintesc. Mulţi dintre amanţii ei i-au rămas 
prieteni: şi cred, pe de altă parte, că prietenii ei cei mai sinceri 
nu i-au fost niciodată amanți. Oraşul e întotdeauna gata să 
bârfească. 

Dar eu mă gândeam la un fragment din Moeurs, unde Justine 
vine la o întâlnire cu Arnauti însoţită de un bărbat cu care trăia. 
Şi Arnauti scrie: „L-a îmbrăţişat în faţa mea pe omul acela, 
amantul ei, cu atâta căldură, sărutându-l pe gură, pe ochi, pe 


obraji şi chiar pe mâini, încât am rămas uimit. 

Apoi m-a străfulgerat un gând, ca un fior, că, de fapt, în 
imaginaţia ei mă săruta pe MINE”. 

Balthazar mi-a spus calm: 

— Eu, slavă Domnului, am fost scutit de un interes excesiv 
pentru dragoste. Când te bucuri de o experienţă, poţi să-ți 
păstrezi liberă partea aceea a minţii care se preocupă de Platon 
sau de grădinărit, sau de calculul diferenţial. Azi, sexualitatea a 
părăsit trupul şi a pătruns în imaginaţie: de asta a suferit atât de 
mult Arnauti. Justine pătrundea tocmai în acea parte din el pe 
care ar fi vrut s-o păstreze neîntinată - partea artistică dacă 
vrei. Arnauti rămâne în ultimă instanţă un fel de Antoniu minor 
şi ea o Cleopatră. Poţi citi totul despre asta în Shakespeare. Cât 
despre Alexandria, poţi înţelege de ce aici s-a născut cultul lui 
Serapis. Fiindcă această epuizare a inimii şi a puterii din pricina 
dragostei te face să priveşti către interior. Amantul se 
oglindeşte, ca Narcis, în propria sa familie; şi din această 
situaţie dificilă nu există ieşire. 

Nu prea înţelegeam ce vrea să spună, dar am simţit totuşi în 
chip nelămurit un fel de concordanţă între asociaţiile pe care le 
făcea: şi sigur că multe dintre lucrurile pe care le spunea păreau 
nu să explice, dar să ofere un cadru pentru imaginea Justinei - 
făptura sumbră şi vehementă prin a cărei caligrafie directă şi 
energică am cunoscut prima dată următorul citat din Laforgue: 
„Je n'ai pas une jeune fille qui saurait me gouter. Ah! oui, une 
garde malade! Une garde malade pour l'amour de l'art, ne 
donnant ses baisers qu'ă des mourrants, des gens «in 
extremis>»...2, şi dedesubt scrisese: 

„Adesea citat de A şi în cele din urmă descoperit din 
întâmplare la Laforgue”. 

— Ţi-a trecut dragostea pentru Melissa? m-a întrebat 
Balthazar brusc. Eu n-o cunosc. O ştiu doar din vedere. lartă-mă. 
Te-am jignit. 

Cam la epoca aceea începusem să-mi dau seama cât de tare 
suferea Melissa. Dar nu i-au scăpat niciodată cuvinte de reproş 
la adresa mea şi nici nu mi-a vorbit de Justine. Căpătase însă un 
fel de aer şters, de om care nu e iubit. Aşa arăta făptura ei 


32 „Nu există fată care să mă poată plăcea. Ah! da, o infirmieră! O 
infirmieră pentru amorul artei, care nu-şi dăruieşte sărutările decât 
muribunzilor, oamenilor «in extremis»" (fr.). 


carnală până în adâncuri. Şi totuşi, ceea ce era destul de 
paradoxal, deşi nu puteam face dragoste cu ea decât cu efort, 
mă simţeam pe atunci mult mai îndrăgostit de ea ca înainte. 
Eram chinuit de o seamă de sentimente confuze şi de senzaţia 
că mi se ia ceva - lucru cu totul nou pentru mine, şi asta mă 
înfuria uneori împotriva ei. 

Cât era de diferită de Justine, pe care o chinuia mai mult sau 
mai puţin aceeaşi confuzie între idei şi intenţii ca şi pe mine 
când mi-a spus: 

— Oare cine o fi născocit inima omenească? Spune-mi, şi pe 
urmă arată-mi locul unde a fost spânzurat. 


Oare despre Cabală ce se poate spune? Alexandria e un oraş 
al tuturor credințelor. Pentru fiecare pustnic pe care l-a produs, 
a produs şi câte un desfrânat religios - Carpocrates*5, Antoniu - 
care era gata să se cufunde în simţuri tot atât de adânc şi de 
sincer cât se cufunda un pustnic în adâncurile spiritului. 

— Dumneata defăimezi sincretismul3*, mi-a spus Balthazar o 
dată, dar trebuie să înţelegi că nu poţi lucra aici - şi acum 
vorbesc ca un fanatic religios, nu ca un filosof - fără să încerci 
să împaci cele două extreme, a deprinderilor şi a comportării, 
care nu se datorează aptitudinilor intelectuale ale locuitorilor, ci 
pământului, aerului şi peisajului unde trăiesc: mă refer la 
senzualitatea extremă şi la ascetismul intelectual. Istoricii 
prezintă întotdeauna sincretismul ca fiind rezultatul unui 
amestec de principii intelectuale contradictorii; dar asta nu 
explică destul problema. Şi nu e nicio chestiune de rase şi limbi 
amestecate. E vorba de o ciudăţenie naţională a celor din 
Alexandria, care constă în a căuta împăcarea între două 
trăsături psihologice - cele mai adânci de care sunt conştienţi. 
lată de ce suntem isterici şi extremişti. De asta ştim să facem 
dragoste ca nimeni alţii. 

Asta nu e locul unde să scriu ceea ce ştiu despre Cabală chiar 
dacă aş fi dispus să încerc şi să definesc „terenul neafirmat al 
acelui gnosticism”; niciunul dintre aceia care aspiră la ermetism 
n-ar putea s-o facă - pentru că aceste crâmpeie de revelaţie îşi 


33 Carpocrates - filosof alexandrin, întemeietor al unei secte 
henelistice de o imoralitate notorie. 

+ Reunire a unor elemente eterogene aparţinând unor doctrine 
filozofice diferite. 


află rădăcinile în Misterele Evului Mediu. Nu e vorba că nu 
trebuie dezvăluite. Dar sunt experienţe crude, care nu pot fi 
împărtăşite decât de iniţiaţi. 

M-am mai ocupat de aceste probleme în treacăt, mai mult, la 
Paris, conştient că ar putea să-mi ofere calea spre o înţelegere 
mai profundă a fiinţei mele - fiinţă care părea să nu fie altceva 
decât o asociaţie de pofte şi impulsuri, uriaşă, dezorganizată şi 
lipsită de formă. Priveam acest domeniu de studiu drept 
productiv pentru eul meu interior, cu toate că un scepticism 
organic înnăscut mă ferea de mrejele oricărei religii 
confesionale. Timp de aproape un an studiasem cu Mustapha, 
un sufi, stând pe terasa lui rahitică de lemn şi ascultând în 
fiecare seară cuvintele rostite cu o voce joasă, care mă 
învăluiau ca o pânză de păianjen. Băusem sirop de fructe cu un 
musulman turc, înţelept. Aşa că am pornit-o cu un sentiment de 
familiaritate alături de Justine prin cartierul cu străzi 
suprapopulate, şerpuitoare, din vârful fortului Kom El Dick, 
încercând cu o parte din mintea mea să-mi închipui cum trebuie 
să fi arătat ele când erau o grădină închinată lui Pan, întregul 
deluşor brun, lin, fiind săpat într-un con de pin. Aici, îngustimea 
străzilor crea un fel de sentiment de intimitate, cu toate că la 
dreapta şi la stânga se întindeau locuinţe supraaglomerate şi 
respingătoare şi cafenele mici şi păcătoase, luminate de flacăra 
pâlpâitoare a opaiţelor. Un sentiment ciudat de tihnă pusese 
stăpânire pe acest colţişor al oraşului, împrumutându-i ceva din 
atmosfera unui sat de deltă. Jos, pe meidan-ul amorf, cafeniu- 
violet, lângă gară, rătăcite în amurgul din ce în ce mai 
întunecat, grupuri mici de arabi se strânseseră în jurul unor 
echipe de sportivi, care se luptau cu bețe de lemn, strigătele lor 
pierzându-se în întunericul care cobora asupra lor. Către sud, se 
vedea sclipirea mată a lacului Mareotis, ca o tipsie. Justine 
mergea tăcută, cu iuţeala ei obişnuită, enervată de faptul că 
rămâneam mereu în urmă şi mă tot uitam prin uşile deschise, la 
scenele de familie (luminate ca nişte teatre de jucărie), ce 
păreau să aibă un înţeles dramatic înspăimântător. 

Cabala se întâlnea, pe atunci, în ceea ce părea a fi o căsuţă 
veche de lemn, din acelea în care stau de obicei paznicii, lipită 
de malul de pământ roşu al unui terasament, foarte aproape de 
stâlpul lui Pompei. Am impresia că aleseseră această „vizuină” 
din cauza sensibilităţii patologice a poliţiei egiptene faţă de 


întrunirile politice. Treceai de o serie de şanţuri şi parapete 
pustii, ridicate în grabă de arheologi, şi continuai pe un drum 
noroios, intrând pe poarta de piatră; apoi, cotind brusc, în 
unghiuri drepte, intrai în coliba mare şi rudimentară, unul din 
ziduri fiind format din terasament şi având o podea de pământ 
bătătorit. Interiorul era luminat puternic de două lămpi de gaz şi 
mobilat cu scaune de răchită. 

Adunarea era compusă din vreo douăzeci de persoane venite 
din diferite părţi ale oraşului, într-un colţ am observat cu 
oarecare uimire figura uscăţivă şi plictisită a lui Capodistria. 
Nessim era bineînţeles şi el acolo, dar în general nu vedeai prea 
mulţi reprezentanţi ai păturilor bogate sau instruite ale oraşului. 
Se găsea acolo, între altele, un fabricant de ceasuri, mai în 
vârstă, pe care-l cunoşteam foarte bine din vedere - un bărbat 
distins, cu părul argintiu, ale cărui trăsături austere îmi făceau 
întotdeauna impresia că ar trebui completate cu o vioară sub 
bărbie, pentru a deveni mai stabile. Câteva doamne mai în 
vârstă, lipsite de contur precis. Un farmacist. Balthazar stătea în 
faţa lor pe un scaun scund, cu mâinile urâte în poală. Deşi acum 
se afla într-un context cu totul nou, l-am recunoscut îndată 
drept un obişnuit al cafenelei Al Aktar, cu care jucasem cândva 
table. Au trecut câteva clipe confuze în care s-au discutat 
fleacuri, în timp ce Cabala se ocupa de membrii săi mai noi; 
apoi, bătrânul fabricant de ceasuri s-a ridicat şi a propus ca 
Balthazar să deschidă discuţiile; prietenul meu s-a sprijinit de 
spătarul scaunului, a închis ochii şi, cu vocea aceea dogită, 
guturală, care încetul cu încetul dobândea o dulceaţă 
extraordinară, a început să vorbească. A vorbit, îmi amintesc, 
despre fons signatus-ul spiritului şi despre iscusinţa sa de a 
percepe o ordine inerentă în universul care se află la baza 
caracterului aparent inform şi arbitrar al fenomenelor. 

Disciplinele mintale ar putea face oamenii să străpungă vălul 
aparenţei, şi să descopere armonii în spaţiu şi timp care să 
corespundă structurii interioare a propriului lor spirit. Dar studiul 
Cabalei era deopotrivă o ştiinţă şi o religie. Toate astea sunt, 
fireşte, lucruri cunoscute. Dar de-a lungul întregii expuneri a lui 
Balthazar apăreau crâmpeie neobişnuite de gândire sub formă 
de aforisme pline de înţeles, care te obsedau mult după ce nu te 
mai aflai în preajma lui. Mi-amintesc că spunea, de exemplu: 

— Niciuna din religiile mari n-a făcut altceva decât să excludă 


şi să emită un lung şir de interdicții. Dar interdicțiile, în loc să 
potolească dorinţele, le creează. Noi, care aparţinem acestei 
Cabale, spunem: „Lasă-te în voia patimilor, dar perfecţionează- 
te”. Noi consemnăm totul pentru a face ca desăvârşirea omului 
să corespundă desăvârşirii universului - chiar şi plăcerea, 
granulaţia distructivă a spiritului în plăcere. 

Structura Cabalei constă într-un cerc interior de învăţaţi 
(Balthazar s-ar fi strâmbat în faţa acestui cuvânt, dar nu ştiu 
cum să spun altfel) şi un cerc exterior de studenţi, din care 
făceau parte Nessim şi Justine. Cercul de învăţaţi era compus 
din doisprezece membri. Membrii cercului interior al Cabalei îşi 
scriau adesea unii altora, folosind forma veche de scriere 
cunoscută sub numele de boustrophedon; o scriere care se 
citeşte de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta în 
rânduri alternative. Literele folosite în alfabetul lor erau 
ideograme ale unor stări mintale sau sufleteşti. Dar am spus 
destul. 

In acea seară, Justine a stat între noi, cu braţele prinse uşor 
de ale noastre, ascultând totul cu o smerenie şi o concentrare 
emoţionantă. Din când în când, ochii vorbitorului se opreau o 
clipă asupra ei, cu o privire de intimitate afectuoasă. Ştiam oare 
atunci - sau am descoperit după aceea - că Balthazar era poate 
singurul ei prieten şi, cu siguranţă, singurul ei confident în tot 
oraşul? Nu-mi amintesc. „Balthazar e singurul om căruia îi pot 
spune totul. În cel mai rău caz râde, dar mă ajută cumva să scap 
de senzaţia de zădărnicie pe care o simt în tot ce fac.” Şi tot lui 
Balthazar îi scria mereu scrisorile acelea lungi, chinuite, care 
atrăgeau mintea curioasă a lui Arnauti. În jurnalele ei intime 
scrie cum, într-o noapte cu lună, reuşiseră să intre în Muzeu şi 
stătuseră un ceas printre statuile „oarbe ca un coşmar”, 
ascultându-l cum vorbeşte. Balthazar expusese atunci multe 
subiecte care o impresionaseră, dar mai târziu, când a încercat 
să le pună pe hârtie, şi-a dat seama că-i dispăruseră din minte. 
Şi-a amintit, totuşi, că i-a spus cu vocea lui calmă şi cumpănită 
ceva despre „aceia dintre noi care sunt siliţi să-şi lase trupul în 
voia căpcăunilor” şi gândul i-a pătruns până în măduva oaselor, 
ca o aluzie la felul ei de viaţă. Cât despre Nessim, îmi amintesc 
că mi-a povestit cum odată, când suferea cumplit din pricina lui 
Justine, Balthazar îi spusese sec: 

— Omnis ardentior amator propriae uxoris adulter est. 


Adăugâna: 

— Asta ţi-o spun în calitatea mea de membru al Cabalei şi nu 
în calitate de persoană particulară: orice dragoste pătimaşă, 
chiar faţă de propria-ţi nevastă, e tot adulter. 


Gara principală din Alexandria: miezul nopţii. O rouă grea, 
ucigătoare. Zgomot de roţi pe pietrele lunecoase din pricina 
noroiului. Bălţi galbene de lumină fosforescentă şi coridoare de 
întuneric ca nişte lacrimi pe faţada mohorâtă, de cărămidă, a 
unui decor de teatru. Poliţişti în umbră. Stau sprijinit de un zid 
insalubru, de cărămidă, şi o sărut în semn de bun rămas. Pleacă 
pentru o săptămână, dar, apucat de panică, pe jumătate 
adormit, îmi dau seama că s-ar putea să nu se mai întoarcă 
niciodată. Sărutul ei dulce şi hotărât, şi ochii ei strălucitori îmi 
dau o senzaţie de gol. De pe peronul întunecat se aude 
zăngănitul paturilor de puşcă şi sunetele plescăite ale limbii 
bengali. Detalii care identifică nişte trupe indiene în drum spre 
Cairo în cadrul unui transfer curent. Abia după ce se pune trenul 
în mişcare şi silueta de la fereastră, o pată întunecată proiectată 
în întuneric, îşi retrage mâna dintr-a mea, îmi dau seama că într- 
adevăr Melissa pleacă; abia atunci simt tot ceea ce mi se refuza 
inexorabil. Trenul lung, care se întinde în lumina de argint, îmi 
aminteşte de şirul lung de vertebre de pe spatele ei alb când se 
răsuceşte în pat. 

— Melissa! strig eu, dar pufăitul furios al motorului acoperă 
orice zgomot. 

Trenul începe să se legene, să se îndoaie, să alunece; şi într-o 
clipă, ca un maşinist pe scenă, gara stinge reclamă după 
reclamă, îngrămădindu-le în întuneric. Am rămas locului de 
parc-aş fi fost părăsit pe un iceberg. Lângă mine, un sikh înalt îşi 
aşază pe umăr puşca în ţeava căreia a vârât un trandafir. 
Silueta fantomatică alunecă, depărtându-se pe şinele de fier, 
pierzându-se în întuneric. O ultimă zdruncinătură şi trenul curge 
într-un tunel de parcă s-ar fi transformat în lichid. 

În noaptea aceea am umblat prin Moharrem-Bey, privind cum 
se acoperă luna de nori, obsedat de o nelinişte ce nu se poate 
exprima în cuvinte. 

Lumină puternică dincolo de nor; pe la patru, o burniţă firavă, 
pură, te înţeapă ca nişte ace. 

Florile de poinsettia din grădina consulatului stau încremenite 


cu picături de argint pe stamine. Nicio pasăre nu cântă zorile. 
Palmierii îşi leagănă gâturile cu un sunet slab, sec, în bătaia 
unui vânt uşor. Şoaptele minunate ale ploii peste lacul Mareotis. 

Orele cinci: umblu prin camera ei şi studiez cu atenţie 
încordată obiectele  neînsufleţite. Cutiile de pudră goale. 
Depilatoarele de la Sardis. Miros de satin şi piele. Sentimentul 
îngrozitor al unui mare scandal care planează ameninţător... 

Scriu aceste rânduri aflându-mă într-o situaţie foarte diferită 
de situaţia din noaptea aceea: au trecut mai multe luni; stau sub 
un măslin, în raza de lumină care vine de la o lampă cu gaz. 
Scriu şi retrăiesc noaptea aceea, care şi-a ocupat locul în 
tezaurul imens al amintirilor oraşului. Undeva, în altă parte, într- 
un birou mare, cu perdele roşcate, Justine îşi copia în jurnal 
aforismele înfricoşătoare ale lui Heraclit. Cartea se află acum 
lângă mine. Pe una din pagini a scris: „E greu să lupţi cu 
dorinţele inimii: tot ce vrea să obţină cumpără cu preţul 
sufletului”. Şi, mai jos, pe marginea paginii: „Somnambulii, 
Magii, Bakchoii, Lenaii şi Iniţiaţii...” 


Oare la epoca aceea m-a speriat Mnemjian suflându-mi la 
ureche: „Ştii că moare Cohen?” Bătrânul blănar dispăruse din 
circulaţie de câteva luni. Melissa auzise că e în spital şi că suferă 
de uremie. Dar traiectoria pe care o formasem cândva împreună 
în jurul fetei se schimbase; caleidoscopul se mişcase din nou şi 
bătrânul se scufundase, dispărând ca un ciob de sticlă colorată. 
Şi acum murea? N-am spus nimic, stând şi răscolindu-mi 
amintirile din zilele acelea de demult - întâlnirile la colţ de 
stradă şi în baruri. In tăcerea lungă care a urmat, Mnemjian mi-a 
netezit părul pe margine cu briciul şi a început să mi-l 
vaporizeze cu colonie. A scos apoi un oftat scurt şi adânc: 

— A tot chemat-o zi şi noapte pe Melissa dumitale. 

— Am să-i spun, l-am asigurat eu, şi omuleţul-memorie dădu 
din cap, cu o privire vâscoasă şi plină de complicitate. 

— Ce boală îngrozitoare, mi-a confirmat el în şoaptă. Şi ce 
îngrozitor miroase. li curăţă limba cu o spatulă. Pfui! 

Şi a întors jetul vaporizatorului în sus către tavan, de parc-ar fi 
vrut să dezinfecteze amintirea; sau de parcă mirosul ar fi năvălit 
în magazin. 

Melissa zăcea pe canapea, în capot, cu faţa întoarsă spre 
perete. La început am crezut că doarme, dar când am intrat s-a 


răsucit şi s-a ridicat în capul oaselor. l-am spus ce aflasem de la 
Mnemjian: 

— Ştiu, mi-a răspuns, mi-au trimis vorbă de la spital. Dar ce 
pot să fac? Nu mă pot duce să-l văd. Nu înseamnă nimic pentru 
mine, n-a însemnat şi nici nu va însemna vreodată. 

Apoi, ridicându-se şi începând să se plimbe prin cameră în 
lung şi-n lat a adăugat cu furie, gata-gata să izbucnească în 
lacrimi: 

— Are nevastă şi copii. Ce fac? 

M-am aşezat şi am înfruntat din nou amintirea acelei foci 
îmblânzite care se uita tristă în paharul cu vin al oamenilor. 
Melissa a socotit, cred, tăcerea mea drept critică, fiindcă a venit 
lângă mine, m-a apucat de umeri şi m-a scuturat uşor, trezindu- 
mă din gândurile în care mă cufundasem. 

— Bine, dar dacă moare, am spus. 

Întrebarea ni se adresa deopotrivă şi ei, şi mie. 

Deodată s-a lăsat în genunchi şi, aşezându-şi capul în poala 
mea, a strigat: 

— Ah, ce dezgustător! Te rog, nu mă sili să mă duc! 

— Sigur că nu te silesc! 

— Dar dacă crezi că trebuie, n-am încotro! _ 

Am tăcut. Într-un fel, Cohen era de mult mort şi îngropat. Îşi 
pierduse locul în istoria noastră şi mi se părea fără rost să mai 
cheltuim energie emoţională pentru el. Nu avea legătură cu 
omul real, cu părţile pieritoare ale trupului său uzat, care zăcea 
înfăşurat într-un salon văruit de spital. Pentru noi, devenise o 
simplă figură istorică. Şi totuşi, se căznea cu îndârjire să insiste 
asupra identităţii lui, vrând să pătrundă din nou în viaţa noastră 
prin alt punct al circumferinței. Ce putea să-i dea Melissa acum? 
Ce putea să-i refuze? 

— Vrei să mă duc eu? am zis. 

Îmi trecuse brusc prin minte gândul absurd că în moartea lui 
Cohen puteam să studiez propria mea dragoste şi moartea 
dragostei. Faptul că cineva care se află „în extremis” şi cere 
ajutor din partea unei vechi iubite nu poate obţine nimic altceva 
decât un strigăt de silă mă îngrozea. Era prea târziu ca bătrânul 
să mai trezească milă sau măcar interes din partea iubitei mele, 
care se cufundase în nenorociri noi. Proiectate pe fundalul 
acestora, cele vechi se ofiliseră, putreziseră. Şi dacă, în curând, 
mă cheamă ea pe mine, sau eu pe ea? Ne vom întoarce oare 


spatele, cu un strigăt de silă şi un sentiment de gol în suflet? Şi 
deodată am văzut un adevăr care se poate aplica oricărei iubiri: 
dragostea este un tiran care ia sau pierde totul. Celelalte 
sentimente, milă, tandreţe etc. Se află doar la periferie şi 
aparţin fabricaţiilor societăţii şi obişnuinţei. Dar ea, - Afrodita 
austeră şi nemiloasă - e păgână. Nu ne consumă creierul sau 
instinctele - ci oasele însele. Mă înspăimânta gândul că 
bătrânul, într-o clipă ca asta, nu era în stare să suscite nici 
măcar o clipă de tandreţe prin amintirea unui lucru pe care-l 
spusese sau îl făcuse în viaţă: tandreţe din partea cuiva care de 
fapt avea sufletul cel mai tandru şi mai blând de pe lume. 

Să fii uitat în felul ăsta înseamnă să mori ca un câine. 

— Am să mă duc eu să-l văd în locul tău, i-am spus, cu toate 
că numai la gândul de a mă duce simţeam că mi se chirceşte 
inima de silă. 

Dar Melissa adormise cu capul pe genunchii mei. De câte ori 
avea câte un necaz, se refugia în lumea nevinovată a viselor, 
furişându-se în acest univers tot atât de liniştit şi de uşor ca o 
căprioară sau ca un copil. Mi-am băgat mâinile sub kimonoul ei 
ofilit şi am început să-i frec încet coastele scobite. A tresărit pe 
jumătate trează şi a murmurat ceva nedesluşit în timp ce mă 
lăsa s-o ridic în braţe şi s-o duc, încet, înapoi pe canapea. Am 
stat multă vreme şi m-am uitat la ea cum doarme. 

Se făcuse întuneric şi oraşul se lăsa purtat, ca un strat de alge 
marine, spre cafenelele luminate din partea de sus. 

M-am dus la Pastroudi. Am comandat un whisky dublu, pe 
care l-am băut încet, cufundat în gânduri. Apoi am luat un taxi şi 
m-am dus la spital. 

Am urmat o soră de serviciu de-a lungul unor coridoare 
anonime, lungi şi verzi, cu pereţi vopsiți în ulei care transpirau. 
Becurile albe, fosforescente, care ne punctau drumul, se 
desfătau în întuneric ca nişte licurici umflaţi. 

Îl puseseră în salonul mic cu un singur pat şi cu o perdea care 
era, după cum am aflat mai târziu, de la Mnemjian, rezervat 
pacienţilor în stare gravă, despre care se bănuia că nu mai au 
mult de trăit. La început nu m-a văzut, căci aştepta cu un aer de 
extenuare, de prostraţie, ca sora să-i aranjeze pernele. M-a 
uimit expresia de rezervă şi de îngrijorare cu care mă privea de 
pe saltea; slăbise atât de mult, încât era să nu-l mai recunosc. 
Carnea îi atârna peste pomeţi, scoţându-i în evidenţă până la 


rădăcină nasul lung şi puţin coroiat şi subliniindu-i nările cioplite. 
Toate astea dădeau gurii şi maxilarului un aer de energie care 
trebuie să-i fi caracterizat expresia feţei în prima tinereţe. Ochii 
păreau măcinaţi de febră şi barba neagră, nerasă de câteva zile, 
îi întuneca gâtul şi ceafa; dar sub barbă trăsăturile feţei erau tot 
atât de marcate ca trăsăturile unui om de treizeci de ani. 
Imaginile pe care le păstrasem atâta vreme în amintire - 
imaginea unui porc spinos năduşit sau a unei foci domesticite - 
s-au dizolvat într-o clipă, înlocuite de această faţă nouă, de 
această făptură nouă care arăta ca unul dintre monştrii 
Apocalipsului. Am rămas multă vreme uimit, privind un personaj 
necunoscut, care accepta ajutorul infirmierelor cu un aer 
epuizat, năucit dar magnific. Infirmiera de serviciu mi-a şoptit la 
ureche: 

— Bine că aţi venit, că nu vine nimeni să-l vadă. Uneori 
aiurează. Pe urmă se trezeşte şi cere să vadă oameni. Sunteţi 
rudă? 

— Nu, asociat în afaceri, i-am spus. 

— O să-i facă bine să vadă o faţă cunoscută. 

Dar mă va recunoaşte? Mă întreb. Dacă mă schimbasem doar 
pe jumătate din cât se schimbase el tot ne vom trezi că suntem 
cu totul străini. Acum stătea culcat, răsuflarea şuierându-i 
sălbatic prin nasul lung, ca de vulpe, care zăcea pe faţa lui 
asemenea siluetei impozante lipită de prora unei corăbii 
părăsite. Şoaptele noastre l-au deranjat, căci a întors privirea 
către mine; ochii vagi şi totuşi puri şi gânditori păreau să 
aparţină unei păsări uriaşe de pradă. Nu m-a recunoscut decât 
după ce am făcut câţiva paşi şi m-am apropiat de marginea 
patului. Apoi, deodată, ochii i s-au umplut de lumină - un 
amestec de umilinţă, mândrie rănită şi teamă nevinovată. A 
întors faţa spre perete. Am lăsat să-mi scape într-o singură frază 
tot mesajul pe care trebuia să i-l comunic. l-am spus că Melissa 
e plecată, că i-am telegrafiat să revină cât mai repede şi că, 
între timp, venisem eu să văd dacă nu-i pot fi cumva de folos. 
Umerii au început să-i tremure şi am simţit că era cât pe-aci să 
scoată un geamăt involuntar; dar, în aceeaşi clipă, în locul 
geamătului am auzit un simulacru de râs, jignitor, indiferent şi 
discordant. De parcă s-ar fi adresat carcasei moarte a unei 
glume atât de jalnice şi de banale, încât nu reuşea să smulgă 
altceva decât acest rictus înspăimântător, scobit cu dalta în 


obrajii lui întinşi pe os. 

— Ştiu că e aici, mi-a spus şi una dintre mâinile lui a alergat 
pe plapumă, ca un şobolan speriat, bâjbâind s-o apuce pe a 
mea. Mulţumesc pentru bunătatea dumitale. 

Şi asta a părut deodată să-l liniştească, cu toate că a rămas 
cu faţa întoarsă spre zid. 

— Am vrut, a început el încet de parcă s-ar fi străduit să-şi 
adune minţile ca să dea cuvintelor înţelesul cel mai precis, am 
vrut să-mi închei socotelile cu ea în mod onorabil. M-am purtat 
urât cu ea, foarte urât. Ea nu şi-a dat, bineînţeles, seama: e prea 
simplă la minte, dar e o fată bună, foarte bună. 

Suna ciudat să auzi expresia de „bonne copine”* rostită de 
un om din Alexandria şi, în plus, pronunţată sacadat, cu 
accentul tărăgănat, de psalmodie, al celor educați aici. Apoi a 
adăugat, cu un efort considerabil şi luptându-se contra unei 
împotriviri lăuntrice înspăimântătoare: 

— Am tras-o pe sfoară cu haina. De fapt, era de lutru. Fusese 
şi mâncată de molii. l-am schimbat căptuşeala. De ce-oi fi făcut 
asta? Când era bolnavă, n-am vrut să-i dau bani să se ducă la 
doctor. Lucruri mici, dar care cântăresc greu. 

Lacrimile i s-au îngrămădit în ochi şi gâtul i s-a crispat de 
parcă s-ar fi înăbuşit de absurditatea unor asemenea gânduri. A 
înghiţit cu greu şi a spus: 

— De fapt, nu-mi stă în fire. Întreabă pe orice om de afaceri 
care mă cunoaşte, întreabă-l! 

Dar confuzia începuse să pună stăpânire pe mintea lui şi, 
ţinându-mă cu blândeţe de mână, m-a plimbat prin jungla deasă 
a iluziilor sale, păşind printre ele cu un picior atât de sigur, şi 
recunoscându-le cu atâta calm, încât aproape că m-am trezit 
ţinându-i şi eu isonul. Frunze de copaci necunoscuţi, late ca cele 
de palmier, i se arcuiau deasupra capului mângâindu-i faţa, în 
timp ce pietrele de pavaj întrerupeau când şi când drumul roţilor 
de cauciuc ale unei ambulanţe negre, pline de metal şi de figuri 
întunecate care discutau despre purgatoriu - un scheunat 
respingător, brăzdat de ocări în limba arabă. Durerea începuse 
să-i întunece mintea şi să dea frâu liber fanteziei. Marginile albe 
şi tari ale patului se transformaseră în cutii de cărămizi colorate, 
iar fişa albă de temperatură - în faţa palidă a unui barcagiu. 

Pluteau alături, el şi Melissa, îmbrăţişaţi, pe apele sângerii şi 


33 Camaradă (fr.) 


nu prea adânci ale lacului Mareotis, spre îngrămădeala de 
bordeie de lut care se aflau acolo unde fusese cândva Rhakotis. 
Reproducea atât de bine discuţiile lor, încât, deşi contribuţia 
iubitei mele nu era perceptibilă, auzeam totuşi vocea ei rece şi îi 
deduceam întrebările după răspunsurile pe care i le dădea el. 
Incerca disperată să-l convingă să se însoare cu ea, iar el 
tărăgăna, dorind să nu-i piardă frumuseţea, dar nici să nu se 
angajeze. Ceea ce mă interesa era fidelitatea extraordinară cu 
care reproducea discuţia, care în memoria lui trăia, bineînţeles, 
ca una din marile experienţe ale vieţii sale. Pe atunci nu ştia cât 
de mult o iubeşte; acum îmi revenea mie obligaţia să-i dau 
lecţia. In schimb, cum de nu-mi vorbise Melissa niciodată mie 
despre căsătorie, cum de nu trădase niciodată faţă de mine cât 
era de slabă şi de vlăguită, aşa cum se trădase faţă de el? Asta 
era extrem de jignitor. Imi simţeam vanitatea roasă de gândul 
că îi arătase o latură a firii ei pe care faţă de mine o ţinuse 
ascunsă. 

Scena se schimbă apoi din nou. Şi omul deveni mai lucid. Era 
ca şi cum în jungla vastă a nebuniei am fi dat peste luminişuri 
de rațiune, unde bătrânul se despuia de iluziile lui poetice. 
Vorbea despre Melissa cu simţire, dar lucid, ca un soţ sau un 
rege. De parcă acum, când învelişul lui trupesc era pe punctul 
să piară, întregul fond al simţirilor lui interioare, zăgăzuite atâta 
vreme în spatele minciunilor unei existenţe trăite greşit, 
răbufnea,  spărgând  digurile şi  inundându-i prim-planul 
conştiinţei. Şi nu era vorba numai de Melissa, pomenea uneori şi 
de nevasta lui - confundându-le numele. Mai era şi un al treilea 
nume, Rebecca, pe care-l pronunţa cu o rezervă mai mare, o 
tristeţe mai violentă decât numele celorlalte două. Am dedus că 
trebuie să fi fost fetiţa lui, căci copiii sunt cei care în tranzacţiile 
îngrozitoare ale inimii dau ultimul coup de grâce”. 

Stând acolo, la căpătâiul lui, simțind cum ne bat pulsurile la 
unison şi ascultându-l cu un calm nou, desăvârşit, în timp ce 
vorbea despre iubita mea, n-am putut să nu văd ce multe 
calităţi avea acest om, calităţi pe care Melissa le-ar fi putut 
descoperi şi îndrăgi. Ce motiv ciudat o făcuse oare să treacă pe 
lângă fiinţa lui adevărată? Departe de a fi un obiect de dispreţ 
(aşa cum îl considerasem întotdeauna), părea acum un rival 
periculos, căruia îi nesocotisem puterile; şi mi-a venit în minte 


3 Lovitura de graţie (fr.) 


un gând atât de ruşinos, încât mi-e greu să-l aştern pe hârtie. 
Mi-a părut bine că Melissa nu venise să-l vadă murind, ca nu 
cumva, văzându-l aşa cum îl vedeam eu acum, să-l redescopere 
poate dintr-odată. Şi printr-unul dintre acele paradoxuri cu care 
se desfată dragostea, am descoperit că sunt mai gelos pe el 
acum, când murea, decât fusesem vreodată cât trăise. Erau 
gânduri îngrozitoare pentru un om care studiase atâta vreme 
dragostea cu atenţie şi răbdare, dar în ele am recunoscut încă o 
dată faţa austeră, indiferentă şi primitivă a Afroditei. 

Într-un fel, am descoperit la el, în rezonanţa vocii lui când 
rostea numele Melissei, o maturitate care mie îmi lipsea; căci îşi 
învinsese dragostea pentru ea fără s-o păgubească sau s-o 
rănească şi o lăsase să se coacă aşa cum trebuie să se coacă 
orice dragoste, devenind o prietenie mistuitoare şi 
depersonificată. Astfel încât, fiind departe de frica de moarte 
sau de dorinţa de a o inoportuna cerându-i mângâiere, nu dorea 
altceva decât să-i ofere, din tezaurul inepuizabil al agoniei sale, 
un ultim dar. 

Zibelina minunată zăcea pe un scaun la picioarele patului, 
învelită în hârtie satinată; mi-am dat seama dintr-o singură 
privire că nu era genul de dar care să-i slujească Melissei, căci 
ar fi contrastat cu hainele ei sărăcăcioase şi jerpelite, eclipsând 
totul. 

— Cât am trăit, am fost veşnic îngrijorat că n-am destui bani, 
mi-a spus el fericit. In schimb, când mori, descoperi deodată că 
eşti bogat. 

Era pentru prima dată în viaţa lui când se simţea cu inima 
uşoară. Dar boala era acolo, ca un semnal de alarmă 
perseverent şi nemilos. 

Din când în când cădea într-un somn scurt şi confuz, şi 
întunericul băzâia ca un stup de albine pe lângă urechile mele 
obosite. Se făcuse târziu şi totuşi nu mă puteam hotărî să-l 
părăsesc. O soră care era de gardă mi-a adus o ceaşcă de cafea 
şi am vorbit cu ea în şoaptă. Era odihnitor s-o aud vorbind, căci 
pentru ea boala constituia o simplă profesiune pe care o 
stăpânea şi faţă de care avea atitudinea unui muncitor calificat. 
Cu vocea ei nepăsătoare spuse: 

— Şi-a părăsit nevasta şi copilul pentru une femme 
quelconque”. Şi acum, nici nevasta, nici femeia cu care trăieşte 


37 O femeie oarecare. 


nu mai vor să-l vadă. Eh, ce să-i faci! 

Ridică din umeri. Aceste sentimente de devotament încâlcite 
nu-i trezeau nicio milă; le considera doar ca pe nişte slăbiciuni 
vrednice de dispreţ. 

— De ce nu vine fetiţa? N-au chemat-o? 

Işi scobi un dinte din faţă cu unghia degetului mic şi spuse: 

— Ba da. Dar el nu vrea s-o sperie lăsând-o să-l vadă bolnav. 
Ar fi, după câte îţi dai şi dumneata seama, cam neplăcut pentru 
un copil. 

Ridică un pulverizator şi stropi nepăsătoare cu dezinfectant în 
aer, deasupra capetelor noastre, amintindu-mi brusc de 
Mnemjian. 

— E târziu, adăugă ea, rămâneţi aici toată noaptea? 

Tocmai era să fac o mişcare, când bolnavul se trezi şi mă 
prinse din nou de mână. 

— Nu pleca, spuse cu o voce joasă şi sacadată, dar normală, 
de parc-ar fi surprins ultimele fraze ale discuţiei noastre. Mai 
stai puţin. Mai e un lucru la care m-am gândit şi pe care trebuie 
să ţi-l împărtăşesc. 

Intorcându-se către infirmieră, îi spuse încet dar desluşit: 

— Du-te! 

Sora netezi patul şi ne lăsă iarăşi singuri. Omul scoase un 
oftat adânc care, dacă nu te-ai fi uitat la faţa lui, ar fi putut să 
fie un oftat de fericire desăvârşită. 

— Uite, acolo, în dulap, spuse, ai să găseşti hainele mele. 

Erau două costume de culoare închisă, atârnate pe umeraşe, 
şi la indicaţiile lui am luat una dintre veste şi am început să 
scotocesc în buzunar până când am dat cu degetele de două 
inele. 

— Mă hotărâsem să-i propun Melissei să mă însor imediat cu 
ea dacă vrea. De asta am chemat-o. Dar, la urma urmei, la ce-ar 
mai folosi acum? Poate doar numele meu? 

Zâmbi vag, uitându-se în tavan. 

— Şi inelele astea - le ţinea delicat şi cu smerenie între 
degete, ca pe un pişcot de împărtăşanie - sunt inele pe care le-a 
ales chiar ea, odată, demult. Aşa că acum trebuie să fie ale ei. 
Poate... îmi aruncă o privire lungă, chinuită şi cercetătoare. Dar 
nu, spuse el, dumneata nu te însori cu ea. De ce ai face-o? Nu-i 
nimic. la-le pentru ea. Şi ia şi blana. 

Am pus inelele în buzunarul mic al hainei, la piept, şi n-am 


mai spus nimic. El a mai oftat o dată şi apoi, spre uimirea mea, 
cu vocea ascuţită, de tenor, o voce ca de spiriduş, a fredonat 
extrem de încet, aproape inaudibil, câteva note dintr-un şlagăr 
care fusese cândva la modă în Alexandria: Jamais de la vie - o 
melodie pe care Melissa o mai dansa şi acum la cabaret. 

— Ascultă muzica! mi-a spus şi m-am gândit brusc la Antoniu 
muribund din poezia lui Kavafis - o poezie pe care n-o citise 
niciodată şi nici n-o va citi. 

Sirenele începură deodată să urle în port ca nişte planete 
chinuite de dureri. Apoi am auzit din nou spiriduşul cântând 
încet despre chagrin şi despre bonheur, dar nu-i cânta Melissei, 
ci Rebeccăi. Ce diferenţă faţă de corul măreț, sfâşietor, pe care 
l-a auzit Antoniu - intensitatea bogată a strunelor şi a vocilor, 
care ţâşnea din strada întunecată - ultimul testament al 
Alexandriei către cei care o reprezintă. M-am gândit că fiecare 
om se stinge pe muzica lui şi mi-am amintit cu ruşine şi durere 
de mişcările stângace pe care le făcea Melissa când dansa. 

Lunecase acum spre hotarele somnului şi mi-am spus că era 
timpul să-l las. Am luat haina şi am vârât-o în ultimul sertar al 
dulapului înainte de a ieşi în vârful picioarelor şi de a chema 
sora de gardă. 

— E foarte târziu, mi-a spus. 

— Mă întorc mâine dimineaţă. 

Chiar aşa şi aveam intenţia. 

Mergând încet, pe jos, spre casă, pe aleea întunecată de 
copaci, gustând vântul sălciu al portului, mi-am amintit de 
Justine spunând cu voce dură pe când stătea întinsă în pat: 

— Noi ne folosim unii de alţii ca de nişte topoare, ca să-i 
doborâm pe cei pe care-i iubim cu adevărat. 


Ni s-a spus de atâtea ori că istoria e indiferentă, şi totuşi de 
fiecare dată socotim că zgârcenia sau generozitatea de care dă 
dovadă ar fi, într-un fel, plănuite; de fapt, nu prea ascultăm cu 
luare-aminte... 

Pe peninsula tenebroasă în formă de frunză de palmier, cu 
degetele răsfirate (unde ploaia iernii pârâie printre stânci, ca 
paiele) umblu acum ţeapăn, învăluit în vânt ca într-o teacă, de-a 
lungul unui mal înecat de bureţi mormăitori: caut înţelesul 
întregii urzeli. 

Ca poet al conştiinţei istorice cred că ar trebui să consider 


peisajul drept o câmpie dominată de dorinţa omului - chinuită 
spre a fi transformată în ferme şi cătune, arată spre a fi 
prefăcută în oraşe. Un peisaj mâzgălit cu semnături de oameni 
şi de epoci; şi totuşi, acum încep să cred că dorinţa se 
moşteneşte de la aşezarea omului în spaţii, că omul îşi 
mobilează voinţa după situaţia pe care o ocupă într-un peisaj 
anume, chiriaş al unor acri roditori sau al unei păduri schiloade. 
Eu nu văd (aşa cum mi-am închipuit) influenţa liberului arbitru al 
omului asupra naturii, ci creşterea nestăvilită, prin om, a 
doctrinelor ei oarbe, neprecizate, despre variaţie şi chin. Ea a 
ales această biată furcă drept model. Atunci, cât de inutil pare 
pentru orice om să spună, aşa cum l-am auzit pe Balthazar 
spunând odată: 

— Misiunea Cabalei, dacă are vreuna, este să înnobileze atât 
de tare ficţiunea, încât până şi acţiunea de a mânca sau de a-ţi 
face nevoile să fie ridicată la rangul de artă. Vei vedea în toate 
astea floarea unui scepticism desăvârşit care subminează 
instinctul de conservare. Doar dragostea te mai poate susţine o 
vreme. 

Cred, de asemenea, că Arnauti trebuie să se fi gândit la ceva 
asemănător când a aşternut pe hârtie următoarele: „Pentru 
scriitor, oamenii, ca mostre psihologice, nu mai au importanţă. 
Psihicul contemporan a explodat ca un balon de săpun sub 
cercetările propagatorilor de doctrine dubioase. 

Ce-i mai rămâne acum scriitorului?”. 

Poate că am hotărât să trăiesc anii următori în acest loc sterp 
- un promontoriu ars de soare, în insulele Ciclade - tocmai 
pentru că mi-am dat seama de asta. Inconjurată din toate 
părţile de istorie, insula pustie e singurul lucru într-adevăr lipsit 
de semnificaţie. N-a fost niciodată menţionată în analele 
neamului care o stăpâneşte. Trecutul ei istoric e restituit nu 
timpului, ci locului; nu există aici nici temple, nici crânguri, nici 
amfiteatre care să corupă ideile cu comparaţiile lor false. Un 
recif de bărci colorate, un port pe cealaltă parte a dealurilor şi 
un orăşel devenit pustiu din nepăsare. Atâta tot. O dată pe lună, 
un vapor face aici escala în drum spre Smyrna. 

In serile de iarnă, furtunile mării se caţără pe stânci şi 
năpădesc crângul de platani uriaşi şi sălbatici pe unde umblu 
eu, folosind un jargon brusc şi violent, scuturând pădurea de 
catarge a goeletelor şi aplecându-le. Mă plimb pe aici însoţit de 


acele crâmpeie îndrăgite ale unui trecut pe care nu-l pot 
împărtăşi nimănui, dar de care nu mă poate lipsi nici măcar 
timpul. Vântul îmi dă părul pe spate, lipindu-mi-l de craniu, şi cu 
o mână feresc de furia vântului tutunul mocnit din pipă. 
Deasupra mea, cerul s-a rânduit într-un fagure de stele. Antares, 
scurgându-se, acolo sus, îngropat în ceaţă... Faptul că am 
renunţat cu plăcere la cărţi şi la prieteni credincioşi, încăperi 
luminate, cămine făcute pentru a sta de vorbă la gura focului - 
întreaga parohie a spiritului civilizat - nu e un lucru pe care să-l 
regret; pur şi simplu, mă uimeşte. 

Dar în alegerea asta văd şi ceva neprevăzut, născut din 
impulsuri pe care sunt silit să le consider ca străine de firea 
mea. Şi totuşi, ciudat, aici şi numai aici pot în sfârşit să pătrund 
din nou în oraşul îngropat; să trăiesc din nou acolo cu prietenii 
mei, să-i cuprind în urzeala grea de oţel a metaforelor care vor 
dăinui jumătate din cât va dăinui oraşul - sau cel puţin aşa 
nădăjduiesc. Aici, măcar, pot vedea istoria lor şi a oraşului ca 
fiind unul şi acelaşi fenomen. 

Dar, cel mai ciudat: această eliberare i-o datorez lui 
Pursewarden - ultimul om pe care l-aş fi putut considera 
vreodată ca pe un binefăcător posibil. Ultima întâlnire, de 
exemplu, în dormitorul scump şi urât de la hotel, unde se muta 
întotdeauna când se întorcea Pombal din concediu... Nu mi-am 
dat seama că mirosul greu şi mucegăit al camerei era, de fapt, 
mirosul sinuciderii lui iminente - cum era să-l recunosc? Ştiam 
că e nefericit; şi chiar dacă n-ar fi fost, s-ar fi simţit obligat să 
simuleze nefericirea. În ziua de azi, toată lumea se aşteaptă ca 
artiştii să cultive puţină nefericire pentru că e la modă. Şi, fiind 
anglo-saxon, mai avea şi o oarecare milă exagerată faţă de 
propria lui persoană, şi de slăbiciune, care îl făceau uneori să 
bea. În seara aceea a fost rând pe rând violent, prost şi spiritual; 
şi îmi aduc aminte că, ascultându-l, m-am gândit deodată: „lată 
un om care, cultivându-şi talentul, şi-a neglijat sensibilitatea nu 
din întâmplare, ci dinadins, căci exprimarea ei ar fi putut să-l 
pună în conflict cu cei din jur; singurătatea îi ameninţa 
luciditatea. Nu a putut suporta să i se refuze, cât a trăit, accesul 
în sălile renumelui şi ale recunoaşterii. Sub toate astea a răbdat 
fără încetare sentimentul aproape insuportabil al propriei sale 
laşităţi mintale. Şi iată că acum cariera lui a atins o fază 
interesantă: adică, femei frumoase, la care şi-a închipuit 


întotdeauna, ca orice provincial timid, că nu poate ajunge, erau 
bucuroase să fie văzute ieşind cu el în oraş. În prezenţa lui 
adoptau o expresie de muze vag tulburate, suferind de 
constipaţie. Erau flatate dacă li se întâmpla, în public, să le 
reţină câte o mână acoperită de mănuşă puţin mai mult decât 
permitea eticheta. La început, toate astea trebuie să fi fost un 
balsam pentru vanitatea unui bărbat solitar; dar până la urmă n- 
au făcut altceva decât să-i dezvolte sentimentul de nesiguranţă. 
Libertatea câştigată printr-un modest succes financiar a început 
să-l plictisească. A simţit din ce în ce mai mult nevoia unei 
măreţii adevărate, în timp ce numele lui se umfla zi de zi, ca un 
afiş dezgustător. Şi-a dat seama că oamenii se plimbau acum pe 
stradă cu o Reputaţie şi nu cu un om. Nu-l mai vedeau - şi toată 
munca lui era făcută ca să atragă atenţia asupra făpturii 
singuratice şi chinuite pe care simţea el că o reprezintă. Numele 
lui l-a acoperit ca o piatră de mormânt. Şi acum urmează gândul 
înfricoşător: poate că nici nu mai aveau ce să vadă? Cine, la 
urma urmei, era el?” 

Nu sunt mândru de aceste gânduri, căci trădează invidia pe 
care o simte ratarea faţă de reuşită; dar duşmănia poate vedea 
adeseori tot atât de clar ca generozitatea. Şi, într-adevăr, 
alergând, ca să zicem aşa, în mintea mea, pe o pistă paralelă, 
veneau cuvintele pe care le folosise cândva Clea în legătură cu 
el şi pe care, dintr-o pricină oarecare, mi le-am amintit, 
reflectând asupra lor: „Are ceva puţin respingător. Poate din 
pricina stângăciei fizice. Fiind uscat, talentul lui poartă în sine un 
germen de sfială. Sfiala are legile ei: nu te poţi dărui decât 
tragic, şi încă celor care înţeleg cel mai puţin. Căci a înţelege pe 
cineva înseamnă a accepta că ţi-e milă de fragilitatea ta. De 
aceea, femeile pe care le iubeşti, scrisorile pe care le scrii 
femeilor pe care le iubeşti reprezintă în mintea ta simboluri ale 
femeilor pe care îţi închipui că le doreşti sau, în orice caz, că le 
meriţi - cher ami”. Frazele lui Clea se întrerupeau întotdeauna la 
jumătate şi se sfârşeau cu acel zâmbet magic de tandreţe... 
„sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” (Ceea ce trebuie să fac în 
primul rând este să înregistrez experienţele, nu în ordinea în 
care au avut loc - căci asta înseamnă istorie - ci în ordinea în 
care au căpătat întâi şi întâi înţeles pentru mine.) 

Care să fi fost, atunci, mobilul pentru care mi-a lăsat 
moştenire 500 de lire, cu singura clauză că trebuie să le cheltui 


cu Melissa? Mi-am spus că poate a iubit-o el însuşi, dar după ce 
m-am gândit bine, am ajuns la concluzia că n-o iubise pe ea, ci 
dragostea mea pentru ea. Dintre toate calităţile mele, singura 
pe care o invidia era aptitudinea mea de a răspunde cu căldură 
unor mângâieri cărora le recunoştea valoarea, pe care poate că 
le-ar fi dorit dar de care nu avea niciodată parte din pricina 
repulsiei pe care o simţea faţă de el însuşi. Asta era în sine o 
lovitură dată mândriei sale, căci mi-ar fi plăcut să admire dacă 
nu opera mea de până atunci - cel puţin promisiunea pe care o 
reprezenta pentru ceea ce aveam de făcut de acum înainte. Ce 
proşti, ce limitați suntem - simple vanităţi pe două picioare. 

Nu ne întâlniserăm de săptămâni de zile, căci de obicei nu 
prea ne frecventam; ne-am întâlnit deci în mica p/ssotiere* de 
tablă din piaţa principală, lângă staţia de tramvai. Era întuneric 
şi nu ne-am fi recunoscut niciodată dacă farurile unei maşini n- 
ar fi pulverizat din când în când o lumină albă în cămăruţa 
fetidă. „Aa!” a spus recunoscându-mă, şovăitor şi circumspect, 
căci era beat. (La un moment dat, cu săptămâni în urmă, îmi 
lăsase 500 de lire; deci, într-o anumită privinţă, mă rezumase, 
mă evaluase - cu toate că această evaluare n-avea să mă 
atingă decât dincolo de mormânt.) 

Ploaia se îngrămădea pe acoperişul de tablă de deasupra 
noastră. Eram nerăbdător să mă întorc acasă, căci avusesem o 
zi foarte obositoare, şi totuşi zăboveam nehotărât, oprit de 
politeţea stingheră pe care o simt întotdeauna faţă de oamenii 
care nu-mi plac cu adevărat. Silueta puţin tremurată se contura 
în întunericul din faţa mea. 

— Lasă-mă, îmi spuse el cu un ton plângăreţ, să-ți 
împărtăşesc taina meşteşugului meu de romancier. Eu am 
reuşit, dumneata ai eşuat. 

Răspunsul, domnule, amorul; scrie cât mai mult despre amor. 

Ridică vocea şi bărbia rostind, sau mai bine zis declamână, 
cuvântul „AMOR”; îndoindu-şi gâtul uscăţiv, ca un pui de găină 
care bea apă şi muşcând din cuvânt cu un fel de lătrat, ca un 
sergent la instrucţie. 

— Să loveşti cu amor în dreapta şi-n stânga, repetă el mai 
normal. Dar nu uita, şi aici îşi cobori vocea până ajunse un 
simplu mormăit confidenţial: totul foarte decent. Sfaturi din 
bătrâni, bune de urmat. Taci şi suferi. Incearcă să arăţi de parc- 


38 Closet public (fr.) 


ai avea o reţinere critică, o atitudine de om de societate. Ceea 
ce nu e permis în literatură e sănătatea grosolană, cuvintele 
murdare, lucrurile fireşti şi lucrurile nostime. Pe vremea lui 
Chaucer şi a elizabetanilor mergeau, dar azi nu se mai potrivesc 
- azi taci, te închizi în tine până sub bărbie, cu toţi nasturii, 
nasturi mari, „presbiterieni”. 

Şi tocmai când se încheia la pantaloni, a întors către mine o 
faţă compusă astfel încât să semene cu un nasture de prohab, 
plată, îngustă, grotescă. l-am mulţumit, dar mi-a refuzat 
mulţumirile cu un aer nobil. 

— Lasă, e gratis! mi-a spus. 

M-a călăuzit, ţinându-mă de mână, până la strada întunecată. 
Ne-am îndreptat spre centrul luminat al oraşului ca nişte sclavi, 
colegi în ale scrisului, apăsaţi de sentimentul unor eşecuri 
diferite. Işi vorbea confidenţial, de unul singur, despre lucruri 
care îl interesau, cu un mormăit pe care nu am reuşit să-l 
interpretez nicicum. La un moment dat, pe când o luasem pe 
Rue des Soeurs, s-a oprit în faţa uşii luminate a unei case rău 
famate şi a declarat: 

— Baudelaire spune despre copulaţie că e poezia lirică a 
gloatei. Din păcate, nu mai e aşa! Căci amorul carnal e pe cale 
de dispariţie. Incă un secol şi vom zăcea gură-n gură, tăcuţi şi 
lipsiţi de pasiune ca fructele de mare. Da, da! Indubitabil! 

Şi cită proverbul arab pe care-l foloseşte în trilogia lui drept 
epigraf: „Lumea e ca un castravete - azi îl mănânci, mâine îl dai 
afară”. 

Am reluat apoi mersul răzleţ, de crab, în direcţia hotelului său, 
în timp ce el repeta cuvântul „indubitabil”, simțind o mare 
plăcere la auzul sunetului dulce al consoanelor oclusive. 

Era neras şi cu faţa descompusă, dar destul de bine dispus 
după plimbare, şi am recurs la o sticlă de gin pe care o păstra 
într-un scrin lângă pat. Am făcut câteva observaţii în legătură cu 
cele două valize bombate de lângă toaletă, care stăteau gata 
împachetate; haina lui de ploaie era aşezată pe spătarul unui 
scaun, cu buzunarele pline cu ziare, pijamale, pastă de dinţi etc. 

— Voiam să prind trenul de noapte spre Gaza, mi-a spus. 

Dorea să lenevească şi să viziteze Petra. Şpalturile ultimului 
său roman erau gata corectate, împachetate şi cu adresa scrisă. 
Şi zăceau acum, nepredate, pe marmura toaletei. Am 
recunoscut în aerul lui morocănos şi descurajat extenuarea 


care-l copleşeşte pe artist după ce a săvârşit o operă de artă. 
Acestea sunt clipele deprimante în care flirtul îndelung cu 
sinuciderea începe iar. 

Din păcate, deşi mi-am scotocit bine mintea, nu-mi amintesc 
mare lucru din conversaţia noastră propriu-zisă. Faptul că aceea 
a fost ultima noastră întâlnire a făcut-o să capete, retrospectiv, 
un înţeles pe care sigur că nu l-a avut. Şi nici nu pot spune în 
interesul acestor rânduri că a încetat să existe, s-a topit doar în 
mercurul unei oglinzi, aşa cum se întâmplă cu noi toţi - lăsând 
bolile, răutăţile, cuibul de viespi al dorințelor să rămână active, 
întru bine sau rău, în universul real - adică în memoria 
prietenilor noştri. Şi totuşi, prezenţa morţii reîmprospătează 
întotdeauna în acest fel experienţa - ăsta îi e rolul: să ne ajute 
să deliberăm asupra lucrurilor neobişnuite ale timpului. Totuşi, 
în clipa aceea ne aflam amândoi la egală distanţă de moarte sau 
cel puţin aşa îmi închipuiam. Poate că în el cocea de pe atunci o 
calmă premeditare - n-are importanţă. Nu ştiu. Nu e niciun 
mister că artistul doreşte să pună capăt vieţii pe care a epuizat- 
o. (În ultimul volum un erou exclamă: „Ani de-a rândul trebuie 
să te împaci cu ideea că oamenilor nu le pasă, nu le pasă cu 
adevărat de nimeni; apoi, într-o zi, îţi dai seama cu o îngrijorare 
crescândă că Dumnezeu e cel căruia nu-i pasă: şi nu numai că 
nu-i pasă, dar nu-i pasă nicicum.”) 

Această paranteză îmi aminteşte de un scurt episod al 
discuţiei aceleia de beţivi. Mi-a vorbit batjocoritor despre 
Balthazar, despre preocupările lui religioase, despre Cabala (de 
care doar auzise). L-am ascultat fără să-l întrerup, şi încetul cu 
încetul vocea lui s-a oprit ca un ceasornic copleşit de povara 
secundelor. S-a ridicat să-şi toarne de băut şi mi-a spus: 

— Ca să te apropii de Dumnezeu îţi trebuie o ignoranță uriaşă. 
Probabil că eu am ştiut întotdeauna prea mult! 

Astea sunt genul de episoade care sâcâie memoria lucidă în 
serile în care te plimbi prin întunericul rece al iernii; în cele din 
urmă mă întorc lângă vatra veche, arcuită, cu focul părâitor, din 
lemn de măslin, şi lângă Justine adormită în culcuşul ei de pin 
aromat. A 

Cât de bine pot eu pretinde că-l cunosc? Imi dau seama că 
fiecare om poate pretinde să cunoască doar un singur aspect al 
caracterului nostru, întoarcem către fiecare o altă faţă a prismei. 
M-am trezit în repetate rânduri mirat de constatarea acestui 


adevăr. Ca de exemplu atunci când Justine a spus despre 
Pombal că e „unul dintre marii arhiepiscopi ai sexului”. Mie, 
prietenul meu nu mi s-a părut niciodată fascinant. Doar 
indulgent până la ridicol cu propriile lui dorinţe. Eu îl găseam 
înduioşător şi amuzant, mi se părea că poate fi îndrăgit într-o 
anumită măsură din pricina ridicolului său inerent. Dar Justine 
vedea în el un motan uriaş, cu labe catifelate, şi de fapt asta şi 
era (pentru ea). 

Cât despre Pursewarden, îmi amintesc că vorbea tocmai 
despre ignoranţa religioasă, când s-a redresat şi şi-a zărit chipul 
palid în oglindă. Avea paharul ridicat în dreptul buzelor şi, 
întorcând capul spre imaginea lui strălucitoare, a împroşcat-o cu 
o gură de băutură. Asta mi-a rămas clar în minte: o imagine 
care se lichefiază în oglinda unei încăperi jalnice şi scumpe, 
care-mi pare acum fundalul cel mai nimerit pentru scena care 
trebuie să fi urmat mai târziu, în aceeaşi noapte. 


Piaţa Zagloul - argintărie şi porumbei închişi în colivii. O 
pivniţă boltită, căptuşită cu butoaie negre; un aer înăbuşitor din 
pricina fumului - se afumau heringii atârnaţi - şi a mirosului de 
retzinnato. Un mesaj mâzgălit pe o margine de ziar. Aici am 
vărsat vin pe pelerina ei şi, în timp ce încercam să repar 
dezastrul, i-am atins din întâmplare sânii. N-am scos niciunul 
vreo vorbă, între timp, Pursewarden perora sclipitor despre 
Alexandria şi despre arderea bibliotecii. În camera de deasupra, 
un biet nenorocit urla, bolnav de meningită... 

Azi, pe neaşteptate, cade o răpăială piezişă, de primăvară, 
încremenind praful şi polenul oraşului, bătând cu violenţă în 
acoperişul de sticlă al atelierului unde Nessim stă aplecat 
deasupra croquis-ului? pe care l-a făcut pentru portretul 
nevesti-sii. A prins-o stând în faţa focului cu o ghitară în braţe, 
cu gâtul înfăşurat într-un fular cu picăţele şi cu capul plecat; 
zgomotele vocii ei se învălmăşesc undeva în subconştientul lui, 
ca banda sonoră a unui cutremur pe care o derulezi invers. O 
arcuire prodigioasă deasupra parcurilor în care palmierii se 
feresc, dându-se înapoi; o mitologie a valurilor cu coame 
galbene, năpustindu-se asupra Pharos“-ului. Noaptea, oraşul e 
plin de sunete noi, de goana şi de forţa vântului, până când, în 


3 Schiţă (fr.). 
“9 insulă lângă Alexandria pe care se află un far. 


cele din urmă, simţi că devine un vapor, grinzile lui vechi 
gemând şi scârţâind la fiecare nou asalt al intemperiilor. 

Asta e vremea care îi place lui Scobie. Zăcând în pat, îşi 
dezmiardă telescopul cu dragoste, întorcând o privire lacomă 
spre zidul din cărămizi de lut, gol şi stricat, care-i blochează 
vederea spre mare. 

Scobie se apropie de şaptezeci de ani şi tot îi mai e frică de 
moarte: frica lui cea mare e că se va trezi într-o dimineaţă şi va 
descoperi că zace mort - Locotenent comandor Scobie, ofiţer al 
Imperiului Britanic. lată de ce are un şoc puternic în fiecare 
dimineaţă când îl trezesc sacagiii strigând sub fereastra lui 
înainte de răsăritul soarelui. „Şi un timp, povesteşte el, nu 
îndrăznesc să deschid ochii.” Ţinându-i strâns închişi (de frică să 
nu se deschidă asupra părintelui ceresc sau a heruvimilor 
cântând imnuri religioase), caută bâjbâind pe consola de lângă 
pat, şi-şi apucă pipa. E întotdeauna umplută de cu seară, iar 
lângă ea stă o cutie de chibrituri deschisă. Primul pufăit din 
tutunul presat al marinarilor îi restabileşte atât sângele rece cât 
şi văzul. Răsuflă adânc, recunoscător că s-a liniştit. Zâmbeşte 
fericit. Trăgând până la urechi pielea grea de oaie care-i 
serveşte drept cuvertură de pat, intonează micul cântec triumfal 
de laudă a dimineţii, vocea pârâindu-i ca poleiala. Taisez-vous, 
petit babouin: laissez parler votre mere”. 

Obrajii lui tremurători de trompetist se îmbujorează din 
pricina efortului. Făcând inventarul propriei sale persoane 
descoperă că suferă de inevitabila lui durere de cap. Limba îi 
este iritată de coniacul băut în seara din ajun. Dar în comparaţie 
cu perspectiva unei noi zile de viaţă, aceste fleacuri supărătoare 
nu mai au nicio importanţă. „Taisez-vous, petit babouin etc.”, 
oprindu-se să-şi strecoare dinţii falşi în gură. Işi pipăie pieptul cu 
degetele zbârcite şi se linişteşte auzind bătăile inimii în stare de 
funcţionare, care menţine circulaţia tremurătoare în sistemul lui 
sanguin ale cărui deficienţe (reale sau imaginare, nu ştiu) sunt 
compensate doar de coniac în doze zilnice şi aproape mortale. E 
mai degrabă mândru de inima lui. Dacă-l vizitezi vreodată când 
e în pat, poţi fi aproape sigur că-ţi apucă mâna cu o mandibulă 
cornoasă şi-ţi cere să i-o pipăi: „E viguroasă ca o inimă de taur, 
nu-i aşa? Şi bate frumos - spune el - în ciuda coniacului”. 
Înghiţind puţin în sec, vâri mâna sub pijamaua lui ieftină şi simţi 


4 Taci, micuţ babuin ; las-o pe maică-ta să vorbească (fr.). 


pulsaţiile de viaţă slabe, depărtate, triste şi dogite ca ale unei 
inimi de foetus în luna a şaptea. Îşi încheie nasturii de la pijama 
cu o mândrie înduioşătoare şi scoate un răget care vrea să 
simbolizeze sănătatea animală: „Sărind din pat ca un leu...” - 
sună o alta din expresiile lui. Nu-ţi dai seama de întreg farmecul 
acestui om decât după ce l-ai văzut, îndoit de reumatism, ieşind, 
abia târându-se, dintre cearşafurile aspre de bumbac, ca o 
epavă. Oasele nu i se moaie destul ca să-i permită să stea drept 
decât în lunile călduroase ale anului. In după-amiezele de vară 
se plimbă în parc, craniul lui mititel radiind ca un astru minor, 
pipa lui din rădăcină de măceş îndoită către cer; maxilarul fixat 
într-o strâmbătură violentă de sănătate lubrică. 

Nicio mitologie a oraşului n-ar putea fi completă fără un 
Scobie şi Alexandria va fi mult mai săracă în ziua în care trupul 
lui vindecat de soare, înfăşurat în steagul britanic, va fi în sfârşit 
coborât în mormântul nu prea adânc care-l aşteaptă în cimitirul 
romano-catolic de lângă linia de tramvai. 

Mica lui pensie de marinar abia îi ajunge să plătească chiria 
unei odăiţe plină de gândaci, în cartierul de cocioabe din dosul 
străzii Tatwig. O scoate la capăt cu un salariu pe care i-l dă 
guvernul egiptean împreună cu titlul pompos de „bimbash” al 
poliţiei şi care e tot atât de mizerabil ca şi pensia lui. Clea i-a 
făcut un portret minunat, în uniformă de poliţai cu fes stacojiu 
pe cap şi o apărătoare mare de muşte, groasă cât o coadă de 
cal, aşezată grațios de-a curmezişul genunchilor osoşi. 

Clea e cea care-l aprovizionează cu tutun, iar eu cu admiraţie 
şi, când îmi permite situaţia, şi cu coniac. li aplaudăm cu 
schimbul sănătatea şi tot cu schimbul îl ridicăm când se loveşte 
prea tare în piept, încercând cu entuziasm să ne convingă de 
această sănătate. Origini n-are, trecutul lui proliferând pe vreo 
zece continente, ca un adevărat subiect de mit. Prezenţa lui 
radiază atâta sănătate imaginară, încât nu mai are nevoie de 
altceva - cu excepţia, poate, din când în când, a unei călătorii la 
Cairo, în timpul Ramazanului, când biroul lui e închis şi când, 
pesemne, ca orice activitate criminală, stagnează, din pricina 
postului. 

Prima tinereţe nu are barbă, ca şi a doua copilărie! Scobie 
trage de rămăşiţele unei bărbi care a fost cândva frumoasă şi 
deasă; trage uşor şi cu tandreţe, de teamă să n-o smulgă cu 
totul şi să rămână gol. Se agaţă de viaţă ca o moluscă cu scoica 


univalvă, căreia marea îi aduce în fiecare an o transformare abia 
perceptibilă. E ca şi cum trupul lui s-ar reduce, ar intra la apă, 
cu trecerea iernilor; în curând craniul lui va ajunge de mărimea 
unui cap de sugaci. Un an sau doi mai mult şi îl vom înghesui 
într-o sticlă, conservându-l în saramură pentru vecie. Ridurile i 
se adâncesc din ce în ce mai tare. Fără dinţi, faţa lui e faţa unei 
maimuțe antice; deasupra bărbii rare, obrajii lui roşii ca cireaşa, 
cărora le zice în mod afectuos „babord” şi „tribord”, lucesc 
fierbinţi pe orice vreme. 

Din punct de vedere fizic, a recurs masiv la sectorul 
„înlocuirii”. În 1900, o căzătură de pe artimon i-a deviat 
maxilarul în două puncte, vest spre sud-vest, şi i-a zdrobit 
sinusul frontal. Când vorbeşte, dantura lui se comportă ca o 
scară rulantă, care-i urcă în ţeastă şi se plimbă de jur împrejur 
într-o spirală spasmodică. Zâmbetul lui e capricios; poate 
apărea de oriunde, ca surâsul pisicii din Cheshire”. In 1948 a 
făcut curte nevestei unui alt bărbat (aşa pretinde el) şi şi-a 
pierdut un ochi. În principiu, în afară de Clea nimeni nu ştie 
despre acest lucru, dar înlocuirea, în cazul de faţă, a fost făcută 
destul de brutal. În starea de repaos, inegalitatea dintre cei doi 
ochi nu se prea vede, dar în clipa în care ochii se animă, 
observându-se clar. Apoi, mai există şi o mică problemă tehnică: 
ochiul natural e aproape în permanenţă injectat. Prima dată 
când m-a fericit cu o redare şuierată a frazei: „Santinelă, e totul 
în ordine în noaptea asta?”, în timp ce stătea într-un colţ al 
camerei, ţinând în mână o oală de noapte veche, mi-am dat 
seama că ochiul drept i se mişcă puţin mai încet decât stângul. 
Mi s-a părut o copie mărită a ochilor vulturului împăiat care se 
încruntă ameninţător dintr-o nişă a bibliotecii publice. larna însă, 
ochiul fals, nu cel adevărat, pulsează insuportabil, făcându-l să 
devină posomorât şi spurcat la gură, şi asta nu-i trece decât 
după ce-şi tratează stomacul cu puţin tonic. 

Scobie seamănă cu un fel de profil de protozor în ceaţă şi 
ploaie, pentru că aduce întrucâtva cu el climatul englez şi cea 
mai mare fericire a lui e când poate să stea şi să discute iarna 
lângă un foc microscopic de lemne. Amintirile se scurg prin 
maşinăria imperfectă a minţii lui una câte una, până când nu le 
mai recunoaşte nici el. În spatele lui văd parcă talazurile lungi şi 
cenuşii ale Atlanticului în mişcare, încolăcindu-se în jurul 


2 Pisica zâmbitoare din Alice în Țara minunilor de Lewis Carroll. 


amintirilor, sufocându-le în spumă şi orbindu-le. Când vorbeşte 
despre trecut, se exprimă parcă într-o serie de telegrame scurte 
şi neclare - prin mijloace de comunicare proaste din pricina 
vremii neprielnice transmisiei. La Dawson City, cei zece care o 
porniseră în aval au murit de frig. larna venise ca un ciocan, 
lovindu-i până căzuseră în nesimţire: whisky, aur, crimă - era ca 
o nouă cruciadă spre nord, spre împărăţiile cherestelei. La 
epoca aceea, fratele lui căzuse în cascada din Uganda; în vis 
vedea silueta micşorată, ca de muscă, prăbuşindu-se, înghițită 
apoi de gheara galbenă a apei. 

Nu: asta a fost mai târziu, când se uita fix prin vizorul unei 
carabine drept în cutia craniană a unui bur încearcă să-şi 
amintească precis când a fost asta, lăsând să-i cadă capul lucios 
în mâini; dar talazurile cenuşii intervin, curenţii lungi şi uşori 
patrulând de-a lungul barierei dintre el şi memoria lui. lată de ce 
mi-au venit în minte cuvintele: un schimb pe mare pentru 
bătrânul pirat: craniul pare tocit şi supt, nemairămânând decât o 
pojghiţă subţire care desparte zâmbetul lui de zâmbetul 
scheletului ascuns dedesubt. Priviţi atent cutia craniană, cu 
crestăturile ei adânci: oasele, ca nişte rămurele înăuntrul 
degetelor lui de ceară: beţişoarele de seu care-i susţin fluierele 
tremurătoare ale picioarelor... Bătrânul Scobie este, într-adevăr, 
după cum a spus Clea, ca un mic motor experimental, vechi, 
rămas din secolul trecut, un obiect tot atât de patetic şi de 
prietenos ca prima locomotivă a lui Stephenson. 

Trăieşte ca un anahoret în mansarda lui înghesuită, cu 
tavanul înclinat. „Un anahoret!” Altă expresie care-i place; de 
câte ori o pronunţă îşi pocneşte obrazul în mod vulgar cu 
degetele, ochiul rostogolindu-se astfel încât să insinueze toate 
desfătările feminine pe care şi le permite în taină. Totuşi, 
trebuie să recunosc că spune asta pentru Clea: în prezenţa unei 
„doamne adevărate” se simte obligat să adopte o mască de 
apărare, la care nu renunţă decât în clipa în care doamna 
pleacă. Adevărul e ceva mai trist. „Am fost multă vreme 
instructor de cercetaşi, recunoaşte el faţă de mine sotto voce, 
cu cei de la Hackney. Asta s-a întâmplat după ce m-au 
pensionat pentru invaliditate. Dar a trebuit să stau departe de 
Anglia, domnule. Efortul era prea mare pentru mine. Mă 
aşteptam în fiecare săptămână să văd scris cu litere mari în 
News of the World: «încă un tânăr cade victimă poftelor 


murdare ale unui instructor de cercetaşi». Acolo, în Hackney, 
lucrurile aveau mai puţină importanţă. Copiii mei erau experţi în 
pădure. Adevăraţi tineri de la Eton, aşa le spuneam. Instructorul 
dinaintea mea a luat douăzeci de ani. E destul ca să începi să ai 
îndoieli; să cazi pe gânduri. Nu ştiu de ce, dar nu m-am putut 
stabili la Hackney. De fapt, să ştii că eu am depăşit cu mult 
lucrurile astea numai pentru că îmi place să fiu liniştit - pentru 
orice eventualitate. Şi în Anglia nu prea te simţi liber. Uită-te 
cum îi admonestează pe clerici, oameni respectaţi ai bisericii, şi 
pe alţii. De grijă nici nu mai dormeam. Până la urmă am plecat 
în străinătate ca preparator particular. Toby Mannering - tatăl 
lui era membru în parlament - avea nevoie de o scuză ca să 
călătorească. Au spus că are nevoie de un preparator. Voia să 
intre în marină. Aşa am ajuns eu aici. Mi-am dat seama din 
prima clipă că aici e bine, că-i rost de trai liber şi uşor. Am 
căpătat imediat o slujbă la Moravuri, unde era şef Nimrod Pasha. 
Şi aici am rămas, dragul meu. Şi nicio plângere, înţelegi? Mă uit 
de la răsărit la apus, peste delta roditoare, şi ce văd? Kilometri 
întregi de negrişori angelici.” 

Guvernul egiptean, cu donchijotismul tipic şi pe care-l iroseşte 
generos Levantul când e vorba de străinii care-i arată o dovadă 
cât de mică de căldură şi prietenie, îi oferise un mijloc de trai la 
Alexandria. Se spune că, după numirea lui la Moravuri, viciul 
atinsese proporţii atât de alarmante, încât s-a considerat că e 
cazul să fie promovat şi transferat într-altă parte; el a susţinut 
însă întotdeauna că transferul la secţia de probleme curente ale 
Departamentului de Anchete Penale de la poliţie a fost rezultatul 
unei avansări binemeritate - şi eu n-am avut niciodată curajul 
să-l necăjesc pe această temă. Munca lui nu e prea oneroasă. 
Lucrează câteva ore în fiecare dimineaţă într-o încăpere 
păcătoasă în cartierul din nordul oraşului, în timp ce puricii 
ţâşnesc din lemnăria putredă a biroului demodat. La prânz 
mănâncă modest la luteţia şi, dacă-i permit fondurile, îşi 
cumpără tot de acolo un măr şi o sticlă de coniac pentru cină. 
După-amiezele de vară lungi şi îngrozitoare şi le petrece 
dormind sau uitându-se prin ziarele pe care le împrumută de la 
un vânzător ambulant grec cu care e prieten. (Când citeşte, 
pulsul îi zvăcneşte încet în partea de sus a craniului.) 
Inţelepciunea e totul. 

Mobilierul din cămăruţa lui sugerează un spirit cu desăvârşire 


eclectic; puținele obiecte care  înfrumuseţează viața 
anahoretului au o nuanță personală de sobrietate, de parcă s-ar 
fi unit toate pentru a compune personalitatea posesorului lor. 
lată de ce, portretul pe care i l-a făcut Clea îți dă sentimentul 
unui întreg; a îngrămădit în fundal toate posesiunile bătrânului. 
Micul crucifix atârnat de peretele din spatele patului, de 
exemplu: au trecut câţiva ani de când Scobie acceptă 
mângâlierile sfintei biserici romane împotriva bătrâneţii şi a 
anumitor cusururi de caracter, care cu timpul au ajuns să 
formeze a doua lui natură. Alături de crucifix atârnă o mică 
reproducere colorată a Giocondei, al cărei zâmbet enigmatic îi 
aminteşte lui Scobie de maică-sa. (Mie, zâmbetul acela celebru 
mi s-a părut întotdeauna a fi zâmbetul unei femei care tocmai 
şi-a devorat bărbatul.) Totuşi, gravura s-a contopit într-un fel cu 
existenţa lui Scobie, stabilind o legătură deosebită şi intimă cu 
el, ca şi cum Gioconda lui ar fi fost altfel decât celelalte: ca şi 
cum ar fi dezertat de la Leonardo. 

Apoi mai e şi un fel de servantă veche pentru prăjituri, care-i 
foloseşte lui Scobie drept scrin, bibliotecă şi birou. Clea a tratat- 
o cu toată bunăvoința pe care o merită, pictând-o cu o fidelitate 
de microscop. Are patru rafturi, fiecare împodobit cu o şipcă 
oblică, îngustă şi rafinată. L-a costat o nimica toată pe Euston 
Road, în 1911, şi a făcut de două ori înconjurul lumii cu el. |ţi 
cere, fără urmă de umor sau sfială, s-o admiri. „E frumuşică, nu-i 
aşa?” spune el încântat, luând o cârpă şi ştergând-o de praf. 
Raftul de sus - îţi explică el cu grijă - era pentru pâine prăjită, 
cu unt; cel din mijloc pentru fursecuri, iar cel de jos pentru două 
feluri de prăjituri. La ora actuală, însă, foloseşte la altceva. In 
raftul de sus stau telescopul, busola şi Biblia; în cel din mijloc 
corespondenţa, care e compusă doar din plicul de pensie, iar în 
raftul de jos zace, cu o gravitate deosebită, o oală de noapte, 
căreia, când e menţionată, i se spune întotdeauna „relicva de 
familie” şi de care se leagă o poveste misterioasă pe care mi-a 
spus că mi-o va împărtăşi într-o zi şi mie. 

Camera e luminată de un singur bec electric chior şi de un 
mănunchi de lumânări de seu, aşezate într-o nişă în care se află 
şi un vas de pământ plin cu apă rece de băut. Singura fereastră 
a camerei, lipsită de perdele, se uită nepăsătoare la peretele de 
lut de afară, trist şi scorojit. Când zace în pat şi lucirea anemică, 
înceţoşată, a luminilor nopţii se reflectă sclipind în sticla busolei 


- când zace în pat după miezul nopţii şi coniacul îi pulsează în 
ţeastă, îmi aminteşte de un tort vechi de nuntă, care aşteaptă 
doar să se aplece cineva şi să sufle, stingând lumânările. 

Ultimul lucru pe care-l spune noaptea, după ce ai reuşit în 
sfârşit să-l bagi în pat şi să-l înveleşti - în afară de vorba 
vulgară: „Sărută-mă, Hardy!”, care e întotdeauna întovărăşită 
de o privire lacomă şi de un pocnet în obraz, e o frază mai 
serioasă: „Spune-mi cinstit, arăt într-adevăr vârsta pe care o 
am?” 

Sincer vorbind, Scobie poate avea orice vârstă; pare mai 
bătrân decât naşterea tragediei, mai tânăr decât moartea 
ateniană. Conceput în arca lui Noe prin întâlnirile şi 
împerecherea întâmplătoare a ursului cu struţul şi lepădat 
înainte de vreme de grohăitul scârbos al navei pe Muntele 
Ararat, Scobie a ieşit din pântecele maică-sii într-un fotoliu de 
paralitic, cu roţi de cauciuc, având pe cap o şapcă de stofă cu 
cozoroc şi în faţă şi în spate, înfăşurat într-o flanelă roşie, cu 
degetele apucătoare de la picioare încălţate în cizme lucioase, 
cu elastic în părţi. In mâna lui o Biblie de familie, distrusă, cu 
următoarele cuvinte scrise pe forzaţ: „Joshua Samuel Scobie, 
1870. Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta”. La aceste posesiuni, 
piratul adăuga nişte ochi care semănau a lună moartă, o 
coloană vertebrală vizibil curbată şi un vădit gust pentru 
Quingu6remes*. |n vinele lui Scobie nu curge sânge, ci apă 
verde, sărată, din adâncurile mării. Are mersul istovit, domol, 
legănat, muncit, al unui sfânt care înaintează pe câmpiile 
Galileei. Vorbeşte un jargon de marinar, cules din cinci oceane - 
un anticar de poveşti rafinate, ticsite cu sextanţi, astrolabi şi 
izobari. Când cântă - şi asta i se întâmplă des - are accentele 
Bătrânului Mării. Ca un sfânt patron, şi-a lăsat bucățele de carne 
în toate colţurile lumii, în Zanzibar, la Colombo, în Togoland şi 
Wu Fu: fărâme efemere pe care le-a tot pierdut de multă vreme, 
coarne vechi de cerb, butoni de manşetă, dinţi, fire de păr... 
Acum, mareea care se retrage l-a lăsat împotmolit deasupra 
curenților grăbiţi ai timpului, Joshua meteorologul falit, insularul, 
anahoretul. 

Clea cea blândă şi drăguță, Clea cea pe care nu poţi s-o 
cunoşti, e cea mai bună prietenă a lui Scobie şi-şi petrece o 
mare parte din timpul ei cu bătrânul pirat; îşi părăseşte atelierul, 


43 Galeră din antichitate, cu cinci rânduri de vâsle (fr.). 


pânza ei de păianjen, ca să-i facă ceai şi să se bucure de 
monologurile lui nesfârşite despre o viaţă care s-a retras de 
mult, care şi-a pierdut elanul vital, continuând să dăinuie, prin 
împuternicire, doar în labirintul memoriei. 


Cât despre Clea însăşi, oare numai imaginaţia mea e cea care 
mă face să mi se pară atât de greu să-i schiţez portretul? Mă 
gândesc atât de mult la ea - şi totuşi îmi dau seama că în tot ce 
am scris aici am evitat să mă ocup direct de ea. Poate că în asta 
constă greutatea: în faptul că nu pare să existe o concordanţă 
firească între obiceiurile ei şi caracterul ei adevărat. Dacă aş 
descrie structura exterioară a vieţii ei - dezarmant de simplă, de 
graţioasă şi de reţinută - aş risca s-o fac să pară fie o călugăriţă 
în sufletul căreia întregul şir de pasiuni omeneşti a lăsat loc unei 
căutări fascinante a eului sublim - fie o fecioară dezamăgită şi 
înverşunată care a hotărât să se lipsească de oameni din pricina 
unei instabilităţi spirituale sau a unei răni dobândite de timpuriu 
şi de care nu se mai putea vindeca. 

Totul în făptură ei e alcătuit din tonuri calde şi auriu ca 
mierea; părul blond, îngrijit ondulat, pe care-l poartă destul de 
lung la spate, e înnodat simplu pe ceafa ei acoperită de puf. 
Asta atrage atenţia asupra feţei candide, de muză minoră, cu 
ochi zâmbitori, verzi-cenuşii. Mâinile ei calme, cuminţi, au o 
îndemânare şi o armonie pe care n-o observi decât când le vezi 
în plină acţiune, mânuind, de exemplu, o pensulă de pictură, sau 
aşezând lăbuţa ruptă a unei vrăbiuţe în aţele făcute din bucăţi 
de chibrit. 

Ar trebui să spun cam aşa: că a fost turnată, pe când era încă 
fierbinte, în tiparul care întruchipa trupul unei tinere graţii, cu 
alte cuvinte, tiparul unui trup născut fără instincte sau dorinţe. 

Să te bucuri de o mare frumuseţe; să ai destui bani ca să-ți 
clădeşti o viaţă independentă; să ai talent - iată factorii meniţi 
să-i împingă pe cei invidioşi, pe cei descurajaţi, s-o considere 
nemeritat de norocoasă. Şi de ce, se întreabă cei care o critică 
sau o comentează - de ce n-a vrut niciodată să se mărite? 

Trăieşte modest, fără să fie zgârcită, locuind într-o mansardă 
confortabilă care-i serveşte drept atelier, fără nicio mobilă în 
afară de un pat de fier şi de câteva fotolii de plajă, deteriorate, 
pe care vara le transportă personal la cabana ei de la malul 
mării, la Sidi Bishr. Singurul ei lux e o baie cu plăci de faianţă 


strălucitoare, în colţul căreia şi-a instalat o sobiţă, ca să-şi 
gătească ceea ce are poftă să mănânce, şi o bibliotecă ale cărei 
rafturi îngrămădite arată că nu-şi refuză nicio carte. 

Trăieşte fără legături sentimentale sau de familie, fără 
duşmani, fără animale de casă, concentrându-se cu sinceritate 
asupra picturii ei, pe care o ia în serios, dar nu prea tare. Noroc 
are şi în munca ei; pânzele pe care le face, îndrăzneţe şi totuşi 
delicate, iradiază generozitate şi umor. 

Exprimă o dorinţă de joacă de parcă ar fi nişte copii răsfăţaţi. 

Îmi dau seama că am vorbit nechibzuit despre ea spunând că 
„Şi-a refuzat căsătoria”. Ce tare s-ar supăra dacă ar auzi acest 
lucru: pentru că îmi amintesc că mi-a spus odată: 

— Dacă vrei să fim prieteni, nu trebuie să mă consideri sau să 
vorbeşti despre mine ca despre cineva care şi-a refuzat ceva în 
viaţă. Singurătatea mea nu mă lipseşte de nimic şi nu sunt în 
stare să fiu altfel decât sunt. Vreau să-ţi dai seama că sunt 
fericită şi să nu-ţi închipui că aş avea sufletul plin de fel de fel de 
înfrângeri lăuntrice. Cât priveşte dragostea, cher ami, ţi-am mai 
spus că nu m-a interesat decât foarte puţin timp - iar bărbaţii şi 
mai puţin. Continuu să trăiesc şi azi fericirea aşteptării unei 
legături, a unei realizări perfecte: orice surogat fizic mi s-ar 
părea astăzi îngrozitor de prozaic şi de găunos. Dar să nu-ți 
închipui cumva că sufăr de vreo decepţie sentimentală, din 
acelea care sunt astăzi la modă. Nu. Simt, într-un fel ciudat, că 
de fapt dragostea a câştigat după ce obiectul dragostei s-a 
perimat; de parcă făptura fizică ar sta cumva în calea dezvoltării 
adevărate a dragostei, '* a propriei sale realizări. Sună 
catastrofal, nu-i aşa? 

Şi a început să râdă. 

Ne plimbam, îmi amintesc, de-a lungul Comişei măturate de 
ploaie, toamna, sub semiluna din ce în ce mai întunecată a 
cerului înnorat; şi spunându-mi toate astea, mă apucase cu 
afecţiune de braţ şi îmi zâmbise cu atâta tandreţe, încât un 
trecător ar fi avut tot dreptul să-şi închipuie că suntem noi 
înşine doi îndrăgostiţi. 

— Şi pe urmă, a continuat ea, mai e un lucru pe care poate că 
îl vei descoperi singur. Există ceva în legătură cu dragostea - nu 
vreau să spun defectuos, pentru că defectul zace în noi: dar 
ceva în legătură cu esenţa ei, care nu e aşa cum ne-am închipuit 
noi. Uite, de exemplu, dragostea pe care o simţi acum faţă de 


Justine nu e o dragoste diferită pentru un obiect diferit, ci 
aceeaşi dragoste pe care o simţi faţă de Melissa şi care încearcă 
să se realizeze prin intermediul Justinei. Dragostea e ferm 
stabilită, o dată pentru totdeauna, şi fiecăruia dintre noi îi e 
destinată doar o anumită porţiune, o anumită raţie din ea. E în 
stare să apară sub nenumărate forme şi să se lipească de 
nenumărați oameni. Dar e limitată în cantitate, se poate epuiza, 
poate ajunge uzată şi ofilită înainte de a-şi atinge ţinta reală. 
Căci destinaţia ei se află undeva în zonele cele mai adânci ale 
spiritului, unde va ajunge să se recunoască drept iubire de sine, 
adică drept terenul pe care ne construim sănătatea spiritului. Şi 
să ştii că nu mă refer la egoism sau narcisism. 

Astea erau genul de discuţii - discuţii care se prelungeau 
uneori până în adâncul nopţii - care m-au apropiat la început de 
Clea şi m-au făcut să-mi dau seama că mă pot bizui pe forţa pe 
care o obținuse prin cunoaşterea de sine şi meditaţie. Prietenia 
noastră ne permitea să ne împărtăşim gânduri şi idei intime, să 
le încercăm unul asupra celuilalt, într-un fel care ar fi fost cu 
neputinţă dacă am fi fost mai apropiaţi unul de altul prin 
legături care, în chip cu totul paradoxal, mai mult despart decât 
apropie, cu toate că iluziile omeneşti ne împiedică să credem 
acest lucru. 

O dată, când i-am pomenit de acest lucru ciudat - îmi 
amintesc că a spus: 

— E adevărat că din anumite puncte de vedere sunt mai 
aproape de dumneata şi decât Melissa şi decât Justine. 
Dragostea Melissei, vezi, e prea încrezătoare; o orbeşte. În timp 
ce monomania laşă a Justinei o face să te vadă printr-o imagine 
a dumitale pe care a inventat-o, şi asta îţi interzice să faci 
altceva decât să fii, ca şi ea, diabolic. Nu te simţi jignit. N-am 
spus-o cu răutate. 

Dar, în afară de pictură, nu trebuie să uit să pomenesc de 
munca pe care o face Clea pentru Balthazar. E pictorița clinicii. 
Dintr-o pricină sau alta, prietenul meu nu e mulţumit de metoda 
obişnuită, neglijentă, de înregistrare a anomaliilor medicale prin 
fotografii. El are o teorie proprie care îl face să acorde 
importanţă pigmentării pielii în anumite faze ale bolilor lui 
preferate. Clea a înregistrat astfel pentru Balthazar ravagiile 
sifilisului la toate etapele de anomalie în desene mari, colorate, 
de o luciditate şi o sensibilitate înfricoşătoare. Într-un fel, toate 


sunt adevărate lucrări de artă: scopul lor strict utilitar a eliberat 
pictorul de orice constrângere faţă de stilul său personal. S-a 
limitat la subiect; şi făpturile omeneşti chinuite şi neştiutoare pe 
care Balthazar le alege zilnic din coada lungă şi tristă a salonului 
de bolnavi ambulatorii (ca un om care alege merele putrede 
dintr-un butoi) au toate valorile feţelor umane pictate - 
abdomene care au sărit în aer ca nişte sigurante, suprafeţe de 
piele zbârcite şi scorojite ca tencuiala, carcinoame izbucnind 
prin membranele de cauciuc care le rețin... îmi amintesc prima 
dată când am văzut-o lucrând; mă dusesem să-l caut pe 
Balthazar la clinică, să iau o adeverinţă într-o chestiune curentă, 
în legătură cu şcoala la care eram angajat. Prin uşile de sticlă 
ale cabinetului medical am zărit-o pe Clea, pe care n-o 
cunoşteam pe atunci, stând sub un păr veşted, în grădina 
sărăcăcioasă a clinicii. Purta un halat alb şi îşi aşezase culorile 
metodic, alături, pe o lespede de marmură. In faţa ei, pe 
jumătate ghemuită într-un fotoliu de răchită, era o felahă tânără 
- cu sânii mari şi faţa de sfinx, cu fusta ridicată până mai sus de 
mijloc pentru a expune subiectul ales de prietenul meu pentru 
studiu. Era o zi strălucitoare de primăvară şi în depărtare se 
puteau auzi răscolirile mării. Degetele capabile şi blânde ale 
Cleei se mişcau încoace şi încolo pe suprafaţa albă a hârtiei, 
sigure, îndemânatice, cu o premeditare înţeleaptă. Faţa ei 
exprima plăcerea, extazul şi concentrarea unui specialist care 
reuşeşte să prindă culorile unei lalele rare. 

Când era pe patul de moarte, Melissa a chemat-o pe Clea, 
care a petrecut nopţi întregi la căpătâiul ei, spunându-i poveşti 
şi îngrijind-o. Cât despre Scobie - nu îndrăznesc să spun că 
faptul că aveau gusturi mai speciale constituia o legătură tainică 
între ei, ca un cablu submarin care leagă două continente, căci 
aş putea comite o nedreptate faţă de amândoi. Bătrânul 
bineînţeles că nu-şi dădea seama de acest lucru; cât despre 
Clea, tactul ei desăvârşit o oprea să-i arate cât de găunoase 
erau lăudăroşeniile lui în legătură cu felul în care se face 
dragostea. Se potriveau amândoi perfect şi erau cât de poate de 
mulţumiţi de relaţiile dintre ei, ca un tată cu o fiică. O singură 
dată l-am auzit ironizând-o că nu s-a măritat. Şi atunci am văzut 
faţa ei frumoasă devenind pură şi dulce ca faţa unei şcolăriţe, şi 
din adâncurile unei seriozităţi prefăcute care ascundea licărirea 
de spiriduş din ochii ei cenuşii, i-a răspuns că aşteaptă să 


întâlnească omul potrivit: la care Scobie a dat grav din cap, în 
semn de aprobare, şi a încuviinţat că aceasta era linia justă de 
conduită. 

Dintr-un teanc de pânze prăfuite şi aruncate într-un colţ al 
atelierului ei am scos într-o zi la iveală un cap al Justinei - un 
semiprofil pictat în stil impresionist, început şi evident 
neterminat. Clea şi-a ţinut răsuflarea şi s-a uitat la fix la el, cu 
expresia de milă a mamei faţă de un copil despre care ştie că e 
urât, dar care pentru ea rămâne minunat. 

— E vechi de secole! a spus. 

Şi după o matură chibzuinţă, mi l-a dăruit de ziua mea de 
naştere. Acum se află pe policioara veche şi arcuită a căminului, 
ca să-mi amintească de frumuseţea emoţionantă şi caustică a 
feţei aceleia măslinii, atât de iubite. Tocmai şi-a scos ţigara din 
gură şi e pe punctul să spună ceva formulat de mintea ei, dar 
care, deocamdată, n-a ajuns decât până la ochi. Buzele îi sunt 
întredeschise, gata să rostească cuvintele. 


-Există o manie a autojustificării atât la cei care au conştiinţa 
neîmpăcată cât şi la cei ce caută o rațiune fundamentală, 
filosofică, pentru acţiunile lor: dar asta duce, în ambele cazuri, la 
forme ciudate de gândire. Ideea nu e spontană, ci vou/ue*. În 
cazul Justinei, această manie a declanşat un flux neîntrerupt de 
idei, de speculaţii în legătură cu acţiuni trecute sau prezente 
care apăsau asupra minţii ei cu forţa cu care apasă un curent 
masiv de apă asupra pereţilor unui dig. Şi cu tot consumul 
regretabil de energie în această direcţie, cu toată ingeniozitatea 
pasionantă cu care îşi examina persoana, nu se putea să nu 
priveşti concluziile ei cu neîncredere, pentru că se schimbau 
mereu, neatingând niciodată un punct fix. Împrăştia teorii 
despre ea ca pe petalele unei flori. 

— Tu nu crezi că dragostea se compune în întregime din 
paradoxuri? l-a întrebat odată pe Arnauti. 

Şi îmi amintesc că mi-a pus şi mie aproape aceeaşi întrebare 
cu vocea ei tulbure, care dădea cuvintelor o oarecare nuanţă de 
tandreţe şi în acelaşi timp de ameninţare. 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că mi-am îngăduit să mă apropii 
de tine doar pentru a mă salva de pericolul şi de ruşinea de a 
mă îndrăgosti cumplit de tine? Cu fiecare sărutare pe care ţi-o 


44 Voită (fr.) 


dădeam, simţeam că îl salvez pe Nessim. 

Putea acest lucru, de exemplu, să constituie cauza reală a 
scenei extraordinare de pe plajă? Nu pot să nu mă îndoiesc, nu 
pot. Altă dată a tratat problema dintr-un unghi diferit şi poate 
tot atât de veridic: 

— Morala e... care e morala? N-a fost doar lăcomie, nu-i aşa? 
Această aventură a răspuns total făgăduielilor pe care ni le 
făcuse - cel puţin mie. Ne-am cunoscut şi nouă ne-a fost dat 
ceea ce era mai rău, iar fiinţele pe care le iubim au rămas cu 
ceea ce era mai bun din noi. Ah, te rog, nu râde de mine! 

lar în ceea ce mă priveşte, rămâneam întotdeauna uluit şi 
fără grai în faţa multor căi pe care le deschideau aceste gânduri 
şi totodată speriat, atât mi se părea de ciudat să vorbim în 
termeni de necrolog despre lucruri pe care de fapt le trăiam. 
Uneori, aproape că voiam să strig ca Arnauti în ocazii 
asemănătoare: 

— Pentru Dumnezeu, mai lasă gustul ăsta pentru nefericire, 
că ne va duce la dezastru. Epuizezi viaţa ta şi pe a mea înainte 
de a avea prilejul să o trăim! 

Ştiam, bineînţeles, cât de inutilă era o asemenea propunere. 
Există în lumea asta un anumit tip de oameni predestinaţi să se 
distrugă şi oricâte argumente raţionale ai avea, tot nu-i poţi 
convinge. Mie Justine mi-a amintit întotdeauna de o 
somnambulă pe care ai descoperit-o în timp ce umblă pe 
marginea periculoasă a unui turn înalt şi orice încercare de ao 
trezi cu un strigăt ar putea duce la dezastru. Nu-ţi rămâne decât 
s-o urmezi în tăcere, cu speranţa de a o îndepărta cu încetul de 
hăurile mari şi negre care se întrezăresc de fiecare parte. 

Dar, datorită nu ştiu cărui paradox ciudat, tocmai aceste 
defecte de caracter - aceste vulgarităţi ale spiritului - erau ceea 
ce constituia pentru mine punctul cel mai atrăgător al acestui 
personaj cinetic fatal. Am impresia că, într-o anumită privinţă, 
corespundeau unor slăbiciuni ale propriului meu caracter, pe 
care aveam însă norocul să le pot stăpâni mai bine decât putea 
să le stăpânească ea pe ale ei. Ştiu că pentru noi a face 
dragoste nu însemna decât o mică parte a tabloului total 
proiectat de o intimitate spirituală, care se reproducea şi se 
ramifica în fiecare zi în jurul nostru. Ah, cum stăteam de vorbă! 
Noapte de noapte, în cafenele părăginite de la malul mării 
(încercând, fără rezultat, să ascundem de Nessim sau de alţi 


prieteni comuni o afecţiune de care ne simţeam vinovaţi). Şi pe 
când vorbeam, ne apropiam pe nesimţite tot mai mult unul de 
altul, până când, în cele din urmă, ajungeam să ne ţinem de 
mână sau aproape să ne îmbrăţişăm; nu din pricina senzualităţii 
obişnuite care îi chinuie pe îndrăgostiţi, ci pentru că această 
atingere fizică părea să uşureze durerea pricinuită de 
autoexploatare. 

Aceasta este, fireşte, cea mai nefericită formă de dragoste de 
care e în stare o făptură umană - copleşită de ceva tot atât de 
chinuitor ca tristeţea care urmează după actul dragostei, care se 
lipeşte de orice mângâiere, care dăinuie ca o zgură în apele 
limpezi ale unui sărut. „E uşor să scrii despre sărutări, spune 
Arnauti, dar acolo unde există pasiunea, ea trebuie să fie plină 
de soluţii şi dezlegări; a servit doar ca să ne stingă gândurile. N- 
a transmis informaţii, aşa cum face de obicei. Dar se petreceau 
atât de multe alte lucruri.” Şi, într-adevăr, făcând dragoste cu 
ea, am început şi eu să înţeleg exact ce voia să spună când 
descria obstacolul drept „sentimentul că te usuci culcându-te cu 
o statuie frumoasă care nu poate răspunde sărutărilor făpturii 
obişnuite, alcătuite din sânge şi carne, pe care o atinge. Există 
ceva istovitor şi pervers în felul ei de a iubi atât de bine şi, în 
acelaşi timp, atât de puţin”. 

Dormitorul, de exemplu, cu lumina lui fosforescentă de bronz, 
drobuşorul care ardea în urna verde, tibetană, răspândind 
parfum de trandafiri în toată încăperea. Lângă pat, aroma 
puternică şi pătrunzătoare a pudrei ei, plutind apăsătoare între 
perdelele baldachinului. O toaletă cu creme şi balsamuri, cu 
dopuri ferecate. Deasupra patului, Universul lui Ptolemeu! A pus 
să i-l deseneze cineva pe pergament şi l-a înrămat frumos. Apoi 
l-a atârnat, să rămână pentru totdeauna deasupra patului ei, 
deasupra icoanelor în ramele lor de piele, deasupra galeriei 
marţiale a filosofilor. Kant, cu bonetă de noapte, căutându-şi 
drumul până în tării. Jupiter Tonans. Există un fel de 
deşertăciune adâncă în această galerie de oameni mari - printre 
care i-a permis şi lui Pursewarden o apariţie. Am văzut patru 
dintre romanele lui acolo, cu toate că nu ştiu dacă nu le-a aşezat 
acolo special pentru acea ocazie (cinam cu toţii împreună). 
Justine, înconjurată de medicamente, capsule goale, sticle şi 
seringi. „Sărut-o, spune Arnauti, şi-ţi dai seama că ochii ei nu se 
închid ci se deschid şi mai tare, cu o îndoială şi o nebunie 


crescândă. Mintea ei e atât de trează, încât face ca orice dar al 
trupului să pară truncheat - o teamă care nu va reacţiona la 
nimic în afară de o «curetă». Noaptea poţi să-i auzi creierul 
ticăind ca un ceas ieftin de bucătărie.” 

Pe zidul din celălalt capăt al încăperii e un idol cu ochii 
luminaţi electric pe dinăuntru; acest mentor sculptat e publicul 
faţă de care îşi joacă Justine rolul intim. Inchipuiţi-vă o făclie 
vârâtă, în beregata unui schelet, ca să-i lumineze bolta craniană 
în care orbitele golite de ochi meditează. 

Umbre aruncate pe arcada craniului  pâlpâie acolo, 
întemniţate. Când nu funcţionează electricitatea, un rest de 
lumânare stă sudat de poliţă. Şi Justine, goală, în vârful 
picioarelor, împinge un chibrit aprins în globul ocular al Zeului. 
Brazdele maxilarului ies de îndată la iveală alături de osul 
frontal, neted, şi de tija dreaptă a nasului. Nu era liniştită decât 
dacă acest oaspete din mitologia îndepărtată îi păzea visele 
rele. Sub el zac câteva jucării mici şi ieftine, o păpuşă de 
celuloid, un marinar, despre care n-am avut niciodată curajul să- 
i pun întrebări. Pentru acest idol compune ea dialogurile cele 
mai frumoase. Se poate, după câte spune, să vorbească în somn 
şi s-o audă masca aceea înţeleaptă şi înţelegătoare, care a 
ajuns să reprezinte ceea ce se numeşte „Eul ei Nobil” 
adăugând cu tristeţe, cu un zâmbet de teamă: „Să ştii, zău, că 
există!” 

Paginile lui Arnauti îmi cutremură mintea în timp ce o privesc 
şi îi vorbesc. „O faţă hămesită de lumina lăuntrică a temerilor ei. 
În întuneric, mult după ce am adormit, se trezeşte să mediteze 
la ceva spus de mine în legătură cu relaţiile dintre noi. De câte 
ori mă trezesc, o găsesc ocupată cu câte ceva, preocupată; 
stând goală în faţa oglinzii, fumând o ţigară şi lovind uşor cu 
piciorul în covorul scump de pe podea.” E ciudat că o văd 
întotdeauna pe Justine în contextul acestui dormitor, pe care nu 
l-ar fi putut cunoaşte niciodată înainte de a i-l fi dăruit Nessim. 
Aici mi-o închipui întotdeauna supunându-se intimităţilor acelora 
îngrozitoare despre care el scria: „Nu există durere mai mare 
decât aceea de a iubi o femeie care îţi oferă trupul dar nu e în 
stare să-şi dăruiască eul ei adevărat - fiindcă nu ştie unde să-l 
găsească”. Cât de des, stând întins lângă ea, n-am meditat 
asupra acestor observaţii care pentru cititorul de rând ar putea 
trece neobservate în fluxul şi refluxul general de idei din 


Moeurs. 

Nu lunecă de la săruturi la somn; somnul nu-i o poartă către o 
grădină intimă - aşa cum e pentru Melissa. In lumina caldă de 
bronz, pielea ei palidă de obicei pare şi mai palidă - flori roşii, 
comestibile, îi cresc în obraji în bătaia luminii care se adânceşte 
sub pomeţi, rămânând acolo. Işi ridică rochia ca să-şi dea jos 
ciorapul şi să-ți arate cicatricea neagră de deasupra 
genunchiului, adăpostită între cele două adâncituri ale jartierei. 
Nu pot descrie sentimentul meu când văd această rană - e ca 
un personaj din Biblie - şi când mi-amintesc de originea ei 
înspăimântătoare! În oglindă, capul brunet, mai tânăr şi mai 
grațios acum decât al unei Justine tinere - ca amprenta unei 
ferigi în calcar: tinereţea pe care crede că a pierdut-o. 

Nu-mi vine să cred că a existat atât de total în altă cameră; că 
idolul a fost atârnat în altă parte, în alt decor. Nu ştiu de ce, dar 
eu o văd mereu urcând scara lungă, traversând galeria plină de 
orhidee americane şi ferigi, intrând apoi prin uşa joasă în 
camera cea mai tainică dintre toate. E urmată de Fatma, 
jupâneasa ei neagră, etiopiană. Şi Justine se prăbuşeşte 
invariabil pe pat şi-şi întinde degetele pline de inele. Negresa i le 
trage de pe degetele lungi şi le aşază într-o casetă de bijuterii 
lăcuită, pe masa de toaletă, cu aerul absent al unui om care 
halucinează. În seara în care a luat masa singură cu 
Pursewarden şi cu mine, ne-a invitat să ne întoarcem în casa 
cea mare şi, după ce a examinat camerele de recepţie vaste şi 
reci, Justine s-a întors brusc şi ne-a condus sus, în căutarea unei 
ambianţe care l-ar putea face pe prietenul meu, pe care-l 
admira grozav, dar de care îi era foarte teamă, să se destindă. 

Pursewarden fusese bădăran toată seara, aşa cum i se 
întâmplă adesea, şi se ocupase atât de tare de băutură încât 
făcuse abstracţie de tot restul. Micul ritual cu Fatma a părut s-o 
elibereze pe Justine de orice constrângere; se simţea liberă să 
se poarte firesc, să se mişte încoace şi încolo cu „aerul acela 
insolent şi descumpănit, blestemându-şi rochia pentru că se 
agăţase de uşa dulapului” sau oprindu-se şi apostrofându-se în 
oglinda mare în formă de pisică. Ne-a vorbit despre mască, 
adăugând cu tristeţe: 

— Sună ieftin şi cam teatral. Ştiu. Întorc faţa spre perete şi îi 
vorbesc. Îmi iert propriile abuzuri, aşa cum îi iert şi pe cei care 
abuzează de mine. Câteodată o iau puţin razna şi lovesc în 


perete când îmi amintesc de nebuniile care altora sau lui 
Dumnezeu - dacă Dumnezeu există - trebuie să li se pară 
neînsemnate. Mă adresez persoanei pe care mi-o închipui 
întotdeauna locuind pe meleagurile verzi şi liniştite ale 
Psalmului 23. 

Apoi, odihnindu-şi capul pe umărul meu, mă cuprinde cu 
braţele. 

— De asta îţi cer de atâtea ori să fii puţin tandru cu mine. 
Edificiul pare să fie crăpat aici sus. Simt nevoia de puţină 
dezmierdare, de mângâieri ca acelea de care se bucură Melissa. 
Ştiu că ea e cea pe care o iubeşti. Cine m-ar putea iubi pe mine? 

Am impresia că Pursewarden n-a rămas indiferent la 
simplitatea şi farmecul tonului cu care rostise aceste cuvinte, 
căci s-a dus în colţul camerei şi a început să se uite la raftul ei 
cu cărţi. Dând cu ochii de propriile lui opere, s-a făcut întâi palid, 
apoi stacojiu: nu ştiu dacă de ruşine sau de furie. Întorcându-se, 
a părut că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit. A revenit la 
cărţi cu un aer de tristeţe vinovată, înfruntând raftul acela 
înfricoşător. Justine a continuat: 

— Dacă nu consideri că-i o impertinenţă, te-aş ruga mult să- 
mi dai un autograf pe una din ele. 

Dar el nu i-a răspuns. A rămas nemişcat, cu ochii pironiţi 
asupra raftului, cu paharul în mână. 

Apoi s-a întors şi, deodată, am avut impresia că e beat criţă; cu 
un ton vibrant, pătimaş, a spus: 

— Romanul modern! Un grumus merdae*> părăsit de criminali 
la locul crimei. 

Şi căzând încet într-o parte, după ce avusese grijă să-şi aşeze 
paharul în picioare pe podea, s-a cufundat imediat într-un somn 
magistral. 

Convorbirea lungă care a urmat s-a desfăşurat în întregime pe 
deasupra trupului său întins cu faţa la pământ. Eu am crezut că 
doarme, dar de fapt trebuie să fi fost treaz, căci ulterior a 
reprodus o mare parte din ceea ce spusese Justine într-una din 
nuvelele lui satirice, necruțătoare, care nu ştiu din ce pricină pe 
Justine a distrat-o, în timp ce pe mine m-a amărât cumplit. l-a 
descris ochii negri care luceau plini de lacrimi nevărsate pe când 
vorbea (stând în faţa oglinzii, cu pieptenele călătorind prin părul 
ei, pârâind şi trosnind, ca şi vocea ei): 


15 Grămăjoară de excremente (/at.). 


— La început, când l-am cunoscut pe Nessim şi mi-am dat 
seama că încep să-l iubesc, am încercat să fac ceva să-l salvez 
şi să mă salvez şi pe mine. Mi-am luat dinadins un amant - un 
suedez, o brută insensibilă, sperând că-l voi jigni şi-l voi sili să 
renunţe la sentimentul pe care-l avea faţă de mine. (Pe suedez îl 
părăsise nevasta şi i-am spus tot ce mi-a trecut prin cap numai 
să-l opresc să se mai smiorcăie.) „Povesteşte-mi cum se purta 
şi-am s-o imit. În întuneric suntem toate o apă şi-un pământ 
oricum ni s-ar încreţi părul sau ne-ar mirosi pielea. Povesteşte- 
mi şi am să-ţi zâmbesc ca o mireasă; am să-ţi cad în braţe ca un 
munte de mătase.” Şi tot timpul, mereu, nu-mi spuneam în 
sinea mea altceva decât: „Nessim, Nessim!” Tot în acest context 
îmi amintesc şi de o observaţie a lui Pursewarden, care rezuma 
atitudinea faţă de prietenii noştri: 

— Alexandria! spusese el (asta se petrecea într-una din 
plimbările acelea lungi, luminate de lună). Evrei obsedaţi de 
misticismul lor de cafenea! Oare cum s-ar putea descrie în 
cuvinte? Locul, oamenii? 

Poate că rumega încă de pe atunci nuvela aceea necruțătoare 
şi căuta mijloacele pentru a ne descrie. 

Justine se identificase cu oraşul ei în sensul că amândouă 
aveau o aromă violentă, fără să aibă individualitate adevărată. 

Îmi amintesc cum, în acea ultimă primăvară (ultima pentru 
totdeauna), ne-am plimbat la lumina lunii pline, copleșiți de 
aerul blând, uluit al oraşului, de valurile tăcute şi de lumina lunii, 
care îl netezeau de parcă ar fi fost o casetă mare de bijuterii. O 
nebunie ireală printre copacii pustii ai pieţelor întunecate, 
printre drumurile lungi şi pline de praf, întinzându-se departe de 
la întuneric la întuneric, mai albastre decât oxigenul. Feţele care 
treceau pe lângă noi erau ca nişte giuvaeruri halucinante, 
brutarul lângă cuptorul lui, plămădind sprijinul vieţii de mâine, 
amantul întorcându-se grăbit acasă, țintuit într-o cască argintie 
de spaimă, afişele cinematografelor, înalte de doi metri, 
împrumutând o măreție palidă de la luna ce părea întinsă peste 
nervi ca un arcuş. 

Dăm colţul şi omenirea devine un ţipar de artere stropit cu 
argint, împrejmuite cu un chenar de umbră. La acest capăt 
depărtat al lui Kom-El-Dick nu există niciun suflet, în afară doar 
de câte un poliţist care stă la pândă, obsedant ca o dorinţă 
vinovată înfiptă în creierul oraşului. Paşii noştri înaintează 


punctuali ca un metronom pe caldarâmul pustiu: doi bărbaţi, 
departe de lume, în propriul lor oraş, în propria lor epocă, 
umblând de parcă ar păşi pe unul dintre canalele sinistre ale 
lunii. Pursewarden vorbeşte despre cartea pe care a dorit 
întotdeauna s-o scrie şi despre greutatea cu care înfruntă un om 
de la oraş o operă de artă. 

— Dacă te-ai gândi la tine, de exemplu, ca la un oraş 
adormit... Ce s-ar întâmpla? Poţi sta liniştit şi auzi procesele 
evoluând, cunoaşterea, pasiunea, strădania. Cu alte cuvinte, un 
milion de picioare ale unui miriapod ce continuă să-şi urmeze 
trupul fără să aibă puterea să se împotrivească. Tot încercând 
să navighezi în jurul câmpiilor imense ale experienţei, ajungi să 
oboseşti. Noi scriitorii nu suntem niciodată liberi. Aş putea 
explica asta mult mai clar dacă s-ar crăpa de ziuă. Vreau muzică 
în trup şi suflet. Vreau stil, vreau armonie. Nu ţâşniturile mici ale 
creierului, care parcă ar fi banda telegrafică a minţii. E boala 
secolului, nu-i aşa? Ea explică valurile imense de ocultism care 
se învârtesc în jurul nostru. Cabala, acum, şi Balthazar. El n-o să 
înţeleagă niciodată că atenţia cea mai mare trebuie acordată lui 
Dumnezeu; căci El exercită o atracţie puternică tocmai asupra a 
ceea ce e mai josnic în natura omenească - sentimentul de 
neputinţă, teama de necunoscut, nereuşita şi, mai presus de 
orice, egocentrismul nostru monstruos, care consideră coroana 
de martir drept o medalie de concurs atletic, pe care e foarte 
greu s-o obţii. Caracterul real şi subtil al lui Dumnezeu nu 
trebuie să aibă trăsături distinctive: un pahar cu apă de izvor, 
fără gust, fără miros, doar răcoritoare: şi sigur că nu va atrage 
decât pe puţinii, foarte puţinii contemplativi adevăraţi! Cât 
despre cei mulţi, ea a şi fost inclusă în acea parte a firii lor pe 
care doresc cel mai puţin s-o recunoască sau s-o cerceteze. Nu 
cred că există vreun sistem care să facă altceva decât să 
pervertească ideea absolută. Şi apoi, toate aceste încercări de 
a-l circumscrie pe Dumnezeu în cuvinte sau idei... Nu există 
nimic care să poată explica totul: deşi totul poate lumina câte 
ceva. Doamne, cred că sunt încă beat! Dacă Dumnezeu ar fi 
ceva, ar fi artă. Sculptură sau medicină. Dar dezvoltarea imensă 
a cunoştinţelor în această epocă a noastră, apariţia unor ştiinţe 
noi aproape că ne împiedică să digerăm nuanțele existente şi să 
le folosim. 

Vreau să spun că, ţinând o lumânare în mână, poţi proiecta 


umbra venelor retiniene pe perete. Dar nu e destulă linişte. 
Acolo înăuntru nu e niciodată linişte absolută: niciodată destul 
calm, ca să se poată alimenta Trismegistus*f. Poţi auzi toată 
noaptea goana sângelui în arterele cerebrale; organe 
reproducătoare ale gândirii. Te porneşte înapoi de-a lungul 
zimţilor acţiunii istorice, cauză şi efect. Nu te poţi odihni 
niciodată, nu poţi renunţa şi începe să ghiceşti într-un glob de 
cristal. Te caţări prin trupul fizic, despărţind uşor combinaţiile de 
muşchi ca să-ţi faci loc - muşchi striaţi şi nestriaţi; cercetezi 
contactul bobinei de intestine din abdomen, pancreasul, ficatul 
înfundat în deşeuri ca filtrul unui canal, vezica urinară, cureaua 
roşie a maţelor, desprinsă din catarama, culoarul moale şi 
zgârcios al esofagului, glota cu vâscozitatea ei mai moale decât 
buzunarul ventral al unui cangur. Ce vreau să-ţi spun? Cauţi un 
plan coordonator, sinteza unei voințe care să rânduiască totul, 
eliminând tragedia. Faţa ţi se umple de năduşeală şi te cuprinde 
o panică rece când simţi contracţiile şi relaxarea lentă a 
viscerelor, care-şi văd de treaba lor, indiferente faţă de omul 
care le studiază, care eşti de fapt tu. Un întreg oraş de procese 
în acţiune, o uzină de excremente. Doamne, o jertfă zilnică. 
Câte o ofrandă adusă canalului pentru fiecare ofrandă pe care o 
aduci altarului. Unde se întâlnesc? Unde comunică? Afară, în 
întuneric lângă podul de cale ferată, iubita acestui om îl 
aşteaptă, aceeaşi fricţiune indescriptibilă petrecându-se în 
trupul şi sângele ei: vin care clocoteşte în canale, pilorul care se 
revarsă ca un piston, lumea incomensurabilă a bacteriilor care 
se înmulţesc cu fiecare picătură de spermă, scuipat, spută şi 
mosc. Îmbrăţişează o coloană vertebrală, canalele fiind îmbibate 
cu amoniac, meningele transpirându-şi polenul, corneea 
strălucind în micul ei creuzet... 

Şi se porni să râdă cu râsul acela revoltător de copil, dând 
capul pe spate, până când razele lunii începură să danseze pe 
dinţii lui perfecţi, albi, sub mustaţa subţire, tristă şi blondă. 

Într-o noapte ca asta ne-am trezit în faţa uşii lui Balthazar şi, 
văzând că e lumină, am bătut. În aceeaşi noapte, pe vechiul 
gramofon cu pâlnie (cu o emoție atât de adâncă, încât aproape 
că semăna a groază) am auzit o înregistrare de amator, în care 
bătrânul poet recita versurile care încep aşa: 


4 Hermes Trismegistus (Hermes cel de trei ori mare), nume dat în 
epoca elenistică zeului Hermes. 


Voci ideale şi mult iubite, 

ale celor ce-au murit, ale celor ce trăiesc 
Dar sunt pierduţi acum pentru noi de parcă 
n-ar mai fi. 

Rostesc uneori cuvinte-ntr-un vis 

Sau, în creierul care bate ca 

un ceas, 

un gând le reînvie... 


Aceste amintiri fugitive nu explică nimic, nu clarifică nimic: şi 
totuşi ele revin mereu, mereu, când mă gândesc la prietenii 
mei, de parcă împrejurările în care ne manifestam deprinderile 
ar fi fost îmbibate cu ceea ce am simţit atunci, cu rolurile pe 
care le-am jucat. Alunecarea cauciucurilor pe valurile de nisip 
ale deşertului, sub un cer albastru solidificat de îngheţ iarna; 
sau vara, un bombardament lunar înspăimântător, care 
transforma apa mării în fosfor - corpuri strălucind ca tabla, 
zdrobite, până devin băşicuţe electrice; sau o plimbare până la 
ultima limbă de nisip de lângă Montaza, furişându-ne prin umbra 
verde şi compactă a Grădinilor Regelui, trecând pe lângă 
santinele somnoroase şi mergând până în locul unde forţa mării 
a fost brusc zădărnicită şi unde valurile trec, poticnindu-se peste 
bariera de nisip. Sau plimbându-ne la braţ de-a lungul galeriei 
lungi, mohorâte încă de pe acum, din pricina celei galbene, 
neobişnuite de iarnă. l-a îngheţat mâna, aşa că a strecurat-o în 
buzunarul meu. Astăzi, pentru că nu simte nicio altă emoție, îmi 
spune că e îndrăgostită de mine - un lucru pe care a refuzat 
întotdeauna să-l spună; pe ferestrele lunguieţe, ploaia a început 
deodată să sâsâie, curgând în jos. Ochii ei negri au o expresie 
rece şi amuzată. Un sâmbure negru în miezul lucrurilor, care 
tremură şi-şi schimbă înfăţişarea. 

— In ultima vreme a început să-mi fie frică de Nessim. S-a 
schimbat. 

Stăm în faţa picturilor chinezeşti aduse de la Luvru. 

— Semnificaţia spaţiului, spune ea dezgustată. Nu mai există 
nici formă, nici culoare, nici relief - doar o deschizătură uriaşă 
prin care infinitul se scurge încet în cameră; un golf albastru, 
unde se află trupul tigrului, care se goleşte în atmosfera 
meditativă a atelierelor de pictură. 


Mai târziu urcăm scara întunecată până la ultimul etaj, ca s-o 
vedem pe Sveva, să punem gramofonul şi să dansăm. Micuța 
Sveva e model; pretinde că Pombal i-a zdrobit inima pentru că a 
părăsit-o după o aventură „ca un vârtej”, care a durat aproape o 
lună. Prietenul meu e şi el puţin uimit de forţa unei legături care 
l-a putut determina să se gândească atâta timp la o singură 
femeie. S-a tăiat pe când se rădea şi mustaţa de leucoplast de 
pe faţa lui îl face foarte caraghios. 

— Asta-i un oraş al aberaţiilor, repetă el furios. Era cât p-aci 
să mă însor cu ea; şi asta mă scoate din sărite. Slavă Domnului 
că s-a ridicat vălul când s-a ridicat; adică văzând-o goală în faţa 
oglinzii. Deodată am simţit că mi se face silă - cu toate că în 
mintea mea recunoşteam că sânii ei căzuţi, pielea ca de ceară, 
pântecele supt şi labele mici de ţărancă aveau un fel de măreție 
de Renaştere. M-am ridicat brusc în pat şi mi-am spus: 
„Dumnezeule! Femeia asta e un elefant care trebuie văruit”. 

Acum Sveva se smiorcăie liniştită în batistă, în timp ce ne 
povesteşte despre făgăduielile extravagante pe care i le-a făcut 
Pombal şi care nu se vor împlini niciodată. 

A fost o legătură ciudată şi periculoasă pentru un bărbat 
comod (parcă aud vocea lui Pombal explicând: „Aveam senzaţia 
că mila ei rece şi ucigătoare îmi mănâncă centrii motori şi îmi 
paralizează sistemul nervos. Slavă Domnului, acum sunt iar liber 
să mă concentrez asupra muncii mele”). 

Are probleme la birou. Au ajuns pe la consulat tot felul de 
zvonuri în legătură cu obiceiurile şi îndeletnicirile lui generale. 
Zăcând în pat, proiectează o campanie care să-i aducă o 
decorație şi promovarea într-un post mai important. 

— Am hotărât că trebuie să-mi obţin crucea. O să dau mai 
multe petreceri, aranjate cu grijă, pe ierarhii. Contez pe tine: la 
început o să am nevoie de câţiva oameni mai neînsemnaţi care 
să-i dea şefului meu sentimentul că mă poate trata cu 
condescendenţă, din punct de vedere social. El e bineînţeles un 
parvenu” desăvârşit şi s-a ridicat prin averea nevesti-sii şi prin 
linguşirea bine chibzuită a unor oameni puternici. Şi ce e şi mai 
rău e că are un complex de inferioritate, evident, faţă de 
originea mea şi de mediul meu familial. Nu s-a hotărât încă 
precis dacă să mă doboare sau nu; dar a făcut sondaje la Quai 


+1 Parvenit (fn. 


d'Orsay“ să vadă ce proptele am acolo. Bineînţeles că de când 
s-a prăpădit unchiu-meu şi de când naşul meu, episcopul, a fost 
amestecat în scandalul ăla uriaş cu bordelul de la Reims, mă 
simt mai puţin sigur pe picioare. Va trebui să-i dau brutei ocazia 
să se simtă protectoare, să aibă impresia că am nevoie să fiu 
încurajat şi lansat. Pfui! Intâi o petrecere modestă cu o singură 
celebritate. Ah! De ce-oi fi intrat în diplomaţie? De ce n-oi fi 
având şi eu o mică avere personală? 

Auzind toate astea printre lacrimile artificiale ale Svevei şi 
coborând apoi scara plină de curent, din nou braţ la braţ, nu m- 
am gândit nici la Sveva nici la Pombal, ci la fragmentul acela în 
care Arnauti spune despre Justine: „Femei care gândesc prin 
somaţie biologică, fără ajutorul raţiunii. Ce greşeală fatală e să 
te dăruieşti unor asemenea femei! Se aude doar zgomotul slab, 
al osului mestecat, ca zgomotul pe care-l face pisica atunci când 
ajunge la vertebrele şoarecelui”. 

Trotuarul ud lunecă sub picioarele noastre, din pricina ploii, şi 
aerul e îmbibat de umezeala după care tânjesc atât de aprig 
copacii şi grădinile publice, statuile şi făpturile migratoare. 
Justine e departe, cu gândul aiurea, mergând încet, îmbrăcată 
într-o rochie magnifică de mătase şi o capă căptuşită cu o 
culoare închisă, cu capul plecat. Se opreşte în faţa unei vitrine 
luminate, apucându-mă de braţ ca să mă întorc către ea şi, 
uitându-se în ochii mei, spune cu o voce calmă, ciudată: 

— Mă gândesc să plec. Lui Nessim i se întâmplă ceva, dar 
deocamdată nu ştiu ce. 

Apoi, brusc, i se umplu ochii de lacrimi şi spune: 

— E pentru prima dată când mi-e frică şi nu ştiu de ce. 


48 Ministerul de Externe francez. 


Partea a Ill-a 


În primăvara aceea, a doua, Khamsin-ul a fost mai năprasnic 
decât l-am ştiut eu vreodată până atunci, sau de atunci încoace. 
Înainte de răsăritul soarelui, cerurile deşertului deveneau cafenii 
ca o muşama, apoi încet se întunecau, umflându-se ca o 
vânătaie şi degajând în cele din urmă contururile norilor, octave 
gigantice de ocru, care se îngrămădeau dinspre deltă, ca un 
morman de cenuşă sub un vulcan. Oraşul trăsese obloanele, 
ferecându-se ca în faţa viscolului. Câteva rafale de aer, şi o 
ploaie măruntă, posacă, prevestesc întunericul ce va şterge 
lumina cerului. Şi acum, nevăzut în tenebrele camerelor cu 
obloane trase, nisipul invadează totul, apărând ca prin minune, 
între haine puse de mult la păstrare în dulap, printre cărți, 
tablouri şi linguriţe de ceai, în broaştele uşilor şi pe sub unghii. 
Aerul aspru, plin de suspine, usucă mucoasele gâtului şi ale 
nasului, şi irită ochii, făcând să apară configuraţiile 
conjunctivitei. Nori de sânge coagulat se plimbă pe străzi ca 
nişte prorociri; nisipul se instalează în mare ca pudra în buclele 
unei peruci învechite. Stilouri înfundate, buze uscate - şi, de-a 
lungul şipcilor care formează transperantele, grămăjoare subţiri 
şi albe ca de zăpadă timpurie. Felucile fantomatice lunecând de- 
a lungul canalului, au ca echipaj jefuitori de morminte cu 
capetele înfăşurate. Din când în când, un vânt exploziv 
izbucneşte drept în sus şi stârneşte tot oraşul de la un capăt la 
altul, astfel încât ai iluzia că totul - copacii, minaretele, 
monumentele şi oamenii - a fost prins în ultima volbură a unei 
mari vâltori şi că vor curge încet, înapoi în deşertul din care s-au 
născut, revenind iar la nisipul dunelor sculptat anonim de valuri. 

Nu pot nega că la epoca aceea ajunseserăm amândoi la o 
sfârşeală a spiritului, care ne împinsese la disperare, făcându-ne 
să devenim nesăbuiţi şi nerăbdători să ajungem la un 
deznodământ. Vinovăţia aleargă întotdeauna către pedeapsă; 
numai acolo îşi găseşte ea împăcare. O dorinţă ascunsă de a-şi 
ispăşi, într-un fel sau altul, păcatele se declanşase în Justine, o 
nebunie care era mai mare decât a mea; sau poate că simţeam 
amândoi în chip nedesluşit că, legaţi cum eram unul de altul, de 
mâini şi de picioare, doar o revoltă, oricare ar fi fost ea, ne 
putea reda un echilibru mintal, prozaic. Zilele acelea erau pline 
de prevestiri şi de semne care ne hrăneau din plin îngrijorarea. 


Hamid cel cu un singur ochi mi-a spus într-o zi că primise 
vizita unui om misterios care-i spusese să-şi păzească bine 
stăpânul, pentru că e în mare pericol, fiind urmărit de o 
persoană suspusă. După cum mi l-a descris Hamid, s-ar fi putut 
să fie Selim, secretarul lui Nessim; dar ar fi putut tot atât de 
bine să fie oricare dintre cei 50 000 de locuitori ai provinciei. 
Intre timp, însă, se schimbase şi atitudinea lui Nessim faţă de 
mine sau mai bine zis devenise mai intimă, transformându-se 
într-o amabilitate plină de grijă şi foarte săţioasă. Renunţase la 
atitudinea rezervată pe care o avusese până atunci. Când îmi 
vorbea, folosea faţă de mine cuvinte neobişnuite de mângâiere 
şi mă apuca afectuos de mânecă. Uneori, pe când stăteam 
amândoi de vorbă, roşea brusc: sau i se umpleau ochii de 
lacrimi şi întorcea capul ca să le ascundă. Justine urmărea toate 
astea cu o nelinişte care mă chinuia. Dar umilinţa şi remuşcările 
pe care le simţeam, din pricină că-i făceam un rău lui Nessim, 
ne apropiau şi mai tare, întărindu-ne complicitatea. Uneori, 
Justine spunea că vrea să plece; uneori spuneam şi eu acelaşi 
lucru. Dar nu ne puteam urni niciunul, nici altul. Eram siliţi să 
aşteptăm consecinţele cu un sentiment de fatalitate şi de 
oboseală, într-adevăr înspăimântător. 

Dar toate aceste preveniri nu ne potoleau nicicum nebunia; 
dimpotrivă, într-un fel o agravau. Acţiunile noastre erau 
dominate de o neglijenţă totală, înfricoşătoare. Şi nici măcar nu 
speram (şi aici mi-am dat seama că eram iremediabil pierdut), 
că vom abate cumva din drum destinul care ne era hărăzit, 
oricare ar fi fost el. Nechibzuiţi cum eram, nu ne interesa decât 
faptul că s-ar fi putut să nu înfruntăm acest destin împreună - 
că s-ar putea să ne despartă. Căutând astfel în mod sincer 
martirajul, mi-am dat seama că arătam faţa cea mai găunoasă, 
cea mai defectuoasă a dragostei noastre. 

— Ce dezgustătoare trebuie să-ţi par, mi-a spus odată Justine, 
cu talmeş-balmeşul ăsta obscen de idei contradictorii: toată 
această preocupare  bolnăvicioasă pentru Dumnezeu şi 
neputinţa desăvârşită de a mă supune celei mai mici presiuni 
morale venite dinlăuntrul meu, cum ar fi de exemplu să-i fiu 
credincioasă unui om pe care-l ador. Tremur când mă gândesc 
la soarta mea, dragule, tremur. Dacă măcar aş putea scăpa cu 
firea mea tipică, de evreică nevropată... Dacă măcar aş putea 
să mă dezbăr de ea... 


În lunile acelea în care Melissa plecase să facă o cură în 
Palestina (ca să se poată duce, împrumutasem bani de la 
Justine), au fost câteva momente în care am scăpat ca prin 
urechile acului, într-o zi de exemplu, discutam cu Justine în 
dormitorul mare al casei. Tocmai ne întorseserăm de la plajă şi 
făcuserăm un duş rece ca să spălăm sarea ce ni se lipise de 
piele. Justine se aşezase pe pat, goală sub cearşaful de baie pe 
care-l drapase în jurul trupului ca pe o togă antică. Nessim era 
plecat la Cairo, unde trebuia să facă o emisiune de radio, în 
folosul unei opere de binefacere. Afară, în faţa geamului, copacii 
îşi legănau în semn de aprobare frunzele mari şi prăfuite, în 
aerul de vară, în timp ce zgomotele aglomerației de pe strada 
Fuad ajungeau pierdute până la noi. 

Auzeam vocea calmă a lui Nessim la aparatul mic şi negru de 
lângă pat, transformată de microfon într-o voce de om 
îmbătrânit înainte de vreme. Propoziţiile goale continuau să 
trăiască în tăcerea pe care o invadau, până când aerul păru şi el 
ticsit cu banalităţi. Dar vocea era frumoasă, o voce de om care 
s-a izolat de orice sentiment. Uşa de la baie, în spatele Justinei, 
era deschisă. Dincolo de această uşă - o deschizătură albă ca de 
spital - era o altă uşă care dădea pe o scară de incendiu, din 
cele de fier. Casa fusese proiectată în jurul unei caje centrale, 
aşa că bucătăriile şi băile ei erau legate printr-o reţea de scări, 
de felul celor care merg de jur împrejurul sălii motoarelor, la un 
vapor. Deodată, în timp ce vocea continua să vorbească şi noi s- 
o ascultăm, am auzit o tropăială uşoară şi plină de tinereţe pe 
treptele de fier, dincolo de baie; paşii erau fără doar şi poate ai 
lui Nessim - sau ai oricăruia dintre cei 50 000 de locuitori ai 
provinciei. 

Întinzându-mă peste umărul lui Justine, am văzut cum apare 
pe panoul de sticlă mată a uşii umbra capului şi a umerilor unui 
bărbat înalt şi subţire, cu o pălărie moale de fetru, trasă pe ochi. 
A apărut aşa cum apare o probă fotografică în tăviţa de 
developat şi s-a oprit cu mâna întinsă pe clanţa uşii. Justine, 
observând direcţia privirilor mele, a întors capul. M-a apucat pe 
după umeri cu unul din braţele ei goale, în timp ce amândoi, cu 
un calm desăvârşit a cărui esenţă, ca pulsaţiile inimii, era de 
fapt formată dintr-o excitație sexuală febrilă şi neputincioasă, 
priveam silueta întunecată care stătea atârnată acolo, între 
două lumi, conturată ca pe un ecran de radiografie. Ne-ar fi 


găsit pozând în chip absurd, ca pentru o fotografie, feţele 
noastre neexprimând nicidecum teamă, ci o uşurare lipsită de 
orice vină. 

Silueta a rămas multă vreme acolo aşteptând parcă, pe 
gânduri, sau poate ascultând. Apoi a dat din cap, o dată, încet, 
şi după o clipă s-a întors cu un aer nehotărât, dispărând treptat 
de parcă s-ar fi contopit cu sticla. Pe când se întorcea, a părut 
că pune ceva în buzunarul din dreapta al hainei. Am auzit paşii 
pierzându-se liniştit - o gamă de note surde care descreşteau pe 
scările de fier ale cajei. N-am rostit nicio vorbă, dar ne-am întors 
cu o concentrare vizibil mărită spre radioul mic şi negru care 
transmitea în continuare vocea blândă şi politicoasă a lui 
Nessim. Ni se părea imposibil să fie în acelaşi timp în două 
locuri. 

N-am înţeles, decât după ce l-a auzit pe crainic anunțând că 
discursul fusese înregistrat. De ce nu deschisese uşa? 

Adevărul e că fusese cuprins de îndoiala aceea ameţitoare 
care-i apucă întotdeauna pe oamenii cu fire paşnică, după ce s- 
au hotărât să acţioneze. În ultimul timp se născuse ceva în 
mintea şi în sufletul lui, ceva care crescuse picătură cu picătură 
până când povara devenise prea grea ca s-o mai poată îndura. 
Îşi dădea seama că în firea lui se petrecuse o schimbare 
profundă, că se scuturase în cele din urmă de paralizia 
prelungită a dragostei neputincioase care-i condusese până 
atunci acţiunile. Gândul că ar putea să întreprindă brusc ceva 
concret, care să atragă după sine binele sau răul, îi apăruse ca 
un lucru nou şi îmbietor. Se simţea, sau aşa cel puţin mi-am 
închipuit eu, ca un jucător care-i gata să rişte rămăşiţele 
modeste ale unei averi pierdute pe o ultimă miză disperată. Dar 
nu se hotărâse încă ce gen de acţiune să întreprindă. Ce formă 
va trebui să aibă? În mintea lui se îmbulziseră o mulţime de 
imagini stânjenitoare. 

Dorinţa lui de a acţiona se baza pe două impulsuri majore; pe 
de o parte, dosarul pe care-l întocmiseră agenţii lui în legătură 
cu Justine luase asemenea proporţii, încât nu mai putea fi trecut 
cu vederea; pe de altă parte, era obsedat de un gând nou şi 
înspăimântător care, dintr-o pricină sau alta, nu-i mai venise în 
minte până atunci - şi anume, că Justine se îndrăgostise în cele 
din urmă cu adevărat. lşi schimbase toată configuraţia 
personalităţii; devenise, pentru prima dată, gânditoare şi 


neliniştită, iar sufletul ei era plin de ecourile unei blândeţi pe 
care femeile îşi permit întotdeauna s-o adopte faţă de un bărbat 
pe care nu-l iubesc. Ştiţi, de fapt şi el o urmărise, ca şi mine, în 
paginile cărţii lui Arnauti, pas cu pas. 

„La început am crezut că trebuie lăsată să se lupte şi să 
înainteze prin jungla «obstacolului» până la mine. De câte ori 
mă năpădea gândul dureros al infidelităţilor ei, îmi spuneam că 
nu e una dintre acele făpturi care umblă după plăceri, ci caută 
durerea încercând să se regăsească - şi să mă găsească şi pe 
mine. 

M-am gândit că, dacă ar exista un bărbat care s-o elibereze 
de ea însăşi, ar deveni accesibilă tuturor şi deci şi mie, care 
aveam cele mai mari drepturi asupra ei. Dar, când am văzut-o 
topindu-se ca un ghețar în plină vară, m-a străfulgerat un gând 
îngrozitor: şi anume că cel care va reuşi să învingă «obstacolul» 
o va păstra pentru totdeauna, fiindcă liniştea pe care i-o va oferi 
va fi tocmai aceea pe care o căuta ea cu înverşunare cu ajutorul 
trupurilor şi destinelor noastre. Şi, pentru prima dată, gelozia 
mea amplificată de teamă m-a făcut să mă stăpânesc.” 

Mi s-a părut întotdeauna fantastic că până şi acum Nessim era 
gelos pe toată lumea în afară de adevăratul subiect al 
preocupărilor ei prezente - adică eu. In ciuda unei cantităţi 
covârşitoare de dovezi, aproape că nici nu îndrăznea să-şi 
permită să mă bănuiască. Nu dragostea e oarbă, ci gelozia. A 
trecut multă vreme până să ajungă să creadă în tot teancul de 
dovezi pe care le strânseseră agenţii lui în legătură cu noi, cu 
întâlnirile noastre, cu purtarea noastră. Dar acum faptele se 
impuneau atât de clar, încât nu exista nicio posibilitate de 
greşeală. Problema era cum să scape de mine. Nu atât ca 
făptură fizică. Pentru că devenisem doar o siluetă care îi umbrea 
lumina. Mă vedea murind poate, sau plecând. Nu ştia nici el 
exact. Însăşi nesiguranța era pasionantă, atingând culmile 
beţiei. 

Dar alături de aceste preocupări mai erau şi altele - 
problemele postume pe care Arnauti nu fusese în stare să le 
rezolve şi pe care Nessim le urmărise ani de-a rândul cu o 
adevărată curiozitate de oriental. Se afla acum mai aproape 
decât fuseserăm oricare dintre noi, vreodată. lată încă o 
informaţie pe care nu se putea decide cum s-o folosească mai 
bine. Dar dacă Justine hotărâse într-adevăr să scape de el, la ce 


i-ar fi folosit să se răzbune pe întruchiparea reală a făpturii 
misterioase? Şi, pe de altă parte, dacă eram eu pe punctul să 
păşesc în locul lăsat liber de fantomă...? 

L-am întrebat pe Selim direct dacă fusese vreodată la mine, 
ca să-l prevină pe Hamid cel cu un singur ochi. Nu mi-a răspuns, 
dar a plecat capul şi mi-a spus în şoaptă: 

— În ultima vreme, stăpânul meu nu prea e în apele lui. 

Între timp, propriul meu destin luase o întorsătură absurdă şi 
neaşteptată. Într-o seară am auzit o bătaie în uşă; am deschis, 
poftind în casă un ofiţer din armata egipteană, spilcuit, cu fes şi 
cizme strălucitoare, purtând sub braţ un imens plesnitor de 
muşte, cu mâner de abanos. Youssouf Bey vorbea aproape 
perfect englezeşte, lăsând frazele să-i cadă neglijent printre 
buze, vorbă cu vorbă, toate alese cu grijă; avea o faţă sinceră, 
neagră ca tăciunele, împodobită cu dinţi perfecţi, mici şi 
strălucitori, ca perlele adevărate. Avea ceva din atitudinea 
solemnă şi afectuoasă a unui pepene verde vorbitor, întors de 
curând de la Cambridge. Hamid i-a adus cafeaua obişnuită şi un 
liqueur lipicios şi, pe când le sorbea, mi-a spus că un bun prieten 
de-al meu, cu o funcţie înaltă, dorea foarte mult să mă vadă. M- 
am gândit imediat la Nessim; dar pepenele verde m-a asigurat 
că prietenul era englez şi o persoană oficială. Nu putea să-mi 
spună mai mult. Misiunea lui era confidențială. M-a întrebat, 
însă, dacă voiam să merg cu el să-mi văd prietenul. 

N-aveam nicio încredere. Alexandria, atât de paşnică pe 
dinafară, nu era deloc sigură pentru creştini. Nu trecuse nicio 
săptămână de când se întorsese Pombal acasă cu o poveste 
despre viceconsulul suedez, care avusese o pană de maşină pe 
strada Matrugh. Îşi lăsase nevasta singură în maşină, ducându- 
se să caute un telefon public, să cheme consulatul şi să-i roage 
să trimită o altă maşină. Când se întorsese, găsise trupul ei 
aşezat normal pe bancheta din spate - fără cap. Poliţia fusese 
imediat chemată şi tot cartierul cercetat cu de-amănuntul. 
Printre cei interogaţi erau şi nişte beduini care locuiau în corturi 
prin apropiere. 

În timp ce negau de zor că ar şti ceva despre accident, din şorţul 
uneia dintre femei se rostogolise capul care lipsea. Incercaseră 
să smulgă dinţii de aur care, la petreceri, formaseră întotdeauna 
partea neplăcută a zâmbetului respectivei doamne. Genul ăsta 
de incidente nu era atât de neobişnuit încât să-ţi dea curajul să 


vizitezi anumite cartiere necunoscute ale oraşului, după ce se 
lăsa noaptea. L-am urmat deci pe ofiţer fără nicio tragere de 
inimă, urcându-mă în spatele unei maşini de stat-major, cu un 
şofer în uniformă, şi m-am văzut transportat cu viteză către 
cartierele sărăcăcioase ale oraşului. Youssouf Bey îşi mângâia 
mustăcioara îngrijită, ca o perie, în expectativă, asemenea unui 
muzicant care îşi acordează instrumentul. Era inutil să-i mai pun 
altă întrebare: nu voiam să-mi trădez îngrijorarea. Am cedat 
deci, în sinea mea, în faţa situaţiei, am aprins o ţigară şi am 
început să mă uit la fâşia lungă a Comişei care dispărea zburând 
pe lângă noi. 

Indată după aceea, maşina s-a oprit şi am coborât, miliţianul 
conducându-mă pe jos printr-un labirint de străzi şi alei înguste 
pe lângă Rue des Soeurs. Dacă scopul lui fusese să mă 
împiedice să-mi dau seama unde mă aflu, reuşise aproape din 
prima clipă. Umbla cu un pas uşor şi sigur, fredonând încet. În 
cele din urmă, am ieşit la lumină într-o stradă periferică, plină 
de dughene de negustori, şi ne-am oprit în faţa unei porţi mari, 
sculptate, pe care a împins-o după ce a sunat întâi la sonerie. O 
curte cu un palmier pipernicit; aleea care o străbătea era 
întreruptă de vreo două-trei felinare slabe, înfipte în pietriş. 

Am traversat-o şi am urcat câteva trepte, până la o uşă înaltă, 
albă, deasupra căreia strălucea crud un bec electric mat. 
Ofiţerul a bătut, intrând şi salutând dintr-o singură mişcare. L- 
am urmat într-o cameră mare, destul de elegantă, cu o lumină 
caldă şi cu podele îngrijit lustruite, scoase în evidenţă de 
covoare arabe de preţ. Intr-un colţ, aşezat în dreptul unui birou 
înalt, cu incrustaţii, cu aerul omului care călăreşte pe o bicicletă 
din cele înalte, de pe vremuri, se afla Scobie, încruntarea lui 
plină de vanitate suprapunându-se peste zâmbetul de bun sosit 
cu care m-a primit. 

— Dumnezeule! am exclamat. 

Bătrânul pirat a chicotit în stil Drury Lane şi a spus: 

— În sfârşit, domile, în sfârşit! 

Dar nu s-a ridicat, ci a rămas aşezat pe scaunul incomod cu 
spătar înalt, ţinându-şi fesul pe cap, plesnitorul de muşte pe 
genunchi şi având un aer destul de impresionant. Am observat 
că are un galon suplimentar pe umăr, indicând Dumnezeu ştie 
ce mărire de rang şi putere. 

— Stai jos, dom'le, mi-a zis, făcând cu mâna o mişcare 


stângace de ferăstrău, care semăna vag cu un gest Second 
Empire. 

Miliţianul concediat a ieşit zâmbind prosteşte. Mi s-a părut că 
Scobie nu prea era la largul lui în ambianța asta bogată. Avea 
un aer cam defensiv. 

— Le-am cerut să te găsească, mi-a spus, coborând vocea, 
până la o şoaptă teatrală, pentru ceva foarte special. 

Pe biroul lui erau câteva dosare verzi şi o învelitoare de 
ceainic care părea aproape dezintegrată. M-am aşezat. 

S-a ridicat repede şi a deschis uşa. Nu era nimeni afară. A 
deschis fereastra. Nu stătea nimeni pe pervaz. A pus 
învelitoarea de ceainic peste telefonul de pe birou şi s-a aşezat 
la loc. Apoi, aplecându-se şi vorbind cu grijă, şi-a rotit cu înţeles 
ochiul de sticlă, în timp ce cu un aer grav şi conspirativ, spunea: 

— Dar să ştii, nicio vorbă nimănui, dom'le. Jură că n-ai să spui 
nicio vorbă nimănui. 

Am jurat. 

— M-au făcut şeful Serviciului Secret. 

Cuvintele îi ieşeau din gură şuierate printre dinţi. 

Am dat din cap, uimit. Răsufla de parcă ar fi băut aerul, 
părând că se uşurează de o povară, şi a continuat: 

— O să fie război, dom'le. Am informaţii din surse interne, mi- 
a zis întinzând un deget lung către propria lui tâmplă. O să fie 
război. Inamicul lucrează zi şi noapte, dom'le, chiar aici printre 
noi. 

Nu puteam să-l combat. Puteam doar să mă minunez de noul 
Scobie din faţa mea, ca de o ilustrație proastă dintr-o revistă. 

— Şi dumneata ne poţi ajuta să-i surprindem şi să-i nimicim, a 
continuat el cu un aer devastator de autoritate. Vrem să te 
includem în rândurile noastre. 

Asta suna cât se poate de plăcut. Am aşteptat să aud 
detaliile. 

— Cea mai periculoasă bandă se află aici, la Alexandria. ŞI 
dumneata trăieşti chiar în mijlocul ei. Sunt toţi prieteni de-ai 
dumitale. 

Bătrânul tuna şi fulgera. Şi, dincolo de sprâncenele încruntate 
şi de ochiul care se tot rotea emoţionat, am văzut brusc 
imaginea lui Nessim, o străfulgerare rapidă ca o intuiţie; l-am 
văzut stând la masa lui imensă, din birourile reci ca nişte tuburi 
de oţel, uitându-se la telefonul care suna, în timp ce broboane 


de sudoare îi apăreau pe frunte. Aştepta o comunicare în 
legătură cu Justine - încă o răsucire a cuţitului în rană. 

Scobie a clătinat din cap. 

— Nu atât el, spuse. E bineînţeles amestecat şi el. Dar 
conducătorul lor e unul Balthazar. Uite ce a cules cenzura. 

A scos un carton dintr-un fişier şi mi l-a întins. 

Balthazar avea un scris foarte frumos şi era, evident, scrisul lui. 
Dar n-am putut să nu zâmbesc când am văzut reversul cărții 
poştale; nu conţinea nimic altceva decât micul grafic în formă 
de tablă de şah al Boustrophedon-ului. Pătrăţelele erau umplute 
cu litere greceşti. 

— Obrăznicia lui e atât de mare, încât le trimite deschise prin 
poştă. 

Am studiat graficul. Şi am încercat să-mi amintesc puţinul pe 
care-l învăţasem de la prietenul meu în legătură cu calculul. 

— E un sistem bazat pe nouă puteri. Pe ăsta nu-l pot citi, a 
adăugat Scobie înfierbântat. Au şedinţe regulate, dom'le, ca să- 
şi concentreze informaţiile. Asta ştim precis. 

Ţineam cartea poştală cu vârful degetelor şi mi s-a părut că 
aud vocea lui Balthazar: „Sarcina gânditorului e de a fi sugestiv. 
Cea a sfântului e de a tăcea atunci când descoperă ceva”. 

Scobie s-a sprijinit de spătarul scaunului cu o evidentă 
mulţumire de sine. Se umflase ca un porumbel guşat. Şi-a scos 
fesul de pe cap, uitându-se la el atent şi cu un aer protector, 
aşezându-l apoi pe învelitoarea de ceainic. După care s-a 
scărpinat pe ţeasta crăpată, cu degetele lui osoase, şi a 
continuat: 

— Nu puteam descifra codul nici în ruptul capului, a spus. 
Aveam duzini de cărţi poştale din astea - şi a arătat spre un 
fişier plin cu telefotografii de cărţi poştale similare. Am trimis 
prin toate locurile unde se folosesc cifruri: până şi la studenţii 
premianţi din facultăţile de matematică. Dar degeaba, dom'le. 

Asta nu m-a mirat. Am aşezat cartonaşul pe teancul de 
telefotografii şi am început din nou să-l contemplu pe Scobie. 

— Aici începe rolul dumitale, mi-a zis el cu o strâmbătură, 
dacă vrei să-l joci! Am dori să descifrezi cifrul, oricât de mult 
timp ti-ar trebui pentru asta. Şi-ţi dăm şi un salariu a-ntâia! Ei, 
ce zici? 

Ce puteam să zic? Ideea era prea fascinantă ca s-o las să se 
piardă. In plus, în ultimele luni, munca mea de profesor mersese 


atât de prost, încât eram convins că nu-mi vor reînnoi contractul 
la sfârşitul trimestrului. Veneam mereu cu întârziere de la câte o 
întâlnire cu Justine. Aproape nici nu mai corectam tezele. 
Devenisem irascibil şi agresiv cu colegii şi cu directorii. Şi iată că 
aveam ocazia să devin propriul meu stăpân. Pe când mă 
aplecam încă o dată în faţă, făcându-i lui Scobie un semn 
aprobator din cap, am auzit-o în mintea mea pe Justine 
spunând: „Dragostea noastră a devenit ca un cuvânt dintr-un 
proverb cunoscut, citat cu totul greşit”. 

Scobie a răsuflat uşurat şi mulţumit şi, relaxându-se, a 
devenit din nou „piratul”. l-a încredinţat biroul unui Mustafa 
anonim, care după toate aparențele locuia undeva în telefonul 
cel negru - când vorbea. Scobie se uita întotdeauna în receptor 
de parcă ar fi privit în ochii cuiva. Am părăsit clădirea împreună 
şi ne-am lăsat în seama unei maşini de serviciu care ne-a dus 
înspre malul mării. 

Detaliile suplimentare în legătură cu funcţia mea puteau fi 
discutate şi în faţa sticluţei de coniac pe care o ţinea în ultimul 
raft al servantei de lângă pat. 

Am mers cu maşina până la Cornişă, unde am hotărât să 
coborâm şi să facem restul drumului pe jos, în lumina 
strălucitoare a unui clar de lună obsedant, uitându-ne la vechiul 
oraş cum se dezintegrează şi se adună iar, în contururi desenate 
în ceata serii, încărcat de inerția deşertului înconjurător, a Deltei 
verzi, aluviale, care-l muia până la oase, pătrunzându-i valorile. 
Scobie vorbea dezlânat de una şi de alta. Imi amintesc că se 
plângea de faptul că rămăsese orfan de mic. Părinţii lui fuseseră 
amândoi ucişi în circumstanţe dramatice, care-i procurau o 
hrană bogată pentru meditaţie. 

— Taică-meu a fost unul dintre pionierii automobilismului, 
dom'le. Primele curse pe şosea, cu maşina alergând cu douăzeci 
de mile pe oră, şi tot felul de poveşti d-astea. Avea propriul lui 
landou. Parcă-l văd stând la volan, cu mustaţa lui mare. 
Colonelul Scobie, maestru de ceremonii. Era lăncier. Maică-mea 
stătea întotdeauna cu el în maşină, dom'le. Nu-l părăsea 
niciodată, nici măcar în timpul curselor. li slujea drept mecanic. 
Ziarele publicau mereu pozele lor la start, stând în maşină cu 
vălurile lor de apicultori - Dumnezeu ştie de ce pionierii purtau 
întotdeauna văluri imense. Poate din pricina prafului. 

Vălurile s-au dovedit până la urmă a fi un dezastru. Ţintuit de 


un ac de cap, în vechea cursă Londra - Brighton, vălul lui taică- 
său se încurcase în osia din faţă a maşinii. Fusese târât pe 
şosea, în timp ce tovarăşa lui continuase cursa, izbindu-se în 
plin de un copac. 

— Singura consolare e că exact aşa ar fi vrut să piară. Aveau 
faţă de ceilalţi un avans de un sfert de milă. 

Mi-au plăcut întotdeauna poveştile cu morţi caraghioase şi m- 
am stăpânit cu greu să nu râd în timp ce Scobie descria 
nenorocirea, rotindu-şi ochiul de sticlă în chip monstruos. Dar, 
pe când el vorbea şi eu ascultam, o parte din gândurile mele 
începuseră să alerge pe o pistă paralelă, preocupate de noua 
mea slujbă, evaluând-o în funcţie de libertatea pe care mi-o 
oferea. In aceeaşi seară trebuia să mă întâlnesc cu Justine la 
Montaza - maşina ei mare bâzâind ca un fluture de noapte pe 
drumul întunecat, răcorit de palmieri. Ce va spune oare despre 
asta? Va fi bineînţeles încântată să mă ştie scăpat de cătuşele 
muncii mele actuale. Şi totuşi, o parte din sufletul ei mă va 
dezaproba, la gândul că această uşurare nu va face altceva 
decât să ne dea şi mai multe prilejuri să fim împreună, să ducă 
minciuna noastră până la capăt, să ne demaşte şi mai mult în 
faţa judecătorilor noştri. lată deci un nou paradox al dragostei: 
însuşi lucrul care ne apropiase - Boustrophedon-ul - ne-ar fi 
despărţit pentru totdeauna dacă am fi stăpânit virtuțile pe care 
le ilustra - mă refer la eurile noastre, care pândeau imaginile 
noastre îndrăgostite nebuneşte una de alta. 

„Intre timp, după cum avea să spună Nessim, cu tonurile 
acelea blânde şi pline de sumbră cumpătare care apar în vocile 
celor care au iubit cu adevărat şi n-au reuşit să se facă iubiţi, 
între timp trăiam în mijlocul unor emoţii ameţitoare care nu-şi 
puteau găsi uşurarea decât într-o acţiune a cărei caracteristică 
n-o puteam  desluşi.” Aveam, rând pe rând, izbucniri 
extraordinare de încredere în mine şi stări de deprimare atât de 
adânci, încât mi se părea că n-am să mai pot ieşi niciodată la 
liman. Cu sentimentul nedesluşit că mă pregătesc pentru o 
competiţie - aşa cum fac atleţii - am început să iau lecţii de 
scrimă şi să învăţ să trag cu pistolul automat. Am studiat 
compoziţia şi efectele otrăvurilor, după un manual de 
toxicologie pe care l-am împrumutat de la doctorul Fuad Bey. 
(Nu născocesc decât cuvintele.) Nessim începuse să nutrească 
sentimente care nu cedau la analiză. Perioadele de beţie erau 


urmate de altele, în care simţea - de parcă ar fi fost prima dată 
- povara deplină a singurătăţii sale; un chin lăuntric al spiritului 
pe care deocamdată nu-l putea exprima nici prin suferinţă, nici 
prin acţiune. Visa neîncetat la anii copilăriei, cuprins de un 
obsedant sentiment de căldură; casa umbrită a mamei lui, 
ascunsă între palmieri şi poinsettia, la Aboukir; apele se 
împiedicau  strecurându-se printre pietrele vechiului fort, 
îngrămădind zilele primilor ani ai copilăriei lui, astfel încât să 
formeze emoţii unice, condensate, născute din memoria vizuală. 
Se agăța de aceste amintiri cu o spaimă şi o luciditate pe care 
nu le simţise niciodată. Şi în tot acest timp, în spatele 
depresiunii nervoase ce se ascunde privirilor - căci acţiunea 
neîmplinită asupra căreia medita zăcea în el ca un coitus 
interuptus -  dăinuia germenul unei exaltări îndârjite şi 
necontrolate. Se simţea de parcă l-ar fi împins ceva să se 
apropie mai mult... de ce anume? Nu ştia nici el: dar aici apărea 
vechea lui teamă de nebunie, făcând un pas şi punând stăpânire 
pe el, tulburându-i echilibrul fizic, astfel încât îl apucau uneori 
crize de ameţeală care-l făceau să întindă mâinile în jur, 
bâjbâind ca un orb, încercând să găsească ceva pe care să se 
aşeze, un scaun sau o canapea. Se aşeza, gâfâind puţin şi 
simțind broboanele de sudoare care-i apăreau pe frunte; uşurat 
totuşi la gândul că un martor întâmplător n-ar fi putut desluşi 
nimic din frământarea lui lăuntrică. Tot acum îşi dădea seama 
că rostea fără să vrea, cu glas tare, fraze pe care mintea lui 
conştientă refuza să le asculte. „Bravo! îl auzise Justine, 
adresându-se uneia dintre oglinzi, deci te cufunzi în 
neurastenie!” Şi mai târziu, când ieşea în aerul strălucitor, 
luminat de stele, îmbrăcat în hainele lui de seară bine croite, 
Selim, la volanul maşinii, l-a auzit adăugând: „Am impresia că 
vulpea asta iudaică mi-a mâncat viaţa”. 

Dar mai erau şi zile când era destul de alarmat ca să caute 
dacă nu ajutor, măcar răgazul pe care i-l putea oferi contactul 
cu o altă făptură umană: un doctor, de pe urma căruia s-a ales 
cu un tonic pe bază de fosfor şi un regim alimentar pe care nu l- 
a urmat niciodată. Priveliştea unui şir de călugări carmeliţi, cu o 
tonsură care-i făcea să semene a maimuțe şi care traversau 
Nebi Daniel, l-a împins să reînnoiască o prietenie uitată cu 
părintele Paul, care i se păruse cândva un om cât se poate de 
fericit, văârât în religia lui ca un brici în teacă. Dar cuvintele de 


alinare pe care i le oferea acum bruta asta norocoasă, fericită şi 
lipsită de imaginaţie, nu-i mai produceau decât o senzaţie de 
greață. 

Într-o noapte a îngenuncheat lângă pat - un lucru pe care nu-l 
mai făcuse de doisprezece ani - şi a început încet, deliberat, să 
se roage. A rămas multă vreme aşa, cu mintea vrăjită, cu limba 
legată fără ca în creierul lui să se poată închega nicio vorbă, 
niciun gând. Simţea un fel de inhibiţie înspăimântătoare, ca un 
şoc mintal. A rămas aşa până când nu a mai putut răbda - până 
când a simţit că e pe punctul să se înăbuşe. Atunci a sărit în pat 
şi şi-a tras cearşafurile peste cap, şoptind frânturi de jurăminte - 
şi rugi involuntare, pe care nu le recunoştea ca venind de 
nicăieri din fiinţa lui. Aparent nu se vedea niciun semn al 
luptelor ce se dădeau în sufletul lui; continua să vorbească, rece 
şi măsurat, în ciuda gândurilor febrile pe care le ascundeau 
vorbele. Doctorul lui l-a felicitat, spunându-i că are reflexele 
excelente şi că în urina lui nu există surplus de albumină. 

Durerile de cap de care suferea din când în când nu dovedeau 
altceva decât că are un petit maf? sau o altă asemenea boală 
de oameni bogaţi şi leneşi. 

El unul era gata să sufere, atâta timp cât suferinţa putea fi 
stăpânită de conştiinţă. Singurul lucru care îl înspăimânta era o 
senzaţie aprigă de singurătate - o realitate pe care îşi dădea 
seama că nu va putea niciodată s-o comunice nici prietenilor, 
nici medicilor chemaţi să se pronunţe asupra unor anomalii în 
purtarea lui pe care le-ar privi doar ca pe nişte simptome de 
boală. 

Încercase cu înfrigurare să se reapuce de pictură, dar fără 
rezultat. Timiditatea părea să distrugă, ca o otravă, culorile 
însele, făcându-le să pară apatice, moarte. Dar chiar şi pensula 
e greu de mânuit atunci când degete nevăzute te trag mereu de 
mânecă, oprindu-te, şoptindu-ţi, alungând orice libertate sau 
fluiditate de mişcare. 

înconjurat de acest amurg ameninţător al senzaţiilor, şi 
străduindu-se în zadar să-şi regăsească liniştea şi echilibrul 
sufletesc, îşi îndreptă încă o dată gândurile spre construirea 
Palatului de Vară - cum era denumit în glumă: un mic grup de 
cocioabe arabe şi de grajduri la Abousir. Odată, de mult, când se 
ducea călare la Benghazi, de-a lungul țărmului singuratic, 


“9 indigestie (fr.). 


dăduse, la mai puţin de o milă de malul mării, de o cută a 
deşertului cu un izvor rece care ţâşnea pe neaşteptate prin 
pielea groasă de nisip şi cobora şovăind o bucată de drum spre 
plaja pustie, înainte de a fi surprins şi înăbuşit de dune. Aici, 
beduinul apucat pe neaşteptate de setea năvalnică de verdeață 
care există în sufletul oricărui om al deşerturilor, sădise un 
palmier şi un smochin; rădăcinile lor se prinseseră puternic, pe 
sub pământ, de gresia din care curgea apa dulce a izvorului. 
Odihnindu-se cu caii la umbra acestor copaci tineri, ochii lui 
Nessim se opriseră uimiţi asupra imaginii îndepărtate a unei 
fortărețe arabe şi asupra plajei goale, bătute de valuri zi şi 
noapte - o cicatrice albă, lungă, desenată în peisaj. Dunele - pe 
aceste meleaguri se strânseseră, formând o vale lungă şi 
armonioasă pe care imaginaţia lui începuse deja s-o umple cu 
sunetele seci ale palmierilor bătuţi de vânt şi cu smochinii verzi 
care, ca întotdeauna, lângă o apă curgătoare, dăruiesc o umbră 
atât de deasă încât seamănă cu o cârpă udă apăsată pe 
creştetul capului. Timp de un an lăsase imaginea acestui loc să 
se coacă în mintea lui, ducându-se adesea să-l vadă, pe orice 
vreme, până când reuşise să-i afle toate tainele. Nu vorbise 
nimănui despre el, dar undeva în minte i se născuse ideea să-i 
construiască acolo Justinei o casă pentru vacanţa de vară - o 
oază în miniatură unde să-şi ţină cei trei armăsari arabi, 
pursânge, şi să poată practica, în anotimpul cel mai călduros al 
anului distracţiile ei favorite - înotul şi călăria. 

Pusese să se sape în locul de unde izvora pârâul, iar apele 
sale fuseseră canalizate şi recoltate în bazinul de marmură ce 
forma acum punctul central al unei curţi mici, pavate cu gresie 
aspră; în jurul bazinului aveau să se ridice casa şi grajdurile. Pe 
măsură ce creştea apa, se întindea şi verdeaţa; umbra înlesni 
apariţia formelor abstracte şi bifurcate ale cactuşilor şi 
exuberanţa stufoasă a porumbului indian. Cu timpul, apăru şi un 
strat de pepeni galbeni - exilați rari ai Persiei îndepărtate. Un 
singur grajd, în stilul sobru al arabilor, întorcea spatele vântului 
de iarnă al mării, în timp ce o grămadă de cămări şi camere mici 
de locuit, cu zăbrele şi obloane negre de fontă la ferestre, 
răsăriseră ca din pământ, formând un corp de clădire în formă 
de L. 

Două sau trei dormitoare, cât chiliile de călugăr din Evul 
Mediu, dădeau de jur împrejur într-o încăpere dreptunghiulară, 


cu tavan scund şi aspect confortabil, ce servea în acelaşi timp 
de sufragerie şi /iving-room. La un capăt se ridica un cămin alb, 
masiv, care avea în partea de sus o margine cu decoraţii care 
sugerau motivele de pe ceramica arabă. La celălalt capăt se 
aflau o masă şi nişte bănci de piatră, care aminteau de un 
refector de mănăstire, folosit de pelerinii deşertului. Dar 
austeritatea încăperii se găsea descumpănită în faţa covoarelor 
persane de preţ şi a unor lăzi extraordinar sculptate, cu 
ornamentaţii aurite, răsucite peste încheitorile în formă de 
cârlige şi cu laturile îmbrăcate în piele. Totul era de o simplitate 
voită, care constituie forma cea mai reuşită a măreției. Pe 
pereţii severi, văruiţi - ale căror ferestre, puţine la număr şi 
zăbrelite, dezvăluiau brusc fâşii minunate de peisaj, privelişti de 
plajă şi deşert - atârnau câteva trofee vechi, mărturii ale unor 
partide de vânătoare sau ale unei vieţi de meditaţie: un steag 
arab de lăncieri, o mandata” budistă, câteva sulițe sud-africane, 
aflate în exil, un arc lung din acelea care se mai folosesc şi azi la 
vânatul iepurilor şi fanionul unui iaht, cu capătul bifurcat. Cărţi 
nu erau, în afară de un Coran vechi cu coperte de fildeş şi 
încheietori de metal fără luciu. În schimb, pe pervazul ferestrelor 
zăceau mai multe perechi de cărţi de joc: un set de şaptezeci şi 
opt de cărţi pentru ghicitorii amatori şi o pereche de „Familii 
fericite”. Într-un colţ mai mare stătea un samovar vechi, care 
potolea singura lor pasiunea comună - ceaiul. 

Construcţia avansa încet, şovăielnic, dar când, în cele din 
urmă, simţi că nu mai e în stare să păstreze taina şi o aduse pe 
Justine să i-o arate, ea începu să dea drumul lacrimilor, pe când 
se plimba încoace şi încolo, prin încăperile graţioase, mergând 
de la o fereastră la alta, prinzând când imaginea mării de 
smarald rostogolindu-se pe nisip, când imaginea rotită brusc a 
dunelor care se întindeau atingând cerul la răsărit. Apoi, 
deodată, se aşeză în faţa focului de spini, aşa cum obişnuia 
uneori, şi ascultă bătaia ritmică, bătaie ce se contopea cu 
nechezatul şi tropăitul cailor în grajdurile noi, din cealaltă parte 
a curţii. Era pe la sfârşitul toamnei şi în întunericul umed care se 
îndesea începuseră să apară ici, colo, licuricii; se bucurară 
amândoi că oaza lor începea să adăpostească şi alte vieţi. 

Ceea ce începuse Nessim trebuia acum să ducă Justine până 
la capăt. Mica terasă de sub palmier se întindea către răsărit, 


5% Simbol grafic al universului. 


fiind brusc oprită de un parapet care stăvilea valurile 
neîntrerupte de nisip care, după o iarnă cu vânt, înaintau 
acoperind pietrele curţii cu un strat de o palmă. lenuperii rupţi 
de vânt ajutau la formarea unei scoarţe arămii, mohorâte, de sol 
afânat şi frunze moarte, care cu timpul aveau să devină pământ 
solid, hrănind întâi arbuştii şi mai târziu alţi copaci, mai înalţi. 

Vrând să-l răsplătească pe Nessim pentru atenţia pe care o 
avusese faţă de ea, Justine se gândi să plătească tribut 
preocupării care forma pe atunci pasiunea lui dominantă - 
astronomia. Instală, de aceea, într-un colţ al grupului de clădiri 
în formă de L, un mic observator cu un telescop care amplifica 
de treizeci de ori. Nessim îşi petrecea aici nopţi întregi, iarna 
îmbrăcat în abba-ua lui veche de culoarea ruginii, studiind cu 
gravitate constelația Gemenilor sau aplecându-se deasupra unei 
cărţi cu calculele întregului univers, ca un vraci din Evul Mediu. 
Şi tot aici, prietenii lor se puteau uita la lună sau, schimbând 
unghiul cilindrului, puteau prinde brusc imagini ale norilor de 
perlă, în depărtare, care fumegau, arătând de parcă i-ar fi 
emanat oraşul. 

Toate astea aveau, bineînţeles, nevoie de un paznic; iată de 
ce li se păru firesc să-l vadă într-o zi pe Panayotis apărând şi 
instalându-se într-o cămăruţă de lângă grajduri. Bătrânul, cu o 
barbă în formă de cazma şi ochi pătrunzători ca nişte burghie, 
fusese douăzeci de ani profesor la şcoala secundară la 
Damahur. Apoi se călugărise şi petrecuse nouă ani la 
mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Ce anume îi îndreptase paşii 
către oază va rămâne veşnic un mister, pentru că la un moment 
dat, în viaţa lui aparent neaventuroasă, i se tăiase limba. Dar 
după semnele pe care făcea drept răspuns când i se punea o 
întrebare, s-ar fi părut că se ducea pe jos în pelerinaj la micul 
altar al Sfântului Menas, aşezat mai spre apus, şi că dăduse 
peste oază din întâmplare. Oricum, hotărârea lui de a-şi lega 
soarta de oază nu era întâmplătoare. Se potrivea de minune cu 
ea şi, în schimbul unui salariu de nimica, stătea acolo tot anul, 
ca păzitor şi grădinar. Era un bătrânel în putere, activ ca un 
păianjen, apărând cu o gelozie feroce orice formă de vegetaţie 
care-şi datora viaţa grijii şi sârguinţei lui. El fusese acela care, 
prin mângăieri şi linguşeli, făcuse pepenii galbeni să prindă 
viaţă şi care convinsese chiar şi o viță-de-vie să se caţere până 
sus, pe lângă intrarea principală. Când râdea, scotea un fel de 


croncănit nearticulat şi avea obiceiul să-şi ascundă, sperios, faţa 
în mâneca zdrenţuită a sutanei vechi de pedel. Limbuţia lui de 
grec, zăgăzuită în spatele neputinței, se revărsa în ochi, unde 
strălucea şi sălta la cea mai mică observaţie sau întrebare. Ce 
poţi cere mai mult de la viaţă, părea el să spună, decât oaza 
asta de lângă mare? 

Într-adevăr, ce? Asta se întreba şi Nessim de mai multe ori în 
timp ce maşina se îndrepta gemând către deşert, condusă de 
Selim, omul cu trăsături de uliu, care stătea nemişcat la volan. 
Câteva mile înainte de fortul arab, drumul se depărta de țărm 
îndreptându-se către interiorul deşertului, astfel încât pentru a 
ajunge la oază trebuia să deviezi, părăsind şoseaua de 
macadam, de-a lungul unei dune ce răsărise brusc - rigidă, 
formată din straturi, ca albuşul de ou bătut cu telul, 
scânteietoare şi înţesată cu vine de mică. Din când în când, 
maşina care se legăna risca să-şi scufunde roţile de comandă în 
nisip, dar găsea întotdeauna un nou punct de sprijin în stratul de 
gresie  fărâmicioasă care formează coloana vertebrală a 
întregului promontoriu. Era o fericire să înfoiezi această mare 
albă ce-ţi scârţâia sub roţi, ca un cuter mânat de la spate de 
vânt. 

De câtăva vreme Nessim se tot gândea - sugestia fusese, la 
origine, a lui Pursewarden - să răsplătească devotamentul 
bătrânului Panayotis, cu singurul dar pe care bătrânul l-ar fi 
înţeles şi l-ar fi socotit acceptabil: iată de ce aducea acum în 
servieta lui lustruită o dispensă de la Patriarhul de Alexandria, 
care-l autoriza să construiască şi să înzestreze cu cele 
trebuincioase o capelă mică, în cinstea sfântului Arsenius. 
Alegerea sfântului fusese, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna, 
neprevăzută. Clea găsise, printre vechiturile unei prăvălii Muski 
din Cairo, o icoană din secolul al XVIII-lea, care-l înfăţişa pe sfânt 
cu destul de mult bun-gust, şi i-o dăruise Justinei de ziua ei de 
naştere. 

lată deci comorile pe care le despachetaseră sub ochii 
îngrijoraţi şi iscoditori ai bătrânului. Le trebui un timp ca să-l 
facă să înţeleagă despre ce era vorba, căci urmărea limba arabă 
fără să dea niciun semn că ar înţelege-o, iar Nessim, la rândul 
lui, nu ştia greaca. Dar, ridicând în cele din urmă privirea de pe 
dispensa scrisă, îşi împreună mâinile şi ridică bărbia zâmbind; 
părea a fi pe punctul de a se prăbuşi din pricina emoţiei. Totul 


era clar. Acum ştia de ce petrecuse Nessim atâtea ore studiind 
capătul pustiu al grajdului şi desenând schiţa pe hârtie. 
Gesticulă cu entuziasm şi scoase un cloncănit nearticulat. Inima 
lui Nessim se îndreptă către el cu un fel de invidie şi necaz, 
văzând cât de total se bucură de acest gest, care dovedea că 
există cineva care să aibă grijă de el. De undeva din adâncurile 
„camerei obscure” a gândurilor care-i umpleau mintea, îl studie 
pe bătrânul călugăr cu luare-aminte, de parcă ar fi vrut, uitându- 
se aşa la el, cu intensitate, să surprindă puritatea care-i aducea 
fericire şi linişte sufletească. 

„Măcar aici, îşi spunea Nessim, construind ceva cu mâinile 
mele, nu mă voi mai gândi la nimic şi-mi voi găsi mulţumirea.” 
Şi privi cu invidie şi admiraţie mâinile grecului peste care 
trecuseră anii şi se gândi cât timp uciseseră pentru el şi cât de 
multă gândire economisiseră. Citi în mâinile astea ani lungi de 
activitate fizică sănătoasă, care întemniţa gândul şi zădărnicea 
meditaţia. Şi totuşi... Cine putea şti? Anii aceia îndelungaţi în 
care predase la şcoală; anii petrecuţi la mănăstire şi acum, 
singurătatea lungă a iernilor care încercuia oaza şi în care 
gândurile nu-şi găseau ecou decât în zvârcolirile mării şi în 
zgomotul frunzelor uriaşe de palmier, lovite una de alta... 
„Las'că există întotdeauna timp pentru crize morale”, îşi spuse, 
amestecând cu îndârjire ciment şi nisip uscat într-o piuliţă de 
lemn. 

Dar nici măcar aici nu-şi putea găsi liniştea, pentru că Justine, 
cu  solicitudinea exasperantă caracteristică unei conştiinţe 
încărcate, pe care ajunsese s-o arate omului pe care-l iubea şi 
pe care totuşi încerca să-l distrugă, apăru cu trio-ul ei de arabi şi 
îşi stabili cartierul general de vară în oază. O intimitate agitată, 
atentă şi capricioasă. După un timp, chinuit îngrozitor că n-o 
vedeam, am reuşit să-i transmit în taină o notă cerându-i să se 
întoarcă în oraş sau să-l convingă pe Nessim să mă poftească la 
Palatul de Vară. Selim sosi la timp să mă ia cu maşina şi tot 
drumul se cufundă într-o tăcere plină de înţelegere, căreia nu 
îndrăzni să-i adauge nici cea mai mică urmă de dispreţ. Cât 
despre Nessim, mă primi cu o afecţiune studiată; în realitate, 
era bucuros să ne ştie iarăşi sub ochii lui, să ne poată scoate din 
cadrul fictiv al rapoartelor întocmite de agenţii săi şi să-şi dea 
singur seama dacă eram... cum să spun? „Indrăgostiţi” are de 
fapt o nuanţă de absolut ce-i lipsea iubitei mele, care semăna cu 


o zeiţă antică, în sensul că în viaţa ei atributele proliferau, în loc 
să se concentreze în jurul unei singure calităţi a sufletului pe 
care puteai s-o iubeşti sau nu. „Posesiune” e pe de altă parte, 
un cuvânt prea violent: eram făpturi omeneşti, nu eroi descrişi 
de Bronte. Dar în limba engleză lipsesc diferenţierile care ar 
putea, de exemplu, să dea naştere (aşa cum face greaca 
modernă) unui cuvânt reprezentând o îmbinare între sentiment 
şi pasiune. 

In afară de asta, necunoscând conţinutul şi ţinta gândurilor lui 
Nessim, nu puteam să-i potolesc nicicum temerile ascunse: 
spunându-i că Justine nu făcea cu mine altceva decât să aplice 
în practică aceeaşi schemă obsedantă pe care o urmărise în 
paginile lui Arnauti. Crea un fel de poftă a voinţei care, 
hrănindu-se tainic din propria ei substanţă, ar fi trebuit să 
pălească aşa cum păleşte lumina lămpii sau să se stingă ca 
flacăra lumânării. 

Simţeam acest lucru doar cu o parte a minţii mele: dar am 
descoperit ceea ce lipsea de fapt legăturii noastre. Nu era 
clădită pe niciun fel de repaus al voinţei. Şi totuşi, ce fascinantă 
părea viaţa ei - o amantă atât de plină de duh şi de farmec, 
încât te întrebi cum de ai reuşit vreodată să iubeşti pe altcineva 
până atunci şi să te mulţumeşti cu calitatea acelei iubiri. 

In acelaşi timp, eram uimit să văd că latura fiinţei mele care 
rămăsese legată de Melissa trăia o existenţă autonomă, 
aparţinându-i calm şi sigur, nedorind-o însă înapoi. Melisa îmi 
scria scrisori lungi şi vesele, care nu păreau tulburate nici de 
reproşuri, nici de dorinţa de a-şi plânge de milă. Am descoperit 
în tot ce scria că dobândise o mai mare încredere în sine. 
Descria cu umor şi cu ochi ager micul sanatoriu în care se 
găsea, vorbind despre doctori şi despre ceilalţi pacienţi de parcă 
s-ar fi aflat în vacanţă, la băi. În scrisori părea mai matură, o 
altă femeie. Îi răspundeam cum mă pricepeam mai bine, dar mi- 
era greu să-i ascund confuzia neputincioasă în care mă 
zbăteam; şi mi-era tot atât de imposibil să fac vreo aluzie la 
obsesia mea în ce-o privea pe Justine - ne mişcăm într-o lume 
diferită, de flori, de cărţi şi de idei, o lume care Melissei îi era cu 
totul străină. Ceea ce o ostracizase era mediul şi nu lipsa de 
sensibilitate. „Sărăcia izolează, mi-a spus cândva Justine, 
bogăţia desparte.” Justine câştigase accesul atât în lumea celor 
nevoiaşi, cât şi în lumea celor îndestulaţi, şi de aceea era liberă 


să se poarte firesc. 

Dar măcar aici, în această oază, aveai iluzia unei beatitudini 

care te ocolea atunci când trăiai în oraş. Ne trezeam devreme şi 
lucram la capelă până începea căldura zilei; Nessim se retrăgea 
în micul lui observator, să-şi vadă de hârtii şi de afaceri, iar 
Justine şi cu mine coboram dunele afânate până la mare, unde 
ne petreceam vremea înotând şi stând de vorbă. Cam la o milă 
depărtare de oază, marea împinsese nisipul în sus formând un 
fel de medalion întins şi aspru - o lagună superficială şi, lângă 
ea, vârâtă în curba pectorală a unei dune, se afla o colibă de 
stuf, acoperită cu frunze, care oferea celor ce făceau baie în 
mare umbră şi loc unde să se schimbe. Aici ne petreceam 
împreună aproape toată ziua. Imi aduc aminte că vestea morții 
lui Pursewarden era încă proaspătă şi că discutam despre el cu 
căldură şi venerație, de parcă am fi încercat pentru prima dată, 
în mod serios, să evaluăm un caracter ale cărui calităţi îi 
ascunseseră esenţa reală. Era ca şi cum moartea l-ar fi făcut să- 
şi lepede aspectul pământean şi să împrumute în schimb ceva 
din măreţia scrierilor sale, care pluteau apropiindu-se din ce în 
ce mai mult de privirile noastre, pe măsură ce amintirea omului 
însuşi pălea. Moartea aşeza acest om obositor, strălucit, 
ineficient şi adesea plicticos, cu care avusesem de-a face, într- 
un nou unghi critic, dându-i o nouă dimensiune spirituală. Acum 
nu mai putea fi văzut decât prin oglinda deformantă a anecdotei 
sau prin aspectul prăfuit al amintirilor. După un timp, aveam să 
aud oameni întrebând dacă Pursewarden fusese înalt sau scund, 
dacă purtase sau nu mustață; şi aceste detalii simple erau cel 
mai greu de reconstituit, de ele era cel mai greu să fii sigur. 
Unii oameni care-l cunoscuseră bine spuneau că avusese ochii 
verzi, alţii că-i avusese căprui... Era uimitor să vezi cât de 
repede se contopea imaginea lui reală cu aceea mitică, pe care 
o crease el însuşi în trilogia Dumnezeu este umorist. 

Aici, în zilele acestea în care zăceam orbiţi de lumina soarelui, 
am vorbit despre el dorind avid să prindem şi să fixăm amintirea 
omului, înainte de a fi umbrită total de mitul ce creştea din ce în 
ce mai mult; vorbeam despre el, confirmând, negând, 
comparând ca doi agenţi secreţi care ar repeta la infinit o 
poveste ce trebuia să slujească drept alibi, căci la urma urmei 
omul supus greşelii ne aparținuse nouă. Tot acum am aflat că-i 
spusese într-o seară Justinei, în timp ce o priveau pe Melissa 


dansând: „Dacă aş crede că am cea mai mică şansă de succes, 
mâine aş cere-o de nevastă. Dar e atât de neştiutoare, iar 
mintea ei e atât de schilodită de sărăcie şi lipsă de noroc, încât 
ar refuza din lipsă de încredere”. 

Nessim, cu spaimele lui, ne urmărea pas cu pas. Într-o zi am 
găsit cuvântul „Atenţie”, scris cu un baston pe nisip, acolo unde 
făceam noi baie. Cuvântul scris în greceşte sugera mâna lui 
Panayotis, dar Selim ştia şi el greceşte. Am înţeles şi mai bine 
avertismentul datorită unui incident care a avut loc la foarte 
puţină vreme după aceea, pe când căutam o foaie de hârtie ca 
să-i scriu Melissei. Mă învârteam în micul observator al lui 
Nessim, scotocind printre lucrurile de pe biroul lui ca să găsesc 
ce aveam nevoie. Aşa s-a întâmplat să observ că cilindrul 
telescopului fusese înclinat în jos, astfel încât nu se mai îndrepta 
către cer, ci dincolo de dune, unde oraşul picotea în rama lui 
ceţoasă de nori sidefii. Nu era un lucru neobişnuit, căci una din 
distracţiile favorite ale lui Nessim era să încerce să prindă 
imaginile celor mai înalte minarete, în timp ce adierile îşi 
măreau intensitatea şi îşi schimbau direcţia. M-am aşezat pe 
taburetul cu trei picioare şi mi-am lipit ochiul de ocular, 
aşteptând să se fixeze imaginea vag tremurată şi oscilantă a 
peisajului. 

In ciuda postamentului solid de piatră pe care stătea 
trepiedul, puterea imensă de amplificare a lentilelor şi stratul de 
căldură dintre ele făceau ca imaginea să vibreze, să palpite, 
lăsând impresia că peisajul respiră domol şi inegal. M-a uimit 
totuşi să văd, cu salturi şi tremurături, dar clar ca lumina zilei, 
coliba micuță de stuf în care, în urmă cu mai puţin de o oră, 
zăcusem împreună cu Justine, îmbrăţişaţi şi vorbind despre 
Pursewarden. O pată galbenă, strălucitoare, pe dună, se dovedi 
a fi Regele Lear, o ediţie de buzunar, un volum pe care-l luasem 
cu mine pe plajă şi uitasem să-l aduc înapoi: dacă imaginea n-ar 
fi tremurat atât, sunt convins că aş fi putut citi şi titlul de pe 
copertă. Am privit multă vreme imaginea cu sufletul la gură şi 
am simţit că mi se face frică. Era ca şi cum, deodată, într-o 
încăpere cunoscută, în care e întuneric şi unde crezi că nu e 
nimeni, o mână se întinde şi te bate pe umăr. Am ieşit din 
observator în vârful picioarelor cu un bloc-notes şi un creion în 
mână, şi m-am aşezat în şezlong, uitându-mă la mare şi 
întrebându-mă ce aş putea să-i spun Melissei. 


În toamna aceea, când ne-am strâns corturile şi ne-am întors 
în oraş pentru sezonul de iarnă, nu luasem nicio hotărâre; 
senzaţia de criză începuse chiar să scadă. Eram cu toţii 
imobilizaţi acolo, ca să spun aşa, în soluţia tulbure a vieţii 
cotidiene, din care avea să se cristalizeze viitorul, oricare ar fi 
fost drama care ne aştepta. Mi s-a cerut să-mi încep noua slujbă 
pentru Scobie şi m-am apucat să cercetez neputincios nefericitul 
acela de Boustrophedon, pe tema căruia Balthazar continua să 
mă instruiască între o partidă de şah şi alta. Recunosc că am 
vrut să-mi potolesc crizele de conştiinţă, încercând la început să 
comunic biroului lui Scobie adevărul, şi anume că această 
Cabala era de fapt o cercetare inofensivă, dedicată filosofiei lui 
Hermes Trismegistus şi că activităţile ei n-aveau nicio legătură 
cu spionajul. Dar mi s-a închis gura spunându-mi-se pe ton sec 
că nu trebuie să cred povestea în spatele căreia era firesc să se 
ascundă, ci să încerc să descopăr cheia cifrului. Mi s-au cerut 
rapoarte amănunțite ale şedinţelor, pe care le-am procurat 
imediat, copiind la maşină expunerile lui Balthazar asupra lui 
Ammon şi Hermes Trismegistus, cu un fel de plăcere sumbră, 
văzând în mintea mea, pe când băteam, pe funcţionarii 
guvernului istoviţi de oboseală descurcându-se cu greu la o mie 
de mile de mine. Dar eram plătit şi încă bine; pentru prima dată 
am putut să-i trimit Melissei ceva bani şi să fac oarecari 
încercări de a-i plăti Justinei ceea ce-i datoram. In plus, era 
interesant să descopăr care dintre cunoştinţele mele făceau 
într-adevăr parte din reţeaua de agenţi secreţi. Mnemjian, de 
exemplu, era parte din această reţea: prăvălia lui era un cartier 
general pentru strângerea, clasificarea şi distribuirea de 
informaţii generale în legătură cu oraşul şi fusese foarte bine 
aleasă. Omul îşi îndeplinea sarcinile cu o grijă şi o discreţie 
desăvârşite şi insista să mă radă gratuit: am fost foarte amărât 
când am aflat, mult mai târziu, că-şi copia cu mare răbdare 
rapoartele secrete de câte trei ori pe zi şi că vindea copiile altor 
organizaţii de spionaj. 

Un alt aspect interesant al muncii consta în faptul că aveai 
puterea de a porunci să se facă razii în casele prietenilor. Tare 
îmi plăceau descinderile făcute în apartamentul lui Pombal. 
Bietul om avea obiceiul nenorocit să aducă acasă dosare 
oficiale, intenţionând să lucreze seara la ele. Am pus astfel 


mâna pe o serie de hârtii care l-au încântat pe Scobie, căci 
conţineau note detaliate în legătură cu influenţa franceză în 
Siria, şi o listă a agenţilor francezi din oraş. Pe una dintre liste 
am observat şi numele bătrânului blănar, Cohen. 

Pe Pombal, razia l-a zdruncinat îngrozitor şi aproape o lună a 
tot umblat uitându-se mereu în urmă, convins că e urmărit. l-a 
intrat în cap şi ideea, greşită, că Hamid-cel-cu-un-ochi fusese 
plătit să-l otrăvească şi de aceea nu voia să mănânce mâncarea 
gătită în casă decât după ce o gustam întâi eu. Continua să-şi 
aştepte transferul şi decorația în formă de cruce, şi îi era foarte 
teamă că pierderea dosarelor va dăuna ambelor acţiuni, dar 
cum avusesem grijă să-i lăsăm copertele dosarelor, putea să le 
pună la loc, ca să nu lipsească din serie, însoţite de o notă care 
să indice că documentele fuseseră arse „conform 
instrucţiunilor”. 

Nu se poate spune că nu avusese succes, în ultima vreme, cu 
coctailurile lui aranjate cu mare grijă, după ierarhie, cărora le 
adăuga uneori oaspeţi din sferele mai umile ale vieţii, cum ar fi 
prostituţia sau arta. Dar cheltuielile şi plictiseala erau 
chinuitoare, şi-mi amintesc că mi-a explicat o dată, cu o voce de 
victimă, originea acestor obligaţii sociale. „Cocktailul! - după 
cum o arată şi numele - a fost inventat la origine de către câini. 
Sunt simple adulmecări, ridicate la rândul de ceremonii oficiale.” 
Cu toate acestea, persevera în organizarea lor, răsplătit prin 
bunăvoința consulului pe care Pombal, deşi îl dispreţuia, 
continua să-l trateze cu un fel de venerație de copil. A convins-o 
chiar pe Justine, după pledoarii comice, îndelungate, să apară la 
una din aceste recepții ca să ajute la promovarea planurilor lui 
de obţinere a crucii. Ne-a oferit astfel o ocazie să-l studiem pe 
Pordre şi micul cerc diplomatic de la Alexandria — majoritatea, 
oameni care dădeau impresia că sunt pictaţi cu un aerograf, 
atât de ofilită şi de imprecisă mi se părea personalitatea lor 
oficială. 

Chiar şi Pordre era mai mult moft decât om. Era făcut parcă 
anume să slujească drept ţintă caricaturiştilor. Avea o faţă lungă 
şi palidă, cu o expresie coruptă, scoasă în evidenţă de o coamă 
splendidă de păr argintiu, pe care-l folosea ca să facă impresie. 
Dar expresia lui era de lacheu. lpocrizia gesturilor sale (zelul şi 
prietenia lui exagerată faţă de cele mai vagi cunoştinţe), mă 


51 Literal „coadă de cocoș". 


zgâria pe nervi şi mă făcea să înţeleg atât motto-ul pe care-l 
compusese prietenul meu pentru ministerul de externe francez, 
cât şi epitaful de care îmi spusese o dată că ar trebui să fie 
aşezat pe mormântul şefului său. („Mediocritatea i-a fost 
salvarea”.) Toate astea s-au întâmplat bineînţeles cu ani înainte 
ca Pordre să devină celebru prin negocierile lui în legătură cu 
flota franceză. Nu pot crede totuşi că omul, aşa cum era, a 
suferit vreo schimbare: caracterul lui a rămas probabil tot atât 
de subţire ca un strat de poleială aurie - acea spoială de cultură 
pe care diplomaţii sunt în situaţia s-o dobândească mult mai 
uşor decât majoritatea celorlalţi oameni. 

Petrecerea s-a desfăşurat perfect, iar o invitaţie la masă din 
partea lui Nessim i-a prilejuit bătrânului diplomat o criză de 
bucurie, care nu era câtuşi de puţin simulată. Se ştia foarte bine 
că regele era un oaspete frecvent al meselor lui Nessim şi 
bătrânul se şi vedea scriind o scrisoare care să înceapă cu 
cuvintele: „Luând masa cu regele, săptămâna trecută, am adus 
vorba despre... El a spus... Eu am răspuns...” Buzele lui au 
început să se mişte, ochii să devină visători, iar el s-a scufundat 
într-una din acele transe pentru care era renumit şi din care se 
deştepta cu o tresărire, uimindu-şi interlocutorii cu un zâmbet 
prostesc de scuze. 

Cât despre mine, mi s-a părut ciudat să mă trezesc din nou în 

micul apartament în formă de cisternă în care-mi petrecusem 
aproape doi ani de viaţă; să-mi amintesc că aici, chiar în camera 
asta, o întâlnisem pentru prima dată pe Melissa. 
Camera fusese substanţial transformată de mâinile ultimei 
iubite a lui Pombal. În urma insistențelor ei, pereţii încăperii 
fuseseră căptuşiţi cu placaj şi vopsiți în crem, cu o margine 
brună. Vechile fotolii, a căror tapiserie curgea încet prin 
rupturile din părţi, fuseseră îmbrăcate într-un material gros de 
damasc cu un model de fleur de /ys*?. lar cele trei canapele 
antice fuseseră definitiv eliminate pentru a crea spaţiu. Fără 
îndoială, au fost vândute sau făcute bucățele. „Acele lucruri 
vechi, m-am gândit, citând în sinea mea dintr-o poezie a 
bătrânului poet, acele lucruri vechi şi triste mai rătăcesc 
probabil undeva, în lume.” Ce invidioasă e memoria şi cu câtă 
înverşunare se agaţă de materia primă a strădaniilor ei zilnice. 


52 Floare de crin (fr.). 


Dormitorul prăpădit al lui Pombal căpătase un aer fin de 
siecle? şi era curat ca cristalul. Oscar Wilde l-ar fi acceptat 
poate drept decor pentru primul act al unei piese. Propria mea 
cameră fusese redusă la starea de cămară, dar patul era tot 
acolo, lipit de perete, lângă chiuveta de fontă. Perdeaua galbenă 
dispăruse, fireşte, înlocuită cu o bucată tristă de pânză albă. Am 
pus mâna pe scheletul de fier ruginit al patului vechi şi am 
simţit un junghi în inimă, amintindu-mi cum îşi întorcea Melissa 
ochii nevinovaţi către mine, în cămăruţa luminată doar pe 
jumătate şi năpădită de umbrele înserării. M-am simţit ruşinat şi 
uimit de tristeţea mea. Şi când Justine a intrat, după mine, în 
cameră, am închis uşa cu piciorul şi am început să-i sărut buzele 
şi părul şi fruntea, strivind-o în braţe şi lăsând-o aproape fără 
suflare ca să nu-mi vadă lacrimile din ochi. Dar şi-a dat imediat 
seama despre ce era vorba şi, răspunzând sărutărilor mele cu 
înflăcărarea aceea minunată pe care n-o poate conferi acţiunilor 
noastre decât prietenia, a şoptit: 

— Ştiu. Ştiu. 

Apoi, desfăcându-se uşor din braţele mele m-a scos din 
cameră şi a închis uşa în urma noastră. 

— Trebuie să-ţi spun ceva despre Nessim, a zis ea încet. 
Ascultă-mă. Miercuri, în ajunul zilei în care am plecat de la 
Palatul de Vară, m-am dus să mă plimb singură, călare, pe malul 
mării. Acolo, de-a lungul țărmului, era un stol de pescăruşi, din 
aceia care mănâncă heringi, şi deodată, în depărtare am văzut 
maşina condusă de Selim, luptându-se să înainteze şi 
rostogolindu-se la vale, către mare. Nu reuşeam să înţeleg ce 
vor să facă. Nessim stătea în spate. M-am gândit că se vor 
împotmoli, dar nu: au coborât cu toată viteza până la marginea 
apei, unde nisipul era ferm şi au început să gonească pe mal 
înspre mine. Eu nu eram chiar pe plajă, ci la vreo cincizeci de 
metri de mare, într-un fel de scobitură. Când au ajuns în dreptul 
meu, speriind pescăruşii care şi-au luat zborul, am văzut că 
Nessim ţinea în mână puşca lui veche cu repetiţie. A ridicat-o şi 
a tras o dată şi încă o dată ţintind norul de păsări, până când şi- 
a isprăvit toată rezerva de gloanţe. Trei sau patru pescăruşi au 
căzut în mare, fluturând din aripi, dar maşina nu s-a oprit. Au 
trecut pe lângă mine ca fulgerul. Trebuie să existe un alt drum 
de întoarcere de la plaja lungă la rocile de gresie şi de acolo 


55 Sfârşit de secol (fr). 


înapoi la şosea, pentru că, după o jumătate de oră, când m-am 
întors, am găsit maşina acasă. Nessim era în observator. Uşa 
era încuiată şi mi-a spus că e ocupat. L-am întrebat pe Selim ce 
însemnase scena pe care o văzusem; dar el a ridicat pur şi 
simplu din umeri arătând către uşa lui Nessim. „Mi-a dat ordin”, 
atât a spus. Dar, dacă ai fi văzut faţa lui Nessim când ridica 
puşca!... (Şi gândindu-se la ea, duse fără să vrea degetele la 
obraz, de parcă ar fi vrut să-şi potrivească expresia propriei ei 
feţe.) Părea nebun! 

In cealaltă cameră, avea loc o discuţie mondenă despre 
situaţia politică mondială şi despre Germania. Nessim se 
cocoţase amabil pe fotoliul lui Pordre. Pombal îşi înghiţise 
căscatul care revenea însă mereu, în chip destul de nefericit, 
sub formă de râgâit. Gândurile mele continuau să se îndrepte 
către Melissa. li trimisesem chiar în după-amiaza aceea nişte 
bani şi gândul că-şi va cumpăra rochii frumoase - sau că-i va 
cheltui pur şi simplu pe prostii - îmi încălzea sufletul. 

— Bani! îi spunea Pombal pe un ton glumet unei femei mai în 
vârstă, care semăna a cămilă pocăită. Trebuie să ai întotdeauna 
o rezervă de bani. Căci bani nu poţi face decât tot cu bani. Imi 
închipui că doamna ştie proverbul arab: „Bogăția poate cumpăra 
bogăţie, dar sărăcia abia dacă poate cumpăra sărutul unui 
lepros...”. 

— Trebuie să plecăm, a spus Justine şi, uitându-mă fix în ochii 
ei negri şi calzi pe când îi spuneam la revedere, mi-am dat 
seama că ghicise că în clipa aceea gândurile mele erau 
obsedate de Melissa; şi de aceea strângerea ei de mână avea 
mai multă căldură şi simpatie ca de obicei. 

Am impresia că aceea a fost seara în care, în timp ce se 
îmbrăca pentru cină, Nessim a intrat în dormitorul ei şi s-a 
adresat imaginii din oglinda în formă de pică, spunându-i pe un 
ton hotărât: 

— Justine, te rog să nu crezi că am înnebunit sau mai ştiu eu 
ce... dar spune-mi, a fost vreodată Balthazar mai mult decât un 
prieten pentru tine? 

Justine îşi aşeza un greier de aur pe lobul urechii stângi; şi-a 
ridicat ochii spre el şi a lăsat să treacă un timp destul de lung 
înainte să răspundă pe acelaşi ton egal şi echilibrat: 

— Nu, dragul meu! 

— Mulţumesc! 


Nessim s-a uitat multă vreme la propria lui imagine în oglindă, 
cu un aer hotărât, dorind să nu piardă niciun amănunt. Apoi a 
oftat, şi a scos din buzunarul jiletcii costumului de seară o cheiţă 
de aur, în formă de cruce egipteană. 

— Nu ştiu cum de a ajuns asta la mine, a spus roşind intens şi 
ridicând mâna pentru ca Justine să vadă cheia cât mai bine. 

Era cheiţa de ceas, a cărei pierdere îl îngrijorase atât de mult 
pe Balthazar. Justine s-a uitat la ea, apoi la soţul ei, cu un aer 
oarecum surprins: 

— Unde ai găsit-o? l-a întrebat. 

— În cutia mea cu butoni. 

Justine a continuat să se gătească, într-un ritm mai lent, 
uitându-se curios la bărbatul ei care, la rândul lui, continua să-şi 
studieze trăsăturile cu aceeaşi atenţie circumspectă şi raţională. 

— Trebuie să găsesc un mijloc să i-o restitui. 

Poate că i-a căzut la o întrunire. Dar lucrul ciudat e că... 

A oftat din nou. 

— Nu-mi amintesc! 

Era clar pentru amândoi că o furase. Nessim s-a întors către 
uşă şi a spus: 

— Te aştept jos! 

În timp ce uşa se închidea încet în urma lui, Justine examina 
cheiţa cu curiozitate. 

Cam pe atunci Nessim începu să fie chinuit de marele ciclu de 
visuri istorice care înlocuiau acum în mintea lui visurile copilăriei 
şi în care era angrenat întreg oraşul - de parcă ar fi găsit în 
sfârşit mijlocul sensibil prin care să exprime năzuinţele de grup, 
dorinţele colective care-i hrăneau cultura. Se trezea şi vedea 
turnurile şi minaretele imprimate pe cerul vlăguit şi pudrat cu 
praf şi peste ele ca, en montage, urmele labelor uriaşe ale 
memoriei istorice, care zace în spatele amintirilor personalităţii 
individuale, mentorul şi ghidul ei: de fapt inventatorul ei, de 
vreme ce omul este doar continuatorul spiritului pe care-l are un 
anumit loc. 

Visurile astea îl tulburau pentru că nu erau visurile ceasurilor 
nopţii. Acopereau în parte realitatea, întrerupând drumul minţii 
care se trezea, de parcă membrana conştientului ar fi fost brusc 
sfâşiată ici-colo, ca să le permită accesul. 

Alături de aceste construcţii gigantice ale minţii - galerii 
paladiene de imagini pe care le smulsese din lecturi şi meditații 


asupra trecutului său şi al oraşului - apăreau crize din ce în ce 
mai violente de ură iraţională împotriva acelei Justine de care 
avusese cel mai puţin parte: prietena înţelegătoare şi iubita 
credincioasă. Crizele durau puţin dar erau atât de violente încât, 
considerându-le drept complementul dragostei pe care i-o purta, 
începu să-i fie frică nu pentru ea, ci pentru el. Incepu să-i fie 
frică să se mai radă dimineaţa în baia albă, sterilizată. Bărbierul 
pitic observa adesea lacrimi în ochii clientului său, pe când îi 
prindea în tăcere şervetul alb în jurul gâtului. 

Dar în timp ce galeria de visuri istorice ocupa primul plan al 
minţii lui, siluetele prietenilor şi cunoştinţelor reale, palpabile, se 
mişcau încoace şi încolo printre ele, printre ruinele Alexandriei 
clasice, ocupând un spaţiu şi un timp istoric uluitor pentru nişte 
personaje în viaţă. Nota cu grijă în jurnalele lui intime tot ce 
vedea şi simţea, ca funcţionarii unei societăţi de asigurare, 
poruncind nepăsătorului Selim să le bată la maşină. 

Vedea, de exemplu, Museionul cu artiştii săi mohorâţi, 
subvenţionaţi considerabil, lucrând după tiparele spirituale ale 
fondatorilor săi; şi mai târziu, printre solitari şi înţelepţi, îl vedea 
pe gânditor, dorind cu răbdare ca lumea să se transforme într- 
un stat special şi privat care să nu-i slujească decât lui - căci la 
fiecare stadiu de dezvoltare, fiecare om reia întreg universul şi îl 
ajustează după propria lui fire lăuntrică: în timp ce fiecare 
gânditor şi fiecare gândire fecundează din nou întregul univers. 

Inscripţiile de pe statuile de marmură al Muzeului îi şopteau 
când trecea pe lângă ele, de parcă ar fi avut buze mişcătoare. 
Balthazar şi cu Justine erau acolo şi îl aşteptau. El venise să-i 
întâlnească, uluit de lumina lunii şi de umbra ce muia 
colonadele. Auzea vocile lor în întuneric şi se gândea, în timp ce 
fluiera uşor, pentru ca Justine să-l recunoască aşa cum îl 
recunoştea întotdeauna: „Trebuie să ai o minte vulgară ca să-ţi 
petreci vremea pretinzând că ştii cu certitudine care sunt 
principiile primordiale, aşa cum pretinde Balthazar”. 

Îl auzi pe omul mai în vârstă spunând: 

— Şi moralitatea nu înseamnă nimic, dacă e doar o formă de 
bună purtare. 

Înaintă încet pe sub arcade, apropiindu-se de ei. Pietrele de 
marmură erau brăzdate de fâşii alternative de umbră şi lumină, 
ca o piele de zebră. Stăteau pe capacul de marmură al unui 
sarcofag în timp ce undeva, în întunericul fără de remuşcare al 


curţii exterioare, Pursewarden se plimba în sus şi-n jos pe 
gazonul elastic, fluierând alene o frază dintr-o arie de Donizetti. 
Greierii de aur din urechile Justinei o transformară brusc într-o 
proiecţie a unuia dintre visele lui şi, într-adevăr, îi văzu pe 
amândoi îmbrăcaţi nedesluşit în robe sculptate violent în raze 
de lună. Balthazar, cu o voce chinuită de paradoxul care zace în 
miezul oricărei religii, spunea: 

— Sigur că, într-un fel, chiar şi propovăduirea Evangheliei 
poate fi dăunătoare. Asta e una dintre absurdităţile logicii 
omeneşti. Dar dacă nu Evanghelia, atunci propovăduirea ei ne 
leagă de puterile întunericului. lată de ce Cabala e atât de bună 
pentru noi, ea nu stipulează nimic în afara unei ştiinţe a 
Observaţiei Corecte. 

li făcuseră loc pe lespedea de marmură pe care se cocoţaseră 
dar, înainte să poată ajunge până la ei, punctele fixe ale 
câmpului său vizual se tulburară din nou şi interveniră grav alte 
scene, care nu mai ţineau cont de ceea ce era oportun, de 
epocă, de timpul istoric sau de probabilitatea generală. 

Ce limpede vedea altarul pe care-l construiseră pedestraşii 
pentru Afrodita Porumbeilor pe coasta aceea aluvială, bântuită 
de singurătate. Le era foame. Marşul îi împinsese pe toţi la 
capătul puterilor, trezind viziunea morţii care sălăşluieşte în 
sufletul fiecărui soldat, până când începu să strălucească în faţa 
lor cu o precizie şi o măreție care nu puteau fi îndurate. 
Animalele de povară mureau din lipsă de nutreţ şi oamenii din 
lipsă de apă. Nu îndrăzneau să se oprească la izvoarele sau 
fântânile otrăvite. Măgarii sălbatici hoinăreau înnebunitor de 
aproape, la o aruncătură de săgeată, scoţându-i din sărite 
pentru că erau ca o făgăduială de hrană pe care ştiau că nu vor 
pune mâna niciodată: şi coloana mergea mai departe, înaintând 
prin vegetaţia rară a coastei acoperită cu spini. Trebuiau să-şi 
continue marşul asupra oraşului în pofida augurilor. Pedestraşii 
înaintau fără armuri, cu toate că ştiau că-i o nebunie. Armele 
veneau după ei, încărcate în căruţe ce rămâneau veşnic în 
urmă. Coloana lăsa, pe unde trecea, un miros de trupuri 
nespălate - năduşeală şi murdărie de vite: aruncători de linie 
macedoneni, care împuţeau locul ca nişte ţapi. 

Inamicii lor erau de o eleganţă care-ţi tăia răsuflarea - 
cavalerie în armuri albe, care se forma şi se risipea ca norii 
dincolo de drumul pe care-l urmau. De aproape, vedeai că 


purtau pelerine purpurii, tunici brodate şi pantaloni strimţi de 
mătase. Aveau un lanţ de aur în jurul gâtului negru, ascuns, şi 
brățări pe braţele cu care ţineau sulița. Erau atrăgători ca un 
cârd de femei. Aveau glasuri proaspete şi puternice. Ce contrast 
formau cu aruncătorii, veterani de linie, căliţi, conştienţi doar de 
iarna care le îngheţa sandalele în picioare sau de vara în care 
năduşeala le usca pielea de pe talpă până când devenea tare ca 
marmura cea mai dură. Se lăsaseră antrenați în această 
aventură nu din pasiune, ci pentru solda plătită în aur, şi îndurau 
totul cu stoicismul funcţionarului. Viaţa devenise o bandă 
rulantă în care amorul nu-şi mai afla locul şi care le pătrundea 
din ce în ce mai adânc în carne. Soarele le arsese pielea şi îi 
tăbăcise, iar praful îi făcuse să-şi piardă graiul. Căştile frumoase 
cu pene, cu care fuseseră înzestrați la început, se înfierbântau 
prea tare pentru a fi purtate în miezul zilei. Africa, pe care şi-o 
închipuiseră ca pe un fel de prelungire a Europei - o prelungire a 
condiţiilor, a referirilor la un trecut precis - se şi afirmase drept 
altceva: un întuneric respingător unde croncănitul corbilor ţinea 
isonul exclamaţiilor seci ale unor oameni lipsiţi de viaţă, iar 
râsetele raţionalizate, modelate din respiraţie, ţineau isonul 
maimuţelor africane care scoteau nişte sunete ciudate. 

Uneori capturau pe câte cineva - un individ singuratic, 
speriat, care ieşise să vâneze iepuri - şi erau uimiţi să vadă că 
era om ca şi ei. Smulgeau zdrenţele de pe el şi se uitau căscaţi 
la organele genitale omeneşti, cu un interes minuţios dar fără să 
înţeleagă. Uneori prădau câte un sat întreg sau proprietatea 
unui om bogat de pe colinele de la poalele munţilor, pentru ca 
apoi să mănânce delfin murat la borcan (soldaţi beţi, 
benchetuind într-un grajd, printre vite, purtând, cum dădea 
Dumnezeu, ghirlande de urzici sălbatice şi bând din cupele de 
aur sau de os capturate de ei). Toate acestea se întâmplaseră 
înainte să fi atins măcar deşertul. 

La încrucişarea drumurilor, aduseseră sacrificii lui Heracle. (Şi, 
dintr-o singură suflare, îi uciseseră şi pe cei doi ghizi ca să nu 
mai aibă nicio grijă); dar din clipa aceea totul începuse să 
meargă prost. În sinea lor ştiau că nu vor ajunge niciodată până 
la oraş să-l asedieze. Şi, Doamne, fă să nu se mai repete 
niciodată bivuacul acela de iarnă de pe dealuri! Câte degete şi 
nasuri nu s-au pierdut, muşcate de ger. Dar incursiunile 
duşmanului! În amintirea amintirii continua să audă zgomotul 


scrâşnit, târşit al paşilor santinelei pe zăpadă, toată iarna. Pe 
aici, inamicul purta pe cap piei de vulpe ce formau un fel de cioc 
ca de corb şi tunici lungi din piei de animale, care le acopereau 
picioarele. Erau tăcuţi, aparţinând, ca şi vegetaţia, doar râpilor 
abrupte şi potecilor ameţitoare din această vastă cumpănă a 
apelor! 

Când e vorba de o coloană în marş, memoria devine o 
industrie producătoare de visuri pe care nenorocirile comune le 
unesc într-o totalitate de idei, bazată pe mizerie. Ştia că omul 
tăcut visa la trandafirul pe care-l găsise în patul iubitei în ziua 
spectacolelor atletice cu gladiatori. Altul era obsedat de omul cu 
urechea ruptă. Savantul scârbit, recrutat cu forţa în armată, se 
simţea tot atât de stingher la bătălie ca o oală de noapte la un 
simpozion. Şi omul acela foarte gras, care păstra mirosul ciudat 
al sugarilor: glumeţul ale cărui vorbe de duh susțineau moralul 
avangardei? El se gândea la un nou depilator din Egipt, la un pat 
cu marca de fabricaţie Hercule, garanţia confortului, la 
porumbeii albi cu aripile ciuntite, fâlfâind în jurul unei mese de 
banchet. Toată viaţa fusese primit în uşa bordelurilor cu hohote 
de râs şi o ploaie de papuci. Mai erau şi alţii care se gândeau la 
bucurii mai neobişnuite - la oameni cu părul prăfuit, de culoarea 
plumbului, sau la băieţi de şcoală fără apărare, mergând, doi 
câte doi, la răsăritul soarelui, spre şcoala Maestrului de harpă, 
prin zăpada care cădea ca mălaiul. La dionisiacele vulgare de la 
ţară, cărau în mijlocul râsetelor falusul gigantic din piele, dar o 
dată iniţiaţi, luau ofranda de sare şi falusul, tremurând în tăcere. 
Visurile lor se răspândeau în mintea lui şi, auzindu-le, îşi 
deschidea măreț şi generos memoria în faţa conştiinţei, aşa cum 
ţi-ai putea deschide o arteră principală. 

| se părea ciudat să se apropie de Justine în lumina razelor de 
lună, alternând cu pete întunecate de pământul toamnei 
trecând printr-un flux atât de nesănătos de amintiri: şi le simţea 
cum se mişcă o dată cu trupul lui, împinse de simpla-i greutate 
şi densitate. Balthazar se mutase ca să-i facă loc, continuând să- 
i vorbească Justinei în şoaptă. (Băuseră vinul cu un aer solemn, 
stropindu-şi cu ultimele picături veşmintele. Generalii tocmai le 
spuseseră că nu vor răzbi niciodată, că nu vor găsi niciodată 
oraşul.) Şi în mintea lui apăru deodată imaginea clară a Justinei 
aşezându-se turceşte în pat - după ce făcea dragoste - şi 
începând să întindă pachetul de cărţi de ghicit, pe care îl ţinea 


întotdeauna pe raft, între cărţile de lectură - de parcă ar fi vrut 
să calculeze ce noroc le mai rămăsese după această din urmă 
cufundare în apele îngheţate ale râului subteran al pasiunii pe 
care nu reuşea nici s-o supună, nici s-o potolească. („Spiritele 
mutilate de sexualitate, spusese cândva Balthazar, nu-şi găsesc 
liniştea decât atunci când bătrâneţea şi pierderea puterilor 
ajung să le convingă că liniştea şi calmul nu le sunt ostile.”) 

Această discordanţă ce exista în viaţa lor reprezenta oare 
măsura îngrijorării pe care le-o transmisese oraşul sau epoca? 
Aproape că ar fi vrut să-i spună: „Ah, Doamne, Justine, de ce nu 
părăsim oraşul ăsta să căutăm o atmosferă mai puţin îmbibată 
de sentimentul  dezrădăcinării şi al eşecului?” Cuvintele 
bătrânului poet năvăliră în mintea lui Nessim ca sub apăsarea 
unei pedale de pian, pentru ca apoi să clocotească 
reverberându-se în jurul speranţei firave pe care gândul o 
trezise din somnul ei adânc. 


Nu crede în tărâmuri noi, prietene, nici în 

oceane nici în mări; 

Oraşul te va urmări mereu, pe aceleaşi străzi, 

te vei încâlci de fiecare dată; aceleaşi periferii mintale 
Alunecă din tinereţe-n bătrâneţe 

Şi în aceeaşi casă în sfârşit albesc. 

Oraşul e o colivie 

Nu te aşteaptă nicăieri un port mai bun 

Decât acesta; 

Niciun vapor n-aşteaptă să te ia... Ah, nu vezi oare, 
Cum ţi-ai pierdut aproape toată viaţa 

În locul ăsta unic, cum i-ai secătuit valoarea 
Pretutindeni, pe întreg pământul! 


„Ceea ce mă frământă pe mine, îşi spuse el încet, pipăindu-şi 
fruntea să vadă dacă are febră, e faptul că femeia pe care am 
iubit-o mi-a dăruit o mulţumire fără de cusur, dar care n-a avut 
niciodată legătură cu fericirea ei.” Şi se gândi la toate 
înşelătoriile care se confirmau acum prin semne palpabile. 
Adică: o bătuse pe Justine, o bătuse până ce îl duruse braţul şi i 
se rupsese băţul în mână. Toate astea se întâmplaseră 
bineînţeles în vis. Şi totuşi, când se trezise descoperise că-l 
durea tot braţul şi îi era umflat. Ce să mai crezi când realitatea 


prin acţiunile ei îşi bătea joc de imaginaţie? 

În acelaşi timp, recunoştea bineînţeles fără rezerve, că 
suferinţa morală, ca de altfel orice boală, era ea însăşi o formă 
acută a vanităţii şi toate învăţămintele Cabalei îl urmăreau ca 
vântul, umflându-i disprețul pe care-l simţea faţă de el însuşi. 
Auzea vocea lui Plotin ca pe o reverberaţie îndepărtată a 
memoriei oraşului, afirmând că problema nu e să fugi din faţa 
unor condiţii temporale intolerabile, ci să te îndrepţi către o 
nouă lumină, un nou oraş al luminii. „Totuşi ăsta nu e drum pe 
care să-l faci pe jos; priveşte în tine însuţi, retrage-te în tine 
însuţi şi priveşte!” Dar ăsta era singurul lucru pe care ştia, 
acum, că nu va fi niciodată în stare să-l facă! 

Înregistrând aceste fragmente, mi se pare uimitor să-mi 
amintesc cât de puţine din toate aceste schimbări lăuntrice se 
puteau observa la suprafaţă, în viaţa lui de fiecare zi - chiar şi 
de către cei care-l cunoşteau bine. Nu prea aveai pe ce pune 
degetul - doar senzaţia unui element străin în lucruri care erau 
familiare - ca atunci când auzi o melodie cunoscută cântată 
puţin fals. E adevărat că pe vremea aceea Nessim începuse să 
dea petreceri, risipindu-şi banii aşa cum nu mai risipise nimeni 
în acel oraş, nici măcar familiile cele mai bogate. In casa cea 
mare erau veşnic musafiri acum. Aripa în care se afla bucătăria, 
unde ni se întâmplase adesea să ne fierbem câte un ou sau un 
pahar de lapte, după o seară petrecută la concert sau la teatru - 
pe atunci prăfuită şi părăsită - se afla acum în stăpânirea unei 
garnizoane permanente de bucătari, chirurgi şi histrioni, care 
purtau pe cap un fel de clopotniţe presărate cu făină. In 
camerele de sus, pe scara înaltă, pe coridoare şi în saloanele în 
care răsuna îngemănarea tristă a ceasurilor, patrulau acum 
sclavi negri care-şi vedeau de sarcini importante, mişcându-se 
majestuoşi ca nişte lebede. Pânza albă în care se înfăşurau era 
imaculată şi mirosea a fier de călcat - robe albe tăiate în două 
de brâuri stacojii, punctate la talie de catarame de aur în forma 
unor capete de broască ţestoasă; rebusul pe care-l alesese 
Nessim pentru el însuşi. Deasupra ochilor lor blânzi, de balenă, 
se ridicau ghivecele stacojii, convenţionale. Mâinile de gorilă 
erau vârâte în mănuşi albe, ca într-o teacă. Făptura le era tăcută 
ca însăşi moartea. 

Dacă Nessim n-ar fi depăşit până acum, în ceea ce priveşte 
risipa, marile figuri ale societăţii egiptene, ai fi putut bănui că 


vrea să concureze cu ele pentru o anumită formă de progres. 
Casa era veşnic înviorată de emoția reţinută a armoniilor 
răcoroase, ca de ferigă, ale unui cvartet, sau de plonjonul 
ostenit al saxofoanelor care se tânguiau de parcă ar fi împărtăşit 
nopţii suferinţele unor încornoraţi. 

Camerele de primire, lungi, frumoase, fuseseră străpunse cu 
nişe şi colţuri neaşteptate, menite să mărească spaţiul, şi aşa 
destul de întins, unde să stea musafirii, care atingeau uneori 
cifra de două sau trei sute, luând parte la mese întocmite cu 
grijă dar lipsite de noimă - privindu-şi amfitrionul care şedea 
pierdut în contemplarea unui trandafir aşezat în faţa lui, pe o 
farfurie goală. Şi totuşi neatenţia lui n-avea nimic neobişnuit, 
căci putea foarte uşor să răspundă nulităţilor debitate în 
conversațiile obişnuite, cu un zâmbet uimitor, ca cineva care ar 
ridica un pahar întors cu gura în jos ca să dezvăluie ascunsă sub 
el o vietate entomologică al cărei nume ştiinţific nu-l ştia. 

Ce altceva se poate adăuga? Oarecari cheltuieli exgerate pe 
îmbrăcăminte, care abia se observau la un om a cărui avere nu 
prea se potrivise cu gustul lui ciudat pentru pantalonii vechi de 
flanel şi hainele de tweed. Acum, îmbrăcat în mătase lucioasă, 
netedă ca gheaţa, cu o eşarfă stacojie înfăşurată în jurul taliei, 
nu părea decât ceea ce ar fi putut să fie întotdeauna - cel mai 
bogat şi cel mai frumos dintre bancherii oraşului - adevărații 
copii găsiţi ai lăcomiei. Oamenii socoteau că lucrurile se 
rânduiseră în cele din urmă aşa cum se cuvine. Aşa trebuia să 
trăiască un om cu situaţia şi averea lui. Cei din corpul diplomatic 
însă miroseau că în dosul risipei apărute de curând, existau o 
serie de motive ascunse, poate un complot pentru a-l captura 
pe rege, şi de aceea începuseră să-i frecventeze tot mai des 
saloanele, cu politeţea lor studiată. Feţele lor aparent 
indiferente şi sclifosite trădau clar curiozitatea, dorinţa de a 
studia scopurile şi intenţiile lui Nessim, căci la epoca aceea 
regele venea tot mai des la casa cea mare. 

Dar toate astea nu ajutau câtuşi de puţin ca situaţia esenţială 
să avanseze. Totul se petrecea de parcă acţiunea pe care o 
plănuise Nessim s-ar fi dezvoltat cu încetineala extremă cu care 
se formează stalactitele şi de aceea era timp destul ca toate 
astea să umple intervalul - rachetele brăzdând cerul de catifea 
cu făgaşe de scântei, pătrunzând mai adânc şi tot mai adânc în 
noaptea în care eu şi Justine zăceam alături, ferecaţi unul în 


braţele şi în mintea celuilalt. 

În apa liniştită a fântânilor se vedeau explodând feţele 
omeneşti, aprinse de aceste stele de aur şi de foc care se 
ridicau şuierând către cer, ca nişte lebede însetate de văzduh. În 
întuneric, priveam, cu mâna ei caldă pe braţul meu, cerul de 
toamnă format din zvârcolirile unor lumini colorate, cu calmul 
unui om în sufletul căruia se strânsese şi apoi se răspândise 
toată suferinţa nemeritată a omenirii - aşa cum se întâmplă cu 
durerea când ţine prea mult şi se întinde de la un membru la o 
întreagă parte a trupului sau a minţii. Urmele fascinante ale 
rachetelor care brăzdau cerul întunecat nu făceau altceva decât 
să ne dea impresia că ne potrivim uimitor cu întreaga natură a 
universului dragostei, care puţin după aceea avea să ne 
respingă. 

Noaptea aceea era plină de fulgere ciudate de vară; dar nici 
n-apucau să se stingă bine şi, dinspre deşert, de la răsărit, se 
auzea o coajă subţire de tunete, ca o cicatrice pe tăcerea 
melodioasă. Căzu şi o ploaie măruntă, răcoritoare şi, deodată, 
întunericul se umplu de siluete grăbite să se întoarcă la 
adăpostul caselor cu lumini aprinse; îşi ţineau rochiile ridicate 
până la gleznă, iar vocile deveniseră stridente, exprimând o 
plăcere violentă. Lămpile imprimară pentru o clipă conturul 
trupurilor goale sub materialele transparente care le învăluiau. 
Cât despre noi, ne-am întors fără o vorbă în chioşcul din spatele 
gardurilor vii cu miros dulceag şi ne-am întins pe banca de 
piatră sculptată în formă de lebădă. Mulțimea care râdea şi 
discuta, se scurgea prin faţa chioşcului, îndreptându-se către 
lumină; zăceam în leagănul de întuneric simțind înţepăturile 
blânde ale ploii pe feţe. Bărbaţi în smoching aprindeau cu 
sfidare ultimele fitile ale focurilor de artificii şi, uitându-mă prin 
părul ei răsfirat am văzut ultimele comete palide lunecând în 
întuneric către cer. Am gustat, în timp ce în creier simţeam 
plăcerea vie a culorii - apăsarea caldă, nevinovată a buzelor ei, 
a braţelor ei, pe ale mele. Ce fericire uriaşă - nu eram în stare 
să scoatem nicio vorbă, dar ne uitam cu nesaţ unul la altul şi 
ochii ne erau plini de lacrimi reţinute. 

Dinspre casă venea pocnetul sec al dopurilor de şampanie şi 
zgomotul râsetelor omeneşti. 

— În ultima vreme nu mai reuşesc să fiu singură nicio seară. 

— Ce se întâmplă cu Nessim? 


— Nu mai ştiu. Când ai ceva de ascuns, devii actor. Şi asta-i 
sileşte şi pe cei din jur să facă la fel. 

La suprafaţa vieţii lor comune se plimba, e drept, acelaşi om - 
acelaşi om atent, blând şi exact; şi totuşi lucrurile se 
schimbaseră în chip înfricoşător, omul nu mai era prezent. 

— Ne-am părăsit unul pe altul, spuse ea rostind cuvintele atât 
de încet, încât păreau să se stingă. 

Şi, apropiindu-se de mine, împinse până la limita extremă a 
simţurilor şi vorbelor sărutările, care erau ca un fel de rezumat a 
tot ceea ce împărţisem unul cu altul, un rezumat păstrat pentru 
o clipă în mâinile noastre nesigure, înainte de a se revărsa în 
întunericul din jur şi de a ne părăsi. Şi cu toate astea, era ca şi 
cum fiecare îmbrăţişare o făcea să-şi spună în sinea ei: „Poate 
că tocmai acest lucru, care doare atât şi care nu doresc să se 
sfârşească niciodată - poate că tocmai asta mă va face să-mi 
găsesc calea întoarcerii spre Nessim”. M-am simţit brusc cuprins 
de o stare de deprimare cumplită. 

Mai târziu, umblând prin cartierul strident al băştinaşilor, cu 
lumini violente şi miros de trupuri folosite, m-am întrebat, aşa 
cum mă întrebasem întotdeauna, încotro ne ducea timpul. Şi, 
dorind parcă să verific însăşi valabilitatea emoţiilor pe care se 
putea sprijini atâta dragoste şi atâta îngrijorare, am intrat într-o 
cocioabă luminată, decorată cu o fâşie de afiş de cinema - 
jumătate din faţa uriaşă a unui amant de ecran, lipsită de noimă 
ca pântecele unei balene moarte, răsturnate pe spate - şi m-am 
aşezat pe scăunaşul clientului, aşteptându-mi rândul ca la 
bărbier. Uşa interioară era acoperită cu o perdea murdară, trasă 
de-a curmezişul; în spatele ei se auzeau nişte sunete slabe, de 
parcă s-ar fi împerecheat nişte făpturi necunoscute ştiinţei, nu 
neapărat dezgustătoare - ci mai curând interesante, aşa cum 
sunt ştiinţele naturii pentru cei care au renunţat la orice 
pretenţie de a-şi dezvolta sensibilitatea. La ora aceea, fireşte, 
eram beat şi extenuat - beat în egală măsură din pricina Justinei 
şi a Pol Rogetului cu consistenţă de hârtie subţire. 

Pe scaunul de lângă mine se afla un fes şi, distrat, l-am pus 
pe cap. Era cam cald şi lipicios pe dinăuntru, şi căptuşeala 
groasă de piele mi s-a lipit de frunte. „Vreau să-i cunosc 
înţelesul adevărat”, mi-am spus, uitându-mă într-o oglindă ale 
cărei crăpături fuseseră acoperite cu margini de mărci poştale. 
Mă refeream bineînţeles la încăierarea monstruoasă pe care o 


reprezintă amorul fizic, actul de contopire care putea duce un 
om la disperare de dragul unei făpturi cu doi sâni şi un 
croissant, cum se spune în jargonul pitoresc al Levantului. 
Sunetul dinăuntru crescuse, transformându-se în gemete abile şi 
ţipete ascuţite - o voce umană care se consuma, adăugându-se 
buşelilor dintr-un pat vechi, cu şipci de lemn. Era probabil vorba 
de acelaşi act, nediferenţiat, pe care Justine şi cu mine Îl 
împărţeam cu obştea căreia îi aparţineam. În ce consta 
diferenţa? Cât de tare ne depărtaseră sentimentele de adevărul 
actului simplu, gol, animalic? În ce măsură intervenise spiritul 
perfid - cu nesfârşitul Catalogue raisonne” al inimii? Doream să 
găsesc răspuns la o întrebare căreia nu i se putea răspunde: 
doream certitudinea cu atâta disperare, încât mi se părea că 
dacă surprind actul în starea lui naturală, declanşat ştiinţific de 
bani şi nu de dragoste, nealterat de ideea iubirii, aş putea 
surprinde adevărul propriilor mele sentimente şi dorinţe. 
Nerăbdător să scap de această întrebare, am ridicat perdeaua şi 
am păşit încet în cămăruţa de dormit, luminată capricios de o 
lampă cu parafină care bâzâia şi pâlpâia şi al cărei fitil fusese 
lăsat foarte mic. 

Patul era ocupat de o grămadă nedesluşită de cărnuri care se 
mişcau în mai multe părţi deodată, tremurând vag, ca un 
muşuroi de furnici. Mi-au trebuit câteva clipe să pot deosebi 
membrele palide şi păroase ale unui bărbat mai în vârstă de 
cele ale partenerei lui - pielea albă cu nuanţe verzui a unei 
femei convexe, cu cap de boa constrictor - un cap încununat cu 
spiţe de păr negru care se târau prin pat, curgând peste 
marginea saltelei soioase. Apariţia mea neaşteptată trebuie să 
le fi dat impresia unei razii, căci fu urmată de un suspin adânc, 
apoi de o tăcere deplină. Era ca şi cum muşuroiul de furnici ar fi 
rămas dintr-o dată gol. Bărbatul mormăi ceva şi-mi aruncă o 
privire speriată, apoi, de parcă ar fi vrut să nu fie recunoscut, îşi 
îngropă faţa între sânii uriaşi ai femeii. Era imposibil să le explic 
că nu voiam să urmăresc nimic altceva decât actul în care erau 
angajaţi în clipa aceea. Am înaintat cu un pas hotărât către pat, 
cu aerul că vreau să-mi cer scuze. Şi, cu ceea ce trebuie să fi 
arătat ca o expresie de detaşare vag ştiinţifică, m-am apucat cu 
amândouă mâinile de marginea ruginită a patului şi m-am uitat 


5% O semilună (fr.). 
> Catalog raţional (fr.). 


în jos, nu la ei, căci aproape nici nu eram conştient de existenţa 
lor, ci la mine şi la Melissa, la mine şi la Justine. Femeia întoarse 
către mine doi ochi mari, stânjeniţi, negri ca tăciunele şi spuse 
ceva în arabă. 

Stăteau întinşi acolo ca victimele unui accident 
înspăimântător, uniţi cu stângăcie, de parcă ar fi fost prima 
pereche din istoria omenirii care elabora în mod experimental, 
incoerent, acest mijloc straniu de comunicare. Poziţia lor atât de 
grotescă şi de prost concepută părea să fie rezultatul unei 
încercări de demult, care ar fi putut, după secole de 
experimentare, să se dezvolte într-o aşezare a trupurilor, 
emoţionantă şi armonioasă ca o figură de balet. Dar nu. Mi-am 
dat seama că această poziţie - o poziţie de contopire etern 
tragică şi grotescă - era imuabilă, fixată o dată pentru 
totdeauna. De aici se trăgeau toate aceste aspecte ale iubirii 
speculate de minţile poeţilor şi ale nebunilor pentru a formula 
filosofia lor de diferențieri rafinate. De aici, din punctul acesta, a 
început să crească suferinţa, dementa. Şi tot în punctul acesta 
s-au aflat cândva şi chipurile dezgustate, abătute, ale celor 
căsătoriţi de mult... 

Hohotele mele de râs, răguşite, domoale, m-au uimit dar mi- 
au liniştit cobaii. Bărbatul îşi înălţă puţin capul şi ascultă atent, 
de parcă ar fi vrut să se asigure că un poliţist n-ar fi putut 
niciodată să râdă astfel. Femeia îmi găsi o nouă explicaţie şi 
zâmbi: 

— Aşteaptă puţin! strigă agitând o mână albă, pătată, în 
direcţia perdelei. Isprăvesc îndată. 

Şi bărbatul, de parcă s-ar fi simţit mustrat de tonul ei, execută 
câteva mişcări convulsive - ca un paralitic care încearcă să 
umble - împins nu de imboldul plăcerii, ci pur şi simplu din 
curtoazie. Expresia lui trăda o izbucnire de politeţe - ca un om 
care se ridică într-un tramvai aglomerat ca să cedeze locul unui 
mutile de guerre“. Femeia mormăi ceva şi degetele i se 
încovoiară la margini. 

Lăsându-i acolo, împreunaţi cu stângăcie, m-am întors în 
stradă râzând, cu gândul că fac un înconjur al cartierului în care 
continua să palpite viaţa ridicolă, concretă, a bărbaţilor şi a 
femeilor. Ploaia se oprise şi pământul umed emana un miros 
tulburător, chinuitor, de humă, trupuri şi iasomie trecută. Am 


5 Mutilat de război (fr.). 


pornit-o încet, cu totul năucit, descriindu-mi în minte acest 
cartier al Alexandriei, despre care ştiam că în curând va fi dat 
uitării şi că nu vor mai veni să-l vadă decât cei ale căror amintiri 
vor fi fost însuşite de oraşul febril, agăţate de minţile bătrânilor 
ca urmele de parfum pe o mânecă: Alexandria, capitala 
Amintirii. 

Strada îngustă era pavată cu teracotă arsă şi parfumată, 
muiată acum de ploaie, dar nu udă. Pe toată lungimea ei erau 
aliniate  cocioabele colorate ale prostituatelor cu trupuri 
îmbietoare de marmură ce pozau sfioase, fiecare în faţa căsuţei 
ei de păpuşi, ca în faţa unui altar. Stăteau afară, în stradă, pe 
scăunaşe cu trei picioare, ca nişte oracole încălţate cu papuci 
colorați. Originalitatea iluminaţiei dădea întregii scene o nuanţă 
de romantism de dincolo de vreme, căci strada, în loc să fie 
luminată de sus cu becuri electrice, era luminată de jos, de pe 
pământ, cu lămpi de carbid ce-şi aruncau strălucirea ca nişte 
lovituri de cuţit; umbre liliachii, avide, fascinante, ţâşneau înspre 
ungherele şi frontoanele caselor de păpuşi, pătrunzând în nările 
şi ochii locuitorilor lor, în dulceaţa primitoare a întunericului, 
moale ca o blană. Mergeam încet printre aceste flori umane, 
ieşite din comun, care arătau că un oraş, întocmai ca o făptură 
umană, colectează predispoziţii, pofte şi temeri. Creşte, atinge 
maturitatea, îşi proclamă profeţii şi sfârşeşte în abrutizare, 
bătrâneţe sau în singurătatea care e mai rea decât oricare 
dintre cele două. Inconştiente că urbea care le dăduse viaţă 
agoniza, făpturile sale trăiau continuând să stea acolo, în stradă, 
ca nişte cariatide ce sprijină pe pleoape întunericul şi suferinţele 
posterităţii, privind fără de somn la căutătorii de nemurire, de-a 
lungul întregii desfăşurări fatidice a timpului. 

lată o căsuţă decorată în întregime cu fleurs de lys albastre, 
desenate corect, cu grijă, pe un fond de culoarea caisei. In uşă 
stătea o copilă uriaşă, albăstruie, o negresă, care poate să fi 
avut optsprezece ani, îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din 
flanel roşu, cu o vagă allure de azil de misionari. Pe capul ei 
negru, câlţos, purta o uimitoare coroană de narcise. Tinea 
mâinile strânse, cu un gest umil, în poală: un şorţ parcă plin de 
degete retezate. Semăna cu un iepuraş negru al cerurilor aşezat 
la intrarea unei vizuine. La casa de alături, o femeie delicată ca 
o frunză şi, mai departe, una ca o formulă chimică decolorată de 
anemie şi fum de ţigară. Peste tot, pe zidurile şubrede, cafenii, 


am văzut talismanul de bază al ţării - amprenta unei mâini cu 
degetele  răsfirate, încercând să  gonească  duhurile 
înspăimântătoare care se îmbulzeau în întuneric, dincolo de 
luminile oraşului. Am auzit, trecând pe lângă ele, nu strigăte 
omeneşti de tocmeală, ci propuneri şoptite, ca un gângurit de 
porumbei, vocile lor calme cufundând strada într-o linişte 
monahală. In izolarea lor monotonă, printre pâlpâirile galbene 
ale lanternelor, nu-ţi ofereau nicidecum amorul fizic ci, ca nişte 
demne fiice ale Alexandriei, propuneau uitarea adâncă pe care 
ţi-o dă actul de procreare, compusă din plăceri trupeşti 
acceptate fără silă. 

Casele de păpuşi se cutremurară o clipă, ca năpădite de fiori, 
sub invazia vântului mării care se năpusti asupra perdelelor de 
stofă, desfăcând pereţii despărțitori. Una dintre case nu avea 
niciun fel de pânză în spate şi, uitându-te prin uşă, dădeai cu 
ochii de o bucăţică de curte cu un palmier pipernicit. Trei fete 
erau aşezate pe scăunele, la lumina unei grămezi de talaş 
aprins; îmbrăcate în chimonouri rupte, vorbeau în şoaptă, 
întinzând cu un aer de extaz vârful degetelor către lumina aceea 
ca de basm cu spiriduşi. Păreau concentrate de parcă ar fi stat 
în jurul unui foc de tabără, în mijloc de stepă. 

(Vedeam în mintea mea mormanele uriaşe de gheaţă - 
troienele de zăpadă în care zăceau sticlele de şampanie ale lui 
Nessim, licărind albastre-verzui, ca nişte crapi bătrâni într-un iaz 
al domeniului familiei. Şi, vrând parcă să-mi rechem amintirea, 
mi-am adulmecat mânecile să simt urmele parfumului Justinei.) 

In cele din urmă, am intrat într-o cafenea goală, unde am băut 
cafea servită de un saidi cu ochi groteşti, saşii, ce păreau să 
multiplice fiecare obiect asupra căruia îşi aţinteau privirea. 
Departe, într-un colţ, ghemuită pe un cufăr şi tot atât de 
nemişcată încât la început nici n-o vedeai, şedea o femeie foarte 
bătrână, fumând o narghilea din care ieşea din când în când 
câte o băşicuţă de aer, cu un sunet blând, ca un gângurit de 
porumbel. Aici am retrăit toată povestea de la un capăt la altul, 
începând cu zilele în care n-o cunoscusem încă pe Melissa şi 
sfârşind undeva curând, într-o moarte inutilă, pragmatică, într- 
un oraş din care nu făceam parte: spun că m-am gândit la toată 
povestea, dar, ciudat, nu m-am gândit la ea ca la ceva al meu, o 
poveste cu nuanţe individuale, ci ca la ceva care face parte din 
structura istorică a locului. În mintea mea o vedeam 


identificându-se cu comportarea oraşului, în concordanţă cu tot 
ceea ce se întâmplase până atunci şi cu tot ceea ce avea să 
urmeze. Era ca şi cum imaginaţia mea s-ar fi lăsat drogată în 
mod subtil de atmosfera locului şi nu mai putea răspunde acum 
la aprecieri personale, individuale. Nu mai simţeam nici măcar 
fiorul pericolului. Regretul meu cel mai mare, ceea ce era destul 
de caracteristic, se referea la teancul haotic de manuscrise care 
ar putea rămâne în urma mea. Nu-mi plăcuseră niciodată 
lucrurile fragmentate, neisprăvite. Am hotărât ca înainte de a 
face un pas, măcar să le distrug. M-am ridicat în picioare şi, 
deodată, mi-am dat seama că omul pe care-l văzusem acolo, în 
cocioabă, fusese Mnemjian. Cum de nu recunoscusem imediat 
spatele acela diform? Gândul ăsta s-a ţinut de mine în timp ce 
traversam încă o dată cartierul, îndreptându-mă spre străzile 
mai largi dinspre mare. Am trecut prin mirajul de străduţe 
înguste care se întretăiau, aşa cum umbli pe un câmp de luptă 
care ţi-a înghiţit toţi prietenii tinereţii. Şi totuşi, nu puteam să nu 
mă bucur de fiecare mireasmă, de fiecare sunet - o bucurie de 
supravieţuitor. Aici, într-un colţ, am dat de un înghiţitor de 
flăcări cu faţa întoarsă în sus, scuipând din gură pale de foc care 
se înnegreau de fumul ce-i tremura pe la margini şi muşcau o 
gaură în cer. Din când în când trăgea câte o duşcă de benzină 
dintr-o sticlă, înainte de a da din nou capul pe spate şi a scuipa 
flăcări lungi de doi metri. La fiecare colţ, umbrele violete 
cădeau, se scufundau, marcate de experienţă umană - sălbatice 
şi în acelaşi timp calde, lirice. Am considerat ca o dovadă de 
maturitate faptul că nu mai simţeam mila aceea deznădăjduită 
faţă de mine însumi, că doream să fiu adoptat de oraş, înrolat 
printre amintirile lui neînsemnate sau tragice - dacă aceasta îi 
era dorinţa. 

La fel de caracteristic a fost faptul că, atunci când m-am 
întors în micul apartament în care locuiam şi am dezgropat 
caietele cenușii în care îmi mâăzgălisem notele, nu mi-a mai 
venit să le distrug. M-am pomenit, dimpotrivă, stând la lumina 
lămpii şi adăugând note noi în timp ce Pombal, aşezat în celălalt 
fotoliu, ţinea dizertaţii despre viaţă. 

„Întors în camera mea, stau liniştit şi mă las pătruns de tonul 
greu al aromei Justinei: o aromă alcătuită probabil din carne, 
excremente şi ierburi, îmbinate pentru a forma brocartul dens al 
făpturii ei. Ciudată dragoste, pentru că nu simt deloc că o 


stăpânesc - de fapt nici n-aş vrea. E ca şi cum ne-am uni într-un 
fel de autoposedare, am deveni parteneri într-o etapă comună 
de dezvoltare. De fapt, noi insultăm dragostea, pentru că am 
dovedit că legăturile de prietenie sunt mai puternice decât ea. 
Aceste note, oricum ar fi citite, nu au pretenţia să fie altceva 
decât un comentariu plin de căldură şi de sârguinţă asupra unei 
lumi în care m-am născut pentru a împărţi cu Justine clipele în 
care mă simt cel mai singur - acelea în care fac dragoste. Mai 
mult nu mă pot apropia de adevăr. 

În ultima vreme, când dintr-o pricină sau alta mi-a fost greu s- 
o văd, m-am trezit că-mi era atât de dor de ea, încât m-am dus 
tocmai până la Pietrantoni să încerc să cumpăr o sticlă din 
parfumul ei. În zadar. Vânzătoarea amabilă mi-a dat pe mâini cu 
toate parfumurile pe care le avea în magazin şi o dată sau de 
două ori mi s-a părut că-l descopăr pe al ei. De fiecare dată 
lipsea câte ceva - cred că trupul deghizat de parfumul sub care 
se ascundea. Ceea ce lipsea era acel curent subteran pe care-l 
reprezenta trupul. Dar când, disperat, am menţionat la sfârşit 
numele Justinei, fata s-a întors către primul parfum pe care mi-l 
dăduse. 

— De ce nu mi-aţi spus de la început? m-a întrebat ea cu un 
aer de jignire profesională; tonul ei voia să spună că, în afară de 
mine, toată lumea cunoştea parfumul Justinei. 

Şi totuşi, nu l-am recunoscut. Dar m-a uimit să descopăr că 
Jamais de la vie nu se afla nici printre parfumurile cele mai 
scumpe, nici printre cele mai exotice.” 

(Când am adus acasă sticluţa pe care au găsit-o în buzunarul 
vestei lui Cohen, am descoperit că strigoiul Melissei continua să 
dăinuie, încătuşat în sticlă. Şi putea fi oricând scos la iveală.) 

Pombal citea cu voce tare fragmentul lung şi înspăimântător 
din Moeurs intitulat „Manechinul vorbeşte”. Niciodată în 
ciocnirile întâmplătoare cu bărbaţii speciei umane n-am 
cunoscut eliberarea, oricare ar fi fost experienţele la care mi-aş 
fi supus trupul. Văd mereu în oglindă imaginea unei Furii care 
îmbătrâneşte şi strigă: „J'ai raté mon propre amour - mon 
amour à moi. Mon amour-propre, mon propre amour. Je l'ai raté. 
Je n'ai jamais souffert, jamais eu de joie simple et candide””. 


5 Mi-am ratat propriul amor - amorul meu, al meu. Amorul meu 
propriu, propriul meu amor. L-am ratat. N-am suferit niciodată, n-am 
avut niciodată bucurii simple şi nevinovate (fr.). 


Se opri din citit doar ca să spună: 

— Dacă este adevărat, iubind-o nu faci altceva decât să tragi 
profit dintr-o boală. 

Observaţia mă izbi ca tăişul unei securi mânuite de un om cu 
o putere uriaşă, de care nu era conştient. 


Când simţi că se apropie perioada marii vânători anuale de pe 
lacul Mareotis, Nessim cunoscu o senzaţie magică de uşurare. 
Recunoscu în sfârşit că ceea ce avea să fie hotărât se va hotărî 
acum şi nu altă dată. Avea aerul unui om care se luptase cuo 
boală lungă şi ieşise învingător. Fusese oare judecata lui într- 
adevăr atât de greşită, sau numai inconştientă? Timp de şapte 
ani lungi de căsnicie repetase întruna, în fiecare zi, cuvintele: 
„Sunt foarte fericit”. Le repetase cu fatalitate, ca bătaia unui 
pendul de familie, căruia tăcerea îi uzurpă veşnic drepturile. 
Acum nu mai putea să le rostească. Viaţa lor comună era ca un 
cablu îngropat în nisip, rupt în chip inexplicabil, într-un punct pe 
care era cu neputinţă să-l descoperi, şi asta-i cufundase pe 
amândoi într-o beznă neobişnuită, impenetrabilă. 

Nebunia însă nu ţinea seamă de circumstanţe. Părea să se 
suprapună nu peste nişte personalităţi chinuite de dincolo de 
orice limită ci, pur şi simplu, unei situaţii date. De fapt, fiecare 
dintre noi aveam puţină parte de ea, cu toate că numai Nessim 
o interpreta, o exemplifica, personificând-o în carne şi oase. 
Perioada scurtă care a precedat marei vânători de pe lacul 
Mareotis a durat, poate, o lună - sau în orice caz nu mult mai 
mult. Şi aici, din nou, pentru cei care nu-l cunoşteau, lucrurile nu 
prea erau clare. Totuşi, amăgirile se multiplicau în aşa măsură, 
încât în propriile lui însemnări îţi crea iluzia că priveşti nişte 
bacterii la microscop - o răspândire, ca într-o tumoră a celulelor 
sănătoase care şi-au pierdut minţile şi au renunţat la puterea de 
a se înfrâna. 

Seria misterioasă de mesaje oculte reprezentate de numele 
străzilor care îi ieşeau în cale era dovada semnelor categorice, 
indiscutabile, ale unei forţe supranaturale în plină activitate, ce 
cuprindea ameninţarea unei pedepse nevăzute - cu toate că n- 
ar fi putut spune dacă pedeapsa îi era destinată lui sau altora. 
Văzuse tratatul lui Balthazar veştejindu-se în vitrina unei librării 
şi în aceeaşi zi dăduse de mormântul tatălui lui Balthazar în 
cimitirul evreiesc - cu acele nume distinctive, gravate în piatră, 


care sunt ca un ecou al întregii melancolii a evreimii europene 
de alături: un fel de răsuflare grea şi deodată o melodie cântată 
simultan la trei piane. Ştia că astea nu sunt amăgiri, ci verigi ale 
unui lanţ ocult, logice şi convingătoare doar pentru mintea care 
a trecut dincolo de cadrul cauzalităţii. Era din ce în ce mai greu 
să pretinzi că ai o judecată sănătoasă potrivit cu normele 
purtării obişnuite. Trecea prin acela Devastatio descris de 
Swedemborg. 

Focurile de cărbune ardeau luând forme extraordinare. Le 
reaprindea mereu, mereu, pentru a se asigura că nu se înşală şi 
verificându-şi astfel  constatările - peisaje şi figuri 
înspăimântătoare. Semnul cu care se născuse Justine la 
încheietura mâinii era şi el tulburător. La masă se lupta cu atâta 
înfrigurare împotriva dorinţei de a-l atinge, încât se făcea palid 
şi-şi pierdea aproape cunoştinţa. 

Intr-o după-amiază, un cearşaf mototolit începu să respire şi 
continuă să respire timp de vreo jumătate de oră, împrumutând 
forma trupului pe care-l acoperise. Într-o noapte se trezi auzind 
freamătul unor aripi uriaşe şi văzu o făptură ca un liliac cu cap 
de vioară, odihnindu-se pe tăblia patului. 

Apoi intervenea acţiunea contrarie, a forţelor binelui - un 
mesaj adus de o buburuză care se aşezase pe carnetul în care 
scria; muzica din Pan de Weber, cântată în fiecare zi între trei şi 
patru la pian într-o casă alăturată. Simţi că mintea lui devenise 
un câmp de luptă, pe care se înfruntau forţele binelui şi ale 
răului, iar sarcina lui era să-şi încordeze fiecare nerv ca să le 
desluşească, dar nu-i venea uşor. Lumea fenomenelor începuse 
să-i joace feste, astfel încât simţurile lui începură să acuze chiar 
şi realitatea de inconsecvenţă. Îl ameninţa o prăbuşire mintală. 

O dată, haina lui aşezată pe spătarul unui scaun începu să 
pulseze de parcă ar fi acoperit o colonie de inimi străine. Dar 
când o cercetă, se opri şi refuză să mai pulseze faţă de Selim, 
pe care-l chemase dinadins în cameră. În aceeaşi zi, îşi văzu 
inițialele bătute în aur pe un nor, reflectat într-o vitrină din Rue 
St. Saba. Asta părea să dovedească totul. 

In aceeaşi săptămână văzu la Cafe At Aktar, un străin aşezat 
în colţul care îi era întotdeauna rezervat lui Balthazar. Şi sorbind 
dintr-un pahar de arak - arakul/, pe care intenţionase el să-l 
comande. Persoana semăna extraordinar cu el, dar imaginea, 
când se întoarse în oglindă, răsfrângându-şi buzele şi 


dezgolindu-şi dinţii albi într-un zâmbet, era deformată. Nu 
aşteptă, ci o porni grăbit spre uşă. 

Pornind-o de-a lungul străzii Fuad, simţi că întreg asfaltul se 
transformă sub picioarele lui într-un burete şi, înainte ca iluzia 
să dispară, avu impresia că se cufundă până la brâu. La două şi 
jumătate după-amiază, se trezi dintr-un somn agitat, se îmbrăcă 
şi o porni să-şi verifice intuiţia obsedantă că atât Pastroudi cât şi 
Cafe Dordali erau goale. Şi chiar erau, ceea ce îi dădu un 
sentiment de triumf şi de uşurare; asta dură însă puţin, căci 
întorcându-se în camera lui avu deodată senzaţia că inima îi e 
parcă expulzată din trup prin mişcările scurte, mecanice, ale 
unei pompe de aer. Ajunsese să urască această cameră a lui şi 
să-i fie frică de ea. Stătea vreme îndelungată şi aştepta să 
reapară zgomotul - sârme târâte, desfăşurându-se pe podea, 
tipetele înăbuşite ale unui animal mic care era îndesat într-un 
sac, apoi, desluşit, nişte broaşte de geamantan care se 
închideau cu un zgomot sec şi răsuflarea cuiva care stătea 
sprijinit de peretele din camera de alături, pândind cel mai mic 
zgomot. Nessim îşi scoase pantofii şi se duse în vârful 
picioarelor până la bovindou, încercând să vadă cine e. Avea 
impresia că agresorul lui e un om mai în vârstă, slăbănog, cu 
trăsături ascuţite, cu ochii duşi în fundul orbitelor şi roşii ca la 
urs. Dar nu era în stare să confirme toate astea. Apoi, trezindu- 
se devreme, chiar în dimineaţa în care trebuiau lansate 
invitaţiile pentru marea vânătoare, văzu cu groază de la 
fereastra dormitorului, doi oameni suspecți, îmbrăcaţi în haine 
arabe, care legau o frânghie de un fel de scripete pe acoperiş. 
Arătau cu mâna înspre el şi vorbeau între ei în şoaptă. După 
aceea începură să coboare în stradă, sub ei, ceva greu, înfăşurat 
într-o haină de blană. Nessim simţea cum îi tremură mâinile pe 
când completa pătratele mari, albe, de carton, cu scrisul lui 
rafinat, alegând numele de pe lista lungă, bătută la maşină, pe 
care i-o lăsase Selim pe birou. Zâmbi totuşi amintindu-şi ce mult 
spaţiu închina în fiecare an presa locală acestui eveniment 
memorabil - marea vânătoare de pe lacul Mareotis. Având 
atâtea preocupări, simţi că nimic nu trebuie lăsat la voia 
întâmplării şi, cu toate că Selim se învârtea îngrijorat pe 
aproape, îşi ţuguie buzele şi insistă să se ocupe singur de toate 
invitaţiile. A mea, încărcată cu toate prevestirile unei catastrofe, 
mă fixa acum de pe poliţa căminului. Am privit-o cu o atenţie 


slăbită de vin şi de nicotină, dar simțind totuşi că aici se afla, în 
chip nelămurit, soluţia către care ne îndreptaserăm cu toţii. 
(„Acolo unde încetează ştiinţa, începe tărâmul nervilor” 
Moeurs.) 

— Refuzi, nu-i aşa? N-ai să te duci? 

Justine vorbea cu atâta violenţă, încât am înţeles că privirea 
ei o însoţise pe a mea. Stătea aplecată deasupră-mi, în lumina 
ceţoasă a primelor clipe ale dimineţii şi, între fraze, ciulea câte o 
ureche înspre umbra lui Hamid, care răsufla greu în dosul uşii. 

— Nu e bine să ispiteşti soarta. Te duci? Răspunde-mi! 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că mă va convinge, lăsă 
să-i cadă fusta pe podea, îşi scoase pantofii din picioare şi 
lunecă încet, lângă mine, în pat - cu părul şi gura fierbinţi şi 
mişcările perfide, nervoase ale unui trup care se încolăcea în 
jurul meu chircindu-se de parcă ar fi fost lovit, de parcă cineva i- 
ar fi atins nişte răni încă nevindecate. Mi s-a părut atunci - şi 
constrângerea n-avea nicio urmă de bravadă - mi s-a părut 
atunci că nu-l mai pot lipsi pe Nessim de satisfacția pe care mi-o 
cerea, că nu mai puteam lipsi situaţia de o ieşire. Mai încercam, 
sub toate astea, şi un sentiment de uşurare care m-a făcut să 
mă simt aproape vesel până când am văzut expresia gravă, 
tristă, a tovarăşei mele de arme. Zăcea privind fix, cu ochii ei 
negri, frumoşi şi expresivi, de parcă s-ar fi uitat de la o fereastră 
înaltă la propriile ei amintiri. Se uita, ştia, în ochii Melissei - în 
ochii zbuciumaţi şi candizi ai cuiva care, o dată cu pericolul care 
creştea zi de zi, se apropia tot mai mult de noi. La urma urmei, 
persoana care putea fi cel mai rău lovită de soluţia la care s-ar 
putea gândi Nessim era Melissa - cine altcineva? M-am întors cu 
gândul de-a lungul lanţului de fier al sărutărilor, făurit de Justine, 
m-am întors neclintit pe tărâmurile memoriei, cu palma 
deasupra pumnului, ca un marinar care coboară pe lanţul 
ancorei, în adâncurile cele mai întunecoase ale acestui port vast 
şi lânced al amintirii. 

Dintre numeroasele tipuri de falimente, fiecare om îl alege pe 
cel care-i compromite cel mai puţin amorul propriu: pe cel care-l 
dărâmă cel mai puţin. Al meu se referea la artă, la religie şi la 
oameni. In artă eram falimentar (mi-am dat brusc seama de 
asta, chiar acum), fiindcă nu credeam în personalitatea umană 
abstractă. („Oare oamenii sunt permanent ei înşişi - scria 
Pursewarden - sau cu intermitențe, care se succed atât de rapid 


încât creează iluzia unor acţiuni - ca pâlpâirea instabilă a 
filmului mut de odinioară?”) Nu credeam în autenticitatea reală 
a oamenilor şi de aceea nu-i puteam zugrăvi cu succes. In 
religie? Nu găseam nicio religie care să merite osteneala şi care 
să conţină cel mai mic grăunte de împăcare. Care dintre ele ar fi 
putut să scape de această acuzaţie? Trecând prin gândirea lui 
Balthazar, mi se părea că toate bisericile, toate sectele erau în 
cel mai bun caz simple academii de autoinstruire împotriva fricii. 
Dar ultimul faliment, şi cel mai grav (mi-am îngropat buzele în 
părul negru, plin de viaţă, al Justinei) era falimentul meu în 
relaţiile cu oamenii: rezultat al unei detaşări din ce în ce mai 
totale a spiritului care, în timp ce-mi lăsa libertatea să 
compătimesc, îmi interzicea orice posesiune. Treptat, 
inexplicabil, deveneam din ce în ce mai nepriceput la dragoste 
şi, în acelaşi timp, din ce în ce mai priceput în a mă dărui - 
partea cea mai frumoasă a amorului. Mi-am dat seama cu 
groază că în asta constă autoritatea pe care o aveam asupra 
Justinei. Ca femeie posesivă din fire, era sortită să încerce a 
cuceri partea din mine pe care n-ar fi putut-o atinge niciodată şi 
al cărei ultim refugiu dureros era pentru mine râsul şi prietenia. 
Acest fel de amor o împinsese într-un fel de disperare, căci nu 
depindeam de ea; şi dorinţa de a poseda, dacă e zădărnicită, te 
poate face să devii obsedat cu totul. Ce greu de analizat sunt 
aceste relaţii acoperite de simpla epidermă a acţiunilor noastre; 
căci iubirea e doar un fel de limbaj al pielii, iar relaţiile amoroase 
o simplă terminologie. 

Şi pentru a reda în continuare această legătură tristă care mi- 
a pricinuit atâta durere - mi-am dat seama că durerea însăşi e 
singura hrană a memoriei: căci plăcerea pune în ea însăşi - tot 
ceea ce mi s-a lăsat moştenire a fost un fond de neîncetată 
sănătate - o nepăsare dătătoare de viaţă. Era ca o baterie cu 
elementi voltaici solizi. Neangajat, eram liber să circul în lumea 
bărbaţilor şi a femeilor ca un paznic al adevăratelor drepturi ale 
dragostei - care nu e pasiune şi nici obişnuinţă (pe care doar o 
califică), ci este infracţiunea divină a unui nemuritor printre 
muritori - Afrodita înarmată. Astfel asediat, reuşisem totuşi să 
mă definesc şi să mă realizez în sinea mea prin însăşi calitatea 
care mă durea (bineînţeles) cel mai tare: lipsa de egoism. Asta 
iubea Justine la mine - nu personalitatea mea. Femeile sunt 
tâlhari sexuali; şi ea spera, de fapt, să mă prade tocmai de acest 


tezaur de detaşare - coroniţa de pe creştetul broaştei râioase. 
Justine a văzut semnătura acestei detaşări, scrisă de-a 
curmezişul vieţii mele cu toate riscurile, disonanţa şi dezordinea 
ei. Valoarea mea nu consta nici în ceea ce realizam, nici în ceea 
ce posedam. Justine mă iubea fiindcă reprezentam pentru ea 
ceva indestructibil - un om gata format, care nu putea fi zdrobit. 
Era bântuită de simţământul că până şi atunci când făceam 
dragoste cu ea nu doream decât să mor. Şi asta nu putea să 
suporte. 

lar Melissa? îi lipsea fireşte intuiţia pe care o avea Justine în 
legătură cu cazul meu. Ştia numai că puterea mea o susţinea 
acolo unde era ea mai slabă - în raporturile cu lumea. Preţuia la 
mine orice semn de slăbiciune umană - obiceiurile dezordonate, 
neputinţa în faţa problemelor băneşti şi aşa mai departe. Imi 
iubea punctele slabe fiindcă acolo simţea că-mi poate fi de folos. 
Justine în schimb dădea toate astea la o parte, socotind că nu 
merită niciun pic de interes. Descoperise un alt fel de putere. N- 
o interesa la mine decât acest singur amănunt pe care nu i-l 
puteam dărui şi pe care nici nu mi-l putea fura. Acesta e de fapt 
înţelesul posesiunii - un război pătimaş al fiecăruia pentru 
calităţile celuilalt: o competiţie între doi inşi dornici să pună 
mâna pe personalitatea celuilalt. Dar cum poate un asemenea 
război să fie altfel decât distrugător şi fără speranţă? 

Şi totuşi, mobilurile oamenilor sunt atât de încâlcite: s-a 
întâmplat ca tocmai Melissa să fie cea care l-a smuls pe Nessim 
din refugiul său în lumea fanteziei, împingându-l către o acţiune 
pe care era conştient că o vom regreta cumplit cu toţii - 
moartea noastră. Căci ea a fost aceea care, împinsă de 
nefericire, s-a apropiat într-o noapte de masa la care stătea 
Nessim în faţa unui pahar de şampanie gol, privind cabaretul cu 
un aer gânditor: apoi, roşind şi clipind cu genele ei false, a lăsat 
să-i scape şapte cuvinte: „Nevasta dumitale nu îţi mai e 
credincioasă” - o propoziţie care de atunci continua să tremure 
în mintea lui ca un cuţit aruncat la ţintă. E adevărat că dosarele 
lui erau de multă vreme ticsite cu rapoarte despre acest lucru 
temut, înspăimântător, dar rapoartele erau ca relatările dintr-un 
ziar care vorbea despre o catastrofă întâmplată undeva departe, 
într-o ţară în care n-ai fost. Acum, se afla brusc în faţa unui 
martor ocular, a unei victime, a unui supravieţuitor... Rezonanţa 
acestei singure propoziţii trezi din nou capacitatea lui de simtire. 


Toate teancurile de hârtie inertă se ridicară brusc şi începură să 
tipe la el. 

Cabina Melissei era o chichineaţă rău mirositoare, plină de 
ţevile încolăcite prin care se scurgeau deşeurile de la toaletă. 
Avea o singură fâşie patetică de oglindă spartă şi o policioară 
acoperită cu o hârtie dintr-aceea albă pe care se aşază torturile 
de nuntă. Acolo îşi înşira întotdeauna droaia de cutii de pudră şi 
dermatografe pe care le folosea aiurea şi cu rezultate 
înspăimântătoare. 

În această oglindă, imaginea lui Selim apăru scorojită şi, sub 
flăcările becurilor de gaz care dansau, pâlpâi ca o arătare din 
infern. Vorbea cu un rafinament caustic pe care îl copia de la 
stăpânul lui; Melissa simţea în această voce copiată o urmă de 
îngrijorare din partea secretarului său faţă de singura făptură 
umană pe care o venera cu adevărat şi la ale cărui griji 
reacţiona ca un seismograf. 

Melissa era speriată, căci ştia că jignirile aduse celor mari 
puteau, după obiceiurile oraşului, să atragă pedepse imediate şi 
îngrozitoare. Era înspăimântată de ceea ce făcuse şi încerca să- 
şi înghită lacrimile, în timp ce-şi smulgea genele false cu degete 
care-i tremurau. Nu putea să refuze invitaţia. Işi puse rochia 
sărăcăcioasă de ocazie şi, ducându-şi oboseala ca pe o povară 
grea, îl urmă pe Selim până la maşina cea mare, care stătea 
cufundată adânc în umbră. Fu ajutată să se urce lângă Nessim. 
O porniră încet, pătrunzând în noaptea densă, crepusculară, a 
Alexandriei, pe care, din pricina fricii, n-o mai recunoştea. 
Cercetară marea care era acum ca de safir şi se îndreptară spre 
interiorul regiunii ocolind mahalalele sărăcăcioase către lacul 
Mareotis şi grămezile de zgură de bitum de la Max, unde 
presiunea farurilor cojea acum întunericul, strat după strat, 
dezvăluind scene intime din viaţa egipteană - un beţiv cântând, 
o siluetă biblică pe un catâr, cu doi copii fugind de Irod, un 
hamal împărțind saci - iute ca un om care împarte cărţile de joc. 
Melissa urmărea cu emoție aceste scene familiare, căci în 
spatele lor se întindea deşertul pustiu, vuind ca un ghioc. Şi în 
tot acest timp tovarăşul ei de drum tăcea, iar ea nu îndrăznea 
să rişte nici măcar o privire în direcţia lui. 

Când în sfârşit liniile pure şi austere ale dunelor apărură sub 
lumina târzie a lunii, Nessim opri maşina. Bâjbâind prin buzunar 
în căutarea carnetului său de cecuri, o întrebă cu o voce 


tremurată şi cu ochii plini de lacrimi: 

— Cât ceri în schimbul tăcerii? 

Melissa se întoarse către el şi, văzând pentru prima dată 
blândeţea şi mâhnirea acelei feţe întunecate, simţi în loc de 
teamă o ruşine copleşitoare. Recunoscu în expresia lui 
slăbiciunea celor buni şi îşi dădu seama că nu va putea 
niciodată să fie duşmanul celor de felul ei. Puse o mână timidă 
pe braţul lui: 

— Mi-e foarte ruşine. Vă rog să mă iertaţi. Am vorbit aiurea. 

Se simţea atât de copleşită de oboseală, încât emoţiile care 
amenințau s-o facă să izbucnească în lacrimi, se transformară 
într-un căscat. Acum se priveau în ochi cu o nouă înţelegere, 
recunoscându-şi reciproc nevinovăția. O clipă aproape că simţiră 
că se îndrăgostesc unul de altul, din pricina unui imens 
sentiment de uşurare. Maşina o porni din nou, în timp ce între ei 
se restabilea tăcerea - şi puţin după aceea se treziră străbătând 
cu toată viteza deşertul către lucirea de oţel a stelelor şi un 
orizont pătat cu negru de valurile care se zbăteau zgomotoase. 
Nessim, stând lângă făptura aceea ciudată şi somnoroasă, se tot 
gândea cu o monotonie obsedantă: „Slavă Domnului că nu sunt 
un geniu - căci geniile n-au pe nimeni în care să se încreadă”. 

Privirile furişe pe care i le aruncă din când în când îi 
permiteau s-o studieze şi, prin ea, să mă studieze şi pe mine. 
Probabil că farmecul ei l-a dezarmat şi l-a tulburat, aşa cum se 
întâmplase şi cu mine, căci a descris-o după aceea ca fiind o 
frumuseţe care îţi trezeşte presimţirea îngrozitoare că s-a 
născut pentru a fi ţinta forţelor distrugerii. Şi şi-a amintit cu un 
şoc de o poveste de a lui Pursewarden, în care apărea Melissa; 
Pursewarden o găsise, ca şi Nessim, în cabaretul acela 
hodorogit; numai că în seara aceea se aflase într-un şir de 
dansatoare din local, care vindeau bilete pentru dans. Beat 
criţă, Pursewarden o dusese pe ring şi, după o clipă de tăcere, i 
se adresase cu tonul lui trist dar autoritar, întrebând-o: 

— Comment vous defendez-vous contre la solitude??? 

Melissa întorsese către el privirea plină de candoare pe care 
ţi-o dă experienţa şi răspunsese încet: 

— Monsieur, je suis devenue la solitude meme”. 

Pursewarden fusese destul de impresionat ca să-şi 


58 Cum vă apăraţi împotriva singurătăţii? (fr.) 
5° Domnule, eu am devenit singurătatea însăşi (fr.). 


amintească mai târziu de aceste cuvinte şi să le repete 
prietenilor săi, adăugând: 

— Şi deodată mi-am spus: iată o femeie care ar putea foarte 
bine să fie iubită. 

Totuşi evitase riscul de a se mai întoarce s-o vadă, căci cartea 
lui mergea bine şi, în plus, recunoscuse în această simpatie 
incipientă o festă pe care i-o juca partea cea mai puţin hotărâtă 
a firii lui. Pe atunci scria despre dragoste şi nu voia să tulbure 
ideile pe care şi le făcuse în legătură cu subiectul. („Eu nu mă 
pot îndrăgosti, exclama un erou de-al lui, căci aparţin unei 
societăţi secrete foarte vechi - societatea Poznaşilor”. Şi în altă 
parte, vorbind despre căsătoria lui, scria: „Am descoperit că în 
timp ce nemulţumeam pe altul, mă nemulţumeam şi pe mine; 
acum, fiind singur, nu mă mai pot nemulţumi decât pe mine. 
Ura!”) Justine continua să stea aplecată deasupra mea, 
urmărindu-mi expresia în timp ce reconstituiam în minte aceste 
scene mistuitoare. 

— Ai să găseşti o scuză, repetă ea cu voce răguşită. N-ai să te 
duci. 

Selim fusese deosebit de stăruitor; părăsise camera, scoțând 
un singur suspin sec. Mi se părea imposibil să găsesc o ieşire din 
această dilemă. 

— Cum să refuz? i-am replicat Justinei. Tu ai putea? 

Nessim şi Melissa goniseră prin noaptea fierbinte, fără de flux, 
a deşertului, copleșiți parcă deodată de o compătimire reciprocă 
şi totuşi lipsiţi de grai. Pe ultimul povârniş înainte de Bourg-El- 
Arab, el opri motorul şi lăsă maşina să lunece de pe şosea. 

— Vino, îi spuse, vreau să-ţi arăt Palatul de Vară al Justinei. 

O porniră mână-n mână pe drumul ce ducea către căsuţă. 
Îngrijitorul dormea, dar Nessim avea cheile. Camerele miroseau 
a umed şi a închis, dar erau pline de lumina reflectată de dunele 
albe. Nessim aprinse repede un foc de spini în căminul mare şi, 
luându-şi abba-ua veche din dulap, se îmbrăcă cu ea şi se aşeză 
în faţa căminului: 

— Şi acum, Melissa, spune-mi cine te-a trimis să mă 
persecuţi? 

Intenţionase să facă o glumă, dar uitase să zâmbească şi 
Melissa se făcu stacojie de ruşine, muşcându-şi buza. Rămaseră 
acolo multă vreme, bucurându-se de lumina focului şi de 
senzaţia că împărțeau ceva unul cu altul - o disperare comună. 


(Justine stinse chiştocul de ţigară şi se dădu încet jos din pat. 
începu să se plimbe fără grabă, în sus şi în jos, pe covor. O 
năpădise frica şi vedeam că reuşea doar cu eforturi să învingă 
nevoia de a izbucni, aşa cum ar fi vrut.) 

— Am făcut multe lucruri în viaţa mea, spuse ea adresându-se 
oglinzii. Lucruri rele, poate. Dar niciodată din neatenţie sau din 
risipă. Am considerat întotdeauna actele drept mesaje, dorinţe 
ale trecutului care se adresează viitorului şi care te îndeamnă să 
te cunoşti. Am greşit oare? Am greşit? 

Întrebarea nu mi se adresa mie, acum, ci lui Nessim. E mult 
mai uşor ca întrebările destinate soţului să le pui amantului. 

— Cât despre morţi, continuă ea după o clipă, am crezut 
întotdeauna că morţii se gândesc la noi ca la morţi. S-au întors 
lângă cei în viaţă după o excursie neînsemnată în cvasi-viaţă. 

Hamid se trezise şi Justine se întoarse spre hainele ei, 
cuprinsă de panică. 

— Deci trebuie să te duci, spuse ea cu tristeţe, şi trebuie să 
vin Şi eu. Ai dreptate. Trebuie să mergem. 

Apoi, întorcându-se către oglindă ca să-şi isprăvească toaleta, 
adăugă studiindu-şi faţa rafinată şi perversă: 

— Încă un fir alb. 

Privind-o astfel prinsă o clipă în orbita unei raze singuratice de 
soare ce pătrundea prin sticla murdară a geamului, n-am putut 
să nu mă gândesc încă o dată că n-avea nimic prin care să 
poată stăpâni sau modifica intuiţia dezvoltată de o fire hrănită 
cu introspecţie până la refuz: nici educaţie, nici resurse mintale 
care ar fi putut lupta împotriva imperativelor unei inimi violente. 
Darul ei era acela pe care-l găseşti uneori la prezicătoarele fără 
carte. La ea, tot ce putea să treacă drept gândire era de 
împrumut - chiar şi observaţia despre morţi, care apare în 
Moeurs; alesese ceea ce era semnificativ din cărţi, nu citindu-le, 
ci ascultând dizertaţii neasemuite, rostite pe tema lor, de 
Balthazar, Arnauti şi Pursewarden. Era un rezumat ambulant al 
scriitorilor şi gânditorilor pe care-i iubise sau îi admirase... (Dar 
care femeie deşteaptă e mai mult?) 

Nessim luă mâinile Melissei într-ale lui (zăceau acolo moi, reci 
ca nişte caşete) şi începu s-o întrebe despre mine, cu un nesaţ 
care ar fi putut uşor sugera că pasiunea lui nu era Justine, ci eu. 
Ţi se întâmplă întotdeauna să te îndrăgosteşti de omul ales de 
persoana pe care o iubeşti. Ce n-aş da să aflu tot ce i-a spus 


Melissa, câştigându-i din ce în ce mai mult simpatia cu 
nevinovăția ei, cu reţinerile ei neaşteptate. Tot ce ştiu e că a 
încheiat prosteşte: 

— Nu sunt fericiţi; se ceartă îngrozitor. Mi-a spus Hamid când 
l-am întâlnit ultima dată. 

Ar fi putut să aibă destulă experienţă ca să recunoască în 
certurile relatate tocmai substanţa dragostei noastre. Dar cred 
că ea n-a văzut decât egoismul Justinei - lipsa de interes faţă de 
alţii, care ajungea aproape până la infirmitate şi care îmi 
caracteriza tiranul. Îi lipsea cu totul generozitatea aceea a 
minţii, singura pe care s-ar fi putut sprijini părerea bună a 
Melissei. De fapt n-avea nimic uman - nimeni care se consacră 
total persoanei sale nu e uman. „Ce Dumnezeu putusem să 
găsesc la ea?” - îmi puneam această întrebare pentru a mia 
oară. Nessim însă, studiind-o şi apoi iubind-o pe Melissa ca peo 
continuare a Justinei, conturase foarte bine situaţia din punct de 
vedere uman. Melissa căuta la el calităţile pe care-şi închipuia 
că trebuie să le fi găsit eu la soţia lui. Fiecare dintre noi patru 
eram completarea nerecunoscută a celuilalt, legaţi unii de alţii 
pe vecie. („Noi care am călătorit mult şi am iubit mult: noi 
care... nu am să spun că am suferit, căci suferinţa ne-a făcut 
întotdeauna să recunoaştem propria noastră înfumurare - noi 
singuri ne putem bucura de complexităţile tandreţei şi putem 
înţelege cât de strâns legată e dragostea de prietenie ”-Moeurs.) 
Vorbeau acum, aşa cum ar vorbi doi fraţi sortiţi nenorocirii, 
reînnoind unul într-altul sentimentul de uşurare al celor care 
găsesc pe cineva cu care să împartă povara unor preocupări 
nemărturisite. Toată această compătimire trezi în ei o urmă 
neaşteptată de dorinţă, o simplă nălucă, vlăstarul vitreg al 
mărturisirilor şi al unui sentiment de uşurare. Era un fel de 
prolog al actului dragostei, care avea să se petreacă între ei şi 
care era mult mai puţin urât decât al nostru - al Justinei şi al 
meu. Amorul e mult mai adevărat când potrivirea se bazează pe 
compătimire şi nu pe dorinţă; pentru că nu provoacă răni. Când 
se ridicară după conversaţia lor, amorţiţi şi apucaţi de cârcei, se 
luminase de ziuă şi focul se stinsese demult; o porniră prin 
nisipul umed până la maşină, scotocind cu privirea lumina 
zorilor, palidă, ca de levănţică. Melissa găsise un prieten şi un 
protector; cât despre Nessim, era transfigurat. Senzaţia că 
găsise pe cineva care să-l înţeleagă îl făcuse, ca prin minune, să 


se regăsească - cu alte cuvinte, să redevină un om care să 
poată acţiona (să poată, dacă doreşte, să-l ucidă pe iubitul 
nevestei lui). 

Mergând cu maşina de-a lungul țărmului pur al meleagurilor 
unde se născuseră, priviră primii cârcei de soare, desfăcându-se 
de la orizont la orizont, peste Marea Mediterană, întunecată şi 
arogantă, ale cărei margini atingeau în acelaşi timp venerata 
Cartagină de mult pierdută şi Salamis în Cipru. 

O clipă mai târziu, acolo unde drumul cobora printre dune 
spre țărm, Nessim încetini din nou şi, fără să vrea, sugeră o baie 
în mare. Schimbat cum era, simţea o dorinţă subită ca Melissa 
să-i vadă trupul dezgolit, să-i încuviinţeze frumuseţea care 
zăcuse atâta vreme uitată, ca un costum de haine frumos croit, 
ce stătuse într-un dulap din pod. 

Râdeau în timp ce, goi, înaintau cu greu prin apa îngheţată, 
ţinându-se de mână, simțind între timp razele blânde ale 
soarelui ca o mângâiere pe spate. Părea să fie prima dimineaţă 
de la facerea lumii. Melissa lăsase şi ea să cadă, o dată cu 
hainele, ultimele rămăşiţe care-i împovărau trupul şi devenise 
dansatoare aşa cum era cu adevărat, căci goliciunea îi dădea 
întotdeauna un sentiment de plinătate, de echilibru, care-i lipsea 
la cabaret. 

Stătură multă vreme întinşi unul lângă altul, într-o tăcere 
desăvârşită, căutând în întunericul sentimentelor ce-i animau 
drumul care să-i ducă mai departe. Nessim îşi dădea seama că 
obținuse o supunere imediată din partea ei - că era acum 
amanta lui întru toate. 

O porniră împreună către oraş, în acelaşi timp fericiţi şi 
stânjeniţi - căci amândoi simțeau un fel de vid în inima fericirii 
lor. Dar, niciunul nevoind să-l cedeze pe celălalt vieţii care îl 
aştepta, zăboveau, zăbovea şi maşina, zăboveau şi tăcerile lor, 
în spaţiile dintre mângăieri. 

In cele din urmă, Nessim îşi aminti de o cafenea dărăpănată, 
la Max, unde puteau găsi ouă fierte şi cafea. Cu toate că era 
devreme, proprietarul grec, deşi somnoros, aşeză nişte scaune 
sub un smochin golaş, într-o curte din spatele casei plină de 
găini şi de găinaţ prăpădit. De jur împrejur se înălţau docuri şi 
fabrici de tablă ondulată. Marea era prezentă doar ca un miros 
umed, rece şi sonor, de fier încins şi gudron. 

In cele din urmă, la indicaţia ei, o depuse în colţul unei străzi 


şi îi spuse la revedere într-un fel care s-ar putea numi „ţeapăn şi 
formal” - fiindu-i poate frică nu cumva să-l observe vreun 
funcţionar. (Astea sunt de fapt presupunerile mele, deoarece 
cuvintele „ţeapăn” şi „formal”, care miros a literatură, par 
oarecum deplasate aici.) Forfota crudă a oraşului interveni din 
nou, legându-i de sentimente şi preocupări trecute. Cât despre 
ea, îl părăsi curând somnoroasă şi, cu aerul ei cât se poate de 
firesc, intră în bisericuţa grecească cu gândul să aprindă o 
lumânare la icoana unei sfinte. Făcu semnul crucii de la dreapta 
la stânga, aşa cum e obiceiul la ortodocşi, şi-şi aşeză cu mâna o 
buclă în timp ce se apleca deasupra icoanei, simțind în 
sărutarea cu gust de alamă toată mângâierea unui obicei din 
copilărie, pe care îl uitase de mult. Se întoarse apoi, obosită, şi-l 
văzu pe Nessim stând în picioare în faţa ei. Era alb ca varul şi se 
uita la ea cu o curiozitate blândă şi mistuitoare; Melissa înţelese 
îndată totul. Se îmbrăţişară cu un fel de durere, fără să se 
sărute, lipindu-şi numai trupurile unul de altul şi, deodată, 
Nessim începu să tremure de oboseală. Melissa îl trase către o 
strană, unde se aşeză, rămânând câteva clipe cu gândul aiurea, 
luptându-se să vorbească şi ducându-şi mâna la frunte ca un om 
care îşi revine din înec. Nu avea ceva special să-i spună, dar 
această incapacitate de a vorbi îl făcu să se teamă că suferise 
un atac. Rosti răguşit: 

— E groaznic de târziu, aproape şase şi jumătate. 

Luă mâna ei şi şi-o lipi de obrazul neras, apoi se ridică şi, ca 
un om foarte bătrân, bâjbâi, căutându-şi drumul înapoi, şi ieşi pe 
uşile mari, în plin soare, în timp ce ea rămase în biserică, 
urmărindu-l cu privirea. 

Lui Nessim, lumina timpurie a zorilor nu i se păruse niciodată 
atât de caldă. Oraşul îi apărea strălucitor ca o piatră nestemată. 
Telefoanele stridente, care umpleau cu vocile lor clădirile mari 
de piatră în care trăiau de fapt financiarii, sunau, în urechile lui, 
ca vocile unor păsări mecanice, uriaşe şi fertile. Străluceau cu o 
tinereţe faraonică, în parc, pomii fuseseră clătiţi din cap până-n 
picioare de o ploaie neobişnuită a zorilor. Erau acoperiţi cu 
diamante şi arătau ca nişte pisici mari şi mulţumite care-şi fac 
toaleta. 

Navigând cu ascensorul către etajul cinci, făcând încercări 
stângace să arate prezentabil, (pipăindu-şi barba neagră care-i 
apăruse pe obraz, refăcându-şi nodul de la cravată), Nessim 


începu să pună întrebări imaginii lui din oglinda cu bani, 
descumpănit de seria de sentimente şi credinţe noi, trezite de 
aceste scurte scene. Şi totuşi, sub sentimentele şi credinţele 
astea, zăcea, dureros ca un dinte sau un deget infectat, 
înţelesul cutremurător al celor şapte cuvinte pe care i le 
împlântase Melissa în suflet. Într-un fel, recunoştea uluit că 
Justine nu era moartă pentru el - dintr-o imagine a minţii 
devenise o gravură, un medalion pe care puteai să-l porţi de-a 
pururi în dreptul inimii. E întotdeauna chinuitor să părăseşti 
viaţa veche pentru una nouă - şi fiecare femeie e o viaţă nouă, 
concisă, tainică şi suigeneris. Ca persoană, Justine pălise. Nu 
voia s-o mai stăpânească, ci să se elibereze de ea. Se 
transformase, devenind dintr-o femeie, o stare sufletească. 

Il sună pe Selim, secretarul, şi când acesta apăru, îi dictă 
câteva scrisori de afaceri dintre cele mai plicticoase, cu un calm 
atât de uimitor, încât mâna băiatului începu să tremure pe când 
le stenografia, făcând semnele acelea meticuloase care 
semănau a labe de gâscă. Probabil că în ochii lui Selim, Nessim 
nu fusese niciodată atât de înfricoşător ca în clipa aceea, în care 
stătea la biroul lui mare şi lustruit, cu bateria sclipitoare de 
telefoane aliniate în faţa lui. 

Un timp, după acest episod, Nessim n-o mai întâlni pe 
Melissa, dar îi scrise scrisori lungi pe care apoi le distruse. 
Simţea nevoia, din nu ştiu ce motiv fantastic, să i-o explice şi s-o 
justifice pe Justine, şi fiecare scrisoare începea cu o exegeză 
lungă şi dureroasă a trecutului său şi al Justinei. Simţea că fără 
acest preambul îi va fi imposibil să vorbească vreodată de felul 
în care îl emoţionase şi îl cucerise Melissa. Işi apăra, bineînţeles, 
nevasta, nu împotriva Melissei, care nu-i adusese nicio critică (în 
afară de cele şapte cuvinte), ci împotriva tuturor îndoielilor care 
s-ar mai fi putut ivi în legătură cu ea şi care reieşeau tocmai din 
experienţa lui cu Melissa. Aşa cum propria mea experienţă cu 
Justine o clarificase şi o reevaluase în ochii mei pe Melissa, tot 
aşa şi el, uitându-se în ochii cenuşii ai Melissei, văzuse 
născându-se o nouă Justine, cu totul neaşteptată. De fapt, era 
atât de alarmat acum, încât s-ar fi putut chiar să înceapă s-o 
urască. Işi dădea seama acum că ura nu e altceva decât 
dragoste nerealizată. Se simţi invidios când îşi aminti de 
caracterul autentic şi simplu al lui Pursewarden, care scrisese, în 
derâdere, pe prima pagină a ultimei cărţi pe care i-o dăduse lui 


Balthazar: 


PURSEWARDEN DESPRE VIAŢĂ 
N.B. Mâncarea trebuie mâncată 
Arta trebuie admirată 

Femeia trebuie... 

Şi gata 

R | PS 


Şi când se întâlniră din nou, într-o situaţie cu totul diferită... 
Dar n-am curajul să continuu. Am analizat-o pe Melissa destul 
de detaliat cu sufletul şi cu mintea, ca să pot suporta să 
reamintesc ce găsea Nessim la ea - pagini acoperite cu 
ştersături şi amendamente. Pagini pe care le-am rupt din 
jurnalele mele intime şi pe care le-am distrus. 

Gelozia sexuală e cel mai curios animal şi se poate cuibări 
oriunde, chiar şi în amintire. Îmi întorc capul la gândul 
sărutărilor sfioase ale lui Nessim, al sărutărilor Melissei, care nu- 
| alesese pe Nessim decât pentru că gura lui era cea mai 
apropiată de a mea... 

Dintr-un pachet care pârâia, am ales o bucăţică de carton pe 
care, după nenumărate insistenţe ruşinoase am convins un 
tipograf local speculant să-mi aşeze numele şi adresa, şi, luând 
tocul, am scris: 


DI... acceptă cu plăcere amabila invitaţie a d-lui... 
„„la vânătoarea de rațe de pe lacul Mareotis. 


Mi se părea că de aici s-ar fi putut învăţa nişte adevăruri 
însemnate în legătură cu purtarea omenească. 


Toamna a îmbrăcat în sfârşit un decor de iarnă transparent; 
mare agitată biciuind panourile goale de piatră, de-a lungul 
Cornişei; păsări migratoare înmulţindu-se pe întinderile vaste 
ale lacului Mareotis; ape, transformându-se din aur în cenuşă - 
pigmentaţia iernii. 

Grupurile se strâng la Nessim pe la asfinţit - o colecţie 
extraordinară de maşini şi de furgonete de vânătoare. Începe 
împachetatul şi despachetatul îndelung al coşurilor de răchită şi 


© Requiescat in pace - Odihnească-se în pace (/at.). 


al tocurilor de puşcă, operaţie care are loc în tovărăşia 
coctailurilor şi sandvişurilor. Încep să apară costumele. Oamenii 
îşi compară puştile şi cartuşele, se pornesc discuţiile 
caracteristice vieţii de vânător, incoerente, inconsecvente, 
sfătoase. Se pogoară o ceaţă gălbuie, fără lună. Unghiul razelor 
solare se ridică înspre liliachiul sticlos al cerului de amurg. 
Vremea te înviorează, aerul e limpede, ca o lunetă. 

Justine şi cu mine ne mişcăm în pânza de păianjen a 
preocupărilor noastre, ca doi oameni care s-au şi despărţit. 
Poartă costumul clasic de catifea - haina cu buzunare tăiate 
adânc şi oblic, pălăria moale de ve/ours trasă pe ochi - o pălărie 
de şcolăriţă, şi cizme de piele înalte până peste genunchi. Nu ne 
mai uităm unul la altul, ci ne vorbim cu o indiferenţă ipocrită. Mă 
chinuie o durere îngrozitoare de cap. M-a silit să accept propria 
ei puşcă de rezervă - o puşcă fabricată de Purdey, frumoasă, 
uşoară, de calibrul 12, ideală pentru o mână şi un ochi atât de 
puţin exersat ca al meu. 

In timp ce se trage la sorţi pentru alcătuirea grupurilor, lumea 
râde şi bate din palme. Va trebui să ne stabilim în puncte foarte 
depărtate unul de altul, iar cei care au tras poligoanele din 
stânga trebuie să facă un ocol lung prin Mex şi prin marginea 
deşertului. Conducătorii fiecărui grup trag pe rând nişte hârtiuţe 
dintr-o pălărie; pe fiecare hârtiuţă stă scris numele unuia dintre 
musafiri. Nessim a ales un bilet cu numele lui Capodistria, care e 
îmbrăcat cu o jachetă elegantă de piele, strânsă pe talie şi cu 
manşete de catifea, pantaloni de golf din gabardină kaki şi 
ciorapi cadrilaţi. Poartă o pălărie veche de tweed cu o pană de 
fazan şi e împodobit cu ghirlande de banduliere pline cu cartuşe. 
După el, urmează Ralli, bătrânul general grec, cu pungi cenușii 
sub ochi şi pantaloni de călărie cârpiţi, Pallis însărcinatul cu 
afaceri francez, îmbrăcat într-o haină de oaie şi, în cele din 
urmă, eu. 

Justine şi Pombal s-au alăturat grupului condus de lordul Errol. 
E clar acum că vom fi despărțiți. Deodată, pentru prima oară, 
simt că mi se face frică atunci când privesc ochii lui Nessim, 
arzând fără expresie. Ne ocupăm locurile în furgonetele de 
vânătoare. Selim încheie curelele unui toc de puşcă greu, din 
piele de porc. Îi tremură mâinile. După ce, în sfârşit, s-au dat 
toate ordinele, maşinile pornesc cu un uruit; la acest semnal, un 
cârd de servitori iese alergând din casa cea mare, cu pahare de 


şampanie pe care ni le oferă la botul calului. Această diversiune 
îi permite Justinei să se apropie de maşina noastră şi, sub 
pretextul că-mi dă un pachet de cartuşe fără fum, mă strânge 
de braţ cu afecţiune şi mă fixează o fracțiune de minut cu ochii 
ei negri, expresivi, în care luceşte ceva ce aproape că s-ar putea 
confunda cu un sentiment de uşurare. Buzele mele încearcă să 
schiţeze un zâmbet. 

O pornim cu curaj, conduşi de Nessim, care stă la volan, şi 
prindem ultimele raze ale asfinţitului, tocmai când părăsim 
oraşul, gonind de-a lungul dunelor joase către Aboukir. Toată 
lumea e bine dispusă. Ralli turuie ca o moară stricată, iar 
Capodistria ne distrează cu anecdote despre nebunia 
fenomenală a lui taică-său. („Prima sa acţiune, după ce a 
înnebunit, a fost să-i dea pe cei doi fii ai lui în judecată, 
acuzându-i de a fi deliberat şi persistent nelegitimi.”) Din când 
în când, ridică un deget să pipăie compresa de vată, fixată cu un 
plasture negru peste ochiul lui stâng. Cum se poate să nu fi 
recunoscut până atunci pe Capodistria drept autorul tuturor 
nenorocirilor Justinei - omul cu peticul negru? Pallis a adus cu el 
un bătrân vânător de căprioare, cu urechile mari care-l fac să 
semene cu un iepure galic meditativ. Din când în când, în 
retrovizor, întâlnesc privirea lui Nessim, care-mi zâmbeşte. 

Când am ajuns la malul lacului, s-a înserat de-a binelea. 
Hidroavionul vechi scânceşte şi pârâie aşteptându-ne. E încărcat 
până la refuz cu momeală. Nessim adună vreo câteva puşti lungi 
pentru rațe şi trepiede, după care vine lângă noi pe pluta întinsă 
şi o pornim prin sălbăticia lacului mărginit de papură, până la 
cabana singuratică unde ne vom petrece noaptea. Toate 
orizonturile ne sunt brusc tăiate când trecem cu maşinăria 
noastră zgomotoasă pe lângă marginea canalelor din ce în ce 
mai întunecate, tulburând cu zbârnâitul motoarelor păsările 
migratoare de pe lac; stufărişul se înalţă deasupra noastră şi 
covoarele de rogoz ale insulelor răsar pretutindeni, ca o 
promisiune de adăpost. O dată sau de două ori se deschide în 
faţa noastră o întindere de apă şi zărim o rafală de păsări care 
se ridică - rațe sălbatice, mângâind cu labele suprafaţa 
nemişcată. Mai aproape, la îndemâna noastră, cormoranii care 
se plimbă încoace şi încolo formează un fel de magazin de 
obiecte rare, cu ciocurile lor de sclavi ai lăcomiei, umplute cu 
rogoz. Peste tot în jurul nostru, forfotitoarele colonii ale lacului 


se instalează peste noapte în locuri ascunse ochilor noştri. Când 
se opresc motoarele hidroavionului, liniştea se umple dintr-o 
dată cu gemete şi măcăit de rațe. 

Un vânt proaspăt se stârneşte agitând apa din jurul cabanei 
mici de lemn, unde, pe balcon, stau şi ne aşteaptă oamenii care 
ne vor ajuta la vânătoare, încărcând puştile. Întunericul a 
învăluit deodată totul şi vocile barcagiilor se aud puternice, 
vesele, scăpărătoare. Încărcătorii formează o echipă sălbatică; 
aleargă de la o insulă la alta, scoțând ţipete ascuţite, îmbrăcaţi 
cu galabeah pe care le-au suflecat şi le-au prins în jurul 
mijlocului, insensibili la frig. Par negri şi uriaşi, de parc-ar fi 
ciopliţi din întuneric. Ne trag, unul câte unul, până sus, pe 
balcon, apoi o pornesc cu nişte luntre joase, să aşeze momeala 
cu care şi-au umplut braţele, în timp ce noi intrăm în încăperea 
unde ne aşteaptă lămpile cu parafină gata aprinse. Din 
bucătărioara cabanei vine un miros ademenitor de mâncare, pe 
care-l tragem cu satisfacţie pe nări, în timp ce ne dezbărăm de 
puşti şi de banduliere şi ne azvârlim cizmele din picioare. 
Sportivii încep să joace table sau trio-trao şi să spună poveşti de 
vânătoare, care constituie cea mai plăcută şi mai captivantă 
discuţie din lume între bărbaţi. Ralli îşi unge cu untură de porc 
cizmele vechi şi mult peticite. Tocana e excelentă, iar vinul roşu 
îi înveseleşte pe toţi. 

Totuşi, pe la nouă, cei mai mulţi dintre noi suntem gata să ne 
culcăm; Nessim e ocupat afară, în întuneric, să dea ultimele 
instrucţiuni ajutoarelor şi să pună ceasul deşteptător, vechi şi 
ruginit, să sune la ora trei. Capodistria e singurul care nu dă 
niciun semn că ar vrea să doarmă. Stă, cufundat parcă în 
gânduri, sorbindu-şi vinul şi fumând o ţigară de foi. Vorbim un 
timp despre una şi alta, apoi deodată se lansează într-o critică a 
volumului trei al lui Pursewarden, tocmai apărut în librării. 

— Ceea ce e uimitor, spune, e că prezintă o serie de probleme 
spirituale ca pe nişte banalităţi şi le ilustrează cu ajutorul eroilor 
lui. M-am tot gândit la Parr, personajul acela senzual. Seamănă 
mult cu mine. Pledoaria lui pentru o viaţă de senzualist e 
uluitoare - ca în fragmentul în care spune că oamenii nu văd în 
noi decât goana după fuste, care ne dictează acţiunile şi e 
vrednică de dispreţ, dar pierd din vedere setea de frumos care 
formează de fapt motorul ei. Uneori când întâlneşti o figură, te 
simţi atât de impresionat încât ai vrea s-o devorezi, trăsătură cu 


trăsătură. Şi nu-ţi găseşti linişte sau odihnă nici dacă faci 
dragoste cu trupul ei. Ce se poate face cu oameni ca noi? 

Oftează şi, brusc, începe să vorbească despre Alexandria de 
pe vremuri. Vorbeşte cu o neaşteptată resemnare şi blândeţe 
despre zilele de demult, dincolo de care se vede pe el însuşi 
mişcându-se senin şi fără efort, întâi ca adolescent, apoi ca 
bărbat. 

— N-am reuşit niciodată să înţeleg cum era taică-meu. 
Concepţia lui despre viaţă era caustică şi totuşi poate că ironiile 
lui ascundeau un suflet rănit. Un om care poate spune lucruri 
atât de pătrunzătoare încât să capteze atenţia şi memoria 
altora, nu e un om oarecare. Odată, vorbind despre căsătorie a 
spus, de exemplu: „Prin căsătorie, oamenii legalizează 
disperarea”... şi „fiecare sărutare e o victorie asupra repulsiei”. 
Mi se părea că are o viziune coerentă a vieţii, dar pe urmă a 
intervenit nebunia şi tot ce mi-a rămas e amintirea câtorva 
incidente şi maxime. Aş fi mulţumit să las şi eu măcar atât în 
urma mea. 

Zac un timp treaz, în patul îngust de lemn, gândindu-mă la 
ceea ce spusese Capodistria: acum totul e beznă şi tăcere; doar 
Nessim, afară pe balcon, le vorbeşte încărcătorilor repede şi cu 
voce joasă. Nu pot desluşi cuvintele. Capodistria mai zăboveşte 
un timp în întuneric, să-şi isprăvească ţigara, înainte de a se 
căţăra cu greu în patul de sub fereastră. Judecând după 
sforăiturile adânci ale lui Ralli, ceilalţi au şi adormit. Frica mea a 
cedat încă o dată în faţa resemnării; în pragul somnului, mă 
gândesc din nou la Justine, o clipă înainte de a lăsa amintirea ei 
să lunece în purgatoriul populat acum doar de voci somnoroase 
şi depărtate şi de apele marelui lac, care tot dau năvală, oftând. 

Când mă trezeşte atingerea mâinii blânde a lui Nessim, care 
mă scutură de umăr, e întuneric beznă. Ceasul deşteptător ne-a 
uitat. Dar camera e plină de siluete care cască şi se întind, 
coborând din pat. Incărcătorii au dormit afară, pe balcon, făcuţi 
ghem, ca dulăii la stână. Se agită să aprindă lămpile cu parafină 
a căror lumină supranaturală ne va ajuta să ne luăm micul dejun 
improvizat, compus din cafea şi sandvişuri. Cobor până la 
debarcader şi mă spăl pe faţă cu apa îngheţată a lacului. În jurul 
meu e absolut întuneric. Toţi vorbesc cu voce scăzută de parc-ar 
fi copleșiți de povara nopţii. Pale de vânt scutură cabana 
construită deasupra apei, pe picioroange delicate de lemn. 


Fiecare dintre noi are dreptul la o luntre şi un om care să-i 
ducă puştile. 

— Tu îl iei pe Faraj, spune Nessim. Are experienţă şi e demn 
de toată încrederea. 

Îi mulţumesc. O faţă neagră, barbară, sub un turban alb, 
murdar, o faţă fără zâmbet, fără însufleţire. Imi ia echipamentul 
şi se întoarce în tăcere la luntrea întunecată. Mă urc în luntre, 
şoptindu-le tuturor bun rămas, şi mă aşez. Cu o oscilare 
sprintenă a prăjinii, Faraj ne conduce prin canal şi ne trezim 
înaintând ca prin inima unui briliant negru. Apa e plină de stele, 
Orion a coborât de sus, Capella stropeşte cu scântei 
strălucitoare. Un timp destul de lung, ne târâm pe acest fond de 
stele, punctat cu briliante, în tăcere, cu excepţia plescăitului şi 
clipocitului prăjinii în mâl. Apoi intrăm brusc într-un canal mai 
larg şi auzim un şir de valuri mici care răpăie, izbindu-se de 
marginea luntrei, în timp ce malul invizibil al mării scuipă rafale 
de vânt cu gust de sare. 

Pe când trecem prin întunericul acestei lumi pierdute, au şi 
început să plutească în aer prevestirile zorilor. Acum, accesul 
spre apa netedă din faţa noastră este barat de un foarte vag 
contur de insulițe, lăstăriş, stufăriş şi rogoz. De jur împrejur, se 
aude cloncănitul bogat al coloniilor de rațe şi notele ascuţite şi 
chinuite ale pescăruşilor care vin dinspre țărm. Faraj mormăie şi 
întoarce luntrea, îndreptându-se către o insulă apropiată. 
Întinzând mâinile în întuneric, am apucat marginea îngheţată a 
celui mai apropiat butoi, în care mă vâr cu greu. Poligonul de 
tragere, compus doar din câteva butoaie de lemn uscat, legate 
între ele şi împodobite cu ghirlande de stufăriş înalt, ca să nu se 
vadă. Ajutorul meu ţine luntrea locului în timp ce îl 
descotorosesc de echipament. Acum nu ne mai rămâne decât să 
stăm şi să aşteptăm zorile care se ridică undeva, încet, 
născându-se din întunericul ursuz şi inexpresiv. 

E un frig năprasnic; nici măcar mantaua mea groasă nu 
ajunge. l-am spus lui Faraj că am să-mi încarc singur puşca 
fiindcă nu vreau să-l văd mânuind a doua mea puşcă şi 
cartuşele în celălalt butoi. Trebuie să recunosc că mi-e puţin 
ruşine de ceea ce fac, dar îmi linişteşte nervii. Omul 
încuviinţează cu o faţă inexpresivă şi se retrage cu luntrea în 
primul stufăriş, camuflat ca o sperietoare de ciori. Aşteptăm 
acum cu feţele întoarse către întinderile vaste ale lacului - o 


aşteptare care pare să dureze veacuri. 

Deodată, la capătul marelui canal, câmpul meu vizual se 
clarifică printr-o vibraţie palidă, disjunctivă, în timp ce la răsărit, 
o dungă galbenă ca pintenul cocoşului îngroşându-se treptat 
până ajunge cât o rază, coboară încet printr-o îngrămădire de 
nori negri. Murmurul şi agitația coloniilor nevăzute de păsări 
creşte în jurul nostru. Încet, cu greu, ca printr-o uşă deschisă pe 
jumătate, zorile se aşază peste noi, gonind întunericul. Încă o 
clipă, şi o cărare de gălbenele lunecă uşor din cer, atingându-ne 
orizonturile, pentru a conferi ochiului şi minţii o orientare în 
spaţiu care până atunci le lipsise. Faraj cască puternic şi se 
scarpină. Acum totul e garanţă trandafirie şi aur ars şi fierbinte. 
Lacul trezit a început să se scuture şi să-şi gonească somnul. 
Văd silueta neagră a rațelor sălbatice traversând câmpul meu 
vizual către est. 

— Puteţi începe, îmi şopteşte Faraj, dar la mâna mea, 
minutarul îmi arată că trebuie să mai aşteptăm cinci minute. 

Îmi simt oasele de parcă ar fi fost muiate în întuneric. Simt 
tensiunea şi inerția luptându-se care să pună stăpânire pe 
mintea mea somnoroasă. Conform unei înţelegeri, nimeni nu 
trage înainte de 4.30. Îmi încarc încet puşca şi aşez banduliera 
de-a curmezişul butoiului, ca s-o am lângă mine, la îndemână. 

— E timpul, spune Faraj şi mai stăruitor. 

Lângă noi se aude un clipocit şi zgomot de păsări ascunse 
care aleargă. Două rațe sălbatice stau ghemuite în mijlocul 
lacului, departe de privirea noastră, şi meditează. Sunt pe 
punctul să spun ceva, când primul capitol de puşti se deschide 
dinspre miazăzi - ca ciocnirile depărtate ale unor mingi de 
cricket. 

Încep să treacă păsările singuratice, una, două, trei. Lumina 
creşte, se amplifică, transformându-se din roşie în verde. Chiar 
şi norii se mişcă pentru a dezvălui cavităţi uriaşe de cer. Ei 
despoaie dimineaţa aşa cum se cojeşte un fruct. Rațele se ridică 
în văzduh şi la două sute de metri mai departe formează, cu 
trupurile lor, patru săgeți distincte. Trec pe deasupra mea, 
corect rânduite, formând un anumit unghi, iar eu deschid focul 
cu o împuşcătură de probă la dreapta, ca să-mi dau seama de 
distanţă. Ca de obicei, zboară mai sus şi mai iute decât te 
aştepţi. Simt tic-tacul clipelor care trec, în inimă. Puşti mai 
apropiate, aşezate mai la îndemână, deschid focul şi lacul e 


acum într-o stare generală de alarmă. Rațele trec destul de des, 
în grupuri de câte trei, cinci sau nouă; zboară foarte jos şi foarte 
repede. Aripile lor sfârâie, acoperind cerul, şi gâturile li se întind. 
Şi mai sus, între cer şi pământ, călătoresc formaţii de rațe 
sălbatice, detaşându-se în lumină ca nişte escadrile de avioane 
şi spintecând cerul într-un zbor dulce şi molcom. Puştile 
zdrobesc aerul şi hărţuiesc păsările care trec îndreptându-se cu 
o înclinare lentă şi răsucită către largul mării. Mai sus încă, şi cu 
totul inaccesibile, trec şiruri de gâşte sălbatice, ţipetele lor 
sfâşietoare răsunând desluşit deasupra apelor lacului Mareotis, 
luminate acum de soare. 

Nu mai e timp să stai să te gândeşti: rațe sălbatice de tot felul 
trec peste capul meu şuierând ca nişte sulițe şi eu încep încet, şi 
metodic, să trag. Ţintele se prezintă cu asemenea abundență, 
încât de multe ori e greu să-ţi alegi una anume în fracțiunea de 
secundă în care se află în dreptul puştii. O dată sau de două ori, 
mă trezesc trăgând într-un cârd fără să mai ochesc. Dacă o 
nimereşti exact, pasărea se clatină şi se roteşte, apoi se opreşte 
o clipă şi cade grațios ca o batistă din mâna unei femei. 
Stufărişul se închide peste trupurile cafenii, dar neobositul Faraj 
vâsleşte ca nebunul să recupereze păsările; uneori sare în apă 
cu galabeah-ul suflecat până la brâu. Faţa lui străluceşte de 
emoție. Caută vânatul scoțând din când în când câte un strigăt 
ascuţit. 

Păsările apar acum din toate părţile, în toate unghiurile şi la 
toate vitezele. Puştile latră creând o cacofonie de sunete în 
urechile noastre, în timp ce gonesc păsările dintr-o parte într- 
alta a lacului. Deşi iuți, unele dintre stoluri par totuşi afectate de 
atâtea pierderi; iar câteva păsări răzlețe au un aer înnebunit de 
spaimă. Un pui de rață neghiob se aşază o clipă pe marginea 
luntrei, astfel încât Faraj nu trebuie decât să întindă mâna ca să- 
| apuce; dar deodată vede pericolul şi demarează stângaci, 
lăsând în urma lui un nor de spumă. Judecând după un nivel 
modest, nu mă descurc prea rău, cu toate că în mijlocul 
emoţiilor nu prea te poţi stăpâni şi trage cu discernământ. Intre 
timp, soarele s-a ridicat destul de sus şi umezeala nopţii s-a 
risipit. Incă o oră şi o să încep iar să transpir în hainele astea 
groase. Soarele mângâie apele zbârlite ale lacului Mareotis, 
peste care continuă să zboare păsări. Luntrele trebuie să fie 
pline acum cu trupurile ude ale victimelor, sângele roşu 


scurgându-se pe scânduri, din ciocurile sfărâmate, penele 
minunate pierzându-şi, prin moarte, strălucirea. 

Mă descurc cât pot de bine, cu muniţiile care mi-au rămas, 
dar nu a apucat să se facă nici opt şi un sfert când trag ultimul 
cartuş; Faraj îşi continuă treaba urmărind sârguincios, cu 
obsesia unui copil, păsările împrăştiate prin stufăriş. Aprind o 
ţigară şi, pentru prima dată, mă simt eliberat de umbra 
prevestirilor şi a presimţirilor rele - liber să răsuflu, să-mi 
liniştesc mintea. E uluitor să vezi cum se lasă perspectiva morţii 
ca un oblon de fier peste activitatea liberă a minţii, despărţind-o 
de viitor - singurul hrănit de speranţe şi dorinţe. Simt barba care 
mi-a apărut pe obraz şi mă gândesc cu patimă la o baie fierbinte 
şi o mâncare caldă. Faraj continuă să exploreze neobosit 
insuliţele de rogoz. Puştile şi-au slăbit activitatea şi, în unele 
avanposturi ale lacului, nu se mai aud deloc. Mă gândesc cu o 
durere surdă la Justine, care e undeva, dincolo de apa acoperită 
de soare. Nu mă tem prea tare pentru siguranţa ei, căci l-a luat 
ca ajutor pe credinciosul meu servitor Hamid. 

Şi, strigându-i lui Faraj să înceteze cercetările şi să aducă 
luntrea înapoi, mă simt deodată vesel şi cu inima uşoară. Mă 
ascultă fără prea mare entuziasm, dar în cele din urmă o 
pornim, traversând lacul şi pătrunzând în canalele şi coridoarele 
de stuf ce duc înspre cabană. 

— Opt perechi. Nu e bine, spune Faraj, gândindu-se la sacii 
mari, de profesionist, cărora va trebui să le facem faţă când se 
vor întoarce Ralli şi Capodistria. 

— Pentru mine e foarte bine, spun, sunt un trăgător mizerabil. 
În viaţa mea n-am realizat atât. 

Pătrundem în puzderia de canale ce mărginesc lacul, ca o 
reţea făcută de mâna omului. 

Într-un târziu, proiectată în lumină, văd o altă luntre, venind 
spre noi, şi treptat desluşesc silueta familiară a lui Nessim. 
Poartă vechea lui căciulă de samur, cu clapele ridicate în sus şi 
legate pe deasupra. Îi fac semn cu mâna dar nu-mi răspunde. 
Stă aşezat în partea din faţă a luntrei, cufundat în gânduri şi 
îmbrăţişându-şi genunchii. 

— Nessim, îi strig, cum a mers? Eu am opt perechi, plus una 
pe care am pierdut-o. 

Bărcile sunt aproape alături acum, căci ne îndreptăm către 
gura ultimului canal ce duce la cabană. Nessim aşteaptă până 


când nu ne mai despart decât câţiva metri, apoi spune cu o 
seninătate ciudată: 

— Ai auzit? A fost un accident. Capodistria... 

Brusc simt că mi se stinge inima. 

— Capodistria? îngân eu. 

Nessim continuă să aibă expresia de seninătate ciudată şi 
poznaşă a unui om care se odihneşte după un mare consum de 
energie. 

— A murit, spune, şi deodată în urechile mele răsună uruitul 
motoarelor hidroavionului, care porneşte în spatele zidului de 
stuf. Îl duc înapoi la Alexandria. 

O mie de banalităţi convenţionale, o mie de întrebări 
convenţionale dau năvală în mintea mea dar multă vreme nu 
pot scoate niciun sunet. 

Pe balcon, ceilalţi s-au strâns stânjeniţi aproape intimidaţi; 
sunt ca un grup de şcolari neastâmpăraţi care au făcut o 
năzbâtie prostească, terminată însă cu moartea unuia dintre 
colegii lor. Conul de zgomot pufos al hidroavionului continuă să 
umple aerul. La oarecare distanţă, nu prea departe, se aud 
ţipete şi zgomot de motoare care pornesc. Trupurile rațelor 
aşezate unele peste altele, care în mod normal ar fi format 
subiectul unor comentarii ditirambice, zac acum în cabană cu o 
absurditate anacronică. S-ar părea că moartea e o chestiune 
relativă. Când am luat cu asalt lacul întunecat, eram pregătiţi să 
acceptăm doar o anumită cotă parte din ea. Moartea lui 
Capodistria pluteşte în aerul încremenit ca o duhoare urâtă, ca o 
glumă proastă. 

Ralli fusese trimis să-l ia şi-i găsise trupul zăcând cu faţa în 
jos, în apa mică a lacului, plasturele negru pe care îl purta peste 
ochi plutind lângă el. Se vedea de cât colo că era vorba de un 
accident. Omul care-i încărca puştile era mai în vârstă şi slab ca 
un cormoran; stă acum pe balcon, aplecat peste o tocană de 
fasole. Nu reuşeşte să relateze coerent ce s-a întâmplat. E din 
partea de nord a Egiptului şi are expresia sfârşită şi pe jumătate 
dementă a preoţilor deşertului. 

Ralli e extrem de nervos şi înghite duşcă după duşcă de 
coniac. Povesteşte pentru a şaptea oară ce s-a întâmplat, numai 
pentru că simte nevoia să vorbească pentru a-şi potoli nervii. 
Trupul nu trebuie să fi zăcut prea mult în apă; totuşi pielea lui 
era ca pielea de pe mâinile unei spălătorese. Când l-au ridicat 


să-l bage în hidroavion, dinţii falşi i-au alunecat din gură şi au 
căzut pe podeaua de scândură, speriindu-i pe toţi. Acest 
incident pare să-l fi impresionat îngrozitor pe Ralli. Mă simt 
deodată copleşit de oboseală şi încep să-mi tremure genunchii. 
Îmi fac o cafea fierbinte şi, aruncându-mi cizmele din picioare, 
mă târăsc până la primul pat, în care mă urc cu ceaşcă cu tot. 
Ralli continuă să peroreze cu o stăruinţă asurzitoare, mâna lui 
liberă desenând forme expresive în aer. Ceilalţi îl privesc cu o 
curiozitate vagă şi tristă, fiecare cufundat în gândurile proprii. 
Omul care avusese grijă de puştile lui Capodistria continuă să 
mănânce cu zgomot, ca un animal înfometat, clipind din pricina 
soarelui. După un minut, răsare o luntre în care stau cocoţaţi, 
într-un echilibru cam incert, trei poliţişti. Nessim urmăreşte tot 
circul cu un calm în care există şi o nuanţă infimă de satisfacţie; 
ca şi cum şi-ar zâmbi lui însuşi. Auzim tropăitul cizmelor şi al 
paturilor de puşcă pe treptele de lemn, şi au şi ajuns sus, cu 
gândul să ne noteze mărturiile în carneţele lor. Au adus cu ei un 
aer grav de bănuială, care planează acum peste noi toţi. Unul 
dintre ei prinde cu luare-aminte cătuşele pe mâinile omului, 
după care îl ajută să urce în luntre. Servitorul întinde mâinile 
cătuşelor de fier, cu aerul binevoitor al cuiva care nu înţelege 
nimic, aşa cum fac maimuţele bătrâne când sunt puse să 
execute o acţiune umană pe care au învăţat-o, dar căreia nu-i 
înţeleg tâlcul. A 

Până-şi isprăveşte poliţia treaba, se face aproape unu. Intre 
timp, diferitele grupuri de invitaţi trebuie să se fi scurs de pe lac 
înspre oraş, unde îi aşteaptă ştirea morţii lui Capodistria. Dar 
lucrurile nu se vor opri aici. 

Unul câte unul, ne împrăştiem pe mal, cu tot echipamentul. 
Maşinile ne aşteaptă şi începe o şedinţă lungă de tocmeală cu 
încărcătorii şi vâslaşii, care trebuie plătiţi şi concediaţi, puştile 
demontate şi vânatul distribuit; în toată această zăpăceală îl văd 
pe servitorul meu, Hamid, înaintând sfios prin mulţime, cu ochiul 
lui bun ferit de lumina soarelui. Îmi spun că mă caută pe mine, 
dar nu: se apropie de Nessim şi îi dă un plic mic şi albastru. Aş 
vrea să descriu toată scena, exact. Nessim, distrat, ia plicul cu 
mâna stângă, în timp ce cu dreapta aşază o cutie cu cartuşe în 
torpedou. Examinează fără mare atenţie cuvintele scrise pe plic, 
apoi se uită încă o dată, mult mai atent. După care, cu ochii 
ţintiţi pe faţa lui Hamid, trage adânc aer în piept şi deschide 


plicul să citească cele scrise pe o jumătate de filă de caiet. 
Studiază hârtia o clipă, apoi o pune înapoi. Se uită înjur cu o 
expresie subit schimbată, de parcă i s-ar fi făcut rău şi caută un 
loc unde să dea curs greţei fără să-l deranjeze nimeni. Îşi 
croieşte drum prin mulţime şi, sprijinindu-şi capul de colţul unui 
perete de lut, scoate un suspin scurt şi gâfâit, ca un alergător 
care şi-a pierdut suflul. Apoi se întoarce la maşină să-şi 
isprăvească împachetatul, calm, stăpânit şi cu ochii uscați. 
Niciunul dintre invitaţi n-a observat incidentul. 

Maşinile o pornesc spre oraş ridicând nori de praf. Grupul 
sălbatic de vâslaşi strigă, ne face semn cu mâna şi ne oferă 
măşti zâmbitoare, din pepene verde, împodobite cu aur şi fildeş. 
Hamid deschide portiera şi se caţără în maşină ca o maimuţă. 

— Ce e? îl întreb şi el, împreunându-şi mâinile mici într-o 
atitudine de implorare, ca şi cum mi-ar cere să-l scuz în timp ce 
spune: „Nu învinui pe cel ce aduce veşti proaste”. 

Şi cu o voce slabă, conciliantă, continuă: 

— Stăpâne, doamna a plecat. Ai o scrisoare acolo, acasă. 

Mi s-a părut că întreg oraşul se prăbuşeşte lângă urechile 
mele: mă îndrept încet spre casă, umblând fără rost, aşa cum 
umblă probabil supraviețuitorii unui cutremur pe străzile 
oraşului lor natal, uimiţi să descopere cât de multe din lucrurile 
care le fuseseră familiare s-au schimbat. Rue Piroua, Rue de 
France, Moscheia Terbana (dulap mirosind a mere), Rue Sidi 
Abou El Abbas (îngheţată şi cafea), Anfouchi, Ras el tin 
(Promontoriul smochinilor), lkesigi Mariut (unde am cules 
împreună flori de câmp, convins că ea nu mă poate iubi), statuia 
ecvestră a lui Mohammed Ali în piaţă... bustul mic şi caraghios 
al generalului Earle, ucis în Sudan în 1885... O seară plină de 
rândunele... mormintele de la Kom El Shugaffa, întuneric şi 
pământ umed; suntem amândoi înspăimântați de întuneric... 
Rue Duad ca vechea Cale Canopică, altădată Rue Rosette... 
Hutchinson a tulburat toate instalaţiile de apă ale oraşului, tăind 
toate zăgazurile... Scena din Moeurs, în care el încearcă să-i 
citească din cartea pe care o scrie despre ea. „Stă în fotoliul de 
răchită cu mâinile în poală, de parcă ar poza pentru un portret, 
dar cu o expresie din ce în ce mai îngrozită. În cele din urmă nu 
mai pot îndura şi arunc manuscrisul în sobă strigând: Ce mai 
valorează aceste pagini ieşite dintr-o inimă străpunsă până-n 
adâncuri, de vreme ce tot nu înţelegi nimic?” 


În mintea mea îl văd pe Nessim urcând în goana mare spre 
camera ei, pentru a-l găsi pe Selim înnebunit, contemplând 
dulapurile goale, şi o masă de toaletă curăţită printr-un gest, ca 
de lovitura unei labe de leopard. 

În portul Alexandria, sirenele gem, se tânguie. Elicele 
vapoarelor strivesc şi sfărâmă apele din rada portului, verzi şi 
acoperite cu ulei. Înclinându-se şi aplecându-se la infinit, 
respirând fără efort parcă în ritm cu sistolele şi diastolele 
pământului însuşi, iahturile îşi avântă vergile către cer. Undeva, 
în inima experienţei, există o ordine şi o înţelegere pe care le- 
am putea surprinde dacă am fi destul de atenţi, de iubitori, sau 
dacă am avea destulă răbdare. O să fie oare timp? 


Partea a IV-a 


Dispariţia Justinei constituia o nouă suferinţă. Schimba 
întregul tipar al raporturilor noastre. Nessim şi cu mine, părăsiţi, 
ca să spunem aşa, în mijlocul ruinelor, ne vedeam siliţi să 
îndreptăm nişte relaţii pe care le născocise ea, pe care absenţa 
ei le făcuse găunoase şi care răsunau pline de ecoul unei 
vinovăţii care mi se părea că de acum încolo va eclipsa pentru 
totdeauna afecțiunea. 

Suferinţa lui era evidentă pentru toată lumea. Faţa lui 
expresivă luase un aspect nesănătos, descompus - paloarea 
martirilor bisericii. Văzându-l aşa, îmi aduceam violent aminte 
de sentimentele pe care le trăisem la ultima mea întâlnire cu 
Melissa, înainte de a pleca la clinica din Ierusalim, unde se afla 
acum de aproape un an. Candoarea şi blândeţea cu care 
spusese: 

— Tot ce a fost, s-a dus... S-ar putea să nu se mai întoarcă 
niciodată... Uite, măcar această despărţire... 

Vocea ei se făcuse moale şi umedă, estompând contururile 
cuvintelor. Pe atunci, era foarte bolnavă. | se redeschiseră 
leziunile. 

— O să ne permită să ne analizăm sentimentele... Ah, dacă aş 
fi eu Justine... Ştiu că te gândeşti la ea când faci dragoste cu 
mine... Nu spune nu... Ştiu, iubitule... Sunt geloasă chiar şi pe 
imaginaţia ta... E îngrozitor ca pe deasupra celorlalte suferinţe 
să-ţi mai faci şi reproşuri... Lasă, nu-i nimic... 

Işi suflase nasul tremurând şi reuşise să zâmbească: 

— Eu am atâta nevoie de odihnă... Şi Nessim care s-a 
îndrăgostit de mine, tocmai acum! 

Îi acoperisem gura tristă cu mâna. Taxiul îşi văzuse de drum 
huruind fără remuşcări, ca şi cum ar fi fost cineva care trăia 
bazându-se doar pe nervi. Peste tot în jurul nostru se plimbau, 
gătite, nevestele Alexandriei; aveau aspectul unor stafii, bine 
unse la încheieturi. Şoferul ne urmărise prin retrovizor ca un 
spion. „Emoţiile albilor - gândea el poate - sunt ciudate şi te 
trag la desfrâu.” Se uitase la noi cum te uiţi la nişte pisici care 
fac dragoste. 

— N-am să te uit niciodată. 

— Nici eu. Scrie-mi. 


— Să ştii că mă întorc, dacă vrei. 

— De data asta să nu te îndoieşti niciodată. 

Dar fă-te sănătoasă, Melissa, trebuie să te faci sănătoasă. Am să 
te aştept. O să înceapă o nouă eră. E în sufletul meu, aşteaptă 
intactă. O simt. 

Cuvintele folosite în asemenea clipe de îndrăgostiţi sunt 
încărcate cu emoţii deformate. Singure tăcerile lor au siguranţa 
nemiloasă care le aşază în rând cu adevărul. Eram tăcuţi şi ne 
tineam de mână. M-a îmbrăţişat şi i-a făcut semn şoferului să 
pornească. 

„Plecarea ei dădea oraşului un aspect ciudat, care-l vlăguia, 
scria Arnauti. Ori de câte ori cotea strada dând de câte un colţ 
familiar, amintirea ei renăştea iute, violentă, iar ochii ei bântuiţi 
de stafii şi mâinile ei se suprapuneau peste străzile şi pieţele 
oraşului. Discuţii vechi ţâşneau în mintea lui, ca o explozie 
printre suprafeţele lustruite ale meselor din cafenelele unde 
stătuseră cândva împreună, ochi în ochi, aşa cum se privesc 
între ei leoparzii. Uneori îi apărea la câţiva paşi, în faţa lui, pe 
strada întunecată. Se oprea să-şi aranjeze bareta de la sanda şi 
el o ajungea din urmă, cu răsuflarea tăiată - ca să descopere că 
de fapt era altcineva. Anumite uşi păreau a fi pe punctul de a se 
da la o parte ca s-o primească. lar el stătea privindu-le cu 
încăpățânare. Alteori, îl apuca brusc sentimentul irezistibil că ea 
era pe punctul de a sosi cu un anume tren şi, alergând la gară, 
înfrunta mulţimea de pasageri ca un om ce trece printr-un vad. 
Sau stătea în aerul îmbâăcsit al sălii de aşteptare a aeroportului, 
după miezul nopţii, pândind sosirile şi plecările în cazul în care 
ea s-ar fi întors să-l surprindă. In acest fel îi stăpânea imaginaţia 
făcându-l să-şi dea seama cât de slabă e raţiunea, iar el purta 
peste tot conştiinţa violentă a prezenţei ei, ca pe o povară, ca 
pe un prunc mort de care nu te poţi hotărî să te desparţi.” 

In noaptea de după plecarea Justinei, a fost o furtună 
neobişnuită, cu tunete şi fulgere năprasnice. 

Rătăcisem ore în şir prin ploaie, căzând pradă nu numai unor 
sentimente pe care nu le puteam stăpâni dar şi remuşcărilor 
pentru ceea ce îmi închipuiam că trebuie să simtă Nessim. 
Sincer vorbind, nu prea îndrăzneam să mă întorc în 
apartamentul gol, ca să nu fiu tentat să urmez drumul pe care ÎI 
luase Pursewarden cu atâta uşurinţă şi cu atât de puţină 
premeditare. Trecând pentru a şaptea oară de Rue Fuad, fără 


haină sau pălărie, prin ploaia torențială care te orbea, am văzut 
din întâmplare lumină la fereastra de sus a Cleei şi, mânat de nu 
ştiu ce impuls, am sunat. Uşa de la intrare s-a deschis cu un 
scâncet şi am pătruns în tăcerea clădirii, din strada întunecată, 
cu ploaia bubuind în rigole şi gurile de canal revărsându-se şi 
împroşcând totul în jur. 

Mi-a deschis uşa şi, dintr-o privire, a înţeles starea în care mă 
aflam. Mi-a spus să intru, să lepăd hainele îmbibate cu apă şi să 
îmbrac halatul albastru. 

Micul radiator electric era o binecuvântare, iar Clea se apucă 
să-mi facă nişte cafea fierbinte. Îşi pusese pijamaua pentru 
noapte şi-şi pieptănase părul auriu, pregătindu-se de culcare. Un 
exemplar din A rebours$! zăcea cu faţa în jos, pe podea, lângă 
scrumiera în care se afla o ţigară care ardea mocnit. Fulgerele 
continuau să scapere la fereastră, cu întreruperi, luminându-i 
faţa serioasă, cu străfulgerări de magneziu. Tunetele bubuiau şi 
se zvârcoleau în cerurile întunecate de dincolo de fereastră. In 
atmosfera liniştită dinăuntru, spaimele mele puteau fi 
descântate măcar în parte, printr-o discuţie despre Justine. După 
câte se pare, Clea ştia totul - nimic nu se poate ascunde de 
mintea plină de curiozităţi a locuitorilor Alexandriei. Vreau să 
spun că ştia totul despre Justine. 

— Ai ghicit, probabil, spuse Clea în mijlocul discuţiei, că 
Justine e femeia despre care ţi-am spus cândva că am iubit-o 
atât de mult. 

O costase să-mi facă această mărturisire. Stătea lângă uşă, 
îmbrăcată în pijamaua ei cu dungi albastre şi ţinea în mână o 
ceaşcă de cafea. Vorbind, închisese ochii de parcă s-ar fi 
aşteptat să primească o lovitură în creştetul capului. Din ochii ei 
închişi, au ţâşnit două lacrimi care au început să se prelingă 
încet, de fiecare parte a nasului. Arăta ca un cerb tânăr cu 
glezna ruptă. 

— Ah, hai să nu mai vorbim despre ea, îmi spuse în cele din 
urmă, în şoaptă. N-o să se întoarcă niciodată. 

Mai târziu am încercat să plec, dar furtuna continua să 
bântuie şi hainele mele continuau să fie groaznic de ude. 

— Poţi să rămâi aici, cu mine, spuse Clea. 

Apoi adăugă cu o drăgălăşenie care făcu să mi se aşeze un 
nod în gât: 


* În răspăr - titlul unui roman al scriitorului francez J.K. Huysmans. 


— Dar te rog... nu ştiu cum să-ţi spun... te rog să nu faci 
dragoste cu mine. 

Ne-am întins unul lângă altul, în patul acela îngust, şi am 
vorbit despre Justine, în timp ce furtuna se zbătea biciuind 
ferestrele apartamentului cu ploaia pe care o aducea de pe 
faleză. Clea era calmă acum, cu un fel de resemnare care avea 
ceva emoţionant de elocvent. Mi-a spus multe lucruri despre 
trecutul Justinei, pe care nu le cunoştea decât ea; şi mi-a vorbit 
despre Justine cu admiraţia şi tandreţea pe care o folosesc 
oamenii când vorbesc despre o regină iubită, dar care-i scoate 
totuşi uneori din sărite. Vorbind despre încercările lui Arnauti de 
a se aventura în psihanaliză, mi-a spus amuzată: 

— De fapt, Justine nu era ceea ce se cheamă o fiinţă 
inteligentă, dar avea şiretenia pe care o au fiarele încolţite. Nu 
sunt convinsă că a înţeles adevăratul scop al acestor 
investigaţii. Dar, cu toate că era evazivă cu doctorii, cu prietenii 
se arăta cât se poate de sinceră. Uite, de exemplu, toată 
corespondenţa în legătură cu cuvintele „Washington D.C.”, cu 
care şi-au spart capul... îţi aminteşti? Intr-o noapte când 
stăteam aici, împreună, i-am cerut să-mi spună care sunt 
asociaţiile libere pe care le face cu acea expresie. Avea 
bineînţeles toată încrederea în discreţia mea. Mi-a răspuns pe 
un ton sigur (era clar că găsise explicaţia, cu toate că nu voia să 
i-o spună lui Arnauti): „Există lângă Washington un oraş care se 
numeşte Alexandria. Tata spunea mereu c-o să se ducă acolo, 
să-şi vadă nişte rude îndepărtate. Aveau o fată pe care o chema 
Justine şi care avea exact vârsta mea. A înnebunit şi au internat- 
o. O violase un bărbat”. Am întrebat-o apoi despre D.C. Şi mi-a 
răspuns: „Da Capo. Capodistria”. 

Nu ştiu cât a durat conversaţia sau cât de repede s-a contopit 
cu somnul, dar ne-am trezit a doua zi de dimineaţă unul în 
braţele celuilalt, descoperind că furtuna se oprise. Oraşul arăta 
ca spălat cu buretele. Am luat amândoi micul dejun în grabă, 
după care eu m-am îndreptat către prăvălia lui Mnemjian să mă 
rad, trecând pe străzi ale căror culori primitive fuseseră curățate 
de ploaie şi străluceau acum pline de căldură şi de frumuseţe în 
aerul dulce. In buzunarul meu continua să se afle scrisoarea, dar 
nu îndrăzneam s-o recitesc, de frică să nu distrug liniştea 
sufletească pe care mi-o dăruise Clea. Numai prima frază 
continua să-mi rămână în creier, cu o persistenţă care zvâcnea 


cu încăpățânare: „Dacă te întorci viu de pe lac, vei găsi această 
scrisoare aşteptându-te”. 

În apartament, pe policioara căminului din salon, e o altă 
scrisoare care-mi oferă un contract pe doi ani, ca profesor într-o 
şcoală catolică din partea de nord a Egiptului. Mă aşez, fără să 
mă gândesc, şi compun o ciornă în care le scriu că accept. Asta 
va schimba încă o dată totul şi mă va elibera de străzile oraşului 
care, în ultima vreme, au început să mă obsedeze, astfel încât 
visez că umblu la nesfârşit, încoace şi încolo, căutând-o pe 
Melissa printre luminile muribunde ale cartierului arab. 

Prin trimiterea scrisorii de acceptare inauguram o eră nouă, 
care însemna despărţirea mea de oraşul în care mi se 
întâmplaseră atâtea lucruri de mare însemnătate, atâtea lucruri 
care m-au îmbătrânit. Un timp, totuşi, ore şi zile în şir, din 
inerție, viaţa va merge mai departe neschimbată. Străzi şi pieţe 
publice se vor mistui în imaginaţia mea, cum se mistuie 
Pharosul în istorie. Anumite camere în care am făcut dragoste, 
anumite mese de cafenea, unde o apăsare a degetelor pe 
încheietura mâinii mă ţintuiseră locului fermecat, simțind, prin 
caldarâmul fierbinte, ritmurile Alexandriei ridicându-se şi 
pătrunzând în trupuri care nu puteau să le interpreteze altfel 
decât ca sărutări însetate sau mângă.ieri rostite de voci gâtuite 
de uimire. Pentru un învățăcel în ale dragostei aceste despărţiri 
sunt o şcoală amară, dar necesară pentru a ajunge la 
maturizare. Te ajută să te dezbari mintal de toate, în afară de o 
sete tot mai mare de viaţă. 

Şi tot acum, însuşi cadrul lucrurilor se transformă în mod 
subtil, căci încep să aibă loc şi alte despărţiri. 

Nessim pleacă în vacanţă în Kenya. Pombal a obţinut în sfârşit 
crucificarea, adică un post la Cancelaria din Roma, unde nu mă 
îndoiesc că va fi mai fericit. Au urmat o serie de petreceri de 
adio, organizate făcute fără grabă, cu scopul de a servi fiecăruia 
dintre noi; dar deasupra lor pluteşte, apăsătoare, absenţa 
singurei persoane pe care n-o mai pomeneşte nimeni niciodată - 
Justine. Pe de altă parte e clar că războiul mondial se furişează 
încet, apropiindu-se de noi pe coridoarele istoriei - făcându-ne 
să avem de două ori mai multe pretenţii unii de la alţii, şi cu toţii 
de la viaţă. În aerul care se întunecă, pluteşte un miros dulceag 
şi greţos de sânge, care contribuie să creeze oarecare emoție şi 
un sentiment de toleranţă şi frivolitate. Până acum această notă 


caracteristică a lipsit. 

Candelabrele din casa cea mare, căreia am ajuns să-i detest 
urâţenia, strălucesc asupra recepţiilor organizate pentru a i se 
spune prietenului meu adio. Sunt cu toţii acolo, toate feţele, 
toate biografiile pe care am ajuns să le cunosc atât de bine, 
Sveva în negru, Clea în aur, Georges, Claire, Gaby. Imi dau 
seama că în ultimele săptămâni părul lui Nessim a încărunţit 
puţin. Ptolomeu şi Fuad se ceartă cu toată însufleţirea unor 
oameni care altădată s-au iubit. Peste tot în jurul meu, animația 
Alexandriei se înteţeşte şi descreşte în conversații care sunt tot 
atât de fragile şi de uşoare ca fibra de sticlă. Femeile din 
Alexandria, cu toată perversitatea lor elegantă, au venit să-şi ia 
rămas-bun de la un om care le-a cucerit, îngăduindu-le să se 
poarte cu el aşa cum te porţi faţă de un bun prieten. Cât despre 
Pombal, de când a fost promovat, s-a îngrăşat şi a devenit mai 
arogant. Profilul lui are acum o notă neroniană. Se declară 
îngrijorat de starea mea, în sotto voce“; de câteva săptămâni, 
nu ne-am mai întâlnit decât în treacăt şi n-auzise decât în seara 
aceea despre proiectul meu în legătură cu postul de profesor. 

— Ar trebui să pleci de aici, mi-a repetat el, să te întorci în 
Europa. Oraşul ăsta o să-ţi submineze voinţa. Ce-ţi poate oferi 
Egiptul de nord? Căldură arzătoare, praf, muşte şi o îndeletnicire 
inferioară de servitor... La urma urmei, nu eşti Rimbaud. 

Figurile care se leagănă în jurul nostru, sorbind din paharele 
cu care au toastat, mă împiedică să-i răspund, şi-mi pare bine, 
pentru că nu am nimic de spus. |! fixez cuprins de o îngrozitoare 
senzaţie de amorţire şi dau din cap. Clea mă apucă de 
încheietura mâinii şi mă trage deoparte şoptindu-mi: 

— O ilustrată de la Justine. Lucrează într-un kibbutz evreiesc, 
în Palestina. Să-i spun lui Nessim? 

— Da. Nu. Nu ştiu. 

— M-a rugat să nu-i spun. 

— Atunci nu-i spune. 

Am prea multă mândrie ca s-o întreb dacă scrie ceva pentru 
mine. Cei de faţă au început să cânte melodia veche: „Tare-i 
băiat bun şi vesel”, în ritmuri şi tonuri variate. Pombal s-a roşit 
de plăcere. Mă eliberez încet din strânsoarea mâinii Cleei, ca să 
mă duc să cânt cu el. Micul consul general se gudură şi 
gesticulează pe lângă Pombal; plecarea prietenului meu îi dă un 


“2 În şoaptă (it.) 


sentiment de uşurare, încât s-a autosugestionat până a atins 
paroxismul în materie de amabilitate şi de regrete. Grupul 
consular englez are aerul mâhnit al unei familii de curcani 
năpârliţi. Madama de Venuta bate tactul cu o mână elegantă, 
acoperită de mănuşă. Servitori negri, cu mănuşi lungi, albe, se 
mişcă prompt de la un grup de musafiri la altul, ca nişte eclipse 
de lună. Oare nu mi-ar prinde bine o plecare - mă trezesc 
gândind - în Italia, poate, sau în Franţa: pentru a începe o viaţă 
nouă: de astă dată nu în oraş, ci eventual pe o insulă în golful 
Neapole... Dar îmi dau seama că ceea ce rămâne nerezolvat în 
viaţa mea nu e problema Justine, ci problema Melissa. În chip 
curios, viitorul, dacă există vreunul, a fost întotdeauna investit 
în ea. Şi totuşi nu mă simt deloc în stare să-l influenţez prin 
hotărâri sau măcar prin speranţe. Simt că trebuie să aştept cu 
răbdare, până când secvențele superficiale ale istoriei noastre 
ajung să se suprapună din nou, până când ajungem să mergem 
în acelaşi pas. Poate că până atunci vor trece ani, poate că până 
se întorc lucrurile ajungem să albim. Sau poate că speranţa se 
va naşte moartă, zdrobită ca o epavă de fluxul evenimentelor. 
Am atât de puţină încredere în mine! Banii pe care i-a lăsat 
Pursewarden moştenire sunt tot în bancă. Nu m-am atins nici 
măcar de o centimă. Cu suma asta am putea trăi doi ani, într-un 
loc ieftin, la soare. 

Melissa continuă să-mi scrie scrisori detaşate şi pline de 
vervă, cărora mi-e greu să le răspund altfel decât prin replici 
plângăreţe despre întâmplările din viaţa mea sau despre 
inconştienţa mea. După ce voi părăsi oraşul, îmi va fi mai uşor. 
Mi se va deschide o cale nouă. li voi scrie cu toată sinceritatea, 
spunându-i tot ce simt - chiar şi acele lucruri pe care cred că nu 
le va putea pricepe niciodată cum trebuie. 

— Mă întorc la primăvară, îi spune Nessim baronului Thibault, 
şi mă stabilesc pentru vară la Abou El Suir. M-am hotărât să 
trândăvesc vreo doi ani. M-am ocupat prea mult de afaceri şi nu 
merită. 

Cu toată paloarea şi expresia obsedantă a feţei, nu poţi să nu- 
ţi dai seama că fiinţa lui se află într-un fel de repaos şi voinţa 
într-o stare de relaxare; inima poate fi tulburată, dar nervii în 
sfârşit s-au potolit. E slăbit, aşa cum e slăbit un convalescent; 
dar nu mai e bolnav. Un timp vorbim şi glumim liniştiţi; e clar că 
într-o zi, mai devreme sau mai târziu, prietenia noastră se va 


reface - căci are acum un fond comun de nefericire de la care 
putem să pornim. 

— Justine, încep să spun şi Nessim trage încet aer în piept, de 
parcă i-ar fi băgat cineva o ţeapă minusculă sub unghie, scrie 
din Palestina. 

Dă repede din cap şi face un mic gest. 

— Ştiu. Am reuşit să dăm de urma ei. Nu trebuie să... Poate 
sta plecată cât doreşte. Să nu vină decât când îi convine. 

Ar fi absurd să-l lipsesc de speranţă şi de mângâierea ei, dar 
ştiu clar că Justine nu se va mai întoarce niciodată, în aceleaşi 
condiţii. Mi-o dovedea fiecare frază din scrisoarea ei către mine. 
Nu ne părăsise atât pe noi, cât un anumit fel de viaţă care-i 
ameninţa minţile - oraşul, dragostea şi suma tuturor lucrurilor 
pe care le împărtăşisem. Mă întrebam ce îi scrisese lui Nessim, 
amintindu-mi de suspinul lui scurt şi gâfâit, când se sprijinise de 
peretele alb. 


În dimineţile de primăvară, când insula se desface încet din 
braţele mării, sub razele unui soare încă tânăr, mă plimb pe 
plajele pustii, încercând să regăsesc amintirile celor doi ani 
petrecuţi în Egiptul de nord. E ciudat că, deşi totul în legătură cu 
Alexandria e viu în mintea mea, nu pot regăsi decât foarte puţin 
din acea epocă pierdută. Sau poate că nu e chiar atât de ciudat 
- căci în comparaţie cu viaţa de oraş pe care o trăisem înainte, 
noua mea viaţă de aici e monotonă şi lipsită de întâmplări. Îmi 
amintesc de năduşeala şi eforturile pe care le depuneam în 
munca de la şcoală, de drumurile pe care le făceam pe câmpiile 
întinse şi roditoare, cu recoltele bogate care se hrăneau din 
oasele morţilor: Nilul negru, alimentat de aluviuni, mişcându-şi 
masa greoaie prin Deltă, către mare: ţărani scăpaţi de paraziti, 
cu răbdarea şi noblețea care le străluceau pe sub zdrenţe, ca 
semnele unei regalităţi deposedate; patriarhi ai satelor care 
îngânau o melopee; vite oarbe, întorcând discul lent al roţilor de 
fântână, cu ochii închişi în faţa monotoniei - cât de redus poate 
deveni un univers? În toată acea perioadă n-am citit nimic, nu 
m-am gândit la nimic, n-am fost nimic. Preoţii de la şcoală erau 
blânzi şi mă lăsau singur în recreaţie, simțind poate dezgustul 
meu faţă de haina monahală şi de aparatul tribunalului divin. 
Copiii erau bineînţeles un calvar - dar pe de altă parte, care 
profesor cu oarecare sensibilitate nu aude în inima lui ecoul 


cuvintelor înspăimântătoare ale lui Ibistoi: „De câte ori intru într- 
o şcoală şi văd o mulţime de copii, în zdrenţe, slabi şi murdari, 
dar cu ochi limpezi şi uneori cu expresii de îngeri, mă apucă 
neliniştea şi spaima, de parcă aş vedea oameni înecându-se!” 

Cu toate că orice corespondenţă pare ireală, păstram o 
legătură discontinuă cu Melissa care, în schimb, îmi trimitea cu 
punctualitate scrisori. O dată sau de două ori mi-a scris şi Clea 
şi, oricât ar părea de ciudat, mi-a scris şi bătrânul Scobie, care 
părea cam enervat că-mi simţea atât de mult lipsa. Scrisorile lui 
erau pline de remarce ostile împotriva evreilor (despre care 
vorbea întotdeauna în batjocură spunând: „ăia tăiaţi împrejur”) 
şi, ceea ce era ciudat, împotriva homosexualilor pasivi (pe care 
îi numea „hermi” de la hermafrodiţi). Nu m-a mirat deloc să aflu 
că Serviciul Secret se dispensase de el şi putea deci să-şi 
petreacă mai toată ziua în pat, având la îndemână o sticlă cu 
ceea ce el numea o băutură „trăsnitoare”. Dar se simţea singur, 
de unde şi corespondenţa. 

Scrisorile astea îmi erau folositoare. Sentimentul de ireal pe 
care-l trăiam ajunsese atât de violent, încât uneori nu mai 
aveam încredere nici în propria mea memorie, fiindu-mi greu să 
cred că existase vreodată un oraş ca Alexandria. Scrisorile erau 
ca nişte funii de salvare care mă legau de o existenţă de care se 
detaşase aproape toată fiinţa mea. 

De îndată ce isprăveam treaba, mă încuiam în cameră şi mă 
strecuram în pat; lângă pat aveam o cutiuţă de jad verde, plină 
cu ţigări umplute cu haşiş. Dar dacă oamenii observau sau 
comentau felul meu de viaţă, nu găseau, în schimb, nicio lacună 
de care să se lege în activitatea mea profesională. 

Ar fi greu să mi se reproşeze gustul excesiv pentru 
singurătate. Părintele Racine, e drept, a făcut una sau două 
încercări să-mi suscite interesul. Era cel mai sensibil şi mai 
inteligent dintre ei şi poate simţea că prietenia mea ar fi putut 
să-i aline propria singurătate intelectuală. Mi-era milă de el şi, 
într-o anumită privinţă, îmi părea rău că nu eram în stare să 
răspund acestor oferte. Dar sufeream de o amorţire tot mai 
mare, de o apatie mintală care mă făcea să mă retrag din faţa 
oricărei încercări de comunicare. O dată sau de două ori l-am 
însoţit într-o plimbare pe malul râului (era botanist) şi l-am 
ascultat vorbind cu pasiune şi strălucire despre specialitatea lui. 
Dar gustul meu pentru peisaj, pentru întinderea aceea uniformă 


şi apatică în faţa anotimpurilor, se perimase. Soarele părea să- 
mi fi uscat toate poftele - nu doream nici mâncare, nici 
tovărăşia unui alt suflet şi nici măcar să schimb câte o vorbă cu 
altcineva. Preferam să zac în pat, cu ochii în tavan, şi să ascult 
zgomotele din jurul meu, în clădirea profesorilor; părintele 
Gaudier strănutând, deschizând şi închizând sertare; părintele 
Racine, repetând la infinit două, trei fraze muzicale la flaut; 
meditaţiile orgii pierzându-se printre armoniile lui, în capela 
întunecată. Ţigările apăsătoare îmi potoleau mintea golind-o de 
orice preocupare. 

Într-o zi, Gaudier mă strigă pe când traversam curtea şcolii şi- 
mi spuse că la telefon e cineva care vrea să-mi vorbească. 
Aproape că nu înţelegeam, aproape că nu-mi venea să-mi cred 
urechilor. După o tăcere atât de lungă, cine să-mi telefoneze? 
Poate Nessim? 

Telefonul era în biroul directorului, o încăpere respingătoare, 
plină de mobilă mare şi greoaie şi de cărţi cu legături frumoase. 
Receptorul,  pârâind uşor, zăcea pe sugativa din faţa 
directorului, care se uită cam chiorâş la mine şi spuse pe un ton 
dezgustat: 

— E o femeie din Alexandria. 

Mi-am închipuit că trebuie să fie Melissa dar, spre uimirea 
mea, vocea Cleei ieşi plutind din incoerenţa memoriei mele. 

Vorbea de la spitalul grecesc. 

— Melissa e aici, şi foarte bolnavă. S-ar putea chiar să moară. 

Uimirea şi tulburarea mea izbucniră deodată ca o criză de 
furie. 

— Dar nu m-a lăsat să-ţi spun până acum. Nu voia s-o vezi 
bolnavă - şi atât de slabă. Acum însă nu mai am încotro. Poţi 
veni repede? O să te primească. 

Vedeam în mintea mea trenul care se zdruncina în noapte, se 
oprea la nesfârşit în oraşe şi sate îmbrăcate în praf - vedeam 
murdăria şi căldura. Va trebui să călătoresc toată noaptea. M- 
am întors către Gaudier şi i-am cerut voie să lipsesc tot sfârşitul 
săptămânii. 

— Noi nu acordăm asemenea permisiuni decât în cazuri 
excepţionale, spuse el circumspect. Dacă te însori, de exemplu, 
sau dacă ai pe cineva foarte bolnav. 

Jur că, până când rostise aceste cuvinte, ideea să mă însor cu 
Melissa nu-mi trecuse niciodată prin cap. 


Pe când îmi strângeam lucrurile în valiza ieftină, în minte mi-a 
apărut o altă amintire. Inelele, inelele lui Cohen, continuau să fie 
cutia mea cu butoni, înfăşurate în hârtie cafenie. Am rămas un 
timp, uitându-mă fix la ele şi întrebându-mă dacă obiectele 
neînsufleţite n-au cumva şi ele o soartă a lor. „Uite la inelele 
astea jalnice - m-am gândit - parc-ar fi aşteptat cu înfrigurare 
ceva, aici, ca nişte fiinţe omeneşti; parcă şi-ar fi aşteptat 
împlinirea jalnică, pe degetul cuiva, prinse în cursa unui mariage 
de convenance*?. Am pus bietele inele în buzunar. 

Evenimentele depărtate, transformate de memorie, prind 
strălucire, pentru că sunt văzute izolat, detaşate de amănuntele 
dinainte sau de după, tăiate de fibrele şi învelişurile timpului. 
Eroii suferă şi ei o transformare: se cufundă încet, tot mai 
adânc, în oceanul memoriei, ca nişte trupuri împovărate, ce 
găsesc la fiecare nivel o nouă preţuire, o nouă evaluare în inima 
omenească. 

Dezertarea Melissei nu mă făcea atât să sufăr cât mă înfuria, 
o mânie fără rost care se sprijinea, cred, pe remuşcare. 
Perspectivele uriaşe ale viitorului, pe care cu toată starea de 
confuzie în care mă găseam le populasem totuşi cu imagini de- 
ale ei, rămăseseră deodată pustii; abia acum mi-am dat seama 
cât de mult mă hrănisem din ele. Existaseră, formând un uriaş 
cont de credit, la care aveam într-o zi intenţia să recurg. ŞI 
acum, mă trezisem deodată ruinat. 

Balthazar mă aştepta cu maşinuţa lui la gară. Mi-a strâns 
mâna cu simpatie, simplu şi brutal, în timp ce îmi spunea cu o 
voce prozaică: 

— A murit aseară, biata fată! l-am dat morfină s-o ajut. Eh, ce 
să-i faci! 

Oftă şi mă privi dintr-o parte. 

— Păcat că n-ai obiceiul să verşi lacrimi. 

— Ca aurait été un soulagement. 

— Soulagement grotesque. 

— Approfondir les émotions... Les purger. 

— Tais-toi, Balthazar, taci! 

— Te iubea, nu-i aşa? 

— Je le sais. 

— Elle parlait de vous sans cesse. Clea a été avec elle toute la 
semaine. 


63 Căsătorie de convenienţă (fr.). 


— Assez.5% 

Oraşul nu mi s-a părut niciodată atât de fermecător în aerul 
dulce al dimineţii. Simţeam vântul uşor care venea dinspre port, 
mângâindu-mi obrajii neraşi, ca sărutul unui vechi prieten. Lacul 
Mareotis sclipea din loc în loc printre vârfurile de palmieri, 
printre cocioabele de lut şi printre fabrici. Magazinele de pe Rue 
Fuad păreau să aibă toată strălucirea şi noutatea Parisului. Mi- 
am dat seama că, trăind în Egiptul de nord, devenisem cu totul 
provincial. Alexandria mi se părea o capitală. In parcul îngrijit, 
dădacele împingeau cărucioarele de copii şi copiii cercurile. 
Tramvaiele se înghesuiau pe străzi, ţăcăneau şi zăngăneau. 

— Şi mai e ceva, spuse Balthazar, pe când ne continuam 
drumul în maşină, copilul Melissei, copilul lui Nessim. Imi 
închipui că ştii despre ce e vorba. E acolo, la Palatul de Vară, o 
fetiţă. 

Nu pricepeam nimic din toate astea, atât eram de ameţit de 
frumuseţea oraşului pe care aproape că-l uitasem. In faţa 
Municipalităţii, scribii profesionişti stăteau pe scăunaşe, cu 
sticluţe de cerneală, tocuri şi hârtii ştampilate lângă ei. 
Măzgăleau de zor, discutând cu amabilitate. Am urcat faleza 
joasă pe care era aşezat spitalul, după ce am urmat spinarea 
lungă şi osoasă a Căii Canopice. Când am coborât din ascensor 
şi am pornit-o pe culoarele lungi şi albe ale etajului doi, 
Balthazar vorbea în continuare. 

— Între mine şi Nessim a intervenit un fel de răceală. Când s-a 
întors Melissa, a refuzat s-o vadă, dintr-un fel de silă care mi s-a 
părut neomenoasă şi pe care mi-a fost greu s-o înţeleg. Nu 
ştiu... Cât despre copil, încearcă să găsească pe cineva să-l 
adopte. Am impresia că a ajuns aproape să-l urască. Işi 
închipuie că Justine n-o să se întoarcă niciodată la el, atâta timp 
cât păstrează copilul Melissei. Eu unul - adăugă el mai încet - 
judec lucrurile aşa: printr-una din acele înlocuiri înfricoşătoare 


64 — Ar fi o uşurare. 
— Uşurare ridicolă. 
— Adânceşte emoţiile, le purifică. 
— Taci, Balthazar. 
— Ştiu. 
— Vorbea mereu despre dumneata. Clea a stat toată săptămâna cu 
ea. 
— Destul (fr.). 


de care nu e în stare decât dragostea, Justine a pierdut un copil, 
pe care Nessim nu i l-a restituit ei, ci Melissei. Înţelegi? 

Sentimentul de familiaritate fantomatică ce mă năpădea 
acum se datora faptului că ne apropiam de cămăruţa în care îl 
vizitasem pe Cohen, când era pe moarte. Melissa zăcea desigur 
în acelaşi pat îngust de fier, în colţ, lângă perete. Numai 
realitatea e în stare să imite atăt de fidel arta. 

In cameră erau câteva surori care şuşoteau aferate în jurul 
patului, potrivind nişte paravane; dar, la un cuvânt al lui 
Balthazar, s-au împrăştiat şi au dispărut. Am rămas o clipă în 
uşă, ţinându-ne de braţ şi uitându-ne în cameră. Melissa era 
palidă şi parcă smochinită. Îi fixaseră maxilarul, legându-l cu 
leucoplast, şi îi închiseseră ochii, aşa că arăta de parc-ar fi 
adormit în timpul unui tratament cosmetic. Mi-a părut bine că 
avea ochii închişi - mă gândeam cu groază la privirea lor. 

M-au lăsat un timp singur cu ea, în tăcerea nesfârşită a 
salonului văruit, şi deodată m-am simţit năpădit de un 
sentiment puternic de stânjeneală. E greu să ştii cum să te porți 
cu morţii; surzenia şi rigiditatea lor nelimitată sunt atât de 
artificiale. Te simţi descumpănit ca în prezenţa unui cap 
încoronat. Am tuşit, ducând mâna la gură, şi m-am plimbat prin 
salon, aruncându-i priviri scurte, cu coada ochiului, amintindu- 
mi cât de stângaci mă simţisem odată, când venise să mă vadă, 
aducându-mi flori în dar. Aş fi vrut să-i pun inelele lui Cohen în 
deget, dar îi înfăşuraseră trupul cu bandaje şi braţele îi erau 
legate fix de trunchi. În clima de aici, trupurile se descompun 
atât de repede, încât trebuie duse în graba mare, aproape 
neceremonios, la groapă. Am şoptit de două ori „Melissa” cu 
voce nesigură, aplecându-mi buzele către urechea ei. Apoi am 
aprins o ţigară şi m-am aşezat lângă ea, pe un scaun, să-i 
studiez îndelung faţa, comparând-o cu celelalte feţe ale Melissei 
ce mi se îmbulzeau în memorie, unde îşi stabiliseră o identitate. 
Nu semăna cu niciuna dintre ele - dar le scotea în evidenţă, 
slujindu-le drept epilog. Această faţă mică şi albă era ultimul 
element al unei serii. Dincolo de asta se afla o uşă zăvorâtă. 

In clipe ca astea cauţi, bâjbâind, un gest care să se 
potrivească cu repaosul acela înspăimântător, de marmură, al 
voinţei, pe care îl citeşti pe feţele morţilor. Şi, în tot sacul de 
zdrenţe al emoţiilor umane, nu găseşti nimic. „Groaznice sunt 
cele patru feţe ale dragostei”, scria Arnauti într-un alt context. l- 


am promis, în mintea mea, siluetei de pe pat, că voi lua eu 
copilul dacă mi-l va da Nessim, apoi, după încheierea acestui 
acord tăcut, am sărutat o dată fruntea înaltă şi palidă, după care 
am lăsat-o ritualului celor care o vor împacheta pentru 
mormânt. Mi-a părut bine să ies din cameră, să părăsesc 
tăcerea aceea atât de subliniată şi de respingătoare. Probabil că 
noi, scriitorii, suntem nişte fiinţe nemiloase. Morților nu le pasă. 
Cei vii sunt aceia care ar putea fi cruţaţi, dacă am putea extrage 
mesajul ce zace îngropat în mijlocul oricărei experienţe umane. 

(„Pe vremuri, vapoarele care plecau în larg şi trebuiau 
încărcate cu balast se umpleau cu butoaie pline cu broaşte 
țestoase vii, adunate de pe continent. Cele care supravieţuiau 
călătoriei puteau fi vândute pentru a sluji drept animale de casă 
copiilor. Trupurile putrezite ale celorlalte erau aruncate în 
docurile din India de est. Doar mai erau atât de multe, în locurile 
de unde fuseseră culese!”) 

Am pornit iute şi fără efort prin oraş, ca un deţinut evadat. 
Mnemjian m-a îmbrăţişat cu căldură, în timp ce din ochii lui 
violeţi ţâşneau lacrimi violete. S-a apucat să mă bărbierească, 
fiecare gest al lui exprimând o compătimire şi o tandreţe 
emolientă. Afară, pe caldarâmul înecat de soare, se plimbau 
oamenii Alexandriei, fiecare dintre ei cufundat într-o lume a lui, 
cu realităţile şi temerile ei, şi totuşi fiecare părându-mi-se infinit 
de departe de cei în jurul cărora se învârteau gândurile şi 
sentimentele mele. Oraşul zâmbea cu o indiferenţă sfâşietoare, 
o cocotte înviorată de întuneric. 

Mai rămăsese un singur lucru de făcut acum, să-l văd pe 
Nessim. Am aflat cu uşurare că trebuia să vină în oraş, în 
aceeaşi seară. Dar iată că timpul îmi pregătise o nouă surpriză, 
căci Nessim, care trăia în amintirile mele aşa cum arătase cu doi 
ani în urmă, se schimbase. 

Îmbătrânise aşa cum îmbătrânesc femeile - i se lăţiseră faţa şi 
şoldurile. Umbla acum, lăsându-se cu toată greutatea pe 
lăţimea tălpilor, de parcă trupul lui ar fi purtat până atunci cel 
puţin zece sarcini. Supleţea neobişnuită a paşilor lui dispăruse. 
În plus, iradia acum un farmec molatic, amestecat cu îngrijorare, 
care la început m-a făcut să nu-l mai recunosc. Un aer ridicol de 
autoritate înlocuise timiditatea fermecătoare de altădată. Se 
întorsese de curând din Kenya. 

Aproape că nici n-am avut timp să prind şi să analizez aceste 


impresii noi, că mi-a şi propus să mergem împreună la Etoile - 
barul unde dansase Melissa. 

— S-a schimbat proprietarul, a adăugat el, de parcă asta ar fi 
fost o scuză pentru faptul că ne duceam acolo, tocmai în seara 
în care trebuiau s-o înmormânteze pe Melissa. 

Şocat şi uimit cum eram, am primit fără nicio şovăire, împins 
atât de curiozitate faţă de propriile lui sentimente, cât şi de 
dorinţa de a discuta tranzacţia în legătură cu copilul. 

Am coborât scara îngustă şi lipsită de aer şi, pătrunzând în 
lumina albă a localului, am fost primiţi cu un strigăt, fetele 
alergând către el din toate colţurile, ca nişte gândaci de 
bucătărie. Părea să fie cunoscut de toată lumea ca un habitue®. 
Le-a deschis braţele râzând zgomotos, întorcându-se către mine 
ca să-mi ceară aprobarea. Apoi, apucându-le mâinile, una după 
alta, şi le-a apăsat cu voluptate pe buzunarul de la piept al 
hainei ca să le facă să simtă contururile portofelului gros, pe 
care acum îl purta la el, ticsit cu bancnote. Acest gest mi-a 
amintit brusc de o seară în care fusesem acostat pe străzile 
întunecate ale oraşului de o femeie însărcinată; văzând că 
încerc să scap, mi-a luat mâna, de parcă ar fi vrut să mă ajute 
să-mi dau seama de plăcerea care mă aştepta (sau poate de 
sărăcia şi nevoile ei) şi mi-a apăsat-o pe burta umflată. Acum, 
privindu-l pe Nessim, mi-am amintit brusc de bătăile tremurate 
ale inimii acelui fetus de opt luni. 

Mi-e greu să descriu cât de ciudat mi se părea să stau lângă 
această copie vulgară a lui Nessim, acela pe care îl cunoscusem 
odinioară. L-am studiat cu patimă, dar s-a ferit să mă privească 
în ochi şi şi-a limitat conversaţia la banalităţi, pe care se chinuia 
să le rostească şi pe care le sublinia prin căscaturi ascunse, unul 
după altul, în dosul unor degete pline de inele. Totuşi, ici, colo, 
în spatele noii faţade, mai vibra câteodată o urmă a vechii 
timidităţi, îngropate totuşi adânc - aşa cum se poate îngropa un 
fizic onorabil într-un munte de grăsime. În oficiu, Zoltan, 
chelnerul, mi-a făcut mărturisiri: 

— De când i-a plecat nevasta, a redevenit el însuşi. Toată 
lumea din Alexandria zice aşa. 

Adevărul e că devenise ca toată lumea din oraş. 

Târziu, în aceeaşi seară, i-a venit ideea să mă ducă la 
Montaza cu maşina, sub un clar de lună târzie; am stat multă 


6 Obişnuit (fr.). 


vreme în maşină, fără să scoatem o vorbă, fumând, privind pe 
fereastră valurile mângâiate de lună, care se poticneau de 
stăvilarul de nisip. Şi în mijlocul acestei tăceri, am înţeles în 
sfârşit ce era cu el. De fapt nu se schimbase pe dinăuntru. 
Adoptase pur şi simplu o nouă mască. 


La începutul verii am primit o scrisoare lungă de la Clea, cu 
care s-ar putea foarte bine sfârşi acest scurt memorial 
introductiv al Alexandriei. 

„Poate că te interesează să-ţi povestesc despre o scurtă 
întâlnire pe care am avut-o cu Justine acum câteva săptămâni. 
Ne trimiteam din când în când una alteia, după cum ştii, câte o 
ilustrată, din ţările respective, şi auzind că în drum spre Siria era 
vorba să trec prin Palestina, mi-a propus chiar ea o scurtă 
întâlnire. Mi-a spus că ar putea veni la gară de la graniţă, unde 
trenul de la Haifa se opreşte o jumătate de oră. Colonia unde 
lucrează e undeva pe aproape şi ar putea găsi pe cineva care s- 
o ducă cu maşina. Şi astfel am putea sta puţin de vorbă, pe 
peron. Am fost de acord. 

La început, mi-a venit greu s-o recunosc. S-a îngrăşat mult la 
faţă şi are părul tuns neglijent, astfel încât la spate îi iese în 
afară formând un fel de codițe de şoarece. Cred că majoritatea 
timpului îl poartă sub o basma. N-a mai rămas nicio urmă din 
vechea eleganţă sau vechiul ei chic. Trăsăturile par să i se fi 
adâncit, să fi devenit mai clasic evreieşti, nasul şi bărbia 
aplecându-se mai mult unul către alta. La început am fost 
impresionată de strălucirea pe care o avea în ochi, de respiraţia 
şi de vorbirea ei agitată - şi tăioasă - de parcă ar fi fost bântuită 
de friguri. După cum îţi închipui, eram amândouă nemaipomenit 
de intimidate. Am ieşit din gară, am pornit-o pe drum, 
aşezându-ne pe marginea unei râpe uscate, o wadi cu câteva 
flori de primăvară cu feţişoarele speriate, răspândite la 
picioarele noastre. Dădea impresia că alesese locul ăsta 
dinainte, special pentru discuţia noastră: poate pentru că era 
atât de auster şi de aceea se potrivea cu situaţia. Nu ştiu precis, 
la început n-a pomenit nici de Nessim, nici de tine. Mi-a vorbit 
doar de viaţa ei nouă. Pretindea că a dobândit o fericire 
desăvârşită, prin «slujirea colectivităţii»: aerul cu care mi-a spus 
asta m-a făcut să mă gândesc la un fel de convertire religioasă. 
Nu zâmbi. E greu, ştiu, să fii înţelegător cu cei slabi. Pretindea 


că prin truda istovitoare a acelei aşezări de comună primitivă 
dobândise o «nouă smerenie». (Smerenie! ultima capcană care 
pândeşte «eul», în căutarea adevărului absolut. Mi-a fost cam 
silă, dar n-am spus nimic.) Mi-a descris munca din colonie în 
chip primitiv, fără imaginaţie, aşa cum ar descrie-o un ţăran. Am 
observat că mâinile ei, cândva foarte îngrijite, erau acum aspre 
şi pline de bătături. 

Probabil că oamenii au dreptul să-şi distrugă trupul lor cum vor, 
mi-am spus, simţindu-mă ruşinată că respiram, probabil, 
curăţenie şi odihnă, mâncare bună şi băi calde. Apropo, nu e 
marxistă, ci suferă pur şi simplu de un misticism al muncii şi, 
amintindu-mi ce mult ne emoţionase şi ne chinuise cândva pe 
toţi, mi s-a părut greu să înţeleg cum de se schimbase într-o 
ţărăncuţă bondoacă cu labele bătătorite, aşa cum era acum. 

Am impresia că evenimentele sunt doar un fel de adnotări ale 
sentimentelor noastre - unele se deduc din celelalte. Timpul ne 
poartă (închipuindu-şi cu îndrăzneală că suntem fiinţe distincte 
care ne modelăm fiecare propriul nostru viitor) - timpul ne 
poartă înainte, prin elanul acelor sentimente lăuntrice de care 
suntem cel mai puţin conştienţi. Spune-mi, ţi se pare prea 
abstract? Atunci am exprimat prost ideea. Adică, în cazul 
Justinei, vindecându-se de aberaţiile mintale produse de visurile 
ei, s-a dezumflat ca un balon. Fantezia ocupase atâta vreme 
prim-planul vieţii ei, încât acum se trezise brusc lipsită de orice 
disponibilitate. Nu era numai faptul că moartea lui Capodistria 
înlăturase actorul principal al acestei piese a umbrelor şi pe 
principalul ei temnicer. Boala însăşi o făcuse să se afle în 
necontenită mişcare şi, când a dispărut, a lăsat în locul ei o 
epuizare desăvârşită. Stinsese, ca să spun aşa, cu sexualitatea 
ei, propriile cerinţe asupra vieţii, poate chiar raţiunea ei. 
Oamenii care sunt astfel împinşi către limitele extreme ale 
liberului arbitru sunt siliţi să se îndrepte undeva pentru a cere 
ajutor, pentru a lua o hotărâre absolută. Dacă n-ar fi fost o 
băştinaşă a Alexandriei (adică o sceptică), toate astea ar fi 
îmbrăcat forma unei convertiri religioase. Oare cum trebuie să 
exprimi aceste lucruri? Nu e vorba aici de a fi fericit sau 
nefericit. O întreagă porţiune din viaţa ta cade deodată în mare, 
aşa cum s-a întâmplat poate cu viaţa ta cu Melissa. Dar (aşa 
lucrează legea retribuţiei care plăteşte răul cu bine şi binele cu 
rău), propria ei eliberare l-a eliberat şi pe Nessim de inhibiţiile 


care îi înfrânau viaţa pasională. Cred că întotdeauna a simţit că 
atâta timp cât va trăi Justine, nu va fi în stare de o legătură 
omenească cu altcineva, fie ea cât de vagă. Melissa i-a dovedit 
că se înşală, sau cel puţin aşa a crezut el: dar o dată cu plecarea 
Justinei, vechea durere s-a ivit din nou şi s-a simţit cuprins de 
silă pentru felul în care se purtase cu ea - cu Melissa. 

Oamenii care se iubesc nu se află niciodată la acelaşi 
diapazon - nu crezi? Unul îl umbreşte întotdeauna pe celălalt şi 
îl împiedică să crească, astfel încât cel umbrit e întotdeauna 
chinuit de o dorinţă de eliberare, de dorinţa de a creşte în voie. 
Acesta cred că e singurul lucru tragic în iubire. 

Aşa că, dacă dintr-un alt punct de vedere, Nessim a plănuit 
moartea lui Capodistria (aşa cum s-a zvonit şi s-a crezut de 
către multă lume), nu ar fi putut alege o cale mai dezastruoasă. 
Ar fi fost, într-adevăr, mai înţelept să te ucidă pe tine. Poate că 
sperase că, dacă o eliberează pe Justine de duhul rău (aşa cum 
sperase şi Arnauti, înaintea lui), o va elibera pentru el însuşi (mi- 
ai povestit că aşa a spus el o dată). Dar s-a întâmplat exact 
contrariul. l-a acordat un fel de absolvire, sau poate că i-a 
acordat-o bietul Capodistria fără să vrea, cu rezultatul că acum 
se gândeşte la el nu ca la un amant, ci ca un fel de arhiepiscop. 
Vorbeşte despre el cu o venerație care l-ar înspăimânta dacă ar 
auzi-o. Nu se va întoarce niciodată la el, cum ar putea? Şi dacă, 
totuşi, s-ar întoarce, Nessim şi-ar da îndată seama că a pierdut-o 
pentru totdeauna - căci cei care ne socotesc duhovnici nu ne 
pot iubi niciodată, niciodată cu adevărat. 

(Despre tine, Justine a spus doar atât, ridicând uşor din umeri: 
«A trebuit să mi-l scot din minte»>.) lată deci câteva dintre 
gândurile care mi-au trecut prin cap în timp ce trenul cobora 
prin păduricile de portocali, spre coastă. Gândurile astea au fost 
hrănite şi de cartea pe care o alesesem pentru drum, penultimul 
volum al romanului Dumnezeu este umorist. Ce mult a câştigat 
statura lui Pursewarden de când a murit! Inainte era parcă 
aşezat între cărţile lui şi ceea ce înţelegeam noi din ele. Imi dau 
seama acum că tot ceea ce ni se părea enigmatic în 
personalitatea lui se datora unui defect al nostru. Artistul nu-şi 
trăieşte viaţa personală ca noi ceilalţi, ci o ascunde, silindu-ne 
să ne adresăm cărţilor lui, dacă dorim să dăm de adevăratul 
izvor al sentimentelor sale. Sub toate preocupările în legătură cu 
amorul, societatea, religia etc. (toate abstracţiile primare care 


permit teleencefalului să discute), există pur şi simplu un om 
chinuit peste poate de lipsa de căldură existentă pe lume. 

Toate astea mă fac să mă întorc la mine, căci şi eu m-am 
schimbat într-un fel ciudat. Viaţa mea dinainte, care-mi ajungea 
din plin, s-a schimbat, a devenit găunoasă, pustie. Nu mai 
răspunde nevoilor mele lăuntrice. Undeva, în străfunduri, fluxul 
din firea mea pare să-şi fi schimbat direcţia. Nu ştiu de ce, dar în 
ultima vreme gândurile mele s-au întors din ce în ce mai des 
către tine, dragul meu prieten. Oare omul poate fi sincer? Există 
vreo prietenie posibilă de astălaltă parte a dragostei, pe care s-o 
poţi căuta şi găsi? Nu mai vorbesc despre dragoste - cuvântul şi 
convențiile pe care le implică mi-au devenit odioase. Dar se 
poate oare atinge o prietenie care e chiar mai adâncă, nesfârşit 
de adâncă şi totuşi lipsită de cuvinte, de idei? S-ar părea că e 
cumva necesar să existe o fiinţă umană căreia să-i poţi fi 
credincios nu cu trupul (asta o las pe seama preoţilor), ci cu 
mintea cea vinovată! Dar poate că ăsta nu e genul de problemă 
care să te intereseze prea mult în clipa de faţă. O dată sau de 
două ori am simţit dorinţa absurdă să vin la tine, să-ţi ofer 
serviciile, să îngrijesc eventual de copil. Dar mi se pare limpede 
acum că de fapt nu mai ai nevoie de nimeni şi că-ţi preţuieşti 
singurătatea mai mult decât orice pe lume...” 

Urmează apoi încă două trei rânduri şi o încheiere afectuoasă. 

Greierii pulsează pe câmpiile largi şi Mediterana, în miez de 
vară, se întinde în faţa mea în toată albăstrimea ei magnetică. 
Undeva, departe, dincolo de dâra liliachie şi tremurândă a 
orizontului, e Africa, e Alexandria, care-şi păstrează ghearele 
strânse subtil în jurul afecţiunilor noastre, prin amintiri care au 
început însă, treptat, să se întoarcă în lumea uitării; amintiri ce 
vorbesc despre prieteni, sau despre incidente, de demult. 
lrealitatea lentă a timpului a început să le estompeze contururile 
- astfel încât uneori mă întreb dacă paginile astea conţin 
acţiunile unor fiinţe adevărate sau dacă nu e pur şi simplu 
povestea câtorva obiecte neînsufleţite care au precipitat drama 
în jurul lor - adică un plasture negru, o cheie de ceasornic şi 
două verighete deposedate... 

Curând se va însera şi cerul limpede al nopţii va apărea 
prăfuit, acoperit de stelele verii. Eu voi fi aici, ca întotdeauna, 
fumând la malul apei. Am hotărât să las ultima scrisoare a Cleei 
fără răspuns. Nu mai vreau să constrâng pe nimeni, să mai fac 


făgăduieli, să mă mai gândesc la viaţă sub formă de convenţii, 
hotărâri sau contracte. Va depinde de ea să interpreteze tăcerea 
mea conform propriilor ei nevoi sau dorinţe, să vină la mine 
dacă simte chemarea s-o facă, după cum va fi cazul. 


Oare nu depinde totul de înţelesul pe care-l dăm tăcerilor din 
jurul nostru? 


Lawrence Durrell şi oraşul 
celor o mie de feţe 


Viaţa lui Lawrence Durrell a început în umbra munţilor 
Himalaya şi s-a sfârşit sub soarele Franţei provensale: între cele 
două extreme s-a întins jumătatea de planetă străbătută de el 
într-o continuă căutare a locului ideal. 

Când Durrell s-a născut la 27 februarie 1912 la Jullundur, 
lângă Tibet, familia sa anglo-irlandeză trăia deja de câteva 
generaţii în India. Tatăl, Samuel Durrell, decide să-şi trimită fiul 
în Anglia, la vârsta de unsprezece ani, pentru a-şi desăvârşi 
formaţia intelectuală până atunci serios influenţată de 
atmosfera Indiei. Viaţa la Londra, Cambridge şi Oxford i se pare 
provincială, iar clima cu totul nesuferită. Când, după moartea 
tatălui, familia se va muta şi ea la Bomemouth, o va convinge să 
plece împreună în Grecia. Mama, cei trei fraţi ai săi, dintre care 
unul este Gerald Durrell, celebrul biolog, şi prima sa soţie, 
Nancy Meyrs, îl vor însoţi în insula Corfu. In timpul războiului 
ajunge să predea la Institutul Britanic din Atena, iar din 1944 
funcţionează ca ataşat de presă al Biroului de Informaţii Britanic 
la Cairo. O cunoaşte aici pe Yvette (Eve) Cohen, o evreică din 
Alexandria, care va deveni în 1947 a doua lui soţie şi modelul 
personajului Justine din Cvartetul din Alexandria. in 1945, este 
transferat la Rhodos, în 1947 la Cordoba, în Argentina, şi în 
1949, înapoi în Europa, la Belgrad. După trei ani se mută în 
Cipru, unde o va cunoaşte pe Claude-Marie Vincendon, a treia 
soţie (Clea din Cvartetul din Alexandria). lmpreună se stabilesc 
în sudul Franţei, la Sommieres, iar după moartea ei, îşi va 
petrece aici restul vieţii cu cea de-a patra soţie, Ghislaine de 
Boysson. Va închide ochii în 1990. 

Atât din punct de vedere geografic, cât şi erotic, Durrell a 
avut o viaţă agitată: marcat se pare de spaima profundă că 
destinul l-ar putea fixa într-un loc lipsit de căldura soarelui 
meridional şi l-ar putea lega de o persoană indiferentă la 
plăcerile trupului, a fost în permanentă căutare a luminii şi iubirii 
pasionale, ambele evidente şi în opera lui literară. Deoarece nu 
a trăit niciodată fascinația centrului şi a nostalgiilor integratoare 
(Anglia a rămas pentru el „Pudding Island”, iar India a devenit 


doar o amintire), s-a aşezat mereu în margine, departe de 
metropolă. Trecerea sa necontenită dintr-o ţară într-alta, dintr- 
un mediu cultural intr-altul ar putea fi asociată cu o goană 
febrilă după nou şi imprevizibil, dar şi cu o nestatornicie legată 
de exilul impus, prin care, o dată ce a renunţat la ţara de 
baştină, a rămas mereu în căutarea ei. Dar, după cum arată şi 
biografii săi Gordon Bowker şi lan Macniven, nici pasiunea 
pentru Egipt, nici cea pentru alcool sau sex nu l-au ajutat s-o 
mai găsească vreodată. 


Scrierile lui Lawrence Durrell, aşa cum apar ele astăzi, 
trădează năzuinţa nemărturisită a autorului de a intra în cultură 
pe toate căile posibile: ale romanului, poeziei, dramei şi 
literaturii nonficţionale. Primele încercări, între care şi romanul 
experimental The Black Book (Cartea neagră), publicat în 1938 
în Franţa deoarece editorii britanici au considerat că textul are 
prea multe implicaţii pornografice, au rămas fără ecou. Şi asta 
în ciuda numeroaselor personaje comice originale, a reuşitelor 
caricaturizări şi  distorsionări parodice, a unei sexualităţi 
devoratoare şi atmosfere sterile, surprinse cu multă 
îndemânare. Nici romanul Cefa/ă (1947), republicat ulterior sub 
titlul The Dark Labyrinth (Labirintul întunecat), text în care 
foloseşte tehnici specifice literaturii de consum cu intenţii 
alegorice ambiţioase, nu câştigă favorurile criticii. 

Durrell nu se lasă însă descurajat şi, asemenea altor scriitori 
importanţi (Kafka, Proust, Joyce) faţă de care nici critica, nici 
cititorii nu au reacţionat favorabil de la bun început, crede cu 
tenacitate în opera sa şi în prietenii care îi stau alături. Unul 
dintre aceştia, Henry Miller, îl asigură că cei câţiva admiratori 
valorează mai mult decât tot restul lumii indiferente. lar pentru 
a avea succes, nu trebuie decât să continue în a-şi explora 
temeiurile propriului suflet şi experienţele propriei vieţi. Un lucru 
pe care, de altminteri, Durrell l-a şi făcut. 

Insuccesul de la începutul carierei sale are, după părerea lui 
G.S. Fraser (Lawrence Durrell. A Study, Faber and Faber, Londra, 
1968, p. 11), o explicaţie clară: scriitorul a fost mereu în 
contratimp cu epoca şi gustul cititorilor, scriind romane 
alegorice atunci când se cerea o literatură a naturalismului critic 
sau romane mitico-fabuloase când se preferau cele ale 
protestului violent. Extravaganţele sale baroce şi atmosfera 


şocant de ireală, coborâtă parcă din 1001 de nopți, au fost 
asociate cu o lipsă de sobrietate generată de faptul că a trăit 
mulţi ani departe de Anglia. Firea sa pasivă, contemplativă, s-ar 
fi potrivit mai bine cu romantismul începutului de secol XIX, pe 
când efectele spectaculare largi, asociate cu mici detalii frivole, 
amintesc de spiritul modernist, gen art nouveau, al începutului 
de secol XX. La toate aceste defecte se adaugă incapacitatea lui 
Durrell de a-şi scurta proza: atunci când revizuia un roman era 
aşa de fascinat de curgerea cuvintelor (de ceea ce numeşte, 
atunci când se referă la stilul lui Henry Miller, „lavă verbală”) 
încât, în loc să le elimine cu nepăsare, adăuga altele noi, 
făcându-şi textul şi mai dezlânat. 

Cvartetul din Alexanaria, format din Justine (1957), Balthazar 
(1958), Mountolive (1958) şi Clea (1960), îi aduce, în sfârşit, 
celebritatea. Inceput încă în Grecia şi terminat după un deceniu 
în Franţa, el dovedeşte că despărţirea de Egipt a fost favorabilă 
eforturilor sale imaginative. 

De asemenea, structura de palimpsest a romanului, bazată pe 
„realitatea heraldică” a unei lumi comune, integratoare pentru 
toţi, dezvoltată sub influenţa budismului, precum şi tehnica 
prismatică, a  alternării numeroaselor puncte de vedere, 
datorată lui Freud, Einstein şi Heisemberg, au făcut din 
Cvartetul din Alexandria un text fără precedent. Îi urmează Tune 
(1968) şi Nunquam (1970), romane ale ciclului The Revolt of 
Aphrodite (Revolta Afroditei), precum şi The Avignon Quintet 
(Cvintetul din Avignon) ce cuprinde Monsieur or the Prince of 
Darkness (Monsieur sau Prințul întunericului, 1974), Livia or 
Buried Alive (Livia sau îngropat de viu, 1978), Constance 
orsolitary Practices (Constance sau îndeletniciri solitare, 1982), 
Sebastian or Ruling Passions (Sebastian sau Pasiuni dominante, 
1983) şi Quinx or The Ripper's Tale (Quinx sau Povestea 
gâdelui, 1985). Ultimul său roman este Caesar's Vast Ghost 
(Spectrul uriaş al lui Cezar, 1989), scris cu puţin timp înainte de 
a-şi încheia viaţa. 

Deşi Durrell a fost atras în primul rând de romanul fluviu, 
generos şi lent în amploarea sa, el nu evită nici proza scurtă 
(Sauve Qui Peut - Scapă cine poate, 1966), nici piesele de teatru 
(Sappho, 1955, Acte, 1961, Anirish Faustus - Un Faust irlandez, 
1963), nici impresiile de călătorie. Prospero's Cell (Peştera lui 
Prospero, 1945), Reflections on a Marine Venus (Reflecţii asupra 


unei Venus marine, 1953), Bitter Lemons (Lămăii amari ai 
Ciprului, 1957), The Greek Islands (Insulele greceşti, 1978) sunt 
doar câteva dintre scrierile dedicate Greciei şi dragostei 
profunde ce îl leagă de cultura, istoria şi peisajul acestei ţări. 

De asemenea, experimentele literare în proză alternează de 
la bun început cu volume de versuri. Merită amintite Private 
Country (Tărâm privat, 1943), Citeis, Plains and People (Oraşe, 
câmpii şi oameni, 1946), The Tree of Idleness (Arborele 
trândăviei, 1955), Collected Poems 1931-1974 (Poeme alese 
1931-1974), volume ce conţin o poezie a murmurului cadenţat 
şi suav, cu modulări intime, uneori frivole, alteori uşor artificiale, 
dar mai totdeauna voluptuoase, elegante şi triste. 


Frunzărite la întâmplare, istoriile literare britanice sugerează 
că popularitatea lui Durrell a descrescut în deceniile ce au urmat 
publicării Cvartetului din Alexandria. Dacă în Istoria literaturii 
engleze din 1837 până în prezent (1964) Martin Day îl laudă 
pentru felul în care ilustrează impactul pe care l-au avut teoria 
relativităţii şi psihanaliza asupra artei moderne, dacă Alastair 
Fowler (A History of english Literature, 1987) îl menţionează ca 
pe unul dintre autorii moderni care au multiplicat în mod 
măiestrit realitatea ficțională, Robert Barnard (A Short History of 
English Literature, 1989) îl aminteşte doar în treacăt, Andrew 
Sanders (Oxford History of English Literature, 1994) îl critică 
pentru pasiunea sa nestăpânită pentru cuvinte, mai degrabă 
„libertină” decât „liberatoare”, iar Peter Conrad (The Everyman 
History of English Literature, 1995) nu-l mai menţionează deloc. 

Evoluţia gustului literar adaugă la defectele menţionate mai 
sus şi orientalismul său exuberant, devenit desuet în epoca 
actuală. Critica postcolonială îl atacă pentru imaginea deformat- 
imperialistă din Cvartetul din Alexandria a unui oraş care ar 
trebui să fie în realitate „metropola colonialismului în fază 
ultimă” (John Holloway, „The Literary Scene”, vol. 8 of The New 
Pelican Guide to English Literature, Penguin, 1983, p. 71), iar 
povestea sa ar trebui să descrie corect emergenţa lumii arabe şi 
declinul puterii britanice în Orientul Apropiat. Este văzut ca 
„rasist” în atitudine şi „grotesc” în topografia dubioasă şi 
anacronismele supărătoare (John Rodembeck, „Alexandria în 
Kavafis, Durrell, and Tirkas”, Journal of Comparative Poetics, 
2001, p. 144). Nici personajele care reprezintă lumea nativă a 


Egiptului nu sunt suficient de încărcate de istorie colonială, dând 
impresia că ar fi descrise doar de după geamul Ambasadei 
Britanice. În opinia aceloraşi critici, Durrell nu face altceva decât 
să continue tradiţia discursului literar orientalist: şi el prezintă 
Orientul ca pe o invenţie a Occidentului, un loc al romanţului, al 
fiinţelor exotice, al peisajelor şi experienţelor memorabile, în loc 
să contureze puternicele mişcări de protest anticolonial 
evidente în epocă. Potrivit lui Edward Said, discursurile despre 
Orient formează, în general, o tradiţie intertextuală în care 
fiecare spune din nou povestea celuilalt, cu scopul de a întări 
reprezentarea occidentală şi a instaura o formă de control 
politic. Durrell nu se poate sustrage acestei tradiţii şi rămâne şi 
el un povestitor al Vestului, dar, spre deosebire de Rudyard 
Kipling sau E.M. Forster, oferă o viziune ironică a contrastului 
între europeneitate şi celălaltul „devalorizat”. Într-un roman în 
care sursele şi povestitorii sunt necreditabili, unde structura 
este labirintică, iar evoluţia personajelor şi a evenimentelor 
imprevizibilă, textul lui Durrell nu se mai înscrie în canoanele 
obişnuite,  instituţionalizate şi structurante, ale discursului 
colonial. 

Şi totuşi, reproşurile enumerate mai sus nu umbresc, credem 
noi, calităţile prin care Durrell şi-a impresionat cititorii în anii 
publicării romanelor. Vigoarea stilului descriptiv, glisarea 
incitantă a punctului de vedere, ambiguitatea postmodernă a 
vocilor narative incluse sau alternative, viziunea prismatică 
asupra unui oraş mitic, erotismul lipsit de prejudecăţi, simţul 
rafinat al luminii şi culorilor, ezoterismul aparte rămân suficient 
de provocatoare şi după o jumătate de veac pentru a îndemna 
publicul unui nou secol să-i citească sau recitească romanele. 


Datorită personalităţii cu totul ieşite din comun a lui Lawrence 
Durrell, este greu de stabilit tradiţia literară căreia îi aparţine. ÎI 
apropie de D.H. Lawrence abordarea subconştientului şi 
toleranța pentru comportamentele sexuale neobişnuite, de Poe 
şi Dickens înclinația pentru comicul macabru şi grotesc, de 
Kipling descrierea peisajului solar, de Joyce şi T.S. Eliot viziunea 
asupra oraşului, de Defoe sau Golding fascinația insulei, de 
Henry Miller şi Anais Nin obsesiile erotice şi relaţia dintre 
cupluri. Experimentele sale cu privire la răsturnarea punctului 
de vedere şi preocupările pentru modernizare prin dezintegrare 


a formei narative continuă linia lui Henry James şi a lui Samuel 
Beckett. 

Ceea ce îl deosebeşte însă de toţi aceşti precursori sunt 
epifaniile provocate de „identificarea interioară tăcută”, definită 
în Landscape and Character (Peisaj şi personalitate, New York, 
1969, p. 158) ca o contemplare magică a obiectelor şi 
peisajelor, necesară pentru a le încărca de simbolicitate şi 
pentru a surprinde exotismul unei lumi aparent paradisiace, 
întunecată în fapt de violenţa mocnită a relaţiilor interumane. 
Acest lucru este valabil pentru toate romanele lui Durrell. Cel 
care captează însă fenomenul cu maximă acuitate este 
Cvartetul din Alexanaria. 

Justine, volumul de debut al ciclului, ne proiectează în 
labirintul a patru destine insolite. Central este cel al naratorului, 
L.G. Darley, un profesor irlandez retras pe o mică insulă din 
Ciclade pentru a-şi scrie memoriile şi a pătrunde mai bine 
spiritul oraşului Alexandria şi propriul său destin. Eroul 
reprezintă un alter ego al autorului, dar prin intelectul său 
mărginit, incapacitatea de a înţelege femeile şi lipsa de talent 
scriitoricesc, rămâne doar o proiecţie peiorativă şi ironică. 

Celelalte personaje sunt Nessim Hosnani, elegantul bancher 
copt implicat într-o conspirație împotriva britanicilor; soţia sa, 
Justine, o evreică şireată, de un erotism distructiv şi de o 
docilitate feminină bizar asociată cu forţa de a acţiona a unui 
bărbat; şi, în fine, Melissa, o dansatoare prostituată din Grecia, 
fosta amantă a lui Nessim şi viitoarea iubită a lui Darley, o 
persoană relativ ştearsă, dar graţioasă şi fragilă. 

Aceste patru figuri cruciale formează şi ele un cvartet. Al 
dragostei, de data aceasta, dar şi al suspiciunii, intrigii şi 
spionajului. Aparent îi leagă pasiuni puternice, dar după cum 
vom afla din volumele următoare şi din mărturisirile altor 
naratori, dragostea este adeseori numai un pretext: Justine îl 
foloseşte pe Darley pentru a-i spiona pe britanici şi pe Nessim în 
încercările de a-şi găsi copilul răpit, avut cu primul ei soţ, 
medicul Jacob Arnauti, Nessim trăieşte cu Melissa doar pentru a 
afla detalii despre soţia lui, iar Melissa i se oferă lui Darley nu 
numai din recunoştinţă, ci şi din dorinţa de a profita de 
generozitatea acestuia. Caruselul iubirii include cele mai variate 
forme: milă (dragostea lui Darley pentru Melissa), recunoştinţă 
(sentimentul Melissei pentru Darley), indiferenţă (Nessim faţă de 


Melissa), prietenie (legătura dintre Justine şi Nessim), pasiune 
carnală (obsesia lui Darley pentru Justine). Atât sentimentele, 
cât şi  psihologiile se răstoarnă mereu, nestatornice şi 
fremătătoare, întruchipând câte o faţetă a oraşului Alexandria. 
Cu precădere femeile, lascive şi obscene, au ceva din 
perversitatea peisajului aluvial, cu miasmele sale sleite. Prin 
cultul plăcerii, dominant şi febril, căruia i se supun întru totul, 
sunt adevăratele fiice ale Alexandriei şi au, asemenea oraşului, 
o aromă violentă, provocatoare şi tiranică. Cu precădere Justine, 
o reflectare modernă a reginei Cleopatra, este o femeie 
pasională, plină de nuri, cu totul de neoprit în aventurile sale 
amoroase. Numeroasele sale relaţii extraconjugale dau impresia 
unei isterii de tip nimfoman, legată şi de faptul că Justine 
încearcă să scape de obsesia unui viol suferit în copilărie. 
Credinţa ei că prin repetarea actului brutal va fi izbăvită, se 
dovedeşte falsă. Va rămâne mereu victima unei sexualităţi 
devoratoare, spre deosebire de Melissa, care, de la bun început, 
pare istovită de viaţa sa erotică tumultuoasă. Şi, totuşi, nici ea 
nu se dă în lături să intre, ori de câte ori se iveşte ocazia, într-o 
nouă relaţie amoroasă, abandonând-o pe cea veche cu o 
capacitate de renunțare tipic orientală. 

Bărbaţii, în schimb, se opun oraşului dominant. Darley se 
retrage departe de Alexandria, împreună cu fetiţa Melissei, 
sperând ca prin starea de exil să-şi descătuşeze energiile 
spirituale necesare pentru a pătrunde misterul oraşului şi al 
femeilor iubite. Din păcate, nici scrisul, nici lectura romanului 
Moeurs dedicat de Arnauti lui Justine, nu reuşeşte să-l ajute în 
efortul său eliberator. 

Nessim Hosnani se împotriveşte Alexandriei prin cultura sa 
asimilată în Anglia, prin pasiunea pentru artă, fidelitate 
conjugală şi indiferenţă faţă de bani. Nici el nu poate scăpa însă: 
crizele sale obsesive, visele şi mirajele rămân mereu legate de 
oraş, pentru ca în cele din urmă, după ce complotul său va fi 
descoperit, uriaşul monstru să îl înghită cu totul. Cu averea 
expropriată de autorităţi, eroul distins şi elegant de la început se 
va transforma într-un simplu şofer de taximetre. 

Cele patru personaje fundamentale sunt înconjurate de o 
puzderie de alte figuri bizare, de naţionalităţi, rase, religii şi 
înclinații sexuale diferite, cu destine şi, mai ales, sfârşituri total 
neaşteptate. Astfel apare Scobie, un angajat al Serviciilor 


Secrete Britanice, care va fi omorât în bătaie de nişte marinari 
iritaţi de straiele sale femeieşti, de travestit, pentru ca apoi, din 
greşeală, să fie sanctificat ca El Scob, un sfânt musulman. Micul 
funcţionar francez Georges Pombal, colegul de apartament al lui 
Darley, îşi petrece timpul între serviciul consular, pe care îl 
respectă, şi femeile, pe care le adoră, furnizându-i din când în 
când şi lui Darley prostituate pentru plăcerile efemere ale 
trupului. Toto Brunei, deghizat în femeie în timpul carnavalului, 
va fi omorât de Narouz, fratele lui Nessim, deoarece acesta îi 
vede inelul Justinei pe deget şi se crede nevoit, în urma unor 
avansuri făcute aparent de cumnata lui, să salveze onoarea 
familiei. Capodistria, şi el bizar, urât şi bogat, are o singură 
obsesie: îşi trimite servitorii să urmărească femeile de pe stradă 
şi să le ofere sume mari de bani pentru a petrece o noapte cu el. 
În fine, bătrânul blănar Ed Cohen, cel care o întreţine pe Melissa 
şi îi facilitează lui Nessim transportul armelor în Palestina, 
surprinde printr-o neobişnuită senzualitate şi energie sexuală. 
Acest grup larg de personaje secundare scoate şi mai mult în 
evidenţă complementaritatea personajelor centrale şi valoarea 
lor arhetipală. Justine reprezintă principiul feminin ilustrat de 
Iştar, Astarte, Afrodita sau Stăpâna din cărţile de tarot (joc 
pentru care Durrell avea o înclinaţie deosebită), iar Melissa o 
întruchipează pe Nut, Isis, Demeter sau Marea Preoteasă. Darley 
incarnează omul meditaţiei şi al contemplaţiei pasive, Nebunul 
sau Matul din tarot, care, inocent şi lipsit de griji, este gata 
oricând să acumuleze noi experienţe, dar şi să-şi păstreze 
inocenţa jucăuşă. Nessim, în schimb, întruchiparea Magului, 
este omul acţiunii şi al marilor decizii. Darley va afla de la 
Justine că soţul gelos este pe cale să se răzbune: îl va invita la o 
partidă de vânătoare pentru ca, printr-un simulacru de accident, 
să scape de el. Deşi se teme de această perspectivă, Darley nu 
refuză invitaţia, dar, spre surpriza lui, va fi împuşcat Capodistria, 
în care Justine a recunoscut pe autorul violului din copilărie. 
Explicaţia situaţiei este dată abia în Ba/thazar. Datorită 
notiţelor medicului homosexual Balthazar, menite să 
completeze romanul lui Darley, aflăm că uciderea lui Capodistria 
a fost o înscenare menită să-l scape de urmărirea britanicilor, 
Capodistria fiind serios implicat în complotul organizat de 
Nessim. Tot din naraţiunea lui Balthazar aflăm că Justine nu l-a 
iubit pe Darley, ci pe Pursewarden, un scriitor englez de succes, 


cu importante funcţii în Ministerul de Externe. Acesta, ca şi 
naratorul, este un a/ter ego al lui Darley - deci şi al autorului -, o 
proiecţie clară a unor atitudini diferite faţă de oraş, de 
sexualitate şi de scris. Atitudini pe care Darley nu le poate 
ilustra el însuşi, dar care se integrează în acea „realitate 
heraldică” a lui Durrell, unde toate personajele sunt proiectate 
ca ipostaze diferite ale unui singur destin. 

Darley va învăţa de la Pursewarden să ia în serios preceptul 
că viaţa urmează literatura şi nu invers, că poţi să nu respecţi şi 
să nu dispreţuieşti nimic, să fii indiferent sau să râzi de lucruri 
sfinte, de dragoste, prietenie şi moarte. Până şi propria 
sinucidere, cauzată probabil de conflictul pe care îl trăieşte între 
prietenia sa pentru Nessim şi datoria faţă de Anglia (deşi 
indicaţii ulterioare sugerează că ar fi intenţionat să o elibereze 
pe Liza, sora lui oarbă, dintr-o relaţie incestuoasă ce o împiedica 
să se căsătorească cu Mountolive) e înscenată ca să pară o 
glumă. Şi totuşi, în ciuda înclinaţiei pentru ironie şi umor 
grotesc, crede ferm că zeii sunt oameni şi oamenii zei, că 
întotdeauna dincolo de învelişul uman superficial, de carcasa 
biologică perisabilă, se ascunde un sâmbure de divinitate. A 

De la Balthazar, Darley învaţă să trăiască după principiul „Imi 
imaginez, de aceea sunt liber”, găsind în forţa minţii puterea 
necesară pentru a se izola. Balthazar reflectă şi spiritul gnostic 
al poetului Kavafis, un scriitor real ce incarnează, în viziunea lui 
Durrell, spiritul plurivalent al Alexandriei, important centru 
filosofic al neo-platonismului, gnosticismului, ermetismului şi 
creştinătăţii timpurii. Încercările lui Balthazar de a afla natura 
adevărului şi a dumnezeirii îl familiarizează cu aspectul dual - 
real şi ideal - al lumii, cu necesitatea fiinţei de a se ridica 
dincolo de cercul strimt al egoismului propriu şi al aparenţelor 
înşelătoare, cu reconcilierea celor două extreme ale 
comportamentului uman: senzualitatea exacerbată şi ascetismul 
intelectual. 

Un narator nedeclarat, dar obiectiv (poate tot Darley, 
povestind de data aceasta la persoana a treia) dedică următorul 
volum, Mountolive, personajelor complementare David 
Mountolive şi Narouz Hosnani, întruchipări ale spiritului britanic 
şi, respectiv, egiptean. Trimis în tinereţe în Egipt să înveţe 
araba, viitorul ambasador britanic Mountolive ajunge la familia 
Hosnani, unde îi cunoaşte pe cei doi fraţi, Nessim şi Narouz, şi 


se îndrăgosteşte de mama acestora, Leila. Evoluţia lui 
Mountolive către succes este numai aparentă, căci el trebuie să 
aleagă între cauza ţării pe care o reprezintă şi sentimentele 
sale. Va opta pentru prima, chiar dacă ştie că prin aceasta o va 
distruge pe Leila. Este opţiunea căreia, anterior, nici 
Pursewarden nu i-a făcut faţă, dovadă că ascensiunea 
diplomatică a lui Mountolive nu l-a învăţat altceva decât să se 
supună unor compromisuri, lucru inacceptabil pentru 
Pursewarden. Faţă în faţă cu iubirea, Mountolive nu este decât 
un biet demnitar pedant, incapabil să iasă din tiparele unei 
psihologii obişnuite şi să treacă dincolo de interese meschine 
imediate spre marea aventură a inimii. Va renunţa la Leila, 
refuzând să mai aibă vreo legătură cu ea. lar Leila, iniţial o 
răzvrătită împotriva vălului egiptean şi a vieţii sever patriarhale, 
se va ascunde după el când va fi părăsită, pretextând că 
vărsatul de vânt a desfigurat-o. 

Mountolive îşi va întoarce iubirea spre Liza, sora oarbă a lui 
Pursewarden, deşi ştie de relaţia dintre cei doi fraţi. Nu se va 
căsători nici cu ea, de teamă că o ambasadoare oarbă nu ar 
corespunde situaţiei. Prin urmare, dacă nu este capabil să 
înţeleagă spiritul Egiptului modern, reprezentat de Leila, nu 
poate pătrunde nici subconştientul Alexandriei, întunecat şi orb, 
ca tulburătoarea infirmă. 


Între cele două iubiri, Mountolive se lasă ispitit de 
numeroasele prietenii avide şi amoruri frenetice trăite în 
diferitele ţări unde ajunge prin misiunile sale diplomatice. Fie că 
este vorba despre Japonia, Peru sau Rusia, el ratează mereu 
spiritul locului, acel „ceva” indefinibil din esenţa personajelor şi 
a atmosferei înconjurătoare. 

Intoarcerea în Egipt ca ambasador va marca, pentru a doua 
oară, insuccesul său în faţa spiritului oriental. Dacă experienţele 
erotice nu au fost de vreun folos, nici lecturile din călătorii 
vestici, îmbogăţite acum, nu sunt suficiente pentru ca 
europeanul din el să pătrundă dincolo de aparențele unei ţări 
miraculoase şi ermetice. Durrell râde pe ascuns de eroul său 
atunci când, în mod simbolic, îl deghizează (scoţându-l din 
hainele diplomaţiei britanice) şi îl face să se piardă în cartierele 
oraşului „blestemat”, rătăcit, de fapt, într-o serie de texte în 
care Orientul este incorect interpretat. 


Tiparul înfrângerii este amplificat de relaţia cu Memlik Paşa, 
varianta vestică a tiranului oriental, în biroul căruia trebuie să-şi 
depună cu toţii ofrandele înainte de a reuşi ceva în Alexandria. 
Locuinţa veche şi neaspectuoasă a lui Memlik este situată 
dincolo de fluviul Nil, faţă în faţă cu reşedinţa somptuoasă a lui 
Mountolive, cu spaţiul public al puterii Vestului. Colonizatorul şi 
colonizatul, victoriosul şi înfrântul se privesc cu ascunsă 
ostilitate peste fluviul sacru. Registrul parodic în care sunt 
descrise reşedinţele anunţă însă, prin eşecul lui Mountolive, o 
curândă inversare a rolurilor. 

Celălalt personaj central al volumului al treilea, Narouz 
Hosnani, reprezintă o personalitate romantică, made în Egypt: 
puternic şi violent, primitiv şi urât, sălbatic şi inocent, se lasă 
copleşit de visele sale politice legate de Orientul Mijlociu. Se 
rupe de viaţa artificială de la oraş, de toate bârfele şi trădările 
urbane agresive, pentru a-şi urma propria conspirație într-o 
lume supusă şi benignă: cea a naturii. Pământul brun şi gras „ca 
o veche ploscă de vin”, delta luxuriantă, panourile de pâclă îl 
învăluie în tăceri semnificative, „fiecare purtând în miezul său 
sfârşitul unei lumi” (Mountolive, XVI). 

Atunci când fundamentalismul politic şi religios îl împinge 
spre atitudini extreme, spre fanatisme periculoase pentru 
acţiunea fratelui său, Nessim se vede obligat să îl sacrifice. 
Moartea lui Narouz va câştiga dimensiuni tragice şi îl va 
trasforma într-un personaj nemuritor, asemănător eroilor lui 
G.G. Byron. Chiar dacă, uneori, pare doar o ficţiune coborâtă din 
poveştile orientale, prin jocul opoziţiilor Narouz îl va transforma 
pe europeanul Mountolive într-o figură palidă, lipsită de 
robusteţea pe care geografia unui loc fix, cu o istorie 
îndelungată, o împrumută mai întotdeauna copiilor săi. 
Diplomaţia, ca şi exilul, îşi cere tributul. 

În fine, ultimul volum al Cvartetului este dedicat pictoriţei 
Clea. Darley este din nou naratorul central, revenit la Alexandria 
mai deschis lumii ezoterice a oraşului, mai format ca scriitor şi 
mai capabil să surprindă coerent, într-o povestire la persoana 
întâi, evenimentele petrecute în jurul său. 

Relaţia lui cu Clea repetă, pe plan mitic, legenda lui Isis şi 
Osiris. Asocierea cu divinităţile este sugerată şi de tatăl Cleei, 
care vede în fiica lui o zeiţă nemuritoare. Reţinută, discretă şi 
inocentă, Clea reprezintă un alt tip de feminitate decât Justine, 


Melissa sau Leila, o variantă nobilă a dărniciei şi armoniei 
generate de artă. Clea trăieşte modest, fără dragoste şi prieteni, 
dedicându-şi singurătatea picturii. Când îi face portretul Justinei, 
va intra într-o scurtă relaţie lesbiană cu ea, perioadă necesară 
pentru a-şi delimita preferinţele heterosexuale. Pentru un timp, 
va găsi partenerul potrivit în Darley, care îi va salva sufletul prin 
căldura dragostei sale şi viaţa, atunci când un harpon îi 
străpunge braţul şi o fixează de fundul mării, împreună, cei doi 
transmit un mesaj clar: poţi surprinde ordinea şi coerenţa lumii 
dacă eşti suficient de răbdător, înţelegător şi generos. 

Aparent, în acest ultim volum, toate personajele îşi găsesc 
rezolvarea erotică. Fie că se vor despărţi, pentru a câştiga 
distanţa necesară unei mai bune înţelegeri, asemenea lui Darley 
şi Cleei, fie că se vor căsători, ca Amarii care o supune pe 
Semira, iubita lui fără nas, chirurgiei reparatorii pentru ca apoi 
să o ia de soţie, fie că vor rămâne împreună într-o relaţie ce se 
anunţă de durată, ca Nessim şi Justine, ei reprezintă ipostaze ale 
aceleiaşi traiectorii de destin sau variaţiuni pe o temă dată: a 
scriitorului (Darley, Pursewarden, Arnauti, Balthazar), 
cuceritorului (Capodistria, Pombal, Pursewarden), perversului 
(Scobie, Balthazar, Pursewarden) sau femeii îndrăgostite 
(Justine, Melissa, Clea, Leila). 


Este cert că Durrell vrea ca eroii şi eroinele sale să fie 
considerate arhetipuri, şi nu indivizi izolaţi. Ei reprezintă nuclee 
de energie descoperite sub presiunea dragostei şi/sau a puterii, 
când măştile unei identități sociale bine conturate se dizolvă şi 
oamenii nu se mai ascund cu atâta grijă. Descrierile variate pe 
care şi le fac unii altora dovedesc o plăcere mai mult decât 
firească în a surprinde diversitatea psihologică neobişnuită 
oferită de tipurile orientale. Darley este contrariat de variatele 
impresii pe care cei din jur le dobândesc asupra aceleiaşi 
persoane: „Imi dau seama că fiecare om poate pretinde să 
cunoască doar un singur aspect al caracterului nostru. 
Intoarcem către fiecare o altă faţă a prismei. M-am trezit în 
repetate rânduri mirat de constatarea acestui adevăr” 
(Balthazar, |). 

Personajele par să savureze diferenţele remarcate în 
descrierile pe care şi le fac reciproc. Justine îl descrie pe Arnauti 
şi este înfăţişată de acesta în cartea sa, fiind în acelaşi timp 


descrisă şi de Darley, Clea şi Nessim. Mountolive o zugrăveşte 
pe Lelia şi, la rândul său, este prezentat de ea şi de fiii ei. Darley 
le redă pe Melissa şi pe Clea şi tot aşa mai departe, într-un cerc 
continuu, neîntrerupt. Aceste descrieri sunt însă numai impresii 
fugitive, lipsite de consistenţă, generate de câmpul emoţional 
pe care-l proiectează unii asupra celorlalţi într-o goană 
neîncetată după un adevăr pe care nu-l pot surprinde. Obsesia 
descoperirii acestuia îi nemulţumeşte de ficţiunile create, le 
răstoarnă părerile şi îi face să le revizuiască imediat după ce le- 
au formulat. 

Ambiguitatea personajelor se amplifică şi mai mult după 
moarte. De pildă, îndată ce Pursewarden se sinucide, calităţile 
sale de om cu o existenţă concretă se estompează încetul cu 
încetul, fiind privite doar prin „oglinda deformatoare a 
anecdotei” sau prin „spectrul prăfuit al amintirilor” (Justine, IIl). 
Cei din jur nu-şi mai amintesc exact dacă avea ochii albaştri sau 
verzi, dacă era înalt sau scund, dacă purta sau nu mustață. 
Imaginea lui reală se topeşte cu repeziciune într-una ireală, 
asemănătoare portretului pe care şi l-a făcut în propria sa carte. 

Multitudinea persoanelor implicate în descrierea oraşului 
Alexandria, cu dinamica lor imprevizibilă şi contorsionată, face 
ca pe măsură ce textul tetralogiei se construieşte progresiv, 
spaţiul înşelător şi misterios al metropolei să se dezarticuleze 
treptat. Aşa cum sublinia Monroe K. Spears (Dyonisos and the 
City, Oxford UP, 1974, p.74), referindu-se în general la oraşele 
contemporane, Alexandria se instituie la rândul său ca „un 
simbol universal al modernităţii, constituind şi sugerând condiţia 
modernă a omului social - anonim, dezrădăcinat, despărţit de 
trecutul său şi legăturile sale umane anterioare, neliniştit şi 
expus, înrobit de formele de mass media...” lată de ce şi acest 
oraş egiptean, al realităţilor dezarmante şi  proiecţiilor 
fantasmagorice, se refuză cunoaşterii. Marcat de nestatornicie, 
inconsecvenţă şi labilitate, geografia sa nu mai poate fi legată 
de o stare de spirit fixă. Pentru Durrell, Londra ceţii dickensiene, 
Dublinul catolicismului  joycean, Parisul  urcuşurilor şi 
coborâşurilor balzaciene sunt aşezări sărăcite prin reducerea la 
un singur simbol dominant. Alexandria, în schimb, îşi amplifică 
dimensiunile prin evitarea unei imagini consistente. Până şi 
contururile acestui trup imens cu ritm de fiinţă vie se încheagă 
de fiecare dată sub o altă înfăţişare: uneori este un şarpe 


gigantic, digerându-şi hrana încolăcită sau o uriaşă broască 
ţestoasă, descreţindu-se după un somn împlinit; alteori este o 
reptilă bătrână ce se încălzeşte la soare sau un animal 
hibernând în vizuina lui de iarnă. 

Lipsa de coeziune a spaţiului înconjurător îi va face lui Darley 
aproape imposibilă sarcina de a descrie oraşul cu ajutorul 
cuvintelor: „Cum să mânuiesc atunci această masă de date 
cristalizate ca să le descopăr înţelesul şi să prezint astfel o 
imagine coerentă a acestui oraş imposibil al dragostei şi 
obscenităţii? ... Acum, în lumina tuturor acestor bogății noi - 
căci adevărul, deşi necruţător, ca şi dragostea, e întotdeauna o 
bogăţie - ce să fac? Să extind limitele adevărului iniţial, 
completând cu tencuiala pe care o reprezintă aceste cunoştinţe 
noi fundaţiile pe care construiesc o nouă Alexandrie? Sau să 
rămână aşezarea aceeaşi, personajele aceleaşi - şi doar 
adevărul însuşi să se fi schimbat în contradicţie?” (Balthazar, 11) 


Un alt motiv pentru care Darley nu poate descrie oraşul este 
acela că, sub niciun chip, el nu poate trasa distinct graniţa 
dintre adevăr şi fantezie. În nota ataşată primului volum, Durrell 
anunţă că eroii sunt în întregime născocirea povestitorului, 
numai oraşul e real, în timp ce în al doilea volum afirmă că atât 
personajele, cât şi oraşul sunt ireale. 

Afirmația din urmă este susţinută de imaginile răsturnate ale 
oraşului, proiectate luminos şi tremurător pe cer, alternând cu 
priveliştile adevărate şi viclene ale aşezării. Fata Morgana se ia 
la întrecere nu numai cu unele cartierele moderne, atrăgătoare 
prin opulenţa sticlei şi prin promisiunea fericirii ascunse după 
falduri grele de catifea, ci şi cu suburbiile mizere, triste, 
respingătoare datorită caselor cu podele de lut, ţevilor încolăcite 
pentru scurgerea deşeurilor şi curților pline de o murdărie 
infectă. Imagini de vis prezintă un Orient al fastului neobişnuit, 
dublat de cel al sărăciei disperate, al scufundării în imoralitate, 
boală şi moarte. 

Din când în când, pe neaşteptate, se dezvăluie şi faţeta 
haotică, uneori isterică, alteori desfrânată, a oraşului. Este un fel 
de subconştient ce se lasă surprins mai ales în perioada 
carnavalului. Atunci Alexandria este marcată de toate viciile 
ascunse în mod obişnuit. 

Adulteruri, perversiuni şi crime sunt comise cu o voluptate 


nici măcar imaginată altminteri. Ascunşi sub măşti şi dominouri, 
locuitorii dau frâu liber tuturor instinctelor primare ce colcăie 
nebănuite sub aparenţa cuminţeniei şi a bunului lor simţ. 

A trăi în cartierele Alexandriei reprezintă pentru personajele 
romanului o experienţă chinuitoare. Le provoacă întâi de toate o 
suferinţă a sufletului şi a trupului. Apoi îi leagă de locurile sale, 
răpindu-le libertatea. Cine a gustat o dată din bizareria acestui 
spaţiu nu poate decât să se întoarcă aici, într-o contopire 
definitivă cu variatele sale imagini. Darley afirmă: „Noi suntem 
copiii peisajului nostru şi, în măsura în care ne atinge 
sensibilitatea, el ne determină purtarea şi chiar gândirea. Nu 
cred că există o identificare mai bună” (Justine, 1). El înţelege cu 
adevărat relaţia profundă pe care fiecare în parte o stabileşte cu 
spaţiul provocator, relaţie necesară pentru a-şi contura 
identitatea. Căci, aşa cum Dublinul îi definea pe irlandezii lui 
Joyce, Alexandria îi defineşte pe egiptenii lui Durrell, iar 
„naționalismul irlandezilor” - va mărturisi el într-un interviu din 
1960 - „este transformat în senzualitatea egiptenilor, 
obtuzitatea celor din Dublin în sinistra moliciune a celor din 
Alexandria”. Durrell este convins că artistul trebuie să asculte ce 
spune pământul, să înţeleagă acele „câmpuri magnetice 
ascunse” prin care peisajul intră în rezonanţă cu personalitatea 
umană: „Mi-am creat o părere personală despre importanţa 
ținuturilor şi admit cu dragă inimă că personajele sunt funcţii ale 
peisajului... Cărţile mele descriu viaţa trăită în anumite locuri, 
nu numai graba de a trece în fugă prin ele”. 


Pentru a reda realitatea plurală a acestui oraş stăpânit de 
discontinuitate, Durrell dezvoltă o tehnică adecvată: reflectarea 
prismatică. Autorul nuanţează descrierea locurilor şi a 
personajelor, folosindu-se de focalizări alternative, de repetiţii 
cu uşoare variaţii sau, dimpotrivă, cu răsturnări totale, 
suprapunând totul într-o structură de palimpsest. Procedeul, 
teoretizat de un Rifaterre, de pildă, care susţine că, deşi textul 
literar pare să progreseze de la imagine la imagine, de la episod 
la episod, el de fapt nu face altceva decât să repete mereu 
aceeaşi informaţie, este enunțat de Justine: „Uite! Cinci imagini 
ale aceluiaşi subiect. Dacă aş fi scriitoare, aş încerca să redau 
un aspect multidimensional al caracterului, un fel de 
«prismatism». De ce să-şi arate oamenii doar câte un singur 


profil o dată?” (Justine, |) 

Durrell nu este singurul prozator care şi-a fundamentat 
discursul romanesc aproape în exclusivitate pe tehnica 
prismatică. Dar, spre deosebire de colegii săi de breaslă, el evită 
cele două maniere exploatate de predecesori. Pe de o parte, îi 
par superficiale încercările unor poeţi şi romancieri 
antitradiționalişti de la sfârşitul secolului al XIX-lea (Robert 
Browning, George Eliot, Henry James, Joseph Conrad) care au 
descoperit că prin simpla opunere a unor referențialități 
contradictorii şi a unor unghiuri de abordare diferite cititorul 
poate să cuprindă mai uşor o realitate complexă. Prin urmare, 
nu au făcut altceva decât să alterneze perspectivele, detaliind 
minuțios realitatea ficțională până când aceasta s-a impus ca un 
obiect rotunjit şi concret. Viziunea fragmentară are în acest caz 
o valoare constructivă: ea amplifică disponibilităţile cititorului şi 
îl porneşte pe calea unei înţelegeri corecte. 

Pe de altă parte, Durrell nu e mulţumit nici de felul în care 
procedează Nabokov, Beckett sau Alain Robbe-Grillet: ocultând 
sensurile prin excludere sau exces, aceştia aruncă cititorul într-o 
mereu vexantă frivolitate a referenţialităţii opuse. Deşi pornesc 
secvențele narative cu toată seriozitatea, le abandonează pe 
parcurs, împiedicând ordonarea lor într-un discurs coerent. 
Dezagregarea textului împinge spre neştiinţă, iar adevărurile 
alternative se dovedesc deconstructive, anihilatoare. 


Pentru Durrell, însă, a scrie înseamnă a deforma fără a 
renunţa cu totul la intrigă. Istorisirea lui se desfăşoară linear, 
uşor de urmărit chiar şi într-o lectură superficială. Totuşi, cu cât 
pătrunzi mai adânc în lumea Alexandriei, înţelegi că textul este 
subminat de ceea ce R.M. Alberes numea „jocul distanţărilor 
multiple”: adevărul nu poate fi surprins în fapt, el fuge printre 
degete pentru a se ascunde în încrucişarea planurilor narative. 
„Visez, va declara Arnauti, să scriu o carte care să aibă destulă 
forţă pentru a conţine elementele din care e compusă ea - dar 
ăsta nu e genul de carte cu care ne-am obişnuit în ultima 
vreme. De exemplu, pe prima pagină ar trebui să existe un tabel 
sinoptic al intrigii, în câteva rânduri. În acest fel am putea să ne 
lipsim de articulațiile naraţiunii. Ceea ce ar urma, ar fi drama 
eliberată de povara formei. Aş elibera propria mea carte, /ăsâna- 
o să viseze” (Justine, 1). Visul înlocuieşte naraţiunea şi lărgeşte 


realitatea imediată asemenea amintirilor, a reflecţiei în oglindă 
sau a textului scris. Adevărul se conturează diferit, în funcţie de 
felul în care fiecare erou îşi proiectează şi traduce revelaţiile. 
Pentru Darley, el se constituie din „transpuneri colorate ale 
minţii”, pentru Balthazar este tot atât de inconsistent precum 
curcubeul, iar pentru Pursewarden, adevărul este ca o femeie, 
enigmatic şi nedesluşit: „Imaginea pe care o avem despre 
realitate e condiţionată de poziţia noastră în timp şi spaţiu - şi 
nu de personalitatea noastră, aşa cum ne-ar plăcea nouă să 
credem. lată de ce fiecare interpretare a realităţii se bazează pe 
o poziţie unică. Doi paşi la stânga sau la dreapta, şi toată 
imaginea se schimbă” Balthazar, |). 

Drept urmare, contrapunerea viziunilor oferă textului lui 
Durrell o valoare de adevăr nedeterminată. În termeni de logică: 
nici adevărat, nici fals. Această cale se deschide cu totul 
neaşteptat pentru romanul postbelic, într-un moment în care 
impersonalitatea şi experimentul stilistic nu mai fascinează, iar 
ambiția de a satisface racursiurile ivite prin suprapunerea 
realităţii, imaginaţiei şi simbolului este din ce în ce mai greu 
satisfăcută de scriitură. 

Prin urmare, cărţile scrise de Darley, Balthazar, Arnauti sau 
Pursewarden schiţează imagini provizorii, reconstituiri vagi, 
peisaje înșelătoare.  Exerciţiul scriitoricesc nu poate fixa 
multiplicitatea lumii sau elimina structura sa labirintică. Viaţa nu 
este altceva decât ficţiune şi fiecare o trăieşte în funcţie de 
talentul de care dispune. Căutările personajului-scriitor, în 
oricare dintre ipostazele sale, nu mai vizează un adevăr unic, 
monolit, aşa cum se conturează într-un moment dat al 
continuității sale istorice. Aventura pe care o începe în 
momentul în care încearcă să surprindă pe hârtie realitatea 
oraşului Alexandria se conturează ca o pendulare dramatică 
între rătăcire şi întoarcere, adică o obsesivă necesitate de a 
alege („viaţa constă în actul alegerii continue” - Balthazar, XII) 
între a fi mereu pierdut în multiplicitate, în dedublare, în 
intercalare sau a reveni la propria arhivă. Procesul este, în 
ambele cazuri, triplu articulat, iar momentele cheie sunt 
aceleaşi: situare, înţelegere/interpretare, discurs. Pentru cei 
care aleg prima variantă, asemenea lui Balthazar sau 
Pursewarden, dificultăţile şi riscul eşecului apar în prima etapă, 
cea a situării, deoarece „... în orice clipă a timpului, posibilităţile 


sunt nesfârşite în multiplicitatea lor. ... Reticenţă continuă a 
judecății şi alegere continuă” (Balthazar, XII). Pentru cei care 
aleg întoarcerea, asemenea lui Darley, dificultăţile apar în 
momentul înţelegerii/interpretării. 


Experienţa complexă a spaţiului în acest Cvartet se amplifică 
prin experienţa timpului, la fel de misterioasă şi tulburătoare. 
Faţă de oraşul antic, unde spaţiul orizontal era guvernat de 
timpul vertical şi distanţele reduse dădeau locuitorilor libertatea 
de a dispune de timpul lor, în oraşul modern situaţia se 
inversează. Spaţiul devine stăpânul timpului şi-l supune. In 
Alexandria lui Durrell, relaţia de subordonare dispare, atât 
timpul, cât şi spaţiul fiind la fel de importante, timpul prelungind 
spaţiul ca o a patra dimensiune. Durrell explică intenţia sa de a 
face ca primele trei volume să se desfăşoare numai în spaţiu, 
timpul fiind oprit, iar partea a patra să reprezinte numai timpul, 
în aşa fel încât să ilustreze durata bergsoniană într-o manieră 
nouă. 

În plus, sub influenţa lui Einstein, Durrell dizolvă mitul 
cronometrului unic. Timpul prezentului este amplificat de 
„timpul poeţilor”, al „filosofilor”, al „femeilor gravide”, câştigând 
noi potenţialităţi atunci când se întoarce în trecut sau ocupă 
spaţiul dintre vise. Prin forţa de a transcende realitatea 
imediată, timpul Alexandriei se transformă într-o realitate 
prismatică mult mai complexă, mereu deformată şi reconstruită 
în memorie şi imaginaţie. A fixa oraşul în timp înseamnă pentru 
Darley a-l fixa, de fapt, în memorie: „Mă întorc, verigă cu verigă, 
de-a lungul lanţului de fier al memoriei, în oraşul în care am 
locuit atât de puţină vreme împreună: oraşul căruia i-am folosit 
drept floră - care a făcut să se prăvălească în noi conflicte ce 
fuseseră ale lui şi pe care din greşeală le-am crezut ale noastre: 
Alexandria, oraşul meu iubit” (Justine, |). 

Numai amintirile pot da consistenţă realităţii, numai ele 
fixează şi conturează imaginea dacă nu definitiv, în orice caz pe 
o durată mai mare de timp. Revenirea în trecut devine pentru 
eroii Alexandriei o operaţie constructivă. Chiar dacă amintirile 
nu explică nimic, ele reorânduiesc evenimentele prin imaginaţie 
şi vis. Memoria nu e altceva decât „o industrie producătoare de 
visuri” pe care nenorocirile comune le unesc într-o totalitate de 
idei: „Oraşul, jumătate născocit (şi totuşi cât se poate de real), 


începe şi se sfârşeşte în noi, cu rădăcinile înfipte în memoria 
noastră. Oare de ce trebuie să mă întorc la el noapte de noapte, 
scriind aici, la lumina unui foc din lemn de roşcov, în timp ce 
vântul Mării Egee apucă această casă insulară, apoi îi dă 
drumul, încovoind chiparoşii ca pe nişte arcuri? N-am spus oare 
destul despre Alexandria? Trebuie să mă intoxic din nou, visând- 
o şi amintindu-mi de locuitorii ei? Visuri pe care le credeam în 
siguranţă, fierecate între file de hârtie, încredințate safe-urilor 
memoriei” (Balthazar, |). Imaginaţia completează şi ea 
existenţa, oferă o şansă de amplificare a realităţii dincolo de 
graniţele cotidianului. Dar şi ea deformează necruţător. Darley 
recunoaşte cât de eronat l-a prezentat pe Pursewarden. Din 
invidie sau poate dintr-o gelozie nemărturisită a inventat un 
Pursewarden care nu există, i-a atribuit trăsături false şi l-a 
acuzat de propriile sale slăbiciuni. In mod similar, fiecare 
imagine a oraşului este o proprietate personală construită în 
limitele unui adevăr perceput doar pe jumătate. 


Fiind o lume de dincolo de timp şi spaţiu, Alexandria câştigă 
unitatea mistică a unui pântecul cosmic al Orientului, marcat de 
diverse cicluri: ale anului, ale destinului, ale sufletului. La 
sfârşitul  Cvartetului, Darley şi Clea se despart şi devin 
independenţi, capabili de a începe o nouă carieră de artişti şi de 
a se apropia cu şi mai multă deschidere printr-un eros 
intelectualizant; Justine şi Nessim, sărăciţi la un moment dat, îşi 
recâştigă poziţia în societate şi sunt atraşi spre o nouă 
conspirație; Balthazar renaşte în urma unei depresii care l-a 
făcut să-şi refuze meseria şi să-şi mutileze mâinile, gândindu-se 
la sinucidere. Poziţia, sentimentele şi destinele personajelor se 
răstoarnă neîncetat, cuprinse într-un vârtej ce ar putea fi asociat 
cu Roata din tarot, într-o viitoare fără oprire a energiilor cereşti 
şi terestre, când terifiantă, întunecată şi respingătoare, când 
atractivă, scânteietoare şi renăscândă. Pe de altă parte, acest 
„pântece” cunoaşte şi ritualuri constante, neschimbate de 
veacuri, precum rugăciunea musulmană zilnică, târgurile şi 
festivalurile religioase, carnavalul sau vânătoarea în deltă. 
Uneori, sunt individualizate printr-un loc specific şi o atmosferă 
proprie, cum ar fi, bunăoară, reşedinţa de la ţară a familiei 
Hosnani, apartamentul împărţit de Darley şi Pombal, atelierul 
Cleei, hotelurile Cecil şi Mount Vulture, frizeria lui Mnemjian sau 


biblioteca Consiliului Britanic. Dacă, uneori, aceste „centre 
realiste” devin zone de reculegere şi sihăstrie, încurajatoare 
pentru încercările de întoarcere spre trecut sau de căutare a 
adevărului, ele se conturează, adeseori, şi ca nişte celule ale 
ignoranței, îngustând periculos viziunea asupra vieţii şi umbrind 
mintea cu percepții avide şi infantile. Din acest punct de vedere 
se aseamănă cu nucleele de basm pe care Durrell le introduce 
pe alocuri cu mare plăcere. Locuinţa magului vizitat de Narouz 
sau bordelurile cu copile unde atât Justine, în căutarea propriei 
sale fiice, cât şi Mountolive, însetat de spiritul Orientului, trăiesc 
clipe de coşmar sunt spaţii terifiante ale tentaţiei spre rău. Ele 
se asociază cu trupuri ciopârţite, mutilate, deformate: Narouz 
are o buză de iepure şi Capodistria un singur ochi, Nessim îşi 
pierde şi el un ochi şi un deget, pe când Clea îşi pierde toată 
mâna, faţa Leliei este urâţită de vărsat, iar cea a Justinei de o 
pleoapă căzută, Balthazar rămâne fără dinţi, iar Semira fără nas. 
lată, bunăoară, că şi corpul fizic, victimă a degradării, 
accidentelor sau toanelor, rămâne pe veci incapabil de împlinire 
şi perfecţiune. 


Cum s-ar putea reordona aceasta lume caleidoscopică a 
Alexandriei, stăpânită de o inconsecvenţă şi labilitate extremă? 
Durrell sugerează câteva soluţii: dragostea, scrisul sau moartea. 
Parcurgând însă volumele tetralogiei, realizezi că niciuna dintre 
aceste variante nu reprezintă cu adevărat salvarea. 

Dragostea nu este decât o forţă dezbinatoare, deşi toate 
personajele cred în sentimentele lor şi îşi organizează viaţa în 
consecinţă. Erosul este atât de echivoc, încât nu face altceva 
decât să contribuie la ambiguizarea realului. Pentru Justine 
dragostea este un paradox: „E inutil să-ţi închipui dragostea ca 
pe o armonie a spiritelor, a gândurilor; e o înflăcărare 
concomitentă a două spirite angrenate în acţiunea autonomă de 
a se maturiza. ... Obiectul iubit este pur şi simplu o fiinţă care a 
împărtăşit cu cel care iubeşte o experienţă simultană, în chip 
narcisiac. lar dorinţa de a fi lângă fiinţa iubită nu se datoreşte la 
început ideii de a o poseda, ci doar de a permite celor două 
experienţe să se acopere între ele ca două imagini aparţinând 
unor oglinzi diferite” (Justine, |). 

Şi ceilalţi sunt într-un fel sau altul înşelaţi prin eros. Arnauti 
doreşte în van să lege dragostea de prietenie, Clea caută 


dragostea perfectă fără a o găsi, Nessim trăieşte durerea de a 
iubi o femeie care îi oferă trupul fără a-i da şi sufletul, Narouz o 
iubeşte pe Clea obsesiv, cu patimă, până ce sentimentele sale 
se transformă în ură. În fine, lui Pursewarden dragostea îi 
răneşte spiritul, lipsindu-l de pace interioară. Niciunul nu e 
fericit. 

lată de ce, în această lume a mirajelor neîmplinite, oglinzile 
câştigă importante funcţii disimulatorii. Reflexia catoptrică 
dublează şi ea realitatea prin perspectivele false, mereu 
modificate, pe care le oferă. Mottoul volumului doi sugerează 
prismatismul oglinzii: „Oglinda vede un om, îl socoteşte frumos 
şi-l  îndrăgeşte; altă oglindă vede omul, îl socoteşte 
înspăimântător şi îl urăşte; şi fiinţa care produce impresia e 
mereu aceeaşi”. 

Oglinzile sunt mari sau mici, bogat ornamentate sau 
meschine, cu ape de metal sau tulburi. Cele în care îşi admiră 
nurii Justine surprind prin barocul lor, pe când ciobul Melissei îi 
redă imaginea ca o arătare din infern. 

În oglindă, personajele se admiră, se identifică, fac 
cunoştinţă, îşi vorbesc. Arnauti o descoperă pe Justine în oglinda 
prelungă a unui hotel prin care îi transmite simbolic primele 
cuvinte. Tot în oglindă citeşte un mesaj de dragoste adresat de 
Justine unuia dintre admiratorii ei, mesaj rămas imprimat invers 
pe un bloc de sugativă. Mai târziu, Nessim se adresează şi el 
Justinei prin oglindă, atunci când doreşte să afle dacă l-a înşelat 
sau nu cu Balthazar. 

Oglinda transfigurează realitatea, completând cu o altă faţetă 
memoria şi visul. Darley înţelege procesul când pretinde că 
Pursewarden s-a topit prin moarte în argintul unei oglinzi, adică 
în memoria prietenilor săi. Răutăţile, pasiunile, dorinţele 
neîmplinite din această lume se pierd în reflecţia iluzorie a 
sticlei. Simbolic, Pursewarden însuşi, văzându-şi proiecția palidă 
într-o oglindă, o împroaşcă nervos cu o gură de băutură, 
transformând-o într-o imagine lichefiată. Actul său anihilează 
episodica realitate ce trebuie înfruntată în fiecare moment. 

Scrisul reiterează drama sub o altă formă. Cărţile lui Darley, 
Balthazar, Arnauti sau Pursewarden schiţează imagini provizorii, 
reconstituiri vagi, peisaje înşelătoare. Exerciţiul scriitoricesc 
fixează multiplicitatea lumii fără a-i elimina structura labirintică. 
Viaţa nu este altceva decât ficţiune şi fiecare o trăieşte în 


funcţie de talentul de care dispune. De aceea, nici romanul lui 
Durrell nu poate depăşi lumile paralele existente în fiecare 
dintre noi. El nu este altceva decât un tablou cu „panouri 
glisante”, impunător însă prin demonstraţia convingătoare că 
adevărul absolut, total, nu există. Nici în viaţă şi nici în 
literatură. 

Pia Brânzeu 


Sfârşit 


ERE 


Cuprins 


Partea kessin aa aura aa a al lata aa ae aa aaa ta lata ba în 7 
Partea a l-ati acte oaza aaa saga E at n Papa a 95 
Partea a III-a... eee ee eee eee eee eee eaeraaaa 156 
Partea a V-a... ea aaa a aaa e ae aa E E ONIE EANES 239 


Lawrence Durrell şi oraşul celor o mie de feţe......................... 263