Garabet Ibraileanu — Adela

GARABET IBRĂILEANU 


GARABET IBRĂILEANU 


Adela 


FRAGMENTE DIN JURNALUL LUI EMIL CODRESCU (iulie- 
august 189...) 


Bălţăteşti!... O improvizare de bâlci, pe şoseaua care vine 
de la Piatra, trece prin mijlocul satului, strâmbă, şerpuind 
printre râpi, şi se duce la Târgu-Neamţului, înconjurată de 
singurătăţi. 

Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. 
Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi 
cu capul gol... Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, 
trec la poştă, peste drum de hotel, înarmaţi cu 
alpenstockuri, strânse energic în pumn la nivelul bărbiilor 
înţepenite şi importante. Peisaj meschin. O colină întinsă, 
tristă, pătată de câţiva arbori schilozi, ascunde munţii 
dinspre apus. 

Nici o „cunoştinţă”. Sistem infailibil: în genere, atitudini 
nesociabile; în specie, evitarea parcului. Pe drumul, 
inevitabil, din „centru” - cufundat în lectura unui ziar. (Am 
un număr din Voința naţională încă din Bucureşti.) 

Plictis odihnitor. Lectură plăcută, reconfortantă: 
cataloagele câtorva librării străine şi un dicţionar portativ, 
cărţile de căpătâi care, împreună cu Diogen Laerţiul, 
repertoriu de cancanuri şi idei antice (amintit adesea de 
Coco Dimitrescu în „prelegerile” lui nocturne de la Cosman 
şi găsit din întâmplare la un anticar), alcătuiesc biblioteca 
mea estivală. 

Cataloagele - pentru momentele de lirism intelectual. 
Unele cărţi le-ai citit. Ţi-aduci aminte şi împrejurările. (Era 
pe vremea...) Câteva... Stai la îndoială. lată una pe care vrei 
s-o citeşti de zece ani şi nu ştii pentru ce n-ai reuşit încă, cu 


toate că o ai în bibliotecă. Pe aceasta, deşi ilustră, ai ocolit-o 
necontenit. De ce?... Câteva, mai interesante, ai să le 
comanzi cu siguranţă. Le însemni cu o cruce. Pe cele mai 
importante, cu două. De la o vreme observi că ţi-ai pierdut 
forţa de inhibiţie, şi crucile duble devin tot mai dese. Atunci, 
pe cele „câteva mai importante” le însemni cu trei cruci, 
care, în curând, încep să-şi piardă şi ele valoarea selectivă... 
lată tratatul dispărut din bibliotecă de mult: cine ţi l-a 
confiscat sub formă de împrumut? Treci în revistă pe 
împrumutătorii probabili cu un sentiment neplăcut. lată şi 
volumul (fireşte de poezii) în care ai trimis Elizei declaraţia 
de dragoste... Eliza... 

Trei perne sub cap şi ţigările pe măsuţa de alături, ca să-ţi 
rămână spiritul absolut liber de corp şi de griji, şi lectura 
catalogului, cu toată atenţia, ca să nu treci cu vederea nici o 
carte - se poate imagina voluptate mai esenţială? 

Dicţionarul - pentru momentele când spiritul vrea să ia 
contact mai concret cu lumea realităţilor în sine. După un 
instrument de teslărie, o pasăre (uneori ai şi figura alături; 
păsările din dicţionare au întotdeauna mutra mirată şi 
comică), apoi o prepoziţie cu înțelesurile ei subtile, 
demonstrate prin exemple naive. Şi tot aşa, în partea a 
doua, la numele proprii - un rege merovingian, un 
promontoriu, o primadonă italiană. Visezi la regele pletos, 
la promontoriul care împinge departe în mare un oraş cu 
nume ciudat, şi mai cu seamă la diva care a debutat la 
Neapole şi a fost pe rând (sau aproape) metresa unui duce, 
a unui conte, a unui tenor şi apoi nevasta unui bancher. Nu 
mai e dicţionar. E un roman în notații sugestive. 

Dar azi am recitit paginile lui Diogen Laerţiul despre 
Epicur. Ataraxie. „Apatie”... Frica de acţiune a omului lipsit 
de energie impulsivă... Teroarea de răspundere a 
intelectualului prea lucid şi prea mult preocupat de 
urmările faptelor lui. Decadenţa Greciei. Antipodul „bestiei 
blonde”. „Lahomme, ivre dune ombre qui passe, porte 
toujours le châtiment dâavoir voulu changer de place1...” 


Mulţumit cu puţin, ca să poată suporta viaţa... Indulgent 
cu alţii, sever cu el însuşi. Inspiratorul tuturor 
endemonologiilor amabil-pesimiste. Neînţelese de proşti şi 
de porci, care traduc „plăcerea” lui subtilă şi detaşată în 
plăcerea lor trivială şi-l stropesc cu noroiul indignării lor 
ipocrite. 

Sunt interesante aerele aristocratice pe care şi le ia în 
micile staţiuni „balneare” şi „climaterice” toată lumea asta, 
şi mai cu seamă femeile. Neavând nici o ocupaţie şi lipsind 
aici clasa de sus care să-i comprime şi să-i pună la locul lor - 
ca păpuşile cu resort când închizi capacul - aceşti mici 
burghezi se simt în adevăr boieri. Senzaţia de clasă nu-i o 
stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. 
(Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece 
în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii: aci sclav, 
aci rege asirian. 

Peste câteva zile, singur, prin munţi, sau (mai liric) prin 
munţii tinereţii. Stabilirea „itinerariului” scoate din umbră 
atâtea imagini de altădată... O noapte albastră deasupra 
Durăului, în septembrie... Luna, izbutind în sfârşit să urce 
Ceahlăul dinspre Buhalniţa, apăru candidă şi sinistră între 
două stânci, apoi dispăru în dosul Panaghiei şi pe urmă, 
după ce stătu o vreme nehotărâtă de-asupra prăpastiei, 
veni pe biserica schitului. A doua zi, pe Ceahlău... Bolta 
imensă de azur, acoperind priveliştile scânteietoare... 
Mongştrii pietrificaţi de pe munte, culcaţi, ori în picioare, 
unii binevoitori, alţii agresivi sau bizari. (Era şi unul amical 
şi hilar, în mijlocul platoului.) Culmile negre din vale frându- 
se spre piciorul muntelui colosal, ori alergând speriate în 
toate părţile şi oprindu-se brusc, halucinate. Când vineţi, 
când roşii, munţii înalţi de pe Bistricioara, strălucind în 
soare cu toate stâncile lor... Departe, în singurătăţi adânci, 
munţii cei din urmă - aproape nori, albi-translucizi - 
încremeniţi în gloria infinitului, impresionând mai mult 
sufletul decât ochiul, înfiorând „voinţa”, ca şi muzica, 
răscolind în adâncurile ancestrale spaime, nostalgii, 


mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpastiei, la utrenie, 
aiurind, sunetul clopotului de la schitul invizibil... 

Încă şi mai din adâncul vremii, Borca, cu dimineţile care 
sunau cristalin, cu zilele înalte şi luminoase, cu nopţile care 
veneau din pădure ude, cu miros de ferigă... Şi imagini 
răzlețe dintr-o vără sau alta, unele greu de localizat în timp: 
un curcubeu la depărtare de câţiva stânjeni, văzut din 
vârful Hălăucii: un cerc care abia îşi înscria statuia 
proiectată în el, rupt în partea de jos de umbra picioarelor 
mele. Un nor de smoală, de-asupra Călimanilor, biciuit în 
fiecare clipă de două trăsnete ca două fire uriaşe de 
magneziu aprins. Un pârâu secret, într-un peisaj de la 
începu-tul vremurilor, încercând, înainte de Beethoven, 
andantele din Simfonia a VI-a. Un cer violet, departe, într-o 
dimineaţă aspră de august. Un şipot minuscul, închis într-o 
încăpere de zid, trăind obosit într-o noapte târzie şi de care 
doamnei Voinescu i-a fost milă să-l lăsăm singur în foşnetul 
de cimitir al celor patru plopi... 

Şi imagini, fulgurante, o clipă, din istoria - din preistoria? 

— Vieţii. Într-o trăsură mică, în mijlocul unui platou gol; de 
jur împrejur, până-n zare, dealuri pleşuve, cenuşii, sinilii, 
roşietice... Altă dată, într-o trăsură mică (aceeaşi?), într-o 
după amiază de vară; la marginea unei păduri negre, pe 
vârful unui copac înalt, o găină sălbatică... Eram copil? 
Eram cu tata? Sunt imaginile unor realităţi? Sunt imagini 
de vis? Crâmpeie din delirul frigurilor din copilărie? 
Fragmente din viaţa unui înaintaş înscrise în nervii 
ascendenţei şi luptând să iasă în lumina conştiinţei? 

Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea 
mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se dărâmă 
peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii 
mor şi ei, mereu. Când voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea 
complet din univers. 

Prea mic, când a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am 
creat-o mai târziu, în copilărie, după o fotografie rea şi 
ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am 


auzit de la alţii şi cu propria mea fantezie: o fată tăcută, 
înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei 
imagini arbitrare de altădată, aceasta şi afta este mama. 

În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, a variat, 
totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. În 
copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci 
de ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui- 
generis, aceste ipoteze afective, fără substratul vreunei 
realităţi experimentate în viaţa de familie, au fost nostalgii 
de amor pentru o fată frumoasă, moartă de mult. 

Ca şi furtunile, care răscolesc numai faţa oceanului, 
pasiunile tinereţii au venit şi au trecut, dar în adâncurile 
cele din urmă ale sufletului dragostea pentru imaginea fetei 
moarte a rămas in-tactă, neamestecată, de o esenţă unică, 
şi în nopţile senine, în prima tinereţe şi uneori şi astăzi, 
când mă simt singur, nedreptăţit, nefericit, mi se pare că 
mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată peste o balustradă 
ideală din spaţiile interplanetare. 

Timotin... Nu l-am mai văzut din Universitate. M-a 
recunoscut şi a oprit trăsura. Se ducea la Mănăstirea 
Neamţului. Avea lângă el o femeie şi patru fete. Oricât ai fi 
de spiritual şi demonic, ceea ce nu-i cazul cu Timotin, nu 
poţi fi decât ridicol înghesuit, într-o trăsură închiriată, de o 
consoartă şi patru reproduceri în miniatură ale figurii 
doamnei şi domnului, combinate indiscret. Cloşca asta slabă 
şi măruntă stătea îmbufnată şi ostilă, parcă ar fi simţit o 
ameninţare pentru numeroasa ei progenitură. Timotin m-a 
invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormânt. 

Matematicianul ăsta nu îmbătrâneşte. Dar nici nu are ce 
îmbătrâni în el. Subţire, uscat, abstract ca şi cifrele lui, 
pulsaţia vieţii este aproape inexistentă într-însul. Cu nasul 
ascuţit peste mustăţile subţiri - două linii negre, drepte, 
îmbinate deasupra buzelor inexpresive - cu părul lui sărac 
şi lins pe tivdă, a rămas ca la douăzeci de ani. De altfel, şi 
ştiinţa lui este eternă, ca şi obiectul ei - şi-l conservă. 


Plimbare până aproape de Valea-Seacă. Lună plină. 
Răsărea când am ieşit din sat. Era greoaie şi roşie ca şi în 
noaptea aceea îndepărtată, când se îmbulzea pe poarta 
jităriei, gata să dea peste noi, şi atât de neaşteptată era 
apariţia ei abia răsărită acolo în poartă, încât femeia cu 
care - strecurându-ne prin întunericul de lângă garduri - 
căutam singurătatea câmpiei făcu un gest de apărare cu 
amândouă mâinile şi scoase un strigăt uşor de surpriză. 

Luna transfigurează totul. Gardurile strâmbe, 
şandramalele dărăpănate, bălăriile din maidan, atât de 
urâte în lumina soarelui analist şi veridic, adinioarea în 
bătaia lunii erau frumoase, dădeau satului „balnear” o 
poezie nemeritată; iar mai departe, în c”mp, freamătul abia 
perceptibil al nopţii părea însăşi căderea luminii de lună pe 
copaci şi pe iarbă. 

Dar lumina lunii impresionează şi simţurile inferioare: o 
noapte cu lună pare mai rece. Lumina albă, fiind asociată 
poate cu zăpada, dă senzaţia de frig. lar când simţurile 
amorţite colaborează cu lumina înşelătoare, minciuna ia 
proporţii de fantasmagorie. Obosit de insomnia nopţii 
precedente şi de treizeci de kilometri făcuţi pe jos în timpul 
zilei prin munţi, călătoream într-o noapte cu lună plină pe 
capra unei trăsuri. În toropeala luptei cu somnul, vedeam în 
copacii izolaţi de pe marginea drumului femei uriaşe, care 
veneau întru întâmpinarea trăsurii, şi în pereţii albi ai 
caselor singuratice - stânci de calcar abrupte. Surprins şi 
alarmat, îmi trebuiau câteva secunde ca să-mi corectez 
iluzia, pentru ca apoi, din nou, conştiinţa amorţită să-mi dea 
aceleaşi năluciri, aceleaşi femei cât clopotniţele şi aceleaşi 
stânci albe de var. 

Iluzionară, luna este „amica” visătorilor, a deficitarilor 
nervoşi, a romanticilor, a „lunaticilor” - şi a femeilor. 
Femeile nu simt poezia soarelui, realist şi unul, ca şi 
adevărul. „Midi, roi des etes”2 - obiectul şi expresia - nu 
există pentru ele. 


E târziu. Pe fereastra deschisă intră răcoarea sfârşitului 
de noapte. Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare 
întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte. 

Azi-dimineaţă am întâlnit pe Adela! E aici de două zile! E 
cu mama ei şi cu „coana Anica”. N-am mai văzut-o de trei 
ani. În vremea asta s-a măritat şi s-a despărţit. 

„Doamnă”! Întotdeauna mi-a venit greu să schimb 
apelativul „domnişoară” în „doamnă”. Mi se pare o 
imixtiune în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu 
brutalitate de fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă 
privească. (Psihologie de cvadragenar, intempestiv şi 
pervers de lucid!) Şi apoi, ori de câte ori se căsătoreşte o 
fată plăcută dintre cunoştinţele mele, mi se pare că sunt 
furat. Hotărât, nu cultiv o simpatie exagerată pentru domnii 
şi stăpânii lor. Adelei îi voi spune, cel puţin în petto3, 
„domnişoară”. Pe domnul L...., cauza eficientă a 
transformării, îl ignorez, îl neg. Negând cauza, neg 
efectul... 

Dar Adela n-a fost o simplă cunoştinţă, a fost prietena mea, 
şi cuvântul „doamnă” e legat de fapte şi sentimente 
neobişnuite. 

Prietenia a început de când, cu mişcări în intenţia ei 
ascunse (ca să nu bag de seamă!), dar foarte laborioase, mi 
se suia pe genunchi, stătea un timp liniştită, apoi, sigură de 
locul cucerit cu o aşa dibace strategie, îmi scotea 
ceasornicul din buzunar, marea ei pasiune, îl remonta în 
toate felurile, îmi aranja cu o minuțioasă fantezie mustăţile, 
cravata şi părul. Alteori, tot pe genunchii mei îşi liniştea 
păpuşa, care „plângea” cu desperare. Eu îi „mâncam” unul 
după altul degetele, pe care le declaram „acadele“; lipeam 
fruntea de a ei, ca să-mi vadă în loc de doi ochi unul singur, 
lung de la o tâmplă la alta, ceea ce, când s-a deprins cu 
viziunea îngrozitoare, îi producea un acces de zgomotoasă 
ilaritate; îmi petreceam degetele prin câte un cârlionţ al 
părului ei blond şi, când uitam să mă ocup de floricelele ei 
de aur, îmi lua degetul, îl ducea la capul ei şi aştepta 


rezultatul cu ochii în ochii mei. Păpuşile trebuia să i le văd, 
pe toate, în fiecare zi şi să le ştiu pe nume. Uneori, când 
„avea treabă”, îmi încredința câte una s-o „păzesc”, ba 
chiar s-o hrănesc cu biberonul. Seara, mă ducea în toate 
odăile pe unde avea „copii” culcaţi prin paturi liliputane, 
prin cutii de botine ori de tutun, iar cei mai oropsiţi de 
soartă, prin locuri mai puţin confortabile. Fireşte, unii copii 
plângeau, alţii nu voiau să adoarmă, fiindcă erau obraznici, 
alţii erau bolnavi - şi ea îi admonesta, le făcea morală, îi 
consola... pe fiecare după starea în care îi găsea. Când îi 
venea şi ei rondul să se culce, rolul meu devenea mai 
important. După ce o dezbrăca dădaca, trebuia să mă duc 
în odaia ei şi să-i ţin de urât „câteva minute”, care uneori se 
prelungeau afta, că doamna M... mă dădea pur şi simplu 
afară. Programul sindrofiei cu Adela la patul ei îngrădit cu o 
leasă verzuie era foarte puţin variat. De obicei îi spuneam o 
poveste comandată de ea, mereu aceeaşi, de care nu se 
sătura niciodată. Era vorba, se înţelege, de un moşneag, de 
o babă, de două fete. Bucuriile şi indignările ei erau exact 
aceleaşi în fiecare seară, deşi ştia micul roman atât de bine, 
că, de câte ori schimbam vreun amănunt ca s-o încerc, mă 
corecta cu toată candoarea. Alteori ne jucam de-a ascunsul. 
Aci tehnica era complicată. Stând „de vorbă”, la un moment 
oarecare băgam de seamă că e cuprinsă de o nelinişte. 
Înţelegeam: voia să se ascundă. Mă ridicam de pe scaun şi 
mă depărtam câţiva paşi. Când mă întorceam, o găseam cu 
plapuma peste cap: se ascunsese. Eu o căutam prin toată 
odaia: „Da unde-i oare Adela? Unde s-a ascuns Adela?” Şi 
numai când nu se mai putea ţinea de râs şi vedea că din 
vina ei s-a dat de gol, îndepărta plapuma de pe faţă şi se 
considera învinsă. 

În iarna când a fost bolnavă de scarlatină şi am vegheat 
adesea la patul ei, în calitatea mea de student în medicină, 
o învăţasem în timpul convalescenţei un cântec, care a avut 
un rol însemnat în legăturile noastre de mai târziu. Pură 
recunoştinţă pentru învăţător, sau cabotină nevoie de a face 


efect, dar urmarea a fost că mai pe urmă, ori de câte ori 
veneam la ei, mă întâmpina regulat cu un subţire şi 
monoton: „La dada madă!” adăugând, invariabil, envof-ul4: 
„Pent'u mata”. Adela, victimă a infamiei mele, îşi lua 
revanşa fără să ştie: „La dăda madă!” era oarecum 
transfigurarea, foarte personală, a universalului La donna e 
mobile5, pe care i-l contasem - aluzie directă la unele 
inconstanţe ale ei. (Pasiunile fiind întotdeauna lacome, mi se 
părea mereu că sunt trădat.) Şi acum îmi plătea poliţa, 
sfidându-mă în fiecare zi cu profesia de credinţă a 
necredinţei femeieşti şi agravând sfidarea cu sublinierea ei 
personală. O bucată de vreme Adela completa primirea asta 
graţioasă cu o altă atenţie specială. Cum isprăvea cântecul, 
alerga în odaia ei şi-mi aducea o rochiţă nouă, roşie ca o 
creastă de cocoş, cu aplicaţii de fir aurit, pe care mi-o 
punea pe genunchi, trimiţându-mi din ochii ei albaştri 
priviri elocvente, care spuneau lămurit: „Admiră! Ai mai 
văzut aşa ceva?” Dar rochiţa s-a învechit foarte repede... 

Fericirea ei cea mare însă era s-o ridic „în pod”, fericire 
exprimată întâi cu râsete gâlgâitoare de hulubiţă mică, pe 
urmă cu ţipete ascuţite, la punctul culminant al ascensiunii. 
Uneori mă „ridica” şi ea, strângându-mi tare genunchii în 
braţele ei mici şi ţipând ascuţit: „Tâta mare!” 

Prietenia noastră era atât de mare, încât Adela, când avea 
nevoie de a înţelege universul, deocamdată parţial, eu eram 
acela pe care-l consulta cu preferinţă. Odată, auzind că o să 
vie un medic veterinar pentru un cal al domnului M..., m-a 
luat oarecum deoparte şi m-a întrebat dacă: „Doctorul care 
ar' să vie e un cal mare?” Era de patru ani. Pentru logica 
asta perfectă am ridicat-o în pod cât a voit, mi-am petrecut 
degetul prin toţi cârlionţii ei, i-am pus la dispoziţie 
ceasornicul, mustăţile şi nasul şi am petrecut amândoi o 
după amiază de fericiri. 

Eram, bineînţeles, şi confidentul ei en titre6. Într-o după- 
amiază când m-a văzut intrând (mă aştepta!), a venit la 
mine obidită, furioasă, indignată, ca să-mi facă cunoscută 


ofensa sângeroasă pe care i-o adusese o domnişoară, fiica 
unui vecin: „Madadeta m-a făcut dumneta!” Era ceva 
teribil, în adevăr. Adjectivul acesta mica moldoveancă îl 
cunoştea până acum spus numai slugilor... Ofensa 
nemaiauzită o ţinuse secretă. Ceilalţi luau adesea în glumă 
nefericirile ei, ceea ce o supăra şi o făcea prudentă. 

Purtam şi corespondenţă. În scrisorile de afaceri sau de 
invitaţii ale domnului M..., trimise printr-un fecior boieresc, 
găseam mai întotdeauna şi un adaus „scris” de Adela, nişte 
arabescuri extraordinare, painjeni complicaţi, heroglife, 
prin care îmi dădea ştire despre păpuşi, ori mă chema la ea, 
ori îmi vestea vreo nenorocire - şi era convinsă că am 
înţeles. Când, în sfârşit, pe la cinci ani, a început să înveţe şi 
un alfabet mai simplu, cel latin, copia mereu litere pe toate 
hârtiile din casă şi, pe măsură ce le copia, mi le aducea să le 
admir. Uneori mă punea la lecţie să scriu şi eu litere şi se 
purta cu mine exact ca doamna M... cu ea. 

Din cauza marii noastre prietenii, doamna M... îmi spunea, 
în glumă, că am „întors” capul fetei. Dar şi fetiţa îmi 
întorsese mie capul. Ajunsesem gelos de doamna M... şi de 
domnul M..., şi când mi se părea că Adela ţine mai mult la 
mine decât la ei, simţeam o fericire pe care o cultivam cu 
avariţie, în secret. Şi cum doamna şi domnul M..., din 
motive pedagogice, erau siliţi să se poarte mai rezervat cu 
ea, eu exploatam cu neruşinare situaţia mea, lipsită de 
responsabilitate, ca să-i cuceresc inima. Dar doamna M... 
nici nu-şi putea da seama de măsura pasiunii noastre. Jenat 
să dezmierd fetiţa în faţa tuturora - întotdeauna mi-a fost 
cu neputinţă să sărut copiii în public - îi devoram ochii, 
năsucul, obrajii, cârlionţii, ceafa când eram numai noi 
singuri. În aceste tete-a-tete uri nu lipseau nici dialogurile 
pasionate: 

Adelă, mă iubeşti? 

Te iubeic! 

Tare? 

— Ta'e! 


Este drept că răspunsurile n-aveau temperatura şi 
culoarea întrebărilor. La versta aceea, între cuvintele 
acestea abstracte şi conţinutul lor nu exista încă o perfectă 
corespondenţă. Adela le spunea conştiincios şi grav. 

Secretul pasiunii noastre reciproce era simplu. Ea îmi 
„întorsese capul”, pentru că orice om, din cauza unui 
instinct atavic, are tandreţi pentru puii de om (şi, prin 
derivație, de animal, de plantă şi chiar pentru miniaturile 
de obiecte); pentru că Adela era o jucărie vie şi plină de 
surprize; şi apoi pentru că omul fără surori şi mamă îşi 
concentrase asupra fetiţei blonde toate posibilităţile de 
afecţiuni familiale. Eu îi întorsesem capul pentru că eram în 
mintea copiilor, adică a ei, şi pentru că desigur, cu instinctul 
ei de animal mic, simţea că o ador. Dar Adela nu era numai 
un pui de animal egoist. Era capabilă şi de acţiuni altruiste, 
uneori foarte costisitoare pentru ea. Adesea, ca să împartă 
cu mine cauza fericirii ei, când cronţăia pe genunchii mei 
un măr, de obicei crud, păstra un rest, sculptat de dinţii ei 
mici ca o bijuterie din care ar fi fost scoase pietrele scumpe, 
şi, cu mâna ei de păpuşă mică, mi-l împingea în gură. Şi 
apoi mă ţinea de mustață, atentă la rezultat. Nu se poate 
închipui un fruct mai savuros şi o idilă mai încântătoare... 
Dar altruismul ei o făcea să-şi pună chiar viaţa în primejdie 
pentru mine. Dacă cineva se prefăcea că vrea să mă bată, 
fetiţa îmi lua apărarea cu o îndrăzneală de cloşcă mică şi 
ageră, care mergea până la temeritate oarbă când agresorii 
erau în număr mare. 

O singură dată prietenia noastră a fost puţin umbrită, 
câteva ceasuri, din cauza stupidei mele insensibilităţi la 
avansurile ei delicate. Domnul M... întâmpinându-mă la 
sosire cu nişte veşti rele pentru el, n-am dat Adelei atenţia 
cuvenită, am fost distrat şi rece. Atunci ea şi-a lungit buzele, 
şi albastrul ochilor i s-a întunecat. Apoi m-a ignorat 
complet, dar n-a părăsit odaia, şi mi-a trebuit o întreagă 
strategie, alcătuită din linguşiri, laşităţi şi - mizerabil 
corupător de suflete! 


— Mai ales ispite, ca s-o pot recâştiga. În sfârşit, i-am 
cucerit un zâmbet, apoi, printr-o genială comicărie, un 
acces de râs. Şi pe urmă am fost şi mai amici, toată ziua. 

Prietenia noastră a durat până la versta de opt ani, luând 
diverse forme, în măsura în care animalul devenea om, şi 
temperată puţin din cauză că, la urmă, nu mai stăteam 
vacanţele întregi la moşie, în vecinătatea ei. 

Când, după o lipsă de şapte ani, am petrecut iarăşi două 
veri la ţară, n-am mai găsit pe Deluţa, Coca, Cucoana mică, 
Puica, Răţuşca, Copalaia (aşa pronunţa ea cuvântul 
„portocală”) - cum îi ziceau unii şi alţii - ci o domnişoară de 
cincisprezece ani, o fată înaltă, subţire, prea înaltă pentru 
versta ei, prea subţire pentru înălţimea ei, cu o coadă 
groasă de aur pe spate, legată cu un fiong albastru, cu faţa 
tot copilărească şi totuşi de o frumuseţe mândră, semeaţă, 
aproape orgolioasă, amestec unic, care-i dădea ceva matur 
şi în acelaşi timp îi accentua copilărescul figurii. 

Prietenia renăscută a crescut repede pe amintirile 
copilăriei şi pe precocitatea ei intelectuală şi tardivitatea 
mea afectivă. 

Ca şi altădată, făceam călare aproape în fiecare zi cei cinci 
kilometri până la casa lor. Eram acum mentorul ei (de 
atunci am devenit „mon chermaitre”7. Îi dădeam cărţi, îi 
recomandam anumite pasaje şi ne plimbam ceasuri întregi 
prin parc, discutând lecturile, descriindu-i şi povestindu-i 
viaţa din oraşele mari şi iniţiind-o practic, pe viu, în ştiinţele 
naturii, pentru care avea o predilecție deosebită. Dar 
„recreaţiile” erau mult mai lungi decât orele noastre, 
„Ştiinţifice şi literare”, cum le numea ea. 

N-am fost grav niciodată, şi mai ales în conduită n-am 
reuşit niciodată să am „Liâesprit de mon age”8. Aşadar: la 
versta de treizeci şi cinci de ani, şi încă de pe atunci cu 
părul sur, construiam prinzători pentru păsări (Adela avea 
colivii, seminţe, cunoştea obiceiurile şi gusturile tuturor 
zburătoarelor); făceam zmeie mari că abia le putea ţine, 
cărora le trimiteam pe sfoară inele cu „scrisori” sau batiste 


şi, noaptea, lampioane venețiene, confecţionate de ea; mă 
urcam în copaci să-i aduc fructele cele mai frumoase, 
retrase parcă anume, ca-n poveste, pe vârful crengilor greu 
de ajuns; ne plimbam cu barca pe iaz, „ancorând” pe la 
adâncuri, în umbra verde a sălciilor pletoase, ea în nişte 
chioşcuri vii, care ne izolau de lume, ca să citim, să 
conversăm şi să ne admirăm mutrele în oglinda apei, ori ca 
să prindem peşte cu undiţa, aşteptând în zadar ceasuri 
întregi să se mişte pluta, în hazul peştilor sceptici la ispite; 
făceam praştii ca să vânăm vrăbii şi piţigoi, şi uneori 
reuşeam! Ne duceam la mure, unde Adela întâlnea adesea 
prietene din copilărie. Buzele ei, înroşite de sucul rubiniu, 
dădeau o expresie provocantă frumuseţii ei blonde. În 
sfârşit, căzând, din treaptă în treaptă, în cel mai autentic 
rous-seauism şi contribuind şi influenţa lui Fenimore 
Cooper9, ne-am fabricat, în ascuns, arcuri de răchită şi 
săgeți de corn şi ne-am dus în pădure la vânat! Bineînţeles 
că niciodată n-am vânat nimic. 

Dar fata blondă cu arcul întins, cu corpul încordat ca şi 
arcul, mi-a rămas în amintire ca o splendidă viziune de artă 
sau de vis. 

Deşi vizitele mele nu erau zilnice, totuşi, când veneam, pe 
la ceasurile trei; o găseam totdeauna în balcon sau chiar 
afară din ogradă, pe drum, aşteptându-mă. Uneori venea ea 
la mine (însoţită de domnul M...), călare pe calul ei negru, 
cu bustul înalt în rochia lungă, a cărei trenă - după ce se 
cobora de pe cal - o ţinea ridicată cu un gest de grande- 
dame10 plin de graţie şi comic pentru cei cincisprezece ani 
ai ei. 

Omul aproape cărunt şi fetiţa cu păr de aur formau grupul 
cel mai original din lume. La masă stătea lângă mine şi mă 
boscorodea mereu că nu mănânc. („Fiindcă fumezi toată 
ziua!”) Când jucam şah cu domnul M..., ea era întotdeauna 
personajul al treilea în jurul măsuţei. Chiar şi la adunările 
unde erau invitate familii de prin împrejurimi, fetiţa înaltă 
stătea tot cu mine, cât îi permitea stricta politeţe datorită 


altora. Odată, ca s-o necăjesc, i-am spus că m-a părăsit 
pentru un tânăr care părea că o admiră mult. „Vrei să-i 
spun că nu-l pot suferi? Vrei? Spune!” N-am mai glumit. Cu 
temperamentul ei excesiv, era în stare să dea şi acest 
spectacol. Seara, la masa dată invitaţilor, cu mişcări 
intenţionat încete, ca să nu treacă neobservate, a luat o 
prăjitură, a tăiat-o în două şi mi-a dat o jumătate mie. Când 
am întrebat-o pe urmă pentru ce a făcut „în public” un gest 
atât de neobişnuit: „Ca să arăt proştilor că eşti prietenul 
meu”. 

Dar am avut cu ea şi altercaţii. Îi vorbeam adesea de viitor 
şi, fireşte, şi de vremea când o să aibă o familie. Ea tăcea. 
Dar într-o zi mi-a răspuns, supărată, părăsind respectul pe 
care mi-l arăta întotdeauna: 

— De ce vrei mereu să mă măriţi? 

— Nu vreau eu, dar toate fetele se mărită. 

— Ei! Exclamă ea scurt, făcând un gest de impacienţă cu 
capul, cu nasul şi cu buzele. 

Altă dată - era în vacanţa a doua - rugându-mă să mai 
stau, şi eu răspunzându-i că nu pot, mi-a spus cu ochii aspri: 

— Desigur, ce importanţă am eu pentru mata? 

— Ce importanţă? Nu mai suntem prieteni? Şi, renunțând 
la plecare, am îmbunat-o şi am împăcat-o complet. Cu ozi 
înainte de a pleca, spunându-i în cursul unei convorbiri 
cuvintele: „Când o să fii mare”, ea mă întrerupse bătăios: 

Sunt mare. Nu mai sunt copil. Crezi că dacă n-am avut 
noroc să mă nasc cu părul brumat... 

— Nu m-am născut cu părul sur. Întreabă pe doamna M. 

Dar nu-i vorba de asta. Eşti minoră încă. Mai ai de crescut. 

N-am să mai cresc! Nu vezi ce înaltă sunt? Crezi că eşti 
mai înalt decât mine? 

Cred. 

Hai la oglindă... Ei, vezi? 

Da, văd, eşti foarte frumoasă, dar eşti mică. Abia îmi ajungi 
la umăr. 


Nu-i adevărat! Sunt cât mata... În sfârşit, aproape. O 
femeie nici nu trebuie să fie înaltă ca un bărbat. 

Apoi dispăru o clipă în altă odaie şi se întoarse cu părul 
pudrat. 

Ei, acuma ce mai zici? 

Zic că eşti mică. Dar să ştii că-ţi şade bine, tot atât de bine 
ca şi cu beteala de sub pudră. (Cu părul nins, stropit de 
aurul de sub pudră, era în adevăr de o frumuseţe rară - 
portretul ei realizat de fantezia prețioasă a unui pictor 
înamorat.) Vai de prinţul care o să cadă fulgerat... 

Prinții nu cad fulgeraţi de „copii”! 

Adela avea dreptate. Mă contraziceam. Am schimbat 
vorba. 

Dacă nu i-aş fi cunoscut firea destul de orgolioasă ca să 
justifice ambiția ei de egalitate; dacă nu mi-aş fi dat seamă 
că strânsa noastră camaraderie (adică tocmai „egalitatea” 
între un om matur şi un copil) i-a pus problema egalităţii; 
dacă nu aş fi înţeles că şi viaţa ei printre oameni în vârstă a 
contribuit la această dorinţă de a fi „mare“; şi dacă, mai 
ales, actul de naştere, incoruptibila oglindă şi „introspecţia” 
nu mi-ar fi spus clar că sunt un om matur şi cărunt, aş fi 
luat purtarea ei ca explozia prea timpurie a unui sentiment 
de altă natură, decare ea nu-şi da seama, şi cât de ridicol şi 
vinovat m-aş fi simţit, deşi fără vină reală! 

Dar viaţa m-a îndepărtat de unica mea prietenă. Vacanţa 
următoare n-am mai petrecut-o la ţară. Devenisem un 
personaj oficial. Toamna trebuia să plec în străinătate, 
ataşat la o legaţie pentru vagi studii comparative - sinecură 
aproape suficient justificată. Înainte de plecare m-am dus la 
laşi. 

Domnul M... murise de câteva luni. Am găsit pe Adela în 
doliu, mai înaltă, mai puţin expansivă şi mai frumoasă. 
Frumuseţea ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale. 

Cele câteva zile cât am stat acolo pentru afaceri, i-am dat 
toate orele libere. Voia să ştie numaidecât dacă vara 
viitoare am să stau la ţară. 


Eşti sigură că o să te mai găsesc acolo, la mama matale? 

Sunt absolut sigură. 

Nimic nu-i sigur pe lume. 

Dacă vii, ai să mă găseşti la Vorniceni, la mama. 

Ştiam că n-o să pot veni, dar n-am îndrăznit să-i spun 
acum, când, rămasă numai cu doamna M..., avea nevoie de 
cât mai mult sprijin sufletesc în jurul ei. 

Ce scrisori lungi i-am scris din străinătate! Uneori nu 
aveam ce să-i scriu, şi totuşi nu puteam să nu-i scriu. 
Scrisoarea, indiferent de sentimentele de moment pentru 
ea, devenise o obişnuinţă, căreia nu-i puteam rezista. 

Dar afaceri şi preocupări excepţionale m-au împiedicat 
câteva săptămâni să-i scriu, ca de obicei, mult, şi prin 
urmare nu i-am scris deloc. Pe urmă faptul ca nu i-am scris, 
complicat cu ideea că acum trebuie să-i scriu lung şi 
circumstanţiat, m-a împiedicat să mai pot relua firul. 

Întâi, după ce am isprăvit afacerile, mi-am îngăduit o 
amânare până la momentul cel mai potrivit pentru 
redactarea unei misive atât de complicate: explicaţii, scuze 
etc. Momentul l-am amânat; mai exact: s-a amânat mereu. 

De fapt, era neputinţa de a trece de la o stare la alta. După 
cum înainte nu puteam să nu-i scriu mereu fiindcă îmi 
făcusem obişnuinţa, acum nu-i puteam scrie fiindcă îmi 
făcusem obişnuinţa de a nu-i scrie. Starea asta de suflet o 
cunoşteam din toată experienţa vieţii. „Ori citesc zi şi 
noapte, ori nu citesc nimic. Ori vizitez pe cineva mereu 
până la saţietatea lui şi a mea, ori nu-l vizitez deloc, 
compromiţând şi chiar rupând legături vechi. 

Explicaţia psihologică nu-mi ajuta însă deloc. Explicaţiile 
nu modifică niciodată realităţile. Dar starea de suflet era 
agravată şi de conştiinţa vinei Iar toate acestea împreună 
constituiau un bloc greu, care apăsa viaţa, amorţind-o. De la 
o vreme se adăugă şi convingerea (inteligenţa este un 
avocat, şi nu un consilier al firii individului!) că prin scris e 
imposibil să explici o stare de suflet atât de anormală. Peste 
un an, chiar dacă vraja s-ar fi rupt (şi nu se rupsese: abulia, 


hrănită mereu din ea însăşi, se instalase definitiv, tiranică), 
mi-ar fi fost în adevăr cu neputinţă să-i explic în scris 
tăcerea mea, aşa ca să o înţeleagă şi să mă absolve. 

După câteva scrisori fără răspuns, nu mi-a mai scris nici 
ea. Scrisorile ei nu conţineau reproşuri. Dar deveneau tot 
mai scurte şi mai reci. În ultima îmi spunea: „Dacă nu-mi 
scrii, nu-ţi pot scrie nici eu. Am impresia curioasă că 
vorbesc singură”. Nu i-am putut răspunde nici la acest 
ultimatum. Acum scrisoarea trebuia să fie şi mai complicată, 
iar starea anormală, cu trecerea timpului vinovat, ajunsese 
la preferința ei psihologică. 

Când, peste un an, un faire-part11 mi-a făcut cunoscut că 
s-a căsătorit (un simplu faire-part, ca oricăreia dintre 
cunoştinţele ei mai îndepărtate!), am avut un sentiment de 
chinuitoare durere (Adela făcuse pasul cel mai important 
din viaţa ei, fără măcar să mă poată preveni!) şi cel mai 
insuportabil sentiment de ruşine din viaţa mea. Am răspuns 
printr-o telegramă de scurtă felicitare banală. Căldura ar fi 
fost insensibilitate cinică! Pe urmă am auzit că s-a despărţit, 
imediat după căsătorie. 

Între noi stau acum, izolante: purtarea mea incalificabilă şi 
căsătoria ei neizbutită. Ea poate păstra tăcerea (o femeie 
are dreptul să tacă asupra vieţii ei intime). Mai ales în urma 
înstrăinării dintre noi. Eu însă nu pot să nu-i vorbesc de 
purtarea mea vinovată şi ofensatoare şi de durerea că am 
rupt orice legătură cu dânsa. Ea o să înţeleagă. 

Am depus omagiile cuvenite la locuinţa familiei M... Sunt 
instalaţi seniorial. Au adus de la Vorniceni mult mai mult 
decât necesarul. Au transportat şi un piano. Indispus de 
accidentele drumului, stă posac într-un colţ şi cere 
neapărat un acordor. 

Doamna M..., anemică şi reumatică, a îmbătrânit mult în 
anii din urmă. Era atât de frumoasă când am cunoscut-ol Ca 
orice adolescent, iubeam pe toate doamnele tinere pe care 
le cunoşteam mai de aproape. Am iubit-o şi pe ea. Ceasurile 
de visare cu ochii deschişi după stinsul lumânării din 


vremea adolescenţei i le-am consacrat o vacanţă întreagă 
de Paşti numai ei. 

Adela seamănă cu mama ei cum era atunci, numai ochii 
sunt alţii. Doamna M... are ochii căprui, acum uscați şi 
decoloraţi. Nici-odată nu m-a lovit ori nu m-a interesat ca 
astăzi asemănarea dintre ele. În primele momente figura 
doamnei M... mi s-a părut o imagine dezavantajoasă pentru 
Adela. Un memento sinistru: Adela, peste treizeci de ani... 
Dar după o jumătate de ceas am avut impresia că doamna 
M... e acolo anume ca să scoată în evidenţă tinereţea şi 
frumuseţea triumfătoare a fetei sale. 

Adela e aceeaşi, ca şi acum trei ani. Înaltă - puţin mai 
înaltă decât atunci: „a crescut!” - cu umerii largi, cu o 
licărire de zâmbet în ochii albaştri, cu nasul de o uşoară şi 
spirituală acvilinitate, cu fruntea acoperită pe jumătatea 
stângă de o pală de păr blond, acum puţin bronzat. Nu i s-a 
schimbat nici expresia copilărească a feţei, nici mişcările 
naive şi repezi, nici glasul încet şi voalat, cu care parcă 
destăinuieşte secrete. Numai trupul i s-a împlinit. 
(Tinereţea beneficiază de toate, chiar şi de trecerea anilor.) 

Femeia asta, care invită cu farmece copilăreşti la mistere 
tulburătoare, va face nefericirea multor imbecili... 

La plecare, m-a condus până în ogradă. Fără nici un 
preambul, am atacat problema care simţeam că nu poate fi 
amânată. Ne-am plimbat prin ogradă un ceas. Am vorbit 
aproape numai eu. La sfârşit, mi-a spus hotărât: „Am 
înţeles”. Apoi, cu ochii în sus şi respirând puternic aerul: 
„Nu-i asta principalul...” Pe urmă, revenindu-şi: „Dar nu pot 
ascunde şi nici nu vreau să ascund că-mi pare bine că ai 
suferit. Măcar afta... Dar să nu mai vorbim. Să punem 
cruce.” „Nu-i principalul... „Atunci ce este principalul? 
Căsătoria? Dar căsătoria ei nu face parte din psihopatia 
mea epistolară. Şi de ce „măcar”, dacă m-a înţeles şi m-a 
absolvit? Ori poate nu m-a absolvit din inimă? Dar 
contrazicerea dintre cele două cuvinte din fraza ei scurtă 


rămâne totuşi. Şi prea doza cu grijă ceea ce-mi spunea, ca 
să se fi contrazis şi în fond. 

Când mi-a dat mâna, mi-a lăsat-o atât de inertă într-a mea, 
încât nu ştiam ce-i mai puţin nedelicat: să i-o ţin mai 
departe, ori să i-o las. În sfârşit, şi-a retras-o, cu un „ta 
revedere” încet, aton. 

În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un 
început, o cauză. Devin tot mai mult prelungire, un efect. 
Mă simt complet determinat. Patruzeci de ani! Versta 
amintirilor şi recapitulărilor... A rechema bucăţi de trecut, a 
le retrăi în închipuire - singura compensare a vieţii 
pierdute, procent slab la un capital nerambursabil. 

Tinereţea - plutire pe un râu de munte cu mlădieri 
capricioase, sub jocurile de lumini şi umbre ale pădurilor, 
cu întârzieri neprevăzute şi binevenite, cu gândul la 
bucuria drumului de mâine. Şi după câţiva ani, care trec ca 
un fulger, alunecarea vertiginoasă, fără putinţă de oprire, 
între maluri uniforme, într-o lumină sură şi rece de toamnă, 
spre apropiata prăpastie... 

Patruzeci de ani! Ce urât, ce vulgar sună cuvintele astea! 
Ce dospit! 

O firmă proaspătă, scrisă cu cerneală pe o hârtie cenuşie, 
lipită de geamul unei căsuțe, vesteşte că staţia balneară 
adăposteşte între zidurile ei un ceasornicar. Am intrat să-mi 
schimb sticla de la ceas, plesnită acum câteva zile. 

Haim Duvid, ceasornicar din Paşcani, şi-a adus nevasta la 
băi şi, ca să nu stea degeaba, îşi exercită meseria, dar cu 
intermitențe mari, serviciile lui fiind cerute rar de cele vreo 
sută de ornice câte a socotit el în Bălţăteşti. 

Haim Duvid e un gânditor. Poate filosoful târgului său. 
(Fiecare târg din Moldova are un filosof evreu.) Îl arată şi 
înfăţişarea: mic, slab, palid, cu barba neagră mătăsoasă, 
chel până la jumătatea capului, cu fruntea înaltă, acoperită 
de o piele galbenă subţire, brăzdată de încreţituri fine. 

De altfel, toţi ceasornicarii sunt mai mult sau mai puţin 
filosofi. (Îşi aleg meseria din cauza firii lor? Ori devin filosofi 


din cauza meseriei?) Ceasornicul, angrenaj de forţe, 
„lecţie” de determinism - cu sistemul lui de sori strălucitori, 
cu palpitul spiralei nelămurit şi sur închipuind o nebuloasă, 
cu pretenţia coardei de perpetuum movens12 al rotației 
dintre cele două capace - e un univers în miniatură, pe care 
maistrul îl descompune prin analiză şi-l reconstituie prin 
sinteză. lar răbdarea, supunerea la obiect, fineţea mâinii, 
cerute de meserie, adaugă virtuţi morale şi talente artistice 
la calităţile lui de gânditor. 

Nevasta lui Haim Duvid, doamna Sabina (de unde acest 
nume în mahalaua evreiască din Paşcani?), e antipodul lui. 
Pe cât este el de abstract, pe atât de concretă este ea: 
blondă, mare, grasă, invadată de cărnuri pe obraz, sub 
bărbie, pe omoplaţi şi pe rest, cu pântecele proeminent al 
unor femei mature din rasa ei, complexiune care, agravată 
de portul complet neglijat, ofensează unul câte unul fiecare 
canon al esteticii. În schimb, doamna Sabina Duvid are 
sufletul delicat şi inimă bună, vădită chiar şi în ochii ei 
albaştri, lăcrimoşi. Dar doamna Sabina Duvid prezintă şi un 
alt contrast interesant. Tip desăvârşit de ceea ce cu un 
cuvânt inestetic - peiorativ şi trivial în intenţia cu care e 
întrebuințat - se numeşte o balabustă, ea vorbeşte cea mai 
neaoşă limbă moldovenească, cu atât mai moldovenească şi 
mai neaoşă cu cât doamna Sabina Duvid, emotivă şi 
înzestrată cu o înflorită imaginaţie plastică, are un talent 
înnăscut de a-şi exprima ideile colorat, în contrast radical 
cu filosoful Haim Duvid, care vorbeşte abstract, incorect şi 
contat. Probabil că el e născut în ghetto, şi ea, la ţară. 

Haim Duvid nu avea astăzi nimic de reparat. După ce mi-a 
pus sticla la ceasornic, am continuat conversaţia începută. 

Doamna Sabina are reumatism, ca şi tatăl ei, şi e convinsă 
că o să moară, ca şi el, după câţiva ani de suferinţe. „Ferice 
de morţi, că nu mai simt dureri”, a încheiat ea povestirea şi 
prevederile triste. 

„Prostie!” a subliniat Haim Duvid şi a dovedit, cui răceala 
intelectualului care urmăreşte adevărul, că „tată” n-a 


scăpat de nici un chin. 

Argumentarea lui Haim Duvid era, în fond şi-n expresie, 
aproximativ aceasta: „A scăpa de chinuri înseamnă că simţi 
că nu te mai doare. Tată nu simte că a scăpat de chinuri. 
Tată nu-i nici fericit, nici nefericit, pentru că acu nu-i nimic. 
Cel care nu simte chinuri e cadaverul tatei. Mai degrabă 
poţi să zici despre un lemn că nu simte chinuri, pentru că 
lemn este. A spune orice lucru despre om care a murit este 
prostie mare.” 

Doamna Sabina Duvid, neînţelegând nimic, a combătut 
totul. Dar Haim Duvid avea dreptate: numele celui care a 
fost odată nu poate forma subiectul nici unei propoziţii cu 
verbul la prezent, şi, gândind bine, nici la trecut. „Hanibal a 
învins la Cannae” e necorect; afirmă mincinos o existenţă, 
aceea a lui Hanibal. Căci, pentru a fi operant cândva, ceea 
ce e denumit de subiectul pro-poziţiei trebuie să existe, să 
fie o realitate. O inexistenţă nu poate avea un atribut, nu 
poate produce o realitate nici ieri, nici azi, nici mâine; şi 
despre nimic nu se poate afirma nimic. 

Am crezut că-l pot pune pe Haim Duvid în încurcătură: 

Domnule Duvid, cel care moare trăieşte pe lumea cealaltă 
şi ştie că a scăpat de chinuiri. 

Cine poate să ştie dacă este lume cealaltă? 

Dumneata nu crezi în Dumnezeu? 

— Prostie să crezi, prostie să nu crezi. Cine poate să ştie 
dacă este? Numai... Dumnezeu ştie. Haim Duvid şi-a permis 
să fie frivol. A făcut spirit. Vai! Nu există om fără slăbiciuni. 
Mai curios e că Haim Duvid, meseriaş din Paşcani şi filosof 
de ghetto, e sceptic şi poate chiar ateu. 

Muzica, militară cânta adinioarea în parc un vals de 
altădată. La o modulație a valsului vechi, am văzut zâmbetul 
Elizei când a apărut într-o seară pe poarta grădinii publice 
şi a dat cu ochii de mine - un zâmbet necunoscut încă, abia 
schiţat, un zâmbet de provocare, un zâmbet de femeie, al 
femeii care abia începea se apară în cei şaisprezece ani ai 
ei... 


Aproape în fiecare seară stau de vorbă cu Adela în cerdac. 
Doamnele se retrag devreme. Adela arată o simpatie 
atentă, aproape supusă „maestrului”. E mai personală însă 
în opinii decât altădată. Dar ce se petrece în ea? Când 
vorbeşte, totdeauna parcă ar mai avea ceva de spus. Are 
reticenţe subite şi curioase. Dacă i-ai transcrie vorbele, ar 
trebui să pui mereu câteva puncte de suspensie la sfârşitul 
frazelor. Când se emoţionează, şi se emoţionează adesea 
fără cauză vădită, are sufocări graţioase, de pasăre care 
bea. Şi rar participă normal la duetul nostru. De obicei 
distrată ori animată. Uneori îşi întrerupe momentele de 
distracţie printr-o întoarcere bruscă şi cordială spre mine, 
însoţită de un „da” rostit încet şi repede, confirmând fără 
necesitate cuvintele mele. 

Femeia asta tânără şi curioasă de viaţă şi de stări sufleteşti 
mă scrutează necontenit, fără să aibă aerul. Eu îmi îngroş 
cât se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabilă. Dar 
cu femeile jocul e pierdut întotdeauna. Ele privesc în 
sufletul bărbatului ca într-o vitrină. Manejul e interesant. 
Dar, în definitiv, n-am ce ascunde. 

Raporturile mele cu familia M... sunt de natură specială. 
Mai tânăr numai cu zece ani decât doamna M..., fac parte 
mai curând din generaţia ei. Cu toate acestea, în chipul cel 
mai natural, Adela şi cu mine formăm un grup, o „societate” 
aparte, pentru că o femeie de cincizeci de ani e fără 
îndoială bătrână; pentru că doamna M... era măritată pe 
vremea adolescenţii mele, şi raporturile dintre adolescent şi 
femeia măritată au persistat; pentru că boala îi dă zece ani 
pe deasupra şi pentru că - şi asta cred că e cauza principală 
- concepţia ei de viaţă, moştenită de la părinţi, o face şi mai 
bătrână. 

Cât despre coana Anica, mătuşa prin alianţă, prin 
mezalianţă, cum zice Adela, ea nu există, sau există 
preistoric. Trecută mult de şaizeci de ani. Fiică a unui 
vechil, ajuns proprietar mare. Măritată acum o jumătate de 
secol cu un frate al doamnei M..., iubitor de arginţi. Văduvă 


din timpuri imemorabile. Păstrează, indelebilă, marca 
familiei de origine. La masă, îşi ajută furculiţa cu mâna 
stângă. (Adela îşi muşcă buzele, să nu izbucnească...!) Când 
cască, zgomotos şi în trei etape, face o cruce cu degetele în 
dreptul gurii. (ldem!) Vorbeşte cu „tăţi”, cu „să vezi mata”. 
(lema unică: „băietul”. Băietul e fiul ei, colonel de roşiori.) 
Face mereu pasienţe şi dă în cărţi. Se zice că după moartea 
mamei, tata a cunoscut-o foarte de aproape. Erau vecini de 
moşie. Versiunea asta îmi displace profund. Fiii au curioase 
pretenţii faţă de părinţi... (Fetele sunt mai lucide şi mai 
comprehensive.) 

Aseară, nu ştiu pentru ce, am început să-i fac Adelei 
declaraţii că sunt bătrân. (În adevăr, părul meu brumat, 
cum spunea ea odată, dacă atunci era un paradox şi o 
cochetărie involuntară, acuma începe să capete justificare 
cronologică.) Adela asculta zâmbind. Apoi m-a combătut cu 
graţie. (Mi-ar plăcea să nu fie pură complezenţă.) Şi mi-a 
spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. 
Cum are să-mi dovedească, şi de ce altă dată? Ca argument 
suprem, căci ţineam mult să-i probez că sunt bătrân - 
Dumnezeu ştie pentru ce! 

— I-am spus, forțând puţin autobiografia, că peste zece ani 
am să fiu moşneag. „Şi eu am să fiu bătrână atunci”, şi tonul 
ei parcă ar fi stabilit o complicitate. (Peste zece ani, ea are 
să aibă treizeci de ani...!) „Şi eu!” Pentru ce „şi”? Şi pentru- 
ce vrea să-mi probeze că nu sunt bătrân? (O femeie are un 
singur mijloc de a dovedi unui bărbat acest important 
adevăr!) Pentru ce? Consolare? Delicateţe de sentiment? 
Zădăreală? 

Continuu să-i amintesc de tinereţea pierdută. Pentru ce 
fac acest lucru, nedelicat, între altele, şi fiindcă vorbesc 
mereu despre mine? Ce se petrece sub conştiinţa mea? E 
mândria de a-i arăta că nu sunt un imbecil, care crede că 
mai e încă tânăr? E dorinţa de a o asigura că nu pot avea 
gânduri lăturalnice, fiindcă tocmai poate încep să le am? E 
regretul că sunt prea bătrân pentru ea şi nevoia de a mă 


lamenta, fie chiar ei, poate mai ales ei? E dorinţa de a fi din 
nou combătut de ea? (Până acum încă nu mi-a „dovedit” că 
sunt tânăr.) Azi m-a întrebat cu asprime pentru ce ţin atât 
de mult s-o conving că sunt bătrân. Mi-a plăcut tonul ei. Aşa 
se bucură bolnavii închipuiţi când medicii strigă la ei şi-i 
dau afară, ca să-i convingă mai bine că sunt sănătoşi. Şi 
apoi tonul ei de mustrare dovedeşte că nu mă mai respectă 
afta, ceea ce e încântător, şi că şi-a luat drepturi asupra 
mea, ceea ce e şi mai încântător. Dar bag de seamă că filele 
jurnalului au ajuns nişte adevărate „foi de observaţie”. Îmi 
iau pulsul şi temperatura de câteva ori pe zi. E cel mai bun 
mijloc de a deveni bolnav, ori de a agrava o afecţiune 
contractată. 

Pentru ce s-a supărat când a spuneam că sunt bătrân? O 
contrariez în ceva? Crede că vreau să-i zădărnicesc un 
gând? Dar iată-mă alunecând în cea mai ridicolă fatuitate. 

Un acordor din Piatra a adus, în sfârşit, pianul în stare 
normală. Adela mi-ia contat azi o bucată care ştie că-mi 
place cu deosebire. Muzica corpului ei m-a impresionat însă 
mai mult decât muzica însăşi. Mişcările braţelor, ale 
bustului la dreapta şi la stânga, viforul dibaci al mâinii când 
întorcea pagina, mişcarea piciorului pe pedală, laitmotiv 
discret al muzicii de imagini, făceau pentru mine cea mai 
tulburătoare simfonie. 

Valsul lui Chopin acompania muzica corpului ei... (Cam 
emfatic, iubitul meu!) La sfârşit, după o linie trasă cu 
degetul cel mare, parcă mânios, peste toate clapele de la 
stânga la dreapta, ca o parafă energică a unei iscălituri sub 
un text, care făcu pianul să strige cu toate vocile lui 
alarmate, Adela se ridică aproape cu violenţă de pe scaun, 
întrebându-mă: „Îţi place ca şi atunci?” I-am sărutat mâna 
şi pentru „atunci”, şi pentru acum. Am văzut pe faţa ei o 
nedumerire, căci nu e obişnuită din partea mea cu 
expansiuni de natura asta. Dar n-a spus nimic şi, trecându- 
şi mâna pe frunte ca pentru a se dezmetici, m-a întrebat ce 


vreau să mai cânte. l-am răspuns, fireşte, că acum e rondul 
ei să aleagă. 

Rapsodia tumultoasă a lui Liszt îi acompania şi ea, 
pătimaş, mişcările vii ale corpului. 

Ipocrizia e inutilă. Nu am temperatura normală. Dar sper 
că e un accident trecător. Efectul muzicii... 

Fânaţul, seră imensă de flori sub clopotul cerului sprijinit 
pe orizont, aşteaptă coasa. Sub atingerea fină a unei uşoare 
şi eterne adieri, simțită numai de ele, florile se clatină încet, 
pe tulpinile lor subţiri şi înalte, în străfulgerări de roş, de 
violet, de galben şi de toate culorile din lume. Pe alocurea, 
cicoarea domină puternic, iradiind un abur albastru ca un 
voal împotriva soarelui arzător. 

O femeie tânără nu poate face o plimbare pe câmp fără să 
culeagă flori. Adela le alege metodic, cu ochiul atent, cu 
gesturi de preciziune, parcă ar urmări vietăţi iuți şi viclene. 

Cu părul auriu, cu faţa albă şi roză, cu ochii albaştri, 
Adela, printre flori, e o floare mare, strălucitoare, mai vie 
decât toate, irezistibil atrăgătoare. Comparaţia, banală de 
adevărată ce e, între femeie şi floare este mai mult decât 
constatarea unei asemănări exterioare. E intuiţia unei 
identități profund naturale. 

Spectator neocupat (nu pot să culeg şi eu flori; îmi lipseşte 
cu desăvârşire convingerea!), mişcându-mă fără rost încolo 
şi încoace (în faţa unei femei nu pot să mă întind pe iarbă, 
singura soluţie onorabilă a problemei), situaţia mea e 
dificilă. Dar Adela, concentrată în vânătoarea ei, nu observă 
NIMIC. 

Pentru ea, florile au personalitate: unele sunt 
„sentimentale”, altele „impertinente”, altele „copii” ori 
„cucoane mici”, şi aşa mai departe. Observațiile astea le 
face cu umor, cu o comică dezmierdare. Cu sentimentul 
distanţei în acelaşi timp, parcă ar fi vorba de nişte copii pe 
care-i alintă, dar nu vrea să-i scoată la obraz. (Viziunea 
comică şi uşor dezmierdătoare este de altfel atitudinea ei 
obişnuită în viaţă.) 


După ce culege florile, vine la drum cu braţul încărcat, se 
aşează pe dâmbul şanţului, le clasifică în grupuri după 
criterii subiective şi fanteziste, le întocmeşte într-un buchet 
mare, îşi pune una în păr (la plimbările afară din sat iese 
aproape întotdeauna cu capul gol), alta în butoniera mea. 
(„Să n-o zvârli! S-o ţii toată ziua!”) 

Toate acestea se repetă exact, afară de floarea de la 
butonieră, care variază la fiecare dată, dar o alege mică 
întotdeauna, concesie teroarei mele de a mă da în spectacol 
cu floare în piept. 

Floarea asta mică se adaugă la celelalte din alte zile, 
mărind colecţia presată în paginile lui Diogen Laerţiul, între 
venerabilii Crates13 şi Metrocle14!... 

Adela s-a dus la Piatra pentru o zi. Am refuzat să mă duc 
cu dânşii, ca să-i arăt (şi probabil să-mi arăt) că viaţa mea e 
independentă de a ei, alături de a ei. 

Ar fi lamentabil, chiar dacă aş avea zece ani mai puţin. 
Experienţa trecutului este concludentă (Pathemata - 
mathemata15, zice un filosof al lui Diogen Laerţiul...!) 

Emilica, cu coada pe spate, cu breton galben pe frunte şi 
cu şorţul negru pe rochiţa cenuşie. Era de zece ani, ca şi 
tine. (N-ai fost deloc tardiv!) Treceai pe la poarta şcolii 
primare, de două ori pe zi, înfrigurat de emoție. Credeai că 
te priveşte tot universul! Ea îşi făcea semne din coate cu 
prietena ei, căci înţelegea. Şi treceau amândouă înţepate, 
vorbindu-şi foarte serios, ca două doamne în vârstă. 

Într-o zi de iarnă, Emilica a murit de anghină ori de 
scarlatină, cum mor iubitele la versta aceea. E singurul tău 
amor curat, pentru că n-a fost amor, pentru că n-ai fost 
niciodată pe punctul de a muri de pofta celor câteva 
kilograme de materie organică pe care fata cu părul pe 
spate le extrăgea din elementele brute ale naturii. 

Dar la şaisprezece ani a fost altfel. Leonora, de 
nouăsprezece, brunetă, subţire, suferind de un uşor 
strabism, care-i dădea veşnic un aer de îngândurare, de 
concentrare, de înfrânare a unui elan, cu zâmbetul ei trist, 


precoce, şi cu mersul de regină exilată, în plimbările 
nesfârşite prin parcul imens şi neîngrijit al casei boiereşti, 
despărţit de drum printr-un gard de fier ruginit. Visai s-o 
smulgi din vâlvătaia unui incendiu (în generozitatea ta, casa 
incendiată era, fireşte, a ei!), visai s-o salvezi din ghearele 
unor bandiți, prin codri. Dar n-o iubeai ca pe fata de 
altădată. Nu-ţi mai erau de ajuns glasul şi privirile ei. Tu-i 
iubeai, fără să ştii, şi ceea ce era inferior în ea şi ascundea 
bietul ei corp supus legilor ofensatoare ale materiei. 
Simţeai o sincopă în inimă când mersul îi învăluia haina pe 
picioare. Şi când într-o zi a izbucnit năprasnic o furtună, 
care i-a învălmăşit rochia şi i-a scos la iveală pentru o clipă 
ciorapii negri şi o margine de dantelă, ai început să visezi la 
ea arzător şi să ţi se pară şi mai nesuferit individul pe care-l 
bănuiai că iubeşte şi el pe Leonora. Şi de atunci imaginea ei 
s-a tulburat în capul tău: silueta ei s-a sfărmat. Rochia nu-i 
mai cădea armonios şi oblu pe pantofii mici. 

Când te-ai întors toamna la liceu, te considerai omul cel 
mai nefericit din lume şi foarte fericit că eşti atât de 
nefericit şi de interesant pentru amici, cărora le povestiseşi 
„romanul”, înflorindu-l cu fapte posibile, în care începeai să 
crezi şi tu. Dar Leonora a fugit peste două luni cu bărbatul 
surorii ei, deznodământ pe care nu l-ai mai făcut cunoscut 
amicilor. 

La nouăsprezece ani, Eliza... Grădina publică. Fata 
necunoscută, venită de aiurea la rude, înaltă, fragilă, cu 
părul galben, cu gene lungi peste ochii negri, muşcând 
nervos petalele unei roze înflăcărate... Un cântec umil de 
grădină publică, astăzi mort... Casa cu două ronduri din 
Uliţa Mare... Plimbările pe sub geamurile ei din două-n 
două ceasuri, de dimineaţă până la douăsprezece noaptea... 
Aparițiile ei la geamuri şi în cele două balcoane de pe două 
străzi. Infinita interpretare a figurii şi a privirilor ei („S-a 
înroşit?” „Mi s-a părut?”, S-a perindat prin balcoane pentru 
mine?,). Hotărârea supremă: scrisoarea - patru pagini de 
adoraţie în stil poetic, exagerat, stilul verstei când 


candoarea, pierdută mai târziu, se traduce prin emfază. 
Buchetul de trandafiri aruncat din balcon la miezul nopţii. 
Întâlnirea în semiîntunericul scărilor dintre etaje. (Stătea 
cu faţa întoarsă, cu o mână sprijinită de perete; avea 
mâinile reci, pleoapele reci, buzele reci, părul rece, talia 
subţire, care-i vibra de bătăile inimii.) Întâlnirile la geamul 
din grădină, sub copacul vechi, care ascundea stelele. 
Aceleaşi planuri de viitor, aceleaşi întrebări de zece, de o 
sută de ori, şi acelaşi răspuns al ei: „Da, şi pentru 
totdeauna..., Răstimpuri de tăcere, cu obrajii lipiţi... Graţia 
cu care consimţea să-mi clipească pe faţă, ca să mă 
dezmierde cu genele ei lungi... Respirarea pură, fină, pe 
care o simţeam pe obraz ca o şoaptă caldă a pieptului ei 
mic... Despletirea părului, care îmi cădea pe faţă şi pe 
mâini, înspre ziuă, cu mişcări de înger - semnul că vrea să 
se culce şi trebuie să ne despărţim. Plecarea în străinătate 
la studii. Scrisorile ei: „lubitul meu... „ „. Eliza” - raport de 
fiecare zi al vieţii ei fără evenimente, din oraşul de 
provincie. Moartea ei... 

E cu neputinţă să fi existat cândva pe planetă o apariţie 
mai încântătoare. Fata de şaisprezece ani cu părul galben şi 
ochii negri avea în figură ceva de copil şi de floare. lar 
corpul ei, încă în dezvoltare, avea mlădieri ca tulpinile 
subţiri şi înalte la adierea vântului. Şi vocea înceată, 
nesigură, cu graseieri ca nişte sfiiciuni ale inimii, al cărei 
ton răsună încă şi astăzi în mine! Niciodată cuvântul „înger” 
nu s-a potrivit unei trecătoare apariţii umane ca acestei 
fiinţe în adevăr angelice. 

Era într-o după-amiază de vară când i-am văzut 
mormântul... Pământul negru, cu o tablă de marmură 
deasupra, îi strivea pieptul mort! În jurul marmorii grele, 
câteva fire de iarbă... 

De atunci, senzaţia de funebru pe care mi-o dă, în 
momente de o stranie luciditate, pământul, lutul, piatra, 
toată materia asta inertă, idioată, inamică, şi mila pentru tot 


ce trăieşte şi încearcă în zadar să ascundă moartea sinistră 
a planetei, vietăţi şi plante, şubrede, nesigure, trecătoare. 

După epoca romantică - epoca realistă, serioasă, la Viena, 
cu femeia aceea subţire şi înaltă, cu formele adolescente 
încă la versta de douăzeci şi cinci de ani, oprite parcă în 
desăvârşirea materializării lor de flacăra mistuitoare a vieţii 
ei. 

Un păr arămiu, cu luciri de foc, parcă reflexe ale 
temperamentului ei arzător. Ochii de o culoare nehotărâtă, 
cafea şi aur, schimbătoare după dispoziţie, după culoarea 
timpului, în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniştit, 
sau uneori ficşi, reci, privind în gol, când gândul era 
concentrat ori patima adâncă. O gură mobilă, nesigură. 
Braţele albe, fine. Piciorul, ca o mână de mic, neliniştit. 
Mâna - nervoasă, şovăitoare. Mersul undoiat, cu capul 
aplecat uşor în dreapta, ca într-o figură de cadril, când îmi 
ieşea întru întâmpinare. 

O cunoşteam de doi ani. Nu ne spusesem nici o vorbă de 
iubire. Nici o aluzie. Dar discuţiile noastre, alimentate de 
lecturi de romane, de piese de teatru, de ştirile zilei, se 
învârteau, teoretic, toate în jurul iubirii. Îmi făceam un 
punct de onoare să fiu obiectiv, „ştiinţific”, căci mi se părea 
o supremă ineleganţă să beneficiez de aceste discuţii spre 
a-i face declaraţii învăluite. 

De câtva timp, însă, aveam intuiţia obscură că vine ceva. 
Într-o zi, înainte de aprinsul lumânărilor (stăteam amândoi 
de multă vreme de o parte şi de alta a unei măsuţe, fără să 
ne mai putem vorbi nimic), i-am spus, simplu şi calm - 
simţeam că acum nu pot să nu-i spun: 

— Tu nu vezi că te iubesc? 

Întâi a tăcut. Apoi mi-a răspuns cu glas ostenit: 

— Da, nu mai putem trăi unul fără altul. 

Şi-a lăsat fruntea grea pe mâinile puse pe masă şi abia am 
putut desluşi vorbele ei înăbuşite: 

— Lasă-mă singură acuma... le rog... 


La o mişcare a mea, a ridicat capul. Era albă, parcă fără 
viaţă, şi numai ochii îi ardeau, imenşi. 

— Cum? Poţi pleca? Da, da, du-te. Vino mâine. Nu-mi dai 
mâna? Îmi învălui mâna în palmele ei amândouă. M-am 
aplecat spre ea, fără voie, aproape s-o ating. 

— Nu! Lasă-mă, du-te. Mâine. Luni de zile a luptat cu ea 
însăşi. 

Dar într-o seară, la despărţire, m-a înăbuşit şi, la ureche: 

— Mâine sunt femeia ta. Aşteaptă-mă la patru în faţa 
Operei. Femeia aceasta ştia să iubească. Cu instinctele 
puternice şi sănătoase, cu inteligenţa lucidă, ea iubea fără 
lună, fără fraze, cu toate fibrele corpului ei, cu căldura ei 
exasperată. 

Dar ea aparţinea de drept altuia, unui om mult mai în 
vârstă, un bolnav, un paralitic, şi drepturile lui conferite de 
legi, consfinţite de societate, sfinţite de popi, acceptate de 
ea altă dată, deşi acum platonice, erau, în momentele de 
luciditate morală, suferinţa lancinantă16 a ei şi a mea. 
Drepturile acestea deveniseră imprescriptibile. lar 
dezarmarea lui totală îl apăra şi de divorţ, şi de adulter. 

Întoarcerea în ţară, amânată mereu - provocată de boala 
mor-tală a tatei - aduse soluţia problemei. Sau un început 
de soluţie, căci dacă afacerile tatei n-ar fi fost atât de 
încurcate, încât să-l amenințe cu o dezonoare postumă, m- 
aş fi întors la ea. Cuvintele ei „Sunt femeia ta” îmi ardeau 
creierul. 

Şi, în sfârşit, târziu, în epoca cinică, culminând spre 
amiaza vieţii, accesul de stupidă demenţă pentru femeia 
mare, cu părul roş, cu ochii mici şi verzi, cu nasul turtit şi 
cărnos, cu buzele strivite, arse, cu braţele groase şi dure, 
eşantioane ale întregii ei fiinţe, cu talia şi şoldurile asortate 
în formă de liră, femeia-femelă şi nimic altceva, femeia cu 
maximum de iritabilitate proto-plasmatică. Aproape goală 
sub rochia elegantă, începea să se dezbrace de la uşă, 
crispată, rea, fără nici un cuvânt, şi, peste treizeci de 
secunde, dădea replica, întregită, a Venerii Callipyge de la 


Siracuza - atât de albă, că părea mai goală decât o femeie 
goală. 

Dar într-o zi apăru omul de doi metri! În preajma lui i se 
zburlea puful de pe buze, i se congestionau nările, i se 
dilata abdomenul spre el, ca într-o mişcare de maree. 

Şi, de-a lungul întregii tinereţi, colega de universitate, fina 
şi delicata Elviră, cu frumuseţea ei abstractă, model 
schematic pentru realizări mai concrete, care te-a torturat 
cu suferinţa ei tăcută şi discretă. 

Experienţa e săracă, dar concludentă. 

Pe urmă ai pus ordine în amor: femei cu tarif pentru 
păstrarea echilibrului organic sau (mai elegant) a libertăţii 
de spirit - singurul amor în adevăr omenesc, fiind singurul 
supus raţiunii. 

Nu, nu! Nu iubesc şi nu vreau să iubesc pe Adela. Nimeni 
nu iubeşte când nu speră măcar inconştient să fie iubit. (De 
aceea numai „omul de pe stradă”, nebun, se înamorează de 
regine.) Nu sper şi nu doresc... Dar existenţa ei a început 
să-mi neliniştească inima... Şi ea ştie. Zâmbetul ei din unele 
momente, amestec încântător de duioşie şi ironie, nu-mi 
lasă nici o îndoială. Din cauza asta nu m-am dus la Piatra. 

Adela vine deseară. A plecat desigur din Piatra. E cald. E 
zăpuşeală. Şi mi-e urât. Cataloagele le ştiu pe de rost. 
Dicţionarele nu-mi inspiră nimic. Filosoful Diogen17 (tizul 
lui Diogen Laerţiul), care speram că o să mă distreze cu 
„Cinismul” lui, m-a indignat profund. Bel-esprit18 şi totuşi 
cuistre19. Filosof de mahala. Piqueassiette20. Cerşetor 
care insultă când nu-i miluit. „Cinic”, într-adevăr, în sens 
modern. Nesociabil şi rău. lronie greoaie şi aproape de 
mintea omului. Infatuat. Inelegant la aspect şi la suflet. Nici 
un orizont. Utilitarist mărginit. Obtuz la ştiinţă şi la arte - 
„inutile”, pentru el, „dăunătoare”. Insensibil la orice 
frumuseţe. Instincte canibalice. („Era de părere că e permis 
să mănânci carne de om.”) Falsificator de monede, în 
tinereţe. Trata, nenorocitul, de sus pe Platon. Deseară 
Adela e aici... 


Adela s-a întors la şase şi treizeci şi cinci de minute. l-am 
ieşit înainte din întâmplare, sau ca din întâmplare, nu ştiu 
sigur. A oprit trăsura, a sărit jos, uşor, ridicând puţin rochia 
deasupra pantofului, atentă la gest, şi a venit spre mine 
dezmierdând aerul cu umerii. (E atât de femeie şi de 
copilăresc suavă!) I-am ţinut mâna într-a mea poate mai 
mult decât trebuie. M-a luat acasă la ea. M-au oprit la masă. 
(Aceasta se întâmplă mereu.) Seara, am stat în cerdac, cu 
două lumânări în globuri de sticlă, ca întotdeauna. 

Mi-a povestit drumul ei la Piatra, cu impresii, stil şi 
înţepături femeieşti: „Ai văzut vreodată Ceahlăul din Dealul 
Balaurului? O colosală miniatură a lui însuşi, un bibelou 
uriaş cu subiectul Ceahlău. Am fost şi la mănăstirea Bistriţa 
de lângă Piatra. Starețul ne-a făcut o primire foarte bună. 
Nevasta lui n-a ieşit. Am văzut-o numai, când a trecut prin 
antret. Intra şi ea pe altă uşă. Era în neglije, jupon, camizol 
şi părul în papiote. O brunetă foarte picantă. Când a dat cu 
ochii de noi, a trecut glonţ de la o uşă la alta. Cum slujnică? 
Ce idee! Femei în serviciu la mănăstire? Şi încă tinere, cu 
jupon şi papiote! Ori îţi baţi joc de călugări fiindcă eşti 
ateu? Dacă ai vreo afacere la Piatra, îţi recomand oţel 
<Bucureşti>. Confort englezesc, chelneri în haine 
naţionale, orchestră până la patru dimineaţa sub geamuri, 
în grădină... Nedeprinsă să dorm la concert, am profitat de 
ocazie şi m-am cultivat. Am citit toate articolele, toate 
telegramele, toate informaţiile, toate foiletoanele şi toate 
anunţurile din jurnalele în care erau împachetate 
cumpărăturile. Să te pun în curent: prinţesa de Meklenburg 
s-a logodit cu ducele de Hessa, sau poate ele prinţ şi ea 
ducesă; Radivon vinde ceasornice de aur cu doi lei bucata şi 
mai dă pe deasupra ca premiu un ac de cravată tot de aur; 
împărăteasa Germaniei a făcut cadou împăratului doi prinți 
gemeni; preţul rapiţei s-a urcat; Pepita Ximenez s-a 
înamorat de cumnatul ei, don Diego. Vezi că nu ştiai? După 
marş, a contat un ofiţer de două ori Luna doarme. Şi pe 
urmă am adormit şi eu”. 


Masa era acum inundată şi peretele tapetat de gângănii 
de o sută de specii, bijuterii cu forme curioase, imitând 
animale cunoscute şi necunoscute - ca o reducţiune a lumii 
mari - de diferite culori, pe care Adela le definea, 
comparându-le cu pietre preţioase, cu metale, cu stofe... 
„Petpedecul” se auzea la răstimpuri, în grădină. „Steaua 
nebună” înainta alarmant de repede spre plop. 
„Petpedecul”... Poreclă dată de Adela unei prepeliţe, care 
spune mereu, conştiincios, în fiecare noapte, aceleaşi trei 
silabe, singurele pe care le ştie: „Petpedec!”; „steaua 
nebună”... Luceafărul albastru, care ne anunţă unsprezece 
ceasuri şi sfârşitul sindrofiei când ajunge deasupra unui 
plop, al treilea, dintre cei cinci din ograda vecină. Numele i 
l-a dat tot ea, într-o seară, când ni s-a părut că a luat-o prea 
repede spre plop, înfrângând legile naturii. 

— Ai isprăvit itinerarul? M-a întrebat ea. Ai să-mi 
povesteşti pe urmă tot, tot, nu-i aşa?... Cum? Nu eşti sigur 
că ai să faci excursia? 

Şi zâmbetul ironic şi afectuos i se stingea şi i se aprindea 
mereu în ochi, ca şi lucirea stelei de pe cer. 

După ce a dezbătut cu perfidie problema excursiei mele, a 
sărit din una în alta, şi apoi, cu un aer speriat: 

— Iar fumezi? Ştii câte ţigări ai fumat în seara asta? Zece. 
Le-am numărat. Vezi că nu te ţii de cuvânt? Pune ţigările 
aici, lângă mine... Desigur că tot aşa te ţii de cuvânt şi cu 
somnul. Dacă continui, să ştii că am să mă culc şi eu în ziuă, 
am să mănânc lămâi, şi înainte de masă am să-mi stric 
foamea cu bomboane şi cu mere crude. 

Vorbea acum pasionat şi-i luceau ochii ca într-o boare de 
lacrimi. Semăna cu fata de cincisprezece ani când protesta 
că nu-i copil. 

După asigurările mele că o să mă ţin de cuvânt, „pe cât 
posibil”, s-a îmbunat, apoi a consultat „steaua nebună”, 
care trecuse de plopul al treilea, a pus la îndoială 
corectitudinea astrului, mi-a adus pardesiul, mi-a dat 
pălăria şi bastonul, m-a însoţit până la poartă, mi-a întins 


mâna să i-o sărut, mi-a cerut făgăduiala că am să mă culc 
imediat, mi-a acordat o amânare de o oră, a admonestat 
încă o dată „steaua nebună” şi a fugit spre casă cu un 
„bru!” de frigul care devenise simţitor. 

N-am ţinut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de 
paralizie a inteligenţei şi mai cu seamă a imaginaţiei. Am 
început să devin stângaci şi banal. Şi mi se pare că nu-i 
displace idiotizarea mea... 

„Am fost elevă ascultătoare, am încercat, dar n-am putut 
reuşi să mă intereseze.” Răspuns clar şi drastic la 
întrebarea mea dacă cunoaşte literatura română. În sfârşit, 
la toate încercările de a afla impresia ei specială produsă de 
o carte sau alta din cele „încercate”, acelaşi răspuns 
invariabil: „lartă-mă, nu mă interesează”. Apoi, dezarmând 
şi cu graţia celor douăzeci de ani ai ei: „Aisă mă 
dispreţuieşti tare?” 

Adela are dreptate. În literatura română există câteva 
talente remarcabile, dar nici o operă de observaţie cu 
destulă substanţă sufletească. Femeile însă nu citesc pentru 
expresie, ci pentru observaţiile despre viaţă, adică despre 
ele. 

De altfel, ea nu este o amatoare pasionată de literatură 
(interesul ei e îndreptat spre muzică, spre broderie şi 
întrucâtva spre pictură), şi cu atât mai puţin de poezie. 
Pentru spiritul ei realist de femeie, poezia este „exagerare 
şi falsificare”, incomprehensiune pe care ea o declară, dar 
pe care cele mai multe femei o ascund. Din cauza rolului lor 
de răspundere, de lungă răbdare în conservarea speciei, 
femeile sunt mai serioase şi mai pozitive. (lotul se reduce, 
coborând din etaj în etaj, la instinctul creator.) 

Mai puţin sensibile la arta literară, ele citesc mai ales 
romane, care nu au a da senzaţia artei, ci pe aceea a vieţii. 
Pentru Adela, Anna Karenina nu e „stil şi compoziţie”, ci 
Kitty, Dolly, Anna, Levin, Vronski, coliziunile dintre ei şi 
progresul logic şi psihologic al acţiunii. 


I-am recomandat, ca şi altă dată, pe Turgheniev. Zâmbind 
şi jucându-se cu marginea voalului lung, trecut pe după gât: 

— Cineva mi-a spus odată că Turgheniev se apropie de 
femeie ca de un sanctuar. (Vai! I-am spus, în adevăr, 
genialitatea asta...) Dar femeilor nu le place să fie tratate ca 
nişte sanctuare, cu genuflexiuni şi cădelniţări, chiar când 
tămâia e de cea mai bună calitate. Nu suntem sanctuare! 

Cuvintele astea ultime, accentuate în chip deosebit, erau 
numai pentru romancier, ori şi pentru avocatul lui? Ori 
numai pentru avocat? (Pe unele femei, admiraţia excesivă a 
celor înamoraţi de ele le incomodează. În faza culminantă a 
legăturii cu ea, Otilia mi-a mărturisit, într-o zi când eu eram 
mai ditirambic şi ea mai cuminte, că dându-şi bine seama de 
ceea ce e în realitate, nu poate să-şi înăbuşe jena pentru ea 
şi un uşor dispreţ pentru mine când îi supraestimez 
calităţile pe care le-o fi având sau inventez altele, pe care 
nu le are.) 

Apoi, râzând, adăugă: 

— Am voit să te necăjesc. N-am citit nimic din Turgheniev. 
Nu l-am găsit nicăieri. Dar am să-l citesc. 

Să mă necăjească numaâi...? 

Cunoscând slăbiciunea femeilor pentru Paul Bourget21, i l- 
am amintit mai mult ca un mijloc să-mi dau seama de 
psihologia ei. 

— Aista se apropie, în adevăr, ca de nişte sanctuare nu 
numai de femei, bineînţeles dacă bărbaţii lor sunt bogaţi, 
dar şi de mobilele din saloanele lor. Şi nici la rochii nu se 
pricepe, cum pretinde el. Se pricepe mai bine cusătoreasa 
mea. 

O carte pe care o citeşte mereu e Iartarin: 

— Mă linişteşte când sunt supărată, când am griji, când e 
bol-navă mama. În cartea asta nu-s necazuri, toţi sunt 
fericiţi. Dar numai volumul întâi. Celelalte-s exagerate, cu 
farse şi ghiduşii. 

Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul 
Creangă! Cu alte cuvinte, viaţa şi limba pe care le cunoaşte 


ea din copilărie (ca toate persoanele din clasa ei, ea nu ştie 
bine decât ţărăneşte şi franţuzeşte) şi observaţia luătoare 
în râs, atât de naturală ei. 

Ea ştie pe de rost bucăţi întregi din opera povestitorului, 
mai cu seamă dialogurile, şi îndeosebi vorbirea femeilor. 
Când harabagiul întreabă pe maica Evlampia Desăgăriţa de 
la Văratic pentru ce-şi leagă întotdeauna la drum vaca 
dinapoia căruţei, răspunsul călugăriţei - că părinţii pusnici 
din Sfânta Agură i-au dat canon să mănânce lapte numai de 
la o vacă, pentru ca să nu îmbătrânească degrabă. 

— Adela îl spune ca o perfectă actriţă de comedie. lar la 
cuvintele „părinţii pusnici din Sfânta Agură”, bisericeşte 
repezite, ea completează textul luându-şi o figură sastisit şi 
făcându-şi o cruce mare, cu o grăbită aplecare a bustului 
înainte - închinăciune adâncă în faţa schivnicilor plini de 
solicitudine pentru tinereţea călugăriţei de la Văratic. 

Problema e simplă. Cu tot intermezzoul stupid, de care nu 
vorbeşte niciodată, ea a păstrat, încă din adolescenţă, 
simpatie şi admiraţie pentru „maestrul” ei. Acum, de când e 
femeie, e curioasă să ştie cum mă port în atitudinea de 
soupirant22 şi câtă putere are asupra mea. Dacă divorţul 
nu i-ar fi dezorientat şi poate revoltat sufletul, desigur că 
sportul sentimental nu ar fi avut loc. 

În mine e plăcerea de a aspira feminitatea, candidă încă, a 
sufletului ei şi curiozitatea ascuţită a unei experienţe de 
psihologie pe sufletul ei şi mai cu seamă pe al meu. Dar 
jocul acesta Dumnezeu ştie unde poate duce. (Fii sincer! 
Ştii unde „poate” duce!) 

Adela are sânul mic şi predilecție pentru haine cenuşii, 
albastre, liliachii, ca toate femeile care mi-au atins sufletul. 
(Afară de femeia cu ochii verzi şi braţele de piatră, care 
avea sânul ca o cupolă şi purta culorile dinspre marginea 
roşie a curcubeului şi care, neavând suflet, mi l-a angajat 
foarte puţin pe al meu.) Există, fără îndoială, la orice bărbat 
o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc, şi la 


orice femeie, o legătură între temperamentul ei, 
conformaţia ei fizică şi predilecţia pentru unele culori. 

Doamna M... şi Adela au venit astăzi la mine să-mi vadă 
casa. 

Le-am primit în odaia de la intrare: antret, birou şi salon. 

După o repede privire scrutătoare, Adela a făcut critica 
completă a încăperii, înşirând toate lipsurile unui confort 
relativ, stăruind mai cu seamă asupra greşitei distribuții a 
mobilierului sumar. Pe când concludea, ca toate femeile în 
astfel de împrejurări, că bărbaţii etC. Şi-mi propunea să vie 
cu Safta să-mi facă odaia mai plăcută, exclamă deodată, 
sărind de pe scaun: 

— Uite şi coana Anica! 

Coana Anica era portretul lui Arthur Schopenhauer, adus 
de mine şi atârnat pe perete în dosul mesei-birou. 

M-am simţit puţin vexat de frivola ei ireverenţă faţă de 
maestru. Dar asemănarea lui cu coana Anica mi se păru 
atât de izbitoare, şi însufleţirea Adelei de descoperirea ei o 
făcea atât de frumoasa încât am trădat pe maestru fără nici 
o remuşcare. 

Şi l-am trădat chiar şi atunci când, aflând al cuie 
portretul, Adela a uitat de coana Anica şi a luat ofensiva 
împotriva filosofului: 

— A!... Domnul despre care mi-ai spus odată la Vorniceni 
că ne face proaste, mincinoase, pocite, cu bustul mai lung 
decât picioarele, şi n-avem altă treabă decât să prindem 
bărbaţii în capcană? Acum înţeleg de ce avea ciudă pe 
femei... Nu cred să-i fi pregătit niciuna vreo capcană! 

Neputând susţine că Adela e proastă şi cu bustul mai lung 
decât picioarele, şi cunoştinţele ei asupra lui Schopenhauer 
mărginindu-se, destul de modest, numai la opiniile lui 
asupra femeilor, discuţia a fost imposibilă, şi victoria Adelei 
asupra mea, definitivă. 

Schopenhauer rânjea diabolic la Adela, la doamna M... şi 
mai cu seamă la mine. 


Dar Adela, făcând o altă descoperire, părăsi şi pe 
Schopenhauer: 

— Ai şi bibliotecă? Îmi dai voie să văd cărţile? 

Când a aflat că „biblioteca” e proprietatea domnului 
Tăpşulea, gazda mea, a fost încă şi mai curioasă s-o 
cerceteze. 

— Oare nu-i nedelicat să umblăm în cărţile lui? Liniştindu-i 
scrupulele, a luat de pe poliţă întreaga bibliotecă a 
învățătorului pensionar, alcătuită din câteva gramatici şi 
aritmetici, şi a pus-o pe masă. 

— Gramatica de... Aritmetica de... Uite şi poezii! 

Eu nu descoperisem nici o carte de poezii. Poeziile erau 
legate la un loc cu o aritmetică. 

— Poezii de Carol Scrob23... Scrob, poet? 

Trebuie să fie feciorul doctorului Scrob de la Roman, 
lămuri doamna M... 

Staţi, că-i serios... Scrisoare de Alecsandri... „Poezii 
elegante undite - adică pescuite? 

— În comoara inimii, şi de aceea cântă cu înduioşire” - 
înduioşire! - „A fi ca dumneavoastră, militar şi poet, este o 
dublă calitate, de care vă puteţi mândri” - Safta se 
mulţumeşte cu prima calitate - Prefaţă de G. Sion... 
„Curagiu, iubite Scrob” - „iubite Scrob” e admirabil! - 
„Când vei vedea că câteodată îţi slăbesc puterile, nu te 
descuragia, ci aleargă, ia pana, scrie, scrie şi iar scrie”... 
Acu să vedem ce scrie. 

Adela se aşeză pe scaun şi începu să răsfoiască: 

Ascultă, mămucă: Dă-mi pace, La Coralia mea, De ce m-ai 
deşteptat? 

— Cântecele colonelului coanei Anicăi... El spune 
„desceptat”, din farfurie, cum ar zice coana Anica. 

Cum „din farfurie”? 

Aşa zice ea când vrea să spuie că ceva e distins. N-ai auzit 
vorba asta? Se vede că vătafii s-au speriat tare când au 
schimbat strachina cu farfuria. 

Ce gură rea ai tu, Adelă! 


Ce să fac, mămucă... 

În acest moment, ceasornicul meu de masă începu să 
carilloneze24 La Paimpolaise. Erau ceasurile patru. Copilul 
din Adela a fost atât de fericit, încât am pus minutarul, pe 
rând, la toate cele douăsprezece semne ale cadranului. Apoi 
am rugat-o să-mi facă graţia să primească în dar jucăria 
miraculoasă. După refuzuri din ce în ce mai atenuate: 

— Dar dacă are să-ţi pară rău pe urmă? 

Să-mi pară râu... Ea nu ştie ce voluptate este a dărui unei 
femei, a-i da, a o face, prin actul acesta simbolic, puţin a ta. 

Adinioarea, când rătăceam în dreptul casei ei ca să fiu mai 
aproape de dânsa, a închis geamurile şi a dat storul în jos, 
ca să se culce... 

Există în univers imagine mai încântătoare decât o femeie 
înaltă şi zveltă, frumoasă şi elegantă, care se dezbracă 
încet, alene, cu gândul aiurea, zâmbind unei amintiri, unei 
aşteptări? 

Adela era în cerdac cu doamna M... Treceam la poştă. Am 
salutat. Ea, cu o înclinare din cap abia perceptibilă, mi-a 
zâmbit toată. E o spontaneitate, uneori, o uitare de sine în 
femeia asta, stăpână pe faptele ei până la calcul, care îmi 
dezarmează „psihologia”. 

Muzica militară cânta Lucia de Lammermoor. Sextetul, 
armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald 
şi umplea valea. Cerul albastru-închis, aproape siniliu, era 
înalt şi adânc. Îmi trebuia acum prezenţa Adelei... 

De la poştă m-am dus la ea. M-a întâmpinat în mijlocul 
ogrăzii. În haina albă, încinsă cu o panglică albastră, era tot 
ce e o femeie încântătoare, dar mai cu seamă era tinereţea. 

— Unde ai trecut aşa de misterios adinioarea? l-am 
dezvelit misterul peregrinărilor mele: 

— La poştă. 

— Da! Confirmă ea imediat, ca de obicei, fără strictă 
necesitate, un „da” scurt, de o copilărească graţie, 
pronunţat aproape „ta”. Apropo de poştă, azi am primit de- 
acasă un caiet de note... 


Am să-ţi fac întâi o cafea, eu... Dă ţigara la mine, s-o zvârl: 
iar fumezi teribil... Pe urmă am să-ţi cânt câteva bucăţi, 
după aceea ne plimbăm pe deal!... Şi seara, la masă la noi... 
Ba da, ba da! Eşti invitat de mama. Să văd, ai să refuzi pe 
mama?! 

Menuetul din Sonata a Vil-a îi interpreta eleganța zveltă a 
bustului, şi coroana ei de păr galben, scânteind în razele 
soarelui, reflectate de sticla geamului deschis, stropea cu 
fire de aur sonorităţile difuze în atmosfera calmă a odăii. 

Mi-a contat apoi andantele din Sonata I-a, supremă 
debrutalizare a vieţii, ritmuri de eter, rătăcite pe pământ 
din muzica de sfere, şi apoi, acompaniind pianul cu vocea ei 
gingaşă, şi atât de dulce, un cântec franțuzesc din alt secol, 
cuvinte de iubire naive şi delicate („blanche comme lait...”, 
„douce comme un agnelet...”, „fraiche comme rose..."25. 
Niciodată n-am simţit, ca astăzi, că toată poezia vieţii, până 
la infinitezimal, emoția pe care o dă o floare de câmp, 
răsăritul unei stele, o adiere de vânt, are ca principiu 
gândul morţii, fiindcă vorbeşte de iubire, şi că preţul 
integral al vieţii îl dă numai moartea. 

„Blanche comme lait...” 

După prima din cele trei părţi ale programului, am pus 
imediat în aplicare pe a doua. Ca să scurtăm un kilometru, 
am sărit gardul prin fundul grădinii, operaţie delicată şi 
chiar riscată, de care Adela s-a achitat perfect graţie 
scărilor formate de nuielele gardului învechit, unei 
binevoitoare crengi, de care s-a ţinut cu mâinile, şi 
concomitenţei aceleiaşi operaţii executate de mine puţin 
mai departe. 

Adela a petrecut de minune. Şi-a făcut un alpenstock din 
creanga jupoiată a primului copac întâlnit, apoi, 
nemulțumită, a devastat mai departe un alt copac, şi pe 
urmă a renunţat la ajutorul alpenstock-ului... A cercetat 
totul în dreapta şi-n stânga, încât am făcut drumul de două 
ori mai lung. A făcut ecou cu un deal dimpotrivă, 


înregistrând recordul de două silabe: un „Cucu!” subţire şi 


misterios, venit din fundul pădurii, încercând apoi în zadar, 
cu toată repejunea debitului, să obţie ecoul întreg al unui şi 
mai ascuţit „Cucule!” 

Când am ajuns pe culmea dealului, o catapeteasmă 
cenuşie din cer până-n pământ se mişca venind din munte. 

— Ne-apucă ploaia! Să fugim! Am pornit repede la vale. 

Dar ploaia trecu cotropitoare peste Târgu-Neamţului, 
înaintând triumfal înspre Moldova şi trimițând până la noi 
fronturi umede de vânt, ca nişte şfichiuri nevăzute. 

Doamna M... era în cerdac. 

Am o foame de lup! Strigă Adela de pe scări şi se repezi cu 
gura deschisă la doamna M... s-o mănânce... În sărutări. 

Ce-i cu voalul tău, Adela? Şi de unde ai găsit tu atâţia scai? 
Ai făcut nebunii destule? 

— Destule! 

Am intrat cu Adela la Haim Duvid, pretextând că 
ceasornicul ei rămâne în urmă. Voia să vadă numaidecât pe 
filosof şi pe nevasta lui. 

Haim Duvid - o extrem de ceremonioasă politeţe 
profesională, dar impasibil. În schimb, doamna Sabina s-a 
întrecut pe sine. Se topea. Ochii îi înotau în lacrimi ca într- 
un ocean. A oferit Adelei un scaun, l-a acoperit cu o rochie 
păturită, a înconjurat-o cu politeţi excesive şi naive, a 
copleşit-o direct şi indirect cu complimente intempestive şi 
stângace: „Domnişoara cea mai frumoasă din Bălţăteşti” - 
„Surioara matale trebuie să-ţi fie dragă tare şi seamănă aşa 
de bine cu mata”. Bine că n-a spus fiică! (Acum zece ani, în 
tovărăşia unei femei ca Adela, ipoteza doamnei Sabina ar fi 
fost alta!) Cât despre asemănare! Sunt înalt ca şi Adela, 
încolo... Eu sunt „brun, ochii negri, nasul potrivit”, întocmai 
ca în paşaport. Un singur lucru n-a greşit doamna Sabina: 
„dragă tare”. Deducţie, intuiţie, observaţie directă...? 

Adela era stânjenită. Haim Duvid, imperturbabil, îndrepta 
ceasornicul. Dar doamna Sabina revărsa afta suflet cald, că 
eu, cel puţin, nu aveam nevoia nici celei mai mici sforţări ca 
s-o tolerez. 


Când am ieşit, Adela zâmbea cu înţeles: „Am să-i pun venin 
la inimă coanei Anicăi. Am să laud evreica asta tot timpul 
mesei.” 

Dar n-a fost nevoie să aştepte masa. Coana Anica era în 
cerdac. Adela şi-a jucat rolul perfect, căci, de la doamna 
Sabina a trecut la neamul evreiesc întreg, profesând în 
pofida coanei Anicăi un filosemitism absolut, agravat cu 
declaraţia că toate prietenele ei din şcoală erau evreice, 
Betty Goldenberg, Raşela Weissmann, Suzana Haimsohn. Şi 
vorbea în limba coanei Anicăi cu tăţi, cu vai de mine, cu să 
vezi mata, cu să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. 
Când a căscat, făcându-şi trei cruci mici în dreptul gurii, 
doamna M..., cu toată seriozitatea ei tristă, nu s-a mai putut 
ţine de râs şi s-a dus în casă. Coana Anica, botoasă, se uita 
rău pe sub gene. Limba şi gesturile ei, imitate de Adela, 
fireşti pentru coana Anica, n-o supărau, i se păreau fireşti şi 
la Adela, care, de altfel, nu ni le servea decât nouă. Coanei 
Anicăi îi servea numai fondul. 

Adela rămânând fără auditor, căci se prefăcea că vorbeşte 
numai doamnei M..., îmi luă braţul, să mergem în grădină: 

— O urăsc, izbucni ea, după ce făcurăm câţiva paşi, 
fiindcă-i rea. Ieri a dat un ghiont Saftei pe ascuns. A trebuit 
să-i dăruiesc Saftei o bluză ca s-o consolez. Mereu i se pare 
că slugile mănâncă prea mult. Şi doar nu-i pe socoteala ei. 
E invitata noastră, o aduce mama pe la noi fiindcă a fost 
nevasta fratelui ei. 

— Duduie, mata poţi uri? 

— Pot! Mie nu mi-i indiferent nimeni, eu nu-s filosoafă - ca 
alţii. Eu urăsc, iubesc, dispreţuiesc... Sunt o ţărancă 
proastă. 

— De ce mi-ai spus că-s filosof? Crezi că eu nu pot urt? 

— Cred. Mata dispreţuieşti, nu urăşti, te cunosc eu bine. 
Dispreţuieşti pe toată lumea, şi n-ai dreptate... Dar îmi pare 
bine că eşti aşa. 

— Să zicem că-i adevărat. De ce-ţi pare bine? 


— Pentru că omul care dispreţuieşte pe toţi mă preţuieşte 
totuşi pe mine. Vezi ce egoistă sunt? 

— Văd. Dar eşti sigură că te preţuiesc? 

— Sunt! Pe mine şi pe mama. 

— Duduie, să ştii că de asta te admir eu, pentru că urâăşti, 
iubeşti, dispreţuieşti, eşti vie şi limpede. (Şi dacă mai 
adăugam că „mi-i dragă tare”, cum zicea doamna Sabina, 
fiindcă, pe lângă toate astea, e şi frumoasă, spovedania era 
completă.) Şi să ştii că nu dispreţuiesc pe nimeni şi 
preţuiesc pe foarte puţini. Dar e adevărat că toate 
prietenele matale din şcoală erau evreice? 

— Nu-i adevărat. N-am avut nici o colegă evreică. Am spus 
aşa pentru coana Anica. Ai văzut cum fierbea ca un rac, fără 
apă, antisemita asta care şi-a arendat moşia lui Moriţ Felţ? 
Acu hai să-ţi cânt, ca răsplată pentru că... Mă admiri... 
Parcă aşa ai spus. Eşti foarte galant... Dar ce să-ţi cânt? 
Desigur că toate sonatele, valsul, preludiile şi mazurca. 
Mata eşti foarte constant. 

— Dar mata? 

— Şi eu. La Tuffli mănânc întotdeauna o indiană şi o 
savarină. Mergând spre casă, şi-a schimbat gândul. M-a 
rugat s-o însoțesc la plimbare şi să amânăm muzica până la 
întoarcere: 

— Să mergem repede, în faţa vântului, să-l luăm în răspăr, 
„să cucerim universul”, cum a spus odată cineva la 
Vorniceni... 

Ia uite la coana Anica cât îi de urâtă! I-a ieşit tot sufletul în 
faţă. 

În antipatia reciprocă dintre Adela şi coana Anica se 
rezumă nimic mai puţin decât o pagină importantă din 
istoria ţării: Adela e fiica unii bonjurist, coana Anica - a unui 
vătaf îmbogăţit. 

Dar când exclamă: „O urăsc!”, Adela se înşeală. O 
dezminte însăşi pornirea ei violentă. Adela ia drept ură 
indignarea ei gene-roasă. Şi ce adorabil e acest „O urăsc!” 
prin vioiciunea lui pasionată şi prin contrastul dintre figura 


LIA 


ei agresivă şi uşoara graseiere, care îi revine, temperată, 
din copilărie (mai fermecătoare la versta asta decât atunci), 
ca întotdeauna când e stăpânită puternic de un afect. 

Faptele - statu quo26. În piept, însă, încep să se 
zvârcolească vipere. Nu sunt decât cincisprezece zile de 
atunci... Aveam spiritul liber. Azi... A fost fatal, predestinat. 
Dacă, spre a înnoda o intrigă, un scrib ar fi imaginat o 
întâlnire atât de întâmplătoare ca aceea de aici dintre mine 
şi Adela, toată lumea ar fi spus că bietul om are imaginaţia 
nevoiaşă. 

Acum trei ani Adela nu-ţi inspira nimic. Când ai văzut-o 
aici, ideea că între timp a devenit femeie a stârnit totul. În 
urmă, zi cu zi, ideea a fost confirmată mereu, inconştient, 
de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumuseţii ei, de 
temperatura urcată a feminităţii ei şi de cei patruzeci de ani 
ai tăi, care se agaţă de viaţă... 

Şi recunoaşte că toate amintirile curate despre fata de altă 
dată măresc, şi ele, tumultul tău din suflet, ca apele 
cristaline din munte, care alimentează râul tulbure din şes. 
Nici o femeie, când începea să-ţi apară ca unică 
dispensatoare de viaţă, n-a avut pentru tine afta realitate 
acumulată, şi atât de intensă, ca dânsa. 

Singura salvare, încă posibilă, ar fi absenţa. Napoleon, un 
om destul de priceput în strategie şi care nu obişnuia să 
fugă nici în faţa coaliţiei lumii întregi, spunea că victoria cea 
mai sigură în amor este fuga. Dar n-o să fugi!... O să-ţi 
inventezi un milion de argumente, unul mai ipocrit decât 
altul şi mai sofistic. 

Azi-dimineaţă scutura nişte cuverturi la geamul odăii ei de 
culcare, îmbrăcată cu o polcuţă albastră şi cu o digrimea27 
pe cap. 

Ocupaţia ei pur femeiască şi îmbrăcămintea de gospodină 
îi dădeau un farmec atât de ispititor...! 

Dar tot ce face mi-i scump, pentru că tot ce face eo 
realizare necontenită a fiinţei ei şi e, totuşi, o altă 
descoperire emoţionantă. 


Cum m-a văzut, mi-a spus încă de departe: 

— A murit „petpedecul” nostru. L-a mâncat o mâţă. În 
grădina asta se adună toate mâţele din Bălţăteşti! Şi mi-a 
arătat două pene delicate din aripa bietului pitpalac. 

Ochii Adelei erau plini de durere şi de ură. 

„Nostru” - cuvânt emoţionant, însumare într-un singur tot 
a existenţei ei şi a mele... Dar afară de pasărea moartă şi de 
steaua din alte lumi, nimic nu mai este al nostru... Nici 
universul, care este al tuturora! 

Mi-a dat o pană mie, şi una a păstrat-o ea, încă o dovadă 
că nimic în viaţa noastră nu poate fi al nostru, al 
amândurora. 

Azi am fost cu ea la Târgu-Neamţului. Avea de făcut nişte 
cumpărături. 

În trăsura îngustă (toate trăsurile de pe aici, carcase 
mizerabile de foste trăsuri, cumpărate pe nimic de ţăranii- 
birjari şi proporţionate cu caii lor mici şi goniţi întruna, sunt 
strimte şi hârbuite), oricum ai face, nu poţi să nu te atingi 
de tovarășul de alături. De la o vreme, recunoscând, fără să 
ne-o spunem, cazul de forţă majoră, ne-am resemnat şi ne- 
am acomodat cum am putut mai bine. Intimitatea asta 
totuşi ne stânjenea (cu atât mai mult cu cât în timpul din 
urmă raporturile noastre au devenit tot mai tulburi), dar 
făceam ca şi cum n-am fi observat nimic. 

Făcându-mi o datorie de a-i devia atenţia în altă parte, fără 
ca să pot reuşi, nici voi cu tot dinadinsul să o deviez şi pe a 
mea, am fost de o locvacitate copioasă şi susţinută. l-am 
arătat Văraticul, răzleţit sub soare, faldul munţilor în care 
se ascunde Agapia, Ciungii, cu runcurile ca nişte sâni 
formidabili, misteriosul Pleş, exilat în marginea zării. 

În faţa noastră, Cetatea Neamţului, molar sfărmat al unui 
leviatan de coşmar, strălucea ivoriu în soarele arzător al 
amiezii şi creştea cu cât ne apropiam de târg. Prin valea ei 
largă, Ozana îşi mişca strălucirea în curbele graţioase ca 
nişte şolduri de femei adormite ale meandrelor ei. În fund, 
cu aspect de nour, Halăuca, nemăsurată şi obeză... Ne-am 


oprit, conform tradiţiei venerabile, la ilustra băcănie 
„Tomovici”, veche de peste jumătate de secol, condusă 
acum de un subaltern. La o masă de crâşmă dintr-un colţ, 
pe care un băiat a curăţit-o, cu un şorţ murdar, de resturile 
unei gustări anterioare, am consumat fără furculiţe, 
mezelurile obişnuite - tradiţionale şi reglementare - însoţite 
de obligatoriile pahare de vin cu borviz. Ca să ne 
conformăm complet locului şi împrejurării, am ciocnit 
paharele pline. Adela oficia cu o delicată stângăcie acest 
ritual, în care era cu totul novice. 

În jumătatea de oră petrecută acolo, prin băcănia istorică 
s-a perindat o mulţime de lume, cea mai mare parte 
vilegiaturişti de la Văratic, Agapia şi Neamţ, cercând, 
gustând, întrebând de preţ, bărbaţii - calm, femeile - agitat, 
mirându-se ori indignându-se de preţuri, afirmând la 
fiecare articol că „la Iaşi” ori „la Botoşani” toate sunt pe 
jumătate mai ieftine, plătind la urmă preţul cerut. 

Când ne pregăteam să plecăm, îşi făcu apariţia o nimfă cu 
păr castaniu, de optsprezece ani la faţă, de douăzeci şi cinci 
la trup, cu o floare roşie în păr, cu un şorţ alb care o 
cuprindea pe după g,t cu bretelele, îi strângea talia 
accentuându-i cei douăzeci şi cinci de ani şi-i acoperea 
rochia vişinie - o slujnică frumoasă şi mai cu seamă picantă, 
care ceru încă de la uşă, cu un fel de impertinentă 
dezinvoltură, „o chilă de zahar,. Negustorul, rubicond şi 
stacojiu de ani şi de „comestibile, îşi pierdu cumpătul, 
începu să joace pe cele două picioare groase în dosul 
tejghelei ca un curcan apoplectic, repetând aiurit, cu glasul 
alterat: „Zahar... Fetiţă? Zahar? Zahar?, Adela se îneca, 
„murea, de r”s, cu batista pe faţă. Eu cugetam că 
pretenţiile omului de cincizeci de ani, exagerate faţă cu cei 
optsprezece, erau încă şi mai exagerate faţă cu cei douăzeci 
şi cinci ai nimfei cu rochia vişinie. 

Slujnica aştepta cu aerul impertinent cu care intrase. 
(Desigur că nu venea în magazie pentru înfia oară.) După 
ce negustorul înţelese, în sfârşit, sensul cuvântului „zahar”, 


îşi îndeplini oficiul prozaic de a cântări marfa, şi slujnica îi 
întoarse partea rochiei fără şorţ şi plecă dreaptă, străpunsă 
de razele X ţâşnite din ochii, deveniți saşii, ai 
comerciantului muncit de tiranul zeilor şi al oamenilor. 

Am însoţit pe Adela în câteva magazii, din care a selectat 
metodic tot ce însemnase pe o listă încă de acasă. Fiecare 
articol cumpărat era şters din listă cu micul ei creion şi, 
când programul fu epuizat, ne suirăm în trăsura noastră 
îngustă şi hârbuită, spre a ne întoarce acasă. Dar după o 
scurtă chibzuire, am hotărât să ne urcăm la Cetatea 
Neamţului şi am îndreptat birjarul într-acolo. 

Am lăsat trăsura jos, pe malul Nemţişorului, şi, pe cărarea 
de sub mesteceni, ne-am suit încet la deal. Amintirile 
istorice, deşi banale, care se insinuează în suflet, foşnetul 
mărunt al frunzelor, etern în aceste locuri, predispun la 
tăcere şi reculegere. Cărarea suie-n piept: Adela mi se 
atârnă de braţ. Greutatea ei îmi făcea urcuşul mai uşor. 

Dar zidurile înalte, pustii, către care urcam, ne apăsau cu 
severitatea lor tristă. Intimitatea dintre noi, aici, în 
singurătate şi în infinit, mă făcu să simt cu o claritate şi mai 
dureroasă că am trecut de „mijlocul drumului vieţii”. 

Suiţi pe un zid năruit, lat cât un trotuar, aveam în faţă una 
din cele mai melodioase privelişti din Moldova, clasică prin 
frumuseţea fină a peisajului, cu „cerul italian” deasupra - 
aşa cum l-a numit un călător străin care a trecut acum o 
jumătate de veac prin locurile acestea. Adela însă şi-a 
exprimat cu hotărâre preferința pentru zările nelămurite 
dinspre apus, de unde izvorăsc apele multe, pe care le 
aduce în câmpie Ozana. Am fost surprins de preferința ei 
pentru sublim, stare de suflet eminent masculină. 
Sensibilitatea ei... Dar văd că despic în mai mult de patru 
firul de păr (blond şi puţin bronzat) al Adelei. 

După un ceas de izolare cu Ea în albastru (simt bine că 
lucrurile au ajuns la majusculă, ca la optsprezece ani!), ne- 
am luat adio cu ezitări şi cu păreri de rău de la priveliştile 
care ne dăduse puţin senzaţia şi a eternității, şi a 


vremelniciei. Pe aceeaşi cărare, mai repede decât la urcuş, 
ne-am coborât la trăsură. 

Dar n-aveam nici un zor să reintegrăm prozaicii noştri 
penaţi. Şi, de comun acord, ne oprirăm asupra unui plan 
îndrăzneţ şi grandios. Să cinăm în târg şi să ne întoarcem 
acasă la lumina stelelor. Adela, de bucurie, îşi juca umerii 
pe rând, repede, cum făcea în copilărie când căpăta o 
jucărie de mult dorită. 

În vremea cât m-am dus la telegraf să anunţ la Bălţăteşti 
că ne întoarcem după masă, Adela, invitată de nevasta 
negustorului de la băcănie, s-a dus în locuinţa ei să se 
scuture de colb. 

Când m-am întors, am găsit-o cu o mâţă albă în braţe. 
Erau în tandreţe. Adela îi făcea declaraţii de amor, numind- 
o „mâţulică, hoaţă mică şi prostuţă”. Mâţa o ţinea fin cu o 
labă de pânza rochiei şi i se uita în ochi. Una avea ochii 
albaştri, cealaltă verzi. „Ia uite ce nas blănit are!” În adevăr, 
mâţa avea un nas mititel, păros şi comic. Şi-a lipit apoi 
obrazul de capul mâţei în semn de adio, a pus-o pe pat, ne- 
am luat rămas bun de la gazdă şi am plecat. 

Dar până la ora când se poate lua masa mai era vreme 
multă. Am petrecut-o vizitând „curiozităţile” târgului, care, 
cum am constatat, imediat, se reduc, şi încă punând multă 
bunăvoință, la una singură - grădina publică, cu două ieşiri 
pe două străzi, mare cât o livadă mică boierească, dar 
îmbietoare prin umbra copacilor, bătrâni, crescuţi în 
neregulă. Grădina era aproape pustie. Numai câţiva 
derbedei dormitau ici şi colo, pe capete de bănci. 

Lunga tovărăşie din ziua asta, singuri printre oameni 
necunoscuţi şi pe drumurile deşarte, ca şi senzațiile 
neobişnuite simţite în comun acolo pe munte, îşi produceau 
acum efectul. Bariera dintre noi slăbi. Discuţia deveni mai 
liberă, mai intimă, cu un caracter mai personal. Singurul 
subiect care mă interesa era ea. Cu aere de psiholog 
dezinteresat, îi detaliam calităţile, stăruind mai cu seamă 
asupra inteligenţei. „Mă linguşeşti... Pentru ce mă 


linguşeşti?” adăugă ea, subliniind şi adnotând fraza scurtă 
cu lumini ascuţite în ochi şi dându-i o melodie gingaşă. Era 
zâmbetul ei obişnuit, acum mai complicat şi disociat: uşoară 
ironie în ochi, simpatie caldă în glas. 

Am ignorat acompaniamentul logic şi muzical şi am rămas 
ferm cantonat în psihologia descriptivă. Altfel, aş fi căzut în 
quasideclaraţii, fireşti poate, dar nejustificate, atât de 
insidioase erau replicile şi atitudinea acestei femei, pe care 
acum trei ani o credeam un fel de Gretchen în eternitate. 
Dar fetele sunt crisalide care provoacă surprize când se 
transformă. De altfel, quasideclaraţiile mele ar fi devenit 
declaraţii, un bărbat înnodând funii groase acolo unde 
femeia, subtilă şi strategă din natură, împleteşte fire de 
painjen. 

Elogiile mele având rolul să justifice prietenia pe care i-o 
arăt, ea mă întrebă în chipul cel mai natural - simplu şi 
serios - la cine „ţin” mai mult, la prietenul meu X ori la ea. 
Sentimentele mele prea deosebite pentru X erau o invenţie 
a ei, de circumstanţă. Mi-au trebuit câteva momente spre a 
mă pune în starea de suflet necesară ca să pot face faţă 
cum trebuie la situaţia nouă, creată între noi de cuvântul 
care atingea problema delicată. 

Am asigurat-o, cu tonul cel mai expozitiv posibil, că nu ţin 
la nimeni atât de mult ca la dânsa, subestimând cu exces şi 
pe X şi importanţa lui pentru mine. Era vorba de simpatie, 
de prietenie, dar... Cuvântul „a ţinea” ni-l aruncam ca o 
minge primejdioasă. Şi-n azurul ochilor ei, eternul ascuţiş 
de lumină... 

Dumnezeule mare! Acum zece ani lucrurile s-ar fi petrecut 
altfel, şi repede. Dar acum zece ani, o femeie de douăzeci 
de ani n-ar fi vagabondat cu mine prin văi şi pe dealuri şi s- 
ar fi ferit să mă întrebe dacă ţin la ea mai mult ori mai puţin 
decât la X sau Y. lar dacă totuşi m-ar fi întrebat, aş fi ştiut 
sigur cum să traduc întrebarea şi i-aş fi răspuns înlocuind 
pe anemicul „ţin” cu un cuvânt mult mai robust. 


După ce am asigurat-o în termeni precişi şi gravi de 
prietenia mea nestrămutată - ochii ei spuneau: „Nu e 
nevoie de afta argumentare...” - i-am sărutat amândouă 
mâinile. O lucire scurtă în ochi, apoi o uşoară încreţitură 
între sprâncene, pe urmă o fugitivă expresie de 
concentrare sufletească, comună tuturor oamenilor când 
vor să-şi lămurească o problemă impusă de împrejurări 
neaşteptate... Şi imediat masca ei obişnuită de înger care te 
persiflează pentru că ţi-i scump. 

Fireşte, am continuat vorba cu fraze cât mai lungi şi mai 
susţinute, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum 
gestul meu intempestiv ar fi fost foarte la locul lui şi prea 
obişnuit ca să mai merite vreo atenţie. 

Dar acest gest, provocat oarecum de vorbele ei, mi se 
părea că-mi dă drepturi noi, că o făcuse puţin a mea. Şi 
eram singuri acum, în grădină, şi nu ne despărţea nimic 
decât doar câţiva centimetri de spaţiu binevoitor şi - 
implacabila cronologie. 

Ne-am dus la restaurant. Ne-am aşezat la o masă mică, 
luminată de o lampă prinsă în perete. 

Bustul Adelei, înalt, elegant, era uşor aplecat asupra 
mesei. Ochii ei răspândeau o lumină viorie, şi potirul de 
dantelă al mânecilor scurte îi punea flori de umbră pe albul 
rotund al braţelor. 

Ce grațios mănâncă o femeie când e graţioasă! 

Dar graţia nu răpea actului semnificaţia lui de apetenţă 
profund organică. Din contra, o făcea şi mai tulburătoare. 
Adela mănâncă puţin şi pe alese, dar cu poftă. Are 
senzualitatea fină. 

În restaurant erau o mulţime de cavaleri, probabil 
funcţionari ai urbei, care făceau spirit, toţi, cu afta 
emulaţie, de parcă ar fi concurat la un premiu. 

În sfârşit, am plecat. 

Înnopta. Apele Ozanei erau acum ca dosul de cositor al 
sticlelor de oglindă. Din sus, de pe valea largă a râului, 
venea un vânt perfid, abia simţit, dar tăios. Adela era în 


pardesiul ei de soie ecrue peste bluza de vară şi, împotriva 
oricărei intemperii, nu avea altă pavăză decât un şal 
subţire, împletit. I-am propus pardesiul meu, dar l-a refuzat 
cu indignare. Din cauza asta nu l-am pus nici eu. Dar 
hainele mele sunt serioase, ca toate hainele bărbăteşti. l-am 
propus pardesiul din două în două minute, dar n-a voit să-l 
ia cu nici un preţ. (Psihologie de femeie; femeilor „nu li-i 
frig” niciodată!) Pe urmă m-am resemnat. În Humuleşti, la 
crâşma de peste drum de biserică, beţia luase proporţii 
epice. Un ţăran prea de tot vesel ne-a petrecut trăsura cu 
un chiot sălbatic. 

Dealul cel lung l-am suit la pas. Mergeam cu Adela pe jos. 
Cosaşii de sub ierburi îi imitau fâşâitul aspru al fustei de 
mătasă. Noaptea era nemişcată. Numai stelele tremurau 
deasupra capetelor noastre. Munţii, pe care ziua îi văzusem 
glorioşi amenințând cerul, acum erau nişte ipotetice blocuri 
de întuneric masiv, profilate pe întunericul universal diluat 
în puţina lucoare a stelelor. Departe, la picioarele munţilor, 
ici şi colo, se stingea şi se aprindea mereu câte un foc 
singuratic. lar deasupra Văraticului, în tristeţea imensităţii, 
punctul strălucitor al unui luceafăr stătea să cadă dincolo 
de munte. Când căzu, în curând, tristeţea nopţii crescu 
deodată. Dar Adela era lângă mine, cu viaţa ei tânără, 
concentrată în glasul ei încet, fierbinte parcă în 
singurătatea tot mai rece a nopţii. 

Drumul era gol. În deal ne-am urcat în trăsură. Acum era 
şi mai întuneric. Abia bănuiam faţa Adelei. Stătea sprijinită 
cu umărul în colţul ei, cu picioarele pe scăunaşul dinainte. 
Simţeam cum îi radiază viaţa prin uşoara-i îmbrăcăminte. 

Când coboram valea spre Bălţăteşti cu hârşcâituri de 
piedică primitivă, un landau bine încărcat cu trupuri 
omeneşti, unul dintre acele care culeg la întâmplare tot 
felul de pasageri, trecu spre Târgu-Neamţului, cu zgomot 
mare de clopote. Dar peste mai puţin de un minut, 
rămaserăm iarăşi singuri în tăcerea nopţii enorme. 
Simţeam pe Adela supusă şi vibrantă. Probabil că-i era 


puţin frică. Ca să-i dau sentimentul siguranţei, am luat un 
ton aproape vesel. Apoi, abuzând de toate împrejurările 
astea, i-am pus pardesiul pe umeri, fără s-o întreb. Ea m-a 
ajutat s-o învelesc bine. Degetele ei amestecate printr-ale 
mele - erau o senzaţie nouă - mai tulburătoare decât a 
mâinii ei pe buzele mele. Atingerile de acum, ale mâinilor 
noastre, repetate şi neprevăzute, erau ca un joc, ca o 
făgăduinţă, ca un preludiu. Atingerea mâinii celor mai mulţi 
oameni mi-ar produce o displăcere vie. A câtorva mi-ar fi 
indiferentă, o simplă senzaţie tactilă. Atingerea mâinii 
Adelei îmi răspândeşte în sânge şi în suflet otravă. 

Trăsura mergea acum repede la vale, zvârlind pietrele în 
lături. Am început să-i ţin Adelei o prelegere de astronomie 
sentimentală şi cât am putut mai elocventă, ţesând 
expunerea cu melancolii după anii de altădată. Dar în 
momentele acele cochetam, ori exprimam, din inerție, stări 
de suflet inactuale. În realitate, nu mă mai simţeam omul cu 
părul brumat. Problema încetase, pentru că întunericul mă 
oprea să văd faţa Adelei, oglindă în care, prin contrast, îmi 
număr anii, şi pentru că inconştient ştiam că acelaşi 
întuneric o oprea şi pe ia să-mi vadă argintul care mă 
aureolează. Dar prima casă din Bălţăteşti rupse farmecul. 
Case, magherniţe... De unde răsăriseră toate acestea? 

La lumina felinarului de peste drum de poarta ei, am 
văzut-o. N-o mai văzusem de mult, din restaurantul de la 
Târgu-Neamţului. Acum era obosită. Îi era somn, avea 
înfăţişarea dezarmată, ca orice om când îi e somn... Când îi 
sărutam mâna, mi-a spus, cu glasul ei şoptitor: 

— Pe mâine. 

„Pe mâine...” 

Cum dezmiardă ea totul cu glasul, cu mişcările, cu 
existenţa ei! Şi înfăţişarea pasivă de adinioarea, când îi era 
somn... Părea că-i expiră voinţa... Acum doarme în căldura 
propriului ei corp tânăr, cu umerii largi, cu sânul delicat... 

I-am scris să-mi răspundă dacă n-a răcit. (Aseară, când am 
ajuns aici, termometrul din cerdacul meu arăta zece grade.) 


„Cum puteam răci, când temperatura era atât de ridicată? 

— Adela.” Ridicata? Temperatura mea? Atunci mă 
persiflează. A ei? Atunci mă persiflează şi mai crud. lar dacă 
nu mă persiflează... 

Imposibil...! 

Dimineaţa asta s-au petrecut mici evenimente 
extraordinare. Erau abia zece ceasuri când m-am dus la ea. 
Niciodată încă n-o vizitasem înainte de prânz. Am găsit în 
cerdac pe cele două doamne. Doamna M..., mai bine 
dispusă în ultimele zile, îmi vorbea de Văratic. Adela, în 
odaie, îşi isprăvea de aranjat părul la oglindă, care-i încadra 
bustul în rama ei cafenie. Vedeam două femei, din fiecare o 
jumătate, jumătatea din oglindă completându-se exact cu 
jumătatea din odaie: părul greu adunat în cunună - cu 
figura; ceafa dezmierdată de şuviţele de aur - cu decolteul 
Mic; delta trunchiată a spatelui - cu pieptul uşor bombat. 
Doamna M... îmi spunea că în copilărie şi-a petrecut două 
veri la Văratic, la ruda ei, maica Evghenia N... Adela, 
profund serioasă (în faţa oglinzii orice femeie are aerul că 
oficiază), îmi zâmbea totuşi uneori, din oglindă, cu înţeles. 
Cu ce înţeles? De câteva ori şi-a întors faţa spre mine, 
lăsând zălog oglinzii cununa de aur, ca să-mi dea zâmbetul 
direct, fără ajutorul sticlei, şi atunci zâmbetul era intim şi 
supus - poate puţin stânjenit că asist la ultimele ei dibăcii 
savante de a-şi realiza toată frumuseţea? Doamna M... îmi 
propunea să mergem în una din zilele acestea la Văratic. 
Rochia Adelei, simplă, strânsă pe bust, îi accentua, rotund, 
toate liniile. Dădeam doamnei M... câteva explicaţii asupra 
regimului pe care îl urmează. Mişcările mâinilor, ridicate în 
diversele operaţiuni ale toaletei, descopereau braţele 
Adelei până mai sus de cot. Acest incident, probabil cu totul 
neînsemnat în univers, îmi paraliză inteligenţa. Doamna 
M... abuzează de regimul vegetal. Îi recomandai, cred, o 
alimentaţie mai substanţială. Adela îşi isprăvea toaleta. Pe 
faţa femeii din oglindă se zugrăvea interesul intens cu care 
o scruta femeia din odaie. 


Când veni, în sfârşit, în balcon, cu o pelerină mică pe 
umeri, cele două puncte de lumină din ochi se jucau cu 
impresia pe care ea bănuia că mi-a făcut-o pe când dădeam 
consultaţia medicală doamnei M. 

Am întrebat-o din nou dacă, în adevăr, n-a răcit noaptea 
trecută pe drum. „Deloc. Nu ştii că „femeilor nu li-i frig 
niciodată? Cum era să răcesc?, Pe urmă s-a izolat oarecum 
de noi, sorbind rar dintr-un ceai, potrivindu-şi mereu 
pelerina, încercând nişte mănuşi, deschizând în răstimpuri 
ochii mari - ca în faţa unor surprize - gândurilor ce i se 
perindau prin cap, într-o solilocvie mută... La un moment, 
privindu-mă serios şi fix, plecă uşor capul, schiţând gestul 
care înseamnă „da”! 

La plecare, m-a condus până la poartă. Când eram destul 
de departe, ca să nu audă cei din cerdac, am întrebat-o, 
afectând un interes pur intelectual, de informaţie, ce a voit 
să-mi spună cu semnul ei afirmativ. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus ea prea repede. Apoi, 
atingându-mi în treacăt cu degetul pălăria, pe care o 
ţineam în mână, şi trimiţându-mi în inimă luminile ei 
albastre: Ştiam c-ai să vii dimineaţa asta la mine! 

Şi cum ajunsesem la poartă, mi-a dat mâna şi a fugit spre 
casă. 

Adela mi-a spus că o iubesc: „Ştiam că ai să vii dimineaţa 
asta la mine” nu poate avea alt înţeles. Tot ce s-a petrecut 
azi e clar: Adela mă încurajează - în nici un caz nu se 
apără... E cu putinţă oare? 

Şi totuşi... Şi totuşi, căci altfel ceea ce face ea nu ar mai fi 
cochetărie, ci simplă perversitate. Dar Adela e atât de pură, 
şi, cu toate aerele ei de sfidare, e atât de bună! Şi apoi - 
ştiu bine - mă preţuieşte atât de mult, mai mult decât 
oricine şi decât pe oricine., Ştiam că ai să vii la mine.” Până 
acum spunea „la noi”. Acest „mine” nu poate fi şi el calculat. 
Pe lângă perversitate, ar trebui să-i acord geniu literar. 
Acest suav şi arzător la mine... Dar... 


Am înţeles întotdeauna ce se petrece în jurul meu, în 
sufletele altora. Am ghicit, fără să vreau, intrigi bine 
ascunse - jenat, nemulţumit chiar că le-am descoperit. 
Uneori am înţeles mai înainte de cei doi nenorociţi că între 
ei începe romanul banal şi veşnic nou. Dar când am fost eu 
în joc - interesat prea tare şi cu sufletul nesigur şi tulbure - 
m-am pierdut întotdeauna în conjecturi. Şi n-am mai 
priceput nimic sigur... Braţele Adelei când îşi netezea 
părul! Atât de albe, că în odaia cu geamurile mici, 
întunecoasă, luminau real în mişcările lor încete, de o 
graţioasă preciziune. 

Dar ce a însemnat mişcarea aceea din cap?... A fost pentru 
mine? A fost numai un gest al gândurilor ei? A însemnat 
ceea ce ar fi putut însemna altădată? Ori a fost, în adevăr, 
numai o părere a mea? 

Adela r„de rar - un r“s intern, copilăresc, cu participarea 
pieptului, ca o huruială de hulub, cum râdea la şapte ani. În 
schimb, zâmbeşte mereu. Expresie a gândurilor, 
aprecierilor, a reacției ei intelectuale (fapt pentru care am 
devenit un colector şi un cititor de zâmbete!), zâmbetul ei e 
când fin, când ironic, când interogativ ori mirat, când, vai, 
indeterminabil. Râsul este expresia sufletului ei bun, 
zâmbetul - a inteligenţei ei rele sau, mai exact, lucide, ceea 
ce e acelaşi lucru. 

După prânz, ploaie măruntă şi rece. Tăcere pretutindeni. 
Parcă n-a fost niciodată lume şi zgomot. 

Adela m-a însoţit până acasă. Înteţindu-se ploaia, a intrat 
la mine. Am stat, fireşte, în cerdac. A fost serioasă şi simplă. 
A fost fata de altădată. Cu faţa ei copilărească şi cu talia 
acum ascunsă în pelerină, iluzia era totală. Eu m-am 
conformat instinctiv. Am fost „maestrul”. N-am îndrăznit s-o 
întreb din nou despre misterele de dimineaţă. (Ar fi 
însemnat să abuzez de împrejurare.) De altfel, era şi inutil, 
cu talentul ei de a aluneca printre nuanţe până la marginea 
obiectului în discuţie şi de a sări apoi alături în chipul cel 
mai natural. 


Anume, sau cedând întâmplător unei asociaţii de idei, mi-a 
vorbit, învăluit şi scurt, despre divorţul ei. Mi-a spus că a 
ştiut încă de la început că are să se despartă. Nu a intrat în 
nici un amănunt şi, se înţelege, n-am întrebat-o nimic. 
Patern şi grav, am sfătuit-o să se căsătorească, sprijinind 
îndemnul cu argumente burgheze insipide. Înfi a tăcut. La 
insistenţele mele stupide şi nedelicat repetate, a răspuns: 
„Poate”. Sfatul acesta dezinteresat făcea nule şi neavenite 
toate câte se întâmplase între noi până acum. 

Eterna ipocrizie! Eram aproape sincer când vorbeam, 
poate cu totul sincer. Dar sunt sigur acum că am sfătuit-o să 
se mărite ca s-o derutez, căci mă simţeam ridicol la gândul 
că fata asta mă priveşte ca pe un bărbat care suspină după 
ea şi poate gata să-i facă declaraţii, acum când, prin 
accentuarea contrastului cu dânsa, simţeam şi mai mult 
nepotrivirea anilor. Dacă pelerina n-ar fi schimbat-o în fata 
de altădată şi dacă nu era în cerdacul casei mele, oarecum 
în puterea mea, desigur că nu i-aş fi spus să se 
căsătorească. Dar strategia mea fu pedepsită. Acel „poate” 
îmi duce gândul până la ipoteza unui bărbat cu care s-a şi 
înţeles. Poate chiar să-şi fi dat şi cuvântul... 

Am condus-o până acasă. „Lâhommeivre dune ombre...”28 

Un amant?! Cum de nu mi-a venit până acum întrebarea 
asta? Un bărbat care face cu ea tot ce vrea! Îmi strung 
ochii, îi apăs cu pumnul - să nu văd imaginea odioasă! 
Molestarea ochilor până la strivire mă orbeşte intern. Dar 
nu pot sta mereu cu globurile ochilor comprimate. 

Ipoteza unui logodnic, sfâşietoare adinioarea, îmi apare 
acum benignă. Un logodnic este o virtualitate. Un amant 
este o realitate teribilă. Incomparabil mai îngrozitoare 
decât un soţ. În căsătorie, semnificaţia socială o maschează 
pe cealaltă. O femeie se poate mărita pentru zece motive, 
din care să lipsească acela pentru care se dă unui amant: 
selecţia pasionată! 

Imposibil! O femeie care iubeşte pe un bărbat absent nu e 
în dispoziţiile sufleteşti ale Adelei. Iar promisă fără iubire 


este o ipoteză absurdă pentru o femeie liberă, bogată şi cu 
concepţia ei de viaţă. Acel „poate” era unicul răspuns serios 
şi sincer pe care putea să-l dea. 

Din vorbele ei, important peste măsură e amănuntul că 
ştia c-o să se despartă când s-a măritat. Atunci de ce s-a 
măritat? Ori mi-a spus un neadevăr? Dar ce interes avea să- 
mi spună un astfel de neadevăr, care nici nu o pune în 
lumina cea mai favorabilă? Şi, în sfârşit, adevăr ori 
neadevăr, ce nevoie avea să-mi spună acest lucru? 

Problemele în care înot abia ţinându-mă la suprafaţă (dacă 
nu e o iluzie că valurile nu mi-au trecut peste cap) se 
complică în fiecare zi. 

Plouă mereu. E frig tare. Coşurile fumegă aproape la toate 
casele. Stau mai toată ziua la ei, adică la ea. Adela cântă 
mult la piano. (În zilele frumoase cântă rar şi mai mult 
seara, pentru că se adună lumea la gard, şi ideea că „dă 
concert” o plictiseşte, mai ales că doamnele şi domnii 
aceştia de aici o aplaudă uneori din drum, din ce în ce mai 
puţin discret.) Începe o bucată, o lasă, se-ntoarce spre noi, 
r”de, începe alta, şi tot aşa, până ce se opreşte asupra 
uneia. Şi atunci, uneori parcă alintă pianul, de cele mai 
multe ori parcă vrea să-l strivească. 

Azi, rugată, a venit la piano doamna M... A contat 
sentimental serenada lui Schubert. Când a isprăvit, Adela a 
sărit, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o pe amândoi obrajii cu o 
afectuoasă indulgență pentru sentimentalismul mamei sale. 

Uneori jucăm cărţi, în zilele astea cenuşii, când trebuie să 
punem măsuţa la geam, ca să avem puţină lumină - verde 
din cauza copacilor de afară. Când câştigă, când învinge, 
căci nu jucăm pe nimic, Adela e fericită. Sunt aproape 
întotdeauna adversarul ei. A observat că trişez ca să 
câştige, şi s-a supărat. E foarte serioasă la joc. De altfel, 
acum suntem foarte serioşi în toate raporturile noastre. 
Raporturi de soră şi frate - mai mic! Mă urmăreşte tot 
timpul să nu umblu fără pardesiu, şi puţin a lipsit să-mi 
smulgă făgăduinţa de a face foc în sobă. Seara se îngrijeşte 


că are să-mi fie „urât” până acasă! Azi mi-a cusut un 
nasture de la pardesiu, care ameninţa să cadă. Pardesiul 
meu pe genunchii ei... Acasă mi-am făcut siesta învelit cu el 
pe piept şi pe faţă... 

Adela are o rochie groasă de postav cenuşiu, care-i 
strânge trupul, reliefându-i umerii largi şi şoldurile fine. 
Frigul o face mai rumenă şi mai fragedă. leri ne-am plimbat 
puţin, cu pelerine de cauciuc, cu glugile pe cap, până 
aproape peste ochi. Trebuia să ne întoarcem cu totul ca să 
ne vedem. Îmi părea o şcolăriţă îndrăzneață şi cochetă. Ce 
fragedă e faţa unei femei tinere încadrată de gluga neagră 
a pelerinei! 

Am găsit-o plimbându-se în cerdac. M-a invitat să stau şi a 
continuat să se plimbe. Mi s-a părut puţin agitată şi puţin 
izolată sufleteşte de mine. 

E pentru prima oară când ea se plimbă şi eu stau jos. 
Orice om care umblă are ascendent asupra celui care stă şi 
care se simte pasiv, dar mersul femeii iubite e copleşitor, 
pentru că dă tot relieful şi maximum de viaţă plasticii şi 
feminităţii ei. La senzaţia ascuţită contribuia şi nervozitatea 
ei, şi aerul ei distrat, care punea distanţă. 

Cum stam cu pălăria pe genunchi, voind să mă scap de ea, 
a venit să mi-o ia din mână. În clipa când politeţea şi 
greutatea de a accepta, dar şi de a refuza serviciul unei 
femei m-au silit să mă împotrivesc, atingerea cu ea, prin 
uşoara smucitură a pălăriei, şocul fizic dintre noi m-a făcut 
să-i simt în mine fiinţa, să am voluptatea voinţei ei impusă 
voinţei mele. De altfel, de mult s-a schimbat raportul de 
forţe dintre noi. De când nu mai pot avea nici o îndoială că 
ştie - şi ştie că eu ştiu că „ştie” - mi-am pierdut toată 
libertatea de spirit, pe care ea o are mai completă decât 
înainte. În fiecare zi devin tot mai mic faţă de dânsa. Astăzi 
diminuarea a făcut progrese mari din cauză că eu stăteam 
jos şi ea se plimba! Mi s-a impus şi m-a supus în toate 
felurile. Păcat că mic nu este echivalent şi în cazul acesta cu 
tânăr... Dar de o bucată de vreme, probabil din prudenţă 


inconştientă, am încetat să mai atac cu ea problema. S-ar 
zice că acum îmi ascund versta. În realitate, nici eu nu ştiu 
bine ce simt, căci Adela mă întinereşte şi mă îmbătrâneşte. 
Mă întinereşte prin ceea ce simt pentru ea şi pentru 
univers, devenit decorul ei. Mă îmbătrâneşte prin 
comparaţia cu ea, impusă de tinereţea ei - mereu 
crescândă, fiindcă o descopăr mereu. Senzaţia este absolut 
inedită. Până acum nu îmbătrâneam, pentru că 
îmbătrâneam fără să ştiu, ca arborii. Problema mi s-a pus 
înfia oară în viaţă când am revăzut pe Adela aici, pentru că 
probabil am început s-o iubesc chiar de-atunci. Dar ea ştie 
desigur mai bine de când am început s-o iubesc. În privinţa 
asta, femeile, care merită acest nume, au divinaţia promptă 
şi infailibilă. Şi cum punctul de ironie i-a apărut în ochi din 
primele zile, desigur că am început s-o iubesc îndată ce am 
revăzut-o. 

Plouă năprasnic zi şi noapte. Când încetează puţin, începe 
din nou, cu o şi mai mare furie, cu un fel de entuziasm 
prostesc. O ploaie torențială, care se înverşunează atât de 
inutil şi de contrar obişnuinţelor naturii a treia zi după 
începutul ei, are ceva comic. Şi a venit aşa de discret şi de 
modest - o uşoară picurare pe frunzele copacului de la 
geam, într-o seară, pe la aprinsul lumânărilor. Dar aerul 
modest era - furişare. 

Am găsit pe Adela în cerdac, îmbrobodită şi cu o haină 
scurtă, blănită. Faţa ei ieşea atât de mică şi de spirituală din 
broboada neagră de lână împletită! Şi gândul că haina 
groasă îi păstrează căldura... 

Citea Război şi pace. E abia la volumul al doilea. Am rugat- 
o să nu întrerupă lectura, să continue până unde se 
isprăveşte capitolul, căci altfel plec. Şi, ca să-i arăt că 
hotărârea mea e serioasă, am luat un album de pe masă şi 
am început să-l răsfoiesc. Ea a r'”s şi a declarat că se 
supune: 

— Dar cum ai să mă controlezi dacă am citit până la 
sfârşitul capitolului? Ai să mă crezi pe cuvânt? 


Convenţia stabilită, ea îşi reluă lectura întreruptă. 

Eu, se înţelege, ţineam albumul în mână numai de formă. 
E atât de plăcut să priveşti o femeie când nu ştie că o 
priveşti, şi mai cu seamă când citeşte. 

Rămăsese cu zâmbetul provocat de insistența mea şi de 
tranzacţia noastră, dar mai pe urmă faţa ei deveni gravă de 
atenţie şi concentrare. Cu toate acestea, îşi trăgea mereu 
rochia în jos, fără nici o nevoie, căci abia i se zărea vârful 
botinelor. Mişcarea asta, foarte obişnuită ei, i-a devenit 
irezistibilă, ca un tic nervos, căci e vădit că o face fără să 
vrea şi poate fără să ştie. (Gestul acesta, observat şi la alte 
femei, e semnul unei pudori excesive, datorită unei excesive 
feminităţi, care trimite mereu în conştiinţă ecoul ei 
puternic, dar, în acelaşi timp - şi în contra instinctului de 
apărare care-l dictează - el solicită şi pune problema.) 
Cerându-mi apoi voie cu un ton perfid de rugător să închidă 
cartea - căci „s-a isprăvit capitolul” - mă întrebă dacă îmi 
place prinţul Andrei, adăugând că din toate tipurile 
romanului ea preferă pe acest prinţ. 

Nu sufăr de mania contradicţiei, mai ales faţă de ea. Din 
contra, abundez întotdeauna în sensul ei, nu numai ca să-i 
fac plăcere, dar şi pentru că împărtăşesc părerile ei - chiar 
când înainte aveam altele - probabil din nevoia de a fi, 
măcar în chipul acesta, cu totul platonic, cât mai alături de 
dânsa. De data asta, însă, am pus deodată distanţă între 
mine şi ea, am fost aproape cu vehemenţă de altă părere, 
deşi acum îmi dau bine seama că, din toate tipurile 
romanului, apreciez şi eu mai mult tot pe nefericitul prinţ. 

Ea m-a privit tot timpul cu atenţie şi pe urmă mi-a spuscă 
prinţul Andrei, rece şi ironic în aparenţă, sensibil şi chiar 
sentimental în realitate, seamănă cu mine. Apoi: 

— Scumpul meu mentor (întâia oară îmi spunea acest 
cuvânt), prinţul e gelos de Anatol? Mata pricepi mai bine 
lucrurile astea. 

— Cred că nu. 


— Mie mi s-a părut că-i gelos, cu toate că n-are motiv. 
Gelos de prinţul Andrei... Are dreptate... Din cauza asta l- 
am combătut! Acum îmi dau seama şi de cauza altor 
sentimente. De impacienţa mea când ea dezmiardă pe Azor 
(sentiment care s-a transformat într-o teorie: clinii sunt 
animale degenerate, devenite lichele), când găseşte „bine” 
mutra vreunui actor din Lillustration (mie mi se par cu toţii 
mutre de bărbieri), când scrie - prea des! 

— Celei mai bune prietene a ei. O singură afecţiune nu mă 
irită: pentru mama ei. E primordială: n-a început să i-o dea 
niciodată. Nu are ca principiu selecţia. 

Seamăn cu prinţul Andrei? Nu ştiu. Şi pentru ce mi-a spus- 
o? Ca un argument ca să-mi placă prinţul, ori ca motiv 
pentru care prinţul îi place ei? Oricum, nu-mi convine să 
împart simpatiile ei cu nimeni, nici chiar cu un alter ego al 
meu! Şi nici chiar cu mine însumi... Nu vreau să ţină la 
calităţile mele, ci, fără nici un discernământ, la mine! Te 
iubesc fiindcă eşti bun; Te iubesc fiindcă eşti inteligent; Te 
iubesc fiindcă eşti frumos; Te iubesc fiindcă... Înseamnă că 
Te este iubit nu pentru el, ci condiţionat, din anumite cauze. 
O iubire provocată de cauze conştiente, de calităţi pentru 
care dicţionarul are cuvinte, de însuşiri externe; o iubire 
acordată ca un premiu pentru calităţi estetice, morale şi 
intelectuale, o iubire pe care o poţi justifica nu este iubire. 
Şi apoi bun, inteligent, frumos poate fi şi unul şi altul, dar Te 
sunt numai eu... Şi, totuşi, ştiu că nu vreau nimic de la ea, 
că nu urmăresc nimic, că nu trebuie să urmăresc. Că nu se 
poate... 

A încetat ploaia. E primăvară. Totul luceşte verde. E ceva 
subtil în aerul limpede. Natura învinge urâţenia de aici. 
Razele soarelui, curate şi încă reci, pun pe toate, pe casele 
strâmbe şi pe gardurile neegale, o poleială care le dă un 
prestigiu nou, sur-prinzător. Glasurile trecătorilor de pe 
stradă, sonore şi clare, vin parcă din depărtări. Tălângile 
sună sacadat pe dealuri. Pe drum trec mereu trăsuri, în 


amândouă direcţiile, încărcate mai ales cu femei, îmbrăcate 
în culori deschise şi vesele. 

Din ce adâncuri scânteiază în noaptea asta cerul, cu toate 
stelele lui şi cu pulberea nebuloaselor lui?! 

În infinitul acesta etern există oare loc şi timp pentru 
repetarea planetei în toate verstele ei? Îmi cere Adela 
acum, la depărtări de ani de lumină, să-i hrănesc păpuşa cu 
biberonul? Îmi pune ea, aiurea în univers, o floare mică în 
piept? Îmi zâmbeşte în altă Cale lactee, netezindu-şi părul 
la oglindă? Îmi „dovedeşte” poate, pe un Pământ mai vechi 
cu o lună, că sunt tânăr...? 

Am găsit-o lucrând la o rochiţă mică, de trei palme, pentru 
Ilenuţa, fata bucătăresei. 

Ilenuţa e una din pasiunile ei. Şi merită! În vârstă de patru 
ani, îmbrăcată ca şi mama ei, miniatura de ţărancă are ochii 
negri, strălucitori ca două mărgele de cocs, şi se lipeşte de 
oameni ca 0 pisică. 

Iubirea de copii, la Adela, este în adevăr o pasiune. Prin 
sat îi pândeşte, parcă ar voi să-i fure, se aruncă asupra lor, 
îi ia în braţe, îi sperie uneori cu dezmierdările ei vijelioase, 
le dă bani, le dă bomboane, care nu lipsesc pentru acest 
scop niciodată din săcuşorul ei... Mutra mea, cu oricâtă 
ipocrizie m-aş sili s-o compun favorabilă, rămâne puţin cam 
sceptică. (E uimitor cu câtă preciziune simţul muscular 
transmite creierului cele mai fine nuanţe ale expresiei 
figurii noastre.) Adela observă şi-mi cere iertare, mai serios 
sau mai în glumă, că mă plictiseşte. Ultima dată, însă, mi-a 
spus răspicat: „Eşti egoist, mon cher maâtre, ca toţi 
bărbaţii!” şi apoi mi-a luat braţul cu un gest care continua 
încă, despotic, impetuozitatea mişcărilor ei cu copiii. (O fi 
înţeles ea complet egoismul meu? O fi înţeles că opririle ei 
cu copiii mă impacientează pentru că-mi răpesc atenţia şi 
timpul ei? Şi pentru că-mi dau ocazia să măsor posibilităţile 
ei pasionale, care nu vor fi niciodată pentru mine?) 

Când m-a văzut astăzi intrând, a încetat cusutul, pentru a-l 
relua peste câteva momente. 


Cusutul ei, cu capul plecat pe lucru, mă deplasează 
sufleteşte. Fără ochii ei, am impresia că monologhez, 
oricâtă atenţie ar arăta vorbelor mele, confirmată prin 
participarea ei normală la discuţie şi prin promptitudinea 
răspunsurilor. 

Numai când se însufleţeşte în chip deosebit lasă un 
moment lucrul, ceea ce înseamnă - concluzia se impune 
nemiloasă - că restul timpului prezenţa mea nu-i angajează 
îndestul existenţa. 

Mă despăgubeam însă cu libertatea întreagă de a-i privi 
fără ştirea ei, oarecum în absenţa ei, braţele goale până 
aproape de cot, de un alb luminos, geometric rotunde, 
crescând în amploare de la încheietura mâinii în sus; ochii 
lungi, cu încarnatul pleoapelor mat, ca la copii, şi genele 
stufoase umbrindu-i albastrul privirilor; bărbia îngustă, 
fină, de rasă evoluată, care-i dă o gingăşie emoţionantă; 
linia corpului frântă, ascunsă pe alocurea, ca să reapară în 
toată puritatea ei. 

În sfârşit, confecţiunea rochiei-jucărie ajungând la un 
stadiu care necesita intervenţia maşinii de cusut, Adela mi-a 
dăruit privirile, amânând croitoria pentru altă dată. 

I-am arătat o fotografie de când aveam douăzeci de ani, pe 
care o port în portofoliu la un loc cu alte fotografii de 
familie. 'Ţineam de câteva zile să i-o arăt - să mă vadă într- 
un ipostas favorabil - chiar cu primejdia de a suferi de 
comparaţia cu mine însumi, să vadă că tinereţea nu este un 
atribut care se exclude cu ideea de „son majtre”, că... 

După ce a privit fotografia ca un expert (aveam 
sentimentul curios că am delegat pe cineva să mă 
reprezinte într-o afacere importantă), Adela spuse cu toată 
hotărârea: „E mai bine acum, da, e mai bine”. 

E mai bine că nu sunt un tinerel insignifiant, ori figura 
mea e mai „bine” acum? (Problema psihologică pune o 
problemă gramaticală: „Bine” adverb ori adjectiv?) În cazul 
al doilea, observaţia ei nu are nici o importanţă, chiar dacă 
„mai bine” ar fi egal cu mai frumos. Poţi fi mai frumos decât 


în tinereţe chiar când ai şapte-zeci de ani. În cazul întâi, are 
o importanţă capitală! Pentru a construi atât de repede 
fraza echivocă, unui bărbat i-ar trebui reflexiune şi calcul. 
Dar femeilor le ajunge instinctul. 

Nu i-am cerut nici o explicaţie. A cere astfel de explicaţii 
unei femei este o prostie. Reacţiunea - şi ea tăcută -a 
Adelei ar fi fost, ca a oricărei femei în asemenea 
împrejurări: „Ori înţelegi singur ce-ţi spun, ori lasă-mă în 
pace cu atenţiile dumitale sentimentale!” 

În loc să-mi dea fotografia în mână, mi-a pus-o, ţinând-o cu 
două degete şi fără să mă atingă, în buzunarul de sus al 
surtucului. 

Mirosea ca o floare. 

Mi-a luat apoi braţul şi m-a dus în ogradă să-mi arate nişte 
picheri29 aduse de curând de proprietarul casei: „Să vezi 
cât sunt de elegante şi de proaste”. 

Nu m-au interesat picherile. (Probabil că nu ţinea nici ea 
cu tot dinadinsul să le admir.) Spiritul îmi era angajat în 
întregime de duritatea elastică şi caldă a braţului ei rotund, 
care o realiza întreagă. 

M-am dus în câmp, în aer mult, să mă împrăştii în natură. 
Marginile gândirii îmi erau prea înguste pentru imaginea, 
schimbător detailată şi totuşi mereu aceeaşi a Adelei, şi 
tensiunea nervilor, ajunsă până la rupere. 

La întoarcere, când am trecut prin dreptul casei ei, repeta 
fără sfârşit, ca într-o obsesie, câteva măsuri dintr-o 
mazurcă. Îşi acompania un gând? O imagine stăruitoare din 
trecut? De acum? 

A hotărât, fără să mă consulte, că nu mai am voie să fumez 
când suntem împreună decât două ţigări pe ceas, făcute de 
dânsa. Avea ţigările gata. A învăţat să le facă de la 
bucătăreasă. 

— Deocamdată-s cam noduroase, dar am să mă 
perfecţionez. Ai să vezi... 

Cât îmi pare de bine că nu sunt reuşite, că-i simt în fiecare 
defect mişcările, degetele, gândul ei, urma vieţii ei 


misterioase... Perfect reuşite, ar fi impersonale! 

Cutia de ţigări o administrează ea. Când i-am cerut una 
peste număr, mi-a refuzat-o şi mi-a interzis să mă „tocmesc” 
(dar mai pe urmă, văzându-mă prea „nenorocit”, mi-a 
acordat o ţigară de favoare). 

Regimul la care m-a supus e aspru, dar îl suport cu 
voluptate: îmi satisface (măcar în parte!) apetitul de sclavie, 
nevoia imperioasă de a-i pune la picioare întreaga mea 
libertate! 

Azi i-am dat o consultaţie medicală... 

Se lovise la un picior, şi doamna M..., pentru care lumea e 
o posibilitate neîntreruptă de nenorociri, m-a rugat să văd 
dacă fiica ei nu e ameninţată de... Osteită! 

Cu toate protestările ei, Adela a trebuit să se ducă în casă 
şi să-şi elibereze piciorul. 

Când am fost chemat înlăuntru, am găsit-o într-un fotoliu, 
cu piciorul gol atârnându-i sub poala rochiei negre. Stătea 
încruntat de serioasă, cu mâinile părăsite pe braţele 
fotoliului. Dar când am îngenuncheat, ca un paj, să-mi 
exercit meseria, nu şi-a putut stăpâni un zâmbet - 
concordant cu atitudinea mea, involuntar galantă. 

Nu avea nimic. Nici un simptom îngrijitor. Nici măcar un 
semn exterior. Albul era imaculat. Numai călcâiul mic, de 
copil, îi era trandafiriu. 

„Za peau, le cerveau, les nerfs - zice Charcot30, maestrul 
nostru al tuturora. 

— Tout ca va ensemble”.31 Epiderma ei fină ilustra, în 
adevăr eclatant, generalizarea maestrului. Şi cunosc destul 
de bine anatomia ca să ştiu că de la vârful degetelor 
piciorului şi de la vârful degetelor mânii pielea se afinează 
treptat, izolând tot mai puţin pulsaţia vieţii. 

Când a venit în cerdac, mi s-a părut curios că-i simplă şi 
naturală, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar de unde 
putea să ştie, ba încă să şi realizeze, ceea ce se întâmplase, 
că de azi înainte demenţa mea a intrat într-o altă fază? 
Pentru femei, piciorul bărbatului este indiferent. Pentru ele, 


a spus-o un alt maestru, nu există tentaţia şi tortura 
imaginilor. 

Corpul unei femei tinere - elasticitatea lui, rotunzimile 
calde, fineţea şi luminozitatea epidermei - este realizarea 
formală şi structurală cea mai desăvârşită a materiei vii, 
este miracolul suprem înfăptuit de natură după miliarde de 
dibuiri şi încercări neizbutite, este termenul ultim al 
evoluţiei cosmice. 

A devenit unică. (Credeam că am pierdut pentru 
totdeauna facultatea de a uniciza o femeie.) Începe să-mi fie 
scump tot ce ealei şi, mai scump decât totul, uşoara 
asimetrie a gurii, când zâmbeşte, care multiplică farmecele 
zâmbetului ei. Dar mi-e scump nu numai tot ce este ea şi tot 
ce face ea, ci şi rochiile ei (mai ales rochiile ei!), mantila ei, 
galoşii ei mici, adorabili, şi săculeţul ei, din care am scos 
într-un moment, când era în altă odaie, batista mototolită 
de mâinile ei şi am respirat-o! 

De câtăva vreme, pe lângă vocea ei obişnuită, înceată şi 
uneori parcă înăbuşită, Adela are în unele momente o altă 
voce, tare, so-noră, categorică, o voce de grande-dame, pe 
care nu ai recunoaşte-o că e a ei dacă ar vorbi fără s-o vezi. 
Glasul ei încet, cald parcă de căldura pieptului ei, e glasul 
femeii emotive, care exprimă frazele abrupt, al femeii cu 
tulburătoarea asimetrie a gurii când zâmbeşte. 

Glasul celălalt, sonor şi categoric, e al femeii cu umerii 
largi, cu uşoara şi uşor impertinenta acvilinitate a nasului. 
(Şi al femeii care simte că e stăpână?) 

Îi vorbesc necontenit de prietenia mea. În realitate mint 
ori, mai exact, îmi fac iluzii. Prietenia e încredere reciprocă, 
e comuniune între suflete, dar ceea ce e gândul meu de 
fiecare moment şi interesul capital al vieţii, tocmai aceea 
ascund de ea. lar interesele şi soarta ei îmi sunt atât de 
scumpe, încât dacă ea ar fi fericită cu oricine altul afară de 
mine, i-aş uri fericirea cu sălbăticie, atât de mult suntem 
prieteni! Şi dacă mi s-ar impune alternativa de a o vedea 
înăbuşită de patimă în braţele altuia ori neînsufleţită pe 


catafalc, nu ştiu ce aş abhora32 mai puţin, aşa de mult îi 
sunt prieten... 

Prietenia noastră a murit odată cu cea dintâi bătaie de 
inimă pentru ea, fiindcă foamea selectivă de femeie, numită 
impropriu şi aproape în derâdere iubire, este întoarcere la 
animalitate, este, gândind bine, o impulsie sinistră. (În 
momentul suprem al iubirii, femeia are în braţele ei un 
pitecantrop!) Şi tot atunci a murit şi prietenia ei, când, 
conştient sau inconştient, a simţit că a încetat de a fi pentru 
tine fiinţa pur spirituală, că-i vrei fiinţa fizică, orice 
declaraţie de amor, oricum ar fi exprimată, tacit sau prin 
cuvinte, fiind, în esenţa ei, o cerşire a corpului, considerată 
de femeie, fie că consimte sau nu, ca o „propunere 
ruşinoasă”! Admiraţia, unicizarea, idealizarea - mitul creat 
de inteligenţă şi imaginaţie pe instinctul brut - acoperă 
realitatea cu maldăre de flori, şi afta tot! 

Sufletul i-l iubesc sau, mai exact (fiindcă cuvântul este pe 
de o parte debil şi pe de alta impropriu), i-l ador numai 
întrucât este expresia fiinţei ei intime: senzaţii, emoţii, 
imaginaţie, turnura spiritului - femeia din ea. Opiniile, ideile 
ei, dacă n-au timbrul vieţii ei, mi-s absolut indiferente, deşi 
tot ce spune mi se pare inteligent (şi desigur este, căci 
acum trei ani, când n-o iubeam, era inteligentă). Mai mult. 
Cealaltă femeie interesându-mă total, aceasta, care-i ia 
locul, mă impacientează. Îi simt doar farmecul ochilor, 
glasului, gesturilor, care sunt şi ale celeilalte, îi simt 
prezenţa, victorioasa ei prezenţă, care anihilează tot ce nu-i 
ea şi al ei (aşadar, şi ideile ei nepersonale). Dar ea respiră 
numai viaţă, candoarea vieţii, căldura vieţii, spontaneitatea 
vieţii; şi palpitarea asta intensă şi necontenită a existenţei ei 
o împiedică de a stărui în ipostasul de fiinţă pur 
gânditoare... 

Adoraţia egoistă, amestec de dorinţă şi idealizare extremă, 
nu cedează decât în rarele momente când văd în ea fiinţa 
umană, fragilă, vremelnică, supusă la nenorociri posibile: 
mizerie şi boală, şi la catastrofe sigure: moartea doamnei 


M... şi a ei. Dar, odată cu izbucnirea în conştiinţă a imaginii 
femeii tinere cu braţele albe şi talia rotundă, egoismul 
pasionat ia locul sentimentelor altruiste sau (pentru că 
acestea nu dispar fără să lase o urmă, ca notele armonice 
ale unui sunet) le absoarbe în propria-i substanţă, devenind 
şi mai devastator, atât e de adevărat că totul concură la 
exasperarea pasiunii pentru ea. 

Lăudându-i excesiv - „tipuri de animale superbe” - două 
evreice tinere pe care le-am văzut în crâşma din Oşlobeni, 
când veneam aici, Adela a hotărât că trebuie să le „admire” 
numaidecât şi ea: 

— Cu ocazia asta facem şi o plimbare mai lungă cu 
trăsura. 

La Târgu-Neamţului am putut merge singuri: târgul fiind 
piaţa şi bazarul localităţilor climaterice ale regiunii, şi 
drumul nostru având un scop practic, aveam conştiinţa (în 
care se reflectau şi imperativele opiniei publice) că totul era 
în regulă. Dar astăzi, în plimbare de agrement cu caracter 
romantic, a trebuit să cerem doamnei M... (fără să ne 
spunem unul altuia motivul) sacrificiul prezenţei ei. 

Am pornit după prânz. Căldura merita din plin calificativul 
pompos de „caniculară”. O uşoară abureală de vânt, în 
aceeaşi direcţie cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de 
răcoare, dar ne ţinea într-un nimb de praf şi ne făcea tot 
mai cenuşii şi mai spectrali. Câteva muşte, cine ştie după ce 
combinaţii de legi ale naturii, în loc să rămână în urmă, 
mergeau cu noi chiar când zburau în direcţia contrară 
trăsurii, afecţionând, ca puncte de intermitentă odihnă, 
nasul doamnei M..., al Adelei şi cu preferinţă pe al meu, ca 
mai proeminent şi mai spaţios. Dar pentru mine problema 
capitală era alta, destul de complicată. Pe scăunaşul de 
dinainte, într-o trăsură şi mai strâmtă decât a lui badea 
Vasile, trebuia să fiu mereu cu ochii în patru ca să nu ating 
picioarele tovarăşelor mele şi să nu le trimit fumul ţigărilor 
în faţă. Fumul acesta, cu stupida nătângie a lucrurilor 
neînsufleţite, m-a chinuit tot drumul mai rău decât o fiinţă 


vie şi rea: cu oricâtă putere i-aş fi imprimat direcţia iniţială 
spre dreapta sau spre stânga, el rămânea în trăsură, sau, 
cu o încăpățânare exasperantă şi, parcă, voită, se întorcea 
înapoi, mergând drept în ochii obosiţi ai doamnei M... şi în 
ochii aşa de albaştri ai Adelei. În cele din urmă a trebuit să 
renunţ la fumat. 

Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. Obiectele 
din privelişte alergau în urma noastră, cele de aproape mai 
repede, cele de departe tot mai încet, până la dealuri, care 
stăteau pe loc, dar după o bucată de vreme rămâneau şi ele 
în urmă. 

Când birjarul opri să dreagă un ştreang, se opri dintr-o 
dată totul. În locul zgomotului - tăcere ţiuitoare. În locul 
mişcării - totală încremenire. lar când m-am coborât din 
trăsură să mă dezmorţesc, raportul dintre mine şi realitate 
s-a schimbat complet. Mişcându-mă, la rondul meu, în faţa 
peisajului oprit în loc, acum elementul activ eram eu, şi el, 
cel pasiv. 

Se coborâră şi doamnele. Doamna M... păşea încet, 
metodic. Adela se mişca încoace şi încolo plină de grațiile ei 
şi ale verstei ei, rupând o buruiană, privind nerăbdătoare la 
seidecăria empirică a birjarului, dezmierdând caii, 
împletind într-o codiţă moţul unuia, lăudându-le ochii „buni” 
şi fruntea „cuminte”. 

Eu mă dezdăunam de temperanţa silită din trăsură 
fumând cu deliciul fericirilor oprite, ca în liceu în recreaţie, 
două ţigări deodată, spre mirarea şi indignarea Adelei: 

— Asta, fiindcă mi-ai promis că ai să fumezi mai puţin? 

Am primit cu cinism admonestarea. Nu-i puteam spune că 
mă despăgubesc de jertfa făcută ochilor ei frumoşi, nici 
renunţa la voluptatea nicotinei. 

Când am plecat, realitatea şi-a luat revanşa cu zgomotele 
trăsurii hârbuite şi cu iureşul universal al priveliştii. 

La crâşma din Oşlobeni n-am găsit decât una din cele două 
evreice tinere. Dar mai gravă decât lipsa unei jumătăţi a 
obiectului excursiei noastre a fost surpriza de a descoperi 


că acum două săptămâni facultatea mea de iluzionare fiind 
disponibilă, convertisem eminente însuşiri biologice în 
atribute estetice. „Animalul” era în adevăr „superb” - de 
carnaţie şi de tinereţe. Sculptura era reuşită. Pictura, însă, 
ratată. Femela, fără îndoială, era de primul rang, femeia 
era oricare. Dar situaţia mi se păru cu totul îngrijitoare 
când mi s-a pus problema dacă, frapată de construcţia fetei 
de la tejghea, Adela nu ghiceşte cumva cauza entuziasmului 
meu, acum perimat, pentru ceea ce avea „animalul” în 
adevăr „superb”. 

Doamna M..., lipsită de orice interes pentru ancheta 
noastră estetică, stătea cu o mână pe tejghea, resemnată. 
Adela ne privea pe rând, pe negustoriţă şi pe mine, 
zâmbind subţire. Fata de după tejghea arăta elocvent prin 
toată atitudinea ei că nu înţelege deloc pentru ce stăm 
acolo în faţa ei, spectatori imobili şi muţi. 

Trebuia să ne justificăm prezenţa. Dar nu puteam cere trei 
rachiuri - pentru cele două doamne şi pentru mine... Şi nici 
o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori la 
masa din fund, ocupată în parte de câţiva ţărani, care 
trăgeau cu coada ochiului la noi, ironici. 

— Domnişoară, dă-mi un kilo de masline şi testeaua asta 
de covrigi! (Era singura marfă acceptabilă pe care o 
vedeam în dugheană.) 

Neputându-mă opri la timp pe povârnişul apucat, cerui 
superbei domnişoare şi restul mărfii din dugheană: o 
jumătate de caracatiţă atârnată strâmb într-un cui. 

Negustoriţa îmi servea comenzile cu îndoială, cu un fel de 
spaimă. 

Adela fugi pe uşă, lăsându-mă cu doamna M..., care o 
urmă imediat, decentă. 

— Ai cumpărat şi caracatiţa?! Putu abia să articuleze 
Adela, acum în trăsură, tamponându-şi cu batista faţa 
plânsă de râs. 

Caracatiţa mirosea, fireşte, a caracatiţă, dar mirosea 
grozav. Am ascuns pachetul sub capra trăsurii. Degeaba. 


Mireasma - ca orice emanaţie subtilă, de roze şi de 
caracatiţă - nu cunoştea bariere şi continua cu entuziasm 
să îmbălsămeze împrejurimile. 

— Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertaţi! Răsuflă 
birjarul, nemaiputând să rabde. 

M-am hotărât să arunc stârvul. Dar unde? Pe drum? În 
păpuşoi? Oriunde l-aş fi aruncat, îl putea găsi un ţăran. Şi o 
caracatiţă în păpuşoi fiind, fără nici o îndoială, un 
eveniment unic pe întreaga planetă, zvonul ar fi ajuns în sat 
şi aş fi jignit de moarte pe negustoriţa din Oşlobeni, 
depreciindu-i comerţul pe toată Valea Cracăului. 

Şi parfumul de caracatiţă plutea pătrunzător şi fără sfârşit 
în aerul răcoros al înserării. 

— S-o îngropăm! Hotări Adela într-o fulgerare genială. 

Am înhumat cadavrul într-un mormânt adânc, săpat cu 
bărdiţa birjarului. Deasupra mormântului am aşezat un 
bolovan - modest monument funerar - şi, împăcaţi în suflet 
de isprava făcută, am plecat. 

Umbrele serii ne învăluiră repede. În curând mantia 
cerului fu bătută de toate pietrele preţioase cu care se 
împodobegşte de la începutul timpului. Dar poalele mantiei 
se mişcau. Cea din stânga cobora cu toate diamantele ei 
sub dealul dinspre apus, iar cea din dreapta se înălța peste 
dealul din răsărit, ridicând alte diamante sclipitoare, în 
mijlocul cărora, ca un motiv stilizat de broderie, strălucea 
constelația Andromedei. 

Când am ajuns acasă, glasul Adelei mă chemă cu o duioasă 
ironie: 

— Cher maâtre, mâine mergem iar să admirăm pe Venera 
din Oşlobeni...? 

În ogradă, asistată de o servitoare, făcea dulceaţă de 
zmeură pentru doamna M... 

A trebuit să stau cu doamnele în cerdac. Adela privea cu 
zâmbete complicate cursa în care căzusem. În sfârşit, mă 
chemă la ea, „să-i ţin de urât”. Înfierbântată de căldură, 
avea câteva perle fine pe decolteul mic, de un alb secret şi 


tulburător. Se mişca la dreapta şi la stânga, şi şorţul 
încheiat la spate îi strângea talia, accentuându-i 
rotunzimile. Eram comic în laboratorul acesta improvizat şi 
între femei, dar ce importanţă are mai mult ori mai puţin 
comic? Cu orgoliu de autor, mi-a dat să gust dulceaţa dintr- 
o farfurioară. Era opera ei! l-am adus elogii, minţind, căci 
conştiinţa n-a putut lua act de nimic: Adela era prea 
aproape de mine, încălzită, cu câteva perle fine pe albul 
secret de forma unei inimi. 

După ce a isprăvit dulceaţa, s-a dus să se dea în scrânciob, 
ca să se răcorească - un scrânciob făcut pentru Ilenuţa - o 
frânghie dublă cu capetele legate de o creangă groasă şi 
dreaptă, cu o scândurică în loc de scaun. 

— Fii cavaler şi ajută-mă să zbor sus, sus de tot, ca la 
Vorniceni. Ţi-aduci aminte? 

Cu mâinile strânse pe frânghie în dreptul capului, cu 
mânecile căzute până la coate, trecea pe lângă mine 
repede, singură cu fericirea ei, trimițând din fluturarea 
îmbrăcămintei uşoare o adiere suavă, pe care o simţeam pe 
obraz, pe pleoape, pe buze. Când se ridica în sus, 
desenându-se întreagă pe albastrul cerului, zborul se 
încetinea, dar când trecea prin dreptul meu, repejunea 
devenea, simbolic, vertiginoasă. La un moment dat, 
aducându-şi aminte de mine, cum se cobora de sub crengi, 
mi-a arătat copilăros-ştrengăreşte, într-o clipă de fulger, 
vârful ascuţit şi trandafiriu al limbii. Când s-a săturat de 
zbor: 

— Acu lasă-mă în voie. 

Pendularea s-a micşorat. Fustele s-au liniştit. În sfârşit, ne- 
am regăsit, întâlniți, alăturea. Era înaltă, rumenită în obraz, 
cu ochii scânteietori, cu buzele subţiri şi roşii. 

— Eşti palid. Te-ai obosit. Acum sunt mai grea decât la 
Vorniceni. Am crescut. 

Da, greutatea ei a crescut, tulburătoare. E femeie. O 
simţeam în braţ la fiecare încordare. Toată greutatea ei... 
Toată femeia... 


Rebeliune şi laşitate. 

La Mănăstirea Neamţului, singur. 

Pretextând însă, faţă cu Adela, o afacere, făcând, aşadar, 
concesie fricii ca gestul să nu aibă întreg efectul pe care 
teoretic tocmai voiam să i-l dau (afirmarea independenţei şi 
libertăţii mele faţă de ea!), am stricat ceea ce construiam în 
momentul când construiam. 

Dimineaţa era clară. Drumul aproape neumblat. Badea 
Vasile mâna încet. Când îşi sucea ţigara, lăsa caii la pas. 
Mişcările ca şi rarele lui cuvinte late erau în acord cu 
liniştea din natură. 

La stânga străluceau munţii, aduşi mai aproape de 
limpezimea rece a dimineţii. Îndoituri, depresiuni, pete de 
altă culoare decât a bradului, de obicei invizibile, acum se 
detaliau în transparenţa desăvârşită a aerului. Departe, la 
orizont, spre Fălticeni, nouri cenuşii argintaţi păreau alţi 
munţi, nemaivăzuţi pe lume, înalţi până la cer, spintecându-l 
cu vârfuri de gheaţă, realizând, tocmai prin neverosimilul 
lor, ideea pură de munte. În dreapta, spre Moldova 
îndepărtată, într-o minimă boare alburie - câmpia 
multicoloră, semănată cu sate văzute de ani şi ani în 
pilcurile lor de arbori, niciodată vizitate şi de aceea mereu 
mai misterioase, din care se înalţă, cercetând depărtările, 
turnurile bisericilor, albe. Şi, deasupra ariei pământului, cu 
mine şi cu badea Vasile în centrul ei, cerul, minunea 
supremă a naturii, de un albastru dens, dur - concret. 

Munţii Văraticului, din stânga, creşteau în măsura în care 
suiam dealul, ca să descrească din nou când coboram spre 
Târgu-Neamţului. Căldura se înteţea. Aerul începea să 
joace deasupra câmpiei, încercând miraje abia conturate. 

Adela! La ora asta era desigur în cerdac, pe scaunul ei 
pliant, cu şalul împletit pe umerii largi, pe braţele rotunde, 
pe bustul înalt, cu ochii pe jumătate închişi de lumina 
soarelui, filtrându-şi azurul printre genele lungi... Ochii ei 
albaştri... Culoarea cerului pentru un detaliu organic!... 


A 


Abandonarea extatică a unei femei cu privirile albastre... In 
locul licăririi ironice, aiurare...! 

O schimbare în lumea din afară m-a deşteptat din semi- 
halucinaţia tulburătoare. Clinchetele zurgălăilor deveniseră 
mai tari, mai metalice, mai apropiate - mai categorice: 
intrasem în Humuleşti. Badea Vasile opri la prima crâşmă 
ca să-şi odihnească, zicea el, caii. Crâşmarul, mic, 
pipernicit, creţ, stătea pe prispă, în vestă, cu picioarele 
goale în papuci, silabisind Universul cu o voce mai tare 
decât era nevoie ca să-şi ajute înţelegerea prin auz. Din 
casă veneau valuri de melodie. Cineva, probabil crâşmăriţa, 
cânta: „Suspine crude pieptu-mi zdrobeşte”. Desigur că 
acela care o făcea să suspine atât de crud nu era crâşmarul, 
impropriu pentru rol chiar şi prin natura lui de intelectual, 
probată (şi fortificată) de citirea ziarului enciclopedic. 

Când apăru şi ea, monumentală, brună şi albă, grasă şi 
răscoaptă, cu cârlionţi pe frunte, cu nasul în vânt (nasul 
clasic al crâşmăriţei amoroase din toate nuvelele indigene), 
cu o alunică asasină, naturală ori meşteşugită de ea, de 
strajă lângă narea stângă, cu o umbră fină de cotleţi33 
albăstrui lângă urechile cu cercei roşii, am înţeles că avea 
în adevăr nevoie de toată forţa suspinelor ei ca să poată 
zdrobi un piept atât de oceanic, care lupta triumfător 
pentru întâietate cu alte farmece ale persoanei ei. 

Badea Vasile şi caii îşi împrospătaseră forţele. El în 
crâşmă, ei la fântână. Acum şi el, şi caii erau mai bine 
dispuşi. 

Din Humuleşti, am intrat peste câteva minute în Vânători - 
sat lung, cu case noi, fără un copac pe lângă ele, cu 
aspectul unei mahalale de barieră, plin de copii murdari, 
aproape goi, pântecoşi de friguri şi alimentaţie herbivoree, 
cu părul decolorat de soare. Şi apoi, fără tranziţie, în 
singurătăţile severe ale peisajului de munte. 

Dar astăzi Eros plutea în atmosfera din valea Ozanei: cu o 
încordare de pasăre răpitoare, sigură de pradă, cu un 
zâmbet rău pe dinţii mici, aspri de dorinţe şi făgăduinţe, 


înainta din lan spre un flăcău tomnatic (care stătea lângă o 
colibă de frunzar) o ţărancă tânără, cu un tulpan verde 
răzvrătit pe cap, o femeie subţire, cu părul cânepiu, cu 
coapsele fine în rochia de cit, cu sânii mici, desculţă, cu 
gleznele goale. Flăcăul stătea nemişcat, zâmbind. Femeia 
încordată îl sidera cu ochii ei scânteietori, împlântaţi în 
ochii lui nesiguri. Dar flăcăul scund nu era o altă ediţie a 
crâşmarului din Humuleşti. Fatalitatea cu care era mânată 
femeia spre el, zâmbetul lui şi mustaţa leneşă de om 
pasionat se opuneau oricărei apropieri între cei doi bărbaţi 
de pe valea Ozanei. 

Trăsura noastră zgomotoasă a trecut inexistentă pentru 
femeia teribilă cu sânii mici, cu coapsele fine, cu gleznele 
goale. 

Lipsit de orice estetică, înconjurat de un peisaj monoton şi 
trist, cu cele două biserici dinlăuntrul „zidului” una Lângă 
alta (ceea ce dă, nu ştiu pentru ce, o impresie sinistră şi 
funebră), cu aghezmătarul din faţă, cupolă enormă, 
dizgraţioasă, pe jumătate îngropată în pământ, a unei 
catedrale urieşeşti scufundate, cu chiliile izolate, supărate 
una pe alta, Neamţu este călugăr, tot aşa cum Agapia, cu 
căsuţele mici, dese şi curate, cu biserica gătită, spilcuită - 
casă cu două sute de gospodine!... 

— Cu miniaturile ei de munţi ai căror brazi i-ai putea 
număra (doamna V. Susţinea că sunt 518.), este călugăriţă. 

În timpul verii, caracterul acestor mănăstiri este accentuat 
de genul vilegiaturiştilor. La Neamţ tonul îl dă corpul 
didactic. (Haine negre, pas măsurat, ochelari...) La Agapia - 
aristocrația mai mult sau mai puţin autentică şi snobii 
eleganţei. (Crochet, dezinvoltură, dialect franco-român...) 

Am vizitat pe părintele Palamon, gazda mea dintr-o vară şi 
amicul meu. Părintele Palamon e întotdeauna bolnav: 
„afacerea” pentru care am venit aici - cel puţin pretext 
pentru conştiinţa mea că n-am minţit-o complet pe Adela. 

Părintele Palamon, tip desăvârşit de călugăr aşa cum s-a 
format de-a lungul vremurilor, seamănă cu sfinţii de pe 


pereţii din biserica mănăstirii, dar e mai bine hrănit decât 
ei. El aduce puţin şi cu poetul Costache Conachi, mutră de 
egumen grec. 

În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de 
totdeauna tablourile de pe pereţii părintelui Palamon, 
dintre care se impun atenţiei mai cu seamă două: un Infern, 
care vrea să fie o gură de balaur, în realitate o gură de cal 
fantastic, deschisă larg, ca să poată aspira şi înghiţi pe cei 
osândiţi pentru păcatele lor. (E interesant mai ales că-i poţi 
vedea cum trec unul după altul prin gâtul, transparent 
pentru ocazie, al balaurului-cal); şi un Atos compus din 
treizeci de conuri verzi, perfect egale, orânduite în fronturi 
suprapuse: sunt piscurile care alcătuiesc masivul sfânt, 
acoperite cu arbori, închipuiţi printr-o lână creaţă verde, 
fiecare pisc cu numele lui scris ca o etichetă pe corpul 
conului, şi totul lipit, ca pe un perete, pe o mare sinilie care 
se ridică vertical în dosul „muntelui”. Imposibil de conceput 
o pictură mai pre-rafaelită şi o transfigurare mai completă a 
realităţii... 

Dejunul, pregătit călugăreşte, după vechi şi nedezminţite 
canoane - untdelemnuri, zglăvoace, chitici, mirodenii - l-am 
luat la părintele Palamon. 

O curiozitate maliţioasă m-a hotărât să vizitez pe Timotin. 
Decepţiile încântătoare sunt rare. Am avut una aici: 
doamna „Jeny” Timotin nu e femeia care a trecut acum 
douăzeci de zile pe la Bălţăteşti. 

După ce m-a primit, cu gesturi unghiulare şi cu o bucurie 
rece de matematician, deşi reală, Timotin m-a lăsat singur 
şi am înţeles că a reuşit cu greu să determine pe doamna să 
vină în odaia de primire. 

A apărut emoţionată şi stângace. Ceea ce mi se păruse 
ostilitate îmbufnată, era timiditate. Subţire, zveltă, formele 
ei nu poartă mărturia celor patru maternităţi. Într-o rochie 
neagră, din care apar numai, şi încă cu destulă zgârcenie, 
mâinile, gâtul şi vârful botinelor, pieptănată simplu, cu 
părul supus, simţi că e într-o veşnică vibrare, care nu se dă 


pe faţă decât în neastâmpărul nervos al piciorului şi în 
gesturile repetate, maşinale, de a nu lăsa ca fusta să-i 
deseneze cât de puţin formele. (... Dar degetele ei, subţiate 
spre vârf, îi trădează arhitectura generală, eminent 
feminină, compusă din zvelte conuri trunchiate.) 

Nimic frumos în figura ei, nici măcar ochii, deşi neînchipuit 
de vii. Dar femeia aceasta e dintre acele pentru care 
problema frumuseţii nu se pune. 

Mi-am exprimat dorinţa să-i văd copiii. Nu simţeam nici o 
nevoie şi n-am cerut această favoare nici din politeţe. Voiam 
s-o văd cum se comportă cu ei. Este pentru mine un examen 
probant al psihologiei unei femei. I-a adus, i-a ţinut un 
moment în cameră şi i-a trimis apoi cu dădaca să se joace. 
Copiii, foarte îngrijiţi, arătau solicitudinea ei maternă. Dar 
din chipul cum i-a prezentat şi i-a concediat se vedea bine 
că această mamă ştie că nu trebuie să importuneze lumea 
cu odraslele ei şi că nu e numai mamă. 

Atenţia, rezerva, uşoara cochetărie pe care o pune în 
purtarea ei cu Timotin arată că această soţie e înamorată 
încă de bărbatul ei. 

Femeia asta măruntă desigur că nu poate inspira capricii, 
nu poate provoca emulaţie între amatorii de flituri, dar prin 
temperamentul ei cred că poate dezlănţui pasiuni 
arzătoare. 

Feminitatea agitat molem34. Fiinţa neutră, 
improblematică, inofensivă, fata mică de zece ani, în 
unghiuri drepte ori ascuţite, cu două bețe în loc de picioare, 
dizgraţioasă la figură, poate deveni adesea la cincisprezece 
ani izvor de seducţii roind din formele rotunzite, din 
reliefurile ce se anunţă, din enigmaticul „da şi nu” 
inconştient încă al figurii, din încreţiturile rochiei, din 
atitudini pasive şi cu atât mai imperative - seducţii care 
lipsesc adesea femeilor frumoase, „reci”, cum spunem noi, 
lipsite de „vino-ncoace”, cum spune poporul, expresii care 
indică deficitul acelui principiu vital nou, care a operat la 
pubertate mai puternic în fata mică, dizgraţioasă decât în 


cea frumoasă, supraîncărcând-o de electricitate feminină. 
Amorurile inspirate de aceste femei - de obicei pasiuni 
tiranice, până la degradarea bărbatului, fiindcă nu sunt 
provocate şi de impresii estetice, ci numai de cauze 
biologice - sunt privite ca nişte nebunii, iar poporul le crede 
datorite farmecelor şi vrăjilor. 

Aş fi curios să cunosc viaţa doamnei Timotin, să văd dacă 
diagnoza mea, pusă dezinteresat, este adevărată. 
Dezinteresat, pentru că Adela mă imobilizează în atitudinea 
de observaţie pură faţă cu toate femeile din univers. De 
altfel, doamna Timotin nu e genul meu, al acelora care au 
concepţia plastică, picturală şi statuară a femeii, mai ales 
când a ajuns la patruzeci de ani! 

Ori despre ce vorbeam, lucruri banale sau interesante, 
mai mult banale, doamna Timotin punea în toate, în ochi, în 
tonul vocii, în gesturi, în neastâmpăr, aceeaşi căldură a 
sufletului. 

Dar trebuia să plec. Când m-am ridicat de pe scaun şi am 
anunţat hotărârea, doamna Timotin adresă bărbatului ei 
un: „Nicule!” speriat. Timotin îmi traduse foarte discursiv 
alarma ei. Era hotărât între dânşii, probabil de când 
venisem, să mă oprească seara la masă. 

„Nu se poate să nu ne faci plăcerea asta”, completă 
doamna Jeny expunerea lui Timotin şi, fără să mai aştepte 
sfârşitul argumentării mele, lipsită de trăinicie (căci nu 
aveam ce obiecta serios), se îndreptă spre mine şi-mi luă 
pălăria din mână. Gestul simplu, de un cochet şi cordial 
autoritarism, cu care mi-a confiscat obiectul ce simboliza 
hotărârea mea, m-a împrietenit cu ea dintr-o dată, simţind- 
o mult mai aproape sufleteşte decât pe vechiul meu 
cunoscut, Timotin. 

Sentimentul unui mai lung timp disponibil şi calmul după- 
amiezii pe sfârşite erau condiţii prielnice pentru divagări 
sentimentale. Un incident din liceu, amintit de Timotin, 
deschise capitolul amintirilor din viaţa de şcoală. 


Profesorul de greceşte, tip original şi întotdeauna băut, 
care, imperturbabil şi nedezminţit o singură dată, striga la 
catalog „Bolo-han” în loc de Balaban, „Dihanie” în loc de 
Divani, „Rus oof! Viţiu” în loc de Rusovici, şi aşa de la A 
până la Z, afară de unul cu breton pomădat pe frunte, pe 
care-l numea Marița de la Morile de vânt (cartierul galant 
al târgului): ori profesorul de chimie, care exploda un 
„uaşcă” (va să zică) după fiecare trei cuvinte, nu aveau 
pentru doamna Timotin realitatea pe care le-o cunoşteam 
noi şi pe care ne-o evocau acum aceste puţine note. Şi nici 
incidentul celebru, când am văzut o clipă din antret, pentru 
înfia şi ultima oară, instrumentele lucitoare din laboratorul 
de fizică, graţie unei uşi între-deschise de servitor, care ne- 
a alungat, indignat peste măsură de obraznica noastră 
indiscreţie („Ce vă zgâiţi...?”). Cu toate acestea, din cauza 
imaginaţiei vii şi a simțului pentru comic, ea se amuza mai 
mult decât noi, neastâmpărată pe scaunul ei, râzând cu 
lacrimi, dar fără glas, cu ochii strălucitori, sufocată parcă 
de o pasiune, cu capul pe spate, cu gura închisă, aspirând 
aerul pe nările dilatate. (lemperamentul fundamental se 
vădeşte în toate reacţiile unui om: diagnoza mea este 
justă!) 

Pe când ne aminteam cu Timotin de profesorul de 
matematici, „dascălul de răcan”, care explica trei luni în şir 
la tablă, fără să se întoarcă spre noi o singură dată, 
adunând, scăzând, înmulţind şi împărțind aţe plus bețe 
(ac+bc), în timp ce noi jucam cărţi, citeam romane proaste 
şi redactam scrisori în proză şi în versuri către duducile de 
prin vecini, un glas de violină anunţă din cerdac: „V-am 
adus poşta!”, şi în uşa deschisă apăru o fetiţă cu ten cald, 
simpatic, de ţigancă, cu capul aproape prea mare, care o 
făcea şi mai simpatică, cu ochii veseli, timizi, rugători, şi cu 
nasul coroiat, care o făceau încă şi mai simpatică. „Domnule 
doctor Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele, 
doamna Matilda Ioan.” 


Doamnă! O secundă mi s-a părut o glumă, o farsă. Dar 
doamna Timotin nu putea face astfel de glume. 

Dacă cuvântul „doamnă” nu semăna cu fetiţa brună, în 
schimb „Matilda Ioan” era definiţia ei reuşită. Femeiuşca 
mică, timidă şi afectuoasă, cu părul bogat şi greu, nu putea 
fi decât Matilda, iar ceea ce avea băieţesc în ea, 
elasticitatea vânjoasă a taliei, a braţelor şi a picioarelor ei 
lungi, era loan, nume aproape comun, echivalent cu bărbat. 

Subţire în rochia cafenie cu platcă de catifea de aceeaşi 
culoare mai închisă, se mişca uşor, puţin aplecată înainte, 
căutând parcă mereu ceva prin odaie, întreba naiv, 
povestea ceva şi mai naiv, cu glasul ei de violină, 
prietenoasă, mică, cu priviri de adoraţie reţinută pentru 
doamna Timotin. 

Doamna Matilda Ioan se grăbea să plece. Era neliniştită. 
Băiatul ei rămăsese numai cu servitoarea. „Doamna Matilda 
loan” avea şi un băiat, de opt ani, cum am aflat mai pe 
urmă! 

Doamna Matilda Ioan ne dădu mâna, se lipi de doamna 
Timotin, îi sărută amândoi obrajii, şi pe urmă, cu frică, o 
mână. Apoi, cu picioarele ei lungi de pasăre alergătoare, 
parcă pornite a drum întins, şi cu un ultim acord de violină: 
„La revedere”, se îndreptă spre uşă, trecu pragul fără să-l 
atingă, şi odaia în care eram deveni mai rece şi mai largă. 

Existenţa Adelei, dispărută din conştiinţă de câtva timp, 
îmi reveni, copleşitoare şi dureroasă, cu toată forţa 
compensatorie pentru timpul pierdut, ca şi dimineaţa, după 
cele câteva clipe de libertate anterioare completei trezii. 
Senzaţii de natura asta, după soluţiile de continuitate ale 
ideii fixe, datorite deviaţiei atenţiei ori somnului, le-am mai 
avut numai o singură dată, când, bănuind că m-am infectat 
din greşeală cu un preparat de bacili, trăiam cele 
cincisprezece zile ale perioadei de incubație. S-ar părea că 
dorinţa de femeia unică şi spaima de moarte sunt forţe de 
sine stătătoare, care, căzute în inconştient, se odihnesc şi se 


fortifică, în timp ce şi conştiinţa, odihnită de ele, devine mai 
sensibilă la incitaţiile lor. 

Acum, readus la Adela, vorbeam şi auzeam tot ce se 
vorbeşte, dar ideea, imaginea, senzaţia existenţei ei lumina 
din umbră cu azurul ochilor săi tot câmpul conştiinţei. 

În timpul mesei, un artist al ciocanului a tocat un sfert de 
ceas (a doua zi era sărbătoare), scoțând din lemnul uscat 
cascade de sunete, care mureau şi reînviau. Apoi, în 
dangătele clopotelor mari, călugării din veacurile moarte 
începură să-şi plângă viaţa lor pierdută. 

Când mă pregăteam de plecare, a venit din nou doamna 
Matilda Ioan („Am venit să vă iau la plimbare!”), cu ochii ei 
buni, sfioşi şi rugători, însoţită de o fată brună, înaltă, care 
avea pe faţă un rest de r's imobilizat şi nu se hotăra să se 
aşeze pe scaunul pe care îl ţinea de spetează. Era sora 
doamnei Matilda Ioan. 

Peste câteva minute a intrat şi un domn tânăr, bărbatul 
doamnei loan, care mi-a confirmat încă o dată diagnoza. O 
privea pe doamna Timotin cu frică, supus - obiectul ei. Am 
înţeles imediat că ea ştie (numai ea şi cu mine!) şi se vedea 
că era deprinsă cu omagiile astea pasionate şi tăcute şi că 
le accepta fără să le răspundă, dar - sacrificiu imposibil 
unei femei adevărate - fără să le reprime. Păcat de Timotin 
că, în opacitatea lui, nu-i sensibil la astfel de complicaţii din 
jurul său, ca să-şi preţuiască viaţa. 

Doamna Timotin a ţinut să mă înzestreze cu tot ce trebuie 
şi nu trebuie unei călătorii de trei ceasuri. S-a interesat 
dacă am chibrituri, a voit să-mi împrumute un pled, pentru 
că se făcuse frig, mi-a dat o sticlă de apă şi - se vedea că i-a 
trebuit un efort ca să-şi consolideze curajulcâteva prăjituri 
rămase de la masă pentru un eventual supeu pe drum, pe 
care nu le-am putut refuza, deşi ştiam că n-o să am nevoie 
de ele. 

Când mi-a dat mâna şi am vrut să i-o sărut: „Nu! 

— Acum suntem prieteni, îţi pot cere o favoare: să renunţi 
cu mine la moda asta. Cu străinii n-am ce face.” Mi-am adus 


aminte că la sosire mi-a lăsat mâna cu o împotrivire 
reprimată, pe care am atribuit-o timidităţii. Desigur că 
pentru ea sărutatul mâinii este un gest din altă ordine de 
afecţiuni. Doamna Timotin are dreptate. Într-o femeie nu e 
nimic care să nu fie femeie, şi mai ales într-o femeie ca 
dânsa. Mi-a scuturat mâna bărbăteşte şi atât de prietenos, 
şi a pus afta însufleţire în ochi şi în glas, încât m-am 
împrietenit cu ea şi mai tare. E aşa de încântătoare femeia 
asta urâtă, că începe să mi se pară frumoasă! Şi ce odihnă 
pentru suflet, ce eliberare e farmecul unei femei care te 
încântă fără să-ţi inspire nici o umbră de dorinţă. 

Când am plecat, era noapte. Noapte fără imixtiunea 
importună, laică şi heretică a vreunui felinar. (Aici felinarele 
sunt ambulante, fiecare călugăr umblând cu „fanarul” lui.) 
Vilegiaturiştii dibuiau prin întuneric să nu cadă în şanţuri: 
erau la plimbarea de după masă. 

Imaginea Adelei îmi oprima inima: acum era ora când aş fi 
putut să fiu cu ea şi lângă ea. Dar o idee, comică în 
naivitatea ei, îmi dădu starea de euforie a omului care 
visează că zboară: fiecare învârtitură de roată şi fiecare 
copac care rămânea în urma trăsurii mă apropia de ea şi 
mă îndepărta de familia Timotin. Aveam, acum, impresia că 
am trădat pe Adela cu Timotin, cu doamna Jeny, cu Matilda 
loan şi cu sora ei, care uitase să nu mai r'dă. 

Înainte de Branişte, în bătaia unui foc mare, un ţăran - un 
cosaş, ori un pândar al ogorului şi al tradiţiei - îşi făcea 
toaleta de noapte. În pielea goală, cu capul în gura cămăşii 
pe care o dezbrăcase, zvârlea în foc, la intervale egale, cu 
gesturi mari, liniştite, aproape auguste, de om echilibrat al 
pământului, obiectul mărunt al cercetărilor sale 
entomologice. 

Prin pădure, zurgălăii contau în toţi copacii, şi felinarul 
trăsurii (unul, din economie, deşi badea Vasile pretexta că 
celălalt s-a stricat...) scotea mereu din întuneric, ca din 
neant, picioarele stejarilor, şi din când în când, o movilă de 


prund, care trecea pe lingă trăsură ca o dihanie informă şi 
misterioasă. 

Când am ieşit la câmp, s-a deschis o noapte înaltă, o 
noapte a cerului şi a stelelor. (Nopțile cu lună sunt ale 
pământului.) La podul Ozanei, badea Vasile a oprit pentru 
motive variate: să-şi odihnească şi să-şi adape caii (şi să-i 
suduie că vor să bea amândoi odată din găleată), să le dea 
puţin fân furat de peste şanţ şi să-şi facă mai uşor o ţigară, 
să caşte în linişte, să şuiere la cai, şi să se dea şi el puţin la 
spatele trăsurii etc. Dinspre Hălăuca curgea o răceală care 
nu era încă vânt. Ozana freca aspru prundişul albiei, cu un 
şuiet fatal, fără început şi fără sfârşit, şi nu era vizibilă 
decât prin câteva pete de argint fără forme fixe, 
tremurătoare, plutitoare - imaginea stelelor diluată în apă. 
Prin creştetul brazilor de pe muntele scund din faţă, 
apăreau câteva puncte de aur, clătinate de vânt. 

— De-acu ne-a hi, cucoane! Să plecăm. (Primul plural era 
abuziv!) 

Prin Vânători, nici o lumină la case. La crâşma din 
Humuleşti - „Despărțirea III a urbei I.- Neamţ” - oamenii se 
antrenau pentru sărbătoarea de mâine. Crâşmăriţa nu mai 
cânta. Nu mai avea motiv. Peste mai puţin de un minut, am 
ieşit în singurătatea imensă a câmpiei. Noaptea era acum 
înaintată şi creştea cu fiecare stea ivită la orizont ca un ochi 
sinistru. Eternitatea cerului era funebră. Dar la Bălţăteşti 
era Adela, cu umerii largi, cu braţele albe, cu talia rotundă. 
Imaginea ei completă ţinea piept în conştiinţă imaginii 
funebre a nopţii. Când am ajuns, geamul Adelei era negru. 
Deasupra casei ei, în infinit, ardea o stea roşie, se înflăcăra 
şi se stingea de durere, palpita ca într-un răsuflet pasionat. 

— A! Te-ai întors? Te-ai amuzat bine? Şi apoi, fără să-mi 
dea timp să răspund: Închipuieşte-ţi că mi-ai lipsit, cu tonul 
care vrea să spună: „Închipuieşte-ţi ce curiozitate: ţi-am 
simţit lipsa”. 

Mugşcat de demonul ambiţiei şi, cred, voind să fac o 
experienţă de psihologie şi, poate din vechi deprinderi, 


acum fără scop, să încerc o manevră strategică, i-am lăudat 
în termeni excesivi pe doamna Timotin („sensibilitate”, 
„distincţie”, „discreţie”, „exemplar feminin de lux” etc...), 
adăugând că bărbatul ei nu o merită îndestul, din lipsă de 
competenţă. 

— Închipuieşte-ţi, biata femeie! Tonul acestui nou: 
„Închipuieşte-ţi” era exact ca şi tonul celuilalt. 

Apoi, amicală: 

— Mi-a părut bine că ai avut o vreme aşa de frumoasă pe 
drum... Apropo, când ai să te duci la Agapia, să... 

La Agapia?... Ce să fac la Agapia? 

N-ai să vizitezi Agapia? 

I-am atras atenţia că la Neamţ n-am fost în vizită, ci pentru 
o afacere. 

— Credeam că în vizită... A! Unde mi-e capul? Acum îmi 
aduc aminte. Aveai o afacere acolo. Uitasem. Credeam că ţi- 
ai inaugurat programul de excursii şi voiam să te rog să-mi 
faci un comision. Să mergem în casă. Mama este singură şi 
cam indispusă. 

În casă am vorbit de Mănăstirea Neamţului cu doamna 
M..., care în adevăr nu se simţea tocmai bine. Adela lucra la 
o broderie cu capul plecat pe gherghef. Uneori îmi arunca o 
privire pe sub gene, de câteva ori s-a amestecat în vorbă. 

La plecare, m-a condus ca de obicei până la poartă, 
vorbind cu însufleţire de vremea care „s-a făcut foarte 
frumoasă”. 

Aşadar, a înţeles perfect strategia mea ratată şi m-a 
pedepsit. N-a uitat nici, programul de excursii”, părăsit din 
cauza ei. 

Atitudinea ei de astăzi este îndreptăţită în orice caz: dacă 
nu-i sunt indiferent, purtarea mea este enervantă; dacă îi 
sunt indiferent, e o manevră ridicolă. 

După amiază a plecat Haim Duvid. L-am înflnit pe drum, 
într-o căruţă modestă, cu doamna Sabina şi cu un 
geamantan de pânză decolorată şi roasă, la picioare. 


Mi-am permis să fac semn ţăranului de pe crucea căruţei 
să oprească. Haim Duvid - corect ca întotdeauna şi 
politicos. Doamna Sabina a început să plângă. Plângea, fără 
îndoială, după casă, după gazdă, după Bălţăteşti şi probabil 
şi după mine. 

— Respectele mele nepoatei matale! (Aflase desigur că nu 
stăm într-o casă şi trăsese concluzia.) Cea mai frumoasă 
domnişoară din toată ţara Moldovei! Să-i deie Dumnezeu 
noroc! 

Țăranul a dat bici cailor, şi căruţa a pornit disproporționat 
de zgomotoasă pentru sărăcia ei umilă. 

Am făgăduit doamnei Sabina c-am s-o văd, ca medic, când 
o să trec prin Paşcani. M-a răsplătit anticipativ cu un torent 
de mulţumiri şi cu privirea celor mai lăcrimoşi şi mai buni 
ochi din lume. 

Soarele a inundat valea. E cald peste măsură şi o lumină 
orbitoare. Pe cerdacuri, la drum, domnii stau în cămaşă, 
fără nici o ruşine măcar de femeile care trec, dacă nu de 
cele din familia lor. Nevoia trupului a devenit la ei dreptul 
sacru al trupului. Bretelele, sprijinite pe umeri ca nişte 
hamuri, fac neglijeul acestor domni şi mai indecent. 

Am găsit pe Adela în casă. Sta în picioare, rezemată de 
sobă. Era într-o rochie de batist alb, care o drapa statuar. Şi 
atât de albă era toată, şi figura ei atât de calmă, iluminată 
de albastrul ochilor, încât admiraţia a înăbuşit totul. Geniul 
speciei dăduse de data asta cursei pe care o întinde afta 
perfecţie, încât îşi zădărnicise scopurile. Cu mania de a mă 
analiza, care nu mă părăseşte un moment, m-am felicitat că, 
pentru o dată cel puţin, am putut rămânea în atitudine 
contemplativă faţă de ea. Dar când s-a dus să-şi ia batista 
de pe masă, geniul nemilos şi-a luat revanşa. Estetica nu-l 
poate învinge durabil. Dacă ar reuşi, ea ar fi un antidot al 
amorului: frumuseţea ar deservi femeia. 

La plecare m-a întovărăşit până în stradă. Îşi apăra capul 
de soare cu o umbrelă mică. Braţul care sprijinea umbrela 
era încovoiat ameţitor, şi mâneca, puţin ridicată, îi 


descoperea începutul alb şi rotund. Lumina crudă, 
răsfrântă de praful alb al drumului, o făcu să închidă ochii 
pe jumătate. Genele apropiate deveniră mai lungi. Privirea 
îi pătrundea acum de departe, din adâncul vieţii ei. Doar, 
gândind bine, nu e decât un om! 

Insomnie. Imaginaţie rebelă... Au început să ciripească 
rândunelele, în secret: se face ziuă... Peste trei ceasuri o 
văd, tânără, înaltă. Plecăm la Văratic. 

Dimineaţă am aşteptat-o în cerdacul ei să se îmbrace. 
Ştiam că e în dosul storului dat în jos, la un metru de mine. 
Zgomote, la răstimpuri, produse de saltarele scrinului, de 
uşa garderobei, anunțau etapele toaletei. O vedeam, prin 
auz, îmbrăcându-se. A apărut peste un sfert de oră. 

Ah, ce leneşă sunt! Aştepţi de mult? 

Da... Nu, de câteva minute. 

Venită de-a dreptul din odaia de culcare şi cu faţa uşor 
boţită de somnul neîmplinit, părea că aduce cu dânsa ceva 
din viaţa ei intimă: i-am sărutat mâna cu sentimentul unui 
act prea îndrăzneţ. 

În descumpănirea sufletului se închegă o stare de 
conştiinţă mai organizată. Surpriza, noutatea de a vedea pe 
Adela în rochie roz. 

Îi spusesem cândva că un costum roş se îmbină armonios 
cu negrul brazilor. Şi-a adus ea aminte şi - făcând un 
compromis între roş şi nevoia ei de discreţie - a ales 
culoarea roză pentru excursia din munţii Văraticului? Şi, 
dacă s-a gândit la cuvintele mele, a pus acest costum ca să- 
mi facă plăcere, ori pentru ca să-mi placă ea? 

În roz era mai înaltă, mai împlinită. Existenţa ei părea mai 
prezentă şi mai bogată. 

A ţinut să se suie pe capră. Când a pus piciorul pe roata 
trăsurii, rochia, desfăşurată în evantaliu, i s-a ridicat puţin 
deasupra botinei înalte, şi rotunzimea de zăpadă i-a sidefat 
o clipă voalul negru al ciorapului. 

Copilăreşte fudulă de locul înalt pe care şi l-a ales în 
trăsură, se detaşa roză pe albastrul mat al cerului de 


dimineaţă. 

— Să plecăm, cucoane, că-i târziu. 

Badea Vasile avea dreptate. Uitasem că trebuia să plecăm. 

Am rămas singur cu doamnele, înghesuit modest pe 
scăunaşul de dinainte. Simţeam că am aerul unui câine de 
lux luat la plimbare. Dar postura asta, puţin glorioasă, n-a 
ţinut mult. Adela îmi cerea mereu lămuriri asupra locurilor 
pe unde treceam sau care se vedeau din trăsură, aşa încât, 
la urma urmei, găsind un pretext plauzibil să fiu cu ea, am 
cerut voie şi scuze doamnelor şi m-am ridicat în picioare, 
intercalându-mi figura între umărul ei drept şi cel stâng al 
vizitiului. 

Culcată pe câmp, în stânga, până departe, mergea în 
aceeaşi direcţie cu noi, cu o exactitate fatală, o fantasmă 
apocaliptică, neagră, imaterială, în care se desluşea umbra 
trăsurii, a cailor, a vizitiului, a coanei Anicăi, şi una informă, 
mare, bizară: a mea şi a Adelei. Contopirea asta, în umbra 
de pe c„mp, îmi era ascuţit prețioasă. Vântul se juca cu 
şuviţele de pe gâtul Adelei, înfiorându-le, şi-i fâlfâia 
impertinent voalul, care mă atingea pe ochi şi pe buze. Am 
înţeles că nu avea nimic de obiectat împotriva complicităţii 
vântului. Privirile ei consimţeau la acest joc şi mă sfidau. 
Dar timpul „fugace” trecu repede, şi Văraticul ne ieşi 
înainte cu pădurea lui de mesteceni. 

Am constatat, cu acelaşi sentiment straniu, pe care-l am 
întotdeauna în faţa statorniciei fireşti a lucrurilor 
nemaivăzute de multă vreme, că toate sunt exact la locul 
lor: pădurea înainte de pârâu, pârâul înainte de mănăstire, 
şi aşa mai departe, până-n „poartă”, sub arhondaric. Şi tot 
la locul său, Lângă sat, şi ca o dependenţă a lui, era şi 
Filiorul, muncel care vrea să închipuiască un colos 
împădurit şi abrupt. 

Am ajutat doamnelor să se coboare din trăsură - oficiu 
cam ridicol în mijlocul lumii adunate în jurul nostru (şi 
aceste doamne aveau nişte mişcări atât de încete şi vestejit 
graţioase). Adela, venită în trăsură pe scăunaş încă de la 


intrarea în mănăstire, sărise sprintenă, fără ajutorul meu, şi 
doar numai acest ajutor m-ar fi putut reabilita în faţa 
gurilor căscate din jur, care mi se părea că zâmbesc. Adela, 
trădătoare, asista ca public la faptele mele cavalereşti, 
frumoasă şi unică sub umbrela mică, trandafirie. 

Maica arhondară, pe care n-o mai văzusem de doi lustri35, 
femeie de peste cincizeci de ani, dar zdravănă şi cu un 
veşnic aer de războire, isteaţă şi plină de duh, vestită 
pentru promptitudinea şi dibăcia cu care arunca săgeți în 
dreapta şi-n stânga, mă privi ascuţit şi mă întrebă cu glasul 
ei bărbătesc dacă nu sunt cumva... Îi luai cuvântul din gură 
şi-mi declinai numele. „Ei, bată-te să te bată, tot tânăr şi 
frumos!”. Am felicitat-o şi eu în acelaşi sens - slabă 
răzbunare! 

— Şi apoi i-am recomandat pe ceilalţi. 

Maica arhondară a luat de mână pe Adela şi, întorcând-o 
cu faţa spre noi, a complimentat-o în felul ei: „Ia uitaţi-vă la 
dânsa ce ochi are, să nu fie de deochi!” Adela, împurpurată 
şi stânjenită, era acum fata de altădată. 

Graţie ospitalităţii obişnuite la această mănăstire şi 
drepturilor mele câştigate de musafir vechi, dar desigur 
mai ales graţie ochilor Adelei, maica arhondară se purtă cu 
noi ca şi cu un revizor eparhial. Prânzul şi cina au fost 
adevărate banchete, prezidate de ea cu o însufleţire mai vie 
decât i-o cunoşteam: maica arhondară se înamorase de 
Adela. 

Deocamdată, însă, după dulceaţa de zmeură şi cafelele cu 
rom (Adela trebui să bea cafeaua - cu rom, servită ei anume 
de maica înamorată), doamnele se duseră să vadă odoarele 
şi instituţiile mănăstireşti. Adela şi cu mine „făcurăm” (cum 
se zice aici) Filiorul. 

Printre chilii, apoi pe drumul din sat, pe la crâşmă epică a 
lui Ichim, şi în urmă pe cărări întortocheate şi încrucişate, 
am ajuns la poalele muncelului şi a pădurii, care se scurge 
de pe el ca un şuvoi, şi, apoi, peste câteva minute, sus, sub 
pădure. 


La picioarele noastre, valea Filioarei, ondulată şi presărată 
cu buchete de copaci de toate formele şi de toate mărimile. 
Departe, în stânga, şirul vânăt al munţilor de peste Ozana, 
cu Cetatea Neamţului, cenuşie şi mohor”tă, pe un piept ieşit 
în afară al muntelui. Mai înspre dreapta, plopii şi lucirile 
Târgului. Apoi dealul Boiştei, trăgănat, acoperit până 
aproape de vârf cu lanuri înguste ca nişte velinţe 
multicolore, şi în faţă, departe, peste Moldova invizibilă, 
dunga sinilie a dealului Paşcanilor, după care începe proza 
întinderilor arse şi a aşezărilor omeneşti sărace şi murdare. 
În dreapta, peste priveliştile strălucitoare, codrul albastru 
al Grumăzeştilor. Şi spre miazăzi, trişti în singurătatea 
înălțimilor, munţii mari ai Horaiţei. 

Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba 
înaltă şi dârză. Nu se auzeau decât greierii şi cosaşii, 
ţârâind a secetă, cei de aproape stăruitor şi provocant, cei 
de departe discret şi tainic, ca fâşâitul trist al unor beldii36. 
Câteva clipe se amestecă şi toaca măruntă a unei căruţe 
nevăzute de pe şoseaua din vale. 

Ştiam un mijloc, descoperit altă dată în chiar acest loc, de 
a transfigura peisajul, dându-i o noutate fantastică. Lipirăm 
amândoi obrazul de pământ, şi ceea ce adinioarea era 
vertical deveni orizontal (şi invers), departe-n infinit, şi cu 
toate culorile alterate. Adela îşi făcu şi un stereoscop mic şi 
alb cu pâlnia mâinilor ei. 

Dar în curând, ridicat în picioare, nu mai contemplam 
varietatea de culori. Nu mai vedeam, nu mai puteam privi 
decât pe Adela, care încă nu consimţea să se sature de 
priveliştea neverosimilă. 

În rochia roz, cu capul gol, cu o mână pe sân, cu linia 
corpului ondulând şi accentuând depresiunea taliei, cu 
poala rochiei în evantai, era acolo jos, pe fondul negru al 
pelerinei, un bloc de frumuseți vii şi calde... 

În sfârşit, mi-a dat mâna s-o ajut şi a sărit în picioare 
elastic şi dintr-o singură mişcare, cu faţa lângă faţa mea, cu 


ochii în ochii mei, cu un zâmbet schiţat şi brusc întrerupt. 
Medită scurt cu privirea fixată o clipă în gol. Apoi: 

— Acum să plecăm. Trebuie să fie târziu. 

Am coborât în tăcere pe aiurea, când pe cărări, când de-a 
dreptul prin iarbă şi buruieni, care-i împiedicau mersul, îi 
striveau căderea elegantă a rochiei. 

Aproape de sat ni s-a pus în cale un lan de păpuşoi. Ca să 
ne facem drum mai uşor prin el, ne-am răzleţit unul de 
altul. Bustul ei, pe deasupra păpugşoilor înalţi, înainta 
triumfal prin fluidul subtil, de aer şi de lumină, al amiezii de 
vară. Când se isprăvi lanul, aveam din nou pe Adela Lângă 
mine, întreagă, cu mersul viu, cu coatele lipite de corp, cu 
braţele mişcându-se liber în ritmul paşilor grăbiţi, ca în 
adolescenţă. 

Ajungând între case, Adela şi-a pus pălăria de paie şi de 
dantele trandafirii. În cerdacul unei chilii, o maică tânără 
servea la masă pe un ofiţer, care nu era deloc bătrân şi cu 
care se vedea a fi în termeni de perfectă camaraderie. 

— Un ofiţer şi o maică! Exclamă Adela. 

Ea nu cunoştea obiceiurile locului. Nu există nicăieri, şi în 
nici o condiţie, femei mai libere decât călugărițele, teoretic 
claustrate, înmormântate de vii. Dacă „în lume” o fată ori o 
văduvă tânără, care stă singură într-o casă, ar închiria o 
odaie unui militar, faptul ar produce scandal, şi nenorocita 
ar fi ostracizată. La mănăstiri, acelaşi fapt trece drept 
foarte natural. Măicuţa îşi exercită un drept: „Are musafiri 
în gazdă”. 

Consideraţiilor mele etico-sociologice, puţin cam acre, 
Adela le-a pus o concluzie de o indulgentă ironie: 
„Sărăcuţele!” 

Eram aşteptaţi cu prânzul. 

Am fost serviţi aparte, dar maica arhondară ne ceru 
învoirea să mai aducă, „dacă nu ne supără”, încă un 
„musafir”, un „prieten vechi” al ei, domnul Dimitriu. Era un 
vestit excursionist, un bărbat de vreo şaizeci de ani, dar 
superb de sănătate şi veselie, tăiat în proporţii ciclopice, cu 


o faţă de satir bătrân, încadrată într-o barbă gălbuie, rară, 
şi găurită de doi ochi mici, verzi, pătrunzători, care rodeau 
parcă necontenit singuri, fără participarea feţei, cu o 
pălărie cât o roată de trăsură, cu o manta imensă şi cu 
ciorapii roşi peste pantalonii bogaţi în urme de noroi şi de 
oleiul diverselor conserve. 

Ne-am simţit cu toţii ca nişte cunoscuţi vechi. Satirul era 
dezgheţat, onctuos, curtezan în stil şi maniere „48”, plin de 
umor şi de spirit, mai puţin reuşit din cauza unei note de 
pedanterie. 

Originalul personaj a fost prevenitor şi galant cu 
doamnele. A făcut curte doamnei M..., coanei Anicăi, Adelei 
şi maicii şi, cu un instinct sigur, a ştiut să varieze tonul cu 
fiecare din ele. Abundenţa lui, eufemismul şi 
circumlocuţiunea în stil arhaic au fost admirabile. Cu maica 
a fost ascuţit şi echivoc pe tema renunţărilor monacale. Dar 
maica nu i-a rămas datoare cu nimic. lema ei, învăluită şi în 
termeni sacerdotali, era lipsa de renunțare a „unora”. 

Imediat după cafea, pe care maica i-a servit-o într-o ceaşcă 
dublă şi i-a umplut-o de câteva ori cu rom, cavalerul 
minunat sărută mâna doamnelor şi a călugăriţei cu graţii de 
mult învăţate, dar perfect armonizate cu fiinţa lui, apoi îmi 
scoase mâna din umăr şi ieşi din odaie, voluminos şi elastic, 
condus de maica arhondară. Era grăbit să ajungă la Secul. 

Adela strigă că e înamorată de el, că are să-i facă portretul 
din memorie şi are să i-l trimită. Şi se opri numai când intră 
maica arhondară, care făcu bătrânului cavaler o scurtă 
biografie, mai mult morală, şi servindu-se abundent de 
schime cu multe înţelesuri şi subînţelesuri. Din biografia 
aceasta mimată reieşea că satirul nu şi-a dezminţit 
niciodată figura şi nu şi-o dezminţea nici azi. 

Conversaţia se prelungi şi ajunse mai puţin interesantă. 
Dar Adela era nerăbdătoare să se urce la Poiana Ţigăncii, 
pe care i-o lăudasem fără măsură. (Acum mă îndoiam dacă 
poiana corespunde laudelor mele, căci începeam să-mi dau 


seama că-i exagerasem frumuseţile dintr-o necesitate mai 
mult stilistică.) 

Mi-am pus pelerina pe braţ şi şalul Adelei peste pelerină şi 
am plecat. Şalul ei îl aveam cu mine... Ceva atât de apropiat 
de existenţa ei... Mi-l dăduse ea... Şalul care-i aspirase de 
atâtea ori căldura... 

Îşi lăsase pălăria la arhondaric şi-şi pusese, ţărăneşte, o 
broboadă albastră de mătase. Dumnezeule! Ce seducător 
de frumoasă era în tulpanul albastru, legat cu o ispititoare 
neglijenţă pe frunte, pe care aveam impresia că şi-l pusese 
din cauza mea, pentru mine, semn al prieteniei noastre, ca 
o promisiune de intimitate. 

Am disprețuit drumul cel mare ca prea uşor şi banal şi am 
apucat pe cărarea de pe pârâu, îngustă, accidentată, suind 
şi coborând, sărind mereu pârâul, şi pe alocurea ruptă de 
ploi. 

La vremea asta drumul era gol. Adela îmi lua braţul, mi-l 
lăsa - se juca, fără să ştie, cu nebunia mea - zvârlea cu 
pietre în pârâu, şi când nu vorbea, cânta, începând şi 
părăsind cântecele după capriciile asociaţiilor de sunete. 
Cânta încet, ca pentru ea (poate ca pentru noi?), cu o voce 
atât de slabă, că parcă nu făcea decât să respire melodios. 
Conducătorul nostru era ea. Semnalul popasurilor ea îl 
dădea, fugind înainte şi aşezându-se pe câte o bancă de pe 
malul pârâului, care bolborosea naiv la cascadele 
minuscule, formate de pietre mai mari. Şi tot ea dădea 
semnalul plecării, ridicându-se brusc. Îşi desfăşura viaţa 
intens. Îmi umplea ochii şi sufletul cu existenţa ei. 

Într-un loc ferit din cărare, unde patru bănci alcătuiesc un 
pătrat, care închide la mijloc o masă şi pe care ea îl declară 
„salon”, mă înştiinţă că vom sta mai mult. Cineva toca pe 
aproape. Îl descoperirăm: o ciocănitoare suia şi cobora pe 
trunchiul unui copac, preocupată adânc, fără să ne dea nici 
o atenţie. Vântul suna în brazi, ca o bură de ploaie. Iluzia 
era dezminţită de petele de lumină care, ca nişte frunze 


diafane de aur, jucau pe bănci, pe masă, pe broboada, pe 
rochia şi pe mâinile Adelei. 

Aici, în intimitatea singurătăţii, cu bustul ei, în care palpita 
viaţa, sprijinit pe masă, cu tulpanul legat pe frunte, era atât 
de femeie! Proiectată pe zidul întunecat al bradului, cu 
rochia trandafirie, cu faţa înviorată de mers şi de plăcere 
sub broboada albastră, cu zâmbetul ei roş şi luminând din 
azurul ochilor, îmi părea, până la halucinație, o floare mare, 
una din acele flori tropicale care atrag irezistibil, ameţesc şi 
omoară. 

— Mon cher maâtre, la ce visezi? 

La nimic. Mă gândeam la o floare strălucitoare despre 
care am citit într-o carte că înfloreşte numai o dată la o sută 
de ani. 

Eşti sigur că există o astfel de floare?... Să mergem. Dă-mi 
braţul. 

Mergând pe drumul stricat şi pavat cu rădăcinile aparente 
ale brazilor, ca nişte enorme caracatiţe pietrificate, uneori 
călcâiele ei „Louis Quinze” o trădau, şi atunci, în panică, şi 
ca să se echilibreze, mă apuca de braţ, în care simţeam 
încordarea trupului ei întreg. 

Eram sus de tot, aproape de poiană. Pârâul se auzea 
undeva, în fund. Îmi simţeam sufletul alarmat şi fericit. 
Impreciziunea raporturilor noastre, încordarea de a păstra 
nuanţa momentului unic făceau clipa mai rară şi pe femeia 
de alături mai prețioasă decât dacă aş fi mers cu braţul 
după talia iubitei. Dacă ea mi-ar fi spus acum cuvântul unic, 
mi-ar fi dat să sorb tot văzduhul albastru, dar aş fi regretat 
poate că farmecul ascuţit se rupe. Adela se conformase 
inconştient momentului. Atârnată de braţul meu, tot mai 
greu, tăcea, privindu-mă din când în când scurt, fără să 
întoarcă spre mine capul, numai cu coada ochiului ei 
albastru. 

Dar drumul se lărgi deodată, într-o alee dreaptă, sub 
brazii înalţi, ca un tunel, la capătul căruia strălucea glorios 
lumina poienii. În poiană nu era nimeni decât vara, care 


plutea moale, aurie, şi se pierdea pe sub crengile brazilor 
ce împrejmuiau aria verde ca un zid neregulat. Partea din 
sus era aşternută cu umbra pădurii, care o domină, enormă 
şi neagră. Nimic, în afară de noi, decât viaţa obscură a 
pământului, a pietrei, a vegetației mărunte şi câţiva fluturi 
care se urmăreau, se întâlneau o clipă cu intenţii de 
hârjoană, se îndepărtau, disproporționat de mici, în măreţia 
gravă. Printr-o deschizătură a copacilor scânteiau 
priveliştile din vale, mărginite departe tare de dealurile 
albastre, şterse ca nişte nouri gata să dispară sub orizont, 
care despart valea Moldovei de a îndepărtatului Siret. 

În varietatea haotică de păduri, de dealuri şi de văi, 
identificarăm Bălţăteştii noştri, care, abia văzuţi şi răsărind 
din infinitatea de arbori, păreau de aici, cu cele câteva raze 
răsfrânte de acoperişurile lor, nişte aşezări din poveşti. 
Braţul Adelei stătea prietenos sub al meu, încredinţat parcă 
mie. Simţea şi ea poate, ca şi mine, nevoia de a ne 
întovărăşi în faţa singurătăţii infinite. 

Ca altă dată la Târgu-Neamţului, întocmirăm şi acum un 
plan îndrăzneţ şi apucarăm în sus spre vârful muntelui. 

Într-un loc ne-am oprit la un şipot, făcut din jumătatea da 
scoarță a unui copac, şi cu paharul meu de inele de nichel 
am băut apă. Adela, după ce bău, cu ochii pe jumătate 
închişi, umplu paharul din nou, îl vărsă, îl umplu iarăşi şi mi- 
l întinse. Dacă n-ar fi vărsat întâiul pahar, ar fi dat dovadă 
de creştere rea, şi dacă ar fi pus şi vreo intenţie 
sentimentală, ar fi dat dovadă de vulgaritate. Şi, totuşi, m- 
am simţit profund jignit de procedarea ei, ca de un gest 
făcut anume să pună distanţă între noi, să ridice o barieră, 
spre a opri ostentativ orice atingere cât de indirectă cu ea, 
cu viaţa ei. Şi era atât de femeie gospodina cu tulpanul 
legat pe frunte... 

După câtăva vreme apăru la o cotitură piscul Horăicelului, 
grandios şi comic, cu profilul acvilin al unei jumătăţi de 
cască normandă. Era vremea să ne odihnim. Am întins 
pelerina la piciorul unui mesteacăn, care a servit Adelei de 


spetează. Sprijinită de copac, botinele îi ieşeau de sub 
rochie, ca două fiinţe mici şi impertinente. Dar Adela îşi 
acoperi cu rochia până şi vârful botinelor. 

I-am povestit excursia pe care o făcusem cu zece ani în 
urmă la mănăstirea Horaiţa şi pe muntele din faţa noastră. 
Ea admiră numele diminutiv atât de potrivit al Horăicelului 
şi regretă că n-a fost atunci cu mine. l-am atras atenţia că e 
prea tânără ca să fi putut lua parte la excursia aceea. Şi 
cum veni vorba despre tinereţea care a trecut, ea se 
supără, ameninţă că se întoarce înapoi, mă invită în termeni 
aspri să nu mai cochetez, că „nu e frumos”. Apoi, ridicându- 
se, mă dezmierdă pe mână în treacăt, scurt, ca pe un copil, 
şi plecarăm. 

La o altă cotitură se deschise adânc valea Cracăului. 
Deasupra, plutea luna, trecută de primul pătrar, ca o 
sfărmătură de nor. Acest fragment al astrului nostru, în 
plină lumină a zilei, avea aerul stingherit şi foarte nelalocul 
lui. Cu sufletul dezechilibrat încă de atingerea mâinii 
Adelei, i-am explicat cu dezasperare ceea ce ştia şi ea, că, 
din milioanele de corpuri cereşti, Pământul nu are în 
proprietatea lui decât herbul ăsta de staniu, pe când alţii, 
ca Soarele şi chiar Jupiter... Dar ea mă întrerupse şi îşi bătu 
joc de mine că vreau să fiu de spirit cu orice preţ şi făcu 
declaraţii de iubire lunii, scoţându-şi, ca pedeapsă, braţul 
de sub al meu. (Simte preţul braţului ei pentru mine!) 

După o bucată de vreme ajunserăm pe culmea înflorită, 
din care se înalţă ici-colo mesteceni tineri cu trunchiuri 
albe, cu crengi subţiri plecate în jos, cu frunzele blonde de 
toamna timpurie de pe înălţimi: apariţii graţioase, 
feciorelnice, fete neîmplinite, goale sub vestmântul părului 
despletit şi, mai departe, pe urma lor, brazi înalţi, silvani 
iscoditori, veniţi din pădurile negre - o lume de vis şi de 
basm, surprinsă şi încremenită locului la ivirea noastră în 
ţinuturile lor aeriene. 

Îmi veni în minte şi declamai, galant şi glumind, versul 
antic, închinat Venerei: „Pământul aşterne flori suave sub 


paşii tăi” şi-i spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. Ea 
mă sfida cu frumuseţea ei. (Ştia bine că tonul glumeţ era o 
mască ipocrită!) 

Dar deodată cerul asfinţitului se umplu, emoţionant, cu 
trupul Ceahlăului, mistreţ uriaş şi hidos, cu capul luminat 
de soarele care se-ndrepta spre fundul zării. Muntele 
nemăsurat şi diform, în tristeţea indescriptibilă a 
sfârşiturilor de zi pe munţi, inspira neîncredere şi nelinişte. 
Adela îmi luă braţul sub al ei şi stăturăm aşa multă vreme, 
în loc, privind tăcuţi cum fiara încremenită ca de spaimă îşi 
schimba culoarea în fiecare clipă, devenind tot mai închis 
albastră. Numai capul, prin contrast cu restul, mereu mai 
întunecat, se făcea tot mai luminos, de-o lumină stranie, de 
vis, radiată într-o aureolă de vapori de aur. Adela strălucea 
şi ea de lumina piezişă a soarelui, şi acum înfia oară văzui, 
cu strângere de inimă, deasupra buzei ei o umbră ideală de 
puf auriu. 

O simţii înfiorându-se. În adevăr, razele soarelui nu mai 
aduceau căldură. Trebuia să ne întoarcem. I-am pus şalul 
pe umeri. M-am despărţit de el. Dar aveam o compensare: 
gestul de a i-l pune pe umeri era aproape o îmbrăţişare - 
compensare cu atât mai prețioasă cu cât, din rezerva 
mişcărilor ei, dictate de nevoia de a simplifica operaţia, am 
simţit că şi pentru ea gestul meu împrumuta aceeaşi 
semnificaţie. 

Lăsarăm drumul obişnuit şi ne coborârăm de-a dreptul. 
Dar ploile schimbaseră totul în atâţia ani, şi unde nu 
schimbaseră ele, era încă şi mai rău: copacii răsturnaţi şi 
tufărişul întins pe pământ prindeau picioarele cu laţuri 
ascunse. Era însă târziu să ne mai întoarcem după ce 
coborâsem afta. 

Adela îmi puse şalul pe braţ, fără să i-l mai cer, pe urmă îşi 
scoase şi tulpanul, care se prindea în penajul dur al cetinii, 
îl pături şi mi-l puse singură în buzunarul surtucului. 
Simplitatea şi naturalul, lipsa de ceremonie cu care mă 


împovăra cu obiectele ei erau dovezi scumpe că-mi face 
darul de a-şi lua drepturi asupra mea. 

Cu un pas mai jos decât ea, o ţineam strâns de braţ să nu 
lunece cu tocurile ei înalte. Cu mâna cealaltă, cu o grijă 
atentă, îşi ţinea rochia adunată în jurul picioarelor. Gestul ei 
feminin şi braţul ei cald în mâna mea erau delaolaltă 
paradis şi infern. Spinii ne zgâriau; îi prindeau şi-i sfâşiau 
rochia. Într-un rând a alunecat peste mine cu toată 
greutatea ei, cu ea toată. Până acum o văzusem, o auzisem, 
uneori mă atinsese. Acum greutatea ei m-a făcut să-i percep 
existenţa sub altă categorie a sensibilităţii: aceea care dă 
senzaţia realităţii ultime, indubitabile. 

M-am îndepărtat din nou de ea cu un pas mai jos şi, cu 
mâna ei într-a mea, am continuat drumul. În sfârşit, 
priporul se isprăvi, şi când eram aproape de poiană, Adela 
îşi refăcu toaleta cum putu mai bine. Rochia însă rămase cu 
importante avarii. Părul, care s-ar fi crezut că mărturiseşte 
urmările unei lupte, îl readusese la forma anterioară cu 
multă aproximaţie. 

Dar în poiană era încă lume. Oamenii serioşi îşi isprăveau 
jocul de cărţi în chioşc. Ceilalţi erau pe bănci sau alăturea, 
în picioare. 

Am tăiat repede colţul de poiană inevitabil pentru a ajunge 
la drumul mănăstirii. Când am intrat din nou în pădure, 
Adela a respirat fericită. Rochia ei şi coafura nu erau deloc 
compatibile cu o primblare în public. Ea îmi mărturisi că şi- 
a rupt şi botinele. În adevăr, când ne oprirăm pe o bancă, 
îmi dovedi de visu37 acest nou dezastru. Dar toate o făceau 
fericită. Aşezându-şi din nou şi mai în răgaz părul, îmi 
mulțumea mie, ca unui regizor al naturii, pentru toată ziua 
aceasta şi, spunând că n-are să uite nicio-dată soarele de pe 
Ceahlău, îmi împlântă o săgeată ascuţită în inimă; în 
apelativul cu care mi se adresează întotdeauna făcu o 
uşoară schimbare: „cher maitre” deveni „maitre cheri”38. 
Apoi, fără comanda ei obişnuită, se ridică de Lângă mine şi 
se duse până la o altă bancă, unde mă aşteptă, tăcută. 


Schiţă, după obicei, mişcarea de a-mi face loc Lângă dânsa. 
Îi dădui tulpanul şi şalul. 

Ce era în acest cuvânt? Recunoştinţă entuziastă, ori?... 
Dar rezerva mută de pe urmă? Remuşcare ori sfiala altui 
sentiment? Un lucru e cert: mi-a făcut loc pe bancă fără 
nevoie, instinctiv. Aşadar, în cazul cel mai rău, nu mi-a 
reproşat, în suflet, mie, cuvântul care i-a scăpat şi care mi s- 
a înfipt în inimă. Dar nu mi-a mai luat braţul. Şi, grăbiţi şi 
atenţi la mers prin întunericul care creştea în pădure, n-am 
mai vorbit nimic. 

În mănăstire a dat un raport spiritual despre peregrinările 
noastre, omagiind pe „alpinistul încercat” şi pe ghidul ei. 
„Ghidul meu”... „Meu”... 

După masă ne-am întors acasă pe lună. Am voit să stau pe 
capră, căci în trăsură nu puteam încăpea, relativ comod, 
decât trei. Adela a hotărât că trebuie să stau cu ea pe 
scăunaş, cum vom putea, ca să fim toţi la un loc, declarând 
că nu admite nici o împotrivire. Când a pornit trăsura, şi-a 
trecut braţul pe sub al meu, ca să câştigăm spaţiu şi să nu 
cădem jos. 

În stil romantic curent, s-ar zice: un drum neuitat. De fapt, 
nimic romantic: eram intoxicat. Simţeam în sânge otrava. Şi 
mă lăsam în stăpânirea ei cu plăcerea de a nu putea rezista. 
Cealaltă realitate, restul universului vizibil, se încerca în 
zadar să-mi intre prin simţuri. Abia dacă mai prindeam 
imaginile lunii, care, vindecată de cloroza din timpul zilei, 
se întorcea şi ea cu noi înapoi spre Bălţăteşti, după ce 
făcuse ziua drumul spre Văratic, şi, ţinându-se în preajma 
noastră, aci mai aproape, aci mai departe, alerga peste 
arbori, peste case, peste cumpene de fântâni, apoi, la 
deschizături mari, fugea deodată în fund, tocmai deasupra 
munţilor Horaiţei, spre a se întoarce într-o clipă din nou 
deasupra unei cumpene, a unei case, a unui pâlc de stejari. 
Jocul de imagini absurd de pe cer şi Adela, atât de ea, atât 
de Lângă mine pe scăunaşul îngust, îmi alterau sensul 
propriei mele realităţi... 


Am simţit ca o catastrofă oprirea trăsurii la poarta casei. 

Când ne-am despărţit, mâna îi era fierbinte, avea 
temperatura corpului ei întreg... Mi-a rămas în palmă 
impresia mâinii ei. (Impresie reală, ori halucinație tactilă?) 
Ca să n-o pierd, am ţinut mâna închisă, am deschis poarta şi 
uşa casei cu mâna stângă... În odaie mi-am pus palma pe 
buze, ca să aspir parfumul vieţii ei. Şi am făcut toate astea 
serios, metodic! Am ţinut palma închisă pe gură, ca să nu 
pierd nimic din ipoteticul fluid al vieţii ei...! 

Sunt obosit. Mi-e capul gol şi sufletul greu... Premise fără 
concluzie... Peripeţii fără deznodământ... Dar ce fierbinte îi 
era respiraţia şi ce miros ameţitor de femeie tânără avea 
pieptul ei încălzit când a alunecat peste mine întreagă! Şi 
ce întreagă era lângă mine pe scăunaşul îngust! Şi ce 
dureros de femeie era cu rochia sfâşiată la poale şi cu părul 
în dezordine. 

Când am ajuns în balcon, era în fundul grădinii. A venit 
imediat, cu paşi grăbiţi şi mărunți, cu coatele lipite de talie, 
cu braţele pendulând repede înainte şi înapoi - compoziţia 
ritmică obişnuită ei când se grăbeşte. Suind scările aproape 
în fugă, rochia lua pe rând tiparul genunchilor ei rotunzi. 
Cu ochii râzători, cu o însufleţire de veselie, deloc în 
concordanţă cu grija pe care o punea în vorbe, m-a întrebat 
încă de pe scări, accentuând ultimul cuvânt: „Ţi-a fost urât 
singur?” Şi doar nu putea să aibă nici o îndoială că eu ştiam 
că văzuse bine când am venit... „Ţi-a fost urât singur?” 
Adică: „Aşa-i că mă doreşti mereu?” 

Am luat cuvintele ei ca o expresie familiară de politeţe a 
gazdei şi - ca să răspund ceva - i-am spus aceste cuvinte 
înaripate (imaginea ei de pe scări îmi încremenise 
gândirea): 

— Poate aveai treabă în grădină? 

— Nu - scandă ea rar - nu aveam nici o treabă - în 
grădină. Şi, parcă dezmierdându-se, îşi aşeză fără 
necesitate pala de păr pe jumătatea stângă a frunţii. 


Învins mereu de imaginea ei de pe scări, mobilizând 
ultimele rezerve ale voinţei. Acum mă privea atentă. 
Expresia figurii ei avea ceva întrebător. Apoi ochii îi 
deveniră nesiguri. Părea că-şi înfrânge greu nevoia de a 
privi în lături. Îşi luă însă numaidecât şi din plin aerele de 
grande-dame, dar nu şi vocea sonoră, pe care o încerca fără 
să reuşească. Îşi aşeză din nou pala de păr pe jumătatea 
stângă a frunţii. 

Apariţia doamnei M... în cerdac m-a contrariat, dar a fost 
binevenită atitudinea stânjenită a Adelei nu era de natură 
să-mi fortifice voinţa. 

Urmă un schimb de vorbe neînsemnate cu doamna M..., la 
care Adela abia dacă luă parte. Intra mereu în casă, într-o 
odaie sau alta, umblând repede cu mersul insistent, într-o 
necontenită ofensivă în contra realităţii. 

Cauţi ceva, Adelă? Ai nevoie de ceva? 

N-am nevoie de nimic, mămucă. 

Apoi mişcările ei încoace şi încolo s-au liniştit treptat, până 
la imobilizare pe un scaun. Când am plecat: 

— Deseară, la masă la noi. O surpriză, pregătită de mine 
(şi-mi arătă palmele roze ridicate într-o clipă de fulger), 
după ultima ediţie a ilustrului tratat La bonne cuisiniere39. 
Ţinuta de... Promenadă, pentru după masă, să ascultăm 
greierii şi cosaşii! 

Criză. Paroxismul crizei. Simptomele nu lasă nici o 
îndoială: o lovitură ca de pumn în inimă când apare. 
Paralizia inteligenţei când mă atinge din nebăgare de 
seamă. Senzaţia căldurii ei fizice de la distanţă. Nevoia 
inexorabilă, care îmi oprimă respiraţia, de pulsaţia vieţii ei. 
Fetişizarea tuturor obiectelor ei şi a tot ce ţine de ea: 
mantila ei din cuier, când intru în antret, mă înfioară; 
caligrafia ei are o feminitate tulburătoare în fiecare literă, şi 
mai ales în cele care se înalţă ori se coboară din linie; 
numele moşiei unde locuieşte are ceva adânc emoţionant. 
Sentimentul că tot ce nu este ea, sau al ei, sau cadrul ei 
este fad. Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul 


galben, cu o uşoară asimetrie a gurii când zâmbeşte poate 
da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvântul „Adela”. (Când 
am găsit într-un catalog numele ei, m-am oprit ca în faţa 
unui eveniment rar.) Senzaţia de voluptate, provocată de 
cuvântul „Ea”, când o numesc astfel, oral sau mental, 
probabil pentru că, fiind contradictoriul lui „EI”, şi atât de 
femeiesc prin fizionomia lui, dimorfismul gramatical 
proclamă cu putere dimorfismul sexual, concentrează 
întreaga conştiinţă asupra femeii, până la halucinație. 
Persistenţa imaginii ei în conştiinţă, luminată de albastrul 
ochilor - când citesc, când vorbesc cu cineva, când gândesc 
altceva - ca o formă a priori a cugetării, aruncând un văl de 
azur peste paginile cărţilor, peste privelişti, aşa cum 
proiectezi, oriunde ţi-ai întoarce privirile, rotundul soarelui 
apunând, rămas câtva timp în ochi. Strângerea treptată a 
confienţei de altădată, a prieteniei afectuoase pentru ea. 
Dorinţa arzătoare de a-i sacrifica totul şi mai ales libertatea 
mea. Sentimentul de teroare faţă de fiinţa care singură 
poate da şi lua viaţa. Dispariţia totală a trecutului, anihilat 
de existenţa ei, şi, cum nu pot plasa în viitor nici un vis cu 
subiectul „Adela” - singura substanţă a cugetării mele - 
dispariţia şi a viitorului, totul reducându-se la prezent, care 
mi se impune exhaustiv, dar care, alcătuit din acţiuni fără 
scop, fără corelaţie în timp, nu are decât consistenţa unei 
dibuiri în vis. Şi, mai presus de toate, uimirea, veşnic nouă, 
în faţa evenimentului extraordinar, incredibil, că ea există! 

„Experienţa” a ajuns prea departe! Acum e prea târziu să 
te eliberezi. Dacă amorul ar fi provocat de frumuseţea 
femeii, de inteligenţa ei, cum profesează filosofii idealişti, 
mai mult sau mai puţin castraţi din natură; ori de 
„comuniunea dintre suflete”, cum susurează androginii şi 
ginandrii (traducere liberă: „Scumpă amică, sufletele 
noastre comuniază. Aşadar, dezbracă-te!”), salvarea ar fi 
posibilă. Dar amorul nu este entuziasm estetic şi moral. 
Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania şi 
demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul 


fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de 
a nu muri (ceea ce, deşi pare acelaşi lucru, e cu totul 
altceva). 

În strigătul de iubire, bărbatul cere femeii ajutor împotriva 
morţii. De aceea „amorul e tare ca moartea”. De aceea 
nemilosul lui egoism în doi. De aceea senzaţia fără nici o 
analogie a realizării lui. De aceea posibilitatea imaginilor 
voluptuoase de a ţinea piept în conştiinţă imaginii 
înfiorătoare a morţii. De aceea absolvirea minciunii, 
coruperii servitorilor, efracţiei, crimei, când au de scop 
posesiunea femeii iubite - conştiinţa umană recunoscând 
astfel că drepturile vieţii primează pe ale moralei şi ale 
societăţii. De aceea provocarea unuia prin altul a 
sentimentului pentru femeie şi a sentimentului pentru 
natură: eternitatea splendidă a universului exasperând în 
om conştiinţa obscură a vremelniciei lui. De aceea tragedia 
celor patruzeci de ani ai bărbatului, când moartea începând 
să-i trimită crainicii, el se agaţă încă şi mai cu spaimă de 
viaţă şi când femeia iubită, în voinţa ei de a nu muri, îşi 
întinde braţele către altul, către bărbatul tânăr, către acela 
care-i făgăduieşte mai sigur nemurirea. 

Voința de a nu muri, exprimată în fiecare zâmbet, în 
fiecare inflexiune a vocii, în fiecare gest al celor doi, ştiinţa 
a identificat-o în elementul etern - plasma originară, viaţa 
în sine - pe care natura a reuşit s-o creeze cu sforţări de 
miliarde de ani, şi acum vrea s-o păstreze cu orice preţ. 
Individul - viscerele, creierul, nervii, muşchii; „viaţa 
vegetativă şi de relaţiune” - e un simplu mijloc pentru un 
scop, e servitorul elementului etern, e destinat să-l păstreze 
şi să-l transmită din generaţie în generaţie până la 
stingerea soarelui... Şi atunci cum vrei să te eliberezi, 
nenorocitule? Cine de cine să se elibereze?... Ce 
tulburătoare sunt mişcările Adelei când umblă! 

O femeie pudică ar trebui să nu umble. Dacă ar fi logică în 
rezerva ei, ar trebui nici să respire! Ar trebui să se suprime. 


Mâine o să cocheteze ca şi azi, ca şi ieri, o să simuleze, o 
să „joace” înclinarea de a consimţi la apelul tău pasionat şi 
mut. Jocul ei este reprezentaţie de beneficiu în favoarea ta. 
Cochetăriile ei sunt o ofrandă graţioasă pe altarul nebuniei 
tale. Dar generozitatea ei se opreşte aici, căci ea nu-ţi poate 
da şi ceea ce nu are: amorul. 

Dar... Dar dacă te-ar „iubi”, ar putea să se poarte altfel 
decât acum? O femeie ireproşabilă ar putea face mai mulţi 
paşi spre un bărbat care nu vrea să-i spună că o iubeşte, nu 
vrea s-o iubească, şi ea îşi dă seama de toate acestea? Dacă 
n-ai avea conştiinţa verstei, ai sta un singur moment la 
îndoială în privinţa sentimentelor ei? Căci ea îţi dă la 
maximum ceea ce poate da o femeie în astfel de 
împrejurări. (Purtarea ei nu e oare „dovada” necontenită, 
pe care ţi-a anunţat-o de la început?) 

Dar, amicul meu, dacă n-ar fi diferenţa de vârstă, şi-ar 
permite ea libertatea pe care şi-o ia cu tine? Cu un tânăr - 
indiferent dacă l-ar iubi sau nu, şi mai cu seamă dacă l-ar 
iubi - şi-ar îngădui ea purtarea asta? Cochetarea ei, 
concesiile ei nu sunt mai degrabă un semn că te consideră 
scos din circulaţie? Îţi dă prea mult pentru ca ceea ce-ţi dă 
să fie adevărat. (... lar dacă ţi-ar da mai puţin, ai fi şi mai 
sigur că nu te iubeşte!) 

O mică, o infimă corectură în nebuloasa primitivă, din care 
ar fi rezultat mai multă contemporaneitate între tine şi ea, 
ar fi remediat totul. 

Ipoteză vană şi asta! Căci acea corectură ar fi determinat 
altfel sistemul solar şi întreaga realitate a planetei, şi 
contemporaneitatea singură ar fi fost zadarnică. lubirea 
Adelei pentru tine nu se poate concepe nici într-o ipoteză! 
Imposibilitatea ei a fost decretată de la începutul 
universului. 

Sunt numai zece ani de când eram la culmea cea mai 
înaltă a vieţii. Nu sunt un infatuat, dar... Dacă cel de 
altădată ar fi întâlnit-o pe ea, cea de acum! Dar poate că 
nici atunci... Ipoteza că nu m-ar fi iubit nici atunci ar trebui 


să mă consoleze. Şi totuşi mă înveninează. Simt bine că, 
dacă ea mi-ar spune acum că nu m-ar fi iubit nici atunci, 
durerea ar fi şi mai mare... Nu mi-ar mai rămânea nici 
gândul consolator că nu eu sunt ceea ce nu are priză 
asupra femeii din ea, ci numai o formă întâmplătoare a mea, 
cea actuală, condiţionată de timp, şi nu de esenţa fiinţei 
mele. 

Şi dacă totuşi... Ce nu este posibil?... Visul unei nopţi de 
vară... Titania... Dar simbolul e prea ofensator. Şi, în acelaşi 
timp, prea măgulitor. Căci (modificând puţin pentru cauză 
dictonul cunoscut) mai bine un măgar tânăr decât un leu 
venerabil. În sfârşit, să-mi permit un acces de fatuitate 
acută şi să judec toate posibilităţile. (Sunt doar singur, cu 
mine, aici, în noaptea asta infinită...) 

Dacă nu-i sunt indiferent, sentimentul ei este o simplă 
iluzie psihică. Adela ia drept iubire sentimentele ei bune 
pentru mine, din care a făcut un mănunchi legat în voinţa 
de a mă iubi. După realizare, s-ar deştepta şi, inconştient, 
mi-ar reproşa mie iluzionarea şi decepţia ei. Iar în ipoteza, 
obraznică şi absurdă, că Adela mă iubeşte cu adevărat, 
fericirea infinită, care ar sfida legile universului, ar fi 
trecătoare. În ipoteza asta extravagantă, ar trebui să-i cer 
mâna (din toate expresiile, a cere mâna pe care e liberă să 
o dea, fără a lua toate obligaţiile faţă de ea şi fără a masca 
şi înnobila legătura prin toate formele şi ritualele, cu atât 
mai potrivite scopului cu cât mai nelogice şi mai ridicole din 
punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru 
ea, numească-se această legătură amor liber, căsătorie 
liberă, ori alt cuvânt sonor, prestigios mai ales în ţările noi 
şi bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al 
bărbatului. Dar pe o femeie pe care aş înjosi-o şi care s-ar 
înjosi n-aş mai putea s-o preţuiesc. 

Iar legătura indisolubilă ar duce la nefericire, pentru că, 
după câţiva ani, voi fi în adevăr bătrân, tocmai atunci când 
ea va fi femeie în toată puterea cuvântului. Concret: cu 
capul pe genunchii ei, conştient că-mi vede părul sur, 


spunându-mi nume mici, pe care le-aş auzi paterne; 
spunându-mi nume mici, care ne-ar ridiculiza pe amândoi. 
Părul meu sur Lângă capul ei blond; mâna ei mică în părul 
meu sur. Dezmierdări arzătoare ca un copil... Întrebarea de 
fiece moment: „Îi sunt ochii legaţi încă? Ori s-a deşteptat şi 
vede realitatea?” Sentimentul de umilinţă că abuzez de 
înşelarea ei de sine ori de mila ei. Şi, la apariţia lui, durerea 
mea, şi durerea ei că mă ucide ori că renunţă la viaţa ei 
pentru mine. 

Nefericirea mea, cauzată de mine, ar fi o catastrofă 
individu-ală, şi meritată. Dar nefericirea ei, provocată de 
mine, ar fi o crimă împotriva ei şi o crimă împotriva fericirii, 
pentru că oamenii înfrumuseţează ori urâţesc fericirea, şi 
Adela e dintre acei care o înfrumuseţează. 

Imposibil! Şi e mai bine aşa. Chiar dacă aş avea zece ani 
mai puţin. 'lot ce se realizează se împuţinează şi se 
trivializează. Relaţiile prieteneşti trivializează prietenia; 
ritualul - religia; poemul - poezia; creaţia - gândul lui 
Dumnezeu, şi tot aşa realităţile amorului trivializează 
iubirea. 

Cine a spus că, odată cu hainele, bărbatul şi femeia aruncă 
toată cultura şi civilizaţia şi se întorc la starea de natură? 

O femeie spirituală, cu care schimbi idei fine ca nişte 
săgeți de aur, într-o atmosferă de sensibilitate delicată, 
creată de amândoi... Şi, la un moment dat, ca ultimă 
concluzie, ca încoronare supremă, violarea tuturor 
secretelor ei, a tot ceea ce ea ascunde, conştientă că e 
partea brutală a fiinţei ei, oficiile vieţii organice, care n-au 
altă justificare decât aceea că sunt suportul vieţii spirituale 
- ca subsolurile unde se fabrică forţa care în salon 
străluceşte în ghirlănzi de lumini. 

Adela este o iluzie paradisiacă, şi nu trebuie să devie o 
realitate. Nu trebuie s-o asimilez întru nimic domnişoarei 
Niculina P..., artistă coregrafică (şi dramatică în spe), care, 
ca şi maestrul de scrimă, are un rol important în păstrarea 


echilibrului organic şi, probabil ca şi el, nu are numai un 
singur client. 

Atunci? Atunci rămâne să fac o tranzacţie cu natura sau, 
mai exact, s-o mistific. Voința de a nu muri, geniul speciei 
sau elementul imperceptibil a creat în individ iluzii şi 
miraje. E amorul: arbust în primăvară, când frunzele şi 
florile, pe care cântă păsări şi se opresc fluturi, acoperă 
trunchiul inestetic, care hrăneşte coroana. Voi mistifica la 
rondul meu geniul speciei, elementul primordial, voinţa de 
a nu muri, voi păstra numai coroana arbustului. Voi iubi în 
Adela forma ei ideală şi sufletul, parfumul vieţii ei, îi voi da 
totul fără să-i cer nimic. 

Hm! Amor platonic?... Trubaduresc? Comuniune între 
suflete? („Androgin şi ginandru”?) Autosofisticare! 
Ipocrizie! Strugurii acri! Ori (sau: şi) perversitate de blazat, 
în care iubirea şi actul final (prea mizerabil asociat de 
domnişoara Niculina P... et comp.) s-au disociat. Ori 
pretenţii impertinente de supraom, care vrea să-şi 
deşurubeze creierul de corp, să-l pună deasupra vieţii, să 
joace un joc savant cu propriile lui sentimente, ca într-o 
partidă de şah jucată cu el însuşi. Platonism, oroare de 
materie, supraom? Dar mărturiseşte că te arde un fier roşu 
prin inimă acum, când ţi-o imaginezi dormind în dezordinea 
pânzelor albe! E cineva, încă inexistent, care aspiră în tine 
la viaţă şi vrea să aibă încântătoarea şi tulburătoarea 
asimetrie a zâmbetului ei. Şi mărturiseşte că „fineţea” ei, 
„distincţia” ei, „unicitatea” ei îţi sunt preţioase ca tot atâtea 
cauze care o fac mai intangibilă, mai inaccesibilă, aşadar 
mai dorită; ca tot atâtea văluri pe care să le arunce de pe 
ea pentru tine, ori să i le sfâşii tu, cu voluptatea sadică de a 
o dezbrăca de „civilizaţie”. 

Dacă aceea care a fost Ana de Austria40 n-ar fi fost 
drapată în inaccesibilitatea ei de regină, Georges Villiers de 
Buckingham41 n-ar fi decretat blocusul Angliei, numai 
pentru siguranţa unei scrisori a ei, şi n-ar fi fost pe punctul 
de a dezlănţui un război european, numai spre a crea 


condiţii favorabile victoriei lui supreme: supremei ei 
impudicităţi. 

Într-un album antropologic am văzut reconstituirea 
ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. leşită 
dintr-o peşteră cu un silex în gheară, bestia în două picioare 
aşteaptă gravă, să-i cadă prada. 

Aceeaşi atenţie crudă o are bărbatul când a pus ochii pe o 
femeie. Scena se poate observa într-un bal, într-o grădină 
publică, într-o sală de teatru. Când nu are nimic din 
cruzimea asta tragică, individul e un farsor sau un 
emasculat. Şi femeile îl tratează în consecinţă. 

Pânda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, 
ne-siguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie 
când ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere când ţi-o refuză... 
Aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului - când 
contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută 
cândva din pitecantrop. 

O afacere destul de complicată... 

leşisem la plimbare cu ea. În faţa ultimei crâşme din sat 
drumul era aproape închis de lumea îngrămădită în jurul 
unei căruţe. Cu incuriozitatea mea de om comod, 
organizată de-a lungul vremii conştient şi metodic, mi-aş fi 
făcut loc prin mulţime, fără să cercetez cauza îmbulzelii. 
Dar Adela n-a ajuns încă la indiferentismul meu filosofic. 

Din vociferările lumii aţâţate, am reconstituit evenimentul 
în liniile lui generale: un ţăran - aducând şefului de post 
suprema insultă de a nu-i recunoaşte dreptul de rechiziţie 
asupra unui purcel - zăcea galben, strivit, nemişcat, în 
căruţa care trebuia să-l ducă la spitalul din Târgu- 
Neamţului. 

Trăgându-mă la o parte, Adela îmi spuse cu ochii în 
lacrimi: 

— Are să moară pe drum! Trebuie să-l ajuţi aici. 

Am convins-o cu greu că omul are nevoie grabnică de 
spital. 

Complicaţia a început în acest moment. 


După ce a dat femeii ţăranului toţi banii din săcuşor, mi-a 
cerut (mai propriu: mi-a poruncit) să telegrafiez doctorului 
de la spital, prefectului de Neamţ şi „cuiva de sus” de la 
Bucureşti. (E foarte convinsă că sunt un „om mare”...) 

Am dat femeii ţăranului un bilet pentru doctorul din târg, 
pe care nu-l cunosc. Am scris prefectului, pe care nu-l 
Cunosc. Am convins-o că scrisoarea către ispravnic face de 
prisos telegrama la Bucureşti. 

În toată vremea asta, ea a repetat cuvântul „mizerabil” de 
o sută de ori. 

Altă dată, în faţa crimei stupide aş fi avut şi eu 
sentimentele ei. Acuma, însă, făceam scrisori, denunţam 
infamii, îmi îndeplineam conştiincios rolul impus de dânsa, 
dar în ochi şi în suflet n-o aveam decât numai pe ea. 
Sentimentul de revoltă, trădat în glas, în mers, în gesturi, în 
respiraţie, potenţându-i şi exteriorizându-i viaţa, realizând 
la maximum femeia din ea, îmi înnebunea inima. 

Adela bolnavă...! 

Am găsit-o cu faţa aprinsă, cu ochii strălucitori, respirând 
scurt şi repede. Coloana de mercur a termometrului mi s-a 
părut cât Turnul Eiffel. La auscultare - nimic. 

M-a consolat (ea pe mine!): „Nu te speria, are să-mi 
treacă”. 

Nu găsisem nimic anormal, dar tocmai ignoranţa cauzei 
m-a alarmat peste măsură. 

Indicând doamnei M... câteva măsuri, cunoscute şi de ea, 
m-am dus în cerdac. 

Când mi s-a permis din nou să intru, Adela avea pala de 
păr aşezată exact la locul ei, pe jumătatea stângă a frunţii, 
şi un alt capoţel, mai bogat în dantele şi panglici, iar pe pat 
şi la îndemâna ei, o oglindă ovală cu mâner. Făcea sforţări 
să pară veselă, să-mi zâmbească şi îmi cerea scuze că m-a 
„speriat” şi că mă „plictiseşte”. La şase seara, termometrul 
înnebunise! Eram zăpăcit de spaimă, de inaniţie, de 
nicotină. 


Redusă de boală (în fapt şi în conştiinţa mea) la un simplu 
organism în luptă cu germenii morţii, dispărând femeia, 
motivul de a vedea în ea adversarul temut, dispensator de 
viaţă, Adela devenise pentru mine ceea ce era în realitatea 
ei obiectivă - şi mai ales în realitatea ei relativă faţă cu mine 
- aproape un copil. Dar sentimentele pentru copilul bolnav 
erau exagerate de toată forţa pasiunii pentru femeia de 
până ieri. 

Prima parte a nopţii am petrecut-o în cerdac, în dreptul 
geamului ei. Constelaţiile se mutau pe cer cu stupida lor 
indiferenţă. Comparam, cu sentimentul unui regret 
sfâşietor, zilele trecute, când viaţa triumfa în ea, cu ziua de 
azi, când natura o aruncase la pământ, aproape strivită, 
aproape inertă. Imaginaţia, scăpată din frânele voinţei, 
desfăşura vertiginos faptele posibile, şi care, din posibile, 
deveneau sigure. Vedeam la capăt pe Adela murind, mă 
înduioşam asupra vieţii ei stinse, mă înduioşam încă şi mai 
mult asupra mea. De la o vreme, am băgat în sfârşit de 
seamă că mă excit singur, că simt plăcerea să multiplic 
nenorocirile posibile din viitor şi să le simt întâmplate, 
concrete. 

La douăsprezece, temperatura se coborâse cu două grade. 
Când îi luam pulsul, mi-a pus pe mână mâna ei liberă şi mi-a 
şoptit: „Eşti foarte bun, eşti prea bun”. Dacă eu nu ştiam să- 
i pun diagnoza, nici ea nu mi-o putea pune exact. Nu eram 
„prea bun”. Excesul de bunătate avea un principiu, acum 
înăbuşit în subconştient, dar totuşi activă, care se exclude 
cu bunătatea... 

Întors din nou afară - şi după ce peste o oră doamna M... 
mi-a spus că Adela doarme liniştit şi respiră normal - am 
simţit fericirea unei speranţe robuste. 

Era târziu. Constelaţiile se mutase în altă parte a cerului, 
erau buchete de lumini, scânteiau cordial. O stea măruntă 
şi vie din infinit se ivea mereu prin coroana unui plop de 
Lângă cerdac, jucându-se cu frunzele copacului ca o fiinţă 
mică şi graţioasă. Mă simţeam pus acolo să păzesc somnul 


Adelei, să-i apăr viaţa pe lângă care trecuse moartea, 
schiţând gestul de a se opri. 

Dar scăderea temperaturii putea să indice curba normală 
a unei boli care abia începe!... Ideea asta îmi strecură în 
suflet o nelinişte mai chinuitoare decât spaima, goală de 
idei, de la început. 

Se lumina de ziuă. Era frig. Chinul mă obosise. Se obosise 
şi el. Căzusem într-un fel de atonie morală. Un vânt, de aici, 
din sat, al nostru, fără direcţie hotărâtă, şoptea în frunzele 
copacilor. 

La şapte am fost chemat la Adela, care se deşteptase. Era 
palidă şi cu ochii obosiţi, fără frăgezimea ei de altădată. 
Temperatura era sub normal. 

Revenirea sănătăţii restabilise brusc situaţia şi stările de 
suflet obişnuite, şi Adela, în faţa unui bărbat - acum nu mai 
eram medicul - stătea tăcută, rezervată, cu plapuma sub 
bărbie. M-a întrebat numai, cu ochii aiurea, dacă am dormit 
bine. Am minţit-o: „Aproape ca întotdeauna”, şi, 
prescriindu-i regimul (ce ridicol e un medic cu prescrierea 
regimului, cu „ajutorul” pe care îl dă naturii, ca musca din 
fabulă!), i-am permis să se îmbrace şi să stea liniştită. 


După două ore, care au trecut greu, dar pe care mi le-am 
impus departe de ea, m-am întors. Stătea într-un jilţ de 
trestie în odaia de primire, cu un empire de culoarea 
liliacului, care-i accentua paloarea şi ofilirea. Acum era mai 
puţin frumoasă. Dar niciodată nu-mi fusese atât de scumpă 
femeia aceasta, pe care în alarma mea exagerată şi ridicolă 
crezusem că am pierdut-o. 

Odată cu bucuria imensă că va trăi, izbucni, mai arzătoare 
decât oricând, durerea pasionată, comprimată un moment 
de compătimire şi de spaimă şi pe care acum o înăsprea 
insomnia, odaia ei de culcare, toaleta ei de intimitate, 
înfăţişarea ei pasivă şi senzaţia, abia acum conştientă, a 
corpului ei palpat în ziua trecută. Senzaţiile, care ieri erau 
simple semne informative pentru medic, astăzi, 
rememorate, erau percepute de omul înnebunit de fiinţa ei. 
Pielea ei - de mătase când era fierbinte, de catifea când s-a 
făcut rece - o aveam acum în degete, în creier, în inimă. La 
senzaţia teribilă contribuia şi relativa ei urâţire. Ofilirea ei 
semăna cu figura obosită de somnul neîmplinit, şi atât de 
tulburătoare, din dimineaţa când am plecat la Văratic; îmi 
solicita compătimirea, care, ca orice stare de suflet 
provocată de fiinţa ei, se rezolvă în pasiune dureroasă; mi-o 
înfăţişa dezarmată, mai posibil a mea. Efect izbitor al uzurii 
corpului ei ars de fierbinţeală, ofilirea ei îmi ţinea pe primul 
plan al conştiinţei ideea arzătoare a vieţii ei fizice. 

Aflase că am vegheat toată noaptea la geamul ei. Mi-a spus 
cu tristeţe, dezmierdându-mi uşor mâna: „Sunt încântată 
de grija matale, dar nu o merit”. Simplă politeţe? Dar ea nu 
obişnuieşte cuvinte goale. Modestie? Dar ea nu are prea 
dezvoltată virtutea aceasta. Atunci vorbele ei însemnau că 
ea nu are cu ce să-mi răspundă la cauza grijii mele? 
Oricum, mi-a arătat toată ziua afta apropiere şi afta 
supunere, încât aveam impresia că, dacă i-aş fi luat capul şi 
i l-aş fi culcat pe pieptul meu, ea n-ar fi protestat, nu s-ar fi 
supărat, nu şi l-ar fi retras. 


Nu mai pot înţelege nimic... Întreaga logică mi-i viciată de 
conştiinţa celor câţiva ani peste cei care permit asemenea 
jocuri. Abuzul involuntar de analiză, boală veche şi 
incurabilă, complicat cu conştiinţa celor douăzeci de ani ai 
ei şi patruzeci ai mei, m-a aruncat într-o țesătură 
inextricabilă, din care mi-i cu neputinţă să mă descurc. 

Seara, Adela era atât de bine, încât a fost cu neputinţă s-o 
oprim să se plimbe pe şosea. 

— Ai inventat boala... O simplă indispoziţie, şi acum, ca să 
nu te dezminţi, mă tratezi ca pe o convalescentă. 

Mi-a făcut concesia să se îmbrace bine şi să nu respire 
nicio-dată pe gură. Pe drum mă întreba mereu: „Îmi dai 
voie să spun ceva?” ori: „Nu-ţi mai place glasul meu?” lar 
când uitam consemnul, ori dădeam vorbelor mele o 
intonaţie interogativă, îmi răspundea printre dinţi: „Nu pot 
vorbi, n-am voie”, ori: „Îmi dai voie să-ţi răspund?” 

Acasă, în cerdac, până unde am însoţit-o la întoarcere, ca 
să calce complet consemnul şi să-mi facă în ciudă bine, a 
scos un tril lung, imitând pe o celebră, dar bătrână 
primadonă, de care râsesem împreună la Iaşi, şi făcându-mi 
o reverență adâncă, a intrat în casă scoțând din nou trilul. 
Eu stătusem grav şi mut. Ce putea face „maestrul”? Să-i 
cadă la picioare şi să-şi dezmierde faţa cu marginea rochiei 
ei, singurul răspuns cu putinţă? 

Cu toată hipertrofia mea cerebrală, încep să simt limpede 
că voinţa are margini. Şi, la urma urmei, idealism, 
platonism, estetică - morală şi moralină - ce are de făcut 
natura cu toate aceste halucinaţii şi fantome, pe care şi le 
creează omul, ca se le opună sie însuşi?! 

Dar fără aceste fantome, fără acest fum pe creier, ţi-ar fi 
ea atât de prețioasă? Intangibilitatea ei, mirajul în care o 
vezi, unicitatea ei, toate aceste „fantome” ţi-o fac scumpă şi 
o deosebesc de toate femeile din lume! 

A nega legitimitatea „fantomelor” este un sofism grosolan. 
Tot ce există e real, s-a născut din necesităţile vieţii, şi viaţa 
nu mai poate ignora ceea ce a creat ea însăşi, ca să se 


adapteze fizic şi moral. Fără tot acest „fum”, fără toate 
aceste suprastructuri, care unei filosofii simple şi simpliste i 
se par excrescenţe prisoselnice, prejudecăţi înlăturabile, 
Adela nu ar fi pentru tine o femeie de o specie unică, 
reprezentată numai prin ea - nu ar fi Adela. 

Dar, indiferent de toate acestea, e în joc fericirea ei, care 
tu, în cazul cel mai bun, nu i-o poţi face durabilă. lar 
fericirea nu o consideră nimeni fum şi epifenomen. 

Nu! Adela va rămânea pentru tine mereu stânca pe care 
creşte floarea-reginei, atât de apropiată că poţi distinge 
micile steluțe catifelate, şi totuşi inabordabilă ca o planetă, 
din cauza prăpastiei care te desparte de ea! 

Adela e bine de tot. Dar e încă puţin palidă. Isprăvea 
Război şi pace. 

— Romanul a început să devină trist. Nimic din ce făgăduia 
încântător nu se realizează. Aşa e şi viaţa? 

I-am răspuns cu toată tăria zbuciumului meu de acuma: 

Da, aşa e viaţa! Pentru că vremea nu aduce de obicei decât 
tristeţi. Vremea face gol în jurul nostru, ne omoară fiinţele 
scumpe, ne îmbătrâneşte şi ne duce la moarte. Vremea a 
exilat din viaţă pe domnul M..., a ofilit pe doamna M..., are 
s-o îmbătrânească şi are s-o omoare. În ceea ce e esenţial, 
fundamental în viaţă, vremea este inamica noastră cea 
mare. Pentru rest, ea nu are nici un plan, aduce delaolaltă 
şi binele şi răul. 

Dar ziua aceea frumoasă pe munţii Văraticului n-a adus-o 
tot vremea? 

Ar fi putut adăuga că vremea a adus-o şi pe dânsa în 
drumul vieţii mele... 

— Sunt zile care vin prea târziu, ca o grațiere pe care ar 
afla-o un osândit abia în ultimele momente, când expiră. 

Trecând peste răspunsul meu vag în formă, mai precis în 
fond decât aş fi voit, ea rămase în concret: 

— Comparaţia nu e bună, fiindcă după aceea au venit alte 
zile frumoase... (Am aşteptat urmarea lui „Şi”... În zadar.) 


— Vremea stă la pândă şi nu pierde niciodată. Zilele bune 
se isprăvesc şi melancolia e cu atât mai amară cu cât zilele 
vor fi fost mai frumoase. Vremea nu obişnuieşte să fie 
mistificată. 

Adela grefă pe generalităţile mele problema specială cu 
care începuse vorba: 

— Dar în viaţă lucrurile nu se isprăvesc întotdeauna ca în 
Război şi pace. Uneori se isprăvesc ca în romanele care-i 
plac mamei, unde cei care se iubesc fug, îi cunună un preot 
în secret şi sunt fericiţi toată viaţa. Pentru ce scriitorii cei 
mari nu-i lasă niciodată pe bieţii oameni să fie fericiţi? Nu 
cumva pentru că sunt nefericiţi ei, din lipsă de simplicitate a 
sufletului, cum mi-ai spus mata odată? 

Mi s-a părut că văd în ochii ei un interes mai mult decât 
teoretic, şi am sărit alături în consideraţii estetice. Grav şi 
doctoral (şi doară în stare normală nu sunt un om lipsit cu 
totul de bun-simţ), i-am ţinut o prelegere, la sfârşitul căreia 
a asistat şi doamna M... 

— Operele de ficţiune - i-am spus Adelei, care începuse să 
zâmbească şi zâmbi toată vremea cât ţinu prelegerea. 

— Operele de ficţiune care se isprăvesc cu triumful binelui 
şi cu fericirea sunt false, pentru că contrazic realitatea şi 
dezmint experienţa omenirii; sunt imorale, pentru că 
creează iluzii zadarnice; sunt lipsite de interes, pentru că 
toate fericirile sunt la fel, cum zice Tolstoi, aici de faţă. 

— Şi încă pentru ce, mon cher maitre? Mă întrebă ea cu 
tonul celui mai docil ucenic şi cu toţi diavolii ei în ochi şi în 
asimetria dulce a zâmbetului. Apoi, imediat: Şi fericirea din 
viaţă e tot atât de urâtă ca şi cea din cărţi? 

— Nu, pentru că cea din viaţă nu-i pentru alţii, e pentru 
cei doi. 

— Pentru cei doi... Repetă ea. 

Şi, adresându-se doamnei M..., declară că i-i foame tare, 
tare de tot. Era ora mesei. 

La despărţire, în ogradă, mi-a spus cu simplitate: 


— Astăzi ţi-am spus multe prostii şi câteva obrăznicii. Sunt 
vinovată, dar nici măcar nu pot să-ţi cer iertare, căci ştiu că 
orice aş face, nu te superi pe mine. 

Nu i-am putut răspunde nimic. Căci răspunsul unic posibil, 
dezmierdarea obrazului meu cu marginea rochiei ei, nu i-l 
pot da. Dar n-am putut stăpâni nevoia de prosternare din 
ochii mei, şi nici ea nesiguranța din ai ei. 

Muzica din parc cânta sfâşietor un cântec banal. 

Acum nu mai am absolut nimic de ascuns. E sigură că o 
ador şi asistă (cu ce sentiment?) la chinul meu de a rezista. 
Poate mi-i recunoscătoare... Poate o ofensez... 

Voința mea e posibilă numai pentru că prezenţa ei mă ţine 
cu ea şi îmi paralizează imaginaţia despre ea, care se 
aprinde în absenţa ei, şi mai ales aici acasă, unde nici o 
privelişte nu-mi solicită atenţia. La douăzeci de ani, când 
iubeşti amorul în femeia iubită, imaginaţia ornează poetic 
împrejurările şi pe femeie. La patruzeci, când nu mai 
iubeşti amorul, ci numai femeia, imaginaţia se concentrează 
asupra ei indiscret, realist şi precis, dizolvă, ca un reactiv 
izolator, tot ce nu face parte din fiinţa ei... Condiţia umană e 
teribilă! În ţeasta cimpanzeului copleşit de instincte 
telurice, la un moment dat al evoluţiei şi spre nenorocirea 
lui, apare o flacără rece, conştiinţa estetică şi morală, care 
aruncă o lumină crudă peste mizeria iremediabilă. E una 
din multele crime ale naturii împotriva materiei vii. 

Ce este ea? Îmi pare că astăzi mi-a vorbit de noi când îmi 
răspundea la indigestele mele pedanterii, în care toate 
cuvintele strigau: „Ie ador!” Mi-a spus că nu am sufletul 
simplu, că există în viaţă fericiri posibile... Pentru mine? Ori 
pentru mine cu ea? (Dar acel „Şi”... Început şi neterminat? 
Nu cumva însemna: „Şi ar fi putut urma şi alte zile 
frumoase?”) 

Vibrează în ea ceva pentru mine în adevăr? Dar pentru ce 
glumeşte mereu? Iubirea nu glumeşte, e gravă. 

Întotdeauna dibuieşti ca un orb! Gravă e pasiunea, ori 
adoraţia pierdută. Dar femeile nu devin pasionate decât 


după ce se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru 
ca un bărbat şi o femeie să-şi spună „tu”. Până atunci ele 
sunt în defensivă, au spiritul mai liber decât oricând, 
cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot 
întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar 
care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, 
în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul. 

O experienţă involuntară de psihologie. (Măcar atâta...!) 
În după-amiaza toridă, obosit de o noapte fără somn, 
stăteam întins pe canapea în umbra odăii, stăpânit ca 
întotdeauna de nevoia pulsaţiei vieţii ei. De la o vreme, 
gândurile începură să se îngreuie, să se materializeze, să se 
coloreze şi să se închege în imagini care, căpătând pe 
nesimţite consistenţă definitivă, se confundară cu florile de 
pe zugrăveala din perete în chipuri de femei, ca nişte 
picturi murale. În iluzia optică datorită slăbirii conştiinţei, 
fiecare floare din perete devenise o imagine în miniatură a 
ei: o femeie mică, în profil, cu nasul puţin acvilin, cu bustul 
înalt, cu pieptul uşor bombat. Apoi imaginile se decolorară 
şi muriră odată cu ultima licărire a conştiinţei: nu dormisem 
de treizeci de ceasuri. 

Nasul Cleopatrei a determinat istoria lumii. Adela, mai 
modestă, a înnebunit pe un blazat lucid cu dulcea asimetrie 
a zâmbetului ei. 

Muzica militară cântă Carmen. E curioasă 
„mediteranizarea muzicii”, executată aici, între crâşme şi 
barace, de aceşti ţărani şi mahalagii, care-şi fac stagiul 
militar. Totuşi, corectând mental micile „variaţii”, Carmen-ul 
din Bălţăteşti îmi face plăcere. 

Sunetele se ţes cu razele soarelui, deja tomnatic. Unele 
inflexiuni au culoarea razelor, sunt fire sonore de aur, care 
zboară prin văzduh ca fosfenele42. 

Carmen geme de pasiune mortală, pe care în zadar ai 
căutat-o în acelaşi grad în nuvela din care a fost extras 
libretul. 


Iubirea, nebunia fiziologiei, nu se poate spune, toată, 
decât prin muzică, fiindcă durerea se exprimă prin ţipete, şi 
muzica e ţipătul perfecţionat. Pictura şi sculptura sunt arte 
inferioare: ele pot reprezenta iubirea, dar nu o pot exprima. 
Poezia ţine mijlocul, pentru că abia o poate exprima. Pictura 
şi sculptura sunt frumoase pentru că se adresează, prin 
forme, creierului. Muzica se adresează, prin creier, 
fiziologiei. Muzică frumoasă nu există: ea nu este 
„reprezentare“. Muzica ori nu e nimic, ori ţine de sublim, ca 
tot ce zguduie adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ca 
tot ce exagerează durerea de a trăi. De aceea orice muzică, 
Chiar şi un vals, dacă mişcă profund, e tristă... Dar asta e 
filosofia celor patruzeci de ani ai tăi, flămânzi de cei 
douăzeci ai ei!... Mă duc la Adela. Am venit de la ea 
adinioarea. Dar e imposibil să nu mă duc. Voi găsi pe drum 
un pretext. Imaginea ei îmi înăbuşă respiraţia. Mă duc să 
mă liniştesc de ea cu prezenţa ei. 

Ultima zi. Ultima. O fi regretând? Mi-a spus noutatea ca un 
lucru neaşteptat şi contrariant: „Ştii, trebuie să plecăm 
mâine. Mama a primit o telegramă. Afacerile moşiei.” 

Acum e încă aici! Noaptea care vine are să doarmă aici, 
aproape. Dar mâine, pe vremea asta, are să fie aiurea, 
departe, dincolo de Moldova, „la câmp”, cum zic ţăranii, în 
altă lume. De mâine nu vom mai avea nimic comun - nici 
spaţiul şi timpul, care nu ne vor mai încadra la fel viaţa. 

A împachetat toată ziua. 

Imediat după prânz m-a chemat cu câteva cuvinte clare, 
dar cu semnificaţie afectivă mai obscură, scrise pe un bilet 
de vizită parfumat (pentru ce?): „lubitul meu prieten, te 
aşteaptă A...” „Ile aşteaptă A”, în loc de invariabilul şi 
protocolarul: „Ile rog vino la noi”, cu specificarea motivului 
pentru care mă cheamă şi cu numele ei întreg. 

Înainte, accentul cădea pe motivul invitaţiei, şi „Adela” era 
numai o iscălitură... „le aşteaptă A” nu este o simplă 
invitaţie, este o stare de suflet - este un vers liric! Şi „A” 
este semnul unei mai strânse apropieri decât „Adela” de 


până acum. (Ea însăşi, mai cordial decât „Adela M...”.) 0 
revoluţie tot atât de complicată este: „Iubitul meu prieten”. 
Oricât ar fi o formulă, „iubitul”, mai ales din partea unei 
femei, conţine încă în el căldura verbului din care provine, 
iar „prieten” suprimă distanţa pusă de insipidul „maitre”, 
care de altfel nu se mai potriveşte astăzi. Dar o diferenţă de 
douăzeci de ani între doi oameni exclude apelativul 
„prieten”, mai ales din partea celui mai tânăr. (Discipolul 
meu 'Î... nu mi-ar putea spune niciodată: „lubitul meu 
prieten”.) Îmi acordă femeia, prin acest cuvânt, dispensă de 
zece ani, ceilalţi zece fiind apanajul însuşirii mele de 
bărbat...? 

Era în odaia de primire. Strângea obiectele mărunte şi le 
învelea în hârtie. Şi-a retras mâna când am voit să i-o sărut: 
„E plină de praf”. La protestările mele, a fugit în camera de- 
alături, am auzit-o spălându-se zgomotos şi, întorcându-se 
în odaie: „Uite, dacă vrei numaidecât să faci toate politeţile. 
Dar să ştii că le faci acum şi pentru sfârşitul vizitei”. I-am 
sărutat aşadar mâinile amândouă. 

În zâmbetul cu care îmi spunea aceste cuvinte mi s-a părut 
că disting, stingându-se treptat, murind, o intenţie de 
ironie, şi zâmbetul era numai în ochi. Peste câteva clipe 
zâmbetul îi iradia, bun ca o lumină caldă, nu numai pe toată 
figura, dar parcă pe întreaga ei făptură. 

— Ai să stai două ceasuri să-mi ţii de urât, dacă nu ai 
altceva mai bun de făcut. Vrei? Pe urmă am treburi care au 
să mă poarte prin toate odăile şi prin cămară... Dar deseară 
trebuie să facem o plimbare de adio, lungă, lungă, lungă... 
Nu te chem la masă, pentru că nu aveam masă ca lumea. 
Împachetăm tot. 

Cu decolteul în formă de inimă şi braţele, de gospodină, 
goale până la cot, plecându-se ici, ridicându-se în vârful 
picioarelor dincolo, era aceea care ar fi putut fi Lângă mine 
totdeauna dacă m-aş fi născut cu zece ani mai târziu şi care 
acum pleca cu viaţa ei tot atât de departe de a mea, ca 
Sirius de Alfa din Centaur. 


Fără calcul, fără şovăire, probabil pentru că începea de pe 
acum să fie departe, dar probabil şi pentru că mi-o 
apropiase: „lubitul meu prieten, te aşteaptă A...”, şi fără să- 
mi dau seama de însemnătatea vorbelor, i-am spus la 
sfârşitul unor cuvinte de regret, de un caracter mai 
general, că mă lasă singur. Mi-a răspuns tot atât de simplu: 

— Ce pot să fac? Dar n-ai să pleci şi mata în curând de 
aici? 

— Nu-i vorba de locul unde o să fiu şi nici de singurătatea 
materială. (Prima mea „declaraţie”!) 

— Ce pot să fac? Repetă ea. 

În tonul ei era parcă conştiinţa unei culpe. Am interpretat 
cum trebuie acest ton? 

Orice femeie are ceva matern faţă de bărbatul pentru care 
are afecţiune când el suferă, chiar şi fata mică pentru un 
om în vârstă, şi o ţărancă pentru Napoleon I Bonaparte. 
Cuvântul Adelei a mângâiat pe omul normal, pitit undeva în 
fundul fiinţei mele, dar celălalt ar fi preferat altceva, fie şi 
punctul de-a dreptul ironic, care îi diabolizează uneori atât 
de sfâşietor zâmbetul şi creează oricum un fluid subtil între 
mine şi ea. 

Dar Adela, care nu poate stărui multă vreme în atitudinea 
asta de suflet şi care toată vara asta (n-am nici o îndoială!) a 
avut o iritaţie surdă împotriva mea - din cauza trecutului? 
Din cauza prezentului? Din cauza amândurora? 

— Îmi dădu această mode-stă satisfacţie: 

Cât ai să mai stai aici? 

Peste două zile plec la Bucureşti, şi peste cinci, la Viena. 

— Eram convinsă că ai să-ţi execuţi, în sfârşit, programul 
de excursii prin munţi (îmi spunea aproape pe faţă că 
renunţasem la excursii din cauză că nu m-am putut despărţi 
de ea toată vara) şi-mi părea rău că nu pot să te însoțesc şi 
eu. Pentru prudenţă, m-aş fi dat drept sora matale. 
(Atingea, pentru înfia dată, fără nici o necesitate practică, 
problema raporturilor noastre prea libere şi prea strânse - 
şi atât de preţioase din cauza caracterului lor tulbure şi a 


piedicilor sfidate). De ce-ai renunţat la excursii?... Mata nu 
vrei niciodată ceea ce vrei... 

Cuvintele ei se raportau la părăsirea programului meu 
carpatin, dar fraza, cu tot caracterul ei general, severitatea, 
maturitatea cu care a rostit ultimele cuvinte nu lăsau nici o 
îndoială că erau o aluzie (poate o mustrare?) la şovăielile 
mele faţă de dânsa. 

Începuse cu înţepături şi isprăvea neliniştitor... 

Am plictisit, ori am ofensat pe femeia aceasta cu tristul 
meu hamletism? Dacă ar fi fost crudă şi cu adevărat 
cochetă, aş fi amuzat-o şi ar fi fost mai bine, oricât ar fi 
suferit mândria mea. Dar pare că n-am amuzat-o. Dacă îi 
sunt indiferent, am plictisit-o; dacă nu, am ofensat-o. 
Supraom, care-i doreşte fericirea...! 

Nu i-am răspuns nimic. l-am cerut adresa exactă ca să-i 
trimit cartoane cu vederi. Mi-a spus cu o tremurare 
necunoscută de lumini în albastrul ochilor şi cu glasul ei cel 
mai voalat, privind în lături: „Nu ştiu bine unde am să fiu 
săptămânile viitoare”. Dar cum nu putea sta la îndoială 
decât între două adrese, şi amân-două la locuinţele ei, la 
ţară şi la oraş, era limpede că nu vrea să se prindă în 
obligaţiile corespondenţei. 

Pentru cine se teme ea? Probabil că numai pentru mine. 
Vrea să mă vindece, să curme jocul, pe care desigur l-a 
înţeles prea primejdios... Primejdios, pentru că ceea ce se 
petrece în mine ori nu are nici un ecou în ea, ori dacă are, 
ea vede lupta care se dă în mine şi imposibilitatea de a fi 
fericit orice ar simţi şi orice ar face? 

Dar ceasornicul îmi arătă că cele două ore trecuseră. 
Trecuseră prea repede. Fără să-mi dau seama, avusesem 
iluzia că timpul stă şi el împreună cu noi, amical. Dar el îşi 
îndeplinea implacabil funcţia de a uza totul şi de a ucide 
viaţa. Trebuia să plec: 

— Duduie, audiența s-a isprăvit. 

Cuvântul i-a plăcut şi, ca să răspundă glumei mele, mi-a 
întins mâna să i-o sărut, cu aere de regină, dar şi-a adus 


aminte că-i prăfuită şi a retras-o. Suntem atât de departe de 
acum o lună, când ea era încă ucenicul şi eu „maestrul”. 
Acum între noi s-a stabilit cu totul raportul etern dintre 
femeie şi bărbat. Raport care totdeauna mi s-a părut acela 
dintre manejele subtile ale pisicii şi naivitatea ursuză a 
câinelui. Şi ce frumoasă era în clipele astea, cu o încordare 
de viaţă în toate liniile ei zvelte, cu mânecile suflecate şi cu 
pala ei de aur pe jumătatea stângă a frunţii! 

Încă nu pot înţelege ce s-a întâmplat... În seara asta 
ultimă, ne-am plimbat departe, pe şosea, „să ne luăm adio” 
de la natură şi de la noi înşine, cei de până acum. 

— Luna se ţine mereu după noi de câtva timp, aci la 
Văratic, pe drum, acasă, chiar şi ziua. Nu mai suntem 
singuri. 

La observaţia asta banală, Adela mi-a răspuns cu vocea ei 
înceată, dând frazei un ton confidenţial: 

— Da, ne urmăreşte. Să fim prudenţi... 

O glumă fără semnificaţie precisă? Un noli me tangere43? 
O zădăreală? Oricum, aceste cuvinte erau înfia ei 
recunoaştere ex-plicită că acum nu mai eram cei de 
altădată, ci o femeie şi un bărbat în defensivă şi ofensivă, 
delaolaltă amândouă. 

Cuvintele ei îmi erau scumpe, şi pentru nimic în lume n-aş 
fi consimţit să nu fi fost rostite. Dar aceste cuvinte, care 
erau ca o punte invizibilă aruncată între noi, mă făceau să 
simt şi mai mult prăpastia dintre mine şi femeia de alături - 
atât de aproape şi atât de departe prin tot ce are 
necunoscut sufletul altui om, prin neştiinţa mea despre 
ceea ce se petrece în ea, prin şovăirile mele faţă de dânsa şi 
faţă de mine însumi şi prin frica mea de ea. Eu mergeam 
gândind toate acestea. Ea visa sfârşitul serenadei lui 
Schubert, atât de-ncet şi de distrat îl îngâna, fără să-l mai 
poată părăsi. 

Era frig şi umed. Adela pusese haine groase şi mănuşi. Pe 
cap avea o beretă, de sub care se răzvrătea părul, umezit 
parcă de lumina lunii. Căutând să evităm prundul drumului, 


ne îndepărtam adesea unul de altul. Atunci ea mă chema 
Lângă dânsa făcându-mi loc pe îngusta fâşie fără pietriş. Nu 
se auzea nimic în toată imensitatea decât nota misterioasă, 
naiv frântă, a buhailor-de-baltă de prin şanţurile drumului, 
geamăt al nopţii şi al pământului. Fusta de mătase suna 
aspru sub rochia groasă şi strânsă pe picioare a femeii de 
Lângă mine. Dar când am ieşit în c”mp... O, luna avea 
altceva de făcut decât să ne urmărească pe noi. Ea ţesea 
aburii care se târau pe câmpie în pânze destrămate de 
argint, până departe, cât vedeam cu ochii. Pe unele 
întinderi, ceața mai deasă şi mai aşezată forma lacuri, din 
care răsăreau copaci singuratici, ale căror umbre păreau 
oglindirea lor în apă. lar în fund, spre Văratic şi Agapia, 
înspre care se încovoia câmpia cu lacurile în pantă, munţii, 
ca nişte valuri de fum gros, izvorau parcă atunci din 
pământ, dându-ne iluzia că asistăm la originea lucrurilor. 
lar peste toate, departe în adânc, dincolo de înălțimile 
Sihlei, clipea din secundă în secundă o pleoapă de foc 
colosală şi sinistră ca reflexul unui incendiu din altă lume. 

Adela se opri, îmi luă braţul şi se strânse lângă mine, 
speriată. Ea nu ştia că pleoapa sinistră de foc erau lucorile 
unei furtuni îndepărtate. 

Împrejurimile banale, cunoscute aşa de bine de noi - valea 
pe unde fusesem de atâtea ori, cu ogoare şi aşezări 
omeneşti, munţii Văraticului, pe care-i urcasem ca într-o 
promenadă. 

— Nu mai erau ele. În locul lor, şi la câteva minute de 
ultimele magherniţe ale uliţei noastre, apăruse o lume din 
altă epocă geologică, în care umblam acum singuri, Adela şi 
cu mine. Şi dacă eu mai văzusem cândva aceste secrete ale 
nopţilor de munte - dar niciodată pe toate la un loc ca acum 
- pentru ea totul era nou. 

Uimită la început şi entuziasmată mai pe urmă, pierzând 
probabil sentimentul realităţii şi deci şi al tacticii dictate de 
duelul dintre pasiunea mea mută şi instinctul ei defensiv, în 
mijlocul acestei lumi ireale, unde rătăceam ca pe o altă 


planetă, Adela (acum stăteam unul Lângă altul pe trunchiul 
unui copac căzut de pe marginea drumului) îmi luă o mână 
între mâinile ei, pe care şi le puse pe genunchi. Gestul era 
anormal, străin raporturilor dintre noi... Dar în mediul 
acesta din alte lumi, gestul anormal era cel normal. 
Gândurile, simţirile şi faptele se ajustează mereu la 
împrejurări, inconştient. O mică schimbare în mediu 
provoacă o deviere a sufletului. (Lampa de pe masă, mutată 
pe un scaun din colţul camerei, modifică tot peisajul 
încăperii - alte umbre, alte proporţii - determină altă 
tonalitate a sensibilităţii, altă direcţie a gândirii şi alte 
reacţii...) 

Un plop de alături palpita încet. Mai departe, se contura 
imprecis prima casă din Valea-Seacă. Dar toate erau într-un 
deficit de realitate. Spiritul nu le putea conferi întreaga 
existenţă... „Uite, lacul vine la noi. E şi o barcă pe el”, şi-mi 
strânse mâna într-ale ei, de fericire. 

Când ne-am ridicat de pe trunchi, am luat pe Adela de 
mână, am păşit mai departe prin ceața de pe jos, care părea 
lumină de lună condensată. Umblam tăcuţi, ţinând-o - nu; 
ţinându-ne - de mână, şi din ce în ce mai conştient că s-a 
întâmplat ceva neobişnuit, acum pentru înfia oară, c-am 
trecut în altă fază a vieţii. Dar toate se confundau în 
conştiinţă, erau tulburi şi fără concluzie. De la o vreme mi- 
am pus mâna în buzunarul pardesi-ului împreună cu mâna 
ei. Ea s-a întors un moment spre mine, copilăreşte. Toată 
viaţa ei şi toată viaţa mea o simţeam concentrat în micul ei 
pumn închis în palma mâinii mele. O mică mişcare a mâinii 
ei şi - prin voinţa ei? Prin voinţa mea? Prin a amândurora? 
Prin a nimănui? 

— Pumnul ei se eliberă şi mâinile noastre se întovărăşiră, 
mai strâns, prin degete. Aproape de Valea-Seacă ne-am 
întors înapoi. Mişcarea de a ne întoarce ne-a despărţit 
degetele. Dar Adela, conştiincioasă, a restabilit situaţia de 
mai înainte. 


Când am intrat în Bălţăteşti, mâna ei era încă proprietatea 
mea, ca dincolo. Dar faptul rămânând acelaşi, semnificaţia 
acum devenea alta. Şi când ea îşi desfăcu mâna de a mea, 
deget cu deget, cu mişcări fine, parcă, din delicateţe, pe 
ascuns de mine, şi o scoase din buzunarul pardesiului încet, 
pe nesimţite, simţii că aşa trebuia să facă: lumea în care 
fusesem adinioarea, spectacolul unic, era demult, era 
departe, era ca amintirea, la deşteptare, a unui vis în vis. 

Dar realitatea de fiecare zi năvălea toată, cu sentimentul 
că peste câteva minute se isprăveşte ultima seară şi cele din 
urmă momente petrecute cu Adela. 

Aproape de casă am rugat-o să-mi scrie, măcar un cuvânt, 
la două-trei luni. Cochetând, cochetând altfel, cochetând 
şovăitor, cochetând supus, mi-a promis, dar trimiţându-mi 
cuvintele legate parcă de un fir elastic, ca să mi le ia înapoi, 
tocmai când credeam că mi le-a dat cu totul. „Ce să-ţi 
scriu?... În viaţa mea nu se petrece nimic... Bine, am să-ţi 
scriu... „ Apoi, fără tranziţie, m-a întrebat de ce natură e 
sentimentul meu pentru ea. 

Mi-am dat bine seama că momentul e decisiv. Dar n-am 
avut nici slăbiciunea de caracter de a-i spune că o iubesc, 
nici tăria de a-i spune: prietenie. Alunecând pe panta 
sufletului, i-am răspuns, cu ezitările unui om care caută 
conştiincios, şi nu găseşte încă, formula exactă, că ceea ce 
simt pentru ea e „un sentiment foarte curios”. 

Imediat mi-a replicat, aproape ofensată: 

— Adică bun de pus la muzeu? 

Strâns astfel de aproape şi puţin biciuit în mândria mea, 
dar înconjurând cuvântul teribil, i-am definit sentimentul 
meu „curios”: „O nesfârşită prietenie pasionată”. (Cuvântul 
„prietenie” avea rolul să slăbească efectul celuilalt, ca 
eterul care insensibilizează şi face suportabilă înţepătura.) 

N-am spus nimic. Ajunsesem la poarta casei ei. Eram, 
amândoi, în atitudinea care precede despărţirea. (Calculase 
locul şi momentul? Alesese ultima întâlnire, ca totul să 
rămână fără urmare? Ori aşteptase, şi acum, plecând, se 


împlinise termenul?) Şi-a trecut numai mâna pe ochi şi pe 
frunte. Îi simţeam respiraţia aproape, parfumul fierbinte al 
fiinţei ei. Stătea nemişcată, înaltă, ea toată, cu toată 
prezenţa ei, cu teribila ei prezenţă. Îi simţeam căldura 
trupului întreg, de la distanţă. I-am luat o mână, i-am scos 
mănuşa, dezbumbând-o inexpert. Aveam sentimentul că o 
dezbrac puţin. I-am sărutat mâna multă vreme, când pe o 
parte, când pe alta, apoi, cu o senzaţie şi mai otrăvitoare, 
între încheieturile degetelor şi, dându-i în sus mâneca 
îngustă a pardesiu-lui, i-am sărutat braţul de la încheietura 
mâinii până la stofa răsfrântă. Braţul avea miros de ambră. 
Ea tăcea, cu faţa întoarsă acum. O rugam să meargă în 
casă, să nu răcească, dar îi ţineam mereu mâna, în care nu 
simţeam nici o intenţie de împotrivire sau de impacienţă şi 
pe care o sărutam mereu, în toate felurile. Stând cu faţa 
întoarsă, în întuneric şi sub copacul care ne adăpostea şi 
făcea întunecimea mai densă, nu puteam să-i văd bine faţa. 
Dar din atitudinea corpului, din reacţia mâinii, din 
inflexiunile braţului îmi pare (acum, căci atunci nu gândeam 
nimic) că era tulburată, încurcată, alarmată, moleşită, fără 
voinţă. În sfârşit, repurtând cea mai mare victorie asupra 
mea de când exist, am lăsat din mână mica pradă - ea şi-a 
trecut din nou mâna pe ochi şi pe frunte când îmi spunea, 
şoptit: „Bună seara” - şi m-am despărţit de dânsa c-un 
sentiment de fericire, de durere, de ruşine, de triumf, de 
spaimă, şi, cu o revărsare de tinereţe în piept, am apucat 
spre Văratic. 

Dar m-am întors îndată, să stau aproape de ea, pe banca 
de la poartă. Se plimba prin cerdac. Îi auzeam paşii repezi. 
Sunetul, ritmul paşilor îmi dădeau halucinatoriu imaginea 
corpului ei în mişcare. Şi odată cu sunetul paşilor, părea că 
vine de la ea, şi-mi ucide voinţa, un fior subtil al vieţii ei. 
Realitatea asta nouă, care începuse acum o jumătate de 
oră, mă uimea. Îi spusesem că o iubesc, mă lăsa s-o iubesc. 
Dacă aş fi vrut să-i sărut picioarele, care umblau acum 
neliniştite prin cerdac, sunt sigur că m-ar fi lăsat, atât de 


mult nu mai avea nici o voinţă în clipele acele. S-a împotrivit 
numai la un singur lucru. Cerându-i să-mi acorde o favoare, 
fără să i-o specific, şi acordându-mi-o cu un „da” înăbuşit 
(ce-o fi crezut?), i-am şoptit: „Dă-mi voie să-ţi spun pe 
nume: Adelina”. Ea m-a corijat cu vocea puţin iritată: „Nu, 
nu! Spune-mi Adela!” În adevăr, ceea ce se petrecea între 
noi nu era gingaş. lar diminutivul era de un gust îndoielnic. 
(De unde izvorâse acest cuvânt, la care nu mă gândisem 
niciodată?) 

Adela continuă să se plimbe repede. Femeia înaltă se 
plimba agitată din cauza mea şi se gândea intens la mine. 
Întreagă viaţa ei lăuntrică era determinată în aceste 
momente de existenţa mea. Îmi era cu profunditate bine să 
stau aproape de ea şi s-o păzesc. Şi nu voiam să cuget 
nimic, pentru că simţeam că o idee inamică se încearcă să 
izbucnească în conştiinţă, ideea care mă chinuieşte acum şi 
se rezumă simplu de tot: I-am sărutat mâna şi braţul ca un 
amant... Cu ce drept? Cu dreptul învoirii ei postume? Dar 
ce putea sa facă? Putea aduce ea un afront, cu atât mai 
dureros cu cât faptul era mai grav, „maestrului” pentru 
care are stimă, admiraţie, simpatie, recunoştinţă? Şi căruia 
cochetăria şi rarele ei abandonări sufleteşti (poate simplă 
ofrandă graţioasă adusă omului matur, căruia voia să-i 
acorde tot ce-i putea acorda en tout honneur44 îi dăduse 
pretextul să facă ce a făcut? 

E ruşinos să înclin spre ipoteza că mă iubeşte. (Era 
adolescentă când treceam de amiaza vieţii!) Dar... Nimic nu 
e adevărat şi totul e posibil. În cazul acesta, nu m-am purtat 
mai bine decât în celălalt. Nu i-am răspuns clar că o iubesc, 
deşi, cu deplină conştiinţă sau nu, ea a făcut tot ce putea ca 
să-mi provoace destăinuirea; m-am ferit în mod lamentabil: 
mi-am trădat voinţa de a nu-i spune că o iubesc; am cedat, 
silit parcă de provocarea ei, debifându-i ridicola mixtură 
„prietenie pasionată”, după şi mai ridicolul „sentiment 
curios”; nu am întrebat-o nimic, nu i-am cerut nimic, nu i- 
am propus nimic, nu i-am făgăduit nimic. Aşadar, din motive 


de înalt ordin moral şi sentimental - imposibilitatea de a 
crede că o femeie ca ea mă poate iubi, frica de a nu o putea 
face fericită chiar dacă m-ar iubi, care deghizează poate o 
laşitate. 

— M-am comportat, mai rezervat doară, ca orice bărbat 
care prinde într-un colţ mai întunecat pe o femeie cu care 
flirtează şi pe care o crede destul de accesibilă! 

Am căzut ca o femeie isterică, m-am dat pradă mâinii ei 
mici, care se dăduse şi ea pradă supusă şi pe care o simt şi 
acum pe buze şi în inimă... 

Dar orice a simţit, atunci, orice simte acum, raportul 
dintre ea şi mine s-a schimbat radical, pentru totdeauna, 
până la moarte... 

A plecat cu câteva minute înainte de ora zece. A făcut 
totul, ori s-a petrecut totul, ca să fiu sigur că n-am ofensat- 
O, ori că... Cine ştie? 

— Căci m-a întâmpinat cu o confientă simplitate şi cu o 
neascunsă pornire de ataşament, probat de la început prin 
întârzierea mâinii ei într-a mea, multă vreme încă după ce 
mi-o dăduse. (Şi mi-o dăduse - ori mi se pare? 

— Cu gestul cu care încredinţezi cuiva un obiect, cu care i- 
Il „dai”.) M-a dus la banca din cerdac, mi-a făcut loc Lângă 
dânsa, a pus în voce - anume? Instinctiv? 

— Intonaţii neobişnuit de calde. 

Când trebuia să plece, după ce şi-au luat adio cu toţii, s-a 
întors şi - crezând momentul potrivit, căci ceilalţi erau 
ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte şi a 
persoanei lor în landau - mi-a pus încheietura mâinii pe 
gură (mâna şi braţul!), mi-a dat mănuşa pe care i-am scos-o 
aseară din mână, şi apoi, fulgerător, s-a aplecat cu buzele 
pe mâna mea, cu primejdia de a se da în spectacol întregii 
ogrăzi şi, fără nici un cuvânt, s-a întors la trăsură. 

Cu mâna pe minerul de la portiţa landaului, a şovăit un 
moment, apoi s-a urcat repede. 

Birjarul a închis portiţa în urma ei şi, în clinchet de 
zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, şi-a 


mai scos capul de câteva ori din landau, cu fluturări de voal 
- voalul care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Văratic 
şi pe care de atunci nu şi-l mai pusese niciodată - şi, la o 
cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru 
într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz. 

În acest moment începu trecutul. Ca o muzică de pe alte 
tărâmuri, reflectată într-un ecou, erau toate câte se 
petrecuse în zilele fierbinţi ale verii, care trecuse şi ea... 
Cetatea Neamţului, Văraticul, Ceahlăul, drumurile pline de 
soare, nopţile cu lună îmi apăreau acum ca un cortegiu al 
verii, care defilase repede şi dispăruse după orizont, condus 
de Adela. 

Mi-a sărutat mâna din prisosul inimii, în emoția despărțirii 
de prietenul copilăriei şi adolescenţei ei şi de omul 
înnebunit de tinereţea ei? A pus în gest o intenţie de 
reciprocitate, dar l-a făcut tardiv, ca să nu-i dea o 
semnificaţie disproporţionată cu sentimentele ei, ori fiindcă 
ştie că nu vreau să-i cer ceea ce doresc cu sălbăticie? 

Am impresia că a murit. Casa ei a stat toată ziua cu 
ferestrele deschise şi cu lucrurile întinse la soare în cerdac, 
pe frânghii. lar acum noaptea, acolo unde altădată era 
lumină şi viaţă, e tăcere şi nemişcare. În odaia unde râdea 
şi cânta Adela, acum e întunecime şi dezolare, şi geamul ei, 
care strălucea în noapte, acum e o lespede de marmură 
neagră. 

„Fost-a, n-a fost, ori a fost vis?” Cuvintele astea simple, 
puţin cam ridicole, scrise cu litere chirilice într-o carte 
veche de stihuri, mă obsedează. 

Mă duc sub copacul mare, unde i-am spus cândva, 
odinioară... Da, i-am spus... l-am spus stângaci, ofensator 
de stângaci, subliniind că nu vreau să-i spun, dar i-am spus! 
Atunci mi-a dat mâna ei mică şi rece şi puţin din braţul ei 
rotund cu miros de ambră, când i-am simţit inima în pulsul 
care bătea alarmat sub buzele mele. 

Dacă i-aş fi cerşit fiinţa... 


A trecut fericirea pe Lângă mine, şi nu i-am pus mâna în 
piept? 

Plouă tomnatic, mărunt şi rece. E mai bine aşa, acum, 
când ea nu mai există. Splendoarea lunii ar fi o sfruntare! 
Stau cu mănuşa ei mică, îngustă, cu degetele subţiri, cu 
nasturii descheiaţi atunci de mine pe începutul braţului ei 
rotund cu miros de ambră. Mi-a dat-o ca o amintire? Mi-a 
dat-o ca un zălog? 

După amiază am rătăcit pe şosea, afară din sat. Acolo unde 
erau munţii, nu mai era nimic. Neguri grele, mortuare 
acopereau singurătăţile. Pe drumul plin de apă, ţărani cu 
cojoace şi căciuli, femei cu saci în cap ieşeau din ceaţă şi 
intrau în ceaţă. 

Am apucat drumul muntelui, pe unde fusesem de atâtea 
ori cu ea. Trunchiul răsturnat, pe care am stat în noaptea 
aceea de altădată cu mâna în mâinile ei, acum era ud, trist, 
părăsit... l-am chemat imaginea, dar imaginea n-a venit. 
Aveam în ochi, şi din ochi proiectată în suflet, expresia 
figurii ei, dar imaginea era rebelă. Impresiile, senzațiile, 
dorinţele provocate de ea în totul şi de fiecare farmec alei 
în parte îi întunecau claritatea imaginii. M-am dus s-o caut 
la ea. Am inventat un pretext ca să intru în casă. Era atât de 
gol! Lipsea nu numai ea, dar şi acele obiecte care ţin de om 
şi dau locuinţelor viaţă şi personalitate. Am umblat prin 
odăi, păşind încet, în secret. Mi se părea că tulbur 
supărător, că nu respect liniştea de moarte, eternă de 
acuma înainte, lăsată de ea. Mi se părea că ofensez cu 
zgomote vulgare muzica amintirilor. Am pus mâna pe toate 
câte ştiam că trebuia să le fi atins ea, am stat pe unde 
obişnuia să stea ea, pe jilţul de trestie, pe capătul canapelei 
din odaia de primire, cu fiorul că ocup în spaţiu locurile pe 
care le umpluse ea cu fiinţa ei. Apoi, conştient de 
îndrăzneala mea irespectuoasă, m-am dus în camera ei de 
culcare. Aş fi vrut să stau un moment pe patul ei, dar mi s-a 
părut că aş comite un abuz grosolan. (O, filozofule al 
„materiei şi forţei”!) În aer plutea încă - ori era o iluzie? 


— Parfumul ei, pe care l-am simţit în inimă, amestecat cu 
viaţa ei, în munţii Văraticului şi în noaptea cea din urmă. 
Dacă aş fi putut capta această singură şi ultimă realitate, 
care mai rămăsese aici de la ea... Oglinda, prin care mi-a 
zâmbit în dimineaţa aceea îndepărtată şi care-i încadra 
capul şi bustul, acum reflecta stăruitor şi inutil o litografie 
din perete. Căutam ceva din ea, de la ea, dar afară de 
parfumul din aer, mai vag decât reminiscenţele în agonie, 
nu mai rămăsese nimic! Ori, dacă în vibraţiile de aer şi de 
eter din odaie stăruiau poate încă ecoul glasului ei şi 
imaginea figurii ei râzătoare, simţurile mele obtuze nu le 
puteau culege şi trimite sufletului. Am tras unul după altul 
două saltare ale scrinului, în care nu mai era nimic decât 
tristeţea mocnită a saltarelor goale, apoi pe al treilea, din 
care s-a răspândit, ca o adiere din trecut, acelaşi parfum al 
ei, şi apoi pe cel din urmă, unde am găsit un degetar stricat 
şi o bucăţică de dantelă albă. Am luat obiectele scumpe şi 
le-am pus în portofoliu Lângă mănuşă, Lângă biletele ei, 
lângă pana pitpalacului şi lângă acul de siguranţă cu care 
mi-a prins pelerina în munţii Văraticului. Afta rămăsese de 
la ea - şi florile presate, rest mort din strălucirile verii, 
dispărută odată cu ea. Şi în odaie, patul pe care dormise, 
scrinul unde-şi ţinuse pânzele subţiri şi oglinda care-i 
reflectase capul, şi pieptul, şi braţele, şi zâmbetul din 
dimineaţa de altădată. 

Când am ieşit în cerdac, prin draperiile grele de pe deal s- 
a furişat o rază, răspândind peste plai un abur de aur, ca 
atunci pe Ceahlău. Dar în curând raza se stinse în negurile 
tomnatice de pe înălţimi. 


SFÂRŞIT 


1 „Omul, amăgit de-o umbră care trece, îşi poartă 
necontenit osânda de-a fi voit să-şi schimbe locul.” (A). 

2 „Amiaza, regina verilor” (Leconte de Lisle, Midi) (fr). 

3 În taină (ît.). 

4 Dedicaţie (A). 

5 Femeia este schimbătoare (it.). 

6 De drept; preferat (fr). 

7 Scumpe maestre (fr.). 

8 Spiritul vârstei mele (fr.). 

9 Romancier american (1789-1851), autor al unor 
povestiri de aventuri privind obiceiurile naive şi primitive 
ale triburilor indiene. 

10 Mare doamnă (A). 

11 Înştiinţare trimisă cunoştinţelor pentru a li se anunţa 
un anumit eveniment. 

12 Mişcare perpetuă (lat.). 

13 Filosof grec din şcoala cinică (secolul al IV-lea î.e.n.). 

14 Filosof grec din şcoala cinică, discipol al lui Crates. 

15 Suferinţă - ştiinţă (gr.). 

16 Lancinant - sfâşietor. 

17 Diogene din Sinope (aproximativ 404-323 î.e.n.), cel 
mai cunoscut reprezentant al cinicilor; aceştia considerau 
că baza fericirii şi virtuţii este maximum de independenţă 
faţă de condiţiile exterioare ale vieţii, disprețul pentru 
regulile şi convențiile sociale, limitarea nevoilor şi revenirea 
la „starea naturală”. 

18 Om deştept (fr.). 

19 Grosolan (A). 

20 Lingău (fr.) 

21 Critic şi romancier francez (1852-1935), adversar de 
idei al lui Emile Zola, reflectând reacţia politică de după 
Comuna din Paris. 

22 Adorator (fr.). 

23 Ofiţer, poet minor, autor de romanțe (1856-1913). În 
1882 îi apare volumul Poezii complete, cu o prefaţă de G. 
Sion şi o scrisoare de la V. Alecsandri. 


24 A face zgomot, a hârâi (fr.). 

25 Albă ca laptele., dulce ca un mieluşel., proaspătă ca un 
trandafir. (A). 

26 Cu sensul de: neschimbate (lat.). 

27 Basma. 

28 „Omul beat de o umbră” (fr.). 

29 Pichere - bibliecă. 

30 Jean-Martin Charcot (1825-1893), medic francez, 
cunoscut prin lucrările sale asupra bolilor nervoase. 

31 Pielea, creierul, nervii. Toate acestea merg laolaltă (fr.). 

A abhora - a detesta, a avea oroare de. (fr abhorrer). 

32 A abhora - a detesta, a avea oroare de. (fR. Abhorrer). 

33 Aici: şuviţe de păr. 

34 Tulbură nepăsarea (lat.) 

35 Lustru - interval de cinci ani. 

36 Beldie - tulpină uscată de buruieni înalte. 

37 Cu sensul de: concret (lat.). 

38 Dragă maestre. Maestre drag. (fr.). 

39 Bucătăreasă pricepută (fr.). 

40 Soţia lui Ludovic al XIII-lea, regele Franţei, regentă în 
timpul minorităţii lui Ludovic al XIV-lea (1601-1666). 

41 Om politic englez, favorit al regelui Iacob I (1592- 
1628). 

42 Fosfene - funigei. 

43 Nu mă atinge (lat.) 

44 Cu toată stima (A).