Henryk Sienkiewicz — Aniela

Henryk Sienkiewicz 


Henryk Sienkiewicz 


Aniela 


ACUM CÂTEVA LUNI M-AM întâlnit cu colegul şi prietenul 
meu Jozef Sniatynski, care în ultima vreme ocupă un loc de 
seamă printre scriitorii noştri. În discuţiile, purtate atunci 
pe tema literaturii, Sniatynski acorda o deosebită 
importanţă memorialisticii în genere. Spunea că omul care 
lasă în urma lui un jurnal, indiferent dacă-i scris bine sau 
rău, important e să fie sincer, acela transmite viitorilor 
psihologi şi romancieri nu numai tabloul timpului său, ci 
unicele documente veridice pe care să se poată baza. De 
asemenea, preconiza că în viitor romanul va avea în 
exclusivitate forma de jurnal; şi, în sfârşit, mai susţinea că 
cine scrie un jurnal, depune implicit o activitate pentru 
binele poporului său şi-şi dobândeşte astfel dreptul la 
recunoştinţa acestuia. 

Deoarece am treizeci şi cinci de ani şi nu-mi amintesc să fi 
făcut vreodată ceva pentru poporul meu, fie şi pentru faptul 
că de la terminarea universităţii am stat, cu mici 
întreruperi, aproape numai în străinătate, şi deoarece, cu 
tot umorul cu care vorbesc despre asta şi cu tot 
scepticismul de care sunt îmbibat ea un burete, e destulă 
amărăciune în constatarea acestui fapt, m-am hotărât să 
scriu un jurnal. Dacă-i adevărat că asta-i o activitate 
meritorie, atunci măcar în felul acesta să am şi eu un merit. 

Henryk Sienkiewicz Bez ăogmatu. Varşovia, 1957 

Aş vrea să fiu însă absolut sincer. Mă apuc să scriu acest 
jurnal nu numai pentru criteriile de mai sus, ci şi pentru că 
mă amuză ideea în sine. Sniatynski susţine că dacă te 
obişnuieşti să-ţi scrii impresiile şi gândurile, asta se 
transformă cu timpul în una din cele mai plăcute 


înduletniciri. Dacă s-o dovedi dimpotrivă - atunci n-o să iasă 
nimic din jurnalul meu. Ar însemna să mă amăgesc pe mine 
însumi, dacă n-aş prevedea cu toată convingerea c-o să se 
întrerupă la un moment dat, ca o coardă prea întinsă. Sunt 
gata să suport multe pentru binele societăţii, dar să nu mă 
plictisesc! Asta, nu! N-o s-o fac, pentru că nu pot! 

M-am hotărât însă să nu demobilizez la primele greutăţi; 
voi încerca să mă obişnuiesc şi să simt gustul acestei 
activităţi. În timpul discuţiilor noastre, Sniatynski îmi tot 
repeta: „Nu trebuie să adopţi un stil anume, nu încerca să 
faci literatură”. Auzi vorbă! Atâta lucru ştiu şi eu că. Cu cât 
un scriitor e mai talentat, cu atât face mai puţină literatură; 
dar eu sunt un diletant şi nu stăpânesc forma. Ştiu, din 
proprie experienţă, că omul care gândeşte mult şi simte 
intens are adesea senzaţia că, dac-ar înregistra pur şi 
simplu ceea ce gândeşte şi simte, ar da naştere unui lucru 
neobişnuit. Dar când se apucă de treabă, alunecă fără să 
vrea într-o anumită manieră stilistică şi chiar dacă este 
convins că scrie numai pentru sine, tot adoptă o anumită 
poză şi frazeologia obişnuită; gândurile noastre refuză să se 
scurgă pe hârtie aşa cum sunt prin braţul, degetele şi 
peniţa cu care scriem şi s-ar putea spune, că nu capul 
dirijează pana, ci pana dirijează capul şi că cel mai adesea o 
face într-un mod plat, banal, nenatural. Tocmai de asta mă 
tem, că lipsindu-mi îndemânarea, limbajul plastic, stilul 
simplu etc. Şi totodată nefiind lipsit de gust, osămă 
seârbesc în asemenea măsură de propria mea scriitură, 
încât o să-mi fie de-a dreptul imposibil să continui. Dar - 
vom vedea cum va fi. Deocamdată, intenţionez să-mi încep 
jurnalul cu o scurtă introducere biografică. 

Fe 

Mă numesc Leon Ploszowski şi am, aşa cum am mai 
amintit, treizeci şi cinci de ani. Provin dintr-o familie 
bogată, care a reuşit să-şi păstreze până acum o avere mai 
mult decât medie. În ceea ce mă priveşte, sunt sigur că n-o 
să sporesc averea familiei, dar nici n-am s-o risipesc. Prin 


poziţia pe care o deţin, hu-s silit nici să mă caţăr pe cine ştie 
ce culmi şi nici să plătesc bani grei pentru asta. Nu 
cheltuiesc nici pe plăcerile costisitoare, care ruinează de 
regulă averile, pentru că sunt un sceptic, care ştie ce cât 
merită, sau mai bine zis, ştie că nimic nu merită. 

Mama a murit la o săptămână după ce m-a adus pe lume. 
Tata, care-o iubea mai presus de orice, a avut după moartea 
ei crize de melancolie. S-a tratat la Viena, dar după ce s-a 
vindecat n-a mai vrut să se întoarcă la moşie, unde 
amintirile îi sfâşiau inima; a cedat domeniul Ploszow sorei 
sale, mătuşa mea, iar el s-a mutat din 1848 la Roma, de 
unde n-a plecat niciodată nicăieri, timp de treizeci şi ceva 
de ani, nevoind să se îndepărteze de mormântul mamei. 
Căci, am uitat să spun, a transportat coşciugul mamei în 
Italia şi l-a îngropat la Campo Santo. 

Avem o casă pe strada Babuino, numită Casa Osoria, după 
blazonul familiei. Acum cam arată a muzeu, căci tata a 
strâns bogate colecţii de vestigii romane, în special din 
perioada creştinismului primitiv. În prezent colecţiile astea 
reprezintă țelul suprem al vieţii lui. În tinereţe a fost un 
bărbat strălucitor atât ca aspect fizic, cât şi ca intelect. Şi 
deoarece numele şi bogăţia îi deschideau toate porţile, i se 
prevedea un viitor mare. Ştiu asta de la cei ce i-au fost 
colegi la universitatea din Berlin. Îi pasiona filosofia şi erau 
cu toţii convinşi că numele lui va ajunge cel puţin la fel de 
cunoscut ca cel al lui Cieszkowski, Libelt ş.a. Dar viaţa de 
societate şi extraordinarul succes la femei l-au îndepărtat 
după aceea de munca strict ştiinţifică. Prin saloane era 
numit Leon l'Invincible. A continuat să se mai ocupe de 
filosofie şi lumea aştepta ca într-o bună zi să-i apară o operă 
remarcabilă, care să-l facă renumit în întreaga Europă. 

Speranţe zadarnice. Din vechea strălucire exterioară n-a 
mai rămas decât capul, care e şi astăzi unul din cele mai 
frumoase şi mai nobile din câte am văzut vreodată. Pictorii 
sunt de aceeaşi părere. Nu de mult mi-a spus unul, câtata e 
tipul perfect al patricianului. Din punct de vedere ştiinţific, 


tatăl meu a fost şi rămâne un nobil-diletant foarte dotat şi 
foarte cult. Într-o anumită măsură cred că toţi din neamul 
Ploszowski sunt sortiţi la diletantism şi voi reveni la asta, 
când voi scrie despre persoana mea. 

Ştiu că tata păstrează în manuscris un tratat filosofic 
îngălbenit de vreme, intitulat Despre trinitate, pe care l-am 
frunzărit odată şi m-a plictisit. Ţin minte doar că sunt acolo 
nişte comparații între îmbinări de câte trei elemente reale - 
oxigen, hidrogen şi azot - şi trinitatea transcendentală, 
cristalizată de creştinism în' noţiunile de Dumnezeu Tatăl, 
Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. În afară de asta mai sunt tot 
felul de asemenea combinaţii da câte trei elemente, 
începând cu binele, frumosul şi adevărul şi terminând cu 
silogismul logic, alcătuit dintr-o premiză mai mare, una mai 
mică şi o concluzie. E un amalgam ciudat de idei hegeliene 
cu concepţiile lui HoeneWroriskil, un efort de gândire de o 
mare preţiozitate artistică, dar totalmente inutil. De altfel, 
sunt sigur că tata n-o să-l dea niciodată la tipar, fie şi pentru 
faptul că în ochii lui filosofia speculativă a dat faliment chiar 
mai înainte ca acest lucru să se fi produs în lume, în 
general. 

Cauza acestui faliment din concepţiile lui a fost însăşi 
moartea mamei. Cu toate că era poreclit l'Invincible şi cu 
toate că avea opinia cuceritorului de inimi, tata a fost un om 
nespus de iubitor, care a divinizat-o pe mama. După 
moartea ei cu siguranţă că a pus o mulţime de întrebări 
concepţiilor sale filosofice şi neprimind nici un răspuns şi 
nici o alinare, s-a convins de sterilitatea lor în faţa vieţii. 
Probabil că asta a constituit pentru el o tragedie imensă, 
când s-a văzut dintr-o dată privat de cele mai scumpe 
idealuri, când i s-au sfârşit dintr-o dată şi fericirea şi 
convingerile. Atunci s-a îmbolnăvit, după cum am mai 
pomenit, de melancolie; vindecându-se, a devenit foarte 
religios. Se spune că era o vreme când se ruga ziua şi 
noaptea, îngenunchea în stradă în faţa tuturor bisericilor, 


ajungând la asemenea elanuri religioase, încât unii îl 
considerau nebun, iar alţii sfânt. 

Treptat s-a liniştit şi a început să trăiască normal. Toată 
căldura de care era capabilă inima lui s-a revărsat atunci 
asupra mea, iar înclinațiile lui estetice şi intelectuale au 
apucat-o pe făgaşul cercetării culturii romane din epoca 
creştinismului primitiv. Mintea lui ageră avea nevoie de 
hrană. După un an de şedere la Roma a început să se ocupe 
de arheologie şi studiind imens a ajuns specialist în epoca 
antică. Preotul Calvi, primul meu preceptor, care era 
totodată un bun cunoscător al Romei, l-a îndemnat cu 
stăruinţă să-şi canalizeze preocupările spre istoria oraşului 
veşnic. Acum mai bine de zece ani, tata” s-a împrietenit cu 
marele Rossi, cu care stătea zile întregi în catacombe. 
Datorită unei capacităţi extraordinare, a ajuns în scurt timp 
la o asemenea cunoaştere a Romei, încât îl uimea de multe 
ori chiar pe Rossi. Adeseori s-a 

Jozef Hoene-Wroâski, filosof şi matematician polonez dia 
secolul XIX. 

Apucat să scrie, dar niciodată n-a terminat ce-a început: 
Poate că şi completarea colecţiilor îi ia tot timpul, sau poate 
că, pur şi simplu, n-o să lase nimic altceva în urma sa în 
afara colecţiilor, fiindcă n-a ştiut să se limiteze la o singură 
epocă sau la un anumit domeniu în cercetările lui. Încetul 
cu încetul Roma baronilor medievali a început să-l atragă cu 
aceeaşi tărie, cu care cercetase epoca antică, A fost o 
vreme când nu se gândea decât la familiile Colonna şi 
Orsini. Pe urmă s-a apropiat de Renaştere şi a făcut o 
adevărată pasiune pentru ea. De la inscripţii şi morminte ca 
prime mărturii ale creştinismului a trecut la epocile 
următoare, de la pictura bizantină la Da Fiesolel şi Giotto 
2, de la ei la alţi quatroşi cinquecentişti s. Pasionat după 
sculpturi şi tablouri şi-a tot îmbogăţit valoric colecţiile, însă 
marea operă scrisă în limba noastră, despre cele trei Rome, 
operă la care visase de la începuturile carierei sale, a trecut 
în domeniul dorințelor neîmplinite. 


În legătură cu colecţiile, tata are o părere niţel cam 
ciudată. Vrea să le lase prin testament Romei, cu condiţia să 
fie plasate într-o sală separată, care să poarte numele 
Muzeul Osori-Ploszowski. Sigur, va fi aşa precum doreşte; 
mă mir însă de el că are impresia că în felul acesta face un 
serviciu cu mult mai mare patriei sale, decât dacă ar 
transfera colecţiile undeva în ţară. 

Nu de mult, mi-a spus: 

— Înţelegi, acolo nu le-ar vedea nimeni, nu le-ar folosi 
nimeni, în timp ce aici se perindă oameni din toată lumea şi 
fiecare din ei va considera această strădanie a unui polonez 
drept un merit al întregii Polonii. 

Nu mi se cade mie să chestionez cât orgoliu de familie e în 
treaba asta şi dacă nu cumva n-a fost hotărâtor gândul că 
numele de Ploszowski va fi săpat în marmură, în oraşul 
veşnic. Ca să fiu sincer, asta-i convingerea mea, dar mie mi- 
e absolut indiferent dacă au să fie păstrate aici sau în altă 
parte. 

În schimb, mătuşa mea de la Varşovia, la care plec zilele 
astea, e de-a dreptul revoltată la gândul că colecţiile 

Giovani da Fiesole, denumit Fra Angelico sau Pictorul 
îngerilor (1387-1455). A decorat cu remarcabile fresce 
mănăstirea San Marco din Florenţa. 

Giotto di Bondone, pictor florentin (12GG-1-337) unul 
dântm înain taşii picturii moderne. 

Reprezentanţi ai curentelor artistice şi literare italiene 
Quattrocento şi Cingquecento, din sec, XV şi respectiv XVI. 

Vor rămâne la Roma şi, pentru că-i o persoană pe oare 
nimic în lume n-o poate împiedica să spună ceea ce 
gândeşte, îşi exprimă revolta, fără nici un înconjur, în 
fiecare scrisoare pe care-o trimite tatălui meu. Acum câţiva 
ani a fost la Roma şi se certa zilnic cu tata pe tema asta şi 
poate că cearta lor ar fi dus la o ruptură definitivă, dacă n- 
ar fi reţinut-o dragostea realmente nespus de mare, pe care 
mi-o poartă. 


Mătuşa e cu câţiva ani mai în vârstă decât tata. După 
moartea mamei, plecând din ţară, tata a luat capitalul şi i-a 
lăsat ei domeniul familiei, Ploszow. Mătuşa îl administrează 
de treizeci şi ceva de ani şi se descurcă minunat. E o 
persoană cu un caracter deosebit, de aceea voi încerca s-o 
zugrăvesc în cxteva cuvinte. 

La douăzeci de ani s-a logodit cu un tânăr, care a murit în 
străinătate tocmai când mătuşa intenţiona să plece după ei. 
De atunci a refuzat toate cererile în căsătorie şi a rămas 
domnişoară bătrână. După moartea mamei mele, l-a însoţit 
pe tata la Viena şi Roma, locuind cu el câţiva ani şi 
înconjurându-l cu multă căldură, pe care apoi a revărsat-o 
asupra mea. Este o doamnă în adevăratul înţeles al 
cuvântului, niţel cam despotică, semeaţă şi spune adevărul 
în faţă cu acea siguranţă de sine pe care ţi-o dă averea şi 
poziţia socială, dar e cinstea, şi onoarea întruchipată. 
Dincolo de aparenţa severă se ascunde o inimă de aur, 
indulgentă şi iubitoare nu numai faţă de ai săi, nu numai 
faţă de tata, de mine şi de cei ai casei, ci faţă de toţi 
oamenii. Este atât de cinstită, încât pur şi simplu nu ştiu 
dacă ăsta-i meritul ei, sau dacă este aşa pentru că nu 
reuşeşte să fie altfel. Bunătatea ei a ajuns proverbială. 
Supraveghează munca oamenilor ca un jandarm, dar se şi 
îngrijeşte de ei ca sf. Vincent a Paulo. E foarte religioasă. 
Niciodată nu i s-a strecurat în suflet vreo umbră de 
îndoială. Ceea ce face, face în baza unor convingeri 
imperturbabile şi în consecinţă nu şovăie niciodată în 
alegerea căii de urmat. Tot datorită acestui fapt e 
întotdeauna liniştită şi nespus de fericită. Din cauza 
asprimii ei aparente, la Varşovia e denumită le bourreau 
bienfaisant1. 

Li 

Unii şi mai ales, unele - n-o agreează. În general însă, are 
mare priză în toate păturile sociale. 

Ploszow este aşezat în apropierea Varşoviei, unde mătuşa 
are o casă a ei, aşa că iarna o petrece la oraş. Şi în fiecare 


iarnă se străduieşte să mă tragă acolo, ca să mă însoare. 
Chiar şi acum am primit o scrisoare foarte secretoasă şi 
insistentă, în care mă conjură să vin. În cele din urmă va 
trebui să mă duc, mai ales că n-am mai fost de multă vreme 
în ţară şi pentru că-mi scrie că a îmbătrânit şi ar vrea să mă 
vadă înainte de moarte. 

Mărturisesc că nu plec cu plăcere. Ştiu că dorinţa cea mai 
scumpă a mătuşii e să mă însoare şi de câte ori mă duciîi 
provoc o amară dezamăgire. Mă îngrozeşte gândul unui pas 
atât de definitiv, după care trebuie să începi într-un fel o 
altă viaţă, iar eu mă simt nespus de obosit şi de viaţa de- 
acum. Şi în sfârşit, mai e ceva stingheritor în relaţiile mele 
cu mătuşa. Tot aşa cum îl prweau înainte cunoscuţii pe tatăl 
meu, tot aşa se uită ea acum la mine, ca la un om cu calităţi 
deosebite, de la care aştepţi lucruri mari. Faptul c-o las în 
această credinţă mi se pare un abuz din partea mea; dacă i- 
aş declara cinstit că nu numai la lucruri mari, dar că nu se 
poate aştepta la nimic bun din partea mea, ar însemna să 
taxez un viitor potenţial şi totodată să-i dau bătrânei 
lovitura de graţie. 

Poate că, din nefericire pentru mine, mulţi dintre cei ce-mi 
sunt apropiaţi împărtăşesc convingerea mătuşii. Odată 
ajuns aici, pot trece la schiţarea propriului meu. Portret, 
ceea ce nu-i deloc o treabă uşoară, având în vedere că sunt 
realmente o făptură nespus de complicată. 

Am venit pe lume cu nişte nervi foarte sensibilizaţi, 
rezultat al rafinamentului generaţiilor întregi de strămoşi, 
în primii ani ai copilăriei s-a ocupat mătuşa de mine, iar 
dună plecarea ei, aşa cum e obiceiul în familiile noastre - 
bonele. Deoarece locuiam la Roma, într-un mediu străin iar 
tata voia să stăpânesc bine limba maternă, una dintre bone 
a fost poloneză. Mai locuieşte şi acum în casa noastră de pe 
Babuino, dirijând gospodăria. 

Tata s-a ocupat mult de mine, mai ales după ce-am împlinit 
cinci ani. Mă lua în camera lui să discutăm şi discuţiile astea 
îmi dezvoltau serios mintea fragedă, poate chiar prematur. 


Mai târziu, când studiile, cercetările arheologice şi 
completarea colecţiilor îi absorbeau tot timpul, mi-a luat un 
profesor, în persoana prelatului Calvi: un bătrân cu sufletul 
nespus de senin, care preţuia arta mai presus de orice. 
Cred chiar, că şi în religie căuta în primul rând frumosul. 
Să-l fi văzut cât era de transportat în muzee, în faţa 
capodoperelor, ori în Capela Sixtină ascultând muzică-l 
Cred că în această pasiune a lui pentru artă nu era nimic 
păgân, căci nu se baza pe o trăire senzuală, sibarită, ci pe 
sentimente estetice. Părintele Calvi iubea arta cu dragostea 
aceea pură şi senină, cu care o iubiseră poate Da Fiesole, 
Cimabue sau Giotto. Mai mult chiar, în dragostea lui pentru 
artă era multă smerenie, căci personal n-avea nici cel mai 
mic har. Dar cu cât era mai lipsit de talent, cu atât vibra mai 
puternic în faţa talentului altora. Nici n-aş putea să spun la 
care dintre arta ţinea mai mult, poate că în toate preţuia 
armonia, care corespundea armoniei lui interioare. 

Nu ştiu de ce, de câte ori mă gândesc la părintele Calvi; 
îmi amintesc de bătrânul lui Rafael, care stă lângă sf. 
Cecilia, ascultând corurile îngerilor. 

Intre tatăl meu şi părintele Calvi s-a înnodat repede b 
prietenie, care a durat până la moartea prelatului. El a fost 
cel care l-a întărit pe tata în hotărârea de a face cercetări 
arheologice şi tot el i-a insuflat pasiunea pentru oraşul 
veşnic. În afară de asta, mai erau legaţi şi prin dragostea pe 
care-o nutreau amândoi pentru mine. Mă considerau un 
copil cu talente excepţionale şi-mi preziceau Dumnezeu ştie 
ce viitor neobişnuit. Uneori ma gândesc că reprezentam 
probabil pentru ei tot un fel de armonie, un fel de împlinire 
a lumii în care trăiau şi că ţineau la mine cam cu acelaşi 
sentiment cu care ţineau la Roma şi la vestigiile ei. 

Această ambianţă nu se putea să nu-şi pună amprenta 
asupra mea. Am fost educat într-un chip cam original. Mă 
duceam cu părintele Calvi şi adesea şi cu tata pe la galerii, 
muzee, în afara zidurilor Romei, la vilele romane, vizitam 
ruine şi catacombe. Părintele Calvi, care era la fel de 


sensibil Ia frumuseţile naturii, ca şi la artă, m-a învăţat din 
copilărie să simt melancolia plină de poezie a Câmpiei 
Romane, armonia cu care se conturează pe cer arcadele 
apeductelor căzute în ruină, puritatea liniei pinilor; înainte 
de a şti tabla înmulţirii mi se întâmpla să-i corectez prin 
muzee pe vizitatorii englezi, care încurcau adesea numele 
lui Caraccil şi Caravaggio2. Devreme şi cu destulă uşurinţă 
am învăţat latina - la care mi-a ajutat mult italiana, pe care 
o vorbeam curent, ca orice locuitor al Romei. La unsprezece 
ani emiteam aprecieri personale asupra talentului 
maeştrilor italieni şi străini, aprecieri care, cu toată 
naivitatea lor, îi făceau pe părintele Calvi şi pe tata să-şi 
arunce priviri uimite. De exemplu, nu-mi plăceau tablourile 
lui Riberas, care prea erau alb-negru, îngrozindu-mă prin 
cruzimea contrastului, în schimb îmi plăcea Carlo Dolce 4. 
Într-un cuvânt, în ochii tatii, ai părintelui Calvi şi ai 
cunoscuţilor treceam drept un copil minune; îi auzeam 
adesea cum mă laudă şi asta-mi flata amorul propriu. 

Dar nervii mei, prin rafinamentul prematur, au rămas 
pentru toată viaţa nespus de sensibilizaţi. Ciudat însă că 
influenţa culturii dobândite atunci n-a fost nici atât de 
profundă şi nici atât de stabilă pe cât se puteau aştepta. Că 
n-am ajuns artist, asta se poate explica prin aceea că 
probabil n-am avut talent, cu toate că profesorii mei de 
muzică şi de desen erau de altă părere; dar mă gândesc 
adeseori, cum de nici tata, nici părintele Calvi, n-au reuşit 
să-mi insufle pasiunea lor pentru vestigiile trecutului. Dacă 
simt opera de artă? - da; dacă o simt ca pe un lucru 
necesar? - da, desigur, însă ei iubeau arta, în timp ce eu o 
înregistrez ca un diletant. Îmi este necesară doar ca o 
complinire a momentelor plăcute şi distractive ale vieţii, 
este una din plăcerile mele, nu o pasiune. Poate că nu m-aş 
putea lipsi de ea în viaţă, dar nici nu mi-aş da viaţa pentru 
ea. 

Deoarece nivelul şcolilor italiene lăsa mult de clorjt, * tata 
m-a dat la colegiul din Metz, pe care l-am absolvit cu minim 


efort, în schimb cu toate medaliile şi premiile posibile. Ca 
un an înainte de terminarea colegiului, am fugit la Don 
Curios şi apoi timp de două luni am hoinărit prin Pirinei cu 
o ceată care-şi zicea „detaşamentul lui Tristan”. M-au găsit 
cu ajutorul consulului francez din Burgos şi m-au dus înapoi 
la Metz, la penitenţă; trebuie 

1 Anibale Caracci, pictor italian (1560-1609). 

8 Michelangelo Amerigfai zis Caravaggio, după numele 
localităţii unde s-a născut, pictor realist italian (1573-1610). 

8 Josă Ribera zis Spaniolul, pictor realist spaniol din 
secolul XVII. 

* Carlo Dolce, picior florentin (1616-1686), * să recunosc, 
însă, că penitenţa n-a fost prea aspră, căci atât tatăl meu, 
cât şi educatorii mei prelați se mândreau în adâncul 
sufletului cu escapada mea. De altfel, rezultatele strălucite 
obţinute la examene mi-au adus, în curând, iertarea. 

Natural că printre colegi treceam drept erou, căci într-o 
şcoală ca cea de la Metz e normal ca simpatia elevilor să se 
îndrepte spre Don Carlos. Şi deoarece eram totodată şi 
premiant, ajunsesem căpetenia întregii şcoli şi nimănui nu-i 
trecea nici măcar prin minte să rivalizeze cu mine pentru 
acest rang. Creşteam cu convingerea că şi mai târziu, într- 
un cadru mai larg, va fi la fel, convingere pe care o 
împărtăşeau şi profesorii şi colegii mei; dar iată că mulţi 
dintre foştii mei colegi, cărora pe atunci nici nu le trecea 
prin cap că ar putea vreodată să concureze cu mine, ocupă 
acum în Franţa poziţii remarcabile în literatură, în ştiinţă 
sau în politică, în timp ce eu nici măcar că nu mi-am ales o 
meserie şi, la drept vorbind, aş fi în mare încurcătură dacă 
mi s-ar cere s-o aleg. Poziţia mea în societate este comodă; 
am moştenit o avere după mama, voi mai moşteni cândva 
după tata, voi deveni stăpân la Ploszow, administrând totul 
cu înţelepciune ori nu, dar însăşi raza acestor preocupări 
exclude posibilitatea de a mă mai putea afirma vreodată în 
viaţă, de a mai putea juca vreun anumit rol. 


Ştiu de-acum cu siguranţă că nu voi deveni nici măcar un 
gospodar ori un administrator excelent, căci deşi n-am de 
gând să mă eschivez de la aceste obligaţii, n-am nici un chef 
să-mi închin lor viaţa, pentru simplul motiv că aspiraţiile 
mele au un orizont mai larg. 

Uneori îmi pun întrebarea: oare noi, cei din neamul 
Ploszowski, nu ne amăgim în privinţa capacităţilor noastre? 
Dac-ar fi însă aşa, ne-am amăgi numai noi înşine, oamenii 
din afară, străini şi indiferenți, n-ar cădea în greşeala asta. 
De altfel, tata a fost şi este un om într-adevăr neobişnuit de 
înzestrat. În ceea ce mă priveşte - n-aş vrea să întind prea 
mult discuţia pe această temă, ca să nu apară ca o vanitate 
prostească - dar am convingerea sinceră, că aş putea să fiu 
ceva cu mult mai mult decât sunt. 

lată, spre exemplu, la universitate, la Varşovia (tata şi 
mătuşa au dorit să fac universitatea în ţară), am fost coleg 
cu Sniatynski. Amândoi aveam chemare spre literatură şi ne 
încercam pe atunci forţele în acest domeniu. Nu mai 
vorbesc de faptul că eram considerat un student mai 
capabil decât Sniatynski, dar, pe cinstea mea, ceea ce 
scriam eu atunci era mai bun şi mai promiţător, decât ceea 
ce scria el. lar astăzi? Sniatynski a urcat relativ sus, în timp 
ce eu n-am încetat să fiu un tânăr care promite şi despre 
care unii spun clătinând din cap: „Eh, dacă ar vrea să se 
apuce de ceva! ...” 

Nimeni nu ţine cont că trebuie să ştii să vrei. M-am gândit 
adesea că. Dacă n-aş fi avut avere, ar fi trebuit să mă apuc 
de ceva. E un lucru cert. Ar fi trebuit să-mi câştig existenţa 
într-un fel, însă am convingerea intimă că nici atunci n-aş fi 
exploatat nici a douăzecea parte din posibilităţile mele. 
Deşi, savanţi ca Darwin sau Buckle erau oameni bogaţi; sir 
John Lubbock 1 e bancher, majoritatea francezilor cu 
renume se scaldă în belşug, ceea ce înseamnă că averea nu 
numai că nu te împiedică, ci dimpotrivă, te ajută la 
dobândirea unei poziţii în orice domeniu. Presupun chiar că 
şi mie mi-a făcut un imens serviciu, căci a ferit caracterul 


meu de multe luxaţii la care l-ar fi expus sărăcia. Nu vreau 
să spun prin asta că aş avea un caracter slab; pe de altă 
parte, poate că lupta l-ar fi călit, dar oricum, cu cât 
întâlneşti mai puţine pietre în cale, cu atât eşti mai puţin 
expus să te împiedici şi să cazi. 

Nu pun nerealizarea mea nici pe seama lenei. Am în egală 
măsură uşurinţa de a-mi însuşi lucruri noi şi curiozitatea de 
a le afla. Citesc şi memorez mult. Poate că n-aş fi reuşit să 
am o perseverenţă de fier pentru un lucru de lungă durată, 
minuţios, amplu: dar poate că lipsa perseverenţei ar fi putut 
fi compensată de facilitatea pătrunderii în esenţa 
problemei. În fond, nu mă simt cu nimic obligat să scriu 
dicţionare, ca Littre. Cine nu ştie prin sârguinţă să 
strălucească ca soarele, poate măcar să sclipească pentru o 
clipă, ca un meteorit. La mine însă... nimic în trecut, 
probabil tot nimic şi în viitor... Mă trec fiorii şi mă apasă 
plictisul, aşa că întrerup scrisul pentru astăzi. 

1 Sir John Lubbock, lord de Avebury, naturalist, om politic 
Şi filosof englez (1834-1913). 

Roma, 10 ianuarie 

Ieri, la o serată la prinţul Malatesta, am auzit expresia î. 
Limproductivite slave” 1. Am simţit o uşurare, ca bolnavii de 
nervi care află de la doctor că simptomele bolii lor sunt 
cunoscute şi că de boala respectivă suferă multă lume. 
Adevărat! Câţi colegi n-am la fel ca mine - nu ştiu dacă în 
întreaga lume slavă, căci n-o cunosc - dar la noi! M-am 
gândit toată noaptea la această improductivite slave. N-a 
fost deloc prost cel care a formulat aşa ceva. Am moştenit 
un fel de incapacitate de a da totul din noi. E ca şi cum 
Dumnezeu ne-ar fi dat arc şi săgeți, dar ne-ar fi privat de 
puterea de a încorda arcul şi a azvârli săgețile. Aş vrea să 
discut asta cu tata, mai ales că lui îi plac asemenea 
disertaţii, dar mă tem să nu ating un punct nevralgic. În 
schimb, am să scriu pe-ndelete tot ce cred în chestiunea 
asta, aici, în jurnal. Poate că tocmai acesta va fi meritul de 
căpetenie al jurnalului meu. Şi nu-i nimic mai normal decât 


faptul că voi scrie despre o problemă care mă priveşte în 
cea mai mare măsură. Orice om poartă în el o anumită 
tragedie. A mea este l'improductivite a neamului 
Ploszowski. Acum nu mai e la modă să te destăinuieşti cu 
asemenea lucruri în faţa oamenilor. Până nu de mult, când 
romantismul era în floare în inimi şi în poezie, oamenii îşi 
purtau tragediile ca pe nişte togi pictural drapate, acum le 
poartă ca pe nişte flanele de piele, pe sub cămaşă. Însă în 
jurnal e cu totul altceva; în jurnal se poate şi trebuie să fii 
sincer. 

Roma, 1l ianuarie 

Mai rămân aici câteva zile, aşa că mă folosesc de acest 
răstimp, ca înainte de a trece Ia notarea întâmplărilor la zi, 
să mai fac o incursiune în trecut şi cu asta să termin. După 
cum am menţionat mai sus, nici nu mă gândesc să-mi scriu 
pe larg autobiografia; cine sunt şi cum sunt va reieşi cu 
prisosinţă pe parcurs. A cerceta amănunţit viaţa trecută, ar 
fi împotriva firii mele. E un fel de adunare plicticoasă: se 
scriu cifre singulare, una sub alta, * apoi se trage o linie şi 
se adună. N-am putut să sufăr 

1 „Neproductivitate slavă” - în original în limba franceză. 

Niciodată cele patru calcule elementare din aritmetică, * 
iar adunarea mi-era cea mai nesuferită. 

Totuşi, aş vrea să am o idee, fie şi generală, despre totalul 
de până acum, ca să-mi fiu mie însumi mai clar şi de aceea 
voi încerca să-mi descriu viaţa în linii mari. 

După absolvirea universităţii, am mai urmat o şcoală de 
agronomie în Franţa - cu uşurinţă, însă făi'ă prea mare 
elan, ca omul care ştie c-o să trebuiască în viitor să se 
ocupe şi de agricultură, dar care simte că prin asta se 
coboară într-o anumită măsură, că agricultura nu va 
corespunde niciodată capacităţii şi nici aspirațiilor sale. 
Totuşi, am obţinut două lucruri bune în timpul şederii la 
această şcoală. În primul rând, agricultura a încetat să mai 
fie pentru mine povestea cu lupul cu dinţii de fier şi n-o să 
mă mai poată păcăli orice vechil; în al doilea rând, lucrând 


la câmp, în aer liber, mi-am fortificat sănătatea şi puterile, 
ceea ce m-a ajutat să rezist la viaţa pe care am dus-o după 
aceea, la Paris. 

Căci, anii care au urmat, s-au scurs între Roma şi Paris, * 
fără să mai pomenesc de scurtele vizite la Varşovia, unde 
mă chema din când în când mătuşa mea, fie că-i era dor, fie 
cu gând să mă însoare cu vreo fetişcană aleasă de ea. 
Parisul şi viaţa de-acolo m-au încântat nespus. Cu toate că 
pe atunci aveam o impresie bună despre mine, cu toate că 
aveam mai multă încredere în inteligenţa mea, decât am 
astăzi şi, în plus, acea siguranţă de sine pe care ţi-o dă 
poziţia independentă în societate, totuşi, o vreme am jucat 
doar roluri naive pe acea mare scenă a lumii. Mai întâi m- 
am îndrăgostit nebuneşte de domnişoara Richemberg de Ia 
Comedia Franceză şi ţineam morţiş să mă căsătoresc cu ea. 
Câte încurcături tragi-comice au ieşit de aici, nu voi mai 
scrie, căci astăzi mă cam ruşinez de vremurile acelea şi-mi 
cam vine să râd. Pe urmă am mai fost păcălit de multe ori, 
sau chiar cu bună ştiinţă, luam jetoanele drept monede 
adevărate. Franţuzoaica - de altfel, la fel ca şi poloneza - 
chiar dacă face parte din sferele cele mai înalte şi chiar 
dacă, în plus, este virtuoasă, dacă-i tânără, este exact ca 
scrimeurul. Căci la fel cum acesta are nevoie zilnic de 
antrenament în mânuirea armelor, ca să nu-şi iasă din 
mână, tot aşa cucoanele exersează în plan sentimental 
pentru a dobândi măiestrie. Fiind tânăr, nu mai urât decât 
dracul şi făcând parte din societatea aleasă, eram adeseori 
invifat la asemenea „antrenamente” şi pentru că, în 
nevinovăția mea, luam în serios aceste exerciţii, mi s-a 
întâmplat de câteva ori să fiu destul de grav rănit. E 
adevărat că n-au fost răni mortale, ci doar înţepături, însă 
destul de dureroase. De altfel, sunt convins că fiecare 
trebuie să-şi dea obolul de naivitate pe această lume. Al 
meu a durat relativ puţin. Apoi a urmat perioada pe care o 
pot denumi: la revanche. Am plătit pentru toate suferinţele, 


iar dacă mai eram şi atunci indus uneori în eroare, era 
numai pentru că aşa doream eu! 

Fiind primit cu uşurinţă peste tot, am cunoscut 
diferite'pături sociale, de la casele filo-guvernamentale, în 
care de altfel mă plictiseam, şi până la proaspăta 
aristocrație, plină de titluri de nobleţe, creată de familiile 
Bonaparte şi Orleans care constituia înalta societate... 
poate nu la Paris, dar de exemplu la Nisa. Dumas fiul, 
Sardou şi alţii îşi iau prototipurile de conți, marchizi şi 
prinți tocmai din această specie, care neavând nici un fel de 
mari tradiţii istorice, dar având în schimb bani şi titluri 
până peste cap, nu sunt preocupaţi decât să-şi trăiască 
viaţa. Din aceleaşi cercuri fac parte şi marii bancheri. În 
ceea ce mă priveşte, mă atrăgeau în acest mediu doamnele, 
care sunt subtile, rafinate, dornice de impresii tari, avide de 
viaţă şi complet lipsite de orice idealuri. Adeseori erau la fel 
de stricate ca şi romanele pe care le citeau, căci moralitatea 
lor nu are nici o bază religioasă, nici o tradiţie cu reguli fixe, 
obligatorii. Cu toate aceste tare, e o lume cât se poate de 
strălucitoare. „Antrenamentele” în sfera aceasta au durata 
zilelor sau nopţilor, însă pot fi periculoase, căci e o lume în 
care nu se obişnuieşte să se tocească floretele. Acolo am 
luat lecţiile acelea dureroase, până când am ajuns eu 
însumi suficient de exersat. Ar fi pur şi simplu o dovadă de 
vanitate, sau chiar mai mult, de prost gust, dacă aş descrie 
succesele repurtate. Voi spune doar că m-am străduit, pe 
cât s-a putut, să fiu la înălţimea faimei tatălui meu din 
tinereţe. 

Straturile cele mai de jos ale acestei lumi se întâlnesc 
oarecum cu păturile cele mai înalte ale societăţii de mijloc. 
Aceasta din urmă este mai periculoasă decât apare la prima 
vedere, căci nu-i deloc trivială; cinismul are acolo valoarea 
mentalităţii artistice. Dacă n-arti fost prea tare jumulit de 
pene în această lume, este tocmai pentru că, până a ajunge 
acolo, mi se ascuţiseră destui de mult ghearele şi mi se 
încovoiase bine ciocul. 


În general, vorbind despre viaţa pariziană, am putea 
spune că oricine iese din vârtejul acela se simte neapărat, 
obosit, darmite cel care, ca mine, iese doar pentru a se 
reîntoarce după scurtă vreme. Abia mai târziu ne. Dăm 
seama că victoriile de acolo sunt ca triumfurile lui Pyrrus. 
Organismul meu robust a opus o rezistenţă destul de 
eficace vieţii pariziene, însă am ieşit cu nervii zdruncinaţi. 

Şi totuşi, Parisul are o superioritate certă faţă de celelalte 
aşezări omeneşti. Căci nu ştiu nici un alt oraş, în care 
elementele de ştiinţă, artă, tot felul de idei cu caracter 
general-uman să plutească aşa în aer şi să pătrundă pe 
nesimţite în capetele oamenilor, ca acolo. Nu numai că-ţi 
însuşeşti pe nesimţite tot ce-i mai nou în lumea ideilor, dar 
propria ta minte încetează de a mai fi unilaterală, devine 
înţelegătoare şi civilizată. Repet: civilizată. Căci în Italia, în 
Germania şi în Polonia am întâlnit minţi foarte bine aşezate, 
însă atât de intolerante, neadmiţând că ar putea exista ceva 
şi în afara razei lor de cunoştinţe, atât de exclusiviste şi 
barbare, încât, pentru cei care voiau să-şi păstreze propriul 
lor punct de vedere, contactul cu aceste minţi devenea de-a 
dreptul imposibil. 

În Franţa, şi mai precis, la Paris, nu există asemenea 
specimene. Ca râul de munte, care curgând repede 
rotunjeşte pietrele, lovindu-le unele de altele, tot aşa acolo 
curentul vieţii rotunjeşte şi umanizează minţile. E normal că 
datorită atmosferei pariziene a devenit şi a mea o minte de 
om civilizat. Sunt capabil să înţeleg multe, nu scot ţipete 
revoltate, de păun, când aud păreri contrare concepţiilor 
mele sau ceva cu totul nou. Poate că o asemenea toleranţă 
la tot felul de principii şi idei duce la o anumită indiferenţă 
faţă de orice şi-ţi răpeşte energia de acţiune, dar ce să fac, 
nu mai pot fi altfel. 

Curentul intelectual m-a prins şi pe mine. Relaţiile de 
societate, saloanele, budoarele şi cluburile îmi luau o mare 
parte din timp, dar nu pe tot. Am făcut multe cunoştinţe în 
lumea ştiinţifică şi artistică şi am trăit după modul lor de 


viaţă, ba chiar trăiesc aşa şi în prezent. Dintr-o curiozitate 
înnăscută, citeam foarte mult şi deoarece îmi însuşesc cu 
uşurinţă, ceea ce citesc, pot să spun că m-am cultivat serios. 
Vreau să ţin pasul cu mişcarea de idei a vremii în care 
trăiesc. 

Sunt totodată o fiinţă în mare măsură conştientă de ceea 
ce reprezint. Din când în când îl dau naibii pe cel de al 
doilea eu, care-l analizează şi-l critică pe primul, care nu-i 
permite să se dăruiască în întregime nici unei impresii, nici 
unei activităţi, nici unui sentiment, nici unei plăceri, nici 
unei pasiuni. Poate că, în acest caz, conştiinţa de sine este 
marca unei înalte dezvoltări intelectuale, dar tot ea este cea 
care îţi slăbeşte nespus de mult puterea de a simţi. A purta 
veşnic în tine critica vigilentă a propriei tale fiinţe, 
înseamnă a desprinde o parte din spiritul tău necesară 
pentru asta şi a simţi viaţa şi impulsurile ei nu cu toată 
fiinţa ta, ci numai cu restul rămas. 

Asta-i la fel de chinuitor, cum ar fi pentru o pasăre zborul 
cu o singură aripă. În plus, conştiinţa de sine mult prea 
dezvoltată îţi răpeşte capacitatea de acţiune. Dacă n-ar fi 
fost asta, Hamlet l-ar fi înjunghiat pe bătrân chiar din 
primul act şi ar fi preluat succesiunea pe deplin liniştit. 

Chiar dacă lucrul acesta mă fereşte uneori de acţiuni 
necugetate, îmi dă în schimb o stare de plictiseală şi de 
imposibilitate de a mă concentra în exclusivitate într-o 
anumită direcţie. Port în mine două euri contradictorii, căci 
în timp ce unul recunoaşte adevărul şi critică, celălalt 
trăieşte doar pe jumătate, lipsit de orice fermitate, Mă 
chinuie gândul că n-am să mă scutur niciodată de jugul 
ăsta, că dimpotrivă, cu cât mintea mea se va cultiva mai 
mult, cu atât şi conştiinţa de sine va deveni tot mai exactă, 
că şi pe patul de moarte voi continua să-l critic pe 
Ploszowski muribundul, până când febra nu-mi va cuprinde 
creierul. 

Am moştenit, cu siguranţă de la tata, o minte sintetizantă 
şi fac eforturi să prind în special trăsăturile esenţiale ale 


oricărui fenomen, iar dintre ştiinţe niciuna nu m-a atras ca 
filosofia. Însă, pe vremea tatălui meu, filosofia cuprindea 
nici mai mult, nici mai puţin, decât sfera problemelor 
universului şi ale existenţei umane şi avea răspunsuri gata 
preparate pentru orice întrebare. Astăzi, s devenit suficient 
de înţeleaptă, încât să recunoască inexistenţa ei în 
accepțiunea generală şi existenţa ei doar ca filosofie a 
diferitelor ramuri ale ştiinţei în parte. Când mă gândesc la 
asta sunt gata să afirm că şi mintea omenoască trece printr- 
o tragedie, care a început odată cu recunoaşterea propriei 
sale neputinţe. Deoarece scriu un jurnal intim, îmi pot 
permite să vorbesc despre lucrurile astea de pe poziţia mea 
personală. Nu mă consider un filosof de profesie, căci după 
cum am mai spus, n-am nici o profesie, dar, ca orice om 
care gândeşte, m-am ocupat şi eu de cel mai nou curent 
filosofic, am fost şi mai sunt sub influenţa lui şi în consecinţă 
am tot dreptul să recunosc ceea ce a pătruns şi a influenţat 
formarea gândirii şi moralei mele. 

În primul rând aş vrea să menţionez că vederile mele 
religioase, pe care le-am păstrat neştirbite până după 
terminarea colegiului de la Metz, n-au mai rezistat în urma 
citirii cărţilor de filosofie şi de ştiinţele naturii. Asta nu 
înseamnă că aş fi ateist. O, nu! Aşa ceva era bun pe vremea 
când, dacă cineva nu recunoştea spiritul, spunea: materia! 
şi cu vorba asta se liniştea. Astăzi numai filosofii provinciali 
mai adoptă o poziţie atât de înapoiată. Filosofia modernă nu 
dă sentinţe premature; la o asemenea chestiune se 
răspunde: „nu ştiu” şi acest „nu ştiu” ţi se înfige în suflet. 
Psihologia de astăzi profesează analiza foarte concretă a 
tuturor tipurilor de manifestări psihice, dar întrebată 
despre nemurirea sufletului, răspunde la fel: „nu ştiu” - şi 
realmente, nu numai că nu ştie, dar nici nu poate şti nimic. 

Acum îmi va fi mai uşor să determin starea gândii 11 mele. 
Iată: nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu! în aceasta, în i'ecu- noaşterea 
neputinței minţii omeneşti constă, după mine” 1 toată 
tragedia. Căci, lăsând la o parte faptul că natura noastră 


spirituală va cere întotdeauna cu insistenţă răspuns la 
asemenea întrebări, acestea sunt chestiunile cu cea mai 
mare pondere reală, întrebările care-l privesc cel mai mult 
pe om. Dacă există ceva dincolo şi încă ceva veşnic, atunci 
nenorocirile şi pierderile noastre se diminuează până la 
zero. Le-am putea, în cazul acesta, expedia cu vorbele lui 
Hamlet: „Să-l ia naiba de doliu, eu îmi pun zibelina!”. „Sunt 
de acord cu moartea, spune Renan dar să ştiu că-mi 
foloseşte la ceva.” Iar filosofia răspunde: n u ştiu. 

Omul se zbate în această mare necunoscută, simțind; că 
dac-ar putea să treacă de o parte sau de alta, i-ar fi 

Ernest Renan, istoric şi scriitor francez (1823-1892), mai 
bine şi ar fi mai liniştit. Dar ce să facă? Să învinuiască 
filosofia că în loc să construiască sisteme, care să se dărâme 
de pe o zi pe alta, precum casele din cărţi de joc, îşi 
recunoaşte propria-i neputinţă şi se ocupă de cercetarea şi 
sistematizarea fenomenelor aflate în graniţele accesibile 
minţii? Nu! Cred că eu şi oricare altul avem dreptul să-i 
spunem: îţi admir luciditatea, ador analiza concretă, dar în 
felul acesta m-ai făcut nefericit. Nu ai, precum singură 
recunoşti, suficientă putere de a răspunde la întrebările de 
prim rang pentru mine, dar ai avut destulă, ca să-mi 
subminezi încrederea în ştiinţă, care nu numai că-mi dădea 
răspunsuri ferme, ci şi liniştitoare şi plăcute. Şi să nu-mi 
spui că nevoind să dai răspunsuri premature, îmi dai voie să 
cred orice. Nu-i adevărat! îndoiala şi critica este metoda ta, 
sufletul tău, esenţa ta! Atât de adânc ţi-ai înfipt în inima 
mea această metodă ştiinţifică, scepticismul şi critica, încât 
ele au devenit felul meu de a fi. Mi-ai ars cu fierul roşu toate 
corzile sufleteşti prin care puteam să cred pur şi simplu, 
fără spirit critic, aşa că astăzi, chiar dacă aş vrea să cred în 
ceva, nu mai am cu ce. Îmi permiţi să mă duc la biserică, 
dacă am chef, dar m-ai otrăvit într-atâta cu scepticismul 
tău, încât am ajuns sceptic chiar şi faţă de tine, chiar şi faţă 
de propriul meu scepticism şi nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu! Mă 
chinuiesc şi înnebunesc în întunericul ăsta! ... 


Roma, 12 ianuarie 

Ieri am scris cu oarecare furie. Însă, mi se pare, că am 
atins putreziciunea şi a mea personală şi a sufletului 
omenesc în general. Am unele perioade de indiferenţă la 
asemenea întrebări, însă uneori mă zbucium nespus, cu 
atât mai mult, cu cât astea sunt de regulă probleme pe care 
omul le închide în el. Poate c-ar fi mai bine să nu mă mai 
gândesc la ele, dar prea sunt importante. Căci, în ultimă 
instanţă, omul vrea să ştie ce-l aşteaptă şi cum să-şi 
aranjeze viaţa. Am încercat adeseori să-mi spun: Destul, 
ăsta-i un cerc vicios din care nu poţi ieşi, aşa că mai bine nu 
intra! Am toate condiţiile să fac din mine un animal sătul şi 
vesel, dar nu mă pot rezuma întotdeauna la atât. Am 
observat, de exemplu, că toţi marii noştri scriitori au sfârşit 
prin a fi mistici, aşa că nu-i de mirare, că se frământă niţel 
cu problema asta şi oamenii de rând. În ceea ce mă 
priveşte, a trebuit să scriu despre neliniştile mele 
interioare, ca să pot creiona mai bine starea mea 
sufletească. În plus, simţim uneori nevoia să ne justificăm 
faţă de noi înşine. Căci eu, cu acest mare NIJ ŞTIU în suflet, 
respect totuşi preceptele religioase, fără a mă considera un 
om nesincer. Aş fi nesincer, dacă în loc de „nu ştiu”, aş 
putea să spun: „Ştiu că nu există nimic” şi aş continua totuşi 
să le respect. Însă scepticismul nostru nu este o negare 
făţişă, ci mai degrabă suspiciunea dureroasă şi chinuitoare, 
că poate nu există nimic; este ca o ceaţă densă, care 
învăluie minţile noastre, ne apasă piepturile şi ne întunecă 
lumina. De aceea întind braţele spre soarele, care poate că 
străluceşte dincolo de negură. Şi cred că nu mă aflu numai 
eu singur în această situaţie, că rugăciunea multora dintre 
cei care merg duminica la biserică, ar putea fi rezumată în 
cuvintele: „Doamne, împrăştie ceața din jurul meu!” 

Nu pot să scriu despre lucrurile astea absolut la rece. 
Respect preceptele religioase şi pentru faptul că religia în 
care am fost educat pune ca o condiţie de bază clemenţa, 
aşa că aştept îndurarea. Aştept să fiu bineeuvântat cu o 


asemenea stare de spirit, în care să pot crede profund şi 
fără umbră de îndoială, aşa cum credeam fiind copii Astea 
sunt motivele mele nobile; frământarea mea nu e 
condiţionată de interese înguste, căci doar e clar, că mi-ar fi 
mult mai comod să-mi duc traiul în starea de animal sătul şi 
vesel. 

Dacă trebuie însă să-mi, justific atitudinea exterior 
religioasă prin motive mai puţin nobile şi mai mult practice, 
pot găsi o sumedenie! în primul rând, pentru că m-am 
obişnuit din copilărie; respectarea anumitor precepte a 
ajuns ca un viciu. Aşa cum spunea Henric al IV-iea, că 
Parisul merită o rugăciune, tot aşa spun şi eu, că liniştea 
alor mei merită o rugăciune. Oamenii din sfera mea 
îndeplinesc din obişnuinţă practica religioasă, iar conştiinţa 
mea s-ar simţi datoare să protesteze numai în cazul, când 
aş fi în stare să spun ceva mai ferm decât veşnicul meu „nu 
ştiu”. Şi, în sfârşit, merg la biserică, pentru că sunt un 
sceptic la pătrat, adică sunt sceptic chiar şi faţă de propriul 
meu scepticism. 

Şi nu mă simt deloc bine în starea asta. Sufletul meu îşi 
târăşte o aripă pe pământ. Cu siguranţă că mi-ar fi şi mai 
rău, dac-aş pune întotdeauna problemele astea la inimă, aşa 
cum am făcut-o acum, scriind filele din urmă. Din fericire, 
nu-i aşa întotdeauna. După cum am mai spus, am unele 
perioade de indiferenţă totală. Câteodată mă las dus de 
viaţă şi deşi ştiu bine cât valorează plăcerile ei, totuşi mă 
abandonez pe de-a-ntregul şi atunci nu mai are pentru 
mine nici o însemnătate întrebarea: To bej or not to be? 

E ciudat - şi prea puţin studiat până în prezent - ce rol 
important joacă în această privinţă sugestia mediului. De 
exemplu, la Paris sunt mai liniştit şi nu numai pentru că mă 
asurzeşte vârtejul general, că fierb laolaltă cu ceilalţi în 
marele cazan al metropolei, că am inima şi mintea ocupate 
de „antrenamente”, însă acolo oamenii, poate chiar fără să- 
şi dea seama, trăiesc ca şi cum fiecare ar fi ferm convins că 
merită să-ţi consumi toate forţele în această viaţă, căci 


dincolo de ea nu-i decât un proces chimic. Atunci pulsul 
meu începe să bată la fel cu al celorlalţi şi mă acordez la 
tonul general. Mă distrez ori mă plictisesc, bat sau sunt 
bătut, dar am o relativă linişte. 

Roma, Babuino, 13 ianuarie 

Mai sunt doar patru zile până la plecare şi aş vrea să 
rezum ceea ce am spus despre mine. Sunt un om cam 
obosit, foarte sensibil şi nervos. Am o conştiinţă de sine 
foarte dezvoltată, susţinută de o oarecare instruire, aşa că 
mă pot considera în general o fiinţă dezvoltată intelectual. 

Scepticismul, acel scepticism ridicat la pătrat, exclude 
orice convingeri imuabile. Privesc, observ, critic - şi uneori 
mi se pare că prind esenţa lucrurilor, dar de fapt sunt gata 
oricând să mă îndoiesc şi de asta. Despre atitudinea mea 
faţă de religie, am vorbit. În privinţa concepţiilor mele 
sociale, sunt conservator numai în măsura în care un om de 
condiţia mea este oarecum obligat să fie şi în măsura în 
care conservatismul corespunde vederilor mele. Nici nu 
trebuie să mai spun, cât de departe sunt de a accepta 
conservatorismul ca pe o dogmă ce nu poate fi criticată. 
Sunt prea civilizat, ca să pot trece fără rezerve de partea 
aristocrației. Asta-i bună pentru provinciali, unde ideile 
ajung, la fel ca şi moda, cu o întârziere de câţiva ani. 
Consider, că după desfiinţarea privilegiilor, problema este 
închisă; acolo unde este în continuare menţinută de 
înapoiere, nu se mai prezintă ca o chestiune de principii, ci 
doar de vanitate şi de nervi. Mie-mi plac oamenii cu vederi 
largi, rafinaţi, şi-i caut pretutindeni unde cred că-i pot găsi. 

Îmi plac aceşti oameni aşa cum îmi plac operele de artă, 
natura sau femeile frumoase. Rafinamentul meu estetic 
trece uneori dincolo de limitele obişnuite. La asta contribuie 
sensibilitatea înnăscută şi educaţia primită. Sensibilitatea 
mea estetică îmi oferă totodată bucurii şi tristeţi, însă mi-a 
făcut şi îmi face un mare serviciu, apărându-mă de cinism, 
care-i ultima treaptă de decădere şi, într-o anumită măsură, 
îmi ţine loc de principii morale. Nu comit unele fapte nu 


atât pentru că sunt rele, cât pentru că sunt urâte. Tot din 
rafinament estetic decurge şi fineţea sentimentelor mele. În 
general, cred că sunt un om poate niţel cam stricat, dar 
cumsecade, căci, la drept vorbind, sunt puţin cam 
suspendat în aer: nu mă sprijin pe nici un fel de dogmă, nici 
religioasă, nici socială. De asemenea, n-am nici un scop 
căruia să-i dedic viaţa. 

În încheierea acestei sinteze, încă o vorbă despre 
capacităţile mele. Tata, mătuşa, colegii şi uneori chiar şi 
oamenii străini, le consideră c-ar fi de-a dreptul 
excepţionale. Presupun că mintea mea are o oai'ecare 
sclipire, dar oare limprocluctivite slave nu va spulbera 
speranţele puse în mine? în baza a ceea ce am realizat până 
acum, sau mai bine zis, în baza faptului că n-am făcut nimic 
până în prezent, nu numai pentru alţii, dar nici pentru 
mine, sunt îndreptăţit să dau un răspuns afirmativ. 

Discernerea acestui adevăr mă costă mai mult decât poate 
cineva să-şi închipuie. Ironia cu care vorbesc despre mine 
are gust amar. Este ceva sterp în lutul din care i-a plămădit 
Dumnezeu pe cei din neamul Ploszowski, de vreme ce totul 
creşte atât de frumos şi năvalnic, dar nimic nu dă roade. 
Chiar dacă aş avea într-adevăr o capacitate de geniu, cu 
lutul ăsta sterp din mine, cu imposibilitatea asta de acţiune, 
aş ajunge în cel mai bun caz un anume tip de geniu fără 
portofoliu, aşa cum sunt miniştrii fără portofoliu. 

Expresia asta: geniu fără portofoliu mi se pare foarte 
apropiată de esenţa lucrurilor. Ar trebui să cer un brevet de 
invenţie, căci - din nou, ce consolare i nu numai mie, nu 
numai mie singur mi sa potriveşte această caracterizare. Cu 
numele ăsta dat de mine ar putea să existe o întreagă 
legiune! Las' să se folosească l'improductivite slave pe de o 
parte şi geniu fără portofoliu pe de altă parte, ca un produs 
al nostru, polonez. Şi, repet: cu numele meu va fi o întreagă 
legiune. Nu cunosc un alt colţ de lume, în care să se piardă 
atâtea calităţi excepţionale, în care chiar şi cei care dau 


ceva societăţii, să dea atât de puţin, atât nespus de puţin în 
comparaţie cu cât au fost înzestrați! 

Roma, Babuino, 14 ianuarie 

A sosit a doua scrisoare de la mătuşa mea, cu insistenţe, 
să-mi grăbesc plecarea în Polonia. Vin, dragă tanti, vin şi 
Domnul mi-e martor c-o fac numai din ataşament faţă de 
tine, căci altfel aş prefera să rămân aici. Tata nu se simte 
prea bine; din când în când are un fel de amorţeală în toată 
partea stângă a corpului. La rugămintea mea a chemat 
medicul, dar sunt sigur că a închis în dulap toate 
medicamentele prescrise, aşa cum s-a obişnuit de altfel să 
procedeze de mai bine de zece ani. Odată a deschis 
dulăpiorul de medicamente şi arătându-mi sute de sticle şi 
sticluţe, borcane, borcânaşe şi cutiuţe, mi-a spus: „Fie-ţi 
milă de mine, dragă, dacă omul cel mai sănătos de pe lume 
ar fi înghiţit toate astea şi tot n-ar fi rezistat, darmite unul 
bolnav!” Până acum această hotărâre nu i-a dăunat tatii 
prea mult, dar sunt neliniştit în privinţa viitorului. 

Al doilea motiv de tărăgănare a plecării în Polonia este 
planul mătuşii. Sunt sigur că iarăşi vrea să mă însoare. Nu 
ştiu dacă de data asta şi-a pus ochii pe cineva - deie Domnul 
să nu fie aşa! - dar nu-şi ascunde deloc intenţiile. „Pentru o 
partidă ca tine, îmi scrie, e uşor de prevăzut că va începe 
imediat războiul trandafirilor albi şi roşii.” Dar eu sunt 
obosit, nu vreau să constitui cauza nici unui război şi, mai 
ales, nu vreau să închei, ca Henric al VH-lea, războiul 
rozelor prin căsătorie. Pe de altă parte, sigur că mătuşii nu-i 
pot mărturisi asta, însă în faţa mea însumi pot să recunosc 
deschis: nu-mi plac polonezele. Am treizeci şi cinci de ani, 
am avut, ca orice om care-a trăit din plin, diferite aventuri 
în viaţă, am întâlnit şi poloneze şi din aceste aventuri, din 
aceste cunoştinţe, am rămas cu impresia că ele sunt cele 
mai greu de suportat şi cele mai obositoare femei din lume. 
Nu ştiu, dacă sunt în general mai virtuoase decât 
franţuzoaicele, ori decât italieneele; ştiu doar, că sunt cu 
mult mai patetice. Mă trec fiori de gheaţă când mă gândesc 


la asta. Căci, înţeleg prea bine elegia amforei sparte, când 
vezi pentru prima dată ţăndările la picioarele tale; dar să 
declami elegia asta cu acelaşi patos când se sparge o 
amforă ce fusese de multe ori cârpită, seamănă de-a 
dreptul a operetă. Şi nici nu pot să spun cât de plăcute 
rolul „spectatorului tandru14, căruia politeţea îi cere să se 
prefacă a lua totul în serios! Sunt nişte femei ciudate, cu 
multă fantezie, cu capete înfierbântate şi temperament de 
peşte! în sentimentele lor nu-i nimic vesel şi nimic simplu. 
Se dau în vânt după forma sentimentului, fără să le pese de 
conţinut. De aceea nu reuşeşti niciodată să calculezi 
evoluţia aventurii cu o poloneză. Cu o franţuzoaică sau o 
italiancă, dac-ai pornit de la premise logice, poţi fi mai mult 
sau mai puţin sigur de un ergo altău. Cu o poloneză, 
nicidecum! Cineva a spus că un bărbat când se înşală, poate 
declara că doi şi cu doi fac cinci - şi greşeala poate fi 
îndreptată; femeia însă când greşeşte, susţine că doi şi cu 
doi fac o lampă şi atunci poţi să te dai şi cu capul de pereți. 
Asta intră în primul rând în logica polonezelor, că doi şi cu 
doi nu fac patru, ci lampă, iubire, ură, pisică, lacrimi, 
îndatoriri, vrabie, dispreţ - nu poţi prevedea de-a dreptul 
nimic, nu poţi miza pe nimic, nu te poţi asigura de nimic. De 
altfel, poate că din cauza tuturor acestor capcane virtutea 
polonezelor este mai la adăpost decât a altor femei, fie şi 
pentru faptul că în cele din urmă asediatorul se plictiseşte 
de moarte. Ceea ce am observat - lucru pentru care nu pot 
să le iert, este că aceste capcane, ' palisade, trape, această 
înverşunare în apărare nu-i calculată pentru izgonirea 
definitivă a adversarului, ci pentru obţinerea unor efecte 
emoţionante în luptă. 

Odată vorbeam despre asta - bineînţeles, în cuvinte 
învăluite - cu o femeie foarte isteaţă, numai pe jumătate 
poloneză, căci tatăl ei era italian. După ce m-a ascultat cu 
atenţie, mi-a spus: 

— În chestiunea aceasta, ' mi se pare că ai atitudinea 
vulpii faţă de porumbar. Nu-ţi. Place şi-ţi strică dispoziţia 


faptul că porumbeii îşi au casa atât de sus şi că au aripi mai 
agile decât ale găinilor. Tot ceea ce spui e mai degrabă în 
favoarea polonezelor. 

— Cum asta? 

— Cu cât o poloneză este mai nesuferită fiind nevasta 
altuia, cu atât poate fi mai dorită, când e a ta proprie. 

În felul acesta am fost pus la punct şi pe moment nici n-am 
găsit răspuns. Poate e-oi fi având oarecum atitudinea vulpii 
faţă de porumbar, însă este neîndoielnic că dac-ar fi să mă 
căsătoresc în general şi în particular cu o poloneză, aş 
căuta-o nu numai printre porumbeii care-şi au culcuşul sus 
de tot, ci chiar printre porumbeii albi. 

Dar eu sunt ca peştele, care întrebat cu ce sos ar dori să 
fie gătit, răspunde că în primul rând nu doreşte deloc să fie 
gătit. Acum revin la reproşul pe care vi-l fac, dragi 
compatrioate. Vă place mai mult drama iubirii, decât 
iubirea însăşi. În fiecare din voi zace o regină şi prin asta vă 
deosebiți enorm de alte femei; fiecare din voi consideră, că 
acordă o mare favoare şi binefacere lăsându-se iubită, 
niciuna nu este de acord să fie doar un adaos, o complinire 
a vieţii bărbatului, care are în fond alte scopuri. Vreţi să 
existăm noi pentru voi şi nu invers. Pe urmă, vă iubiţi mai 
mult copiii, decât soţul. Soarta lui e soarta satelitului. Am 
văzut acest lucru, l-am observat adesea, aşa sunteţi în 
general; doar ici şi colo mai străluceşte câte o excepţie, ca 
diamantele în grohotiş. Nu, * dragi prințese, permiteţi-mi să 
vă admir doar de la distanţă. 

Să treci pe planul dei toate ţelurile, toate idealurile, să arzi 
zilnic ca o torţă pe altarul soţiei, o, doamnele mele, asta-i 
cam puţin pentru un bărbat! 

E adevărat, că conştiinţa mea mă întreabă imediat: Dar, în 
fond, ce altceva mai bun ai de făcut? ce planuri ai? ce 
scopuri? Dacă există cineva pe lume, apoi tu eşti acela, 
făcut pentru jertfire totală. 

Dar nu, la naiba! într-o căsnicie trebuie să-ţi schimbi viaţa 
în asemenea măsură, să renunţi la atâtea obişnuinţe, * 


comodităţi, plăceri, tabieturi, că poate numai o dragoste 
adevărată şi mare să merite. lar eu n-o să nimeresc aşa 
ceva. Căsnicia este un act de fantastică voinţă şi încredere 
în femeie, pe care eu nu-l voi face niciodată, căci nu vreau 
să fiu preparat cu nici un sos. 

Varşovia, 21 ianuarie 

Am sosit astăzi de dimineaţă, dar pentru că m-am oprit şi 
la Viena, nu mă simt chiar aşa de obosit de drum. E târziu, 
însă nu pot dormi din cauza tensiunii nervoase, aşa că mă 
aşez la scris. Într-adevăr, scrisul se transformă treptat într- 
o obişnuinţă şi începe să mă atragă. Ce bucurie a fost aici! 
Cât de cumsecade e mătuşa asta a mea! Sunt sigur, că de 
bucurie nici nu doarme, iar la prânz n-a putut să mănânce 
nimic. Când e la Ploszow, se ceartă întotdeauna la cuțite cu 
domnul Chwastowski, administratorul, un nobil gras, care 
nu-i permite să-i facă nici un reproş. Abia după ce se ceartă 
bine, încât altora poate să li se pară că despărţirea e 
inevitabilă, mătuşa se linişteşte şi mănâncă cu poftă, ba 
chiar cu un fel de îndârjire. Astăzi a trebuit să se 
mulţumească numai cu morala făcută servitorilor, ceea ce 
nu-i este suficient. A fost însă într-o dispoziţie splendidă şi 
nu se poate descrie, ce dragoste profundă era în privirile ei. 
În cercul cunoscuţilor mi se spune fetiş, lucru care însă o 
enervează grozav pe mătuşa. 

Bineînţeles, previziunile şi temerile mele s-au confirmat. 
Nu numai că nutreşte intenţia de a mă căsători, dar a şi 
găsit ceva. Mătuşa are obiceiul ca, după prânz, să se plimbe 
cu paşi mari prin cameră şi să gândească cu voce tare. Aşa 
că, deşi voia să ţină totul în secret, am auzit următorul 
monolog: „E tânăr, prezentabil, bogat, genial - ar fi o 
proastă să nu se îndrăgostească numaidecât de el. K 

Mâine ne” ducem la un picnic organizat de tineret, în 
cinstea doamnelor. Se crede c-o să fie o petrecere grozavă. 

Varşovia, 25 ianuarie 

Adeseori mă plictisesc la baluri precum un liomo aapiens; 
nu pot să le sufăr în calitatea mea de candidat la 


însurătoare, însă uneori îmi plac în calitatea mea de artist - 
bineînţeles, artist fără portofoliu. Ce lucru frumos este să 
vezi, de exemplu, nişte scări largi, abundent luminate şi 
pline de flori, pe care urcă femei îmbrăcate în rochii de 
seară! Toate par atunci foarte înalte şi când le priveşti aşa, 
de jos, cum târăsc după ele trenele rochiilor, seamănă cu 
îngerii din visul lui Iacob. Îmi place mişcarea asia, luminile, 
florile, ţesăturile uşoare, care acoperă ca nişte nori colorați 
trupurile tinerelor; ce să mai spun despre corsaje, 
decolteuri şi braţe, care eliberate de sub pelerine par să se 
coaguleze, să se solidifice în aer, devenind dure ca 
marmura. Şi simţul meu olfactiv se desfată. Mă dau în vânt 
după parfumurile bune. 

Picnicul a fost foarte reuşit. Trebuie să recunosc că 
Staszewski ştie să organizeze asemenea reuniuni. M-am 
dus împreună cu mătuşa, dar pe ea am pierdut-o imediat 
după sosire, chiar din hol, căci Staszewski a venit repede, 
special ca să-i ofere braţul, să urce scările. Mătuşica are o 
pelerină lungă, de hermină, pe care o îmbracă la toate 
ieşirile mai importante, din care cauză au supranumit-o 
„Pelerina ilustră”. După ce-am intrat în sală, m-am oprit nu 
departe de uşă, să privesc oamenii. E o senzaţie ciudată 
când după o absenţă de câţiva ani, te afli din nou printre 
feţe cunoscute. Îţi dai seama perfect că aceştia sunt oameni 
mai apropiaţi ţie decât cei întâlniți aiurea, şi totuşi îi priveşti 
amănunţit, îi cercetezi, faci observaţii, ca un străin. Atenţia 
mea era îndreptată în special asupra femeilor. 

Orice s-ar spune, societatea noastră este distinsă. Erau 
acolo feţe frumoase şi urâte, însă toate purtau pecetea unei 
vechi şi rafinate civilizaţii. Gâturile şi braţele femeilor, chiar 
dacă erau uneori adolescentin dolofane, îmi aminteau pur şi 
simplu de porţelanurile de Sevres. Au în ele o eleganţă 
calmă, o anumită finisare. Ce picioare am văzut, ce mâini, 
ce linie a capului! într-adevăr, cei de-aici nu trebuie să imite 
Europa, căci sunt ce are ea mai bun. 


Am stat aşa vreun sfert de oră, încercând să ghicesc pe 
care din capetele acestea l-a ales mătuşa pentru mine. Între 
timp au sosit soţii Sniatynski. Pe el îl întâlnisem nu de mult, 
cu câteva luni în urmă, la Roma; pe ea, de asemenea, 
cunoşteam dinainte. Îmi place femeia asta, are o faţă grozav 
de drăguță şi face parte dintre acele excepţii de poloneze 
care nu acaparează viaţa soţilor, ci, dimpotrivă, le-o 
dăruiese pe-a lor. După câteva clipe s-a apropiat de noi o 
persoană tinerică şi după ce s-a salutat cu Sniatynska, mi-a 
întins o lăbuţă înfăşurată strâns într-o mănuşă albă şi m-a 
întrebat: 

— Nu mă mai cunoşti, Leon? 

Întrebarea ei m-a cam încurcat, căci realmente nu ştiam 
cine-i fiinţa din faţa mea, dar am început totuşi să scutur cu 
vioiciune mânuţa întinsă, să dau din cap, să zâmbesc şi să 
repet: 

— Cum să nu! la te uită! Cum să nu! - caun om care nu 
vrea să pară nepoliticos. Presupun că aveam totuşi o figură 
destul de tâmpă, căci doamna Sniatynska a izbucnit în râs şi 
mi-a spus: 

— Adevărul este că într-adevăr n-o recunoşti. E Aniela P 

Anielka! Verişoara mea! Ce-i de mirare că n-am 
recunoscut-o, dacă n-am mai văzut-o de zece-unsprezece 
ani, când purta o rochiţă până la genunchi. Îmi amintesc,: 
era la Ploszow, în grădină, avea nişte ciorăpei roz şi o 
ciupeau ţânţarii, din care cauză ţopăia ca un greier. De 
unde să bănuiesc acum că acest corsaj elegant garnisit cu 
violete, că aceste braţe albe, că faţa aceasta cu ochi 
întunecaţi, într-un cuvânt, că domnişoara înfloritoare din 
faţa mea este codobatura de-atunci, cu picioare subţiri! Şi 
ce frumoasă el Ce fluture admirabil a ieşit din crisalida de- 
atunci! Bineînţeles, am salutat-o pentru a doua oară cu şi 
mai multă efuziune. Pe urmă, când soţii Sniatynski s-au 
îndepărtat, ea mi-a spus că mătuşa şi cu mama ei o 
trimiseseră după mine, aşa că i-am dat braţul şi ne-am 
îndreptat spre fundul salonului. 


Dintr-odată mi s-a făcut lumină în cap. Asta era! Mătuşa a 
pus ochii pe Aniela! Iată care era taina ei, surpriza. Ştiam 
că a ţinut întotdeauna la fata asta şi că se necăjea veşnic din 
pricina încurcăturilor materiale ale doamnei P Mă mira 
faptul că, venind la Varşovia, n-au tras la mătuşa mea, dar 
în clipa aceea n-aveam chef să mă gândesc prea mult, 
preferam s-o contemplu pe Aniela, care, e lesne de înţeles, 
mă interesa acum altfel, mai mult decât oricare altă 
domnişoară. Conducând-o, am avut timp să discut cu ea şi s- 
o examinez, căci ne-am dus tocmai la celălalt capăt al 
salonului, iar înghesuiala era din ce în ce mai mare. Moda 
de anul acesta a impus nişte mănuşi de lungime mijlocie, ce 
nu ajung până la cot, aşa că am observat că braţul care se 
sprijinea de al meu, avea o piele de un ton închis, poate cu 
prea mult păr. Aniela nu e brunetă, deşi asta este prima 
impresie pe care o lasă. Părul ei are culoarea bronzului; 
ochii sunt albaştri, dar şi aceştia par negri din cauza 
genelor nespus de lungi; sprâncenele sunt într-adevăr 
negre şi realmente splendide. Caracteristic pentru capul 
acesta mic, cu fruntea îngustă, este tocmai bogăţia părului, 
sprâncenelor, genelor şi a pufului de pe faţă, delicat ca o 
mătase şi complet blond. Poate că toate astea la un loc vor fi 
mai târziu în detrimentul frumuseţii ei, însă “deocamdată e 
atât de tânără, încât îi marchează doar vitalitatea şi un 
organism vulcanic, făcând din ea nu o păpuşă rece, ci o 
femeie caldă, vie, plină de atracţie. 

Nu mă feresc să spun că, deşi nervii mei pretenţioşi nu 
reacţionează la orice impuls, am simţit perfect această 
atracţie. E tipul meu. Mătugşa, care chiar dacă a auzit de 
Darwin, sunt sigur că-l consideră „un cap mizerabil44 - a 
aplicat perfect teoria lui cu privire la selecţia naturală. Da, 
e tipul meu! De data asta n-a mai pus în undiţă o momeală 
oarecare! 

Fiori, ca un curent electric, au început să treacă din braţul 
ei într-al meu. Observasem, de altfel, că şi eu îi fac o 
impresie favorabilă, lucru care te înviorează întotdeauna. Şi 


examinarea la care-am supus-o ca artist, a dat rezultate la 
fel de bune. Există feţe, care parcă-s transpunerea muzicii 
sau a poeziei în trăsături omeneşti. Aşa este şi faţa ei, fără 
nimic ordinar. Prin educaţie, fetelor din casele aristocratice 
li se insuflă modestia, aşa cum sunt inoculaţi copiii de 
variolă; Aniela are în ea expresia asta de modestie şi în plus 
o nevinovăție, de sub care răzbate un temperament 
fierbinte. Ce îmbinare! E ca şi cum ar spune cineva: un 
diavol nevinovat! 

De altfel, presupun că cu toată nevinovăția ei, Aniela este 
şi niţel cochetă; mi-am dat seama imediat că e pe deplin 
conştientă de farmecul ei. Aşa, de exemplu, ştiind că are 
nişte gene splendide, coboară mereu ochii, fără nici o 
nevoie. Sau felul plăcut în care-şi înalţă capul ca să-l 
privească pe interlocutor... La începutul discuţiei noastre 
era cam nenaturală, din timiditate, dar după puţin timp ne 
simţeam ca şi cum nu ne-am despărţit niciodată, din 
vremurile acelea îndepărtate, de la Ploszow. 

Tanti e nepreţuită cu distracţiile pe care le organizează, * 
dar n-aş vrea niciodată să conspir cu ea. De cum am ajuns 
cu Aniela acolo, abia am apucat s-o salut pe mama ei şi să 
schimb câteva cuvinte, că mătuşa, observând uşoara mea 
transfigurare, s-a bucurat vădit şi, întorcându-se” spre 
mama Anielei, a spus cu voce tare: 

— Îi stă foarte bine cu violetele astea! Ha, poate c-â fost o 
idee bună s-o vadă prima dată la bal! ... 

Mama Anielei a fost foarte încurcată, Aniela la fel, * iar eu 
am înţeles de ce n-au tras la casa mătuşii. Probabil că ideea 
fusese a doamnei P Cu siguranţă că între ea şi mătuşa s-au 
dus îndelungi tratative, la care presupun că 

Aniela n-a participat direct, dar datorită perspicacităţii 
tinerelor fete în asemenea cazuri, şi-a dat seama de ce se 
pregăteşte. 

Ca să pun capăt stânjenelii generale, m-am întors spre ea 
şi am spus: 


— Îţi atrag atenţia de la început că dansez prost, dar 
pentru că pe urmă au să mite răpească tot timpul, acordă- 
mi un vals. 

Drept răspuns Aniela mi-a întins carnetul, spunând 
hotărât: 

— Scrie ce doreşti. 

Trebuie să recunosc, că nu-mi place rolul de marionetă, pe 
care-o manevrezi cum vrei, trăgând de sfori, nu-mi place să 
fiu împins de la spate; aşa că, voind să am încă de la început 
un alt rol în politica cucoanelor bătrâne, am luat carneţelul 
şi am scris: „Ai înţeles că vor să ne căsătorească?” 

Citind cuvintele mele, Aniela întâi s-a roşit, apoi a pălit. A 
tăcut o clipă, parcă nefiind sigură c-o mai ajută vocea sau, 
şovăind, ce să răspundă. Pe urmă, a ridicat genele sale 
minunate şi, privindu-mă drept în ochi, a rostit: 

— Da! 

Acum însă. A început ea să mă întrebe, ce-i drept; nu prin 
vorbe, ci din privire. După cum am mai spus, produsesem o 
impresie favorabilă asupra ei şi, în plus, de vreme ce 
bănuise planurile urzite, avea probabil capul plin de 
persoana mea. Aşa că acum am citit clar în ochii ei: 

— Ştiu că mama şi mătuşa doresc să ne cunoaştem mai 
bine, să ne apropiem, aşa căâ...aşa că... 

Fără nici un cuvânt, am cuprins-o pe după talie, am strâns- 
o uşor la piept şi am condus-o la vals. Mi-au revenit în minte 
orele mele de „antrenament. 

Un asemenea comportament din partea mea, răspunsul 
acesta nerostit, ca şi felul cum i-am scris în carnet, puteau 
s-o facă pe fată să viseze. Dar m-am gândit: de ce să n-o fac 
să viseze un pic? în nici un caz eu n-o să merg mai departe 
decât doresc, iar până unde o să ajungă ea, asta mă 
priveşte prea puţin. Aniela dansează minunat, iar valsul 
acela l-a dansat exact aşa cum ar trebui să valseze femeile, 
adică puţin transportate şi abandonate în braţele 
partenerului. Mi s-a părut că violetele de pe corsajul ei se 
mişcă mult prea rapid decât s-ar fi putut justifica prin 


ritmul lent al dansului. Am înţeles că în inima ei începe 
ceva. lubirea e o nevoie fizică, care la domnişoarele din 
înalta societate este stăpânită cu multă grijă, dar în fond 
este de nestăvilit. Aşa că atunci când se spune unei fete: pe 
acesta ai voie să-l iubeşti - se întâmplă adesea, că fata se 
foloseşte de permisiune cu multă sârguinţă. 

Bineînţeles, Aniela se aştepta, că dac-am avut curajul să-i 
scriu în carnet ceea ce i-am scris, după vals să continuăm 
discuţia. Eu însă, dinadins, m-am tras imediat mai la o 
parte, ca s-o las să aştepte. 

De asemenea, voiam s-o privesc de la o anumită distanţă. 
În mod cert este tipul meu. Genul ăsta de femei mă atrag 
pur şi simplu ca un magnet. Ah! de-ar avea treizeci de ani şi 
de n-ar fi tocmai fata cu care mă peţesc! 

Varşovia, 30 ianuarie 

Aniela şi mama ei s-au mutat la noi. leri am stat toată ziua 
cu ea. Sufletul ei are mai multe file decât au de regulă 
fetele de vârsta ei. Pe multe din filele astea va scrie viitorul, 
dar este loc pentru lucruri foarte frumoase. Simte şi 
înţelege totul şi, în plus, ştie grozav să asculte, 
concentrându-se şi deschizând larg ochii ei inteligenţi. 
Femeia care ştie să asculte, posedă un fel în plus de a place, 
căci prin asta măguleşte amorul propriu al bărbatului. Nu 
ştiu dacă Aniela e conştientă de asta, ori dac-o face numai 
dintr-un fericit instinct feminin. S-ar putea să mai fie şi 
altceva: atâta i s-a vorbit despre mine, că acum ascultă 
fiecare cuvânt de-al meu ca pe un oracol. Puţină cochetărie 
tot are însă. Astăzi, la întrebarea mea, ce şi-ar dori cel mai 
mult, mi-a răspuns:,. Să văd Roma” - după care a lăsat să-i 
cadă peste ochi pleoapele cu ciucuri deşi şi era nespus de 
frumoasă. Îşi dă perfect seama că-mi place şi e fericită. 
Cochetăria ei este încântătoare, pentru că porneşte dintr-o 
inimă plină de bucurie, care vrea să placă celeilalte inimi, a 
alesului. Nu mai am nici o îndoială că sufletul ei se 
îndreaptă vijelios spre mine, ca fluturii de noapte spre 
lumină. Bietul copil, profită cu prea mult sârg de acordul 


celor bătrâni! Observ procesul acesta cum evoluează de la o 
oră la alta. 

Bineînţeles, ar trebui să-mi pun întrebarea: dacă nu vrei 
să te însori, atunci de ce faci totul ca fata asta să se 
îndrăgostească de tine? Dar n-am nici un chef să răspund la 
această întrebare. Mă simt atât de bine şi de liniştit! Şi, de 
fapt, fac eu ceva anume? Nu mă străduiesc să par mai prost 
decât sunt, nici mai amabil, nici mai antipatic - asta-i tot. 

Aniela a coborât astăzi la micul dejun într-o bluză 
marinărească, largă, în dungi, pe sub care puteai doar să-i 
bănuieşti formele, însă puteai să-ţi pierzi capul de-a binelea, 
datorită acestor bănuieli. Avea ochii puţin adormiţi şi parcă 
adia de la ea căldura somnului din care abia se sculase. E 
nemaipomenit ce impresie puternică face fata asta asupra 
mea! 

31 ianuarie 

Mătuşa dă o serată în cinstea Anielei. Deocamdată fac 
vizite. Am fost la familia Sniatynski şi am stat mult, căci la ei 
mă simt bine. Se ceartă mereu, dar cu totul altfel decât în 
alte căsnicii. De regulă e aşa, că dacă există o singură 
manta cu care să se învelească, fiecare o trage spre el; la 
soţii Sniatynski e altfel; se ceartă, căci fiecare vrea s-o dea 
în întregime celuilalt. Îmi plac nespus oamenii ăştia şi ei 
sunt singurii care m-au convins că fericirea nu-i numai un 
lucru livresc, ci poate fi completamente reală. El are o 
minte ascuţită, e sensibil ca o vioară Stradivarius şi pe 
deplin conştient de fericirea lui. O vrea şi o are. De asta îl 
invidiez. Întotdeauna mi-a plăcut să discut cu el. M-au servit 
cu o cafea grozavă - cred că numai Ia literați se bea 
asemenea cafea - şi au început să mă întrebe, cum mi se 
pare Varşovia şi oamenii, după o absenţă atât de 
îndelungată. M-au întrebat şi de ultimul bal, mai ales 
doamna Sniatynska, căci ea bănuieşte oarecum intenţiile 
mătuşii şi deoarece este de fel din Wolynia, adică din 
aceleaşi părţi cu Aniela şi o cunoaşte bine pe aceasta, ar fi 
încântată să-şi vâre năsucul roz în planurile mătuşii. 


Cum era şi normal, am evitat chestiunile personale, în 
schimb am vorbit mult despre anturajul nostru în general. 
Le-am spus ce cred despre eleganța acestor oameni şi 
deoarece Sniatynski, cu toate că personal îşi critică de 
multe ori neamul, e lacom până la şovinism de orice laudă i 
s-ar aduce, s-a înveselit foarte mult şi a început imediat să 
mă aprobe. 

— Îmi place, spuse el în cele din urmă, să aud asemenea 
lucruri de la un om ca tine, căci în primul rând ai avut 
posibilităţi de comparaţie mai mari decât alţii, iar în al 
doilea rând, eşti mai degrabă pesimist de felul tău. 

— Nu ştiu, dragul meu, am răspuns, dacă şi această 
apreciere nu-i pesimistă. 

— Nu înţeleg. De ce? 

— Pentru că, pe orice cultură rafinată de tipul acesteia; 
poţi scrie ca pe lăzile cu sticlă sau porţelanuri: Fragile! 'Ţie, 
care. Spiritualmente eşti fiul Atenei, mie şi altuia ca noi îi 
este plăcut să trăiască în mijlocul unor oameni atât de 
rafinaţi; dar clac-ai vrea să construieşti ceva bazânduc-te pe 
o asemenea societate, mă tem că ţi-ar cădea grinzile-n cap. 
Nu-ţi dai seama, că aceşti eleganţi-diletanţi în ale vieţii sunt 
condamnaţi să piardă în lupta pentru existenţă în faţa unor 
oameni cu nervii tari, cu muşchii puternici şi cu pielea 
groasă? 

Sniatynski, care este o fire agitată, a sărit în sus, a început 
să se plimbe prin cameră, apoi a pornit impetuos atacul 
împotriva mea: 

— Asta-i numai o faţetă, una pozitivă de altfel, după cum 
singur recunoşti, dar să nu-ţi închipui că-i singura, că nu 
mai avem nimic altceva. Vii de peste mări şi ţări şi vorbeşti 
ca şi cum ţi-ai fi petrecut toată viaţa aici. 

— Nu ştiu care-s potenţele voastre, dar ştiu că nicăieri în 
lume nu există o asemenea lipsă de echilibru ca aici între 
nivelul cultural al diferitelor clase sociale. De o parte o 
cultură înfloritoare, ba chiar poate niţel fanată, iar de 
partea cealaltă barbarie şi întuneric total. 


Am început să ne certăm şi până să plec de la ei s-a făcut 
noapte. La despărţire, Sniatynski mi-a spus că dac-am să 
vin mai des pe la el. Se obligă să-mi facă cunoştinţă cu 
oameni clin straturile intermediare, care nu-s nici prea 
rafinaţi, nici nu suferă de diletantism, dar nici nu-s 
înapoiaţi, într-un cuvânt, vrea să-mi arate nişte oameni 
solizi, activi şi care ştiu ce vor. Am vorbit mult, 
întrerupându-ne unul pe altul, cu atât mai mult. Că după 
cafea am mai băut şi câteva păhărele de coniac. După ce- 
am ieşit de la ei, Sniatynski încă a mai strigat după mine, pe 
scări: 

— Din d-ăştia ca tine nu mai poate ieşi nimic, dar copiii tăi 
pot ajunge oameni întregi. Mai întâi însă trebuie să dai, 
adică să daţi cu toţii faliment, căci altfel nici nepoţii voştri n- 
au să se apuce de nici un fel de treabă! 

Cred totuşi ca, în general, eu am avut dreptate. Am notat 
aici această discuţie, tocmai pentru faptul că de la venirea 
în ţară mă gândesc necontenit la această lipsă de echilibru. 
Este absolut evident că la noi clasele sociale sunt despărțite 
prin adevărate prăpăstii, ceea ce face complet imposibilă 
orice înţelegere între ele, orice acţiune comună. Chiar şi 
Sniatynski trebuie să fie de acord că, dintr-un anumit punct 
de vedere, ne compunem din oameni prea civilizaţi şi 
complet necivilizaţi. Cel puţin aşa văd eu lucrurile. Porţelan 
de Sevres şi lut* simplu - nimic între ele. De o parte tres 
fragile - de cealaltă, cum spunea Ovicliu, ruăis indigesiaque 
moles. Şi, bineînţeles, că mai devreme sau mai târziu, 
porţelanurile de Sevres au să se spargă, iar din lut viitorul 
va modela ce-i va fi pe plac. 

Februarie 

Ieri a fost serată la noi. Aniela realmente atrăgea toate 
privirile. Braţele ei albe ieşeau din vălurile de ţiul - sau mai 
ştiu eu cum le mai zice la materialele acelea - ca braţele lui 
Venus din spuma mării. S-a dus de-acum vestea prin 
Varşovia că mă căsătoresc eu ea. Am observat că ieri, chiar 
în timp ce dansa, Aniela mă căuta din priviri, ascultând 


foarte distrată ce-i spuneau partenerii. Biet copil, nu ştie să 
ascundă nimic, într-atât dă pe faţă tot ceea ce poartă în 
suflet, că şi un orb şi-ar da seama. Şi-i atât de docilă faţă de 
mine „atât de tăcută şi de fericită, când mă apropii de ea! 
încep să ţin din ce în ce mai mult la ea şi prin asta-mi 
slăbeşte rezistenţa. lată, de exemplu, soţii Sniatynski, ce 
bine se-nţeleg! Nu o dată îmi pun întrebarea: oare 
Sniatynski e mai prost sau mai deştept decât mine? Din 
toate problemele de viaţă eu n-am rezolvat, niciuna, sunt un 
nimic ros de scepticism, nu-s fericit şi mă simt obosit. El are 
conştiinţa de sine la fel de dezvoltată ca şi mine, dar în 
schimb munceşte. Are o nevastă prezentabilă, dar mai are, 
bestia, şi o anume filosofie a vieţii, care-i susţine fericirea. E 
clar că eu sunt mai prost. Cheia filosofiei lui Sniatynski sunt 
dogmele lui de viaţă. Încă înainte de a se căsători, îmi 
spunea: „Există un singur lucru în faţa căruia îmi 
abandonez scepticismul, pe care nu-l critic şi nu-l voi 
critica: ca literat, dogma mea este societatea umană, ca om 
- femeia iubită.” Pe atunci mă gândeam: totuşi, mintea mea 
este mai curajoasă, de vreme ce nu se teme să disece chiar 
şi aceste sentimente. Astăzi însă, îmi dau seama, că ceea ce 
numeam curaj, nu m-a dus la nimic bun. Pe de altă parte, e 
atât de frumoasă dogmuliţa mea cu gene lungi! În mod cert 
îmi slăbeşte rezistenţa. Atracția neobişnuită pe care-o 
exercită asupra mea nu poate fi explicată numai prin legea 
selecţiei naturale. Nu! E ceva mai mult şi ştiu ce anume. Ea 
s-a îndrăgostit de mine cu sentimentul acela proaspăt şi 
cinstit, cum nu m-a iubit nimeni. Cât de diferit e acest lucru 
de „antrenamentele” în timpul cărora dădeam şi param 
lovituri! O femeie care-ţi place mult şi care te iubeşte mult, 
dacă persistă, poate fi sigură de reuşită. „Pasărea rătăcită”, 
cum spune Siowacki “, se va întoarce în cele din urmă, se va 
întoarce neapărat la ea, ca să-şi găsească liniştea şi pacea şi 
se va întoarce cu atât mai repede, cu cât îi va fi mai greu şi 
cu cât va fi mai singură în rătăcirile sale. Nimic nu 
cucereşte, nu atrage mai mult sufletul unui bărbat, decât 


sentimentul că e iubit. Cu câteva file mai înainte am scris, 
Dumnezeu ştie ce, despre poloneze, dar se înşală eine-şi 
închipuie, că din cauza unei amărâte de pagini sau de 
teamă să nu fiu acuzat de inconsecvenţă, n-am să fac ceea 
ce am să consider potrivit la momentul oportun. 

E nemaipomenit cum satisface fata asta gustul meu 
artistic! La terminarea seratei au fost clipele cele mai 
plăcute, când, după plecarea tuturor oaspeţilor, ni s-a adus 
ceaiul în salon şi ne-am aşezat noi patru. Eu, vrând să văd 
cum e afară, m-am dus la fereastră şi am dat puţin draperia 
la o parte. Era ora opt de dimineaţă, aşa că prin geamuri a 
inundat lumina zilei, care din cauza lămpilor dinăuntru 
părea, spre uimirea mea, albastră ca safirul. Dar m-a uimit 
şi mai mult; când am văzut-o pe Aniela în lumina asta de 
safir. Am avut pentru o clipă senzaţia că mă aflu în grota 
albastră de la Capri. Ce tonuri prinseseră braţele ei goale! 
Şi, ce să fac, aşa-s eu, sensibil la frumos, în clipa aceea am 
cedat de tot, Aniela a pus stăpânire pe inima mea, ca şi cum 
ar fi fost meritul ei că arăta aşa. Urându-i noapte bună i-am 
strâns mâna îndelung şi cu totul altfel decât până atunci, iar 
ea, fără să-şi retragă mânuţa, mi-a răspuns: 

— Bună dimineaţa, nu noapte bună, bună dimineaţa! 

Şi, ori nu mai înţeleg nimic din ce văd, ori muzica vocii ei 
spunea, la fel cu sclipirile din priviri: 

— Te iubesc, te iubesc! 

Aproape că şi eu. 

Uitându-se la noi, cu lacrimi de bucurie în ochi, mătuşa 
mormăia ceva neînțeles. 

Plecăm la Ploszow., Ploszow, 5 februarie 

Este a doua zi de când suntem la ţară. Am avut un drum 
de vis. Ger, dar senin. Zăpada scârţâia sub tălpile săniei şi 
scânteia pe câmp. La apusul soarelui, întinderile imense de 
zăpadă au căpătat reflexe violete. În teii de lângă conac se 
certa, cu croncănit sonor, un cârd de ciori. lama, iarna 
noastră geroasă e totuşi un lucru minunat. Este în ea o 
anumită forţă şi demnitate şi, în primul rând, sinceritate. La 


fel ca un prieten sincer, care îţi spune adevărul în faţă, fără 
ocolişuri, tot aşa şi ea te ia de urechi fără să te-ntrebe. lar 
prospeţimea ei se transmite şi oamenilor. Eram mulţumiţi 
cu toţii că mergem la ţară. În plus, doamnele bătrâne erau 
fericite, că dorinţa lor cea mai fierbinte a pornit-o pe un 
făgaş bun. Eu eram bucuros, căci simţeam lângă mine 
braţul Anielei, care stătea alături, iar ea, poate din aceeaşi 
cauză, se simţea fericită. De câteva ori s-a aplecat în faţă şi 
i-a sărutat mâna mătuşii, aşa, din exces de bucurie, îi stătea 
foarte bine, cu un fel de boa pufos la gât şi cu o căciuliţă de 
blană, de sub care se zăreau ochii ei întunecaţi, aproape 
copilăreşti şi obrajii îmbujoraţi de ger. Respiră toată numai 
tinereţe. 

E bine la Ploszow şi linişte. Îmi plac mai ales căminele de 
aici, uriaşe, antice. Mătuşa păzeşte pădurea ca ochii din 
cap, dar nu face economie la foc, aşa că arde de dimineaţa 
până seara, iar trosnetul lemnelor parcă îţi înveseleşte 
gândurile. Ieri am stat toată după-amiaza la gura focului. 
Le-am povestit mult despre Roma şi monumentele ei, iar ele 
mă ascultau cu atâta pioşenie, încât aproape că rpâ 
simţeam ridicol. În timp ce povesteam, mătuşa nu-şi liia 
ochii de la Aniela, cercetând cu oarecare asprime chiar, să 
vadă dacă faţa acesteia exprimă încântarea cuvenită. N-are 
de ce să se teamă, căci oricum e prea multă. leri Aniela mi-a 
spus: 

— Un altul ar fi putut să locuiască acolo toată viaţa şi să nu 
observe nici jumătate din frumuseţile pe care le-ai văzut tu. 

La care mătuşa a adăugat imediat, cu un calm calculat: 

— Întotdeauna am spus asta. 

Bine că nu-i de faţă un al doilea sceptic, ca mine, căci 
prezenţa lui m-ar stingheri. 

Un anumit dezacord aduce între noi mama Anielei. A 
trecut prin multe în viaţă, a avut atxtea necazuri, că i-a 
dispărut veselia odată pentru totdeauna. Îi este pur şi 
simplu teamă de viitor, e instinctiv suspicioasă, chiar şi 
atunci când totu-i favorabil. A fost tare nefericită cu soţul ei, 


pe urmă a trecut prin nenumărate supărări în legătură cu 
moşia, care e mare, dar într-o stare deplorabilă. În plus, are 
mereu migrene. 

Aniela mi se pare că face parte din categoria femeilor în 
Polonia mai numeroasă decât şi-ar putea cineva închipui - 
pe care n-o s-o doară niciodată capul din pricina averii. Îmi 
place trăsătura asta a ei, căci face dovada unor preocupări 
superioare. De altfel, acum mă încântă totul la ea. 
Ataşamentul meu creşte foarte repede, pe fondul atracției 
fizice, ca iarba după o ploaie caldă. Astăzi de dimineaţă am 
zărit-o pe coridor pe cameristă, care ducea rochia şi 
pantofii Anielei şi mai ales pantofiorii aceia m-au emoţionat 
atât, ca şi cum faptul că-i poartă ar reprezenta încoronarea 
tuturor virtuţilor Anielei, în general noi bărbaţii suntem 
nespus de slabi. Ţin mâna pe propriul meu puls, urmărind 
progresul acestei febre sentimentale. Pulsul e acum foarte 
iute. 

Ploszow, 8 sau 9 februarie 

Mătugşa a revenit la veşnicul său război cu domnul 
Chwastowski. Este un obicei atât de original, încât cred că 
merită să descriu una din aceste ciocniri. Mătuşa are 
neapărat nevoie de ceartă, fie şi pentru a-şi menţine pofta 
de mâncare, în timp ce Chwastowski, care, în paranteză fie 
spus, administrează excepţional moşia, este un nobil 
arţăgos, care nu permite nimănui să-l calce pe bătătură, aşa 
că certurile lor ajung la mare înerâncenare. De cum intră în 
sufragerie, încep să-şi arunce priviri duşmănoase; prima 
săgeată o aruncă mătuşa, în timpul supei, începând de 
exemplu astfel: 

— Nici nu mai ţin minte, domnule Chwastowski, de când te 
tot rog să-mi spui cum stăm cu semănăturile de toamnă şi 
dumneata parcă dinadins, vorbeşti de toate ceâej numai de 
asta nu. 

— Doamnă contesă, astă toamnă au răsărit bine, dar acum 
e zăpada de doi coţi deasupra, ce pot să ştiu? Ce-s eu. 
Dumnezeu? 


— Nu rosti numele Domnului în deşert, domnule 
Chwastowski! 

— Eu nu mă uit sub zăpada lui, aşa că nici nu-l jig-* nesc. 

— Vrei să spui, că eu îl jignesc? 

— Asta cu siguranţă! 

— Domnule Chwastowski, eşti insuportabil! 

— Ba suportabil, suportabil, că prea suport multe! 

În chipul acesta, ori într-altul, spirala urcă. Sunt rare 
prânz urile când nu se înţeapă măcar de câteva ori. În cele 
din urmă tanti tace şi mănâncă cu înfocare, de parc-ar vrea 
să-şi consume mânia pe mâncare. Într-adevăr, are un apetit 
grozav. Şi, pe măsură ce vin la masă alte feluri, dispoziţia i 
se drege şi treptat ajunge excelentă. Acum, după prânz, 
când eu îi dau braţul mamei Anielei, domnul Chwastowski i-l 
dă mătuşii şi merg împreună în salon să bea cafeaua, în cea 
mai deplină armonie. Mătuşa îl întreabă de băieţii lui, iar el 
îi sărută mâinile. Ţin cu adevărat unul la altul şi se respectă. 
Pe fiii domnului Chwastowski i-am văzut când erau la 
universitate. Sunt nişte băieţi vajnici, dar teribil de radicali. 

La început Aniela s-a speriat niţel de războiul din timpul 
prânzului, l-am explicat cum stau lucrurile şi acum, când 
începe disputa. Îmi aruncă nişte priviri furişe pe sub 
genele-i lungi, zâmbeşte în colţul gurii şi e atât de 
drăgălaşă, de-ţi vine s-o mănânci. N-am văzut niciodată în 
viaţă, la nici o femeie, tâmple de alabastru ca la ea şi cu 
vinişoare atât de fine. 

Februarie 

Se petrec de-a dreptul metamorfozele lui Ovidiu şi îa 
natură şi în mine. Nu mai e ger, s-a stricat vremea, , 
întuneric ca noaptea. N-aş putea să descriu mai bine jse 
petrece afară, decât spunând că e o vreme putredă, 1” 
tuşi, e o climă îngrozitoare. La Roma, chiar şi când ,. 

— Ktrem de urât, şi tot se iveşte soarele de zece ori pe? 

Zi, în timp ce aici, de două zile, trebuie să ţinem lămpile 
aprinse de dimineaţa până seara. Umezeala asta neagră şi 
grea pătrunde şi-n gânduri, colorându-le în negru, te apasă. 


Asupra mea vremea asta are un efect fatal. Mătuşa s-a 
certat astăzi cu Chwastowski mai mult decât oricând. 
Chwastowski susţinea că nepermiţând să se taie pădurea, 
mătuşa o distruge, căci copacii bătrâni oricum se pierd, în 
timp ce ea-i răspundea că şi fără aportul ei ţara rămâne 
fără păduri... „Eu îmbătrânesc, să îmbătrânească şi 
pădurea!” Asta-mi aminteşte de bogătaşul acela care, deşi 
avea o moşie mare, cu pământuri bune, nu cultiva niciodată 
mai mult decât un petic de pământ, atât cât să-i ajungă de 
mâncare. 

Dar, să lăsăm asta. Astăzi mama Anielei m-a lezat foarte 
tare. Eram amândoi în seră, când a început să-mi 
povestească, cu o lăudăroşenie maternă, însă inestetică, 
cum i-a făcut curte Anielei un cunoscut de-al meu, Kromicki. 
Mă simţeam ca şi cum ar fi încercat cineva să-mi scoată o 
ţeapă cu un dinte de furculiţă. La fel cum mă emoţionase 
lumina albastră şi mă apropiase de Aniela, cu toate că nu 
era meritul ei, tot aşa mă îndepărta acum de ea curtea lui 
Kromicki, deşi nu era vina ei. Îl cunosc de câţiva ani pe 
maimuţoiul ăla de Kromicki şi nu-l pot suferi. Provine din 
Silezia austriacă, unde se pare că familia lui avusese cândva 
averi întinse. La Roma a lansat povestea că ai lui purtau 
titlul de conți încă din secolul XV, iar la hoteluri se trecea în 
registru Graf von Kroviicky. Dacă n-ar fi avut nişte ochi mici 
şi negri, lucitori ca două boabe de cafea prăjită şi un păr la 
fel de negru, ar fi arătat ca o siluetă decupată din coajă de 
brânză, căci aşa gălbuie e culoarea pielii lui. Şi are un cap 
ca de mort. Simţeam o repulsie fizică ori de câte ori îl 
vedeam. Pfu, cât mi-a deteriorat cu chipul lui gândurile 
despre Aniela! Ştiu prea bine că ea nu poate fi 
răspunzătoare de Kromicki şi de intenţiile lui şi totuşi mi-a 
stricat toată impresia bună pe care mi-o făcuse. 

Nu înţeleg de ce mama ei mi-a povestit totul cu lux de 
amănunte, căci dacă voia să fie un avertisment pentru mine, 
şi-a greşit ţinta. Această doamnă P Are cu siguranţă mari 
calităţi, de vreme ce a reuşit să facă faţă la atâtea necazuri 


şi să dea fetei o asemenea educaţie, dar este lipsită de 
dibăcie şi plicticoasă cu toate migrenele şi macaronismele 
ei. 

— Mărturisesc, mi-a spus, că eu am fost pentru: Uneori mă 
simt copleşită de griji. Sunt o femeie nepricepută în afaceri 
şi dac-am reuşit să mă descurc într-o oarecare măsură, asta 
numai cu preţul sănătăţii mele şi pentru că era copilul la 
mijloc. Kromicki e foarte întreprinzător. Are afaceri uriaşe 
la Odesa şi se mai ocupă cu furnizările de ţiţei de la Baku... 
qne sais-je! Dar se pare că are unele dificultăţi, fiind supus 
străin. Mă gândeam că dacă s-ar căsători, ar curăța şi 
moşia Anielei şi totodată ar face şi demersuri pentru 
schimbarea cetăţeniei, pe motivul preluării acestei averi. 

— Şi Aniela? am întrebat enervat. 

— Anielka am văzut că nu simţea prea mare atracţie 
pentru el, dar ea e un copil atât de bun! în plus, la caz că 
mor, ar rămâne fără nici un sprijin, aşa că... 

N-am mai întrebat nimic, căci mă scotea din sărite mai 
mult decât pot să spun, şi deşi înţeleg că dacă nu s-a ajuns 
la căsătorie e numai din cauza Anielei, totuşi sunt furios pe 
ea, că a permis să fie curtată de o figură atât de 
dezgustătoare şi, mai ales, că a putut să şovăie fie şi o 
singură clipă. 

Pentru mine totul ar fi fost o chestiune de nervi. Uit însă 
un lucru şi anume, că nu toţi au nervii mei şi că Kromicki, 
cu toate că are pielea ca hârtia şi cap de mort, trece printre 
femei drept un bărbat prezentabil. 

Sunt curios, ce „afaceri” învârte. Am uitat să întreb dacă e 
la Varşovia, deşi probabil că este, pentru că se pare că vine 
aici în fiecare iarnă. În privinţa afacerilor lui pot spune doar 
atât: poate că sunt grozave, însă mă îndoiesc de baza lor 
durabilă şi inatacabilă. Eu nu-s priceput în speculaţii şi n-aş 
reuşi niciodată să fac vreo afacere, însă cel puţin sunt 
conştient de asta. În plus, sunt un om care observă mult şi 
trage unele concluzii. Spre exemplu, nu cred că aristocrații 
noştri ar avea capete geniale pentru speculaţii. Mă tem că 


spiritul întreprinzător al lui Kromicki nu este o calitate 
moştenită sau înnăscută, ci doar o nevroză, care l-a împins 
pe făgaşu! acesta. Am mai văzut asemenea cazuri. Apare de 
unde nici nu te-aştepţi câte un aristocrat-afacerist; uneori 
chiar se întâmplă, că la început are un noroc porcesc şi 
l'act! repede avere... Dar n-am văzut niciunul care să nu 
dea faliment înainte de moarte. 

Aceste calităţi ori îe moşteneşti, ori ţi le formezi pornind 
de la a, b, e. Băieţii lui Chwastowski poate c-au să se 
descurce în viaţă, pentru că tatăl lor a pierdut întâmplător 
totul şi ei au trebuit să pornească de la zero. Dar cine se 
hazardează în afaceri cu o avere moştenită, fără tradiţie 
comercială şi fără cunoştinţe de specialitate, acela nu se 
poate să nu-şi frângă gâtul. La aristocrați asta este, repet, 
nevroză bănească. Speculaţiile nu se pot baza pe iluzii şi 
numai Dumnezeu ştie de câte ori afacerile aristocraților 
sunt iluzorii! 

De altfel, îi doresc noroc domnului „von Kromicky”. 

Februarie 

Pax! pax! pax! Mi-a trecut iritarea. Însă cât de exact simte 
ea totul, Aniela asta! M-am prefăcut că-s bine dispus, deşi 
nu eram, în purtarea mea faţă de ea n-a existat decât o 
diferenţă cu totul infimă şi totuşi a simţit-o. Astăzi, după ce 
ne-am uitat în albumele cu fotografii, când am rămas 
singuri, aşa cum de altfel suntem adesea, căci intenţionat 
nu vor să ne deranjeze, a început să se frământe, să se 
schimbe la faţă. Am înţeles imediat că vrea să-mi spună 
ceva şi şovăie, se teme. În primul moment mi-a trecut prin 
minte un gând nebun, că o să-mi facă o declaraţie. Dar mi- 
am amintit îndată că am de-a face cu o poloneză. O 
mucoasă poloneză ca asta, sau, dacă doriţi, o prinţesă ca 
asta, mai degrabă moare, decât să declare că iubeşte. E un 
mare hatâr, dacă întrebată fiind, îngână: „Da!” De altfel, 
Aniela m-a adus repede cu picioarele pe pământ, căci 
închizând brusc albumul şi. Bâlbâindu-se puţin de emoție, 
m-a întrebat: 


— Ce-i cu tine, Leon? Căci e ceva, nu-i aşa? 

Am început s-o asigur că nu-i nimic, să râd şi. S-o liniştesc, 
însă ea, clătinând din cap, a continuat: 

— Văd de două zile că se întâmplă ceva cu tine. Ştiu că pe 
un om ca tine poate să-l supere te miri ce... şi 

„ M-am tot gândit, * dacă nu cumva ţi-am dat eu vreun 
motiv de supărare, dacă n-am spus ceva, dar... 

Odată ajunsă aici i-a tremurat puţin vocea, totuşi m-a 
privit în ochi. 

— Eu nu ţi-am făcut nimic rău... nu-i aşa? 

A fost un moment, unul singur, când mi-a stat pe limbă să 
spun: Dacă-mi lipseşte ceva, asta eşti numai tu, u scumpa 
mea Aniela î - dar o teamă, cum spune Homer, m-a apucat 
de păr. Nu teama de ea, ci de clapa aceea care poate să 
cadă după asemenea vorbe. I-am luat totuşi mâna, i-am 
sărutat-o şi am rostit cât am putut de vesel: Eşti o făptură 
cumsecade şi drăguță, dar nu te frământa pentru mine, căci 
n-am nimic... în afară de asta, tu eşti musafir aici şi eu ar 
trebui să mă-ngrijesc să te simţi bine! 

Zicând acestea i-am sărutat din nou mânuţa, ba chiar 
ambele. Toate astea puteau fi cumva puse pe seama 
amabilităţii mele, ca rudă; aşa-i natura umană, temătoare. 
Chiar şi numai conştiinţa faptului că există o portiţă pe care 
să mă refugiez la nevoie, m-a mai liniştit. E un sentiment de 
teamă stupidă, că doar n-am nici o altă răspundere decât 
faţă de mine însumi, iar pe mine nu mă pot păcăli. De altfel, 
simt că nu voi răspunde nici faţă de mine însumi, căci 
întotdeauna m-am lăsat dus de simţuri încotro au vrut ele, 
iar cu Aniela sunt totalmente sub imperiul lor. Simt şi acum 
pe buze plăcerea provocată de atingerea mâinii ei - şi 
astea-s dorinţe pur şi simplu fără limită. Mai devreme sau 
mai târziu eu însumi voi închide portiţa asta, prin care-aş 
mai putea acum fugi. Dar oare realmente aş mai putea? Da, 
dacă „ mi-ar veni în ajutor ceva din afară. 

Ea mă iubeşte în mod evident. Şi pe mine mă atrage totul 
spre ea. 


Astăzi minam pus următoarea întrebare: De vreme ce 
acesta-i un lucru inevitabil, de ce mai amân? 

Şi am găsit un răspuns: n-aş vrea să pierd nimic din 
emoţiile, din fiorii, din impresiile, ciin farmecul pe care-l au 
cuvintele nerostite, privirile întrebătoare, aşteptarea. Vreau 
să-mi trăiesc până la capăt povestea de dragoste. Le 
reproşam femeilor că pun deasupra sentimentului grija 
pentru forma acestuia, dar acum cred că şi eu urmăresc să 
se realizeze forma în cele mai mici amănunte. Probabil că 
asta vine odată cu vârsta. De asemenea, am observat că 
bărbaţii cu un anumit grad de rafinament nervos au firile 
apropiate de ale femeilor. În plus, eu mai sunt şi un pic 
epieureian în simţiri. 

După discuţia relatată mai sus, am fost amândoi într-o 
„Xc'opţională dispoziţie. Seara i-am ajutat să decupeze 
abajururi din hârtie, căci în felul acesta puteam să-i ating 
inimile şi rochia. Intenţionat o încurcam în treabă, iar ea se 
amuza ca un copil şi tot ca un copil se adresa din când în 
când mătuşii, cu vocea aceea fără modulaţii şi grăbită, cu 
care se plâng fetiţele: rTanti, Leon nu mă lăsa-n pace! 

Februarie 

Naiba m-a pus să mă duc la Varşovia, la o reuniune 
masculină, la consilierul S. Acest domn se străduieşte să 
adune la el pe reprezentanţii tuturor taberelor, pentru ca 
prin intermediul tartinelor şi ceaiului să le înlesnească o 
înţelegere, deşi, la drept vorbind, nici el însuşi nu ştie în ce 
ar trebui să constea această înţelegere. Eu, ca persoană ce 
locuieşte aproape în permanenţă în afara graniţelor ţării, 
m-am dus mai mult ca să văd ce se mai vântură prin 
capetele celor de-aici, să-i ascult ce gândesc şi cum înţeleg 
lucrurile. Era înghesuială şi. Din pricina asta plictiseală. În 
plus, s-a întâmplat aşa cum se întâmplă de regulă la 
adunările prea numeroase: oamenii de aceeaşi orientare s- 
au adunat în grupuri, în camere separate şi acolo au 
discutat ceea ce-i interesa, făcându-şi reciproc servicii, 
dându-şi dreptate etc. 


Am făcut cunoştinţă cu mai mulţi consilieri şi 
reprezentanţi ai presei. În străinătate e o mare deosebire 
între un scriitor şi un ziarist. În timp ce primul este 
considerat artist şi gânditor, cel de al doilea este taxat drept 
meseriaş (nu ştiu cum să-l denumesc altfel). Aici deosebirea 
asta nu există şi oamenii din ambele categorii sunt botezați 
cu un singur nume: literat. De altfel, majoritatea dintre ei 
se ocupă şi de ziaristică şi de literatură. Ca oameni sunt în 
general mai cumsecade decât ziariştii din străinătate. Nu- 
mi place presa şi o consider drept una din plăgile care 
decimează omenirea. luţeala cu care aduce ştirile la 
cunoştinţa cititorilor este egală cu superficialitatea 
informaţiei şi nu compensează cu nimic nemaipomenita 
zăpăceală pe care o seamănă în opinia publică şi pe care 
oricine, dacă n-are păreri preconcepute, nu se poate să n-o 
observe. Datorită ziarelor a dispărut astăzi simţul acela 
care deosebea adevărul de minciună, a pierit sentimentul 
justiţiei, al legalităţii sau ilegalităţii, răul a devenit insolent, 
nedreptatea a început să se exprime în termenii echităţii, 
într-un cuvânt, spiritul uman a devenit prin presă imoral şi 
orb. 

Era printre alţii la această adunare şi Stawowski, care e 
considerat drept cel mai mare cap în tabăra progresiştilor 
extremişti. Vorbea ca un om capabil, dar bolnav 
concomitent de două boli: de ficat şi de propriul său eu. Îşi 
poartă acest eu ca pe un pahar plin cu apă şi mereu parcă 
spune: „Atenţie, să nu se verse!” Prin sugestie teama se 
transmite şi celor din jur în asemenea grad, încât nimeni nu 
îndrăzneşte să fie de altă părere de faţă cu el. Se impune de 
asemenea şi prin faptul că crede în ceea ce spune. Pe 
nedrept îl consideră unii sceptic. Dimpotrivă, are un 
temperament cum probabil aveau fanaticii de demult. 
Stawowski, dacă s-ar fi născut acum o sută şi ceva de ani, ar 
fi fost cu siguranţă judecător şi ar fi condamnat oamenii 
pentru blasfemii la smulgerea limbii din rădăcină, aşa cum 
era obiceiul pe vremea aceea. Astăzi conţinutul fanatismului 


este altul: e plin de ură faţă de ceea ce înainte ar fi divinizat 
- dar altfel, a rămas acelaşi. 

Am observat cum conservatorii îl înconjurau pe Stawowski 
nu numai din curiozitate, dar şi cu un soi de precaută 
cochetărie. Căci la noi - sau poate pretutindeni - partidul, 
conservator n-are prea multă fermitate. Fiecare se apropia 
de Stawowski cu ochii dulci ca smochinele şi eu o expresie 
anume întipărită pe faţă: „Cu toate că sunt conservator, 
domnule, totuşi...” Şi acest totuşi întruchipa portiţa unei 
posibile căinţe şi totodată a diverselor cedări. Atitudinea 
asta a lor era atât de evidentă, încât dacă eu, care sunt 
sceptic faţă de toate taberele şi partidele m-aş fi apucat să 
mă cert cu Stawowski, nu ca reprezentant a ceva anume, ci 
pur şi simplu ca om care este de altă părere în situaţia dată, 
cred că insolenţa mea ar fi trezit o adevărată admiraţie. Se 
vorbea despre clasele exploatate. Stawowski se lansa în a le 
căina situaţia fără ieşire, slăbiciunea şi incapacitatea de a 
se apăra singuri - şi tocmai începuse să crească cercul din 
jurul lui, când l-am întrerupt: 

— Spune-mi, te rog, recunoşti teoria lui Darwin, a luptei 
pentru existenţă? 

Stawowski, care e de profesie naturalist, a primit cu 
plăcere să discute în domeniul ăsta. 

— Desigur, a răspuns el. 

— Atunci, permite-mi să-ţi spun că 'eşti inconsecvent. Căci 
dacă eu, ca creştin, m-aş îngriji de cei slabi, dezarmaţi şi 
asupriţi - ar fi normal, asta-i învăţătura lui Christos. Dar 
dumneata, de pe poziţa teoriei luptei pentru existenţă, ar fi 
trebuit să spui: de vreme ce sunt slabi şi incapabili de a se 
apăra, atunci e normal să fie prada altora, asta-i legea 
capitală a naturii, n-am ce le face! De ce nu spui aşa? Poţi 
să-mi explici această contradicţie? 

Ori că pe Stawowski l-a descumpănit opoziţia cu care nu-i 
obişnuit, ori că într-adevăr nu se gândise niciodată la 
lucrurile astea, fapt e că pe moment n-a găsit nici un 
răspuns, nici măcar cuvântul acela searbăd: altruism. 


După aceste vorbe, conservatorii noştri au început să 
treacă masiv de partea mea şi aş fi putut ajunge cu uşurinţă 
eroul serii, dar era târziu, eu eram plictisit şi voiam să mă 
înapoiez la Ploszow. De altfel, treptat, începuseră să plece şi 
alţii. 

Îmi pusesem de-acurn blana şi căutam nervos monoclul, 
care se rătăcise între haină şi palton, când s-a apropiat 
Stawowski de mine - probabil, găsise răspunsul - şi începu: 

M-ai întrebat, domnule, de ce eu... însă l-am întrerupt 
nervos din pricina monocâului: 

— Domnule - am rostit - sincer să fiu, chestiunea asta îmi 
este indiferentă. Vezi şi dumneata, e târziu, toată lumea 
pleacă şi deoarece ghicesc cu aproximaţie ce-mi poţi spune, 
permite-mi să-ţi urez noapte bună. 

Se pare că mi-am făcut din el un duşman de moarte, mai 
ales prin aceste ultime cuvinte. 

Era unu noaptea, când am ajuns la Ploszow, însă aici am 
avut cea mai plăcută surpriză. Aniela mă aştepta cu ceaiul 
pregătit. Am găsit-o în sufragerie, complet îmbrăcată, doar 
părul îl avea pieptănat ca pentru noapte. Din bucuria pe 
care-am simţit-o văzând-o, îmi dau seama cât de adine mi-a 
pătruns în suflet. Ce fiinţă scumpă şi cât era de frumoasă 
cupărul împletit coade, pe' spate! Şi când mă gândesc că ar 
fi suficient cu un cuvânt din partea mea şi peste o lună sau 
două aş avea dreptul să despletesc coadele astea şi să-i las 
părul să-i cadă pe umeri! Nu mă pot gândi liniştit la lucrul 
ăsta! Nu-mi vine să cred c-arji atât de uşor să obţin 
fericirea! 

Când am început s-o dojenesc că nu s-a culcat me, mi-a 
răspuns: 

— Nu-mi era deloc somn, aşa că le-am rugat pe mama şi 
pe tanti să mă lase să te aştept. Mama s-a. Cam împotrivit, 
că nu se cade, dar i-am explicat, că doar suntem rude şi ştii 
cine-a fost de partea mea? Tanti! 

— Drăguţa de ea! Bei un ceai cu mine? 

— Da. 


Şi se apucă să toarne ceaiul. Îi vedeam mâinile iuți şi 
frumoase şi aveam chef să le sărut. Din când în când ridica 
ochii spre mine, dar văzând c-o privesc, îi lăsa imediat în 
jos. În cele din urmă, începu să mă întrebe cum am petrecut 
seara şi cu ce impresii am plecat de acolo. Vorbeam 
amândoi în şoaptă, deşi camerele de dormit ale bătrânelor 
erau departe şi nu le-am fi putut trezi. Se crease între noi o 
atmosferă de intimitate, cu adevărat ca între nişte rude 
care se iubesc mult. 

I-am povestit ce-am văzut şi ce-am observat, aşa cum aş fi 
povestit unui prieten. Pe urmă i-am spus care e impresia 
generală pe care-o produce societatea varşoviană asupra 
unuia care vine din ţări îndepărtate. Mă asculta în tăcere, 
cu ochii larg deschişi, fericită că-i mărturisesc gândurile 
mele. 

Când am terminat, m-a întrebat: 

— De ce nu scrii toate astea, Leon? Că nu-mi trec mie prin 
minte asemenea gânduri, nu-i de mirare, dar ele nu trec 
nimănui de-aici. 

— De ce nu scriu? Din multe, foarte multe motive, * pe care 
o să ţi le spun cândva, mai târziu, dar printre altele poate şi 
pentru faptul că n-am lângă mine pe nimeni, care să mă 
întrebe mai des, aşa cum m-ai întrebat tu: „De ce nu faci 
Nimic, Leon?” 

Am tăcut amândoi. Genele Anielei poate că n-au coborât 
niciodată atât de jos, până pe obraji şi aproape că auzeam, 
aproape că vedeam, cum îi bătea inima sub rochie. Normal. 
Se aştepta să urmeze o încheiere de genul acesta: Vrei să fii 
întotdeauna lângă mine şi să mă întrebi astfel? Dar eu mă 
delectam prea mult cu aceste apogeuri emoţionale, cu 
aceste suspansuri, cu inima aceasta, care parcă bătea în 
palma mea, aşa că nu voiam să termin. 

Noapte bună, i-am spus după o clipă. 

Iar făptura aceasta îngerească nici măcar nu mi-a arătat 
că în clipa aceea suferea o decepţie. S-a ridicat şi cu o 


uşoară tristeţe în glas, dar fără cea mai mică nervozitate, 
mi-a răspuns: 

— Noapte bună! 

Ne-am strâns mâinile şi am plecat fiecare în altă direcţie. 
Dar, când să apăs pe clanţă, m-am oprit brusc. 

— Anielka! 

Ne-am întors iarăşi lângă masa din sufragerie. 

— Spune-mi - dar sincer - nu mă acuzi uneori în gând, 
pentru faptul că-s atât de sucit, că am atâtea ciudăţenii? 

— Nu! ... ciudăţenii? Nu! Uneori mă gândesc că eşti un om 
ciudat, dar mă corectez imediat, spunându-mi că oamenii ca 
tine trebuie să fie ciudaţi... 

— Şi încă o întrebare: când te-ai gândit pentru prima oară 
că sunt un om ciudat? 

Aniela s-a îmbujorat brusc. Era tare frumoasă aşa, cu 
obrajii, fruntea şi gâtul cuprinse de flăcări. După un 
moment a răspuns: 

— Nu ştiu... e greu... nu ştiu să-ţi spun... 

— Cel puţin, dac-am să ghicesc, să spui „da”. Am să încerc 
să denumesc momentul printr-un singur cuvânt. 

— Care? întrebă ea cu vizibilă nelinişte. 

— Carnetul. Da sau nu? 

— Da, răspunse Aniela pierind capul. 

— Atunci am să-ţi spun, de ce am scris, ceea ce am scris 
acolo. Pentru ca să existe ceva între noi, să avem de la 
început o taină a noastră, iar în al doilea rând... 

Şi zicând acestea, i-am arătat buchetul pe care-l adusese 
de dimineaţă grădinarul, din seră. 

— Iar în al doilea rând, vezi tu, florile se dezvoltă mai bine 
în lumină şi am vrut ca între noi să fie lumină. 

— Poate că uneori nu te înţeleg, a răspuns Aniela după o 
clipă de tăcere, dar cred atât de mult în tine! ... Atât de 
mult! ... 

Din nou am tăcut amândoi. În cele din urmă, i-am întins 
mâna să-mi iau rămas bun. 


Ajunşi în faţa uşilor ne-am oprit, am întors capetele în 
aceeaşi secundă şi ne-am privit. Cresc apele, cresc mereu 
apele în noi, gata-gata să se reverse peste maluri în orice 
moment. 

23 februarie 

Omul este ca marea: are flux şi reflux. Astăzi este pentru 
mine o zi de reflux al voinţei, energiei, chefului pentru orice 
gest, al poftei de viaţă. A venit fără nici un motiv, aşa, de la 
sine. O chestiune de nervi. Şi tocmai de aceea sunt plin de 
gânduri amare. Oare un om ca mine, obosit fizic şi 
îmbătrânit spiritual are dreptul să se căsătorească? Fără 
voie îmi vin în minte cuvintele lui Hamlet: „De ce să dai 
naştere unor păcătoşi? Du-te la mănăstire!” Eu, ce-i drept, 
n-o să mă duc la mănăstire; urmaşii mei, viitorii mei 
„păcătoşi” vor fi la fel ca mine, adică nervoşi, sensibilizaţi la 
maximum, incapabili de orice, într-un cuvânt - genii fără 
portofoliu. Dar - dă-i naibii! în clipa asta nu ei mă 
interesează, ci Aniela. Am eu oare dreptul să mă căsătoresc 
cu ea? Am eu dreptul să leg viaţa asta tânără, proaspătă, 
plină de credinţă şi încredere, s-o leg de îndoielile mele, de 
neputinţa mea spirituală, de scepticismul meu fără 
speranţă, de felul meu critic de a fi, de nervii mei? Ce poate 
să iasă de aici? Eu n-am să mai înfloresc lângă ea cu o nouă 
tinereţe sufletească, nu mă voi regăsi, creierul meu nu se va 
schimba, nervii n-au să se consolideze - atunci? Să se usuce 
ea lângă mine? Oare n-o să fie ceva hidos? Pot eu juca oare 
rolul polipului, care-şi suge victima, ca să se hrănească cu 
sângele ei? 

Simt pur şi simplu cum mi s-a înnegurat mintea. Căci, dacă 
este aşa, atunci de ce m-am lăsat împins până la limita unde 
mă aflu acum? Ce-am făcut de când am cunoscut-o pe 
Aniela? Mi-am pus mâinile pe strunele sufletului ei şi am dat 
concerte pentru încântarea mea. Însă, ceea ce este pentru 
mine sonata Quasi una fantasia, pentru ea poate fi Quasi un 
dolore. Da, da! Cânt pe corzile inimii ei de dimineaţa până 
seara - şi chiar mai mult! - cu toate reproşurile pe care mi 


le fac în clipa asta, ştiu foarte bine, că nu mă voi putea 
abţine de a continua, că tot la fel voi cânta şi mâine şi 
poimâine, cum am cântat şi ieri şi alaltăieri, căci mă atrage 
irezistibil, cum nimic altceva nu mă mai atrage pe lume; o 
doresc ca femeie, o iubesc! La ce bun să mă mint? Da, o 
iubesc! 

Deci, ce am de făcut? Să bat în retragere? Să fug la Roma? 
Asta ar însemna s-o decepţionez, s-o fac nefe ricită. Cine 
ştie cât de adine s-a înrădăcinat sentimentul ăsta în inima 
ei. Să mă căsătoresc cu ea - ar însemna s-o sacrific pentru 
mine şi s-o nefericesc în alt chip. Iată un cerc vicios! Numai 
cei din soiul Ploszowski pot nimeri în asemena situaţii. Şi de 
data asta e a dracului de slabă consolarea, că la fel cu mine 
sunt mulţi la noi; că e o legiune întreagă cu numele meu. 
Cât de condamnat este totuşi soiul ăsta al nostru! Cum nu 
ni se aranjează nimic în viaţă! De ce n-am întâlnit acum 
zece ani o fată ca Aniela, când pânzele corăbiei mele nu 
erau ciuruite ca astăzi? 

Dac-ar şti scumpa mea mătuşă, cum, fără să vrea şi cu cele 
mai bune intenţii, m-a făcut să sufăr, s-ar întrista. N-aveam 
pe cap şi-aşa destul tragedia ce decurge din sentimentul 
nimicniciei mele, din negura în care mă zbat - alta acum: a 
fi sau a nu fi - dar de unde! - şi mai rău decât atât! 

„26 februarie 

Ieri am fost iarăşi la Varşovia, unde trebuia să mă întâlnesc 
cu domnul Juliusz Kw., în averea căruia am investit o parte 
din capitalul moştenit de la. Mama. Domnul Juliusz Kw. A 
luat un împrumut de la Societatea de Credite şi vrea să-mi 
plătească suma respectivă. 

Dar să ia naiba felul în care se rezolvă treburile în ţara 
asta! Kw. A fost cel care m-a chemat, ela fixat termenul şi... 
l-am aşteptat zadarnic toată ziua. O să mă mă mai cheme 
încă de cinci ori şi tot de atâtea ori n-o să se prezinte. Kw., 
este un om bogat, vrea şi poate să plătească suma în orice 
clipă. Dar - aşa se respectă la noi termenele. 


Din propriile mele observaţii am ajuns de mult la concluzia 
că suntem unul din neamurile cele mai uşuratice în relaţiile 
băneşti şi care nesocotesc cel mai mult termenele. Cu 
obiceiul meu de a căuta întotdeauna cauzele, m-am gândit 
de multe ori la fenomenul acesta şi iată ce cred. După 
părerea mea, asta decurge în mod cert din îndeletnicirea 
eminamente agrară a poporului nostru. De negoţ se ocupau 
la noi evreii şi n-am luat de la ei exactitatea; agricultorul e 
silit de multe ori să fie incorect, căci şi pământul e nespus 
de incorect. Nu respectă termenele, deoarece pământul nu 
le respectă. Astfel, trăsăturile pământului se transmit 
acelora care-l cultivă şi apoi intră în conformaţia morală a 
întregii societăţi, transformându-se treptat într-un defect 
ereditar. Înțelegerea acestui fapt nu are deloc darul să mă 
înveselească, pentru că a trebuit să fiu o zi întreagă departe 
de Aniela şi, mai mult, mă ameninţă acelaşi lucru peste 
câteva zile... şi nu-i nimic de făcut! 

În'casa mătuşii am găsit cărţile de vizită ale lui Kromicki, 
una pentru mine, două pentru cele două doamne bătrâne. 
De teamă să nu-i treacă prin minte să ne viziteze la Ploszov 
şi pentru că n-aveam nimic mai bun de făcut, m-am dus să-i 
las şi eu o carte de vizită. Din nefericire era acasă şi a 
trebuit să stau la el vreo jumătate de oră. 

A început prin a promite să ne viziteze la Ploszow, * clar eu 
i-am spus că suntem acolo numai pentru odihnă şi că dintr-o 
zi în alta s-ar putea să ne întoarcem la Varşovia. M-a 
întrebat de mama Anielei şi, cu multă precauţie, de Aniela. 
Probabil că voia să mă lase să înţeleg că întreabă cu totul 
dezinteresat, doar ca între cunoscuţi. Dar pe mine 
întrebarea lui m-a împuns ca un pumnal. Bestia! Cât e de 
respingător! Se vede treaba că tătarii lui Batu-Han, după 
victoria de la Lignica, şi-au făcut de lucru şi prin Silezia 
austriacă de astăzi, căci ochişorii lui mici, ca nişte boabe de 
cafea, nu-s deloc de provenienţă sileziană, asta-i sigur. 

A fost foarte amabil cu mine, fiindcă-s bogat. N-are nevoie 
de nimic din partea mea, nu-i dau nimic şi n-o Kă aibă 


niciodată nici un beneficiu de pe urma averii mele, dur 
aşa-—i tel, pătruns de respect pentru bogăţie, ca orice 
bancher. Am discutat despre greutăţile pe care le-a avut şi 
le mai are încă mama Anielei. Kromicki e de părere că s-ar 
putea salva mult, dacă doamna P Ar fi de acord s; ivândă 
moşia. După părerea lui, încăpăţânarea de a o păstra e pur 
romantică; dacă n-ar avea neajunsuri, ar mai înţelege, dar 
fiindcă lucrurile stau aşa cum. Stau, în mod inevitabil va 
ajunge tot acolo, doar „dac-o să-i vină de undeva un capital, 
atunci se schimbă treaba.” 

Şi, cum e vorbăreţ, s-a lansat în discutarea incapacității 
noastre în afaceri. Are impresia că la noi ftanii zac pe 
stradă, e suficient doar să te apleci, ca să-i iei. Cel mai bun 
exemplu este el personal. Tatăl lui, ca toţi marii proprietari, 
avea atâtea datorii, că nu-i mai rămăseseră decât maximum 
o sută de mii de guldeni - iar astăzi! 

— În prezent, dacă-mi reuşeşte afacerea din Turchestan, 
pot pe urmă să lichidez totul. Evreii şi grecii au făcut 
milioane cu furnizările şi-atunci mă întreb: noi de ce nu le- 
am face? Nu mă dau drept exemplu, dar pun întrebarea. 
Este loc pentru toţi şi de aceea pun întrebarea. 

Cred că are un anumit spirit comercial, dar în general e 
prost. Că nu suntem descurcăreţi în treburile astea - e 
poveste veche. De asemenea, cred că unii indivizi pot face 
milioane cu negoţul în străinătate, dar poporul în totalitatea 
lui trebuie să muncească aici, acasă, nu să caute milioane în 
Turchestan. 

Bine c-a ferit-o Dumnezeu pe Aniela să-şi lege viaţa de 
omul acesta. Poate c-o fi având anumite calităţi, dar 
moralmente e eu totul din altă plămadă. Şi dacă văd că 
Aniela ar putea să nimerească şi mai rău decât cu mine, 
atunci de ce să mai şovâi? 

Februarie 

Bătrânele doamne au început să se cam neliniştească, 
fiindcă treaba nu evoluează chiar aşa de repede precum ar 
fi dorit ele, în special mătuşa, care de felul ei n-are răbdare. 


Numai liniştea şi fericirea, care se oglindesc pe faţa Anielei 
atenuează totul şi le dă speranţă. Ea crede în mine din 
toată inima, mă priveşte cu nişte ochi în care citesc o 
încredere nemărginită. A pus atât de mult stăpânire pe 
gândurile mele, că nu mă mai pot despărţi de ea de 
dimineaţa până seara. O doresc din ce în ce mai puternic. 
Nu mai vreau concerte - o vreau pe ea! 

Martie 

Am avut astăzi o zi, că trebuie să-mi adun toată liniştea şi 
sângele rece, ca să pot descrie faptele pe rând şi să nu 
încep cu sfârşitul. Totuşi, nu pot să rezist: zarurile au fost 
aruncate sau sunt ca şi aruncate. N-aş fi în stare să descriu 
nimic, dacă n-aş spune mai întâi asta. 

Acum pot începe. Pe la amiază, au venit la noi soţii 
Sniatynski. Astăzi se joacă la teatru o nouă piesă de-a lui, 
aşa că seara trebuiau să se înapoieze în oraş. Cu toate că ne 
simţim bine în pustietatea de la Ploszow, ne-a bucurat mult 
venirea lor. Aniela e sincer legată de doamna Sniatynska şi 
cred că simţea nevoia să se destăinuiască cuiva de tot ce s-a 
adunat în sufletul ei. Cred că doamna Sniatynska a înţeles 
de la început cum stau lucrurile şi s-a hotărât să pună 
umărul, ca să urnească din loc carul nostru. De cum a venit 
vorba despre singurătatea în care ne-am retras, i-a spus 
mătuşii: 

— Ah, ce plăcut şi liniştit e aici. Văd că se simte bine şi 
perechea asta de tineri - numai aşa... în doi... nu tânjesc 
deloc după Varşovia. 

Şi eu şi Aniela am înţeles perfect, că nu la vârsta noastră s- 
a referit doamna Sniatynska, atunci când a spus „perechea 
de tineri”. De altfel, în timpul prânzului îi mai repetat de 
vreo zece ori „tânăra pereche” şi „tineri i” - chipurile vrând 
să ne contrapună celor două doamne în vârstă. Era însă 
atâta simpatie pentru noi în privirea doamnei Sniatynska şi 
atâta feminitate în felul în care trăgea cu urechea la tot ce 
ne spuneam noi doi şi era atât de drăguță în postura asta, 
încât îi iert cu plăcere binevoitoare ei ingerinţă. Am ajuns 


până acolo, încât mai degrabă mă unge la inimă, decât mă 
enervează unirea insinuantă a numelor noastre. 

Aniela, de asemenea, lăsa impresia că ascultă toate astea 
cu plăcere. În amabilitatea ei faţă de musafiri, în felul cum 
se ocupa de ei în timpul mesei, lăsa într-adevăr impresia 
unei tinere gospodine care primeşte pentru prima dată 
nişte oaspeţi dragi în propria ei casă. Mătuşii creştea inima 
şi tot timpul le-a spus amabilităţi soţilor Sniatynski. Am 
observat în acest timp un lucru nemaipomenit, pe care cu 
siguranţă nu l-aş fi crezut, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei: 
doamnei Sniatynska i se înroşesc urechile, când îl laudă 
cineva pe soţul ei. Să roşeşti de plăcere pentru o laudă 
adusă soţului după opt ani de căsnicie... nu! ... Oare nu 
cumva scriind ceva mai înainte despre poloneze, am debitat 
nişte prostii capitale? 

Prânzul a ieşit excelent. O asemenea pereche, cum sunt 
prietenii noştri, pot să servească de exemplu pentru 
încheierea a numeroase alte căsătorii, căci fiecare uitându- 
se la ei îşi spune: Ei, dacă-i aşa, atunci mă-nsor şi eu! 
Pentru prima dată am văzut căsnicia nu în cenuşiul prozaic 
al vieţii cotidiene, banalizate, o viaţă ce ascunde mai mult 
sau mai puţin indiferența, ci într-o lumină veselă. 

Probabil că şi Aniela vedea viitorul nostru în această 
lumină; mi-am dat seama de asta după privirile ei radioase. 

După prânz eu am rămas cu Sniatynski în sufragerie, căci 
ştiam că el bea cu plăcere un păhărel sau două de coniac la 
cafea, bătrânele au trecut în salonul de alături, iar Aniela şi 
doamna Sniatynska s-au dus sus să caute nişte albume cu 
vederi din Wolynia. Am început să-l întreb pe Sniatynski 
despre noua lui piesă şi am constatat că are trac. Discuţia a 
alunecat apoi la vremurile tinereţii noastre, când încercam 
amândoi să ne luăm zborul, având aripile încă prea tinere, 
fără pene. Sniatynski mi-a vorbit de afirmarea lui treptată, 
cum adesea se îndoia de sine şi cum încă se mai îndoieşte 
uneori, cu toate că într-o oarecare măsură se poate 
considera consacrat. 


— Spune-mi, l-am întrebat, ce faci cu gloria ta? 

— Cum adică, ce fac cu gloria? 

— Păi da, ce faci cu ea, o porţi pe cap ca pe o mitră, sau la 
gât ca pe lâna de aur, sau stă pe biroul tău, sau ai atârnat-o 
în salon? întreb ca un om care habar n-are ce-i asta şi cam 
ce poţi face cu ea atunci când o ai. 

— Presupunând că aş avea-o, pot să-ţi spun doar atât: 
trebuie să fii al dracului de neam prost - moralmente 
vorbesc - ca să-ţi porţi gloria pe cap, la gât, s-o pui pe 
birou, ori s-o atârni în salon. Recunosc că la început îţi 
flatează amorul propriu, dar numai un parvenit spiritual 
poate să-şi umple viaţa cu această flatare şi să ţină locul 
tuturor celorlalte tipuri de fericire. E cu totul altceva 
convingerea că ceea ce faci e recunoscut şi trezeşte ecou; 
asta poate aduce mulţumire unui om de stat. Dar ca eu, un 
particular, să fiu fericit pentru faptul că cineva a spus într- 
un salon, cu o mină aproximativ tâmpă: „Vă datorăm multe 
clipe plăcute”, sau pentru că atunci când am mâncat ceva 
greu şi am indigestie se trezeşte câte-un ziar să scrie 
imediat: „impărtăşim cu cititorii vestea tristă, că pe 
renumitul nostru X îl doare burta”, aşa ceva să mă facă 
fericit? Pfu! drept cine mă iei? 

— Ascultă, i-am spus, nici eu nu sunt vanitos, dar ai nevoie 
de o anumită recunoaştere din partea oamenilor. E ceva 
involuntar. Pe cuvânt, nu-s vanitos şi totuşi, îţi mărturisesc 
sincer: atunci când oamenii văd în mine anumite calităţi şi 
vorbesc despre ele, când regretă nerealii-area ior, cu toate 
că atunci nimicnicia mea îmi apare şi mai clar în faţa 
ochilor, totuşi mă flatează oarecum. Îmi produce o plăcere - 
deşi amară - totuşi plăcere. 

— Pentru că-ţi pare rău de tine însuţi şi de altfel ai 
dreptate. Dar nu trebuie să înţelegi pe dos cele spuse de 
mine. Nici eu n-am încercat să dovedesc că cineva s-ar 
bucura dac-ar fi numit bou. * 

— Dar respectul pe care-l obţii prin glorie? 


Sniatynski, care e de felul lui foarte vioi şi-n timpul 
discuţiei are obiceiul să umble prin cameră şi să se aşeze pe 
toate scaunele, mesele, s-a aşezat de data asta pe pervazul 
ferestrei şi mi-a răspuns astfel: 

— Respectul? 'Te înşeli, dragul meu. Noi suntem un popor 
ciudat. La noi domneşte o invidie pur republicană. Ku scriu 
comedii, adică lucrez pentru teatru. Bun! Am dobândit un 
anumit renume - şi mai bine! Dar cine creziiu că mă 
invidiază pentru, comediile şi renumele ăsta? Un alt 
dramaturg? Nu! Mă invidiază un inginer, un funcţionar'de 
la bancă, un profesor, un medic, un agent feroviar, într-un 
cuvânt, oameni care şi aşa n-ar seri nicioi lai a o comedie. 
Aceştia toţi, în relaţiile cu tine, încearcă: ai arate că nu 
preţuieşti prea mult în ochii lor, iar în spate te dispreţuiesc 
de-a dreptul, îţi diminuează în mod intenţionat meritele, ca 
să poată ei apare mai mari în ochii semenilor. Dacă cineva 
şi-a comandat o haină Ia acelaşi croitor cu mine, la prima 
ocazie va spune disprețul lor: „Cine?? Sniatynski? Mare 
lucru! Se îmbracă la Paeykiewicz ea şi mine!” lată cum e la 
noi, iată ce aduce l'Joria după sine! 

Totuşi, trebuie să aibă ea şi părţile ei bune, de v re îne ce 
oamenii îşi frâng gâtul pentru ea şi din cauza ei, Sniatynski 
a meditat puţin şi a răspuns cu seriozitate: În viaţa 
particulară gloria are meritul că poţi fac? din ea un scăunel 
pe care să-l pui la picioarele femeii lubite. 

Vei dobândi o nouă glorie prin acest aforism. 

Sniatynski s-a aruncat asupra mea cu impetuozitate j Păi 
da, da! Vâră-ţi toţi laurii într-o tăşcuţă, du-te făpturăiubită şi 
spune-i: iată, am cucerit lucrul pentru cuie îşi frâng oamenii 
gâtul, pe care-l consideră drept supiema fericire şi-l 
preţuiesc la egal eu bogăţia, l-am cu-” ci'il şil pun în mâinile 
tale. Dac-ai să faci asta, atunci vei “i iubit toată viaţa, 
înţelegi? Ai vrut să ştii la ce-i Im îi.1 floria, iată, ţi-am spus! 

Venirea soţiei lui şi a Anielei i-a întrerupt tirada lui 
Sniatynski. Se duceau în seră. 


Şi totuşi, în această doamnă Sniatynska mocneşte un 
drăcuşor! A venit chipurile să-i ceară soţului ei 
permisiunea, iar când acesta i-a dat voie, spunându-i numai 
să se îmbrace bine, ea s-a întors spre mine şi m-a întrebat, 
cu o mină de pisică: 

— Şi dumneata îi dai voie Anielei? 

Că Aniela s-a înroşit până peste urechi, asta-i natural, dar 
că eu, care-s trecut prin ciur şi prin dârmon, ascuţit ca un 
brici pe cele mai diferite curele ale vieţii de societate, m-am 
simţit încurcat în prima clipă, şi asta nu mi-o pot ierta. 
Totuşi, arborând o mină curajoasă, m-am dus la Aniela, i-am 
luat mâna şi, ridicând-o la buze, am rostit: 

— Aici la Ploszow, Aniela e cea care porunceşte şi eu sunt 
primul gata să mă supun poruncilor ei. 

Aveam chef să merg şi eu cu Sniatynski în seră, dar' m-am 
abținut. Simţeam nevoia să vorbesc cu el despre Aniela, 
despre viitoarea mea căsătorie şi ştiam că el va ajunge în 
cele din urmă şi la subiectul acesta. I-am înlesnit 
introducerea, întrebându-l imediat după ieşirea doamnelor: 

— Mai crezi încă, imperturbabil, în dogmele tale de viaţă? 

— Mai mult decât oricând, sau poate că tot la fel. Nu există 
un cuvânt mai tocit decât iubirea, de aceea e şi neplăcut să- 
| mai repeţi, dar ţie, între patru ochi, am să-ţi spun: 
dragostea în sens general şi dragostea în sens particular - 
iată dogmele mele de viaţă, aşa că jos cu critica! Filosofia 
mea constă în a nu filosofa pe tema asta - şi să mă ia naiba 
dacă mă consider mai prost decât alţii din această cauză! 
Prin dragoste viaţa merită trăită, fără ea nu valorează nici 
cât o ceapă degerată. 

— Să vorbim despre iubire în sens particular, sau mai bine 
să înlocuim această expresie prin cuvântul: femeie. 

— Bine, s-o înlocuim. Bine: femeia! 

— Dragul meu, nu vezi pe ce postament nespus de fragil îţi 
bazezi fericirea personală? 

— Tot atât de fragil cât e şi viaţa, nu mai mult. 


Dar eu nu mă gândeam la despărţirile, la prăpăstiile pe 
care le poate aduce moartea şi i-am spus lui Sniatynski: 

— Fii rezonabil, nu generaliza fericirea ta personală. Tu ai 
nimerit bine, dar se poate să nimereşti şi râu. 

Sniatynski însă nu voia să audă despre asta. După păcrea 
lui, din o sută de cazuri, în nouăzeci se nimereşte Im io. E 
convins că femeile sunt mai bune, mai pure, mai nobile 
decât noi. 

Noi suntem nişte puşlamale în comparaţie cu ele! 

:. L riga el gesticulând şi fluturându-şi freza blondă. Pur şi, 
“. Impiu nişte puşlamale! Asta ţi-o spun eu, care observ vl. 
Iţa şi ştiu s-o observ, fie şi pentru faptul că sunt autor de 
comedii. 

Zi când acestea se aşeză călare pe un scaun şi atacându- 
mă cu speteaza, continuă cu acelaşi elan: 

— Există - cum spune Dumas - maimuțe din ţara numită 
Nod, care nu se ştiu înfrâna, dar tu de-aia ai ochi, ca să nu 
iei o maimuţă din Nod; în genere însă, femeia nu-şi înşală 
bărbatul şi nu-l trădează, dacă el alngur nu-i acela care să-i 
strice sau să-i calce inima în picii are, dacă n-o dezgustă ori 
n-o respinge prin micimea tui, prin egoismul lui, prin 
îngustimea vederilor, prin natura lui meschină şi mizerabilă. 
Deci, trebuie să iubeşti. Ca ea sa nu se simtă numai femela 
ta, ci făptura cea mai scumpii pentru line, copilul tău, 
prietenul tău; poart-o la. -.m. Ca ...i fie cald. Şi atunci poţi fi 
sigur de ea, atunci, o fiecare an care trece, se va lipi tot mai 
mult de tine, i, n. I ciad o să vă lipiţi de tot, ca gemenii 
siamezi. Dacă mi i dai toate astea, o strici, o dezguşti prin 
nimicnicia ta. Şi se îndepărtează. 'le va părăsi de îndată ce 
mâini n, ai nobile se vor întinde spre ea, căci trebuie s-o 
facă, are nevoie de căldură şi de consideraţie ca de aerul pe 
care Il respiră. 

Şi al.it mă apăsa cu speteaza scaunului, c-am fost nevoit sa 
mă retrag; în felul acesta am ajuns până la fetea: t că. S-a 
ridicat brusc de pe scaun şi a continuat: 


— Cât sunteţi de orbi! în seceta socială care domneşte 
acum, în lipsa aceasta generală de fericire prin care se 
caracterizează secolul nostru, în lipsa aceasta de 
certitudine şi speranţă să nu-ţi creezi nici măcar această 
ferici ie, o bază cât de cât 1 Să îngheţi în forum şi nici acasă 
a nu aprinzi focul? Mai departe de atât nu poate fi îmlxu. | 
prostia! Eu îţi spun în faţă: însoară-te! ... 

Mi-o arătă pe Aniela, care tocmai se întorcea cu soţia lui 
de la oranjerie. 

— Iată unde-i fericirea ta! înoată prin zăpadă cu pâslarii. 
Îţi repet: însoară-te! la-o, că-i aur curat, carate; înţelegi? Tu 
n-ai un domiciliu stabil, nu din punct de vedere fizic, ci 
intelectual, moral. N-ai un suport, n-ai linişte - ea are să-ţi 
dea toate astea. Dar ai grijă, nu filosofa prea mult cu ea, 
cum ai făcut cu capacităţile tale, * cu cei treizeci şi cinci de 
ani de viaţă! 

Nu putea să-mi spună nimic mai bun, mai valoros, ' mai în 
concordanţă cu dorinţele mele, aşa că i-am întins mâna şi i- 
am zis: 

— Nu, n-am să fac prea multă filosofie cu ea, căci o iubesc. 

Ne-am îmbrăţişat ca nişte prieteni buni. 

În clipa aceea au intrat doamnele în sufragerie. Văzând 
îmbrăţişarea noastră, Sniatynska nu s-a putut abţine; 

— Când am ieşit, spuse ea, am constatat că discutaţi în 
contradictoriu, dar văd că totul s-a terminat cu bine. Pot să 
ştiu şi eu despre ce era vorba? 

— Despre femei, doamnă, am răspuns. 

— Şi rezultatul? 

— După cum vezi: o îmbrăţişare, iar urmarea va veni în 
curând. 

Între timp trăsese la scară sania lor. Ziua era scurtă, ' se 
însera de-acum şi trebuiau să se întoarcă la Varşovia, ' dar 
pentru că vremea era frumoasă şi zăpada pe alee bătătorită 
ca-n palmă, am hotărât cu Aniela să-i conducem până la 
drum. 


Aşa am şi făcut. După ce ne-am luat rămas bun de la 
această încântătoare pereche, ne-am întors acasă. Se lăsase 
înserarea, dar cum aveam lumina amurgului în faţă, 
vedeam perfect chipul Anielei. Era emoţionată. Bănuiam că 
vorbise deschis cu doamna Sniatynska, ori poate spera ca 
acum să-i spun cuvântul acela mult aşteptat. Şi mie îmi 
stătea pe buze, dar ce ciudat! Eu, care credeam că mă 
stăpânesc mai bine ca oricine în problemele sentimentale, 
eu, care mă consideram un artist al concertului amoros, eu, 
care la orele de „antrenament”, dacă nu cu suficientă 
îndemânare, cel puţin cu total sânge rece param cele mai 
măâiestre lovituri, eram acum emoţionat ca un student. Ce 
diferenţă între ce simţisem odată şi ce simţeam acum! Mă 
temeam că n-au să mi se lege cuvintele - Şi tăceam. 

În tăcerea asta ne-am îndreptat spre Verandă. I-am dat 
mâna, căci zăpada era alunecoasă pe ui'mele săniilor şi fi n- 
d s-a sprijinit de braţul meu, am simţit încă o dată cât de 
mult o doresc. După o clipă sentimentul acesta s-a 
transformat într-un fior care mi-a străbătut tot trupul, ca 
nişte scântei. 

Am intrat în vestibul. 

Nu era nimeni acolo, nici măcar luminile nu fuseseră 
aprinse, numai prin uşiţa de la sobă sclipeau flăcările. IV 
întuneric, continuând să tac, am scos haina de blană a 
Anielei şi când, deodată, de sub haină a adiat spre mine 
căldura trupului ei, am îmbrăţişat-o şi, trăgând-o spre mine, 
am atins cu buzele fruntea ei. 

Toate astea s-au petrecut aproape fără să-mi dau seama ce 
fac. Aniela probabil că încremenise, căci n-a opus nici (i 
rezistenţă. Totuşi, s-a desprins aproape imediat din braţele 
mele. Pe coridor se auzeau paşii servitorului, care venea cu 
lumina. Ea a fugit sus, în camera ei, în timp ce eu, tulburat 
de-a binelea, am intrat în sufragerie. 

Orice bărbat cu iniţiativă a avut asemenea momente în 
viaţă, le-am avut şi eu, dar de regulă eram complet liniştit 
şi-mi păstram intactă stăpânirea de sine. Acum inşii, 


impresiile şi gândurile îmi treceau vârtej prin minte, ca 
gonite de viscol. Din fericire, sufrageria era pustie; miil uşa 
şi mama Anielei erau tot în salonaşul de alături. 

Am intrat şi eu acolo, dar gândurile-mi erau cu totul 
aiurea, că doar cu greu înţelegeam ce-mi spun bătrânele. 
IVI-a cuprins neliniştea. Mi-o închipuiam pe Aniela, în 
camera ei, cum îşi strânge tâmplelc între palme, mă 
strădui; un să ghicesc, să înţeleg ce se petrecea în clipa 
asta în inima şi-n mintea ei. 

Dar Aniela a apărut curând. Am răsuflat uşurat, căci nu 
ştiu de ce, credeam că n-o să mai coboare toată seara. Ki. 
foarte îmbujorată şi ochii îi luceau ca de febră. Probabil că 
încercase să-şi acopere cu pudră roşeaţa obrailor, căci îi 
rămăsese o dungă mai proeminentă pe tâmpla atingă. 
Apariţia ei m-a emoţionat. Simţeam c-o iubesc mult de tot. 

I.uând un lucru de mână, se aşeză pe un taburet, cu capul 
plecat, dar am observat că respiră repede şi de et-! ev;iori 
i-am surprins priviri fugare, întrebătoare, pline de nelinişte. 

Voind să-i risipesc această stare, am intervenit în discuţia 
bătrânelor, care vorbeau despre soţii Sniatynski şi am zis: 

— Sniatynski mi-a reproşat astăzi că-s un adevărat 
Hamlet, pentru că prea filosofez asupra fiecărui lucru, dar 
am să-i dovedesc că nu-i aşa - şi nu mai departe decât 
mâine. 

Am pronunţat destul de apăsat cuvântul „mâine” şi am 
constatat că Aniela a înţeles perfect. Doar mătuşa, fără să 
bănuiască nimic, m-a întrebat: 

— Înseamnă că vă vedeţi şi mâine? 

— Ar trebui să vedem piesa lui. Dacă Aniela-i de acord, 
poate ne ducem mâine. 

Scumpa de ea, a ridicat spre mine o privire emoţionată, 
plină de încredere şi mi-a răspuns cu nespusă dulceaţă: 

— Eu sunt bucuroasă de acord cu orice! 

A fost un moment când am vrut să pun capăt pe loc acestei 
situaţii şi poate c-ar fi trebuit s-o fac, dar fiindcă apucasem 
să spun „mâine” - m-am abținut. 


Am sentimentul omului care-şi astupă urechile, ochii şi 
nasul, ca să sară într-o apă adâncă. 

Dar sunt convins că în acest adânc voi găsi perla 
adevărată. 

Roma, Casa Osoria, 6 martie 

De ieri sunt la Roma. Tata nu-i chiar aşa de bolnav, cum m- 
am temut. I-a paralizat jumătatea stingă a corpului, dar 
doctorii mă liniştesc, spunându-mi că inima nu-i ameninţată 
de paralizie şi că va mai putea trăi mulţi ani în starea asta. 

7 martie 

Aniela a rămas deci în nesiguranţă, aşteptare, disperare. 
Dar nu puteam proceda altfel. A doua zi după vizita soţilor 
Sniatynski la Ploszow, deci în ziua în care mă hotărâsem să 
cer mâna Anielei, am primit o scrisoare de la Roma, de la 
tata, care mă anunţa de boala lui. „Grăbeşte-te, dragă 
băiete, scria tata, căci aş vrea să te mai îmbrăţişez odată, 
înainte de moarte şi simt că a venit luntrea după mine.” 
Bineînţeles, după asemenea cuvinte, am plecat imediat, cu 
primul tren şi nu m-am oprit până 

Roma. Plecând, mă şi gândeam că n-o să-l mai apuc în 
viaţă. În zadar încerca mătuşa să mă liniştească, spuni'nd 
că dac-ar fi fost un pericol atât de mare, tata ar fi trimis, ori 
ar fi poruncit să se trimită o telegramă. În loc de scrisoare. 
Eu îl ştiu pe tata cu ciudăţeniile lui, printre care şi'oroarea 
de telegraf. De altfel, mătuşa se prefăcea doar că e liniştită, 
însă de fapt era şi ea la fel de speriată ca mine. 

Plecând în grabă, îngrijorat, sub ameninţarea morţii talii., 
nu puteam şi nu voiam să mă apuc să cer mâna Anielei. Ar fi 
fost împotriva firii şi cinic din partea mea, su şoptesc vorbe 
tandre, fără să ştiu dacă tocmai în clipa aceea tata nu-şi dă 
ultima suflare. Au înţeles cu toţii lucrul acesta şi în primul 
rând a înţeles Aniela. La plecare am spus: „Am să-ţi scriu de 
la Roma” - la care ea mi-a răspuns: „Mai întâi să-ţi dea 
Dumnezeu linişte!” Are o încredere totală în mine. Pe drept 
ori pe nedrept, am opinia unui om uşuratic faţă de femei şi 
nu se poate a nu fi ajuns şi la urechile Anielei; dar poate 


tocmai de aceea fiinţa asta dragă îmi arată cu atât mai 
multă „încredere. Bănuiesc şi înţeleg ce gândeşte şi ce 
crede ea. Aproape că aud cum îmi vorbeşte sufletul ei 
curat: „Ai Il. Tal nedreptăţit. Tu nu eşti uşuratic, iar cele 
care te ne u/a de asta, o fac numai pentru că n-au ştiut să te 
iubească nici atât de cinstit, nici atât de profund, cum te 
iubesc eu.” Şi are dreptate. Poate că sunt cam vijelios de 
felul meu, dar e neîndoielnic că la formarea acestui fel al 
meu de a fia contribuit vidul din jur şi ariditatea 
sentimentelor de care m-am izbit. Asta ar fi putut să-mi 
întineze şi să-mi usuce de tot inima şi dacă s-ar fi înInnplat 
aşa, atunci o făptură ca Aniela ar fi plătit pentru paratele 
altora. Cred însă că mai există salvare pentru mine. Şi că 
binecuvântatul doctor nu soseşte prea târziu. le altfel, cine 
ştie dacă este vreodată prea târziu şi dacă un suflet cinstit 
şi curat de femeie n-are oricând darul nA n oale din morţi. 

De asemenea, s-ar putea ca inima bărbatului să aibă mai 
multă putere de a renaşte. Există o poveste cu tranilalirul 
din Ierihon, care, chiar atunci când era uscat de lut, tlacă-l 
atingea o picătură de ploaie, reînvia imediat pi dădea 
frunze noi. Am observat că natura bărbatului are în genere 
mai multă elasticitate, decât a femeii. Bărbatul se afundă 
adesea într-un dezmăţ atât de infam, încât chiar şi jumătate 
din otrava asta ar acoperi de lepră odată pentru totdeauna 
sufletul femeii; fiul lui Adam însă nu numai că ştie să se 
scuture de microbi, nu numai că-şi redobândeşte cu 
uşurinţă sănătatea morală şi prospeţimea, dar chiar şi 
puritatea sufletească. La fel e şi în privinţa sentimentelor. 
Am cunoscut femei cu sufletul otrăvit în asemenea măsură, 
că pierduseră cu totul capacitatea de a iubi şi chiar de a 
respecta ceva ori pe cineva. Bărbaţi în starea asta n-am 
cunoscut. E cert - iubirea ne redă puritatea. 

Asemenea cuvinte pot apărea cam ciudate la un sceptic ca 
mine, dar în primul rând, eu n-am mai multă încredere în 
îndoielile mele decât în tot felul de afirmaţii, certitudini şi 
devize care slujesc drept fundament în viaţa majorităţii 


oamenilor. În orice clipă sunt gata să cred că îndoielile mele 
pot fi la fel de departe de esenţa lucrurilor, ca şi aceâe 
certitudini. În al doilea rând, ceea ce scriu, scriu sub 
influenţa sentimentului pe care-l nutresc pentru Aniela şi 
poate că ea nici nu-şi dă seama, ce înţeleaptă a fost alegând 
calea încrederii nemărginite. Prin asta mă cucereşte şi mă 
leagă de ea. În sfârşit, indiferent dacă scriu despre 
dragoste, ori despre oricare alt element al vieţii, spun şi 
scriu întotdeauna ceea ce mi se para corect în momentul 
acela. Care va fi părerea mea peste o zi - nu ştiu. Ah, dac-aş 
şti că vreuna din concepţiile mele de azi, din convingerile 
ori principiile mele nu va fi răsturnată mâine sau poimâine 
de adierea scepticismului, m-aş agăța de ea cu amândouă 
mâinile şi-aş face din ea dogma mea şi aş naviga, ca 
Sniatynski, cu toate pânzele umflate, în lumină, în loc să 
bâjbâi în întuneric şi-n pustiu. 

Nu vreau însă să revin la tragedia mea lăuntrică. În 
privinţa iubirii în general, fiind sceptic faţă de viaţă şi de 
toate manifestările ei, pot şi în legătură cu dragostea să 
rostesc vanitos vanitatum al lui Solomon, dar ar trebui să 
fiu complet orb ea să nu observ că din toate elementele 
vieţii acesta-i cel mai puternic, atât de atotputernic, încât 
ori de câte ori mă gândesc la asta, de câte ori cuprind cu 
privirea marea vieţii universale, de atâtea ori rămân 
înmărmurit şi plin de admiraţie în faţa acestei puteri 
absolute. Doar astea-s lucruri ştiute şi răsştiute, ca răsăritul 
soarelui, ca fluxul şi refluxul oceanelor - şi totuşi, uluitoare 
de fiecare dată. După Empedocles, cara a ghicit că Eros a 
scos lumea din haos, metafizica n-a mai făcut nici un pas 
mai departe. Numai moartea e o forţă la fel de absolută, dar 
în lupta de veacuri dintre aceste două puteri, dragostea 
este cea care ia moartea de gât, îi pune genunchiul în piept, 
o bate ziua şi noaptea, o învinge în fiecare primăvară, o 
urmăreşte pas cu pas şi-n fiecare groapă pe care aceasta o 
sapă, dragostea aruncă sămânţa unei vieţi noi. Ocupaţi cu 
treburile cotidiene, oamenii uită sau nu vor să ţină minte, că 


slujesc numai şi în exclusivitate iubirii. E ciudat când te 
gândeşti că soldatul, cancelarul statului, ţăranul, 
negustorul, bancherul, toţi în eforturile lor, care în aparenţă 
n-au nimic comun cu di'agostea, în fond nu slujesc decât 
acelui principiu şi nu împlinesc decât legea aceea nescrisă, 
în baza căreia braţele bărbatului se întind după femeie. Ce 
paradox nebunesc i s-ar fi părut unuia ca Bismarck, dacă i- 
ar fi spus cineva că țelul final - şi unicul de altfel - al tuturor 
operaţiunilor sale este ca buzele lui Herman să le sărute pe 
ale Doroteei! Şi mie mi se pare, în clipa asta, că am scris 
ceva paradoxal şi totuşi... totuşi Bismarck acţionează în 
numele propăşirii neamului german, dar neamul nu poate 
creşte altfel, decât prin Herman şi Doroteea. Ce altceva 
face Bismarck. Decât să asigure prin politică ori baionetă 
condiţiile în care Herman şi Doroteea să se poată iubi în 
pace, să se unească şi să crească noi generaţii? în timpul 
universităţii am citit o gazetă arăbească, în care dragostea 
era comparată cu cleştii iadului. Am uitat numele poetului, 
dar ideea mi-a rămas în minte. Realmente, te cuprinde 
ameţeala când te gândeşti îa forţa asta. În fond, toate 
manifestările vieţii sunt doar forme diâei te ale aceluiaşi 
principiu eleatic: î xal av2. Într-adevăr, numai ea singură 
există, domină, rezistă, concentrează, menţine, creează. 

O manie 

Astăzi am rupt trei sau patru scrisori către Aniela: După 
amiază m-am dus în laboratorul tatii să-i vorbesc 1.: pre 
intenţiile mătuşii. L-am găsit cercetând cu lupa ni:, U 
epilichnioarie pline încă de pământ, pe care le pri- „ISae 
totul44 - în original în limba greacă. 

Mise din Peloponez. În paranteză fie spus, arăta grozav în 
camera asta ca un muzeu, luminată de ferestre albe şi 
colorate, plină de vestigii etrusce, fragmente de statui şi tot 
felul de mărturii ale civilizaţiei greceşti şi romane. Astfel 
încadrată, faţa lui mi-a apărut intru totul asemănătoare cu 
faţa divinului Platon sau a altui înţelept grec. În clipa când 


am intrat şi-a întrerupt lucrul, m-a ascultat cu atenţie, după 
care m-a întrebat: 

— Şovăi'? 

— Nu şovăi, dar mă gândesc - şi aş vrea să ştiu de ce 
doresc acest lucru. 

— Atunci, ascultă la mine: şi eu am fost un om, căruia - nu 
mai puţin decât ţie - îi plăcea să se analizeze pe sine însuşi 
şi toate fenomenele vieţii. Dar când am cunoscut-o pe mama 
ta, am pierdut brusc deprinderea asta. Ştiam doar atât: că 
vreau s-o am şi nu mă mai interesa nimic altceva. 

— Deci? 

— Deci, dacă şi tu doreşti la fel de puternic, atunci însoară- 
te. Sau. Nu aşa. Dacă doreşti la fel de puternic, atunci ai să 
te însori fără sfatul ori ajutorul nimănui şi vei fi la fel de 
fericit, cum am fost şi eu, până la moartea mamei tale. 

Am tăcut o clipă amândoi. Dac-aş voi să aplic strict 
cuvintele tatii la situaţia mea, atunci n-aş găsi nici o alinare. 
Neîndoielnic o iubesc pe Aniela, însă n-am ajuns până acolo, 
încât dragostea să-mi anuleze orice reflecţie. Poate că nu-i 
un semn rău. Pur şi simplu, generaţia din care fac eu parte 
a mai înaintat cu un pas în privinţa conştiinţei de sine. Port 
în mine două fiinţe: actorul şi spectatorul. Adeseori 
spectatorul nu-i mulţumit de actor, însă de data asta eo 
înţelegere deplină între cei doi. 

Tata a fost primul care a rupt tăcerea. 

— Spune-mi, cum arată? 

Deoarece descrierea este modul cel mai neîndemânatic de 
a zugrăvi portrete, i-am adus tatii o fotografie mare şi 
realmente foarte bună a Anielei, pe care acesta a început s- 
o analizeze cu nespusă curiozitate. 

Cu tot atâta curiozitate îl priveam şi eu, căci se trezise 
deodată în el artistul şi totodată rafinatul cunoscător şi 
marele amator de altădată al frumuseţii feminine, Leon 
rinvincible. Sprijinind fotografia de mâneca bietei lui oi! ini 
stingi, pe jumătate moartă acum, apucă lupa cu dreapta şi, 
ba apropiind-o, ba îndepărtânri-o, începu să vorbească: 


— Dacă n-ar îi anumite detalii, am putea-o considera o faţă 
a la Ary Scheffer K... Arată splendid cu lacrimi în ochi... 
Sunt oameni cărora nu le place la femei expresia 
îngerească, dar după mine, să înveţi un înger cum săfie 
femeie - e o culme a victoriei... E foarte frumoasă şi foarte 
deosebită... Enfin, tout ce qu'il y a de plus beau au monde -— 
c'est la femme! 2 începu din nou să manevreze lupa, după 
care adăugă: 

— Apreciind după faţă şi mai ales după fotografie, poţi 
oricând să te înşeli, dar eu am un pic de experienţă. După 
mine, ar trebui să fie o fire foarte loială. Aşa mi se pare... 
Tipul acesta de femei adoră propria lor puritate... Să-ţi dea 
Dumnezeu fericire, băiatul meu, căci îmi place tare mult 
Aniela ta... M-am temut întotdeauna, să nu te însori cu vreo 
străină - e bine c-ai ales-o pe Aniela! ... 

M-am apropiat, iar el m-a apucat cu mâna'dreaptă pe 
după gât, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: 

— Ce n-aş da s-o pot astfel îmbrăţişa şi pe nora mea! 

L-am asigurat, că asta se va întâmpla curând. I-am vorbit 
despre intenţia mea de a le aduce la Roma pe mătuşa, pe 
Aniela şi pe. Mama ei. După ce voi cere mâna Anielei în 
scris, voi putea să le rog să vină şi cu siguranţă c-au să fie 
de acord, având în vedere starea tatii. În cazul acesta, 
cununia, ar avea loc la Roma - şi foarte curând. 

Tatii i-a plăcut nespus planul acesta, căci oamenilor 
bătrâni şi bolnavi le place să vadă multă viaţă şi mişcare în 
jurul lor. Ştiam de asemenea că Aniela va fi fericită! e 
această întorsătură a lucrurilor, aşa că şi hotărârea mea 
creştea cu fiecare clipă. Într-o săptămână s-ar putea realiza 
toate astea. Eram conştient că energia necesară şi 
fermitatea pentru o asemenea hotărâre sunt cam protivnice 
naturii mele, dar tocmai gândul că mă deeiD. Fer aşa ceva 
în ciuda firii mele, îmi făcea plăcere. În plus, ca om cu 
fantezie, mă şi vedeam arătându-i Anielei Roma. Numai cei 
care locuiesc aici înţeleg ce plăcere e să-i arăţi cuiva 
monumentele acestui oraş, darmite să le arăţi femeii iubite! 


Discuţia noastră a fost întreruptă de venirea soţilor Davis, 
care-l vizitează zilnic pe tata. El este un evreu din. Anglia, 
iar ea o italiancă, aristocrată, căsătorită pentru bani. Davis 
însuşi e o ruină, care a profitat ele viaţă într-un chip ce 
depăşea cu mult forţele lui de la natură reduse. Acum e 
bolnav, în pericol de a i se descompune creierul, a ajuns 
indiferent la tot ce se petrece în lume, într-un cuvânt, e 
unul din exponatele pe care le poţi vedea în clinicile de 
hidroterapie. Ea arată ca Juno: are sprâncenele îmbinate şi 
forme de statuie greacă. Nu-mi place, pentru că e ca turnul 
din Pisa: tot timpul se înclină şi nu cade niciodată. Acum un 
an am făcut unele tentative, la care a răspuns cochetând 
foarte, dar a rămas fără nici un rezultat de ambele părţi. 
Tata are o neobişnuită slăbiciune pentru ea. L-am bănuit 
chiar c-ar iubi-o. În orice caz, apariţia ei îl îneântă în 
calitatea lui de artist şi gânditor, căci este într-adevăr foarte 
frumoasă şi neobişnuit de inteligentă. Poartă amândoi 
dispute interminabile, pe care tata le numeşte Causeries 
Romaines şi e mereu îneântat de ele, poate şi pentru faptul 
că a dezbate chestiuni de viaţă cu o femeie frumoasă i se 
pare ceva pur italienesc, poetic, demn de vremea 
Renaşterii, Eu nu iau parte decât arareori la discuţii, căci 
nu cred în sinceritatea doamnei Davis. Ani impresia că 
inteligenţa, asta a ei, realmente ieşită din comun, este o 
inteligenţă a creierului, nu a sufletului, că de fapt nu-i pasă 
de nimic în afară de propria-i frumuseţe şi comoditate. Am 
întâlnit de multe ori aici femei care par a fi pline de 
aspirații, dar care de fapt tratează filosofia, religia, arta, 
literatura, ca pe nişte ustensile de toaletă. Se gătesc cu ele 
din când în când, considerând că le stă bine. Presupun că 
tot aşa se împodobeşte şi doamna Davis uneori cu 
problemele vitale ale Greciei sau Romei antice, alteori cu 
Divina comedie, Renaşterea, istoria bisericilor, galeriile 
Borghesilor sau ale Colonnilor şi alte teme asemănătoare. 
Ştiu că formaţiile spirituale puternice se auto-constituie în 
epicentrul lumii, dar la femei, cărora nu le pasă decât de 


lucrurile mărunte” ăsta-i un fel de egoism banal şi 
caraghios. 

Mam întrebat: de unde prietenia asta, sau mai bine zis, 
afecțiunea asta a doamnei Davis faţă de tatăl meu - şi cred 
c-am găsit: răspunsul. Tata, cu splendidul său cap de 
patrician filosof şi cu maniere ce amintesc secolul al Xvtil- 
lea, este pentru ea un fel de objet d'art, ba mai mult, este o 
excelentă şi inteligentă oglindă, în care doamna Davis îşi 
poate admira din plin inteligenţa şi frumuseţea. În plus, îi 
este recunoscătoare pentru faptul că n-o priveşte critic şi că 
ţine mult la ea. Poate că pe fondul acesta s-a dezvoltat şi în 
ea un pic de ataşament faţă de el sau, cel puţin, că i-a 
devenit util. În afară de asta, doamna Davis are faima unei 
curtezane, dar venind zilnic la tata poate implicit spune 
lumii: „Nu-i adevărat, căci iată, bătrânul ăsta are şaptezeci 
de ani, nimeni nu mă poate bănui c-aş dori să-l cuceresc şi 
totuşi nutresc pentru el sentimente mai mari decât pentru 
oricine altcineva.” Şi în sfârşit, ea provine ce-i drept dintr-o 
veche familie italiană, dar domnul Davis, în ciuda averii sale 
uriaşe, nu-i decât domnul Davis, aşa că prietenia cu tata le 
consolidează poziţia în sferele înalte. 

A fost o vreme, când mă întrebam: nu cumva eu sunt “ fie 
şi parţial - motivul acestor vizite zilnice? Cine ştie? În orice 
caz, pe femeia asta n-o ati'ag calităţile mele şi cu atât mai 
puţin sentimentele. Însă ştie c-o privesc cu scepticism şi 
asta o roade. Poate chiar că mă urăşte şi c-ar fi bucuroasă 
dacă m-ar vedea îngenunebhiat la picioarele ei. Şi nu zic nu, 
aş face-o, căci în fond este un splendid exemplar al speciei 
umane, aş face-o fie şi numai pentru sprâncenele ei 
îmbinate şi braţele demne de Juno - dar nu cu preţul pe 
care-l vrea ea. 

Imediat după sosirea soţilor Davis tata a început o discuţie 
filosofică şi - trecând de la o chestiune la alta - a ajuns la 
analiza sentimentelor omeneşti. Doamna Davis a emis 
câteva observaţii nespus de bine întemeiate. Ne-am mutat 
din laborator pe terasa care dă spre grădină. Nu-i decât 10 


martie şi aici s-a declanşat cu toată tăria o primăvară 
năvalnică. Anul acesta totul e timpuriu: ziua e toridă, 
magnoliile sunt acoperite eu puzderie de flori ca de zăpadă, 
nopţile sunt calde ca-n iulie. Cu totul altă lume decât la 
Ploszow! Respir cu tot pieptul. Pe terasă, în lumina lunii 
pline, doamna Davis era. Frumoasă ca un vis grecesc. O 
vedeam că e sub impresia acestei splendide nopţi romane, 
de nedescris. Vocea îi devenise mai dulce. Şi mai şoptită 
decât de obicei. Poate că şi acum, la fel ca întotdeauna, nu. 
Se gândea decât la sine şi nu simţea noaptea decât tot ca 
pe ceva cu care să se împodobească, poate că se îmbrăca cu 
luna, liniştea şi parfumul magnoliei precum cu un şal, o 
pălărie etc. Dar oricum, îi şedea nespus de bine cu făteâla 
asta. Dacă n-ar fi faptul că ml-e inima plină de Aniela, aş 
cădea sub influenţa imaginii acesteia. În plus, spunea nişte 
lucruri care nici măcar nu trec prin mintea majorităţii 
bărbaţilor. 

De câte ori se desfăşoară aceste Causeries Romaines am 
senzaţia că tata. Eu, una ca doamna Davis, că în sfârşit noi 
toţi cei care aparţinem unei anumite sfere sociale, nu trăim 
cu adevărat viaţa reală. În afara noastră se petrec anumite 
lucruri, se întâmplă câte ceva, este lupta crâncenă pentru 
existenţă, pentru o bucată de pâine, viaţa reală, plină de 
muncă de furnică, de nevoi animalic-? gusturi, patimi, 
eforturi zilnice - viaţa palpabilă, plină de zgomot, vuind şi 
frămintându-se ca marea; noi stăm parcă veşnic pe nişte 
terase ca asta, discutând despre artă, literatură, iubire, 
femei, străini de viaţă, departe de ea, anulând cele şase zile 
lucrătoare ale săptămânii. Fără să ne dăm seama, avem 
gusturi, nervi şi suflete bune pentru zilele de sărbătoare. 
Cufundaţi într-un diletantism comod ca într-o baie călduţă, 
trăim pe jumătate în vis, pe jumătate în realitate. 
Consunând încetul cu încetul avutul moştenit şi rezerva de 
forţă musculară şi nervoasă cu care am fost înzestrați, 
pierdem treptat terenul de sub picioare. Suntem ca puful 
de păpădie dus de vânt. De cum ne aşezăm undeva, viaţa 


reală ne respinge şi cedăm, plecând mai departe, căci nu ne 
simţim în stare să opunem rezistenţă. 

Când mă gândesc la asta, mă izbesc miile de contradicții 
care sunt în noi. Ne considerăm culmea civilizaţiei, treapta 
cea mai de sus, dar am pierdut total încrederea în noi. Doar 
cei mai proşti din sfera asta mai cred încă în raţiunea 
existenţei noastre. Căutăm instinctiv în viaţă numai” părţile 
festive, plăcerile şi fericirea, deşi nu credem nici în fericire. 
Pesimismul nostru e uşor şi subţire ca fumul de havană, dar 
cu toate astea ne întunecă orizontul. Înconjuraţi de aceste 
perdele de fum ne creăm o lume aparte, ruptă de universul 
uriaş al vieţii, închisă în sine, niţel cam goală şi somnolentă. 

Şi dac-ar fi vorba numai de aşa numita aristocrație de 
neam sau financiară - fenomenul n-ar avea prea mare 
importanţă. Dar din lumea asta ruptă de viaţă fac parte mai 
mult sau mai puţin toţi oamenii cu o cultură superioară, 
oamenii de ştiinţă, literatură şi artă. S-a petrecut ceva care 
a determinat ca toţi aceştia să nu-şi aibă rădăcinile în însăşi 
aluatul vieţii, ci să se rupă de el, să se îndepărteze şi să-şi 
creeze cercuri aparte, din care cauză ei. Se ofilesc în 
claustrare şi nici nu influenţează cu nimic în sensul 
micşorării întunericului din păturile de jos. 

Nu vorbesc ca un reformator, căci n-am suficientă putere 
pentru aşa ceva. În fond, ce-mi pasă mie de toate astea? 
Probabil că aşa trebuie să fie. Dar uneori ara sentimentul 
neclar că un pericol imens paşte întreaga cultură. Valul 
care ne va rade de pe suprafaţa pământului va fi mai 
radical decât cel care a răsturnat lumea perucilor pudrate 
şi a jabourilor. Deşi cred că şi aceia, pierind gândeau că 
odată cu ei piere întreaga civilizaţie. 

Până una alta, e plăcut să stai uneori pe terasă, într-o 
noapte caldă, cu lună şi să discuţi cu voce scăzută despre 
artă, literatură, dragoste şi femei, privind în timpul ăsta un 
profil divin de femeie, scăldat în lumină argintie, ca cel al 
doamnei Davis. 

10 martie 


Munţii, stâncile şi turnurile, pe măsură ce te îndepărtezi 
de ele, se învăluie într-o ceaţă albăstrie. Am observat că 
există un gen de asemenea ceaţă psihică ce înconjoară la fel 
persoanele de care suntem departe. Moartea nu-i nimic 
altceva decât îndepărtare, însă atât de imensă, încât chiar 
şi cele mai iubite fiinţe cufundate în ea îşi pierd treptat 
caracterul real şi se transformă doar în nişte umbre 
albăstrii, dragi inimilor noastre. Lucrul acesta l-a înţeles 
geniul elin, populând Câmpia Elizee cu mulţime de umbre. 
Totuşi, n-aş vrea să fac exces cu agemenea comparații, de 
vreme ce am de gând să scriu despre Aniela. Sunt absolut 
sigur că sentimentele mele faţă de ea nu s-au micşorat şi 
totuşi îmi apare ca o umbră albăstrie, nu reală, aşa cum era 
la Ploszow. Nu o mai percep în mod senzitiv.' în comparaţie 
cu sentimentul pe care-l nutream pentru ea la Ploszow, 
acum parcă o iubesc sufleteşte mai mult, dar o doresc mai 
puţin ca femeie. Asta o fi bine sau rău? Pe de o parte e mai 
bine, căci o femeie dorită ar putea fi oricare, chiar şi 
doamna Davis; pe de altă parte, nu ştiu dacă acesta nu-i 
unul din motivele pentru care nu i-am scris încă Anielei. 
Fără îndoială, profilul doamnei Davis, de a cărui imagine nu 
mă pot elibera, este ceva trecător şi lipsit de importanţă. 
Dimpotrivă, când n 

le compar pe aceste două femei, ataşamentul meu 
sporeşte cu o anumită duioşie faţă de fata aceea, pe care 
am lăsat-o totuşi în incertitudine şi într-o aşteptare penibilă. 
Astăzi tata i-a scris mătuşii, liniştind-o cu privire la 
sănătatea lui, la care am adăugat doar câteva cuvinte, în 
care n-am catadixit decât să transmit salutări Anielei şi 
mamei ei. Sigur că nu puteam să scriu mai mult într-un 
postscriptum, dar aş fi putut cel puţin să anunţ că în curând 
voi scrie mai pe larg, O asemenea veste ar fi constituit un 
balsam pentru Aniela şi pentru cele două bătrâne. N-am 
făcut-o, pentru că nu m-am simţit în stare. Astăzi din nou 
am zi de reflux. Cheful de viaţă şi încrederea în viitor mi s- 
au retras până hăt, departe, atât de departe, încât nu se 


mai zăresc şi n-a mai rămas vizibil decât hăul uscat şi 
nisipos. Nu mă pot dezbăra de gândul că pentru a mă 
căsători cu Aniela ar trebui să am conştiinţa fermă că 
acesta va fi un act care să asigure fericirea amândorura. 
Altfel n-aş putea să-l prezint Anielei, iar dac-aş face-o, aş 
minţi, aş înşela-o chiar mai înainte de a ni se uni mâinile sub 
etolă, căci n-am certitudinea aceasta, în mine nu-i decât 
îndoială şi aversiune faţă de viaţă în general. 

Ea suferă în aşteptare şi incertitudine, dar eu şi mai mult, 
cu atât mai mult, cu cât o iubesc mai profund, '11 martie 

Doamna Davis, căreia în timpul acelei Causerie la lumina 
lunii i-am repetat despre atotputernicia iubirii aproximativ 
ceea ce notasem mai înainte în acest jurnal, m-a denumit 
Anacreontil şi m-a sfătuit să mă împodobesc cu ghirlande 
de iederă, după care m-a întrebat serios: 

— Dacă-i aşa, atunci de ce joci rolul pesimistului? Credinţa 
în această zeitate ar trebui să-l facă fericit pe om. 

De ce? 

Ei nu i-am răspuns, dar eu ştiu bine de ce. Dragostea 
învinge chiar şi moartea, dar nu poate apăra individul, ci 
doar specia. Şi cu ce mă încălzeşte pe mine că specia se va 
conserva, de vreme ce eu, individul care nutreşte 
sentimentele de dragoste sunt condamnat implacabil la 
pieire? Oare nu-i asta o cruzime rafinată, ca sentimentul, * 

Anacreont, poet liric elin din f. Ydia (560-478 î.e.n.). 

Care nu poate fi nutrit decât de către individ, să slujească 
şi să contribuie la ceva speciei în exclusivitate? Să simţi în 
tine fiorii unei forţe nemuritoare şi să trebuiască să mori - 
asta-i culmea ghinionului. În realitate există numai indivizi, 
în timp ce specia este o noţiune generală şi o totală nirvană 
în raport cu. Individul. Înţeleg să-ţi iubeşti fiul, nepotul, 
strănepotul, adică să iubeşti nişte fiinţe menite pieirii, dar 
numai un filosof foarte nesincer ori poate foarte prost poate 
propaga numai dragostea pentru specie. Acum îmi apare 
clar de ce după Empedoeles a trebuit să vină pe lume, după 
secole, Schopenhauer şi Hartmann. 


Mă doare creierul, aşa cum probabil îl doare spatele pe 
muncitorul care duce o greutate peste puterile lui. Dar cel 
puţin, trudind, muncitorul îşi câştigă pâinea şi liniştea. 

Îmi vin mereu în minte cuvintele lui Sniatynski: „Ai grijă, 
nu filosofa prea mult cu ea, cum ai făcut cu capacităţile tale 
şi cu. Cei treizeci şi cinci de ani de viaţă.” Ştiu că asta nu 
duce la nimic bun, că nu-i bine aşa - dar nu ştiu să nu 
gândesc, martie 

Tata a murit astăzi în zori. Nu s-a chinuit decât câteva 
ore... martie, Pegli, vila „Laura* 

Moartea e un abis, în care deşi ştim că trebuie să 
pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi 
apropiat, în noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie 
sufletul de teamă, jale, disperare. Toate raţionamentele se 
sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după un ajutor, 
care nu poate veni de nicăieri. Singura salvare, singura 
mângâiere ar putea fi credinţa, dar cine n-are nici 
luminarea asta în mină, acela pur şi simplu poate să 
înnebunească la gândul nopţii veşnice. De zeci de ori pe zi 
am impresia că e imposibil, că nu se poate să fie aşa, că ar fi 
mult prea îngrozitor, dacă odată cu moartea s-ar termina 
totul - şi de zeci de ori pe zi am certitudinea că aşa este 
totuşi. 

Martie 

Când ara venit de la Ploszow, tata era atât de bine, încât 
nici prin cap nu mi-a trecut că sfârşitul ar putea fi atât de 
aproape. Cât de ciudate sunt cotloanele naturii umane! 
Martor mi-e cerul că, găsindu-l aproape sănătos, m-am 
bucurat din inimă şi totuşi, deoarece tot timpul drumului nu 
mă gândisem decât la eventuala lui moarte, deoarece îl şi 
vedeam în închipuire printre luminări şi pe mine 
îngenunchiat la catafalc, parcă am încercat un sentiment de 
frustrare, parcă-mi părea râu de tristeţea zadarnică pe 
care mi-o pregătisem. Astăzi amintirea acestui lucru e 
amară şi mă chinuie ca un reproş. 


Cât de profund nefericit este omul al cărui suflet şi-a 
pierdut simplitatea! Şi nu mai puţin amar, nu mai puţin 
asemănător mustrării de conştiinţă este şi gândul că în 
timpul agoniei tatii erau în mine două fiinţe: una - fiul, 
sincer îndurerat, care-şi muşca mâinile ca să-şi înăbuşe 
hohotul de plâns; a doua - înțeleptul, care studia psihologia 
morţii. Sunt nespus de nefericit. Am o fire nenorocită. 

Tata a murit absolut conştient. Sâmbătă seara s-a simţit 
ceva mai rău. Am trimis după doctor, ca să fie în casă 
pentru orice eventualitate. I-a prescris nişte medicamente, 
la care tata a început imediat să protesteze, argumenlând 
că ar putea să-i grăbească un nou atac. Medicul m-a liniştit, 
declarând că, deşi atunci când e vorba de un bolnav care a 
mai avut un atac de paralizie nu poţi fi niciodată sigur că n- 
o să-l aibe şi pe al doilea, totuşi nu crede ca pericolul să fie 
atât de aproape şi presupune că tata mai poate trăi mulţi 
ani. De posibilitatea asta i-a vorbit şi tatii, care auzindu-l a 
dat dispreţuitor din mină, zioând: „Om vedea!” Dar pentru 
că toată viaţa lui a avut obiceiul să se încontreze cu doctorii, 
dovedind neputinţa medicinii, n-am dat nici o importanţă. 
Pe la ora zece, în timpul ceaiului, s-a ridicat brusc şi a 
strigat: 

— Leon! Vino repede! ... 

L-am culcat imediat în pat, peste o oră a început agonia. 

Martie 

OTnyins că Până în ultimele clipe de viaţă omul? 1 toate 
trăsăturile de caracter, chiar şi ciudăţeniile. Aşa se face că 
tata, cu toată seriozitatea solemnă pe care ţi-o dă 
apropierea morţii, manifesta parcă un fel de mulţumire de 
sine, că doctorul e cel care a greşit şi nu el, şi că 
neîncrederea lui în medicină a fost întemeiată. Ascultam 
ceea ce spunea în ultimele lui ore de viaţă şi, în plus. îi 
citeam gândurile pe faţă. Era emoţionat de importanţa 
clipei, curios să afle cum va fi viaţa cealaltă 

— Nu avea nici o urmă de îndoială că s-ar putea să nu 
existe - în schimb, parcă era puţin neliniştit de cum va fi 


primit acolo, dar nutrea o inconştientă, să zic aşa, o naivă 
certitudine că n-au să-l primească totuşi ca pe un oarecare. 
Eu n-o să mor aşa, pentru că n-am nici măcar atâta suport 
moral, cât să-mi ajungă pentru clipa morţii. Tata s-a 
despărţit de viaţă cu atâta demnitate, încât în clipa când a 
primit împărtăşania, părea de-a dreptul un sfânt şi aşa îmi 
va rămâne în minte pentru totdeauna. 

Cât de mizer, cât de inconsistent apare scepticismul meu 
pe lângă curajul cu care a primit ei moartea! După 
împărtăşanie şi ultima miruire s-a simţit foarte emoţionat. 
M-a apucat strâns, aproape convulsiv de mină şi nu mi-a 
mai dat drumul, ea şi cum ar fi vrut să se mai agaţe de 
viaţă. N-o făcea nici de teamă şi nici de disperare, nu se 
temea deloc. După o vreme am observat că ochii care mă 
priviseră tot timpul devin ficşi şi tulburi, iar fruntea i sa 
acoperă parcă de rouă; faţa pălea tot mai mult, a deschis de 
câteva ori gura parcă pentru a i'espira, apoi a răsuflat 
odată profund, pentru ultima oară - şi s-a stins. 

N-am asistat la îmbălsămare - n-aveam destulă putere, dar 
după aceea nu m-am mai îndepărtat de cadavru nici pentru 
o clipă, căci nu voiam ca îmbrăcându-l să se poarte cu el 
precum cu un obiect. Cât de îngrozitor este tot 
ceremonialul de înmormântare: catafalcul, luminările, 
călugării cu feţele acoperite de glugi, corurile! încă mai aud 
cum cântau: Anima ciuş şi Requiem aeternam. Te trec fiorii 
ascultându-le! Am depus cadavrul la Santa Maria Maggiore 
- şi acolo am aruncat o ultimă privire asupra feţei lui dragi 
şi frumoase. 

Campo Santo arată de-acum ca o insulă de verdeață. E o 
primăvară foarte timpurie anul acesta. Pomii înfloresc, 
marmura albă a monumentelor funerare se scaldă în soare. 
Cât de strident şi de funebru e contrastul dintre viaţa care 
se naşte - verdeață, soare, ciripit de păsărele - şi 
înmormântare. O mare de oameni au mers până la cimitir, 
căci tata era la fel de cunoscut la Roma. Prin binefacerile 
lui, cum este mătuşa la Varşovia. Pe mine însă mă deranja 


norodul ăsta pe faţa căruia se citea vioiciunea şi veselia 
primăvăratecă. Mulțimea, mai ales în Italia, face spectacol 
din orice. Acum se adunaseră nu atât din compasiune, cât 
din curiozitatea de a vedea o înmormânlare cu pompă. 
Egoismul oamenilor n-are margini şi sunt convins că chiar şi 
cei mai cizelaţi din punct de vedere moral şi intelectual, 
când merg la o înmormântare au un sentiment de 
involuntară mulţumire, că nu lor li s-a întâmplat 
nenorocirea, că ou ei sunt cei îngropaţi. 

Pe mătuşa am chemat-o telegrafic şi a venit. Dar ea, ' cu 
credinţa ei neclintită, ia moartea ca pe o schimbare în 
esenţă fericită, aşa că a primit lovitura care s-a abătut 
asupra noastră cu mult mai multă linişte decât mine. 
Bineînţeles, asta n-a împiedicat-o să plângă sincer la sicriul 
fratelui ei, dar nu şi-a pierdut seninătatea obişnuită. Pe 
urmă a discutat cu mine foarte afectuos, foarte deschis, dar 
eu am interpretat greşit cuvintele ei, ceea ce acum regret. 
N-a pomenit nici o vorbă despre Aniela, ci doar de 
singurătatea mea în viitor, insistând să mă întorc neapărat 
la Ploszow, asigurându-mă că acolo durerea-mi va părea 
mai puţin grea, căci vor fi lângă mine inimi iubitoare şi în 
primul rând inima ei bătrână, care nu mă are decât pe mine 
pe lume. Eu vedeam în cuvintele ei doar dorinţa de a-şi 
continua peţitul, ceea ce faţă de moartea tatii mi se părea 
nepotrivit şi m-a iritat destul de tare. Nu-mi arde acum de 
viaţă, de declaraţii şi cununii, când deasupra mea e încă 
umbra morţii. Enervat, am refuzat-o categoric şi puţin cam 
aspru. l-am spus că plec într-o călătorie, probabil în Coi'fu, 
după care mă voi întoarce pentru câteva săptămâni la 
Roma, pentru reglementarea moştenirii şi abia după aceea 
voi veni la Ploszow. 

ÎS 

Deocamdată n-a insistat. Simţind enervarea mea, a fost 
mai drăguță cu mine ca niciodată. A plecat a treia zi după 
înmormântare. Eu nu m-am dus în Corfu, în schimb m-au 
luat soţii Davis la vila lor din Pegli, unde mă aflu de câteva 


zile. Nu ştiu dacă doamna Davis e sinceră sau nu, nu ştiu şi 
nici nu mă interesează, ceea ce ştiu e că nici o soră nu mi-ar 
fi putut arăta mai multă compasiune şi grijă. Eu, cu firea 
mea otrăvită de scepticism, sunt gata întotdeauna să-i 
bănuiesc pe toţi, dar daca s-o dovedi că de data ăsta mă 
înşel, atunci mă voi simţi cu adevărat vinovat faţă de femeia 
aceasta, căci bunătatea cu care mă. Înconjoară depăşeşte 
orice închipuire. 

26 martie 

Ferestrele mele dau spre azurul nemaipomenit al 
Mediteranei, bordat pe margini cu fâşii de safir închis. În 
apropierea vilei, suprafaţa încreţită de valuri străluceşte ca 
nişte solzi, în timp ce în depărtare marea e netedă, liniştită, 
mată, de un albastru dulce ca o alinare. Pânzele romane ale 
bărcilor pescăreşti sclipesc alb ici şi colo; odată pe zi trece 
vaporul de la Marsilia la Genova, târând după elun 
mănunchi pufos de fum, care rămâne o vreme negru ca un 
nor pe cer, după care se risipeşte. E o odihnă 
nemaipomenită. Gândurile ţi se risipesc aidoma fumului 
aceluia suspendat între două azururi şi trăieşti numai o 
blândă existenţă vegetală. Ieri eram încă foarte obosii:, * 
dar azi respir cu tot pieptul briza proaspătă a mării, care 
depune atomi umezi de sare pe buzele mele. Orice s-ar 
spune, Riviera asta e o capodoperă a zeilor. Îmi închipui ce 
ploi cenuşii or fi acum la Ploszow, ce întuneric de cu ziua, ce 
salturi de la rece la cald, de la măzărichea ce se revarsă din 
norii trecători, la apariţiile efemere ale soarelui. Aici cerul e 
luminos, senin; briza, care-n clipa asta îmi răcoreşte 
fruntea, parcă mi-o sărută: prin fereastra deschisă vine din 
grădină un parfum îmbătător de rezedă, heliotrop şi 
trandafiri. Aici e ţara fermecată „în care se coc lămâile” şi 
palatul acesta este fermecat, căci e dotat cu tot ce se putea 
obţine din milioanele lui Davis, plus gustul ei deosebit. Sunt 
înconjurat numai de capodopere de artă: tablouri, statui, 
unicate de ceramică, aurării de Benvenuto. Ochii, încântați 
de frumuseţea naturii, se desfată cu exponatele de artă şi 


privirea nu ştie unde şase oprească mai întâi, dacă nu-i 
reţinută cumva de acea splendidă pagină, stăpâna tuturor 
acestor comori, a cărei unică religie este frumosul. 

Însă o numesc pe nedrept păgână, căci, repet, sincer sau 
nu, împărtăşeşte tristeţea mea şi se străduieşte s-o aline. 
Vorbim ore în şir despre tata şi adeseori văd lacrimi în ochii 
ei. De când a observat că muzica îmi calmează nervii, cântă 
la pian până noaptea târziu. De multe ori; stau pe întuneric 
în camera mea şi mă uit dus prin fereastra deschisă la 
marea străbătută ca de o reţea de argint, ascultând notele 
amestecate cu plescăitul valurilor; ascult până la uitare de 
sine, până cad într-o toropeală, în care uit de realitate şi de 
necazuri. 

Martie 

Nici măcar să scriu n-am chef zilnic. Citim împreună 
Divina Comedie, adică de fapt numai partea finală. Cândva 
mă atrăgea mai mult plastica piină de imagini fioroase a 
Infernului; în prezent mă cufund cu plăcere în lumina 
nebuloasă, populată cu spirite la fel de luminoase, descrisă 
în Cerul lui Dante. Uneori am impresia că printre aceste 
raze întrevăd trăsăturile cunoscute şi dragi şi durerea mi se 
pare atunci aproape plăcută. Abia acum înţeleg toate 
frumuseţile acestei părţi. Niciodată spiritul uman nu şi-a 
întins atât de larg aripile, nu a cuprins întinderi atât de 
nemăsurate, nu s-a identificat într-atât cu infinitul, ca în 
marele şi nemuritorul poem. Zilele trecute, ieri şi astăzi, am 
citit în barcă. De regulă ne ducem până foarte departe şi 
atunci, dacă-i o linişte absolută, cobor velele şi citim 
legănaţi de valuri, adică ea citeşte şi eu ascult. Ieri, după 
apusul soarelui, tot cerul era scăldat în roşu; ea stătea în 
faţa mea şi citea cu sentiment, ridicând din când în când 
ochii, în care se oglindea lumina asfinţitului. Departe de 
mal, în legănatul domol al bărcii, cu această splendidă 
femeie în faţa mea, scăldată în lumina crepusculară şi 
ascultându-l pe Dante, aveam pur şi simplu impresia că nu 
trăiesc aievea... martie 


Câteodată, durerea care părea adormită în mine, se 
trezeşte şi mai violentă. Atunci aş dori să fug de aici. 

31 martie, vila „Laura” 

Astăzi m-am gândit mult la Aniela. Am sentimentul că 
suntem despărțiți de mări şi ţări, că Ploszow e undeva în 
nişte ţinuturi părelnice, la capătul pământului. Este o 
impresie de tipul acelora, în care senzațiile capătă 
consistenţa stărilor obiective. Insă nu Aniela e departe de 
mine, ci eu mă îndepărtez tot mai mult de acel Ploszowski, 
care avea cândva sufletul şi gândul pline de ea. Asta nu 
înseamnă că sentimentele mele pentru ea s-au stins de tot, 
însă analizându-le, îmi dau seama că şi-au pierdut totuşi 
caracterul activ. Acum câteva săptămâni, iubind doream 
ceva; în prezent, iubind nu mai vreau nimic. Moartea tatii a 
risipit intensitatea sentimentelor mele. La fel s-ar fi 
întâmplat dacă de exemplu aş fi fost în curs de elaborare a 
unei opere literare şi dacă nişte întâmplări nefericite, 
exterioare, m-ar fi smuls de la munca de creaţie. Dar nu-i 
numai atât! Până nu de mult toate coardele sufletului meu 
erau întinse ca un arc, iar acum, sub presiunea durerii, a 
marii oboseli, sub influenţa climei dulci de aici, a azurului şi 
mării, care parcă mă leagănă să adorm, am trecut într-o 
stare de completă relaxare. Trăiesc, precum am mai spus, o 
existenţă vegetală; mă odihnesc, ca un om nespus de 
ostenit şi picotesc mereu de parc-aş fi tot timpul cufundat 
într-o baie caldă. Niciodată nu m-am simţit mai puţin 
capabil de a întreprinde ceva şi chiar şi gândul de a acţiona 
îmi este neplăcut. Dac-ar fi să-mi caut o deviză, aş născoci 
una care să sune cam aşa: „Nu mă treziţi!! ( 

Nu ştiu ce va fi când mă voi trezi. Acum sunt trist, dar mi-e 
bine; deci, nici nu vreau să mă trezesc şi nici nu mă simt 
dator s-o fac. Realmente, mi-e greu şi mie însumi să-mi dau 
seama cât de departe sunt de acel Leon care se simţea atât 
de legat de Aniela. Legat? prin ce? din ce cauză? ce-a fost 
între noi? un sărut fugar, aproape imperceptibil, depus pe 
fruntea ei - sărut, care poate fi foarte bine justificat prin 


înrudirea noastră apropiată... Sunt nişte scrupule 
caraghioase... Oare pe asemenea legături minore mi-am 
bazat eu relaţiile de până acum, a căror rupere nu mi-a 
provocat niciodată nici un fel de remuşcări? Dacă n-aş fi 
fost rudă cu ea - poate! Atunci ea ar fi trebuit să înţeleagă 
totul altfel... Eu. - care nu mă autoînşel niciodată, trebuie 
să recunosc că şi eu am înţeles altfel, dar... în fond, fie! Las- 
să am pe conştiinţă pata asta! Oare puţine crime se comit 
pe lume în fiecare moment, faţă de care dezamăgirea 
pricinuită Anielei e o adevărată copilărie? Conştiinţa poate 
avea mustrări pentru o asemenea vină numai în cazul când 
îşi poate permite luxul să n-aibă nimic mai bun de făcut. 
Tipul acesta de delicte sunt, faţă de cele adevărate, cam tot 
aşa ca discuţiile noastre de pierde-vară faţă de realitatea 
grea şi amară a vieţii. 

De altfel, nu vreau să prevăd ce va urma, deocamdată nu 
doresc decât linişte, nu vreau să mă gândesc la nimic. „Nu 
mă treziţi!” Astăzi, în timpul prânzului, a venit vorba că pe 
la mijlocul lui aprilie, când începe canicula, să părăsim Pegli 
şi să plecăm în Elveţia. Chiar şi asta mă sperie. Se pare că 
pe bietul Davis nevasta o să fie nevoită să-l interneze într- 
un sanatoriu: manifestă un început de nebunie. Zile întregi 
tace, cu ochii în pământ, doar din când în când îşi priveşte 
unghiile, temându-se încontinuu să nu-i cadă. Astea-s 
rezultatele vieţii nebuneşti pe care a dus-o şi ale morfinei. 

Mă opresc din scris, se apropie ora plimbării noastre pe 
mare. 

Aprilie 

Ieri a fost furtună. Vântul din sud gonea norii, ca pe o 
herghelie de cai. O vreme i-a smuls şi i-a sfâşiat, alungându- 
i şi rostogolindu-i pe cer, după care i-a. Strâns şi i-a prăvălit 
cu toată puterea peste mare, care s-a-ntunecat într-o 
clipită, ca faţa omului la mânie şi a început drept răspuns să 
arunce cu spumă în sus. O adevărată luptă între două stihii 
turbate, din ciocnirea cărora ies tunete şi fulgere. Totul însă 
a fost de scurtă durată. Nu ne-am mai dus la obişnuita 


noastră plimbare, căci valurile erau prea mari. În schimb, 
ne-am uitat la furtună de pe balconul închis cu sticlă şi 
uneori unul la altul. N-are rost să mă mai înşel. Între noi se 
naşte ceva, începe ceva. Niciunul n-am spus nici o vorbă, 
care să depăşească limitele prieteniei obişnuite, niciunul n- 
a făcut celuilalt nici o declaraţie şi totuşi, când ne adresăm 
unul altuia avem senzaţia că vorbele noastre nu-s decât un 
paravan, lot aşa, cinci ne ducem pe mare, când citim 
împreună ori când o ascult cum cântă la pian. Toate 
acţiunile noastre par doar aparenţe, forme exterioare 
nesincere, sub care se ascunde o altă esenţă a lucrurilor, 
tainică, mută deocamdată şi cu faţa acoperită, dar prezentă 
în permanenţă, târându-se după noi ca o umbră. Niciunul 
din noi nu vrea încă să-i spună pe nume - însă îi simţim 
mereu prezenţa. Cred că fenomenul acesta apare 
întotdeauna, ori de câte ori un bărbat şi o femeie încep să 
acţioneze unul asupra celuilalt. N-aş şti să spun precis,. 
Când a început la noi; trebuie totuşi să recunosc, că n-a 
venit cu totul pe neaşteptate. 

Am acceptat ospitalitatea soţilor Davis, căci ea fusese 
prietena tatii şi mi-a arătat atâta compătimire după 
moartea lui, ca nimeni altul în Roma. Însă, sunt suficient de 
conştient şi ştiu să mă analizez destul de bine, ca imediat 
după sosirea aici, cu toate că durerea era încă foarte 
proaspătă, să nu fi simţit că între mine şi femeia aceasta se 
va ajunge la o schimbare a relaţiilor. Eram revoltat pe mine 
însumi, că aproape a doua zi după moartea tatii s-a găsit în 
gândurile mele loc pentru o asemenea idee - dar am avut-o. 
Astăzi se confirmă toate previziunile mele. Dacă am spus că 
relaţiile noastre au încă faţa acoperită, asta numai pentru 
că nu ştiu când va avea loc cotitura şi sub ce formă - dar 
conţinutul îl bănuiesc şi trăiesc sula vraja acestor 
presupuneri. Aş fi un mare naiv, dacă mi-aş închipui că ea e, 
în această privinţă, mai puţin conştientă decât mine. E 
foarte probabil ca ea să fie chiar mai conştientă decât mine. 
S-ar putea ca ea să fie aceea care dirijează schimbările şi 


că tot ceea ce se petrece, să fie numai din voinţa şi din 
raţiunea ei rece. Diana-vinătoarea îşi întinde plasa să 
prindă animalul! Dar, ce-mi pasă? Ce am de pierdut? Ca 
aproape orice bărbat, sunt un animal periculos, care se lasă 
prins numai pentru ca la momentul potrivit să se 
năpustească asupra vânătorului. Pentru asemenea 
împrejurări avem cu toţii suficientă energie. Este un gen de 
luptă, în care, prin forţa lucrurilor, victoria trebuie să fie de 
partea noastră. Ştiu prea bine, că doamna Davis nu mă 
iubeşte, dar nici eu n-o iubesc. Influenţa exercitată de unul 
asupra celuilalt este, în cel mai bun caz, o atracţie a două 
firi păgâne, * foarte rafinate artistic şi foarte senzuale. Şi la 
ea intervine amorul propriu, dar cu atât mai rău, căci într- 
un asemenea joc poţi să uiţi de tine şi să ajungi acolo unde 
te duce iubirea. 

Eu n-o să merg prea departe. În sentimentele mele faţă de 
ea nu-i nici ataşament, nici duioşie, ci doar admiraţie pentru 
o capodoperă şi atracţia normală la un bărbat” când 
capodopera este o femeie vie. Tata spunea că e o culme a 
victoriei transformarea unui înger în femeie; eu consider un 
triumf la fel de mare pentru un bărbat, să simtă încolăcite 
de gâtul său braţele calde ale florentinei Venus. 

Din acest punct de vedere, femeia aceasta este tot ceea ce 
imaginaţia cea mai bogată şi cea mai rafinată poate să-şi 
dorească. Este Fryne3. Poţi să-ţi pierzi într-adevăr minţile 
văzând-o, de exemplu, îmbrăcată într-o rochie de 
amazoană, atât de strânsă pe corp. Încât toate formele îi 
sunt la fel de vizibile, ca ale statuii. În barcă, citind din 
Dante, arată pur şi simplu ca Sybilla - şi atunci poţi înţelege 
sacrilegiul patimii lui Nero î E atât de frumoasă, încât e 
aproape înspăimântătoare în frumuseţea ei. Numai 
sprâncenele negre, unite, fac din ea o femeie contemporană 
- dar tocmai de aceea te incită mai mult. Are obiceiul să-şi 
aranjeze părul cu ambele palme duse la ceafă; atunci, cu 
mâinile ridicate, cu trupul cambrat, cu pieptul împins 


înainte, îţi trebuie un efort de voinţă să n-o iei în braţe şi să 
n-o duci departe de ochii oamenilor. 

În fiecare din noi zace un satir. În ceea ce mă priveşte, 
sunt, precum am mai spus, un om deosebit de sensibil şi 
tocmai de aceea, când mă gândesc că între mine şi statuia 
aceasta vie a lui Juno începe să se înfiripeze ceva, că o forţă 
inexorabilă ne împinge unul spre celălalt, aproape că mă 
apucă ameţeala şi mă întreb: la ce altceva mai desăvârşit 
mă pot aştepta de la viaţă? 

Aprilie 

Mi-a dat dovadă de toată compătimirea şi grija de care e 
capabilă o femeie faţă de un prieten, pe care l-a lovit o 
pierdere grea. Şi totuşi, ce ciudat! Bunătatea asta îmi face 
impresia luminii de lună: străluceşte, dar nu încălzeşte. Se 
prezintă perfect sub toate aspectele, dar n-are suflet; 
decurge dintr-o hotărâre, nu din firea ei. Acum vorbeşte din 
nou scepticul din mine, dar ce să fac, niciodată nu mă pot 
îmbăta într-atât, încât să-mi pierd capacitatea de a observa. 
Dacă zeiţa asta ar fi bună, ar fi bună pentru toţi. Dar, de 
exemplu, atitudinea ei faţă de soţ nu-mi lasă nici un fel de 
iluzii în privinţa sufletului ei. Bietul Davis, are sângele atât 
de îngheţat, încât îi e frig chiar şi în arşiţa soarelui, dar cât 
de frig îi este lângă ea! N-am observat niciodată la ea o 
seânteie de compătimire pentru starea lui deplorabilă. Pur 
şi simplu nu-l vede şi nu-i dă nici o consideraţie. Milionarul 
ăsta se învârteşte în luxul de aici atât de amărât, că te 
apucă mila. Chipurile e indiferent la tot ce-l înconjoară, dar 
atâta vreme cât omul mai este cât de cât conştient, simte 
bunătatea altora. Cea mai evidentă dovadă, că îmi este 
oarecum recunoscător, e faptul că din când în când îl întreb 
de sănătate. 

Poate că Davis e sub imperiul atracției inconştiente pe 
care o simt fiinţele slabe faţă de cele puternice. Căci eu 
realmente, când văd faţa lui ca de cretă, nu mai mare decât 
pumnul meu, picioarele lui ca nişte bețe, trupul mic, 
înfăşurat într-un pled gros chiar. Şi în zilele fierbinţi, mi se 


face sincer milă de el. Totuşi, nu vreau să trec nici măcar în 
faţa mea însumi, drept mai bun decât sunt în realitate. 
Compătimirea asta nu mă poate reţine de la nimic. 
Shakespeare spune că ciortanul trăieşte numai ca să fie 
pradă pentru ştiucă. M-a izbit adeseori raţionamentul 
acesta, căci atunci când e o femeie la mijloc, bărbaţii devin 
nemiloşi unul faţă de altul; e o rămăşiţă de instinct animalic 
în noi, care ne impune să luptăm pentru femelă pe viaţă şi 
pe moarte. Într-o astfel de luptă, cu toate că între oameni 
ea a căpătat o altă înfăţişare, vai de cei slabi! Nici măcar 
onoarea nu mai constituie o frână. 

12 aprilie 

N-am scris aproape zece zile. Cotitura s-a produs de o 
săptămână. Am presupus de la început că o să aibă loc pe 
mare. Femeile de tipul Laurei nu uită nici în clipele de extaz 
să-şi asigure un decor corespunzător. Căci, dacă şi faptele 
bune le fac numai pentru că le stă bine cu ele, cu atât mai 
mult au nevoie de frumuseţe în cădere. Asta se leagă de 
admiraţia lor pentru ceea ce-i deosebit, admiraţie care nu 
decurge din sensibilitatea poetică a inimilor lor, ci din 
dorinţa de a se găti cu tot ce ar putea constitui o podoabă. 
Nu mi-am pierdut capul într-atât încât să-mi schimb 
părerea despre Laura, căci realmente nu ştiu dacă ea n-are 
dreptul să fie aşa cum este şi să considere că, chiar soarele 
şi stelele există numai spre a putea ea să se împodobească 
cu ele. Frumuseţea absolută trebuie să fie, prin forţa 
lucrurilor, dotată cu un egoism extrem, care să 
subordoneze totul. Laura este întruchiparea unei asemenea 
frumuseți şi nimeni n-are dreptul să-i ceară mai mult decât 
să fie întotdeauna şi pretutindeni frumoasă - cel puţin eu 
nu-i cer mai mult. 

Binecuvântez priceperea mea de navigator, datorită căreia 
putem fi singuri în luntre, în excursiile noastre pe mare. 
Acum o săptămână, pe cea mai mare arşiţă, Laura mi-a spus 
că vrea să iasă pe mare. E ca Hecate, îi place la nebunie 
soarele fierbinte. O adiere uşoară ne-a împins în curând 


departe de mal, după care s-a oprit brusc. Vela noastră 
romană a căzut în lungul catargului. Strălucirea soarelui, 
reflectându-se în suprafaţa netedă ca oglinda a mării, 
amplifica şi mai mult căldura, cu toate că era după amiază. 
Laura s-a lungit pe cuverturile indiene de pe fundul bărcii şi 
sprijinindu-şi capul de o pernă a rămas nemişcată, scăldată 
în. Lumina roşietică a razelor cernute prin baldachin. M-a 
cuprins o lene ciudată şi totodată, la vederea acestei femei, 
ale cărei forme statuare se conturau pe sub îmbrăcămintea 
uşoară, m-a trecut un fior de încântare. Şi ea eră cuprinsă 
de un fel de moleşeală: ochii îi erau voalaţi, buzele 
întredeschise, tot trupul trăda o expresie de abandonare. 
Când o cuprindeam din priviri, închidea ochii, ca şi cum ar fi 
vrut să spună: „lată-mă, sunt slabă...” 1 

Curând am lăsat luntrea în voia mării... 

Ne-am întors la vilă foarte târziu şi îmi va rămâne multă 
vreme în minte întoarcerea asta a noastră. După asfinţit, la 
ceasul când cerul şi marea se contopeau într-o oglindă 
continuă, s-a lăsat o noapte atât de minunată, cum n-am 
văzut niciodată pe Riviera. Din adâncuri s-a ridicat o lună 
imensă, roşie, scăldând întunericul într-o lumină blândă şi 
aruncând totodată peste mare un covor larg, strălucitor, pe 
care ne îndreptam noi spre țărm. Marea se ridica uşor, cu 
obişnuita ei mişcare de noapte, asemenea unor suspine 
adinei. Din portul micuţ ajungea până la noi cântecul 
pescarilor ligurieni. Briza se pornise din nou, venind 
dinspre țărm şi aducând aroma florilor de portocal. Cu 
toate că nu-s capabil să mă dărui în întregime nici unei 
stări, eram totuşi vrăjit de splendoarea păcii care plutea 
deasupra pământului şi apei, aşezându-se ca roua pe 
lucruri şi suflete. Din când în când mă uitam la femeia 
aceasta frumoasă ca Elena, care strălucea albă în faţa mea, 
în. Lumina lunii şi aveam pur şi simplu iluzia că trăim în 
vremurile antice, plutind cu barca spre pădurile de măslini 
în care se celebrau tainicile practici eleusiene. Extazul 
nostru îmi apărea nu numai ca o încântare a simţurilor, ci 


ca un cult, ca o legătură mistică cu noaptea asta, cu 
primăvara, cu întreaga natură. 

Aprilie 

A sosit termenul plecării, dar nu plecăm. Hecate a mea nu 
se teme de soare, pentru Davis soarele-i un medicament, iar 
mie mi-e la fel ori în Elveţia, ori aici. Îmi trece prin minte un 
gând ciudat: că nu poţi trăi numai cu frumuseţea formei, 
chiar dac-ai fi totalmente uscat sufleteşte. Asta e pentru 
mine o descoperire de-a dreptul tristă, căci dacă se 
confirmă, îmi va fugi de sub picioare terenul pe care stau 
acum. Gândul acesta îmi revine totuşi mereu. Noi, cei de 
astăzi, avem o altă formaţie. Sufletele noastre sunt pline de 
ascuţişuri şi unghiuri gotice, * de care nu se vor scutura 
niciodată şi pe care nu le aveau sufletele grecilor. Ale 
noastre urcă instinctiv, în timp ce ale lor se mulţumeau să 
se menţină cu simplitate şi seninătate la suprafaţa 
pământului. Aceia din noi, în care s-a cuibărit mai puternic 
spiritul Eladei, au ce-i drept, nevoie de frumuseţe în viaţă şi 
o caută cu ardoare, dar chiar şi ei doresc aproape 
inconştient ca Aspasia4 să aibă ochii “Beatricei lui Dante. 
Asemenea dorinţe mocnesc şi-n mine. Când mă gândesc că 
acest splendid exemplar uman, Laura, îmi aparţine şi-mi va 
aparţine atâta vreme cât voi dori, mă cuprinde o bucurie 
totală, dublă: ca bărbat şi ca amator de frumos. Şi totuşi, 
îmi lipseşte ceva, mă sufoc. Pe altarul templului meu 
grecesc se află o zeiţă de marmură, dar goticul meu e 
pustiu. Recunosc că am parte de ceva care atinge 
perfecțiunea, dar nu mă pot dezbăra de gândul că 
perfecțiunea asta târâie după ea o umbră. Mai înainte 
credeam că cuvintele lui Goethe: „Fiţi asemeni zeilor şi 
animalelor” cuprind în ele întreaga înţelepciune a vieţii. 
Acum, când împlinesc această poruncă, simt că-mi lipseşte 
îngerul. 

1.7 aprilie 

Davis m-a găsit astăzi stând pe un taburet la picioarele 
Laurei, cu capul pe genunchii ei. De pe faţa lui palidă şi din 


ochii lui stinşi n-a dispărut nici pentru o clipă expresia de 
indiferentă depresiune. A trecut în papucii lui de casă 
brodaţi cu sori indieni, tăcut ca un duh şi a intrat în 
biblioteca de alături. Laura era adorabilă, când i-a lucit în 
ochi o furie nestăpânită. Eu m-am ridicat, aşteptând 
urmarea. Mi-a trecut prin cap. Că poate Davis o să iasă din 
bibliotecă, cu un revolver în mână. În cazul acesta, aveam 
de gând să-l azvârl pe fereastră cu pledul, cu revolverul şi 
cu papucii lui indieni cu tot. Dar n-a ieşit. Am aşteptat 
îndelung, zadarnic. Nu ştiu ce făcea acolo: se gândea la 
situaţia lui nefericită, plângea, ori era complet indiferent. 
Ne-am întâlnit în trei abia la micul dejun şi a fost ca şi cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. Poate că numai mi s-a părut, că 
Laura îi aruncă priviri fioroase şi că apatia lui are o 
expresie mâi suferindă decât de obicei. Trebuie să 
recunosc, că această încheiere a incidentului mi-a fost mai 
neplăcută, decât oricare alta. Toată ziua m-a urmărit chipul 
lui şi chiar şi acum îl am în faţa ochilor, ca un reproş mut. 
Nu-s zurbagiu, dar sunt oricând gata să răspund de ceea ce 
fac; în fund sunt aristocrat şi aş prefera ca omul acesta să 
nu fie atât de mic, de bolnav, de dezarmat, într-un cuvânt, 
un nenorocit de infirm. Am o senziţie stupidă, ca şi cum aş fi 
pălmuit un paralitic. Arareori am fost atât de dezgustat de 
mine, ca acum. 

Am plecat totuşi, ca de obicei pe mare, căci nu voiam ca 
Laura să creadă, că n-am curaj din cauza lui Davis. Dar 
acolo, pentru prima dată, s-a iscat o neînțelegere între noi. 
I-am mărturisit scrupulele mele, iar când a început să râdă 
de mine, i-am spus în faţă: 

— Nu-ţi stă bine cu râsul ăsta. Nu uita că tu ai voie să faci 
orice, cu excepţia lucrurilor care nu-ţi stau bine. 

La care ea, încruntându-şi sprâncenele unite, a răspuns cu 
amărăciune: 

— După cele petrecute între noi, poţi să mă insulţi chiar şi 
mai mult decât pe Davis, fără a fi pedepsit. 


La un asemenea reproş nu-mi mai rămânea altceva, decât 
să-i cer scuze, aşa că la scurt timp după aceea domnea 
iarăşi pacea între noi. Laura a început să-mi vorbească 
despre ea şi am avut încă odată dovada iscusinţei ei. Câta 
femei am cunoscut, toate în anumite împrejurări trădau 
dorinţa nestăpânită de a-şi povesti viaţa. Nu le-o iau în 
nume de rău, căci este o nevoie de a se justifica în ochii 
noştri şi ai lor proprii, lucru pe care noi nu-l simţim deloc. 
La drept vorbind, n-am întâlnit niciodată o femeie atât de 
înţeleaptă, ca în aceste mărturisiri să păstreze o măsură 
artistică şi nici atât de sinceră, încât să nu-şi permită să 
mintă un pic, pentru a se justifica mai bine. Apelez aici la 
toţi bărbaţii, care ar putea la o adică să confirme, că 
poveştile decăderii femeilor sunt teribil de asemănătoare 
între ele şi în consecinţă, neobişnuit de plicticoase. Laura a 
început tot aşa, să vorbească despre ea cu o oarecare 
mulţumire zeloasă, dar numai la atât s-a oprit asemănarea 
ei cu decăderea altor îngeri. În ceea ce spunea, poate că 
poza puţin în femeie originală, însă nicidecum în victimă. 
Ştiind că are în faţă un sceptic, rai voia să se expună la un 
îngăduitor zâmbet de neîncredere. Cutezătoarea ei 
sinceritate aproape că friza cinismul, dacă cele spuse n-ar fi 
constituit un anumit sistem de viaţă, în care estetica 
înlocuia cu totul etica, A preferat ca viaţa ei să aibă formele 
lui Apolo, decât. Cocoaşele lui Polişinel - iată filosofia ei! S-a 
măritat cu Davis nu în mod expres pentru milioanele lui, ci 
ca prin ele să-şi poată înfrumuseţa viaţa atât cât e omeneşte 
posibil şi nu la modul ordinar, ci în înţelesul cel mai înalt, 
artistic, al acestui cuvânt. De altfel, nu se simte cu nimic 
datoare faţă de soţul ei, căci l-a avertizat încă de Ia început, 
cu privire la tot. Nutreşte pentru el tot atâta milă, câtă silă 
şi deoarece acum e absolut indiferent la orice, nu mai are 
nevoie să ţină cont de el, e ca şi cum ar fi murit. Mai adăugă 
că în general nu ţine cont de nimic ce e împotriva 
frumuseţii şi a împodobirii vieţii ei. Nu-i prea pasă de 
convenienţe şi m-aş înşela dacă aş crede altfel. Faţă de tatăl 


meu nutrea prietenie nu pentru relaţiile lui, ci pentru că 
vedea în el o capodoperă a naturii. Pe mine mă iubea de 
multă vreme. Înţelege c-aş preţui-o mai mult, dacă aş fi fost 
nevoit să lupt ca s-o cuceresc, dar nu vrea să se târguiască 
pentru propria ei fericire. 

Principiile astea, rostite de buzele ei minunate, cu o voce 
moale, senină, plină de inflexiuni metalice, au prorlus o 
Ciudată impresie asupra mea. În timp ce vorbea, îşi 
strângea rochia în jurul picioarelor, ca şi cum ar fi vrut să- 
mi facă loc alături de ea. Din când în când urmărea cu 
privirea zborul pescărugşilor, apoi se întorcea iarăşi asupra 
feţei mele, curioasă să vadă, ce se poate citi din ea. Eu îi 
ascultam mulţumit cuvintele, căci constituiau dovada că nu 
m-am înşelat în privinţa ei. Era totuşi ceva cu totul nou 
pentru mine. Pentru că, cu toată aprecierea pe care o 
dădeam înţelepciunii ei, îmi plăcea să cred că faptele-i sunt 
mai instinctive, decurgând din firea ei; nu presupuneam c- 
ar fi capabilă să construiască un întreg sistem pentru 
susţinerea şi justificarea impulsurilor naturii ei. Într-o 
oarecare măsură, asta o înnobila în ochii mei, deoarece îmi 
dovedea că acolo unde eu o bănuisem de calcule mai mult 
sau mai puţin meschine, ea procedase conform unor 
principii - poate rele, ori' chiar îngrozitoare - dar oricum, 
principii. Mi se păruse, de exemplu, ' că nutreşte dorinţa 
ascunsă, ca după moartea lui Davis, să se mărite cu mine - 
acum îmi demonstra că m-am înşelat. Singură a început să 
vorbească despre asta. A recunoscut că dacă i-aş cere 
mâna, probabil că n-ar avea putere să mă refuze, căci mă 
iubeşte mai mult decât cred (zicând acestea, am văzut-o cu 
ochii mei, cum s-a înroşit în obraji şi pe gât); ştie însă. Că nu 
voi face niciodată gestul acesta; e sigură că mai devreme 
ori mai târziu o voi părăsi cu inima uşoară, dar ce 
importanţă are asta? îşi cufundă mâinile în apă şi simte o 
răcoare plăcută. Să se priveze de o asemenea bucurie 
numai pentru că ştie. Că peste câteva clipe soarele va suge 
umezeala răcoroasă de pe mâinile ei? 


Spunând acestea, se aplecă peste bord - mişcare la care 
trupul ei se contura în toată perfecțiunea lui neîntinată - şi 
cufundându-şi palmele în apă, le întinse apoi spre mine, 
ude, roze, strălucind în soare. 

Am apucat mâinile acelea ude, iar ea, ca un ecou al 
simţirilor mele, a şoptit cu o voce dulce, îmbietoare; 

— Vino! ... 

20 aprilie 

Ieri toată ziua n-am văzut-o pe Laura, căci a fost bolnavă. 
A răcit stând până noaptea târziu pe balcon, apoi răceala a 
trecut în durere de dinţi. Ce plictiseală! Din fericire, ieri a 
sosit un doctor, care urmează să rămână în permanenţă 
lângă Davis, altfel n-aş avea cu cine să schimb o vorbă. Este 
un italian tânăr, negru ca o bucată de cărbune, mic, cu un 
cap imens şi cu ochii ageri. Pare loarte inteligent. Probabil 
că încă din prima seară s-a orientat care e situaţia şi 
relaţiile dintre noi, apoi a găsit totul foarte natural şi fără să 
şovăie m-a considerat adevăratul stăpân al casei. Nu mi-am 
putut reţine un zâmbet, când a venit azi dimineaţă să mă 
întrebe, dacă poate s-o vadă pe „doamna contesă” şi să-i 
prescrie un medicament. În ţara asta domnesc obiceiuri 
originale. Oriunde în altă parte, dacă asupra unei femei 
căsătorite cade bănuiala că ar aparţine altcuiva, toată 
lumea organizează o mare hăituială împotriva ei, adeseori 
plină de o cruzime necugetată. Aici, dimpotrivă: domneşte 
un asemenea respect pentru dragoste, că trec imediat cu 
toţii de partea ei şi încep să conspire în favoarea 
îndrăgostiţilor. I-am spus italianului, c-o s-o întreb pe 
doamna contesă dacă vrea să-l vadă. După micul dejun am 
reuşit să intru în buduarul Laurei. M-a primit fără chef, căci 
are faţa puţin umflată şi n-ar fi vrut s-o văd în starea asta. 
Într-adevăr, privind-o, mi-am amintit de lecţiile de desen 
luate cândva. Observasem atunci că, făcând portretul unui 
om modern, poţi comite orice inexactitate, ba chiar poţi 
schimba una-alta, căci dacă păstrezi trăsăturile generale şi 
expresia feţii, asemănarea nu suferă cu nimic. Cu totul 


diferită este desenarea chipurilor antice. Orice linie 
imperfectă, orice abatere tulbură armonia feţii, o modifică. 
Acum aveam înaintea ochilor exemplul Laurei. Umflătura 
obrazului era foarte mică, aproape că n-o vedeam, fiindcă 
se întorcea spre mine numai cu partea sănătoasă; însă 
ochii-i erau puţin injectaţi şi pleoapele mai grele decât de 
regulă, nu mai era aceeaşi faţă perfectă în armonia ei şi era 
departe de frumuseţea obişnuită. Bineînţeles că nu i-am dat 
să înţeleagă acest lucru, dar ea primea mângâierile mele cu 
un fel de nelinişte, ca şi cum ar fi avut mustrări de 
conştiinţă. Se vede treaba, că, după principiile ei, abcesul 
este un păcat de moarte. 

Oricum, are nişte principii cu totul deosebite î Şi eu 
consider că port în mine un suflet de grec antic, însă în 
afara păgânului, mai e şi altceva. Laura poate ajunge cu 
timpul foarte nefericită cu filosofia ei. Aş înţelege să faci din 
frumos în genere o adevărată religie, însă din propria ta 
frumuseţe - asta înseamnă să-ţi pregăteşti nefericirea de 
mai târziu. Ce religie mai e şi aia, dacă un biet abces e în 
stare s-o submineze, iar un coş pe nas ar putea s-o 
răstoarne cu totul! 

Aprilie 

Trebuie totuşi să plecăm în Elveţia, căci căldurile au 
început să fie greu de suportat. În plus, din când în când 
bate sirocco, ca o răsuflare fierbinte a Africii. Cu toate că 
marea mai răcoreşte suflul pustiului, estetotuşi foarte 
neplăcut. 

Lui Davis sirocco îi face nespus de rău. Doctorul îl păzeşte 
acum să nu se drogheze, aşa că sunt momente când e furios 
la culme, alteori cade într-o apatie totală. Am observat că, 
chiar şi în crizele de enervare, se teme de Laura şi de mine. 
Cine ştie, dacă în mintea acestui semidement nu începe să 
apară mania persecuției şi dacă nu ne băânuieşte c-am vrea 
să-l ucidem, ori să-l înecăm? în general, raporturile cu el 
constituie una din cele mai întunecate file ale prezenţei 
mele aici. Spun: una, fiindcă îmi dau perfect de bine seama, 


că mai sunt şi multe altele. Cred că n-aş mai fi eu însumi 
dacă n-aş observa că sufletul meu nu numai că trândăveşte, 
dar se şi alterează repede şi precis în braţele acestei femei. 
Nici nu pot spune, cât m-a scârbit, m-a amărât şi câte 
mustrări de conştiinţă mi-a produs la început gândul că m- 
am cufundat în această bulboană a plăcerilor şi pornirilor 
senzuale aşa imediat după moartea tatii. Se revolta nu 
numai conştiinţa, dar şi delicateţea mea spirituală, pe care 
o am în mod neîndoielnic. Îmi era atât de neplăcut gândul 
acesta, încât nu puteam nici să-l aştern pe hârtie. Acum am 
devenit indiferent. Uneori îmi mai revin remuşcările, mă 
gândesc la ele, dar nu le mai simt cu adevărat. 

Pe Aniela mă străduiesc s-o uit, căci amintirea ei mă 
plictiseşte sau, mai degrabă, nu reuşesc să-mi pun ordine în 
gânduri, când îmi amintesc episodul de la Ploszow. Ba mi se 
pare că nu-s demn de ea, ba c-am fost un prost şi-am jucat 
pe lângă fata asta de duzină, im rol de-a dreptul caraghios. 
Îmi biciuie orgoliul într-atât, încât simt un fel de furie 
împotriva Anielei. Şi oscilez mereu. Când am senzaţia 
insipidă a vinei mele faţă de ea, când vina asta mi se pare 
prostească şi copilărească. Nu-s de acord cu mine nici cum 
m-am comportat la Ploszow, nici aşa cum sunt acum. Pierd 
într-o anumită măsură sentimentul diferenţei între bine şi 
rău, şi mai mult, deosebirea aceasta îmi devine indiferentă. 
Este, desigur, un simţământ care decurge dintr-o lenevie 
spirituală; pe de altă parte însă, lenevia aceasta mă 
salvează atunci când mă chinuiesc l'rămânţările mele 
intime, căci vine şi-mi spune: Să presupunem că eşti mai 
rău decât ai fost - şi ce-i cu asta? De ce să te chinuieşti din 
vreun motiv oarecare? 

Mai observ la mine încă o schimbare. Treptat m-am 
obişnuit'şi cu ceea ce la început lovea în onoarea mea şi 
acum îl pălmuiesc pe paralitic mai mult sau mai puţin cu 
indiferenţă. Constat chiar, de câteva zile, că-mi permit o 
groază de lucruri, la care nu m-aş fi încumetat, dacă Davis, 
în loc să fie un neajutorat fizic şi mintal aşa cum este, ar fi 


un om robust, capabil să-şi apere onoarea şi avutul. Nu ne 
mai ostenim să ne ducem pe mare... Pur şi simplu nu mi-aş 
fi închipuit ca delicateţea mea să se tocească în halul 
acesta. Îmi vine uşor să zic în gând: ce poate să-mi pese mie 
de amărâtul ăsta de levantin? - dar, pe Dumnezeul meu, nu 
mă pot adesea dezbăra de gândul că zeiţa mea cu părul 
negru şi cu sprâncene de Juno, nu se numeşte de fapt Juno, 
ci Circe şi că transformă oamenii pe care-i atinge - cum să 
spun, ca să sune cât mai mitologic? - în cireada lui Eume. 

Când îmi pun întrebarea: în ce constă tot ce am acum? 
răspunsul echivalează cu falimentul multora dintre 
concepţiile mele anterioare. Căci iubirea noastră este doar 
carnală, nu şi spirituală. Îmi revine mereu gândul că un om 
modern nu se poate mulţumi numai cu atât. Eu cu Laura 
suntem asemenea zeilor şi animalelor, dar nu asemenea 
oamenilor. De fapt, sentimentul care ne leagă nici nu poate 
fi numit iubire, căci nu suntem unul pentru celălalt decât 
nişte fiinţe dorite, nu şi dragi. Dacă Laura ar fi alta şi dacă 
eu aş fi altul, am putea fi de zeci de ori mai fericiţi, şi în 
prezent n-aş mai avea senzaţia că mă aflu în cocina lui 
Eume. Înţeleg că dragostea care se vrea doar spirituală nu-i 
decât o umbră; dar despuiată totalmente de spirit, nu-i 
decât o înjosire. E adevărat însă, că oamenii atinşi de 
bagheta lui Circe îşi află plăcerea în înjosire. 

Mi se pare ciudat şi trist, ca eu, un om de factură h elenă, 
să scriu asemenea lucruri! Acum scepticismul meu începe 
să se extindă şi asupra Eladei, fiindcă mă îndoiesc că se 
poate trăi cu forme perimate de viaţă. Încerc însă să fiu 
sincer şi să scriu ceea ce gândesc. 

30 aprilie 

Ieri a picat pe neaşteptate o scrisoare de-a mătuşii. Mi-au 
trimis-o de la Roma. E datată de acum două săptămâni şi nu 
înţeleg ele ce au ţinut-o atât la Casa Osoria. Tanti e convinsă 
că am fost în Corfu, însă presupune că m-am întors, aşa că- 
mi scrie următoarele: „Aşteptăm veşti de la tine cu mult dor 
şi nelinişte. Eu, că-s bătrână, am rădăcini puternice în 


pământ şi nu mă poate dobori orice vânt, dar Aniela - ţi-e 
milă şi să te uiţi la ea! La început, tot aştepta să sosească o 
scrisoare de la tine, de 3a Viena, ori de la Roma şi văzând 
că nu mai vine, a început să se neliniştească. Apoi, a urmat 
moartea tatălui tău. Am spus într-adins tare, de faţă cu 
Aniela, că acum nu te mai poţi gândi la nimic altceva, decât 
la pierderea suferită, dar că peste câteva săptămâni ai să te 
scuturi din apatie şi ai să revii la viaţa activă. Eu cu Aniela 
nu vorbesc deschis, dar ne înţelegem de minune una pe 
alta. Am observat că s-a liniştit. Când a trecut însă o lună şi 
tu n-ai dat nici un semn de viaţă, a început din nou să se 
frământe, mai ales cu privire la starea sănătăţii tale, dar 
desigur şi la gândul. Că ne-ai uitat. Şi eu am fost neliniştită 
şi ţi-am scris de câteva ori în Corfu, la poste-restante, aşa 
cum ne-am înţeles. Deoarece n-am primit nici un răspuns, 
încerc să scriu pe adresa ta de la Roma, căci gândul c-ai 
putea fi bolnav ne otrăveşte zilele. Scrie măcar câteva 
cuvinte - şi mai ales trezeşte-te, dragul meu Leon, din 
apatie şi fii tu însuţi. Am să fiu sinceră cu tine. La gândurile 
negre ale Anielei mai contribuie şi faptul că nu ştiu cine i-a 
îndrugat mamei ei verzi şi uscate, că ai fi cunoscut în toată 
lumea prin aventurile tale galante. Închipuieşte-ţi, ce 
revoltată am fost 5 Disperată, Celina i-a spus totul fică-şi şi 
acum una are tot timpul migrenă, cealaltă, biata de ea, a 
slăbit, e palidă şi s-a schimbat atât de mult, că ţi se face 
milă când o vezi. E totuşi o făptură bună şi drăguță, ca un 
înger! Se preface veselă, ca să n-o întristeze pe maică-sa, 
dar eu văd prea bine ce se petrece cu ea şi mi se rupe 
inima. Scumpul meu băiat, nici eu n-am discutat problema 
asta cu tine când am fost la Roma, din respect pentru 
durerea ta, dar nenorocirea care te-a lovit a fost din voinţa 
lui Dumnezeu, trebuie să te împaci cu gândul şi să nu te 
delaşi în viaţă. N-ai putea oare să ne scrii o vorbă, care să 
ne liniştească? Fie-ţi milă de fată! Nu-ţi ascund, că aş dori 
cel mai mult pe lume, ca după trecerea doliului tău, fie 
Chiar şi peste un an sau doi să vă uniţi, căci după mine 


Aniela e pasărea fenix. Dar, chiar şi dacă ar fi să fie altfel, 
tot cred că-i mai bine să ne spui într-un anumit fel. Tu ştii că 
eu nu exagerez niciodată şi dacă-ţi scriu toate astea, e 
numai pentru că într-adevăr mă tem pentru sănătatea 
Anielei. În plus, trebuie să ştii, că e vorba şi de viitorul ei. 
Kromicki a început să le viziteze tot mai des şi e clar. Că are 
anumite intenţii. Am vrut să-l gonesc, cum ştiu eu, fără prea 
multe politeţuri, cu atât mai mult, că pe el îl bănuiesc c-a 
trăncănit de aventurile tale, dar Celina m-a conjurat să n-o 
fac. Ea e complet disperată şi nu contează deloc pe 
ataşamentul tău faţă de Aniela. Ce era să fac în situaţia 
asta? Dar dacă presimţirile ei de mamă sunt mai adevărate? 
Răspunde, dragă Leon, cât mai repede şi primeşte 
îmbrăţişările şi bineeuvântarea unei femei bătrâne, care nu 
te are decât pe tine pe lume. Aniela a vrut mai înainte să-ţi 
scrie, să-ţi transmită condoleanţe, dar n-a lăsat-o Celina, 
lucru pentru care m-am certat cu ea. Celina e cea mai bună 
femeie din lume, dar mă înfurie adesea. Multe salutări şi 
sincere urări de sănătate de la toţi. Tânărul Chwastowski 
construieşte aici o fabrică de bere. A avut el nişte bani, 
restul i-am împrumutat eu.” în prima clipă am crezut că 
scrisoarea nu m-a tulburat deloc; apoi, am început să mă 
plimb prin casă şi mi-am dat seama că greşesc. Impresia 
lăsată de scrisoare creştea cu fiecare minut şi în cele din 
urmă a ajuns nemaipomenită. După vreo oră mi-am spus 
uimit: la naiba, nu mă mai gândesc la nimic altceva, decât la 
asta! E ciudat cu ce viteză trecem de la un sentiment la 
altul, ca vântul care goneşte norii. Cât de nervos sunt 
totuşi! Mai întâi m-a cuprins înduioşarea pentru Aniela. 
Dintr-odată, tot ceea ce am simţit nu de mult pentru ea şi ce 
rămăsese tăinuit în nişte cotloane ale inimii mele, a ţâşnit la 
suprafaţă cu presiunea aburului. Să mă duc, s-o liniştesc, s- 
o îmbrăţişez, s-o fac fericită - asta a fost prima reacţie, 
primul imbold al inimii, departe de o voinţă clar formulată, 
dar nespus de puternic. lar când mi-am imaginat ochii ei 
înlăcrimaţi şi mâinile ei într-ale mele, a renăscut cu violenţă 


toată senzualitatea prin care mă simţeam atras spre ea. Pe 
urmă, mi-a trecut prin gând o comparaţie cu Laura, care, 
prin firea lucrurilor, trebuia să iasă fatal pentru aceasta din 
urmă. Viaţa pe care-o duc aici îmi stă în gât. Am simţit dintr- 
odată nevoia unui aer mai curat decât cel pe care-l respir, 
nevoia de linişte, de suavitate şi mai ales de căldura 
sentimentelor adevărate. Totodată, m-a cuprins bucuria că 
nu-i nimic pierdut, că se poate îndrepta totul şi că nu 
depinde decât de mine. Dar brusc mi-am adus aminte de 
Kromicki şi de mama Anielei, care, neavând încredere în 
mine, este desigur de partea lui. Gândindu-mă la ei m-a 
apucat o furie, care crescând treptat, a înăbuşit toate 
celelalte simţăminte. Cu cât raţiunea îi dădea dreptate 
doamnei Celina, că nu contează pe mine, cu atât eram mai 
supărat pe ea, că şi-a permis să nutrească o asemenea 
neîncredere, In cele din urmă am ajuns la o furie disperată 
împotriva mea şi a tuturor. Tot ceea ce gândeam şi simţeam 
putea fi cuprins în cuvintele: bine, fie şi-aşa! 

Scrisoarea a venit ieri; astăzi, analizându-mă mai la rece, 
am constatat de-a dreptul cu uimire că jignirea a pătruns 
atât de adânc în sufletul meu, că acum e mai mare decât 
ieri şi că este sentimentul care mă domină, îmi spun tot 
ceea ce îşi poate spune un om raţional şi totuşi nu le pot 
ierta pentru Kromicki ăsta nu numai pe mamă, dar nici pe 
fiică. Căci în fond, Aniela ar fi putut printr-un singur cuvânt 
să-i închidă acestuia calea spre Ploszow, iar dacă n-o face, 
este pentru că cedează în faţa mamei, adică mă sacrifică pe 
mine pentru migrenele ei. De altfel, Kromicki ăsta o 
coboară în ochii mei pe Aniela, o urâţeşte, o reduce la tipul 
banal de domnişoară de măritat. Nu pot vorbi liniştit despre 
toate astea. 

Poate că gândesc şi simt ca un om prea iritat; poate că 
amorul meu propriu este peste măsură de mare; recunosc, 
văd, ştiu să mă privesc obiectiv, ca pe un străin, dar 
dedublarea asta nu-mi ajută la nimic. Mă amărăsc şi mă 


enervez tot mai mult. Însuşi faptul că scriu despre asta îmi 
zguduie nervii, aşa că mă întrerup. 

Mai 

Astă noapte mă gândeam: Poate că mâine voi fi mai liniştit. 
Dar de unde L. Se naşte în mine de-a dreptul o înverşunare 
împotriva mamei Anielei, a ei însăşi, a mătuşii şi în ultimă 
instanţă împotriva mea. Trebuie să ştii să masori vântul 
după lina mielului şi a mea e afurisit de subţire. Mă simt eu 
oare bine aici, la Pegli? Laura e rece ca marmura, dar cel 
puţin lângă ea nu mă chinuiesc, căci în afară de frumuseţe 
n-are nimic. Sunt sătul de suflete prea rafinate şi 
sentimentale. N-are decât să le consoleze Kromicki. 

Mai 

Am dus singur scrisoarea la poştă. Conţinutul era 
următorul: „îi doresc domnului Kromicki fericire cu 
domnişoara Aniela şi domnişoarei Aniela cu domnul 
Kromicki.” 

A vrut mătuşa un răspuns net - acum îl are. 

Mai 

Mă gândesc. Dacă nu cumva ceea ce mi-a scris mătuşa 
despre Kromicki n-o fi fost o diplomaţie pur feminină, ca să 
mă pună pe mine în gardă. Dacă da, atunci o felicit pentru 
abilitate şi pricepere la oameni. 

10 mai 

A trecut o săptămână. N-am mai scris, căci am umblat ca 
otrăvit. Sunt nespus de mâhnit. Aniela n-a fost şi nu-mi este 
indiferentă. Îmi amintesc cuvintele lui Hamlet: „O iubesc pe 
Ofelia, cum n-ar putea-o iubi patruzeci de mii de fraţi!” 
Parafrazând: „Am iubit-o pe Aniela mai mult decât patruzeci 
de mii de Laure!” Şi a fost să fie ca tocmai din mâinile mele 
să-i vină tot răul! Din când în când mă consolez la gândul că 
tocmai căsătoria cu mine ar fi fost rea pentru ea - dar nu-i 
adevărat! Dac-ar fi a mea, aş fi bun cu ea. Mă înnebuneşte 
bănuiala că poate-i mulţumită şi cu Kromicki. 

Când mă gândesc la asta începe iarăşi să se revolte totul în 
mine şi-mi vine să mai trimit o scrisoare ca aceea. 


S-a terminat! Asta-i singura consolare pentru oamenii ca 
mine, fiindcă pot să-şi. Încrucişeze braţele liniştiţi şi să 
trândăvească mai departe. Poate că-i dovada unei 
nemaipomenite slăbiciuni, dar aflu o anumită uşurare în 
expresia asta. 

Acum pot să gândesc mai liniştit. 

Mă uit la mine şi mă întreb prin ce minune, un om care nu 
numai că se laudă cu o conştiinţă de sine foarte dezvoltată, 
dar care o are realmente, a acţionat câteva zile numai prin 
impulsuri. Atunci la ce-mi mai slujeşte autocunoaşterea, 
dacă la cea mai mică tulburare a nervilor ea se retrage în 
nişte cotloane ale creierului şi asistă ca un martor pasiv la 
acţiunile impulsive? Ca să mă analizeze post factum? Nu 
ştiu la ce-mi ajută, dar deoarece n-am altceva de făcut, 
măcar cu atâta să mă aleg de pe urma ei. Deci, de ce am 
procedat aşa cum am procedat? Poate pentru că sunt, ce-i 
drept un om inteligent, poate chiar foarte inteligent (să mă 
trăsnească, dacă am de gând să mă flatez pe mine însumi, 
ori să mă laud!) - dar nu sunt un om deştept. Mai ales îmi 
lipseşte deşteptăciunea calmă, bărbătească. Nu-mi pot 
stăpâni nervii, sunt sensibilizat; m-ar răni - după expresia 
poetului - chiar şi o petală de trandafir îndoită în două. 
Inteligența mea are ceva feminin în ea. Poate că nu-s o 
excepţie şi că mulţi indivizi cu pantaloni sunt, mai ales la 
noi, de aceeaşi formaţie cu mine. Slabă consolare! Cu o 
asemenea minte poţi înţelege multe lucruri, dar e greu să 
te conduci după ea în viaţă; se zbate neliniştită, şovăie, 
filtrează la culme fiecare intenţie şi în sfârşit se pierde cu 
totul la o răscruce de drumuri. În consecinţă, micşorează 
capacitatea de acţiune şi permite slăbiciunii de caracter să 
se dezvolte, trăsătură care la noi este un defect înnăscut şi 
general. Îmi mai pun întrebarea: dacă mătuşa n-ar fi 
pomenit în scrisoare despre Kromicki, rezolvarea în acest 
caz ar fi fost alta? Şi pe cuvânt că nu îndrăznesc să spun: 
da! N-ar fi fost atât de rapidă - asta-i sigur - dar cine ştie, 
dac-ar fi fost mai favorabilă. Caracterele slabe au nevoie de 


înlesniri nelimitate; numai sufletele tari găsesc un stimulent 
în opoziţie. Laura, care în anumite privinţe este perspicace 
precum moscul, probabil că a înţeles asta şi poate că de 
aceea a fost atât de... darnică. 

În cele dan urmă, ce rezultă de aici? Sunt un nătăficţ? 
Nicidecum! Un om, care nu se cruţă de adevărul golgoluţ, 
n-ar ocoli nici asta - dar nu sunt! ... Sunt convins că fără 
prea multă codeală aş fi putut pleca la Polul Nord, ori în 
adâncul Africii, să mă fac misionar; am o fire puţin agresivă, 
un oarecare curaj înnăscut şi aş fi fost capabil de orice 
iniţiative îndrăzneţe, de întreprinderi riscante. Am un 
temperament vioi, o mobilitate poate nu atât de mare ca a 
lui Sniatynski, de exemplu, dar oricum, destul de mare. 

Numai când e vorba de rezolvarea unei probleme de viaţă, 
scepticismul mă face neputincios, mintea se pierde în 
consideraţii şi argumente, voinţa n-are nici un suport şi 
faptele mele depind în parte de întâmplările exterioare. 

Mai 

La Laura n-am ţinut niciodată, cu toate că am fost şi mai 
sunt încă sub imperiul farmecului ei fizic. Poate că la prima 
vedere un asemenea fenomen pare ciudat, dar de fapt este 
un lucru destul de obişnuit. Poţi chiar să iubeşti şi să nu-ţi 
placă cineva. De câte ori nu mi s-a întâmplat să văd o 
dragoste amară, caustică, plină de ranchiune, tocmai 
pentru că nu era dublată de ataşament. Mi se pare că am 
spus despre soţii Sniatynski că nu numai că se iubesc, dar 
se şi plac teribil; de aceea le e aşa de bine împreună... Ah, 
simt că şi mie mi-ar fi plăcut nespus Aniela şi că ne-ar fi fost 
la fel de bine... Dar, să nu mai vorbesc despre asta! ... în 
ceea ce o priveşte pe Laura, ea poate face pe mulţi bărbaţi 
să se îndrăgostească lulea de părul ei negru, de formele ei 
statuare, de sprâncenele ei, de vocea, privirea, de felul cum 
îşi ţine capul etc., însă sunt convins ca nimeni n-a ţinut la 
ea. Este o femeie ciudată: te atrage aproape irezistibil, dar 
totodată te respinge. Am spus că în afară de frumuseţe nu 
mai are nimic, căci până şi inteligenţa ei. Nu-i decât prima 


dintre sclave, care îngenunchează la picioarele frumuseţii 
ei pentru a-i lega sandalele. Nu mai departe decât acum o 
săptămână am văzut-o pe Laura dând de pomană unui copil 
de pescar, al cărui tată s-a înecat nu de mult şi m-am 
gândit: dac-ar fi convinsă că i-ar sta mai bine scoţându-i 
ochii copilului, nu dându-i de pomană, ar face-o cu tot 
calmul şi seninătatea. Sunt lucruri care se simt, de aceea 
poţi să-ţi pierzi capul după femeia asta, dar nu-i chip să-ţi 
placă. lar ea, înţelege orice, numai asta nu. 

În schimb, cât e de frumoasă! Văzând-o acum câteva zile, 
cum cobora scările vilei spre grădină, legănându-şi 
şoldurile superbe, „credeam c-o să cad lat”, precum spune 
Siowacki. În mod cert, sunt sub presiunea a două forţe, 
dintre care una mă atrage, cealaltă mă respinge. Aş vrea să 
plec în Elveţia, dar totodată aş vrea să mă întorc la Roma. 
Nu ştiu ce o să fac până la urmă. Ribot are dreptate când 
spune că a vrea este doar o stare a conştiinţei, nu şi un act 
de voinţă; şi cu atât mai puţin, când vrei două lucruri 
deodată. Am primit o scrisoare de la notarul meu, prin care 
mă cheamă la Roma, în legătură cai moştenirea. Sunt nişte 
formalităţi de rezolvat, care s-ar putea aranja şi în lipsa 
mea, dacă aş ţine neapărat să nu mă duc... Asta ar fio 
justificare... De la o vreme nu-mi mai place Laura ca 
înainte. Ea n-are nici un aport aici, căci este mereu aceeaşi, 
însă eu am transferat nemulţumirea de mine însumi asupra 
ei. În timpul suferinţei şi frământărilor căutam lângă ea nu 
numai liniştea, ci şi un fel de înjosire expresă; acum am 
repulsie faţă de ea tocmai pentru asta. Nici n-a ştiut de 
furtuna care m-a pustiit. Ce-i păsa ei de frământările mele, 
de vreme ce nu se putea împodobi cu ele? A observat acum 
că sunt mai febril şi mai violent decât de obicei, m-a 
întrebat în treacăt din ce cauză, fără însă a insista prea 
mult. 

Poate că în cele din urmă atracţia pe care o exercită 
asupra mea va învinge şi nu voi pleca, în orice caz, am să-i 
spun chiar mâine că sunt chemat la Roma. Sunt curios să 


văd cum o să primească vestea asta - cu atât mai curios, cu 
cât nu prea pot să-mi închipui reacţia ei. Bănuiesc, în ciuda 
sentimentului ce spunea că mi-l poartă, asemănător de 
altfel cu al meu pentru ea, că nici ea nu ţine la mine, 
natural, dacă-şi dă în general osteneala să ţină sau să nu 
ţină la cineva. Sufletele noastre au multe asemănări, dar şi 
mii de deosebiri. 

Sunt îngrozitor de obosit. Nu pot să nu mă gândesc la 
impresia pe care a produs-o la Ploszow scrisoarea mea. Mă 
gândesc la asta în permanenţă, chiar şi atunci când sunt cu 
Laura; le văd mereu înaintea ochilor pe Aniela şi pe mătuşa. 
Cât este de fericită Laura cu liniştea ei veşnică! Mie mi-e 
atât de greu cu mine însumi... 

Mă bucură gândul că voi schimba locul. Pegli, cu toate că-i 
o localitate balneară, este foarte pustiu. Caniculă 
neobişnuită. Marea zace leneşă, fără să se mişte nici măcar 
la mal, de parcă n-ar mai putea nici ea să respire de arşiţă. 
Uneori se porneşte vântul, dar sufocant, ridicând nori de 
praf alb, care se aşază în straturi groase pe frunzele 
palmierilor, eimşirilor, smochinilor, arborilor de mirt şi 
pătrunde în case printre jaluzele. Mă dor ochii de lumina pe 
care zidurile o reflectă atât de strident, încât ziua nici nu te 
poţi uita la ele. 

Sau în Elveţia sau la Roma, numai să plec de-aici! Am 
senzaţia că oriunde în altă parte m-aş simţi mai bine. De 
altfel, ne pregătim cu toţii de plecare. Pe Davis nu l-am mai 
văzut de patru ori cinci zile. Cred c-o să înnebunească 
dintr-o zi în alta. Doctorul mi-a spus că-l cheamă mereu să- 
şi măsoare forţele cu el. Se pare că ăsta-i un semn nespus 
de rău. 

Roma, Casa Osoria, 18 viai 

Probabil că aveam nevoie de singurătate. Mă simt la fel ca 
imediat după sosirea la Pegli: sunt trist, dar mi-e bine. Ba 
chiar mai bine decât la Pegli, căci nu mai am neliniştea 
aceea, care mă tulbura încă de la început, în prezenţa 
Laurei. Umblu prin casa pustie, întunecată, găsesc o mie de 


amănunte care mi-l amintesc pe tata şi amintirea lui se 
împrospătează în inima mea. Acolo mi se transformase într- 
o umbră albăstrie, acum îl întâlnesc la fiecare pas, cu viaţa 
lui dinainte, reală. Pe biroul din laboratorul lui a rămas lupa 
cu care cerceta exponatele, cârligul de bronz cu care 
scotea pământul uscat din vasele dezgropate, vopselele, 
pensulele, manuscrisele începute, notele privind colecţiile, 
într-un cuvânt: o mie de mărunţişuri. Uneori am impresia 
că e plecat şi c-o să se întoarcă la lucrul lui de fiecare zi, iar 
când impresia se spulberă, rămâne durerea adevărată, 
profundă şi-l iubesc nu numai ca pe o amintire a celui care 
a fost, ci aşa cum este acum, cufundat în somnul veşnic din 
Campo Santo. 

De aici decurge tristeţea mea, dar este un sentiment 'cu 
mult mai curat decât toate celelalte, care m-au străbătut la 
voia întâmplării, în ultima vreme, încât mi-e bine cu el, mă 
simt mai bun, sau cel puţin nu atât de stricat cum mi se 
părea că sunt... Am observat, de asemenea, că nici cele mai 
disperate i-aţionamente nu-l privează pe om de bucuria pe 
care i-o produce prezenţa în sufletul lui a unor elemente de 
nobleţe. De unde vine tendinţa irezistibilă şi nestăvilită de 
nimic a oamenilor spre bine şi puritate? Uneori, când încep 
să depăn ghemul acesta, ajung foarte departe. Mintea 
noastră este doar reflectarea legităţii logice a existenţei 
generale, aşa că poate şi noţiunea noastră de bine este o 
reflectare a unui bine absolut. Dar, dac-ar fi aşa, omul ar 
putea să termine cu toate îndoielile lui şi să strige nu 
numai: eurelca! ci şi aleluia! Mă tem totuşi ca această 
construcţie a mea să nu se prăbuşească, asemeni atâtor 
altora şi de aceea nu îndrăznesc s-o ridic. Astea-s, de altfel, 
mai degrabă senzaţii decât raționamente, dar voi reveni 
neapărat la ea cu timpul, căci mă doare ca şi cum aşavea o 
ţeapă nu în deget, ci în suflet. Acum însă sunt mult prea 
obosit şi prea trist, iar în jur e atâta linişte şi bine! 

Mi se pare, că din toate vieţuitoarele pământului, numai 
omul reuşeşte să acţioneze adesea împotriva voinţei lui. 


Acum îmi dau seama că de multă vreme aveam chef să plec 
de la Pegli, dar trecea zi după zi şi eu stăteam inert. Chiar şi 
în ajunul piccării de acolo eram sigur c-am să mai rămân; 
pe neaşteptate mi-a venit în ajutor Laura însăşi. 

Am anunţat-o de scrisoarea notarului şi de plecare, mai 
mult ca să văd cum reacţionează. Eram singuri. Mă 
aşteptam la vreo exclamare din partea ei, la vreo emoție, la 
vreun veto. - dar nimic din toate astea! 

Auzind vestea s-a întors spre mine, şi-a vârât uşor 
degetele în părul meu şi apropiindu-mi faţa de a ei, m-a 
întrebat: 

— Dar ai să te întorci, nu-i aşa? 

Pe Dumnezeul meu dacă înţeleg ce-a vrut să fie asta! 

O fi presupus că trebuie neapărat să plec? Ori poate c-ă, 
încrezătoare în puterea farmecului ei, nu s-a îndoit nici un 
moment, c-am să mă întorc? Ori a prins din zbor 
posibilitatea de a scăpa de mine? Căci, după o asemenea 
întrebare, nu-mi mai rămânea decât să plec. Mângâierea cu 
care a însoţit întrebarea pledează oarecum împotriva 
acestei ultime presupuneri, care de altfel mi se pare cea 
mai probabilă. Uneori sunt aproape sigur, că voia să spună: 
Nu tu mă părăseşti, ci eu pe tine! Trebuie chiar să recunosc 
că dacă prin asta mi-a dat papucii, atunci are o abilitate cu 
totul nemaipomenită şi cu atât mai uluitoare, cu cât modul 
în care a făcut-o a fost mai dulce, mai mângâios şi cu cât m- 
a lăsat mai mult în incertitudine: şi-a bătut ori nu joc de 
mine? Dar, de ce să-mi fac iluzii? Ea a câştigat jocul prin 
întrebarea pusă. Poate că în orice alt caz amorul meu 
propriu s-ar fi simţit lezat, dar acum mi-e indiferent. 

În ultima seară nu numai că n-a fost o atmosferă rece între 
noi, ci am fost chiar mai tandri decât de obicei. Ne-am 
despărţit foarte târziu. O văd şi acum cum m-a condus până 
la uşă, cu luminarea în mână, cu pleoapele plecate. Era atât 
de frumoasă, încât îmi părea rău că trebuie că plec. A doua 
zi m-a condus până la gară. Buchetul de trandafiri crem |- 
am pierdut abia la Genova. Ciudată femeie! Pe măsură ce 


mă îndepărtam de ea, alături de dorul fizic, simţeam o 
uşurare tot mai mare. Am călătorit fără întrerupere până la 
Roma şi acum mai am încă senzaţia păsării care s-a smuls 
din laţ. 

Mai 


Aici n-am găsit aproape pe nimeni dintre, cunoscuţi. I-a 
gonit canicula la mare ori la munte. Ziua sunt puţini oameni 
pe stradă, întâlneşti numai străini, în majoritate englezi cu 
căşti coloniale, înfăşuraţi în muselină, cu Bedeker-ul roşu în 
mână şi cu veşnicul „Veri/ interesting!” pe buze. Pe la 
amiază Babuino este atât de pustie, încât paşii trecătorilor 
singulari răsună cu ecou. În schimb, seara roiesc toate 
străzile. Întotdeauna la ora serii am un fel de sufocări şi o 
nelinişte nervoasă, aşa că ies să iau aer, umblu până cad de 
oboseală şi asta îmi dă o măre uşurare. De regulă 
plimbarea mea se termină în Pincio. Adeseori parcurg de 
trei-patru ori în' lung terasa aceea splendidă, plină de 
perechi de îndrăgostiţi. Unii umblă la braţ, cu capetele 
lipite la tâmple şi cu ochii ridicaţi spre cer, parcă dintr-un 
exces de fericire, alţii stau pe bănci, cufundaţi în umbra 
pomilor. Lumina tremurătoare a felinarelor scoate uneori la 
iveală din aceste adâncuri de întuneric ba un profil de 
bersagliere pe jumătate ascuns sub pene, ba o rochie de 
fată, ba o faţă de muncitor ori de student. La urechile mele 
ajung şoapte, jurăminte, cântece fredonate încet. Am de 
fiecare dată impresia unui carnaval de primăvară şi găsesc 
o ciudată plăcere în a mă afunda în mulţimea asta, a respira 
veselia şi sănătatea lor, fericirea lor simplă. Simplitatea asta 
pătrunde în mine şi-mi linişteşte nervii mai bine decât 
chloralul. Serile sunt calde, luminoase, cu adieri răcoroase. 
Luna se ridică peste Trinitâ dei Monti şi pluteşte deasupra 
acestui furnicar de oameni, ca o barcă de argint, albind 
vârfurile pomilor, acoperişurile, turnurile. La poalele terasei 
e vuietul oraşului luminat, iar mai încolo, departe, se 
conturează în negura argintie silueta bisericii Sfântul Pavel, 
cu cupola strălucind ca o a doua lună. De mult nu mi s-a mai 
părut Roma atât de frumoasă! li descopăr mereu farmece 
noi. Mă întorc acasă târziu şi mă culc aproape fericit la 
gândul că a doua zi mă voi trezi tot la Roma. Şi dorm! ... Nu 
ştiu, poate de oboseală, dar dorm buştean şi chiar şi 
dimineaţa mă scol încă puţin ameţit. 


Dimineţile le petrec cu notarul. Uneori întocmesc pentru 
mine inventarul colecţiilor tatii. Nu le-a lăsat oraşului prin 
testament; mă lasă pe mine unic moştenitor, aşa că au 
devenit proprietatea mea. Aş îndeplini dorinţa tatii şi le-aş 
dărui Romei fără să şovăi, dar mă gândesc că poate opoziţia 
mătuşii a trezit în el anumite scrupule şi poate că s-a 
abținut de la dăruirea colecţiilor special pentru ca vreodată 
să poată fi transportate în ţară. Că s-a gândit la colecţii în 
ultima vreme, o dovedesc numeroasele clauze adăugate 
ulterior la testament. Sunt multe daruri mai mici pentru 
familie, dar unul m-a emoţionat mai mult decât pot spune. 
Scrie astfel: „Capul Madonei de Sassoferrato 5 îl las 
viitoarei mele nurori.” 

25 mai 

Sculptorul Lukomski a început de o lună portretul tatii, 
după un bust pe care tot ei l-a făcut, în urmă cu câţiva ani. 
Adeseori mă duc după amiaza la el, să văd cum merge 
lucrul. Când intru în atelier, parcă păşesc într-o altă lume. 
Este un fel de hambar, cu o fereastră uriaşă, sus, spre nord, 
aşa că toată încăperea-i scăldată înlr-o lumină rece, fără 
reflexele soarelui. Când intru acolo, parcă nu mai sunt la 
Roma. Iluzia o amplifică însuşi Lukomski, care are un cap 
de nordic, cu barbă blondă şi cu ochi albaştri şi înceţoşaţi, 
de mistic. Are două ajutoare, polonezi, şi doi câini, Kruk şi 
Kurt. Într-un cuvânt, e ca o insulă hiperboreică într-o mare 
sudică, îmi place să mă duc acolo pentru originalitatea 
ambianţei şi-mi place să mă uit şi la Lukomski când 
lucrează: are în el atunci forţă şi simplitate. În special îmi 
place când se îndepărtează de tablou ca să-l vadă mai bine, 
apoi se întoarce repede, parcă pornind la atac. Este un 
artist foarte talentat. Chipul tatii apare treptat de sub 
penelul lui de o asemănare izbitoare. Va fi nu numai un 
portret, ci şi o operă de artă. 

Dacă e cineva tipul omului îndrăgostit de forme frumoase, 
apoi acela este Lukomski. Am chiar impresia că el şi 
gândeşte numai prin prisma nasurilor, trupurilor, braţelor şi 


capetelor greceşti, într-un cuvânt, nu gândeşte cu ajutorul 
ideilor, ci al formelor, al formelor clasice. Locuieşte la Roma 
de cinsprezece ani şi vizitează tot timpul muzeele şi 
galeriile, de parc-ar fi venit ieri. Prin asta face dovada că o 
astfel de pasiune poate umple complet viaţa omului, poate 
ajunge chiar şi religia lui, cu condiţia ca el să-i fie preot. 
Lukomski nutreşte un asemenea respect pentru oamenii 
bine făcuţi, cum au credincioşii pentru icoane. L-am 
întrebat, care-i după părerea lui, cea mai frumoasă femeie 
din Roma. Mi-a răspuns fără ezitare: 

— Doamna Davis! după care a început să deseneze silueta 
ei în aer, cu degetele mari de la ambele mâini, cu uşurinţa şi 
expresivitatea în gesturi, pe care n-o au decât artiştii. 
Lukomski este un om închis şi melancolic, dar în clipa aceea 
se înviorase atât de mult, încât îi dispăruse până şi veşnica-i 
expresie mistică din priviri. 

— Iată, de exemplu, spunea desenând în aer mereu alte 
linii. Sau asta! Ea e cea mai frumoasă femeie nu din Roma; 
ci din toată lumea! 

Îl încântă în mod deosebit gâtul Laurei. Zice că atunci 
când ridică faţa în sus, gâtul ei e în prelungirea capului; 
aproape cu aceeaşi lăţime, ceea ce se întâlneşte nespus de 
rar; numai în Transtever se pot vedea uneori la femeile din 
popor astfel de gâturi, dar niciodată într-un asemenea grad 
de perfecţiune. Într-adevăr, cine ar vrea să-i găsească 
Laurei un defect fizic cât de mic, şi-ar pierde timpul 
zadarnic. Lukomski afirmă chiar că unor asemenea femei ar 
trebui să li se ridice statui în forum încă din timpul vieţii. 
Bineînţeles, nu l-am contrazis. 

29 mai 

Toată procedura asta italienească de moştenire a început 
să mă cam plictisească. Cât de încet fac totul, deşi au o 
agilitate înnăscută şi cât de mult vorbesc! Sunt literalmente 
asurzit de atâta vorbărie. Am comandat câteva dintre cele 
mai noi romane franţuzeşti şi citesc toată ziua. Autorii lor 
îmi fac impresia unor desenatori îndemânateci. Cât de 


repede şi de bine e conturat fiecare erou, câtă forţă şi 
profunzime în aceste descrieri! în privinţa tehnicii nu se 
poate face mai mult. În schimb, oamenii descrişi sunt, cum 
am mai spus, din aceia care nu nutresc decât dragoste 
carnală şi nimic mai mult. Întâmplător, poate să fie şi aşa, 
dar ca în întreaga Franţă, cât e de lungă şi de lată, să nu 
existe nimeni care să iubească altfel - asta s-o spună altora, 
nu mie. O cunosc prea bine şi ştiu că-i mai bună decât 
literatura ei. Goana asta a romanului de dragoste după 
elemente de şoc, care se vor realiste, îl îndepărtează de 
fapt de realitate. Oamenii se iubesc individual şi într-un 
individ, în afară de faţă, privire, expresie, voce, statură - 
mai există şi minte şi caracter şi mod de a gândi, într-un 
cuvânt o mulţime de elemente, care ţin de intelect şi moral. 
Legătura mea cu Laura e cea mai bună dovadă că 
sentimentul bazat în exclusivitate pe voluptate nici nu 
merită să fie numit dragoste. De altfel, Laura este o 
excepţie. 

M 

31 mul 

Ieri am luat micul dejun cu Lukomski. Seara am hoinărit, 
ca de obicei prin parcul Pincio. Imaginaţia mă ajută să 
evadez uneori din realitate. Îmi închipui că sunt la braţ cu 
Aniela. Mergem şi discutăm ca doi oameni care se iubesc 
mai presus de orice. Atunci mă simt aşa de bine, cum nu mi- 
a fost niciodată cu Laura, însă când imaginaţia încetează să 
mai lucreze - ce senzaţie de singurătate! Nu-mi vine să mă 
mai întorc acasă. Azi noapte n-am putut dormi. Viaţa mea 
este nespus de seacă. Permanentele introspecţii duc numai 
la pustiire. Şi simt, că ar fi putut să fie altfel. Mă mir şi eu, 
că amintirea Anielei este atât de vie în mine. De ce, spre 
exemplu, nu mi-am imaginat niciodată că mex-g la braţ cu 
Laura? lar acum, pomenind numele ei, adaug în gând; lua- 
o-ar naiba! 

Mă gândesc adesea, că am avut fericirea în mână şi i-am 
dat drumul, iunie 


De multă vreme n-am mai fost atât de uimit, ca astăzi, * din 
pricina lui Lukomski. Ne-am dus împreună la muzeul de la 
Capitoliu. M-am mirat încă de când am ajuns la Venus, când, 
întoreând pe toate părţile statuia aşezată pe un suport 
rotativ, mi-a declarat că o preferă pe Psyche a lui Praxiteles 
de la Neapole, pentru că este mai spiritualizată. Mi s-a 
părut o părere cu totul ciudată din partea unui plastician ca 
el. Însă mă aştepta o surpriză şi mai mare, în faţa morţii 
gladiatorului sau a galului, ukomski l-a privit în tăcere vreo 
jumătate de oră, după care a rostit printre dinţi, aşa cum îi 
este obiceiul, când rl emoţionează ceva: 

— S-a spus de vreo sută de ori, că are faţă slavă - şi într- 
adevăr! E ceva nemaipomenit! ... Fratele meu a luat în 
arendă moşia Kozlowek, lângă Sierpe. Era acolo unu* 
Michna, un căruţaş... S-a înecat anul trecut, când scălda 
caii... Cap tăiat, domnule, cap tăiat cu ăsta! Uneori stau aici 
şi câte o oră, am nevoie... 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor şi mai miram că nu se 
prăbuşeşte tavanul Gapitoliului peste capetele noastre. 
Sierpe, Kozlowek, Michna - aici, în această lume a anti 
chităţii, cu formele ei clasice! Şi să aud asta din gura unuia 
ca Lukomski! Dintr-odată mi s-a dezvăluit nu artistul, ci 
omul din el. Deci tu, frăţioare, din ăştia-mi eşti? m-am 
gândit. Aşa plastician eşti? aşa grec? aşa roman? Deci vii să 
te uiţi la gladiator nu pentru formele lui, ci pentru că ţi-l 
aminteşte pe Michna din Kozlowek? Acum înţeleg eu ce 
semnificaţie au tăcerile tale, melancolia ta! 

Pesemne că Lukomski a bănuit ce gândesc, căci a pus ochii 
săi mistici în pământ şi a început să vorbească cu o voce 
întretăiată, repezită, explicând parcă ceea ce spusese mai 
înainte:. 

— Aici. E de trai, la Roma... îmi merge bine... N-am de ce 
să mă plâng... Stau aici, fiindcă trebuie... Dar, dragă 
domnule, mă roade nostalgia ca toţi dracii... Când latră 
clinii noaptea în grădină, îmi vine să zgârii pereţii, am 
impresia că sunt la noi, la ţară... Aş înnebuni, dacă nu m-aş 


duce acolo cel puţin odată pe an. Şi acum, plec curând, că 
mi-a ajuns până aici... 

Zicând acestea făcu semn cu mâna în dreptul gâtului şi 
ţuguie buzele ca pentru fluierat, căci îi tremurau. Era o 
izbucnire cu atât mai uimitoare la omul acesta, cu cât mai 
neaşteptată. M-a emoţionat diferenţa imensă care există 
între mine şi oamenii de tipul lui Lukomski sau Sniatynski. 
Mă mai gândesc şi acum la asta cu un fel de teamă. Sunt 
orizonturi de necuprins pentru mine. Ce sentimente uriaşe 
poartă oamenii aceştia în ei? Poate să le fie cu ele bine sau 
rău, dar oricum, cât sunt de bogaţi în comparaţie cu mine! 
Ei nu-s ameninţaţi nici de pustiu, nici de gol! Fiecare din ei 
are rezerve de viaţă cât pentru zece. Şi eu mă simt 
chipurile legat de poporul meu, dar nu-i un sentiment atât 
de direct, nu arde în mine ca o flacără, nu-i o parte din 
fiinţa mea. N-am nevoie ca să vot trăi de nici un fel de 
Kozlowek, Michna, Ploszow. Acolo uncie pentru unul ca 
Lukomski sau Sniatynski ţâşnesc izvoarele, din care ei îşi 
sorb raţiunea existenţei - pentru mine nu-i decât nisip 
uscat. Ei chiar dacă n-ar avea acest suport, tot le-ar mai 
rămâne, unuia pictura şi sculptura, celuilalt literatura. Este 
un lucru aproape incredibil ca un om ca mine care are 
atâtea condiţii să fie fericit, nu numai că nu este, dar nici 
măcar nu ştie pentru ce trăieşte. Fără îndoială că nu-i decât 
vina felului în care am crescut: Roma, Metz. Paris, JOS 
iarăşi Roma; am fost ca un pom scos din glia lui şi nesădit 
temeinic în alta. Dar e de asemenea şi vina mea. Că am tot 
pus semne de întrebare şi am filosofat, în timp ce alţii au 
iubit pur şi simplu. Rezultatul - n-am realizat nimic cu 
filosofia mea şi mi-am pustiit inima. 

8 iunie 

Notez acum tot ce s-a întâmplat în decurs de o săptămână. 
Am primit câteva scrisori, printre care una de la Sniatynski. 
Bun băiat! E atât de necăjit de întorsătura poveştii cu 
Aniela, că nici măcar nu mă insultă. Îmi comunică doar, că 
soţia lui e supărată de moarte pe nune, că nu mai vrea să 


audă de mine şi că după părerea ei sunt un monstru, care 
îşi află cea mai mare plăcere în a-şi chinui victimele. De 
data asta sunt şi eu un creştin adevărat, căci nu numai că 
nu mă supăr pe doamna Sniatynska din cauza asta, dar 
chiar mi-o face mai simpatică. Ce inimă sinceră şi cinstită! 
Evident, Sniatynski consideră problema pierdută, sau mai 
degrabă definitiv încheiată, căci se abţine să-mi dea sfaturi, 
scrie doar îndurerat: „Să dea Dumnezeu, să mai găseşti alta 
ca ea.” Ciudat lucru, mi se pare că nu vreau alta ca Aniela, 
nici mai bună ca ea, ci doar pe ea însăşi. Spun că mi se 
pare, căci e un sentiment lipsit de o formă definitivă şi bine 
determinată. Parcă am în mine un scui de mătase teribil de 
încurcat, mă chinuiesc şi nu reuşesc să pun în ordine 
şuviţele încâlcite. Cu toată autoanaliza, nu ştiu, spre 
exemplu, de unde vine durerea mea: din faptul că o iubesc 
pe Aniela mai mult decât îmi închipuiam, sau numai pentru 
că simt c-aş fi putut s-o iubesc foarte mult? Sniatynski îmi 
răspunde oarecum la întrebarea asta a mea, prin 
următoarele cuvinte: „Am auzit sau am citit că filoanele de 
aur au uneori la suprafaţă un înveliş de cuarţ, din care e 
greu să extragi metalul. Presupun că şi inima ta are un 
asemenea înveliş; înăuntru se află metalul preţios, dar 
afurisita asta de coaje nu s-a topit de tot în timpul ultimei 
tale şederi la Ploszow. Ai stat prea puţin şi n-ai reuşit s-o 
iubeşti destul de puternic pe fata asta. Poate că ai putere de 
acţiune, dar n-ai nici un pic de energie când e vorba să iei o 
hotărâre; şi, poate că ai fi găsit-o totuşi înlăuntrul tău, dacă 
sentimentul te-ar fi împins suficient. Dar ai plecat, ai 
început după obiceiul tău să analizezi în profunzime, să te 
gândeşti - şi s-a întâmplat precum am prevăzut: filosofând 
prea mult, ai irosit fericirea ta şi a altora.” Mă izbeşte în 
cuvintele lui asemănarea, parcă repetarea a ceea ce mi-a 
spus tata cândva. Totuşi, Sniatynski reuşeşte să mă 
pătrundă mai bine, căci iată ce adaugă-: „Aşa-i de când 
lumea, că cine se introspectează prea mult, acela nu mai e 
de acord nici cu sine însuşi în cele din urmă, iar cine nu-i de 


acord cu sine însuşi, acela nu-i capabil să ia nici o hotărâre. 
E un secol bolnav, în care numai măgarii mai au voinţă, căci 
dacă cineva are minte cât de cât, o foloseşte spre a se îndoi 
de toate şi spre a se convinge pe sine însuşi că într-adevăr 
nu merită să vrei nimic.” Observaţii similare am întâlnit şi la 
unul din autorii francezi şi m-am gândit, pe cinstea mea, că 
are dreptate! 

Aş fi preferat ca Sniatynski să mă certe mai degrabă, 
decât să-şi împăneze scrisoarea cu fraze de tipul ăsta: „Cu 
toate calităţile tale s-ar putea să ajungi până acolo încât să 
fii întotdeauna motiv de necazuri şi frământări pentru cei 
apropiaţi şi dragi.” îmi este cu atât mai neplăcut, cu câte 
adevărat. Le-am necăjit pe Aniela, pe mătuşa, pe mama 
Anielei şi în fine, pe mine însumi, în schimb, mi-a venit să 
râd, când am citit mai departe: „După legile vieţii, în fiecare 
om trebuie să crească ceva; fii cu băgare de seamă, ca în 
tine să nu crească cumva vreun drac, care să te otrăvească 
pe tine mai întâi.” Nu! ... Asta cel puţin nu mă ameninţă. A 
crescut un mucegai semănat de mâna Laurei, dar a crescut 
numai pe învelişul de cuarţ, de care vorbeşte Sniatynski; n- 
a reuşit să-şi vâre rădăcinile mai adânc şi nici eu nu m-am 
otrăvit cu el, nici Laura. Mucegaiul a*re calitatea, că nici 
măcar nu trebuie smuls din rădăcini, e suficient să-l ştergi, 
ca pe praf. Mai multă dreptate are Sniatynski, atunci când 
încearcă să fie el însuşi şi - în numele dogmei pe care o 
poartă mereu în suflet să spună: „Dacă te consideri un tip 
superior, dacă eşti chiar, atunci îţi spun că suma unor 
asemenea superiorităţi dă un minus social.” 

Nu-i vorba că mă consider un om superior - poate doar în 
comparaţie cu unul cum este Kromicki - dar Sniatynski are 
dreptate. Oamenii ca mine numai atunci nu constituie 
minusuri sociale, când nu sunt genii fără portofoliu, adică, 
dacă sunt mari osmani de ştiinţă sau mari artişti. Atunci 
chiar se poate întâmpla să joace rolul de reformatori. În 
ceea ce mă priveşte, aş putea să fiu reformator numai şi 
numai faţă de mine însumi. M-am purtat cu gândul ăsta 


toată ziua, căci realmente este un lucru nemaiauzit, ca un 
om care-şi înţelege atât de bine lipsurile, să nu întreprindă 
nimic pentru a le preîntâmpina. În loc să mă gândesc o 
jumătate de zi, dacă să ies în oraş sau nu, aş putea în 
definitiv să mă iau de guler şi să mă duc cu forţa până jos. 
Sunt sceptic - prea bine! Dar oare nu-mi pot impune să mă 
comport, ca şi cum n-aş fi? Pe cine poate să intereseze, dacă 
faptele mele vor fi făcute cu mai multă sau mai puţină 
convingere? Ce-aş putea, spre exemplu, să fac în prezent? 
Să poruncesc să mi se împacheteze lucrurile şi să plec la 
Ploszow. Aş putea s-o fac foarte bine. Ce-ar ieşi de aici. Aş 
vedea mai târziu - dar aş întreprinde ceva! E adevărat că 
Sniatynski scrie: „Maimuţoiul ăla se duce acum zilnic la 
Ploszow şi le sâcâie pe doamnele de acolo, care, şi fără 
vizitele lui arată ca nişte umbre.” Poate că-i prea târziu? 
Sniatynski nu-mi scrie când a fost la Ploszow, însă presupun 
că acum o săptămână sau două, deci de la vizita lui lucrurile 
puteau să avanseze destul de mult. Da, dar eu nu ştiu asta. 
În fond, ce se poate întâmpla mai rău decât este în prezent? 
Un om care are cât de cât energia de a lua hotărâri ar face 
călătoria asta şi simt că aş căpăta un oarecare respect 
pentru mine, dacă aş face-o, cu atât mai mult, cu cât 
Sniatynski nici nu mă îndeamnă s-o. Fac - el, care este atât 
de expeditiv. Numai gândindu-mă la asta mi se luminează 
ochii şi în lumina asta văd un chip scump, care în clipa de 
faţă îmi pare mai scump decât orice pe lume - şi - per 
Bacclio! 1 - cred c-am să fac precum m-am gândit! 

Iunie ha nuit porte conseil! 3 Nu plec imediat la Pioszow, 
căci ar fi o călătorie în necunoscut, dar i-am scris mătuşii o 
scrisoare lungă, în cu totul alţi termeni decât cea pe care 
am trimis-o de la Pegli. În decurs de opt. Cel mult zece zile, 
ar trebui să am un răspuns şi în dependenţă 

! „Pe Baehus!” în original, în limba italiană. 

„Noaptea e un sfătuitor“ în original, în limba francezi. 

De el, voi pleca sau... nu - şi în general nu ştiu ce să fac. Aş 
L'i sigur de un răspuns favorabil, dacă. De exemplu, aş fi 


scris: „Le implor, dragă tanti, goneşte-l pe Kromicki de 
acolo; Anielei îi cer iertare, o iubesc şi o rog să-mi acorde 
mâna.” Numai dacă s-ar fi cununat de-acum, numai atunci 
rugămintea mea ar rămâne fără rezultat; dar nu cred să fi 
mers lucrurile chiar atât de galopant. Eu însă nu i-am scris 
mătuşii aşa. Scrisoarea trimisă are doar rolul plutonului de 
recunoaştere, care merge înaintea armatei şi cercetează 
terenul. Am întocmit-o în aşa fel, încât mătuşa voind să-mi 
răspundă, să fie nevoită să-mi spună nu numai ce 'se 
petrece la Ploszow, ci şi în inima Anielei. Mărturisesc sincer 
că n-am fost mai ferm, deoarece experienţa m-a învăţat să 
n-am încredere în mine. Ah, dacă Aniela, în ciuda supărării 
pe care mi-o poartă mai mult sau mai puţin pe drept, l-ar 
refuza pe Kromicki! Cât i-aş fi de recunoscător pentru asta, 
cât de mult s-ar ridica în ochii mei, de la situaţia asta 
nesuferită de fată-de măritat, a cărei unică sarcină şi unic 
scop este de a-şi găsi un soţ! Păcat că am aflat de acest 
Kromicki! Desprinzându-mă ca pasărea din laţ de la 
picioarele Laurei, ceea ce trebuia oricum să se întâmple, aş 
fi ajuns aproape în mod sigur la picioarele Anielei. Mătuşa 
mea însă, în sinceritatea intenţiilor ei a dat dovadă de mai 
puţină abilitate, atunci când m-a anunţat de insistenţele lui 
Kromicki şi de sprijinul pe care i-l acordă doamna Celina. În 
vremurile de astăzi, când suntem dominați de nervi, nu 
numai femeile sunt mimetice, ci şi bărbaţii. O singură 
atingere mai dură e suficientă, ca sufletul să-şi închidă 
porţile adeseori pentru totdeauna. Ştiu că nu e bine, dar 
asta este! Vrând să mă schimb, ar trebui să-mi comand la 
vreun anatomist alţi nervi, iar cei pe care-i am să-i ţin 
numai pentru ocazii deosebite. Nimeni, nici măcar doamna 
Sniatynska, care mă consideră un monstru în clipa de faţă, 
nu mă priveşte mai critic, decât eu însumi. Dar oare 
Kromicki ăsta-i mai bun decât mine? Oare nevroza lui plată, 
pur financiară, e mai valoroasă decât a mea? Fără nici o 
supraestimare, pot spune că am de zece ori mai multă 
delicateţe a sentimentelor, impulsuri mai nobile, inimă mai 


bună, mai multă tandreţe, fără a mai vorbi de faptul că 
până şi propria lui mamă ar trebui să recunoască, că-i mai 
prot decât mine. E drept că n-o să câştig niciodată nici un 
miliard, nici a zecea parte dintr-un miliard, dar nici 
Kromicki n-a realizat încă nici a suta parte; în schimb, pot 
să pariez că soţia mea va avea o viaţă mai caldă şi mai 
luminoasă decât a lui, că va trăi mai în larg şi mai nobil. 

Nu este prima dată că mă compar în gând cu Kromicki. 
Fapt care mă şi enervează, căci mă consider o fiinţă net 
superioară lui. Suntem locuitori a două planete diferite, iar 
dacă-i vorba de compararea sufletelor noastre, spre al meu 
trebuie să urci trepte atât de abrupte, încât recunosc, poţi 
să-ţi rupi gâtul, în timp ce spre al lui o femeie ca Aniela va 
trebui neapărat să coboare. 

Dar oare ei i-ar fi greu s-o facă? Scârboasă întrebare! însă 
am întâlnit în viaţă lucruri atât de nemaipomenite din acest 
punct de vedere, în special la noi, unde femeile sunt în 
genere mai presus decât bărbaţii, încât trebuie să mi-o pun. 
Am cunoscut fete, de-a dreptul înaripate, pline de impulsuri 
nobile, sensibile la tot ce-i frumos şi ce iese din comun, care 
nu numai că s-au măritat cu nişte imbecili de ultimă speţă, 
dar de-a doua zi după nuntă au şi trecut la modul lor de 
viaţă, plat, egoist, gol, îngust, josnic. Ba mai mult, unele o 
făceau cu multă lăudăroşenie, ca şi cum în proprii lor ochi 
idealurile lor de până atunci ajunseseră brusc după cununie 
demne să fie azvârlite ne fereastră odată cu cununiţa de 
lămâiţă. Şi erau convinse că tocmai în felul acesta devin 
neveste bune, fără să-şi dea seama, că fiecare din ele 
sacrifică zborul înaripat al sufletului în favoarea unor 
înclinații de maimuţă. Adevărat, că pe urmă, mai devreme 
sau mai târziu venea reacţia, dar în general Tytania lui 
Shakespeare este la noi un tip obişnuit, pe care l-a întâlnit 
cu siguranţă fiecare. 

Itl 

Sunt sceptic din cap până-n picioare, dar scepticismul meu 
decurge din „ceea ce mă doare'1, căci realmente mă doare 


foarte tare, când mă gândesc că aşa se poate întâmpla şi cu 
Aniela. Poate că şi ea o să dea din umeri la amint'rea 
elanurilor de tinereţe, convinsă că furnizările de ţiţei din 
Turchestan sunt singurele lucruri serioase şi reale, unicele 
de care merită să te preocupi în viaţă. Mă cuprinde o furie 
sălbatică, când mă gândesc la asta, mai ales că dacă va 
ajunge aşa, va fi într-o anumită măsură din vina mea. 

Pe de altă parte însă, gândurile şi şovăielile mele nu-s 
numai din cauza lipsei de energie în a lua hotărâri, cum 
scrie Sniatynski, ci mai există o sursă. Am o părere 
deosebită despre căsătorie şi cerinţe atât de mari, încât mi 
se taie curajul. Ştiu, că adeseori soţul şi soţia se obişnuiesc 
unul cu altul ca două scânduri strâmbe şi căsnicia merge 
cumva; dar mie nu mi-ar fi suficient. Tocmai pentru că în 
general n-am încredere în fericire, îmi zic: măcar asta să-mi 
iasă bine! Dar poate oare să iasă bine? Şi, ciudat lucru, 
şovăi nu din cauza multiplelor căsătorii neizbutite pe care 
le-am văzut în viaţă, ci pentru că am văzut câteva reuşite, 
căci gândindu-mă la ele îmi spun: Deci poate ieşi şi bine! 
Nu-i o chestiune livrescă! Trebuie doar să ştii să găseşti! 

Iunie 

În ultimele zile m-am împrietenit foarte mult cu Lukomski. 
Nu mai e faţă de mine atât de tăcut şi de închis, cum era 
înainte. leri seară a trecut pe la mine; ne-am plimbat până 
departe, spre termele lui Caracalla 1, după care l-am invitat 
la mine şi a stat până aproape de miezul nopţii. Voi nota aici 
discuţia pe care am avut-o cu el, căci a produs o anumită 
impresie asupra mea. Lukomski se cam jena de ieşirea 
avută în faţa galului, dar eu într-adins am început să 
vorbesc despre patrie şi am scos de la el tot ce avea ascuns 
în inimă; în cela din urmă atmosfera dintre noi s-a încălzit. 
Am spus: 

— Scuză-mă, domnule Jozef, că te întreb, dar nu pot să 
înţeleg un lucru: de ce un om ca dumneata, care simte 
nevoia să aibă anturaj polonez, nu caută să-şi ia o tovarăşă 
de viaţă din ţară? Senzaţia de patrie pe care ţi-o poate dao 


femeie n-o obţii nici cu atelierul dumitale, nici cu ucenicii pe 
care ţi i-ai luat, nici cu Kurt şi Kruk. 

Lukomski zâmbi şi arătându-mi inelul de pe mână, spuse: 

— Mă căsătoresc. Aştept doar ca logodnica mea să 
termine, doimi după tatăl ei. Peste două luni mă duc la ea. 

— În apropiere de Sierpe? 

— Nu, pe lângă Wilkomierz. 

1 Marcus Aurelius Antoninus Bassianus Caracalia, 
imperator roman, tf'ul lui Septimiu Sever, a domnit între 
anii 211-217. 

— Şi dumneata ce-ai căutat la Wilkomierz? 

— Am cunoscut-o aici, la Roma, pe Corso, întâmplător. 

— Ce întâmplare fericită! 

— Cea mai fericită din viaţa mea. 

— În timpul carnavalului, poate? 

— Da' de unde! într-o dimineaţă mergeam pe via Condotti; 
mă uit, două doamne, blonde, în mod vizibil mamă şi fiică, 
întrebau într-o italiană stâlcită, unde-i Capitoliul. Spuneau: 
Capitolio, Capitole, Capitol - şi nimeni nu le putea înţelege, 
pentru simplul motiv, că, aşa precum ştii, se spune 
Campidolio. Mi-am dat seama că-s poloneze, căci am ochiul 
format. S-au bucurat nespus, când le-am vorbit în polonă. 
M-am bucurat şi eu, le-am arătat drumul, ba chiar le-am şi 
condus până acolo. 

— Nici nu-ţi închipui cât de mult mă interesează ceea ce- 
mi povesteşti. Deci, v-aţi dus împreună? 

— Ne-am dus împreună. Pe drum mă uit mai bine, fata - 
subţire ca un plop tânăr, graţioasă, frumoasă, un cap mic, 
urechi ca de model, foarte expresivă, iar genele pur şi 
simplu de aur. Numai la noi poţi întâlni aşa ceva, aici nici. 
Pomeneală, poate doar la Veneţia, dar şi acolo, rar. Îmi 
plăcea, că se ocupa foarte mult de mama ei, necăjită încă, 
după recenta moarte a soţului. M-am gândit că trebuie să 
aibă o inimă bună. O săptămână le-am fost ghid, după care 
i-am cerut mâna. 

— Cum aşa, după o săptămână? 


— Da, pentru că plecau, se întorceau la Florenţa. 

— Faci parte dintre oamenii care nu stau mult pe gânduri. 
— Dac-ar fi fost în ţară, ar fi durat fără îndoială mai mult, 
dar aici, domnule, aş fi fost în stare să-i sărui mâinile numai 

pentru faptul că-i poloneză... 

— Bine, dar căsătoria e o mare cotitură în viaţă...” 

— Adevărat, dar ce altceva aş fi putut născoci în două sau 
trei săptămâni, mai bun decât într-o săptămână? Recunosc 
- am avut unele reţineri. Nu-i prea plăcut să vorbesc despre 
asta... în familia noastră este ereditară surzenia. Bunicul la 
bătrâneţe nu mai auzea deloc, tata a surzit la patruzeci de 
ani... Poţi trăi şi aşa, dar oricum, este o infirmitate grea, în 
special pentru cei din jur, căci surzii sunt adesea nervoşi. 
De aceea m-am frământat, dacă se cade să leg viaţa unei 
asemenea fete de mine, un om ameninţat probabil de 
infirmitatea asta, de un om cu care convieţuirea s-ar putea 
să fie grea... 

Abia acum mi-am dat seama că în expresia ochilor, în 
mişcările capului, în modul în care ascultă când îi vorbeşti, 
Lukomski are ceva care se întâlneşte numai la oamenii 
surzi. Aude încă perfect, dar se vede treaba că se 
controlează mereu, să vadă dacă nu-i slâăbeşte auzul. 

Am încercat să-l liniştesc, iar el mi-a spus: 

— Şi eu tot aşa m-am gândit. N-are rost să stric viaţa mea 
şi pe a altuia, numai pentru nişte pericole posibile, în Italia 
mai există holeră de exemplu şi ar fi tare caraghios dacă 
nici un italian nu s-ar căsători la gândul că s-ar putea să 
moară de holeră şi să-i rămână soţia şi copiii fără ocrotire. 
De altfel, am făcut ceea ce am crezut de cuviinţă. Mai întâi 
i-am spus domnişoarei Wanda c-o iubesc şi că mi-aş da viaţa 
pentru ea, dar că mă reţine asta şi asta. Şi ştii, domnule, ce 
mi-a răspuns? A spus aşa: „Dacă n-o să vă pot spune că vă 
iubesc, atunci o să vă scriu. A Bineînţeles că s-a lăsat cu 
lacrimi, dar peste o oră râdeam amândoi de spaimele astea 
şi eu mă prefăceam înadins că-s surd, ca s-o oblig să scrie: 
te iubesc. 


Discuţia asta mi-a rămas în minte. Sniatynski greşeşte 
afirmând. Că la noi numai măgarii mai au voinţă. Sculptorul 
acesta avea realmente motive să şovăie şi i-a ajuns o 
singură săptămână pentru o hotărâre atât de mare. Poate 
că nu are conştiinţa de sine chiar atât de dezvoltată ca 
mine, dar e un om deştept. Şi ce femeie curajoasă, viitoarea 
lui nevastă! îmi place grozav răspunsul ei. Cred că şi Aniela 
face parte din categoria asta de femei. Dacă, spre exemplu, 
aş fi orbit, pe Laura ar fi interesat-o orbirea mea numai în 
măsura în care m-ar fi putut costuma la nevoie, într-un 
featic Demodok, pentru a eânta balade la petreceri. Dar 
Aniela! Ea cu siguranţă că nu m-ar fi părăsit, chiar dacă n- 
aş fi fost încă soţul ei. Pun mâna în foc pentru asta! 

Trebuie să recunosc că faţă de o asemenea certitudine, 
chiar şi o săptămână de şovăială ar fi fost prea mult. În timp 
ce eu mă tot gândesc de cinci luni; nici măcar ultima mea 
scrisoare către mătuşa nu-i mai categorică. 

Mă consolez doar la gândul că mătuşa mea, femeie 
deşteaptă şi care mă iubeşte, o să înţeleagă ce urmăresc 

Mii”! uumv. ] mwmm şi-o să-mi vină în ajutor în felul ei. 
Mai nutresc speranţa că Aniela va fi de partea mătuşii; 
totuşi, îmi pare rău că n-am scris mai clar. Îmi vine să trimit 
alta, dar mă abţin. Trebuie să aştept răspunsul la prima. 
Fericiţi oamenii ca Lukomski, care acţionează direct! 

Iunie 

Indiferent dacă numesc iubire sau altfel sentimentul pe 
care-l nutresc pentru Aniela, oricum constat o mare 
diferenţă faţă de tot ce mi-a trecut prin inimă până acum. 
De dimineaţa până seara nu mă gândesc decât la asta; s-a 
transformat într-o chestiune de care mă simt răspunzător în 
faţa mea însumi. Înainte nici vorbă de aşa ceva. Legăturile 
mele se înfiripau, durau şi se desfăceau, lăsându-mi o 
tristeţe mai mare sau mai mică, uneori o amintire plăcută, 
alteori dezgust, însă nu puneau niciodată stăpânire pe eul 
meu într-un asemenea grad. În viaţa trândavă de societate 
pe care-o ducem cu toţii, cei care n-avem nici un fel de 


țeluri înalte, nu servim nici unei idei şi totodată n-avem 
nevoie să ne câştigăm pâinea, femeia e mereu prezentă; o 
privim tot timpul, ne străduim în permanenţă să-i 
satisfacem toate dorinţele, dar ne şi obişnuim al naibii de 
mult cu ea, până-ntr-acolo, încât ajungem s-o considerăm 
unul din păcatele cotidiene ale vieţii. Dezamăgind-o, avem 
atât de puţine mustrări de conştiinţă, că mai puţine nu 
poate avea decât femeia, când ne dezamăgeşte pe noi. Şi 
eu, cu toată sensibilitatea firii mele, fac parte, din acest 
punct de vedere, din aceeaşi categorie obtuză. S-a 
întâmplat că mi-am spus uneori: iată, e o ocazie colosală să- 
mi fac şi eu câteva reproşuri patetice! Dar întotdeauna am 
preferat să mă gândesc la ceva mai plăcut. De data asta nu 
mai e aşa. Câteodată mi-e mintea preocupată de cu totul 
altceva; deodată simt că-mi lipseşte ceva, se abate asupra 
mea un fel de nelinişte, un fel de spaimă, ca şi cum aş fi 
trecut cu vederea un lucru teribil de important, ca şi cum aş 
fi neglijat să fac ceva - şi în clipa aceea îmi dau seama că 
gândul la Aniela apare iarăşi din ascunzişul său, pentru a 
pune în întregime stăpânire pe mine. Mă sâcâie zi şi noapte, 
ca orologiul aceia nevăzut din poemul lui Mickiewicz. Când 
încerc să diminuez sau chiar să iau în derârâere senzaţia 
asta, nu mă ajută nici scepticismul, nici ironia mea, sau mă 
ajută prea puţin, căci imediat revin din nou la cercul acela 
vicios. Ceea ce simt nu este, la drept vorbind, nici durere, 
nici mustrări de conştiinţă; este mai degrabă o dureroasă 
aninare a tuturor gândurilor de un singur punct şi totodată 
o curiozitate febrilă şi impacientată, cu privire la ceea ce va 
fi mai departe, de parcă de acest mai departe ar depinde 
toată viaţa mea. 

Dacă m-aş analiza mai superficial, aş putea să-mi spun că 
nutresc un sentiment mare, neobişnuit; dar, am observat. 
Că în gândurile şi neliniştile mele mai este vorba şi de 
altceva în afară de a o avea pe Aniela în viitor. Fără îndoială, 
ea a exercitat, asupra mea o impresie puternică şi 
profundă; Sniatynski are însă dreptate, când spune ca da-c- 


aş fi iubit-o la fel de mult cum îşi iubeşte el soţia, aş fi dorit 
mai presus de orice să fie a mea. Eu. Însă - lucru complet 
sigur - doresc mai puţin să fie a mea, decât mă tem să n-o 
pierd. Poate că nu oricine ar reuşi să observe această 
ciudată şi totodată enormă diferenţă. În mine însă s-a 
cristalizat convingerea că dacă n-ar fi fost Kromicki, dacă n- 
ar fi fost atât de pasibilă pierderea Anielei, n-aş fi simţit 
teama şi neliniştea pe care le simt acum. Remarca asta îmi 
descurcă oarecum iţele încurcate, dovedindu-mi relativ clar 
că eu nu o iubesc atât pe Aniela, cât simt că aş fi putut-o 
iubi şi tocmai asta regret nespus, perspectiva fericirii, 
posibilitatea de a-mi umple în chip minunat viaţa şi teama 
de golul care se va crea. Dacă Aniela va dispare. 

Am constatat că cei mai mari pesimişti, dacă soarta oii 
oamenii vor să le ia ceva din ce-i al lor, dau din mâini şi din 
picioare şi ţipă cât îi ţine gura, la fel ca cei mai mari 
optimişti. Este şi cazul meu. Nu ţip, ce-i drept, dar mă 
cuprinde groaza la gândul că poate peste câteva zile nu voi 
şti ce să fac cu mine pe lumea asta. 

Iunie 

Am avut veşti indirecte despre Laura, de la notarul meu, 
care se ocupă totodată şi de afacerile soţilor Davis. 

EI este de-acum internat în ospiciu. Ea se află la Inter 
laken, la poalele muntelui Jungfrau şi intenţionează să-l 
escaladeze. Îmi închipui, cum se împodobeşte cu peisajele 
alpine, eu zăpezile, ceţurile şi răsăriturile de soare de- 
acolo, cum înoată în lacuri şi cum stă pe marginea 
prăpastiilor. Am exprimat faţă de notar compătimirea 
pentru soarta lui Davis şi totodată pentru cea a soţiei, care 
a rămas de tânără singură şi fără ocrotire. Bătrânul jurist 
m-a liniştit în privinţa ei, spunându-mi că acum o săptămână 
a plecat în Elveţia contele Maleschi, un neapolitan, rudă cu 
doamna Davis. Îl ştiu prea bine! Un italian frumos ca 
Antinous6, dar un cartofor şi, după cum se spune, un laş 
fără pereche. Cred că pe nedrept am numit-o cândva pe 
Laura „turnul din Pisa”. 


Literalmente pentru prima dată în viaţă mi se întâmplă, ca 
amintirea unei femei, pe care ce-i adevărat n-am iubit-o, 
clar m-am făcut c-o iubesc, să se împletească cu un 
asemenea dezgust. Faţă de Laura sunt lipsit de orice 
recunoştinţă şi orice mărinimie. Mi-e şi ruşine. De fapt, care 
sunt cauzele dezgustului şi ce anume nu-i pot ierta? Doar 
că de la începutul legăturii noastre, deşi. Rţu direct din vina 
ei, ci numai contactul cu ea m-a făcut să comit o serie de 
fapte nedemne, pe care nu le comisesem niciodată în viaţă: 
nu mi-am respectat doliul, n-am respectat slăbiciunea şi 
boala lui Davis, am lâncezit lângă ea, m-am stricat, am 
trimis scrisoarea aceea fatală... Totul din vina mea, dar dacă 
un orb se împiedica de o piatră pe drum şi cade, blestemă 
întotdeauna piatra, deşi de fapt a căzut pentru că era orb. 

Iunie 

I-am dus banii lui. Lukomski, am lăsat notarului 
împuternicire deplină, mi-am împachetat lucrurile şi-s gata 
de drum, pentru orice eventualitate. Roma a început să-mi 
devină nesuferită. 

Iunie 

După socotelile mele ar fi trebuit să sosească de-acum 
răspunsul mătuşii. Lăsând la o parte cele mai grave pre 
supuneri, mă străduiesc să ghicesc, ce-o să-mi scrie. Pentru 
a nu ştiu cita oară regret că nu i-am scris mai clar. Iotuşi, 
am scris că poate aş veni la Ploszow, dacă aş fi sigur că 
prezenţa mea acolo nu va fi neplăcută pentru musafirii 
mătuşii şi totodată le-am transmis celor două doamne calde 
salutări. Am mai scris că în ultimele zile ale şederii mele la 
Pegâi am fost bolnav şi atât de surescitat, că nici nu ştiam 
ce fac. Când am scris toate astea, mi se păreau lucruri 
înțelepte, acum toată scrisoarea îmi apare ca o culme a 
prostiei. Pur şi simplu, nu-mi permitea orgoliul să retractez 
clar şi hotărât ceea ce am scris din Pegli. Contam că mătuşa 
se va folosi de această posibilitate, ca să îndrepte totul şi 
atunci eu voi descinde ca un prinţ mărinimos la Ploszow. Ce 
mizerabilă e natura omului! Nu-mi mai rămâne nimic 


altceva decât să sper că mătuşa va înţelege totuşi ce 
doresc. 

Acum, când neliniştea se amplifică cu fiecare clipă, simt nu 
numai c-aş fi putut s-o iubesc enorm pe Aniela, dar şi că aş 
fi putut deveni incomparabil mai bun decât sunt. De fapt, de 
ce mă port aşa, ca şi cum n-ar mai fi nimic altceva în mine, 
decât egoism şi nervi surescitaţi? Şi dacă nu-i altceva, 
atunci de ce auto-analiza mea nu-mi arată şi acest aspect? 
Am curajul să trag concluzii definitive şi nu mă cruţ de 
adevăr, totuşi resping concluzia aceasta. De ce? Pentru că 
am certitudinea neclintită că sunt mai bun decât faptele 
mele. Cauza - o oarecare incapacitate de viaţă, decurgând 
parţial din tarele neamului, parţial din boala secolului al 
cărui fiu sunt, din exagerata noastră introspecţie, care nu 
ne lasă niciodată să cedăm primului impuls al firii umane şi 
care critică totul, până la completa imobilizare a sufletului. 
Când eram copil, mă jucam aşezând monedele una peste 
alta, până când coloana, înciinându-se de propria-i 
greutate, se răsturna şi se transforma într-o grămăjoară 
informă. Acum fac la fel cu gândurile şi intenţiile mele, până 
când se învălmăşesc haotic. Şi atunci., mai degrabă 
procedez la o faptă negativă, decât la una pozitivă; sunt mai 
capabil să distrug ceva, decât să creez. Am impresia că 
mulţi oameni inteligenţi suferă de boala asta. Criticând totul 
şi pe noi înşine, ne-am tocit forţele pozitive, ne lipseşte 
baza, punctul de plecare, credinţa în viaţă. lată de ce eu, de 
exemplu, nu doresc atât s-o am pe Aniela, cât mă tem să n-o 
pierd. 

Când vorbesc despre boala secolului, nu mă gândesc 
numai la mine. Este normal, ca în timpul epidemiei, cineva 
să cadă la pat, însă criticarea a tot ce există este o epidemie 
care bântuie în întreaga lume. Rezultatul e evident: se 
prăbuşesc tot felul de acoperişuri sub care se adăposteau 
oamenii. Religia, a cărei denumire înseamnă unire - se 
destramă. Credinţa, chiar şi la cei religioşi, a devenit ceva 
neliniştitor. Prin acoperişul care se cheamă patrie, străbat 


acum tot felul de curente. A mai rămas un singur ideal, în 
faţa căruia îşi scot pălăria chiar şi cei mai inveteraţi 
sceptici: poporul. Însă pe soclul statuii lui au început de- 
acum tot felul de poznaşi să scrie concepte mai mult sau 
mai puţin cinice şi - ce-i mai ciudat - primele valuri de 
îndoială se ridică tocmai din acele capete, care prin firea 
lucrurilor ar fi trebuit să se plece cât mai jos. În cele din 
urmă o să vină un sceptic genial, un al doilea Heine, care o 
să-l pălmuiască pe zeul ăsta, aşa cum a făcut-o Aristofan la 
vremea lui şi n-o s-o facă în numele unor idealuri învechite, 
ci în numele libertăţii de gândire, în numele libertăţii de a 
te îndoi - şi atunci va urma - nu ştiu ce va urma... Pe 
această imensă pagină albă va scrie probabil diavolul 
sonete pentru iubita lui. 

Există vreo scăpare? Dar - în primul rând - ce-mi pasă 
mie? Nu-i treaba mea să vreau ceva. Sunt un fiu mult prea 
bine educat al acestui secol, ca să vreau ceva. Dacă însă 
toate gândurile, toate faptele, toate realizările sunt menite 
să slujească la edificarea fericirii generale, atunci îmi voi 
permite o remarcă personală, cu menţiunea că nu am în 
vedere situaţia materială, ci liniştea interioară, care poate 
să-i lipsească oricăruia dintre noi: bunicul meu a fost mai 
fericit decât tata, tatăl meu - mai fericit decât mine, iar fiul 
meu dacă-i voi avea - va fi pur şi simplu demn de milă. 

Florenţa, 20 iunie 

S-a prăbuşit palatul construit din cărţi de joc. Am primit 
scrisoare de la mătuşa. Aniela se căsătoreşte cu Kromicki, 
iar cununia va avea loc peste câteva săptămâni. Ea a fost 
aceea, care a cerut un termen atât de scurt. 

După primirea acestei veşti, m-am urcat în tren, voind să 
plec la Ploszow, deşi eram conştient că venirea mea acum 
este o prostie, un scandal, care n-ar duce la nimic bun. lată 
de ce mă aflu la Florenţa. M-am urcat în tren să plec, dar 
când mi-a venit mintea la cap, am coborât aici. 

Florenţa, 22 iunie 


— Odată cu scrisoarea mătuşii am primit şi un faire part 
scris de o mână de femeie. Nu e nici scrisul Anielei, nici al 
mamei ei. Niciuna dintre ele n-ar fi făcut aşa ceva. Probabil 
că este ideea şi răutatea doamnei Sniatynska. De altfel, mi-e 
perfect egal. Am fost lovit cu măciuca în cap şi sunt ameţit. 
Văd însă că mai mult m-a zguduit decât m-a durut. Nu ştiu 
ce-o să fie mai târziu. Se pare că la început, tot aşa, nu simţi 
nici glontele. Totuşi, nu mi-am zburat creierii şi n-am 
înnebunit. Privesc râurile Lung şi Arno, mi-aş da chiar 
pasienţe, dac-aş şti, într-un cuvânt: nu mi-e prea rău...E o 
poveste veche, cu iepurele mâncat de câini, pe când se afla 
printre prieteni... Mătugşa s-a considerat datoare să-i spună 
Anielei ceea ce am scris de la Pegli. 

Florenţa, 23 iunie 

În fiecare dimineaţă când mă scol. Adică atunci când 
deschid ochii. Îmi spun că Aniela care se căsătoreşte cu 
Kromicki este aceeaşi cu Aniela cea bună şi iubitoare, care 
nu s-a culcat până la miezul nopţii, ca să mă întâmpine, 
când m-am întors de la Varşovia, care mă privea în ochi şi 
asculta cu pioşenie tot ce spuneam, care-mi mărturisea prin 
fiecare privire că este a mea. Aceeaşi care la o săptămână 
după ce va deveni doamna Kromicka 11-0 să poată pricepe, 
cum de-a putut să şovăie între un oarecare Ploszowski şi 
Zeus-ul de Kromicki. Se petrec însă lucruri atât de ciudate 
şi atât de îngrozitor de irevocabile, încât îţi pierzi şi fărâma 
aceea amărâtă de chef de viaţă pe care-o mai ai. Sigur, că 
acum doamna Celina şi doamna Sniatynska îl ridică în slăvi 
pe Kromicki, în defavoarea mea. Dacă măcar ar lăsa-o în 
pace pe Aniela! Totuşi, mătuşa mea a permis toate astea! 
Nu-i vorba de mine, dar ea ar trebui să ştie să vadă, că 
Aniela nu poate fi fericită cu fiecine. Singură spune, că 
Aniela se căsătoreşte din disperare. 

lată conţinutul acestei scrisori: „îţi mulţumesc pentru 
veşti, cu atât mai mult, cu cât scrisoarea de la Pegli era nu 
numai fermă, dar şi crudă. Mi-era greu să cred că n-ai 
pentru fata asta nici un pic de ataşament, de prietenie, de 


milă. Eu, dragă Leon, nu ţi-am cerut să-i faci numaidecât 
declaraţii şi să-i ceri mâna, te rugasem doar să scrii măcar 
o vorbă caldă pentru ea, chiar dacă nu direct, ci în 
scrisoarea mea. Şi crede-mă că ar fi fost suficient, căci ea te 
iubea atât de mult, cum numai o fată ca ea poate să 
iubească. Pune-te acum în situaţia mea: ce era să fac după 
ce-am primit scrisoarea ta? Cum aş fi putut să-i alimentez 
mai departe iluziile şi s-o las să se neliniştească în 
continuare, văzând că asta-i zdruncina sănătatea? 
Chwastowski trimite întotdeauna un om după scrisori la 
Varşovia şi mi le aduce personal dimineaţa, la ceai. Aniela a 
văzut că una din scrisori e de la tine, căci micuța de ea îl 
aştepta întotdeauna pe Chwastowski şi-i lua scrisorile din 
mână, chipurile, ca să le aranjeze lângă tacâmul meu, dar 
de fapt, ca să vadă, dacă nu-i ceva de la tine. Deci, a văzut 
scrisoarea. Am observat, că în timp ce ne turna ceaiul, 
clănţăneau toate linguriţele în ceşti. Parcă aveam o 
presimţire. Mă tot gândeam să amân cititul, până am să mă 
duc în camera mea, dar eram neliniştită, dacă nu cumva 
eşti bolnav şi n-am putut să rezist. Numai Dumnezeu ştie, 
câte eforturi am făcut să nu las să se vadă, ce impresie mi- 
au produs rândurile tale, cu atât mai mult, că Aniela stătea 
cu ochii pe mine. Dar m-am ţinut tare, ba chiar am spus: 
Leon e tot îndurerat, slavă Domnului sănătos şi vă transmite 
complimente. Aniela a întrebat cu o voce chipurile 
indiferentă: mai stă mult în Italia? Vedeam câtă speranţă 
pune în întrebarea asta şi n-am avut curaj să-i spun 
adevărul, mai ales de faţă cu Chwastowski şi cu servitorii. 
Am răspuns: nu mult, cred că în curând o să vină aici. Dac- 
ai fi văzut focul care a cuprins-o, bucuria, efortul pe care-l 
făcea să nu plângă! Sărăcuţa de ea! Mie-mi vine să plâng şi 
acum, când îmi amintesc. Prin ce-am trecut, după ce m-am 
întors la mine, nici nu poţi să crezi. Dar tu mi-ai scris clar: 
„li doresc să. Fie fericită cu Kromicki” - şi trebuia, aşa-mi 
dicta conştiinţa, să-i deschid ochii. N-a fost nevoie s-o chem, 
a venit singură. Atunci i-am spus aşa: Anielka, te ştiu fată 


curajoasă şi cuminte, care te împaci întotdeauna cu voia 
Domnului. Trebuie să vorbim deschis. Ştiu, draga mea, că 
între tine şi Leon a început ceva, o afecţiune, şi-ţi spun 
drept că doream asta din toată inima; dar, se vede treaba, 
că n-a fost voia Domnului. Dac-ai nutrit speranţe în privinţa 
asta, renunţă! Am început s-o îmbrăţişez, căci s-a făcut albă 
ca hârtia, credeam c-o să leşine, dar din fericire nu s-a 
întâmplat. S-a lipit de genunchii mei şi a început să mă tot 
întrebe: Ce ţi-a spus să-mi transmiţi? Ce ţi-a scris? Mă 
codeam, nu voiam să-i citez cuvintele, dar m-am gândit, că 
pentru ea va fi mai bine să afle tot adevărul şi în cele din 
urmă, i-am spus, că-i urezi fericire cu Kromicki. Atunci s-a 
ridicat şi după a clipă mi-a spus cu totul pe alt ton: Te rog 
să-i mulţumeşti - şi a plecat. Mă tem că n-ai să te bucuri, că 
i-am repetat atât de fidel cuvintele tale, fără să le 
împodobesc cu câteva amabilităţi. De vreme însă, ce eşti 
hotărât că n-o vrei pe Aniela, n-aveam cum să-i spun asta 
suficient de clar. Cu cât va fi mai convinsă că te-ai purtat 
urât cu ea, cu atât te va uita mai repede. În fine, chiar dac-o 
să-ţi fie neplăcut, gândeşte-te prin câte clipe chinuitoare am 
trecut aici toate trei şi mai ales ea. E adevărat că are atâta 
stăpânire de sine, cât nici nu mă aşteptam. Toată ziua a 
avut ochii uscați şi n-a lăsat să vadă maică-sa nimic pe 
chipul ei, căci ştii cum se teme pentru sănătatea bătrânei. A 
f-ost chiar mai drăgăstoasă cu ea decât de obicei, ba chiar şi 
cu mine, ceea ce m-a emoţionat atât, că-mi tremura bărbia. 
Domnul Sniatynski, care a venit în ziua aceea la noi, n-a 
observat nimic deosebit pe faţa Anielei, dar eu i-am spus, 
ştiu că-i prietenul tău. S-a întristat foarte mult şi s-a înfuriat 
aşa de tare pe tine. Că m-a supărat. Ce nu i-a ieşit din gură, 
îl ştii cum el Tu, care n-o iubeşti pe Aniela, nu poţi să-ţi dai 
seama cât ai fi fost de fericit cu ea; ai făcut totuşi rău, dragă 
Leon, c-ai lăsat-o să creadă c-o iubeşti. Cu toţii am avut 
impresia asta, nu numai ea şi n-a fost bine, căci în primul 
rând, numai Dumnezeu ştie cât a suferit ea şi în al doilea 
rând, ăsta a fost motivul că l-a acceptat imediat pe 


Kromicki. Ştiu prea bine că a făcut-o din disperare. 
Probabil, că a discutat cu maică-sa despre el şi au luat 
hotărârea. Kromicki a venit a doua zi după scrisoarea ta. 
Aniela a fost de data aceea cu totul altfel cu el decât înainte, 
aşa că după o săptămână i-a cerut mâna şi a fost acceptat. 
Domnul Sniatynski a aflat abia acum câteva zile şi şi-a smuls 
părul din cap. Ce s-a petrecut cu mine, nici nu-ţi mai scriu. 

Am fost atât de supărată pe tine, ca niciodată în viaţă şi 
de-abia cea de a doua scrisoare mi-a mai atenuat 
supărarea, deşi m-a convins definitiv că nu poate să iasă 
nimic din castelele mele pe nisip. Căci, îţi mărturisesc că 
după prima ta scrisoare, până când nu i-a cerut Kromicki 
mâna, mă tot gândeam: Ce-ar fi dacă Dumnezeu bunul şi-ar 
întoarce privirile şi asupra noastră şi i-ar schimba 
hotărârea? Dar dac-a scris numai la furie? Pe urmă însă, 
când ai găsit câteva cuvinte bune şi pentru Aniela, fără să 
contramandezi nimic din ceea ce fusese în prima scrisoare, 
mi-am dat seama că n-are rost să-mi fac iluzii. Cununia 
Anielei urmează să fie pe 25 iulie şi am să-ţi spun de ce e 
atât de repede. Celina e într-adevăr foarte bolnavă, prevede 
că sfârşitul e aproape şi nu vrea ca pe urmă, din cauza 
doliului, să se amâne prea mult; vrea ca înainte de a muri 
să-şi vadă fata sub ocrotire bărbătească. Kromicki se 
grăbeşte, pentru că are afaceri în Orient şi nu le poate 
neglija prea mult, iar Aniela vrea să bea cât mai repede 
paharul ăsta. Ah, dragă Leon, de ce-a fost să fie aşa, de cee 
atât de nefericită fata asta? 

N-aş fi permis nici în ruptul capului să se căsătorească cu 
Kromicki, dar cum mai pot spune o vorbă eu, care mă simt 
atât de vinovată faţă de Aniela? Preocupată pi ea mult de 
dorinţa de a te însura, nu m-am gândit care pot fi 
consecinţele pentru ea. E vina mea, sufăr mult şi mă rog 
zilnic pentru copilul acesta. 

După căsătorie pleacă în Wolynia. Celina o să locuiască la 
mine, la Varşovia; tot spune c-ar vrea să plece la Odesa, dar 
n-o las, pentru nimic în lume. Tu scumpul meu, ştii cât sunt 


de fericită când te văd, dar acum nu veni la Ploszow; fă-o 
pentru Aniela. Dacă vrei, vin eu la tine imediat după aceea. 
Aniela trebuie cruţată.” 

Ce să mă mai amăgesc? De câte ori citesc scrisoarea ast” 
îmi vine să mă dau cu capul de pereţi - nu d-g furie, nici de 
gelozie, ci de supărare! 

Nu pot, pur şi simplu nu pot să stau cu mâinile în sân şi să 
mă dau bătut. Ar fi o căsnicie îngrozitoare. Astăzi, joi, am 
trimis o telegramă la Sniatynski, în care l-am conjurat pe 
ce-are mai sfânt, să vină duminică la Cracovia. Plec acolo 
mâine. L-am rugat să nu pomenească nimănui de 
telegramă. Am să discut cu el, sau mai degrabă, am să-l 
implor să vorbească el cu Aniela în numele meu. Contez 
mult pe influenţa lui. Aniela îl res- pectă şi ţine mult la el. 
Nu m-am adresat mătuşii, căci între noi, bărbaţii, ne 
înţelegem mai bine. În calitatea lui de psiholog, Sniatynski 
va înţelege mai uşor blestematul ăsta de proces psihic prin 
care am trecut în ultimul timp. Lui pot să-i spun şi de Laura; 
dacă i-aş pomeni mătuşii de ea, şi-ar face cruce, indignată. 
La început am vrut să-i scriu Anielei însăşi, dar scrisoarea 
mea ar fi atras atenţia celorlalţi şi ar fi produs tulburare. 
Cunosc corectitudinea Anielei, ştiu că i-ar fi arătat imediat 
scrisoarea maică-şi; aceasta probabil că nu poate să mă 
sufere şi ar fi interpretat-o imediat în felul ei, ia care i-ar fi 
ajutat şi Kromicki. Trebuie ca Sniatynski să vorbească cu 
Aniela între patru ochi, lucru pe care i-l poate înlesni soţia 
lui. Să sperăm că el o să accepte misiunea, deşi ştiu prea 
bine, cât e de dificilă. N-am dormit de câteva nopţi. Cum 
închid ochii, o văd pe Aniela, faţa ei, părul, ochii, felul ei de 
a vorbi, zâmbetul - o văd ca şi cum ar fi în faţa mea... Nu 
mai pot să trăiesc aşa! 

Cracovia, 25 iunie 

A venit Sniatynski. A acceptat misiunea! E un om 
cumsecade, să-i dea Dumnezeu sănătate! E ora patru 
noaptea, dar pentru că oricum nu pot dormi, mă apuc de 
scris, tot n-am ce face. Am discutat cu elpână la trei, ne-am 


certat, am pledat. Acum el se răsuceşte pe partea cealaltă, 
în camera de-alături. N-a primit imediat. Îmi tot repeta: 
Dragul meu, cu ce drept să mă amestec eu, un om străin, în 
relaţiile voastre de familie şi încă într-o chestiune atât de 
delicată? Domnişoara Aniela poate să-mi închidă gura cu o 
singură întrebare: Ce-ţi pasă dumitale? I-am jurat că Aniela 
n-o să-i spună aşa şi sunt ferm convins, ca şi cum şi-ar fi dat 
ea cuvântul în faţa mea. l-am dat dreptate, dar i-am explicat 
că sunt situaţii când nu mai trebuie să se ţină seama de 
asemenea considerente. L-a convins argumentul meu, că 
nu-i atât vorba de mine, cât de Aniela, dar în general dacă a 
acceptat să vorbească cu ea, a făcut-o numai pentru că-i 
este grozav de milă de mine. Am slăbit mult în zilele astea; 
mi-a spus-o el însuşi şi am văzut că asta l-a emoţionat. În 
plus, nu poate să-l sufere pe Kromicki, căci sunt tipuri total 
diferite. Sniatynski afirmă că speculaţiile financiare sunt 
egale cu trecerea banilor din buzunarul altora într-al tău. Îl 
critică pe Kromicki în multe privinţe şi s-a exprimat astfel 
despre el: Dac-ar avea un scop mai înalt şi mai cinstit, 
pentru banii ăştia, l-aş ierta, dar el îi face numai ca să-i 
aibă! Căsătoria Anielei îi reă aproape ca şi pe mine şi este 
de părere că Aniela îşi pregăteşte astfel, cu mâna ei, 
nefericirea. La rugămintea mea Sniatynski pleacă imediat, 
mâine, cu trenul de dimineaţă. 

Poimâine se va duce cu soţia la Ploszow şi dacă n-o să 
poată discuta în linişte cu Aniela, atunci au s-oia la ei 
pentru câteva ore. O să-i prezinte Anielei chinul meu, o să-i 
spună că toată viaţa mea e în mâinile ei. El ştie cum să 
spună asta. O să-i vorbească serios, cu delicateţe şi 
înţelepciune; o s-o convingă că o femeie chiar dacă se. 
Simte foarte rănită sufleteşte n-are dreptul să dea mâna 
unui om pe care nu-l iubeşte; că procedând' astfel, se 
comportă incorect şi necinstit; că, de asemenea, n-are 
dreptul să-l respingă pe un om pe care-l iubeşte şi să-i 
frângă viaţa, numai pentru că într-o izbucnire de gelozie a 
făcut ceva ce regretă din tot sufletul. 


În cele din urmă, Sniatynski mi-a spus aşa: 

— Fac toate astea cu o singură condiţie: să-mi dai cuvântul 
că, în caz de insucces, n-o să te duci la. Ploszow, să faci 
scandal, căci asta ar putea să le îmbolnăvească pe toate 
trei. Poţi să-i scrii domnişoarei Aniela, dacă vrei, dar nu să 
te duci personal acolo. Numai în caz că-ţi dă ea voie să te 
duci. 

Drept cine mă ia? l-am promis, deşi mi-a părut rău 
imediat. Dar mizez pe inima Anielei şi pe puterea de 
convingere a lui Sniatynski. Ah, ce frumos ştie să 
vorbească! Nu mi-a dat mari speranţe, dar văd prea bine că 
el speră. În ultimă instanţă, mi-a promis să smulgă de la 
Aniela măcar amânarea termenului căsătoriei cu o jumătate 
de an. În caEUi acesta voi învinge, căci precis Kromicki se 
va retrage singur. Am să ţin minte multă vreme ziua de 
astăzi! Când are în faţă o durere adevărată, Sniatynski este 
delicat ca o femeie şi mi-a cruțat amorul propriu. Este. Însă 
foarte greu să-ţi recunoşti propriile nebunii, vine, părţi 
slabe şi să-ţi laşi soarta pe mâini străine, în loc să te lupţi 
singur. Dar ce contează, când e vorba de Aniela? 

21 iunie 

Sniatynski a plecat de dimineaţă. L-am condus la gară. I- 
am repetat iarăşi tot ce are de făcut, ca şi cum arfiun 
uituc. lar el, ca să ridă de mine, mi-a spus că dacă o să-i 
reuşească misiunea, o să se apuce din nou să filosofeze. Îmi 
venea să-i dau un ghiont. A plecat plin de cele mai bune 
speranţe; pot să jur că e de pe acum sigur de reuşită. După 
plecarea lui m-am dus la biserica Sfânta Maria şi eu - 
scepticul, eu - filosoful, eu - care nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu! 
am dat acatist pentru Leon şi Aniela. Şi nu numai că am 
ascultat slujba, dar mai scriu şi aici, negru pe alb: să-l 
trăsnească de scepticism, de filosofie şi în plus, pe acel nu 
ştiu al meu. 

Iunie 

Este ora unu. Acum soţii Sniatynski urmau să plece la 
Ploszow. Cel puţin un lucru ar trebui să accepte Aniela şi 


anume să amâne căsătoria. N-are dreptul să-mi refuze 
asta... Toată ziua mi-au trecut tot felul de gânduri prin cap. 
Kromicki e lacom la bani - aici nu încape nici o îndoială - 
atunci de ce nu caută o partidă mai bogată? Moşia Anielei 
este mare, dar ipotecată - îi poate fi necesară lui Kromicki, 
ca să nu mai fie considerat un venetic, ca să-şi poată lua 
cetăţenie polonă - desigur! - totuşi, cu faima de bogătaş pe 
care o are, ar putea obţine toate astea, plus zestre. Probabil 
că-i place de ea - şi-i place de multă vreme. Ce-i ciudat în 
asta, că Aniela place? 

Şi când te gândeşti, că ea a aşteptat o vorbă de la mine ca 
pe o mântuire, ca pe o fericire! Doar mătuşa scrie că: „îl 
aştepta întotdeauna pe Chwastowski şi-i lua m scrisorile din 
mână”. Mă cuprinde teama, când mă gândesc că s-ar putea 
să nu mă ierte pentru toate astea şi că mă paşte pierzania, 
ca şi pe alţii ca mine. 

Ora 10 seara în timpul zilei am avut o durere cumplită de 
cap; acum mi-a trecut, dar din cauza acestei suferinţe, a 
faptului că sunt nedormit şi a neliniştii sunt într-un hal, de 
parc-aş fi hipnotizat. Mintea mea, surescitată şi concentrată 
într-o singură direcţie, asupra unui singur gând, vede atât 
de clar ce va urma, cum n-a văzut niciodată. Pur şi simplu, 
mi se pare că sunt la Ploszow, că ascult ce-i răspunde Aniela 
lui Sniatynski - şi nu înţeleg cum de am putut să-mi fac 
iluzii. Nu-i este milă de mine. Nu-s presupuneri, ci 
certitudine... Se. Petrece eu mine ceva neobişnuit. Simt 
cum creşte în mine o seriozitate teribilă, de parcă până 
acum aş fi fost copil şi acum mă maturizez; totodată, sunt 
nespus de trist. Mi se pare că am să mă îmbolnăvesc. 
Sniatynski mi-a promis c-o să-mi telegrafieze imediat. Până 
acum n-am primit telegrama, cu toate că, de fapt, nu-mi 
poate aduce nimic nou. 

Iunie 

Telegrama lui Sniatynski a sosit şi iată ce cuprinde: „lotul 
a fost zadarnic. Adună-ţi forţele şi pleacă în lume.” Asta o să 
şi fac, draga mea Aniela! 


Paris, 2 aprilie 

N-am mai scris în jurnal de peste zece luni, deşi mă 
obişnuisem atât de mult cu treaba asta, că mi-a lipsit. Dar 
mi-am zis: la ce bun? Aveam sentimentul că şi dac-aş nota 
gânduri demne de Pascal, mai adinei decât adâncurile 
oceanului, mai înalte decât Alpii, tot n-o să îndrept un lucru 
simplu, cum este acela că ea s-a căsătorit. Aşa că, n-am mai 
avut putere. Viaţa se concentrează uneori în direcţia unui 
singur scop, relativ mic, iar când. Acesta eşuează, omul nu 
mai ştie de ce îndeplineşte cele mai simple activităţi. E 
ciudat şi chiar caraghios, când te gândeşti, dar am fost 
multă vreme într-o asemenea stare, că dacă mă îmbrăcam 
să ies în oraş, să merg Ia teatru ori la club, nu mă puteam 
apăra de întrebarea: la ce bun? - şi adesea îmi trebuia un 
timp îndelungat, ca să înţeleg, că şi înainte de a o cunoaşte 
pe ea mâncam, îmi rădeam barba şi făceam tot felul de alte 
asemenea treburi. În primele luni am călătorit mult. Am 
ajuns până în Islanda. Admirând lacurile suedeze, fiordurile 
norvegiene, geâzerele islandeze, nu reuşeam să fac nici o 
legătură cu impresiile mele anterioare, dar încercam să-mi 
închipui ce-ar fi simţit Aniela văzând o privelişte sau alta, 
cum şi-ar fi exprimat ea admiraţia, într-un cuvânt: vedeam 
cu ochii ei, gândeam cu gândurile ei, simţeam cu inima ei. 
Când îmi aminteam apoi că ea se numeşte acum doamna 
Kromicka, mă urcam repede în tren sau în vapor şi plecam 
mai departe, căci frumuseţile de acolo nu mai prezentau 
nici un interes pentru mine. Ce-mi păsa că asta-i una dintre 
tragediile cele mai obişnuite - şi chiar luate în râs - prin 
care au trecut mii de proşti înaintea mea! Şi prin moarte 
trec toţi şi totuşi, murind, fiecare are impresia că odată cu 
el se sfârşeşte lumea. Şi într-adevăr se sfârşeşte! 

Nu ştiu şi nu vreau să analizez dacă în primele luni 
sentimentele mele semănau mai mult sau mai puţin eu o 
disperare fără margini. Totul este relativ. Ştiu doar că toată 
fiinţa mea a fost subjugată de femeia asta şi că pentru 


prima dată am simţit pustiul pe care-l lasă. În urma ei 
moartea unei persoane foarte iubite. 

Încetul cu încetul însă rutina vieţii cotidiene - şi nu 
atracțiile sau plăcerile - a redobândit în mine forţa dinainte. 
Mi se pare că e un fenomen destul de curent. Am cunoscut 
oameni nespus de trişti, care deşi nu aveau în sufletul lor 
veselie nici cât un grăunte de mac, păstrau totuşi o 
seninătate exterioară numai pentru că fuseseră cândva 
veseli şi se obişnuiseră astfel. Trebuia să vină şi pentru 
mine vremea, când să încetez să mai simt de exemplu 
durerea de dinţi, ca pe o durere de-a Anielei. În afară de 
asta, a survenit un fel de anestezie sau poate că am găsit 
remediul chiar în otravă. Am citit în cărţile de călătorie ale 
lui Farini, cum cafrii tratează muşcătura de scorpion cu oa 
doua muşcătură, a aceluiaşi sau a altui scorpion, în acelaşi 
loc. Un asemenea scorpion, un asemenea antidot de aceeaşi 
factură a fost pentru, mine 

— Ca de altfel pentru toţi oamenii în general - cuvântul: 

„„.„a terminat. 

S-a terminat - deci sufăr; s-a terminat - deci încetez să 
mai sufăr. În sentimentul acesta, că n-ai încotro, este o 
anumită alinare. Întotdeauna îmi vine în minte indianul 
care, furat de apele Niagarei, la început a luptat cu toată 
puterea pe care ţi-o dă disperarea, după care, văzând că 
nu-i nici o scăpare, s-a lungit pe fundul bărcii, i aruncat 
Vâslele şi a început să cânte. Curentul Niagarei; ire însă o 
parte bună, că dacă apucă pe cineva, îl face bucățele; sunt 
altele, care aruncă omul pe un banc de nisip pustiu, fără 
apă şi hrană. Asta mi s-a întâmplat mie. 

Duhul rău al vieţii mele n-a prevăzut însă un lucru: că 
omului foarte apăsat de gânduri şi foarte nefericit mi-i mai 
pasă de sine, atât cât omului fericit. Aşa că soarta 
răutăcioasă devine într-o oarecare măsură neputincioasă. 
Am fost şi încă mai sunt într-o asemenea stare, că dacă; ir 
veni de exemplu Fortuna mintoasă şi mi-ar spune: Să pieri! 
i-aş răspunde: Bine! Am să pier! şi răspunsul meu nu va fi 


condiţionat de disperarea după pierderea Anielei, ci de o 
imensă indiferenţă pentru tot ce există iii mine şi în jurul 
meu. 

Acesta-i un soi de armură foarte călită, care nu numai că-l 
apără pe om, dar îl face şi periculos. Pentru că, e iesne de 
înţeles, că cine nu se cruţă pe sine. Nu-i va cruța nici pe 
ceilalţi. Nici măcar Dumnezeu nu-ţi porunceşte să-l iubeşti 
pe aproapele tău mai mult decât pe tine însuţi. 

Nu înseamnă că zilele astea o să am chef să tai gâtul cuiva. 
Ceea ce am spus are mai mult valoare teoretică; în practica 
de zi cu zi nimeni nu pătimeşte prea mult de pe urma asta, 
căci dacă indifei-enţa diminuează doza de altruism, tot cu 
atâta o micşorează şi pe cea de egoism. Dacă ar trebui să 
dorm în acelaşi pat cu aproapele meu. Şi să ne învelim cu o 
singură manta, nu i-aş da-o lui în întregime, dar nici n-aş 
lua-o toată pentru mine. Periculos, ba chiar foarte periculos 
este un asemenea om numai atunci, când mediul îi tulbură 
pacea care reprezintă posibilitatea de delimitare a eului său 
propriu şi când îi sileşte la o activitate susţinută. Atunci 
capătă siguranţa mişcărilor, dar totodată şi forţa nemiloasă 
a maşinii. 

O oarecare automată siguranţă de sine am obţinut şi eu. 
Am observat; că de la o vreme îmi exprim gândurile şi 
voinţa cu mai multă tărie decât înainte, fără să fac nici un 
efort în direcţia asta. Amorul propriu, vanitatea şi 
cochetăria sunt surse inepuizabile de şovâăială şi slăbiciune. 
Aproape inconştient omul doreşte să placă, să câştige 
simpatia, aşa că tot căutând căile spre doibândirea ei, face 
nenumărate cedări de la propriul său adevăr, în prezent 
cochetarea mea cu cei din jur, chiar dacă n-a dispărut 
complet, oricum s-a redus nespus de mult, iar faptul că îmi 
este indiferent dacă plac sau nu, îmi conferă o superioritate 
rece şi calmă. Am constatat asta în timpul călătoriei şi mai 
ales acum, la Paris. Existau mulţi oameni care aveau 
ascendente asupra mea; acum am eu asupra lor, tocmai 
pentru că nu dau doi bani pe asta. 


În general fac impresia omului care ar putea fi energic, 
dar nu vrea; şi nu vrea, deoarece dorinţa se află în relaţie 
directă cu pasiunea, iar la mine raportul acesta este 
negativ. Şi pentru că mi-a rămas totuşi obiceiul de a-mi 
explica totul, îmi explic starea prezentă în felul următor: în 
anumite condiţii poţi la fel de intens să nu doreşti să 
trăieşti, precum în altele - să doreşti. Cred că indiferența 
mea nu-i altceva decât o ură concentrată împotriva vieţii. 
De aceea semăn atât de puţin cu Davis. 

Fără îndoială, am devenit un om incomparabil mai lipsit de 
reticenţe, decât eram înainte şi aş putea parafraza după 
Hamlet, că e ceva putred în mine. Din fericire, nu-mi stă 
nimeni în cale. Îmi sunt cu toţii perfect străini şi indiferenți, 
la fel şi eu lor. Numai mătuşa mă mai iubeşte ca înainte, 
acolo la Varşovia, dar presupun că şi dragostea ei şi-a 
pierdut caracterul activ; cel puţin sunt sigur, că în viitor nu 
mă mai ameninţă nici un fel de peţit. 

Aprilie 

Din păcate, indiferența mea, pe care o pot compara cu apa 
curată, incoloră şi insipidă, este doar aparent incoloră. 
Dacă mă uit mai atent, observ că plutesc prin ea mici 
norişori care-i tulbură transparenţa. Sunt idiosincrasiile. 
Nimic altceva n-a mai rămas, decât ele. Nu iubesc pe 
nimeni şi nu nutresc o ură activă faţă de nimeni, dar am 
oroare de unii oameni. Printre aceştia este şi Kromicki. Nu-i 
vorba numai că mi-a luat-o pe Aniela, dar nre nişte picioare 
extrem de lungi, cu genunchii groşi, i* înalt ca un stâlp şi 
are o voce care aminteşte de râşniţa de cafea. Dintotdeauna 
am avut o aversiune faţă de el şi dacă-mi amintesc acum 
acest lucru, este pentru că repulsiile vechi sunt în prezent 
ciudat de viabile în mine. Mereu mă gândesc la oamenii faţă 
de care am avut repulsie. Dac-ar fi vorba numai de 
Kromicki şi de doamna Celina, ar mai fi de înţeles, căci aş 
putea presupune că-i vorba de o ură mascată prin repulsie; 
dar alături de ei mi s-au înfipt la fel de îndârijit în memorie şi 
alte figuri, care au trezit cândva în mine oroare şi dezgust. 


Nu-mi pot explica toate astea prin starea sănătăţii mele, 
căci sunt mai sănătos ca niciodată. Nu pot da decât 
următoarea explicaţie: oamenii mi-au răpit dragostea, 
timpul a secătuit ura din mine, iar pentru că omul atât cât 
trăieşte trebuie să simtă ceva, simt şi eu cum pot, trăiesc cu 
ceea ce mi-a mai rămas. Trebuie însă să recunosc, că cine 
simte şi trăieşte astfel, nu-i în pericol să fie saturat de 
fericire... 

M-am răcit aproape total de vechile inele simpatii. Pe 
Sniatynski pur şi simplu nu pot să-l sufăr, cu toate că 
raţional nu am a-i reproşa nimic. Are, neîndoielnic, mari 
calităţi, dar se şi admiră pe sine însuşi şi din cauza asta 
devine adeseori - folosind un termen din pictură - 
manierist. Presupun că sunt rare cazurile, când un om care 
observă că stilul, comportamentul lui, trăsăturile personale 
şi originalitatea plac celorlalţi, să nu se îndrăgostească de 
felul lui de a fi şi să nu se exagereze pe sine în cele din 
urmă. Sniatynski prea vrea să fie întotdeauna şi 
pretutindeni admirat, din care cauză devine artificial şi de 
dragul pozei sacrifică delicateţea înnăscută. Nu vreau să 
vorbesc acum de telegrama crudă pe care mi-a trimis-o la 
Cracovia, după insuccesul misiunii sale pe lângă Aniela, acel 
„pleacă în lume”, care era gratuit, căci oricum plecam şi 
fără sfatul lui. Dar, am mai primit o scrisoare de la el, când 
eram la Kristiansand, imediat după cununia Anielei, scrisă 
chipurile din inimă, dar la fel de aspră şi de afectată. 
Rezumând-o, ar suna astfel: Domnişoara Aniela e de-acum 
doamna Kromicka - s-a comis - îmi pare rău de tine - te 
îmbrăţişez călduros - să nu crezi că s-a făcut gaură-n cer - 
sunt pe lume lucruri mai importante - să mă ia dracu - 
Norvegia trebuie să. Fie adorabilă - întoarce-te şi apucă-te 
de lucru - să fii sănătos - etc. Nu citez exact, dar acesta era 
tonul scrisorii. Mi-a fost neplăcut când am citit-o, căci în 
primul rând nu l-am rugat să-mi împrumute cotul lui spre a- 
mi măsura nefericirea, iar în al doilea rând îl credeam mai 
deştept şi aveam pretenţia să înţeleagă că ceea ce numeşte 


el „lucruri mai importante” numai atunci nu sunt vorbe 
goale, când se referă la preocupări pe care le-ai avut mai 
înainte. Am vrut să-i răspund să mă scutească de oblăduirea 
lui spirituală, pe urmă m-am răzgândit şi nu i-am mai 
răspuns deloc; e cel mai puţin obositor mijloc de a desface 
unele legături. 

Dacă pătrund mai adânc în mine, observ că nu numai 
telegrama şi scrisoarea lui constituie cauza pierderii 
prieteniei mele pentru Sniatynski. Ca să fiu sincer, nu pot 
să-l iert pentru ceea ce urma să-i fiu recunoscător, adică 
pentru rolul lui de intermediar între mine şi Aniela. Eu 
însumi l-am implorat s-o facă, dar tocmai pentru că l-am 
implorat, pentru că i-am încredinţat soarta mea şi cârma 
luntrei mele, că mi-am recunoscut faţă de el slăbiciunea şi l- 
am făcut într-un anumit fel apărătorul intereselor mele - 
pentru că în cele din urmă umilirea şi nenorocirea care m- 
au lovit au trecut mai întâi prin mâinile lui - mi-au sădit în 
inimă un resentiment faţă de el. Sunt furios pe mine însumi, 
dar totodată şi pe el, pentru că a luat parte la toate astea. 
Ştiu că nu-i corect, dar n-am ce face; prietenia mea s-a topit 
ca o luminare. 

De altfel, n-am fost niciodată prea amator de prietenii. 
Eram în relaţii mai strânse cu el probabil tocmai pentru că 
locuiam la două capete ale Europei. Alţi prieteni n-am avut. 
În general fac parte dintre fiinţele solitare. De multe ori mă 
gândeam la asta cu o anumită mândrie, considerând-o o 
dovadă a puterii. Într-adevăr, în lumea animală de exemplu, 
se adună în grupuri numai fiinţele slabe, în timp ce cele 
cărora natura le-a dat colţi şi gheare puternice, umblă 
solitare, capabile să se descurce singure. Principiul acesta 
însă se poate aplica la oameni numai în cazuri excepţionale. 
Incapacitatea de a te împrieteni este cel mai adesea la om 
nu dovada forţei, ci a uscăciunii sufleteşti. În plus, la mine 
mai era şi o nemaipomenită timiditate şi sensibilitate. 
Aveam inima ca o mimoză, care se închide la orice atingere. 
Că nu m-am împrietenit niciodată cu o femeie, e altă treabă. 


Aveam hef să mă împrietenesc numai cu cele de la care 
doream mai mult, deci nu putea fi vorba de o prietenie 
adevărată. Am mimat-o de mai multe ori în viaţă, aşa cum 
se preface vulpea că e moartă, ca să adoarmă vigilenţa 
ciorilor şi să le poată prinde mai uşor. Deci, nu este vorba 
că n-aş crede în posibilitatea prieteniei dintre bărbat şi 
femeie. În primul rând, nu-s atât de prost să iau experienţa 
mea drept etalon şi nici netrebnic, ca să fiu veşnic bănuitor; 
în plus, sunt numeroase exemple, care dovedesc, că o 
asemenea prietenie este foarte posibilă. De vreme ce există 
sentimente ca cele dintre frate şi soră, se pot repeta ori de 
câte ori două fiinţe, chiar dacă-s străine, se simt frate şi 
soră. Mai mult chiar, cred că numai sufletele alese sunt 
capabile de asemenea sentimente, acelea care au o 
înclinare înnăscută spre relaţiile platonice, deci sufletele de 
poeţi, artişti, filosofi şi în general ale fiinţelor, care depăşesc 
nivelul mediu. Cu atât mai rău pentru mine, dacă asta-i o 
dovadă că n-am nici stofă de poet, nici de artist, nici de om 
deosebit. Cu siguranţă că n-am, de vreme ce n-am ajuns 
nimic mai mult, decât Leon Ploszowski. 

A fost o vreme, când mă gândeam că dacă Aniela ar deveni 
soţia mea, nu mi-ar fi numai soţie sau amantă, dar şi 
prietenă. Acum însă prefer să nu mă mai gândesc la asta. Şi 
aşa mă vizitează mult prea des fantomele de genul acesta şi 
cred că nu mă voi linişti cu adevărat, până când nu voi reuşi 
să le izgonesc definitiv. 

Aprilie 

O întâlnesc destul de des pe doamna Davis, merg chiar la 
ea în vizită - şi nimic! Niţel dispreţ şi ceva mai multă 
neiubire sub un strat gros de cenuşe - în rest, relaţii 
normale de societate. Este în continuare mult prea 
frumoasă, ca s-o pot include în categoria idiosincrasiilor; de 
iubit nu pot s-o iubesc, iar s-o urăsc nu vreau să mă 
ostenesc. Ea a înţeles situaţia şi s-a adaptat. De fapt, o cam 
enervează siguranţa mea de sine sporită şi independenţa, 
poate numai pentru că ţine cont de părerea mea. Este 


uluitoare uşurinţa cu care trec femeile de la relaţiile cele 
mai intime, la cele de simple cunoştinţe, aşa. Cum fuseseră 
mai înainte. Nu numai faţă de alţii, dar chiar şi când se 
întâmplă să rămânem singuri, ne purtăm ca şi cum n-ar fi 
fost nimic între noi şi văd că n-o deranjează deloc; nu se 
vede pe ea că s-ar sili să se comporte astfel. Este amabilă, 
rece atât cât trebuie, drăguță atât cât trebuie şi tonul ăsta 
mă captează în asemenea măsură, încât nici nu-mi trece 
prin minte c-aş putea să-i spun pe nume. 

Vărul ei, Maleschi, neapolitanul - care la început avea o 
privire atât de cruntă când mă vedea, încât m-am simţit 
dator să-l întreb de ce-şi strică ochii astfel - s-a liniştit în 
cele din urmă, văzând cât de corecte sunt relaţiile noastre 
şi acum mi-e prieten. A şi avut un duel aici din cauza Laurei, 
unde - cu toată opinia de laş pe care o are în Italia - s-a 
purtat foarte bine. Bietul Davis a trecut în nirvana de 
câteva luni şi cred că după terminarea doliului Laura are să 
se căsătorească cu Maleschi. Va fi cea mai frumoasă 
pereche din lume. Italianul ăsta are trup şi cap de Antinous, 
la care se adaugă o piele aurie, un păr negru ca pana 
corbului şi ochi de culoarea Mării Mediterane. Poate că 
Laura îl iubeşte, dar din motive necunoscute mie, îşi bate 
joc de el în mod făţiş. De câteva ori a fost atât de 
nepoliticoasă cu el, încât m-a uimit. Nu credeam ca firea ei 
estetică să fie în stare de asemenea ieşiri. Probabil că în ea 
nu-i numai Aspasva, ci şi Xanthippa *. Am constatat în 
repetate rânduri că femeia care-i doar frumoasă, fără alte 
calităţi sufleteşti, şi pe care oamenii o consideră o stea, este 
adesea mai mult decât atât, este o întreagă constelație, sau 
chiar două deodată: Ursa mare pentru anturaj şi Crucea 
pentru soţ. 

E clar că Laura a fost o adevărată cruce pentru Davis şi că 
este Ursa Mare pentru Maleschi. Poate c-ar fi fost şi pentru, 
mine, dacă nu s-ar fi simţit cam străină aici la Paris şi dacă 
nu s-ar fi gândit că-i mai bine să aibă în mine un aliat, decât 
un adversar. Ciudat lucru, la Paris place mai puţin decât în 


Italia sau în general, pe litoralul Mediteranei. Este pur şi 
simplu prea clasică, prea frumoasă pentru Paris, unde 
domneşte un gust oarecum pervers, lucru care se vede şi în 
literatură şi în plastică, unde urâţenia excită mai mult nervii 
lor tociţi, decât o frumuseţe simplă. Oricine poate observa 
că cele mai mari stele demi-mondene sunt mai degrabă 

1 Xanthippa, soţia lui Socrate, cunoscută prin spiritul ei 
acid. 

Urâte, decât frumoase. În privinţa Laurei mai există o 
cauză a succesului ei relativ scăzut pe malurile Senei. Are o 
inteligenţă cu adevărat neobişnuită, însă tot aşa, mult prea 
lineară ca pentru gusturile de aici şi mai ales prea puţin 
flexibilă. La Paris sunt o mulţime de oameni care gândesc 
serios şi au un orizont larg, dar în viaţa de societate 
primesc aplauze cei care ştiu să se agaţe de orice obiect, 
cum se agaţă maimuța cu coada de o creangă - şi să facă 
tumbe. Cu cât tumbele vor fi mai extravagante şi mai 
neaşteptate, cu atât succesul va fi mai sigur. Laura înţelege 
asta, dar simte că pentru ea e tot atât de imposibil, ca şi 
mersul pe sârmă. Pe mine mă consideră mai abil în această 
gimnastică a minţii şi de aceea îi sunt util. 

Vrând să sporească the attraction a salonului său, îl 
specializează în muzică. Ea însăşi cântă ca o sirenă şi 
realmente atrage oamenii prin asta. 

În salonul ei o întâlnesc adesea pe pianista Klara Hilst, o 
nemţoaică tânără şi solidă, uriaşă de statură, pe care unul 
din pictorii de aici a caracterizat-o astfel: C'est beau, mais 
c'est deux fois grandeur naturelle! 7 în ciuda originii sale 
germane, a avut mare succes aici în ultima vreme. În ceea 
ce mă priveşte, probabil că-s învăţat cu şcoala veche, căci 
nu pot să apreciez felul modern de a cânta, care constă în 
forţă, adică în a rupe clapele pianelor. În timp ce o ascultam 
ultima oară pe domnişoara Hilst cântând la Laura, mă 
gândeam, că dacă pianul ar fi fost un bărbat care i-ar fi 
sedus sora, n-ar fi putut să-l bată mai aprig. Cântă şi la 
armoniu. Bucăţile ei au mare succes în lumea muzicală de 


aici, fiind cotate ca profunde, pentru că, atunci când le 
ascultă a zecea oară, omul îşi spune: poate a unsprezecea 
oară o să înţeleg ceva. Recunosc, remarcile mele sunt 
răutăcioase şi cam temerare ca pentru un nespecialist. 
Totuşi, în mintea mea se naşte următoarea întrebare: oare 
muzica pentru a cărei înţelegere trebuie să fii profesor de 
conservator, la care n-au acces nu zic oamenii simpli, dar 
nici chiar cei cultivați şi cu o oarecare pregătire muzicală, 
este ceea ce ar trebui ea să fie? Mă tern că dacă au să 
meargă tot pe calea asta, muzicienii au să formeze cu 
timpul o castă ca cea a preoţilor egipteni, care ţineau ştiinţa 
şi frumosul numai pentru ei. 

Spun asta, deoarece am observat, că de la Wagner 
încoace, muzica - spre deosebire de pictură, de exemplu - 
merge într-o direcţie complet opusă. Pictura modernă îşi 
restrânge de bunăvoie graniţele competenţei sale, se 
eliberează de ideile literare şi filosofice, nu se lasă 
ademenită să pună pe pânză cuvântări, cazanii, evenimente 
istorice care au nevoie de comentarii şi nici măcar alegorii, 
care nu pot fi înţelese de la prima vedere, într-un cuvânt, se 
limitează - totalmente conştientă de ceea ce face - la 
redarea formelor şi petelor de culoare. Muzica de la 
Wagner încoace, dimpotrivă: se străduieşte să fie nu numai 
o armonie de tonuri, ci totodată şi filosofia acestei armonii. 
Bănuiesc că în curând o să vină vreun mare geniu muzical, 
care-o să spună, ca Hegel la vremea lui: „Numai unul m-a 
înţeles - şi acela nu deplin”. 

Domnişoara Hilst este din categoria celor care filosofează 
în muzică, lucru cu atât mai ciudat, cu cât are o. Fire foarte 
simplă şi deschisă. Cariatida aceasta are nişte ochi limpezi 
şi naivi de copil şi. De asemenea o sinceritate şi o bunătate 
copilărească. 

Mulţi se învârtesc aici în jurul ei, atraşi de frumuseţe şi de 
nimbul care înconjoară orice femeie, pe capul căreia a 
poposit harul artistic; totuşi, niciodată n-a planat asupra ei 
nici cea mai mică umbră, nici cea mai nevinovată bârfeală. 


O vorbesc de bine chiar şi femeile, dezarmate de bunătatea, 
simplitatea şi veselia ei. Se amuză ca un ştrengar, de multe 
ori am văzut-o râzând ca elevele, până la lacrimi, fapt care 
ar revolta lumea bună, dacă Klarei, ca artistă, nu i s-ar 
trece totul cu vederea. Este în genere un tip frumos din 
punct de vedere moral, cu toate că în afară de partea 
artistică nu-i prea dotată. Laura, care în fond n-o poate 
suferi, mi-a dat de înţeles de câteva ori, că această cariatidă 
mă iubeşte. Presupun că nu-i aşa, deşi ar putea să fie, dacă 
m-aş strădui. E evident, Klara ţine mult la mine, m-a 
simpatizat de la prima vedere. Eu îi răspund cu 
reciprocitate, dar nu mă gândesc să fac nici un fel de paşi, 
care ar fi în detrimentul ei. Când văd o femeie pentru prima 
dată, mă uit la ea în virtutea vechilor deprinderi, ca la o 
posibilă viitoare pradă - dar astea sunt mai degrabă nişte 
reflexe necontrolate. Gândul următor este cu totul altul. Am 
faţă de femei sentimentul pe care-l poate avea un 
giuvaergiu retras din afaceri, faţă de pietrele scumpe. Când 
văd câte o bijuterie de preţ, îmi spun: ar merita să încerc, 
după care îmi amintesc că am lichidat - şi plec mai departe. 

Acum să spun adevărul adevărat. Securitatea Klarei este 
păzită, în afară de cauzele de mai sus, şi de statura ei 
exagerată. Nu mi-au plăcut niciodată femeile atât de înalte. 

Cu toate acestea, am început odată, în glumă, s-o conving 
să concerteze la Varşovia: i-am promis c-o să mă duc cu ea, 
în calitate de impresar onorific. Nu zic, că dacă s-ar face, o 
asemenea călătorie n-ar prezenta o anumită atracţie pentru 
mine. 

Într-adevăr, am de gând să mă duc în ţară. Mătuşa a 
trecut casa ei de la Varşovia pe numele meu şi mă cheamă 
să punem la punct formele de proprietate. Acum trebuie să 
fie acolo, căci este întotdeauna la Varşovia în timpul 
concursurilor hipice. Pentru că - cine ar crede! - mătuşa 
mea, o femeie atât de serioasă, atât de devotată 
gospodăriei, rugăciunilor şi faptelor caritabile, are totuşi o 
pasiune mondenă: cursele! Asta-i slăbiciunea ei. Poate că 


instinctul de cavaler, care se transmite la fel de bine 
femeilor, ca şi bărbaţilor, şi-a găsit la ea o asemenea formă 
de manifestare. Caii noştri aleargă de nu ştiu câţi ani - şi 
mereu mănâncă bătaie. Mătuşa nu pierde însă nici o cursă, 
e întotdeauna prezentă, se înfierbântă; când aleargă caii 
noştri, stă sprijinită în baston, pe scaunul din spate al 
docarului, cu pălăria pe-o ureche, urmărind alergările eu 
patimă, după care o apucă o furie de nedescris şi luni de 
zile îi otrăveşte viaţa domnului Chwastowski. Acum zice că 
are un cal extraordinar şi mă cheamă să vin, să asist la 
triumful culorilor negru şi portocaliu. Am să mă duc. 

Dar am să mă duc şi pentru alte motive. Am spus că acum 
sunt relativ liniştit şi că nu cer nimic, nu mă aştept la nimic 
şi-mi limitez eul după propriile-mi puteri, într-un cuvânt, îmi 
dau consimţământul la un fel de paralizie spirituală, până 
când o veni şi cea fizică să pună stăpânire pe mine, cum a 
pus pe tata. Dar nu pot să uit din ce cauză paralizia mea nu 
este nici perfectă, nici totală. Fiinţa aceea, unica pe care-am 
iubit-o în viaţa mea, îmi apare acum în închipuire despărțită 
în două: mia se numeşte doamna Kromicka, cealaltă Aniela. 
Doamna Kromicka. Îmi este indiferentă şi străină, în schimb 

Aniela bântuie conştiinţa mea, aducându-mi în dar 
sentimentul vinovăţiei, al prostiei, incapacității spirituale, 
durerii, amărăciunii, decepţiei şi pierderii iremediabile. Ce 
duh darnic şi binefăcător! Cred că numai atunci m-aş simţi 
bine, dacă mi s-ar extirpa partea din creier unde se află 
memoria. Poţi să trăieşti şi aşa, cu sentimentul că eşti un 
car fără roţi, dar e o viaţă tare mizeră, încerc de fiecare 
dată să izgonesc din mine gândul: ce-ar fi fost, dacă totul s- 
ar fi aranjat altfel - dar nu reuşesc întotdeauna. Darnicul şi 
binefăcătorul meu înger revine iarăşi şi iarăşi şi îmi 
răstoarnă pe cap cornul abundenței. Presupunând că 
doamna Kromicka o va ucide pe Aniela din mine - vreau 
totuşi să mă duc, să mă uit la fericirea ei, la traiul ei de 
femeie căsătorită şi la toate schimbările, care în mod 
obligatoriu trebuiau să se fi manifestat în ea, făcând-o să nu 


mai semene deloc cu Aniela. Poate c-am s-o văd pe doamna 
Kromicka la Ploszow. E imposibil, ca având acolo o mamă 
bolnavă, să nu se ducă s-o vadă, după o despărţire de zece 
luni. 

Presupun că în această privinţă nu mă înşel şi nu-mi fac 
iluzii: ceci tuera cela1. Contez în primul rând pe nervii mei, 
pe care-i irită fiece. Îmi amintesc doar, că atunci când am 
cunoscut-o pe Aniela şi când farmecul ei începuse să mă 
învăluie cu o putere irezistibilă, gândul că un oarecare 
Kromicki s-a apropiat de ea îmi producea repulsie şi mi-o 
făcea mai puţin dragă. Darmite acum, când e nevasta 
aceluiaşi Kromicki, când este a lui cu trup şi suflet. Pot 
spune aproape cu siguranţă că are să mă irite, că are sămă 
respingă la fiecare pas şi că ceci tuera cela! 

Şi dacă nu? De fapt, ce-am eu de pierdut, dacă o să fie 
altfel? Nu urmăresc să obţin beneficii, dar dacă ar reieşi că 
vina nu-i numai de partea mea, că nu-s numai eu 
răspunzător de ceea ce s-a întâmplat şi că povara trebuie 
împărţită în două, poate că asta mi-ar da o anumită 
mulţumire. Spun: poate, căci nu garantez. Departe de mine 
gândul răzbunării. Numai pe scenă se răzbună oamenii 
pentru decepţii sentimentale. În realitate întorc doar capul 
dezgustaţi - şi cu asta basta! în primul rând, ca să-i 
dovedesc doamnei Kromicka, că a procedat greşit „Aceasta 
o va ucide pe cealaltă” - în original, în limba franceză. 

Dispreţuind căinţa mea, ar trebui să cred eu însumi cu 
fermitate în asta, dar eu am clipe, când, pe cuvântul meu, 
că nu mai sunt sigur de nimic. 

Aprilie 

Acum ştiu precis, că o voi întâlni pe doamna Kromicka, 
fiindcă aflu din scrisoarea mătuşii, că soţul ei a vândut 
moşia,. Din Wolynia şi a plecat cu afaceri în Orientul 
îndepărtat, aşa că ei nu i-a mai rămas nimic altceva de 
făcut, decât să se întoarcă la mama, la Ploszow. În prima 
clipă am primit vestea asta, dacă nu indiferent, cel puţin cu 
un echilibru total al minţii, dar am constatat că impresia 


creşte în mine tot mai mult. Asta-i caracteristica sistemului 
meu nervos. În prezent, nu mă mai pot gândi la nimic 
altceva; întâmplarea aceasta prezintă o deosebită 
importanţă pentru cele două femei. În decurs de zece luni, 
Kromicki a vândut domeniul acela, cu un pământ 
excepţional, pe care familia Anielei îl stăpânea de patru 
sute de ani şi pentru păstrarea căruia doamna Celina şi-a 
sacrificat toată viaţa. A venit veneticul acesta şi l-a vândut 
cu inima uşoară, numai pentru că i s-a dat un preţ bun, 
care-i permitea să-şi asigure succesul negoţului lui. 

Poate să câştige nu ştiu câte milioane cu banii aceştia, * 
dar ce lovitură pentru cele două femei! Ce-or fi gândind 
acum despre el? Mătuşa îmi scrie, că stă la căpătâiul 
doamnei Celina, a cărei boală s-a agravat mult după 
primirea veştii. Sunt absolut convins, că semnând 
plenipotenţa pentru soţul ei în vederea vânzării, Aniela n-a 
ştiut ce face. Îl apără însă în faţa oamenilor. Mătuşa îmi 
citează în scrisoare cuvintele ei: „S-a întâmplat o 
nenoricire, dar era inevitabilă şi Karol nu poate fi învinuit 
de nimic!”. Apără-l, apără-l, nevastă credincioasă şi loială! 
N-ai să mă poţi însă împiedica să cred că te-a rănit profund 
şi că-l dispreţuieşti din tot sufletul. Toate îmbrăţişările şi 
mângâierile lui n-au să-ţi şteargă din minte cuvântul: a 
vândut! Şi doamna Celina, protectoarea lui, care credea, că 
primul lui pas după cununie va fi să curețe de ipoteci, cu 
milioanele lui, averea Anieiei! ... Eu, dragele mele doamne, 
eu care nu folosesc cuvinte mari, „cetăţeneşti”, n-aş fi 
vândut-o, dacă nu din alte motive, cel puţin din delicateţe, 
din ataşament faţă de voi, de teama de a nu vă da o lovitură. 
Dar, la speculaţii bancare e nevoie de bani gheaţă şi... de 
protecţie. Nu exagerez, dar uneori milioanele lui mi se par 
fictive. Poate c-o să le câştige de-acum încolo, poate că 
vânzarea moşiei o să contribuie la asta, dar cred că dacă le- 
ar fi avut, n-ar fi rănit-o atât de dureros pe soţia lui şi n-ar fi 
privat-o de un acoperiş deasupra capului. Mătuşa îmi scrie, 
că imediat după vânzare ela plecat la Baku şi de acolo în 


Turchestan. Aniela e prea tânără, ca să locuiască singură, 
aşa că o să stea în timpul acesta cu mama ei, iar maică-sa e 
la Ploszow, pe de o parte, stă acolo pentru că nu se poate 
mişca din cauza bolii, iar pe de altă parte, pentru că mătuşa 
n-o lasă să plece, iar ea nu vrea s-o supere pe mătuşa. O 
cunosc prea bine pe Aniela, ca să n-o bănuiesc de nici un 
calcul. Este totalmente dezinteresată. Însă maică-sa, care 
ar fi vrut să-i dăruiască unicei ei fiice lumea întreagă, 
mizează pe faptul că mătuşa n-o s-o uite pe fetiţa ei la 
alcătuirea testamentului. De altfel, cred că socoteşte bine. 
Mătuşa mea n-a crezut niciodată prea serios în milioanele 
lui Kromicki, lucru pe care mi l-a dat de înţeles de câteva 
ori, cu nelinişte şi aproape cu umilinţă. Considerând, că. Tot 
ce are aparţine neamului Ploszowski, probabil că se teme să 
nu văd în intenţia ei de a-i lăsa ceva Anielei o nedreptate 
faţă de familie. Cât de puţin mă cunoaşte! Dacă astăzi 
Aniela ar rămâne fără pantofi în picioare şi dacă pentru o 
pereche de pantofi ar trebui să dau toată moşia Ploszow şi 
restul averii mele - aş da. Poate că asta ar decurge din 
dorinţa răutăcioasă de a mă evidenția prin contrast cu 
Kromicki, dar aş da fără îndoială totul. 

Acum însă asta n-are nici o importanţă. Mă gândesc 
necontenit, că ele sunt la Ploszow şi că vor rămâne acolo 
atâta vreme cât va dura călătoria lui Kromicki, adică 
Dumnezeu ştie cât. O voi vedea zilnic pe doamna 
Kromicka... La gândul acesta mă cuprinde o nelinişte, în 
care e şi curiozitatea de a vedea cum se vor aranja relaţiile 
dintre noi şi închipuirea diferitelor întâmplări, care ar putea 
avea loc, dacă felul meu de a fi şi sentimentele mele pentru 
ea ar fi altele. Nu mă mint niciodată. Repet: mă duc acolo să 
mă lecuiesc, fiindcă n-o iubesc pe doamna Kromicka şi n-o 
voi iubi, dimpotrivă, sper că văzând-o s-o pot izgoni din 
inima mea pe Aniela cea de demult, sper că asta-i o metodă 
mai bună decât toate fiordurile şi gheizerele de pe lume. 
Dar, n-aş fi eu însumi, n-aş mai fi omul care a trăit şi a 


gândit atât de mult, dacă n-aş vedea şi pericolele care s-ar 
fi putut ivi, dacă situaţia ar fi fost alta. 

Dac-aş vrea să mă răzbun, dacă însuşi numele „doamna 
Kromicka” nu mi-ar repugna într-atât, ce m-ar putea 
împiedica, ce m-ar putea reţine? Doar acolo, în Ploszow-ul 
acela liniştit, departe de oraş, n-am fi decât noi doi şi cele 
două doamne bătrâne, naive ca nişte copii, cu cinstea lor 
nepătată. O ştiu în această privinţă şi pe tanti şi pe doamna 
Celina. În sferele înalte poloneze poţi întâlni femei stricate 
până în măduva oaselor, dar, în special printre cele în 
vârstă, sunt femei care trec prin viaţă, ca să zic aşa, ca nişte 
îngeri, fără să-şi pângărească nici măcar gândirea, cu ideea 
răului. Prin capul uneia ca mătuşa, ori ca doamna Celina, 
nici nu poate trece gândul, că pe Aniela ar putea-o paşte 
vreun pericol, de vreme ce este căsătorită... Aniela însăşi 
face parte din această categorie de femei. Ea n-ar fi respins 
ultima mea rugăminte, dacă n-ar fi apucat să-i dea cuvântul 
lui Kromicki. Polonezele de acest soi preferă să-şi frângă 
inima, decât să-şi calce cuvântul. Când mă gândesc la asta 
mă apucă furia, înăbuş în mine nevoia pe care o simte orice 
om, de a-şi dovedi dreptatea; nu vreau să-i dovedesc nimic 
doamnei Kromicka, dar dacă s-ar găsi cineva, care să 
demonstreze unei femei de tipul acesta, că nu poţi să calci 
în picioare nepedepsit legile naturii şi ale inimii, că aceste 
legi sunt mai puternice decât toate doctrinele etice făcute 
de mâna omului, că astfel de fapte se răzbună - aş fi foarte 
fericit. Este adevărat, că faţă de Aniela sunt vinovat, dar am 
dorit sincer să repar totul - şi ea ştiind asta, m-a respins... 
Probabil că m-a respins, ca să-şi poată spune: Eu nu-s ca 
Leon Ploszowski. Mi-am dat cuvântul - îl respect. Asta nu-i 
virtute, e uscăciune a inimii, nu-i eroism, ci prostie, nu e 
corectitudine a conştiinţei, ci doar vanitate. Nu pot, nu pot 
să uit! ... 

Poate c-o să mă ajute însăşi doamna Kromicka. Când am s- 
o văd mulţumită de eroismul ei, rece, sătulă de mângâieri, 
îndrăgostită sau prefăcându-se a-şi iubi soţul, urmărind cu 


curiozitate, dacă durerea care mă apasă e suficient de mare 
şi dacă mă apasă cu destulă tărie - atunci o să mi se facă 
atâta silă de această nevastă virtuoasă, plină de fericire şi 
de propria ei virtute, că poate o să plec din nou pe unde 
trăiesc renii. Dar atunci nu se va mai ţine scai de mine 
amintirea ei, cum se ţine pescăruşul după vapor. 

S-ar putea, de asemenea, ca doamna Kromicka să joace 
puţin rolul victimei mele şi ca întreaga ei comportare să 
pară a-mi spune: „E vina ta!” N-are decât! Am văzut şi d- 
astea pe lume. La fel cum florile artificiale au păcatul că nu 
miros, tot aşa şi cununile artificiale de spini au calitatea că 
nu înţeapă, aşa că le porţi cu plăcere pe cap, ca o pălărie, 
cu care-ţi stă bine. De câte ori vedeam o asemenea 
„victimă”, căsătorită chipurile din disperare, îmi venea să-i 
spun: Minţi! Poate c-ai fost victimă, dar numai până când el, 
alesul tău, s-a apropiat pentru prima dată de tine în papuci 
de casă. De atunci ai încetat a mai fi patetică, nu eşti decât 
caraghioasă şi banală şi asta cu atât mai mult, cu cât 
continui să joci rolul victimei. 

Aprilie 

Ce cuvânt frumos şi înţelept, grecescul Ananke! Mi-a fost 
scris să nu-mi găsesc liniştea din cauza acestei femei, nici 
măcar atunci, când voi înceta să mă mai ocup de ea. M-a 
tulburat foarte mult vestea vânzării moşiei şi întoarcerii 
Anielei la Ploszow. Am dormit prost azi noapte: îmi treceau 
prin minte tot felul de întrebări şi căutam răspunsuri. De 
exemplu, mă întrebam: aş avea oare dreptul s-o abat pe 
doamna Kromicka de pe calea fidelității conjugale sau nu? 
Nu doresc şi nu voi face lucrul acesta, căci doamna 
Kromicka nu mă atrage - dar, aş avea dreptul s-o fac? îmi 
umplu şi eu viaţa cu tot felul de asemenea to be or not to 
be? Gândurile de soiul acesta nu-s printre cele mai elevate 
plăceri posibile, căci. Cel mai adesea sunt ca alergatul 
câinelui după propria-i coadă: n-o să prind nimic, n-o să 
demonstrez nimic şi în plus o să obosesc. Dar, am cel puţin 
consolarea că a mai trecut o zi sau o noapte. Am constatat 


cu ocazia asta, că în ciuda scepticismului meu, am 
capacitatea de a resimţi scrupule, demne de-a dreptul de 
vicarul din Ploszow. Omul modern este alcătuit din atâtea 
fire, că atunci când încearcă să le descurce, mai rău le 
încurcă. În zadar am repetat toată noaptea, că din punct de 
vedere pur teoretic, am dreptul s-o corup. O voce de cleric 
închistat spunea în mine: Nu! nu! nu! Artrebuisă mă 
dezbar de asemenea scrupule trăgându-le frumuşel de 
urechi, căci asta-i o chestiune care priveşte echilibrul meu 
mintal. 

La ora aceasta de seară sunt tocmai într-o dispoziţie 
propice pentru aşa ceva. Astăzi după-amiază, în casa unui 
pictor cunoscut, am auzit cum doamna Davis pleda în faţa a 
doi scriitori francezi, că femeia trebuie să rămână 
inabordabilă toată viaţa, fie şi numai pour la nettete du 
plumage! 8 Şi Maleschi repeta: Oui, oui! ... du plumaze! - în 
timp ce eu îmi imaginam cum toţi crabii din Marea 
Mediterană s-ar răsturna pe spate auzind aceasta şi ar 
ridica cleştii în sus, în semn de rugăminte către Zeus, să 
trimită un trăsnet. În paranteză fie spus, doamna Davis a 
împrumutat expresia asta de la mine, iar eu de la Feuillet2. 
Am ascultat serios, nu mi-am permis nici măcar un zâmbet, 
dar m-a apucat o dispoziţie veselă şi cinică, ale cărei urme 
mai sunt şi acum prezente. Asta-i cea mai bună armă 
împotriva scrupulelor. 

Să mergem deci mai departe! Aş avea oare dreptul s-o fac 
pe doamna Kromicka să se îndrăgostească de mine şi în caz 
de succes s-o abat de pe calea cea dreaptă? Mai întâi să 
privim chestiunea de pe poziţia onoarei, aşa cum o înţeleg 
în general oamenii care se cred gentlemeni şi pe care 
lumea-i consideră ca atare. Nu găsesc nici un paragraf, 
care să-mi interzică să procedez astfel. La drept vorbind, 
cred că-i unul dintre cele mai ciudate codice care au existat 
vreodată sub soare. Căci, dacă fur cuiva bani, atunci, 
conform accepţiunii generale a onoarei, oprobriul cade 
asupra mea, ca hoţ, în timp ce cel păgubit iese curat din 


toată afacerea; dacă însă fur nevasta cuiva, atunci eu, hoţul, 
ies curat, iar ruşinea cade asupra celui păgubit. Ce 
înseamnă asta? Să fie vorba pur şi simplu de alienarea 
simțului moral, sau între furtul unui portmoneu şi al unei 
soţii sunt deosebiri atât de mari, încât nici nu se cade să le 
compari? Gândindu-mă la asta în repetate rânduri, am 
ajuns la concluzia, că sunt lucruri diferite. Fiinţa umană nu 
poate fi proprietate în aceeaşi măsură cu un obiect; furtul 
de nevastă este un act de voinţă bilaterală. De ce să ţin 
seama de dreptul bărbatului, de vreme ce însăşi soţia mi-i 
recunoaşte acest drept? Ce-mi pasă mie de el? Dacă există 
o persoană, care vrea să-mi aparţină, o iau. Soţul ei este 
inexistent pentru mine, iar jurămintele ei nu mă privesc. 
Atunci, ce trebuie să mă reţină? Respectul pentru instituţia 
căsniciei? Dac-aş iubi-o pe doamna Kromicka, dac-aş putea- 
o iubi, aş striga din adâncul inimii: Protestez împotriva 
căsătoriei tale! Protestez împotriva obligaţiilor tale faţă de 
Kromicki! Eu sunt viermele pe care căsnicia asta îl striveşte 
sub picior şi tocmai mie, care cu ultima suflare aş dori să 
muşc această talpă, îmi cereţi s-o respect? Pentru ce? De 
ce? Ce poate să-mi pese mie de un aranjament, care stoarce 
din mine tot sângele şi tot cheful de viaţă? Desigur, e o lege 
a naturii, că oamenii se hrănesc cu peşti, dar nu-i cereţi 
peştelui, care-i curăţat de viu, înainte de a fi băgat în oală, 
să mai fie şi plin de respect faţă de această lege! Protestez 
şi muşc! lată răspunsul meu! Idealul spencerian al omului 
dezvoltat, la care impulsurile individuale se află într-o 
armonie perfectă cu ordinea socială, nu-i decât un postulat. 
Ştiu, ştiu prea bine, că unul ca Sniatynski m-ar da gata cu o 
singură întrebare: Deci, eşti adeptul amorului liber? Nu, nu 
sunt! Sunt adeptul meu însumi. | am for myseâf! 1 De altfel, 
nu vreau să ştiu nimic despre teoriile voastre. Dacă tu ai să 
te îndrăgosteşti de o altă femeie, sau soţia ta de alt bărbat, 
atunci să vedem la ce-ţi mai slujesc preceptele voastre şi 
paragrafele privitoare la respectarea ordinii sociale. În cel 
mai rău caz, sunt inconsecvent. La fel de inconsecvent am 


fost şi atunci când eu, sceptic din fire, am dat acatist la 
biserică pentru fericirea lui Leon şi a Anielei şi când m-am 
rugat, ca un copil. Şi când am vărsat lacrimi, ca un prost. 
Promit ca în viitor să fiu inconsecvent ori de câte ori îmi va 
fi astfel mai bine, mai comod, ori de câte ori voi putea fi 
fericit prin asta. În lume nu există decât o singură logică - 
logica pasiunii. Mintea are doar darul de a atrage din când 
în când atenţia, însă apoi, când caii o rup la goană, se urcă 
pe capră şi păzeşte ca trăsura să nu se frângă în bucăţi. 
Inima nu se poate asigura împotriva iubirii, iar iubirea este 
o stihie, o forţă ca fluxul şi refluxul mării. O femeie 
îndrăgostită de soţul ei nu-i constrânsă cu porţile iadului, 
căci jurământul de fidelitate conjugală nu-i decât 
consfinţirea iubirii ei - însă când e numai o obligaţie, atunci 
primul flux o aruncă pe nisip, Ui „Sunt pentru mine 
însumi!” - în original, în limba engleză. 

Ca pe un peşte mort. Nu pot să-mi iau angajamentul, că n- 
o să-mi crească barba, ori că n-o să îmbătrânesc - şi de câte 
ori o fac, legile vieţii mă strivesc pe mine şi angajamentele 
mele. 

Ciudat lucru: tot ceea ce scriu este, aşa cum am spus, 
teorie pură. N-am asemenea intenţii, care să necesite 
justificări faţă de mine însumi şi totuşi reflecţiile de genul 
acesta mă tulbură şi m-au tulburat şi acum în asemenea hal, 
că a trebuit să mă opresc din scris. Liniştea mea e al naibii 
de superficială... M-am plimbat mai mult de o oră prin 
cameră şi* în cele din urmă am găsit ce mă iritase atât... 

Este foarte târziu. De la fereastra camerei mele văd 
cupola Palatului Invalizilor, care străluceşte sub lumina 
lunii, cum strălucea altă dată biserica Sfântul Petru, când 
plin de speranţe mă plimbam prin Pincio şi mă gândeam îa 
Aniela. Fără voie m-am lăsat cuprins de amintirea asta. 
Acum totul va rămâne aşa cum este. Un lucru e sigur: că şi 
eu aş fi putut fi mai fericit şi ea ar fi putut fi de zece, de o 
sută de ori mai fericită decât este. Chiar şi astăzi, dac-aş 
nutri nu ştiu ce intenţii ascunse, dacă ea ar constitui nu ştiu 


ce ispită pentru mine şi tot aş da înapoi, de teamă să n-o fac 
nefericită. Nu doresc asta pentru nimic în lume, pentru 
nimic! Numai gândul, că ar putea suferi din cauza mea, mi- 
ar anula orice iniţiativă şi hotărâre. Viaţa a făcut, ca părţile 
negative ale caracterului meu să se dezvolte, iar cele 
pozitive să dispară, însă un lucru este cert, că nici acum n- 
am inimă rea. Am nutrit pentru ea munţi de tandreţe. 

Dar astea sunt lucruri trecute. Scepticul din mine îmi 
strecoară o altă întrebare: oare ea ar fi într-adevăr 
nefericită, dacă aş proceda cum spuneam mai sus? M-am 
convins nu odată în viaţă, că femeile sunt nefericite numai 
atâta timp cât luptă. Când încetează lupta, indiferent de 
rezultat, ele se bucură de o perioadă de linişte, mulţumire, 
fericire... Am cunoscut aici, la Paris, o femeie care timp de 
trei ani a dus o luptă acerbă cu ea însăşi, iar pe urmă, când 
inima şi-a spus cuvântul, nu i-a mai rămas decât o 
necontenită remuşcare: că s-a opus atât de multă vreme. 

La ce-mi ajută însă să-mi pun toate întrebările astea şi să 
încerc să rezolv toate chestiunile de genul acesta? Ştiu, că 
orice principiu poate fi demonstrat şi că de orice dovadă te 
poţi îndoi. Au trecut timpurile bune, când oamenii se 
îndoiau de totul, în afară de capacitatea minţii lor de a 
deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Acum nici 
atât, de jur împrejur numai erori, erori, erori! Mai bine să 
mă gândesc la apropiata mea călătorie... Şi Kromicki ăla, 
care a vândut averea soţiei, rănind-o atât de tare! ... A 
trebuit să scriu negru pe alb, căci altfel nu-mi venea să cred 
că-i adevărat... 

10 aprilie 

Am fost aseară la doamna Davis să-mi iau rămas bun şi am 
nimerit la un adevărat concert. Cred că Laura s-a 
îndrăgostit de-a binelea de muzică. Domnişoara Hilst a 
cântat la armoniu. Îmi face întotdeauna plăcere când o văd, 
dar în mod special îmi place de ea când se aşază la armoniu 
şi ia primele acorduri cu ochii plecaţi asupra claviaturii. E 
atunci în ea gravitate, concentrare şi o linişte 


extraordinară. În momentele astea îmi aminteşte de sfânta 
Cecilia, care este cea mai simpatică dintre sfinţi şi de care 
aş fi fost îndrăgostit, dac-aş fi fost contemporan cu ea. 
Acelaşi profil senin, pur, aceleaşi trăsături nobile. Ce păcat 
că e atât de mare, deşi, când o vezi cântând, uiţi de statură. 
Din timp în timp pleoapele-i plecate se ridică în sus, de 
parc-ar vrea să-şi reamintească vreo notă auzită în înalturi, 
în clipele de inspiraţie - şi ea însăşi arată atunci plină de 
inspiraţie. Pe drept poartă numele de Klara, căci rareori 
întâlneşti un suflet atât de transparent. Am spus că-mi place 
s-o văd, nu s-o aud, căci din păcate, muzica ei rămâne în 
continuare neînţeleasă pentru mine, sau, mai bine zis, cu 
greu prind vreo idee. Cu toate observaţiile mele 
răutăcioase, cred totuşi că e deosebit de talentată. 

Când a terminat de cântat, m-am apropiat de ea şi mai în 
glumă, mai în serios, am declarat că a sosit momentul 
plecării la Varşovia şi că, în baza înţelegerii noastre mai 
vechi, o anunţ să fie gata. Am constatat cu uimire, că ia în 
serios cuvintele mele. Mi-a răspuns, că într-adevăr de multă 
vreme intenţiona să se ducă la Varşovia, iar în privinţa 
pregătirilor, ea e oricând gata, numai s-o ia pe ruda ei mai 
în vârstă, care o întovărăşeşte peste tot, şi claviatura surdă, 
la care exersează chiar şi în tren. 

M-a cam speriat. Dacă realmente vrea să meargă, atunci 
va trebui s-o ajut într-o oarecare măsură să-şi 

| 

„ organizeze concertele, iar eu aş prefera să plec imediat 
la Ploszow. În ultimă instanţă, am s-o predau lui Sniatynski, 
care-i poate fi mai de folos decât mine. De altfel, ea este 
fiica unui industriaş bogat de la Frankfurt şi succesul 
material îi este indiferent. Mă pune totuşi pe gânduri zelul 
cu care a acceptat călătoria asta. În primul moment am vrut 
să glumesc şi să-i spun, că sunt de acord cu claviatura 
surdă, dar nu mi se pare prea fericit gândul de a o lua cu ea 
pe bătrâna ei rudă. Noi, bărbaţii, suntem într-atât de 
obişnuiţi să vânăm oriunde şi oricând femeia, încât niciunul 


dintre noi nu s-ar apropia niciodată de o femeie tânără şi 
drăguță, fără un gând ascuns. Cine susţine contrariu, acela 
urmăreşte s-o păcălească pe femeie, tocmai în scopul de a o 
prinde mai uşor. În ceea ce mă priveşte, în clipa de faţă sunt 
preocupat de cu totul altceva şi totuşi ruda bătrână mi-a 
făcut deocamdată impresia unui obstacol, cu atât mai mult, 
cu cât probabil persoana mea joacă un oarecare rol în 
hotărârea ei atât de bruscă. În fond, Parisul este o scenă 
mult mai largă pentru afirmare muzicală decât Varşovia, iar 
dacă n-o interesează nici câştigul, atunci de ce vrea să 
meargă? După cum am mai pomenit, Laura mi-a dat de 
multă vreme de înţeles, că domnişoara Hilst nutreşte 
pentru mine mai mult decât simpatie... Ciudată femeie 
Laura asta! Nevinovăţia Klarei trezeşte în ea invidia, dar e o 
invidie pe care-ar simţi-o văzând de exemplu o bijuterie 
originală, o diademă bogată, vreo dantelă nemaipomenită... 
Invidie pentru podoabe, nimic altceva! Precis că ar fi 
bucuroasă să-mi bage pe gât copilul ăsta uriaş, pentru 
acelaşi motiv. De mine nu-i mai pasă, fiindcă sunt o găteală 
pe care-a purtat-o de-acum la gât. 

Femeia asta mi-a făcut, fără să vrea, atâta rău, că ar trebui 
s-o urăsc, dar nu pot. Mai întâi, pentru că conştiinţa îmi 
spune, că dacă ea nu s-ar fi ivit deloc în calea vieţii mele, aş 
fi găsit eu un alt mod, la fel de eficient, ca să-mi irosesc 
fericirea; în al doilea rând, aşa cum diavolul este un înger 
decăzut, tot aşa şi ura este o iubire alterată, iar eu n-am 
iubit-o niciodată pe Laura. Simt pentru ea niţel dispreţ, dar 
asta-i cu totul altceva şi în fond, şi ea mă răsplăteşte în 
acelaşi mod. Bănuiesc chiar, că ea îmi do-, reşte mai mult 
rău, decât eu ei. 

În privinţa sentimentelor Klarei pentru mine, poate că are 
puţină. Dreptate. Astăzi mi-a apărut mai evident decât 
oricând altă dată. Dacă-i aşa, îi sunt recunoscător. Pentru 
prima oară în viaţă am chef să mă împrietenesc cu o femeie 
şi să nu-i înşel încrederea. Un suflet atât de neliniştit ca al 
meu, poate că ar afla o alinare într-o prietenie ca asta. 


Astăzi am discutat cu Klara, ca doi prieteni. Nu-i 
extraordinar de inteligentă, însă are o minte limpede, cu 
delimitări precise între ceea ce consideră rău sau dizgraţios 
şi ceea ce consideră bun şi frumos; e o fire senină, deschisă. 
Are un fel de sănătate spirituală, de altfel des întâlnită la 
nemți. Din cât i-am cunoscut, deduc că cei de factura mea 
nu-s prea mulţi printre ei. Nemţii, ca şi englezii, sunt 
oameni pozitivi, care ştiu ce vor. Uneori se cufundă şi ei în 
marea nesfârşită a îndoielilor, dar o fac metodic, ca nişte 
oameni de ştiinţă, nu ca unii care se conduc numai după ce 
simt, ori ca geniile fără portofoliu, câin care cauză, recenta 
lor filosofie transcendentală, pesimismul lor ştiinţific de 
acum şi weltschmerz-ul poetic au numai valoare teoretică. 
În practică se adaptează perfect la condiţiile vieţii. După 
Hartmann, cu cât omenirea trăieşte mai intens şi mai 
conştient, cu atât este mai nefericită, dar acelaşi Hartmann 
îl cheamă cu toată seninătatea pe neamţul kulturtragerd să 
lupte pentru propăşirea neamului german, în detrimentul 
celor din ţinutul Poznan. Dar, lăsând la o parte cazul acesta, 
care ţine de mârşăvia oamenilor, nemţii nu pun la inimă 
teoriile şi de aceea sunt calmi şi capabili de acţiune. Acelaşi 
calm îl are şi Klara. Nu se poate să nu fi ajuns la cunoştinţa 
ei anumite lucruri, care pot tulbura sufletul omului până-n 
străfunduri, dar au alunecat peste ea, nu i-au pătruns în 
sânge şi datorită acestui fapt nu s-a îndoit niciodată nici de 
adevărul ei, nici de muzica ei. Dacă într-adevăr nutreşte 
pentru mine mai mult decât simpatie, trebuie să fie un 
sentiment inconştient, care nu ridică pretenţii. În clipa când 
ar înceta să mai fie aşa, ar începe drama ei, deoarece n-aş fi 
în stare s-o răsplătesc cu reciprocitate; aş putea cel mult 
exploata acel sentiment, într-un chip care s-o facă 
nefericită. Nu sunt un încrezut, care să-şi închipuie că nici o 
femeie nu-i poate rezista; cred însă că nici o femeie din 
lume nu-i capabilă să reziste bărbatului pe care-l iubeşte cu 
adevărat. Definiţiile: fortăreață asediată, fortăreață 
dobândită - sunt definiţii perimate şi nesuferite,: însă se 


bazează pe adevăr şi sunt de o sută de ori mai adevărate 
când se raportează la femei care, în afara zidului de 
apărare pe care-l reprezintă virtutea, poartă trădarea în 
piept, căci însăşi inima lor le trădează. Klara însă poate fi 
liniştită. Va călători în deplină securitate cu mine, cu ruda ei 
bătrână şi cu claviatura surdă. 

Aprilie 

Sunt de trei zile la Varşovia, dar încă n-am putut să mă duc 
la Ploszow, căci imediat după sosire m-a apucat o durere de 
dinţi şi sunt umflat la faţă. Nu vreau să mă prezint aşa 
doamnelor de-acolo. 

M-am văzut cu Sniatynski. A venit şi mătuşa la mine, m-a 
întâmpinat ca pe fiul risipitor. Aniela a sosit de o săptămână. 
Mama ei este atât de grav bolnavă, încât medicii, care iniţial 
voiau s-o trimită la Wiesbaden, acum au declarat că nu 
poate suporta nici o călătorie. Va rămâne deci la Ploszow, 
până se va face bine, ori până se va sfârşi - şi Aniela va sta 
cu ea, dacă Kromicki n-o să-şi rezolve repede afacerile şi n- 
o să considere cu cale să-şi întemeieze undeva un cămin. 
Din ceea ce mi-a spus mătuşa, am înţeles că va lipsi câteva 
luni. Am încercat să aflu cât mai multe despre Aniela şi nu 
mi-a fost greu, căci mătuşa discută cu mine foarte deschis. 
Mai ales că nu-şi poate închipui, că o femeie măritată 
preocupă pe cineva altfel decât din'sentimentul de rudenie, 
sau mai bine zis, nici nu se gândeşte la asemenea lucruri. 
Aşa că mi-a spus totul şi despre vânzarea moşiei, pentru 
care nici ea nu-l poate ierta pe Kromicki. În cele din urmă, o 
apucase o asemenea furie, că şi-a rupt lănţişorul de la gât şi 
i-a căzut ceasul pe podea. 

— Am să-i spun în faţă, zise, că asta-i o mârşăvie fără 
seamăn. Aş fi preferat să-i împrumut bani. Dar la ce bun? 
Speculaţiile lui sunt o prăpastie. Nu ştiu ce-o să iasă de aici, 
dar deocamdată bagă toţi banii în ele. În prima clipă, când 
am să-l văd, am să-i spun: ai s-o ruinezi şi pe Aniela şi pe 
Celina şi în cele din urmă ai să dai faliment. Ce le-ncălzeşte 
pe femeile astea milioanele lui, de vreme ce plâng după 


fiecare bănuţpb O josnicie şi nimic mai mult! Nu l-am putut 
suferi niciodată pe omul ăsta, care arată ca o ciupercă 
uscată - şi am avut dreptate. 

Am întrebat-o dacă a vorbit deschis cu Aniela despre toate 
astea. 

— Cu Aniela? Bine c-ai venit tu, cel puţin acum pot şi eu să 
mă descarc. Mă mai uşurez. Cu Aniela nu-i chip să vorbeşti 
deschis despre asta. Odată n-am mai rezistat şi am început 
să spun ceva, ea s-a înfuriat, pe urmă a izbucnit în plâns, 
spunând: A fost nevoit, a fost nevoit, a fost nevoit! - şi atât. 
Nu-ţi dă voie să spui nici o vorbă la adresa lui, ar fi 
bucuroasă să-i ascundă de lume toate defectele. Dar pe 
mine, femeie bătrână, nu mă păcăleşte ea. Sunt sigură, că 
în adâncul inimii îl condamnă la fel ca mine pentru vânzarea 
moşiei. 

— Deci crezi că nu-l iubeşte? 

Mătugşa s-a uitat mirată la mine. 

— Cum să nu-l iubească? Pe cine altcineva să iubească? 
Tocmai de aceea se necăjeşte. Căci poţi să iubeşti şi să vezi 
totuşi părţile rele. 

Eu sunt de altă părere, dar am preferat să tac în faţa 
mătuşii. Ea a continuat: 

— Cel mai mult mă supără, că e mincinos. Le-a asigurat pe 
Celina şi pe Aniela, că peste un an, cel mult peste doi, va 
răscumpăra moşia. Spune-mi tu, e posibil aşa ceva? Spune! 
„.. Dar femeile astea îşi bagă în cap, că aşa va fi. 

— Cred că-i absolut imposibil. Îşi va continua speculaţiile 
lui. 

— Iar el ştie asta şi mai bine decât noi, deci le mintă în 
mod conştient. 

— Poate numai ca ele să nu se necăjească prea mult. 

Mătuşa s-a înfuriat şi mai tare. 

— Adică, cum să nu se necăjească? Nu s-ar fi necăjit, dacă 
nu vindea. Nu-l apăra degeaba! Nu merită decât oprobriul! 
Chwastowski nu-şi putea stăpâni revolta. S-a dus, s-a 
interesat de situaţie şi zice, că şi fără nici un ban de 


nicăieri, el s-ar fi angajat să elibereze moşia de ipoteci în 
câţiva ani, dar bani eu aş fi fost prima care i-aş fi dat - şi tu 
i-ai fi dat. I-ai fi dat, nu-i aşa? ... Păi, vezi! Acum s-a dus totul 
de râpă! 

Am mai întrebat-o cum stă Aniela cu sănătatea. Am 
întrebat cu o teamă ascunsă, ciudată, inexplicabilă, căci mi- 
era frică să n-aud, ceea ce ar fi fost absolut natural, dar 
care mi-ar fi zdruncinat şi mai rău nervii, nici eu nu ştiu de 
ce. Sunt un amărât! Din fericire, mătuşa a înţeles perfect ce 
mă interesează şi mi-a răspuns cu aceeaşi furie de mai 
înainte: 

— Nici o perspectivă! ... Mogşia a ştiut s-o vândă, dar în 
rest... nici o perspectivă! 

Am întors imediat vorba. l-am spus mătuşii, că în acelaşi 
tren cu mine a venit la Varşovia cea mai mare pianistă 
contemporană, care-i totodată o persoană foarte avută şi 
doreşte mult să dea câteva concerte de binefacere. Dar 
mătuşa mea are o fire ciudată. Mai întâi a început s-o 
beştelească pe domnişoara Hilst, că n-a venit iarna, când 
este perioada cea mai bună pentru concerte; pe urmă, s-a 
gândit că totuşi nu-i prea târziu nici acum şi a vrut să dea 
fuga la Klara. Cu greu am reuşit s-o rețin, spunându-i, că-i 
mai bine ca eu s-o previn pe pianistă de vizita ei. Mătuşa e 
în conducerea câtorva societăţi filantropice şi-şi face un 
punct de onoare din a stoarce câte ceva pentru ele, în 
detrimentul celorlalte societăţi. De aceea se temea să nu i-o 
ia altcineva mai înainte. 

La plecare, m-a întrebat: 

— Când te muţi la Ploszow? 

I-am răspuns, că nu mă voi muta acolo. M-am gândit pe 
drum, că va fi mai bine să locuiesc la Varşovia. Ploszow e 
numai la o milă distanţă, mă pot duce în fiecare dimineaţă şi 
să mă înapoiez seara. Pentru mine ar fi indiferent, dar să nu 
le dau oamenilor ocazia să bârfească. Prefer, ca şi doamna 
Kromicka să nu-şi închipuie, că ţin să locuiesc cu ea sub 
acelaşi acoperiş. Chiar am pomenit de treaba asta într-o 


discuţie cu Sniatynski, dar ca şi cum aş fi vorbit de un lucru 
eu totul secundar şi lipsit de importanţă. l-am spus, că nu 
intenţionez să locuiesc la Ploszow. Am observat că îmi dă 
dreptate şi chiar a avut de gând să-mi vorbească mai pe 
larg despre Aniela. Sniatynski e în mod incontestabil un om 
inteligent şi totuşi n-a înţeles, că schimbarea condiţiilor 
impune o modificare a relaţiilor chiar şi între cei mai buni 
prieteni. A venit la mine, de parc-aş fi fost acelaşi Leon 
Ploszowski, care, tremurând ca frunza, îl ruga la Cracovia, 
să-l salveze; a venit spre mine cu acelaşi ton de aspră 
oblăduire prietenească, vrând parcă să-şi vâre mâna până 
la cot în inima mea. L-am oprit pe moment, din care cauză a 
fost cam mirat şi supărat. Abia mai târziu s-a adaptat la 
actuala mea stare de spirit şi am început să discutăm, ca şi 
cum ultima noastră întâlnire nici n-ar fi avut loc. Vedeam 
însă că-i curios să ştie în ce dispoziţie sunt în prezent şi 
neputând să mă întrebe direct, încerca pe ocolite, cu 
neîndemânarea scriitorului, care-i mare psiholog şi priceput 
analist când stă la biroul lui, dar care în viaţa practică e 
totalmente lipsit de abilitate. 

Dac-aş fi avut la îndemână un flaut, aş fi putut, ca Hamlet, 
să i-l dau şi să-i spun: Iată, cântă! Iar dac-ai să spui că nu 
ştii, atunci cum poţi presupune, că tu, care nu eşti în stare 
să scoţi o notă dintr-o bucată de lemn, ai să poţi cânta după 
plac pe coardele inimii mele? 

Ieri noapte am citit tocmai Hamlet, pentru a nu ştiu câta 
oară şi de aici mi-a venit comparaţia. Este de-a dreptul 
inexplicabil, cum omul de astăzi, în orice situaţie, în cele 
mai complicate şi mai contemporane depresiuni nervoase 
nu găseşte nicăieri în altă parte atâtea analogii, ca în 
această dramă, bazată pe sângeroasa legendă a lui 
Holinshaed. Hamlet e omul aşa cum a fost, cum este şi cum 
va fi. După mine, Shakespeare a depăşit în Hamlet chiar şi 
pragul pentru genii. Căci pe Homer sau pe Dante îi înţeleg 
în contextul epocii lor. Înţeleg cum de au putut crea, ceea 
ce au creat. Dar în ce chip a reuşit acest englez în secolul al 


şaptesprezecelea să prevadă toate psihozele care-s opera 
secolului al nouăsprezecelea, asta rămâne în continuare o 
taină pentru mine, cu toate studiile întreprinse în această 
direcţie. 

După ce i-am dat deci lui Sniatynski flautul hamâetian; am 
recomandat-o grijii lui pe domnişoara Hilst, apoi am 
abordat iarăşi discuţia despre principiile lui de viaţă. l-am 
spus că dorul de ţară şi sentimentul datoriei patriotice sunt 
cauza venirii mele acum. Însă vorbeam atât de degajat, 
încât Sniatynski n-a prea înţeles, dacă o spun în bătaie de 
joc, sau dacă astea-s într-adevăr sentimentele mele. Şi s-a 
repetat fenomenul despre care am scris, când eram la 
Paris: ascendentul moral asupra mea, pe care i-l dăduseră 
ultimele evenimente se topea cu fiecare clipă. Nici el nu 
prea ştia sigur, ce să creadă. A înţeles însă un lucru, că nu 
mă poate descuia cu cheile vechi. La plecare, când l-am 
rugat din nou să se ocupe de domnişoara Hilst, s-a uitat 
atent la mine şi m-a întrebat: 

— 'Ţii aşa de mult? 

— Foarte. E o persoană faţă de care nutresc o mare 
prietenie şi. O şi mai mare stimă. 

În felul acesta am concentrat razele atenţiei lui asupra 
Klarei. Presupune, probabil, că-i noul meu amor. A plecat 
furios. Nu ştie niciodată să-şi ascundă sentimentele. A tras 
uşa după el puţin cam tare, iar când m-am întors în vestibul, 
după ce l-am condus la scară, l-am auzit cum cobora câte 
patru trepte deodată, fluierând, aşa cum face de câte ori e 
nemulţumit de ceva. 

De altfel, i-am spus adevărul, că-mi pasă de domnişoara 
Hilst. I-am scris şi ei astăzi, explicându-i de ce n-am vizitat-o 
până acum şi răspunsul a sosit imediat. Klara este încântată 
de Varşovia şi de oamenii ei. Toţi muzicienii vestiți de aici i- 
au făcut vizite în aceste trei zile, întrecându-se în 
amabilităţi şi oferindu-i sprijinul lor. Scrie, că în nici un oraş 
n-a întâlnit oameni atât de amabili. Presupun că n-ar mai fi 
la fel de amabili, dacă ea ar intenţiona să se stabilească aici 


definitiv, deşi Klara are darul de a-şi face prieteni 
pretutindeni. A vizitat puţin oraşul şi i-a plăcut. În special 
parcul Lazienki. Sunt bucuros de entuziasmul ei, cu atât 
mai mult, cu cât, după trecerea graniţei peisajul i-a făcut o 
impresie deplorabilă, într-adevăr, e un ţinut pustiu de şes, 
unde n-ai de ce-ţi agăța privirea şi doar dacă eşti născut 
aici, îi poţi găsi vreun farmec. Uitându-se pe. Fereastra 
vagonului, Klara repeta mereu: „Ah, acum îl înţeleg pe 
Chopin!” dar nu-i adevărat, nici nu-l înţelege, nici nu-l 
simte, cum n-a ştiut să simtă nici farmecul acestui peisaj. 
Eu, cu toate'că-s fiul spiritual al străinătăţii, am ca un 
atavism darul de a simţi frumuseţea naturii noastre şi am 
constatat cu uimire, în repetate rând un, că de câte ori vin 
primăvara în ţară, nu mă mai satur admirându-i priveliştile. 
Adică, ce privelişti? Uneori am încercat dinadins să-mi 
imaginez c-aş fi un pictor străin, că nu nutresc nici un 
sentiment pentru pământul acesta şi că-l privesc obiectiv, ca 
un străin. Atunci priveliştile produc asupra mea cu totul altă 
impresie, ca şi cum ar fi desenate de mâna unui copil, care 
nu ştie să tragă decât linii, sau de mâna unui primitiv. 
Terenuri întregi pârloagă, luncile inundate, căsuţele 
ţărăneşti dreptunghiulare, la orizont câţiva plopi în jurul 
vreunui conac şi apoi ogoarele întinse, delimitate de câte un 
brâu de pădure, „zece mile de nimic” - cum spun nemţii, un 
peisaj primitiv, sărac în linii şi concepţii. Pe scurt, un fond 
pentru ceva inexistent. În clipa în care încetez însă să mai 
privesc ca un străin, când simt simplitatea priveliştii, 
integrându-mă în întinderea ei nesfârşită, în care se topeşte 
orice formă, ca sufletul în nirvana, atunci capătă în ochii 
mei nu numai farmecul „primitivului” artistic, dar 
acţionează ca o alinare asupra sistemului meu nervos. Pot 
admira spre exemplu Apeninii, dar spiritul meu nu-i ştie 
pătrunde, rămâne la suprafaţă, ciocnindu-se de asperităţi. 
Aşa că, mai devreme sau mai târziu, e inevitabil să mă 
plictisesc. Resimţi ca odihnitor un peisaj numai când te 
contopeşti cu el, dar asta nu se realizează decât atunci când 


sufletul tău şi al naturii înconjurătoare au coordonate 
comune. Nostalgia apare tocmai atunci când ţi-e sufletul 
departe de ceea ce ar trebui să-l înconjoare în mod firesc. 
Cred că principiul acesta al înrudirii psihice cu mediul se 
poate aplica şi mai larg. Probabil pare ciudat, că eu, crescut 
în străinătate şi îmbibat de cultura de-acolo, spun 
asemenea lucruri. Merg chiar mai departe: o femeie 
străină, chiar de-ar fi cea mai mare frumuseţe, rămâne 
pentru mine într-o oarecare măsură, doar un exemplar al 
sexului frumos, nu-i însă un suflet de femeie. 

N-am uitat ce-am scris mai demult despre poloneze. Dar 
nu se contrazice una cu cealaltă. Cu toate că le văd 
defectele, îmi sunt mai apropiate decât femeile din 
străinătate. De altfel, majoritatea vederilor-mele mai vechi 
s-au destrămat, ca nişte haine uzate. 

Destul despre asta. Mă surprind cu uimire şi ruşine că tot 
ce scriu e numai ca să-mi abat gândurile. Da, da! Vorbesc 
de peisaje şi nostalgii şi de fapt toate gândurile mele sunt la 
Ploszow. N-aş vrea să recunosc - dar trebuie! E în mine o 
nelinişte, care parcă mă strânge de gât. S-ar putea ca şi 
sosirea acolo şi şederea să fie mai uşoare decât mi le 
imaginez acum, în starea asta de încordare. Orice ajun e 
nesuferit. Când eram adolescent, am avut un duel şi-mi 
amintesc perfect, c-am fost neliniştit numai în ajun. 
Încercam să mă gândesc la altceva şi, la fel ca astăzi, în 
zadar. Gândurile mele cu privire la doamna Kromicka nu-s 
nici tandre, nici măcar prieteneşti, ci parcă mă trec nişte 
fiori; se năpustesc asupra mea ca nişte albine furioase şi nu- 
i chip să scap de ele. 

Am fost astăzi şi totul a fost complet altfel decât îmi 
închipuiam. Am plecat de la Varşovia, cu trăsura, la şapte 
dimineaţa, contând că pe la opt voi fi la Ploszow. Mătuşa îmi 
spusese că cele două doamne se scoală devreme. Nu m-a 
părăsit nici măcar o clipă. Senzaţia aceea neplăcută de 
strângere a inimii şi de învălmăşire a gânaurilor. Mi-am 
propus să nu plănuiesc dinainte felul cum am să le salut şi 


cum am să mă comport în continuare cu Aniela. Am hotărât 
să las totul la voia întâmplării. Nu mă puteam însă abţine, 
să nu mă gândesc cum va fi, cum arată ea, cum osămă 
întâmpine, ce-mi va da de înţeles, ce curs va da relaţiilor 
noastre. Căci, deşi eu nu-mi făcusem şi nu voiam să fac nici 
un fel de planuri în privinţa asta, nu ştiu de ce eram convins 
că ea şi le făcuse. De aceea aveam momente de aversiune 
împotriva ei, după care, la gândul că în fond şi ea e 
constrânsă să se întâlnească cu mine, că n-o face de 
plăcere, simţeam un fel de milă pentru ea. Imaginaţia mi- 
era în asemenea măsură preocupată de persoana ei, încât o 
vedeam aievea. Mi-am amintit nespus de plastic firişoarele 
de păr castaniu de pe frunte, genele ei lungi, ochii, faţa 
mică şi delicată. Încercam să-mi închipui cum va fi 
îmbrăcată. Îmi aminteam cuvintele ei, mişcările, expresia 
feţii, rochiile. Cu o neînţeleasă insistenţă îmi revenea în 
minte în special momentul acela, când a coborât din camera 
ei în salon, după ce încercase să-şi mascheze îmbujorarea 
feţii cu pudră. În cele din urmă amintirile au crescut atât de 
mult în consistenţă, încât s-au transformat în imagini. Şi m- 
am gândit: Iarăşi mă bântuie fantomele! Vrând să scap de 
ele, am început să vorbesc cu vizitiul. L-am întrebat dacă-i 
însurat, la care mi-a răspuns că „nu-i chip fără muiere” - 
după care a mai adăugat ceva, dar n-am mai auzit, căci în 
clipa aceea am zărit apărând în depărtare plopii de la 
Ploszow. Nici nu mi-am dat seama când am parcurs cele 
câteva verste, de la bariera oraşului. 

Văzând Ploszow-ul, neliniştea din mine a crescut şi mai 
mult, iar gândurile au început să se învălmăşească mai iute. 
Mă străduiam să-mi concentrez atenţia la lucruri 
exterioare, la schimbările survenite în lipsa mea, la casele 
noi construite pe lângă drum. Repetam automat, că e o 
vreme foarte frumoasă şi că primăvara-i deosebit de 
timpurie. 

Într-adevăr, era o dimineaţă splendidă, luminoasă, un aer 
răcoros şi proaspăt. Sub merii înfloriţi din curţile ţăranilor 


era puzderie de flori căzute, ca o zăpadă. Ceea ce vedeam 
în jur, parcă erau imagini din noua şcoală de pictură. 
Oriunde-mi întorceam privirile, dădeam de un plein-air 
luminos, transparent, în care se mişcau oameni, lucrând pe 
lângă casă, ori la câmp. Vedeam totul, înregistram totul, dar 
nimic nu mă absorbea pe de-a întregul. Impresiile acestea 
n-aveau putere de penetraţie, rămâneau numai la suprafaţa 
creierului, căci în adânc se ascundeau alte gânduri. În 
starea aceasta de dispersare a atenţiei, am ajuns la Ploszow. 
Am intrat în umbra răcoroasă a aleii de tei, la capătul căreia 
se vedeau în depărtare ferestrele palatului. Bietele mele 
gânduri reprimate începură să se zbată şi mai neliniştite. 
Nu ştiu precis de ce, în loc să trag la scară, am oprit trăsura 
în faţa porţii şi urmărit de mulţumirile vizitiului, m-am dus 
pe jos până la verandă. 

N-aş şti să spun, de ce eram atât de neliniştit. Poate 
pentru că, în această casă atât de cunoscută, mă aştepta 
ceva necunoscut, ceva care era tragic legat de trecutul 
meu. În timp ce străbăteam curtea, simţeam că mă strânge 
ceva aşa de tare de piept, încât aveam momente de 
sufocare. „Ce dracu, ce dracu!” - repetam în sinea mea. 
Deoarece lăsasem trăsura în faţa porţii, nu mi-a ieşit nimeni 
în întâmpinare. În hol nu era nimeni. Am intrat în 
sufragerie, cu g'ând să aştept venirea doamnelor. 

Presupuneam că trebuie să apară în curând, căci masa era 
pusă, iar samovarul pufăia, aruncând în sus vălătuci de 
aburi. Nici aici nu mi-a scăpat atenţ-iei nici cel mai mic 
detaliu. Am observat că în sufragerie era rece şi relativ 
întuneric, fiindcă ferestrele dădeau spre nord. O clipă mi- 
am concentrat atenţia la cele trei dâre luminoase, care 
cădeau de la ferestre pe podeaua întunecată, ceruită. Pe 
urmă, am început să mă uit în jur, dacă nu-i ceva nou, dar 
nu era, bufetul pe care-l ştiam din copilărie - şi imediat mi-a 
venit în minte discuţia pe care am purtat-o în camera asta 
cu Sniatynski, când le-am urmărit cu privirea pe soţia lui şi 
pe Aniela, cum se duceau la seră, încălţate în pâslari. 


În cele din urmă mă cuprinse un sentiment de tristeţe şi 
de pustiu. M-am oprit lângă una din ferestre, ca să fiu mai 
aproape de lumină şi să mă uit prin grădină. Dar nimic nu 
mă elibera de dispersarea gândurilor; mă gândeam că în 
curând, poate peste câteva minute doar, o voi vedea pe ea, 
va trebui s-o salut, să-i vorbesc şi apoi s-o văd zilnic, luni de- 
a rândul. Mi se învălmăşeau în minte întrebările: ce va fi? 
cum va fi? Există mulţi oameni, care de teamă, sunt în stare 
să facă fapte de un curaj nebunesc; mie în schimb, mi se 
întâmplă adesea, ca neliniştea, nehotăx'ârea, necunoscutul 
să condiţioneze în mine o izbucnire de furie. Aşa şi acum. 
Diferenţa dintre vechea Aniela şi doamna Kromicka de 
astăzi, mi-a apărut cu deosebită pregnanţă, ca niciodată 
până atunci. 

Chiar dacă ţi-ai pune luna pe cap, mă gândeam, chiar dac- 
ai fi de o sută de ori mai frumoasă, de o sută de ori mai 
încântătoare decât te ştiu, tot nu vei însemna nimic pentru 
mine, sau, mai bine zis, vei fi ceva respingător. Furia îmi 
crescu şi mai mult, gândindu-mă - nu ştiu de ce-că ea 
numai pentru asta va veni acum şi se va întâlni cu mine în 
viitor, ca să-mi dovedească ce mult am greşit şi că va 
rămâne în veci pentru mine femeia dorită şi inabordabilă. 
Vom vedea S îi răspundeam în. Sinea mea, cu sentimentul 
că va trebui să am cu femeia asta un duel ciudat, o luptă, în 
care voi pierde şi voi cfştiga totodată, căci voi pierde 
amintirile, dar voi câştiga liniştea, în momentul acela ei'am 
convins că am suficientă putere să resping orice atac. 

Atunci uşa s-a deschis încet şi a apărut Aniela. 

Când am văzut-o, am simţit un vuiet în cap şi un val rece 
până în vârful degetelor. Ceea ce aveam în faţa ochilor, 
purta ce-i drept numele de doamna Kromicka, dar avea 
trăsăturile dulci: şi preaiubite şi farmecul nespus al Anielei 
mele de demult. În haosul care pusese stăpânire pe capul 
meu, 0 voce striga mai tare decât toate: Aniela! Aniela! 
Aniela! Ea însă nu m-a zărit imediat sau a crezut că sunt 
altcineva, aşa cum stăteam cu spatele în lumină. Abia când 


m-am apropiat de ea, a ridicat ochii şi a încremenit. Nici 
măcar nu pot descrie expresia de spaimă, tulburare, emoție 
şi umilinţă, care s-a zugrăvit pe faţa ei. A pălit aşa de tare, 
încât m-am temut să nu leşine. Când i-am strâns mâna, am 
avut senzaţia că strâng o bucată de gheaţă. Orice mi-aş fi 
închipuit, numai c-o să mă întâmpine astfel - nu. Cu o clipă 
mai înainte, aş fi jurat că de Ia primele cuvinte, mă va face 
să simt că ea este doamna Kromicka. Dar nimic din toate 
astea! Stătea în faţa mea emoţionată, speriată - Aniela mea 
dinainte. Eu sunt cel care-am făcut-o nefericită, eu sunt 
vinovat, de o sută de ori vinovat, iar ea în clipa aceea mă 
privea docilă, de parcă tot ea îşi cerea iertare. Vechiul 
sentiment de iubire, căinţa şi mila puseră în aşa măsură 
stăpânire pe mine, încât îmi pierdui de tot capul. Îmi 
rămăsese totuşi un pic de stăpânire de sine, căci altfel aş fi 
luat-o în braţe, aş fi strâns-o la piept şi i-aş fi şoptit, ca s-o 
liniştesc, cuvintele care se spun fiinţei iubite şi care-mi 
veneau singure pe buze. Şi eu eram atât de tulburat, atât 
de emoţionat de faptul neaşteptat, nebănuit, că în locul 
doamnei Kromicka am întâlnit-o pe vechea Aniela, încât i- 
am strâns doar mâna, fără să pot rosti o vorbă. Şi totuşi 
trebuia să spun ceva, aşa că adunându-mi frânturi de 
gânduri, am întrebat-o cu o voce străină, gâtuită: 

— Nu ţi-a spus mătuşa, că am să vin? 

— Mătugşa... mi-a spus... răspunse ea cu efort. 

Din nou am tăcut amândoi. Ştiam că s-ar cădea să vorbesc, 
s-o întreb de sănătatea ei şi de a mamei, dar nu eram în 
stare. Doream din toată inima să intre cineva în cameră şi 
să ne scape din situaţia aceea stingheritoare. Şi într-adevăr, 
îşi făcu apariţia mătuşa, cu tânărul doctor Chwastowski, fiul 
mai mic al administratorului, care de o lună stătea pe lângă 
doamna Celina. Aniela se duse imediat la masă, să toarne 
ceaiul, iar eu începui să discut cu ceilalţi. Îmi revenii cu 
totul şi ne aşezarăm la masă. 

Abia acum am început să întreb de sănătatea doamnei 
Celina. Răspunzându-mi, mătuşa se referea la tot pasul, la 


părerile tânărului doctor, iar acesta mi se adresa cu acea 
notă de uşor dispreţ, cu care-i tratează pe profani 
proaspeţii licenţiaţi şi totodată, tonul cu care un democrat 
ce-şi apără demnitatea, chiar şi atunci când nimeni nu vrea 
să i-o submineze, se adresează unuia pe care-l consideră 
aristocrat. Mi s-a părut foarte înfumurat şi în cele din urmă, 
tonul cu care-i vorbeam eu era mai amabil decât al lui cu 
mine. Faptul acesta mă distra într-o anumită măsură şi-mi 
permitea să-mi pun ordine în gândurile tulburate de 
vederea Anielei. O priveam din când în când, printre piesele 
serviciului de masă şi repetam în gând, cu o anumită 
disperare: Aceleaşi trăsături, aceeaşi faţă mică, fruntea 
adumbrită de păr, aceeaşi Anielka, aproape o fetiţă! Aceeaşi 
fiinţă iubită, aceeaşi fericire, dar care acum nu mai este a 
mea, pierdută pentru totdeauna! ... Simţeam o bucurie 
enormă, amestecată cu o durere la fel de mare. Aniela îşi 
stăpânise oarecum emoția, dar părea în continuare 
speriată. De câteva ori am îndrăznit să mă adresez ei, 
întrebând-o de boala mamei, pentru a canaliza cumva 
relaţiile dintre noi pe un făgaş mai neted şi a putea discuta 
mai liber. Într-o oarecare măsură, am reuşit. Mi-a spus 
chiar: „Mama are să se bucure, când are să te vadă.” N- 
aveam nici o încredere că-i aşa, dar îi ascultam vocea cu 
ochii pe jumătate închişi, căci îmi era mai dragă decât orice 
muzică. Discuţia devenea tot mai degajată. Mătuşa era într- 
o dispoziţie excelentă, în primul rând datorită venirii mele şi 
în al doilea rând, deoarece fusese de-acum la Klara, care-i 
promisese un concert. Plecând de la ea, întâlnise pe scări 
alte două doamne, protectoare ale altor societăţi de 
binefacere. Le-o luase deci înainte şi asta o încânta nespus. 
Începu să mă întrebe despre Klara, care-i făcuse o impresie 
cât se poate de bună. Spre sfârşitul micului dejun, asaltat 
de întrebări, am început să le povestesc despre călătoriile 
mele. Mătuşa, uimită că am fost până în Islanda şi tot 
întrebându-mă cum arată locurile pe acolo, exclamă: 

— Trebuie să fii cu totul disperat, ca să te duci până acolo! 


— Într-adevăr, îmi era foarte greu atunci, am răspuns. 

Aniela s-a uitat în momentul acela la mine şi din nou am 
zărit în ochii ei teamă şi căinţă. Dacă mi-ar fi pus mâna pe 
inimă şi tot n-ar fi reuşit să mă zguduie mai tare. Cu cât 
eram mai pregătit s-o văd primindu-mă cu o răceală 
triumfătoare, mulţumită de suferinţa mea, cu un uşor 
zâmbet de'dispreţ, de superioritate - cu atât mă emoţiona şi 
mă dărâma totodată compătimirea ei îngerească. Toate 
previziunile mele, toate calculele mele s-au dus de râpă. 
Înainte de a o vedea, mă gândeam că şi dacă n-are să 
urmărească în mod expres să-mi arate că ea e soţia altuia, 
tot n-are să reuşească şi mai rău are să mă îndepărteze şi 
să mă dezguste; dar ea nici nu arată a femeie măritată! Eu 
eram cel care făceam efort să nu uit că-i măritată, dar 
conştiinţa acestui fapt nu-mi producea dezgust, ci doar o 
mâhnire fără seamăn. 

Aşa-i firea mea, când am o durere morală, îmi place să-mi 
zgândăr propriile răni. La fel şi acum, aş fi dorit să deschid 
discuţia despre soţul ei. Dar n-am putut. Aveam 
sentimentul, că ar fi o cruzime din partea mea şi o 
profanare. Mi-am exprimat în schimb dorinţa de a o vedea 
pe doamna Celina. Aniela s-a dus s-o întrebe dacă mă poate 
primi şi întorcându-se peste câteva clipe, îmi spuse; 

— Mama te pofteşte chiar acum. 

Am plecat împreună, în partea cealaltă a casei şi mătuşa 
cu noi. Simţeam nevoia să-i spun Anielei o vorbă bună, care 
s-o liniştească, dar mă jenam de prezenţa mătuşii; apoi m- 
am gândit că, dimpotrivă, e chiar mai bine dacă-i spun de 
faţă cu ea, ceea ce vreau să-i spun, aşa că, oprindu-mă în 
faţa camerii doamnei Celina, am rostit: 

— Dă-mi mâna, surioară dragă... 

Aniela îmi întinse mâna. Simţeam că-mi este 
recunoscătoare pentru cuvântul surioară, că i s-a luat o 
piatră de pe inimă şi că strângându-mi mâna cu putere, voia 
să-mi spună: Să fim prieteni, să ne iertăm pentru tot ce-a 
fost! 


— Sper să trăiţi în armonie, mormăi mătuşa văzând asta. 

— Da, da! Ele atât de bun! ... răspunse Aniela. 

Şi într-adevăr, în clipa aceea aveam inima plină de 
bunătate. 

Când am intrat în camera doamnei Celina, am salutat-o 
foarte cordial, la care ea mi-a răspuns cam forţat; era clar, 
că dacă nu s-ar fi temut să n-o supere pe mătuşa, mi-ar fi 
răspuns de-a dreptul rece. Dar nu i-am luat-o în nume de 
rău. Supărarea ei era justificată cu vârf şi îndesat. Poate că 
în mintea ei mă făcea oarecum răspunzător şi pentru 
vânzarea moşiei strămoşeşti, căci, dac-aş fi ştiut, la vremea 
cuvenită, să fiu alt om, nu s-ar fi întâmplat aşa. 

Am găsit-o foarte schimbată. De la o vreme nu se mai 
ridica din fotoliul pe rotile, cu care o duceau în zilele 
frumoase, până în grădină. Faţa ei, delicată întotdeauna, se 
subţiase acum într-atât, de parcă era de ceară. Se vedea, că 
fusese cândva foarte frumoasă, dar că suferise mult în viaţă. 

Am început s-o întreb de sănătate, exprimându-mi 
speranţa că suflul înviorător al primăverii îi va reda 
puterile. Mă asculta zâmbind trist şi dând din cap; în cele 
din urmă, în ochii ei apărură două lacrimi mari, pe care le 
lăsă să se scurgă pe obraji. 

Întorcându-se spre mine, mă întrebă: 

— Ştii, că Gluchow a fost vândut? 

Probabil că acesta era gândul care n-o părăsea nici pentru 
o clipă, era durerea ei veşnică, mâhnirea ei permanentă, 
nenorocirea ei. 

Auzind întrebarea, Aniela se îmbujoră brusc; era o roşeală 
neplăcută, de supărare şi ruşine. Eu însă am răspuns: 

— Ştiu. Dar ori va putea fi redobândit şi atunci nu-i nimic 
pierdut, ori nu se va putea şi atunci trebuie să vă împăcaţi 
cu voinţa lui Dumnezeu. 

Aniela mă privi cu recunoştinţă, însă doamna Celina zise: 

— Eu nu mă mai amăgesc cu speranţa. 

Nu era adevărat, spera. Aştepta cu ochii lipiţi da buzele 
mele, un cuvânt care să-i confirme nădejdea ei tainică. 


Voind să fiu mărinimos până la capăt, am spus: 

— Oricare dintre noi e silit să cedeze în faţa necesităţii şi-i 
greu să învinuieşti pe cineva de asta, dar pe de altă parte, 
cred, dragă tanti, că nu există pe lume piedici pe care să nu 
le îndepărtezi cu perseverenţă şi cu mijloacele 
corespunzătoare. 

Începui să spun, că am auzit de cazuri când vânzarea a 
fost anulată din cauza nerespectării formalităţilor. În 
paranteză fie spus, că nu-i adevărat, dar vedeam cum 
vorbele mele turnau pur şi simplu balsam în inima doamnei 
Celina. Indirect îl apăram pe Kromicki, fără să-i rostesc 
numele, care, de altfel, nu fusese pronunţat de nimeni în 
prezenţa mea. 

Dar, hai să fiu sincer. Cuvintele pe care le spuneam erau 
numai parţial dictate de mărinimie, în principal vorbeam 
aşa pentru că simţeam că în felul acesta o cuceresc pe 
Aniela şi mă prezint şi eu într-o lumină de mare bunătate şi 
nobleţe. 

Într-adevăr, Aniela îmi era recunoscătoare. Când am 
plecat în cele din urmă de acolo, împreună cu mătuşa, 
Aniela a alergat după noi, mi-a întins mâna şi mi-a spus: 

— Îţi mulţumesc pentru mama. 

Drept răspuns, am ridicat în tăcere mâna ei la buze şi am 
sărutat-o. 

Mătuşa era de asemenea emoţionată de bunătatea mea; 
M-am despărţit de ea, mi-am aprins o ţigară de foi şi m-am 
dus în grădină să-mi pun ordine în gânduri şi impresii. Dar. 
Acolo l-am întâlnit pe doctorul Chwastowski, care-şi făcea 
plimbarea de dimineaţă. Deoarece îmi pusesem în gând să-i 
cuceresc pe toţi la Ploszow, m-am apropiat de el şi-am 
început să-l întreb de starea reală a doamnei Celina, cu 
respectul şi seriozitatea pe care le avem pentru ştiinţă. 
Vedeam prea bine, că asta-l flata. După câteva minute a 
renunţat la tonul distant şi a început să vorbească cu 
plăcerea aceea zeloasă, pe care o au de regulă tinerii 
adepţi ai ştiinţei, pe care îndoiala n-a apucat încă să-i 


molipsească. În timp ce vorbea, folosea tot felul de termeni 
latineşti, de parc-ar fi vorbit cu un alt doctor. Faţa lui grasă 
şi sănătoasă, precum şi fermitatea cu care vorbea, mi-au 
făcut o impresie bună, căci vedeam în el întruchiparea 
acelei generaţii noi, cu totul diferite de geniile fără 
portofoliu, generaţie de care-mi vorbise cândva Sniatynski. 
Tot umblând pe lungile alei ale parcului, am ajuns să 
purtăm una din aşa numitele discuţii între intelectuali, care 
constă în special din citarea unor nume. Chwastowski ceea 
ce ştia, ştia cu siguranţă mai profund decât mine, dar eu am 
citit mai mult la viaţa mea şi prin asta cred că l-am uimit 
nespus. Uneori se uita la mine aproape supărat, 
considerând parcă un amestec în drepturile altora, ca un 
om pe care el l-a taxat de aristocrat, să-şi permită să ştie 
despre anumite cărţi sau autori. Dar l-am cucerit prin 
spiritul deschis al opiniilor mele. De fapt, libertatea 
concepţiilor mele decurge din faptul, că eu ţin cont de tot şi 
mă îndoiesc de tot, însă pentru el era important, că un om 
cu averea şi situaţia mea nu se află pe poziţii complet 
retrograde. Aşa am devenit simpatic în ochii tânărului 
radical. La sfârşitul discuţiei eram ca doi oameni, care stând 
de vorbă s-au înţeles unul pe altul. 

Poate că, cu timpul, voi constitui o excepţie de la regulă 
pentru doctorul Chwastowski. Am observat de multă vreme 
că în Polonia, aşa cum fiecare nobil îşi are evreul lui, pe 
care-l exceptează de la aversiunea generală faţă de evrei, 
tot aşa şi fiecare democrat îşi are aristocratul său, faţă de 
care simte o slăbiciune aparte. 

U 

La despărţire, l-am întrebat pe doctor de fraţii săi. Mi-a 
spus, că unul a deschis o fabrică de bere în Ploszow, lucru 
pe care îl ştiam dintr-o scrisoare a mătuşii; al doilea ţine o 
librărie la Varşovia; pe al treilea, care a terminat şcoala 
comercială, l-a luat Kromicki, să-i fie ajutor, în Orient. 

— Cel mai bine dintre noi o duce berarul, spuse tinărul 
doctor, dar muncim din greu cu toţii şi poate c-o să realizăm 


ceva. A fost un noroc, că tata a pierdut averea, căci altfel 
am fi fost nişte glebae adscripti, am fi stat fiecare pe peticul 
lui de pământ şi-n cele din urmă, tot am fi dat faliment, cum 
a dat tata. 

Deşi aveam mintea nu preocupată, ci de-a dreptul 
absorbită de altceva, l-am ascultat pe doctor cu un oarecare 
interes. lată, mă gândeam, oameni care nu-s prea rafinaţi, 
dar care nu-s nici înapoiaţi. Rezultă deci, că sunt şi în ţara 
asta oameni care pot să facă ceva şi care constituie verigi 
intermediare între rafinamentul extrem şi barbarie. Poate 
că pătura aceasta se formează numai în oraşele mari şi că 
se dezvoltă prin afluenţa continuă a fiilor nobililor scăpătaţi, 
care îşi însuşesc de nevoie tradiţia de muncă a burgheziei, 
dobândind totodată şi muşchi şi nervi tari. Fără să vreau, 
mi-am amintit cura mi-a strigat odată Sniatynski pe scări: 
„Din voi nu mai poate ieşi nimic, dar copiii voştri pot ajunge 
oameni întregi. Mai întâi însă, trebuie să daţi faliment, căci 
altfel nici nepoţii voştri n-au să se apuce de nici un fel de 
treabă!” Iată că fiii domnului Chwastowski s-au apucat de 
treabă şi răzbat în viaţă numai cu ajutorul propriilor lor 
braţe. Şi eu, dacă n-aş fi avut avere, aş fi fost silit să mă 
descurc şi poate că mi-aş fi format şi energia de a lua 
hotărâri, care mi-a lipsit atât de mult în viaţă. 

Doctorul voi să-şi ia rămas bun de la mine, căci mai avea 
un pacient în Ploszow, pe care trebuia să-l viziteze. Bolnavul 
era un tânăr de la seminarul teologic din Varşovia, fiul unui 
ţăran. Avea tuberculoză în ultima fază. Mătuşa mea îi 
dăduse o cameră la locuinţele servitorilor şi-l vizita zilnic, 
însoţită de Aniela. Aflând asta, m-am dus şi eu să-l văd şi, 
spre surprinderea mea, în loc de muribund, am găsit un 
tânăr, cu o faţă slabă, ce-i drept, însă rumenă, plin de viaţă 
şi de veselie. După părerea doctorului, aceasta era ultima 
sclipire a lămpii. La căpătâiul tânărului preot se afla mama 
lui, care văzându-mă, revărsă asupra mea un asemenea 
potop de mulţumiri pentru binefăcătoarea mea mătuşă, 
încât eram gata-gata să mă înec în el. 


Aniela nu a venit să-l vadă pe bolnav; a rămas tot timpul 
lângă mama ei. N-am văzut-o decât la prânz, la care lua 
zilnic parte şi doamna Celina, adusă pe fotoliul cu rotile. De 
fapt, era foarte normal ca Aniela să stea cu marna ei, însă 
eu îmi închipuiam şi că evită să mă întâlnească. Relaţiile 
dintre noi se vor aranja cu timpul, însă la început sunt grele 
şi stingheritoare. Aniela are atâta suflet, atâta sensibilitate 
şi bunătate, că nu poate să rărnână indiferentă la situaţia în 
care ne aflăm, însă n-are suficientă rutină în relaţiile de 
societate, ca să poată păstra o aparentă degajare în orice 
condiţii, oricât ar fi de dificile. O asemenea rutină vine cu 
vârsta, când izvoarele sentimentelor încep să sece, iar omul 
devine convenţional. 

Cred că i-am dat Anielei să înţeleagă, că nu nutresc faţă de 
ea nici ranchiună, nici ură, pentru că aşa-mi dictează inima. 
De altfel, nu voi vorbi niciodată cu ea despre trecut şi de 
aceea nici n-am căutat astăzi în mod. Special să rămân 
singur cu ea. Seara, la ceai, am discutat numai despre 
lucruri generale, ce se mai aude la noi şi în străinătate. 
Mătuşa m-a întrebat iarăşi de Klara, care văd c-o preocupă 
serios. I-am spus ce ştiam despre ea şi încet-încet discuţia a 
trecut la artişti în genere. În concepţia mătuşii, pe artişti i-a 
făcut Dumnezeu numai pentru ca, din când în când, să aibă 
cine să dea spectacole de binefacere. Eu susţineam că 
artistul, numai dacă are sufletul pur, plin nu de un orgoliu 
mizerabil, ci de o dragoste adevărată pentru artă, poate fi 
cel mai fericit om de pe lume, căci e în permanent contact 
cu perfecțiunea absolută. Tot răul vine de la viaţă, arta ne 
oferă numai, fericire. Aceasta-i într-adevăr părerea mea, 
bazată pe o îndelungă observaţie. Aniela era de partea mea 
şi dacă notez această discuţie, o fac pentru că m-a şocat o 
remarcă, a ei, foarte simplă, dar foarte edificatoare pentru 
mine. Când am vorbit despre mulţumirea pe care ţi-o dă 
arta, ea a spus: „Muzica-i cea mai bună consolare”. În asta 
am văzut o mărturisire involuntară a faptului că nu este 


fericită. De altfel, oricum n-aveam nici o îndoială în privinţa 
asta. 

Nici n-are faţa unei femei fericite. E adevărat că s-a făcut 
mai frumoasă, este calmă, ba chiar senină, dar nu 
străluceşte de lumina aceea veselă care răzbate pe 
chipurile celor fericiţi; trădează o concentrare, pe care n-o 
avea înainte. În timpul zilei am observat că tâmplele ei au o 
nuanţă gălbuie, ca fildeşul. Am privit-o mult, căci îmi fii cea 
nespusă plăcere. O confruntam pe cea din amintire cu cea 
de acum şi constatam cu un sentiment ciudat, iritant şi 
totodată ameţitor, că este aceeaşi faţă, aceleaşi gene lungi, 
aceiaşi ochi care par negri, deşi nu sunt, aceeaşi gură 
adumbrită de puf. Nu mă mai puteam sătura de această 
transpunere a amintirilor în realitate. Are Aniela ceva, care 
mă atrage irezistibil; dac-aş vedea-o acum pentru prima 
oară şi dacă ar fi aşezată printre alte o mie din cele mai 
frumoase femei şi aş fi pus să aleg, cred că m-aş duce direct 
la ea. Şi aş spune: Asta-i aleasa mea! Cu siguranţă că sunt 
pe lume femei mult mai frumoase, dar niciuna nu 
corespunde acelui ideal de femeie, pe care-l port. În 
închipuirea mea, ca orice bărbat. Cred că şi-a dat seama că 
o observ şi că o admir. 

Am plecat când se insera. Eram atât de copleşit de 
impresiile de peste zi, iar raţionamentele mele logice şi 
aşteptările erau în asemenea hal spulberate, că în timpul 
drumului şi nici acum n-amsuficientă putere să purced la 
obişnuitele mele introspecţii. Mă aşteptam s-o aflu acolo pe 
doamna Kromicka şi am găsit-o pe Aniela. lată, notez asta 
încă o dată. Nu ştiu ce poate ieşi de aici pentru noi 
amândoi. Am totodată sentimentul unei mari fericiri şi al 
unei deziluzii parcă. Căci eram îndreptăţit din punct de 
vedere teoretic, să-mi închipui că după căsătorie se vor 
produce şi la ea, aceleaşi transformări psihice, care se 
produc la orice femeie. Şi puteam să presupun, că-mi va da 
măcar atâta să-nţeleg, că-i bucuroasă, că nu m-a ales pe 
mine. Nu există o a doua femeie pe lume, care să-şi refuze 


măcar atâta satisfacţie, pentru amorul ei propriu... Şi după 
cât mă cunosc, după cât îmi cunosc sensibilitatea şi nervii, 
aş putea să jur, că în acest caz m-aş fi înapoiat plin de 
amărăciune şi supărare - dar lecuit. S-a întâmplat însă 
altfel, cu totul altfel! Ea are atâta profundă bunătate şi 
simplitate, că măsura pe care-o aveam pentru bunătatea 
omenească s-a dovedit prea mică pentru ea. Ce va urma 
acum, ce va fi cu mine, nu ştiu şi nu vreau să răspund. Viaţa 
mea putea să fie ca un râu limpede şi liniştit, care se varsă 
în marea în care se varsă totul - acum cade ca o cascadă, 
drept în pi-ăpastie. Dar fie ce-o fi! în cel mai rău caz, voi fi 
teribil de nefericit. Nici înainte nu stăteam pe roze, cu golul 
pe care-l am în suflet. Nu-mi mai amintesc, cred că tata mi- 
a spus odată, că din viaţă trebuie să crească ceva, asta-i 
legea naturii. Dacă trebuie, trebuie. Chiar şi în pustiu 
forţele vieţii ascunse în adâncuri ţâşnesc sub formă de 
palmieri în oaze. 

21 aprilie 

Locuiesc chipurile Ia Varşovia, dar patru zile la rând le-am 
petrecut la Ploszow. Doamna Celina e mai bine, în schimb 
preotul Latysz a murit alaltăieri. Doctorul Chwastowski 
denumeşte boala lui „tuberculoză pulmonară galopantă” şi 
cu greu îşi ascunde satisfacția că a prevăzut cursul 
galopant al bolii cu o precizie aproape de ore. L-am vizitat 
pe răposat cu douăsprezece ore înainte de moarte. A glumit 
cu noi şi era plin de speranţe, fiindcă-i scăzuse, 
temperatura, dar asta nu era decât un rezultat ai slăbiciunii 
generale. Ieri dimineaţă eram cu Aniela pe verandă, când a 
venit mama bietului seminarist şi a început să ne 
povestească moartea lui în felul acela special, ţărăâiesc, în 
care se amestecă durerea, cu împăcarea totală, cu soarta. 
Compătimirea mea era dublată de curiozitate, căci până 
acum n-am prea venit în contact cu oamenii din popor şi nu 
prea le-am dat atenţie. În ce limbă ciudată vorbesc! M-am 
străduit să ţin minte cuvintele ei, ca să le notez. În semn de 
salut, bătrâna ne-a. Îmbrăţişat picioarele, mie şi Anielei, 


după care, acoperindu-şi ochii cu dosul mâinii, a început să 
bocească: 

— Of, Isuse Hristoase drăguţule, of, Mario Preacurată! S-o 
dus flăcăiaşu meu, s-o dus! O vrut mai bini la Dumnezeu, 
decât să rămână acilea cu mumă-sa şi cu tătârte-său. 
Digeaba şi toată grija de la curta. Şi vin i-or dat digeaba, că 
nici vinu nu i-o ajutat. Of, Isuse Preasfinte, of, Isuse, of! 

În vocea ei era neîndoielnic o durere sinceră, de mamă, 
dar ceea ce m-a izbit, era melodia bocetului. Nu auzisem 
până atunci ţărănci bocind la moartea celor apropiaţi, dar 
aş putea jura, că toate se jelesc Ia fel, ca şi cum ar exista 
anumite canoane. 

Aniela avea lacrimi în ochi şi cu o bunătate specific 
feminină, a început s-o întrebe de împrejurările în care a 
murit, bănuind că asta o va uşura pe bătrână. Aşa că mama 
seminaristului a început să povestească, aproapfe cu zel: 

— Când o plecat părintele cu sfânta împărtăşanie de la el, 
io i-am zâs: „Acu, c-oi muri, că n-oi muri, cum o vre 
Dumnezeu! Te-ai gătit frumos di moarti, acu dormi.” El zice: 
„Bini!” şi o aţipit şi io la fel, că să mă ierte Dumnezeu, da' 
tare mă mai chinuisem cu el trei nopţi. Când or cântat 
primii cucoşi, o vinit moşu, m-o trezit şi stăteam amândoi 
acolo, iar el dormea şi dormea. Îi zâc moşului: „N-o hi 
murit?” Şi moşu zâce: „Poate c-o hi murit!” L-o zgâlţâit, el s- 
o trezit şi zâce: „Mi-e mai bine”. A mai stat aşa liniştit, cât 
să spui vro cinci mătănii şi-l văd că zâmbegşte la tavan. Când 
am văzut aşa, m-o apucat. Furia şi zâc: „Aşa, bine-ţi stă, 
roibule, de necazu meu zâmbeşti?” Da' el zâmbea morţii, nu 
de necazu meu, că după aia a-nceput sărmanu să horcăie şi 
s-o sfârşit până Ia răsăritu soarelui. 

A început iarăşi să plângă şi ne-a chemat să-l vedem, că-l 
îmbrăcase de-acum „şi-i frumos ca o cadră”. Aniela era gata 
să se ducă, dar am reţinut-o; de altfel, peste o clipă băbuţa 
a uitat de invitaţie şi a început iarăşi să-şi verse focul. 
Bărbatul ei fusese cândva ţăran înstărit, dar au vândut 
totul, ca să-şi dea băiatul la şcoală, să-l facă preot. 


Vânduseră vecinilor un pogon după altul şi acum. Nu mai 
aveau decât casa, nici o palmă de pământ. Au cheltuit cu 
băiatul o mie două sute de ruble. Credeau că la bătrâneţe 
au să stea pe lângă el, dar nu a ieşit după planul lor. Ne-a 
declarat, cu toată resemnarea de care sunt în stare ţăranii, 
că s-a înţeles cu bărbatul ei, ca imediat după înmormântare 
să se apuce de cerşit. Nu părea s-o sperie deloc perspectiva 
asta; dimpotrivă, parcă vorbea cu o satisfacţie ascunsă. Se 
temea numai, că au să tărăgăneze la primărie cu 
adeverinţa, care nu ştiu la ce le trebuia. În relatarea ei se 
împleteau datele reale cu invocarea lui Dumnezeu, cu 
lacrimi şi jale. 

Aniela dădu o fugă în casă şi se întoarse cu nişte bani, pe 
care voia să-i dea bătrânei, dar mie mi-a venit o altă idee, 
pe care o consideram bună, cel puţin în momentul acela. 
Am reţinut mina Anielei în care avea banii şi întorcându-mă 
spre băbuţă, am întrebat-o: 

— Zici că aţi cheltuit o mie două sute de ruble cu şcoala 
băiatului? 

— D-apăi, luminăţia voastră! Crezurăm c-o să să facă 
paroh şi-o să ne aciuim la el, la parohie, da' Dumnezeu din 
ceruri nu la parohie ne trimete, numa la uşa bisericii cu 
mâna-ntinsă. 

— Am să vă dăruiesc eu o mie două sute de ruble. 
Refaceţi-vă gospodăria şi să trăiţi liniştiţi în casa voastră. 

Aş fi făcut-o pe loc, dar n-aveam bani la mine; m-am gândit 
să iau suma respectivă de la mătuşa, aşa că i-am spus 
băbuţei să vină peste o oră. Era atât de uimită, încât s-a 
uitat o vreme la mine cu ochii holbaţi, fără să spună nici un 
cuvânt, după care s-a repezit la picioarele mele, aproape 
ţipând. M-am descotorosit însă de ea destul de repede, mai 
ales pentru că se grăbea să-i ducă bărbatului vestea cea 
mare. Am rămas singur cu Aniela, care de asemenea era 
emoţionată şi deocamdată nu reuşea să spună nimic; abia 
după câteva clipe a început să repete: 

— Ce bun eşti! Ce bun eşti! 


Dar eu am ridicat din umeri şi i-am răspuns, ca şi cum aş fi 
vorbit de un lucru indiferent şi natural: 

— Eu, draga mea, n-am făcut gestul ăsta nici din bunătate 
şi nici de dragul oamenilor acestora, pe care-i văd pentru 
prima oară în viaţă. L-am făcut numai pentru că tu te ocupi 
de ei şi cu gândul că o să-ţi facă ţie plăcere. Altfel, le-aş fi 
dat ceva bani şi cu asta basta! 

Vorbind astfel eram complet sincer. Oamenii aceia nu mă 
interesau mai mult decât oricare alt sărac. Dar aş fi dat şi 
de două şi de trei ori pe atât, numai ca să-i fac plăcere 
Anielei. I-am spus asta dinadins, căci ştiu ce înălţătoare sunt 
pentru o femeie asemenea cuvinte, care, fără să aibă totuşi 
forma unei declaraţii, au conţinutul respectiv. E ca şi cum i- 
ai spune: de dragul tău aş face orice, căci tu eşti totul 
pentru mine. Mai mult chiar, nici o femeie de pe lume nu se 
poate apăra de asemenea declaraţii şi n-are drept să se 
supere... Eu am ţinut să-i spun asta Anielei şi pentru că aşa 
simţeam. Am diminuat doar sensul ascuns al cuvintelor 
mele, prin tonul natural cu care vorbeam, ca despre lucrul 
cel mai normal, de la sine înţeles. Înţelegându-le 
importanţa, Aniela şi-a plecat ochii şi nu ştia ce să-mi. 
Răspundă. Vădit tulburată, mi-a spus în cele din urmă că se 
duce la mama ei şi m-a lăsat singur. 

Sunt perfect conştient de faptul că procedând astfel 
sădesc în mintea Anielei gânduri străine de ea şi 
neliniştitoare. Dar, observ cu uimire că deşi pe de o parte 
faptul acesta tulbură conştiinţa mea şi trezeşte în mine 
teama pentru liniştea fiinţei de dragul căreia mi-aş da viaţa, 
pe de altă parte îmi produce totuşi o plăcere diabolică, e ca 
şi cum mi-aş satisface prin asta instinctul de distrugere, 
care mocnegşte în orice om. Sunt convins că nu mă poate 
opri nici conştiinţa răului pe care-l fac şi nici un fel de 
scrupule. Am mult prea multă tărie de caracter, ca să ştiu şi 
să mă pot opri de pe acest drum, mai ales cu farmecul 
nespus, irezistibil, pe care-l exercită femeia asta asupra 
mea. Abia acum sunt ca indianul de care-am pomenit, când, 


furat de apele cascadei, a ridicat vâslele şi s-a lăsat în voia 
curentului. Nu mă mai gândesc la vina mea şi nici la faptul 
că totul ar fi putut să fie altfel, că nu trebuia decât să întind 
mâna după făptura asta, în legătură cu care astăzi spun: 
pentru cine să merite să trăiesc, dacă nu pentru ea? Pe cine 
merită să iubeşti, dacă nu pe ea? Cad în determinism şi 
încep să cred că nu putea fi altfel, că generaţii întregi au 
contribuit la incapacitatea mea de a mă descurca în viaţă, 
generaţii care au epuizat toate rezervele vitale, că eu m-am 
născut şi sunt aşa cum trebuia să fiu şi nu-mi rămâne nimic 
altceva de făcut, decât să ridic vâslele. 

Astăzi de dimineaţă am fost cu mătuşa şi cu Aniela la 
înmormântarea seminaristului. Vremea e în continuare 
frumoasă; înmormântarea a avut loc devreme şi nu le-a 
„bosit pe doamne, căci biserica şi cimitirul sunt aproape. Ce 
ciudat mi-a apărut cortegiul acesta de ţară, care începe cu 
preotul şi sicriul dus cu căruţa şi se termină cu mulţimea de 
ţărani şi ţărănci. Cântă cu toţii cântece nespus de triste, 
amintind de muzica chaldeeană... Pe la sfârşitul cortegiului 
femeile şi bărbaţii discută cu voci adormite, tânguioase, 
începându-şi alocuţiunea întotdeauna cu: „Păi să vezi!” 
Auzeam expresia asta în fiecare clipă. O impresie la fel de 
ciudată fac basmalele multicolore ale fetelor într-o 
împrejurare ca aceasta, la înmormântare. Treceam pe aleea 
de scoruşi spre biserică şi când cortegiul; ijungea în spaţiile 
libere dintre pomi, basmalele fetelor e aprindeau în lumina 
soarelui, galbene, roşii, albastre, ceea ce dădea întregului 
cortegiu o aparenţă veselă, încât, dacă n-ar fi fost preotul, 
căruţa cu sicriul şi mirosul de ienupăr, ai fi putut crede că-i 
nuntă. Am mai observat cât de senini merg la 
înmormântare oamenii de la ţară. În general moartea sau 
nu-i impresionează sau tratează înmormântarea ca pe un 
fel de sărbătoare tradiţională. 

În timp ce stăteau în jurul gropii, li se zugrăvea pe faţă o 
expresie de atenţie concentrată asupra ceremonialului şi 
curiozitate; nici urmă de reflexii amare, căci doar era vorba 


de un sfârşit tragic, dincolo de care era ceva îngrozitor şi 
necunoscut. M-am uitat la Aniela când s-a aplecat să ia un 
pumn de pământ, să arunce peste sicriu. Era palidă, soarele 
cădea drept pe faţa ei şi puteai citi în trăsăturile-i străvezii, 
ca într-o carte. Aş fi putut jura că în clipa aceea se gândea 
la propria ei moarte. Mie mi se părea o imposibilitate, un 
gând sălbatic şi macabru, ca faţa ei atât de sensibilă, atât 
de plină de o tinereţe clocotitoare, care se trăda prin puful 
de deasupra buzelor, în genele-i lungi, în felul ei fermecător 
şi original de a fi, să devină vreodată vânătă, să se 
împietrească, să fie coborâtă în întunericul veşnic. 

Şi totuşi, parcă mi-a îngheţat sângele în vine. M-am gândit 
că prima ceremonie la care asistăm împreună este o 
înmormântare. La fel ca un bolnav pe moarte care 
pierzându-şi încrederea în ştiinţa medicinei este gata să 
creadă în leacurile vracilor, tot aşa un suflet bolnav pe 
moarte, care se îndoieşte de tot, este gata să creadă chiar şi 
în superstiții. Se pare că nimeni nu-i mai aproape de abisul 
misticismului, ca scepticul absolut. O categorie întreagă din 
cei mai evoluaţi oameni, care s-au îndoit de idealurile 
religioase şi sociologice, şi-au pierdut încrederea în puterea 
ştiinţei şi a minţii omeneşti, nesiguri de calea pe care 
trebuie s-o urmeze şi lipsiţi de principii ferme, se zbat fără 
nici o speranţă şi se scufundă în prezent tot mai adânc în 
negurile misticismului. E o tendinţă rezultată ca forţă de 
reacţie la viaţa de astăzi, care constă în delimitarea 
pozitivistă a gândirii umane, în înăbuşirea idealurilor, în 
societatea de consum şi capitalism bancar. Spiritul uman 
începe să arunce în aer clădirea în care i s-a poruncit să 
locuiască, pentru că prea este o bursă, din toate punctele 
de vedere. Se sfârşeşte o epocă, începe o nouă evoluţie pe 
toate planurile. Adeseori mi-a trecut prin minte şi m-a 
umplut de uimire faptul că, spre exemplu, cei mai mari 
dintre scriitorii actuali nici nu-şi dau seama cât de aproape 
sunt de a deveni mistici. Numai câţiva dintre ei sunt de- 
acum conştienţi de asta şi o recunosc deschis. În orice carte 


pe care am deschis-o în ultima vreme, am găsit nu omul cu 
voinţa şi pasiunile lui, ci forţele fatale supranaturale, 
întruchipate în făpturi îngrozitoare, independente de 
fenomenele individuale care trăiesc închise în sine, ca 
matcele lui Goethe. 

Eu însumi sunt cu siguranţă la un pas de asta. Văd şi nu 
mă tem. Abisul mă atrage. Mă atrage atât de mult, încât 
dac-aş putea, aş cobori chiar şi astăzi până la fund - şi voi 
cobori, de îndată ce voi putea. 

Aprilie 

Mă îmbată şederea asta la Ploszow. O văd zilnic pe Aniela 
şi uit că aparţine altcuiva. Kromicki acela, care se află la 
Baku sau undeva şi mai departe, îmi apare ca o fiinţă ireală, 
lipsită de existenţă concretă, un rău care va veni cândva, 
aşa cum vine de exemplu moartea, dar la care nu ne 
gândim toată ziua. Ieri însă mi s-a întâmplat ceva în genul 
memento. Un lucru mărunt în aparenţă şi foarte normal. 
Aniela a primit de dimineaţă, la micul dejun, două scrisori. 
Mătugşa a întrebat-o dacă-s de la soţul ei şi ea a răspuns: 

— Da! Auzind-o, am avut sentimentul pe care-l are 
probabil condamnatul la moarte, care în noaptea din ajunul 
execuţiei a avut un vis încântător, dar a fost trezit, ca să i se 
spună că e timpul să i se tundă părul şi să meargă la 
ghilotină. Brusc am văzut toată nefericirea mea cu o 
claritate pe care n-o avusesem niciodată până atunci. Toată 
ziua m-a urmărit sentimentul ăsta şi mătuşa parcă îşi 
pusese în gând să mă chinuiască. Aniela a vrut să lase 
lectura scrisorilor pentru când va fi singură, după micul 
dejun, însă mătuşa i-a poruncit să le citească imediat, apoi a 
început s-o întrebe ce mai face Kromicki. 

— Mulţumesc, bine! a răspuns Aniela. 

— Cum îi merg treburile? 

— Slavă Domnului, scrie că neaşteptat de bine. 

— Când se întoarce? 

— Când o să poată. 


Iar eu, cu sensibilitatea mea, a trebuit să ascult întrebările 
şi răspunsurile. Nici dacă mătuşa ar fi început cu Aniela o 
discuţie neverosimil de cinică, tot nu m-ar fi (, 'nervat mai 
mult decât asta. Pentru prima dată de la ver. Ixea mea la 
Ploszow, am simţit aversiune şi supărare împotriva Anielei. 

Ai măcar un pic de milă şi nu vorbi în faţa mea de omul 
acela, nu mulţumi, când eşti întrebată de sănătatea lui şi nu 
spune „Slavă Domnului” - mă gândeam în sinea mea. Între 
timp, ea a deschis şi cealaltă scrisoare şi uitându-se la dată, 
spuse: „E mai veche”. - şi începu să citească. Mă uitam la 
capul ei aplecat, la cărare, frunte, la pleoapele lăsate - şi 
mă gândeam că cititul ăsta durează nesuferit de mult. Am 
înţeles totodată că pe ea o leagă de Kromicki o serie 
întreagă de probleme şi țeluri comune, că sunt uniţi prin 
legături indisolubile, că din motive bine determinate trebuie 
să se simtă ca aparţinând unul altuia. Am înţeles că eu sunt 
şi voi continua să fiu în afară, chiar dac-aş obţine 
reciprocitatea ei. Până acum, din momentul în care am 
revăzut-o pe Aniela, simţisem doar adâncul nefericirii mele, 
aşa cum bănuieşti adâncul unei prăpăstii, acoperite de 
ceaţă. Acum ceața s-a destrămat şi am văzut prăpastia la 
adevăratele ei dimensiuni. 

Am însă o calitate: la o presiune prea mare, încep să mă 
destind. Dragostea mea n-a îndrăznit până acum să 
dorească ceva, dar în clipa asta gelozia a început să ceară 
cu disperare distrugerea şi călcarea în picioare a legăturii 
lor legale, implacabile şi a apartenenţei lor unul la altul. 
Aniela n-a citit decât câteva minute, dar eu în timpul acesta 
am trecut printr-o imensă gamă de chinuri, cu atât mai 
mult, că mă asaltau, ca de obicei, şi alte gânduri, 
constituind analiza şi critica durerii fundamentale. Îmi 
spuneam că revolta şi amărăciunea din mine seamănă 
totuşi cu nişte mofturi de femeie, mă mai gândeam că, cu 
asemenea nervi, nu se poate trăi. În cele din urmă, mi-am 
pus întrebarea: Dacă un lucru atât de natural, ca acela, că 
soţul scrie soţiei şi că ea citeşte scrisorile lui, te face să-ţi 


pierzi echilibrul, ce-o să fie, când o să vină el însuşi aici şi 
când, în fiecare moment ai să vezi şi-ai să constaţi că-şi 
aparţin unul altuia? 

Am răspuns în sinea mea: am să-l ucid! - dar totodată am 
simţit tot caraghioslăcul şi prostia unui asemenea răspuns. 

E uşor de înţeles că asemenea întrebări n-aveau darul de a 
mă linişti. După ce termină de citit, Aniela observă că sunt 
într-o stare de neobişnuită surescitare şi începu să-mi 
arunce priviri speriate. Ea este dintre firile acelea blânde, 
care au nevoie să fie înconjurate de o atmosferă 
prietenoasă, altfel se simt rău şi se tem. Nevoia asta 
decurge dintr-o excesivă sensibilitate. Îmi amintesc că pe 
vremea când bătrânul Chwastowski nu lua prânzul la fiul 
său berarul, ci aici, la palat, mătuşa se certa cu elia fiecare 
masă; până să se convingă de superficialitatea acestor 
certuri, Aniela se temea de ele, nu le putea suporta. Acum 
probabil că a neliniştit-o nervozitatea mea, cu toate câ n- 
avea cum să-i ghicească motivele. Mi s-a adresat de câteva 
ori, întrebându-mă chipurile de concertul Klarei, dar de 
fapt mă întreba din ochi: Cine-i cu tine? 

I-am răspuns privind-o rece, neputând să-i iert nici 
scrisorile, nici discuţia cu mătuşa. Imediat după micul dejun 
m-am ridicat şi am declarat că trebuie să plec la V arşovia. 

Mătuşa voia să rămân şi la prânz, după care, stabiliserăm 
să plecăm împreună la concert. I-am spus însă că mai am 
unele treburi de rezolvat la Varşovia şi într-adevăr voiam să 
fiu singur. Am dat poruncă să se pregătească trăsura. 

— Aş vrea să mă revanşez cumva faţă de domnişoara Hilst, 
spuse mătuşa, şi mă gândesc dacă să n-o invit pentru o zi la 
Ploszow. 

Evident, mătuşa considera invitaţia la Ploszow drept o 
mare cinste şi şovăia, dacă nu-i totuşi prea mult pentru o 
pianistă. 

După câteva clipe, vorbi din nou: 

— Dacă aş fi sigură, că este de familie deosebit de bună... 


— E prietenă cu regina României, am ripostat iritat, şi în 
fiecare an petrece acolo câteva săptămâni. Dacă venirea ei 
aici e o cinste, atunci e pentru noi. 

— De, de! mormăi mătuşa. 

Numai în clipa plecării, m-am adresat Anielei: 

— Vii şi tu cu mătuşa la concert? 

— Eu trebuie să rămân cu mama şi, în plus, trebuie să 
răspund la scrisori. 

— Nu vreau să deranjez, când este vorba de sentimentele 
unei soţii iubitoare. 

Pentru un moment m-a uşurat ironia acestor cuvinte. Las- 
să ştie că sunt gelos, mă gândeam. La fel ca maică-sa şi ca 
mătuşa, face şi ea parte din categoria „femeilor îngeril'*, 
care nu admit existenţa răului. Să înţeleagă c-o iubesc, să-i 
intre odată în cap, să se obişnuiască cu gândul acesta, să se 
neliniştească din pricina lui, să lupte cu el. Să implantez în 
sufletul ei un element străin, destructiv, un ferment - asta 
va fi o adevărată victorie! Vom vedea ce va fi mai departe. 

Uşurarea n-a fost decât de moment, dar adâncă, 
asemenea unei bucurii rele. Imediat ce am plecat însă, m-a 
cuprins o furie împotriva mea însumi şi dezgust. Dezgustul 
provenea din faptul că simţeam cât e de meschin tot ce-am 
spus şi ce-am gândit, cauzat numai de nişte nervi mult prea 
sensibili, irascibili, buni pentru o femeie isterică, nu pentru 
un bărbat. Am avut un drum foarte greu până la Varşovia, 
mai greu decât atunci, când, după ultima întoarcere din 
străinătate, mă decisesem să merg la Ploszow. Fără să 
vreau, am ajuns la concluzia că, incapacitatea de a organiza 
viaţa, care atârnă ea un fatum deasupra multora ca mine în 
general şi deasupra mea în special, provine de acolo, că 
elementul feminin predomină în caracterul nostru asupra 
celui masculin. Nu vreau să spun că am fi efeminaţi fizic, 
sau laşi sau oameni lipsiţi de energie la nevoie. Nu! E cu 
totul altceva; întreprinzători şi curajoşi suntem, dacă nu 
mai mult, cel puţin la fel cu ceilalţi; oricare dintre noi e 
oricând gata să încalece pe un cal neîmblânzit şi să meargă 


acolo unde e nevoie de el. Dar, din punct de vedere psihic, 
despre fiecare din noi se poate spune: e a şi nu e 1. Din 
structura noastră spirituală lipseşte acel echilibru calm şi 
sintetizant, care să ştie să dea la o parte nimicurile. Ne irită 
orice, ne îndepărtează şi ne dezgustă, din care cauză la 
fiecare pas sacrificăm lucruri nespus de mari pentru motive 
nespus de mici. Tot trecutul meu poate fi o dovadă. Doar am 
sacrificat o fericire imensă, care putea dura toată viaţa, am 
sacrificat viitorul meu şi pe cel al femeii iubite, numai 
pentru că în scrisoarea mătuşii am citit că domnul Kromicki 
are intenţia să-i ceară mâna Anielei. Nervii mi-au făcut 
figura şi m-au împins acolo unde nu voiam să ajung. N-a fost 
nimic altceva decât o manifestare a bolii de voinţă. Însă 
asta-i o boală pentru ele, nu pentru e i. Ce să mă mai mir, că 
şi acum mă port ca o isterică! E o nefericire pe care-am 
adus-o pe lume odată cu mine, la care au contribuit 
generaţii de-a rândul şi la care s-au mai adăugat şi 
condiţiile vieţii pe care-o duc. 

Totuşi, faptul că m-am scuturat de răspundere pentru 
tarele caracterului meu nu mi-a adus nici o bucurie. Când 
am ajuns la Varşovia, am vrut mai întâi să-i fac o vizită 
Klarei, însă m-a apucat o durere violentă de cap, care mi-a 
trecut abia pe seară, cu puţin înainte de sosirea mătuşii. 

Mătuşa m-a găsit gata îmbrăcat şi peste puţin timp am 
plecat împreună la concert, care a ieşit splendid. Renumele 
Klarei a atras toată intelectualitatea, pe toţi muzicienii, iar 
scopul filantropic - toată lumea bună. Am văzut mulţi 
cunoscuţi, printre care şi pe soţii Sniatynski. Sala era 
arhiplină. Dar eu aveam o dispoziţie atât de proastă şi 
nervii atât de slăbiţi, încât mă înfuria totul. Nici nu ştiu de 
ce, m-a cuprins teama că tot concertul Klarei va fi un fiasco. 
În clipa când a intrat în scenă, s-a întâmplat să tragă după 
ea un afiş, care se agăţase de trena rochiei. Mi s-a părut că 
asta o face de râs. Ea însăşi, îmbrăcată în rochie de seară, 
despărțită de mulţimea spectatorilor prin spaţiul gol al 
scenei, îmi făcea mai degrabă impresia unei artiste străine, 


decât a bunei mele cunoştinţe şi prietene. Mă întrebam fără 
să vreau, dacă e aceeaşi Klara, de care mă lega o prietenie 
sinceră. Între timp, încetară aplauzele cu care a fost 
întâmpinată. Pe feţe se zugrăvi acea concentrare chipurile 
inteligentă şi gravă, prin care oamenii care n-au idee de 
artă se dau drept cunoscători şi judecători. Klara se aşeză 
la pian şi deşi eram supărat pe ea, ca pe lumea întreagă de 
altfel, a trebuit totuşi să recunosc în sinea mea că are un 
cap aristocratic, bine aşezat, trăsături artistice, pline de 
simplitate, lipsite de orice exagerare. Începu să cânte 
concertul de Mendelssphn-Bartholdy, pe care-l ştiu pe 
dinafară - dar, ori din cauză că era conştientă că se 
aşteaptă enorm de mult de la ea, ori că era emoţionată de 
primirea nespus de caldă, fapt e că a început prin a cânta 
mai prost decât mă aşteptam. Asta m-a necăjit tare mult. M- 
am uitat la ea întrebător, ochii noştri s-au întâlnit o clipă, 
expresia de pe faţa mea a tulburat-o definitiv şi din nou am 
auzit câteva note neclare, fără forţa şi expresivitatea 
necesară. Acum eram sigur de fiasco. Niciodată pianul cu 
tonurile lui, în care lipsa de continuitate se amplifică din 
cauza distanţei de public şi a acusticii sălii estompate de 
înghesuială, nu mi s-a părut un instrument atât de 
sărăcăcios pentru concert. Din când în când aveam 
impresia că aud sunete sacadate de harpă. După o vreme 
Klara şi-a recăpătat stăpânirea de sine, dar consider că a 
cântat slăbuţ tot concertul. M-a cuprins o adevărată uimire, 
când 3a sfârşit, au răsunat aplauze cum n-am auzit 
niciodată la Paris, unde Klara fusese primită extraordinar 
de entuziast. Muzicienii s-au ridicat de pe locurile lor şi au 
început să discute aprins cu ziariştii; pe feţele lor luminate 
citeam o evidentă încântare. Aplauzele n-au încetat, până 
când Klara n-a apărut din nou pe scenă. A ieşit cu ochii 
plecaţi, iar eu, care ştiam să-i citesc gândurile pe faţă, am 
citit clar: Sunteţi drăguţi, vă mulţumesc, dar a fost atât de 
prost, încât îmi vine să plâng! Aplaudam şi eu, fapt pentru 
care mi-a aruncat o privire fugară, plină de reproş. lubeşte 


prea mult arta, ca s-o poată mulţumi aplauzele nemeritate. 
Mi s-a făcut milă de ea. Voiam să mă duc, să-i spun câteva 
vorbe, s-o calmez, dar aplauzele necontenite n-o lăsau să 
părăsească scena. S-a aşezat din nou la pian şi a cântat 
Sonata în de minor de Beethoven, care nu era în program. 

Nu există, după părerea mea, în lume o altă lucrare, în 
care să apară atât de pregnant zbuciumul tragic al unui 
suflet mare. Mai ales partea a treia a sonatei, presto agiiato. 
Probabil că atmosfera bucății corespundea enervării Klarei 
din seara aceea şi cu siguranţă corespundea stării mele de 
spirit, căci, de când trăiesc n-am auzit un Beethoven cântat 
atât de bine şi nu l-am simţit atât de profund. Eu nu-s 
muzician, dar presupun că nici aceştia n-au ştiut până acum 
câte nuanţe tainice se află în sonata aceasta. Nu ştiu să 
denumesc sentimentul pe care l-am încercat cu toţii, decât: 
apăsare! Aveam senzaţia că se va produce un cataclism, ba 
chiar viziunea pustiului de pe lumea cealaltă, 
înspăimântător de trist, inform, slab luminat de lună, în 
mijlocul căruia ţipă, plânge şi-şi smulge părul din cap o 
disperare fără seamăn. Era o groază pătrunzătoare, dar 
totodată irezistibil de atrăgătoare, căci, cel puţin în ceea ce 
mă priveşte, niciodată muzica nu mă apropiase atât de mult 
de ceva absolut. Fără să fiu mai sensibil decât alţii, aproape 
că aveam halucinaţii. Mi se părea că în pustiul acela, în 
spaţiul acela fără formă, în întunericul acela de dincolo, 
caut pe cineva care-mi este mai drag decât lumea toată, 
fără de care nu ştiu şi nu pot să trăiesc, că-l caut convins că 
va trebui să fac lucrul acesta o veşnicie, şi că tot n-am să-l 
găsesc niciodată. Mi se strânsese atât de tare inima, încât 
mi se tăiase respiraţia. N-am mai dat, nici o atenţie 
interpretării, care probabil trebuia să fi atins culmile unde 
nici nu se mai poată vorbi de ea. Toată sala era la fel de 
impresionată, inclusiv Klara. 

După ce a terminat, a mai rămas o vreme cu capul şi 
privirile ridicate în sus. Cu faţa palidă şi cu buzele 
întredeschise. Şi nu era un efect scenic, era, mai presus de 


orice îndoială, inspiraţie şi uitare de sine. Sala mai păstră 
câteva clipe o linişte mormântală, de parcă ar maii'i 
aşteptat ceva, încremeniţi cu toţii de tristeţe şi ascu.1- iad 
ultimele ecouri ale acestei disperări fără seamăn, duse de 
rafalele unui viscol nepământean. Pe urmă s-a întâmplat 
ceva, ce nu cred să se mai fi petrecut la nici un concert. S- 
au ridicat asemenea ţipete din sală, de parcă spectatorii ar 
fi fost ameninţaţi de o mare catastrofă. Câţiva ziarişti şi 
muzicieni se apropiară de scenă. Le vedeam capetele 
aplecându-se spre mâinile Klarei, iar ea avea lacrimi în ochi, 
dar faţa luminoasă, radioasă. M-am dus şi eu să-i strâng 
mâna. 

De când ne-am cunoscut, Klara mi-a vorbit întotdeauna 
franţuzeşte, de abia astăzi răspunzându-mi cu o fierbinte 
strângere de mână la felicitările mele, mă întrebă în 
germană: 

— liaben Sie mich verstanden? 

— Ja, am răspuns, und ich war sehr unglucklichI. 

Acesta era adevărul. În continuare concertul a fost un 
mare triumf pentru Klara. După concert, soţii Snialynski au 
luat-o la ei, unde au dat o serată. Eu n-am vrut să mă duc. 
Când m-am întors acasă, m-am simţit atât de obosit, că m- 
am trântit îmbrăcat pe o sofa şi am stat aşa vreo oră, fără să 
dorm. Abia cu puţin timp înainte dea mă apuca de scris, mi- 
am dat seama că mă gândeam numai la înmormântarea 
seminaristului, la Aniela şi la moarte. Am cerut să mi se 
aducă lumină şi m-am apucat de scris. 

Aprilie 

Scrisorile lui Kromicki m-au întristat în asemenea hal, 
încât nu mi-a trecut nici acum. Supărarea mea nejustil'icată 
pe Aniela a început să se atenueze; cu cât simt mai clar că 
am fost pe nedrept aspru cu ea, cu atât mă „M-aţi înţeles?” 
„Da, am răspuns, şi am fost foarte nefericii”. - în original, în 
limba germană. 

Cuprinde o căinţă mai profundă şi cu atât mă gândesc cu 
mai multă duioşie la ea. În schimb, văd tot mai limpede cât 


de inexorabil sunt uniţi prin forţa lucrurilor aceşti doi 
oameni. De ieri mă aflu în ghearele acestui gând şi de aceea 
n-am plecat astăzi la Ploszow. Acolo trebuie să mă 
controlez, să fiu calm sau să mă prefac a fi şi deocamdată 
nu-mi pot încă impune acest lucru. Totul în mine: gânduri, 
sentimente, impresii, totul s-a preschimbat într-o revoltă 
împotriva a ceea ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă poate exista 
o stare mai disperată, decât aceea de a nu fi de acord, dea 
protesta cu fiecare părticică din creier şi inimă împotriva a 
ceva, ştiindu-te totodată totalmente neputincios faţă de 
faptul împlinit. Mai mult chiar, ştiu că ăsta nu-i decât 
preambulul la ce mă mai aşteaptă. Nu-i nimic de făcut, 
absolut nimic! S-a măritat, este doamna Kromicka, aparţine 
altui bărbat şi îi va aparţine întotdeauna - iar eu, care nu 
mă pot împăca cu gândul, căci dacă m-aş împăca n-aş mai 
putea să exist, trebuie să sufăr! Tot la fel ar fi dacă aş 
protesta împotriva forţei de atracţie a pământului, ori a 
acelei ordini a lucrurilor, în baza căreia femeia măritată 
aparţine soţului ei. Atunci, ce-i de făcut? Să mă împac cu 
situaţia? La ce mi-ar ajuta cuvântul gol şi van: sunt de acord 
- de vreme ce în fiinţa mea nu-i nici un dram de acord? 
Sunt momente când mă gândesc să plec, dar ştiu perfect că 
în afară de femeia aceasta lumea este pentru mine egală cu 
moartea, adică egală cu nimic; mai mult chiar, ştiu de la bun 
început că n-am să plec nicăieri, pentru că nu voi găsi în 
mine destulă putere. De multe ori m-am gândit că suferinţa 
omenească poate fi mai imensă decât ne-o imaginăm şi că 
există momente, când gândurile despre suferinţă se 
termină, iar ea, ca o mare învolburată, merge mai departe 
şi mai departe. În clipa aceasta mi se pare că navighez pe o 
asemenea mare. 

Şi totuşi, nu! Mai e ceva, ce-mi rămâne. Am citit cândva în 
jurnalul lui Amiel10, că fapta nu-i decât gândul condensat 
până la starea de materie. Dar gândul poate rămâne şi în 
stare abstractă; sentimentul - nu. leoretic eram conştient 
de lucrul acesta şi mai înainte, însă abia acum am verificat 


această axiomă pe propria mea piele. Din momentul 
întoarcerii mele la Ploszow şi până în clipa asta, nu mi-am 
spus răspicat că doresc din toată inima ca şi Aniela să mă 
iubească, dar nu era decât o chestiune de cuvinte. În 
realitate ştiam că am dorit-o şi o doresc. Fiecare cuvânt de- 
al meu, fiecare privire, fiecare gest 

— Tindea numai către acest scop. Sentimentul care nu se 
identifică cu dorinţa şi cu fapta - nu valorează nimic. Atunci 
fie ca acest cuvânt să fie rostit: Vreau i Vreau să devin 
pentru Aniela fiinţa cea mai iubită şi cea mai dorită, aşa 
cum este ea pentru mine. Vreau să am reciprocitatea ei, să 
fiu stăpân pe gândurile şi sufletul ei şi nu mă gândesc deloc 
să pun stavilă dorințelor mele; voi face tot ce-mi va dicta 
inima şi voi utiliza toate mijloacele pe care mintea mea le va 
considera mai eficiente, pentru a dobândi reciprocitatea ei. 
Îi voi răpi lui Kromicki din Aniela atât cât voi putea şi i-o voi 
răpi de tot, dacă ea are să fie de acord. În felul acesta voi 
avea un scop în viaţă, voi şti de ce mă trezesc dimineaţa, de 
ce mănânc peste zi şi de ce mă fortific prin somn. Nu voi fi 
fericit pe deplin, fiindcă pentru asta ar trebui nu numai s-o 
iau cu totul, ci şi să mă răzbun pe el pentru că a avut-o - 
însă voi avea pentru ce să trăiesc. Asta-i salvarea mea. Şi 
nu-i o decizie pe care o iau în clipa aceasta; e doar 
confirmarea în vorbe a tuturor acelor forţe care se agită în 
mine, a voinţei şi dorințelor care sunt în natura 
sentimentului de dragoste şi care constituie o parte 
indisolubilă a lui. 

Am să risipesc în patru vânturi toate scrupulele. Teama că 
Aniela va fi nefericită dacă mă va iubi trebuie să cedeze în 
faţa. Adevărului vechi de când lumea, că fie şi numai 
prezenţa sentimentului de iubire în suflet îţi umple viaţa, ţi- 
o alimentează şi e de o sută de mii de ori mai prețioasă 
decât o viaţă pustie, goală. 

Cu mii de ani în urmă se ştia pe pământ că bun şi moral 
este numai ceea ce sporeşte viaţa, iar pustiul şi neantul 
aparţin împărăției răului. Clipa în care capul ei drag se va 


lipi de pieptul meu, în care buzele ei splendide se vor uni cu 
ale mele, va fi un act al binelui şi adevărului. Printre 
îndoielile care mi-au invadat creierul, un singur lucru 
străluceşte cu claritate, despre un singur lucru pot spune: 
cred că aşa este. Am găsit deci ceva sigur în viaţă. Ştiu 
perfect ce neconcordanţă este între această convingere a 
mea şi banala morală convenţională, făcută pentru folosinţa 
cotidiană a oamenilor. Ştiu că şi pentru Aniela va fi un lucru 
greu, înspăimântător, dar o voi lua de mână şi-o voi conduce 
cu fermitate, căci îi voi putea spune cu sinceră convingere: 
acolo este binele şi adevărul! 

Gândurile de genul acesta mă reconfortează. Cea mai 
mare parte a zilei s-a scurs însă foarte prost, cu sentimentul 
propriei mele neputinţe, având în vedere condiţiile în care 
ne aflăm amândoi, eu şi Aniela. Îmi trece prin minte chiar 
că s-ar putea ca ea să-l iubească pe Kromicki. Numai 
presupunând asta, am crezut că înnebunesc. Din fericire, 
după amiază a venit doctorul Chwastowski şi mi-a întrerupt 
şirul presupunerilor. Venise la Varşovia să se sfătuiască cu 
un doctor mai în vârstă, pe care îl chemau mai înainte la 
doamna Celina. Când şi-a. 'Tlerminat treburile, a trecut să 
mă vadă. Mi-a spus că doamnei Celina îi este tot aşa cum 
ştiu, dar că doamna Kromicka a avut de dimineaţă o durere 
puternică de cap şi nu a coborât la micul dejun. 

Apoi mi-a vorbit îndelung despre Aniela şi eu îl ascultam 
cu plăcere, căci asta îmi compensa lipsa ei. De altfel, vorbea 
ca un om inteligent, deşi tânăr. Mi-a mărturisit că preferă 
să-i privească pe oameni cu neîncredere, nu pentru că ar 
considera această poziţie drept unica justă, dar 
deocamdată i se pare mai sigură. În ceea ce o priveşte pe 
doamna Kromicka, crede că o poate încadra cu toată 
certitudinea printre firile superioare din toate punctele de 
vedere. Vorbea cu atâta aprindere despre ea, încât mi-a 
trecut prin minte bănuiala că în adâncul sufletului lui 
nutreşte ceva mai mult decât o simplă admiraţie. 


Dar, ciudat, această bănuială nu m-a supărat deloc, poate 
pentru că eram conştient de distanţa care-l desparte pe 
tânărul absolvent de Aniela. Dimpotrivă, îi eram 
recunoscător că şi-a dat seama de valoarea ei şi l-am reţinut 
mai mult la mine, mai ales că şederea lui mă ferea de 
gândurile mele mult prea grele. În timpul discuţiei, l-am 
întrebat ce intenţionează să facă în viitor. Mi-a răspuns că 
mai întâi trebuie să strângă ceva bani, ca să poată merge la 
câteva clinici din străinătate, apoi se va întoarce în ţară şi 
se va stabili la Varşovia. 

— Ce înţelegi prin a te stabili la Varşovia? 

— Muncă ştiinţifică la un spital şi, pe măsura posibilităţilor, 
practică medicală. 

— Şi, desigur, căsătorie. 

— Ya yeni timpul şi pentru asta, însă nu imediat. 

— Dacă nu se va ivi vreun sentiment mai puternic decât 
voinţa. Dumneata, ca doctor, ştii că iubirea este o necesitate 
fiziologică. 

Însă tânărul Chwastowski voia probabil să treacă în ochii 
mei drept o minte trează şi sigură pe sine, deasupra 
slăbiciunilor omeneşti; deschise larg braţele-i puternice, îşi 
netezi părul tuns scurt, ca o perie şi spuse: 

— Nevoia o recunosc, dar nu vreau să-i acord mai mult loc 
decât i se cuvine. Pentru fiecare nevoie există o soluţie. 

Zic-înd acestea zâmbi victorios, dar eu spusei cu 
seriozitate: 

— Dacă am chibzui mai profund asupra problemei iubirii, 
poate c-am ajunge la concluzia că e singurul lucru pentru 
care merită să trăieşti. 

Chwastowski se gândi câteva clipe. 

— Nu! Sunt o mulţime de alte lucruri. De exemplu, ştiinţa 
sau îndatoririle sociale. Nu am nimic împotriva căsătoriei, 
omul trebuie să se căsătorească şi pentru el însuşi şi pentru 
ca să aibă copii - căci şi asta este o datorie faţă de societate. 
Dar căsătoria e una şi permanentul amor e altceva. 

— Cum înţelegi asta? 


— Noi, dragă domnule, suntem furnicile care construiesc 
furnicarul. 

— Noi, oamenii muncii, n-avem timp să ne consacram viaţa 
femeilor şi amorurilor cu ele. Asta-i bună pentru cei care 
pot să nu facă nimic, sau care nu vor să facă nimic. 

Spunând acestea se uită la mine ca unul care vorbeşte în 
numele celor mai deştepţi oameni din ţara asta şi care 
spune lucruri solide şi înțelepte. Priveam cu oarecare 
satisfacţie la acest exemplar sănătos al speciei umane - şi 
trebuie să recunosc că lăsând la o parte o anumită infatuare 
tinerească, aproape studenţească - ceea ce spunea nu era 
deloc lipsit de înţelepciune. Este adevărat că femeia şi 
dragostea nu joacă nici pe jumătate un rol atât de mare în 
viaţa oamenilor muncii sau a acelora care au în faţa lor 
sarcini serioase, scopuri precise. Țăranul se însoară ca să 
fie însurat şi să-şi întemeieze o gospodărie. În realitate, 
capacitatea lui pentru sentimente profunde este mică, deşi 
poeţii şi prozatorii susţin altceva. Omul de ştiinţă, omul de 
stat, conducătorul, politicianul, îi consacră femeii doar o 
mică parte din viaţă. Excepţie îsc artiştii. Meseria acestora 
este să iubească, pentru că arta în sine există numai prin 
dragoste şi femeie. În general însă, numai în mediul celor 
bogaţi, dintre care un mare număr nu muncesc, femeia 
domneşte atotputernică şi le umple bărbaţilor viaţa în 
întregime. Pune stăpânire pe toate gândurile lor, este 
motorul tuturor acţiunilor, scopul exclusiv al tuturor 
iniţiativelor. Şi nu poate fi altfel. Mă iau de exemplu pe 
mine. Societatea căreia îi aparţin nu este atât de bogată ca 
altele, însă eu sunt un om bogat. Am folosit averea pentru a 
nu face nimic şi drept rezultat n-am avut şi nu am un scop 
precis în viaţă. Poate c-ar fi fost altfel, dacă mă năşteam 
englez sau german, dar aşa, a mai atârnat asupra mea şi 
acel păcat al neamului, denumit limproductivite slave. 
Niciunul din factorii componenți ai actualei civilizaţii nu m-a 
atras şi nu mi-a umplut sufletul, pe simplul motiv că 
civilizaţia asta este leşinată şi îmbibată de scepticism. Dacă 


ea singură simte că se sfârşeşte şi se îndoieşte de ea, e greu 
să-mi ceară mie să cred în ea şi să-i dedic viaţa. În general 
am trăit ca suspendat în aer, nicăieri n-am putut să prind 
rădăcini. Dac-aş fi fost un om uscat, rece sau foarte prost 
sau animalic de senzual, mi-aş fi limitat viaţa la un trai 
vegetal, ori la satisfacerea nevoilor animale - şi aş fi existat 
cumva. Dar s-a întâmplat tocmai invers. M-am născut cu o 
minte ageră, cu o fire bogată şi cu forţe de viaţă puţin 
obişnuite. Forţele acestea trebuiau să-şi afle o utilizare, dar 
nu şi-au găsit-o decât în iubire. Sunt conştient şi mă predau. 
De altfel, ar fi zadarnic să lupt împotriva acestei puteri. 
Dragostea - iată unica rațiune, unica bază a existenţei 
mele! Nenorocirea mea constă în faptul că fiind fiul unei 
civilizaţii bolnave, am crescut strâmb, aşa că şi dragostea 
asta mi-a venit strâmb. 

Simplitatea de gândire mi-ar fi adus fericirea, dar n-are 
nici un rost să mai vorbim despre asta. Orice cocoşat ar fi 
fericit să scape de cocoaşă, dar nu se poate, căci a fost 
cocoşat din pântecele mamei. Tot aşa şi cocoaşele mele au 
fost concepute încă din pântecele anormal al civilizaţiei şi 
epocii care m-a adus pe lume. Dar, strâmb ori drept, trebuie 
să iubesc - şi vreau. 

Mai 

Mintea mea a intrat cu totul în slujba sentimentelor şi 
acum nu mai e decât vizitiul acestora, având doar grijă, ca 
în goana cailor, să nu se sfărâme căruţa. De câteva zile sunt 
iarăşi la Ploszow şi tot ce spun şi ce fac nu-i decât o 
veritabilă tactică amoroasă. Doctorul Chwastowski a fost 
deştept că i-a prescris Anielei să se plimbe prin parc, 
pentru sănătate. Astăzi de dimineaţă am găsit-o acolo. Sunt 
momente, când sentimentul purtat în inimă, chiar dacă eşti 
pe deplin conştient de el, se manifestă brusc cu o putere 
neobişnuită, încât aproape că te sperie prin imensitate. Un 
asemenea moment am avut astăzi, când am văzut-o pe 
Aniela apărând la cotitura unei alei. Niciodată nu mi s-a 
părut mai frumoasă, mai dorită, mai neapărat a mea. Ea 


este singura femeie din lume, care, în virtutea unor forţe 
tainice, cu greu explicabile ştiinţific, este menită să mă 
atragă aşa cum magnetul atrage fierul, să pună stăpânire 
totală pe mine, să mă lege de ea, să devină scopul meu şi 
complinirea vieţii mele. Astăzi când mă apropiam de ea, 
aveam impresia că posedă nu numai farmecul ei propriu, ci 
toată vraja orei aceleia matinale, a primăverii, a vremii 
frumoase, a bucuriei păsărilor şi plantelor, din care cauză e 
pentru mine mai mult decât o femeie, este totodată 
întruchiparea frumosului, a puterii de seaiicţie şi a bucuriei 
întregii naturi. Şi m-am gândit că dacă a fost făcută astfel, 
încât să acţioneze asupra mea mai puternic decât asupra 
oricărui alt bărbat, atunci implicit îmi este hărăzită mie - 
deci, prin căsătoria ei mi-a fost călcat în picioare dreptul 
acordat de natură. Cine ştie, dacă toate strâmbătăţile de pe 
lume nu provin tocmai din nerespectarea acestor drepturi 
şi dacă nu cumva tocmai în asta constă imperfecţiunea 
vieţii. 

Greşit îşi imaginează oamenii dragostea cu ochii legaţi. 
Dimpotrivă. Nimic, nici cel mai mic amănunt nu scapă 
privirilor ei. Ea vede, observă totul la fiinţa iubită - şi 
topeşte totul cu flacăra ei într-un mare şi simplu: iubesc! 
Apropiindu-mă de Aniela am văzut că are ochii strălucitori, 
ca după somn, că pe faţa ei şi pe rochia albă de bumbac 
cade lumina soarelui galben-verzuie cernută printre 
frunzele tinere de carpen; am observat că părul îi e strâns 
fiecum, că bluza uşor bufantă conturează cu nespus farmec 
talia ei subţire şi braţele, că în îmbrăcămintea şi 
pieptănătura ei este o neglijenţă matinală şi totodată o 
prospeţime care-i măreşte şi mai mult atracţia. Nu mi-a 
scăpat din vedere nici faptul că pe aleea asta cu carpeni 
înalţi ea apare şi mai micuță decât este în realitate şi atât 
de tânără... aproape un copil, într-un cuvânt, nimic n-a 
scăpat atenţiei mele, dar toate observaţiile s-au contopit 
într-o încântare ameţitoare a omului care iubeşte ca un 
nebun. 


Când i-am spus „bună dimineaţa”, mi-a răspuns 
emoţionată. De câfeva zile se teme de mine, căci o 
hipnotizez cu fiecare cuvânt, cu fiecare privire. Seninătatea 
gândurilor ei a fost tulburată, fermentul i-a pătruns în 
suflet. Nu se putea să nu-şi dea seama că o iubesc, dar 
totodată văd clar, că nu vrea să recunoască asta pentru 
nimic în lume, nici faţă de ea însăşi. Uneori am senzaţia că 
ţin în mână un porumbel şi-i simt inima bătând speriată, 
neliniştită. Am păşit alături într-o tăcere stingheritoare, pe 
care n-am întrerupt-o dinadins. Ştiu că asemenea momente 
de stinghereală sunt foarte grele pentru ea, însă o 
transformă treptat în complicea mea şi mă apropie mai 
repede de ţel. În liniştea care ne înconjura auzeam doar 
scârţâitul nisipului sub tălpi şi ciripitul vesel al grangurilor, 
de care-i plin parcul. 

În cele din urmă, am început să vorbesc. Am dirijat 
discuţia aşa cum îmi convenea, căci cu toate că mintea mea 
era închisă la toate influenţele exterioare, la tot ce n-avea 
legătură cu dragostea mea, în schimb, în domeniul 
sentimentelor mele aveam o prezenţă de spirit îndoită, şi o 
agerime pe care o axi numai oamenii cufundaţi într-un 
somn magnetic, care văd într-o singură direcţie, dar cu 
mult mai clar decât oamenii normali. Am trecut foarte 
repede pe făgaşul problemelor personale. Vorbeam despre 
mine pe tonul acela de mărturisiri intime, cu care te 
adresezi fiinţei celei mai apropiate, singura pe lume, care 
are dreptul să ştie totul despre tine. În felul acesta s-a creat 
între noi o lume întreagă de lucruri comune, care ne 
aparţineau numai nouă. Deoarece însă o astfel de legătură 
intimă ar fi trebuit să existe, în baza instituţiei căsniciei, 
numai între ea şi soţul ei, o conduceam implicit pe calea 
infidelităţii spirituale, cu paşi atât de mici, încât nici nu-i 
putea sesiza. 

Fire pătrunzătoare însă, ea presimţea că am pornit pe o 
cale neobişnuită. O duceam tot mai departe şi mai departe, 
dar conducând-o, simţeam parcă o rezistenţă morală din 


partea ei. Îmi dădeam perfect de bine seama că opoziţia ei 
s-ar amplifica brusc, dacă aş forţa nota, ori dacă obstacolele 
n-ar fi atât de imperceptibile. Vedeam clar însă că balanţa 
înclină de partea mea şi că treptat o voi duce acolo unde voi 
dori. 

Special vorbeam numai de trecut. 

— Îţi aminteşti, am spus, că odată, în timpurile bune, m-ai 
întrebat de ce nu stau în ţară şi de ce 1 as să S6 irosească 
acele calităţi pe care le văd alţii la mine. În ceea ce mă 
priveşte, îmi amintesc fiecare cuvânt. Asta s-a întâmplat 
atunci când m-am întors târziu din oraş şi tu m-ai aşteptat... 
Nici nu pot să-ţi spun ce influenţă imensă aveai asupra 
mea... N-am putut să mă apuc imediat de ceva, căci a 
trebuit să plec. Pe urmă a venit moartea tatii... Dar 
cuvintele tale mi s-au întipărit în minte şi-ţi spun sincer, că 
dacă m-am întors, dacă intenţionez acum să mă stabilesc 
aici definitiv şi să lucrez ceva, dacă, în sfârşit, voi reuşi să 
realizez ceva, va fi numai influenţa ta şi meritul tău... 

Oâteva clipe s-a lăsat tăcerea între noi. Nu se aiâzea decât 
fluieratul grangurilor. Aniela probabil se gândea ce să-mi 
răspundă, căci în cele din urmă a spus: 

— Nu pot să cred că un om ca tine n-are şi alte motive mai 
importante. Ştii prea bine că asta-i datoria ta, iar ce-a fost 
atunci, a trecut, acum e cu totul altceva. 

— E altceva şi nu prea, am răspuns. Poate că dac-am să mă 
apuc să lucrez ceva, o să găsesc cu timpiil în asta şi 
stimulent şi pasiune. Dar, un om ca mine, care, în ciuda 
celor ce spuneai adineaori, nu s-a simţit până acum dator să 
se ocupe de nimic, trebuie să aibă nişte motive personale, 
că să-şi schimbe aşa viaţa, din temelii... Şi cu cât îi e mai 
greu să trăiască, cu atât îi este mai necesar stimulentul 
personal... în fond, de ce să te mint? ... Nu-s deloc fericit... 
Sentimentul îndatoririlor obşteşti este un lucru foarte 
frumos - numai că eu, din nefericire, nu-l am. Tu, care eşti 
mai bună şi mai generoasă decât mine, ai fi putut să. Mă 
înveţi asta... dar s-a întâmplat altfel... însă chiar şi astăzi, 


numai la gândul că tu ai vrut cândva ca eu să lucrez, numai 
prin tine şi pentru tine, cred că aş reuşi să mă apuc de ceva. 

Aniela grăbi pasul, dorind parcă să se întoarcă imediat 
acasă şi-mi răspunse, aproape în şoaptă: 

— Nu vorbi aşa, Leon, te rog, nu vorbi aşa! înţelegi doar, 
că eu nu pot să primesc o asemenea ofrandă. 

— De ce nu poţi? Să nu mă înţelegi greşit. Eşti şi vei 
rămâne pentru mine o soră pe care-o iubesc foarte mult. N- 
am vrut să spun nimic mai mult. 

Aniela îmi întinse agitată mâna, pe care o ridicai încet spre 
buze, cu mare respect. 

— Da, voi rămâne, voi rămâne întotdeauna! spuse ea 
febril. 

lar eu am văzut cum parcă i s-a luat o piatră de pe inimă, 
aşa de mult o liniştea, o cucerea şi o emoţiona cuvântul 
soră. Asta m-a ajutat să mă calmez şi eu, să redevin stăpân 
pe mine, căci în primul moment, când am atins cu buzele 
mâna ei dragă, mi s-a făcut negru înaintea ochilor şi-mi 
venea s-o îmbrăţişez, s-o strâng la piept şi să-i mărturisesc 
tot adevărul. 

Între timp faţa Anielei se făcuse mai luminoasă, mai veselă. 
Pe măsură ce ne apropiam de casă, neliniştea ei se topea, 
iar eu văzând cât de mult o pot cuceri mergând pe calea 
asta, am continuat pe un ton natural: 

— Vezi, dragă surioară, în jurul meu e un pustiu enorm. 
Tata nu mai este, mătuşa-i o femeie sfântă, dar e greu să mă 
înţeleagă, căci ea nu înţelege nici oamenii şi nici timpurile 
noi. Are cu totul alte concepţii decât mine. Nu mă voi 
căsători niciodată, aşa că - imaginează-ţi cât sunt de solitar! 
Nimeni în jur! Nici o fiinţă căreia să-i împărtăşeşti un gând, 
o intenţie, căruia să-i destăinuieşti un necaz... Pustiu, 
pustiu... Spune şi tu acum: ce. Poate fi ciudat în faptul că eu 
caut compătimire acolo unde presupun c-o pot găsi? ... Sunt 
ca un infirm, un cerşetor, care stă la poartă, aşteptând că 
poate au să se milostivească, să-i dea câţiva gologani. În 
clipa asta, cerşetorul, care-i într-adevăr foarte sărman, stă 


la fereastra ta şi cerşeşte puţină bunăvoință, prietenie, 
caritate. Nici nu se gândeşte la mai mult, decât la pomană, 
dar n-ai să refuzi să-l miluieşti, nu-i aşa? ... 

— Aşa-i, Leon, aşa-i. Cu atât mai mult, că dacă ţi-e atât de 
greu... 

Cuvintele s-au frânt şi buzele au început să-i tremure. Şi 
din nou mi-a trebuit un efort de voinţă să nu-i cad la 
picioare. Văzându-i tulburarea m-am emoţionat eu însumi în 
asemenea hal, că mi s-a pus un nod în gât şi-mi venea să 
plâng. 

— Anielo! Anielo! am bâiguit, neştiind ce să spun. 

Dar ea scutură din mâini, de parcă s-ar fi ferit de mine şi 
în cele din urmă şopti printre lacrimi: 

— Lasă-mă puţin... lasă-mă... am să mă liniştesc. Nu pot să 
mă întorc acasă aşa... dă-mi voie... 

Se îndepărtă cu paşi repezi. 

— Iartă-mă, Aniela! am strigat în urma ei. 

Mai întâi am vrut să alerg după ea, apoi m-am gândit că 
trebuie s-o las singură, aşa că am urmărit-o numai din 
priviri. Se îndepărta repede, pe aceeaşi alee pe care 
veniserăm împreună, la un moment dat o coti pe o potecă. 
Din când în când desişul o răpea privirilor mele, după care 
rochia ei albă apărea din nou printre copaci, strălucind în 
soare. O vedeam de departe cum închidea, deschidea şi 
iarăşi închidea umbrela, încercând poate astfel să-şi 
risipească emoția. În timpul acesta eu îi spuneam în gând 
cele mai dulci cuvinte pe care ţi le poate dicta dragostea. N- 
aveam putere să plec, fără să-i mai privesc odată chipul. A 
trebuit să aştept însă destul de mult. În cele din urmă s-a 
întors, dar a trecut repede pe lângă mine, parcă temându- 
se să n-o tulbur din nou. Când a ajuns în dreptul meu, mi-a 
zâmbit cu o drăgălăşenie îngerească şi mi-a spus: 

— Mi-a trecut, mi-a trecut! 

Şi într-adevăr, pe faţa ei îmbujorată de mers, nu se mai 
vedeau urmele lacrimilor. Am rămas singur şi m-a cuprins o 
bucurie nebună, de nedescris, inima mi-era plină de 


speranţă, stăpânită de un singur gând: mă iubeşte, se 
apără, nu vrea să cedeze, se amăgeşte singură, dar mă 
iubeşte! Câteodată, chiar şi omul cel mai echilibrat, dacă se 
află sub presiunea unor sentimente prea puternice, poate 
ajunge până la limita nebuniei, iar eu eram atât de aproape, 
încât îmi venea să fug în adâncul parcului, să mă tăvălesc 
prin iarbă şi să strig din toate puterile: mă iubeşte! 

Acum, când mă gândesc mai calm la bucuria resimţită, îmi 
dau seama că, era alcătuită din Dumnezeu ştie câte 
elemente. Era, pe de o parte, încântarea maestrului care 
simte că-i reuşeşte opera, şi mulţumirea păianjenului, sigur 
că-i pică musca în pânza ţesută, dar, pe de altă parte, era şi 
multă duioşie, milă, bunătate, cum spune poetul, toate cele 
de care se bucură îngerii în cer, Mi-era şi milă de fiinţa 
aceasta pură, dezarmată, care urma să cadă în ghearele 
mele, însă mila îmi amplifica dragostea şi implicit dorinţa de 
a o cuceri; aveam mustrări de conştiinţă că o înşel, dar 
totodată nutream şi sentimentul că niciodată în viaţă n-am 
vorbit atât de sincer ca acum, din adâncul inimii mele. 

Căci, doar n-am minţit atunci când i-am cerşit prietenia şi 
compasiunea. Îmi sunt necesare, ca aerul pe care-l respir. 
Nu mi-am exprimat toate dorinţele, fiindcă n-a sosit încă 
momentul; n-am spus tot adevărul, ca să nu-i sperii inima 
dragă şi temătoare. În sfârşit, ţintesc binele meu şi al ei pe 
calea pe care eu o consider cea mai directă. 

Mai 

Domneşte pacea în aer şi între noi. Aniela e liniştită şi 
fericită. Crede din tot sufletul în cuvintele mele, crede că 
nu-i vorba de nimic mai mult, decât de sentimente frăţeşti şi 
având conştiinţa împăcată, că mă poate iubi ca o soră, şi-a 
deschis inima. Numai eu ştiu că ăsta nu-i decât un mod loial 
de a se înşela pe sine însăşi şi de a-şi înşela bărbatul, căci 
sub eticheta sentimentului frăţesc se ascunde în sufletul ei 
şi creşte un altul; dar, bineînţeles, n-am de gând să-i 
deschid ochii, până când sentimentul acela nu va ajunge 
irezistibil... în curând o va cuprinde ca o flacără, pe care n-o 


va putea înăbuşi nici voinţa, nici simţul datoriei, nici 
timiditatea acestei femei albe ca o lebădă. Deocamdată mi-e 
şi mie bine, atât de bine, încât în unele momente mă 
gândesc că aş putea să nu-i mai cer nimic altceva, cu 
singura condiţie ca nimeni să nu mai aibă nici un drept 
asupra ei. Tot mereu îmi revine gândul că de vreme ce eu 
sunt cel care o iubesc cel mai musit, atunci dreptul meu 
trebuie să fie cel mai ferm. Ce poate fi mai logic şi mai just 
decât asta? Doar în etica tuturor popoarelor şi a tuturor 
religiilor, legătura dintre un bărbat şi o femeie se bazează 
pe dragoste reciprocă. 

Astăzi sunt calm şi fericit; prefer să simt cu toţi porii fiinţei 
mele, decât să filosofez. E între noi o atmosferă degajată, de 
cordialitate şi intimitate. Cât de mult suntem făcuţi unul 
pentru altul! Cât de atrase se simt fiinţele noastre una către 
cealaltă! Şi cât de mult se bucură, biata de ea, de căldura 
acestor înşelătoare sentimente frăţeşti! Niciodată, de când 
m-am înapoiat aici, n-am văzut-o atât de veselă ca acum. 
Înainte, când o priveam, îmi aminteam de poor Tom al lui 
Shakespeare. Firea ei are nevoie de iubire ca de aer, iar 
Kromicki, ocupat cu afacerile, n-o iubeşte suficient şi nici 
nu-i capabil să iubească. Ea ar putea pe drept cuvânt să se 
plângă şi să repete după Shakespeare: „L-e frig bietului 
Tom!” Gândindu-mă la asta nu-mi pot stăpâni emoția şi-i jur 
în gând, că n-o să-i fie frig, atâta timp cât voi trăi eu. 

Dacă dragostea noastră ar fi rea, n-ar putea să plutească 
în jur atâta pace. Faptul că Aniela nu-i spune pe nume 
sentimentului ei n-are nici o importanţă. El există! Toată 
ziua de astăzi s-a scurs ca-ntr-o idiiă. Până acum nu-mi 
plăceau duminicile. Acum îmi dau însă seama că duminica, 
în special la ţară, poate să fie de dimineaţa şi până seara, ca 
un adevărat poem. Imediat după micul dejun ne-am dus Ia 
biserică, la slujba de dimineaţă. A mers cu noi şi mătuşa, ba 
chiar şi doamna Celina, profitând de vremea splendidă, ne-a 
însoţit în fotoliul ei pe rotile. Nu erau prea mulţi oameni, 
căci ei se îmbulzesc de regulă ia slujba mare, la amiază. 


Stând în bancă lângă Aniela aveam senzaţia plăcută, că stau 
lângă logodnica mea. Mă uitam din când în când la profilul 
ei dulce, scump, la mâinile pe care le ţinea împreunate pe 
bancă şi concentrarea care se citea pe faţă şi în toată ţinuta 
ei, mi se transmitea fără să vreau. Senzualitatea mea 
adormise, gândurile îmi deveniseră pure şi o iubeam cu o 
dragoste de-a dreptul ideală, căci simţeam ca niciodată, că 
ea e fără îndoială cu totul alt tip de femeie decât cele pe 
care le întâlnisem până acum, de o sută de ori mai bună şi 
mai imaculată. 

De mult nu mă mai încercaseră asemenea sentimente, ca 
în biserica aceea de ţară. Contribuia la asta şi prezenţa 
Anielei şi atmosfera solemnă din biserică şi blinda sclipire a 
luminărilor în întunericul altarului şi dârele colorate de 
lumină filtrată prin vitralii şi ciripitul vrăbiilor la ferestre şi 
slujba molcomă. Totul respira încă o somnolenţă matinală, 
nespus de liniştitoare. Gândurile mi se ordonau frumos şi 
calm ca norii de fum, care se ridicau din cădelniţă în faţa 
altarului. Atunci s-a trezit în mine ceva, ca o dorinţă de 
sacrificiu şi o voce lăuntrică spunea: Nu tulbura apa asta 
liniştită, respectă transparenţa ei! 

Între timp slujba s-a terminat şi am ieşit din biserică, în 
faţa uşii i-am văzut cu uimire pe bătrânii Latysz, stând 
amândoi pe jos, cu nişte blide de lemn în mână, cerşind. 
Mătugşa, care ştia de darul pe care li-l făcusem, s-a înfuriat 
teribil când i-a văzut şi a început să-i certe, dar bătrâna 
Latyszowa, fără să-şi retragă blidul pe care-l tot întindea 
spre noi, i-a spus calm: 

— Apăi, pomana domniilor voastre, conaşilor, e una, iar 
voia Domnului, e voia Domnului şi nu trebuie să te- 
mpotriveşti. Nouă aşa ne-o poruncit Isus, să stăm acilea, 
acilea rămânem acu şi-n vecii vecilor, amin. 

La un asemenea raţionament nu mai exista ripostă. Mai 
ales finalul „în vecii vecilor, amin” mi-a impus atât de mult, 
că le-am dat de pomană pentru originalitate. De fapt, 
poporul crede în predestinare, căreia i se supune, dar o 


îmbracă într-o haină creştină, după legea lui. Aceşti Latysz, 
cărora le-am dat o mie două sute de ruble, sunt acum mai 
avuţi decât au fost vreodată şi totuşi s-au dus la uşa bisericii 
să cerşească, având convingerea că asta era predestinarea 
lor. 

Ne-am înapoiat acasă. Tocmai băteau clopotele pentru 
slujba mare şi pe drum am întâlnit grupuri de bărbaţi şi 
femei. Cei care aveau gospodăriile mai departe, o tăiau 
direct peste câmp, prin potecile din lanurile de grâu, care 
crescuse destul de mare în primăvara asta timpurie. Cât 
vedeai cu ochii, pe toată întinderea câmpiei, sclipeau în 
soare basmalele colorate ale fetelor, ca macii în verdele 
griului. În paranteză fie spus, nicăieri în Europa n-am văzut 
întinderi atât de mari de şes, ca la noi. M-a impresionat de 
asemenea caracterul acela exclusiv duminical, care 
răzbătea atât din feţele oamenilor, cât şi din natură. E 
adevărat, că şi vremea era minunată, dar aveai impresia, că 
vântul nu suflă, pentru că e duminică, lanul de grâu nu se 
leagănă şi frunzele nu tremură în plopi, pentru că e 
duminică; pretutindeni domnea o pace imensă, veselie, 
linişte, haine de sărbătoare şi lumină din plin. 

I-am explicat Anielei, în ce constă din punct de vedere 
plastic frumuseţea priveliştii şi a petelor de culoare, 
armonizate în tonul albăstriu al aerului. Pe urmă am 
început să discutăm despre ţărani. Eu, trebuie să recunosc, 
vedeam în ei un grupaj de modele mai mult sau mai puţin 
picturale. Aniela în schimb, îi privea cu totul altfel. Mi-a 
povestit o mulţime de lucruri caracteristice pentru ei, unele 
triste, altele vesele; mersul şi vorbitul o înviorase şi era atât 
de fermecătoare, încât fără voie, uitându-mă la ea, repetam 
în gând ultimele trei versuri dintr-un poem, pe care-l 
scrisesem cândva, în vremea studenţiei şi pe care nici nu-l 
mai ţineam de altfel minte în întregime: 

Mă mir doar, că florile Nu cresc pe urmele paşilor tăi. 

Tu eşti raiul de mai şi primăvara! 


Discuţia a ajuns iarăşi la bătrânii Latysz, de fapt la 
bătrână, fiindcă ea, cu raţionamentul ei de la uşa bisericii 
ne-a amuzat în cele din urmă. Am încercat să-l aplic ia mine. 
Deoarece mătuşa rămăsese cu câţiva paşi mai în urmă, cu 
doamna Celina, pe care o ducea cu căruciorul un servitor, 
puteam să-i amintesc Anielei relativ liber de ultima noastră 
plimbare prin parc. 

— Nu-i mult, am zis, de când te-am rugat să-mi dai 
milostenie şi tu mi-ai dat-o. Acum văd că asta nu mă obligă 
întru nimic şi că mă pot duce liniştit la uşa bisericii să 
cerşesc. 

— Aha! răspunse Aniela veselă, adică să cerşeşti aceeaşi 
milă şi de la alte inimi milostive. Tanti se duce chiar astăzi 
să. Invite la Ploszow o asemenea inimioară, înţeleg! ... 

Am ripostat, că domnişoara Hilst este prea mare, ca să 
încapă într-o singură inimă, şi c-ar trebui cel puţin trei s-o 
iubească concomitent, însă Aniela a continuat să mă 
tachineze şi ameninţându-mă cu degetul, repeta: 

— Eu cam bănuiesc ceva, bănuiesc eu ceva! 

— De data asta pe nedrept, căci inima mea e plină de 
sentimente frăţeşti şi acolo e stăpână în exclusivitate fiinţa 
asta răutăcioasă, care mă tachinează în clipa de faţă. 

Aniela a încetat să mai râdă şi să mă mai amenințe, a 
micşorat pasul şi după puţin timp mergeam împreună cu 
doamnele bătrâne. Toată ziua s-a scurs fără nori şi atât de 
vesel, încât uneori aveam impresia că sunt din nou tânăr. 
Din ochi îi spuneam c-o iubesc, dar dorinţa adormise în 
mine. Îmi era prea scumpă Aniela în ziua aceea pentru aşa 
ceva. Imediat după micul dejun mătuşa a plecat la Varşovia, 
iar eu mi-am petrecut restul zilei în camera doamnei Celina, 
citindu-i din scrisorile lui Montalembert *, cu care tata 
fusese pe vremuri în corespondenţă. Şi m-aş fi plictisit tare 
mult cu scrisorile astea, dacă n-ar fi fost prezenţa Anielei. 
Ridicând ochii din carte întâlneam privirea ei, care mă 
umplea de bucurie, căci ori eu nu mai sunt în stare să judec, 
ori ea se uita la mine cum se uită o femeie sinceră şi pură, 


care fără să-şi dea seama, iubeşte din tot sufletul. Ce zi 
grozavă a fost! Mătuşa s-a întors pe seară şi ne-a anunţat 
musafiri pentru a doua zi: soţii Sniatynski şi Klara Hilst. 

S-a făcut târziu, dar nu vreau să dorm, ca să nu mă 
despart de impresiile de peste zi. Nici un vis nu poate fi mai 
frumos decât ele, în plus, tot parcul se cutremură 
literalmente de cântecele privighetorilor, iar eu sunt totuşi 
un bătrân romantic! Noaptea s-a lăsat la fel de frumoasă 
cum a fost şi ziua. Cerul este înţesat de stele. Îi spun în 
gând Anielei: noapte bună! Am repetat urarea asta de vreo 
sută de ori. Văd că în afară de limproductivite slave, mai 
am în plus şi o doză serioasă de sentimentalism polonez. 
Până acum nu mă ştiam sub aspectul acesta. Dar, ce 
contează... O iubesc foarte mult! 

13 mai 

Musafirii n-au venit. Sniatynski ne-a comunicat că au să 
vină mâine, dac-o să fie vremea bună. Astăzi s-a năpustit 
peste Ploszow o furtună, cum nu s-a mai pomenit de mult pe 
aici. Pe la zece dimineaţa s-a iscat un viscol fierbinte, care a 
acoperit pământul cu nori de praf. N-a suflat tot timpul, dar 
rafalele lui au ţinut până spre prânz, lovind unele după 
altele şi atât de furioase, că aplecau copacii până la 
părnânt. Frumosul nostru parc s-a umplut de trosnetul 
crengilor rupte, iar printre norii de praf se ridicau roiuri de 
frunze smulse. Un tei mare, care creştea în faţa pavilionului 
din dreapta, unde a murit preotul Latysz, s-a despicat în 
două. Era un aer 

Charles conte de Montalembert, publicist francez (1810- 
1870). 

Nesuferit de sufocant, nu se putea respira; aveam 
impresia că viscolul ţâşneşte din nişte adâncuri 
înfierbântate şi că aduce cu sine miros de cărbuni aprinşi. 
Mie, care sunt obişnuit cu sirocco din Italia, nu-mi dăuna 
prea mult, însă doamna Celina suferea nespus, Aniela 
împreună cu ea, iar mătuşa i-a făcut scandal lui 
Chwastowski pentru devastarea parcului. Bătrânul arţăgos, 


care probabil că fusese tras de urechi nu odată în şcoală, 
din eauza lui Homer şi care n-a mai uitat până astăzi 
Odiseea şi nu-şi uită nici limba în gură, i-a răspuns mătuşii, 
că dac-ar fi fost Eoll1 n-ar mai fi slujit ca administrator la 
ea şi nu s-ar mai fi expus la acuzările ei nedrepte. Mătuşa a 
cedat de data asta, dar cred că numai speriată de noile 
ameninţări pe care le trimitea cerul. Pe la amiază s-a liniştit 
brusc, în schimb au început să se prăvale valuri uriaşe de 
nori, când negri ea păcura, când arămii şi tiviţi cu aur. 
Uneori se făcea întuneric ca noaptea, aşa că doamna Celina 
a cerut să se aprindă lămpile, alteori se lăsa deasupra 
pământului o lumină roşietică, rău prevestitoare. Parcă o 
spaimă imensă cuprinsese întreaga natură. Domnul 
Chwastowski dădu o fugă până la conac, să pună să fie 
adunate vitele de pe câmp, însă păstorii le aduseseră 
singuri, fără să mai aştepte porunca şi în curând începu să 
răsune mugetul jalnic al vacilor, auzindu-se până la noi, în 
liniştea care se lăsase afară. Apucând clopoţelul de Loretto, 
despre care se spune, că are darul de a feri de trăsnet, 
mătuşa o porni să colinde tot palatul, trecând din încăpere 
în încăpere şi sunând cu îndârjire. Nici măcar n-am încercat 
să-i explic, că sunetul clopoţelului într-o atmosferă atât de 
nemişcată mai degrabă poate să aducă trăsnetul, decât să-l 
îndepărteze. Dimpotrivă, pe deplin conştient că n-o pot 
ajuta cu nimic, am însoţit-o în toată expediţia asta, * fiindcă- 
mi era ruşine s-o las să se expună singură. Trebuie să 
recunosc, că era grozavă, cum se uita provocator cu capul 
dat pe spate, la valurile de nori negri şi arămii; 
ameninţându-i cu clopoţelul ei. Nu mi-a părut rău că m-am 
dus cu ea, căci mi s-a înfăţişat înaintea ochilor în toată 
măreţia ei: în momentele când totul tremura de spaimă şi 
era copleşit de groază, numai ea nu se. lemea, dimpotrivă, 
provoca, suna clopoţelul! 

Ne-am îfcapoiat tocmai când primele tunete au început să 
zguduie cerul. Peste câteva minute bubuitul era 
neîntrerupt. Aveam impresia că în momentul în care tunetul 


se rostogoleşte pe 1, a baza norilor, plafonul lor se 
cutremură şi se prăvale cu totul,. Cu zgomot de nedescris, 
asupra pământului. 'Trăsnetul a căzut pe un eleşteu de la 
capătul parcului şi apoi altul, imediat, mai aproape, aşa că 
palatul a fost zguduit din ţâţâni. Femeile au început să se 
roage, iar eu am avut momente de stinghereală şi dezgust, 
căci dacă m-aş fi rugat împreună cu ele, ar fi fost doar 
ipocrizie din partea mea; în caz contrar, n-ar fi fost decât o 
paradă. De om prost crescut, care-şi dă aere de intelectual 
înaintat şi care nu ţine cont de un obicei de la ţară şi, în 
primul rând, de spaima femeilor. În curând însă am 
constatat că mă înşel, bănuindu-le că le-ar fi teamă. Feţele 
lor erau calme, ba chiar senine. Probabil, că rugăciunea 
tradiţională reprezenta pentru ele o garanţie împotriva 
tuturor pericolelor, că nu mai era loc pentru teamă în 
inimile lor. Atunci m-am gândit, cât sunt de străin 
spiritualiceşte printre aceste trei poloneze, dintre care 
fiecare ştie de zece ori mai puţin decât mine, dar după 
măsura obişnuită, omenească, valorează de zece ori mai 
mult. Ele sunt asemeni cărţilor cu un număr relativ mic de 
pagini, dar pline de reguli clare şi simple, în timp ce, în 
toate tomurile din care mă compun eu nu există nici un 
adevăr neîndoielnic şi eu sunt primul gata să mă îndoiesc 
de oricare dintre ele. 

Dar gândul acesta a fost de scurtă durată, izgonit de 
furtuna care lua proporţii tot mai amenințătoare. Vântul s-a 
pornit din nou cu atâta furie, că tot parcul se culca sub 
loviturile lui. Erau clipe când se oprea brusc şi atunci se 
revărsau peste pământ şuvoaie de ploaie. Nu vedeam 
picăturile, ci şiruri neîntrerupte de apă, ca nişte şnururi 
care uneau cerul cu pământul. Aleile parcului se 
transformaseră în pâraie repezi. Câteodată, o rafală 
neaşteptată, îngrozitoare, spărgea în ţăndări toată apa 
atârnată între cer şi pământ şi atunci o ceaţă densă 
acoperea pământul, că nu mai vedeai nici la un pas. 
Canonada asurzitoare a tunetelor continua fără 


întrerupere. Aerul era încărcat de electricitate. Pulsul îmi 
zvâcnea. Chiar şi în casă se făcea simţit mirosul acela iritant 
de furtună. În cele din urmă, la fel ca stihia de afară se 
dezlănţuiră şi gândurile şi dorinţele mele. Am uitat de 
furtună, n-o mai vedeam înaintea ochilor decât pe Aniela. 
Mi-am pierdut cu totul controlul asupra mea şi apropiindu- 
mă de ea, am întrebat-o: 

— Vrei să priveşti furtuna? 

— Da, răspunse ea. 

— Atunci vino alături, în camera cealaltă... Acolo e o 
fereastră largă, venețiană... 

A venit şi ne-am aşezat în faţa pervazului. În clipa aceea se 
lăsase un întuneric aproape deplin, sfâşiat la fiecare câteva 
secunde de fulgere albe şi roşii, care dezvăluiau adâncurile 
cerului şi luminau totodată feţele noastre şi lumea întreagă 
deopotrivă. Aniela era liniştită, eu însă, eu fiecare fulger o 
doream şi mai mult. 

— Nu te temi? am întrebat-o în şoaptă. 

— Nu... 

— Dă-mi mâna... 

Mă privi cu uimire. Încă o clipă şi aş fi luat-o în braţe şi mi- 
aş fi apăsat buzele pe buzele ei, după care n-avea decât să 
se despice pământul şi să înghită întregul Ploszow. Dar ea s- 
a speriat, nu de furtună, ei de expresia întipărită pe faţa 
mea şi de şoapta aceea, căci retrăgându-se repede de la 
fereastră, se întoarse în camera de alături, unde erau 
bătrânele. 

Am rămas singur, furios şi umilit. Aş fi abuzat fără doar şi 
poate de încrederea Anielei, şi totuşi, mi se părea că m-a 
jignit prin lipsa ei de încredere. Am hotărât s-o fac să simtă 
acest lucru. Bântuit de asemenea gânduri, nu mi-am 
recăpătat uşor echilibrul. Am mai stat vreo oră singur la 
fereastră, privind absent la fulgerele orbitoare. Între timp 
se lumina tot mai mult, norii se destrămau şi chiar din când 
în când strălucea un soare ieşit parcă din baie şi mirat de 
pustiirile făcute de furtună. 


Stricăciunile erau mari. Pe aleile parcului curgea încă o 
apă galbenă, învolburată, deasupra căreia se vedeau 
crengile rupte. Din loc în loc se zăreau chiar copaci 
prăbuşiţi, ori tulpini cu rupturi mari, ca nişte răni. Cât 
vedeai cu ochii, numai distrugere şi ruină, ca după o 
bătălie. 

Când s-a mai zvântat puţin apa, m-am îndreptat spre 
eleştee, vrând să văd pagubele mai de aproape. Deodată, 
tot parcul începu să roiască de oameni, care cu o ciudată 
energie şi bucurie se apuca să smulgă crengile rupte şi să 
taie copacii prăbuşiţi. Erau ţărani săraci, * care neavmd 
pădure, veniseră cu seceri şi topoare în parc, intrând prin 
spărturile făcute de furtună în garduri, ca să-şi strângă 
provizii de lemne. De fapt, nu-mi păsa, dar fiindcă nu 
ceruseră voie nimănui şi intraseră aşa, ca barbarii şi mai 
ales pentru că eram prost dispus, începui să-i gonesc cu o 
furie care creştea pe măsură ce ei se opuneau. l-am 
ameninţat că am să-i reclam la primar, când deodată a 
răsunat în spatele meu vocea cea mai dulce de pe lume, 
întrebându-mă franţuzeşte: 

— Crezi, Leon, că într-adevăr strică ceva, dacă au să 
curețe parcul? 

M-am întors şi am văzut-o pe Aniela, cu o băsmăluţă legată 
sub bărbie. Cu ambele mâini îşi ţinea poalele rochiei, 
dezvelind până la glezne picioarele mici, încălţate cu 
cizmuliţe. Stătea aşa, puţin aplecată în faţă, privindu-mă 
rugătoare. 

Văzând-o, mi-a trecut supărarea într-o clipă, am uitat de 
momentele neplăcute prin care trecusem nu de mult Şi am 
privit-o îndelung, neputând să-mi satur privirile. 

— Porunceşti? am întrebat. 

Şi întorcându-mă spre oameni, le-am spus: 

— Mulţumiţi doamnei şi puteţi să luaţi lemnele. 

De data asta au ascultat cu plăcere de porunca mea. Unii 
dintre ei, care probabil nu prea cunoşteau relaţiile de la 
curte, îi spuneau „domnişoarăl 1, ceea ce mă umplea de o 


nespusă plăcere. Dacă Ploszow-ul ar fi fost al meu, la un 
cuvânt de-al ei aş fi permis să se taie întreaga pădure. După 
o jumătate de oră parcul era curăţat de tot ce rupsese 
furtuna şi într-adevăr căpătase un aspect ceva mai vesel. 
Umblând cu Aniela pe alei, am găsit o mulţime de rândunici 
şi alte păsărele ucise de furtună sau doar pe jumătate 
moarte, dar ude de tot. Adunându-le şi dându-le Anielei, îi 
atingeam mâinile, o priveam în ochi şi din nou îmi era bine. 
Idila de ieri revenise pentru noi doi şi odată cu ea atmosfera 
degajată, veselia. Inima-mi era bucuroasă la maximum, căci 
vedeam ceea ce nu vedea Aniela şi anume, că în relaţiile 
chipurile frăţeşti dintre noi era de două ori mai multă 
tandreţe decât ar fi putut exista chiar între cei mai 
drăgăstoşi fraţi. Eram absolut convins, că ea mă iubeşte 
fără să-şi dea seama, că mă iubeşte la fel cum o iubesc eu 
pe ea. Se realizase astfel mai mult de jumătate din 
speranţele şi planurile mele - îmi mai rămânea doar s-o fac 
să-şi dea seama de ceea ce simte şi să recunoască. 

Când mă gândesc la asta, îmi amintesc cu inima bătând de 
fericire, ce am scris cândva în jurnalul acesta şi anume, că 
nici o femeie din lume nu-i poate rezista bărbatului de 
partea căruia este inima ei. 

15 mai 

Oaspeţii noştri au venit abia astăzi, nu ieri, şi foarte bine 
au făcut, căci astăzi pământul se uscase de-a binelea şi 
vremea redevenise frumoasă. Ziua aceasta de cinsprezece 
mai va fi una din cele mai importante zile din viaţa mea. 
Acum a trecut de miezul nopţii, dar nu dorm şi nu vreau să 
mă culc; somnul mi-a fugit, iar simţurile îmi sunt atât de 
agitate, încât nu simt nici cea mai mică oboseală. Aş vrea să 
scriu până dimineaţă. Mă străduiesc doar să nu încep cu 
sfârşitul şi să notez totul în ordine, aşa cum m-am obişnuit. 


Mătugşa a trimis trăsura după soţii Sniatynski şi Klara 
foarte devreme, aşa că au fost la Ploszow încă înainte de 
prânz. Doamnele au sosit proaspete, vesele şi vorbăreţe ca 
nişte vrăbii, bucuroase de vremea frumoasă şi de excursia 
asta ia ţară. Şi ce toalete aveau! Ce pălării fantezii! Klara 
era splendid îmbrăcată, într-o rochie de culoare pastel, în 
dungi, în care nu arăta atât de uriaşă ca de obicei. Am 
observat că Aniela a studiat-o tot timpul, încă de la venire, 
parcă uimită de frumuseţea ei, de care nu pomenisem 
niciodată, ori de câte ori fusese vorba despre Klara. N-o 
făcusem intenţionat, ci pur şi simplu mintea mi-e atât de 
absorbită de Aniela, că la multf” lucruri nici nu mă gândesc, 
iar pe altele nici nu le văd. lată, de exemplu, cu toate c-am 
fost de două ori la Sniatynski, abia acum, la Ploszow, am 
remarcat că ea are părul tuns scurt şi de altfel îi stă foarte 
bine aşa. Bretonul blond îi dă un aer băieţesc, hotărât şi 
poznaş. Acum suntem foarte buni prieteni. Mai înainte ar fi 
fost în stare să mă strângă de gât din cauza Anielei, dar 
probabil a aflat de la soţul ei cât am suferit şi pentru că 
femeile au o mare slăbiciune pentru oamenii care suferă din 
dragoste, mi-a iertat cu mărinimie toate greşelile. Prezenţa 
unei femei atât de plăcute şi vioaie a fost foarte utilă ca să 
se spargă gheaţa de început dintre Aniela şi Klara, fiindcă 
mătuşa mea, care-i era recunoscătoare Klarei pentru 
concert, a primit-o cu o neobişnuită căldură, în timp ce 
Aniela, cu toată amabilitatea şi drăgălăşenia-i înnăscute, 
părea intimidată şi cam rigidă. Abia în timpul micului dejun, 
în atmosfera veselă generală, s-au mai apropiat oarecum 
între ele. Klara a fost şocată de frumuseţea Anielei şi pentru 
că este foarte deschisă şi s-a obişnuit să-şi spună gândurile 
cu toată libertatea artistului, i-a mărturisit Anielei în faţă, 
cât este de surprinsă, însă a făcut-o cu atâta, graţie şi 
sinceră încântare, încât nu se putea să n-o cucerească. 
Doamna Celina, prezentă şi ea la masă, se umfla în pene şi 
cu toate că se afla pentru prima dată în societatea unei 


femei din mediul artistic, începu s-o privească pe Klara cu 
tot mai multă îngăduinţă şi simpatie. 

În cele din urmă, întorcându-se spre ea, îi declară, că, deşi 
este mama Anielei, trebuie să recunoască, că aceasta a fost 
de la început un copil frumos şi că s-ar fi aşteptat chiar la 
mai mult la maturizare. Au intrat în vorbă şi soţii Sniatynski. 
EI începu o dispută cu Klara pe tema diverselor tipuri de 
femei şi discută despre tipul Anielei şi' perfecțiunea ei 
estetică într-un fel atât de nostim de obiectiv, de parcă 
Aniela ar fi fost un portret agăţat pe perete şi nu o 
persoană prezentă, vie. lar ea ascultând se înroşise ca o 
fetiţă şi-şi lăsase în jos pleoapele-i umbroase, devenind 
astfel şi mai frumoasă decât de obicei. 

Eu tăceam, dar comparam în mintea mea cele trei feţe de 
femei, încercând să fiu obiectiv, adică să las la o parte faptul 
că pe Aniela o iubeam şi că deci pentru mine ea era cea mai 
deosebită şi mai atrăgătoare. Dar, chiar şi în aceste condiţii 
comparaţia a ieşit în favoarea ei. Doamna Sniatynska, mai 
ales acum, cu părul scurt, are un cap foarte drăguţ, dar 
orice keepsake englezesc conţine asemenea feţe; 
frumuseţea Klarei se datorează trăsăturilor ei calme şi în 
special ochilor albaştri şi pielii transparente, cum au de 
regulă nemţoaicele. Dacă n-ar fi talentul ei, care te face 
privind-o să te gândeşti totodată la muzică, ai putea să spui 
cel mult, că are o faţă frumoasă şi sănătoasă. Aniela nu 
numai că are trăsături regulate, nu 

/ numai că este o creaţie artistică într-un stil deosebit de 
nobil, dar. Are în ea ceva atât de personal, încât nu poate fi 
inclusă în niciunul din tipuri. Poate că originalitatea ei 
constă în faptul, că nefiind nici brunetă, nici blondă, face 
impresia fizică de brunetă, iar spirituală de blondă; poate 
că asta se datoreşte părului extraordinar de bogat pe lângă 
o faţă relativ mică, fapt este că e un unicat în genul ei. Din 
acest punct de vedere o depăşeşte chiar şi pe doamna 
Davis, care este frumoasă fără nici o rezervă, dar care are 
frumuseţea statuilor. Laura trezea în mine numai admiraţie 


şi patimă; Aniela îl trezeşte în plus pe idealistul din mine, 
care este încântat de poezia expresiei ei şi care-i pentru 
mine o poezie nouă, necunoscută până acum. 

Dar nici nu vreau să compar două persoane atât de 
diferite. M-am lăsat furat în timpul mesei de asemenea 
comparații numai pentru că se vorbea despre asta şi pentru 
că analiza frumuseţii Anielei îmi face oricând plăcere. 
Mătugşa a întrerupt însă discuţia asta, considerând că în 
calitate de gazdă se cade să discute cu Klara despre ultimul 
ei concert. A vorbit mult şi bine. Nici nu presupuneam că 
are atâtea cunoştinţe în domeniul muzicii. lar 
complimentele la adresa Klarei le-a rostit cu amabilitatea 
unei doamne din lumea bună, într-un chip atât de fluent şi 
plăcut, cum numai oamenii din generaţiile mai vârstnice 
ştiu să o facă, fiind încă pătrunşi de suflul secolului al 
optsprezecelea. Într-un cuvânt, am constatat cu uimire, că 
mătuşa mea, care trânteşte tuturor adevărul în faţă cu 
nonşalanţă, ştie când vrea să se poarte ca pe vremea 
perucilor. Încântată, Klara nu-i rămase deloc datoare în 
amabilităţi. 

— La Varşovia, a spus ea, voi cânta bine întotdeauna; căci 
publicul mă înţelege, însă cel mai bine cânt în cercuri mai 
mici de prieteni, când îmi sunt cu toţii simpatici şi, dacă-mi 
permiteţi, vă voi convinge de asta imediat după masă. 

Mătuşa, care ţinea mult ca doamna Celina şi Aniela să o 
poată asculta, dar care nu era sigură dacă se cade s-o invite 
pe Klara la pian la ea în casă, fu cuprinsă de o dispoziţie 
nemaipomenită. Eu am început să povestesc despre 
concertele Klarei la Paris şi despre triumfurile ei din sala 
Erard, Sniatynski relată ce se vorbeşte prin Varşovia şi 
astfel ne-a trecut timpul până la sfârşitul mesei. Când ne- 
am ridicat, Klara a apucat singură de speteaza fotoliului pe 
care stătea doamna Celina, ca să-i împingă în salon şi nu 
dădu voie nimănui s-o ajute, râzând şi spunând că fără 
îndoială ea este cea mai puternică dintre toţi cei de faţă şi 
că nu se teme că-şi va obosi mâinile. Peste câteva clipe era 


aşezată în faţa pianului şi probabil că cel mai bine 
corespundea Mozart dispoziţiei ei din dimineaţa aceea, căci 
ne-a cântat Don Juan. De Ia primele acorduri deveni o altă 
Klara. Nu mai era copilul mare şi vesel, cu care 
discutaserăm în timpul mesei, ci parcă sfânta Cecilia în 
carne şi oase. Muzica o transfigura, revărsa asupra ei o 
demnitate spirituală şi o armonie, care o ridicau deasupra 
femeilor obişnuite. 

Cu ocazia asta am remarcat un lucru şi anume, că un 
bărbat îndrăgostit ştie să-şi alimenteze sentimentul chiar şi 
cu ceea ce este aparent în defavoarea femeii iubite. Mă 
gândeam cât de departe e Aniela mea de o asemenea Sibillă 
şi când am zărit-o retrasă într-un colţ al salonului, tăcută, 
micuță, copleşită cumva, am simţit că o iubesc cu atât mai 
mult, că îmi este cu atât mai dragă. Mi-a trecut chiar prin 
minte, că femeia nu este aşa curn se prezintă în ochii 
oamenilor, ci aşa cum o vede bărbatul îndrăgostit şi că 
perfecțiunea ei mergând până la absolut este în raport 
direct cu forţa dragostei pe care reuşeşte s-o insufle. N-am 
avut timp să mă gândesc mai bine la ideea asta, dar mi-a 
plăcut foarte, întrezărind ca prin ceaţă şi concluzia: în 
numele atingerii acestei perfecţiuni femeia este datoare să 
aparţină aceluia care o iubeşte cel mai mult. 

Klara a cântat minunat. Încercam să citesc pe feţele 
celorlalţi ce impresie le-a făcut, când am observat că Aniela 
caută acelaşi lucru la mine. Să fi fost numai curiozitate? Ori 
neliniştea involuntară a unei inimi care n-ar şti să spună de 
ce se teme şi totuşi se teme? Mi-am zis, că dacă este 
adevărată cea de a doua variantă, atunci am o nouă dovadă 
că mă iubeşte. Gândul acesta m-a umplut de bucurie şi am 
hotărât să aflu răspunsul la această întrebare chiar în 
cursul zilei de astăzi. 

Din clipa aceea am fost tot timpul în preajma Klarei. Am 
discutat cu ea mai mult şi am fost mai cordial decât fusesem 
vreodată, de când o cunoşteam. Am plecat, cu toţii în 
pădure, eu mergând cu Klara şi doar din când în când 


aruncam câte o privire spre Aniela, care venea în urmă cu 
soţii Sniatynski. Klara era încântată de pădure? care arăta 
realmente nespus de frumoasă cu abundența de copaci 
înfrunziţi, constituind o boltă separată, cu mult mai veselă, 
pe sub cea întunecată a brazilor. 

Soarele pătrundea sclipitor printre frunzele copacilor, 
punând pe ferigi dantele tremurătoare de aur. De jur 
împrejurul nostru, ca de obicei primăvara, răsunau 
chemările cucului şi doar din când în când ciocăniturile 
ghionoaiei. 

După ce ne-am unit ou grupul celorlalţi, am rugat-o pe 
Klara, ca la întoarcere acasă, să ne redea în muzică 
impresia pe care i-a făcut-o pădurea, soarele, foşnetul 
pomilor, primăvara în toată complexitatea ei. Mi-a răspuns, 
că în inima ei răsună de-acum un Fruhlingslied12, pe care 
va încerca să-l etate. Într-adevăr, se vedea după expresia ei 
că-i cântă inima, căci Klara e ca o harpă, care nu ştie să se 
manifeste decât prin sunete. 

Avea faţa strălucitoare şi îmbujorată; în schimb, * Aniela 
părea stinsă, ou toate că făcea eforturi evidente să se 
învingă şi să ţină companie soţilor Sniatynski, care se 
zbenguiau, ca nişte şcolari. În cele din urmă, începură să 
alerge prin pădure, iar Klara după ei, ceea ce nu iar fi 
trebuit să facă, pentru că la dimensiunile ei mişcările numai 
elegante nu-i puteau fi; mai ales, legănatul şoldurilor ei 
solide mi s-a părut de-a. Dreptul comic. 

În itiimp ce ceilalţi goneau prin pădure, eu am rămas cu 
Aniela. Conform tacticii adoptate, trebuia s-o fac conştientă 
de neliniştea din sufletul ei, aşa că am spus: 

— E ceva în neregulă cu tine astăzi, Anielka, nu-i aşa? 

— Nimic, absolut nimic! 

— Am avut de câteva ori impresia că parcă eşti 
nemulțumită de ceva. Poate că nu-ţi place Klara. 

— Îmi place foarte mult şi nu mă. Mir deloc văzând că şi 
alţii sunt atât de încântați de ea. 


Am întrerupt discuţia, fiindcă se apropiau ceilalţi. Era 
timpul să ne înapoiem acasă. Pe drum Sniatynski a întrebat- 
o pe Klara dacă într-adevăr este atât de mulţumită de 
venirea în Polonia precum spune. 

— Cea mai bună dovadă, că nu mă gândesc să plec, 
răspunse ea vesel. 

— O să ne străduim, am intervenit eu, să facem în aşa fel. 
Încât să rămâi aici pentru totdeauna. 

Cu toată simplitatea care-o caracterizează şi cu care 
primeşte întotdeauna ceea ce i se spune, de data aceasta 
Klara s-a uitat întrebător la mine, după care a spus puţin 
tulburată: 

— "Toţi sunt aşa de buni cu mine aici 

Ştiam că vorbele mele sunt într-o anumită măsură o 
ticăloşie, deoarece ar putea s-o inducă în eroare pe Klara, 
dar pe mine nu mă interesa decât impresia pe care o vor 
produce asupra Anielei. Din nefericire n-am putut observa 
nimic, pentru că tocmai. Atunci Aniela începuse să-şi tragă 
mânuşile şi lăsase capul atât de jos, încât pălăria îi 
acoperise faţa de tot. Dar chiar şi mişcarea asta bruscă mi 
se păru un semn bun. 

Ne-am întors acasă, unde eram aşteptaţi cu prâazul, care 
s-a lungit până la nouă seara. Pe urmă Klara a improvizat la 
pian Frilhlingslied-ul anunţat. Cu siguranţă că de când 
există Ploszowhul nu răsunase aici o asemenea muzică, cu 
toate că eu nu prea i-am dat. Atenţie, toate gândurile mele 
fiind ocupate de Aniela. Mă aşezasem aproape de ea şi 
stăteam în semiîntuneric, căci Klara nu permisese să fie 
aduse lămpi în salon. Sniatynski dădea din mâimi dirijând, 
iar soţia lui, pe oare probabil că o deranja asta, îl trăgea de 
mânecă din când în când. Aniela stătea nemişcată. Poate că 
absorbită de gânduri ca şi mine, nu auzea deloc cântecul 
acesta de primăvară. Eram aproape sigur că se gândeşte la 
mine şi la Klana şi mai ales, că se gândeşte la vorbele pe 
care le spusesem Klarei. Îmi era uşor să ghicesc, că chiar 
dacă nu mă iubeşte, chiar dacă nici nu bănuieşte că 


sentimentele mele faţă de ea sunt eu mult mai mult decât 
frăţeşti, chiar şi aşa, numai ia gândul că alta ar putea să i le 
răpească, încearcă un sentiment de tristeţe, însingurare şi 
amărăciune. Femeia care nu-i fericită în căsnicie se leagă 
de orice sentiment, ca iedera de copac, fie el şi de prietenie 
şi se teme să nu-şi piardă suportul. Eram sigur, că dacă în 
clipa aceea aş fi îngenuncheat la picioarele ei şi i-aş fi 
mărturisit, că numai pe ea o iubesc, cu toată spaima pe care 
i-ar fi trezit-o declaraţia mea, ar fi fost cuprinsă de bucuria 
adevărată pe care o simţi când recapeţi un lucru drag. 
Dacă-i aşa, mă gândeam în sinea mea, n-ar fi mai bine să 
mă grăbesc cu mărturisirea? Numai să găsesc o modalitate 
de a o speria cât mai puţin şi a o bucura cât mai mult. 

Şi am început să mă gândesc la felul în care să-i vorbesc, 
fiindcă de asta putea să atârne totul. Înţelegeam, că trebuie 
făcut în aşa fel, încât s-o dezarmez şi să nu-i dau 
posibilitatea de a mă respinge odată pentru totdeauna. 
Mintea mea lucra din gireu, căci nu era o sarcină uşoară. 
Mă cuprinsese treptat o emoție tot mai mare şi - ciudat 
lucru - eram mai degrabă emoţionat. Pentru ea, decât 
pentru mine, conştient că asta va constitui o mare răscruce 
în viaţa ei şi temându-mă oarecum pentru ea. 

Intre timp în salon se făcuse lumină; luna ieşise de după 
copacii din parc şi arunca pe podea patru pete luminoase, 
în dreptul fiecărei ferestre. Acordurile cântecului de 
primăvară continuau să umple salonul. Uşa era larg 
deschisă spre parc şi privighetoarea îi răspundea Klarei din 
întuneric. Era o seară excepţională: o căldură plăcută de 
mai, muzică şi dragoste. Fără să vreau mă gândeam, că 
dacă viaţa nu ne aduce fericire, cel puţin ne oferă cadrul 
necesar pentru ea. 

În întunericul acesta străbătut numai de lumina lunii, * 
începui să caut privirea Anielei, dar ea se uita ţintă la Klara, 
care acum făcea într-adevăr impresia unei apariţii din altă 
lume. Înaintând treptat spre mijlocul salonului luna o 
prinsese şi pe ea, împreună ou pianul în raza ei şi deoarece 


era îmbrăcată într-o culoare deschisă, arăta ca un spirit 
argintiu al muzicii. 

Viziunea nu dură mult. Klara îşi încheie Cântecul de 
primăvară, după oare doamna Sniatynska, care se grăbea 
să ajungă acasă, se ridică să plece. Fiindcă era o seară 
neobişnuit de caldă, am propus să mergem pe jos până la 
şoseaua oare se afla la o jumătate de verstă de casă, cu 
gând că la întoarcere voi fi singur cu Aniela. Ei nu i se 
cădea să refuze să le conducă pe doamne, ştiam că mătuşa 
n-o să meargă cu noi, aşa că socoteala mea nu putea fi 
greşită. 

Am poruncit ca trăsura să ne aştepte la şosea, iar noi am 
pornit-o pe aleea cu tei, care mergea de la palat până la 
şoseaua publică. Am iuait-o pe Klara de braţ, dar mergeam 
cu toţii în grup, conduşi de orăcăitul broaştelor din eleştee. 

Klara se opri în loc, ascultând oorul lor, care. În unele 
momente înceta, apoi răsuna şi mai puternic. În cele din 
urmă spuse: 

— Iată adevăratul final al Câniecului meu de primăvară. 

— Ce noapte minunată! rosti Sniatynski şi imediat se porni 
să declame fragmentul acela splendid din Neguţătorul din 
Veneţia: 

Ce calmă alba lună doarme pe colină! 

Vino să stăm, lăsând a muzicii acorduri Auzul să-l desfete. 
Noaptea şi liniştea Se-mbină cu dulcele farmec al 
armoniei... 

Mai departe uitase, dar eu ţineam minte şi am continuat în 
locul lui: 

Aşează-te, scumpo, priveşte cum cerul, Bătut e mărunt cu 
stele de aur Şi fiece glob auriu de pe boltă, în calea-i de 
veacuri el cântu-şi uneşte Cu corul heruvimilor cu ochii 
albaştri; 

Spirite pure, plin de-armonie. 

Doar noi cei cu duhul în scoarță de tină, Armonia înaltă nu 
ştim auzi]... 


Apoi, i-am repetat Klarei, care nu înţelegea polona, toi 
fragmentul într-o traducere franţuzească improvizată pe 
moment. M-a ascultat cu atenţie, apoi a ridicat ochii în sus 
şi a spus arătând spre stele: 

— Întotdeauna am avut certitudinea, că bolta cântă.! 

Doamna Sniatynska ne mărturisi că tot aşa îşi închipuia şi 
ea, ba chiar susţinea că ar fi discutat de mai multe ori cu s 
ţui ei despre asta, deşi el nu-şi amintea deloc. Se iscă o 
ceartă între ei, iar eu şi cu Klara râdeam pe-nfundate. În lot 
timpul acesta Aniela aproape că nu s-a amestecat în 
discuţie. Mă gândeam că poate fiinţa aceasta dragă e 
supărată pe mine că o duc de braţ pe Klara şi că mă ocup. 
În primul rând de ea. Chiar şi numai o astfel de supoziţie 
mă umplea de bucurie. Totuşi, mă străduiam să nu-mi pierd 
cu totul capul şi-mi spuneam în gând: Nu te împăuna c-ar fi 
geloasă; nu-i decât tristă, poate puţin jignită. Nimic mai 
mult. În clipa aceea aş fi dat o armată întreagă de artiste 
cum este Klara, numai să-i pot spune Anielei. Că toate 
simţămintele mele se îndreaptă în exclusivitate către ea. 
Între timp Sniatynski începuse să vor-; bească despre 
astronomie. Ascultam doar cu o ureche, cu 

. Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, actul V, scena 1, 
toate că nici nu pot spune cât de mult mă preocupă ştiinţa 
asta, care prin natura lucrurilor nu-şi poate pune nici sieşi, 
nici gândirii umane limite mai înguste decât infinitul. 

În sfârşit am ajuns la şosea, unde oaspeţii se urcară în 
trăsură. Peste câteva clipe roţile duruiau pe caldarâm, iar la 
urechile noastre a ajuns un ultim - la revedere! Şi am 
rămas singur cu Aniela. 

O pornirăm imediat spre casă şi merserăm o vreme în 
tăcere. Orăcăitul broaşteâor se liniştise, numai de departe, 
dinspre clădirile fermei se auzea fluieratul paznicilor de 
noapte şi lătratul elinilor. Special nu-i vorbeam, căci clipele 
acelea de tăcere erau o dovadă că între noi se petrece ceva 
şi aveau darul de a-i sugera Anielei acest lucru. În cele din 
urmă, pe la jumătatea drumului, am spus: 


— Ce plăcut s-a scurs ziua de astăzi, nu-i aşa? 

— De multă vieme n-am mai auzit o asemenea muzică; la 
răspuns Aniela. 

— Şi totuşi, parcă ai fost tot timpul nemulțumită de ceva, 
nu poţi să negi. Eu sunt atât de atent la tot ce se. Petrece cu 
tine, încât îţi observ chiar şi cea mai mică umbră de pe faţă. 

— Astăzi însă a trebuit să te ocupi de musafiri... Eşti foarte 
drăguţ, dar te asigur că n-am nimic. 

— Şi astăzi, ca şi întotdeauna, nu m-a preocupat decât 
persoana ta şi ca dovadă, dacă-mii dai voie, am să-ţi spun la 
ce te-ai gândit în timpul zilei. 

Şi, fără să aştept încuviințarea, am continuat: 

— Te-ai gândit că semăn într-o oarecare măsură cu 
bătrânii Latysz. Ai crezut că te-am înşelat atunci când ţi-am 
vorbit de pustiul din jurul meu. Şi în fine, te-ai gândit că *n- 
avea rost să-ţi caut prietenia, deoarece mi-o găsisem, mai 
înainte, în altă parte. Nu-i aşa? Spune-mi sincer... 

Aniela a răspuns cu o anumită greutate: 

— De vreme ce ţii neapărat să ştii... poate... dar asta nu 
putea decât să mă bucure... 

— Ce să te bucure? 

— Prietenia ta cu Klara; 

— Poate că nutresc pentru ea multă prietenie, însă Klara, 
la fel ca oricare altă femeie, îmi este indiferentă. Şi gtii de 
ce? 

Ajuns aici am început să frisonez, conştient că a sosit 
momentul; am aşteptat o vreme ca ea să repete întrebarea, 
apoi am rostit cu o voce, care se voia foarte liniştită: 

— Doar tu trebuie să vezi şi să înţelegi, că toată fiinţa mea 
îţi aparţine, numai pe tine te-am iubit şi te mai iubesc şi 
acum ca un nebun! 

Aniela se opri încremenită. După senzaţia de frig care-mi 
cuprinsese faţa am înţeles c-am pălit, căci dacă Aniela 
simţea că se deschide pămânitul sub ea, era totuşi vorba şi 
de mine. Dar, ştiind cu ce fel de femeie am de-a face, 


trebuia să mă grăbesc, să o imobilizez înainte de a-şi reveni 
şi a mă respinge. 

Aşa că am început să vorbesc repede: 

— Nu trebuie să-mi răspunzi, căci eu nu vreau nimic, nu-ţi 
cer nimic - nimic, înţelegi? Am vrut numai să-ţi spun că ai 
pus stăpânire pe viaţa mea, că-ţi aparţine. De altfel, ai 
observat şi tu asta, deci nu mai are importanţă dacă ţi-o 
mărturisesc sau nu. Îţi repet: nu doresc nimic şi nu aştept 
nimic. Nu poţi să mă respingi, fiindcă eu însumi mă 
resping... Ţi-o spun doar aşa, cum mi-aş descărca sufletul în 
faţa unei prietene sau a unei surori. Vin şi mă plâng ţie, căci 
la nimeni altcineva nu mă pot duce; vin şi-ţi spun că sunt 
nenorocit, pentru că iubesc o femeie care aparţine altuia, 
că o iubesc la nebunie, draga mea Aniela, la nebunie! 

Ne aflam de-aoum în faţa porţii, însă eram încă înconjurați 
de umbra deasă a copacilor. O clipă am avutiluzia că ea se 
apleacă spre mine, ca o floare frântă şi că o voi cuprinde în 
braţe, dar m-am înşelat. Când şi-a revenit, a început să 
repete iou o energie nervoasă, de care n-o credeam 
capabilă: 

— Nu vreau să ascult asemenea vorbe! Nu vreau, nu 
vreau, nu vreau! 

Şi alergă spre casă, prin curtea luminată de lună. Pur şi 
simplu a fugit de mine, de cuvintele mele, de declaraţiile 
mele. Am urmărit-(c) din priviri până când a dispărut în 
vestibul. Am rămas singur, cu o senzaţie de nelinişte, teamă, 
de milă faţă de mine însumi, dar şi de triumf totodată, că au 
fost rostite acele cuvinte, după care va trebui să înceapă 
pentru amândoi o nouă viaţă. Deocamdată nu mă puteam 
aştepta la nimic altceva; aruncasem sămânţa, din care 
trebuia să iasă ceva. 

Când am intrat în casă n-am mai găsit-o pe Aniela. Nu era 
decât mătuşa, care-şi mormăia rugăciunile pe mătănii, 
plimbându-se prin cameră şi vorbind cu sine, cu voce tare, 
în pauzele dintre rugăciuni. I-am spus imediat noapte bună, 
căci voiam să fiu cât mai repede singur. Credeam că dac-am 


să scriu, am să mă liniştesc şi-o să se mai facă ordine în 
gândurile mele răvăşite. Dar acum văd, că n-am obţinut 
decât o oboseală în plus. M-am hotărât ca mâine (adică 
astăzi, căci s-a făcut de-acum ziuă) să plec la Varşovia. 
Vreau ca Aniela să se întărească în convingerea că nu-i cer 
nimic şi mai ales, să aibă timp să se liniştească, să se 
familiarizeze cu ceea ce i-am spus. Ca să fiu sincer, plec şi 
pentru că mă tem să dau ochii cu ea. Sunt momente când 
mi se pare că am comis ceva nemaipomenit introducând o 
părticică din stricăciunea mea într-o lume atât de pură 
până acum. Dar oare răul fundamental nu consistă în faptul 
că ea s-a căsătorit cu un om pe care nu-l iubeşte şi nu-l 
poate iubi? Ce este mai imoral: dragostea mea, care-i o 
manifestare a legii atotputernice a naturii, ori faptul că ea 
se dăruieşte bărbatului aceluia, încâlcind în chip infam 
aceeaşi lege? O legătură oricât de oficializată devine 
ruşinoasă, dacă nu-i bazată pe iubire. Iar eu, care înţeleg 
perfect acest lucru, sunt atât de slab, încât mă apucă 
tremuriciul când să dau cu piciorul în morala asta putredă. 
Din fericire, nu-i decât o teamă de moment. Chiar dacă n-aş 
fi convins că dreptatea e de partea mea, sunt absolut sigur, 
că nu poate fi de partea adversă. De altfel, scrupulele de 
genul ăsta se risipesc de regulă printr-un singur cuvânt: 
iubesc! 

Iar dacă-mi îngheaţă pur şi simplu inima la gândul că 
poate nici ea nu doarme în clipa asta, că poate plânge sau 
se luptă cu propriile-i gânduri - nu-i decât o nouă dovadă că 
iubesc. Deci - tot ceea ce se petrece acum şi ce se va 
petrece în viitor este o necesitate. 

Mai 

Prima zi după ce-am venit la Varşovia, am dormit buştean. 
La Ploszow îmi părea rău după fiecare minut din timpul 
zilei, când aş fi putut sta cu Aniela, iar noaptea scriam. În 
cele din urmă ajunsesem mort de oboseală. Şi acum încă 
mă mai simt greoi, dar cel puţin pot să gândesc. Mi-e cam 
ruşine că am fugit de la Ploszow şi am lăsat-o pe Aniela 


singură cu povara mărturisirii pe care i-am făcut-o. Dar în 
relaţiile cu femeia iubită nu strică un pic de laşitate. Poate 
că n-aş fi şters-o aşa, dacă asta nu era spre binele viitor al 
iubirii mele. Căci, de câteva zile „când se scoală dimineaţa 
şi-şi spune rugăciunea, când se plimbă prin parc ori când o 
îngrijeşte pe mama ei, nu se poate ca Aniela să nu-şi spună, 
chiar fără să vrea: el mă iubeşte! Cu timpul gândul acesta i 
se va părea tot mai puţin neobişnuit, tot mai puţin 
îngrozitor. E-n firea omului să se obişnuiască cu orice, iar 
femeia se împacă repede cu gândul că e iubită, mai ales 
când iubeşte şi ea. Asta-i întrebarea: oare ea mă iubeşte? 
Mi-am pus-o din prima clipă, când am recunoscut în faţa 
mea însumi, că o iubesc. De atunci o întorc pe toate părţile, 
încerc să cântăresc obiectiv toate împrejurările, ca şi cum 
n-ar fi vorba de mine - şi întotdeauna ajung la aceeaşi 
concluzie: mă iubeşte. Chiar şi când s-a căsătorit, nu pe 
Kromicki l-a iubit, ci pe mine. I-a acordat mâna numai din 
disperare. Dacă cel puţin s-ar fi măritat cu un om ieşit din 
comun, care ar fi cucerit-o prin gloria ori prin ideile lui, dac- 
ar fi nimerit un om cu un caracter excepţional, poate că m- 
ar fi uitat. Dar Kromicki cu nevroza lui bănească nu putea s- 
o cucerească. În afară de asta, a plecat şi a lăsat-o la scurtă 
vreme după căsătorie; în plus, a vândut domeniul Gluchow, 
care reprezentase scopul vieţii acestor două femei. 
Judecându-l pe Kromicki cât mai obiectiv cu putinţă, îţi dai 
seama că este un om mărunt, care nu are nimic ce-ar 
putea-o cuceri pe fiinţa aceasta atât de plină de sentimente 
şi de porniri romantice. Între timp am reapărut eu, pentru 
care mai mult ca sigur că nu se stinsese dragostea din 
inima ei şi încă de la sosire am încercat s-o atrag cu 
amintiri, cuvinte, priviri; am atras-o nu atât cu îndemânarea 
pe care ţi-o da experienţa de viaţă, cât mai ales cu forţa 
aceea magnetică pe care mi-o conferea existenţa unei iubiri 
adevărate în inima mea. Adăugind la asta şi faptul că Aniela 
ştia cât am suferit din cauza hotărârii ei, că a aflat-o atunci 
când l-am trimis pe Sniatynski s-o lămurească şi că trebuia 


să-i fi fost milă de mine, iar mila asta nu putea să se stingă 
atât de repede - ţinând cont de toate astea, îmi spun: pun 
miză pe propria mea viaţă, însă joc în asemenea condiţii, că 
nu pot pierde. 

Sunt îndreptăţit să joc astfel, atât cât este îndreptăţit 
oricine îşi apără viaţa. Nu exagerez spunând asta, judec 
foarte la rece. Eu n-am nimic, nici un fel de convingeri, de 
credinţe, de principii, nici un teren ferm sub picioare, * căci 
mi le-au anulat gmdirea contorsionată şi spiritul critic, N- 
am decât puterea de a trăi, dată fiecăruia odată cu viaţa, 
putere care, neavând altceva mai bun de făcut, s-a axat pe 
sentimentul pentru femeia aceasta. Aşa că mă agăţ de 
dragostea mea, cum se agaţă naufragiatul de o scândură. 
Dacă n-aş mai avea-o, cred că aş înceta să mai exist. Când 
raţiunea îmi pune întrebarea, de ce nu m-am căsătorit de-a 
dreptul cu Aniela, răspund, ceea ce am mai scris undeva: 
pentru că nu-s drept, ci strâmb. Aşa m-au crescut cele două 
doici ale mele: gândirea şi critica. De ce tocmai această 
femeie şi nu alta e scândură mea de salvare? Nu ştiu. Asta 
nu mai depinde de mine. 

Dacă astăzi ea ar deveni liberă, aş lua-o imediat, fără să 
mai stau pe gânduri. Dar dacă nu s-ar fi căsătorit deloc... 
cine ştie... mi-e ruşine să recunosc, însă cred c-aş fi dorit-o 
mai puţin. 

Şi s-ar fi întâmplat aşa nu din vreun romantism ieftin; nu 
pentru că aş considera căsătoria drept cotidianul prozaic al 
vieţii. Nu dau doi bani pe concepţiile astea învechite. 
Socotind însă după toate prin câte am trecut, cred că aş fi 
analizat la infinit sentimentele mele şi ale Anielei, până 
când mi-ar fi luat-o careva. 

Prefer să nu mă mai gândesc la asta, căci îmi vine să înjur. 

Mai 

Mă gândeam astăzi la ce-o să fie, când o să obţin 
reciprocitatea Anielei, adică mărturisirea aşteptată din 
partea ei. Întrevăd fericirea, dar n-o văd materializată în 
nici o faptă posibilă. Cred că dacă aş rosti la Ploszow, în faţa 


acelor femei cuvântul „divorţ”, s-ar deschide pământul şi m- 
ar înghiţi cu casă cu tot. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, 
căci la concepţiile mătuşii şi ale doamnei Celina. Niciuna 
nici alta n-ar supravieţui unei asemenea lovituri. Nu-mi fac 
iluzii nici în privinţa Anielei. Şi ea gândeşte la fel ca 
bătrânele. Şi totuşi, în clipa când va recunoaşte că mă 
iubeşte, voi rosti acest cuvânt şi ea va trebui să se 
obişnuiască cu gândul. Altă cale nu există, dar pentru asta 
va trebui să aşteptăm moartea mătuşii şi a doamnei Celina. 
N-avem încotro. Kromicki s-ar putea să fie de acord. În caz 
contrar, o iau pe Aniela şi-o duc fie şi în India, iar divorţul 
ori anularea căsătoriei o voi obţine chiar şi împotriva voinţei 
lui. Din fericire nu-s lipsit de mijloace. În ceea ce mă 
priveşte, sunt gata la orice şi convingerea asta intimă, 
fermă, îmi conferă o justificare totală în propriii mei ochi. 
De data asta nu mai e o banală poveste de dragoste, ciun 
sentiment în care se concentrează întreaga-mi existenţă. 
Forţa şi sinceritatea lui îndreptăţesc şi comportarea mea 
faţă de Aniela. Ştiu că o păcălesc spuinându-i că nu-i cer 
decât sentimente frăţeşti, că o păcălesc asigurând-o că nu 
vreau nimic de la ea - dar toate astea ar fi o minciună rea 
numai în cazul când însăşi dragostea mea ar fi mincinoasă. 
Dar pentru că-i adevărată, comportamentul meu nu-i decât 
o tactică, o diplomaţie sentimentală. Face parte din 
procesul iubirii. Este un lucru cert, că toţi logodnicii recurg 
la mici înşelătorii, prin care smulg mărturisirile. Iar eu sunt 
sincer chiar şi atunci când mint. 

Mai 

I-am declarat Anielei c-aş vrea să mă ocup de ceva - şi 
vreau cu adevărat s-o fac, fie şi pentru faptul că am apucat 
s-o spun. Am hotărât, în primul rând, să aduc colecţiile tatii 
la Varşovia şi să întemeiez aici un muzeu al familiei 
Ploszowski. Va fi meritul Anielei şi prima faptă bună 
decurgând din dragostea noastră. Prevăd că guvernul 
italian îmi va pune piedici, pentru că există o lege care 
interzice scoaterea din ţară a vestigiilor antice şi a operelor 


de artă preţioase. Dar asta-i treaba avocatului meu. Ah, mi- 
am adus aminte de Madona lui Sassoferrato, pe care tata a 
lăsat-o viitoarei lui nurori! Am să poruncesc să mi-o trimită 
aici, imediat, fiindcă îmi va fi de folos. 

Mai 

Cât de răutăcioasă e firea omului! Kromicki acela, care se 
dă peste cap prin stepele îndepărtate ca să facă milioane, în 
timp ce nevestei lui i se şoptesc la ureche cuvinte de 
dragoste - mi se pare de-a dreptul un caraghios. Mă bucur 
la gândul. Că asta trebuie să-i treacă prin minte şi Anielei, 
iar dacă n-o să-i treacă, o să am eu grijă să i-o sugerez. 
După ce. Le-a vândut moşia, le-a lăsat pe femeile astea fără 
un acoperiş deasupra capului... S-o fi gândit, desigur, că au 
să locuiască la Odesa, ori la Kiev, însă boala doamnei Celina 
a adus-o pe Aniela la Ploszow... 

Dar ce, el nu ştia cât de şubredă e sănătatea doamnei 
Celina? Ar fi trebuit să presupună, că ar putea să se 
îmbolnăvească grav şi că atunci Aniela ar rămâne cu toate 
greutăţile şi necazurile pe cap. Poate că afacerile îi cer să 
fie neapărat acolo, în Orientul îndepărtat - dar atunci de ce 
s-a mai însurat? 

Mâine mă întorc la Ploszow. Prea tânjesc aici şi în plus, 
vreau s-o privesc pe Aniela în ochi, fiindcă am senzaţia că 
am fugit de răspundere. Atunci, după declaraţia făcută, 
trebuia să plec. Acum însă e cazul să mă înapoiez. Cine ştie, 
poate că fericirea mea este mai mare decât bănuiesc? 

Poate că ei îi e dor de mine... 

Azi am fost la Sniatynski, la Klara, pe care n-am găsit-o 
acasă şi la doamna Koricka, o frumuseţe locală. Doamna 
asta îşi poartă numele istoric prin lume ca pe o şapcă de 
jocheu, iar spiritul caustic, ca pe o cravaşă, cu care loveşte 
peste feţe. Totuşi, am scăpat nelovit, ba dimpotrivă, a 
cochetat un pic cu mine. Pe urmă am maitrecutpe lao 
serie de case şi mi-am lăsat cartea de vizită. Vreau ca 
oamenii să creadă că locuiesc tot timpul la Varşovia. 


Deoarece nu-mi ajunge adusul colecţiilor în ţară, care-i 
doar o chestiune de voinţă şi de pungă, nu şi de muncă, m- 
am tot gândit ce-aş mai putea face. Oamenii de condiţia 
mea se îndeletnicesc în general cu administrarea averilor 
lor, ceea ce, în paranteză fie spus, fac destul de prost, cu 
mult mai prost decât mine. Numai câţiva dintre noi joacă 
vreun rol mai important în viaţa publică. Am spus mai 
înaintecă aici oamenii se mai joacă încă de-a aristocrația, 
aşa că unii şi-au pus ca scop în viaţă să lupte împotriva 
curentelor înnoitoare şi să „apere” ierarhia socială. După 
mine ăsta-i un fel de sport şi fiindcă nu-s sportiv, nu intru în 
joc. Dar chiar dacă n-ar fi un joc, chiar dacă opoziţia lor ar 
avea vreun sens practic, sunt prea sceptic, ca să mă 
amestec. Mă gândesc la aristocrații ăştia, că dacă într- 
adevăr raţiunea existenţei lor o constituie - aşa cum susţin - 
meritele istorice ale strămoşilor, atunci trebuie să spunem 
deschis, că majoritatea acestor merite sunt de aşa factură 
că urmaşii ar trebui mai degrabă să-şi pună cămaşă de 
penitenţă şi să-şi toarne cenuşă în cap. De altfel, la drept 
vorbind, nici ei singuri nu prea cred în ei, cu excepţia poate 
a câtorva indivizi extrem de proşti. Alţii se prefac a fi 
sinceri, dar de fapt urmăresc scopuri personale şi deoarece 
eu nu mă prefac niciodată, consider că nu-i o treabă demnă 
de mine să particip la lupta asta. 

Mai există şi sintetizanţi, de genul lui Sniatynski, care se 
situează deasupra acestor tabere şi care-s gata să le 
contopească într-o sinteză originală. Aceştia sunt în general 
oameni cu cap, dar chiar dacă m-aş lăsa convertit la felul lor 
de a vedea lucrurile, tot ar mai trebui să fac ceva, căci 
convingerea nu înseamnă activitate. Ar trebui să mi-o 
exprim prin ceva. Sniatynski scrie piese de teatru... Zău, 
când îmi analizez situaţia mai bine, văd că sunt lăsat în 
afara preocupărilor vieţii şi nu ştiu cum să fac să mă aflu 
înlăuntrul lor. Oricum, e cam ciudat, ca un om care posedă 
mijloace considerabile, pregătire, o anumită capacitate şi 
voinţă, să n-aibă de ce se apuca. Din nou îmi vine să 


blestem, căci văd clar, că numai rafinamentul meu 
intelectual e de vină. Pe mine ar trebui să se pună diagnoza 
de îmbătrânire a secolului nostru şi a civilizaţiei, pentru că 
am ajuns un exponent tipic. Cel care-i sceptic la tot, aceluia 
îi vine greu să facă ceva. 

În plus, aspiraţiile mele sunt incomparabil mai mari decât 
posibilităţile de a le satisface. Pretutindeni viaţa se bazează 
pe muncă, deci muncesc oamenii şi aici. Îr fi greu să negi 
asta. Însă e o muncă de cai de povară, care cară cu greu 
snopii la hambar. Eu, chiar dac-aş vrea, nu pot să fac aşa 
ceva. Eu sunt cal de paradă, aş putea fi înhămat la o caretă, 
dar o căruţă obişnuită, pe un drum nisipos, orice mârţoagă 
o poate trage mai egal şi mai liniştit decât mine. N-aş fi în 
stare cu nici un preţ să car cărămizi la construcţia unei 
case; poate c-aş fi util la ornamente, dar din păcate, acolo 
unde-i vorba de o construcţie simplă, de un acoperiş normal 
deasupra capului, nu-i nevoie de asemenea maeştri. 

Sau, cel puţin, dac-aş avea vreo tragere de inimă pentru 
muncă sau dac-aş dori să realizez ceva în baza unor 
principii ca ale lui Sniatynski, poate c-aş reuşi să mă înham. 
Dar pe mine de fapt nu mă interesează decât aparențele. Aş 
vrea să muncesc numai ca să apar într-o lumină avantajoasă 
în ochii femeii iubite. Aniela e foarte exaltată la acest punct 
şi cu siguranţă că i-aş face o impresie bună. Dar tocmai de 
aceea, amorul propriu şi calculul îmi impun să ocup un loc 
excepţional, care să mă ridice în ochii ei. Să văd, trebuie să 
mă gândesc. Deocamdată, las să lucreze m “punga mea. Voi 
aduce aici colecţiile tatii, voi subvenţiona diferite instituţii şi 
voi da bani unde se va nimeri. 

E Ce influenţă ciudată poate avea asupra unui bărbat o 
femeie ea Aniela! O întâlneşte un geniu fără portofoliu ca 
mine, un om inutil - şi de la primul contact, * 

! „fără nici un fel de insistenţe din partea ei, se şi simte 
daBtor să fie activ, să aibă tot felul de responsabilităţi la 
care înainte nici nu se gândea. Să mă ia naiba, dacă mi-ar fi 


trecut măcar prin minte să cuceresc vreo pariziană sau 
vreo vieneză prin aducerea colecţiilor la Paris ori Viena! 

Mă înapoiez la Ploszow. Simt nevoia stringentă de a mă 
afla în apropierea duhului meu bun. 

Mai 

! Dacă m-am îndepărtat o vreme de Ploszow, am făcut-o şi 
ca să-i dau Anielei timp să ia vreo hotărâre. Cât am stat la 
Varşovia şi în timpul drumului la înapoiere, am tot încercat 
să ghicesc ce anume o să hotărască. Ştiam că n-o să-i scrie 
bărbatului ei: vino şi ia-mă, căci Ploszowski mă asediază cu 
dragostea lui! N-ar face-o nici dacă m-ar uri. E prea 
delicată pentru aşa ceva. Lăsând la o parte că ar fi inerentă 
o ciocnire între mine şi Kromicki, Aniela ar trebui să-şi 
părăsească mama bolnavă, căci aceasta nu-i transportabilă. 

Situaţia Anielei este foarte complicată şi eu am inclus asta 
în calculele mele înainte de a-i face declaraţia. Întorcându- 
mă acum aici, m-am temut ca nu cumva să-i dea prin cap să 
se închidă în camera mamei şi să evite cât mai mult 
întâlnirea cu mine. În curând însă m-am liniştit. La ţară, sub 
acelaşi acoperiş, e cu totul imposibil şi în orice caz ar bate 
la ochi, ar atrage atenţia mătuşii şi a doamnei Celina, după 
care ar urma felurite bănuieli, lucru care ar putea agrava 
starea sănătăţii acesteia din urmă. 

Ca să fiu drept, exploatez situaţia fără nici un fel de 
scrupule, dar cine n-o exploatează când iubeşte? 

Bănuiam, că Aniela chiar dacă m-ar iubi şi oricât de mult, 
nu-mi va permite în viitor să-i repet declaraţiile, ' îmi va 
rezista chiar cu mult mai mult decât rezistă de regulă 
femeile măritate, deoarece cu principiile şi cuminţenia ei 
orice cedare, oricât de mică, i se va părea o crimă 
nemaipomenită. Dar cum m-ar putea împiedica să-i vorbesc 
despre dragostea mea? Nu există decât o singură 
posibilitate: să obţină acordul meu de bunăvoie. 
Presupuneam, că va voi să aibă o discuţie categorică cu 
mine - şi nu m-am înşelat. 


Când am ajuns la Ploszow am găsit-o slăbită, dar mă 
privea în ochi. Se vede treaba că avea argumentele gata 
pregătite şi era convinsă de eficacitatea lor. Scumpa de ea! 
îşi închipuia că dacă are să mi le expună, mie n-o să-mi mai 
rămână nimic altceva de făcut, decât să mă închin şi să tac 
odată pentru totdeauna. O convingere naivă că adevărul 
nu-i decât unul singur! Nu încerca niciodată, dragă Aniela, 
să mă convingi pe mine de ceva, căci dacă mai cred în 
vreun adevăr şi în nişte argumente, acestea nu pot fi decât 
adevărul şi legea iubirii; în plus, sunt suficient de versat, ca 
să-ţi întorc orice argument pe dos, ca pe o mănuşă şi să fac 
din el o armă împotriva ta. Nu pot să te apere nici 
raţionamentele tale, nici mila pe care o simt pentru tine, 
căci cu cât îmi apari mai albă, mai pură, cu atât mă tulburi 
mai mult şi te iubesc mai mult şi cu cât te voi iubi mai mult, 
cu atât te voi dori mai tare. N-am pentru tine decât lacrimi 
de crocodil, care, pe măsură ce curg, îmi ascut rapacitatea. 
Acesta-i cercul vicios al iubirii. 

De cum am văzut-o pe Aniela, m-am şi simţit intrat în 
cercul acesta. După-amiază, când doamna Celina a adormit 
pe verandă, Aniela mi-a făcut semn s-o urmez în grădină. 
Am citit pe faţa ei, neobişnuit de serioasă, că vrea să discute 
cu mine, aşa că m-am dus imediat după ea. Pe măsură ce ne 
îndepărtam însă de verandă, curajul Anielei se topea. Am 
văzut-o pălind, speriată probabil de propria-i hotărâre, dar 
pentru că nu mai putea da înapoi, începu cu o voce 
nesigură: 

— Dac-ai şti cât de nefericită am fost zilele astea...: i'j - 
Crezi că mie mi-a fost mai uşor? am răspuns. 

— Nu, nu cred... şi tocmai de aceea am o mare rugăminte 
la tine... Ştiu că tu înţelegi totul, că eşti bun şi mărinimos, 
aşa că n-ai să mă refuzi. Sunt sigură, pentru că te cunosc. 

— Spune-mi, ce-mi ceri? 

— Trebuie, dragă Leon, să pleci în străinătate şi să nu te 
mai întorci, până când mama nu va fi în stare să părăsească 
Ploszow-ul. 


Eram sigur c-o să-mi ceară asta, totuşi am tăcut câteva 
clipe, ca s-o las să creadă că nu ştiu ce să răspund. 

— Poţi dispune de mine cum doreşti, am rostit, dar spune- 
mi cel puţin, de ce mă condamni la exil? 

— Nu te condamn la exil, dar ştii şi tu de ce... 

— Ştiu, am răspuns cu o tristeţe şi o resemnare sinceră, 
pentru că aş fi în stare să-mi dau pentru tine şi ultima 
picătură de sânge, pentru că dac-ar fi să ne lovească 
trăsnetul în clipa asta, eu te-aş acoperi pe tine, expunându- 
mi propriul meu cap, pentru că aş lua asupra mea tot răul 
care te-ar pândi vreodată, pentru că te iubesc mai mult 
decât viaţa - astea sunt cu adevărat păcate grele... 

— Nu, mă întrerupse Aniela cu un efort de energie, ci 
pentru că sunt soţia unui om pe care-l iubesc şi-l stimez şi 
pentru că nu vreau să ascult asemenea cuvinte! 

Brusc, ca o scânteie electrică m-a cuprins enervarea. 
Ştiam că nu spune adevărul, că iubirea şi stima faţă de soţ 
reprezintă paravanul tuturor femeilor căsătorite, când se 
întâmplă să fie la o răscruce în viaţă - al tuturor, pot să pun 
pariu! - chiar dacă nu nutresc nici urmă de asemenea 
sentimente. Şi totuşi cuvintele Anielei mi-au zgâriat nervii 
în aşa hal, că abia m-am abținut să nu-i strig: Minţi! Nici nu- 
l iubeşti, nici nu-l stimezi! însă mi-am dat seama că energia i 
se va epuiza imediat, aşa că am răspuns aproape docil: 

— Nu te supăra pe mine, Anielo, am să plec! 

Vedeam bine că docilitatea mea o dezarmează, că-i e milă 
de mine. Pvupse o frunză dintr-un tufiş pe lângă care 
treceam şi începu s-o fărâme nervos. Făcea eforturi 
supraomeneşti să nu plângă, pieptul îi era plin de suspine. 

Şi eu eram mişcat până în adâncul inimii. Am continuat cu 
greu: 

— Să nu te miri totuşi, că nu mă reped să-ţi îndeplinesc 
dorinţa, dar e o nedreptate imensă pentru mine. Ţi-am mai 
spus, că nu doresc nimic mai mult, decât să pot respira 
acelaşi aer cu tine şi să te pot privi. Trebuie să recunoşti, că 
nu-i prea mult. Asta-i toată fericirea mea... Şi acum mi-o iei! 


Gândeşte-te: oricine poate veni aici, poate discuta cu tine, 
te poate privi - numai eu nu! Şi asta numai pentru că-mi 
eşti mai dragă decât altora. Cât de crudă e soarta cu mine! 
Pune-te o clipă în situaţia mea. Deşi, pentru tine e greu, 
căci nu ştii ce înseamnă pustiul. Tu îl iubeşti pe soţul tău, 
său îţi închip-.i că-l iubeşti, ceea ce-i aproape acelaşi lucru 
- dar imaginează-ţi pentru o clipă că eşti în locul meu şi ai 
să înţelegi, că e mai rău decât o condamnare la moarte. Ar 
trebui să ai puţină milă şi de mine. Ştii oare, că izgonindu- 
mă, nu numai că mă privezi de posibilitatea de a te vedea, 
dar îmi răpeşti şi singurul suport în viaţă 7 [i am spus, că 
m-am întors în ţară hotărât să lucrez pentru binele ei. Poate 
că prin asta aş putea să aflu şi uitarea şi liniştea, poate că 
prin asta mi-aş răscumpăra vinele mai vechi. De curând m- 
am hotărât să aduc aici colecţiile tatii - iar tu-mi ceri acum 
să renunţ la tot, să părăsesc totul şi să plec unde-oi vedea 
cu ochii, revenind la viaţa fără nici un ţel, fără nici o rază de 
soare! Bine, am să plec! Dar am s-o fac numai dacă ai să-mi 
porunceşti acelaşi lucru peste trei zile, căci presupun că n- 
ai ştiut ce poate însemna el pentru mine. Acum ştii. Acordă- 
mi, te rog, trei zile - nimic mai mult! 

Aniela îşi acoperi ochii cu palmele, suspinând: 

— Oh, Doamne! Doamne! Doamne i 

Era ceva atât de tulburător în geamătul ei, era ca un copil 
care se plânge de propria-i neputinţă, încât m-a cuprins şi 
pe mine o tristeţe enormă. Au fost momente când îmi venea 
să-i cad la picioare şi să accept tot ce dorea de la mine, însă 
tocmai în suspinele ei am întrezărit prevestirea apropiatei 
mele victorii şi mi-ar fi părut rău să-i pierd roadele. 

— Ascultă-mă, am spus, într-un singur caz aş pleca 
imediat, chiar astăzi! Aş pleca departe de tine, peste mări şi 
țari, dacă aş şti că mi-o ceri nu numai peiitru a nu-ţi tulbura 
liniştea văzându-mă nefericit, ci şi pentru propria ta inimă. 
Îți vorbesc ca un prieten, ca un frate: ştiu de la mătuşa, că 
m-ai iubit. Dacă sentimentul acesta mai e încă viu în tine - 
atunci mâine nu voi mai fi aici. 


Cuvintele mi-au fost dictate de o durere absolut sinceră şi 
totuşi constituiau o capcană îngrozitoare pentru Aniela, căci 
puteau să-i smulgă mărturisirea de pe buze; dacă s-ar fi 
întâmplat aşa, nu ştiu, poate că aş fi plecat într-adevăr, însă 
deocamdată e sigur, că aş fi luat-o în braţe. Dar ea s-a 
cutremurat doar, ca şi cum i-aş fi atins din neatenţie o rană; 
pe faţă i s-a întins momentan o roşeaţă de furie şi revoltă. 

— Nu! a strigat ea cu disperare în glas, nu-i adevărat! Nu-i 
adevărat! Pleacă sau rămâi, dar nu-i adevărat! Nu-i 
adevărat! 

Eu însă şi numai după emoția ei mi-am dat seama că poate 
să fie adevărat. Aveam un chef nebun să i-o spun în faţă, cu 
toată brutalitatea, dar am zărit-o de departe pe mătuşa că 
se îndreaptă spre noi. Aniela nu mai reuşi să-şi revină, aşa 
că bătrâna se uită ia ea şi întrebă imediat: 

— Ce-i cu tine! Despre ce-ai discutat cu Leon? 

— Aniela, am răspuns eu, mi-a povestit cât de rău a 
influenţat vânzarea moşiei asupra sănătăţii mamei ei - şi 
nu-i de mirare că s-a tulburat atât... 

Ori că puterile Anielei erau complet epuizate, ori că 
minciuna mea, cu care trebuia să fie de acord, a umplut 
paharul de amărăciune, fapt e că în clipa aceea a izbucnit în 
plâns; plângea cu sughiţuri, că i se cutremura tot trupul, ca 
de spasme. Mătugşa o luă în braţe ca pe un copil. 

— Draga mea, spuse ea, scumpa mea! Ce să faci... Voia lui 
Dumnezeu e în toate! Mie mi-a distrus grindina la ultima 
furtună cinci ferme şi nici măcar domnului Chwastowski nu 
i-am spus un cuvinţel! 

Nu ştiu de ce, dar faptul că a pomenit de grindină şi de 
cele cinci ferme distruse mi s-a părut ceva atât de egoist, de 
mărunt în comparaţie cu o singură lacrimă de-a 

Anielei, că m-am înfuriat. 

— Dă-le încolo de ferme, am spus aspru, e vorba de 
sănătatea mamei ei! 

Şi am plecat supărat, cu conştiinţa c-o chinui pe femeia pe 
care o iubesc mai presus de orice pe lume. Chipurile am 


câştigat pe toată linia, dar nu simt decât o tristeţe enormă, 
ca şi cum m-ar ameninţa în viitor ceva necunoscut şi 
îngrozitor. 

Mai 

Au trecut trei zile de la ultima noastră discuţie. Aniela n-a 
repetat dorinţa ei de a pleca, aşa că rămân. Vorbeşte puţin 
cu mine, mai mult stă în camera ei, însă nu mă evită în mod 
special, ca să nu atragă atenţia bătrânelor. Eu, la rândul 
meu, mă străduiesc să fiu bun cu ea, grijuliu, prietenos, dar 
fără să exagerez. Vreau să aibă impresia, că dragostea mea 
are unele izbucniri, dar că eu fac ce pot, ca s-o închid în 
mine. E imposibil să nu observe, că sentimentele mele iau 
amploare, fiindcă realmente devin tot mai puternice cu 
fiecare clipă. Nu se poate să nu o influenţeze lucrul acesta. 
Acum avem lumea noastră, în care nu suntem decât noi doi, 
avem taine comune faţă de mătuşa şi de doamna Celina. 
Când discutăm despre lucruri indiferente, când ne străduim 
faţă de alţii să menţinem aparențele vechilor relaţii, ştim 
amândoi ia fel de bine, că în sufletul nostru este altceva. Am 
anumite cuvinte şi priviri, pe care nu le înţelege decât ea. 
S-a ajuns la asta prin forţa lucrurilor - şi oricum s-ar fi 
ajuns, cu sau, mai degrabă, fără voia Anielei - este ceva 
care ne uneşte. Timpul, obişnuinţa şi răbdarea mea vor face 
restul. Dragostea mea e în stare să toarcă mii. De fire cu 
care s-o învălui şi care să ne lege mereu mai mult. Totul ar fi 
zadarnic, numai dacă ea şi-ar iubi soţul. Atunci, cu 
siguranţă că n-aş trezi decât ura ei faţă de mine. Însă 
trecutul este de partea mea, iar prezentul nu-i aparţine lui 
Kromicki. Analizez totul atât de obiectiv, de parcă aş fi o 
terță persoană, cineva din afară şi întotdeauna ajung la 
convingerea că nu se poate să-l iubească. Împotrivirea 
Anielei nu-i decât lupta interioară a unui suflet excepţional 
de pur, care nu admite nici măcar gândul infidelităţii. Însă 
nu se poate sprijini pe nimic în lupta asta; pe de altă parte, 
eu nu-mi fac iluzii. Ştiu că rezistenţa ei va fi îndelungată şi 
greu de învins. Trebuie să fiu atent tot timpul, să cuprind 


totul în sfera gândirii mele şi să pătrund totul; trebuie să-mi 
ţes plasa din fire atât de fine, încât să fie aproape invizibile. 
N-am voie să apăs nici prea tare, nici prea devreme pe nici 
o clapă, mă voi feri de greşeli şi nu voi ceda, până când nu 
voi face din această inimă ceea ce vreau eu. În fine, dacă voi 
comite vreo greşeală, ea va decurge din dragoste şi sper ca 
tocmai de aceea să iasă în favoarea mea. 

Mai 

Astăzi l-am anunţat pe Sniatynski. Că m-am decis să 
aducla Varşovia colecţiile tatii. Am făcut-o cu scopul ca prin 
el vestea să ajungă la redacţiile ziarelor, care nu vor omite 
să dea gestului meu importanţa unui valoros act cetăţenesc. 
Involuntar, Aniela va trebui să mă compare cu Kromicki şi 
rezultatul va fi în favoarea mea. De asemenea, am trimis o 
telegramă să mi se expedieze cât mai grabnic, separat, 
Madona lui Sassoferrato. 

I-am spus Anielei la micul dejun, dinadins de faţă cu toţi, 
că tata i-a lăsat prin testament tabloul acela şi am văzut-o 
cum s-a tulburat. A înţeles imediat, că la vremea aceea tata 
o considera viitoarea lui noră. De fapt, în testament nici nu 
apare numele ei. Este scris doar: „Capul de madonă 
numărul cutare, va fi al viitoarei mele nurori”. Şi tocmai de 
aceea vreau să-l dau Anielei. Discuţia despre testamentul 
tatii a trezit în noi amândoi o avalanşă de amintiri. Am 
făcut-o premeditat, ca să-i întorc gândurile spre timpurile 
acelea apuse, când mă iubea şi o putea face nestingherită. 
Ştiu că din epoca aceea a rămas în inima ei şi multă 
amărăciune şi supărare pe mine. Nici nu se putea altfel. Şi 
poate că aş fi fost înlăturat totalmente din inima ei, dacă n- 
ar fi fost rugămintea pe care i-am adresat-o prin Sniatynski, 
în ultima clipă. Asta-i circumstanţa atenuantă a vinei mele. 
Căci nu se poate ca Aniela să nu se gândească acum, că am 
vrut să dreg totul, fie şi în ultimul moment, că o iubeam, că 
am suferit, că mi-am ispăşit păcatele şi le mai ispăşesc încă, 
iar dacă suntem nefericiţi şi unul şi celălalt, este şi datorită 
ei. Asemenea gânduri trebuie s-o facă să-mi ierte vina, să 


regrete trecutul, să viseze la fericirea care ar fi putut să fie 
astăzi pâinea noastră cea de toate zilele, dacă n-ar fi existat 
vina mea şi asprimea ei. 

Am observat şi acum pe faţa ei că se teme să viseze la 
fericirea care ar fi putut să fie şi că preferă să discute 
despre lucruri anodine. Mătuşa este în prezent atât de 
preocupată de apropiatele curse şi de aşteptata victorie a 
calului nostru Naughtyboy la alergările pentru premiul 
acordat de guvern, încât nici nu se mai poate gândi la 
altceva. În consecinţă, Aniela a încercat astăzi să canalizeze 
discuţia pe tema curselor, dar vorbea numai aşa, ca să 
spună ceva, destul de distrată şi în plus punea nişte 
întrebări de o asemenea naivitate, că mătuşa revoltată i-a 
retezat-o în cele din urmă: 

— Văd, draga mea, că nici măcar n-ai idee ce-s alea curse! 

Iar eu i-am declarat Anielei din priviri: Ştiu; că în clipa 
asta ai vrut doar să-ţi înăbuşi vocea inimii - şi ea m-a înţeles 
atât de exact, de parcă aş fi spus-o prin cuvinte. Sunt 
aproape convins că şi ea este la fel de absorbită de relaţiile 
noastre, ca şi mine. Ideea dragostei extra-conjugale a fost 
de-acum sădită în inima ei, mocneşte acolo şi n-o părăseşte 
nici o clipă. Trebuie să se obişnuiască eu ea. În asemenea 
condiţii inima femeii, chiar dacă-şi iubeşte soţul, se poate 
întoarce de la el. Picătura de apă, care cade încontinuu 
sapă chiar şi piatra. Dacă Aniela mă iubeşte câtuşi de puţin, 
chiar dacă iubeşte numai trecutul nostru şi tot trebuie să fie 
a mea. Nu pot să mă gândesc calm la asta, căci previziunea 
fericirii mă înăbuşă. 

Pe alocuri, în apropierea mărilor, există nisipuri 
mişcătoare. Pentru călătorul care pune piciorul pe ele nu 
mai există salvare. Câteodată am impresia că şi dragostea 
mea e ca nisipurile acelea. Eu o trag într-acolo pe Aniela*' 
dar mă afund eu însumi tot mai adânc. 

Nu contează, numai să fim împreună! 

Mai 


Mătuşa a ajuns să stea câte şase până la opt ore zilnic Ia 
Burzany, o fermă la o milă distanţă de Ploszow, unde-şi 
pierde timpul admirându-l pe favoritul ei Naughtyboy şi 
suptaveghindu-l pe englezul Web, care antrenează caii. Am 
fost şi eu ieri acolo, am stat vreo oră. Naughtyboy este într- 
adevăr promiţător şi s-ar putea să se dovedească nu prea 
naughty 1, când va veni timpul să arate ce poate. Dar. Ce-mi 
pasă mie! 'Tot felul de treburi îmi solicită prezenţa în oraş, 
însă nu mă îndur să plec de la Ploszow. Doamna Celina e şi 
mai slăbită decât acum câteva zile. Tânărul Chwast2 - cum 
îi spune mătuşa - consideră că nu-i decât o stare 
trecătoare, dar recomandă să fie cineva în permanenţă 
lângă bolnavă şi s-o distreze, căci altfel începe imediat să se 
gândească sărmana la pierderea moşiei şi să se enerveze. 
Mă străduiesc să manifest faţă de ea o grijă aproape filială, 
căci în felul acesta câştig 

* Răutăcios - în original, în limba engleză. 

Joc de cuvinte, Chwast apare ca o formă prescurtată din; 

Chwastowski, dar totodată, în polonă înseamnă buruiană, 
recunoştinţa Anielei şi o obişnuiesc să mă considere ca pe 
cineva foarte apropiat. De altfel, nici nu-i mai port pică 
doamnei Celina; e mult prea nefericită şi în plus, încep să 
iubesc tot ce ţine de Aniela şi pe toţi - cu excepţia unuia! 
Ieri şi astăzi am stat câteva ore cu bolnava, în tovărăşia 
Anielei şi a lui Chwast. Am citit, am discutat. Doamna Celina 
nu doarme noaptea, iar doctorul nu-i mai dă chloral. Aşa că 
ziua, după orice discuţie mai lungă adoarme şi nu se 
trezeşte - ciudat lucru - decât dacă se face linişte. Aşa că 
noi am citit şi am discutat mai departe. La fel şi astăzi. Dacă 
n-ar fi fost doctorul, aş fi putut foarte bine să vorbesc liber 
cu Aniela. 

Am aflat din ziare de desfăşurarea şi încheierea procesului 
de divorţ al frumoasei doamne Korycka. Toată Varşovia e 
preocupată de procesul acesta şi în special mătuşa mea, 
care este rudă de departe cu Korycki. Am profitat de ocazie 


să-i insuflu Anielei nişte idei pe care nu le avusese până 
atunci. 

— Mătugşa, am spus pe un ton de profundă convingere, „se 
revoltă pe nedrept împotriva pasului doamnei Korycka. 
După mine, cred că a procedat ca o femeie înţeleaptă şi 
corectă. Voința omului încetează acolo unde începe 
dragostea; chiar şi mătuşa trebuie să fie de acord cu asta. 
Dacă doamna Korycka iubeşte pe altcineva, nu-i mai 
rămânea nimic altceva de făcut, decât să se despartă de 
soţul ei. Ştiu ce ar răspunde mătuşa şi probabil ce gândeşti 
şi tu în clipa asta, dragă Anielo: că în afară de sentimente, 
mai are şi o datorie. Nu-i aşa? 

— Cred că şi tu eşti de aceeaşi părere, răspunse Aniela.' 

— Fără îndoială. Dar se pune următoarea chestiune: faţă 
de cine este datoare doamna Korycka? 

Nu ştiu prea bine de ce tânărul doctor a declarat că nu 
recunoaşte liberul arbitru, după aceea însă a început să 
asculte cu atenţie, căci îi plăcea îndrăzneala părerilor mele. 

Iar eu, văzând uimirea de pe faţa Anielei, am continuat: 

— Ce poate fi mai sălbatic şi mai împotriva firii, decât să 
ceri cuiva să sacrifice pe omul iubit, pentru altcineva mai 
puţin iubit? Religiile sunt în anumite privinţe cât se poate 
de contradictorii între ele, dar toate au aceeaşi etică. 
Conform acestei etici, căsătoria trebuie să se bazeze pe 
iubire. Deci, ce este căsătoria? Ori este ceva indestruc tibil 
şi realmente sfânt, atunci când se bazează pe dragoste, ori, 
în caz contrar, nu este decât un contract încheiat împotriva 
moralei şi religiei, care trebuie desfăcut, ca fiind imoral. Cu 
alte cuvinte, datoria femeii decurge din sentiment şi nu din 
tot felul de contracte mai mult sau mai puţin solemne, care 
nu sunt în fond decât nişte formalităţi. Spun asta pentru că 
sunt un om care preţuieşte mai mult esenţa lucrurilor decât 
forma. Ştiu, că termenul „infidelitate sună înfricoşător. Dar 
să nu credeţi că femeia devine infidelă numai atunci când îşi 
părăseşte soţul. Ea este infidelă - şi chiar totalmente - încă 
din clipa când simte că dragostea pentru el a încetat să mai 


existe. Ceea ce urmează după aceea, nu-i decât problema 
capacităţii ei de a proceda logic, a curajului şi a inimii, care 
ştie, ori nu ştie să iubească. Doamna Korycka l-a iubit pe 
omul pentru care a divorţat acum, dinainte de a se căsători 
cu cel care i-a fost soţ. Şi nu s-a căsătorit cu celălalt numai 
din cauza unor neînţelegeri, numai pentru că a cotat drept 
indiferenţă o explozie de-a lui de gelozie. Asta a fost 
greşeala ei capitală, pe care astăzi vrea s-o îndrepte, pentru 
că a înţeles că n-are voie să sacrifice un om iubit, pentru 
unul indiferent şi că datoria ei nu este de partea 
convenienţelor, ci a sentimentelor. Nimeni nu i-o poate lua 
în nume de rău, decât ipocriţii sau oamenii cu ochelari de 
cal. 

În ceea ce spuneam era tot atâta minciună, cât şi adevăr. 
Ştiam precis, că mătuşa n-ar fi niciodată de acord cu teoria 
mea, că voinţa se termină acolo unde începe dragostea; dar 
am formulat-o aşa dinadins, ca să i-o prezint Anielei ca pe 
un adevăr ce nu poate fi pus la îndoială. Ştiam de 
asemenea, că doamna Korycka este o persoană uşuratică, 
ce nu merită să-ţi pui în acţiune tunurile de calibru greu ale 
principiilor; şi, în sfârşit, am născocit povestea primei ei 
iubiri, numai ca să fie analogia mai mare. În schimb eram 
sincer în ceea ce spuneam despre drepturile şi îndatoririle 
care decurg din sentimente. Bineînţeles că n-aş fi aderat 
atât de total la teoria aceasta, dacă nu m-ar fi privit direct, 
dar omul e întotdeauna subiectiv şi cu atât mai mult cel 
care se îndoieşte de toate adevărurile obiective. 

Pledam pentru mine şi aş fi fost un prost dac-aş fi pledat 
împotriva mea. Mizam pe faptul că făcându-i Anielei 
cunoscute aceste lucruri, vor grăbi evoluţia din sufletul ei 
pe calea dorită, având şi calitatea de a-i da curaj şi dea o 
justifica în propriii ei ochi. Cunoscându-i sensibilitatea, 
presupuneam că sămânţa aruncată va prinde măcar parţial. 
M-a înţeles perfect şi nu mi-a fost greu să observ, că fiecare 
cuvânt de-al meu are rezonanţă în inima ei. Pe măsură ce 
vorbeam, faţa i se aprindea tot mai tare; de câteva ori a dus 


palmele la obraji, ca şi cum ar fi vrut să-i răcorească. În cele 
din urmă, când am terminat, a spus: 

— Aşa poţi să demonstrezi orice, dar când faci un lucru 
rău conştiinţa e cea care îţi spune: e rău, rău! Şi n-o poţi 
convinge cu nimic de contrariu. 

Cu siguranţă că tânărul Chwastowski a crezut în clipa 
aceea că Aniela n-are nici un fel de pregătire filosofică, dar 
eu trebuie să recunosc, că în primul moment am avut 
senzaţia pe care o încerci când luptând cu sabia nimereşti 
în zid. Răspunsul Anielei prin simplitatea şi caracterul lui 
dogmatic a pus la pământ toate argumentele mele. Căci 
dacă principiul enunțat de mine, că voinţa omului încetează 
acolo unde începe dragostea, poate fi pus totuşi la îndoială, 
în schimb este absolut sigur, că acolo unde începe dogma, 
se termină orice fel de raţionament. Femeile în general şi în 
special polonezele, sunt de acord cu logica atâta vreme cât 
nu le ameninţă direct. Când zăresc pericolul însă, se 
adăpostesc după fortăreaţa credințelor simple şi a 
adevărurilor catehismului, pe care nu le poate aboli decât 
sentimentul, căci mintea e neputincioasă în faţa lor. Asta-i 
slăbiciunea şi puterea lor totodată; gândirea le este din 
cauza asta mai puţin solidă decât cea a bărbaţilor, în 
schimb, în anumite condiţii devin invincibile. Diavolul 
reuşeşte s-o împingă la decădere pe o femeie, numai dacă o 
face să se îndrăgostească; pe calea raţionamentului logic n- 
ar obţine nimic de la ea, chiar dacă - prin absurd - ar avea 
dreptate. 

M-a cuprins o mare descurajare. Mă gândeam că orice 
construcţie pe care aş ridica-o, cu multă artă şi trudă, 
Aniela o s-o răstoarne cu un singur cuvânt: Rău! Nu-mi 
permite conştiinţa! în faţa unor asemenea răspunsuri n-am 
nici o putere. În plus, mai trebuie să fiu şi deosebit de atent, 
să n-o sperii cu fantezia mea prea cutezătoare în timp ce 
încerc să-i insuflu anumite idei şi să n-o îndepărtez de mine. 

Şi totuşi, nu pot renunţa la strădaniile de genul acesta, * 
Ştiu că ele nu joacă rolul principal în procesul de cucerire a 


inimii ei, dar pot avea totuşi un rol ajutător - şi eventual pot 
grăbi deznodământul. N-ar ajuta la nimic, numai în cazul 
când ea nu m-ar iubi. Ar fi o eroare îngrozitoare, dar şi 
atunci ar trebui să ducă la un deznodământ. 

Mai 

Astăzi am găsit-o pe Aniela în. Sufragerie, urcată pe un 
scaun în faţa pendulei, la care nu ştiu ce se stricase. În clipa 
când s-a ridicat pe vârfuri vrând să împingă în sus limba 
ceasului, scaunul s-a clătinat sub ea. Am reuşit doar să 
strig: 

— Cazi! şi s-o prind în braţe. Timp de câteva secunde am 
strâns la piept trupul ei scump; am simţit o clipă părul şi 
respiraţia ei pe faţa mea. Toate astea m-au ameţit atât de 
tare, încât a trebuit să mă ţin de speteaza scaunului, ca să 
nu cad - şi ea a văzut. Ştie că o iubesc ca un nebun! Astăzi 
nu pot să mai scriu. 

30 mai 

Am umblat ca otrăvit toată ziua. Aniela a primit de 
dimineaţă o scrisoare de la Kromicki şi am auzit-o cum îi 
spunea mătuşii, că nu ştie nici el precis când o să poată 
veni: poate în curând, poate abia peste două luni. Nici nu- 
mi imaginez cum o să-i suport prezenţa alături de Aniela. 
Uneori am impresia, că n-o să rezist. Mai sper doar în nişte 
împrejurări fericite, care să-l împiedice să vină. Doctorul 
Chwastowski a spus că doamna Celina trebuie să plece la 
Gastein, imediat ce va fi în stare să suporte drumul. E un 
loc atât de îndepărtat de Baku, * încât sper ca lui Kromicki 
să i se pară mult prea departe şi să nu vină. Eu însă, mă 
duc, orice o fi. Ce idee fericită a avut şi Chwastowski. Ăsta, 
fericită şi pentru mine şi pentru doamna Celina, căreia 
realmente băile de acolo ar putea să-i redea sănătatea! Eu 
de asemenea sunt obosit şi am nevoie de aer de munte şi 
mai mult decât asta; am nevoie să fiu lângă Aniela. Mâine 
plec la Varşovia şi am să telegrafiez la administraţia băilor, 
să ne rezerve camere. Dacă e totul ocupat, sunt gata să 
cumpăr o vilă; Când doamna Celina, vorbind de plecare, se 


plângea că vor cădea pe capul Anielei o sarie de greutăţi şi 
probleme* eu am spus: „Lăsaţi totul pe mine” - după care, 
întorcându-mă spre Aniela, am adăugat mai încet: „Voi 
aranja totul ca pentru propria mea mamă”. Doamna Celina, 
care crede din ce în ce mai puţin în milioanele lui Kromicki, 
se teme să nu le instalez undeva prea scump, dar eu am şi 
hotărât în sinea mea, să le arăt un contract fictiv, iar 
cheltuielile principale să le iau asupra mea. Bineînţeles, 
până acum n-am pomenit că aş merge şi eu la Gastein. Mi- 
am pus în gând să aranjez totul cu atâta îndemânare, încât 
mătuşa singură să-mi propună să le însoțesc şi sper să 
reuşesc, căci ei nici nu-i trec prin minte anumite bănuieli. 
Sunt aproape sigur, * că dac-am să încep să spun, că aş vrea 
să plec în vacanţă într-o localitate de munte, are să-mi 
spună: „Du-te mai bine cu ele.” Ştiu că asta are s-o sperie 
pe Aniela, dar poate că într-un colţişor tainic al inimii are s- 
o şi bucure. Poate c-are să-i vină în minte un vers din 
Kordian1: „Eşti pretutindeni: deasupra mea, lângă mine şi 
în mine!” într-adevăr, dragostea mea o înconjoară ca un 
cerc fermecat; o înconjoară, o îndatorează, o cucereşte, i se 
vâră în suflet sub forma grijei faţă de ea şi de mama ei, ' sub 
forma unor servicii pe care nu le poate refuza, ca să nu-i 
deschidă ochii mamei sale asupra a ceea ce se petrece cu 
ea şi să nu-i înrăutăţească prin asta starea sănătăţii; o 
străbate sub forma recunoştinţei faţă de mine şi a 
compasiunii pentru marea mea suferinţă; i se impune, în 
sfârşit, cu puterea amintirilor. 

De dimineaţa până seara Aniela nu aude altceva decât 
laude la adresa mea; mătuşa este ca întotdeauna orbită de 
dragoste şi mă crede cel mai talentat om de pe pământ; 
tânărul Chwastowski, voind să demonstreze cât de 
imparţiali sunt oamenii cu orientarea lui, susţine că 
reprezint o excepţie în sfera putredă în care m-am născut; 
chiar şi pe doamna Celina am atras-o de partea mea. Sunt 
atât de afectuos cu ea, încât a ajuns să ţină la mine - aş 


spune involuntar - şi sunt sigur că acum regretă că nu sunt 
soţul Anielei. 

În jurul Anielei este o imensă sugestie de iubire, exercitată 
de oameni şi natură. 

1 Kordian, dramă în versuri de Juliusz Siowacki. 

Iar tu, iubito, vei rezista multă vreme acestor forţe? Când 
ai să vii la mine să-mi spui: Nu mai pot, ia-mă, te iubesc! 

Varşovia, 3l mai 

Doamna L., care patronează una din societăţile 
filantropice de aici, a rugat-o pe Klara să mai dea încă un 
concert, de această dată în beneficiul societăţii respective. 
Klara a refuzat, spunând că lucrează la o compoziţie mai 
mare şi că are nevoie de maximum de concentrare. Însă în 
scrisoare, care era un model de refuz amabil, a pus o sumă 
identică cu cea câştigată la primul concert. Nu-i greu de 
dedus ce vâlvă a făcut gestul ei în toată Varşovia. Ziarele 
mai scriu şi acum despre asta, ridicând-o în slăvi pe artistă 
şi mărinimia ei. Bineînţeles, cu ocazia aceasta, averea 
tatălui ei, care este realmente mare, s-a transformat în ceva 
fabulos. Nu ştiu de unde a apărut zvonul că s-ar mărita cu 
mine. Poate faptul că ne-am cunoscut mai dinainte a fost 
cauza, că suntem prieteni, precum şi ştirile exagerate 
despre milioanele ei... La început am fost cam furios, pe 
urmă, după ce am reflectat puţin, m-am hotărât să nu neg 
zvonul, căci în felul acesta pun legătura cu Aniela în afara 
oricăror bănuieli. 

Astăzi, la un dineu dat de Klara, s-a apropiat de mine 
doamna Korycka zâmbind insinuant şi de faţă cu peste zece 
persoane din lumea muzicală şi din high-life-ul nostru 
varşovian, m-a întrebat cu voce tare: 

— Spune-mi, vere, cine oare din mitologie n-a rezistat 
cântecului sirenei? 

— Nimeni n-a rezistat, dragă verişoară, am răspuns, cu 
excepţia lui Ulise, dar şi acesta a rezistat numai pentru că 
era legat de catarg. 

— Iar tu ai fost mai puţin precaut? 


Câteva persoane zâmbeau pe înfundate, aşteptând 
răspunsul meu, aşa că am spus: 

— Uneori nu ajută nici asta. Iu ştii cel mai bine, că 
dragostea rupe orice fel de legături. 

Cu toată siguranţa de sine, doamna Korycka a fost pentru 
un moment încurcată, iar eu am repurtat una din. Acele 
mici victorii, despre care se povesteşte apoi prin saloane; 
citându-se de regulă proverbul: * „Şi-a găsit naşul!” 

Mi-e indiferent dacă se vorbeşte sau nu că mă însor cu 
Klara, ba chiar, din motivele menţionate, prefer să se 
creadă aşa. Însă nu m-am aşteptat ea vizita mea acolo să se 
termine atât de neplăcut şi asta din cauza Klarei însăşi. 
După ce au plecat musafirii şi am rămas numai eu şi 
Sniatynski, Klara a început să ne cânte concertul proaspăt 
compus, care este într-adevăr atât de minunat, încât nu 
găseam destule cuvinte de laudă. După ce repetă, la 
rugămintea noastră finalul, Klara spuse pe neaşteptate: 

— Asta-i de rămas bun, căci până la urmă totul pe lume se 
termină cu o despărţire. 

— Doar n-ai de gând să ne părăseşti? întrebă Sniatynski. 

— Cel mai târziu peste zece zile trebuie să fiu la Frankfurt, 
răspunse Klara. 

Sniatynski se întoarse spre mine: 

— Tu nu spui nimic? Tu, care la Ploszow ne-ai strecurat 
speranţa, că doamna o să rămână la noi pentru totdeauna? 

— Repet şi acum, că amintirea doamnei va rămâne printre 
noi pentru totdeauna. 

— Şi eu tot aşa am înţeles, spuse Klara cu naivă 
resemnare. 

Pe mine însă m-a apucat furia împotriva mea însumi, “1 lui 
Sniatynski şi a Klarei. Nu-s nici atât de prost, nici atât de 
vanitos, nici atât de naiv, ca să mă bucure mai presus de 
orice cucerirea unei femei. Dar gândul că ea s-ar putea să 
mă iubească cu adevărat şi să nutrească speranţe 
neîntemeiate, îmi era extrem de neplăcut. Ştiam că are 
pentru mine nişte sentimente cam nebuloase, care la o 


adică ar putea să devină foarte puternice, dar nu mă 
aşteptam ca în baza acestor sentimente să aibă anumite 
pretenţii la mine, să aştepte ceva din partea mea. Mă 
gândeam, că poate toată povestea asta cu plecarea ei nu-i 
decât pentru a mă încerca pe mine, să vadă cum primesc 
vestea. Acum ştie: am primit-o cât se poate de rece. O 
dragoste ca cea pe care i-o port Anielei ar trebui să mă 
înveţe ce-i compătimirea; dar iată că atât tristeţea Klarei, 
cât şi anunţarea plecării ei nu numai că nu m-au mişcat, ci 
mi-au apărut chiar ca nişte pretenţii absurde şi jignitoare la 
adresa mea. 

De ce? Doar nu din simţăminte de castă. Sunt departe de 
asemenea vederi învechite. Atunci, pe moment, n-am ştiut 
cum să-mi explic ceea ce simţeam, acum însă îmi dau 
seama, că reacţia mea ciudată era datorată numai faptului 
că aparţin fără rezerve Anielei şi că am senzaţia. Că orice 
femeie care mi-ar cere fie şi o singură bătaie a inimii, ar 
atenta în felul acesta la bunul Anielei. Şi explicaţia asta îmi 
este suficientă. 

Bineînţeles, îmi voi lua rămas bun de la Klara cu multă 
cordialitate, când va fi de-acum în vagon, dar anunţarea 
asta a plecării cu atâta timp înainte m-a umplut de dezgust. 
Cred că numai Anielei îi este permis să mă calce 
nepedepsită pe nervi. Niciodată n-am privit-o pe Klara atât 
de fără simpatie şi atât. De critic, ca în clipa de faţă. Pentru 
prima dată mi-am dat seama, că formele ei pline, pielea 
albă, părul negru, ochii albaştri prea bulbucaţi şi buzele de 
culoarea vişinelor, într-un cuvânt, că toată frumuseţea ei 
aminteşte de tablourile de prost gust cu hurii, sau mai rău, 
de reproducerile din hotelurile de mâna a doua. Am plecat 
de la ea în cea mai proastă dispoziţie eu putinţă şi m-am 
dus la librărie să aleg câteva cărţi pentru Aniela. 

De vreo săptămână mă tot gândesc ce să-i dau de citit. N- 
am vrut să pierd din vedere nici acest mijloc. Însă nu-mi 
pun prea mare nădejde în el, pentru că acţionează foarte 
încet. Am observat în plus, că pentru femeile noastre, care 


au incomparabil mai multă fantezie decât temperament, 
cartea rămâne întotdeauna ceva totalmente desprins de 
realitate. Chiar dacă ajunge în mâna unei fiinţe foarte 
sensibile, în cel mai bun caz creează în mintea ei o lume 
abstractă, imaterială, care n-are nici cea mai mică legătură 
cu viaţa practică. Aproape că nici mieia dintre femeile 
noastre nu-i trece prin minte, ca ideile din cărţi să poată fi 
aplicate în comportamentul lor personal. Sunt convins, că 
dacă un autor mare, cu renume, ar încerca să-i explice 
Anielei, că la o femeie de exemplu puritatea de gândire şi 
sufletească e nu numai inutilă, dar chiar condamnabilă din 
punct de vedere moral - şi mai mult - dacă printr-o minune 
ar reuşi să i-o dovedească, Aniela ar considera că un 
asemenea principiu este aplicabil la toată lumea, cu 
excepţia ei. 

Cel mult aş putea spera ca lectura unor anumite cărţi s-o 
deprindă cu un soi de liberalism în gânduri şi sentimente. 
De fapt, nici nu-mi doresc mai mult. O iubesc din tot sufletul 
şi vreau să răspundă sentimentelor mele, caut căile 
potrivite pentru asta, n-o trec cu vederea pe niciuna - asta-i 
tot. Eu, care nu mă mint niciodată, îmi spun deschis: Vreau 
s-o împing pe Aniela până acolo, încât să-şi sacrifice soţul 
pentru mine, dar nu vreau nici s-o stric, nici s-o pătez. Să 
nu-mi spună nimeni, că una o exclude. Pe cealaltă şi că asta- 
i sofistică. Şi aşa am în mine diavolul scepticismului, care 
mă sâcâie şi-mi spune tot timpul: Creezi o teorie pentru uz 
propriu; calea infidelităţii este calea desfrâului. Dacă ţi-ar 
sluji la ceva, ai emite pe loc şi teorii opuse. Ce chin! Dar iată 
ce răspund diavolului meu: Şi de teoriile opuse aş putea să 
mă îndoiesc la fel de bine ca şi de astea de-acum. Aşa că 
născocesc şi eu ce se poate născoci în apărarea iubirii, căci 
e dreptul meu, la fel cum e dreptul meu şi să iubesc, Există 
sentimente banale, obişnuite şi sentimente elevate, 
neobişnuite. Femeia care ascultă de glasul unui sentiment 
mare, nu-şi pierde noblețea sufletească, chiar dacă este 
căsătorită. Tocmai o asemenea iubire excepţională doresc 


eu să trezesc în inima Anielei şi de aceea pot spune, că nu 
vreau nici s-o stric şi nici s-o pătez. 

În sfârşit, toate dezbaterile astea lăuntrice nu duc la nimic. 
Chiar dacă n-aş avea nici cea mai mică îndoială că procedez 
rău, dacă n-aş fi în stare să-i dau nici un răspuns justificator 
diavolului din mine, tot n-aş înceta să iubesc şi să acţionez 
aşa cum îmi dictează sentimentul şi nu gândirea abstractă. 

Adevărata nenorocire a oamenilor moderni, care 
analizează totul şi se analizează şi pe ei, este că fără să 
creadă pe de-a întregul în rezultatele analizei, nu se pot 
opune patimii de a cerceta tot ceea ce se petrece în ei. Aşa-i 
şi cu mine. De la o vreme mă frământă întrebarea: cum se 
face că eu, care sunt absorbit cu toată fiinţa mea de iubire, 
ştiu să fiu atât de vigilent, să calculez atât de amănunţit 
toate mijloacele care mă pot duce la țelul dorit, să le 
evaluez atât de la rece, ca şi cum ar face-o altcineva în locul 
meu? 

Şi iată la ce concluzie am ajuns. În primul rând, e cert că 
omul modern îşi rezervă întotdeauna o părticică din sine pe 
care s-o folosească pentru observaţie. În al doilea rând, 
toată atitudinea asta vigilentă, plină de chibzuială, calcul, 
ba chiar şi de capcane, atitudine în aparenţă rece, este de 
fapt în raport direct cu temperatura sentimentului nutrit. 
Cu cât acesta este mai fierbinte, cu atât sileşte mai mult 
mintea şi chibzuinţă rece să lucreze mai abitir. Căci, repet, 
greşim când ne închipuim dragostea legată la ochi. Ea nu 
înăbuşă raţiunea, aşa cum nu înăbuşă bătăile inimii sau 
respiraţia, ci doar o subjugă. Rațiunea devine atunci primul 
sfătuitor al iubirii şi instrumentul folosit pentru cucerire; cu 
alte cuvinte, devine ceea ce era Agrippa pentru împăratul 
August. Ea ţine treze toate forţele, conduce armatele, 
repurtează victoriile; ea îşi aşază stăpânul în carul triumfal 
şi tot ea este aceea care ridică - nu un Panteon, ca anticul 
Agrippa - ci un Monoteon, în care o slujeşte în genunchi pe 
unica zeiţă a împăratului. În microcosmosul care este fiinţa 
umană, rolul minţii este chiar mai mare decât rolul 


conducătorului de oşti, căci ea trebuie să reflecte perpetuu 
conştiinţa a tot ce e în jur şi a sa însăşi, ca un ansamblu de 
oglinzi special dispuse spre a reflecta la infinit imaginea 
unui anumit obiect. 

Iunie 

Ieri am primit răspuns de la Gastein. Apartamentul pentru 
doamna Celina şi Aniela este de-acum reţinut. Le-am trimis 
imediat vestea, împreună cu un pachet de cărţi de George 
Sand şi Balzac. Azi e duminică, prima zi de curse. Mătuşa a 
venit de la Ploszow şi stă la mine. Bineînţeles, astăzi a fost 
la hipodrom şi este totalmente absorbită de alergări. Dar 
caii noştri, Naughtyboy şi Aurora, care sunt de două zile în 
grajdul meu, împreună cu Web şi cu jocheul Jack Goose, vor 
alerga abia joia viitoare, aşa că ziua de astăzi n-a interesat- 
o pe mătuşa decât platonic. În schimb, atmosfera la noi e de 
nedescris. Grajdul s-a transformat într-o adevărată 
baricadă. Mătuşa mea are impresia că jocheii altor 
crescători tremură numai la auzul numelui lui Naughtyboy 
şi că-s în stare să folosească orice mijloace, ca să-l scoată 
din formă sau să-i taie elanul la aiergări, din care cauză în 
fiecare negustor de portocale ori cântăreţ cu caterinca 
vede un duşman deghizat, care se strecoară cu intenţii 
criminale în curtea noastră. Portarul şi paznicul casei au 
primit ordine foarte drastice, * să fie atenţi la oricine intră. 
La grajd paza e şi mai severă. Antrenorul Web, ca un englez 
adevărat ce este, îşi păstrează sângele rece, dar nefericitul 
de Jack Goose, care e de fel din Burzany şi al cărui nume 
este de fapt transpunerea în engleză a numelui său original 
Kuba Gasior, nu mai ştie unde-i e capul. Mătuşa îl beşteleşte 
tot timpul şi la fel pe încă doi grăjdari aduşi tot de la 
Burzany, pentru îngrijirea cailor. A stat aproape tot timpul 
lângă Naughtyboy, abia dacă am văzut-o şi numai la plecare 
mi-a dat o veste care m-a bucurat nespus: doamna Celina, 
care e din nou mai în puteri, a hotărât să-i dea voie Anielei 
să vină la cursele de joi. Cred că doamna Celina a presupus 
că-i va face în felul acesta o plăcere mătuşii, de altfel, poate 


foarte bine să rămână o zi numai în grija servitoarelor şi a 
doctorului. lar Aniela, care stă tot timpul ţintuită la Ploszow, 
are într-adevăr nevoie de puţină distracţie. Pentru mine e o 
mare bucurie. Însuşi gândul c-o voi adăposti sub acoperişul 
meu, are un farmec ciudat. În casa aceasta m-am 
îndrăgostit de ea şi poate că şi inima ei a bătut mai puternic 
pentru mine tot aici, după serata aceea, dată de mătuşa în 
cinstea ei. Aici totul îi va reaminti clipele de-atunci. 

Iunie 

Bine că n-am apucat încă să transform camerele în muzeu. 
Mă gândesc să invit joi, după curse, câteva persoane care-i 
sunt simpatice Anielei, la un dineu. În felul acesta o voi 
reţine câteva ore în plus în casa mea iar ea va înţelege, că e 
un dineu pentru ea, în onoarea ei. 

Iunie 

Am cumpărat o mare de flori. Am pus să fie împodobite 
scările din hol şi două saloane. Camera Anielei a rămas 
exact cum era atunci când locuia aici. Presupun c-au să vină 
dimineaţa şi că Aniela va voi să se schimbe pentru curse, 
aşa că se va duce în cameră. Am poruncit să fie pusă acolo o 
oglindă mare şi să i se aranjeze un adevărat buduar. Aniela 
va constata astfel la tot pasul mărturiile grijii şi 
sentimentelor mele. Abia acum, scri ind, îmi dau seama că 
mă simt cu mult mai bine când mă ocup de ceva, când 
activităţi cu totul exterioare mă sustrag din cercul vicios al 
reflecţiilor şi introspecţiei. Cred că şi bătutul cuielor de 
care să atârne tablourile în viitorul meu muzeu este mai de 
preţ decât permanenta despicare a firului în patru. De ce 
nu mai pot fi un om simplu! Dac-aş fi ştiut să fiu la vremea 
cuvenită, astăzi aş fi fost unul dintre cei mai fericiţi oameni 
din lume. 

4 iunie 

Azi m-am dus să fac invitaţiile de rigoare la Sniatynski şi la 
alte câteva persoane. Sniatynski, conform dorinţei mele, a 
dat zvon în ţară că aduc la Varşovia colecţiile tatii şi că 
amenajez un muzeu deschis pentru public. Sunt eroul zilei. 


Toate ziarele scriu despre mine, dând cu această ocazie o 
lecţie oamenilor avuţi, care-şi irosesc timpul şi banii prin 
străinătăţi etc. Cunosc atât de bine stilul şi modul lor de a 
scrie, încât am prevăzut de la bun început ce vor spune, 
începând cu conţinutul şi sfârşind la frazele bombastice cu 
noblesse oblige ş.a. Dar acum îmi este totul foarte la 
îndemână. Am adunat un pachet întreg de ziare, să le arăt 
mătuşii şi Anielei. 

Iunie 

... Cursele fost devansate cu o zi, din cauza sărbătorii de 
mâine. Aniela şi mătuşa au sosit astăzi de dimineaţă, 
însoţite de cameristă şi de o grămadă de cutii cu toaletele 
pentru hipodrom. La prima vedere Aniela m-a emoţionat şi 
m-a speriat. O găsesc foarte slăbită: e palidă în obraji, nu 
mai are culoarea aceea caldă dinainte, e slăbită şi are în ea 
ceva tulbure, ceva ce-mi aminteşte de picturile lui Puvis de 
Chavannes *. Văzând-o zilnic, mătuşa şi mama ei nu-şi dau 
probabil seama, dar eu, după câteva zile de despărţire, 
sesizez clar deosebirea. Mă cuprinde câinţa şi mila. 
Desigur, cauza e numai zbuciumul, lupta din inima ei. Dac- 
ar vrea să urmeze glasul acelei inimi, care este a mea, de o 
sută de oria 

1 Pierre Puvis de Chavannes, pictor francez (1824-1898). 

Mea, care e de partea mea - s-ar sfârşi tot chinul ei şi ar 
începe fericirea. 

Mă afund tot mai adânc în nisipurile mişcătoare. 

Aveam impresia că ştiu orice amănunt, orice linie a feţei 
Anielei şi că mi-o pot închipui, când n-o văd, întocmai ea în 
realitate. Şi totuşi, când am revăzut-o astăzi după o 
despărţire de câteva zile, am descoperit în ea un farmec 
nou. Nici nu pot spune, în ce grad mă satisface din punct de 
vedere estetic, cât de profund simt că ea e genul meu, 
frumuseţea cea mai grăitoare pentru mine, femeia mea. 
Sentimentul acesta îmi conferă o credinţă pe jumătate 
mistică, pe jumătate apropiată de o ipoteză din domeniul 
ştiinţelor naturii şi anume, că natura mi-a hărăzit-o mie. 


Când am auzit duruitul roţilor trăsurii în curte, am alergat 
jos să le întâmpin şi am încercat din nou senzaţia aceea pe 
care aş numi-o abandonare în voia farmecului ei; din nou 
realitatea mi s-a părut mai frumoasă decât imaginea pe 
care o purtam în inimă. 

Aniela era îmbrăcată într-o haină uşoară, de călătorie, * 
dintr-o mătase groasă, avea pălăria legată sub bărbie cu un 
voal lung, gri, după moda englezească şi din rama aceasta 
cenuşie apărea zâmbitoare faţa ei frumoasă, dragă, 
asemănătoare în continuare mai degrabă cu faţa unei fetiţe, 
decât a unei femei măritate. M-a salutat nespus de veselă şi 
afectuoasă, probabil că plimbarea de dimineaţă şi 
perspectiva distracţiei o bine dispusese. Mă simţii fericit la 
gândul că poate se bucură că mă vede şi că Ploszow-ul îi 
pare mai pustiu şi mai plicticos fără mine. Ca o gazdă 
primitoare, i-am oferit un braţ mătuşii-, celălalt Anielei, 
lucru pe care ni-l permiteau cu prisosinţă scările largi de la 
intrare şi aşa le-am dus până în casă. Când au văzut scara 
interioară împodobită din abundență cu flori, au rămas 
amândouă uimite, iar eu am spus: 

— Asta-i surpriza mea... 

Şi am strâns uşor braţul Anielei, dar atât de uşor, ca să 
poată trece drept o mişcare întâmplătoare şi involuntară, 
apoi m-am adresat mătuşii: 

— Dau un dineu pentru sărbătorirea victoriei familiei 
Ploszowski la curse. 

Mătugşa a fost foarte mişcată de gestul meu. Ah, dac-ar şti 
cât de puţin îmi păsa mie în clipa aceea de Naughtyboy şi 
de toate victoriile pe care le-ar repurta caii familiei 
Ploszowski la cursele întregii Europe! Aniela ghicise 
probabil ce trebuia să înţeleagă din intenţia mea, însă era 
într-o dispoziţie atât de bună, încât aruncându-mi o privire 
fugară îşi muşcă buzele să nu râdă. 

lar eu aproape că-mi pierdusem capul. Aveam impresia că 
văd la ea un fel de cochetărie veselă, pe care n-o avusese 
până atunci. Nu se poate, mă gândeam, ca ea. Să n-aibă nici 


un pic de amor propriu, să n-o flateze măcar un pic faptul 
că tot ceea ce fac, fac numai pentru ea şi datorită ei. 

După ce şi-a scos haina de călătorie, mătuşa s-a dus să 
vadă caii, iar eu i-am întins Anielei lista persoanelor invitate 
la dineu, spunând: 

— Am încercat să-i aleg numai pe cei care-ţi sunt simpatici, 
dar dacă vrei să mai invit pe cineva, trimit imediat invitaţie, 
ori mă duc chiar eu. 

— Arată-i-o mătuşii, răspunse Aniela, să aleagă dânsa. 

— Nu, mătuşa va sta în capul mesii şi noi o vom felicita ori 
îi vom exprima condoleanţe, însă ţie ţi-am rezervat rolul de 
gospodină în casa aceasta. 

Aniela se îmbujoră uşor şi voind să schimbe subiectul, 
spuse: 

— Dragul meu, oare o să câştige Naughtyboy acela? 
Mătugşa şi-a pus atâtea speranţe în el şi e atât de aferată... 

— Eu am şi câştigat de-acum, pentru că am în casă un 
oaspete ca cel care stă în clipa asta în faţa mea. 

— Tu te ţii de glume, dar eu chiar mă tem. 

— Ştii, am răspuns ceva mai serios, mătuşa chiar dac-o să 
piardă, tot o să aibă o mare bucurie: colecţiile mele vor fi 
aici peste câteva săptămâni. Asta a fost visul ei din ultimii 
ani. A încercat foarte insistent să-l convingă şi pe tata, să le 
aducă în ţară. Acum toate gazetele scriu despre asta şi încă 
cu ce laude la adresa mea, nici nu pot să-ţi spun! ... 

Faţa ei scumpă s-a luminat într-o clipă. 

— Arată-mi, citeşte-mi! 

Îmi venea să-i sărut mâinile pentru sclipirea de bucurie 
din ochi, care constituia încă o dovadă pentru mine. Căci, 
dacă i-aş fi fost complet indiferent, n-ar fi bucurat-o atât 
laudele la adresa mea. 

— Nu, am răspuns, am să citesc când s-o întoarce mătuşa, 
ori mai bine am s-o rog pe dânsa să citească, în care timp 
eu am să mă ascund în spatele tău, căci o să am o mină nu 
prea inteligentă şi nu vreau să mă vezi aşa. 

— De ce să aio mină nu prea inteligentă? 


— Pentru că nu-i meritul meu, ci al tău. [ie ţi se cuvin 
laudele. Ce n-aş da să le pot spune domnilor ziarişti: De 
vreme ce consideraţi aceasta drept o faptă mare, daţi fuga 
până la Ploszow şi îngenuncheaţi la picioarele unei anumite 
persoane... 

— Leon! Leon! mă întrerupse Aniela. 

— “Taci, taci, fetiţă mică şi răutăcioasă, că acum 
îngenunchez şi eu şi nu mă mai ridic, până n-ai să recunoşti 
că e influenţa ta. 

Aniela nu mai ştia ce să răspundă. Cuvintele mele erau ce-i 
drept cuvintele unui om îndrăgostit până peste cap, însă 
tonul degajat, glumeţ şi vesel crea o anumită ambianţă în 
care era de-a dreptul imposibil să ia în tragic ceea ce 
spuneam. 

Iar eu eram încântat de această nouă invenţie, căci ştiam 
că pe tonul acesta poţi spune mult şi stoarce multe 
declaraţii. 

Dar nevoind nici să-l folosesc prea îndelung şi nici să întind 
prea tare coarda, am început să-i explic serios, ce 
modificări vreau să fac în casă. 

— Am să transform tot etajul întâi în săli de muzeu, * cu 
excepţia unei singure camere, cea în care ai locuit tu iarna 
trecută. Aceea va rămâne aşa cum era. Numai astăzi mi-am 
permis s-o mai împodobesc puţin, în cinstea venirii tale. 

Zicând acestea am condus-o spre uşă. În prag, Aniela nu-şi 
putu reţine o exclamaţie de uimire: 

— Ah, ce flori! 

lar eu am şoptit: 

— Tu însăţi eşti o floare, cea mai frumoasă din lume... 

După care am adăugat cu seriozitate: 

— Sper să mă crezi, Anielo, dacă-ţi mărturisesc, că aici aş 
vrea să mor cândva. 

Oh, câtă sinceritate era în ceea ce spuneam! Peste faţa 
Anielei trecu un nor, bucuria i se stinse. Vedeam că vorbele 
mele au emoţionat-o, aşa cum emoţionează orice izbucnire 
sinceră. O clipă îi tresări capul, umerii, pieptul, de parcă o 


forţă nevăzută ar fi împins-o brusc spre mine. Dar se abţinu 
şi de data asta. Stătea în faţa mea, cu ochii închişi, după 
care rosti eu gravitate: 

— Lasă-mă să fiu veselă, Leon. Nu mă întrista. 

— Bine, am răspuns, să încheiem un pact. lată mâna mea 

Şi am întins mâna spre ea. Aniela mi-a strâns-o cu atâta 
putere, de parc-ar fi vrut să-mi spună tot ceea ce interzicea 
buzelor să rostească. M-a recompensat în felul acesta 
însutit pentru lipsa cuvintelor şi m-a îmbătat în asemenea 
măsură, încât cu greu m-am stăpânit să nu mă clatin pe 
picioare. Pentru prima dată de la întoarcerea mea în ţară 
am simţit ferm că voi deveni stăpânul acestei fiinţe, al 
sufletului şi trupului ei. Era o senzaţie de fericire atât de 
imensă, încât parcă se împletea cu un fel de spaimă. Se 
deschidea înaintea mea o lume nouă, ' neştiută. Din clipa 
aceea am avut convingerea, că opoziţia ei nu-i decât o 
chestiune de scurtă durată şi că depinde de curajul meu. 

Mătuşa s-a întors din grajd într-o dispoziţie roză; nu se 
produsese nici un atentat asupra preţioasei sănătăţii a 
favoritului. Antrenorul Web la toate întrebările mătuşii avea 
acelaşi răspuns imperturbabil: All right. Jack Goose era plin 
de speranţe. Ne-am dus la fereastră să vedem cum au să-l 
scoată din grajd pe viitorul campion, căci se apropia clipa 
când trebuia să plece spre Câmpia Mokotow şi acolo să-şi 
aştepte rândul la alergări. După câteva minute văzurăm doi 
grăjdari scoţându-l în curte, dar ochii noştri nu se putură 
desfăta cu frumuseţea formelor lui, atât era de 
încotoşmănat în capă.' Numai prin deschiderile din dreptul 
ochilor se zăreau privirile lui catifelate, blânde, iar în josul 
capei apăreau picioarele lui suple, parcă turnate în oţel. În 
spatele lui, ' păşea Web, iar la urmă micul nostru englez de 
la Burzany, Jack Goose, îmbrăcat cu o haină nouă peste 
vestă şi încălţat în cizme de jocheu. I-am strigat prin 
geamul deschis: 

— Să nu te laşi, Kuba! 


Iar el, scoţmdu-şi şapca şi arătând cu ea spre Naughtyboy, 
a răspuns vesel, în cel mai pur dialect nu londonez, ci 
polonez de la Burzany: 

— D'apăi, c-o să-i vadă numa crupa! 

Ne-am aşezat în grabă la micul dejun; mătuşa a găsit 
totuşi suficient timp, ca să citească, la cafea, ce spun ziarele 
despre aducerea colecţiilor tatii la Varşovia. Ciudat lucru, 
cât de sensibile sunt femeile la orice laudă publică adusă 
bărbaţilor care le sunt apropiaţi. Mătuşa pur şi simplu 
înflorise de bucurie - şi era adorabilă cum întrerupea cititul 
după fiecare frază şi mă privea plină de admiraţie. Se uita 
atentă şi la Aniela, să-i vadă reacţia. Din când în când rostea 
pe un ton apodictic: 

— N-au exagerat deloc! Aşa a fost el întotdeauna! Eu îi 
eram recunoscător soartei, că nu era de faţă nici un alt 
bărbat, căci realmente cred că aveam o mină nu prea 
inteligentă. 

Sosise ora pentru doamne să se îmbrace. Cu o expresie 
care se voia cât se poate de indiferentă, mătuşa spuse: 

— Trebuie să ne grăbim, căci i-am promis micuţei 
Zawilowska, c-o iau la curse. Tatăl ei a avut acum câteva zile 
un atac de podagră şi nu poate merge cu ea. 

Zicând acestea, ieşi. Eu şi Aniela ne uitarăm unul la altul, 
ea zâmbi şmechereşte din colţul buzelor, iar eu spusei: 

— lar mă peţeşte! 

Ea puse un deget pe buze, atrăgându-mi atenţia că 
vorbesc prea tare şi dispăru în camera ei, dar după o clipă 
capul ei frumos apăru iarăşi în deschizătura uşii. 

— Mi-am adus aminte, că n-ai invitat-o pe domnişoara 
Hilst, spuse ea. 

— N-am invitat-o. 

— De ce? 

— Pentru că o iubesc în ascuns, răspunsei râzând. 

— Hai, zău, spune de ce n-ai invitat-o? 

— Dacă vrei, mai am timp s-o fac. 

— Cum preferi tu, spuse şi se retrase din nou în cameră. 


Iar eu preferam să n-o invit pe domnişoara Hilst.' O oră 
mai târziu pornirăm spre Aleea Belwedere. Aniela era 
îmbrăcată într-o rochie crem, cu garnitură de dantelă. Mă 
învăţasem atât de bine să-i spun totul din priviri, încât acum 
citi clar în ochii mei încântarea şi faţa ei se îmbujoră, 
luminată de mulţumire, dar şi puţin încurcată. Pe drum ne- 
am oprit la vila familiei Zawilowski, dar abia avusei timp să 
sun, că uşa se şi deschise şi domnişoara Helena, îmbrăcată 
într-o rochie gris-argintie, apăru în faţa mea şi înclinându-şi 
uşor capul, trecu spre trăsură cu ţinuta ei majestuoasă. E o 
blondă mai degrabă urâtă decât frumoasă, cu ochi reci, 
albaştri deschis, cu o faţă care nu zâmbegşte şi cu purtări 
exagerat de ceremonioase. E cotată drept un exemplu de 
distincţie, lucru cu care aş fi de acord, dacă prin distincţie 
ar fi să înţelegem rigiditate. Purtarea ei cu mine e la fel de 
rece ca ochii ei, ba chiar prea rece, ca să fie naturală. 
Probabil că vrea să aplice metoda asta ca să-mi aţâţe 
amorul propriu, dar e o metodă prost aleasă, fiindcă pe 
mine nu mă incită, ci mă plictiseşte, aşa că mă ocup de 
domnişoara Zawilowska numai atât cât cere buna cuviinţă. 

Astăzi însă m-am ocupat de ea mai mult, căci trebuia să 
reprezinte catalizatorul între noi, să atragă privirile 
curioase şi să îndepărteze eventualele presupuneri pe care 
le-ar fi putut trezi prezenţa Anielei în aceeaşi trăsură cu 
mine. Am pornit mai departe, încet, căci era o zi însorită şi 
nenumărați oameni se îndreptau spre hipodrom, atât de 
mulţi, încât trăsurile mergeau la pas, una după alta. În faţă 
şi în spate vedeam un fluviu de umbreluţe colorate, 
strălucind în soare şi aruncând umbre colorate peste 
capetele femeilor, ale căror trăsături apăreau astfel mai 
delicate, mai fine. Erau relativ multe feţe frumoase, dar 
lipsite de temperament; la fel ca la doamnele din lumea 
finanţelor, care, asemenea multor altor lucruri, mai 
degrabă mimează temperamentul, decât îl au în realitate. 
Dar trăsurile deschise, ici şi colo cu blazoane, toaletele în 
genere în culori pastel, sclipind în soare printre verdele 


copacilor, în sfârşit, toată adunarea aceasta de oameni 
eleganţi şi de cai de rasă avea un aspect foarte civilizat şi 
nu lipsit de pitoresc. Mă bucura că pe Aniela o distra 
mişcarea şi chiar înghesuiala aceea, că se simţea bine. 
Răspunzând la observaţiile mele, mă privea cu oarecare 
recunoştinţă, ca şi cum eu aş fi pregătit anume pentru ea 
acest spectacol. Stând faţă în faţă puteam s-o privesc 
nestingherit, însă mă adresam mai des domnişoarei 
Zawilowska, de la care adia în permanenţă o răceală, ca de 
la o carafă de apă „frapată”. În cele din urmă începu chiar 
să mă amuze, pentru că ţinea să lase impresia, că dacă 
răspunde la întrebările mele şi dacă admite s-o însoțesc, o 
face numai din amabilitatea ei de femeie de lume, numai 
pentru că este o persoană bine educată şi nu că i-ar face 
plăcere. În situaţia asta am devenit şi mai agresiv, dar cu o 
anumită notă de veselie, care în cele din urmă a reuşit s-o 
irite. Am ajuns în sfârşit în Câmpia Mokotow. Trăsura 
mătuşii avea de regulă un loc rezervat lângă tribună şi în 
curând cunoscuţii mei, cu bonurile de joc puse în panglica 
pălăriilor începură să se perinde, să o salute şi s-o felicite 
pentru felul promiţător în care se prezenta Naughtyboy. 
Unul dintre cei mai renumiţi crescători i-a spus mătuşii, că 
Naughtyboy e un cal splendid, deşi poate nu suficient 
antrenat, însă deoarece peste noapte plouase şi pista era 
moale, un armăsar puternic ca el are toate şansele. Mi s-a 
părut c-o spune cu ironie şi m-am neliniştit oarecum, căci 
eşecul lui Naughtyboy ar fi însemnat să-i strice mătuşii ziua 
şi implicit mie, fiindcă proasta ei dispoziţie ne-ar da 
petrecerea peste cap. Între timp am luat-o de-a lungul 
trăsurilor, cercetând terenul şi căutând cunoscuţi. 
Hipodromul era plin de lume, tribunele arătau ca o masă 
compactă, întunecată, în care doar rochiile femeilor 
constituiau pete de culoare. Întregul teren era înconjurat 
cu un cordon gros de spectatori. Chiar şi pe valul de 
apărare al oraşului erau o mulţime de curioşi. De ambele 
părţi ale tribunei se întindeau ca două aripi, două şiruri 


interminabile de trăsuri şi fiecare din ele luată în parte 
arăta ca un coş plin cu flori. 

La vreo sută de metri de tribună am zărit năsucul obraznic 
şi faţa rozalie a doamnei Sniatynska. Când m-am apropiat s- 
o salut, mi-a spus că soţul ei s-a dus s-o caute pe 
domnişoara Hilst, după care, dintr-o singură răsuflare mi-a 
pus următoarele întrebări: ce mai face mătuşa şi doamna 
Celina? dacă Aniela este sau nu la curse? cum au de gând 
cele două să plece la Gastein, dacă doamna Celina nu se 
poate ridica? o să câştige Naughtyboy sau nu? câte 
persoane vor fi la dineul meu? 

În tot timpul acesta, stând lângă trăsura ei, am observat că 
are o expresie extraordinar de drăguță a ochilor şi un picior 
splendid. Dac-aş fi vrut să răspund la întrebările ei tot aşa, 
cu toptanul, cum mi-au fost puse, ar fi trebuit să am, aşa 
cum spune Rozalina lui Shakespeare, gură de Gargantua. 
După ce i-am răspuns la câteva din ele şi după ce-am rugat- 
o ca după curse să vină cu soţul direct la mine, m-am dus pe 
urmele lui Sniatynski s-o caut pe Klara, considerând că 
totuşi se cade măcar s-o salut. Am constatat că trăsura ei 
era nu departe de a mătuşii. Klara arăta ca o movilă 
acoperită de heliotropi. Am găsit-o înconjurată de artişti şi 
melomani, discutând cu ei veselă. Când m-a văzut s-a 
întunecat puţin şi m-a primit cu oarecare răceală, dar ştiam 
că n-aşteaptă decât o vorbă caldă, prietenească, pentru a 
radia toată, de bucurie. Eu însă am rămas rece; după un 
sfert de oră de conversaţie pe cât de amabilă, pe atât de 
ceremonioasă, am plecat mai departe şi, după ce-am mai 
schimbat pe drum câteva vorbe cu cunoscuţii, m-am întors 
la trăsura. Noastră, căci primele două alergări se şi 
desfăşuraseră între timp şi-i venise rândul lui Naughtyboy. 

M-am uitat la mătuşa: avea o expresie sărbătorească a 
feţii, însă se vedea că se străduieşte din răsputeri să-şi 
păstreze sângele rece. În schimb faţa Anielei trăda o 
nelinişte vădită. Am aşteptat destul de mult până au apărut 
caii. Căci mergea foarte încet la cântar. Între timp apăru şi 


Sniatynski, făcând semne de departe cu mâinile lui lungi şi 
arătând biletele pe care le cumpărase la casă. 

— Am jucat milioane pe Naughtyboy! strigă el. Dacă mă 
trădează pun ipotecă pe Ploszow. 

— Sper, începu mătuşa cu demnitate, că dumneata...: 

Dar nu mai termină, pentru că tocmai în clipa aceea, pe 
deasupra mulţimii' înghesuite în preajma tribunei apărură 
bluzele multicolore ale jocheilor. Erau aduşi caii pe pistă. 
Unii, văzându-se eliberaţi, ţâşneau ca din puşcă şi se 
duceau direct la locul de unde urma să pornească cursa; 
alţii mergeau, la pas, liniştiţi. După start au trecut pe lângă 
noi în grup compact şi nu prea repede, căci era o cursă 
dublă şi jocheii voiau să cruţe puterile cailor. Dar încă de la 
a doua cotitură grupul se destrăma într-un şir, ca şi cum 
vântul ar fi risipit un pumn de petale de-a lungul drumului. 
În frunte călărea un jocheu îmbrăcat complet în alb, după el 
unul în albastru, ou şapca şi mânecile roşii, după aceea 
veneau doi la egalitate. Unul tot în roşu, celălalt roşu cu 
galben, în timp ce Kuba al nostru, portocaliu, era pe 
penultimul loc. După el mai venea un călăreț. În alb cu 
albastru. Ordinea asta nu s-a menţinut multă vreme. Când 
au ajuns de partea cealaltă a pistei, în trăsuri a început 
rumoarea; doamnele mai curioase se urcau pe pernele 
trăsurilor, ca să nu piardă niciuna din fazele alergării; după 
exemplul lor se luă şi mătuşa, care nu mai rezista să stea 
locului. 

Aniela îi cedă scaunul său domnişoarei Zawilowska, care. 
După puţină fandoseală, se căţără alături de mătuşa, iar eu 
am urcat-o pe Aniela pe capra trăsurii, însă deoarece n- 
aveă de ce se sprijini, am stat lângă ea şi am ţinut-o de 
mână. Recunosc, că în clipele acelea mă gândeam mai puţin 
la cursă şi mai mult la faptul că mâna aceea delicată, iubită, 
se află într-a mea şi nu se retrage. Mătuşa era eu spatele în 
dreptul meu şi-mi cam acoperea vederea, dar ridicându-mă 
pe vârful degetelor puteam să cuprind cu privirea tot 
terenul şi pe toţi jocheii, care ajungeau acum la cotitură de 


partea cealaltă a pistei. Văzuţi de departe semănau cu nişte 
cărăbuşi viu colorați, zburând prin aer. De la distanţa asta 
ritmul cursei părea lent, iar mişcarea picioarelor cailor avea 
ceva mecanic. Cu toată încetineala aparentă, şarpele 
multicolor lăsa spaţii tot mai mari în urma lui. Ordinea 
călăreţilor era iarăşi alta. În frunte se afla tot jocheul alb, 
după el cel roşu, iar Kuba al nostru era pe locul trei. Alţii 
rămăseseră departe şi distanţa care-i despărţea de fruntea 
plutonului se mărea cu fiecare clipă. Se vede treaba că 
Naughtyboy nu era printre cei mai slabi cai. Pentru o clipă 
i-am pierdut din ochi, dar i-am zărit din nou când au trecut 
pe lângă noi... Călărețul roşu aproape că-l ajunsese pe cel 
alb, iar Kuba venea imediat în urma lor. Ştiam de-acum că 
albul va ceda, deoarece calul era complet ud, lucea de 
parcă ar fi ieşit din apă. Roşul era fioros de tot, mă 
gândeam că în cel mai rău caz favoritul nostru o să ia 
premiul doi şi tot n-o să fie un eşec total. M-am liniştit când 
l-am văzut alergând flegmatic, arunc-îndu-şi picioarele atât 
de calm şi de egal, de parc-ar fi făcut o treabă cotidiană. 
Rumoarea printre spectatori creştea cu fiecare clipă. 

— Naughtyboy a pierdut? mă întrebă Aniela în şoaptă 
văzând ordinea în care au trecut pe lângă tribune. 

— Nu, dragă. Mai au de făcut o tură, am răspuns 
strângându-i uşor mâna. 

lar ea din nou nu şi-o retrase. E adevărat, că toată atenţia 
îi era îndreptată spre cursă. În clipa când caii au apărut 
dincolo de latura pe care n-o vedeam din cauza tribunei, 
Kuba era de-acum al doilea. Calul jocheului alb era atât de 
epuizat, încât l-au mai ajuns din urmă şi alţi, trei călăreţi. 
Acum era clar că lupta se va da între roşu şi portocaliu. 
Kuba se mai apropie de roşu şi aşa, la o distanţă de cinci 
sau şase lungimi parcurseră o bună bucată de tură. 
Deodată rumoarea din tribune ne anunţă că se petrece 
ceva neobişnuit. M-am înălţat pe vârfuri şi m-am uitat: Kuba 
îl ajungea din urmă pe adversar. Larma din tribune se 
transformă în vacarm. Aniela era acum atât de prinsă de 


joc, încât începu ea să mă strângă nervos de mână, 
întrebându-mă din clipă în clipă: ce-i acolo? ce se întâmplă? 
Călăreţii ajunseseră în partea stângă a pistei. Roşul, cu 
câteva lovituri de cravaşă ţâşni din nou înainte, însă 
Naughtyboy era aproape cu capul la coada lui. Intrară într- 
o goană nebună pe linia tribunei, unde-i pierdurăm din nou 
din ochi. Peste câteva secunde urma să se încheie lupta. În 
tribune se lăsă o linişte totală, care într-o clipită se 
transformă în ţipete. Mulţi oameni alergau spre frânghiile 
care îngrădeau trecerea şi în clipa aceea am zărit nişte nări 
roşii, un cap frumos, cu gâtul întins ca o coardă, iar pe el 
culorile portocaliu şi negru duse ca de vifor. În tribună 
răsună clopoţelul: victoria era de partea noastră! 

Jocheul roşu rămăsese la o distanţă de peste zece lungimi. 

Trebuie să recunosc, mătuşa şi-a păstrat excepţional 
sângele rece, nu i-am zărit decât câteva picături de 
transpiraţie pe frunte, pe care şi le-a şters repede cu 
batista. Aniela era emoţionată, amuzată în cel mai înalt 
grad şi fericită. Amândoi începurăm s-o felicităm pe mătuşa, 
ba chiar şi domnişoara Zawilowska a rostit câteva fraze 
franţuzeşti, scoase parcă din manualul de conversaţie al 
doamnei Boquel. În curând trăsura fu înconjurată de 
cunoscuţi şi triumful mătuşii fu complet. 

Eu eram îmbătat de strângerile de mână ale Anielei. În 
zadar îmi spuneam, că puteau fi involuntare, deoarece mă 
urmărea gândul că adeseori opoziţia femeilor cedează în 
clipele de surescitare şi uitare de sine, fie datorită 
distracţiei, fie a priveliştilor frumoase sau a altor 
împrejurări, diferite de condiţiile cotidiene ale vieţii. Se 
petrece atunci un fel de încântare a nervelor, faţă de care e 
lesne de înţeles pierderea controlului obişnuit. Luând în 
consideraţie tocmai o asemenea stare de spirit la Aniela, am 
tras concluzia că ea va înceta să mai lupte împotriva 
sentimentelor care pun stăpânire tot mai hotărât pe inima 
ei şi m-am decis să fiu mai ferm. 


Presupun că la Ploszow n-au să-mi lipsească ocaziile. 
Mâine ne înapoiem acolo. Dineul meu de' astăzi, discuţiile şi 
distracţia au avut în continuare rolul picăturilor de narcotic. 
Ea nici nu-şi dă seama câtă fericire ne aşteaptă pe amândoi 
- pentru asta trebuie însă ca sufletul ei să-mi aparţină în 
întregime, fără limite şi rezerve. 

Cu toate că mătuşa a prevenit-o pe doamna Celina, că e 
posibil să rămână cu Aniela la Varşovia până mâine, ar fi 
vrut să ne întoarcem încă de astăzi, după dineu. S-a 
petrecut însă ceva care ne-a reţinut. Dineul, apoi ceaiul 
care l-a urmat, s-au lungit până la zece. În clipa când plecau 
musafirii, am fost anunţaţi că Naughtyboy s-a îmbolnăvit. S- 
a făcut o învălmăşeală fără seamăn. Până au trimis după 
veterinar şi până l-au găsit, s-a făcut miezul nopţii. Mătuşa 
nici nu voia să audă de plecare. 

Aniela ar fi voit să plece, însă îşi dădea seama că mie-mi 
convine teribil tete-ă-tete-ul cu ea, noaptea, până la Ploszow 
dar se temea încă. În plus, mătuşa i-a explicat, că dacă se 
întoarce atât de târziu, o să trezească toată casa, inclusiv 
pe mama ei şi a adăugat: 

— Leon nu mi-o ia în nume de rău, eu mă consider 
întotdeauna aici ca la mine acasă, aşa că şi tu eşti la mine. 
Tot la fel şi dacă i-aş da Ploszow-ul şi aş locui acolo în 
continuare, nici pe voi nu v-aş lăsa să plecaţi până nu s-ar 
face bine Celina. 

Asta a convins-o definitiv pe Aniela să rămână. 

Acum e ora trei noaptea. Se luminează de ziuă, dar în 
curte şi pe lângă grajd tot mai sclipesc felinarele oamenilor 
care-l îngrijesc pe Naughtyboy. Când ne-am despărţit să ne 
culcăm, mătuşa mi-a spus că mai rămâne şi mâine toată 
ziua la Varşovia. Eu i-am declarat că am lăsat la Ploszow 
nişte hârtii importante şi că mă duc după ele şi totodată o 
duc şi pe Aniela. Vom fi singuri şi nu voi mai şovăi ca până 
acum. Mi se ridică tot sângele la inimă, când mă gândesc, 
că poate o voi duce pe fiinţa asta iubită strânsă la pieptul 


meu şi că poate voi auzi mărturisirea ei, că mă iubeşte la fel 
cum o iubesc şi eu. 

E înnourat şi a ploaie, însă se luminează tot mai mult. Nu 
mă despart decât câteva ore de momentul când voi începe o 
nouă viaţă. Bineînţeles că nu mă mai culc, n-aş putea să 
adorm pentru nimic în lume. Nu mă simt deloc obosit. Scriu 
şi depăn impresiile de peste zi. Mai simt şi acum în palmă 
căldura mâinii şi tremurul degetelor ei, care nu se 
retrăgeau nici când Ile strângeam. Eu am modelat sufletul 
ăsta, l-am educat şi l-am pregătit pentru dragoste. Sunt ca 
un comandant care a prevăzut totul, a născocit şi a chibzuit 
totul, dar care nu doarme înaintea zilei în care urmează să 
se hotărască soarta bătăliei. 

Aniela în schimb doarme acolo, de partea cealaltă a casei 
şi cred că şi visele ei lucrează pentru mme. Poate că mă 
vede în vis şi întinde braţele spre mine. Mă trec fiorii când 
mă gândesc la asta. 

În marea aceasta de rău, prostie, nesiguranţă şi îndoială 
care este existenţa umană, pentru un singur lucru merită să 
trăieşti, un singur lucru e neîndoielnic, ferm ca şi moartea 
rdragostea. Nimic în afară de ea... iunie 

Azi am condus-o pe Aniela la Ploszow şi acum îmi pun 
întrebarea: oare n-am înnebunit? N-am dus-o nici în braţe 
şi nici n-am auzit nici un fel de declaraţii din partea ei! Am 
fost respins fără rezerve, cu atâta revoltă şi ruşine, că n-a 
mai rămas nimic din mine. Ce înseamnă asta? Ori eu n-am 
minte, ori ea n-are inimă! împotriva a ce lupt? Decemă 
lovesc? De ce mă respinge? În capul meu e un adevărat 
haos, nu mai pot gândi, scrie, juc. Eca îmi pun doar mereu 
aceeaşi întrebare: de e" mă lovesc? 

Iunie 

Am comis undeva o eroare capitală, e ceva ce n-am 
observat la femeia asta, ceva de care n-am ţinut seama. De 
două zile mă străduiesc să înţeleg ceea ce mi s-a întâmplat, 
însă la început aveam un asemenea haos în cap, că nu 
puteam gândi. Acum îmi adun tot sângele rece şi tot spiritul 


meu de pătrundere a lucrurilor, ca să analizez situaţia. Ar fi 
foarte clară, dacă în apărarea Anielei ar sta dragostea 
pentru soţul ei; atunci aş înţelege pudoarea jignită şi 
revolta cu care fiinţa aceasta atât de blândă şi docilă m-a 
respins de la picioarele ei. Dar nu pot să cred aşa ceva. 
Măcar atâta minte mi-a mai rămas, ca să înţeleg că a vedea 
lucrurile prea în negru este o greşeală şi o prostie la fel de 
mare ca şi a le vedea prea în roz. De unde să apară la ea 
dragostea pentru Kromicki? Să mai judecăm totul încă o 
dată. S-a măritat cu el fără dragoste; timpul pe care l-au 
petrecut împreună 

Kromicki l-a folosit ca să-i submineze încrederea în el; i-a 
vândut averea strămoşească, contribuind astfel la boala 
mamei ei. N-au copil. De altfel, copilul n-o ajută pe femeie 
să-şi iubească soţul mai mult, ci doar să ţină mai serios cont 
de el, se creează un fel de asigurare, cu alte cuvinte, o 
leagă mai mult de mâini, nu şi sufleteşte, în plus „Aniela nu-i 
dintre femeile la care iubirea izbucneşte brusc, ca o flacără, 
după căsătorie, căci asemenea femei ori duc mai tare decât 
ea dorul soţului, ori îşi iau mai uşor un amant. Spun toate 
astea cu atâta brutalitate, incit mă doare şi pe mine, dar la 
ce bun să mă cruţ? Sunt convins, că Aniela nu nutreşte 
pentru Kromicki nici un fel de sentiment, nici cât de cât 
apropiat de dragoste, ba mai mult, n-are pentru el nici 
respect; nu-şi permite să-l dispreţuiască - asta-i tot, asta-i 
starea în care se află inima ei. Consider acest lucru dovedit 
odată pentru totdeauna, altfel aş fi orb. 

Dacă deci, în clipa când m-am întors inima ei era talmla 
rasa, eu n-am scris nimic pe tabla asta? Eu, care în alte 
condiţii am reuşit de atâtea ori s-o fac, eu, care de data asta 
eram mai interesat decât oricând altă dată, eu care am 
trezit în ea sentimentul prieteniei, al milei, * al amintirilor, 
fără să neglijez nimic, calculând totul şi tivind puterea pe 
care ţi-o dă un sentiment adevărat? îmi strâng capul în 
mâini şi-mi spun: Omule, doar nu eşti un donjuan provincial, 
convins că nici o femeie nu poate trece indiferentă pe lângă 


tine! Oare nu ţi-ai făcut iluzii crezând că te iubeşte, că 
inima ei îţi aparţine? 

Ce ar putea pleda pentru faptul că mi-am făcut iluzii î 

La prima vedere: rezistenţa ei. 

Dar eu n-am îndrăznit niciodată sămi închipui că ea n-o să 
mi se opună deloc. Iată, să luăm cazul unei femei căsătorite, 
îndrăgostită la nebunie de un alt bărbat. Pun întrebarea: se 
poate presupune oare, chiar într-o asemenea situaţie, că 
femeia n-o să opună nici o rezistenţă. Că n-o să lupte ou ea 
însăşi şi cu bărbatul iubit până la epuizare? 

Opoziția nu decurge din iubire şi de vreme ce pot exista 
alături, ca două păsări intr-om cuib, atunci nu se exclud 
reciproc. 

Eu nu scriu jurnalul acesta numai pentru că a devenit a 
doua mea natură şi pasiunea mea, nu numai pentru că în 
felul acesta mă descarc, ci şi pentru a-mi putea elucida 
totul, pentru a cuprinde din nou în sfera gândirii 
desfăşurarea evenimentelor şi a le înţelege. Iată, recitesc 
acum paginile poveştii mele şi a Anielei de când m-am 
înapoiat la Ploszow; este descrisă acolo aproape fiecare 
privire de-a ei, fiecare discuţie, fiecare zâmbet, fiecare 
lacrimă, este surprinsă fiecare tresărire a sufletului ei. Nu! 
Nu-mi fac iluzii prosteşti! Analiza mea nu-i falsă! Cuvintele, 
lacrimile, privirile şi zâmbetele au fost ale unei femei - 
poate nefericite - dar nu indiferente. 

Comportamentul meu trebuia s-o influenţeze. Nu-s orb. Mi 
se rupe zilnic inima văzând-o cum slăbeşte, cum se topeşte, 
faţa i se face tot mai mică, mâinile mai transparente - şi mi 
se ridică părul măciucă la gândul că ar putea să plătească 
cu sănătatea ei pentru lupta asta. Dovezile sunt 
incontestabile: inima şi gândurile ei îmi aparţin. locmai de 
aceea, ea e la fel de nefericită ca şi mine, ori poate chiar 
mai nefericită. 

Recitesc ce-am scris cu puţin mai înainte, că nici n-am 
îndrăznit să cred că ea n-o să-mi opună rezistenţă. Aşa-i, 
aşa a fost la început, după ce m-am întors din străinătate, 


dar ieri când ne-am înapoiat împreună de la Varşovia, 
presupuneam că n-o să mi se mai opună - şi am greşit. N-a 
făcut nici o cedare, n-a dat dovadă nici măcar de meă, n-a 
vrut să asciulte'ceea ce spuneam, de parc-aş fi rostit 
blasfemii. Am văzut în ochii ei scântei de mânie şi revoltă, 
mi-a smuls mâinile pe care le acopeream ou sărutări, iar 
cuvintele: „Mă insulţi!” i-au stat tot timpul pe buze. Şi 
energia ei a învins-o pe-ia mea, cu atât mai uşor, cu cât mă 
aşteptam mai puţin la o asemenea izbucnire. S-a înfuriat 
atât de tare, încât m-a ameninţat că va cobori din trăsură şi 
se va duce pe jos, prin ploaie, până la Ploszow. Când am 
rostit cuvântul divorţ, parcă am ars-o eu fierul roşu. N-am 
obţinut nimic, nimic, nici prin izbucniri pătimaşe, nici prin 
cutezanţă, nici prin rugăminţi, nici prin mărturisirea 
dragostei ce-i port. Totul a fost luat drept rău, jignitor, totul 
a fost respins şi călcat în picioare. Astăzi, văzând-o cum 
umbla prin casă din nou blândă şi ascultătoare, îmi vine să 
ered că ieri a fost altă femeie. N-are rost să ascund faţă de 
mine însumi: am suferit o înfrângere atât de totală, încât 
dacă aş avea putere, ori dacă aş avea un alt rost în viaţă, ar 
trebui să plec de aici chiar astăzi. 

Căci, să presupunem că mă iubeşte. Ce câştig eu, de 
vreme ce sentimentele ei nu vor rupe niciodată zăgazurile, 
nu vor ieşi niciodată la suprafaţă, nu vor fi exprimate prin 
nici un cuvânt, prin nici o faptă? La fel de bine aş. Putea să- 
mi închipui că mă iubeşte Frumoasa Elena, Cleopatra, 
Beatrice sau Maria Stuart! Aşa arată probabil sentimentul 
care nu vrea şi nu cere nimic. Poate că inima ei îmi 
aparţine, însă e o inimă mică, incapabilă de acţiune! Poate 
că în faţa sa însăşi pozează într-o persoană eu suflet mare, 
care-şi sacrifică sentimentul pe altarul îndatoririlor - şi 
poate că apare grozavă în ochii ei. E o satisfacţie pentru 
care merită să faci ceva! Bine! N-ai decât! Sacrificănmă pe 
mine, dar te înşeli dacă-i închipui că saorificânduc-ţi 
sentimentele fad o jertfă atât de mare, încât să-ţi poţi 
acoperi prin ea îndatoririle de soţie! 


Nu pot, încă nu pot nici să gândesc şi nici să scriu liniştit! j 
iunie 

O femeie care cochetează e ca un cămătar: dă puţin şi 
cere o dobândă uriaşă. Astăzi, când sunt mai liniştit şi când 
pot să mă gândesc mai clar, trebuie să recunosc că cel puţin 
din acest punct de vedere n-am nimic să-i reproşez Anielei. 
Nu dă, dar nici nu cere nimic. Ceea ce am considerat eu la 
Varşovia că ar putea fi la ea manifestări de cochetărie, nu 
erau decât nişte clipe senine şi vesele. Eu am fost acela 
care am declanşat tot ceea ce a ormat, eu am comis o serie 
de greşeli şi numai eu sunt de vină pentru tot. 

Nu-i acelaşi lucra să vezi şi să ţii cont de ceva. Putem să ne 
dăm perfect seama de nişte factori străini nouă, care 
acţionează în inima cuiva, însă în comportamentul nostru 
faţă de persoana respectivă de cele mai multe ori ne luăm 
pe noi drept etalon. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Ştiam, sau 
cel puţin presimţeam, că eu şi Aniela suntem două fiinţe 
atât de opuse, de parc-am veni de pe planete diferite - dain- 
am ţinut seama tot timpul de lucrul acesta. Involuntar, 
socoteam, că la o adică, ea va proceda întocmai cum aş 
proceda eu. 

Cu toate că ştiau că suntem fiinţele cele mai diferite de pe 
lume, doi poli diferiţi, scriu şi acum acest lucru cu oarecare 
uimire, de parcă mi-e greu să mă împac cu gândul. Şi totuşi, 
acesta-i adevărul. Eu sunt de o mie de ori mai asemănător 
uneia ca Laura Davis, decât uneia ca Aniela. 

Acum înţeleg de ce m-am izbit. 

Da, m-am izbit de ceea ce eu am pierdut de multă vreme, 
pierdere care mi-a descătuşat, ce-i drept, gândirea, dar 
care a adus totodată în mine morbul unei boli incurabile şi 
care a devenit tragedia mea. 

M-am izbit de simplitatea catehismică a sufletului ei. 

Acum îmi dau seama perfect de lucrul acesta - poate că 
încă nu suficient de amplu, pentru că sunt un 0111 atât de 
întortocheat, încât am pierdut noţiunea de simplitate... Aud 
vocea ta, dar nu te văd...” Simţul vizual al spiritului meu 


suferă de un anumit tip de daltonism şi nu deosebeşte. 
Unele culori. 

Nu pot să înţeleg, cum să-ţi însuşeşti un principiu, fie el 
consfințit de nu ştiu Câte secole, dacă nu-l întorci pe toate 
părţile, dacă nu-l diseci în bucăţi şi bucățele, în atomi, până 
nu-l desfiinţezi complet, până nu se preface în pulbere, 
pentru ca apoi să-l recompui la loc. Aniela, în schimb, nu 
înţelege cum poţi să priveşti altfel decât ca pe o lege 
obligatorie, un principiu recunoscut drept bun şi consfințit 
atât de religie, cât şi de oameni în general. 

Mi-e perfect egal, dacă la ea treaba asta e conştientă sau 
instinctivă, gândită cu capul ei propriu sau primită de-a 
gata - important e că i-a intrat în sânge. 

Mă avizase de convingerea asta a ei atunci când, 
discutând despre doamna Korycka, îmi spusese: „Aşa poţi 
să dovedeşti orice, dar când procedezi rău, conştiinţa e cea 
care-ţi spune întotdeauna: Rău, rău! - şi n-o poţi convinge 
nicicum de contrariu.” 

Atunci n-am acordat vorbelor ei valoarea pe care ar fi 
trebuit să le-o acord. Aniela nu se îndoieşte de nimic şi nu 
şovăie. Cugetul ei alege pleava din grăunţe cu atâta 
exactitate, că nici nu poate fi vorba de vreo încurcătură. Nu 
se străduieşte să-şi caute norme proprii de conduită, le ia 
de-a gata, din religie şi din principiile generale de imorală şi 
le acceptă atât de total, încât devin propriile ei norme. 

Cu cât diferenţierea dintre bine şi rău este mai simplă, cu 
atât e mai fermă şi mai implacabilă. Într-un asemenea cod 
etic nu există circumstanţe atenuante, femeia măritată 
trebuie să aparţină soţului, iar cea care se dăruieşte altuia 
procedează rău. Nu-i loc de nici un fel de discuţii, 
considerente, reflecţii - în dreapta cei drepţi, în stingă cei 
păcătoşi, iar între ei nimic, nici o posibilitate. 

Asta-i codul de legi „al respectabilului Bartolomeu şi al 
preacinstitei Magdalena”, atât de simplu, incit cei ca mine 
nu-l pot înţelege. După părerea noastră viaţa şi oamenii 
sunt mult prea complicate, ca să încapă în aceste rame. Şi 


acesta-i adevărul: nu reuşim să ne încadrăm. Din nefericire 
însă, n-am găsit încă nimic altceva şi de aceea plutim ca 
nişte păsări rătăcite într-un spaţiu de teamă şi pustiu. 

Majoritatea femeilor însă şi mai ales majoritatea femeilor 
la noi, recunosc drept just codul citat. Chiar şi cele care se 
abat în fapt de la prevederile lui consfinţite, nu-şi permit 
nici măcar o clipă să se îndoiască de legitatea şi sfinţenia 
lui. Unde începe el, încetează raţiunea. 

Poeţii îşi imaginează greşit femeia ca pe un mister, un sfinx 
viu. De o sută de ori e bărbatul mai misterios şi m, ai sfinx. 
O femeie sănătoasă - nu o isterică - poate să fie bună sau 
rea, puternică sau slabă, dar oricum e mai simplă 
spiritualiceşte decât bărbatul. Dintotdeauna, în toate 
timpurile, în toate secolele ea s-a mulţumit cu cele zece 
porunci, indiferent dacă le-a respectat sau dacă - dintr-o 
malformaţie a firii - s-a abătut de la preceptele sacre. 

Sufletul femeii e atât de dogmatic, încât am cunoscut 
câteva, la' care chiar şi ateismul avea toate trăsăturile unei 
religii. E deosebit de interesant că „codul preacinstitei 
Magdalena” nu exclude din comportamentul femeilor nici 
inteligenţa pătrunzătoare, nici gândirea subtilă, nici 
cultura. 

În felul acesta spiritul femeii seamănă cu pasărea colibri, 
care ştie să zburde liberă în tufişurile cele mai dese, fără să 
se agaţe de nici o crenguţă, fără să lovească nici o frunză. 

Asta se poate aplica perfect la Aniela. În ea se îmbină cea 
mai mare subtilitate a sentimentelor şi gândiiii, cu cea mai 
mare simplitate a concepţiilor morale. Cele zece porunci ale 
ei sunt aceleaşi cu ale Magdalenei, numai că la Magdalena 
erau cusute pe o pânză groasă, pe lâtă vreme Ia Aniela sunt 
puse pe o țesătură delicată, ca o dantelă. 

De oe mai discut toate astea? Le discut fiindcă nu 
constituie pentru mine o chestiune abstractă, ci una vitală; 
scriu despre asta pentru că ană doare, pentru că reprezintă 
nefericirea mea, pentru că simit că nu voi putea învinge 
banalele ei zece porunci cu toată filosofia complexă5 şi 


complicată a iubirii profesată de mine. Şi cum să le înving, 
când nici eu nu cred fără rezerve în această filosofie, oând 
mă îndoiesc adeseori de ea, în timp ce Aniela crede liniştită 
şi imperturbabilă în preceptele ei. 

Numai buzele care au băut din izvorul îndoielii pot fi 
convinse că sărutul oprit nu-i un păcat. O femeie 
credincioasă poate fi dusă de dragoste ca un pom smuls din 
rădăcini de uragan: - dar n-o să-i reounoască niciodată 
prioritatea. 

Voi reuşi eu oare vreodată s-o câştig pe Aniela? Poate că 
deznădejdea disperată şi profundă care m-a cuprins acum e 
de moment, poate că mâine voi privi viitorul cu mai tmultă 
speranţă, astăzi finsă mi se pare aproape o imposibilitate. 

Am scris mai de mult în acest jurnal, că în unele case de la 
nod femeilor li se inoculează modestia prin educaţie, tot aşa 
cum li se face vaccinul de variolă. În plus, se mai impune să 
ţin cont de faptul că dictonul care zice: „Soţia trebuie să 
aparţină soţului” şi în care Aniela crede ou sfinţenie, mai 
este. Apărat şi de pudoarea atât de proprie acestei femei, 
atât de intrinsecă fiinţei ei, încât de o sută de ori mai 
degrabă mi-o pot închipui moartă, decât dezgolindu-şi 
pieptul în faţa mea. 

Şi eu mai sunt în stare sănmi fac visuri? Mai pot aştepta 
ceva de la o asemenea femeie? E pur şi simplu o nebunie! 

Atunci ce să fac? Să plec? 

Nu plec! Nu vreau şi nu pot! 

Rămân aici - şi deoarece sentimentul meu este nebunesc, 
voi proceda nebuneşte. Ajunge cu atâtea sisteme, calcule, 
previziuni. Fie ce-o fi şi cum o fi! Cealaltă oale nu duce la 
NIMIC. 

R Nici ea nu-i mai fericită decât mine. Ceea ce am văzut 
astăzi, m-a convins că şi în ea se dă o luptă grea, pentru 
care trebuie să-şi afle puteri numai în ea însăşi. Gândurile 
mi-e înoâlcite, nu mă pot linişti. 

După ce-a plecat domnul Zawilowski, care ne-a vizitat 
astăzi la Ploszow împreună cu fiica sa, la un moment dat, 


când mătuşa a început ou vădite intenţii să ridice în slăvi 
calităţile domnişoarei Helena, m-a apucat brusc furia. Eram 
obosit, nedormit, cu nervii zdruncinaţi, aşa că am strigat 
supărat: 

— Bine! Dacă nu-i vorba decât de căsătorie, nu şi de 
fericirea mea, atunci pot şi mâine să-i cer mâna 
domnişoarei Zawilowska, pentru că acum mi-e şi mie 
perfect egal! 

Era clar că vorbeam aşa numai fiindcă eram iritat, nu din 
convingere şi că n-aş fi comis niciodată una ca asta, dar 
Aniela s-a făcut dintr-odată albă ca hârtia. S-a ridicat brusc 
de la locul ei şi fără nici o justificare a început să desfacă 
şnururile de la transperante, iar mâinile îi tremurau ca în 
friguri. Din fericire' mătuşa însăşi era tulburată ca niciodată 
în viaţa ei, aşa că n-a observat nimic. Mi-a răspuns ceva, nu 
ştiu ce, căci în clipa aceea totul încetase să m-ai existe 
pentru mine, cu excepţia Anielei. E drept, că pe calea 
raţionamentului ajunsesem la concluzia că ocup un 
oarecare loc în inima ei, însă una e să băniuieşti şi alta să 
vezi. N-am să uit până la sfârşitul zilelor paloarea ei şi 
mâinile care-i tremurau! Aveam o dovadă incontestabilă, 
căci chiar dacă aş pune o parte din emoție pe seama 
faptului că spusele mele au picat pe nepregătite şi tot mai 
rămâne destul. Şi pe urmă, nu păleşti nici când afli pe 
neaşteptate că a murit cineva care ţi-e indiferent, dar mi te 
că se căsătoreşte! 

Acum câteva zile gândeam: Ce câştig chiar dacă mă 
iubeşte, de vreme oe sentimentul acesta va rămâne închis 
în ea pentru totdeauna? Şi totuşi, acum când m-am convins 
cu propriii mei ochi că e adevărat, toate speranţele mele au 
renăscut dintr-odată, toate îndoielile s-au spulberat. Din 
nou am avut viziunea victoriei, din nou am nutrit 
certitudinea că va veni o vreme, când sentimentul ei va 
deveni onai puternic decât ea însăşi, când va fi a mea. 

Din păcate însă, mam convins imediat că n-a fost decât o 
iluzie. După ce-a mai spus nu ştiu ce, mătuşa a ieşi: din 


cameră; poate ca retrasă undeva să verse o lacrimă de 
supărare, iar eu m-am apropiat repede de Aniela şi i-am 
şoptit: 

— Scumpa mea, nu m-aş căsători cu domnişoara 
Zawilowska nici pentru tot aurul din lume, dar înţelege-mă: 
n-am eu destule necazuri, nici în privinţa asta să n-am 
linişte? Tu. Ştii doar perfect de bine, că n-o s-o fac 
niciodată! 

— Dimpotrivă... m-aş bucura dacă ai face-o, a rostit ea cu 
vădit efort. 

— Nu-i adevărat! Am văzut cum ai pălit - am văzut! 

— Îmi dai voie să mă retrag... 

— Aniela, tu mă iubeşti! Nu te minţi pe tine însăţi şi pe 
mine! Mă iubeşti! 

Buzele ei au pălit din nou. 

— Nu, a răspuns repede, dar mă tem să nu ajung să te 
urăsc. 

Şi s-a dus în camera ei. Ştiu, că o femeie care luptă cu ea 
însăşi are adesea impresia asta; ştiu că dragostea amară, 
interzisă, ia uneori asemenea forme. Şi totuşi cuvintele 
Anielei au stins bucuria din mine, ca pe o luminare. Există o 
mulţime de lucruri absolut naturale, pe care nervii şi 
puterile omului nu le suportă. Rămâne în picioare un singur 
adevăr, pe care l-am cunoscut şi eu şi-l cunoaşte toată 
lumea: dragostea pentru soţia altuia, * dacă e superficială, e 
o mare josnicie, dacă este reală, e o mare nenorocire, cu 
atât mai mare, cu cât femeia respectivă merită într-adevăr 
s-o iubeşti. Mă chinuie o curiozitate teribil de amară; ce-ar 
fi fost, dacă i-aş fi spus Anielei: Ori mă îmbrăţişezi şi-mi 
spui, că mă iubeşti, ori mă împugşc sub ochii tăi! Ştiu, ar fi 
fost o ticăloşie, nici n-aş fi fost în stare de o asemenea 
escrocherie şi violentare, nu! ... Oricum, sunt un om prea 
cumsecade pentru aşa ceva... Şi totuşi, nu mă pat abţine să 
nu-mi pun întrebarea: ce-ar fi făcut? Sunt aproape sigur, că 
poate n-ar fi reuşit să supravieţuiască durerii - şi 
dispreţului totodată - dar n-ar fi cedat. Când mă gândesc la 


asta o blestem şi o ador tot mai mult, o urăsc şi o iubesc tot 
mai tare. Trebuie să recunosc deschis: am avut un ghinion 
enorm în viaţă şi ce-i mai rău, că nu văd nici o modalitate de 
rezolvare şi că nu mă simt deloc în stare să mă smulg din 
lanţurile astea. La patima pe care a trezit-o de la început în 
mine femeia asta se adaugă acum un devotament de câine. 
O îmbrăţişez cu gândul, cu privirea, ma uit şi nu mă mai 
satur privindu-i ochii, părul, buzele, braţele - dar simt 
totodată că ea nu-i pentru mine numai femeia cea mai 
dorită, ci şi fiinţa cea mai scumpa pe lume. Nici o femeie nu 
m-a legat aşa, pe ambele plănui i şi absolut. Uneori îmi 
apare de-a dreptul de neînțeles vraja pe care o exercita 
asupra mea, alteoii de regulă mio explic cât se poate de 
defavorabil pentru mine. 

Eu am trăit într-un ritm alert şi am trecut de-acum de 
zenit. Drumul mai departe merge în jos, de unde adie frig şi 
întuneric. Simt că numai în făptura asta mi-aş fi regăsit 
tinereţea, exuberanţa, cheful de viaţă. Când o s-o pierd pe 
ea, o să pierd de fapt viaţa şi n-o să-mi mai rămână decât să 
vegetez, ceea ce-i foarte trist, are gustul prematur al morţii. 
De aceea pot să spun c-o iubesc pe Aniela cu toată puterea 
simțului meu de autoconservare, nu exclusiv senzual şi nu 
exclusiv spiritual, ci şi de teama neantului. 

Aniela nu ştie asta; presupun însă că-i e tare milă de mine, 
ceea ce pot deduce din faptul că eu, care mă port atât de 
nemilos cu ea, mi-aş vinde sufletul, ca să-i fie ei mai uşor. Şi. 
Cum să nu spun că dragostea pentru nevasta altuia e o 
nenorocire, dacă-l duce pe din până acolo, că o chinuieşte 
pe fiinţa pentru a cărei linişte şi-ar da viaţa? Mii de astfel de 
cercuri vicioase la tot pasul! De fapt, amândoi suntem 
nespus de nefericiţi. Dar tu, Aniela, ai cel puţin un sprijin în 
viaţă, ai dogma pe oare te bazezi - eu sunt ca o luntre fără 
cârmă şi fără vâsle. 

Nu mă simt bine. Dorm prost, adică aproape deloc. Pe 
cuvânt, aş vrea să mă îmbolnăvesc, dar serios, să zac vreo 
lună fără cunoştinţă, fără memorie, să mă odihnesc pentru 


toate lunile şi anii aceştia din urmă. Asta ar fi o adevărată 
vacanţă. Chwastowski m-a consultat ieri şi a dezvoltat o 
întreagă filosofie pe tema mea. Spunea că am sistemul 
nervos al unei rase epuizate, dar că am moştenit totuşi o 
mare cantitate de forţă musculară. Cred că într-adevăr are 
dreptate; dacă n-ar fi fost forţa fizică, n-aş fi putut să-mi 
stăpânesc nervii. Cine ştie dacă şi preocupările mele 
exclusiviste de acum nu se datoresc tot acestui luciu, căci 
doar forţa aceea trebuie să-şi găsească o utilizare şi dacă n- 
a aflat-o nici în ştiinţă, nici într-o viaţă activă, atunci s-a 
canalizat doar spre iubire. 

Numai că datorită nervilor totul e tulbure, viforos şi 
strâmb. Mai ales strâmb. 

La câte şocuri nu-s supus zilnic! Spre seară a venit la mine 
drăguţa mea de mătuşă şi a început să-şi ceară scuze 
pentru că a lăudat-o pe domnişoara Zawilowska. l-am 
sărutat amândouă mâinile oerându-i la rândul meu iertare 
pentru ieşirea avută. 

— Îţi promit, a spus, că nici n-o să-ţi mai pomenesc de ea. 
E. adevărat, dragul meu Leon, că aş vrea din tot sufletul să 
te căsătoreşti, pentru că eşti ultimul din familie, dar 
Dumnezeu mi-e martor, că mai presus de orice vreau să fii 
fericit, dragul meu, scumpul meu băiat! 

Am liniştit-o cum am putut, în cele din urmă am zis: 

— Ştii, mătuşică, eu sunt ca o femeie, nervos ca o femeie! 

Dar mătuşa a sărit supărată: 

— Tu, ca o femeie? Oricine poate să greşească, dar jac-ar 
avea toţi atâta minte şi caracter cât ai tu, altfel ar fi totul pe 
lumea asta! 

Cum să fac să-i risipesc iluziile? Uneori mă apucă 
disperarea şi-mi spun: ce caut eu în casa asta şi printre 
femeile astea; care parcă au luat în arendă bunătatea 
angelică? Pentru mine e prea târziu să mă convertesc la 
credinţa lor, iar lor nu le provoc decât supărări, deziluzii şi 
nef ericire.' 

10 iunie 


Azi am primit două scrisori: una de la notarul meu de la 
Roma, cealaltă de la Sniatynski. De la Roma mă anunţă, că 
piedicile pe care le pune de regulă guvernul italian când se 
scot din ţară vestigii antice şi obiecte de artă de preţ pot fi 
înlăturate, sau mai bine zis - ocolite. Colecţiile tatii aveau 
un caracter strict particular şi n-au fost puse niciodată sub 
controlul statului, aşa că' pot fi pur şi simplu trimise ca 
mobile. 

Trebuie să mă ocup de aranjarea corespunzătoare a oaşei 
de la Varşovia, ceea ce îmi displace, căci toată aducerea 
asta a colecţiilor în ţară şi-a pierdut acum farmecul. Nu mă 
interesează şd n-a meritat toată tevatura! 

Dacă n-am contramandat aiducerea este pentru că eu 
însumi am fost acela care am difuzat vestea şi pentru că s-a 
scris atâta în ziare. 

Am revenit la starea de spirit care m-a chinuit în timpul 
călătoriilor mele, imediat după căsătoria Anielei. Din nou 
acţionez, privesc şi înţeleg totul numai în legătură cu ea, n- 
am nici un fel de contact direct cu lumea înconjurătoare. 
Ideile în care n-o descopăr pe ea, mi se par searbede şi 
lipsite de importanţă. Este odovadă grăitoare de cât de 
mult se poate prăbuşi un om. Am citit azi dimineaţă conf 
erinţa lui Bunge, intitulată: Vitalitate şi mecanicitate şi m-a 
interesat în mod deosebit. Demonstrează ştiinţific, ceea ce 
în gândurile mele exista de multă vreme, dar avea mai 
degrabă forma unor impresii nebuloase, decât a unor 
convingeri strict determinate. În problema asta ştiinţa e 
sceptică faţă de sine însăşi şi chiar îşi recunoaşte neputinţa 
de a explica fizic sau chimic existenţa unei lumi, care este 
ceva mai mult decât materie şi mişcare. Pentru mine n-are 
nici o importanţă dacă lumea asta este supraordonată sau 
subordonată materiei. Nu-i decât un joc de cuvinte. Nu-s 
om de ştiinţă, aşa că nu-s obligat să fiu circumspect eu 
concluziile pe care le trag. Mă avânt pe uşa care se 
deschide înaintea mea - şi n-are decât ştiinţa să spună de o 
sută de ori, că acolo e întuneric, eu simt că o să văd mai 


bine decât aici. Am citit febril toată conferinţa şi am simţit o 
mare uşurare. Numai proştii înapoiaţi nu-şi dau seama, cât 
de mult am dori să respirăm liberi. Din păcate, spiritele 
sunt atât de oprimate, că nu îndrăznesc nici să respire, nici 
să creadă în propria lor fericire. Dar eu am îndrăznit şi 
aveam senzaţia, că am ieşit dintr-o pivniţă unde mă 
sufocam. Poate că n-a fost decât o impresie de moment, 
sunt conştient că neovitalismul nu-i o epocă nouă în ştiinţă; 
poate că mâine mă voi întoarce de bunăvoie la închisoare... 
nu ştiu... deocamdată m-am simţit bine. Îmi tot repetam: 
dacă-i adevărat că şi pe calea scepticismului poţi ajunge la 
certitudini, că există o lume suprasenzorială inexplicabilă 
strict mecanic, în afara sferei „demonstrațiilor fizicO”- 
chimice” - atunci totul este posibil. Şi în cazul acesta, îmi 
este permis şi să gândesc, că aşa cum spaţiul este infinit, tot 
aşa şi inteligenţa este infinită şi bunătatea este infinită. N- 
am decât să-mi închipui o sutană imensă, învăluind tot 
cosmosul, lângă care să mă aciuiez şi eu, o mână grijulie 
care să-mi alunge oboseala. Dacă-i aşa, atunci e bine! Cel 
puţin ştiu de ce trăiesc şi de ce sufăr! Ce uşurare! 

Repet; nu-s obligat să-mi formulez părerile cu grijă şi 
timiditate. Citind toate astea am început să zburd oa o 
pasăre, care, ţinută, multă vreme în colivie, când iese afară 
e fericită, se scaldă în spaţiu. Aşa şi eu, am văzut teritorii 
noi, o altă viaţă. Nu ştiu dacă era pe altă planetă sau 
undeva, hat, în spaţiile” siderale, fapt este că şi viaţa şi 
teritoriile erau complet altele decât la noi Lumina era clară 
şi blândă, aerul plăcut, răcoros, iar principala diferenţă 
consta în faptul că legătura dintre sufletul individual şi 
sufletul colectiv era mai mult decât strânsă, era imposibil de 
delimitat unde se termină individul şi începe colectivitatea. 
Simţeam că tocmai în inexistenţa acestei graniţe constă 
fericirea vieţii aceleia, * căci omul acolo nu se separă, nu 
intră în opoziţie, ci trăieşte în armonie cu mediul 
înconjurător, având totodată puterea pe care i-o dă viaţa 
generală. 


Nu susţin că am avut vedenii; am păşit însă dincolo de 
graniţa aceea unde se termină raţionamentele concrete şi 
încep senzațiile, care continuă par-că să fie concluziile 
premiselor dinainte, dar împinse atât de departe, încât sunt 
de nerecunoscut, aşa cum poate ajunge insesizabil un fir de 
aur care este întins la nesfârşit. De altfel, n-am ştiut să mă 
integrez total în viaţa acestor noi câmpuri; nici să mă. 
Contopesc absolut şi nici să mă pierd suficient în întinderea 
lor. Mi-am păstrat într-o anumită măsură caracterul 
distinct. Îmi lipsea ceva şi tot căutam în jurul meu. Brusc 
mi-am dat seama, c-o caut pe Aniela. Bineînţeles, pe ea, 
numai pe ea, întotdeauna pe ea! Întrucât ar putea să mă 
intereseze viaţa aceea diferită, dacă Aniela nu-i acolo? În 
cele din urmă am găsit-o şi am început să hoinărim 
împreună ea umbra lui Paolo cu cea a Francescăi di 
Rimini... 

Scriu toate astea pentru că reprezintă o dovadă aproape 
înfricoşătoare de cât de mult este absorbită fiinţa mea de 
dragostea pentru f emeia aceasta. La naiba! Ce legătură 
poate exista între Bung cu neovitalismul lui şi Aniela? Şi 
totuşi, chiar când mă gândesc la lucruri atât de abstracte; 
în cele din urmă tot la ea ajung. Ştiinţă, artă-, natură; viaţă 
- acum totul se reduce la acelaşi numitor. Asta-i osia în jurul 
căreia se învârte pentru mine lumea. 

E deosebit de important că înţeleg lucrul acesta. Înseamnă 
că există o posibilitate fie ea cât de mică pentru ca vreodată 
să ascult totuşi de sfatul raţiunii, care îmi mai repetă din 
când în când, ce-i drept cu o voce slabă, înăbuşită: Pleacă, 
fugi! 

Ştiu că nu se va sfârşi bine, că nu poate să se sfârşească 
bine, dar de unde să iau puterea şi voinţa de a pleca, de 
unde să iau energia necesară, de vreme ce am fost 
deposedat de tot? La fel de bine aş putea să-i spun unui om 
fără picioare: Ridică-te şi pleacă în lume! Cu ce? Şi aş anai 
adăuga: Unde? La ce bun? Aici e viaţa mea! 


Câteodată am chef să-i dau Anielei să citească jurnalul 
meu, dar n-am s-o fac. Poate că ar spori mila ei pentru 
mine, dar s-ar micşora iubirea. Dacă s-ar hotări să fie a 
mea, ar căuta în mine un sprijin, linişte şi încredere 
nestrămutată, suficientă pentru amândoi, că pasul făcut e 
bun şi necesar. În jurnal însă ar găsi îndoială chiar şi în 
privinţa asta. Presupunând de altfel, că chiar dacă ar 
înţelege tot ce s-a petrecut şi se petrece cu mine, multe 
lucruri nu le-ar putea simţi. Sântam două fiinţe foarte 
diferite. lată, eu de exemplu, chiar şi atunci când îmi spun 
că totul e cu putinţă, îmi imaginez viaţa viitoare nu conform 
imaginii unanime, ci altfel, iar dacă imaginea unanim 
acceptată poate fi numită normală, atunci eu mi-o închipui 
anormal. De ce? Dacă totul este posibil, atunci la fel de 
posibile sunt iadul, purgatoriul şi raiul, ca şi câmpiile mele 
albe şi luminoase. Viziunea lui Dante este şi mai mare şi mai 
minunată decât a mea. Atunci de ce? Din două cauze: în 
primul rând, pentru că scepticismul meu, care se otrăveşte 
cu propria-i îndoială, ca scorpionul cu propria sa otravă, are 
totuşi destulă putere ca să elimine dintre diferitele ipoteze 
pe cele simpliste şi unanim acceptate. Şi în al doilea rând? 
„.. în al doilea rând, pentru că nu mă pot închipui împreună 
cu Aniela în compartimentele dantiene... Nu vreau o astfel 
de viaţă... 

Tot ceea ce scriu şi gândesc este rezultatul activităţii unei 
părticele din fiinţa mea gânditoare; restul e lângă Aniela. 
Chiar şi în clipa asta văd lumina din camera ei căzând pe un 
tufiş de mahonie, care creşte sub fereastră. Sărmana de ea, 
ai'e şi ea nopţi albe! Astăzi am surprins-o moţăind deasupra 
lucrului. Aşezată într-un fotoliu mare mi se părea micuță şi 
respira adine, obosită. O clipă am avut sentimentul că este 
copilul meu. 

Mi-au trimis, în sfârşit, Madona lui Sassoferrato. I l-am 
înmânat Anielei, de faţă cu mătuşa şi cu doamna Celina, ca 
pe un lucru ce i se cuvine prin testament. Nu era chip să 
refuze. Apoi eu însumi am bătut tabloul în perete, în 


cămăruţa ei. Arăta foarte frumos acolo. Nu mă dau în vânt 
după madonele lui Sassoferrato, dar asta-i atât de simplă şi 
de senină eu tonurile ei luminoase! îmi place să mă 
gândesc, că de câte ori se va uita la ea, îşi va aminti că eu i- 
am dat-o pentru că o iubesc. În felul acesta dragostea pe 
care ea o consideră păcătoasă, va trebui să se unească în 
gândurile ei cu imaginea sfintei. Copilărească consolare, 
dar dacă nu-i alta, e bună şi asta. 

Astăzi am avut parte şi de o clipă mai bună. După ce am 
agăţat tabloul, Aniela s-a apropiat să-mi mulţumească. 
Deoarece fotoliul doamnei Celina era destul de departe, în 
clipa când Aniela îşi retrăgea mâna dintra-a mea, am 
reţinut-o numai o secundă şi am întrebat-o în şoaptă: 

— Mă urăşti cu adevărat? 

Ea a clătinat căpşorul, parcă cu tristeţe. 

— O, nu! a răspuns scurt. 

Dar cât de grăitor era răspunsul acesta scurt! 

Susţinem că, dacă sentimentele femeii iubite n-au şanse să 
iasă niciodată la suprafaţă, nu mai are nici o importanţă 
dacă ne iubeşte. Nu, nu-i adevărat, are importanţă! Pentru 
nimic în lume n-aş renunţa la puţinul acesta! Abia atunci n- 
aş mai avea pentru ce trăi! 

Iunie 

Sunt la Varşovia ca urmare a scrisorii lui Sniatynski, pe 
care am primit-o alaltăieri şi prin care mă invita la un prânz 
de. Adio dat în cinstea Klarei. Nu m-am dus la dineu, care a 
avut loc ieri, însă am condus-o la gară astăzi. Tocmai am 
venit de acolo. Biata de ea, a plecat mâhnită Şi dezamăgită 
de purtarea mea, dar cum m-a văzut, * mi-a iertat totul şi 
ne-am luat rămas bun cât se poate de călduros. Şi eu simt c- 
o să-i duc lipsa, că pustiul din jurul rmeu va fi şi mai mare. 
În câmpiile mele siderale nu vor exista despărţiri. Asta de 
astăzi a fost cu adevărat tristă, în plus era o seară 
înnourată, ploua mărunt şi cu siguranţă că aşa o s-o ţină 
câteva zile. Cu toate astea, o mulţime de oameni au condus- 
o la gară. Sleeping-ul ei era încărcat cu flori şi coroane ca 


un cavou. Va trebui să le arunce pe drum, ca să nu se 
sufoce. În clipa aceea, la plecare, Klarei nu-i mai păsa ce-iau 
să creadă oamenii şi 

— În măsura în care e posibil în asemenea împrejurări - se 
ocupa numai de mine. Am intrat în compartimentul ei şi am 
discutat ea doi prieteni, fără să-i dăm atenţie nici bătrânei 
şi veşnic tăcutei rude a Klarei, nici celorlalte persoane, care 
în cele din urmă s-au retras, discrete, pa coridor. 

Îi luasem mâinile într-ale mele, iar ea mă privea cu ochii ei 
albaştri, cinstiţi şi a spus cu o voce mişcată: 

— Dumitale pot să-ţi spun sincer: de nicăieri nu mi-a părut 
atât de rău să plec, ca de aici... în învălmăşeala plecării n-ai 
nici măcar timpul necesar să spui ceva mai ca lumea, dar 
tare-mi pare rău! ... La Frankfurt mă văd cu mulţi oameni şi 
de ştiinţă şi artişti, numai că... nici eu nu ştiu... există o 
deosebire... voi sunteţi ca nişte instrumente mai delicate. 
lar despre dumneata, ce să mai spun! 

— Îmi permiţi să-ţi scriu? 

— Şi eu am să-ţi scriu şi tocmai voiam să te rog asta. S-ar 
zice că am muzica mea, dar acum nu-mi mai e suficientă 
întotdeauna... Cred că şi dumneata o să simţi câteodată 
nevoia să-mi scrii, căci poţi să ai aici mulţi prieteni, dar cu 
siguranţă că n-ai o prietenă atât de devotată şi atât de bine 
intenţionată ca mine. Sunt aşa de proastă, că mă emoţionez 
de orice şi acum o să plece trenul! 

— Amândoi hoinărim prin lume, dumneata ca artistă, eu ca 
un ţigan, aşa că nu ne despărţim de tot, ci ne luăm doar - la 
revedere! 

— La revedere! La revedere. Cât mai degrabă! Şi 
dumneata eşti un artist! Poţi să nu eânţi, să nu scrii, să nu 
pictezi şi totuşi să ai suflet de artist. Am observat asta din 
prima clipă, când te-am cunoscut. Şi am mai observat, că în 
ochii lumii treci drept un om fericit, dar în sufletul dumitale 
e” o mare tristeţe. le rog să nu uiţi, că există o nemţoaică, 
oare-ţi este oa o soră. 


Am ridicat mâna ei la buze, iar ea crezând că vreau să 
plec, a spus grăbită: 

— Mai e timj), abia a sunat al doilea clopoțel. 

Dar eu chiar aveam chef să plec. Ah, în ce hal am ajuns cu 
nervii! Ruda Klarei era îmbrăcată, din cauza ploii,. Într-o 
haină din tafta gumată, care foşnea teribil la fiecare 
mişcare - şi foşnetul ăsta mă scotea din sărite. De altfel, tot 
au mai erau decât câteva minute. M-am retras, în cele din 
urmă, căci a dat buzna în compartiment doamna 
Sniatynska. 

— Nu uita: Hilst, Frankfurt! strigă Klara în urma mea. De 
acasă au să-mi trimită scrisoarea oriunde aş fi! 

Peste o clipă eram pe peron, sub fereastra 
compartimentului, în mijlocul larmei celor care o 
conduceau, la care se adăuga şuieratul aburului, respiraţia 
puternică a locomotivei şi strigătele feroviarilor. Fereastra a 
fost coberâtă şi am mai văzut încă odată faţa aceea 
cumsecade, prietenoasă. 

— Unde vei petrece vara? mă întrebă Klara. 

— Nu ştiu, am să-ţi scriu, am răspuns. 

În clipa aceea respiraţia locomotivei a devenit mai grăbită, 
a răsunat ultimul clopoțel şi trenul a pornit. l-am strigat eu 
toţii drum bun, iar ea ne trimitea sărutări, până când, în 
cele din urmă, a dispărut în depărtare şi întuneric. 

— O să-ţi fie tare dor? m-a întrebat pe neaşteptate doamna 
Sniatynska. 

— Foarte! am răspuns şi înclinându-mă, am pornit spre 
casă. 

Într-adevăr, aveam senzaţia ca şi cum m-ar fi părăsit o 
persoană la care, la nevoie, aş fi putut cere ajutor. Eram 
nespus de trist. Poate că la asta contribuia şi seara 
mohorâtă, jloaia şi ceața atât de deasă, încât felinarele 
arătau de departe de parc-ar fi avut halouri de curcubeu. 
Se stinsese ultima scâsnteie de speranţă din mine. 
Pesimismul era nu numai în mine, ci părea să fi învăluit 


întreaga lume, ca atmosfera, părea că atârnă pe lucruri, 
peste oameni, că pătrunde toate formele şi fiinţele. 

Am adus cu mine acasă o nelinişte teribilă, parcă o teamă 
de un pericol neştiut şi nedefinit. Pentru o clipă s-a trezit în 
mine nostalgia după soare şi vreme bună, după ţările în 
care nu există ploi ca cea de astăzi, zile întunecoase şi 
ceaţă. Aveam senzaţia că dac-am să fug acolo unde e multă 
lumină, lumina însăşi mă va apăra, nu va permite să mi se 
facă nimic rău. Toată capacitatea mea de gândire se 
concentrase într-un singur cuvânt, pe care-l repetam oa un 
ecou: să plec! să plec! Dar deodată m-a cuprins panica. 
Plecând, o las aici pe Aniela singură, în faţa pericolelor 
acelora nedefinite, de care fug eu. Ştiu că e o iluzie, că 
plecarea mea n-ar putea să iasă decât în bine, dar nu mă 
pot elibera de senzaţia că ar fi din partea mea o laşitate, o 
josnicie... Şi asta-i mai puternică decât toate 
raţionamentele... De altfel, să plec - o vorbă goală! Pot s-o 
repet, pot şi s-o doresc, dar când ar trebui s-o pun în 
aplicare - s-ar dovedi că ăsta-i pasul cel mai puţin posibil 
din toate câte sunt în puterea mea. Am pus un bagaatât de 
mare de nervi şi de viaţă în sentimentul acesta, că mai 
degrabă aş fi în stare să mă sfâşii în bucățele, decât să mă 
despart de el. 

Am capacitatea de a-mi controla gândurile şi conştiinţa în 
asemenea grad, încât mi se pare complet imposibilă 
presupunerea că aş putea să înnebunesc. Nici nu-s în stare 
să mă închipui astfel - dar, uneori simt totuşi că nu mă mai 
ţin nervii. 

Păcat de Klara. În ultima vreme am văzut-o destul de rar, 
dar îmi făcea plăcere s-o ştiu aproape. Acum Aniela va pune 
de tot stăpânire pe mine, îi voi închina şi sentimentul de 
prietenie. 

Când m-am întors acasă, l-am găsit pe tânărul 
Chwastowski. Venise la o consfătuire cu fratele lui librarul, 
căci vor să iniţieze o adevărată reţea de vânzare a cărţilor. 
Veşnic fac ceva, veşnic se ocupă de câte ceva şi de aceea au 


viaţa atât de plină. Eram într-o asemenea stare, că 
văzându-l m-am bucurat ca un copil, care se teme de 
fantome şi se linişteşte când intră cineva în cameră. 
Robusteţea lui spirituală mă reconfortează. Mi-a spus că 
doamna Celina e tot mai bine şi că peste vreo săptămână va 
putea pleca la Gastein. Asta-i! Să schimb măcar looul. Voi 
grăbi pe cât posibil plecarea. O s-o conving şi pe mătuşa să 
meargă. N-o să mă refuze şi în cazul acesta n-o să se mire 
nimeni, dacă mă duc şi eu. Cel puţin doresc ceva şi chiar 
doresc foarte tare. Câte posibilităţi voi avea să mă îngrijesc 
de Aniela! Vom fi şi mai apropiaţi decât. La Ploszow. Mă simt 
oarecum uşurat la gândul acesta, dar am avut o zi 
îngrozitoare. Aud şi acum ploaia răpăind în jgheabul 
streşinii, dar printre nori încep să se zărească stelele... 

Astăzi a sosit Kromicki... 

Gaslein, 23 iunie 

Suntem de o săptămână ia Gastein eu toţii, adică: Aniela, 
mătuşa, doamna Celina, eu şi Kromicki. Am întrerupt scrisul 
pentru o vreme, nu că m-aş fi lepădat de acest viciu, sau că 
n-aş îi simţit nevoia, ci pentru că ceea ce s-a petrecut cu 
mine nu putea fi redat în nici un chip prin cuvinte. Atâta se 
luptă omul cu greutăţile care-l apasă, până când nu-i mai 
rămâne nici timp, nici cap pentru nimic altceva. Eram într-o 
stare precum condamnatul din amintirile lui Sansson, care 
era jupuit de viu şi i se turna plumb topit pe răni, iar eltot 
striga într-o exaltare nervoasă: Encore! Encore! până când 
a leşinat. Eu sunt de-acum leşinat, adică mi-am epuizat 
toate puterile şi am cedat. 

Simt că mă apasă o greutate enormă, ca munţii de aici. 

Dar ce pot face? N-o pot da la o parte, aşa că o lassămă 
apese. N-am ştiut până acum că poţi afla, dacă nu bucurie, 
cel puţin un fel de linişte în sentimentul că eşti neputincios 
şi nenorocit. 

Măcar de-ar dura starea asta cât mai mult! Aş scrie ceea 
ce mi s-ar întâmpla, ca un spectator din afară. Dar şliu din 


experienţă, eu 11-0 să dureze, aşa cum zilele nu-s toate la 
fel - şi mă tem ce-o să-mi aducă ziua de mâine. 

Iunie 

Spre sfârşitul şederii mele la Varşovia am scris: 
„Dragostea pentru nevasta altuia, dacă e superficială, e o 
josnicie, dacă este reală, e una din cele mai mari nenorociri 
care i se pot întâmpla omului.1” Scriind cuvintele acestea 
înainte de venirea lui Kromicki nu-mi dădeam încă seama 
de toată complexitatea unei asemenea nenorociri. Credeam 
că e mai nobilă, decât este în realitate. Abia acum văd că în 
afară de durerile mari se includ aici şi mici umilinţe şi 
sentimentul propriei micimi şi al propriului ridicol şi 
necesitatea de a minţi şi nevoia de a comite o mie de fapte 
deplorabile, de a salva o mie de aparenţe nedemne - ce 
buchet! De parfumul acestor flori poţi foarte bine să te 
înăbuşi de moarte. 

Numai eu ştiu cu câtă plăcere l-aş apuca de gât pe 
Kromicki, l-aş ţintui de un perete şi i-aş spune în ochi: O 
iubesc pe soţia ta! - în loc de asta însă trebuie să mă 
străduiesc să mă comport în aşa fel, ca nici măcar să nu-i 
treacă prin minte că mi-ar plăcea. Ce rol înălţător joc în faţa 
ei! Ce şi-o fi închipuind ea oare despre mine? Şi asta-i o 
floare din buchet! 

Iunie 

N-o să uit cât o să trăiesc, ziua în care a venit Kromicki. A 
tras la Varşovia direct la mine. Întorcându-mă seara târziu, 
am văzut în vestibul nişte bagaje. Nu ştiu cum de nu mi-a 
dat prin gând că ar putea fi ale lui. Dar imediat el însuşi a 
scos capul din camera alăturată şi când m-a văzut, a dat 
drumul monoclului de la ochi şi s-a repezit, cu braţele larg 
deschise, să-şi salute noua rudă. Vedeam ca prin ceaţă 
craniul lui uscat, ca un cap de mort, ochii lui sclipitori şi 
părul negru. M-am simţit îmbrăţişat de nişte mâini rigide, 
ca de manechin de lemn. Venirea lui era de aşteptat, dar eu 
mă simţeam de parc-aş fi văzut moartea. Aveam senzaţia 
unui coşmar, iar vorbele: „Ce mai faci, dragă Leon!” mi se 


păreau cele mai ciudate şi cele mai puţin posibile din câte 
aş fi putut auzi. M-a apucat dintr-odată o furie amestecată 
cu scârbă şi spaimă, că a trebuit să-mi adun tot sângele 
rece, ca să nu mă reped la el, să-l trântesc la podea şi să-i 
sparg capul. Mă încercase de multe ori sentimentul de furie 
şi scârbă, însă împletirea acestora cu teama era ceva cu 
totul nou şi neînțeles pentru mine; căci nu era teama de un 
om viu, ci parcă frica de un mort. Multă vreme n-am fost în 
stare să articulez nici un cuvânt. Nu ştiu ce şi-o fi închipuit: 
ori că nu l-am recunoscut, ori că eram mirat că un om pe 
care îl cunosc atât de puţin mă tratează ca pe o rudă şi-mi 
vorbeşte per tu... Asta mă irită la culme chiar şi acum. 

Încercam să mă stăpânesc. În timpul acesta el îşi puse 
monoclul şi scuturând din nou mâna mea, spuse: 

— Ce mai faci? Ce face Anielka? Dar mama? ... lot 
bolnavă, tot bolnavă, ai? Dar mătuşa? Ai? 

Şi din nou m-a cuprins o uimire amestecată cu o furie 
supraomenească auzindu-l cum vorbeşte despre femeile 
care-mi sunt cele mai apropiate pe lume ca şi cum i-ar fi şi 
lui la fel de apropiate. Un om de lume ca mine suportă 
orice, maschează orice simte, căci aşa-i învăţat încă din 
copilărie - însă acum nu mai puteam să rezist. Am început 
să strig servitorii, să servească ceaiul, vrând să mă mai 
calmez, să-mi ocup gândurile cu altceva. Însă Kromicki, 
neliniştit că nu-i răspund, lăsă să-i cadă şi celălalt monoclu 
şi întrebă febril: 

— Nu cumva s-a întâmplat ceva? De ce nu spui nimic? 

— Sunt sănătoase. 

Brusc mi-am dat seama că tulburarea mea îi dă încă de la 
început un ascendent asupra mea acestui nesuferit, aşa că 
m-am stăpânit cât ai clipi din ochi. 

L-am condus în sufragerie, I-am aşezat la masă şi l-am 
întrebat: 

— La tine ce mai e nou? Ai venit pentru multă vreme? 

— Nu ştiu, răspunse el. Mi-era dor de Anielka şi cred că şi 
ei de mine. N-âm stat decât câteva luni împreună. Ca 


pentru nişte tineri căsătoriţi e cam puţin, nu? 

Şi râse cu râsul lui scârţâit, după care adăugă: 

— De altfel, am nişte afaceri aici. Afaceri, afaceri şi iarăşi 
afaceri! 

Începu să-mi povestească pe larg despre problemele lui, 
dar eu nu-l ascultam şi nu înţelegeam nici o vorbă din tot ce 
spunea. Auzeam repetând cuvântul capita 1 şi-i vedeam 
mişcarea monoclului. Ciudat, cât de mult te pot enerva 
lucrurile mici când eşti foarte nenorocit. Nu ştiu dacă aşa-i 
la toată lumea, dar pe mine termenul capital şi monoclul lui 
mă scoteau din sărite. În prima clipă, când mi-a ieşit în 
întâmpinare în vestibul, eram de-a dreptul încremenit de 
surprindere şi furie şi totuşi cred că i-am înregistrat toate 
mişcările monoclului. Aşa şi acum. 

După ceai l-am condus în camera de culcare, dar şi acolo a 
continuat să povestească, în timp ce, cu ajutorul unui 
servitor, începuse să despacheteze. Din când în când se 
întrerupea din relatarea afacerilor şi-mi arăta câte ceva 
deosebit adus din Orientul îndepărtat. Printre altele, 
desfăcu un balot, din care scoase două covoraşe orientale şi 
spuse: 

— Le-am cumpărat la Batum. Frumoase, nu? De pus în 
faţa patului. 

După plecarea servitorului, se aşeză obosit într-un fotoliu 
şi continuă să vorbească despre afacerile lui din Orient, 
despre speranţele lui, dar eu mă gândeam la altceva. Este 
cu siguranţă o mare salvare pentru om, că dacă nu se poate 
feri de nenorocire în general, se apără de unele din 
aspectele ei secundare. Aşa şi pe mine acum, nu mă 
preocupa decât o singură întrebare: dacă Kromicki o să 
meargă sau nu la Gastein. 

— 'Te cunosc foarte puţin, am spus, dar acum sunt convins 
că ai să faci avere. Nu eşti deloc uşuratic şi nu sacrifici 
chestiunile importante pentru sentimente. 

Kromicki îmi strânse mâna cu căldură. 


— Nici nu ştii, îmi răspunse, cât de mult aş vrea să ai 
întotdeauna încredere în mine. 

În primul moment n-am dat atenţie sensului special al 
acestor cuvinte; eram preocupat de gândul că am şi comis 
de-acum o josnicie şi o minciună faţă de el - minciună 
pentru că nu credeam câtuşi de puţin în capacitatea lui în 
afaceri şi josnicie pentru că-l flatam, deşi, dac-aş fi putut, l- 
aş fi strâns de gât. Dar urmăream să-l fac să renunţe la 
călătoria la Gastein, aşa că m-am afundat mai departe în 
mocirlă. 

— Văd că nu prea ţi-e la îndemână călătoria pe care 
urmează s-o facă doamnele. 

Drept răspuns începu să se plângă de boala doamnei 
Celina, ca un egoist de rând, care priveşte totul numai prin 
prisma lui. 

— Bineînţeles, spuse el, că toată expediţia asta nu mi-e la 
îndemână. Între noi fie vorba, cred că se putea şi fără ea. 
Totul trebuie să aibă o măsură, chiar şi ataşamentul fiicei 
faţă de mamă. O femeie măritată trebuie să înţeleagă că în 
primul rând are îndatoriri faţă de soţ. În plus, mama asta 
care-ţi stă tot timpul pe cap, veşnic în camera de alături, te 
stânjeneşte, nu-ţi permite să te acomodezi cu noul tovarăş 
de viaţă, să i te dărui în întregime. Nu contest, ataşamentul 
copiilor faţă de părinţi este un lucru lăudabil, însă când e 
exagerat, devine o piedică în viaţă. 

Pe tema asta se desfăşură în toată amploarea şi debită o 
mulţime de banalităţi sentenţioase, care mă enervau cu atât 
mai mult, cu cât era în ele o anumită doză de adevăr, în cele 
din urmă, spuse: 

— Eh, asta este. Eu sunt negustor... Am ştiut ce contract 
închei şi sunt gata să îndeplinesc tot ce e de datoria mea. 

— Atunci, mergi la Gastein? 

— În primul rând, e în interesul meu personal. Vreau să ne 
cunoaştem mai bine şi cu mătuşa şi să căpătaţi cu adevărat 
încredere în mine. O să mai vorbim despre asta. Am o lună 
sau o lună şi jumătate libere. L-am lăsat în Orient pe 


Lucjan Chwastowski să se ocupe de treburile mele şi el 
este, cum spun englezii, a solid mern1. În plus. Înţelegi că 
dacă am o nevastă ca Aniela, vreau şi eu să stau cu ea niţel 
sub acelaşi acoperiş - înţelegi, nu? 

Spunând acestea rânji cu dinţii lui galbeni şi stricaţi şi mă 
bătu pe genunchi. lar pe mine mă trecură fiori de gheaţă 
prin ţeastă. Simţeam cum pălesc. M-am ridicat şi 
întorcându-mă cu spatele spre lumină, ca el să nu observe 
schimbarea de pe faţa mea, am făcut un efort să-l întreb: 

— Când pleci la Ploszow? 

— Mâine, mâine! 

— Noapte bună! 

— Noapte bună! răspunse el şi lăsă să-i cadă monoclul. 

Întinzând spre mine ambele mâini mai spuse: 

— Sunt nespus de bucuros, c-o să ne putem apropia mai 
mult. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru tine... Pot să 
jur c-o să ne înţelegem perfect. 

Eu să mă înţeleg cu el? Cât de prost poate să fie! Şi cu cât 
e mai prost, cu atât mai îngrozitor este când mă gândesc că 
Aniela e proprietatea lui, că-i aparţine pur şi simplu ca un 
obiect. Nici n-am mai încercat să dorm noaptea aceea. 
Niciodată nu mi-a apărut atât de clar că există situaţii în 
care se epuizează şi cuvintele şi capacitatea de a simţi şi 
înţelege o înfrângere - dar ea continuă. Grozavă viaţă mi-a 
fost hărăzită! Acum, perioada aceea în care Aniela călca 
nepăsătoare în picioare sentimentele mele şi care atunci mi 
se părea o culme a nefericirii, îmi apare ca o epocă de vis. 
Dacă atunci, ori chiar şi astăzi, dacă s-ar prezenta în faţa 
mea un diavol şi mi-ar da să semnez un contract, că totul va 
rămâne aşa cum este. Că Aniela va pălmui la nesfârşit 
dragostea mea, dar va dispare Kromicki, i-aş oferi în schimb 
sufletul meu şi aş semna fără să şovăi. Căci. În mintea 
bărbatului respins de o femeie se creează involuntar 
convingerea că 

În limba engleză în original: om de nădejde. 


Ea se află pe o culme, într-un turn gotic, pe o înălţime 
inabordabilă, spre care n-ai voie nici să ridici ochii. Aşa mă 
gândeam şi eu instinctiv la Aniela. Şi acum vine acest domn 
Kromicki, cu două covoraşe de la Batum şi o trage jos de pe 
înălţimea aceea, fără nici o ceremonie, pe covoraşele lui... 
Pe ea cea neînduplecată, implacabilă, fără de prihană ca o 
preoteasă din templu! Ce lucru îngrozitor este posibilitatea 
omului de a-şi imagina totul - cât este de dezgustător, de 
trivial şi de caraghios! Mi-am stors atâta creierii să 
născocesc teorii conform cărora dragostea este o forţă mai 
mare decât contractele de căsătorie, conform cărora să am 
dreptul s-o iubesc pe Aniela şi ea pe mine - iar acum, eu o 
să dorm cu teoriile mele, iar Kromicki cu Aniela. 

E un proverb, că vântul îşi potriveşte tăria după lâna 
mieilor şi credeam că şi omul poate duce numai o anumită 
povară, că dacă o să i se pună mai mult în spate, o să cadă. 
În nemăsurata mea nefericire, în prostia şi înjosirea fără 
margini în care am ajuns, simt că odată cu venirea lui 
Kromicki o voi dispreţui pe Aniela. De ce? Nu găsesc nici o 
justificare omenească. Soţia trebuie să aparţină soţului. 
Cunosc adevărul acesta la fel de bine ca orice prost, dar 
faţă de dragostea mea el nu-i decât o pângărire a Anielei. În 
fond, ce-mi mai pasă de toate raţionamentele! Simt un 
dispreţ care mă depăşeşte. Astăzi mi-am dat seama că 
existenţa mea în aceste condiţii este pur şi simplu 
imposibilă şi că trebuie neapărat să survină nişte schimbări 
fundamentale, care să pună capăt la tot ce-a fost până 
acum. 

Dar ce fel de schimbări? Dacă disprețul ar sugruma 
iubirea mea ca lupul oaia, ar fi bine. Am însă sentimentul că 
se va produce altceva. Dacă n-aş iubi-o pe Aniela, n-aş 
dispreţui-o acum - aşa că disprețul nu-i decât un nou 
belciug în lanţul jugului meu. Îmi dau seama perfect că în 
afară de doamna şi domnul Kromicki şi raporturile dintre ei 
nu mă mai interesează nimic pe lume, dar absolut nimic! 
Nici lumina, nici întunericul, nici pacea, nici războiul, nimic! 


Ea, Aniela, ori mai bine zis acum ei amândoi şi participarea 
mea la viaţa lor - iată unicul sens al existenţei mele! Dar 
dacă tocmai în acest context nu pot exista, atunci ce aştept 
să survină? Brusc mi-am dat seama cu uimire că nu mi-a 
trecut prin minte singurul, cel mai simplu lucru - moartea. 
Ce forţă nemaipomeni. Ta la îndemână omului este 
posibilitatea de a tăia firul vieţii! le aştept, duh rău al vieţii 
mele şi-ţi voi spune astfel: Ai să mă împovărezi cu suferinţă 
numai atâta vreme cât voi vrea eu. Când n-o să mai pot 
rezista, o să-ţi trag un picior în spate cu povara ta cu tot... E 
poi eterna silenza... nirvana, a patra dimensiune a lui 
Zollner... sau ştiu eu ce? M-am simţit teribil de uşurat la 
gândul că în ultimă instanţă totul depinde numai de mine... 
Am stat vreo oră întins pe sofa, gândindu-mă cum şi când s- 
o fac - şi însuşi faptul că m-am rupt de gândul nesuferit că a 
sosit Kromicki, de ura mea faţă de el, a constituit un fel de 
odihnă. Un gest ca acesta, sinuciderea, impune unele 
preocupări strict materiale, ceea ce atrage după sine 
necesitatea de a te gândi şi la altceva în afai'ă de chinul tău. 
Mi-am amintit deci că revolverul cu care călătoresc de 
regulă are un calibru mult prea mic. M-am sculat să mă uit 
la el şi am hotărât să-mi cumpăr altul. 

Am început să-mi bat capul gândindu-mă cum să procedez, 
ca la o adică, să se creadă că este vorba de un accident. 
Totul însă nu era decât pură teorie. Nu se cristaliza în mine 
o hotărâre fermă. Mai degrabă mă gândeam la posibilitatea 
de a mă sinucide, decât la hotărârea de a o face. 
Dimpotrivă, acum eram sigur că nu se va produce curând. 
Căci, mă gândeam, de vreme ce ştiu unde este portiţa pe 
care pot oricând să scap, rămân deocamdată, să văd până 
unde poate ajunge nefericirea mea. Să văd ce chin mă mai 
aşteaptă. Mă frigea o curiozitate dureroasă, dar de 
neînfrânt: cum va fi când aceşti doi oameni vor trăi 
împreună? Cum mă va mai privi Aniela în ochi? ... în cele 
din urmă am obosit şi am adormit îmbrăcat, un somn greu, 
plin de monoclul lui Kromicki, de revolvere, o debandadă în 


care oamenii erau amestecați cu lucrurile. M-am trezit 
târziu. Servitorul mi-a spus că Kromicki a şi plecat la 
Ploszow. Primul gând a fost să plec după el, să văd, să-i văd 
împreună. Dar după ce m-am urcat în trăsură am simţit 
deodată, că nu voi putea suporta, că va fi mult prea greu şi 
prea nesuferit pentru mine; am înţeles că asta ar putea 
grăbi trecerea prin portiţa care mă aşteaptă deschisă, spre 
câmpiile necunoscute - şi am poruncit să mă ducă în altă 
parte. 

Omul, chiar dacă-i cel mai mare pesimist, evită instinctiv 
răul şi se fereşte de el din toate puterile. De aceea se agaţă 
de orice speranţă, aşteaptă orice schimbare cu încredere. 
În mine s-a trezit dorinţa să plecăm cât mai repede la 
Gastein, de parcă acolo m-ar fi aşteptat mântuirea. Să 
plecăm, să-i scot din casa de la Ploszow! Gândul acesta nu- 
mi dădea pace, pusese atât de total stăpânire pe mine, încât 
mi-am consumat toată ziua încercând să-l realizez. 

Nici n-a fost prea greu. Doamnele erau aproape pregătite 
de plecare. Kromicki nu-şi anunţase venirea - probabil că 
voise să-i facă o surpriză soţiei - şi noi urma să plecăm 
peste câteva zile. Acum s-ar fi cuvenit să-l las să se 
odihnească şi să-l întreb când ar putea să plece iarăşi la 
drum, însă eu special n-am vrut să ţin cont de el, ca şi cum 
n-ar exista. 

M-am dus la gară şi am reţinut locuri la vagonul de dormit 
pentru Viena, după care am trimis un servitor la Ploszow, cu 
o scrisoare către mătuşa mea, în care o anunţam că am 
cumpărat de-acum bilete şi deoarece toate locurile erau 
date pe tot restul săptămânii, trebuie să plecăm a doua zi. 

Iunie 

Revin la ultimele ore ale şederii mele la Varşovia. 
Amintirea lor mi s-a imprimat atât de puternic în creier, 
încât nu pot să n-o notez aici. A doua zi după sosirea lui 
Kromicki am avut o stare foarte ciudată. Mi se părea că n-o 
mai iubesc pe Aniela, dar că, pe de altă parte, nici fără ea 
nu pot să trăiesc. Atunci am trecut pentru prima dată prin 


ceva ce aş putea numi şoc psihic. Înainte, când tot procesul 
acesta al iubirii mele se desfăşura în mine mai normal, îmi 
spuneam: O iubesc, deci o doresc - cu aceeaşi logică cu 
care spunea Cartesius: Gândesc, deci exist. Acum la mine se 
schimbase în: N-o iubesc, dar o doresc - şi ambele afirmaţii 
existau în mine, ca încrustate pe două plăci separate de 
piatră. Mă apăsau amândouă nespus de mult. După o vreme 
mi-am dat seama că acel „n-o iubesc” e doar o iluzie. O 
iubesc la fel ca înainte, însă într-un mod atât de dureros, 
atât de amar, atât de otrăvit, că dragostea mea nu mai are 
nimic comun cu fericirea. 

Cred că acum chiar dacă mi-ar face ea declaraţii de 
dragoste, chiar dacă aş divorţa-o, ori dacă ar rămâne 
văduvă şi ar fi a mea, tot n-aş mai putea fi fericit. Aş fi în 
stare, cu preţul vieţii să cumpăr o singură asemenea oră, 
dar nu cred că aş reuşi să o transform într-o adevărată 
fericire. Cine ştie dacă n-au paralizat în mine nervii aceia cu 
care simţim fericirea! Se poate întâmpla. 

La ce bun să mai exist? 

În ajunul plecării m-am dus la un magazin de arme. Ce om 
ciudat era cel cai'e mi-a vândut revolverul! Dacă n-ar fi fost 
armurier, ar fi putut deveni profesor de psihologie. Am 
intrat şi i-am spus că vreau indiferent dacă-i un Colt sau un 
Smith, numai să fie un exemplar bun şi cu calibru mare. 
Bătrânul mi-a ales arma, cu care am fost imediat de acord, 
după care m-a întrebat: 

— Vă trebuiesc, desigur, şi gloanţe? 

— Chiar voiam să vă spun. 

Bătrânul mă privi cu atenţie. 

— Să vă dau şi un toc pentru revolver? 

— Natural. Şi un toc. 

— Atunci e-n regulă, spuse el. În cazul acesta o să vă dau 
gloanţe de acelaşi calibru cu revolverul. 

A fost rândul meu să-l privesc mirat. 

— Eu, dragă domnule, a continuat bătrânul, sunt de 
patruzeci de ani în meseria asta şi am învăţat multe. 


Adeseori au cumpărat arme de la mine oameni care apoi şi- 
au tras un glonte în cap. Şi ştii ceva? Niciunul din ăştia nu 
şi-a cumpărat toc la armă. Întotdeauna era aşa. Vine şi zice: 
„Vă rog să-mi daţi un revolver.” „Cu toc?” „Nu, nu-i nevoie 
de toc”. E un lucru semnificativ, căci doar unul care vrea să- 
şi zboare creierii n-are nevoie să mai economisească o 
rublă, cât costă tocul. Dar aşa-i firea omului... Probabil că 
fiecare îşi spune: Ce dracu să fac cu tocul! Şi tocmai de 
aceea, cum vine cineva după revolver, ştiu imediat dacă 
vrea să se omoare ori nu. 

— E foarte interesant ceea ce spui. 

Pvealmente, mi se părea un amănunt nespus de 
semnificativ. 

Negustorul a continuat: 

— Când am înţeles asta, am născocit următoarea metodă: 
cine ia revolver fără toc, mă fac că greşesc şi-i iau gloanţe 
cu un număr mai mari. Să-ţi zbori creierii nu-i o bagatelă. 
Trebuie să-ţi aduni tot curajul. Cred că pe mulţi îi trec 
năduşelile... În sfârşit, să zicem că s-a hotărât şi dă să ia 
revolverul. Dar gloanţele nu merg... îi vine să se dea cu 
capul de pereţi, dar n-are ce face, trebuie să amine pentru 
a doua zi... Şi ce crezi, că-i uşor să te mai decizi încă odată? 
Mulţi care s-ar fi împuşcat în momentul acela, şi au văzut 
moartea cu ochii, a doua zi n-o mai fac. Ba unii au venit a 
doua zi şi-au cumpărat toc... lar mie-mi venea sa rid. a-ţi 
locul şi trăieşte sănătos! îmi venea să le spun. 

Am notat discuţia asta, pentru că acum mă interesează 
foarte mult tot ce-i legat de sinucidere, iar cuvintele 
bătrânului armurier mi s-au părut un veridic document 
uman. 

Iunie 

Când mă gândesc că Aniela m-a iubit, că aş fi putut Bă mă 
căsătoresc cu ea şi să am o viaţă nespus de luminoasă şi 
fericită, că totul n-a depins decât de mine şi că am ratat 
totul numai din pricina incapacității mele de a trăi 
omeneşte, mă întreb: oare n-am de-acum unele manifestări 


de nebunie? Aş fi putut cu adevărat s-o am pe Aniela pentru 
totdeauna? Dar îmi amintesc perfect desfăşurarea 
evenimentelor din clipa când ne-am cunoscut şi până astăzi. 
Când mă gândesc că femeia asta ar fi putut fi a mea, tot 
atât de credincioasă mie cum 5i este celuilalt, ba chiar de o 
sută de ori mai credincioasă, pentru că mă iubea din tot 
sufletul! Incapacitate înnăscută - asta el Şi chiar dacă astfel 
m-aş justifica totalmente în proprii mei ochi - la ce bun, de 
vreme ce nu constituie nici o consolare pentru mine? Mă 
simt cumva mai uşurat la gândul, că atât urmaşii spiţelor 
uzate, cât şi cei ale spiţelor virile sfârşesc tot în pământ... 
Asta mai micşorează deosebirea dintre mine şi aşa numiții 
oameni de acţiune. Nenorocirea celor de felul meu constă 
în caracterul lor exclusivist. Cât de greşite sunt părerile, nu 
numai ale romancierilor, dar şi ale psihologilor de meserie 
şi chiar ale fiziologilor, despre neamurile uzate! îşi 
imaginează întotdeauna că incapacității lăuntrice a 
exponenţilor acestora le corespunde fără excepţie o 
degenerare fizică: statură mică, muşchi slabi, creier anemic 
gi inteligenţă redusă. Poate că uneori e şi aşa, dar să faci 
din asta o regulă e o greşeală şi o repetare nechibzuită a 
unor lucruri necontrolate. Urmaşii familiilor vechi se 
caracterizează nu prin lipsa forţelor necesare vieţii, ci prin 
lipsa armoniei dintre ele. Eu însumi sunt din punct de 
vedere fizic un om robust şi n-am fost prost niciodată - însă 
cunosc oameni din sfera noastră construiți ca nişte statui 
greceşti, capabili, ageri la minte, care însă n-au ştiut să 
trăiască şi au sfârşit rău tocmai din lipsa unui echilibru 
între forţele vitale prea viguroase, ca într-o societate prost 
organizată, în care nu se ştie unde sfârşesc drepturile 
unora şi încep ale altora. E în noi o stare de anarhie şi doar 
se ştie, că anarhia e incompatibilă cu existenţa. Fiecare din 
forţele acestea acţionează pe cont propriu şi trage numai în 
direcţia ei, adesea trăgându-leşi pe celelalte după ea; de 
aici se nasc exclusivităţile tragice. Eu sunt acum bolnav de o 
asemenea exclusivitate, datorită căreia nu mă mai 


interesează nimic în afara Anielei, nu mă mai preocupă 
nimic, nu găsesc nimic de care să-mi agăţ viaţa. Însă 
oamenii nu înţeleg că o asemenea lipsă de armonie, o 
asemenea anarhie a forţelor vitale este o boală mai grea 
decât anemia fizică şi morală. lată, descifrarea misterului! 
înainte ne salva viaţa şi relaţiile sociale, solicitându-ne la 
acţiune, ba chiar silindu-ne într-o anumită măsură. Astăzi, 
când trăim retraşi, departe de viaţa practică şi când ne 
auto-otrăvim cu mania de a filosofa şi a ne îndoi, boala 
noastră se înrăutăţeşte şi mai mult, în aceste condiţii 
nehigienice. Am ajuns până acolo, că nu mai suntem 
capabili de nici o acţiune, ci doar de salturi, din care cauză 
tocmai cei mai capabili şi mai bogaţi dintre noi sfârşesc 
printr-o nebunie. Din toate elementele componente ale 
vieţii nu ne-a mai rămas decât femeia - şi, una din două - 
ori ne irosim, risipind tot capitalul de viaţă în libaţii, ori ne 
agăţăm de câte o iubire ca de o ramură care creşte 
deasupra prăpastie! şi atârnăm în aer, expuşi cu atât mai 
mult să ne frângem gâtul, cu cât cel mai adesea ne alegem 
o dragoste nelegitimă, care poartă în însăşi esenţa ei 
germenul tragediei. Ştiu că dragostea mea pentru Aniela 
trebuie să sfârşească rău - şi conştient fiind de asta, nici nu 
mai încerc să scap de ea, căci şi încercarea tot la pieire m- 
ar duce. 

Băile şi mai ales aerul rece de aici îi face bine doamnei 
Celina. Cu fiecare zi e mai în putere şi deoarece mă 
îngrijesc tot timpul de ea să-i fie bine, ca şi cum ar fi propria 
mea mamă, îmi este recunoscătoare şi mă iubeşte tot mai 
mult. Aniela vede toate astea şi nu poate să nu-mi fie 
recunoscătoare; în plus, sunt sigur că sentimentul acesta 
atrage după sine regrete tot mai mari, căci îi oferă 
imaginea imensei fericiri pe care am fi trăit-o cu toţii, dacă 
s-ar fi întâmplat ceea ce putea să se întâmple. Acum sunt 
absolut sigur că nu-l iubeşte pe Kromicki. Este şi-i va fi 
credincioasă - dar când îi văd împreună, observ pe faţa ei 
un fel de constrângere, de umilire. Văd că ori de câte ori el, 


care poate că este cu adevărat îndrăgostit - sau poate vrea 
numai ca noi să-i considerăm o pereche îndrăgostită - o 
mângâie pe păr, pe mâini ori o sărută pe frunte, ea parcă ar 
prefera să intre în pământ, decât să se lase mângâiată de 
faţă cu noi. Suportă însă mângăâierile lui, ba chiar trebuie să 
şi zâmbească şi eu la fel, le suport şi mă silesc să zâmbesc. 
Numai aşa, de amuzament, îmi înfig ghearele în inimă şi o 
sfâşii. Mă gândesc uneori, că această preoteasă a Dianei 
este cu siguranţă mai degajată şi mai puţin ruşinoasă în a-şi 
manifesta sentimentele, când este numai cu el... Dar mă 
feresc de plăcerea acestor gânduri, conştient fiind că nu 
mai lipseşte decât o picătură şi-mi voi pierde echilibrul, nu 
mă voi mai putea stăpâni. Atitudinea mea faţă de Aniela 
este îngrozitoare şi pentru mine şi pentru ea. Dragostea 
mea are uneori aparenţa urii, dispreţului, ironiei. Asta o 
chinuieşte şi o sperie. Uneori mă priveşte ca şi cum ar vrea 
să-mi spună: Ce-s eu de vină? Şi eu însumi îmi spun adesea: 
Ce-i ea de vină? - dar nu pot, nu pot, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu pot să mă port altfel cu ea. Cu cât o. Văd mai 
stânjenită, mai tristă, cu atât creşte mai mult furia mea 
împotriva ei, a lui Kromicki, a mea şi a lumii întregi. Şi asta 
nu pentru că nu mi-ar fi milă de ea, care-i o fiinţă la fel de 
nefericită ca şi mine. Ci, la fel ca apa, care în loc să stingă 
un incendiu puternic, mai rău il incită - tot aşa disperarea 
amplifică şi mai mult sentimentele mele. Când faţă de 
femeia aceasta unică, cea mai scumpă pe lume, îmi manifest 
disprețul, furia, batjocura, comit faţă de mine însumi o 
cruzime la fel de mare, ca cea faţă de ea, sau poate chiar 
mai mare, fiindcă Aniela mă mai poale ierta, dar eu - 
niciodată! 

Iunie 

Omul acesta a observat că am un puternic resentiment 
faţă de soţia lui, pe care şi l-a explicat într-un mod demn de 
sine: o urăsc pentru că l-a preferat pe ei în locul meu. Vede 
la mine o ură ce decurge din amorul propriu jignit - şi nimic 
mai mult. Ca să gândeşti aşa trebuie să fii... soţ. Astfel stând 


lucrurile în mintea lui, se străduieşte s-o recompenseze pe 
ea arătându-i o şi mai mare tandreţe, iar faţă de mine 
manifestă îngăduinţa învingătorului mărinimos. Numai 
orgoliul îi poate prosti pe oameni în halul ăsta. Ce om 
ciudat! Se duce zilnic la hotelul Straubinger, se uită la 
perechile care se plimbă pe sub Wandelbahn şi cu o 
anumită plăcere emite despre ei cele mai răutăcioase 
presupuneri; îşi arată toţi dinţii stricaţi râzând de soţii 
înşelaţi - după constatările lui - şi fiecare asemenea nouă 
descoperire îl dispune grozav. De amuzat ce este, îşi scoate 
şi-şi pune monoclul la ochi de zece ori pe oră. Dar, acelaşi 
om care consideră infidelitatea în căsătorie drept ceva 
foarte potrivit pentru glume, ar considera-o cea mai mare şi 
mai tragică crimă, dacă ar fi vorba de el. În măsura în care 
se referă la alţii, e o farsă, dacă l-ar privi direct, ar striga 
până la cer după răzbunare. De ce, prostule? Drept cine te 
crezi? Du-te la oglindă şi priveşte-ţi ochii mongolici, părul 
lipit pe craniu ca o tichie neagră, monoclul, mâinile şi 
picioarele cu oase lungi şi descărnate; pătrunde înlăuntrul 
tău şi vezi-ţi puţinătatea minţii şi caracterul ordinar - şi 
abia atunci să spui, dacă o femeie ca Aniela ar fi datoare să- 
ţi fie credincioasă fie şi numai o oră. Prin ce mijloace ai 
ajuns la ea, tu, parvenitule fizic şi spiritual? Nu este oare 
de-a dreptul dezgustător şi împotriva naturii, că tu eşti 
soţul ei? Dacă Beatrice a lui Dante i-ar fi acordat mâna 
ultimului dintre bădăranii florentini şi tot ar fi făcut o 
partidă mai bună decât Aniela! ... 

M-am întrerupt de la scris, căci iarăşi mă irit şi-mi pierd 
cumpătul şi doar reuşisem atât de bine să-mi amorţesc 
toate pornirile! De altfel, spre bucuria lui Kromicki, trebuie 
să recunosc că nu mă consider mai bun decât el. Chiar dac- 
aş presupune că-s turnat dintr-un aliaj mai nobil, slabă 
consolare, de vreme ce faptele-mi sunt mai rele decât ale 
lui. El n-are de ce să se prefacă în faţa mea - în timp ce eu 
sunt nevoit să mă prefac, să ţin cont de existenţa lui, să mă 
ascund, să-mi adaptez comportarea la a lui, să-l înşel, să-l 


subminez. Poate fi oare ceva mai dezgustător, decât faptul 
că eu, în loc să-l strâng de găt, îi adresez doar injurii în 
acest jurnal? 

O astfel de satisfacţie în absenţă îşi poate permite şi 
sclavul faţă de stăpân. Nu-mi închipui că Kromicki s-a 
considerat vreodată atât de josnic, cum mă consider eu, 
eomiţând sute de nimicnicii mărunte, de înşelătorii 
ordinare, numai ca să-l cazez departe de Aniela, în vila 
închiriată pentru mine. Şi nici n-am reuşit. Cu o simplă 
propoziţie: „Vreau să fiu lângă soţia mea” - spusă cu toată 
sinceritatea, a zdrobit toate planurile mele. Şi acum 
locuieşte lângă soţie... în plus, e de-a dreptul insuportabil 
că Aniela înţelege aproape fiecare faptă de-a mea, fiecare 
cuvânt şi fiecare intenţie. Cred că de multe ori se şi 
ruşinează pentru mine. Toate astea laolaltă constituie 
pâinea mea cea de toate zilele. Nu cred c-am să mai rezist 
mult, fiindcă nu sunt la înălţime, cu alte cuvinte, nu sunt 
suficient de mârşav, precum o cer condiţiile îa care trăiesc. 

Iunie 

Astăzi am auzit de pe verandă, următorul sfârşit de 
discuţie între Kromicki şi Aniela: 

— Eu - spunea Kromicki - am să discut personal cu el, dar 
tu trebuie să-i spui mătuşii cum stau lucrurile. 

— Niciodată! a răspuns Aniela. 

— Te rog foarte mult să-i spui! a rostit el apăsat. 

Am intrat în cameră, nedorind să fiu în continuare martor 
involuntar la discuţia lor. Pe faţa Anielei am zărit o mare 
durere, dar văzându-mă, a încercat s-o mascheze, Kromicki 
era palid de furie, însă mi-a întins mâna zâmbind. În prima 
clipă m-a cuprins neliniştea şi spaima, că ea i s-a destăinuit. 
Nu-mi era teamă de Kromicki, ci de faptul că ar putea s-o ia 
pe Aniela şi s-o ducă în altă parte şi în felul acesta să mă 
rupă de chinul meu, de umilinţe şi frământări. Doar eu prin 
ele trăiesc, fără ele aş muri de inaniţie. Orice altceva, numai 
să nu mă împiedice s-o văd pe Aniela! Tot timpul m-am 
gândit: despre ce-or fi vorbit? Cel mai probabil mi se părea 


ca ea să-i fi spus ceva, dar în cazul acesta s-ar fi schimbat 
purtarea lui faţă de mine. lar el aproape că era mai amabil 
decât înainte. În general, dacă n-ar fi ura pe care i-o port, 
n-aş avea ce să-i reproşez. Este amabil, prietenos, chiar 
cordial, cedează în favoarea mea la fiecare pas, purtându-se 
cu mine precum cu o femeie nervoasă. Se străduieşte să-mi 
câştige încrederea. Nu se supără, când uneori îi răspund cu 
asprime sau ironie, când adeseori mult prea pe faţă îi 
dezvălui lipsa lui de educaţie sau de sensibilitate. Nu pierd 
nici o ocazie să demonstrez în faţa Anielei, cât este de 
simpluţ la minte şi la inimă. Dar el e răbdător. Poate numai 
cu mine. Astăzi l-am văzut pentru prima oară revărsându-şi 
furia asupra Anielei; avea pielea verzuie, ca oamenii care 
ştiu să se înfurie teribil, dar la rece. Probabil că Aniela se 
teme de el, dar ea se teme de toţi, acum chiar şi de mine. 
De multe ori mi-e greu să înţeleg, de unde ia femeia asta 
gingaşă ca un porumbel, atâta energie extraordinară. 
Cândva îmi făcusem iluzii, că e pasivă şi că atunci când voi 
vrea s-o iau, nu se va opune. Ce eroare! Rezistenţa ei este 
cu atât mai mare, cu cât apare mai pe neaşteptate. Nu ştiu 
despre ce era vorba între ea şi Kromicki, însă sunt sigur, că 
aşa cum i-a declarat, nu va face ce i-a cerut el, chit că va 
tremura toată de frică. Dac-ar fi fost a mea, aş fi iubit-o cum 
îşi iubeşte dinele stăpâna; aş fi purtat-o pe braţe, aş fi suflat 
praful din faţa picioarelor ei, aş fi iubit-o ca un nebun. 

Mi-am făcut iluzii că mi-au amorţit simţurile. N-a fost decât 
o stare de moment a nervilor mei, pe care eu am luat-o 
drept stare sufletească. De altfel, am bănuit că n-o să fie de 
durată. 

Iulie 

Totuşi s-a petrecut ceva între ei. Îşi ascund şi unul şi 
celălalt supărarea, dar eu o simt. De câteva zile nu l-am mai 
văzut luându-i mâinile, cum avea obiceiul înainte şi 
ducându-le pe rând la buze, sau s-o mângâie pe păr, sau s-o 
sărute pe frunte. La început am fost cu adevărat bucuros, 
câar apoi Aniela însăşi mi-a stricat bucuria. Am observat, că 


ea încearcă parcă să-l îmbuneze, să-l dispună, să revină la 
relaţiile dinainte. Văzând asta m-a apucat o furie teribilă, 
care s-a oglindit imediat în purtarea mea faţă de ea. 
Niciodată n-am fost atât de necruţător cu ea şi implicit cu 
mine. 

Iulie 

Întorcându-mă de la Wandelbahn, am întâlnit-o pe pod, în 
dreptul cascadelor. S-a oprit şi a început să-mi spună ceva, 
însă vuietul cascadelor îi înăbuşea vorbele. Asta m-a iritat, 
căci acum mă irită totul. Am condus-o de pe pod, înspre vila 
noastră şi când s-a mai liniştit zgomotul, am întrebat-o 
nerăbdător: 

— Ce-ai spus? Că n-am auzit. 

— Am vrut să te întreb, mi-a răspuns emoţionată, de ce te 
porţi aşa cu mine? De ce n-ai un pic de milă faţă de mine? 

Auzindu-i vorbele mi s-a urcat tot sângele la cap. 

— Nu vezi, am început febril, că te iubesc la nebunie? Cum 
poţi să nu dai doi bani pe un asemenea sentiment? Ascultă, 
nu mai vreau nimic de la tine. Spune-mi numai, că mă 
iubeşti, dă-mi inima ta şi voi suporta totul şi-ţi voi da în 
schimb viaţa mea, te voi sluji până la ultima suflare. Aniela, 
tu mă iubeşti, spune-mi... e adevărat? Mă poţi mântui cu un 
singur cuvânt - spune-l! 

Aniela se făcuse palidă ca spuma cascadelor. Pare-ar fi 
suflat asupra ei un vânt rece şi i-ar fi îngheţat sângele în 
vine. Câteva clipe n-a fost în stare să articuleze nici un 
cuvânt. În cele din urmă, a rostit cu efort: 

— Te rog, nu-mi vorbi astfel! 

— Deci n-o să-mi spui niciodată? 

— Niciodată, a răspuns ea. 

— Atunci gândeşte-te, că ţie nu ţi-e deloc milă... 

Şi m-am întrerupt. Mi-a trecut prin minte, că dacă 
Kromicki i-ar fi cerut să-i spună cuvântul acela, nu l-ar fi 
refuzat - şi la gândul acesta a început să-mi vuiască 
disperarea şi furia în urechi şi mi s-a făcut negru înaintea 
ochilor. Ştiu numai, că i-am aruncat în faţă nişte vorbe atât 


de îngrozitoare şi de cinice, cum nici un bărbat n-ar 
îndrăzni să spună unei femei lipsite de apărare. Pur şi 
simplu n-am curaj să le mai scriu în jurnalul acesta. Îmi 
amintesc ca pi'in vis, că la început s-a uitat la mine cu nişte 
ochi miraţi şi îngroziţi, după care m-a apucat de mânecă şi 
scuturându-mi braţul mă tot întreba speriată: 

— Leon, ce-i cu tine? ce-i cu tine? 

Ce era să fie cu mine altceva, decât că-mi pierdeam 
minţile. Mi-am smuls braţul din mâna ei şi am trecut pe 
partea cealaltă a străzii. După câteva clipe am întors capul, 
dar n-am mai văzut-o. Atunci am înţeles un singur lucru: că 
a sosit ceasul, că trebuie să sfârşesc. Gândul acesta a creat 
parcă o spărtură luminoasă în întunericul care-mi învăluia 
mintea. Era o stare ciudată, de luciditate parţială. Nu-mi 
dădeam seama prea bine de cele petrecute. Pierdusem 
aproape cu totul sentimentul existenţei proprii şi al 
existenţei Anielei; în schimb, am început să mă gândesc la 
moarte nu numai ca un om lucid, ci şi calm. De exemplu, 
ştiam perfect, că dacă mă voi arunca de pe stânci în 
prăpastie, poate trece drept un accident, dar dacă mă voi 
împuşca în camera mea, mătuşa nu va putea suporta 
lovitura. Şi mai curios e faptul, că având o asemenea 
luciditate, nu mă simţeam dator să fac nici o alegere, ca şi 
cum s-ar fi rupt legătura dintre raţional şi voinţă şi faptele 
ce decurg din aceasta. Cu convingerea absolut clară, că e 
mai bine să mă arunc de pe stânci, decât să mă împuşc, m- 
am îndreptat totuşi spre vilă, după revolver. De ce? Nu ştiu. 
Ştiu doar că am pornit în mare grabă şi după ce am alergat 
în goană pe scări până sus, am început să caut cheia de la 
cufărul în care era închis revolverul. Deodată, am fost smuls 
din gândul exclusiv al sinuciderii, de nişte paşi repezi pe 
scară. La început mi-a trecut prin cap că poate Aniela a 
ghicit intenţia mea şi aleargă să mă oprească. Dar uşa s-a 
deschis şi am zărit-o pe mătuşa, care a strigat gâfâind; 

— Leon, fugi după doctor! Anielei i s-a făcut rău! 


Auzind asta am uitat de toate celelalte. Am alergat în' 
stradă aşa cum eram, fără pălărie şi după un sfert de oră l- 
am adus pe doctorul de la hotelul Straubinger. Când am 
sosit, totul era de-acum bine. Doctorul a intrat, la Aniela, iar 
eu am rămas cu mătuşa pe verandă şi am început s-o întreb 
cum a fost. 

— Acum 0 jumătate de oră, spuse mătuşa, Aniela s-a întors 
acasă cu faţa atât de aprinsă, încât şi eu şi Celina am 
început s-o întrebăm ce are. Ne-a răspuns: Nimic, nimic! cu 
o oarecare irascibilitate, dar se vedea clar că nu-i adevărat. 
Celina insistă să-i spună şi atunci Aniela s-a înfuriat, lucru 
pe care l-am văzut pentru prima oară de când o cunosc şi a 
strigat: De ce mă chinuiţi aşa cu toţii? Imediat apoi a avut 
nişte spasme şi a izbucnit în hohote de râs. Ne-am speriat 
îngrozitor şi eu am dat fuga la tine. Slavă Domnului, că a 
trecut. Pe urmă a plâns „mititica şi ne-a cerut iertare 
pentru ieşirea ei... 

Eu tăceam cu inima sfâşiată în bucățele. Mătugşa începu să 
se plimbe cu paşi mari pe verandă, în cele din urmă, se opri 
în faţa mea şi, cu mâinile în şolduri, îmi spuse: 

— Ştii ce mi se pare, dragul meu? Că noi nu-l prea agreăm 
pe Kromicki ăsta - nici Celina nu-l prea înghite. Şi e ciudat, 
că el se străduieşte extrem de mult să ne câştige 
bunăvoința, cu mina lui permanentă de intrus. Nu facem 
bine. Aniela vede şi suferă... 

— Crezi că-l iubeşte foarte mult? 

— Ei, şi tu: foarte, foarte! ... îl iubeşte, pentru că e soţul ei 
- şi e natural să-i pară rău când vede cât de rău îl tratăm. 

— Dar cine-l tratează rău? După părerea mea, ea nu-i 
fericită cu el - şi de aici vine totul... 

— Doamne fereşte! Nu neg, că ar fi putut face şi o partidă 
mai bună, dar ce i se poate reproşa chiar atât de mult? Se 
vede că e foarte legat de ea... Celina nu-l poate de fapt ierta 
pentru că a vândut moşia, nici eu n-o să uit asta niciodată, 
dar am auzit cu urechile mele cum Aniela îi lua apărarea cu 
străşnicie. 


— Poate în ciuda convingerilor ei? 

— Chiar şi aşa; asta dovedeşte cu atât mai mult, că îl 
iubeşte. În privinţa afacerilor lui, mare păcat că nu ştie 
nimeni cum stau de fapt lucrurile şi de aici vine şi teama 
continuă a Celinei. Dar, în fond, parcă averea aduce 
fericire? De altfel, eu ţi-am spus, că n-am s-o uit pe Aniela 
când voi face testamentul şi tu eşti de acord cu asta, nu-i 
aşa? Eşti de acord? Noi amândoi avem anumite obligaţii 
faţă de ea, dragul meu, lăsând la o parte faptul, că e o fiinţă 
tare scumpă, care merită grija noastră. 

— Din toată inima, mătuşă. Deoarece n-am o soră, atâta 
vreme cât voi trăi, Aniela n-o să aibă greutăţi materiale. 

— Contez pe asta şi voi muri mai liniştită, răspunse 
mătuşa. 

Mă îmbrăţişă, dar discuţia ne-a fost întreruptă de apariţia 
doctorului. În câteva cuvinte ne-a liniştit de tot. „0 mică 
tulburare nervoasă, care se iveşte adesea la începutul 
acestor băi. Să întrerupă băile pentru câteva zile, să stea 
mult la aer - asta-i tot ce-i trebuie. Organismul este 
sănătqg, are multă putere şi totul va fi cât se poate de 
bine!” Pentru cuvintele astea i-am îndesat într-atât 
buzunarele cu bani, că şi-a pus pălăria pe cap abia când a 
trecut dincolo de gardul vilei. Aş fi dat câţiva ani din viaţă să 
mă pot duce acum la Aniela, să-i sărut picioarele, să-i cer 
iertare pentru tot răul pe care i l-am făcut. Am luat 
hotărârea să mă port altfel cu ea, să-l suport pe Kromicki cu 
mai multă răbdare, să nu mă mai înfurii, nici măcar să nu 
mai cârtesc. Căinţă, căinţă totală şi profundă - iată care era 
starea mea sufletească. O iubesc totuşi nespus de mult. La 
prânz s-a întors şi Kromicki dintr-o lungă plimbare pe care 
a făcut-o pe Kaiserweg. Am încercat să fiu mai bun cu el. A 
înţeles c-o fac din compasiune şi mi-a fost cu adevărat 
recunoscător. Împreună cu doamna Celina au stat toată, 
ziua la căpătâiul Anielei. După amiază ea a vrut să se 
îmbrace şi să iasă, dar nu i-au dat voie. Nici eu nu mi-am 
permis să mă înfurii din cauza asta. Nici nu-mi amintesc să 


fi repurtat vreodată în viaţă o mai mare victorie asupra mea 
însumi. Spuneam în gând: O fac pentru tine, iubita mea! Am 
avut o dispoziţie confuză tot restul zilei. Îmi venea să plâng, 
ca un copil. Şi acum îmi vin lacrimile în ochi. Am făcut-o de 
oaie şi acum trag ponoasele. 

Iulie 

După tensiunea de ieri, azi mă simt complet calm, ca 
liniştea ce urmează după fui'tună. Norii şi-au descărcat 
toată electricitatea. Sunt slăbit fizic şi moralmente. Aniela 
se simte mai bine. Astăzi de dimineaţă ne-am întâlnit pe 
verandă şi eram numai noi doi. Am aşezat-o pe un 
balansoar, am învelit-o cu un şal cald, căci dimineţile aici 
sunt reci şi i-am spus: 

— Draga mea Aniela, te rog din tot sufletul să mă ierţi 
pentru cele ce-am spus ieri. lartă-mă şi uită - destul că eu 
n-am să mi-o iert niciodată. 

Ea mi-a întins imediat mâna drept răspuns, de care eu mi- 
am lipit cu lăcomie buzele. A trebuit să fac uz de toată tăria 
de care sunt în stare, ca să nu gem de durere, atât e de 
mare prăpastia dintre iubirea şi suferinţa mea. Aniela şi-a 
dat seama de starea mea şi nu şi-a retras mâna prea 
repede. Şi ea se străduia să-şi stăpânească emoția, sau 
poate să-şi stăpânească acea pornire a inimii care o 
împinge spre mine. Pieptul şi gâtul îi tresăltau, ca şi cum ar 
fi fost zguduită de suspine, înţelegea prea bine că o iubesc 
mai presus de orice, că o asemenea dragoste nu se 
întâlneşte la tot pasul şi că ar fi putut constitui comoara 
fericirii ei pentru toată viaţa. 

După câteva clipe s-a stăpânit, faţa i s-a înseninat, nu se 
mai putea citi decât resemnare şi o mare bunătate. 

— De-acum încolo o să fie pace între noi, nu-i aşa? a 
întrebat ea. 

— Da! am răspuns. 

— Pentru totdeauna? 

— Ce să-ţi răspund, îngerul meu drag! Ştii prea bine ce se 
petrece cu mine... 


Ochii ei se acoperiră din nou de ceaţă, dar se stăpâni. 

— Bine, acum e bine... Iu eşti bun... 

— Eu? am strigat cu sinceră revoltă. Ştii tu, că clacă ieri 
nu ţi s-ar fi făcut rău, eu m-aş fi... 

Dar n-am terminat. Am înţeles dintr-odată, că ar fi nedemn 
din partea mea s-o exploatez prin teamă şi ameninţare. N- 
ar fi fost o cale demnă de mine. M-am ruşinat cu atât mai 
mult, eu cât ea s-a neliniştit imediat şi privindu-mă cu 
atenţie, m-a întrebat; 

— Ce-ai vrut să spui? 

— Am vrut să spun ceva ce n-ar fi fost demn de mine şi 
care de altfel nu mai are nici o importanţă acum. 

— Nu, Leon, vreau neapărat să ştiu. Altfel n-o să am o clipă 
de linişte. 

Vântul i-a adus o şuviţă de păr pe frunte, iar eu m-am 
ridicat şi i-am aşezat-o la loc, cu o grijă maternă, după care 
i-am spus: 

— Scumpa mea, nu-mi porunci să-ţi spun ceea ce nu se 
cade. Dacă însă este vorba de liniştea ta, îţi dau cuvântul că 
în viitor nu trebuie să ai nici un fel de temeri. 

Şi-a ridicat ochii spre mine. 

— Pe cuvântul tău? 

— Îţi dau cuvântul cât se poate de serios şi de solemn. Ce- 
ţi trece prin eăpşorul ăsta scump? 

Discuţia ne-a fost întreruptă de poştaş, care a adus un 
pachet întreg de scrisori. Pentru Kromicki din Orient, 
pentru Aniela de la soţii Sniatynski (am recunoscut scrisul 
lui pe plic) şi pentru mine de la Klara. Buna mea prietenă 
nu prea scria multe despre ea, în schimb întreba foarte 
amănunţit despre mine. l-am spus Anielei că am primit 
scrisoare de la Klara, iar ea, voind probabil să stabilească 
între noi o atmosferă cât mai destinsă, a început să mă 
tachineze. Ca să mă revanşez, i-am spus că Sniatynski şi-a 
cam pierdut capul în ultima vreme după o anumită 
persoană. Am râs amândoi, bine dispuşi. Sufletul omului e 
ca o albină, care caută dulceaţa chiar şi pe florile amare. 


Cel mai nefericit om şi tot se străduieşte să stoarcă o 
picătură de bucurie, fie şi din propria lui suferinţă şi ca să 
facă asta, se agaţă de orice umbră, de orice aparenţă. 
Uneori am impresia, că nevoia asta irezistibilă de bucurie 
constituie o dovadă că merităm mai mult. Sunt convins că 
pesimismul s-a născut tot din această nevoie, pentru 
plăcerea de a cuprinde suferinţa generală într-o formulă 
filosofică. Este în asta satisfacerea aspiraţiei de cunoaştere 
a adevărului, căci fericirea nu este nimic altceva decât un 
şir de satisfacţii. 

Ori, poate că dragostea este un izvor atât de isnens de 
fericire, încât chiar şi cea mai întunecată şi tot este uneori 
întrepătrunsă de raze. Fapt este că o asemenea rază ne-a 
luminat la amândoi ziua de astăzi. Nici nu mă mai aşteptam 
la aşa ceva. Şi nici nu credeam posibil ca un om cu dorinţe 
nelimitate, care vrea totul, să se poată mulţumi la ananghie, 
aproape cu nimic. Am constatat-o însă pe propria mea piele. 

De-abia terminaserăm de citit scrisorile, când a apărut în 
uşă doamna Celina, care acum umblă singură, aducând un 
scăunel să-l pună Anielei sub picioare. 

— Ah, mamă! spuse Aniela revoltată. Se poate aşa ceva? 

— Dar cât m-ai servit tu când eram bolnavă! răspunse 
doamna Celina. 

Am luat scăunelul din mâinile ei şi îngenunchind în faţa 
Anielei am aşteptat până când şi-a pus picioruşele pe el - şi 
faptul că am putut sta câteva clipe îngenunchiat dinaintea 
ei m-a făcut fericit pentru toată ziua. Da, da! Omul când e 
foarte, foarte sărman trăieşte numai cu firimituri şi 
adunându-le mai şi zâmbeşte cu recunoştinţă - printre 
lacrimi. 

Iulie 

Am o inimă infirmă, dar capabilă să iubească. Abia acum îl 
înţeleg pe Sniatynski. Dacă n-aş fi tost niţel cam scrântit, 
dezechilibrat, otrăvit de scepticism*, de criticarea mea 
însumi şi de critica acestei critici, dacă dragostea mea ar fi 
fost normală şi legitimă, poate că aş fi găsit în Aniela dogma 


mea de viaţă, după care ar fi urmat şi altele. Însă, nu ştiu... 
poate că nici n-aş fi capabil să iubesc altfel decât strâmb, 
poate că tocmai în asta constă inadaptabilitatea mea.la 
viaţă, fapt este că ceea ce ar fi trebuit să reprezinte 
sănătatea şi mântuirea mea, nu-i decât o boală incurabilă şi 
damnaţiune. Şi nu pot să mă plâng că n-am fost prevenit; 
parcă prevedeau cu toţii ce mă aştepta. Îmi amintesc, că 
Sniatynski mi-a scris încă pe când mă aflam la Pegli, la 
familia Davis: „Din viaţă trebuie să crească ceva dar fii cu 
băgare de seamă, ca din tine să nu crească ceva ce-ar putea 
să-ţi aducă nefericire şi ţie şi celor din preajma ta.” Atunci 
am râs de vorbele lui, dar nici că se putea să-mi prezică mai 
bine viitorul! Tata, de asemenea, de câteva ori mi-a vorbit 
ca şi cum ar fi străpuns cu privirea perdeaua dincolo de 
care se ascunde viitorul. Astăzi toate astea nu-s decât 
amintiri. Ştiu că nu mai rezolv nimic disecându-le, dar nu 
mă pot abţine, fiindcă mi-e milă nu atât de mine, cât de 
Aniela. Cu mine ar fi fost de o sută de ori mai fericită decât 
e cu Kromicki. Presupunând chiar că la început aş fi 
analizat-o amănunţit şi i-aş fi descoperit numeroase defecte, 
tot aş fi iubit-o din toată inima. Ar fi fost a mea şi deci ar fi 
intrat în sfera egoismului meu. Aş fi tratat defectele ei ca pe 
propriile mele slăbiciuni, iar lui însuşi omul îşi iartă totul - şi 
chiar dacă se critică pe sine cu cea mai mare asprime, tot 
nu încetează să se preocupe de propriul său bine, deci să se 
preţuiască. Aşa mi-ar fi fost şi ea dragă şi pentru că e însutit 
mai bună decât mine, ar fi devenit cu timpul mândria mea, 
partea cea mai bună şi cea mai nobilă a sufletului meu şi aş 
fi ajuns la concluzia că n-o pot critica - aş fi crezut în ea şi 
aş fi fost salvat prin ea. 

Dar am irosit toate astea, am distrus, am transformat totul 
în tragedie pentru ea, în rău şi tragedie pentru mine. 

Iulie 

Recitesc ce-am scris ieri şi mă izbeşte ceea ce am spus 
spre sfârşit, că sentimentele mele, dacă ar fi fost legitime, 
ar fi putut constitui mântuirea mea, pe când aşa s-au 


transformat în sursă a răului... Mi-e greu să mă împac cu 
gândul acesta. Cum e posibil, ca dragostea pentru o fiinţă 
atât de pură cum e Aniela, să se transforme în izvorul 
răului? Totul însă se poate explica prin aceea, că eo 
dragoste strâmbă. De altfel, trebuie să recunosc un lucru. 
Dacă acum doi ani mi-ar fi spus cineva, mie, tat şi respect 
codul penal fie şi numai pentru faptul, care sunt un om 
civilizat, care am simţul estetic dezvolcă structura mea 
morală nu-mi permite să trăiesc altfel - dacă mi-ar fi spus, 
repet, că nopţi şi zile de-a rândul nu mă voi gândi la altceva, 
decât la posibilitatea de a elimina din viaţă - chiar şi prin 
ucidere - pe cineva care mă încurcă, l-aş fi taxat de nebun 
pe un asemenea proroc. Şi totuşi - iată la ce am ajuns! 
Kromicki îmi întunecă soareie, îmi răpeşte pământul, apa şi 
aerul. Nu pot să trăiesc numai din cauză că există el şi de 
aceea nutresc neîncetat gândul morţii lui. Ce rezolvare 
simplă şi totală a tuturor încurcăturilor, cum s-ar pune 
capăt tuturor nefericirilor dacă ar muri! M-am gândit 
adesea, că aşa cum un hipnotizator poate spune mediului 
său: „Dormi!” şi mediul adoarme, tot aşa, cu aceeaşi forţă, 
ba chiar mai intensă, să poată fi adormit cineva cu somnul 
de veci. Mi-am notat de curând să caut tot felul de cărţi 
despre hipnotism, dar între timp, cu fiecare privire îi spun 
lui Kromicki: „Mori!” - şi dacă sugestia aceasta ar fi 
suficientă, el n-ar mai exista de mult pe lume. Deocamdată, 
cu toate eforturile mele hipnotice, el continuă să existe şi să 
fie, ca şi înainte, soţul Anielei, în timp ce eu rămân cu 
remuşcările intenţiilor mele criminale şi prosteşti, 
caraghioase, nedemne de un om de acţiune - şimă 
dispreţuiesc tot mai mult. 

Totuşi, nimic nu mă împiedică să-l hipnotizez mai departe 
pe Kromicki. Sunt în situaţia omului inteligent, care fiind 
grav bolnav şi abandonat de doctori; se adresează vracilor. 
Eu vreau să-l ucid pe adversar prin hipnotism - iar dacă în 
asta văd şi mai clar nimicnicia mea, cu atât mai rău pentru 
mine. Trebuie să recunosc, că ori de câte ori sunt singur, nu 


mă gândesc decât la înlăturarea celui pe care-l urăsc, prin 
toate mijloacele care sunt la îndemână omului. Multă vreme 
am nutrit gândul c-o să-l ucid în duel. Dar asta-i o cale care 
nu duce nicăieri! Aniela nu s-ar putea recăsători cu ucigaşul 
soţului ei - aşa că am început să mă gândesc, ca un ucigaş 
ordinar, la alte mijloace. Şi - ciudat - am găsit o sumedenie, 
pe care nu le-ar descoperi nici cea mai bună poliţie. 

Prostii! Aiureli! Teorii! Kromicki poate să trăiască liniştit, 
căci gândurile astea ale mele nu se vor transforma 
niciodată în faptă. N-o să-l omor, chiar dac-aş şti că nu voi 
avea de dat socoteală nici cât pentru strivirea unui 
păianjen; nu l-aş omorât nici dac-am fi pe o insulă pustie - şi 
totuşi, dacă craniul omului ar' putea fi desfăcut ca un măr, 
în două, ca să scoţi la suprafaţă gândurile ascunse acolo, s- 
ar vedea că viermele crimei roade creierul meu. Mai mult 
chiar: ştiu prea bine, că dacă n-am să-l omor pe Kromicki, 
asta nu din impulsul moral cuprins în porunca: Nu ucide! 
Porunca asta am în călcat-o în mine de multă vreme. Nu l-aş 
omori numai pentru că m-ar reţine anumite rămăşiţe ale 
sentimentelor cavalereşti, pentru că nervii mei rafinaţi n-ar 
suporta un gest brutal, că m-am îndepărtat prea mult de 
tipul omului primitiv. Într-un cuvânt, pentru că fizic n-aş 
putea comite aşa ceva. Moralmente însă îl ucid zilnic şi mă 
întreb: există vreun tribunal care să mă tragă la 
răspundere pentru ceea ce comit cu gindul? 

Dacă, aşa cum am spus, craniile oamenilor ar putea fi 
deschise, poate că în creierul celor mai morali oameni s-ar 
găsi idei de care să ţi se ridice părul măciucă. Jin minte că 
în copilărie am avut o perioadă de mare cucernicie, când 
mă rugam de dimineaţa până seara, cu toate că în 
momentele acelea de dăruire religioasă îmi treceau prin 
cap tot felul de blasfemii, ca şi cum mi le-ar fi adus vântul, 
sau mi le-ar fi sugerat diavolul. Tot aşa mi s-a întâmplat să 
cârtesc şi împotriva persoanelor pe care le iubeam nespus 
de mult şi pentru care mi-aş fi dat viaţa fără nici o şovâială. 
Nu pot să uit că asta a fost tragedia copilăriei mele, din 


care cauză sufeream cu adevărat. În sfârşit, toate astea n- 
au nici o importanţă. Revenind la gândurile mele 
blasfamatoare ori criminale, consider că nu poţi fi 
răspunzător pentru ele, deoarece vin din conştiinţa răului 
exterior şi nu dintr-un rău existent în structura ta morală. 
Tocmai din cauza caracterului lor exterior, ne place să 
spunem că ni le-a şoptit diavolul la ureche. 

Omul le ascultă şi nevoind să comită răul - le respinge şi 
poate că ăsta-i meritul lui. Cu mine însă e altceva. Gândul 
de a-l face pe Kromicki să dispară nu-mi vine din exterior, ci 
încolţeşte şi se dezvoltă în mine. Din punct de vedere moral 
sunt apt pentru asta, dar dacă nu reuşesc şi nu voi reuşi 
niciodată să-l omor, asta-i, după cum am mai menţionat, o 
chestiune de nervi. Rolul diavolului meu se limitează la a-mi 
şopti la ureche că fapta-i doar o dovadă de energie şi că n- 
ar constitui o crimă mai mare decât cea comisă în gând. 

lată în ce fundătură am intrat, unde nu m-am aşteptat 
niciodată să ajung şi acum privesc uimit în adâncul fiinţei 
mele. Realmente nu ştiu, dacă profundele mele frământări 
compensează fie şi parţial decăderea mea, ştiu doar, că cel 
a cărui viaţă nu se încadrează în codul acela simplu de 
conduită, de care se ţine Aniela şi alte fiinţe asemenea ei, 
cel al cărui spirit dă afară din vasul acesta Jimitat, acela 
trebuie să se tăvălească în praf şi-n noroi. 

Iulie 

Astăzi, în bibliotecă, Kromicki mi-a arătat un englez însoţit 
de o femeie nemaipomenit de frumoasă şi mi-a spus 
povestea lor. Femeia este româncă, a fost iniţial căsătorită 
cu un boier muntean ruinat, de la care englezul a 
cumpărat-o pur şi simplu la Ostende. De vreo zece ori în 
viaţă am auzit asemenea poveşti. Kromicki mi-a spus chiar 
pentru ce sumă a fost cumpărată frumoasa cucoană. 
Relatarea lui a produs o ciudată impresie asupra mea. Mă 
gândeam: E şi asta o modalitate, fără îndoială înjositoare 
atât pentru cel care vinde, cât şi pentru cel care cumpără, 
dar oricum, simplă. În plus, nici nu-i obligatoriu ca femeia 


să ştie de pertractaţii, care pot fi puse sub aparenţe cât mai 
civilizate. Fără să vreau am început să mă gândesc la 
aplicarea acestei idei la situaţia noastră. Ce-ar fi? Aşa cum 
îmi apărea mie, avea două fațete: o profanare odioasă în 
ceea ce o priveşte pe Aniela şi o posibilitate mai mult decât 
acceptabilă, în ceea ce-l priveşte pe Kromicki şi totodată 
aptă de a satisface ura şi disprețul meu pentru el. Căci dacă 
ar fi de acord cu aşa ceva, nu numai că ar da pe faţă toată 
josnicia de care-i capabil, dar abia atunci ar deveni cu 
adevărat clar ce fel de om este şi ce monstruozitate a fost 
să-i fie dată Aniela de soţie. Atunci m-aş simţi justificat în 
toate încercările mele de a-i lua nevasta. Dar, ar fi oare de. 
Acord? îmi spuneam: îl urăşti şi de aceea presupui tot ce-i 
mai rău despre el. Pe de altă parte, încereând să-l apreciez 
cât se poate de obiectiv, trebuia în primul rând să ţin cont 
că a vândut Gluchow-ul, obţinând prin viclenie procură din 
partea Anielei, că într-o anumită privinţă le-a înşelat pe 
Aniela şi pe doamna Celina şi, în sfârşit; că lăcomia de bani 
a fost principala lui pasiune. Nu-s singurul care-l consider 
un om cu febra banului. Tot aşa îl văd şi alţii: Sniatynski, 
mătuşa şi chiar şi doamna Celina însăşi. O boală morală ca 
asta poate oricând să ducă la o decădere corespunzătoare. 
Pe de altă parte, totul depinde probabil de starea 
afacerilor lui. Şi nimeni nu ştie prea bine care-i situaţia. 
Mătuşa presupune că nu-i tocmai grozavă. Eu cred că a 
semănat absolut tot ce-a avut şi acum aşteaptă o recoltă 
însutită. O s-o aibă? Cu siguranţă că nici el însuşi nu ştie şi 
de aceea-i mereu agitat, scrie duzini de scrisori tânărului 
Chwastowski, plenipotentul lui în Orient. Ce-ar fi dacă ne- 
am interesa chiar la acest Chwastowski, cum stau lucrurile? 
Pentru asta însă ar fi nevoie de timp. Aş putea să mă duc 
pentru o zi sau două la Viena, să-l caut pe doctorul 
Chwastowski, care lucrează acum acolo, la o clinică şi să 
încerc să aflu prin el câte ceva. Poate că între fraţi îşi mai 
spun unele lucruri. Între timp, am să-l cercetez pe Kromicki 
cu multă grijă, ca să nu-i trezesc nici o bănuială. În primul 


rând, mâine cum am să-l văd, am să-l întreb ce părere are 
despre moşierul acela, care şi-a vândut nevasta. Prevăd că 
n-o să vrea să fie sincer cu mine, dar am să-l ajut, în măsura 
posibilului, iar restul îl voi ghici. Tot complexul acesta de 
gânduri şi planuri m-a mai înviorat puţin. Nimic nu-i mai 
îngrozitor, decât să suferi pasiv - aşa că pentru mine e bun 
orice mă poate scoate din starea asta. Îmi zic: cel puţin 
mâine şi poimâine vei acţiona într-un fel, vei încerca să faci 
ceva pentru sentimentele tale şi asta îmi dă puteri. De la 
pasivitate totală, trec la un fel de febră a acţiunii. Sunt 
nervii mei, simţurile mele, care se destind. I-am dat Anielei 
cuvântul de onoare că nu voi atenta la viaţa mea, aşa că nu 
mai am nici această portiţă. lar aşa cum trăiesc - nu mai 
pot! Dacă drumul pe care vreau să apuc este infam, în orice 
caz este mai infam pentru Kromicki decât pentru mine. 
Trebuie să-i despart, nu numai pentru mine, dar şi pentru 
ea. Cu siguranţă că am temperatură. Băile de aici fac bine 
la toată lumea, numai mie nu. 

10 iulie 

Se întâmplă să fie zile fierbinţi chiar şi aici, la Gastein. Ce 
zăpuşală! Aniela se îmbracă în rochii de jerseu'alb, cum 
poartă englezoaicele pentru lavjn-tennis. Dimineaţa bem 
cafeaua pe verandă. După baie ea vine proaspătă, albă ca 
zăpada la răsăritul soarelui. Trupul ei zvelt se conturează şi 
mai clar sub stofa moale. Lumina matinală e atât de 
puternică, încât văd fiecare firişor din sprâncenele ei, din 
gene şi chiar din putul delicat de pe obraji. Părul ei pare ud 
în lumina asta apărând şi mai deschis decât de obicei, iar 
pupilele-i sunt transparente. Cât este de tânără, de 
îneântătoare! Ea e toată viaţa mea, în ea e condensat tot 
ceea ce-mi doresc. Nu voi pleca! Nu voi putea să plec! 

Mă uit la ea şi-mi pierd capul de îneântare şi totodată de 
durere, fiindcă lângă ea stă... soţul. Nu se mai poate să 
continue aşa! Mai bine să nu mai fie a nimănui, decât a lui! 
Cred că ea îşi dă seama într-o oarecare măsură, de chinul 
care mă răscoleşte. Dar nu suficient. Nu-şi iubeşte soţul, 


însă consideră corectă convieţuirea cu el - iar eu scrâşnesc 
din dinţi numai când mă gândesc la asta, fiindcă am 
sentimentul, că tocmai recunoscând caracterul legal al 
acestei legături Aniela se înjoseşte pe sine însăşi. Şi n-are 
voie să facă asta! Mai bine să moară! Atunci va fi a mea, 
căci soţul acesta legal va rămâne aici - iar eu o voi urma. 
Chiar şi prin asta voi dovedi, că eu sunt bărbatul ei de drept 
şi nu el. 

Uneori se întâmplă cu mine ceva ciudat. Când sunt tare 
obosit, am gânduri criminale. Când mintea mea, din cauza 
încordării gândirii într-o singură direcţie, pătrunde în spaţii 
inabordabile în mod normal, am momente de certitudine că 
Aniela mi se cuvinte mie, că într-un fel sau altul îmi aparţine 
sau îmi va aparţine, încât atunci când mă trezesc di, n 
starea asta, sunt aproape uimit de existenţa lui Kromicki. 
Poate că în asemenea clipe trec graniţa realului şi am 
viziunea lucrurilor perfecte, la modul ideal, aşa cum ar 
trebui să fie, dar nu sunt. Nu ştiu de ce nu corespund 
aceste două lumi? Cum e posibil să nu corespundă? Am 
încercat de multe ori să dezleg această enigmă, dar nu 
înţeleg esenţa neconcordanţei, simt doar că la mijloc este 
imperfecţiunea şi răul. Constatarea asta mă mai linişteşte, 
pentru că în cazul acesta faptul că Aniela îi aparţine lui 
Kromicki nu-i decât o manifestare a răului. 

O nouă dezamăgire, o nouă năruire a planurilor, cu toate 
că mai nutresc o scânteie de speranţă. Astăzi am discutat 
cu Kromicki despre boierul care şi-a vândut nevasta, 
născocind o întreagă poveste, ca să-i înlesnesc un moment 
de sinceritate. 

L-arn întâlnit pe englezul cu soţia cumpărată la cascade. 
Am început imediat să laud faţă de Kromicki excepţionala 
frumuseţe a acesteia, după care am spus: 

— Mi-a povestit doctorul de aici, cum a avut loc vânzarea 
şi cumpărarea. Cred că-i judeci prea aspru pe boierul acela. 

— Mai întâi de toate, mă amuză, a răspuns Kromicki. 


— Există circumstanţe atenuante. Era nu numai moţier, ci 
şi proprietar al unor mari tăbăcării, în care investise bani 
împrumutaţi. La un moment dat, din cauza unei molime, 
nici o ţară n-a mai importat piei de la el. Respectivul ştia că 
dacă n-o să reziste perioada de interdicţie, nu numai c-o să 
dea el faliment, dar o să ruineze şi sute de familii, care au 
avut încredere în el. Căci, dragul meu, ori eşti negustor, ori 
te laşi de meserie. Poate că morala negustorilor e puţin 
diferită de a restului oamenilor, dar odată însuşită... 

— Atunci ai dreptul să-ţi vinzi chiar şi soţia? întrebă 
Kromicki. A, nu! N-ai dreptul pentru a respecta nişte 
îndatoriri să încâlci altele, care nu ştiu dacă nu-s chiar mai 
sfinte... 

N-ar fi putut să mă dezamăgească mai mult şi să mă 
enerveze mai tare, decât ripostând ca un om cumsecade. 
Pentru un moment însă nu mi-am pierdut speranţa. Ştiu, că 
şi cel mai decăzut individ, tot are la dispoziţie o rezervă de 
fraze frumoase şi răsunătoare, aşa că am continuat: 

— Nu ţii cont de un lucru: decăzând, ar fi tras-o după el în 
mizerie şi pe femeia aceasta. Hai, recunoaşte, că ar fi un 
mod destul de ciudat de a înţelege obligaţiile de familie: să 
le răpeşti celor apropiaţi şi ultima bucăţică de pâine. 

— La naiba, n-am ştiut că eşti atât de cu picioarele pe 
pământ! 

lar eu mă gândeam: Nu înţelegi, prostule, că astea nu-s 
vederile mele, ci doar nişte idei pe care vreau să ţi le 
sugerez! Insă am rostit cu voce tare: 

— Încerc să mă pun în situaţia acestui industriaş. Şi ar mai 
fi un lucru de care tu nu ţii seama: că femeia s-ar li putut să 
nu-l iubească, ori poate că-i iubea pe actualul u soţ, iar 
primul putea să ştie de toate astea. 

— În cazul acesta, cum e turcul şi pistolul. 

— Asta-i altceva. Însă analizând mai profund, dacă a 
iubindu-l pe englez i-a rămas totuşi credincioasă. Soţului, 
poate că-i mai virtuoasă decât ne închipuim noi. În ceea ce-l 
priveşte pe boierul respectiv, poate că-i un om josnic, dar te 


întreb: cum trebuie să procedeze un negustor, la care vine 
cineva şi-i spune: Ai dat un dublu faliment, pentru că ai 
datorii pe care nu le poţi plăti şi o soţie, care nu te iubeşte. 
Desparte-te de ea şi eu în primul rând am să-i asigur 
bunăstarea şi eventual fericirea, iar în al doilea rând, am să- 
ţi plătesc datoriile.' Vânzare! O vorbă goală. Este de fapt o 
vânzare? Gândeşte-te că negustorul dacă-i de acord cu 
acest aranjament, * o scapă de nenorocire şi pe femeie (şi 
oare nu aşa ar trebui înţeleasă datoria faţă de aproapele 
nostru?) şi pe loţi cei care au avut încredere în el... 

Kromicki s-a gndit puţin, a lăsat să-i cadă monoclul şi a 
spus: 

— Dragul meu, mă pricep la afaceri mai bine decât tine şi 
consider că ăsta-i meritul meu, dar nu pot ţine pasul cu tine 
în asemenea discuţii, căci mă dai gata.” Dacă n-ai fi moştenit 
milioanele tatălui tău şi te-ai fi făcut avocat, ai fi fost şi aşa 
un om bogat... în felul cum prezinţi tu lucrurile, zău dacă 
mai ştiu ce să cred despre aventurierul acela român. Ştiu 
numai că aranjamentul o privea pe soţia lui şi orice ai 
spune, asta este o ticăloşie. În al doilea rând, deoarece eu 
însumi sunt oarecum negustor, îţi mai spun un lucru: falitul 
mai are nişte posibilităţi - ori să-şi refacă averea şi să-şi 
plătească datoriile, ori să-şi zboare creierii. În felul acesta 
plăteşte cu sângele lui. Iar pe soţie - dacă oare -o 
eliberează astfel şi-i oferă perspectiva unei vieţi noi. 

Eram aşa de furios înlăuntrul meu, încât nu ştiu ce-aş fi 
dat să-i pot striga: Tu eşti falit, fie şi numai pentru că soţia 
nu te iubeşte. Vezi cascadele astea? Sări în ele şi elibereaz- 
o de prezenţa ta, deschide-i perspectiva unei vieţi noi, în 
care va fi însutit mai fericită decât este cu tine! 

Dar am tăcut, rumegând în mine convingerea nouă, 
amară, că acest Kromicki este capabil de fapte ordinare, 
cum a fost vânzarea moşiei şi înşelarea încrederii soţiei, 
însă n-are un suflet chiar aşa de mizerabil, cum credeam 
eu. Constatarea asta a fost pentru mine o decepţie şi o 
năruire a planurilor de care-mi agăţasem pentru un 


moment existenţa. Din nou mă simţeam neajutorat, din nou 
am văzut pustiul dinaintea şi din jurul meu, din nou m-am 
simţit suspendat în aer. Totuşi, nu voiam să dau drumul din 
mână acestui fir, conştient, că dacă aş putea acţiona în 
vreun fel anume, voi mai putea trăi cumva, în caz contrar ar 
fi posibil să înnebunesc. Pregătesc terenul pentru mai 
târziu, îmi spuneam, şi pentru orice eventualitate, îl 
obişnuiesc pe Kromicki cu gândul despărțirii de Aniela. 
Repet, nu ştiam cum stă cu afacerile, însă considerând că 
oricine umblă cu speculaţii poate la fel de bine să piardă, ca 
şi să câştige, am spus: 

— Nu ştiu în ce măsură ceea ce mi-ai spus corespunde 
moralei negustoreşti, însă trebuie să recunosc cu plăcere, 
că-s vorbe demne de un om cumsecade. Dacă am înţeles 
bine, consideri că un soţ care se află în pragul ruinei, n-are 
dreptul s-o tragă după sine pe soţie în abisul mizeriei? 

— N-am spus decât că vânzarea soţiei, oricum ai lua-o este 
o ticăloşie. Altfel, soţia trebuie să împărtăşească soarta 
soţului. Ce fel de nevastă mai e aceea, care e de acord să 
rupă căsătoria numai pentru că soţul şi-a pierdut averea! 

— Chiar admițând că ea nu-i de acord, soţul poate să 
divorţeze şi împotriva voinţei ei. Într-o asemenea situaţie 
fiecare e obligat să-şi facă datoria... în plus, dacă ea 
consideră că prin divorţ poate să-şi salveze soţul, atunci 
datoria bine înţeleasă îi impune să fie de acord cu 
despărţirea. 

— E neplăcut şi să discuţi asemenea lucruri. 

— De ce? începe să-ţi pară rău de boier? 

— A, nu! Pe ăsta oricum, tot un netrebnic îl consider. 

— Pentru că nu ştii să priveşti lucrurile obiectiv. Şi nu-i de 
mirare. Unul ca tine, căruia îi merge totul din plin, nu poate 
să înţeleagă psihologia falitului. Numai dacă-i filosof, dar 
filosofia nu se potriveşte cu făcutul milioanelor... 

Nu voiam să mai continui discuţia, căci mi-era şi mie silă 
de perversitatea mea. Aruncasem o sămânță poate prea 
măruntă, ca să poată încolţi, în schimb prinsesem un nou fir. 


În momentul când încercam să-l conving, că a declarat cum 
că soţul ruinat trebuie să-şi elibereze soţia, am observat pe 
faţa lui o oarecare nelinişte şi constrângere. Am mai 
observat că atunci când am pomenit de milioanele lui, a 
oftat încetişor. Ar fi prea pripită concluzia trasă numai pe 
această bază, că îl ameninţă ruina. Însă pot deduce, că 
afacerile lui nu sunt prea sigure şi că se pot întoarce ori în 
bine, ori în rău. 

M-am hotărât să controlez. În tot acest timp simţeam în 
mine parcă doi oameni. Unul îi spunea în gând lui Kromicki: 
Dacă te datini câtuşi de puţin, eu am să te ajut să te. 
Prăbuşeşti; chiar de-ar fi să-mi pierd şi eu toată averea, am 
să te răstorn dintr-o singură lovitură şi atunci voi avea de-a 
face cu un om distrus. Atunci să te văd, dacă n-ai să găseşti 
un termen mai delicat decât ticăloşie pentru un anumit gen 
de aranjamente şi condiţii. 

Îmi dădeam totuşi seama, că metodele astea de 
comportament nu-s ale mele, ci străine, însuşite ori prin 
lectură, ori din auzite şi pe care, dacă n-ar fi fost situaţia 
mea disperată, nici nu mi le-aş fi însuşit niciodată, căci îmi 
trezesc repulsia, sunt împotriva firii mele. Banii n-au jucat 
nici un rol în viaţa mea, nici ca mijloc, nici ca scop. Nu mă 
consider apt să folosesc o asemenea armă şi mi se pare 
înjositor s-o introduc în relaţiile dintre mine şi Aniela. Îmi 
produce o asemenea silă morală, încât îmi spun: Nu vrei să 
te cruţi măcar de această decădere? Trebuie neapărat să 
bei şi din paharul acesta? Priveşte, cum cobori tot mai jos. 
Înainte nici nu ţi-ar fi trecut prin minte astfel de mijloace, 
care, în plus, pot să nu ducă la nimic şi-ţi lasă doar disprețul 
definitiv pentru propria ta persoană. 

Într-adevăr, înainte când o auzeam pe mătuşa vorbind de 
problemele financiare ale lui Kromicki, când îşi exprima 
îndoiala asupra stării lor înfloritoare, îmi era întotdeauna 
neplăcut. Bănuind că s-ar putea să apeleze vreodată.la 
mine după ajutor, ori să mă invite să particip la învârtelile 
lui, mă gândeam că am să-l refuz şi să-l ajut şi să-i devin 


părtaş, într-atât nu voiam să fie amestecat banul în relaţiile 
dintre mine şi Aniela. Ţin minte că în asta vedeam o 
anumită delicateţe a firii mele şi o dovadă de nobleţe a 
sentimentelor mele. Astăzi am ajuns până acolo, încât 
încerc să folosesc arma asta, ca i cum toată viaţa aş fi 
răzbătulmumai prin bani. 

Îmi dau seama clar, că faptele şi gândurile mele sunt mai 
rele decât mine - şi de multe ori nici nu înţeleg cum am 
ajuns aici. Poate pentru că nu reuşesc să ies din impas. 
Iubesc o femeie nobilă, dragostea mea este mare - şi totuşi, 
din această îmbinare ies numai lucruri strâmbe şi cercuri 
vicioase, în care se pierde caracterul meu, se pierde chiar şi 
noblețea simţurilor mele. Înainte dacă se întâmpla, în 
momentele de decădere, să încalc morala, tot mai rămânea 
întotdeauna ceva... un simţ estetic, cu ajutorul căruia 
deosebeam răul de bine. Acum nu-l mai am nici pe acesta, 
ori dacă-l am e cu totul neputincios. Măcar dac-aş fi pierdut 
totodată şi conştiinţa urâţeniei comportării mele! Dar, nu! 
Aceasta mi-a rămas integră, ca mai înainte, numai că acum 
nu mai slujeşte drept frână, ci serveşte doar la amplificarea 
chinului. În afara iubirii pentru Aniela nu mai e loc în mine 
pentru nimic altceva, însă conştiinţa n-are nevoie de un loc 
anume. Se cuibăreşte şi-n dragoste şi-n ură şi-n durere, 
precum cancerul într-un organism bolnav. 

Cine nu s-a aflat niciodată într-o situaţie similară cu a mea, 
acela nu poate avea idee de ce simt eu acum. Ştiam, că din 
încurcăturile amoroase pot decurge tot felul de chinuri, dar 
n-am crezut suficient în existenţa lor. N-am crezut că pot fi 
atât de reale şi atât de insuportabile. Abia acum înţeleg 
deosebirea dintre „a şti” şi „a crede”; acum înţeleg de ce un 
gânditor francez a spus: „Ştim că trebuie să murim, dar nu 
credem.” 

12 iulie 

Astăzi am pulsul mărit şi-mi vuieşte capul, căci s-a 
întâmplat ceva la a cărui amintire mă cutremur tot, ca în 
febră. 


A fost o zi frumoasă, după care a urmat o seară şi mai 
frumoasă, cu lună plină. Am hotărât să facem o plimbare 
până la Hofgastein; numai doamna Celina a preferat să 
rămână acasă. Mătuşa, eu şi Kromicki am coborât la poartă, 
Kromicki s-a dus după trăsură la hotelul 

Straubinger, iar eu şi mătuşa am rămas s-o aşteptăm pe 
Aniela, care era încă în casă. Când am văzut că întârzie, m- 
am dus după ea şi am găsit-o coborând pe scara exterioară, 
care duce de la etajul întâi al vilei până în grădină. 

Deoarece luna lumina partea cealaltă a vilei, aici era 
complet întuneric şi Aniela cobora foarte încet. Era o scară 
în spirală, aproape perpendiculară. La un moment dat 
picioarele ei au ajuns la înălţimea capului meu şi cum le-am 
zărit, le-am cuprins în palme cu nespusă adoraţie şi am 
început să le sărut, eu buzele mele flămânde. Ştiam că voi 
pătimi pentru minutele astea de fericire, dar nu puteam şi 
nu ştiam să renunţ. De altfel, numai Dumnezeu ştie câtă 
pioşenie era în sărutările cu care acopeream picioarele ei 
dragi şi pentru câte chinuri mă răsplătea clipa asta. Dacă n- 
ar fi fost rezistenţa Anielei, aş fi pus un picior de-al ei pe 
creştetul meu, în semn că mă predau odată pentru 
totdeauna în slujba şi robia ei. Dar ea s-a tras imediat 
câteva trepte mai sus, iar eu am pornit spre portiţă, 
strigând să mă audă mătuşa; 

— Vine şi Aniela! 

Nu-i mai rămânea altceva, decât să vină, lucru pe care-l 
putea face fără nici o teamă, deoarece eu o apucasem 
înainte. În clipa aceea sosi şi Kromicki cu trăsura. 

Aniela însă, când ajunse lângă noi, spuse: 

— Am venit numai să-mi cer scuze, mătuşă; m-am 
răzgândit, nu mai merg, nu vreau s-o las pe mama singură. 
Duceţi-vă fără mine, eu am să vă aştept cu ceaiul. 

— Dar Celina se simte perfect, răspunse mătuşa cu o 
anumită enervare în glas. Chiar ea a propus excursia asta, 
în primul rând pentru tine. 

— Da, dar... începu Aniela. 


Atunci se apropie Kromicki şi aflând despre ce-i vorba; 
rosti sec: 

— Te rog, fără mofturi! 

Aniela s-a urcat în trăsură fără să mai spună o vorbă. 

Cu toate că eram încă emoţionat, am înregistrat tonul lui 
Kromicki şi supunerea tăcută a Anielei, cu atât mai mult, cu 
cât de dimineaţă şi în tot timpul zilei purtarea lui cu ea 
fusese şi mai rece decât de obicei. Probabil că aceleaşi 
motive neştiute, care aruncaseră odată răceala între ei, se 
repetaseră cu şi mai mare tărie. N-aveam însă timp să mă 
gândesc la asta. Senzaţia proaspătă a sărutărilor pe care le 
depusesem pe picioarele Anielei mă copleşea. Simţeam 
totodată plăcere, bucurie şi teamă. Plăcerea o înţelegeam, 
căci mă cuprindea ori de câte ori atingeam fie şi mâna ei. 
Dar de unde apăruse în mine sentimentul de bucurie? ... 
Poate din presupunerea, că Aniela cea pură şi incoruptibilă 
n-a reuşit să se ferească întru totul de mine şi că probabil în 
clipa asta îşi spune: Acum alunec şi eu pe o anumită pantă, 
nu-i mai pot privi pe oameni direct în faţă! Cu o clipă mai 
înainte se afla la picioarele mele omul acesta, care mă 
iubeşte, iar eu sunt silită să fiu într-o oarecare măsură 
complicea lui, căci iată, nu mă duc la soţul meu să-i spun: 
Pedepseşte-l şi ia-mă de aici! 

Şi eu ştiam că ea nu poate face aşa ceva fără a risca să 
strice relaţiile de familie şi chiar dacă n-ar fi ţinut cont de 
asta, n-ar fi făcut-o de teama incidentului inevitabil dintre 
mine şi Kromicki. O voce îmi şoptea la ureche: Cine ştie, a 
cui viaţă se teme ea mai mult să n-o pericliteze? 

Într-adevăr, situaţia în care se afla ea era cu totul dificilă, 
iar eu profitam pe deplin conştient, fără a avea scrupule 
mai mari decât acelea ale comandantului, care în timp de 
război profită de poziţia defavorabilă a adversarului. Mi-am 
pus totuşi întrebarea: Ai fi făcut acelaşi lucru, dac-ai fi ştiut 
că soţul îţi va cere socoteală? Şi deoarece am putut să 
răspund. „da” * cu conştiinţa pe deplin împăcată, am trecut 
cu vederea alte considerente. 


Nu! ... Mă tem de Kromicki numai pentru că o poate lua pe 
Aniela şi s-o ducă Dumnezeu ştie unde. Mă apucă 
disperarea când mă gândesc la asta! 


În clipele acelea însă, în trăsură, mă temeam în primul 
rând de Aniela. Ce va fi mâine? Cum se va purta cu mine? O 
s-o interpreteze ca pe-o obrăznicie, ori ca pe-o explozie de 
adoraţie? Eram ca un câine, care după ce-a făcut ceva rău, 
se teme c-o să fie bătut. Stând visâ-vis de Aniela, încercam 
în clipele când luna îi lumina faţa, să citesc ce mă aşteaptă. 
Mă uitam la ea cu atâta pocăință, eram atât de speriat, 
încât mi se făcea milă de mine însumi şi mi se părea că şi ei 
ar trebui să-i fie milă. Ea însă nu mă privea, ci doar asculta 
cu atenţie, ori se prefăcea că ascultă ceea ce-i spunea 
Kromicki mătuşii. lar acesta se desfăşura: ce-ar face şi cum 
ar scoate cele mai mari venituri, dacă băile Gastein ar fi 
proprietatea lui. Mătuşa dădea din cap, iar el, după fiecare 
câteva cuvinte repeta: 

— Nu-i aşa. Ai? Era clar că vrea s-0 convingă că e un om 
întreprinzător, care din fiecare bănuţ reuşeşte să facă zece. 

Drumul până la Hofgastein este pur şi simplu săpat în 
stâncă şi şerpuieşte deasupra prăpastiei în nenumărate 
serpentine. După cum ne întorceam, razele lunii cădeau 
când pe feţele noastre, când pe ale doamnelor. Pe faţa 
Anielei n-am zărit decât o blândă tristeţe, dar şi asta mă 
mai liniştea, că n-are o expresie aspră. Nu mi-a aruncat tot 
drumul nici o privire; mă consolam la gândul că poate se 
uită la mine când e în umbră şi poate că-şi spune: Totuşi, 
nimeni pe lumea asta nu mă iubeşte ca el şi totodată nimeni 
nu-i atât de nefericit ca el... Şi acesta era adevărul. 

Tăceam amândoi. Numai Kromicki peroi-a într-una? 
Cuvintele lui se amestecau cu susurul râului care curge pe 
fundul prăpastiei şi cu scârţâitul neplăcut al frânelor pe 
care birjarul le folosea mereu. Scârţâitul acesta mă enerva, 
în schimb mă calma noaptea caldă şi luminoasă.” Luna nouă 
se ridicase acum deasupra munţilor şi aluneca pe boltă, 
luminând vârfurile Bocksteinkoglului, ghețarul Tischlkar şi 
versantele abrupte ale muntelui Grankogl. Zăpada de pe 
vârfuri sclipea ca o lumină verzuie, metalică deoarece 
munţii mai jos erau cufundaţi într-o masă de întuneric, 


lumina aceea părea să atârne în aer, într-o plutire uşoară, 

ca şi cum n-ar fi aparţinut pământului; Farmecul şi liniştea 
ce emanau din munţii aceştia adormiţi erau ca o alinare şi 
involuntar mi-au venit în minte, cuvintele: 

Tac două inimi în noaptea de-afară “, Ce au de iertat îşi 
iartă în gând, Ce au de uitat - uită plângând... 

De fapt ea n-avea de iertat decât că i-am sărutat 
picioarele; dac-ar fi fost statuia unei sfinte într-o biserică şi 
tot n-ar fi avut dreptul să se supere pentru o asemenea 
dovadă de adoi'aţie. Mă gândeam că dac-o să trebuiască să 
mă explic, aşa am să-i spun şi asta va trebui s-o convingă. 

Cred că cea mai mare nedreptate faţă de mine decurgel 
din faptul că ea, poate fără să-şi dea seama şi fără să spună 
lucrurilor pe nume, consideră totuşi dragostea mea drept 
un sentiment strict senzorial,. Drept o pornire pătimaşă. Nu 
neg că e împletit din diverse şuviţe, însă Aniela se pare că 
nu-şi dă seama că printre ele sunt unele de-a dreptul ideale, 
ca scoase din poezie. Adeseori senzualitatea din mine 
adoarme şi o iubesc numai spiritual, aşa cum are omul 
impresia că iubeşte la prima tinereţe. Nu arareori cel de al 
doilea eu, care disecă şi controlează totul şi care nu odată 
îşi bate joc de mine, îmi spune: N-aş fi crezut c-o să iubeşti 
ca un student, ca un romantic! Ba da! Poate că-i caraghios, 
dar aşa o iubesc şi simt că nu-i nimic artificial în asta. 
Tocmai de aceea dragostea mea este atât de completă, dar 
e cu atât mai tristă, cu cât e mai unilateral cunoscută şi 
judecată. 

Acum a sosit din nou clipa de adormire a senzualităţii şi-i 
spun Anielei în gând: Crezi oare că în mine nu tresar 
coardele sentimentului pur? Chiar în clipa asta te iubesc 
astfel, încât ai putea şi chiar ar trebui să fii de acord cu un 
asemenea sentiment, ar fi păcat să-l iroseşti. Tu nu pierzi 
nimic, iar mie îmi oferi mântuirea. Mi-aş spune: lată, asta e 
lumea mea, astea sunt graniţele între care am dreptul să 
trăiesc; măcar aş avea ceva, m-aş strădui să-mi transform 
firea, să gândesc ca tine şi să respect legile tale. 


Aveam impresia că ea poate şi trebuie să fie de acord cu o 
asemenea înţelegere, după care ar urma pentru amândoi 
liniştea şi pentru totdeauna. M-am hotărât să-i spun, să-i 
prezint planul meu şi dacă vom conchide că ne aparţinem 
sufleteşte pentru totdeauna, apoi vom putea chiar şi să ne 
despărţim fizic. S-a născut în mine speranţa irefutabilă ea 
ea va fi de acord cu un asemenea pact, înțelegând că altfel 
viaţa va fi imposibilă pentru amândoi. 

Era ora nouă când am ajuns la Hofgastein. În sat domnea 
liniştea, nici o trăsură în faţa hotelurilor, casele erau 
întunecate. Doar în ferestrele hanurilor era lumină, iar la 
Meger eântau destul de frumos câteva voci bărbăteşti. Ne- 
am oprit, am coborât din trăsură vrând să le propun 
cântăreților să iasă în stradă şi să ne cânte ceva, dar am 
constatat că nu erau săteni, ci nişte alpinişti de la Viena, 
cărora nu le puteam face o asemenea propunere. Am 
cumpărat două buchete de flori alpine şi întorcându-mă la 
trăsură am oferit unul Anielei, pe celălalt l-am desfăcut 
chipurile fără să vreau, aşa că florile s-au risipit la 
picioarele ei. 

— Lasă-îe acolo, am spus văzând că vrea să se aplece după 
ele. 

Şi m-am dus să-i cumpăr mătuşii un alt buchet. Când m-am 
apropiat de trăsură am auzit următoarea frază spusă de 
Kromicki: 

— Şi aici, în Hofgastein, dacă s-ar amenaja bine nişte băi, 
s-ar putea scoate sută la sută. 

— Numai la asta te gândeşti? l-am întrebat calm. 

Am întrebat aşa dinadins. Era ca şi cum i-aş fi spus Anielei: 
lată, în timp ce toată fiinţa mea este preocupată numai de 
tine, el, care-i alături de tine, nu se gândeşte decât la bani! 
Compară sentimentele noastre, compară-ne pe noi! 

Sunt aproape sigur că ea m-a înţeles. 

La întoarcere am încercat de câteva ori să leg o discuţie, 
dar n-am reuşit s-o atrag şi pe Aniela. Când am ajuns la 
poarta vilei, Kromicki s-a dus sus cu doamnele, iar eu am 


rămas să plătesc trăsura. Apoi am intrat în casă, ceaiul era 
servit, dar Aniela lipsea. Mătuşa mi-a spus că se simţea cam 
obosită şi s-a dus să se culce. M-a cuprins rlintr-odată o 
mare nelinişte, aveam remuşcări, că eu sunt acela care o 
chinuiesc. Nimic nu poate fi mai apăsător pentru un om 
care iubeşte cu adevărat, decât sentimentul că face rău şi 
dăunează fiinţei iubite. Am băut ceaiul în tăcere. Mătuşa 
era somnoroasă, Kromicki cam agitat, iar eu mă frământam 
tot mai mult. Probabil, mă gândeam eu, că a pus foarte la 
inimă comportarea mea. Ea vede întotdeauna numai partea 
rea a lucrurilor. Ştiam că mâine mă va evita şi că va 
considera că eu am încălcat pacea încheiată între noi. La 
gândul acesta m-au trecut fiori de gheaţă şi am hotărât ca 
mâine să plec la Viena, adică să fug, în primul rând pentru 
că mă temeam de Aniela, în al doilea rând pentru că voiam 
să-l văd pe Chwastowski şi în al treilea rând mă gândeam - 
numai Dumnezeu ştie cu cită amărăciune - c-ar fi mai bine 
s-o eliberez de prezenţa mea măcar două zile, s-o las să se 
odihnească. 

Iulie 

O mulţime de întâmplări şi evenimente! Nici nu ştiu cu ce 
să încep, căci ultimele impresii” sunt cele mai puternice. 
Niciodată n-am avut o dovadă atât de clară, că nu-i sunt 
indiferent. Trebuie să mă. Silesc să păstrez o ordine în 
povestire. Sunt aproape sigur, că Aniela va fi de acord cu 
condiţiile pe care i le voi prezenta. Uneori simt că mă apucă 
ameţeala. Dar iată, îmi voi impune să respect o ordine în 
cele ce scriu şi o voi lua de la capăt. 

Am fost la Viena. M-am întors astă seară. Am adus câteva 
noutăţi pe care vreau să le discut cu mătuşa. 

M-am văzut cu doctorul Chwastowski şi am vorbit cu el. Ce 
băiat bun! ... Munceşte pe brânci la clinică şi s-a mai apucat 
să scrie o carte de higienă pentru popor, pe care fratele său 
librarul urmează s-o tipărească sub forma unor broşuri de 
câţiva bănuţi. Face parte din tot felul de societăţi medicale 
şi nemedicale şi-şi mai găseşte timp şi pentru nişte clipe 


vesele - poate chiar prea vesele - în cartierul 
Kărthnerstrasse. Nu înţeleg când mai doarme. Şi arată, 
diavolul, ca un Hercule'de iarmaroc. Ce viaţă clocotitoare! 

I-am vorbit fără nici un înconjur de motivele care m-au 
adus la Viena. 

— Nu ştiu, am început eu, dacă-ţi este cunoscut faptul că 
eu şi mătuşa mea posedăm nişte capitaluri destul de mari. 
N-avem nevoie să le rulăm, însă oricum, dacă le-am investi 
în ceva care să ne aducă venituri importante, veniturile 
astea ar intra în ţară. Presupun de asemenea, că am putea 
să-i facem un sei'viciu şi domnului Kromicki şi că ar fi de 
două ori avantajos. Sincer vorbind, el ca persoană ne este 
indiferent, însă deoarece a devenit rudă cu noi, am fi 
bucuroşi să contribuim la sporirea averii lui, bineînţeles, 
dacă am avea garanţia că n-o să fim în pierdere. 

— Şi aţi vrea să ştiţi cum stau afacerile lui? 

— Exact. El, cum e şi normal, nutreşte cele mai mari 
speranţe şi nu mă îndoiesc, că este sincer. E vorba numai 
dacă nu cumva se înşală. De aceea, dacă fratele dumitale ţi- 
a scris ceva, ce să nu-ţi fi cerut să ţii în secret, te-aş ruga să- 
mi spui. În al doilea rând, te-aş ruga să-i spui să-mi scrie şi 
mie direct şi să-mi prezinte lucrurile cât mai concret. 
Mătuşa 'mea contează foarte mult pe loialitatea lui faţă de 
ea, având în vedere relaţiile mai îndelungi care vă leagă de 
ea, decât de Kromicki. 

— Bine, am să-i spun fratelui meu, răspunse doctorul. De 
altfel, mi-a şi scris câte ceva despre asta, dar nu mai ţin 
minte ce anume, căci nu mă interesa. 

Zicând acestea începu să caute scrisoarea pe birou; Intr- 
un vraf de epistole; o găsi destul de repede şi-mi t îţi 
următoarele: „Mi-e urât de moarte. Femei sunt puţine, [jit 
frumoase nici de leae...” începu să râdă şi spuse: 

— Nu, nu asta. Lui i-ar fi fost bine aici, la Viena! ... T 
întoarse fila, apoi îmi întinse scrisoarea, în care n-am jţftsit 
decât următoarele câteva rânduri: „în ceea ce-l priveşte pe 
Kromicki, cu petrolul a luat plasă. Cu Rotschilcl nu-i chip să 


te războieşti şi el s-a certat cu ei. Ne-am retras, însă cu 
pierderi mari. Am băgat fonduri imense în furnizare şi am 
obţinut monopolul; din asta pot să iasă şi venituri de 
milioane, dar poate să fie şi tras la răspundere. Totul 
depinde numai de bunăvoință. Ne străduim să lucrăm cât 
mai cinstit, aşa că avem speranţe. Numai că-i nevoie de 
bani, bani, mereu bani, căci noi suntem plătiţi la termene 
fixe, iar cei de la care luăm marfa cer banii imediat şi în 
plus ne mai dau şi marfă proastă. Acum totul a rămas pe 
capul meu etc.” 

— Atunci o să-i dăm noi fonduri, am spus în încheiere. La 
întoarcere spre Gastein m-am gândit mult la asta ţi s-au 
trezit în mine instincte mai generoase. Ce-o fi, o fi, mă 
gândeam, în loc să-l împingem la ruină pe Kromicki, n-ar fi. 
Mai simplu şi mai cinstit să-l ajutăm? Aniela ar putea să 
aprecieze un asemenea gest şi poate c-o va mişca 
dezinteresul meu. Iar în viitor - cum o vrea Dumnezeu! 

La o analiză mai amănunţită însă am observat că şi în 
gândurile astea bune tot egoismul meu juca un anumit rol. 
Tmi făceam socoteala, că dacă o să-i dăm bani, Kromicki o 
să plece imediat de la Gastein şi-o să mă scutească de 
chinul de a-l vedea alături de Aniela. Ea va rămâne r. Ingură 
cu iubirea mea, cu recunoştinţă faţă de mine şi cu o 
anumită aversiune sau poate chiar indignare faţă de 
Kromicki, pentru că a acceptat ajutorul meu. Aveam 
impresia că situaţia asta ar deschide noi perspective 
înaintea mea. În primul rând însă voiam să scap de 
Kromicki cu orice preţ. 

Tot gândindu-mă la raporturile mele cu Aniela, nici n-am 
observat când am ajuns la Lend-Gastein. Aici am Hăsit o 
mulţime de oameni răniţi şi morţi din cauza unui accident 
care avusese loc pe o linie secundară spre Zell am See. Dar, 
de cum m-am urcat în trăsură, impresia pe care mi-o 
produsese sângele şi rănile se şterse fără urmă, iar eu m- 
am întors iarăşi cu gândurile la relaţiile noastre. Aveam 
sentimentul că trebuie să facem ceva cu orice preţ, să le 


punem pe nişte baze mai ferme, căci altfel s-ar putea 
întâmpla ceva grav cu mine şi cu Aniela. Dar ce anume ar fi 
trebuit să facem? îmi era clar că ea se chinuieşte, că mă 
ucide cu zile şi eu pe ea, căci în vreme ce eu doresc totul, ea 
nu-i de acord cu nimic şi se creează între noi o ruptură, o 
dramă; ar fi mai bine pentru ea să se arunce în cascada 
Acha, iar pentru mine să cad cu trăsura, cu cai cu tot în 
prăpastie. Am ajuns la convingerea, că chiar şi o femeie ca 
ea, care nu-i de acord cu nimic, tot trebuie să se zbuciume 
înlăuntrul ei, dacă se vede iubită de un bărbat străin. Aniela 
n-a vrut să facă nici cea mai mică cedare în faţa mea şi 
totuşi eu din când în când îi sărut mâinile şi picioarele, o 
silesc să-mi asculte declaraţiile. În felul acesta are o serie 
întreagă de taine faţă de mama şi de soţul ei. În plus, 
trebuie să fie atentă în permanenţă, să se controleze, să-mi 
urmărească fiecare mişcare, neştiind niciodată ce sunt în 
stare să fac. Viaţa în asemenea condiţii devine imposibilă 
pentru amândoi. Trebuie să-i pun capăt. 

În sfârşit, mi s-a părut că am găsit o soluţie. Ce-ar fi dacă 
Aniela ar fi de acord cu formula propusă de mine şi mi-ar 
spune: Sunt a ta! Inima mea îţi aparţine pe veci. Dar atât. 
Dacă vrei aşa, atunci inimile noastre sunt unite din clipa 
asta. 

Bineînţeles, am să accept. Îmi imaginam cum am să-i 
întind mâna şi am să-i spun: Te iau şi-ţi jur că nu-ţi voi cere 
mai mult, că relaţiile noastre vor fi pur spirituale - însă voi 
considera legătura asta reciprocă drept o cununie, iar pe 
tâne - soţia mea. 

Ar fi oare posibil un asemenea pact între noi? Ar pune el 
oare capăt chinului? Pentru mine el este egal cu o 
nemaipomenită limitare a dorințelor şi speranţelor, însă îmi 
deschide o lume aparte, în care Aniela ar fi numai a mea. În 
afară de asta, ar pune în legalitate dragostea mea şi eu 
doresc atât de mult acest lucru, încât aş fi în stare să-mi 
dau sănătatea pentru a obţine recunoaşterea din partea 
Anielei. Văd în asta doar o dovadă a gradului în care o 


iubesc pe femeia aceasta, a chipului în care doresc din toate 
puterile s-o fac să-mi aparţină într-un anume fel. 

Da, m-am schimbat atât de mult, mi-am transformat mir- 
atăt firea, încât cu preţul acesta aş fi gata să cad de 

. U'ord cu orice fel de îngrădiri. 

Acum singura problemă era dacă Aniela va accepta 

Nan nu propunerea mea. 

Mi se părea că ar trebui s-o accepte. 

Parcă mă auzeam, spunându-i pe un ton convingător: Dacă 
mă iubeşti cu adevărat, spune şi tu, nu-i oare acelaşi lucru 
ori îl recunoşti cu voce tare, ori îl ţii închis în line? Ce poate 
fi mai nobil decât o asemenea iubire, cum cer eu de la tine? 
Eu şi aşa îţi dăruiesc viaţa, înlreabă-ţi conştiinţa, dacă nu s- 
ar cuveni să-mi acorzi măcar atât. Nu-i altceva decât 
legătura dintre Beatrice şi Dante. O astfel de dragoste au 
voie să nutrească până şi îngerii. Îmi vei fi apropiată, aşa 
cum doar un suflet poate fi apropiat altui suflet şi totodată 
atât de îndepărtată, „a şi cum ai locui pe cel mai înalt dintre 
munţii aceştia. Dacă asta-i o iubire nepământească, dacă 
oamenii obişnuiţi nu se pot mulţumi cu atât, atunci tu cu 
atât mai mult n-ai „1” * ce s-o respingi, căci acceptând-o 
rămâi albă ca zăpada şi mă salvezi şi pe mine, vei dobândi o 
linişte absolută şi atâta fericire, cât nici nu-ţi poţi imagina. 

Simţeam în mod sincer că sunt în mine suficiente rezerve 
pentru un asemenea sentiment aproape ideal, pentru 
credinţa că dintr-o larvă pământească supusă scurgerii 
timpului se va naşte un fluture nemuritor, care, detaşat de 
condiţiile existenţei umane va zbura de pe o planetă pe alta, 
până când se va uni cu spiritul cosmosului. Pentru prima 
dată m-am gândit că eu şi Aniela putem dispărea ca fiinţe, 
dar dragostea noastră va dăinui şi tocmai ea va constitui 
nemurirea noastră. Cine ştie, mă gândeam, dacă asta nu-i 
unica formă de nemurire! Fiindcă simţeam în mod clar, că 
în sentimentul meu este ceva veşnic, ceva care depăşeşte 
caracterul schimbător al fenomenelor. Trebuie să iubeşti 
foarte profund, ca să fii capabil de asemenea sentimente şi 


viziuni; pentru asta trebuie să fii foarte nefericit sau poate 
chiar să te afli la graniţa nebuniei. 

Eu nu ştiu dacă sunt de-acum la graniţa nebuniei, dar mă 
cufund tot mai des într-o stare mistică şi parcă niciodată n, 
u-mi e mai bine decât atunci când mă pierd astfel, când mă 
diluez într-atât, încât nu-mi mai regăsesc eul propriu. Şi 
înţeleg de ce-i aşa. Dedublarea mea, introspecţia mea 
critică îmi erau întotdeauna suficiente pentru distrugerea 
bazelor vieţii şi deci implicit pentru înlăturarea fericirii 
relative pe care ţi-o pot da acele baze. Atunci când locul 
silogismelor este luat însă de senzaţii şi viziuni, nu mai am 
ce face cu critica, deci mă relaxez, gust suprema uşurare. 

Odihnindu-mă astfel, am ajuns aproape de Gastein. Mă şi 
vedeam de-acum împreunat spiritualiceşte cu Aniela. Eram 
mândru la gândul că totuşi am reuşit să ies din cercul vicios 
şi că am găsit o modalitate de a fi fericit. Eram sigur că 
Aniela îmi va da cu bucurie mâna ei dragă pentru o astfel 
de călătorie împreună. 

M-am trezit însă din această visare şi am constatat cu 
stupoare că am o mână complet plină de sânge. Trăsura 
transportase răniţi de la accidentul de tren. Pe spetează şi 
pe la colţuri am găsit încă mult sânge, pe care birjarul nu-l 
văzuse şi nu-l ştersese. Misticismul meu nu merge totuşi 
până acolo, încât să cred că nişte forţe supranaturale se 
amestecă în viaţa oamenilor, mai ales sub forma unor 
semne, prevestiri sau preziceri. Dar, dacă eu însumi nu-s 
superstiţios, ştiu în schimb foarte bine să urmăresc linia de 
gândire a unui om superstiţios şi ştiu ce i s-ar fi părut ciudat 
în întâmplarea asta. În primul rând, că în acelaşi cupeu în 
care începusem eu să-mi desfăşor planul miei vieţi noi, 
probabil cu puţin timp înainte se stinsese o altă viaţă şi în al 
doilea rând, mă gândeam la pace şi împăcare cu mâinile 
pline de sânge. Asemenea coincidenţe îi dau întotdeauna, 
oricărui om nervos - nu presimţiri - ci stări sufleteşti 
sumbre şi aruncă o umbră de tristeţe pe toate gândurile lui. 


Şi ale mele s-ar fi asumbrit imediat, dacă nu m-aş fi aflat 
nu departe de Wildbad. Deodată, cum mergeam la pas, la 
deal, văd o trăsură coborând panta în goana cailor. Din nou 
s-ar putea întâmpla un accident, mă gândeam eu, mai ales 
că aici drumul e atât de îngust, încât cu greu pot trece două 
trăsuri una pe lângă alta. În clipa aceea birjarul de la 
trăsura din faţă frână atât de brusc, încât caii se ridicară 
aproape în două picioare... Dar cât de uimit am fost, când 
le-am zărit în trăsură pe mătuşa şi pe Aniela, care, văzându- 
mă, începură să strige: 

— Este! El el Leon! Leon! 

— Într-o clipită am fost lângă ele. Mătuşa mi-a aruncat 
amândouă braţele pe după gât, repetând: 

— Slavă ie, Doamne! şi gâfâia atât de tare, de parc-ar fi 
alergat de la Wildbad. Aniela îmi apucase o mână şi nu-mi 
mai dădea drumul. Deodată ţipă îngrozită: 

— Eşti rănit! 

Am înţeles despre ce-i vorba şi am răspuns imediat: 

— Nici un pic! Nu eram acolo când s-a produs aeeidentul. 
M-am murdărit de sânge în trăsură, căci transportase răniţi 
mai înainte. 

— Sigur? Sigur? întrebă mătuşa. 

— Cât se poate de sigur. 

— Ce tren era acela, care s-a ciocnit? 

— Cel care mergea spre Zell am See. 

— O, Doamne! Doamne! în telegramă scria că cel de Viena! 
Era cât p-aci să mor. O, Doamne, ce fericire! 

Slavă cerului! Slavă cerului! 

Mătuşa începu să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Aniela 
era palidă ca hârtia. Abia acum dădu drumul mâinii mele şi 
întoarse capul, ca să nu observ că îi tremură buzele şi că 
are lacrimi în ochi. 

— Nu eram decât noi două acasă, spuse mătuşa, căci 
Kromicki s-a dus cu nişte belgieni la Nassfeld. Vine gazda şi 
ne povesteşte de catastrofa de tren. Ştiam că te înapoiezi 
astăzi. Închipuieşte-ţi prin ce-am trecut! Am trimis gazda 


imediat după o trăsură. Anielka, mititica, cu sufletul ei bun, 
n-a vrut să mă lase singură... Prin ce clipe am trecut... dar, 
uite, Dumnezeu e bun, n-a fost decât o spaimă... Ai văzut 
răniții? 

Le-am sărutat mâinile la amândouă, după care am început 
să povestesc ce-am văzut la Lend-Gastein. Am aflat de la 
ele, că în telegrama care sosise la Kurhaus stătea scris: „La 
Lend-Gastein plin de răniţi şi morţi.” Din asta au dedus cu 
toţii, că accidentul s-a produs pe linia Viena-Saizburg. Le- 
am povestit câte ceva, sărind de la una la alta, fiindcă în 
mintea mea nu era decât un singur gând plin de bucurie: 
Aniela! N-a vrut să aştepte acasă până la întoarcerea 
mătuşii, ci a plecat cu ea, să mă caute. O făcuse numai 
pentru mătuşa? Eram sigur că nu. Am văzutcu ochii mei cât 
era de speriată şi tulburată, cum a sărit când a văzut sânge 
pe mâinile mele, cum i s-a luminat faţa de bucurie, când a 
aflat că nu fusesem nici măcar martor la catastrofă; o 
vedeam că încă mai este emoţionată şi că-i vine să plângă 
de fericire. Cu siguranţă că ar izbucni în plâns, dacă i-aş lua 
mâinile 

Într-ale mele şi i-aş spune cât o iubesc. Nu cred că şi le-ar 
mai retrage. Când toate astea s-au limpezit în mintea mea, 
am avut certitudinea că aici e capătul chinului meu, că viaţa 
mea a ajuns la o cotitură şi că din clipa asta va începe o 
nouă epocă a existenţei mele. Nici nu mai încerc să descriu 
ce-am simţit şi ce bucurie îmi sălta pieptul. Din când în când 
îi aruncam câte o privire, în care încercam să concentrez 
toată dragostea mea uriaşă, iar ea îmi zâmbea. Am observat 
că este fără măânuşi şi fără nici o pelerină pe ea. Probabil că 
uitase de tot în spaima şi graba în care plecase. Fiindcă se 
lăsa răcoare, am acoperit-o cu haina mea. S-a cam codit, 
clar mătuşa i-a poruncit s-o ia. 

Când am ajuns la vilă, doamna Celina m-a întâmpinat cu 
atâta efuziune şi căldură, de parcă în cazul morţii mele 
Aniela n-ar fi fost unica moştenitoare a averii familiei 
Ploszowski. Sunt amândouă nişte femei atât de fine şi de 


cumsecade, că poţi să cauţi cu luminarea şi n-ai să mai 
găseşti altele ca ele. Nu pot să jur însă, dacă Kromicki, când 
la înapoierea de la Nassfeld a aflat de cele întâmplate, n-a 
oftat în sinea lui şi nu s-a gândit că totuşi lumea şi-ar fi 
continuat cursul normal, dacă s-ar fi terminat cu neamul 
Ploszowski. 

S-a întors obosit şi acru. Pelgienii, pe care-i cunoscuse aici 
şi cu care se dusese la Nassfeld, erau nişte capitalişti de la 
Anvers. De câteva ori i-a făcut idioţi, pentru că se 
mulţumesc cu trei la sută beneficiu din capital. La 
despărţire mi-a spus, în sfârşit, că mâine trebuie să discute 
cu mine într-o problemă foarte importantă. Înainte m-aş fi 
neliniştit. Acum ştiu că-mi va face nişte propuneri cu 
caracter financiar. L-aş fi chemat să discutăm acum, dar am 
preferat să rămân cu gândurile mele, cu fericirea mea, cu 
Aniela mea în inimă... l-am strâns mâna urându-i noapte 
bună, ca un om care iubeşte şi ea mi-a răspuns cu o 
strângere de mână la fel de caldă. Eşti cu adevărat a mea? 

26 iulie 

Astăzi de dimineaţă, de-abia terminasem să mă îmbrac; 
când a venit mătuşa în camera mea şi mi-a spus fără nici un 
fel de introducere;. 

— Ştii, în lipsa ta Kromicki mi-a propus să intru asociată în 
afacerile lui. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— L-am refuzat fără să stau pe gânduri. l-am spus aşa: 
dragul meu, din mila Domnului am destul, iar Leon, după 
moartea mea va fi printre cei mai bogaţi oameni din ţară. 
De ce să mă lansez în nişte aventuri şi să-l mânii pe 
Dumnezeu? Dacă tu poţi să faci milioane cu afacerile laie, 
fă-le pentru tine; dacă ai să pierzi, de ce să pierd şi eu 
odată cu tine? Eu nu mă pricep la treburi de soiul ăsta şi n- 
am obiceiul să mă amestec în chestiuni despre care n-am 
habar. N-am avut dreptate? 

— Absolută. 


— "Tocmai voiam să discut cu tine şi-s bucuroasă că vezi 
lucrurile tot aşa. El s-a catn supărat că am nunr'i afacerile 
lui aventuri, a încercat să-mi explice şansele de viitor şi să- 
mi explice foarte pe larg toată povestea asta cu furnizările. 
Dacă-i aşa cum spune, atunci poate că într-adevăr o să facă 
milioane - ceea ce-i şi doresc. Însă l-am întrebat imediat: 
dacă-ţi merge atât de bine, de ce ni nevoie de asociat? ... 
Mi-a spus că cu cât bagă mai mulţi bani, cu atât vor fi 
câştigurile mai mari, că acolo se rezolvă totul numai cu bani 
gheaţă şi că preferă să câştige familia, decât străinii. I-am 
mulţumit pentru sentimentele lui faţă de familie, dar am 
repetat refuzul. Mi-am dat seama că-i părea foarte rău. A 
început să se plângă, că la noi nimeni nu se priccpe la 
afaceri şi că toţi nu fac altceva, decât să mănânce ce-au 
moştenit. Mi-a spus în faţă, că ăsta-i un păcat faţă de 
societate, lucru care m-a enervat. Dragul meu, i-am spus, 
eu am gospodărit cum m-am priceput, ca o femeie ce eram, 
dar n-am pierdut nici un sfanţ, ba chiar am mai sporit 
averea, iar despre păcatele faţă de societate, poate că 
altcineva o fi în măsură să vorbească, dar nu tu, care ai 
vândut moşia Gluchow. Ai vrut să auzi adevărul de la mine, 
poftim, l-ai auzit. Dacă n-ai fi vândut moşia, poate c-aş fi 
avut mai multă încredere în line, dar aşa... lar despre 
afacerile tale, nu numai că eu nu şt iu nimic, dar ele sunt 
obscure pentru toată lumea. De un singur lucru îmi dau 
seama, că dac-ar fi fost atât de înfloritoare precum spui, n- 
ai fi căutat acum asociaţi şi nu to-ar fi afectat atât refuzul 
meu. Cauţi asociaţi pentru că ai nevoie, dar n-ai fost 
complet sincer cu mine şi asta nu-mi place. 

— Şi el ce-a spus? 

— Mi-a răspuns, că în primul rând nu înţelege de ce cade 
asupra lui răspunderea pentru vânzarea Gluchowului. Nu-i 
el cel care a dat moşia din mână, ci acela cai'e din lipsă de 
chibzuinţă, din indolenţă, incapacitate şi risipă au făcut 
absolut necesară vânzarea ei. Când s-a măritat cu el, Aniela 
n-avea decât datorii. Ela salvat atât cât nimeni altul n-ar fi 


reuşit să salveze şi în loc de recunoştinţă, trebuie să 
suporte reproşuri şi... stai... cum a spus? ... reproşuri 
patetice. 

— Nu-i adevărat, am zis, Gluchow putea fi salvat. 

— Aşa i-am spus şi eu şi am mai adăugat, că pentru 
Gluchow i-aş fi împrumutat bani. Ai fi putut, zic, înainte de 
a-l vinde, să-i scrii măcar un cuvânt Anielei, ca să discute cu 
mine şi Dumnezeu mi-e martor, că n-aş fi şovăit nici o 
clipă... Dar ăsta-i sistemul tău, să nu ştie nimeni nimic. Toţi 
am crezut în milioanele tale şi de aceea nu m-am oferit 
singură să salvez moşia. El a început să râdă ironic. Anielka, 
zice, e prea mare cucoană şi o fiinţă prea eterică, pentru ca 
să se poată cobori până la lucruri atât de meschine, cum ar 
fi problemele băneşti, ori să intervină în favoarea soţului ei. 
De când suntem aici am rugat-o de două ori să discute cu 
dumneata în problema asocierii şi m-a refuzat net. În ceea 
ce priveşte salvarea moşiei, e uşor să vorbim acum, când 
posibilitatea de a mă ajuta nu mai e actuală. Dacă e să judec 
după refuzul pe care mi l-ai dat astăzi, am dreptul să cred 
că şi cu salvarea Gluchowului ar fi fost la fel. 

Acum ascultam cu şi mai mare atenţie, căci aflasem cauza 
neînțelegerilor dintre el şi Aniela. Mătuşa continuă: 

— Când am auzit una ca asta, i-am zis: Vezi, băiete, cât de 
puţin sincer eşti. La început spuneai că-mi propui să mă 
asociez, numai pentru că preferi să câştige familia şi nu 
nişte străini, iar acum se dovedeşte, că tu eşti cel care are 
nevoie. El - că de altfel e iute la minte - zice că în 
chestiunile de soiul ăsta avantajul este de ambele părţi şi că 
e de la sine înţeles, că este interesat şi el să dispună de cât 
mai mulţi bani, căci aşa-i în afaceri: cu cât ai o bază mai 
largă, cu atât sunt mai sigure. De altfel, a adăugat el, luând- 
o pe Aniela fără zestre, speram că pot conta pe ajutorul 
familiei, cel puţin în cazurile în care ajutorul este avantajos 
şi pentru cel care-l dă. Era furios la culme şi a explodat de-a 
binelea, când i-am spus că pe 

Aniela n-a luat-o chiar fără nimic, pentru că eu îi las 


O rentă viageră. 

— I-ai spus? 

— Bineînţeles. I-am spus tot cernii stătea pe inimă. 

O iubesc pe Aniela ca pe propriul meu copil, i-am zis şi 
tocmai de aceea, ca s-o asigur, nu-i las un capital, ci o rentă. 
Căci capitalul, zic, ar putea nimeri în afacerile tale, care 
Dumnezeu ştie cum au să se sfârşească, în timp ce renta îi 
va asigura cel puţin posibilitatea unei vieţi îndestulate. 
Dacă, zic, o să aveţi copii, atunci copiii au să capete şi 
capital, dar abia după moartea Anielei. lată, Asta-i ajutorul 
de bază pe care vi-l dau, şi în afară de asta. Sunt gata să vă 
mai ajut oricând, în probleme mai mărunte. 

— Cu asia aţi încheiat discuţia? 

— Nu chiar. Îl vedeam că e foarte iritat. Îl supăra şi faptul 
că-i voi lăsa Anielei rentă şi nu capital, deducând de aici că 
n-am încredere în afacerile lui. La plecare mi-a spus că se 
va strădui să-şi găsească asociaţi printre străini, căci speră 
să afle la ei mai multă bunăvoință şi o mai bună înţelegere 
în afaceri. Am suportat cu calm toate reproşurile lui. Ieri s-a 
dus în excursie cu belgienii şi s-a întors nemulţumit. 
Bănuiesc, că a vrut să-i atragă în afacerile lui şi n-a reuşit. 
Ştii, Leon, ce cred acum? Că stă prost de-şi caută atât de 
febril asociaţi. Dar e ceva care nu-mi da pace: dacă e aşa 
cum cred, atunci simpla precauţie îmi porunceşte să nu 
intru în afacerile lui, însă o îndatorire şi mai simplă, de 
familie, îmi cere să-l ajut, fie şi numai pentru Aniela. De 
aceea am vrut să discut cu tine. 

— Afacerile lui nu-s într-o stare chiar atât de disperată 
cum crezi dumneata, am răspuns. 

Şi i-am relatat tot ce am aflat prin doctorul Chwastowski. 
I-am spus că eu am dedus de multă vreme, din 
comportamentul lui Kromicki, că are nevoie de bani şi că 
parţial acesta a fost motivul pentru care m-am dus la Viena. 
Mătugşa era atât de îneântată de perspicacitatea şi tactul 
meu, încât plimbându-se prin cameră, începu să poarte cu 
sine o discuţie, în cursul căreia repeta mormăind: „E genial 


în tot ce face! ...” în cele din urmă mi-a declarat că lasă 
toată problema în mâinile mele, să fac eu cum cred de 
cuviinţă. 

Spunând astea cobori Ia parter, dar eu am mai rămas în 
cameră, căci voiam să revăd ce-am scris ieri în jurnal. Când 
am coborât după vreo jumătate de oră, am găsit toată 
lumea la masă, dar de cum mi-am aruncat o privire pe 
feţele lor, mi-am dat seama, că iar a avut loc ceva 
neobişnuit. Aniela avea o mină speriată, doamna Celina - 
îndurerată, iar faţa mătuşii era roşie de furie. Numai 
Kromicki citea gazeta chipurile calm, dar era acru şi arăta 
atât de prost, de parcă s-ar fi sculat după o boală 
îndelungată. 

— Ştii, începu mătuşa arătând spre Aniela, ce mi-a 
declarat deşteapta asta în loc de bună dimineaţa? 

— Nu ştiu, am răspuns aşezându-mă la masă. 

— Nici mai mult nici mai puţin, că peste două săptămâni, 
dacă o să le permită sănătatea Celinei, se mută undeva la 
Odesa, ori chiar şi mai departe. 

Dacă în momentul acela trăsnetul ar fi lovit masa din 
senin, n-aş fi fost mai uimit şi mai speriat. În prima clipă mi- 
a îngheţat inima în mine. 

M-am uitat la Aniela, care s-a înroşit, ca prinsă asupra unei 
fapte nedemne şi în cele din urmă am început să întreb: 

— Cum? Unde? De ce? 

— Că-mi dau bătaie de cap la Plosz6w” - înţelegi - spunea 
mătuşa imitând-o pe Aniela - „nu vor să-mi mai fie povarăt1 
- ce suflete mărinimoase! Probabil se gândesc, că nu-mi 
doresc altceva decât singurătatea, că atunci când tu ai să 
pleci pe undeva şi eu o să rămân la bătrâneţe singură, între 
patru pereţi, la Ploszow, o să-mi fie mai bine şi mai vesel... 
S-au consfătuit toată noaptea în loc să doarmă! 

Mătuşa se înfuria din ce în ce mai tare şi întorcându-se 
spre Kromicki, îl întrebă: 

— Tu ai prezidat consfătuirea? 


— Câtuşi de puţin, răspunse Kromicki, nici nu m-au 
chemat, dar deoarece presupun că doamna soţia mea a 
hotărât să se mute şi ca să fie mai aproape de mine, trebuie 
să-i fiu recunoscător pentru această hotărâre. 

— Nu-i decât un proiect... articulă Aniela cu greu. 

Uitând de orice precauţie o priveam insistent, dar ea nu 
îndrăznea să ridice ochii, ceea ce mă întărea şi mai mult în 
convingerea, că eu sunt cel din cauza căruia s-a luat o 
asemenea hotărâre. N-am cuvinte să descriu ce-am simţit în 
clipele acelea, ce durere de moarte mi-a invadat inima. 
Aniela ştia prea bine că nu trăiesc decât pentru ea, că exist 
numai prin ea, că toate gândurile mele sunt numai şi numai 
la ea, că toate acţiunile mele o au numai pe ea în vedere, că 
ea este pentru mine viaţa sau moartea - şi cu toate acestea 
a hotărât cu mult calm să plece. Nici nu s-a gândit ce-o să 
se întâmple cu mine, dac-o să mor, ori câac-o să mă dau cu 
capul de pereţi. Asemenea lucruri nu se iau în consideraţie. 
O să fie mai liniştită, nimeni n-o să se mai perpelească sub 
ochii ei ca un cărăbuş înfipt într-un ac de gămălie, nimeni n- 
o să-i mai sărute picioarele, să-i tulbure conştiinţa ei 
virtuoasă - de altceva n-are nevoie. La ce bun să mai şovăie, 
dacă poate să-şi cumpere o linişte excepţională, pe un preţ 
atât da mic, cum ar fi tăierea beregatei cuiva? 

Acestea şi alte gânduri asemănătoare îmi treceau cu miile 
prin cap, în timp ce în gură simţeam otravă. Eşti şi vei 
rămâne virtuoasă, îi spuneam în gând, numai pentru că 
n-ai inimă. Dac-ai avea un crine atât de devotat cum îţi 
sunt eu şi tot te-ai purta mai bine cu el. N-ai făcut niciodată 
nici o cedare faţă de mine, nu mi-ai arătat nici o scânteie de 
milă, n-ai recunoscut niciodată că ai simţi ceva pentru mine. 
Dar mi-ai răpit întotdeauna tot ce-mi puteai răpi. Dac-ai 
putea mi-ai lua şi posibilitatea de a te privi, chiar dac-ai fi 
absolut sigură, că din cauza asta ochii mei au să se stingă 
odată pentru totdeauna. În sfârşit, acum te înţeleg bine, 
acum ştiu că neînduplecarea ta este atât de mare, tocmai 
pentru că ai un suflet mărunt. Eşti o femeie uscată şi rece, 


iar puritatea ta nu-i nimic altceva decât un egoism 
exacerbat, care n-are nevoie decât de linişte şi pentru 
liniştea ta eşti gata să sacrifici totul. 

Cât a durat masa n-am scos o vorbă. Apoi m-am retras în 
camera mea şi m-am apucat cu mâinile de cap, încercând 
cu mintea mea îndurerată şi obosită să pătrund ceea ce s-a 
întâmplat. Dar gândurile mele continuau să fie la fe de pline 
de amărăciune. Femeile cu suflet mic rămân adesea ferme 
pe poziţie tocmai datorită unei înţelegeri banale şi 
sentenţioase a virtuţii. Vor în primul rând să aibă puse la 
punct catastifele lor de socoteli, ca orice băcan. Se tem de 
dragoste, cum se teme băcanul de tulburările de stradă, de 
război, de cuvintele mari ale capetelor exaltate, de 
gândurile nebuneşti, de planurile nebuneşti şi înaripate. În 
primul rând linişte - căci numai în linişte merg bine 
afacerile adevărate, pozitive. Ceea ce depăşeşte 
dimensiunile obişnuite, calculate şi banale ale vieţii este rău 
şi demn de tot disprețul oamenilor chibzuiţi. Virtutea are şi 
ea culmile şi abisurile ei, dar are şi şesuri de o banalitate 
fără seamăn. Încercam să răspund Ia o întrebare nespus de 
dureroasă: oare Aniela face parte dintre femeile acelea 
banal-virtuoase, care vor să aibă viaţa ordonată 
negustoreşte şi de aceea nu acceptă dragostea, pentru că 
este o dimensiune care depăşeşte inimile şi minţile lor? 
Scrutam trecutul ca să caut dovezi. Cine ştie, îmi spuneam, 
dacă acel cod simplu după care se conduce, care mă 
dezarmează şi mă apasă, nu se bazează tocmai pe un 
asemenea fundament? De multe ori avusesem impresia că 
este o fire cu adevărat deosebită, diferită de toate celelalte 
femei, inaccesibilă ca vârfurile înzăpezite ale Alpilor, pentru 
că n-are povârnişuri şi pentru că se ridică dreaptă spre cer. 
Dar iată că piscul acesta consideră ca pe ceva absolut 
normal, ca papucii soţului să-i întineze zăpada imaculată. 
Cum să-mi explic asta? De câte ori mintea îmi este cuprinsă 
de asemenea gânduri, de atâtea ori simt că sunt aproape de 
nebunie, clocoteşte în mine o turbare, că-mi vine să răstorn, 


să calc în picioare şi să scuip formele acestea oribile de 
viaţă şi să azvârl în haos lumea întreagă, să şterg de pe 
suprafaţa ei orice suflare. Întorcându-mă de la Viena îmi 
construiam în gând un palat celest, în care urma s-o iubesc 
pe Aniela cu dragostea cu care Dante a iubit-o pe Beatriee; 
îl construiam din suferinţa prin care trecând iubirea mea se 
purificase ca în foc, din renunţări şi jertfe, numai ca în 
vreun fel oarecare, abstract, ori pur şi simplu îngeresc să-i 
aparţin şi să simt că-mi aparţine. Acum îmi dau seama, că 
nici măcar n-are rost să-i vorbesc despre asta, fiindcă nu-i 
în stare să înţeleagă şi nici nu merită s-o ridic până pe acele 
culmi, căci nu-i de ea, n-o să poată respira. E posibil ea în 
adâncul inimii să fie de acord ca eu s-o iubesc şi să sufăr - 
asta flatează întotdeauna orgoliul - dar n-o să fie de acord 
cu nici un fel de pact, cu nici un fel de legătură, nici cea mai 
spiritualizată, cu nici un fel de apartenenţă fie ea şi 
danteiană, pentru că nu mă poate înţelege. Ea nu înţelege 
decât un singur fel de dăruire şi o singură lege - aceea pe 
care i-o stabileşte halatul de casă al soţului ei; sufletul ei nu- 
i capabil să se ridice deasupra banalei contabilităţi a 
căsniciei. 

M-a cupi'ins un regret imens şi sincer, că n-am fost. În 
trenul acela care a deraiat. Asta decurgea şi din revolta pe 
care o simţeam faţă de cruzimea Anielei şi din faptul că-mi 
epuizasem peste măsură forţele atât fizice, cât şi psihice. 
Moartea îmi apărea acum aşa cum i se pare odihna unuia 
care a stat de veghe câteva nopţi lângă o fiinţă iubită, 
bolnavă. În plus, mă gândeam că poate dacă m-ar li adus 
rănit de la Gastein, ar fi reuşit s-o mişte ceva şi pe femeia 
asta. Chiar şi acum nu-mi doresc decât s-o văd emoţionată 
din cauza mea. Dar, gândindu-mă la asta mi-am adus 
aminte de ea ieri, cum a plecat cu mătuşa să mă caute, mi- 
am amintit de spaima şi apoi de bucuria ei, de ochii 
înlăcrimaţi, de părul ei în dezordine - şi o dragoste 
nemăsurată, de o sută de ori mai reală decât toate 
gândurile şi raţionamentele a pus stăpânire pe mine. A fost 


ca un reflex violent al inimii, de moment, căci după aceea a 
început iarăşi să se reverse otrava îndoielii. Tot ceea ce am 
văzut la ea ieri, în trăsură, putea fi explicat şi altfel... 

Cine ştie, dacă persoana mea sau a mătuşii juca aici rolul 
principal? De altfel, femeile simţitoare au întotdeauna la 
dispoziţie un adevărat capital de compasiune chiar şi 
pentru străini, darmite pentru rude, mai ales când 
catastrofa cade pe neaşteptate! De ce n-ar fi putut şi Aniela 
să fie îngrozită de vestea morţii mele şi să se bucure că mă 
vede viu? Dacă în locul ei ar fi fost lângă mătuşa doamna 
Sniatynska spre exemplu, probabil că tot aşa s-ar fi speriat 
şi apoi s-ar fi bucurat şi ar fi alergat tot aşa, fără mănuşi şi 
cu părul în dezordine, fără pălărie pe cap. Cred ca în 
privinţa asta n-am de ce să-mi fac iluzii. Aniela ştia prea 
bine, că mutarea ei constituie pentru mine o catastrofă cu 
mult mai mare şi mai periculoasă, decât dacă mi-aş fi spart 
capul în tren, sau dacă mi-aş fi pierdut o mână sau un picior 
- şi totuşi, n-a şovăit nici o clipă. Ştiam precis că-i ideea ei. 
Să fie mai aproape de bărbat, iar ce s-o întâmpla cu mine, 
asta n-are importanţă. 

Din nou am simţit că pălesc de furie, de ură şi revoltă, că 
nu mă mai desparte decât un pas de nebunie. Aşteaptă! îmi 
spuneam apăsându-mi tâmplele, aşteaptă! ... Poate că nu 
vrea să plece decât pentru că te iubeşte şi simte că n-are 
să-ţi mai poată rezista multă vreme! Ah, da, erau în mine şi 
asemenea gânduri, dar negăsind un teren propice în clipa 
aceea, au pierit ca seminţele căzute pe piatră, trezind doar 
o ironie disperată. Îmi sfâşiam literalmente singur inima. 
Da, îmi spuneam, e o iubire asemănătoare milei care-i face 
pe unii să tragă perna de sub cap celui în agonie, ca să să 
nu mai horcăie atât de tare şi să se chinuiască mai puţin. Eu 
mă voi chinui mai puţin, în schimb lui Kromicki îi va fi mai 
uşor să-şi viziteze soţia şi să-i aducă bucuria pe care 
această fiinţă eterică s-a obişnuit s-o aştepte de la soţul ei. 

În clipele astea o uram pe Aniela. Pentru prima dată în 
viaţă m-am gândit că ar fi preferabil să-l iubească pe 


Kromicki - mi-ar fi mai puţin silă de ea. Furia şi aversiunea 
îmi luau minţile. Ştiam un singur lucru: că dacă n-am să fac 
ceva, dacă n-am să-i încurc planurile, dacă n-am să mă 
răzbun pe ea în vreun fel oarecare, atunci se va întâmpla 
ceva îngrozitor cu mine. Sub presiunea acestui gând m-am 
sculat ca atins de un fier roşu, mi-am luat pălăria şi am ieşit 
să-l caut pe Kromicki. 

Nu era nici în casă, nici în grădină. M-am dus la 
Wandelbahn, apoi ia bibliotecă - nu era nicăieri. M-am oprit 
o clipă pe podul de la cascade, gândindu mă unde l-aş putea 
găsi. Vântul sufla dinspre cascade şi-mi arunca în faţă nori 
de pulbere de apă. Mă uşura, îmi făcea plăcere. Mi-am scos 
pălăria şi mi-am lăsat capul în bătaia pulberii aceleia 
răcoroase; în câteva clipe aveam părul ud. Răceala apei îmi 
producea o plăcere animalică. M-am trezit. Nu mai doream 
altceva, decât să-i încurc Anielei planurile. Îi spuneam în 
gând: N-ai să pleci nicăieri, iar eu mă voi purta cu tine ca 
un om care te-a plătit. Acum îmi erau clare şi mijloacele 
prin care puteam să-mi ating scopul şi nu mă mai temeam 
că aş putea să comit vreo prostie dacă discut cu Kromicki. 
Eram complet stăpân pe mine din acest punct de vedere. 

L-am găsit pe Kromicki citind gazeta în faţa hotelului 
Straubinger. Când mă zări, lăsă să-i cadă monoclul de la 
ochi şi spuse: 

— "Tocmai voiam să vin la tine. 

— Hai spre Kaiserweg. 

Şi am pornit. 

Fără să mai aştept ca el să înceapă primul, am trecut 
direct la subiect. 

— Mi-a spus mătuşa, am zis, de discuţia voastră de ieri. 

— Îmi pare rău că a avut loc, răspunse Kromicki. 

— Pentru că niciunul nici celălalt n-aţi vorbit cu calm, aşa 
cum se discută în afaceri. Îmi dai voie, dragul meu, să fiu 
absolut deschis cu tine. Tu n-o cunoşti pe mătuşa. E cea mai 
cumsecade femeie din lume, dar are o slăbiciune, de altfel 
foarte normală. Deoarece are o minte ageră, li place să 


arate că o are şi de aceea tot ceea ce i se prezintă de către 
alţii priveşte cu o neîncredere uneori chiar niţel cam 
exagerată. Din cauza asta, cel mai adesea la început refuză 
totul. Bătrânul Chwastowski ar putea să-ţi spună câte ceva 
în privinţa asta. Trebuie să-i laşi timp de gândire şi mai 
presus de orice, să n-o iriţi, căci atunci se încăpăţânează. 
Iar tu n-ai ştiut să eviţi asta. 

— Dar... cu ce-am iritat-o? ... Cine ca cine, dar eu cred că 
ştiu să discut despre afaceri. 

— Ai făcut rău spunând că ai luat-o pe Aniela fără zestre. 
Şi acum mai e încă supărată din cauza asta. 

— l-am spus numai atunci când a început să-mi reproşeze 
că am vândut moşia. De altfel, n-am spus decât adevărul. 
Gluchow era atât de ipotecat, că Anielei nu-i mai revenea 
NIMIC. 

— În fond, de ce-ai vândut nenorocita aia de moşie? 

— Pentru că în felul acesta am putut să obţin bunăvoința 
cuiva de care depindea toată viitoarea mea avere, deci 
soarta mea. Când n-ai de ales, faci ceea ce trebuie, nu-i 
aşa? În afară de asta, mi-au plătit bine. 

— Să lăsăm asta. Pe tanti au jignit-o cuvintele tale, * cu atât 
mai mult, cu cât ea se gândeşte la viitorul Anielei. 

— Se gândeşte să-i lase rentă. 

— Află de la mine, în secret, că nici vorbă de aşa ceva. Ştiu 
ce ţi-a spus ieri, dar a spus aşa tocmai pentru că ai înfuriat- 
0. Voia să-ţi dea a înţelege, că n-are încredere în calităţile 
tale de om de afaceri. Dar nici gând. Cu mine a discutat de 
mai multe ori şi eu, ca viitor moştenitor al ei ştiu mai bine 
Ce intenţionează... 

Kromicki m-a privit atent. 

— Tu, ca viitor moştenitor, vei pierde prin asta. 

— Aşa-i, am spus, însă ştii, eu n-am să reuşesc niciodată să 
cheltuiesc nici propriile mele venituri, de aceea pot vorbi 
complet detaşat în problema asta. Tu, ca om de afaceri, 
probabil că te miri. Dacă nu-ţi poţi explica altfel atitudinea 
mea, consideră-mă un original. Sunt şi din aceştia pe lume. 


Deci, te previn că, în primul rând, nu mă gândesc să limitez 
cumva dărnicia mătuşii, iar în al doilea rând, ştiu cu 
siguranţă că vrea să-i lase Anielei nu o rentă, ci o sumă de 
bani. Bineînţeles că influenţa pe care o am asupra mătuşii 
ar putea juca un rol important în privinţa asta, dar îţi spun, 
dacă vrei să mă crezi, bine, dacă nu, iar bine, o voi folosi 
mai degrabă în favoarea, decât în detrimentul tău. 

Kromicki îmi strânse mâna cu putere. Făcând gestul 
acesta braţele lui aveau mişcarea unei marionete. Îmi era 
tare silă de el. Presupun că mă considera mai curând prost 
decât original, însă credea în mine şi asta mă interesa mai 
presus de orice. De altfel, avea şi de ce să mă creadă, 
fiindcă în clipa aceea hotărâsem să-i dau Anielei o sumă de 
bani şi nu-rentă. 

Simţeam că Kromicki abia se abţine să mă întrebe: cât? şi 
când? înţelegea însă, că ar fi prea lipsit de delicateţe, aşa că 
tăcu, prefăcându-se mişcat, în timp ce eu am continuat: 

— Să nu uitaţi însă: trebuie să ştiţi să vă purtaţi cu ea. Că 
are de gând s-o înzestreze pe Aniela, pentru asta sunt gata 
să-ţi jur, dar în fond, până nu-ţi pune banii pe masă şi tu nu- 
i iei, totul depinde de voinţa, ba chiar şi de capriciile ei. lar 
voi? Cum vă purtaţi voi în timpul ăsta? Ieri ai enervat-o tu, 
astăzi Aniela şi încă rău de tot! Ca viitor moştenitor ar 
trebui să mă bucur şi nu să vă atrag atenţia şi totuşi, 
precum vezi, o fac. Pe tanti a supărat-o foarte tare planul 
Anielei cu mutarea. i s-a adresat ţie chipurile furioasă, dar 
cu speranţa în suflet, c-ai să fii de partea ei, dar tu ai 
aprobat ideea cucoanelor... 

— Dragul meu, spuse Kromicki şi-mi strânse din nou mâna, 
am să-ţi spun sincer: dacă am aprobat chipurile ideea lor, 
am făcut-o oarecum şi în ciuda mătuşii. De fapt este un 
proiect ireal. Ce n-am putut eu să sufăr niciodată, a fost 
exaltarea şi cucoanele astea ale mele sunt exaltate în cel 
mai înalt grad. Tot timpul au impresia că profită prea mult 
de ospitalitatea voastră, că nu pot să stea. La nesfârşit la 
Ploszow et caetera. Sunt sătul până peste cap. Iată cum 


stau lucrurile: în Turchestan nu le pot lua cu mine, iar dacă 
eu sunt plecat acolo, pentru mine-i acelaşi lucru dacă Aniela 
locuieşte la Odesa ori la Varşovia. Când mă voi retrage din 
afaceri şi sper s-o fac cu o avere mai mult decât 
respectabilă, atunci bineînţeles că am să mă aşez undeva, în 
mod corespunzător. Asta se va întâmpla cel târziu peste un 
an. Chiar şi pentru cedarea locului în afaceri voi putea 
câştiga ceva... Natural, dacă n-ar fi fost Ploszow-ul, ar fi 
trebuit să mă gândesc la o locuinţă provizorie pentru ele, 
dar ele vreme ce mătuşa le oferă găzduire şi doreşte sincer 
ca ele să locuiască acolo, ar fi o prostie gă le caut adăpost în 
altă parte. Soacră-mea e pe picioare abia de câteva 
săptămâni. Cine ştie ce-o să fie mai târziu, iar dac-o să fie 
rău, atunci totul ar cădea pe umerii Anielei, care-i o femeie 
tânără şi fără experienţă. Eu acum în nici un caz nu pot să 
rămân cu ele. Şi aici stau ca pe jăratec şi de vreme ce 
vorbim deschis, am să-ţi spun, că numai speranţa de a te 
atrage pe tine ori pe mătuşa ca asociaţi m-a ţinut aici atât 
de mult. Acum ţi-am spus tot ce aveam pe inimă. Răspunde- 
mi: pot conta cumva pe bunăvoința voastră? 

Am răsuflat adine. 

Planul Anielei fusese răsturnat. 

Eram foarte bucuros, rezolvasem aşa cum voisem. În plus, 
cu toate că dragostea mea pentru Aniela semăna acum cu o 
ură profundă - ura aceasta, care constituia Sn prezent 
unicul suport al existenţei mele, trebuia, ca şi iubirea, 
alimentată. lar hrana putea fi numai prezenţa Anielei. Din 
cuvintele lui Kromicki am dedus, că dintr-o singură lovitură 
pot obţine şi asta şi ceea ce reprezenta cea mai fierbinte 
dorinţă a mea: să scap de el pentru o perioadă 
nedeterminată. Nu mi-am trădat însă bucuria, considerând 
că ar fi mai bine dacă Kromicki va trebui să se roage un pic 
de noi. În scopul acesta am zis: 

— Nu-ţi pot promite nimic. Prezintă-mi mai întii starea în 
care se află afacerile tale. 


Kromicki începu să vorbească şi o făcea cu mult zel, ceea 
ce dovedea că asta era tema lui preferată în discuţii. Se 
oprea la fiecai'e câţiva paşi şi ori mă apuca de câte un 
nasture, ori mă ţintuia la un perete de stâncă. Când spunea 
ceva, care i se părea foarte convingător, îşi punea monoclul 
cu o nemaipomenită iuţeală şi mă privea, vrând să vadă ce 
impresie mi-a făcut. Toate astea, împreună cu vocea lui 
dogită, scârţâită şi cu veşnicul: ai? ai? îmi erau tare 
nesuferite, însă trebuie să recunosc, că nu minţea. Spunea 
cam tot ceea ce citisem în scrisoarea tânărului 
Chwastowski. Problema era următoarea: băgase capitaluri 
enorme în livrări, câştigul putea fi mare, cu atât mai mult, 
că Kromicki obținuse în exclusivitate dreptul la anumite 
livrări. Pericolul afacerii consta în faptul că, capitalul care 
era vărsat acum, se returna abia după ce trecea prin toată 
procedura birocratică, adică destul de încet; în al doilea 
rând, Kromicki avea de-a face cu diferiţi furnizori, interesaţi 
să-i dea material cât mai prost şi toată răspunderea cădea 
asupra lui. În privinţa asta se lăsa cumva în voia 
intendenţilor, care erau împuterniciţi să primească numai 
marfă de bună calitate. Din pricina asta însă pe Kromicki îl 
păşteau pericole destul de mari. 

După ce i-am ascultat relatarea, care a durat vreo oră, am 
spus: 

— Dragul meu, aşa cum stau lucrurile, nici eu nici mătuşa 
nu putem fi asociaţii tăi... 

Faţa lui Kromicki se îngălbeni momentan. 

— Spune-mi: de ce? 

— Pentru că, dacă - cu toate prevederile tale - vei fi 
implicat într-un proces, noi nu vrem să ne apară numele. 

— Dac-o iei aşa, n-ar mai trebui să ne apucăm de nici o 
afacere. 

— Noi n-avem nici cea mai mică intenţie s-o facem, Voiai ca 
noi să intrăm ca asociaţi. Spune-mi, cu cât capital? 

— Ce să mai discutăm! ... Dac-aţi fi putut să băgaţi vreo 
şaptezeci şi cinci de mii de ruble ,. 


— Nu, nu intrăm asociaţi şi nu ne simţim deloc datori s-o 
facem. Insă deoarece eşti, sau mai degrabă ai devenit rudă 
cu noi, vreau să te ajut. Pe scurt: îţi împrumut cei şaptezeci 
şi cinci de mii de ruble pe o simplă cambie. 

Kromicki s-a oprit şi a început să mă privească clipind din 
ochi, ca un om căruia i se pare că visează. Dar consternarea 
lui n-a durat decât câteva clipe. Probabil s-a gândit că nu-,i 
strategic să manifeste o bucurie prea mare. Precauţia lui 
negustorească - faţă de mine pe cât de inutilă, pe atât de 
caraghioasă - şi-a spus imediat cuvântul. 

— Îţi mulţumesc. Cu ce dobândă? 

— Despre asta o să vorbim acasă. Acum trebuia să mă 
întorc. Vreau să discut cu mătuşa. 

Mi-am luat imediat rămas bum de la el. În timp ce mă 
înapoiam, mă gândeam dacă lui Kromicki n-o să i se pară 
prea ciudată purtarea mea şi dacă n-o să bănuiască ceva. 
Dar era o temere zadarnică. În majoritatea cazurilor soţii 
sunt orbi nu atât din dragostea. Ce-o poartă soțiilor lor, cât 
din orgoliu. În plus, privindu-se de pe poziţia lui 
negustorească-pozitivă, Kromicki ne consideră pe mine şi 
pe mătuşa mea drept nişte oameni cu capul în nori, care n- 
avem nici cea mai sumară idee despre afaceri, însă pătrunşi 
până în măduva oaselor de principii învechite, printre care 
include şi solidaritatea de neam. Este într-adevăr, din multe 
puncte de vedere, un tip cu totul diferit de noi şi din cauza 
asta, chiar fără să vrem, îl considerăm un intrus. 

Întorcându-mă la vilă am întâlnit-o pe Aniela în. Curte, 
cumpărând fragi de la o ţărancă din partea locului. Când 
am trecut pe lângă ea i-am spus aspru: 

— N-ai să te muţi pen tru că nu vreau eu. 

Şi am plecat mai departe. 

La prânz a început din nou discuţia despre mutare. De 
data aceasta a luat Kromicki cuvântul şi vorbind despre 
planul doamnelor ridica din umeri zâmbind, ti'atându-l ca 
pe o copilărie, de care un om cu scaun la cap nu poate 
decât să râdă. Spunând astea n-a ştiut să fie prea delicat 


nici ou soţia nici cu soacra, căci în genere nu-i un om prea 
fin. Eu n-am scos nici o vorbă, stăteam rezervat, ca unul pe 
care problema nu-l priveşte decât pe departe. Am observat 
însă că Aniela îşi dă perfect de bine seama că soţul ei cântă 
ca un minavet pe melodia dată de mine. Vedeam că se 
ruşinează pentru el şi că ea însăşi se simte profund umilită. 
Îi purtam atâta pică, incit îmi plăcea s-o văd suferind. 

Totuşi am fost serios rănit. Nu pot încă să mă liniştesc şi 
nici s-o iert pe Aniela. Dacă la înapoierea de la Viena n-aş fi 
născocit pactul acela, dacă n-aş fi sacrificat atâta din 
dorinţele, patimile, din senzualitatea mea, din firea mea, nu 
m-aş simţi poate aşa de profund dezamăgit. A dat dovadă 
de mare cruzime. Tocmai atunci când mă hotărâsem din 
dragoste pentru ea să mă transform fundamental şi Când 
mă ridicasem pe anumite culmi, pe care nu mai fusesem 
niciodată, dar o făceam din dorinţa de a fi lângă ca, atunci 
ea, fără nici o consideraţie, fără nici o milă a vrut să mă 
împingă în abisul disperării, indiferentă la ceea ce s-ar fi 
întâmplat eu mine... Gândul acesta îmi otrăveşte bucuria că 
în curând Kromicki va pleca, iar ea va rămâne. Viitorul va 
trebui să aducă o rezolvare, dar acum sunt prea ostenit, ca 
să presupun care va fi aceea. Una din cele mai simple ar fi 
să mă îmbolnăvesc la cap. Poate c-o să vină şi asta cu 
vremea, căci în timpul zilei mă chinuiesc, iar noaptea 
neputând să dorm, scriu. Fumez enorm de multe ţigări de 
foi, până simt că ameţesc şi de regulă stau treaz până în 
Zori. 

30 iulie 

N-am mai scris de două săptămâni. Am fost cu Kromicki la 
Viena pentru întocmirea formelor de împrumut, apoi ne-am 
întors şi el a mai stat trei zile. În timpul acesta am avut 
dureri de cap foarte puternice, aşa că iarăşi n-am scris. 
Tratamentul doamnei Celina s-a terminat de o săptămână, 
însă mai rămânem la Gastein, pentru, că la şes este 
pretutindeni o caniculă nemaipomenită. Plecarea lui 
Kromicki a adus uşurare tuturor: mie, doamnei Celina - pe 


care prezenţa lui o enervează în asemenea hal, că dacă 
n-ar fi ginerele ei nu l-ar suporta deloc - mătuşii şi poate 
chiar şi Anielei. Ea nu-i poate ierta că m-a atras în afacerile 
lui; iar el, fără să bănuiască, cum că între mine şi soţia lui ar 
exista şi altceva în afara relaţiilor de familie, n-a făcut un 
secret din împrumut. Aniela s-a împotrivit din răsputeri, 
bineînţeles fără să-i spună nimic despre noi, poate şi de 
teamă să nu-şi piardă şi bruma de iluzii pe care o mai are în 
legătură cu el, dacă ştiind care e situaţia ar fi lăsat-o să 
locuiască mai departe la noi. Cred că din momentul vânzării 
Gluchowului nici ea, raci doamna Celina nu mai au pic de 
încredere în el, dar nu se trădează una faţă de cealaltă. 
Poate că în adâncul sufletului lor îl consideră chiar mai rău 
deoât este în realitate. 

După părerea mea Kromicki este tipul parvenitului 
spiritual, cu o fire uscată, incapabilă în egală măsură de 
sentimente delicate şi de gânduri subtile. N-are nici urmă 
de măreție, nu-i nici un suflet nobil, nu-i nici sensibil, nici 
profund - ci un cm banal în adevăratul înţeles al cuvântului 
şi cumsecade. Trăsăturile astea îi sunt condiţionate de un 
anumit pedantism înnăscut, care se îmbină în el în mod 
ciudat cu o nevroză a banului, care nu-i altceva decât o 
fantezie denaturată şi. Canalizată în această direcţie. 

În general îl urăsc şi-l dispreţuiesc nespus de mult. Mi-e 
silă când îl văd cu monoclul lui, cu ochii oblici, cu picioarele 
lungi, cu faţa galbenă şi s, până. Şi aşa mă minunez că sunt 
în stare să emit o apreciere atât de obiectivă despre el. 
Sper că dacă n-o să dea faliment, n-o să pierd nici eu banii 
împrumutaţi. Dar aici pot să scriu cu toată sinceritatea: aş 
prefera să piardă banii, mintea, viaţa şi să dispară odată 
pentru totdeauna. 

Sunt bolnav. Pe Aniela am văzut-o foarte puţin în ultimele 
zile. Într-o anumită măsură m-au ţinut în cameră durerile 
de cap, dar m-am abținut şi în mod deliberat să dau ookâi 
cu ea, ca s-o fac să înţeleagă supărarea şi resentimentul 
meu. Mă costă scump hotărârea asta, fiindcă ochii mei au 


nevoie de ea pa de lumină. Am mai notat odată în jurnal că 
Aniela, cu toată neînduplecarea caracterului său este de 
fapt o fire sperioasă, care nu suportă ca cineva să fie 
supărat pe ea, se teme şi se străduieşte să aplaneze orice 
conflict. Atunci este tăcută, blândă, te priveşte în ochi ca un 
copil căruia i-e frică de pedeapsă. 

Asta m-a emoţionat în cel mai înalt grad întotdeauna şi mă 
bucuram hrănindu-mă cu iluzia, că dac-aş deschide braţele, 
ea s-ar arunca la pieptul meu şi se va lipi cu capul de el, fie 
şi numai pentru a dobândi împăcarea. Nu-s în stare să mă 
lecuiesc de genul ăsta de iluzii, cu toate că ştiu că realitatea 
le spulberă. Chiar şi acum mocneşte în inima mea speranţa, 
că atunci când, în cele din urmă, o să ne cerem iertare unul 
altuia, are să se întâmple ceva, ea are să mai cedeze, are 
să-mi fie mai apropiată. Pe de altă parte, chiar şi în iritarea 
asta a amândurora văd o recunoaştere involuntară, acordul 
ei fără voie la dreptul meu de a o iubi, căci dacă recunoaşte 
supărarea ce decurge din dragoste, trebuie să recunoască 
şi dragostea însăşi. Astea-s nişte concluzii fragile ca visul, 
fără consistenţă şi fără viaţă, dar prin ele mă salvez de la 
apatie totală, prin ele trăiesc. 

2 august 

Am primit o nouă scrisoare de la Klara. Cred că bănuieşte 
ceva, pentru că este atâta compasiune în cuvintele ei, de 
parc-ar şti cât îmi e de greu. Nu ştiu şi nici nu vreau să aflu, 
dacă mă iubeşte ca o soră sau altfel, însă simt că mă iubeşte 
mult. l-am răspuns cu toată căldura de care este în stare un 
om nefericit, când se adresează singurei fiinţe care-l 
compătimeşte, Klara pleacă acum la 

Berlin, iar la începutul iernii vine la Varşovia. Mă cheamă 
la ea fie şi pentru câteva zile. N-am să mă duc, nu mă pot 
rupe de chinul meu, dar îmi va face plăcere s-o văd la 
Varşovia. 

Cu Aniela discut numai strictul necesar, ca să nu atragem 
atenţia bătrânelor asupra supărării dintre noi. Când 
rămânem singuri, tăcem amândoi. De câteva ori am văzut 


că vrea să spună ceva, însă timiditatea îi închide gura. Eu n- 
am de spus decât un singur cuvânt: „iubesc”, care este atât 
de inexpresiv faţă de ceea ce simt, încât aproape că nu 
spune nimic. Căci acum iubirea mea e plină de tristeţe. Mă 
apasă în permanenţă gândul, că secretul fermităţii ei constă 
în faptul că are o inimă mică. Acum, când analizez totul cu 
mai mult calm, revin ia convingerea că poate nutreşte 
vreun sentiment faţă de mine, împletit din recunoştinţă, 
milă şi amintiri, dar e un sentiment lipsit de forţă activă, 
incapabil de ceva, chiar şi de a-şi mărturisi existenţa. Ea n- 
are nici un fel de respect pentru sine, se consideră o fiinţă 
rea, se ruşinează şi se leapădă de sine, iar sentimentul ei în 
comparaţie cu al meu este ca iun grăunte de muştar alături 
de Alipii care ne înconjoară. Te poţi aştepta de la ea, ca mai 
degrabă să facă totul pentru atenuarea, decât pentru 
(înflăcărarea sentimentelor. Eu nu mă mai aştept la nimic 
din partea ei şi mie tare greu eu convingerea asta! 

August 

O vreme am nutrit în adâncul inimii speranţa, că înfuriată 
pe soţul ei, Aniela va veni într-o zi la mine şi-mi va spune: 
Dacă tot m-ai plătit, ia-mă! Altă iluzie deşartă! Poate că ar 
proceda aşa multe femei cu capetele înfierbântate, hrănite 
cu romane franţuzeşti; ou siguranţă că ar proceda aşa 
oricare femeie, oare ar nutri dorinţa ascunsă de a ise 
arunca în braţele iubitului şi ar avea nevoie de o justificare. 
Dar Aniela, nu! Nu poate s-o facă! Iar dacă mina trecut un 
asemenea gând prin minte, e pentru că şi eu m-am hrănit 
multă vreme cu lectura acelor pseudo-drame feminine, în 
care predomină dorinţa năvalnică de aventură. Pe Aniela ar 
fi putut-o împinge spre mine doar inima ei şi nu o tragedie 
artificială, fraori patosul fals. Deci - nici gând să se întâmple 
aşa ceva. 

E o tragedie să iubeşti pe soţia altuia cu adevărat şi 
profund, chiar dacă ar fi nevasta celui mai banal şi mai 
derizoriu dintre oameni. Insă e un ghinion cu totul 
neobişnuit să iubeşti o femeie virtuoasă. În raporturile 


dintre mine şi Aniela există ceva, de care n-am mai auzit şi 
n-am citit niciodată: imposibilitatea de a te rupe, dea 
termina. Deznodământul, indiferent dacă-i o catastrofă sau 
o încununare a dorințelor, reprezintă întotdeauna ceva -, la 
noi însă, e un cerc vicios. Dacă ea va rămâne aşa cum este, 
iar eu nu voi înceta s-o iubesc, va fi un chin continuu şi 
nimic mai mult. Şi mă duce la disperare certitudinea, că ea 
va rezista şi eu la fel. 

Pe ea, dacă realmente are un suflet mic, nici n-o costă prea 
mult, nici nu suferă prea mult. Eu doresc uneori din tot 
sufletul să mă eliberez de jugul acesta, dar nu pot. Îmi spun 
de multe ori că trebuie şi adesea chiar încerc să mă conving 
şi fac eforturi în direcţia asta aşa cum se zbate un om care 
se îneacă; câteodată am impresia că am realizat ceva, dar e 
suficient s-o văd pe fereastră, s-o cuprind din priviri, că am 
un Şoc, ca şi cum mi s-ar înfăţişa brusc în faţa ochilor abisul 
nemăsurat al senti. Montului meu, exact aşa cum apare 
noaptea, pe furtună, adâncul cerului, când e spintecat de- 
un fulger. 

Oh, ce chin, să ai de-a face cu virtutea neînduplecată şi 
rece ca litera legii! 

Dar chiar dacă Aniela n-ar avea inimă deloc, tot aş iubi-o, 
aşa cum mi-aş iubi unicul copil, chiar dac-ar fi infirm. 

Numai că atunci eşti mai milos şi suferi mai mult. 

August 

Ce măsură derizorie şi minoră e raţiunea, când e vorba să 
masori. Cu ea lucruri fie prea mari, fie geniale ori 
înfricoşătoare. Rațiunea, care ne slujeşte atât de bine în 
condiţiile vieţii cotidiene, devine atunci un măscărici, ca 
Polonius. Cred că nici etica obişnuită, burgheză, nu poate 
constitui o măsură pentru marile pasiuni. Să vezi într-un 
sentiment extraordinar şi uriaş cuim este al meu doar zele 
goale încălcarea cutărui sau cutărui paragraf şi nimic mai 
mult, sănu vezi că este o stihie, o parte dintr-o forţă 
superioară ridicată deasupra tuturor regulilor, din acea 
forţă creatoare, nemăsurată, pe care se bazează întreaga 


existenţă, asta înseamnă orbire şi micime... Din păcate, * 
Aniela numai prin prisma asta ştie să privească dragostea 
mea! Probabil că-şi închipuie că prin asta e demnă de 
respect, iar eu, martor mi-e Dumnezeu, nu pentru că-i 
vorba de mine, dar judednd cât mai obiectiv cu putinţă, 
adesea mă feresc să n-o dispreţuiesc şi-i spun în gând: Ar 
trebui să ai altă măsură, că asta nu-i demnă de tine! Aş 
respecta-o, aş venera-o însutit mai mult, dac-ar şti să 
privească altfel nu raporturile dintre noi; ci dragostea în 
general. 

6 august 

Totuşi Gastein-ul dă oamenilor sănătate. Astăzi am 
Observat că Aniela s-a bronzat de la Vântul de munte de aici 
şi arată mai sănătoasă, ceea ce mi se pare curios, că doar a 
avut şi ea destule griji şi necazuri. Una dintre supărări au 
constituit-o chiar neînțelegerile cu Kroimicki; a suferit când 
el a intrat în relaţii băneşti era mine. Dragostea mea de 
asemenea îi tulbură liniştea. Cu toate astea, pe faţa ei 
delicată străluceşte sănătatea. Obrajii îi sunt mai colorați 
decât înainte de a veni aici. Îmi amintesc cum se topea 
văzând ou ochii la începutul verii şi cum mi se ridica părul 
măciucă la gândul că îşi pereelitează sănătatea sau poate 
chiar viaţa. Acuim cel puţin teama asta a trecut. Dac-aş şti 
că în viitor va avea şi mai puţină milă de mine, că va ţine şi 
mai piţin cont de iubirea ce i-o port, în schimb va fi mai 
sănătoasă, aş spune: N-are decât să mă dispreţuiască, să n- 
aibă milă, ' numai să fie sănătoasă! în compoziţia complexă 
a unui sentiment adevărat intră în primul rând dorinţa de a 
fi fericit, dar şi duioşie, grijă şi un mare ataşament. 

Ieri Aniela a îmbrăcat o rochie de pe vremea când era 
domnişoară, sau una similară. Mi-am dat seama imediat şi 
tot trecutul mi-a apărut din nou în faţa ochilor. Numai eu 
ştiu prin ce am trecut! ... 

Mătuşa nu mai e de mult supărată pe Aniela. O iubeşte 
atât, încât dac-aş muri eu, tot ar mai avea pe cineva de care 
să-şi lege viaţa, numai să rămână Aniela lângă ea. Astăzi 


mătuşa o căina că se plictiseşte, că stă tot timpul în casă şi 
că n-a văzut nimic altceva decât drumul de la Wildbad până 
la Hofgastein. 

— Dacă m-ar ţine mai bine picioarele, a spus ea, aş merge 
ou tine peste tot. Soţul tău era dator să-ţi arate cel puţin 
împrejurimile, că tot hoinărea de dimineaţa până seara. 

Aniela începu s-o asigure, că se simte bine în casă şi că n- 
are nevoie de mai* multă mişcare. Auzind asta, am rostit pe 
un ton indiferent: 

— Eu n-am niciodată nimic de făcut şi umblu mult, aşa c-o 
pot însoţi pe Aniela pretutindeni, să-i arăt ce este 
interesant, cel puţin prin împrejurimi. 

După câteva clipe am adăugat şi mai indiferent: 

— Nu văd în asta nimic oe n-ar fi permis. În localităţile 
balneare merg împreună la plimbare chiar şi simpli 
cunoscuţi, darmite rude. 

Aniela n-a răspuns nimic, însă amândouă bătrânele mi-au 
dat dreptate, căci de fapt aşa şi este, cum am spus. 

Mâine urmează să ne ducem împreună până la 
Schreckbriicke. 

August 

S-a încheiat o înţelegere între noi şi de acum urmează să 
înceapă pentru amândoi o viaţă nouă. Are altă formă decât 
mi-o imaginasem eu, însă în ea trebuie să se încadreze tot 
viitorul meu. De acum totul va fi clar, determinat. Nu va 
surveni nimic nou, nu mă pot aştepta la nimic, dar cel puţin 
n-o să mai fiu ca un om fără acoperiş deasupra capului... 
august 

Ieri după-amiază am fost la Schreckbrucke. 

Bătrânele ne-au însoţit la început, însă imediat după 
cascade s-au aşezat pe prima bancă, iar noi am plecat mai 
departe. Se pare că eram amândoi conştienţi de necesitatea 
unei discuţii serioase. La început am vriut să-i arăt Anielei 
diferite localităţi, aşa cum se vedeau de sus, să-i spun cum 
se numesc, dar după ce-am rostit numele aşezării Schareck, 
mi s-a părut atâit de anostă şi de nepotrivită discuţia asta 


faţă de ceea ce aveam noi pe iniimă, încât am tăcut. Puteam 
să vorbim despre noi sau deloc. Am mers în tăcere destul de 
mult, ceea ce pentru mine era necesar şi folositor. În timpul 
acesta m-am calmat aşa cum am putut, mi-am învins 
neliniştea nervoasă care te cuprinde 'ântotdeauna înaintea 
clipelor importante din viaţă şi m-am străduit sănmi recapăt 
sângele rece. L-am recăpătat într-atât, încât am hotărât să 
vorbesc liniştit şi naturali despre dragostea mea, ca despre 
un lucru cunoscut, constatat şi recunoscut. Ştiam din 
experienţă, că în relaţiile cu femeile poţi să creezi 
atmosfera care-ţi convine. Nimic nu influenţează mai mult o 
femeie, decât tonul discuţiei; dacă bărbatul făcând o 
declaraţie, o face ca şi cum ar veni sfânşitul pământului, 
adică plin de emoție, înfrigurare şi ou convingerea că e un 
lucru nemaipomenit, înfrigurarea şi convingerea se 
transmit şi femeii. În caz contrar, rezultatul este invers: 
declaraţia îşi pierde din măreție, însa trece mai uşor, 
trezeşte mai. Puţină rezistenţă. 

De altfel, eu declaraţia o făcusem; nu era vorba decât de a 
preveni revolta Anielei la auzul primului meu cuvânt despre 
iubire. Căci, dacă asta ar fi reacţia ei întotdeauna, orice 
discuţie între noi ar deveni imposibilă, iar noi trebuie să 
discutăm, ca să ne putem aranja într-un fel relaţiile în viitor. 
Având în vedere toate acestea, am spus cât am putut mai 
calm: 

— Poate că nici nu-ţi dai seama, Aniela, cât de mult m-ai 
rănit cu planul tău de mutare. Ştiu perfect, că motivele pe 
care le-ai invocat nu erau decât un paravan Şi că de fapt eu 
sunt cauza. Numai un lucru ai uitat şi anume, ce-o să se 
întâmple cu mine când n-am să te mai văd. Asta n-ai luat 
deloc în consideraţie. Ştii, plecarea ta în sine nu m-ar fi lovit 
atât, cât gândul că nu ţii deloc cont de mine. Poate c-ai să 
spui, că voiai s-o faci spre binele meu, ca să mă vindeci... 
Nu! Lasă! Nu mă lecui pe mine în felul acesta, căci un 
asemenea „leac” ar putea să-mi aducă mai mult rău decât 
îţi închipui. 


Obrajii Anielei se aprinseră. Era evident că vorbele anele o 
loviseră în plin. Nu ştiu ce mi-ar fi răspuns, dacă n-ar fi 
survenit un incident, care i-a întrerupt pentru an moment 
şirul gândirii. Dintr-o latură a drumului s-a ridicat brusc în 
picioare unul din cretinii aceia de care-s pline împrejurimile 
Gasteinului, cu un cap imens, cu guşă şi cu o privire 
animalică. Gesticulând şi bolborosind ne cerea de pomană. 
S-a ridicat însă atât de brusc din iarba înaltă de pe 
marginea drumului, încât Aniela s-a speriat şi a ţipat. Până 
şi-a revenit şi a găsit bani, căci eu n-aveam mărunt la mine, 
au trecut câteva minute. În acest timp impresia produsă de 
cuvintele mele s-a mai atenuat, aşa că atunci când am 
plecat mai departe, după o clipă de tăcere, mi-a spus cu 
tristeţe dar şi cu blândeţe: 

— Adeseori ai fost nedrept. Cu mine, dar niciodată atât de 
mult ca acum. Îţi închipui probabil că mie mi-e uşor şi că n- 
am inimă, dar nu-mi e deloc mai uşor decât ţie... 

Vocea i se curmă, iar mie-mi bătea pulsul în tâmple ca 
nişte ciocane. Aveam impresia că dacă presez puţin, o să-i 
smulg mărturisirea de pe buze. 

— Te conjur pe ce ţi-e mai drag, am zis, spune-mi ce 
înţelegi prin asta? 

— Înţeleg, că dacă sunt nefericită, lasă-mă cel puţin să 
rămân cinstită. Scumpul meu Leon, te implor, fie-ţi milă de 
mine! Tu nu ştii Cât sunt eu de nefericită! Sunt gata să 
sacrific orice pentru tine, în afară de cinste. Nu-mi cere să- 
ţi dau şi această ultimă scândură de salvare, nu pot, asta n- 
am voie să sacrific! Leon, dragul meu Leon! 

Mă privea tremurând ca o frunză,. Cu mâinile împreunate 
a rugă, printre lacrimile care i se adunau în ochi. Nu ştiu... 
dacă în clipa aceea aş fi luat-o în braţe, poate că după aceea 
ar fi murit de ruşine şi de amărăciune, dar cred că atunci n- 
ar mai fi găsit puterea să mă respingă... însă eu am 
procedat ca un om care el însuşi iubeşte la nebunie, adică 
am uitat de mine şi n-am mai văzut-o decât pe ea. Am 
aruncat la picioarele ei patima şi egoismul din mine. Ce mai 


însemnau toate. Astea faţă de rugămintea ei! Femeia iubită, 
care se apără eu lacrimi pornite nu din dorinţa de a 
respecta convenienţele, ci din adâncul unei dureri 
adevărate, este invincibilă. I-am luat mâinile şi sărutându-le 
cu venerație şi emoție, am spus: 

— Va fi precum doreşti. Îţi jur pe iubirea ce-ţi port! O 
vreme n-am mai. Putut niciunul nici altul să vorbim. Dacă e 
să recunosc adevărul adevărat, în clipele acelea mă 
simţeam mai bun şi mai nobil decât am fost vreodată în 
viaţă. Eram ca un om, care după ce trece de criză într-o 
boală grea, simte o mare slăbiciune, dar totodată bucuria 
revenirii la viaţă. Când mi-am recăpătat glasul, am început 
să vorbesc cu calm şi blândeţe, nu numai ca un îndrăgostit, 
ci şi ca prietenul cel mai apropiat, care se gândeşte în 
primul rând la fericirea fiinţei iubite. 

— Nu vrei să te abaţi de la drumul drept, am spus, şi. Nici 
eu nu voi mai insista s-o faci. lu m-ai schimbat şi toate 
chinurile prin care-am trecut' m-au transformat de 
asemenea. Prin tine am înţeles că e cu totul altceva să 
doreşti şi să iubeşti. Nu-ţi promit că n-am să te mai iubesc, 
pentru că nu pot şi pentru că dacă aş promite aşa ceva, te- 
aş minţi şi m-aş minţi şi pe mine. În tine e toată viaţa mea. 
Ţi-o spun fără nici o exaltare, ci ca un om care ştie să se 
autoanalizeze, oare ştie prea bine ce-i părelnic şi ce-i 
adevărat. Insă te voi iubi ca şi cum ai fi murit, voi iubi numai 
sufletul tău. Eşti de acord, dragă Anielka? E o dragoste 
nespus de tristă, dar pură ca a îngerilor. Aşa poţi s-o 
primeşti şi poţi şi tu să mi-o dăruieşti, la fel. În clipa” asta îţi 
jur dragoste pe veci şi jurământul acesta este pentru mine 
la fel de important, ca şi cum l-aş depune în faţa altarului. 
Nu mă voi căsători niciodată cu o altă femeie, voi trăi numai 
pentru tine şi inima mea va fia ta. Tu la fel, iubeşte-mă ca şi 
cum aş fi murit. Nu-ţi cer nimic mai mult, dar nu-mi refuza 
asta, căci nu-i un păcat. Dacă ai vreo îndoială, întreabă. 
Preotul la spovedanie. L-ai citit pe Dante? Aminteşte-ţi, că el 
era căsătorit şi totuşi a iubit-o pe Beatrice cu o asemenea 


dragoste cum îţi cer eu ţie; şi-a recunoscut sentimentul cu 
voce tare, în faţa tuturor şi totuşi biserica consideră poemul 
lui aproape sfânt. Dacă porţi în sufletul tău o asemenea 
iubire, dă-mi mâna ta şi fie ca de-acum înainte să 
domnească pacea între noi şi o înţelegere veşnică. 

După o clipă de tăcere Aniela mi-a întins mâna şi mi-a 
spus: 

— Întotdeauna am nutrit pentru tine o astfel de prietenie 
şi ţi-o jur în continuare, din toată inima. 

Pe mine, sincer să fiu*, m-a durut cuvântul prietenie.” Era 
prea mic pentru mine şi mi se părea de asemenea prea mic 
pentru clipa aceea. Totuşi am tăcut. Mă gândeam în sinea 
mea: O sperie încă termenul iubire; mai trebuie să treacă 
un timp, ca să se obişnuiască eu el. Şi de vreme ce este 
acelaşi lucru, merită oare ca pentru denumire să tulbur 
concordia şi fericirea la care am ajuns după atâtea şi atâtea 
neînţelegeri, amărăciune, supărări şi chinuri? Suntem 
amândoi foarte obosiţi şi avem nevoie de multă odihnă, aşa 
că merită să sacrific ceva pentru asta. 

De altfel nu era decât o umbră, pe care a risipit-o lumina 
gândului că fiinţa aceasta iubită îmi aparţine totuşi şi că 
este soţia mea spirituală şi credincioasă. Aş fi dat nu ştiu ce, 
ca la întreabrea: Eşti a mea? - să aud răspunsul ei afirmativ. 
Şi aş fi întrebat-o de o sută de ori pe zi şi niciodată nu m-aş 
fi săturat de răspunsul ei, dar în clipa aceea mă temeam să 
n-o sperii. Eu, care-s în stare să înţeleg orice, să nu pricep 
atâta lucru, că sunt cuvinte, care chiar dacă reflectă o 
realitate existentă şi recunoscută, trec totuşi cu greu prin 
gura unei femei şi în special a unei femei ca Aniela? Doar 
tot ceea ce spusese constituia o confirmare a faptului că mă 
iubeşte, doar fusese de acord ca sufletele noastre să-şi 
aparţină - ce puteam să-mi doresc mai mult? 

Am mers până la Schreckbrucke şi ne-am întors acasă. Pe 
drum am analizat noua noastră situaţie, aşa cum iac 
oamenii când se mută în casă nouă şi am încercat să ne 
obişnuim ou ea. Nu s-a putut fără anumite eforturi, care 


stinghereau întrucâtva libertatea noastră. Dar pe mine mă 
bucura până şi asta, căci mi se părea că este aşa cum se 
întâmplă în primele ore după cununie, când tinerii 
căsătoriţi se simt uniţi pe veci, dar nu sunt încă obişnuiţi 
unul cu altul. Totuşi am discutat mult eu ea despre noi 
amândoi. l-am explicat puritatea relaţiei stabilite între noi. 
Arii încercat să-i insuflu încredere şi linişte. lar ea mă 
asculta cu o faţă senină şi clară, întorcâncâu-şi mereu spre 
mine ochii ei splendizi. Păcii din inimile noastre îi 
răspundea pacea din natură. Soarele apusese. Alpii se 
acoperiseră de obişnuita lor purpură de seară, a cărei 
culoare se reflecta pe faţa ei. 

I-am dat braţul, l-a primit şi aşa am mers împreună. 

La un moment dat am observat că ea parcă se codeşte să 
meargă mai departe. Se făcuse albă ea varul la faţă, ' era 
speriată. N-a durat decât o clipă, însă m-am oprit şi am 
întrebat-o neliniştit, oe are. La început n-a vrut să-mi spună, 
dar la insistenţele mele, a recunoscut că şi-a adus aminte de 
nefericitul acela de cretin şi s-a temut Ea nu apară din nou, 
pe neaşteptate. 

— Nici eu nu ştiu de ce, însă m-a speriat îngrozitor, Mi-e şi 
ruşine să recunosc că am nişte nervi atât de slabi. Nu pot 
să-l uit şi pentru nimic în lume n-aş vrea să-l mai întâlnese 
odată. 

Am liniştit-o, că dacă e eu mine mu i se poate întâmpla 
nimic. A mai scrutat o vreme instinctiv marginile drumului, 
însă apoi a furat-o discuţia şi a uitat de spaima ei. Se 
înserase de-acum icând am trecut pe lângă cascade, însă 
era o seară neobişnuit de caldă. În piaţa din faţa hotelului 
Straubinger o mulţime de oameni ascultau cântecele unor 
harfiste ambulante. Nu ştiu de ce colţişorul acesta uitat de 
lume mi-a dat pentru o clipă impresia, că sunt în Italia. Mi- 
am adus aminte cum, cu mult timp înainte, plimbându-mă 
seara prin Pincio, mă gândeam cât aş fi de fericit, dacă aş 
avea-o alături pe Aniela. Acum îi simţeam mâna sprijinită pe 
braţul meu şi mai mult, îi simţeam sufletul alături de al meu. 


Ne-am dus acasă împăcaţi, plini de linişte şi blândeţe. 

August 

Astăzi toată ziua m-am gândit la cuvintele pe care mi le-a 
spus Aniela în drum spre Schreckbrucke. Ma izbit în mod 
special o exclamaţie pe care a scăpat-o fără să vrea: „lu nu 
ştii cât sunt eu de nefericită!” Câtă durere profundă era în 
cuvintele astea, cât de clar recunoştea că nu-şi iubeşte 
soţul, că nu4 poate iubi şi în sfârşit, că inima ei, în ciuda 
tuturor eforturilor de voinţă, îmi aparţine mie! Dacă-i aşa, 
atunci a fost tot atât de nefericită ca şi mine. Spun: a fost, 
pentru că în prezent nu mai este. Acum poate să-şi spună: îi 
voi fi fidelă, voi rămâne cinstită în continuare - iar în rest, 
ce-o vrea Dumnezeu. 

August 

M-am gândit că n-aveam dreptul să-i cer şi să aştept să 
sacrifice totul pentru mine. Nu-i adevărat că în dragoste se 
sacrifică totul. Dacă eu, de exemplu, m-aş fi certat cu 
Kromicki şi dacă ea, în numele dragostei noastre mi-ar fi 
cerut să îngenunchez în faţa lui şi să-i cer iertare, n-aş fi 
făcut-o. E o ipoteză absurdă, însă numai la gândul acesta mi 
se urcă isângele la cap. Nu, Aniela, ai perfectă dreptate, 
sunt lucruri pe care nu poţi şi nici nu trebuie să le sacrifici 
în numele iubirii. 

12 august 

Astăzi de dimineaţă am fost la Wiindisehgraetzhoehe. Pe 
jos se fac cam trei sferturi de oră. Am închiriat un cal 
pentru Aniela şi eu îl duceam de căpăstru. În mers, îmi 
sprijineam braţul pe gâtui calului, atingând astfel rochia ei. 
Când a încălecat s-a sprijinit o clipă de mine şi imediat s-a 
trezit bărbatul dinainte. Ca să-l ucid ar trebui să-mi distrug 
trupul şi să rămân numai spirit. Am promis să-mi ţin în frâu 
simţurile şi pornirile şi mi le ţin; dar n-am promis că n-o să 
le am, tot aşa oum n-aş fi putut promite că n-o să mai respir. 
Dacă atingerea mâinii ei nu m-ar mişca mai mult decât 
atingerea unei bucăţi de lemn, atunci ar fi o dovadă că n-o 
iubesc şi în situaţia asta orice promisiuni ar fi inutile. 


Spunându-i că m-am transformat sub influenţa ei, n-am 
minţit-o, dar n-am precizat ce anume s-a petrecut cu mine. 
De fapt, n-am făcut altceva decât să mă stăpânesc. Am 
renunţat la fericirea totală, ca să obţin o jumătate. Am 
preferat s-o am pe Aniela în felul acesta, decât să n-o am 
deloc şi cred că oricine care ştie ce înseamnă să iubeşti o 
femeie, mă va înţelege eu uşurinţă. Dacă voluptatea este, 
cum spun poeţii, ca o haită de câini, atunci eu am legat 
câinii aceştia şi-i voi înfometa, însă nu-i în puterea mea să le 
interzic să se zbată în lanţ şi să urle. 

Ştiu ce-am jurat şi voi respecta - de altfel, sunt silit. Faţă 
de fermitatea poziţiei Anielei, nu mai are rost discuţia cu 
privire la buna ori reaua mea voinţă. Ca să mă înfrâneze 
este suficientă şi teama să nu mi se ia şi puţinul pe care l- 
am dobândit. Acum mai degrabă exagerez cu grija de a nu 
speria pasărea, care pentru mine se cheamă iubire 
spirituală, iar pentru ea: prietenie. Nu uit expresia asta a ei, 
pentru că a fost ca o mică zgârietură, la început 
insignifiantă, care apoi începe să coacă. În prima clipă 
cuvântul mi s-a părut doar prea mic, acum mi se pare 
exagerat de circumspect şi mult prea plin de rezerve. Ce 
trăsătură curioasă a firii femeieşti este teama de a spune 
lucrurilor pe nume! Eu i-am spus Anielei clar cs cer de la 
ea, a înţeles la feâ de clar şi totuşi numeşte sentimentul 
acesta prietenie, ca şi cum ar voi la o adică să aibă 
acoperire în faţa mea, a sa însăşi şi a lui Dumnezeu. 

Pe de altă parte, e adevărat că un astfel de sentiment rupt 
de cele pământeşti poate fi botezat cum îi vine fiecăruia. În 
gândul acesta e însă multă amărăciune şi tristeţe. Simţul de 
prevedere propriu femeilor foarte caste decurge 
neîndoielnic din marea lor pudoare, dar totodată le opreşte 
să fie mărinimoase. Aş putea să mă duc la Aniela şi s-o 
apostrofez: Orice ai spune, eu am renunţat pentru tine la 
jumătate din fiinţa mea, iar tu stai şi-ţi măsori cuvintele! 
Spune şi tu, se cade oare? Chiar şi în sinea mea rostesc 
aceste cuvinte cu multă durere. E foarte greu să înţelegi 


dragostea fără puţină generozitate, fără dorinţa de a jertfi 
câte ceva. 

Astăzi, la Windischgraetzhoehe am discutat ca două fiinţe 
apropiate, prietene, care se iubesc, dar de fapt aşa ar fi 
putut sta de vorbă şi doi fraţi care ţin unulla altul. Dac-ar fi 
fost înainte de excursia noastră la Schreckbrucke, aş fi 
încercat să-i sărut mâinile şi picioarele, s-o iau cel puţin 
pentru o clipă în braţe - astăzi mergeam liniştit, privind-o în 
ochi, ca unul care se teme de orice încruntare a 
sprâncenelor. Mai mult chiar, aproape că nu i-am vorbit 
deloc de dragostea noastră spirituală. Într-o anumită 
măsură mă abţineam dinadins, crezând că în felul acesta voi 
câştdga încrederea şi bunăvoința ei. Voiam ca tăcerea mea 
să-i spună: N-am să-ţi înşel aşteptările; mai degrabă voi lua 
mai puţin decât îmi este permis, decât să încalc înţelegerea 
noastră. 

Omul se simte oarecum nedreptăţit, când jertfele lui sunt 
acceptate la fel de bucuros şi inimos precum le-a făcut. 
Atunci involuntar îi spune în gând fiinţei iubite i E rândul 
tău să te ţii bine. 

Şi eu îi spuneam aşa - dar în zadar. 

Ce rezultă de aici? O altă decepţie pentru mine. Îmi 
închipuiam că dacă se va realiza un astfel de acord între 
noi, atunci în cadrul lui voi fi liber să zburd ca o pasăre, “că 
voi repeta de dimineaţa până seara cuvântul „iubesc” şi că-l 
voi auzi de dimineaţa până seara din gura ei, că voi f. 
Răsplătit pentru toate chinurile, pentru toată perioada 
aceea de suferinţe reale, că voi domni ca un rege într-un 
regat al meu; în realitate, nu ştiu cum se face, că orizontul 
meu se tot restrânge, iar în suflet mi se naşte o îndoială, 
care ar putea fi concretizată în întrebarea: ce-ai câştigat? 

Mă străduiesc însă s-o resping. Nu! Totuşi am câştigat 
ceva. Am obţinut faţa ei fericită şi luminoasă, zâmbetul ei, * 
am obţinut ca ochii ei clari să-şi cufunde cu curaj privirile 
într-ai mei. Deocamdată mi-e cam strimt şi nu prea mă simt 


în largul meu în această casă nouă, pentru că nu ştiu încă 
să locuiesc într-însa. 

De altfel, înainte eram fără acoperiş deasupra capului şi 
dacă nu văd clar ce-am câştigat, în schimb ştiu ou siguranţă 
că n-am pierdut nimic. N-am să uit asta niciodată. 

14 august 

Mătuşa a început să vorbească de întoarcere. Îi este tot 
mai tare dor de Ploszow. Am întrebat-o pe Aniela dacă se 
înapoiază cu plăcere. A spus că da - aşa că acum mă 
grăbesc şi eu. Înainte îmi puneam speranţe ciudate, * 
inexplicabile, în schimbarea locului. Acum nu mai aştept 
nimic, însă la Ploszow am atâtea amintiri plăcute, că voi fi 
bucuros să-l revăd. 

August 

Zilele încep să se scurgă monotone. Mă gândesc, mă 
odihnesc. Gândurile-mi sunt adesea triste, nu lipsite de 
amărăciune, însă eram atât de obosit sufleteşte, încât îmi 
face plăcere genul ăsta de odihnă. Acum înţeleg cu cât îmi 
este mai bine decât înainte. Suntem mult timp împreună, 
citim şi discutăm ceea ce am citit. Toate cuvintele mele sunt 
legate de dragostea noastră, constituie definirea şi 
dezvoltarea ei, dar - ciudat lucru - aproape niciodată nu 
vorbesc direct despre ea, ca şi cum mi s-ar fi transmis şi 
mie teama aceea femeiască de a spune lucrurilor pe nume. 
Nici eu singur nu ştiu de ce-i aşa, dar asta-i situaţia. Mă 
necăjeşte, ba uneori chiar foarte tare, însă mă şi bucură 
văzând-o pe Aniela mulţumită de atmosfera stabilită între 
noi şi cred că mă şi iubeşte un pic pentru asta. Voind să 
creez o legătură spirituală cât mai str. Însă, am început să 
vorbesc despre mine; mă gândeam că, după acordul nostru, 
n-ar trebui să mai am nimic ascuns faţă de ea. Am trecut 
sub tăcere numai chestiunile care ar fi putut leza 
delicateţea sentimentelor şi puritatea gândurilor ei, în 
schimb am încercat s-o introduc în esenţa dramei mele 
lăuntrice, ce decurge din scepticism şi din lipsa oricărui 
suport în viaţă. I-am spus deschis, că n-am nimic pe lume în 


afară de sufletul ei. I-am povestit apoi ce s-a întâmplat cu 
mine după ce s-a căsătorit, prin ce transformări şi şocuri au 
trecut mintea şi inima mea de la întoarcerea la Ploszow; îi 
povesteam eu atât mai bucuros, eu cât, sub masca 
destăinuirilor privind trecutul, îi puteam spune: te-am iubit 
şi te iubesc în continuare mai presus de orice. Ea se lăsa 
înşelată de aparenţa povestirilor mole şi asculta ca şi cum 
n-ar fi fost vorba de ea, cu emoție, compasiune şi poate cu o 
inconştientă bucurie. Vedeam cum i se umpleau uneori ochii 
de lacrimi, cum îi sălta pieptul şi cum toată fiinţa ei 
spirituală venea spre mine cu braţele deschise, ea şi cum ar 
fi vrut să-ani spună: Vino, meriţi un. Pic. De fericire! Dar 
privirile mele îi răspundeau: Eu singur nu-ţi mai cer nimic, 
las totul la latitudinea ta. 

Am recurs la destăinuiri şi pentru a introduce obiceiul 
acesta între noi, pentru a-i inocula Anielei convingerea că 
aşa se cade. Voiam s-o silesc într-un fel, s-o împing şi pe ea 
la destăinuiri, să-mi povestească ce s-a petrecut în tot acest 
timp în mintea şi în inima ei. Dar n-am reuşit. Am încercat 
prin întrebări directe, însă vorbea cu atâta greutate, într- 
atât se vedea că e constrâinsă s-o facă, încât am renunţat. 
Ea, ca să fie absolut sinceră, ar. Trebui să spună ce-a simţit 
pentru mine şi care-i sunt sentimentele faţă de soţ. La asta 
am vrut s-o împing, dar nu s-a lăsat, în primul rând din 
cauza pudoarei, iar în ăl doilea - din loialitate faţă de 
Kromicki. 

Înţeleg perfect toate astea, dar nu mă pot abţine să nu-mi 
pară nespus de rău. Pesimistul din mine îmi spune: Tu eşti 
cel care plăteşti exclusiv în raporturile dintre voi; tu îi dai 
totul şi nu primeşti în schimb aproape nimic, îţi faci iluzii că 
sufletul ei îţi aparţine, dar nu vezi că şi sufletul acesta 
rămâne închis în faţa ta? Atunci, de fapt, ce posezi? 

Recunosc justeţea acestei voci - dar mai sper în viitor. 

Adeseori îmi amintesc de cuvintele lui Mickiewicz: „Şi, din 
păcate, n-am obţinut decât o jumătate de mântuire.” Chiar 
dacă în această jumătate de mântuire n-aş vedea 


nenumăratele lipsuri pe care le văd, tot n-aş avea linişte 
deplină. Asta ar fi posibil numai în cazul în care n-aş mai 
dori nimic altceva, adică dac-aş înceta să mai iubesc. Tot 
mai des am momente de descurajare, când îmi spun că n- 
am realizat nimic altceva, decât c-am intrat într-un nou cerc 
vicios. E adevărat, am simţit o uşurare a chinului care 
devenise insuportabil. Dar alinarea durerii nu-i tot una cu 
înlăturarea ei. Când arabul însetat în pustiu ia în gură 
pietricele în loc de apă, nu-şi stinge setea, ci doar o 
păcăleşte. Îmi pun întrebarea: oare eu nu mă înşel pe mine 
însumi? Din nou sunt în mine două fiinţe, spectatorul şi 
actorul şi din nou primul începe să-l critice pe al doilea, 
adesea chiar să-şi bată joc de el. Ploszowski scepticul, 
Ploszowski cel care n-are deloc o credinţă nestrămutată şi 
fermă în existenţa sufletului, dar care este îndrăgostit de 
sufletul unei femei, îmi apare ca un caraghios. Ce este de 
fapt relaţia dintre noi? Uneori nu văd în ea decât rodul 
artificial al exaltaţiei mele bolnăvicioase. Abia acum sunt ca 
pasărea care-şi târăşte o aripa pe pământ. Am condamnat 
la paralizie o jumătate din propria mea fiinţă, trăiesc numai 
pe jumătate şi-mi impun să iubesc numai cu jumătate de 
măsură. Zadarnică hotărâre! A despărţi dorinţa de iubire 
este o imposibilitate similară cu a despărţi gândirea la 
existenţă. Pot gândi numai ca om, la fel cum pot iubi numai 
ca om. Chiar şi sentimentele religioase, care sunt cele mai 
abstracte şi tot se manifestă prin cuvinte, îngenuncheri, 
sărutarea lucrurilor sfinte; eu am vrut ca dragostea pentru 
o femeie vie să renunţe la orice concretizare, la orice 
legătură cu pământul, să existe pe pământ, însă într-un chip 
pur eteric. 

Ce este iubirea? Dorinţă şi aspirație. La ce am încercat eu 
să renunţ? La dorinţă şi aspirație. La fel de bine aş fi putut 
să mă duc la Aniela şi să-i spun: deoarece te iubesc mai 
presus de orice, îţi jur că n-am să te mai iubesc. 

Asta-i imensa mea eroare. Probabil că eram cu totul 
rătăcit, ca în pustiu, aşa că nu-i de mirare c-am văzut fata 


morgana. 

Ieri m-au frământat şi m-au chinuit tot felul de gânduri. N- 
am putut să adorm şi ca să nu mă mai chinuiesc, am 
încercat să mă sustrag pesimismului şi să mă gândesc la 
Aniela, să mi-o imaginez. Asta mă linişteşte întotdeauna, 
închipuirea mea încordată mi-o prezenta în faţa ochilor ca 
vie, aşa că-mi venea să-i vorbesc. Mi-am amintit de 
petrecerea la care am văzut-o pentru prima oară ca 
domnişoară. Tabloul acela mi s-a întipărit în minte atât de 
exact, de parc-ar fi fost ieri. Îmi amintesc rochiţa ei 
garnisită cu violete, braţele ei goale, faţa puţin cam prea 
mică, dar proaspătă ca zorii zilei şi deosebit de originală 
prin linia îndrăzneață a sprâncenelor, prin lungimea 
neobişnuită a genelor şi prin abundența pufului de pe 
obraji. Parc-o aud întrebându-mă: „Na mă recunoşti, Leon?” 
Am scris cândva, că faţa ei mi-a lăsat impresia muzicii 
transpuse în trăsături omeneşti. Avea totodată farmecul 
adolescentei şi al femeii senzuale. Niciodată, nici o femeie 
nu m-a atras atât de puternic şi a fost nevoie de depărtare, 
de o catastrofă familiară, a fost nevoie de o Circe ca Laura, 
ca să las să-mi fie luată aleasa, care era aproape logodnica 
mea. 

Nimeni în lume nu înţelege mai bine ca mine că vorbele 
poetului „Farmecul tău dăinuie asupra mea” - pot fi nu 
numai o fantezie poetică, ci şi o realitate crudă. Farmecul ei 
dăinuie asupra mea. O iubesc, o doresc şi mi-e foarte 
apropiată; ea îmi satisface în mod absolut toate simţurile şi 
toate închipuirile despre frumuseţea feminină mă atrage cu 
o forţă atât de mare şi de inexplicabilă, cum magnetul 
atrage fierul. Şi nu poate fi altfel, căci este aceeaşi Anielka, 
nu s-a schimbat câtuşi de puţin! Aceeaşi faţă de fetiţă cu 
forţă feminină de seducţie, aceeaşi privire, aceleaşi gene, 
sprâncene, buze, braţe, aceeaşi supleţe a trupului. Acum 
prezintă un farmec în plus: al raiului pierdut. 

În schimb, ce prăpastie uriaşă între relaţiile noastre 
dinainte şi de acum! 


Când mi-o amintesc pe Aniela aceea de demult, care 
aştepta cu sufletul la gură să-i spun: Fiia mea! - aproape că 
nu-mi vine să cred că au putut exista asemenea vremuri. 
Gândindu-mă la asta am sentimentul pe care-l are probabil 
un magnat ruinat? care în timpurile bune azvârlea banii în 
stânga şi-n dreapta uimind lumea şi care a ajuns să trăiască 
din milă şi pomană. 

Astă-noapte, când mă gândeam la Aniela şi-o priveam cu 
ochii memoriei, mi-am dat seama că n-are nici un portret 
pictat şi m-a cuprins o dorinţă irezistibilă de a avea unul 
pentru mine. M-am agăţat cu amândouă mâinile de gândul 
acesta şi m-am simţit atât de fericit, încât mi-a trecut 
somnul de tot. Te voi avea, îi spuneam în gând, voi putea să- 
ţi sărut mâinile, ochii, buzele şi tu n-ai să mă poţi goni. Am 
început să-mi fac planul, cum să procedez. Nu puteam să-i 
spun direct: Pune să ţi se facă portretul şi eu îl plătesc. Pe 
mătuşa însă am manevrat-o întotdeauna cum am dorit, iar 
acum o puteam convinge ca ea să-şi exprime dorinţa de a 
avea tabloul Anielei. La Ploszow este o întreagă galerie de 
tablouri de familie, reprezentând mândria mătuşii şi 
disperarea mea, pentru că unele sunt de-a dreptul 
îngrozitoare, dar ea ţine foarte mult să nu lipsească de 
acolo niciunul din cei apropiaţi. Având în vedere că o 
iubeşte atât de mult pe Aniela, eram sigur că are să fie 
chiar bucuroasă, când am să-i sugerez ideea pictării ei. În 
cinci minute problema va fi rezolvată cu mătuşa; am 
început deci să mă gândesc cui să-i încredinţez sarcina de a 
o picta. Cu părere de rău mi-am dat seama că nu le pot 
duce în nici un caz pe ea şi pe mama ei la Paris, unde 
puteam să aleg între exactitatea obiectivă a lui Bonnat, 
elanul îndrăzneţ al lui Carol Duran şi suavitatea lui 
Chaplain. Cu ochii închişi îmi imaginam cum ar picta-o 
fiecare dintre ei şi-mi plăcea să-mi închipui astfel portretele 
ei. Era însă imposibil s-o duc acolo. Presupuneam că mătuşa 
va voi s-o picteze un pictor polonez. N-aveam nimic 
împotrivă, cu atât mai mult, cu cât la expoziţiile de la 


Varşovia şi Cracovia văzusem câteva portrete, care nu erau 
deloc mai prejos decât multe pânze renumite din 
străinătate. Mă îngrozea însă aşteptarea. În piivinţa 
dorințelor - ca şi în multe altele de altfel - am o fire de 
femeie: dacă astăzi mă gândesc la ceva, vreau ca mâine să 
se realizeze. Fiindcă eram pe pământ nemţesc, aproape de 
Munchen şi Viena, am început să mă gândesc la pictorii 
germani. În cele din urmă am selectat două nume: Lenbach 
şi Angeli. Văzusem câteva portrete de-ale lui Lenbach - 
numai bărbăteşti - şi mă cam iritase siguranţa de sine şi 
supei'ficialitatea pe care, ca admirator al picturii franceze, 
o admiteam numai la francezi. Nici feţele feminine ale lui 
Angeli nu mă mulţumeau totalmente, însă oricum, trebuia 
să recunosc că are o mână delicată, exact aşa cum era 
nevoie pentru chipul Anielei. În plus, până la Lenbach 
trebuia făcut un ocol, în timp ce Angeli era în drum - 
criteriu care e cam jenant pentru cineva care nu vrea să fie 
considerat un filistin oarecare! Dar eu trebuia să câştig 
timp. „Morţii merg repede” - spune poetul, însă, adaug eu, 
îndrăgostiţii şi mai repede. De altfel, oricum tot pe Angeli l- 
aş fi ales, aşa că m-am hotărât să-i încredinţez pictarea 
Anielei. În genere nu-mi plac tablourile în rochii de bal, însă 
pe Aniela m-am decis s-o îmbrac în rochie albă cu violete. 
Vreau ca privind-o să am iluzia că e tot Aniela mea de 
demult. Nu-mi trebuie nimic, care să-mi amintească de 
doamna Kromicka. În plus, rochia asta mi-e dragă ca o 
amintire. 

Nu mai aveam răbdare să aştept venirea dimineţii, aşa de 
mult mă grăbeam să vorbesc cu mătuşa. Între timp însă m- 
am răzgândit. Mătuşa se poate încăpăţâna să pună un 
pictor polonez s-o picteze pe Aniela; mai bine să-i ofer 
tabloul gata de ziua ei onomastică, la sfârşitul lui octombrie. 
În felul acesta nici Aniela nu poate refuza. Bineînţeles, o să 
pun să mi se facă şi mie o copie. 

N-am dormit aproape deloc, însă număr noaptea asta 
printre cele bune, căci tot timpul am avut ochii plini de 


chipul ei. Am aţipit pe la cinci, dar la opt eram de-acum în 
picioare. M-am dus la Straubinger şi am dat o telegramă la 
Kiinstlerhaus, întrebând dacă pictorul Angeli se află la 
Viena; apoi, când m-am întors le-am găsit pe doamne la 
micul dejun şi am intrat direct în subiect. 

— Aniela, am spus, trebuie să-ţi declar că mă simt vinovat 
faţă de tine. În noaptea asta în loc să dorm am dispus de 
soarta ta şi acum te rog să accepţi ce-am hotărât. 

Aniela mă privi cu oarecare teamă. Poate i-o fi trecut prin 
cap că mi-am pierdut minţile, ori că din disperare m-am 
hotărât să vorbesc cu francheţă în prezenţa bătrânelor; 
văzând însă faţa mea liniştită, ba chiar degajată, a întrebat: 

— Adică ce-ai hotărât în legătură cu mine? 

Eu însă m-am întors spre mătuşa. 

— Aş fi vrut să-ţi fac o surpriză, dragă tanti, dar văd că nu- 
i chip, aşa că prefer să-ţi spun deschis ce cadou am născocit 
pentru onomastica dumitale. 

Şi i-am spus despre ce-i vorba. Deoarece în urmă cu vreo 
trei ani îi dăruisem portretul meu - şi încă unul foarte bun - 
acum nici că puteam să-i fac un cadou mai plăcut, aşa că-mi 
mulţumi încântată. Vedeam că şi Aniela e bucuroasă şi asta- 
mi era suficient. A început imediat o discuţie foarte aprinsă, 
când şi cine să-i facă portretul, cum să fie îmbrăcată etc. 
Lucrurile astea le pasionează teribil pe femei. Eu aveam 
răspunsuri pregătite pentru orice întrebare şi în plus, mi- 
am dat seama pe parcurs, că sub pretextul portretului aş 
mai putea obţine încă ceva. 

— Nu va dura mult, am spus eu. Am şi trimis o telegramă 
să mă interesez de Angeli şi cred că în felul acesta călătoria 
noastră spre casă nu va întârzia Cu mult. Aniela o să-i 
pozeze lui Angeli de patru sau cinci ori, iar noi oricum 
intenţionam să rămânem câteva zile la Viena pentru 
Notnagel, aşa că rezolvăm problema asta aproape în 
trecere. Rochia o poate picta mai târziu, pe un model, iar 
faţa i-o termină în cinci şedinţe. Trebuie însă să-i trimitem 
imediat fotografia Anielei, spre exemplu aceea pe care o ai 


cu dumneata, mătuşă Celina, şi o şuviţă de păr pentru 
culoare. Păr chiar te rog să tai acum, Aniela. Până la sosirea 
noastră Angeli o va schiţa, îi va da grundul, rămânând ca 
apoi doar s-o finiseze. 

Într-o oarecare măsură putea să fie chiar aşa cum 
spuneam, însă cerându-i o şuviţă de păr contam pe faptul că 
niciuna din ele nu se pricepe la procedeul de pictare a 
portretelor. Şuviţa o voiam pentru mine, nu pentru Angeli, 
căruia i-ar fi fost necesară numai dacă ar fi trebuit să 
picteze în exclusivitate după fotografie, lucru pe care de 
altfel Angeli nici nu l-ar fi făcut. Eu însă am prezentat totul 
în aşa fel, ca şi cum de această şuviţă ar fi atârnat soarta 
portretului. La două ore după micul dejun am primit 
răspuns la telegramă: Angeli era la Viena, tocmai termina 
portretul prinţesei M. I-am scris imediat, am pus în plic 
fotografia de la doamna Celina şi văzând-o pe Aniela în 
grădina vilei, am coborât la ea şi am întrebat-o: 

— Nu-mi dai şuviţa de păr? Vreau să trimit scrisoarea 
înainte de ora două. 

Ea a dat fuga până sus şi s-a întors cu o şuviţă de păr. Îmi 
cam tremura mâna când am luat-o; m-am uitat drept în 
ochii Anielei întrebând-o din priviri: Bănuieşti oare că ţi-am 
cerut pentru mine părul acesta? Că el va constitui cea mai 
dragă comoară din tot ce am? 

N-a spus nimic, dar şi-a plecat privirile şi s-a înroşit ca o 
fată căreia i se fac declaraţii pentru prima dată. A ghicit! 
Tocmai mă gândeam că aş fi în stare să-mi dau viaţa, ca să-i 
pot atinge buzele cu buzele mele. Dragostea mea pentru ea 
creşte uneori atât, încât se transformă în durere. 

Acum am o părticică din fiinţa ei fizică. Am dobândit-o prin 
înşelătorie. Eu, care-s un filosof al vieţii, eu care-s sceptic 
de felul meu, eu care mă văd şi mă analizez în fiecare clipă, 
tocmai eu să comit fapte demne de Siebel al lui Goethe! 

Însă îmi spun: în cel mai rău caz sunt un sentimental şi un 
caraghios. Cine ştie dacă nu-i de o sută de ori mai prost, 
mai caraghios şi mai nenorocit celălalt eu al meu, care nu-i 


sentimental, care filtrează totul prin conştiinţă şi despică 
firul în patru. Analiza seamănă cu ciugulirea unei flori: cel 
mai adesea prin analiză strici frumuseţea vieţii şi implicit 
fericirea - adică singurele lucruri care au vreun sens. 

August 

După ce s-a terminat tratamentul doamnei Celina am 
aşteptat să treacă marile călduri de la şes şi acum ne-a 
prins aici o vreme îngrozitoare. Nu mai aşteptăm decât 
prima zi senină şi plecăm la Viena. De trei zile e întuneric 
precum noaptea. Norii, care de-acum o săptămână se tot 
adunau pe creste, cernând peste ele zăpadă şi ploaie, au 
coborât acum deasupra Gasteinului, acoperind cu aripa lor 
greoaie toată valea. E o ceaţă atât de deasă, încât la prânz 
e greu să nimereşti de la Straubinger la vila noastră. A 
dispărut totul în ceaţă: case şi pomi, munţi şi cascade. 
Formele s-au topit în negura albicioasă, umedă, care atârnă 
parcă pe lucruri şi chiar pe suflete. Aprindem lămpile de la 
ora două după-amiaza. Împachetatul este aproape gata. 
Poate c-am fi plecat, cu toată ceața, dacă pârâurile de 
munte n-ar fi stricat drumul undeva dincolo de Hofgastein. 
Pe doamna Celina a apucat-o iarăşi migrena; mătuşa a 
primit o scrisoare de la bătrânul Chwastowski, în care îi dă 
veşti despre treierat şi din cauza asta se plimbă cu paşi 
mari prin sufragerie cea mai mâie parte a zilei, discutând 
cu Chwastowski şi certmdu-l. Astăzi de dimineaţă Aniela 
arăta foarte prost Ne-a spus că l-a visat pe cretinul acela, 
pe care l-am întâlnit în drum spre Schreckbriicke. Trezindu- 
se speriată n-a mai putut adormi şi şi-a petrecut tot restul 
nopţii în spaimă şi tensiune nervoasă. Ciudat, ce impresie 
profundă a putut face nefericitul acela asupra ei! Am 
încercat s-o distrez cu o discuţie veselă şi am reuşit într-o 
oarecare măsură, căci de la pactul nostru Aniela este 
incomparabil mai veselă, mai liniştită şi poate chiar mai 
fericită. 

Din cauza asta eu nici nu mai îndrăznesc să cârtesc, cu 
toate că nu odată îmi trece prin minte că relaţiile dintre noi 


constau în aceea că nu există. Când am încheiat înţelegerea 
ştiam precis ce doream şi ce forme vor lua sentimentele 
noastre; acum însă formele acelea se risipesc tot mai mult, 
devin insesizabile şi nedefinite, de parcă le-ar acoperi ceața 
care a căzut asupra Gasteinului. Am în permanenţă 
sentimentul că Aniela nu-mi acordă ceea ce mi se cuvine, 
iar singur nu îndrăznesc să cer. Nu îndrăznesc şi pentru că 
orice luptă oboseşte, darmite lupta cu fiinţa iubită; de o 
jumătate de an lupt fără să câştig nimic şi am obosit în 
asemenea măsură, că în prezent prefer o linişte oarecare, 
decât eforturile sterpe dinainte. 

Poate că mai este o cauză. Dacă actuala stare de lucruri nu 
corespunde aşteptărilor mele, văd însă că-mi atrage 
bunăvoința Anielei. Are impresia că acum o iubesc mai nobil 
şi mă preţuieşte pentru asta (nu îndrăznesc să spun: mă 
iubeşte mai mult pentru asta). Cu toate că nu se manifestă 
în nici un fel, simt că este aşa şi asta-mi dă aripi, îmi spun: 
Deoarece sentimentul ei creşte în felul acesta, atunci 
rezistă, ţine-te de el şi poate c-ai să ajungi momentul când 
va fi mai tare decât puterea ei de opoziţie. 

Oamenii în general şi femeile în special consideră că aşa 
numita dragoste platonică este un gen special de iubire, 
nespus de rar întâlnit şi nespus de nobil. Dar nu-i decât o 
confuzie terminologică. Pot exista raporturi pla tonice, însă 
iubirea platonică e un nonsens, cum am spune de exemplu: 
soare care nu luminează. Chiar şi dragostea pentru 
persoanele moarte se compune din dorul după sufletele lor, 
dar şi după forma lor fizică de existenţă. Intre oamenii vii 
asemenea raporturi se caracterizează prin resemnare. Eu 
n-am minţit atunci când i-am spus Anielei: Te voi iubi ca şi 
cum ai fi murit. Însă nici resemnarea nu exclude speranţa. 
Deşi am trecut prin atâtea deziluzii, deşi am convingerea că 
orice speranţă în legătură cu Aniela e zadarnică, în 
străfundurile inimii tot mai nădăjduiesc că raporturile 
noastre de astăzi nu-s decât o etapă pe calea iubirii noastre. 
De o sută de ori dac-am să repet: iluzii! iluzii! - şi tot n-am 


să mă pot elibera de speranţe, până când nu se va curma în 
mine orice dorinţă. Astea-s lucruri inseparabile. Am fost de 
acord cu asemenea relaţii pentru că eram silit, pentru că 
preferam aşa decât deloc, însă în ciuda sincerităţii cu care 
am propus, aproape involuntar îl consider un joc al meu, o 
formă a diplomaţiei mele, al cărui scop este fericirea 
completă şi nu înjumătăţită. 

Ceea ce mă pune însă pe gânduri, mă miră şi mă 
întristează, ceea ce pur şi simplu nu înţeleg este că eu şi pe 
acest drum sunt înfrânt. Victoriile mele sunt undeva în 
negura viitorului şi seamănă cu nişte himere, cu nişte 
închipuiri, în timp ce în prezent eu cu toată subtilitatea 
mea, cu toată cunoaşterea vieţii, a sentimentelor şi a 
diplomaţiei sentimentale, am fost înfrânt de o fiinţă infinit 
mai simplă decât mine, mai puţin familiarizată cu tactica de 
viaţă, mai puţin perspicace, care-şi calculează mai puţin 
fiecare pas. Am fost înfrânt - nici vorbă! Căci de fapt ce-s 
raporturile actuale dintre noi? Relaţii ca între nişte fraţi 
care se iubesc, deci ceea ce a vrut ea şi ceea ce eu n-am 
vrut. Înainte navigam pe furtună şi naufragiam mereu, dar 
cel puţin îmi conduceam singur corabia. Acum Aniela le 
conduce pe amândouă; plutesc mai egal, mai liniştit, numai 
că eu îmi dau seama că mă îndrept într-acolo, unde nu 
doresc. Am înţeles cu întârziere de ce mi-a întins imediat 
mâinile când am pomenit de dragostea lui Dante pentru 
Beatrice. Ca să mă poată conduce! Oare nu cumva eaa 
calculat totul mai bine şi mai exact decât mine? 

Nu! Nu cunosc o fiinţă mai puţin capabilă de orice fel de 
calcule decât ea, aşa că nu pot admite ideea asta, dar nici 
nu mă pot elibera de gândul aproape mistic, că în realitate 
totul se desfăşoară aşa, ca şi cum cineva ar fi calculat în 
favoarea ei. 

Tot ce mă înconjoară e ciudat. Ciudat e şi faptul că eu mă 
las îngrădit, ba chiar că am născocit singur legătura asta 
atât de contrară naturii mele, concepţiilor mele, dorințelor 
mele cele mai fierbinţi. Dacă, înainte de a o cunoaşte pe 


Aniela, mi-ar fi spus cineva că voi avea asemenea idei, l-aş fi 
făcut nebun şi timp de o lună de zile mi-aş fi tot bătut joc de 
acel proroc şi de mine însumi. Eu în raporturi platonice! 
Chiar şi acum îmi mai vine uneori să râd şi să-mi bat joc de 
mine. 

Dar ştiu că nefericirea m-a împins aici. 

23 august 

Mâine plecăm. Cerul începe să se limpezească şi suflă 
vântul dinspre apus, care prevesteşte vreme bună. Ceaţa s- 
a înfăşurat în suluri lungi, albe, care s-au tras spre coastele 
munţilor şi se târăsc încet de-a curmezişul povârnişurilor, 
ca nişte balauri uriaşi. Am fost cu Aniela la Kaiserweg. De 
dimineaţă mi-am pus întrebarea: ce-ar fi dacă Anielei însăşi 
ar înceta să-i mai fie suficiente relaţiile dintre noi? Eu n-am 
dreptul să încalc graniţa fixată şi mă tem s-o fac; dar dacă şi 
ea ar gândi ca mine? Timiditatea ei înnăscută şi pudoarea 
ar constitui şi aşa o piedică de neînvins pentru ea, iar dacă 
în plus ar mai considera că e obligată şi prin înţelegere, ca 
şi mine, să respecte graniţele, atunci chiar că nu ne-am mai 
apropia niciodată şi am suferi zadarnic. 

Când m-am gândit însă mai serios la asta, mi-am dat 
seama de deşertăciunea unor asemenea temeri. Ea, căreia 
şi legătura platonică i se pare ceva colosal şi voluntar sau 
involuntar îi restrânge dimensiunile, ea care nici măcar în 
limitele acestei legături nu-mi dă ceea ce mi se cuvine, 
tocmai ea să fie de acord de bună voie, ea prima, să-mi 
ofere drepturi mai mari?! 

Şi totuşi, aşa-i omul, cred că şi în iad şi tot mai nutreşte o 
speranţă. Deşi ştiam că n-are nici un rost, m-am hotărât să 
mă asigur pentru orice eventualitate şi să-i spun Anielei că 
acordul este obligatoriu numai pentru mine, în rest totul 
depinde de bunăvoința ei. 

Am vrut să-i mai spun de asemenea multe alte lucruri şi 
anume, că sunt nedreptăţit, că sufletul meu are nevoie 
neapărat şi necondiţionat să audă din g'ura ei cuvântul 
„iubesc” şi nu odată, ci mereu, zilnic, că sufletul meu numai 


prin asta poate să existe şi să se menţină la înălţime. Însă în 
dimineaţa asta Aniela era atât de veselă şi degajată, de 
prietenoasă, că n-am îndrăznii să-i tulbur buna dispoziţie. 
Ieri nu puteam înţelege cum e posibil ca făptura aceasta 
atât de simplă să mă domine, să mă învingă chiar şi în acele 
sectoare, în care eu, după înţelegerea general umană ar 
trebui să fiu învingător. Astăzi mi s-a mai clarificat 
nedumerirea şi acum am o explicaţie foarte tristă, dar 
logică: pentru că eu o iubesc mai mult decât ea pe mine. 

Cunosc pe cineva care are o vorbă: „Eu nu contez”. Nu m- 
aş mira să încep şi eu s-o repet. Căci uneori am chef să 
izbucnesc, să-i spun ceva care-mi arde buzele ca un 
cărbune aprins, dar mă opresc la gândul că prin asta aş 
putea să-i tulbur veselia, să-i alung zâmbetul şi să-i stric 
buna dispoziţie - şi atunci tac. De câte ori se întâmplă aşa! 

Că eu o iubesc mai mult decât ea pe mine, îmi trece des 
prin cap, însă eu astăzi gândesc una, mâine alta, şovăi, mă 
rătăcesc, mă contrazic, văd orice lucru altfel de la o zi la 
alta. Uneori mi se pare că nu prea mă iubeşte şi că în 
genere nu-i prea capabilă să iubească; alteori, nu numai că 
gândesc, dar şi simt că e una din cele mai profunde şi mai 
puternic iubitoare inimi pe care le-am întâlnit. Şi am de 
fiecare dată dovezi pentru ambele variante. Căci, îmi spun 
aşa: dacă dragostea ei pentru mine ar deveni de trei, de 
patru, de zece ori mai mare, oare în cele din urmă n-ar veni 
o clipă, când ar ajunge mai mare decât reţinerile ei? Ba da! 
Deci, nu-i vorba decât de dimensiunile sentimentului. Şi cu 
toate astea... dacă sentimentul ei ar fi într-adevăr mic ori 
egal cu zero, atunci n-ar mai suferi atât şi doar am văzut-o 
aproape la fel de nefericită ca şi mine. La toate 
raţionamentele împotriva ei am un singur răspuns: am 
văzut! 

Astăzi a spus ceva ce trebuie să ţin minte, căci poate 
constitui un răspuns la îndoielile mele. Cu siguranţă că n-ar 
fi vorbit aşa, dacă ar fi fost vorba direct despre noi şi 
relaţiile noastre. Dar eu vorbeam în general, aşa cum 


procedez acum de regulă. Demonstram că acţiunea este 
intrinsecă sentimentului, că ea este forţa care 
condiţionează şi creează fără greş nişte acte de voinţă. 
După ce m-a ascultat cu atenţie, a adăugat: 

— Sau de suferinţă. 

Bineînţeles că poate da naştere şi la suferinţă. Dar 
spunându-mi asta mi-a închis gura, în schimb mi-a umplut 
sufletul de veneraţie.'ân asemenea clipe sunt fericit şi 
nefericit, pentru că am impresia din nou că ea mă iubeşte la 
fel de tare cum o iubesc eu, numai că vrea să rămână 
curată în faţa lui Dumnezeu, a oamenilor şi a sa însăşi. lar 
eu n-am să-i răstorn convingerea asta. 

De fapt, analiza inimii ei şi a sentimentelor pe care le 
nutreşte nu mă duce la nici un fel de certitudini. Mereu 
sunt în cumpănă. La numeroşii mei „nu ştiu” în ceea ce 
priveşte religia, filosofia, problemele sociale, se mai adaugă 
încă unul, personal, însutit mai important pentru mine, căci 
de la un asemenea „nu ştiu” poţi să-ţi rupi gâtul. 

Eu însumi am făurit lanţul ce mă leagă de Aniela şi mă 
leagă fără cea mai mică posibilitate de a se rupe vreodată. 
O iubesc la disperare, dar oare nu şi bolnăvicios în acelaşi 
timp? Dac-aş fi mai tânăr, sănătos la trup şi suflet, mai puţin 
zdruncinat, mai normal, poate că lanţul s-ar rupe, sau cel 
puţin, în faţa certitudinii că niciodată n-o să ajung la nimic, 
că - vorbind grosolan - n-o să obţin nimic de la ea, că 
braţele ei n-au să se deschidă niciodată pentru mine, m-aş 
strădui să rup lanţul. Acum nici măcar nu încerc. O iubesc 
ca un om bolnav de nervi, aproape maniac, ori aşa cum 
iubesc bătrânii, care atunci când se agaţă de o dragoste, se 
ţin de ea din toate puterile, deoarece reprezintă o 
chestiune de viaţă şi de moarte. Aşa cum se agaţă oamenii 
de o cracă, atunci când sunt suspendaţi deasupra 
prăpastiei. 

Din toată viaţa mea numai atât a rodit, aşa că nu-i de 
mirare dacă s-a dezvoltat exagerat. E absolut normal şi se 
va repeta cu atât mai mult, cu cât vor fi mai mulţi oameni ca 


mine pe lume, adică sceptici bolnavi de mania auto-analizei 
şi totodată isterici, care poartă în suflet un zero imens, iar 
în sânge nevroză. Un asemenea produs modern al epocii 
care e pe sfârşite poate ori să nu iubească deloc, * ori să 
identifice dragostea cu desfrâul, însă dacă întâmplător au 
să conveargă într-un sentiment toate forţele lui vitale, dacă 
acesta se va substitui nevrozei lui, atunci îl va copleşi şi va 
deveni rebel, cum numai bolile pot fi rebele. E posibil ca 
psihologii de astăzi să nu înţeleagă încă lucrul acesta şi e 
cert că nu l-au înţeles nici romancierii, care se ocupă de 
analiza omului modern. 

Viena, 25 august 

Astăzi am sosit la Viena. Pe drum am ascultat o discuţie 
între doamna Celina şi Aniela şi pe care o notez aici, pentru 
că nu ştiu de ce a tulburat-o foarte mult pe Aniela. Nu eram 
decât noi patru în vagon şi discutam despre portretul 
Anielei şi anume, că va trebui să renunţe la rochia albă, căci 
lucrul ar dura prea mult. Deodată doamna Celina, care ţine 
minte tot felul de date şi le citează mereu, s-a întors spre 
Aniela: 

— Astăzi sunt două luni de când a sosit soţul tău la 
Ploszâw, nu-i aşa? 

— Aşa mi se pare, a răspuns Aniela. 

Şi momentan s-a înroşit atât de tare, încât pentru a se feri 
de ochii noştri s-a sculat şi a dat jos din plasă o geantă de 
voiaj. Când s-a întors din nou cu faţa spre noi, roşeaţa din 
obraji nu-i dispăruse de tot, în schimb avea o expresie de 
mare supărare. Bătrânele n-au observat, căci se certau cu 
privire la data sosirii lui Kromicki, însă eu am văzut şi am 
simţit o durere la gândul că în ziua aceea ea a trebuit să 
suporte mângăierile şi sărutările lui. M-am înfuriat şi 
totodată mi-era ruşine de faptul că a roşit. În dragostea 
mea sunt mulţi ghimpi uriaşi, dar sunt de asemenea şi mulţi 
mărunți şi scârboşi. Înainte de remarca aceea a doamnei 
Celina aproape că eram fericit, mă gândeam că acum 
călătoresc cu Aniela şi ne purtăm ca nişte logodnici. Într-o 


clipă mi-a dispărut buna dispoziţie. Eram supărat pe Aniela 
şi mi-am schimbat complet purtarea faţă de ea. Bineînţeles, 
şi-a dat imediat seama şi la Viena, când am rămas pentru un 
moment singuri în sala de aşteptare a gării, m-a întrebat: 

— Te-am supărat cu ceva? 

— Nu, însă te iubesc! am răspuns cu asprime. 

De data asta s-a întristat ea. Poate s-a gândit că m-am 
plictisit de relaţiile noastre senine şi că redevin vechiul 
Leon. lar eu eram de două ori supărat. Eram supărat şi pe 
mine, văzând că toată dedublarea mea spirituală şi toată 
auto-cunoaşterea nu-mi ajută nici măcar să mă stăpânesc 
atunci când îmi este ceva neplăcut. Numai senzațiile 
ulterioare pot constitui un leac pentru cele anterioare, în 
timp ce filosofia mea nu-i bună la nimic. 

Numaidecât după sosire m-am dus la Angeli, însă până am 
ajuns acolo bătuse ora şase şi am găsit atelierul închis. 
Aniela se va odihni până mâine şi vom merge împreună. M- 
am răzgândit. Nu mai ţin să fie în rochie albă. N-o să-i 
apară în tablou decolteul şi braţele, în schimb o voi avea aşa 
cum este în viaţa de toate zilele, adică aşa cum o iubesc cel 
mai mult. 

Seara ne-a vizitat doctorul Chwastowski. E sănătos şi 
robust ca întotdeauna. 

August 

Am avut un vis dezgustător. Încep cu el descrierea zilei de 
astăzi, căci deşi visul în sine e o prostie, totuşi am 
convingerea că o minte sănătoasă nu putea visa aşa ceva. 
De multă vreme am insomnii, dar ieri, de cum am închis 
ochii, m-am prăbuşit într-un fel de amorţeală. Nu ştiu la ce 
oră am visat aceste prostii, însă cred că abia spre ziuă, 
fiindcă atunci când m-am trezit se lumina şi probabil că 
visul n-a durat prea mult. Am visat o mulţime de cărăbuşi şi 
gândaci ieşind prin spaţiul dintre saltea şi pat. Erau mari 
cât cutiile de chibrituri. Apoi i-am văzut mergând în sus, pe 
perete. Şi ciudat cât de concrete îţi apar asemenea vise; 
auzeam clar râcâitul tapetului de hârtie sub ghearele lor. 


Am ridicat ochii şi am văzut pe tavan, într-un colţ, o altă 
grămadă de gândaci, dar niţel altfel, mai mari, albi cu pete 
negre. La unii le vedeam burta, cu două şiruri de picioare, 
care arătau ca nişte coaste. În vis mi se părea totul natural, 
dar foarte scârbos. Îmi era nespus de silă, dar nici nu mă 
temeam, nici nu mă miram. Abia când m-am trezit, când am 
început să gândesc conştient, sila aceea mi-a devenit 
nesuferită şi s-a transformat într-o spaimă, ciu data, teama 
de moarte. Pentru prima dată am simţit aşa ceva şi teama 
mea de moarte gravita în jurul gândului: cine ştie ce 
gândaci scârboşi or exista în mormânt! Pe urmă mi-am adus 
aminte că văzusem nişte asemenea gândaci albi cu pete 
negre într-un muzeu, dar pentru un moment mi s-a părut 
ceva neobişnuit, ceva din apanajul ororii în legătură cu 
descompunerea de după moarte. Am sărit din pat, am 
ridicat transperantul şi lumina m-a' mai liniştit. Pe stradă 
era de-acum mişcare, cărucioarele cu legume treceau trase 
de câini, servitoarele se îndreptau spre piaţă, muncitorii 
spre fabrici. Cel mai bun antidot pentru fantasmagoriile de 
felul acesta este tabloul vieţii normale a oamenilor. Acum 
simt o nevoie imensă de lumină şi viaţă. Concluzia finală: 
nu-s sănătos. Tragedia pe care-o trăiesc mă roade pe 
dinăuntru ca un vierme. Că observ tot mai multe fire albe în 
barbă şi pe cap, asta-i în firea lucrurilor, însă faţa, mai ales 
dimineaţa, ai'e nuanţa cerii, iar mâinile îmi sunt cam 
transparente. Nu slăbesc, dimpotrivă. Cu toate astea am 
certitudinea că-s anemic, tot aşa cum sunt lămurit şi în 
privinţa stărilor mele psihice şi simt că agitația mea creşte 
şi că merg spre ceva rău. 

N-o să înnebunesc niciodată. Nu-mi pot deloc imagina că 
ar putea veni o vreme, când să nu mă mai pot controla. De 
altfel, un medic excepţional, care era în plus şi un om 
deştept, mi-a spus că asta-i imposibil la un anumit grad de 
dezvoltare a conştiinţei de sine. Cred că am mai scris 
despre asta. Însă fără să înnebunesc, s-ar putea să fac o 
boală grea de nervi şi deoarece ştiu cam ce înseamnă, 


mărturisesc absolut sincer, că aş prefera orice altă boală 
dar nu asta. 

În general nu cred în doctori, mai ales în cei convinşi de 
atotputernicia medicinei, însă poate c-ar trebui să mă 
sfătuiesc cu vreunul, în special pentru a o linişti pe mătuşa. 
Ştiu un leac sigur pentru mine: dac-ar muri Kromicki şi m- 
aş căsători cu Aniela, m-aş face sănătos. Dacă ea ar veni la 
mine şi mi-ar spune: Sunt numaia ta l- de asemenea aş fi 
sănătos. Bolile de nervi trebuie tratate tot pe cale nervoasă. 

Însă ea nu vrea să-mi fie leac, chiar de-ar fi vorba de viaţa 
mea. 

Am fost cu ea şi cu mătuşa la Angeli. Astăzi a avut e prima 
şedinţă. Câtă dreptate am avut să afirm că ea-i una dintre 
cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viaţă, 
tocmai pentru că n-are trăsături comune! Angeli o privea cu 
plăcerea cu care te uiţi la o mare şi nobilă operă de artă. De 
cum a văzut-o a devenit bine dispus şi desena cu teribilă 
înflăcărare, fără să ne ascundă deloc cauzele mulţumirii 
sale. 

— În meseria mea, a declarat el, un asemenea model este 
o raritate. Când ai un astfel de model lucrezi altfel... 

Ce faţă! Ce expresie! 

Cu toate că expresia ei era mai puţin încântătoare decât 
de obicei, pentru că fiinţa asta timidă se simţea încurcată, 
ruşinată, şi-i era greu să aibă o faţă şi o atitudine naturală. 
Însă Angeli a înţeles. 

— La şedinţele următoare va fi din ce în ce mai bine, “a 
spus el, te obişnuieşti şi cu asta, ca şi cu orice altceva. 

Din când în când exclama: 

— Trebuie să iasă un portret bun! 

O privea cu plăcere şi pe mătuşa, care are trăsături 
aristocratice, pline de caracter, energie şi vigoare. 
Comportarea ei cu Angeli a fost ceva inegalabil: discuta cu 
el direct şi fără nici un fel de protocol, ca o doamnă din 
lumea mare, care e întotdeauna în ton cu bunele maniere şi 
pe care n-o intimidează nimeni. Angeli e obişnuit să i se 


aducă întotdeauna şi pretutindeni omagii, însă e un om 
deştept şi am văzut că-l amuza purtarea mătuşii. 

Am căzut de acord asupra unei rochii negre de mătase; de 
altfel deosebit de elegante. Chipul Anielei apare minunat în 
ea. Îi ies în relief formele şi totodată supleţea trupului. Nu 
pot nici să mă gândesc şi nici să scriu liniştit despre asta. 
Adresându-se Anielei, Angeli a folosit cuvântul 
mademoiselle. Firea femeii e cochetă, chiar dacă-i ea un 
înger. Am văzut cum scumpei mele iubite asta i-a făcut 
plăcere şi o mulţumire şi mai mare am zărit pe faţa ei când, 
corectat de mine, Angeli a răspuns: 

— Cred c-o să greşesc mereu. Privind-o pe doamna, nu-i cu 
putinţă să nu te încurci... într-adevăr, îmbujorată acum era 
atât de fermecătoare, încât mi-a reveni't iarăşi în minte - de 
data asta mi-o amintesc mai bine decât înainte - poezia pe 
care am scris-o cândva şi la care fiecare strofă se termina 
cu cuvintele: 

Mă mir doar că florile nu cresc Pe urmele paşilor tăi, 
Pasărea mea de aur, dar ceresc, Tu eşti raiul meu, eşti luna 
mai! 

Când am ieşit ne-am îndepărtat o clipă de mătuşa şi i-am 
şoptit Anielei la ureche: 

— Anielka, tu nu ştii, nici nu-ţi dai seama, cât eşti de 
frumoasă! 

N-a răspuns nimic, şi-a plecat doar privirile, aşa cum face 
de obicei în asemenea împrejurări. Totuşi, în tot timpul zilei 
am observat în purtarea ei faţă de mine un uşor, involuntar 
accent de cochetărie. Cuvintele lui Angeli şi ale mele o 
dispuseseră. Înţelegea că o ador şi-mi era recunoscătoare. 

Iar eu nu numai c-o adoram, ci îmi spuneam, ori mai bine 
zis îmi strigam în gând: Să le ia dracul de înţelegeri! O 
iubesc fără nici un fel de rezerve şi graniţe! ... 

Seara am fost la Fliegender Hollănder de Wagner. Abia 
dacă am auzit câte ceva, adică de fapt auzeam şi 
înţelegeam muzica numai prin prisma iubirii mele. Îi 
puneam lui Wagner următoarea întrebare: Ce impresie 


produci asupra ei? Oare o pătrunde muzica ta? O face mai 
aptă de dragoste? O transportă în lumea aceea în care 
iubirea este legea supremă? Numai asta mă interesa. 

Probabil că femeile nu ştiu să iubească atât de exclusiv. 

Întotdeauna ele îşi mai păstrează o parte din suflet pentru 
sine, pentru lume şi pentru impresiile venite din afară. 

August 

Mătuşa ne-a declarat că vrea să plece acasă. Se grăbeşte 
să ajungă la Ploszow şi spune că prezenţa ei aici oricum nu 
ne este necesară, ba chiar mai bine dacă n-o să ne mai 
grăbim din cauza ei şi o să rămânem atâta timp cât este 
necesar pentru lucrul la tablou. Ne-am cam împotrivit cu 
toţii planului ei, mai ales pentru că o persoană atât de în 
vârstă nu trebuie să călătorească singură. M-am simţit 
dator - chit că nu mi-a fost uşor - să-i declar mătuşii, că 
dacă vrea neapărat să plece, atunci o voi însoţi. Recunosc 
că am aşteptat reacţia ei cu o anumită strângere de inimă. 
Din fericire, drăguţa de ea a răspuns cu mare energie: 

— Nici să nu te gândeşti! Dacă Celina o să fie obosită, ori 
n-o să se simtă bine, atunci cine o s-o însoţească pe Aniela 
la pictor? Nu se poate să meargă singură acoâo. 

Şi începu s-o amenințe pe Aniela, cu zâmbet pe buze, dar 
cu fruntea încruntată: 

— Mai ales că pictorul ăla se uită la ea mai mult decât e 
nevoie pentru lucrul la portret şi ea vede şi se bucură. Oho, 
trebuie s-o cunoşti, ca să ştii ce-i poate pielea! 

— Dar, mătuşă, e un om în vârstă, răspunse Aniela râzând 
şi sărutând mâinile mătuşii. 

Aceasta începu să mormăie: 

— Tu, lipiciule, tu! Om în vârstă... hm... dar spune 
complimente! Leon, să fii atent la amândoi! 

Eu am renunţat cu plăcere la călătoria la Ploszow având în 
vedere motivele invocate de mătuşă. Doamna Celina începu 
să insiste ca măcar servitoarea care ne-a însoţit la Gastein 
să meargă cu mătuşa. La început aceasta s-a împotrivit, 


apoi a cedat, când a rugat-o şi Aniela, spunându-i că ele la 
hotel tot n-au nevoie de servitoare. 

Mătuşa a pus imediat să i se împacheteze lucrurile, îi place 
să facă totul repede, aşa că urmează să plece mâine 
dimineaţă. În timpul prânzului am întărâtat-o spunându-i că 
preferă compania cailor ei de curse decât a noastră şi că de 
fapt pentru ei se grăbeşte. A repetat de câteva ori: „Ah, cât 
eşti de prostuţ! Taci din gură!” 

— Dar nu după mult timp, uitând de noi, a început să 
vorbească singură despre cai. 

Astăzi şedinţa a durat foarte mult. Aniela a pozat mai bine. 
Faţa este de-acum pictată în linii mari. 

28 august 

Mătuşa a plecat cu trenul de dimineaţă. Ne-am dus la 
atelier împreună cu doamna Celina, care când a văzut faţa 
Anielei în grund, abia s-a abținut să nu explodeze de 
revoltă. N-are idee de pictură şi de toate fazele prin care 
trebuie să treacă un portret şi de aceea a crezut că rămâne 
aşa, urâtă, fără să semene cu Aniela. A trebuit s-o liniştesc; 
pe urmă Angeli, bănuind despre ce-i vorba a asigurat-o 
râzând, că ceea ce se vede nu-i decât nimfa din care va ieşi 
fluturele. 

Spre mulţumirea tuturor a spus la sfârşit: 

— Cred că acesta va fi unul dintre cele mai bune portrete 
ale mele, căci de mult n-am mai pictat aşa con amore. 

De i s-ar împlini vorbele! 

După terminarea şedinţei m-am dus la operă după bilete. 
Când m-am întors, am găsit-o pe Aniela singură şi din nou 
m-a cuprins ispita ca un uragan. M-am gândit că dacă ea ar 
vrea să vină acum în bravele mele, ar fi un moment tocmai 
bun şi la gândul acesta am simţit cum îmi bate pulsul mai 
tare şi cum pălesc, tremur din tot trupul şi mi se taie 
respiraţia. În cameră era semiîntuneric, perdelele 
acopereau geamurile pe jumătate. Făceam eforturi 
supraomeneşti să-mi înfrâng pornirile, care mă împingeau 
spre ea cu o forţă imensă. Aveam senzaţia că ea dogoreşte 


căldură ca jarul, că e tulburată de aceleaşi gânduri ca şi 
mine. Aş fi putut s-o iau în braţe şi s-o strâng la piept, să-i 
sărut ochii, buzele. O voce lăuntrică îmi spunea: Fă-o, chiar 
dac-ar fi pe urmă să pieri! Ea observă starea în care mă 
aflam, prin ochi îi trecu o licărire de teamă, dar se stăpâni 
imediat şi spuse: 

— Trebuie să fii apărătorul meu până la întoarcerea 
mamei. Înainte îmi era frică de tine, acum însă am atâta 
încredere, mi-e atât de bine cu tine... 

Eu i-am sărutat îndelung mâinile, şoptind cu o voce 
înăbuşită: 

— Dac-ai şti, dac-ai şti ce se petrece cu mine! ...7 

lar ea mi-a răspuns cu compătimire şi tristeţe; 

— Ştiu... şi tocmai de aceea eşti cu atât mai bun; mai 
nobil... 

O clipă am mai luptat cu mine însumi, apoi m-am lăsat 
totalmente dezarmat. N-aveam curaj. lar ea s-a străduit tot 
restul zilei să mă răsplătească. Niciodată n-am citit în 
privirea ei atâta ataşament, niciodată n-a fost atât de 
duioasă cu mine. O fi asta calea cea mai bună pe care o am 
de ales? Poate că tocmai în felul acesta sentimentul se 
acumulează tot mai mult în inima 

Anielei şi o va învinge mai repede? Nu ştiu - şi-mi pierd 
capul... 

Căci, pe de altă parte, mergând pe drumul acesta, la 
fiecare pas sacrific pentru iubire - însăşi iubirea. 

August 

Astăzi s-a petrecut ceva ciudat şi înspăimântător. În timp 
ce poza cât se poate de liniştită, Aniela s-a cutremurat 
brusc, faţa i s-a înroşit, apoi s-a făcut albă ca hârtia. Ne-am 
speriat teribil şi eu şi Angeli. El şi-a întrerupt imediat lucrul, 
rugând-o pe Aniela să se odihnească; eu i-am dat un pahar 
cu apă. După câteva clipe i-a trecut. Voia să pozeze mai 
departe, dar vedeam că se sileşte s-o facă şi că e foarte 
neliniştită. Poate că obosise. Era o căldură sufocantă, 
zidurile erau încinse. Am condus-o acasă mai repede decât 


ieri. Nici în timpul drumului nu şi-a recăpătat felul ei vesel 
de a fi. Când luam prânzul s-a înroşit din nou brusc. Am 
început şi eu şi doamna Celina s-o întrebăm ce are, dar ea 
jura că n-ara nimic. La întrebarea mea, dacă nu vrea să 
chem un doctor, mi-a răspuns cu neobişnuită energie şi 
chiar cu iritare* că n-are nici cea mai mică nevoie şi că se 
simte perfect. Dar tot restul zilei a fost palidă; sprâncenele 
ei negre se încruntau mereu şi faţa îi căpăta o expresie de 
asprime. Cu mine s-a purtat mai rece decât ieri şi chiar 
uneori aveam impresia că-mi evită privirile. Nu înţeleg ce-i 
cu ea. Sunt tare neliniştit. Iarăşi n-o să dorm, iar dac-aş 
adormi prevăd c-o să am nişte vise ca cel pe care l-am 
descris. 

August în jurul meu se petrece ceva cu totul de neînțeles. 
La ora douăsprezece am bătut la uşa doamnelor, voind s-o 
iau pe Aniela la atelier, dar nu erau acasă. Servitoarea de la 
hotel mi-a spus că au cerut să li se aducă o trăsură cam cu 
vreo două ore mai înainte şi că au plecat în oraş. Niţel cam 
mirat, am hotărât totuşi să le aştept. După vreo jumătate de 
oră s-au întors, dar Aniela mi-a întins mâna în tăcere şi a 
trecut mai departe, în camera ei. Am reuşit doar să observ 
că avea faţa tulburată. Credeam că se duce să se schimbe, 
însă doamna Celina mi-a spus: 

— Dragul meu Leon, fii amabil şi du-te la Angeli şi cere-i 
scuze, că Aniela nu poate veni astăzi. Este atât de enervată, 
că n-ar putea în nici un chip să pozeze. 

— Ce are? am întrebat neliniştit. 

Doamna Celina a şovâit un moment, apoi mi-a spus: 

— Nu ştiu; am dus-o la un doctor, dar nu l-am găsit acasă. 
I-am lăsat un bileţel cu rugămintea să vină la noi, la hotel... 
De altfel... nu ştiu... 

N-am putut să aflu nimic mai mult. Am luat o trăsură şi m- 
am dus la Angeli. Când i-am spus că Aniela nu poate să vină, 
mi s-a părut că mă priveşte cu neîncredere. De altfel, 
văzând neliniştea de pe faţa mea, era şi normal. Dar dacă 
ne-o fi bănuind că ne-am răzgândit şi că nu mai vrem 


portretul? Doar nu ne cunoaşte, ar putea crede că o jenă 
financiară este cauza neliniştii mele. Aşa că voind să mă pun 
la adăpost de asemenea bănuieli, am hotărât să-i plătesc 
înainte. Auzind asta începu să se apere cu multă demnitate, 
declarându-mi că el nu primeşte plata decât după 
terminarea tabloului, însă eu i-am spus că nu-s decât 
păstrătorul sumei respective lăsate de mătuşa mea şi 
deoarece s-ar putea să plec între timp, aş prefera să scap 
de grija astă. După o lungă discuţie, care m-a plictisit, a 
rămas cum am propus eu. Am convenit ca şedinţa 
următoare să aibă loc mâine, la ora obişnuită, dacă starea 
sănătăţii doamnei Kromicka o va permite; în caz contrar, 
am promis să-l anunţ înainte de ora zece. 

Cum m-am întors la hotel, m-am dus direct la ele. Aniela 
era în camera ei. Doamna Celina mi-a spus că doctorul abia 
plecase, că n-a spus nimic precis, i-a recomandat doar 
linişte. Nu ştiu de ce mi s-a părut din nou că zăresc pe faţa 
ei o şovăire. Poate că nu era decât nelinişte, ceea ce înţeleg 
perfect, căci şi eu sunt neliniştit. 

Înapoindu-mă în camera mea am început să-mi fac 
reproşuri amare, că totuşi relaţiile noastre, continua lupifl 
interioară pe care o dă Aniela cu sine însăşi şi frământările 
permanente din cauza iubirii mele şi a suferințelor mele nu 
se poate să nu aibă o influenţă negativă asupra stării 
sănătăţii ei. Gândindu-mă la asta simţeam cevs care s-ar 
putea exprima prin cuvintele: Mai bine şi pieri tu, decât să 
se îmbolnăvească ea! 

Mi-era o teamă teribilă, că n-o să” coboare la prânz ca şi 
cum cine ştie ce-ar fi atârnat de asta. Din fericin 

— A coborât, dar în continuare foarte ciudată. La începui 
când m-a văzut, s-a tulburat, apoi a încercat să fie e. De 
obicei, dar n-a reuşit. Lăsa impresia unei persoam care 
tăinuieşte o supărare. Şi probabil că era mai palide decât 
de obicei, căci părul ei şaten mi se părea aproape negru. 

Mă tot bate gândul: oare n-o fi primit veşti proast de la 
Kromicki? Şi dacă da, atunci ce veşti or fi? Poate că banii 


mei sunt în pericol? Dar dă-i naibii de bani Nici toată averea 
mea nu merită ca Aniela să se necăjească fie şi cinci minute. 

Trebuie să lămuresc mâine lucrurile. Sunt aproape sigur 
că-s nişte motive de natură morală şi că totul e în legătură 
cu Kromicki. Ce-o fi putut să-i facă din nou? Doar de vândut 
încă odată moşia n-a mai putut, pentru simplul motiv că n-o 
mai are. 

Berlin, 5 septembrie 

Sunt la Berlin, pentru că fugind de la Viena trebuia să mă 
duc undeva. La Ploszow nu puteam - acolo s-a dus ea. 

Eram atât de convins că nici o putere omenească n-o să 
mă mai despartă de ea, încât însăşi gândul ruperii acestei 
legături mi se părea sălbatic. Dar iată că nu poţi prevedea 
nimic, am plecat şi totul s-a sfârşit. Sunt la Berlin. Am 
senzaţia că mi se învârte în cap roata dinţată a unei maşini. 
Se învârteşte atât de repede, încât mă doare, dar n-am 
înnebunit. Ştiu totul, ţin minte totul. 

Doctorul meu avea dreptate: înnebunesc numai capetele 
slabe. Mie nu mi se putea întâmpla una ca asta, fie şi pentru 
faptul că uneori nebunia e un fel de fericire de vis. 

Septembrie 

Totuşi simt uneori că-mi clocoteşte creierul. Este cât se 
poate de natural că o femeie cinstită, după ce a stat câteva 
luni cu soţul ei a rămas însărcinată, dar mie tocmai 
naturalul acesta mi se pare atât de îngrozitor, încât îmi 
explodează creierul în cap. Nu poţi considera ceva ca pe o 
lege naturală a firii şi totodată ca pe o monstruozitate! Nici 
un cap nu rezistă la asemenea încercare. Ce este de fapt? 
îmi adun tot calmul ca să gândesc şi. Înţeleg că cei care 
sunt zdrobiţi, sunt zdrobiţi de forţa unor întâmplări 
extraordinare. Cu mine e altfel. Pe mine mă zdrobeşte 
cursul normal al lucrurilor. 

Cu cât este mai natural, cu atât e mai îngrozitor. 

Numai contradicții. Ea nu-i răspunzătoare pentru ce s-a 
întâmplat, înţeleg, altfel aş înnebuni! N-a încetat nici o clipă 
să fie virtuoasă - şi totuşi, mai degrabă i-aş fi iertat oricare 


altă crimă decât pe aceasta. Nu pot, pe Dumnezeul meu, nu 
te pot ierta, tocmai pentru că te-am iubit atât de mult! Mă 
crezi oare, că în prezent nu există femeie pe. Lume, pe care 
s-o dispreţuiesc mai mult? Căci de fapt tu ai avut doi: pe 
mine cu dragostea mea platonică şi pe Kromicki - cu cea de 
soţ! 

Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi, dar, sfinte 
jpumnezeule. Îmi vine şi să râd... 

Nici nu mă aşteptam să mai existe un mod de a mă) cupe 
de tine. Şiiată că ai reuşit! 

S septembrie 

Când mă gândesc că totul s-a sfârşit, s-a rupt, ca n-a mai 
rămas nimic, că am plecat - pentru totdeauna. Parcă nu-mi 
vine să cred. Nu mai există Aniela penţiu mine! Dar ce 
există? Nimic! ... 

Atunci de ce mai trăiesc? Nu ştiu! Doar nu din curiozitatea 
de a afla dacă domnul Kromicki va avea băiat sau fată! 

Mă gândesc tot timpul: cât este de natural totul! şi simt 
cum îmi crapă capul. 

Ciudat. Ar fi trebuit să fiu pregătit şi pentru asta. Dar 
niciodată nu mi-a trecut prin minte. Mai degrabă m-aş fi 
aşteptat să mă trăsnească din senin. 

Plecând de la Varşovia, Kromicki a stat câteva zile la 
Ploszow, apoi au fost împreună pe drum, împreună la Viena, 
la Gastein. 

Iar eu în timpul acesta eram cel care le cream o atmosferă 
propice pentru amor. Voluptatea doamnei era aţâţată, inima 
plină de simţăminte! Toată treaba asta are nişte părţi de-a 
dreptul groteşti. 

Sunt un prost fără pereche. De vreme ce am suportat 
şederea soţilor Kromicki împreună, ar trebui să ştiu să 
suport şi consecinţele. Însă, pentru Dumnezeu! nu mintea, 
ci nervii mei nu pot fi de acord cu urmările. Există oameni 
la care aceste două forţe merg împreună; în mine se 
fugăresc şi se muşcă precum câinii. O nenorocire în plus. 


Cum de n-am prevăzut niciodată? Trebuia să mă fi gândit 
că dacă mai există o împrejurare şi mai grea, o lovitură şi 
mai dureroasă decât toate cele de până acum, bineînţeles 
că n-o să mă evite. 

Uneori am impresia că-s persecutat de soartă, care? nu-i 
destul că-mi stabileşte o logică a faptelor care se răzbună 
de la sine, nu se mulţumeşte cu atât, ci mă mai urmăreşte în 
mod special şi mă pedepseşte. Dar de ce? De unde pornirea 
asta. Împotriva mea? Câţi bărbaţi nu iubesc nevestele 
altora şi nu suferă atât! Poate că-s iertaţi numai pentru că 
iubesc mai puţin, mai uşuratic, mai necinstit? Ce dreptate 
ar mai fi şi asta? 

Deci - nu! Nu există în toate astea nimic conştient, * nimic 
dirijat, totul se petrece la întâmplare. 

Septembrie 

Nu mă pot elibera de gândul că până acum toate 
tragediile umane au rezultat cin întâmplări şi nenorociri 
excepţionale, în timp ce a mea decurge din. Desfăşurarea 
normală a lucrurilor. Zău, nu ştiu ce-i mai râu. Normalul 
ăsta e de nesuportat. 

Mi se pare că omul lovit de trăsnet devine rigid, dar nu 
cade imediat. Şi eu tot aşa, m-am ţinut până acum prin 
puterea trăsnetului care m-a lovit, acum însă cred că am să 
mă prăbuşesc. Nu-i bine ce se petrece cu mine. De cum se 
lasă înserarea încep să mă sufoc, fac eforturi să respir şi 
parcă aerul refuză să pătrundă în adâncul plămânilor, am 
senzaţia că respir numai cu o parte din plămâni. Şi ziua şi 
noaptea mă cuprinde din când în când câte o spaimă 
nedefinită, o teamă fără obiect. Simt că se petrece ceva 
îngrozitor cu mine, incomparabil mai rău decât moartea. 

Ieri mi-am pus întrebarea: ce s-ar întâmpla dacă brusc, în 
acest oraş străin, aş uita cum mă cheamă, unde stau şi aş 
porni-o prin întuneric, drept înainte, fără ţel, în lumea 
nebuniei? ... 

Presupuneri bolnăvicioase. De altfel, într-un asemenea caz 
s-ar întâmpla şi cu trupul meu, ceea ce cu sufletul s-a şi 


întâmplat, fiindcă în plan moral nu ştiu unde locuiesc şi 
merg prin întuneric, fără nici un ţel, nebun. 

Totul îmi inspiră teamă, cu excepţia morţii. Să fiu mai clar: 
am sentimentul că nu eu sunt cel care mă tem, ci că spaima 
s-a cuibărit în mine, că există ca o făptură aparte şi tremură 
la orice pas. 

Nu mai suport deloc întunericul. Seara umblu până îa 
epuizare pe străzile luminate cu electricitate. Dac-aş întâlni 
vreun cunoscut, cred că aş fugi până la capătul pământului, 
dar mulţimea anonimă îmi face bine. Când lumea începe să 
se rărească pe străzi, mă apucă groaza. Mă gândesc 
întotdeauna cu teamă la venirea nopţii. Şi nopţile sunt acum 
atât de îngrozitor de lungi! 

Am aproape incontinuu un gust metalic în gură. Prima 
dată l-am simţit când, după ce-am condus-o pe Klara la 
gară, întorcându-mă acasă l-am găsit pe Kromicki; a doua 
oară acum, la Viena, când doamna Celina mi-a anunţat 
„marea noutate”. 

Ce zi a fost şi aceea! După a doua vizită a doctorului, m-am 
dus să întreb de Aniela. Nici prin cap nu-mi trecea să 
bănuiesc ceva. N-am înţeles nimic nici când doamna Celina 
mi-a spus: 

— Doctorul ne asigură că astea-s nişte manifestări pur 
nervoase, aproape fără nici o legătură cu starea ei. 

Şi văzând că nu bănuiesc nimic, a adăugat oarecum 
Stingherită: 

— Căci, trebuie să-ţi spun o mare noutate... 

Şi mi-a spus marea noutate. Când am auzit-o, am simţit 
gust de zinc în gură şi mi s-a făcut frig în creier, exact ca 
atunci când am dat pe neaşteptate ochii cu Kromicki. 

M-am întors în camera mea de hotel. Ţin minte perfect că, 
printre alte senzaţii care mă sfâşiau, era şi nevoia de a 
râde. Însărcinată! Făptura asta eterică, pentru care până şi 
iubirea platonică era ceva nepermis, ea care în loc deiubi 
r e spunea prietenie! 


Simţeam nevoia să râd şi totodată să mă dau cu capul ele 
toţi pereţii. 

Totuşi am rămas conştient... Atât de conştient, încât să 
înţeleg că totul s-a sfârşit odată pentru totdeauna şi că 
trebuie să plec, că nu se poate să nu plec... Şi am îndeplinit 
ca un automat tot ceea ce era legat de plecare. 

Eram suficient de lucid, ca să salvez şi aparențele. De ce? 
Nu ştiu! Doar nu-mi mai păsa... Cu siguranţă că erau nişte 
reflexe automate ale creierului, obişnuit de luni şi ani 
întregi să ascundă adevărul şi să salveze aparențele. I-am 
spus doamnei Celina că am fost la doctor, că m-a găsit 
bolnav de inimă şi mi-a recomandat să plec imediat la 
Berlin, fără nici o clipă de întârziere 

— Şi ea m-a crezut. 

Aniela - nu! I-am văzut ochii lărgiţi ele spaimă, am văzut 
privirea ei de martiră pângărită şi în dedublarea mea 
lăuntrică o voce spunea: ce-i ea de vină? iar celălalt eu avea 
chef s-o scuipe în faţă. 

Oh, de ce am iubit-o atât de mult pe femeia asta! 

Septembrie 

Sunt aproape două săptămâni de când am plecat. Ele s-au 
întors cu siguranţă la Ploszow. Astăzi i-am scris mătuşii de 
frică să nu se sperie pentru starea mea şi să vină aici. 
Uneori mi se pare ciudat că există totuşi o fiinţă căreia îi 
pasă într-adevăr de mine. 

Sunt atâţia bărbaţi care cuceresc nevestele altora, le 
păcălesc, apoi le dau cu piciorul, le părăsesc şi pleacă 
liniştiţi. Eu n-am făcut toate astea, iar dacă ea ar fi fost 
victima mea, aş fi măturat şi pulberea dinaintea paşilor ei şi 
acum nici o putere omenească nu m-ar fi putut desprinde 
de la picioarele ei. Există deci sentimente mai imorale decât 
al meu; însă numai asupra mea s-a prăbuşit o asemenea 
povară, o pedeapsă atât de imensă, că măsurând involuntar 
dimensiunile vinei prin pedeapsa primită deduc că iubirea 
mea a fost o crimă nemaipomenită. 


Este un gen de teamă instinctivă, de care nici scepticismul 
nu te scapă. 

Dar orice morală trebuie să-mi dea dreptate, că e o vină 
mult mai mare să atragi o femeie fără să o iubeşti, să faci cu 
sânge 'Lece tot ceea ce eu am făcut din adâncul inimii. Nu 
poate să existe o pedeapsă şi o răspundere mai grea pentru 
sentimentele mari şi adevărate, decât pentru cele mici şi 
netrebnice. 

— Nu! De aceea iubirea mea este mai presus de orice o 
îngrozitoare nenorocire. 

Un om lipsit de prejudecăţi poate să-şi imagineze ce ar 
simţi, dacă ar avea prejudecăţi; tot aşa şi un om care se 
îndoieşte, poate să-şi dea seama cum ar fi dacă ar fi 
credincios şi s-ar ruga. Eu nu numai că-mi dau seama, dai” 
totul se înmănunchează în mine într-o tânguire atât de 
mare, încât aproape că mă rog. Şi spun: Dacă am greşit, 
doamne, am pătimit totuşi atâta din cauza asta, că poate mi 
s-ar cuveni puţină milă. 

Însă nu ştiu în ce chip ar putea să se manifeste mila faţă 
de mine. E cu totul imposibil. 

14 septembrie 

Ele desigur s-au întors de-acum la Ploszow. Mă mai 
gândesc încă des la ea, pentru că te poţi despărţi de trecut 
numai atunci când ai ceva înaintea ta, iar eu n-ara nimic, 
nimic. Dac-aş fi credincios; m-aş face preot; dac-aş fi un om 
total convins că nu există Dumnezeu, poate că m-aş 
converti. Dar în mine s-au atrofiat celulele spiritului cu care 
poţi crede, aşa cum se usucă o mână. Nu ştiu nimic, în afara 
faptului că nu-mi pot alina suferinţa nici prin religie. 

Când s-a măritat Aniela cu Kromicki am crezut că totul s-a 
terminat între noi. Dar n-a fost adevărat. Abia acum am 
convingerea absolută că s-a terminat totul, 1 căci ne 
desparte nu numai voinţa noastră, nu numai plecarea mea, 
ci ceva care-i în afara noastră, o forţă independentă de noi. 

Viaţa noastră a apucat pe căi atât de diferite, pe care nu le 
mai poate apropia nimic, nici chiar voinţa. Pe drumul Anielei 


vor fi suferinţe, dar va exista şi o lume nouă, sentimente noi, 
o viaţă nouă - în faţa mea nu-i decât pustiul. Cu siguranţă 
că ea înţelege asta la fel de bine ca mine. 

Sunt curios dacă nu-şi spune câteodată: Pe omul acesta l- 
am împins la pieire, poate fără să vreau, dar l-am împins. 

N-am nimic de câştigat şi totuşi parcă aş vrea ca ei să-i 
pară rău de mine. Măcar atât. 

Poate că o să-i pară rău până când o să vină copilul pe 
lume. Pe urmă toate sentimentele ei au să ia alt curs, iar eu 
am să încetez să mai exist pentru ea. Şi asta-i în firea 
lucrurilor şi asta-i o lege a naturii. 

Excelente legi! 

Septembrie 

Astăzi am văzut tipărit cu litere uriaşe pe un afiş numele 
Klarei Hilst. Am uitat, că într-o scrisoare primită la Gastein, 
mă anunţa că va concerta la Berlin. Deci a venit. 
Deocamdată conştiinţa acestui fapt nici nu m-a bucurat, nici 
nu m-a întristat. Doar, fiindcă m-a cuprins iarăşi vechea 
mea nervozitate, gândul că în acelaşi oraş cu mine există un 
suflet cunoscut şi prietenos parcă mă mai linişteşte, nici eu 
nu ştiu de ce. Mi-e suficient gândul. Aş prefera să n-o văd 
pe Klara şi când îmi spun că va trebui totuşi să mă duc la 
ea, mă cuprinde un sentiment neplăcut. Klara are o 
curiozitate grijulie, vrea să ştie totul, întreabă. E înclinată 
spre romantism şi crede că prietenia poate să lecuiască 
toate suferinţele. lar mie mi-ar fi cu totul imposibil să-i spun 
ceva. Adesea n-am putere nici să mă gândesc la ceea ce s-a 
întâmplat... septembrie 

Pentru ce mă mai trezesc dimineaţa? pentru ce exist? ce- 
mi pasă de cunoscuţi, ori de oameni în general? 

Nu m-am dus la Klara, pentru că tot ce poate ea să-mi 
spună nu mă interesează şi mă oboseşte anticipat. Mi-e 
absolut indiferentă lumea întreagă - şi eu ei. 

Septembrie 

Ce bine am făcut că i-am scris mătuşii! Dacă nu, ar fi venit 
aici. lată ce-mi scrie: „Am primit scrisoarea ta chiar în ziua 


când au sosit Celina şi Aniela. Cum te simţi, scumpul meu? 
Spui că bine, dar bine de-adevăratelea? Ce ţi-au spus 
doctorii la Berlin şi cât timp mai rămâi acolo? Trimite-mi o 
telegramă, dacă te mai pot găsi acolo, vin imediat. Celina 
mi-a spus că ai plecat atât de brusc, încât şi ea şi Aniela au 
fost foarte speriate. Dacă mi-ai fi scris că ţi-au recomandat 
o călătorie, de exemplu pe mare, aş fi venit imediat la tine. 
Doar nu-s decât câteva ore de călătorie şi eu mă simt mai în 
puteri ca niciodată. Congestiile pe care le făceam înainte nu 
s-au mai repetat. Mă tem pentru tine şi mi-e frică de o 
eventuală călătorie pe mare. E adevărat că tu eşti obişnuit, 
dar pe mine mă trec fiorii numai când mă gândesc la 
vapoare şi furtuni. Celina se simte bine, Aniela la fel. Ştii de- 
acum noutatea, înainte de a părăsi Viena au mai consultat 
un specialist, care le-a spus că nu mai e nici un dubiu în 
privinţa stării Anielei. Celina e nespus de fericită şi eu de 
asemenea mă bucur. Poate că asta o să-l determine pe 
Kromicki să lase afacerile alea la capătul pământului şi să 
se aşeze în ţară. Aniela va fi cu siguranţă mai fericită, dacă 
va avea un ţel în viaţă. Arată obosită şi parcă zdrobită, dar 
poate că-i numai din pricina drumului. Copilul lui Sniatynski 
a fost grav bolnav de difterie, dar s-a făcut bine.” Citind 
scrisoarea mătuşii am înţeles că pentru mine nu există un 
loc printre ei şi mai ales, nu există lângă Aniela. În curând o 
să-i fie neplăcut chiar şi să-şi amintească de mine. 

Septembrie 

Nu pot deloc să-mi imaginez ce va fi cu mine peste un an, 
doi sau trei. Ce voi face? Lipsa absolută a unui ţel ar trebui 
să excludă viaţa. De fapt pentru mine nu există loc nicăieri 
pe lumea asta. 

Septembrie 

Nu m-am dus la Klara, însă am întâlnit-o pe 
Friedrichstrasse. Când m-a văzut a pălit de bucurie şi 
emoție şi m-a întâmpinat cu atâta efuziune, încât m-a mişcat 
şi pe mine şi-mi era neplăcut în acelaşi timp, simțind că nu 
mă pot revanşa, că toată cordialitatea mea nu-i decât 


exterioară, nu simţeam nici o bucurie în faptul că o 
întâlnisem. Când şi-a mai revenit puţin, şi-a dat seama cu 
nelinişte de schimbările care se oglindeau pe faţa mea. Într- 
adevăr, nu arăt grozav şi am încărunţit puţin. A început să 
mă întrebe de sănătate, iar eu, cu toată recunoştinţa şi 
prietenia ce-i port, simţeam că va fi peste puterile mele s-o 
întâlnesc mai des, aşa că i-am spus că sunt bolnav şi că va 
trebui să plec în curând într-o ţară caldă. M-a luat la ea. Am 
discutat despre mătuşa mea, despre Aniela şi doamna 
Celina. I-am spus câteva fraze neutre. Îmi spuneam, că ea-i 
poate unica făptură de pe lumea asta care m-ar înţelege, 
dar totodată ştiam că în nici un caz nu mi-aş deschide 
sufletul în faţa ei. 

Şi totuşi eu sunt sensibil la bunătatea oamenilor. În clipele 
când ochii albaştri, cinstiţi ai Klarei mă priveau în 
profunzime cu nespus ataşament şi atenţie, de parc-ar fi 
vrut să vadă până în adâncul inimii mele, bunătatea ei mă 
înduioşa în asemenea hal, că-mi venea să plâng. În cele din 
urmă, cu toate eforturile mele, Klara şi-a dat seama că sunt 
cu totul altul decât înainte; a observat cu instinctul ei de 
femeie că trăiesc, vorbesc şi gândesc automat, în timp ce 
sufletul meu este aproape mort. Dându-şi seama de asta 
încetă imediat să mă mai cerceteze şi deveni mai duioasă. 

Vedeam teama şi eforturile ei de a nu mă obosi. Se 
străduia să-mi dea de înţeles că prin căldura pe care mi-o 
dăruieşte nu urmăreşte să mă cucerească, ci doar să-mi fie 
bine alături de ea. 

Îmi era” într-adevăr bine, dar oboseam. Mintea mea nu-i 
capabilă acum de nici un efort, de nici o concentrare, nici 
măcar atât cât necesită discuţia cu o prietenă. În plus, de 
vreme ce a dispărut marele scop al vieţii mele, restul îmi 
pare atât de fără sens, încât îmi pun mereu întrebarea: la 
ce bun? ce câştig? 

Septembrie 

Niciodată până acum n-am avut o noapte atât de 
îngrozitoare. Eram teribil de înspăimântat şi coboram parcă 


nişte scări infinite, într-un întuneric tot mai mare, unde se 
petreceau nişte lucruri pe cât de înfiorătoare, pe atât de 
clare. M-am hotărât să părăsesc Berlinul, căci sub cerul lui 
de plumb te poţi înăbuşi. Mă duc la Roma, la casa mea de 
pe Babuino şi mă voi stabili acolo. Consider absolut 
încheiate socotelile mele nu numai cu Aniela, * ci cu lumea 
întreagă, aşa că voi putea vegeta liniştit la Roma, până mi-o 
veni ceasul. Numai să am linişte! Vizita de ieri la Klara m-a 
convins, că şi dac-aş vrea, ' n-aş mai putea să trăiesc cu 
oamenii, că n-am nici măcar cu ce să le plătesc pentru 
bunătate. Am fost exclus din viaţă, sunt în exteriorul ei şi 
chit că simt un pustiu de nedescris, nu mai am chef să revin. 

Gândul plecării la Roma, la schivnicia mea de pe Babuino 
îmi surâde - ce-i drept cam palid şi trist - dar prefer asta, 
decât orice altceva. De acolo am plecat în lume, ca pasărea 
din cuib şi tot acolo se cade să mă întorc târâindu-mi aripile 
frânte, ca să-mi aştept sfârşitul. 

Acum scriu dimineaţa, căci seara cobor întotdeauna în 
subteranele în care sălăşluieşte teama. Astăzi am să mă duc 
la concertul Klarei, am să-mi iau rămas bun, iar mâine plec. 
În drum am să mă opresc la Viena. Poate că am să trec pe la 
Angeli - nu-s sigur. Acum nu mai sunt niciodată sigur de ce 
voi face ori voi simţi a doua zi. 

Am primit o scrisoare de la Klara, în care mă roagă să mă 
duc la ea după concertul de astăzi. La concert am să merg, 
pentru că alături de mulţimea aceea de oameni sănătoşi mă 
simt mai în siguranţă, nu mă obosesc, fiindcă nu cunosc pe 
nimeni, nu văd decât masa. La ea însă n-am să mă duc. E 
prea bună. Se spune că cei care mor de foame, cu o 
anumită perioadă înainte de moarte nu mai suportă 
mâncarea. Aşa şi organismul meu spiritual nu mai suportă 
bunătatea şi consolarea. 

Nu mai suportă nici amintirile. Mi-am dat seama că în 
afara cauzelor morale mai erau şi altele care mi-au făcut 
atât de grea vizita la Klara. De exemplu, un lucru mărunt, 
pe care l-am înţeles abia după aceea. Foloseşte acelaşi 


parfum pe care i l-am adus Anielei de la Viena, când eram la 
Gastein... Am constatat în repetate rânduri că dacă o 
persoană foloseşte un anumit parfum, pe urmă nimic nu ţi-o 
aminteşte cu mai multă pregnanţă decât mirosul. 

Septembrie 

Sunt bolnav de tot. Am. Răcit ieri când m-am întors acasă. 
În sala de concert fusese foarte cald, înăbugşitor chiar, iar 
când am ieşit afară nu mi-am pus pardesiul şi am ajuns la 
hotel înlemnit de frig. De câte ori respir am senzaţia că 
umflându-se plămânii intră în ascuţişul unor ace ascunse 
sub omoplaţi. Mi-e când cald, când frig şi nu-mi pot 
astâmpăra setea. Mă cuprinde uneori o slăbidune atât de 
mare, încât simt că n-aş putea nici să cobor scările. Nici 
vorbă de plecare. N-aş fi în stare să mă urc singur în vagon. 
Acum când scriu, îmi aud respiraţia şuierătoare, de trei ori 
mai iute decât de obicei. Sunt convins că dacă aş fi fost într- 
o altă stare de nervi, aş fi avut puterea să rezist la frigul de 
ieri, n-aş fi răcit, însă în halul în care mă aflu, nu mai am 
nici o rezistenţă. Fără îndoială am aprindere de plămâni. 

Mă voi ţine pe picioare atât cât voi putea. Azi dimineaţă, 
cum mi-am dat seama că sunt bolnav, i-am scris mătuşii cn 
sunt sănătos şi că peste câteva zile plec de aici. lar peste 
câteva zile, dacă voi mai fi conştient şi dacă voi avea destulă 
putere, îi voi scrie acelaşi lucru. Am rugat-o să-mi trimită 
scrisorile şi telegramele ce vor sosi pentru mine pe adresa 
bancherului B. Din Berlin. Mă vai strădui ca nimeni de la 
Ploszow să nu afle de boala mea. Ce bine că ieri mi-am luat 
rămas bun de la Klara! 

Septembrie 

Mi-e mai rău decât ieri, dar mă ţin pe picioare. Am 
temperatură şi cred că printre gândurile mele se strecoară 
vedenii cauzate de febră. Mai ales când închid ochii se 
şterge aproape cu totul graniţa dintre realitate şi ceea ce 
născoceşte mintea mea bolnavă. Totuşi, în cea mai mare 
parte a zilei mă mai controlez încă. Mă tem ca febra să nu 
mă răpună şi să nu-mi pierd de tot cunoştinţa. 


lată deci că eu, un om înzestrat de soartă mai bine decât 
alţii, care aş fi putut să-mi întemeiez un cămin, o familie, să 
mă înconjor cu fiinţe iubitoare - stau acum singur şi bolnav, 
într-un oraş străin şi n-are cine să-mi dea un pahar cu apă. 
Poate că şi pe Aniela aş fi putut-o avea lângă mine... Nu mai 
pot... 

14 octombri* 

Iau din nou tocul în mână după trei săptămâni. Klara nu-i 
aici. Acum s-a liniştit că m-am însănătoşit de-a binelea şi a 
plecat la Hanower, dar se întoarce peste zece zile. M-a 
îngrijit tot timpul cât am fost bolnav. A adus doctori şi dacă 
n-ar fi fost ea, cu siguranţă că aş fi murit. Nu-mi mai 
amintesc precis, a treia sau a patra zi de boală a apărut la 
mine. Eram conştient, însă atât de bolnav, încât văzând-o 
am rămas absolut indiferent, ca şi cum n-ar fi venit la mine, 
ori ca şi cum venirea ei ar fi fost lucrul cel mai normal. A 
intrat în cameră cu un doctor şi singurul amănunt care mi-a 
atras atenţia a fost părul lui bogat, alb şi creţ. După ce m-a 
consultat, medicul a început să-mi pună tot felul de 
întrebări, mai întâi în germană, apoi în franceză, iar eu deşi 
înţelegeam perfect totul, nu răspundeam nimic, căci nu 
simţeam nici cea mai mică nevoie să răspund şi nu eram în 
stare să mă silesc, ca şi cum voinţa mi-ar fi fost la fel de 
bolnavă ca şi trupul. 

În ziua aceea m-au obosit cu ventuzele, pe urmă am zăcut 
liniştit, fără să simt nimic. Uneori mă gândeam că precis am 
să mor, fără însă a da acestui gând o importanţă mai mare 
decât celorlalte lucruri care se petreceau în jurul meu. Este 
posibil ca în orice boală mai grea. Chiar atunci când eşti 
conştient, să pierzi calitatea de a deosebi lucrurile mari de 
cele mici, în timp ce atenţia, nu ştiu de ce, îţi este atrasă 
numai de amănunte. În ziua aceea, în afară de părul 
doctorului mă mai preocupa mişcarea închizătorii de sus şi 
de jos de la uşa camerii alăturate, în care se hotărâse să 
locuiască Klara. Ţin minte, că nu-mi luam ochii de la zăvorul 


acela, ca şi cum mişcarea lui ar fi fost deosebit de 
importantă pentru mine. 

După puţin timp a venit felcerul, care urma să mă 
îngrijească sub supravegherea Klarei. A început să-mi 
spună nu ştiu ce şi Klara i-a poruncit să tacă. 

Totuşi mă oboseşte scrisul şi acum, aşa că mă întrerup. 

Octombrie 

Nervii mei s-au mai calmat în timpul bolii, nu mai am 
spaimele care mă chinuiau atât de mult. Aş vrea să se 
înapoieze Klara cât mai repede. Nu de dor, ci din egoismul 
omului bolnav, care simte că îngrijirea şi atenţia de care s-a 
bucurat nu pot fi înlocuite cu nimic. Ştia că acum nu va mai 
locui aici, în camera de alături, însă prezenţa ei mi-ar da 
puteri. Când eşti slab şi neajutorat te legi de forţa 
ocrotitoare, cum se ataşează copilul de mamă. Sunt ferm 
convins că nici o altă femeie n-ar fi făcut pentru mine ceea 
ce a făcut Klara, că oricare ar fi preferat să respecte 
convenienţele, decât să salveze un om. Gândindu-mă la asta 
simt în gură un gust amar, iar în minte îmi vine un singur 
nume... Dar astea-s lucruri pe care e mai bine să nu le laşi 
să ţi se vânture prin cap atâta vreme cât n-ai putere să te 
războieşti cu ele... 

Klara dormea îmbrăcată pe sofaua din camera alăturată, 
cu uşa deschisă. De câte ori mă mişcăm, era imediat lângă 
mine. O vedeam noaptea aplecată deasupra patului meu, 
ciufulită, cu ochii umflaţi de oboseală şi nesomn. Ea singură 
îmi dădea medicamentele, singură mă ridica în pat, să mă 
sprijin de perne. În clipele de luciditate, când voiam să-i 
mulţumesc, îmi făcea semn cu degetul pe buze, că doctorul 
mi-a interzis să vorbesc. Nu ştiu câte nopţi n-a dormit. Era 
atât de ostenită, încât ziua, stând pe fotoliul de lângă mine, 
aţipea uneori la mijlocul frazei. Se trezea, îmi zâmbea şi 
adormea la loc. Noaptea se plimba îndelung prin camera ei 
ca să-şi gonească somnul, însă atât de încet, că n-aş fi ştiut 
dacă nu i-aş fi văzut umbra, prin uşa deschisă, cum se mişcă 
pe perete. Odată când era lângă mine, nemaiştiind cum să-i 


mulţumesc, i-am ridicat mâna la buze; atunci ea s-a aplecat 
repede şi a sărutat-o pe a mea, înainte de a fi reuşit să mi-o 
retrag. Şi trebuie să spun că nu întotdeauna am ştiut să fiu 
recunoscător faţă de ea. Când eşti bolnav te supără fie ce - 
pe mine mă enerva statura ei înaltă. Eram cumva supărat 
pe ea, că nu e ca Aniela. Mă obişnuisem în ultima vreme să 
apreciez farmecul şi frumuseţea femeilor numai în măsura 
în care se apropiau de farmecul şi frumuseţea celeilalte. 
Câteodată privind-o pe Klara mă revolta gândul că ea e 
frumoasă nu pentru că natura ar fi voit dinadins s-o facă aşa 
şi nu datorită rasei,. Ci pur şi simplu dintr-o întâmplare 
fericită. De altfel, adeseori capul frumos al unor femei îmi 
trezise asemenea gânduri. Sunt unele nuanţe sesizabile 
numai pentru un ochi foarte expert şi foarte sensibil. 

Erau totuşi clipe, mai ales noaptea, când privind faţa 
Klarei slăbită, micşorată, suptă de atâta veghe, aveam iluzia 
că o văd pe cealaltă... Mai ales când stătea în întuneric, nu 
departe de patul meu. Vedenii provocate de febră şi de 
mintea mea bolnavă, penstru care nu există imposibilul. Din 
când în când aiuram şi - mai bine aş fi murit! - o strigam pe 
Klara cu numele celeilalte şi vorbeam cu ea ca şi cum ar fi 
fost cealaltă. De toate astea îmi amintesc ca prin vis... 
octombrie 

Bancherul B. Mi-a trimis câteva scrisori de la mătuşa mea. 
Mă întreabă de sănătate şi de planurile mele de viitor. Scrie 
despre treierat, dar nimic de oamenii de la Ploszow. Nici 
măcar nu ştiu dacă trăiesc ori au murit. Ce mod ciudat şi 
enervant de a scrie scrisori! Mult mă interesează pe mine 
treieratul şi toată gospodăria de la Ploszow! I-am răspuns 
imediat fără să-i ascund nemulţumirea. 

Octombrie 

Astăzi am primit o telegramă de la Kromicki, adresată la 
Varşovia. Mătugşa în loc să-mi telegrafieze conţinutul; a pus- 
o într-un plic şi mi-a trimis-o prin poştă. Kromicki mă 
imploră, ca pentru salvarea propriilor mei bani şi a soartei 
lui să-i mai trimit încă douăzeci şi cinci de mii de ruble. Am 


citit şi am dat din umeri. Ce-mi mai pasă acum de Kromicki 
şi de banii aceia! Ducă-se! Dac-ar şti Kromicki care au fost 
motivele că l-am ajutat prima oară, n-ar mai cere nimic 
acum. N-are decât să-şi suporte pierderile cu calmul cu 
care o suport şi eu pe a mea: De altfel, îl aşteaptă marea 
noutate, care o să-l bucure. Bucuraţi-vă cât vreţi, faceţi câţi 
copii vreţi, dar dacă-mi cereţi să mă mai şi gândesc la 
viitorul lor - zău că-mi cereţi prea mult. 

Măcar dacă ea nu m-ar fi sacrificat cu atâta egoism pentru 
aşa numitele ei principii... Dar, destul, căci mi se răscoleşte 
creierul în cap! Lăsaţi-mă cel puţin să bolesc în linişte... 
octombrie 

Nu m-au lăsat! M-au găsit şi aici! Din nou de două zile nu 
mai am linişte, din nou mă ţin cu mâinile de cap să nu-mi 
crape ţeasta de roata aia dinţată, care se învârte înăuntru. 
Iarăşi mă gândesc la Ploszew, la ea şi la pustiul din viaţa 
mea. Ce înfiorător este când simţi dintr-odată lipsa ţelului 
pentru care şi cu care trăiai! Nu ştiu dacă boala mi-a slăbit 
minţile, dar pur şi simplu nu mai înţeleg unele manifestări 
pe care le observ la mine. lată, am impresia că gelozia 
continuă să existe, cu toate că dragostea a murit. 

Şi sunt gelos de două ori, nu numai pentru fapte, ci şi 
pentru sentimente. Se zbuciumă totul în mine la gândul că, 
copilul care va veni pe lume va cuceri inima Anielei, ba mai 
mult - asta mă doare în mod special - o va înclina spre 
Kromicki. 

Acum chiar dacă ar fi liberă, n-aş mai vrea-o, dar nu 
suport gândul că-l va iubi pe soţul ei. Mi-aş da şi restul de 
viaţă, ca să n-o mai iubească nimeni şi nici ea pe nimeni. Cu 
condiţia asta aş mai putea trăi. 

Octombrie 

Dacă nu mă va salva nici planul care îmi umblă acum prin 
cap, atunci mă voi îmbolnăvi din nou de cine ştie ce, ori voi 
înnebuni. lată, fac următoarea socoteală: Ce mi se mai 
cuvine de la viaţă? Nimic! Ce mă mai aşteaptă? Nimic! 
Dacă-i aşa, atunci nu există nici un motiv care să mă 


împiedice să dăruiesc persoana mea cuiva, pe care-l poate 
face fericit un asemenea dar. În prezent nu mai dau nici doi 
bani pe viaţa mea, pe inteligenţa mea, pe capacitatea mea, 
pe mine în general; în plus, n-o iubesc pe Klara, dar ea mă 
iubeşte. Dacă ea vede în mine fericirea supremă a vieţii 
sale, ar fi din partea mea o cruzime să-i refuz ceva ce 
pentru mine preţuieşte atât de puţin. Mă simt doar dator 
să-i spun clar cum sunt, ca să ştie ce ia. Cu atât mai rău 
pentru ea dacă n-o va speria adevărul - dar asta-i treaba ei! 

În tot planul acesta pe mine mă atrage doar un singur 
lucru: că astfel se va adânci şi mai mult prăpastia care mă 
desparte de cealaltă femeie. Îi voi arăta că dacă ea a săpat 
prăpastia în partea dinspre ea, pot şi eu să fac la fel pe 
malul dinspre mine. Abia atunci va fi adevăratul sfârşit, 
pentru că eu încă şi acum mă mai gândesc la ea. Constat 
asta cu mânie. 

Poate că acum nu simt decât ură, dar nu-i încă indiferenţă. 

Doamna Kromicka şi-o fi închipuind cu siguranţă, că mă 
despart de ea pentru că aşa se cuvine, eu o să-i demonstrez 
că o fac şi pentru că vreau. Cred că cu cât voi pune un zid 
mai gros între noi, cu cât zidul acesta o va ascunde mai bine 
de privirile mele, cu atât o voi uita mai repede şi mai 
definitiv. 

În privinţa Klarei, repet, n-o iubesc, dar ştiu că ea mă 
iubeşte. În afară de asta, îi sunt dator recunoştinţă, în 
timpul bolii aveam momente când numeam în gând 
sacrificiul ei sentimentalism german; dar, să fim drepţi* 
cealaltă n-ar fi fost capabilă de un asemenea 
sentimentalism. Căci, la înaltul ei simţ moral ar fi fost mai 
normal să lase un om să moară fără ajutor, decât să-l vadă 
fără cravată. Numai soţul legitim are un asemenea 
privilegiu. Klara nu s-a uitat la nimic. Şi-a neglijat muzica, s- 
a expus pentru mine la trudă, la nopţi nedormite şi probabil 
la cleveteala oamenilor, dar nu m-a părăsit. 

M-am îndatorat la ea şi mă voi plăti. Îi voi plăti rău şi cu 
rea credinţă, căci mă ofer numai pentru că nu-mi pasă de 


mine, că mi-e totul indiferent, că nu-s decât o zdreanţă şi nu 
un om întreg. Dar, de vreme ce ea preţuieşte zdreanţa asta 
mai presus de propria ei viaţă, atunci fie, îi voi aparţine. 

Numai pe mătuşa o va lovi pasul meu; îi va leza şi 
sentimentele naţionale şi de clasă. Dacă ar şti însă ce s-a 
petrecut în ultimul timp în inima mea, ar prefera căsătoria 
asta iubirii celeilalte. N-am nici o îndoială în privinţa asta. 

Şi ce contează că strămoşii Klarei au fost, pare-mi-se; 
ţesători? Eu n-am nici un fel de prejudecăţi, n-am decât 
nervi. lar vederile mele ocazionale sunt de fapt liberale...; 
Dar despre aceste principii nu merită nici măcar să discuţi. 
Abia la ananghie îţi dai seama de toată nimicnicia lor. 

Fără să vreau mă gândesc mereu cum o să reacționeze 
Aniela la hotărârea mea. Într-atât m-am deprins să văd totul 
prin prisma ei, încât mi-a rămas şi acum ca un viciu 
dureros. 

Octombrie 

Astăzi de dimineaţă i-am trimis Klarei o scrisoare. Voi 
primi răspunsul mâine, sau poate c-o să vină chiar ea 
personal încă de astă seară. 

După amiază am primit a doua telegramă de la Kromicki. 
E în ea toată disperarea care încape în câteva cuvinte. 
Probabil că totul a luat o întorsătură cât se poate de rea, nu 
mă aşteptam să-l văd ruinat atât de repede. Cine ştie ce 
împrejurări neaşteptate au mai survenit, pe care nu le 
prevăzuse. 

Pierderea banilor mei nu va şti, rbi prea mult averea, voi 
rămâne în continuare un om mai mult decât avut - dar 
Kromicki! ... 

De ce să mint? într-un ungher al inimii sunt mulţumit de 
ruina asta, căci de acum încolo vor trăi numai din ce le va 
da mătuşa mea, care după cum spune singură este 
administratoarea avutului familiei Ploszowski. 

N-am de gând să-i răspund lui Kromicki. Dacă totuşi m-aş 
decide s-o fac, singurul lucru pe care i l-aş spune ar fi 


felicitarea pentru că are un urmaş. Mai târziu o să fie 
altceva, o să le ofer o pâine, ba chiar abundentă. 

Octombrie 

Klara n-a venit ieri şi astăzi până la ora asta, adică până 
seara n-a sosit răspunsul ei. Mă miră cu atât mai mult, cu 
cât până acum îmi scria zilnic. Nu m-ar mira tăcerea ei, 
dacă aş presupune că stă pe gânduri fie şi zece minute. 

Voi aştepta cu răbdare. Dar ar face bine să nu mai întârzie. 
De un lucru sunt sigur: dacă n-aş fi expediat scrisoarea 
aceea, poate aş fi trimis alta similară, dar dacă ar fi posibil 
s-o retrag acum, cred că aş retrage-o. 

Odomhrie 

lată ce-mi scrie Klara: 

... Dragul meu domn Leon, După primirea scrisorii 
dumitale am fost atât de nebună de fericire, încât am vrut 
să mă întorc imediat la Berlin. Dar tocmai pentru că te 
iubesc din toată inima am ascultat vocea care-mi spunea că 
dragostea oricât ar fi de mare nu trebuie să fie un egoism 
exacerbat şi că nu-mi este permis să te sacrific pe 
dumneata pentru mine. 

Dumneata nu mă iubeşti, domnule Leon. Mi-aş da viaţa să 
fie altfel, dar nu este. Scrisoarea dumitale este pornită 
numai dintr-un elan de recunoştinţă şi dintr-o anumită 
disperare. Din prima clipă când ne-am întâlnit; la Berlin mi- 
am dat seama că nu eşti nici sănătos, nici fericit şi atât de 
mult m-a neliniştit starea dumitale, încât cu toate că ţi-ai 
luat rămas bun de la mine şi m-ai anunţat că pleci, am 
trimis totuşi la hotel să afle dacă într-adevăr ai plecat şi 
apoi am trimis zilnic pe cineva, până când mi s-a spus că 
eşti bolnav. Pe urmă, vegnindu-te în timpul bolii m-am 
convins că era îndreptăţită şi cea de a doua temere a mea, 
în sensul că ascunzi o mare supărare, ori că te-a lovit una 
din acele dezamăgiri dureroase, după care ţi-e greu să te 
mai împaci cu viaţa. 

Acum am convingerea - şi numai Dumnezeu ştie cât îmi 
este de greu - că vrei să-ţi legi viaţa de a mea ca să înăbuşi 


ceva, să uiţi, să-ţi închizi o anumită cale. Ţinând seama de 
această bănuială, aş putea eu oare să fiu de acord cu un 
asemenea pas? Respingând cererea dumitale voi fi în cel 
mai rău caz foarte nefericită toată viaţa, dar nu voi putea 
să-mi reproşez niciodată: eşti o povară pentru el, eşti 
ghiuleaua atârnată de picioarele lui. Eu te-am iubit mai 
presus de orice, de când te-am cunoscut, deci de mult, aşa 
că m-am obişnuit cu tristeţea şi zbuciumul ce decurg din 
despărţire, din lipsa oricărei speranţe şi din certitudinea că 
nu sunt iubită. Mi-e greu să trăiesc astfel, dar e o situaţie pe 
care o pot plânge prin lacrimi, ca o femeie obişnuită, ori ca 
artist - prin muzică, îmi rămâne consolarea că gândindu-te 
la mine uneori vei spune: „sora mea cea bună”. Şi asta mă 
ţine în viaţă. Dacă aş accepta să fiu soţia dumitale şi aş 
constata că regreţi hotărârea de-acum, că nu eşti fericit şi 
că mă urăşti, aş muri cu siguranţă. 

În plus, îmi spun: ce-ai făcut atât de extraordinar, prin ce 
ai meritat să ţi se ofere o fericire atât de nemăsurat de 
mare? Mă trec fiorii când mă gândesc la această fericire. 
Poţi oare înţelege că e posibil să iubeşti nu numai din tot 
sufletul, ci şi cu umilinţă? Eu ştiu că este posibil, pentru că 
aşa te iubesc. 

Şi faptul că n-am curaj să mă dezbar cu totul de speranţă 
mi se pare o cutezanţă fără seamăn. Nu mi-o lua în nume de 
rău. Dumnezeu este milostiv, iar omul doreşte atât de mult 
să fie fericit, încât n-are puteri să închidă porţile fericirii în 
faţa sa pentru totdeauna. Dacă peste jumătate de an sau 
peste un an sau oricând altădată în viaţă îmi vei repeta că 
mă vrei, atunci voi fi răsplătită pentru tot şi pentru ceea ce 
am suferit şi pentru lacrimile pe care nu mi le pot reţine 
nici acum. Klara.” 

Sunt un om care ştiu să simt şi să apreciez fiecare cuvânt 
din scrisoarea asta. Nu-mi scapă nimic şi-mi spun: cu atât 
mai mult merită să revii, căci este o inimă cinstită, simplă şi 
iubitoare. 


Dar sunt totodată un om foarte obosit, căruia i s-a luat 
puterea de a trăi, care compătimind nu iubeşte, căci în 
celălalt sentiment a investit tot ce avea şi care vede clar că, 
odată plecat, îi va fi imposibil să se mai întoarcă. 

Octombrie 

Acum sunt absolut convins: Klara nu se va mai înapoia la 
Berlin. Mai mult chiar, cred că plecând la Hanower 
hotărâse să nu se mai întoarcă. A vrut să evite mulţumirile. 

Mă gândesc la ea cu durere şi recunoştinţă. Durere - 
pentru că n-a nimerit un altfel de om decât pe mine. Parcă 
în toate astea e o ironie a soartei. Dac-aş fi iubit-o pe Klara 
cu a suta parte din cât am iubit-o pe Aniela, am fi putut 
întemeia o viaţă fericită. Dar să mă mint singur? Nu! Eu 
sunt încă sub jugul amintirilor. Mi-o amintesc pe Aniela aşa 
cum era la Ploszow, la Varşovia, la Gastein - şi nu-mi pot 
desprinde gândurile de trecut. De altfel, nici nu-i de mirare, 
după cât m-am consumat. Cum putea să fie altfel? Cel mai 
greu îi este omului să nu ţină minte. 

Mă surprind merau depanând amintiri legate de Aniela. 
Voind să mă eliberez de ele ar trebui să-mi dau seama că ea 
e acuim cu totul alta, că sentimentele ei vor lua sau poate 
au şi luat o altă turnură şi că eu nu mai reprezint nimic 
pentru ea. 

Înainte preferam să nu mă gândesc la asta, căci îmi crăpa 
capul, acum o fac uneori dinadins, altfel nu ştiu cum m-naş 
apăra, de vocile oare se ridică în mine întrelbândiu-mă tot 
mai des: ce-i ea de vină că va da naştere acestui copil? de 
unde ştii ce se petrece în sufletul ei? n-ar fi femeie, dacă nu 
şi-ar iubi copilul după ce-l va aduce pe lume, dar cine ţi-a 
spus că acum nu se simte la fel de nefericită ca şi tine? 

Uneori am bănuiala că ea poate fi chiar mai nefericită 
decât mine şi atunci aş vrea să mă mai îmbolnăvesc încă 
odată de aprindere de plămâni. Întrnun asemenea haos de 
gânduri viaţa devine imposibilă. 

Octombrie 


Pe măsură ce mă însănătoşesc, revin tot mai mult la eenaul 
vicios dinainte. Doctorul speră că peste câteva zile voi putea 
pleca. Şi voi pleca, pentru că aici sunt prea aproape de 
Varşovia şi de Ploszow. Poate că-i numai o ciudăţenie de-a 
mea, dar am impresia că la Roma, în casa de pe Babuino voi 
fi mai liniştit. Nu pot să jur că nu mă voi mai gândi la trecut 
- dimpotrivă, mă voi gândi de dimineaţa până seara, dar 
poate că o voi face aşa cum probabil gândesc călugării 
închişi în mănăstire. De altfel, pot eu să ştiu cum va fi?! Aici 
nu mai vreau să rămân. Pe drum voi trece pe la Angeli. 
Trebuie să am portretul ei la Roma. 

2 noiembrie 

Părăsesc Berlinul, renunţ la Roma şi mă întorc la Ploszow. 
Am scris mai de mult: „Nu-i numai femeia pe care o iubesc 
cel mai mult, ci şi fiinţa cea mai dragă de pe lume.” Da! Da! 
Poate să se cheme nevroză, ori nebunie senilă, sau oricum 
altfel, mi-e perfect egal. Am dragostea asta în sânge şi-n 
inimă. Plec la Ploszow şi-o voi sluji, o voi îngriji, o voi păzi şi 
nu. Vreau, altceva drept răsplată, decât s-o pot vedea. 

Mă mir cum de-am putut presupune că ar fi posibilă viaţa 
fără s-o văd. Scrisoarea mătuşii a scos la iveală ceea ce 
mocnea în mine. lată ce-mi scrie; „Nu ţi-am scris nimic 
despre noi, fiindcă n-aveam nimic vesel să-ţi comunic şi 
deoarece nu ştiu să mint, am preferat să tac, decât să te 
neliniştesc, mai ales că nu erai sănătos. Sunt foax'te 
necăjită din pricina lui Kromicki şi aş vrea să-ţi cer sfatul. 
Bătrânul Chwastowski mi-a arătat o scrisoare de la băiat, în 
care acesta scrie că afacerile lui Kromicki sunt într-o stare 
îngrozitoare, iar el personal ameninţat de a fi tras la 
răspundere în faţa tribunalului. L-au înşelat toţi. I s-a cerut 
deodată o cantitate mare de mărfuri şi deoarece termenul 
era scurt, el n-a putut controla dacă mărfurile furnizate 
erau bune sau nu. A reieşit că totul era prost, stricat, fals - 
toată marfa a fost aruncată şi e posibil ca Kromicki să fie 
dat în judecată pentru înşelătorie. De l-ar feri Dumnezeu 
măcar de asta, mai ales că este totalmente nevinovat. Ruina 


ca ruina, dar cel puţin să nu-i fie numele acoperit de 
oprobiu! îmi tot bat capul şi nu ştiu cum să-l salvez. Mi-e 
teamă să risc suma pe care am destinat-o Anielei, dai' pe 
altă parte tare aş vrea să-l scap de proces. Dă-mi un sfat, 
Leon, că tu eşti deştept şi ştii întotdeauna să născoceşti 
ceva bun. Nu le-am spus nimic nici Celinei, nici Anielei, mai 
ales că Aniela mă nelinişteşte teribil. Nici nu-ţi poţi da 
seama ce se petrece cu ea. Celina e o femeie virtuoasă, dar 
prea a exagerat întotdeauna cu pudoarea şi aşa a crescut-o 
şi pe Anielka. Nu mă îndoiesc că o să fie cea mai bună 
mamă, dar mă înfurie uneori, că dacă te hotărăşti să te 
măriţi trebuie să accepţi şi urmările. Aniela e însă atât de 
disperată, de parcă ar fi o mare ocară. Zilnic văd urme de 
lacrimi pe obrajii ei. Mi-e milă când mă uit la faţa ei trasă, la 
ochii duşi în fundul capului, la faptul că-i mereu gata să 
plângă, la expresia de durere şi umilinţă pe oare o poartă în 
priviri. De când sunt n-am văzut o femeie care să suporte 
atât de greu sarcina. Am încercat şi cu binele şi cu răul - 
nimic! îţi spun sincer că o iubesc prea mult, ori poate că 
labătrân eţe îmi pierd energia dinainte. În plus, e atât de 
cumsecade! Dac-ai vedea cum mă întreabă zilnic de tine: n- 
ai scris? eşti sănătos? unde te-ai hotărât să pleci? cât de 
mult vei mai rămâne la Berlin? Ştie că mie-mi place să 
vorbesc despre tine şi special discută ore întregi pe tema 
asta. De i-ar da Dumnezeu putere să suporte necazurile 
care o aşteaptă! Mi-e atât de frică pentru sănătatea ei, încât 
nu îndrăznesc să spun nici o vorbă despre situaţia în care 
se află Kromicki. Dar mai devreme sau mai târziu tot o să 
afle. Nu i-am spus nimic nici Celinei, care la rândul ei e 
foarte frământată de surescitarea Anielei şi nu poate să 
înţeleagă de ce-o fi luând aşa în tragic starea de acum.” 

De ce? Eu sunt singurul om din lume care înţeleg de ce, 
numai eu aş putea răspunde la întrebarea aceasta şi tocmai 
de aceea trebuie să mă întorc la Ploszow. 

Nu! Ea nu ia în tragic starea de-acum, ci fuga mea, * 
disperarea mea pe care o bănuieşte, ruperea legăturii care- 


i devenise dragă de când, după multe suferinţe şi eforturi 
reuşise s-o transforme într-o legătură pură. Acum o înţeleg. 
Tragedia ei este la fel de mare ca a mea. Din momentul în 
care m-am înapoiat la Ploszow, iubirea a luptat cu datoria în 
sufletul acestei făpturi deosebit de nobile. A voit să rămână 
castă şi credincioasă aceluia căruia i-a jurat credinţă, 
deoarece natura ei spirituală respinge murdăria şi 
minciuna, dar totodată nu s-a putut împotrivi sentimentului 
pe care-l avea pentru cel care fusese prima ei dragoste - şi 
nu s-a putut împotrivi cu atât mai mult, cu cât omul acesta 
era lângă ea, o iubea şi era nefericit. 

Luni de zile s-au scurs în cel mai îngrozitor zbucium. Când 
în sfârşit a venit o clipă de linişte, când a avut impresia că 
sentimentul acesta s-a transformat într-o legătură 
sufletească atât de nepământeaseă, încât nu-i leza nici 
puritatea gândurilor, nici credinţa jurată în faţa altarului - 
dintr-odată totul s-a risipit şi ea a rămas singură, având în 
faţă un pustiu la fel de imens ca al meu. lată cauza 
suferinţei ei actuale. 

Acum ştiu să citesc în inima ei ca într-o carte deschisă şi 
de aceea mă întorc la ea. 

Poate că n-aş fi părăsit-o, dacă aş fi fost ferm convins că 
sentimentele ei pentru mine vor rezista la orice încercări. 
Numai gelozia animalică, care-ţi umple inima de venin şi 
imaginaţia de vedenii oribile legate de dreptul de care a 
profitat altul, n-ar fi fost suficientă pentru a mă despărţi de 
femeia care întruchipa toată lumea mea. Credeam că încă 
înainte de a apare pe lume, copilul va pune stăpânire pe 
simţămintele ei, c-o va apropia de soţ, iar pe mine mă va 
şterge pentru totdeauna din iniima ei ca pe un mort. 

Şi nu-mi fac iluzii; ştiu că nu voi mai fi pentru ea ceea ce 
am fost şi mai ales ceea ce aş fiputut să fiu, dacă lucrurile 
nu luau o asemenea întorsătură. Aş fi putut deveni pentru 
ea singura fiinţă dragă, care ar fi legat-o de viaţă şi fericire 
- acum nu va mai fi aşa. Insă atâta vreme cât va mai pâlpâi 
în ea fie şi o scânteie de dragoste pentru mine, nu voi mai 


pleca, fiindcă n-o pot părăsi şi pentru că n-am unde să mă 
duc. 

Mă voi înapoia şi voi începe să suflu în seânteia aceea şi voi 
încerca să mă încălzesc la ea. Dacă n-aş face-o, aş îngheţa 
de tot. 

Recitesc încă odată cuvintele mătuşii: „Dac-ai vedea cum 
mă întreabă zilnic de tine: n-ai scris? eşti sănătos? cât de 
mult vei mai rămâne la Berlin?” - şi nu mă pot sătura. Sunt 
ca un om care murea de foame şi i-a dat cineva, pe 
neaşteptate, o bucată de pâine. Mănânc - şi de recunoştinţă 
îmi vine să plâng. Poate că de-acum se va milostivi soarta şi 
de mine? 

Simt că m-am schimbat în aceste ultime zile, că a murit în 
mine Leon cel de demult. Nu mă voi mai împotrivi voinţei ei, 
voi suporta totul, o voi linişti, o voi alina, îl voi salva chiar şi 
pe soţul ei... 

4 noiembrie 

După ce m-am mai gândit, am mai rămas la Berlin încă 
două zile. Din partea mea e un efort, căci abia stau locului, 
însă era absolut necesar să trimit mai întâi o scrisoare, prin 
care să-mi anunţ sosirea. Telegrama ar fi putut-o speria pe 
Aniela, la fel şi sosirea mea pe neaşteptate. Am trimis o 
scrisoare veselă, pe care am încheiat-o cu cuvinte atât de 
calde pentru Aniela, ea şi euim nu s-ar fi petrecut nimic 
între noi. Vreau să înţeleagă că m-am împăcat icu soarta şi 
că mă întorc acelaşi de mai înainte. 

Mătugşa ou siguranţă bănuieşte că voi veni. 

Varşovia, 6 noiembrie 

Am sosit astăzi de dimineaţă. Mătuşa, prevenită de 
scrisoarea mea, mă aştepta la Varşovia. 

La Ploszow nu-i nimic grav. Aniela e mai calmă. De la 
Kromicki n-au mai sosit nici un fel de veşti în ultimul timp. 

Biata mătuşă m-a întâmpinat eu exclamaţia: „Ce s-a 
întâmplat ou tine, Leon?” Nu ştia c-am fost bolnav şi 
bineînţeles, o boală atât de îndelungată trebuia să fi lăsat 
urme serioase. În plus, am încărunţit atât de tare la tâmple, 


încât mă întreb dacă n-ar trebui să mă vopsesc. Nu vreau să 
fiu bătrân şi nici să arăt bătrân. 

Dar şi mătuşa s-a schimbat în ultima vreme. Doar nu-i prea 
mult de când ne-am despărţit şi văd o deosebire colosală. 
Faţa ei a pierdut vechea expresie de hotărâre, trăsăturile d- 
au devenit mai imobile. Am observat că-i cam tremură 
capul, mai ales când ascultă cu atenţie. Neliniştit, am 
întrebat-o cum o duce eu sănătatea şi mi-a răspuns cu 
sinceritatea care o caracterizează: 

— După ce m-am întors de la Gastein mă simţeam grozav, 
dar acum s-a întors totul în rău şi simt că mi-a sosit ceasul. 

A tăcut o clipă, apoi a adăugat: 

— Toţi din neamul Ploszowski siirşesc prin paralizie; iar 
mie îmi amorţeşte mâna dreaptă în fiecare'dimineaţă, Dar 
nu merită să mai discutăm despre asta. Cum o vrea 

Dumnezeu! 

Şi n-a vrut să mai discute. În schimb, ne-am sfătuii 
îndelung cum să-i venim lui Kromicki în ajutor şi am hotărât 
să nu lăsăm să se ajungă la proces, chiar dac-ar fi să facem 
cele mai mari sacrificii. De salvat de la ruină nu-l puteam 
salva, doar poate cu preţul propriei noastre ruinări, lucru 
cu care nu puteam fi de acord având-o în vedere pe Aniela. 
Am convenit, ca după înlăturarea procesului să-l aducem pe 
Kromicki în ţară şi să le aranjăm undeva o gospodărie. Mă 
cutremuram numai la gândul că va fi lângă Aniela, dar 
pentru ca sacrificiul meu să fie total, am hotărât să beau şi 
otrava asta. 

Mătugşa se oferă să-i dea una din fermele din apropierea 
Ploszowului, iar eu - capitalul necesar şi totul la un loc va 
constitui zestrea Anielei. Kromicki însă trebuie să ne 
promită că va renunţa pentru totdeauna la afaceri. 

Deocamdată o să-i trimitem în ajutor pe imul din avocaţii 
de aici, blindat cu tot ce are nevoie pentru clasarea 
procesului. 

După ce-am terminat cu asta, am început să întreb de 
Aniela. Mătuşa mi-a povestit foarte pe larg; printre altele 


mi-a spus că s-a schimbat mult şi s-a urâţit. Am simţit atunci 
că mi-e şi mai milă de ea, dar nimic nu mi-o putea scoate 
din inimă. 

Ea este pentru mine fiinţa cea mai scumpă din lume! 

Voiam să plec chiar astăzi la Ploszow, însă mătuşa era 
obosită şi mi-a spus că vrea să înnopteze aici. Deoarece i- 
am mărturisit că am avut aprindere de plămâni, bănuiesc 
că a rămas special, ca să nu mă expună la o călătorie pe 
ploaie. 

Plouă întruna de azi de dimineaţă. 

De altfel, tot nu puteam pleca şi cred că şi mâine abia spre 
seară, căci intervenţiile pentru Kromicki trebuie făcute de 
urgenţă. Mâine angajăm un avocat şi-l expediem cât mai 
repede. 

| 

Am sosit la Ploszow pe la şapte seara; acum e miezul nopţii 
şi toată casa doarme. Slavă domnului, întâlnirea n-a 
emoţionat-o prea tare! A venit în întâmpinarea mea 
tulburată, ou o expresie de jenă, constrângere, nesiguranţă 
şi cu teamă parcă în priviri, însă eu mă hotărâsem s-o salut 
atât de degajat şi de natural, ca şi cum ne-am fi despărţit cu 
o zi mai înainte. Am exclus astfel din scena întâlnirii orice 
nuanţă de împăcare, iertare, orice manif estări festive. 
Când am zărit-o, m-am apropiat repede de ea şi întinzând 
mâinile am exclamat aproape vesel: 

— Ce mai faci, draga mea Aniela! Mi-a fost aşa de dor de 
voi, încât mi-am amânat pentru mai târziu călătoria pe 
mare. 

Ea a înţeles momentan; că salutând-o astfel fac un act de 
împăcare, de revenire la ea, sacrificându-mă pe mine 
însumi pentru liniştea ei. În prima clipă s-a zugrăvit pe faţa 
ei o înduioşare atât de mare, încât m-am temut că n-o să se 
poată stăpâni. Voia să spună ceva, dar nu reuşea, îmi 
strângea doar cu putere mâna. Credeam c-o să izbucnească 
în plâns. 


Nu i-am lăsat timp, am început în grabă să vorbesc pe 
acelaşi ton: 

— Ce se aude cu portretul? Capul era terminat când ai 
plecat, nu-i aşa? Angeli n-o să-l trimită degrabă, căci; aşa 
cum spunea el însuşi, vrea să fie o capodoperă. Cu 
siguranţă c-o să vrea să-l expună la Viena, Munchen, Paris. 
Noroc c-am comandat o copie, altfel am fi aşteptat un an. Şi 
am vrut neapărat să te am şi eu. 

Iar ea, în pofida a ceea ce se, petrecea în inima ei, a fost 
nevoită să se adapteze la tonul acesta, mai ales că au intrat 
în discuţie şi mătuşa şi doamna Celina. În felul acesta au 
trecut primele clipe. 'Tot ce spuneam constituia o încercare 
de a îndepărta atenţia de la sentimentele noastre. Am jucat 
rolul acesta toată seara, deşi mă simţeam transpirat de 
atâta efort. Eram încă foarte slăbit după boală şi de fapt era 
din partea mea o sforţare nemaipomenită. Am văzut că în 
timpul cinei Aniela se uita cu spaimă şi emoție la faţa mea 
lividă şi la tâmplele încărun ţâţe; vedeam că ghiceşte prin 
tot ce am trecut. Dar sau am povestit şi despre suferinţele 
mele beridneze tot aproape vesel. Evitam s-o privesc, ca să 
nu-şi dea seama că observ transformările şi că mă 
cutremură starea ei actuală. Spre sfârşitul serii mi s-a făcut 
rău de câteva ori, dar m-am stăpânit şi ea n-a citit în ochii 
mei decât bună dispoziţie, ataşament profund şi împăcare 
totală cu situaţia. E foarte perspicace: ştie, simte şi înţelege 
totul, dar eu m-am întrecut pe mine. Eram atât de natural şi 
de dezinvolt, că m-a crezut şi ea. Mi-am zis: ou oe nu poţi 
lupta, trebuie să fii de acord... 

Chiar dacă i-au rămas unele îndoieli, cel puţin dintr-un 
punct de vedere cred că i le-am spulberat cu totul: că o 
iubesc la fel ca înainte, că este în continuare adorata mea 
Aniela, cea de demult. 

Vedeam că se simte bine la căldura cuvintelor mele. Aş 
putea să fiu mândru de mine, că din primul moment am 
adus o undă mai veselă în casa asta posomorâtă. Atât 
mătuşa, Cât şi doamna Celina au apreciat faptul acesta. 


Când le-am urat noapte bună, doamna Celina mi-a declarat 
pe faţă: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu c-ai venit. Cu line ne este 
dintr-o dată mai uşor. 

Iar Aniela stringându-mi cu căldură mina m-a întrebat: 

— Acum n-ai să pleci curând, nu? 

— Nu, Anielo, am răspuns, acum n-am să mai plec deloc. 

Şi m-am îndreptat sau mai degrabă am fugit în camera 
mea, căci simţeam că nu mai am putere să rezist. S-a 
adunat în mine atâta durere în seara asta... îmi vine să 
plâng de propria-mi suferinţă... Sunt uneori sacrificii mici, 
care te costă mai mult decât cele mari. 

Noiembrie 

Am repetat de atâtea ori: este fiinţa cea mai dragă pentru 
mine - că într-adevăr, trebuie să iubeşti o femeie mai presus 
de orice, nu numai ca femeie, ci şi ca făptură apropiată, ea 
să nu fugi de ea în aceste împrejurări. Îmi dau seama 
perfect că fie şi numai sila fizică m-ar îndepărta de oricare 
alta - lângă ea însă am rămas şi voi rămâne. Cred că, aşa 
cum m-am gândit mai demult, dragostea mea este totuşi un 
fel de boală, o anomalie nervoasă, care nu s-ar fi produs 
dacă aş fi un exemplar uman complet sănătos şi normal. 
Omul de astăzi, care pune totul pe seama nevrozei şi care e 
conştient de tot, nu mai are nici măcar bucuria pe care i-ar 
fi putut-o da convingerea că e fidel în iubire. Căci de vreme 
ce-şi spune: fidelitatea şi perseverenţa mea nu constituie un 
merit, ci o boală, atunci n-are decât o amărăciune în plus. 
De vreme ce conştiinţa de sine le face oamenilor viaţa 
imposibilă, atunci la ce bun să ne mai străduim s-o avem? 

Abia la lumina zilei mi-am dat seama ce mult s-a schimbat 
Aniela şi la faţă. Mi se rupea inima văzând-o. Are buzele 
umflate, fruntea ei cândva atât de imaculată şi-ia pierdut 
luminozitatea şi puritatea. Avea dreptate mătuşa. Aproape 
că i-a dispărut frumuseţea. Numai ochii au rămas ai Anielei 
dinainte. Pentru mine e de ajuns şi atât. Faţa-i diformă îmi 
sporeşte mila şi o iubesc şi mai mult. Chiar dacă s-ar fi făcut 


de zece ori mai urâtă şi tot aş fi continuat s-o iubesc. Dacă 
asta-i o boală - foarte bine! Sunt bolnav şi nu doresc să mă 
însănătoşesc. Prefer să mor de boala asta, ca de oricare 
alta. 

Noiembrie 

Va veni o vreme, când va ieşi din starea asta şi-i va reveni 
frumuseţea. Aşa mă gândeam astăzi, întrebându-mă 
totodată: care vor fi relaţiile noastre în viitor? nu vor mai 
suferi oare nici o modificare? Sunt sigur că nu. Eu ştiu de- 
acum ce înseamnă să trăiesc fără ea şi nu voi mai face nimic 
care s-o supere şi să mă îndepărteze; iar ea va rămâne aşa 
cum a fost. Nu mai am nici o îndoială că-i sunt necesar ca să 
trăiască, dar ştiu tot atât de bine, că niciodată nu va numi 
altfel, nici măcar faţă de sine însăşi, decât dragoste 
frăţească sentimentul pe care-l nutreşte pentru mine. În 
fond, mi-e egal; pentru ea va rămâne un ataşament ideal a 
două suflete, iar pentru alţii va fi ceva permis, posibil şi 
între fraţi. Dac-ar fi altfel, ar începe imediat să lupte eu 
sine. 

În privinţa asta nu-mi fac iluzii. După cum am mai spus, 
legătura dintre noi i-a devenit dragă numai atunci când a 
reuşit s-o transforme în ceva pur. N-are decât să rămână 
aşa, numai să-i fie ei dragă mereu! 

Noiembrie 

Cât de greşită e părerea că oamenii moderni sunt mai 
puţin sentimentali i Uneori am impresia că este chiar 
invers. Cine n-are doi plămâni, respiră mai intens cu unul; 
nouă ni s-a luat tot prin ceea ce trăia omul înainte şi nu ne- 
au mai rămas decât nervii, mai aţâţaţi şi mai sensibili deoât 
la înaintaşi. E cu totul o altă problemă, că lipsa celulelor 
roşii din sângele nostru dă naştere la sentimente anormale, 
bolnăvicioase; tragedia sentimentală a omenirii mai 
degrabă creşte, decât se micşorează. Creşte, deoarece 
omul înainte, în cazul unei deziluzii amoroase, îşi putea afla 
consolarea în religie, ori în faptul că se consacra 
problemelor sociale; omul contemporan nu mai are în ce să- 


şi afle consolarea. Înainte pornirile senzuale erau stăvilite 
de caracter, astăzi caracterul dispare şi trebuie să dispară 
din cauza scepticismului, care este un factor psihic de 
descompunere. A pătruns ca un bacii în sufletul omenesc, l- 
a slăbit şi i-a anihilat imunitatea la poftele fiziologice ale 
nervilor, care, colac peste pupăză, mai sunt şi bolnavi. Omul 
de azi e conştient de tot, dar nu ştie să facă faţă la nimic. 

Noiembrie 

De la Kromicki n-a mai sosit nici o veste de multă vreme. 
Nici Aniela n-a mai primit nici o scrisoare. Eu i-am 
telegrafiat, anunţându-l că i-am trimis un avocat, după care 
am mai expediat şi o scrisoare, dar cam în necunoscut, 
pentru că-i greu de ştiut unde se află el în momentul de 
faţă. Au să-i parvină şi telegrama şi scrisoarea, dar nu ştiu 
când. Bătrânul Chwastowski i-a scris băiatului în acelaşi 
sens, poate că el o să primească mai curând vreo veste. 

Stau acum ore întregi cu Aniela fără să mă deranjeze 
cineva, căci însăşi doamna Celina, pe care am pus-o la 
curent cu starea. De fapt a lucrurilor, m-a rugat s-o 
pregătesc cumva pe Aniela pentru vestea pe care de la ozi 
la alta s-ar putea s-o primească de la Kromicki însuşi. Am 
început pe departe, exprimându-mi îndoiala faţă de 
rezultatele celor întreprinse de soţul ei, dar i-am spus-o ca 
pe o bănuială de-a mea, personală. l-am demonstrat, că nici 
măcar ruinarea completă a lui Kromicki n-ar trebui s-o 
supere prea tare,. Pentru că, dintr-un anumit punct de 
vedere asta ar fi varianta cea mai avantajoasă, abia atunci 
ar începe şi pentru ea o perioadă de adevărată linişte. Am 
calmat-o şi în privinţa banilor pe care i-am împrumutat lui 
Kromicki, explicându-i că aceştia în nici un caz mu pot fi 
pierduţi. În cele din urmă i-am pomenit ceva şi despre 
planurile mătuşii. Mă asculta relativ calmă, deşi nu fără 
emoție. O tonifică sentimentul că are alături nişte suflete 
iubitoare. Eu ţin acum la ea cat nu se poate spune prin 
cuvinte şi ea vede, citeşte totul în mine. Când reuşesc s-o 
înveselesc, să-i aduc zâmbetul pe buze, mă cuprinde o 


bucurie care-mi răzbate prin toţi porii. Felul în care o 
iubesc acum seamănă întrucâtva cu ataşamentul orb al 
slugii faţă de stăpâna adorată. Simt uneori nevoia 
irezistibilă de a mă umili în faţa ei. Am mereu sentimentul 
că adevăratul meu loc este la picioarele ei. Nimic nu o mai 
poate schimba în ochii mei, nu se poate urâţi mai mult, nu 
poate îmhătrâni, pentru că eu accept totul, sunt de acord cu 
totul, ador totul. 

Noiembrie 

A murit Kromicki! Catastrofa a căzut ca un trăsnet asupra 
noastră. Numai să nu i se întâmple ceva Anielei cu 
sănătatea! Astăzi a sosit telegrama, că fiind acuzat de 
fraudă şi ameninţat cu închisoarea şi-a luat viaţa. La orice 
m-aş fi aşteptat, numai la asta nu... A murit Kromicki! 
Aniela e liberă! Dar cum o să suporte vestea? De câteva ore 
nu fac altceva decât să citesc şi să recitesc telegrama şi mi 
se pare că visez. Nu-mi vine să-mi cred ochilor, cu toate că 
numele lui Chwastowski, care semnează telegrama, îmi 
garantează adevărul. Ştiam c-o să se termine prost, dar n- 
am presupus că sfârşitul va fi atât de brusc şi atât de tragic. 
Nu! nu mi-a trecut prin minte nici ceva similar. Parcă mi-a 
dat cu o măciucă în cap. Dacă nici acum nu mi se tulbură 
minţile, înseamnă că pot rezista la orice. 

Odată i-am venit în ajutor lui Kromicki, acum îi trimisesem 
din nou un avocat să-l salveze, aşa că nu. Pot avea mustrări 
de conştiinţă. A fost o vreme când îi doream moartea din tot 
sufletul, e adevărat, dar tocmai în asta constă meritul meu, 
că în ciuda a ceea ce simţeam, l-am salvat. Şi iată că 
moartea a survenit nu numai fără intervenţia mea, dar 
chiar împotriva eforturilor mele - şi Aniela este liberă! Ştiu 
precis lucrul acesta, dar. Ce ciudat! încă nu pot crede 
suficient în el. Parcă mi-am pierdut capul. Kromicki era 
pentru mine un străin şi în plus cea mai mare piedică în 
viaţă. Piedica nu mai există, aşa că ar trebui să fiu nespus 
de bucuros şi totuşi nu sunt şi nu îndrăznesc să mă bucur, 
poate pentru că se împleteşte aici teama pentru Aniela. 


Primul meu gând după primirea telegramei a fost: ce se va 
întâmpla cu Aniela? cum va suporta vestea? S-o ferească 
Dumnezeu de rău! Nu l-a iubit, însă în starea actuală un şoc 
ar putea s-o omoare, Mă gândesc să plec cu ea de aici. ** 

Ce noroc, că mi-au adus telegrama în cameră şi nu în 
sufragerie ori în salon! Nu ştiu dacă aş fi reuşit să mă 
stăpânesc. O vreme n-am putut să-mi revin. Apoi m-am dus 
la mătuşa, dar nici ei nu i-am arătat imediat telegrama, “ci 
i-am spus: 

— Am primit o veste foarte proastă despre Kromicki. 

— Ce? ce s-a întâmplat? 

— Te rog să nu te sperii. 

— E de-acum în faţa tribunalului? ... Da? 

— Nu... ceva mai grav... adică, e de-acum în faţa judecății, 
dar nu în faţa celei lumeşti. 

Mătuşa începu să clipească din ochi. 

— Ce spui? 

Atunci i-am arătat telegrama. A citit-o fără să spună nici un 
cuvânt, a îngenunchiat înaintea crucifixului şi ascunzându-şi 
faţa în mâini a început să se roage. 

După câteva clipe s-a ridicat şi a spus: 

— Pe Aniela vestea asta poate s-o coste viaţa. Ce facem? 

— N-ar trebui să ştie nimic, până când nu va veni copilul 
pe lume. 

— Dar cum s-o ferim? Toată lumea o să vuiască... şi gaz- 
etele... Cum s-o ferim? 

— Dragă mătuşă, am spus, eu nu văd decât o soluţie. Să 
aducem doctorul şi să-i spunem să-i recomande Anielei o 
călătorie, chipurile pentru sănătatea ei. Atunci le iau pe ea 
şi pe doamna Celina la Roma, la mine. Acolo pot s-o feresc 
de orice veste. Aici va fi greu, mai ales când au să afle 
servitorii... 

— Crezi că ar suporta o călătorie? 

— Nu ştiu, asta trebuie s-o spună doctorul. Am să-l aduc 
chiar astăzi. 


Mătuşa a acceptat proiectul meu. Într-adevăr, nu puteam 
găsi nimic mai bun. Am hotărât s-o punem la curent pe 
doamna Celina, ca să sprijine planul plecării. Servitorilor le- 
am interzis cu asprime să-i spună ceva tinerei doamne. Am 
mai poruncit ca toate gazetele, scrisorile şi telegramele, 
indiferent cui îi sunt adresate, să fie duse în camera mea. 

Mătuşa a fost multă vreme uluită. După ea, sinuciderea 
este una din cele mai grele crime pe care le poate comite 
omul, aşa că odată cu mila pe care-o simţea pentru răposat, 
era totodată supărată pe el, revoltată, înfuriată. Repeta 
mereu: „N-ar fi trebuit să facă una ca asta, ştiind că va fi 
tată.” Dar eu presupun că el nici n-o fi primit vestea. Cu 
siguranţă că în ultimul timp a alergat dintr-un loc în altul, 
după cum i-o cereau treburile lui încurcate şi în 
destrămare. Nu îndrăznesc să-l condamn, ba chiar 
recunosc deschis că nu-mi pot reţine o anumită consideraţie 
pentru gestul lui. Sunt unii, care condamnaţi pe drept 
pentru fraudă sau abuzuri, beau şampanie şi petrec. El n-a 
fost aşa - a preferat să se curețe prin moarte de acuzaţiile 
injuste care i se aduceau. Poate că s-a gândit cine este. L-aş 
fi compătimit mai puţin, dacă şi-ar fi luat viaţa numai din 
cauza falimentului. Deşi presupun că şi asta i-ar fi fost 
deajuns. Nu pot să uit ce spunea la Gastein. Dacă e să 
numesc nevroză dragostea mea, atunci nevroza lui era 
febra banului. Când a dat greş, când i-a fugit pământul de 
sub picioare, a văzut în faţa ochilor acelaşi abis şi pustiu pe 
care le-am văzut şi eu la Berlin. Atunci, ce să-l mai reţină? 
Gândul la Aniela? Doar ştia că noi ne îngrijim de ea - şi în 
plus... cine ştie... poate a simţit că nu-i prea iubit. În orice 
caz, l-am considerat un om de mai proastă calitate decât a 
fost în realitate; nu mă aşteptam de la ella atâta hotărâre - 
şi recunosc, l-am nedreptăţit. 

Pusesem tocul jos, dar l-am reluat, căci nici vorbă să pot 
adormi. Când scriu, gândesc mai liniştit şi nu mai am 
vârtejul acela în cap. Aniela e liberă, Aniela e liberă! - repet 
cuvintele astea incapabil să cuprind cu mintea întregul lor 


sens. Simt că aş putea înnebuni de bucurie, dacă nu m-ar 
împiedica o teamă inexplicabilă. Oare într-adevăr va începe 
o nouă viaţă pentru mine? Cum să înţeleg? Ca pe o capcană 
întinsă de soartă, sau ca mila Domnului asupra mea, pentru 
că m-am chinuit şi am iubit atât de mult? Ori poate că există 
totuşi legea aceea a firii, care dă femeia celui care o iubeşte 
cel mai mult, ca să se împlinească principiul de veacuri al 
creaţiei? Nu ştiu. Am doar senzaţia că pe mine şi pe toţi cei 
din jurul meu îi duce un val uriaş, în care se pierde orice 
voinţă şi orice efort al oamenilor... 

M-am întrerupt iarăşi, fiindcă s-a întors trăsura trimisă 
după doctor. Doctorul n-a veni, t. Are o operaţie, dar a 
promis să vină mâine dimineaţă. Va trebui să-l oprim să 
locuiască aici, la Ploszow, până la plecare şi să ne însoţească 
până la Roma. Acolo voi găsi alţii... 

E noapte târzie... Aniela doarme şi nici nu bănuieşte ce s-a 
abătut asupra ei, ce schimbare totală a survenit în viaţa ei... 
Numai de i-ar aduce linişte şi fericire! O merită. Poate că 
mila cerească e îndreptată asupra ei? ... 

Am nervii atât de surescitaţi, încât lătratul unui câine la 
fermă ori fluieratul paznicului de noapte mă cutremură, ca 
şi cum ar urma să mai sosească cine ştie ce altă veste şi-mi 
vine să dau fuga la Aniela. 

Mă străduiesc însă să mă liniştesc, explicmdu-mi că teama 
care mă bântuie decurge din grija pentru Aniela şi că dacă 
n-ar fi ea în starea asta, n-aş fi atât de neliniştit, îmi repet c- 
o să treacă şi spaimele astea aşa cum trece totul şi apoi va 
începe o nouă viaţă. 

Trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că Kromicki n: u mai 
trăieşte... Din catastrofa asta se naşte pentru mine o 
fericire la care nici nu îndrăzneam să visez, dar în orice om 
există un simţ moral care nu-i dă voie să se bucure nici 
chiar de moartea duşmanului. În plus, în orice moarte e 
ceva îngrozitor. Lângă un mort oamenii vorbesc 
întotdeauna încet... De aceea nu îndrăznesc mici eu să mă 
bucur. 


Noiembrie 

Toate planurile mele au fost zadarnice. Doctorul a venit azi 
dimineaţă şi după ce a consultat-o, a declarat că nici nu 
poate fi vorba de vreo călătorie, ar fi de-a dreptul în pericol 
viaţa Anielei. Nu ştiu ce încurcături s-au ivit. Ce chin, să 
asculţi limbajul lor special, în care fiecare termen pare că 
ameninţă cu moartea fiinţa iubită. l-am explicat doctorului 
situaţia şi a spus că din două rele el îl alege pe cel mai mic. 

Deci, sfatul lui, care m-a revoltat şi m-a neliniştit teribil, a 
fost ca după o pregătire prealabilă să-i spunem Anielei de 
moartea soţului ei. Din păcate, nu pot nega; raţionamentul 
lui are o oarecare justeţe. El spune aşa: dacă sunteţi 
absolut siguri că veţi putea s-o feriţi încă vreo câteva luni de 
a afla vestea, atunci bineînţeles, e mai bine să nu-i spuneţi 
nimic; dacă nu - atunci e de dorit s-o pregătiţi cu grijă şi să- 
i spuneţi, căci dacă ar afla pe neaşteptate, s-ar putea 
produce o nouă tragedie. 

Ce-i de făcut? Doar să institui o adevărată carantină în 
jurul Ploszowului; să nu dau drumul nimănui, la nici o 
scrisoare s'au gazetă, să dau recomandări stricte 
servitorilor oe au de spus, ba chiar şi cum să se uite... Am 
văzut ce impresie produce o asemenea veste chiar după o 
pregătire prealabilă, la doamna Celina, căreia a trebuit să-i 
spunem adevărul. A leşinat de două ori, a avut spasme; care 
pe mine aproape că m-au înnebunit, aveam impresia că se 
aud în toată casa. lar despre ea nu s-ar putea spune că 
ţinea prea mult la ginere. Cred însă că a îngrozit-o în 
special gândul la soarta Anielei. 

M-am împotrivit cât am putut sfatului medicului şi nu cred 
c-am să fiu vreodată de acord cu el. Nu le pot spune un 
lucru: că Aniela nu-şi iubea soţul şi că tocmai de aceea o va 
zgudui mai tare vestea sinuciderii lui. 

Nu-i vorba numai de durerea pe care o încerci la moartea 
unei persoane apropiate, ci şi de remuşcările pe care ea le 
va avea, că dacă l-ar fi iubit mai mult, el s-ar fi simţit mai 
legat de viaţă. Remuşcări lipsite de temei, pentru că ceea ce 


poţi impune prin voinţă ea şi-a impus şi a respectat, adică s- 
a opus iubirii mele, rămânând castă şi fidelă lui. Dar trebuie 
să cunoşti felul ei de a fi, plin de scrupule, ca să ştii cum se 
va frământa, cum va începe imediat să creadă că moartea 
asta poate fi un reflex al dorinţei ei tainice de libertate, 
venind să-i împlinească ei nişte dorinţe pe care n-a 
îndrăznit să le mărturisească nici faţă de sine însăşi... Mi se 
ridică părul măciucă. Într-adevăr moartea asta îi deschide 
perspectiva unei vieţi noi, dar tocmai de aceea pentru ea 
vor fi două şocuri, două lovituri de trăsnet peste sărmanul 
ei cap... Asta nu înţelege, n W doctorul, nici mătuşa, nici 
doamna Celina. 

Nu! Nu trebuie să afle nimic până la sfârşit. 

Ce păcat că nu poate să plece de aici! 

La Ploszow va fi greu să o ferim, aproape imposibil. Va citi 
pe feţele oamenilor că s-a întâmplat ceva. Orice cuvânt, 
orice privire îi poate atrage atenţia şi da naştere la cele mai 
diverse bănuieli. Astăzi, de exemplu, a mirat-o sosirea 
neaşteptată a doctorului. Ştiu de la doamna Celina că a 
început să întrebe: de ce a venit? o ameninţă vreun pericol? 
Din fericire mătuşa a avut prezenţă de spirit şi i-a spus că 
aşa-i când eşti însărcinată, trebuie să te consulte doctorul 
din când în când. Aniela are atât de puţină experienţă, încât 
a crezut. 

Cum o să reuşesc de exemplu să-i determin pe servitori să 
nu aibă nişte feţe tainice? Cred că ei cam bănuiesc ceva, 
tocmai din cauza interdicţiilor şi poruncilor date; au să se 
intereseze şi au să afle cu siguranţă de cele întâmplate. Nu 
pot să-i dau afară pe toţi. 

Chiar şi sosirea frecventă a telegramelor le va atrage 
atenţia. Astăzi am primit a doua telegramă de la Baku. 
Tânărul Chwastowski mă întreabă ce să facă cu cadavrul. I- 
am răspuns că deocamdată să-l înmormânteze acolo. L-am 
rugat pe bătrânul Chwastowski să plece personal la 
Varşovia şi să expedieze răspunsul şi totodată banii necesari 


pentru cheltuieli. Nici măcar nu ştiu dacă de la Varşovia pot 
fi trimişi până la Baku bani prin mandat poştal. 

Astăzi am frunzărit ziarele primite ieri. În două din ele 
erau telegrame despre moartea lui Kromicki. Dacă le-a 
trimis tânărul Chwastowski, cred că-i nebun. Servitorii ştiu 
de-acum. Au nişte feţe, încât mă mir că Aniela n-a observat 
încă. În timpul prânzului a fost veselă şi nespus de volubilă. 
Prezenţa doctorului în casă mă mai linişteşte. Pe el nu-l 
doare moartea lui Kromicki, aşa că discută'cu Aniela, 
glumeşte, o învaţă să joace şah. În schimb doamna Celina 
mă scoate din sărite. Pe măsură ce Aniela era mai veselă, ea 
arbora o mină tot mai funebră. Când am rămas singuri i-am 
reproşat lucrul acesta pe un ton foarte aspru. 

Noiembrie 

La sfatul' doctorului am venit cu toţii la Varşovia. Anielei i 
s-a spus că în casa de la Ploszow urmează să fie instalate 
calorifere, din care cauză trebuie să ne mutăm pentru 
câteva săptămâni. Drumul a obosit-o foarte mult. Vremea e 
urâtă. Sunt bucuros că am venit aici, pentru că de servitorii 
mei sunt mai sigur. Casa e cam în dezordine. O mulţime de 
tablouri sunt de-acum despachetate şi Aniela, cu toată 
oboseala, a vrut să le vadă aşa că i-am servit drept ghid. I- 
am spus că cea mai mare dorinţă a mea este să-i fiu cândva 
ghid la Roma, la care ea mi-a răspuns cu o umbră de 
tristeţe: 

— Şi eu mă gândesc adesea la Roma, dar am impresia că 
nu voi mai ajunge niciodată s-o văd. 

Mi s-a strâns inima, căci acum mi-e teamă de orice, chiar 
şi de presimţiri şi în orice cuvânt sunt gata să văd un oracol. 
Însă i-am răspuns vesel: 

— Îţi promit solemn că ai să mergi acolo şi încă pentru 
multă vreme. 

Cât de repede se adaptează omul la orice situaţie şi cât de 
repede îşi atribuie noi drepturi! Involuntar o consider de- 
acum pe Aniela ca aparţinându-mi şi o apăr ca şi cum ar fi 
proprietatea mea. 


Doctorul a avut dreptate. Am făcut bine că ne-am mutat la 
Varşovia. În primul rând că aici e mai uşor să apelezi la 
ajutorul medicilor; în al doilea rând, aici putem să nu 
primim nici un fel de vizite, în timp ce la Ploszow ar fi fost 
de neconceput să-i întorci pe oameni înapoi de la poartă. Cu 
siguranţă că tot felul de cunoscuţi ar îi dorit să vină cu 
condoleanţe. Şi în sfârşit, la Ploszow se instalase de-acum o 
atmosferă tainică şi sumbră, în care încercările mele de a 
da o tentă veselă discuţiilor apăreau ca ceva strident. 
Presupun că de atmosfera asta n-o să scăpăm nici aici, dar 
cel puţin mintea Anielei va fi distrasă de multiplele impresii 
noi pe care i le dă viaţa la oraş; la Ploszow era mai atentă la 
schimbările pe care le-ar fi observat pe feţele celor cu care 
venea în contact. 

Nu va ieşi niciodată singură pe stradă şi în genere va ieşi 
puţin. Doctorul i-a recomandat ce-i drept mişcare, dar am 
găsit o soluţie şi pentru asta. Dincolo de grajduri am o curte 
destul de mare, cu un pavilion construit din lemn. Am să 
poruncesc să fie închis cu pereţi din sticlă şi acolo va fi locul 
de plimbare al Anielei la iarnă, mai ales când va fi vreme 
rea. 

Teribil de chinuitoare este spaima” asta îngrozitoare care 
planează deasupra noastră. 

Noiembrie 

Cum s-a întâmplat? de ce? ce bănuieli i-au trecut prin cap? 
- nu pot să-mi dau seama. Şi totuşi astăzi la micul dejun a 
ridicat dintr-odată ochii şi privindu-ne cu atenţie pe toţi, pe 
rând, a spus: 

— Nu înţeleg ce anume, dar am senzaţia că-mi aseundeţi 
ceva. 

Eu am simţit că pălesc; doamna Celina s-a comportat cei 
mai prost: numai draga mea mătuşă nu şi-a pierdut sângele 
rece şi a început imediat să glumească pe seama Anielei. 

— E adevărat, e adevărat, a spus ea, ţi-am ascuns până 
acum că te considerăm cam prostuţă, dar de-acum n-o să-ţi 


mai ascundem. Leon a spus ieri că n-o să înveţi niciodată să 
joci şah, pentru că-ţi lipseşte cu totul simţul combinației. 

M-am regăsit repede şi am preluat discuţia, râzând şi 
glumind. Aniela a plecat chipurile liniştită, însă eram sigur 
că n-am reuşit să-i spulberăm cu totul băânuielile şi că 
veselia mea a putut să i se pară artificială. Şi mătuşa şi 
doamna Celina erau foarte speriate, iar eu eram disperat, 
căci întrevăzusem încă de la început inutilitatea eforturilor 
noastre. Presupun că Aniela ne bănuieşte acum că-i 
ascundem cine ştie ce veşti defavorabile cu privire la starea 
financiară a lui Kromicki. Dar ce va fi când, peste o 
săptămână, două, o lună, nu va mai sosi nici o scrisoare de 
la el? Ce-o să-i spunem atunci? Cum o să explicăm tăcerea 
lui? * 

Pe la ora prânzului a sosit doctorul. I-am spus imediat 
despre ce-i vorba, iar el ne-a repetat recomandarea 
dinainte: trebuie totuşi să i se spună Anielei adevărul. 

— Pentru că, a zis el, bineînţeles că în curând doamna 
Kromicka va începe să se neliniştească din pricina lipsei 
scrisorilor şi atunci va presupune tot ce-i mai rău. 

Încercând să mai îndepărtez cumva momentul acela de 
grea încercare, am spus că în cel mai rău caz neliniştea o va 
pregăti sufleteşte pentru primirea veştii. 

— Da, a răspuns doctorul, dar o nelinişte prelungită 
pregăteşte rău organismul pentru încercarea care-l 
aşteaptă şi care poate că nici în condiţii normale n-ar fi fost 
prea uşoară. 

O fi aşa, dar mie-mi îngheaţă inima de teamă. Totul are o 
graniţă, deci şi curajul. E ceva în mine care se opune cu 
disperare, o voce care-mi spune categoric: nu! - şi de care 
mi-e frică. Bătrânele sunt aproape hotărâte să-i spună 
mâine. Eu nu vreau să mă amestec. N-am crezut posibil să 
te temi în asemenea hal de ceva. Şi asta numai pentru că-i 
vorba de ea. 

Noiembrie 


Până seara - nimic. Seara, pe neaşteptate - hemoragie. Le- 
am spus doar! ... E ora trei noaptea... A adormit. Doctorul 
stă lângă ea. Trebuie să fiu calm. Trebuie! E necesar pentru 
ea, ca măcar unul din casă să nu-şi piardă capul. Trebuie! ... 
noiembrie 

Doctorul a spus că prima fază a bolii se desfăşoară în mod 
legic. Ce înseamnă asta? Că o să moară? 

N-are temperatură prea mare. Se pare că aşa-i în primele 
zile. Este absolut lucidă, are o nervozitate şi o slăbiciune 
generală, dar nu suferă prea mult. Doctorul ne-a prevenit 
că mai târziu temperatura poate să ajungă până la 
patruzeci de grade, că va avea dureri mari, vărsături, că i 
se vor umfla picioarele... 

Dacă-i aşa, mai bine să vină sfârşitul lumii! 

O, doamne, dacă vrei să mă pedepseşti pe mine, îţi jur că 
plec şi că n-am s-o mai văd niciodată în viaţă - dar salveaz- 
O! 

Noiembrie 

Până acum n-am fost înăuntru. Stau la uşa ei, dar nu intru, 
de teamă ca vederea mea să nu-i înrăutăţească starea şi să 
nu-i mărească temperatura. 

Câteodată îmi trece prin minte un gând îngrozitor, că s-ar 
putea să înnebunesc şi s-o omor într-o pornire de furie. De 
aceea îmi impun să scriu mereu, căci am impresia că în felul 
acesta mă mai stăpânesc, îmi ţin mintea în hăţuri. 

Noiembrie 

Am auzit prin uşă vocea şi gemetele ei. La boala asta sunt 
nişte dureri înfiorătoare. Doctorul consideră că-i normal, 
dar după mine e o cruzime fără seamăn. Mătuşa spune că 
Aniela întinde tot timpul mâinile şi o ia de gât când pe ea, 
când pe doamna Celina şi le roagă s-o salveze. Dar nu poate 
fi nicicum ajutată, chiar dacă ne-am da cu capul de pereţi. 

Vomează mereu. Are dureri tot mai mari. Picioarele s-au 
umflat de tot. 

Doctorul nu poate prevedea nimic, spune că poate evolua 
ori spre rău, ori spre bine. Asta ştiam şi fără el! 


Temperatura patruzeci de grade. E conştientă. 

Noiembrie 

Acuma ştiu. Nu mi-a spus nimeni, dar ştiu cu siguranţă: va 
muri! Sunt stăpân pe mine şi chiar calm. Aniela va muri! În 
noaptea asta, stând la uşa ei, am văzut clar lucrul acesta, 
cum văd acum soarele pe cer. În anumite stări omul poate 
vedea lucruri, pe care cu simţirile dispersate, în viaţa de 
toate zilele, nici nu le gândeşte. Chiar spre dimineaţă s-a 
produs ceva în mine şi am zărit dintr-o dată limpede, ca şi 
cum mi-ar fi luat cineva un văl de pe ochi şi de pe minte. 
Nimic n-o poate salva. Ştiu mai bine decât toţi medicii la un 
loc. 

„Tocmai de aceea nu mă mai zbucium. La ce-i ajută ei 
zbuciumul meu? sau mie? Sentința asupra noastră a fost 
dată. Ar trebui să fiu orb, să nu văd că e ceva mai puternic 
decât noi care ne desparte. Nu ştiu ce este şi cum îi spune. 
Ştiu doar că şi dacă aş îngenunchea şi m-aş bate cu capul 
de podea şi m-aş ruga şi aş implora - poate că aş mişca 
munţii din loc, dar forţa asta n-aş îndupleca-o. 

Deoarece acum nu mi-o mai poate lua pe Aniela decât 
moartea, atunci e condamnată la moarte. 

Poate că totul este foarte logic, numai că eu nu-s de acord 
să fim despărțiți. 

Noiembrie 

Astăzi Aniela a cerut să mă vadă. Mătuşa i-a scos pe toţi 
din cameră, convinsă că bolnava vrea să mi-o dea în grijă pe 
mama ei şi aşa a fost într-adevăr. Am văzut-o pe iubita mea, 
sufletul vieţii mele. Este tot timpul lucidă, ochii îi strălucesc 
şi are un fel de surescitare mintală. Durerile aproape că au 
contenit. Au dispărut toate urmele sarcinii şi acum are faţa 
aproape îngerească. Mi-a zâmbit şi i-am răspuns tot prin 
zâmbet. Ştiu de ieri ce ne aşteaptă şi mi se pare că am şi 
murit, aşa că sunt stăpân pe mine. M-a apucat de mână şi a 
început să-mi spună de mama ei, după care m-a privit lung, 
de parcă ar fi vrut să se sature de imaginea mea înainte ca 
ochii să i se stingă şi a spus: 


— Să nu-ţi fie teamă, Leon, mă simt mult mai bine, dar 
pentru orice eventualitate aş vrea să rămâi cu ceva de pe 
urma mea... Poate că n-ar trebui să fac asemenea 
mărturisiri imediat după moartea soţului meu, dar 
deoarece s-ar putea să mor, aş vrea să-ţi spun acum, că te- 
am iubit foarte, foarte mult. 

I-am răspuns: 

— Ştiu asta, iubita mea! O ţineam de mâini şi ne priveam 
în ochi. Peatru prima dată în viaţă mi-a zâmbit ca o 
logodnică. Iar eu în elipa aceea mă cununam cu ea, printr-o 
cununie mai Jur abilă decât toate. Ne simţeam bine, deşi 
plana deasupra noastră o tristeţe grea ca însăşi moartea. 
Am plecat de lângă ea numai când mi-au spus că a venit 
preotul. Cu puţin mai înainte mă rugase să nu mă sperii 
când l-oi vedea, că l-a chemat nu pentru că are de gând să 
moară, ci fiindcă în orice boală e mai bine să te linişteşti... 

După plecarea preotului m-am întors la ea. Dar era obosită 
după atâtea nopţi nedormite şi a adormit. În clipa asta 
doarme. Când se va trezi voi fi din nou lângă ea şi nu voi 
pleca decât atunci când va adormi din nou. 

Noiembrie 

Se simte cu mult mai bine. Doamna Celina îşi pierde capul 
de bucurie. Numai eu din toată familia ştiu ce înseamnă 
asta. Nici n-a fost nevoie să-mi spună doctorul, ştiam că e 
paralizia intestinelor. 

Nu ştiu dacă acolo e o nelinişte nemărginită, ori o linişte la 
fel de nemărginită şi atât de perfectă, cum numai o forţă 
atotputernică şi atotbinevoitoare poate să dea. 

Dacă tu ai murit din cauza acelui „nu ştiu” al meu, cum să 
mai rămân eu aici şi să trăiesc mai departe? 

Deci, cu cât mă tem mai mult, cu cât nu ştiu mai mult, 1 cu 
atât sunt mai sigur că nu te pot lăsa singură acolo - nu pot, 
iubita mea Aniela, vin! 

Sau ne vom scufunda în neant, sau vom avea alt drum 
numai să fim împreună. lar aici, unde ne-am chinuit atât, * 
să nu rămână în urma noastră decât tăcerea. 


Noiembrie 

Aniela a murit astăzi de dimineaţă. 

ss Li 

Roma, 5 decembrie 

Aş fi putut să fiu fericirea ta şi ţi-am adus numai 
nenorocire. Eu sunt cauza morţii tale, căci dacă aş fi fost un 
altfel de om, dacă nu mi-ar fi lipsit cel mai elementar suport 
în viaţă, nu s-ar fi abătut asupra ta toate loviturile, care te- 
au omorât. 

Am înţeles că aşa trebuie să fie şi încă din timpul ultimelor 
tale momente de viaţă am jurat că te voi urma; [i-am jurat- 
o pe patul tău de moarte şi acum este de datoria mea să vin 
lângă tine. 

Mamei tale îi las averea mea; mătuşii - pe Cristos; în a 
cărui milă îşi va găsi mângâierea în ultimele zile ale vieţii, 
iar eu te urmez, pentru că trebuie. 

Crezi oare că nu mi-e teamă de moarte? Mă tem fiindcă nu 
ştiu ce este dincolo, nu văd decât un întuneric fără margini, 
de care mă cutremur. Nu ştiu dacă acolo-i neant sau e 
vreun fel de existenţă în spaţiu şi timp, ori poate vreun vifor 
interplanetar duce atomul spiritului de la o stea la alta, 
integrând-o în mereu alte existenţe. 


SFÂRŞIT 


1 „Găâdele binefăcător” - în original în limba franceză. 

2 Ary Scheffer, pictor francez (1795-1858). 

] „In sfârşit, tot ce-i mai frumos pe lume - e femeia!” - în ei 
iiiinal în limba franceză. 

3 Curtezană greacă folosită de sculptorul Praxiteles ca 
model pentru Af rodi ta. 

4 Aspasia din Milet, celebră prin frumuseţea şi inteligenţa 
ei, amanta şi sfătuitoarea lui Peri ele (sec. V). 


5 Sassoferrato, pseudonimul pictorului italian Salvi Giovan 
Battista (1009-1685). 

6 Antinous, tânăr grec din Bithynia, sclavul favorit al 
împăratului. Adrian, care era atât de frumos, încât a ajuns 
etalon de frumuseţe masculină în artele plastice. 

7 „E frumoasă, dar are de două ori dimensiunile naturale” 
- în original în limba franceză. 

8 „Pentru netezimea penelor” - în original în limba 
franceză. 

.1 Octave Feuillet, romancier francez (1821-1890). 

9 „Activist cultural” - în original, în limba germană. 

10 Henri-Frederic Amiel, scriitor elveţian (1821-1831). 

11 Eol, zeul yântului şi al furtunilor, în mitologia greacă... 

12 „Cântec de primăvară” - în original, în limba germană.