Paulo Coelho — Zahir

PAULO COELHO 


PAULO COELHO 


Zahir 


O, Marie, cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, 
cei care ne îndreptăm către Tine. 
Amin 


„Dacă unul dintre voi are o sută de oi şi pierde una, îşi va 
lăsa cele nouăzeci şi nouă de oi pe câmp pentru a se duce 
după aceea care s-a pierdut, şi nu se va întoarce până ce n- 
o va găsi?” 

Luca, 15,4 


DEDICAŢIE. 

Nu pierde Itaca din vedere, căci ţinta ta e să ajungi acolo. 

Dar nu-ţi grăbi paşii; e mai bine călătoria-ţi să dureze ani, 
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă când te vei fi-mbogăţit 
deja cu tot ce ai cunoscut pe drum. 

Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogății. 

Itaca fi-a dăruit deja o călătorie minunată; fără Itaca, 
niciodată nu ai fi plecat. 

Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat. 

Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă, să nu 
gândeşti că te-a înşelat. 

Pentru că vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină, 
şi acesta este înţelesul Itacăi. 

Konstantinos Kavafis (1863-1933) 


În maşină, am spus că pusesem punct primei versiuni a 
cărţii mele. Când am început să suim amândoi una dintre 
crestele Pirineilor, pe care o consideram sacră şi unde 
trăisem deja clipe extraordinare, am întrebat-o dacă nu voia 
să ştie care era tema centrală sau titlul; ea mi-a răspuns că 


i-ar fi plăcut mult să întrebe, dar că din respect pentru 
munca mea nu spusese nimic, fusese doar mulţumită, foarte 
mulţumită. 

Eu i-am spus atunci titlul şi tema centrală. Ne-am 
continuat drumul în tăcere şi, la întoarcere, am auzit un 
foşnet; era vântul care se apropia, trecând peste vârfurile 
copacilor desfrunziţi, coborând până la noi, făcând ca 
muntele să-şi arate din nou puterea şi magia. 

Imediat a venit şi zăpada. M-am oprit şi am rămas 
contemplând clipa: fulgii căzători, cerul plumburiu, 
pădurea, ea alături de mine. Ea, care mi-a fost totdeauna 
alături, totdeauna. 

Mi-a venit să spun în acel moment, dar am amânat, ca să 
afle numai când va răsfoi pentru prima oară aceste pagini: 
această carte îţi este dedicată ţie, Christina, soţia mea. 

Autorul 


Conform scriitorului Jorge Luis Borges, ideea de Zahir 
vine din tradiţia islamică şi se apreciază că a apărut prin 
secolul al XVIII-lea. Zahir, în arabă, înseamnă vizibil, 
prezent, imposibil de a trece neobservat. Ceva sau cineva 
cu care, odată ce am intrat în contact, ajunge să ne 
cotropească toate gândurile, până ce nu mai reuşim să ne 
concentrăm asupra altui lucru. Aceasta poate fi considerată 
sfinţenie, sau nebunie. 

FAUBOURG SAINT-PFERES, Enciclopedia fantasticului, 
1953 


Sunt un om liber. 

Ea, Esther, corespondent de război, sosită de curând din 
Irak pentru că invazia acestei ţări trebuie să înceapă dintr-o 
clipă în alta, 30 de ani, căsătorită, fără copii. El, un bărbat 
neidentificat, de vreo 23 sau 25 de ani, brunet, trăsături 
mongoloide. Amândoi au fost văzuţi ultima oară într-o 


cafenea din Faubourg Saint-Honore. Poliţia a fost informată 
că se întâlniseră şi mai înainte, dar nu se ştie de câte ori: 
Esther spunea mereu că bărbatul - a cărui identitate o 
ascundea sub numele de Mihail - era cineva foarte 
important, însă niciodată nu explicase daci era important 
din punctul de vedere al profesiei de ziarist sau pentru ea, 
ca femeie. 

Poliţia a început o anchetă oficială. Au fost avansate 
ipoteze de sechestrare, şantaj, de sechestrare urmată de 
omor - ceea ce nu era deloc neobişnuit, întrucât munca ei o 
obliga mereu să intre în contact cu indivizi care aveau 
legături cu celule teroriste, era permanent în căutare de 
informaţii. Au descoperit că din contul ei bancar fuseseră 
scoase regulat sume de bani în săptămânile anterioare 
dispariţiei: poliţia a considerat că asta putea să aibă 
legătură cu plata informatorilor. Nu-şi luase cu ea nici un fel 
de haine, dar, ciudat, paşaportul a fost de negăsit. 

EI, un necunoscut, foarte tânăr, fără cazier, nici o pistă 
care să poată duce la identificarea lui. Ea, Esther, două 
premii internaţionale de jurnalism, 30 de ani, căsătorită. 
Soţia mea. 

Sunt pus imediat pe lista suspecţilor şi sunt reţinut - 
pentru că refuzam să spun unde fusesem în ziua dispariţiei. 
Dar, iată, gardianul îmi deschide uşa şi-mi spune că sunt un 
om liber. 

Cum de sunt un om liber? Pentru că în zilele noastre se 
poate afla orice despre oricine, este de ajuns să doreşti o 
informaţie şi o găseşti îndată: unde am utilizat cardul de 
credit, care sunt locurile pe care le frecventăm, cu cine ne- 
am culcat. În cazul meu, a fost mai uşor: o femeie, ziaristă şi 
ea, prietena soţiei mele, dar divorțată - şi deci fără 
probleme în a spune că se culcase cu mine - s-a oferit să 
depună mărturie în favoarea mea când a aflat că fusesem 
arestat. A adus dovezi concrete despre faptul că fusesem cu 
ea în ziua şi în noaptea dispariţiei lui Esther. 


Mă duc să vorbesc cu inspectorul-şef care-mi înapoiază 
lucrurile, îşi cere scuze, afirmă că scurta mea detenţie a 
fost făcută conform legii şi că nu voi avea cum să acuz ori să 
dau în judecată Statul. Eu îi explic însă că n-am nici cea mai 
mică intenţie să fac asta, ştiu că oricine poate fi bănuit şi 
poate fi pus sub urmărire 24 de ore din 24, chiar dacă nu a 
comis nici un delict. 

— Sunteţi liber, îmi spune, repetând vorbele gardianului. 

Întreb: nu cumva s-a întâmplat ceva grav cu soţia mea? Ea 
îmi spusese deja că din cauza mulţimii de legături cu lumea 
terorismului, nu de puţine ori simţise cum paşii îi erau 
urmăriţi din umbră. 

Inspectorul schimbă vorba. Eu insist, dar el nu-mi spune 
NIMIC. 

Întreb dacă ea poate călători cu paşaportul şi-mi spune că 
da, că nu comisese nici un delict, de ce să nu poată ieşi sau 
intra liber în ţară! 

Atunci este posibil să nu mai fie în Franţa? 

Credeţi că aţi fost părăsit din cauza domnişoarei cu care 
vă culcaţi? 

Îi răspund că nu e treaba lui. Inspectorul face o pauză, ia o 
figură serioasă, îmi spune că am fost arestat pentru că 
acestea sunt procedurile de rutină, dar îi pare rău că soţia 
mea a dispărut. Este şi el căsătorit, şi chiar dacă nu-i plac 
cărţile mele (aşadar ştie cine sunt, nu e aşa de ignorant 
cum pare!), se poate pune în situaţia mea, îşi dă seama că 
trec prin momente grele. 

Întreb ce trebuie să fac de acum înainte. Îmi dă cartea lui 
de vizită, îmi cere să-l informez dacă aflu ceva - e o scenă 
pe care o vezi în toate filmele, nu mă convinge, inspectorii 
ăştia ştiu totdeauna mai mult decât spun. 

Mă întreabă dacă l-am întâlnit vreodată pe bărbatul care 
se afla cu Esther ultima oară când a fost văzută. Îi răspund 
că ştiam cum i se spunea, dar că nu îl cunoscusem niciodată 
personal. 


Mă întreabă dacă avem probleme acasă. Îi răspund că 
suntem împreună de zece ani şi că avem toate problemele 
comune oricărei familii - nici mai multe, nici mai puţine. 

Întreabă, cu delicateţe, dacă am vorbit recent ceva despre 
divorţ, sau dacă soţia mea se gândea să se despartă de 
mine. Îi răspund că o asemenea problemă nu s-a pus 
niciodată, chiar dacă - şi-i repet, „ca în orice căsnicie”- mai 
aveam şi dispute din când în când. 

Des sau din când în când? 

Din când în când, insist. 

Întreabă, încă şi mai delicat, dacă ea bănuia ceva despre 
legătura mea cu prietena ei. Îi spun că a fost prima şi ultima 
oară când ne-am culcat împreună. Nu era nimic important, 
pur şi simplu nu aveam cu ce să-mi omor timpul, era o zi 
plicticoasă, nu ştiam ce să fac după prânz, jocul de-a 
seducţia ne trezeşte totdeauna la viaţă, de aceea am ajuns 
până în pat. 

— Dumneavoastră ajungeţi în pat doar fiindcă o zi este 
plicticoasă? 

Vreau să-i spun că asemenea întrebări nu au legătură cu 
ancheta, dar am nevoie de complicitatea lui, sau poate voi 
avea nevoie de el de acum încolo - la urma urmelor există o 
instituţie invizibilă numită Banca Favorurilor - care mi-a 
fost totdeauna foarte folositoare. 

— Păi se mai întâmplă câteodată. N-ai nimic de făcut, 
femeia este în căutare de emoţii, eu caut aventura, şi gata. 
A doua zi, amândoi ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, 
iar viaţa merge înainte. 

EI îmi mulţumeşte, îmi întinde mâna, şi-mi spune că în 
lumea lui lucrurile nu stau chiar aşa. Există plictiseală, ţi-e 
urât, şi uneori chiar îţi doreşti să ajungi în pat cu femeia - 
dar treburile astea sunt mult mai controlate, şi nimeni nu 
face ce-i trece prin cap sau ce vrea el. 

— Poate cu artiştii chestiile astea sunt mai libere, 
comentează el. 


Îi răspund că eu cunosc lumea lui, dar nu vreau să fac 
acum comparații privind părerile noastre diferite despre 
societate şi despre oameni. Rămân tăcut, aşteptând 
următorul pas. 

— Apropo de libertate, puteţi pleca, spune inspectorul, 
cam decepţionat de faptul că un scriitor refuză să 
vorbească cu un poliţist. Acum, că vă cunosc personal, o să 
vă citesc cărţile; am spus că nu mi-au plăcut, dar nu le-am 
citit niciodată. 

Nu era nici prima, nici ultima oară când auzeam asemenea 
cuvinte. Dar, cel puţin, episodul m-a ajutat să-mi câştig încă 
un cititor: îl salut şi plec. 

Sunt liber. Am ieşit din închisoare, soţia mi-a dispărut în 
condiţii misterioase, n-am un orar fix de muncă, mă combin 
cu mare uşurinţă, sunt bogat, celebru şi, dacă într-adevăr 
Esther m-a părăsit, voi întâlni foarte repede pe cineva care 
s-o înlocuiască. Sunt liber şi independent. 

Dar ce este libertatea? 

O bună parte din viaţă am fost înrobit de câte ceva, aşadar 
ar trebui să înţeleg semnificaţia acestui cuvânt. Din 
copilărie am luptat pentru ca libertatea să-mi fie comoara 
cea mai de preţ. Am luptat împotriva părinţilor, care voiau 
ca eu să devin inginer, nu scriitor. Am luptat împotriva 
colegilor mei din liceu, care la început m-au ales victimă a 
glumelor lor perverse, şi numai după ce a curs mult sânge 
din nasul meu şi al lor, numai după multe seri în care a 
trebuit să-mi ascund cicatricele de mama - fiindcă eu 
trebuia să-mi rezolv problemele, nu ea - am reuşit să 
demonstrez că puteam să iau o chelfăneală fără să plâng. 
Am luptat să obţin o slujbă din care să pot trăi, m-am 
angajat furnizor la un magazin de fierărie ca să scap de 
veşnicul şantaj din familie, „noi îţi dăm bani, dar tu trebuie 
să faci asta şi asta”. 

Şi-am mai luptat - dar de data aceasta fără nici un rezultat 
- pentru fata pe care am iubit-o în adolescenţă şi care mă 


iubea şi ea; m-a părăsit, pentru că părinţii au convins-o că 
nu am nici un viitor. 

Am luptat împotriva atmosferei ostile din ziaristică, 
următoarea mea ocupaţie, când primul meu patron m-a 
lăsat să aştept trei ore şi mi-a dat atenţie abia când am 
început să-i rup în bucățele cartea pe care o citea: m-a 
privit surprins şi a văzut că în faţa lui se afla cineva în stare 
să rămână pe poziţii şi să ţină piept duşmanului, calităţi 
esenţiale pentru un bun reporter. Am luptat pentru idealul 
socialist şi am ajuns la închisoare, am ieşit şi mi-am 
continuat lupta, simţindu-mă erou al clasei muncitoare - 
asta până i-am ascultat pe Beatles, când mi-am spus că era 
mult mai distractiv să-ţi placă rockul decât Marx. Am luptat 
pentru dragostea primei, celei de-a doua şi celei de-a treia 
soţii. Am luptat ca să am curaj să mă despart de prima, de a 
doua şi de a treia, pentru că iubirea nu rezistase şi eu 
trebuia să-mi urmez calea până ce avea să-mi iasă în cale 
persoana ce venise pe această lume ca să mă întâlnească - 
şi care nu era niciuna dintre cele trei. 

Am luptat ca să am curaj să las munca la ziar şi să mă 
lansez în aventura scrierii unei cărţi, chiar ştiind că în ţara 
mea nimeni nu putea să trăiască din literatură. Am renunţat 
după un an, după mai mult de o mie de pagini scrise, care 
păreau absolut geniale, fiindcă nici măcar eu nu reuşeam să 
le înţeleg. Şi în timp ce luptam auzeam oamenii vorbind în 
numele libertăţii, iar cu cât apărau mai cu foc acest drept 
unic, cu atât mai înrobiţi se dovedeau faţă de dorinţele 
părinţilor, faţă de o căsătorie în care îi promiteau celuilalt 
că rămân împreună „tot restul vieţii”, faţă de bani, faţă de 
regimuri, de proiectele făcute pe jumătate, de iubirile 
cărora nu li se putea spune „nu” sau „până aici”, de 
duminici când erau obligaţi să ia masa cu cine nu aveau 
chef. Sclavi ai luxului, ai aparenţei de lux, ai aparenţei de 
aparenţă de lux. Sclavi ai unei vieţi pe care nu au ales-o, 
dar pe care s-au hotărât să o trăiască - fiindcă cineva a 
reuşit să-i convingă că acela era cel mai bun lucru pentru 


ei. Şi-şi trăiau aşa zilele şi nopţile, monoton, într-o viaţă în 
care aventura era un cuvânt dintr-o carte sau o imagine la 
televizor, viaţă totdeauna înlănţuită, iar dacă li se oferea 
vreo portiţă, spuneau mereu: „Nu mă interesează, nu 
doresc aşa ceva”. 

Cum puteau şti dacă doresc sau nu ceva, de vreme ce 
niciodată nu trecuseră printr-o astfel de experienţă? Dar 
era inutil să întrebi: le era cu adevărat frică de orice 
schimbare în stare să clatine lumea cu care erau obişnuiţi. 

Inspectorul îmi spusese că sunt liber. Acum sunt liber, dar 
liber eram şi-n puşcărie, pentru că libertatea este în 
continuare lucrul pe care-l preţuiesc cel mai mult pe lume. 
Sigur că asta m-a determinat să beau vinuri care nu-mi 
plăceau, să fac lucruri pe care nu trebuia să le fac şi pe care 
nu le voi repeta niciodată, să am multe cicatrice pe trup şi 
în suflet, să-i rănesc pe unii - cărora am sfârşit prin a le 
cere iertare, într-o perioadă în care am înţeles că puteam 
să fac orice, în afară de a obliga pe cineva să mă urmeze în 
nebunia mea, în setea mea de a trăi. Nu mă căiesc pentru 
clipele în care am pătimit, îmi port cicatricele ca şi cum ar fi 
nişte medalii, ştiu că libertatea este foarte scumpă, la fel de 
scumpă ca şi sclavia; singura diferenţă este că o plăteşti cu 
plăcere şi cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul este udat de 
lacrimi. 

Când ies de la poliţie e o zi frumoasă, o duminică plină de 
soare care nu se potriveşte deloc cu starea mea de spirit. 
Avocatul mă aşteaptă afară cu două vorbe de consolare şi 
un buchet de flori. Îmi spune că a telefonat pe la toate 
spitalele, pe la toate morgile (lucrurile acelea de rutină de 
câte ori întârzii acasă), dar n-a găsit-o pe Esther. Îmi spune 
că a reuşit să le ascundă ziariştilor locul unde fusesem 
reţinut, îmi spune că trebuie să vorbească cu mine, să pună 
la punct o strategie juridică ce mi-ar permite să mă apăr de 
acuzaţii viitoare. Îi mulţumesc pentru grijă; ştiu că nu vrea 
să pună nimic la punct - în realitate nu vrea să mă lase 
singur, pentru că nu ştie cum voi reacţiona (dacă mă îmbăt 


şi mă arestează din nou? Dacă fac vreun scandal? Dacă 
încerc să mă sinucid?). Îi spun că am treburi importante de 
rezolvat, şi că amândoi ştim că nu am probleme cu 
respectarea legii. El insistă, dar eu nu-i dau nici o şansă - în 
fond, sunt un om liber. 

Libertate. Libertatea de a fi îngrozitor de singur. 

lau un taxi până în centrul Parisului, îi cer şoferului să 
oprească lângă Arcul de Triumf. Pornesc la pas pe Champs- 
Elysees, înspre Hotel Bristol, unde obişnuiam să iau o 
ciocolată caldă cu Esther ori de câte ori unul dintre noi se 
întorcea dintr-o misiune în străinătate. Pentru noi era ca un 
ritual de întoarcere acasă, o baie în dragostea care ne ţinea 
uniţi, deşi viaţa ne împingea din ce în ce mai mult pe 
drumuri diferite. 

Şi merg, şi merg. Oamenii zâmbesc, copiii se bucură de 
aceste câteva ore de primăvară în plină iarnă, maşinile curg 
fără oprire, totul pare în ordine - în afară de faptul că 
niciunul dintre aceşti oameni nu ştie, sau se preface că nu 
ştie sau nu-i pasă că tocmai mi-am pierdut soţia. Oare nu 
înţeleg cat sufăr? 'Toţi ar trebui să fie trişti, să mă 
compătimească, să fie solidari cu un om căruia îi 
sângerează sufletul de dragoste; dar ei continuă să râdă, 
cufundaţi în vieţile lor mărunte şi prăpădite care se 
înviorează numai la sfârşit de săptămână. 

Ce gând ridicol: mulţi dintre oamenii cu care îmi 
încrucişez paşii îşi simt sufletul sfâşiat, iar eu habar n-am de 
ce sau cum suferă. 

Intru într-un bar să-mi iau ţigări, şi omul îmi răspunde în 
engleză. Mă duc la o farmacie să-mi cumpăr nişte 
bomboane de mentă care-mi plac mult, iar vânzătorul îmi 
vorbeşte englezeşte, deşi în amândouă cazurile eu am 
vorbit franţuzeşte. Înainte de a ajunge la hotel, mă opresc 
doi băieţi sosiți de curând de la Toulouse care vor să ştie 
unde se află un anume magazin, întrebaseră pe mai mulţi şi 
nimeni nu înţelegea ce spuneau. Ce-o fi asta? Or fi schimbat 


limba de pe ChampsElysees în cele 24 de ore cât am fost 
arestat? 

Turismul şi banul sunt în stare de minuni: dar cum de n- 
am observat mai înainte? Fiindcă de fapt eu şi Esther nu ne 
mai luaserăm ciocolata acolo de multă vreme, deşi amândoi 
călătoriserăm şi ne întorseserăm de multe ori în ultima 
perioadă. Tot timpul avem ceva mai important de făcut. 
Mereu apare câte o obligaţie ce nu suferă amânare. Da, 
iubito, ne vom lua ciocolata data viitoare, întoarce-te 
repede, ştii că azi am un interviu cu adevărat important şi 
nu pot veni la aeroport să te iau, cheamă un taxi, mobilul 
meu rămâne deschis, sună-mă dacă apare vreo urgenţă, 
dacă nu, ne vedem diseară. 

Mobilul! Îl scot din buzunar, îl deschid repede, sună de mai 
multe ori şi de fiecare dată îmi sta inima, văd pe micul 
ecran numele celor care mă caută dar nu răspund nici 
unuia dintre ei. Sper că va apărea un „neidentificat“; numai 
ea ar putea fi deoarece are numărul restricţionat, ştiut doar 
de vreo douăzeci de persoane care au jurat să nu-l dea 
niciodată altora. Nu apare, celelalte sunt toate numere ale 
prietenilor sau colegilor foarte apropiaţi. Probabil că vor să 
ştie ce s-a întâmplat, vor să ajute (cum anume?), să întrebe 
dacă am nevoie de ceva. 

Telefonul continuă să sune. Să răspund? Să mă întâlnesc 
cu vreunul dintre ei? 

Mă hotărăsc să aştept până ce voi fi înţeles exact ce s-a 
petrecut. 

Ajung la Bristol, pe care Esther îl descria mereu ca pe 
unul dintre puţinele hoteluri din Paris unde clienţii sunt 
trataţi ca oaspeţi, nu ca nişte vagabonzi în căutare de 
adăpost. Mă salută ca şi cum aş fi unul de-ai casei, aleg o 
masă ce se află în faţa unei pendule frumoase, ascult pianul, 
privesc grădina care se vede pe fereastră. 

Trebuie să fiu practic, să analizez alternativele, viaţa îşi 
urmează cursul. Nu sunt nici primul, nici ultimul bărbat 
părăsit de nevastă, dar trebuia ca lucrul acesta să se 


întâmple tocmai într-o zi cu soare, cu oameni surâzători pe 
stradă, cu copii cântând, cu primăvara arătându-şi primele 
semne, cu soare strălucitor, cu şoferii respectând toate 
trecerile de pietoni? 

lau un şerveţel, vreau să-mi scot ideile astea din cap şi 
vreau să le pun pe hârtie. Să lăsăm sentimentele deoparte 
şi să vedem ce trebuie să fac: 

A) Dacă iau în considerare posibilitatea de a fi fost cu 
adevărat sechestrată, atunci viaţa îi este în pericol, sunt 
soţul ei, tovarăşul ei la bine şi la rău, trebuie să mut şi 
munţii din loc ca s-o găsesc. 

Replică la această ipoteză: şi-a luat paşaportul cu ea. 
Poliţia nu ştie, dar şi-a luat şi câteva obiecte de uz personal, 
şi un portofel cu icoanele unor sfinţi protectori, de care nu 
se despărţea niciodată când pleca în altă ţară. A scos şi bani 
de la bancă. 

Concluzie: s-a pregătit de plecare. 

B) Să luăm în calcul posibilitatea de a fi crezut vreo 
promisiune care a sfârşit prin a deveni o capcană. 

Replică: de multe ori se implicase în situaţii periculoase - 
făcea parte din munca ei. Dar totdeauna mă anunţa, pentru 
că eu eram singura persoană în care avea încredere oarbă. 
Îmi spunea unde trebuia să se ducă, cu cine o să se 
întâlnească (însă pentru a nu mă expune, mai mereu folosea 
un nume de cod), şi ce trebuia să fac dacă nu se întorcea 
până la o anumită oră. 

Concluzie: nu intenţiona să se întâlnească cu vreunul din 
informatorii ei. 

C) Să zicem că s-a întâlnit cu alt bărbat. 

Replică: nu există replică. Este, dintre toate ipotezele, 
singura care stă în picioare. Iar eu nu pot să accept aşa 
ceva, nu pot să accept că a plecat în felul acesta, fără ca 
măcar să-mi spună motivul. Şi eu şi Esther eram mândri că 
puteam înfrunta în doi toate greutăţile vieţii. Am suferit, dar 
niciodată nu ne-am minţit - însă omiterea unor escapade 
extraconjugale făcuse parte din regulile jocului. Ştiu că ea 


se schimbase mult după ce-l cunoscuse pe acel Mihail, dar 
justifică asta ruptura unei căsătorii de zece ani? 

Chiar dacă s-ar fi culcat cu el, chiar dacă ar fi făcut o 
pasiune, oare nu ar fi pus în balanţă toate momentele trăite 
împreună, tot ce-am cucerit, înainte de a porni într-o 
aventură fără întoarcere? Era liberă să plece când voia, 
trăia înconjurată de bărbaţi, de soldaţi care nu zăreau o 
femeie cu lunile, însă eu niciodată n-o întrebam nimic, nici 
ea nu-mi spunea nimic. Eram amândoi liberi şi ne 
mândream cu lucrul acesta. 

Dar Esther dispăruse, lăsând urme vizibile numai pentru 
mine, ca şi cum mi-ar fi transmis un mesaj secret: eu plec. 

De ce? 

Chiar merită osteneala să răspund la asemenea întrebare? 

Nu, de vreme ce în răspuns se ascunde propria mea 
neputinţă de ao ţine alături de mine pe femeia pe care o 
iubesc. Merită osteneala s-o conving să se întoarcă la mine? 
S-o implor, să cerşesc încă o şansă în căsătoria noastră? 

Asta mi se pare ridicol: mai bine să sufăr cum am mai 
suferit, când alte femei pe care le-am iubit m-au părăsit. 
Mai bine să-mi ling rănile, cum am mai făcut-o cu alte 
ocazii. O să mă mai gândesc o vreme la ea, o să devin trist, 
o să-mi irit prietenii vorbind numai despre plecarea nevesti- 
mii. O să încerc să găsesc justificări pentru tot ce s-a 
întâmplat, o să-mi petrec zile şi nopţi revăzând fiecare clipă 
trăită alături de ea şi voi sfârşi prin a trage concluzia că a 
fost dură cu mine, tocmai cu mine care totdeauna am 
încercat să fiu şi să fac tot ce e mai bine. O să cunosc alte 
femei. Când o să merg pe stradă, în fiecare clipă o să mă 
întâlnesc cu cineva care poate fi ea. O să sufăr zi şi noapte, 
noapte şi zi. Asta poate dura săptămâni, luni, poate mai 
mult de un an. 

Până într-o dimineaţă când o să mă trezesc dându-mi 
seama că mă gândesc la altceva, şi o să înţeleg că partea 
cea mai rea a trecut. Inima mi-e zdrobită, dar se face bine şi 
reuşeşte din nou să se bucure de frumuseţea vieţii. S-a mai 


întâmplat asta, şi se va mai întâmpla, sunt sigur. Când 
cineva pleacă, altcineva soseşte - aşa îmi voi găsi o nouă 
dragoste. 

Deocamdată savurez ideea noii mele condiţii: singur şi 
milionar. Pot ieşi cu cine-mi place, ziua-n amiaza mare. Pot 
să mă port la petreceri aşa cum nu mi-am permis niciodată 
în ultimii ani. Vestea o să se răspândească repede şi curând 
îmi vor bate la uşă multe femei, tinere sau mai puţin tinere, 
bogate sau mai puţin bogate decât vor să pară, inteligente 
sau poate doar ştiind ce anume mi-ar plăcea mie să aud. 

Vreau să îmi impun convingerea că e mai bine să fiu liber. 
Liber din nou. Pregătit să întâlnesc iubirea adevărată a 
vieţii mele, aceea care mă aşteaptă şi care niciodată nu mă 
va face să retrăiesc situaţia umilitoare de acum. 

Îmi termin ciocolata, mă uit la ceas şi ştiu că e încă 
devreme ca să simt senzaţia aceea plăcută că fac din nou 
parte dintre oameni. Pentru câteva momente visez 
legănându-mă în iluzia că Esther o să intre acum pe uşa 
aceea, călcând pe frumoasele covoare persane, o să mi se 
aşeze alături fără a rosti un cuvânt, o să aprindă o ţigară 
privind la grădina interioară şi o să mă ia de mână. Trece o 
jumătate de oră, timp de o jumătate de oră cred eu însumi 
în povestea pe care am plăsmuit-o, până îmi dau seama că 
este doar un vis. 

Mă hotărăsc să nu mă mai întorc acasă. Mă duc la 
recepţie, cer o cameră, o periuţă de dinţi şi un deodorant. 
Hotelul e plin, dar recepţionerul îşi dă silinţa: ajung într-un 
apartament frumos cu terasă, cu vedere spre Turnul Eiffel 
şi spre acoperişurile Parisului, unde luminile se aprind pe 
rând, iar familiile se întâlnesc să ia cina de duminică. Dar 
revine aceeaşi senzaţie pe care am simţit-o pe Champs- 
Elysees: cu cât e mai multă frumuseţe în jurul meu, cu atât 
mai mizerabil mă simt. 

Nici să nu aud de televizor. Nici de cină. Mă aşez pe terasă 
şi încep să-mi depăn firul vieţii: tânărul care visa să devină 
un scriitor celebru şi deodată descoperă că realitatea este 


cu totul alta - scrie într-o limbă în care aproape nimeni nu 
citeşte, într-o ţară unde se spune că nu prea există cititori. 
Familia îl obligă să meargă la o universitate (oricare e bună, 
băiete, dacă reuşeşti să obţii o diplomă - pentru că în caz 
contrar n-o să ajungi nimic în viaţă, niciodată). El se 
răzvrăteşte, străbate lumea în perioada hippy, se-ntâlneşte 
cu un cântăreţ, îi scrie câteva texte pentru cântece şi 
deodată reuşeşte să câştige mai mulţi bani decât soru-sa 
care îi ascultase pe părinţi şi se hotărâse pentru cariera de 
inginer chimist. 

Continui să scriu texte, cântăreţul are din ce în ce mai 
mult succes, îmi cumpăr câteva apartamente, mă cert cu 
cântăreţul dar am destul capital ca să trăiesc câţiva ani fără 
să muncesc. Mă însor pentru prima oară, cu o femeie mai în 
vârstă decât mine, învăţ multe - cum să fac dragoste, cum 
să conduc, cum să vorbesc englezeşte, cum să dorm până 
târziu - dar sfârşim prin a ne despărţi, pentru că eu sunt 
ceea ce ea numeşte „imatur emoţional, se ţine după orice 
puştoaică cu sânii mari”. Mă însor a doua şi a treia oară, cu 
femei în care cred şi care-mi vor da stabilitate emoţională: 
obţin ceea ce vreau, dar descopăr că mult dorita stabilitate 
este însoţită de o adâncă plictiseală. 

Încă două divorţuri. Din nou libertatea, dar e numai o 
părere: libertate nu înseamnă lipsa angajamentelor, ci 
capacitatea de a alege - şi de a-mi lua angajamente - faţă 
de ce şi de cine cred eu că e mai bine pentru mine. 

Şi-mi continui căutările amoroase, continui să scriu texte 
pentru muzică. lar când cineva mă întreabă ce fac, răspund 
că sunt scriitor. Dacă-mi spune că n-a auzit decât de textele 
mele pentru cântece, îi spun că asta e numai o parte a 
muncii mele. Şi dacă îşi cere scuze că nu mi-a citit nici o 
carte, îi spun că lucrez la un proiect, sau că este o 
minciună. În realitate am bani, am relaţii, ce nu am este 
curajul de a scrie o carte, care-i visul meu, încă posibil. 
Dacă aş încerca şi aş eşua, nu ştiu cum ar fi restul vieţii 


mele: de aceea, mai bine trăiesc gândindu-mă la un vis 
decât să înfrunt posibilitatea de a-l vedea năruit. 

Într-o zi, vine o ziaristă să-mi ia un interviu: vrea să ştie 
cum e cao ţară întreagă să-ţi cunoască munca şi nimeni să 
nu ştie cine eşti, fiindcă în mod obişnuit numai cântăreţul 
apare în mass-media. Frumoasă, inteligentă, discretă. Ne 
întâlnim din nou la o petrecere, acum nu mai exista 
presiunea muncii, şi reuşesc s-o aduc în pat chiar în 
noaptea aceea. Eu mă îndrăgostesc, ea crede că a fost ceva 
lipsit de importanţă. O sun, şi mereu îmi spune că e 
ocupată. Cu cât mă respinge mai mult, cu atât mai interesat 
devin, până ce reuşesc s-o conving să-şi petreacă cu mine 
un sfârşit de săptămână la casa mea de vacanţă (oi fi fost eu 
oaia neagră, oi fi fost eu răzvrătit de multe ori, dar eram 
singurul dintre prietenii mei care la vârsta aceea reuşisem 
să-mi cumpăr o casă de vacanţă). 

Trei zile stăm izolaţi, contemplând marea, gătesc pentru 
ea, îmi povesteşte despre munca ei şi până la urmă se 
îndrăgosteşte de mine. Ne întoarcem în oraş şi începe să 
rămână peste noapte la mine, în mod regulat. Într-o 
dimineaţă pleacă mai devreme şi se întoarce cu maşina ei 
de scris: de acum, fără să ne spunem nimic, casa mea a 
devenit casa ei. 

Şi încep aceleaşi conflicte pe care le-am avut cu fostele 
mele soţii: ele caută mereu stabilitatea, fidelitatea, eu caut 
mereu aventura şi necunoscutul. De data aceasta relaţia 
durează mai mult; dar şi aşa, după doi ani mă gândesc că a 
venit vremea ca Esther să-şi ducă acasă maşina de scris şi 
tot ce a adus cu ea. 

Cred că n-o să meargă. 

Dar tu mă iubeşti şi eu te iubesc, nu-i aşa? 

Nu ştiu. Când mă întrebi dacă îmi place să fiu cu tine, îţi 
răspund că da. Însă la întrebarea dacă pot trăi fără tine 
răspunsul este tot da. 

Niciodată n-am vrut să fiu bărbat, sunt foarte mulţumită 
cu condiţia mea de femeie. La urma urmei, tot ce aşteptaţi 


voi bărbaţii de la o femeie este să gătească bine, dar de la 
bărbaţi noi aşteptăm totul, absolut totul - să-şi poată 
întreţine familia, să facă dragoste, să-şi apere progeniturile, 
să pună hrană pe masă, să aibă succes. 

Nu e vorba despre asta: sunt foarte mulţumit de persoana 
mea. Îmi place să fiu cu tine, dar cred că n-o să meargă. 

Îţi place cu mine, dar nu te suporţi pe tine. Cauţi mereu 
aventura, pentru că aşa uiţi de lucrurile importante. 
Trăieşti de pe urma adrenalinei din venele tale, uitând că 
pe acolo trebuie să curgă sânge, nimic altceva. 

Nu fug de lucrurile importante. Ce ar fi important, după 
tine? 

Să scrii cartea. 

Pot s-o fac oricând. 

Atunci fă-o. După aceea, dacă vrei, ne despărţim. 

Cred că e absurd ce-mi spune, pot scrie cartea când vreau, 
cunosc editori, ziarişti, oameni care-mi sunt datori. Esther 
este doar o femeiuşcă speriată că mă pierde, inventează te 
miri ce. Îi spun „până aici”, legătura noastră a ajuns la final, 
nu e vorba despre ce crede ea că m-ar face fericit, e vorba 
despre dragoste. 

Ce e dragostea? Mă întreabă. Încerc mai mult de-o 
jumătate de oră să-i explic, dar îmi dau seama că nu 
reuşesc să o definesc ca lumea. 

Ea-mi spune că dacă nu ştiu să definesc dragostea, atunci 
trebuie să încerc să scriu o carte. 

Îi răspund că cele două lucruri n-au nici în clin nici în 
mânecă unul cu altul, eu o să plec chiar atunci din casă, ea 
n-are decât să rămână cât vrea - mă voi duce la hotel până 
ce-mi voi găsi un loc unde să stau. Ea-mi spune că în ceo 
priveşte nu-i nici o problemă, pot pleca chiar acum, în mai 
puţin de o lună apartamentul va fi liber - o să înceapă să-şi 
caute casă chiar de a doua zi. Eu îmi fac bagajul, iar ea se 
apucă să citească o carte. Îi spun că s-a făcut târziu, că voi 
pleca mâine. Ea-mi sugerează să plec chiar acum, pentru că 
mâine voi fi mai slab, mai puţin hotărât. O întreb dacă vrea 


să scape de mine. Râde, spune că eu am fost acela care a 
vrut ca totul să se sfârşească. Mergem la culcare, iar a doua 
zi dorinţa de a pleca nu mai e chiar aşa de puternică, decid 
că trebuie să mă mai gândesc. Dar Esther spune că 
lucrurile nu pot rămâne aşa: câtă vreme nu risc totul, 
convins că e vorba despre adevărata mea rațiune de a trăi, 
zile ca acestea vor mai veni, iar ea va deveni nefericită şi va 
fi rândul ei să mă părăsească. Numai că atunci intenţia se 
va transforma imediat în faptă, şi va arde orice punte care 
ar permite întoarcerea. Întreb ce vrea să spună cu asta. Să- 
mi găsesc altă iubire, să mă îndrăgostesc, îmi spune ea. 

Ea pleacă la ziarul unde lucra, iar eu mă hotărăsc să-mi 
iau o zi de odihnă (în afara textelor pentru cântece, mai 
lucrez la nişte înregistrări), şi mă aşez în faţa maşinii de 
scris. Mă ridic, citesc ziarele, răspund la scrisori 
importante, după ce le termin trec la cele neimportante, 
notez lucruri pe care trebuie să le fac, ascult muzică, dau o 
raită prin cartier, schimb două vorbe cu brutarul, mă întorc 
acasă, a trecut toată ziua şi n-am reuşit să dactilografiez 
nici măcar o singură frază. Ajung la concluzia că o urăsc pe 
Esther, ea mă împinge să fac lucruri pe care nu vreau să le 
fac. 

Când se-ntoarce nu mă întreabă nimic, afirmă însă că n- 
am reuşit să scriu. Îi spun că programul meu de azi a fost 
asemenea celui de ieri. 

Voi lucra în ziua următoare. Dar în timpul nopţii mă 
îndrept spre masa unde se află maşina de scris, citesc, mă 
uit la televizor, ascult muzică, dau târcoale iar maşinii, şi o 
ţin tot aşa două luni de zile, adunând pagini cu „prima 
frază” fără să reuşesc vreodată să termin paragraful. 

Invoc toate scuzele posibile - în ţara asta nimeni nu mai 
citeşte, încă nu am un plan închegat, sau am un plan 
nemaipomenit, dar caut modalitatea cea mai corectă de a-l 
dezvolta. Şi pe deasupra am de lucru până peste cap la câte 
un articol sau la textul cântecului ce trebuie să fie gata. Alte 
două luni, şi într-o zi ea apare acasă cu un bilet de avion. 


„Ajunge”, spune. „încetează să te mai prefaci că eşti 
ocupat, că eşti un om conştient de responsabilităţile lui, că 
omenirea are nevoie de ce faci tu, du-te şi călătoreşte o 
vreme”. Oricând voi putea ajunge directorul ziarului unde 
public din când în când reportaje, oricând voi putea fi 
preşedintele companiei de discuri pentru care scriu textele 
cântecelor - şi unde lucrez doar pentru că ei nu vor ca eu 
să scriu pentru casele de discuri concurente. Oricând pot să 
reîncep ceea ce fac acum, dar visul meu nu mai poate 
aştepta. Sau îl accept, sau îl uit. 

Pentru ce destinaţie e biletul? 

Pentru Spania. 

Fac nazuri - biletele sunt scumpe, nu pot pleca acum, am o 
carieră în faţa mea, trebuie să am grijă de ea. O să pierd 
multe asocieri în domeniul muzical, problema nu sunt eu, 
problema e căsătoria noastră. Dacă vreau să scriu o carte, 
nimeni nu mă va împiedica s-o fac. 

„Poţi, vrei, dar n-o faci”, spune ea. „Dacă nu ai probleme 
cu mine, ci cu tine, e mai bine să rămâi o vreme singur”. 

Îmi arată o hartă. Trebuie să merg până la Madrid, de 
unde voi lua autocarul până în Pirinei, la frontiera cu 
Franţa. De acolo începe un itinerariu medieval, drumul spre 
Santiago: trebuie să-l fac pe jos. La capăt, ea mă va aştepta, 
şi atunci va accepta tot ce-i voi spune: că n-o mai iubesc, că 
n-am destulă experienţă de viaţă ca să scriu o carte, că mi-a 
ieşit din cap ideea să fiu scriitor, că totul nu a fost decât un 
vis de adolescent, nimic mai mult. 

E o nebunie! Femeia cu care sunt de doi ani interminabili - 
o adevărată veşnicie într-o legătură amoroasă - îmi 
planifică viaţa, mă face să-mi las munca, vrea să traversez 
pe jos o ţară întreagă! E un delir, aşa că mă hotărăsc să-l 
iau în serios. Mă îmbăt câteva nopţi la rând, bea şi ea cot la 
cot cu mine, deşi dispreţuieşte băutura. Devin agresiv, îi 
spun că e invidioasă pe independenţa mea, că ideea asta 
bolnavă i-a încolţit numai pentru că eu am spus că vreau s-o 
părăsesc. Ea-mi răspunde că totul a încolţit încă de când eu 


eram în liceu şi visam să fiu scriitor - acum e doar o 
amânare, şi ori mă confrunt cu mine însumi, ori îmi voi 
petrece restul vieţii însurându-mă, divorţând, spunând 
poveşti frumoase despre trecutul meu, căzând din ce în ce 
mai jos. 

Desigur că nu pot admite că are dreptate, deşi ştiu că 
spune adevărul. Şi cu cât înţeleg că într-adevăr are 
dreptate, cu atât devin mai agresiv. Ea acceptă agresiunea 
fără să crâcnească - doar îmi aminteşte când şi când că 
data călătoriei se apropie. 

Într-o noapte, cu puţin înainte de ziua stabilită, refuză să 
facă dragoste. Atunci fumez o ţigară întreagă de haşiş, beau 
două stacane cu vin şi leşin în mijlocul camerei. Când mă 
trezesc, îmi dau seama că am ajuns pe fundul prăpastiei şi 
nu-mi rămâne altceva de făcut decât să ies de acolo. Şi eu, 
care mă mândresc atâta cu curajul meu, văd acum cât sunt 
de laş, comod, meschin cu propria mea viaţă. În dimineaţa 
aceea, o trezesc cu un sărut şi îi spun că voi face tot ce-mi 
va cere. 

Călătoresc şi timp de treizeci şi opt de zile străbat pe jos 
drumul spre Santiago. Ajuns la Compostela, înţeleg că 
adevărata mea călătorie abia aici începe. lau hotărârea să 
mă duc la Madrid, să trăiesc din drepturile mele de autor, 
să pun un ocean între mine şi trupul Estherei - deşi vom 
continua oficial să fim împreună, să vorbim la telefon din 
când în când. E mult mai confortabil să fii în continuare 
căsătorit, să ştii că te poţi întoarce în braţele ei şi în acelaşi 
timp să te bucuri de toată libertatea din lume. 

Mă îndrăgostesc de o cercetătoare catalană, de o tipă din 
Argentina care confecţiona bijuterii, de o feţişoară care 
cânta la metrou. Drepturile de autor pentru piese muzicale 
continuă să curgă şi îmi sunt de ajuns să pot trăi 
confortabil, fără să trebuiască să muncesc, având tot timpul 
la dispoziţie, pentru orice, inclusiv pentru. a scrie o carte. 

Cartea poate mereu să aştepte ziua următoare, prefectul 
Madridului a hotărât că oraşul trebuia să aibă o sărbătoare, 


a creat chiar un slogan interesant (Madrid me mata3), te 
îndeamnă să vizitezi mai multe baruri într-o singură noapte, 
inventează romanticul nume de movida madrilena4, şi pe 
asta n-o pot lăsa pe mâine, totul e atât de distractiv, zilele 
sunt scurte, nopţile - lungi. 

Şi, într-o bună zi, Esther mă sună şi-mi spune că vine să 
mă viziteze: după părerea ei, trebuie să rezolvăm o dată 
pentru totdeauna situaţia noastră. Stabileşte că va veni 
peste o săptămână, aşa că îmi lasă timp să găsesc o 
grămadă de scuze (trebuie să plec în Portugalia, dar mă 
întorc într-o lună - asta e pentru fata din metrou care acum 
doarme separat, la hotel, dar iese cu mine în fiecare noapte 
la movida madrilena. Deretic apartamentul, şterg orice 
urmă de prezenţă feminină, cer prietenilor tăcere absolută 
- nevastă-mea vine ca să stea o lună de zile. 

Esther a coborât din avion cu o coafură oribilă şi e de 
nerecunoscut. Am plecat spre centrul Spaniei, am văzut 
orăşele importante pentru o singură noapte şi unde, dacă 
ar trebui să mă întorc acum, n-aş mai şti unde se află. 

Am asistat la coride, la dansuri flamenco, sunt cel mai bun 
soţ din lume pentru că vreau să plece cu impresia că încă o 
mai iubesc. Nu ştiu de ce doresc să-i las o asemenea 
impresie, poate pentru că inconştient ştiu că visul 
Madridului se va sfârşi într-o bună zi. 

O cert pentru că şi-a masacrat părul, ea îşi schimbă 
coafura şi devine iarăşi frumoasă. Mai sunt doar zece zile şi 
vacanţa i se va sfârşi, vreau să plece mulţumită şi să mă lase 
din nou singur cu Madridul care mă ucide, cu discoteci care 
se deschid la 10 dimineaţa, cu tauri, cu taclale nesfârşite 
despre aceleaşi subiecte, cu alcool, femei, alţi tauri, alt 
alcool, alte femei şi nici urmă, absolut nici o urmă de 
program de lucru. 

Într-o duminică, mergând spre un local deschis toată 
noaptea, ea mă întreabă despre subiectul interzis: cartea 
pe care ziceam că o scriu. Dau pe gât o sticlă de Jerez, trag 
şuturi în porţile de fier de pe drum, mă răstesc la oamenii 


de pe stradă şi o întreb de ce a bătut atâta cale dacă 
singurul ei scop este să-mi facă viaţa un infern şi să-mi 
distrugă buna dispoziţie. Nu spune nimic - dar amândoi 
înţelegem că legătura noastră a ajuns la capăt de drum. 
Dorm fără vise şi a doua zi, după ce-i fac scandal 
directorului că nu funcţionează cum trebuie telefonul, după 
ce-o iau la rost pe cameristă că nu mi-a schimbat 
aşternuturile de o săptămână, după ce fac o baie 
interminabilă ca să-mi alung mahmureala din ajun, mă aşez 
în faţa maşinii de scris, doar pentru a-i arăta Estherei că 
încerc, în mod cinstit, chiar încerc să muncesc. 

Şi dintr-o dată se petrece minunea: privind-o pe femeia 
din faţa mea, care tocmai pregătise cafeaua şi acum citeşte 
ziarul, femeia asta ai cărei ochi trădează oboseala şi 
disperarea, care stă aici tăcută ca întotdeauna, care nu-şi 
arată niciodată tandreţea prin gesturi, femeia asta care 
mereu mă face să spun „da” când vreau să spun „nu”, care 
m-a obligat să lupt pentru ceea ce ea credea - pe bună 
dreptate - că era rostul vieţii mele, care renunţase la viaţa 
alături de mine pentru că mă iubea mai mult decât se iubea 
pe ea însăşi, care mă făcuse să pornesc în căutarea visului 
meu; văzând-o pe femeia aceasta aproape o copilă, liniştită, 
cu ochi care spun mai mult decât oricare cuvinte, 
temătoare în sufletul ei, dar totdeauna curajoasă în fapte, 
capabilă să iubească fără a se umili, fără a cere iertare că 
luptă pentru bărbatul ei - văzând-o, degetele mele au 
început să atingă tastele maşinii. 

lese prima frază. Şi a doua. 

Şi trec două zile fără să mănânc, dorm câteva ore, 
cuvintele par să izvorască dintr-un loc necunoscut - aşa 
cum se întâmpla cu textele pentru melodii pe vremea când, 
după multă tevatură, multe certuri fără rost, eu şi asociatul 
meu simţeam că acel „ceva” era acolo, gata, şi venise clipa 
să îl aştern pe hârtie sub notele muzicale. Acum însă ştiu că 
acel „ceva” vine din sufletul Estherei, iubirea mea renaşte 
încă o dată, scriu o carte pentru că există ea, a depăşit 


momentele dificile fără să crâcnească, fără a se considera o 
victimă. Încep să-mi povestesc experienţa privind singurul 
lucru care m-a tulburat în ultimii ani - drumul spre 
Santiago. 

Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că felul meu de a vedea 
lumea suferă mai multe schimbări importante. Mulţi ani am 
studiat şi am practicat magia, alchimia, ştiinţele oculte: 
eram fascinat de ideea că o mână de oameni poate deţine o 
putere imensă, care în nici un caz nu putea fi împărţită cu 
restul omenirii fiindcă ar fi fost deosebit de riscant să laşi 
pe mâini nepricepute acest enorm potenţial. Am făcut parte 
din societăţi secrete, mi-am băgat nasul prin secte exotice, 
am cumpărat cărţi extrem de scumpe de pe piaţa neagră, 
mi-am petrecut o grămadă de timp în ritualuri şi invocaţii. O 
duceam într-un du-te-vino de intrări şi ieşiri din grupuscule 
şi confrerii, mereu entuziasmat că mă întâlnesc cu cineva 
care în sfârşit avea să-mi dezvăluie misterele lumii 
nevăzute, şi de fiecare dată decepţionat să aflu, în final, că 
majoritatea acestor oameni - chiar dacă erau bine 
intenţionaţi - abia dacă urmau o dogmă sau alta, cei mai 
mulţi se transformau în fanatici, tocmai pentru că 
fanatismul este singura cale de a stinge îndoiala care nu 
încetează niciodată să aţâţe sufletul omenesc. 

E adevărat că am descoperit şi câteva ritualuri care 
funcționau. Însă am descoperit de asemenea că aceia care- 
şi spuneau maeştri şi deținători ai secretelor vieţii, care 
susțineau că stăpânesc tehnici în stare să dea oricărui om 
puterea de a obţine tot ce-şi doreşte, pierduseră complet 
legătura cu învăţăturile anticilor. Călătoria spre Santiago, 
faptul că m-am amestecat printre oamenii obişnuiţi, 
descoperirea că Universul vorbea o limbă proprie - numită 
„semne” - pe care, ca să le înţelegi, era de ajuns să priveşti 
cu mintea deschisă ce se petrecea în jur, toate acestea m-au 
făcut să mă întreb dacă ocultismul era într-adevăr singura 
cale spre mistere. În cartea despre acest drum, încep prin a 
evoca alte posibilităţi de dezvoltare şi termin cu următoarea 


concluzie: „e de ajuns să fii atent; lecţiile vin totdeauna 
atunci când eşti pregătit, iar dacă eşti atent la semne, vei 
afla mereu tot ce-ţi trebuie pentru pasul următor”. 

Fiinţa omenească are două mari probleme: prima e să ştii 
când să începi, şi a doua, când să te opreşti. 

După o săptămână încep prima, a doua, a treia revizuire. 
Madridul nu mă mai ucide, e momentul să mă întorc - simt 
că s-a încheiat un ciclu şi am nevoie să încep altul. Spun 
adio oraşului aşa cum am făcut-o mereu: cu gândul că pot 
să mă răzgândesc şi să revin oricând. 

Mă întorc în ţară împreună cu Esther, ştiu că este 
momentul să-mi caut altă slujbă, dar cum nu găsesc (şi nu 
găsesc pentru că nu-mi trebuie), revăd iar şi iar paginile 
cărţii. Nu cred că un om normal ar putea fi interesat prea 
tare de experienţa cuiva care a străbătut un drum din 
Spania, romantic dar dificil. 

Peste patru luni, când vreau să încep cea de-a zecea 
revizuire, descopăr că manuscrisul nu mai este, şi nici 
Esther. Iar când sunt în pragul nebuniei, ea se întoarce cu o 
chitanţă de la poştă - l-a trimis unui fost iubit care acum 
este patronul unei mici edituri. 

Şi fostul iubit îl publică. Nici un rând în presă, dar câţiva 
cumpără cartea. O recomandă altora, care o citesc şi, la 
rândul lor, o prezintă altora. După şase luni prima ediţie 
este epuizată. Un an mai târziu, apăruseră deja trei ediţii, şi 
aşa încep să câştig bani cum nici prin vis nu-mi trecuse: cu 
literatura. 

Nu ştiu cât va dura acest vis, dar mă hotărăsc să trăiesc 
fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Şi observ că succesul îmi 
deschide uşa pe care de atâta vreme o aşteptam să se 
deschidă: mai multe edituri doresc să publice viitoarea mea 
carte. 

Numai că nu poţi repeta drumul la Santiago în fiecare an, 
şi atunci despre ce să scriu? Oare drama de a mă aşeza în 
faţa maşinii de scris şi de a face orice, numai a scrie fraze şi 
paragrafe nu, va începe din nou? Este important să-mi 


împărtăşesc mai departe viziunea despre lume, să-mi 
povestesc experienţele de viaţă. Încerc mai multe zile la 
rând, nopţi întregi, şi văd că e imposibil. Într-o seară citesc 
din întâmplare (din întâmplare?) o poveste interesantă din 
1001 de nopţi; se află în ea simbolul propriului meu drum, 
ceva care mă ajută să înţeleg cine sunt şi de ce am întârziat 
atâta până să iau hotărârea care m-a aşteptat 
dintotdeauna. Folosesc povestirea aceea pentru a scrie 
despre un păstor care pleacă în căutarea visului său, o 
comoară ascunsă în piramidele egiptene. Vorbesc despre 
iubirea care îl aşteaptă, aşa cum Esther mă aşteptase cât 
timp rătăcisem prin viaţă. 

Acum nu mai sunt cel care visa să obţină succesul: sunt eu 
însumi. Sunt păstorul care traversează deşertul, dar unde 
este alchimistul care-l ajută să-şi continue drumul? Când 
termin noul roman, aproape că nu înţeleg ce mi-a ieşit: 
seamănă cu un basm pentru oameni mari, dar aceştia sunt 
interesaţi mai mult de războaie, sex, istorii despre putere. 
Editorul acceptă totuşi manuscrisul, cartea este publicată 
şi, din nou, cititorii o aduc pe lista celor mai vândute. Trei 
ani mai târziu căsătoria mea merge excelent, eu fac ceea 
ce-mi doresc, apare prima traducere, a doua, este un 
succes - lent, dar sigur - îmi văd munca răspândită în cele 
patru colţuri ale lumii. 

Hotărăsc să mă mut la Paris, din pricina cafenelelor, a 
scriitorilor lui, a vieţii culturale. Descopăr că nu mai exista 
mare lucru din toate astea: cafenelele sunt atracţii turistice 
în care poţi vedea fotografii ale oamenilor care le-au făcut 
celebre. Majoritatea scriitorilor sunt mai preocupaţi de stil 
decât de conţinut, încearcă să fie originali, nu reuşesc decât 
să fie plicticoşi, se închid în lumea lor. Cu această ocazie 
învăţ o expresie interesantă în limba franceză: „să faci să 
urce liftul”. Asta înseamnă: eu îţi vorbesc de bine cartea, tu 
o vorbeşti de bine pe a mea, creăm astfel o nouă viaţă 
culturală, o revoluţie, o nouă gândire filosofică, şi suferim 
că nu ne înţelege nimeni, dar asta s-a mai întâmplat cu 


atâtea genii, marii artişti sunt mereu neînţeleşi în timpul 
vieţii lor. 

„Fac să urce liftul” - la început obţin unele rezultate - 
oamenii nu se-ncumetă să critice pe faţă ceea ce nu înţeleg. 
Dar pricep repede că au fost păcăliţi şi nu mai cred ce 
spune critica. 

Internetul cu limbajul lui simplu este pe cale să schimbe 
lumea. Lia Paris apare o lume paralelă: scriitori noi se 
chinuie pentru ca vorbele, dar şi sufletele lor să fie înţelese. 
Mă alătur lor, în cafenele necunoscute, pentru că nici ei, 
nici localurile nu sunt celebre. De unul singur îmi dezvolt 
stilul şi ajutat de un editor învăţ ceea ce trebuie să ştiu 
despre complicitatea dintre oameni. 

Ce este Banca Favorurilor? 

Ştii prea bine. Oricine ştie. 

Se poate, dar încă n-am priceput ce vrea să zică. 

A apărut într-o carte a unui scriitor american. Este banca 
cea mai puternică din lume. Există în toate domeniile. 

Vin dintr-o ţară fără tradiţie în literatură. N-ar interesa pe 
nimeni. 

Nu contează. Pot să-ţi dau un exemplu: eu ştiu că eşti în 
plin avânt, că vei avea multă influenţă într-o bună zi. Ştiu 
pentru că şi eu am fost ca dumneata, ambițios, 
independent, cinstit. Acum nu mai am energia pe care am 
avut-o, dar vreau să te ajut pentru că nu pot sau nu vreau 
să stau degeaba, nu visez să ies la pensie, îmi place lupta 
asta aşa de interesantă care este viaţa, puterea, gloria. 

Încep să depun în contul dumitale - nu sunt depuneri de 
bani, ci de relaţii. Te prezint lui Cutărică şi lui Cutărescu, îţi 
uşurez câteva aranjamente - numai dacă sunt legale. Ştii că 
îmi datorezi ceva, dar niciodată nu iau bani. 

Şi într-o zi. 

Exact. Într-o zi îţi cer un serviciu, poţi să spui nu, dar ştii 
că-mi eşti dator. Vei face ce-ţi cer, eu voi continua să te ajut, 
ceilalţi vor vedea că eşti o persoană loială, vor face şi ei 
depuneri în contul dumitale - alte relaţii - pentru că lumea 


asta e clădită din relaţii, şi asta-i tot. Şi ei îţi vor cere ceva 
într-o zi, dumneata îi vei respecta şi ajuta pe aceia care te- 
au sprijinit, cu timpul te vei putea bizui pe toţi, îi vei 
cunoaşte pe cei pe care trebuie să-i cunoşti, iar influenţa 
dumitale va creşte pe zi ce trece. 

Sau pot refuza să fac ce-mi ceri dumneata. 

Desigur. Banca Favorurilor este o investiţie de risc, ca 
orice altă bancă. Dumneata refuzi să-mi faci hatârul pe care 
ţi l-am cerut, crezând că te-am ajutat pentru că meritai, că 
eşti cel mai grozav, că toţi suntem obligaţi să-ţi 
recunoaştem talentul. Perfect, eu îţi mulţumesc, caut pe 
altcineva care să primească depunerile mele în contul lui, 
dar din clipa aceea toată lumea va şti, fără să fie nevoie să 
spun vreo vorbă, că dumneata nu eşti un om de încredere. 

Poţi să creşti prin forţe proprii cam până pe la jumătate, 
dar nu mai mult. Şi, la un moment dat, viaţa dumitale va 
intra în declin chiar dacă mai ai încă mulţi ani la dispoziţie, 
eşti un râde-plânge, nici frustrat, nici om împlinit. Nici rece, 
nici fierbinte, eşti lânced, călduţ şi, cum spune nu ştiu ce 
evanghelist într-o carte sfântă, „bucatele călduţe nu încântă 
cerul gurii”. 

Editorul face multe depuneri - relaţiiîn contul meu de la 
Banca Favorurilor. Învăţ, sufăr, cărţile mele sunt traduse în 
franceză, şi după cum cere tradiţia ţării, străinul este bine 
primit. Şi nu doar atât: străinul are succes! Zece ani mai 
târziu am un apartament uriaş cu vedere spre Sena, sunt 
iubit de cititori, urât de critică (care m-a adorat până când 
am vândut primele o sută de mii de exemplare, după aceea 
am încetat să mai fiu un „geniu neînțeles”). Sunt la zi cu 
depunerile şi în scurt timp încep să împrumut - relaţii. 
Influenţa mea creşte. Învăţ să cer, învăţ să fac şi eu ceea ce 
alţii fac pentru mine. 

Esther primeşte permisiunea să lucreze ca ziaristă. 
Lăsând la o parte conflictele obişnuite din orice căsătorie, 
sunt mulţumit. Observ pentru prima dată că toate 
frustrările mele cu privire la iubirile şi căsniciile anterioare 


nu aveau nici o legătură cu femeile pe care le-am cunoscut, 
ci cu propria mea amărăciune. lar Esther a fost singura 
care a înţeles un lucru foarte simplu: pentru a mă putea 
întâlni cu ea, trebuia mai întâi să mă întâlnesc cu mine. 
Suntem de opt ani împreună, cred că ea este femeia vieţii 
mele, dar, deşi din când în când (mai bine zis, destul de 
des), îmi îngăduie totuşi să mă îndrăgostesc de alte femei, 
nici prin gând nu-mi trece să iau în calcul posibilitatea 
divorţului. Nu o întreb niciodată dacă ştie de escapadele 
mele. Ea niciodată nu aduce vorba despre acest subiect. 

De aceea sunt atât de surprins când, ieşind de la cinema, 
îmi spune că ceruse revistei la care lucra să facă un 
reportaj despre un război civil din Africa. 

Ce spui? 

Că vreau să fiu corespondent de război. 

Ai înnebunit, ce nevoie ai de asta? Eşti angajată acolo 
unde ţi-ai dorit, câştigi bine, chiar nu ai nevoie de banii 
ăştia ca să trăieşti. Ai toate relaţiile care-ţi trebuie la Banca 
Favorurilor. Ai talent şi respectul colegilor. 

Atunci să zicem că simt nevoia să fiu singură. 

Din cauza mea? 

Ne clădim vieţile împreună. Îmi iubesc bărbatul şi el mă 
iubeşte, deşi nu este cel mai fidel dintre soţi. 

E prima dată când vorbeşti despre asta. 

Fiindcă nu are importanţă pentru mine. Ce este 
fidelitatea? Sentimentul că posed un trup şi un suflet care 
nu sunt ale mele? Tu crezi că nu m-am culcat cu nici un alt 
bărbat în atâţia ani de când suntem împreună? 

Nu mă interesează. Nu vreau să ştiu. 

Nici eu. 

Atunci, ce-i cu istoria asta cu războiul de la capătul lumii, 
unde a înţărcat mutu' iapa? 

Am nevoie de asta. Ţi-am spus că îmi trebuie. 

N-ai tot ce-ţi trebuie aici? 

Am tot ce-şi poate dori o femeie. 

Ce nu merge în viaţa ta? 


— "Tocmai asta e. Am de toate, dar sunt nefericită. Nu sunt 
singura: de-a lungul anilor, am intervievat tot felul de 
oameni: bogaţi, săraci, puternici, care trăiau bine sau nu. Şi 
în ochii tuturor am citit o amărăciune infinită. O tristeţe 
care nici măcar nu era recunoscută, dar era acolo, 
indiferent ce spuneau. Mă asculţi? 

Te ascult. Mă gândesc. Şi după tine, nimeni nu este fericit? 

Unii par fericiţi: pur şi simplu nu se gândesc la asta. Alţii 
fac planuri: o să am un soţ, o casă în oraş, doi copii, o casă 
la ţară. Cât timp sunt ocupați, sunt ca taurii în căutarea 
toreadorului, reacţionează instinctiv, o dau în bară, nu 
nimeresc nici o ţintă. Reuşesc să-şi ia o maşină, uneori chiar 
un Ferrari, şi cred că sensul vieţii stă în asta, aşa că 
niciodată nu se întreabă nimic. Dar în ciuda tuturor acestor 
lucruri, în ochi li se citeşte o tristeţe despre care nu ştiu nici 
ei cât le împovărează sufletul. Tu eşti fericit? 

Nu ştiu. 

Nu ştiu dacă chiar toată lumea e nefericită. Ştiu că 
oamenii sunt tot timpul ocupați: muncesc peste program, 
au grijă de copii, de soţ, de carieră, de titluri universitare, 
de ce vor face mâine, de ce trebuie să cumpere, de ce au 
nevoie ca să nu rămână mai prejos etc. În sfârşit, puţini mi- 
au spus: „Sunt nefericit”. Cei mai mulţi spun: „sunt foarte 
bine, am reuşit tot ce mi-am dorit”. Şi atunci îi întreb: „Ce 
vă face fericit?”. Răspuns: „Am tot ce-şi poate dori un om - 
familie, casă, munca mea, sănătate”. Întreb iarăşi: „V-aţi 
oprit vreo clipă să vă gândiţi dacă asta înseamnă totul în 
viaţă?”. Răspuns: „Da, asta e tot”. Insist: „Atunci, sensul 
vieţii e munca, familia, copiii care vor creşte şi vă vor 
părăsi, soţul sau soţia care vor deveni mai degrabă prieteni 
decât iubiţi adevăraţi. Chiar şi munca se va sfârşi într-o zi. 
Ce veţi face când se vor întâmpla toate astea?” Răspuns: nu 
există răspuns. Schimbă vorba. 

— De fapt, răspund: „Când vor creşte copiii, când soţul - 
sau soţia - îmi va fi mai degrabă prieten decât iubit, când 


mă voi pensiona, voi avea timp liber să fac ce mi-am dorit 
toată viaţa: să călătoresc”. 

Întrebare: „Dar nu spuneţi că sunteţi fericit acum? Nu 
faceţi ce aţi visat dintotdeauna?”. La asta, da, spun că sunt 
foarte ocupați şi schimbă vorba. 

Dacă insist, mereu descoperă că lipseşte ceva. Patronul 
firmei n-a încheiat încă afacerea vieţii lui, gospodina ar vrea 
mai multă independenţă sau mai mulţi bani, puştiului 
îndrăgostit îi e teamă să nu-şi piardă iubita, tânărul care a 
pornit în viaţă se întreabă dacă el şi-a ales cariera sau 
ceilalţi au ales pentru el, dentistul vrea să fie cântăreţ, 
cântăreţul vrea să fie politician, politicianul vrea să fie 
scriitor, scriitorul vrea să fie ţăran. Şi chiar dacă întâlnesc 
pe cineva care face ce a vrut, şi acela are sufletul chinuit. 
Nu-şi găseşte liniştea. lar acum, mi-ar plăcea să insist: tu 
eşti fericit? 

Nu. Am o nevastă pe care o iubesc, cariera la care am 
visat. Libertatea pe care mi-o invidiază toţi prietenii. 
Călătoriile, onorurile, complimentele. Dar e ceva. 

Ce? 

Cred că, dacă mă opresc, viaţa îşi pierde rostul. 

Nu poţi să te relaxezi, să priveşti Parisul, să-mi strângi 
mâna şi să spui: am obţinut tot ce mi-am dorit, acum hai să 
profităm de anii care ne-au mai rămas. 

Pot privi Parisul, pot să-ţi strâng mâna, dar nu pot spune 
aceste cuvinte. 

— Pe strada asta pe unde mergem acum, pot să pun pariu 
că toţi cei pe care îi vezi simt acelaşi lucru. Femeia elegantă 
ce tocmai a trecut încearcă zilnic să oprească timpul, stă cu 
ochii pe cântar să-şi controleze greutatea, crede că de asta 
depinde dragostea. Ia uită-te pe partea cealaltă: o familie 
cu doi ţânci. Trăiesc momente de fericire intensă când ies 
să se plimbe cu copiii, dar în acelaşi timp subconştientul nu 
încetează să-i terorizeze: se gândesc că şi-ar putea pierde 
serviciul, că s-ar putea îmbolnăvi sau că unul dintre copii ar 
putea fi călcat de o maşină. Când încearcă să nu se mai 


gândească, vor să găsească şi un mod de a se elibera de 
tragedii, de a se proteja de lume. 

Şi cerşetorul de la colţ? 

Despre ăsta nu ştiu, n-am vorbit niciodată cu vreunul. E 
chiar nefericirea în persoană, dar ochii lui, ai oricărui 
cerşetor, par să ascundă ceva. Iristeţea este aşa de 
marcată încât nu reuşesc să îmi dau seama. 

Ce le lipseşte? 

— Habar n-am. Răsfoiesc revistele cu celebrităţi: toţi râd, 
toţi sunt mulţumiţi. Dar, măritată cu o celebritate, ştiu că nu 
este aşa: toată lumea râde şi se distrează în acel moment, în 
fotografia respectivă, dar noaptea, sau dimineaţa, treaba 
stă mereu altfel. 

„Ce să fac să apar din nou în revistă?” „Cum să ascund că 
nu mai am destui bani să trăiesc pe picior mare?” „Cum să- 
mi gestionez bogăţia, să o sporesc, s-o fac mai presus decât 
a altora?” „Actriţa alături de care apar în fotografia asta 
râzând, bucurându-mă, mâine îmi poate fura rolul!” „Oare 
sunt mai bine îmbrăcată decât ea? De ce ne zâmbim dacă 
ne dispreţuim?” „De ce vindem fericire cititorilor revistei, 
dacă suntem aşa de nefericiţi, sclavi ai celebrităţii?” 

Nu suntem sclavii celebrităţii. 

Nu fii paranoic, nu vorbesc despre noi. 

Ce crezi că se întâmplă? 

Cu mulţi ani în urmă am citit o carte în care se povestea o 
istorioară interesantă. Să presupunem că Hitler ar fi 
câştigat războiul, ar fi lichidat toţi evreii din lume şi şi-ar fi 
convins poporul că într-adevăr există o rasă superioară. 
Cărţile de istorie încep să fie schimbate şi, după o sută de 
ani, succesorii lui reuşesc să-i extermine pe indieni. Încă 
treizeci de ani şi negrii dispar complet. Durează vreo cinci 
sute de ani, dar până la urmă puternica maşină de război 
reuşeşte să şteargă de pe faţa pământului rasa orientală. 
Cărţile de istorie vorbesc despre bătălii de demult 
împotriva barbarilor, însă nimeni nu le citeşte cu atenţie 
pentru că nu mai au nici o importanţă. 


Şi atunci, după două mii de ani de la apariţia nazismului, 
într-un bar din Tokio - care de aproape cinci secole e locuit 
de oameni înalţi, cu ochi albaştri - Hans şi Fritz beau o 
bere. La un moment dat, Hans se uită la Fritz şi-l întreabă: 
„Fritz, crezi că totul a fost aşa dintotdeauna?” „Aşa, cum?” 
vrea să ştie Fritz. „Păi, lumea”. „ Sigur că lumea aşa a fost, 
nu aşa am învăţat?” „ Desigur, nu ştiu ce m-a apucat să pun 
o întrebare atât de tâmpită”, spune Hans. Şi-şi termină 
berea, vorbesc despre altceva şi uită complet de asta. 

Nu trebuie să te duci aşa de departe în viitor, e de ajuns să 
te întorci cu 2.000 de ani în urmă. Ar putea să-ţi placă 
ghilotina, să adori spânzurătoarea, să te pasioneze scaunul 
electric? 

Ştiu unde vrei să ajungi: la cel mai groaznic supliciu 
omenesc, crucea. Îmi amintesc ce am citit în Cicero: că era 
o „pedeapsă abominabilă”, care provoca suferinţe oribile 
până venea sfârşitul. lar acum, oamenii o poartă pe piept, o 
pun pe peretele din cameră, au ajuns să o identifice cu un 
simbol religios, au uitat că au înaintea ochilor un 
instrument de tortură. 

Sau: două secole şi jumătate au trecut înainte să hotărască 
cineva că trebuie să terminăm cu sărbătorile păgâne care 
aveau loc la solstițiul de iarnă, când soarele se află la cea 
mai mare distanţă de Pământ. Apostolii şi succesorii 
apostolilor erau prea ocupați cu răspândirea mesajului lui 
Isus, şi nu le-a păsat niciodată de natalis invict Solis, 
sărbătoarea mitraică a naşterii soarelui care avea loc la 25 
decembrie. Până ce un episcop a hotărât că aceste serbări 
ale solstițiului reprezentau o ameninţare pentru credinţă, şi 
gata! Acum avem slujbe, daruri, predici, bebeluşi de plastic 
în iesle de lemn şi convingerea, absoluta şi completa 
convingere că Isus s-a născut în această zi! 

Mai avem şi un pom de Crăciun. Ştii de unde vine tradiţia? 

N-am idee. 

Sfântul Bonifaciu a hotărât să „creştineze” un ritual 
dedicat slăvirii zeului Odin când era copil: o dată pe an 


triburile germanice aşezau daruri în jurul unui stejar ca să 
le găsească cei mici. Credeau că astfel bucură o divinitate 
păgână. 

Să ne întoarcem la povestea lui Hans şi Fritz: crezi că 
civilizaţia, relaţiile umane, dorinţele, cuceririle noastre, 
totul este rodul unei istorii povestite greşit? 

Când ai scris despre drumul spre Santiago, ai ajuns la 
aceeaşi concluzie, nu-i aşa? Înainte credeai că un grup de 
aleşi cunoaşte semnificaţia simbolurilor magice; acum toţi 
pricepem semnificaţia, deşi a fost uitată. 

Şi dacă ştii asta, tot nimic nu faci: oamenii se chinuie să 
nu-şi mai amintească, să nu accepte imensul potenţial 
magic pe care-l deţin. Pentru că asta ar dezechilibra 
universul lor organizat. 

Dar, oricum, toţi sunt în stare să înţeleagă semnele, nu-i 
aşa? 

Sigur că da. Însă le lipseşte curajul de a-şi urma visele şi 
semnele. E posibil ca tristeţea de aici să ni se tragă? 

Nu ştiu. Şi nu o să spun acum că sunt nefericită tot timpul. 
Mă distrez, te iubesc, ador munca pe care o fac. Dar din 
când în când simt tristeţea aceasta adâncă, uneori 
amestecată cu vinovăția sau cu frica: senzaţia trece, revine 
mai târziu, apoi trece iar. Ca Hans al nostru, întreb; şi cum 
nu găsesc răspunsul, pur şi simplu uit. Aş putea să-i ajut pe 
copiii înfometați, să fondez o asociaţie de protejare a 
delfinilor, să încerc salvarea oamenilor în numele lui Isus, să 
fac orice mi-ar da senzaţia că sunt folositoare, dar nu vreau. 

Şi atunci de ce vrei să fii corespondent de război? 

Fiindcă eu cred că în război omul ajunge într-o situaţie 
limită; poate muri oricând. Şi cine atinge o limită, 
acţionează altfel. 

Vrei să răspunzi la întrebarea lui Hans? 

Vreau. 

Azi, în această agreabilă companie de la Le Bristol, cu 
Turnul Eiffel sclipind timp de cinci minute la fiecare oră 
fixă, cu sticla de vin golită, ţigara aproape terminată, 


oamenii salutându-mă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic 
grav, mă întreb: să fi început totul chiar în ziua aceea, când 
am ieşit de la cinematograf? Ar fi trebuit s-o las să plece în 
căutarea acelei istorii greşit povestite, sau trebuia să fiu 
mai dur, să-i spun s-o lase baltă, fiindcă era nevasta mea şi 
aveam mare nevoie de prezenţa şi de sprijinul ei? 

Prostii. Atunci ştiam, cum ştiu şi acum, că nu aveam 
încotro şi trebuia să accept tot ce îşi dorea. Dacă aş fi spus 
„Alege între mine şi ideea ta de a fi corespondent de 
război”, aş fi trădat tot ce făcuse Esther pentru mine. Chiar 
dacă nu eram convins de scopul ei - să plece în 
descoperirea unei „istorii greşit povestite” - ajunsesem la 
concluzia că avea nevoie de puţină libertate, să se 
distanţeze, să trăiască emoţii puternice. Ce era rău în asta? 

Am acceptat - nu înainte de a-i arăta foarte clar că jefuia 
Banca Favorurilor (ce chestie ridicolă, dacă mă gândesc mai 
bine!). Timp de doi ani, Esther urmărise îndeaproape mai 
multe conflicte, schimbând continentul mai des decât 
pantofii. De câte ori se întorcea, credeam că era pentru 
ultima oară, nu poţi să rezişti prea mult undeva unde nu 
găseşti o mâncare decentă, o baie caldă, cinema sau teatru. 
Şi o întrebam dacă găsise răspunsul la întrebarea lui Hans, 
iar ea-mi răspundea mereu că e pe drumul cel bun, şi eu 
trebuia să mă mulţumesc cu atât. Uneori petrecea câteva 
luni bune în călătoriile astea ale ei; în ciuda a ceea ce spune 
„istoria oficială a căsătoriei” (începusem deja să-i folosesc 
expresiile), această distanţă făcea ca dragostea noastră să 
crească, arătându-ne cât eram de importanţi unul pentru 
celălalt. Relaţia noastră, despre care credeam că atinsese 
punctul ideal când ne-am mutat la Paris, era din ce în ce 
mai bună. 

Din câte am înţeles, l-a cunoscut pe Mihail când a avut 
nevoie de un traducător care s-o însoţească într-o ţară din 
Asia Centrală. La început îmi vorbea despre el cu entuziasm 
- un om sensibil, care vedea lumea aşa cum era într-adevăr, 
nu cum ni se spusese că trebuia să fie. Era cu cinci ani mai 


tânăr decât ea, dar avea o experienţă pe care Esther o 
considera „magică”. Eu ascultam cu răbdare, politicos, ca şi 
cum băiatul ăla şi ideile lui m-ar fi interesat teribil, dar de 
fapt eram cu gândurile în altă parte: la treburile pe care 
trebuia să le duc la bun sfârşit, la ideile care îmi veniseră 
pentru vreun text, la întrebările ziariştilor şi editorilor, la 
cutare femeie ce părea interesată de persoana mea, la 
planurile de călătorie pentru promovarea cărţilor. 

Nu ştiu dacă ea şi-a dat seama de toate astea. Dar eu nu 
am observat că Mihail a început să pălească în discuţiile 
noastre, încet-încet, până ce a dispărut complet. lar 
comportamentul ei s-a schimbat complet: încă de când 
şedeam la Paris a început să lipsească noaptea, de câteva 
ori pe săptămână, spunând mereu că face reportaje despre 
cerşetori. 

Mi-am închipuit că se îndrăgostise. Am suferit o 
săptămână şi mă rodea întrebarea: Trebuia oare să-mi 
exprim bănuielile, sau să mă prefac că nu se întâmpla 
nimic? M-am hotărât să ignor totul, plecând de la principiul 
„ce ochii nu văd, inima nu simte”. Eram absolut convins că 
nu exista nici cea mai mică posibilitate ca ea să mă 
părăsească - muncise atâta ca să mă ajute să ajung cine 
eram şi nu era logic să mă scape din mână acum, pentru o 
pasiune trecătoare. 

Dacă aş fi fost într-adevăr interesat de universul Estherei, 
ar fi trebuit să întreb măcar o dată ce se întâmplase cu 
traducătorul ei cel cu sensibilitate „magică”. Ar fi trebuit să- 
mi devină suspectă această tăcere, această absenţă a 
informaţiilor. Trebuia să-i fi cerut măcar o dată să o însoțesc 
la unul dintre „reportajele” cu cerşetori. 

Când mă întreba, uneori, dacă mă interesează munca ei, 
răspunsul meu era mereu acelaşi: „mă interesează, dar nu 
vreau să mă amestec, vreau să fii liberă să-ţi continui visul 
cum vrei, aşa m-ai ajutat şi tu pe mine”. 

Asta nu însemna decât total dezinteres, fireşte. Dar cum 
oamenii cred mereu ceea ce vor să creadă, Esther era 


întotdeauna mulţumită cu răspunsul meu. 

Iar îmi vin în minte cuvintele pronunţate de inspector când 
am ieşit din închisoare: sunteţi liber. Ce înseamnă libertate? 
Înseamnă să vezi că soţului tău nu-i pasă câtuşi de puţin de 
ceea ce faci? Înseamnă să te simţi singură, să nu ai cu cine 
să împărţi sentimentele tale cele mai intime, pentru că în 
realitate bărbatul cu care te-ai căsătorit e absorbit de 
munca lui, de importanta, magnifica, dificila lui carieră? 

Privesc din nou la Turnul Eiffel: a mai trecut o oră, fiindcă 
sclipeşte din nou, ca şi cum ar fi făcut din diamante. Nici nu 
mai ştiu de câte ori s-a întâmplat asta, de când stau aici la 
fereastră. 

Ştiu că, în numele libertăţii existente în căsătoria noastră, 
eu n-am observat că Mihail a dispărut din conversațiile 
soţiei mele. 

A reapărut într-un bar şi a dispărut apoi din nou, de data 
aceasta luând-o cu el, şi transformându-l pe celebrul 
scriitor în suspect de crimă. 

Sau, ceea ce este şi mai rău, făcând din el un bărbat 
părăsit. 

La Buenos Aires, un Zahir este o monedă obişnuită de 
douăzeci de centime; cu un vârf de cuţitaş sau de coupe- 
papier sunt scrijelite literele NT şi cifra 2; pe verso este 
gravat anul 1929. (În Guzerat, la sfârşitul secolului al XVIII- 
lea, Zahir a fost un tigru; în Java, un orb de la moscheea 
Surakarta, care a fost lapidat de credincioşi; în Persia, un 
astrolab pe care Nadir Şah a poruncit să fie aruncat în 
mare; în închisorile de la Mahdi, în 1892, o mică busolă pe 
care Rudolf Carl von Slatin a atins-o.) 

Un an mai târziu, mă trezesc cu gândul la povestirea lui 
Jorge Luis Borges: ceva care, odată atins sau văzut, nu mai 
poate fi uitat - şi ne cotropeşte gândurile până ajungem la 
nebunie. Zahirul meu nu constă în metafore romantice cu 
orbi, busole, tigri sau nu ştiu ce monedă. 

El are un nume, iar numele său este Esther. 


După ce am ieşit din puşcărie, am apărut pe copertele mai 
multor reviste de scandal; începeau vorbind despre o 
posibilă crimă, dar, ca să evite să ajungă prin tribunale, 
sfârşeau totdeauna articolele afirmând că fusesem declarat 
nevinovat (Nevinovat? Dar nici măcar nu fusesem acuzat!). 
Lăsau să treacă o săptămână, vedeau dacă vânzarea fusese 
bună, (da, fusese, eu eram un specimen de scriitor aflat 
deasupra oricăror suspiciuni, şi toţi voiau să ştie cum era 
posibil ca un om care scrie despre spirit să ascundă o latură 
aşa de întunecată). După aceea reveneau la atac, afirmau 
că ea fugise de acasă fiindcă eu eram cunoscut ca un cal 
breaz pentru escapadele mele extraconjugale. O revistă 
nemţească a ajuns până acolo încât a insinuat o posibilă 
relaţie cu o cântăreaţă, una cu douăzeci de ani mai tânără 
ca mine, care susţinea că mă întâlnise la Oslo, în Norvegia 
(era adevărat, dar întâlnirea se petrecuse din cauza Băncii 
Favorurilor - un prieten îmi ceruse asta, fusese şi el prezent 
pe toată durata singurei cine pe care o luasem cu 
cântăreaţa). Fata spunea că nu era nimic între noi (iar dacă 
nu era, de ce puseseră fotografia noastră pe copertă?) şi 
profita să anunţe că va lansa un nou disc; atât eu cât şi 
revista fuseserăm folosiţi ca s-o promovăm pe ea, şi nici în 
ziua de azi nu ştiu dacă eşecul carierei ei n-a fost 
consecinţa acestui tip de reclamă ieftină (de fapt, discul nu 
era prost - ceea ce a întors totul pe dos au fost afirmaţiile 
din presă). 

Dar scandalul cu celebrul scriitor n-a durat mult: în 
Europa, şi mai ales în Franţa, infidelitatea nu numai că este 
acceptată, ci este chiar admirată în secret. Nimănui nu-i 
place să citească despre ceva ce i se poate întâmpla şi lui. 

Subiectul a dispărut de pe coperte, dar ipotezele au 
continuat să curgă: sechestru, părăsirea căminului din 
cauza maltratărilor (fotografia unui chelner care spunea că 
ne certam foarte des: îmi amintesc că într-adevăr, în acel 
restaurant m-am certat cu Esther într-o zi, când eram 
furios pentru părerea ei, absolut contrarie părerii mele, 


despre un scriitor sud-american). lar un tabloid din Anglia a 
afirmat - totuşi fără consecinţe grave - că soţia mea a intrat 
în clandestinitate, sprijinind o organizaţie teroristă islamică. 

Cu toate acestea, într-o lume plină de trădări, divorţuri, 
atentate, asasinate, o lună mai târziu marele public uitase 
afacerea. Anii de experienţă m-au învăţat că acest tip de 
ştire nu-l va afecta niciodată pe cititorul meu fidel (se mai 
întâmplase o dată, când la un canal TV argentinian a apărut 
un ziarist care susţinea că are „probe” despre întâlnirea 
mea secretă, în Chile, cu viitoarea primă doamnă a ţării - 
dar cărţile mele au rămas pe lista celor mai vândute). Ştirea 
senzaţională a fost inventată să dureze doar cincisprezece 
minute, cum spunea un artist american; marea mea grijă 
era alta - să-mi reorganizez viaţa, să-mi găsesc o nouă 
dragoste, să mă întorc la masa de scris şi să păstrez, în 
sertăraşul care se află la graniţa dintre iubire şi ură, 
amintirea soţiei mele. 

Sau mai bine zis (trebuia să accept termenul) amintirea 
fostei mele soţii. 

O parte din lucrurile pe care le-am presimţit în acea 
cameră de hotel s-au întâmplat. O vreme n-am ieşit din 
casă; nu mă simţeam în stare să dau ochii cu prietenii mei şi 
să le spun pur şi simplu: „nevastă-mea m-a părăsit pentru 
unul mai tânăr”. Când am ieşit, nimeni nu m-a întrebat 
nimic, dar după ce beam câteva pahare cu vin simţeam 
nevoia să deschid subiectul - ca şi cum aş fi citit gândurile 
tuturor şi mi-ar fi fost limpede că nu doreau altceva decât 
să afle ce se întâmplase în viaţa mea conjugală, însă erau 
prea bine-crescuţi pentru a aduce vorba despre asta. În 
funcţie de starea mea de spirit din ziua respectivă, Esther 
era fie o adevărată sfântă care merita o soartă mai bună, fie 
o femeie perfidă, trădătoare, care mă adusese într-o 
situaţie aşa de încurcată încât ajunsesem să fiu considerat 
un criminal. 

Prietenii, cunoscuţii, editorii, cei care se aşezau la masa 
mea în timpul numeroaselor dineuri la care eram obligat să 


particip, mă ascultau cu oarecare curiozitate la început. 
Treptat mi-am dat seama că încercau să schimbe vorba - 
subiectul îi interesase cândva, dar nu mai figura pe lista 
curiozităţilor curente - era mai incitant să vorbeşti despre 
actriţa ucisă de cântăreţ sau despre adolescentul care 
scrisese o carte în care povestea aventurile lui cu politicieni 
cunoscuţi. Într-o zi, la Madrid, am observat că invitaţiile la 
evenimente şi supeuri începuseră să se împuţineze: deşi îmi 
făcea foarte bine sufleteşte să mă descarc, s-o învinovăţesc 
sau s-o binecuvântez pe Esther, am început să înţeleg că 
ajunsesem mai rău decât un soţ înşelat - devenisem un 
individ plicticos pe care nimeni nu dorea să-l aibă alături. 

Din acel moment m-am hotărât să sufăr în tăcere, şi 
imediat invitaţiile au început iar să-mi inunde cutia poştală. 

Dar Zabhirul, la care mă gândeam cu afecţiune sau cu 
iritare la început, creştea în inima mea. Şi am pornit s-o 
caut pe Esther în fiecare femeie pe care o întâlneam. O 
vedeam parcă în toate barurile, cinematografele, staţiile de 
autobuz. De câte ori nu i-am cerut taximetristului să 
oprească maşina în plină stradă, sau să urmărească pe 
cineva, până ce mă convingeam că nu era persoana pe care 
o căutam? 

Cu acest Zahir cotropindu-mi toate gândurile, aveam 
nevoie de un antidot, de ceva care să mă salveze de la 
disperare. 

Nu aveam decât o soluţie: să-mi găsesc o iubită. Am 
întâlnit vreo trei-patru femei care mă atrăgeau, dar până la 
urmă m-am oprit la Marie, o actriţă de 35 de ani, 
franţuzoaică. A fost singura care nu mi-a îndrugat prostii de 
felul: „îmi place de tine ca bărbat, nu ca persoană pe care 
toţi vor s-o cunoască” sau „aş prefera să nu fii celebru”, ori, 
şi mai rău, „nu mă interesează banii”. Şi a fost singura care 
nu m-a invidiat pentru succesul meu, fiindcă şi ea era 
celebră şi ştia bine că faima contează. Faima e ca un 
afrodiziac. Să ai o relaţie cu un bărbat care te-a ales dintre 
multe altele nu poate decât să-ţi măgulească orgoliul. 


Eram văzuţi des împreună la serbări şi recepții: se specula 
asupra legăturii noastre, dar nici ea, nici eu nu confirmam 
nici nu infirmam nimic, subiectul a rămas în aer şi tot ce 
mai puteau face revistele era să aştepte fotografia 
faimosului sărut - pe care n-au obținut-o niciodată, pentru 
că şi eu, şi ea consideram că un asemenea spectacol public 
este ceva vulgar. Ea se ducea la filmări, eu îmi vedeam de 
munca mea; când puteam, mergeam la Milano, când putea, 
venea la Paris, ne simţeam apropiaţi, dar nu depindeam 
unul de celălalt. 

Marie se prefăcea că nu ştie ce se petrece în inima mea, şi 
eu la fel, mă purtam ca şi cum habar n-aveam de ce era în 
sufletul ei (o iubire fără speranţă pentru vecinul ei 
căsătorit, cu toate că ea era o femeie care-şi putea permite 
să aibă absolut orice bărbat şi-ar fi dorit). Eram prieteni, 
camarazi, ne amuzau aceleaşi lucruri, ba aş risca să spun că 
între noi se înfiripase chiar un anume fel de dragoste - 
diferită de aceea pe care eu o simţeam pentru Esther, sau 
ea pentru vecinul ei. 

M-am întors iarăşi la serile mele de autografe, am 
reînceput să accept invitaţiile la conferinţe, dineuri în 
scopuri caritabile, emisiuni de televiziune, proiecte cu 
artişti debutanţi. Făceam de toate, mai puţin ce trebuia să 
fac: să scriu o carte. 

Dar nu-mi păsa, în adâncul sufletului meu credeam că 
trebuie să-mi închei cariera de scriitor, dacă femeia care mă 
făcuse să pornesc pe această cale nu mai era cu mine. Îmi 
trăisem visul din plin, cât timp durase, ajunsesem acolo 
unde puţini au avut norocul să ajungă, acum puteam să-mi 
petrec restul vieţii distrându-mă. 

Mă trezeam dimineaţa cu aceste gânduri. Seara însă, îmi 
dădeam seama că singurul lucru care-mi plăcea era să 
scriu. Şi noaptea încercam iarăşi să mă conving că-mi 
realizasem visul, că trebuia să încerc ceva nou. 

Anul următor a fost un an sfânt la Compostela - s-a 
întâmplat ca ziua lui Santiago de Compostela, 25 iulie, să 


cadă într-o duminică. O uşă specială stă deschisă timp de 
365 de zile; conform tradiţiei, cine intră în catedrală pe 
această uşă primeşte binecuvântări deosebite. 

În Spania aveau loc tot felul comemorări şi cum îmi 
plăcuse foarte mult pelerinajul pe care-l făcusem, m-am 
hotărât să particip cel puţin la un eveniment: o palestra5, în 
ianuarie, în Ţara Bascilor. Pentru a sparge rutina - 
încercarea de a scrie o carte/ mers la banchet/ aeroport/ 
vizitat Marie la Milano/ dineu/ hotel/ aeroport/ Internet/ 
aeroport/ interviu/ aeroport/ - am ales să fac cei 1400 km 
singur, cu maşina. 

Fiecare loc - chiar şi acelea în care n-am fost niciodată 
înainte - îmi aminteşte de Zahirul meu personal. Mă 
gândesc că Estherei i-ar fi plăcut enorm să vadă asta, ar fi 
încântat-o să mănânce în restaurantul ăsta, să meargă pe 
malul acestui râu. Înnoptez la Bayonne, iar înainte de a 
închide ochii aprind televizorul şi aflu că aproape 5.000 de 
pelerini sunt blocaţi la frontiera dintre Franţa şi Spania din 
cauza unei violente şi neaşteptate furtuni de zăpadă. Mă 
gândesc să mă întorc la Paris. Am o scuză excelentă pentru 
a anula angajamentul, iar organizatorii vor înţelege perfect 
- drumul e blocat, e polei pe şosea, atât autorităţile 
franceze cât şi cele spaniole sfătuiesc oamenii să nu iasă din 
casă la sfârşitul săptămânii deoarece riscul de accidente 
este foarte mare. Situaţia devine şi mai gravă decât era în 
seara precedentă: ziarul de dimineaţă anunţă că sunt 
17.000 de oameni blocaţi în alt loc, apărarea civilă s-a 
mobilizat pentru a-i ajuta cu alimente şi pături, fiindcă 
multe maşini au rămas fără combustibil şi fără încălzire. 

La recepţia hotelului aflu că dacă trebuie NEAPĂRAT să 
călătoresc, dacă e vorba de o chestiune de viaţă şi de 
moarte, pot s-o iau pe o şosea lăturalnică, să fac un ocol 
care ar însemna două ore de călătorie în plus, dar nimeni 
nu-mi poate garanta starea drumului. Din instinct iau 
hotărârea să merg înainte: ceva mă împinge de la spate 
spre asfaltul lunecos, spre orele de aşteptare din blocaje. 


Poate numele oraşului: Victoria. Poate ideea că sunt prea 
obişnuit cu confortul şi mi-am pierdut puterea de 
improvizație în situaţiile de criză. Poate entuziasmul 
oamenilor, care încearcă să reînvie o catedrală construită 
cu multe secole în urmă - şi pentru a atrage atenţia asupra 
efortului pe care-l fac, au invitat câţiva scriitori la palestre. 
Sau poate cuvintele vechilor conchistadori ai Americilor: 
„să navighezi e obligatoriu; să trăieşti nu e obligatoriu”. 

Eu navighez. După multe ore de încordare ajung la 
Victoria, unde mă aşteaptă oameni încă şi mai încordaţi, îmi 
spun că de peste 30 de ani nu s-a pomenit o asemenea 
furtună, îmi mulţumesc pentru efort, dar din acest moment 
trebuie să intrăm în programul oficial, iar asta înseamnă 
mai întâi o vizită la catedrala Sfânta Maria. 

O tânără cu o strălucire aparte în ochi începe să 
povestească istoria catedralei. La început a fost zidul. După 
aceea, zidul a rămas, dar o parte a lui a fost folosită pentru 
construcţia unei capele. După zeci de ani, capela s-a 
transformat în biserică. Peste un secol, biserica a devenit 
catedrală gotică. Catedrala a avut momentele ei de glorie, 
dar au apărut probleme de structură, o vreme a fost 
abandonată, a trecut prin renovări care i-au deformat 
planul iniţial, dar fiecare generaţie credea că trebuie să 
rezolve problema şi refăcea planurile. Astfel, secol după 
secol, au ridicat un perete ici, au demolat o grindă colo, au 
întărit contraforţii într-o parte, au deschis sau închis vitralii 
în altă parte. 

Şi catedrala rezista. 

Parcurg partea ei centrală şi văd ultimele renovări: 
arhitecţii garantează că au găsit cea mai bună soluţie. Au 
ridicat schele şi întărituri de oţel peste tot, au elaborat 
ample teorii despre lucrările viitoare şi au criticat uneori 
lucrările din trecut. 

Şi deodată, în mijlocul naosului, înţeleg ceva extraordinar: 
catedrala sunt eu, e fiecare dintre noi. Creştem, ne 
schimbăm, ne descoperim slăbiciuni pe care trebuie să le 


corectăm şi nu alegem totdeauna cea mai bună soluţie, dar 
în pofida acestor lucruri mergem înainte, încercând să ne 
păstrăm verticalitatea, corect, astfel încât să cinstim nu 
pereţii, nu uşile, nici ferestrele, ci spaţiul dinăuntru, spaţiul 
în care adorăm şi venerăm tot ce ne este scump pe lume. 

Da, suntem o catedrală, nu încape nici o îndoială. Dar ce 
se află în spaţiul din catedrala mea ascunsă? 

Esther, Zahirul. 

Ea a umplut totul. Ea este singura mea rațiune de a trăi. 
Privesc în jur, mă pregătesc pentru conferinţă şi înţeleg de 
ce am înfruntat zăpada, blocajele, poleiul de pe şosea: ca 
să-mi amintesc că în fiecare zi am nevoie să mă reclădesc 
pe mine însumi şi ca să accept - prima oară în viaţa mea - 
că iubesc o altă fiinţă omenească mai mult decât pe mine 
însumi, în drumul spre Paris - acum în condiţii meteo 
incomparabil mai bune - mă aflu într-un fel de transă: nu 
gândesc şi abia dacă dau atenţie traficului. Cum ajung 
acasă, îi cer femeii de serviciu să nu lase pe nimeni să intre, 
iar în zilele următoare să-mi facă doar cafea dimineaţa, apoi 
prânzul şi cina. Calc în picioare aparatul micuţ care mă 
conecta la Internet şi-l distrug complet. Smulg telefonul din 
perete. Îmi împachetez celularul şi-l trimit editorului meu, 
cerându-i să mi-l înapoieze numai când mă voi duce eu 
personal să-l iau. 

Timp de o săptămână, dimineaţa, mă plimb pe malurile 
Senei, iar la întoarcere mă încui în birou. Ca şi cum aş 
asculta vocea unui înger, scriu o carte - mai bine zis o 
scrisoare, o scrisoare nesfârşită către femeia visurilor mele, 
femeia pe care o iubesc şi o voi iubi mereu. Poate că într-o 
zi această carte va ajunge în mâinile ei, şi chiar dacă asta 
nu se va întâmpla, acum am cugetul împăcat. Nu mai lupt 
împotriva orgoliului meu rănit, n-o mai caut pe Esther prin 
toate ungherele, prin baruri, cinematografe şi la dineuri, în 
Marie şi în ştirile din ziar. 

Dimpotrivă, sunt fericit că ea există - mi-a arătat că sunt 
capabil de o iubire de care nu eram conştient, iar asta mă 


face să mă simt într-o stare de graţie. Şi accept Zabhirul, îl 
voi lăsa să mă conducă la sfinţenie sau la nebunie. 

Timp de sfâşiat, timp de reparat, titlu inspirat de un vers 
din Ecleziastul, a fost publicată la sfârşitul lui aprilie. În a 
doua săptămână din mai, ajunsese deja pe primul loc din 
lista celor mai vândute cărţi. 

Suplimentele literare, care niciodată nu fuseseră amabile 
cu mine, şi-au întețit atacurile. Am decupat câteva 
fragmente mai importante şi le-am pus în caietul în care 
păstram criticile din anii anteriori; practic, spuneau cam 
acelaşi lucru, era altul numai titlul cărţii: „. încă o dată, în 
vremurile tumultuoase pe care le trăim, autorul ne face să 
evadăm din realitate printr-o poveste de dragoste” (de 
parcă omul ar putea trăi fără asta); „. fraze scurte, stil 
superficial” (păi da, ca şi cum frazele lungi înseamnă 
neapărat stil profund); „. autorul a descoperit cheia 
succesului - marketingul” (de parcă m-aş fi născut într-o 
ţară de mare tradiţie literară şi aş fi dispus de averi întregi 
pentru a investi în prima mea carte); „. deşi va vinde la fel 
de bine cum a vândut mereu, aceasta înseamnă doar că 
fiinţa omenească nu este pregătită să accepte tragedia care 
ne înconjoară” (parcă ei ar şti ce înseamnă să fii pregătit); 

Totuşi, unele articole erau diferite: pe lângă aprecieri ca 
mai sus, afirmau că profit de scandalul de anul trecut ca să 
câştig şi mai mulţi bani. Şi, ca de obicei, critica negativă mi- 
a făcut mai multă reclamă: cititorii fideli cumpărau, iar 
aceia care uitaseră de mine şi de întâmplarea cu pricina şi- 
au amintit şi au cumpărat la rândul lor, fiindcă doreau să 
afle versiunea mea despre dispariţia Estherei (cum cartea 
nu trata acest subiect, ci era un imn închinat iubirii, fără 
îndoială că au fost dezamăgiţi şi au dat dreptate criticii). 
Drepturile de autor au fost imediat vândute în toate ţările 
care-mi publicaseră deja cărţi. 

Marie, căreia i-am dat textul înainte de a-l trimite la 
editură, s-a dovedit a fi o femeie pe măsura aşteptărilor 
mele: în loc să devină geloasă sau să spună că n-ar fi trebuit 


să-mi etalez sufletul în felul acela, m-a încurajat să merg 

mai departe şi s-a bucurat de succesul meu. În perioada 

aceea, citea învăţăturile unui mistic aproape necunoscut, 
din care cita în toate discuţiile noastre. 

Când oamenii ne laudă, trebuie să fim cu ochii-n patru la 
comportamentul nostru. 

Critica nu m-a lăudat niciodată. 

Vorbesc de cititori: ai primit mai multe scrisori ca oricând, 
o să ajungi să crezi că eşti mai bun decât ţi-ai închipuit 
vreodată şi o să te laşi dominat de un fals sentiment de 
siguranţă care poate fi foarte periculos. 

Dar adevărul este că după călătoria aceea la catedrală 
chiar cred că sunt mult mai bun decât îmi închipuiam, iar 
asta n-are nici o legătură cu scrisorile cititorilor. Am 
descoperit dragostea, oricât de absurd ar părea. 

Foarte bine. Ce-mi place mie la cartea asta este că nici o 
clipă nu arunci vina pe fosta ta soţie. Şi nici ţie nu-ţi găseşti 
vreo vină. 

Am învăţat să nu-mi pierd vremea cu asta. 

Grozav. Universul îşi asumă sarcina de a ne corecta 
greşelile. 

Te referi la dispariţia Estherei ca la un fel de „corectură”? 

Nu cred în puterea de vindecare a suferinţei şi a tragediei; 
acestea apar pentru că fac parte din viaţă, aşa că nu 
trebuie să fie percepute ca nişte pedepse. În general, 
universul ne arată că greşim când ne îndepărtează de ce 
avem mai scump: prietenii. lar asta se întâmplă cu tine, 
dacă nu mă înşel. 

De curând am descoperit ceva: adevărații prieteni sunt 
aceia care se află alături de noi atunci când ni se întâmplă 
lucruri bune şi se bucură de victoriile noastre: Falşii 
prieteni apar în momentele grele, cu mutra plouată, „de 
solidaritate” cu noi, dar de fapt suferinţa noastră îi 
consolează pentru viaţa lor mizerabilă. În timpul crizei de 
anul trecut au apărut o mulţime de indivizi pe care nu-i 


văzusem în viaţa mea, care veneau să mă „consoleze”. Mi-e 
silă. 

Asta s-a întâmplat şi cu mine. 

Cu tine nu: îţi mulţumesc că ai apărut în viaţa mea, Marie. 

Nu te grăbi cu mulţumirile, relaţia noastră nu este încă 
destul de puternică. Până una alta, mă bate gândul să mă 
mut la Paris sau să te conving să vii la Milano: mutarea nu 
înseamnă nimic pentru munca noastră. Tu lucrezi tot timpul 
acasă, eu sunt mereu plecată în alte oraşe. Vrei să schimbi 
subiectul, sau continuăm să vorbim despre asta? 

Hai să vorbim despre altceva. 

Cartea ta a fost scrisă cu mare curaj. Mă surprinde că nici 
o clipă nu pomeneşti de tânăr. 

Nu mă interesează persoana lui. 

Ba te interesează. Sigur că uneori te întrebi: de ce l-a 
ales? 

Nu mă întreb. 

— Cred că minţi. Mie de pildă mi-ar plăcea să ştiu de ce 
vecinul meu n-a divorţat de femeia aia fără sare şi piper, cu 
un zâmbet mereu strâmb, care tot timpul deretică prin 
casă, face mâncare, îngrijeşte copiii, nu uită să plătească 
facturile. Şi dacă eu mă întreb, şi tu te întrebi. 

Vrei să spui că-l urăsc pentru că mi-a furat nevasta? 

Nu. Vreau să aud că l-ai iertat. 

Nu pot. 

E foarte greu. Dar n-ai încotro: dacă nu faci asta, toată 
viaţa vei fi obsedat de suferinţa pe care ţi-a provocat-o şi 
niciodată nu vei uita această durere. Nu zic că trebuie să-ţi 
placă de el. Nu zic că trebuie să-l cauţi. Nu sugerez să 
încerci să-l vezi ca pe un înger. Dar cum îl cheamă? Era 
parcă un nume rusesc, dacă nu mă înşel. 

Nu contează numele. 

Vezi? Nici măcar numele nu vrei să i-l pronunţi. E vreo 
superstiție la mijloc? 

Mihail. Poftim, acum ai şi numele. 


Energia urii n-o să te ducă nicăieri; dar energia iertării, 
care apare prin dragoste, va reuşi să-ţi transforme viaţa în 
mod pozitiv. 

Semeni acum cu o preoteasă tibetană, vorbind despre 
lucruri foarte frumoase în teorie, dar imposibile în practică. 
Nu uita că am fost rănit de multe ori. 

Tocmai, încă îl mai porţi în tine pe copilul care plângea 
ascunzându-se de părinţi fiindcă era cel mai slab din şcoală. 
Încă mai porţi urmele adolescentului fragil care nu reuşea 
să-şi găsească o iubită, care n-a fost niciodată bun la vreun 
sport. N-ai reuşit să ştergi cicatricele nedreptăţilor comise 
împotriva ta de-a lungul anilor. Ce e bun în toate astea? 

Cine ţi-a spus că aşa s-au petrecut lucrurile? 

Pur şi simplu ştiu. Te dau de gol ochii şi, crede-mă, aşa nu 
câştigi nimic. Doar dorinţa constantă de a-ţi plânge de milă 
pentru că ai fost victima celor mai puternici ca tine. Sau ia-o 
invers: transformă-te într-un răzbunător gata să-l rănească 
şi mai rău pe cel care te-a zdrobit. Altfel, nu crezi că pierzi 
vremea? 

Cred că am un comportament uman. 

E chiar prea uman. Dar nu e inteligent, nici raţional. 
Respectă-ţi trecerea pe acest Pământ, află că Dumnezeu 
totdeauna a iertat şi încă mai iartă. 

Privind mulţimea care se adunase pentru seara de 
autografe într-un mega-store de pe Champs Elysees, mă 
gândeam: oare câţi dintre oamenii de aici au trăit 
experienţa pe care am trăit-o eu cu soţia mea? 

Foarte puţini. Poate unul sau doi. Şi totuşi cei mai mulţi se 
identificau cu ceea ce citiseră în noua mea carte. 

Scrisul este una dintre activităţile cele mai solitare din 
lume. O dată la doi ani mă aşez în faţa computerului, 
privesc la marea necunoscută a sufletului meu, observ că 
există acolo nişte insule - idei care se dezvoltă şi sunt gata 
să se lase explorate. Atunci îmi iau barca - numită Cuvânt - 
şi mă hotărăsc să navighez spre cea mai apropiată. Pe drum 
mă confrunt cu vijelii, taifunuri, curenţi, dar nu mă opresc 


din vâslit, mort de oboseală, conştient că m-am abătut de la 
drumul meu, că insula la care voiam să ajung nu se mai află 
la orizont. 

Dar nu merită să mă întorc, trebuie să merg mai departe 
orice ar fi, altfel voi rămâne pierdut în mijlocul oceanului. În 
clipa asta îmi trec prin minte scene înfricoşătoare, cum ar fi 
să-mi petrec restul vieţii comentând succesele mele trecute 
sau criticându-i plin de venin pe scriitorii tineri, numai 
pentru că nu mai am curaj să public alte cărţi. Nu fusese 
visul meu să devin scriitor? Atunci trebuie să continui, să 
creez alte fraze, paragrafe, capitole, să scriu până la 
moarte, să nu mă las paralizat de succes, de înfrângere, de 
capcane. Dacă nu, care ar mai fi sensul vieţii mele: să pot 
cumpăra o casă în sudul Franţei şi să îngrijesc toată ziua de 
grădină? Să ţin conferinţe, pentru că e mai uşor să vorbeşti 
decât să scrii? Să mă retrag din lume într-o manieră 
studiată, misterioasă, ca să creez o legendă ce m-ar lipsi de 
multe bucurii? 

Îmboldit de aceste gânduri sumbre, descopăr o forţă şi un 
curaj pe care nu mi le cunoşteam: ele mă ajută să mă 
aventurez către partea necunoscută a sufletului meu, să mă 
las dus de curent şi să sfârşesc ancorându-mi barca la 
țărmul insulei spre care m-am lăsat dus. Petrec zile şi nopţi 
descriind tot ce văd, întrebându-mă de ce fac asta, 
spunându-mi în fiecare clipă că nu merită efortul, că nu mai 
trebuie să demonstrez nimănui nimic, că am obţinut tot ce- 
mi doream - şi chiar mult mai mult. 

Îmi dau seama că „facerea” primei cărţi se repetă la 
nesfârşit: mă trezesc la nouă dimineaţa, hotărât să mă aşez 
la calculator imediat după ce-mi beau cafeaua; citesc 
ziarele, ies să mă plimb, mă duc până la barul cel mai 
apropiat ca să schimb câteva cuvinte cu oamenii, mă întorc 
acasă, mă uit la calculator, descopăr că trebuie să dau 
câteva telefoane, iar privesc calculatorul, s-a făcut ora 
prânzului, mănânc cu gândul că trebuia să mă fi apucat de 
scris la ll dimineaţa, dar acum trebuie să dorm puţin, mă 


scol la cinci, în sfârşit mă aşez la calculator, îmi verific 
corespondenţa pe e-mail şi-mi dau seama că s-a întrerupt 
conexiunea la Internet, trebuie să ies şi să mă duc la zece 
minute distanţă de casă unde mă pot conecta din nou, dar 
mai înainte nu s-ar cuveni oare, ca să-mi uşurez conştiinţa 
de sentimentul de vinovăţie, să scriu măcar o jumătate de 
oră? 

Încep din obligaţie, dar dintr-odată „treaba” mă prinde şi 
nu mă mai opresc. Menajera mă cheamă să mănânc, îi cer 
să nu mă întrerupă, după o oră mă cheamă din nou, mi-e 
foame, dar încă un rând, o frază, o pagină şi gata. Când mă 
aşez la masă, mâncarea e rece, cinez în fugă şi mă întorc la 
computer - acum nu-mi mai controlez paşii, insula mi se 
dezvăluie, sunt împins pe potecile ei, descopăr lucruri pe 
care nicicând nu le-am gândit sau visat. Beau o cafea, încă 
una, iar pe la două dimineaţa mă opresc din scris, pentru că 
mă dor ochii. 

Mă întind pe pat şi rămân aşa mai mult de un ceas, 
gândindu-mă la ce va trebui să scriu în paragraful următor, 
exerciţiu care totdeauna s-a dovedit inutil - mă ajută doar 
să-mi golesc mintea, până vine somnul. Îmi promit că a 
doua zi voi începe negreşit la Il. Dar a doua zi o iau de la 
capăt - plimbare, taclale, prânz, siestă, vinovăţie, enervare, 
obligaţia de a scrie o pagină etc. 

Şi trec două, trei, patru, unsprezece săptămâni, ştiu că 
sunt aproape de final, mă cotropeşte un simţământ de gol, 
ca atunci când pui în cuvinte ceea ce trebuia să păstrezi 
doar pentru tine. Dar trebuie să ajung la ultima frază - şi 
ajung. 

Demult, când citeam biografiile scriitorilor celebri, 
credeam că încercau să urâţească profesia atunci când 
spuneau că „o carte se scrie singură, scriitorul e numai un 
dactilograf”. Acum ştiu că este adevărul gol-goluţ, nimeni 
nu pricepe de ce curentul l-a purtat spre o anumită insulă, 
care nu este aceea pe care o visase. Încep revizuirile 
obsedante, tăieturile şi, când nu mai suport să citesc mereu 


şi mereu aceleaşi cuvinte, trimit manuscrisul editorului care 
îl mai revizuieşte o dată, apoi îl publică. 

Spre surprinderea mea constantă, alţi oameni căutau 
chiar acea insulă pe care o găsesc în carte. Una povesteşte 
pentru cealaltă, lanţul misterios se închide şi ceea ce 
scriitorul considera că este o muncă solitară devine o punte, 
o barcă, un mijloc prin care sufletele călătoresc şi 
comunică. 

Şi din acest moment nu mai sunt omul pierdut în furtună: 
mă întâlnesc cu mine însumi prin cititorii mei, înţeleg ce am 
scris când văd că şi alţii înţeleg, dar niciodată mai înainte. 
În unele momente, foarte rare, ca acela care este pe cale să 
se întâmple, reuşesc să-i privesc drept în ochi pe unii dintre 
aceşti oameni şi să pricep că nici sufletul nu-mi este singur. 

La ora fixată, încep să scriu autografele pe cărţi. Un 
schimb rapid de priviri, cu senzaţia de complicitate, de 
bucurie, de respect reciproc. Strângeri de mâini, câteva 
cărţi de vizită, cadouri, comentarii. Un ceas şi jumătate mai 
târziu cer o pauză, nimeni nu protestează, editorul meu 
(aşa cum a intrat deja în tradiţie la serile de autografe) face 
semn să li se servească o cupă de şampanie celor care 
aşteaptă la rând (am încercat să-i conving şi pe editorii din 
alte ţări să adopte această tradiţie, dar îmi spun mereu că 
şampania franţuzească e prea scumpă şi până la urmă oferă 
apă minerală - chiar şi aşa, este un semn de respect pentru 
cei care aşteaptă). 

Mă întorc la masă. Două ore mai târziu, contrar părerii 
celor care observă evenimentul, nu sunt obosit, ci plin de 
energie, aş putea să continui până noaptea târziu. Între 
timp magazinul a închis uşile, coada se scurtează, mai sunt 
patruzeci de oameni, rămân treizeci, douăzeci, unsprezece, 
cinci, patru, trei, doi. şi, iată, privirile ni se întâlnesc. 

— Am aşteptat până la sfârşit. Voiam să fiu ultimul, pentru 
că am un mesaj. 

Nu ştiu ce să răspund. Mă uit în jurul meu - editorii, 
reprezentanţii de vânzări, librarii stau de vorbă 


entuziasmați, curând vom merge să luăm cina, să bem, să 
ne împărtăşim câteva din emoţiile acestei seri. 

Nu-l mai văzusem niciodată, dar ştiam cine este. Îi iau 
cartea din mână şi scriu: „Pentru Mihail, cu afecţiune”. 

Nu spun o vorbă. Nu vreau să-l pierd acum - orice vorbă, 
orice frază, orice mişcare bruscă îl poate face să plece şi să 
nu se mai întoarcă niciodată, într-o fracțiune de secundă 
înţeleg că el şi numai el mă va salva de binecuvântarea - 
sau blestemul - Zahirului, pentru că e singurul care ştie 
unde se află, iar eu în sfârşit îi voi putea pune întrebările pe 
care de atâta vreme mi le pun doar mie. 

— Voiam să ştii că e bine. Şi că probabil ţi-a citit cartea. 

Editorii, reprezentanţii de vânzări, librarii s-au apropiat. 
Mă îmbrăţişează, îmi spun că a fost o seară specială. Să 
mergem acum să ne destindem, să bem, să stăm de vorbă. 

Mi-ar plăcea să-l invit şi pe cititorul acesta, spun eu. Ela 
fost ultimul, îi va reprezenta pe toţi ceilalţi care au fost aici 
cu noi. 

Nu pot. Am alt program. 

Şi întorcându-se spre mine, cam speriat: 

Am venit doar să transmit un mesaj. 

Ce mesaj? întreabă un librar. 

El nu invită niciodată pe nimeni! spune editorul. Hai, vino 
să luăm cina împreună! 

Mulţumesc, dar mă duc la o reuniune în fiecare joi. 

La ce oră? 

Peste două ore. 

Unde? 

La restaurantul armenesc. 

Şoferul meu, armean, întreabă la care din ele şi ne spune 
că se află la cincisprezece minute distanţă de locul unde 
vom merge să mâncăm. Toţi vor să-mi facă pe plac. Dacă 
invit pe cineva, îşi închipuie ei, omul acela este atât de 
fericit că i s-a făcut o asemenea onoare, încât amână fără 
ezitare oricare alt angajament. 

Cum vă numiţi? întreabă Marie. 


Mihail. 

— Mihail - şi îmi dau seama că Marie a priceput tot - veniţi 
cu noi măcar un ceas; restaurantul unde mergem e la doi 
paşi. Pe urmă şoferul o să vă ducă unde vreţi. Sau, dacă 
preferaţi, anulăm rezervarea de la restaurantul nostru şi 
mergem toţi să mâncăm la restaurantul armenesc, aşa o să 
vă simţiţi mai bine. Nu mă satur să-l privesc. Nu e 
nemaipomenit de frumos, dar nici urât. Nici înalt, nici 
scund. E îmbrăcat în negru, simplu şi elegant - şi prin 
eleganţă înţeleg absenţa totală a oricăror accesorii sau 
podoabe. 

Marie îl ia de braţ pe Mihail şi porneşte spre ieşire. 
Librarul mai are cărţi ale cititorilor care n-au putut veni şi 
pe care trebuia să le semnez, dar îi promit că voi trece pe 
acolo a doua zi. Îmi tremură picioarele, inima bate să-mi 
spargă pieptul, dar trebuie să mă prefac că totul e în 
ordine, că succesul mă face fericit, că mă interesează ce 
zice unul sau altul. Traversăm bulevardul Champs-Elysees, 
soarele apune în spatele Arcului de Triumf şi, fără nici o 
explicaţie, înţeleg că acela este un semn, un semn bun. 

Numai să rămân stăpân pe situaţie. 

De ce vreau să vorbesc cu el? Personalul editurii continuă 
să discute cu mine, răspund automat, nimeni nu-şi dă 
seama ce departe sunt, nici eu nu ştiu exact de ce l-am 
invitat la masă pe cel pe care ar fi trebuit să-l urăsc. Vreau 
să descopăr unde este Esther? Vreau să mă răzbun pe 
băiatul ăsta aşa de şovăitor, aşa de rătăcit, care - deşi e 
astfel - a reuşit totuşi să o îndepărteze de mine pe femeia 
iubită? Vreau să-mi dovedesc mie însumi că sunt mai bun, 
mult mai bun decât el? Vreau să-l mituiesc, să-l seduc doar 
ca s-o convingă pe nevastă-mea să se întoarcă? 

Nu ştiu ce să răspund la niciuna din aceste întrebări, dar 
nu are importanţă. Până acum singura frază pe care am 
pronunţat-o a fost „Mi-ar face plăcere să vii să cinezi cu 


LLA 


NOl . 


Gata cu întrebările, acum trebuie doar să n-o pierd din 
ochi pe Marie, care merge la câţiva paşi înaintea mea, 
agăţată de braţul lui Mihail - ca şi cum ar fi iubita lui. Ea nu 
l-a lăsat să plece, dar, pe de altă parte, mă întreb de cemă 
ajută, deşi înţelege foarte bine că aşa poate voi afla unde se 
ascunde nevastă-mea. 

Am ajuns. Mihail încearcă să se aşeze departe de mine, 
poate că vrea să evite o discuţie în doi. Veselie, şampanie, 
vodcă şi caviar - arunc o privire în meniu şi descopăr 
îngrozit că numai antreurile îl costă pe librar vreo mie de 
dolari. Discuţii generale, Mihail este întrebat cum i s-a 
părut seara, răspunde că i-a plăcut, este întrebat ce părere 
are despre carte, spune că i-a plăcut foarte mult. Apoi îl uită 
şi toată atenţia se concentrează asupra mea - sunt 
mulţumit, seara de autografe a fost aşa cum îmi doream, 
echipa de ordine şi-a făcut datoria? Inima continuă să-mi 
bată nebunegşte, dar păstrez aparențele, mulţumesc pentru 
toate, pentru perfecțiunea cu care a fost organizat 
evenimentul. 

După o jumătate de oră de discuţii şi multă vodcă, observ 
că Mihail s-a destins. Nu se mai află în centrul atenţiei, nu 
trebuie să mai spună nimic, e de ajuns să aibă puţină 
răbdare, curând poate pleca. Ştiu că nu a minţit în legătură 
cu restaurantul armenesc, aşa că acum am o pistă. Vasăzică 
nevastă-mea este încă la Paris! Trebuie să fiu amabil, să 
încerc să-i câştig încrederea, tensiunea de la început a 
dispărut. 

Trece o oră. Mihail se uită la ceas şi văd că se pregăteşte 
să plece. Trebuie să fac ceva, repede. De câte ori îl privesc 
mă simt mai neînsemnat, dar înţeleg din ce în ce mai puţin 
cum de Esther m-a părăsit pentru unul care pare aşa de 
rupt de realitate (zicea că el ar avea puteri „magice”). Chiar 
dacă îmi vine foarte greu să mă prefac că sunt în apele 
mele, să discut cu un bărbat care-mi este adversar, trebuie 
să fac ceva. 


— Hai să aflăm mai multe despre cititorul nostru, mă 
adresez celorlalţi, care fac imediat linişte. Va pleca în scurt 
timp, dar nu ne-a spus nimic despre el. Cu ce te ocupi? 

Mihail, în ciuda paharelor de vodcă băute, pare să-şi fi 
revenit. 

Organizez reuniuni la restaurantul armenesc. 

Ce înseamnă asta? 

Că spun poveşti pe scenă. Şi invit publicul să-şi 
istorisească propriile întâmplări. 

Şi eu fac acelaşi lucru în cărţile mele. 

Ştiu. De aceea m-am apropiat. O să spună cine e! 

— V-aţi născut aici? întreabă Marie, întrerupând brusc 
continuarea frazei („m-am apropiat de soţia 
dumneavoastră”). 

M-am născut în stepele Kazahstanului. 

Kazahstan. Cine o să aibă curajul să întrebe unde este 
Kazahstanul? 

— Unde e Kazahstanul? întreabă un reprezentant de 
vânzări. 

Fericiţi cei cărora nu le este frică să-şi ascundă neştiinţa. 
Aşteptam această întrebare, şi ochii lui Mihail radiază un 
fel de bucurie. De câte ori spun că m-am născut acolo, vreo 

zece minute se fac presupuneri: că vin din Pakistan, din 
Afganistan. Ţara mea se află în Asia Centrală. Nu are decât 
14 milioane de locuitori, dar o suprafaţă cu mult mai mare 
decât Franţa cu cele 60 de milioane de suflete ale ei. 

Adică un loc unde nimeni nu se plânge de lipsa de spaţiu, 
comentează editorul meu, râzând. 

Un loc unde, în secolul XX, nimeni nu a avut dreptul să se 
plângă de nimic, chiar dacă voia. Mai întâi, când regimul 
comunist a desfiinţat proprietatea privată, vitele au rămas 
abandonate în stepă şi 48,6% din locuitori a murit de 
foame. Vă daţi seama? Aproape jumătate din populaţia ţării 
mele a murit de foame între 1932 şi 1933. 

Liniştea se aşterne peste masă. După un timp, unul dintre 
comeseni schimbă vorba. Dar eu insist ca Mihail să ne mai 


spună ceva despre ţara lui. 

Cum este stepa? îl întreb. 

Câmpii enorme aproape fără vegetaţie, ştiţi 
dumneavoastră. 

Ştiu, dar trebuia să întreb ceva, să întreţin conversaţia. 

Mi-am adus aminte de ceva despre Kazahstan, spune 
editorul meu. Acum câtva timp am primit un manuscris de 
la un scriitor care locuieşte acolo - descria testele atomice 
care s-au făcut în stepă. 

Ţara noastră are sânge pe pământurile ei, dar şi în suflet. 
S-a schimbat până şi ce nu putea fi schimbat, iar noi vom 
plăti pentru asta timp de multe generaţii. Am reuşit să 
facem în aşa fel încât să dispară o mare, în întregime. 

Acum intervine Marie. 

Nimeni nu poate face să dispară o mare. 

Am 25 de ani, dar de atât a fost nevoie, o singură 
generaţie şi apa care era acolo de milenii s-a transformat în 
ţărână. Guvernanţii regimului comunist au hotărât să 
schimbe cursul a două fluvii, Amu-Daria şi Sir-Daria, astfel 
încât să poată iriga nişte plantaţii de bumbac. N-au reuşit 
să-şi atingă obiectivul, dar era deja prea târziu - marea a 
încetat să mai existe, iar pământul cultivat s-a transformat 
în deşert. Lipsa apei a schimbat complet clima. Acum 
furtuni îngrozitoare de nisip răspândesc 150 000 de tone de 
nisip şi sare pe an. Cincizeci de milioane de oameni din cinci 
ţări au suferit de pe urma hotărârii iresponsabile - dar 
ireversibile - a birocraţilor sovietici. Puţina apă care a mai 
rămas e poluată, focar pentru toate bolile. 

Mi-am întipărit în minte ce spunea. Putea să fie de folos în 
conferințele mele. Mihail a continuat, iar tonul lui nu avea 
deloc accente ecologiste, era pur şi simplu tragic. 

— Bunicul meu povesteşte că marea Arai era numită în 
vechime Marea Albastră, de la culoarea apelor ei. Azi nu 
mai este nimic acolo, dar nici acum oamenii nu vor să-şi 
părăsească gospodăriile: încă mai visează la undele ei, la 


peşti, îşi păstrează cu grijă undiţele şi spun poveşti cu bărci 
şi furtuni. 

Dar exploziile atomice chiar au avut loc? insistă editorul 
meu. 

Cred că toţi cei care s-au născut în ţara mea ştiu ce a 
simţit pământul, pentru că orice kazah are pământul natal 
în sânge. Timp de 40 de ani câmpiile au fost zguduite de 
bombe nucleare sau termonucleare, în total 456, până în 
1989. Din aceste explozii, 116 au fost la suprafaţă, însumând 
o putere de 2.500 de ori mai mare decât a bombei de la 
Hiroshima. Rezultatul este că mii de oameni au fost 
contaminaţi - cancer pulmonar - în timp ce alte mii de copii 
s-au născut cu deficienţe motorii, fără membre, cu 
probleme mintale. 

Mihail îşi priveşte ceasul. 

— Dacă-mi permiteţi, acum trebuie să plec. Jumătate 
dintre comeseni îşi exprimă părerea de rău, discuţia 
devenise interesantă. Cealaltă jumătate e mulţumită: e 
absurd să vorbeşti despre tragedii într-o seară aşa de 
veselă. 

Mihail îi salută pe toţi cu o înclinare a capului şi pe mine 
mă îmbrăţişează. Nu pentru că simte ceva special pentru 
mine, ci pentru a-mi şopti: 

— Cum v-am spus, ea e bine. Nu vă faceţi griji. 

Să nu-mi fac griji, mi-a spus! De ce să-mi fac griji: pentru o 
femeie care m-a părăsit? Care m-a adus în situaţia de a fi 
interogat de poliţie, m-a făcut să apar pe prima pagină a 
ziarelor şi revistelor de scandal, să sufăr zile şi nopţi 
întregi, să-mi pierd prietenii, şi. 

şi să scrii Timp de sfâşiat, timp de reparat. Te rog, suntem 
maturi, trecuţi prin viaţă, să nu ne amăgim: fireşte că ţi-ar 
plăcea să afli ce face. Ba merg încă şi mai departe: vrei s-o 
vezi. 

Dacă ştii toate astea, de ce m-ai ajutat să vorbesc cu el? 
Acum am o pistă: vine în fiecare joi la restaurantul ăla 
armenesc. 


Foarte bine. Mergi mai departe. 

Dar tu, tu nu mă iubeşti? 

Mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine, cum zice una 
din ilustratele astea pe care le găseşti la oricare chioşc. Da, 
te iubesc. În realitate sunt îndrăgostită până peste urechi, 
încep să mă gândesc să vin acolo, în apartamentul ăla uriaş 
şi pustiu - şi de fiecare dată când discutăm despre asta, cel 
care schimbă ceva eşti tu: schimbi vorba. Uit de amorul 
propriu şi repet cât de important ar fi să stăm împreună, 
aud că deocamdată e prea devreme pentru asta, mă 
gândesc că poate ţi-e teamă că mă-vei pierde cum ai 
pierdut-o pe Esther, ori poate încă mai aştepţi să se 
întoarcă, sau te-ai simţi încătuşat, ţi-e frică să nu rămâi 
singur, dar şi mai frică ţi-e de companie - în fine, e o 
nebunie completă relaţia asta a noastră. Totuşi, pentru că 
m-ai întrebat, uite răspunsul: te iubesc mult. 

Atunci, de ce faci asta? 

Pentru că nu pot trăi la nesfârşit cu fantoma femeii care a 
plecat fără explicaţii. Ţi-am citit cartea. Cred că doar atunci 
când o vei întâlni, când îţi vei rezolva problema, inima ta va 
putea fi cu adevărat a mea. La fel s-a întâmplat şi cu vecinul 
meu: mi-era destul de aproape ca să observ cât de laş a fost 
în relaţia noastră, cum nu şi-a asumat niciodată ceea ce îşi 
dorea atât de mult, credea că este prea periculos. De multe 
ori ai spus că libertatea absolută nu există: există doar 
libertatea de a alege ceva, iar apoi de a rămâne consecvent 
cu hotărârea ta. Cu cât mă apropiam mai mult de vecinul 
meu, cu atât te admiram mai tare: un bărbat care a 
continuat să o iubească pe femeia care l-a părăsit, care n-a 
mai vrut să ştie de el. Şi nu numai că a acceptat situaţia, ci 
a făcut-o şi publică. Uite aici un fragment din cartea ta pe 
care-l ştiu pe dinafară: „Când n-am mai avut nimic de 
pierdut, am primit totul. Când am încetat să mai fiu cine 
eram, m-am găsit pe mine însumi. Când am cunoscut 
umilinţa, chiar şi atunci, mi-am continuat drumul, şi am 
înţeles că eram liber să-mi aleg soarta. Nu ştiu dacă sunt 


bolnav, dacă mariajul meu a fost un vis pe care n-am reuşit 
să-l înţeleg cât timp a durat. Ştiu că pot trăi fără ea, dar mi- 
ar plăcea să o întâlnesc din nou - pentru a-i spune ce nui- 
am spus cât am fost împreună: te iubesc mai mult decât pe 
mine însumi. Dacă i-aş putea spune aceste cuvinte, aş 
merge mai departe în pace - pentru că dragostea m-a 
răscumpărat”. 

Mihail mi-a spus că Esther a citit probabil cartea. Este de 
ajuns. 

Chiar aşa stând lucrurile, ca să te regăseşti, trebuie să te 
întâlneşti cu ea şi să-i spui asta privind-o în ochi. Poate că 
nu vei reuşi, poate că ea nu vrea să te mai vadă - dar cel 
puţin ai încercat. Eu voi scăpa de „femeia ideală”, iar tu te 
vei elibera de prezenţa absolută a Zahirului, cum îi zici tu. 

Ai curaj. 

Nu, mi-e frică. Dar n-am încotro. 

A doua zi, mi-am jurat că nu voi încerca să aflu unde se 
ascunde Esther. Inconştient, timp de doi ani am preferat să 
cred că a fost obligată să plece, sechestrată sau şantajată 
de un grup terorist. Acum însă, când ştiam că e vie şi 
nevătămată, că „e bine” (cum îmi spusese băiatul), de ce să 
insist s-o revăd? Fosta mea soţie avea dreptul să-şi caute 
fericirea, iar eu trebuia să-i respect decizia. 

M-am gândit la toate acestea mai mult de patru ore. Seara 
m-am dus la o biserică, am aprins o lumânare şi iar am 
jurat, acum după toate regulile ritualului sacru: voi încerca 
s-o regăsesc. Marie avea dreptate: eram destul de matur 
încât să nu mă mai mint, prefăcându-mă că nu-mi păsa. Îi 
respectam hotărârea de a pleca, dar ea, femeia care mă 
ajutase să-mi clădesc viaţa, acum aproape că mi-o 
distrugea. Totdeauna fusese curajoasă. De ce fugise 
hoţeşte, în plină noapte, fără a-şi privi în ochi soţul, fără a-i 
explica motivul? Eram amândoi destul de maturi încât să ne 
asumăm consecinţele acţiunilor noastre: comportamentul 
soţiei mele (mai corect: al fostei mele soţii) nu se potrivea 
cu caracterul ei şi trebuia să aflu de ce. 


Mai era o săptămână - o veşnicie-până la spectacolul de la 
restaurant. În zilele acelea am acceptat să dau interviuri pe 
care în viaţa mea nu le-aş fi dat, am scris fel de fel de 
articole pentru ziare, am făcut yoga, am meditat, am citit o 
carte despre un pictor rus, alta despre o crimă din Nepal, 
am scris două prefețe şi am recomandat patru cărţi 
editorilor care mereu îmi cereau asta şi pe care eu mereu îi 
refuzam. 

Dar şi aşa îmi rămânea prea mult timp liber, de care am 
profitat ca să achit nişte conturi la Banca Favorurilor - 
acceptând câteva dineuri, scurte lecţii pe la şcolile unde 
prietenii îşi aveau înscrişi copiii, o vizită la un club de golf, 
autografe improvizate într-o librărie a unui prieten pe 
Bulevardul Suffren (anunţate printr-un afiş pus în vitrină cu 
trei zile înainte şi care a reuşit să adune vreo 20 de 
persoane). Secretara mi-a spus că pesemne sunt foarte 
mulţumit, fiindcă de multă vreme nu mă mai văzuse aşa de 
activ; i-am răspuns că succesul ultimei mele cărţi mă 
îndemna să muncesc şi mai mult. 

În acea săptămână numai două lucruri n-am făcut: primul 
a fost să citesc manuscrisele altora - după cum insistau 
avocaţii mei, acestea trebuiau să fie imediat înapoiate prin 
poştă, altfel riscam să mă acuze cineva că am folosit vreo 
idee de-a lui; n-am înţeles niciodată de ce-mi trimiteau 
oamenii manuscrise - la urma urmei, eu nu sunt editor. 

Al doilea lucru pe care nu l-am făcut a fost să mă uit în 
atlas unde era Kazahstanul, deşi ştiam că pentru a câştiga 
încrederea lui Mihail, trebuia să aflu mai multe despre 
rădăcinile lui. 

Oamenii aşteaptă cu răbdare deschiderea uşii care duce la 
salonul situat în spatele restaurantului. Nimic din farmecul 
barurilor din Saint-Germain des Pres, nici urmă de cafea cu 
un păhărel de apă alături, doar oameni bine îmbrăcaţi şi 
bine educați. Nimic din eleganța foaierelor de la teatru, 
nimic din magia spectacolelor care au loc în tot oraşul, în 
micile bistrouri, cu artişti care dau tot ce au mai bun în ei, 


sperând că printre spectatori s-ar putea afla vreun 
impresar celebru care se va prezenta la sfârşitul show-ului, 
le va spune că sunt geniali şi-i va convoca la vreun centru 
cultural faimos. 

De fapt, nu înţeleg cum de este localul atât de plin: 
niciodată n-am citit măcar un cuvânt despre el prin 
revistele pariziene specializate în divertisment şi 
evenimente artistice. 

În timp ce aştept, fac conversaţie cu patronul - şi aflu că se 
gândeşte ca în curând să folosească pentru spectacol tot 
spaţiul restaurantului său. 

— Publicul este cu fiecare săptămână mai numeros, spune 
el. Lia început am acceptat pentru că m-a rugat o 
ziaristă,care în schimb mi-a promis să publice ceva despre 
restaurantul meu în revista la care lucra. Am spus da, 
fiindcă salonul este folosit foarte rar joia. Acum, cât timp 
aşteaptă, profită şi iau masa de seară, probabil că asta e 
cea mai bună zi de încasări din săptămână. Nu mi-e frică 
decât de un lucru: să nu cumva să fie vreo sectă. După cum 
ştiţi, legile sunt foarte stricte aici. 

Da, ştiam - au fost chiar unii care au insinuat că romanele 
mele propovăduiau un curent de gândire periculos, erau un 
fel de predică religioasă care nu se potrivea cu valorile 
comun acceptate. Franţa, atât de liberală în aproape toate 
domeniile, suferea de un fel de paranoia când era vorba 
despre aşa ceva. Recent fusese publicată o relatare 
amănunţită despre „spălarea creierelor” pe care anumite 
grupuri o practicau pe seama celor neavizaţi. Ca şi cum 
oamenii s-ar pricepe să aleagă tot - şcoala, universitatea, 
pasta de dinţi, automobilul, filmul, soţul, soţia, amantul - 
dar, în materie de credinţă, s-ar lăsa manipulaţi cu mare 
uşurinţă. 

Cum îşi fac reclamă? întreb. 

Habar n-am. Dacă aş şti, aş folosi aceeaşi persoană ca să- 
mi facă publicitate la restaurant. 


Şi ca să şteargă orice urmă de îndoială, fiindcă nu ştie cine 
sunt: 

— Nu e nici o sectă, bag mâna în foc. Sunt artişti. 

Uşa salonului se deschide, mulţimea intră şi fiecare lasă 
cinci euro într-un coş mic de la intrare. Înăuntru, impasibili 
pe scena improvizată, doi băieţi şi două fete, toţi cu fuste 
albe, circulare, ca o crinolină ce creează un cerc uriaş în 
jurul trupului. În afară de cei patru observ şi un bărbat mai 
în vârstă, cu un atabaque6 în mână, şi o femeie cu un talger 
enorm de bronz ornamentat; de fiecare dată când atinge 
fără să vrea instrumentul, se aude un sunet ca al unei ploi 
de metal. 

Unul dintre tineri este Mihail, acum complet diferit de 
băiatul pe care l-am cunoscut la seara mea de autografe: 
privirea lui, fixând ceva inexistent în spaţiu, are o strălucire 
aparte. 

Oamenii se aşază pe scaunele răspândite prin sală. Tineri 
îmbrăcaţi astfel încât, dacă i-aş fi întâlnit pe stradă, aş fi zis 
că aparţin vreunui grup depravat, dependent de droguri 
periculoase. Directori sau funcţionari între două vârste, cu 
nevestele. Doi-trei copii de nouă-zece ani, probabil aduşi de 
părinţi. Câţiva bătrâni, care probabil au făcut un efort 
formidabil să ajungă aici, fiindcă staţia de metrou cea mai 
apropiată se află la aproape cinci cvartale distanţă. 

Beau, fumează, vorbesc tare, de parcă oamenii de pe 
scenă n-ar exista. În scurt timp, discuţiile devin tot mai 
aprinse, se aud hohote de râs, atmosfera este 
sărbătorească. Sectă? Poate doar vreo confrerie de 
fumători. Privesc nerăbdător în toate părţile, o văd pe 
Esther în fiecare femeie de aici, dar de fiecare dată când 
mă apropii, constat că este altcineva - uneori fără nici o 
asemănare fizică cu nevastă-mea (de ce oare nu mă pot 
obişnui să spun „fosta mea nevastă”?). 

O întreb pe o femeie bine îmbrăcată despre ce e vorba. 
Parcă nu are răbdare să-mi răspundă, mă priveşte ca şi cum 


aş fi picat din lună şi ar trebui să mă iniţieze în misterele 
vieţii. 

— Poveşti de dragoste, îmi spune. Poveşti şi energie. 

Poveşti şi energie. Mai bine nu insist, deşi cucoana pare să 
fie absolut normală. Mă gândesc să întreb pe altcineva, dar 
îmi dau seama că e mai bine să tac - în curând voi descoperi 
eu însumi totul. Un domn de lângă mine mă priveşte şi 
zâmbeşte: 

— V-am citit cărţile. Şi, desigur, ştiu motivul pentru care 
sunteţi aici. 

Mă sperii: o fi aflat despre relaţia lui Mihail cu nevastă- 
mea - iar trebuie să mă corectez - despre relaţia unuia 
dintre personajele de pe scenă cu fosta mea soţie? 

— Un autor ca dumneavoastră îi cunoaşte pe tengri. Au 
legătură directă cu ceea ce se cheamă „războinicii luminii”. 

Desigur, răsuflu eu uşurat. 

Iar în gând îmi spun: în viaţa mea n-am auzit vorbindu-se 
de asta. 

Douăzeci de minute mai târziu, când aerul din sală a 
devenit aproape irespirabil din cauza fumului de ţigară, se 
aude sunetul talgerului de metal. Discuţiile încetează ca 
prin farmec, atmosfera de anarhie absolută pare să capete 
ca prin farmec o aură religioasă: atât sala cât şi scena sunt 
cuprinse de linişte, se aude numai zgomotul din 
restaurantul alăturat. 

Mihail, care pare în transă, fixând mai departe punctul 
invizibil dinaintea lui, începe: 

— Povestesc mitul mongol al facerii lumii: 

S-a ivit un câine sălbatic care era albastru şi cenuşiu, iar 
destinul lui fusese hotărât în cer. Soaţa lui era o căprioară. 

Vocea îi sună altfel, mai feminină, mai sigură. 

— Aşa începe încă o poveste de dragoste. Câinele sălbatic 
plin de curaj, de forţă, căprioara cu blândeţea, intuiţia, 
eleganța ei. Vânătorul şi vânatul se întâlnesc şi se iubesc. 
După legile naturii, unul trebuia să-l distrugă pe celălalt - 
dar în dragoste nu există nici bine, nici rău, nu există 


construcţie, nici distrugere, ci doar mişcări. lar iubirea 
schimbă legile naturii. 

Face un gest şi toţi patru se rotesc în jurul lor. 

— În stepele de unde vin eu, câinele sălbatic este un 
animal feminin. Sensibil, bun vânător pentru că şi-a 
dezvoltat instinctul, dar, în acelaşi timp, timid. Nu foloseşte 
forţa brută, ci numai strategia. Curajos, şi precaut, şi iute. 
Într-o clipă înlocuieşte relaxarea totală cu tensiunea saltului 
asupra prăzii. 

Şi căprioara? mă gândesc, fiindcă sunt obişnuit să scriu 
poveşti. lar Mihail e obişnuit să povestească, aşa că 
răspunde la întrebarea ce plutea în aer: 

— Căprioara are calităţi masculine: viteză, cunoaşterea 
pământului. Amândoi călătoresc prin lumile lor simbolice, 
întâlnirea lor pare imposibilă dar alcătuiesc o pereche şi, 
fiindcă îşi depăşesc natura şi limitele, fac să fie posibilă şi 
existenţa lumii. Acesta este mitul mongol: iubirea se naşte 
din naturi diferite; iubirea câştigă forţă din contradicții; 
iubirea se păstrează prin confruntare şi transformare. 
Avem viaţa noastră. Lumea a suferit mult până să ajungă 
unde se află acum, ne gospodărim cum putem mai bine; nu 
am atins dealul, însă reuşim să convieţuim. Dar lipseşte 
ceva - totdeauna lipseşte ceva, şi de aceea suntem aici, 
acum: pentru ca fiecare dintre noi să-i ajute pe ceilalţi să 
reflecteze puţin asupra motivului existenţei lor. Spunând 
poveşti fără un sens precis, căutând fapte care nu se 
potrivesc cu modul general de percepere a realităţii până 
când, poate peste una sau două generaţii, ne vom descoperi 
drumul. Când Dante a scris Divina Comedie, el a spus: „în 
ziua când omul va îngădui iubirii adevărate să răsară, 
lucrurile bine clădite se vor clătina, şi vom pune în cumpănă 
tot ce credem că e sigur, că e adevărat”. Lumea va fi 
adevărată atunci când omul va şti să iubească - până 
atunci, vom trăi crezând că ştim ce e dragostea, dar vom fi 
lipsiţi de curajul de a o înfrunta aşa cum este ea. Dragostea 
este o forţă sălbatică. Când încercăm să o ţinem în frâu, ne 


distruge. Când încercăm s-o închidem, ne înrobeşte. Când 
încercăm să o înţelegem, ne tulbură şi ne amăgeşte. 
Această forţă există pe pământ pentru a ne face fericiţi, 
pentru a ne apropia de Dumnezeu şi de aproapele nostru. 
Dar aşa cum iubim acum, avem parte de un ceas de 
nelinişte pentru fiecare minut de pace. 

Mihail făcu o pauză. Straniul talger de metal sună din nou. 

— Cum facem în fiecare joi, nu o să spunem poveşti de 
dragoste. O să spunem poveşti de dragoste. O să vedem ce 
se află la suprafaţă şi o să înţelegem ce este dedesubt: 
stratul unde se află tradiţiile noastre, valorile noastre. Când 
vom reuşi să forăm în acest strat, vom vedea că acolo ne 
găsim chiar noi. Cine începe? 

Mai multe persoane au ridicat mâna. A arătat spre o fată, 
pesemne de origine arabă. Ea s-a întors spre un bărbat din 
celălalt colţ al sălii. 

— Aţi fost vreodată impotent când eraţi în pat cu o femeie? 
Toată lumea a izbucnit în râs. Bărbatul a evitat un răspuns 
direct. 

Întrebi asta pentru că ai un iubit impotent? 

Iar a râs toată lumea. În timp ce Mihail vorbea, pe mine 
mă chinuia din nou întrebarea dacă nu cumva o nouă sectă 
se forma chiar acolo, sub ochii mei, deşi îmi închipui că la 
reuniunile sectanţilor nimeni nu bea, nu fumează, nici nu 
pune întrebări delicate despre activitatea sexuală a 
celorlalţi. 

— Nu, spuse fata cu voce sigură. Dar i s-a întâmplat. Şi 
ştiu că, dacă mi-aţi fi luat întrebarea în serios, răspunsul ar 
fi fost „da, mi s-a întâmplat”. Toţi bărbaţii, în toate culturile 
şi în toate ţările, independent de iubire sau de atracţia 
sexuală, au fost măcar o dată impotenţi, de cele mai multe 
ori chiar cu femeia pe care o doreau mai mult. E normal. 

Da, era normal, iar cel care mi-a confirmat asta, când am 
avut şi eu o problemă, a fost un psihiatru. 

Fata continuă: 


— După aceea, povestea care ni s-a spus a fost 
următoarea: toţi bărbaţii reuşesc să aibă o erecţie. Când nu 
reuşesc, cred că ei sunt de vină, iar femeile îşi spun că nu 
sunt destul de atrăgătoare ca să le stârnească interesul. 
Cum chestiunea este un tabu, bărbatul nu vorbeşte cu 
prietenii despre asta. Femeii îi spune replica celebră: „e 
prima oară când mi se-ntâmplă”. Îi e ruşine de el însuşi, iar 
în majoritatea cazurilor se îndepărtează de cineva alături 
de care ar fi putut avea o relaţie excelentă, dacă i s-ar fi 
oferit o a doua, a treia, a patra şansă. Dacă ar fi avut mai 
multă încredere în prieteni, dacă ar fi spus adevărul, ar fi 
descoperit că nu e singurul. Dacă ar fi avut mai multă 
încredere în iubirea femeii, nu s-ar fi simţit umilit. 

Aplauze. 'Țigări aprinse, ca şi cum cei mai mulţi - bărbaţi şi 
femei deopotrivă - ar fi simţit o mare uşurare. 

Mihail arată spre un domn cu aer de director executiv de 
multinațională. 

Sunt avocat şi lucrez în procese litigioase de divorţ. 

Ce înseamnă litigioase? întreabă cineva din sală. 

Când una dintre părţi nu este de acord, răspunde 
avocatul, iritat din cauza întreruperii şi afişând o expresie 
de surprindere că cineva nu ştie un cuvânt aşa de simplu. 

Continuă, îi spune Mihail, cu o autoritate pe care niciodată 
nu i-aş fi bănuit-o tânărului pe care-l întâlnisem la seara 
mea de autografe. 

Avocatul se supune: 

— Azi am primit un raport de la firma Human and Legal 
Resources, cu sediul la Londra. lată ce spune: 

A) Două treimi din angajaţii unei firme au un anume tip de 
relaţie afectivă. Imaginaţi-vă! Asta înseamnă că într-un 
birou de trei persoane, două vor ajunge să aibă un fel sau 
altul de raporturi intime. 

B) Circa 10% îşi părăsesc postul din această cauză, 40% au 
relaţii care durează mai mult de trei luni, iar în cazul 
anumitor profesii care implică perioade lungi petrecute 


departe de casă, cel puţin opt din zece oameni sfârşesc prin 
a avea relaţii intime. 

Nu-i aşa că e de necrezut? 

— Fiind vorba de statistici, trebuie să le respectăm! 
comentează unul dintre tinerii îmbrăcaţi ca şi cum ar fi 
făcut parte dintr-un grup de tâlhari periculoşi. Toţi credem 
în statistici! Asta înseamnă că mama îl înşală probabil pe 
tata, iar vina nu este a ei, ci a statisticilor! 

Alte râsete, alte ţigări aprinse, altă uşurare, ca şi cum 
acolo, în acea adunare, oamenii ar fi ascultat poveşti pe 
care totdeauna s-au temut să le asculte, iar asta i-ar fi 
eliberat de nelinişti. Mă gândesc la Esther şi Mihail: 
„profesii care necesită mult timp, departe de casă - opt din 
zece persoane”. 

Mă gândesc şi la mine şi la multele ocazii când s-a 
întâmplat acelaşi lucru. La urma urmelor, sunt statistici, nu 
suntem siguri. 

Alte poveşti sunt spuse - gelozie, abandon, depresie - dar 
nu mai ascult. Zahirul meu s-a întors cu toată puterea - stau 
în aceeaşi sală cu bărbatul care mi-a furat femeia, deşi 
crezusem timp de câteva clipe că eram acolo doar pentru a 
face terapie de grup. Vecinul meu, care m-a recunoscut, mă 
întreabă dacă-mi place. Pentru o clipă, mă distrage de la 
Zahir şi mă prefac interesat să-i răspund: 

— Nu înţeleg scopul. Pare un grup de sprijin reciproc, ca 
alcoolicii anonimi sau consilierii matrimoniali. 

Ceea ce auziţi nu este real? 

Probabil. Dar repet: care e scopul? 

Asta nu e partea cea mai importantă a serii - e doar o 
formulă pentru a nu ne mai simţi singuri. Dacă ne povestim 
viaţa în faţa celorlalţi, sfârşim prin a descoperi că 
majoritatea oamenilor au trăit acelaşi lucru. 

Şi rezultatul practic? 

Dacă nu suntem singuri, avem mai multă putere să aflăm 
unde am greşit drumul şi să pornim pe altul. Dar cum am 


spus, acesta este doar un intermezzo între ceea ce a spus 
copilul la început şi momentul când se invocă energia. 

Cine e copilul? 

Discuţia este întreruptă de zgomotul talgerului de metal. 
De data aceasta bătrânul cu toba e cel care vorbeşte. 

— Partea raţiunii s-a terminat. Să începem ritualul, emoția 
care încununează totul şi transformă totul. Pentru cei care 
azi sunt prima dată aici, acest dans ne dezvoltă puterea de 
a accepta Iubirea. lubirea este singurul lucru care 
activează inteligenţa şi creativitatea, care ne purifică şi ne 
eliberează. 

Ţigările se sting, clinchetul paharelor încetează. O linişte 
stranie coboară din nou peste sală, iar una dintre fete 
spune o rugăciune. 

— Sfânto, vom dansa în cinstea voastră. Fie ca dansul 
nostru să ne poarte în zbor până în zare. 

A spus „sfântă”, sau n-am auzit bine? 

Da, sigur a spus „sfântă”. 

Cealaltă fată aprinde lumânările din patru candelabre, 
lumina electrică este stinsă. Cele patru figuri, îmbrăcate în 
alb, cu fustele lor circulare, coboară de pe scenă şi li se 
alătură celor din sală. Timp de aproape o jumătate de oră al 
doilea băiat, cu o voce care parcă îi iese din stomac, 
intonează un cânt monoton, repetat, dar care în mod curios 
mă face să uit de Zahir, să mă relaxez, să simt că mă 
cuprinde un fel de somnolenţă. Chiar şi unul dintre copii, 
care fugise de colo-colo tot timpul cât s-a „repovestit 
iubirea”, stătea acum liniştit, privind fix în direcţia scenei. 
Câţiva dintre cei de faţă stau cu ochii închişi, alţii privesc în 
pământ sau spre un punct invizibil, aşa cum l-am văzut 
făcând pe Mihail. 

Când s-a terminat cântecul, au început să răsune 
instrumentele de percuție - acel talger de metal cu 
incrustaţii şi toba - cu un ritm foarte asemănător celui pe 
care eram obişnuit să-l aud la ceremoniile religioase din 
Africa. 


Personajele îmbrăcate în alb se rotesc în jurul propriei axe 
- iar publicul, în acel spaţiu ticsit, se dă la o parte pentru ca 
largile crinoline să poată trasa cercuri în aer. Instrumentele 
îşi înteţesc ritmul, cei patru se învârtesc din ce în ce mai 
iute, murmurând cuvinte care nu aparţin nici unei limbi 
cunoscute - ca şi cum ar vorbi direct cu îngerii sau cu 
„Sfânta”, cum i se spusese. 

Vecinul meu se ridică şi începe de asemenea să danseze, 
murmurând cuvinte de neînțeles. Zece, unsprezece oameni 
din sală fac acelaşi lucru, în timp ce restul asistă cu un 
amestec de respect şi admiraţie. 

Nu ştiu cât a durat dansul acela, dar sunetul 
instrumentelor părea să urmărească bătăile inimii mele, şi 
am simţit o dorinţă uriaşă de a mă dărui, de a vorbi despre 
lucruri ciudate, de a-mi mişca trupul - doar un amestec de 
autocontrol şi simţ al ridicolului m-a oprit să mă învârtesc 
ca un nebun. Şi între timp, ca niciodată, chipul Estherei, 
Zahirul meu, părea să-mi stea dinainte, surâzând, cerându- 
mi să o slăvesc pe „Sfântă”. 

Luptam să nu fiu atras în acel ritual pe care nu-l 
cunoşteam, dar totul s-a sfârşit. În timp ce încercam să mă 
concentrez asupra obiectivului pentru care mă aflam acolo 
- să discut cu Mihail, să-l fac să mă conducă la Zahirul meu 
- am simţit că îmi era imposibil să mai stau nemişcat. M-am 
ridicat de pe scaun şi pe când încercam, cu mare grijă şi 
timiditate, primii paşi, muzica s-a oprit brusc. 

În salonul slab luminat de lumânări, nu auzeam decât 
respiraţia gâfâită a celor care dansaseră. În scurt timp 
foşnetul răsuflărilor s-a stins, luminile s-au aprins din nou şi 
totul părea să fi revenit la normal. Am observat că paharele 
au fost umplute iarăşi cu bere, vin, apă, răcoritoare, copiii 
şi-au reluat fuga şi gălăgia, şi toţi discutau - ca şi cum 
nimic, absolut nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— A sosit momentul să încheiem întâlnirea noastră, ne-a 
anunţat fata care aprinsese lumânările. Alma va spune 
povestea de final. 


Alma era femeia care bătea în talgerul de metal. Vorbea cu 
accentul cuiva care a trăit în Orient. 

— Învățătorul avea un zimbru. Coarnele depărtate îl 
îndemnau să creadă că, de va reuşi să se aşeze între ele, va 
fi ca şi cum s-ar aşeza pe un tron. Într-o zi, când animalul se 
odihnea neatent, el îşi duse visul la îndeplinire. În aceeaşi 
clipă zimbrul îl aruncă cât colo. Soţia lui, văzându-l, începu 
să plângă. „Nu plânge”, spuse învățătorul, de cum reuşi să 
se scoale. „Am suferit, dar mi-am împlinit dorinţa”. 

Oamenii au început să plece. L-am întrebat pe vecinul meu 
ce simţise. 

— Ştiţi prea bine. Doar scrieţi despre asta în cărţile 
dumneavoastră. 

Nu ştiam, dar trebuia să mă prefac. 

— S-ar putea să ştiu. Dar vreau să am certitudini. El mă 
privi de parcă n-aş fi avut habar de nimic şi pentru prima 
oară începu să se îndoiască de faptul că eram într-adevăr 
scriitorul pe care credea că-l cunoaşte. 

— M-am aflat în contact cu energia Universului, îmi 
răspunse. Dumnezeu a trecut prin sufletul meu. 

Şi se ridică, ca să nu fie obligat să explice ce voia să spună. 

În sala goală rămăseseră numai cei patru actori, doi 
muzicanți şi cu mine. Femeile s-au dus la toaleta din 
restaurant, probabil ca să se schimbe. Bărbaţii şi-au scos 
veşmintele albe chiar acolo în salon, îmbrăcând haine 
obişnuite. Imediat au început să pună candelabrele şi 
instrumentele în două valize mari. Bărbatul mai în vârstă, 
care bătuse la atabaque în timpul ceremonialului, începu să 
numere banii, pe care-i împărţi în şase fişicuri egale. Cred 
că abia acum Mihail m-a observat. 

Aşteptam să vă văd aici. 

Îmi închipui că ştii motivul. 

După ce am lăsat energia divină să-mi traverseze corpul, 
ştiu motivul tuturor lucrurilor. Ştiu motivul iubirii şi al 
războiului. Ştiu motivul bărbatului care îşi caută femeia 
iubită. 


Din nou am simţit că mergea pe muchie de cuţit. Dacă ştia 
că sunt acolo pentru Zahirul meu, ştia şi că eram o 
ameninţare pentru relaţia lui. 

— Putem discuta ca doi bărbaţi de onoare care luptă 
pentru ceva ce merită într-adevăr să lupţi? 

Mihail păru că şovăie puţin. Eu am continuat: Ştiu că voi fi 
zdrobit, ca învățătorul care a vrut să se aşeze între coarnele 
taurului, dar cred că merit aşa ceva. Merit asta pentru 
durerea pe care am provocat-o, fie şi fără să vreau. Nu cred 
că Esther m-ar fi părăsit dacă i-aş fi respectat dragostea. 

Nu înţelegeţi nimic, spuse Mihail. 

Fraza asta m-a iritat. Cum poate un mucos de 25 de ani să- 
i spună unui bărbat trecut prin viaţă, prin suferinţe, prin 
încercări grele, că nu înţelegea nimic? Însă trebuia să mă 
controlez, să mă umilesc, să fac ce trebuia să fac; nu mai 
puteam trăi cu fantome, nu puteam lăsa ca tot universul să- 
mi fie dominat de Zahir. 

S-ar putea ca eu să nu înţeleg: de aceea sunt aici. Ca să 
înţeleg. Să mă eliberez prin înţelegere de ceea ce s-a 
întâmplat. 

Înţelegeaţi totul foarte bine şi, dintr-odată, aţi încetat să 
mai pricepeţi; cel puţin asta mi-a povestit Esther. Pentru 
toţi soţii vine un moment în care încep să-şi privească soţia 
ca pe o mobilă, ca pe un obiect din casă. 

Am fost gata să-i spun: „atunci mi-ar plăcea să o aud din 
gura ei. Mi-ar da şansa să-mi îndrept greşelile, nu aşa, să-l 
lase pe un tinerel de douăzeci şi ceva de ani să-mi spună, 
fiindcă în curând şi el o să se poarte la fel ca mine”. Dar am 
rostit o frază foarte cuminte: 

Nu cred că este aşa. Mi-ai citit cartea, ai venit la seara de 
autografe pentru că ştii ce simt, şi voiai să mă linişteşti. 
Sufletul meu încă mai este sfâşiat: ai auzit vreodată de 
Zahir? 

Am fost educat în religia islamică. Cunosc ideea de Zabhir. 

În cazul meu, Esther îmi umple toată viaţa. Am crezut că, 
dacă voi scrie tot ce simt, mă voi elibera de prezenţa ei. Azi 


o iubesc în tăcere, dar tot nu reuşesc să mă gândesc la 
altceva. Îţi cer o favoare: voi face tot ce-mi ceri, dar explică- 
mi de ce a dispărut aşa. Cum ai spus şi dumneata, nu 
înţeleg nimic. 

Mi-era greu să stau acolo implorându-l pe amantul 
nevestei mele să mă ajute să înţeleg ce se întâmplase. Dacă 
Mihail n-ar fi apărut la seara de autografe, poate că acel 
moment din catedrala Victoria, unde mi-am acceptat iubirea 
şi am scris 'Timp de sfâşiat, timp de reparat, ar fi fost de 
ajuns. Dar soarta avea alte planuri - şi simpla posibilitate de 
a-mi putea întâlni din nou soţia anula orice echilibru. 

— Să luăm mâine masa împreună, propuse Mihail, după o 
pauză nesfârşită. Chiar că nu înţelegeţi nimic. Dar energia 
divină care m-a străfulgerat e generoasă cu 
dumneavoastră. Am stabilit întâlnirea pentru ziua 
următoare. La întoarcere, mi-am amintit de o discuţie cu 
Esther, care a avut loc cu trei luni înainte de dispariţia ei. 

O discuţie despre energia divină care ne străbate 
trupurile. 

Într-adevăr, ochii le sunt altfel. Există frica de moarte, da - 
dar pe deasupra acestei frici, este şi ideea de sacrificiu, 
vieţile lor au un sens, pentru că sunt gata să şi le ofere 
pentru o cauză. 

Vorbegşti de soldaţi? 

Da, de soldaţi. Şi vorbesc despre un lucru care e groaznic 
pentru mine să-l accept, dar pe care nu mă pot preface că 
nu-l văd. Războiul e un ritual. Un ritual de sânge, dar şi de 
iubire. 

Ţi-ai pierdut minţile. 

Poate. Am cunoscut şi alţi corespondenţi de război. Merg 
dintr-o ţară în alta, de parcă rutina morţii ar face parte din 
vieţile lor. De nimic nu le e frică, înfruntă pericolele aşa cum 
o fac soldaţii. Şi toate astea doar pentru o ştire? Nu cred. 
Nu mai reuşesc să trăiască fără pericol, fără aventură, fără 
adrenalină în sânge. Unul dintre ei, căsătorit şi cu trei copii, 
mi-a spus că locul unde se simte cel mai bine e pe câmpul 


de bătălie - deşi îşi adoră familia, tot timpul vorbeşte de 
nevastă şi de copii. 

Într-adevăr, e imposibil să înţelegi. Esther, nu vreau să 
intervin în viaţa ta, dar cred că această experienţă va sfârşi 
prin a-ţi face rău. 

Rău o să-mi facă să trăiesc o viaţă fără sens. În război, toţi 
ştiu că participă la ceva important. 

Un moment istoric? 

Nu, asta nu-i suficient ca să-ţi rişti viaţa. Trăieşti. 
adevărata esenţă a omului. 

Războiul. 

Nu, iubirea. 

Ai ajuns ca ei. 

Aşa cred. 

— Spune agenţiei tale de ştiri că renunţi, că ajunge. 

— Nu reuşesc. E ca un drog. Când sunt pe câmpul de luptă 
viaţa mea are sens. Zile întregi nu fac o baie, mănânc din 
raţia soldaţilor, dorm trei ore pe noapte, mă trezesc în 
zgomotul împuşcăturilor, ştiu că în orice clipă cineva poate 
arunca o grenadă în locul unde ne aflăm, dar asta mă face 
să. trăiesc, înţelegi? Să trăiesc, să iubesc fiecare clipă, 
fiecare minut. Nu există loc pentru tristeţe, îndoieli, pentru 
nimic: rămâne doar o iubire imensă de viaţă. Mă asculţi? 

Sigur. 

E ca şi cum. o lumină dumnezeiască. ar fi acolo, în mijlocul 
luptelor, în mijlocul celei mai mari orori din toate câte 
există. Frica apare înainte şi după, dar nu în momentul în 
care se aud gloanţele. Fiindcă în acea clipă vezi limitele 
omului: e în stare de cele mai eroice şi mai inumane gesturi. 
Se aruncă într-o ploaie de gloanţe ca să-şi salveze un 
camarad, şi-n acelaşi timp trag în tot ce mişcă - copii, femei, 
oricine e pe linia frontului o să fie ucis. Oameni care 
totdeauna au fost cinstiţi acolo, în orăşelele lor de provincie 
unde nu se întâmplă niciodată nimic, năvălesc în muzee, 
distrug piese care au rezistat secolelor şi fură lucruri de 
care nu au nevoie. Fac poze ale atrocităților pe care ei înşişi 


le-au comis şi se mândresc cu asta, în loc să încerce să 
ascundă totul. E o lume nebună. Cei care totdeauna au fost 
certaţi cu legea, trădătorii, descoperă camaraderia şi 
loialitatea şi devin incapabili să facă vreun gest inuman. 
Adică totul funcţionează pe dos. 

Te-a ajutat asta să răspunzi la întrebarea pe care i-a pus-o 
Hans lui Fritz în barul din 'Tokio, aceea din povestirea pe 
care mi-ai spus-o? 

Da. Răspunsul se află într-o frază a iezuitului Teilhard de 
Chardin, acelaşi care spune că lumea noastră este învelită 
într-un strat de iubire: „Stăpânim deja energia vântului, a 
mărilor, a soarelui. Dar ziua în care omul va şti să domine 
energia iubirii va fi tot aşa de importantă ca şi aceea în care 
a descoperit focul.” 

Şi ai învăţat asta numai pentru că te-ai dus pe front? 

Nu ştiu. Dar am văzut că în război, oricât de paradoxal ar 
părea, oamenii sunt fericiţi. Lumea, pentru ei, are un sens. 
Cum ţi-am spus, puterea totală sau sacrificiul pentru o 
cauză dau sens vieţii lor. Sunt în stare să iubească fără 
limită pentru că nu mai au nimic de pierdut. Un soldat rănit 
de moarte nu-i cere niciodată doctorului „Salvează-mă, te 
implor!” Ultimele lui cuvinte, sunt, de obicei, acestea: 
„spune-i fiului şi soţiei mele că-i iubesc”. În momentul cel 
mai disperat ei vorbesc de dragoste! 

Adică, după tine, fiinţa omenească găseşte un sens vieţii 
numai când participă la un război. 

Dar tot timpul suntem pe câmpul de luptă. Tot timpul ne 
luptăm cu moartea, deşi ştim că moartea va câştiga până la 
urmă. În conflictele armate lucrul acesta devine mai vizibil, 
dar şi în viaţa de zi cu zi e la fel. Nu ne putem permite luxul 
de a fi nefericiţi tot timpul. 

Ce ai vrea să fac? 

Am nevoie de ajutor. Dar ajutor nu înseamnă „du-te şi dă-ţi 
demisia”, pentru că aşa mă pierd într-o ceaţă şi mai deasă. 
Avem nevoie să descoperim o modalitate de a canaliza toate 
acestea, de a permite ca energia acestei iubiri pure, 


absolute, să ne traverseze trupul şi să se răspândească în 
jurul nostru. Singurul om care a reuşit să mă înţeleagă 
până acum a fost un traducător, care spune că a avut 
revelaţia acestei energii, dar omul mi se pare un pic rupt de 
realitate. 

Tu vorbeşti despre iubirea dumnezeiască? 

Dacă cineva e în stare să-şi iubească aproapele fără limite, 
fără condiţii, îşi manifestă iubirea dumnezeiască. Când se 
arată iubirea lui Dumnezeu, atunci îţi vei iubi aproapele. 
Dacă-ţi iubeşti aproapele, te iubeşti pe tine. Când te iubeşti 
pe tine, lucrurile se întorc la locul lor. Se schimbă Istoria. 
Istoria, nu se va schimba niciodată din cauza politicii, sau a 
cuceririlor ştiinţei, sau a teoriilor, sau a războaielor - toate 
astea sunt repetiţii, asistăm la ele de la facerea lumii 
încoace. Istoria se va schimba atunci când ne vom putea 
folosi energia iubirii aşa cum folosim energia vântului, a 
mărilor, a atomului. 

Şi crezi că noi doi am putea salva lumea? 

Cred că sunt mai mulţi care gândesc ca mine. O să mă 
ajuţi? 

Sigur, numai să-mi spui ce trebuie să fac. 

Tocmai asta nu ştiu! 

Simpatica pizzerie unde mă duceam încă de la prima mea 
călătorie la Paris făcea acum parte din istoria mea 
personală: venisem ultima oară aici pentru a sărbători 
primirea medaliei de Maestru al Artelor şi Literelor, pe care 
mi-a oferit-o Ministerul Culturii, deşi mulţi cred că un 
restaurant mai scump şi mai elegant ar fi fost locul ideal 
pentru a celebra un eveniment atât de important. Dar 
Roberto, patronul localului, era ca o mascotă pentru mine: 
de câte ori intram în restaurantul lui mi se întâmpla ceva de 
bine. 

Aş putea începe prin a vorbi despre lucruri plăcute, 
despre 'Timp de sfâşiat, timp de reparat sau despre emoţiile 
contradictorii din timpul spectacolului dumitale de teatru. 


Nu este un spectacol de teatru, este o reuniune, mă 
corectă el. Spunem poveşti şi dansăm pentru Energia 
Iubirii. 

Aş putea vorbi despre orice ţi-ar face plăcere. Dar 
amândoi ştim de ce stăm aici. 

Stăm aici din cauza soţiei dumneavoastră, spuse Mihail, 
care avea aerul ostentativ şi provocator al celor de vârsta 
lui şi nu mai părea deloc tinerelul timid din seara mea de 
autografe, nici liderul spiritual al aşa-zisei reuniuni. 

— Ai greşit: este fosta mea soţie. Mi-ar plăcea să-ţi cer o 
favoare: să mă duci la ea. Să-mi spună ea, privindu-mă 
drept în ochi, motivul pentru care a plecat. Numai din acel 
moment mă voi elibera de Zahir. În caz contrar, voi continua 
să mă macin gândindu-mă la ea zi şi noapte, noapte şi zi, 
revăzând povestea noastră de sute, de mii de ori. Încercând 
să descopăr momentul în care am greşit, în care drumurile 
noastre au început să se depărteze unul de celălalt. 

Ela râs. 

Foarte bună ideea de a rememora povestea, aşa se 
schimbă lucrurile. 

Perfect, dar prefer să lăsăm discuţiile filosofice deoparte. 
Ştiu că, aşa cum i se întâmplă oricărui tânăr, şi dumneata ai 
în mână formula exactă pentru îndreptarea lumii. Va veni 
însă ziua când vei avea vârsta mea, iar atunci vei vedea că 
nu e aşa de uşor să schimbi lucrurile. Dar până atunci e 
inutil să vorbim despre asta - îmi poţi face binele pe care ţi 
l-am cerut? 

Mai întâi vreau să vă întreb: şi-a luat rămas-bun? 

Nu. 

A spus că pleacă? 

Nu a spus nimic. Doar ştii. 

Şi dumneavoastră credeţi că - Esther fiind aşa cum o 
cunoaşteţi - ar fi în stare să-l părăsească pe bărbatul cu 
care a trăit mai mult de zece ani fără a-l înfrunta mai întâi, 
fără a-şi explica motivele? 

Păi tocmai asta nu pricep. Dar ce vrei să spui de fapt? 


Discuţia a fost întreruptă de Roberto, care voia să ştie ce 
comandăm. Mihail dorea o pizza napoletana, iar eu i-am 
sugerat patronului să aleagă pentru mine, nu era momentul 
să-mi bat capul cu mâncarea. Singurul lucru cu adevărat 
urgent era să aducă în cel mai scurt timp o carafă cu vin 
roşu. Roberto a întrebat ce fel de vin, eu am mormăit ceva 
şi a înţeles că trebuia să se ţină deoparte şi să nu ne mai 
întrerupă în timpul prânzului, să ia singur hotărârile şi să- 
mi permită să mă concentrez asupra discuţiei cu tânărul din 
faţa mea. 

Vinul a sosit în treizeci de secunde. Am umplut paharele. 

Ce mai face? 

Chiar vreţi să ştiţi? 

Răspunsul la întrebarea mea prin altă întrebare m-a 
enervat. 

Da, vreau. 

Covoare. Şi predă franceza. 

Covoare! Nevasta mea (fosta nevastă, obişnuieşte-te!), 
care nu se putea plânge de lipsa banilor, care terminase 
facultatea de jurnalism, care vorbea patru limbi străine, era 
acum obligată să supravieţuiască ţesând covoare şi predând 
franceza? Trebuia să mă controlez: nu-mi puteam permite 
să-i rănesc orgoliul masculin, deşi mi se părea ruşinos că 
nu-i putea oferi Estherei tot ce merita. 

— 'Te rog, înţelege prin ce trec de peste un an de zile. Nu 
sunt deloc o ameninţare pentru relaţia voastră, am nevoie 
numai de două ore împreună cu ea. Sau măcar o oră. 

Mihail părea să-mi savureze cuvintele. 

Aţi uitat să-mi răspundeţi la o întrebare, spuse zâmbind. 
Credeţi că Esther, aşa cum este ea, l-ar părăsi pe bărbatul 
vieţii ei fără ca măcar să-i spună adio şi fără nici o 
explicaţie? 

Nu cred. 

— Atunci, ce-i cu „m-a părăsit”? Şi de ce-mi spuneţi că „nu 
sunt o ameninţare pentru relaţia voastră”? 


Eram încurcat; Am simţit ceva numit „speranţă”, deşi nu 
ştiam ce speram şi de unde putea veni speranţa. 

Păi dumneata mi-ai spus. 

Chiar aşa. V-am spus că nu cred că v-a părăsit, şi nici pe 
mine nu m-a lăsat. Doar a dispărut pentru o vreme, sau 
pentru tot restul vieţii, dar amândoi trebuie să respectăm 
decizia ei. 

Parcă a strălucit o lumină în pizzeria aceea care-mi trezea 
numai amintiri plăcute. Voiam să cred cu disperare ceea ce- 
mi spunea tânărul, Zahirul pulsa în toate lucrurile din jurul 
meu. 

Ştii unde este acum? 

Ştiu. Dar trebuie să-i respect tăcerea, chiar dacă şi mie îmi 
lipseşte foarte tare. Toată situaţia asta este încurcată 
inclusiv pentru mine: Esther ori este fericită că a întâlnit 
Iubirea care Devorează, ori aşteaptă ca unul dintre noi să 
plece în căutarea ei, ori a întâlnit un alt bărbat, ori s-a 
retras din lume. Oricum ar fi, dacă vă hotărâți să porniţi în 
căutarea ei, nu vă pot opri. Dar cred că în cazul 
dumneavoastră ar fi mai bine să învăţaţi drumul care să vă 
ducă nu numai la trupul, ci şi la sufletul ei. 

Voiam să râd. Voiam să-l îmbrăţişez. Voiam să-l ucid - 
emoţiile se succedau cu o viteză uluitoare. 

Dumneata şi ea. 

Dacă ne-am culcat împreună? Nu vă interesează. Dar am 
întâlnit în Esther perechea pe care o căutam, fiinţa care m- 
a ajutat să plec în misiunea care mi-a fost încredinţată, 
îngerul care a deschis uşile, drumurile, căile care ne vor 
permite - dacă Sfânta o va îngădui - să aducem din nou 
energia iubirii pe Pământ. Împărtăşim aceeaşi misiune. 

Şi ca să fiţi mai liniştit: am o iubită, fata blondă care stătea 
în primul rând. O cheamă Lucrezia, e italiancă. 

Vorbeşti serios, nu mă minţi? 

Jur pe Energia Divină că spun adevărul. 

Şi scoase din geantă o bucată de pânză de culoare închisă. 


Vedeţi asta? În realitate pânza este verde: pare neagră 
pentru că are pe ea sânge uscat. Un soldat, dintr-o ţară de 
pe lumea asta, i-a cerut înainte să moară să-i scoată cămaşa 
şi s-o rupă în bucățele pe care să le împartă celor care ar 
putea înţelege mesajul morţii sale. Aveţi vreo bucată? 

Esther nu mi-a vorbit niciodată despre asta. 

Când întâlneşte pe cineva care trebuie să primească 
mesajul, îi dă şi o bucăţică de pânză îmbibată cu sângele 
soldatului. 

Şi care este acest mesaj? 

Dacă nu vi l-a spus ea, nu cred că am voie să vi-l spun eu, 
deşi nu mi-a cerut să păstrez secretul. 

Ştii pe altcineva care are o bucăţică de pânză? 

Toţi cei din sală. Suntem împreună pentru că Esther ne-a 
unit. 

Acum trebuia să am mare grijă, să stabilesc o legătură. Să 
fac o depunere la Banca Favorurilor. Să nu-l sperii, să nu 
arăt nerăbdare. Să-i pun întrebări despre el, despre munca 
lui, despre ţara natală de care vorbea cu atâta mândrie. Să 
aflu dacă ce-mi spunea era adevărat, sau dacă nu cumva 
avea alte intenţii. Să fiu absolut sigur că mai ţinea încă 
legătura cu Esther, sau dimpotrivă, îi pierduse şi el urma. 
Chiar dacă venea dintr-o ţară aşa de îndepărtată, unde 
probabil că valorile erau altele, ştiam că Banca Favorurilor 
funcţiona oriunde, era o instituţie fără frontiere. 

Pe de o parte, voiam să cred tot ce-mi spunea. Pe de altă 
parte, suferisem destul în cele o mie şi una de nopţi în care 
nu închisesem ochii, pentru că aşteptam zgomotul cheii în 
broască, aşteptam s-o văd pe Esther intrând şi aşezându-se 
lângă mine. Îmi jurasem că, dacă se va întâmpla vreodată 
minunea asta, n-o voi întreba nimic, o voi săruta doar, îi voi 
spune „somn uşor, iubito”, şi ne vom trezi a doua zi ţinându- 
ne de mână. 

Roberto a venit cu pizzele - părea că are un al şaselea 
simţ, apărea exact atunci când aveam nevoie de timp 
pentru a mă gândi. 


M-am întors spre Mihail, privindu-l drept în ochi. Calm, 
controlează-ţi bătăile inimii dacă nu vrei să faci infarct. Am 
dat peste cap paharul cu vin, observând că şi ela făcut 
acelaşi lucru. 

De ce era nervos? 

Cred tot ce mi-ai spus. Avem timp să stăm de vorbă. 

O să-mi cereţi să vă duc la ea. 

Mi-a stricat jocul; trebuia s-o iau de la început. 

— Da, o să încerc să te conving. O să fac tot ce-mi stă în 
putinţă ca să obţin acest lucru. Dar nu mă grăbesc, avem o 
pizza întreagă în faţa noastră. Vreau să ştiu mai multe 
despre dumneata. 

Am observat că-i tremurau mâinile şi că încerca să se 
controleze. 

Sunt un om care are o misiune. Până acum n-am reuşit să 
o îndeplinesc, dar sper că mai am mult de trăit. 

Cred că şi eu te pot ajuta. 

Mă puteţi ajuta. Oricine mă poate ajuta, e de ajuns să ajuţi 
Energia Iubirii să se răspândească în lume. 

Pot să fac mai mult decât atât. 

Nu voiam să merg prea departe, ca să nuise pară că 
încerc să-i cumpăr bunăvoința. Ai grijă - mare grijă. Poate 
spune adevărul, dar poate minte, încercând să profite de pe 
urma suferinţei mele. 

— Nu cunosc decât o singură energie a iubirii, am 
continuat eu. Aceea pe care o simt pentru femeia care a 
plecat. mai bine zis, care s-a depărtat de mine şi acum mă 
aşteaptă. Dacă aş putea s-o mai văd o dată, aş fi un om 
fericit. lar lumea ar fi mai bună, pentru că un suflet este 
mulţumit. 

El a privit în tavan, apoi a cuprins masa cu privirea, iar eu 
am lăsat ca tăcerea să se prelungească la nesfârşit. 

— Aud o voce, a spus într-un târziu, fără să îndrăznească 
să-şi ridice privirea. Marele avantaj de a trata teme 
spirituale în cărţile tale este acela de a întâlni mereu 
oameni care au un har oarecare. La unii harul este real, la 


alţii este pură invenţie, aceştia din urmă încearcă să profite, 
ceilalţi mă pun la încercare. Am văzut deja atâtea lucruri 
uimitoare încât nu mai am nici o îndoială că există minuni, 
că totul e posibil, că omul începe să înveţe ceea ce a uitat - 
să-şi descopere puterile interioare. 

Dar nu prea era momentul să vorbim despre asta. 
Singurul lucru care mă interesa era Zahirul. Trebuia, 
aveam nevoie ca Zahirul să se numească iar Esther. 

Mihail. 

Numele meu adevărat nu este Mihail. Mă numesc Oleg. 

— Oleg. 

Mihail e un nume. L-am ales când m-am hotărât să renasc 
pentru viaţă. Arhanghelul războinic, cu sabia lui de foc, 
deschizându-şi drum pentru ca. - hmm, cum se spune? - da, 
„războinicii luminii” să se poată întâlni. Aceasta este 
misiunea mea. 

Şi a mea. 

N-aţi prefera să vorbim despre Esther? 

la te uită! lar deviază discuţia şi aduce vorba tocmai 
despre ce mă interesează? 

— Nu mă simt bine, şi ochii au început să i se înceţoşeze, 
privea în gol prin restaurant, parcă nu mă mai vedea. Nu 
mai vreau să vorbesc despre asta. Vocea. 

Se întâmpla ceva ciudat, foarte ciudat. Până unde era în 
stare să meargă doar ca să mă impresioneze? Oare va sfârşi 
prin a-mi cere, cum au făcut-o şi alţii înainte, să scriu o 
carte despre viaţa şi puterile lui? 

Când am în minte un obiectiv clar, totdeauna sunt dispus 
să fac orice pentru a-l atinge - în fond asta spuneam în 
cărţile mele şi nu mă puteam dezice acum. Aveam un scop: 
să-mi mai privesc o dată-n ochi Zahirul. Mihail îmi dăduse o 
serie de informaţii noi: nu era amantul ei, ea nu mă 
părăsise, totul era o chestiune de timp până ce voi reuşi s-o 
aduc înapoi. Dar exista şi posibilitatea ca întâlnirea din 
pizzerie să fie o farsă; un tinerel care n-are mijloace de trai 
profită de durerea altora pentru a obţine ce doreşte. 


Am mai dat pe gât un pahar cu vin, dintr-o înghiţitură. 
Mihail a făcut la fel. 

Prudenţă, îmi comanda instinctul. 

— Da, vreau să vorbesc despre Esther. Dar vreau să ştiu 
mai multe şi despre dumneata. 

— Nu-i adevărat. Vreţi să mă câştigaţi, să mă convingeţi să 
fac lucruri pe care oricum, de la bun început, eram dispus 
să le fac. Dar durerea dumneavoastră nu vă lasă să vedeţi 
clar: credeţi că aş putea să vă mint, să profit de situaţie. 

Acum Mihail ştia exact ce gândeam, numai că vorbea mai 
tare decât cereau bunele maniere. Oamenii au început să se 
întoarcă spre noi, curioşi să vadă ce se întâmpla. 

— Vreţi să mă impresionați, fără să ştiţi că toate cărţile 
dumneavoastră mi-au marcat viaţa, că am învăţat enorm 
din ceea ce aţi scris în ele. Durerea dumneavoastră v-a 
orbit, v-a făcut meschin, sunteţi dominat doar de obsesia 
Zahirului. Nu iubirea dumneavoastră pentru ea m-a făcut 
să accept această întâlnire; nu sunt convins, cred că e vorba 
numai despre orgoliul dumneavoastră rănit. Ceea ce mă 
face să fiu aici. 

Vocea i se ridica mereu; a privit în jur cu ochii pierduţi, ca 
şi cum situaţia i-ar fi scăpat de sub control. 

Luminile. 

Ce se întâmplă? 

Ceea ce mă face să fiu aici este iubirea ei pentru 
dumneavoastră! 

Te simţi bine? 

Roberto a observat că ceva nu era în regulă. A venit până 
la masă, zâmbind, l-a bătut pe umăr pe tânăr ca şi cum nu 
s-ar fi întâmplat nimic: 

— Bine, e clar că pizza mea a fost îngrozitoare. Nu trebuie 
să plătiţi, puteţi să plecaţi. 

Tocmai asta ar fi trebuit să facem. Ne puteam ridica, ieşi, 
puteam evita dezolantul spectacol al cuiva care se preface 
că primeşte vizita unui spirit într-o pizzerie doar pentru a 


mă uimi şi a mă constrânge - deşi începusem să cred că era 
vorba de ceva mai serios, nu de o simplă scenă de teatru. 

— Simţiţi o adiere? Acum eram sigur că nu juca teatru: 
dimpotrivă, făcea un efort disperat să se controleze şi părea 
cuprins de o panică mai mare decât a mea. 

— Luminile, luminile au apărut iar! Vă rog, luaţi-mă de 
aici! 

Trupul a început să-i fie scuturat de un tremur. Nu mai 
puteam disimula nimic, oamenii se ridicaseră de la mese. 

— La cazaci. 

Nu a reuşit să termine fraza. A împins masa - farfuriile, 
paharele, tacâmurile au zburat, lovindu-i pe cei ce se aflau 
lângă noi. Faţa i se schimonosise, corpul îi tremura, iar ochii 
i se adânciseră în orbite. Capul i-a fost aruncat violent pe 
spate - am auzit trosnet de oase. Un bărbat s-a sculat 
repede de la o masă. Roberto l-a prins înainte să cadă în 
timp ce domnul a luat o lingură de pe jos şi i-a băgat-o în 
gură. 

Scena a durat probabil doar câteva secunde, dar mie mi s- 
a părut o veşnicie. Îmi închipuiam revistele de scandal 
descriind cum celebrul scriitor, posibil candidat la un 
premiu literar important în pofida adversităţii întregii 
bresle a criticii, provocase o şedinţă de spiritism într-o 
pizzerie, numai pentru a atrage atenţia asupra noii sale 
cărţi. Paranoia mea continuă, scăpată de sub control: vor 
descoperi imediat că acel medium era chiar bărbatul cu 
care dispăruse nevasta lui - şi totul se va repeta, dar acum 
nu mai aveam curaj sau putere să înfrunt din nou aceleaşi 
încercări. 

Desigur, la mesele acelea erau câţiva cunoscuţi de-ai mei, 
dar care din ei îmi era cu adevărat prieten? 

Cine ar fi fost în stare să treacă sub tăcere tot ce văzuse? 

Trupul încetase să-i mai tremure, se relaxase, dar Roberto 
încă îl mai sprijinea. Domnul i-a luat pulsul, i-a ridicat 
pleoapele şi s-a uitat spre mine: 

Nu pare să fie pentru prima oară. De când îl cunoaşteţi? 


Domnii vin mereu pe aici, a răspuns Roberto, văzând că eu 
nu eram în stare. Dar e prima oară când se întâmplă în 
public, deşi eu am mai avut cazuri ca acesta în restaurantul 
meu. 

Mi-am dat seama, a zis bărbatul. N-aţi intrat în panică. 

Cuvintele îmi fuseseră adresate mie, probabil că eram alb 
ca varul. Bărbatul s-a întors la masa lui, Roberto a încercat 
să mă calmeze: 

— Domnul e medicul unei actriţe celebre, a spus. lar eu 
cred că aveţi nevoie de mai multe îngrijiri decât invitatul 
dumneavoastră. 

Mihail, sau Oleg, sau cum se numea tânărul din faţa mea - 
se trezise. A privit în jur şi, în loc să se ruşineze, a zâmbit, 
puţin încurcat: 

— Scuze, zise. Am încercat să mă controlez. Eu încercam 
să fac faţă situaţiei. Roberto a revenit, dându-mi încă o 
mână de ajutor: 

— Nu vă faceţi griji. Scriitorul nostru are bani suficienţi să 
plătească farfuriile sparte. 

Imediat, s-a întors spre mine: 

— Epilepsie. A fost doar o criză de epilepsie, nimic mai 
mult. 

Am ieşit din restaurant, iar Mihail a oprit imediat un taxi. 

Dar nu am discutat deloc! Unde te duci? 

Acum nu mai pun condiţii. lar dumneavoastră ştiţi unde să 
mă găsiţi. 

Juxistă două lumi: cea pe care o visăm şi cea reală. 

În lumea viselor mele, Mihail spusese adevărul, totul nu 
era decât un moment dificil în viaţa mea, o neînțelegere 
care apare în oricare legătură de dragoste. Esther mă 
aştepta cu răbdare, sperând ca eu să descopăr ce greşisem 
în relaţia noastră, să mă duc după ea, să-i cer iertare şi să 
ne reîncepem viaţa împreună. 

În lumea închipuită de mine, eu şi Mihail discutam calm, 
ieşeam de la pizzerie, luam un taxi, sunam la uşa case: unde 
fosta mea soţie (sau soţia mea? Acum îndoiala funcţiona 


invers) ţesea covoare dimineaţa, dădea lecţii de franceză 
după-amiaza şi se culca singură noaptea, aşteptând ca şi 
mine să sune soneria, să intre soţul ei cu un buchet de flori 
în mână şi să o ducă să bea împreună o ciocolată caldă într- 
un hotel aproape de Champs-Elys6es. 

În lumea reală, fiecare întâlnire cu Mihail era tensionată, 
marcată de amintirea a ceea ce se întâmplase în pizzerie. 
Tot ce spunea era rodul imaginaţiei lui, în realitate nici el nu 
ştia unde locuieşte Esther. În lumea reală, eu mă aflam la 
11.45 dimineaţa la Gara de Est, aşteptând trenul care 
venea de la Strassbourg, pentru a-l întâmpina pe un 
important actor şi regizor american, entuziasmat la culme 
de ideea de a ecraniza una din cărţile mele. 

Până atunci, de câte ori vorbisem de vreo adaptare pentru 
cinema, răspunsul meu fusese „nu sunt interesat”; cred că 
fiecare dintre noi, când citeşte o carte, îşi creează propriul 
său film în minte, dă chip personajelor, construieşte 
scenarii, ascultă voci, simte mirosuri. Şi tocmai de aceea, 
când vezi un film bazat pe un roman care ţi-a plăcut, pleci 
mereu de la cinematograf cu senzaţia că ai fost înşelat, şi 
totdeauna îţi spui: „cartea e mai bună ca filmul”. 

De data aceasta, agentul meu literar a insistat foarte mult. 
Susţinea că respectivul actor şi producător aparţinea 
„timpurilor noastre”, pretindea că va face ceva cu totul 
diferit de ceea ce ni se propusese cu alte ocazii. Întâlnirea 
fusese stabilită cu două luni înainte, trebuia să luăm cina în 
seara asta, să discutăm detaliile, să vedem dacă aveam într- 
adevăr un fel comun de a gândi. 

Dar de două săptămâni agenda mea se schimbase 
complet: era joi, trebuia să mă duc la un restaurant 
armenesc, să încerc să iau din nou legătura cu un tânăr 
epileptic care spunea că aude voci, dar era singurul care 
ştia unde este Zahirul meu. Mi-am spus că toate astea sunt 
un semn că nu trebuie să vând drepturile de autor, am 
încercat să anulez întâlnirea cu actorul; el însă a insistat, nu 
avea nici o importanţă, puteam să schimbăm cina cu un 


prânz, a doua zi: „nimeni nu se întristează dacă petrece o 
noapte singur la Paris”, fusese comentariul lui care mă 
lăsase fără nici un argument. 

În lumea închipuită de mine, Esther încă mai era tovarăşa 
mea de viaţă, iar iubirea ei îmi dădea forţă pentru a merge 
mai departe, pentru a-mi explora propriile limite. 

În lumea reală, ea era obsesia mea. Îmi sugea toată 
energia, îmi ocupa tot spaţiul, obligându-mă să fac un efort 
uriaş ca să-mi continui viaţa, munca, să mă întâlnesc cu 
producători, să dau interviuri. 

Cum e posibil ca după doi ani încă să nu fi reuşit s-o uit? 
Nu mai suportam să mă gândesc doar la asta, să întorc 
toate datele pe faţă şi pe dos, să încerc să fug, să mă împac 
cu ideea, să scriu o carte, să mă apuc de yoga, să fac muncă 
voluntară, să mă întâlnesc cu prietenii, să agăţ femei, să ies 
la dineuri, să merg la cinema (evitând adaptările literare, 
bineînţeles, căutând numai filme care au fost scrise pentru 
ecran), la teatru, la operă, la meciuri de fotbal. Dar Zahirul 
ieşea învingător, era mereu cu mine, mă făcea să repet la 
nesfârşit în gând „cum mi-ar plăcea ca ea să se afle aici cu 
mine”. 

Priveam ceasul din gară - mai erau încă cincisprezece 
minute. În lumea viselor mele Mihail îmi era aliat. În lumea 
reală, nu aveam nici o dovadă concretă în afară de enorma 
mea dorinţă de a crede ceea ce-mi spunea, aşa că putea 
foarte bine să fie un duşman mascat. 

M-am întors la veşnicele întrebări: de ce nu-mi spunea 
nimic? Oare era vorba despre acea întrebare a lui Hans? 
Oare hotărâse Esther că trebuia să salveze lumea, aşa cum 
îmi sugerase când am discutat despre dragoste şi război, 
iar atunci mă „pregătea” pentru a o însoţi în această 
misiune? 

Fixam cu privirea şinele de tren. Eu şi Esther, mergând 
unul lângă altul, în paralel, fără să ne întâlnim vreodată. 
Două destine care. 

Şine de tren. Ce distanţă o fi între ele? 


Ca să-mi uit Zahirul, încerc să mă informez întrebând un 
angajat care se afla pe peron. 

— Distanţa este de 143,5 centimetri sau 4 picioare şi 8,5 
țoli, mi-a răspuns. 

Era un om care părea împăcat cu viaţa, mândru de 
meseria lui şi nu se potrivea deloc cu ideea fixă a Estherei 
că toţi ascundem o mare tristeţe în suflet. 

Dar răspunsul lui n-avea nici o noimă: 143,5 centimetri sau 
4 picioare şi 8,5 ţoii? Absurd. Logic ar fi fost 150 centimetri. 
Sau 5 picioare. Un număr rotund, clar, pe care constructorii 
de vagoane şi muncitorii feroviari l-ar fi ţinut minte cu 
uşurinţă. 

Dar de ce? am insistat eu. 

Pentru că aşa sunt roţile vagoanelor. 

Nu credeţi că roţile sunt aşa din cauza distanţei dintre 
şine? 

— Dumneata ai impresia că trebuie să ştiu totul despre 
trenuri numai pentru că lucrez într-o gară? Aşa stau 
lucrurile şi basta. 

Nu mai era omul fericit, împăcat cu munca lui; ştia să 
răspundă la o întrebare, dar nu reuşea să treacă la a doua. 
I-am cerut scuze, am rămas mai departe privind şinele de 
tren, simțind, intuitiv, că voiau să-mi transmită ceva. 

Oricât de ciudat ar fi, şinele păreau să-mi spună ceva 
despre căsnicia mea - şi despre toate căsniciile. 

Actorul a sosit - era mai simpatic decât îmi închipuisem eu, 
în pofida celebrităţii lui. 

L-am dus la hotelul meu preferat şi m-am întors acasă. 
Spre surprinderea mea, Marie m-a anunţat că din cauza 
vremii proaste filmarea a fost amânată cu o săptămână. 

— Cred că azi, fiind joi, o să mergi la restaurant. 

Vrei să mergi şi tu? 

Da. Vin cu tine. Sau preferi să mergi singur? 

Prefer, da. 

Oricum, m-am hotărât să merg; încă nu s-a născut 
bărbatul care să-mi spună ce să fac. 


Ştii de ce au şinele de tren între ele o distanţă de 143,5 
centimetri? 

Pot să încerc să aflu de pe Internet. E important? 

Foarte. 

Să lăsăm şinele deocamdată. Am stat de vorbă cu nişte 
prieteni, fani de-ai tăi. Sunt convinşi că cineva care scrie 
cărţi ca Timp de sfâşiat, timp de reparat, sau povestea 
păstorului cu oile, sau pelerinajul pe drumul spre Santiago, 
trebuie să fie un înţelept care are răspunsuri la toate 
întrebările. 

Ceea ce nu-i deloc adevărat, cum bine ştii. 

Şi atunci ce-i adevărat? Cum de transmiţi cititorilor tăi 
lucruri pe care nu le cunoşti? 

Nu că nu le-aş cunoaşte, fiindcă tot ce am scris face parte 
din sufletul meu, sunt lecţii pe care le-am învăţat de-a 
lungul vieţii şi pe care încerc să mi le aplic mie însumi. Sunt 
un cititor al propriilor mele cărţi. Ele îmi arată lucruri pe 
care le ştiam, dar nu eram conştient de ele. 

Dar cititorul? 

Cred că se petrece acelaşi lucru şi cu el. O carte - sau 
orice altceva, un film, o piesă muzicală, o grădină, viziunea 
unui munte - dezvăluie ceva. A dezvălui înseamnă a lua şi a 
reaşeza un văl. Să iei vălul de pe ceva care există deja este 
altceva decât să încerci să-i înveţi pe oameni să trăiască mai 
bine. Deocamdată, cum bine ştii, eu sufăr de iubire. Asta 
poate fi o coborâre în iad, dar poate fi şi o revelaţie. Aşa a 
fost când am scris Timp de sfâşiat, timp de reparat, când 
mi-am perceput puterea de a iubi. Am reuşit asta în timp ce 
băteam la tastatură cuvinte şi fraze. 

Şi partea spirituală? Partea care pare prezentă în fiecare 
pagină a scrierilor tale? 

Începe să-mi placă ideea de a mă însoţi diseară la 
restaurantul armenesc, pentru că vei descoperi - mai bine 
zis, vei conştientiza - trei lucruri foarte importante. Primul: 
când cineva se hotărăşte să înfrunte o problemă, îşi dă 
seama că este mult mai capabil decât îşi închipuia. Al 


doilea: toată energia, toată înţelepciunea vin din aceeaşi 
sursă necunoscută pe care o numim în mod normal 
Dumnezeu. Încerc clipă de clipă, de când am început să 
merg pe ceea ce eu numesc drumul meu, să respect 
această energie, să intru în contact cu ea zi de zi, să mă las 
condus de semne, să învăţ în timp ce fac, nu în timp ce-mi 
propun să fac ceva. Şi al treilea: nimeni nu e singur cu 
necazul lui - totdeauna mai există cineva care se gândeşte 
la el, care se bucură, care suferă la fel, şi aceasta ne dă 
putere să înfruntăm mai bine provocarea care ne stă în 
faţă. 

Asta include şi suferinţa din dragoste? 

Include tot. Dacă ai ajuns la suferinţă, atunci e mai bine s- 
o accepţi, pentru că nu va dispărea doar prefăcânduc-te că 
nu există. Dacă ai o bucurie, accept-o şi pe ea, dar cu teama 
că într-o bună zi o să dispară. Sunt oameni care ţin legătura 
cu viaţa numai prin sacrificii şi renunţări. Sunt oameni care 
reuşesc să se simtă oameni numai când cred că sunt 
„fericiţi”. Dar de ce mă întrebi toate astea? 

Pentru că iubesc şi mi-e frică de suferinţă. 

Să nu-ţi fie frică; singurul mod de a evita suferinţa este să 
nu mai iubeşti. 

Ştiu că Esther e prezentă. În afară de criza de epilepsie a 
tânărului, nu mi-ai mai povestit nimic despre întâlnirea de 
la pizzerie. Asta-i un semn rău pentru mine, deşi pentru 
tine ar putea fi un semn bun. 

Şi pentru mine poate fi un semn rău. 

Ştii ce mi-ar plăcea să aflu? Dacă şi tu mă iubeşti aşa cum 
te iubesc eu. Dar nu prea am curaj să te întreb. Oare de ce 
am eu relaţii imposibile cu atâţia bărbaţi? Pentru că tot 
timpul simt că trebuie să am pe cineva lângă mine - şi aşa 
sunt obligată să fiu fantastică, inteligentă, sensibilă, 
excepţională. Efortul de a seduce mă obligă să dau tot ce e 
mai bun din mine, iar asta mă ajută. Pe deasupra, e mult 
mai greu să convieţuiesc cu mine însămi, însă nu ştiu dacă 
asta e cea mai bună alegere. 


Vrei să mă întrebi dacă mai sunt în stare să iubesc, ştiind 
bine că o anumită femeie m-a părăsit fără nici o explicaţie? 

Ţi-am citit cartea. Ştiu că eşti în stare. 

Atunci vrei să mă întrebi dacă aş putea să te iubesc şi pe 
tine, în pofida iubirii mele pentru Esther? 

N-aş îndrăzni să-ţi pun o asemenea întrebare, pentru că 
răspunsul ar putea să-mi distrugă viaţa. 

Atunci vrei să ştii dacă inima unui bărbat sau a unei femei 
poate cuprinde iubiri pentru mai multe persoane? 

Da, mi-ar plăcea să ştiu, fiindcă nu-i o întrebare aşa de 
directă ca a doua. 

Cred că se poate. În afară de cazul când o iubire devine. 
Zahir. Totuşi eu voi lupta pentru tine, cred că merită efortul. 
Un bărbat care e în stare să iubească o femeie aşa cum ai 
iubit-o tu - sau o iubeşti tu - pe Esther, merită respectul şi 
toate eforturile mele. Iar acum, ca să-ţi arăt cât de 
puternică e dorinţa de a te avea lângă mine, ca să-ţi arăt 
cât de important eşti în viaţa mea, o să fac ce mi-ai cerut, 
oricât de absurd mi s-ar părea: o să aflu de ce între şinele 
de tren este o distanţă de patru picioare şi 8,5 uncii. 

Patronul restaurantului armenesc a făcut exact aşa cum 
spusese cu o săptămână în urmă: acum era ocupat tot 
restaurantul, nu numai salonul din spate. Marie îi privea 
plină de curiozitate pe toţi cei din jur şi remarca, din când 
în când, uriaşa diferenţă dintre ei. 

Cum de aduc aici copii? E absurd! 

Poate că nu au cu cine-i lăsa acasă. 

La nouă fix, cele şase personaje, doi muzicanți cu haine 
orientale şi patru fete cu bluze albe şi fuste - crinoline ca 
nişte rotocoale - au apărut pe podium. Chelnerii s-au retras 
imediat şi toată lumea a tăcut. 

În mitul mongol despre facerea lumii, căprioara şi câinele 
sălbatic se întâlnesc - spuse Mihail, cu vocea aceea care 
parcă nu era a lui. Două fiinţe cu trăsături diferite: în 
natură, câinele sălbatic ucide căprioara ca s-o mănânce. În 
mitul mongol, amândoi înţeleg că unul are nevoie de 


calităţile celuilalt pentru a supravieţui într-un mediu ostil şi 
trebuie să-şi unească forţele. Dar mai întâi trebuie să înveţe 
să se iubească. lar pentru a iubi, trebuie să înceteze să mai 
fie cine sunt, pentru că altfel niciodată nu vor putea 
convieţui. Treptat, câinele sălbatic începe să accepte că 
instinctul lui, mereu concentrat asupra luptei pentru 
supravieţuire, serveşte acum unui scop mai înalt: să 
găsească pe cineva cu care să reconstruiască lumea. 

A făcut o pauză. 

Când dansăm, ne învârtim în jurul aceleiaşi Energii, care 
suie până la Sfânta şi se întoarce cu puteri însutite asupra 
noastră, aşa cum apa se evaporă din râuri, se transformă în 
nori şi se întoarce sub formă de ploaie. Azi, voi povesti 
despre cercul dragostei: într-o dimineaţă devreme, un 
ţăran bătu cu putere în poarta unei mănăstiri. Când fratele 
portar a deschis, eli-a întins o frumuseţe de ciorchine de 
struguri. 

Dragă frate portar, acestea sunt cele mai frumoase roade 
ale viei mele. Am venit să ţi le ofer în dar. 

Mulţumesc! Le voi duce imediat la stareţ, care se va 
bucura de darul dumitale. 

Nu! Eu le-am adus pentru dumneata. 

Pentru mine? Eu nu merit un dar aşa de frumos al naturii. 

De fiecare dată când am bătut la poarta asta, dumneata 
mi-ai deschis. Când am avut nevoie de ajutor, fiindcă 
recolta-mi fusese distrusă de secetă, dumneata mi-ai dat 
mereu o bucată de pâine şi un pahar cu vin. Acum vreau ca 
acest ciorchine de struguri să-ţi aducă puţină iubire a 
soarelui, puţină frumuseţe a ploii şi minunea lui Dumnezeu. 

Fratele portar a aşezat ciorchinele în faţa lui şi şi-a 
petrecut toată dimineaţa admirându-l: era într-adevăr 
frumos. De aceea se hotări să-l ofere stareţului, care 
totdeauna îl stimulase cu vorbe pline de înţelepciune. 

Starețul a fost foarte mulţumit de struguri, dar şi-a adus 
aminte că în mănăstire era un călugăr bolnav, aşa că s-a 


gândit: „O să-i dau ciorchinele. Cine ştie, poate că-i aduce 
puţină bucurie de a trâi”. 

Dar strugurii n-au stat prea mult în cămăruţa fratelui 
bolnav, pentru că acesta se gândi: „Fratele bucătar are 
grijă de mine, îmi dă să mănânc tot ce are mai bun. Sunt 
sigur că asta-i va aduce multă fericire. Când călugărul 
bucătar apăru la ora prânzului aducându-i porţia, acesta îi 
dădu strugurii. 

— Sunt pentru dumneata. Cum stai tot timpul între 
roadele pe care ni le oferă natura, vei şti ce să faci cu 
această minune a lui Dumnezeu. 

Fratele bucătar fu uimit de frumuseţea ciorchinelui şi-i 
arătă ucenicului său perfecțiunea boabelor de strugure. Aşa 
de perfecte, încât nimeni nu le putea aprecia, în afara 
fratelui paracliser, responsabil cu păstrarea Sfintei 
Cuminecături şi pe care mulţi din mănăstire îl priveau ca pe 
un sfânt. 

Fratele paracliser, la rândul lui, dărui ciorchinele novicelui 
celui mai tânăr, pentru ca acesta să înţeleagă că opera 
Domnului se află în cele mai mărunte lucruri ale Facerii. 
Când novicele îl primi, sufletul lui se umplu de Gloria 
Domnului, pentru că niciodată nu văzuse un ciorchine aşa 
de frumos. În acelaşi moment îşi aminti de prima dată când 
venise la mănăstire, şi de omul care îi deschisese poarta; 

Acest gest făcuse ca azi el să se afle în acea comunitate de 
oameni care ştiau să preţuiască minunile. 

Aşa că, puţin înainte de căderea nopţii, duse ciorchinele de 
struguri la fratele portar. 

— Mănâncă şi bucură-te. Pentru că dumneata îţi petreci 
cea mai mare parte a timpului aici, singur, iar aceşti 
struguri îţi vor face bine. 

Fratele portar înţelese că acel ciorchine îi era cu adevărat 
destinat, savură fiecare boabă şi adormi fericit. Astfel, 
cercul a fost închis; un cerc al fericirii şi bucuriei, care îi 
cuprinde totdeauna pe aceia care se află în contact cu 
Energia lubirii”. 


Femeia numită Alma bătu în talgerul de metal cu 
ornamente. 

— Ca în fiecare joi, ascultăm o poveste de iubire şi 
povestim despre iubiri nefericite. Vom vedea ce se află la 
suprafaţă, şi atunci, puţin câte puţin, vom înţelege ce se află 
în adânc: obiceiurile noastre, valorile noastre. Şi când vom 
reuşi să străpungem acest strat, vom fi în stare să ne 
întâlnim pe noi înşine. 

Cine începe? 

Mai multe mâini s-au ridicat, inclusiv a mea - spre 
surprinderea Mariei. Zgomotul reîncepu, oamenii se agitau 
pe scaune. Mihail arătă spre o femeie frumoasă, înaltă, cu 
ochi albaştri. 

— Săptămâna trecută am fost în vizită la un prieten care 
locuieşte singur la munte, aproape de frontiera Franţei; 
este o persoană care adoră plăcerile vieţii, şi de multe ori a 
spus că toată înţelepciunea pe care zic unii că o deţin vine 
tocmai din faptul că trăiesc fiecare clipă. Soţului meu nu i-a 
plăcut ideea: Îl cunoştea prea bine, ştia că plăcerile lui sunt 
vânătoarea de păsări şi femeile. Dar eu aveam nevoie să 
stau de vorbă cu acest prieten, treceam printr-un moment 
de criză şi numai el mă putea ajuta. Soţul meu mi-a propus 
un psiholog, o călătorie, am discutat, ne-am certat, dar în 
ciuda tuturor presiunilor lui, am plecat. Prietenul meu m-a 
aşteptat la aeroport, am stat de vorbă, am cinat, am băut, 
am mai discutat puţin şi m-am dus la culcare. A doua zi, am 
vizitat împrejurimile şi apoi el m-a condus la aeroport. 
Imediat ce am ajuns acasă, au început întrebările. Era 
singur? Da. Nici o puicuţă cu el? Nu. Aţi băut? Am băut. De 
ce nu vrei să vorbeşti despre asta? Dar despre asta 
vorbesc! Aţi stat singuri într-o casă de la munte, un 
scenariu romantic, nu-i aşa? Da. Şi nu s-a întâmplat nimic 
altceva în afară de conversaţia voastră? Nu s-a întâmplat 
nimic. Şi tu ai impresia că eu cred toate astea? De ce să nu 
crezi? Pentru că este împotriva naturii omului - un bărbat şi 
o femeie, dacă sunt împreună, dacă beau, dacă îşi 


împărtăşesc gânduri intime, sfârşesc în pat! Sunt de acord 
cu soţul meu. Toate acestea sunt împotriva a ceea ce am 
fost învăţaţi. El nu va crede niciodată povestea pe care i-am 
spus-o, dar e adevărul gol goluţ. De atunci, viaţa noastră a 
devenit un mic infern. O să treacă, dar e o suferinţă inutilă, 
o suferinţă cauzată de tot ce ne-au învăţat alţii: când un 
bărbat şi o femeie se admiră reciproc, dacă circumstanţele 
o permit, sfârşesc în pat. 

Aplauze. 'Țigări care se aprind. Zgomot de sticle şi pahare. 

Ce mai e şi asta? întrebă Marie în şoaptă. O terapie 
colectivă pentru cupluri? 

Face parte din „reuniune”. Nimeni nu critică sau nu 
aprobă, îşi spun numai experienţele. 

Dar de ce o fac în public, aşa, fără jenă, cu băutură, 
țigări.? 

Poate fiindcă le vine mai uşor. Şi dacă e mai uşor, e mai 
simplu. Şi dacă e mai simplu, de ce nu? 

— Mai simplu? În mijlocul unor necunoscuţi care mâine se 
pot întâlni cu soţul sau soţia şi-i pot povesti tot? 

Altcineva începuse să vorbească, aşa că nu i-am mai putut 
explica Mariei că n-avea nici o importanţă, că toţi veneau 
aici ca să vorbească de absenţa dragostei mascată în 
dragoste. 

— Sunt soţul femeii care tocmai şi-a istorisit întâmplarea, 
spuse un bărbat care era cel puţin cu 20 de ani mai în 
vârstă decât tânăra blondă şi frumoasă. Tot ce a spuse 
adevărat. Dar este ceva ce ea nu ştie, iar eu n-am avut 
curajul să-i mărturisesc. O voi face acum. Când ea s-a dus la 
munte, n-am reuşit să dorm toată noaptea, îmi închipuiam - 
în detaliu - tot ce se petrecea. Ea intră în casă, căminul este 
aprins, îşi scoate haina, îşi dă jos puloverul - nu poartă 
sutien pe sub cămaşa fină. El îi poate vedea clar conturul 
sânilor. Ea se preface că nu observă privirea lui. Spune că 
se duce la bucătărie să mai ia o sticlă de şampanie. Poartă 
jeans foarte strâmţi, păşeşte lent, şi chiar dacă e cu spatele 
ştie că el o soarbe din ochi, din cap până în picioare. Ea se 


întoarce, îşi spun lucruri cu adevărat intime şi asta le dă un 
sentiment de complicitate. Termină de discutat despre ceea 
ce a adus-o acolo. Celularul sună - sunt eu, vreau să ştiu 
dacă totul e în ordine. Ea se apropie de el, îi pune telefonul 
la ureche, amândoi mă ascultă, sunt cuvinte delicate, 
pentru că ştiu că e prea târziu să mai fac presiuni, cel mai 
bine este să mă prefac că nu-mi pasă, să-i sugerez să profite 
de vacanţa la munte fiindcă a doua zi trebuie să se întoarcă 
la Paris, să aibă grijă de copii, de casă. Închid telefonul, 
ştiind că el a ascultat discuţia. Acum amândoi - care până 
atunci stătuseră pe canapele separate - s-au aşezat unul 
lângă altul. În clipa aceea am încetat să mă mai gândesc la 
ce se petrecea acolo. M-am ridicat, m-am dus până în 
camera copiilor, apoi m-am dus la fereastră şi am privit 
Parisul, şi ştiţi ce am observat? Că gândurile acelea m-au 
excitat. Foarte, foarte mult. Gândul că soţia mea putea, în 
acel moment, să sărute un bărbat, să facă dragoste cu el. 
M-am simţit foarte prost. Cum mă putea excita aşa ceva? A 
doua zi, am stat de vorbă cu doi prieteni; desigur, nu le-am 
spus că trecusem prin asta, dar am întrebat dacă, vreodată, 
li s-a părut erotic momentul când, la o petrecere, 
surprindeau privirea altui bărbat în decolteul nevestei lor. 
Amândoi au evitat să răspundă - fiindcă e un subiect tabu. 
Dar amândoi mi-au spus că e plăcut să ştii că nevasta îţi 
este dorită de alt bărbat, însă n-au mers mai departe. Va fi 
fiind aceasta o fantezie secretă, ascunsă în sufletul tuturor 
bărbaţilor? Nu ştiu. Săptămâna asta a fost un infern pentru 
noi, fiindcă nu înţeleg ce a fost în sufletul meu. Şi cum nu 
înţeleg, o fac pe ea vinovată de a-mi fi provocat 
dezechilibrul interior. 

S-au aprins multe ţigări, dar nimeni nu a aplaudat, ca şi 
cum tema ar fi continuat să fie un tabu, chiar şi în acel loc. 

În timp ce stăteam cu mâna ridicată, m-am întrebat dacă 
eram de acord cu bărbatul care vorbise înainte. Da, eram 
de acord: îmi imaginasem deja ceva asemănător cu Esther 


şi cu soldaţii, dar nu îndrăzneam să recunosc asta nici 
măcar faţă de mine însumi. 

Mihail s-a uitat în direcţia mea şi a făcut un semn cu mâna. 

Nu ştiu cum am reuşit să mă ridic, să privesc toată 
adunarea aceea încă vizibil şocată de povestea bărbatului 
care se excita gândindu-se la soţia lui posedată de altul. 
Nimeni nu părea atent, iar asta m-a ajutat să încep. 

— Vă rog să mă iertaţi dacă nu voi fi aşa de direct ca 
predecesorii mei, dar trebuie să vă spun ceva. Azi am fost 
într-o gară şi am descoperit că distanţa care separă şinele 
este de 143,5 centimetri, sau 4 picioare şi 8,5 țoli. De ce o 
asemenea distanţă absurdă? l-am cerut iubitei mele să 
descopere motivul şi iată rezultatul: pentru că la început, 
când au fost construite primele vagoane de tren, s-au folosit 
aceleaşi utilaje de la construcţia vehiculelor. De ce 
vehiculele aveau o asemenea distanţă între roţi? Pentru că 
vechile drumuri fuseseră făcute pentru această mărime, în 
aşa fel ca vehiculele să poată merge pe ele. Cine a dispus ca 
drumurile să fie făcute cu aceste dimensiuni? Aici din nou 
ne îndepărtăm în timp: romanii, primii mari constructori de 
drumuri, au hotărât asta. Motivul? Carele de război erau 
trase de doi cai - şi dacă aşezăm două animale unul lângă 
altul, vedem că ocupă 143,5 centimetri. Cum vedeţi, distanţa 
dintre şinele de azi, utilizate de ultramodernele noastre 
trenuri de mare viteză, a fost determinată de romani. Când 
emigranții care s-au dus în Statele Unite au construit căi 
ferate, nu s-au întrebat dacă era mai bine să modifice 
distanţa, aşa că au continuat cu acelaşi etalon. Asta a ajuns 
să aibă repercusiuni până şi asupra construcţiei navelor 
spaţiale: inginerii americani considerau că tancurile de 
combustibil trebuiau să fie mai late, dar erau fabricate în 
Utah, trebuiau transportate cu trenul până la Centrul 
spaţial din Florida, iar tunelurile nu permiteau alte 
dimensiuni. Concluzie: a trebuit să se resemneze cu ceea ce 
romanii hotărâseră ca fiind măsura ideală. Ce legătură are 
asta cu o căsnicie? 


Am făcut o pauză. Câţiva din sală nu erau deloc interesaţi 
de şinele de tren, aşa că începuseră să vorbească între ei. 
Alţii însă mă ascultau cu cea mai mare atenţie - între ei, 
Marie şi Mihail. 

— Are o foarte strânsă legătură cu orice căsnicie şi cu cele 
două poveşti pe care le-am ascultat. Într-un anumit moment 
al istoriei, apare cineva care spune: când vă veţi căsători, 
amândoi veţi rămâne încremeniţi tot restul vieţii. Veţi 
merge unul lângă celălalt ca două şine de tren, supunându- 
vă acestui etalon. Chiar dacă uneori unul dintre voi simte 
nevoia să se depărteze sau să vină mai aproape, e împotriva 
regulilor. Regulile spun: fiţi înţelepţi, gândiţi-vă la viitor, la 
copii. Nu puteţi să schimbaţi nimic, trebuie să fiţi ca şinele: 
să aveţi aceeaşi distanţă între voi în punctul de plecare, la 
mijlocul drumului şi la destinaţie. Să nu îngăduiţi iubirii să 
schimbe ceva, nici să crească peste nivelul de la început, 
nici să scadă la jumătate - e foarte riscant. De aceea; chiar 
dacă a trecut entuziasmul primilor ani, îşi menţin aceeaşi 
distanţă, aceeaşi soliditate, aceeaşi bună funcţionare. 
Dumneavoastră sunteţi mecanicii care au grijă ca trenul 
supravieţuirii speciei să meargă în direcţia viitor: copiii nu 
vor fi fericiţi decât dacă veţi fi mereu ca la început - la 143,5 
centimetri distanţă unul de celălalt. Dacă nu sunteţi 
mulţumiţi cu o viaţă care nu se schimbă deloc, atunci 
gândiţi-vă la ei, la copiii pe care i-aţi adus pe lume. Sau 
gândiţi-vă la vecini. Arătaţi-le că sunteţi fericiţi, că mâncaţi 
turtă dulce duminicile, că vă uitaţi la televizor, că-i ajutaţi 
pe cei din jur. Gândiţi-vă la societate: îmbrăcaţi-vă astfel 
încât să se vadă că între voi nu există conflicte. Nu vă uitaţi 
în jur, chiar dacă cineva se uită la voi, asta este o ispită, 
poate însemna divorţ, crize, depresie. Zâmbiţi în fotografii. 
Aşezaţi-vă pozele în salon, să le vadă toţi. Tundeţi gazonul, 
faceţi sport - mai ales faceţi sport, ca să puteţi rămâne 
congelaţi în timp. Când sportul nu mai ajută, treceţi la 
operaţii estetice. Dar nu uitaţi niciodată: aceste reguli au 
fost stabilite la un moment dat şi voi trebuie să le 


respectaţi. Cine le-a stabilit? Nu mai are importanţă, nu 
puneţi asemenea întrebări niciodată, pentru că ele vor 
continua să fie valabile chiar dacă voi nu sunteţi de acord 
cu ele. 

M-am aşezat. Câteva aplauze entuziaste, o oarecare 
indiferenţă, nu-mi dădeam seama dacă nu cumva mersesem 
prea departe. Marie mă privea cu un amestec de admiraţie 
şi surprindere. 

Femeia de pe podium a bătut în talger. 

I-am spus Mariei să rămână acolo, eu mă duc să fumez. 

— Acum vor dansa în numele iubirii, pentru „Sfânta”. 

Poţi să fumezi aici. 

Simt nevoia să fiu singur. 

Deşi eram la începutul primăverii, era încă foarte frig, dar 
aveam nevoie de aer curat. De ce povestisem istoria aceea? 
Căsătoria mea cu Esther nu fusese niciodată aşa cum 
descrisesem eu căsătoriile: două şine, bărbatul şi femeia 
mereu unul lângă altul, mereu corecţi, în linie dreaptă, 
aliniaţi. Am avut suişurile şi coborâşurile noastre, de multe 
ori unul dintre noi ameninţa că pleacă pentru totdeauna, 
dar până la urmă rămâneam împreună. 

Până acum doi ani. 

Sau până când ea a vrut să afle de ce era nefericită. 

Nimeni nu trebuie să se întrebe: de ce sunt nefericit? 
întrebarea asta închide în ea virusul distrugerii complete. 
Dacă ne întrebăm aşa ceva, vom dori să aflăm ce ne face 
fericiţi. Dacă ce ne face fericiţi e diferit de ceea ce trăim, fie 
ne schimbăm dintr-o dată, fie devenim şi mai nefericiţi. 

lar eu eram acum chiar în această situaţie: aveam o iubită 
cu personalitate, o profesie care începuse să meargă şi o 
mare şansă ca lucrurile să ajungă să se echilibreze cu 
timpul. Mai bine să mă conformez. Să accept ce-mi oferă 
viaţa şi să nu urmez exemplul Estherei, să nu dau 
importanţă părerii celorlalţi, mai bine să-mi amintesc de 
cuvintele Mariei, să-mi construiesc o nouă existenţă alături 
de ea. 


Nu, nu pot gândi aşa. Dacă mă voi purta aşa cum se 
aşteaptă lumea să mă port, voi deveni un sclav. E nevoie de 
un control formidabil pentru ca aşa ceva să nu se întâmple, 
fiindcă tendinţa este să faci mereu pe placul cuiva - mai 
ales pe placul tău. Dacă mă conformez, pe lângă faptul că o 
pierd pe Esther, o voi pierde şi pe Marie, şi munca mea, şi 
viitorul meu, respectul faţă de mine însumi, credinţa în tot 
ce-am spus şi am scris. 

Am intrat tocmai când oamenii începuseră să iasă. Mihail 
îşi schimbase deja hainele când a apărut lângă mine. 

Ceea ce s-a întâmplat la restaurant. 

Nu-ţi face probleme, i-am răspuns. Hai să ne plimbăm pe 
malurile Senei. 

Marie a înţeles mesajul şi a spus că trebuia să se culce 
devreme în seara aceea. I-am cerut taximetristului să ne 
ducă până la podul din faţa Turnului Eiffel - în felul acesta 
puteam să mă întorc pe jos acasă. M-am gândit să-l întreb 
pe Mihail unde locuia, dar mi-am dat seama că întrebarea 
putea fi interpretată ca o încercare de a verifica, cu ochii 
mei, dacă Esther era cu el. 

Pe drum, ea l-a presat pe Mihail încercând să afle ce era 
de fapt „întâlnirea”, iar eli-a răspuns invariabil că era un 
mod de a recupera iubirea. A profitat de ocazie ca să-mi 
spună că i-a plăcut istoria mea cu şinele de tren. 

Aşa s-a pierdut iubirea, a zis. Când am început să stabilim 
reguli foarte exacte pentru ca ea să se poată manifesta. 

Şi când s-a întâmplat asta? a întrebat Marie. 

Nu ştiu. Dar ştiu că este posibil să facem astfel încât 
Energia să revină. Ştiu, fiindcă atunci când dansez, sau 
când ascult vocea, lubirea vorbeşte cu mine. 

Marie nu ştia ce înseamnă „să asculte vocea”, dar 
ajunsesem deja la pod. Am coborât şi am început să 
mergem prin noaptea rece a Parisului. 

— Ştiu că v-aţi speriat de ce aţi văzut. Cel mai mare 
pericol e să-ţi înghiţi limba şi să te sufoci; patronul 
restaurantului ştia ce să facă, asta înseamnă că s-a mai 


întâmplat aşa ceva în pizzeria lui. Nu e un caz chiar atât de 
rar. Dar fiindcă a venit vorba, diagnosticul dumneavoastră e 
greşit: nu sunt epileptic. E contactul cu Energia. 

Fireşte că era epileptic, dar nu-mi folosea la nimic să-l 
contrazic. Încercam să mă port normal. Trebuia să ţin 
situaţia sub control - şi eram surprins de uşurinţa cu care el 
acceptase întâlnirea de acum. 

Am nevoie de dumneavoastră. Am nevoie să scrieţi ceva 
despre importanţa iubirii, a spus Mihail. 

Toată lumea ştie cât de importantă e iubirea. Aproape 
toate cărţile doar despre asta vorbesc. 

— Atunci, reformulez: am nevoie să scrieţi ceva despre 
noua Renaştere. 

— Ce este noua Renaştere? 

Este un moment asemănător celui din Italia în secolele al 
XV-lea şi al XVI-lea, când genii ca Erasmus, da Vinci, 
Michelangelo au încetat să mai ţină seama de barierele 
prezentului, de presiunile convențiilor epocii şi s-au întors 
spre trecut. La fel cum s-a întâmplat în acea epocă, ne 
întoarcem acum la limbajul magic, la alchimie, la ideea de 
Zeiţă Mamă, la libertatea de a ne împlini credinţele, şi am 
renunţat să ne mai conformăm cerinţelor bisericii sau 
guvernelor. Ca în Florenţa anilor 1500, descoperim iar că 
trecutul conţine răspunsurile viitorului. Să luăm povestea 
asta cu trenul, pe care aţi spus-o: în câte alte situaţii 
respectăm modele pe care nu le înţelegem? Şi cum oamenii 
citesc ceea ce scrieţi dumneavoastră, de ce să nu abordaţi 
şi această temă? 

N-am negociat niciodată o carte, i-am răspuns, amintindu- 
mi iarăşi că trebuia să-mi păstrez respectul faţă de mine 
însumi. Dacă subiectul e interesant, dacă are ecou în 
sufletul meu, dacă barca numită Cuvânt mă va duce până la 
insula pe care o caut, poate că voi scrie. Dar asta nu are nici 
o legătură cu Esther. 

Ştiu, şi nu impun condiţii, spun doar ce mi se pare foarte 
important. 


Ţi-a vorbit vreodată despre Banca Favorurilor? 

Da. Dar nu este vorba despre Banca Favorurilor. Este 
vorba de o misiune pe care nu reuşesc să o îndeplinesc de 
unul singur. 

Misiunea dumitale este ceea ce faci la restaurantul 
armenesc? 

— Numai în mică parte. Facem acelaşi lucru vinerea, cu 
cerşetorii. Miercurea lucrăm cu noii nomazi. 

Noii nomazi? Mai bine nu-l întrerup; Mihail cel care 
discută cu mine acum nu are aroganţa din pizzerie, nici 
carisma din restaurant, nici nesiguranța din librărie. Este o 
persoană normală, un camarad cu care îţi petreci seara 
vorbind despre problemele lumii. 

Nu pot să scriu decât despre ceea ce îmi pătrunde sufletul, 
am insistat. 

V-ar plăcea să veniţi cu noi să discutăm cu cerşetorii? 

Mi-am amintit ce spunea Esther despre tristeţea prefăcută 
din ochii celor care ar fi trebuit să fie cei mai nefericiţi 
oameni din lume. 

— Să mă mai gândesc. 

Ne apropiaserăm de Luvru, dar el s-a oprit, s-a sprijinit de 
parapetul ce mărginea apa şi am rămas aşa, uitându-ne la 
vapoarele care treceau şi ferindu-ne ochii de lumina 
reflectoarelor. 

Uită-te la ăştia, am spus, încercând să vorbesc despre 
orice, ca să nu se răcească discuţia şi să îi vină ideea să 
plece acasă. Privesc şi ei ce luminează reflectorul. Când se 
vor duce acasă vor spune că au văzut Parisul. Mâine vor 
vedea Mona Lisa şi vor spune că au vizitat Luvrul. Habar n- 
au de Paris şi nici de Luvru, doar s-au plimbat cu vaporul şi 
au privit un tablou, unul singur. Care e diferenţa între a 
vedea un film pornografic şi a face dragoste? Aceeaşi ca 
între a privi un oraş din avion şi a încerca să afli ce se 
întâmplă acolo intrând în cârciumi, mergând pe străzi care 
nu sunt în ghidurile turistice, pierzându-te ca să te 
întâlneşti cu tine însuţi. 


Vă admir capacitatea de autocontrol. Vorbiţi despre 
vapoarele de pe Sena şi aşteptaţi momentul oportun ca să- 
mi puneţi întrebarea pe care aţi pregătit-o pentru mine. 
Acum sunteţi liber să discutaţi deschis despre tot ce vreţi să 
ştiţi. 

Nu era nici un pic de agresivitate în vocea lui, aşa că m-am 
hotărât să merg mai departe. 

Unde este Esther? 

Fizic, foarte departe, în Asia Centrală. Spiritual, foarte 
aproape, însoţindu-mă zi şi noapte cu zâmbetul şi cu 
entuziasmul ei. Ea m-a adus aici, un tinerel de 21 de ani, 
fără viitor, pe care oamenii din sat îl considerau anormal, un 
dezaxat sau un fetişist care se vânduse diavolului, iar 
orăşenii - un ţăran simplu în căutare de lucru. O să vă 
povestesc viaţa mea cu altă ocazie, cert este că ştiam 
engleză şi am început să lucrez ca interpret pentru ea. Ne 
aflam la graniţa cu o ţară în care voia să intre: americanii 
construiau câteva baze militare acolo, se pregăteau pentru 
războiul din Afganistan şi era imposibil să obţii o viză. Am 
ajutat-o să treacă munţii ilegal. Am petrecut o săptămână 
împreună şi în timpul acesta mi-a arătat că nu eram singur, 
că mă înţelegea. Am întrebat-o ce făcea aşa de departe de 
casă. A ezitat, dar mi-a povestit până la urmă ceea ce 
probabil că v-a povestit şi dumneavoastră: căuta locul unde 
se ascunde fericirea. l-am vorbit despre misiunea mea: să 
încerc să răspândesc din nou Energia Iubirii în lume. În 
fond, amândoi căutam acelaşi lucru. Esther s-a dus la 
Ambasada Franţei şi mi-a obţinut o viză - ca traducător de 
limbă kazahă, deşi în ţara mea toată lumea vorbeşte numai 
ruseşte. Am venit aici. Ne vedeam ori de câte ori se întorcea 
din misiunile ei în străinătate; am mai fost de două ori 
împreună în Kazahstan; era extrem de interesată de cultura 
Tengri şi de un nomad pe care-l cunoscuse acolo şi despre 
care credea că are răspuns la toate întrebările. 

Aş fi vrut să aflu ce era Tengri, dar întrebarea putea să 
aştepte. Mihail a continuat să vorbească, iar în ochii lui se 


oglindea acelaşi dor de Esther pe care-l simţeam şi eu. 

— Am început să lucrăm împreună aici, la Paris - ea mi-a 
dat ideea să adun oamenii o dată pe săptămână. Spunea: 
„În orice relaţie umană, lucrul cel mai important e 
comunicarea; dar oamenii au uitat să se aşeze şi să stea de 
vorbă, să-i asculte pe ceilalţi. Merg la teatru, la cinema, se 
uită la televizor, ascultă radioul, citesc cărţi, dar aproape că 
nu vorbesc. Dacă vrem să schimbăm lumea, trebuie să ne 
întoarcem la epoca în care războinicii se adunau în jurul 
focului şi istoriseau întâmplări”. 

Mi-am adus aminte că Esther spunea că toate lucrurile 
importante din viaţa noastră au apărut din lungile dialoguri 
la o masă într-un restaurant, sau în plimbările pe străzi ori 
prin parcuri. 

— Ideea să ne întâlnim joia a fost a mea, pentru că aşa-mi 
cere tradiţia în care am fost crescut. Dar a ei a fost ideea de 
a ieşi din când în când noaptea prin Paris: spunea că 
cerşetorii nu se prefăceau că sunt fericiţi, dimpotrivă, se 
prefăceau că sunt trişti. M-a rugat să vă citesc cărţile. Am 
înţeles că şi dumneavoastră, poate inconştient, vă imaginaţi 
lumea la fel ca noi doi. M-am convins că nu sunt singur, deşi 
doar eu auzeam vocea. Încet-încet, pe măsură ce oamenii 
veneau în număr tot mai mare la reuniunile mele, am 
început să cred că-mi puteam îndeplini misiunea, puteam 
ajuta ca Energia să se întoarcă, deşi era nevoie să mă întorc 
în trecut, până la momentul în care Ea a plecat, sau s-a 
ascuns. 

— De ce m-a părăsit Esther? 

Oare n-o să-mi pot scoate asta din minte niciodată? 
întrebarea l-a cam iritat pe Mihail. 

Din dragoste. Azi v-aţi folosit de exemplul şinelor de tren: 
ei bine, ea nu este o şină alături de dumneavoastră. Ea nu 
urmează regulile, şi-mi închipui că nici dumneavoastră. 
Sper că ştiţi că şi eu îi simt lipsa. 

Atunci. 


Atunci, dacă vreţi într-adevăr s-o întâlniți, vă pot spune 
unde este. Şi eu am avut acelaşi impuls, dar vocea mi-a spus 
că nu este momentul, că nimeni nu trebuie s-o distragă de 
la întâlnirea ei cu Energia iubirii. Eu respect vocea, vocea 
ne apără pe toţi: pe mine, pe dumneavoastră, pe Esther. 

Şi când va veni momentul? 

Poate mâine, poate peste un an, poate niciodată - şi în 
acest caz, trebuie să respectăm hotărârea. Vocea este 
Energia: din această cauză, ea uneşte doi oameni numai 
când aceştia sunt cu adevărat pregătiţi pentru acel 
moment. Dar toţi suntem ispitiţi să forţăm o situaţie - doar 
pentru a auzi în cele din urmă un cuvânt pe care niciodată 
n-am vrea să-l auzim: „pleacă”. Cine nu respectă vocea şi 
ajunge mai devreme sau mai târziu decât trebuie, nu obţine 
niciodată ce-şi doreşte. 

Prefer să o aud spunându-mi „pleacă”, decât să rămân cu 
Zahirul nopţilor şi zilelor mele. Dacă îmi va spune asta, va 
înceta să mai fie o idee fixă, va deveni o femeie care acum 
trăieşte şi gândeşte altfel. 

Nu va mai fi un Zahir, dar va fi o mare pierdere. Dacă un 
bărbat şi o femeie reuşesc să capteze Energia, atunci ei îi 
ajută cu adevărat pe toţi bărbaţii şi femeile din lume. 

Încetează să mă mai sperii. O iubesc. Ştii că o iubesc, mi-ai 
spus că şi ea mă iubeşte încă. Nu ştiu ce înseamnă să fii 
pregătit, nu pot trăi în funcţie de ce aşteaptă alţii de la 
mine, nici măcar Esther. 

Din câte am înţeles din discuţiile cu ea, la un moment dat 
dumneavoastră v-aţi rătăcit. Lumea a început să se rotească 
numai în jurul dumneavoastră, exclusiv în jurul 
dumneavoastră. 

Nu-i adevărat. A avut libertatea să-şi creeze propriul ei 
drum. S-a hotărât să fie corespondent de război, chiar 
împotriva voinţei mele. A considerat că trebuie să caute 
motivul nefericirii omului, chiar dacă eu i-am arătat că e 
imposibil să-l afli. Sau poate doreşte ca eu să devin o şină 


lângă altă şină, păstrând aceeaşi distanţă stupidă, numai 
pentru că romanii au hotărât aşa? 

— Dimpotrivă. 

Mihail a pornit agale, iar eu l-am urmat. 

Credeţi că eu aud o voce? 

Să-ţi spun drept, nu ştiu. Şi dacă tot suntem aici, lasă-mă 
să-ţi arăt ceva. 

Toată lumea crede că sufăr de epilepsie, iar eu îi las să 
creadă ce vor: e mai uşor aşa. Dar vocea îmi vorbeşte de 
când eram copil, după ce am văzut-o pe femeie. 

Care femeie? 

Vă povestesc mai târziu. 

De câte ori te întreb ceva, îmi spui „vă povestesc mai 
târziu”. 

Vocea îmi spune ceva. Ştiu că sunteţi nerăbdător sau poate 
speriat. La pizzerie, când am simţit vântul fierbinte şi am 
văzut luminile, am ştiut că sunt simptomele conectării mele 
cu Puterea. Ştiam că Ea era acolo ca să ne ajute pe 
amândoi. Dacă credeţi că tot ce spun nu este decât boala 
unui tânăr epileptic care vrea să profite de sentimentele 
unui scriitor celebru, atunci mâine vă dau o hartă pe care e 
marcat locul unde se află ea, şi veţi pleca s-o căutaţi. Dar 
acum vocea ne spune ceva. 

Pot să ştiu ce spune sau îmi zici mai târziu? 

Vă spun imediat, dar încă n-am înţeles bine mesajul. 

Oricum, promite-mi că-mi dai harta şi-mi spui locul. 

Promit. Pe Energia Divină a Iubirii, promit. Ce voiaţi să-mi 
arătaţi? 

Am făcut semn spre o statuie aurită - o tânără pe cal. 

— Asta. Şi ea auzea voci. Cât timp oamenii au făcut ce 
spunea, a fost bine. Cum au început să aibă îndoieli, vântul 
victoriei a bătut spre cealaltă parte. loana d'Arc, fecioara 
din Orleans, eroina Războiului de o sută de ani, care la cei 
17 ani ai săi a fost numită comandantul trupelor pentru că. 
auzea voci, iar vocile îi arătau cea mai bună strategie 
pentru a-i învinge pe englezi. După doi ani, era condamnată 


la moarte pe rug, acuzată de vrăjitorie. Folosisem într-una 
din cărţile mele o parte a interogatoriului, datată 24 
februarie 1431: 

A fost mai întâi interogată de Dr. Jean Beaupere. Întrebată 
dacă a auzit vreo voce, ea a răspuns: „Am auzit-o de trei ori, 
ieri şi azi. Dimineaţă, la vecernie şi când se intona Ave 
Maria.” 

Întrebată dacă vocea era în încăpere, ea a răspuns că nu 
ştia, dar că fusese trezită de voce. Nu era în încăpere, dar 
era în castel. Ea a întrebat vocea ce trebuia să facă, iar 
vocea i-a cerut să se ridice din pat şi să-şi împreuneze 
palmele. Şi atunci (loana d'Arc) i-a spus episcopului care o 
interoga: „Înălţimea Voastră spune că-mi este judecător. Cu 
toate acestea, fiţi cu băgare de seamă în tot ce faceţi, 
pentru că eu sunt trimisă de Dumnezeu, iar înălţimea 
voastră se află în pericol. Vocea mă iluminează cu revelații 
pe care eu trebuie să le spun Regelui, nu înălţimii voastre. 
Această voce pe care o aud (de multă vreme) vine de la 
Dumnezeu, iar mie îmi este mult mai frică să nu ascult 
vocea, decât să nu vă ascult pe înălţimea voastră”. 

Doar nu insinuaţi că. 

Că eşti o reîncarnare a Ioanei d'Arc? Nu cred. Ea a murit 
când avea abia 19 ani, iar dumneata ai 25. Ea a comandat 
armata franceză, iar dumneata, din câte-mi spui, nu 
reuşeşti să comanzi nici măcar în viaţa dumitale. 

Ne-am sprijinit iarăşi de parapetul Senei. 

— Cred în semne, am insistat. Cred în destin. Cred că 
oamenii au, în fiecare zi, şansa de a afla care este cea mai 
bună decizie pe care trebuie s-o ia. Cred că am greşit, că 
am pierdut, într-un anumit moment, legătura cu femeia pe 
care o iubeam. lar acum nu am nevoie decât să închid acest 
ciclu; deci vreau harta, vreau să mă duc la ea. 

El mă privi - părea iar în transă, ca pe scena 
restaurantului. Am presimţit un nou atac de epilepsie - în 
plină noapte, într-un loc practic pustiu. 


— Viziunea mi-a dat putere. Puterea este aproape vizibilă, 
palpabilă. Pot s-o manevrez, dar n-o pot domina. 

E târziu pentru asemenea discuţii. Sunt obosit, şi 
dumneata la fel. Te rog să-mi dai harta şi să-mi arăţi locul. 

Vocea. o să vă dau harta mâine după-masă. Unde pot să vă 
găsesc? 

I-am dat adresa, dar m-a surprins că nu ştia unde locuiam 
cu Esther. 

Credeţi că m-am culcat cu soţia dumneavoastră? 

Niciodată n-aş întreba aşa ceva. Nu e treaba mea. 

— Dar aţi întrebat, când eram la pizzerie. Uitasem. 
Bineînţeles că era treaba mea, dar acum răspunsul lui nu 
mă mai interesa. 

Privirea lui Mihail s-a schimbat. Am căutat prin buzunare 
un obiect pe care să i-l pun între dinţi, în caz de criză, dar el 
părea calm, părea că ţine situaţia sub control. 

Chiar acum ascult vocea. Mâine voi lua harta, însemnările, 
orarul zborurilor de avion şi voi veni la dumneavoastră. 
Cred că vă aşteaptă. Cred că lumea va fi mai fericită dacă 
doi oameni, doar doi oameni sunt mai fericiţi. Dar există o 
problemă: vocea-mi spune că nu vom reuşi să ne vedem 
mâine. 

Eu am doar o întâlnire cu un actor care a sosit din Statele 
Unite. Te aştept tot restul zilei. 

Dar aşa zice vocea. 

Îţi interzice să mă ajuţi s-o regăsesc pe Esther? 

Nu cred. Vocea m-a trimis la dumneavoastră în seara când 
aţi dat autografe. Din clipa aceea, eu am ştiut, mai mult sau 
mai puţin, cum vor merge lucrurile, pentru că am citit Timp 
de sfâşiat, timp de reparat. 

Atunci - şi mi-era îngrozitor de frică să nu se 
răzgândească - să facem aşa cum ne-am înţeles. Sunt liber 
începând cu ora două. 

Dar vocea-mi spune că încă nu-i momentul. 

Mi-ai promis. 

Bine. 


Mi-a întins mâna şi mi-a spus că a doua zi avea să treacă 
pe la mine spre seară. Ultimele lui cuvinte au fost: 

— Vocea îmi spune că va îngădui să se întâmple asta numai 
la momentul potrivit. 

În timp ce mă întorceam acasă, singura voce pe care am 
auzit-o a fost aceea a Estherei, vorbindu-mi despre iubire. 
Şi, în timp ce îmi aminteam discuţia, am înţeles că ea se 
referea la căsătoria noastră. 

Când aveam 15 ani, eram înnebunită să descopăr sexul. 
Dar era un păcat, era interzis. Nu puteam să înţeleg de ce 
era un păcat: tu poţi? Poţi să-mi spui de ce toate religiile, în 
toate colţurile acestei lumi, consideră sexul ca pe un lucru 
interzis - chiar religiile şi culturile cele mai primitive? 

Ai atins un subiect foarte delicat. De ce crezi că e interzis 
sexul? 

Din cauza hranei. 

A hranei? 

— Acum mii de ani triburile erau nomade, făceau dragoste 
liber, aveau mulţi copii şi cu cât mai numeros era un trib, cu 
atât riscul de a dispărea era mai mare - oamenii se luptau 
între ei pentru hrană, ucideau copiii, apoi femeile. 
Supravieţuiau doar cei puternici, dar toţi erau bărbaţi. lar 
bărbaţii, fără femei, nu pot perpetua specia. Atunci cineva, 
văzând ce se întâmplă în tribul vecin, s-a gândit să-şi 
salveze tribul de la o asemenea soartă. A inventat o 
poveste: zeii le interziceau bărbaţilor să facă dragoste cu 
toate femeile. Se puteau culca doar cu una, maxim cu două. 
Unii bărbaţi erau impotenţi, unele femei erau sterile, nu 
puteau avea copii, cu toate acestea nimănui nu-i era permis 
să-şi schimbe partenerul. Toţi l-au crezut, pentru că omul 
care le vorbea în numele zeilor era adesea deosebit - avea o 
deformare fizică, o boală care provoca convulsii, un dar 
special, o particularitate care-l diferenţia de ceilalţi - şi aşa 
au apărut primii conducători. În câţiva ani tribul a devenit 
mai puternic: suficient de mulţi bărbaţi încât să-i hrănească 
pe toţi, destule femei capabile să nască copii sănătoşi care 


cu timpul aveau să sporească numărul vânătorilor şi 
femeilor fertile. Ştii care este plăcerea cea mai mare a 
femeii într-o căsnicie? 

Sexul. 

Greşit: să pună mâncarea pe masă. Să-şi vadă bărbatul 
mâncând. Este momentul de glorie al femeii, care-şi petrece 
toată ziua gândindu-se la cină. Iar asta a apărut, probabil, 
din cauza vreunei legende pierdute în negura timpului - 
despre teama de foamete, spectrul dispariţiei speciei, lupta 
pentru supravieţuire. 

Simţi lipsa copiilor? 

Păi nu i-am avut până acum, nu-i aşa? Cum pot simţi lipsa 
a ce n-am avut? Crezi că asta ar fi schimbat căsnicia 
noastră? 

De unde să ştiu? Mă uit la prietenele şi prietenii mei: sunt 
oare mai fericiţi din cauza copiilor? Unii da, alţii nu prea. 
Poate că sunt fericiţi că au copii, dar asta n-a îmbunătăţit, 
nici n-a înrăutățit relaţia dintre ei. Continuă să se 
învinovăţească de încercarea de a câştiga controlul asupra 
celuilalt. Continuă să creadă că promisiunea „totdeauna 
vom fi fericiţi” trebuie să fie respectată chiar cu preţul 
nefericirii zilnice. 

— Îţi face rău războiul, Esther. Te pune în contact cu o 
realitate foarte diferită de viaţa pe care o ducem aici. Da, 
ştiu că o să mor; de aceea trăiesc fiecare zi ca pe un 
miracol. Dar asta nu mă obligă să mă gândesc doar la 
iubire, fericire, sex, hrană, căsnicie. 

Războiul nu-mi permite să gândesc. Doar exist, punct. 
Când ştiu că în orice clipă pot fi lovită de un glonţ rătăcit, 
îmi spun: „ce bine, nu trebuie să-mi fac griji despre ce se va 
întâmpla cu copilul meu”. Dar îmi trece prin minte şi: „ce 
păcat, o să mor şi nu va mai rămâne nimic din mine. N-am 
fost în stare decât să-mi pierd viaţa, nu să aduc o alta pe 
lume”. 

Este ceva în neregulă cu noi? Te întreb pentru că mi se 
pare că vrei să-mi spui ceva, dar te opreşti înainte de a 


începe. 

Da, este. Avem obligaţia să fim fericiţi împreună. Tu crezi 
că îmi datorezi tot ce ai, iar eu cred că trebuie să mă simt 
privilegiată lângă un bărbat ca tine. 

Am femeia pe care o iubesc, chiar dacă nu recunosc 
totdeauna, şi totuşi mă întreb: „unde greşesc”? 

Foarte bine că înţelegi. Nu greşeşti cu nimic, şi nici eu nu 
greşesc cu ceva, eu care mă întreb, la rândul meu, acelaşi 
lucru. Greşit e felul în care ne manifestăm dragostea. Dacă 
am recunoaşte de unde apar problemele, am putea 
convieţui cu ele şi am fi fericiţi. Ar fi o luptă neîncetată, care 
ne-ar menţine activi, energici, plini de viaţă, ne-ar dezvălui 
multe universuri care aşteaptă să fie cucerite. Dar noi 
mergem pe o cale unde lucrurile se repară de la sine. Pe 
care iubirea nu creează probleme, confruntări, ci a devenit 
o soluţie. 

Şi ce este greşit în asta? 

Totul. Simt că energia dragostei, forţa aceea care se 
cheamă pasiune, a încetat să-mi mai străbată trupul şi 
sufletul. 

Dar a rămas ceva. 

A rămas? Oare toate căsniciile trebuie să sfârşească aşa, 
oare pasiunea trebuie să lase locul aşa-zisei „relaţii 
mature”? Am nevoie de tine. Îţi simt lipsa. Uneori sunt 
geloasă. Îmi place să mă gândesc la ce o să mănânci la cină, 
deşi uneori nici nu vezi ce bagi în gură. Dar lipseşte 
bucuria. 

Nu lipseşte. Când eşti departe mi-ar plăcea să fii lângă 
mine. Stau şi-mi închipui tot felul de discuţii pe care le vom 
avea când te vei întoarce. Telefonez ca să ştiu că totul este 
în ordine, simt nevoia să-ţi aud vocea în fiecare zi. Pot să te 
asigur că te iubesc în continuare cu pasiune. 

Asta se întâmplă şi cu mine, dar ce se petrece când 
suntem aproape? Discuţii, certuri pentru fleacuri, fiecare 
vrea să-l schimbe pe celălalt, vrea să-i impună punctul lui 
de vedere. Mă taxezi pentru nimicuri, dar şi eu fac la fel. 


Câteodată, în adâncul sufletului nostru, ne spunem: „ce 
bine ar fi să fiu liber, să n-am nici o obligaţie”. 

Ai dreptate. Dar în asemenea clipe mă simt pierdut, 
pentru că ştiu că sunt împreună cu femeia pe care o doresc. 

Dar şi eu sunt cu bărbatul pe care totdeauna mi l-am dorit. 

Şi crezi că poţi schimba asta? 

Pe măsură ce îmbătrânesc, bărbaţii se uită la mine din ce 
în ce mai rar, iar eu gândesc din ce în ce mai des: „mai bine 
las totul aşa cum este”. Sunt sigură că mă pot amăgi pentru 
tot restul vieţii. Cu toate astea, de câte ori mă duc într-o 
zonă de conflict, constat că dragostea este mai puternică, 
mult mai puternică decât ura care-i împinge pe oameni să 
se ucidă între ei. Şi, în asemenea momente, dar numai în 
asemenea momente, cred că pot schimba totul. 

Nu poţi trăi tot timpul într-un război. 

Nu pot trăi tot timpul nici în pacea de care am parte lângă 
tine. Pentru că distruge singurul lucru important pe care-l 
am: relaţia mea cu tine. Chiar dacă păstrează intensitatea 
iubirii noastre. 

Milioane de oameni din lumea întreagă se gândesc acum 
la acelaşi lucru, rezistă cu eroism şi trec peste momentele 
de depresie. Rezistă la una, două, trei crize şi până la urmă 
îşi găsesc liniştea. 

Ştii că nu e bine să fie aşa. Sau n-ar fi trebuit să scrii 
cărţile pe care le-ai scris. 

Hotărâsem să iau prânzul cu actorul american la pizzeria 
lui Roberto - trebuia să mă întorc acolo cât mai curând 
pentru a şterge impresia proastă pe care probabil o 
provocasem. Înainte de a ieşi, am lăsat vorbă portarului şi 
menajerei: dacă nu mă întorceam până la ora fixată şi 
venea un tânăr cu trăsături mongoloide pentru a-mi lăsa 
ceva, era extrem de important să-l invite să intre, să mă 
aştepte în salon şi să-l servească cu tot ce-ar fi dorit. Dacă 
tânărul nu putea aştepta, atunci să-i ceară să lase unuia 
dintre ei ceea ce-mi adusese. Şi, mai ales, în ruptul capului 
să nu-i dea voie să plece fără să le dea ce trebuia! 


Am luat un taxi şi i-am cerut şoferului să oprească la colţul 
dintre Boulevard Saint-Germain cu Rue Saint-Peres. Cădea 
o ploaie măruntă, dar aveam de mers doar treizeci de metri 
până la restaurant, care te întâmpina cu firma lui discretă şi 
cu zâmbetul generos al lui Roberto - când ieşea să mai 
fumeze o ţigară. O femeie care împingea un landou venea 
spre mine pe trotuarul îngust şi, cum nu aveam loc 
amândoi, am coborât pe carosabil pentru a-i da voie să 
treacă. 

Şi atunci, parcă în relanti, lumea s-a răsucit cu totul: 
pământul a devenit cer, cerul pământ, am văzut detalii ale 
cornişelor clădirii din colţ - trecusem adesea pe acolo, 
privisem în sus de atâtea ori. Îmi amintesc de senzaţia de 
surpriză, de aerul şuierându-mi puternic în urechi şi de un 
lătrat de câine în depărtare; pe urmă, totul s-a întunecat. 

Am căzut cu o viteză ameţitoare într-o gaură neagră, în 
care puteam vedea o luminiţă undeva foarte departe. 
Înainte de a ajunge acolo, mâini nevăzute m-au tras înapoi 
foarte violent şi m-am trezit din cauza ţipetelor ce se 
auzeau în jurul meu: totul nu putea să fi durat mai mult de 
câteva secunde. Am simţit gustul sângelui în gură, mirosul 
asfaltului ud şi imediat mi-am dat seama că avusesem un 
accident. Eram conştient şi inconştient în acelaşi timp, am 
încercat, dar n-am reuşit să mă mişc, am zărit pe încă 
cineva întins pe jos, lângă mine - îi puteam simţi mirosul, 
parfumul, şi mi-am închipuit că era femeia cu copilul pe 
trotuar; O, Doamne! 

Cineva s-a apropiat pentru a încerca să mă ridice, i-am 
strigat să nu mă atingă, era periculos să-mi mişte corpul 
acum; învăţasem într-o discuţie lipsită de importanţă, dintr- 
o seară oarecare că dacă aveai o fractură la gât orice 
mişcare greşită te putea paraliza pe viaţă. 

M-am luptat să rămân conştient, am aşteptat durerea care 
nu a mai venit, am încercat să mă mişc, dar m-am gândit că 
e mai bine să n-o fac - m-a cuprins o senzaţie de moleşeală, 
de toropeală. Am cerut iar să nu fiu atins, am auzit în 


depărtare o sirenă şi am înţeles că puteam adormi, nu mai 
trebuia să lupt pentru viaţa mea, era fie pierdută, fie 
câştigată, nu mai depindea de mine ci de medici, de 
infirmiere, de destin, de „ceva”, de Dumnezeu. 

Am auzit vocea unei copile - îmi spunea cum o cheamă, 
dar nu reuşeam să-mi întipăresc numele ei în minte - 
cerându-mi să stau liniştit, asigurându-mă că nu o să mor. 
Voiam să o cred, am implorat-o să mai rămână lângă mine, 
dar ea a dispărut brusc: am simţit că îmi aşezau ceva la gât, 
o mască pe faţă, şi atunci am adormit iar, şi n-am visat 
NIMIC. 

Când mi-am recăpătat cunoştinţa, nu simţeam altceva 
decât un zumzet îngrozitor în urechi: restul era tăcere şi 
întuneric complet. Deodată am simţit că totul se învălmăşea 
şi am fost sigur că îmi cărau sicriul - aveau să mă îngroape 
de viu! 

Am încercat să bat în pereţii ce mă înconjurau, dar nu 
reuşeam să mişc nici un muşchi. O vreme, care mi-a părut 
nesfârşită, am simţit că eram împins înainte, nu reuşeam să 
mai controlez nimic şi, în clipa aceea, adunându-mi toate 
puterile ce-mi mai rămăseseră, am dat un țipăt care s-a 
întors ca ecoul în spaţiul acela închis, mi-a străpuns auzul, 
m-a asurzit - dar ştiam că ţipătul acela m-a salvat, fiindcă 
imediat a început să se zărească o luminiţă la picioarele 
mele: descoperiseră că nu murisem! 

Lumina - binecuvântata lumină care mă salvase de la cel 
mai groaznic supliciu, asfixia - începu să-mi inunde corpul, 
scoteau capacul sicriului în sfârşit, pe mine mă treceau 
sudori reci, simţeam o durere imensă dar eram mulţumit, 
uşurat, îşi dăduseră seama de eroare, ce bucurie să te 
întorci pe lumea asta! 


În cele din urmă lumina îmi ajunse la ochi: o mână suavă 
mă atinse, un chip îngeresc se aplecă peste capul meu 
asudat: Nu vă faceţi griji, spuse apariţia angelică, blondă, 
îmbrăcată în alb. Nu sunt înger, dumneavoastră n-aţi murit, 
iar acesta nu-i un coşciug, ci un aparat de rezonanţă 
magnetică pentru a vedea posibilele leziuni ce ar fi putut să 
apară. După cum se pare nu-i nimic grav, dar va trebui să 
mai rămâneţi sub observaţie. 

Nici un os rupt? 

Escoriaţii generalizate. Dacă v-aş aduce o oglindă, v-aţi 
speria de cum arătaţi: dar asta va trece în câteva zile. 

Am încercat să mă ridic, dar ea m-a împiedicat cu 
blândeţe. Atunci am simţit o durere de cap îngrozitoare şi 
am gemut. 

— Aţi suferit un accident, e normal, nu credeţi? 

— Cred că mă amăgiţi, am zis eu cu greutate. Sunt adult, 
am trăit intens toată viaţa mea, pot să accept orice fără să 
intru în panică. Un vas de sânge în capul meu e gata să 
plesnească. 

Doi infirmieri au venit şi m-au aşezat pe o targa. Mi-am dat 
seama că aveam un aparat ortopedic în jurul gâtului. 

Cineva mi-a spus că aţi cerut să nu fiţi mişcat, spuse 
apariţia angelică. Foarte bună hotărâre. O să trebuiască să 
rămâneţi cu acest guleraş o vreme, dar dacă nu apare vreo 
surpriză neplăcută-nu putem prevedea niciodată toate 
consecinţele - în curând totul nu va fi altceva decât o 
sperietură zdravănă şi un noroc formidabil. 

Câtă vreme? Nu pot sta aici. 

N-am primit nici un răspuns. Marie mă aştepta zâmbitoare 
afară, lângă sala de radiologie - pesemne medicii îi 
spuseseră că în principiu nu era nimic grav. Şi-a trecut 
mâna peste părul meu, şi-a ascuns groaza pe care probabil 
că o simţea văzându-mă în halul acela. 

Micul alai mergea pe culoarul spitalului - ea, doi infirmieri 
care împingeau targa şi îngerul în alb. Capul mă durea din 
ce în ce mai tare. 


Soră, capul. 

Nu sunt soră, sunt medicul dumneavoastră deocamdată, 
aşteptăm să sosească medicul dumneavoastră personal. Cât 
priveşte capul, nu fiţi îngrijorat: la declanşarea 
mecanismului de apărare, organismul închide toate vasele 
de sânge în momentul unui accident, ca să evite 
sângerarea. Când simte că pericolul a trecut, vasele se 
deschid din nou/sângele curge iarăşi, şi asta doare. Nimic 
altceva. Oricum, dacă doriţi, vă pot da ceva ca să puteţi 
dormi. 

Am refuzat. Şi, ţâşnind parcă dintr-un colţ întunecat al 
sufletului, mi-am amintit de fraza pe care o auzisem cu o zi 
înainte: „Vocea spune că asta se va întâmpla la momentul 
potrivit”. 

N-avea de unde să ştie. Nu se putea ca tot ce se întâmpla 
la intersecţia dintre Saint-Germain şi Saint-Peres să fi fost 
rezultatul unei conspirații universale, a ceva predeterminat 
de zei, care probabil că erau prea ocupați cu îngrijirea 
acestei planete ajunse în condiţii atât de jalnice, pe cale de 
a fi distrusă, ca să lase totul baltă numai şi numai pentru a 
mă împiedica să ajung să-mi găsesc Zahirul. Tânărul nu 
avea cum să prevadă viitorul, numai dacă nu cumva. o fi 
auzit cu adevărat o voce, chiar o fi existând vreun plan, iar 
lucrurile s-ar dovedi cu mult mai complicate decât îmi 
închipuiam eu. 'loate astea începeau să fie prea mult pentru 
mine: zâmbetul Mariei, posibilitatea ca cineva să audă voci, 
durerea tot mai greu de suportat. 

— Doamnă doctor, m-am răzgândit: vreau să dorm, nu mai 
suport durerea. 

Ea spuse ceva unuia dintre infirmierii care împingeau 
targa, iar acesta ieşi şi se întoarse înainte chiar ca noi să fi 
ajuns în salon. Am simţit o înţepătură în braţ, şi imediat am 
adormit. 

Când m-am trezit, am vrut să ştiu exact ce s-a întâmplat, 
dacă femeia pe care o văzusem lângă mine scăpase, ce se 
întâmplase cu copilaşul ei. Marie mi-a spus că trebuia să mă 


odihnesc, dar dr. Louit, medicul şi prietenul meu, care 
sosise între timp, a considerat că nu era nici o problemă 
dacă mi se povestea. Fusesem lovit de o motocicletă: corpul 
pe care-l văzusem pe jos era al tânărului care o conducea şi 
care fusese adus la acelaşi spital şi avusese aceeaşi soartă 
ca şi mine - escoriaţii generale. Procesul-verbal al poliţiei 
făcut imediat după accident spunea clar că eu mă aflam în 
mijlocul străzii când s-a întâmplat accidentul, şi că astfel 
pusesem în pericol viaţa motociclistului. 

Adică, aparent, eu eram vinovat de tot, dar tânărul 
hotărâse să nu depună nici o plângere. Marie îl vizitase, au 
stat puţin de vorbă, a aflat că era imigrant şi muncea la 
negru, îi era frică să spună ceva la poliţie. A ieşit din spital 
după 24 de ore, fiindcă în momentul accidentului avea 
cască şi riscul de accident cerebral era minim. 

— Zici că a plecat după 24 de ore? Vrei să spui că sunt aici 
de mai mult de o zi? 

De trei. După ce ai ieşit de la rezonanţă magnetică, 
doctoriţa mi-a telefonat şi mi-a cerut permisiunea să te ţină 
sub sedative. Şi cum cred că eşti foarte tensionat, iritat, 
deprimat, am autorizat-o să facă asta. 

Şi acum ce urmează? 

În principiu, încă două zile de spital şi trei săptămâni cu 
aparatul ăsta la gât: cele 48 de ore critice au trecut deja. 
Dar şi aşa, o parte a corpului se poate revolta, şi atunci am 
avea o problemă. Dar e mai bine să nu ne gândim la asta 
decât dacă apare vreo urgenţă - nu merită să ne facem griji 
de pe acum. 

Adică mai există posibilitatea să mor? 

După cum bine ştii, noi, toţi, nu numai că putem, dar asta 
ni se şi întâmplă. 

Vreau să spun - încă mai pot să mor din cauza accidentului 
ăsta? 

Dr. Louit făcu o pauză. 

Da. Totdeauna există posibilitatea să se formeze un cheag 
pe care aparatele să nu reuşească să-l localizeze, care 


poate să se desprindă oricând şi să provoace o embolie. Sau 
ca o celulă să înnebunească şi să înceapă să formeze un 
cancer. 

Nu trebuia să faceţi asemenea comentarii, îl întrerupse 
Marie. 

Suntem prieteni de cinci ani. El m-a întrebat, iar eu îi 
răspund. Şi acum, vă rog să mă iertaţi, trebuie să mă întorc 
la cabinet. Medicina nu e cum vă închipuiţi voi. În lumea 
voastră, dacă un copil se duce să cumpere cinci mere, dar 
nu vine decât cu două, trageţi concluzia că le-a mâncat pe 
cele trei care lipsesc. În lumea mea, există şi alte 
posibilităţi: poate că le-a mâncat, dar poate că a fost jefuit, 
nu i-au mai ajuns banii să cumpere cinci, sau le-a pierdut pe 
drum, sau cuiva i-a fost foame şi ela hotărât să împartă 
fructele cu omul acela etc. În lumea mea, totul e posibil, 
totul e relativ. 

— Doctore, ce ştii despre epilepsie? 

Marie înţelese imediat că mă refeream la Mihail - şi firea 
ei dădu la iveală un dram de nemulţumire. Imediat spuse că 
ea trebuie să plece, fiindcă era aşteptată la filmări. 

Dar dr. Louit, deşi îşi strânsese deja lucrurile ca să plece, 
se opri ca să-mi răspundă. 

— Este vorba despre un exces de impulsuri electrice într-o 
anumită regiune a creierului, ceea ce provoacă convulsii de 
o gravitate mai mare sau mai mică. Nu există nici un studiu 
definitiv asupra chestiunii, se crede că o criză se 
declanşează atunci când persoana este foarte tensionată. 
Dar nu trebuie să-ţi faci griji: deşi boala poate declanşa 
primele ei simptome la orice vârstă, cu greu ar putea fi 
provocată de un accident de motocicletă. 

Şi care este cauza? 

Nu este specialitatea mea, dar mă pot informa dacă vrei. 

Da, vreau. Şi mai am o întrebare, dar te rog să nu crezi că 
e din cauza accidentului. Este posibil ca epilepticii să audă 
voci şi să aibă premoniţii? 

Ţi-a spus cineva că o să se întâmple accidentul ăsta? 


Nu chiar asta. Dar eu aşa am înţeles. 

lartă-mă, dar nu mai pot rămâne nici o clipă, o s-o iau şi pe 
Marie în taxi. Cât despre epilepsie, o să mă informez. 

În timpul celor două zile cât Marie s-a aflat departe, 
Zahirul a revenit la locul lui, cu toată sperietura pe care am 
tras-o cu accidentul. Eu ştiam că, în cazul în care băiatul s-a 
ţinut de cuvânt, acasă la mine exista un plic, cu adresa 
Estherei - dar acum eram speriat. 

Dacă Mihail a spus adevărul în ceea ce priveşte vocea? 

Am încercat să-mi amintesc detaliile: am coborât de pe 
trotuar, am aruncat automat o privire, am văzut o maşină, 
dar am văzut şi că era la o distanţă sigură pentru mine. Cu 
toate astea, am fost lovit de o motocicletă care poate 
încerca să depăşească maşina şi se afla în afara câmpului 
meu vizual. 

Cred în semne. După Drumul spre Santiago, totul se 
schimbase complet: tot ce-i nevoie să înveţi se află la 
vedere, este de ajuns să priveşti în jur cu respect şi atenţie 
pentru a descoperi unde doreşte Dumnezeu să te conducă 
şi care este cel mai potrivit pas pe care-l poţi face în 
următorul minut. Am mai învăţat şi să respect misterul: aşa 
cum spunea Einstein, Dumnezeu nu joacă zaruri cu 
Universul, totul este interconectat şi are un sens. Deşi acest 
sens rămâne mai tot timpul ascuns, ştim când suntem 
aproape de adevărata noastră misiune pe pământ, fiindcă 
atunci tot ce facem se molipseşte de energia entuziasmului. 

Dacă este, e-n regulă. Dacă nu este, mai bine schimbăm 
direcţia. 

Când ne aflăm pe drumul cel bun, urmăm semnele, dar din 
când în când mai facem şi un pas greşit, iar divinitatea ne 
vine în ajutor, împiedicându-ne să comitem ireparabilul. 
Oare accidentul meu a fost un semn? Oare Mihail, în ziua 
aceea, intuise un semn ce-mi era destinat? 

Am hotărât că răspunsul la această întrebare era „Da”. 

Şi poate tocmai de aceea - pentru că mi-am acceptat 
destinul şi m-am lăsat condus de o forţă superioară, am 


observat că în cursul acelei zile Zahirul începea să-şi piardă 
din putere. Ştiam că tot ce aveam de făcut era să deschid 
un plic, să citesc adresa şi să sun la soneria casei ei. 

Dar semnele arătau că nu era momentul. Dacă într-adevăr 
Esther era atât de importantă în viaţa mea cum îmi 
închipuiam, dacă ea continua să mă iubească (aşa cum 
spusese tânărul), de ce să forţez o situaţie care avea să mă 
determine să fac iarăşi aceleaşi greşeli din trecut? 

Cum să evit repetarea lor? 

Înţelegând mai bine cine eram, sau ce se schimbase, ori ce 
putea să provoace această întrerupere bruscă a unui destin 
marcat până atunci de bucurie. 

Era oare suficient? 

Nu, trebuia să aflu şi cine era Esther - prin ce 
transformări trecuse în toată perioada cât am fost 
împreună. 

Ar fi fost de-ajuns răspunsul la aceste două întrebări? 

Lipsea o a treia: de ce soarta ne unise? 

Având aşa de mult timp liber în salonul de spital, am făcut 
o trecere în revistă a întregii mele vieţi. Am căutat mereu 
aventura şi siguranţa în acelaşi timp - deşi ştiam că cele 
două lucruri nu se potriveau. Chiar dacă aveam 
certitudinea iubirii mele pentru Esther, mă îndrăgosteam 
cât ai clipi de alte femei, numai pentru că jocul seducţiei 
este cel mai interesant de pe lume. 

Am ştiut să-i arăt soţiei mele că o iubesc? Poate, un timp, 
dar în nici un caz totdeauna. De ce? Pentru că îmi 
închipuiam că nu era nevoie, ea trebuia să ştie, nu putea să- 
mi pună sentimentele la îndoială. 

Îmi amintesc, cu mulţi ani în urmă, că cineva m-a întrebat 
ce aveau în comun toate iubitele care trecuseră prin viaţa 
mea. Răspunsul a fost uşor: EU. Şi dându-mi seama de asta, 
am constatat cât timp pierdusem în căutarea persoanei 
potrivite - femeile se schimbau, eu rămâneam acelaşi şi nu 
mă alegeam cu nimic de pe urma traiului împreună. Am 
avut multe iubite, dar totdeauna am aşteptat persoana 


potrivită. Am avut controlul, am fost controlat, dar relaţia 
nu a depăşit acest stadiu - până ce a apărut Esther şi a 
răsturnat complet perspectiva. 

Mă gândeam la fosta mea soţie cu duioşie: nu mai apărea 
obsesia regăsirii, dorinţa de a şti de ce dispăruse fără 
explicaţii. Chiar dacă Timp de sfâşiat, timp de reparat 
reprezenta un adevărat tratat despre căsătoria mea, cartea 
confirma în primul rând că eu mă sondam pe mine însumi: 
sunt în stare să iubesc, să simt lipsa cuiva. Esther merita 
mult mai mult decât vorbe; chiar şi vorbele, simplele vorbe, 
nu fuseseră niciodată spuse cât timp fusesem împreună. 

Totdeauna trebuie să îţi dai seama când se încheie o etapă. 
Închizând cicluri, zăvorând porţi, terminând capitole - nu 
contează numele pe care i-l dăm, important e ca momentele 
încheiate ale vieţii să rămână în urmă. Încet, încet, am 
început să înţeleg că îmi era cu neputinţă să revin la cel 
care am fost cândva: cei doi ani, care înainte păreau un 
infern fără sfârşit, începeau acum să-şi arate adevărata lor 
semnificaţie. 

lar această semnificaţie trecea dincolo de căsătoria mea: 
orice bărbat, orice femeie sunt conectaţi la energia pe care 
mulţi o numesc iubire, dar care în realitate este materia 
primă din care a fost construit universul. Această energie 
nu poate fi manipulată, ea ne dirijează pe noi, discret, în ea 
stă toată experienţa noastră de viaţă. Când încercăm s-o 
orientăm spre ceea ce dorim noi, ajungem disperaţi, 
frustraţi, amăgiţi - pentru că ea e nesupusă şi neîmblânzită. 

Ne petrecem restul vieţii spunând că iubim pe nu ştiu cine 
sau nu ştiu ce, când în realitate suferim numai pentru că, în 
loc să acceptăm forţa ei, încercăm s-o reducem ca să încapă 
în lumea în care ne închipuim că trăim. 

Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât Zahirul îşi 
pierdea din forţă, cu atât mai mult mă apropiam eu de mine 
însumi. M-am pregătit pentru o muncă îndelungată, care 
avea să-mi ceară tăcere, meditaţie şi perseverenţă. 


Accidentul mă ajută să înţeleg că nu puteam forţa ceva 
pentru care încă nu sosise „timpul de reparat”. 

Mi-am adus aminte ce-mi spusese dr. Louit: după o traumă 
ca aceasta, moartea putea sosi în orice clipă. Dacă avea să 
fie aşa? Dacă peste zece minute inima mea încetează să mai 
bată? 

Un infirmier a intrat în salon ca să-mi servească cina şi eu 
l-am întrebat: 

— Te-ai gândit vreodată la propria înmormântare? 

— Nu vă faceţi griji, îmi răspunse el. O să supravieţuiţi, 
arătaţi mult mai bine azi. 

— Nu-mi fac griji. Şi ştiu că voi supravieţui, fiindcă mi-a 
spus 0 voce că aşa va fi. 

Am vorbit de „voce” dinadins, ca să-l provoc. El m-a privit 
neîncrezător, gândind că poate ar fi cazul să ceară un nou 
consult, şi să verifice dacă creierul meu nu fusese cumva 
afectat. 

Ştiu că voi supravieţui, am continuat. Poate o zi, un an, 
treizeci sau patruzeci de ani. Dar într-o bună zi, în ciuda 
tuturor cuceririlor ştiinţei, tot voi avea parte de o 
înmormântare. La asta mă gândeam acum, şi mi-ar plăcea 
să aflu dacă dumneata, vreodată, te-ai gândit la treaba asta. 

Niciodată. Şi nici nu vreau să mă gândesc; de altfel, lucrul 
care mă înspăimântă cel mai tare este chiar faptul că ştiu că 
într-o bună zi totul se va sfârşi. 

Că ne place ori ba, c-o acceptăm sau o respingem, aceasta 
este o realitate de care nimeni nu scapă. Ce-ai zice să stăm 
puţin de vorbă despre asta? 

— Trebuie să mă ocup şi de alţi pacienţi, spuse, lăsând 
mâncarea pe masă şi ieşind cât se putea de repede, ca şi 
cum încerca să fugă. Nu de mine, ci de cuvintele mele. 

Dacă infirmierul nu voia să vorbească despre aşa ceva, ce- 
ar fi să reflectez de unul singur la asta? Mi-am amintit de 
un poem pe care l-am învăţat în copilărie? 

Când nedorita omului sosi-va Poate că mă voi teme. Poate 
că voi zâmbi şi spune: 


Bună mi-a fost ziua, noaptea poate cobori. 

Va găsi câmpul lucrat, şi masa pusă, şi casa lună, şi fiece 
lucru la locul său. 

Mi-ar plăcea să fie adevărat: fiece lucru la locul său. Dar 
cum ar suna epitaful meu? Atât eu cât şi Esther ne 
făcuserăm testamentul şi, printre altele, aleseserăm 
incinerarea - cenuşa mea să fie răspândită de vânt în locul 
numit Cebreiro, pe drumul spre Santiago, iar cenuşa ei, 
peste apa mării. Aşa că n-o să avem celebra lespede cu 
inscripţie. 

Dar dacă aş putea alege o frază? Aş cere să fie gravat: „El 
a murit încă din timpul vieţii”. 

Ar putea părea un nonsens, dar cunoşteam deja mulţi 
oameni care încetaseră să trăiască deşi îşi continuau 
munca, mâncau, aveau activităţile sociale obişnuite. Făceau 
totul automat, fără să înţeleagă momentul magic pe care 
fiecare zi îl aduce cu sine, fără a se opri să mediteze asupra 
miracolului vieţii, fără să înţeleagă că minutul următor 
poate fi ultimul. 

Era inutil să încerc să-i explic asta infirmierului - mai ales 
că altcineva a venit să ia farfuria, cineva care a început să 
vorbească cu mine fără încetare, poate din ordinul vreunui 
medic. Voia să ştie dacă-mi aminteam cum mă numesc, dacă 
ştiam în ce an suntem, numele preşedintelui Statelor Unite 
şi alte întrebări care nu au sens decât atunci când suntem 
examinaţi ca să se dovedească sănătatea noastră mintală. 

Şi toate astea numai pentru că eu pusesem o întrebare pe 
care orice om trebuia să şi-o pună: Te-ai gândit vreodată la 
înmormântarea ta? Ştii că o să mori, mai devreme sau mai 
târziu? 

În noaptea aceea, am adormit zâmbind. Zahir era pe cale 
să dispară, Esther se întorcea, şi, dacă mi-ar fi fost scris să 
mor azi, în ciuda a tot ce mi se întâmplase în viaţă, în ciuda 
tuturor înfrângerilor mele, a dispariţiei femeii iubite, a 
nedreptăţilor pe care le suferisem sau pe care le 


provocasem cuiva, voi rămâne viu până în ultimul minut şi 
cu siguranţă voi putea afirma: 

Bună mi-a fost ziua, noaptea poate cobori. 

Două zile mai târziu, eram acasă. În timp ce Marie 
pregătea prânzul, am apucat să-mi arunc o privire peste 
corespondenţa care se strânsese. A sunat interfonul, era 
portarul care-mi spunea că plicul pe care-l aşteptam 
săptămâna trecută sosise şi trebuia să se afle pe masa mea. 

I-am mulţumit şi, contrar tuturor lucrurilor închipuite de 
mine înainte, nu m-am repezit să-l deschid. Am luat prânzul, 
am întrebat-o pe Marie despre filmările ei, ea m-a întrebat 
despre planurile mele - fiindcă, din pricina gulerului 
ortopedic, nu puteam să ies imediat. Îmi spuse că, dacă 
aveam nevoie, va rămâne cu mine cât era nevoie. 

Am o mică prezentare pentru un canal tv coreean, dar pot 
să o amân, sau pur şi simplu s-o refuz. Asta, fireşte, dacă ai 
nevoie de compania mea. 

Sigur că am şi sunt foarte mulţumit să aflu că poţi să stai 
pe-aproape. 

Cu un zâmbet larg, ea luă imediat telefonul, formă 
numărul impresarului ei şi-i ceru să-i schimbe 
angajamentele. Am auzit-o comentând: „nu spune că m-am 
îmbolnăvit, am o superstiție, de câte ori am folosit această 
scuză am ajuns să stau la pat; spune că trebuie să-l 
îngrijesc pe cel pe care-l iubesc”. 

Trebuia să iau o serie de măsuri urgente: interviuri care 
fuseseră amânate, invitaţii cărora trebuia să le răspund, 
cărţi de vizită cu mulţumiri pentru mai multe telefoane şi 
buchete de flori pe care le primisem, texte, prefețe, 
recomandări. Marie îşi petrecea toată ziua luând legătura 
cu agenta mea, reorganizându-mi agenda astfel încât să nu 
rămână nimeni fără răspuns. În fiecare seară cinam acasă, 
tăifăsuind când despre lucruri interesante, când despre 
banalităţi, ca în orice menaj. Şi în timpul uneia dintre aceste 
cine, după câteva pahare de vin, ea-mi spuse că mă 
schimbasem. 


Se pare că de când ai văzut moartea cu ochii ai revenit 
puţin la viaţă, zise ea. 

Aşa păţesc toţi care trec prin ce am trecut eu. 

Dar, dacă-mi dai voie - şi nu vreau să deschid discuţii, nici 
să provoc o criză de gelozie - de când ai venit acasă, n-ai 
pomenit de Esther. Asta s-a mai întâmplat o dată când ai 
terminat Timp de sfâşiat, timp de reparat: cartea a 
funcţionat ca un fel de terapie, care din nefericire a durat 
puţin. 

Vrei să spui că accidentul are consecinţe, că mi-a afectat 
cumva creierul? 

Deşi n-o spusesem pe un ton agresiv, ea preferă să 
schimbe vorba, şi începu să-mi povestească prin ce spaimă 
a trecut într-o călătorie cu elicopterul din Monaco, la 
Cannes. Noaptea, eram în pat şi făceam dragoste - cu mari 
dificultăţi din cauza gulerului meu ortopedic - dar era bine, 
făceam dragoste şi ne simţeam foarte apropiaţi unul de 
celălalt. 

Patru zile mai târziu, uriaşul morman de hârtii de pe masa 
mea dispăruse. Rămăsese numai un plic mare, alb, cu 
numele şi adresa mea. Marie mă întrebase dacă să-l 
deschidă, dar eu i-am spus că nu, că poate să mai aştepte. 

N-a mai întrebat nimic - poate era vorba despre informaţii 
privind conturile mele din bancă, sau de corespondenţă 
confidențială, vreo femeie îndrăgostită. Nici eu nu i-am 
explicat nimic, l-am luat de pe masă şi l-am pus între nişte 
cărţi. Dacă m-aş fi uitat tot timpul la el, Zahirul s-ar fi întors. 

Nici o clipă iubirea mea pentru Esther nu scăzuse; dar 
fiecare zi petrecută în spital mă făcuse să-mi amintesc ceva 
interesant: nu conversațiile noastre, ci momentele în care 
stăteam amândoi tăcuţi. Îmi aminteam ochii ei de fată 
entuziasmată de aventură, de femeie mândră de succesul 
soţului ei, de ziaristă interesată de fiecare temă despre care 
scria şi-începând dintr-o clipă anume - de soţie care părea 
să nu-şi mai afle locul în viaţa mea. Privirea asta plină de 
tristeţe începuse înainte de a cere să fie corespondent de 


război; se transforma în bucurie de fiecare dată când se 
întorcea de pe câmpul de luptă, dar dura puţine zile, iar 
apoi redevenea ceea ce fusese. 

Într-o seară a sunat telefonul. 

— E tânărul acela, spuse Marie dându-mi telefonul. 

La capătul firului am auzit vocea lui Mihail, mai întâi 
spunându-mi cât îi părea de rău pentru cele întâmplate şi 
apoi întrebându-mă dacă primisem plicul. 

Da, e aici. 

Şi vreţi să mergeţi în căutarea ei? 

Marie mă asculta, aşa că mi s-a părut mai potrivit să 
schimb vorba. 

Despre asta vorbim când ne vedem. 

Nu vă cer nimic, dar mi-aţi promis să mă ajutaţi. 

Şi îmi ţin promisiunile. Cum am stabilit, rămâne să ne 
vedem. 

El mi-a lăsat numărul de mobil, am închis şi am observat 
că Marie nu mai părea aceeaşi femeie. 

Aşadar, totul continuă ca înainte, a fost comentariul ei. 

Nu. Totul s-a schimbat. 

Ar fi trebuit să fiu mai explicit, să spun că încă mai 
simţeam dorinţa de a o vedea, că ştiam unde o puteam găsi. 
Când va suna ceasul voi lua un tren, un taxi, un avion, orice 
mijloc de transport, numai şi numai ca să ajung lângă ea. 
Dar asta însemna să o pierd pe femeia care se afla acum 
lângă mine, acceptând totul, făcând orice pentru a 
demonstra cât de important eram eu pentru ea. 

Un comportament laş, desigur. Mi-a fost ruşine de mine, 
dar aşa era viaţa şi, într-un fel pe care nu mi-l puteam 
explica prea bine, şi eu o iubeam pe Marie. 

Am tăcut, dar pentru că eu credeam în semne, când 
amintirea momentelor de tăcere alături de soţia mea a 
revenit - cu sau fără voci, cu sau fără explicaţii - am ştiut că 
nu sosise încă clipa revederii. Trebuia să las de-o parte 
toate conversațiile noastre şi să mă concentrez doar asupra 
tăcerilor, fiindcă ele mi-ar fi adus înţelegerea deplină a 


lumii în care lucrurile mergeau perfect şi mi-ar fi dezvăluit 
clipa în care totul a început să meargă prost. 

Marie stătea lângă mine şi mă privea. Puteam să trădez pe 
cineva care făcea totul pentru mine? Am început să mă simt 
prost, dar era imposibil să povestesc tot, doar dacă. doar 
dacă nu găseam o modalitate indirectă de a-i spune ce 
simţeam. 

— Marie, să presupunem că doi pompieri intră într-o 
pădure ca să stingă un mic foc. Când termină şi ies, 
îndreptându-se spre malul unui pârâu, unul dintre ei are 
faţa plină de funingine, iar celălalt este absolut curat. 
Întreb: care dintre ei îşi va spăla faţa? 

— Întrebare fără rost: evident, cel care e plin de funingine. 
Greşit: cel care are faţa murdară, îl va privi pe celălalt şi 
va crede că arată la fel ca el. Şi invers: cel cu faţa curată îşi 
va vedea tovarăşul plin de funingine şi-şi va spune: şi eu 

sunt murdar, trebuie să mă spăl. 

Ce vrei să spui? 

Vreau să spun că în timpul petrecut la spital am înţeles că 
m-am căutat totdeauna pe mine în femeile pe care le-am 
iubit. Le priveam chipul curat, frumos, şi mă vedeam 
reflectat în el. Pe de altă parte, ele mă priveau, vedeau 
cenuşa de pe faţa mea şi, oricât de inteligente şi de sigure 
ar fi fost, ajungeau să se vadă şi ele reflectate de mine şi se 
considerau mai rele decât erau. Te rog, nu lăsa să se 
întâmple la fel şi cu tine. 

Mi-ar fi plăcut să adaug: asta s-a petrecut cu Esther. Dar 
n-am înţeles decât atunci când mi-am amintit cum s-a 
schimbat privirea ei. Eu totdeauna absorbeam lumina, 
energia ei, care mă făcea fericit, în stare să-mi continui 
drumul. Ea mă privea, se simţea urâtă, micşorată, pentru că 
pe măsură ce au trecut anii, cariera mea - acea carieră pe 
care ea a ajutat-o aşa de mult să devină realitate - împingea 
relaţia noastră pe planul al doilea. 

Dar pentru a o revedea, trebuia să fac în aşa fel încât faţa 
mea să fie la fel de curată ca şi a ei. Înainte de a mă întâlni 


cu ea, trebuia să mă întâlnesc cu mine însumi. 

Firul Ariadnei «Mă nasc într-un sătuc, la câţiva kilometri 
distantă de unul ceva mai mare, unde există o scoală şi o 
casă memorială a unui poet care trăise acolo cu mulţi ani în 
urmă. Tatăl meu are aproape şaptezeci de ani, iar mama, 
douăzeci şi cinci. Nu se cunoşteau de mult, când el, venind 
din Rusia ca să vândă covoare, a întâlnit-o şi s-a hotărât să 
lase totul ca să rămână cu ea. Putea să-i fie fiică, dar de fapt 
se purta cu el ca o mamă, îl ajuta să adoarmă - lucru care 
nu-i mai reuşise cum trebuie de la 17 ani, când a fost trimis 
să lupte împotriva nemților la Stalingrad, una dintre cele 
mai lungi şi mai cumplite bătălii din Al Doilea Război 
Mondial. Din batalionul lui de trei mii de oameni au 
supravieţuit doar trei.» 

E curios că nu foloseşte timpul trecut: „m-am născut într- 
un sătuc”. Totul pare să se petreacă aici şi acum. 

«Taică-meu la Stalingrad: pe când el şi cel mai bun prieten 
al lui, şi acela tot un puştan, se întorceau dintr-o expediţie 
de recunoaştere sunt surprinşi de un schimb de focuri. Se 
ascund într-o adâncitură provocată de explozia unei bombe 
şi stau acolo două zile fără mâncare, fără apă, fără căldură, 
culcaţi în noroi şi zăpadă. Li pot auzi pe ruşi vorbind într-o 
clădire alăturată, ştiu că trebuie să ajungă acolo, dar tirul 
nu conteneşte, mirosul de sânge umple aerul, răniții strigă 
zi şi noapte după ajutor. Deodată, linişte. Prietenul tatălui 
meu, crezând că germanii s-au retras, se ridică. Tata 
încearcă să-l prindă de picioare, îi strigă „jos!” Dar e prea 
târziu - un glonţ i-a străpuns craniul. 

Mai trec două zile, taică-meu e singur cu cadavrul 
prietenului lângă el. Spune întruna „jos!”, fără a se putea 
opri. În sfârşit e salvat de cineva şi dus în clădire. Nu există 
mâncare, numai muniţie şi ţigări. Mănâncă foi de tutun. 
După o săptămână încep să mănânce din carnea tovarăşilor 
morţi şi congelaţi. Mai soseşte un altreilea batalion, 
deschizându-şi drum cu armele, supraviețuitorii sunt 
salvaţi, răniții îngrijiţi şi apoi se întorc pe front în linia întâi 


- Stalingradul nu poate cădea, în joc e viitorul Rusiei. După 
patru luni de lupte crâncene, canibalism, picioare şi mâini 
amputate din cauza degerăturilor, în sfârşit nemţii se 
predau - e începutul sfârşitului lui Hitler şi al celui de-al III- 
lea Reich. Tatăl meu se întoarce pe jos în satul lui, aflat la 
aproape o mie de kilometri distanţă de Stalingrad. 
Descoperă că nu mai are somn - îl visează în fiecare noapte 
pe tovarăşul care ar fi putut scăpa. 

După doi ani, se termină războiul. Primeşte o medalie, dar 
nu găseşte de lucru. Participă la comemorări, dar abia dacă 
are ce mânca. Este considerat unul dintre eroii 
Stalingradului, dar o duce de azi pe mâine, făcând mici 
treburi pentru care primeşte câţiva bănuţi. Într-o zi, cineva 
îi oferă slujba de vânzător de covoare. Cum nu poate dormi, 
călătoreşte numai noaptea, cunoaşte contrabandişti, le 
câştigă încrederea, iar banii încep să curgă. 

E descoperit de guvernul comunist care-l acuză de 
legături cu criminalii şi, cu toate că era erou de război, 
petrece zece ani în Siberia ca „trădător al poporului”. 
Bătrân acum, este eliberat, şi singurul lucru pe care ştie să- 
l facă e să vândă covoare. Reuşeşte să-şi restabilească 
vechile contacte, cineva îi dă să vândă câteva covoare, dar 
nimeni nu vrea să cumpere: vremurile sunt grele. Se 
hotărăşte să plece în lume, cere de pomană pe drum, 
ajunge în Kazahstan. 

Este bătrân, singur şi trebuie să lucreze ca să mănânce. 
Ziua face mici treburi gospodăreşti, noaptea doarme foarte 
puţin, se trezeşte mereu strigând: „jos!”. Ciudat, după tot 
ce i s-a întâmplat, cu toată insomnia, lipsa de hrană, 
frustrările şi excesele fizice, cu toate ţigările fumate, atunci 
când le avea, are o sănătate de fier. 

Într-un cătun, întâlneşte o fată. Ea stă cu părinţii, îl duce la 
ai ei - tradiţia ospitalităţii este cel mai de seamă lucru în 
regiunea aceea. Îi dau un loc să doarmă în camera de 
oaspeţi, dar se trezesc toţi speriaţi de strigătele „jos!”. Fata 


vine la el, îi spune o rugăciune, îi trece mâna peste frunte 
şi, pentru prima oară după zeci de ani, el adoarme liniştit. 

A doua zi, ea-i spune că a avut un vis când era mică -un 
bărbat foarte bătrân avea să-i dăruiască un copil. A aşteptat 
ani şi ani, a avut câţiva pretendenți, dar totdeauna au 
dezamăgit-o. Părinţii erau foarte îngrijoraţi, nu voiau să-o 
vadă pe singura lor fiică ajunsă fată bătrână şi respinsă de 
comunitate. 

Îl întreabă dacă vrea să se căsătorească cu ea. El e foarte 
surprins, are vârsta la care i-ar putea fi nepoată, nu 
răspunde nimic. Când apune soarele, în camera cea mică de 
oaspeţi a familiei, ea îi cere să o lase să ţină mâna pe 
fruntea lui înainte de a adormi. El reuşeşte să aibă încă o 
noapte liniştită. 

Discuţia despre căsătorie se reia a doua zi, de data asta în 
faţa părinţilor, care par să fie de acord cu toate, câtă vreme 
fata lor îşi caută soţ e foarte bine, căci nu va mai fi motiv de 
ruşine pentru familie. Răspândesc povestea unui bătrân 
care a venit de departe, un comerciant de covoare putred 
de bogat, obosit să trăiască în lux şi huzur şi care a lăsat 
totul şi-a pornit în căutarea aventurii. Oamenii rămân cu 
gura căscată, se gândesc la dote fabuloase, conturi bancare 
uriaşe, şi cum de are mama mea aşa un noroc să 
întâlnească pe cineva care în sfârşit o să o ducă departe de 
fundul acela de lume. Tatăl meu ascultă toate aceste poveşti 
cu un amestec de uimire şi surprindere, înţelege că a trăit 
singur atâţia ani, a călătorit, a suferit, nu şi-a mai revăzut 
familia şi că pentru prima oară în viaţă poate avea un 
cămin. Acceptă propunerea, intră în jocul minciunii despre 
trecutul lui şi se căsătoresc după obiceiurile musulmane. 
Două luni mai târziu, ea rămâne gravidă cu mine. Trăiesc 
lângă tatăl meu până la şapte ani: el dormea bine, muncea 
la câmp, vâna, vorbea cu oamenii din sat despre 
pământurile şi averile lui, o privea pe mama ca şi cum ar fi 
fost singurul lucru minunat care i s-a întâmplat în viaţă. Eu 
cred că sunt fiul unui om avut, dar într-o noapte, la gura 


sobei, el îmi povesteşte trecutul lui, motivul căsătoriei, şi-mi 
cere să păstrez secretul. Îmi spune că va muri curând - 
ceea ce se întâmplă patru luni mai târziu. Îşi dă ultima 
suflare în braţele mamei, surâzător, ca şi cum toate 
tragediile existenţei lui n-ar fi însemnat nimic. Moare 
fericit.» 

Mihail îşi deapănă povestea într-o noapte de primăvară, 
foarte rece, dar desigur, nu aşa de îngheţată ca la 
Stalingrad, unde temperatura poate scădea pană la —35*C. 
Stăm laolaltă cu cerşetori care se încălzesc în jurul unui foc 
improvizat. Venisem după două telefoane de-ale lui, 
îndeplinindu-mi o parte din promisiune. În timpul discuţiei 
nu m-a întrebat nimic despre plicul lăsat la mine acasă, ca şi 
cum ar fi ştiut - poate de la „voce” - că eu hotărâsem până 
la urmă să mă iau după semne, să las lucrurile să se 
petreacă la vremea lor, şi astfel să mă eliberez de Zahir. 

Când mi-a cerut să-l întâlnesc într-una dintre cele mai 
violente suburbii ale Parisului, m-am speriat, în mod normal 
aş fi spus că aveam mult de lucru, sau aş fi încercat să-l 
conving că era mult mai bine să mergem la un bar, unde am 
fi putut discuta confortabil lucruri importante. Bineînţeles, 
mă temeam încă de-o altă criză de epilepsie de faţă cu alţi 
oameni, dar acum ştiam ce trebuie să fac şi preferam asta 
în locul riscului de a fi tâlhărit, când aveam guler ortopedic 
şi nici o posibilitate să mă apăr. 

Mihail a insistat: era important să mă întâlnesc cu 
cerşetorii, ei făceau parte din viaţa lui, precum şi din viaţa 
Estherei. La spital, înţelesesem că ceva era greşit în viaţa 
mea şi că trebuia să mă schimb foarte repede. 

Ce trebuia să fac pentru asta? 

Tot felul de lucruri. Cum ar fi să merg prin locuri 
periculoase sau să mă întâlnesc cu marginalizaţi. 

Legenda spune că un erou grec, Tezeu, intră într-un 
labirint pentru a ucide un monstru. Iubita lui, Ariadna, îi dă 
capătul unui fir, pentru ca el să desfăşoare ghemul puţin 
câte puţin şi să nu piardă drumul la întoarcere. Stând între 


acei oameni, ascultând o istorisire, mi-am dat seama că de 
mult nu mai simţisem ceva asemănător - gustul pentru 
necunoscut, pentru aventură. Cine ştie, poate că firul 
Ariadnei mă aştepta în locurile pe care nu le-aş fi vizitat 
niciodată dacă n-aş fi fost absolut convins că trebuia să fac 
un efort uriaş, copleşitor, pentru a-mi schimba povestea şi 
viaţa dimpreună. 

Mihail continuă - şi am văzut că tot grupul era atent la ce 
spunea: nu întotdeauna cele mai reuşite întâlniri au loc în 
jurul meselor elegante, în restaurante cu încălzire centrală 
în funcţiune. 

«În fiecare zi trebuie să merg pe jos vreo oră până la locul 
unde învăţ. Privesc femeile care se duc după apă, stepa 
nesfârşită, soldaţii ruşi care trec în lungi convoaie, munţii 
înzăpeziţi care, mi se spune, ascund o ţară uriaşă: China. 
Satul are o casă memorială dedicată poetului ei, o moschee, 
şcoala, trei sau patru străduţe. Învăţăm că există un vis, un 
ideal: trebuie să luptăm pentru victoria comunismului şi 
pentru egalitatea între toate fiinţele omeneşti. Nu cred în 
acest vis, pentru că până şi în locul acesta prăpădit există 
diferenţe uriaşe - reprezentanţii partidului comunist sunt 
deasupra tuturor, iar din când în când se duc la oraşul cel 
mare, Alma Ata, şi se întorc încărcaţi cu pachete cu 
mâncăruri alese, cu cadouri pentru copiii lor, cu haine 
scumpe. 

Într-o seară, întorcându-mă acasă, simt un vânt puternic, 
văd lumini în jurul meu şi-mi pierd cunoştinţa pentru câteva 
clipe. Când mă trezesc, sunt întins pe jos şi o fetiţă 
învăluită-ntr-o lumină albă, îmbrăcată-n haine albe prinse 
cu o centură albastră, pluteşte în aer. Îmi zâmbeşte, nu 
spune nimic şi dispare. 

Mă ridic în grabă, o-ntrerup pe mama din treburile ei şi-i 
spun păţania. Ea se sperie foarte tare şi-mi cere să nu mai 
povestesc nimănui acea-ntâmplare. Îmi explică - atât câti 
se poate explica unui puştan de opt ani ceva aşa de 
complicat - că nu este decât o halucinație. Eu insist că am 


văzut-o pe copilă, aproape că pot s-o descriu în amănunt. 
Adaug că nu mi-a fost frică şi că am venit în fugă pentru ca 
ea să afle repede ce mi se întâmplase. 

A doua zi, când m-am întors de la şcoală, am căutat-o pe 
fată, dar ea nu era acolo. Nu se mai întâmplă nimic timp de 
o săptămână, şi încep să cred că mama a avut dreptate: 
probabil că am adormit fără să vreau şi am visat toate acele 
lucruri. 

Totuşi, altă dată mergând spre şcoală dis-de-dimineaţă, o 
văd iar pe copilă plutind în aer, cu lumina albă învăluind-o: 
n-am mai căzut, nici n-am mai văzut lumini. Ne-am uitat o 
vreme unul la celălalt, ea mi-a zâmbit, eu i-am întors 
zâmbetul, am întrebat-o cum o cheamă, dar nu mi-a 
răspuns. Când ajung la şcoală, îmi întreb colegii dacă au 
văzut vreodată vreo fată plutind în aer. Toţi râd de mine. 

În timpul orei, sunt chemat în cabinetul directorului, îmi 
spune că probabil am o problemă psihică - nu există viziuni: 
lumea nu este decât realitatea pe care o vedem, iar religia a 
fost inventată ca să înşele poporul. Întreb atunci ce-i cu 
moscheea din oraş; îmi spune că cei care o frecventează nu 
sunt decât nişte bătrâni superstiţioşi, oameni ignoranţi, fără 
ocupaţie, incapabili să ajute la reconstrucţia lumii socialiste. 
Şi mă ameninţă: dacă mai povestesc acele lucruri, voi fi 
exmatriculat. Mă sperii, îi cer să nu-i spună nimic mamei; el 
promite să n-o facă, dacă şi eu le voi zice colegilor mei că 
am inventat povestea. 

EI şi-a ţinut promisiunea lui, eu pe a mea. Prietenii mei n- 
au dat prea multă importanţă poveştii, nici măcar nu mi-au 
cerut să-i duc la locul unde apărea fata. Dar din ziua aceea, 
o lună întreagă ea a continuat să-mi apară. Uneori leşinam, 
alteori nu se întâmpla nimic. Nu vorbeam, stăteam doar 
împreună cât timp hotăra ea să rămână cu mine. Mama 
începe să se neliniştească, nu mai ajungeam acasă la 
aceeaşi oră. Într-o noapte mă obligă să-i spun ce făceam 
între şcoală şi casă: eu îi repet povestea cu fata. 


Spre surprinderea mea, în loc să mă certe iar, ea îmi 
spune că va merge cu mine până la locul acela. A doua zi, 
ne trezim dis-de-dimineaţă, ne ducem acolo, fetiţa apare, 
dar ea nu o poate vedea. Mama îmi cere s-o întreb despre 
tata. Nu înţeleg întrebarea, dar fac ce-mi cere: şi atunci, 
pentru prima oară, aud „vocea”. Fetiţa nu-şi mişcă buzele, 
dar ştiu că-mi vorbeşte: îmi spune că tata e foarte bine, ne 
apără, şi că suferinţa pe care a pătimit-o pe pământ este 
acum răsplătită. Îmi propune să-i spun mamei despre 
povestea cu godinul. Îi repet ce aud de la voce, iar ea 
începe să plângă, îmi zice că tatei îi plăcea să aibă un godin 
lângă el, din cauza frigului pe care îl îndurase în război. 
Fetiţa îi cere ca data viitoare când va trece pe aici să lege 
într-un arbust o panglică pe care să scrie o dorinţă. 

Viziunile au continuat tot anul. Mama le povesteşte 
prietenelor ei de încredere, care spun altor prietene, şi 
arbustul se umple de panglici. Totul în cel mai mare secret: 
femeile întreabă despre persoane iubite care au dispărut, 
eu ascult răspunsul „vocii” şi le transmit mesajele. În 
majoritatea cazurilor, totul se petrece la fel - de două ori 
însă fetiţa „cere” ca grupul să se ducă până la dealul din 
apropiere şi, la răsăritul soarelui, să spună în gând o 
rugăciune pentru sufletul acelor oameni. Femeile îmi 
povestesc că de câte ori intru în transă mă prăbuşesc şi 
spun lucruri fără sens - niciodată nu reuşesc să-mi 
amintesc. Ştiu doar când se apropie transa: simt un vânt 
fierbinte şi văd nişte sfere de lumină în jurul meu. 

Într-o zi, pe când conduc un grup la întâlnirea cu fetiţa, 
suntem opriţi de un cordon de poliţişti. Femeile 
protestează, strigă, dar nu reuşim să trecem. Mă 
escortează până la şcoală, unde directorul îmi spune că 
tocmai am fost exmatriculat pentru că am provocat o 
revoltă şi am încurajat superstiţia. 

La întoarcere, văd arbustul distrus, iar panglicile aruncate 
pe jos. Mă aşez acolo singur şi plâng, pentru că acelea au 
fost cele mai frumoase momente din viaţa mea. Şi, în clipa 


aceea, fetiţa apare din nou. Îmi spune să nu-mi fac griji, că 
totul era deja scris, inclusiv distrugerea arbustului. Şi că, 
din acel moment, ea mă va însoţi câte zile voi avea şi-mi va 
spune mereu ce trebuie să fac. 

Şi nu ţi-a spus niciodată cum o cheamă? întreabă un 
cerşetor. 

Niciodată. Dar n-are importanţă: eu ştiu când îmi 
vorbeşte. 

Am putea afla şi noi, acum, câte ceva despre morţii noştri? 

Nu. Asta se putea doar atunci, acum misiunea mea este 
alta. Pot continua povestirea? 

Trebuie s-o continui, spun eu. Dar mai întâi vreau să ştiu 
un lucru. În sud-vestul Franţei există un loc care se 
numeşte Lourdes; cu mult timp în urmă, o păstoriţă a văzut 
o fetiţă care pare să corespundă cu viziunea dumitale. 

Vă înşelaţi, comentează un cerşetor bătrân, cu un picior 
de metal. Păstoriţa aceea, care se numeşte Bernadette, a 
văzut-o pe Fecioara Maria. 

Întrucât am scris o carte despre viziuni, a trebuit să 
studiez cu multă grijă chestiunea aceasta, îi răspund. Am 
citit tot ce s-a publicat la sfârşitul secolului XIX, am avut 
acces la numeroasele depoziţii făcute de Bernadette la 
poliţie, la biserică, pentru oamenii de ştiinţă. Nici o clipă ea 
nu afirmă că a văzut o femeie: insistă că era o copilă. A 
repetat povestea aceasta toată viaţa ei, s-a necăjit foarte 
rău când au pus statuia în grotă; a spus că nu semăna deloc 
cu viziunea - ea văzuse o copilă, nu o femeie. Dar şi aşa, 
Biserica a pus stăpânire pe legendă, pe viziuni, pe locul 
apariţiilor, a transformat apariţia în Mama lui Isus, iar 
adevărul a fost uitat; o minciună repetată de multe ori 
ajunge să convingă pe toată lumea. Singura diferenţă este 
că acea „mică fetiţă” - cum insista să-i spună Bernadette - 
şi-a rostit numele. 

Şi care era acesta? întreabă Mihail. 

„Eu sunt Imaculata Concepţie”. Nu este un nume ca 
Beatriz, Maria, Isabelle. Ea se descrie ca un fapt, ca o 


reuşită, ca o întâmplare pe care am putea s-o traducem 
prin „eu sunt născuta fără sex”. Te rog, continuă povestirea. 

Înainte să continue, pot să vă întreb ceva? spune un 
cerşetor care pare să fie cam de vârsta mea. Spuneţi că aţi 
scris o carte: cum îi zice? 

Am scris mai multe. 

Şi-i spun titlul cărţii în care vorbesc despre povestea 
Bernadettei şi a viziunii ei. 

Deci sunteţi soţul ziaristei? 

Sunteţi soţul Estherei? se holbează la mine o cerşetoare 
cu hainele în dezordine, cu pălărie verde şi taior purpuriu. 

Nu ştiu ce să le răspund. 

— De ce n-a mai trecut pe-aici? întreabă altul. Sper că n-a 
murit! 'Trăia numai în locuri periculoase, i-am spus de 
nenumărate ori să se oprească! Uită-te numai la ce a putut 
să-mi dea! 

Şi arată acelaşi petic pătat de sânge: o parte din cămaşa 
soldatului mort. 

N-a murit, îi răspund eu. Dar mă miră că a venit pe aici. 

De ce? Pentru că suntem altfel? 

Nu m-aţi înţeles: nu vă judec. Mă surprinde, sunt bucuros 
să aflu acest lucru. 

Dar vodca menită să alunge frigul îşi face efectul asupra 
noastră a tuturor. 

— Sunteţi ironic, îmi spune un bărbat puternic, cu plete şi 
cu barba de câteva zile. Plecaţi de aici, dacă credeţi că vă 
aflaţi într-o companie aşa de proastă. 

Dar băusem şi eu, aşa că aveam curaj. 

Cine sunteţi voi? Ce viaţă e asta pe care aţi ales-o? Sunteţi 
sănătoşi, puteţi munci, dar vă place să staţi degeaba! 

Suntem oameni care au ales să rămână pe dinafară, 
pricepi? În afara lumii ăsteia care se prăbuşeşte bucată cu 
bucată, separați de oamenii care trăiesc cu frica de-a nu 
pierde ceva, de oamenii care trec pe stradă ca şi cum totul 
ar merge ca pe roate, deşi totul merge aşa de rău, 
îngrozitor de rău! Dumneata nu cerşeşti? Nu ceri de 


pomană pentru patronul dumitale, pentru proprietarul 
imobilului unde stai? 

— Dumitale nu ţi-e ruşine să-ţi iroseşti viaţa? întreabă 
femeia în purpuriu. 

— Cine a zis că-mi irosesc viaţa? Fac ce vreau! Matahala 
interveni: 

— Şi ce vrei matale? Să trăieşti în vârful lumii? Cine ne 
garantează că muntele e mai bun decât câmpia? Crezi că 
nu ştim să trăim, nu-i aşa? Află că nevasta dumitale 
înţelegea că noi ştim la per-fec-ţi-e ce vrem de la viaţă! Ştii 
ce vrem? Pace! Şi timp liber! Şi să nu fim obligaţi să ne 
luăm după modă - aici noi ne facem propriile noastre 
modele. Bem când avem chef, dormim unde credem că-i 
mai bine! Niciunul dintre noi nu a ales sclavia, şi suntem 
foarte mândri de asta, deşi domniile voastre cred că suntem 
nişte bieţi amărâţi! 

Glasurile începeau să fie agresive. Mihail le întrerupe: 

Vreţi să ascultați restul povestirii mele, sau vreţi să plecăm 
chiar acum? 

Păi el ne critică! comentează cel cu piciorul de metal. A 
venit aici ca să ne judece, parcă ar fi Dumnezeu! 

Se mai aud câteva mormăieli, cineva mă bate pe umăr, îi 
dau o ţigară, carafa de vodcă ajunge din nou la mine. 
Spiritele se liniştesc încet-încet, eu continui să fiu surprins 
şi şocat de faptul că acei oameni o cunoscuseră pe Esther - 
după cum se vedea, o cunoşteau mai bine decât mine, 
dobândiseră o bucată de pânză pătată de sânge. 

Mihail îşi continuă istorisirea: «Acum nu mai aveam unde- 
nvăţa şi eram prea mic ca să îngrijesc de cai, mândria 
regiunii şi a părinţilor noştri, aşa că plec să lucrez ca 
cioban. În prima săptămână, îmi moare o oaie, şi umblă 
zvonul că sunt un copil blestemat, fiul unui bărbat care 
venise de departe, îi promisese mamei bogății şi până la 
urmă ne lăsase săraci lipiţi. Deşi comuniştii garantau că 
religia era doar un mod de a da celor disperaţi speranţe 
false, deşi toţi acolo crescuseră cu certitudinea că nu există 


decât realitatea palpabilă şi că tot ce nu se poate vedea este 
doar rodul imaginaţiei omului, tradiţiile străvechi 
rămăseseră neatinse şi trecuseră din gură în gură de la o 
generaţie la alta. 

După distrugerea copăcelului nu mai pot vedea copila, 
însă îi aud vocea; îi cer să mă ajute să păzesc turmele, ea-mi 
spune să am răbdare, că vor veni timpuri grele, dar că 
înainte să împlinesc 22 de ani o femeie va veni de departe şi 
mă va duce să cunosc lumea. Îmi spune şi că am o misiune 
de îndeplinit, iar această misiune e să ajut la răspândirea 
adevăratei energii a iubirii pe faţa pământului. 

Stăpânul oilor este influenţat de zvonurile care circulă 
mereu tot mai apăsat - iar cei care îi povestesc toate astea, 
cei care încearcă să-mi distrugă viaţa sunt tocmai aceia pe 
care copila i-a ajutat tot timpul anului. Într-o zi, se 
hotărăşte să se ducă la biroul partidului comunist din satul 
vecin şi află că atât eu cât şi mama suntem consideraţi 
duşmanii poporului. Sunt dat afară imediat. Dar asta nu ne 
afectează viaţa prea tare, fiindcă mama lucrează ca 
brodeză într-o fabrică din cel mai mare oraş al regiunii; 
acolo nimeni nu ştie că suntem duşmanii poporului şi ai 
clasei muncitoare, tot ce doresc directorii fabricii este ca ea 
să continue să producă broderii de dimineaţă până seara. 

Fiindcă am tot timpul din lume, hoinăresc prin stepă, 
însoțesc vânătorii —: care cunosc şi ei povestea mea, dar 
îmi atribuie puteri magice, fiindcă totdeauna găsesc vulpi 
când sunt eu pe-aproape. Îmi petrec zile întregi în casa 
memorială a poetului, privindu-i lucrurile, citindu-i cărţile, 
ascultându-i pe cei ce veneau aici să-i recite versurile. Din 
când în când simt vântul, văd luminile, cad la pământ - şi-n 
asemenea momente vocea îmi spune lucruri destul de 
concrete, cum ar fi perioadele de secetă, molimele care 
ameninţă animalele, venirea negustorilor. Eu nu spun 
nimănui, cu excepţia mamei, care este tot mai îndurerată şi- 
ngrijorată. 


La un moment dat, trece un doctor prin regiune şi ea mă 
duce la o consultaţie; după ce ascultă cu atenţie toată 
povestea mea, ia notițe, se uită în ochii mei cu un aparat, 
îmi ascultă bătăile inimii, îmi ciocăneşte genunchiul şi-mi 
pune diagnosticul de epilepsie, nu mai ştiu de care-anume. 
Spune că nu e contagios, crizele se vor rări odată cu vârsta. 

Eu ştiu că nu e vorba de nici o boală; dar mă prefac că da, 
cred, ca s-o liniştesc pe mama. Directorului casei 
memoriale, care vede cu câtă disperare vreau să-nvăţ, i se 
face milă şi începe să-i înlocuiască pe profesorii de la 
şcoală: învăţ geografie, literatură. Învăţ lucrul care va fi cel 
mai important în viaţa mea: să vorbesc englezeşte. Într-o 
seară, vocea îmi cere să-i spun directorului că peste puţin 
timp va ocupa o funcţie importantă. Când îi spun asta, nu 
aud decât un râs timid şi un răspuns precis: nu se poate, 
sub nici o formă, pentru că niciodată nu s-a înscris în 
partidul comunist: e musulman convins. 

Am cincisprezece ani. La două luni după discuţia noastră, 
simt că ceva nou se petrece în regiune: vechii funcţionari 
publici, mereu atât de aroganţi, devin mai amabili ca 
niciodată şi încep să mă-ntrebe dacă nu vreau să mă întorc 
la studii. Mari convoaie militare ruseşti se îndreptau spre 
frontieră. Într-o seară, în timp ce studiam la biroul care-i 
aparținuse poetului, directorul intră în fugă, mă priveşte cu 
spaimă şi cam jenat: spune că ultimul lucru care se putea 
petrece pe lume - colapsul regimului comunist - are loc 
acum fulgerător. Vechile republici sovietice deveneau 
republici independente, ştirile care soseau de la Alma Ata 
vorbeau despre formarea unui nou guvern, iar el fusese 
desemnat să guverneze provincia! 

În loc să mă îmbrăţişeze şi să fie mulţumit, el mă întreabă 
cum de am ştiut că o să se întâmple asta: auzisem pe cineva 
spunând ceva? Fusesem angajat de serviciile secrete ca să-l 
spionez, fiindcă el nu făcea parte din partid? Sau - ceea ce 
era cel mai rău dintre toate - într-un moment al vieţii mele, 
făcusem un pact cu diavolul? 


Îi răspund că-mi ştie povestea: apariţiile copilei, vocea, 
crizele care mă făceau să aud lucruri pe care alţii nu le 
puteau auzi. Îmi răspunde că toate astea nu sunt decât 
boală; nu exista decât un profet, Mahomed, şi tot ceea ce 
trebuia să fie spus fusese revelat. Dar, în ciuda acestor 
lucruri, continuă el, diavolul rămăsese pe această lume şi 
folosea tot felul de artificii - inclusiv pretinsa capacitate de 
a vedea viitorul - pentru a-i înşela pe cei slabi şi a-i 
îndepărta pe oameni de la adevărata credinţă. Îmi dăduse o 
slujbă pentru că Islamul cere ca oamenii să fie caritabili, 
dar acum se caia amarnic: eram fie instrumentul serviciilor 
secrete, fie trimisul diavolului. 

Sunt dat afară imediat. 

Vremurile, care nici înainte nu erau uşoare, au devenit 
acum şi mai grele. Fabrica de confecţii pentru care lucrează 
mama, şi care înainte era a guvernului, trece în mâinile 
particularilor - noii stăpâni au alte idei, restructurează 
proiectul şi o trec în şomaj. După două luni nu mai avem cu 
ce ne duce traiul, singurul lucru care ne rămâne de făcut 
este să părăsim satul în care mama îşi petrecuse toată viaţa 
şi să plecăm în căutare de lucru. 

Bunicii refuză să plece; preferă să moară de foame decât 
să lase pământul unde se născuseră şi unde-şi petrecuseră 
viaţa. Eu şi mama plecăm la Alma Ata şi cunosc primul oraş 
mare: mă impresionează maşinile, clădirile uriaşe, 
reclamele luminoase, scările rulante şi - mai ales - 
telefericul de oraş7. Mămica obţine un post de vânzătoare 
într-un magazin, eu lucrez ca ajutor de mecanic la o 
benzinărie. O mare parte din banii câştigaţi o trimitem 
bunicilor, dar ne rămân suficienţi să mâncăm şi să vedem ce 
n-am văzut niciodată: cinema, parcul de distracţii, meciuri 
de fotbal. 

Odată cu mutarea la oraş, crizele au încetat, au dispărut şi 
copila, şi vocea. Cred că e mai bine aşa, nu simt lipsa 
prietenei invizibile care mă însoțea de la opt ani; mă 
fascinează Alma Ata şi sunt ocupat să-mi câştig existenţa; 


învăţ că voi putea până la urmă, cu un dram de inteligenţă, 
să ajung o persoană importantă. Şi-aşa, într-o seară de 
duminică, stăteam la singura fereastră a micului nostru 
apartament şi priveam ulicioara fără asfalt pe care locuiam, 
nervos din cale-afară, fiindcă în ziua anterioară lovisem o 
maşină pe când o manevram în garaj şi-mi era atât de frică 
să nu mă dea afară încât nu reuşisem să pun ceva-n gură 
toată ziua. 

Iar atunci, dintr-odată, simt din nou vântul, văd luminile. 
După spusele mamei am căzut, am vorbit într-o limbă 
necunoscută, iar transa a ţinut mai mult ca de obicei; ştiu 
că „vocea” mi-a amintit că aveam de împlinit o misiune. 
Când mă trezesc, încep să-i simt din nou prezenţa şi, cu 
toate că nu văd nimic, îi pot vorbi. 

Dar acum nu mă mai interesează: mutându-mă din sat, mi- 
am schimbat şi lumea. O întreb totuşi care e misiunea mea: 
vocea îmi răspunde că e misiunea tuturor fiinţelor 
omeneşti, să impregnăm lumea cu energia iubirii totale. 
Întreb despre singurul lucru care mă interesează cu 
adevărat în acel moment: maşina lovită şi reacţia 
patronului. Ea îmi spune să nu-mi fac griji - să-i spun 
adevărul, că el mă va înţelege. 

Muncesc de cinci ani la benzinărie. Până la urmă, îmi fac 
prieteni, am primele mele iubite, descopăr sexul, particip la 
încăierările de pe stradă - în fine, îmi trăiesc tinereţea cât 
se poate de normal. Mai am câteva crize: la început, 
prietenii au un şoc, dar după ce inventez că ăsta este 
efectul unor „puteri superioare”, încep să mă respecte. Îmi 
cer ajutorul, îşi mărturisesc problemele de dragoste, 
relaţiile dificile din familie, dar eu nu-mi întreb vocea nimic 
- experienţa cu arbustul mă afectase prea tare, mă făcuse 
să înţeleg că atunci când ajuţi pe cineva, nu primeşti în 
schimb decât lipsă de recunoştinţă. 

Când prietenii insistă, inventez că fac parte dintr-o 
„societate secretă” - în vremurile acelea, după decenii de 
represiune religioasă, misticismul şi ezoterismul erau în 


mare vogă la Alma Ata. Se publică multe cărţi despre 
„puterile superioare”, guru şi maeştri încep să răsară de 
prin India şi China, apar o grămadă de cursuri de 
perfecţionare spirituală. Mă duc pe la câteva, îmi dau 
seama că nu învăţ nimic, singurul lucru în care cred cu tărie 
este vocea, dar sunt prea ocupat ca să fiu atent la ce spune. 

Într-o zi, o femeie într-o camionetă cu tracţiune 4x4 se 
opreşte la service-ul unde lucrez şi-mi cere să-i fac plinul. 
Îmi vorbeşte în rusă, cu un accent îngrozitor şi cu mare 
greutate, iar eu îi răspund în engleză. Ea răsuflă uşurată şi 
mă întreabă dacă nu ştiu vreun ghid interpret, fiindcă 
trebuie să călătorească prin ţară. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, prezenţa fetiţei umple 
spaţiul şi-mi dau seama că ea e persoana pe care o 
aşteptasem toată viaţa. E scăparea mea, nu pot să pierd 
ocazia: îi spun c-o pot ajuta eu, dacă vrea. Femeia îmi spune 
că am deja o ocupaţie, iar ea are nevoie de cineva în vârstă, 
experimentat şi dispus să călătorească. Îi răspund că ştiu 
toate drumurile din stepă, cărările din munte, mint 
susţinând că angajarea mea la service e temporară. O 
implor să-mi dea o şansă; cu reţinere, ea stabileşte o 
întâlnire pentru discuţie în cel mai luxos hotel din oraş. 

Ne întâlnim în hol; îmi testează cunoştinţele lingvistice, îmi 
pune întrebări despre geografia Asiei Centrale, vrea să ştie 
cine sunt şi de unde vin. E suspicioasă, nu-mi spune exact 
ce face, nici unde vrea să meargă. Eu încerc să-mi joc rolul 
cât mai bine, dar constat că nu reuşesc s-o conving. 

Dintr-odată îmi dau seama că, inexplicabil, mă 
îndrăgostisem de ea, de o persoană pe care-o cunoscusem 
cu câteva ore în urmă. Îmi stăpânesc neliniştea şi mă încred 
în voce; implor ajutorul fetiţei invizibile, îi cer să mă 
lumineze, îi promit că voi îndeplini misiunea ce mi-a fost 
încredinţată dacă obţin angajarea aceea: doar mi-a spus că 
într-o zi va veni o femeie care mă va duce departe de aici, 
se afla lângă mine atunci când femeia a venit să-şi umple 


rezervorul, am nevoie de un răspuns afirmativ din partea 
acelei persoane. 

După acest interogatoriu intens, am impresia că încep să-i 
câştig încrederea: mă previne că ceea ce vrea ea este 
absolut ilegal. Îmi explică faptul că e ziaristă, că vrea să 
facă un reportaj despre bazele americane care se 
construiesc în ţara vecină pentru a sprijini un război gata să 
izbucnească. Fiindcă i-au refuzat viza, va trebui să trecem 
graniţa pe jos, prin locuri nepăzite - oamenii ei de legătură 
îi dăduseră o hartă şi-i arătaseră pe unde trebuia să treacă, 
dar mi-a spus că n-o să-mi arate nimic din toate astea până 
ce nu vom ajunge departe de Alma Ata. Dacă tot mai vreau 
s-o însoțesc trebuie să vin la hotel peste două zile, la ora 11 
dimineaţa. Nu-mi promite nimic în afară de leafa pe o 
săptămână, fără să ştie că am un loc de muncă stabil, câştig 
destul ca să-mi pot întreţine mama şi bunicii, că şeful meu 
are încredere în mine deşi văzuse vreo trei-patru convulsii, 
sau „crize de epilepsie”, cum le spune el, atunci când intru 
în contact cu lumi necunoscute. 

Înainte de a pleca, femeia îmi spune cum o cheamă - 
Esther - şi mă previne că, dacă mă duc la poliţie s-o denunţ, 
ea va fi închisă şi deportată. Îmi mai spune că sunt 
momente în viaţă când trebuie să ne încredem orbeşte în 
intuiţie, şi ea tocmai asta făcea în acea clipă. Îi spun să nu 
fie îngrijorată, mă simt tentat să-i spun despre voce şi 
despre prezenţa copilei, dar până la urmă prefer să păstrez 
tăcerea. Mă întorc acasă, îi povestesc mamei, o conving că 
mi-am găsit altceva de lucru, ca ghid interpret, că o să 
câştig mai mulţi bani - dar trebuie să plec pentru o vreme. 
Ea nu pare să-şi facă griji; în jurul meu totul se desfăşoară 
ca şi cum aş fi plănuit de mult şi toată lumea nu aştepta 
decât momentul potrivit. 

Dorm prost, a doua zi mă duc mai devreme ca de obicei la 
benzinărie. Îi cer iertare patronului, îi repet că mi-am găsit 
altceva de lucru. Şeful îmi spune că mai devreme sau mai 
târziu îşi vor da seama că sunt un om bolnav, că e foarte 


riscant să laşi din mână ceva sigur pentru altceva îndoielnic 
- dar tot aşa cum s-a întâmplat şi cu mama, până la urmă e 
de acord fără să-şi facă prea multe probleme, ca şi cum 
vocea ar fi manevrat voinţele tuturor celor cu care 
vorbeam, uşurându-mi astfel sarcina, ajutându-mă să fac 
primii paşi. 

Când ne vedem la hotel, îi explic: dacă ne prind, tot ce vi 
se poate întâmpla este să fiţi expulzată în ţara 
dumneavoastră, dar eu voi merge la închisoare, poate 
pentru ani grei. Cu toate acestea, îmi asum cel mai mare 
risc şi ea trebuie să aibă încredere în mine. Pare că înţelege 
punctul meu de vedere, pornim la drum şi mergem două 
zile, un grup o aşteaptă de cealaltă parte a graniţei, ea 
dispare şi apoi revine la scurt timp, nemulțumită, iritată. 
Războiul e gata să izbucnească, toate drumurile sunt 
păzite, este imposibil să înainteze fără să fie luată drept 
spion. 

Ne începem drumul de întoarcere. Esther, care fusese atât 
de sigură pe ea, pare acum tristă şi confuză. Pentru a o 
distra, încep să-i recit din versurile poetului din satul meu, 
şi în acelaşi timp mă gândesc că peste 48 de ore totul se va 
fi terminat. Dar trebuie să mă încred în voce, trebuie să fac 
totul pentru ca ea să nu plece la fel de abrupt cum a venit; 
poate că trebuie să-i arăt că am aşteptat-o dintotdeauna, că 
ea este importantă pentru mine. 

În noaptea aceea, după ce ne-am aşezat sacii de dormit în 
apropierea unor stânci, încerc să-i iau mâna. Ea mă 
îndepărtează cu duioşie, îmi spune că e căsătorită. Ştiu că 
am făcut un pas greşit, că am acţionat fără să mă gândesc: 
cum nu mai am nimic de pierdut, îi spun despre viziunile 
din copilărie, despre misiunea de a răspândi iubirea, despre 
diagnosticul medicului care pomenise de epilepsie. 

Spre surprinderea mea, înţelege perfect tot ce-i spun. Îmi 
povesteşte puţin din viaţa ei, îmi spune că-şi iubeşte soţul, 
că şi el o iubeşte, dar cu trecerea timpului s-a pierdut ceva 
important, preferă să stea departe ca să lase căsnicia să se 


macine puţin câte puţin. Avea tot ce şi-ar fi putut dori, dar 
era nefericită; deşi putea să se prefacă tot restul vieţii că 
asemenea nefericire nu exista, moare de frică să nu facă 
vreo depresie din care să nu mai poată ieşi niciodată. 

Astfel, s-a hotărât să lase totul deoparte şi să plece în 
căutarea aventurii, a unor lucruri care să nu-i mai îngăduie 
să se gândească la iubirea care se destrăma; cu cât se 
căuta mai mult, cu atât se pierdea mai adânc şi cu atât mai 
singură se simţea. Credea că şi-a pierdut pentru totdeauna 
busola, iar experienţa pe care tocmai o trăiserăm împreună 
îi demonstra că mergea pe un drum greşit, era mai bine să 
se întoarcă la rutina zilnică. 

Îi spun că am putea încerca altă cale, mai puţin păzită, că 
nişte contrabandişti pe care-i cunosc, din Alma Ata, ne-ar 
putea ajuta - dar ea pare sleită, lipsită de dorinţa de a 
merge mai departe. 

În clipa aceea vocea îmi cere s-o închin Pământului. Fără 
să ştiu prea bine ce fac, mă ridic, deschid rucsacul, îmi 
înmoi degetele în micuțul vas cu ulei pe care-l aveam 
pentru gătit, îmi pun mâna pe creştetul ei, mă rog în gând, 
iar la sfârşit îi cer să-şi continue căutarea, fiindcă este 
importantă pentru noi toţi. Vocea îmi spune, şi eu repet cu 
glas tare, că schimbarea unei singure persoane înseamnă 
schimbarea întregii rase omeneşti. Ea mă îmbrăţişează, 
simt că Pământul o binecuvântează, şi stăm aşa, strânşi 
unul lângă altul, ore întregi. 

După o vreme, o întreb dacă crede ce i-am povestit despre 
vocea pe care o aud. Ea-mi spune că da şi nu. Crede că toţi 
avem o putere pe care n-am folosit-o niciodată şi, în acelaşi 
timp, consideră că eu am intrat în contact cu această putere 
din cauza crizelor mele de epilepsie. Mi-a mai spus că am fi 
putut verifica asta împreună, că se gândea să ia un interviu 
unui nomad din nordul Almei Ata, despre care se spunea că 
are puteri miraculoase; dacă voiam s-o însoțesc, eram 
binevenit. Când îmi spune numele acelui om, îmi dau seama 
că-i cunosc nepotul, ceea ce o să facă totul mai uşor. 


Am traversat Alma Ata, ne-am oprit numai ca să facem 
plinul cu benzină şi să cumpărăm ceva provizii, şi ne-am 
continuat drumul spre un mic sătuc aflat în apropierea unui 
lac artificial construit de regimul sovietic. Ajunşi la locul 
unde se afla nomadul, a trebuit să aşteptăm ore întregi, cu 
toate că-i spusesem unuia dintre însoțitorii lui că îl cunosc 
pe nepotul nomadului - o mulţime de oameni îşi aştepta 
rândul ca să primească sfaturile celui pe care-l considerau 
un sfânt. 

În sfârşit, suntem primiţi: cu traducerea interviului, cu 
cititul reportajului de mai multe ori, după ce a fost publicat, 
ajung să învăţ o grămadă de lucruri pe care doream să le 
ştiu.» «Esther îl întreabă de ce sunt oamenii trişti. 

— E simplu, răspunde bătrânul. Sunt prizonieri în 
povestea lor personală. Toată lumea crede că obiectivul 
vieţii acesteia este să urmezi un plan. Nimeni nu se 
întreabă dacă acest plan e al lui sau a fost creat de 
altcineva. Strâng experienţe, amintiri, lucruri, idei ale 
altora, şi asta e mai mult decât pot duce. Dar îşi uită 
propriile vise. 

Esther observă că mulţi îi spun: „aveţi noroc, ştiţi ce vreţi 
de la viaţă: dar eu nu ştiu ce-aş vrea să fac”. 

— Sigur că ştiţi, îi răspunde nomadul. Câţi oameni 
cunoaşteţi care să recunoască: n-am făcut nimic din ce-mi 
doream, asta e realitatea. Dacă spun că n-au făcut ce-şi 
doreau, atunci înseamnă că ştiau ce-şi doreau. Cât despre 
realitate, e vorba doar de ceea ce alţii au povestit despre 
lume şi părerea lor despre cum ar trebui să ne purtăm în 
această lume. Şi sunt mulţi alţii care spun lucruri şi mai 
rele: sunt mulţumit pentru că îmi sacrific viaţa pentru aceia 
pe care îi iubesc. Dumneavoastră credeţi că aceia pe care-i 
iubim vor să ne vadă suferind pentru ei? Dumneavoastră 
credeţi că iubirea este izvor de suferinţe? 

— Ca să fiu sinceră, da. 

— N-ar trebui să fie aşa. 


Dacă uit povestea pe care mi-au spus-o, voi uita şi lucruri 
foarte importante pe care le-am învăţat de la viaţă. De ce 
m-am chinuit atât să am o experienţă de viaţă cât mai vastă, 
să ştiu cum să mă descurc în carieră, cu soţul meu, cu 
crizele mele? 

Cunoştinţele acumulate sunt folositoare ca să ştii să 
găteşti, să nu cheltui mai mult decât câştigi, să te 
adăposteşti de frigul iernii, să respecţi anumite limite, să 
ştii unde merg anumite linii de autobuz şi de tren. Cu toate 
astea, credeţi că iubirile din trecut v-au învăţat să iubiţi mai 
bine? 

M-au învăţat să ştiu ce vreau. 

Nu asta v-am întrebat. Ilubirile dumneavoastră trecute v- 
au învăţat să vă iubiţi soţul mai mult? 

Dimpotrivă. Pentru a mă putea dărui cu totul lui, a trebuit 
să uit cicatricele pe care mi le-au făcut alţi bărbaţi. La asta 
vă referiţi? 

Pentru ca adevărata energie a iubirii să vă poată străbate 
sufletul, trebuie ca aceasta să vă găsească de parcă v-aţi fi 
născut chiar în clipa aceea. De ce sunt oamenii nefericiţi? 
Pentru că vor să strunească această energie, ceea ce este 
imposibil. Să uiţi de povestea ta, să menţii acest canal curat, 
să laşi ca în fiecare zi această energie să se manifeste cum 
are ea chef, să te laşi condus de ea. 

Foarte romantic, dar foarte greu. Fiindcă totdeauna 
această energie este încătuşată de multe: angajamente, 
copii, situaţie socială. 

iar după o vreme, disperare, frică, singurătate, încercarea 
de a controla imposibilul. Potrivit tradiţiei stepei, numită 
Tengri, pentru a trăi din plin trebuia să fii în continuă 
mişcare, numai aşa fiecare zi era altfel decât cealaltă. Când 
treceau prin oraşe, nomazii îşi spuneau: „bieţii oameni care 
trăiesc aici, pentru ei totul e la fel”. Probabil că oamenii de 
la oraş se uitau la nomazi şi-şi spuneau: „săracii, nu reuşesc 
să aibă şi ei un loc al lor, unde să trăiască”. Nomazii nu au 
trecut, ci doar prezent, de aceea au fost întotdeauna fericiţi 


- până când guvernanţii comunişti i-au împiedicat să mai 
călătorească şi i-au închis în colhozuri. De atunci, încet- 
încet au început să creadă că povestea pe care le-o spunea 
societatea era adevărată. lar astăzi, şi-au pierdut forţa. 

Nimeni, în zilele noastre, nu-şi poate petrece viaţa 
călătorind. 

Nu pot călători în sens fizic. Dar o pot face în plan 
spiritual. Să mergi mereu mai departe, să te îndepărtezi de 
povestea personală, de ceea ce ne-au forţat să fim. 

Ce trebuie să facem ca să abandonăm această poveste pe 
care alţii ne-au spus-o? 

S-o repetăm cu glas tare, în cele mai mici amănunte. Pe 
măsură ce o povestim, ne despărţim de ceea ce am fost şi - 
o să vedeţi, dacă vreţi să încercaţi - deschidem un drum 
pentru o lume nouă, necunoscută. Să repetăm această 
poveste veche până când ea nu mai are nici o importanţă 
pentru noi. 

Numai atât? 

Lipseşte un amănunt: pe măsură ce spaţiile se golesc, 
pentru a nu ne simţi pustiiţi, trebuie să le umplem repede - 
Chiar dacă e provizoriu. 

Cum? 

Cu alte poveşti, experienţe pe care nu le trăim de obicei, 
sau pe care nu vrem să le încercăm. Aşa ne schimbăm. Aşa 
creşte iubirea. Şi când creşte iubirea, creştem şi noi cu ea. 

Asta înseamnă că putem şi pierde lucruri importante. 

— Niciodată. Lucrurile importante rămân totdeauna - cele 
care dispar sunt lucrurile pe care le credeam importante, 
dar care sunt inutile - precum falsa putere de a controla 
energia iubirii. 

Bătrânul spune că timpul care-i era acordat s-a încheiat, 
că trebuie să-i mai primească şi pe alţii. Oricât am insistat, 
rămâne de neclintit, dar propune ca Esther să se întoarcă 
în altă zi, şi-atunci o s-o înveţe mai multe.» «Esther rămâne 
la Alma Ata mai mult de o săptămână, şi promite să se 
întoarcă. În acest răstimp îi spun povestea mea de multe 


ori, şi ea-mi spune povestea vieţii ei de tot atâtea ori - şi ne 
dăm seama că bătrânul are dreptate, ceva iese din noi, 
suntem mai uşori, deşi nu putem spune că suntem mai 
fericiţi. 

Dar bătrânul ne dăduse şi un sfat: să umplem repede 
spaţiul rămas gol. Înainte de a pleca, ea mă întreabă dacă 
nu vreau să călătoresc în Franţa, pentru a putea continua 
procesul uitării. Nu are cu cine să împărtăşească toate 
astea, nu poate vorbi cu soţul ei, nu are încredere în 
oamenii cu care lucrează; are nevoie de cineva din afară, de 
departe, care n-a luat parte niciodată la povestea ei 
personală. 

Spun da - şi abia acum mi se dezvăluie profeția vocii. Li 
spun şi că nu ştiu să vorbesc acea limbă, că experienţa mea 
se rezumă la îngrijirea oilor şi a benzinăriilor. 

La aeroport, îmi cere să încep un curs intensiv de 
franceză. O întreb de ce m-a invitat. Ea repetă ce mi-a mai 
spus, îmi mărturiseşte că-i e frică de spaţiul pe care îl 
deschide pe măsură ce uită povestea ei personală, ca toate 
acele lucruri să nu revină mai copleşitoare ca înainte, 
pentru că atunci nu va mai reuşi să se elibereze de trecut. 
Îmi cere să nu-mi fac griji pentru acte şi vize, se va îngriji ea 
de tot. Înainte de a trece prin punctul vamal unde se 
controlau paşapoartele, mă priveşte zâmbind şi-mi spune că 
mă aştepta şi ea, chiar dacă nu-şi dădea seama: zilele 
acelea au fost cele mai vesele din ultimii trei ani. 

Încep să lucrez noaptea ca bodyguard într-un club de 
striptease, iar ziua mă dedic învăţării limbii franceze. 
Ciudat, crizele se reduc, dar şi prezenţa se depărtează. Îi 
povestesc mamei că am fost invitat să călătoresc, ea-mi 
spune că sunt foarte naiv, femeia aceasta nu va mai da nici 
un semn de viaţă. 

După un an, Esther apare la Alma Ata: presimţitul război a 
izbucnit, cineva publicase deja un reportaj despre bazele 
secrete americane, dar interviul cu bătrânul fusese un mare 
succes, voiau acum un reportaj mare despre dispariţia 


nomazilor. În plus, spunea ea, trecuse mult de când nu mai 
spusese nimănui povestea personală şi simţea că o 
cuprindea iar depresia. 

O ajut să ia legătura cu puţinele triburi care încă mai 
umblă de colo-colo, cu tradiţia Tengri şi cu vrăjitorii locali. 
Vorbesc franceza fluent: în timpul unei cine, ea-mi dă 
hârtiile de la consulat să le completez, reuşeşte să obţină 
viza, cumpără biletul, şi iată-mă la Paris. Atât ea cât şi eu ne 
dăm seama că, pe măsură ce ne goleam minţile de vechile 
poveşti trăite, se deschidea un spaţiu nou, pătrundea o 
bucurie misterioasă, intuiţia devenea mai ascuţită, eram 
mai curajoşi, riscam mai mult, făceam lucruri despre care 
ştiam că sunt greşite sau corecte - dar le făceam. Zilele 
erau mai intense, nu treceau aşa de repede şi uşor.» «Ajuns 
aici, întreb unde voi munci, dar ea pusese deja lucrurile la 
cale: a vorbit cu patronul unui bar să mă prezint o dată pe 
săptămână acolo, i-a spus că în ţara mea există un fel de 
spectacol exotic, în care oamenii vorbesc despre propriile 
lor vieţi şi-şi golesc astfel minţile. 

Începutul e foarte greu - să-i faci pe puţinii clienţi să 
participe la joc, cei băuţi însă se entuziasmează, iar vestea 
zboară prin cartier. „Vino să-ţi istoriseşti povestea veche şi 
să descoperi una nouă”, spune micul afiş scris de mână şi 
pus în vitrină, iar oamenii, însetaţi de noutăţi, încep să 
apară. 

Într-o seară, trăiesc ceva ciudat: nu mă mai aflu eu pe 
micul podium improvizat în colţul barului, ci apariţia aceea. 
Şi în loc să povestesc legende din ţara mea, pentru ca apoi 
să le sugerez să şi le povestească pe ale lor, transmit ceea 
ce-mi cere vocea. La sfârşit, unul din spectatori plângea şi 
povestea amănunte intime ale căsniciei lui, cu străini de 
faţă. 

Acelaşi lucru se petrece săptămâna următoare - vocea 
vorbeşte prin mine, le cere oamenilor să-şi istorisească 
poveştile de ne-iubire, iar energia din aer devine aşa de 
stranie încât francezii, deşi foarte discreţi de obicei, încep 


să comenteze în public chestiunile lor personale. Iar eu, în 
această perioadă a vieţii mele, reuşesc să-mi controlez mai 
bine crizele: când văd lumini şi simt vântul, dar sunt pe 
podium, intru în transă, îmi pierd cunoştinţa, dar nimeni nu- 
şi dă seama. Nu mai am „crize de epilepsie” decât în 
momentele de mare tensiune nervoasă. 

Alte persoane se alătură grupului: trei tineri de vârsta 
mea care n-aveau nimic de făcut, în afară de a hoinări prin 
lume - erau nomazii lumii occidentale. O familie de 
muzicieni din Kazahstan, care auzise vorbindu-se despre 
„succesul” pe care-l avea un flăcău din ţara lor, cere să 
participe la spectacol, fiindcă nu găsesc nicăieri de lucru. 
Am adus şi per-cuţionişti la reuniunile noastre. Barul devine 
prea mic, obţinem un spaţiu în restaurantul unde apărem 
acum, dar şi acesta începe să devină neîncăpător, pentru că 
oamenii capătă mai mult curaj atunci când îşi relatează 
poveştile. Sunt atinşi de energie când dansează, încep să se 
schimbe radical, tristeţea dispare încetul cu încetul din 
vieţile lor, aventurile reîncep, iubirea - care teoretic ar fi 
ameninţată de atâtea schimbări - devine mai solidă, iar 
oamenii aceştia recomandă întâlnirile prietenilor lor. 

Esther continuă să călătorească pentru a-şi scrie 
articolele, dar totdeauna asistă la spectacol când este la 
Paris. Într-o noapte, îmi spune că munca la restaurant nu 
este suficientă, că îi implică doar pe cei care pot frecventa 
localul. Trebuie să lucrăm cu tineri. Unde sunt aceşti tineri? 
întreb. Umblă de colo-colo, hoinăresc, au abandonat tot, se 
îmbracă la fel ca cerşetorii sau ca personajele din filmele 
ştiinţifico-fantastice. 

Şi-mi mai spune că cerşetorii nu au o poveste a lor, de ce 
să nu mergem printre ei ca să vedem ce putem învăţa? Aşa 
v-am întâlnit pe voi aici. 

Acestea sunt lucrurile pe care le-am trăit. Voi nu m-aţi 
întrebat niciodată cine sunt, ce fac, pentru că nu vă 
interesează. Dar azi, din cauza celebrului scriitor care se 
află alături de noi, m-am hotărât să povestesc totul.» 


Dar dumneata vorbeşti de trecutul dumitale, spune femeia 
cu taior şi pălărie care nu se potriveau, în schimb, bătrânul 
nomad. 

Ce-i acela un nomad? întrerupe cineva. 

Oameni ca noi, răspunde ea, mândră că ştie ce înseamnă 
cuvântul. Oameni liberi, care reuşesc să trăiască numai cu 
ce pot căra cu ei. 

O corectez: 

Nu e chiar aşa. Nu sunt săraci. 

Ce ştii dumneata despre sărăcie? din nou bărbatul înalt, 
agresiv, cu şi mai multă vodcă curgându-i prin vene, mă 
priveşte fix în ochi. Crezi că sărăcie înseamnă să n-ai bani? 
Crezi că suntem mizerabili numai pentru că cerem de 
pomană de la scriitori bogaţi, familii care se simt vinovate, 
turişti care cred că Parisul e un oraş murdar, tineri idealişti 
care sunt convinşi că pot salva lumea? Sărac eşti dumneata 
- nu poţi controla timpul, n-ai dreptul să faci ce vrei, eşti 
obligat să urmezi reguli pe care nu le-ai inventat şi pe care 
nu le înţelegi. 

Mihail întrerupe din nou discuţia. 

— Ce dorea doamna să ştie mai exact? 

— Voiam să ştiu de ce ne-ai istorisit povestea asta, dacă 
bătrânul nomad ţi-a spus s-o uiţi. 

Nu mai este povestea mea: de fiecare dată când vorbesc 
despre lucruri pe care le-am trăit, mă simt ca şi cum aş 
relata ceva absolut străin de mine. Tot ce rămâne în prezent 
e vocea, prezenţa, importanţa de a îndeplini misiunea. Nu 
sufăr din cauza greutăților trăite - cred că ele m-au ajutat 
să fiu cine sunt acum. Mă simt cum ar trebui să se simtă un 
războinic după ce a trecut prin ani de antrenament: nu-şi 
aminteşte de toate detaliile pe care le-a învăţat, ştie doar să 
lovească la momentul potrivit. 

Şi de ce dumneata şi ziarista veneaţi mereu să ne vizitaţi? 
Ca să ne hrănim. Cum spunea bătrânul nomad din stepă, 
lumea pe care o cunoaştem azi e doar povestea pe care alţii 

ne-au spus-o, nu e adevărata poveste. O altă poveste 


conţine harul, puterea, capacitatea de a trece dincolo de 
ceea ce cunoaştem. Deşi eu convieţuiesc cu o prezenţă încă 
de când eram copil, iar într-un moment al vieţii mele am 
fost chiar în stare s-o văd, Esther a fost cea care mi-a arătat 
că nu sunt singur. M-a prezentat oamenilor care aveau un 
har, cum ar fi acela de a îndoi tacâmuri doar cu forţa 
gândului, sau de a face chirurgie folosind cuţitaşe ruginite, 
fără anestezie, iar pacientul să fie în stare să plece pe 
picioarele lui imediat după operaţie. Eu încă mai învăţ să-mi 
dezvolt potenţialul necunoscut, dar am nevoie de aliaţi, de 
oameni care nu au, nici ei, o poveste - aşa cum sunteţi 
dumneavoastră. 

De data aceasta am simţit eu dorinţa de a le spune acelor 
necunoscuţi povestea mea; am simţit dorinţa de a începe să 
mă eliberez de trecutul meu, dar era târziu şi a doua zi 
trebuia să mă scol devreme pentru că medicul urma să-mi 
scoată gulerul ortopedic. 

L-am întrebat pe Mihail dacă voia să chem un taxi, dar mi- 
a răspuns că nu, simţea nevoia să meargă puţin pe jos, 
fiindcă în noaptea aceea îi era foarte dor de Esther. Am 
părăsit grupul şi ne-am îndreptat spre un bulevard de unde 
puteam să iau un taxi. 

Cred că femeia aceea are dreptate, am spus. Dacă spui o 
poveste, nu te eliberezi de eâ? 

Eu sunt liber. Dar făcând acest lucru, înţelegeţi şi 
dumneavoastră - ăsta e secretul - că unele poveşti au fost 
întrerupte la jumătate. Acestea rămân cele mai prezente, 
iar până ce nu încheiem un capitol, nu putem să trecem la 
celălalt. 

Mi-am adus aminte că citisem odată un text despre asta, 
pe Internet, care-mi era atribuit (deşi nu scrisesem aşa 
ceva niciodată): „De aceea e aşa de important să laşi 
anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi 
de ele. Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, 
uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea 
ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se 


descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea. Încheie nişte 
etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi 
simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. 
Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. 
Încetează să mai fii cine erai, şi transformă-te în cine eşti.” 

Dar mai bine să vedem ce spune Mihail: 

Ce sunt „poveştile întrerupte”? 

Esther nu este aici. La un moment dat, n-a reuşit să ducă 
mai departe procesul de a se goli de nefericire pentru a 
lăsa loc bucuriei. De ce? Pentru că povestea ei, la fel ca cea 
a milioane de alţi oameni, se află sub puterea Energiei 
Iubirii. Nu poate evolua singură: fie încetează să mai 
iubească, fie aşteaptă ca iubitul ei s-o ajungă din urmă. 

În căsătoriile eşuate, când unul dintre soţi se opreşte din 
mers, celălalt este constrâns să facă la fel. lar cât timp 
aşteaptă, apar amanți, diverse asociaţii de binefacere, grija 
excesivă pentru copii, muncă excesivă etc. Ar fi mult mai 
uşor să vorbească deschis despre asta, să insiste, să strige 
„mergem înainte, murim de plictiseală, de grijă, de frică!” 

Tocmai spuneai că Esther nu reuşeşte să ducă mai departe 
procesul ei de eliberare de sub tristeţea provocată de mine. 

N-am spus asta: nu cred că există vreo situaţie când 
cineva poate să dea vina pe altcineva. Am spus că ea are de 
ales între a înceta să vă mai iubească sau a vă face să veniţi 
în întâmpinarea ei. 

Păi tocmai asta face. 

Ştiu. Dar dacă ar fi după mine, am merge s-o întâlnim 
numai când va îngădui „vocea”. 

Gata, gulerul ortopedic iese din viaţa ta şi sper să nu se 
mai întoarcă niciodată. Te rog, încearcă să eviţi excesele de 
mişcare, pentru că muşchii trebuie să se obişnuiască din 
nou să acţioneze. Apropo, ce-i cu fata care are premoniţii? 

Care fată? Ce premoniţii? 

Nu mi-ai spus când erai la spital că cineva ţi-a zis că a 
auzit o voce spunându-i că avea să ţi se întâmple ceva? 


Nu era o fată. Dar şi dumneata mi-ai promis când eram La 
spital că o să te interesezi de epilepsie. 

Am luat legătura cu un specialist. L-am întrebat dacă a 
întâlnit cazuri asemănătoare. Răspunsul m-a cam surprins 
însă mi-a amintit că medicina-şi are misterele ei. Îţi aduci 
aminte de povestea cu copilul care pleacă de acasă să 
cumpere cinci mere şi vine doar cu două? 

Da: poate le-a pierdut, le-a dat cadou, au costat prea mult. 
etc. Nu-ţi face griji, ştiu că nimic nu are un răspuns absolut 
pe lume. Dar mai întâi, loana d'Arc avea epilepsie? 

Prietenul meu a amintit de ea în discuţia noastră. loana 
d'Arc a început să audă voci pe la vârsta de 13 ani. 
Depoziţiile ei arată că vedea şi lumini - un simptom al 
crizelor. Neurologul Lydia Bayne susţine că aceste 
experienţe extatice ale sfintei războinice erau provocate de 
ceea ce numim, epilepsie muzico-genică; crizele erau 
cauzate de o anumită muzică: sunetul clopotelor, în cazul 
Ioanei. Băiatul a avut vreo criză de faţă cu tine? 

Da. 

— Se auzea vreo muzică? 

Nu-mi amintesc. Şi chiar dacă ar fi fost, nu am fi putut auzi 
nimic dincolo de zgomotul tacâmurilor şi al discuţiilor. 

Părea încordat? 

Foarte încordat. 

lată încă un motiv care putea declanşa criza. Tema e mai 
veche decât pare: încă din Mesopotamia există texte foarte 
precise despre ceea ce numeau „boala căderii”, urmată de 
convulsii. Străbunii noştri credeau că era provocată de 
prezenţa demonilor, care invadau corpul cuiva: mult mai 
târziu, grecul Hipocrate va stabili o legătură între convulsii 
şi o dis-funcţionalitate cerebrală. Epilepticii însă sunt şi azi 
victimele prejudecăţilor. 

Fără îndoială: când s-a întâmplat, m-am îngrozit. 

Când mi-ai spus despre profeție, i-am cerut prietenului 
meu să-şi concentreze cercetările spre acest domeniu. 
După el, majoritatea oamenilor de ştiinţă este de acord că, 


deşi mulţi oameni importanţi au suferit de această boală, ea 
nu conferă nimănui puteri mai mici sau mai mari. Dar, cu 
toate acestea, epilepticii celebri au sfârşit prin a-i face pe 
oameni să vadă o „aură mistică” în jurul crizelor. 

Epileptici celebri cum ar fi. 

Napoleon, Alexandru cel Mare, Dante. A trebuit să scurtez 
lista numelor, pentru că te interesa mai mult profeția 
băiatului. Apropo, cum îl cheamă? 

Nu-l cunoşti şi, fiindcă de fiecare dată când vine să mă 
vadă, dumneata ai o consultaţie, ce-ar fi să continuăm cu 
explicaţia? 

Cercetătorii care studiază Biblia garantează că apostolul 
Pa vel era epileptic. Se bazează pe faptul că, pe drumul 
Damascului, el a văzut o lumină strălucitoare lângă el, care 
l-a aruncat la pământ, l-a orbit, şi l-a făcut incapabil să mai 
poată mânca sau bea timp de câteva zile. În literatura 
medicală, o astfel de criză indică o „epilepsie a lobului 
temporal”. 

Nu cred ca Biserica e de acord. 

Nici eu nu sunt de acord, dar asta spune literatura de 
specialitate. Există, de asemenea, epileptici care-şi dezvoltă 
latura autodistructivă, cum a fost cazul lui Van Gogh: el îşi 
descria convulsiile ca pe nişte „furtuni interioare”. Un 
infirmier de la Saint-Remy, unde fusese internat, a asistat la 
o criză. 

Cel puţin a reuşit să transforme, prin picturile lui, 
autodistrugerea în reconstrucţie a lumii. 

Se bănuieşte că Lewis Carroll ar fi scris Alice în Ţara 
Minunilor tocmai pentru a descrie propriile sale experienţe 
ca epileptic. Relatarea de la începutul cărţii, când Alice 
intră într-o groapă întunecată, le este familiară majorităţii 
epilepticilor. Când traversează Ţara Minunilor, Alice vede 
multe lucruri zburând şi se simte foarte uşoară - o altă 
descriere foarte precisă a efectelor crizei. 

Se pare, deci, că epilepticii au adus multe în artă. 


În nici un caz: este vorba despre faptul că, devenind artişti 
celebri, temele tratate de ei ajung să fie asociate cu boala. 
Literatura e plină de exemple de scriitori suspectaţi, sau cu 
diagnostic confirmat: Moliere, Edgar Allan Poe, Flaubert. 
Dostoievski a avut prima criză la nouă ani şi a spus că asta îi 
aducea fie momente de mare împăcare cu viaţa, fie 
momente de mare depresie. Te rog să nu crezi că şi tu vei 
deveni după accident victima unor astfel de crize. Nu-mi 
amintesc de nici un caz de epilepsie provocată de 
motocicletă. 

Ţi-am spus că e vorba de altcineva. 

Adică băiatul cu premoniţii chiar există, sau ai inventat 
totul numai pentru că ai impresia că ai leşinat când ai 
coborât de pe trotuar? 

Dimpotrivă: mi-e groază să cunosc simptome de boli. De 
câte ori citesc o carte de medicină, încep să simt tot ce e 
descris acolo. 

O să-ţi spun ceva, dar te rog să nu mă înţelegi greşit: cred 
că acest accident ţi-a făcut foarte bine. Pari mai calm, cu 
mai puţine obsesii. Sigur, apropierea de moarte ne ajută 
întotdeauna să trăim mai bine: asta mi-a spus soţia 
dumitale, când mi-a dăruit un petic de pânză pătat cu 
sânge, pe care îl port mereu cu mine - deşi, ca medic, eu 
stau aproape de moarte în fiecare zi. 

Ţi-a explicat de ce ţi-a dat pânza aia? 

A folosit cuvinte generoase ca să descrie tot ce fac eu în 
profesia mea. A spus că eu sunt capabil să combin tehnica 
cu intuiţia, disciplina cu iubirea. Mi-a povestit că un soldat, 
înainte de a muri, i-a cerut să-i ia cămaşa, să i-o taie în 
bucăţi şi s-o împartă cu oamenii care încercau în mod sincer 
să arate lumea aşa cum e ea. Îmi închipui că dumneata, cu 
cărţile dumitale, ai o bucăţică din această pânză. 

N-am. 

Ştii şi de ce? 

Da. De fapt, sunt pe cale să descopăr. 


— Acum, pentru că îţi sunt şi prieten, nu doar medicul tău 
personal, îmi dai voie să-ţi spun ceva? Dacă băiatul ăsta 
epileptic a spus că poate ghici viitorul, să ştii că nu pricepe 
nimic din medicină. 

Zagreb, Croaţia. 

6,30 dimineaţa. 

Eu şi Marie ne aflăm în faţa unei fântâni îngheţate, anul 
acesta primăvara a hotărât să nu apară - se pare că vom 
trece din iarnă direct în vară. În mijlocul fântânii, o coloană 
cu o statuie deasupra. 

Mi-am petrecut după-amiaza dând interviuri şi nu mai 
suport să tot vorbesc despre noua carte. Întrebările 
ziariştilor sunt aceleaşi dintotdeauna: dacă soţia mea a citit 
cartea (răspund că nu ştiu), dacă cred că mi se face o 
nedreptate din partea criticii (ce?), dacă faptul că am scris 
Timp de sfâşiat, timp de reparat a provocat vreun şoc 
cititorilor mei, deoarece dezvălui destule din viaţa mea 
intimă (un scriitor nu poate scrie decât despre viaţa lui), 
dacă romanul va fi ecranizat (repet pentru a mia oară că 
filmul rulează în capul cititorului, am interzis vânzarea 
drepturilor pentru toate titlurile), ce cred despre dragoste, 
pentru că am scris despre dragoste, ce trebuie făcut ca să 
fii fericit în dragoste, dragoste, dragoste. 

La sfârşitul interviurilor, cina cu editorii - face parte din 
ritual. lau masa cu notabilităţile locale, care mă întrerup ori 
de câte ori duc furculiţa la gură, în general întrebându-mă 
acelaşi lucru: „de unde vă inspirați?” Încerc să mănânc, dar 
trebuie să fiu simpatic, să fac conversaţie, să-mi joc rolul de 
celebritate, să povestesc câteva istorii interesante, să fac 
impresie bună. Ştiu că editorul e un erou, niciodată nu ştie 
dacă o carte va fi un succes - ar fi fost mai sigur dacă ar fi 
vândut banane sau săpun - nu este vanitos, egolatru, nu se 
plânge dacă publicitatea e prost făcută sau dacă nu are 
cărţi într-o anume librărie. 

După cină, itinerariul obişnuit: vor să-mi arate tot - 
monumente, locuri istorice, baruri la modă. Mereu cu un 


ghid care ştie absolut tot, îmi umple capul cu informaţii, 
trebuie să am aerul cuiva care este foarte atent, să întreb 
câte ceva din când în când, ca să par interesat. Cunosc 
aproape toate monumentele, muzeele, locurile istorice din 
multele oraşe pe care le-am vizitat pentru a-mi promova 
munca - şi nu-mi amintesc de absolut nimic. Nu rămân 
decât lucrurile neaşteptate, întâlnirile cu cititorii, barurile, 
străzile pe unde am ajuns din întâmplare, când am dat 
colţul şi deodată am văzut ceva minunat. 

Într-o zi o să scriu un ghid de călătorie numai cu hărţile, 
adresele hotelurilor, iar restul paginilor albe: în felul acesta 
oamenii îşi vor face un itinerariu personal, vor descoperi 
singuri restaurantele, monumentele, lucrurile magnifice pe 
care le are fiecare oraş, dar care niciodată nu au fost 
amintite, pentru că „istoria pe care ne-au istorisit-o” nu le-a 
inclus în secţiunea „vizite obligatorii”. 

Mai fusesem la Zagreb. Iar fântâna aceasta - deşi nu 
apare în nici un ghid turistic local - are mult mai multă 
importanţă decât oricare alt lucru pe care l-am văzut: 
pentru că e frumoasă, eu am descoperit-o din întâmplare, şi 
e legată de o poveste din viaţă. Cu mulţi ani în urmă, când 
eram abia un tinerel străbătând lumea în căutarea 
aventurii, m-am aşezat în locul în care mă aflu acum, lângă 
un pictor croat care călătorise cu mine o mare parte din 
drum. Eu urma să mă îndrept spre Turcia, el se întorcea 
acasă. Ne-am despărţit în acest loc, bând două sticle de vin, 
vorbind despre tot ce se întâmplase cât fusesem împreună - 
religie, femei, muzică, preţul hotelurilor, droguri. Am vorbit 
despre toate, mai puţin despre dragoste, pentru că iubeam 
fără să avem nevoie s-o spunem. 

După ce pictorul s-a dus acasă eu am cunoscut o fată, ne- 
am iubit trei zile, cu toată intensitatea unei iubiri despre 
care ştiam, şi eu, şi ea, că o să dureze foarte puţin. Ea m-a 
făcut să înţeleg sufletul acelui popor şi eu n-am uitat 
niciodată, tot aşa cum n-am uitat fântâna şi despărţirea de 
tovarăşul meu de drum. 


De aceea, după interviuri, autografe, cină, vizita la 
monumente şi locuri istorice, i-am înnebunit pe editori 
cerându-le să mă ducă la fântână. M-au întrebat unde era: 
nu ştiam, cum nu ştiam că Zagrebul are aşa de multe 
fântâni. După aproape o oră de căutări, am reuşit în sfârşit 
s-o găsim. Am cerut o sticlă de vin, ne-am luat rămas-bun de 
la toţi, m-am aşezat cu Marie şi am stat tăcuţi, îmbrăţişaţi, 
bând şi aşteptând răsăritul soarelui. 

Eşti tot mai împăcat pe zi ce trece, comentează ea, cu 
capul pe umărul meu. 

Pentru că încerc să uit cine sunt. Mai bine zis, n-am nevoie 
să car cu mine greutatea întregii mele poveşti. 

Îi relatez discuţia lui Mihail cu nomadul. 

— Şi cu actorii se petrece ceva asemănător, spune ea. La 
fiecare rol nou, trebuie să încetăm să fim cine suntem, ca să 
trăim personajul. Dar până la urmă, devenim confuzi şi 
nevrotici. Chiar crezi că e o idee bună să-ţi laşi deoparte 
povestea personală? 

Păi nu spui că sunt mai bine? 

Cred că eşti mai puţin egoist. Mi-a plăcut că i-ai înnebunit 
pe toţi până să găseşti fântâna: dar asta face parte din 
trecutul tău. 

Pentru mine e un simbol. Dar eu nu car fântâna cu mirie, 
nu mă gândesc la ea, n-am făcut poze să le arăt prietenilor, 
nu mi-e dor de pictorul care a plecat sau de fata de care m- 
am îndrăgostit. Ce bine că m-am întors aici a doua oară - 
însă dacă nu s-ar fi întâmplat, nu se schimba nimic din ce 
am trăit. 

Înţeleg ce-mi spui. 

Sunt mulţumit. 

Eu sunt tristă; toate astea îmi spun că vei pleca. Ştiam de 
când ne-am întâlnit prima oară, dar oricum e greu: m-am 
obişnuit însă. 

Asta-i problema: obişnuinţa. 

Dar e omeneşte. 


De asta femeia cu care m-am căsătorit s-a transformat în 
Zahir. Până în ziua accidentului, mă convinsesem că numai 
cu ea puteam fi fericit, nu că o iubeam mai presus de tot şi 
toate în lume. Doar fiindcă îmi închipuiam că numai ea mă 
înţelegea, îmi ştia gusturile, apucăturile, felul de a vedea 
viaţa. Eram recunoscător pentru ce făcuse pentru mine, 
credeam că şi ea trebuia să-mi fie recunoscătoare pentru 
tot ce făcusem pentru ea. Eram obişnuit să privesc lumea 
prin ochii ei. ţi aminteşti de povestea celor doi oameni care 
ies din incendiu, iar unul are faţa mânjită de cenuşă? 

Ea îşi săltă capul de pe umărul meu; am văzut că avea 
ochii înlăcrimaţi. 

Aşa era lumea pentru mine, am continuat. Un reflex al 
frumuseţii Estherei. Asta e dragoste? Sau e dependenţă? 

Nu ştiu. Cred că dragostea şi dependenţa merg mână în 
mână. 

S-ar putea. Dar să presupunem că în loc să scriu Timp de 
sfâşiat, timp de reparat, care în realitate nu e decât o 
scrisoare adresată unei femei aflate departe, eu aş fi ales 
altă cale, cum ar fi: „Bărbatul şi femeia sunt împreună de 
zece ani. Făceau dragoste în fiecare zi, acum abia dacă se 
mai întâmplă o dată pe săptămână, dar asta, la urma 
urmelor, nu e prea important: există comuniune de idei, 
sprijin reciproc, camaraderie. El se întristează dacă trebuie 
să cineze singur fiindcă ea mai are de lucru la serviciu. Ei îi 
pare rău când el trebuie să călătorească, dar înţelege că 
asta face parte din profesia lui. Simt că ceva începe să 
lipsească, dar sunt adulţi, au atins maturitatea, ştiu cât de 
important este să menţii o legătură stabilă - fie şi în numele 
copiilor. Se dedică din ce în ce mai mult profesiei şi copiilor, 
se gândesc din ce în ce mai puţin la căsnicie - care aparent 
merge foarte bine, nu există un alt bărbat sau o altă femeie. 

Îşi dau seama că ceva nu e în regulă. Nu reuşesc să 
localizeze problema. Pe măsură ce trece timpul, devin tot 
mai dependenţi unul de altul, până la urmă vine bătrâneţea, 
ocazia unei noi vieţi se îndepărtează, încearcă să-şi ocupe 


timpul cât mai mult, lectură, broderie, televizor - dar 
totdeauna apare discuţia de la cină, sau de după cină. El se 
enervează uşor, ea tace mai mult ca de obicei. Fiecare 
înţelege că celălalt e din ce în ce mai departe şi nu pricepe 
de ce. Ajung la concluzia că aşa este căsnicia, dar refuză să 
vorbească cu prietenii, trec drept întruchiparea unei familii 
fericite, care se sprijină reciproc, are aceleaşi preocupări. 
Apare o amantă ici, un amant colo, nimic serios, desigur. 
Important, necesar, definitiv este să te porţi ca şi cum nimic 
nu s-a întâmplat, este prea târziu ca să mai schimbi ceva”. 

— Cunosc povestea asta, deşi n-am trăit-o niciodată. Şi 
cred că ne petrecem viaţa fiind antrenați pentru a suporta 
situaţii ca aceasta. 

Eu îmi arunc paltonul şi mă sui pe marginea fântânii. Ea 
mă întreabă ce vreau să fac. 

Să mă duc până la coloană. 

E o nebunie. E primăvară, gheaţa probabil că este foarte 
subţire. 

Trebuie să ajung acolo. 

Pun piciorul, stratul de gheaţă se mişcă tot, dar nu se 
crapă. Cum priveam răsăritul de soare, m-am gândit la un 
fel de joc cu Dumnezeu: dacă eu reuşeam să ajung până la 
coloană şi să mă întorc înapoi fără ca gheaţa să se spargă 
însemna că eram pe drumul cel bun, că Mâna lui îmi arăta 
pe unde trebuia să merg. 

O să cazi în apă. 

Şi ce? Tot ce pot risca este să îngheţ, dar hotelul nu-i 
departe, o să treacă totul repede. 

Pun şi celălalt picior: acum sunt cu totul înăuntrul fântânii, 
gheaţa a cedat pe margini, vine puţină apă peste suprafaţa 
îngheţată, dar nu crapă. Merg în direcţia coloanei, nu sunt 
decât patru metri, dus-întors şi nu risc decât o baie rece. Cu 
toate astea, nici vorbă să mă gândesc la consecinţe: am 
făcut primul pas, trebuie să merg până la capăt. 

Înaintez, ajung la coloană, o ating cu mâna, aud cum crapă 
totul, dar încă sunt la suprafaţă. Primul impuls este să ies în 


fugă, dar ceva îmi spune că dacă fac asta, paşii mei vor fi 
mai grei, mai apăsaţi şi voi cădea în apă. Trebuie să mă 
întorc încet, aşa cum am venit. 

Soarele se naşte în faţa mea, mă orbeşte puţin, abia văd 
silueta Mariei şi conturul clădirilor şi copacilor. Stratul de 
gheaţă se mişcă din ce în ce mai tare, apa continuă să 
ţâşnească pe margini inundând suprafaţa, dar eu ştiu - sunt 
absolut sigur - că voi reuşi să ajung. Pentru că sunt în 
comuniune cu ziua, cu alegerea mea, cunosc limitele apei 
îngheţate, ştiu cum să mă port cu ea, cum să-i cer să mă 
ajute, să nu mă lase să cad. Încep să intru într-un fel de 
transă, de euforie - sunt iar copil, fac lucruri interzise, rele, 
dar care îmi provoacă o plăcere imensă. Ce bucurie! Pact 
nebunesc cu Dumnezeu, „dacă reuşesc lucrul ăsta, se va 
întâmpla lucrul acela”, semnale provocate nu din exterior, ci 
din instinct, din puterea de a uita vechile reguli şi de a crea 
altele noi. 

Slavă Domnului că l-am întâlnit pe Mihail, epilepticul care 
gândeşte şi ascultă voci. 

M-am dus la el căutându-mi soţia şi am ajuns să văd că mă 
transformasem doar într-un palid reflex al meu. Esther 
continuă să fie importantă? Cred că da, iubirea ei a fost cea 
care mi-a schimbat viaţa cândva, şi mă transformă acum din 
nou. Povestea mea era veche, tot mai greu de dus în spate, 
tot mai gravă, cerându-mi riscuri ca acela de a merge pe 
gheaţa unei fântâni, de a face un pariu cu Dumnezeu, 
forțând apariţia unui semn. Uitasem că trebuia să refac 
drumul spre Santiago, pentru a arunca povara inutilă, 
pentru a rămâne numai cu ceea ce trebuia ca să pot duce 
traiul de zi cu zi. Să las energia iubirii să circule liber, din 
afară spre înăuntru, dinspre înăuntru spre exterior. 

O nouă pocnitură, apare o crăpătură - dar eu ştiu că voi 
reuşi, pentru că sunt uşor, foarte uşor, aş putea merge chiar 
şi pe un nor, n-aş cădea pe pământ. Nu duc în spinare 
povara faimei, a poveştilor spuse, a drumurilor de urmat - 
sunt transparent, lăsând ca razele de soare să-mi 


traverseze trupul şi să-mi lumineze sufletul. Îmi dau seama 
că există încă multe zone obscure în mine, dar se vor 
lumina în curând, cu perseverenţă şi curaj. 

Încă un pas, şi amintirea unui plic pe masa mea. Curând îl 
voi deschide şi, în loc să merg pe gheaţă, voi merge pe 
drumul care mă duce la Esther. Acum n-o mai doresc lângă 
mine, e liberă să rămână unde este. Nu pentru că visez zi şi 
noapte la Zahir; obsesia iubirii, distrugătoare, pare să fi 
dispărut. Nu pentru că m-am obişnuit cu trecutul meu şi 
doresc cu ardoare să mă întorc la el. 

Alt pas, altă pocnitură, dar marginea salvatoare a fântânii 
e aproape. 

Voi deschide plicul şi voi merge s-d caut, pentru că - aşa 
cum spune Mihail, epilepticul, clarvăzătorul, guru din 
restaurantul armenesc - această poveste trebuie să se 
sfârşească. Atunci, când totul va fi fost povestit şi 
răspovestit de multe ori, când lucrurile prin care am trecut, 
momentele pe care le-am trăit, paşii pe care i-am făcut 
pentru ea se vor transforma în amintiri depărtate, va 
rămâne doar, pur şi simplu, iubirea adevărată. Nu voi simţi 
că-i „datorez” ceva, nu voi crede că am nevoie de ea pentru 
că numai ea e în stare să mă înţeleagă, pentru că sunt 
obişnuit, pentru că îmi cunoaşte viciile, virtuțile, 
prăjiturelele pe care-mi place să le mănânc înainte de a mă 
culca, televizorul la ştirile internaţionale când mă trezesc, 
drumurile obligatorii în fiecare dimineaţă, cărţile despre 
practica tirului cu arcul, orele petrecute în faţa ecranului 
computerului, enervarea care mă cuprinde când menajera 
mă cheamă de prea multe ori, ca să-mi spună că mâncarea 
e pe masă. 

Toate astea vor dispărea. Rămâne iubirea care mută 
ceruri, stele, oameni, flori, insecte şi-i obligă pe toţi să 
meargă pe suprafaţa periculoasă a gheții, ne umple de 
bucurie şi de frică, dar dă un sens tuturor lucrurilor. 

Ating marginea de piatră, o mână mi se întinde, eu o prind, 
Marie mă ajută să mă ţin şi să ies. 


Sunt mândră de tine. Eu n-aş fi făcut niciodată aşa ceva. 

Nici eu, cu ceva timp în urmă - pare infantil, iresponsabil, 
inutil, fără nici o motivaţie practică. Dar simt că renasc, 
simt nevoia să risc lucruri noi. 

Lumina răsăritului te inspiră: vorbeşti ca un înţelept. 

Înţelepţii nu fac ce-am făcut eu. 

Eu trebuie să scriu un text important pentru o revistă care 
are un credit mare faţă de mine la Banca Favorurilor. Am 
sute, mii de idei, dar nu ştiu care dintre ele merită efortul, 
concentrarea, sângele meu. 

Nu-i prima dată când se întâmplă asta; dar cred că am 
spus tot ce era important, îmi pierd amintirile, uit cine sunt. 
Mă duc la fereastră, privesc strada, încerc să mă conving 

că sunt un om realizat profesional, nu mai am nimic de 
demonstrat, mă pot retrage la o căsuţă în munţi, îmi pot 
petrece restul vieţii călătorind, citind, conversând despre 
gastronomie şi despre vreme. Spun şi repet că am reuşit 
ceea ce puţini scriitori au reuşit - să fiu publicat în aproape 
toate limbile pământului. De ce să mă deranjez cu un 
simplu text pentru o revistă, oricât de importantă ar fi ea? 

Din cauza Băncii Favorurilor. Atunci sunt cu adevărat 
nevoit să scriu, dar ce să le spun oamenilor? Că trebuie să 
uite istoriile povestite de alţii şi să rişte un pic mai mult? 

Toţi vor răspunde: „sunt independent şi fac ce-mi place”. 

Să le spun să lase să circule liberă energia iubirii? 

Vor răspunde: „Eu iubesc. Iubesc din ce în ce mai mult”, 
de parcă ar putea măsura iubirea la fel cum măsurăm 
distanţa dintre şinele de cale ferată, înălţimea clădirii sau 
cantitatea de drojdie necesară la o prăjitură. 

Mă întorc la masă. Plicul pe care mi l-a lăsat Mihail este 
deschis, ştiu unde se află Esther, trebuie să mă interesez 
cum ajung acolo. Îi dau un telefon şi-i spun povestea cu 
fântâna. Îi place foarte mult. Îl întreb ce-o să facă deseară, 
şi-mi răspunde că o să iasă cu Lucrecia, iubita lui. Pot să-l 
invit la cină? Azi nu, dar săptămâna viitoare, dacă vreau, 
vom ieşi împreună cu prietenii lui. 


Îi spun că săptămâna viitoare am o masă rotundă în 
Statele Unite. Nu-i nici o grabă, îmi răspunde, vom aştepta 
două săptămâni. 

Probabil că aţi auzit o voce care v-a îndemnat să mergeţi 
pe gheaţă, îmi spune el. 

N-am auzit nici o voce. 

Atunci de ce aţi făcut-o? 

Pentru că am simţit că trebuia s-o fac. 

Bine, e şi ăsta un fel de a asculta vocea. 

Am pus un pariu. Dacă reuşeam să traversez gheaţa, eram 
pregătit. De aceea cred că acum sunt gata. 

Prin urmare, vocea v-a trimis semnul de care aveaţi 
nevoie. 

Dar dumitale vocea ţi-a spus ceva despre toate astea? 

Nu. Dar nici nu era nevoie: când am stat pe malul Senei 
iar vocea mi-a spus că nu venise clipa, am ştiut ca vă va da 
ea de-nţeles. 

Ţi-am spus că n-am auzit nici o voce. 

Asta credeţi dumneavoastră. Aşa crede toată lumea. Dar 
prezenţa ei îmi spune că noi toţi auzim voci de-a lungul 
vieţii. Ele sunt cele care ne fac să înţelegem semnele, 
pricepeţi? 

Hotărăsc să nu mai stau pe gânduri. N-am nevoie decât de 
detalii tehnice: să ştiu de unde să închiriez o maşină, cât 
durează călătoria, cum să găsesc casa, pentru că nu am în 
faţa mea, în afară de hartă, decât o grămadă de indicaţii 
aproximative - să merg pe malul nu ştiu cărui lac, să caut 
firma unei întreprinderi, s-o iau la dreapta etc. Poate că ştie 
el ceva ce mă poate ajuta mai mult. 

Stabilim următoarea întâlnire, Mihail îmi cere să mă 
îmbrac cât mai discret posibil - „tribul” va hoinări prin 
Paris. 

Întreb care trib. „Adică oamenii care lucrează cu mine la 
restaurant”, îmi răspunde, fără a intra în amănunte. Întreb 
dacă vrea ceva din America, el îmi cere să-i aduc un anumit 


medicament pentru arsuri la stomac. Eu consider că există 
lucruri mult mai interesante, dar notez ce-mi cere. 

Şi articolul? 

Mă aşez iar la masă, mă gândesc ce să scriu, privesc din 
nou spre plicul deschis şi ajung la concluzia că nu m-a 
surprins ce am găsit înăuntru. În fond, după câteva întâlniri 
cu Mihail, chiar la asta mă aşteptam. 

Esther se află în stepă, într-un mic sat din Asia Centrală, 
mai precis, într-un sat din Kazahstan. 

Nimic nu mă mai grăbeşte: îmi revăd iar şi iar propria 
poveste, pe care o descriu în amănunt, constrâns, pentru 
Marie; s-a hotărât să facă şi ea acelaşi lucru, mă surprinde 
ce spune, dar se pare că procesul dă rezultate - este mai 
sigură pe ea, mai puţin neliniştită. 

Nu ştiu de ce vreau să o revăd pe Esther; iubirea mea 
pentru ea a început să-mi lumineze viaţa, să mă înveţe 
lucruri noi, iar asta este de ajuns. Dar îmi amintesc ce a 
spus Mihail - „povestea trebuie să fie încheiată” - şi 
hotărăsc să merg până la capăt. Ştiu că voi descoperi 
momentul în care gheaţa căsniciei noastre s-a crăpat, iar 
noi am continuat să mergem prin apa rece ca şi cum nimic 
nu s-ar fi întâmplat. Ştiu că voi descoperi asta înainte de a 
ajunge în sat pentru a încheia un ciclu, sau pentru a-l face 
încă şi mai lung. 

Articolul! Te pomeneşti că Esther a devenit iar Zahir şi nu 
mă lasă să mă concentrez asupra altui lucru! 

Nici vorbă: când trebuie să fac ceva urgent, care cere 
energie creatoare, chiar acesta e procesul meu de lucru - 
ajung aproape de isterie, mă hotărăsc să renunţ, şi abia 
atunci apare textul. Am încercat să lucrez altfel, să fac totul 
din vreme, nimic! Se pare că imaginaţia funcţionează numai 
aşa - sub o presiune uriaşă. Nu pot refuza Banca 
Favorurilor, trebuie să trimit trei pagini despre - culmea! - 
problemele relaţiei între bărbaţi şi femei. Tocmai eu! Dar 
editorii cred că cine a scris Timp de sfâşiat, timp de reparat 
înţelege, în mod sigur, sufletul. 


Încerc să mă conectez la Internet, dar nu funcţionează: 
din ziua în care am distrus conexiunea nu a mai funcţionat 
niciodată la fel. Am chemat tot felul de tehnicieni şi când 
binevoiau să vină, găseau computerul în regulă. Mă 
întrebau ce mă deranja, îl testau o jumătate de oră, 
schimbau configurații şi garantau că problema nu era la 
mine ci la furnizorul de servicii. Eu mă lăsam convins, în 
fond totul era în perfectă ordine, mă simţeam ridicol că am 
cerut ajutor. După două-trei ore, un nou colaps la maşinărie 
şi la conectare. Acum, după luni de uzură fizică şi 
psihologică, accept că tehnologia e mai tare şi mai 
puternică decât mine: merge când vrea, iar dacă nu vrea, 
mai bine mă apuc să citesc ziarul, să dau o raită pe afară, să 
aştept o schimbare de dispoziţie a cablurilor şi legăturilor 
telefonice, care să le facă să funcţioneze iar. Nu sunt 
stăpânul lor, am descoperit că au o viaţă proprie. 

Mai insist de două-trei ori şi ştiu - din proprie experienţă - 
că e mai bine să mă dau bătut. Internetul, cea mai mare 
bibliotecă din lume, are în acest moment porţile închise 
pentru mine. Ce-ar fi să citesc nişte reviste, încercând să 
mă inspir? lau un exemplar care abia sosise şi văd un 
interviu ciudat, cu o femeie care tocmai lansase o carte 
despre - ghiciţi ce? - iubire. Treaba asta pare să mă 
urmărească peste tot. 

Ziarista întreabă dacă pentru fiinţa omenească singurul 
mod de a ajunge la fericire este acela de a-şi întâlni 
persoana iubită. Femeia spune că nu: „Ideea că iubirea e 
cea care te face fericit e o invenţie modernă, de la sfârşitul 
secolului al XVII-lea. Începând de atunci, oamenii cred că 
iubirea trebuie să dureze toată viaţa, iar căsnicia este locul 
cel mai bun pentru a o exercita. În trecut nu exista atâta 
optimism în ceea ce priveşte longevitatea pasiunii. Romeo şi 
Julieta nu e o poveste fericită, e o tragedie. În ultimele 
decenii, aşteptările în ceea ce priveşte căsătoria ca drum 
pentru împlinirea personală au crescut mult. Decepţia şi 
insatisfacţia au crescut şi ele deopotrivă”. 


Este o părere destul de curajoasă, dar nu-mi e de folos 
pentru articolul meu - cu atât mai mult cu cât nu sunt de 
acord cu ea. Caut în raft o carte care nu avea nimic în 
comun cu relaţiile dintre bărbaţi şi femei: „Practici de 
magie în nordul Mexicului”. Simt nevoia să-mi limpezesc 
capul, să mă relaxez, pentru că obsesia n-o să mă ajute să 
scriu articolul acela. Încep să o răsfoiesc şi deodată citesc 
ceva ce mă surprinde: „Obişnuinţă”: există totdeauna o 
întâmplare în viaţa noastră care este responsabilă de faptul 
că am încetat să progresăm. O traumă, o înfrângere foarte 
amară, o deziluzie în dragoste, chiar şi o victorie pe care nu 
o înţelegem cum trebuie ne face în cele din urmă să 
devenim laşi, ca să nu spunem mai multe. Vrăjitorul, în 
procesul de creştere a puterilor lui oculte, are nevoie ca 
mai întâi să se elibereze de acest „punct de adaptare”, dar 
pentru asta trebuie să-şi revizuiască toată viaţa şi să 
descopere unde a ajuns. 

Obişnuinţa! Asta se potrivea cu ce învăţasem despre arc şi 
săgeată - singurul sport care mă atrăgea —; maestrul mi-a 
spus că fiecare tir nu poate fi niciodată repetat, nu ajută cu 
nimic să încerci să înveţi din succese şi erori. Singurul lucru 
care contează e să repeţi de sute, de mii de ori, până ce te 
eliberezi de ideea de a nimeri ţinta şi te transformi în 
săgeată, în arc, în obiectiv. În acest moment energia a 
„ceva” (maestrul meu de kyudo - tirul cu arcul japonez pe 
care-l practicam - nu folosea niciodată cuvântul 
„Dumnezeu”) ne conduce mişcările şi dăm drumul săgeţii 
nu când dorim noi, ci când acel „ceva” consideră că a sosit 
clipa. 

Obişnuinţa. Altă parte din povestea mea personală începe 
să se ivească, ce bine ar fi ca Marie să fie acum aici! 
Trebuie să vorbesc despre mine, despre copilăria mea, să 
povestesc că, atunci când eram mic, mereu mă certam şi îi 
băteam pe ceilalţi pentru că eram cel mai mare din grup. 
Într-o zi am luat o chelfăneală de la vărul meu, şi am înţeles 
că din momentul acela n-o să mai câştig fiecare bătaie, aşa 


că de atunci am evitat orice confruntare fizică, chiar dacă 
de multe ori mă făceau laş, mă lăsam umilit în faţa iubitelor 
şi a prietenilor. 

Obişnuinţa. Doi ani am încercat să învăţ să cânt la vioară: 
am progresat mult la început, până la un punct când n-am 
mai putut avansa - pentru că am descoperit că alţii învățau 
mai repede ca mine, am simţit că eram mediocru, am decis 
să nu mă fac de ruşine şi am spus că vioara nu mă mai 
interesa. La fel s-a întâmplat cu jocul de fotbal, cu bicicleta: 
învăţam destul cât să fac faţă rezonabil, dar venea un 
moment în care nu mai puteam face nimic. 

De ce? 

Pentru că povestea care ne-a fost spusă afirmă că la un 
moment dat în viaţa noastră „ajungem la propria limită”. 
Mereu îmi aminteam de lupta mea pentru a-mi nega 
destinul de scriitor, şi cum nu a acceptat Esther niciodată 
ca obişnuinţa să dicteze regulile visului meu. Acel simplu 
paragraf pe care tocmai îl citisem se potrivea cu ideea 
uitării poveştii personale, a necesităţii de a rămâne doar cu 
instinctul dezvoltat de tragediile şi de greutăţile pe care le- 
am traversat: aşa făceau vrăjitorii în Mexic, aşa predicau 
nomazii din stepele Asiei Centrale. 

Obişnuinţă: „există totdeauna o întâmplare în viaţa 
noastră care este responsabilă de faptul că am încetat să 
mai progresăm”. 

Asta se potrivea, în gen, număr şi grad cu căsniciile în 
general, şi cu relaţia mea cu Esther în particular. 

Da, puteam să scriu articolul pentru revistă. M-am aşezat 
în faţa computerului, într-o jumătate de oră schiţa era gata, 
iar eu eram mulţumit de rezultat. Am povestit sub formă de 
dialog, ca şi cum ar fi fost o ficţiune - dar discuţia chiar 
avusese loc într-o cameră de hotel la Amsterdam, după o zi 
de promovare a cărţii mele, după cina nelipsită, vizita la 
„atracțiile turistice” etc. 

Numele personajelor şi situaţia în care se află lipsesc cu 
desăvârşire din articol. În viaţa reală de atunci, Esther 


poartă doar o cămaşă de noapte şi priveşte apa care trecea 
pe sub ferestrele noastre. Încă nu este corespondent de 
război, are privirea veselă, îşi adoră munca, vine cu mine 
ori de câte ori poate, iar viaţa continuă să fie o mare 
aventură. Eu stau întins pe pat, tăcut, mintea mea e 
departe, mă gândesc la agenda zilei următoare. 

Săptămâna trecută i-am luat un interviu unui specialist în 
interogatorii poliţieneşti. Mi-a povestit cum reuşeşte să 
smulgă cea mai mare parte a informaţiilor: folosind o 
tehnică pe care ei o numesc „rece/cald”. Încep totdeauna 
cu un poliţist violent care ameninţă că el nu respectă nici o 
regulă, ţipă, dă cu pumnul în masă. Când deţinutul e 
suficient de îngrozit, intră „polițistul cel bun”, îi cere celui 
„rău” să înceteze, îi oferă suspectului ţigări, devine 
complicele lui şi obţine tot ce vrea. 

Ştiam toate astea. 

Dar mi-a mai spus ceva care m-a înspăimântat. În 1971, un 
grup de cercetători de la Universitatea Stanford, din 
Statele Unite, a hotărât să creeze o închisoare simulată 
pentru a studia psihologia interogatoriilor: au selecționat 
24 de studenţi voluntari, împărţiţi în „hoţi” şi „vardişti”. 

La sfârşitul săptămânii a trebuit să întrerupă experienţa: 
„vardiştii” - fete şi băieţi normali, educați în familii bune, 
deveniseră adevăraţi monştri. Folosirea torturii devenise 
rutină, abuzurile sexuale asupra „prizonierilor” erau văzute 
ca ceva normal. Studenţii care au participat la proiect - atât 
„gardienii” cât şi „delincvenţii” - aveau traume aşa de 
serioase încât au avut nevoie de îngrijiri medicale de lungă 
durată, iar experienţa n-a mai fost niciodată repetată. 

Interesanti. 

Cum adică „interesant”? Vorbesc despre ceva de o 
importanţă capitală: capacitatea omului de a face rău ori de 
câte ori are ocazia. Vorbesc despre munca mea, despre 
lucrurile pe care le-am descoperit! 

Tocmai asta mi se pare interesant. De ce să te superi? 


Supărată? Cum să fiu supărată pe cineva care nici măcar 
nu aude ce-i spun? Cum să am vreo reacţie în faţa cuiva 
care stă doar întins în pat şi priveşte-n gol? 

Ai băut ceva azi? 

Nici măcar asta nu ştii, nu-i aşa? Am fost lângă tine toată 
seara şi n-ai văzut dacă am băut sau nu! Nu-mi vorbeai 
decât dacă trebuia să-ţi confirm spusele sau să povestesc 
vreo istorie frumoasă despre tine. 

Dar nu vezi că am muncit de azi-dimineaţă şi sunt sfârşit? 
De ce nu te culci, ne odihnim, iar mâine stăm de vorbă? 

Pentru că asta fac de săptămâni, de luni, în ultimii doi ani! 
încerc să discut, tu eşti obosit, ne culcăm şi vorbim mâine! 
Dar mâine apar alte lucruri de făcut, altă zi de muncă, mese 
festive, ne culcăm şi vorbim din nou mâine. Aşa trece viaţa 
mea: aşteptând o zi în care să te am din nou lângă mine, 
până ce voi obosi, n-o să mai cer nimic, o să-mi fac o lume în 
care să mă pot refugia ori de câte ori am nevoie; o lume nu 
foarte depărtată, ca să nu pară că am o viaţă ruptă de ata, 
dar nici foarte apropiată, ca să nu ai impresia că-ţi invadez 
universul. 

Şi ce vrei să fac? Să nu mai muncesc? Să las tot ce am 
reuşit împreună aşa de greu şi să facem o croazieră în 
insulele din Caraibe? Nu înţelegi că-mi place ce fac, şi n-am 
deloc intenţia să-mi schimb viaţa? 

În cărţile tale vorbeşti despre importanţa dragostei, de cât 
de necesară e aventura, de bucuria luptei pentru vise. Şi 
acum, pe cine am în faţa mea? Pe cineva care nu citeşte ce 
scrie. Pe cineva care confundă dragostea cu convenienţa, 
aventura cu riscurile inutile, bucuria cu obligaţia. Unde este 
bărbatul cu care m-am căsătorit, care era aşa de atent cu 
tot ce spunea? 

Unde este femeia cu care m-am căsătorit? 

Cea care te sprijinea mereu, te stimula, îţi dăruia 
afecţiune? Trupul ei este aici, privind canalul Singel din 
Amsterdam, şi cred că va continua să fie lângă tine toată 


viaţa! Dar sufletul acestei femei se află la uşa aceea, gata să 
plece. 

De ce? 

Din cauza nenorocitei ăleia de fraze „mâine stăm de 
vorbă”. E de ajuns? Dacă nu e de ajuns, gândeşte-te că 
femeia cu care te-ai căsătorit era plină de viaţă, de idei, de 
bucurie, de dorinţe, iar acum se îndreaptă cu repeziciune 
către starea de gospodină. 

E ridicol. 

Bine, e ridicol. O prostie! Un lucru fără importanţă, mai 
ales dacă ne gândim că avem de toate, suntem realizaţi, 
avem bani, nu vorbim despre eventuali amanți, n-am avut 
niciodată crize de gelozie. Pe deasupra, sunt milioane de 
copii în lume care suferă de foame, sunt bolnavi, au loc 
taifunuri şi tragedii în fiecare clipă. Şi atunci, de ce mă pot 
plânge? 

Nu crezi că ar fi timpul să avem un copil? 

Aşa şi-au rezolvat problemele toate familiile pe care le 
cunosc: având un copil! Tu, care predicai atâta despre 
propria libertate, care credeai că trebuie să mergem mereu 
înainte, acum ţi-ai schimbat părerea? 

Acum cred că e momentul. 

Ba eu cred că nimic n-ar fi mai greşit! Nu, nu vreau un 
copil de la tine - vreau un copil de la bărbatul pe care l-am 
cunoscut, care visa, care stătea lângă mine! Dacă într-o zi 
mă hotărăsc să rămân gravidă, o să fie cu cineva care mă 
înţelege, este lângă mine, mă ascultă, mă doreşte cu 
adevărat! 

Sunt sigur că ai băut. Îţi promit, mâine chiar discutăm, dar 
vino să te culci, sunt foarte obosit. 

Atunci discutăm mâine. Şi dacă sufletul meu, care se află 
la uşa acestei încăperi, se decide să plece, asta n-o să 
afecteze prea mult viaţa noastră. 

N-o să plece. 

Mi-ai cunoscut foarte bine sufletul; dar sunt ani de când n- 
ai mai stat de vorbă cu el, nu ştii cât s-a schimbat, cât cere - 


cu dis-pe-ra-re - să fie ascultat. Chiar dacă sunt lucruri 
banale, cum ar fi experienţele de pe la universităţile 
americane. 

— Dacă sufletul ţi s-a schimbat acum, de ce continui să fii 
la fel? 

— Din laşitate. Pentru că aştept ca mâine să stai de vorbă 
cu mine. Pentru tot ce am construit împreună şi nu vreau să 
fie distrus. Sau din motivul cel mai grav: m-am obişnuit. 

Acum câteva clipe mă acuzai pe mine de toate astea. 

Ai dreptate. Te-am privit, am crezut că eşti tu, dar de fapt 
eram eu. În noaptea asta o să mă rog cu toată puterea şi cu 
toată credinţa: îi voi cere lui Dumnezeu să nu mă lase să-mi 
petrec tot restul zilelor aşa. 

Ascult aplauzele, teatrul este plin. O să încep să ţin ceea ce 
totdeauna, în ajun, îmi provoacă insomnii: o conferinţă. 

Prezentatorul începe prin a spune că nu e nevoie să mă 
prezinte - ceea ce este o absurditate, doar de asta este 
acolo, nu ţine seama că probabil mulţi din sală nu ştiu exact 
cine sunt - au venit aduşi de prieteni. Dar în pofida 
comentariului său, dă câteva date biografice, vorbeşte 
despre calităţile mele, de premii, de milioanele de cărţi 
vândute. Mulţumeşte sponsorilor, mă salută şi-mi dă 
cuvântul. 

Mulţumesc şi eu. Spun că lucrurile cele mai importante pe 
care trebuie să le tra. ismit le pun în cărţile mele, dar cred 
că am o obligaţie pentru publicul meu: să-i arăt omul care 
există în spatele frazelor şi paragrafelor. Condiţia umană, le 
explic, este cea care ne face să împărţim cu ceilalţi numai 
ceea ce avem mai bun - pentru că ne aflăm tot timpul în 
căutarea iubirii, a acceptării. Cu toate acestea, cărţile mele 
vor fi totdeauna vârful vizibil al unui munte înconjurat de 
nori, sau o insulă într-un ocean: lumina bate într-acolo, totul 
pare să fie în regulă, dar pe sub suprafaţa vizibilă există 
necunoscutul, tenebrele, neîncetata căutare a sinelui. 

Povestesc cât de greu a fost să scriu Timp de sfâşiat, timp 
de reparat, că multe părţi ale acestei cărţi abia acum le-am 


înţeles, recitindu-le, ca şi cum creaţia ar fi mereu mai 
generoasă şi mai mare decât creatorul. 

Spun că nu există lucru mai plicticos decât să citeşti 
interviuri sau să asişti la conferinţe ale unor autori care îşi 
explică personajele de prin cărţi: ce e scris fie se explică 
singur, fie este o carte care nu trebuie citită. Când un 
scriitor apare în public ceea ce trebuie să încerce să facă e 
să-şi dezvăluie universul, nu să-şi explice opera; de aceea, 
încep să vorbesc despre ceva mai personal: 

— Acum câtva timp, am fost la Geneva pentru o serie de 
interviuri. La sfârşitul unei zile de muncă, fiindcă o prietenă 
şi-a anulat cina cu mine, am ieşit să mă plimb prin oraş. 
Noaptea era foarte plăcută, străzile pustii, barurile şi 
restaurantele pline de viaţă, totul părea absolut calm, în 
ordine, frumos, dar deodată. 

deodată mi-am dat seama că eram îngrozitor de singur. 

Desigur, anul acesta am fost de multe ori singur. lubita mă 
aştepta mereu undeva, la câteva ore de zbor distanţă. 
Desigur că după o zi agitată cum fusese aceea, nu putea fi 
nimic mai bun decât să te plimbi pe străduţele şi ulicioarele 
oraşului vechi, fără să trebuiască să vorbeşti cu nimeni, 
contemplând doar frumuseţea din jurul tău. Dar nu apăruse 
decât un sentiment de solitudine oprimant, neliniştitor - nu 
aveam cu cine să împart oraşul, plimbarea, comentariile pe 
care mi-ar fi plăcut să le fac. 

Am scos celularul din buzunar, în fond aveam în oraş un 
număr apreciabil de prieteni, dar era târziu să mai sun pe 
oricare din ei. M-am gândit să intru într-unul din baruri şi 
să cer ceva de băut - mai mult ca sigur că aveam să fiu 
recunoscut şi cineva mă va invita la masa lui. Dar am 
rezistat ispitei şi am încercat să trăiesc acel moment până 
la capăt, descoperind că nu există nimic mai groaznic decât 
să simţim că nimănui nu-i pasă dacă existăm sau nu, că 
nimeni nu e interesat de părerile noastre despre viaţă, că 
lumea merge înainte şi în lipsa existenţei noastre incomode. 


Mi-am imaginat câte milioane de oameni, în acel moment, 
aveau certitudinea inutilităţii lor, se simțeau mizerabil - 
oricât de bogaţi erau, de şarmanţi, de simpatici - numai şi 
numai pentru că erau singuri în noaptea aceea, sau ieri, şi 
s-ar putea ca şi mâine. Studenţi care n-au găsit cu cine să 
iasă, oameni în vârstă în faţa televizorului, care devine 
astfel ultima salvare, oameni de afaceri în camerele lor de 
hotel, gândindu-se dacă ceea ce fac are vreun rost, femei 
care şi-au petrecut seara făcându-şi machiajul şi coafându- 
se ca să meargă la vreun bar, să se poarte ca şi cum n-ar 
căuta companie, ci doar să vadă că încă mai sunt 
atrăgătoare, că bărbaţii întorc capul după ele, intră în 
vorbă cu ele, respingând apoi, cu un aer de superioritate, 
orice încercare de apropiere - numai şi numai pentru că se 
simt în inferioritate, le e frică să nu se descopere că sunt 
mame singure, cu un serviciu oarecare, incapabile să spună 
ceva despre ce se întâmplă în lume, fiindcă muncesc de 
dimineaţă până seara ca să ţină casa şi nu au timp să 
citească ştirile zilei. 

Oameni care s-au privit în oglindă, s-au considerat urâţi, 
se gândesc că frumuseţea e fundamentală şi se mulţumesc 
să privească revistele unde toţi sunt frumoşi, bogaţi, 
celebri. Soţi şi neveste care au terminat cina, le-ar plăcea 
să stea la taclale cum făceau pe vremuri, dar acum au alte 
preocupări, alte lucruri mai importante de făcut, iar 
conversațiile pot aştepta până la un mâine care nu mai vine. 

În ziua aceea la prânz luasem masa cu o prietenă care 
tocmai divorțase şi-mi spunea: „acum am libertatea la care 
am visat toată viaţa”. Minciună! Nimeni nu-şi doreşte acest 
tip de libertate, toţi vrem o obligaţie, pe cineva lângă noi cu 
care să vedem frumuseţile Genevei, să vorbim despre cărţi, 
interviuri, filme, sau să-mpărţim un sandvici fiindcă n-avem 
destui bani ca să cumpărăm două. Mai bine să mănânci 
jumătate, decât unul întreg. Mai bine să fii întrerupt de 
bărbatul care vrea să se întoarcă acasă imediat, fiindcă e un 
meci important la televizor, sau de femeia care se opreşte în 


faţa unei vitrine şi nu mai aude comentariul despre turnul 
catedralei, despre tot ce-i poate arăta Geneva - avem tot 
timpul din lume să le vizităm. 

Mai bine să-ţi fie foame decât să fii singur. Pentru că atunci 
când eşti singur - şi nu vorbesc de solitudinea pe care o 
alegem noi, ci de aceea pe care suntem obligaţi să o 
acceptăm - este ca şi cum n-am mai face parte din rasa 
umană. 

Frumosul hotel mă aştepta pe celălalt mal, cu aspectul lui 
confortabil, angajaţii atenţi, serviciile de înaltă calitate - 
ceea ce mă făcea să mă simt şi mai rău, pentru că trebuia 
să mă arăt mulţumit, satisfăcut cu tot ce aveam. 

La întoarcere m-am întâlnit cu alţii în aceeaşi situaţie ca 
mine, şi am observat că aveau două tipuri de priviri: 
arogante, pentru că voiau să pară că aleseseră singurătatea 
în noaptea asta minunată. Sau triste, ruşinate că sunt 
singure. 

Vă spun toate astea pentru că mi-am amintit recent de un 
hotel din Amsterdam, de o femeie care se afla lângă mine şi- 
mi vorbea, şi-şi povestea viaţa. Vă spun toate astea pentru 
că, deşi Ecleziastul spune că e un timp de sfâşiat şi un timp 
de reparat, uneori timpul sfâşierii lasă cicatrice foarte 
adânci. Mai rău decât să te plimbi singur şi să te simţi 
mizerabil prin Geneva este să ai pe cineva alături şi să te 
porţi în aşa fel încât acea persoană să simtă că pentru viaţa 
noastră este total lipsită de importanţă.” 

Un lung moment de linişte a urmat înaintea aplauzelor. 

Am ajuns într-un loc sinistru, într-un cartier din Paris 
despre care se spunea că are viaţa culturală cea mai 
interesantă din tot oraşul. Mi-a luat ceva timp ca să văd că 
grupul îmbrăcat aiurea pe care-l aveam dinainte era acelaşi 
care îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, se prezenta în 
fiecare joi la restaurantul armenesc. 

De ce purtaţi chestiile astea fanteziste? Influenţa vreunui 
film”? 


Nu sunt fantezii, răspunse Mihail. Când dumneavoastră 
mergeţi la un dineu, nu vă schimbaţi hainele? Vă îmbrăcaţi 
în costum cu cravată când jucaţi golf? 

Să vă întreb altfel atunci: De ce imitaţi moda tinerilor 
străzii? 

Pentru că în momentul ăsta suntem nişte tineri ai străzii. 
Mai bine zis, patru adolescenţi şi doi adulţi fără casă. 

Reformulez întrebarea pentru ultima oară: Ce faceţi aici, 
îmbrăcaţi aşa? 

La restaurant, ne alimentăm trupul şi vorbim despre 
Energie oamenilor care au ceva de pierdut. Intre cerşetori, 
ne alimentăm sufletul şi vorbim cu cei care nu au nimic de 
pierdut. Acum facem cea mai importantă parte a muncii 
noastre: întâlnim mişcarea invizibilă care înnoieşte lumea - 
oameni care trăiesc ziua de azi ca şi cum ar fi ultima şi 
bătrâni care o trăiesc ca şi cum ar fi prima. 

Vorbea despre ceva ce observasem deja, dar care părea că 
se măreşte pe zi ce trece: tineri îmbrăcaţi ciudat, haine 
murdare dar extrem de artistice, după modelul unor 
uniforme militare sau din filme ştiinţifico-fantastice. Toţi 
foloseau piercing-ul. Fiecare avea altă tunsoare. Grupul era 
însoţit de un câine-lup cu aer ameninţător. O dată i-am 
întrebat de ce aveau mereu câte un căţel cu ei, şi mi s-a 
explicat-nu ştiu dacă e adevărat - că poliţia nu-i putea 
închide pe stăpâni fiindcă nu aveau unde să ducă animalul. 

O sticlă de vodcă a început să circule - acelaşi lucru îl beau 
şi când erau cu cerşetorii, şi m-am întrebat dacă nu era din 
cauza originii lui Mihail. Am luat o duşcă, închipuindu-mi ce- 
ar zice unii dacă m-ar vedea acolo. 

Mi-am spus că vor zice: „Caută ceva pentru următoarea lui 
carte”, şi m-am liniştit. 

Sunt gata. Mă duc s-o caut pe Esther şi am nevoie de 
câteva informaţii, pentru că nu-ţi cunosc deloc ţara. 

O să merg cu dumneavoastră. 

Poftim? 


Aşa ceva nu intra în planurile mele. Călătoria mea era o 
întoarcere spre tot ce pierdusem în mine însumi, voi ajunge 
în cine ştie ce loc din stepele Asiei - dar era ceva intim, 
personal, fără martori. 

Dacă-mi plătiţi drumul, bineînţeles. Dar trebuie să ajung în 
Kazahstan, mi-e dor de locurile natale. 

Dar n-ai treabă aici? Nu trebuie să fii în fiecare joi la 
restaurant, la spectacol? 

Insistaţi să-l numiţi spectacol. V-am mai spus că e vorba de 
o întâlnire, de o retrăire a ceea ce am pierdut: tradiţia 
conversaţiei. Dar nu vă faceţi griji, Anastasia - şi arătă spre 
fata cu piercing în nas - îşi dezvoltă harul ei. Se poate 
îngriji de toate cât timp lipsesc eu. 

E gelos, spuse Alma, femeia care cânta la instrumentul de 
metal asemănător cu talgerele şi care istorisea „povestiri” 
la finalul „întâlnirilor”. 

S-ar putea. Era celălalt tânăr, care de data asta purta 
numai haine din piele cu ornamente din metal - ace de 
siguranţă, broşe imitând lamele de ras. Mihail e mai tânăr, 
mai frumos, mai conectat cu Energia. 

Şi mai puţin celebru, mai puţin bogat, mai puţin conectat 
la darul puterii - spuse Anastasia. Din punct de vedere 
feminin, lucrurile sunt echilibrate, amândoi au aceeaşi 
şansă. 

Toţi au râs, sticla cu vodcă a mai făcut un tur, eram 
singurul care nu găsisem nimic amuzant în asta. Dar eram 
surprins de mine însumi: de mulţi ani nu mai stătusem pe 
jos pe o stradă pariziană, iar asta mă făcea foarte mulţumit. 

După câte se pare, tribul este mai mare decât ne 
închipuim. E prezent la Turnul Eiffel şi în oraşul Tarbes, 
unde am fost de curând. Nu prea înţeleg ce se întâmplă. 

Vă garantez că merge mai departe de Tarbes şi alege 
destinaţii foarte interesante, cum ar fi Drumul spre 
Santiago. Tineri care pleacă din cine ştie ce loc din Franţa 
sau din Europa, jurând că vor face parte dintr-o societate în 
afara societăţii. Se tem să se întoarcă acasă, să-şi caute de 


lucru, să se căsătorească - vor lupta împotriva acestor 
lucruri cât timp vor putea. Sunt săraci şi bogaţi, dar banii 
nu prea interesează. Sunt complet diferiţi: dar şi aşa, când 
trec pe stradă, majoritatea se face că nu-i vede, pentru că îi 
e frică. 

Este necesară această agresivitate? 

Este: pasiunea distrugerii este o pasiune creatoare. Dacă 
n-ar fi agresivi, imediat toate buticurile ar fi pline de haine 
ca acestea, editurile ar publica reviste specializate în noua 
mişcare „care mătură lumea cu hainele ei revoluţionare”, 
programele de televiziune ar avea o emisiune dedicată 
tribului, sociologii ar scrie tratate, psihologii ar sfătui 
familiile - şi totul şi-ar pierde din forţă. De aceea, cu cât vor 
şti mai puţin, cu atât mai bine: atacul nostru funcţionează 
ca apărare. 

Eu n-am venit decât să-ţi cer câteva informaţii, nimic mai 
mult. Poate că într-adevăr m-aş îmbogăţi cu adevărat dacă 
aş petrece noaptea cu voi, m-ar ajuta să mă îndepărtez mai 
mult de o poveste personală care nu-mi mai permite alte 
experienţe. Totuşi, n-am intenţia să iau pe nimeni în 
călătoria mea; dacă nu mă ajuţi, Banca Favorurilor îşi va lua 
sarcina să-mi facă toate legăturile necesare. În plus, plec 
peste două zile, am un dineu important mâine seară, dar 
după aceea sunt liber timp de două săptămâni. 

Mihail păru să şovăie. 

— Dumneavoastră hotărâți: aveţi harta, numele satului şi 
nu va fi greu să găsiţi casa unde stă. Dar, după mine, Banca 
Favorurilor vă poate ajuta numai până la Alma Ata, mai 
departe nu, pentru că regulile stepei sunt altele. În ceea ce 
mă priveşte, am făcut şi eu unele depozite în contul 
dumneavoastră la Banca Favorurilor, nu credeţi? Ar fi 
timpul să le răscumpăr, mi-e dor de mama. 

Avea dreptate. 

Trebuie să ne apucăm de treabă, întrerupse omul căsătorit 
cu Alma. 


De ce vrei să mergi cu mine, Mihail? Numai de dorul 
mamei? 

El nu răspunse. Omul începu să bată toba, Alma folosea 
talgerul de metal cu ornamente, ceilalţi cereau de pomană 
trecătorilor. De ce voia să meargă cu mine? Şi cum să 
folosesc Banca Favorurilor în stepă, dacă nu cunoşteam pe 
nimeni acolo? Puteam obţine o viză la ambasada 
Kazahstanului, o maşină la o agenţie de închiriat maşini şi 
un ghid la consulatul Franţei de la Alma Ata - o fi nevoie de 
mai mult de-atât? 

Am rămas pe loc, observând grupul, fără să ştiu ce să fac. 
Nu era momentul să discut despre călătorie, aveam de 
lucru şi iubita mă aştepta acasă: de ce să nu-mi iau rămas- 
bun acum? 

Pentru că mă simţeam liber. Făceam lucruri pe care nu le 
mai făcusem de ani de zile, deschideam spaţii în sufletul 
meu pentru alte experienţe, gonind obişnuinţa din viaţa 
mea, încercam lucruri care poate că nu mă interesau prea 
tare, dar care măcar erau diferite. 

Băutura s-a terminat, a fost înlocuită de rom. Nu-mi place 
romul, dar altceva nu aveau, mai bine mă adaptam situaţiei. 
Cei doi muzicanți cântau la tobă şi la talger, iar când cineva 
îndrăznea să treacă prin apropiere, una dintre fete întindea 
mâna, cerând un bănuţ. Omul de obicei grăbea pasul, dar 
totdeauna auzea un „mulţumesc, vă doresc noapte bună”. 
Cineva, văzând că nu fusese agresat, ci i se mulţumise, s-a 
întors şi a lăsat un bănuţ. 

După ce am asistat la scena aceea mai mult de zece 
minute, fără ca nimeni din grup să-mi adreseze vreo vorbă, 
m-am dus la un bar, am cumpărat două sticle de vodcă, m- 
am întors şi am aruncat romul la canal. Anastasia pare 
mulţumită de gestul meu - şi încerc să reiau conversaţia. 

De ce foloseşti piercing, poţi să-mi explici? 

Dar dumneavoastră de ce folosiţi bijuterii? Pantofi cu toc? 
Îmbrăcăminte decoltată chiar şi iarna? 

Ăsta nu-i un răspuns. 


Folosim piercing pentru că suntem noii barbari care 
invadează Roma; cum nimeni nu mai poartă uniformă, ceva 
trebuie să-i identifice pe cei care aparţin triburilor 
invadatoare. 

Făceau zarvă de parcă ar fi trăit cine ştie ce moment 
istoric important; dar pentru cei care se întorceau acasă în 
noaptea aceea, nu erau decât un grup de târâie-brâu care 
nu aveau unde dormi, care umpleau străzile Parisului 
incomodându-i pe turiştii care făceau atâta bine economiei 
locale, împingându-i pe părinţi în pragul nebuniei pentru 
cari aduseseră pe lume şi nu-i mai puteau controla. 

Şi eu fusesem odată la fel, când mişcarea hippy a încercat 
să-şi arate forţa - mega-concertele de rock, pletele, hainele 
ţipătoare, simbolul vikingilor, degetele ridicate în V, 
însemnând „pace şi iubire”. Au sfârşit - cum a spus Mihail - 
devenind încă un produs de larg consum, au dispărut de pe 
faţa pământului, şi-au distrus icoanele. 

Un bărbat venea singur pe stradă: băiatul cu haine din 
piele şi ace de siguranţă s-a apropiat de el cu mâna întinsă. 
A cerut bani. Dar în loc să grăbească pasul şi să murmure 
ceva de genul „n-am mărunt”, el s-a oprit şi a spus tare: 

— În fiecare dimineaţă mă trezesc cu o datorie de vreo 
sută de mii de euro, din cauza casei, a situaţiei economice 
din Europa, a cheltuielilor nevesti-mii! Adică eu sunt într-o 
situaţie mai rea decât voi şi mult mai nervos! N-aţi putea să- 
mi daţi măcar un bănuţ, ca să mai micşorez din datoria 
mea? 

Lucrecia - despre care Mihail spunea că e iubita lui - 
scoase o bancnotă de cincizeci de euro şi i-o întinse omului. 

— Cumpăraţi-vă puţin caviar. Aveţi nevoie de un pic de 
bucurie în mizera dumneavoastră viaţă. 

Bărbatul mulţumi, ca şi cum gestul ei ar fi fost cel mai 
normal lucru din lume, şi plecă mai departe. Cincizeci de 
euro! Italianca avea cincizeci de euro în buzunar! Şi cerea 
bani, cerşea pe stradă! 

Stă pe-aici pe-aproape, spuse băiatul cu haine de piele. 


Unde mergem? întrebă Mihail. 

În căutarea altora. Nord sau sud? 

Anastasia hotări spre vest; de fapt, după cum auzisem, ea 
îşi dezvolta harul. 

Am trecut prin faţa Turnului Saint-Jacques, unde cu multe 
secole în urmă se strângeau pelerinii pentru Santiago de 
Compostela. Am trecut prin faţa Catedralei Notre Dame, 
unde am întâlnit alţi „noi barbari”. Vodca se terminase, eu 
m-am dus şi am mai cumpărat două sticle, deşi nu eram 
sigur că toţi erau majori. Nu mi-a mulţumit nimeni, au găsit 
că aşa era normal să fac. 

Mi-am dat seama că eram cam băut şi priveam cu interes 
la una dintre fetele abia apărute. Vorbeau tare, dădeau 
şuturi în cutiile de gunoi - de fapt, nişte obiecte de cositor 
cu un sac de plastic pe dinăuntru - şi nu spuneau nimic, dar 
absolut nimic interesant. 

Am traversat Sena şi deodată ne-am oprit în faţa unei 
panglici din acelea care marchează o zonă unde se lucrează 
ceva. Panglica împiedica trecerea pe trotuar - toţi au fost 
nevoiţi să coboare şi să meargă pe mijlocul străzii, apoi să 
revină pe trotuar vreo cinci metri mai încolo. 

Încă mai este aici, spuse unul dintre cei nou-sosiţi. 

Ce este încă aici? am întrebat. 

Cine-i tipul ăsta? 

Un prieten de-al nostru, răspunse Lucrecia. De altfel, 
probabil că i-ai citit vreuna din cărţi. 

Nou-venitul mă recunoscu, fără să arate însă surpriză sau 
amabilitate; dimpotrivă, mă întrebă dacă puteam să-i dau 
ceva bani, ceea ce eu am refuzat imediat. 

— Dacă vrei să afli de ce e panglica aici, îmi dai un ban. 
Totul în viaţa asta are un preţ, dumneata ştii mai bine ca 
oricine. lar informaţia e unul dintre produsele cele mai 
scumpe din lume. 

Nimeni din grup nu mi-a sărit în ajutor; a trebuit să-i dau 
un euro pentru răspuns. 


Încă se mai află aici această panglică. Noi am legat-o. Dar 
priviţi mai bine, nu există nici o lucrare, nimic, doar o 
chestie tâmpită de plastic, alb şi roşu, care întrerupe 
trecerea pe un trotuar la fel de tâmpit. Şi nimeni nu 
întreabă ce caută aici: toţi coboară până în mijlocul străzii şi 
merg pe acolo, riscând să fie călcaţi de maşini, apoi suie la 
loc pe trotuar. Apropo, dumneavoastră aţi avut un accident 
- e adevărat? 

Tocmai pentru că am coborât de pe trotuar. 

Nu vă faceţi griji: când oamenii fac asta, sunt de două ori 
mai atenţi: de asta am folosit panglica - ca să vadă şi ei ce 
se întâmplă în jurul lor. 

Aiurea. Era fata pe care tocmai o găsisem atrăgătoare. 
Nu-i decât o joacă, ca să putem râde de oamenii care se 
supun fără să ştie de ce. N-avem nici un motiv, e lipsit de 
importanţă şi nimeni nu va fi accidentat. 

Au mai venit câţiva lângă grupul nostru, acum eram 
unsprezece, plus doi câini-lupi. Nu mai cereau bani, pentru 
că nimeni nu îndrăznea să se apropie de banda de sălbatici 
pe care părea s-o amuze frica pe care-o inspira. Băutura s-a 
terminat, toţi au întors capul spre mine, ca şi cum aş fi fost 
obligat să-i îmbăt, şi mi-au cerut să mai cumpăr o sticlă. Am 
înţeles că ăsta era „paşaportul” meu pentru pelerinaj şi am 
început să caut un magazin. 

Fata pe care o găsisem interesantă - şi care, ca vârstă, 
putea să-mi fie fiică - se pare că a observat privirea mea şi a 
venit să discute cu mine. Eu ştiam că nu era decât o 
provocare, dar am acceptat. Nu mi-a spus nimic despre 
viaţa ei personală: m-a întrebat dacă ştiam câte pisici şi 
câte felinare erau pe reversul unei bancnote de zece dolari. 

Pisici şi felinare? 

Nu ştiţi. Nu preţuiţi banii. Ei bine, aflaţi că sunt patru 
pisici şi unsprezece felinare gravate acolo. 

Patru pisici şi unsprezece stâlpi? Mi-am promis că voi 
verifica, prima dată când voi vedea o bancnotă. 

Droguri circulă pe aici? 


Unele, mai ales alcoolul. Dar se folosesc foarte puţin, nu 
face parte din stilul nostru. Drogurile sunt mai mult pentru 
generaţia dumneavoastră, nii-i aşa? 

Mama de pildă, se droghează gătind pentru familie, 
simțindu-se obligată să facă curat în casă, suferind pentru 
mine. Când merge ceva rău cu afacerile tatei, ea suferă. 
Puteţi să credeţi? Suferă pentru mine, pentru tata, pentru 
fraţii mei, pentru tot. Cum eu trebuia să-mi dau prea multă 
silinţă ca să mă prefac mulţumită tot timpul, am zis că e mai 
bine să plec de acasă. 

Bine, iată o povestire personală. 

— Ca soţia dumneavoastră, spuse un tânăr blond, cu 
piercing la o pleoapă. Şi ea a plecat de acasă tot pentru că 
trebuia să se prefacă mulţumită? 

Aha, şi aici? Oare şi ăstora le-o fi dat - vreunuia dintre ei 
măcar - un petic de pânză pătat de sânge? 

Şi ea suferea, râse Lucrecia. Dar din câte ştim, acum nu 
mai suferă: ăsta da, curaj! 

Şi ce făcea nevastă-mea aici? 

Venea cu mongolul, cu ideile ei ciudate despre iubire, pe 
care numai acum am început să le înţelegem cu adevărat. 
Şi întreba. Îşi spunea povestea, într-o bună zi, n-a mai 
întrebat şi n-a mai povestit nimic: a spus că era obosită să 
se tot plângă. I-am sugerat să lase tot şi să vină cu noi, 
plănuisem să facem o călătorie în nordul Africii. Ea a 
mulţumit, a explicat că avea alte planuri şi a plecat în 
direcţia opusă. 

Nu i-ai citit ultima carte? a întrebat Anastasia. 

Mi s-a spus că e prea romantică şi nu mă interesează. 
Când cumpărăm drogul ăla de băutură? 

Oamenii ne lăsau să trecem, de parcă eram samurai 
intrând într-un sat, bandiți care ajunseseră într-un oraş din 
vest, barbari pătrunzând în Roma. Deşi nimeni din grup nu 
făcuse vreun gest ameninţător, agresivitatea stătea în 
haine, în piercing, în discuţiile cu voce tare, în diferenţe. Am 
ajuns în sfârşit la un magazin de băuturi: spre dezolarea şi 


marea mea nelinişte, au intrat toţi şi s-au băgat printre 
standuri. 

Pe cine cunoşteam de acolo? Doar pe Mihail, dar nu ştiam 
dacă povestea lui era adevărată. Şi dacă furau? Dacă 
vreunul din ei avea o armă? Eu eram cu grupul acela - 
răspundeam pentru ei fiindcă eram mai bătrân? 

Bărbatul de la casă privea fix în oglinda din tavanul micii 
prăvălii. Grupul, ştiind că era îngrijorat, umbla de colo-colo, 
gesticulau de la distanţă - tensiunea creştea. Ca să nu mai 
repet experienţa asta am înşfăcat repede trei sticle cu 
vodcă şi m-am îndreptat iute spre casă. 

O femeie care plătea un pachet de ţigări comentă că pe 
vremea ei Parisul avea boemi, avea artişti, dar nu bande de 
vagabonzi amenințând pe toată lumea. Şi-i sugeră 
casierului să cheme poliţia. 

— Sunt sigură că în câteva minute o să se întâmple ceva 
urât, spuse ea încet. 

Casierul era foarte speriat de invazia asta în mica sa lume, 
rodul multor ani de muncă, a multor datorii, locul unde 
probabil că fiul muncea dimineaţa, soţia după-amiaza, iar el 
noaptea. Îi făcu un semn femeii şi am înţeles că chemase 
poliţia. 

Mi-e silă să mă bag în lucruri care nu mă privesc. Dar mi-e 
silă şi să fiu laş - de fiecare dată când se întâmplă, îmi pierd 
respectul de mine vreo săptămână. 

Nu vă faceţi probleme. 

Era prea târziu. 

Doi poliţişti intrau, patronul le făcu un semn, dar tipii aceia 
îmbrăcaţi ca extratereştrii nu le-au prea dat atenţie - făcea 
parte din provocare să dai ochii cu reprezentanţii ordinii 
prestabilite. Probabil că trecuseră de multe ori prin aşa 
ceva. Ştiam că nu comiseseră nici o crimă (cu excepţia 
atentatelor asupra modei, dar şi asta se putea schimba la 
următoarea staţie de haute couture). Probabil că le era 
frică, dar nu lăsau să se vadă, continuau discuţia urlând. 


Alaltăieri am auzit un comic spunând: toţi progştii ar trebui 
să aibă scris „prost” în buletin, spunea Anastasia pentru 
cine voia s-o asculte. Aşa am şti şi noi cu cine vorbim. 

Aşa-i, oamenii proşti sunt un pericol pentru societate, îi 
răspunse fata cu chip de înger şi haine de vampir care 
stătuse de vorbă cu mine puţin mai înainte despre pisicile şi 
stâlpii de pe bancnota de zece dolari. Ar trebui testaţi o 
dată pe an şi să li se dea permis ca să circule pe stradă, aşa 
cum şoferilor li se cere carnet de conducere. 

Poliţiştii, care probabil că nu erau cu mult mai în vârstă 
decât „tribul”, nu spuneau nimic. 

— Ştii ce mi-ar plăcea să fac? era vocea lui Mihail, dar eu 
nu-l puteam vedea, se afla după un stand. Să schimb 
etichetele la toate produsele astea. Oamenii ar fi năuciţi pe 
viaţă: n-ar şti când să mănânce cald, când rece, când fiert 
sau prâjit. Dacă nu citesc instrucţiunile, nu ştiu să 
pregătească mâncarea. Nu mai au instinct. 

Toţi care spuseseră ceva până acum, vorbeau o franceză 
impecabilă, pariziană. Doar Mihail avea accent. 

Paşaportul dumneavoastră, spuse polițistul. 

Este cu mine, intervin eu. 

Cuvintele mi-au ieşit spontan, deşi ştiam ce putea să 
însemne - un nou scandal. Polițistul se întoarse spre mine. 

— N-am vorbit cu dumneavoastră. Dar dacă tot aţi 
intervenit, dacă sunteţi cu grupul, sper că aveţi un act de 
identitate. Şi un argument solid ca să-mi explicaţi de ce 
sunteţi înconjurat de persoane care au jumătate din vârsta 
dumneavoastră, cumpărând vodcă. 

Puteam să refuz să-i arăt documentele - legea nu mă 
obliga să le iau cu mine. Dar mă gândeam la Mihail: unul 
dintre poliţişti stătea acum lângă el. O mai fi având viza 
valabilă ca să stea în Franţa? Ce ştiam eu despre el, în afară 
de viziuni şi de epilepsie? Dacă tensiunea momentului îi 
provoca altă criză? 

Am băgat mâna în buzunar şi mi-am scos permisul de 
conducere. 


Domnul este. 

Da, sunt. 

— Mă gândeam eu că dumneavoastră sunteţi: v-am citit o 
carte. Dar asta nu vă aşază deasupra legii. 

Faptul că era unul dintre cititorii mei m-a dezarmat 
complet. Lângă mine stătea un tânăr tuns zero, îmbrăcat în 
uniformă - deşi cu totul altfel decât hainele pe care tribul” 
le folosea pentru a se recunoaşte între ei. Poate că mai 
demult a visat şi el o libertate diferită, un alt fel de a se 
purta, a vrut să provoace autoritatea într-un mod subtil, 
fără încălcarea legii, care duce la închisoare. Sau poate 
avea un tată care nu l-a lăsat niciodată să aleagă, sau o 
familie pe care să o întreţină, sau îi era doar frică să treacă 
dincolo de lumea cunoscută de el. 

Am răspuns delicat: 

— Nu sunt deasupra legii. În realitate, nimeni nu a încălcat 
nici o lege. Doar dacă domnul de la casă sau doamna care 
cumpără ţigări nu doresc să depună o plângere explicită. 

Când m-am întors, femeia care vorbea de artiştii şi boemii 
de pe vremea ei, profeta unei tragedii pe cale să se 
dezlănţuie, stăpâna adevărului şi a bunelor maniere 
dispăruse. În mod sigur va comenta cu vecinii că datorită ei 
o tâlhărie fusese întreruptă la timp. 

N-am nici o plângere, spuse omul de la casă, am căzut în 
cursa unei lumi în care oamenii vorbesc tare, dar se pare că 
nu fac niciun rău. 

Vodca este pentru dumneavoastră? 

Am făcut semn cu capul că da. Ei ştiau că toţi din grup 
erau băuţi, dar nici nu voiau să facă un caz dintr-o situaţie 
care nu pune în pericol pe nimeni. 

Lumea fără proşti ar fi un haos! s-a auzit vocea celui 
îmbrăcat în haine din piele cu lanţuri. În loc să avem şomaj 
ca acum, am avea prea mult de lucru şi nimeni n-ar munci! 

Ajunge! 

Era vocea mea autoritară, tăioasă. 

— Nimeni nu mai scoate o vorbă! 


Şi, spre surprinderea mea, s-a făcut tăcere. Îmi bătea 
inima să-mi spargă pieptul, dar am continuat să vorbesc cu 
poliţiştii ca cel mai calm om din lume. 

Dacă erau periculoşi, nu provocau. Polițistul se întoarse 
spre omul de la casă: 

Dacă e nevoie, suntem aproape. 

Şi înainte să iasă, îi spuse celuilalt cu o voce care răsună în 
tot magazinul: 

— Ador proştii: fără ei, la ora asta, am fi fost obligaţi să 
înfruntăm tâlhari. 

— Ai dreptate, îi răspunse colegul. Proştii ne-au distrat, 
nu-i nimic riscant. 

Şi, cu o politeţe impecabilă, s-au despărţit de mine. 
Singurul lucru care mi-a venit în minte când am ieşit din 

magazin a fost să sparg sticlele de vodcă imediat - una doar 
a fost salvată de la distrugere şi trecea de la o gură la alta 
cu repeziciune. După cum beau, mi-am dat seama că erau 
speriaţi - la fel de speriaţi ca şi mine. Diferenţa e că, 
simțindu-se ameninţaţi, se pregăteau de atac. 

— Nu mă simt bine, îi spuse Mihail unuia dintre ei. Hai să 
mergem. 

Nu ştiam ce înseamnă „să mergem”: fiecare la casa lui? 
Fiecare spre oraşul lui, sau sub podul lui? Nimeni nu m-a 
întrebat dacă „mergeam” şi eu, aşa că i-am însoţit mai 
departe. Fraza „nu mă simt bine” nu-mi plăcea - nu mai 
spusese nimic despre călătoria în Asia Centrală. Trebuia să- 
mi iau rămas-bun? Sau să merg până la capăt, să văd ce 
înseamnă „hai să mergem”? Am descoperit că mă distram şi 
că-mi plăcea să o seduc pe fata cu haine de vampir. 

Avanti, deci. 

Şi s-o şterg la primul semn de pericol. 

Cum mergeam printr-un loc pe care eu nu-l ştiam, mă 
gândeam la tot ce trăiam în acele clipe. Un trib. O 
întoarcere simbolică la timpurile în care oamenii migrau, se 
protejau în grup şi aveau nevoie de foarte puţin ca să 
supravieţuiască. Un trib în mijlocul altui trib, ostil, numit 


societate, traversându-i câmpurile, băgând groaza în ei, 
pentru că erau totdeauna provocaţi. Un grup care se 
strânsese într-o societate ideală, despre care eu nu ştiam 
nimic în afară de piercing-uri şi hainele de pe ei. Care erau 
valorile lor? Ce gândeau despre viaţă? Cum câştigau bani? 
Aveau vise, sau era de ajuns să umble lela prin lume? Toate 
astea erau mult mai interesante decât dineul unde trebuia 
să mă duc a doua zi, şi la care ştiam absolut tot ce seva 
întâmpla. Eram convins că era efectul vodcii, dar mă 
simţeam liber, povestea mea personală era din ce în ce mai 
departe, conta numai momentul prezent, instinctul, Zahirul 
dispăruse. Zahirul? 

Dispăruse, dar acum îmi dădeam seama că un Zabhir era 
mai mult decât un om orbit de un obiect, mai mult decât 
una dintre miile de coloane ale moscheii din Cordoba, cum 
spunea o povestire de Borges, sau o femeie aflată în Asia 
Centrală, cum fusese groaznica mea experienţă care durase 
doi ani. Zahir era obsesia creată de tot ce trecuse din 
generaţie în generaţie, care nu lăsa nici o întrebare! fără 
răspuns, ocupa tot spaţiul, nu ne dădea răgazul să ne 
gândim că lucrurile pot fi schimbate. 

Zahir-atotputernicul părea că se naşte odată cu fiecare 
fiinţă omenească şi-şi trage forţele covârşitoare din 
copilărie impunând reguli care imediat vor fi respectate 
toată viaţa. 

Oamenii diferiţi sunt periculoşi, aparţin altui trib, râvnesc 
la pământurile şi la femeile noastre. 

Trebuie să ne căsătorim, să avem copii, să perpetuăm 
specia. 

Iubirea e mică, abia ajunge pentru o persoană şi fii atent — 
orice încercare de a spune că inima e mai încăpătoare, e 
considerată blasfemie. 

Când ne căsătorim, ni se dă voie să intrăm în posesia 
corpului şi sufletului celuilalt. 

Aşa că trebuie să muncim pentru ceva ce detestăm, pentru 
că facem parte dintr-o societate organizată, iar dacă toţi ar 


face ce le place, lumea n-ar mai merge înainte. 

Trebuie să cumpărăm bijuterii - asta ne identifică cu tribul 
nostru, la fel cum piercing-ul identifică un alt trib. 

Trebuie să fim simpatici şi să-i ironizăm pe cei care-şi 
exprimă sentimentele - să îngădui ca un membru să arate 
ce simte este un pericol pentru trib. Trebuie să te fereşti 
cât poţi să spui „nu”, fiindcă oamenilor le plac mai mult cei 
care spun „da” - şi asta ne permite să supravieţuim pe un 
teren ostil. E mai important ce gândesc ceilalţi decât ce 
simţim noi. 

Să nu faci niciodată scandal, poţi atrage atenţia tribului 
duşman. 

Dacă te porţi diferit, vei fi expulzat din trib, pentru că-i 
poţi contamina pe ceilalţi şi poţi distruge ceea ce a fost 
organizat cu atâta greutate. 

Tot timpul trebuie să ne gândim cum să aranjăm noile 
caverne, iar dacă nu ştim prea bine, să chemăm un 
decorator - care va face tot ce-i stă în putinţă să le arate 
celorlalţi că avem bun-gust. 

Trebuie să ne îmbrăcăm după cum cer revistele de modă, 
să facem dragoste cu sau fără chef, să ucidem în numele 
frontierelor, să lăsăm timpul să treacă repede şi pensia să 
vină imediat, să alegem politicieni, să ne plângem de costul 
vieţii, să ne schimbăm pieptănătura, să-i vorbim de râu pe 
cei care sunt diferiţi, să practicăm un cult religios în fiecare 
duminică, sau sâmbătă, sau vineri, în funcţie de religie; 
acolo să cerem iertare pentru păcatele noastre, să ne 
umflam în pene pentru că ştim adevărul, să dispreţuim 
celălalt trib care adoră un zeu fals. 

Copiii trebuie să ne urmeze paşii, în fond suntem mai 
bătrâni şi cunoaştem lumea. 

Să avem întotdeauna o diplomă de la facultate, chiar dacă 
niciodată nu obţinem un post în ceea ce ne-au obligat să 
alegem drept carieră. 

Să studiem lucruri de care nu avem nevoie niciodată, dar 
despre care ni s-a spus că era important să le ştim: algebră, 


trigonometrie, codul lui Hammurabi. 

Să nu ne întristăm niciodată părinţii, chiar dacă asta 
înseamnă să renunţăm la tot ce ne mulţumeşte. 

Să ascultăm muzică încet, să vorbim încet, să plângem pe 
ascuns, pentru că eu sunt atotputernicul Zahir, acela care a 
dictat regulile jocului, distanţa dintre şine, ideea de succes, 
formele de iubire, importanţa recompenselor. 

Ne-am oprit în faţa unui imobil destul de şic, dintr-o zonă 
scumpă. Unul dintre ei a butonat codul de la intrare şi am 
urcat toţi la etajul trei. Mi-am închipuit că aveam să 
întâlnesc acea familie înţelegătoare, care îi tolerează pe 
prietenii fiului - câtă vreme îi au aproape şi pot controla 
totul. Dar când Lucre-cia a deschis uşa, era întuneric 
deplin: pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu lumina de pe 
stradă care intra filtrată pe ferestre, am putut vedea un 
salon imens şi gol - singura decorație era un şemineu care 
părea nefolosit de ani de zile. 

Un băiat de aproape doi metri, blond, cu mantie lungă de 
gabardină şi cu părul tăiat după moda indienilor sioux 
americani, s-a dus la bucătărie şi s-a întors cu nişte 
lumânări aprinse. Toţi s-au aşezat în cerc pe jos şi pentru 
prima oară în noaptea aceea mi s-a făcut frică: parcă eram 
într-un film de groază, un ritual satanic era gata să înceapă 
- victima va fi străinul naiv care s-a hotărât să-i însoţească. 

Mihail era palid, clipea dezordonat, cu privirea rătăcită, 
fără a reuşi să-şi oprească ochii într-un loc - asta mi-a sporit 
neliniştea. Era gata să facă o criză de epilepsie: oare cei de 
acolo ştiau cum să rezolve o situaţie ca asta? Nu era mai 
bine să plec, ca să nu mă văd implicat într-o tragedie? 

Poate că asta ar fi fost atitudinea cea mai înţeleaptă, 
conformă cu acea viaţă în care sunt un scriitor celebru, 
care scrie despre spiritualitate şi care ar trebui să dea un 
exemplu. Dacă aş fi rezonabil, i-aş spune Lucreciei că în 
cazul unei crize trebuia să-i bage ceva îh gură iubitului ei 
pentru ca acesta să nu-şi înghită limba şi să moară sufocat. 
Evident că ea ştia toate astea, dar în lumea celor ce 


urmează Zahirul social, nu lăsăm nimic la întâmplare, 
trebuie să avem conştiinţa împăcată. 

Înainte de accident, aşa aş fi făcut. Dar acum povestea 
mea personală îşi pierduse din importanţă, încetase să mai 
fie poveste, devenea iar legendă, căutare, aventură, 
călătorie în afara şi înlăuntrul meu. Mă aflam din nou într- 
un timp în care lucrurile se transformau în jurul meu, şi aşa 
voiam să fie până la sfârşitul zilelor mele (mi-am adus 
aminte de epitaful meu: „Ela murit încă din timpul vieţii”). 
Luam după mine experienţele trecutului care-mi permiteau 
să reacţionez cu iuţeală şi precizie, dar nu-mi aminteam tot 
timpul lecţiile pe care le învăţasem. Vă închipuiţi un 
războinic, în mijlocul luptei, oprin-du-se ca să decidă care 
ar fi lovitura cea mai bună? Ar muri cât ai clipi. 

Iar războinicul din mine, acţionând cu intuiţie şi tehnică, a 
hotărât că trebuia să rămân; să continui experienţa din 
noaptea aceea, chiar dacă era târziu, eram băut, obosit, cu 
teama că Marie mă aştepta trează, preocupată sau furioasă. 
M-am aşezat lângă Mihail, ca să pot să acţionez repede în 
cazul unei noi crize. 

Mi s-a părut că o putea domina! S-a liniştit, încetul cu 
încetul, privirea a început să aibă aceeaşi intensitate ca a 
tânărului îmbrăcat în alb de pe podiumul restaurantului 
armenesc. 

Vom începe cu rugăciunea obişnuită, spuse el. 

Şi oamenii aceia, până atunci aşa de agresivi, beţi, 
marginalizaţi, au închis ochii şi s-au luat de mână formând 
un cerc foarte mare. Până şi cei doi câini-lupi păreau să se fi 
domolit într-un colţ al salonului. 

— Ah, Sfânto, când mă uit la maşini, la vitrine, la oamenii 
cu privirea goală, la clădiri şi monumente, văd în toate 
absenţa Ta. Fă ceva ca să fim în stare să Te aducem înapoi. 

Într-un glas, grupul continuă: 

— Ah, Sfânto, recunoaştem prezenţa Ta în încercările prin 
care trecem. Ajută-ne să nu renunţăm. Să ne amintim de 


Tine cu linişte şi hotărâre, chiar şi în clipele când e greu să 
recunoaştem că le iubim. 

Am observat că toţi aveau acelaşi simbol 

— Aş vrea să dedic această noapte bărbatului care stă în 
dreapta mea. S-a aşezat lângă mine pentru că vrea să mă 
protejeze. 

De unde ştia? 

— E un om bun: a înţeles că iubirea te schimbă şi se lasă 
transformat de ea. Poartă-n sufletul lui încă mult din 
povestea personală, dar încearcă să se elibereze ori de câte 
ori e posibil şi de aceea a rămas cu noi. Este soţul femeii pe 
care toţi o cunoaştem, care mi-a lăsat o relicvă ca dovadă a 
prieteniei sale şi ca talisman. 

Mihail scoase peticul de pânză pătat de sânge şi îl aşeză 
dinaintea lui. 

— Aceasta este o parte din cămaşa soldatului necunoscut, 
înainte de a muri, eli-a cerut femeii: „Iaie-mi cămaşa şi 
împarte-o cu cei care cred în moarte, şi care de aceea sunt 
în stare să trăiască ca şi cum ar fi ultima lor zi pe Pământ. 
Spune acestor oameni că tocmai am văzut chipul lui 
Dumnezeu; să nu se sperie, dar nici să nu se culce liniştiţi. 
Să caute adevărul unic, care este iubirea. Să trăiască după 
legile ei”. 

Toţi priveau cu respect bucata de pânză. 

— Ne-am născut în vremea revoltei. Ne-am dedicat ei cu 
entuziasm, ne-am riscat viaţa şi tinereţea, şi deodată ne e 
frică: bucuria iniţială lasă locul adevăratelor provocări - 
oboseala, monotonia, îndoielile privind propriile puteri. Ne 
dăm seama că unii prieteni au renunţat deja. Suntem 
obligaţi să înfruntăm singurătatea, surprizele care se ivesc 
la fiecare pas, iar după câteva căderi când n-am avut pe 
nimeni lângă noi, ajungem să ne întrebăm dacă merită 
efortul. 

Mihail făcu o pauză. 

Merită efortul. Şi vom continua, chiar ştiind că sufletul 
nostru, deşi etern, este în această clipă prizonier în plasa 


timpului, cu clipele şi limitările lui. Ne vom strădui din 
răsputeri să ne eliberăm din această plasă. Când nu se va 
mai putea şi ne vom întoarce la povestea pe care alţii ne-au 
spus-o, dar încă ne vom aminti de bătăliile noastre, vom fi 
gata să reluăm lupta dacă şi condiţiile vor redeveni 
favorabile. Amin. 

Amin, au repetat toţi. 

Trebuie să vorbesc cu Sfânta, spuse băiatul blond cu părul 
tăiat ca la indienii americani. 

Azi nu. Sunt obosit. 

S-a auzit un murmur general de nemulţumire: spre 
deosebire de restaurantul armenesc, oamenii de aici ştiau 
povestea lui Mihail şi de „prezenţa” pe care o credea mereu 
în preajmă. El s-a ridicat şi s-a dus până la bucătărie după 
un pahar cu apă. L-am însoţit. 

L-am întrebat cum de obţinuseră apartamentul; el mi-a 
spus că legea franceză permite oricărui cetăţean să 
folosească în mod legal un imobil care nu este folosit de 
proprietarul lui. Adică, aceasta era o „ocupare8,,. 

Ideea că Marie mă aştepta începea să nu-mi dea pace. El 
m-a luat de braţ. 

— Aţi spus azi că o să mergeţi în stepă. Doar o dată vă mai 
repet: vă rog, luaţi-mă şi pe mine. 

Trebuie să mă întorc în ţara mea, măcar pentru o vreme, 
dar n-am bani. Mi-e dor de poporul meu, de mama, de 
prieteni. Aş fi putut spune „vocea îmi spune că o să aveţi 
nevoie de mine”, dar nu este adevărat - o puteţi întâlni pe 
Esther fără probleme, fără ajutorul nimănui. Dar eu simt 
nevoia să mă alimentez cu energia pământului natal. 

Îţi pot plăti o călătorie dus-întors. 

Ştiu că puteţi. Dar mi-ar plăcea să fiu acolo cu 
dumneavoastră, să merg până în satul unde se află ea, să 
simt vântul în faţă, să vă ajut să parcurgeţi drumul spre 
femeia pe care o iubiţi. Ea a fost - şi continuă să fie - foarte 
importantă pentru mine. Văzând schimbarea ei, şi 
hotărârea, am învăţat multe şi vreau să mai învăţ. Vă 


amintiţi că am vorbit o dată despre „poveşti neterminate”? 
Mi-ar plăcea să fiu lângă dumneavoastră până în clipa în 
care vom zări casa ei. Astfel, voi fi trăit până la sfârşit 
această perioadă din viaţa dumneavoastră - şi din viaţa 
mea. De îndată ce vedem casa, eu vă las singur. 

Nu ştiam ce să spun. Am încercat să schimb vorba şi am 
întrebat cine erau tipii din sală. 

— Oameni ca dumneavoastră, care se tem să-şi termine 
povestea, o generaţie care visa să schimbe lumea, dar care 
aproape că a ajuns să se predea în faţa „realităţii”. Ne 
prefacem că suntem puternici pentru că suntem slabi. 
Suntem încă puţini, foarte puţini, dar sper ca asta să 
treacă; oamenii nu se pot amăgi la nesfârşit. 

Dar care e răspunsul la rugămintea mea? 

— Mihail, ştii că încerc în mod sincer să mă eliberez de 
povestea mea personală. Dacă era cu ceva timp în urmă, mi 
s-ar fi părut mult mai confortabil şi mai convenabil să 
călătoresc cu dumneata, care cunoşti regiunea, obiceiurile, 
posibilele pericole. Dar acum mă gândesc că trebuie să 
desfăşor singur firul Ariadnei şi să ies din labirintul în care 
m-am băgat. Viaţa mea s-a schimbat, parcă am întinerit cu 
zece, douăzeci de ani - de aceea vreau să pornesc în 
căutarea aventurii. 

Când veţi pleca? 

Imediat ce obţin viza. În două-trei zile. 

Sfânta vă însoţeşte. Vocea îmi spune că a sosit clipa. Dacă 
vă răzgândiţi, să mă anunţaţi. 

Am trecut printre oamenii trântiţi pe jos, gata să adoarmă. 
În drum spre casă, mă gândeam că viaţa era mult mai 
veselă decât crezusem că poate fi la vârsta asta; e oricând 
posibil să redevii tânăr şi nebun. Eram atât de concentrat 
asupra prezentului, că m-a surprins foarte tare faptul că 
oamenii nu se fereau să mă lase să trec, nici nu lăsau ochii 
în jos cu teamă. Nimeni n-a observat prezenţa mea, şi-mi 
plăcea, oraşul era din nou acelaşi ca atunci când, 
criticându-l pe Henric al IV-lea că şi-a trădat religia 


protestantă şi s-a căsătorit cu o catolică, ela răspuns: 
„Parisul merită o mesă”. 

Merita chiar mai mult decât atât. Puteam să revăd 
masacre religioase, ritualuri sângeroase, regi, regine, 
muzee, castele, pictori care sufereau, scriitori care se- 
mbătau, filosofi care se sinucideau, militari care unelteau 
pentru cucerirea lumii, poveşti care la un moment dat 
fuseseră uitate, iar acum erau readuse la lumină - şi 
repovestite. 

Pentru prima oară după multă vreme am intrat în casă şi 
nu m-am repezit la computer ca să văd dacă nu mi-a scris 
cineva, dacă nu apăruse vreun lucru ce nu suferea amânare 
- nimic nu era cu adevărat de neamânat. Nici până la 
camera Mariei nu m-am dus să văd dacă dormea, pentru că 
ştiam că se prefăcea că doarme. 

N-am aprins televizorul ca să văd ştirile de noapte, pentru 
că erau aceleaşi pe care le ascultam de când eram copil: 
ţara X îşi ameninţă vecina, cineva a trădat pe altcineva, 
economia merge rău, tocmai s-a consumat un mare scandal 
pasional, Israel şi Palestina n-au ajuns la un acord în ultimii 
cincizeci de ani, altă bombă a explodat, un taifun a lăsat mii 
de persoane fără adăpost. 

Mi-am adus aminte că în dimineaţa aceea, neavând la 
îndemână atentate teroriste, marile cotidiane anunțau cu 
litere de o şchioapă o rebeliune în Haiti. Şi ce mă interesa 
pe mine Haiti? Ce avea să aducă nou în viaţa mea, în viaţa 
soţiei mele, în preţul pâinii de la Paris sau în tribul lui 
Mihail? Cum puteam să-mi pierd cinci minute din preţioasa 
mea viaţă ascultând chestii despre rebeli şi preşedinte, 
văzând aceleaşi scene ale manifestaţiilor de stradă repetate 
la infinit, şi toate astea prezentate ca şi cum ar fi fost 
marele eveniment al umanităţii: o rebeliune în Haiti! Şi eu 
crezusem! Şi asistasem până la sfârşit! Într-adevăr, proştii 
ar merita să aibă legitimaţie specială, pentru că susţin 
prostia colectivă. 


Am deschis fereastra, am lăsat să intre aerul îngheţat al 
nopţii, m-am dezbrăcat spunându-mi că mă puteam 
controla şi puteam rezista frigului. Am stat aşa, golit de 
gânduri, simțind doar cum picioarele păşeau pe podea, 
ochii erau fixaţi pe Turnul Eiffel, auzul percepea lătrături 
de câini, sirene, glasuri confuze. 

Eu nu eram eu, eu nu eram nimic - şi-mi părea minunat. 

Eşti ciudată. 

Cum adică? 

Pari tristă. 

Dar nu sunt tristă. Sunt mulţumită. 

Vezi? Tonul vocii tale e fals, eşti tristă cu mine dar nu 
îndrăzneşti să-mi spui nimic. 

Dar de ce aş fi? 

Pentru că aseară m-am întors târziu şi beat. Nici măcar nu 
m-ai întrebat unde am fost. 

Nu mă interesează. 

De ce nu? Nu ţi-am spus că ies cu Mihail? 

Şi n-ai ieşit? 

Ba da. 

Atunci, ce vrei să te întreb? 

Când iubitul se întoarce acasă târziu, iar tu susţii că îl 
iubeşti, nu crezi c-ar trebui să-ncerci măcar să afli ce s-a- 
ntâmplat? 

Şi ce s-a întâmplat? 

Nimic. Am ieşit cu el şi un grup de prieteni. 

Atunci e bine. 

Chiar crezi asta? 

Sigur că da. 

Cred că nu mă mai iubeşti. Nu eşti geloasă. Eşti 
indiferentă. E normal să vin la două noaptea? 

Dar n-ai spus că eşti un om liber? 

Sigur că sunt. 

Atunci, e normal să vii la două dimineaţa. Şi să faci ce crezi 
că e mai bine. Dacă aş fi mama ta, aş fi îngrijorată, dar tu 
eşti adult, nu? Bărbaţii trebuie să înceteze să se mai 


comporte ca şi cum nevestele lor ar trebui să-i trateze ca pe 
nişte copii. 

Nu vorbesc de tipul ăsta de îngrijorare. Vorbesc de 
gelozie. 

Ai fi mai mulţumit dacă aş face o scenă acum, la cafeaua 
de dimineaţă? 

Să nu faci asta, că ne aud vecinii. 

Puţin îmi pasă de vecini: n-o fac pentru că n-am chef s-o 
fac. M-a costat, dar am terminat prin a accepta ce mi-ai 
spus la Zagreb, şi încerc să mă obişnuiesc cu ideea. Dar, 
dacă asta te face fericit, mă pot preface că sunt geloasă, 
plictisită, înnebunită. 

Eşti ciudată. Încep să cred că nu mai contez pentru tine. 

Iar eu încep să cred că ai uitat că un ziarist te aşteaptă în 
anticameră şi că poate să audă discuţia noastră. 

A, da, ziaristul. Să pornim pilotul automat, pentru că ştiu 
ce întrebări o să-mi pună. Ştiu cum începe interviul („să 
vorbim despre noua dumneavoastră carte, care e mesajul 
principal?”), ştiu ce voi răspunde („dacă voiam să transmit 
un mesaj, scriam o frază, nu o carte”). 

Ştiu că va întreba ce părere am despre critică, care este, 
de obicei, foarte dură cu munca mea. Ştiu că discuţia 
noastră se va termina cu „aţi început deja să scrieţi o nouă 
carte? Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?”, la 
care voi răspunde: „e secret”. 

Interviul începe cum m-am aşteptat: 

— Să vorbim despre noua dumneavoastră carte. Care este 
mesajul principal? 

Dacă voiam să scriu un mesaj, scriam numai o frază. 

Dar de ce scrieţi? 

Pentru că aceasta este formula pe care am găsit-o ca să-mi 
împart emoţiile cu alţii. 

Fraza era a pilotului automat, dar eu mă opresc şi îl 
corectez: 

Totuşi, această poveste poate fi istorisită altfel. 


O poveste care putea fi istorisită altfel? Vreţi să spuneţi că 
nu sunteţi mulţumit de 'Timp de sfâşiat, timp de reparat? 

— Nu despre carte este vorba, ci despre răspunsul pe care 
vi l-am dat. De ce scriu? Adevăratul răspuns este următorul: 
scriu pentru că vreau să fiu iubit. 

Ziaristul mă privi cu un aer suspicios: ce fel de confesiune 
mai era şi asta? 

— Scriu pentru că, în tinereţe, nu ştiam să joc bine fotbal, 
nu aveam maşină, nu aveam o leafă ca lumea, nu eram 
puternic. 

Făceam un efort uriaş ca să continui. Discuţia cu Marie îmi 
amintise un trecut care nu mai avea nici un rost, acum 
trebuia să vorbesc despre adevărata mea poveste 
personală, să mă eliberez de ea. Am continuat: 

— Nici haine la modă nu purtam. Pe colegele mele doar 
asta le interesa, aşa că nici nu se uitau la mine. Noaptea, 
când prietenii mei erau cu iubitele, eu am început să-mi 
trec timpul creând o lume în care puteam să fiu fericit: 
colegii mei erau scriitorii cărţilor lor. Într-o bună zi am scris 
un poem pentru o vecină de pe stradă. Un prieten l-a 
descoperit în camera mea, l-a furat şi, când eram toţi 
împreună, l-a arătat tuturor. Au râs şi au găsit că era ridicol 
- eu, îndrăgostit! 

Fata căreia i-am dedicat poemul nu a râs. În seara 
următoare, când ne-am dus cu toţii la teatru, ea s-a aşezat 
lângă mine şi m-a luat de mână. Aşa am ieşit de la 
spectacol, ţinându-ne de mână: eu, care mă consideram 
urât, slab, fără haine la modă, eram cu fata cea mai dorită 
din clasă. 

Am făcut o pauză. Era ca şi cum mă întorceam în trecut, la 
momentul când mâna ei o atingea pe-a mea şi-mi schimba 
viaţa. 

— Şi totul din cauza unui poem, am continuat eu. Un poem 
m-a făcut să înţeleg că, scriind, arătând tuturor lumea mea 
invizibilă, puteam concura având şanse egale cu lumea 


vizibilă a prietenilor mei - cu forţa fizică, hainele la modă, 
maşinile, superioritatea la sport. 

Ziaristul este puţin surprins, dar atât. Se controlează şi 
continuă: 

— De ce credeţi că este critica aşa de dură cu lucrările 
dumneavoastră? 

La asta, pilotul automat ar fi răspuns: „este de ajuns să 
citim biografia oricărui clasic - şi să nu mă înţelegeţi greşit, 
nu mă compar cu ei - ca să descoperim că întotdeauna 
critica a fost nemiloasă. Motivul e simplu: criticii sunt foarte 
nesiguri, nu ştiu exact ce se întâmplă, sunt democrați când 
vorbesc de politică, dar fascişti când vorbesc de cultură. 
Cred că poporul ştie să-şi aleagă guvernanţii, dar nu ştie să 
aleagă un film, o carte, muzica”. 

— Aţi auzit vreodată de Legea din Jante? Gata. lar 
părăsisem pilotul automat, deşi ştiam că şansele ca ziaristul 
să-mi publice răspunsul erau minime. 

— Nu, n-am auzit niciodată, răspunde el. 

— Cu toate că ea există de la începuturile civilizaţiei, a fost 
enunțată oficial abia în 1933 de un scriitor danez. În 
orăşelul Jante, stăpânii puterii au creat zece porunci care 
spuneau cum trebuie să se poarte oamenii şi desigur că ele 
nu erau valabile doar în Jante, ci în orice colţ al lumii. Dacă 
ar trebui să rezum întreg textul numai într-o frază, aş 
spune: „mediocritatea şi anonimatul sunt cea mai bună 
alegere. Dacă veţi face astfel, nu veţi avea mari probleme în 
viaţă. Dar dacă veţi încerca să fiţi diferiţi.” 

Aş vrea să ştiu care sunt poruncile din Jante, mă 
întrerupse ziaristul, părând cu adevărat interesat. 

Nu le am aici, dar pot rezuma textul în întregime. 

M-am dus la calculator şi am scos la imprimantă o versiune 
condensată: 

Eşti un nimeni, nu îndrăzni să crezi că ştii mai mult ca noi. 
Nu ai nici o importanţă, nu reuşeşti să faci nimic cu 
adevărat, munca ta e neînsemnată, nu ne provoca şi vei 


putea să trăieşti fericit. Ia totdeauna în serios ce-ţi spunem 
şi nu lua niciodată în derâdere părerile noastre. 

Ziaristul împături hârtia şi o puse în buzunar. 

— Are dreptate. Dacă dumneavoastră sunteţi un nimeni, 
dacă munca dumneavoastră e lipsită de consecinţe, atunci 
meritaţi elogii. Dar cine iese din mediocritate, şi are succes, 
şi nesocoteşte legea, merităsă fie pedepsit. 

Ce bine că a tras singur concluziile. 

— Deci nu numai criticii, l-am completat eu. Mult mai mulţi 
oameni decât credeţi. 

După-amiaza, l-am sunat pe Mihail pe mobil. 

— Mergem împreună. 

N-a părut surprins; mi-a mulţumit doar şi m-a întrebat de 
ce mă răzgândisem. 

— Timp de doi ani, viaţa mea s-a rezumat la Zahir. De când 
te-am întâlnit, am început să merg pe un drum pe care-l 
uitasem, o cale ferată părăsită, cu buruieni între şine, dar 
care încă mai foloseşte trenurilor ca să treacă. Cum n-am 
ajuns la staţia terminus, nu mă pot opri din drum. 

M-a întrebat dacă reuşisem să iau viza; i-am explicat că 
Banca Favorurilor era foarte activă în viaţa mea: un prieten 
rus îi telefonase iubitei, directoare a unui trust de presă din 
Kazahstan. Ea l-a chemat pe ambasadorul de la Paris şi 
până seara totul urma să fie gata. 

Când plecăm? 

Mâine. Am nevoie însă de numele dumitale adevărat, ca să 
pot cumpăra biletele - vorbesc cu agenţia pe telefonul fix. 

Înainte de a închide, vreau să vă spun ceva: mi-a plăcut 
exemplul dumneavoastră cu distanţa dintre şine, mi-a 
plăcut şi exemplul cu linia ferată părăsită. Dar acum nu 
cred că mă invitaţi pentru asta. Cred că este din cauza unui 
text pe care l-aţi scris şi pe care îl ştiu pe dinafară - soţia 
dumneavoastră obişnuia să-l citeze - şi este mult mai 
romantic decât această „Bancă a Favorurilor”: 

Un războinic al luminii nu uită niciodată recunoştinţa. 


În timpul luptei, a fost ajutat de îngeri; puterile cereşti au 
aşezat fiecare lucru la locul său, îngăduindu-i astfel 
fiecăruia să dea tot ce poate. De aceea, când soarele apune, 
îngenunchează şi mulţumeşte Vălului Protector pentru 
reîntoarcerea lui. 

Camarazii comentează: „Cât e de norocos!” Dar el înţelege 
că „noroc” înseamnă să priveşti de jur-împrejur şi să vezi 
unde-ţi sunt prietenii: pentru că prin ceea ce au spus ei s-au 
făcut auziţi îngerii. 

— Nu-mi amintesc totdeauna ce-am scris, dar sunt 
mulţumit. Pe curând, îmi trebuie numele dumitale pentru 
agenţia de voiaj. 

Douăzeci de minute până când centralista de la taxi a 
răspuns. Vocea prost-dispusă îmi spune că trebuie să mai 
aştept o jumătate de oră. Marie pare veselă în exuberanta 
şi senzuala ei rochie neagră, şi-mi amintesc de restaurantul 
armenesc, când domnul acela a vorbit despre cum se excita 
când se gândea că soţia lui era dorită de alţii. Ştiu că la 
petrecerea de gală toate femeile vor fi îmbrăcate astfel 
încât sânii şi curbele trupului să devină centrul atenţiei 
tuturor privirilor, iar soţii sau iubiții lor, ştiind că ele sunt 
dorite, îşi spun: „aşa, să se bucure de departe, pentru că ea 
e cu mine, eu pot, eu sunt cel mai bun şi am obţinut ceva ce 
v-aţi dori şi voi”. 

Nu voi face nici o afacere, nu voi semna contracte, nu voi 
da interviuri - voi asista doar la o ceremonie, voi plăti 
pentru un depozit care a fost făcut la Banca Favorurilor, voi 
cina cu cineva plicticos lângă mine care mă va întreba de 
unde mă inspir pentru cărţile mele. Vizavi vor sta probabil o 
pereche de sâni la vedere, poate soţia vreunui prieten de-al 
meu, iar eu va trebui să mă controlez tot timpul ca să nu 
cobor privirea, pentru că numai o clipă dacă fac asta, ea o 
să-i spună soţului că am încercat s-o seduc. În timp ce 
aşteptăm taxiul, fac o listă a lucrurilor care pot apărea: 

A) Comentarii despre aspectul exterior: „ce elegantă eşti”, 
„ce rochie frumoasă ai”, „ce ten grozav ai”. Când ajung 


acasă, comentează cu partenerul că toţi erau prost 
îmbrăcaţi, cu figuri bolnăvicioase. 

B) Călătorii recente: „trebuie să mergi la Aruba, e 
fantastic”, „nu există nimic mai bun pe lume decât o noapte 
de vară la Cancun, bând Martini pe malul mării”. În 
realitate, nimeni nu s-a distrat prea mult, abia dacă au avut 
senzaţia libertăţii - pentru câteva zile, şi au fost obligaţi să 
le placă, fiindcă au cheltuit bani. 

C) Alte călătorii, de data asta în locuri care pot fi criticate: 
„am fost la Rio de Janeiro, nu-ţi închipui ce oraş violent”, „e 
impresionantă mizeria de pe străzile Calcuttei”. De fapt, nu 
s-au dus decât pentru ca depărtarea la care au ajuns să-i 
facă să se simtă puternici şi privilegiați când s-au întors la 
realitatea meschină din viaţa lor, unde cel puţin nu există 
nici mizerie, nici violenţă. 

D) Noi terapii: „tinctură de grâu verde timp de o 
săptămână, îmbunătăţeşte aspectul părului”, „am stat două 
zile într-un spaa din Biarritz, apa deschide porii şi elimină 
toxinele”. În săptămâna următoare vor descoperi că grâul 
verde n-a avut nici o calitate şi că orice apă fierbinte 
deschide porii şi elimină toxinele. 

E) Ceilalţi: „de mult nu l-am mai văzut pe cutare, ce-o mai 
face?”, „am auzit că doamna nu-ştiu-cum şi-a vândut 
apartamentul, pentru că este într-o situaţie dificilă”. Se 
poate vorbi despre cei care nu au fost invitaţi la petrecerea 
respectivă, se poate critica însă cu condiţia ca la sfârşit să 
luăm un aer inocent, milos şi să încheiem cu „dar oricum, e 
o persoană extraordinară”. 

F) Mici plângeri personale, cât să dea puţină savoare 
întâlnirii: „mi-ar plăcea să se întâmple ceva nou şi-n viaţa 
mea”, „sunt foarte îngrijorat de copiii mei, ce ascultă ei nu 
este muzică, ce citesc - nu e literatură”. Aşteaptă reacţia 
celor cu aceleaşi probleme, se simt mai puţin singuri şi 
pleacă veseli. 

G) La petreceri intelectuale, cum trebuie să fie cea de azi, 
vom discuta despre războiul din Orientul Mijlociu, 


problemele islamismului, ultima expoziţie, filosoful la modă, 
cartea fantastică pe care nimeni n-o cunoaşte, muzica de 
azi care nu mai e ce a fost; ne vom exprima opiniile noastre 
inteligente, de bun-simţ, absolut contrare faţă de ceea ce 
gândim de fapt - ştim doar cât ne costă să mergem la 
expoziţiile alea, să citim cărţile astea insuportabile, să 
vedem filme ultra-plicticoase - numai şi numai pentru a 
avea un subiect de conversaţie într-o noapte ca asta. 

Taxiul soseşte şi, în timp ce ne îndreptăm spre local, mai 
adaug un lucru foarte personal pe lista mea: să mă plâng 
Mariei că detest cinele de gală. Îi spun, şi ea-mi răspunde 
că până la urmă mă distrez şi-mi place - ceea ce e adevărat. 

Intrăm într-unui dintre restaurantele cele mai şic din oraş, 
ne îndreptăm spre salonul rezervat evenimentului - un 
premiu literar în al cărui juriu m-am aflat şi eu. Toţi în 
picioare, conversând, unii mă salută, alţii abia îmi aruncă o 
privire şi-şi continuă discuţiile, organizatorul vine la mine, 
mă prezintă tuturor celor care sunt acolo, mereu cu aceeaşi 
frază iritantă: „dumneavoastră îl cunoaşteţi prea bine”. Unii 
zâmbesc şi mă recunosc, alţii doar zâmbesc şi nu mă 
recunosc, dar se prefac că ştiu cine sunt - pentru că a 
admite contrariul ar însemna să accepte că lumea în care 
trăiau numai există, că nu sunt la curent cu lucrurile 
importante care se petrec acum. 

Îmi aduc aminte de „tribul” din noaptea precedentă şi 
adaug: proştii ar trebui duşi toţi pe un vapor în larg, să aibă 
petreceri în fiecare seară, să fie prezentaţi la nesfârşit 
celorlalţi, luni întregi, până ce vor reuşi să ţină minte 
fiecare cine este. 

Mi-am revăzut catalogul persoanelor care frecventează 
evenimente ca acesta. Zece la sută sunt „Asociaţii”, oameni 
cu putere de decizie, care au ieşit din casă numai din cauza 
Băncii Favorurilor, care sunt atenţi la orice poate veni în 
beneficiul muncii lor, de unde să ia bani, unde să-i 
investească. Imediat văd dacă evenimentul este profitabil 
sau nu, sunt cei care totdeauna pleacă înainte ca 


petrecerea propriu-zisă să înceapă, nu-şi pierd niciodată 
vremea. 

Doi la sută sunt „Ialentele”, care au într-adevăr un viitor 
promiţător, au reuşit să traverseze nişte fluvii, şi-au dat 
seama că există Banca Favorurilor şi sunt clienţi potenţiali; 
pot presta servicii importante, dar încă nu sunt în stare să 
hotărască sau să ia decizii importante. Sunt drăguţi cu 
toată lumea, pentru că nu ştiu prea bine cu cine vorbesc şi 
sunt mult mai deschişi decât „Asociaţii”, fiindcă orice drum, 
pentru ei, poate duce undeva. 

Trei la sută sunt „lupamaros”, numit aşa în cinstea unui 
vechi grup de gherilă uruguayan: au reuşit să se infiltreze 
în mijlocul acelor oameni, sunt înnebuniţi după contacte cu 
cei importanţi, nu ştiu dacă să rămână aici sau să se ducă la 
cealaltă petrecere care are loc în acelaşi timp cu asta, sunt 
neliniştiţi, vor să arate imediat că au talent, dar nu au fost 
invitaţi, nu s-au căţărat încă pe munţi, şi imediat ce sunt 
identificaţi, nu mai sunt băgaţi în seamă. 

În sfârşit, 85 la sută sunt „Tăvi” - i-am botezat cu numele 
acesta pentru că, aşa cum nu există petrecere fără această 
ustensilă, tot aşa nu există eveniment fără ei. Tăvile nu ştiu 
exact ce se întâmplă, dar ştiu că este important să se afle 
acolo, se găsesc pe lista promotorilor pentru că succesul 
oricărui lucru depinde şi de cantitatea persoanelor care 
apar acolo. Sunt ex-ceva important - ex-bancheri, foşti 
directori, foşti soţi ai vreunei femei celebre, foste soţii ale 
vreunui bărbat care azi a ajuns în vârf, la putere. Sunt conți 
dintr-o ţară unde nu mai există monarhie, prințese şi 
marchize care trăiesc din închirierea propriilor castele. Vin 
de la o petrecere şi se duc la alta, de la un dineu la altul - 
mă întreb, oare nu li se face greață niciodată? 

De curând, când i-am spus Mariei despre toate astea, ea 
mi-a replicat că există oameni dependenţi de muncă şi 
oameni dependenţi de distracţie. Ambele categorii sunt 
nefericite, considerând că pierd ceva prin asta, dar nu 
reuşesc să-şi stăpânească viciul. O femeie blondă, tânără şi 


frumoasă se apropie în timp ce stau de vorbă cu unul dintre 
organizatorii unui congres de film şi literatură, şi-mi spune 
că i-a plăcut mult Timp de sfâşiat, timp de reparat. Îmi 
spune că vine dintr-o ţară baltică şi că lucrează în 
cinematografie. Imediat este identificată de grup ca fiind o 
Tupamara, fiindcă a arătat cu degetul într-o direcţie (spre 
mine), dar e interesată şi de ce se întâmplă lângă ea 
(organizatorii congresului). Deşi comisese această greşeală 
aproape de neiertat, există totuşi şansa să fie un Talent 
lipsit de experienţă - o organizatoare a congresului o 
întreabă ce înseamnă că „lucrează în cinematografie”. Fata 
explică: scrie critică pentru un ziar, are o carte publicată. 
(Despre cinema? Nu, despre viaţa ei, scurta şi 
neinteresanta ei viaţă, îmi închipui.) 

Şi, culmea păcatelor: se grăbeşte îngrozitor, întreabă dacă 
poate fi invitată la evenimentul din acest an. Organizatorul 
îi spune că editoarea mea, care este o femeie influentă şi 
foarte muncitoare (şi foarte frumoasă, îmi spun eu) a fost 
deja invitată ca reprezentantă a ţării ei. Se întorc spre mine 
ca să continuăm discuţia, Tupamariţa mai stă câteva 
momente fără să ştie ce să spună, apoi se îndepărtează. 

Cea mai mare parte a invitaţilor de azi - Tupamaros, 
Talente şi Tăvi - aparţine mediului artistic, deoarece este 
vorba de un premiu literar: numai Asociaţii sunt fie 
sponsori, fie persoane de la fundaţii care sprijină muzeele, 
concertele de muzică clasică şi pe artiştii promiţători. După 
mai multe discuţii despre cine a făcut presiuni mai mari 
pentru câştigarea acelui premiu, prezentatorul apare pe 
scenă, le cere tuturor să se aşeze la locul ce le-a fost 
rezervat la mese, (ne aşezăm toţi), face câteva glume (face 
parte din ritual şi toţi râdem), şi spune că toţi câştigătorii 
vor fi anunţaţi între antreu şi felul întâi. 

Mă duc la masa principală; asta îmi permite să stau 
departe de Tăvi, dar mă şi împiedică să fiu alături de 
entuziastele şi interesantele Talente. Mă aflu între 
directoarea unui concern de companii de automobile, care 


patronează banchetul, şi o moştenitoare care s-a hotărât să 
investească în artă (spre surprinderea mea, niciuna nu are 
decolteu provocator). La masă mai este directorul unei 
firme de parfumuri, un prinţ arab (care probabil că era în 
trecere prin oraş şi a fost pescuit de una dintre 
protectoarele artelor, pentru a da mai mult prestigiu 
evenimentului), un bancher israelian care colecţionează 
manuscrise din secolul al XIV-lea, organizatorul serii, 
consulul Franţei în Monaco şi o fată blondă despre care nu 
prea ştiu ce învârte pe acolo, dar deduc că este o potenţială 
amantă a organizatorului. 

Tot timpul trebuie să-mi pun ochelarii şi, pe furiş, să citesc 
numele vecinilor mei (trebuia să fiu şi eu în vaporul pe care 
mi l-am închipuit, să fiu invitat la această petrecere de vreo 
zece ori, până ce aveam să rețin numele invitaţilor). Marie a 
fost aşezată la altă masă, aşa cum cere protocolul; cineva, 
într-un anume moment al istoriei omenirii, a inventat că 
familiile trebuiau să se aşeze separat, lăsând să plutească în 
aer îndoiala dacă persoana de lângă noi este căsătorită, 
singură, sau căsătorită dar disponibilă. Sau poate e din 
cauză că soţii, când se aşază unul lângă altul, ar putea vorbi 
numai între ei - dar dacă ar fi aşa, la ce bun să mai ieşi, să 
iei taxiul şi să mergi la un banchet? 

Aşa cum prevăzusem pe lista mea de conversații de 
petrecere, discuţia începe să se învârtească în jurul unor 
plăcute chestiuni culturale - ce minunată expoziţie, ce 
inteligentă critica lui cutărică. Eu vreau să mă concentrez 
asupra antreuluicaviar cu somon şi ou - dar tot timpul sunt 
întrerupt de faimoasele întrebări privitoare la primirea noii 
mele cărţi, de unde-mi vine inspiraţia, sau dacă lucrez la 
altceva. Toţi demonstrează o mare cultură, toţi citează - 
prefăcându-se că le-a scăpat, desigur - cine ştie care 
personalitate cunoscută şi despre care spun că suntem 
prieteni intimi. "Toţi ştiu să comenteze ca nişte profesionişti 
starea politicii actuale sau problemele cu care se confruntă 
cultura. 


— Ce-ar fi să vorbim despre altceva? 

Fraza mi-a scăpat fără să vreau. Toţi cei de la masă tac 
dintr-odată; în fond este teribil de nepoliticos să-i întrerupi 
pe ceilalţi, şi încă şi mai îngrozitor este să vrei să atragi 
atenţia tuturor asupra ta. Dar se pare că plimbarea de ieri 
cu cerşetorii pe străzile Parisului mi-a făcut un rău 
ireversibil şi nu mai pot suporta asemenea discuţii. 

— Putem vorbi despre obişnuinţă: un moment din viaţa 
noastră în care renunţăm să mai mergem înainte şi ne 
mulţumim cu ce avem. Nimeni nu este interesat. Mă 
hotărăsc să schimb subiectul. 

— Putem vorbi despre importanţa de a uita povestea 
istorisită de alţii şi despre încercarea de a trăi ceva nou. Să 
facem un lucru diferit în fiecare zi —cum ar fi să discutăm 
cu omul de lângă noi la restaurant, să vizităm un spital, să 
băgăm piciorul într-o baltă, să ascultăm ce vrea să ne spună 
cel de lângă noi, să lăsăm forţa iubirii să circule, în loc să 
încercăm s-o închidem într-o cutie pe care o păstrăm într- 
un colţ. 

Asta ar însenina adulter? întreabă patronul de ziar. 

Nu. Asta înseamnă să fii instrumentul iubirii, nu stăpânul 
ei. Asta ne asigură că suntem cu cineva pentru că aşa dorim 
noi, nu pentru că ne obligă convențiile. 

Consulul Franţei în Monaco îmi explică cu multă 
delicateţe, dar şi cu oarecare ironie, faptul că toate 
persoanele de la masa aceea îşi exercitau dreptul la această 
libertate. Toţi sunt de acord, deşi nimeni nu crede în 
adevărul afirmației. 

— Sex! strigă blonda despre care nimeni nu ştie prea bine 
ce caută acolo. De ce să nu vorbim despre sex? E mult mai 
interesant şi mai puţin complicat! 

Măcar e naturală în comentariul ei. Una dintre vecinele 
mele de masă râde ironic, dar eu aplaud. 

Sexul este într-adevăr mai interesant, dar nu cred că e 
ceva diferit, nou, nu credeţi? în plus, nu mai este interzis să 
vorbeşti despre asta. 


Pe deasupra, este de un prost-gust îngrozitor, spune una 
dintre vecinele mele. 

Atunci aş putea şti şi eu ce este interzis? organizatorul 
începea să se simtă prost. 

Banii, de pildă. Noi toţi aici avem, sau ne prefacem că 
avem bani. Credem că am fost invitaţi pentru că suntem 
bogaţi, celebri, influenţi. Dar nu cumva ni s-a întâmplat deja 
să folosim o astfel de cină pentru a afla într-adevăr cât 
câştigă fiecare? Dacă suntem aşa de siguri pe noi înşine, 
aşa de importanţi, ce-ar fi să privim lumea noastră aşa cum 
este ea şi nu cum ne închipuim că e? 

Unde vreţi să ajungeţi? întreabă directoarea de la 
automobile. 

E o poveste lungă: aş putea începe prin a vorbi despre 
Hans şi Fritz aflaţi într-un bar din 'Iokio, să continui despre 
un mongol nomad care a spus că trebuie să uităm ce 
credem că suntem, pentru a putea fi într-adevăr ceea ce 
suntem. 

N-am înţeles nimic. 

Nici eu n-am explicat, dar să ne oprim la ce ne 
interesează: vreau să ştiu cât câştigă fiecare. Ce înseamnă, 
în bani, să fii aşezat la masa cea mai importantă din salon. 

O clipă de tăcere - jocul meu n-o să meargă mai departe. 
Oamenii mă privesc speriaţi: situaţia financiară e un tabu 
mai grozav decât sexul, mai teribil decât întrebarea despre 
trădare, corupţie, intrigi parlamentare. 

Dar prinţul din ţara arabă, poate plictisit de atâtea recepții 
şi banchete cu conversații sterile, poate pentru că în ziua 
aceea primise de la medicul lui vestea că o să moară, sau 
din cine ştie ce alte motive, se hotărăşte să ducă jocul mai 
departe: 

— Câştig în jur de 20.000 de euro pe lună, după cum a 
aprobat parlamentul ţării mele. Asta nu corespunde cu cât 
cheltuiesc, pentru că am o sumă nelimitată care se numeşte 
„reprezentare”. Ceea ce înseamnă că sunt aici cu maşina şi 
şoferul ambasadei, hainele pe care le port aparţin 


guvernului, mâine voi pleca spre altă ţară europeană într- 
un avion privat cu pilot, combustibil şi taxe de aeroport 
decontate din suma de reprezentare. 

Şi încheie: 

— Realitatea vizibilă nu este o ştiinţă exactă. 

Dacă prinţul a vorbit atât de cinstit şi cum era persoana 
cea mai importantă de la masă din punct de vedere 
ierarhic, nimeni n-o putea lăsa pe Alteţa Sa într-o poziţie 
singulară. Trebuie să participe la joc, la constrângere, să 
răspundă la întrebare. 

— Nu ştiu exact cât câştig, spune organizatorul, unul din 
clasicii reprezentanţi ai Băncii Favorurilor pe care oamenii 
îl numesc „lobbist”. Ceva în jur de 10.000 de euro, dar şi eu 
dispun de sumă de reprezentare din partea organizaţiilor 
pe care le prezidez. 

Pot deconta totul - dineuri, prânzuri, bilete de avion, 
uneori chiar haine, dar nu am avion particular. 

Vinul s-a terminat, el a făcut un semn, paharele noastre 
erau din nou pline. Acum era rândul directoarei de la firma 
de automobile, cea căreia nu-i plăcuse ideea, dar care acum 
părea că începe să se distreze. 

— Cred că şi eu câştig cam tot pe atât, cu aceeaşi sumă de 
reprezentare nelimitată. 

Unul câte unul, toţi au spus cât câştigau. Bancherul era cel 
mai bogat dintre toţi: de zece ori 10 milioane de euro pe an, 
în afară de faptul că avea acţiuni la banca lui în permanentă 
dezvoltare. 

Când a venit rândul fetei celei blonde care nu fusese 
prezentată, ea a refuzat. Asta face parte din grădina mea 
secretă. Nu interesează pe nimeni. Sigur că nu interesează 
pe nimeni, dar am intrat într-un joc, spune organizatorul 
evenimentului. 

Dar fata a refuzat să participe. Refuzând, s-a situat pe un 
palier superior faţă de toţi ceilalţi: de fapt era singura care 
avea secrete faţă de grup. Dar situându-se pe un palier 
superior, a fost imediat privită cu dispreţ. Ca să nu se simtă 


umilită cu salariul ei mizer, a umilit ea pe toată lumea 
făcând pe misterioasa, fără să-şi dea seama că cei mai mulţi 
de acolo trăiau pe marginea prăpastiei, atârnând de 
faimoasele sume de reprezentare care puteau să dispară 
peste noapte. 

Cum era de aşteptat, întrebarea a ajuns în sfârşit şi la 
mine. 

Depinde. Dacă lansez o carte nouă, poate ajunge la circa 
cinci milioane de dolari în anul respectiv. Dacă nu lansez 
nimic, vorbim cam de două milioane din drepturile rămase 
de la titlurile publicate. 

Aţi întrebat asta pentru că doreaţi să spuneţi cât câştigaţi, 
spuse fata cu „grădina secretă”. Nu impresionează pe 
nimeni. 

Îşi dăduse seama că făcuse un pas greşit, iar acum încerca 
să îndrepte lucrurile, ieşind la atac. 

— Dimpotrivă, spuse prinţul. Eu îmi închipuiam că un 
artist aşa de mare ca dumneavoastră este cu mult mai 
bogat. 

Bilă albă pentru mine. Fata blondă nu va mai deschide 
gura toată noaptea. 

Discuţia despre bani a rupt o serie de tabuuri, pentru că 
salariul era cel mai prost dintre toate. Chelnerul începu să 
vină mai des, sticlele de vin se goleau cu o iuţeală 
incredibilă, prezentatorul/organizator a reapărut pe scenă 
cam prea vesel, a anunţat câştigătorul, i-a dat premiul şi 
apoi s-a întors la discuţia noastră, care nu încetase cu toate 
că bunele maniere cereau să tăcem dacă cineva vorbea la 
microfon. Discutam despre ce făceam cu banii noştri (în 
majoritatea cazurilor, se cumpără „timp liber”, călătorind 
sau făcând sport). 

M-am gândit să provoc o discuţie despre cum le-ar plăcea 
să fie funeraliile lor - moartea era un tabu la fel de mare ca 
şi banii. Dar atmosfera era aşa de veselă, oamenii aşa de 
comunicativi, încât m-am hotărât să tac. 


— Vorbiţi despre bani, dar nu ştiţi ce este banul, spuse 
bancherul. De ce cred oamenii că o hârtie colorată, un card 
de plastic sau o monedă făcută dintr-un metal de mâna a 
şaptea au valoare? Mai rău: ştiţi că banii dumneavoastră, 
milioanele dumneavoastră de dolari nu sunt decât impulsuri 
electronice, ştiţi? 

Sigur că toţi ştiau. 

— Ei bine, la început, bogăţia era ce vedem acum la 
doamnele acestea, continuă el. Ornamente făcute din 
lucruri rare, uşor de transportat, de numărat şi împărţit. 
Perle, bobite de aur, pietre preţioase. Ne ţineam toţi averea 
la vedere. Acestea erau la rândul lor schimbate pe animale 
sau cereale, însă nimeni nu ieşea pe stradă cărând după el 
animalele sau sacii de grâu. Partea comică este că încă ne 
purtăm ca un trib primitiv - purtăm podoabe ca să arătăm 
cât suntem de bogaţi şi adesea avem mai multe ornamente 
decât bani. 

Este codul tribului, am spus eu. Tinerii de pe vremea mea 
purtau plete, tinerii de azi poartă piercing: ajută la 
identificarea celor care gândesc ca ei, dar nu mai serveşte 
ca să plăteşti ceva. 

Pot impulsurile electronice pe care le avem să ne plătească 
o oră în plus de viaţă? Nu. Poate plăti pentru întoarcerea 
celor dragi şi dispăruţi? Nu. Poate plăti dragostea? 

Dragostea, da, spuse cu ton glumeţ directoarea companiei 
de automobile. 

Privirea ei arăta o tristeţe infinită. Mi-am adus aminte de 
Esther şi de răspunsul pe care i-am dat în interviul de azi- 
dimineaţă. În ciuda podoabelor şi-a cărţilor de credit, noi 
toţi - bogaţi, puternici, inteligenţi - ştiam că de fapt toate se 
datorau căutării iubirii, a afecțiunii, a cuiva care să ne 
iubească. 

Nu totdeauna, răspunse directorul de la fabrica de 
parfumuri, privind spre mine. 

Aveţi dreptate, nu totdeauna, şi pentru că vă uitaţi la mine, 
înţeleg ce vreţi să spuneţi, că soţia mea m-a lăsat deşi sunt 


un om bogat. Dar asta e o excepţie. Apropo, ştie cineva de 
la masa aceasta câte pisici şi câte felinare sunt pe reversul 
unei bancnote de zece dolari? 

Nimeni nu ştia, pe nimeni nu interesa. Discuţia despre 
dragoste năruise cu totul atmosfera de veselie, şi am 
început să vorbim iar despre premii literare, expoziţii din 
muzee, un film de-abia lansat, o piesă de teatru al cărei 
succes întrecuse toate aşteptările. 

Cum a fost la masa ta? 

Normal. Ca întotdeauna. 

Eu am reuşit să provoc o discuţie interesantă despre bani. 
Dar a sfârşit într-o tragedie. 

La ce oră pleci? 

Plec de aici la şapte şi jumătate dimineaţa. Dar şi tu pleci 
la Berlin, putem lua acelaşi taxi. 

Unde pleci? 

Ştii tu. Nu m-ai întrebat, dar ştii. 

Da, ştiu. 

Cum ştii şi că acum ne luăm adio. 

Ne-am putea întoarce la momentul în care te-am cunoscut: 
un bărbat sfâşiat din cauza cuiva care a plecat şi o femeie 
îndrăgostită nebuneşte de vecinul ei. Aş putea să spun din 
nou ce ţi-am spus mai de mult: am să lupt pentru tine până 
în ultima clipă. Am luptat, am pierdut - acum vreau să-mi 
oblojesc rănile şi să pornesc spre altă bătălie. 

Şi eu am luptat, şi am pierdut. Nu încerc să repar ce s-a 
sfâşiat: vreau numai să merg până la capăt. 

Sufăr zi de zi, ştiai asta? Sufăr de multe luni de zile, 
încercând să-ţi arăt cât te iubesc, cum lucrurile devin 
importante doar când eşti lângă mine. Dar acum, chiar dacă 
sufăr, mi-am zis: până aici. S-a terminat. Am obosit. Din 
noaptea aceea la Zagreb, am lăsat garda jos şi mi-am spus: 
dacă vine o lovitură, să vină. Să mă trântească la podea, să 
mă facă knock out, o să-mi revin. 

O să-ţi găseşti pe cineva. 


Bineînţeles: sunt tânără, frumoasă, inteligentă şi dorită de 
mulţi. Dar va fi imposibil să mai trăiesc tot ce am trăit cu 
tine. 

Vei descoperi alte emoţii. Deşi nu mă crezi, să ştii că te-am 
iubit cât am fost împreună. 

Sunt sigură, dar asta n-are nimic de-a face cu suferinţa 
mea. Mâine luăm două taxiuri: detest despărţirile, mai ales 
pe aeroport sau în gară. 

— O să dormim aici azi, iar mâine plecăm călare. Maşina 
mea nu poate trece prin nisipul stepei. 

Suntem într-un fel de buncăr de prin Al Doilea Război 
Mondial. Un domn, cu soţia şi nepoata, ne-a întâmpinat şi 
ne-a arătat o cameră simplă, dar curată. 

Dos a continuat: 

Şi nu uitaţi: alegeţi un nume. 

Nu cred să-l intereseze, răspunse Mihail. 

Ba sigur că-l interesează, insistă Dos. Am fost la soţia 
dumneavoastră de curând. Ştiu cum gândeşte, ştiu ce a 
descoperit, ştiu ce aşteaptă. 

Vocea lui Dos era plăcută, dar în acelaşi timp hotărâtă. Da, 
o să-mi aleg un nume, o să fac tot ce mi se sugerează, o să 
las povestea mea personală deoparte şi o să intru în 
legenda mea - chiar dacă numai şi numai din oboseală. 

Eram sfârşit, dormisem numai două ore azi-noapte: corpul 
meu încă nu se obişnuise cu uriaşa diferenţă de fus orar. 
Ajunsesem la Alma Ata pe la 11 noaptea - ora locală - când 
în Franţa era şase seara. Mihail mă lăsase la hotel, am 
picotit puţin, m-am trezit cu noaptea-n cap, am privit 
luminile de jos, mă gândeam, că la ora asta la Paris era ora 
cinci, mi-era foame, am întrebat dacă serviciul de cameră 
îmi putea aduce ceva: „sigur, dar ar trebui să faceţi un efort 
să încercaţi să dormiţi, altfel organismul dumneavoastră o 
să funcţioneze după ora Europei”. 

Pentru mine, cea mai mare tortură este să încerc să dorm; 
am mâncat un sandvici şi am decis să ies să mă plimb. Am 
pus eterna întrebare recepţionistului: „e periculos să ies la 


ora asta?” El mi-a spus că nu, aşa că eu am început să mă 
plimb pe străzile pustii, pe ulițele strâmte, pe bulevardele 
largi - un oraş ca oricare altul, cu reclame luminoase, 
maşini de poliţie care treceau când şi când, un cerşetor ici, 
o prostituată colo. Eu trebuia să-mi repet mereu cu voce 
tare: „sunt în Kazahstan!” dacă nu, aş fi ajuns să cred că nu 
eram decât într-un cartier din Paris pe care nu-l cunoşteam 
foarte bine. 

„Sunt în Kazahstan!” spuneam eu oraşului pustiu, când 
deodată o voce îmi răspunse: 

— Sigur că sunteţi în Kazahstan. 

M-am speriat. Lângă mine, aşezat pe o bancă din piaţetă, 
la ora aceea din noapte, un bărbat cu un rucsac lângă el. Se 
ridică, se prezentă ca fiind Jan, născut în Olanda, şi 
completă: 

— Şi ştiu de ce aţi venit aici. 

Un prieten de-ai lui Mihail? Cineva din poliţia secretă care 
mă urmărea? 

De ce am venit? 

Pentru acelaşi lucru pe care l-am început şi eu, de la 
Istanbul, în Turcia: să parcurgeţi Drumul Mătăsii. 

Am răsuflat uşurat. Am hotărât să continui discuţia. 

Pe jos? Din câte înţeleg, traversaţi toată Asia. 

Aveam nevoie de aşa ceva. Eram nemulţumit de viaţă - am 
bani, nevastă, copii, sunt patronul unei fabrici de ciorapi de 
damă din Rotterdam. O vreme, am ştiut pentru ce luptam: 
stabilitatea familiei mele. Acum nu mai ştiu; tot ce înainte 
mă mulțumea, acum mă dezgustă, mă plictiseşte. În numele 
căsniciei mele, a iubirii pentru copiii mei, a entuziasmului 
pentru muncă, am hotărât să-mi rezerv două luni pentru 
mine însumi, să-mi privesc viaţa de la distanţă. Şi asta dă 
roade. 

Şi eu am făcut la fel în ultimele luni. Sunt mulţi pelerini pe 
aici? 

Mulţi. Foarte mulţi. Sunt şi unele probleme de siguranţă, 
pentru că unele ţări sunt într-o situaţie politică foarte 


LIA 


complicată şi-i urăsc pe occidentali. Dar oamenii încearcă: 
în toate timpurile cred că pelerinii sunt respectaţi, după ce 
fac dovada că nu sunt spioni. Dar din câte înţeleg, nu acesta 
e obiectivul dumneavoastră: ce faceţi la Alma Ata? 

Acelaşi lucru ca şi dumneavoastră: îmi închei un drum. 
Nici dumneavoastră n-aţi reuşit să dormiţi? 

Tocmai m-am trezit. Cu cât mă scol mai devreme cu atât 
ajung mai repede în oraşul următor - dacă nu, va trebui să- 
mi petrec noaptea următoare în frigul stepei, cu vântul care 
nu se opreşte niciodată. 

Atunci, drum bun. 

Mai staţi puţin: trebuie să vorbesc cu cineva, să-mi 
împărtăşesc experienţa. Majoritatea pelerinilor nu vorbesc 
engleza. 

Şi începu să-şi povestească viaţa, în timp ce eu încercam 
să-mi amintesc ce ştiam despre Drumul Mătăsii, vechiul 
drum comercial care lega Europa de ţările din Orient. 
Drumul cel mai bătut pleca din Beirut, trecea prin Antiohia 
şi mergea până pe malul Fluviului Galben, în China, dar în 
Asia Centrală se transforma într-un fel de țesătură, cu 
cărări în multe direcţii, astfel încât au permis stabilirea 
unor noduri comerciale care mai târziu au devenit oraşe şi 
care au fost distruse de luptele dintre triburile rivale, 
reconstruite de locuitorii lor, iar distruse şi iar reînviate. 
Deşi pe aici treceau practic de toate - aur, animale exotice, 
fildeş, seminţe, idei politice, grupuri de refugiaţi din 
războaiele civile, bandiți înarmaţi, armate de mercenari 
care apărau caravanele - mătasea era produsul cel mai rar 
şi cel mai râvnit. Datorită unei ramificații a Drumului, 
budismul a călătorit din China în India. 

Am plecat din Antiohia numai cu două sute de dolari, mi-a 
spus olandezul după care a descris munţii, peisajul, 
triburile exotice, nesfârşitele probleme cu patrulele de 
poliţie din diverse ţări. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun, dar simţeam nevoia să aflu dacă eram în stare să 
redevin eu însumi. 


Înţeleg mai mult decât vă închipuiţi. 

Am fost obligat să cerşesc, să cer de pomană: spre 
surprinderea mea, oamenii sunt mult mai generoşi decât ne 
închipuim. 

Să cerşească? Am cercetat cu atenţie rucsacul şi hainele 
lui, să văd dacă nu regăseam simbolul acela al „tribului”, 
dar n-am observat nimic. 

Aţi fost vreodată la un restaurant armenesc la Paris? 

Am fost în multe restaurante armeneşti, dar niciodată la 
Paris. 

Îl cunoaşteţi pe un anume Mihail? 

E un nume foarte răspândit în regiunea asta. Dacă l-am 
cunoscut, nu-mi mai aduc aminte şi din nefericire nu vă pot 
ajuta. 

Nu este vorba despre asta. Sunt surprins însă de unele 
coincidenţe. Se pare că mulţi oameni, în multe locuri din 
lumea asta, devin conştienţi de acelaşi lucru şi se poartă 
într-un fel foarte asemănător. 

Prima senzaţie, când începi o astfel de călătorie, este că nu 
vei ajunge niciodată la capătul drumului. A doua este că 
începi să te simţi singur, părăsit, zi şi noapte te bate gândul 
să renunţi. Dacă rezişti o săptămână, mergi până la capăt. 

Am rătăcit pe străzile aceluiaşi oraş, dar abia acum am 
ajuns într-un loc diferit. Pot să vă binecuvântez? 

El m-a privit ciudat. 

Nu călătoresc din motive religioase. Sunteţi preot? 

Nu sunt preot, dar am simţit că trebuie să vă 
binecuvântez. Cum bine ştiţi, unele lucruri nu prea au 
logică. 

Olandezul numit Jan, pe care nu-l voi mai vedea în viaţa 
mea, a lăsat capul în jos şi a închis ochii. Eu mi-am pus 
mâinile pe umerii lui şi vorbind în limba mea natală pe care 
el n-o va înţelege nicicând - am cerut să ajungă la capătul 
drumului în deplină siguranţă, să lase pe Drumul Mătăsii 
tristeţea şi senzaţia că viaţa nu are sens şi să se întoarcă la 
familia lui cu suflet curat şi ochi strălucitori. 


El mi-a mulţumit, şi-a luat rucsacul, s-a întors spre China şi 
şi-a continuat drumul. M-am întors la hotel gândindu-mă că 
niciodată în viaţa mea nu binecuvântasem pe cineva. Dar 
urmasem un impuls, iar pornirea mea era bună, rugăciunea 
îmi va fi îndeplinită. 

A doua zi Mihail a apărut cu un prieten numit Dos, care 
avea să ne însoţească. Dos avea maşină, o cunoştea pe soţia 
mea, ştia stepele şi voia şi el să fie aproape atunci când 
aveam să ajung în satul unde se afla Esther. 

Am vrut să protestez: la început Mihail, acum prietenul lui, 
iar când o să ajung acolo o să am după mine o mulţime care 
să mă urmeze, să aplaude sau să plângă - una din două, în 
funcţie de ce avea să mă aştepte. Dar eram prea obosit ca 
să mai scot o vorbă: în ziua următoare îi voi cere lui Mihail 
să-şi ţină promisiunea - nu voi lăsa pe nimeni să fie martor 
al acelui moment. 

Ne-am suit în maşină, am mers o vreme pe Drumul Mătăsii 
- m-au întrebat dacă ştiam ce era acela, le-am spus că 
întâlnisem un pelerin în noaptea precedentă, iar ei mi-au 
spus că tipul acesta de călătorie devenea din ce în ce mai 
obişnuit, în scurt timp avea să înceapă să facă mult bine 
industriei turistice a ţării. 

Două ore mai târziu am părăsit şoseaua principală şi am 
intrat pe una secundară, până ce ne-am oprit la „bunker-ul” 
unde suntem acum şi mâncăm peşte ascultând adierea care 
suflă deasupra stepei. 

Esther a fost foarte importantă pentru mine, explică Dos, 
arătându-mi o fotografie cu un tablou de-al lui în care se 
vedea o bucată de pânză pătată de sânge. Eu visam să plec 
de aici, ca Oleg. 

Spune-mi mai bine Mihail, ca să înţeleagă mai bine. 

— Visam să plec de aici, la fel ca mulţi alţii de vârsta mea. 
Într-o zi, Oleg - sau mai bine zis Mihail - mi-a telefonat. Mi- 
a spus că binefăcătoarea lui se hotărâse să petreacă o 
vreme în stepă şi mă ruga să o ajut. Am acceptat, zicându- 
mi că asta era şansa mea şi că voi obţine aceleaşi favoruri: 


viză, drum plătit şi un loc de muncă în Franţa. Mi-a cerut s- 
o duc într-un sat foarte izolat, pe care-l cunoscuse într-una 
din vizitele ei. N-am întrebat motivul, m-am supus cererii. 
Pe drum a insistat să trecem pe la casa unui nomad pe care- 
| vizitase mai înainte: spre surprinderea mea, voia să se 
întâlnească cu bunicul meu! A fost primită cu ospitalitatea 
celor care trăiesc în acest spaţiu infinit. El i-a spus că nu 
era cu adevărat tristă, aşa cum credea ea, ci sufletul ei se 
bucura de fapt, era liber, forţa iubirii începuse din nou să 
circule. A asigurat-o că acest lucru se va răsfrânge asupra 
întregii lumi, inclusiv asupra soţului ei. A învăţat-o multe 
lucruri despre cultura stepei şi mi-a cerut şi mie să o învăţ 
ce a mai rămas. În sfârşit, a hotărât că ea îşi putea păstra 
numele, contrar celor cerute de tradiţie. Ea învăţa de la 
bunicul meu, eu de la ea, şi am înţeles că nu trebuia să mă 
duc prea departe, ca Mihail: misiunea mea e să rămân aici, 
în spaţiul acesta gol - stepa - şi să-i înţeleg culorile, 
transformându-le în tablouri. 

Nu prea înţeleg ce-avea soţia mea de învăţat. Bunicul 
dumitale spusese că trebuie să uităm tot. 

Vă arăt mâine, spuse Dos. 

Şi a doua zia făcut-o, fără a fi nevoie să spună ceva. Am 
văzut stepa nesfârşită care părea un pustiu, dar era plină 
de viaţa ascunsă în vegetaţia târâtoare. Am văzut orizontul 
plat, uriaşul spaţiu gol, zgomotul copitelor cailor, vântul 
neîncetat şi în rest nimic, absolut nimic în jurul nostru. 

Am privit cerul albastru, mi-am scos ochelarii de soare şi 
m-am lăsat inundat de lumina aceea, de senzaţia că mă 
aflam niciunde şi pretutindeni în acelaşi timp. Am călărit 
tăcuţi, oprindu-ne numai ca să adăpăm caii la pâraie pe 
care doar oamenii locului le ştiau. Când şi când apăreau în 
zare alţi călăreţi, păstori cu turmele, înrămaţi între câmpie 
şi cer. 

Încotro mergeam? Habar nu aveam şi nici nu mă interesa 
să ştiu; femeia pe care o căutam se găsea în spaţiul acela 
nesfârşit, îi puteam atinge sufletul, puteam auzi melodia pe 


care o îngâna în timp ce ţesea covoare. Acum înţelegeam de 
ce alesese acest loc: nimic, absolut nimic care să distragă 
atenţia, golul pe care atâta l-a căutat, vântul care sufla 
încetişor dorul ei până departe. Oare şi-o fi închipuit că într- 
o bună zi aveam să apar aici călare, în căutarea ei? 

Dintr-odată am avut senzaţia Raiului coborât pe pământ. 
Iar eu sunt conştient că trăiesc un moment de neuitat în 
viaţa mea - această conştiinţă pe care de multe ori o 
atingem după ce a trecut momentul magic. Sunt aici cu 
totul, fără trecut, fără viitor, pe deplin concentrat asupra 
acelei dimineţii, asupra muzicii copitelor de cal, asupra 
blândeţii cu care vântul îmi mângâie trupul, asupra graţiei 
neaşteptate ce-mi permite să contemplu cerul, pământul, 
oamenii. Intru într-un fel de adoraţie, de extaz, de 
gratitudine pentru că sunt viu. Mă rog în şoaptă, ascultând 
vocea naturii şi înţeleg că lumea invizibilă se manifestă 
totdeauna în lumea vizibilă. 

Pun câteva întrebări cerului, aceleaşi pe care i le puneam 
mamei când eram copil: 

De ce-i iubim pe unii oameni şi-i urâm pe alţii? 

Unde mergem după moarte? 

De ce ne naştem, dacă tot murim? 

Ce înseamnă Dumnezeu? 

Stepa îmi răspunde cu foşnetul constant al vântului. Şi 
este de ajuns: să ştii că întrebările fundamentale ale vieţii 
nu vor primi niciodată răspuns, dar că şi aşa putem merge 
mai departe. 

Când munţii s-au ivit la orizont, Dos s-a oprit. Am observat 
că era un pârâu ce trecea prin apropiere. 

— Să facem popas aici. 

Am luat rucsacurile de pe cai, am montat cortul. Mihail a 
început să sape o gaură în pământ: 

— Aşa făceau nomazii: săpau o gaură, o umpleau cu pietre, 
mai puneau pietre şi pe margini şi aveau un loc de aprins 
focul fără ca vântul să-i deranjeze. 


La sud, între munţi şi noi, a apărut un nor de praf şi 
imediat am înţeles că era făcut de galopul cailor. Le-am 
atras atenţia: cei doi tovarăşi ai mei au sărit brusc şi au 
rămas pe loc încordaţi. Dar după ce au schimbat între ei 
câteva cuvinte în ruseşte, s-au liniştit, Dos s-a întors la 
montarea cortului, iar Mihail aprindea focul. 

Puteţi să-mi explicaţi ce se întâmplă? 

Deşi pare că suntem înconjurați de un spaţiu pustiu, aţi 
observat că am trecut pe lângă păstori, râuri, broaşte 
țestoase, vulpi, călăreţi? Şi chiar dacă aveaţi senzaţia că 
vedeţi torul în jur - de unde veneau fiinţele astea? Unde 
sunt casele lor? Unde-şi ţin turmele? Pustiul ăsta e o iluzie: 
observăm tot timpul şi suntem observați. Pentru un străin 
care nu cunoaşte semnele stepei, totul se află sub control, şi 
tot ce poate distinge sunt caii şi călăreţii. Noi, care am 
crescut aici, ştim să vedem iurtele - casele acelea rotunde 
care se pierd în peisaj. Ştim să citim ce se întâmplă, 
observând cum se mişcă şi în ce direcţie o iau călăreţii; în 
vechime, supraviețuirea tribului depindea de puterea 
aceasta - pentru că existau duşmani, invadatori, 
contrabandişti. Şi acum, vestea rea: au descoperit că 
mergem spre satul din munţi şi trimit oameni care să-l 
ucidă pe vrăjitorul care are viziuni cu copile şi pe bărbatul 
care vine să tulbure pacea femeii străine. 

Izbucni într-un hohot de râs. 

— Aveţi răbdare, o să înţelegeţi în curând. Călăreţii se 
apropiau. Curând, am putut să disting ce se întâmpla. 

— Nu-i normal. O femeie urmărită de un bărbat. 

Nu-i normal. Dar face parte din viaţa noastră. 

Femeia trecu printre noi învârtind un bici lung, scoase un 
strigăt şi-i zâmbi lui Dos - ceva ca un fel de salut de bun- 
venit - şi începu să galopeze în cerc în jurul locului unde ne 
pregăteam tabăra. Bărbatul, asudat dar zâmbitor, ne salută 
şi el repede, în timp ce încerca să ţină pasul cu femeia. 

Nina ar trebui să fie mai amabilă - spuse Mihail. Nu era 
nevoie de toate astea. 


Păi tocmai de asta: pentru că nu e nevoie, ea nu trebuie să 
fie amabilă —răspunse Dos. E de ajuns că e frumoasă şi are 
un cal bun. 

Dar prea face asta cu toată lumea. 

Eu am descălecat-o, spuse Dos, mândru. 

Nu înţeleg nimic. 

Femeia râdea, călărea mereu mai iute, iar râsul ei umplea 
stepa de veselie. 

— Este doar o formă de cucerire. Se numeşte Kyz Kuu, sau 
„să descaleci fata”. Noi toţi, într-un anume moment din 
viaţa noastră, am participat la asta. 

Bărbatul care o urmărea era din ce în ce mai aproape, dar 
toţi vedeam cum calul lui nu mai putea. 

Mai târziu, o să vă spun câte ceva despre cultura Tengri, 
cultura stepei, continuă Dos. Dar cum dumneavoastră 
vedeţi acum scena, lăsaţi-mă să vă explic ceva foarte 
important: aici, pe pământurile astea, femeia comandă 
totul. Totdeauna este prima. Ea primeşte jumătate din dotă, 
chiar dacă a fost hotărârea ei să divorţeze. Când un bărbat 
vede o femeie care are turban alb, ştie că e mamă şi trebuie 
să-şi ducă mâna la inimă şi să-şi plece capul în semn de 
respect. 

Şi ce legătură are asta cu „să descaleci fata”? 

În satul de la poalele munţilor un grup de bărbaţi s-a 
strâns în jurul acestei fete care se numeşte Nina, cea mai 
dorită din regiune. Au început jocul acesta, Kyz Kuu, apărut 
în timpuri străvechi, când femeile din stepă, numite 
amazoane, erau şi ele războinice, în vremurile acelea 
nimeni nu cerea voie familiei să se căsătorească: 
pretendenţii şi fata se întâlneau într-un anume loc, toţi 
călare. Ea dădea ocol bărbaţilor, râzând, provocându-i, 
rănindu-i cu biciul. Până când cel mai viteaz se încumeta să 
o urmărească. Dacă o scăpa din vedere, flăcăul trebuia să 
ceară pământului să-l acopere pentru totdeauna - va fi 
considerat un călăreț prost, suprema ruşine pentru un 
războinic. Dacă ajunge aproape, înfruntând biciul, şi 


reuşeşte să tragă fata jos de pe cal, este un bărbat 
adevărat, o poate săruta şi se poate căsători cu ea. Sigur 
că, atât pe vremuri cât şi acum, fetele ştiau de cine să scape 
şi de cine să se lase prinse. 

Era clar că Nina nu voia decât să se distreze. Se depărtase 
iar de flăcău şi acum se întorcea spre sat. 

— A venit numai ca să ne facă o demonstraţie. Ştie că 
sosim şi noi, acum o să ducă vestea. 

— Am două întrebări. Prima poate să para o prostie: încă 
îşi mai aleg soţii aşa? 

Dos spuse că în zilele noastre asta nu era decât o joacă. 
Aşa cum în Occident oamenii se îmbrăcau într-un anume fel 
şi se duceau la baruri sau prin locuri la modă, în stepă jocul 
seducţiei era Kyz Kuu. Nina umilise deja un mare număr de 
flăcăi - şi se lăsase dată jos de pe cal de alţii - cum se 
întâmplă în cele mai bune discoteci din lume. 

— A doua întrebare va părea încă şi mai tâmpită: soţia 
mea este în satul de la poalele munţilor? 

Dos făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Şi dacă suntem la numai două ore distanţă, de ce nu 
mergem să înnoptăm acolo? Mai este până să se lase 
întunericul. 

— Într-adevăr, suntem la două ore distanţă şi există două 
motive. Primul: chiar dacă Nina n-ar fi venit până aici, 
cineva tot ne-a văzut şi îşi ia sarcina să-i spună Estherei că 
venim. Astfel, ea poate să hotărască dacă vrea să ne vadă 
sau doreşte să plece pentru câteva zile într-un sat vecin - în 
cazul acesta, noi nu o vom urma. 

Mi-a sărit inima. 

După tot ce am făcut ca să ajung aici? 

Să nu mai spuneţi asta niciodată, pentru că înseamnă că n- 
aţi înţeles nimic. Ce vă face să credeţi că efortul 
dumneavoastră trebuie să fie recompensat cu supunere, 
mulţumire, recunoştinţă din partea persoanei pe care o 
iubiţi? Aţi venit până aici pentru că acesta era drumul 
dumneavoastră, nu ca să cumpăraţi iubirea soţiei. 


Oricât de injust părea, avea dreptate. Am întrebat care era 
al doilea motiv. 

— Încă nu v-aţi ales al doilea nume. 

Nu este important, insistă din nou Mihail. Tot nu înţelege 
şi nici nu face parte din cultura noastră. 

E important pentru mine, spuse Dos. Bunicul mi-a spus că 
trebuie să o apăr şi să o ajut pe femeia străină, la fel cum m- 
a apărat şi m-a ajutat ea. Îi datorez Estherei pacea ochilor 
mei şi vreau ca şi ochii ei să rămână liniştiţi. Va trebui să-şi 
aleagă un nume. Va trebui să uite pentru totdeauna 
povestea lui de durere şi suferinţă, şi să accepte că este 
altcineva care tocmai a renăscut şi va renaşte în fiecare zi 
de acum încolo. Dacă nu va face aşa şi va reîncepe să 
trăiască alături de ea, va redobândi iar tot ce a pătimit din 
cauza ei. 

Mi-am ales deja un nume azi-noapte, i-am răspuns. 

Atunci aşteaptă zorii ca să mi-l spui. 

Cum a ieşit puţin soarele la orizont, ne-am dus într-un loc 
din stepă care era practic un deşert, cu dune uriaşe de 
nisip. Am început să aud un foşnet diferit, un fel de 
rezonanţă, de vibraţie intensă. Mihail mi-a spus că aici era 
unul dintre puţinele locuri din lume unde dunele cântau: 

— Când eram la Paris şi am povestit asta, m-au crezut 
numai pentru că un american a spus că văzuse aşa ceva în 
nordul Africii; nu există decât 30 de locuri ca acesta în 
lumea întreagă. Azi, tehnica explică tot: din cauza 
configurației unice a locului, vântul pătrunde printre 
grăunţele de nisip şi creează zgomotul ăsta special. De 
altfel, pentru strămoşi, era unul dintre locurile magice ale 
stepei şi este o onoare că Dos l-a ales ca să vă schimbaţi aici 
numele. Am început să suim o dună şi pe măsură ce urcam 
foşnetul era mai intens, vântul mai puternic. 

Când am ajuns acolo sus, puteam vedea munţii mai clar 
spre sud şi uriaşa câmpie din jurul nostru. 

— Întoarce-te spre apus şi aruncă hainele, spuse Dos. 


Am făcut ce-mi cerea el, fără să întreb de ce. A început să- 
mi fie frig, dar ei nu păreau deloc preocupaţi de starea 
mea. Mihail a îngenuncheat şi părea că se roagă. Dos privi 
cerul, pământul, pe mine, şi-şi puse mâinile pe umerii mei - 
cu acelaşi gest pe care eu îl făcusem, inconştient, cu 
olandezul. 

— În numele Sfintei, te jertfesc. Te jertfesc Pământului, 
care este Sfânta. În numele calului, te jertfesc. Te jertfesc 
lumii şi-i cer să te ajute să mergi. În numele stepei, care 
este nesfârşită, te jertfesc. Te jertfesc înţelepciunii infinite şi 
cer ca orizontul tău să fie mai larg decât acela pe care-l 
cuprinzi cu ochii. Ţi-ai ales un nume şi-l vei pronunţa acum 
pentru prima oară. 

— În numele stepei nesfârşite, eu îmi aleg un nume, am 
răspuns, fără să întreb dacă făceam după cum cerea 
ritualul, dar lăsându-mă călăuzit de foşnetul vântului 
printre dune. Cu multe secole în urmă, un poet a descris 
peregrinările unui om, Ulise, în drumul de întoarcere spre 
insula numită Itaca, unde îl aştepta preaiubita lui soţie. A 
înfruntat multe pericole, de la furtuni, la ispita confortului. 
La un moment dat, când era într-o peşteră, a întâlnit un 
monstru cu un singur ochi în frunte. Monstrul l-a întrebat 
care-i este numele: „Nimeni”, spune Ulise. 

Se luptă, şi el reuşeşte să-i străpungă singurul ochi cu 
spada, şi închide peştera cu o stâncă. Alţi monştri auzind 
strigătele îi vin în ajutor. Văzând stânca la intrare, îl 
întreabă cine era cu el. „Nimeni! Nimeni!”, răspunde 
monstrul. Ceilalţi pleacă, pentru că nu mai exista nici o 
ameninţare pentru comunitate, iar Ulise îşi poate continua 
drumul spre femeia care îl aşteaptă. 

Numele tău e Ulise? 

Numele meu e Nimeni. 

Corpul îmi tremură, ca şi cum mii de ace îmi pătrund în 
piele. 

— Concentrează-te asupra frigului până ce încetezi să mai 
tremuri. Nu-l lăsa să-ţi ocupe toate gândurile până ce nu 


mai rămâne loc pentru nimic, concentrează-te până ce şi el 
îţi va deveni tovarăş şi prieten. Nu încerca să-l controlezi. 
Nu te gândi la soare - va fi mult mai rău - pentru că vei şti 
că există altceva, cum ar fi căldura, şi astfel frigul va simţi 
că nu e dorit, nici iubit. 

Mugşchii mi se strângeau şi se relaxau ca să producă 
energie, pentru ca astfel să reuşesc să-mi menţin 
organismul în viaţă. Dar am făcut ce-mi cerea Dos, pentru 
că aveam încredere în el, în calmul lui, în duioşia, în 
autoritatea lui. Am lăsat acele să-mi pătrundă prin piele, 
muşchii să mi se zbată, dinţii să-mi clănţăne, în timp ce le 
repetam în minte: „nu mai luptaţi; frigul este prietenul 
nostru”. Muşchii nu ascultau, şi am rămas aşa aproape 
cincisprezece minute, până ce şi-au pierdut forţa, au încetat 
să-mi mai scuture corpul şi am intrat într-un fel de 
toropeală; am vrut să mă aşez, dar Mihail m-a tras şi m-a 
pus în picioare, în timp ce Dos vorbea cu mine. Cuvintele lui 
păreau că vin de foarte departe, de acolo de unde stepa se 
întâlneşte cu cerul: 

— Fii bine-venit, nomadule ce traversezi stepa. Fii bine- 
venit în locul unde se spune totdeauna că cerul e albastru, 
chiar dacă e cenuşiu, pentru că ştim culoarea care se află 
dincolo de nori. Fii bine-venit în regiunea Tengri. Fii bine- 
venit la mine, care mă aflu aici pentru a te primi şi cinsti 
pentru căutarea ta. 

Mihail se aşeză pe jos, îmi ceru să beau ceva care imediat 
mi-a încălzit sângele. Dos mă ajută să mă îmbrac, am 
coborât de pe dunele care conversau între ele, ne-am suit 
pe cai şi ne-am întors la tabăra improvizată. Mai înainte 
chiar de a începe să pregătim masa, am căzut într-un somn 
profund. 

Ce asta? Încă n-a răsărit soarele? 

A răsărit de mult: dar acum e o furtună de nisip, nu-ţi face 
griji. Pune-ţi ochelarii de soare, protejează-ţi ochii. 

Unde este Dos? 


S-a întors la Alma Ata. Dar să ştii că n-a impresionat 
ceremonia de ieri: într-adevăr, nu trebuia să facă tot ce-a 
făcut, pentru dumneata trebuie că a fost o pierdere de 
vreme şi posibilitatea de a face pneumonie. Sper că înţelegi 
că a fost felul lui de a arăta cât de bine-venit te consideră. 
Ia uleiul. 

Am dormit mai mult decât trebuia. 

Nu sunt decât două ore de mers călare. Vom ajunge acolo 
înainte ca soarele să fie sus pe cer. 

Trebuie să fac o baie. Să-mi schimb hainele. 

Imposibil: suntem în mijlocul stepei. Pune uleiul în cratiţă, 
dar mai înainte să-l oferim Sfintei - este produsul cel mai 
valoros după sare. 

Ce este Tengri? 

Cuvântul înseamnă „cultul cerului”, un fel de religie fără 
religie. Pe aici au trecut budiştii, hindugşii, catolicii, 
musulmanii, sectele, credinţele, superstiţiile. Nomazii se 
converteau ca să scape de represiuni - dar continuau, şi 
continuă să creadă că Divinitatea există în toate, la orice 
ceas. Nu se poate retrage din natură ca s-o punem în cărţi, 
între patru pereţi. De, când am călcat pe pământul ăsta mă 
simt mai bine, e ca şi cum chiar aş fi avut nevoie de 
alimentul ăsta. Îţi mulţumesc pentru că m-ai lăsat să vin cu 
dumneata. 

Şi eu îţi mulţumesc pentru că m-ai prezentat lui Dos. Ieri, 
când mă jertfea, am simţit că e foarte special. 

A învăţat cu bunicul lui, care a învăţat cu tatăl lui, care a 
învăţat de la tatăl tatălui lui şi aşa mai departe. Felul de 
viaţă al nomazilor şi lipsa unei limbi scrise până la sfârşitul 
secolului al XIX-lea au făcut să se dezvolte tradiţia akyn, 
cineva care trebuia să-şi amintească de toate şi să ducă mai 
departe istorisirile. Dos este un akyn. 

Totuşi, când spun că „a învăţat”, sper că nu înţelegi că „a 
acumulat cunoştinţe”. Iar istorisirile nu au nimic de-a face 
cu date, nume sau fapte reale. Sunt legende cu eroi şi 
eroine, animale şi bătălii, simboluri ale esenței omului, nu 


doar ale faptelor lui. Nu este o poveste cu învingători şi 
învinşi, ci una cu oameni care străbat lumea, contemplă 
stepa şi se lasă atinşi de forţa iubirii. Toarnă uleiul mai încet 
că-l verşi peste tot. 

M-am simţit binecuvântat. 

Ce bine ar fi să mă simt şi eu aşa. leri am vizitat-o pe 
mama la Alma Ata, m-a întrebat dacă eram bine, dacă şi 
câştigam. Am minţit, i-am spus că eram foarte bine, că 
prezentam un spectacol teatral de mare succes la Paris. Azi 
mă întorc în satul meu, mi se pare că am plecat mai ieri şi 
că tot timpul cât am fost departe n-am făcut nimic. Vorbesc 
cu cerşetorii, umblu cu triburile, organizez întâlniri la 
restaurant - şi care sunt rezultatele? Nimic. Nu sunt ca 
Dos, care a învăţat cu bunicul lui. Nu am decât prezenţa 
care mă căâlăuzeşte şi uneori cred că toate astea nu sunt 
decât halucinaţii: poate că într-adevăr, nu am decât crize de 
epilepsie, atât şi nimic mai mult. 

Acum un minut îmi mulţumeai că ai venit cu mine, iar 
acum se pare că asta te face foarte nefericit. Hotărăşte: ce 
simţi? 

Simt amândouă lucrurile, nu trebuie să hotărăsc, pot 
naviga între polii mei opuşi, între contradicţiile mele. 

Vreau să-ţi spun ceva, Mihail. Şi eu am navigat între multe 
opoziții, de când te-am cunoscut. Am început prin a te uri, 
apoi te-am acceptat, şi pe măsură ce-ţi urmam paşii, 
acceptarea mea se transforma în respect. Eşti încă tânăr, 
iar ceea ce simţi este absolut normal: neputinţă. Nu ştiu pe 
câţi oameni i-a afectat munca dumitale, dar un lucru e 
sigur: mie mi-ai schimbat viaţa. 

Nu te interesa decât să-ţi găseşti soţia. 

Şi mă interesează în continuare. Dar asta m-a făcut să 
traversez mai mult decât stepele Kazahstanului: am 
străbătut trecutul meu, am văzut unde am greşit, unde m- 
am poticnit, am văzut în ce moment am pierdut-o pe Esther 
- în momentul pe care indienii mexicani îl numesc 
„obişnuinţă”. Am văzut lucruri pe care niciodată nu mi-am 


închipuit că le voi trăi la vârsta mea. Şi toate astea pentru 
că dumneata ai fost lângă mine şi m-ai călăuzit, chiar dacă 
nu erai conştient de asta. Si mai ştii ceva? Cred cu adevărat 
că auzi voci. Cred că ai avut viziuni când erai copil. 
Totdeauna am crezut multe lucruri, dar acum cred încă şi 
mai multe. 

Nu mai eşti acelaşi om pe care l-am cunoscut. 

Nu. Şi sper ca Esther să fie mulţumită. 

Dumneata eşti? 

Sigur. 

Atunci e de ajuns. Hai să mâncăm, să aşteptăm să se mai 
potolească furtuna şi să ne continuăm drumul. 

Să înfruntăm furtuna. 

Bine. Facem cum vrei: furtuna nu este un semn, este 
numai consecinţa distrugerii Mării Aral. 

Furia vântului s-a mai potolit şi caii par să iuţească pasul. 
Intrăm într-un fel de vale, şi deodată peisajul se schimbă 
complet: orizontul infinit a fost înlocuit cu stânci înalte şi 
lipsite de vegetaţie. Privesc la dreapta şi văd un arbust plin 
cu panglici. 

Aici! Aici ai văzut. 

Nu. Arbustul meu a fost distrus. 

Atunci ce este asta? 

— Un loc unde s-a petrecut ceva foarte important. 

Descalecă, deschide rucsacul, scoate un cuţit, taie o 
bucată din mâneca cămăşii şi o leagă de o ramură. Privirea i 
s-a schimbat, poate că este cu prezenţa lângă el, dar nu 
vreau să-l întreb nimic. 

Fac şi eu acelaşi lucru. Cer să mă apere, să mă ajute, simt 
şi eu o prezenţă lângă mine: visul meu, lunga mea călătorie 
de întoarcere la femeia pe care o iubesc. 

Încălecăm iar. El nu-mi spune nimic despre ce a cerut şi 
nici eu nu vorbesc despre dorinţa mea. Cinci minute mai 
târziu, apare un sătuc cu case albe. Un bărbat ne aşteaptă, 
i se adresează lui Mihail şi vorbeşte cu el ruseşte. Cei doi 
discută o vreme, apoi omul pleacă. 


— Ce voia? 

— Mi-a cerut să vin acasă la el, să-i vindec fata. Nina le-a 
spus probabil că sosim azi, iar bătrânii încă îşi mai amintesc 
de viziunile mele. 

Pare nesigur pe el. Nu se mai vede nimeni, probabil că 
este oră de muncă sau de repaus. Am traversat strada 
principală, care parcă ducea la o clădire albă în mijlocul 
unei grădini. 

Aminteşte-ţi dimineaţa de azi, Mihail. Poate că nu eşti 
decât un om suferind de epilepsie, care refuză să-şi accepte 
boala şi care şi-a lăsat subconştientul să creeze o întreagă 
poveste legată de asta. Dar se poate să ai şi o misiune pe 
pământ: să-i înveţi pe oameni să-şi uite poveştile personale, 
să fie mai deschişi spre iubire ca energie pură, divină. 

Nu te înţeleg. De atâtea luni de zile de când ne cunoaştem, 
nu vorbeai decât despre acest moment - s-o întâlneşti pe 
Esther. Şi deodată, începând cu dimineaţa asta, te preocupă 
mai mult persoana mea decât orice altceva. Oare ritualul lui 
Dos o fi avut vreun efect? 

— Sunt sigur că da. 

Voiam să spun că mi-e foarte frică. Vreau să mă gândesc la 
orice, mai puţin la ceea ce trebuie să se întâmple peste 
câteva minute. Azi sunt omul cel mai generos de pe faţa 
Pământului, pentru că sunt aproape de ţinta mea, mi-e 
groază de ce mă aşteaptă şi atunci felul meu de a mă purta 
este să încerc să-i ajut pe ceilalţi, să-i arăt lui Dumnezeu că 
sunt bun, că merit binecuvântarea atât de greu de obţinut. 

Mihail descăleca şi-mi cere să fac la fel. 

— Merg până la casa omului cu copilul bolnav, iar apoi voi 
avea grijă de cal cât timp dumneata vorbeşti cu ea. 

Arătă spre căsuţa dintre copaci. 

— Acolo. 

Am făcut totul ca să mă controlez. 

Ce face? 

Cum ţi-am spus, învaţă să facă covoare şi în schimb dă 
lecţii de franceză. Oricum, sunt covoare foarte complicate, 


deşi aparent simple, cum este şi stepa: coloranţii sunt din 
plante care trebuie tăiate într-un anume moment, ca să nu- 
şi piardă calităţile. Apoi pun lâna oilor pe jos, o amestecă în 
apă clocotită, împletesc firele când lâna este încă udă şi 
după multe zile, când soarele a reuşit să usuce totul, începe 
munca de ţesut. Ornamentele de la sfârşit sunt făcute de 
copii; mâna adulţilor este prea mare pentru micile şi 
delicatele broderii. 

Făcu o pauză. 

Şi să nu-mi vii cu prostii despre munca şi exploatarea 
copiilor: asta e o tradiţie care trebuie respectată. 

Cum se simte? 

Nu ştiu. N-am mai vorbit cu ea de vreo şase luni. 

Mihail, ăsta e încă un semn: covoarele. 

Covoarele? 

Îți aminteşti că ieri, când Dos mi-a cerut un nume, eu am 
istorisit povestea unui războinic care se întoarce într-o 
insulă în căutarea preaiubitei lui soţii? Insula se numeşte 
Itaca, soţia se numeşte Penelopa. De când Ulise a plecat la 
război, ea s-a apucat - de ce? De ţesut pânză! Ţesea 
propriul ei veşmânt. Voia să fie gata când Ulise avea să se 
întoarcă acasă; dar cum el întârzia mai mult decât se 
aştepta, noaptea deşira şi ziua ţesea. 

Bărbaţii o caută să se căsătorească cu ea, dar ea visează la 
întoarcerea celui pe care-l iubeşte. Şi în sfârşit, când 
oboseşte să tot aştepte, şi decide că aceea va fi ultima dată 
când va mai deşira, soseşte Ulise. 

— Din întâmplare numele acestui sat nu este Itaca. lar pe 
ea n-o cheamă Penelopa. 

Mihail n-a înţeles povestea, n-are rost să stau să explic că 
eu dădusem numai un exemplu. l-am dat calul meu şi am 
mers pe jos cei o sută de metri care mă despărţeau de 
aceea care odată fusese soţia mea, devenise Zahir, iar acum 
devenea din nou mult iubita pe care toţi bărbaţii visează să 
o întâlnească atunci când se întorc din război sau de la 
lucru. 


Sunt îngrozitor de murdar. Am hainele şi faţa pline de 
nisip, trupul asudat, deşi acum temperatura e foarte 
scăzută. 

Mă gândesc la felul cum arăt, lucrul cel mai superficial din 
lume - ca şi cum aş fi făcut tot acest drum lung până la 
Itaca mea personală numai ca să mă fălesc cu haine noi. În 
aceşti o sută de metri cât mai rămăseseră, trebuie să fac un 
efort, să mă gândesc la tot ce este important şi s-a 
întâmplat cât timp ea - sau eu? - eram plecaţi. 

Ce trebuie să spun când o să ne vedem? M-am gândit 
multă vreme la asta, la chestii de felul „am aşteptat mult 
momentul acesta”, sau „am înţeles că am greşit”, „am venit 
până aici ca să-ţi spun că te iubesc”, sau chiar „eşti mai 
frumoasă ca oricând”. 

M-am hotărât pentru „Bună”. Ca şi cum ea n-ar fi plecat 
niciodată. Ca şi cum n-ar fi trecut decât o zi, nu doi ani, 
nouă luni, unsprezece zile şi unsprezece ore. 

Şi ea trebuie să înţeleagă că m-am schimbat de când am 
fost prin aceleaşi locuri pe unde fusese şi ea, pe care nu le 
ştiam sau nu mă interesau. Am văzut bucata de pânză 
pătată de sânge în mâna unui cerşetor, a unor tineri sau 
mai vârstnici care veneau la un restaurant din Paris, la un 
pictor, la medicul meu, la un tânăr care spunea că aude voci 
şi are viziuni. Şi în timp ce îl urmam pe acesta pe calea sa, 
am cunoscut-o pe femeia cu care mă căsătorisem, am 
redescoperit sensul vieţii mele care se schimbase atâta şi 
acum o mai făcea o dată. 

Nu mi-am cunoscut cu-adevărat soţia deşi suntem 
căsătoriţi de-atâta timp; creasem o „poveste de iubire” ca 
cele de prin filme, de la televizor, citite din cărţi, reviste. În 
povestea mea, „iubirea” era ceva care creştea, ajungea 
până la o anume dimensiune şi apoi nu trebuia decât s-o 
menţii în viaţă ca pe o plantă, udând-o din când în când, 
tâindu-i frunzele uscate. „lubire” era totuna cu duioşie, 
siguranţă, prestigiu, confort, succes. „lubire” se traducea 


prin zâmbete, cuvinte cum ar fi „te iubesc” sau „îmi place 
aşa de mult când te întorci acasă”. 

Dar lucrurile erau cu mult mai confuze decât îmi 
imaginam eu: uneori o iubeam la nebunie pe Esther înainte 
de a traversa o stradă, dar când ajungeam pe trotuarul 
celălalt mă simţeam prins în laţ, trist pentru că mă 
angajasem faţă de cineva, nebun după o nouă ieşire în 
căutarea aventurii. Şi mă gândeam: „n-o mai iubesc”. lar 
când iubirea se întorcea cu aceeaşi intensitate ca înainte, 
mă cuprindea îndoiala, şi-mi spuneam: „cred că m-am 
obişnuit”. 

Poate că şi Esther avea aceleaşi gânduri şi-şi spunea: „ce 
prostie, suntem fericiţi”, „ne putem petrece aşa tot restul 
vieţii”. De fapt citise aceleaşi istorisiri, văzuse aceleaşi 
filme, priviserăm împreună aceleaşi seriale TV, deşi niciunul 
dintre ele nu spunea că iubirea era mult mai mult decât un 
final fericit; de ce să nu fii mai tolerantă cu tine însăţi? Dacă 
ar fi repetat în fiecare dimineaţă că era mulţumită cu viaţa 
ei, în mod sigur ar fi ajuns nu doar s-o creadă, dar şi să-i 
convingă pe cei din jurul nostru. 

Dar ea gândea altfel. Acţiona. A încercat să-mi arate, dar 
eu n-am ştiut să văd - a trebuit s-o pierd ca să înţeleg că 
savoarea lucrurilor recuperate este mierea cea mai dulce 
pe care o putem gusta. Acum eu mă aflam aici, mergând pe 
străduţa unui sat adormit, îngheţat, făcând încă un drum 
din pricina ei. Primul şi cel mai important fir care mă ţinea - 
„toate poveştile de dragoste sunt la fel” - se rupsese când a 
dat peste mine o motocicletă. 

La spital, dragostea a stat de vorbă cu mine: „eu sunt totul 
şi nimic. Sunt ca vântul, şi nu pot intra acolo unde ferestrele 
şi uşile sunt închise”. 

I-am răspuns: „dar eu sunt deschis pentru tine!” Iar ea mi- 
a răspuns: „vântul e făcut din aer. Este aer în casa ta, dar 
totul este închis. Mobilele se vor umple de praf, umezeala 
va distruge tablourile şi va păta pereţii. Vei continua să 


LIA 


respiri, vei cunoaşte o parte din mine - dar eu nu sunto 
parte, sunt Totul, şi asta n-o să afli niciodată”. 

Am zărit mobilele pline de praf, tablourile putrezind din 
cauza igrasiei - n-aveam altă alternativă decât să deschid 
ferestrele şi uşile. Când le-am deschis larg, vântul a măturat 
totul. Eu voiam să-mi păstrez amintirile, să protejez ceea ce 
obţinusem cu atâta efort, dar toate lucrurile au dispărut, 
eram pustiu ca stepa. 

Şi încă o dată am înţeles de ce venise Esther aici: pustiul 
stepei. 

Şi pentru că era pustiu, vântul care a intrat a adus lucruri 
noi, zgomote pe care nu le mai auzisem, oameni cu care nu 
mai stătusem de vorbă. Am început să am din nou acelaşi 
entuziasm, pentru că vântul mă eliberase de povestea mea 
personală, distrusese „obişnuinţa”, îmi dezvăluise un om în 
stare să-i binecuvânteze pe alţii la fel cum nomazii şi 
vrăjitorii din stepă îşi binecuvântau semenii. Am descoperit 
că eram mult mai bun şi mai capabil decât mă credeam, 
vârsta nu reuşeşte decât să rărească numărul acelora care 
niciodată n-au avut curajul să meargă pe propriile lor 
picioare. 

Într-o zi, din pricina unei femei, făcusem o lungă 
peregrinare pentru a-mi întâlni visul. Mulţi ani după aceea, 
aceeaşi femeie mă obligase să plec din nou, de data aceasta 
pentru a mă întâlni cu bărbatul care se pierduse pe drum. 

Acum mă gândesc la toate - mai puţin la lucrurile 
importante: cânt în gând o melodie, mă întreb de ce nu sunt 
maşini staționate pe aici, observ că pantoful mă jenează şi 
că ceasul de mână încă mai arată ora europeană. 

Toate astea pentru că o femeie, a mea, călăuza şi 
dragostea mea de o viaţă, se află acum la câţiva paşi 
distanţă; orice îmi e de folos pentru a fugi de realitatea pe 
care-am căutat-o atât şi de care, acum, mă tem. 

Mă aşez pe una din treptele casei, fumez o ţigară. Mă 
gândesc să mă întorc în Franţa: am ajuns unde voiam, de ce 
să merg mai departe? 


Mă ridic, picioarele îmi tremură. În loc să fac drumul 
înapoi, îmi şterg cum pot mai bine faţa de nisip, îmi scutur 
hainele, pun mâna pe clanţa uşii şi intru. 

Deşi ştiu că este posibil s-o fi pierdut pentru totdeauna pe 
femeia pe care o iubesc, trebuie să fac un efort ca să trăiesc 
toate darurile pe care Dumnezeu mi le-a dat azi. Darul nu 
poate fi economisit. Nu există o bancă unde să-l depun ca 
să-l utilizez când o să fiu din nou împăcat cu mine însumi. 
Dacă nu voi culege roadele acestor daruri binecuvântate le 
voi pierde iremediabil. 

Dumnezeu ştie că suntem artişti ai vieţii. Într-o zi ne dă o 
daltă pentru sculptură, în altă zi pensule şi culori pentru un 
tablou, sau hârtie şi stilou ca să scriem. Dar niciodată nu voi 
reuşi să folosesc dalte pentru pânză, sau pensule pentru 
sculpturi. Cu toate acestea, oricât de greu ar fi, trebuie să 
accept micile daruri binecuvântate de azi, deşi mi se par 
blestemate, pentru că sufăr, ziua e frumoasă, soarele 
străluceşte şi copiii cântă pe stradă. Şi totuşi numai aşa voi 
reuşi să ies din durerea mea şi să-mi reclădesc viaţa. 

Locul era plin de lumină. Ea a ridicat ochii când am intrat, 
a zâmbit şi a continuat să citească Timp de sfâşiat, timp de 
reparat pentru femeile şi copiii aşezaţi pe jos, cu pânze 
colorate în jurul lor. De câte ori Esther făcea o pauză, ele 
repetau fragmentul, fără a-şi ridica ochii de la lucru. 

Am simţit un nod în gâtlej, m-am stăpânit să nu plâng şi 
din momentul acela n-am mai simţit nimic. Am rămas 
privind la scena aceea, ascultând cuvintele mele pe buzele 
ei, înconjurat de culori, de lumină, de oameni concentrați 
asupra muncii lor. 

Dar la urma urmelor, aşa cum a spus un înţelept persan, 
dragostea este o boală de care nimeni nu vrea să scape. 
Cine a fost contaminat de ea nu vrea să se facă bine şi cine 
suferă nu vrea să fie vindecat. 

Esther a închis cartea. Femeile au ridicat ochii şi m-au 
văzut. 


— les să mă plimb cu prietenul care tocmai a sosit, spuse 
ea grupului. Lecţia de azi s-a terminat. 

Toţi au zâmbit şi m-au salutat. Ea a venit la mine, m-a 
sărutat pe obraz, m-a luat de braţ şi am ieşit. 

Bună, îi spun eu. 

Te aşteptam, mi-a răspuns ea. 

Am îmbrăţişat-o, mi-am pus capul pe umărul ei şi am 
început să plâng. Ea îmi mângâia părul şi după felul cum 
mă atingea începeam să înţeleg ceea ce nu voisem să 
pricep, să accept ceea ce nu voisem să accept. 

— Am aşteptat în multe feluri, spuse ea, văzând că 
lacrimile se potoleau încet-încet. Ca o femeie disperată, 
care ştie că bărbatul ei nu i-a înţeles niciodată paşii şi că nu 
va veni niciodată până aici, iar atunci trebuie să iau un 
avion şi să mă întorc şi iar să plec la prima criză, şi să mă 
duc, şi să mă întorc. 

Vântul nu mai bătea aşa de tare, copacii ascultau tot ce 
spunea ea. 

— Am aşteptat aşa cum Penelopa l-a aşteptat pe Ulise, 
Romeo pe Julieta, Beatrice pe Dante pentru a o salva. 
Pustiul stepei era plin de amintirile tale, de momentele 
petrecute împreună, de ţările vizitate, de bucuriile noastre, 
de certurile noastre. Şi atunci, am privit înapoi, la urmele 
lăsate de paşii mei, şi nu te-am văzut Am suferit mult. Am 
înţeles că făcusem un drum fără întoarcere, iar când facem 
asta nu ne rămâne decât să mergem înainte. M-am dus la 
nomadul pe care l-am cunoscut mai de mult, i-am cerut să 
mă înveţe să uit povestea mea personală şi să mă deschidă 
pentru dragostea care e prezentă peste tot. Am început să 
învăţ de la el tradiţia Tengri. Într-o zi, am privit în jur şi am 
văzut dragostea reflectată într-o pereche de ochi: un pictor 
numit Dos. 

Eu n-am scos o vorbă. 

— Eram zdrobită, nu credeam că este posibil să iubesc din 
nou. El nu mi-a spus prea multe, m-a învăţat numai să 
vorbesc ruseşte şi-mi povestea că în stepă folosesc mereu 


cuvântul albastru ca să descrie cerul, chiar dacă ele 
cenuşiu-pentru că ştiu că deasupra norilor el continuă să fie 
albastru. Mi-a luat mâna şi m-a ajutat să traversez norii 
aceia. M-a învăţat să iubesc, înainte de a-l iubi pe el. Mi-a 
arătat că inima mea era în slujba mea şi a lui Dumnezeu, nu 
în slujba altora. A spus că trecutul meu mă va însoţi mereu, 
dar că dacă mă voi elibera de fapte şi mă voi concentra 
numai asupra emoţiilor, voi înţelege că în prezent există 
totdeauna un spaţiu la fel de mare ca stepa pe care-l putem 
umple cu altă dragoste, cu alte bucurii ale vieţii. În sfârşit, 
mi-a explicat că suferinţa apare atunci când aşteptăm ca 
ceilalţi să ne iubească în felul dorit de noi, iar nu aşa cum 
trebuie să se manifeste iubirea - liber, nestăpânit, 
călăuzindu-ne cu forţa ei, împiedicându-ne să ne oprim. 

Mi-am luat capul de pe umărul ei şi am privit-o. 

Îl iubeşti? 

L-am iubit. 

Şi-l mai iubeşti? 

Crezi că ar fi posibil? Crezi că dacă iubeam pe altcineva, 
când am aflat că vii, n-aş fi plecat de aici? 

Ai dreptate. Cred că ţi-ai petrecut dimineaţa aşteptând să 
se deschidă uşa. 

Atunci de ce pui întrebări prosteşti? 

Din nesiguranţă, mi-am spus eu. Dar a fost extraordinar că 
am încercat să regăsesc dragostea. 

— Sunt gravidă. 

Parcă s-a prăbuşit lumea în capul meu, dar n-a durat decât 
o clipă. 

— Dos? 

Nu. Cineva pe care l-am cunoscut şi a plecat. 

Am râs, deşi aveam inima cât un purice. 

De fapt, nu prea ai multe de făcut în acest capăt de lume, 
am spus eu. 

Nu este capătul lumii, răspunse Esther, râzând şi ea. 

Dar poate că e momentul să te întorci la Paris. M-au sunat 
de la tine de la serviciu şi m-au întrebat dacă ştiam unde să 


te găsească. Voiau să faci un reportaj însoţind o patrulă 
NATO în Afganistan. Trebuie să le spui că nu poţi. 

De ce nu pot? 

Eşti gravidă! Vrei ca cel mic să înceapă să primească aşa 
de devreme energiile negative ale războiului? 

Cel mic? Dar crezi că asta o să mă împiedice să lucrez? Şi 
pe urmă, ce-ţi pasă? N-ai făcut nimic pentru asta! 

— N-am făcut? Nu din cauza mea ai ajuns aici? Sau crezi 
că e puţin lucru? 

Ea scoase din buzunarul veşmântului alb un petic de 
pânză pătată de sânge şi mi-l dădu, cu ochii înlăcrimaţi. 

E pentru tine. Mi-era dor de certurile noastre. Şi după o 
pauză: 

Spune-i lui Mihail să mai facă rost de un cal. Eu m-am 
ridicat, am luat-o pe după umeri, am binecuvântat-o la fel 
cum fusesem şi eu binecuvântat. 


SFÂRŞIT 


NOTA AUTORULUI. 

Am scris Zahir pe când îmi făceam propriul pelerinaj prin 
lumea aceasta, între ianuarie şi iunie 2004. Părţi din carte 
au fost scrise la Paris, St. Martin (Franţa), Madrid, 
Barcelona (Spania), Amsterdam (Olanda), pe o şosea 
(Belgia), la Alma Ata şi în stepă (Kazahstan). 

Vreau să le mulţumesc editorilor mei francezi, Anne şi 
Alain Carrierre, care şi-au asumat sarcina să obţină toate 
informaţiile privitoare la legile franceze citate de-a lungul 
cărţii. 

Am citit pentru prima oară ceva despre Banca Favorurilor 
în Rugul deşertăciunilor de Tom Wolfe. Cartea pe care 
Esther a citit-o şi în care se povesteşte despre Fritz şi Hans 


la Tokio este Ishmael de Daniel Quirtn. Misticul citat de 
Marie, când se referă la importanţa de a fi mereu vigilenţi, 
este Kenan Rifai. Majoritatea dialogurilor tribului de la 
Paris mi-au fost relatate de tineri care fac parte din grupuri 
asemănătoare. Unii dintre ei îşi pun textele pe Internet, dar 
este imposibil să se stabilească autorul. 

Versurile pe care personajul principal le-a învăţat în 
copilărie şi pe care şi le aminteşte când se află în spital 
(Când nedorita omului sosi-va.) fac parte din poemul „Masa 
de seară” al brazilianului Manuel Bandeira. Unele dintre 
comentariile Mariei, imediat după scena în care personajul 
principal se duce la gară să-l întâmpine pe actor, au apărut 
într-o conversaţie cu Agneta Sjodin, actriţă suedeză. 
Conceptul de uitare a poveştii personale, deşi face parte din 
multe tradiţii iniţiatice, este dezvoltat în detaliu în cartea 
Călătorie la Ixtlan de Carlos Castaneda. Legea din Jante a 
fost realizată de scriitorul danez Aksel Sandemose în 
romanul Un refugiat îşi depăşeşte limitele. 

Două persoane care mă onorează cu prietenia lor, Dimitri 
Voskoboinikov şi Evghenia Dotsuk mi-au oferit toate 
înlesnirile necesare pentru a vizita Kazahstanul. 

La Alma Ata l-am întâlnit pe Imangali Tasmagambetov, 
autorul cărţii The Centaurs of the Great Steppe, mare 
cunoscător al culturii locale, care mi-a oferit o serie de 
informaţii importante despre situaţia politică şi culturală 
din Kazahstan, în trecut şi în prezent. Mulţumesc, de 
asemenea, preşedintelui Republicii, Nursultan Nazarbaev, 
pentru excelenta primire şi mă folosesc de ocazie pentru a-l 
felicita că nu a mai permis continuarea testelor nucleare în 
ţara lui, deşi avea toată tehnologia necesară pentru 
aceasta, şi a optat pentru eliminarea întregului arsenal 
atomic. 

În sfârşit, există trei persoane cărora le datorez mult din 
magica mea experienţă în stepă, pentru că m-au însoţit şi 
au avut multă răbdare: Kaisar Alimkulov, Dos (Dosbol 
Kasimov), pictor de mare talent ce mi-a fost sursă de 


inspiraţie pentru personajul cu acelaşi nume care apare la 
sfârşitul cărţii, şi Maria Nimirovskaia, la început doar ghidul 
meu interpret şi, apoi, prietena mea. 


1 Lestrigoni: populaţie mitică antropofagă, locuind la 
poalele vulcanului Etna, au devorat mai mulţi dintre 
însoțitorii lui Ulise 

2 emporiu: oraş, nod comercial 

3 me mata: Madridul mă ucide, în spaniolă 

4 movida madrilena: mişcare madrilenă, în spaniolă 

5 palestra: conversaţie, lecţie; în text, masă rotundă 

6 Atabaque: tobă mică 

7 teleferic de oraş: mijloc de transport în comun, pe cablu, 
folosit în marile oraşe construite pe coline abrupte 

8 ocupare”: referire la squatteri, care aplicau legea 
primului ocupant al unui teren virgin în America. Principiul 
funcţionează şi în legislaţia franceză.