Paulo Coelho — Aleph

PAULO COELHO 


PAULO COELHO 


ALEPH 


CUPRINS: 

Rege al regatului meu. 
Bambusul chinezesc. 
Felinarul străinului. 

Dacă vântul rece va trece. 
Împărţind suflete. 

Ochii lui Hilal. 

Casa Ipatiev. 

Aleph. 

Visătorii nu pot fi domesticiţi. 
Ca lacrimile în ploaie. 
Chicago al Siberiei. 

Drumul Păcii. 

Inelul de foc. 

Să crezi chiar şi când eşti discreditată. 
Frunzuliţele ceaiului. 

A cincea femeie. 

Ad Extirpanda. 

Neutralizând forţa fără mişcare. 
Trandafirul auriu. 

Acvila de pe Baikal. 

Frica de frică. 

Oraşul. 

Apelul telefonic. 

Sufletul Turciei. 


Diametrul lui era de vreo doi-trei centimetri, dar spaţiul 
cosmic se afla aici, fără ca mărimea să-i fie micşorată. Orice 


lucru... era un infinit de lucruri, pentru că eu îl vedeam din 
toate punctele Universului. 

— Jorge Luis Borges, Alephl 

Eu nu cunosc nimic, tu totul ştii, Dar viaţa mea nu va fi 
irosită, Căci este scris că ne vom întâlni în veşnicia 
îndumnezeită. 

— Oscar Wilde, „Adevarata cunoaştere” 

Rege al regatului meu. 

Oh, nu! larăşi un ritual? larăşi să invoc forţele invizibile să 
se manifeste în lumea vizibilă? Ce legătură are asta cu 
lumea în care trăim astăzi? Tinerii termină facultatea şi nu 
găsesc de lucru. Bătrânii ajung la pensie fără să aibă bani 
de nimic. Adulţii n-au timp să viseze - de la 8 dimineaţa 
până la 5 după-masa luptă ca să-şi întreţină familia, să 
plătească studiile copiilor, înfruntând ceea ce cu toţii numim 
„realitatea crudă”. 

Lumea nu a fost niciodată atât de frământată ca acum: 
războaie religioase, genocid, degradarea mediului 
înconjurător, crize economice, depresie, sărăcie. Toţi îşi 
doresc soluţii imediate care să rezolve măcar câteva dintre 
problemele lumii sau ale vieţii personale. Dar viitorul se 
anunţă tot mai sumbru. 

Şi iată-mă acum şi pe mine, vrând să avansez conform unei 
tradiţii spirituale ale cărei rădăcini se află într-un trecut 
îndepărtat, străin de toate provocările momentului prezent. 

Împreună cu ]., pe care îl consider Maestrul meu, deşi 
încep să am îndoieli în această privinţă, mă îndrept către 
stejarul sacru, care se află acolo de peste cinci sute de ani, 
contemplând impasibil agoniile omeneşti; singura sa 
preocupare este să-şi lepede frunzele iarna şi să şi le 
recapete primăvara. 

Nu pot să mai scriu despre relaţia mea cu ]., călăuza mea 
întru Tradiţie. Am zeci de jurnale cu însemnări după 
convorbirile noastre, pe care nu le recitesc niciodată. De 
când l-am cunoscut la Amsterdam, în 1982, am învăţat şi m- 
am dezvăţat să trăiesc de o sută de ori. Când ]. Mă învaţă 


ceva nou, îmi spun că poate acolo se află pasul care lipseşte 
ca să ajung în vârful muntelui, nota care justifică o întreagă 
simfonie, litera care rezumă cartea. Trec printr-o perioadă 
de euforie, care apoi dispare treptat. Câteva lucruri rămân 
pentru totdeauna, dar cele mai multe exerciţii, practici, 
învăţăminte cad într-o gaură neagră. Sau, cel puţin, aşa s-ar 
zice. 

Solul este umed, îmi imaginez că tenişii mei, spălaţi cu 
grijă acum două zile, vor fi din nou plini de noroi după doar 
câţiva paşi - oricâte precauţii mi-aş lua. Căutarea 
înţelepciunii, a păcii spirituale şi a conştiinţei realităţilor 
vizibile şi invizibile s-a transformat la mine în rutină şi nu 
mai dă rezultate. La 22 de ani, am început să mă dedic 
învăţării magiei. Am parcurs mai multe căi, am umblat pe 
marginea prăpastiei mulţi ani, am alunecat şi am căzut, am 
renunţat şi am revenit. Îmi închipuiam că, atunci când voi 
ajunge la 59 de ani, voi fi aproape de paradis şi de liniştea 
absolută pe care am impresia că o ghicesc în surâsurile 
călugărilor budişti. 

Când colo, se pare că sunt mai departe ca niciodată. Nu 
mi-am găsit pacea; uneori în sufletul meu au loc mari 
conflicte, care pot dura luni de zile. În schimb, clipele când 
mă cufund în percepţia unei realităţi magice durează doar 
câteva secunde. Suficient ca să ştiu că această altă lume 
există şi destul ca să rămân frustrat fiindcă nu reuşesc să 
absorb tot ce învăţ. 

Am ajuns. 

La sfârşitul ritualului, voi sta serios de vorbă cu el. Ne 
punem amândoi mâinile pe trunchiul stejarului sacru. 

]. Rosteşte o rugăciune sufi: „Doamne, când ascult vocile 
animalelor, foşnetul copacilor, murmurul apelor, ciripitul 
păsărilor, vuietul vântului sau bubuitul tunetului, simt în ele 
o mărturie a unităţii lale; simt că Tu eşti puterea supremă, 
atotştiinţa, înţelepciunea supremă, justiţia supremă. 

Doamne, Te recunosc în încercările prin care trec. 
Îngăduie, Doamne, ca mulţumirea Ta să fie mulţumirea 


mea. Ca eu să fiu bucuria Ia, acea bucurie pe care o simte 
un Tată în faţa fiului său. Şi ajută-mă să-mi amintesc de Tine 
în linişte şi cu hotărâre, chiar şi atunci când îmi va fi greu să 
spun că le iubesc”. 

În general în acest moment eu ar trebui să simt - pentru o 
fracțiune de secundă, dar ar fi suficient - Prezenţa Unică ce 
mişcă Soarele şi Pământul şi menţine stelele la locul lor. Dar 
astăzi nu vreau să stau de vorbă cu Universul; îmi ajunge ca 
omul de lângă mine să-mi dea răspunsurile de care am 
nevoie. 

EI îşi ridică mâinile de pe trunchiul stejarului, şi eu fac la 
fel. Îmi zâmbeşte, şi eu îi înapoiez zâmbetul. Ne îndreptăm, 
în tăcere şi fără grabă, spre casa mea, ne aşezăm pe terasă 
şi bem o cafea, fără să scoatem încă nici o vorbă. 

Privesc copacul uriaş din mijlocul grădinii mele, cu şiretul 
care-i înconjoară trunchiul, pus acolo în urma unui vis. Mă 
aflu în sătucul Saint Martin din Pirineii francezi, într-o casă 
pe care m-am căit deja că am cumpărat-o; a pus până la 
urmă stăpânire pe mine, reclamându-mi prezenţa ori de 
câte ori e posibil, pentru că are nevoie de cineva care să o 
îngrijească, să-i menţină vie energia. 

— Nu mai reuşesc să evoluez, spun, căzând ca întotdeauna 
în capcana de a vorbi primul. Cred că mi-am atins limitele. 

— Interesant. Eu am încercat întotdeauna să-mi descopăr 
limitele şi până acum nu am reuşit să le ating. Însă nici 
universul meu nu mă ajută, continuă să crească, şi astfel nu 
mă lasă să-l cunosc în întregime, spune pe un ton 
provocator ]. 

Este ironic, dar eu îi dau înainte: 

— Ce ai venit să faci astăzi aici? Încerci să mă convingi că 
n-am dreptate, ca de obicei. Spune-mi ce vrei, dar să ştii că 
vorbele nu vor putea să schimbe nimic. Nu sunt în apele 
mele. 

— De asta am şi venit azi aici. Am simţit de câtva timp ce 
se întâmplă. Dar întotdeauna vine un moment exact când 
trebuie să acţionezi, afirmă ]., luând o pară de pe masă şi 


învârtind-o în mâini. Dacă am fi vorbit despre asta mai 
devreme, încă nu ai fi fost copt. Dacă am fi vorbit mai 
târziu, ai fi fost deja putrezit. Muşcă din fruct, savurându-i 
gustul. Perfect. Momentul exact. 

— Am multe îndoieli. Iar cele mai mari sunt îndoielile 
privitoare la credinţă. 

— Foarte bine. Asta-i îndoiala care îl face pe om să 
evolueze. 

Ca de obicei, răspunsuri bune şi vorbe frumoase, dar 
astăzi ele nu au efect. 

— Am să-ţi spun ce simţi, continuă ]. Că tot ce ai învăţat nu 
a prins rădăcini, că eşti în stare să te cufunzi în universul 
magic, dar nu reuşeşti să rămâi cufundat în el. Că poate 
asta nu-i decât o mare fantezie pe care fiinţa omenească şi- 
o creează pentru a alunga frica de moarte. 

Problemele mele sunt mai profunde: sunt îndoieli legate 
de credinţă. Am o singură certitudine: există un univers 
paralel, spiritual, care interferează cu lumea în care trăim. 
În afară de asta, tot restul - cărţi sacre, revelații, ghiduri, 
manuale, ceremonii - toate mi se par absurde. 

— Să-ţi spun acum ce am simţit eu, continuă ]. În tinereţe 
eram orbit de toate lucrurile pe care putea să mi le ofere 
viaţa, credeam că sunt capabil să-l obţin pe fiecare dintre 
ele. Când m-am căsătorit, am avut de ales un singur drum, 
fiindcă trebuia să-mi întreţin soţia pe care o iubesc şi copiii. 
La 45 de ani, după ce am ajuns un cadru executiv de 
succes, mi-am văzut copiii crescând şi plecând de acasă şi 
mi-am zis că, de acum încolo, totul va fi o repetiţie a ce 
trăisem deja. Atunci a început căutarea mea spirituală. Sunt 
o persoană disciplinată şi m-am dedicat ei cu toată energia. 
Am trecut prin perioade de entuziasm şi de lipsă de 
credinţă până ce am ajuns în momentul pe care îl trăieşti tu 
acum. 

— ]., oricât mă străduiesc, nu reuşesc să spun: „Sunt mai 
aproape de Dumnezeu şi de mine însumi”, reiau eu, cu o 
oarecare exasperare. 


— Asta pentru că, la fel ca toţi ceilalţi oameni de pe lumea 
asta, ai crezut că timpul o să te înveţe să te apropii de 
Dumnezeu. Dar timpul nu ne învaţă; el ne aduce doar 
senzaţia de oboseală, de îmbătrânire. 

Acum stejarul părea că mă priveşte. Trebuie să numere 
peste patru secole, şi tot ce a învăţat este să dăinuie în 
acelaşi loc. 

— De ce am făcut un ritual în jurul stejarului? Cu ce ne 
ajută asta să fim mai buni? 

— Fiindcă oamenii nu mai fac ritualuri în jurul stejarilor. 
Şi, când acţionezi într-un mod care poate părea absurd, 
atingi ceva profund în sufletul tău, în partea sa ancestrală, 
mai apropiată de originea tuturor lucrurilor. 

Asta-i adevărat. Am întrebat ce ştiam şi am primit 
răspunsul pe care îl aşteptam. Trebuie să folosesc mai bine 
fiecare minut petrecut lângă el. 

— A sosit momentul plecării, spune ]., dintr-odată. 

Mă uit la ceas. Îi explic că aeroportul e aproape, putem să 
ne mai continuăm discuţia un timp. 

— Nu la asta mă refer. Când am trecut prin ceea ce treci 
tu, am găsit răspunsul în ceva ce s-a întâmplat înainte să mă 
nasc. Asta îţi sugerez eu acum să faci. 

Reîncarnare? ]. M-a descurajat întotdeauna să-mi vizitez 
vieţile trecute. 

— Am fost deja în trecut. Am învăţat singur, înainte de a te 
cunoaşte. Am mai vorbit despre asta; am văzut două 
încarnări: un scriitor francez din secolul al XIX-lea şi un... 

— Da, ştiu. 

— Am comis greşeli pe care nu le mai pot repara acum. Şi 
mi-ai spus să nu mai fac asta, pentru că doar mi-aş mări 
vina. Să călătoreşti în vieţile trecute e ca şi cum ai săpa o 
groapă în pământ şi ai lăsa ca focul de dedesubt să-ţi 
incendieze prezentul. 

]. Aruncă restul de pară păsărilor din grădină şi mă 
priveşte enervat: 


— Nu spune prostii, te rog. Nu mă face să cred că ai într- 
adevăr dreptate şi că nu ai învăţat nimic în toţi aceşti 
douăzeci şi patru de ani pe care i-am petrecut împreună. 

Da, ştiu şi eu despre ce vorbeşte. În magie - ca şi în viaţă - 
există doar momentul prezent, ACUM. Timpul nu se 
măsoară aşa cum se calculează distanţa dintre două puncte. 
„Timpul” nu trece. Omului îi este foarte greu să se 
concentreze asupra prezentului; întotdeauna se gândeşte la 
ce face, cum ar fi putut să facă mai bine, care sunt 
consecinţele actelor sale, de ce nu a acţionat cum ar fi 
trebuit să acţioneze. Ori se preocupă de viitor: ce va face 
mâine, ce măsuri trebuie luate, care este primejdia care îl 
aşteaptă după colţ, cum să evite ceea ce nu doreşte şi cum 
să atingă ceea ce a visat dintotdeauna. 

]. Reia discuţia. 

— Vasăzică aici şi acum începi să te întrebi: este într- 
adevăr ceva greşit? Da, este. Dar tot în clipa asta înţelegi şi 
că-ţi poţi schimba viitorul aducând trecutul în prezent. 
Trecutul şi viitorul există numai în amintirea noastră. Însă 
momentul prezent este dincolo de timp: este Veşnicia. 
Indienii folosesc cuvântul „karma”, în lipsă de altceva mai 
bun. Dar conceptul e prost explicat: nu ceea ce ai făcut în 
viaţa ta trecută îţi va afecta prezentul, ci ceea ce faci în 
prezent va răscumpăra trecutul şi, în mod logic, va schimba 
viitorul. 

— Sau poate... 

Se opreşte o clipă, tot mai iritat că nu reuşesc să înţeleg 
ceea ce încearcă să-mi explice. 

— Nu are rost să întrebuinţăm cuvinte care nu vor să 
spună nimic. Experimentează. A sosit momentul ca tu să 
pleci de aici. Să-ţi recucereşti regatul, acum corupt de 
rutină. Ajunge cu repetatul aceleiaşi lecţii, nu o să înveţi 
nimic nou astfel. 

— Nu-i vorba de rutină. Sunt nefericit. 

— Asta se numeşte rutină. Crezi că exişti pentru că eşti 
nefericit. Alte persoane există în funcţie de problemele lor 


şi vorbesc numai despre ele: probleme cu copiii, cu soţul, cu 
şcoala, cu serviciul, cu prietenii. Nu contenesc să-şi spună: 
eu sunt aici. Sunt rezultatul a tot ce s-a întâmplat şi se va 
întâmpla, dar sunt aici. Dacă am făcut ceva greşit, pot să 
îndrept situaţia sau măcar să cer iertare. Dacă am făcut 
ceva bine, asta mă face mai fericit şi conectat cu momentul 
prezent. 

]. Respiră adânc înainte de a completa: 

— Tu nu mai eşti aici. E momentul să pleci ca să te 
reîntorci în prezent. 

De asta mă temeam. De câtva timp, ]. Îmi tot dădea de 
înţeles că sosise ceasul să mă dedic celui de-al treilea drum 
sacru. Viaţa mi s-a schimbat mult din 1986, când pelerinajul 
la Santiago de Compostela m-a făcut să-mi înfrunt destinul 
propriu, sau „proiectul lui Dumnezeu”. Trei ani mai târziu 
am întreprins Drumul Romei, în regiunea unde ne aflăm 
acum, un proces dureros, plictisitor, care m-a obligat să 
petrec 70 de zile făcând în fiecare dimineaţă toate 
absurdităţile pe care le visam în noaptea precedentă (mi- 
aduc aminte că am stat patru ore într-o staţie de autobuz, 
fără să se întâmple nimic interesant). 

De atunci, am îndeplinit disciplinat tot ce pretindea munca 
mea. Până la urmă, era alegerea şi binecuvântarea mea. 
Adică am început să călătoresc ca un nebun. Marile lecţii pe 
care le-am învăţat au fost tocmai cele pe care mi le-au 
predat călătoriile. 

Mai bine zis, întotdeauna am călătorit ca un nebun, din 
tinereţe. Dar, în ultima vreme, începusem parcă să trăiesc 
în aeroporturi şi hoteluri - iar senzaţia de aventură ceda 
treptat locul unui profund plictis. Când mă plângeam că nu 
reuşesc să rămân mult timp într-un singur loc, oamenii se 
minunau: „Păi e atât de bine să călătoreşti! Păcat că eu nu 
am bani pentru aşa ceva!” 

Să călătoreşti nu e niciodată o chestiune de bani, ci de 
curaj. Am petrecut o mare parte din viaţă colindând lumea 
ca un hippy: ce bani aveam eu atunci? De nici un fel. Abia 


îmi ajungeau să plătesc biletul, dar cred că au fost anii cei 
mai frumoşi ai tinereţii mele - deşi mâncam pe sponci, 
dormeam prin gări, nu puteam să comunic din cauza limbii 
şi depindeam de alţii ca să găsesc un adăpost unde să trag 
peste noapte. 

După mult timp petrecut pe şosele, auzind o limbă pe care 
nu o înţelegi, folosind nişte bani a căror valoare nu o 
cunoşti, umblând pe străzi pe care n-ai trecut niciodată, 
descoperi că vechiul tău Eu, cu tot ce ai învăţat, este 
absolut inutil în faţa noilor provocări - şi începi să înţelegi 
că, îngropat în străfundurile inconştientului, există cineva 
mult mai interesant, aventurier, deschis câtre lume şi către 
experienţe noi. Dar vine şi ziua când spui: „Ajunge!” 

— Ajunge! Pentru mine, călătoritul s-a transformat în 
rutină. 

— Ba nu, nu ajunge. N-o să ajungă niciodată, insistă ]. 
Viaţa noastră este o permanentă călătorie, de la naştere 
până la moarte. Peisajul se schimbă, oamenii se schimbă, 
nevoile se transformă, dar trenul merge înainte. Viaţa este 
trenul, nu gara. Şi ce ai făcut acum nu înseamnă să 
călătoreşti, ci să schimbi ţări, ceea este cu totul altceva. 

Am clătinat din cap. 

— N-o să mă ajute. Dacă trebuie să corectez o greşeală pe 
care am comis-o în altă viaţă, şi sunt profund conştient de 
greşeala asta, pot să fac acest lucru chiar aici. În temniţa 
aceea eu ascultam ordinele cuiva care părea să cunoască 
voia Domnului: tu. În afară de asta, am întâlnit deja cel 
puţin patru persoane cărora le-am cerut iertare. 

— Dar n-ai descoperit blestemul care a fost aruncat 
asupra ta... 

— Şi tu ai fost blestemat în aceeaşi perioadă. Ai 
descoperit? 

— L-am descoperit pe al meu. Şi, crede-mă, a fost mult mai 
greu decât al tău. Tu ai fost laş o dată, în timp ce eu am fost 
nedrept de multe ori. Dar asta m-a eliberat. 


— Dacă trebuie să călătoresc în timp, de ce mai e nevoie 
să călătoresc în spaţiu? 

]. A râs. 

— Fiindcă toţi avem întotdeauna o posibilitate de 
mântuire, dar pentru asta trebuie să întâlnim persoanele 
cărora le-am făcut rău şi să le cerem iertare. 

— Şi atunci, unde să mă duc? La lerusalim? 

— Nu ştiu. Unde te-ai angajat să te duci. Descoperă ce ai 
lăsat neterminat şi du-ţi treaba la bun sfârşit. Dumnezeu te 
va îndruma, pentru că aici şi acum se află tot ce ai trăit şi 
vei trăi. Lumea este creată şi distrusă în clipa asta. Cei pe 
care i-ai întâlnit vor reapărea, cei pe care i-ai lăsat să plece 
se vor întoarce. Nu nesocoti harurile care ţi-au fost oferite. 
Înţelege ce se petrece cu tine şi vei şti ce se petrece cu 
lumea întreagă. Nu socoti că am venit să aduc pacea pe 
pământ. N-am venit să aduc pace, ci sabie. 

Ploaia rece mă face să dârdâi, iar primul meu gând este: 
„O să mă îmbolnăvesc de gripă”. Mă consolez amintindu-mi 
că toţi medicii pe care i-am cunoscut spun că gripa e 
provocată de un virus, nu de picăturile de apă. 

Nu reuşesc să fiu aici şi acum; în capul meu e un întreg 
vârtej: unde trebuie să ajung? Unde trebuie să mă duc? Dar 
dacă n-am să fiu capabil să recunosc persoanele de pe 
drumul meu? Asta cu siguranţă s-a mai întâmplat şi în alte 
dăţi şi se va mai întâmpla - în caz contrar, sufletul meu ar fi 
deja împăcat. 

De 59 de ani de când convieţuiesc cu mine însumi, îmi 
cunosc unele reacţii. La începutul relaţiei noastre, cuvântul 
lui ]. Părea inspirat de o lumină mult mai puternică decât el. 
Eu acceptam totul fără să întreb a doua oară, mergeam 
înainte neînfricat şi niciodată nu m-am căit că am făcut-o. 
Dar timpul a trecut, convieţuirea s-a cimentat şi, odată cu 
ea, a venit obişnuinţa. Deşi niciodată nu m-a dezamăgit în 
nici un fel, nu mai reuşeam să-l văd ca înainte. Chiar dacă 
dintr-o obligaţie - acceptată de bunăvoie în septembrie 
1992, la zece ani după ce îl cunoscusem - trebuia să dau 


ascultare spuselor lui, nu o mai făceam cu aceeaşi 
convingere. 

Am greşit. Dacă am ales să urmez Tradiţia magică, nu ar 
trebui să-mi pun asemenea întrebări acum. Sunt liber să o 
abandonez oricând, dar ceva mă împinge înainte. Fără 
îndoială că el are dreptate, dar între timp m-am împăcat cu 
viaţa pe care o duc şi nu am nevoie de noi provocări. Doar 
de pace. 

Ar trebui să fiu fericit: am succes profesional, deşi meseria 
mea e poate cea mai grea din lume; sunt căsătorit de 27 de 
ani cu femeia pe care o iubesc; mă bucur de o sănătate 
înfloritoare; sunt înconjurat de persoane în care pot avea 
încredere; cititorii mei mă înconjoară întotdeauna cu 
afecţiune. A existat un moment când toate astea îmi erau 
de-ajuns, dar în ultimii doi ani nimic nu pare să mă mai 
mulţumească. 

Să fie oare vorba doar de un conflict trecător? Nu ajunge 
să spun rugăciunile dintotdeauna, să respect natura ca pe 
vocea lui Dumnezeu şi să contemplu ce este frumos în jurul 
meu? De ce să doresc să merg mai departe, dacă sunt 
convins că mi-am atins limita? 

De ce nu pot să fiu ca prietenii mei? 

Ploaia cade tot mai deasă, iar eu nu aud nimic în afară de 
zgomotul ei. Sunt leoarcă şi nu sunt capabil să mă mişc. Nu 
vreau să plec de aici pentru că nu ştiu unde să mă duc, sunt 
pierdut. ]. Are dreptate: dacă într-adevăr mi-aş fi atins 
limita, senzaţia asta de vinovăţie şi de frustrare ar fi trecut 
deja. Dar ea dăinuie. Teamă şi înfiorare. Când 
nemulţumirea nu dispare, înseamnă că ea a fost pusă acolo 
de Dumnezeu cu un singur scop: trebuie să schimb tot, să 
merg înainte. 

Am mai trăit aşa ceva. Când refuzam să-mi urmez destinul, 
se petrecea în viaţa mea un lucru greu de îndurat: tragedia. 
Tragedia este o schimbare radicală în vieţile noastre, 
întotdeauna legată de acelaşi principiu: o pierdere. Când te 
afli în faţa unei pierderi, nu ţi-e de nici un folos să încerci să 


mai recuperezi ce s-a dus deja, mai bine profiţi de golul ce 
ţi se deschide în faţă ca să-l umpli cu ceva nou. În teorie, 
orice pierdere e spre binele nostru; în practică, ne punem 
întrebări în legătură cu existenţa lui Dumnezeu şi ne 
spunem: Ce am făcut ca să merit asta? 

Doamne, cruţă-mă de tragedie şi voi urma planurile Tale. 

Când sfârşesc acest gând, se aude un tunet, iar cerul se 
luminează de strălucirea unui fulger. 

Din nou, teamă şi înfiorare. Un semn. Eu caut să mă 
conving că dau totdeauna ce-i mai bun din mine, iar natura 
îmi spune exact contrariul: cine este cu adevărat implicat în 
viaţă nu încetează niciodată să umble. În clipa asta cerul şi 
pământul se înfruntă într-o furtună care, după ce va trece, 
va lăsa în urma ei aerul cel mai curat şi câmpul roditor, dar 
până atunci vor fi dărâmate case, copaci bătrâni se vor 
prăbuşi, locuri paradiziace vor rămâne inundate. 

O siluetă galbenă se apropie. 

Mă ofer ploii. Cad alte fulgere, în timp ce senzaţia de 
părăsire este înlocuită cu ceva pozitiv - ca şi cum sufletul 
meu s-ar simţi spălat puţin câte puţin de apa iertării. 

Binecuvântează şi vei fi binecuvântat. 

Cuvintele au ieşit firesc din străfundurile mele - 
înţelepciune pe care nu ştiu să o fi avut vreodată, care ştiu 
că nu-mi aparţine, dar care uneori se manifestă şi mă 
împiedică să mă îndoiesc de ce am învăţat în toţi aceşti ani. 

Marea mea problemă asta e: cu toate aceste momente, eu 
continui să mă îndoiesc. 

Silueta galbenă se află acum în faţa mea. E soţia mea, 
acoperită de un hanorac ţipător, din acelea pe care ni le 
punem când mergem să ne plimbăm prin munţi; dacă ne- 
am rătăci, am fi uşor de localizat. 

— Ai uitat că suntem invitaţi la cină. 

Nu, n-am uitat. les din metafizica universală unde tunetele 
sunt vocile zeilor şi mă întorc în realitatea oraşului - vinul 
bun, berbecul fript, conversaţia veselă cu prietenii care ne 
vor povesti aventurile lor dintr-o călătorie recentă cu 


motocicleta Harley-Davidson. Întors acasă pentru a mă 
schimba, rezum în câteva propoziţii discuţia cu ]. Din cursul 
după-amiezii. 

— Dar el ţi-a zis unde ar trebui să te duci? întreabă soţia 
mea. 

— Implică-te”, mi-a spus. 

— Şi asta e ceva greu? Ia nu te mai încăpăţâna. Pari mai 
bătrân decât eşti. 

Herve şi Veronica mai au doi invitaţi, un cuplu de francezi 
de vârstă mijlocie. Unul din ei îmi este prezentat ca un 
„vizionar” pe care l-au cunoscut în Maroc. 

Bărbatul nu pare nici foarte simpatic, nici foarte antipatic, 
doar absent. Şi totuşi, în toiul cinei, ca şi cum s-ar fi aflat 
într-un soi de transă, i-a spus Veronicăi: 

— Atenţie cu maşina. O să ai un accident. 

Vorbele lui mi se par de prost gust pentru că, dacă 
Veronica îl va lua în serios, frica va sfârşi prin a atrage 
energia negativă şi lucrurile se pot într-adevăr întâmpla 
conform previziunii. 

— Ce interesant! spun înainte să reacționeze cineva. Nu 
mă îndoiesc că sunteţi capabil să vă deplasaţi în timp, spre 
trecut sau viitor. Ilocmai am vorbit despre asta cu un amic 
azi după-masă. 

— Da, pot vedea. Când Dumnezeu îngăduie, pot vedea. 
Ştiu cine a fost, cine este şi cine va fi fiecare dintre 
persoanele aşezate la masa asta. Nu-mi înţeleg harul, dar l- 
am acceptat de mult. 

Conversaţia ar fi trebuit să se axeze pe călătoria în Sicilia 
cu nişte prieteni care împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru 
clasicele Harley-Davidson, însă pare să se fi apropiat în mod 
periculos de nişte lucruri pe care nu vreau să le aud acum. 
Sincronie absolută. 

E rândul meu să vorbesc: 

— Ştiţi, desigur, că Dumnezeu ne permite să întrezărim 
asta numai atunci când doreşte să schimbe ceva. 

Mă întorc spre Veronica şi spun: 


— Să fii doar atentă. Când ceva în planul astral este adus 
în planul acesta, îşi pierde o mare parte din forţă. Adică 
sunt aproape sigur că nu se va întâmpla nimic. 

Veronica ne mai oferă vin. Crede că eu şi vizionarul din 
Maroc ne vom lua la harţă. Nu-i adevărat; omul „vede” într- 
adevăr, lucru care mă sperie. Mai târziu am să vorbesc cu 
Herve despre asta. 

Bărbatul abia mă priveşte - continuă să aibă aerul absent 
al cuiva care a intrat într-o dimensiune fără să vrea, dar 
acum este dator să comunice ce simte. Vrea să-mi 
povestească ceva, dar preferă să i se adreseze soţiei mele: 

— Sufletul Turciei îi va dărui soţului dumneavoastră toată 
dragostea pe care o posedă. Dar va vărsa sângele lui 
înainte de a dezvălui ce caută. 

Încă un semn care confirmă că nu trebuie să plec acum în 
călătorie, îmi spun, ştiind că avem tendinţa să interpretăm 
toate lucrurile aşa cum ni le dorim, nu aşa cum sunt. 

Bambusul chinezesc. 

Să mă aflu în trenul acesta mergând de la Paris la Londra, 
în drum spre târgul de carte, e o binecuvântare pentru 
mine. De câte ori vin în Anglia mi-amintesc de anul 1977, 
când mi-am părăsit slujba de la o casă de discuri, hotărât 
să-mi petrec restul vieţii trăind din literatură. Am închiriat 
un apartament în Bassett Road, mi-am făcut diverşi 
prieteni, am studiat vampirologia, am bătut oraşul în lung 
şi-n lat, m-am îndrăgostit, am văzut toate filmele de pe afişe 
şi, până să se împlinească anul, mă înapoiasem la Rio de 
Janeiro, fără să fi scris nici un rând. De astă dată voi 
rămâne în oraş doar trei zile. O întâlnire cu cititorii, nişte 
cine în restaurante indiene şi libaneze, discuţii despre cărţi, 
librării şi autori. Nu am planuri să mă întorc la casa mea din 
Saint Martin înainte de sfârşitul anului. De aici iau avionul 
înapoi la Rio de Janeiro, unde pot să-mi aud limba maternă 
pe străzi, să beau suc de acai în fiecare seară şi să privesc 
de la fereastra mea, fără să mă satur vreodată, priveliştea 
cea mai frumoasă din lume: plaja de la Copacabana. 


Cu puţin înainte de sosire, un tânăr intră în vagon cu un 
buchet de trandafiri şi începe să se uite în jur. Ciudat, 
pentru că niciodată nu am văzut vânzători de flori în 
Eurostar. 

— Am nevoie de doisprezece voluntari, spune cu voce tare. 
Fiecare va ţine în mână un trandafir când vom sosi. Femeia 
vieţii mele mă aşteaptă şi aş vrea să o cer în căsătorie. 

Mai multe persoane s-au oferit, inclusiv eu, dar până la 
urmă n-am fost ales. Chiar şi aşa, când soseşte trenul mă 
hotărăsc să însoțesc grupul. Tânărul arată spre o fată de pe 
peron. Unul câte unul, pasagerii se duc să-i înmâneze 
trandafirii. La sfârşit el îşi declară dragostea, toţi aplaudă şi 
tânăra lasă capul în jos, moartă de ruşine. Imediat după 
aceea cei doi se sărută şi pleacă îmbrăţişaţi. 

Conductorul vagonului comentează: 

— De când lucrez aici, ăsta a fost cel mai romantic lucru 
care s-a petrecut în gara asta. 

Singura întâlnire cu cititorii care fusese programată a 
durat doar cinci ore, dar m-a încărcat cu energie pozitivă şi 
m-a făcut să mă întreb: de ce atâtea conflicte în toate 
aceste ultime luni? Dacă evoluţia mea spirituală pare să fi 
ajuns la o barieră de netrecut, nu-i mai bine să am puţină 
răbdare? Am trăit ceea ce foarte puţine persoane din jurul 
meu au avut prilejul să cunoască. 

Înainte de călătorie, am intrat într-o capelă din Barbazan- 
Debat. Acolo, am rugat-o pe Sfânta Fecioară să mă îndrume 
cu dragostea ei, ajutându-mă să disting toate semnele care 
să mă readucă la întâlnirea cu mine însumi. Ştiu că exist în 
persoanele din jurul meu, şi ele există în mine. Împreună 
scriem Cartea Vieţii, cu întâlnirile noastre întotdeauna 
hotărâte de destin şi mâinile noastre unite în credinţa că ne 
putem diferenţia în lumea asta. Fiecare colaborează cu un 
cuvânt, o frază, o imagine, iar în final totul ajunge să aibă o 
noimă: fericirea unuia se transformă în bucuria tuturor. 

Întotdeauna ne vom întreba aceleaşi lucruri. Întotdeauna 
vom avea nevoie de smerenie ca să acceptăm că inima 


noastră înţelege motivul pentru care suntem aici. Ajunge să 
avem încredere, să urmăm semnele, să ne trăim Legenda 
Personală şi, mai devreme sau mai târziu, o să ne dăm 
seama că participăm la ceva, chiar dacă nu putem înţelege 
acest lucru în mod raţional. Tradiţia spune că, în secunda 
de dinaintea morţii, fiecare devine conştient de adevărata 
rațiune a existenţei. Şi în acel moment se naşte Infernul sau 
Paradisul. 

Infernul înseamnă să ne uităm înapoi în acea fracțiune de 
secundă şi să ştim că am pierdut ocazia de a preaslăvi 
miracolul vieţii. Paradisul înseamnă să putem spune în 
momentul acela: „Am săvârşit câteva greşeli, dar n-am fost 
laş. Mi-am trăit viaţa şi am făcut ce trebuia să fac”. 

Totuşi, nu trebuie să-mi anticipez infernul şi să stau să 
rumeg faptul că nu reuşesc să progresez în ceea ce înţeleg 
drept „Căutare Spirituală”. Trebuie să încerc mereu, şi asta 
e suficient. Chiar şi cei care nu au făcut tot ce ar fiputut să 
facă sunt deja iertaţi; şi-au răscumpărat osânda în timpul 
vieţii, au fost nefericiţi când puteau să trăiască în pace şi 
armonie. Suntem toţi mântuiţi, liberi să mergem înainte pe 
drumul care nu a avut început şi nu va avea sfârşit. 

N-am luat nici o carte cu mine. În timp ce aştept ca să 
cobor şi să iau masa cu editorii mei ruşi, răsfoiesc o revistă 
din cele care se află întotdeauna pe mesele din camerele de 
hotel. Citesc fără prea mult interes un articol despre 
bambusul chinezesc. După ce se plantează sămânţa, timp 
de aproximativ cinci ani nu se vede nimic - cu excepţia unui 
mugur minuscul. Toată creşterea se petrece în subteran; o 
rădăcină cu o structură complexă, care se întinde vertical şi 
orizontal pe pământ, prinde formă. Atunci, la capătul celui 
de-al cincilea an, bambusul chinezesc creşte rapid până ce 
atinge înălţimea de 25 de metri. Nu puteam să găsesc 
lectură mai plictisitoare. Mai bine să cobor şi să mă uit la ce 
se întâmplă în holul hotelului. 

Până să se facă ora cinei, beau o cafea. M6nica, agenta 
mea literară şi cea mai bună prietenă a mea, coboară şi ea 


şi se aşază lângă mine. Vorbim despre lucruri fără 
importanţă. Văd că e obosită pentru că a petrecut toată 
ziua cu profesionişti ai cărţii şi în acelaşi timp a monitorizat 
prin telefon, cu editura englezească, cum decurge 
întâlnirea mea cu cititorii. 

Am început să lucrăm împreună când ea nu avea decât 20 
de ani; era mai curând o cititoare entuziastă, convinsă că 
un scriitor brazilian ar putea fi tradus şi publicat în afara 
ţării lui. MOnica a abandonat Facultatea de Chimie 
industrială din Rio de Janeiro, s-a mutat în Spania cu iubitul 
ei şi a început să bată la uşile editurilor, trimițând scrisori, 
explicând că trebuie să mi se acorde atenţie. 

Într-o zi m-am dus până în orăşelul din Catalonia unde 
locuia, am invitat-o la o cafea şi i-am cerut să lase totul baltă 
şi să se gândească mai mult la viaţa ei şi la viitor, de vreme 
ce demersurile în legătură cu mine nu dădeau rezultate. A 
refuzat şi mi-a spus că nu se poate înapoia în Brazilia cu un 
eşec. Am încercat s-o conving că de fapt este o 
învingătoare, din moment ce putuse să supravieţuiască 
(distribuind pliante, lucrând ca menajeră) şi avusese 
experienţa unică de a trăi departe de ţară. M6nica a refuzat 
în continuare. Am plecat din cafeneaua aceea cu senzaţia că 
îşi strică viaţa, dar că eu nu voi reuşi niciodată să o fac să se 
răzgândească, fiindcă e foarte încăpăţânată. Şase luni mai 
târziu situaţia avea să se schimbe complet şi, după alte şase 
luni, câştigase suficient ca să-şi cumpere un apartament. 

A crezut în imposibil şi, tocmai datorită acestui lucru, a 
câştigat bătăliile pe care toţi - eu inclusiv - le socoteam 
pierdute. Asta e calitatea războinicului: să înţeleagă că 
voinţa şi curajul nu sunt acelaşi lucru. Curajul poate să 
atragă frica şi adulaţia, dar forţa voinţei pretinde răbdare şi 
implicare. Oamenii înzestrați cu o imensă forţă a voinţei 
sunt în general solitari, pentru că lasă impresia de răceală. 
Multă lume crede că M6nica e puţin rece, dar se înşală 
amarnic: în inima ei arde un foc tainic, la fel de intens ca în 


perioada când ne-am întâlnit în cafeneaua aceea. Cu toate 
câte a obţinut, ea îşi menţine entuziasmul dintotdeauna. 

Tocmai încep să-i povestesc - ca să o distrez - recenta mea 
conversaţie cu ]., când intră în cafenea cele două editoare 
din Bulgaria. Mulţi dintre participanţii la târgul de carte 
sunt cazaţi la acelaşi hotel. Schimbăm câteva politeţuri, şi 
apoi MOnica preia conducerea discuţiei. Ca de obicei, una 
din ele se întoarce spre mine şi-mi pune întrebarea 
protocolară: 

— Când ne veţi mai vizita ţara? 

— Dacă reuşiţi să organizaţi călătoria, chiar săptămâna 
viitoare. Chiar am chef de o petrecere de după şedinţa de 
autografe. 

Amândouă mă privesc neîncrezătoare. 

Bambusul chinezesc! 

M6nica se uită la mine îngrozită: 

— Să vedem în agendă... 

— „..dar cu siguranţă pot să fiu la Sofia săptămâna 
viitoare, o întrerup pe MOnica. Şi apoi îi spun, în 
portugheză: 

— Îţi explic mai târziu. 

M6nica vede că nu glumesc, dar editoarele au îndoieli. Mă 
întreabă dacă nu mi-ar plăcea să mai aştept puţin, ca să 
poată face o promovare la înălţime. 

— Săptămâna viitoare, insist eu. Sau lăsăm pe altă dată. 
Abia atunci îşi dau seama că am vorbit serios. Se întorc 
spre M6nica așteptând detalii. Chiar în clipa aceea apare 
editorul meu spaniol. Discuţia la masă este întreruptă, se 

fac prezentările şi vine întrebarea obişnuită: 

— Când vom avea plăcerea să vă mai vedem în ţara 
noastră? 

— Imediat după vizita în Bulgaria. 

— Şi asta când va fi? 

— Peste două săptămâni. Putem să fixăm o şedinţă de 
autografe la Santiago de Compostela şi alta în Ţara 


Bascilor. Cu petreceri pentru a sărbători întâlnirile, la care 
vom invita şi câţiva cititori. 

Editoarele bulgare încep din nou să aibă îndoieli, iar 
M6nica schiţează un zâmbet chinuit. 

„Implică-te!” spusese ]. 

Localul începe să se umple. La toate marile târguri, fie ele 
de carte sau de utilaje grele, profesioniştii sunt de obicei 
cazaţi în unul sau două hoteluri, şi o mare parte dintre 
afaceri se încheie în hol sau la dineuri ca acela din seara 
asta. Îi salut pe toţi editorii şi accept invitaţii pe măsură ce 
se repetă întrebarea dintotdeauna: „Când ne veţi vizita 
ţara?” Încerc să menţin conversaţia suficient de mult timp 
pentru a evita ca MOnica să mă întrebe ce se întâmplă. Nu-i 
rămâne decât să noteze în agendă angajamentele pe care 
mi le asum. 

La un moment dat întrerup o discuţie cu editorul arab ca 
să întreb câte întâlniri au fost deja fixate. 

— Mă pui într-o situaţie tare dificilă, răspunde Mânica în 
portugheză, enervată. 

— Câte? 

— Şase ţări. Cinci săptămâni. Nu ştii că târgul ăsta e 
pentru profesionişti, nu pentru scriitori? Nu trebuie să 
accepţi nici o invitaţie, mă ocup eu de... 

Apare editorul portughez şi nu mai putem continua să 
vorbim în limba noastră. Cum el nu spune nimic în afară de 
amabilităţile obişnuite, mă ofer: 

— Nu mă inviţi să vizitez Portugalia? 

El mărturiseşte că era în apropiere şi a reuşit să audă ce 
vorbeam cu MGnica. 

— Nu glumesc. Mi-ar plăcea mult să am o şedinţă de 
autografe la Guimarăes şi alta la Fâtima. 

— Ştiţi că nu se poate contramanda în ultimul moment... 

— N-am să contramandez. Promit. 

Este de acord, iar MGnica înscrie şi Portugalia în agendă: 
încă cinci zile. În fine, editorii mei ruşi - un bărbat şi o 
femeie - se apropie şi ne salută. M6nica respiră uşurată. A 


sosit momentul să mă ia de acolo şi să mă târască la 
restaurant. În timp ce aşteptăm taxiul, ea mă trage la o 
parte. 

— Ai înnebunit? 

— De mulţi ani, după cum ştii. Cunoşti povestea 
bambusului chinezesc? Rămâne cinci ani sub formă de 
mugur, lăsând să i se dezvolte doar rădăcinile. Şi apoi 
creşte văzând cu ochii 25 de metri. 

— Şi asta ce legătură are cu nebunia de adineauri? 

— Am să-ţi povestesc mai târziu discuţia pe care am avut-o 
Cu ]. Acum o lună. Important e ce s-a întâmplat cu mine: am 
investit muncă, timp şi efort, am căutat să hrănesc 
creşterea cu multă dragoste şi mult devotament, şi nu se 
întâmpla nimic. Nu s-a întâmplat nimic ani în şir. 

— Cum nu s-a întâmplat nimic? Nu eşti conştient cine ai 
ajuns? 

Soseşte taxiul. Editorul deschide portiera ca să urce 
M6nica. 

— Vorbesc de latura spirituală. Cred că sunt un bambus 
chinezesc şi că a venit anul al cincilea. E momentul să mă 
ridic din nou. M-ai întrebat dacă am înnebunit şi ţi-am 
răspuns cu o glumă. Dar adevărul este că înnebunesc. Am 
început să-mi dau seama că tot ce am învăţat nu prindea 
rădăcini. 

Într-o fracțiune de secundă, imediat după sosirea 
editoarelor bulgare, simţisem prezenţa lui ]. Lângă mine şi 
atunci i-am auzit cuvintele - deşi această iluminare nu s-a 
petrecut decât după ce am răsfoit o revistă de grădinărit 
într-un moment de plictiseală absolută. Exilul meu 
autoimpus, care m-a făcut să descopar lucruri foarte 
importante în mine însumi, a avut şi un efect colateral 
serios: singurătatea a devenit viciu. Universul meu se 
limitase la cei câţiva prieteni din munţi, la nişte scrisori şi e- 
mailuri şi la iluzia că „tot restul timpului îmi aparţine”. În 
fine, o viaţă fără problemele fireşti care se iscă din 
convieţuirea cu alte persoane, din contactul uman. 


Dar oare asta caut eu? O viaţă fără provocări? Şi ce haz 
are să-l cauţi pe Dumnezeu în afara oamenilor? 

Cunosc mulţi care au făcut aşa. Odată am avut o discuţie 
serioasă şi totodată amuzantă cu un călugăr budist care 
petrecuse 20 de ani izolat într-o peşteră din Nepal. L-am 
întrebat ce obținuse. „Un orgasm spiritual”, mi-a răspuns. 
Am comentat că există moduri mai uşoare de a ajunge la 
orgasm. 

Niciodată nu voi reuşi să parcurg acest drum - el nu se 
află în orizontul meu. Pur şi simplu nu reuşesc; nu aş putea 
să-mi petrec restul vieţii căutând orgasme spirituale sau 
contemplând stejarul din grădina casei mele şi aşteptând ca 
înţelepciunea să-mi vină din contemplare. ]. Ştie asta şi m-a 
îmboldit să fac această călătorie ca să înţeleg că drumul 
meu este reflectat în ochii celorlalţi şi, dacă voi vrea să mă 
întâlnesc pe mine însumi, am nevoie de harta asta. 

Îmi cer scuze de la editorii ruşi şi spun că trebuie să-mi 
închei convorbirea cu M6nica în portugheză. Încep să-i 
povestesc: 

— Un om a alunecat şi a căzut într-o groapă. Un preot 
trecea pe acolo şi omul i-a cerut să-l ajute să iasă la 
suprafaţă. Preotul l-a binecuvântat, dar a plecat mai 
departe. După câteva ore a apărut un medic. Omul a cerut 
ajutor, medicul s-a mulţumit să-i privească de departe 
juliturile, să scrie o reţetă şi să-i spună să cumpere 
medicamentele din farmacia cea mai apropiată. În fine, a 
apărut un om pe care nu-l mai văzuse niciodată. Din nou a 
cerut ajutor, iar străinul a sărit în groapă. „Şi acum? 
Suntem amândoi prizonieri aici!” La care străinul a 
răspuns: „Ba nu. Eu sunt din partea locului şi ştiu cum să 
ajung sus”. 

— Ceea ce înseamnă... a spus M6nica. 

— Că am nevoie de străini ca acesta, explic. Rădăcinile 
mele sunt gata, dar nu voi reuşi să merg mai departe fără 
ajutorul celorlalţi. Nu numai al tău, sau al lui ]., sau al soţiei 
mele, ci al unor oameni pe care nu i-am văzut niciodată. 


Sunt absolut sigur. De aceea am cerut să se organizeze câte 
o petrecere la sfârşitul şedinţelor de autografe. 

— Nu eşti niciodată mulţumit, se plânge M6nica. 

— Şi tocmai pentru asta mă adori tu, spun cu un zâmbet. 

La restaurant vorbim câte puţin despre toate, sărbătorim 
câteva cuceriri şi încercăm să punem la punct nişte 
amănunte. Trebuie să mă controlez ca să nu intervin prea 
mult, de vreme ce M6nica este cea care controlează, de 
fapt, editarea. Dar, la un moment dat, apare din nou 
întrebarea - de astă dată adresată ei: 

— Şi când putem conta pe prezenţa lui Paulo în Rusia? 

M6nica începe să explice că agenda mea este acum foarte 
încărcată, din moment ce am o serie de angajamente 
începând de săptămâna viitoare. Dar în acest moment o 
întrerup: 

— Dintotdeauna am avut un vis. Am încercat să-l realizez 
de două ori, dar n-am reuşit. Dacă mă veţi ajuta, vin în 
Rusia. 

— Şi care e visul? 

— Să străbat ţara cu trenul şi să ajung la Oceanul Pacific. 
Ne putem opri pe parcurs şi să facem şedinţe de autografe. 
În felul ăsta îi vom onora pe cititorii care nu au niciodată 
ocazia să meargă la Moscova. 

Ochii editorului meu strălucesc de bucurie. Tocmai vorbea 
despre dificultăţile crescânde ale difuzării într-o ţară atât 
de mare, cu şapte fusuri orare diferite. 

— O idee foarte romantică, foarte bambus chinezesc, dar 
nu prea practică, râde Mnica. Ştii că n-am să te pot însoţi 
pentru că am un copil mic. 

Editorul însă este entuziasmat. Comandă a cincea cafea 
din seara aceea, explică în ce mod se va ocupa el de tot, că 
nu e nevoie să vină decât asistenta M6nicăi, că ea nu 
trebuie să se ocupe de nimic: totul o să iasă bine. 

Îmi completez astfel agenda cu două luni de călătorie, 
lăsând pe drum o serie de persoane mulţumite, dar stresate 
pentru că vor trebui să organizeze totul în ultimul moment, 


o agentă şi prietenă care mă priveşte cu tandreţe şi respect 
şi un maestru care nu e aici, dar ştie că m-am angajat, m- 
am implicat chiar fără să înţeleg ce-mi spunea. E o noapte 
rece şi prefer să mă întorc singur la hotel, speriat de mine, 
dar vesel pentru că acum nu mai pot da înapoi. 

Tocmai asta voiam. Dacă eu cred că voi învinge, va crede şi 
victoria în mine. Nici o viaţă nu e întreagă fără un dram de 
nebunie. Sau, folosind cuvintele lui ].: trebuie să-mi 
recuceresc regatul. Dacă voi fi în stare să înţeleg ce se 
petrece în lume, voi fi capabil să înţeleg ce se petrece cu 
mine. 

La hotel găsesc un mesaj de la soţia mea: mă roagă să o 
sun de îndată ce pot. Inima mi se opreşte în loc, fiindcă ea 
rareori telefonează când sunt în călătorie. Formez imediat 
numărul. Secundele dintre un ţârâit şi celălalt mi se par o 
veşnicie. 

În cele din urmă, răspunde. 

— Veronica a avut un accident de maşină grav, dar acum e 
în afara oricărui pericol, a spus, nervoasă. Întreb dacă îi pot 
telefona acum, dar răspunsul e nu. Veronica este la spital. 

— 'Ţi-aminteşti de vizionar? 

— Da, îmi amintesc! Ela prevăzut ceva şi pentru mine. 
Închidem şi sun imediat în camera M6nicăi. Întreb dacă am 
stabilit vreo vizită în Turcia. 

— Nu-ţi aduci aminte ce invitaţii ai acceptat? 

Îi spun că nu. Eram într-o stare de euforie când am 
început să le spun „da” tuturor editorilor. 

— Dar ştii ce angajamente ţi-ai luat, nu-i aşa? Încă mai e 
timp să anulăm, dacă trebuie. 

Îi explic că sunt mulţumit de angajamente, nu-i vorba de 
asta. La ora asta înaintată e foarte greu să-i explic despre 
vizionar, premoniţie, accidentul Veronicăi. O rog să-mi 
spună dacă a notat vreun eveniment în Turcia. 

— Nu, răspunde ea. Editorii turci erau cazaţi în alt hotel. 
Altfel... 

Râdem amândoi. 


Pot dormi liniştit. 

Felinarul străinului. 

Aproape două luni de peregrinări; mi-am regăsit bucuria, 
dar toată noaptea mă întreb dacă o voi mai simţi odată 
întors acasă. Oare fac ceea ce este într-adevăr necesar 
pentru ca bambusul chinezesc să crească? Am trecut deja 
prin şase ţări, mi-am întâlnit cititorii, m-am distrat, am 
îndepărtat o vreme o depresie care ameninţa să se 
instaleze, dar ceva îmi spune că încă nu mi-am recucerit 
regatul. Nu am făcut nimic foarte diferit de călătoriile din 
anii precedenţi. 

Acum mai lipseşte doar Rusia. Şi pe urmă? Să continui să- 
mi fixez întâlniri ca să merg mai departe, ori să mă opresc 
şi să văd rezultatele? 

N-am ajuns încă la nici o concluzie. Ştiu doar că o viaţă 
fără cauză este o viaţă fără efect. Şi nu pot permite să mi se 
întâmple asta. La nevoie, am să călătoresc tot anul. 

Mă aflu în oraşul african Tunis, în Tunisia. Curând o să 
înceapă conferinţa şi - slavă Domnului - sala e plină. Ar 
trebui să fiu prezentat de doi intelectuali locali. În rapida 
întâlnire pe care am avut-o înainte, unul din ei mi-a arătat 
un text de două minute, celălalt scrisese o teză de o 
jumătate de oră despre opera mea. 

Cu multă grijă, moderatorul îi spune că este imposibil să-şi 
citească teza, de vreme ce întregul eveniment trebuie să 
dureze maximum 50 de minute. Îmi imaginez cât trebuie să 
fi lucrat la text, dar moderatorul are dreptate: sunt la Tunis 
ca să iau contact cu cititorii. Are loc o scurtă discuţie, el 
spune că nu doreşte să mai participe şi pleacă. 

Începe conferinţa. Prezentările şi mulţumirile durează 
maximum cinci minute, şi am acum la dispoziţie tot restul 
timpului pentru un dialog deschis. Spun că n-am venit aici 
ca să explic ceva, ideal ar fi ca evenimentul să nu mai 
constea dintr-o prezentare convenţională, ci să se 
transforme într-o convorbire. 


O tânără pune prima întrebare: ce sunt semnele de care 
vorbesc atât de des în cărţile mele? Explic că este vorba de 
un limbaj extrem de personal pe care îl dezvoltăm de-a 
lungul vieţii, prin reuşite şi erori, până ce înţelegem că 
suntem călăuziţi de Dumnezeu. Altă întrebare, dacă ceea ce 
m-a adus în această ţară îndepărtată a fost un semn. Spun 
că da, dar nu intru în mai multe amănunte. 

Discuţia continuă, timpul trece rapid şi trebuie să termin 
cozeria. Aleg la întâmplare, dintre şase sute de persoane, 
un bărbat de vârstă mijlocie, cu o mustață deasă, pentru 
ultima întrebare. 

— Nu vreau să pun nici o întrebare, spune el. Vreau doar 
să rostesc un nume. 

Şi spune numele unei bisericuțe din Barbazan-Debat, care 
se află într-un ţinut al nimănui, la mii de kilometri de unde 
sunt acum, şi unde am pus într-o zi o placă prin care 
mulţumesc pentru o minune. E numele bisericii unde m-am 
dus, înainte de acest pelerinaj, să mă rog la Sfânta Fecioară 
să-mi ocrotească paşii. 

Nu mai ştiu cum să continui conferinţa. Cuvintele 
următoare au fost scrise de unul din prezentatorii care 
făceau parte din prezidiu: 

Şi brusc Universul părea să fi încetat să se mişte în sala 
aceea. Atâtea lucruri s-au petrecut: v-am văzut lacrimile. 
Am văzut lacrimile blândei dumneavoastră soţii, când acel 
cititor anonim a pronunţat numele unei capele pierdute 
undeva prin lume. 

V-a pierit vocea. Faţa surâzătoare a devenit serioasă. Ochii 
vi s-au umplut de lacrimi timide, care tremurau în vârful 
genelor, ca şi cum ar fi vrut să se scuze că se aflau acolo 
fără să fi fost invitate. 

Acolo eram şi eu, simțind un nod în gât, fără să ştiu de ce. 
Le-am căutat în public pe soţia şi fiica mea, pe ele le caut 
întotdeauna când mă simt în pragul a ceva necunoscut. Ele 
erau acolo, dar aveau ochii aţintiţi asupra dumneavoastră, 


tăcute ca toată lumea, căutând să vă sprijine cu privirile lor, 
ca şi cum privirile ar putea sprijini pe cineva. 

Atunci am încercat să mă fixez asupra Christinei, cerând 
ajutor, încercând să înţeleg ce se petrece, cum avea să se 
isprăvească tăcerea aceea care părea nesfârşită. Şi am 
văzut că şi ea plânge, în tăcere, ca şi cum aţi fi fost notele 
aceleiaşi simfonii şi lacrimile amândurora s-ar fi atins, în 
ciuda distanţei. 

Şi timp de mai multe secunde nu mai exista sală, nici 
public, nici nimic. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră 
plecaserăţi spre un loc unde nimeni nu vă putea urma; tot 
ce exista era bucuria de a trăi, povestită doar de tăcere şi 
emoție. 

Cuvintele sunt lacrimi care au fost scrise. Lacrimile sunt 
cuvinte care au nevoie să ţâşnească. Fără ele, nici o bucurie 
nu are strălucire, nici o tristeţe nu are un sfârşit. Astfel că 
vă mulţumesc pentru lacrimile dumneavoastră. 

Ar fi trebuit să-i spun fetei care a pus prima întrebare - 
despre semne: iată unul dintre ele, care-mi spunea că mă 
aflam în locul unde trebuia să mă aflu, la ora potrivită, chiar 
dacă nu am înţeles niciodată exact ce m-a adus acolo. Dar 
cred că nu a fost necesar: ea trebuie să fi înţeles.2 

Soţia mea şi cu mine am umblat ţinându-ne de mână prin 
bazarul din Tunis, la 15 kilometri de ruinele Cartaginei, 
care într-un trecut îndepărtat a fost în stare să înfrunte 
puternica Romă. Am discutat despre epopeea lui Hanibal, 
unul dintre războinicii ei. Romanii se aşteptau la o bătălie 
maritimă, de vreme ce cele două oraşe erau despărțite doar 
de câteva sute de kilometri de mare. Dar Hanibal a 
înfruntat deşertul, a trecut strâmtoarea Gibraltar cu o 
armată uriaşă, a străbătut Spania şi Franţa, a traversat 
Alpii cu soldaţi şi elefanţi şi a atacat imperiul prin nord, într- 
una dintre cele mai mari epopei militare despre care s-a 
ştiut vreodată. 

Şi-a înfrânt toţi inamicii pe drum şi deodată - fără ca până 
astăzi să ştie cineva de ce - s-a oprit în faţa Romei şi nu a 


atacat la momentul propice. Rezultatul acestei indecizii: 
Cartagina a fost ştearsă de pe hartă de către legiunile 
romane. 

— Hanibal s-a oprit şi a fost învins, gândesc cu voce tare. 
Eu sunt recunoscător pentru că merg mai departe, chiar 
dacă la început a fost greu. Încep să mă obişnuiesc cu 
această călătorie. 

Soţia mea se preface că nu a auzit, pentru că a înţeles deja 
că încerc să mă conving singur de ceva. Mergem la un bar 
ca să ne întâlnim cu un cititor, Samil, ales la întâmplare în 
timpul petrecerii de după întâlnirea cu cititorii. Îl rog să 
evite toate monumentele şi atracțiile turistice şi să ne arate 
unde se află adevărata viaţă a oraşului. 

El ne duce la o clădire frumoasă, ridicată pe un loc unde, 
în 1754, un tânăr şi-a ucis fratele. Tatăl celor doi a hotărât 
să construiască acel palat care să adăpostească o şcoală, 
păstrând vie amintirea fiului asasinat. Comentez că, în felul 
acesta, va fi amintit şi fiul ucigaş. 

— Nu-i chiar aşa, spune Samil. În cultura noastră, 
criminalul îşi împarte vina cu toţi cei care i-au permis să 
săvârşească crima. Când un om este ucis, cel care a vândut 
arma este şi el răspunzător în faţa lui Dumnezeu. Singurul 
mod prin care tatăl a crezut că poate să-şi corecteze 
greşeala a fost să transforme tragedia în ceva care să-i 
poată ajuta pe ceilalţi. 

Deodată dispare totul - faţada casei, strada, oraşul, Africa. 
Fac un salt uriaş în întuneric, intru într-un tunel care dă 
într-o temniţă umedă. Mă aflu acolo în faţa lui ]., într-una 
dintre multele vieţi pe care le-am trăit, cu două sute de ani 
înaintea crimei săvârşite în casa aceea. Privirea lui e aspră, 
este gata să mă dojenească. 

Revin cu aceeaşi viteză în prezent. Totul s-a întâmplat într- 
o fracțiune de secundă; casa, Samil, soţia mea şi vuietul 
străzii din Tunis au revenit. De ce se întâmplă oare asta? De 
ce se încăpăţânează rădăcinile bambusului chinezesc să 
otrăvească planta? Totul a fost deja trăit, şi preţul - plătit. 


„Tu ai fost laş o dată, în timp ce eu am fost nedrept de 
multe ori. Dar asta m-a eliberat”, îmi spusese ]. La Saint 
Martin. Tocmai el, care niciodată nu m-a îndemnat să revin 
în trecut, care era absolut împotriva cărţilor, manualelor şi 
exerciţiilor care promovau aşa ceva. 

— În loc să recurgă la răzbunare, care se limitează la 
pedeapsă, şcoala a permis ca instrucţia şi înţelepciunea să 
poată fi transmise timp de peste două secole, încheie Samil. 

Nu am pierdut nici un singur cuvânt din cele tocmai spuse 
de Samil, dar, chiar şi aşa, am făcut un uriaş salt în timp. 

— Asta e. 

— Asta e ce? întreabă soţia mea. 

— Sunt pe drum. Încep să înţeleg. Totul capătă o noimă. 

Sunt euforic. Samil nu înţelege nimic. 

— Ce gândeşte islamul despre reîncarnare? îl întreb eu. 

Samil mă priveşte surprins. 

— Habar n-am, nu sunt un învăţat, spune. 

Îl rog să se informeze. Elia telefonul mobil şi începe să 
dea câteva telefoane. Noi doi mergem într-o cafenea şi 
cerem două cafele foarte tari. La cina din seara aceasta 
vom avea fructe de mare, suntem obosiţi şi trebuie să 
rezistăm la tentaţia de a ciuguli câte ceva. 

— Am avut un dejr-vu, explic. 

— Toată lumea are câteodată. E senzaţia aceea 
misterioasă că am mai trăit momentul prezent. Nu-i nevoie 
să fii mag pentru asta, glumeşte Christina. 

Sigur că nu. Dar un deja-vu este mult mai mult decât o 
surpriză pe care o uităm repede, fiindcă nu ne oprim 
niciodată la ceva care nu are un rost. Elarată că timpul nu 
trece. E un salt în ceva care a fost deja trăit în realitate şi se 
repetă. 

Samil se face nevăzut. 

— În timp ce tânărul relata povestea casei, am fost aruncat 
în trecut într-o miime de secundă. Sunt sigur că asta s-a 
petrecut când el comenta că responsabilitatea nu-i numai a 
asasinului, ci şi a tuturor celor care au creat condiţiile 


pentru săvârşirea crimei. Prima dată când am fost cu ]., în 
1982, el a comentat ceva despre legătura mea cu tatăl său. 
Pe urmă nu a mai revenit niciodată la acest subiect, şi am 
uitat şi eu. Dar acum câteva momente l-am văzut. Şi ştiu 
despre ce vorbea. 

— În viaţa aceea pe care mi-ai povestit-o... 

— Exact. În viaţa aceea. Pe vremea Inchiziției spaniole. 

— A trecut. Nu merită să te întorci şi să te chinui cu ceva 
ce ai făcut cu mult timp în urmă. 

— Nu mă chinui. Am învăţat că pentru a-mi vindeca rănile 
trebuie să am curajul să le înfrunt. Am învăţat şi să mă iert 
şi să-mi îndrept greşelile. Şi totuşi, de când am pornit în 
călătorie, se pare că mă aflu în faţa unei uriaşe şarade, ale 
cărei piese încep să se dezvăluie; piese de iubire, de ură, de 
sacrificiu, de iertare, de bucurie, de nefericire. De asta sunt 
aici cu tine. Mă simt mult mai bine, ca şi cum de fapt aş fi în 
căutarea sufletului meu, a regatului meu, în loc să tot stau 
şi să mă plâng că nu reuşesc să asimilez tot ce am învăţat. 
Nu reuşesc pentru că nu înţeleg bine. Dar, când voi 
înţelege, adevărul mă va elibera. 

Samil s-a întors cu o carte în arabă. Se aşază lângă noi, îşi 
consultă notițele şi o răsfoieşte cu tot respectul, şoptind 
nişte cuvinte în arabă. 

— Am vorbit cu trei învăţaţi, spune într-un sfârşit. Doi 
dintre ei au afirmat că după moarte cei drepţi merg în 
Paradis. Dar al treilea mi-a cerut să consult câteva versete 
din Coran. 

Îl văd că e surescitat. 

— Uitaţi primul, 2:28: „Alah vă va face să vă săvârşiţi, apoi 
vă va învia, apoi la El vă veţi întoarce, şi pe urmă vă va 
reînvia, şi din nou veţi reveni la EI”. lertaţi-mă dacă 
traducerea nu e absolut corectă, dar asta vrea să zică. 

Răsfoieşte febril cartea sfântă. Traduce al doilea verset, 
2:154. 

„Nu spuneţi despre cei care sunt ucişi pe calea lui Alah: Ei 
sunt morţi, căci ei sunt vii, dar voi nu vă daţi seama”. 


— Asta e! 

— Mai am şi alte versete. Dar, ca să vă spun adevărul, nu 
mă simt în largul meu când vorbesc despre asta. Prefer să 
vorbesc despre Tunis. 

— Ajunge. Oamenii nu pleacă niciodată, suntem mereu aici 
în vieţile noastre trecute şi viitoare. Dacă vrei să ştii, tema 
asta apare şi în Biblie. Mi-amintesc de un pasaj în care Isus 
se referă la loan Botezătorul ca la o reîncarnare a lui Ilie: 
„Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (loan) este Ilie, cel ce va să 
vină”. Dar mai există şi alte versete pe tema asta, comentez. 

El începe să povestească nişte legende despre naşterea 
oraşului. Iar eu înţeleg că e momentul să ne ridicăm şi să ne 
continuăm plimbarea. 

Pe una din porţile vechiului zid este un felinar. Samil ne 
explică semnificaţia lui: 

— Aici e originea unuia dintre cele mai vechi proverbe 
arabe: „Lumina îl luminează doar pe străin”. 

Comentează că proverbul se aplică perfect la situaţia pe 
care o trăim acum. Samil visează să devină scriitor şi luptă 
pentru recunoaştere în propria sa ţară, în timp ce eu, un 
autor brazilian, sunt deja cunoscut aici. 

Îi spun că şi noi folosim un proverb asemănător: „Nimeni 
nu e profet în ţara lui”. Tindem întotdeauna să valorizăm 
ceea ce vine de departe, fără să recunoaştem niciodată tot 
frumosul care există în jurul nostru. 

— Şi totuşi, spun eu, din când în când simţim nevoia să fim 
străini de noi înşine. Şi astfel lumina ascunsă în sufletul 
nostru va lumina ceea ce trebuie să fie văzut. 

Soţia mea pare să nu urmărească discuţia. Dar la un 
moment dat se întoarce spre mine şi spune: 

— Felinarul ăsta are ceva pe care nu reuşesc să-l explic 
exact, dar care are legătură cu tine. Când voi şti, am să-ţi 
spun. 

Dormim puţin, luăm masa cu prieteni şi ne plimbăm iar 
prin oraş. Abia atunci soţia mea reuşeşte să-mi spună cea 
simţit în după amiaza aceea: 


— Tu călătoreşti, dar în acelaşi timp n-ai plecat de acasă. 
Cât timp vom fi împreună, asta va continua să se întâmple, 
de vreme ce ai pe cineva lângă tine care te cunoaşte şi asta 
îţi dă falsa senzaţie că totul e familiar. Dar a venit momentul 
să mergi mai departe singur. Singurătatea poate să fie 
imensă şi apăsătoare, dar va dispărea dacă te vei afla mai 
mult în contact cu ceilalţi. 

După o pauză, mai spune: 

— Am citit odată că nu există două frunze identice într-o 
pădure cu o sută de mii de copaci. La fel nu există două 
călătorii identice pe acelaşi Drum. Dacă vom rămâne 
împreună, încercând să modelăm realitatea după felul 
nostru de a vedea lumea, niciunul din noi nu va avea vreun 
folos. 'Tle binecuvântez şi îţi spun: să ne revedem cu bine în 
Germania, la primul meci al Campionatului Mondial de 
Fotbal! 

Dacă vântul rece va trece. 

În faţa hotelului din Moscova, când sosesc cu editorii mei, 
mă aşteaptă o fată. Se apropie şi-mi strânge mâinile. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. Am venit din 
Ekaterinburg pentru asta. 

Sunt obosit. M-am trezit mai devreme decât de obicei, a 
trebuit să schimb avionul la Paris pentru că nu există zbor 
direct, am încercat să dorm în timpul călătoriei dar, ori de 
câte ori reuşeam să aţipesc, intram într-un soi de vis 
repetitiv care nu-mi făcea deloc plăcere. 

Editorul îi explică fetei că mâine voi avea o după-amiază 
de autografe şi că peste trei zile vom fi în Ekaterinburg, 
prima oprire din călătoria cu trenul. Întind mâna ca să-mi 
iau rămas-bun şi observ că mâinile ei sunt foarte reci. 

— De ce n-ai intrat în hotel să mă aştepţi? 

De fapt aş avea chef s-o întreb cum de a descoperit hotelul 
unde eram cazat. Dar poate că asta n-o fi fost greu, şinu e 
prima oară că mi se întâmplă aşa ceva. 

— V-am citit blogul zilele trecute şi am înţeles că aţi scris 
pentru mine. 


Începusem să-mi postez reflecţiile despre călătorie într-un 
blog. Era încă ceva experimental şi, cum trimiteam textele 
anticipat, nu ştiam exact la ce articol se referea. În orice 
caz, eram sigur că nu făcusem nici o referire la o fată pe 
care o cunoşteam de doar câteva secunde. 

Ea scoate o hârtie imprimată cu o parte din textul meu. Îl 
ştiu pe dinafară, deşi nu-mi amintesc cine mi-a relatat 
povestea: un bărbat care are nevoie de bani îl roagă pe 
patronul său să-l ajute. Patronul îl provoacă: dacă va 
petrece o noapte întreagă în vârful muntelui, va primi o 
mare recompensă, dar dacă nu va reuşi, va trebui să 
lucreze pe gratis. Textul continuă: 

leşind din prăvălie, a văzut că sufla un vânt îngheţat, l-a 
apucat frica şi s-a hotărât să-l întrebe pe prietenul său cel 
mai bun, Aydi, dacă nu era o nebunie să ţină pariul acela. 
După ce s-a gândit puţin, Aydi a răspuns: Am să te ajut. 
Mâine, când vei fi în vârful muntelui, priveşte înainte. Eu 
am să fiu pe vârful muntelui învecinat, voi petrece toată 
noaptea cu un foc aprins pentru tine. Uită-te la foc, 
gândeşte-te la prietenia noastră, şi asta îl va ţine aprins. Ai 
să reuşeşti, şi după aceea eu am să-ţi cer ceva în schimb. 

Ali a trecut proba, a primit banii şi s-a dus la prietenul său 
acasă: „Mi-ai spus că vrei o răsplată.” 

Aydi a răspuns: „Da, dar nu în bani. Promite-mi că, dacă 
vreodată un vânt rece va trece prin viaţa mea, vei aprinde 
pentru mine focul prieteniei.” 

Eu îi mulţumesc pentru amabilitate, îi spun că acum sunt 
ocupat, dar că, dacă vrea să vină la şedinţa de autografe de 
la Moscova, voi iscăli cu cea mai mare plăcere una dintre 
cărţile ei. 

— Nu pentru asta am venit. Ştiu că veţi străbate Rusia cu 
trenul şi vreau să merg cu dumneavoastră. Când v-am citit 
prima carte, am auzit o voce care-mi spunea că la un 
moment dat aţi aprins pentru mine un foc sacru şi că într-o 
zi va trebui să vă răsplătesc pentru asta. Am visat multe 
nopţi acel foc şi m-am gândit să merg până în Brazilia ca să 


vă întâlnesc. Ştiu că aveţi nevoie de ajutor şi pentru asta 
sunt aici. 

Persoanele care se află cu mine râd. Eu caut să fiu amabil, 
asigurând-o că ne vom vedea a doua zi. Editorul îi spune că 
mă aşteaptă cineva, profit de scuză şi-mi iau rămas-bun. 

— Mă cheamă Hilal, spune ea înainte de a pleca. 

Zece minute mai târziu urc în cameră. Am şi uitat-o pe fata 
care m-a abordat afară. Nu-mi amintesc numele ei şi, dacă 
aş revedea-o, n-aş fi în stare să o recunosc. Dar ceva nu-mi 
dădea pace. Ochii ei reflectau iubire şi moarte în acelaşi 
timp. 

Mă dezbrac, deschid robinetul şi intru sub duş - unul 
dintre ritualurile mele preferate. 

Îmi potrivesc capul în aşa fel încât singurul lucru pe care îl 
pot auzi este zgomotul apei în urechi; asta mă îndepărtează 
de tot. Sunt purtat într-o lume diferită. Ca un dirijor care 
acordă atenţie fiecărui instrument din orchestră, încep să 
disting orice sunet, care se transformă în cuvinte pe care 
nu le pot înţelege, dar despre care ştiu că există. 

Oboseala, neliniştea, dezorientarea după schimbarea 
atâtor ţări - totul dispare. Pe zi ce trece văd că lunga 
călătorie îşi produce efectul dorit. ]. Avea dreptate, mă 
lăsam otrăvit încetul cu încetul de rutină: băile erau doar 
pentru curăţarea pielii, mesele serveau doar la hrănirea 
corpului, plimbările nu aveau alt obiectiv decât evitarea 
problemelor cardiace în viitor. 

Acum lucrurile se schimbă; imperceptibil, dar se schimbă. 
Mesele sunt momente când pot saluta prezenţa şi 
învăţămintele prietenilor, plimbările au redevenit o 
meditaţie asupra clipei prezente, iar zgomotul apei în 
urechi îmi reduce gândirea la tăcere, mă linişteşte şi mă 
face să redescopăr micile gesturi cotidiene care ne apropie 
de Dumnezeu - cu condiţia să ştiu să dau fiecăruia din ele 
valoarea pe care o merită. 

Când ]. Mi-a spus: „leşi din rutină şi du-te să-ţi recucereşti 
regatul”, m-am simţit trădat, confuz, părăsit. Aşteptam o 


soluţie sau un răspuns la îndoielile mele, ceva care să mă 
liniştească şi să mă împace din nou cu sufletul meu. Toţi cei 
care pornesc în căutarea regatului lor ştiu că n-o să 
întâlnească nimic - doar provocări, lungi perioade de 
aşteptare, schimbări bruşte, sau, mai rău, e posibil să nu 
întâlnească nimic. 

Exagerez. Dacă noi căutăm ceva, acel lucru ne caută şi el. 

Cu toate astea, trebuie să fii pregătit pentru orice. În 
momentul acesta iau hotărârea care lipsea: dacă n-am să 
întâlnesc nimic în călătoria cu trenul, voi merge înainte - 
pentru că din ziua aceea în hotelul din Londra am înţeles că 
rădăcinile mele erau pregătite, dar sufletul murea încetul 
cu încetul din cauza unui lucru foarte greu de detectat şi 
încă şi mai greu de vindecat. 

Rutina. 

Rutina nu are nici o legătură cu repetiţia. Ca să atingi 
excelența într-un domeniu, trebuie să repeţi şi să te 
antrenezi. Să te antrenezi şi să repeţi, să înveţi tehnica în 
aşa fel încât ea să devină intuitivă. Am aflat asta încă din 
copilărie, într-un oraş din Brazilia, unde familia mea 
mergea să-şi petreacă vacanţa de vară. Eram fascinat de 
munca unui fierar care locuia în apropiere: mă aşezam şi 
stăteam o veşnicie, mi se părea mie, să privesc cum 
ciocanul coboară pe oţelul fierbinte, răspândind scântei în 
jur, ca nişte focuri de artificii. Odată el m-a întrebat: 

— Ţi se pare că fac mereu acelaşi lucru? 

Am spus că da. 

— Greşeşti. De fiecare dată când las ciocanul în jos, forţa 
loviturii e diferită, uneori mai mare, alteori mai slabă. Dar 
n-am învăţat asta decât după ce am repetat gestul timp de 
mai mulţi ani. Până ajung în momentul când nu gândesc - 
las mâna să-mi ghideze munca. 

N-am uitat niciodată cuvintele astea. 

Împărţind suflete. 

Îl privesc pe fiecare cititor, îi întind mâna, îi mulţumesc că 
a venit. Corpul meu poate să peregrineze, dar când sufletul 


zboară dintr-un loc într-altul nu mă simt niciodată singur: 
sunt înconjurat de numeroasele persoane pe care le-am 
cunoscut şi care mi-au înţeles sufletul prin intermediul 
cărţilor. Nu mă simt străin aici la Moscova, cum nu m-am 
simţit nici la Londra, Sofia, Tunis, Kiev, Santiago de 
Compostela, Guimarăes şi toate oraşele în care am fost în 
ultima lună şi jumătate. 

Aud o discuţie aprinsă în spatele meu; încerc să mă 
concentrez pe ceea ce fac. Discuţia însă nu dă semne să se 
stingă. În cele din urmă mă întorc şi-l întreb pe editor ce se 
întâmplă. 

— Fata aceea de ieri. Spune că vrea să rămână pe-aproape 
fie ce-o fi. 

Nu-mi amintesc de fata de ieri. Dar rog să se intervină ca 
să se termine cu discuţia. Eu continui să dau autografe. 

Cineva se aşază lângă mine, unul din paznicii librăriei vine 
să ia de acolo persoana şi din nou începe o discuţie. Mă 
opresc din dat autografe. 

Alături de mine e fata ai cărei ochi dezvăluie iubire şi 
moarte. Pentru prima oară sunt atent la ea: păr negru, între 
22 şi 29 de ani (nu mă pricep deloc când e vorba de calculat 
vârsta), jachetă de piele ponosită, blugi, tenişi. 

— Am controlat deja ce are în rucsac, spune paznicul. Nu-s 
probleme. Dar nu poate să stea aici. 

Ea doar zâmbeşte. Un cititor din faţa mea aşteaptă 
sfârşitul discuţiei ca să-i semnez cartea. Înţeleg că fata nu 
va pleca de aici cu nici un chip. 

— Hilal, vă amintiţi? Am venit să aprind focul sacru. 

Spun că îmi amintesc, ceea ce e o minciună. Persoanele de 
la coadă încep să-şi manifeste nerăbdarea, cititorul din faţa 
mea îi spune ceva pe ruseşte şi, după tonul vocii, deduc că 
nu a fost deloc ceva agreabil. 

În portugheză există un proverb celebru: „Ce nu are leac 
este gata lecuit”. Cum nu am timp de discuţii acum şi 
trebuie să iau o hotărâre rapidă, o rog doar să se 
îndepărteze puţin astfel încât să pot avea o oarecare 


intimitate cu persoanele care stau la rând. Ea ascultă, se 
ridică şi rămâne discret în picioare, la o distanţă rezonabilă. 

După câteva secunde am uitat deja de existenţa ei şi sunt 
din nou concentrat asupra autografelor. Toţi îmi mulţumesc, 
eu mulţumesc la rândul meu şi ceasurile acelea trec ca şi 
cum aş fi în paradis. La fiecare oră ies să fumez o ţigară, 
dar nu sunt câtuşi de puţin obosit. De câte ori termin o 
şedinţă de autografe mi se pare că mi-am reîncărcat 
bateriile şi că energia mea e la cote mai înalte ca oricând. 

La sfârşit cer să se aplaude pentru excelenta organizare. E 
momentul să merg la următoarea întâlnire. Fata de a cărei 
existenţă uitasem mi se adresează iar. 

— Am ceva important să vă arăt. 

— O să fie imposibil, răspund. Trebuie să merg la un dineu. 
— Nu o să fie imposibil, răspunde. Sunt Hilal, cea care vă 
aştepta ieri la uşa hotelului. Şi pot să vă arăt ce vreau aici şi 

acum, cât timp vă pregătiţi de plecare. 

Până să zic ceva, scoate din rucsac o vioară şi începe să 
cânte. 

Cititorii care începuseră deja să se îndepărteze revin să 
asculte acel concert neaşteptat. Hilal cântă cu ochii închişi, 
ca şi cum ar fi în transă. Privesc arcuşul care se mişcă dintr- 
o parte în alta, atingând corzile doar într-un mic punct. 
Notele unei muzici pe care nu am mai auzit-o niciodată îmi 
spun ceva ce nu numai eu, dar şi toţi cei de aici trebuie să 
auzim. Sunt momente de tăcere, momente de extaz, 
momente când întregul ei corp dansează împreună cu 
instrumentul, dar în cea mai mare parte a timpului îşi mişcă 
doar trunchiul şi mâinile. 

Fiecare notă lasă în noi câte o amintire, dar melodia 
întreagă e cea care relatează o poveste. Povestea cuiva care 
voia să se apropie de altă persoană, care a fost respins de 
mai multe ori, dar cu toate acestea insistă. În timp ce Hilal 
cântă mi-aduc aminte de numeroasele momente când 
ajutorul mi-a venit tocmai de la acele persoane despre care 
credeam că nu puteau să adauge ceva vieţii mele. 


Când isprăveşte de cântat, nu se aud aplauze, nimic - ci 
doar o tăcere aproape palpabilă. 

— Mulţumesc, spun. 

— Mi-am împărţit puţin sufletul, dar mai este mult până 
să-mi îndeplinesc misiunea. Pot să merg cu dumneavoastră? 

În general am două reacţii faţă de persoanele foarte 
insistente. Sau mă îndepărtez imediat, sau mă las fascinat 
cu totul. Nu pot spune nimănui că visele sunt imposibile. Nu 
toţi au forţa M6nicăi din localul acela din Catalonia, iar dacă 
voi reuşi să conving o singură persoană să înceteze să mai 
lupte pentru ceva de care e convinsă că merită osteneala 
voi sfârşi prin a mă convinge şi pe mine însumi - şi toată 
viaţa mea va avea de suferit. 

A fost o zi bună. Îi telefonez ambasadorului şi întreb dacă 
e posibil să se includă încă un invitat la cină. Cu amabilitate 
îmi răspunde că cititorii mei mă reprezintă. 

Deşi ambianța este formală, ambasadorul Braziliei în Rusia 
reuşeşte să-i facă pe toţi cei prezenţi să se simtă în largul 
lor. Hilal a apărut într-o rochie pe care eu o consider cel 
puţin de prost gust - fistichie, contrastând cu sobrietatea 
celorlalţi invitaţi. Fără să ştie exact unde s-o aşeze pe 
invitata de ultima oră, organizatorii aleg până la urmă locul 
de onoare, alături de amfitrion. 

Înainte de a ne îndrepta spre masă, cel mai bun prieten al 
meu rus, un industriaş, îmi atrage atenţia că vom avea 
probleme cu asistenta agentei literare, care pe toată durata 
coctailului dinainte de dineu a discutat cu soţul ei la telefon. 

— Despre ce? 

— Se pare că trebuia să te duci la clubul unde el este 
administrator şi că în cele din urmă ai anulat totul. 

Într-adevăr, în agenda mea scria ceva ca „să discut meniul 
călătoriei prin Siberia”, or asta era cea mai mică şi mai 
puţin relevantă dintre preocupările mele în după-amiaza 
aceea, când nu primisem decât energii pozitive. Am anulat 
întâlnirea care mi s-a părut suprarealistă; niciodată nu am 
discutat meniuri în viaţa mea. Am preferat să mă întorc la 


hotel, să fac o baie şi să simt din nou zgomotul apei 
purtându-mă în locuri pe care nu ştiu să mi le explic nici 
măcar mie. 

Felurile de mâncare sunt servite, conversațiile paralele se 
desfăşoară în mod firesc la masă şi, la un moment dat, 
ambasadoarea întreabă cu amabilitate cine este Hilal. 

— M-am născut în Turcia şi am venit să studiez vioara la 
Ekaterinburg, la doisprezece ani. Dumneavoastră, doamnă, 
ştiţi cum sunt selecționați muzicienii? 

— Nu. 

Conversaţiile paralele par să se fi stins. Poate că toţi sunt 
interesaţi de fata aceea neconvenţională în rochia ei oribilă. 

— Orice copil care începe să cânte la un instrument 
exersează un anumit număr de ore pe săptămână. După 
această etapă, toţi sunt capabili să facă parte dintr-o 
orchestră într-o zi. Între timp, pe măsură ce cresc, unii 
încep să exerseze mai mult. Până la urmă, un mic grup se 
detaşează, deoarece cântă aproape 40 de ore pe 
săptămână. Întotdeauna emisarii marilor orchestre 
vizitează şcolile de muzică în căutare de noi copii talentaţi, 
care sunt invitaţi să devină profesionişti. Acesta a fost şi 
cazul meu. 

— După cum se vede, v-aţi găsit o vocaţie, spune 
ambasadorul. Nu toţi au această şansă. 

— Nu a fost chiar o vocaţie. Am început să cânt multe ore 
pe săptămână pentru că am fost violată când aveam zece 
ani. 

Conversaţia de la masă încetează. Ambasadorul încearcă 
să schimbe subiectul şi comentează că Brazilia a început să 
negocieze cu Rusia în legătură cu exportul şi importul de 
utilaj greu. Dar nimeni, absolut nimeni de acolo nu este 
interesat de balanţa comercială a ţării mele. Îmi revine mie 
să reiau firul discuţiei: 

— Hilal, dacă nu te deranjează, cred că toţi ar vrea să ştie 
ce legătură poate să existe între o fetiţă violată şi un virtuoz 
al viorii. 


— Ce înseamnă numele dumitale? întreabă ambasadoarea, 
într-o încercare disperată de a schimba definitiv direcţia 
conversaţiei. 

— Pe turceşte înseamnă semilună. E imaginea care se află 
pe drapelul ţării mele. Tata era un naţionalist radical. 
Întâmplător, e un nume mai potrivit pentru bărbaţi decât 
pentru femei. Se pare că în arabă are alt înţeles, dar nu ştiu 
exact care. 

Eu nu mă dau bătut. 

— Dar, revenind la subiectul nostru, te deranjează să ne 
povesteşti? Suntem ca într-o familie. 

Într-o familie? Majoritatea acelor persoane s-au cunoscut 
în timpul dineului. 

Toţi par foarte ocupați cu farfuriile, tacâmurile şi paharele 
lor, dar mor să audă restul povestirii. Hilal răspunde ca şi 
cum ar vorbi despre lucrul cel mai firesc din lume. 

— Aveam un vecin, un domn pe care toţi îl considerau 
amabil, de treabă, cea mai nimerită persoană la care să 
apelezi în momente dificile. Căsătorit, tată a două fetiţe de 
vârsta mea. De câte ori mă duceam în casa lui ca să mă joc 
cu fetiţele mă ridica în poală şi-mi spunea poveşti frumoase. 
Dar, în timp ce făcea asta, mă mângâia, ceea ce la început 
mi s-a părut o dovadă de tandreţe. Cu timpul, a început să- 
mi atingă sexul, să mă roage să i-l ating şi eu pe allui, 
chestii din astea. 

Se uită la celelalte cinci femei de la masă şi spune: 

— Cred că nu e ceva foarte rar, din nefericire. Nu sunteţi 
de acord? 

Niciuna nu răspunde. Înstinctul îmi spune că cel puţin una 
sau două au trăit deja acelaşi lucru. 

— În fine, problema nu a fost numai asta. Mai rău e că mie 
a început să-mi placă, deşi ştiam că nu e bine. Până ce într-o 
zi am hotărât să nu mă mai duc niciodată acolo, chiar dacă 
părinţii insistau că ar trebui să merg să mă mai joc cu fiicele 
vecinului. La vremea aceea învăţam vioara şi le-am explicat 


că nu am studiat suficient şi că trebuie să exersez mai mult. 
Am fost astfel obligată să cânt, din disperare. 

Nimeni nu se mişcă, nimeni nu ştie exact ce să spună. 

— Şi, cum purtam această vină în mine, pentru că 
victimele sfârşesc prin a se crede ele însele vinovate, am 
hotărât să mă pedepsesc până acum. De când am devenit 
conştientă că sunt femeie, am început să caut în toate 
relaţiile mele cu bărbaţii suferinţa, conflictul, disperarea. 

Mă priveşte fix. Toată masa pricepe. 

— Dar asta o să se schimbe acum, nu-i aşa? 

Eu, care până în acel moment fusesem stăpân pe direcţia 
pe care o lua conversaţia, pierd controlul. 'Tot ce pot face 
este să murmur „sper că da” şi să îndrept brusc discuţia 
asupra frumoasei clădiri care e sediul Ambasadei Braziliei 
în Rusia. 

La plecare o întreb pe Hilal unde e cazată şi caut să aflu 
de la prietenul meu, industriaşul, dacă îl deranjează să o 
conducem pe ea înainte de a mă lăsa pe mine la hotel. El 
este de acord. 

— Mulţumesc pentru recitalul de vioară. Mulţumesc 
pentru că le-ai împărtăşit povestea dumitale unor persoane 
pe care nu le-ai mai văzut niciodată. În fiecare dimineaţă, 
când mintea îţi este încă goală, dedică puţin timp Divinităţii. 
Aerul conţine o forţă cosmică pe care fiecare cultură o 
numeşte altfel, dar asta nu are importanţă. Important e să 
faci ce spun eu acum. Inspiră adânc şi roagă-te ca toate 
binecuvântările care sunt în văzduh să intre în corpul tău şi 
să se răspândească în fiecare celulă. Expiră încet, 
proiectând multă bucurie şi multă pace în jur. Repetă de 
zece ori acelaşi lucru. 'Te vei vindeca pe tine şi vei contribui 
la vindecarea lumii. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Nimic. Fă acest exerciţiu. Va stinge încetul cu încetul ce 
simţi acum în legătură cu iubirea. Nu te lăsa nimicită de o 
forţă care a fost pusă în inimile noastre ca să înnobileze 
totul. Inspiră absorbind ce există în ceruri şi pe pământ. 


Expiră răspândind frumuseţe şi fecunditate. Ai încredere în 
mine, va da rezultate. 

— Dar eu n-am venit până aici ca să învăţ un exerciţiu pe 
care îl pot găsi în orice carte de yoga, spune Hilal, enervată. 
Moscova defilează pe lângă noi. Mi-ar plăcea să umblu pe 
străzi, să beau o cafea, dar a fost o zi lungă şi trebuie să mă 

trezesc devreme a doua zi pentru o serie de întâlniri. 

— Atunci, voi putea merge cu dumneavoastră, nu-i aşa? 

Incredibil! Oare nu ştie să vorbească şi despre altceva? 
Am cunoscut-o acum nici două zile - dacă un contact atât de 
neobişnuit se poate numi „a cunoaşte”. Prietenul meu râde. 
Eu încerc să fiu mai serios. 

— Uite ce e: te-am dus deja la dineul ambasadorului. Eu 
nu fac călătoria asta ca să-mi promovez cărţile, ci... 

Ezit puţin. 

— .„..pentru o chestiune personală. 

— Ştiu asta. 

După felul cum a pronunţat cuvintele, am avut impresia că 
într-adevăr ştie. Dar prefer să nu mă încred în instincte. 

— Am făcut mulţi oameni să sufere şi am suferit şi eu mult, 
continuă Hilal. Lumina iubirii iese din sufletul meu, dar nu 
are cum să meargă mai departe: e blocată de durere. 
Oricât aş inspira şi expira dimineaţa, n-am să reuşesc să 
rezolv acest lucru. Am încercat să exprim iubirea prin 
intermediul viorii, dar tot nu e destul. Ştiu că 
dumneavoastră mă puteţi vindeca şi că pot vindeca ce 
simţiţi dumneavoastră. Am aprins focul pe muntele de 
alături, puteţi conta pe mine. 

De ce spune asta? 

— Ceea ce ne răneşte este şi ceea ce ne vindecă, spune ea 
mai departe. Viaţa a fost foarte aspră cu mine, dar m-a şi 
învăţat multe. Chiar dacă dumneavoastră nu vedeţi, corpul 
meu e o rană, plăgile mele deschise sângerează tot timpul. 
Mă trezesc în fiecare dimineaţă dorindu-mi să mor înainte 
de sfârşitul zilei, dar continui să fiu în viaţă, suferind şi 
luptând, luptând şi suferind, agăţându-mă de certitudinea 


că toate se vor sfârşi într-o zi. Vă rog, nu mă lăsaţi singură 
aici. Călătoria asta e salvarea mea. 

Amicul meu opreşte maşina, îşi vâră mâna în buzunar şi-i 
dă lui Hilal toţi banii pe care-i are asupra sa. 

— Trenul nu e al lui, spune. Ia ăştia, cred că ajung pentru 
un bilet de clasa a doua şi trei mese pe zi. 

Apoi, întorcându-se spre mine: 

— Ştii prin ce trec în aceste momente. Femeia pe care o 
iubeam a murit şi, oricât aş inspira şi expira tot restul vieţii 
mele, nu voi mai reuşi să fiu fericit. Rănile mele sunt 
deschise, corpul meu e o plagă. Înţeleg perfect ce spune 
fata asta. Ştiu că faci călătoria pentru un motiv pe care nu-l 
cunosc, dar n-o lăsa aşa. Dacă crezi în cuvintele pe care le 
scrii, îngăduie-le persoanelor din jurul tău să crească odată 
cu tine. 

— Aşa e, trenul nu este al meu. Află că am să fiu mereu 
înconjurat de oameni şi că rareori vom avea timp să stăm 
de vorbă. 

Amicul meu demarează iar şi conduce în tăcere un sfert de 
oră. Ajungem pe o stradă cu o piaţă cu copaci. Ea îi explică 
unde trebuie să oprească, sare jos, îşi ia rămas-bun de la 
prietenul meu. Cobor şi o însoțesc până la poarta unei 
clădiri unde stă, în apartamentul unor prieteni. 

Ea mă sărută rapid pe gură. 

— Prietenul dumneavoastră se înşală, dar, dacă aş 
manifesta bucurie, mi-ar cere banii înapoi, spunea, 
zâmbind. Nu sufăr atât de mult ca el. De altfel, n-am fost 
niciodată aşa de fericită ca acum, pentru că am urmat 
semnele, am avut răbdare şi ştiu că asta va schimba totul. 

Se întoarce şi intră. 

Abia în clipa aceea, revenind la maşină, privindu-l pe 
amicul meu care a coborât ca să fumeze o ţigară şi care 
zâmbeşte pentru că a văzut sărutul, ascultând vântul care 
suflă prin copacii reînnoiţi de forţa primăverii, conştient că 
mă aflu într-un oraş pe care îl iubesc fără să-l cunosc prea 
bine, căutând o ţigară în buzunar, gândindu-mă că mâine 


încep o aventură la care am visat de atâta timp, abia în 
această clipă... 

„„„abia în această clipă îmi revine în amintire previziunea 
făcută de clarvăzătorul pe care l-am întâlnit în casa 
Veronicăi. Spunea ceva despre Turcia, dar nu reuşesc să-mi 
aduc aminte ce anume. 

Transsiberianul este una dintre cele mai mari trei căi 
ferate din lume. Începe într-o gară oarecare din Europa, 
dar partea rusească are 9.288 de kilometri, legând între ele 
sute de oraşe mici şi mari, străbătând 76% din ţară şi 
traversând şapte fusuri orare diferite. În momentul când 
intru în gara din Moscova, la unsprezece seara, zorile au 
răsărit deja la Vladivostok, punctul terminus. 

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, puţini se aventurau să 
călătorească în Siberia, unde s-a înregistrat temperatura 
cea mai scăzută de pe planetă: -71,2 C, în oraşul Oimiakon. 
Râurile care uneau regiunea cu restul lumii erau principalul 
mijloc de transport, dar erau îngheţate opt luni pe an. 
Populaţia din Asia Centrală trăia practic izolată, deşi acolo 
se concentra o bună parte din bogăţia naturală a Imperiului 
Rus de atunci. Din raţiuni strategice şi politice, ţarul 
Alexandru II a aprobat construcţia căii ferate 
transsiberiene, al cărei preţ final nu a fost depăşit decât de 
întregul buget militar al Imperiului Rus în timpul Primului 
Război Mondial. 

Imediat după Revoluţia Comunistă din 1917, calea ferată a 
servit ca centru al unor mari bătălii din timpul războiului 
civil care a izbucnit. Forţele loiale ţarului, mai ales Legiunea 
Cehoslovacă, foloseau vagoane blindate care serveau drept 
tancuri pe şine şi puteau astfel să respingă fără mari 
probleme ofensiva Armatei Roşii, fiind totodată 
aprovizionate cu muniţie şi alimente venite din Est. Atunci 
au intrat în acţiune sabotorii, aruncând în aer poduri şi 
tăind comunicațiile. Armata imperială a început să se 
retragă până la capătul continentului asiatic şi o mare parte 


s-a îndreptat spre Canada, spre a se risipi apoi prin alte 
țari. 

În momentul când am intrat în gara din Moscova, preţul 
unui bilet din Europa până la Oceanul Pacific într-o cabină 
împărţită cu alte trei persoane varia între 30 şi 60 de euro. 

M-am dus la avizierul cu mersul trenurilor şi [AC! Prima 
fotografie indica plecarea la 23:15! Inima îmi bătea de 
parcă aş fi fost din nou copil, cu trenul electric învârtindu-se 
prin cameră şi mintea mea călătorind spre locuri 
îndepărtate, atât de îndepărtate ca acela unde mă aflam 
acum. 

Discuţia mea cu ]. De la Saint Martin, care avusese loc cu 
mai puţin de trei luni în urmă, părea să se fi petrecut într-o 
reîncarnare anterioară. Ce întrebări idioate pusesem 
atunci! Care e sensul vieţii? De ce nu mai avansez? De ce 
simt că lumea spirituală se îndepărtează tot mai mult? 
Răspunsul nu putea să fie mai simplu: pentru că nu mai 
eram în viaţă! 

Ce bine e să redevin copil, să simt sângele curgându-mi în 
vene şi ochii strălucind, să mă entuziasmez la vederea unui 
peron înţesat de oameni, mirosind a ulei şi mâncare, să aud 
scârţâitul frânelor altor trenuri care soseau, zgomotul 
scrâşnit al cărucioarelor cu bagaje şi şuierăturile. 

A trăi înseamnă a experimenta, nu a sta să te gândeşti la 
sensul vieţii. Evident că nu toţi oamenii au nevoie să 
străbată Asia sau să meargă pe Drumul spre Santiago. Am 
cunoscut în Austria un prelat care aproape că nu ieşea 
niciodată din mânăstirea de la Melk şi, cu toate astea, 
înţelegea lumea mult mai bine decât numeroşi călători pe 
care i-am întâlnit. Am un prieten care a trăit mari revelații 
spirituale în timp ce-şi privea copiii cum dorm. Soţia mea, 
când începe să picteze un tablou nou, intră într-un soi de 
transă şi vorbeşte cu îngerul ei păzitor. 

Dar eu m-am născut pelerin. Chiar când sunt cuprins de o 
lene imensă, ori de dorul de casă, după ce fac primul pas 
sunt captivat de simţământul călătoriei. În gara Iaroslav, 


mergând spre peronul 5, mi-am dat seama că niciodată nu 
voi putea ajunge unde vreau dacă rămân tot timpul în 
acelaşi loc. Nu reuşesc să stau de vorbă cu sufletul meu 
decât atunci când ne aflăm în deşerturi, în oraşe, pe munţi, 
pe şosele. 

Vagonul nostru e ultimul din garnitură; va fi ataşat şi 
desprins de tren când ne vom opri în câteva oraşe pe drum. 
De unde mă aflu, nu pot să zăresc locomotiva - ci doar acel 
gigantic şarpe de oţel, cu mongoli, tătari, ruşi, chinezi, unii 
dintre ei aşezaţi pe cufere imense, toţi aşteptând 
deschiderea uşilor. Oamenii vin ca să stea de vorbă cu mine, 
dar eu mă îndepărtez, nu vreau să mă gândesc la nimic 
altceva în afara faptului că sunt aici, acum, gata de o nouă 
plecare, de o nouă provocare. 

Momentul de extaz copilăresc trebuie să fi durat doar cinci 
minute, dar am absorbit fiecare amănunt, fiecare zgomot, 
fiecare miros. Nu voi reuşi să-mi amintesc de nimic pe 
urmă, dar nu contează: timpul nu e o bandă de casetă, pe 
care o putem derula înainte şi înapoi. 

Uită că vei povesti asta celorlalţi. Timpul este aici. Profită. 

Mă apropii de grup şi văd că şi toţi ceilalţi sunt foarte 
surescitaţi. Îmi este prezentat traducătorul care mă va 
însoţi: îl cheamă Yao, s-a născut în China, s-a refugiat în 
Brazilia de mic copil în timpul războiului civil din ţara sa. A 
făcut studii superioare în Japonia, a fost profesor de limbi 
străine la Universitatea din Moscova. Acum e la pensie. 
Trebuie să aibă vreo 70 de ani, e înalt şi singurul din grup 
impecabil îmbrăcat, în costum şi cu cravată. 

— Numele meu înseamnă „foarte îndepărtat”, spune el, 
spărgând gheaţa. 

— Numele meu înseamnă „piatră mică”, răspund zâmbind. 

În realitate, sunt cu zâmbetul acesta țintuit pe faţă din 
noaptea precedentă, când abia am reuşit să dorm 
gândindu-mă la aventura de a doua zi. Sunt tare bine- 
dispus. 


Omniprezenta Hilal se află lângă vagonul pe care am să-l 
ocup, deşi cabina ei trebuie să fie foarte departe. Nu mă 
mir să o întâlnesc - îmi imaginam că asta avea să se 
întâmple. Îi trimit un sărut de la distanţă, iar ea îmi 
răspunde cu un surâs pe buze. La un moment dat în timpul 
călătoriei sunt sigur că îmi va face plăcere să stăm puţin de 
vorbă. 

Sunt liniştit, atent la fiecare detaliu din jur, ca un 
navigator care pleacă în căutarea unei Mare Ignotum. 
Traducătorul îmi respectă tăcerea. Dar observ că se 
petrece ceva - editorii par preocupaţi. Îl rog pe el să-mi 
explice despre ce e vorba. 

Îmi spune că persoana care mă reprezenta în Rusia nu a 
apărut. Mi-amintesc de discuţia cu amicul meu din ajun, dar 
ce importanţă are asta? Dacă n-a apărut, e problema ei. 

Văd că Hilal i-a spus ceva unei doamne de la editură, iar 
răspunsul a fost brutal. Dar Hilal nu-şi pierde cumpătul - 
cum nu şi l-a pierdut nici în celelalte dăţi când eu îi 
spuneam că nu ne putem întâlni. Îmi place tot mai mult 
prezenţa ei, hotărârea ei, postura ei. Cele două femei încep 
să discute. 

Din nou îl întreb pe traducător ce se întâmplă, iar el mă 
lămureşte că editoarea i-a cerut să se întoarcă la vagonul 
ei. Bătălie pierdută, îmi spun în sinea mea - fata asta n-o să 
facă decât ce vrea ea. Mă distrez cu singurele lucruri pe 
care le pot înţelege: intonaţia şi limbajul corpurilor. Când 
socotesc că e de ajuns, mă apropii, încă zâmbind. 

— N-o să creăm tocmai acum o vibraţie negativă. Toţi 
suntem mulţumiţi şi surescitaţi, nu-i aşa? Niciunul dintre 
dumneavoastră nu a mai făcut călătoria asta vreodată. 

— Ea vrea... 

— Lăsaţi. Mai târziu o să se ducă la vagonul ei. 

Editoarea nu mai insistă. 

Uşile se deschid cu un zgomot care se aude pe tot peronul 
şi persoanele încep să se mişte. Cine urcă în vagoane în 
momentul acela? Ce înseamnă acea călătorie pentru fiecare 


pasager? O reîntâlnire cu persoana iubită, o vizită familiei, 
căutarea unui vis de îmbogăţire, o întoarcere victorioasă ori 
cu capul plecat, o descoperire, o aventură, o nevoie de a 
fugi sau de a găsi. Trenul se umple de posibilităţi reale. 

Hilal îşi ia bagajul - de fapt rucsacul şi o geantă colorată - 
şi se pregăteşte să suie treptele cu noi. Editoarea zâmbeşte 
ca şi cum ar fi de acord cu sfârşitul discuţiei, dar ştiu că la 
prima ocazie o să se răzbune. Nu merită să explic că în 
răzbunare maximum ce putem realiza este să fim egali cu 
inamicii, în timp ce în iertare dovedim mai multă 
înţelepciune şi inteligenţă. Cu excepţia călugărilor din 
Himalaya şi a sfinţilor din pustiu, cred că toţi avem astfel de 
sentimente pentru că ele sunt o parte esenţială a condiţiei 
umane. Nu trebuie să fim judecaţi pentru asta. 

Vagonul nostru este compus din patru cabine, grupuri 
sanitare, un mic salon unde îmi închipui că ne vom petrece 
majoritatea timpului şi o bucătărie. 

Mă duc la cabina mea: pat dublu, dulap, masa cu scaunul 
întors spre fereastră, o uşă care dă spre unul din grupurile 
sanitare. Observ că mai există o uşă. Mă duc într-acolo, o 
deschid şi văd că dă spre o cabină goală. După câte înţeleg, 
ambele cabine împart acelaşi grup sanitar. 

Da, asistenta agentei literare care nu a venit. Dar ce 
importanţă are asta? 

Se aude şuieratul. Trenul se pune încet în mişcare. Toţi 
alergăm la fereastra salonului şi spunem adio unor oameni 
pe care nu i-am văzut niciodată înainte, privim peronul care 
rămâne în urmă, luminile care trec cu o viteză crescândă, 
apariţia şinelor, cablurile electrice prost luminate. Mă 
impresionează tăcerea completă a celorlalţi; niciunul dintre 
noi nu vrea să vorbească, visăm cu toţii la ce se poate 
întâmpla, sunt absolut convins că nimeni nu se gândeşte la 
ce a lăsat în urmă, ci la ce va găsi înainte. 

Când şinele dispar în noaptea adâncă, ne aşezăm în jurul 
mesei. Pe ea se află un coş cu fructe, dar am mâncat deja la 
Moscova şi singurul lucru care trezeşte cu adevărat 


interesul general e o strălucitoare sticlă de vodcă, 
destupată imediat. Bem şi vorbim de toate, mai puţin 
despre călătorie - fiindcă ea e prezentul, şi nu amintirile din 
trecut. Mai bem şi începem să vorbim puţin despre ce 
aşteaptă fiecare de la viitoarele zile. Bem din nou şi se 
instalează o veselie generală. Devenim cu toţii prieteni 
vechi. 

Traducătorul îmi povesteşte puţin despre viaţa şi pasiunile 
lui: literatura, călătoriile, artele marţiale. Întâmplător am 
învăţat aikido în tinereţe; el spune că, dacă la un moment 
dat nu vom avea subiect de conversaţie, putem să ne 
antrenăm chiar şi pe coridorul îngust de lângă cabine. 

Hilal stă de vorbă cu editoarea care nu voia să o lase să 
intre. Ştiu că ambele se străduiesc să depăşească 
neînțelegerile, dar ştiu şi că mâine e altă zi, proximitatea în 
acelaşi spaţiu sfârşeşte prin a exacerba conflictele şi în 
curând vom asista la o nouă discuţie. Sper să se întâmple 
mult mai târziu. 

Traducătorul pare să-mi citească gândurile. Le toarnă 
vodcă tuturor şi vorbeşte despre modul în care sunt 
înfruntate conflictele în aikido: 

— Nu este propriu-zis o luptă. Întotdeauna încercăm să ne 
calmăm spiritul şi să căutăm sursa de unde porneşte totul, 
îndepărtând orice urmă de răutate ori egoism. Dacă rămâi 
mult timp preocupat să descoperi ce e bun sau ce e rău în 
semenul tău, vei uita de propriul tău suflet şi vei fi epuizat şi 
înfrânt de energia cheltuită judecându-i pe ceilalţi. 

Nimeni nu pare foarte interesat de ce are de spuso 
persoană de 70 de ani. Veselia iniţială provocată de vodcă 
face loc unei oboseli colective. La un moment dat mă duc la 
baie şi, când mă întorc, salonul e gol. 

Hilal a rămas, bineînţeles. 

— Unde s-au dus toţi? întreb. 

— Aşteptau, din politeţe, să ieşiţi dumneavoastră. S-au dus 
să se culce. 

— Atunci du-te şi tu să te culci. 


— Dar ştiu că există o cabină goală... 

Îi iau rucsacul şi geanta, o apuc delicat de braţ şi o 
însoțesc până la uşa vagonului. 

— Nu întinde coarda. Noapte bună. 

Ea mă priveşte, nu spune nimic şi porneşte spre 
compartimentul ei, despre care n-am nici o idee unde poate 
să fie. 

Mă duc la mine în cabină, iar surescitarea face loc unei 
imense oboseli. Pun calculatorul pe masă, îi aşez pe sfinţii 
mei - care mă însoțesc întotdeauna - lângă pat şi mă duc la 
baie să mă spăl pe dinţi. Îmi dau seama că e o treabă mult 
mai dificilă decât îmi închipuiam: balansul trenului face ca 
paharul cu apă pe care îl am la mine să tremure neîncetat. 
După mai multe tentative, reuşesc să-mi ating obiectivul. 

Îmi pun pijamaua, fumez o ţigară, sting lumina, închid 
ochii, îmi imaginez că balansul acela trebuie să fie 
asemănător cu pântecele matern şi că voi avea o noapte 
binecuvântată de îngeri. Dulce iluzie. 

Ochii lui Hilal. 

Când în sfârşit se luminează de zi, mă scol, mă schimb şi 
mă duc în sală. Toţi sunt deja acolo - inclusiv Hilal. 

— Trebuie să-mi scrieţi un permis ca să pot reveni aici, 
spune ea, chiar înainte de a-mi fi dat bună ziua. Azi a fost 
un adevărat chin ca să pot ajunge aici, iar controlorii din 
fiecare vagon au spus că mă lasă să trec doar dacă... 

Ignor cuvintele ei şi îi salut pe ceilalţi. Întreb dacă au 
petrecut bine noaptea. 

— Nu, vine răspunsul unanim. 

Vasăzică nu numai eu. 

— Ba eu am dormit foarte bine, continuă Hilal, fără să ştie 
că provoacă mânia tuturor. Vagonul meu este în mijlocul 
trenului şi se leagănă mult mai puţin decât ăsta. Asta-i cel 
mai prost vagon pentru călătorit. 

Editorul e gata să spună o grosolănie, se vede clar că se 
abţine. Soţia lui priveşte pe fereastră şi îşi aprinde o ţigară 
ca să-şi mascheze enervarea. Cealaltă editoare face o mutră 


al cărei mesaj ne era limpede tuturor: „N-am spus eu că 
fata asta e deplasată?” 

— Am să lipesc în fiecare zi o reflecţie pe oglindă, spune 
Yao, care pare să fi dormit şi el foarte bine. 

Se scoală, se duce la oglinda care e în salon şi lipeşte o 
hârtie pe care stă scris: „Cine vrea să vadă curcubeul 
trebuie să înveţe să-i placă ploaia”. 

Nimeni nu e prea entuziasmat de fraza optimistă. Nu-i 
nevoie să ai darul telepatiei ca să ştii ce se petrece în capul 
fiecăruia dintre cei prezenţi: „Dumnezeule, oare asta o să 
dureze 9000 de kilometri?” 

— Am o fotografie în telefonul mobil pe care vreau să v-o 
arăt, continuă Hilal. Şi mi-am adus vioara, în caz că doriţi să 
ascultați muzică. 

Ascultăm deja muzică de la radioul care e în bucătărie. 
Tensiunea începe să crească; curând cineva o să devină cu 
adevărat agresiv şi nu voi mai avea cum să controlez 
situaţia. 

— Te rog, lasă-ne să ne bem cafeaua în linişte. Eşti 
invitată, dacă vrei. Pe urmă am să încerc să dorm. Şi mai 
târziu am să mă uit la fotografia ta. 

Zgomot tunător: un tren trece alături, în direcţia opusă. 
Asta se întâmplase toată noaptea cu o regularitate 
halucinantă. Iar balansul vagonului, în loc să-mi amintească 
de mâna drăgăstoasă mişcându-mi leagănul, semăna mai 
mult cu gesturile unui barman preparând un dry martini. 
Mă simt rău şi sunt cuprins de un imens simţământ de vină 
de a le fi făcut pe toate persoanele acelea să se îmbarce în 
aventura mea. Încep să înţeleg de ce faimoasa instalaţie din 
parcul de distracţii se numeşte montagnes russes. 

Hilal şi traducătorul încearcă de mai multe ori să înceapă 
o conversaţie, dar nimeni de la masa aceea - cei doi editori, 
soţia editorului, scriitorul care a avut ideea originală - nu 
duce subiectul mai departe. Ne luăm micul dejun în tăcere; 
dincolo de fereastră, peisajul se repetă constant - orăşele, 
păduri, orăşele, păduri. 


— Cât mai e până la Ekaterinburg? îl întreabă editorul pe 
Yao. 

— Sosim în dimineaţa asta. 

Oftat general de uşurare. Poate că o să ne putem schimba 
gândurile şi să spunem că ajunge ca experienţă. Nu-i nevoie 
să urci un munte ca să ştii că e înalt; nu-i nevoie să ajungi la 
Vladivostok ca să spui că ai călătorit cu Transsiberianul. 

— Bine, mă duc să încerc să mai dorm. 

Mă ridic. Hilal se ridică odată cu mine. 

— Şi hârtia? Şi fotografia din telefon? 

Hârtia? Ah, da, permisul ca să poată veni în vagonul 
nostru. Până nu apuc să spun ceva, Yao scrie câteva cuvinte 
pe ruseşte şi-mi cere să iscălesc. Toţi cei din vagon - inclusiv 
eu - îl privim furioşi. 

— Adaugă, te rog: doar o dată pe zi. 

Yao face ce-i cer, se scoală şi spune că se va duce la unul 
din controlori ca să-i ceară să ştampileze declaraţia. 

— Şi fotografia din telefon? 

În acest moment accept tot, numai să mă pot întoarce în 
cabină. Dar nu vreau să-i mai plictisesc pe cei care m-au 
invitat în această călătorie. O rog pe Hilal să mă însoţească 
până la capătul vagonului. Deschidem prima uşă, ajungem 
în încăperea unde sunt uşile exterioare ale trenului şi o a 
treia care duce la vagonul anterior. Zgomotul acolo e 
insuportabil pentru că, pe lângă frecarea roţilor pe şine, 
mai e şi scârţâitul platformelor care permit trecerea dintr- 
un vagon într-altul. 

Hilal îmi arată fotografia din telefon, posibil făcută imediat 
după revărsatul zorilor. Un nor lung pe cer. 

— Ei? Vedeţi? 

Da, văd un nor. 

— Suntem însoţiţi. Suntem însoţiţi de un nor care în 
momentul acesta trebuie să fi dispărut deja cu totul. 

Eu continui să fiu de acord cu orice, numai să se termine 
odată convorbirea asta. 


— Ai dreptate. Vorbim mai târziu. Acum du-te în 
compartimentul tău. 

— Nu pot. Mi-aţi permis să vin aici doar o dată pe zi. 

Oboseala nu mă lăsase să raţionez corect, şi nu-mi 
dădusem seama că tocmai creasem un monstru. Dacă va 
veni o dată pe zi, va sosi de dimineaţă şi nu ne va părăsi 
decât seara. Mai târziu am să văd cum îmi voi corecta 
greşeala. 

— Ascultă-mă bine: şi eu sunt invitat în călătoria asta. Mi- 
ar plăcea compania ta tot timpul, eşti întotdeauna plină de 
energie, nu accepţi niciodată un „nu” drept răspuns, dar 
chestia e că... 

Ochii. Verzi, fără pic de machiaj. 

— că... 

Poate că e vorba de epuizare. Mai bine de 24 de ore fără 
somn şi ne pierdem toată capacitatea de apărare; în starea 
asta mă aflu. Încăperea aceea mică fără nici o mobilă, toată 
numai sticlă şi oţel, începe să se piardă în ceaţă. Zgomotul 
scade treptat, concentrarea dispare, eu nu mai ştiu foarte 
bine cine sunt şi unde mă aflu acum. Fac un efort, dar chiar 
nu ajung să gândesc clar. Ştiu că o rog să se poarte cum 
trebuie, să se întoarcă de unde a venit, dar ce-mi iese pe 
gură nu are nici o legătură cu ce văd. 

Privesc spre lumină, spre un loc sacru, şi o undă vine spre 
mine, umplându-mă de pace şi iubire, deşi aceste două 
lucruri nu merg aproape niciodată împreună. Mă văd pe 
mine însumi, dar în acelaşi timp acolo sunt şi elefanţi cu 
trompele ridicate în Africa, cămile în deşert, oameni stând 
de vorbă într-un bar din Buenos Aires, un câine care 
traversează strada, pensula care se mişcă în mâinile soţiei 
mele gata să termine un tablou cu un trandafir, zăpadă 
topindu-se pe un munte din Elveţia, călugări intonând 
cânturi exotice, un pelerin sosind în faţa bisericii din 
Santiago, un păstor cu oile lui, soldaţi care tocmai s-au 
trezit şi se pregătesc de război, peşti în ocean, oraşele şi 


pădurile lumii - totul atât de limpede şi atât de gigantic, 
atât de mic şi de suav. 

Sunt în Aleph, punctul unde totul este în acelaşi loc, în 
acelaşi timp. 

Sunt într-o fereastră privind lumea şi locurile ei tainice, 
poezia pierdută în timp şi cuvintele uitate în spaţiu. Ochii 
aceia îmi spun lucruri care nici măcar nu ştim că există, dar 
care sunt acolo, gata să fie descoperite şi cunoscute doar de 
suflete, nu de trupuri. Fraze care sunt perfect înţelese chiar 
dacă încă nu au fost rostite. Sentimente care exaltă şi 
înăbuşă în acelaşi timp. 

Mă aflu în faţa unor uşi care se deschid o fracțiune de 
secundă şi se închid imediat la loc, dar care permit să se 
dezvăluie ce este ascuns dincolo de ele - comorile, 
capcanele, drumurile neparcurse şi călătoriile nicicând 
imaginate. 

— De ce mă priveşti în felul ăsta? De ce îmi arată ochii tăi 
toate astea? 

Nu eu sunt cel care vorbeşte, ci fata, sau femeia, din faţa 
mea. Ochii noştri s-au preschimbat în oglinzi ale sufletului 
nostru - poate nu numai ale sufletului nostru, ci ale tuturor 
sufletelor tuturor făpturilor care în momentul acela umblă, 
iubesc, se nasc şi mor, suferind sau visând pe planeta 
aceasta. 

— Nu eu... doar că... 

Nu reuşesc să termin fraza, pentru că uşile continuă să se 
deschidă şi să-şi dezvăluie tainele. Văd minciuni şi 
adevăruri, dansuri exotice în faţa a ceea ce pare să fie 
imaginea unei zeițe, marinari luptând cu marea furioasă, un 
cuplu aşezat pe o plajă privind aceeaşi mare, care pare 
calmă şi ospitalieră. Uşile continuă să se deschidă, uşile din 
ochii lui Hilal, şi încep să mă văd pe mine însumi, ca şi cum 
ne-am cunoaşte deja de mult, mult timp... 

— Ce faci? mă întreabă ea. 

— Aleph... 


Lacrimile fetei, sau femeii, din faţa mea par a vrea să iasă 
pe una dintre uşile acelea. Cineva a spus că lacrimile sunt 
sângele sufletului, şi asta încep eu să văd acum, pentru că 
am intrat într-un tunel, merg spre trecut, unde mă aşteaptă 
tot ea, cu mâinile împreunate ca şi cum ar spune 
rugăciunea cea mai sacră pe care a oferit-o Dumnezeu 
oamenilor. Da, ea este acolo, în faţa mea, îngenuncheată şi 
zâmbind, spunând că iubirea poate salva tot, dar eu îmi 
privesc hainele, mâinile, într-una din ele ţin o pană... 

— Opreşte-te! strig. 

Hilal închide ochii. 

Mă aflu din nou în vagonul de tren în drum spre Siberia şi 
Oceanul Pacific. Mă simt şi mai obosit decât înainte, 
înțelegând perfect ce s-a întâmplat, dar incapabil să pot 
explica. 

Ea mă îmbrăţişează. Eu o îmbrăţişez şi o mângâi uşor pe 
păr. 

— Ştiam, spune ea. Ştiam că te cunosc. Ştiam de când am 
văzut pentru prima oară o fotografie a ta. E ca şi cum ar fi 
trebuit să ne reîntâlnim în vreun moment din viaţa asta. Am 
comentat cu prietenii mei, care au spus că aiurez, că mii de 
persoane trebuie să spună acelaşi lucru zilnic despre alte 
mii de persoane. Găseam că au dreptate, dar viaţa... viaţa 
te-a adus exact unde mă aflam eu. Ai venit ca să mă 
întâlneşti, nu-i aşa? 

Treptat îmi revin din experienţa pe care tocmai o trăisem. 
Da, ştiu despre ce vorbeşte, pentru că de multe secole am 
trecut prin una dintre porţile pe care le-am văzut acum în 
ochii ei. Ea se găsea acolo, împreună cu alte persoane. Cu 
toată grija, întreb ce a văzut. 

— Totul. Cred că niciodată în viaţă n-am să reuşesc să 
explic asta. Dar în clipa când am închis ochii mă aflam într- 
un loc confortabil, sigur, ca şi cum ar fi fost... casa mea. 

Nu, nu ştie despre ce vorbeşte. Încă nu ştie. Dar eu ştiu. îi 
iau din nou bagajele şi o conduc în salon. 


— Nu reuşesc să mă gândesc şi nici să fac conversaţie. 
Aşază-te aici, citeşte ceva, lasă-mă să mă odihnesc puţin şi 
mă întorc repede. Dacă vine cineva şi-ţi zice ceva, spune că 
eu ţi-am cerut să rămâi. 

Face ce o rog. Mă duc în cabina mea, mă arunc pe pat 
îmbrăcat şi cad într-un somn adânc. 

Cineva bate la uşă. 

— Ajungem în zece minute. 

Deschid ochii. S-a făcut noapte. Mai bine zis, trebuie să fie 
zorii deja. Am dormit toată ziua şi acum va fi greu să adorm. 

— O să desprindă vagonul şi o să-l lase în gară, aşa că să 
luaţi doar ce vă trebuie pentru două nopţi în oraş, continuă 
vocea de afară. 

Ridic storurile de la fereastră. Afară încep să apară lumini, 
trenul îşi încetineşte viteza, într-adevăr sosim. Mă spăl pe 
faţă, îmi pregătesc rapid rucsacul cu cele necesare ca să 
rămân două zile în Ekaterinburg. Încetul cu încetul 
experienţele din cursul dimineţii încep să-mi revină în 
amintire. 

Când ies, toţi sunt deja în picioare pe coridor - cu excepţia 
lui Hilal, care continuă să şadă în locul unde o lăsasem. Nu 
zâmbeşte, doar îmi arată o hârtie. 

— Mi-a dat voie Yao. 

Yao se uită la mine şi-mi şopteşte: 

— Aţi citit Dao? 

Da, citisem Dao De Jing, ca toţi cei din generaţia mea. 

— Atunci înseamnă că ştiţi: „Cheltuieşte-ţi energiile şi vei 
rămâne tânăr”. 

Face un gest imperceptibil din cap, indicând-o pe fata care 
încă mai stă aşezată. Comentariul mi se pare de prost gust. 

— Nu cumva insinuaţi... 

— Nu insinuez nimic. Dacă aţi înţeles greşit e pentru că 
asta probabil aveţi în cap. Ce am vrut eu să spun, din 
moment ce nu reuşiţi să înţelegeţi cuvintele lui Lao Tze, a 
fost: aruncaţi afară tot ce simţiţi şi vă veţi reînnoi. După 
câte-mi dau seama, ea este persoana care o să vă ajute. 


Oare cei doi să fi vorbit între ei? Oare, în clipa când am 
intrat în Aleph, Yao o fi trecut pe acolo şi o fi văzut ce se 
întâmplă? 

— Credeţi într-o lume spirituală? Într-un univers paralel, 
unde timpul şi spaţiul sunt veşnice şi mereu prezente? 
întreb. 

Frânele încep să scrâşnească. Yao dă din cap, dar de fapt 
înţeleg că îşi măsoară cuvintele. În cele din urmă răspunde: 

— Nu cred în Dumnezeu aşa cum vi-l imaginaţi 
dumneavoastră. Dar cred în multe lucruri pe care nici nu le 
visaţi. Dacă mâine-seară veţi fi liber, putem să ieşim 
împreună. 

Trenul opreşte. Hilal se ridică în cele din urmă şi vine spre 
noi. Yao surâde şi o îmbrăţişează. Toţi îşi pun hainele pe ei. 
Coborâm în Ekaterinburg la 1:04 dimineaţa. 

Casa Ipatiev. 

Omniprezenta Hilal a dispărut. 

Am coborât din cameră crezând că am s-o găsesc în holul 
hotelului, dar nu e acolo. Deşi mi-am petrecut ziua 
precedentă practic leşinat pe pat, totuşi am reuşit să dorm 
„pe pământ”. Sun la camera lui Yao şi ieşim să dăm o raită 
prin oraş. Exact de asta am nevoie acum - să umblu, să 
umblu, să umblu, să respir aer curat, să privesc oraşul 
necunoscut şi să-l simt al meu. 

Yao îmi relatează câteva fapte istorice - e al treilea oraş ca 
mărime din Rusia, bogății minerale, chestii pe care le găsim 
în orice ghid turistic - dar asta nu mă interesează deloc. Ne 
oprim în faţa unei clădiri care pare o uriaşă catedrală 
ortodoxă. 

— Biserica Sângelui. Construită în locul unde înainte 
exista casa unui anume Nikolai Ipatiev. Haide să intrăm 
puţin. 

Accept sugestia pentru că începe deja să-mi fie frig. 
Mergem spre ceea ce pare a fi un mic muzeu, dar toate 
tabliţele indicatoare sunt pe ruseşte. 


Yao mă urmăreşte, ca şi cum aş înţelege totul, ceea ce e 
fals. 

— Nu simţiţi nimic? 

Îi răspund că nu. Pare dezamăgit şi insistă: 

— Tocmai dumneavoastră, care credeţi în lumi paralele şi 
în eternitatea momentului prezent, nu simţiţi absolut nimic? 
Mă simt tentat să-i spun că tocmai asta m-a adus în locul 

acela: discuţia mea cu ]. Şi conflictele mele interioare cu 
privire la capacitatea de a mă conecta cu latura mea 
spirituală. Doar că acum asta nu mai e adevărat. De când 
am plecat din Londra, sunt altcineva, mă îndrept spre 
regatul şi sufletul meu, şi asta mă linişteşte şi mă face 
fericit. O fracțiune de secundă mi-amintesc de episodul din 
tren, de privirea lui Hilal, şi imediat încerc să-mi scot asta 
din cap. 

— Faptul că nu simt nimic nu înseamnă neapărat că sunt 
deconectat. Poate că în acest moment energia mea e 
îndreptată spre alt tip de descoperire. Ne aflăm într-o 
catedrală care pare construită recent. Ce s-a întâmplat aici? 

— În casa lui Nikolai Ipatiev a luat sfârşit Imperiul Rus. În 
noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Nicolae II, ultimul ţar al 
tuturor Rusiilor, a fost executat împreună cu familia, 
medicul lui şi trei angajaţi. Au început chiar cu ţarul, 
împuşcat de mai multe ori în cap şi în piept. Ultimele care 
au murit au fost Anastasia, Tatiana, Olga şi Maria, 
înjunghiate cu baionetele. Se spune că spiritele lor continuă 
să rătăcească pe aici, căutându-şi bijuteriile pe care le-au 
lăsat în urmă. Se mai spune şi că Boris Elţân, când era 
preşedinte al Rusiei, a decis să demoleze casa cea veche şi 
să construiască o biserică în locul ei, pentru ca spiritele să 
poată pleca şi Rusia să reînceapă să crească. 

— De ce m-aţi adus aici? 

Pentru prima oară de când ne-am întâlnit la Moscova, Yao 
rămâne descumpănit. 

— Fiindcă ieri m-aţi întrebat dacă cred în Dumnezeu. Am 
crezut, până ce el m-a despărţit de persoana pe care o 


iubeam cel mai mult pe lume, soţia mea. Întotdeauna am 
crezut că voi pleca înaintea ei, dar nu s-a întâmplat aşa, 
povesteşte Yao. În ziua când ne-am întâlnit, am avut 
certitudinea că o cunoşteam de când m-am născut. Ploua 
tare, ea nu a vrut să bem un ceai împreună, dar ştiam deja 
că noi doi eram ca norii care se adună pe cer şi nu se mai 
poate spune unde începe unul şi se sfârşeşte celălalt. Un an 
mai târziu eram căsătoriţi, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai 
de dorit şi mai firesc din lume. Am avut copii, l-am cinstit pe 
Dumnezeu şi familia... până ce într-o zi a venit vântul şi a 
reuşit să separe norii. 

Aştept să termine ce are de spus. 

— Nu e drept. Nu a fost drept. Poate să pară absurd, dar 
aş fi preferat să plecăm toţi împreună spre cealaltă viaţă, ca 
ţarul şi familia sa. 

Nu, nu spusese încă tot ce dorea. Aşteaptă să comentez 
ceva, dar păstrez tăcerea. Se pare că fantomele morţilor 
sunt cu adevărat lângă noi. 

— Iar când am văzut cum vă priveaţi în tren 
dumneavoastră şi fata, în acel capăt de vagon, mi-am 
amintit de soţia mea, de prima ei privire, care chiar înainte 
ca noi doi să fi rostit ceva, îmi spunea deja: „Suntem iar 
împreună”. De asta am hotărât să vă aduc aici. Ca să întreb 
dacă sunteţi în stare să vedeţi ceea ce noi nu reuşim, dacă 
ştiţi cumva unde se află ea în acest moment. 

Vasăzică a fost martorul momentului când Hilal şi cu mine 
am pătruns în Aleph. Privesc din nou locul, îi mulţumesc că 
m-a adus aici şi îl rog să ne continuăm plimbarea. 

— Să nu o faceţi să sufere pe fata asta. De câte ori o văd 
cum se uită la dumneavoastră, mi se pare că vă cunoaşteţi 
de mult. 

Îmi spun în sinea mea că asta nu ar trebui să mă 
preocupe. 

— M-aţi întrebat în tren dacă mi-ar plăcea să vă însoțesc 
undeva diseară. Invitaţia mai este valabilă? Putem vorbi 
despre asta mai târziu. Păcat că nu m-aţi văzut niciodată 


privindu-mi soţia când doarme. Aţi putea să citiţi şi în ochii 
mei şi aţi înţelege de ce suntem căsătoriţi de aproape 
treizeci de ani. 

Mersul pe jos îmi face foarte bine la trup şi la suflet. Sunt 
total concentrat asupra momentului prezent: iată semnele, 
lumile paralele, miracolele. Într-adevăr timpul nu există. 
Yao e în stare să vorbească despre moartea ţarului ca şi 
cum s-ar fi întâmplat ieri, să-şi arate rănile din dragoste ca 
şi cum ar fi apărut cu doar câteva minute mai înainte, în 
timp ce eu îmi amintesc de peronul din Moscova ca de ceva 
din trecutul cel mai îndepărtat. 

Ne oprim într-un parc şi stăm să privim trecătorii. Femei 
cu copii, bărbaţi grăbiţi, tineri discutând într-un colţ, în 
jurul unui radio care, pus la maximum, transmite muzică. 
Fete adunate exact în partea opusă, cufundate într-o 
conversaţie foarte însufleţită despre cine ştie ce subiect 
fără nici o importanţă. Persoane în vârstă cu lungile lor 
paltoane de iarnă, deşi este primăvară. Yao cumpără doi 
hotdogi şi se întoarce. 

— E greu să scrieţi? 

— Nu. E greu să înveţi atâtea limbi străine? 

— Nu. Ajunge să fii atent. 

— Eu sunt atent tot timpul şi n-am reuşit niciodată să trec 
dincolo de ce am învăţat când eram tânăr. 

— Iar eu nu am încercat niciodată să scriu, pentru că din 
tinereţe mi s-a spus că este nevoie de studiu, lecturi din 
cele mai plictisitoare şi multe contacte cu intelectuali. Urăsc 
intelectualii. 

Nu ştiu dacă asta e o lovitură indirectă. Îmi mănânc 
hotdogul şi n-am nevoie să răspund. Din nou mă gândesc la 
Hilal şi la Aleph. S-o fi speriat, iar acum, că a ajuns acasă, a 
renunţat la călătorie? Cu doar câteva luni în urmă aş fi fost 
foarte îngrijorat dacă un proces s-ar fi întrerupt la 
jumătate, găsind că învăţătura mea depinde numai de asta. 
Dar e soare şi dacă lumea pare liniştită e pentru că e 
liniştită. 


— De ce este nevoie ca să scrii? insistă Yao. 

— De iubire. Aşa cum v-aţi iubit soţia. 

— Doar de asta? 

— Vedeţi parcul din faţa noastră? Aici sunt numeroase 
istorii care, deşi au fost povestite de multe ori, merită să fie 
repetate. Scriitorul, cântăreţul, grădinarul, traducătorul, 
toţi suntem o oglindă a timpului nostru. Punem iubire şi ne 
facem treaba. În cazul meu, fireşte că lectura este foarte 
importantă, dar cel care se cramponează de cărţi 
academice şi de cursuri de stilistică nu înţelege esenţialul: 
cuvintele sunt viaţă aşternută pe hârtie. Prin urmare, caută 
oamenii. 

— De câte ori vedeam cursurile de literatură la 
universitatea unde predam, toate mi se păreau... 

— „artificiale, îmi închipui, completez, întrerupându-l. 
Nimeni nu învaţă să iubească urmărind un manual, nimeni 
nu învaţă să scrie frecventând un curs. Nu spun că trebuie 
să cauţi alţi scriitori, ci să întâlneşti oameni cu abilităţi 
diferite, fiindcă a scrie nu diferă de orice altă activitate 
îndeplinită cu bucurie şi entuziasm. 

— Aţi scrie o carte despre ultimele zile ale lui Nicolae II? 

— Nu mă entuziasmează subiectul. Istoria e interesantă, 
dar a scrie, pentru mine, înseamnă mai ales un act prin 
care să mă descopăr pe mine însumi. Dacă ar fi să vă dau 
un singur sfat, acesta ar fi: nu vă lăsaţi intimidat de opinia 
celorlalţi. Numai mediocritatea e sigură pe ea, aşa că 
asumaţi-vă riscuri şi faceţi ce doriţi. Căutaţi persoanele 
care nu se tem să greşească şi deci greşesc. Din cauza asta, 
munca lor nu este întotdeauna recunoscută. Dar astfel de 
persoane sunt cele care transformă lumea şi, după multe 
greşeli, reuşesc să nimerească ceva care va avea 
însemnătate în comunitatea lor. 

— Ca Hilal. 

— Da, ca ea. Dar vreau să vă spun ceva: ce aţi simţit 
pentru soţia dumneavoastră simt şi eu pentru a mea. Nu 
sunt un sfânt şi n-am nici cea mai mică intenţie să fiu, dar, 


folosind imaginea dumneavoastră, eram doi nori şi acum 
suntem unul singur. Eram două cuburi de gheaţă pe care 
lumina soarelui le-a topit şi acum suntem aceeaşi apă vie. 

— Şi totuşi, când am trecut şi am văzut modul cum 
dumneavoastră şi Hilal vă priveaţi... 

Eu nu dau curs conversaţiei, iar el tace. 

În parc, grupul de băieţi nu se uită niciodată la fetele care 
se află la doar câţiva metri - deşi ambele grupuri sunt cât 
se poate de interesate unul de celălalt. Cei mai în vârstă 
trec concentrați asupra amintirilor din copilărie. Mamele le 
zâmbesc copiilor ca şi cum aceştia ar fi toţi nişte viitori 
artişti, milionari şi şefi de stat. Decorul din faţa ochilor 
noştri este sinteza comportamentului uman. 

— Am trăit până acum în multe ţări, spune Yao. Evident că 
am trecut prin momente foarte plicticoase, am înfruntat 
situaţii nedrepte, am eşuat când toţi aşteptau să dau cee 
mai bun din mine. Dar amintirile astea nu au nici cea mai 
mică relevanţă în viaţa mea. Lucrurile importante care au 
rămas au fost momentele când am ascultat oameni cântând, 
spunând poveşti, profitând de viaţă. Mi-am pierdut soţia de 
douăzeci de ani; şi totuşi parcă ar fi fost ieri. Ea e încă aici, 
aşezată pe bancă lângă noi, amintindu-mi de momentele 
fericite pe care le-am trăit împreună. 

Da, ea este încă aici. Dacă aş reuşi să găsesc cuvintele 
exacte, aş reuşi să-i explic. 

Sensibilitatea mea este extremă acum, după ce am văzut 
Aleph-ul şi am înţeles ce spunea ]. Nu ştiu dacă voi reuşi să 
rezolv problema, dar cel puţin sunt conştient de ea. 

— Întotdeauna merită să spui o poveste, fie şi numai 
pentru familie. Câţi copii aveţi? 

— Doi băieţi şi două fete. Dar nu sunt prea interesaţi de 
poveştile mele, pentru că se vede treaba că le-am repetat 
de multe ori. Veţi scrie o carte despre călătoria 
dumneavoastră cu Transsiberianul? 

— Nu. 

Chiar dacă aş vrea, cum aş putea să descriu Aleph-ul? 


Aleph. 

Omniprezenta Hilal e tot de negăsit. 

După ce m-am abținut o bună parte din dineu, 
mulţumindu-le tuturor pentru organizarea şedinţei de 
autografe, pentru muzica şi dansurile ruseşti din timpul 
petrecerii care a urmat (orchestrele la Moscova şi în 
celelalte ţări au de regulă un repertoriu internaţional) 
întreb dacă cineva i-a dat adresa restaurantului. 

Ceilalţi mă privesc surprinşi: bineînţeles că nu! Din cât 
înţeleseseră, fata aceea nu mă lăsa în pace. Bine că nu 
apăruse în timpul întâlnirii mele cu cititorii. 

— Putea să vrea să mai dea un concert de vioară ca să 
acapareze scena, comentează editoarea. 

Yao mă priveşte de la celălalt capăt al mesei şi înţelege că 
de fapt spun contrariul: „Mi-ar plăcea foarte mult să fie 
aici”. Dar de ce? Ca să vizitez încă o dată Aleph-ul şi să 
sfârşesc intrând pe poarta care nu-mi aduce nici o amintire 
bună? Ştiu unde mă conduce această poartă; am fost deja 
acolo de patru ori şi niciodată nu am reuşit să găsesc 
răspunsul de care aveam nevoie. Nu asta am venit să caut 
când am hotărât să încep lunga călătorie de întoarcere în 
regatul meu. 

Terminăm masa. Cei doi invitaţi care îi reprezintă pe 
cititori, aleşi la întâmplare, fac fotografii şi întreabă dacă 
mi-ar plăcea să cunosc oraşul. Da, mi-ar plăcea. 

— Am aranjat ceva, spune Yao. 

Enervarea editorilor, înainte direcţionată asupra fetei 
hotărâte care insista să fie mereu prezentă, începe să se 
îndrepte asupra traducătorului pe care l-au angajat şi care 
acum reclamă prezenţa mea, când ar fi trebuit să fie exact 
invers. 

— Cred că trebuie să fie obosit, spune editoarea. A fost o zi 
lungă. 

— Nu e obosit. Energia lui e foarte bună, din cauza 
vibraţiilor de iubire primite după-amiaza asta. 


Editorii au dreptate. În ciuda vârstei, Yao pare că vrea să 
le arate tuturor că ocupă o poziţie privilegiată în „regatul 
meu”. Îi înţeleg tristeţea de a fi văzut că pleacă de pe lumea 
asta femeia pe care o iubea şi, la momentul potrivit, voi şti 
ce şi cum să-i spun. Dar mă tem că acum doreşte să-mi 
relateze „o poveste fantastică, din care ar ieşi o carte 
perfectă”. Am mai auzit asta de multe ori, mai ales de la 
persoane care au pierdut pe cineva. 

Hotărăsc să mulţumesc pe toată lumea. 

— Am să mă duc la hotel cu Yao. După aceea, am totuşi 
nevoie să rămân puţin singur. 

Va fi prima mea noapte de singurătate de când ne-am 
îmbarcat. 

Temperatura a scăzut mai mult decât ne închipuiam, suflă 
vântul, senzaţia de frig este şi mai acută. Mergem pe o 
stradă circulată şi văd că nu sunt singurul care vrea să se 
ducă direct acasă. Uşile magazinelor se închid, scaunele 
sunt îngrămădite pe mese, firmele luminoase încep să se 
stingă. Chiar şi aşa, după o zi şi jumătate în tren şi ştiind că 
încă mai lipseşte un număr enorm de kilometri, trebuie să 
profit de fiecare ocazie de a face un pic de exerciţiu fizic. 

Yao se opreşte în faţa unei rulote unde se vând băuturi şi 
cere două sucuri de portocale. Nu aveam nici cea mai mică 
intenţie să beau ceva, dar poate că puţină vitamină C e o 
idee bună din cauza temperaturii. 

— Păstraţi paharul. 

Nu înţeleg imediat, dar păstrez paharul. Continuăm să 
mergem pe ce trebuie să fie strada principală din 
Ekaterinburg. La un moment dat, ne oprim în faţa unui 
cinematograf. 

— Perfect. Cu gluga de la haină şi fularul, n-o să vă 
recunoască nimeni. Haideţi să cerşim. 

— Să cerşim? În primul rând, din vremea când eram hippy 
n-am mai făcut asta. În plus, ar fi o ofensă faţă de cei care 
au într-adevăr nevoie. 


— Dumneavoastră aveţi nevoie. Când am vizitat Casa 
Ipatiev, au existat momente când nu eraţi acolo; păreaţi 
departe, legat de trecut, de tot ce aţi reuşit şi încercaţi să 
menţineţi în vreun fel oarecare. Sunt preocupat de fată, şi 
dacă vreţi cu-adevărat să vă schimbaţi puţin, cerşind acum 
v-aţi transforma în altă persoană, mai inocentă, mai 
deschisă. 

Şi eu sunt preocupat de fată. Dar îi explic că înţeleg 
perfect ce vrea să spună. Între timp, unul dintre multele 
motive ale acestei călătorii este tocmai să revin în trecut, la 
ceea ce se află sub pământ, rădăcinile mele. 

Era să-i spun povestea bambusului chinezesc, dar am 
renunţat. 

— Legat de trecut sunteţi dumneavoastră. În loc să 
acceptaţi pierderea soţiei, nu vă împăcaţi cu ideea. Şi 
rezultatul este că ea rămâne aici, alături, încercând să vă 
consoleze, când acum ar trebui să meargă înainte, spre 
întâlnirea cu Lumina Divină. 

După aceea completez: 

— Nimeni nu pierde pe nimeni. Suntem toţi un singur 
suflet care are nevoie să se dezvolte pentru ca lumea să 
meargă înainte şi să ajungem să ne reîntâlnim. Tristeţea nu 
foloseşte la nimic. 

EI reflectează la răspunsul meu şi spune: 

— Dar asta nu e tot. 

— Nu e tot, confirm şi eu. Când va sosi momentul, o să 
explic mai bine. Să mergem la hotel. 

Yao îşi întinde paharul şi începe să ceară de pomană de la 
trecători. Îmi spune să fac la fel. 

— Am învăţat în Japonia, de la călugării zen budişti, 
takuhatsu, pelerinajul pentru a cerşi. Pe lângă faptul că 
ajută mânăstirile care trăiesc din donaţii şi forţează 
discipolul să fie smerit, practica asta mai are şi alt înţeles: 
purifică oraşul unde locuieşti. Pentru că donatorul, 
cerşetorul şi însăşi pomana fac parte dintr-un important 
lanţ de echilibru. Cel care cere face asta pentru că are 


nevoie, dar şi cel care dă acţionează aşa pentru că şi el are 
nevoie. Pomana serveşte drept legătură între cele două 
nevoi, iar ambianța oraşului se ameliorează, de vreme ce 
toţi au putut să realizeze acţiuni care trebuiau să se 
întâmple. Dumneavoastră sunteţi în pelerinaj, e momentul 
să ajutaţi oraşele pe care le cunoaşteţi. 

Sunt atât de surprins, că nu reacţionez. Yao îşi dă seama 
că poate a exagerat; se pregăteşte să-şi vâre din nou 
paharul în buzunar. 

— Nu! Chiar e o idee excelentă! 

În următoarele zece minute stăm acolo, fiecare pe câte un 
trotuar, sărind de pe un picior pe altul ca să nu degerăm, cu 
paharele întinse către persoanele care trec. La început 
doar ţin paharul în faţa mea, dar treptat îmi pierd inhibiţia 
şi încep să cer ajutor - un străin rătăcit. 

Niciodată nu am avut nici cea mai mică problemă să cer. 
Am cunoscut de-a lungul vieţii multe persoane care se 
preocupă de ceilalţi, care sunt extrem de generoase când 
dau şi care găsesc o profundă plăcere când cineva le cere 
un sfat sau un sprijin. Până aici, totul bine - e perfect să poţi 
face un serviciu aproapelui. Însă cunosc foarte puţine 
persoane capabile să primească ceva - chiar când le este 
oferit cu dragoste şi generozitate. S-ar părea că actul de a 
primi te pune într-o poziţie inferioară, ca şi cum a depinde 
de cineva ar fi un lucru nedemn. Îţi spui: „Dacă cineva îmi 
dă ceva, e pentru că nu sunt în stare să obţin asta prin forţe 
proprii”. Sau: „Persoana care-mi dă acum într-o zi o să ia cu 
dobândă”. Sau, cel mai rău: „Nu merit binele pe care vor să 
mi-l facă”. 

Dar cele zece minute petrecute acolo îmi amintesc cine am 
fost, mă educă, mă eliberează. La sfârşit, când traversez 
strada, am echivalentul a 11 dolari în paharul meu de suc 
de portocale. Yao a strâns cam tot atât. Contrar celor spuse 
de el, a fost o frumoasă întoarcere în trecut; am retrăit ceva 
ce nu mai experimentasem de mult timp, şi astfel am înnoit 
nu numai oraşul, ci m-am înnoit şi pe mine însumi. 


— Ce facem cu banii? întreb. 

Părerea mea despre el începe din nou să se schimbe. El 
pesemne că ştie unele lucruri, eu ştiu altele, şi putem 
continua să ne învăţăm reciproc. 

— În teorie, sunt ai noştri, pentru că ne-au fost daţi. Totuşi, 
păstraţi-i separat şi folosiţi-i pentru ce vi se va părea 
important. 

Pun monedele în buzunarul stâng şi voi face exact ce-mi 
sugerează el. Ne îndreptăm cu paşi repezi spre hotel, 
pentru că timpul petrecut în aer liber a ars deja toate 
caloriile de la cină. 

Când ajung în holul hotelului, omniprezenta Hilal ne 
aşteaptă. O însoțesc o doamnă foarte frumoasă şi un domn 
la costum şi cravată. 

— Bună, spun. Înţeleg că ai ajuns acasă. Dara fost o 
bucurie că ai călătorit porţiunea asta cu mine. Părinţii tăi? 

Bărbatul nu are nici o reacţie, dar frumoasa doamnă râde. 

— Cine n-ar vrea! Fata asta e o minune. Păcat că nu 
reuşeşte să se dedice suficient vocației ei. Ce mare artistă 
pierde lumea! 

Hilal pare să nu fi auzit comentariul. Mi se adresează 
direct: 

— Bună? Atâta poţi să-mi spui după cele care s-au petrecut 
în tren? 

Femeia se uită uimită. Îmi imaginez că s-o fi gândind: Ce s- 
a petrecut în tren? Oare nu înţeleg că aş putea să-i fiu tată 
acestei fete? Yao spune că e momentul să urce în camera 
lui. Domnul în costum şi cu cravată nu reacţionează, 
probabil pentru că nu înţelege englezeşte. 

— Nu s-a întâmplat nimic în tren. Cel puţin nimic din ce vă 
închipuiţi! Cât despre tine, fetiţo, ce te aşteptai să spun? Că 
ţi-am simţit lipsa? Am fost foarte ocupat toată ziua. 

Femeia îi traduce domnului cu cravată, toţi zâmbesc, 
inclusiv Hilal. Din cuvintele mele a înţeles că i-am dus dorul, 
de vreme ce nu întrebase nimic în această privinţă, iar eu 
menţionasem asta spontan. 


Îl rog pe Yao să mai rămână puţin pentru că nu ştiu unde 
va ajunge conversaţia asta. Luăm loc şi cerem un ceai. 
Doamna cea frumoasă se prezintă drept profesoară de 
vioară şi spune că domnul care o însoţeşte este directorul 
Conservatorului. 

— Cred că Hilal este unul din acele mari talente care se 
pierd, spune profesoara. Este extrem de nesigură. l-am mai 
spus asta de mai multe ori şi o repet acum. Nu are 
încredere în ce face, i se pare că nu e recunoscută, că 
oamenii detestă repertoriul ei. Nu e adevărat. 

Hilal nesigură? Cred că am cunoscut puţine persoane atât 
de hotărâte ca ea. 

— Şi, ca toţi cei care au multă sensibilitate, continuă 
profesoara cu ochi blânzi şi binevoitori, e puţin... cum să 
spun... instabilă. 

— Instabilă! repetă Hilal cu voce tare. Un cuvânt elegant 
pentru a spune: NEBUNĂ! 

Profesoara se întoarce spre ea cu tandreţe şi apoi spre 
mine, aşteptând să spun ceva. Eu nu spun nimic. 

— Ştiu că dumneavoastră o puteţi ajuta. Am aflat că aţi 
văzut-o cântând la Moscova. Şi am mai aflat şi că a fost 
aplaudată. Asta ne dă o idee despre talentul ei, pentru că 
lumea la Moscova e foarte exigentă în materie de muzică. 
Hilal este disciplinată, studiază mai mult decât majoritatea 
celorlalţi, a cântat deja cu orchestre importante din Rusia şi 
a călătorit în străinătate cu una din ele. Dar, deodată, s-a 
întâmplat ceva. Nu a mai reuşit să progreseze. 

Cred în duioşia acelei femei. Mă gândesc că vrea sincer s-o 
ajute pe Hilal şi pe noi toţi. Dar cuvintele „deodată s-a 
întâmplat ceva. Nu a mai reuşit să progreseze” au răsunat 
în inima mea. Din acelaşi motiv mă aflu şi eu acolo. 

Domnul cu cravată nu poate să participe la conversaţie - 
probabil că e de faţă ca să le sprijine pe femeia frumoasă cu 
ochi blânzi şi pe talentata violonistă. Yao se preface 
concentrat la ceaiul din faţa lui. 

— Dar ce pot să fac eu? 


— Dumneavoastră ştiţi ce puteţi face. Chiar dacă nu mai e 
un copil, părinţii ei sunt îngrijoraţi. Ea nu-şi poate lăsa baltă 
cariera în mijlocul repetiţiilor ca să urmărească o iluzie. 

Femeia frumoasă face o pauză. Înţelege că nu a spus 
tocmai fraza potrivită. 

— Adică poate călători la Pacific în orice alt moment, dar 
nu acum, când suntem în pline repetiţii pentru un nou 
concert. 

Sunt de acord. Indiferent de ce spun eu, Hilal va face 
exact ce-i trece prin cap. Mă gândesc că i-a adus pe cei doi 
aici ca să mă încerce, să ştie dacă într-adevăr este bine- 
venită sau dacă trebuie să se oprească acum. 

— Vă mulţumesc mult pentru vizită. Respect grija 
dumneavoastră şi implicarea, spun, ridicându-mă. Dar nu 
eu am invitat-o pe Hilal. Nu eu sunt cel care îi plăteşte 
călătoria. Nici nu o cunosc bine. 

Privirea lui Hilal spune: „Minţi”. Dar eu continui: 

— Astfel că, dacă mâine se va afla în tren în direcţia 
Novosibirsk, nu voi avea nici un amestec. Din partea mea, 
să rămână aici. Dacă dumneavoastră, doamnă, reuşiţi s-o 
convingeţi, vă vom fi recunoscători, nu numai eu, ci şi multe 
alte persoane din tren. 

Yao şi Hilal izbucnesc în râs. 

Frumoasa femeie îmi mulţumeşte, spune că îmi înţelege 
perfect situaţia şi că va sta de vorbă cu ea, îi va explica ceva 
mai multe despre realităţile vieţii. Ne luăm cu toţii rămas- 
bun, domnul în costum şi cu cravată îmi strânge mâna, îmi 
zâmbeşte şi, nu ştiu de ce, îmi spun că tare ar vrea s-o vadă 
pe Hilal continuându-şi călătoria. Trebuie să fie o problemă 
pentru toată orchestra. 

Yao îmi mulţumeşte pentru această seară deosebită şi urcă 
în cameră. Hilal nu se clinteşte. 

— Mă duc să mă culc. Ai auzit discuţia. Şi, sincer vorbind, 
nu înţeleg de ce te-ai dus la Conservator: ca să ceri voie să 
continui? Ca să spui că mergi cu noi în călătorie şi astfel să 
trezeşti invidia colegilor? 


— M-am dus acolo ca să ştiu că exist. După ce s-a 
întâmplat în tren, nu mai sunt sigură de nimic. Ce a fost 
acolo? 

Înţeleg ce vrea să spună. Mi-amintesc prima mea 
experienţă cu Aleph, cu totul întâmplătoare, la lagărul de 
concentrare de la Dachau, în Germania, în 1982. Am rămas 
descumpănit câteva zile, şi, dacă n-ar fi fost soţia mea, aş fi 
crezut că am avut un atac cerebral. 

— Ce s-a întâmplat? insist. 

— Inima mi s-a oprit în loc, am crezut că nu mai sunt pe 
lumea asta, am simţit o panică absolută şi am văzut moartea 
de aproape. Totul în jurul meu părea ciudat, şi, dacă nu m-ai 
fi apucat de braţ, cred că nu aş fi putut să mă mişc. Aveam 
senzaţia că lucruri extrem de importante îmi apar în faţa 
ochilor, dar nu am reuşit să înţeleg niciunul din ele. 

Îmi venea s-o sfătuiesc: obişnuieşte-te. 

— Aleph, spun. 

— Într-un moment din acel timp interminabil cât am fost 
într-o transă pe care n-am mai cunoscut-o niciodată, te-am 
auzit pronunţând cuvântul ăsta. 

Simpla amintire a ce s-a întâmplat o face să fie din nou 
cuprinsă de teamă. Acum trebuie să profit de moment: 

— Încă mai crezi că trebuie să continui călătoria? 

— Mai mult ca oricând. Teroarea m-a fascinat întotdeauna. 
Ţi-aminteşti de întâmplarea pe care am povestit-o la 
ambasadă... 

O rog să se ducă la bar şi să ceară cafea - doar ea poate să 
reuşească, pentru că suntem singurii clienţi, iar barmanul 
sigur vrea să stingă cât mai repede luminile. Ea face ce am 
rugat-o, discută cu omul şi se întoarce cu două ceşti de 
cafea turcească, cu mult zaț. Sunt brazilian, o cafea tare 
seara nu mă sperie: dorm bine sau prost în funcţie de alte 
lucruri. 

— Nu se poate explica Aleph-ul, după cum ai văzut şi 
singură. Dar în Tradiţia magică el se prezintă în două 
moduri. Primul din ele e un punct în Univers care conţine 


toate celelalte puncte, prezente şi viitoare, mici sau mari. În 
general îl descoperim din întâmplare, cum a fost în tren. Ca 
să se producă asta, persoana - sau persoanele - trebuie să 
fie în locul fizic unde se află el. Numim asta micul Aleph. 

— Adică: toată lumea care va intra în acel vagon şi se va 
duce în locul acela va simţi ce am simţit noi? 

— Dacă ai să mă laşi să vorbesc până la capăt, poate că ai 
să înţelegi. Da, persoana va simţi, dar nu în felul cum am 
simţit noi. Trebuie să te fi dus vreodată la o petrecere şi să 
descoperi că într-un anume loc din sală te simţi mai bine şi 
mai sigură decât în altul. Asta e o palidă comparaţie cu 
Aleph, dar energia divină curge diferit pentru fiecare. Dacă 
găseşti un loc anume unde să stai în timpul petrecerii, 
energia asta te ajută să fii mai sigură şi mai prezentă. În caz 
că cineva va trece prin acel punct din vagon, va avea o 
senzaţie stranie, ca şi cum ar cunoaşte tot. Dar nu se va 
opri ca să-i dea atenţie, iar efectul se va dizolva în clipa 
următoare. 

— Câte asemenea puncte există pe lume? 

— Nu ştiu exact. Dar sunt milioane. 

— Care-i al doilea lucru? 

— Mai întâi trebuie să completez ceva: exemplul cu 
petrecerea este doar o comparaţie. Micul Aleph apare 
întotdeauna întâmplător. Mergi pe stradă, sau te aşezi într- 
un anumit loc, şi deodată întregul Univers se află acolo. 
Primul lucru care apare e o imensă voinţă de a plânge, nu 
de tristeţe, nici de bucurie, ci de emoție. Ştii că înţelegi 
totul, chiar dacă nu ştii să-ţi explici nici ţie însuţi. 

Barmanul vine lângă noi, spune ceva pe ruseşte şi-mi dă 
nota s-o iscălesc. Hilal îmi spune că trebuie să plecăm. 
Mergem spre uşă. 

Salvat de fluierul arbitrului! 

— Continuă: care e al doilea lucru? 

După cum se vede, partida încă nu s-a terminat. 

— Al doilea lucru e marele Aleph. 


Mai bine să explic totul dintr-odată, când ea se mai poate 
încă întoarce la Conservator şi să uite tot ce s-a întâmplat. 

— Marele Aleph se produce când două sau mai multe 
persoane între care există o anumită afinitate foarte 
puternică se întâlnesc întâmplător în micul Aleph. Aceste 
două energii diferite se completează şi provoacă o reacţie 
în lanţ. Aceste două energii... 

Nu ştiu dacă trebuie să merg mai departe, dar Hilal 
completează fraza: 

— „sunt polul pozitiv şi negativ al oricărei baterii, ceea ce 
face să se aprindă lampa. Ele se transformă în aceeaşi 
lumină. Planetele care se atrag şi sfârşesc prin a se ciocni. 
Îndrăgostiţii care se întâlnesc după mult, mult timp. Al 
doilea este cel provocat tot din întâmplare, când două 
persoane pe care le-a ales Destinul pentru o misiune 
specifică se întâlnesc într-un loc anume. 

Chiar aşa. Dar vreau să am certitudinea că a înţeles. 

— Ce vrei să spui prin „un loc anume”? întreb. 

— Vreau să spun că două persoane pot să trăiască toată 
viaţa una lângă cealaltă, pot să lucreze împreună, ori pot să 
se întâlnească doar o dată şi să se despartă pentru 
totdeauna fiindcă au trecut prin punctul fizic care face să 
ţâşnească în mod necontrolat ceea ce le-a unit pe lumea 
asta. Adică se îndepărtează fără să înţeleagă exact ce 
anume le-a apropiat. Dar, dacă Dumnezeu vrea, cei care au 
cunoscut dragostea odată se vor reîntâlni. 

— Nu neapărat. Dar persoanele care au avut afinități, 
precum eu şi maestrul meu, de pildă... 

— „.„„înainte, în vieţi trecute, mă întrerupe ea. Care, la 
petrecerea aceea pe care ai folosit-o drept exemplu, se 
întâlnesc în micul Aleph şi se îndrăgostesc imediat. 
Faimoasa dragoste la prima vedere. 

Mai bine să continui exemplul pe care îl foloseşte ea. 

— Care la rândul ei nu este „la prima vedere”, ci e legată 
de o serie de lucruri care s-au petrecut în trecut. Asta nu 
înseamnă că ORICE întâlnire este legată de dragostea 


romantică. Majoritatea se petrec pentru că există lucruri 
care nu au fost încă rezolvate, şi avem nevoie de o nouă 
reîncarnare ca să aşezăm la locul respectiv ceea ce a fost 
întrerupt. Tu vezi lucruri care nu corespund cu realitatea. 

— Eu te iubesc. 

— Nu, nu asta spun, mă enervez eu. Eu am întâlnit deja 
femeia pe care trebuia să o întâlnesc în reîncarnarea asta. 
A fost nevoie de trei căsnicii, dar acum nu am de gând să o 
las pentru nimeni de pe lumea asta. Ne cunoaştem de multe 
secole şi vom continua să fim împreună în secolele viitoare. 

Dar ea nu vrea să audă restul. Aşa cum a făcut la Moscova, 
îmi dă un sărut rapid pe gură şi pleacă în noaptea îngheţată 
din Ekaterinburg. 

Visătorii nu pot fi domesticiţi. 

Viaţa e trenul, nu este gara. Şi, după aproape două zile de 
călătorie, oboseală, dezorientare, tensiunea care creşte 
când un grup de persoane este circumscris în acelaşi loc şi 
în aceeaşi nostalgie după zilele pe care le-am petrecut în 
Ekaterinburg. 

În ziua îmbarcării, am găsit la recepţia hotelului un mesaj 
de la Yao întrebând dacă nu mi-ar plăcea să mă antrenez 
puţin la aikido, dar nu am răspuns: aveam nevoie să stau 
singur câteva ore. 

Mi-am petrecut dimineaţa făcând maximum de exerciţiu 
fizic posibil - ceea ce pentru mine înseamnă să umblu şi să 
alerg. Astfel, când mă voi întoarce la vagon, cu siguranţă voi 
fi destul de obosit ca să dorm. Am reuşit să vorbesc la 
telefon cu soţia mea - mobilul funcţiona în tren. l-am 
explicat că Transsiberianul nu a fost poate cea mai bună 
idee din lume, că nu sunt convins că voi merge până la 
capăt, dar că oricum merită, ca experienţă. 

Ea mi-a răspuns că sprijină orice hotărâre voi lua, să nu-mi 
fac griji, este foarte ocupată cu tablourile ei. Dar avusese 
un vis pe care nu reuşea să-l înţeleagă: eu eram pe o plajă, 
cineva a sosit de pe mare şi mi-a spus că în sfârşit îmi 
împlineam misiunea. Pe urmă a dispărut. 


Am întrebat dacă era femeie sau bărbat. Mi-a explicat că 
avea faţa ascunsă sub o glugă, deci nu poate să-mi 
răspundă. Mi-a dat binecuvântarea şi a repetat să nu-mi fac 
griji, Rio de Janeiro e un cuptor, deşi a venit deja toamna. 
Dar eu să-mi urmez intuiţia, fără să-mi pese de ce spun 
ceilalţi. 

— În acelaşi vis, o femeie sau o tânără, nu ştiu exact, se 
afla pe plajă cu tine. 

— Există o tânără aici. Nu-i cunosc exact vârsta, dar 
trebuie să aibă până-n treizeci de ani. 

— Să ai încredere în ea. 

După-amiază i-am întâlnit pe editori, am dat câteva 
interviuri, am cinat într-un restaurant excelent şi ne-am dus 
la gară pe la unsprezece seara. Am străbătut Uralii - lanţul 
muntos care desparte Europa de Asia - într-o beznă 
deplină. Nimeni nu a văzut absolut nimic. 

Şi, de-atunci înainte, s-a instalat rutina. Când au mijit 
zorile, parcă mişcaţi de un semn invizibil, toţi se aflau din 
nou în jurul mesei pentru micul dejun. Din nou, nimeni nu 
reuşise să închidă ochii. Nici chiar Yao, care părea să fie 
deprins cu acest gen de călătorie; avea un aer tot mai 
obosit şi mai trist. 

Ca întotdeauna, Hilal aştepta acolo. Şi, ca întotdeauna, era 
mai odihnită ca noi. Începeam conversaţia cu plângeri 
privind balansul vagonului, mâncam, eu mă întorceam la 
cabină ca să încerc să mai dorm, mă trezeam după câteva 
ore, mă duceam în salon, dădeam peste aceleaşi persoane, 
comentam despre miile de kilometri care ne mai aşteptau, 
ne uitam pe fereastră, fumam, ascultam muzica fără graţie 
care venea prin sistemul de difuzoare al trenului. 

Hilal acum aproape că nu spunea nimic. Se instala mereu 
în acelaşi colţ, deschidea o carte şi începea să citească, tot 
mai absentă. Nimeni nu părea să fie deranjat de asta, cu 
excepţia mea - care găseam că atitudinea ei dovedeşte o 
absolută lipsă de respect faţă de ceilalţi. Totuşi, meditând 


asupra alternativei - comentariile ei mereu nepotrivite - am 
hotărât să nu spun nimic. 

Îmi terminam micul dejun, mă înapoiam din nou în cabină, 
scriam puţin, încercam iar să dorm, moţăiam câteva ore - 
iar noţiunea timpului se pierdea rapid, toţi spuneau asta. 
Nimeni nu se mai preocupa dacă era zi sau noapte; ne 
ghidam după mese, cum îmi închipui că fac şi prizonierii. 

La un moment dat toţi reveneam în salon, se servea cina, 
mai multă vodcă decât apă minerală, mai multă tăcere 
decât conversaţie. Editorul mi-a povestit că, atunci când eu 
nu sunt prin preajmă, Hilal cântă la o vioară imaginară, ca 
şi cum ar exersa. Ştiu că jucătorii de şah fac la fel: 
imaginează partide întregi în cap, cu toate că le lipseşte 
tabla. 

— Da, cântă o muzică tăcută, pentru fiinţe invizibile. Poate 
că au nevoie. 

Încă un mic dejun. Şi totuşi astăzi lucrurile sunt diferite - 
cum se întâmplă cu toate în viaţă, începem să ne obişnuim. 
Editorul se plânge că mobilul nu-i funcţionează cum trebuie 
(al meu nu funcţionează niciodată). Soţia lui e îmbrăcată ca 
o odaliscă - ceea mi se pare amuzant şi absurd totodată. 
Deşi nu vorbeşte englezeşte, reuşim să ne înţelegem foarte 
bine prin gesturi şi priviri. Hilal s-a decis să participe la 
conversaţie, povestind câte ceva despre cât de greu le e 
muzicienilor să trăiască din munca lor. Cu tot prestigiul, un 
muzician profesionist poate ajunge să câştige mai puţin 
decât un şofer de taxi. 

— Câţi ani ai? întreabă editoarea. 

— Douăzeci şi unu. 

— Nu pari. 

„Nu pari” înseamnă în general „pari mai în vârstă”. Ceea 
ce e adevărat. Niciodată nu-mi închipuisem că e atât de 
tânără. 

— Directorul Conservatorului m-a căutat la hotel, în 
Ekaterinburg, continuă editoarea. A spus că eşti violonista 


cea mai talentată pe care a cunoscut-o vreodată, dar că 
brusc te-ai dezinteresat total de muzică. 

— Din cauza Aleph-ului, răspunde ea, fără să se uite direct 
la mine. 

— Aleph-ul? 

Toţi o privesc, surprinşi. Mă prefac că n-am auzit. 

— Da. Aleph-ul. Nu reuşeam să-l găsesc, energia nu 
curgea cum mă aşteptam. Ceva era blocat în trecutul meu. 

Discuţia pare total suprarealistă. Eu tac mai departe, dar 
editorul meu încearcă să dreagă situaţia: 

— Am publicat o carte de matematică al cărei titlu 
conţinea cuvântul ăsta. În limbaj tehnic înseamnă „numărul 
care conţine toate numerele”. Cartea era despre Cabala şi 
matematică. Matematicienii folosesc Aleph-ul ca o referire 
la numărul cardinal care defineşte infinitul... 

Nimeni nu pare să urmărească explicaţia. El se opreşte la 
mijlocul propoziției. 

— Există şi în Apocalipsă, spun, ca şi cum ar fi fost prima 
dată când auzeam de acest subiect. Când Mielul se 
defineşte a fi începutul şi sfârşitul, cel care se află dincolo 
de timp. Este prima literă a alfabetelor ebraic, arab şi 
aramaic. 

În acest moment editoarea regretă că a plasat-o pe Hilal în 
centrul atenţiei. Mai trebuie nişte înţepături. 

— Oricum, faptul că o fată de douăzeci şi unu de ani, care 
abia a ieşit din şcoala de muzică şi are o carieră strălucită 
în faţa ei, să fi venit de la Moscova la Ekaterinburg ar trebui 
să fie suficient. 

— Cu atât mai mult când e spalla. 

Hilal a văzut confuzia pe care cuvântul acesta a produs-o 
şi se amuză să o provoace pe editoare cu încă un termen 
misterios. 

Tensiunea creşte. Yao se decide să intervină: 

— Eşti deja spalla? Felicitări! 

Şi întorcându-se către grup: 


— Cum ştiţi cu toţii, spalla e vioara întâi a orchestrei. 
Ultimul concertist care intră pe scenă înainte de dirijor, 
mereu aşezat în rândul întâi la stânga. E responsabil cu 
acordarea tuturor instrumentelor. Am o istorie interesantă 
de povestit pe acest subiect şi s-a întâmplat tocmai când 
eram la Novosibirsk, următoarea noastră oprire. Vreţi să 
auziţi? 

Toţi sunt de acord, ca şi cum ar fi ştiut exact ce însemna 
acel cuvânt. Istorisirea lui Yao nu e chiar atât de 
interesantă, dar înfruntarea dintre Hilal şi editoare a fost 
amânată. La sfârşitul unui discurs cât se poate de plictisitor 
despre atracțiile turistice ale Novosibirskului, spiritele sunt 
calmate, pasagerii se gândesc iar să se întoarcă în cabine şi 
să încerce să se odihnească puţin, iar eu mă căiesc din nou 
de ideea de a străbate un întreg continent cu trenul. 

— Am uitat să lipesc reflecţia de astăzi. 

Yao scrie pe o hârtie galbenă: „Visătorii nu pot să fie 
domesticiţi”, şi lipeşte zicala pe oglindă, lângă cea de 
dinainte. 

— Un jurnalist de la televiziune ne aşteaptă într-una dintre 
gările următoare şi întreabă dacă vă poate lua un interviu, 
comentează editorul. 

Bineînţeles că da. Accept orice, dacă face să treacă timpul. 

— Scrieţi despre insomnie, sugerează editorul. Cine ştie, 
poate vă ajută să dormiţi. 

— Şi eu vreau să vă iau un interviu, ne întrerupe Hilal, şi 
văd că acum a ieşit brusc din letargia în care se găsea în 
ajun. 

— Stabileşte o oră cu editorul. 

Mă ridic, mă duc în cabină, închid ochii şi petrec 
următoarele două ore foindu-mă, ca de obicei; în momentul 
acesta mecanismul meu biologic este dat peste cap. Şi, ca 
orice persoană insomniacă, cred că pot folosi timpul ca să 
reflectez asupra unor chestiuni interesante, lucru total 
imposibil. 


Încep să aud o melodie. Iniţial, cred că am reînceput să 
percep lumea spirituală fără să fi fost nevoie să fac vreun 
efort. Dar treptat îmi dau seama că, pe lângă muzică, mai 
aud şi zgomotul roţilor trenului pe şine şi al obiectelor care 
dansează pe masa mea. 

Muzica e reală. Şi vine din baie. Mă scol şi mă duc acolo. 

Hilal stă cu un picior în cadă şi cu celălalt afară şi, 
echilibrându-se cum poate, cântă la vioară. Zâmbeşte când 
mă vede, pentru că sunt doar în chiloţi. Dar situaţia mi se 
pare atât de firească, atât de familiară, că nu fac nici cel 
mai mic efort să mă întorc şi să-mi pun pantalonii. 

— Cum ai intrat? 

Ea nu se întrerupe din cântat; arată cu capul spre uşa 
cabinei alăturate, care dă în aceeaşi baie ca a mea. Dau din 
cap şi mă aşez pe marginea căzii. 

— De dimineaţă m-am trezit ştiind că trebuie să te ajut să 
intri din nou în contact cu energia Universului. Dumnezeu a 
trecut prin sufletul meu şi mi-a spus că, dacă se va întâmpla 
asta cu tine, se va întâmpla şi cu mine. Şi mi-a cerut să vin 
aici să-ţi legăn somnul. 

Nu îi pomenisem niciodată că la un moment dat avusesem 
senzaţia că pierd acest contact. lar gestul ei mă 
emoţionează. Amândoi încercând să ne menţinem echilibrul 
într-un vagon care se balansează dintr-o parte într-alta, 
arcuşul atingând coarda, coarda emițând sunetul, sunetul 
răspândindu-se prin spaţiu, spaţiul transformându-se în 
timp muzical şi pacea fiind transmisă de un simplu 
instrument. Lumina divină care vine din tot ce este dinamic, 
activ. 

Sufletul lui Hilal este în fiecare notă, în fiecare acord. 
Aleph-ul mi-a dezvăluit puţin din femeia care se află în faţa 
mea. Nu-mi amintesc de fiecare detaliu al poveştii noastre 
comune, dar ne-am mai întâlnit cândva. Sper ca ea să nu 
descopere niciodată în ce împrejurări. În chiar acest 
moment mă învăluie în energia Iubirii, cum probabila mai 
făcut-o în trecut; vrea să continue, pentru că este singurul 


lucru care ne va salva întotdeauna, independent de 
greşelile comise. Iubirea e mereu mai puternică. 

Încep să o îmbrac cu hainele pe care le purta când am 
întâlnit-o ultima oară când ne-am văzut singuri, înainte ca 
alţi oameni să ajungă în oraş şi să schimbe toată povestea: 
pieptar brodat, bluză albă cu dantelă, fustă lungă până la 
glezne, de catifea neagră cu fir de aur. O aud vorbind 
despre conversațiile ei cu păsările şi tot ceea ce 
zburătoarele le spun oamenilor - chiar dacă oamenii nu 
ascultă de fapt. În acest moment eu sunt prietenul ei, 
duhovnicul ei, sunt... 

Mă opresc. Nu vreau să deschid uşa asta, dacă nu este 
absolut necesar. Am mai trecut prin ea de patru ori şi n-am 
ajuns nicăieri. Da, mi-amintesc de toate cele opt femei care 
erau acolo, ştiu că într-o zi voi primi răspunsul care lipseşte, 
dar asta nu m-a împiedicat niciodată să merg înainte în 
viaţa mea actuală. Prima oară am fost foarte speriat, dar 
imediat după aceea am înţeles că iertarea nu funcţionează 
decât pentru cine o acceptă. 

Am acceptat iertarea. 

Există un moment în Biblie, la Cina cea de Taină, când Isus 
spune: „Unul dintre voi se va lepăda de mine şi celălalt mă 
va vinde”. Pune ambele crime pe acelaşi plan, sunt deosebit 
de grave. Iuda îl vinde - şi, ros de vină, sfârşeşte prin a se 
spânzura. Petru se leapădă de el - şi nu doar o dată, ci de 
trei ori. A avut destul timp ca să reflecteze şi a stăruit în 
greşeală. Dar, în loc să se pedepsească pe sine pentru asta, 
îşi foloseşte slăbiciunea drept forţă; se transformă în primul 
mare predicator al mesajului celui pe care l-a părăsit când 
avea mai multă nevoie de el. 

Cu alte cuvinte, mesajul iubirii era mai mare decât 
greşeala, Iuda nu a înţeles, iar Petru s-a folosit de el drept 
unealtă a muncii sale. 

Nu vreau să deschid uşa asta, pentru că e ca un dig ce ţine 
piept oceanului. Ajunge să faci o gaură mică şi curând, sub 
presiunea apei, totul se va prăbuşi, iar apa va inunda ce nu 


trebuia să fie inundat. Sunt într-un tren şi există doar o 
femeie numită Hilal, născută în Turcia, spalla unei 
orchestre, cântând la vioară într-o cameră de baie. Începe 
să mă cuprindă somnul - leacul îşi face efectul. Bărbia îmi 
cade în piept, ochii mi se închid. Hilal îşi întrerupe muzica şi 
mă roagă să mă culc. Îi dau ascultare. 

Ea se aşază pe scaun şi continuă să cânte. Şi deodată nu 
mai sunt în tren, nici în grădina aceea unde am văzut-o cu 
bluza albă - navighez printr-un tunel profund, care mă va 
duce spre nimic, spre somnul greu şi fără vise. Ultimul 
lucru de care-mi amintesc înainte de a adormi este zicala pe 
care Yao a lipit-o de dimineaţă pe oglindă. 

Yao mă cheamă. 

— A venit jurnalistul. 

Încă e zi, trenul s-a oprit într-o gară. Mă ridic cu capul 
învârtindu-mi-se, întredeschid uşa şi-l văd pe editorul meu 
afară. 

— Cât timp am dormit? 

— Cred că toată ziua. E ora cinci după-masă. 

Explic că am nevoie de timp - să fac baie, de fapt să mă 
trezesc, ca să nu spun lucruri de care am să mă căiesc pe 
urmă. 

— Nu vă faceţi griji. Trenul va rămâne aici o oră. 

Încă e bine că ne-am oprit: să faci baie cu balansul 
vagonului e o treabă periculoasă şi dificilă, pot să alunec, să 
mă lovesc şi să termin călătoria în modul cel mai idiot 
posibil - în ghips. De câte ori intru în baie mi se pare că 
experimentez senzațiile pe care le avem pe o placă de surf. 
Dar azi a fost uşor. 

După cincisprezece minute ies, beau o cafea cu toţi ceilalţi, 
îi sunt prezentat jurnalistului şi întreb cât timp îi trebuie 
pentru interviu. 

— Mi-am rezervat o oră. Ideea este să vă însoțesc până la 
gara următoare şi... 

— Zece minute. Pe urmă puteţi cobori chiar aici, nu vreau 
să vă complic viaţa. 


— Dar nu sunteţi... 

— Nu vreau să vă complic viaţa, răspund. 

Adevărul e că nu trebuia să accept nici un fel de interviu, 
dar m-am angajat într-un moment când nu gândeam foarte 
clar. Obiectivul meu în călătoria asta e altul. 

Jurnalistul se uită la editor, care se întoarce spre fereastră. 
Yao întreabă dacă masa e un loc bun pentru filmat. 

— Aş prefera în spaţiul care dă spre uşile trenului. 

Hilal se uită la mine; acolo e Aleph-ul. 

Oare nu s-a săturat să stea tot timpul la masa aceea? Mă 
întreb dacă, după ce a cântat şi m-a trimis într-un loc în 
afara timpului şi a spaţiului, a rămas să mă privească 
dormind. Vom avea timp, destul timp ca să vorbim după 
aceea. 

— Perfect, răspund. Puteţi monta camera de filmat. Dar 
numai din curiozitate: de ce într-un spaţiu atât de mic, atât 
de zgomotos, când ar putea să fie aici? 

Jurnalistul şi cameramanul însă se îndreaptă deja într- 
acolo, şi noi îi urmăm. 

— De ce în spaţiul ăsta atât de mic? insist, în timp ce 
începe montarea echipamentului. 

— Ca să dăm telespectatorului simţul realităţii. Aici se 
petrec toate poveştile călătoriei. Persoanele ies din cabine 
şi, din cauza coridorului îngust, vin aici ca să stea de vorbă. 
Fumătorii se adună tot aici. Sau cineva care a stabilit o 
întâlnire şi nu vrea ca ceilalţi să ştie. Toate vagoanele au 
spaţiile astea la capete. 

Spaţiul în momentul acela e ocupat de mine, tehnician, 
editor, traducător, Hilal şi un bucătar care a venit să asiste 
la discuţie. 

— Ar fi bine să avem puţină intimitate. 

Deşi un interviu pentru televiziune este lucrul cel mai 
puţin intim din lume, editorul şi bucătarul se îndepărtează. 
Hilal şi traducătorul nu se mişcă. 

— Puteţi să veniţi puţin mai la stânga? 


Nu, nu pot. Acolo e Aleph-ul, creat de numeroasele 
persoane care au fost în locul acela. Deşi Hilal se află la o 
distanţă sigură şi ştiu că scufundarea în punctul unic ar fi 
provocată doar dacă ne-am afla acolo împreună, consider 
că e mai bine să nu risc. 

Camera e pusă în funcţiune. 

— Înainte să începem, aţi spus că interviurile şi 
promovarea nu erau obiectivele dumneavoastră în călătoria 
aceasta. Puteţi să ne explicaţi de ce v-aţi hotărât să 
călătoriţi cu Transsiberianul? 

— Pentru că aveam chef. Un vis de adolescent. Nimic 
foarte complicat. 

— După câte înţeleg, un asemenea tren nu e locul cel mai 
confortabil din lume. 

Trec pe pilot automat şi încep să răspund fără să mă 
gândesc prea mult. Întrebările continuă - despre 
experienţă, aşteptări, întâlnirile cu cititorii. Răspund cu 
răbdare, cu respect, deşi îmi doresc să termin cât mai 
repede. În minte calculez că au trecut deja zece minute, dar 
el continuă să întrebe. Discret, în aşa fel încât să nu prindă 
camera, fac cu mâna un semn care spune că ajungem la 
sfârşit. El se fâstâceşte puţin, dar nu-şi pierde cumpătul. 

— Călătoriţi singur? 

Lumina „Atenţie!” clipeşte în faţa mea. După cum se vede, 
zvonul a şi început să circule. Şi-mi dau seama că ăsta e 
unicul motiv al interviului neaşteptat. 

— Nici gând. N-aţi văzut câtă lume era în jurul mesei? 

— Dar, după câte am văzut, spalla de la Conservatorul din 
Ekaterinburg... 

Bun jurnalist, a lăsat întrebarea cea mai complicată pentru 
final. Dar nu este primul interviu din viaţa mea, aşa că îl 
întrerup: 

— „.„.da, e în acelaşi tren. Nu-l las să continue: Când am 
aflat asta, am rugat să fie invitată să viziteze vagonul nostru 
de câte ori va avea chef. Ador muzica. 

Arăt spre Hilal. 


— E o tânără foarte talentată, care ne face din când în 
când plăcerea s-o auzim cântând la vioară. Nu vreţi să-i 
luaţi un interviu? Sunt sigur că vă va răspunde cu cea mai 
mare plăcere la întrebări. 

— Dacă va fi timp. 

Nu, el nu se află aici ca să vorbească despre muzică, dar 
decide să nu insiste şi schimbă vorba. 

— Ce înseamnă Dumnezeu pentru dumneavoastră? 

— CINE ÎL CUNOAȘTE PE DUMNEZEU NU-L DESCRIE. 
CINE ÎL DESCRIE PE DUMNEZEU NU-L CUNOAȘTE. 

Hopa! 

Fraza mă surprinde. Deşi am fost întrebat asta de 
nenumărate ori, răspunsul pilotului automat este 
întotdeauna: „Când Dumnezeu i s-a definit lui Moise, a 
spus: „Eu sunt Cel ce sunt”. Astfel că el nu este nici 
subiectul, nici predicatul, ci verbul, acţiunea”. 

Yao se apropie. 

— Perfect, încheiem interviul. Mulţumesc foarte mult 
pentru timpul acordat. 

Ca lacrimile în ploaie. 

Intru în cabină şi încep să-mi notez febril tot ce am vorbit 
cu ceilalţi. Curând vom ajunge la Novosibirsk. Nu trebuie să 
uit nimic, nici un amănunt. Puţin contează cine a întrebat 
ce. Dacă voi reuşi să-mi înregistrez răspunsurile, voi avea 
un excelent material de reflecţie. 

Când se termină interviul, ştiind că jurnalistul va mai 
rămâne aici un timp, o rog pe Hilal să se ducă în vagonul ei 
şi să aducă vioara. Astfel, cameramanul o va putea filma, iar 
munca ei va fi prezentată publicului. Dar jurnalistul spune 
că trebuie să coboare în momentul acela ca să-şi trimită 
materialul la redacţie. 

Între timp Hilal se întoarce cu instrumentul, care se afla în 
cabina goală de lângă a mea. 

Editoarea reacţionează. 

— Dacă vei vrea să rămâi cu noi, va trebui să împarţi cu 
noi cheltuiala închirierii vagonului. Dumneata ocupi puţinul 


spaţiu pe care îl avem pentru noi. 

Privirea mea trebuie să fi spus ceva; ea nu mai insistă 
asupra chestiunii. 

— Dacă tot eşti pregătită pentru concert, de ce nu cânţi 
ceva? spune Yao. 

Cer să se închidă difuzoarele din vagon. Şi sugerez să 
cânte ceva scurt, foarte scurt. Ea mă ascultă. 

Atmosfera se purifică. Toţi trebuie să fi observat asta, 
pentru că oboseala constantă a dispărut. Sunt cuprins de o 
pace profundă, mai mare decât cea pe care o resimţisem în 
cabină acum câteva ore. 

Cum de m-am plâns cu nişte luni înainte că nu sunt 
conectat cu energia divină? Ce prostie! Întotdeauna 
suntem, doar că rutina nu ne permite să recunoaştem asta. 

— Trebuie să vorbesc. Dar nu ştiu exact ce, aşa că 
întrebaţi ce doriţi, spun. 

Pentru că nu eu voi fi cel care va vorbi. Dar ar fi inutil să 
explic. 

— M-aţi mai întâlnit pe undeva în trecut? întreabă Hilal. 

Aici? De faţă cu toţi? Aici i-ar plăcea ei să răspund? 

— N-are importanţă. Ceea ce trebuie să gândeşti este 
unde se află fiecare dintre noi acum. Momentul prezent. 
Avem obiceiul să măsurăm timpul aşa cum măsurăm 
distanţa dintre Moscova şi Vladivostok. Dar nu e corect. 
Timpul nu se mişcă şi nici nu stă pe loc. Timpul se schimbă. 
Ocupăm un loc în această mutație constantă, Aleph-ul 
nostru. Ideea e că timpul trece şi e important să ştim în 
acest moment la ce oră o să plece trenul, dar altfel nu 
foloseşte la mare lucru. Nici măcar pentru gătit. De fiecare 
dată când primim o reţetă, ea e diferită. Am fost clar? 

Hilal a spart gheaţa şi toţi încep să întrebe. 

— Noi suntem roadele a ceea ce învăţăm? 

— Învăţăm în trecut, dar nu suntem roadele acestui lucru. 
Suferim în trecut, iubim în trecut, plângem şi zâmbim în 
trecut. Dar asta nu ne foloseşte pentru prezent. Prezentul 
are provocările lui, răul şi binele său. Nu putem învinovăţi 


trecutul şi nici să-i mulţumim pentru ce se întâmplă acum. 
O nouă experienţă de iubire nu are absolut nimic în comun 
cu experienţele trecute: e întotdeauna nouă. 

Vorbesc cu ei, dar şi cu mine însumi. 

— Poate cineva să facă în aşa fel ca iubirea să 
încremenească în timp? întreb eu. Putem încerca, dar ne 
vom transforma viaţa într-un infern. Nu sunt căsătorit de 
peste două decenii cu aceeaşi persoană. E fals. Nici ea şi 
nici eu nu suntem aceiaşi, de asta relaţia noastră continuă 
să fie mai vie ca oricând. Nu mă aştept ca ea să se poarte ca 
atunci când ne-am cunoscut. Nici ea nu doreşte ca eu să fiu 
aceeaşi persoană care eram când am întâlnit-o. Iubirea este 
dincolo de timp. Sau, mai bine zis, iubirea este timpul şi 
spaţiul într-un singur punct, Aleph, transformându-se 
mereu. 

— Oamenii nu sunt obişnuiţi cu aşa ceva. Vor ca totul să 
rămână la fel ca... 

— „iar singura consecinţă este suferinţa, întrerup. Nu 
suntem ceea ce oamenii doresc să fim. Noi decidem cum să 
fim. Să-i învinovăţeşti pe ceilalţi e întotdeauna uşor. Îşi poţi 
petrece viaţa învinovăţind lumea, dar succesele sau 
eşecurile tale sunt numai pe răspunderea ta. Poţi încerca să 
opreşti timpul, dar îţi vei pierde energia. 

Trenul frânează brusc, pe neaşteptate, şi toţi se sperie. Eu 
continui să înţeleg ce spun, chiar dacă nu am certitudinea 
că şi ceilalţi mă pot urmări. 

— Imaginaţi-vă că trenul nu frânează, are loc un accident 
şi totul se termină. Toate amintirile, totul dispare ca 
lacrimile în ploaie, cum spunea androidul din Blade Runner. 
Aşa să fie? Nimic nu dispare, totul rămâne păstrat în timp. 
Unde e arhivat primul sărut? Într-un loc ascuns din creierul 
meu? Într-o serie de impulsuri electrice care sunt deja 
dezactivate? Primul meu sărut este mai viu ca oricând, 
niciodată nu-l voi uita. Este aici, în jurul meu. Mă ajută să- 
mi compun Aleph-ul. 


— Dar în acest moment există o serie de lucruri pe care 
trebuie să le rezolv. 

— Lucrurile astea se află în ceea ce numiţi „trecut” şi 
aşteaptă o decizie în ceea ce numiţi „viitor”, spun. Ele vă 
amorţesc, poluează şi nu vă lasă să înţelegeţi prezentul. Să 
lucrezi doar cu experienţa înseamnă să propui soluţii vechi 
pentru probleme noi. Cunosc multe persoane care nu 
reuşesc să aibă o identitate proprie decât când vorbesc 
despre problemele lor. Acesta e modul lor de a exista: prin 
probleme legate de ceea ce ei consideră „istoria lor”. 

Cum nimeni nu comentează nimic, îmi continui explicaţia: 

— E nevoie de un efort uriaş ca să te eliberezi de memorie, 
dar, când reuşeşti, începi să descoperi că eşti mai capabil 
decât crezi. Locuieşti în acest corp gigantic care este 
Universul, unde se află toate soluţiile şi toate problemele. 
Vizitează-ţi sufletul în loc să-ţi vizitezi trecutul. Universul 
trece prin multe mutații şi le poartă cu el. Numim fiecare 
dintre aceste mutații „o viaţă”. Dar, aşa cum celulele 
corpului se schimbă iar tu continui să fii acelaşi, timpul nu 
trece, doar se schimbă. Crezi că eşti aceeaşi persoană care 
erai la Ekaterinburg făcând ceva. Nu e aşa. Nu sunt aceeaşi 
persoană care eram când am început să vorbesc. La fel nici 
trenul nu este în acelaşi loc unde Hilal a cântat la vioară. 
Totul s-a schimbat, iar noi nu reuşim să percepem clar acest 
lucru. 

— Dar într-o zi timpul acestei vieţi se sfârşeşte, intervine 
Yao. 

— Se sfârşeşte? Moartea e o poartă spre altă dimensiune. 

— Şi totuşi, indiferent de ce spuneţi, fiinţele noastre dragi 
şi noi înşine vom pleca într-o zi. 

— Niciodată, absolut niciodată nu ne pierdem fiinţele 
dragi, afirm eu. Ele ne însoțesc, nu dispar din viaţa noastră. 
Suntem doar în camere diferite. Eu nu pot vedea ce este în 
vagonul din faţa mea, dar acolo există oameni care 
călătoresc în acelaşi timp cu mine, cu dumneavoastră, cu 
toată lumea. Faptul că nu putem să vorbim cu ei, să ştim ce 


se întâmplă în celălalt vagon, este absolut nerelevant; ei se 
află acolo. Astfel, ceea ce numim „viaţă” este un tren cu 
multe vagoane. Uneori suntem într-unul, uneori într-altul. 
Alte dăţi traversăm de la unul la altul, când visăm sau când 
ne lăsăm conduşi de extraordinar. 

— Dar nu reuşim nici să-i vedem, nici să comunicăm cu ei. 

— Ba da, reuşim. În fiecare noapte trecem dintr-un plan în 
altul în timp ce dormim. Vorbim cu viii, cu cei pe care îi 
socotim morţi, cu cei care sunt în altă dimensiune, cu noi 
înşine - cei care am fost deja şi care vom fi într-o zi. Energia 
devine tot mai fluidă, ştiu că pot pierde conexiunea dintr-un 
moment într-altul. 

— Iubirea învinge întotdeauna ceea ce numim „moarte”. 
De asta nu trebuie să plângem după fiinţele noastre dragi, 
pentru că ele continuă să ne fie dragi şi rămân lângă noi. 
Ne este foarte greu să acceptăm asta. Dacă nu credeţi, nu 
merită să continui să explic. 

Observ că Yao a lăsat capul în jos. La ce m-a întrebat mai 
înainte primeşte un răspuns acum. 

— Dar cei pe care îi urâm? 

— Nu trebuie nici să ne subestimăm inamicii care au 
trecut în partea cealaltă, răspund. În Tradiţia magică, ei 
poartă numele ciudat de „călători”. Nu spun că pot face 
vreun rău aici. Nu pot decât dacă le permitem. Pentru că în 
realitate suntem aici cu ei, iar ei sunt aici cu noi. În acelaşi 
tren. Singura manieră de a rezolva problema este să 
corectăm erorile şi să depăşim conflictele. Asta se va 
întâmpla la un moment dat, deşi uneori sunt necesare multe 
„vieţi” ca să ajungem la această concluzie. Ne întâlnim şi ne 
despărţim pe vecie. O plecare urmată de o revenire, mereu 
o revenire urmată de o plecare. 

— Dar aţi spus că suntem o parte din tot. Nu existăm. 

— Existăm aşa cum există o celulă. Ea poate cauza un 
cancer distrugător, poate afecta o mare parte a 
organismului. Sau poate răspândi elementele chimice care 
provoacă bucurie şi bunăstare. Dar ea nu este persoana. 


— Atunci de ce atâtea conflicte? 

— Pentru ca Universul să înainteze. Pentru ca să se mişte 
corpul. Nimic personal. Ascultaţi. 

Ei ascultă, dar nu aud. Mai bine să fiu mai limpede. 

— În acest moment şina şi roata sunt în conflict şi auzim 
zgomotul eroziunii dintre metale. Dar şina justifică roata, 
iar roata justifică şina. Zgomotul metalului este nerelevant. 
Este doar o manifestare, nu un protest. 

Energia practic s-a risipit. Persoanele continuă să pună 
întrebări, dar eu nu reuşesc să răspund în mod coerent. Toţi 
înţeleg că a sosit momentul să se oprească. 

— Mulţumesc, spune Yao. 

— Nu-mi mulţumi. Şi eu stăteam să ascult. 

— Vorbiţi despre... 

— Nu vorbesc despre nimic anume, vorbesc despre tot. Aţi 
văzut că mi-am schimbat atitudinea faţă de Hilal. Nu 
trebuia să spun asta aici, pentru că nu o va ajuta cu nimic; 
dimpotrivă, un spirit slab poate simţi ceva care nu face 
decât să degradeze fiinţa umană, ceva ce numim gelozie. 
Dar întâlnirea mea cu Hilal a deschis o uşă; nu cea pe care 
o voiam, ci alta. Am trecut în altă dimensiune a vieţii mele. 
În alt vagon, unde există multe conflicte nerezolvate. 
Oamenii mă aşteaptă, trebuie să mă duc acolo. 

— Alt plan, alt vagon... 

— Tocmai. Suntem pe veci în acelaşi tren, până când 
Dumnezeu decide să-l oprească pentru un motiv pe care 
doar El îl cunoaşte. Dar, cum e imposibil să rămânem numai 
în propria noastră cabină, mergem dintr-o parte într-alta, 
dintr-o viaţă într-alta, ca şi cum ele s-ar petrece în 
succesiune. Nu se petrec: eu sunt cine am fost şi cine voi fi. 
Când am întâlnit-o pe Hilal în faţa hotelului din Moscova, ea 
mi-a vorbit de o poveste pe care o scrisesem apropo de un 
foc în vârful muntelui. Mai există şi altă poveste în legătură 
cu focul sacru pe care am să v-o spun acum: „Marele rabin 
Israel Shem 'Tov, când vedea că poporul său era nedreptăţit, 
se ducea în pădure, aprindea un foc sacru şi spunea o 


rugăciune specială, cerându-i lui Dumnezeu să ocrotească 
poporul său. lar Dumnezeu trimitea un miracol. 

Mai târziu, discipolul său Maggidul din Mejirici, urmând 
paşii maestrului, se ducea în acelaşi loc din pădure şi 
spunea: „Stăpâne al Universului, nu ştiu cum să aprind 
focul sacru, dar încă mai cunosc rugăciunea specială. 
Ascultă-mă, te rog”. Miracolul se producea. 

A trecut o generaţie şi rabinul Moshe Leib din Sasovo, 
când vedea persecuțiile îndurate de poporul său, se ducea 
în pădure şi spunea: „Eu nu ştiu să aprind focul sacru şi nici 
nu cunosc rugăciunea specială, dar îmi mai amintesc de loc. 
Ajută-ne, Doamne!” Şi Domnul ajuta. 

Cincizeci de ani mai târziu, rabinul Israel din Rujin, aflat 
într-un scaun cu rotile, vorbea cu Dumnezeu: „Nu ştiu să 
aprind focul sacru, nu cunosc rugăciunea şi nu reuşesc nici 
măcar să găsesc locul din pădure. Tot ce pot face e să 
istorisesc povestea asta, sperând ca Dumnezeu să mă 
audă”,,. 

Acum doar eu sunt cel care vorbeşte. Nu mai e energia 
divină. Dar, chiar dacă nu ştiu să reaprind focul sacru şi nici 
măcar rugăciunea prin care a fost aprins, cel puţin mai pot 
spune o poveste. 

— Fiţi drăguţi cu ea. 

Hilal se preface că nu a auzit. De altfel, toată lumea se 
preface că nu a auzit. 

Chicago al Siberiei. 

Suntem toţi suflete care rătăcesc prin Univers, trăindu-ne 
vieţile în acelaşi timp, dar având impresia că trecem de la o 
reîncarnare la alta. Tot ce atinge codul sufletului nostru nu 
e niciodată uitat şi afectează restul în consecinţă. 

Mă uit la Hilal cu dragoste, dragostea care se reflectă ca o 
oglindă prin timp, sau prin ceea ce ne închipuim că este 
timpul. Ea nu a fost niciodată a mea şi nici nu va fi vreodată, 
pentru că aşa e scris. Dacă suntem creatori şi creaturi, 
suntem şi marionete în mâinile lui Dumnezeu, există o limită 
pe care nu o putem depăşi - pentru că a fost dictată din 


raţiuni pe care nu le cunoaştem. Putem să ajungem foarte 
aproape, să atingem apa fluviului cu picioarele noastre, dar 
ne e interzis să ne cufundăm şi să ne lăsăm duşi de curent. 

Mulţumesc vieţii pentru că mi-a îngăduit să o reîntâlnesc 
în clipa când aveam nevoie. Până la urmă încep să accept 
ideea că va fi nevoie să străbat uşa aceea pentru a cincea 
oară - chiar dacă încă nu voi descoperi răspunsul. 
Mulţumesc a doua oară vieţii fiindcă înainte eram temător, 
iar acum nu mai sunt. Şi pentru a treia oară mulţumesc 
vieţii pentru că fac această călătorie. 

Mă amuză să văd că în seara asta ea e geloasă. Deşi este 
un talent la vioară, o războinică în arta de a obţine ce 
doreşte, nu a încetat niciodată să fie copil şi nici nu va 
înceta vreodată, la fel cum toţi cei care îşi doresc tot ce e 
mai bun de la viaţă nu vor înceta. Doar un copil e capabil de 
asta. 

Îi voi provoca gelozia, pentru că în felul ăsta ea o să ştie 
despre ce e vorba când va trebui să se lupte cu gelozia 
celorlalţi. Voi accepta dragostea ei necondiționată, pentru 
ca, atunci când va iubi din nou necondiţionat, să ştie pe ce 
teren calcă. 

I se mai spune şi „Chicago al Siberiei”. 

Chicago al Siberiei. De obicei comparaţiile sună foarte 
straniu. Înainte de Transsiberian, Novosibirsk avea mai 
puţin de opt mii de locuitori. Acum populaţia sa depăşeşte 
1,4 milioane, graţie unei punți care a permis liniei ferate să- 
şi continue marşul de oţel şi cărbune înspre Oceanului 
Pacific. 

Se spune că oraşul se mândreşte cu femeile cele mai 
frumoase din Rusia. După câte am putut vedea, legenda are 
rădăcini adânci în realitate, deşi nu am avut ocazia să 
compar cu alte locuri pe unde am trecut. În acest moment 
ne aflăm eu, Hilal şi una dintre acele zeițe din Novosibirsk 
în faţa a ceva complet rupt de realitatea actuală: o 
gigantică statuie a lui Lenin, omul care a transformat ideile 
comunismului în realitate. Nimic mai puţin romantic decât 


să-l priveşti pe acel bărbat cu cioc arătând spre viitor, dar 
incapabil să iasă din statuie şi să schimbe lumea. 

Comentariul despre Chicago l-a făcut zeiţa, o ingineră pe 
care o cheamă Iatiana, de vreo 30 de ani (nu nimeresc 
niciodată vârsta, dar îmi creez lumea pe baza supoziţiilor) 
care după petrecere şi dineu s-a decis să se plimbe cu noi. 
„Pământul” acum îmi dă senzaţia că mă aflu pe altă planetă. 
Mi-e greu să mă acomodez cu un sol care nu se mişcă tot 
timpul. 

— Să mergem într-un bar să bem ceva şi pe urmă să 
dansăm. Avem nevoie de cât mai mult exerciţiu posibil. 

— Dar suntem obosiţi, spune Hilal. 

În acele momente mă transform în femeia care am învăţat 
să fiu şi citesc ce se află în spatele cuvintelor ei: „Vrei să 
rămâi cu ea”. 

— Dacă eşti obosită, poţi să te întorci la hotel. O să rămân 
cu Iatiana. 

Hilal schimbă vorba: 

— Mi-ar plăcea să-ţi arăt ceva. 

— Atunci arată-mi. Nu-i nevoie să fim singuri. Ne 
cunoaştem de mai puţin de zece zile, nu-i aşa? 

Asta distruge poza pe care şi-o luase, anume că „Eu sunt 
cu el”. Tatiana se însufleţeşte - nu din cauza mea, dar 
pentru că femeile sunt întotdeauna duşmanii naturali ai 
celorlalte femei. Spune că i-ar face plăcere să-mi arate viaţa 
nocturnă a acestui „Chicago al Siberiei”. 

Lenin ne contemplă neînfricat de pe piedestalul său, după 
cum se vede, obişnuit cu toate astea. Dacă, în loc să vrea să 
creeze paradisul proletariatului, s-ar fi dedicat dictaturii 
dragostei, lucrurile ar fi ieşit mai bine. 

— Păi atunci, veniţi cu mine. 

„Veniţi cu mine?” 

Înainte ca eu să pot reacţiona, Hilal începe să umble cu 
paşi siguri. Vrea să inverseze jocul şi astfel să devieze 
lovitura, dar Tatiana cade în cursă. Începem să mergem pe 
imensul bulevard care dă spre pod. 


— Cunogşti oraşul? întreabă zeiţa cu o oarecare 
surprindere. 

— Depinde de ceea ce înţelegi prin „a cunoaşte”. 
Cunoaştem totul. Când cânt la vioară, percep existenţa 
unui... 

Îşi caută cuvintele. În cele din urmă reuşeşte să găsească 
ceva ce eu înţeleg, dar care are rolul să o excludă şi mai 
mult pe Tatiana din conversaţie. 

— „..unui gigantic şi puternic „câmp de informaţie” în jurul 
meu. Nu e ceva pe care-l pot controla, ci care mă 
controlează şi mă ghidează spre acordul sigur în 
momentele de îndoială. N-am nevoie să cunosc oraşul, ci 
doar să-l las să mă poarte unde doreşte. 

Hilal umblă tot mai repede. Spre surprinderea mea, 
Tatiana a înţeles perfect ce a spus ea. 

— Eu ador să pictez, spune. Deşi sunt ingineră de profesie, 
când mă aflu în faţa unei pânze goale descopăr că fiecare 
tuşă de pensulă e o meditaţie vizuală. O călătorie care mă 
conduce la o fericire pe care nu reuşesc să o găsesc în 
munca mea şi pe care sper să nu o abandonez niciodată. 

Lenin trebuie să fi asistat de multe ori la ceea ce s-a 
petrecut acum. La început, două forţe se înfruntă, pentru că 
există o a treia care trebuie apărată sau cucerită. Curând 
însă, cele două forţe sunt deja aliate, iar a treia a fost uitată 
ori a încetat să mai fie relevantă. Eu doar le însoțesc pe cele 
două femei, care acum par prietene din copilărie, discutând 
animat pe ruseşte, uitând de existenţa mea. Deşi frigul 
rămâne pătrunzător - şi cred că în acel loc frigul trebuie să 
dureze tot anul, fiindcă suntem deja în Siberia - plimbarea 
îmi face bine, ridicându-mi tot mai mult spiritul. Fiecare 
kilometru parcurs mă readuce în regatul meu. A existat un 
moment în Tunisia când mi-am spus că asta nu se va 
întâmpla, dar soţia mea a nimerit-o: fiind singur, sunt 
vulnerabil, dar şi mai deschis. 

Să le urmez pe cele două femei mă oboseşte. Mâine am să- 
i las un bilet lui Yao, sugerându-i să practicăm puţin aikido. 


Creierul meu lucrează mai mult decât corpul. 

Ne oprim în mijlocul a nimic, o piaţă complet goală cu o 
fântână în centru. Apa e încă îngheţată. Hilal respiră 
precipitat; dacă va continua să facă asta, excesul de oxigen 
îi va da senzaţia că pluteşte. O transă provocată artificial, 
care nu mă mai impresionează. 

Acum Hilal este maestrul de ceremonii al vreunui 
spectacol pe care nu-l cunosc. Ne cere să ne dăm mâinile şi 
să privim fântâna. 

— Dumnezeule Atotputernic, continuă ea cu respiraţia 
rapidă, trimite-[i mesagerii acum la fiii Tâi care sunt aici cu 
inima deschisă ca să-i primească. 

Rosteşte mai departe un tip de invocaţie foarte cunoscută. 
Observ că mâna Tatianei începe să tremure, ca şi cum ar 
intra şi ea în transă. Hilal pare în contact cu Universul, sau 
cu ceea ce a numit „câmp de informaţie”. Continuă să se 
roage, mâna Tatianei încetează să mai tremure şi o strânge 
pe a mea cu toată puterea. După zece minute ritualul ia 
sfârşit. 

Nu ştiu dacă trebuie să spun ce gândesc. Dar fata aceea e 
pură generozitate şi dragoste, merită să fie ascultată. 

— N-am înţeles, spun. 

Ea pare descumpănită. 

— E un ritual de apropiere a spiritelor, explică. 

— Şi de unde ai învăţat asta? 

— Dintr-o carte. 

Să continui acum, sau să aştept şi să-i spun părerea mea 
când vom fi singuri? Cum Tatiana a participat la ritual, 
hotărăsc să continui. 

— Cu tot respectul pentru căutările tale şi cu tot respectul 
pentru persoana care a scris cartea, cred că e ceva total 
lipsit de noimă. La ce serveşte acest ritual? Văd milioane şi 
milioane de persoane convinse că ele comunică cu 
Universul şi salvează astfel rasa umană. De câte ori nu 
funcţionează, pentru că de fapt nu funcţionează în felul 
acesta, ele pierd câte puţin din speranţă. Recuperează la 


următoarea carte sau la următorul seminar, care 
întotdeauna aduce ceva nou. Dar după câteva săptămâni 
uită ce au învăţat şi speranţa dispare încetul cu încetul. 

Hilal este surprinsă. Ea voia să-mi arate ceva dincolo de 
talentul ei de violonistă, dar a atins o zonă periculoasă, 
singura în care toleranța mea este zero. Tatiana trebuie să 
creadă că sunt foarte prost-crescut, de aceea sare în 
apărarea noii ei prietene: 

— Bine, dar rugăciunile nu ne apropie de Dumnezeu? 

— Am să răspund cu altă întrebare. Rugăciunile pe care le 
rosteşti o să facă să răsară soarele mâine? Bineînţeles că 
nu: soarele răsare pentru că ascultă de o lege universală. 
Dumnezeu este lângă noi, independent de rugăciunile pe 
care le spunem. 

— Spuneţi că rugăciunile noastre sunt inutile? insistă 
Tatiana. 

— În nici un caz. Dacă nu te trezeşti devreme, n-ai să vezi 
niciodată soarele răsărind. Dacă nu te rogi, deşi Dumnezeu 
e întotdeauna aproape, niciodată nu vei reuşi să-l observi 
prezenţa. Dar, dacă crezi că vei ajunge undeva prin 
mijlocirea unor invocaţii ca asta, atunci mai bine să te muţi 
în deşertul Sonora din Statele Unite, sau să-ţi petreci restul 
vieţii într-un ashram din India. În lumea reală, Dumnezeu 
este mai mult în vioara fetei care tocmai a spus rugăciunea. 

Tatiana izbucneşte în plâns. Eu şi Hilal nu ştim ce să 
facem. Aşteptăm să înceteze şi să ne spună ce simte. 

— Mulţumesc, îngaimă. Chiar dacă dumneavoastră vi s-a 
părut inutil, mulţumesc. Am sute de râni pe care le port cu 
mine în timp ce sunt obligată să mă prefac cea mai fericită 
persoană din lume. Astăzi am simţit că cineva îmi ia mâinile 
şi îmi spune: nu eşti singură, vino cu noi, arată-mi ce ştii. M- 
am simţit iubită, utilă, importantă. 

Se întoarce spre Hilal şi continuă: 

— Atunci când ai decis că ştii oraşul ăsta mai bine decât 
mine, care m-am născut şi am trăit toată viaţa aici, nu m-am 
simţit înjosită şi nici insultată. Am crezut, nu mai eram 


singură, cineva îmi va arăta ce nu cunosc. Nu mai văzusem 
niciodată fântâna asta şi, acum, de câte ori mă voi simţi rău, 
voi veni aici şi-l voi ruga pe Dumnezeu să mă ocrotească. 
Ştiu că vorbele nu voiau să spună nimic special. Am mai 
rostit rugăciuni asemănătoare de multe ori în viaţă, fără să 
fi fost niciodată ascultată, şi de fiecare dată credinţa se 
îndepărta tot mai mult. Dar astăzi s-a întâmplat ceva, 
pentru că eraţi străini şi nu stranii. 

Tatiana n-a sfârşit încă: 

— Eşti mult mai tânără decât mine, n-ai suferit ce am 
suferit eu, nu cunoşti viaţa, dar ai noroc. Eşti îndrăgostită 
de un bărbat, de aceea m-ai făcut să mă îndrăgostesc din 
nou de viaţă, şi de acum înainte îmi va fi mai uşor să mă 
îndrăgostesc din nou de un bărbat. 

Hilal pleacă ochii. Nu voia să audă asta. Poate că avea de 
gând să o spună la un moment dat, dar acum altcineva 
rosteşte aceste cuvinte în oraşul Novosibirsk, din Rusia, 
într-o realitate aşa cum ne-o închipuiserăm - deşi foarte 
diferită de ce pe care a creat-o Dumnezeu pe acest Pământ. 

În clipa asta mintea ei e sfâşiată între cuvintele care ies 
din inima Tatianei şi raţiunea ce insistă să întrerupă acel 
moment atât de deosebit printr-un semnal de alarmă: 
„Toată lumea observă. Persoanele din tren înţeleg”. 

— Fără alte explicaţii, tocmai m-am iertat şi mă simt mai 
uşoară, continuă Tatiana. Nu înţeleg ce aţi venit să faceţi 
aici şi nici de ce mi-aţi cerut să vă însoțesc, dar aţi 
confirmat ce simţeam: oamenii se întâlnesc atunci când 
trebuie să se întâlnească. Tocmai m-am salvat de mine 
însămi. 

Într-adevăr, expresia i s-a schimbat. Zeița s-a transformat 
în zână. Deschide larg braţele către Hilal, care vine lângă 
ea. Se îmbrăţişează. Tatiana mă priveşte şi face un semn din 
cap, cerând să mă apropii şi eu, dar nu mă mişc. Hilal are 
mai multă nevoie de îmbrăţişarea aceea decât mine. Voia să 
arate magicul, a arătat convenţionalul, şi convenţionalul s-a 


transformat în magic pentru că exista acolo o femeie care a 
fost în stare să transforme acea energie şi să o facă sacră. 

Cele două rămân îmbrăţişate. Privesc apa îngheţată din 
fântână şi ştiu că va curge într-o zi din nou şi pe urmă va 
îngheţa iar, şi iarăşi va curge. Aşa să fie cu inimile noastre; 
să asculte şi ele de timp, dar să nu rămână niciodată oprite 
locului pentru totdeauna. 

Scoate o carte de vizită din buzunar. Ezită puţin, dar până 
la urmă i-o dă lui Hilal. 

— Adio, spune Tatiana. Aici e numărul meu de telefon, dar 
ştiu că nu am să vă mai văd niciodată. Poate că tot ce am 
spus acum nu e decât un moment de romantism incurabil şi, 
în curând, lucrurile vor redeveni cum erau înainte. Dar a 
fost foarte important pentru mine. 

— Adio, răspunde Hilal. Dacă acum cunosc drumul la 
fântână, ştiu să ajung şi la hotel. 

Mă ia de braţ. Umblăm prin frig şi, pentru prima oară de 
când ne cunoaştem, o doresc ca femeie. O las la uşa 
hotelului şi spun că trebuie să mai umblu puţin, singur, 
gândindu-mă la viaţă. 

Drumul Păcii. 

Nu trebuie. Nu pot. Şi trebuie să-mi spun mie însumi de o 
mie de ori: nu vreau. 

Yao se dezbracă şi rămâne doar în chiloţi. Deşi are peste 
70 de ani, corpul lui e doar vână şi muşchi. Mă dezbrac şi 
eu. 

Am nevoie de asta. Nu atât din cauza zilelor pe care le 
petrec închis în tren, ci pentru că dorinţa mea a început 
acum să crească într-un mod incontrolabil. Chiar dacă 
ajunge la dimensiuni gigantice când suntem departe - fie că 
ea s-a dus în camera ei, fie că eu am de respectat un 
angajament profesional - ştiu că nu mai e mult până mă voi 
lăsa învins. Aşa a fost în trecut, când ne-am întâlnit în ceea 
ce îmi imaginez că a fost prima oară; când ea se îndepărta 
de mine, nu reuşeam să mă gândesc la altceva. Când era 


din nou aproape, vizibilă, palpabilă, demonii dispăreau fără 
să trebuiască să mă înfrânez prea mult. 

De asta ea trebuie să rămână aici. Acum. Înainte să fie 
prea târziu. 

Yao îşi pune kimonoul, la fel şi eu. Înaintăm în tăcere spre 
dojo, locul luptei, pe care a reuşit să-l găsească după vreo 
trei, patru telefoane. Sunt mai multe persoane care 
practică; descoperim un colţ liber. 

„Drumul Păcii este vast şi imens, oglindind marele desen 
care a fost făcut în lumea vizibilă şi invizibilă. Războinicul 
este tronul Divinităţii şi serveşte întotdeauna unui scop mai 
înalt.” Morihei Ueshiba a spus asta acum aproape un secol, 
în timp ce dezvolta tehnicile pentru aikido. 

Drumul corpului ei este uşa de alături. Voi bate la uşă, ea 
va deschide şi nu mă va întreba ce anume doresc; poate citi 
în ochii mei. Probabil îi va fi teamă. Sau probabil va spune: 
„Poţi intra, aşteptam clipa asta. Corpul meu este tronul 
Divinităţii, serveşte ca să manifeste aici tot ce trăim deja în 
altă dimensiune”. 

Yao şi cu mine facem plecăciunea tradiţională, iar ochii 
noştri se schimbă. Acum suntem gata de luptă. 

Şi, în imaginaţia mea, şi ea lasă capul în jos ca şi cum ar 
spune: „Da, sunt gata, ia-mă, apucă-mă de păr”. 

Yao şi cu mine ne apropiem, apucăm gulerele 
kimonourilor, menţinem postura, şi lupta începe. Într-o 
clipită sunt la pământ. Nu mă pot gândi la ea - invoc spiritul 
lui Ueshiba. El îmi vine în ajutor prin intermediul 
învățăturilor sale şi reuşesc să revin în dojo, la adversarul 
meu, la luptă, la aikido, la Drumul Păcii. 

„Mintea ta trebuie să fie în armonie cu Universul. Corpul 
tău trebuie să însoţească Universul. Tu şi Universul sunteţi 
doar una.” 

Dar forţa loviturii m-a dus mai aproape de ea. Fac acelaşi 
lucru. O apuc de păr şi o arunc pe pat, mă urc deasupra ei, 
armonia cu Universul asta e: un bărbat şi o femeie 
transformându-se într-o singură energie. 


Mă ridic. De ani de zile nu m-am mai luptat, imaginaţia 
mea e departe de aici, am uitat cum să mă echilibrez 
corect. Yao aşteaptă să-mi revin; îi văd postura şi-mi 
amintesc poziţia în care trebuie să-mi ţin picioarele. Mă 
poziţionez în faţa lui reglementar, din nou ne apucăm de 
gulerele kimonourilor. 

Din nou nu Yao, ci Hilal se află în faţa mea. Îi imobilizez 
braţele, mai întâi cu mâinile, pe urmă punându-mi 
genunchii peste ele. Încep să-i deschei bluza. 

Zbor iar prin spaţiu fără să-mi dau seama cum s-a 
întâmplat. Sunt pe podea, privind tavanul cu luminile-i 
fluorescente, fără să ştiu cum de am putut să mă apăr atât 
de prost. Yao întinde mâna ca să mă ajute să mă ridic, dar 
eu refuz; pot s-o fac şi singur. 

Din nou ne apucăm de gulerele kimonourilor. Din nou 
imaginaţia mea călătoreşte departe de acolo: revin în pat, 
bluza e deja descheiată, sânii mici cu sfârcurile tari, peste 
care mă aplec ca să le sărut, în timp ce ea se zbate puţin - 
amestec de plăcere şi de excitație pentru mişcarea 
următoare. 

— Concentraţi-vă, spune Yao. 

— Sunt concentrat. 

E o minciună. El ştie asta. Chiar dacă nu-mi poate citi 
gândurile, înţelege că nu mă aflu acolo. Corpul meu arde 
din cauza adrenalinei care-mi circulă prin sânge, a 
căzăturilor şi a tot ce a mai căzut odată cu loviturile pe care 
le-am primit: bluza, blugii, tenişii care au fost aruncaţi cât 
colo. E imposibil să prevăd viitoarea lovitură, dar e posibil 
să acţionez din instinct, atenţie şi... 

Yao dă drumul gulerului şi-mi apucă degetul, îndoindu-l în 
maniera clasică. Doar un deget, şi tot corpul e paralizat. Un 
deget blochează tot restul. Fac eforturi să nu ţip, dar văd 
stele verzi şi deodată dojo-ul pare să fi dispărut, atât de 
intensă e durerea. 

În primul moment, durerea mă obligă să mă concentrez la 
ce trebuie: Drumul Păcii. Dar imediat face loc senzaţiei că 


ea îmi muşcă buzele în timp ce ne sărutăm. Nu mai stau cu 
genunchii pe braţele ei; mâinile ei mă apucă zdravăn, 
unghiile sunt înfipte în spinarea mea, îi aud gemetele în 
urechea stângă. Dinţii îşi slăbesc presiunea, capul i se mişcă 
şi ea mă sărută. 

„Exersaţi-vă inima. Asta e disciplina de care are nevoie 
războinicul. Dacă veţi fi capabil să o controlaţi, vă veţi 
învinge adversarul.” 

Asta şi încerc să fac. Reuşesc să mă desprind de lovitură şi 
din nou îi prind kimonoul. El crede că mă simt umilit, a 
observat că anii de practică au dispărut şi, mai mult ca 
sigur, îmi va permite acum să atac. 

I-am citit gândul, am citit şi gândul ei, mă las dominat - 
Hilal mă întoarce în pat, se urcă peste mine, îmi desface 
cureaua şi începe să-mi descheie pantalonii. 

„Drumul Păcii e fluid ca un fluviu şi, pentru că nu rezistă la 
nimic, a învins chiar înainte de a începe. Arta păcii este 
imbatabilă, pentru că nimeni nu luptă cu nimeni, doar cu 
sine însuşi. Învinge-te pe tine, şi vei învinge lumea.” 

Da, asta şi fac acum. Sângele curge mai repede ca 
niciodată, sudoarea îmi picură în ochi şi nu mă lasă să mă 
şterg nici o fracțiune de secundă, dar adversarul meu nu 
profită de avantaj. Din două mişcări, este la podea. 

— Nu face asta, spun. Nu sunt un copil care trebuie să 
câştige lupta fie ce-o fi. Lupta mea se dă pe alt plan în clipa 
asta. Nu mă lăsa să înving fără merit sau fără bucuria de a 
fi cel mai bun. 

El înţelege şi se scuză. Nu luptăm aici, ci practicăm 
Drumul. Îmi apucă din nou kimonoul, eu mă pregătesc 
pentru lovitura care vine din dreapta, dar care în ultimul 
moment îşi schimbă direcţia - o mână a lui Yao mi-apucă 
braţul şi-l răsuceşte în aşa fel încât mă obligă să 
îngenunchez ca să nu mi-l rupă. 

În pofida durerii, ştiu că totul e mai bine. Drumul Păcii 
pare o luptă, dar nu este. E arta de a umple ce lipseşte şi de 
a goli ce prisoseşte. Acolo îmi plasez toată energia şi, 


încetul cu încetul, imaginaţia părăseşte patul, fata cu sânii 
ei mici şi sfârcurile tari, care îmi descheie pantalonii şi-mi 
mângâie sexul. În această bătălie se află lupta cu mine 
însumi, pe care trebuie să o câştig fie ce-o fi, chiar dacă am 
să cad şi am să mă ridic de nenumărate ori. Treptat dispar 
săruturile care nu au fost date niciodată, orgasmele gata să 
se producă, mângâierile după sexul violent şi sălbatic, 
romantic şi fără nici o limită sau prejudecată. 

Sunt pe Drumul Păcii, energia mea se degajă aici, afluent 
al fluviului care nu rezistă la nimic, şi de aceea reuşeşte să- 
şi urmeze cursul până la capăt, să ajungă la mare cum 
fusese plănuit. 

Mă ridic din nou. Cad din nou. Ne luptăm aproape o 
jumătate de oră, total desprinşi de ceilalţi oameni care se 
află acolo, de asemenea concentrați la ce fac, în căutarea 
poziţiei corecte care să-i ajute să găsească postura perfectă 
în viaţa noastră cea de toate zilele. 

La sfârşit suntem amândoi asudaţi şi epuizați. El mă 
salută, eu îl salut, şi ne îndreptăm spre duş. Eu am încasat 
tot timpul, dar nu sunt semne pe corpul meu: să-ţi răneşti 
partenerul înseamnă să te răneşti pe tine însuţi. Să 
controlezi agresiunea ca să nu-l zdrobeşti pe celălalt, iată 
Drumul Păcii. 

Las apa să-mi curgă pe corp, spălând tot ce se acumulase 
şi se diluase în imaginaţia mea. Când va reveni dorinţa, 
deoarece ştiu că va reveni, îl voi ruga pe Yao să mai 
găsească un loc unde să practicăm aikido - chiar dacă ar fi 
coridorul trenului, cum ne închipuisem înainte - şi voi 
regăsi Drumul Păcii. 

A trăi înseamnă a te antrena. Când ne antrenăm, ne 
pregătim pentru ce se află în faţă. Viaţa şi moartea îşi pierd 
semnificaţia, există doar ca nişte provocări primite cu 
bucurie şi depăşite cu calm. 

— Un bărbat vrea să vorbească cu dumneavoastră, spune 
Yao, în timp ce ne îmbrăcăm. l-am zis că voi reuşi să 


stabilesc o întâlnire, fiindcă îi sunt dator pentru o favoare. 
Faceţi asta pentru mine. 

— Dar mâine plecăm foarte devreme, îi amintesc. 

— Vorbesc de următoarea noastră oprire. Bineînţeles, eu 
sunt doar un traducător, dacă nu vreţi îi spun că sunteţi 
ocupat. 

Nu e doar un traducător, şi ştie asta. E un om care 
percepe când am nevoie de ajutor, chiar când nu cunoaşte 
motivul. 

— Perfect, îmi dau eu acordul. 

— Vreau să ştiţi că am o viaţă întreagă de experienţă în 
artele marţiale, începe el. Şi, dezvoltând Drumul Păcii, 
Ueshiba nu se gândea numai la subjugarea inamicului fizic. 
De câte ori va exista o intenţie transparentă pe drumul unui 
învățăcel, el îi va înfrânge şi inamicul interior. 

— A trecut mult timp de când nu m-am mai luptat. 

— Nu cred. Poate că a trecut mult timp de când nu v-aţi 
mai antrenat, dar Drumul Păcii continuă în interiorul 
dumneavoastră. Odată învăţat, nu-l mai uităm niciodată. 

Ştiu unde vrea să ajungă Yao. Aş putea să întrerup discuţia 
aici, dar o las să continue. E un om care şi-a trăit viaţa, 
experimentat, deprins cu greutăţile, care a supravieţuit 
mereu deşi a fost obligat să-şi schimbe de multe ori lumile 
în reîncarnarea asta. N-are rost să încerc să-i ascund ceva. 
Îl rog să continue ce începuse să spună. 

— Dumneavoastră nu vă luptaţi cu mine. Vă luptaţi cu ea. 

— Aşa e. 

— Atunci o să continuăm să ne antrenăm, de câte ori ne-o 
va permite călătoria. Vreau să vă mulţumesc pentru ce aţi 
spus în tren, când aţi comparat viaţa şi moartea cu trecerea 
de la un vagon la altul şi aţi explicat că facem asta de multe 
ori în viaţă. Pentru prima oară de când mi-am pierdut soţia, 
am avut o noapte de pace. M-am întâlnit cu ea în vis şi am 
văzut că era fericită. 

— Vorbeam şi pentru mine. 


Îi mulţumesc că a fost un adversar loial, care nu m-a lăsat 
să câştig o luptă pe care nu o meritam. 

Inelul de foc „Trebuie să dezvolţi o strategie care să 
folosească tot ce te înconjoară. Cea mai bună manieră de a 
te pregăti pentru o provocare e să ai la îndemână o 
capacitate infinită de a răspunde.” 

În cele din urmă am reuşit să am acces la Internet. 
Trebuia să-mi amintesc tot ce învăţasem despre Drumul 
Păcii. 

„Căutarea păcii e un mod de a te ruga ce se încheie 
generând lumină şi căldură. Uită puţin de tine, află că în 
lumină e înţelepciunea şi în căldură rezidă compasiunea. 
Umblând pe această planetă, caută să notezi adevărata 
formă a cerurilor şi pământului. O vei putea face dacă nu ai 
să te laşi paralizat de frică şi vei decide că toate gesturile şi 
atitudinile tale vor corespunde cu ceea ce gândeşti.” 

Bate cineva la uşă. Sunt atât de concentrat, că doar cu 
greu înţeleg ce se petrece. Primul impuls este pur şi simplu 
să nu răspund, dar îmi imaginez că o fi ceva urgent - cine 
ar avea curajul să trezească pe cineva la ora aceea? 

În timp ce mă duc să deschid, îmi dau seama că există o 
persoană cu suficient curaj pentru asta. 

Hilal se află de cealaltă parte, într-un tricou roşu şi 
pantaloni de pijama. Fără să spună nimic, intră în cabina 
mea şi se culcă pe patul meu. Mă culc lângă ea. Ea vine mai 
aproape, iar eu o îmbrăţişez. 

— Unde ai fost? întreabă. 

„Unde ai fost” e mai mult decât o propoziţie. Cine întreabă 
asta spune şi „Mi-a fost dor de tine”, „Aş vrea să fiu cu tine”, 
„Irebuie să-mi dai socoteală pentru paşii tăi”. 

Nu răspund, doar o mângâi pe păr. 

— l-am telefonat Tatianei şi am petrecut după-amiaza 
împreună, răspunde ea la ce n-am întrebat-o şi nici nu am 
răspuns. E o femeie tristă, iar tristeţea este contagioasă. 
Mi-a povestit că are o soră geamănă, care se droghează şi 
nu-i în stare să-şi găsească un serviciu sau să aibă o relaţie 


normală. Dar tristeţea Tatianei nu de aici vine, ci din faptul 
că ea a reuşit în viaţă, e frumoasă, dorită de bărbaţi, are o 
meserie care-i place şi, deşi divorțată, a găsit iar un bărbat 
care o iubeşte. Problema e că, de câte ori îşi vede sora, 
simte un teribil complex de vinovăţie. Mai întâi, pentru că 
nu poate face nimic. Apoi, reuşita ei face ca dezastrul 
surorii să fie şi mai amar. Nu suntem niciodată fericiţi, 
oricare ar fi împrejurările. Tatiana nu este singura persoană 
din lume care gândeşte aşa. 

Eu continui s-o mângâi pe păr. 

— 'Ţi-aminteşti ce am povestit la ambasadă, nu-i aşa? Ioţi 
sunt convinşi că am un talent extraordinar, sunt o mare 
violonistă şi cariera mea va fi încununată de recunoaşteri şi 
glorie. Profesoara ţi-a spus asta, şi a adăugat: „E foarte 
nesigură, instabilă”. Nu-i adevărat; stăpânesc tehnica, 
cunosc locurile unde să mă cufund ca să caut inspiraţia, dar 
NU m-am născut pentru asta şi nimeni nu mă va convinge 
de contrariul. Instrumentul e maniera mea de a fugi de 
realitate, carul meu de foc care mă duce foarte departe de 
mine însămi, şi graţie lui sunt în viaţă. Am supravieţuit ca să 
pot întâlni pe cineva care să mă răscumpere de toată ura pe 
care o simt. Când ţi-am citit cărţile, am înţeles că acel 
cineva eşti tu. Clar. 

— Clar. 

— Am încercat s-o ajut pe Tatiana, spunându-i că de foarte 
tânără m-am încăpățânat să-i distrug pe toţi bărbaţii care 
se apropiau de mine, doar pentru că unul dintre ei a 
încercat inconştient să mă distrugă. Dar ea nu crede; 
pentru ea sunt un copil. A acceptat să mă întâlnească numai 
ca să aibă acces la tine. 

Ea se mişcă, se apropie mai mult. Îi simt căldura corpului. 

— M-a întrebat dacă ar putea merge cu noi până la lacul 
Baikal. Spune că, deşi trenul trece zilnic prin Novosibirsk, 
n-a avut niciodată un motiv să se îmbarce. Acum are. 

Cum îmi spuneam, acum că suntem împreună în pat simt 
doar tandreţe pentru fata de lângă mine. Sting lampa, iar 


camera rămâne luminată doar de scânteile unui aparat de 
sudură de la o construcţie de alături. 

— Am spus că nu. Chiar dacă se îmbarcă, nu va putea 
niciodată să ajungă la vagonul unde te afli. Paznicii nu lasă 
să se treacă de la o clasă la alta. Ea a înţeles că nu o voiam 
prin preajmă. 

— Aici oamenii lucrează toată noaptea, spun. 

— Asculţi ce spun? 

— Ascult, dar nu înţeleg. O altă persoană mă caută în 
aceleaşi circumstanţe cum m-ai căutat tu. În loc s-o ajuţi, o 
îndepărtezi cu totul. 

— Fiindcă mi-e frică. Frică să nu se apropie prea mult şi 
să-ţi pierzi interesul pentru mine. Cum nu ştiu exact cine 
sunt şi ce fac aici, toate astea pot dispărea cât ai clipi. 

Mişc braţul stâng, găsesc ţigările, aprind una pentru mine 
şi una pentru ea. Pun scrumiera pe pieptul meu. 

— Mă doreşti? 

Îmi vine să-i spun: „Da, te doresc când eşti departe, când 
eşti doar o fantezie în capul meu. Astăzi am luptat aproape 
o oră gândindu-mă la tine, la corpul tău, la picioarele tale, 
la sânii tăi, iar lupta a consumat doar o infimă parte din 
această energie. Sunt un bărbat care-şi iubeşte şi îşi 
doreşte soţia, şi cu toate astea te doresc. Nu sunt singurul 
care te doreşte, nu sunt singurul bărbat însurat care 
doreşte o altă femeie. Toţi comitem adulter în gând, cerem 
iertare şi îl comitem din nou. Şi nu frica de păcat mă face să 
stau aici cu tine în braţele mele şi să nu-ţi ating corpul. Nu 
am acest tip de vină. Dar există ceva cu mult mai important 
decât să fac dragoste cu tine acum. Din această cauză, stau 
liniştit lângă tine, privind camera de hotel luminată de 
scânteile construcţiei de alături”. 

— Sigur că te doresc. Mult. Sunt bărbat şi tu eşti o femeie 
foarte atrăgătoare. În afară de asta, simt o imensă tandreţe 
pentru tine, care creşte în fiecare zi. Admir cum treci cu 
uşurinţă de la femeie la fetiţă şi de la fetiţă la femeie. Eşti 
ca arcuşul atingând corzile viorii şi creând o melodie divină. 


Vârfurile aprinse ale celor două ţigări. Două fumuri de 
țigară. 

— Şi de ce nu mă atingi? 

Îmi sting ţigara, ea şi-o stinge pe a ei. Continui să o 
mângâi pe păr şi să forţez călătoria în trecut. 

— Trebuie să fac ceva mult mai important pentru amândoi. 
Ţi-aminteşti de Aleph? Trebuie să intru prin uşa aceea care 
ne-a speriat. 

— Şi eu ce trebuie să fac? 

— Nimic. Doar să rămâi lângă mine. 

Încep să-mi imaginez inelul de lumină aurie urcând şi 
coborând pe corpul meu. Pleacă de la picioare, merge până 
la cap şi se întoarce. La început e greu să mă concentrez, 
dar treptat câştigă în viteză. 

— Pot să vorbesc? 

— Da, poţi. 

Inelul de foc este dincolo de lumea aceasta. 

— Nu există nimic mai rău decât să fii respinsă. Lumina ta 
întâlneşte lumina altui suflet, crezi că ferestrele o să se 
deschidă, o să intre soarele, rănile din trecut o să se 
cicatrizeze în sfârşit. Şi, deodată, nimic din ce ţi-ai închipuit 
nu se întâmplă. Poate că plătesc pentru atâţia bărbaţi pe 
care i-am făcut să sufere. 

Lumina aurie, care înainte era doar un efort al imaginaţiei 
mele, un exerciţiu clasic şi cunoscut ca să revin la vieţile 
trecute, începe să se mişte independent. 

— Nu, tu nu plăteşti pentru nimic. Eu nu plătesc pentru 
nimic. Adu-ţi aminte despre ce am vorbit în tren: trăim 
acum tot ce este în trecut şi în viitor. În acest moment, într- 
un hotel din Novosibirsk, lumea este creată şi nimicită. 
Răscumpărăm toate păcatele, dacă asta e dorinţa noastră. 

Nu doar în Novosibirsk, ci în toate locurile din Univers, 
timpul bate ca o uriaşă inimă a lui Dumnezeu, lărgindu-se şi 
contractându-se. Ea se apropie mai mult, şi simt mica inimă 
de lângă mine bătând şi ea, tot mai puternic. 


Aşa cum mai repede se mişcă inelul auriu în jurul corpului 
meu. Prima oară când am făcut acest exerciţiu - imediat 
după ce am citit o carte care ne învăţa „cum să descoperim 
misterele vieților trecute” - am fost imediat proiectat în 
Franţa, la mijlocul secolului al XIX-lea, şi acolo m-am văzut 
scriind o carte privitoare la aceleaşi teme despre care scriu 
astăzi. Mi-am descoperit numele, unde locuiam, ce tip de 
pană foloseam şi care era fraza pe care tocmai o 
completam. Spaima a fost atât de mare, că imediat am 
revenit în prezent, pe plaja de la Copacabana, în odaia unde 
soţia mea dormea dusă lângă mine. A doua zi am cercetat 
tot ce puteam despre cine am fost şi am decis, după o 
săptămână, să mă reîntâlnesc cu mine însumi. Nu a 
funcţionat. Şi, oricât am încercat, de atunci nu a mai 
funcţionat. 

Am stat de vorbă cu ]. Despre asta. El mi-a explicat că 
există întotdeauna un „noroc al începătorului”, conceput de 
Dumnezeu doar ca să demonstreze că e posibil; dar imediat 
această situaţie se schimbă şi lucrurile redevin banale. Mi-a 
sugerat să nu mai fac asta decât dacă voi avea ceva într- 
adevăr serios de rezolvat într-una dintre vieţile mele 
trecute; în rest, e pur şi simplu pierdere de timp. 

După ani de zile, am fost prezentat unei femei din oraşul 
Săo Paulo, medic homeopat, cu o viaţă reuşită şi o profundă 
compasiune pentru pacienţii ei. De câte ori ne întâlneam, 
era ca şi cum aş fi cunoscut-o dinainte. Am vorbit despre 
asta şi ea mi-a spus că simte acelaşi lucru. Într-o bună zi ne 
aflam la barul hotelului meu, privind oraşul, când am 
propus să facem împreună exerciţiul inelului. Amândoi am 
fost proiectaţi spre uşa pe care am văzut-o când eu şi Hilal 
am descoperit Aleph-ul. În ziua aceea doctoriţa s-a 
despărţit de mine cu zâmbetul pe buze, şi nu am mai reuşit 
niciodată să intru în contact cu ea. Nu-mi răspundea la 
telefon, a refuzat să mă primească atunci când m-am dus la 
clinica unde lucra, şi am înţeles că nu avea rost să insist. 


Uşa însă era deschisă; mica gaură din dig se transformase 
într-o gaură din care apa ţâşnea cu tot mai multă forţă. În 
decursul anilor, m-am reîntâlnit cu alte trei femei care mi- 
au dat aceeaşi senzaţie că ne cunoşteam - doar că n-am 
repetat greşeala pe care o comisesem cu doctoriţa şi am 
făcut exerciţiul singur. Niciuna dintre ele nu a ştiut că eu 
fusesem responsabil pentru ceva teribil în vieţile lor 
trecute. 

Cunoaşterea greşelii mele nu m-a paralizat însă niciodată. 
Eram sincer hotărât să o repar. Opt femei au fost victimele 
tragediei, iar eu aveam certitudinea că una dintre ele va 
sfârşi prin a-mi povesti exact cum se terminase povestea 
aceea. Pentru că ştiam aproape totul, mai puţin blestemul 
care fusese aruncat asupra mea. 

Şi aşa m-am îmbarcat în Transsiberian şi, după mai bine 
de zece ani, m-am cufundat din nou în Aleph. A cincea 
femeie este acum întinsă lângă mine, vorbind despre lucruri 
care nu mă mai interesează, pentru că inelul de foc se 
roteşte tot mai rapid. Nu, nu vreau să o iau cu mine până 
unde ne-am întâlnit înainte. 

— Numai femeile cred în iubire. Bărbaţii nu, spune ea. 

— Bărbaţii cred în iubire, răspund. 

O mângâi pe păr în continuare. Bătăile inimii i se răresc. 
Îmi închipui că ochii ei sunt închişi, se simte iubită, ocrotită, 
iar ideea respingerii a dispărut la fel de repede cum a venit. 

Respirația ei începe să fie mai lentă. Se mişcă din nou, dar 
de astă dată doar ca să se cuibărească mai bine. Şi eu mă 
mişc, iau scrumiera de pe pieptul meu, o pun iar pe 
noptieră şi o iau pe Hilal în braţe. 

Inelul auriu se mişcă acum cu o viteză incredibilă, 
mergându-mi de la picioare la cap, de la cap la picioare. Şi 
deodată simt că aerul în jurul meu se mişcă de parcă ar fi 
explodat ceva. 

Ochelarii îmi sunt aburiţi. Unghiile, murdare. Lumânarea 
abia reuşeşte să lumineze locul, dar pot vedea mânecile 


hainei pe care o port: o țesătură grosolană. În faţa mea, o 
scrisoare. Mereu aceeaşi scrisoare. 

Cordoba, 11 iulie 1492 

Dragul meu, Puţine arme ne-au rămas, iar una dintre ele 
este Inchiziția, care a fost ţinta celor mai neînduplecate 
atacuri. Reaua-credinţă a unora şi prejudecățile altora îl fac 
pe inchizitor să treacă drept un monstru. În această clipă 
de cumpănă, când pretinsa Reformă aţâţă la rebeliune în 
case şi la dezordine pe străzi, calomniind tribunalul lui 
Christos şi acuzându-l de torturi şi monstruozităţi, noi 
suntem autoritatea! Iar autoritatea are datoria să 
osândească la pedeapsa maximă pe cei care dăunează grav 
binelui general, amputând din corpul bolnav un membru 
care îl contaminează, ca să-i împiedice pe alţii să-i urmeze 
exemplul. Este aşadar cât se poate de just ca pedeapsa cu 
moartea să fie aplicată celor care - propagând neobosiţi 
erezia - fac ca multe suflete să fie aruncate în focul 
Infernului. 

Aceste femei consideră că au libertate deplină să-şi 
proclame veninul erorilor lor, să răspândească desfrâul şi 
adorarea diavolului. Sunt vrăjitoare! Pedepsele spirituale 
nu sunt întotdeauna de-ajuns. Majoritatea oamenilor nu le 
pot pricepe. Biserica trebuie să aibă - şi are - dreptul de a 
denunța ce este greşit şi să pretindă o atitudine radicală din 
partea autorităţilor. 

Aceste femei au venit să îndepărteze soţul de soţie, fratele 
de soră, tatăl de copii. Fără îndoială, Biserica e o mamă 
plină de milostenie, veşnic dornică să ierte. Singura noastră 
preocupare este să le cerem să se pocăiască, ca să putem 
încredința Creatorului sufletele lor deja purificate. Aşa cum 
o artă divină - în care se recunoaşte inspiratul cuvânt al lui 
Christos - îşi gradează pedepsele pentru ca ele să-şi 
mărturisească ritualurile, uneltirile, vrăjile pe care le-au 
răspândit peste oraşul acum preschimbat în haos şi 
anarhie. 


Anul acesta am izbutit deja să-i împingem pe musulmani 
departe în Africa, pentru că am fost călăuziţi de braţul 
biruitor al lui Christos. Aproape că stăpâneau Europa, dar 
Credinţa ne-a ajutat şi am câştigat toate bătăliile. Iudeii au 
fugit şi ei, iar cei care au rămas vor fi convertiți prin foc şi 
sabie. 

Mai rea decât iudeii şi arabii a fost trădarea acelora care 
spuneau că i se închină lui Christos, dar ne-au înjunghiat pe 
la spate. Însă şi ei vor fi pedepsiţi când se vor aştepta mai 
puţin - este doar o chestiune de timp. 

În clipa de faţă, trebuie să ne îndreptăm forţele împotriva 
celor care, într-o manieră insidioasă, se strecoară în turma 
noastră, adevăraţi lupi în blană de miel. Voi aveţi şansa de a 
arăta tuturor că niciodată răul nu va trece neobservat 
pentru că, dacă aceste femei ar izbândi, s-ar duce vestea, 
pilda cea rea ar fi dată, vântul păcatului s-ar preschimba în 
uragan - vom rămâne slăbiţi, arabii vor reveni, iudeii se vor 
grupa din nou şi 1.500 de ani de Pace a lui Christos vor fi 
îngropaţi. 

S-a spus că tortura a fost instituită de tribunalul Sfântului 
Oficiu. Nimic mai fals! Dimpotrivă: când dreptul roman a 
admis tortura, Biserica a respins-o la început. Şi acum, siliţi 
de împrejurări, am adoptat-o, dar folosirea ei este 
LIMITATĂ! Papa a îngăduit - dar nu a poruncit - ca în cazuri 
foarte rare să se aplice tortura. Dar această îngăduinţă se 
restrânge exclusiv la eretici. În tribunalul Inchiziției, pe 
nedrept atât de discreditat, întregul cod este înţelept, onest 
şi prudent. După orice denunţ, oferim întotdeauna 
păcătoşilor harul tainei mărturisirii înainte ca să ajungă să 
înfrunte judecata din Ceruri, unde taine pe care nu le 
cunoaştem vor fi dezvăluite. Cea mai mare dorinţă a 
noastră este să salvăm aceste biete suflete, iar inchizitorul 
are dreptul să interogheze şi să prescrie metodele necesare 
pentru ca vinovatul SĂ MĂRTURISEASCĂ. Aici intervine, 
uneori, aplicarea torturii, dar numai în forma pe care am 
indicat-o mai sus. 


Cu toate acestea duşmanii gloriei Domnului ne acuză că 
am fi călăi lipsiţi de inimă, dar ei nu văd că Inchiziția aplică 
tortura cu o măsură şi o inteligenţă nerecunoscute de nici 
un tribunal civil al vremurilor noastre! Tortura nu poate fi 
folosită decât O SINGURĂ dată în fiecare proces, astfel că 
sper să nu pierzi singurul prilej pe care îl ai. Dacă nu vei 
acţiona corect, vei discredita tribunalul şi vom fi siliţi să le 
eliberăm pe cele care au venit pe lumea asta numai ca să 
răspândească sămânţa păcatului. Suntem toţi slabi, doar 
Domnul e puternic. lar El ne întăreşte când ne dă onoarea 
de a lupta întru slava numelui Său. 

Nu ai dreptul să greşeşti. Dacă femeile aceste sunt 
vinovate, trebuie să se mărturisească înainte ca să le putem 
încredința milosteniei Tatălui. 

Şi, deşi te afli pentru prima oară în această poziţie şi inima 
ta e plină de ceea tu crezi că e compasiune, dar de fapt nu e 
altceva decât slăbiciune, aminteşte-ţi că Isus nu a şovăit să-i 
biciuiască pe negustorii din Templu. Superiorul se va 
însărcina să-ţi arate procedurile corecte, astfel ca, atunci 
când va veni rândul tău să acţionezi, să poţi folosi biciul, 
roata, ce vei avea la îndemână, fără şovăială. Aminteşte-ţi 
că nu există nimic mai pios decât moartea pe rug. Este 
forma cea mai legitimă de purificare. Focul arde carnea, 
dar curăţă sufletul, care va putea atunci să urce spre slava 
lui Dumnezeu! 

Lucrarea ta e de cea mai mare însemnătate pentru 
menţinerea ordinii, ca ţara noastră să depăşească aceste 
vremuri tulburi, Biserica să-şi recucerească puterea 
ameninţată de nedreptăţi, iar cuvântul Mielului să aibă din 
nou ecou în inima oamenilor. Uneori este nevoie să se 
insufle teamă pentru ca sufletul să-şi găsească drumul. 
Uneori este nevoie să se recurgă la război pentru ca apoi să 
se poată trăi în pace. Nu ne pasă cum suntem judecaţi 
acum, pentru că viitorul ne va da dreptate şi va recunoaşte 
lucrarea noastră. 


Cu toate acestea, chiar dacă oamenii în viitor nu vor 
înţelege ce am făcut şi vor uita că am fost nevoiţi să fim 
neîndurători pentru ca toţi să poată trăi în blândeţea 
propovăduită de Fiul, noi ştim că răsplata ne aşteaptă în 
Cer. 

Semințele răului trebuie smulse din pământ înainte să 
prindă rădăcini şi să crească. Ajută-ţi Superiorul să-şi 
îndeplinească datoria sfântă - fără ură faţă de aceste biete 
făpturi, dar fără milă pentru Necuratul. 

Aminteşte-ţi că există un alt tribunal în Cer, şi el îţi va cere 
socoteală de felul cum ai îndeplinit voia lui Dumnezeu pe 
Pământ. 

FT. I,0O.D. 

Să crezi chiar şi când eşti discreditată. 

Am petrecut toată noaptea fără să ne mişcăm. Mă trezesc 
cu ea în braţele mele, exact în aceeaşi poziţie în care ne 
aflam înainte de inelul de aur. Gâtul mi-a înţepenit în timpul 
somnului. 

— Haide să ne sculăm. Trebuie să facem ceva. 

Ea se întoarce pe partea cealaltă, spunând ceva de genul: 
„Soarele răsare foarte devreme în Siberia în această 
perioadă a anului”. 

— Haide să ne sculăm. Trebuie să ieşim acum. Du-te în 
camera ta, îmbracă-te şi ne întâlnim jos. 

Omul de la recepţia hotelului îmi dă o hartă şi îmi arată 
unde trebuie să mă duc. Sunt cinci minute de mers pe jos. 
Ea se plânge că bufetul pentru micul dejun încă nu este 
deschis. 

Dăm de două ori colţul unor străzi şi ne aflăm în faţa 
locului unde trebuia să ajung. 

— Dar asta e... o biserică! 

Da, o biserică. 

— Nu-mi place să mă trezesc devreme. lar asta îmi place şi 
mai puţin, arată ea spre cupola în formă de ceapă vopsită în 
albastru, cu o cruce aurie în vârf. 


Uşile sunt deschise şi câteva doamne în vârstă intră în 
biserică. Mă uit în jur şi văd că strada este complet pustie, 
nu există încă maşini. 

— Am mare nevoie să faci ceva pentru mine. 

În fine mi-arată primul zâmbet al zilei. Eu îi cer ceva! E 
necesară în viaţa mea! 

— Ceva ce numai eu pot să fac? 

— Da, numai tu. Doar să nu mă întrebi de ce îţi cer asta. 

O duc de mână până înăuntru. Nu e prima oară când intru 
într-o biserică ortodoxă. Niciodată nu am învăţat ce anume 
trebuie să fac, în afară de a aprinde lumânările subţiri de 
ceară şi a mă ruga ca sfinţii şi îngerii să mă ocrotească. Şi 
totuşi mă încântă întotdeauna frumuseţea acestor temple, 
repetând proiectul arhitectonic ideal: tavanul în formă de 
cer, naosul central fără nici o bancă, bolțile laterale, 
icoanele pe care pictorii le-au lucrat în aur, rugăciune şi 
post, în faţa cărora câteva doamne care tocmai au intrat se 
înclină şi sărută sticla protectoare. 

Aşa cum se întâmplă cu toată lumea, lucrurile încep să se 
potrivească perfect când suntem concentrați pe ce dorim. 
În pofida a tot ce am trăit în timpul nopţii, în pofida faptului 
că nu am reuşit să trec de scrisoarea din faţa mea, încă mai 
e timp până la Vladivostok, şi inima mea e calmă. 

Şi Hilal pare încântată de frumuseţea locului. Trebuie să fi 
uitat că suntem într-o biserică. Mă duc spre o doamnă 
aşezată într-un colţ, cumpăr patru lumânări, aprind trei în 
faţa icoanei care îmi pare a fi a Sfântului Gheorghe şi mă 
rog pentru mine, pentru familia mea, pentru cititorii mei şi 
pentru munca mea. 

Îi duc a patra lumânare aprinsă lui Hilal. 

— Te rog, fă tot ce am să-ţi cer. Ţine lumânarea asta. 

Instinctiv, priveşte în jur, încercând să vadă dacă cineva 
este atent la ce facem. Trebuie să se fi gândit că poate asta 
nu era ceva cuvenit sau adecvat pentru locul unde ne aflăm. 
Dar în clipa următoare nu îi mai pasă. Nu-i plac bisericile şi 
nu trebuie să se comporte ca toată lumea. 


Flăcăruia lumânării se oglindeşte în ochii ei. Las capul în 
jos. Nu simt nici cea mai mică vină, doar acceptare şi o 
durere îndepărtată, care se manifestă în altă dimensiune şi 
pe care trebuie să o primesc. 

— Te-am trădat. Şi te rog să mă ierţi. 

— Tatiana! 


Îmi pun degetele pe buzele ei. Cu toată voinţa ei, a luptei 
ei, a talentului ei, nu trebuie să uit că are douăzeci şi unu 
de ani. Trebuia să fi construit altfel propoziţia. 

— Nu, nu e vorba de Iatiana. Te rog, doar iartă-mă. 

— Nu pot ierta ce nu ştiu. 

— Adu-ţi aminte de Aleph. Adu-ţi aminte ce ai simţit în acel 
moment. Încearcă să aduci în acest loc sfânt ceva ce nu 
cunoşti, dar care este în inima ta. La nevoie, imaginează-ţi o 
simfonie pe care îţi place s-o cânţi şi lasă să te călăuzească 
până în locul unde trebuie să mergi. Doar asta contează 
acum. Cuvintele, explicaţiile şi întrebările nu vor servi la 
nimic, vor aduce mai multă confuzie în ceea ce este deja 
destul de complex. Pur şi simplu iartă-mă. lertarea asta 
trebuie să vină din străfundurile sufletului tău, sufletul 
acesta care trece de la un corp la altul şi care învaţă pe 
măsură ce călătoreşte prin timpul care nu există şi prin 
spaţiul care este infinit. Niciodată nu putem răni un suflet, 
pentru că niciodată nu-l putem răni pe Dumnezeu. Dar 
rămânem prizonieri ai memoriei, şi asta face ca viaţa 
noastră să fie nefericită, chiar dacă avem totul ca să fim 
fericiţi. Ce bine ar fi să putem fi pe de-a-ntregul aici, ca şi 
cum ne-am fi trezit în acest moment pe acest pământ şi ne- 
am fi întâlnit într-un lăcaş sfânt acoperit cu aur. Dar nu 
putem. 

— Nu ştiu de ce trebuie să-l iert pe bărbatul pe care îl 
iubesc. Poate că ar fi un singur motiv pentru asta: că nu am 
auzit niciodată acelaşi lucru ieşit din gura ta. 

Un miros de tămâie începe să se răspândească. Preoţii 
intră pentru slujba de dimineaţă. 

— Uită cine eşti în această clipă şi du-te în locul unde se 
află cea care ai fost întotdeauna. În acel loc vei găsi 
cuvintele exacte pentru iertare şi mă vei ierta prin ele. 

Hilal caută inspiraţie în zidurile aurite, în coloane, în 
persoanele care intră la ora aceea matinală, în flăcăruile 
lumânărilor aprinse. Închide ochii, poate ascultând de 
sugestia mea şi imaginându-şi notele unei melodii. 


— N-ai să crezi. Mi se pare că văd o fată... o fată care nu 
mai este aici şi vrea să revină... 

O rog să asculte ce are de spus fata. 

— Fata iartă. Nu pentru că a devenit sfântă, ci pentru că 
nu mai suportă să care povara acestei uri. Ura oboseşte. Nu 
ştiu dacă schimbă ceva în Cer sau pe Pământ, dacă îmi 
salvează sau îmi osândeşte sufletul, dar sunt epuizată şi 
abia acum înţeleg asta. Îl iert pe bărbatul care a vrut să mă 
distrugă când aveam zece ani. El ştia ce face, eu nu ştiam. 
Dar am socotit că era vina mea, l-am urât pe el şi pe mine, i- 
am urât pe toţi cei care se apropiau, şi acum sufletul meu se 
eliberează. 

Nu, nu asta aşteptam eu. 

— Iartă totul şi pe toţi, dar iartă-mă pe mine, o rog. 
Include-mă în iertarea ta. 

— lert totul şi pe toţi, inclusiv pe tine, deşi nu-ţi cunosc 
crima. lert pentru că te iubesc şi pentru că tu nu mă 
iubeşti, iert pentru că mă ajuţi să fiu totdeauna aproape de 
demonul meu, deşi nu m-am mai gândit la el de ani de zile. 
lert pentru că mă respingi şi puterea mea se pierde, iert 
pentru că nu înţelegi cine sunt eu şi ce fac aici. Te iert pe 
tine şi pe demonul care îmi atingea corpul când eu încă nu 
înţelegeam exact ce era viaţa. Îmi atingea corpul, dar îmi 
deforma sufletul. 

Îşi împreunează mâinile ca pentru o rugăciune. Mi-ar 
plăcea ca iertarea să fie numai pentru mine, dar Hilal 
izbăveşte toată lumea ei. Şi poate că e mai bine aşa. Corpul 
ei începe să tremure. Ochii i se umplu de lacrimi. 

— Trebuie să fie aici? Trebuie să fie într-o biserică? Haide 
să ieşim sub cerul liber. Te rog! 

— Trebuie să fie într-o biserică. Într-o zi vom face asta sub 
cerul liber, dar astăzi trebuie să fie într-o biserică. Te rog, 
iartă-mă. 

Ea închide ochii şi ridică mâinile spre tavan. O femeie care 
intră vede gestul şi face un semn de dezaprobare din cap: 
suntem într-un loc sfânt, riturile sunt diferite, ar trebui să 


respectăm tradiţia. Mă prefac că nu observ şi sunt uşurat 
pentru că acum Hilal vorbeşte cu Spiritul, care dictează 
rugăciunile şi legile adevărate, şi nimic de pe lumea asta nu 
o poate distrage. 

— Mă eliberez de ură prin iertare şi iubire. Înţeleg că 
suferinţa, când nu poate fi evitată, este aici ca să mă facă să 
înaintez spre glorie. Înţeleg că totul se înlănţuie, toate 
drumurile se întâlnesc, toate fluviile curg spre aceeaşi 
mare. De aceea sunt în acest moment instrumentul iertării. 
Iertare pentru crime care au fost săvârşite, una pe care o 
cunosc şi alta pe care nu o cunosc. 

Da, un spirit vorbeşte odată cu ea. Cunoşteam acel spirit şi 
rugăciunea aceea, pe care o învăţasem cu mulţi ani în urmă 
în Brazilia. Era a unui băiat, nu a unei fete. Dar ea repetă 
cuvintele care pluteau în Univers, aşteptând întotdeauna să 
fie folosite la nevoie. 

Hilal vorbeşte încet, dar acustica bisericii e atât de bună, 
că tot ce spune pare să aibă ecou în cele patru colţuri. 

Lacrimile pe care m-au făcut să le vărs le iert. 

Durerile şi decepţiile le iert. 

Trădările şi minciunile le iert. 

Calomniile şi intrigile le iert. 

Ura şi persecuția le iert. 

Loviturile care m-au rănit le iert. 

Visurile nimicite le iert. 

Speranţele moarte le iert. 

Lipsa de dragoste şi gelozia le iert. 

Indiferenţa şi reaua-voinţă le iert. 

Nedreptatea în numele dreptăţii o iert. 

Mânia şi maltratările le iert. 

Nepăsarea şi uitarea le iert. 

Lumea, cu toate relele ei, o iert. 

Lasă braţele în jos, deschide ochii şi îşi duce mâinile la 
obraz. Mă apropii ca s-o îmbrăţişez, dar ea face un semn cu 
mâinile: 

— Încă n-am terminat. 


Închide iar ochii şi-şi ridică faţa. 

— Mă iert şi pe mine însămi. Fie ca nefericirile din trecut 
să nu mai apese ca o povară pe inima mea. În locul mâhnirii 
şi al resentimentului, pun comprehensiunea şi înţelegerea. 
În locul revoltei, pun muzica ce iese din vioara mea. În locul 
durerii, pun uitarea. În locul răzbunării, pun victoria. 

Voi reuşi să iubesc mai presus de orice lipsă de iubire, Să 
dăruiesc chiar dacă sunt deposedată de tot, Să muncesc cu 
bucurie chiar în mijlocul tuturor piedicilor, Să întind mâna 
chiar dacă sunt în cea mai completă singurătate şi părăsire, 
Să usuc lacrimile chiar dacă plâng, Să cred chiar şi când 
sunt discreditată. 

Deschide ochii, îşi aşază mâinile pe capul meu şi spune cu 
toată autoritatea care vine de Sus: 

— Aşa să fie. Aşa va fi. 

Un cocoş cântă în depărtare. E semnul. O iau de mână şi 
ieşim, privind oraşul care începe să se trezească. Ea e puţin 
surprinsă de tot ce a spus, eu simt că iertarea a fost 
momentul cel mai important din călătoria mea până în clipa 
aceasta. Dar nu este ultimul pas, trebuie să ştiu ce se 
întâmplă după ce isprăvesc de citit scrisoarea aceea. 

Ajungem la timp ca să luăm micul dejun cu restul grupului, 
să ne pregătim valizele şi să mergem la gară. 

— Hilal va dormi în cabina goală din vagonul nostru, spun. 

Nimeni nu comentează nimic. Îmi imaginez ce gândesc şi 
nu-mi dau osteneala să le explic că se înşală. 

— Korkmaz git, spune Hilal. 

După expresia de surprindere a tuturor - inclusiv a 
translatorului meu - asta nu e pe ruseşte. 

— Korkmaz git, repetă. În turcă, „preatemutul fără 
neînfricare”. 

Frunzuliţele ceaiului. 

Toţi par să se fi deprins mai bine cu voiajul. Masa este 
centrul acestui univers şi ne adunăm în fiecare zi în jurul ei 
pentru micul dejun, prânz, cină, discuţiile despre viaţă şi 
despre ce ne aşteaptă mai departe. Hilal este acum 


instalată în acelaşi vagon, participă la mese, face duş în baia 
mea, cântă obligatoriu la vioară şi participă tot mai puţin la 
conversaţie. 

Azi vorbim de şamanii lacului Baikal, următoarea noastră 
oprire. Yao spune că i-ar plăcea mult să-l cunosc pe unul 
dintre ei. 

— Vom vedea când voi ajunge acolo. 

Cu alte cuvinte: „Nu sunt foarte interesat”. 

Dar nu cred că se va lăsa descurajat de asta. În artele 
marţiale, unul dintre principiile cele mai cunoscute e celal 
non-rezistenţei. Bunii luptători folosesc energia şi lovitura 
contra celui care a provocat-o. Aşa, cu cât îmi voi cheltui 
mai mult energia în cuvinte, cu atât mai puţin voi fi convins 
de ce spun, şi curând voi fi uşor de dominat. 

— Mi-amintesc de discuţia noastră înainte de a ajunge la 
Novosibirsk, spune editoarea. Spuneaţi că Aleph e un punct 
în afara noastră, dar, când două persoane sunt îndrăgostite, 
reuşesc să aducă acest punct în orice loc. Şamanii cred că 
sunt înzestrați cu puteri deosebite şi că doar ei pot avea 
acest tip de viziune. 

— Dacă ne referim la Tradiţia magică, răspunsul e: „Acest 
punct este în afară”. Dacă ne referim la tradiţia umană, 
persoanele îndrăgostite pot în anumite momente, dar 
numai în împrejurări foarte speciale, să experimenteze 
Totul. În viaţa reală ne vedem de obicei ca nişte fiinţe 
diferite, dar întregul Univers e un singur lucru, un acelaşi 
suflet. Totuşi, ca să se provoace Aleph-ul în acest fel e 
nevoie de ceva foarte intens: un mare orgasm, o mare 
pierdere, un conflict care îşi atinge punctul maxim, un 
moment de extaz faţă de ceva de o frumuseţe cu totul 
deosebită. 

— Conflictul nu lipseşte, spune Hilal. Trăim înconjurați de 
conflicte, ca în vagonul ăsta. 

Fata care stătea tăcută pare să fi revenit la începutul 
călătoriei, provocând o situaţie care fusese deja rezolvată. A 


cucerit terenul şi doreşte să-şi încerce puterea recent 
dobândită. Editoarea ştie că ei i-au fost adresate cuvintele. 

— Conflictele sunt pentru suflete care nu au mult 
discernământ, răspunde, căutând să generalizeze, dar 
trăgând săgeata la ţintă. Lumea este împărţită între cei 
care mă înţeleg şi cei care nu mă înţeleg. În al doilea caz, 
pur şi simplu le las pe acele persoane să se chinuie căutând 
să-mi câştige simpatia. 

— Ce nostim, şi eu sunt la fel, replică Hilal. Întotdeauna m- 
am imaginat cum sunt şi întotdeauna am reuşit să ajung 
unde voiam. Un exemplu clar e că acum dorm în vagonul 
acesta. 

Yao se ridică. Nu pare să aibă râbdare să suporte acest tip 
de conversaţie. Editorul mă priveşte. Ce se aşteaptă să fac? 
Să iau partea cuiva? 

— Habar n-ai despre ce vorbeşti, spune editoarea, privind- 
o direct pe Hilal. Şi eu am crezut întotdeauna că sunt 
pregătită pentru orice, până s-a născut fiul meu. Puştiul 
părea să se dezlănţuie în capul meu, m-am simţit slabă, 
neînsemnată, incapabilă să-l protejez. Ştii cine se crede 
capabil de orice? Copilul. El are încredere, nu se teme, 
crede în propria sa putere şi obţine exact ce vrea. Dar 
copilul creşte. Începe să înţeleagă că nu este chiar aşa de 
puternic, că pentru a supravieţui depinde de ceilalţi. Atunci 
iubeşte, aşteaptă să fie recompensat şi, pe măsură ce viaţa 
merge înainte, doreşte din ce în ce mai mult reciprocitate. 
E dispus să sacrifice tot, inclusiv puterea sa, ca să 
primească în schimb aceeaşi iubire pe care o oferă. Şi 
sfârşim unde suntem astăzi: adulţi făcând orice ca să fim 
acceptaţi şi iubiţi. 

Yao revenise, dar stătea în picioare, ţinându-şi echilibrul 
cu o tavă cu ceai şi cinci ceşti. 

— De asta am întrebat de Aleph şi de iubire, continuă 
editoarea. Nu vorbeam de un bărbat. Erau momente când 
îmi priveam fiul dormind şi puteam să văd tot ce se 
întâmpla pe lume: locul de unde venise, locurile pe care le 


va cunoaşte, încercările pe care va trebui să le înfrunte ca 
să ajungă unde va visa să ajungă. A crescut, iubirea a 
continuat la fel de intensă, dar Aleph-ul a dispărut. 

Da, ea înţelesese Aleph-ul. Cuvintele ei au fost urmate de o 
tăcere respectuoasă. Hilal a rămas complet dezarmată. 

— Sunt confuză, admite Hilal. Se pare că motivele pe care 
le aveam ca să ajung unde sunt acum au dispărut. Pot să sar 
jos la viitoarea gară, să mă întorc la Ekaterinburg, să-mi 
dedic restul vieţii viorii şi să continui să nu înţeleg toate 
astea. Iar, în ziua morţii, voi întreba: „Ce am făcut aici?” 

Îi ating braţul. 

— Vino cu mine. 

Eram gata să mă ridic şi s-o iau până la Aleph, s-o fac să 
descopere de ce se hotărâse să străbată Asia cu trenul, să 
mă pregătesc pentru orice reacţie şi să accept ce ar decide 
ea. Mi-am amintit de doctoriţa pe care nu am mai revăzut-o 
niciodată - nici cu Hilal nu ar fi altfel. 

— Un minut, spune Yao. 

Ne roagă să luăm loc din nou, împarte ceştile şi aşază 
ceainicul în mijlocul mesei. 

— Când locuiam în Japonia, am învăţat frumuseţea 
lucrurilor simple. Iar lucrul cel mai simplu şi mai sofisticat 
pe care l-am cunoscut a fost să beau ceai. M-am ridicat cu 
singurul scop să fac asta: să explic că, în ciuda tuturor 
conflictelor noastre, a tuturor dificultăţilor, meschinăriei şi 
generozităţii noastre, putem să adorăm ce este simplu. 
Samuraii îşi lăsau săbiile afară, intrau în sală, se aşezau în 
postura corectă şi beau ceai conform unei ceremonii 
riguros elaborate. În acele clipe, uitau de război şi se 
dedicau doar adorării frumosului. Să facem asta. 

Umple fiecare ceaşcă. Aşteptăm în tăcere. 

— M-am dus după ceai pentru că am văzut doi samurai 
gata de luptă. Dar m-am întors, iar onorabilii războinici 
fuseseră înlocuiţi de două suflete care se înțelegeau fără să 
fie nevoie de asta. Chiar şi aşa, haideţi să bem împreună. Să 
ne concentrăm eforturile în tentativa de a atinge 


Perfecţiunea prin gesturile imperfecte ale vieţii cotidiene. 
Adevărata înţelepciune constă în respectarea lucrurilor 
simple pe care le facem, deoarece ele ne pot transporta 
unde avem nevoie. 

Beau respectuos ceaiul pe care ni l-a servit Yao. Acum că 
am fost iertat, pot simţi gustul frunzuliţelor când erau 
tinere. Pot să îmbătrânesc cu ele, să mă usuc la soare, să fiu 
cules de mâini bătătorite, să mă transform în băutură şi să 
creez armonie în jurul meu. Niciunul dintre noi nu este 
grăbit; în timpul acestei călătorii distrugem şi reconstruim 
continuu cine suntem. 

Când isprăvim, o invit din nou pe Hilal să mă urmeze. 
Merită să ştie şi să decidă singură. 

Suntem în spaţiul care dă spre uşile trenului. Un bărbat 
cam de vârsta mea stă de vorbă cu o doamnă exact în locul 
unde este Aleph-ul. Din cauza energiei degajate de acel 
punct, e posibil să mai rămână acolo un timp. 

Aşteptăm puţin. Soseşte o a treia persoană, îşi aprinde o 
țigară şi se alătură celor doi. 

Hilal dă semne că ar vrea să se întoarcă în sală: 

— Spaţiul ăsta e pentru noi. Ei n-ar trebui să fie aici, ci în 
vagonul din faţă. 

O rog să nu facă nimic. Putem aştepta. 

— De ce agresiunea aceea, când ea voia să facă pace cu 
tine? întreb. 

— Nu ştiu. Sunt dezorientată. La fiecare oprire, sunt tot 
mai dezorientată. Am crezut că trebuie neapărat să aprind 
focul pe munte, să fiu alături de tine, să te ajut să 
îndeplineşti o misiune pe care nu o cunosc. Îmi închipuiam 
că ai să reacţionezi aşa cum ai reacţionat: făcând tot 
posibilul ca asta să nu se întâmple. Şi m-am rugat să fiu în 
stare să depăşesc obstacolele, să suport consecinţele, să fiu 
umilită, ofensată, respinsă şi privită cu dispreţ, toate astea 
în numele unei iubiri pe care nu mi-o închipuiam, dar care 
există. Şi am ajuns până la urmă foarte aproape: cabina de 
alături, goală pentru că Dumnezeu a vrut ca persoana care 


urma să o ocupe să renunţe în ultimul moment. Nu ea a luat 
această decizie: a venit de Sus, sunt sigură. Şi totuşi pentru 
prima oară de când m-am urcat în acest tren către Oceanul 
Pacific, nu am chef să merg mai departe. 

Mai vine o persoană şi se alătură grupului. De astă dată, a 
adus trei cutii cu bere. După cum se vede, conversaţia aici 
va mai dura mult. 

— Ştiu despre ce vorbeşti. Crezi că ai ajuns la capăt, dar n- 
ai ajuns. Şi ai perfectă dreptate, trebuie să înţelegi ce faci 
aici. Tu ai venit ca să mă ierţi şi mie mi-ar plăcea să-ţi arăt 
de ce. Dar cuvintele ucid, doar experienţa te va face să 
înţelegi tot. Mai bine zis, ca amândoi să înţelegem totul, 
pentru că nici eu nu cunosc sfârşitul, ultimul rând, ultimul 
cuvânt al acestei poveşti. 

— Să-i aşteptăm să plece ca să intrăm în Aleph. 

— Asta era şi ideea mea, dar ei n-o să plece atât de 
curând, tocmai din cauza Aleph-ului. Deşi nu sunt 
conştienţi, încearcă o senzaţie de euforie şi de plenitudine. 
În timp ce urmăream acest grup din faţa noastră, mi-am dat 
seama că poate trebuie să te ghidez, nu numai să-ţi arăt 
totul dintr-odată. La noapte vino în cabina mea. Acum vei 
avea probleme cu dormitul, pentru că vagonul ăsta se 
balansează tare. Dar închide ochii, relaxează-te şi stai lângă 
mine. Lasă-mă să te îmbrăţişez cum te-am îmbrăţişat la 
Novosibirsk. Voi încerca să merg singur până la capătul 
istoriei şi îţi voi spune exact ce s-a întâmplat. 

— Nimic nu mi-ar plăcea mai mult: o invitaţie să vin în 
cabina ta. Te rog, nu mă respinge din nou. 

A cincea femeie 

— Am avut timp să-mi spăl pijamaua. 

Hilal poartă doar un tricou pe care mi l-a cerut cu 
împrumut şi care-i acoperă trunchiul, lăsându-i picioarele 
descoperite. Nu reuşesc să văd dacă mai poartă ceva 
dedesubt. Se vâră sub cuvertură. 

Îi mângâi părul. Trebuie să fac uz de tot tactul şi de toată 
delicateţea din lume, să spun tot şi să nu spun nimic. 


— Singurul lucru de care am nevoie acum este de o 
îmbrăţişare. Un gest la fel de vechi ca omenirea şi care 
înseamnă mult mai mult decât întâlnirea a două corpuri. O 
îmbrăţişare înseamnă: nu mă ameninţi, nu mi-e frică să stau 
atât de aproape, pot să mă relaxez, să mă simt acasă, sunt 
ocrotit şi cineva mă înţelege. Tradiţia spune că, de câte ori 
îmbrăţişăm pe cineva de bunăvoie, câştigăm o zi de viaţă. 
Te implor, fă asta acum, o rog. 

Îmi pun capul pe pieptul ei, iar ea mă cuibăreşte în braţele 
sale. Aud din nou inima bătându-i repede, îmi dau seama că 
nu poartă sutien. 

— Mi-ar plăcea mult să spun ce voi încerca să fac, dar nu 
pot. Niciodată nu am ajuns la capăt, până în punctul în care 
lucrurile sunt rezolvate şi explicate. Mereu mă opresc la 
acelaşi moment, când plecăm. 

— Când plecăm de unde? întreabă Hilal. 

— Când pleacă toţi din piaţă, nu-mi cere să explic mai 
bine. Sunt opt femei şi una dintre ele îmi spune ceva ce nu 
reuşesc să aud. În ultimii douăzeci de ani am fost deja cu 
patru dintre ele, niciuna nu m-a putut duce până la 
deznodământ. Tu eşti a cincea pe care o întâlnesc. Cum 
călătoria asta nu a fost întâmplătoare, cum Dumnezeu nu se 
joacă de-a zarurile cu Universul, înţeleg de ce povestirea 
despre focul sacru te-a făcut să vii la mine. Am înţeles abia 
când ne-am cufundat împreună în Aleph. 

— Am nevoie de o ţigară. Fii mai clar. Am crezut că voiai să 
fii cu mine. 

Ne ridicăm în pat şi ne aprindem câte o ţigară. 

— Aş dori grozav să fiu mai clar, să spun tot, dacă aş putea 
înţelege ce se întâmplă după scrisoare, primul lucru care a 
apărut. După aceea, aud vocea superiorului meu spunând 
că cele opt femei ne aşteaptă. Şi ştiu că, în final, una dintre 
voi îmi spune ceva, ce poate fi o binecuvântare sau un 
blestem. 

— Vorbeşti de vieţi trecute? De o scrisoare? 


Asta voiam eu să înţeleagă. Dar să nu-mi ceară să-i explic 
acum despre ce viaţă vorbesc. 

— Totul este aici în prezent. Sau ne osândim, sau ne 
izbăvim. Sau ne osândim şi ne izbăvim în fiecare minut, 
schimbând mereu locul, sărind dintr-un vagon în altul, 
dintr-o lume paralelă în alta. Tu trebuie să crezi. 

— Cred. Cred că ştiu despre ce vorbeşti. 

Dar un tren trece în sens invers. Vedem ferestrele 
luminate în succesiune rapidă, zgomotul, dislocarea aerului. 
Vagonul se clatină mai mult decât de obicei. 

— Aşa că eu trebuie să merg acum în partea cealaltă, care 
se află în acelaşi „tren” numit timp şi spaţiu. Nu e greu: 
ajunge să-ţi imaginezi un inel de aur urcând şi coborând pe 
corpul tău, încet la început şi pe urmă câştigând viteză. 
Când eram în aceeaşi poziţie la Novosibirsk, procesul a 
funcţionat cu o claritate incredibilă. De asta aş vrea să 
repet ce am făcut acolo: tu mă îmbrăţişai, eu te îmbrăţişam, 
iar inelul m-a lansat în trecut fără mare efort. 

— Ajunge doar asta? Să ne închipuim un inel? 

Ochii mei sunt aţintiţi asupra calculatorului de pe măsuţa 
din cabină. Mă ridic şi-l aduc în pat. 

— Credem că aici sunt fotografii, cuvinte, imagini, O 
fereastră spre lume. Dar în realitate ceea ce există în 
spatele a tot ce vedem pe calculator e o succesiune de 0 şi 
1. Ceea ce programatorii numesc limbaj binar. Suntem 
obligaţi şi să creăm o realitate vizibilă în jurul nostru, sau 
rasa umană nu va fi supravieţuit niciodată prădătorilor. 
Inventăm ceva numit „memorie”, aşa cum există într-un 
calculator. Memoria ne apără de pericol, ne permite să 
trăim în societate, să găsim hrană, să creştem, să 
transmitem generaţiei viitoare tot ce am învăţat. Dar nu 
este materia principală a vieţii. 

Pun calculatorul la loc pe masă şi mă întorc în pat. 

— Inelul ăsta de foc este doar un artificiu ca să ne 
eliberăm de memorie. Am citit ceva pe această temă, dar 
nu-mi amintesc cine a scris. Facem asta inconştient în 


fiecare noapte când visăm: mergem în trecutul nostru 
recent sau îndepărtat. Ne trezim cu gândul că trăim 
adevărate absurdităţi în timpul visului, dar nu e aşa. Am 
fost în altă dimensiune, unde lucrurile nu se petrec exact ca 
aici. Credem că nimic din asta nu are sens pentru că la 
trezire suntem înconjurați de o lume organizată de 
„memorie”, capacitatea noastră de a înţelege prezentul. Ce 
am văzut este repede uitat. 

— Să fie chiar atât de simplu să revenim la o viaţă trecută 
sau să intrăm în altă dimensiune? 

— E simplu şi când visăm, şi când provocăm asta, dar în al 
doilea caz e şi foarte periculos. După ce inelul îţi posedă 
trupul, sufletul se desprinde şi intră pe tărâmul nimănui. 
Dacă nu ştii unde te duci, vei cădea într-un somn profund şi 
poţi să fii transportat în zone unde nu vei fi binevenită, nu 
vei afla nimic sau vei aduce probleme din trecut în 
momentul prezent. 

Am terminat ţigările. Pun scrumiera pe scaunul care-mi 
serveşte drept noptieră şi o rog să mă ia din nou în braţe. 
Inima ei este mai zbuciumată ca nicicând. 

— Eu sunt una dintre acele opt femei? 

— Da. Toate persoanele cu care am avut probleme în 
„trecut” reapar în vieţile noastre, în ceea ce misticii numesc 
Roata Timpului. La fiecare reîncarnare suntem mai 
conştienţi, iar conflictele astea se rezolvă. Când toate 
conflictele tuturor persoanelor vor înceta să existe, rasa 
umană va intra într-un stadiu nou. 

— De ce creăm conflicte în trecut? Doar ca să le 
soluţionăm mai târziu? 

— Nu, pentru ca omenirea să poată evolua spre un punct 
despre care nu ştim exact ce este. Imaginează-ţi epoca în 
care făceam toţi parte dintr-o supă organică ce acoperea 
planeta. Timp de milioane de ani celulele s-au reprodus în 
acelaşi mod până ce una dintre ele a suferit o mutație. În 
acel moment, miliarde de alte celule au spus: „E greşită, nu 
se potriveşte cu niciuna dintre noi”. Şi totuşi această 


mutație a făcut ca celulele care erau alături să sufere şi ele 
o mutație. Şi, din greşeală în greşeală, magma iniţială s-a 
transformat în amibe, peşti, animale şi oameni. Conflictul a 
fost baza evoluţiei. 

Ea îşi aprinde altă ţigară. 

— Şi de ce trebuie să le soluţionăm acum? 

— Pentru că Universul, inima lui Dumnezeu, se contractă 
şi se dilată. Alchimiştii au drept motto principal „Solve et 
coagula”. Dizolvă şi concentrează. Nu mă întreba de 
raţiunea acestui lucru: nu ştiu. Azi după-masă tu şi cu 
editoarea v-aţi înfruntat. Datorită acestei înfruntări, fiecare 
din voi a putut aprinde o lumină pe care cealaltă nu o 
vedea. Voi v-aţi dizolvat şi v-aţi concentrat din nou, iar noi 
toţi care eram în jur am câştigat din asta. S-ar fi putut 
întâmpla şi ca rezultatul final să fie contrariul: o 
confruntare fără rezultate pozitive. În acest caz, problema 
nu ar fi fost atât de relevantă sau ar fi trebuit să fie 
rezolvată mai târziu. Nu ar rămâne fără soluţie, pentru că 
energia urii dintre două persoane ar molipsi întregul vagon. 
Acest vagon e o metaforă a vieţii. 

Hilal nu e foarte interesată de teorii. 

— Începe. Merg cu tine. 

— Nu, nu mergi cu mine. Chiar dacă sunt în braţele tale, 
nu ştii încotro mă duc. Nu face asta. Promite-mi că nu vei 
face asta, că nu-ţi vei închipui inelul. Chiar dacă nu găsesc 
acum soluţia, voi spune unde am găsit-o înainte. Nu ştiu 
dacă a fost singura dată când s-a întâmplat asta în toate 
vieţile mele, dar e singura de care sunt sigur. 

Ea nu răspunde. 

— Promite-mi, te rog. Azi am încercat să te duc în Aleph, 
dar erau oameni acolo. Asta înseamnă că trebuie să merg 
acolo înaintea ta. 

Ea îşi desface braţele şi dă să se scoale. O rețin în pat. 

— Să mergem acum în Aleph, spune. Nu trebuie să fie 
nimeni acolo la ora asta. 


— Te rog, ai încredere în mine. Îmbrăţişează-mă iar, caută 
să nu te mişti prea mult chiar dacă îţi va fi greu să adormi. 
Lasă-mă să văd mai întâi dacă găsesc răspunsul. Aprinde 
focul sacru pe munte, pentru că mă duc într-un loc rece ca 
moartea. 

— Eu sunt una dintre femeile acelea? spune Hilal. 

— Da, repet că da. 

Îi aud inima. 

— Voi aprinde focul sacru şi voi rămâne acolo ca să-ţi fiu 
sprijin. Mergi în pace. 

Îmi imaginez inelul. Iertarea îmi dă mai multă libertate, 
curând el va circula singur în jurul corpului meu, 
împingându-mă spre un loc pe care îl cunosc şi unde nu 
vreau să mă duc, dar unde trebuie să mă întorc. 

Ad Extirpanda. 

Ridic ochii de pe scrisoare şi observ perechea bine 
îmbrăcată din faţa mea. Bărbatul în cămaşă albă, imaculată 
de în sub o haină de catifea cu mânecile brodate cu fir. 
Femeia tot cu bluză albă, cu mâneci lungi şi un guler înalt, 
brodat cu fir încadrându-i chipul îngrijorat. Pe deasupra, ea 
mai poartă şi un pieptar de stofă cu perle şi o mantilă de 
piele aruncată pe umeri. Stau de vorbă cu Superiorul meu. 

— Suntem prieteni de mulţi ani, spune ea, cu un zâmbet 
forţat pe faţă, ca şi cum ar vrea să ne convingă că totul a 
rămas la fel, la mijloc nu e decât o neînțelegere. 
Dumneavoastră aţi botezat-o, călăuzind-o pe drumul spre 
Domnul. 

Şi apoi, întorcându-se spre mine: 

— Dumneata o cunoşti mai bine ca oricine. V-aţi jucat 
împreună, aţi crescut împreună şi v-aţi îndepărtat doar 
când ai ales sacerdoţiul. 

Inchizitorul e impasibil. 

Ei mă roagă din priviri să-i ajut. De multe ori am dormit în 
casa lor şi am mâncat la masa lor. După ce mi-au murit 
părinţii de ciumă, ei au avut grijă de mine. Dau din cap. 
Deşi cu cinci ani mai în vârstă decât ea, da, eu sunt cel care 


o cunoaşte mai bine ca oricine: ne-am jucat împreună, am 
crescut împreună şi, înainte ca eu să intru în ordinul 
dominicanilor, ea era cea cu care mi-ar fi plăcut să-mi 
petrec restul zilelor. 

— Nu vorbim acum de prietenele ei, este rândul tatălui să 
se adreseze inchizitorului, tot cu un zâmbet care mimează 
încrederea. Nu ştiu ce fac sau ce au făcut. Cred că Biserica 
are datoria să stârpească erezia, aşa cum a stârpit 
ameninţarea maurilor. Trebuie învinovăţite, pentru că 
Biserica nu este niciodată nedreaptă. Dar ştiţi prea bine că 
fiica noastră e nevinovată. 

În ajun, cum se întâmpla în fiecare an, superiorii Ordinului 
vizitaseră oraşul. Tradiţia cerea ca toţi să se adune în piaţa 
principală. Nu erau obligaţi să facă asta, dar cine nu venea 
ajungea imediat ţinta bănuielilor. Familii de toate rangurile 
se înghesuiau în faţa bisericii, iar unul dintre superiori a 
citit un document care explica motivul vizitei: să descopere 
ereticii şi să-i aducă în faţa justiţiei pământeşti şi divine. 
Apoi, a venit momentul milostivirii: cei care făceau un pas 
înainte şi mărturiseau spontan că nu respectaseră dogmele 
divine aveau să fie supuşi unei pedepse blânde. Cu toată 
teroarea ce se citea în ochii tuturor, nu s-a mişcat nimeni. 

Venea apoi rândul vecinilor să denunțe orice activitate 
suspectă. Un ţăran, cunoscut că-şi bătea fiicele şi se purta 
rău cu servitorii, dar care apărea în fiecare duminică la 
liturghie ca şi cum ar fi fost cu adevărat unul dintre 
mieluşeii lui Dumnezeu, s-a dus la Sfântul Oficiu şi a început 
să înşire numele tinerelor. 

Inchizitorul se întoarce spre mine, face un semn din cap, 
iar eu îi întind scrisoarea. El o pune lângă un teanc de cărţi. 

Cei doi soţi aşteaptă. Deşi e frig, fruntea bărbatului e 
acoperită de sudoare. 

— Nimeni din familia noastră nu a făcut nimic pentru că 
avem frică de Dumnezeu. N-am venit aici ca să le salvăm pe 
toate, o vreau înapoi doar pe fiica mea. Şi făgăduiesc pe tot 
ce am mai sfânt că, de îndată ce va împlini şaisprezece ani, 


va fi încredinţată unei mânăstiri. Trupul şi sufletul ei nu vor 
avea altă misiune pe lume decât devoţiunea pământească 
pentru Stăpânul Ceresc. 

— Omul acela le-a acuzat în faţa tuturor, spune până la 
urmă inchizitorul. Dacă ar fi fost o minciună, nu ar fi riscat 
să-şi păteze onoarea în faţa tuturor. De obicei primim 
denunţuri anonime, nu întâlnim persoane atât de curajoase. 

Mulţumit că inchizitorul a rupt tăcerea, bărbatul puternic 
şi bine îmbrăcat crede acum că există o posibilitate de 
dialog. 

— Ne-a fost un duşman, domnia voastră ştiţi asta. L-am dat 
afară pentru că se uita cu jind la fiica mea. E numai o 
răzbunare, n-are nici o legătură cu credinţa noastră. 

Aşa este, mi-ar fi plăcut să spun în clipa aceea. Nu numai 
la ele, ci şi la toate celelalte şapte acuzate. Se zvoneşte că 
ţăranul acela şi-a necinstit deja două dintre fiice sale - e un 
pervers din fire, care nu-şi găseşte plăcerea decât la fetele 
tinere. 

Inchizitorul trage o carte dintr-un teanc de pe masă. 

— Vreau să cred că este aşa. Şi sunt dispus să dovedesc 
asta, dar mai întâi trebuie să respect procedurile. Dacă e 
nevinovată, nu are de ce să se teamă. Nimic, absolut nimic 
nu va fi făcut în afara celor ce stau scrise aici. După ce s-au 
comis multe excese la început, acum suntem mai organizaţi 
şi mai grijulii: astăzi nimeni nu mai moare de mâna noastră. 

Întinde cartea: Directorium Inquisitorum. Tatăl fetei ia 
volumul, dar nu-l deschide. Îşi ţine mâinile încordate, 
agăţate de copertă, ca şi cum ar putea ascunde de toţi cei 
prezenţi că tremură. 

— Codul nostru de conduită, continuă apoi. Rădăcinile 
credinţei creştine. Perversitatea ereticilor. Şi cum trebuie 
să facem deosebirea între una şi alta. 

Femeia îşi duce mâna la gură şi-şi muşcă degetele, 
reţinându-şi teama şi plânsul. A înţeles deja că nu vor 
obţine nimic. 


— Nu eu mă voi duce să spun tribunalului că am văzut-o, 
când era copil, vorbind cu ceea ce numea „prietenii ei 
invizibili”. E un lucru cunoscut în oraş că ea şi prietenele ei 
se adună în pădurea învecinată şi-şi pun degetele pe un 
pahar, căutând să-l mişte cu forţa gândului. Patru dintre ele 
au mărturisit deja că încercau să intre în contact cu 
spiritele morţilor, ca să le dezvăluie viitorul. Şi că sunt 
înzestrate cu puteri diavoleşti, cum ar fi capacitatea de a 
sta de vorbă cu ceea ce ele numesc „forţele naturii”. 
Dumnezeu este singura forţă şi unica putere. 

— Dar toţi copiii fac asta! 

EI se scoală, vine la masa mea, ia altă carte şi începe să o 
răsfoiască. Cu toată prietenia care-l leagă de familia aceea - 
singurul motiv pentru care a acceptat întâlnirea cu ei - este 
nerăbdător să înceapă şi să-şi termine treaba înainte de 
duminică. Eu caut să-i încurajez pe părinţi din priviri, 
pentru că mă aflu în faţa unui Superior şi nu trebuie să-mi 
manifest părerea. 

Dar ei îmi ignoră prezenţa: sunt atenţi la fiecare mişcare a 
inchizitorului. 

— Vă implor, repetă mama, acum fără să mai încerce să-şi 
ascundă disperarea. Cruţaţi-ne fiica. Dacă prietenele ei au 
mărturisit e pentru că au fost supuse unor... 

Bărbatul apucă acum mâna femeii, întrerupând-o. Dar 
inchizitorul completează: 

— „..„unor torturi? Şi domnia voastră, pe care vă cunosc de 
atâta timp, cu care am discutat deja toate aspectele 
teologiei, nu ştiţi că, dacă Dumnezeu ar fi de partea lor, nu 
ar îngădui să sufere sau să mărturisească ceva ce nu 
există? Găsiţi că puţină durere ar fi de-ajuns ca să smulgă 
cele mai rele ticăloşii din sufletele lor? Tortura a fost 
aprobată acum trei sute de ani de Sfântul Părinte Inocenţiu 
IV în bula sa Ad Extirpanda. Nu facem asta din plăcere; ce 
practicăm noi este o probă a credinţei. Cine nu are nimic de 
mărturisit va fi îmbărbătat şi ocrotit de Sfântul Duh. 


Hainele arătoase ale celor doi contrastează cu sala 
despuiată de orice podoabă în afară de o vatră aprinsă ca 
să încălzească puţin atmosfera. O rază de soare intră 
printr-o fantă din peretele de piatră şi se reflectă în 
bijuteriile pe care le poartă femeia pe degete şi la gât. 

— Nu e prima dată că Sfântul Oficiu a trecut prin oraş, 
continuă inchizitorul. La celelalte vizite, niciunul dintre voi 
nu s-a plâns sau a găsit nedrept ce se întâmpla. Ba 
dimpotrivă, la una dintre cinele noastre, aţi aprobat această 
practică care durează deja de trei secole, spunând că este 
singurul mijloc de a se evita răspândirea forţelor răului. De 
fiecare dată când am curăţat oraşul de ereticii săi, voi aţi 
aplaudat. Înţelegeaţi că nu suntem călăi, suntem doar în 
căutarea adevărului, care nu întotdeauna este aşa de 
limpede cum ar trebui să fie. 

— Dar... 

— Dar era vorba de alţii. De cei despre care voi socoteaţi 
că merită tortura şi rugul. Odată - şi atunci arată spre 
bărbat - ai denunţat o familie. Ai spus că mama făcea vrăji 
ca să-ţi moară vitele. Am reuşit să dovedim adevărul, au fost 
condamnaţi şi... 

Aşteaptă puţin înainte de a-şi completa fraza, parcă 
savurându-şi spusele. 

— .„..eu te-am ajutat să cumperi aproape pe nimic 
pământul acelei familii, care ţi-erau vecini. Pioşenia ţi-a fost 
răsplătită. 

Se întoarce spre mine: 

— Adu-mi Malleus Maleficarum. 

Mă duc la raftul cu cărţi care se află în spatele mesei lui. E 
un om bun, care crede ce face. Nu exercită aici o răzbunare 
personală, dar procedează în numele credinţei sale. Deşi 
nu-şi dezvăluie niciodată simţămintele, de multe ori l-am 
văzut cu privirea îndepărtată, pierdută în infinit, parcă 
întrebându-l pe Dumnezeu de ce i-a pus o povară atât de 
grea pe umeri. 


Îi întind volumul gros, legat în piele, cu titlul gravat pe 
copertă. 

— Scrie totul aici, în Malleus Maleficarum. O lungă şi 
amănunţită cercetare despre conspirația universală pentru 
a reînvia păgânismul, despre credinţele în natură ca 
singura izbăvitoare, superstiţiile care afirmă că există vieţi 
trecute, mult-condamnata astrologie şi încă şi mai 
condamnata ştiinţă care se opune misterelor credinţei. 
Diavolul ştie că nu poate lucra singur, are nevoie de 
vrăjitoriile sale şi de oamenii lui de ştiinţă ca să seducă şi să 
corupă lumea. În timp ce bărbaţii mor în războaie ca să 
apere Credinţa şi Împărăţia Cerurilor, femeile încep să 
creadă că s-au născut ca să guverneze, iar laşii care se 
închipuie savanţi se duc să caute în instrumente şi teorii 
ceea ce ar putea găsi foarte bine în Biblie. Nouă ne revine 
rolul să împiedicăm acest lucru. Nu eu am adus fetele astea 
aici. Misiunea mea este doar să descopăr dacă sunt 
nevinovate sau dacă e nevoie să fie mântuite. 

Se ridică şi-mi cere să-l însoțesc. 

— Trebuie să plec. Dacă fiica voastră e nevinovată, se va 
întoarce acasă înainte de zorii unei noi zile. 

Femeia se aruncă la pământ şi îngenunchează la picioarele 
lui. 

— Vă implor! Aţi ţinut-o în braţe când era copil! 

Bărbatul încearcă ultimul argument: 

— Voi dona toate pământurile mele şi toată averea mea 
Bisericii, aici şi acum. Daţi-mi pana domniei voastre, o 
hârtie, şi iscălesc. Vreau să ies de aici de mână cu fiica mea. 

O dă la o parte pe femeie, care continuă să fie pe jos, cu 
faţa în mâini, plângând cu sughiţuri. 

— Ordinul dominicanilor a fost ales tocmai ca să se evite ce 
se întâmplă. Vechii inchizitori puteau uşor să fie corupți cu 
bani. Dar noi întotdeauna am fost cerşetori şi vom continua 
să fim cerşetori. Banii nu ne seduc; dimpotrivă, făcând 
această ofertă, îngreunaţi situaţia. 

Bărbatul mă apucă de umeri. 


— Erai ca fiul nostru! După ce ţi-au murit părinţii, te-am 
primit la noi în casă, ca să te scăpăm de unchiul dumitale! 

— Nu vă faceţi griji, îi şoptesc la ureche, temându-mă ca 
inchizitorul să nu mă audă. Nu vă faceţi griji. 

Chiar dacă mă primise numai ca să muncesc ca un sclav pe 
proprietăţile lui. Chiar dacă şi el mă bătea şi mă insulta 
când făceam ceva greşit. 

Mă desprind şi merg spre uşă. Inchizitorul se întoarce 
pentru ultima oară spre cei doi soţi: 

— Într-o zi îmi veţi mulţumi că v-am salvat fiica de osânda 
veşnică. 

— Scoateţi-i hainele. Să rămână goală. 

Inchizitorul stă aşezat în faţa unei mese înconjurate de 
scaune neocupate. Doi paznici înaintează, dar tânăra face 
un semn. 

— N-am nevoie de ei, pot să fac asta singură. Doar să nu 
mă loviți, vă rog. 

Încet, îşi scoate fusta de catifea cu fir de aur, la fel de 
elegantă ca cea pe care o purta mama ei. Cei douăzeci de 
bărbaţi din sală se prefac a nu fi atenţi, dar ştiu ce le trece 
prin cap. Lascivitate, luxură, lăcomie, perversiune. 

— Bluza. 

Îşi scoate bluza care ieri trebuie să fi fost albă, dar astăzi e 
murdară şi mototolită. Gesturile ei par studiate, prea lente, 
dar ştiu ce gândeşte: „Elo să mă salveze. Elo să întrerupă 
asta acum”. Eu nu spun nimic, doar îl întreb pe Dumnezeu 
în tăcere dacă totul e cum trebuie - încep să rostesc 
fierbinte un Tatăl Nostru, cerând să-l lumineze atât pe 
superior, cât şi pe ea. Ştiu ce se petrece acum în capul lui: 
denunţul nu a fost provocat numai de gelozie sau 
răzbunare, ci şi de neasemuita frumuseţe a fetei. Ea este 
însăşi imaginea lui Lucifer, cel mai frumos şi mai ticălos 
înger din Cer. 

Toţi cei de-acolo îl cunosc pe tatăl ei, ştiu că este puternic 
şi poate face rău oricui s-ar atinge de fiica lui. Ea mă 
priveşte, nu-mi întorc faţa. Ceilalţi sunt risipiţi prin imensa 


sală subterană, ascunşi în umbră, de teamă ca ea să nu iasă 
de acolo în viaţă şi să-i denunțe. Laşii! Au fost convocați să 
servească o cauză nobilă, ajută la purificarea lumii. De ce se 
ascund de o fetişcană lipsită de apărare? 

— Scoate-ţi şi restul. 

Ea continuă să mă privească. Ridică mâinile, desface 
şiretul combinezonului albastru care-i acoperă trupul şi-l 
lasă să cadă încet pe jos. Mă imploră cu privirea să fac ceva 
ca să evit asta, îi răspund cu o mişcare din cap că totul va fi 
bine, să nu-şi facă griji. 

— Caută semnul Satanei, îmi porunceşte inchizitorul. 

Mă apropii cu o lumânare. Sfârcurile sânilor ei mici sunt 
tari, nu ştiu dacă de frig sau de un extaz involuntar, fiindcă 
se află goală în faţa tuturor. Pielea i se înfioară. Prin 
ferestrele înalte cu geamuri groase nu poate să treacă 
multă lumină, dar puţina care intră se reflectă pe trupul ei 
de un alb imaculat. Nu trebuie să caut mult: lângă sexul ei - 
pe care, în cele mai grele ispite, mi-am imaginat că-l sărut 
de multe ori - văd semnul Satanei ascuns sub firele de păr, 
în stânga. Asta mă sperie; poate că inchizitorul avea 
dreptate: acolo se află dovada inconfundabilă că a avut deja 
relaţii cu diavolul. Mi se face greață, simt tristeţe şi mânie 
totodată. 

Trebuie să fiu sigur. Îngenunchez lângă goliciunea ei şi 
verific încă o dată semnul. Semnul negru în formă de 
semilună. 

— E acolo de când m-am născut. 

La fel ca părinţii ei afară, crede că poate înjgheba un 
dialog, să-i convingă pe toţi cei prezenţi că e nevinovată. 
Spun rugăciuni de când am intrat în sala aceea, cerându-i 
cu disperare lui Dumnezeu să-mi dea putere. Puţină durere 
şi totul va fi gata în nici o jumătate de ceas. Chiar dacă 
semnul acela este o dovadă inconfundabilă a crimelor ei, am 
iubit-o înainte de a-mi fi încredinţat trupul şi sufletului 
slujirii lui Dumnezeu - fiindcă ştiam că părinţii ei n-ar 
îngădui niciodată ca o nobilă să se mărite cu un ţăran. 


Iar dragostea aceasta e mai puternică decât stăpânirea 
mea. Nu vreau să o văd suferind. 

— Nu l-am invocat niciodată pe diavol. Tu mă cunoşti şi ştii 
şi cine sunt prietenele mele. Spune-i şi lui, îl indică pe 
superior, că sunt nevinovată. 

Inchizitorul vorbeşte cu o duioşie surprinzătoare, care nu 
poate fi inspirată decât de milostivirea divină. 

— Şi eu îţi cunosc familia. Dar Biserica ştie că diavolul nu- 
şi alege supuşii după rang şi avere, ci după capacitatea de a 
seduce prin cuvinte sau printr-o frumuseţe înşelătoare. 
Răul iese din gura omului, a spus lisus. Dacă răul este aici 
înăuntru, el va fi exorcizat prin ţipete şi se va transforma în 
mărturisirea pe care o aşteptăm cu toţii. Dacă râul nu este 
acolo, vei rezista la durere. 

— Mi-e frig, oare... 

— Nu vorbi fără să ţi se adreseze cuvântul, îi spun cu 
blândeţe, dar ferm. Dă doar din cap în semn că da sau nu. 
Celelalte patru prietene ţi-au povestit deja ce se întâmplă, 
nu-i aşa? 

Dă din cap. 

— Ocupaţi-vă locurile, domnilor. 

Acum laşii vor trebui să-şi arate chipurile. Judecători, 
conţopişti şi nobili se aşază la masa cea mare pe care 
inchizitorul o ocupase singur până atunci. Doar eu, paznicii 
şi fata rămânem în picioare. 

Ah, dacă n-ar fi toată lumea aici! Dacă am fi doar noi trei, 
ştiu că el s-ar lăsa înduplecat. Dacă denunţul nu ar fi fost 
făcut în public, lucru acum foarte rar, deoarece majoritatea 
oamenilor se tem de judecata vecinilor şi preferă 
anonimatul, poate că nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat. Dar destinul a vrut ca lucrurile să ia o altă 
întorsătură, iar Biserica are nevoie de adunarea asta, 
procesul trebuie să-şi urmeze cursul. După ce am fost 
acuzaţi de excese în trecut, s-a decretat că totul trebuie să 
fie înregistrat în documente civile, autentice. Astfel, în viitor 
toţi vor şti că puterea ecleziastică a acţionat cu demnitate şi 


în legitima apărare a credinţei. Condamnările sunt 
pronunţate de stat: inchizitorilor le rămâne doar să-l indice 
pe vinovat. 

— Nu te speria. Tocmai am vorbit cu părinţii tăi şi am 
făgăduit că voi face tot ce-mi stă în puteri ca să dovedesc că 
n-ai participat niciodată la ritualurile care îţi sunt atribuite. 
Că nu i-ai invocat pe morţi, că nu ai căutat să descoperi ce 
se află în viitor, că nu adori natura, că discipolii Satanei nu 
ţi-au atins niciodată trupul, cu tot semnul care se află ÎN 
MOD CLAR acolo. 

— Domnia voastră ştiţi că... 

Toţi cei prezenţi, cu feţele acum îndreptate spre inculpată, 
se întorc către inchizitor cu un aer indignat, sperând într-o 
reacţie îndreptăţit de violentă. Dar el îşi duce doar mâinile 
la buze cerând din nou să fie respectat tribunalul. 

Rugăciunile mele sunt auzite. Îl rog pe Tatăl ceresc să-i 
dea răbdare şi îngăduinţă superiorului meu, ca să nu o 
trimită la roată. Nimeni nu rezistă la roată, astfel că doar 
cei despre care există certitudinea vinovăţiei sunt puşi 
acolo. Până acum niciuna dintre cele patru fete care au fost 
deferite tribunalului nu a meritat pedeapsa extremă: să fie 
legată de partea externă a cercului, sub care sunt aşezate 
cuie ascuţite şi jăratic. Când roata este învârtită de către 
unul dintre noi, corpul e ars încet, în timp ce cuiele sfâşie 
carnea. 

— Aduceţi patul. 

Rugăciunile mele au fost auzite. 

Unul dintre paznici strigă un ordin. Ea încearcă să fugă, 
chiar dacă ştie că nu e cu putinţă. Aleargă dintr-o parte 
într-alta, se aruncă în pereţii de piatră, merge la uşă, dar e 
împinsă înapoi. În ciuda frigului şi a umezelii, corpul ei e 
acoperit de sudoare, care străluceşte în puţina lumină ce 
pătrunde în sală. Nu ţipă cum au făcut celelalte, încearcă 
doar să scape. În cele din urmă paznicii reuşesc să o 
înşface: în învălmăşeală îi ating dinadins sânii mici, sexul 
ascuns de un smoc des de păr. 


Sosesc alţi doi bărbaţi cărând un pat de lemn, confecţionat 
special în Olanda pentru Sfântul Oficiu. Astăzi folosirea lui 
este recomandată în mai multe ţări. Îl pun foarte aproape 
de masă, o leagă pe fata care se zbate în tăcere, îi desfac 
picioarele, îi prind gleznele în două inele la una din 
extremităţi. Pe urmă, îi trag braţele înapoi şi i le leagă cu 
frânghii prinse de o pârghie. 

— Eu am să mânuiesc pârghia, spun. 

Inchizitorul mă priveşte. În mod normal, asta ar trebui să 
fie executat de unul dintre soldaţii prezenţi. Dar ştiu că 
sălbaticii pot să-i frângă muşchii, iar de celelalte patru dăţi 
mi-a îngăduit să fac eu asta. 

— Bine. 

Mă îndrept spre capul patului şi-mi aşez mâinile pe bucata 
de lemn deja uzată de atâta folosinţă. Bărbaţii se apleacă 
un pic. Fata goală, cu picioarele desfăcute, legată de un pat 
e o viziune care poate să fie infernală şi paradiziacă în 
acelaşi timp. Diavolul mă ispiteşte, mă provoacă. La noapte 
mă voi flagela până când îl voi fi izgonit din trupul meu, 
astfel ca odată cu el să iasă şi amintirea că în acel moment 
am dorit să fiu acolo, îmbrăţişând-o, ocrotind-o de ochii şi 
zâmbetele acelea deşucheate. 

— Ieşi, în numele lui lisus! i-am strigat diavolului, dar fără 
să vreau am împins pârghia şi trupul ei s-a întins. Ea a 
gemut doar când coloana i s-a curbat ca un arc. Slăbesc 
presiunea, şi trupul ei revine la normal. 

Continui să mă rog fără încetare, implorând milostivirea 
lui Dumnezeu. Când trece de limita durerii, spiritul se 
întăreşte. Dorinţele vieţii zilnice îşi pierd noima, iar omul se 
purifică. Suferinţa vine de la dorinţă, nu de la durere. 

Vocea mea e calmă şi reconfortantă. 

— Prietenele tale ţi-au povestit ce e asta, nu-i aşa? Pe 
măsură ce voi împinge această pârghie, braţele îţi vor fi 
trase înapoi, umerii vor ieşi din încheieturi, şira spinării se 
va sfărâma, pielea se va rupe. Nu mă obliga să merg până 
la capăt. Mărturiseşte numai, cum au făcut prietenele tale. 


Superiorul meu îţi va acorda iertarea păcatelor, te vei putea 
întoarce acasă cu o penitenţă, totul va reveni la normal. 
Sfântul Oficiu nu mai vine atât de curând în oraş. 

Mă uit într-o parte, asigurându-mă că spusele mele sunt 
notate exact de conţopist. Ca totul să rămână înregistrat 
pentru viitor. 

— Mărturisesc, spune ea. Spune-mi care sunt păcatele 
mele, şi mărturisesc. 

Ating pârghia cu multă grijă, dar suficient ca să o fac să 
scoată un țipăt de durere. Te rog, nu mă lăsa să merg mai 
departe. Te rog, ajută-mă şi mărturiseşte imediat. 

— Nu eu sunt cel care voi spune păcatele tale. Deşi le 
cunosc, trebuie ca tu însăţi să le spui, pentru că tribunalul 
este de faţă. 

Ea începe să spună tot ce aşteptam, fără să fie nevoie de 
tortură. Dar îşi scrie şi condamnarea la moarte, iar eu 
trebuie să evit asta. Împing pârghia încă puţin căutând să o 
fac să tacă, dar, cu toată durerea, ea continuă. Vorbeşte de 
premoniţii, de lucruri despre care presimte că se vor 
întâmpla, de cum natura le-a dezvăluit ei şi prietenelor ei 
multe taine ale medicinei. Încep să apăs pe pârghie, 
disperat, dar ea nu conteneşte, alternându-şi cuvintele cu 
ţipete de durere. 

— O clipă, spune inchizitorul. Să auzim ce are de zis, 
slăbeşte presiunea. 

Şi, întorcându-se spre ceilalţi: 

— "Toţi cei de faţă suntem martori. Biserica cere moartea 
pe rug şi pentru această biată victimă a diavolului. 

Nu! Aş vrea s-o rog să tacă, dar toţi cei de aici sunt cu 
ochii pe mine. 

— Tribunalul este de acord, spune unul dintre judecătorii 
prezenţi. 

Ea a auzit asta. E pierdută pentru totdeauna. Pentru 
prima dată de când a intrat în sala aceea, privirea i se 
schimbă, căpătând o asprime care nu ar putea veni decât 
de la Cel Rău. 


— Mărturisesc că am păcătuit toate păcatele lumii. Că am 
avut vise în care bărbaţii veneau la patul meu şi-mi sărutau 
sexul. Unul dintre aceşti bărbaţi eşti tu, şi mărturisesc că 
te-am ispitit în vise. Mărturisesc că m-am adunat cu 
prietenele mele ca să invoc spiritele morţilor, pentru că 
voiam să ştiu dacă într-o zi am să mă mărit cu bărbatul pe 
care întotdeauna l-am visat lângă mine. 

Întoarce ochii către mine. 

— Bărbatul acela eşti tu. Aşteptam să mai cresc puţin şi pe 
urmă să încerc să te abat de la viaţa monahală. Mărturisesc 
că am scris scrisori şi jurnale pe care le-am ars, pentru că 
vorbeau despre singura persoană, în afară de părinţii mei, 
care a avut milă de mine şi pe care o iubeam pentru asta. 
Acea persoană eşti tu... 

Trag frânghia cu mai multă putere, ea scoate un țipăt şi 
leşină. Trupul alb îi e acoperit de sudoare. Paznicii dădeau 
să-i arunce apă rece în obraz ca să-şi revină în simţiri şi să 
putem continua să-i smulgem mărturisirea, dar inchizitorul 
îi întrerupe. 

— Nu e nevoie. Cred că tribunalul a auzit ce trebuia să 
audă. Puteţi s-o îmbrăcaţi doar cu rufăria de corp şi s-o 
duceţi înapoi în celulă. 

Ei iau corpul neînsufleţit, îi pun cămaşa albă aruncată pe 
jos şi o duc pe fată departe de ochii noştri. Inchizitorul se 
întoarce spre bărbaţii cu inima de piatră care sunt acolo. 

— Acum, domnilor, aştept în scris confirmarea verdictului. 
Asta dacă nu cumva cineva de aici vrea să spună ceva în 
apărarea acuzatei. Dacă va fi aşa, vom reconsidera 
acuzaţia. 

Nu doar el, ci toţi se întorc spre mine. Unii cerând să nu 
spun nimic, alţii să o salvez, pentru că, aşa cum a spus, o 
cunosc. 

De ce trebuia să rostească ea cuvintele acelea? De ce să 
reamintească lucruri care au fost atât de greu de dat uitării 
când m-am hotărât să-L. slujesc pe Dumnezeu şi să las 
lumea în urmă? De ce să nu-mi îngăduie să o apăr când îi 


puteam salva viaţa? Dacă aş spune ceva în favoarea ei 
acum, a doua zi tot oraşul ar comenta că am salvat-o pentru 
că a spus că m-a iubit dintotdeauna. Reputația şi cariera 
mea vor fi distruse pe vecie. 

— Sunt dispus să demonstrez blândeţea Sfintei Biserici, 
dacă o singură voce se va ridica aici în apărarea ei. 

Nu sunt singurul care îi cunoaşte familia. Unii îi datorează 
favoruri, alţii bani, alţii sunt împinşi de invidie. Nimeni nu 
va deschide gura. Doar cine nu datorează nimic. 

— Consider procesul încheiat? 

Inchizitorul, deşi mai învăţat şi mai cucernic decât mine, 
pare să-mi ceară ajutorul. Dar ea le-a spus tuturor că mă 
iubeşte. 

„Ci zi o vorbă şi robul meu va fi tămăduit”, îi spune sutaşul 
lui lisus. Ajunge o singură vorbă şi roaba mea va fi salvată. 

Buzele mele nu se mişcă. 

Inchizitorul nu o arată, dar ştiu ce simte faţă de mine: 
dispreţ. Se întoarce spre ceilalţi. 

— Biserica, aici reprezentată de smeritul ei apărător, 
aşteaptă confirmarea pedepsei cu moartea. 

Oamenii se adună într-un colţ, eu îl aud pe diavol strigând 
tot mai tare în urechile mele, căutând să mă umilească, cum 
mai făcuse şi înainte de ziua aceea. La niciuna dintre cele 
patru fete nu am lăsat urme de neşters. Am văzut până 
acum câţiva fraţi care împing pârghia până la capăt, iar 
condamnaţii mor cu toate organele distruse, sângele 
ţâşnindu-le pe gură, trupurile lungindu-se cu peste 30 de 
centimetri. 

Oamenii revin cu hârtia iscălită de toţi. Verdictul e acelaşi 
ca la celelalte patru care au fost interogate: ardere pe rug. 

Inchizitorul le mulţumeşte tuturor şi iese fără să-mi 
adreseze nici un cuvânt. Oamenii care aplică legea şi 
justiţia se îndepărtează şi ei, vorbind deja despre cine ştie 
ce zădărnicie care se petrece în împrejurimi, alţii cu capul 
plecat. Mă duc la cămin, iau nişte jăratic şi îl pun sub haina 


monahală. Simt mirosul de carne arsă, mâinile îmi ard, 
trupul mi se înfioară de durere, dar nu mişc un muşchi. 

— Doamne, spun în fine când durerea se mai potoleşte. Fie 
ca aceste semne de arsură să rămână pentru totdeauna pe 
trupul meu şi fie ca eu să nu uit niciodată cine am fost în 
ziua de azi. 

Neutralizând forţa fără mişcare. 

O femeie cu câteva - mai bine spus, multe - kilograme în 
plus, machiată strident şi îmbrăcată în costum naţional, 
cântă din folclorul zonei. Sper că toţi se distrează, 
petrecerea e grozavă, fiecare kilometru parcurs pe calea 
ferată mă face mai euforic. 

A existat un moment în timpul după-amiezii când cel care 
eram înainte de călătorie a făcut o criză de depresie, dar 
imediat mi-am revenit - dacă Hilal mă iertase, nu trebuia cu 
nici un chip să mă învinovăţesc singur. Să revii în trecut şi 
să redeschizi cicatricile de atunci nu e uşor, dar nici foarte 
important. Singura mea justificare este să ştiu că această 
cunoaştere mă va ajuta să înţeleg mai bine prezentul. 

De la sfârşitul şedinţei de autografe, tot caut cuvintele 
potrivite ca să o conduc pe Hilal spre adevăr. Din păcate, 
cuvintele ne dau senzaţia că ne putem face înţeleşi şi că 
putem înţelege ce spun ceilalţi. Dar, când ne întoarcem şi 
stăm faţă în faţă cu destinul nostru, descoperim că ele nu 
sunt suficiente. Cunosc atâtea persoane care sunt maeştri 
ai vorbelor, dar incapabile să trăiască ceea ce predică! În 
plus, una e să descrii o situaţie, alta s-o trăieşti. Din acest 
motiv am înţeles de mult că un războinic în căutarea visului 
său se inspiră din ceea ce face, nu din ceea ce îşi 
imaginează că face. Nu are rost să-i spun lui Hilal ce am 
trăit împreună; cuvintele care să descrie acest soi de 
lucruri au murit încă dinainte de a ne ieşi pe gură. 

Nu îi va sluji la nimic să retrăiască experienţa temniţei, a 
torturii şi a arderii pe rug - dimpotrivă, îi poate provoca un 
rău groaznic. Mai avem câteva zile înaintea noastră, voi 
descoperi cea mai bună cale de a o face să înţeleagă relaţia 


dintre noi, fără ca ea să treacă neapărat din nou prin toată 
acea suferinţă. 

Pot să aleg să o ţin în neştiinţă şi să nu povestesc nimic. 
Dar presimt, fără să am nici o explicaţie logică pentru asta, 
că adevărul o va elibera şi pe ea de multe lucruri pe care le 
experimentează în reîncarnarea asta. Nu întâmplător am 
luat decizia să călătoresc când am observat că viaţa mea nu 
mai curgea ca un fluviu în direcţia mării. Am făcut-o pentru 
că totul în jurul meu ameninţa să stagneze. Nu întâmplător 
şi ea simţise acelaşi lucru. 

Prin urmare, Dumnezeu trebuie să lucreze cu mine şi să- 
mi arate cum să-i spun adevărul. Toate persoanele din 
vagon trăiesc în fiecare zi o etapă nouă din viaţa lor. 
Editoarea mea pare mai umană şi mai puţin ţâfnoasă. Yao, 
care acum fumează o ţigară lângă mine şi priveşte ringul de 
dans, trebuie să fie mulţumit că-mi arată lucruri pe care le- 
am uitat deja - şi astfel să-şi reamintească şi el ceea cea 
învăţat. Am petrecut dimineaţa în altă academie pe care a 
reuşit să o găsească aici la Irkuţk, am practicat aikido şi la 
finalul luptei mi-a spus: 

— Trebuie să fim pregătiţi să primim atacul adversarului şi 
să fim capabili să privim în ochii morţii pentru ca ea să ne 
lumineze calea. 

Ueshiba are multe fraze care călăuzesc paşii acelora ce se 
dedică Drumului Păcii. Yao a ales una care are o legătură 
directă cu momentul pe care l-am trăit în noaptea 
precedentă: în timp ce Hilal dormea în braţele mele, i-am 
văzut moartea şi ea îmi lumina drumul. 

Nu ştiu dacă Yao are vreo tehnică prin care se cufundă 
într-o lume paralelă şi însoţeşte ce se întâmplă cu mine. 
Deşi este persoana cu care stau cel mai mult de vorbă (Hilal 
vorbeşte tot mai rar, deşi am trăit cu ea experienţe 
extraordinare) încă nu-l cunosc bine. Cred că l-a ajutat prea 
puţin faptul că i-am spus că fiinţele dragi nu dispar, ci doar 
trec într-o dimensiune diferită. Pare să aibă în continuare 
acea idee fixă despre soţia lui, iar singurul lucru ce-mi 


rămâne de făcut este să-i recomand să caute un medium 
excelent care trăieşte la Londra. Acolo va găsi toate 
răspunsurile de care are nevoie şi toate semnele care 
confirmă ce i-am spus cu privire la eternitatea timpului. 

Sunt sigur că avem cu toţii un motiv să ne aflăm aici, la 
Irkuţk, după ce am hotărât într-un restaurant din Londra, 
fără să stau mult pe gânduri, că am nevoie să străbat Asia 
cu trenul. Trăiri ca aceasta se produc numai când toate 
persoanele s-au mai întâlnit cândva în vreun loc din trecut 
şi merg împreună către libertate. 

Hilal dansează cu un tânăr de vârsta ei. A băut puţin, e 
foarte veselă şi, încă o dată în seara asta, a venit să-mi 
spună că regretă că n-a adus vioara. Într-adevăr, păcat. 
Persoanele de aici meritau încântarea şi farmecul unei mari 
spalla studentă la una dintre cele mai respectate şcoli de 
muzică din Rusia. 

Cântăreaţa grasă iese din scenă, ansamblul continuă să 
cânte şi spectatorii sar în sus şi strigă: „Kalaşnikov! 
Kalaşnikov!” Dacă melodia lui Goran Bregovic nu ar fi atât 
de cunoscută, cine ar trece pe afară ar fi convins că o bandă 
de terorişti comemorează ceva, fiindcă aceasta e de fapt 
denumirea puştilor automate AK-47, proiectate de Mihail 
Kalaşnikov. 

Tânărul şi Hilal se strâng în braţe unul pe celălalt, sunt la 
un pas de a se săruta. Chiar dacă nu mă aflu pe aproape, 
ştiu că tovarăşii mei de călătorie sunt îngrijoraţi de asta - s- 
ar putea să nu-mi placă. Dar îmi place foarte mult. Bine-ar fi 
ca ea să întâlnească un celibatar care s-o facă fericită, să nu 
încerce să-i întrerupă cariera strălucită, să fie capabil să o 
îmbrăţişeze la un asfinţit şi să nu uite să aprindă focul sacru 
când ea ar avea nevoie de ajutor. Merită. 

— Pot să vindec semnele de pe corpul dumneavoastră, 
spune Yao, în timp ce privim persoanele care dansează. 
Medicina chineză are nişte remedii pentru asta. 

Nu poate. 


— Nu-i chiar atât de grav. Apar tot mai rar, apoi dispar. 
Eczema numulară nu se vindecă. 

— În cultura chineză spunem că ea apare doar la soldaţii 
care au fost arşi într-o reîncarnare anterioară, în timpul 
bătăliei. 

Zâmbesc. Yao mă priveşte şi-mi întoarce zâmbetul. Nu ştiu 
dacă înţelege ce spune. Astea sunt semne care vor rămâne 
întotdeauna cu mine, din dimineaţa aceea din temniţă. 
Când m-am văzut ca scriitor francez de la jumătatea 
secolului al XIX-lea am observat, pe mâna care ţinea pana, 
acelaşi tip de eczemă numulară a cărei denumire vine de la 
forma leziunilor, asemănătoare cu nişte mici monede 
romane (nummulus). Sau asemănătoare cu nişte arsuri de 
jăratic. 

Muzica încetează. E momentul să ieşim pentru cină. Mă 
apropii de Hilal şi îl invit pe partenerul ei de dans să ne 
însoţească; va fi unul dintre cititorii aleşi în seara asta. Hilal 
mă priveşte surprinsă. 

— I-ai invitat deja pe ceilalţi. 

— Întotdeauna mai e loc pentru încă unul, spun. 

— Nu întotdeauna. În viaţa asta nu e totul un tren lung cu 
bilete de vânzare pentru toţi. 

Deşi nu înţelege bine, tânărul începe să bănuiască ceva 
straniu în discuţia noastră. Spune că a promis să ia masa cu 
familia. Mă decid să glumesc puţin. 

— L-ai citit pe Maiakovski? întreb. 

— Nu mai e lectură obligatorie. Poezia lui servea regimul 
comunist. 

Are dreptate. Şi totuşi, îl iubisem pe Maiakovski când eram 
de vârsta lui. Şi cunoşteam puţin din viaţa lui. 

Editorii mei se apropie, temându-se să nu provoc o ceartă 
din gelozie. Ca în multe situaţii în viaţă, lucrurile par exact 
ceea ce nu sunt. 

— S-a îndrăgostit de soţia editorului său, o balerină, spun, 
pe un ton provocator. O iubire violentă şi profundă, datorită 
căreia opera lui a pierdut din importanţa politică şi a 


devenit mai umană. Scria poeme şi schimba numele. 
Editorul ştia că vorbea de soţia lui, şi totuşi continua să-i 
publice cărţile. Ea îşi iubea soţul şi îl iubea şi pe Maiakovski. 
Soluţia pe care au găsit-o a fost să trăiască toţi trei 
împreună, foarte fericiţi. 

— Şi eu îmi iubesc soţul şi vă iubesc pe dumneavoastră! 
glumeşte soţia editorului meu. Mutaţi-vă în Rusia! 

Tânărul a înţeles aluzia. 

— E iubita dumneavoastră? întreabă el. 

— Sunt îndrăgostit de ea de cel puţin cinci sute de ani. Dar 
răspunsul e nu: este liberă ca pasărea cerului. O fată cu o 
carieră strălucită în faţa ei şi care nu a întâlnit pe nimeni 
dispus să o trateze cu iubirea şi respectul pe care le merită. 

— Ce tot spui? Crezi că am nevoie ca cineva să-mi 
găsească un bărbat? 

Tânărul confirmă că are o cină în familie, mulţumeşte şi 
pleacă. Ceilalţi cititori invitaţi se apropie şi mergem la 
restaurant pe jos. 

— Permiteţi-mi să comentez ceva, spune Yao când 
traversăm strada. Aţi procedat greşit cu ea, cu tânărul şi 
chiar cu dumneavoastră înşivă. Cu ea, pentru că nu aţi 
respectat iubirea pe care v-o poartă. Cu băiatul, pentru că e 
cititorul dumneavoastră şi s-a simţit manipulat. Şi chiar cu 
dumneavoastră, pentru că aţi fost motivat doar de orgoliul 
de a vrea să arătaţi că sunteţi mai important. Dacă ar fi fost 
gelozie, aţi fi disculpat, dar n-a fost. Tot ce aţi vrut să arâtaţi 
prietenilor dumneavoastră şi mie e că nu daţi doi bani pe 
nimic, ceea ce nu este adevărat. 

Dau din cap. Nu întotdeauna progresul spiritual este 
însoţit de înţelepciune. 

— Şi doar ca să completez, continuă Yao, Maiakovski a fost 
o lectură obligatorie pentru mine. Aşa că toţi ştim că acel 
stil de viaţă nu a dus la nimic bun: s-a sinucis cu un glonţ în 
cap înainte să fi împlinit patruzeci de ani. 

Suntem deja la cinci ore diferenţă de fus orar faţă de 
punctul de plecare. La ora când începem să luăm cina la 


Irkuţk, oamenii îşi termină prânzul la Moscova. Deşi oraşul 
are farmecul său, atmosfera e mai încărcată decât în tren. 
Poate că am ajuns în punctul în care ne-am obişnuit cu mica 
noastră lume în jurul mesei care călătoreşte spre un punct 
definit, iar fiecare oprire înseamnă să ieşim de pe drumul 
nostru. 

Hilal e foarte prost dispusă după ce s-a întâmplat la 
petrecere. Editorul meu nu lasă din mână mobilul, 
discutând furios cu cineva - Yao mă linişteşte spunând că 
discută despre distribuţia cărţilor. Cei trei cititori invitaţi 
par mai timizi decât cei cu care ne deprinseserăm. 

Cerem să se aducă băuturile. Unul dintre cititori ne 
recomandă să fim atenţi, e un amestec de vodcă din 
Mongolia şi Siberia şi a doua zi va trebui să suportăm 
consecinţele. Dar toţi au nevoie să bea ca să se mai 
relaxeze. Dăm pe gât primul pahar, al doilea, şi înainte de 
sosirea mâncării cerem deja altă sticlă. Până la urmă, 
cititorul care ne-a alertat în legătură cu vodca decide că nu 
o să rămână abstinent şi dă pe gât trei duşti, în timp ce noi 
aplaudăm. Veselia se instalează - dar nu şi la Hilal, care 
continuă să stea încruntată, deşi bea cât restul grupului. 

— Drogul oraşului, spune cititorul abstinent cu două 
minute în urmă şi care acum are ochii înroşiţi. Aţi văzut 
strada din faţa restaurantului. 

Am observat un şir de case din lemn frumos asamblate, 
ceea ce e foarte rar întâlnit în zilele noastre. Un muzeu 
arhitectonic în aer liber. 

— Nu vorbesc de case, vorbesc de stradă. 

Într-adevăr, pavajul nu era dintre cele mai bune. Şi în 
unele locuri am simţit miros de canal. 

— Mafia controlează această parte a oraşului, continuă el. 
Vor să cumpere şi să demoleze totul ca să construiască nişte 
ansambluri rezidenţiale oribile. Deoarece până acum 
oamenii nu au acceptat să-şi vândă terenurile şi casele, ei 
nu permit urbanizarea cartierului. Oraşul acesta există de 
patru sute de ani, i-a primit pe străinii care făceau comerţ 


cu China cu braţele deschise, era respectat de negustorii de 
diamante, aur, blănuri, dar acum mafia încearcă să se 
instaleze aici şi să termine cu asta, deşi guvernul luptă 
împotriva ei... „Mafia” e un cuvânt universal. Editorul e 
ocupat cu interminabila sa convorbire telefonică, editoarea 
cere meniul, Hilal se preface a fi pe altă planetă, dar eu şi 
Yao observăm că un grup de bărbaţi aşezaţi la masa de 
alături începe să dea atenţie conversaţiei noastre. 

Paranoia. Pură paranoia. 

Cititorul continuă să bea şi să critice neîntrerupt. Cei doi 
amici ai săi sunt de acord întru totul. Vorbesc de rău 
guvernul, starea şoselelor, proasta întreţinere a 
aeroportului. Nimic ce niciunul dintre noi nu ar spune 
despre propriile noastre oraşe, doar că ei repetă cuvântul 
„mafia” la fiecare critică pe care o rostesc. Încerc să schimb 
subiectul, întreb despre şamanii din regiune (Yao se bucură, 
vede că nu am uitat, deşi nu confirmasem nimic), dar băieţii 
continuă să vorbească despre „mafia şamanilor”, „mafia 
ghizilor turistici”. În acel moment ni s-a adus deja oa treia 
sticlă de vodcă mongolo-siberiană, toţi sunt deja exaltaţi 
discutând politică - în engleză, ca să pot înţelege eu, sau ca 
să nu fie înţeleşi la mesele vecine. Editorul îşi încheie 
convorbirea telefonică, editoarea se entuziasmează, Hilal 
bea pahar după pahar. Doar Yao a rămas sobru, cu privirea 
pierdută, încercând să-şi mascheze îngrijorarea. M-am oprit 
la al treilea pahar şi nu am nici cea mai mică intenţie să 
continui. 

Ceea ce părea paranoia se transformă în realitate. Unul 
dintre bărbaţii de la cealaltă masă se ridică şi vine spre noi. 

Nu spune nimic. Doar îi priveşte pe tinerii pe care i-am 
invitat la masă şi în acel moment conversaţia încetează. Toţi 
par surprinşi de prezenţa lui aici. Editorul meu, deja puţin 
atins de băutură şi de problemele de la Moscova, întreabă 
ceva pe ruseşte. 

— Nu, nu sunt tatăl lui, răspunde străinul. Dar nu ştiu 
dacă are vârsta să bea aşa cum bea. Şi să spună lucruri 


care nu sunt adevărate. 

Engleza lui e impecabilă, cu accentul afectat al cuiva care 
a studiat într-una dintre cele mai scumpe şcoli din Anglia. 
Cuvintele au fost rostite pe un ton rece, fără nici cea mai 
mică emoție sau agresivitate. 

Doar un imbecil ameninţă. Doar tot un imbecil se simte 
ameninţat. Când lucrurile sunt spuse în modul cum le-am 
auzit, asta înseamnă pericol - pentru că vorbele, subiectele 
şi predicatele se pot transforma la nevoie în acţiuni. 

— Aţi ales greşit restaurantul, continuă. Aici mâncarea e 
proastă şi serviciul mizerabil. Poate că ar fi mai bine să 
căutaţi alt loc. Plătesc eu nota. 

E drept, mâncarea nu este bună, băutura trebuie să fie 
exact cum a explicat tânărul la început, iar serviciul nu 
putea fi mai prost. Dar în cazul acesta nu ne aflăm în faţa 
cuiva preocupat de sănătatea sau de confortul nostru: 
suntem daţi afară. 

— Să plecăm, spune tânărul. 

Înainte să putem face ceva, el şi cu amicii săi se fac 
nevăzuţi. Bărbatul pare satisfăcut şi face stânga-mprejur ca 
să se întoarcă la locul unde stătea înainte. Pentru o 
fracțiune de secundă, tensiunea dispare. 

— Mie îmi place mult mâncarea şi nu am nici cea mai mică 
intenţie să schimb restaurantul. 

Yao a vorbit şi el cu o voce care nu trăda nici o urmă de 
emoție sau ameninţare. Nu trebuia să spună asta, conflictul 
se încheiase deja, problema era doar cu tinerii - puteam 
isprăvi de mâncat în pace. Bărbatul revine ca să-l înfrunte. 
Alt bărbat de la masa lui ia mobilul şi iese afară. 
Restaurantul rămâne cufundat în tăcere. 

Yao şi străinul se privesc ţintă. 

— Mâncarea de aici poate să cauzeze intoxicație şi să 
ucidă rapid. 

Yao nu se ridică de pe scaun. 

— Conform statisticilor, în timpul acestor trei minute cât 
stăm de vorbă tocmai mor trei sute douăzeci de persoane 


pe lume, şi se nasc alte şase sute cincizeci. Asta-i viaţa, 
lumea. Nu ştiu câţi au murit intoxicaţi, dar câţiva tot au fost. 
Alţii au murit după o suferinţă îndelungată, unii au avut un 
accident şi mai mult ca sigur un procent a încasat un glonţ 
iar altul a părăsit pământul ăsta pentru că a adus pe lume 
un copil, o parte din statisticile naşterilor. Moare doar cine 
e în viaţă. 

Bărbatul care ieşise cu mobilul revine. Cel care stă în faţa 
mesei noastre nu lasă să se întrevadă nici o emoție. Timp de 
o veşnicie, parcă, tot restaurantul rămâne cufundat în 
tăcere. 

— Un minut, spune în cele din urmă străinul. Trebuie să fi 
murit alte o sută de persoane, şi vreo două sute să se fi 
născut. 

— Chiar aşa. 

Alţi doi bărbaţi apar în uşa restaurantului şi se îndreaptă 
spre masa noastră. Străinul observă mişcarea, face un 
semn din cap şi ei ies din nou. 

— Chiar dacă mâncarea e foarte proastă şi serviciul de 
categoria a cincea, dacă ăsta e restaurantul pe care l-aţi 
ales, nu pot face nimic. Poftă bună. 

— Mulţumim. Dar, de vreme ce v-aţi oferit să plătiţi nota, 
acceptăm cu plăcere. 

— Nu vă faceţi griji, se adresează el doar lui Yao, ca şi cum 
nu ar mai fi fost nimeni acolo. 

Duce mâna la buzunar, toţi ne închipuim că de acolo va ieşi 
un pistol, dar scoate doar o inofensivă carte de vizită. 

— Dacă într-o zi veţi fi şomer sau plictisit de ce faceţi 
acum, căutaţi-ne. Compania noastră imobiliară are o mare 
filială aici în Rusia, şi avem nevoie de oameni ca 
dumneavoastră. Persoane care înţeleg că moartea este doar 
o statistică. 

Întinde cartea de vizită, cei doi îşi strâng mâinile, iar 
străinul se întoarce la locul lui. Puțin câte puţin 
restaurantul reîncepe să se învioreze, conversațiile 
însufleţesc ambianța şi ne uităm uimiţi la Yao, eroul nostru, 


cel care şi-a învins inamicul fără să tragă un singur glonţ. 
Hilal şi-a pierdut proasta dispoziţie şi acum încearcă să 
urmărească o discuţie absolut absurdă, în care toţi par cât 
se poate de interesaţi de împăierea păsărilor şi de calitatea 
vodcii mongolo-siberiene. Adrenalina provocată de teamă 
ne-a trezit. 

Trebuie să profit de ocazie. Mai târziu îl voi întreba pe Yao 
de ce era atât de sigur de el. 

— Sunt impresionat de credinţa poporului rus. 
Comunismul, care a propovăduit timp de şaptezeci de ani 
că religia este opiul poporului, nu a reuşit nimic. 

— Marx habar nu avea de minunâţiile opiului, spune 
editoarea. 

Toată lumea râde. 

Continui: 

— Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Biserica de care aparţin. 
Am ucis în numele lui Dumnezeu, am torturat în numele lui 
lisus, am decis că femeia este o ameninţare pentru 
societate şi am suprimat toate manifestările harurilor 
feminine, am practicat camăta, am ucis oameni nevinovaţi şi 
am făcut alianţe cu diavolul. Şi totuşi, după două mii de ani, 
iată-ne încă aici. 

— Nu-mi plac bisericile, spune Hilal, muşcând din 
momeală. Dacă a existat în călătoria asta un moment pe 
care l-am urât cu-adevărat, a fost atunci când m-ai obligat 
să intru într-o biserică la Novosibirsk. 

— Să ne imaginăm că tu crezi în reîncarnare şi că, în una 
dintre existenţele tale anterioare, ai fost arsă de Inchiziţie 
în numele credinţei pe care încerca să o impună Vaticanul. 
Ai uri bisericile mai tare din cauza asta? 

Ea nu se gândeşte mult înainte de a răspunde. 

— Nu. Mi-ar fi indiferent. Yao nu l-a urât pe omul care a 
venit la masa noastră; doar s-a pregătit să lupte pentru un 
principiu. 

— Dar să spunem că ai fi fost nevinovată. 


Editorul întrerupe. E posibil să fi publicat şi el o carte pe 
tema asta... 

— Mi-aduc aminte de Giordano Bruno. Respectat ca un 
învăţat al Bisericii, a fost ars pe rug în centrul Romei. În 
timpul judecății, a spus tribunalului cam aşa ceva: „Mie nu 
mi-e teamă de rug. Dar vouă vă e teamă de verdict”. Astăzi 
există o statuie în locul unde a fost ucis de către „aliaţii” săi. 
El a învins, pentru că cei care l-au judecat au fost oamenii, 
nu Isus. 

— Dumneata cauţi să justifici o nedreptate şi o crimă, 
spune editoarea. 

— Sub nici o formă. Ucigaşii au dispărut în uitare, dar 
Giordano Bruno încă mai influenţează lumea prin ideile lui. 
Curajul său a fost răsplătit. O viaţă fără cauză e o viaţă fără 
efecte. 

Discuţia noastră parcă ar fi regizată. 

— Dacă tu ai fi fost Giordano Bruno, mă uit acum direct la 
Hilal, ai fi capabilă să-i ierţi pe călăi? 

— Unde vrei să ajungi? 

— Aparţin unei religii care a comis orori în trecut. Aici 
vreau să ajung, pentru că, orice s-ar întâmpla, încă îl mai 
iubesc pe Isus, mai mult decât îi urăsc pe cei care s-au 
numit urmaşii lui. Şi continui să cred în taina euharistiei. 

— Asta-i problema ta. Eu vreau să mă distanţez de biserici, 
de preoţi şi de sacramente. Mie-mi sunt suficiente muzica şi 
contemplarea tăcută a naturii. Dar ce spui acum are vreo 
legătură cu ce ai văzut când... - îşi caută ea cuvintele - ...ai 
spus că vei face un exerciţiu cu un inel de lumină? 

Nu a menţionat că eram împreună în pat. Cu tot 
temperamentul ei puternic şi cuvintele ei negândite, observ 
că încearcă să mă protejeze. 

— Nu ştiu. Aşa cum am spus în tren, tot ce se desfăşoară în 
trecut şi în viitor se întâmplă şi în prezent. Cine ştie dacă nu 
ne-am întâlnit când eu am fost călăul tău, tu ai fost victima 
mea, şi acum a venit momentul ca eu să-ţi cer izbăvirea. 

Toată lumea râde, şi eu odată cu ei. 


— Atunci tratează-mă mai bine. Dă-mi mai multă atenţie, 
spune-mi, aici în faţa tuturor, o propoziţie de trei cuvinte pe 
care mi-ar plăcea să o aud. 

Ştiu că se gândeşte la „Eu te iubesc”. 

— Voi spune trei propoziţii din trei cuvinte: 1) Tu eşti 
ocrotită. 2) Nu te îngrijora. 3) Eu te ador. 

— Bine, dar am ceva de adăugat. Numai cineva care poate 
spune „le iubesc”, e capabil să spună şi „le iert”. 

Toţi bat din palme. Revenim la vodca mongolo-siberiană, 
vorbim despre dragoste, persecuții, crime săvârşite în 
numele adevărului, mâncarea de la restaurant. Conversaţia 
nu va avansa mai mult acum, ea nu înţelege despre ce 
vorbesc - dar primul pas, cel mai dificil, tocmai a fost făcut. 

La plecare, îl întreb pe Yao ce l-a împins să procedeze în 
felul acela, punându-i pe toţi în pericol. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Dar s-ar fi putut întâmpla. Oamenii ca el nu prea 
înghit jignirile... 

— Am mai fost dat afară şi din alte locuri când eram mai 
tânăr şi mi-am făgăduit mie însumi că asta nu se va mai 
întâmpla după ce voi ajunge om în toată firea. Nu l-am 
jignit, doar l-am înfruntat cum i-ar fi plăcut să fie înfruntat. 
Ochii nu mint; ştia că nu e de glumă. 

— Oricum, l-ai sfidat. Suntem într-un oraş mic şi ar fi putut 
să simtă că e în joc chiar puterea lui. 

— Când am plecat din Novosibirsk, aţi vorbit despre acel 
Aleph. Abia acum câteva zile mi-am dat seama că şi chinezii 
au un cuvânt pentru asta: ki. Atât el, cât şi eu ne aflam în 
acelaşi centru de energie. Nu ţin să filosofez despre ce ar 
putea să se întâmple, dar o persoană obişnuită cu pericolul 
ştie că în orice moment din viaţa sa poate să fie confruntată 
cu un oponent. Nu spun inamic, spun oponent. Când 
oponenții sunt siguri de puterea lor, ca în cazul bărbatului 
aceluia, avem nevoie de această confruntare, ori putem să 
rămânem slăbiţi din lipsă de exerciţiu. A şti să-ţi onorezi 


oponenții este o atitudine total diferită de cea a adulatorilor, 
a celor slabi sau a trădătorilor. 

— Dar ştii că el era... 

— Nu contează ce era, ci cum îşi manevra forţa. Mi-a 
plăcut stilul lui de luptă, iar lui i-a plăcut al meu. Asta-i tot. 

Trandafirul auriu. 

Am o durere de cap cumplită din cauza vodcii mongolo- 
siberiene, în ciuda tuturor pastilelor pe care le-am luat. 
Vântul este tăios, cu toată ziua asta senină şi fără nori pe 
cer. Blocurile de gheaţă se confundă cu pietrişul de pe mal, 
deşi e deja primăvară. Frigul este de neîndurat, chiar dacă 
mi-am pus atâtea haine pe mine. 

Şi un singur gând: „Dumnezeule, sunt acasă 
Un lac de unde aproape că nu se poate vedea celălalt mal, 
apă străvezie, munţii înzăpeziţi în fundal, o barcă de pescari 

care iese acum în larg şi pesemne o să se întoarcă pe 
înserat. Vreau să fiu aici, total prezent, pentru că nu ştiu 
dacă am să mă mai întorc vreodată. Trag adânc aer în piept 
de mai multe ori, căutând să aspir totul în mine. 

— Una dintre cele mai frumoase privelişti din viaţa mea. 

Yao prinde curaj după comentariul meu şi hotărăşte să-mi 
dea mai multe date tehnice. Explică faptul că lacul Baikal, 
numit „Marea Nordului” în vechile texte chinezeşti, 
concentrează 20% din apa dulce de pe planetă şi are 25 de 
milioane de ani, dar nimic din toate acestea nu mă 
interesează. 

— Te rog nu mă distrage, vreau să aspir tot peisajul acesta 
în sufletul meu. 

— E foarte mare. De ce nu faceţi invers: cufundaţi-vă şi 
alăturaţi-vă dumneavoastră sufletului lacului? 

Sau poate să-mi provoc un şoc termic şi să mor degerat în 
Siberia. Dar până la urmă a reuşit să mă scoată din starea 
asta de concentrare; capul îmi atârnă, vântul e insuportabil, 
şi hotărâm să mergem imediat acolo unde va trebui să ne 
petrecem noaptea. 

— Mulţumesc că aţi venit. N-o să vă pară râu. 


LLA 


Ne ducem la hanul din sătucul cu străzi desfundate şi case 
ce seamănă cu cele pe care le-am văzut la Irkuţk. În faţa 
porţii se află un puț. În faţa puţului, o fetiţă se căzneşte să 
scoată o căldare cu apă. Hilal se apropie de ea ca s-o ajute, 
dar, în loc să tragă frânghia, pune copilul pe marginea 
puţului, ceea ce e periculos. 

— 1 Ching spune: „Poţi mişca un oraş, dar nu un puț”. Eu 
spun că poţi mişca găleata, dar nu copilul. Ai grijă. 

Apare mama copilului şi intră în vorbă cu Hilal. Le las pe 
amândouă şi mă duc la mine în cameră. Yao nu vrea în nici 
un chip ca Hilal să vină cu noi. Acolo unde ne ducem să-l 
întâlnim pe şaman nu este permis accesul femeilor. I-am 
explicat că vizita asta nu mă interesează foarte mult. 
Cunosc Tradiţia, răspândită în cele patru zări, şi mă 
întâlnisem deja cu mai mulţi şamani în ţara mea. Am 
acceptat să vin aici numai pentru că Yao mă ajutase şi mă 
învățase multe lucruri în timpul călătoriei. 

— Trebuie să petrec fiecare secundă posibilă lângă Hilal, 
am spus eu încă de la Irkuţk. Ştiu ce fac. Mă înapoiez în 
regatul meu. Dacă nu o să mă ajute ea acum, voi mai avea 
doar trei alte ocazii în „viaţa” asta. 

Deşi nu înţelegea exact ce voiam să spun, a cedat până la 
urmă. 

Îmi las rucsacul într-un colţ, pun căldura la maximum, trag 
perdelele şi mă trântesc în pat, dorindu-mi ca durerea de 
cap să dispară pe loc. Intră imediat Hilal. 

— M-ai lăsat afară de vorbă cu femeia aceea. Ştii că nu-mi 
plac străinii. 

— Aici noi suntem străini. 

— Nu-mi place să fiu judecată întruna, în timp ce-mi 
ascund teama, emoţiile, vulnerabilităţile. Mă crezi o tânără 
talentată, curajoasă, pe care n-o intimidează nimic. le 
înşeli! Totul mă intimidează. Evit privirile, zâmbetele, 
contactele mai directe, nu am vorbit decât cu tine. Cum de 
n-ai observat asta? 


Lacul Baikal, munţii înzăpeziţi, apa limpede, unul dintre 
locurile cele mai frumoase de pe planetă, şi discuţia asta 
idioată. 

— Hai să ne odihnim puţin. Pe urmă o să ieşim să facem o 
plimbare. Diseară mă întâlnesc cu şamanul. 

Ea dă să-şi pună jos rucsacul. 

— Ai camera ta. 

— Dar în tren... 

Nu-şi termină fraza. Trânteşte uşa. Rămân cu ochii în 
tavan, întrebându-mă cum să procedez acum. Nu pot să mă 
las influenţat de sentimentul de culpabilitate. Nu pot şi nici 
nu vreau - pentru că iubesc altă femeie care în clipa asta 
este departe, încrezătoare, deşi îşi cunoaşte bine soţul. 
Dacă toate tentativele anterioare n-au dat nici un rezultat, 
poate că aici ar fi locul ideal ca să clarific lucrurile cu fata 
asta obsedată şi labilă, puternică şi fragilă. 

Nu sunt vinovat de ce se întâmplă. Nici Hilal. Viaţa ne-a 
pus în situaţia asta şi sper să fie spre binele nostru. Sper? 
Trebuie să fiu sigur. Sunt sigur. Încep să mă rog şi adorm 
imediat. 

Când mă trezesc, mă duc spre camera ei şi aud sunete de 
vioară. Aştept să termine înainte de a bate la uşă. 

— Haide să facem o plimbare. 

Ea mă priveşte pe jumătate surprinsă, pe jumătate 
fericită. 

— 'Te simţi mai bine? Poţi să suporţi vântul şi frigul? 

— Da, mă simt mult mai bine. Hai să ieşim. 

Umblăm prin cătunul care pare ivit dintr-un basm. Într-o 
zi o să ajungă aici turişti, se vor construi hoteluri imense, 
prăvăliile vor vinde tricouri, brichete, ilustrate, machete ale 
caselor de lemn. Pe urmă se vor face parcări uriaşe pentru 
autocare cu imperială din care se vor revărsa turişti cu 
aparate de fotografiat digitale, decişi să capteze întregul lac 
într-un cip. Puţul pe care l-am văzut va fi stricat şi înlocuit 
cu altul, care va servi la ornamentarea străzii, dar nu le va 
mai da apă localnicilor - îl vor acoperi din ordinul 


municipalităţii, spre a se evita riscul ca nişte copii străini să 
se aplece peste ghizduri. Barca de pescari pe care am 
văzut-o de dimineaţă nu va mai exista. Apele Baikalului vor 
fi străbătute de iahturi moderne, oferind croaziere de o zi 
până în centrul lacului - cu masa de prânz inclusă. Pescari 
şi vânători profesionişti îşi vor face apariţia în regiune, 
înarmaţi cu permise ca să-şi exercite activităţile, şi pentru 
care vor plăti pe zi echivalentul a ceea ce vânătorii şi 
pescarii locali câştigă într-un an. 

Dar pentru moment este doar un oraş pierdut în Siberia, 
unde un bărbat şi o femeie de două ori maitânără decât el 
merg de-a lungul unui râu creat de dezgheţ. Se aşază pe 
malul lui. 

— 'Ţi-aminteşti de discuţia noastră de ieri-seară de la 
restaurant? 

— Vag. Am băut cam mult. Mi-amintesc că Yao nu s-a lăsat 
intimidat când a venit englezul acela la masa noastră. 

— Am vorbit despre trecut. 

— Mi-aduc aminte. Am înţeles perfect ce spuneai, pentru 
că, în secunda cât ne-am aflat în Aleph, ţi-am văzut ochii 
iubitori şi indiferenți, cu o glugă pe cap. M-am simţit 
trădată, umilită. Dar relaţiile noastre din nişte vieţi trecute 
nu mă interesează. Acum suntem în prezent. 

— Vezi râul ăsta din faţa noastră? În salonul din 
apartamentul meu există un tablou cu un trandafir aşezat 
într-un râu asemănător. Jumătate din tablou a fost spălat de 
ape şi intemperii, astfel încât malurile sunt neregulate; cu 
toate astea, încă se mai poate vedea o parte din frumosul 
trandafir roşu, pictat pe un fond auriu. Îl cunosc pe artist. 
În 2003 am fost împreună într-o pădure din Pirinei, am 
descoperit pârâul care în momentul acela era secat şi am 
ascuns pânza sub pietrele de pe fundul albiei. E soţia mea. 
În clipa asta se află fizic la mii de kilometri depărtare, 
dormind pentru că soarele încă nu a răsărit în oraşul ei, 
deşi aici e deja ora patru după-amiază. Suntem împreună 
de peste un sfert de secol: când am cunoscut-o, am avut 


certitudinea absolută că relaţia noastră nu o să reuşească. 
În primii doi ani, eram mereu pregătit ca unul din noi să 
plece. În următorii cinci ani, am continuat să cred că pur şi 
simplu ne obişnuiserăm unul cu celălalt, dar curând o să ne 
dăm seama de asta şi fiecare îşi va vedea de drumul său. 
Mă convinsesem singur că orice angajament mai serios 
avea să mă lipsească de „libertate” şi o să mă împiedice să 
trăiesc tot ce doream. 

Observ că fata de lângă mine începe să se simtă prost. 

— Şi ce legătură are asta cu râul şi cu trandafirul? 

— În vara lui 2002 eram deja un scriitor cunoscut şi 
credeam că valorile mele fundamentale nu s-au schimbat. 
Dar cum să fiu sigur? Făcând un test. Am închiriat o 
cămăruţă într-un hotel de două stele în Franţa, unde am 
început să petrecem cinci luni pe an. Dulapul nu putea 
creşte, astfel că ne limitam hainele la cele esenţiale. 
Colindam prin păduri şi prin munţi, mâncam în aer liber, 
stăteam ore întregi de vorbă, ne duceam la cinema în 
fiecare zi. Trăind în felul acesta ni s-a confirmat că lucrurile 
cele mai sofisticate din lume sunt tocmai cele care stau la 
îndemâna oricui. Amândoi suntem pasionaţi de ce facem. 
Pentru lucrul meu nu am nevoie decât de un laptop. Soţia 
mea e pictoriţă. lar pictorilor le trebuie ateliere uriaşe unde 
să-şi producă şi să-şi păstreze lucrările. Nu voia în ruptul 
capului să-şi sacrifice vocaţia pentru mine, astfel că mi-a 
propus să închiriem un spaţiu. Între timp, privind în jur, 
văzând munţii, văile, râurile, lacurile, pădurile, ea şi-a spus: 
„De ce să nu înmagazinez asta aici? Şi de ce să nu permit 
naturii să lucreze cu mine?” 

Hilal nu-şi ia ochii de la râu. 

— De aici s-a născut idea să „păstrăm” picturile în aer 
liber. Eu luam laptopul şi scriam. Ea îngenunchea pe iarbă 
şi picta. După un an, când am dezgropat primele pânze, 
rezultatul a fost original şi magnific. Primul tablou pe care l- 
a recuperat a fost trandafirul. Azi, chiar dacă avem o casă 
în Pirinei, ea continuă să-şi îngroape şi să-şi dezgroape 


pânzele prin lume. Ceea ce s-a născut dintr-o necesitate a 
devenit modul ei de a crea. Eu privesc râul. Mi-aduc aminte 
de trandafir şi simt o iubire aproape palpabilă, fizică, ca şi 
cum ea ar fi prezentă. 

Vântul nu mai bate atât de tare ca înainte, şi din cauza 
asta soarele reuşeşte să încălzească puţin. Lumina în jurul 
nostru este desăvârşită. 

— Înţeleg şi respect, spune ea. Dar ai pomenit ceva la 
restaurant, când vorbeai despre trecut: iubirea e mai 
puternică. Iubirea e mai mare decât omul. 

— Da. Însă iubirea e făcută din alegeri. 

— La Novosibirsk mi-ai cerut să te iert, iar eu te-am iertat. 
Acum te rog eu: spune că mă iubeşti. 

Îi iau mâna. Privim amândoi râul. 

— Lipsa unui răspuns este tot un răspuns, spune ea. 

O îmbrăţişez şi-i pun capul pe umărul meu. 

— 'Te iubesc. Te iubesc pentru că toate iubirile din lume 
sunt ca nişte râuri diferite care curg spre acelaşi lac, şi 
acolo se întâlnesc şi se transformă într-o iubire unică ce 
devine ploaie şi binecuvântează pământul. Eu te iubesc ca 
un râu, care face să crească iarba şi florile pe unde trece el. 
Te iubesc ca un râu, care dă de băut celui însetat şi-i 
transportă pe oameni unde vor să ajungă. Ie iubesc ca un 
râu care înţelege că trebuie să curgă altfel într-o cascadă şi 
să înveţe să se odihnească într-o depresiune a terenului. Te 
iubesc pentru că toţi ne naştem în acelaşi loc, la acelaşi 
izvor, care continuă să ne hrănească mereu cu aceeaşi apă. 
Astfel, când ne simţim slabi, tot ce trebuie să facem este să 
aşteptăm puţin. Revine primăvara, zăpezile iernii se topesc 
şi ne umplu iar cu o nouă energie. Te iubesc ca un râu care 
începe singuratic şi firav pe un munte, creşte treptat şi se 
uneşte cu alte râuri până ce, de la un anumit punct, poate 
ocoli orice obstacole ca să ajungă acolo unde vrea. Primesc 
iubirea ta şi ţi-o încredinţez pe a mea. Nu iubirea unui 
bărbat pentru o femeie, nu iubirea unui tată pentru o fiică, 
nu iubirea lui Dumnezeu pentru făpturile sale. Ci o iubire 


fără nume, fără explicaţie, ca un râu care nu reuşeşte să-şi 
explice parcursul, doar merge înainte. O iubire care nu cere 
şi nu dă nimic în schimb, ci doar se manifestă. Niciodată nu 
voi fi al tău, niciodată nu vei fi a mea, dar chiar şi aşa pot să 
spun: eu te iubesc, te iubesc, te iubesc. 

Trebuie să fi fost din cauza după-amiezii, trebuie să fi fost 
din cauza luminii, dar în clipa aceea Universul părea să 
intre în sfârşit în armonie. Am rămas acolo aşezaţi, fără nici 
cea mai mică dorinţă să ne întoarcem la hotel, unde Yao 
pesemne că mă aşteaptă deja. 

Acvila de pe Baikal. 

Stă să se întunece. Suntem şase persoane în faţa unei 
bărcuţe ancorate la mal: Hilal, Yao, şamanul, eu şi două 
femei mai în vârstă. 'Toţi vorbesc ruseşte. Şamanul clatină 
din cap. Yao pare să insiste, dar şamanul îi întoarce spatele 
şi se îndreaptă spre barcă. 

Acum Yao şi Hilal discută între ei. El pare preocupat, dar 
cred că se amuză de situaţie. Am practicat de mai multe ori 
Drumul Păcii, aşa că reuşesc să înţeleg semnele trupului 
său. Simulează o enervare pe care nu o simte. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Nu pot să merg şi eu, spune ea. Trebuie să rămân cu 
aceste două femei pe care nu le-am văzut în viaţa mea. Să 
stau o noapte întreagă aici, pe frigul ăsta. Nu e nimeni care 
să mă ducă înapoi la hotel. 

— Ce vom face pe insulă ai să experimentezi şi dumneata 
aici cu ele, explică Yao. Dar nu putem încălca o tradiţie. Am 
atras atenţia înainte, dar el a insistat să te aducem. Trebuie 
să plecăm imediat, pentru că există un moment anume: 
ceea ce voi numiţi Aleph, eu ki, iar şamanii sigur trebuie să-l 
cunoască sub vreo altă denumire. N-o să dureze mult, ne 
vom înapoia în două ore. 

— Haide, spun luându-l pe Yao de braţ şi conducându-l la 
barcă. 

Mă întorc spre Hilal cu un zâmbet pe faţă: 


— N-ai rămâne închisă în hotelul acela pentru nimic în 
lume, ştiind că poţi să experimentezi ceva total nou. Dacă e 
de bine sau de rău, nu ştiu. Dar e altceva decât să stai şi să 
cinezi singură. 

— Iar tu crezi cumva că nişte cuvinte drăgăstoase sunt 
suficiente ca să hrănească o inimă? Înţeleg perfect că-ţi 
iubeşti soţia, dar vei fi oare capabil să răsplăteşti măcar o 
parte din câte universuri îţi pun eu la uşă? 

Fac stânga împrejur şi mă îndrept spre barcă. Altă discuţie 
idioată. 

Şamanul a pornit motorul şi s-a dus la cârmă. Înaintăm 
spre ceva ce aduce cu o stâncă la vreo 200 de metri de mal. 
Vom ajunge în mai puţin de zece minute. 

— Acum, că nu mai am nici o posibilitate să mă întorc, 
spune-mi, de ce ai insistat atâta să-l cunosc? A fost singurul 
lucru pe care mi l-ai cerut în călătoria asta, deşi mi-ai dat 
multe în schimb. Nu vorbesc numai de şedinţele de aikido. 
De câte ori a fost nevoie ai ajutat la menţinerea echilibrului 
în tren, mi-ai tradus cuvintele ca şi cum ar fi fost ale 
dumitale şi nu mai departe decât ieri ai arătat cât de 
important este să intri într-o luptă numai din respect pentru 
adversar. 

Yao nu prea e în largul lui, mişcând capul dintr-o parte 
într-alta, ca şi cum ar fi răspunzător de siguranţa micii 
bărci. 

— Mi-am zis că v-ar plăcea să-l cunoaşteţi datorită 
intereselor dumneavoastră... 

— Nu-i un răspuns bun. Dacă voiam să-l cunosc, ţi-aş fi 
cerut-o. 

El mă priveşte în cele din urmă, dând din cap. 

— V-am chemat pentru că am promis să revin aici la 
următoarea mea călătorie în zonă. Aş fi putut veni singur, 
dar am semnat un contract cu editura, prin care mă 
angajam să stau tot timpul lângă dumneavoastră. Nu le-ar fi 
convenit. 

— Uneori nu-i nevoie să stea tot timpul cineva lângă mine. 


Noaptea cade mai repede decât crezusem. Yao schimbă 
vorba: 

— Omul care conduce barca are posibilitatea să stea de 
vorbă cu soţia mea. Ştiu că nu-i o minciună, pentru că nici o 
altă persoană din lume nu ar fi putut să cunoască anumite 
lucruri. În plus, mi-a salvat fiica. A reuşit ceea ce nici un 
medic din excelentele spitale de la Moscova, Beijing, 
Shanghai şi Londra nu a fost în stare să facă. Şi nu a cerut 
nimic în schimb, doar să-l vizitez din nou. Se întâmplă ca de 
data asta să fiu cu dumneavoastră. Poate că reuşiţi să 
înţelegeţi lucruri pe care creierul meu refuză să le accepte. 

Stânca din mijlocul lacului se apropie; o să ajungem în mai 
puţin de un minut. 

— Ăsta e un răspuns. Mulţumesc pentru încredere. Mă 
aflu într-unul dintre locurile cele mai frumoase din lume, în 
acest apus splendid, ascultând zgomotul valurilor care 
lovesc în barcă. Prin urmare, faptul că ajung să-l întâlnesc 
pe omul acesta e una dintre multele binecuvântări care mi 
s-au oferit în toată călătoria asta. 

Cu excepţia zilei când mi-a vorbit despre durerea pentru 
pierderea soţiei sale, Yao nu şi-a manifestat niciodată vreo 
emoție. Acum îmi ia mâna, o duce la piept şi o strânge tare. 
Barca se loveşte de o fâşie îngustă de pietriş care ţine loc 
de debarcader. 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. 

Urcăm până în vârful stâncii. Încă se mai vede orizontul 
roşu. În jurul nostru sunt doar tufe pitice şi, în est, vreo trei, 
patru copaci care încă nu au înmugurit. Pe unul dintre ei, 
resturi de ofrande şi o carcasă de animal legănându-se pe o 
cracă. Bătrânul şaman inspiră respect şi înţelepciune; nu- 
mi va arăta nimic nou, pentru că am parcurs deja multe căi 
şi ştiu că toate se întâlnesc în acelaşi loc. Şi totuşi, văd că 
are intenţii serioase. În timp ce pregăteşte ritualul, în 
mintea mea caut să-mi amintesc tot ce am învăţat cu privire 
la rolul lui în istoria civilizaţiei. 


În vremurile străvechi, triburile aveau două figuri 
dominante. Prima era căpetenia: cel mai curajos, puternic şi 
capabil să-i învingă pe ceilalţi bărbaţi care îl provocau, 
destul de inteligent ca să scape din conspirații în veşnica 
luptă pentru putere - luptă care nu are loc numai astăzi, ci 
s-a născut în negura timpurilor. Odată statornicit în funcţie, 
devenea răspunzător de ocrotirea şi bunăstarea poporului 
său în lumea fizică. Cu trecerea timpului, ceea ce fusese o 
alegere naturală a sfârşit prin a se corupe, iar funcţia 
conducătorului a început să fie transmisă ereditar. Aşa a 
apărut succesiunea la putere, de unde au apărut împărații, 
regii, dictatorii. 

Dar mai important decât conducătorul era şamanul. Încă 
din zorii umanităţii, oamenii percepeau prezenţa unei forţe 
superioare, raţiunea vieţii şi a morţii, fără să-şi poată 
explica exact de unde venea aceasta. Odată cu naşterea 
iubirii, apare nevoia unui răspuns la misterul existenţei. 
Primii şamani au fost femei, surse ale vieţii; cum nu erau 
ocupate cu vânătoarea şi cu pescuitul, se dedicau 
contemplării şi au sfârşit prin a se cufunda în tainele sacre. 
Tradiţia era mereu transmisă celor mai capabile, care 
trăiau izolate şi de aceea erau majoritatea virgine. Lucrau 
pe un plan diferit, echilibrând forţele lumii spirituale cu cele 
ale lumii fizice. 

Procesul a fost aproape întotdeauna acelaşi: şamanul 
grupului intra în transă prin intermediul muzicii (în mod 
normal percuție), bea şi administra poţiuni pe care le găsea 
în natură, sufletul lui ieşea din trup şi intra în universul 
paralel. Acolo întâlnea spiritele plantelor, animalelor, 
morţilor şi viilor - cu toţii convieţuind într-un timp unic, cel 
pe care Yao îl numeşte energia ki şi la care eu mă refer 
drept Aleph. În acel punct unic, îşi întâlnea călăuzele, 
echilibra energiile, vindeca bolile, provoca ploile, restabilea 
pacea, descifra simbolurile şi semnele trimise de natură, 
pedepsea orice individ care ar fi putut să tulbure contactul 
tribului cu Totul. În acele vremuri, cum călătoria în 


căutarea hranei obliga tribul să se deplaseze întruna, nu se 
puteau construi temple sau altare. Exista doar un Tot, în 
pântecul căruia călătorea tribul. 

Aşa cum s-a întâmplat cu căpeteniile, şi funcţia şamanilor 
s-a denaturat. De vreme ce sănătatea şi protecţia grupului 
depindeau de armonia cu pădurea, câmpul şi natura, 
femeile răspunzătoare de contactul spiritual au început să 
fie învestite cu o mare autoritate, în general superioară 
celei a conducătorului. Într-un moment pe care istoria nu 
ştie să-l precizeze (deşi se crede că a fost imediat după 
descoperirea agriculturii şi sfârşitul nomadismului), harul 
feminin a fost uzurpat de bărbat. Forţa a predominat 
asupra armoniei. Calitățile naturale ale acelor femei nu mai 
erau luate în seamă; singurul lucru care conta era puterea 
pe care o deţineau. 

Pasul următor a fost organizarea şamanismului - acum 
masculin - într-o structură socială. S-au născut primele 
religii. Societatea se schimbase şi nu mai era nomadă, dar 
respectul şi teama faţă de conducător şi şaman erau (şi 
rămân) definitiv înrădăcinate în sufletul fiinţelor omeneşti. 
Conştienţi de asta, sacerdoţii s-au unit cu conducătorii 
pentru a menţine supus poporul. Cine ar fi îndrăznit să-i 
sfideze era ameninţat cu pedeapsa divină. La un moment 
dat, femeile au început să-şi ceară înapoi rolul de şaman, 
pentru că lumea fără ele se îndrepta către confruntare. Dar, 
de câte ori se întâmpla asta, ele erau imediat îndepărtate, 
tratate drept eretice şi prostituate. Dacă ameninţarea era 
într-adevăr puternică, sistemul nu şovăia să le pedepsească 
prin ardere pe rug, lapidare şi, în cazuri mai blânde, exil. 
Istoria civilizaţiei nu a păstrat urmele unor religii feminine; 
ştim doar că cele mai vechi obiecte magice descoperite de 
arheologi reprezintă zeițe. Dar asta s-a pierdut în negura 
timpului. Puterea magică, fiind folosită numai în scopuri 
pământeşti, a sfârşit prin a se dilua şi a-şi pierde forţa. A 
dăinuit doar frica de pedepsele divine. 


În faţa mea se află un bărbat, şi nu o femeie - deşi femeile 
care au rămas pe mal cu Hilal sigur că au aceeaşi putere ca 
el. Ambele sexe sunt înzestrate cu acelaşi dar de a intra în 
contact cu necunoscutul, în măsura în care sunt deschise 
spre „latura feminină”. Lipsa mea de entuziasm în a veni 
aici s-a datorat faptului că ştiu cum s-a îndepărtat omenirea 
de origini, de contactul cu Visul lui Dumnezeu. 

Omul aprinde focul într-o gropiţă care să protejeze 
flăcările de vântul care nu încetează să sufle, aşezând o 
tobă alături şi destupând o sticlă cu un soi de lichid pe care 
nu îl cunosc. Şamanul din Siberia - de unde îşi are originea 
termenul - respectă aceleaşi ritualuri ca şi paje din pădurile 
Amazoniei, vrăjitorii din Mexic, sacerdoţii candomble-ului 
african, spiritualiştii din Franţa, vindecătorii triburilor 
amerindiene, aborigenii din Australia, charismaticii Bisericii 
Catolice, mormonii din Utah şi aşa mai departe. 

În această asemănare constă marea surpriză a tradiţiilor 
acestora care par să trăiască într-un veşnic conflict unele 
cu altele. Ele se întâlnesc pe un singur plan spiritual şi se 
manifestă în diverse locuri din lume, deşi nu au comunicat 
niciodată în plan fizic. Aici se vede voinţa unei Mâini 
Superioare: „Uneori fiii mei au ochi, şi nu văd. Au urechi, şi 
nu aud. Prin urmare, unora le voi cere să nu fie surzi sau 
orbi faţă de mine. Chiar dacă asta le cere un preţ mare, ei 
vor fi răspunzători să menţină vie Tradiţia, iar într-o zi 
binecuvântările Mele se vor întoarce pe Pământ”. 

Şamanul începe să bată în tobă tot mai iute. Îi spune ceva 
lui Yao, care îmi traduce imediat: 

— N-a folosit acest termen, dar ki va veni odată cu vântul. 

Vântul începe să se înteţească. Chiar dacă sunt bine 
îmbrăcat - hanorac special, mănuşi, căciulă de lână groasă 
şi fular care-mi lasă descoperiţi doar ochii - nu e destul. 
Nasul mi-a amorţit, sprâncenele şi barba îmi sunt pline de 
promoroacă. Yao stă aşezat turceşte, într-o postură 
elegantă. Încerc să fac la fel, dar tot timpul schimb poziţia, 
deoarece pantalonii pe care îi am pe mine sunt obişnuiţi, iar 


vântul trece prin țesătură şi îmi amorţeşte muşchii, 
provocând spasme dureroase. 

Flăcările dansează sălbatic, dar rămân aprinse. Ritmul 
tobei se înteţeşte. Şamanul încearcă să-şi potrivească 
bătăile inimii cu cele ale mâinii pe pielea tobei, a cărei parte 
inferioară este deschisă pentru ca spiritele să poată intra. 
În tradiţiile afro-braziliene, aceasta e clipa când mediumul 
sau sacerdotul îşi lasă sufletul să iasă, permiţând ca altă 
entitate - mai înţeleaptă - să-i ocupe trupul. Singura 
deosebire este că în ţara mea nu există un moment precis în 
care să se manifeste ceea ce Yao a numit ki. 

Renunţ să mai fiu un simplu observator şi decid să particip 
la transă. Încerc să-mi potrivesc şi eu pulsul cu bătăile, 
închid ochii, îmi golesc mintea de gânduri, dar frigul şi 
vântul mă împiedică să merg mai departe. Din nou trebuie 
să schimb poziţia; deschid ochii şi observ că acum el are 
nişte pene în mâna care ţine toba - probabil de la vreo 
pasăre rară de prin partea locului. Conform tradiţiilor din 
toată lumea, păsările sunt mesageri ai divinului. Ele îl ajută 
pe vrăjitor să urce în înaltul cerului şi să stea de vorbă cu 
spiritele. 

Şi Yao ţine ochii deschişi; extazul este al şamanului, numai 
al lui. Vântul se înteţeşte, mi-e din ce în ce mai frig, dar 
şamanul rămâne impasibil. Ritualul continuă: destupă o 
sticlă cu un lichid care mi se pare a fi verde, bea, o întinde 
lui Yao, care bea şi el şi mi-o trece mie. Din respect, fac la 
fel: gust acel amestec dulceag, cu un conţinut alcoolic slab, 
şi înapoiez sticla şamanului. 

Ritmul tobei continuă, fiind întrerupt numai de desenele 
pe care omul le scrijeleşte pe pământ. N-am văzut niciodată 
acele simboluri, amintesc de un tip de scriere de mult 
dispărută. Din gâtlej îi ies zgomote ciudate, care par triluri 
de păsări. Toba răsună tot mai tare şi mai repede, acum 
parcă simt frigul mai puţin şi deodată vântul încetează. 

Nimeni nu trebuie să-mi explice nimic: tocmai s-a 
manifestat ceea ce Yao numeşte ki. Toţi trei ne privim, peste 


noi domneşte un soi de calm, persoana din faţa mea nu e 
aceeaşi care a condus barca sau care i-a cerut lui Hilal să 
rămână pe mal: trăsăturile i s-au schimbat, dându-i un aer 
mai tânăr şi mai feminin. 

O vreme el şi cu Yao vorbesc ruseşte. O lumină apare la 
orizont, răsare luna. O însoțesc în noua ei călătorie pe cer, 
razele argintii reflectându-se în apa lacului, acum liniştită 
ca o oglindă. În stânga mea se aprind luminile din cătun. 
Sunt calm, încerc să absorb cât mai mult din acest moment 
pe care nu mă aşteptam să-l trăiesc, dar care se afla pe 
drumul meu - ca multe altele. Dar-ar Domnul ca 
neaşteptatul să aibă întotdeauna faţa asta atât de frumoasă 
şi paşnică! 

În cele din urmă - folosindu-l pe Yao drept traducător - 
şamanul mă întreabă ce am venit să fac. 

— Să însoțesc un prieten care a făgăduit să revină aici. Să- 
mi arăt respectul pentru arta dumneavoastră. Şi să 
contemplu misterul alături de dumneavoastră. 

— Omul care e lângă dumneavoastră nu crede în nimic, 
spune şamanul, tot în traducerea lui Yao. A venit aici de mai 
multe ori ca să stea de vorbă cu soţia lui, şi totuşi nu crede. 
Biata femeie! În loc să poată merge împreună cu Dumnezeu 
ca să aştepte momentul revenirii pe Pământ, trebuie să vină 
tot timpul să-l consoleze pe nefericitul ăsta. Părăseşte 
căldura Soarelui divin şi înfruntă frigul din Siberia pentru 
că dragostea lui nu o lasă să plece! 

Şamanul chicoteşte. 

— De ce nu-i explicaţi asta? 

— I-am explicat deja. Dar atât el, cât şi majoritatea 
persoanelor pe care le cunosc nu se împacă cu ceea ce 
consideră o pierdere. 

— Egoism pur. 

— Da, egoism pur. Vor ca timpul să se oprească şi să se 
întoarcă înapoi. Şi din cauza asta nu îngăduie sufletelor să 
meargă înainte. 

Şamanul chicoteşte iar. 


— Ell-a ucis pe Dumnezeu în momentul când soţia lui a 
trecut în alt plan. Se va întoarce aici o dată, de două, de 
zece ori şi va încerca din nou să stea de vorbă cu ea. Nu 
vine să ceară ajutor ca să înţeleagă mai bine viaţa. Vrea ca 
lucrurile să se adapteze la felul său de a vedea viaţa şi 
moartea. 

Face o pauză. Priveşte în jur. Acum s-a întunecat complet, 
scena e luminată numai de flăcări. 

— Nu ştiu să vindec disperarea atunci când oamenii 
găsesc consolare în ea. 

— Cu cine vorbesc? 

— Dumneavoastră credeţi. 

Repet întrebarea. 

— Valentina. 

O femeie. 

— Bărbatul de lângă mine poate să fie cam prost când e 
vorba de spirit, dar e un om deosebit, pregătit să trăiască 
aproape tot, mai puţin ce numeşte „moartea” soţiei sale. 
Bărbatul de lângă mine e un om bun. 

Şamanul dă din cap. 

— Dumneavoastră la fel. Aţi însoţit un prieten care se află 
lângă dumneavoastră de mult. Cu mult înainte de a vă fi 
întâlnit în viaţa asta. Aşa cum şi eu vă cunosc de mult. 

Încă un chicotit. 

— Noi trei ne-am mai văzut altundeva, înainte de a 
înfrunta împreună acelaşi destin, cel pe care prietenul 
dumneavoastră îl numeşte „moarte”, într-o bătălie. Nu ştiu 
în ce ţară, dar au fost răni de glonţ. Toţi războinicii ajung 
întotdeauna să se reîntâlnească. Asta face parte din legea 
divină. 

Aruncă nişte ierburi în flăcări, explicând că am mai făcut 
asta în altă viaţă, ne-am aşezat în jurul focului ca să vorbim 
de aventurile noastre. 

— Spiritul dumneavoastră vorbeşte cu acvila de pe Baikal, 
care priveşte şi supraveghează tot, îi atacă pe duşmani, îi 
ocroteşte şi-i apără pe prieteni. 


Ca pentru a-i confirma cuvintele, auzim o pasăre în 
depărtare. Senzaţia de frig a fost înlocuită de o stare 
plăcută. El ne întinde iar sticla. 

— Băutura fermentată e vie, merge de la tinereţe la 
bătrâneţe. Când ajunge la maturitate, este în stare să 
distrugă Spiritul Inhibiţiei, Spiritul Însingurării, Spiritul 
Fricii, Spiritul Neliniştii. Dar, băută peste măsură, ea se 
revoltă şi atrage Spiritul Înfrângerii şi al Agresiunii. Totul 
este să ştii punctul pe care nu trebuie să-l depăşeşti. 

Bem şi sărbătorim. 

— În momentul acesta corpul dumneavoastră e pe pământ, 
dar spiritul este cu mine aici în înălţimi, şi asta e tot ce vă 
pot oferi: o plimbare prin cerurile Baikalului. Nu aţi venit ca 
să-mi cereţi ceva, aşa că nu vă voi da decât această 
plimbare. Sper ca ea să vă inspire să continuaţi să faceţi 
ceea ce trebuie să faceţi. Fiţi binecuvântat. La fel cum vă 
transformați viaţa, transformaţi-o şi pe a celorlalţi din jur. 
Când vă vor cere, nu uitaţi să daţi. Când vă vor bate la uşă, 
nu şovăiţi să deschideţi. Când vor pierde ceva şi vor veni la 
dumneavoastră, faceţi ce vă va sta la îndemână şi găsiţi ce 
s-a pierdut. Dar, înainte, cereţi, bateţi la uşă şi descoperiţi 
tot ce e pierdut în viaţa dumneavoastră. Un vânător ştie ce-l 
aşteaptă: să devoreze vânatul sau să fie devorat de el. 

Dau din cap. 

— Aţi mai trăit asta înainte şi veţi mai trăi de multe ori, 
continuă şamanul. Un prieten al prietenilor dumneavoastră 
e un prieten al acvilei de pe Baikal. În noaptea asta nu se va 
întâmpla nimic deosebit; nu veţi avea viziuni, experienţe 
magice, transe ca să comunicaţi cu viii şi nici cu morţii. Nu 
veţi primi nici o putere specială. Doar vă veţi umple de 
bucurie în timp ce acvila îi va arăta sufletului 
dumneavoastră lacul. Nu vedeţi nimic, dar spiritul 
dumneavoastră în acest moment se desfată în înălţimi. 

Spiritul meu se desfată în înălţimi şi eu nu văd nimic. Nu e 
nevoie: ştiu că spune adevărul. Când mi se va întoarce în 
trup, va fi mai înţelept şi mai liniştit ca oricând. 


Timpul se opreşte, pentru că nu reuşesc să-l mai măsor. 
Flăcările se mişcă, proiectând umbre stranii pe faţa 
şamanului, dar eu nu sunt numai aici. Îmi las spiritul să 
hoinărească, are nevoie de asta, după atâta efort şi atâta 
muncă de stat lângă mine. Nu-mi mai e frig. Nu mai simt 
nimic - sunt liber şi aşa voi continua să fiu cât timp acvila de 
pe Baikal zboară deasupra lacului şi a munţilor înzăpeziţi. 
Păcat că spiritul nu-mi poate povesti ce a văzut; dar, la 
urma urmei, nu trebuie să ştiu tot ce se petrece cu mine. 

Vântul începe din nou să sufle. Şamanul se închină către 
pământ şi către cer. Focul, care era atât de bine protejat, se 
stinge brusc. Mă uit la luna acum foarte sus pe cer, pot 
vedea silueta mai multor păsări care zboară în jurul nostru. 
Omul a îmbătrânit din nou, pare obosit, îşi vâră toba într-un 
sac mare, brodat. 

Yao se apropie de el, bagă mâna în buzunarul stâng, 
scoate un pumn de monede şi bancnote. Eu procedez la fel. 

— Cerşim pentru acvila de pe Baikal. Asta e ce primim. 

Face o plecăciune, mulţumeşte pentru bani şi coborâm 
fără grabă spre barcă. Insula sacră a şamanilor are spiritul 
ei, e întuneric şi nu ştim niciodată dacă punem piciorul într- 
un loc sigur. 

Când ajungem la mal, o căutăm pe Hilal, iar cele două 
femei ne spun că s-a întors la hotel. Abia atunci îmi dau 
seama că şamanul n-a spus nici un cuvânt despre ea. 

Frica de frică. 

Încălzirea în cameră e dată la maximum. Înainte să caut 
întrerupătorul, îmi scot haina, căciula, fularul şi mă duc la 
fereastră cu gândul s-o deschid ca să împrospătez puţin 
aerul. Cum hotelul se află pe un deluşor, pot să văd cum se 
sting luminile din cătun. Rămân un timp acolo, imaginându- 
mi minunile la care spiritul meu trebuie să fi fost prezent. 
Şi, când dau să mă întorc, aud vocea. 

— Nu te întoarce. 

Hilal e aici. Şi tonul cu care a spus asta mă sperie. 
Vorbeşte serios. 


— Sunt înarmată. 

Nu, imposibil. Asta dacă nu cumva femeile acelea... 

— Dă-te puţin înapoi. 

Fac ce-mi comandă. 

— Încă puţin. Aşa. Acum fă un pas spre dreapta. Acolo, nu 
te mai mişca. 

Nu mă gândesc la nimic - instinctul de conservare a pus 
stăpânire pe mine. Preţ de câteva secunde mintea 
procesează care sunt posibilităţile pe care le am ca să 
supraviețuiesc: să mă arunc la pământ, să încerc să 
încropesc o discuţie, sau pur şi simplu să aştept următorul 
ei pas. Dacă e într-adevăr hotărâtă să mă omoare, nu va 
dura mult, dar, dacă nu o să tragă într-un minut, va începe 
să discute, iar şansele vor fi de partea mea. 

Un zgomot asurzitor, o explozie şi mă trezesc acoperit de 
cioburi de sticlă. Becul de deasupra capului meu a explodat. 

— În mâna dreaptă am arcuşul, în stânga vioara. Nu te 
întoarce. 

Nu mă întorc, dar respir adânc. Nu există nici un fel de 
magie sau efect special în ceea ce s-a întâmplat: cântăreții 
de operă obţin acelaşi efect cu vocea - pot să facă ţăndări o 
cupă de şampanie, de exemplu, imprimând aerului o 
vibraţie care spulberă obiectele fragile. 

Arcuşul atinge din nou corzile, scoțând un sunet strident. 

— Ştiu tot ce s-a întâmplat. Am văzut. Femeile m-au 
condus acolo fără să fie nevoie de inelul de lumină. 

A văzut. 

O povară imensă se ridică de pe umerii mei plini de 
cioburile becului. Călătoria în locul acela, deşi Yao nu ştie, 
era şi călătoria mea de întoarcere în regat. Şi nu trebuia să 
mai spun nimic, ea văzuse. 

— M-ai părăsit când eram la ananghie. Am murit din cauza 
ta şi m-am întors acum ca să te bântui. 

— Nu mă bântui. Nu mă sperii. Am fost iertat. 

— M-ai silit să te iert. Şi te-am iertat fără să ştiu exact ce 
făceam. 


Încă un acord acut şi dezagreabil. 

— Dacă vrei, retrage-ţi iertarea. 

— Nu vreau. Eşti iertat. Şi, dacă ar trebui să te iert de 
şaptezeci şi şapte de ori, tot te-aş ierta. Dar imaginile au 
apărut învălmăşite în capul meu. Trebuie să-mi povesteşti 
exact ce s-a întâmplat. Mi-amintesc doar că eram goală, tu 
mă priveai, eu le spuneam tuturor că te iubesc şi pentru 
asta am fost condamnată la moarte. Dragostea mea m-a 
condamnat. 

— Pot să mă întorc? 

— Nu încă. Mai întâi povesteşte-mi ce s-a întâmplat. 'Tot ce 
ştiu e că într-o viaţă trecută am murit din cauza ta. Poate că 
s-a petrecut aici, poate să se fi petrecut în orice alt loc din 
lume, dar m-am sacrificat în numele unei iubiri, ca să te 
salvez. 

Ochii mi se obişnuiseră acum cu întunericul, dar căldura 
din cameră era insuportabilă. 

— Ce au făcut femeile? 

— Ne-am aşezat pe malul lacului, au aprins un foc, au 
bătut într-o tobă, au intrat în transă şi mi-au dat ceva să 
beau. Când am băut, am avut nişte viziuni confuze. Au durat 
foarte puţin. Mi-amintesc doar ceea ce ţi-am spus. Am 
crezut că era numai un coşmar, dar ele m-au asigurat că 
fuseserăm deja împreună într-o viaţă trecută. Tu mi-ai spus 
acelaşi lucru. 

— Nu. S-a întâmplat în prezent, se întâmplă acum. În acest 
moment sunt într-o cameră de hotel în Siberia, într-o 
localitate al cărei nume nu-l cunosc. Sunt şi într-o chilie de 
lângă Cordoba, în Spania. Sunt cu soţia mea în Brazilia, cu 
multele femei pe care le-am avut, în unele dintre vieţile 
astea sunt femeie. Cântă. 

Îmi scot puloverul. Ea începe să cânte o sonată care nu a 
fost compusă pentru vioară; mama o cânta la pian când 
eram copil. 

— A fost o vreme în care şi lumea era femeie, energia sa 
era minunată, oamenii credeau în miracole, prezentul era 


tot ce aveau şi din cauza asta timpul nu exista. Grecii au 
două cuvinte pentru timp. Primul e Kairos, timpul lui 
Dumnezeu, eternitatea. Dar ceva s-a schimbat. Lupta 
pentru supravieţuire, nevoia de a şti unde să plantăm ca să 
putem culege şi timpul aşa cum îl trăim astăzi au început să 
facă parte din istoria noastră. Grecii numesc asta Cronos; 
romanii, Saturn, un zeu care şi-a devorat copiii. Am ajuns să 
fim sclavii memoriei. Continuă să cânţi şi o să-ţi explic mai 
bine. 

Ea continuă să cânte. Încep să plâng, dar continui. 

— În acest moment sunt în grădină, într-un târg, aşezat pe 
o bancă în faţa casei mele, privind cerul şi căutând să 
descopăr ce vor să spună oamenii când folosesc expresia „a 
construi castele în văzduh”, pe care am auzit-o cu o oră în 
urmă. Am şapte ani. Încerc să construiesc un castel auriu, 
dar nu reuşesc. Prietenii mei iau masa la ei acasă, mama 
cântă aceeaşi melodie pe care o aud acum, doar că la pian. 
Dacă n-ar fi nevoia să povestesc ce simt, aş fi în întregime 
acolo. Mirosul verii, greierii ţârâind în copaci, eu cu gândul 
la fetiţa de care sunt îndrăgostit. 

Nu sunt în trecut, sunt în prezent. Eu sunt acum băieţelul 
care am fost cândva. Întotdeauna voi fi acel băieţel, noi toţi 
vom fi copiii, adulţii, bătrânii care am fost cândva şi care 
vom fi din nou. Eu nu-mi AMINTESC. TRĂIESC din nou acel 
timp. 

Nu reuşesc să continui. Îmi duc mâinile la faţă şi plâng, în 
timp ce ea cântă cu tot mai multă intensitate, mai multă 
perfecţiune, transportându-mă în numeroasele ego-uri care 
există în viaţa asta. Nu plâng pentru mama mea care a 
plecat, pentru că ea este acum aici, cântând pentru mine. 
Nu plâng pentru copilul care, surprins de acea expresie 
atât de complicată, încearcă să-şi construiască un castel 
auriu care dispare la fiecare secundă. Şi copilul este aici 
ascultând Chopin, ştie cât de frumoasă e melodia, a mai 
auzit-o de atâtea ori şi i-ar plăcea să o mai audă de tot 
atâtea ori! Plâng pentru că nu există alt mod de a exprima 


ceea ce simt: SUNT VIU. În fiecare por, în fiecare celulă a 
corpului meu, sunt viu, nu m-am născut niciodată şi 
niciodată nu am murit. 

Pot să am momentele mele de tristeţe, confuziile mele, dar 
deasupra mea este marele Eu, care înţelege totul şi râde de 
zbuciumul meu. Plâng pentru efemeritate şi pentru 
eternitate, pentru că ştiu că mai sărace decât muzica sunt 
cuvintele, şi deci niciodată nu voi reuşi să descriu acest 
moment. Îl las pe Chopin, pe Beethoven, pe Wagner să mă 
conducă în trecutul care este prezent - muzica lor e mai 
puternică decât toate inelele aurii pe care le cunosc. 

Plâng în timp ce Hilal cântă. Şi ea cântă până când 
obosesc de atâta plâns. 

Se duce la întrerupător. Filetul becului ars s-a spart. 
Camera rămâne tot în întuneric; se duce la noptieră şi 
aprinde veioza. 

— Acum poţi să te întorci. 

Când ochii mi se obişnuiesc cu lumina, o văd goală, cu 
braţele deschise, cu vioara şi arcuşul în mâini. 

— Azi mi-ai spus că mă iubeşti ca un râu. Acum eu vreau 
să-ţi spun că te iubesc ca muzica lui Chopin. Simplă şi 
profundă, albastră ca lacul, capabilă de... 

— Muzica vorbeşte pentru sine. Nu e nevoie să spui nimic. 

— Mi-e frică. Foarte frică. Ce am văzut de fapt? 

Îi descriu tot ce s-a întâmplat în chilie, laşitatea mea şi fata 
pe care o vedeam exact cum stă ea acum, doar că avea 
mâinile legate cu corzi care nu erau ale unui arcuş sau ale 
unei viori. Ea ascultă în tăcere, cu braţele tot deschise, 
sorbindu-mi fiecare cuvânt. Stăm amândoi în picioare în 
mijlocul odăii, corpul ei e alb ca cel al fetei de cincisprezece 
ani care în acest moment e condusă spre rugul aprins lângă 
oraşul Cordoba. N-o voi putea salva, ştiu că se va mistui în 
flăcări lângă prietenele ei. Asta s-a mai întâmplat o dată, se 
întâmplă de multe ori şi se va mai întâmpla cât timp lumea 
va continua să existe. Îi mai spun că fata aceea avea sexul 
acoperit de păr, iar cea care e acum în faţa mea şi l-a ras - 


iar asta mi se pare îngrozitor, ca şi cum bărbaţii ar vrea 
aibă relaţii sexuale cu un copil. O rog să nu mai facă asta, 
iar ea îmi promite. 

Îi arăt eczema de pe mâini, care e mai vizibilă ca oricând, 
îi explic că sunt nişte urme din acelaşi loc şi acelaşi trecut. 
O întreb dacă-şi aminteşte ce mi-a spus ori ce mi-au spus 
celelalte, în timp ce mergeau spre rug. Ea dă din cap în 
semn că nu. 

— Mă doreşti? 

— Mult. Suntem aici singuri, în acest loc unic de pe 
planetă, eşti goală în faţa mea. Te doresc mult. 

— Mi-e frică de frica mea. Îmi cer iertare mie însămi nu 
pentru că sunt aici, ci pentru că am fost mereu egoistă în 
durerea mea. În loc să iert, am căutat răzbunarea. Nu 
pentru că eram mai puternică, ci pentru că întotdeauna m- 
am simţit mai slabă. În timp ce-i răneam pe ceilalţi, mă 
răneam şi mai mult pe mine însămi. Umileam ca să mă simt 
umilită, atacam ca să mă simt siluită de propriile mele 
sentimente. Ştiu că nu sunt singura care a trecut prin 
lucruri ca acelea pe care le-am povestit la masa de la 
ambasadă, în modul cel mai trivial posibil: să fiu violată de 
un vecin, prieten al familiei mele. Am spus în seara aceea că 
nu era ceva chiar atât de rar şi sunt sigură că cel puţin una 
dintre femeile de acolo a trecut prin aşa ceva în copilărie. Şi 
totuşi, nu toate se comportă ca mine. Eu nu reuşesc sămă 
împac cu mine însămi. 

Respiră adânc, căutându-şi cuvintele, şi continuă: 

— Nu pot să depăşesc ceea ce toată lumea depăşeşte. Tu 
eşti în căutarea tezaurului tău şi eu sunt o parte din el. Cu 
toate astea, mă simt străină în propria mea piele. Nu vreau 
să mă arunc în braţele tale, să te sărut şi să fac dragoste cu 
tine acum dintr-un singur motiv: nu am curaj, mie frică să 
nu te pierd. Dar, în timp ce tu erai în căutarea regatului tău, 
eu mă regăseam pe mine însămi, până când, în timpul 
călătoriei, am încetat să mai progresez. Atunci am devenit 


mai agresivă. Mă simt respinsă, inutilă, şi nimic din ce mi-ai 
spune nu mă poate face să-mi schimb părerea. 

Mă aşez pe singurul scaun din odaie şi o rog să vină în 
braţele mele. Şi corpul ei e asudat din cauza căldurii din 
cameră. Ea îşi ţine în continuare arcuşul şi vioara în mâini. 

— Am multe temeri, spun. Şi voi continua să le am. N-am 
să încerc să explic nimic. Dar e ceva ce poţi face acum. 

— Nu vreau să continui să-mi spun că asta va trece într-o 
zi. Nu va trece. Trebuie să învăţ să trăiesc cu demonii mei! 

— Aşteaptă. N-am făcut călătoria asta ca să salvez lumea, 
şi cu atât mai puţin ca să te salvez pe tine. Dar Tradiţia 
magică spune că durerea se poate transfera. Ea nu piere pe 
loc, dar va dispărea pe măsură ce o transferi altundeva. Ai 
făcut asta în mod inconştient toată viaţa. Acum îţi cer să o 
faci într-o manieră conştientă. 

— N-ai chef să faci dragoste cu mine? 

— Ba da, foarte mult. Deşi e foarte cald în cameră, pot să 
simt o căldură mai puternică în picioare, acolo unde le 
atinge sexul tău. Nu sunt un supraom. De aceea te rog să 
transferi durerea ta şi dorinţa mea. le rog să te scoli, să te 
duci în camera ta şi să cânţi până la epuizare. Suntem 
singuri în hotelul ăsta, aşa că nimeni nu va reclama că e 
zgomot. Pune-ţi toată simţirea în muzică, şi mâine fă la fel. 
Ori de câte ori vei cânta, aminteşte-ţi că ceea ce te-a rănit 
atâta s-a transformat într-un har. În pofida a ceea ce ai 
spus, alte persoane nu şi-au depăşit niciodată trauma, doar 
au ascuns-o într-un loc pe care nu-l vizitează niciodată. Dar, 
în cazul tău, Dumnezeu ţi-a arătat calea. Sursa regenerării 
este acum în mâinile tale. 

— Te iubesc cum îl iubesc pe Chopin. Întotdeauna mi-am 
dorit să fiu pianistă, dar părinţii mei puteau cumpăra la 
vremea aceea doar o vioară. 

— Eu te iubesc ca un râu. 

Ea se scoală şi începe să cânte. Cerul ascultă muzica, 
îngerii coboară ca să o privească împreună cu mine pe 
femeia aceea goală care uneori se opreşte, uneori îşi 


leagănă corpul însoţind instrumentul. Eu am dorit-o şi am 
făcut dragoste cu ea fără să o ating şi fără să am orgasm. 
Nu pentru că sunt bărbatul cel mai fidel din lume, dar 
pentru că doar astfel se puteau întâlni trupurile noastre - 
cu îngerii de faţă. 

Pentru a treia oară în noaptea aceea - când spiritul meu a 
zburat cu acvila de pe Baikal, când am ascultat cântecul din 
copilărie şi acum - timpul s-a oprit în loc. Mă aflam cu totul 
aici, fără trecut şi fără viitor, trăind cu ea muzica, 
rugăciunea neaşteptată, recunoştinţa de a fi plecat în 
căutarea regatului meu. M-am culcat pe pat,iareaa 
continuat să cânte. Am adormit în sunetul viorii ei. 

M-am trezit la prima rază de soare, m-am dus în camera ei 
şi i-am văzut chipul - pentru întâia oară părea să aibă într- 
adevăr douăzeci şi unu de ani. Am trezit-o delicat şi am 
rugat-o să se îmbrace pentru că Yao ne aştepta la micul 
dejun. Trebuia să ne întoarcem imediat la Irkuţk, fiindcă 
trenul urma să plece în câteva ore. 

Coborâm, mâncăm peşte marinat (singura opţiune la ora 
aceea) şi auzim motorul maşinii care vine după noi. Şoferul 
ne salută, ne ia rucsacurile şi le pune în portbagaj. 

leşim pe un soare strălucitor, cer senin, nici un pic de 
vânt; munţii înzăpeziţi din depărtare se văd limpede. Mă 
opresc ca să-mi iau rămas-bun de la lac, ştiind că probabil 
nu voi mai reveni aici niciodată. Yao şi Hilal urcă în maşină, 
şoferul porneşte motorul. 

Dar eu nu reuşesc să mă urnesc din loc. 

— Veniţi. Avem o marjă de o oră în caz că e vreun accident 
pe şosea, dar nu vreau să risc. 

Lacul mă cheamă. 

Yao coboară din maşină şi se apropie. 

— Poate că v-aţi aşteptat la mai mult de la întâlnirea cu 
şamanul. Dar pentru mine a fost important. 

Nu, mă aşteptam la mai puţin. Mai târziu îi voi spune ce s- 
a întâmplat cu Hilal. Acum privesc cum lacul se trezeşte 
odată cu soarele, apa lui reflectându-i fiecare rază. Spiritul 


meu l-a vizitat împreună cu acvila lacului Baikal, dar trebuie 
să-l cunosc mai bine. 

— Uneori lucrurile nu ies aşa cum gândim, continuă el. În 
orice caz, vă mulţumesc că aţi venit. 

— E posibil să te abaţi din drumul pe care l-a trasat 
Dumnezeu? Da, însă este întotdeauna o greşeală. E posibil 
să eviţi durerea? Da, însă niciodată n-ai să înveţi ceva. E 
posibil să cunoşti lucrurile fără să le experimentezi cu 
adevărat? Da, însă ele nu vor face niciodată parte din tine. 

Şi cu aceste cuvinte înaintez spre apele care mă cheamă. 
Mai întâi încet, şovăielnic, fără să ştiu dacă voi reuşi să 
ajung până acolo. Treptat, observând că raţiunea mă trage 
înapoi, încep să măresc viteza, să alerg, în timp ce arunc de 
pe mine hainele de iarnă. Când ajung pe malul lacului, sunt 
doar în chiloţi. O clipă, o fracțiune de secundă, ezit. Dar 
îndoiala nu e suficientă ca să mă împiedice să merg mai 
departe. Apa îngheţată îmi atinge picioarele, gleznele, simt 
că fundul e plin de pietre şi mi-e greu să-mi ţin echilibrul, 
dar chiar şi aşa merg mai departe, până ce locul e destul de 
adânc ca să MĂ CUFUND! 

Corpul meu intră în apa îngheţată, simt că mii de ace mi se 
înfig în piele, suport cât pot, poate câteva secunde, poate o 
veşnicie, şi ies imediat la suprafaţă. 

Vară! Căldură! 

Mai târziu aveam să aflu că toţi cei care ies dintr-un loc 
îngheţat şi intră în altul cu o temperatură mai mare au 
aceeaşi senzaţie. lată-mă aşadar, fără cămaşă, cu apele 
Baikalului până la genunchi, vesel ca un copil pentru că 
fusesem învăluit de toată forţa aceea care făcea acum parte 
din mine. 

Yao şi Hilal m-au urmat şi mă privesc de pe mal. Nu le vine 
să creadă. 

— Veniţi! Veniţi! 

Amândoi încep să se dezbrace. Hilal nu are nimic 
dedesubt, e din nou goală, şi ce? Câteva persoane se adună 


pe chei şi ne urmăresc. Dar cui îi pasă? Lacul e al nostru. 
Lumea e a noastră. 

Yao intră primul, nu observă că fundul e neregulat şi cade. 
Se ridică din nou, mai înaintează puţin şi se cufundă. Hilal 
trebuie să fi levitat printre pietre, pentru că intră alergând, 
merge mai departe decât noi, se scufundă, deschide braţele 
spre cer şi râde, râde ca o nebună. 

Din clipa când am început să alerg spre lac până când am 
ieşit n-au trecut mai mult de cinci minute. Şoferul, cât se 
poate de îngrijorat, vine şi el alergând cu nişte prosoape pe 
care a reuşit în goană să le ia de la hotel. Noi trei ţopăim de 
bucurie, îmbrăţişându-ne, cântând, ţipând şi spunând „E 


cald afară!”, precum copiii care niciodată, niciodată în viaţă 
nu vom înceta să fim. 
Oraşul. 


Îmi potrivesc ceasul pentru ultima oară în această 
călătorie: sunt orele cinci din dimineaţa zilei de 30 mai 
2006. La Moscova, cu o diferenţă de şapte ore, oamenii încă 
mai iau cina din seara de 29. 

Toţi cei din vagon s-au trezit devreme sau nu au putut să 
doarmă. Nu din cauza balansului trenului, cu care ne-am 
obişnuit între timp, ci pentru că în curând vom sosi la 
Vladivostok, punctul terminus. Petrecem aceste două zile în 
vagon, în jurul acelei mese care pe toată această veşnicie a 
fost centrul universului nostru. Mâncăm, spunem poveşti şi 
am descris senzațiile cufundării în Baikal, deşi toţi erau mai 
interesaţi de întâlnirea cu şamanul. 

Editorii mei au avut o idee genială: să anunţe în oraşele 
următoare unde vor fi opriri ora sosirii trenului. Fie zi, fie 
noapte, coboram din vagon, oamenii mă aşteptau pe peron, 
îmi întindeau cărţi să le iscălesc, îmi mulţumeau şi eu le 
mulţumeam la rândul meu. Uneori stăteam cinci minute, 
alteori douăzeci. Ei mă binecuvântau, eu primeam toate 
binecuvântările rostite, atât de către doamne în vârstă cu 
haine lungi, cizme şi basmale legate pe cap, cât şi de către 
tineri care ieşeau de la lucru sau se întorceau acasă, 


îmbrăcaţi într-un simplu bluzon, parcă spre a le spune 
tuturor: „Sunt mai puternic decât frigul”. 

În ajun hotărâsem să parcurg întregul tren. Dintotdeauna 
mă gândisem la asta, dar mereu lăsam pe a doua zi, de 
vreme ce aveam o călătorie lungă în faţa noastră. Până când 
mi-am dat seama că aproape sosisem. 

L-am rugat pe Yao să mă însoţească. Am deschis şi închis 
un număr nesfârşit de uşi, imposibil de ţinut socoteala câte. 
Abia atunci am înţeles că nu mă aflam într-un tren, ci într- 
un oraş, într-o ţară, în tot Universul. Ar fi trebuit să fac asta 
înainte - călătoria ar fi fost mai bogată, aş fi putut descoperi 
persoane foarte interesante, să aud poveşti pe care poate 
le-aş fi putut transforma în cărţi. 

De-a lungul după-amiezii am parcurs acel oraş pe şine, 
coborând doar în gări ca să-i întâlnesc pe cititorii care 
aşteptau pe peroane. Am parcurs acest oraş mare la fel ca 
pe atâtea altele de pe lumea asta şi am asistat la aceleaşi 
scene: bărbatul care vorbeşte la mobil, băiatul care aleargă 
să ia ceva ce uitase în vagonul-restaurant, mama cu 
bebeluşul în poală, doi tineri care se sărută pe culoarul 
îngust, fără să fie atenţi la peisaj, radiouri cu volumul dat la 
maximum, semne pe care nu reuşesc să le descifrez, 
persoane care oferă obiecte sau cer ceva, un bărbat cu un 
dinte de aur care râde lângă tovarăşii săi, o femeie cu 
basma pe cap care plânge privind în gol. Am fumat câteva 
ţigări împreună cu un grup de persoane ca să trec prin uşa 
îngustă ce duce la vagonul următor, am privit pe furiş 
oameni duşi pe gânduri, bine îmbrăcaţi, care păreau să 
poarte pe umeri povara întregii lumi. 

Am umblat prin oraşul acela care se întinde ca un fluviu 
mare de oţel ce nu încetează să curgă, unde nu vorbesc 
limba, dar ce contează? Am auzit tot felul de idiomuri şi 
sunete şi am observat că, aşa cum se întâmplă în marile 
oraşe, oamenii, în majoritate, nu vorbesc cu nimeni - fiecare 
pasager e cufundat în problemele şi visurile sale, obligat să 
convieţuiască împreună cu trei străini în acelaşi 


compartiment, fiinţe pe care nu le va mai întâlni niciodată şi 
care au propriile lor probleme şi visuri de care să se 
preocupe. Oricât de nefericiţi sau solitari ar fi, oricât de 
mult ar avea nevoie să împărtăşească o cucerire sau o 
tristeţe care înăbuşă, e mai bine şi mai sigur să păstreze 
tăcerea. 

Am decis să abordez pe cineva - o femeie cam de vârsta 
mea. Am întrebat-o pe unde trecem. Yao a început să 
traducă spusele mele, dar l-am rugat să nu mă ajute, 
trebuia să-mi imaginez cum ar fi dacă aş face această 
călătorie singur: voi reuşi să ajung la capăt? Femeia a făcut 
un semn, arătând că nu auzise ce spusesem, zgomotul 
roţilor era foarte puternic. Am repetat întrebarea, de astă 
dată a auzit cuvintele mele, dar nu a înţeles nimic. Trebuie 
să-şi fi spus că sunt nebun şi a mers mai departe. 

Am încercat cu oa doua, oa treia persoană. Am schimbat 
întrebarea, voiam să ştiu de ce călătoresc, ce fac în trenul 
acela. Nimeni nu a înţeles şi m-am bucurat, pentru că 
întrebarea mea era ridicolă, toţi ştiu ce fac, unde se duc - 
inclusiv eu, deşi poate că nu ajunsesem până unde dorisem 
să ajung. Cineva care s-a strecurat printre noi pe coridorul 
îngust m-a auzit vorbind engleza, s-a oprit şi a spus cu voce 
calmă: 

— Pot să vă ajut? V-aţi rătăcit? 

— Nu, nu m-am rătăcit. Pe unde trecem? 

— Suntem la frontiera cu China, curând o să cotim la 
dreapta şi vom cobori la Vladivostok. 

Am mulţumit şi am mers mai departe. Reuşisem să 
stabilesc un dialog, puteam călători singur, nu mă voi 
pierde niciodată cât timp mai există atâtea persoane gata 
să mă ajute. 

Am străbătut oraşul care părea să nu se mai isprăvească 
niciodată şi m-am întors în punctul de unde am plecat 
purtând cu mine râsete, priviri, sărutări, melodii, cuvinte în 
nenumărate limbi străine, pădurea care trecea pe afară şi 


pe care sigur nu o voi mai vedea, chiar dacă va rămâne 
mereu cu mine, pe retina şi în inima mea. 

M-am înapoiat la masa care fusese centrul universului 
nostru, am scris câteva rânduri şi le-am fixat pe locul unde 
Yao îşi lipea întotdeauna gândurile zilnice. 

Citesc ce am scris ieri, după plimbarea prin tren. 

„Nu sunt un străin pentru că n-am stat să mă rog să revin 
în siguranţă, nu mi-am pierdut timpul gândindu-mă la casa 
mea, masa mea, partea mea din pat. Nu sunt un străin 
pentru că toţi călătorim, avem aceleaşi întrebări, aceeaşi 
oboseală, aceleaşi temeri, acelaşi egoism şi aceeaşi 
generozitate. Nu sunt un străin pentru că, atunci când am 
avut nevoie, am primit. Când am bătut, uşa s-a deschis. 
Când am căutat, am găsit ce credeam.” 

Mi-aduc aminte că astea au fost cuvintele şamanului. 
Curând vagonul va reveni la punctul de plecare. Acea hârtie 
va dispărea de îndată ce va veni femeia de serviciu să facă 
curat. Dar eu nu voi uita niciodată ce am scris: pentru că nu 
sunt şi nu voi fi niciodată un străin. 

Hilal a rămas cea mai mare parte a timpului în cabina ei, 
cântând cu disperare din vioară. Uneori simţeam că stă de 
vorbă cu îngerii, alteori era vorba doar de o repetiţie ca să- 
şi exerseze tehnica. Pe drumul de întoarcere de la Irkuţk 
am avut certitudinea că în plimbarea mea cu acvila nu am 
fost singur. Spiritele noastre văzuseră împreună aceleaşi 
minunăţii. 

Cu o noapte în urmă am rugat-o să dormim iar împreună. 
Încercasem să fac exerciţiul cu inelul luminos singur, dar nu 
ajunsesem la nici un rezultat în afară de faptul că am ajuns 
- fără voia mea - la scriitorul care am fost în Franţa 
secolului al XIX-lea. El (sau eu) încheiam un paragraf: 
„Momentele care preced somnul sunt asemănătoare cu 
imaginea morţii. Ioropeala ne năpădeşte, şi ne e cu 
neputinţă să spunem când „EU” ajunge să existe sub altă 
formă. Visele noastre sunt a doua noastră viaţă: nu pot să 


trec de porţile care ne duc în lumea invizibilă fără să mă 
înfior”. 

În noaptea asta ea s-a culcat lângă mine, mi-am aşezat 
capul pe pieptul ei şi am rămas tăcuţi - ca şi cum sufletele 
noastre s-ar fi cunoscut de mult timp şi nu ar mai fi fost 
nevoie de cuvinte, ci doar de acest contact fizic. Până la 
urmă am reuşit ca inelul auriu să mă ducă exact în locul 
unde voiam să fiu: oraşul de lângă Cordoba. 

Sentința e pronunţată în public, în mijlocul pieţei, ca la o 
mare serbare populară. Cele opt tinere poartă cămăşi albe 
până la glezne, tremură de frig, dar curând vor cunoaşte 
căldura focului din Infern - aprins de oameni care cred că 
acţionează în numele Cerului. I-am cerut Superiorului să 
mă scutească să stau printre membrii Bisericii. Nu a trebuit 
să-l conving, cred că era furios pe laşitatea mea şi m-a lăsat 
să mă duc unde vreau. Sunt amestecat în mulţime, ruşinat, 
cu capul tot timpul acoperit cu gluga rasei mele de 
dominican. 

În timpul zilei au sosit curioşi din oraşele învecinate şi, 
înainte de căderea serii, piaţa era deja plină. Nobilii au 
venit în hainele lor cele mai colorate, stau aşezaţi în primul 
rând pe nişte scaune speciale. Femeile au avut timp să-şi 
onduleze părul şi să se fardeze, astfel ca toţi să poată 
aprecia ceea ce îşi închipuie ele că este o dovadă a 
frumuseţii. În privirile celor prezenţi există ceva mai mult 
decât curiozitate; răzbunarea pare să fie emoția comună. 
Nu este vorba de uşurarea de a vedea că vinovaţii sunt 
pedepsiţi, ci de represalii pentru faptul că ele sunt 
frumoase, tinere, senzuale şi fiice ale unor oameni foarte 
bogaţi. Merită să fie pedepsite pentru tot ceea ce o mare 
parte dintre persoanele de aici au lăsat în urma lor în 
tinereţe sau nu au reuşit niciodată să atingă. Se răzbună 
atunci pe frumuseţe. Se răzbună pe veselie, pe râsete şi pe 
speranţă. Într-o asemenea lume nu este loc pentru 
sentimente care să dovedească faptul că suntem jalnici, 
frustraţi, neputincioşi. 


Inchizitorul oficiază o misă în latină. La un moment dat, în 
timpul predicii în care admonestează persoanele cu privire 
la pedepsele cumplite care îi aşteaptă pe cei ce se fac 
vinovaţi de erezie, se aud nişte ţipete. Sunt părinţii 
tinerelor pregătite să fie arse, până atunci ţinuţi în afara 
pieţei, dar care au reuşit să răstoarne bariera şi să intre. 

Inchizitorul îşi întrerupe predica, mulţimea huiduie, 
paznicii se îndreaptă spre ei şi reuşesc să-i smulgă de acolo. 

Soseşte o căruţă trasă de boi. Fetele îşi pun braţele la 
spate, mâinile le sunt legate şi dominicanii le ajută să urce. 
Paznicii formează un cordon de siguranţă în jurul 
vehiculului, mulţimea le face loc şi boii cu încărcătura lor 
macabră sunt conduşi spre rugul care va fi aprins pe o 
câmpie din apropiere. 

Fetele ţin capul plecat, astfel că nu ştii dacă au teamă sau 
lacrimi în ochi. Una dintre ele a fost torturată atât de 
sălbatic, încât nu poate sta în picioare fără ajutorul 
celorlalte. Soldaţii încearcă din greu să potolească 
mulţimea care râde, insultă, aruncă obiecte. Văd căruţa 
trecând aproape de locul unde mă aflu, încerc să ies în faţă, 
dar e prea târziu. Masa compactă de bărbaţi, femei şi copii 
nu mă lasă să mă mişc. 

Ele se apropie, cămăşile albe acum sunt murdare de ouă, 
bere, vin, coji de napi. Dumnezeu să se milostivească. Sper 
ca, în momentul când va fi aprins rugul, ele să ceară din 
nou iertare pentru păcatele lor - păcate despre care noi cei 
de aici nu ne-am putea închipui că într-o zi vor fi 
transformate în virtuţi. Dacă vor cere izbăvirea, un călugăr 
le va asculta încă o dată mărturisirea, le va încredința 
sufletele lui Dumnezeu, şi toate vor fi strangulate cu o 
frânghie aşezată în jurul gâtul şi trecută prin spatele 
stâlpului. Doar cadavrele lor vor fi arse. 

Dacă vor stărui în nevinovăție, vor fi arse de vii. 

Am mai asistat şi la alte execuţii. Sper ca părinţii fetelor 
să-i fi dat bani călăului; astfel, puţin ulei va fi turnat peste 
lemn, focul va arde repede şi fumul le va ucide înainte ca 


văpaia să înceapă să le mistuie mai întâi părul, pe urmă 
picioarele, mâinile, feţele, coapsele şi apoi trunchiul. Cu 
toate astea, dacă părinţii nu au putut mitui călăul, ele vor 
arde încet, o suferinţă cu neputinţă de descris. 

Căruţa a ajuns acum în faţa mea. Las capul în jos, dar una 
dintre ele mă vede. Toate se întorc, şi eu mă pregătesc să 
fiu insultat pentru că merit, sunt cel mai vinovat dintre toţi, 
cel care s-a spălat pe mâini când un simplu cuvânt ar fi 
putut să schimbe totul. 

Ele mă strigă. Persoanele din jur mă privesc, uluite - le 
cunoşteam pe acele vrăjitoare? Fără rasa mea de 
dominican, probabil aş fi fost lovit. O clipă mai târziu, 
oamenii din jurul meu îşi dau seama că trebuie să fiu unul 
dintre cei care le-au condamnat. Cineva mă loveşte uşor pe 
spate ca să mă încurajeze, o femeie îmi spune: „Lăudat fiţi 
pentru credinţa dumneavoastră”. 

Ele continuă să mă cheme. lar eu, care am obosit acum să 
mai fiu laş, hotărăsc să ridic capul şi să le privesc. 

În acel moment, totul încremeneşte şi nu mai reuşesc să 
văd nimic. 

M-am gândit să o duc pe Hilalpână la Aleph, atât de 
aproape de noi, dar oare era acesta chiar sensul călătoriei 
mele? Să manipulez pe cineva care mă iubeşte doar ca să 
obţin un răspuns la ceva care mă chinuie: asta m-ar face să 
redevin regele regatului meu? Dacă nu aş reuşi acum, aş 
reuşi mai încolo - alte trei femei aşteaptă pe drumul meu, 
dacă aş avea curajul să-l parcurg până la capăt. E aproape 
sigur că nu aş pleca din această reîncarnare fără să cunosc 
răspunsul. 

S-a luminat de zi, oraşul apare la geam, călătorii se scoală 
fără să arate entuziasm sau mulţumire că am ajuns. Poate 
că voiajul nostru începe cu adevărat aici. 

Încetinim, oraşul de oţel începe să se oprească încet, de 
astă dată definitiv. Mă întorc spre Hilal şi spun: 

— Coboară alături de mine. 


Ea coboară cu mine. Pe peron aşteaptă oameni. O fată cu 
ochi mari ţine un afiş cu steagul Braziliei şi nişte cuvinte 
scrise în portugheză. Se apropie jurnaliştii, le mulţumesc 
tuturor pe ruseşte pentru grija lor din fiecare moment în 
care străbăteam uriaşul continent. Primesc flori, fotografii 
îmi cer să le pozez în faţa unei coloane mari de bronz, în 
vârful căreia e un vultur cu două capete, având gravate la 
bază: 9,288. 

Nu e nevoie să se adauge „kilometri”. 'Toţi cei care au sosit 
până aici ştiu ce vrea să spună cifra asta. 

Apelul telefonic. 

Vaporul navighează calm pe Oceanul Pacific în timp ce 
soarele începe să coboare în spatele colinelor unde se află 
oraşul. Tristeţea pe care am crezut că o văd la tovarăşii mei 
din tren de îndată ce am sosit a făcut loc unei euforii 
necontrolate. Toţi ne purtăm de parcă ar fi prima dată când 
vedem marea, nimeni nu vrea să se gândească la faptul că 
în curând ne vom spune „adio”, promițând că ne vom 
revedea foarte curând, convinşi că făgăduiala asta are doar 
rolul să facă plecarea mai uşoară. 

Călătoria se încheie, aventura ajunge la capăt şi, peste trei 
zile, ne vom întoarce cu toţii la casele noastre, unde ne vom 
îmbrăţişa familiile, ne vom vedea copiii, vom privi 
corespondenţa care s-a adunat, vom arăta sutele de 
fotografii pe care le-am făcut, vom istorisi poveşti despre 
tren, despre oraşele prin care am trecut, despre oamenii cu 
care ne-am încrucişat pe drum. 

Totul ca să ne convingem pe noi înşine că aventura chiar a 
avut loc. Peste trei zile, reîntorşi la rutina zilnică, vom avea 
senzaţia nu am plecat niciodată şi că nu ne-am dus atât de 
departe. Fireşte, avem fotografiile, biletele, suvenirele 
cumpărate pe drum, dar timpul - unic, absolut, etern 
stăpân al vieților noastre - ne va spune: ai rămas totdeauna 
aici în casa asta, în camera asta, la calculatorul ăsta. 

Două săptămâni? Ce înseamnă asta pentru o viaţă 
întreagă? Nimic nu s-a schimbat pe stradă, vecinii tăi 


continuă să comenteze aceleaşi chestiuni, ziarul pe care te- 
ai dus să-l cumperi de dimineaţă conţine exact aceleaşi ştiri: 
Campionatul Mondial care va începe în Germania, discuţiile 
despre Iran şi bomba atomică, conflictele dintre israelieni şi 
palestinieni, scandalurile în care sunt implicate 
celebrităţile, constantele reclamaţii despre lucrurile pe care 
guvernul le-a promis şi nu le-a făcut. 

Nu, nimic nu s-a schimbat. Doar noi - care am călătorit în 
căutarea regatului nostru şi am descoperit pământuri pe 
care nu mai călcaserăm înainte - ştim că suntem diferiţi. 
Dar, cu cât explicăm mai mult, cu atât ne convingem că 
această călătorie, ca şi toate cele anterioare, există doar în 
amintirea noastră. Poate o să le povestim nepoților, sau 
eventual o să scriem o carte; dar ce vom putea spune? 

Nimic. Poate ce s-a petrecut afară, dar niciodată ce s-a 
transformat înăuntru. 

Poate că nu ne vom mai vedea niciodată. lar singura 
persoană care în momentul acesta are ochii în zare este 
Hilal. Pesemne se gândeşte cum să rezolve această 
problemă. Nu, pentru ea Transsiberianul nu se termină aici. 
Cu toate astea, nu trădează ce simte şi, când ceilalţi 
încearcă să intre în vorbă, răspunde politicos şi amabil. 
Cum nu a făcut niciodată cât timp am stat împreună. 

Yao caută să fie aproape de ea. A încercat deja de vreo 
două, trei ori, dar ea se depărtează întotdeauna după ce 
schimbă câteva fraze. El renunţă şi vine lângă mine. 

— Ce pot să fac? 

— Să-i respecţi tăcerea, cred. 

— Aşa cred şi eu. Dar ştiţi... 

— Da, ştiu. Cu toate astea, de ce nu te preocupi de 
dumneata? Aminteşte-ţi cuvintele şamanului: l-ai ucis pe 
Dumnezeu. E momentul să-l reînvii, ori călătoria asta va fi 
fost inutilă. Cunosc multă lume care caută să-i ajute pe 
ceilalţi doar ca să se îndepărteze de propriile probleme. 

Yao mă bate uşor pe spate, ca şi cum ar spune „Înţeleg”, şi 
mă lasă singur cu priveliştea oceanului. 


Acum, că sunt în locul cel mai îndepărtat, soţia mea se află 
alături de mine. După-amiază mi-am întâlnit cititorii, a 
urmat petrecerea obişnuită, l-am vizitat pe primar, am ţinut 
pentru prima dată în viaţă în mână un Kalaşnikov adevărat 
pe care-l avea în birou. La plecare, am observat un ziar pe 
masa lui. Fără să înţeleg un cuvânt pe ruseşte, fotografiile 
vorbeau de la sine: jucători de fotbal. 

Campionatul Mondial o să înceapă peste câteva zile! Ea 
mă aşteaptă la Munchen, unde ne vom întâlni în curând, îi 
voi spune ce dor mi-a fost de ea şi îi voi povesti cu de- 
amănuntul tot ce s-a întâmplat între mine şi Hilal. 

Ea va răspunde: „Am mai auzit povestea asta de patru 
ori”. Şi ne vom duce să bem într-o berărie germană. 

N-am făcut călătoria ca să găsesc fraza ce lipsea din viaţa 
mea, ci ca să redevin regele lumii mele. Ea se află acum 
aici, sunt din nou conectat cu mine şi cu universul magic din 
jurul meu. 

Da, aş fi putut să ajung la aceleaşi concluzii fără să plec 
din Brazilia, dar, la fel ca păstorul Santiago într-una dintre 
cărţile mele, trebuie să mergi departe înainte de a înţelege 
ce se află aproape. Ploaia, la întoarcerea pe pământ, aduce 
lucruri din văzduh. Magicul, extraordinarul, e tot timpul cu 
mine şi cu toate fiinţele din Univers, dar din când în când 
uităm de asta şi trebuie să ne amintim, chiar dacă e nevoie 
să străbatem cel mai mare continent din lume de la un 
capăt la altul. Revenim încărcaţi de comori, care pot să fie 
din nou îngropate astfel încât, din nou, va trebui să plecăm 
în căutarea lor. Asta face viaţa interesantă: să crezi în 
comori şi în miracole. 

— Haide să sărbătorim. Oare se găseşte nişte vodcă pe 
vapor? 

Nu este vodcă pe vapor, iar Hilal mă priveşte mânioasă. 

— Să sărbătorim ce? Faptul că acum voi rămâne singură 
aici, voi lua trenul înapoi şi mă voi gândi zile şi nopţi de 
călătorie la tot ce am trăit împreună? 


— Nu. Trebuie să sărbătoresc ce am trăit, să-mi rostesc 
mie însumi un toast. Şi tu trebuie să rosteşti un toast pentru 
curajul tău. Ai pornit în căutarea aventurii şi ai întâlnit-o. 
După o mică perioadă de tristeţe, cineva va aprinde un foc 
pe un munte din apropiere. Vei vedea lumina, te vei duce 
într-acolo şi vei întâlni bărbatul pe care l-ai căutat toată 
viaţa. Eşti tânără, am observat în timpul nopţii trecute că 
nu mâinile tale erau cele care cântau la vioară, ci mâinile lui 
Dumnezeu. Lasă-l pe Dumnezeu să-ţi folosească mâinile. Vei 
fi fericită, chiar dacă acum te simţi disperată. 

— Nu înţelegi ce simt. Eşti un egoist, crezând că lumea îţi 
datorează ceva. Eu m-am oferit cu totul şi din nou sunt 
părăsită în mijlocul drumului. 

Nu are rost să discutăm, dar ştiu că ce am spus se va 
adeveri până la urmă. Am 59 de ani; ea, 21. 

Ne întoarcem în locul unde suntem cazaţi. De astă dată nu 
e un hotel, ci o casă uriaşă care a fost construită în 1974, 
pentru reuniunea despre dezarmare dintre secretarul 
general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice de 
atunci, Leonid Brejnev, şi preşedintele american Gerald 
Ford. E toată din marmură albă, cu un holimens în centru, 
şi are o serie de camere care în trecut trebuie să fi servit 
pentru delegaţiile de oameni politici, dar care astăzi sunt 
folosite de câţiva invitaţi. 

Vrem să facem o baie, să ne schimbăm şi să ieşim imediat 
ca să luăm cina în oraş, departe de ambianța aceea rece. 
Dar un bărbat s-a oprit chiar în mijlocul holului. Editorii mei 
se apropie. Yao şi cu mine aşteptăm la o distanţă prudentă. 

Bărbatul scoate telefonul mobil şi formează un număr. 
Editorul meu vorbeşte respectuos, ochii săi par să 
strălucească de bucurie. Editoarea surâde. Vocea stârneşte 
un ecou în pereţii de marmură. 

— Înţelegi? întreb. 

— Da, înţeleg, răspunde Yao. Şi o să aflaţi şi 
dumneavoastră într-un minut. 


Editorul închide telefonul şi vine spre mine cu un zâmbet 
vesel. 

— Ne înapoiem la Moscova mâine, spune. Trebuie să fim 
acolo la cinci după-amiază. 

— Nu trebuia să mai rămânem două zile aici? Nici măcar 
n-am avut timp să văd oraşul. În plus, sunt nouă ore de 
zbor. Cum o să ajungem acolo la cinci după-masa? 

— Sunt şapte ore diferenţă de fus orar. Dacă plecăm la 
amiază, vom ajunge la două după-masă. E timp. O să anulez 
rezervarea la restaurant şi o să cer să ni se servească cina 
aici: trebuie să iau toate măsurile. 

— De ce atâta grabă? Avionul meu spre Germania pleacă... 

Mă întrerupe în mijlocul frazei. 

— Se pare că preşedintele Vladimir Putin a citit totul 
despre călătoria dumneavoastră. Şi ar vrea să vă 
întâlnească personal. 

Sufletul Turciei 

— Iar eu? 

Editorul se întoarce spre Hilal. 

— Dumneata ai venit pentru că aşa ai vrut. Şi te vei 
întoarce când şi cum vei vrea. Nu e treaba noastră. 

Bărbatul cu telefonul mobil a dispărut deja. Editorii mei au 
plecat, iar Yao s-a dus după ei. Rămânem doar noi doi acolo, 
în mijlocul giganticului şi apăsătorului hol alb. 

Totul s-a întâmplat atât de repede, că încă nu ne-am 
revenit. Nu-mi închipuiam că Putin ştie de călătoria mea. 
Hilal nu credea într-un deznodământ atât de abrupt, atât de 
neaşteptat, fără să mai aibă ocazia să-mi vorbească de 
iubire, să explice cât de importantă era pentru vieţile 
noastre şi cum ar trebui să mergem mai departe, chiar dacă 
eram căsătorit. Cel puţin, asta cred eu că se petrece în 
capul ei. 

NU-MI POŢI FACE ASTA! NU MĂ POŢI LĂSA AICI! M-AI 
MAI UCIS O DATĂ, PENTRU CĂ N-AI AVUT CURAJUL SĂ 
SPUI NU, VREI SĂ MĂ UCIZI DIN NOU! 


Aleargă în camera ei şi mă tem de ce-i mai rău. Dacă 
vorbeşte serios, orice e posibil în acel moment. Vreau să-i 
telefonez editorului, să-l rog să cumpere un bilet pentru ea 
- sau ne vom confrunta cu o tragedie, nu va mai exista 
întâlnirea cu Putin, nu va mai exista regat, izbăvire sau 
cucerire, marea aventură se va încheia cu sinucidere şi 
moarte. Alerg spre camera ei, la etaj, dar ea a deschis deja 
ferestrele. 

— Opreşte-te! N-ai să mori sărind de la înălţimea asta. N-o 
să reuşeşti decât să rămâi infirmă pentru tot restul vieţii! 

Ea nu mă ascultă. Trebuie să fiu mai calm, să controlez 
situaţia. E rândul meu să fac dovadă de aceeaşi autoritate 
ca ea la Baikal, când a cerut să nu mă întorc ca să o văd 
goală. Mii de lucruri îmi trec prin minte în clipa aceea. Şi 
recurg la cel mai uşor. 

— Te iubesc. Niciodată n-am să te las singură aici. 

Ştie că nu e adevărat, dar cuvintele au un efect 
instantaneu. 

— Mă iubeşti ca un râu. Dar eu te iubesc ca o femeie. 
Hilal nu vrea să moară. Dacă ar fi fost aşa, ar fi tăcut. Dar 
vocea ei, pe lângă cuvintele rostite, spune: „Eşti o parte din 
mine, cea mai importantă, care rămâne în urmă. Niciodată 
n-am să mai fiu cea care am fost”. Se înşală, dar nu e 

momentul să explic ce nu va putea să înţeleagă. 

— Eu te iubesc ca pe o femeie. Cum te-am iubit înainte şi 
cum voi continua să te iubesc cât timp va exista lumea. Am 
explicat de mai multe ori: timpul nu trece. Vrei să repet? 

Ea se întoarce. 

— Minciună. Viaţa e un vis din care ne trezim doar când 
întâlnim moartea. Timpul trece câtă vreme trăim. Sunt o 
muziciană, mă lupt cu timpul în notele mele muzicale. Dacă 
el n-ar exista, n-ar exista nici muzică. 

Ceea ce spune are noimă. O iubesc. Nu ca pe o femeie, dar 
o iubesc. 

— Muzica nu e o succesiune de note. E trecerea constantă 
a unei note între sunet şi tăcere. Ştii asta, argumentez eu. 


— Ce ştii tu despre muzică? Chiar dacă ar fi aşa, ce 
importanţă are asta acum? Dacă eşti prizonierul trecutului 
tău, află că şi eu sunt! Dacă te-am iubit într-o viaţă, voi 
continua să te iubesc pentru totdeauna! Nu mai am inimă, 
nici trup, nici suflet, nimic! Am doar iubire. Crezi că exist, 
dar e o iluzie a ochilor tăi, ceea ce vezi este Iubirea în stare 
pură, vrând să se arate, dar nu există nici timp, nici spaţiu 
unde să se poată manifesta. 

Se îndepărtează de fereastră şi începe să umble prin 
cameră. Nu avea nici cea mai mică intenţie să se arunce. În 
afară de paşii ei pe parchet, tot ce aud e infernalul tic-tac al 
unui ceas, dovedind că greşesc: timpul există şi ne consumă 
în acel moment. Dacă Yao ar fi aici, m-ar putea ajuta s-o 
calmez, el care se simte bine de câte ori poate face ceva 
pentru ceilalţi. Bietul om, în sufletul căruia încă mai suflă 
vântul negru al singurătăţii! 

— Întoarce-te la nevasta ta! Întoarce-te la cea care a fost 
mereu lângă tine în clipele uşoare şi dificile! Ea e 
generoasă, tandră, tolerantă, eu sunt tot ce deteşti: 
complicată, agresivă, obsesivă, capabilă de orice! 

— Să nu vorbeşti aşa de soţia mea! 

Din nou pierd controlul asupra situaţiei. 

— Vorbesc ce vreau! Tu n-ai avut niciodată control asupra 
mea şi nu vei avea niciodată! 

Calm. Să continui să vorbesc şi se va linişti. Dar niciodată 
n-am văzut pe cineva într-o asemenea stare. 

— Bucură-te că nu are nimeni control asupra ta. Felicită-te 
că ai avut curajul, ţi-ai riscat cariera, ai plecat în căutarea 
aventurii şi ai găsit-o. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus pe vapor: 
cineva va aprinde focul sacru pentru tine. Astăzi nu numai 
mâinile tale ating vioara: te ajută îngerii. Îngăduie ca 
Dumnezeu să-ţi folosească mâinile. Amărăciunea va 
dispărea mai devreme sau mai târziu, cineva pe care soarta 
l-a aşezat pe drumul tău va sosi până la urmă cu un buchet 
de fericire în mâini şi totul se va rezolva cu bine. Aşa va fi, 


chiar dacă în acest moment te simţi disperată şi crezi că te 
mint. 

Prea târziu. 

Am spus ce nu trebuia, fraze care s-ar putea rezuma 
astfel: „Aşteaptă să mai creşti, fetiţo”. Din toate femeile pe 
care le-am cunoscut, niciuna nu ar accepta asemenea scuză 
idioată. 

Hilal ia o veioză grea de metal, o smulge din priză şi vine 
spre mine. Reuşesc s-o apuc înainte să-mi atingă faţa, dar 
ea mă loveşte cu toată forţa şi furia. Arunc veioza la o 
distanţă sigură şi încerc să-i prind braţele, dar nu reuşesc. 
O lovitură mi-atinge nasul, sângele ţâşneşte în toate părţile. 

Eu şi cu ea suntem acoperiţi de sângele meu. 

Sufletul Turciei îi va dărui soţului dumneavoastră toată 
dragostea pe care o posedă. Dar va vărsa sângele lui 
înainte de a dezvălui ce caută. 

— Vino! 

Tonul mi s-a schimbat total. Ea se opreşte. O iau de braţ şi 
încep s-o târăsc afară. 

— Vino cu mine. 

Nu mai e timp să-i explic nimic. Cobor scările în goană, cu 
Hilal mai mult speriată decât furioasă. Inima îmi bate să-mi 
iasă din piept. leşim din clădire. Maşina care trebuia să mă 
ducă la cină mă aşteaptă. 

— La gară! 

Şoferul mă priveşte fără să înţeleagă nimic. Deschid 
portiera, o împing înăuntru, intru după ea. 

— Spune-i să meargă imediat la gară! 

Ea repetă fraza pe ruseşte, şoferul demarează. 

— Spune-i să nu-şi bată capul cu limita de viteză. Rezolv 
eu pe urmă. Trebuie să mergem acolo acum! 

Omului pare să-i placă ce a auzit. Porneşte în trombă, 
pneurile scrâşnesc la fiecare viraj, automobile frânează 
când văd plăcuţa oficială. Spre surprinderea mea, există o 
sirenă în maşină, iar el o pune pe capotă. Degetele mele s- 
au încleştat pe braţele lui Hilal. 


— Mă doare! 

Slăbesc strânsoarea, mă rog, îi cer lui Dumnezeu să mă 
ajute, să ajung la timp, să fie totul unde trebuie să fie. 

Hilal vorbeşte cu mine, cerându-mi să mă liniştesc, că nu 
trebuia să facă ce a făcut, că în cameră nu se gândea să se 
omoare, totul a fost doar o scenă. Cine iubeşte nu distruge 
şi nici nu se lasă distrus, niciodată nu m-ar face să trec într- 
o nouă încarnare suferind şi învinuindu-mă pentru ce sa 
întâmplat - o dată e suficient, şi asta se întâmplase deja. Mi- 
ar plăcea să-i pot răspunde, dar nu urmăresc prea bine ce 
spune. 

Zece minute mai târziu maşina frânează la poarta 
terminalului. 

Deschid portiera, o smulg pe Hilal din maşină şi intru în 
gară. Când să trecem prin control, suntem opriţi. Eu vreau 
să merg înainte fie ce-o fi, dar doi paznici uriaşi îşi fac 
apariţia. Hilal mă lasă singur şi, pentru prima oară în 
călătoria aceea, mă simt pierdut, fără să ştiu exact cum să 
merg mai departe. Am nevoie de ea lângă mine. Fără ea 
nimic, nimic nu va fi posibil. Mă aşez pe jos. Bărbaţii îmi 
privesc obrazul şi hainele pline de sânge, se apropie, fac un 
gest poruncind să mă ridic şi încep să-mi pună întrebări. 
Încerc să spun că nu vorbesc ruseşte, dar ei devin tot mai 
agresivi. Alte persoane se apropie ca să vadă ce se 
întâmplă. 

Hilal reapare cu şoferul. Fără să ridice vocea, el le spune 
ceva celor doi paznici agresivi, care-şi schimbă expresia şi 
mă salută, dar eu n-am timp de pierdut. Trebuie să merg 
mai departe. Ei îi împing la o parte pe cei care se 
adunaseră în jurul nostru. Drumul e liber, o apuc de mână, 
intrăm pe peron, alerg până la capăt, totul e în întuneric, 
dar sunt în stare să recunosc ultimul vagon. 

Da, încă mai e acolo! 

O îmbrăţişez pe Hilal în timp ce încerc să-mi recapăt 
suflarea. Inima bate să-mi spargă pieptul din cauza 
efortului şi a adrenalinei care îmi curge prin vine. Simt o 


ameţeală, am mâncat puţin după-masă, dar nu pot să leşin 
acum. Sufletul Turciei îmi va arăta de ce am nevoie. Hilal 
mă mângâie ca şi cum aş fi copilul ei, cerându-mi să mă 
liniştesc, ea e lângă mine şi nu se va putea întâmpla nimic 
rău. 

Respir adânc, inima îmi revine treptat la normal. 

— Vino, vino cu mine. 

Uşa este deschisă - nimeni nu ar îndrăzni să intre într-o 
gară în Rusia ca să fure ceva. Intrăm în lăcaş, eu o pun 
lângă perete, cum făcusem demult, la începutul acelei 
călătorii care nu se mai termina niciodată. Feţele noastre 
sunt aproape una de alta, ca şi cum pasul următor ar fiun 
sărut. O lumină îndepărtată, poate de la un singur bec pe 
alt peron, se reflectă în ochii ei. 

Şi, chiar dacă am fi fost în întuneric total, eu şi cu ea am 
putea să vedem. Aici este Aleph-ul, timpul îşi schimbă 
frecvenţa, intrăm în tunelul obscur cu o viteză ameţitoare - 
ea cunoaşte deja povestea, nu se va speria. 

— Să mergem împreună, ţine-mă de mână şi să mergem 
împreună în lumea cealaltă, ACUM! 

Apar cămilele şi deşerturile, ploile şi vânturile, fântâna 
dintr-un sat din Pirinei şi cascada de la mânăstirea Piedra, 
țărmurile Irlandei, un colţ de stradă care cred că este la 
Londra, femei pe motocicletă, un profet în faţa muntelui 
sacru, catedrala din Santiago de Compostela, prostituate 
aşteptându-şi clienţii la Geneva, vrăjitoare care dansează 
goale în jurul unui foc, un bărbat gata să-şi descarce 
revolverul în soţie şi în amantul ei, stepele dintr-o ţară 
asiatică unde o femeie ţese covoare frumoase în timp ce 
aşteaptă întoarcerea omului ei, nebuni în ospicii, mările cu 
toţi peştii lor şi Universul cu fiecare stea. Zgomote de copii 
care se nasc, bătrâni care mor, maşini frânând, femei care 
cântă, bărbaţi care înjură şi porţi, porţi şi iar porţi. 

Merg spre toate vieţile pe care le-am trăit, le voi trăi şi le 
trăiesc. Sunt un bărbat într-un tren cu o femeie, un scriitor 
care a trăit în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea, sunt 


cei mulţi care am fost şi voi fi. Trecem prin uşa prin care 
vreau să intru. Eram agăţat de mâna ei, care acum dispare. 

În jurul meu, o mulţime care miroase a bere şi vin râde în 
hohote, huiduie, ţipă. 

Vocile feminine mă strigă. Mi-e ruşine, nu vreau să le văd, 
dar ele insistă. Persoanele de lângă mine mă salută: 
vasăzică eu sunt răspunzător pentru asta! Să salvez oraşul 
de erezie şi de păcat! Vocile continuă să mă strige pe nume. 

Dar am fost deja destul de laş pentru ziua aceea şi pentru 
tot restul vieţii mele. Ridic încet capul. 

Căruţa trasă de boi aproape că a trecut, încă o clipă şi n-aş 
mai auzi nimic. Dar eu le privesc. Cu toate umilinţele pe 
care le-au îndurat, par senine, ca şi cum s-ar fi maturizat, ar 
fi crescut, s-ar fi măritat, ar fi avut copii şi s-ar îndrepta în 
mod firesc spre moarte, destinaţia tuturor fiinţelor 
omeneşti. Au luptat cât timp au putut, dar la un moment dat 
au înţeles că acesta era destinul lor, le fusese scris înainte 
de naştere. Doar două lucruri pot să dezvăluie marile taine 
ale vieţii: suferinţa şi dragostea. Ele trecuseră prin 
amândouă. 

Şi asta văd în ochii lor: dragoste. Ne-am jucat împreună, 
am visat nobili şi prințese, am trasat planuri de viitor cum 
fac toţi copiii. Viaţa s-a însărcinat să ne despartă. Eu am 
ales să-l slujesc pe Dumnezeu, ele au continuat pe alt drum. 

Am 19 ani. Sunt puţin mai în vârstă decât fetele care mă 
privesc acum recunoscătoare că am ridicat capul. Dar 
sufletul meu poartă o povară mult mai mare, a 
contradicţiilor şi culpelor, povara de a nu fi avut niciodată 
curajul să spun „nu”, în numele unei obedienţe absurde, pe 
care vreau să o cred adevărată şi logică. 

Ele mă privesc, şi secunda aceea durează o veşnicie. Una 
dintre ele mă strigă din nou pe nume. Eu şoptesc, astfel ca 
doar ele să audă: 

— Iertare. 

— Nu-i nevoie, îmi răspunde una dintre ele. Da, am stat de 
vorbă cu spiritele. Ele ne-au dezvăluit ce avea să se 


întâmple, timpul fricii a trecut, rămâne acum doar timpul 
speranţei. Suntem vinovate? Într-o zi lumea va judeca, iar 
ruşinea nu va mai cădea pe capetele noastre. Ne vom 
reîntâlni în viitor, când toată viaţa şi munca ta vor fi 
dedicate celor care astăzi sunt neînţeleşi. Vocea ta va fi 
puternică, mulţi o vor auzi. 

Căruţa se îndepărtează, şi eu încep să alerg lângă ea, cu 
toate îmbrâncelile paznicilor. 

— Iubirea a învins ura, continuă alta, vorbind calm, ca şi 
cum am mai fi în pădurile şi crângurile copilăriei noastre. 
Cei care sunt arşi astăzi vor fi preaslăviţi când le va veni 
timpul. Magii şi alchimiştii se vor întoarce, Zeița va fi 
proslăvită, vrăjitoarele vor fi cinstite. Toate astea spre slava 
lui Dumnezeu. Asta e binecuvântarea pe care o aşternem 
acum pe capul tău, până la sfârşitul veacurilor. 

Un paznic îmi dă o lovitură în stomac, mă îndoi de şale 
pierzându-mi răsuflarea, dar ridic capul din nou. Căruţa se 
îndepărtează, nu voi mai putea să o ajung din urmă. 

O împing pe Hilal într-o parte. Suntem din nou în tren. 

— Nu am văzut prea bine, spune ea. Parcă era o mulţime 
care striga, şi un bărbat cu glugă era acolo. Cred că erai tu, 
nu sunt sigură. 

— Nu te mai gândi. 

— Ai primit răspunsul de care aveai nevoie? 

Mi-ar plăcea să-i spun: „Da, în sfârşit mi-am înţeles 
destinul”, dar vocea mi se gâtuie. 

— N-ai să mă laşi singură aici în oraşul ăsta, nu-i aşa? 

O îmbrăţişez. 

— În nici un caz. 

Moscova, 1 iunie 2006 

În seara aceea, când ne-am întors la hotel, Yao o aştepta 
cu biletul pentru Moscova. Ne înapoiem cu acelaşi avion, în 
clase diferite. Editorii mei nu mă pot însoţi până unde voi 
avea întâlnirea cu preşedintele Vladimir Putin, dar un 
prieten jurnalist este acreditat în acest scop. 


Când avionul aterizează, ea şi cu mine coborâm pe uşi 
diferite. Sunt condus într-o sală specială, unde doi bărbaţi şi 
prietenul meu mă aşteaptă. Cer să mă duc până la 
terminalul unde sunt debarcaţi ceilalţi pasageri, trebuie să- 
mi iau rămas-bun de la o prietenă şi de la editorii mei. Unul 
dintre bărbaţi spune că nu va fi timp, dar prietenul meu 
răspunde că e ora două după-amiază, întâlnirea este 
stabilită pentru cinci şi, chiar dacă preşedintele mă 
aşteaptă într-o casă din afara Moscovei, unde obişnuieşte 
să-şi rezolve treburile în această perioadă a anului, în nici o 
oră vom fi acolo. 

— În caz contrar, aveţi sirenă la maşini... spune el în 
glumă. 

Ne ducem până la celălalt terminal. Pe drum, trec pe la 
florărie şi cumpăr doisprezece trandafiri. Ajungem în faţa 
porţii de debarcare, e plin de persoane care aşteaptă altele 
care vin de departe. 

— Cine dintre dumneavoastră de aici înţelege engleza? 
strig eu. 

Oamenii privesc speriaţi. Sunt însoţit de trei bărbaţi destul 
de voinici. 

— Cine dintre dumneavoastră vorbeşte engleza? Câteva 
mâini se ridică. 

Arăt buchetul de trandafiri. 

— În curând va sosi aici o fată pe care o iubesc mult. Am 
nevoie de unsprezece voluntari ca să mă ajute să ofer 
aceste flori. 

Imediat apar lângă mine cei unsprezece voluntari. Ne 
aşezăm într-un şir. Hilal iese pe poarta principală, mă vede, 
zâmbeşte larg şi se îndreaptă spre mine. Una câte una, 
persoanele merg să-i ofere trandafirii. Ea pare încurcată şi 
veselă în acelaşi timp. Când ajunge în faţa mea, îi ofer a 
douăsprezece floare şi o îmbrăţişez cu toată tandreţea din 
lume. 

— N-ai să spui acum că mă iubeşti? întreabă, încercând să 
menţină situaţia sub control. 


— Ba da. Te iubesc ca un râu. Adio. 

— Adio? izbucneşte ea în râs. N-ai să scapi de mine atât de 
curând. 

Cei doi bărbaţi care aşteaptă să mă conducă la preşedinte 
comentează ceva pe ruseşte. Prietenul meu râde. Eu întreb 
ce spun, dar traduce chiar Hilal: 

— Au spus că n-au mai văzut niciodată o scenă atât de 
romantică în aeroportul ăsta. 

Ziua de Sfântul Gheorghe, 2010 

Nota autorului. 

M-am mai întâlnit cu Hilal în septembrie 2006, când am 
invitat-o să participe la o reuniune la mânăstirea din Melk, 
în Austria. De acolo am călătorit la Barcelona, apoi la 
Pamplona şi Burgos. Într-unul dintre aceste oraşe m-a 
informat că părăsise şcoala de muzică şi nu mai voia să 
cânte la vioară. Am încercat să discut acest subiect, dar în 
sinea mea înţelegeam că şi ea redevenise regina regatului 
ei, şi acum trebuia să-l guverneze. 

În timpul scrierii acestei cărţi, Hilal mi-a trimis două e- 
mailuri în care spunea că visase că relatam povestea 
noastră. l-am cerut să aibă răbdare şi nu i-am comunicat 
cu-adevărat faptul decât când am isprăvit de scris. Nu s-a 
arătat foarte surprinsă. 

Mă întreb dacă aveam dreptate să mă gândesc că, odată 
pierdută ocazia cu Hilal, vor mai exista alte trei (în fond, opt 
fete au fost executate în ziua aceea şi întâlnisem deja cinci 
dintre ele). Astăzi tind mai degrabă să spun că nu voi 
cunoaşte niciodată răspunsul: dintre cele opt osândite, fata 
aceea, al cărei nume nu l-am ştiut niciodată, era singura 
care mă iubise cu adevărat. 

Deşi nu mai lucrăm împreună, le mulţumesc Lenei, lui Iuri 
Smirnov şi Editurii Sofia pentru experienţa unică de a fi 
străbătut Rusia cu trenul. 

Rugăciunea folosită de Hilal la Novosibirsk ca să mă ierte 
a fost deja rostită de alte persoane. Când spun în carte că 


am auzit-o în Brazilia, mă refer la spiritul lui Andre Luz, un 
băieţel. 

În încheiere, aş vrea să atrag atenţia asupra exerciţiului 
cu inelul de lumină. Aşa cum am mai menţionat, orice 
revenire în trecut fără a avea nişte cunoştinţe minime 
despre proces poate avea consecinţe dramatice şi 
dezastruoase. 


SFÂRŞIT 


1 ]. L. Borges, Opere, vol. 2, traducere de Darie 
Novăceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1999, p. 119. (N. 
Tr.) 

2 Imediat după conferinţă l-am căutat pe bărbatul cu 
mustață. Numele lui era Christian Dhellemmes. După acel 
episod, am schimbat între noi câteva e-mailuri, dar nu ne- 
am mai întâlnit niciodată. A murit în ziua de 19 iulie 2009, 
la Tarbes, în Franţa. (N. A.)