Paulo Coelho — Vrajitoarea din Portobello

PAULO COELHO 


PAULO COELHO 


Vrajitoarea din Portobello 


O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, 
cei care ne îndreptăm către Tine. 
Amin 


Nimeni, aprinzândfăclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub 
obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina. 
Luca 11, 33 


Înainte ca toate aceste mărturii să plece de pe masa mea 
de lucru şi să urmeze destinul pe care l-am trasat pentru 
ele, mă gândeam să le transform într-o carte tradiţională în 
care povestea reală este istorisită după o cercetare 
exhaustivă. Am început să citesc o serie de biografii care m- 
ar fi putut ajuta în scrierea acestei cărţi, dar am înţeles un 
lucru: părerea autorului despre personajul principal ajunge 
să influenţeze rezultatul cercetărilor. Cum intenţia mea nu 
era chiar aceea de a spune ce gândesc, ci de a arăta cum a 
fost văzută povestea Vrăjitoarei din Portobello de 
principalele personaje, am abandonat ideea unei asemenea 
cărţi. Mi s-a părut mai potrivit să transcriu pur şi simplu tot 
ce mi-a fost povestit. 

Heron Ryan, 44 de ani, ziarist 


Nimeni nu aprinde o făclie pentru a o ascunde sub obroc: 
menirea luminii este de a aduce mai multă lumină, de a 
deschide ochii, de a arăta minunile din jur. 

Nimeni nu-şi sacrifică lucrul cel mai de preţ pe care îl are: 
dragostea. 


Nimeni nu-şi încredinţează visurile în mâinile celor care le 
pot distruge. 

Nimeni, cu excepţia Atenei. 

La multă vreme după moartea Atenei, fosta ei maestră mi- 
a cerut să o însoțesc în oraşul Prestopans, în Scoţia. Acolo, 
profitând de o lege feudală care a fost abolită chiar în luna 
următoare, oraşul a oferit iertarea oficială unui număr de 
optzeci şi unu de persoane - şi pisicilor acestora - executate 
pentru practici vrăjitoreşti între secolele al XVI-lea şi al 
XVII-lea. 

Conform purtătorului de cuvânt oficial al baronilor de 
Prestoungrange & Dolphinstoun, „cele mai multe au fost 
condamnate fără nici o probă concretă, doar pe baza 
mărturiilor acuzatoare care susțineau că simţiseră prezenţa 
spiritelor rele”. 

Nu mai stăm acum să amintim iar toate excesele 
Inchiziției, cu camerele de tortură şi rugurile aprinse, 
alimentate de ură şi răzbunare. Dar, pe drum, Edda a spus 
de mai multe ori că era ceva ce ea nu putea accepta în 
gestul acesta: oraşul şi al paisprezecelea Baron de 
Prestoungrange & Dolphinstoun „ofereau iertare oficială” 
oamenilor executaţi cu atâta brutalitate. 

— Suntem în plin secol XXI, iar descendenţii acelor 
adevăraţi criminali, care au ucis oameni nevinovaţi, încă se 
mai consideră îndreptăţiţi „să ierte”, înţelegi ce vreau să 
spun, Heron? 

Înţelegeam. O nouă vânătoare de vrăjitoare începe să 
câştige teren. De data asta arma nu este fierul roşu, ci 
ironia şi represiunea. Oricine îşi descoperă un har - din 
pură întâmplare - şi îndrăzneşte să vorbească despre ele 
privit imediat cu neîncredere. lar soţul, soţia, tatăl, fiul, toţi, 
în loc să fie mândri, le interzic tuturor să pomenească 
despre acel lucru, de frică să nu-şi expună familia 
ridicolului. 

Înainte de a o cunoaşte pe Atena, credeam că toate astea 
nu erau decât o formă necinstită de exploatare a disperării 


oamenilor. Călătoria mea în Transilvania pentru un 
documentar despre vampiri era şi ea un fel de a arăta cât 
de uşor se lasă înşelaţi oamenii; anumite superstiții rămân 
în imaginaţia omului, oricât de absurde ar părea, şi ajung să 
fie folosite de indivizi fără scrupule. Când am vizitat castelul 
lui Dracula, care fusese reconstruit numai pentru a le crea 
turiştilor impresia că s-ar afla într-un loc special, am fost 
căutat de un funcţionar al guvernului care a insinuat că 
aveam să primesc un cadou destul de „semnificativ” (după 
propriile lui cuvinte) când filmul va fi transmis la BBC. In 
mintea acestui funcţionar, eu ajutam la răspândirea 
legendei, iar lucrul acesta merita o recompensă generoasă. 
Un ghid mi-a spus că numărul vizitatorilor creştea de la an 
la an, şi orice referire la acel loc ar fi fost bine-venită, chiar 
dacă s-ar fi susţinut că respectivul castel era contrafăcut, că 
Vlad Dracul era un personaj istoric fără nici o legătură cu 
legenda aceea care nu era decât delirul unui irlandez (n. a.: 
Bram Stoker) care nu vizitase niciodată regiunea. 

În clipa aceea am înţeles că, oricât de riguros aş fi fost cu 
faptele, eram fără să vreau de partea minciunii; chiar dacă 
intenţia mea era să demistific totul, '5 ' fiecare putea să 
creadă ce voia; ghidul avea dreptate, în fond făceam şi mai 
multă publicitate. Am renunţat imediat la proiect, chiar 
dacă apucasem să investesc o sumă frumuşică în călătorie şi 
în cercetări. 

Dar călătoria în Transilvania avea să aibă un impact uriaş 
asupra vieţii mele: am cunoscut-o pe Atena, care îşi căuta 
mama. Soarta, misterioasa, implacabila soartă ne-a aşezat 
faţă în faţă într-un neînsemnat hol al unui hotel încă şi mai 
neînsemnat. 

Am fost martor la prima ei conversaţie cu Deidre sau 
Edda, cum îi place să i se spună. Am asistat, ca un 
spectator, la lupta inutilă pe care inima mea a purtat-o 
pentru a nu se lăsa sedusă de o femeie care nu era din 
lumea mea. Am aplaudat când raţiunea a pierdut bătălia, şi 


n-am putut decât să mă predau şi să accept că eram 
îndrăgostit. 

Această pasiune m-a făcut să văd ritualuri, fenomene şi 
transe cum nu mi-am închipuit niciodată că există. 
Spunându-mi că eram orbit de iubire, m-am îndoit de toate; 
îndoiala, în loc să mă paralizeze, m-a împins spre oceane a 
căror existenţă o ignoram. Această forţă mi-a permis, în 
cele mai grele momente, să înfrunt cinismul celorlalţi 
prieteni jurnalişti şi să scriu despre Atena şi lucrarea ei. şi 
cum 

55 r 55 această iubire încă este vie, deşi Atena este 
moartă, forţa continuă să existe, dar nu mai vreau decât să 
uit tot ce am văzut şi învăţat. Puteam naviga în această 
lume numai cu Atena de mână. 

Acestea erau grădinile, apele, munţii ei. Acum, când a 
plecat, am nevoie să se întoarcă toate la starea dinainte. 
Vreau să fiu iar preocupat de problemele de trafic, de 
politica Marii Britanii, de felul în care sunt administrate 
impozitele. Vreau să cred din nou că lumea magiei e doar 
un truc reuşit. Că oamenii sunt doar superstiţioşi. Că 
lucrurile pe care ştiinţa nu le poate explica nu au dreptul să 
existe. 

Când mtâlrurile din Portobello au început să scape de sub 
control, am avut discuţii nesfârşite despre comportamentul 
ei, deşi azi mă bucur că nu m-a ascultat niciodată. Dacă 
există vreo consolare în tragedia de a pierde pe cineva mult 
prea iubit, aceasta e speranţa, totdeauna necesară, că 
probabil a fost mai bine aşa. 

Eu mă trezesc şi adorm cu această certitudine. A fost mai 
bine că Atena a plecat înainte de a cobori în infernul acestei 
lumi. Niciodată n-ar mai fi avut linişte după întâmplările 
care i-au adus numele de „Vrâjitoarea din Portobello”. 
Restul vieţii ei ar fi fost o amară confruntare a celor mai 
personale vise cu realitatea colectivă. Cum îi cunosc 
caracterul, ştiu că ar fi luptat până la sfârşit, şi-ar fi cheltuit 


toată energia şi bucuria încercând să dovedească ceva ce 
nimeni, absolut nimeni nu era dispus să creadă. 

Cine ştie, poate că a căutat moartea aşa cum un naufragiat 
caută o insulă. Probabil că stătea noaptea în multe staţii de 
metrou, aşteptând vagabonzi care n-o atacau. S-a plimbat 
prin cartierele cele mai periculoase din Londra, în căutarea 
unui asasin care nu se arăta. Azgândărit mânia celor 
puternici, dar nici ei nu i-au făcut nimic. 

Până când a găsit ceea ce căuta şi a fost asasinată în mod 
brutal. Dar, la urma urmelor, câţi dintre noi nu văd cum 
lucrurile importante din viaţa noastră dispar de la un ceas 
la altul? Nu mă refer numai la persoane, ci şi la idealurile 
sau visurile noastre: putem rezista o zi, o săptămână, câţiva 
ani, dar suntem condamnaţi să pierdem. Trupul rămâne în 
viaţă, dar sufletul primeşte lovitura mortală mai devreme 
sau mai târziu. O crimă perfectă, în care nu ştim cine ne-a 
asasinat bucuria, de ce sau unde sunt vinovaţii. 

Oare aceşti vinovaţi care nu au nume ştiu ce au făcut? Eu 
cred că nu, fiindcă şi ei sunt victime ale realităţii pe care au 
creat-o - fie ei deprimaţi, aroganţi, neputincioşi sau 
puternici. 

Ei nu înţeleg şi niciodată nu vor înţelege lumea Atenei. Am 
spus bine: lumea Atenei. Accept, în sfârşit, că aici era în 
trecere, ne făcea o favoare, asemenea cuiva care se află 
într-un palat minunat, înfruptân-du-se din tot ce e mai bun, 
conştient că este doar o sărbătoare, că palatul nu-i 
aparţine, că delicatesele n-au fost cumpărate cu banii lui şi 
că la un moment dat luminile se vor stinge, stăpânii se vor 
culca, servitorii se vor retrage în odăile lor, poarta se va 
închide şi - din nou în stradă, aşteptând taxiul sau 
autobuzul, înapoi la mediocritatea de zi cu zi. 

Mă întorc. Sau, mai bine zis, o parte din mine se întoarce 
în această lume unde are sens numai ceea ce vedem, 
pipăim şi putem explica. Vreau să fiu iar în lumea în care 
există amenzile pentru depăşirea vitezei, oamenii discutând 
la casieriile băncilor, veşnicele lamentări despre vreme, 


filmele de groază şi cursele de Formula 1. Asta e lumea în 
care va trebui să-mi trăiesc restul zilelor; mă voi căsători, 
voi avea copii, iar trecutul va fi o amintire îndepărtată, care 
până la urmă mă va face să mă întreb toată ziua: cum am 
putut să fiu aşa de orb, aşa de naiv? 

Dar ştiu şi că, noaptea, cealaltă parte a mea va hoinări 
prin spaţiu, intrând în contact cu lucruri care sunt la fel de 
reale ca pachetul de ţigări şi paharul de gin pe care le am 
în faţă. Sufletul meu va dansa cu cel al Atenei, voi fi cu ea în 
somn, mă voi trezi scăldat în sudori, mă voi duce la 
bucătărie să beau un pahar cu apă, voi înţelege că pentru a 
te lupta cu fantomele trebuie să te foloseşti de lucruri care 
nu ţin de realitate. şi atunci, urmând sfatul bunicii mele, voi 
pune o foarfecă deschisă pe noptieră şi astfel voi tăia 
continuarea visului. 

A doua zi voi privi foarfecă plin de remuşcări. Dar trebuie 
să mă reobişnuiesc cu lumea asta, altfel îmi pierd minţile. 

Andrea McCain, 32 de ani, actriţă de teatru. 

Nimeni nu poate să manipuleze pe cineva, într-o relaţie, 
doi oameni ştiu foarte bine ce fac, chiar dacă unul dintre ei 
se plânge apoi că a fost folosit.” 

Aşa spunea Atena, dar se purta exact pe dos, fiindcă eu am 
fost folosită şi manipulată fără nici o consideraţie pentru 
sentimentele mele. Or, e cu atât mai grav cu cât aici e vorba 
despre magie; la urma urmelor, era maestra mea, avea 
datoria de a-mi transmite misterele sacre, de a trezi forţa 
necunoscută care zace înăuntrul fiecăruia dintre noi. Când 
ne aventurăm pe marea aceasta necunoscută, avem 
încredere oarbă în cei care ne conduc - credem că ei ştiu 
mai multe. 

Ei bine, eu pot garanta: habar nu au. Nici Atena, nici 
Edda, nici cei pe care i-am cunoscut prin ele. Ea-mi spunea 
că învăţa pe măsură ce mă învăţa pe mine şi, chiar dacă la 
început mi-a fost greu să cred, mai târziu, am fost convinsă 
că aşa era. Acum cred că nu era decât una din multele ei 


modalităţi de a ne face să lăsăm garda jos şi de a ne lăsa 
cuprinşi de încântare faţă de ea. 

Cei care întreprind căutări spirituale nu stau pe gânduri - 
vor rezultate. Vor să se simtă puternici, departe de masa 
anonimilor. Vor să fie altfel, mai speciali. Atena se juca într- 
un mod barbar cu sentimentele celorlalţi. 

Cred că a simţit cândva o profundă admiraţie pentru 
Sfânta Tereza de Lisieux. Nu ştiu prea multe despre religia 
catolică, dar, din câte am auzit, Tereza a avut un fel de 
comuniune mistică şi fizică cu Dumnezeu. Atena a spus 
odată că i-ar fi plăcut ca destinul ei să-i semene: poate ar fi 
trebuit să intre la mănăstire, să-şi dedice viaţa meditaţiei 
sau să se pună în slujba celor săraci. Ar fi fost mult mai bine 
pentru toată lumea şi mult mai puţin periculos decât să 
incite oamenii, prin muzică şi ritualuri, la un fel de 
intoxicație prin care să poată intra în contact cu ceea ce e 
mai bun, dar şi cu ce e mai rău în ei. 

Am căutat-o pentru că voiam să ştiu care e sensul vieţii 
mele, deşi am ascuns asta la prima noastră întâlnire. 
Trebuia să-mi fi dat seama chiar de la început că pe Atena 
altceva o interesa: voia să trăiască, să danseze, să iubească, 
să vadă lumea, să strângă oameni în jurul ei ca să le arate 
cât e de înţeleaptă, să se laude cu calităţile ei, să-şi 
provoace vecinii, să profite de ignoranţa noastră, chiar dacă 
încerca să dea o spoială spirituală căutării ei. 

De câte ori ne întâlneam - la ceremonii magice sau ca să 
ieşim la vreun bar - îi simţeam puterea. Aproape că puteam 
s-o ating, atât de puternic se manifesta. La început am fost 
fascinată, voiam să fiu ca ea. Dar într-o zi, la bar, ea a 
început să-mi vorbească despre „Al treilea rit”, care 
priveşte sexualitatea. în prezenţa iubitului meu. Pretextul 
era că mă învăţa pe mine. De fapt, urmărea să-l seducă pe 
bărbatul pe care-l iubeam. 

Si, desigur, a reuşit. 

Nu e bine să-i vorbeşti de rău pe cei care au părăsit viaţa 
aceasta pentru planul astral. Atena nu va trebui să-mi dea 


socoteală mie, ci acelor forţe pe care, în loc să le folosească 
spre binele umanităţii şi spre propria înălţare spirituală, le- 
a folosit doar pentru a-şi satisface egoismul. 

Mai rău: tot ce am început împreună putea să iasă bine, 
dacă n-ar fi fost înclinația ei către exhibiţionism. Ar fi fost de 
ajuns să se poarte mai discret, şi azi am fi îndeplinit 
amândouă misiunea care ne-a fost încredinţată. Dar nu 
reuşea să se controleze, se credea stăpâna adevărului, în 
stare să treacă peste toate barierele şi asta numai prin 
puterea ei de seducţie. 

Rezultatul? Am rămas singură. şi nu mai pot să las treaba 
la jumătate - va trebui să merg până la sfârşit, deşi uneori 
mă simt slabă, şi mai mereu dezamăgită. 

Nu mă surprinde că viaţa i s-a terminat astfel: trăia 
flirtând cu pericolul. Se zice că oamenii extro-vertiţi sunt 
mai nefericiţi decât introvertiţii şi au nevoie să compenseze 
arătându-şi cât sunt de mulţumiţi, de veseli, de satisfăcuţi 
de viaţa lor; cel puţin în cazul ei, afirmaţia este absolut 
corectă. 

Atena era conştientă de charisma ei şi i-a făcut să sufere 
pe toţi cei care au iubit-o. Inclusiv pe mine. 

Deidre O'Neill, 37 de ani, medic, cunoscută sub numele de 
Edda acă un bărbat necunoscut ne telefonează azi şi vorbim 
puţin, nu insinuează nimic, nu spune nimic special, dar ne 
tratează cu o atenţie pe care rareori o primim, suntem în 
stare să ajungem cu el în pat chiar în noaptea următoare, 
aproape îndrăgostite. Aşa suntem noi, şi nu e nimic rău în 
asta este în natura femeii să se deschidă spre iubire cu 
mare uşurinţă. 

Iubirea a fost aceea care m-a pregătit pentru întâlnirea cu 
Mama când aveam nouăsprezece ani. Atena avea aceeaşi 
vârstă când a intrat pentru prima oară în transă prin dans. 
Dar acesta era singurul lucru pe care îl aveam în comun - 
vârsta de la iniţiere. 

În rest eram cu totul şi cu totul deosebite, mai ales în felul 
prin care comunicam cu ceilalţi. Ca maestră a ei, eu 


dădeam mereu tot ce aveam mai bun, astfel încât îi puteam 
organiza căutările interioare. Ca prietenă a ei - deşi nu sunt 
sigură că acest sentiment era reciproc - am încercat să-i 
atrag atenţia că lumea nu era încă pregătită pentru 
transformările pe care ea voia să le provoace. îmi amintesc 
că nu am dormit câteva nopţi până să iau hotărârea s-o las 
să acţioneze cum vrea ea, urmând numai ceea ce-i dicta 
inima. 

Marea problemă a Atenei a fost că era o femeie a secolului 
XXII, născută în secolul XXI, şi nu s-a ferit să o arate. Cu ce 
preţ? A plătit din plin pentru asta. Dar ar fi plătit mult mai 
scump dacă şi-ar fi înăbuşit exuberanţa. Ar fi fost amară, 
frustrată, preocupată de ce vor spune ceilalţi, spunând 
mereu „lasă-mă să rezolv întâi asta, pe urmă mă dedic 
visului meu”, mereu plângându-se: „Condiţiile ideale nu 
apar niciodată j,. 

Toţi îşi caută un maestru perfect; dar maeştrii sunt oameni 
- deşi învăţăturile lor pot fi divine şi aici e o bubă, ceva ce 
oamenii acceptă cu greu. Să nu confunzi profesorul cu sala 
de curs, ritualul cu extazul, mesagerul simbolului cu 
simbolul însuşi. Tradiţia este legată de întâlnirea cu forţele 
vieţii, nu de persoanele care transmit acest lucru. Dar 
suntem slabi: îi cerem Mamei să ne trimită călăuze, când ea 
nu trimite decât semnele drumului pe care trebuie să-l 
străbatem. 

Vai de cei care caută păstori, în loc să-şi dorească 
libertatea! întâlnirea cu energia superioară se află la 
îndemâna oricui, dar se depărtează de cei care-şi transferă 
responsabilităţile altora. Timpul nostru pe acest pământ e 
sfânt şi trebuie să sărbătorim fiecare moment. 

Importanţa acestui lucru a fost complet uitată: până şi 
sărbătorile religioase s-au transformat în ocazii de a merge 
la mare, în parc, la schi. Nu mai există ritualuri. Nimeni nu 
mai reuşeşte să preschimbe manifestări comune în 
sărbători sfinte. Gătim plângându-ne de pierderea de 
vreme, când am putea să prefacem iubirea în mâncare. 


Muncim crezând că e un blestem divin, când ar trebui să ne 
folosim abilităţile ca să ne oferim o plăcere şi pentru a 
răspândi în jur energia Mamei. 

Atena a scos la suprafaţă uriaşa bogăţie a lumii pe care 
toţi o purtăm în suflet, fără a-şi da seama că oamenii nu 
erau pregătiţi să accepte aceste puteri. 

Noi, femeile, când căutăm sensul vieţii sau calea către 
cunoaştere, ne identificăm totdeauna cu unul dintre cele 
patru arhetipuri clasice. 

Fecioara (şi nu vorbesc aici de sexualitate) este aceea care 
caută în deplină independenţă, şi tot ce învaţă este rodul 
capacităţii ei de a înfrunta singură provocările. 

Martira descoperă în durere, în dăruire şi în suferinţă un 
mod de a se cunoaşte pe sine. 

Sfânta întâlneşte adevărata rațiune a existenţei în iubirea 
fără graniţe, în puterea de a da totul fără a cere nimic. 

Si, în sfârşit, Vrăjitoarea merge în căutarea plăcerii 
depline fără de limite, justificându-şi astfel existenţa. 

Atena a fost toate cele patru forme la un loc, când de fapt 
trebuia să fi ales numai una dintre aceste ipostaze feminine. 

Desigur că o putem înţelege, dacă ne gândim că toţi cei 
care intră în transă sau în extaz pierd contactul cu 
realitatea. Dar e fals: lumea fizică şi cea spirituală sunt 
acelaşi lucru. Putem zări Divinul în fiecare grăunte de praf, 
dar asta nu ne împiedică să-l îndepărtăm cu buretele ud. 
Divinul nu dispare, se transformă în suprafaţa recent 
curățată. 

Atena ar fi trebuit să aibă mai multă grijă. Si, dacă 
reflectez mai adânc asupra vieţii şi morţii discipolei mele, 
ajung la concluzia că ar fi bine să mă schimb şi eu puţin. 

Lella Zainab, 64 de ani, numerolog. 

AL tena? Ce nume interesant! la să vedem... Numă-ll rul 
ei maxim este nouă. Optimistă, sociabilă, iese în evidenţă în 
orice mulţime. Oamenii trebuie să se apropie de ea când 
caută înţelegere, compasiune, generozitate, dar tocmai de 
aceea trebuie să fie atentă, fiindcă popularitatea i se poate 


urca la cap şi va sfârşi mai mult în pierdere decât în câştig. 
Trebuie să fie atentă şi la ce-i iese din gură, pentru că are 
tendinţa să vorbească mai mult decât permite bunul-simţ. 

Cât priveşte numărul ei minim, acesta este unsprezece. 
Cred că ocupă o poziţie de conducere. Se interesează de 
subiectele mistice; prin ele încearcă să aducă armonie 
tuturor celor din jurul ei. 

Dar asta intră direct în conflict cu numărul nouă, care este 
totalul zilei, al lunii, al anului naşterii ei, redus la un singur 
algoritm: totdeauna va cunoaşte invidia, tristeţea, 
introvertirea şi deciziile temperamentale. Să aibă grijă cu 
următoarele vibrații negative: ambiția excesivă, intoleranţa, 
abuzul de putere, extravaganţele. 

Din cauza acestui conflict îi sugerez să se dedice unei 
activităţi care nu implică nici un contact emoţional cu 
oamenii, cum ar fi munca în domeniul informaticii sau 
ingineriei. 

A murit? Scuze. Dar ce făcea, de fapt? 

Ce făcea Atena de fapt? Atena făcea câte puţin din toate, 
dar dacă ar trebui să-i rezum viaţa, aş spune: era o 
preoteasă care înţelegea forţele naturii. Mai bine zis, era o 
persoană care - pentru simplul fapt că nu avea prea multe 
de pierdut sau de câştigat în viaţă - a riscat mai mult decât 
o fac ceilalţi şi a ajuns să se transforme în forţele pe care 
credea că le stăpâneşte. 

A fost angajată la un supermarket, la o bancă, a făcut 
afaceri cu terenuri şi, în fiecare din aceste poziţii, şi-a 
manifestat partea de preoteasă pe care o avea în sine. Am 
trăit alături de ea opt ani şi mă simt dator să-i recuperez 
amintirea, identitatea. 

Adunând aceste mărturii, cel mai greu a fost să-i conving 
pe toţi să mă lase să le folosesc numele adevărate. Unii 
spuneau că nu vor să fie amestecați în povestea asta, alţii 
încercau să-şi ascundă părerile şi sentimentele. Le-am 
explicat că adevărata mea intenţie era ca toţi cei implicaţi 


să o înţeleagă cu adevărat şi că nimeni n-ar fi avut 
încredere în nişte mărturii anonime. 

Cum fiecare dintre cei intervievaţi credea că deţine j y y 
versiunea unică şi definitivă a fiecărui eveniment, oricât de 
nesemnificativ era, într-un final au acceptat. în decursul 
înregistrărilor, am văzut că lucrurile nu erau absolute, că 
depind de percepţia fiecăruia. Şi de multe ori cea mai bună 
formă de a afla cine suntem este aceea de a şti cum ne văd 
ceilalţi. 

Asta nu înseamnă că vom face cum vor ei; dar cel puţin ne 
cunoaştem mai bine. îi datoram toate astea Atenei. Să-i 
recuperez povestea. Să-i scriu mitul. 

Samira R. Khalil, 57 de ani, casnică, mama Atenei. 

Nu-i mai spuneţi Atena, vă rog. Numele ei adevărat este 
Sherine. Sherine Khalil, fata mea cea drag ă, aşa de dorită, 
ca şi cum eu şi soţul meu am fi conceput-o! 

Dar viaţa a avut alte planuri - când generozitatea 
destinului e prea mare, apare mereu o fântână în care pot 
cădea toate visurile. 

Locuiam la Beirut, iar pe atunci toată lumea considera că 
acesta era oraşul cel mai frumos din Orientul Mijlociu. Soţul 
meu era un industriaş înstărit, ne-am căsătorit din 
dragoste, călătoream în Europa în fiecare an, aveam 
prieteni, eram invitaţi la toate evenimentele sociale 
importante şi o dată chiar am primit un preşedinte al 
Statelor Unite în casa mea, închipuiţi-vă! Au fost trei zile de 
neuitat: în primele două zile, serviciile secrete americane 
au scotocit fiecare colţişor din casa noastră (veniseră în 

55 v cartier cu o lună înainte, au ocupat poziţii strategice, 
au închiriat apartamente, s-au deghizat în cerşetori sau 
perechi de îndrăgostiţi). Apoi o zi, două ore de fapt, de 
sărbătoare. N-o să uit niciodată invidia din ochii prietenilor 
şi bucuria de a putea face fotografii cu omul cel mai 
puternic de pe planetă. 

Aveam de toate, mai puţin ceea ce ne doream mai mult şi 
mai mult: un copil. Aşa că de fapt nu aveam nimic. 


Am încercat în toate felurile, ne-am rugat, am fost în locuri 
unde fuseserăm asiguraţi că se petrec minuni, am consultat 
doctori, vindecători, am luat pastile, am băut elixire şi licori 
magice. De două ori am apelat la inserninare artificială, dar 
am pierdut sarcina. Ultima dată mi-am pierdut şi ovarul 
stâng, şi n-am mai găsit nici un medic care să vrea să îşi 
asume un asemenea risc. 

Atunci, unul dintre mulţii prieteni care ne cunoşteau 
situaţia a sugerat singura soluţie posibilă: să adoptăm un 
copil. Ne-a spus că avea legături în România şi că avea să 
dureze foarte puţin. 

Peste o lună eram în avion; prietenul nostru avea afaceri 
importante cu dictatorul care conducea ţara pe atunci, nu 
mai ştiu cum îl chema (n. a. Nicolae Ceauşescu), aşa că am 
reuşit să ocolim toate hăţişurile birocratice şi ne-am oprit la 
un centru de adopţie din Sibiu, în Transilvania. Aici ne 
aşteptau cu cafea, ţigări, apă minerală şi toată 
documentaţia pregătită - mai rămânea doar să alegem 
copilul. 

Ne-au dus la un orfelinat unde era foarte frig, iar eu nu-mi 
dădeam seama cum puteau să-i lase pe bieţii copilaşi într-o 
asemenea situaţie. Primul impuls a fost să-i adopt pe toţi, 
să-i aduc la noi în ţară unde era soare şi libertate, dar sigur 
că asta era o idee nebunească. Ne-am plimbat printre 
pătuţuri ascul-tându-i pe copii plângând, copleşiţi de 
importanţa deciziei pe care aveam s-o luăm. 

Mai mult de o oră, nici eu, nici soţul meu n-am scos o 
vorbă. Am ieşit, am luat o cafea, am fumat şi ne-am întors - 
de câteva ori la rând. Am observat că funcţionara care se 
ocupa de adopţie devenise nerăbdătoare, era timpul să ne 
hotărâm; şi în clipa aceea, urmând un instinct pe care aş 
îndrăzni să-l numesc matern, ca şi cum aş fi întâlnit copilul 
care trebuia să fie al meu, reîncarnat, dar care venise pe 
lume prin alt pântece, am arătat spre o fetiţă. 

Funcţionara ne-a sugerat să ne mai gândim. Ca să vezi, 
după ce părea aşa de nerăbdătoare! Dar eu mă hotărâsem 


deja. 

Insă ea, cu multă grijă, încercând să nu-mi rănească 
sentimentele (credea că aveam legături cu înalţi demnitari 
ai guvernului român) mi-a spus încet, ca să nu audă soţul 
meu: 

— Stiu că n-o să fie bine. E fată de ţigancă. 

I-am răspuns că o cultură nu poate fi transmisă genetic - 
fetiţa, care nu avea decât trei luni, o să fie copilul meu şi al 
soţului meu, educată după obiceiurile noastre. Va merge la 
biserica unde mergem noi, pe plajele unde ne plimbăm noi, 
va citi cărţi în franceză, va învăţa la Şcoala Americană din 
Beirut. 

În plus, nu ştiam nimic - şi m continuare nu am habar - 
despre cultura țigănească. Stiu doar că ţiganii umblă mult, 
nu prea se spală, înşală oamenii şi poartă un cercel în 
ureche. Se spune că obişnuiesc să fure copii pentru a-i lua 
în caravanele lor, dar aici se întâmplase pe dos: îşi 
părăsiseră un copil pentru ca eu să vin şi să am grijă de el. 

Femeia a mai încercat să mă convingă să mă răzgândesc, 
dar eu semnam deja hârtiile şi-i ceream soţului meu să facă 
la fel. întoarsă la Beirut, lumea îmi părea schimbată: 
Dumnezeu îmi dăduse un motiv să trăiesc, să muncesc, să 
lupt în această vale a plângerii. Acum aveam amândoi un 
copil care să ne justifice toate eforturile. 

Sherine a crescut în înţelepciune şi frumuseţe cred că toţi 
părinţii spun asta, dar sunt convinsă că ea era un copil 
realmente excepţional. într-o seară, avea vreo cinci anişori, 
unul dintre fraţii mei a spus că dacă ea va dori să lucreze în 
străinătate vreodată, numele îi va trăda totdeauna originea 
- şi a sugerat să i-l schimbăm cu un altul care n-ar fi spus 
absolut nimic, cum ar fi Atena. Sigur că ştiu acum că Atena 
nu este numai capitala unei ţări, ci şi zeiţa înţelepciunii, a 
inteligenţei şi a războiului. 

Probabil că fratele meu nu numai că ştia toate acestea, dar 
era conştient de problemele pe care un nume arab le putea 
crea în viitor - era implicat în politică, ca aproape toţi cei 


din familia noastră, şi voia să-şi apere nepoţica de norii 
negri pe care doar el îi zărea la orizont. Spre surprinderea 
noastră, Sherinei i-a plăcut ideea. într-o seară a început să 
vorbească despre ea cu numele de Atena şi nimeni n-a mai 
reuşit să i-l scoată din cap. Ca să-i facem pe plac am 
adoptat şi noi acest nume, crezând că era doar ceva de 
moment. 

Oare un nume poate afecta viaţa cuiva? Fiindcă timpul a 
trecut, numele a rezistat, iar noi am ajuns să ne obişnuim 
cu el. 

Apoi am descoperit că avea o adevărată vocaţie religioasă 
- îi plăcea la biserică, ştia Evangheliile pe dinafară - iar asta 
era în acelaşi timp o binecuvântare şi un blestem. într-o 
lume care începea să fie din ce în ce mai împărţită între 
credinţele religioase, mă temeam pentru siguranţa fiicei 
mele. Pe atunci, Sherine începuse să ne spună, ca şi cum 
era lucrul cel mai natural din lume, că avea mulţi prieteni 
invizibili - îngeri şi sfinţi ale căror icoane le vedea în 
biserica unde ne duceam de obicei. Desigur că toţi copiii din 
lume au viziuni, dar rareori îşi amintesc de ele după ce trec 
de o anumită vârstă. Tot aşa au obiceiul de a da viaţă 
lucrurilor, ca de pildă păpuşilor sau tigrilor de pluş. Dar mie 
mi s-a părut că exagerează când, într-o zi, m-am dus să o 
iau de la şcoală, iar ea mi-a spus că a văzut „o femeie 
îmbrăcată în alb care semăna cu Fecioara Măria”. 

Eu cred în îngeri, bineînţeles. Cred chiar că îngerii le 
vorbesc copiilor foarte mici, dar când oamenii maturi au 
viziuni, lucrurile se schimbă. Ştiu o grămadă de istorii cu 
păstori şi cu ţărani care susţin că au văzut o femeie în alb - 
şi asta a ajuns să le distrugă viaţa, pentru că oamenii încep 
să-i caute pentru minuni, părinţii sunt îngrijoraţi, satele 
devin centre de pelerinaj şi bieţii copii îşi sfârşesc viaţa într- 
o mănăstire. De aceea m-a îngrijorat foarte mult povestea 
asta; la vârsta ei, Sherine trebuia să fie mai interesată de 
trusa de machiaj, de cum să-şi facă unghiile, să se uite la 


seriale romantice sau la programe pentru copii. Ceva nu 
era în regulă cu fiica mea, aşa că am apelat la un specialist. 

— Liniştiţi-vă, mi-a spus el. 

Pentru pediatrul specializat în psihologie infantilă, ca şi 
pentru majoritatea medicilor care se ocupă de asemenea 
cazuri, prietenii invizibili sunt un fel de personaje desprinse 
din vise şi-l ajută pe copil să-şi descopere dorinţele, să-şi 
exprime sentimentele totul într-un mod inofensiv. 

— Dar o femeie îmbrăcată în alb? Mi-a răspuns că poate 
felul nostru de a vedea sau de a explica lucrurile nu era 
prea bine înţeles de Sherine. Ne-a sugerat ca, încet-încet să 
pregătim terenul pentru a-i spune că fusese adoptată. Ne-a 
zis că cel mai rău lucru care se putea întâmpla era ca ea să 
descopere singură acest lucru - atunci ar începe să se 
îndoiască de toată lumea. Comportamentul ei putea deveni 
imprevizibil. 

De atunci, am schimbat tema dialogurilor noastre. Nu ştiu 
dacă oamenii reuşesc să-şi amintească de lucruri care li s- 
au întâmplat când erau încă în faşă, dar am încercat să-i 
arătăm cât o iubeam şi că nu trebuia să se mai refugieze 
într-o lume imaginară. Era timpul să înţeleagă că lumea 
reală era cât se poate de frumoasă, părinţii o fereau de 
orice pericole, Beirutul era minunat, plajele erau pline de 
soare şi de oameni. Fără a mă confrunta direct cu „femeia 
aceea”, am început să petrec mai mult timp cu fiica mea, i- 
am invitat pe colegii de şcoală ai Sherinei să vină acasă la 
n0i, şi aşa nu pierdeam nici o ocazie să-i arătăm toată 
afecțiunea noastră. 

Strategia a dat rezultate. Soţul meu călătorea mult, iar 
Sherine îi simţea lipsa, aşa că, de dragul ei, s-a hotărât să-şi 
schimbe puţin modul de viaţă. Dialogurilor noastre le-au 
luat locul jocurile între tată, mamă şi fiică. 

A fost bine, până într-o noapte când a venit plângând în 
camera mea, spunând că îi era frică de iadul care era atât 
de aproape. 


Eram singură acasă - soţul trebuise să plece din nou, şi 
mi-am zis că ăsta era motivul disperării ei. Dar iadul? Oare 
ce-i învățau la şcoală sau la biserică? 

M-am hotărât ca a doua zi să mă duc să stau de vorbă cu 
profesoara. 

Sherine nu mai contenea cu plânsul. Am dus-o la fereastră, 
i-am arătat Mediterana, luminată de luna plină. l-am spus 
că nu există demoni, există numai stelele de pe cer şi 
oamenii care se plimbă pe bulevard, în faţa apartamentului 
nostru. l-am explicat că nu avea de ce să-i fie frică, să se 
liniştească, dar ea continua să tremure şi să plângă. După 
mai mult de o jumătate de oră de când încercam să o 
calmez, am început să mă pierd cu firea. I-am cerut să 
înceteze, că nu mai era un copil. Mi-am zis că poate îi venise 
primul ciclu; am întrebat-o discret dacă a văzut sânge. 

— Mult. 

Am luat nişte vată şi i-am cerut să se întindă, ca să-i 
îngrijesc „rana”. Nu era nimic, o să-i explic eu mâme- 
dimineaţă. Nu era însă vorba de menstruaţie. 

A mai plâns puţin, dar era obosită şi a adormit imediat. 

A doua zi, sângele a curs chiar de dimineaţă. Patru oameni 
au fost asasinați. Pentru mine, nu era decât încă una din 
veşnicele lupte dintre triburi cu care poporul meu era 
obişnuit. Pentru Sherine, n-a însemnat nimic, fiindcă nici 
măcar n-a mai pomenit de coşmarul din noaptea 
precedentă. 

Atunci a venit peste noi iadul în care încă trăim. In aceeaşi 
zi, douăzeci şi şase de palestinieni au murit într-un autobuz, 
ca răzbunare pentru asasinat. După douăzeci şi patru de 
ore nu se mai putea merge pe stradă din cauza focurilor ce 
veneau din toate părţile. Şcolile s-au închis, Sherine a fost 
adusă acasă valvârtej de una dintre profesoarele ei, şi de 
atunci situaţia a scăpat de sub control. Soţul meu şi-a 
întrerupt călătoria şi s-a întors acasă, dând telefoane peste 
telefoane prietenilor din guvern, dar nimeni nu-i putea da 
un răspuns clar. Sherine auzea împuşcăturile de afară, 


strigătele soţului meu în casă, dar, spre surprinderea mea, 
nu scotea o vorbă. Eu îi tot repetam că era ceva trecător, că 
în scurt timp vom merge iar la plajă, dar ea-şi întorcea 
privirea, începea să citească sau să asculte muzică. în timp 
ce iadul se dezlănţuia lângă noi, Sherine citea şi asculta 
muzică. 

N-aş vrea să-mi mai amintesc de toate astea, vă rog. Nu 
vreau să mă gândesc la amenințările pe care le-am primit, 
la cine avea dreptate, cine erau vinovaţii sau nevinovaţii. 
Cert este că, după câteva luni, dacă voiai să traversezi o 
anumită stradă trebuia să iei vaporul până în Cipru, să iei 
alt vapor şi să cobori pe cealaltă parte a străzii. 

Am rămas practic închişi în casă aproape un an, aşteptând 
ca lucrurile să revină la normal, crezând că toate erau 
trecătoare şi guvernul avea să reuşească să controleze 
situaţia. Într-o dimineaţă, în timp ce asculta muzică la micul 
ei walkman, Sherine a schiţat câţiva paşi de dans spunând 
ceva de genul „o să dureze multă, multă vreme”. 

Am vrut s-o întrerup, dar soţul meu m-a prins de braţ - am 
văzut că era foarte atent şi lua în serios vorbele copilei. N- 
am înţeles niciodată de ce, nici până în ziua de azi n-am mai 
discutat despre asta e un subiect tabu între noi. 

A doua zi, el a început să ia măsuri neaşteptate; peste 
două săptămâni plecam la Londra. Mai târziu aveam să 
aflăm că, deşi nu există statistici concrete, în cei doi ani de 
război civil au murit circa patruzeci şi patru de mii de 
oameni, o sută optzeci de mii au fost răniţi, milioane au 
rămas fără adăpost. Luptele au continuat pe baza altor 
pretexte, ţara a fost ocupată de forţe străine, iar infernul 
continuă şi azi. 

„O să dureze mult”, spunea Sherine. Doamne, din 
nefericire avea dreptate. 

Lukas Jessen-Petersen, 32 de ani, inginer, fostul soţ. 

Atena ştia deja că fusese adoptată de părinţi când am 
întâlnit-o prima oară. Avea nouăsprezece ani şi era cât pe- 
aci să sară la bătaie în cafeneaua universităţii pentru că 


cineva, crezând că era englezoaică (piele albă, păr drept, 
ochi când verzi, când cenuşii), vorbise urât despre Orientul 
Mijlociu. 

Era prima zi de studenţie; nu ne cunoşteam între noi, 
grupa abia se formase şi nimeni nu ştia nimic despre colegi. 
Dar fata aceea s-a ridicat, a luat-o de guler pe cealaltă şi a 
început să strige ca nebuna: 

— Rasisto! 

Am observat privirea înspăimântată a fetei, privirea 
excitată a studenţilor însetaţi de scandal. Cum eram cu un 
an mai mare decât ei mi-am dat seama imediat care puteau 
fi consecinţele: cabinetul rectorului, reclamaţii, posibila 
exmatriculare, investigaţii ale poliţiei pentru rasism etc. 
Toată lumea avea de pierdut. 

— Tacă-ţi gura! am strigat, fără să-mi dau seama ce spun. 

Nu o cunoşteam pe niciuna dintre ele. Nu sunt salvatorul 
lumii şi, la drept vorbind, o ceartă este de multe ori 
stimulatoare pentru tineri. Dar strigătul şi reacţia mea au 
fost mai tari ca mine. 

— încetaţi imediat cu prostiile! i-am strigat fetei frumoase, 
care sărise la cealaltă, şi ea frumoasă. Ea se uită la mine, 
fulgerându-mă din priviri. Şi deodată ceva se schimbă. îmi 
zâmbi, deşi încă nu-i dăduse drumul colegei. 

— Ai uitat să spui „te rog”. Toţi au izbucnit în râs. 

— încetează odată, i-am cerut. Te rog. 

Ea îi dădu drumul fetei şi veni spre mine. Toate privirile 
erau îndreptate asupra ei. 

— Mă rog, educat eşti. Poate ai şi o ţigară? l-am întins 
pachetul şi am plecat să fumăm în campus. Trecuse de la 
furia cea mai grozavă la o relaxare totală şi, după numai 
câteva minute, râdea, vorbind vrute şi nevrute, întrebându- 
mă de câte un grup muzical. Am auzit soneria care ne 
chema la cursuri şi pentru prima dată nu am mai ţinut cont 
de regula în care fusesem educat: să respect disciplina. Am 
rămas acolo şi am stat de vorbă cu ea, de parcă n-ar mai fi 
existat universitatea, certurile, cantina, vântul, frigul, 


soarele. Nu exista decât femeia aceea cu ochii cenuşii din 
faţa mea, care spunea lucruri absolut neinteresante şi 
inutile, dar destul de fascinată încât să mă ţină toată viaţa 
lângă ea. 

Două ore mai târziu luam prânzul împreună. Peste şapte 
ore eram la un bar, mâneam şi beam, după cum ne 
permitea bugetul. Discuţiile deveneau din ce în ce mai 
personale şi în scurt timp îi cunoşteam practic toată viaţa - 
Atena îşi povestea copilăria, adolescenţa, fără ca eu s-o 
întreb ceva. Mai târziu am aflat că aşa se purta cu toată 
lumea; dar atunci, în ziua aceea, m-am simţit cel mai special 
dintre toţi bărbaţii de pe pământ. 

Ajunsese la Londra ca refugiată a războiului civil care 
răscolise Libanul. Tatăl, un creştin maronit (n. a.: ramură a 
Bisericii Catolice care, deşi supusă autorităţii Vaticanului, 
nu impune celibatul preoţilor şi utilizează riturile orientale 
şi ortodoxe), a fost ameninţat cu moartea pentru că lucra cu 
guvernul, dar nici după asta nu s-a hotărât să se exileze, 
până ce Atena, ascultând pe furiş o convorbire telefonică, a 
hotărât că venise momentul să crească, să-şi asume 
responsabilităţile de fiică şi să-i protejeze pe cei pe care îi 
iubea atât de mult. 

A mimat un fel de dans, s-a prefăcut că era în transă 
(învățase toate astea la colegiu, când a studiat viaţa 
sfinţilor) şi a început să spună anumite lucruri. Nu ştiu cum 
poate face un copil ca adulţii să ia decizii bazate pe 
comentariile lui, dar Atena mi-a spus că exact aşa se 
întâmplase, tatăl ei era superstiţios, era absolut convinsă că 
îşi salvase familia. 

Au ajuns aici ca refugiaţi, dar nu ca cerşetori. Comunitatea 
libaneză e răspândită în toată lumea, tatăl ei a găsit imediat 
mijlocul de a-şi relua afacerile şi viaţa şi-a urmat cursul. 
Atena a putut studia la şcoli bune, a făcut cursuri de dans - 
pasiunea ei şi a ales Politehnica imediat ce a terminat liceul. 

Aflaţi deja în Londra, părinţii au invitat-o la unul din 
restaurantele cele mai scumpe din oraş şi i-au explicat, cu 


multă grijă, cum fusese adoptată. Ea a mimat surprinderea, 
i-a îmbrăţişat şi le-a spus că asta nu schimbă cu nimic 
relaţia dintre ei. 

Un fel de prieten de familie, într-un moment de furie şi 
ură, îi spusese: „Orfană nerecunoscătoare, nici măcar copil 
din flori nu eşti, habar n-ai să te porţi”. Atena i-a aruncat o 
scrumieră în cap şi i-a rănit faţa, a plâns pe ascuns două 
zile, apoi s-a liniştit. Tipul a rămas cu o cicatrice pe care n-a 
putut s-o explice nimănui, a trebuit să spună că fusese 
atacat pe stradă de tâlhari. 

Am invitat-o să ieşim împreună a doua zi. Direct şi fără nici 
un fel de ocoliş mi-a spus că era virgină, duminica mergea 
la biserică şi nu o interesau romanele de dragoste - era mai 
interesată să citească despre situaţia din Orientul Mijlociu. 

În fine, era ocupată. Foarte ocupată. 

— Oamenii cred că singurul vis al unei femei este să se 
mărite şi să aibă copii. lar tu crezi că, din pricina a tot ce ţi- 
am povestit, am suferit mult în viaţă. Nu-i adevărat, şi 
cunosc deja toată povestea asta, şi alţi bărbaţi s-au apropiat 
de mine spunând că vor să mă „protejeze” de tragedii. Dar 
ei uită că, încă din Grecia antică, cei care se întorceau din 
bătălii veneau ori morţi pe scut, ori mai puternici, 
supraviețuind oricărei răni. E mai bine aşa: mă aflu pe 
câmpul de luptă de când m-am născut, sunt încă vie şi n-am 
nevoie de nimeni care să mă apere. 

Făcu o pauză. 

— Vezi ce cultă sunt? 

— Foarte cultă, dar când ataci pe cineva mai slab ca tine, 
se pare că într-adevăr ai nevoie să fii apărată. Puteai să-ţi 
distrugi viitorul acolo. 

— Ai dreptate. Accept invitaţia. 

Din ziua aceea am început să ieşim regulat şi, cu cât mă 
apropiam mai mult de ea, cu atât îmi descopeream propria 
lumină - fiindcă mă făcea să dau mereu tot ce am mai bun 
din mine. Nu citise niciodată vreo carte de magie sau de 
ezoterism: spunea că sunt lucrul diavolului, că singura 


salvare era Isus, şi punct. Când şi când insinua lucruri care 
nu prea păreau să fie în acord cu învăţăturile Bisericii: 

— Isus Cristos era înconjurat de cerşetori, prostituate, 
vameşi, pescari. Cred că prin asta voia să spună că scânteia 
divină se află în sufletul tuturor, nu se stinge niciodată. 
Când sunt liniştită sau, dimpotrivă, foarte agitată, simt că 
vibrez împreună cu tot Universul. Şi încep să cunosc lucruri 
neştiute - ca şi cum însuşi Dumnezeu îmi călăuzeşte paşii. 
Sunt clipe în care simt că totul mi se dezvăluie într-o 
revelaţie. Şi imediat se corecta: 

— Nu, nu e bine. 

Atena trăia mereu între două lumi: ceea ce simţea ca 
adevărat şi ceea ce îi era revelat prin credinţă. 

Într-o zi, după aproape un semestru de ecuaţii, calcule, 
studii de structură, mi-a spus că vrea să renunţe la 
facultate: 

— Dar nu mi-ai spus nimic până acum! 

— Mi-a fost frică, am vrut ca mai întâi să fiu eu sigură. 
Numai că azi m-am dus la coafeza mea; a muncit zi şi 
noapte pentru ca fiică-sa să termine cursul de sociologie. 
Fata a reuşit să termine facultatea şi, după ce a bătut la o 
groază de uşi, a reuşit să obţină de lucru ca secretară la o 
firmă de ciment. lar coafeza mea continua să repete azi, 
foarte mândră: „Fiică-mea are o diplomă”. Majoritatea 
prietenilor tatălui meu au o diplomă, la fel şi copiii lor. Asta 
nu înseamnă că au reuşit să lucreze în domeniul pe care şi- 
1 doreau dimpotrivă, au intrat şi au ieşit dintr-o universitate 
pentru că cineva, într-un moment în care universităţile 
păreau importante, a spus că omul, pentru a reuşi în viaţă, 
trebuie să aibă o diplomă. Şi de asta nu mai există grădinari 
excelenți, brutari, anticari, pietrari, scriitori. 

I-am cerut să se mai gândească, înainte de a lua o decizie 
atât de radicală. Dar ea îmi cită versurile lui Robert Frost: 
în faţa mea se aflau două drumuri Am ales drumul mai puţin 
bătut Şi asta a contat. 


A doua zi n-a mai apărut la cursuri. Când ne-am întâlnit, 
am întrebat-o ce avea să facă. 

— Mă mărit. Şi fac un copil. 

Nu era un ultimatum. Eu aveam douăzeci de ani, ea 
nouăsprezece, şi credeam că era mult prea devreme pentru 
un asemenea angajament. 

Numai că Atena vorbea foarte serios. lar eu trebuia să 
aleg între a pierde singurul lucru care mă preocupa cu 
adevărat - iubirea pentru femeia aceasta şi a-mi pierde 
libertatea şi toate şansele pe care mi le promitea viitorul. 

La drept vorbind, hotărârea n-a fost grea deloc. 

Părintele Giancarlo Fontana, 72 de ani. 

Desigur că am fost foarte surprins când perechea aceea, 
din cale-afară de tânără, a venit la biserică să-mi ceară să îi 
cunun. Il cunoşteam prea puţin pe Lukas Jessen-Peterssen 
şi abia atunci am aflat că părinţii lui, mici nobili obscuri din 
Danemarca, se opuneau din răsputeri. Şi nu erau numai 
împotriva căsătoriei, dar şi împotriva Bisericii. 

Tatăl lui, bazându-se pe argumente ştiinţifice ce păreau 
incontestabile, spunea că Biblia, cartea de căpătăi a religiei 
noastre, nu era de fapt o carte, ci un colaj a şaizeci şi şase 
de manuscrise diferite, cărora nu li se cunoaşte nici 
adevăratul titlu, nici identitatea autorului; că între prima şi 
ultima carte scrisă sunt aproape o mie de ani, mai mult 
decât timpul care a trecut de când America a fost 
descoperită de Columb; şi că nici o fiinţă vie de pe planeta 
asta, de la macaci la păsări, nu are nevoie de zece porunci 
ca să ştie cum să se poarte. Nu trebuie decât să fie 
respectate legile naturii, şi atunci lumea se va menţine în 
armonie. 

Sigur că am citit Biblia. Sigur că ştiu ceva din istoria ei. 
Dar fiinţele omeneşti care au scris-o au fost instrumente ale 
Puterii divine, iar Isus a făurit o alianţă mult mai puternică 
decât cele zece porunci: iubirea. Păsărelele, macacii sau 
orice fel de creatură a lui Dumnezeu despre care am vorbi 
se supun instinctelor şi nu urmează decât ceea ce este 


programat. In cazul omului, lucrurile sunt mai complicate, 
fiindcă el cunoaşte dragostea şi capcanele ei. 

Gata. Iar ţin o predică, când de fapt trebuia să vorbesc 
despre întâlnirea mea cu Atena şi Lukas. In timp ce 
conversam cu băiatul - spun „conversam”, pentru că nu 
aparţinem aceleiaşi credinţe şi nu sunt legat cu secretul 
confesiunii - am aflat că nu doar din cauza 
anticlericalismului erau atât de porniţi împotriva acelei 
relaţii, ci şi pentru că Atena era străină. Tare aş fi vrut să le 
cer să asculte măcar un citat din Biblie, unde nu există nici 
o profesiune de credinţă, ci un apel la bunul-simţ: Să nu- 
ţifie scârbă de edomit, căci acesta îţi este frate. Să nu-ţifie 
scârbă de egiptean, că ai fost străin în pământul lui. 

Iertare. Iar încep să citez din Biblie, promit că mă voi 
controla de acum înainte. După conversaţia cu băiatul, am 
petrecut cel puţin două ore cu Sherine sau Atena, cum îi 
plăcea să i se spună. 

Atena m-a intrigat dintotdeauna. De când a început să 
frecventeze biserica, mi s-a părut că are un scop foarte clar 
în minte: să devină sfântă. Mi-a spus că, deşi iubitul ei nu 
ştia, cu puţin înainte de a izbucni războiul civil la Beirut, 
avusese o experienţă foarte asemănătoare aceleia a Sfintei 
Tereza de Lisieux: văzuse sânge pe străzi. Putem atribui 
acest lucru unei traume din copilărie sau adolescenţă, dar 
cert este că o asemenea experienţă, cunoscută ca 
„posedarea imaginaţiei de către sacru”, e trăită de toţi 
oamenii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dintr-odată, 
pentru o fracțiune de secundă, simţim că toată viaţa 
noastră are un sens, ne vedem păcatele iertate; iubirea 
învinge întotdeauna şi ne poate transforma definitiv. 

Dar în acel moment ne este şi frică. A te dedica complet 
dragostei - fie ea divină sau umană - înseamnă să renunţi la 
tot, inclusiv la propria bunăstare sau la capacitatea de a lua 
decizii. înseamnă să iubeşti în sensul cel mai profund al 
cuvântului. In realitate, nu vrem să fim salvaţi în felul pe 
care Dumnezeu l-a ales ca să ne răscumpere: vrem să 


avem controlul absolut al fiecărui pas, să decidem singuri, 
să fim în stare să ne alegem obiectul devoţiunii. 

Cu iubirea nu e aşa - ea vine, se instalează şi începe să 
conducă totul. Chiar şi sufletele foarte tari se lasă purtate, 
or Atena era un suflet puternic. 

Atât de puternic, încât putea petrece ore întregi meditând. 
Avea un talent special pentru muzică; se spune că dansa 
foarte bine, dar cum biserica nu e un loc potrivit pentru 
dans, nu făcea decât să-şi aducă vioara în fiecare dimineaţă 
pentru a-i cânta puţin Fecioarei, înainte de a se duce la 
universitate. 

Îmi aduc aminte când am ascultat-o prima oară. Ţinusem 
slujba de dimineaţă pentru puţinii enoriaşi dispuşi să se 
scoale devreme iarna, când mi-am adus aminte că uitasem 
să iau banii din cutia milei. M-am întors şi am auzit o 
melodie care m-a făcut să văd totul altfel, ca şi cum aerul ar 
fi fost atins de mâna unui înger. într-un colţ, aproape în 
extaz, o tânără de vreo douăzeci de ani cânta la vioară nişte 
imnuri de slavă, cu privirea aţintită asupra icoanei 
Imaculatei Concepții. 

M-am dus la cutia milei. Ea m-a văzut şi s-a oprit dar eu 
am făcut un semn cu capul, încurajând-o să continue. Apoi 
m-am aşezat pe o bancă, am închis ochii şi am ascultat. 

Arunci senzaţia Paradisului, „posedarea imaginaţiei de 
către sacru”, parcă a coborât din ceruri. Ca şi cum ar fi 
înţeles ce se petrecea în sufletul meu, ea începu să combine 
muzica şi momentele de linişte. Când se oprea din cântat, 
eu spuneam o rugăciune. Imediat, muzica reîncepea. 

Eram conştient că trăiam un moment unic în viaţa mea - 
acele momente magice pe care nu le înţelegem decât atunci 
când au dispărut. Eram acolo cu totul, fără trecut, fără 
viitor, trăind doar dimineaţa aceea, muzica, extazul, ruga 
neaşteptată. Am intrat într-un fel de adoraţie, de extaz, de 
recunoştinţă că mă aflam pe această lume, mulţumit că-mi 
urmasem vocaţia, în ciuda protestelor familiei. În 
simplitatea acelei mici capele, în vocea copilei, în lumina 


dimineţii care scălda totul, am înţeles încă o dată că măreţia 
lui Dumnezeu se dezvăluie în lucrurile simple. 

După multe lacrimi şi după un timp care mi-a părut o 
veşnicie, ea se opri. Am descoperit că era una dintre 
enoriaşe. De atunci am devenit prieteni şi ori de câte ori 
puteam, luam parte la această adoraţie prin muzică. 

Dar faptul că voia să se căsătorească m-a lăsat fără grai. 
Cum eram destul de apropiaţi, am vrut să ştiu cum se 
aştepta să fie primită în familia soţului. 

— Rău. Foarte rău. 

Cu multă grijă, am întrebat-o dacă se vedea forţată să se 
căsătorească din vreun motiv anume. 

— Sunt virgină. Nu sunt gravidă. 

Am mai întrebat-o dacă îşi anunţase familia şi mi-a spus că 
da - reacţia a fost de spaimă, însoţită de lacrimile mamei şi 
amenințările tatălui. 

— Când vin aici să o slăvesc pe Fecioară cu muzica mea, 
nu mă gândesc la ce vor zice alţii: împart numai cu ea 
sentimentele mele. şi de când mă ştiu, am fost mereu aşa; 
sunt un vas în care Energia Divină se poate manifesta. Iar 
această Energie îmi cere acum să am un copil căruia să-i 
dau ceea ce mama mea biologică nu mi-a dat niciodată: 
protecţie şi siguranţă. 

I-am răspuns că nimeni pe lumea asta nu este în siguranţă. 
Avea toată viaţa înainte, era destul timp pentru ca miracolul 
concepţiei să se producă. Dar Atena era hotărâtă: 

— Sfânta Tereza nu a cârtit împotriva bolii care a atins-o, 
dimpotrivă, a văzut în ea un semn al Gloriei. Sfânta Tereza 
era mult mai tânără ca mine, avea cincisprezece ani când s- 
a hotărât să intre la mănăstire. 1 s-a interzis, şi nu s-a lăsat: 
s-a dus să vorbească cu Papa în persoană - vă daţi seama ce 
înseamnă asta? Să vorbeşti cu Papa! şi a reuşit să-şi atingă 
scopul. Aceeaşi Glorie îmi cere ceva mult mai uşor şi mult 
mai plăcut decât o boală - ca eu să devin mamă. Dacă mai 
aştept mult, nu voi mai putea să fiu prietenă cu copilul meu, 


diferenţa de vârstă ar fi mult prea mare şi n-am mai avea 
interese comune. 

— N-ai fi singura, am insistat. 

Dar Atena continuă, ca şi cum nu auzise: 

— Sunt fericită numai când mă gândesc că Dumnezeu 
există şi mă ascultă; dar asta nu e de ajuns ca să continui să 
trăiesc, şi nimic nu mai pare să aibă vreun sens. încerc să 
arăt o bucurie pe care n-o simt, îmi ascund tristeţea ca să 
nu-i îngrijorez pe cei care mă iubesc şi au grijă de mine. 
Mai nou, am început să mă gândesc la sinucidere. Noaptea, 
înainte de a adormi, am lungi discuţii cu mine însămi, încerc 
să alung această idee - ar fi o ingratitudine faţă de toţi, o 
fugă, un mod de a răspândi tragedia şi mizeria pe pământ. 
Dimineaţa vin să stau de vorbă cu Sfânta Fecioară şi-i cer să 
mă scape de demonii cu care vorbesc noaptea. Până acum a 
dat rezultate, dar devin din ce în ce mai slabă. Stiu că amo 
misiune pe care am refuzat-o multă vreme, iar acum 
trebuie s-o accept. Această misiune este aceea de a fi 
mamă. Trebuie s-o îndeplinesc, altfel îmi pierd minţile. Dacă 
nu reuşesc să văd o viaţă crescând în mine, nu voi reuşi să 
accept nici viaţa din afara mea. 

Lukas Jessen-Petersen, fostul soţ. 

Când s-a născut Viorel eu împlinisem douăzeci şi doi de 
ani. Nu mai eram studentul care se căsătorise cu o fostă 
colegă de facultate, ci un bărbat care avea o familie, cu o 
enormă povară pe umeri. Părinţii mei, bineînţeles, cum nici 
măcar nu veniseră la nuntă, au condiţionat orice ajutor 
financiar de separare şi de păstrarea copilului de către 
mamă (de fapt, tata a spus asta, pentru că mama mă suna 
plângând, spunându-mi că eram nebun, dar că abia aştepta 
să-şi strângă în braţe nepotul). Eu speram că, odată ce 
aveau să vadă că o iubeam pe Atena şi că eram hotărât să 
rămân cu ea, această rezistenţă o să dispară. 

Dar nu dispărea. şi acum eu trebuia să-mi întreţin soţia şi 
copilul. La cursuri nu mai mergeam. Am primit un telefon 
de la tata, cu ameninţări şi promisiuni: mi-a spus că mă 


dezmoşteneşte dacă o ţin tot aşa, dar că e dispus să mă 
ajute „provizoriu”, cu condiţia să-mi reiau studiile. Eu am 
refuzat romantismul tinereţii ne face să adoptăm poziţii 
radicale. I-am răspuns că-mi puteam rezolva problemele 
singur. 

Până să se nască Viorel, Atena încerca să facă în aşa fel 
încât eu să mă pot înţelege mai bine. Iar asta nu prin relaţia 
noastră sexuală - foarte timidă, trebuie să recunosc - ci 
prin muzică. 

Mai târziu aveam să aflu că muzica este de când omul. 
Strămoşii noştri, care umblau din peşteră în peşteră, nu 
puteau lua prea multe cu ei, dar arheologia modernă a 
demonstrat că, în afară de mâncare, în traistele lor exista 
totdeauna un instrument muzical, de obicei o tobă. Muzica 
nu este numai ceva care ne linişteşte, ne distrează, ci mult 
mai mult decât atât - este o ideologie. Poţi cunoaşte un om 
după tipul de muzică pe care îl ascultă. 

Când am văzut-o pe Atena dansând, gravidă fiind, când am 
ascultat-o cântând la vioară pentru ca micuțul să se 
liniştească şi să înţeleagă că era iubit, am început să las ca 
viaţa mea să fie contagiată de felul ei de a vedea lumea. 
Când s-a născut Viorel, primul lucru pe care l-am făcut, 
odată ajunşi acasă, a fost să-i punem un adagio de Albinoni. 
Când ne certam, forţa muzicii era aceea care ne ajuta să 
trecem peste momentele grele - deşi acum nu reuşesc să 
stabilesc o relaţie logică între una şi cealaltă, doar dacă mă 
gândesc la fenomenul hippy. 

Dar romantismul nu mă ajuta să câştig bani. Nu cântam la 
nici un instrument şi nu puteam nici măcar să mă ofer să-i 
distrez pe clienţii vreunui bar. Am reuşit într-un final să 
obţin o slujbă de stagiar la o firmă de arhitectură, unde 
făceam calcule structurale. Plăteau foarte puţin pe oră, 
plecam de acasă cu noaptea-n cap şi mă întorceam seara. 
Aproape că nu-mi vedeam copilul, el dormea când 
ajungeam, nu mai apucam să stau de vorbă cu soţia, nici să 
mai fac dragoste cu ea, o găseam sfârşită de oboseală. 


Noapte de noapte mă întrebam dacă o să stăm vreodată 
mai bine din punct de vedere financiar şi dacă o să avem 
statutul pe care îl meritam. Deşi sunt de acord cu ceea ce 
spunea Atena despre inutilitatea diplomelor, când e vorba 
de inginerie (sau drept, sau medicină, de pildă) sunt 
fundamentale o serie de cunoştinţe tehnice, altfel punem în 
pericol viaţa altora. Iar eu fusesem obligat să-mi întrerup 
căutarea profesiei pe care mi-o alesesem, un vis care era 
foarte important pentru mine. 

Au început certurile. Atena se plângea că dădeam prea 
puţină atenţie copilului, că avea nevoie de un tată, că dacă 
ar fi vrut doar să aibă un copil, ar fi putut să facă asta 
singură, fără să-mi mai creeze atâtea probleme. şi încă o 
dată am ieşit trântind uşa şi strigând că ea nu mă înţelegea, 
că nici eu nu ştiam cum se va termina „nebunia” asta de a 
avea un copil la douăzeci de ani, înainte de a fi în stare să 
avem un minimum de securitate materială. încetul cu 
încetul, ne-am îndepărtat unul de altul, am încetat să mai 
facem dragoste fie din oboseală, fie pentru că eram mai tot 
timpul certaţi. 

Am început să fiu deprimat, gândindu-mă că fusesem 
folosit şi manipulat de femeia pe care o iubeam. Atena a 
observat starea mea de spirit, tot mai ciudată, dar în loc să 
mă ajute, şi-a concentrat toată energia numai asupra lui 
Viorel şi asupra muzicii. Scăparea mea a ajuns să fie munca. 
Când şi când mai vorbeam cu părinţii, şi mereu auzeam 
povestea cu „ea a vrut un copil ca să te înlănţuie”. 

Pe de altă parte, religiozitatea ei a crescut foarte mult. A 
cerut botezul imediat, cu numele pe care 1-a ales singură - 
Viorel, de origine românească. Eu cred că, exceptându-i pe 
câţiva emigranţi, nimeni nu se numeşte Viorel în Anglia, dar 
mi s-a părut inspirat, înțelegând încă o dată că ea făcea o 
stranie legătură cu un trecut pe care nici nu ajunsese 
măcar să-l trăiască, să-l cunoască - zilele din orfelinatul de 
la Sibiu. 


Încercam să mă adaptez la tot, dar am simţit cum o 
pierdeam pe Atena din cauza copilului. Certurile au devenit 
mai dese, ea a început să mă amenințe că pleacă, fiindcă 
spunea că Viorel primeşte „energii negative” din discuţiile 
noastre. Într-o noapte, după o astfel de ameninţare, eu am 
fost acela care a plecat, spunându-mi că mă voi întoarce 
după ce mă calmez puţin. 

M-am plimbat prin Londra fără nici o ţintă, blestemând 
viaţa pe care o alesesem, copilul pe care îl acceptasem, 
femeia căreia părea că nu-i mai pasă deloc de mine. Am 
intrat în primul bar, aproape de o staţie de metrou, şi am 
băut patru pahare de whisky. Când barul s-a închis, la 
unsprezece noaptea, m-am dus la un magazin non-stop, am 
mai cumpărat whisky şi m-am aşezat pe o bancă în piaţa 
publică, continuând să beau. Nişte tineri s-au apropiat şi 
mi-au cerut să le dau şi lor să bea, dar eu am refuzat, aşa că 
m-am ales cu o bătaie. A venit poliţia şi am ajuns la 
comisariat. 

M-au eliberat imediat, după ce am dat o declaraţie. 
Desigur că n-am acuzat pe nimeni, am spus că fusese o 
discuţie prostească, fiindcă aş fi petrecut luni întregi prin 
tribunale, obligat să apar ca victimă a agresiunii. Când să 
ies, eram aşa de beat, încât am căzut peste masa 
inspectorului. S-a supărat, dar nu m-a închis pentru ofensă 
adusă autorităţii, doar m-a îmbrâncit afară. 

Acolo era unul dintre băieţii care mă bâtuseră mi-a 
mulţumit că nu dusesem plângerea mai departe. Mi-a spus 
că arătam groaznic, eram plin de noroi şi de sânge, şi m-a 
sfătuit să mă schimb înainte de a mă duce acasă. în loc să 
plec, i-am cerut să-mi facă o favoare: să mă asculte, pentru 
că simţeam o nevoie uriaşă să vorbesc cu cineva. 

O oră întreagă a ascultat tăcut toate plângerile mele. De 
fapt eu nu vorbeam cu el, ci cu mine însumi, tânărul care 
avea o viaţă întreagă înainte, cu o carieră care ar fi putut să 
fie strălucită, o familie cu suficiente relaţii ca să i se 
deschidă toate uşile, dar care în acel moment părea unul 


dintre cerşetorii din Hampstead (n. a.: cartier din Londra), 
beat, obosit, deprimat, fără bani. Şi totul din cauza unei 
femei care nici măcar nu mă mai băga în seamă. 

După ce mi-am uşurat sufletul spunându-mi oful, parcă 
vedeam mai bine situaţia în care mă aflam: o viaţă pe care 
eu o alesesem, crezând că iubirea poate salva totul, 
totdeauna. Şi nu este adevărat: uneori ne pierde, ba mai 
mult, îi luăm cu noi şi pe alţii, pe care îi iubim. în cazul meu, 
eram pe cale să distrug nu numai existenţa mea, ci şi pe 
aceea a Atenei şi a lui Viorel. 

Atunci mi-am repetat a mia oară că eram bărbat, nu un 
copilandru crescut în puf şi trebuia să înfrunt cu demnitate 
toate provocările care-mi fuseseră date. M-am dus acasă - 
Atena dormea cu copilul în braţe. Am făcut o baie, am 
plecat iar ca să duc hainele la spălătorie şi m-am culcat, 
ciudat de sobru şi liniştit. 

A doua zi i-am spus că vreau să divorţăm. Ea m-a întrebat 
de ce. 

— Fiindcă te iubesc. îl iubesc pe Viorel. Şi tot ce am făcut 
până acum a fost să vă consider vinovaţi pe voi pentru că 
am renunţat la visul de a fi inginer. Dacă am fi avut puţină 
răbdare, lucrurile ar fi fost altfel - dar tu te-ai gândit numai 
la planurile tale şi nu ai mai ţinut cont de mine. 

Atena n-a reacţionat, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta sau 
ar fi provocat totul, inconştient, cu purtarea ei. 

Îmi sângera inima, fiindcă aşteptam să mă roage să nu 
plec. Dar ea părea calmă, resemnată, o îngrijora doar ca nu 
cumva Viorel să audă discuţia noastră. Atunci am fost sigur 
că nu mă iubise niciodată, că fusesem doar un instrument 
pentru realizarea acelui vis nebun de a avea un copil la 
nouăsprezece ani. 

I-am spus că putea să rămână în casă, cu mobile cu tot, 
dar ea a refuzat: voia să se ducă la mama ei o vreme, să-şi 
caute un serviciu şi să-şi închirieze singură un apartament. 
M-a întrebat dacă îi puteam da vreun ajutor financiar 
pentru Viorel. Am acceptat fără nici o ezitare. 


M-am ridicat, i-am dat un ultim sărut lung, am rugat-o încă 
o dată să rămână acolo, dar ea mi-a repetat că se va duce la 
mama ei imediat ce îşi face bagajele. M-am dus la un hotel 
ieftin şi am aşteptat seară de seară să-mi telefoneze ca să 
mă cheme înapoi, să o luăm de la capăt - eu eram dispus să 
trăim chiar şi ca până atunci dacă trebuia, pentru că 
despărţirea mă făcuse să înţeleg că nimic pe lume nu era 
mai important decât soţia şi copilul meu. 

După o săptămână, am primit în sfârşit un telefon de la ea. 
Dar nu mi-a spus decât că-şi luase toate lucrurile şi că nu 
voia să se mai întoarcă. Peste alte două săptămâni am aflat 
că închiriase o mică mansardă într-o casă de pe Basset 
Road, unde trebuia să urce şi să coboare, în fiecare zi, trei 
etaje cu copilul în braţe. Au trecut două luni şi am semnat şi 
hârtiile. 

Adevărata mea familie pleca pentru totdeauna. lar familia 
în care m-am născut mă primea cu braţele deschise. 

Imediat după despărţirea noastră şi după imensa suferinţă 
care i-a urmat, m-am întrebat dacă nu cumva fusese o 
hotărâre greşită, inconsecventă, proprie oamenilor care au 
citit prea multe poveşti de dragoste în adolescenţă şi voiau 
să repete cu orice preţ mitul lui Romeo şi Julieta. Când s-a 
mai potolit durerea - iar pentru asta nu există decât un 
leac, trecerea timpului - am înţeles că viaţa îmi dăduse 
ocazia să întâlnesc singura femeie din viaţa mea pe care aş 
fi fost în stare s-o iubesc. Fiecare clipă petrecută lângă ea 
meritase orice sacrificiu şi, în ciuda a tot ce se întâmplase, 
aş fi repetat fiecare pas pe care-l făcusem. 

Dar timpul, pe lângă faptul că-mi vindecase rănile, mi-a 
arătat ceva ciudat: este posibil să iubeşti mai multe 
persoane de-a lungul vieţii. M-am recăsătorit, sunt fericit 
alături de noua mea soţie şi nu-mi pot închipui cum ar fi să 
trăiesc fără ea. Asta nu mă obligă să renunţ la tot ce-am 
trăit, dar am grijă să nu încerc niciodată să compar cele 
două experienţe: nu se poate măsura dragostea cum 
măsurăm un drum sau înălţimea unei clădiri. 


Mi-a rămas ceva foarte important din relaţia mea cu 
Atena: un fiu - cel mai mare vis alei, după cum mi-a spus 
înainte de a ne hotări să ne căsătorim. Mai am un copil cu 
cea de-a doua soţie, şi acum sunt pregătit pentru toate 
momentele paternităţii, bune sau rele, altfel decât am fost 
cu doisprezece ani în urmă. 

La un moment dat, când m-am dus să-l iau pe Viorel ca să 
petreacă sfârşitul de săptămână cu mine, m-am hotărât să-i 
pun întrebarea care mă frământase atâta: de ce se fusese 
aşa de calmă când i-am spus că voiam să mă despart de ea. 

— Pentru că am învăţat să sufăr în tăcere toată viaţa, mi-a 
răspuns. 

Şi numai atunci m-a îmbrăţişat şi a plâns toate lacrimile pe 
care ar fi vrut să le verse în ziua aceea. 

Părintele Giancarlo Fontana. 

Am văzut-o când a venit la slujba de duminică, intrând ca 
de obicei cu copilul în braţe. Ştiam prin ce greutăţi treceau, 
dar până în săptămâna aceea nu era vorba decât de nişte 
neînţelegeri normale în orice familie, pe care eu speram să 
le depăşească mai devreme sau mai târziu, fiindcă amândoi 
erau oameni care iradiau Binele în jurul lor. 

Trecuse un an de când nu mai venea de dimineaţă să 
cânte la vioară şi s-o mai slăvească pe Sfânta Fecioară; se 
să-l botez, deşi nu-mi amintesc de nici un sfânt cu numele 
ăsta. Dar venea la slujbă în fiecare duminică şi totdeauna 
stăteam de vorbă la sfârşit, după ce pleca lumea. Spunea că 
eu eram singurul ei prieten; ne rugam împreună, dar în 
ziua aceea avea nevoie să-mi împărtăşească greutăţile 
pământeşti. 

II iubea pe Lukas mai mult decât pe oricine altcineva; era 
tatăl fiului ei, bărbatul pe care-l alesese şi cu care voia să-şi 
împartă viaţa, iar el renunţase la tot şi avusese curajul să-şi 
întemeieze o familie. Când au început problemele, ea a 
încercat să-l facă să înţeleagă că totul era trecător, ea 
trebuia să se ocupe de copil, deşi nu avea de gând să-l 


răsfeţe din cale afară - mai târziu avea să-l lase să înfrunte 
singur provocările vieţii. Şi din acel moment avea să 
redevină soţia şi femeia pe care el o cunoscuse la primele 
întâlniri, poate mai mult decât atăt, fiindcă acum cunoştea 
mai bine datoriile şi responsabilităţile alegerii pe care o 
făcuse. Cu toate astea, Lukas se simţea de prisos; ea 
încerca să se împartă între ei, dar mereu era obligată să 
aleagă şi, în asemenea momente, fără nici o umbră de 
îndoială, îl alegea întotdeauna pe Viorel. 

Cu puţinele mele cunoştinţe psihologice, mi-am spus că nu 
era prima oară când auzeam o asemenea poveste şi că 
bărbaţii în general se simt respinşi într-o asemenea situaţie, 
dar apoi totul trece. întâlnisem asemenea probleme şi la 
enoriaşii mei. Atena a recunoscut că poate se cam grăbise, 
romantismul gândului de a fi o tânără mămică n-a lăsat-o să 
vadă limpede problemele adevărate care apar după 
naşterea unui copil. Dar era prea târziu pentru remuşcări. 

M-a întrebat dacă puteam să stau de vorbă cu Lukas - 
care de altfel nu venea niciodată la biserică fie pentru că nu 
credea în Dumnezeu, fie pentru că prefera să-şi folosească 
dimineţile de duminică pentru a sta mai mult cu copilul. I- 
am promis s-o fac dacă el ar veni din proprie iniţiativă. Şi 
tocmai când Atena se pregătea să-l roage să vină la mine 
soţul a plecat de acasă. 

Am sfătuit-o să aibă răbdare, dar ea era profund rănită. 
Mai fusese părăsită o dată, în copilărie, şi toată ura pe care 
o simţea pentru mama ei adevărată s-a întors automat 
asupra lui Lukas - cu toate că, mai târziu, am aflat că au 
devenit buni prieteni. Pentru Atena, să rupi legăturile de 
familie era poate păcatul cel mai grav pe care l-ar fi putut 
comite cineva. 

A continuat să frecventeze biserica în fiecare duminică, 
dar se întorcea repede acasă, fiindcă nu mai avea cu cine 
lăsa copilul, care plângea tare în timpul slujbelor, 
deranjându-i pe credincioşi. într-unui din rarele momente în 
care am putut sta de vorbă, mi-a spus că lucra la o bancă, 


închiriase un apartament şi nu trebuia să-mi fac griji; 
„tatăl” (încetase să mai pronunţe numele soţului) îşi 
îndeplinea obligaţiile financiare. 

Până în duminica aceea fatidică. 

Ştiam ce se întâmplase în timpul săptămânii - un enoriaş 
îmi povestise tot. Nopți în şir m-am rugat să mă inspire 
vreun înger, să-mi spună dacă să-mi ţin angajamentul faţă 
de Biserică sau faţă de oameni. Şi cum îngerul nu a apărut, 
m-am dus la superiorul meu, iar el mi-a spus că Biserica 
reuşeşte să supravieţuiască numai pentru că a fost 
totdeauna foarte strictă în aplicarea dogmelor - dacă 
începeam să facem excepţii, am fi fost pierduţi încă din Evul 
Mediu. Ştiam exact ce avea să se întâmple, m-am gândit să-i 
dau Atenei un telefon, dar nu-mi lăsase noul ei număr. 

În dimineaţa aceea, mi-a tremurat mâna când am ridicat 
ostia, sfinţind pâinea. Am spus cuvintele pe care tradiţia 
milenară mi le transmisese, folosind puterea trecută din 
generaţie în generaţie, încă de la apostoli. Dar imediat 
gândul mi-a zburat spre fata cu copilul în braţe, un fel de 
Fecioara Măria, miracol al maternității şi al iubirii săvârşite 
în solitudine, care tocmai se aşezase la rând, cum făcea 
mereu, şi, încet-încet, se apropia pentru a lua împărtăşanie. 

Cred că mare parte din cei prezenţi ştiau ce se petrecea 
acolo. Şi toţi mă priveau, aşteptându-mi decizia. M-am văzut 
înconjurat de drepţi, de păcătoşi, de farisei, de preoţi ai 
Sfântului Sinod, apostoli, discipoli, oameni de bună şi de 
rea-credinţă. 

Atena se opri în faţa mea şi repetă gestul obişnuit: închise 
ochii şi deschise gura pentru a primi trupul lui Isus. 

Trupul lui Cristos rămase în mâinile mele. 

Ea deschise ochii, fără a înţelege ce se întâmpla. 

— Vorbim după aceea, i-am şoptit. Dar ea nu se mişca. 

— Mai sunt oameni la rând. Vorbim după aceea. 

— Ce se întâmplă? 

Toţi cei din jur i-au putut auzi întrebarea. 

— Vorbim după aceea. 


— De ce nu-mi daţi împărtăşania? Nu vedeţi că mă umiliţi 
în faţa tuturor? Nu-i de ajuns cât am pătimit? 

— Atena, Biserica nu le îngăduie celor divorţaţi să 
primească Sfânta împărtăşanie. Ai semnat hârtiile 
săptămâna asta. Vorbim după aceea, am insistat. 

Şi, pentru că nu se mişca, i-am spus persoanei din spate să 
o ocolească. Am ajuns şi la ultimul enoriaş. Atunci, înainte 
de a intra în altar, am auzit-o. 

Nu mai era vocea fetei care o slăvea pe Fecioară, care 
vorbea despre planurile ei, care se emoţiona când povestea 
ce învățase din vieţile sfinţilor, care suspina când îmi 
împărtăşea greutăţile căsătoriei ei. Era vocea unui animal 
rănit, umilit, cu inima plină de ură: 

— Blestemat să fie locul acesta! Blestemaţi aceia care 
niciodată n-au ascultat cuvintele lui Cristos şi i-au 
transformat mesajul într-o construcţie de piatră. Căci Isus a 
spus: Să vină la mine toţi cei aflaţi în suferinţă, şi eu îi voi 
alina. Eu sunt în agonie, rănită, şi nu mă lasă să mă apropii 
de El. Azi am învăţat că Biserica a preschimbat cuvintele 
Lui şi spune: Să vină la mine cei ce ne urmează regulile, 
lăsaţi-ipe cei în suferinţă afară! 

Am auzit o femeie din primul rând cum îi cerea să tacă. Eu 
însă voiam să aud, trebuia să aud. M-am întors şi am rămas 
în faţa ei, cu capul plecat - era singurul lucru pe care 
puteam să-l fac. 

— Jur că în veci nu voi mai pune piciorul într-o biserică! 
încă o dată sunt părăsită de o familie, şi acum nu e vorba de 
greutăţile financiare sau de lipsa de maturitate a omului 
care se căsătoreşte de tânăr. Blestemaţi toţi aceia care 
închid uşa unei mame şi fiului ei! Sunteţi la fel ca aceia care 
n-au dat adăpost Sfintei Familii, la fel cu cel care s-a dezis 
de Cristos tocmai când avea mai multă nevoie de un 
prieten! 

Şi, întorcându-mi spatele, ieşi plângând în hohote, cu 
copilul în braţe. Eu am terminat slujba, am dat 
binecuvântarea finală şi m-am dus drept în sacristie în 


duminica aceea n-am mai stat de vorbă cu credincioşii - 
vorbe goale. în duminica aceea m-am aflat în faţa unei 
dileme filosofice: alesesem să respect instituţia, nu 
cuvintele pe care se bazează ea. 

Sunt deja bătrân, Dumnezeu mă poate chema la El în orice 
clipă. Am rămas credincios religiei mele şi cred că, în ciuda 
tuturor lipsurilor ei, face în mod sincer eforturi să se 
îndrepte. Va dura zeci, poate sute de ani, dar într-o bună zi 
nu va mai conta decât iubirea, vorbele lui Isus Cristos: Să 
vină la mine toţi cei aflaţi în suferinţă, şi eu îi voi alina. Toată 
viaţa mi-am dedicat-o preoţiei şi nu mă căiesc de alegerea 
făcută. Dar în asemenea momente, deşi nu mă îndoiesc de 
credinţa mea, mă îndoiesc de oameni. 

Acum ştiu ce s-a petrecut cu Atena şi mă întreb: oare totul 
a început atunci sau exista deja în sufletul ei? Mă gândesc 
la mulţimea de Atene şi de Lukas din lume care au divorţat 
şi nu mai pot lua parte la taina Euharistiei, pot doar să-L. 
contemple pe Isus în suferinţă, crucificat, şi să-l asculte 
cuvintele - care nu totdeauna sunt în acord cu legile 
Vaticanului. Uneori, în puţine cazuri, oamenii aceştia se 
depărtează, dar majoritatea continuă să vină la slujbă 
duminicile, pentru că aşa s-au obişnuit, chiar dacă sunt 
conştienţi că minunea transformării pâinii şi vinului în 
carnea şi sângele Domnului le este interzisă. 

Cred că, la ieşirea din biserică, Atena s-a întâlnit cu Isus. 
Şi, plângând, I s-a aruncat în braţe, confuză, rugându-L să-i 
explice de ce era obligată să rămână afară din pricina unei 
hârtii semnate, lucru fără nici un fel de importanţă în plan 
spiritual, interesant numai pentru notari şi pentru cei care 
calculează impozitele pe venit. 

Iar Isus, privind-o pe Atena, poate că i-a răspuns: 

— După cum vezi, fiica mea, şi eu sunt afară. De mult nu 
mă mai lasă ei să intru. 

Pavel Podbieslki, 57 de ani, proprietarul apartamentului. 

Eu şi Atena aveam ceva în comun: amândoi eram exilați de 
război, ajunseserăm în Anglia când eram încă nişte copii, 


dar fuga mea din Polonia se petrecuse cu mai bine de 
cincizeci de ani în urmă. Amândoi ştiam că, deşi totdeauna 
există o mutare în plan fizic, tradiţiile se păstrează în exil - 
comunităţile se întâlnesc, limba şi religia continuă să 
rămână vii, oamenii sunt înclinați să se apere unii pe alţii 
într-un mediu care le va rămâne mereu străin. 

Aşa cum se păstrează tradiţiile, tot aşa dorinţa de a te 
întoarce devine din ce în ce mai mare. Ea trebuie să 
rămână vie în inimile noastre, o speranţă cu care ne place 
să ne înşelăm, dar care niciodată nu va fi pusă în practică; 
eu niciodată nu mă voi întoarce la Czestochowa, ea şi 
familia ei niciodată nu se vor întoarce la Beirut. 

I-am închiriat etajul trei al casei mele din Basset Road 
dintr-un soi de solidaritate - în altă situaţie aş fi preferat 
chiriaşi care nu aveau copii. Mai făcusem o asemenea 
greşeală înainte şi ştiam că sunt două riscuri: ca eu să mă 
plâng de zgomotul pe care ei îl făceau ziua, iar ei - de 
zgomotul pe care eu îl făceam noaptea. Ambele îşi aveau 
rădăcina în elemente sacre - plânsul şi muzica - dar, cum 
ţineau de două lumi complet diferite, era greu să ne 
tolerăm unii pe alţii. 

I-am atras atenţia, dar ea n-a înţeles şi mi-a răspuns că pot 
să fiu liniştit în ceea ce privea copilul: îşi petrecea toată ziua 
în casa bunicului. lar apartamentul avea avantajul că era 
aproape de serviciul ei, o bancă din împrejurimi. 

Şi, în pofida avertizărilor mele, a rezistenţei dure de la 
început, după opt zile a sunat la uşa mea. Era ea, cu copilul 
în braţe: 

— Copilul nu poate dormi. Numai azi, se poate să daţi 
muzica mai încet... 

Toţi cei din salon au privit-o. 

— Ce-i asta? 

Copilul a încetat dintr-odată să mai plângă, parcă la fel de 
uimit ca şi mama lui, atunci când a dat ochii cu oamenii 
aceia care se opriseră brusc din dans. 


Am apăsat butonul de pauză de la casetofon, i-am făcut 
semn să intre şi imediat am dat drumul la muzică, pentru a 
nu tulbura ritualul. Atena s-a aşezat într-un colţ al camerei, 
cuprinzând copilaşul în braţe, mirându-se că adormise atât 
de uşor, în pofida sunetelor tobei şi a instrumentelor 
metalice. A asistat la ceremonie până la sfârşit, a ieşit odată 
cu ceilalţi invitaţi şi - aşa cum îmi închipuiam - a sunat la 
sonerie a doua zi dimineaţă, înainte de a pleca la lucru. 

— Nu trebuie să-mi explicaţi ce am văzut: oameni care 
dansează cu ochii închişi - ştiu ce înseamnă asta, pentru că 
şi eu fac de multe ori aşa, sunt singurele momente de linişte 
şi seninătate din viaţa mea. înainte să nasc, frecventam 
unele adunări cu soţul şi câţiva dintre prietenii mei, unde 
vedeam oameni dansând pe ringul de dans cu ochii închişi 
unii doar ca să facă impresie, alţii împinşi parcă de o forţă 
interioară evidentă. Şi de când mă ştiu am găsit în dans o 
modalitate de a mă conecta cu o forţă superioară, mai 
puternică decât mine. Dar acum aş vrea să ştiu ce muzică 
era aceea. 

— Ce faci duminică? 

— Nimic special. Mă plimb cu Viorel prin Regent's Park ca 
să respirăm puţin aer curat. Voi avea timp să fac ce vreau 
eu - acum am ales să fac totul pentru fiul meu. 

— Atunci vin şi eu cu voi. 

În cele două zile dinaintea plimbării, Atena a venit să 
asiste la ritual. Copilul adormea după câteva minute, iar ea 
abia dacă privea, fără o vorbă, la agitația din jurul ei. Deşi 
stătea nemişcată pe sofa, eram sigur că sufletul ei dansa. 

Duminică după-amiază, în timp ce ne plimbam prin parc, i- 
am cerut să fie atentă la tot ce vedea sau auzea: frunzele 
care se mişcau în vânt, undele apei din lac, păsările 
cântând, câinii care lătrau, ţipetele copiilor care fugeau de 
colo-colo ca şi cum s-ar fi supus unei logici ciudate, de 
neînțeles pentru adulţi. 

— Totul se mişcă. Şi se mişcă într-un anumit ritm. 


Şi tot ce se mişcă ritmat produce un sunet; aşa se întâmplă 
aici şi în oricare alt loc din lume, în acest moment. Strămogşii 
noştri au observat acelaşi lucru când încercau să se 
ascundă de frig în caverne: lucrurile se mişcau şi făceau 
zgomot. Primii oameni vor fi privit la început cu spaimă, dar 
mai apoi cu devoțiune: au înţeles că acesta era modul unei 
Entităţi superioare de a comunica cu ei. Au început să imite 
zgomotele şi mişcările din jurul lor, în speranţa de a-i putea 
transmite şi ei ceva acestei Entităţi: aşa s-au născut dansul 
şi muzica. Acum câteva zile mi-ai spus că atunci când 
dansezi reuşeşti să comunici cu ceva mai puternic decât 
tine. 

— Când dansez sunt o femeie liberă. Mai bine spus, sunt 
un spirit liber, care poate călători prin univers, poate privi 
prezentul, ghici viitorul, se poate transforma în energie 
pură. Şi asta îmi provoacă o plăcere imensă, o bucurie care 
se află totdeauna dincolo de lucrurile deja cunoscute, şi pe 
care vreau să o păstrez. Într-o anume perioadă a vieţii mele 
eram hotărâtă să devin sfântă - să-L. slăvesc pe Dumnezeu 
prin muzică şi prin mişcările trupului meu. Dar calea 
aceasta este închisă definitiv pentru mine. 

— Ce cale îţi este închisă? 

Ea se aplecă şi aşeză copilul mai bine în cărucior. Mi-am 
dat seama că nu voia să răspundă, dar am insistat: când 
gura se închide, ceva important este pe cale de a fi spus. 

Fără a lăsa să se vadă vreo emoție, ca şi cum trebuia să 
pătimească în tăcere tot ce-i impunea viaţa, îmi povesti 
episodul de la biserică, atunci când preotul - poate singurul 
ei prieten - i-a refuzat împărtăşania. Şi blestemul pe care-l 
aruncase în clipa aceea, când părăsise definitiv Biserica 
Catolică. 

— Sfânt este acela care îşi face viaţa demnă, i-am zis. Este 
de ajuns să înţelegi că noi toţi ne aflăm aici dintr-un motiv 
anume şi e suficient să i te dedici lui. 

În felul acesta putem râde de marile sau micile noastre 
suferinţe şi păşim fără teamă, conştienţi că fiecare pas are 


un înţeles. Ne putem lăsa călăuziţi de lumina pe care o 
emană Culmea, Vârful. 

— Ce-i acela Vârf? In matematică, este punctul superior al 
unui triunghi. 

— Şi în viaţă este un punct culminant, scopul tuturor 
acelora care rătăcesc, dar care, chiar în clipele cele mai 
grele, nu pierd din vedere lumina care emană din inimile 
lor. Asta încercăm noi să facem în grupul nostru. Culmea e 
ascunsă înăuntrul nostru şi nu putem ajunge la ea decât 
dacă o acceptăm şi îi recunoaştem lumina. 

I-am explicat că dansul pe care-l văzuse cu câteva zile în 
urmă, la care luaseră parte oameni de toate vârstele (în 
acel moment eram zece, cu vârste între nouăsprezece şi 
şaizeci şi cinci de ani), fusese botezat de rnine cu numele 
„Căutarea Vârfului”. Atena m-a întrebat cum descoperisem 
toate acestea. 

I-am povestit că, imediat după sfârşitul celui de-al Doilea 
Război Mondial, o parte din familia mea reuşise să scape de 
regimul comunist care se instalase în Polonia şi hotărâse să 
se mute în Anglia. Auziseră că, între lucrurile pe care ar fi 
fost bine să le aducă, se aflau obiecte de artă şi cărţi vechi, 
foarte apreciate în această parte a lumii. 

De fapt tablourile şi sculpturile au fost vândute imediat, 
dar cărţile au rămas într-un colţ unde se umpleau de praf. 
Cum mama voia ca eu să citesc şi să vorbescpoloneza, s-au 
dovedit folositoare în educaţia mea. Într-o zi, într-o ediţie 
din secolul al XLX-lea a unei cărţi de Thomas Malthus, am 
descoperit două foi cu însemnări ale bunicului meu, mort 
într-un lagăr de concentrare. Am început să le citesc, 
crezând că se refereau la vreo moştenire sau erau scrisori 
de amor pentru vreo iubită secretă, pentru că umbla vorba 
că odată se îndrăgostise de o femeie din Rusia. 

De fapt, exista o oarecare legătură între zvonuri şi 
realitate. Era relatarea călătoriei lui în Siberia în timpul 
revoluţiei bolşevice; acolo, în îndepărtatul sătuc Diedov, s-a 
îndrăgostit de o actriţă (n.a.: a fost imposibil să găsesc pe 


hartă acel sat; fie i-afost schimbat numele, fie a dispărut 
după deportările forţate ale lui Stalin). După cum spunea 
bunicul, ea făcea parte dintr-un fel de sectă care credea că 
găseşte într-un anume dans leacul pentru toate relele, 
deoarece acel dans permitea contacul cu lumina de pe 
Culme. 

Se temeau că tradiţia aceea ar putea să dispară; locuitorii 
urmau să fie deportaţi de acolo în scurt timp, iar locul avea 
să fie folosit pentru teste nucleare. Atât actriţa, cât şi 
prietenii ei i-au cerut să scrie tot ce învățase şi văzuse 
acolo. El a făcut ce i se ceruse, dar probabil că n-a dat prea 
mare importanţă acelor lucruri, fiindcă a uitat foile într-o 
carte pe care o luase cu el şi nu a ştiut nimeni de ele până 
să le găsesc eu. Atena m-a întrerupt: 

— Dar nu se poate scrie despre dans. Trebuie să dansezi. 
— Exact. De fapt, notițele chiar asta spuneau: să dansăm 
până la epuizare, ca şi cum am fi alpinişti care escaladează 

vârful, acest munte sacru. Să dansezi până ce, din pricina 
respirației gâfâite, organismul poate primi oxigenul într-un 
fel cu care nu este obişnuit, ceea ce ne face să ne percepem 
propria identitate, relaţia noastră cu spaţiul şi timpul. Să 
dansezi numai în sunet de percuție, să repeţi acest exerciţiu 
în fiecare zi, să înţelegi că la un moment dat ochii se închid 
de la sine şi încep să zărească lumina care vine dinăuntru şi 
care răspunde la toate întrebările, oferindu-ţi puteri 
ascunse. 

— Dumneavoastră v-aţi descoperit vreo putere? 

În loc de răspuns i-am sugerat să se alăture grupului 
nostru, fiindcă se părea că micuțul se simţea bine chiar şi 
când sunetul talgerelor şi al instrumentelor de percuție era 
foarte puternic. A doua zi, la ora când începeam de obicei 
sesiunea, ea se afla acolo. Am prezentat-o celorlalţi, 
spunându-le doar că era vecina din apartamentul de sus; 
nimeni n-a întrebat nimic despre viaţa ei, nici despre 
ocupaţia pe care o avea. Când a sosit momentul, am dat 
drumul la muzică şi am început să dansăm. 


Ea a făcut primii paşi cu copilul în braţe, dar cum Viorela 
adormit imediat, 1-a aşezat pe sofa. înainte de a mi se 
închide ochii şi de a intra în transă, am observat că 
înţelesese exact care era calea spre Culme. 

În fiecare zi, exceptând duminicile, venea acolo cu copilul. 
Schimbam doar câteva cuvinte de bun venit; eu puneam 
muzica pe care un prieten reuşise s-o aducă din stepele 
ruse şi dansam până ne lăsau puterile. După o lună, mi-a 
cerut o copie a casetei. 

— Aş vrea să dansez dimineaţa, înainte de a-1 duce pe 
Viorel acasă la mama şi de a merge la serviciu. 

M-am împotrivit: 

— In primul rând, cred că un grup conectat la aceeaşi 
energie ajunge să creeze un fel de aură şi înlesneşte transa 
tuturor. In plus, dacă faci asta înainte de a merge la 
serviciu, înseamnă că vrei să fii concediată, pentru că vei fi 
obosită toată ziua. 

Atena căzu pe gânduri, dar imediat îşi reveni: 

— Aveţi dreptate când vorbiţi de energia colectivă. Văd că 
în grup există patru familii şi soţia dumneavoastră. Toţi, dar 
absolut toţi, şi-au găsit iubirea. De aceea îmi transmiteţi o 
vibraţie pozitivă. Dar eu sunt singură. De fapt, sunt cu fiul 
meu, însă iubirea lui nu se poate manifesta încă într-un mod 
vizibil. Şi atunci prefer singurătatea mea: dacă încerc să 
fug de ea acum, niciodată nu-mi voi mai întâlni perechea. 
Dacă o accept, în loc să lupt împotriva ei, poate că lucrurile 
se vor schimba. Am văzut că singurătatea este mai 
puternică atunci când vrem să o înfruntăm - dar devine 
slabă dacă o ignorăm. 

— Ai venit în grupul nostru în căutarea iubirii? 

— Ar fi un motiv serios, dar răspunsul este nu. Am venit 
pentru sensul vieţii mele, a cărei unică rațiune este fiul meu 
şi de aceea mă tem că voi ajunge să-l distrug pe Viorel fie 
prin protecţie exagerată, fie pentru că voi proiecta asupra 
lui visurile pe care n-am reuşit să mi le realizez. Zilele 
trecute, când dansam, m-am simţit vindecată. Dacă aş fi 


avut ceva fizic, ştiu că l-am fi putut numi un miracol; dar era 
ceva spiritual, care mă incomoda şi care a dispărut dintr- 
odată. 

Am înţeles ce voia să spună. 

— Nimeni nu m-a învăţat să dansez în ritmul acestei 
muzici, a continuat Atena. Dar simt că ştiu ce fac. 

— Nu trebuie să înveţi. Adu-ţi aminte de plimbarea 
noastră în parc şi de lucrurile văzute atunci: natura creează 
ritmul şi se adaptează în fiecare clipă. 

— Nimeni nu m-a învăţat să iubesc. Dar eu l-am iubit pe 
Dumnezeu, l-am iubit pe soţul meu, îmi iubesc copilul şi 
familia. Cu toate astea lipseşte ceva. Deşi obosesc teribil 
când dansez, la sfârşit parcă mă aflu într-o stare de graţie, 
într-un extaz profund. Aş vrea ca extazul să se 
prelungească toată ziua. Şi să mă ajute să întâlnesc ceea 
ce-mi lipseşte: iubirea unui bărbat. Când dansez, văd inima 
acestui bărbat, dar nu reuşesc să-i văd chipul. Simt că e 
aproape, de aceea trebuie să fiu atentă. Trebuie să dansez 
dimineaţa, pentru a avea simţurile ascuţite tot restul zilei, 
să pot percepe totul în jurul meu. 

— Ştii ce înseamnă cuvântul „extaz”? Vine din greceşte şi 
înseamnă „a ieşi din sine”. A fi tot timpul în afara sinelui 
înseamnă să ceri prea mult de la trupul şi sufletul tău. 

— Voi încerca. 

Văzând că n-o scot la capăt cu ea, am făcut o copie a 
casetei. Din clipa aceea, m-am trezit în fiecare dimineaţă în 
zgomotul venit de la apartamentul de deasupra - îi auzeam 
paşii şi mă întrebam cum făcea faţă muncii într-o bancă, 
după aproape o oră de transă. Într-una din întâlnirile 
noastre întâmplătoare pe holul clădirii i-am propus să vină 
la o cafea. Atena îmi spuse că făcuse alte copii ale casetei şi 
că acum mai multe persoane de la ea de la serviciu căutau 
Culmea. 

— Am greşit? Era ceva secret? 

Sigur că nu, dimpotrivă, mă ajuta să duc mai departe o 
tradiţie aproape pierdută. în notițele bunicului, o femeie 


spunea că un călugăr care a trecut pe acolo le-a spus că toţi 
strămoşii noştri şi toţi urmaşii erau prezenţi în noi. Când ne 
eliberăm, o facem pentru întreaga umanitate. 

— înseamnă că oamenii aceia din satul siberian sunt şi ei 
aici, mulţumiţi. Munca lor renaşte în lumea noastră datorită 
bunicului dumneavoastră. Dar sunt curioasă: de ce v-aţi 
hotărât să vă apucaţi de dans după ce i-aţi citit însemnările? 
Dacă în ele ar fi scris despre sport, v-aţi fi hotărât să 
deveniți jucător de fotbal? 

Întrebarea asta nu mi-o pusese nimeni. 

— Pentru că eram bolnav. Aveam o artrită foarte rară, iar 
medicii mi-au spus că trebuia să mă pregătesc să stau într- 
un cărucior cu rotile de la treizeci şi cinci de ani încolo. 
Văzând că-mi rămăsese aşa de puţin timp, m-am hotărât să 
fac tot ce n-aş mai fi putut face în viitor. Bunicul meu 
scrisese că locuitorii din Diedov credeau în puterile curative 
ale transei. 

— După cum se vede, au avut dreptate. 

Nu i-am răspuns, pentru că nu eram foarte sigur. Poate că 
medicii se înşelaseră. Poate că faptul că eram emigrant, 
împreună cu toată familia mea, fără a-mi putea permite 
luxul de a mă îmbolnăvi, acţionase cu asemenea putere 
asupra inconştientului, încât a provocat o reacţie naturală a 
organismului. Sau poate chiar fusese un miracol, ceea ce ar 
fi contrazis verdictul credinţei mele catolice: dansul nu 
vindecă. 

Îmi amintesc cum, în adolescenţă, pentru că nu aveam 
muzica pe care o credeam eu necesară, obiş-nuiam să-mi 
pun o glugă neagră pe cap şi să-mi închipui că realitatea 
înceta să mai existe în jurul meu: spiritul pleca în călătorie 
spre Diedov, la femeile şi bărbaţii aceia, la bunicul meu şi la 
actriţa lui mult iubită. în liniştea încăperii le ceream să mă 
înveţe să dansez, să-mi depăşesc limitele, fiindcă în scurt 
timp aveam să rămân paralizat pentru totdeauna. Cu cât 
îmi mişcăm mai mult corpul, cu atât mi se arăta mai clar 
lumina sufletului, iar eu învăţam - de unul singur, poate cu 


fantasmele trecutului. Am ajuns chiar să-mi imaginez ce fel 
de muzică ascultau în ritualurile lor, iar când un prieten s-a 
dus în Siberia, după ani de zile, i-am cerut să-mi aducă nişte 
discuri; spre surprinderea mea, unul dintre ele era foarte 
asemănător cu ceea ce credeam eu că era un dans din 
Diedov. 

Am preferat să nu-i spun nimic Atenei - era o persoană 
foarte influenţabilă şi mi se părea că are un temperament 
instabil. 

— Poate că e corect ceea ce faci, a fost singurul meu 
comentariu. 

Am mai vorbit o dată, cu puţin înainte de călătoria ei în 
Orientul Mijlociu. Părea mulţumită, ca şi cum ar fi întâlnit 
ceea ce dorea: iubirea. 

— Colegii de la serviciu au format un grup, şi-au luat 
numele de „pelerinii Vârfului”. Totul datorită bunicului 
dumneavoastră. 

— Ba datorită dumitale, pentru că ai simţit nevoia să 
împărţi acest lucru cu alţii. Ştiu că te pregăteşti de plecare, 
vreau doar să-ţi mulţumesc pentru că ai dat o altă 
dimensiune unui lucru pe care eu îl făceam de ani de zile, 
încercând să duc lumina printre cei care se arătau 
interesaţi, dar totdeauna am făcut-o timid, crezând că 
oamenii o să considere ridicolă toată povestea asta. 

— Ştiţi ce am descoperit eu? Dacă extazul înseamnă 
puterea de a ieşi din tine însuţi, dansul este un mod dea te 
ridica în spaţiu. Descoperi noi dimensiuni, dar rămâi în 
contact cu propriul corp. Prin dans, lumea spirituală şi 
lumea reală reuşesc să convieţuiască fără nici un fel de 
conflicte. Eu cred că balerinii stau în poante pentru că aşa 
ating şi pământul, dar se şi înalţă la cer. 

Din câte îmi amintesc, acestea au fost ultimele ei cuvinte. 
In timpul dansurilor, când ne dăruim cu tot sufletul şi cu 
bucurie, creierul îşi pierde puterea, iar inima ia hăţurile 
trupului. Numai atunci apare Vârful. 

În cazul în care credem în el, desigur. 


Peter Sherney, 47 de ani, director general al unei filiale a 
„Bank of... (eliminat)” din Holland Park, Londra. 

Am acceptat-o pe Atena numai pentru că familia ei era 
unul dintre clienţii noştri cei mai importanţi - în fond, lumea 
se învârteşte în jurul intereselor reciproce. Fiindcă era prea 
agitată, am trimis-o să lucreze pe un post de conţopist, 
legănându-mă cu dulcea speranţă că va ajunge să-şi ceară 
demisia; astfel, eu îi puteam spune tatălui ei că încercasem 
să o ajut, fără succes însă. 

Experienţa mea ca director m-a deprins să cunosc starea 
sufletească a oamenilor, chiar şi atunci când nu spun o 
vorbă. Am învăţat la un curs de management că dacă vrei 
să te descotoroseşti de cineva, trebuie să faci totul pentru 
ca respectivul să ajungă să fie nerespectuos, şi atunci vei 
avea motive întemeiate să-l concediezi. 

Am făcut tot posibilul să aplic toate acestea în cazul 
Atenei; cum ea nu depindea de leafă ca să supravieţuiască, 
avea să descopere că era inutil efortul de a se trezi 
devreme, de a-şi lăsa copilul cu mama ei, de a munci toată 
ziua într-un post plin de rutină, apoi să se ducă să-şi ia 
copilul, să facă cumpărături, să-şi îngrijească fiul, să-l 
adoarmă, pentru ca a doua zi să piardă iar vreo trei ore în 
mijloacele de transport - şi totul absolut degeaba, fiindcă 
avea alte modalităţi, mai interesante, de a-şi petrece timpul. 
In scurt timp, a devenit din ce mai nervoasă, iar eu eram 
mândru de strategia mea: aveam să reuşesc. A început să 
se plângă de locuinţă, spunând că proprietarul avea 
obiceiul să pună muzică foarte tare în timpul nopţii, iar ea 
nu mai putea închide un ochi. 

Şi deodată ceva se schimbă. La început, doar cu Atena. 
Apoi în toată agenţia. 

Cum mi-am dat seama de schimbare? Ei bine, un grup 
care munceşte e ca un fel de orchestră; un bun manager 
este dirijorul care ştie ce instrument e dezacordat, care 
transmite mai multe emoţii sau care urmează pur şi simplu 
restul grupului. Atena părea că interpretează la 


instrumentul ei o partitură fără pic de entuziasm, mereu 
distantă, nu împărțea niciodată cu nimeni bucuriile sau 
tristeţile vieţii personale, lăsa să se înţeleagă că după ce 
ieşea de la lucru îşi petrecea tot restul timpului îngrijindu-şi 
copilul, nimic mai mult. Şi dintr-odată a părut mai odihnită, 
mai comunicativă, spunându-le celor care voiau s-o asculte 
că descoperise o metodă de întinerire. 

Sigur că acesta e un cuvânt magic: mtinerire. Când vine 
de la cineva care are doar douăzeci şi unu de ani, sună 
absolut aiurea, dar cu toate astea, oamenii au crezut-o şi au 
început să-i ceară formula secretă. 

Eficienţa ei a crescut, deşi serviciul era acelaşi. Colegii, 
care înainte se limitau la „bună ziua”, „la revedere”, au 
început să o invite să ia prânzul împreună. Când se 
întorceau, păreau cu toţii mulţumiţi, iar productivitatea 
departamentului a făcut un salt uriaş. 

Ştiu că cei îndrăgostiţi ajung să contagieze mediul în care 
trăiesc, şi de aici am dedus că Atena întâlnise probabil pe 
cineva foarte important în viaţa ei. 

Am întrebat-o, şi ea mi-a confirmat, adăugând că niciodată 
nu ieşise cu vreun client, dar că în cazul acesta fusese 
imposibil să refuze invitaţia. într-o situaţie normală, ar fi 
fost imediat concediată regulile băncii erau foarte clare, 
relaţiile personale erau absolut interzise. Numai că mi-am 
dat seama atunci că felul ei de a fi îi molipsise practic pe 
toţi; unii colegi începuseră să se întâlnească cu ea după 
orele de muncă şi, din câte ştiam eu, cel puţin doi sau trei 
fuseseră la ea acasă. 

Aveam în faţă o situaţie foarte periculoasă; tânăra 
stagiară, fără nici o experienţă anterioară rn domeniu, care 
înainte era timidă şi câteodată agresivă, devenise un fel de 
lider natural al funcţionarilor mei. Dacă o concediam, ar fi 
zis că o fac din invidie - şi le-aş fi pierdut respectul. Dacă 
lăsam lucrurile aşa, riscam ca în câteva luni să pierd 
controlul asupra întregului grup. 


M-am hotărât să mai aştept puţin; între timp, „energia” 
(detest cuvântul ăsta, pentru că în realitate nu spune nimic 
concret, în afară de cazul în care vorbim de electricitate) 
agenţiei a început să crească. Clienţii păreau mai mulţumiţi 
şi au început să ne recomande altora. Funcţionarii erau 
veseli, şi chiar dacă s-a dublat volumul de muncă, n-a fost 
nevoie niciodată să mai angajez alţi oameni, pentru că toţi 
făceau faţă efortului. 

Într-o zi am primit o scrisoare de la superiorii mei. Voiau 
să mă duc la Barcelona, unde se organiza o întâlnire a 
grupului bancar, iar eu urma să explic metoda 
administrativă pe care o foloseam. Constataseră că 
reuşisem să măresc beneficiile fără a mări cheltuielile, iar 
ăsta e singurul lucru care-i interesează pe managerii din 
toată lumea, în treacăt fie zis. 

Ce metodă? 

Singurul meu merit era că ştiam unde începuse totul, aşa 
că am decis s-o chem pe Atena la mine în birou. Am felicitat- 
o pentru productivitatea excelentă, şi ea mi-a răspuns cu un 
zâmbet. 

Am făcut cu grijă pasul următor, fiindcă nu voiam să fie 
greşit interpretat: 

— Şi ce mai face iubitul dumitale? Eu întotdeauna am 
crezut că cine primeşte dragoste ajunge să dea mai multă 
în schimb. Cu ce se ocupă? 

— Lucrează la Scotland Yard (n. a. departamentul de 
investigaţii al Poliţiei Metropolitane londoneze). 

Am preferat să nu intru în detalii. Dar trebuia să continui 
discuţia cu orice preţ, nu mai era timp de pierdut. 

— Am observat o schimbare uriaşă la dumneata, şi... 

— Aţi observat o schimbare uriaşă şi la agenţie? Cum să 
răspunzi la o întrebare ca asta? Pe de o parte, i-aş fi dat apă 
la moară mai mult decât era de dorit, pe de alta - dacă nu 
vorbeam pe şleau n-aş fi primit niciodată răspunsurile de 
care aveam nevoie. 


— Da, am observat o schimbare foarte mare. Şi mă 
gândesc să te avansez. 

— Am nevoie să călătoresc. Vreau să ies puţin din Londra, 
să cunosc noi orizonturi. 

Să călătorească? Tocmai acum, când totul mergea ca pe 
roate în mediul meu de afaceri, să plece? Dar, când m-am 
gândit mai bine, nu chiar o asemenea plecare doream eu? 

— Pot ajuta banca, dacă îmi daţi mai multe 
responsabilităţi, a continuat ea. 

Perfect - ea-mi dădea o ocazie excelentă. Oare cum de nu 
mă gândisem înainte la asta? „Să călătorească” însemna să 
o îndepărtez, să-mi reintru în drepturile de şef fără a fi 
nevoie să mă lupt cu urmările unei demisii sau ale unei 
revolte. Dar trebuia să mă gândesc bine, pentru că, înainte 
ca ea să ajute banca, trebuia să mă ajute pe mine. Şefii 
observaseră creşterea productivităţii noastre, ştiam că 
trebuia s-o păstrez, cu riscul de a-mi pierde prestigiul şi de 
a fi în inferioritate. Uneori înţeleg de ce o mare parte dintre 
colegii mei nu încearcă să facă ceva ca să-şi îmbunătăţească 
poziţia: dacă nu reuşesc, sunt trataţi ca incompetenţi. Dacă 
reuşesc, sunt obligaţi să ridice mereu ştacheta şi ajung să-şi 
sfârşească zilele cu un infarct. 

Cu mare grijă, am făcut pasul următor: nu este indicat să 
sperii pe cineva înainte de a-l face să-ţi dezvăluie secretul 
pe care trebuie să-l afli; mai bine ne facem că suntem de 
acord cu ce ne cere. 

— Voi încerca să transmit cererea dumitale superiorilor 
mei. Se pare că mă voi întâlni cu ei la Barcelona, şi tocmai 
de aceea te-am chemat. Este corect dacă spunem, de pildă, 
că activitatea noastră s-a îmbunătăţit din momentul în care, 
să zicem, oamenii au început să aibă o relaţie mai bună cu 
dumneata? 

— Mai bine spus... o relaţie mai bună cu ei înşişi. 

— Da. Dar provocată de dumneata - sau mă înşel? 

— Ştiţi bine că nu vă înşelaţi. 


— Ai citit vreo carte de management pe care eu n-o 
cunosc? 

— Nu citesc aşa ceva. Dar mi-ar plăcea să-mi promiteţi că 
veţi lua cu adevărat în considerare cererea mea. 

M-am gândit la iubitul ei de la Scotland Yard; dacă 
promiteam şi nu mă ţineam de cuvânt, aveam să fiu supus la 
represalii? Sau poate el o învățase vreo tehnologie de vârf 
cu care reuşeşti să obţii rezultate imposibile? 

— Vă pot spune absolut totul, chiar dacă nu vă ţineţi de 
promisiune. Dar nu cred că va avea vreun rezultat, dacă nu 
faceţi ceea ce vă voi învăţa. 

— Tehnica aia a „întineririi”? 

— Exact. 

— Dar nu este suficient să cunosc doar teoria? 

— Poate. Ea a ajuns prin intermediul câtorva foi de hârtie 
până la cel care m-a învăţat şi pe mine. 

M-am liniştit când am văzut că nu mă obliga să iau 
hotărâri care mi-ar fi depăşit puterile şi principiile. Dar 
trebuie să mărturisesc că în străfundul inimii mă interesa 
toată istoria asta, fiindcă visam la o reciclare a potenţialului 
meu. Am promis să fac tot ce-mi sta în putinţă, iar Atena 
începu să-mi povestească lungul şi ezotericul dans în 
căutarea unui anume Vârf (sau Axă, că nu-mi mai aduc 
aminte bine). Pe măsură ce vorbea, încercam să ordonez în 
mod obiectiv discursul ei halucinant. Trecuse o oră şi nu 
terminase, astfel încât i-am cerut să revină a doua zi, ca să 
pregătim împreună raportul pentru conducerea băncii. La 
un moment dat, în timpul discuţiei, ea mi-a spus, zâmbind: 

— Să nu vă fie teamă, notaţi cam tot ce discutăm. 

Până şi conducerea unei bănci e făcută din oameni ca noi, 
din carne şi oase, şi n-are cum să nu fie inte' 5 ' 5 resată de 
fenomenele neconvenţionale. 

Atena se înşela amarnic: în Anglia, tradiţia are un cuvânt 
mai greu de spus decât inovaţia. Dar ce mă costa să risc un 
pic dacă nu-mi puneam în pericol munca? Oricum, treaba 
asta mi se părea de o absurditate totală, aşa că nu trebuia 


decât să o rezum şi să-i dau o formă care să poată fi 
înţeleasă de toţi. Atât era de ajuns. 

Înainte de a ţine discursul la Barcelona, mi-am repetat 
toată dimineaţa: procedura „mea” dă rezultate, asta-i tot ce 
contează. Am citit nişte tratate şi am descoperit că, pentru 
a prezenta o idee nouă cu maximum de impact posibil, 
trebuie să creezi o structură de discurs care să provoace 
audiența, astfel încât primul lucru pe care l-am spus 
directorilor reuniți în acel hotel de lux a fost un citat din 
Sfântul Pavel: „Dumnezeu a ascuns înţelepţilor lucrurile 
cele mai importante, pentru ca ei să nu priceapă cât de 
simple sunt, şi le-a dezvăluit celor săraci cu duhul” (n.a.: 
imposibil de aflat dacă se referă la un citat din Evanghelia 
după Matei (11, 25) în care se spune: Ie slăvesc pe Tine, 
Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns 
acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit 
pruncilor sau la o frază din Pavel (1 Corinteni 1,27): 
Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să-i 
ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe 
ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari). 

Când am pronunţat aceste cuvinte, întreg auditoriul, care- 
şi petrecuse ultimele două zile analizând grafice şi statistici, 
a amuţit. Am crezut că de-acum, gata, îmi pierdusem slujba, 
dar m-am hotărât să continui. În primul rând, pentru că 
cercetasem tema, eram sigur pe ce spuneam şi meritam să 
fiu crezut. In al doilea rând, pentru că - deşi pe alocuri mă 
văzusem obligat să omit influenţa enormă a Atenei în tot 
acel proces - spuneam adevărul: 

— Am descoperit că, în ziua de azi, pentru a-i motiva pe 
funcţionari, e nevoie de ceva mai mult decât o bună 
pregătire în centrele noastre super-calificate. Noi toţi avem 
o parte necunoscută care, atunci când iese la suprafaţă, e 
capabilă de miracole. Cu toţii avem o motivaţie pentru 
munca noastră: să ne hrănim copiii, să câştigăm bani 
pentru a ne întreţine, să avem un ţel în viaţă, să obţinem 
puterea. Dar există etape plictisitoare pe acest drum, iar 


secretul stă în transformarea acestor etape într-o întâlnire 
cu şinele sau cu ceva mai elevat. De pildă: nu întotdeauna 
căutarea frumuseţii se asociază cu ceva practic, dar asta nu 
ne opreşte să o căutăm, ca şi cum ar fi cel mai important 
lucru de pe lume. Păsările învaţă să cânte, ceea ce nu 
înseamnă că asta le va ajuta să găsească hrană, să se 
ferească de prădători sau să-i îndepărteze pe paraziți. 
Păsările cântă, după Darwin, pentru că numai astfel reuşesc 
să-şi atragă perechea şi să perpetueze specia. 

Am fost întrerupt de un director din Geneva, care insista 
să trec la o prezentare mai obiectivă. Dar directorul 
general mi-a cerut să continui, ceea ce m-a încurajat. 

— Tot după Darwin, care a scris o carte în stare să 
schimbe cursul umanităţii (n. a.: Originea speciilor, 1871, în 
care arată că omul este rezultatul unei evoluţii naturale 
dintr-un anumit tip de maimuţă), toţi aceia care reuşesc să 
deştepte pasiuni repetă de fapt ceva ce se petrece încă din 
vremurile omului cavernelor, când ritualurile pentru a-i face 
curte partenerului erau fundamentale pentru ca specia 
umană să poată supravieţui şi evolua. Or, ce diferenţă există 
între evoluţia speciei umane şi evoluţia unei agenţii 
bancare? 

Niciuna. Ambele se supun aceloraşi legi - doar cei mai 
capabili supraviețuiesc şi se dezvoltă. 

Aici am fost obligat să le mărturisesc că dezvoltasem 
această idee împreună cu una dintre funcţionarele mele, 
Sherine Khalil. 

— Sherine, căreia îi place să fie numită Atena, a introdus la 
locul ei de muncă pasiunea. Chiar aşa, pasiunea, ceva ce nu 
intră niciodată în calcul atunci când vorbim despre 
împrumuturi sau planuri de cheltuieli. Funcţionarii mei au 
început să folosească muzica sub forma unui stimul, pentru 
a-şi servi mai bine clienţii. 

Alt director m-a întrerupt, arătându-mi că de fapt era o 
idee foarte veche: supermarketurile făceau acelaşi lucru, 
folosind melodii care-l stimulau pe client să cumpere. 


— Dar n-am spus că noi punem muzică în birouri. Oamenii 
au început să trăiască altfel, pentru că Sherine, sau Atena 
dacă preferaţi, i-a învăţat să danseze înainte de începerea 
programului. Nu ştiu cu exactitate ce anume poate trezi 
acest mecanism în oameni; ca director, sunt responsabil 
numai pentru rezultate, nu şi pentru proces. Nu am dansat. 
Dar am înţeles că, prin acel tip de dans, toţi se simțeau mai 
implicaţi în ceea ce făceau. Ne-am născut, am crescut şi am 
fost educați conform zicalei: „Timpul înseamnă bani”. Ştim 
exact ce sunt banii, dar care este semnificaţia cuvântului 
timp? Ziua are douăzeci şi patru de ore şi o infinitate de 
clipe. Trebuie să fim conştienţi de fiecare minut, să ştim să 
profităm de el pentru ceea ce facem sau doar pentru 
contemplarea vieţii. Dacă mcetinim, totul durează mult mai 
mult. Desigur, spălarea vaselor, adunarea soldurilor, 
înregistrarea creditelor, contabilizarea poliţelor pot dura 
mai mult, dar de ce să nu folosim timpul pentru a ne gândi 
la lucruri plăcute, să ne bucurăm că trâim? 

Directorul executiv principal al băncii mă privea surprins. 
Sunt sigur că voia să continui explicând în detaliu tot ce 
învăţasem, dar câţiva din asistenţă începuseră să fie 
nerăbdători. 

— înţeleg perfect ce doriţi să spuneţi, afirmă el. Ştiu că 
funcţionarii dumneavoastră au început să-şi facă treaba cu 
mai mult entuziasm, pentru că aveau cel puţin un moment 
pe zi în care intrau în contact cu ei înşişi. Aş vrea să vă 
felicit că aţi fost destul de flexibil şi de înţelegător pentru a 
permite integrarea unor practici neortodoxe care dau 
rezultate extraordinare. Dar, pentru că ne aflăm la o 
şedinţă şi vorbim despre timp, mai aveţi doar cinci minute 
pentru a concluziona prezentarea dumneavoastră. Aţi putea 
face o listă cu punctele principale, care să ne permită să 
aplicăm aceste principii şi în alte agenţii? 

Avea dreptate. Putea să fie benefic pentru munca mea, dar 
la fel de bine putea să se dovedească fatal pentru cariera 
mea, aşa că am hotărât să rezum tot ce scrisesem. 


— Bazându-mă pe observaţii personale, am dezvoltat 
împreună cu Sherine Khalil câteva puncte, pe care mi-ar 
face plăcere să le discut cu cei interesaţi. lată principalele 
idei: 

A) Noi toţi avem o putere necunoscută, care va rămâne ca 
atare pentru totdeauna. Dar ea ne poate deveni aliată. Cum 
această putere nu poate fi măsurată, nici evaluată din punct 
de vedere economic, ea nu e luată în considerare, dar sunt 
sigur că înţelegeţi ce vreau să spun, cel puţin teoretic. 

B) In agenţia mea, această putere a fost scoasă la 
suprafaţă printr-un dans al cărui ritm, dacă nu mă înşel, 
vine din deserturile Asiei. Dar originea lui e irelevantă dacă 
oamenii pot exprima cu trupul lor ceea ce sufletul pare că 
vrea să spună. Ştiu că acest cuvânt, „suflet”, poate fi greşit 
înţeles aici, de aceea vă sfătuiesc să-l înlocuim cu „intuiţie”. 
şi dacă nici acest cuvânt nu este bine văzut, vom folosi 
„emoţii primare” care par să aibă unele conotaţii mai 
ştiinţifice, deşi spun mai puţin decât termenii anteriori. 

C) înainte de a merge la lucru, în loc de gimnastică sau 
exerciţii de aerobic, mi-am îndemnat funcţionarii să 
danseze cel puţin o oră. Dansul stimulează corpul şi mintea, 
îşi încep ziua cerând creativitate de la ei înşişi şi utilizează 
energia astfel acumulată în munca lor. 

D) Clienţii şi funcţionarii trăiesc în aceeaşi lume: realitatea 
nu este decât o sumă de stimuli electrici în creierul nostru. 
Tot ce credem că „vedem” e un impuls de energie într-o 
zonă absolut obscură. Cu toate acestea, putem încerca să 
modificăm această realitate, dacă intrăm în aceeaşi 
sintonie. într-un fel pe care nu-l pot înţelege, bucuria este 
contagioasă, ca şi entuziasmul şi dragostea. Sau ca 
tristeţea, depresia, ura - lucruri care pot fi percepute 
„intuitiv” de clienţi şi de ceilalţi funcţionari. Pentru a 
îmbunătăţi rezultatul, trebuie să creăm mecanisme care să 
menţină prezenţi stimulii pozitivi. 

— Foarte ezoteric, comentă o femeie care conducea 
fondurile pe acţiuni într-o agenţie din Canada. 


M-am pierdut puţin cu firea - nu reuşisem să conving pe 
rumeni. M-am prefăcut că-i ignor comen tariul şi, cu un 
efort de imaginaţie, am încercat să-mi închei prezentarea 
cu o concluzie strict pragmatică: 

— Banca ar trebui să dedice o anume sumă de bani pentru 
a cerceta cum anume s-a realizat această contagiune - 
numai astfel am obţine un profit mult mai mare. 

Finalul acela mi s-a părut rezonabil, aşa că n-am mai 
folosit cele două minute rămase. Când seminarul s-a 
terminat, la capătul unei zile îngrozitor de obositoare, 
directorul general m-a invitat la cină în faţa tuturor 
celorlalţi colegi, ca şi cum ar fi încercat să arate că era de 
acord cu tot ceea ce spusesem. Nu mai avusesem această 
ocazie niciodată până atunci, aşa că am încercat să profit 
cât mai mult posibil; am început să vorbesc despre execuţii 
de buget, planificări, dificultăţile burselor de valori, noi 
pieţe. Dar el mă întrerupse: era mai interesat să afle ce 
învăţasem eu de la Atena. 

La urmă, spre surprinderea mea, îndreptă discuţia către 
chestiuni personale. 

— Ştiu ce ai încercat dumneata să explici la conferinţă, 
atunci când te-ai referit la timp. La începutul acestui an, în 
concediu, m-am aşezat în grădina casei mele. Am luat ziarul 
din cutia poştală, nimic interesant - cu excepţia lucrurilor 
pe care jurnaliştii au hotărât că trebuie să le ştim, să le 
urmărim şi să luăm poziţie faţă de ele. M-am gândit să 
telefonez cuiva din echipa mea, dar era absurd, toţi erau cu 
familiile lor. Am luat prânzul cu soţia, cu copiii şi nepoţii, am 
tras un pui de somn, când m-am trezit, mi-am notat câte 
ceva şi, deodată, am realizat că era abia ora două după- 
amiaza, că mai aveam încă trei zile fără muncă şi, oricât mi- 
ar fi plăcut viaţa de familie, începeam să mă simt inutil. A 
doua zi, profitând de timpul liber, m-am dus să-mi fac un 
control la stomac care, din fericire, n-a scos la iveală nimic 
grav. M-am dus şi la dentist, mi-a spus că nu aveam 
probleme. lar am luat masa cu soţia, cu copiii şi cu nepoţii, 


iar mi-am făcut siesta, m-am trezit iar la două după-masă şi 
mi-am dat seama că nu aveam absolut nimic asupra căruia 
să-mi concentrez atenţia. M-am speriat: oare nu trebuia să 
fac ceva? Dacă vrei să-ţi faci de lucru, nu-ţi trebuie prea 
mare efort totdeauna avem proiecte care-şi aşteaptă 
desfăşurarea, lămpi care trebuie schimbate, frunze uscate 
care trebuie măturate, de strâns cărţi, de organizat arhiva 
computerului etc. Dar dacă te confrunţi cu golul total? Abia 
în clipa aceea mi-am amintit ceva care mi s-a părut 
extraordinar de important: trebuia să mă duc la poştă, care 
e la vreun kilometru de reşedinţa mea de vacanţă, şi să pun 
o felicitare pe care o uitasem pe masă. Dar imediat am 
rămas uimit: de ce trebuia să trimit acea felicitare tocmai 
atunci? Oare fiindcă îmi era imposibil să stau fără să fac 
nimic? Mi-au trecut prin cap o grămadă de gânduri: 
prieteni care sunt îngrijoraţi de lucruri care nu s-au 
petrecut, cunoscuţi care ştiu să-şi umple fiecare minut din 
viaţă cu sarcini care mi se par absurde, discuţii fără sens, 
convorbiri telefonice lungi şi inutile. îmi văzusem deja 
directorii inventând sarcini care să le justifice postul sau 
funcţionari care se sperie pentru că nu le-a fost dat să facă 
nimic important într-o zi, şi asta ar putea însemna că nu mai 
sunt utili. Nevastă-mea care se dă de ceasul morţii pentru 
că a divorţat băiatul, băiatul care se chinuie fiindcă nepotu- 
meu a luat note mici la şcoală, nepotul care nu mai poate de 
frică să nu-şi întristeze părinţii deşi cu toţii ştim că notele 
nu sunt chiar aşa de importante. Am dus o luptă lungă şi 
grea cu mine însumi pentru a nu mă ridica de acolo unde 
stăteam. Încet-încet, neliniştea a lăsat locul meditaţiei şi am 
început să-mi ascult sufletul - sau intuiţia sau emoţiile 
primitive, depinde în ce crezi. Orice ar fi fost, acea parte din 
mine voia să-mi vorbească, dar eu eram tot timpul ocupat. 
Atunci n-a fost dansul, ci liniştea şi nemişcarea, tăcerea m-a 
făcut să intru în legătură cu mine însumi. Şi, crezi sau nu, 
am învăţat multe despre lucrurile care mă preocupau - deşi 
toate acele probleme erau foarte departe cât timp am stat 


acolo nemişcat. Nu L-am văzut pe Dumnezeu, dar am putut 
vedea mai clar ce hotărâri să iau. 

Înainte de a cere nota, mi-a sugerat s-o trimit pe 
funcţionara aceea la Dubai, unde banca îşi deschidea o 
nouă agenţie, iar riscurile erau foarte mari. Fiind un 
excelent director, ştia că eu învăţasem tot ce aveam nevoie, 
iar acum era numai o chestiune de continuitate - 
funcţionara putea fi mai utilă în altă parte. Fără să ştie, mă 
ajuta să-mi ţin promisiunea făcută. 

Când m-am întors la Londra, i-am comunicat imediat 
Atenei propunerea. Ea acceptă pe loc; îmi spuse că vorbea 
araba fluent (ştiam, pentru că îl cunoşteam pe tatăl ei). Dar 
nu voiam să facem afaceri cu arabii, ci cu străinii. l-am 
mulţumit pentru ajutor ea nu-şi arătă deloc curiozitatea 
pentru felul în care decursese şedinţa - a întrebat doar 
când trebuia să-şi facă bagajele. 

Nici până în ziua de azi nu ştiu dacă nu cumva a fost pură 
fantezie povestea aia cu iubitul de la Scotland Yard. Dacă ar 
fi fost adevărată, asasinul Atenei ar fi deja prins - pentru că 
nu cred o iotă din ceea ce ziarele au relatat despre crimă. 
In fine, pot înţelege foarte bine o inginerie financiară, îmi 
pot permite chiar să spun că dansul îi ajută pe funcţionarii 
unei bănci să muncească mai bine, dar niciodată nu voi 
reuşi să înţeleg cum se explică faptul că cea mai bună 
poliţie din lume reuşeşte să-i prindă pe unii asasini, iar pe 
alţii nu. 

Acum însă, asta nici nu mai are vreo importanţă. 

Nabil Alaihi, vârstă necunoscută, beduin unt foarte 
mulţumit să ştiu că Atena ţinea o fotografie de-a mea la loc 
de cinste în apartamentul ei, dar nu cred că i-a fost de 
vreun folos ce am învăţat-o eu. Ea a venit până aici, în 
mijlocul deşertului, de mână cu un copil de trei ani. A 
deschis geanta, a scos un radiocasetofon şi s-a aşezat în faţa 
cortului meu. Ştiu că la oraş oamenii obişnuiesc să mă 
recomande străinilor care ar vrea să cunoască bucătăria de 


aici, aşa că i-am spus imediat că era prea devreme pentru 
cină. 

— Pentru altceva am venit, a spus femeia. Am aflat de la 
nepotul dumitale, Hamid, care e client al băncii unde lucrez 
eu, că dumneata eşti un înţelept. 

— Hamid e un tânăr necopt care, deşi acum spune că sunt 
înţelept, nu mi-a urmat niciodată sfaturile, înţelept a fost 
Mahomed, Profetul, binecuvântat fie numele Lui. 

I-am arătat maşina cu degetul. 

— Nu trebuia să vii singură pe un drum pe care nu-l 
cunoşti, nici să te aventurezi până aici fără ghid. 

În loc să-mi răspundă, a dat drumul la aparat. Imediat, în 
faţa ochilor nu mi-a mai rămas decât femeia aceea dansând 
pe deasupra dunelor, copilul privind speriat, dar vesel, şi 
sunetul care parcă inundase tot deşertul. Când s-a 
terminat, m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am spus că da. In 
religia noastră există o sectă care dansează pentru a se 
întâlni cu Allah - lăudat fie numele Lui! (n. a.: este vorba 
despre sufism). 

— Ei bine, continuă femeia, prezentându-se cu numele de 
Atena. De copil simt că trebuie să mă apropii de Dumnezeu, 
dar viaţa nu reuşeşte decât să mă îndepărteze de El. 
Muzica a fost una din căile prin care L-am întâlnit; nu e 
suficient. De câte ori dansez, văd o lurnină, iar lumina asta 
îmi cere acum să merg mai departe. Nu pot continua să 
învăţ de una singură, am nevoie de cineva care să-mi fie 
maestru. 

— Orice lucru e de ajuns, i-am răspuns. Pentru că Allah, 
milostivul, este întotdeauna lângă noi. Să ai o viaţă demnă, 
ajunge atât. 

Dar femeia nu părea convinsă. l-am spus că eram ocupat, 
trebuia să pregătesc cina pentru cei câţiva turişti care 
urmau să apară. Ea-mi răspunse că va aştepta oricât va fi 
nevoie. ' - Şi copilul? 

— Nu-ţi face griji. 


În timp ce-mi făceam treburile obişnuite, trăgeam cu 
coada ochiului la femeie şi la copil - amândoi parcă aveau 
aceeaşi vârstă: fugeau prin deşert, râdeau, se băteau cu 
nisip, se trânteau pe jos şi se rostogoleau pe dune. Sosi 
ghidul cu trei turişti germani care au mâncat, au cerut bere 
- a trebuit să le explic că religia mea mă împiedica să beau 
sau să servesc băuturi alcoolice. I-am invitat pe femeie şi pe 
copil să cineze, şi imediat unul dintre străini a devenit 
foarte vesel datorită prezenţei feminine neaşteptate. A 
început să spună că se gândea să cumpere terenuri, că 
avea deja o avere uriaşă şi credea în viitorul regiunii. 

— Foarte bine, veni răspunsul ei. Şi eu cred la fel. 

— N-ar fi bine să mergem să luăm masa în altă parte, ca să 
putem discuta mai în voie posibilitatea... 

— Nu, i-o tăie ea, mtinzându-i o carte de vizită. Dacă 
doriţi, puteţi contacta agenţia mea. 

Când au plecat turiştii, ne-am aşezat în faţa cortului. 
Copilul a adormit imediat la ea în braţe; am luat pături 
pentru toţi trei şi am rămas să privim cerul înstelat. într-un 
târziu ea rupse tăcerea. 

— De ce a spus Hamid că eşti înţelept? 

— Poate fiindcă am avut mai multă răbdare cu el. A fost o 
perioadă în care am încercat să-l învăţ arta mea, dar 
Hamid părea mai preocupat să câştige bani. Acum probabil 
este convins că e mai înţelept decât mine; are casă, barcă, 
în timp ce eu am rămas aici, în mijlocul deşertului, gătindu- 
le puţinilor turişti care vin din când în când. Nu înţelege că 
eu sunt mulţumit de ceea ce fac. 

— Ba înţelege perfect, pentru că tuturor le vorbeşte 
despre dumneata cu mult respect. Dar ce înseamnă „arta” 
dumitale? 

— Te-am văzut azi dansând. Şi eu fac asta, numai că în loc 
să-mi mişc corpul, fac literele să danseze. 

Ea m-a privit surprinsă. 

— Eu m-am apropiat de Allah - lăudat fie-l numele! - prin 
caligrafie, prin căutarea sensului perfect al fiecărui cuvânt. 


O simplă literă ne cere să punem în ea toată forţa 
conţinutului, ca şi cum i-am sculpta înţelesul. Astfel, când 
sunt scrise textele sacre, în ele se află şi sufletul omului 
care a servit drept instrument pentru a le face cunoscute 
lumii. Şi nu numai textele sacre, ci orice punem pe hârtie. 
Pentru ca mâna care trasează liniile să oglindească sufletul 
celui care le scrie. 

— O să mă înveţi tot ce ştii? 

— în primul rând nu cred că o persoană atât de plină de 
energie ca dumneata ar avea răbdare pentru asta. In plus, 
nu face parte din lumea dumitale, unde lucrurile apar 
tipărite, fără să vă gândiţi prea mult la ce publicaţi, dacă-mi 
dai voie să-mi spun părerea. 

— Dar mi-ar plăcea să încerc. 

Mai mult de şase luni, femeia aceea pe care eu o credeam 
agitată, exuberantă, incapabilă să stea liniştită măcar o 
clipă, a început să mă viziteze în fiecare vineri. Copilul se 
aşeza într-un colţ, lua câteva pensule şi foi de hârtie şi se 
dedica şi el manifestării - prin desen - a tot ce-i poruncea 
Cerul. 

Îi observam efortul uriaş de a sta liniştită, în postura 
adecvată, şi o întrebam: nu crezi că ar fi mai bine să cauţi 
altceva ca să te distrezi? lar ea-mi răspundea: am nevoie de 
asta, trebuie să-mi potolesc sufletul şi încă n-am învăţat tot 
ce poţi dumneata să mă înveţi. Lumina Vârfului îmi spune că 
trebuie să merg înainte. N-am întrebat-o niciodată ce era 
Vârful, nu m-a interesat. 

Prima lecţie, şi poate şi cea mai grea, a fost: 

— Răbdare! 

Scrisul nu era numai un act de a exprima gândurile, ci şi 
de a reflecta asupra semnificației fiecărui cuvânt. împreună 
am început să lucrăm pe textele unui poet arab, fiindcă nu 
cred că ar fi fost indicat Coranul pentru cineva care era 
educat în altă credinţă. Eu îi dictam fiecare literă şi aşa ea 
se concentra asupra a ceea ce făcea, în loc să dorească să 
afle imediat ce însemna cuvântul, fraza sau versul. 


— Odată, cineva mi-a spus că muzica a fost făcută de 
Dumnezeu şi că mişcările rapide erau necesare pentru ca 
oamenii să poată intra în contact cu ei înşişi, îmi spuse 
Atena într-una din serile petrecute împreună. Ani de zile mi- 
am dat seama că era un adevăr, dar acum mă văd obligată 
să fac lucrul cel mai greu din lume, să-mi încetinesc paşii. 
De ce este răbdarea atât de importantă? 

— Pentru că ea ne face să fim atenţi. 

— Dar eu pot să dansez supunându-mă numai sufletului 
meu, care mă obligă să mă concentrez asupra a ceva 
superior mie însămi, şi-mi înlesneşte contactul cu 
Dumnezeu - dacă pot folosi acest cuvânt. Asta m-a ajutat 
deja să transform multe lucruri, inclusiv munca mea. Oare 
sufletul nu este mai important? 

— Ba da. Dar dacă sufletul tău va reuşi să comunice cu 
mintea, atunci vei putea preschimba încă şi mai multe 
lucruri. 

Ne-am continuat munca împreună. Ştiam că va veni un 
moment când va trebui să spun ceva pentru care ea nu va fi 
probabil pregătită, aşa că am încercat să profit de fiecare 
minut pentru a-i pregăti spiritul. I-am explicat că înainte de 
cuvânt a existat gândul. Şi înainte de gând, scânteia divină 
care l-a aşezat acolo. Totul, absolut totul pe această lume 
avea un sens, şi trebuie luate în considerare până şi cele 
mai mici lucruri. 

— Mi-am educat corpul în aşa fel încât să poată manifesta 
pe deplin senzațiile din sufletul meu, spunea ea. 

— Acum educă-ţi doar degetele, pentru ca numai ele să 
poată manifesta pe deplin toate senzațiile corpului. In felul 
acesta va fi concentrată forţa imensă pe care o ai. 

— Dumnetata eşti un maestru. 

— Ce este un maestru? Iţi spun eu: nu este cel care te 
învaţă ceva, ci acela care îl inspiră pe învățăcel să dea tot ce 
are mai bun, să descopere ceea ce ştie deja. 

Presimţeam că Atena trăise deja experienţa asta, deşi era 
foarte tânără. Cum scrisul dezvăluie personalitatea omului, 


am descoperit că era conştientă că era iubită nu numai de 
fiul ei, ci de toată familia şi chiar de un bărbat, probabil. Am 
mai descoperit şi că avea haruri misterioase, dar am 
încercat să nu-i atrag atenţia asupra lor - fiindcă aceste 
haruri îi puteau aduce mtâlnirea cu Dumnezeu, dar o 
puteau duce şi la pierzanie. 

Nu am învăţat-o doar tehnica, am încercat să-i transmit şi 
filosofia caligrafilor. 

— Pana cu care scrii acum aceste versuri este doar un 
instrument. Nu are conştiinţă, urmează dorinţa celui care o 
ţine în mână. În privinţa asta seamănă mult cu ceea ce 
numim noi „viaţă”. Mulţi oameni se află pe lumea asta 
numai fiindcă joacă un rol, fără a înţelege că există o Mână 
invizibilă care îi conduce. În clipa asta, în mâinile tale, în 
pensula care trasează fiecare literă se află mtenţiile 
sufletului tău. încearcă să înţelegi importanţa acestui lucru. 

— înţeleg şi văd că este important să-ţi menţii o oarecare 
postură elegantă. Pentru că dumneata îmi ceri să mă aşez 
într-o poziţie anume, să cinstesc materialul pe care-l voi 
folosi şi să încep numai după ce am făcut toate astea. 

Bineînţeles. Pe măsură ce respecta tot mai mult penelul, 
descoperea că trebuia să ai seninătate şi eleganţă pentru a 
învăţa să scrii. lar seninătatea vine din inimă. 

— Eleganţa nu e ceva superficial, este modul pe care omul 
1-a descoperit pentru a slăvi viaţa şi munca. De aceea, când 
simţi că o poziţie te incomodează, nu te gândi că este falsă 
sau artificială: este cea adevărată, fiindcă e grea. Ea face în 
aşa fel încât şi hârtia, şi pana să fie mândre de efortul tău. 
Hârtia nu mai este o suprafaţă plană şi fără culoare, începe 
să aibă profunzimea lucrurilor care sunt aşezate acolo. 

Eleganţa este atitudinea cea mai nimerită pentru ca 
scrierea să fie perfectă. Aşa este şi în viaţă: când ce e de 
prisos este îndepărtat, fiinţa omenească descoperă 
simplitatea şi concentrarea. Cu cât postura este mai simplă 
şi mai sobră, cu atât mai frumoasă va fi, deşi la început pare 
incomodă. 


Uneori ea îmi vorbea despre serviciul ei. Spunea că era 
entuziasmată de ceea ce făcea şi că tocmai primise o 
propunere de la un emir influent. El venise la bancă să-şi 
vadă un prieten care era director (emirii nu vin niciodată la 
bancă pentru a retrage bani, au o grămadă de oameni 
angajaţi care pot face asta), au vorbit puţin, i-a spus că era 
în căutarea cuiva care să se ocupe cu vânzarea de terenuri 
şi a întrebat-o dacă o interesa. 

Cine ar fi interesat să cumpere terenuri în plin deşert sau 
într-un port de la marginea lumii? M-am hotărât să nu 
comentez; acum, dacă privesc înapoi, sunt mulţumit că nu 
am spus nimic. 

O singură dată a vorbit despre dragostea unui bărbat, deşi 
de fiecare dată când veneau turişti la cină, dacă era acolo, 
încercau să-i facă curte, într-un fel sau altul. De obicei, 
Atena nu-i băga în seamă, până în ziua când unul dintre ei a 
insinuat că l-ar fi cunoscut pe iubitul ei. Ea păli şi imediat se 
uită la copil - din fericire nu era atent la discuţie. 

— De unde-l cunoşti? 

— Glumesc, răspunse bărbatul. Voiam doar să aflu dacă 
eşti liberă. 

Ea nu răspunse nimic, dar am înţeles că bărbatul din viaţa 
ei nu era tatăl puştiului. 

Într-o zi, a ajuns mai devreme ca de obicei. Mi-a spus că 
nu mai lucra la bancă, începuse să vândă terenuri, de aceea 
avea mai mult timp liber. l-am explicat că nu o puteam 
învăţa înaintea orei stabilite, aveam o grămadă de lucruri 
de făcut. 

— Pot combina mişcarea şi nemişcarea. Bucuria şi 
concentrarea. 

Se duse la maşină, luă casetofonul şi din acel moment 
Atena îşi începu orele dansând în deşert, în timp ce copilul 
fugea şi râdea în jurul ei. Când se aşeza să practice 
caligrafia, mâna îi era mai sigură. 

— Există două tipuri de litere, îi explicam eu. Prima e 
făcută cu precizie, dar fără suflet. în cazul ăsta, deşi 


caligraful stăpâneşte perfect tehnica, el se concentrează 
exclusiv asupra acestei munci, de aceea nu mai evoluează, 
se repetă, nu mai reuşeşte să crească şi, într-o bună zi, se 
lasă de exerciţiul scrierii pentru că i se pare că totul s-a 
transformat în rutină. Al doilea tip este litera făcută cu 
tehnică, dar şi cu suflet. Pentru asta trebuie ca intenţia 
celui care scrie să fie în acord cu cuvântul; în cazul acesta, 
versurile cele mai triste încetează să mai fie învăluite în 
tragedie, se transformă în simple fapte care ne-au apărut în 
cale. 

— Ce faci cu desenele matale? întrebă copilul într-o arabă 
perfectă. Deşi nu înţelegea discuţia noastră, îşi dădea silinţa 
să o ajute pe maică-sa. 

— Le vând. 

— Dar eu pot să-mi vând desenele? 

— Trebuie să le vinzi. într-o zi ai să te îmbogăţeşti din asta 
şi ai s-o ajuţi pe mama. 

Puştiul a fost foarte mulţumit de cele auzite şi s-a întors la 
desenul lui: un fluture multicolor. 

— şi ce să fac cu textele mele? întrebă Atena. 

— Ştii cât te-a costat să stai în poziţie corectă, să-ţi 
linişteşti sufletul, să ştii bine ce intenţii ai, să respecţi 
fiecare literă din fiecare cuvânt. Deocamdată, rămâi doar la 
practică. După multe exerciţii, nu ne mai gândim la toate 
aceste mişcări: ele ajung să facă parte din însăşi existenţa 
noastră. Dar înainte de a ajunge la acest stadiu, e nevoie de 
mult exerciţiu, de antrenament. Si, culmea, e nevoie de 
amândouă - şi de repetiţie, şi de antrenament. Uită-te cu 
atenţie la un fierar bun care lucrează oţelul. Pentru o 
privire neatentă, el nu face decât să repete aceleaşi lovituri 
de ciocan. Dar cine cunoaşte arta caligrafiei ştie că, de 
fiecare dată când fierarul ridică ciocanul şi-l coboară, 
intensitatea loviturii e diferită. Mâna repetă acelaşi gest, 
dar, pe măsură ce se apropie de metal, înţelege dacă 
trebuie să-l bată mai tare sau mai uşor. La fel se întâmplă 
în cazul oricărei activităţi care are un caracter repetitiv: 


deşi pare mereu la fel, totdeauna e diferită. Va veni şi 
momentul în care nu va mai trebui să te gândeşti la ce faci. 
Devii tu însăţi litera, cerneala, hârtia şi cuvântul. 

Momentul acesta sosi după aproape un an. Pe atunci, 
Atena devenise deja cunoscută în Dubai, îmi trimitea clienţi 
să cineze în cortul meu, şi de la ei am aflat că în carieră îi 
mergea foarte bine: chiar vindea bucăţi de deşert! într-o 
noapte, urmat de un întreg alai, a apărut emirul în 
persoană. Eu m-am speriat; nu eram pregătit pentru aşa 
ceva, dar el m-a liniştit şi mi-a mulţumit pentru tot ce 
făceam pentru angajata lui. 

— E o persoană extraordinară, şi cred că toate calităţile ei 
se datorează celor învăţate de la dumneata. Mă gândesc să- 
i încredinţez o parte din companie. Poate că ar fi bine să-mi 
trimit vânzătorii să înveţe caligrafia, mai ales că acum Atena 
se pregăteşte să plece în vacanţă pentru o lună. 

— N-ar folosi la nimic, i-am răspuns. Caligrafia e doar una 
dintre căile pe care Allah - lăudat fie-l numele! - ni le-a pus 
înainte. Învaţă-i obiectivitatea, respectul şi eleganța, care 
pot fi învăţate... 

—... prin dans, completă Atena, care se afla prin preajmă. 

— Sau prin vânzarea de terenuri, am completat eu. 

După ce au plecat toţi, iar copilul s-a cuibărit într-un colţ al 
cortului fiindcă i se închideau ochii de somn, am adus 
materialele pentru caligrafie şi i-am cerut să scrie ceva. 
Când a ajuns la mijlocul cuvântului, i-am luat pana din 
mână. Era momentul să-i spun ce aveam de spus. l-am 
propus să ne plimbăm puţin prin deşert. 

— Ai învăţat tot, i-am spus. Caligrafia ta este pe zi ce trece 
mai personală, mai spontană. Nu mai este o repetare a 
frumuseţii, ci un gest de creaţie personală. Ai înţeles ceea 
ce înţeleg numai marii pictori: pentru a uita regulile, 
trebuie să le cunoşti şi să le respecţi. Nu-ţi mai trebuie 
instrumentele care te-au învăţat. Nu-ţi mai trebuie hârtia, 
cerneala, pana, fiindcă acum calea e mai importantă decât 
motivul care te-a făcut să mergi. Mi-ai povestit cândva că 


cel care te-a învăţat să dansezi îşi închipuia muzica dar şi 
aşa era în stare să păstreze ritmul corect şi cu precizie. 

— Chiar aşa. 

— Dacă ar fi toate unite între ele, cuvintele n-ar însemna 
nimic sau ar avea un înţeles foarte greu de aflat: trebuie să 
existe pauze. 

Ea dădu din cap afirmativ. 

— Şi, cu toate că dumneata stăpâneşti cuvintele, încă nu 
domini spaţiile albe. Mâna, când se concentrează, e 
perfectă. Dar când treci de la un cuvânt la altul, se pierde. 

— De unde ştii? 

— Am dreptate? 

— Perfectă dreptate. Pentru câteva fracțiuni de secundă, 
înainte de a mă concentra asupra următorului cuvânt, mă 
pierd. Lucruri la care nu vreau să mă gândesc pun 
stăpânire pe mine. 

— şi dumneata ştii exact ce este. 

Atena ştia, dar n-a răspuns decât când ne-am întors la 
cort, după ce şi-a luat copilul adormit în braţe. Ochii parcă îi 
înotau în lacrimi, deşi făcea eforturi să se controleze. 

— Emirul a spus că o să pleci în vacanţă. 

Ea deschise portiera maşinii, puse cheia în contact şi porni 
motorul. Câteva clipe, numai zgomotul motorului spărgea 
liniştea deşertului. 

— înţeleg foarte bine ce-mi spui, spuse ea într-un târziu. 
Când scriu, când dansez, sunt călăuzită de Mâna care a 
creat totul. Când îl privesc pe Viorel, sunt liniştită că el ştie 
că e rodul iubirii mele pentru tatăl lui, deşi nu l-am mai 
văzut de un an de zile. Dar eu... 

Tăcu iar. Era liniştea - spaţiul alb dintre cuvinte. 

—... dar eu nu cunosc mâna care m-a împins în lume prima 
oară. Mâna care m-a scris în cartea acestei lumi. 

Am dat uşor din cap afirmativ. 

— Dumneata crezi că e important? 

— Nu întotdeauna. Dar în cazul dumitale, până ce nu vei 
atinge această mână nu-ţi vei putea îmbunătăţi... să 


spunem... caligrafia. 

— Nu cred că ar trebui să descopăr cine nu şi-a dat silinţa 
să mă iubească. 

Închise portiera, zâmbi şi porni maşina. Deşi spusese 
vorbele acelea, eu ştiam care va fi pasul ei următor. 

S amira R. Khalil, mama Atenei fost ca şi cum toate 
reuşitele ei profesionale,. priceperea ei de a face bani, 
bucuria unei noi iubiri, mulţumirea de a se juca cu nepotul 
meu, a fost ca şi cum toate astea ar fi trecut pe planulal 
doilea. Am rămas îngrozită când Sherine mi-a spus că e 
hotărâtă să plece în căutarea mamei ei biologice. 

La început, desigur, m-am consolat cu ideea că nu mai 
exista centrul de adopţie, că fişele se pierduseră, 
funcţionarii erau de neclintit, guvernul tocmai căzuse şi 
călătoriile erau imposibile, femeia care o adusese pe lumea 
asta nu se mai afla printre noi. Dar a fost o consolare de 
moment: fata mea era în stare de orice şi reuşea să 
depăşească situaţii care 

55 r 55 păreau imposibile. 

Până atunci, chestiunea era un tabu în familie. Sherine ştia 
că fusese adoptată, fiindcă psihiatrul din Beirut mă sfătuise 
să-i spun imediat ce ar fi fost destul de mare să înţeleagă. 
Dar nu avusese niciodată curiozitatea să afle de unde 
venise - căminul ei era la Beirut, cu noi, pe vremea când 
încă mai putea fi un cămin pentru toţi. 

Fiindcă fiul adoptat al unei prietene s-a sinucis când a avut 
o surioară biologică - şi nu avea decât şaisprezece ani! - noi 
am evitat să ne mărim familia, am făcut toate sacrificiile ca 
să înţeleagă că ea era singura rațiune a bucuriilor şi 
tristeţilor mele, a iubirii şi speranţelor mele. Dar şi aşa, 
parcă nimic din toate astea nu mai conta. Of, Doamne, cum 
pot fi copiii atât de nerecunoscători! 

Cunoscând-o pe fiica mea, ştiam că nu servea la nimic să-i 
aduc vreun argument. şi eu şi soţul meu am petrecut o 
săptămână fără să putem dormi. Zi de zi eram bombardaţi 
cu aceeaşi întrebare: în ce oraş din România m-am născut? 


şi ca totul să fie şi mai rău, Viorel plângea tot timpul, ca şi 
cum ar fi înţeles tot ce se petrecea. 

M-am hotărât să consult iarăşi un psihiatru. L-am întrebat 
de ce o fată care obținuse totul de la viaţă era aşa de 
nemulțumită. 

— "Toţi vrem să ştim de unde am venit, mi-a spus el. E o 
chestiune fundamentală a fiinţei umane în plan filosofic. In 
cazul fiicei dumneavoastră, mi se pare absolut normal să 
încerce să-şi cunoască originea. Dumneavoastră n-aţi avea 
o asemenea curiozitate? 

Nu, n-aş avea. Dimpotrivă, mi s-ar părea periculos să plec 
în căutarea cuiva care m-a părăsit când nu puteam 
supravieţui prin propriile forţe. 

Dar psihiatrul insistă: 

— In loc să vă confruntaţi cu ea, încercaţi să o ajutaţi. 
Poate că văzând că nu e o problemă pentru dumneavoastră, 
va renunţa singură. Anul pe care 1-a petrecut departe de 
toţi prietenii trebuie să-i fi provocat o carenţă emoţională 
pe care acum încearcă să o compenseze prin provocări 
lipsite de importanţă, doar pentru a avea certitudinea că e 
iubită. 

Ar fi fost mai bine dacă ar fi venit chiar Sherine la 
psihiatru: în felul acesta ar fi înţeles motivele 
comportamentului ei. 

— Arătaţi-i încredere, nu trataţi chestiunea ca pe o 
ameninţare. şi dacă până la urmă ea vrea cu tot dinadinsul 
să continue, nu vă rămâne decât să-i daţi informaţiile pe 
care le cere. Din câte înţeleg, a fost mereu un copil 
problemă; poate că va ieşi mai puternică din această 
căutare. 

L-am întrebat pe psihiatru dacă avea copii. Mi-a spus că 
nu, şi am înţeles imediat că nu era persoana cea mai 
indicată să-mi dea un sfat. 

În seara aceea, când ne uitam la televizor, Sherine a luat-o 
de la capăt: 

— La ce vă uitaţi? 


— La ştiri. 

— De ce? 

— Ca să aflăm noutăţi din Liban, răspunse soţul meu. 

Am înţeles imediat în ce capcană intrase, dar era târziu. 
Sherine a profitat imediat de situaţie. 

— Deci şi voi sunteţi curioşi să ştiţi ce se petrece 

55555 r în ţara unde v-aţi născut. Sunteţi bine mersi în 
Anglia, aveţi prieteni, tata câştigă o gămadă de bani aici, 
trăiţi în siguranţă. Dar vă cumpăraţi ziare libaneze. 
Schimbaţi canalul până daţi de vreo ştire legată de Beirut. 
Vă gândiţi la viitor ca şi cum ar fi trecutul, fără să vă daţi 
seama că războiul ăsta n-o să se termine niciodată. Pentru 
că: dacă nu sunteţi în contact cu originile voastre, simţiţi că 
pierdeţi contactul cu lumea. E greu să înţelegeţi ce simt eu? 

— Tu eşti copilul nostru. 

— Cu mândrie, da. şi voi fi întotdeauna fata voastră. Vă 
rog, nu vă mai îndoiţi de iubirea şi de recunoştinţa mea 
pentru tot ce aţi făcut; nu vă cer decât să-mi destăinuiţi 
locul adevărat al naşterii mele. Poate că o voi întreba pe 
mama mea biologică de ce m-a părăsit sau poate că voi lăsa 
baltă totul, după ce-o voi privi drept în ochi. Dacă nu încerc 
să fac asta mă voi considera laşă şi nu voi putea niciodată să 
înţeleg spaţiile albe. 

— Spațiile albe? 

— Am învăţat caligrafie cât am stat în Dubai. Dansez ori de 
câte ori pot. Dar muzica există numai pentru că există 
pauzele. Frazele există numai fiindcă există spaţiile albe. 
Când fac ceva, mă simt un tot; dar nimeni nu poate trăi în 
activitate douăzeci şi patru de ore pe zi. Când mă opresc, 
simt că-mi lipseşte ceva. Totdeauna aţi spus că sunt o 
persoană agitată de la natură. Dar nu eu am ales modul 
ăsta de viaţă: mi-ar plăcea să pot sta aici, liniştită, uitându- 
mă la televizor. îmi e imposibil: gândurile nu mi se opresc 
niciodată. Uneori cred că o să înnebunesc, trebuie să 
dansez tot timpul, să scriu, să vând terenuri, să am grijă de 


Viorel, să citesc orice îmi cade în mână. Credeţi că e 
normal? 

— Poate că ăsta este temperamentul tău, spuse soţul meu. 

Discuţia se termină aici, cum se termina de obicei: 

Viorel plângea, Sherine se închidea în tăcerea ei, iar eu, 
convinsă că nici un copil nu apreciază ce fac părinţii pentru 
el. Cu toate acestea, a doua zi, la cafeaua de dimineaţă, 
soţul meu reluă discuţia: 

— Acum ceva timp, când tu erai în Orientul Mijlociu, am 
încercat să văd dacă ne putem întoarce acasă. M-am dus pe 
strada unde locuiam: casa nu mai există, deşi ţara se 
reconstruieşte, chiar şi sub ocupaţie străină şi cu atâtea 
invazii care nu mai contenesc. M-a cuprins o senzaţie de 
euforie - cine ştie, poate că era momentul să o luăm de la 
început? Dar tocmai cuvântul ăsta, „început” m-a readus la 
realitate. A trecut timpul când puteam să-mi permit luxul 
ăsta. Acum vreau să continui să fac ce ştiu, nu-mi trebuie 
noi aventuri. l-am căutat pe oamenii cu care obişnuiam să 
mă întâlnesc la un pahar de whisky seara. Majoritatea nu se 
mai află acolo, cei care au rămas se plâng de nesiguranța 
continuă în care trăiesc. M-am dus prin locurile pe unde mă 
plimbam şi m-am simţit străin, ca şi cum nimic din lucrurile 
acelea nu mi-ar fi aparţinut. Cel mai rău era că visul 
întoarcerii dispărea pe măsură ce eu mă întâlneam cu 
oraşul în care m-am născut. Dar trebuia să fac asta. 
Cântecele de exil încă îmi mai răsună în suflet, dar ştiu că 
nu mă voi întoarce niciodată în Liban. într-un fel sau altul, 
zilele petrecute la Beirut m-au ajutat să înţeleg mai bine 
locul unde mă aflu acum şi să preţuiesc fiecare clipă 
petrecută la Londra. 

— Ce vrei să-mi spui de fapt, tati? 

— Că ai dreptate. Poate că e mai bine să înţelegi aceste 
spaţii albe. Noi putem sta cu Viorel cât timp eşti tu plecată. 

S-a dus în cameră şi s-a întors cu un dosar îngălbenit. 
Erau hârtiile de adopţie - i le întinse Sherinei. O sărută şi 
spuse că era timpul să plece la lucru. 


Heron Ryan, ziarist. 

În dimineaţa aceea din 1990, tot ce am putut vedea de la 
fereastra de la etajul şase al hotelului era clădirea 
guvernului. Tocmai puseseră în vârf steagul ţării, care arăta 
locul exact de unde dictatorul megaloman fugise cu 
elicopterul pentru a se întâlni cu moartea, câteva ore mai 
târziu, când a căzut în mâinile celor pe care-i asuprise timp 
de douăzeci şi doi de ani. Casele mai vechi fuseseră rase de 
pe faţa pământului de Ceauşescu, cu planul lui de a face o 
capitală care să rivalizeze cu Washingtonul. Bucureştiul 
este oraşul care a suferit cea mai mare distrugere 
neprovocată de război sau de vreo catastrofă naturală. 

În ziua sosirii mele am încercat să mă plimb puţin cu 
ghidul meu, dar nu erau prea multe de văzut în afară de 
mizerie, haos, sentimentul că nu exista nici viitor, nici 
trecut, nici chiar prezent: oamenii trăiau într-un fel de limb, 
fără să ştie prea bine ce se petrecea cu ţara lor şi cu restul 
lumii. Zece ani mai târziu, când m-am întors şi am văzut 
ţara renăscând din propria-i cenuşă, am înţeles că omul 
poate depăşi orice obstacol - iar poporul român era un 
exemplu pentru acest lucru. 

Dar în dimineaţa aceea cenuşie, în holul cenuşiu al unui 
hotel trist, singura mea grijă era dacă ghidul va reuşi să 
facă rost de o maşină şi de combustibil suficient pentru ca 
eu să-mi închei cercetările pentru BBC. întârzia, iar eu 
eram ros de îndoieli: oare voi fi obligat să mă întorc în 
Anglia fără a-mi fi atins obiectivul? Investisem deja o 
grămadă de bani în contracte cu istorici, elaborarea 
itinerarului, filmarea unor interviuri, dar televiziunea, 
înainte de a-şi da acordul final, îmi cerea să mă duc până la 
castelul acela şi să văd în ce stare se află. O călătorie care 
costa mult mai mult decât îmi închipuisem. 

Am încercat să-i telefonez iubitei mele; mi-au spus că 
pentru a obţine legătura trebuia să aştept cam o oră. 
Ghidul meu putea sosi dintr-o clipă în alta cu maşina, nu era 
timp de pierdut, m-am hotărât să nu risc. 


M-am dus să văd dacă pot să fac rost de vreun ziar în 
engleză, dar a fost imposibil. Ca să-mi potolesc neliniştea, 
am început să-i observ, cât mai discret cu putinţă, pe cei 
care luau ceaiul, probabil străini de tot ce se petrecuse aici 
cu un an în urmă - revoltele populare, asasinatele cu sânge 
rece ale civililor din Timişoara, luptele de pe străzi între 
oamenii din popor şi temutele servicii secrete, care 
încercau cu disperare să ţină mai departe puterea care le 
scăpa printre degete. Am observat un grup de trei 
americani, o femeie interesantă, care nu-şi lua însă ochii de 
pe o revistă de modă, şi o masă plină de bărbaţi care 
discutau cu voce tare, dar într-o limbă pe care nu reuşeam 
s-o identific. 

Mă ridicam pentru a mia oară ca să mă duc până la intrare 
să văd dacă venea ghidul, când intră ea. Avea vreo douăzeci 
şi ceva de ani. S-a aşezat, a cerut micul dejun şi am 
observat că vorbea englezeşte. Niciunul dintre bărbaţii de 
faţă nu părea să-i fi remarcat prezenţa, doar femeia îşi 
ridicase privirea din revistă. 

Poate din cauza neliniştii sau a locului care mă deprima 
mi-am făcut curaj şi m-am apropiat de ea. 

— Scuză-mă, nu obişnuiesc să fac aşa ceva. Cred că micul 
dejun este momentul cel mai personal din-tr-o zi. 

Ea zâmbi şi îşi spuse numele. Am ezitat. Fusese mult prea 
simplu, putea fi prostituată. Dar avea o engleză perfectă şi 
era îmbrăcată cu discreţie. N-am întrebat-o nimic, am 
început să vorbesc cu înflăcărare despre mine, conştient 
însă că femeia de la masa de alături lăsase revista şi trăgea 
cu urechea la discuţia noastră. 

— Sunt un producător independent, lucrez pentru BBC şi 
încerc să găsesc o modalitate să plec în Transilvania... 

Am văzut cum i s-au aprins brusc ochii. 

—... ca să-mi completez documentarul despre mitul 
vampirului. 

Am aşteptat: subiectul trezea întotdeauna curiozitatea 
oamenilor, dar ea a devenit indiferentă imediat ce i-am spus 


motivul vizitei mele. 

— Păi de ce nu luaţi un autobuz, îmi răspunse. Deşi să nu 
credeţi că o să găsiţi ceea ce căutaţi. Dacă vreţi să aflaţi mai 
multe despre mitul lui Dracula, citiţi cartea. Autorul n-a fost 
niciodată prin locurile astea. 

— Dar dumneavoastră cunoaşteţi Transilvania? 

— Nu ştiu. 

Asta nu era un răspuns, poate din cauza limbii engleze, 
deşi avea accent pur britanic. 

— Dar şi eu merg acolo, continuă ea. Cu autobuzul, 
desigur. 

După îmbrăcăminte nu părea tipul aventurierei care 
pleacă în lume în căutare de locuri exotice. M-am gândit din 
nou că ar putea fi o prostituată şi că încerca să se apropie 
de mine. 

— Nu vreţi să mergem cu un microbuz? 

— Mi-am luat deja bilet. 

Am insistat, spunându-mi că primul refuz făcea parte din 
joc. Dar ea refuză încă o dată, explicân-du-mi că avea 
nevoie de singurătate în călătoria aceea. Am întrebat-o de 
unde era şi am văzut cât de mult a şovăit înainte de a-mi 
răspunde: 

— Din Transilvania, v-am spus. 

— Nu mi-aţi spus chiar asta. Dar, la o adică, poate mă 
ajutaţi să aleg nişte locuri pentru film şi... 

Inconştientul îmi spunea că trebuia să insist, încă mai 
credeam că putea fi o prostituată şi mi-ar fi plăcut mult, 
foarte mult, ca ea să mă însoţească. Foarte politicos, îmi 
respinse oferta. Cealaltă femeie intră în discuţie ca şi cum 
ar fi vrut s-o protejeze pe fată, dar m-am simţit stânjenit şi 
m-am hotărât să mă îndepărtez. 

Ghidul sosi la scurt timp după aceea, gâfâind, şi-mi spuse 
că aranjase tot, dar costa un pic mai mult (mă aşteptam la 
asta). M-am dus în camera mea, mi-am luat geamantanul 
deja făcut, m-am suit într-o rablă de maşină rusească, am 
traversat bulevardele aproape pustii şi mi-am dat seama că 


luasem cu mine micuțul aparat de fotografiat, lucrurile 
personale, grijile, sticlele de apă minerală, sandviciurile şi 
imaginea cuiva care se încăpăţâna să nu-mi iasă din minte. 

În zilele următoare, în timp ce încercam să construiesc un 
itinerar pentru acel Dracula din istorie şi luam interviuri - 
fără succes, aşa cum prevăzusem - ţăranilor şi 
intelectualilor, întrebându-i despre mitul vampirului, îmi 
dădeam seama, încet-încet, că nu mai încercam să fac un 
simplu documentar pentru televiziunea engleză. Aş fi vrut s- 
o întâlnesc iar pe fata aceea arogantă, antipatică, plină de 
ea, pe care o văzusem în cafeneaua unui hotel din 
Bucureşti. Stiam cum o cheamă, dar nu ştiam absolut nimic 
despre ea. Asemenea vampirului din mit, părea că atrage 
spre sine toată energia mea. 

O absurditate, un nonsens, ceva inacceptabil pentru lumea 
mea şi pentru lumea celor care trăiau alături de mine. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda. 

Nu ştiu de ce ai venit aici. Orice-ar fi însă, trebuie să mergi 
până la capăt. Ea mă privi speriată. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Am început să vorbesc despre revista pe care o citeam, iar 
bărbatul, după câteva momente, se ridică şi plecă. Acum 
puteam să-i spun cine eram. 

— Dacă vrei să ştii cu ce mă ocup, practic medicina de 
câţiva ani. Dar nu cred că ăsta e răspunsul pe care vrei să-l 
auzi. 

Am făcut o pauză. 

— Pasul următor va fi să încerci, prin întrebări bine puse, 
să afli exact ce fac eu aici, în ţara asta care tocmai s-a trezit 
dintr-un somn ca de plumb. 

— Atunci voi fi directă: de ce aţi venit aici? 

Puteam să-i răspund că am venit la înmormântarea 
maestrului meu, cred că merita acest omagiu. Dar nu era 
prudent să vorbesc despre subiectul ăsta; chiar dacă ea nu 
manifestase nici un interes pentru vampiri, cuvântul 


„maestru” i-ar fi atras atenţia. Cum jurământul făcut mă 
împiedică să mint, i-am răspuns cu o jumătate de adevăr. 

— Voiam să văd unde a trăit scriitorul Mircea Eliade, nu 
ştiu dacă ai auzit de el. Dar Eliade, care şi-a petrecut o 
mare parte din viaţă în Franţa, era specialist în... să 
spunem... mituri. 

Fata se uită la ceas, prefăcându-se dezinteresată. 

— Nu vorbesc despre vampiri. Vorbesc despre oameni 
care... să zicem... merg pe drumul ales şi de dumneata. 

S-a oprit cu ceaşca la gură. 

— Lucraţi pentru guvern? Sau părinţii mei v-au cerut să 
mă urmăriţi? 

A fost rândul meu să mă îndoiesc că discuţia ar mai fi 
putut continua; agresivitatea ei era inutilă. Dar îi puteam 
zări aura, neliniştea. Şi eu eram la fel la vârsta ei; răni 
interioare şi exterioare care m-au determinat să-i vindec pe 
oameni de suferinţa fizică şi să-i ajut să-şi găsească drumul 
în plan spiritual. Am vrut să-i spun: „Rănile să te ajute, 
copilă”, să-mi iau revista şi să plec. 

Dacă aş fi făcut asta, poate că drumul Atenei ar fi fost cu 
totul altul, ar fi trăit încă alături de bărbatul pe care-l 
iubea, şi-ar fi crescut copilul, văzându-l cum creşte, cum se 
însoară, cum o umple de nepoți. Ar fi fost bogată, cine ştie, 
poate ar fi avut o companie imobiliară. Avea totul, absolut 
totul pentru a fi cineva; suferise destul pentru a şti să-şi 
folosească rănile spre binele ei şi cu timpul ar fi reuşit să-şi 
controleze neliniştea şi să meargă înainte. 

Dar ce m-a ţinut pe loc acolo, lângă ea, încercând să 
continui discuţia? Răspunsul e foarte simplu: curiozitatea. 
Nu înţelegeam de ce lumina aceea strălucitoare se afla 
acolo, în holul rece al unui hotel. 

Am continuat: 

— Mircea Eliade a scris cărţi cu titluri ciudate: Ocultism, 
vrăjitorie şi mode culturale, de pildă. Sau Sacrul şi profanul. 
Maestrului meu (mi-a scăpat fără să vreau, dar ea păru să 
nu audă sau se prefăcu că n-a auzit) îi plăceau mult 


lucrările lui. Intuiţia îmi spune că şi pe dumneata te-ar 
interesa. Ea se uită din nou la ceas. 

— Plec la Sibiu, mi-a spus. Autobuzul pleacă într-o oră, mă 
duc să-mi caut mama, dacă asta vreţi să aflaţi. Lucrez ca 
agent imobiliar în Orientul Mijlociu, am un fiu de aproape 
patru ani, sunt divorțată şi părinţii mei locuiesc la Londra. 
Părinţii adoptivi, bineînţeles, pentru că am fost părăsită în 
copilărie. 

Se afla într-adevăr într-un stadiu foarte avansat al 
percepţiei - se identificase cu mine, deşi încă nu avea 
conştiinţa acestui fapt. 

— Da, asta voiam să ştiu. 

— Trebuia să bateţi atâta drum ca să căutaţi un scriitor? 
Nu există biblioteci acolo unde locuiţi? 

— De fapt, ela trăit în România doar până la terminarea 
facultăţii. Dacă aş fi vrut să aflu mai multe despre lucrările 
lui, ar fi trebuit să merg la Paris, Londra sau Chicago, unde 
a murit. Dar eu nu fac o cercetare în sensul clasic: eu vreau 
să văd pe unde l-au purtat paşii. Vreau să simt ce l-a 
inspirat să scrie despre lucruri care au influenţă asupra 
vieţii mele şi asupra oamenilor pe care îi respect. 

— A scris şi tratate de medicină? 

Mi-am spus că ar fi mai bine să nu-i răspund. Reţinuse 
cuvântul „maestru”, dar credea că este legat de profesia 
mea. 

Tânăra se ridică. Cred că intuia unde voiam să ajung - îi 
observasem lumina care strălucea şi mai intens. Reuşesc să 
percep aura cuiva numai când mă aflu în apropierea unei 
persoane foarte asemănătoare cu mine. 

— Vă deranjează dacă mă însoţiţi până la autogara? m-a 
întrebat. 

Deloc. Avionul meu pleca în noaptea aceea, aşa că ozi 
întreagă, interminabilă, plictisitoare se întindea în faţa mea. 
Cel puţin mai schimbam şi eu câteva vorbe cu cineva. 

A urcat în cameră, s-a întors cu nişte valize în mână şi cu 
multe întrebări în cap. Şi-a început interogatoriul imediat 


ce am ieşit din hotel. 

— S-ar putea să nu vă mai văd niciodată, i-a spus. Dar simt 
că avem ceva în comun. Totuşi, poate că e ultima oară când 
ne vedem în viaţa asta, n-aţi vrea să răspundeţi fără 
ocolişuri? 

Am aprobat cu un semn din cap. 

— Dacă aţi citit acele cărţi, credeţi că dansul ne poate 
conduce la transă şi ne face să vedem o lumină? Şi că 
lumina aceasta nu ne spune absolut nimic, decât că suntem 
mulţumiţi sau trişti? 

Bună întrebare! 

— Fără îndoială. Dar nu numai dansul, toate lucrurile 
asupra cărora reuşim să ne concentrăm atenţia şi care ne 
permit să separăm corpul de spirit. Cum ar fi yoga, 
rugăciunea sau meditaţia la budişti. 

— Sau caligrafia. 

— Nu m-am gândit la asta, dar e posibil. Atunci când 
trupul eliberează sufletul, el urcă la ceruri sau coboară în 
infern, depinde se starea persoanei respective. în ambele 
locuri învaţă lucrurile de care are nevoie: ori să-şi distrugă 
aproapele, ori să-l vindece. Dar pe mine nu mă mai 
interesează aceste căi individuale; în tradiţia mea, eu am 
nevoie de... Eşti atentă la ce-ţi spun? 

— Nu. 

Am văzut că se oprise în mijlocul străzii şi se uita la o fetiţă 
ce părea părăsită. Imediat băgă mâna în geantă. 

— Nu face asta, i-am spus. Uită-te pe trotuarul celălalt - 
acolo este o femeie cu ochi răi. Ea a pus copilul aici, ca să... 

— Nu mă interesează. 

A scos câteva monede. Eu am apucat-o de mână. 

— Hai să-i luăm ceva de mâncare. I-ar prinde mult mai 
bine. 

Am rugat-o pe fetiţa aceea să ne însoţească până la un bar, 
i-am cumpărat un sandvici şi i l-am dat. Fetiţa a zâmbit şi 
ne-a mulţumit. Ochii femeii de pe trotuar parcă străluceau 
cu ură. Dar în ochii cenuşii ai tinerei care mergea alături de 


mine, pentru prima oară, vedeam că mă respecta pentru 
ceea ce făcusem. 

— Ce spuneaţi? 

— N-are importanţă. Ştii ce s-a întâmplat acum câteva 
minute? Ai intrat în aceeaşi transă pe care o produce 
dansul. 

— Vă înşelaţi. 

— Nu mă înşel. Ceva ţi-a atins subconştientul; poate te-ai 
gândit ce s-ar fi întâmplat dacă n-ai fi fost adoptată şi te-ai 
văzut cerşind pe strada asta. în clipa aceea, creierul a 
încetat să reacționeze. Spiritul a ieşit din trup, s-a dus până 
în infern şi s-a întâlnit cu demonii trecutului. De aceea nici 
n-ai văzut-o pe femeia de pe trotuarul celălalt - erai în 
transă. O transă haotică, dezorganizată, care te îndemna să 
faci un lucru bun, teoretic vorbind, dar practic inutil. Ca şi 
cum te-ai fi aflat... 

— în spaţiul alb dintre cuvinte. în momentul când o notă 
muzicală se termină, iar cealaltă încă nu a început. 

— Exact. Dar o transă provocată astfel poate fi 
periculoasă. 

Eram pe punctul de a-i spune că transa provocată de frică 
te paralizează, te lasă fără reacţie, corpul nu mai răspunde, 
sufletul dispare. Că s-a speriat de tot ce i s-ar fi putut 
întâmpla dacă destinul nu i-ar fi scos în cale părinţii 
adoptivi. Dar ea lăsase bagajele jos şi mă privea fix. 

— Cine sunteţi? De ce-mi spuneţi toate astea? 

— Ca medic, mi se spune Deidre O'Neill. încântată dar 
numele dumitale care este? 

— Atena. Dar în paşaport scrie Sherine Khalil. 

— Cine ţi-a dat numele ăsta? 

— N-are importanţă. Eu nu v-am întrebat cum vă cheamă, 
v-am întrebat cine sunteţi. Şi de ce v-aţi apropiat de mine. 
De ce şi eu am simţit aceeaşi nevoie să vorbesc cu 
dumneavoastră? Numai pentru faptul că eram singurele 
femei din barul acela? Nu cred: îmi spuneţi lucruri cu tâlc 
despre viaţa mea. 


Şi-a luat iar valizele şi ne-am continuat drumul spre 
autogara. 

— Şi eu am două nume: al doilea e Edda. Dar nu a fost ales 
la întâmplare. Tot aşa cum cred că nu întâmplarea ne-a 
adus alături. 

Eram în faţa autogării, oameni intrau şi ieşeau, 

5 O 5,5 militari în uniformă, ţărani, femei frumoase, dar 
îmbrăcate ca acum cincizeci de ani. 

— Şi dacă n-a fost întâmplarea, ce credeţi că a fost? 

Mai era o jumătate de oră până la plecarea autobuzului, 
iar eu aş fi putut să-i răspund: Mama. Unele spirite alese 
emit o lumină specială, trebuie să se întâlnească, iar 
dumneata, Sherine sau Atena, eşti unul dintre aceste 
spirite, dar mai ai încă mult de muncă până vei ajunge să 
foloseşti energia în favoarea ta. 

Puteam să-i explic că urma calea clasică a unei vrăjitoare 
care caută să intre în contact cu o lume superioară şi 
inferioară, dar termină totdeauna prin a-şi distruge propria 
viaţă - îi serveşte pe ceilalţi, le dă energie, dar nu primeşte 
nimic înapoi. 

Puteam să-i explic şi că, deşi căile sunt individuale, există 
mereu o etapă în care oamenii se unesc, sărbătoresc 
împreună, îşi împărtăşesc greutăţile şi se pregătesc pentru 
Renaşterea Mamei. A intra în contact cu Lumina Divină este 
cea mai extraordinară experienţă pe care fiinţa omenească 
o poate încerca, dar şi aşa, în tradiţia mea, acest contact nu 
putea avea loc în singurătate, pentru că persecuțiile care 
duraseră sute de ani ne învăţaseră multe lucruri. 

— Nu vreţi să bem o cafea cât aştept autobuzul? Nu, nu 
voiam. I-aş fi spus lucruri care, în momentul acela, ar fi fost 
greşit interpretate. 

— Anumite persoane au fost foarte importante în viaţa 
mea, continuă Atena. Proprietarul apartamentului meu, de 
pildă. Sau un caligraf pe care l-am cunoscut în deşert, 
aproape de Dubai. Cine ştie, poate-mi spuneţi lucruri pe 


care să le pot împărtăşi şi lor, ca să-i răsplătesc astfel 
pentru tot ce m-au învăţat. 

Vasăzică, existau deja maeştri în viaţa ei: foarte bine! 
Spiritul ei era matur. Nu trebuia decât să continue; altfel 
putea pierde tot ce câştigase. Dar eram oare eu persoana 
indicată? 

Într-o fracțiune de secundă i-am cerut Mamei să mă 
inspire, să-mi dea un semn. N-am primit răspuns - ceea ce 
nu m-a mirat, pentru că aşa făcea totdeauna când trebuia 
să-mi asum eu responsabilitatea unei hotărâri. 

I-am întins cartea de vizită şi i-am cerut-o pe a ei. Mi-a dat 
o adresă din Dubai, despre care eu habar n-aveam unde se 
află. 

M-am hotărât să glumesc puţin şi s-o mai încerc. 

— Nu e o coincidenţă nemaipomenită că trei englezi s-au 
întâlnit într-un bar din Bucureşti? 

— Din cartea de vizită rezultă că sunteţi scoţi-ancă. 
Bărbatul acela părea să lucreze în Anglia, dar nu ştiu nimic 
despre el. 

Respiră adânc. 

— Iar eu sunt... româncă. 

I-am spus că trebuia să fug la hotel să-mi fac bagajele. 

Acum ştia unde mă putea găsi şi, dacă păstram legătura, 
ne puteam vedea din nou. E important să laşi soarta să-şi 
spună cuvântul şi să hotărască ce e mai bine pentru toţi. 

Vosho „Bushalo”, 65 de ani, patron de restaurant. 

Europenii ăştia vin aici convinşi că le ştiu pe toate, că 
merită tot ce e mai bun, că au dreptul să ne bombardeze cu 
întrebări la care noi suntem obligaţi să răspundem. Pe de 
altă parte, ei cred că dacă ne schimbă numele în aşa fel 
încât să pară mai complicat, cum ar fi „popor nomad” sau 
„rromi”, îşi pot îndrepta greşelile făcute în vechime. 

De ce nu ne spun tot ţigani şi de ce nu încetează cu 
poveştile care ne-au făcut mereu să apărem ca fiind 
blestemaţi în ochii lumii întregi? Ne acuză de împerecherea 
necinstită dintre femeie şi diavol. Spun că unul dintre ai 


noştri a făurit cuiele cu care l-au țintuit pe Isus pe cruce, că 
mamele trebuie să fie cu ochii-n patru când trec caravanele 
noastre, fiindcă furăm copii ca să-i facem robii noştri. 

Aşa îşi scuză faptul că au permis să fim masacrați de-a 
lungul vremii - am fost vânaţi în Evul Mediu ca vrăjitori, 
secole întregi tribunalele germane nu ne acceptau ca 
martori. Când furtuna nazistă a măturat Europa, eu mă 
născusem deja, tatăl meu a fost deportat într-un lagăr de 
concentrare din Polonia, cu înjositorul triunghi negru cusut 
pe haine. Din cinci sute de mii de ţigani trimişi în sclavie, au 
supravieţuit numai cinci mii, ei ne-au spus ce-au păţit. 

Şi nimeni, dar absolut nimeni nu vrea să ştie de asta. 

În locurile astea uitate de lume, unde a rămas cea mai 
mare parte din triburi, cultura, religia şi limba noastră au 
fost interzise până anul trecut. întrebaţi pe oricine din oraş 
ce crede despre ţigani, vă va spune fără a sta pe gânduri: 
„Toţi sunt nişte hoţi”. Deşi încercăm să ducem o viaţă 
normală, deşi am renunţat la veşnica noastră peregrinare şi 
trăim în locuri unde putem fi uşor identificaţi, rasismul 
continuă să existe. Copiii mei trebuie să se aşeze în ultimele 
bănci la şcoală şi în fiecare săptămână sunt batjocoriţi de 
cineva. 

Dar se plâng că nu răspundem fără ocolişuri la întrebări, 
că încercăm să ne ascundem şi că niciodată nu vorbim 
deschis despre originea noastră. De ce am face-o? Toată 
lumea ştie să recunoască un ţigan, şi toată lumea ştie cum 
să se „ferească” de „răutăţile” noastre. 

lar dacă apare o fată care arată ca o intelectuală şi, 
zâmbind, spune că este una de-a noastră, eu devin bănuitor. 
Poate fi trimisă de Securitate - poliţia secretă a nebunului 
ăstuia de dictator, Conducătorul sau Geniul Carpaţilor, 
Marele Conducător, de! Cică a fost judecat şi împuşcat, dar 
eu nu prea cred; fiul lui încă mai are putere aici, deşi 
deocamdată a dispărut. 

Fata insistă. Zâmbind - ca şi cum era foarte comic ce 
spunea - susţine că mama ei era ţigancă şi că ar vrea s-o 


întâlnească. Are numele ei - cum a reuşit să obţină atâtea 
informaţii fără sprijinul Securităţii? 

Mai bine să nu te pui rău cu oamenii care au legături cu 
guvernul. Eu îi zic că nu ştiu nimic, sunt un biet ţigan care a 
apucat să-şi facă o viaţă cinstită, dar ea o ţine una şi bună, 
vrea să-şi vadă mama. Eu ştiu cine e, şi mai ştiu că sunt 
peste douăzeci de ani de când a avut un copil pe care 1-a 
dat la orfelinat şi nu s-a mai aflat nimic după aia. Am fost 
siliţi s-o primim printre noi din cauza cizmarului ăluia care 
se credea stăpânul lumii. Dar cine-mi garantează că fata 
educată din faţa mea e fata Lilianei? Dacă vrea să afle cine 
e maică-sa trebuie măcar să respecte câteva obiceiuri de- 
ale noastre, nu să vină îmbrăcată în roşu, că nu e la nunta 
ei. La noi femeile poartă fuste mai lungi ca să se ferească de 
desfrâul bărbaţilor. Şi ar trebui să-mi arate mai mult 
respect. 

Vorbesc la prezent, fiindcă pentru cei care umblă din loc în 
loc timpul nu există - numai spaţiul înseamnă ceva. Am 
venit de foarte departe, unii spun că din India, alţii susţin că 
originile noastre sunt în Egipt sigur este că ne ducem 
trecutul în spate ca şi cum el ar fi mereu prezent. Iar 
persecuțiile continuă. 

Fata încearcă să fie simpatică, arată că ştie ceva din 
cultura noastră, ca şi cum asta ar avea vreo importanţă; 
trebuie doar să ne cunoască tradiţiile. 

— Am aflat în oraş că dumneavoastră sunteţi un Rom Baro, 
un bulibaşă. înainte de a veni aici, am învăţat multe despre 
istoria noastră... 

— Nu „a noastră”, te rog. E a mea, a femeii mele, a copiilor 
mei, a tribului meu. Dumneata eşti euro-peancă. După 
dumneata n-au aruncat niciodată cu pietre, cum au aruncat 
după mine, când aveam cinci ani. 

— Eu cred că lucrurile merg mai bine. 

— Mereu merg mai bine, pe urmă iarăşi dau în mai rău. 

Dar ea zâmbeşte întruna. Cere un whisky - femeile 
noastre n-ar face niciodată aşa ceva. 


Dacă ar fi intrat aici numai ca să bea sau să caute 
companie, ar fi fost tratată ca o clientă. Am învăţat să fiu 
simpatic, atent, elegant, pentru că afacerea mea depinde de 
asta. Când obişnuiţii restaurantului meu vor să afle mai 
multe despre ţigani, le spun câteva curiozităţi, îi anunţ că 
mai e puţin până începe să cânte taraful, le spun vreo două, 
trei amănunte din cultura noastră, şi la plecare au impresia 
că ştiu totul despre ţigani. 

Dar ea n-a venit aici aşa cum vine un turist: îmi tot spune 
că şi ea e ţigancă. 

Îmi arată iar certificatul pe care 1-a scos de la guvern. Eu 
cred că guvernul ucide, fură, minte, dar nu riscă să dea 
certificate false, aşa că trebuie să fie chiar fata Lilianei, 
pentru că scrie aici numele ei întreg şi locul unde s-a 
născut. Am aflat de la televizor că Geniul Carpaţilor, 
Părintele Poporului, Conducătorul nostru, al tuturor, cel ce 
ne-a condamnat la foame când exporta tot în străinătăţuri, 
cel care avea palate cu saloane îmbrăcate în aur, în timp ce 
poporul murea de nemâncare, omul ăsta şi nenorocita lui 
de femeie cereau Securităţii să umble din orfelinat în 
orfelinat ca să ia copii şi să-i înveţe să omoare pentru popor. 

Îi luau numai pe băieţi, lăsau fetele. Poate chiar e fata ei. 

Mă mai uit o dată la certificat şi mă tot gândesc dacă să-i 
spun sau nu unde este maică-sa. Liliana merită să o vadă pe 
fata asta educată, care spune că e una „de-a noastră”. 
Liliana merită să o privească drept în ochi. A suferit destul 
pentru că şi-a trădat poporul, s-a culcat cu un gaje (n. a.: 
străin), şi-a făcut de ruşine părinţii. Poate că a venit clipa să 
iasă din iadul ăsta, să vadă că fiică-sa trăieşte, e bogată şi 
poate ar ajuta-o să iasă din mizeria în care se găseşte. 

Şi poate mă aleg şi eu cu ceva, pentru informaţie. N-ar fi 
rău nici pentru tribul nostru, trăim vremuri tulburi, toţi zic 
că Geniul Carpaţilor a murit, arată chiar şi execuţia lui, dar 
ăsta poate să învie mâine, n-a fost decât o înscenare, ca să 
vadă cine îi stă alături şi cine e gata să-l trădeze. 


Lăutarii o să înceapă să cânte imediat, mai bine să ne 
vedem repede de afaceri. 

— Ştiu unde e femeia asta. Şi te pot duce acolo. Tonul meu 
este acum ceva mai simpatic. 

— Numai că eu cred că informaţia asta merită ceva. 

— Eram pregătită, îmi spune, mtinzându-mi mult mai mulţi 
bani decât mă gândeam eu să-i cer. 

— Păi n-ajunge nici de taxi până acolo. 

— O să mai primeşti încă o dată pe-atât când ajung acolo. 

Simt că, pentru prima oară, ezită. Parcă îi e frică să 
meargă mai departe. lau repede banii şi-i bag în tejghea. 

— Mâine dimineaţă te duc la Liliana. Mâinile îi tremură. 
Mai cere un whisky, dar dintr-odată un bărbat intră în bar, 
se schimbă la faţă şi vine direct spre ea; s-or fi cunoscut de 
curând, dar acum vorbesc ca şi cum ar fi vechi prieteni. 
Ochii lui o doresc. Ea e foarte conştientă de asta şi-l 
provoacă şi mai mult. Bărbatul cere o sticlă de vin, se aşază 
amândoi la o masă şi povestea cu găsirea mamei a fost 
uitată complet. 

Dar eu vreau şi partea cealaltă de bani. Când le aduc 
băutura, o întreb la ce hotel s-a cazat şi-i spun că voi fi acolo 
la zece dimineaţa. 

Heron Ryan, ziarist. 

Du 

1,„0_upă primulpahar de vin, mi-a spus - fără ca eu să 
întreb ceva, desigur - că avea un iubit, poliţist la Scotland 
Yard. Bineînţeles că era o minciună; o fi citit ceva în ochii 
mei şi încerca să mă ţină la distanţă. 

I-am răspuns că şi eu aveam o iubită, aşa că a fost remiză. 

Zece minute după ce muzica a început să cânte, ea s-a 
ridicat. Vorbiserăm foarte puţin - nici un cuvânt despre 
cercetările mele despre vampiri, doar generalităţi, impresii 
asupra oraşului, ne-am plâns de starea drumurilor. Dar apoi 
am văzut - mai bine zis, toată lumea din restaurant a văzut 
- o zeiţă ce se arăta în toată splendoarea ei, o preoteasă 
care invoca îngeri şi demoni. 


Avea ochii închişi şi parcă nu mai era conştientă de sine, 
de locul unde se afla, de motivul pentru care era acolo; 
parcă plutea, invocându-şi trecutul, revelând prezentul, 
descoperind şi profetizând viitorul. Punea în dansul ei 
erotism şi castitate, pornografie şi revelaţie, adoraţia lui 
Dumnezeu şi a naturii. 

Toţi au rămas cu furculiţele în aer şi se uitau la ce se 
petrecea acolo. Ea nu mai urma muzica, lăutarii încercau să 
ţină ritmul ei, iar restaurantul acela, din subsolul unei 
clădiri străvechi din Sibiu, devenise un templu egiptean 
unde adoratoarele lui Isis se întâlneau pentru ritualurile de 
fertilitate. Mirosul de carne friptă şi de vin se transformă 
într-un iz de tămâie care ne transporta în aceeaşi transă, în 
aceeaşi experienţă de ieşire din lume şi intrare într-o 
dimensiune necunoscută. 

Instrumentele cu coarde şi de suflat nu mai cântau, numai 
percuţia continuă. Atena dansa ca şi cum nu se mai afla 
acolo, cu sudoarea picurându-i de pe faţă, cu picioarele 
desculţe bătând cu putere în podelele de lemn. O femeie se 
ridică şi, cu delicateţe, îi legă o basma peste piept şi peste 
sâni, căci bluza ameninţa să-i cadă de pe umeri. Dar ea nu 
păru să bage de seamă, se afla în alte sfere, la graniţele 
unor lumi din apropierea lumii noastre, care nu ni se 
dezvăluie niciodată. 

Oamenii din restaurant au început să bată din palme în 
ritmul muzicii, iar Atena dansa mai iute, captând energia 
din acele palme, rotindu-se în jurul ei, echilibrându-se în 
aer, răpind tot ceea ce noi, bieţi muritori, trebuia să oferim 
divinității supreme. 

Se opri dintr-odată. Toţi s-au oprit, inclusiv lăutarii de la 
tobe. Rămăsese cu ochii închişi, dar lacrimile i se 
rostogoleau pe chip. Ridică braţele spre cer şi strigă: 

— Când voi muri, să mă îngropaţi în picioare, căci toată 
viaţa am trăit în genunchi! 

Nimeni nu scoase o vorbă. Ea deschise ochii ca şi cum se 
trezise dintr-un somn adânc şi veni la masă ca şi cum nimic 


nu s-ar fi întâmplat. Orchestra începu iar să cânte, 
perechile ocupară ringul de dans încercând să se distreze, 
dar atmosfera din local se transformase complet; oamenii 
au cerut nota de plată şi au început să plece. 

— E în ordine? am întrebat, când am văzut că-i mai 
reveniseră puţin puterile. 

— Mi-e frică. Am descoperit cum să ajung acolo unde nu 
vreau. 

— Vrei să te însoțesc? 

Îmi făcu semn din cap că „nu”. Dar mă întrebă la ce hotel 
stăteam. l-am dat adresa. 

În zilele ce au urmat, mi-am terminat cercetările pentru 
documentar, mi-am trimis ghidul înapoi la Bucureşti cu 
maşina închiriată şi din clipa aceea am rămas la Sibiu 
numai pentru că voiam să o întâlnesc din nou. Deşi 
totdeauna m-am lăsat condus de logică, deşi ştiam că 
iubirea poate fi construită, nu doar descoperită, simţeam că 
dacă nu o mai vedeam aş fi lăsat pentru totdeauna în 
Transilvania o parte importantă din viaţa mea, însă numai 
cu mult mai târziu mi-am putut da seama de acest lucru. 
Am luptat împotriva monotoniei, a orelor acelea fără sfârşit, 
m-am dus de nenumărate ori la autogara ca să văd când 
sunt curse spre Bucureşti, am vorbit la telefon cu BBC-ul şi 
cu iubita mea mai mult decât îmi permitea micul meu buget 
de producător independent. Le explicam că materialul nu 
era încă gata, mai lipseau câteva lucruri, mai dura o zi- 
două, cel mult o săptămână, românii erau foarte dificili, 
totdeauna se supărau când cineva asocia frumoasa 
Transilvanie cu oribila istorie a lui Dracula. Producătorii au 
părut convinşi până la urmă şi m-au lăsat să stau cât timp 
ar fi fost necesar. 

Eram cazaţi în singurul hotel din oraş şi într-o bună zi 
apăru ea, mă văzu din nou în hol, prima noastră întâlnire 
părea să-i fi revenit în minte; de data asta mă invită să 
ieşim, iar eu abia îmi stăpâneam bucuria. Poate că şi eu 
eram important în viaţa ei. 


Mai târziu am descoperit că fraza spusă la sfârşitul 
dansului era un vechi proverb ţigănesc. 

Liliana, croitoreasă, vârstă şi nume de familie necunoscute 
orbesc la prezent fiindcă pentru noi nu există V timp, ci 
numai spaţiu. Pentru că totul pare a se fi întâmplat chiar 
azi. 

Singurul obicei pe care nu l-am respectat a fost acela de a- 
1 avea pe bărbatul meu lângă mine atunci când s-a născut 
Atena. Dar moaşele au venit chiar dacă ştiau că e copilul 
unui gaje, al unui străin. Mi-au desfăcut părul, au tăiat 
cordonul ombilical, i-au făcut mai multe noduri, şi mi l-au 
dat. Tradiţia cere să înfăşori copilul într-o haină a tatălui; 
îmi lăsase o eşarfă care-mi amintea de parfumul lui, şi din 
când în când o duceam la nas ca să-l simt aproape, dar 
acum parfumul acela avea să dispară pentru totdeauna. 

Am învelit copilul în eşarfă şi l-am aşezat pe jos, ca să 
primească energia Pământului. Am stat acolo, fără să mai 
ştiu ce simt, ce gândesc; luasem deja hotărârea. 

Moaşele mi-au zis să-i pun un nume, dar să nu-l spun 
nimănui - putea fi rostit numai după ce copila avea să fie 
botezată. Mi-au dat mir şi amuletele pe care trebuia să le 
pun la gâtul fetei după două săptămâni. O femeie mi-a spus 
să nu-mi fac griji, tot tribul era răspunzător pentru ea, eu 
trebuia să mă obişnuiesc cu ocările - aveau să treacă şi 
astea, repede. M-au sfătuit să nu ies niciodată între apusul 
soarelui şi răsărit fiindcă tsinvari (n. a.: spirite malefice) 
puteau să ne atace şi să ne ia şi din clipa aceea viaţa 
noastră ar fi fost o tragedie. 

Peste o săptămână, la răsăritul soarelui, m-am dus la un 
centru de adopţii din Sibiu ca să las fata pe prag, sperând 
că cineva cu suflet avea să vină s-o ia. Când voiam să plec, o 
infirmieră m-a prins şi m-a dus înăuntru. M-a beştelit cât a 
putut, mi-a spus că ştiau că aşa facem noi: cineva stătea tot 
timpul de pază, nu puteam eu să scap aşa de uşor de 
responsabilitatea de a aduce un copil pe lume. 


— Păi sigur, la ce să te aştepţi de la o ţigancă: să-şi 
abandoneze copilul! 

M-a obligat să completez o fişă cu toate datele şi, cum eu 
nu ştiam să scriu, mi-a mai spus o dată: „Păi sigur, doar eşti 
ţigancă. Să nu încerci să ne înşeli dându-ne date false, că 
înfunzi puşcăria!” De frică, le-am spus adevărul. 

Am mai privit-o o dată, pentru ultima oară, şi i-am spus, în 
gând: „Eh, copilă fără nume, fie ca tu să întâlneşti 
dragostea, multă, multă dragoste în viaţa ta”. 

Am plecat şi m-am dus în pădure unde am stat ore în şir. 
Mi-am amintit de nopţile nesfârşite din timpul sarcinii, când 
iubeam şi uram copilul pe care bărbatul acela 1-a pus în 
mine. 

Ca orice femeie, am trăit visând să-l întâlnesc pe Făt- 
Frumos, să mă mărit, să am mulţi copii şi să-mi îngrijesc 
familia. Şi, la fel ca multe femei, am ajuns să mă 
îndrăgostesc de un bărbat care nu-mi putea da nimic din 
toate astea, dar pe care n-am să-l uit niciodată. Sunt 
lucruri pe care nu i le-aş putea explica copilei, ea va fi 
mereu stigmatizată în tribul nostru, va fi o gaje, un copil 
fără tată. Eu puteam îndura orice, dar nu voiam ca şi ea să 
cunoască suferinţele prin care treceam eu de când 
descoperisem că sunt gravidă. 

Plângeam şi-mi smulgeam părul din cap, mă zgâriam - îmi 
ziceam că durerea o să mă facă să nu mă mai gândesc, să 
mă întorc la viaţă, la ruşinea din trib; cineva o să aibă grijă 
de fată, iar eu voi trăi toată viaţa cu gândul că o voi revedea 
într-o bună zi, când va fi mare. 

M-am aşezat pe jos, am luat un copac în braţe şi am plâns. 
Dar când lacrimile şi picăturile de sânge din zgărieturi au 
atins coaja, o linişte ciudată a pus stăpânire pe mine. Parcă 
auzeam 0 voce care-mi spunea să nu-mi fac griji, că 
lacrimile şi sângele meu purificaseră calea fetei mele şi-mi 
alinaseră suferinţa. De atunci, de câte ori mă apucă 
disperarea, îmi aduc aminte de vocea asta şi mă liniştesc. 


De aceea nu m-a mirat când am văzut-o venind cu Rom 
Baro din tribul nostru - când a cerut cafea, de băut, a 
zâmbit cu tâlc şi pe urmă a plecat. Vocea mi-a spus că se va 
întoarce, iar acum e aici, în faţa mea. Frumoasă, seamănă 
cu taică-su, nu ştiu ce simte pentru mine - poate ură fiindcă 
am părăsit-o atunci. Nu trebuie să explic de ce am făcut 
asta; nimeni pe lume nu m-ar înţelege. 

Am rămas o veşnicie fără să scoatem o vorbă, privindu-ne 
doar - fără un zâmbet, fără lacrimi, fără nimic. Un izvor de 
dragoste a ţâşnit din inima mea, nu ştiu dacă o interesează 
ce simt eu. 

— Ţi-e foame? Vrei să mănânci ceva? 

Instinctul. Mereu instinctul iese în faţă. Ea face din cap 
semn că „da”. Intrăm în cămăruţa unde stau eu - care e şi 
sufragerie, şi dormitor, şi bucătărie, şi atelier de croitorie. 
Ea se uită peste tot, se sperie, dar eu mă prefac că nu văd: 
mă duc la sobă şi mă întorc cu două farfurii pline de supă 
de legume care înoată în grăsime. Mai fac şi o cafea tare, 
dar, când vreau să pun zahăr, îi aud primele cuvinte: 

— Fără zahăr, te rog. Nu ştiam că vorbeşti engleza. 

Era să-i spun: „De la taică-tu”, dar m-am stăpânit. Am 
mâncat în linişte şi pe măsură ce trecea timpul totul 
începea să mi se pară obişnuit, sunt aici cu fata mea, ea a 
străbătut lumea şi acum s-a întors, a bătut multe drumuri şi 
acum se întoarce acasă. Ştiu că e un vis, dar viaţa mi-a dat 
atâtea clipe de realitate dură, încât merit şi eu să visez 
puţin. 

— Cine e sfânta asta? a întrebat arătând spre o icoană pe 
perete. 

— Sfânta Sara, patroana ţiganilor. Totdeauna mi-am dorit 
să merg la biserica ei, în Franţa, dar nu putem ieşi de aici. 
Nu-mi dau paşaport, permis şi... 

Era să zic: „Chiar dacă aş reuşi, n-aş avea bani”, dar m-am 
oprit. Putea să creadă că vreau să-i cer ceva. 

—... şi sunt aşa de ocupată cu lucrul. Iarăşi linişte. Ea îşi 
termină supa, îşi aprinde o ţigară, ochii ei nu spun nimic, 


nici un sentiment. 

— Ai crezut vreodată că o să mă mai vezi? li răspund că 
da. Am aflat de ieri, de la nevasta lui Rom Baro că fusese la 
restaurant. 

— Vine furtuna. Nu vrei să te culci puţin? 

— Nu aud nici un zgomot Vântul nu suflă nici mai tare, nici 
mai încet ca înainte. Prefer să stăm de vorbă. 

— Crede-mă. Am tot timpul pentru tine, toată viaţa ca să 
fiu alături de tine... 

— Nu spune asta acum. 

—... dar eşti obosită, continui, făcându-mă că n-am auzit ce 
mi-a spus. Eu văd furtuna care se apropie. Ca orice furtună, 
aduce cu ea distrugere; în acelaşi timp udă câmpul, iar 
înţelepciunea din cer coboară împreună cu ploaia. Ca orice 
furtună, va trece. Cu cât e mai puternică, cu atât trece mai 
repede. Slavă Domnului, am învăţat să înfrunt furtunile. 

Şi, ca şi cum Sfânta Măria Mare m-ar fi ascultat, încep să 
cadă pe acoperişul de tablă primele picături. Fata îşi 
termină ţigara, eu o iau de mână şi o duc în pat. Ea se 
întinde şi închide ochii. 

Nu ştiu cât a dormit. Eu o priveam fără să mă gândesc la 
nimic, iar vocea pe care am auzit-o cândva în pădure îmi 
spunea că totul e bine, că nu trebuie să-mi fac griji, că 
schimbările aduse de soartă sunt bune, dacă ştim să 
descifrăm ce conţin ele. Nu ştiu cine a luat-o de la orfelinat, 
cine a educat-o, cine a făcut din ea o femeie independentă - 
căci aşa părea să fie. M-am rugat pentru familia asta 
datorită căreia fata mea a supravieţuit şi a avut un destin 
mai bun. La mijlocul rugăciunii am simţit gelozie, disperare, 
căinţă şi am încetat să mai vorbesc cu Sfânta Sara; oare 
conta că o adusese înapoi? Era tot ce am pierdut şi nu mai 
puteam căpăta înapoi niciodată. 

Dar era şi întruparea fizică a dragostei mele. Eu nu ştiam 
nimic, şi în acelaşi timp mi se dezvăluia totul, mi-am amintit 
că mă gândeam să-mi iau viaţa, să avortez, cum îmi 
închipuiam că plec din colţul acela de lume oriunde oi vedea 


cu ochii, până n-oi mai putea merge, clipa când mi-am văzut 
sângele şi lacrimile pe copacul acela, dialogul cu natura, 
care a devenit tot mai intens şi nu a mai încetat de atunci 
deşi puţini din tribul meu ştiau de asta. Protectorul meu, 
care m-a găsit rătăcind prin pădure, putea să înţeleagă 
toate astea, dar el tocmai a murit. 

„Lumina e nestatornică, se stinge la vânt, se aprinde la 
fulger, nu este niciodată aici să strălucească asemenea 
soarelui - dar merită să lupţi pentru ea”, spunea el. 

A fost singurul care m-a acceptat şi a convins tribul că 
puteam să fac din nou parte din lumea aceea. Singurul cu 
destulă autoritate morală pentru a opri alungarea mea. 

Şi, din nefericire, singurul care nu avea să-mi cunoască 
niciodată fata. Am plâns pentru el, pe când ea stătea 
nemişcată în patul meu, ea care trebuie să fi fost obişnuită 
cu tot confortul din lume. Mii de întrebări mi-au revenit - 
cine erau părinţii adoptivi, unde stătea, dacă făcuse 
facultatea, dacă iubea pe cineva, care erau planurile ei. Dar 
nu eu străbătusem lumea după ea, dimpotrivă: de aceea, nu 
puteam să-i pun întrebări, trebuia să-i dau răspunsuri. 

Ea deschise ochii. Am vrut să-i ating părul, să-i dau 
mângâierile pe care le strânsesem în toţi anii aceia, dar nu 
ştiam cum ar reacţiona, aşa că mi-am spus că e mai bine să 
mă stăpânesc. 

— Ai venit până aici ca să afli motivul... 

— Nu. Nu vreau să ştiu de ce o mamă îşi părăseşte copilul; 
nu există motiv pentru aşa ceva. 

M-au rănit vorbele ei şi nu ştiu ce să-i răspund. 

— Cine sunt eu? Ce sânge curge în venele mele? Ieri, după 
ce am realizat că te pot întâlni, m-a apucat o groază 
teribilă. De unde să încep? Tu, ca toate ţigăn-cile, ştii să 
citeşti viitorul în cărţi, nu? 

— Nu-i chiar aşa. Facem asta numai cu gaje, cu străinii, ca 
să ne câştigăm pâinea. Nu ne dăm niciodată în cărţi, nu le 
citim în palmă şi nu le ghicim viitorul celor din tribul nostru. 
Iar tu... 


—... fac parte din trib. Chiar dacă femeia care m-a adus pe 
lume m-a trimis departe. 

— Da. 

— Atunci, de ce mai stau aici? Ţi-am văzut faţa, pot să mă 
întorc la Londra, mi se termină concediul. 

— Vrei să ştii ceva despre tatăl tău? 

— Nu mă interesează deloc. 

Deodată mi-am dat seama cum puteam s-o ajut. Parcă o 
voce străină ar fi ieşit din gura mea: 

— Trebuie să cunoşti mai bine sângele care curge prin 
venele mele şi prin inima ta. 

Maestrul meu vorbea prin mine. Ea închise din nou ochii şi 
dormi aproape douăsprezece ore fără a se trezi. 

A doua zi am condus-o prin împrejurimile Sibiului, unde 
făcuseră un muzeu cu toate casele din regiune. Pentru 
prima oară i-am pregătit cafeaua de dimineaţă. Era mai 
odihnită, relaxată, mă întreba lucruri despre cultura 
țigănească, dar nu mi-a pus niciodată vreo întrebare despre 
mine. Mi-a spus şi câteva lucruri despre viaţa ei - am aflat 
că eram bunică! Nu mi-a vorbit nici de soţ, nici de părinţii 
adoptivi. Mi-a zis că vindea terenuri într-un loc foarte 
îndepărtat şi că în curând avea să se întoarcă la lucru. 

I-am spus că puteam s-o învăţ să facă amulete care fereau 
de rău, dar n-a arătat nici un fel de interes. Dar când i-am 
vorbit de ierburi tămăduitoare, mi-a cerut imediat să-i arăt 
cum să le recunoască, în parcul pe unde ne plimbam, am 
încercat s-o învăţ tot ce ştiam, deşi eram sigură că avea să 
uite imediat ce se va întoarce la ea acasă - la Londra, acum 
ştiam unde trăieşte. 

— Noi nu stăpânim pământul: el ne stăpâneşte pe noi. 
Cum pe vremuri noi umblam fără încetare, aveam în jur 
doar plantele, apa, locurile prin care treceau caravanele 
noastre. Legile noastre erau legile naturii: cei mai tari 
supraviețuiesc, iar noi, cei slabi, veşnicii prigoniţi, am 
învăţat să ne ascundem puterea şi s-o folosim numai atunci 
când trebuie. 


— Noi nu credem că Dumnezeu a făcut universul; 
Dumnezeu este universul, noi ne aflăm în El şi El se află în 
noi. Deşi... 

M-am oprit. Dar m-am hotărât să continui, pentru că 
acesta era felul meu de a-1 cinsti pe protectorul meu. 

—... eu cred că ar trebui să-l spunem Zeiţă. Mamă. Nu 
femeia care-şi părăseşte copilul într-un orfelinat, ci Aceea 
care se află în noi şi care ne apără când suntem în pericol. 
Va fi mereu cu noi dacă ne facem treburile zilnice cu 
dragoste, bucurie, când înţelegem că nimic nu e suferinţă, 
fiindcă totul e un fel de a lăuda Creaţia. 

Atena - acum îi ştiam numele - întoarse privirea spre o 
casă din parc. 

— Ce e aceea? O biserică? 

Orele petrecute împreună îmi dăduseră puteri; am 
întrebat-o dacă voia să vorbim despre altceva. Ea căzu pe 
gânduri, apoi răspunse: 

— Vreau să ascult tot ce ai să-mi spui. Deşi, după cum am 
înţeles din tot ce am citit înainte de a veni aici, tot ce-mi 
spui acum nu se potriveşte cu tradiţia țigănească. 

— Protectorul meu m-a învăţat. Pentru că ştia lucruri pe 
care ţiganii nu le ştiu, i-a convins pe cei din trib să mă 
accepte din nou. Şi pe măsură ce învăţam cu el, îmi dădeam 
seama de puterea Mamei tocmai eu, care refuzasem 
această binecuvântare. Am atins un arbust micuţ. 

— Dacă vreodată copilul tău o să aibă febră, pune-l lângă 
o plantă tânără şi scutură-i frunzele: febra va trece asupra 
plantei. Şi când te simţi neliniştită, la fel să faci. 

— Aş vrea să-mi mai povesteşti despre protectorul tău. 

— îmi spunea că la început Creaţia era foarte singură. Şi 
atunci a zămislit pe cineva cu care să stea de vorbă. Dintr- 
un act de iubire au făcut o a treia fiinţă, şi astfel s-au 
înmulţit cu mii şi milioane. Ai întrebat ceva despre biserica 
pe care tocmai am văzut-o: nu ştiu cine a făcu t-o şi nici nu 
mă interesează, templul meu e grădina, cerul, apa din lac şi 
din pârâul care îl umple. Poporul meu e făcut din toţi 


oamenii care împărtăşesc aceeaşi credinţă cu mine, nu din 
aceia de care sunt legată prin legături de sânge. Ritualul 
meu este să fiu cu cei asemenea mie, sărbătorind tot ce se 
află în jurul meu. Când pleci? 

— Poate mâine. Nu vreau să deranjez. 

Încă o rană în inimă, dar nu pot să spun nimic. 

— Stai cât vrei. Am întrebat numai pentru că aş fi vrut să 
sărbătorim cu ceilalţi sosirea ta. Putem să facem asta 
diseară, dacă eşti de acord. 

Ea nu zice nimic, eu înţeleg că e un „da”. Ne întoarcem 
acasă, iar după-masă, ea-mi spune că trebuie să se întoarcă 
la hotelul din Sibiu, ca să-şi ia nişte haine. între timp am 
organizat totul. Mergem pe un deal în sudul oraşului, ne 
aşezăm în jurul focului care tocmai a fost aprins, cântăm, 
dansăm, spunem poveşti. Ea asistă la tot, fără să participe 
în nici un fel, deşi Rom Baro îmi spusese că e o dansatoare 
extraordinară. Pentru prima oară după ani şi ani sunt 
veselă, pentru că am putut pregăti un ritual pentru fata 
mea şi am sărbătorit minunea de a fi amândouă vii, 
sănătoase, înconjurate de dragostea Marii Mame. 

La sfârşit, îmi zice că o să doarmă la hotel. O întreb dacă 
ne despărţim, ea-mi spune că nu. Se va întoarce mâine 
dimineaţă. 

O săptămână întreagă eu şi fiica mea am adus laude 
Universului. într-una din nopţi a adus un prieten, dar a 
insistat că nu era iubitul ei, nici tatăl copilului. Bărbatul, cu 
vreo zece ani mai mare ca ea, m-a întrebat cui îi erau 
adresate ritualurile noastre. I-am explicat că atunci când 
slăveşti pe cineva înseamnă - după cum spunea protectorul 
meu - că pui persoana respectivă în afara lumii. Aşa că noi 
nu slăvim pe nimeni, doar trăim în comuniune cu Creaţia. 

— Dar voi vă rugaţi? 

— Eu una, mă rog la Sfânta Sara. Dar aici noi suntem 
parte dintr-un tot, sărbătorim în loc să ne rugăm. 

Mi s-a părut că Atena a fost mândră de răspunsul meu. De 
fapt, eu doar repetam vorbele protectorului meu. 


— Şi de ce faceţi asta împreună cu alţii? Nu putem 
sărbători şi singuri legătura noastră cu Universul? 

— Fiindcă ceilalţi sunt eu. lar eu sunt ceilalţi. In clipa 
aceea Atena mă privi şi am simţit că eu o rănisem de data 
aceea. 

— O să plec mâine, spuse ea. 

— înainte să pleci, vino să-ţi iei rămas-bun de la mama ta. 

Era prima oară când foloseam cuvântul ăsta. Nu mi-a 
tremurat vocea, am privit-o; ştiam că, în ciuda a tot ce se 
întâmplase, era sânge din sângele meu, rodul pântecelui 
meu. În clipa aceea, m-am purtat ca un copil care tocmai 
înţelege că lumea nu e plină de monştri şi nenorociri, aşa 
cum ne învaţă cei mari - e plină de dragoste, indiferent sub 
ce formă ar apărea, o dragoste care ne iartă greşelile şi ne 
izbăveşte de păcate. 

M-a ţinut mult timp în braţe. Mi-a potrivit basmaua cu 
care-mi acopăr capul - deşi nu am soţ, tradiţia țigănească 
spune că trebuie s-o port, fiindcă nu mai sunt fecioară. Oare 
ce-mi pregătea ziua de mâine, în afară de plecarea unei 
fiinţe pe care am iubit-o mereu de la depărtare şi pentru 
care mi-am făcut griji? Eu eram toţi, şi toţi erau eu şi 
singurătatea mea. 

A doua zi, Atena a venit cu un buchet de flori, a făcut curat 
în cămăruţa mea, mi-a spus că trebuia să port ochelari, 
pentru că aveam ochii obosiţi de la cusut. M-a întrebat dacă 
prietenii cu care petrecusem nu vor avea probleme cu 
tribul, şi eu i-am spus că nu; protectorul meu fusese un om 
foarte respectat, ne învățase lucruri de care mulţi dintre noi 
nu aveau habar şi avea discipoli în lumea întreagă. Din 
păcate însă, murise cu puţin înainte de a veni ea. 

— într-o zi, o pisică s-a dus direct la picioarele lui. Pentru 
noi, asta înseamnă moarte şi ne-am speriat; eu ştiam un 
descântec ca să tai răul ăsta. Numai că protectorul meu a 
spus că venise vremea să plece, trebuia să călătorească 
prin lumi despre care ştia că există, să se odihnească puţin 
în braţele Mamei, apoi să renască, să fie din nou copil. 


înmormântarea a fost simplă, într-o pădure de aici, de 
aproape, dar a venit lume din toate colţurile pământului. 

— Şi printre oamenii ăştia nu cumva era o femeie cu părul 
negru, de vreo treizeci şi cinci de ani? 

— Nu-mi aduc aminte, dar e posibil. De ce întrebi? 

— Am întâlnit o femeie într-un hotel din Bucureşti care 
spunea că venise la înmormântarea unui prieten. Cred că a 
zis ceva despre „maestrul ei”. 

Mi-a cerut să-i mai spun lucruri despre ţigani, dar ştia cam 
tot ce era de ştiut, cu atât mai mult cu cât, în afară de 
obiceiuri şi tradiţii, noi nu prea ne cunoaştem istoria. l-am 
propus să se ducă în Franţa şi să depună pentru mine un 
şal la icoana Sfintei Sara, în sătucul Saintes-Maries-de-la- 
Mer. 

— Eu am venit aici pentru că ceva lipsea din viaţa mea. 
Trebuia să-mi umplu spaţiile albe şi am crezut că simpla 
vedere a chipului tău va fi de ajuns. Dar n-a fost; a trebuit 
să înţeleg şi că... am fost iubită. 

— Eşti iubită. 

Am făcut o pauză lungă înainte de a-i spune în sfârşit 
cuvintele pe care voiam să i le spun încă de când o rugasem 
să-şi ia rămas-bun de la mine. Ca să nu mi se vadă emoția, 
am continuat: 

— Aş vrea să-ţi cer ceva. 

— Orice. 

— Vreau să te rog să mă ierţi. Ea îşi muşcă buzele. 

— Am fost dintotdeauna o persoană agitată. Muncesc mult, 
grija mea pentru copil este şi ea excesivă, dansez ca 
nebuna, am învăţat caligrafia, mă duc la cursuri de 
perfecţionare în vânzări, citesc o carte după alta. Totul 
pentru a ocoli clipele acelea în care nu se întâmplă nimic, 
pentru că aceste spaţii albe îmi aduc o senzaţie de gol 
absolut, în care nu există nici o fărâmă de dragoste. Părinţii 
mei au făcut totul pentru mine, şi cred că îi dezamăgesc. 
Dar aici, cât am fost împreună, în clipele când am sărbătorit 
natura şi pe Marea Mamă împreună cu tine, am înţeles că 


spaţiile acelea albe au început să se umple. S-au 
transformat în pauze - momentul când bărbatul ridică 
mâna de pe tobă, înainte de a o lovi din nou cu putere. Cred 
că pot să plec. Nu spun că voi pleca liniştită, fiindcă viaţa 
mea are nevoie de un ritm cu care m-am obişnuit deja. Dar 
nici nu plec cu amărăciune-n suflet. Toţi ţiganii cred în 
Marea Mamă? 

— Dacă îi întrebi, niciunul nu va spune da. Şi-au însuşit 
credinţele şi obiceiurile de pe unde s-au aşezat. Dar 
singurul lucru care ne uneşte în religie este că o slăvim pe 
Sfânta Sara şi mergem în pelerinaj, măcar o dată-n viaţă, 
până la mormântul ei, la Saintes-Maries-de-la-Mer. Unele 
triburi o numesc Kali Sara, Sara cea Neagră. Sau Sfânta 
Fecioară a "Țiganilor, cum e cunoscută în Lourdes. 

— Trebuie să plec, spuse Atena după câteva clipe. 
Prietenul pe care l-ai cunoscut zilele trecute o sămă 
însoţească. 

— Pare un om bun. 

— Vorbeşti ca o mamă. 

— Sunt mama ta. 

— Sunt fiica ta. 

M-a îmbrăţişat, de data asta cu lacrimi în ochi. Eu i-am 
mângâiat părul, ţinând-o în braţe aşa cum am visat mereu, 
din ziua când soarta mea - sau frica ne-a despărţit. I-am 
cerut să aibă grijă de ea, şi mi-a răspuns că învățase multe. 

— Şi încă vei mai învăţa, fiindcă - deşi acum toţi suntem 
legaţi de case, oraşe, meserii - în sângele tău curge vremea 
caravanelor, a plecărilor şi a învățăturilor pe care Marea 
Mamă ni le scotea în cale pentru a putea supravieţui. 
învaţă, dar învaţă totdeauna cu oameni alături de tine. Nu fi 
singură în căutările tale: dacă faci un pas greşit, nu vei avea 
pe nimeni care să te ajute să te îndrepţi. 

Ea continua să plângă în braţele mele, aproape 
implorându-mă să-i cer să rămână. L-am rugat pe 
protectorul meu să nu mă lase să vărs nici o lacrimă, pentru 
că eu voiam pentru Atena tot ce era mai bun, iar soarta ei 


era să meargă mai departe. Aici, în Transilvania, în afară de 
dragostea mea, n-ar mai fi găsit riimic. Şi, cu toate că eu 
cred că dragostea este de ajuns pentru a justifica o 
existenţă pe de-a-ntre-gul, eram absolut sigură că nu-i 
puteam cere să-şi sacrifice viitorul pentru a rămâne lângă 
mine. 

Atena mă sărută pe creştet şi plecă fără să-şi ia rămas- 
bun, poate se gândea că va reveni într-o bună zi. De fiecare 
Crăciun îmi trimitea bani destui ca să pot trăi tot anul fără 
să cos; nu m-am dus niciodată la bancă să încasez cecurile 
de la ea, deşi toţi din trib spuneau că mă port ca o femeie 
neştiutoare. 

De şase luni nu mi-a mai trimis. Probabil a înţeles că eu am 
nevoie de croitorie ca să-mi umplu ceea ce ea numea 
„spaţiile albe”. 

Oricât aş vrea s-o mai văd o dată, ştiu că nu se va mai 
întoarce; acum cred că e mare directoare, s-a măritat cu 
bărbatul pe care-l iubeşte, iar eu am probabil mulţi nepoți 
- sângele meu nu s-a pierdut, va continua pe pământul 
acesta, şi greşelile mi se vor ierta. 

Samira R. Khalil, casnică. 

Imediat ce Sherine a intrat în casă ţipând de bucurie şi 1-a 
luat în braţe pe Viorel, am înţeles că totul mersese mai bine 
decât îmi închipuisem. Am simţit că Dumnezeu îmi ascultase 
ruga, şi acum ea nu mai avea nimic să descopere despre ea, 
putea în sfârşit să aibă o viaţă normală, să-şi crească 
băiatul, să se recăsâtorească şi să lase toată neliniştea 
aceea care o făcea să fie în acelaşi timp euforică şi 
deprimată. 

— 'Te iubesc, mămico. 

A fost rândul meu s-o strâng în braţe. în nopţile acelea cât 
a fost plecată, mărturisesc că mă înspăimânta gândul că o 
să trimită pe cineva să-l ia pe Viorel şi că n-o să-i mai văd 
niciodată. 

După ce a mâncat, a făcut o baie, apoi ne-a povestit 
mtâlnirea cu mama ei biologică şi ne-a descris peisajele din 


Transilvania (eu nu-mi mai aminteam prea multe, am fost 
acolo doar pentru a căuta orfelinatul). Am întrebat-o când 
avea să se întoarcă în Dubai. 

— Săptămâna viitoare. Mai întâi trebuie să merg în Scoţia 
să caut pe cineva. 

Un bărbat! 

— O femeie, continuă ea, observând probabil zâmbetul 
meu complice. Simt că am o misiune. In timp ce 
sărbătoream viaţa şi natura am descoperit lucruri noi. Ceea 
ce credeam că există doar în dans se află de fapt peste tot. 
Şi are chipul unei femei: am vă-zut-o la... 

M-am speriat. l-am spus că misiunea ei era să-şi crească 
fiul, să încerce să fie cât mai bună în ceea ce face, să câştige 
mai mulţi bani, să se recăsătorească, să-l respecte pe 
Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi. 

Dar Sherine nu mă asculta. 

— Ştii, ceva s-a întâmplat într-o noapte când stăteam în 
jurul focului şi beam, râdeam, ascultam poveşti şi cântece. 
O singură dată, când am fost la restaurant, am simţit nevoia 
să dansez, dar în restul zilelor, niciodată, ca şi cum 
acumulam energie pentru altceva. Deodată am simţit că 
totul în jurul meu era viu, palpita - eu şi Creaţia eram una. 
Am plâns de bucurie când flăcările focului au părut a se 
transforma în chipul unei femei, plină de compasiune, care- 
mi zâmbea. 

M-am înfiorat - vrăjitorie țigănească, desigur. Şi chiar în 
clipa aceea mi-am amintit că în copilărie, când era la şcoală, 
Atena susţinea că văzuse „o femeie în alb”. 

— Nu te lăsa în voia acestor lucruri care sunt de la diavol. 
Tu ai avut întotdeauna exemple bune în familie, oare nu poţi 
să duci pur şi simplu o viaţă normală? 

După cum se vede, mă grăbisem să cred că acea călătorie 
în căutarea mamei biologice îi făcuse bine. Dar în loc să-mi 
răspundă cu agresivitatea ei obişnuită, ea continuă 
zâmbind: 


— Şi ce înseamnă „normală”? De ce tăticul trăieşte 
copleşit de muncă dacă avem atâţia bani cât să trăiască trei 
generaţii fără să mişte un deget? E un om cinstit, merită să 
câştige, dar mereu spune cu oarecare mândrie că e copleşit 
de muncă. De ce? Unde vrea să ajungă? 

— E un om care duce o viaţă demnă. 

— Când stăteam cu voi, mă întreba despre teme, îmi dădea 
exemple ca să-mi arate cât de importantă era munca lui 
pentru toată lumea, aprindea televizorul, comenta situaţia 
politică din Liban, înainte de culcare citea o carte de 
specialitate, tot timpul era ocupat. La fel făceai şi tu: eu 
eram cea mai elegantă din şcoală, mă duceai la petreceri, 
aveai grijă de casă, ai fost mereu caldă, iubitoare şi mi-ai 
dat o educaţie impecabilă. Dar acum, când vine bătrâneţea, 
ce vreţi să faceţi cu viaţa voastră? Eu am crescut şi sunt 
independentă. 

— O să călătorim. O să străbatem lumea şi o să ne 
relaxăm. 

— Dar de ce nu o faceţi acum, cât timp mai sunteţi încă 
sănătoşi? 

Mă întrebasem şi eu acelaşi lucru. Dar intuiam că soţul 
meu avea nevoie de munca lui - nu pentru bani, ci pentru 
sentimentul de a fi util, pentru a le arăta celorlalţi că şi un 
exilat îşi ţine angajamentele. Când era sărbătoare şi 
rămânea acasă, avea mereu tendinţa să se ducă până la 
birou, să vorbească cu colegii, să ia hotărâri care nu erau 
câtuşi de puţin urgente. încercam să-l conving să mergem 
la teatru, la cinema, la muzee, el făcea tot ce-i ceream, dar 
simţeam că-l plictisesc lucrurile astea; îl interesau doar 
firma, munca, afacerile. 

Pentru prima oară am vorbit cu ea aşa cum îi vorbeşti unei 
prietene, nu propriei fiice, dar îmi alegeam cu grijă 
cuvintele, ca să nu mă înţeleagă greşit. 

— Crezi că şi tatăl tău încearcă să umple ceea ce tu 
numeşti „spaţii albe”? 


— în ziua în care se va pensiona, deşi eu cred că ziua asta 
nu va veni niciodată, poţi să fii sigură că o să facă o 
depresie. Ce să faci cu libertatea asta aşa de greu cucerită? 
Toţi îl vor felicita pentru succesele lui, pentru moştenirea pe 
care ne-a lăsat-o, pentru integritatea cu care şi-a condus 
firma. Dar nimeni nu va avea timp pentru el - viaţa îşi 
continuă cursul, şi toţi sunt cufundaţi în ea. Tari se va simţi 
iar exilat, numai că de data asta nu va mai găsi o ţară unde 
să se refugieze. 

— Şi ai vreo idee mai bună? 

— N-am decât una: nu vreau să se întâmple la fel şi cu 
mine. Sunt prea agitată şi te rog să nu crezi că vă consider 
vinovaţi pentru exemplul pe care mi l-aţi dat. Dar eu trebuie 
să mă schimb. Şi asta cât mai repede. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda şezată în întuneric 
total. +x. Copilul, bineînţeles, a ieşit imediat din cameră 
noaptea e regatul terorii, al monştrilor trecutului, al 
vremurilor când umblam precum ţiganii, asemenea 
bătrânului meu maestru - fie ca Mama să se îndure de 
sufletul lui şi fie el ocrotit cu dragoste până ce va veni 
vremea să se întoarcă. 

Atena nu ştie ce să facă de când am stins lumina, întreabă 
de băiat, îi spun să stea fără grijă, să-1 lase în seama mea. 
les, aprind televizorul, găsesc un program de desene 
animate şi dau volumul la minim; copilul stă ca hipnotizat - 
gata, am rezolvat problema. Mă întreb cum o fi fost în 
trecut, fiindcă femeile veneau pentru acelaşi ritual la care 
participa acum Atena, îşi aduceau copiii şi nu exista 
televizor. Ce făceau oare cei care se aflau acolo ca 
învăţători? în fine, nu-i treaba mea. 

Televizorul este pentru puşti o poartă spre o altă realitate. 
O voi provoca pe Atena să facă aceeaşi experienţă. Totul e 
atât de simplu, şi-n acelaşi timp atât de complicat! Simplu, 
fiindcă e de ajuns să-mi schimb atitudinea: nu voi mai căuta 
fericirea. De acum încolo sunt independentă, îmi văd viaţa 


prin propriii mei ochi şi nu prin ai altcuiva. Pornesc în 
căutarea aventurii de a fi vie. 

Complicat: de ce nu-mi caut fericirea, dacă am fost 
învățată că e singurul scop care merită osteneala? De ce mă 
aventurez pe un drum de care alţii se feresc? 

La urma urmei, ce e fericirea? 

Dragoste, se spune. Dar dragostea nu a adus şi nici nu va 
aduce vreodată fericirea. Dimpotrivă, nu e decât nelinişte, 
un câmp de luptă, nopţi nedormite, când ne întrebăm dacă 
e bine ce facem. Adevărata dragoste e plămădită din extaz 
şi agonie. 

Sau linişte. Linişte? Dacă ne uităm la Mamă, Ea niciodată 
nu e liniştită. Iarna luptă cu vara, soarele şi luna nu se 
întâlnesc niciodată, tigrul îl vânează pe om, omul se teme 
de câine, câinele o vânează pe pisică, ea-1 vânează pe 
şoarece, iar şoarecele îl sperie pe om. 

Banii aduc fericirea. Foarte bine: atunci toţi oamenii care 
au destul cât să trăiască foarte bine ar putea să nu mai 
muncească. Dar nu, ei continuă să se zbată şi mai mult, ca 
şi cum s-ar teme să nu piardă tot. Banul la ban trage, asta e 
adevărat. Sărăcia poate aduce nefericire, dar contrariul nu 
e adevărat: bogăţia nu aduce neapărat fericirea. 

Eu am căutat fericirea multă vreme de-a lungul vieţii - 
acum nu vreau decât bucurie. Bucuria e ca sexul; are 
început şi sfârşit. Eu vreau plăcere. Vreau să fiu mulţumită 
- dar fericită? Nu mai cad în capcana asta. 

Când sunt într-un grup de oameni şi îi provoc, folosindu- 
mă de una din întrebările cele mai importante, ei răspund 
cu toţii: „Sunt fericit”. 

Şi eu continui: „Dar nu doriţi să aveţi mai mult, să creşteţi 
în continuare?” Şi toţi îmi răspund: „Bineînţeles”. 

Şi insist: „Atunci nu sunteţi fericiţi”. Atunci schimbă vorba. 
Dar mai bine să mă întorc în camera unde se află Atena. 
întuneric. Ea-mi aude paşii, chibritul care se aprinde, apoi 

lumânarea. 


— "Tot ce ne înconjoară este Dorinţa Universală. Nu este 
fericirea; este o dorinţă. lar dorinţele sunt totdeauna 
incomplete - când sunt îndeplinite, nu mai sunt dorinţe, nu-i 
aşa? 

— Unde-i băiatul meu? 

— Băiatul tău e bine, se uită la televizor. Eu vreau acum să 
te uiţi doar la această lumânare şi să nu vorbeşti, să nu spui 
nimic. Numai să crezi. 

— Ce să cred? 

— 'Ţi-am cerut să nu vorbeşti. Crede, pur şi simplu - nu te 
îndoi de nimic. Eşti vie, iar lumânarea e singurul punct din 
universul tău - în asta să crezi. Uită că ai fost învățată că 
drumul e un mod de a ajunge la o destinaţie: de fapt, cu 
fiecare pas ajungem acolo. Repetă-ţi în fiecare dimineaţă: 
„Am ajuns”. Vei vedea că va fi mult mai uşor să 
conştientizezi fiecare clipă a zilei. Am făcut o pauză. 

— Flacăra lumânării îţi luminează lumea. Întreab-o: „Cine 
sunt eu?” 

Am mai aşteptat puţin. Pe urmă am continuat: 

— îmi imaginez cum ai răspunde: sunt cutare, mi s-au 
întâmplat diverse lucruri. Am un copil, lucrez în Dubai. 
Acum mai întreabă o dată lumânarea: „Cine nu sunt eu”? 

lar am făcut o pauză. Şi iarăşi am urmat: 

— Probabil că ţi-ai spus: nu sunt o fiinţă mulţumită. Nu 
sunt o mamă tipică, să mă ocup numai de fiul meu, de soţ, 
să am o casă cu grădină şi un loc unde să-mi petrec 
vacanţele de vară. Am ghicit? Poţi vorbi. 

— Ai ghicit. 

— Atunci suntem pe drumul cel bun. Iu, ca şi mine, eşti o 
persoană nemulțumită. „Realitatea” ta nu se potriveşte cu 
„realitatea” celorlalţi. Şi ţi-e teamă că fiul tău va merge pe 
aceeaşi cale, adevărat? 

— Da, mi-e teamă. 

— Oricum, ştii că nu te poţi înfrâna. Lupţi, dar nu reuşeşti 
să-ţi controlezi îndoielile. Uită-te bine la lumânarea asta: 
pentru moment, ea este universul tău; către ea ţi se 


îndreaptă atenţia, face puţină lumină în jurul tău. Respiră 
adânc, ţine aerul în plămâni cât mai mult şi apoi expiră. Fă 
aşa de cinci ori. Ea se supuse. 

— Scopul acestui exerciţiu era să-ţi liniştească sufletul. 
Acum, adu-ţi aminte ce ţi-am spus: crede. Crede că eşti în 
stare, că ai ajuns deja acolo unde ai vrut. Într-un anume 
moment din viaţa ta, după cum ai povestit la ceaiul din 
după-amiaza asta, ai spus că ai schimbat comportamentul 
oamenilor la banca unde lucrai pentru că i-ai învăţat să 
danseze. Nu e adevărat. Ai schimbat totul deoarece prin 
dans le-ai schimbat realitatea. Ai crezut în povestea asta cu 
Vârful, care mi se pare interesantă, deşi n-am auzit 
niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. Nu poţi crede în 
ceva ce nu-ţi place, înţelegi? 

Atena făcu un semn afirmativ din cap, ţinând privirea fixă 
la flacăra lumânării. 

— Credinţa nu e o dorinţă. Credinţa e Voinţă. 

Dorinţele sunt lucruri ce urmează a fi împlinite, Voința e o 
forţă. Voința schimbă spaţiul din jurul nostru, aşa cum ai 
făcut tu la bancă. Dar, pentru asta, e nevoie de Dorinţă. le 
TOg, concentrează-te asupra lumânării! Fiul tău a ieşit de 
aici şi s-a dus să se uite la televizor, pentru că îi e frică de 
întuneric. De ce? In întuneric putem proiecta orice şi, în 
general, ne proiectăm doar fantasmele. E valabil şi pentru 
copii şi pentru adulţi. Ridică încet braţul drept. 

Braţul se ridică până sus. l-am cerut să facă acelaşi lucru 
şi cu braţul stâng. M-am uitat cu atenţie la sânii ei - mult 
mai frumoşi decât ai mei. 

— Poţi să le laşi în jos, dar încet. închide ochii, respiră 
adânc - voi aprinde lumina. Gata: s-a terminat ritualul. Să 
mergem în sufragerie. 

Ea se ridică cu greutate - îi amorţiseră picioarele din 
cauza poziţiei în care îi cerusem să stea. 

Viorel adormise deja. Am închis televizorul şi ne-am dus în 
bucătărie. 

— Pentru ce am făcut toate astea? m-a întrebat. 


— Numai ca să te îndepărtez de realitatea cotidiană. Nu 
contează lucrul asupra căruia te concentrezi, eu am ales 
întunericul şi flacăra lumânării. în fine, cred că te întrebi 
unde vreau să ajung, nu? 

Atena mi-a spus că mersese trei ore cu trenul, cu copilul în 
braţe, în loc să-şi strângă lucrurile şi să se ducă la serviciu; 
putea să fi privit o lumânare acasă la ea, nu trebuia să vină 
până în Scoţia. 

— Ba da, trebuia, i-am răspuns. Ca să afli că nu eşti 
singură, că alţi oameni sunt în legătură cu acelaşi lucru ca 
şi tine. Şi numai acest simplu fapt, că înţelegi asta, îţi 
permite să crezi. 

— Ce să cred? 

— Că eşti pe drumul cel bun. Şi, cum ţi-am spus, că ajungi 
undeva la fiecare pas. 

— Care drum? Am crezut că dacă-mi caut mama în 
România, îmi voi găsi liniştea spiritului, de care am atâta 
nevoie, dar n-am găsit-o. Despre ce drum vorbeşti? 

— Asta nu ştiu. Ai să descoperi când vei începe să-i înveţi 
pe alţii. Când te întorci la Dubai, găseş-te-ţi un discipol, 
bărbat sau femeie. 

— Să-i învăţ dansul sau caligrafia? 

— Pe astea deja le ştii. Trebuie să-i înveţi pe alţii ceea ce 
nici tu nu ştii. Acel lucru pe care Mama va dori să-l 
dezvăluie prin tine. 

M-a privit ca pe o nebună. 

— Chiar aşa, am insistat eu. De ce ţi-am cerut să ridici 
braţele şi să respiri adânc? Pentru ca tu să crezi că eu ştiam 
ceva ce nu ştiai tu. In realitate, era doar un fel de a te 
scoate din lumea cu care erai obişnuită. Nu ţi-am cerut să-i 
mulţumeşti Mamei, să-i spui cât de minunată este sau că i-ai 
văzut chipul strălucind în flăcările unui foc. Ţi-am cerut 
doar să faci gestul absurd şi inutil de ridicare a braţelor şi 
să te concentrezi asupra unei lumânări. Atât e de ajuns - să 
încerci, de câte ori poţi, să faci ceva care rupe realitatea 
care ne înconjoară. Când o să începi să creezi ritualuri 


pentru discipol, vei fi întotdeauna călăuzită. De acolo începe 
învăţătura, cum spunea protectorul meu. Dacă vrei să-mi 
asculţi vorbele, foarte bine. Dacă nu vrei, continuă-ţi viaţa 
aşa cum este ea acum şi o să ajungi să te loveşti de un zid 
numit „nemulţumire”. 

Am chemat un taxi, am mai vorbit puţin despre modă şi 
despre bărbaţi, şi Atena a plecat. Eram absolut sigură că 
mă va asculta, mai ales că făcea parte dintre oamenii care 
nu renunţă niciodată la o provocare. 

— Învaţă-i pe oameni să fie altfel. Atât! i-am strigat, când 
taxiul se depărta. 

Asta înseamnă bucurie. Fericire ar însemna să fii mulţumit 
cu ceea ce ai deja - dragoste, un copil, o profesie. Dar 
Atena, la fel ca mine, nu s-a născut pentru o astfel de viaţă. 

Heron Ryan, ziarist. 

Bineînţeles că nu recunoşteam că sunt îndrăgostit. Aveam 
o prietenă care mă iubea, mă completa, împărțea cu mine 
clipele grele şi orele de bucurie. 

Toate întâlnirile şi întâmplările din Sibiu făceau parte 
dintr-o călătorie; nu era prima oară că se întâmplau 
asemenea lucruri când eram plecat de acasă. Când ne 
îndepărtăm de lumea noastră, avem tendinţa să intrăm în 
tot felul de aventuri, fiindcă barierele şi prejudecățile 
rămân undeva departe. 

Când m-am întors în Anglia, primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să spun că acel documentar despre Dracula era 
o prostie; o carte oarecare scrisă de un irlandez nebun 
fusese în stare să creeze o imagine oribilă a Transilvaniei, 
unul dintre cele mai frumoase locuri de pe planetă. Desigur 
că producătorii n-au fost deloc satisfăcuţi, dar în acel 
moment nu-mi mai păsa deloc de părerea lor: am lăsat 
televiziunea şi m-am dus să lucrez la unul dintre cele mai 
importante ziare din lume. 

Atunci am început să-mi dau seama că aş fi vrut să o revăd 
pe Atena. 


Am sunat-o şi i-am propus să facem o plimbare, înainte ca 
ea să plece la Dubai. A acceptat, mi-a spus că i-ar plăcea să 
fie ghidul meu prin Londra. 

Am luat primul autobuz care a venit, fără să întrebăm 
unde mergea, am ales din priviri o doamnă şi ne-am spus că 
vom cobori odată cu ea. S-a nimerit să fie staţia Temple, am 
trecut pe lângă un cerşetor care ne cerea de pomană şi nu 
i-am dat - am mers înainte urmăriţi de insultele lui, pe care 
le-am considerat o formă de comunicare. 

Am văzut pe cineva încercând să distrugă o cabină 
telefonică. M-am gândit să chem poliţia, dar Atena m-a 
oprit; poate că tocmai se despărţise de iubirea vieţii lui şi 
simţea nevoia să se descarce. Sau, cine ştie, nu avea cu cine 
schimba o vorbă şi nu putea suporta umilinţa de a-i vedea 
pe alţii folosind acel telefon ca să vorbească despre afaceri 
sau despre dragoste. 

Atena mi-a cerut să închid ochii şi să descriu în detaliu 
hainele cu care eram îmbrăcaţi; spre mirarea mea, am 
nimerit, cu excepţia câtorva amănunte. 

M-a întrebat ce-mi aminteam de pe masa mea de lucru; i- 
am răspuns că aveam acolo hârtii pe care doream să le pun 
în ordine. 

— Ţi-ai închipuit vreodată că hârtiile acestea au viaţă, 
sentimente, dorinţe, istorii întregi de povestit? Cred că nu 
acorzi vieţii atenţia pe care o merită. 

I-am promis că o să le iau una câte una, când mă voi 
întoarce la ziar, a doua zi chiar. 

O pereche de turişti străini, cu o hartă în mână, ne-a 
întrebat cum să ajungă la un anumit monument. Atena le-a 
dat informaţii amănunțite, dar complet incorecte. 

— I-ai trimis în direcţia opusă! 

— Nu are nici o importanţă. Se vor rătăci, dar când te 
pierzi descoperi locuri interesante. încearcă să-ţi umpli 
viaţa cu puţină fantezie; deasupra capului nostru există un 
cer pentru care omenirea întreagă, de-a lungul mileniilor, a 
găsit o grămadă de explicaţii rezonabile. Uită ce ai învăţat 


despre stele şi acestea se vor preschimba iar în îngeri sau 
în copilaşi sau în orice simţi tu că ai vrea să crezi în clipa 
aceea. Asta nu te va face mai naiv: e doar un joc, cu care 
însă poţi să-ţi îmbogăţeşti viaţa. 

A doua zi, când m-am dus la ziar, am luat fiecare hârtie ca 
şi cum ar fi fost un mesaj adresat numai mie, nu instituţiei 
pe care o reprezint. La prânz m-am dus să vorbesc cu 
secretarul de redacţie şi i-am propus să scriu un material 
despre Zeița venerată de ţigani. Au considerat că e o idee 
excelentă şi m-au trimis să văd sărbătorile de la Mecca 
țiganilor, la Saintes-Maries-de-la-Mer. 

Oricât de incredibil ar părea, Atena n-a manifestat nici cea 
mai mică dorinţă să mă însoţească. Spunea că iubitului ei - 
polițistul ăla fictiv de care se folosea ca să păstreze distanţa 
- nu i-ar fi plăcut ca ea să călătorească cu alt bărbat. 

— Dar nu i-ai promis mamei tale că o să-i duci un şal 
sfintei? 

— l-am promis, dacă oraşul se va afla vreodată în drumul 
meu. Dar acum nu este. Dacă trec vreodată pe acolo, o să- 
mi ţin promisiunea. 

Fiindcă avea să se întoarcă duminica următoare la Dubai, 
s-a dus cu copilul încă o dată în Scoţia, ca s-o vadă pe 
femeia pe care am întâlnit-o amândoi la Bucureşti. Eu nu-mi 
aduceam aminte de nici o femeie, dar aşa cum exista acel 
„iubit fantasmă”, poate că „femeia fantasmă” era o altă 
minciună convenţională, şi n-am vrut să insist prea mult. 
Dar am fost gelos, fiindcă prefera să fie cu alţii. 

Mi s-a părut ciudat sentimentul ăsta. Şi mi-am spus că 
dacă trebuia să meargă cineva în Orientul Mijlociu să scrie 
un material despre boom-ul imobiliar despre care vorbise 
un coleg de la secţiunea de afaceri, eu aveam să studiez 
totul despre terenuri, economie, politică şi petrol - doar ca 
să fiu aproape de Atena. 

La Saintes-Maries-de-la-Mer am scris un articol excelent. 
Conform tradiţiei, Sara era ţigancă şi trăia în mica localitate 
de la malul mării când mătuşa lui Isus, Măria Salomeea, 


împreună cu alţi refugiaţi, a ajuns prin acele locuri pentru a 
scăpa de persecuțiile romanilor. Sara i-a ajutat şi a devenit 
şi ea creştină. 

] 555 

La sărbătoarea la care am putut asista am văzut cum 
fragmente din scheletele a două femei îngropate sub altar 
sunt scoase dintr-un relicvariu şi ridicate pentru a 
binecuvânta mulţimea de caravane care vin din toate 
colţurile Europei, cu fuste colorate, cântece şi instrumente 
specifice. Apoi, o icoană a Sarei, cu şaluri superbe, este 
scoasă dintr-o clădire aflată în apropierea bisericii - 
deoarece Vaticanul nu a canonizat-o niciodată - şi dusă în 
procesiune până la mare, pe străduţe acoperite de 
trandafiri. Patru ţigani, îmbrăcaţi în haine tradiţionale, pun 
relicvele într-o barcă plină de flori, intră în apă şi repetă 
sosirea fugarilor şi întâlnirea cu Sara. De aici încolo totul 
este muzică, petrecere, imnuri şi demonstraţii de curaj în 
faţa unui taur. 

Un istoric, Antoine Locadour, m-a ajutat să completez 
materialul cu informaţii interesante privitoare la Divinitatea 
Feminină. l-am trimis Atenei cele două pagini scrise pentru 
rubrica de turism a ziarului. N-am primit decât un răspuns 
amabil, îmi mulțumea pentru atenţie, fără nici un fel de alte 
comentarii. 

Cel puţin am fost sigur că adresa era corectă. 

Antoine Locadour, 74 de ani, istoric, |. C. P, Franţa. 

Euşor să spui despre Sara că este una dintre multele 
fecioare negre care pot fi întâlnite în lume. Sara-la-Kali, 
spune tradiţia, era de stirpe nobilă şi cunoştea secretele 
lumii. Era, după cum cred eu, o altă manifestare a Marii 
Mame, Zeița Creaţiei. 


Şi nu mă surprinde deloc faptul că din ce în ce mai mulţi 
oameni se interesează de tradiţiile păgâne. De ce? Pentru 
că Zeul Tată este mereu asociat cu rigoarea şi disciplina 
unui cult. Zeița Mamă, dimpotrivă, arată importanţa 
dragostei dincolo de toate interdicțiile şi tabuurile 
cunoscute. 

Fenomenul nu e o noutate: de fiecare dată când religia îşi 
înăspreşte normele, un grup semnificativ de oameni tinde 
să caute o mai mare libertate în contactul spiritual. Aşa s-a 
întâmplat în Evul Mediu, când Biserica Catolică nu făcea 
decât să pună alte şi alte biruri şi să construiască mănăstiri 
şi biserici pline de lux şi strălucire; am asistat atunci la 
apariţia „vrăjitoriei”, fenomen care, deşi reprimat din cauza 
caracterului său revoluţionar, a lăsat urme şi tradiţii care 
au reuşit să supravieţuiască peste secole. 

În tradiţiile păgâne, cultul naturii este mai important decât 
respectarea cărţilor sfinte; Zeița este în toate, şi totul face 
parte din Zeiţă. Lumea nu este decât o expresie a bunătăţii 
ei. Există multe sisteme filosofice - cum ar fi taoismul sau 
budismul - care elimină ideea de separare dintre creator şi 
creaţie. Oamenii nu mai încearcă să descifreze misterul 
vieţii, vor să facă parte din el; şi în taoism, şi în budism, deşi 
nu există o figură feminină, principiul de bază afirmă că 
„totul este un singur lucru”. 

În cultul Marii Mame, ceea ce numim noi „păcat”, 
transgresarea unor coduri morale arbitrare, încetează să 
existe; sexul şi obiceiurile sunt mai libere, pentru că fac 
parte din natură şi nu pot fi considerate un rod al răului. 

Noul păgânism arată că omul nu are neapărată nevoie de 
o religie instituţionalizată, pentru a-şi continua căutările 
spirituale care îi justifică existenţa. Dacă Dumnezeu este 
Mamă, atunci nu trebuie decât să o slăveşti prin ritualuri 
menite să mulţumească sufletul feminin, ritualuri care 
includ dansul, focul, apa, aerul, pământul, muzica, florile, 
frumuseţea. 


Tendinţa creşte într-un mod exploziv în ultimii ani. Poate 
că ne aflăm în faţa unui moment foarte important din istoria 
lumii, când în sfârşit Spiritul se contopeşte cu Materia, 
amândouă se unesc şi se transformă. în acelaşi timp, cred 
că va exista o reacţie foarte violentă din partea instituţiilor 
religioase care încep să piardă credincioşi. 
Fundamentalismul probabil că va creşte şi se va instala la 
toate nivelurile. 

Ca istoric, mă mulţumesc să strâng date şi să analizez 
această confruntare dintre libertarea adoraţiei şi obligaţia 
supunerii. Dintre Dumnezeul care controlează lumea şi 
Zeița care este parte a lumii. Dintre oamenii care se strâng 
în grupuri în care slăvirea se face spontan şi ceilalţi, care se 
închid în cercuri unde învaţă ce trebuie şi ce nu trebuie 
făcut. 

Mi-ar plăcea să fiu optimist, să cred că în sfârşit fiinţa 
omenească şi-a găsit drumul către lumea spirituală. Dar 
semnele nu sunt chiar încurajatoare: noi persecuții, ca 
acelea care au avut loc în trecut, ar putea sufoca din nou 
cultul Mamei. 

Andrea McCain, actriţă de teatru. 

Efoarte greu să fii imparţială, să vorbeşti despre o relaţie 
care a început în admiraţie şi a sfârşit în ură. Dar voi 
încerca, sincer, voi face un efort pentru a o descrie pe acea 
Atena pe care am văzut-o pentru prima oară într-un 
apartament din Victoria Street. Tocmai se întorsese din 
Dubai, cu bani şi cu dorinţa de a împărtăşi tot ce cunoştea 
din misterele magiei. De data asta nu stătuse decât patru 
luni în Orientul Mijlociu: vânduse terenuri pentru 
construcţia a două supermarketuri, obținuse un comision 
enorm, spunea că îşi permitea să nu mai muncească trei ani 
şi că putea să revină la lucru oricând ar fi dorit; voia să 
profite de prezent, să se bucure de ce-i mai rămăsese din 
tinereţe şi să-i înveţe pe alţii tot ce învățase ea. 

M-a primit fără prea mult entuziasm: 

— Ce doriţi? 


— Fac teatru şi pregătim o piesă despre figura feminină a 
lui Dumnezeu. Am aflat de la un prieten ziarist că aţi fost în 
deşert şi în munţii din Balcani, cu ţiganii, şi că ştiţi destul de 
multe despre acest subiect. 

— Şi aţi venit până aici ca să învăţaţi despre Mamă numai 
pentru o piesă? 

— Dar dumneavoastră de ce aţi învăţat? 

Atena se opri, mă măsură din cap până-n picioare şi zâmbi: 

— Aveţi dreptate. Aceasta este prima mea lecţie ca 
maestră: învaţă-l pe acela care doreşte să înveţe. 

Motivul nu contează. 

— Cum? 

— Nimic. 

— Originea teatrului e sacră. A început în Grecia, cu 
imnuri către Dionysos, zeul vinului, al renaşterii şi al 
fertilităţii. Dar se crede că încă din timpuri străvechi fiinţele 
omeneşti aveau un ritual în care se prefăceau că sunt alţii, 
încercând să comunice astfel cu sacrul. 

— A doua lecţie, mulţumesc. 

— Nu înţeleg. Am venit aici ca să fiu învățată, nu ca să 
predau eu lecţii. 

Femeia asta începea să mă irite. Poate că era maliţioasă. 

— Protectoarea mea... 

— Protectoare? 

— O să vă explic eu. Protectoarea mea a spus că voi învăţa 
numai lucrurile de care am nevoie, dacă voi fi provocată. Şi, 
de când m-am întors din Dubai, dumneavoastră aţi fost 
prima persoană care mi-a arătat că aşa este. Se adevereşte 
ce mi-a spus ea. 

I-am explicat că, pregătindu-mă pentru piesă, umblasem 
de la un maestru la altul. Dar nu era nimic excepţional în 
învăţăturile lor - exceptând faptul că simţeam cum îmi 
creşte curiozitatea pe măsură ce cunoşteam mai multe 
detalii. I-am spus că şi aceia care mai ştiau câte ceva 
păreau confuzi, nu prea ştiau ce voiau. 

— Adică? 


Sexul, de exemplu. în unele din locurile pe unde fusesem, 
era absolut interzis. în altele, nu numai că era permis, dar 
încurajau şi orgiile. Ea îmi ceru mai multe amănunte - şi n- 
am înţeles dacă voia să mă încerce sau nu ştia nimic despre 
lucrurile astea. 

Dar Atena reluă înainte ca eu să-i pot răspunde la 
întrebare. 

— Când dansezi, simţi dorinţă? Simţi că provoci o energie 
mai mare? Când dansezi, există momente în care nu mai 
eşti tu însăţi? 

Am rămas ca de piatră, fără să ştiu ce să răspund. De fapt, 
şi la petreceri senzualitatea era mereu prezentă în dans - 
începeam prin a provoca, îmi plăcea să văd dorinţa din ochii 
bărbaţilor, dar pe măsură ce treceau orele din noapte, 
parcă intram mai mult în contact cu mine însămi, dacă 
seduceam sau nu pe cineva nu prea mai avea importanţă. 

Atena a continuat. 

— Dansul este şi el un ritual. In afară de asta, e un mod 
ancestral de apropiere între o femeie şi un bărbat. Ca şi 
cum firele care ne conectează cu restul lumii s-ar scutura 
de prejudecăţi şi de frică. Când dansezi, îţi poţi permite 
luxul de a fi tu însăţi. Am început s-o ascult cu mai mult 
respect. 

— După aceea, redevenim ce am fost înainte; oameni 
speriaţi, care încearcă să pară mai importanţi decât cred că 
sunt. 

Exact cum mă simţeam eu. Sau poate că toată lumea simte 
acelaşi lucru? 

— Ai un iubit? 

Mi-am adus aminte că, într-unui din locurile în care 
fusesem ca să învăţ Tradiţia Gaia, unul dintre „druizi” îmi 
ceruse să fac dragoste în faţa lui. Ridicol şi înspăimântător - 
cum era posibil ca oamenii aceia să îndrăznească să 
folosească nişte căutări spirituale pentru obsesiile lor cele 
mai sinistre? 

— Ai un iubit? repetă ea. 


— Am. 

Atena nu mai scoase un cuvânt. îşi duse doar degetul la 
gură, cerându-mi să tac şi să stau liniştită. 

Şi deodată mi-am dat seama că era extrem de greu pentru 
mine să tac în faţa acestei persoane pe care abia o 
cunoscusem. Eram tentată să vorbesc despre orice - despre 
vreme, despre trafic sau despre cele mai bune restaurante. 
Stăteam amândouă aşezate pe canapeaua din salonul ei 
complet alb, cu un CD-player şi o etajeră micuță, unde 
pusese discurile. N-am văzut cărţi nicăieri, nici tablouri pe 
pereţi. Cum călătorise aşa de mult, mă aşteptam să văd 
obiecte şi suveniruri din Orientul Mijlociu. 

Dar era gol, şi acum - liniştea asta. 

Ochii cenugşii erau fixaţi asupra mea, dar nu mi-am întors 
privirea. Instinctul, poate. Un fel de a spune că nu suntem 
speriaţi, ci privim drept în ochi provocarea. Numai că - din 
pricina tăcerii şi a camerei albe, cu zgomotul traficului de 
afară - totul începu să pară ireal. Cât aveam să mai stăm 
aşa, fără să spunem nimic? 

Am început să-mi urmăresc gândurile: venisem aici în 
căutarea unui material pentru piesă sau chiar voiam 
cunoaştere, înţelepciune şi... puterile acelea? Nu reuşeam 
să definesc ce anume mă adusese la o...laoce? Lao 
vrăjitoare? 

Visele mele de adolescentă ieşiră la suprafaţă: cui nu i-ar 
plăcea să întâlnească o vrăjitoare adevărată, să înveţe 
magie, să fie privită cu respect şi teamă de prietene? Cine, 
tânără fiind, nu s-a simţit nedreptăţită de secole de 
represiune a femeilor şi n-ar fi simţit că aceasta era cea mai 
bună cale de a-şi recăpăta identitatea pierdută? Cu toate că 
eu depăşisem faza aceasta, eram independentă, făceam ce- 
mi plăcea într-un domeniu atât de competitiv ca teatrul, de 
ce nu eram niciodată mulţumită, aveam nevoie să-mi testez 
mereu... curiozitatea? 

Cred că aveam cam aceeaşi vârstă... sau eu aveam câţiva 
ani în plus? Oare ea avea vreun iubit? 


Atena se apropie de mine. Acum eram la depărtare de mai 
puţin de un braţ şi a început să-mi fie frică. O fi lesbiană? 

Deşi nu-mi luasem ochii de la ea, ştiam unde era uşa şi 
puteam ieşi când voiam. Nu mă obligase nimeni să vin în 
casa aceea, să mă întâlnesc cu o persoană pe care n-o mai 
văzusem în viaţa mea şi să stau acolo pierzându-mi timpul, 
fără o vorbă, fără să învăţ absolut nimic. Unde voia să 
ajungă? 

La tăcere, probabil. Muşchii au început să mi se încordeze. 
Eram singură, lipsită de apărare. Aveam o nevoie disperată 
să vorbesc sau să fac în aşa fel încât mintea să înceteze să- 
mi mai spună că totul mă ameninţa. Cum putea afla cine 
sunt? Suntem ceea ce vorbim! 

Dar ea nu a întrebat despre viaţa mea? A vrut să ştie dacă 
aveam un iubit, nu? Am încercat eu să vorbesc mai mult 
despre teatru, dar n-am reuşit. Dar poveştile pe care le-am 
auzit despre originea ei țigănească, despre mtâlnirea din 
Transilvania, pământ al vampirilor? 

Gândurile îmi veneau în avalanşă: oare cât va costa 
consultaţia aceea? M-am îngrozit, trebuia să fi întrebat la 
început. O avere? Şi dacă nu plăteam, oare îmi făcea o vrajă 
care să mă distrugă? 

Îmi venea să mă ridic, să mulţumesc, să-i spun că nu 
venisem să stau şi să tac. Dacă te duci la psihiatru, trebuie 
să vorbeşti. Dacă mergi la biserică, asculţi o predică. Când 
cauţi magia, întâlneşti un maestru care să vrea să-ţi explice 
lumea şi să-ţi dea o serie de ritualuri. Dar tăcerea? Şi de ce 
mă deranja aşa de tare? 

Întrebările curgeau una după alta, iar eu nu reuşeam să- 
mi opresc gândurile, dorinţa de a descoperi un motiv 
pentru care stăteam amândouă acolo fără o vorbă. Deodată, 
poate după alte cinci sau zece minute în care nimic nu s-a 
mişcat, ea zâmbi. 

Am zâmbit şi eu şi m-am relaxat. 

— încearcă să fii altfel. Atâta doar. 


— Atâta doar? Să tac înseamnă să fiu altfel? îmi închipui că 
acum, în clipa asta, în Londra există mii de oameni 
înnebuniţi să găsească pe cineva cu care să stea de vorbă, 
şi tot ce-mi spui este că tăcerea e mai importantă? 

— Acum dacă dumneata începi să vorbeşti şi să 
reorganizezi universul, vei ajunge să te convingi că ai 
dreptate şi că eu greşesc. Dar ai văzut: dacă taci, e altceva. 

— E neplăcut. Nu te învaţă nimic. 

Ea păru să nu ia în seamă reacţia mea. 

— La ce teatru joci? 

În sfârşit, începea să fie interesată de viaţa mea! Mă 
întorceam la condiţia de fiinţă omenească, cu profesie cu 
tot! Am invitat-o să asiste la piesa care se juca în acel 
moment - a fost singurul mod pe care l-am găsit pentru a 
mă răzbuna, arătându-i că eram capabilă de lucruri pe care 
ea nu ştia să le facă. Tăcerea aceea mă umilise. 

M-a întrebat dacă îşi putea lua copilul şi i-am răspuns că 
nu - era o piesă pentru adulţi. 

— Bine, pot să-l las cu mama. De mult n-am mai fost la 
teatru. 

Nu mi-a luat nimic pentru consultaţie. Când m-am întâlnit 
cu ceilalţi din echipă, le-am vorbit despre femeia aceea 
misterioasă; au fost foarte curioşi să cunoască pe cineva 
care, prima oară când te întâlneşte, nu-ţi cere decât să taci. 

Atena a apărut în ziua convenită. A asistat la piesă, a venit 
în cabină să mă felicite, dar nu a spus dacă îi plăcuse sau 
nu. Colegii mi-au sugerat să o invităm la barul unde 
obişnuiam să mergem după spectacol. Aici, nu a mai tăcut, 
a vorbit despre o întrebare care rămăsese fără răspuns la 
prima noastră întâlnire: 

— Nimeni, nici măcar Mama n-ar vrea ca activităţile 
sexuale să fie practicate numai ca sărbători, ritualuri; 
iubirea trebuie să fie prezentă. Ai spus că ai întâlnit oameni 
de felul ăsta, nu? Ai grijă. 

Prietenii mei nu înțelegeau chiar tot, dar păreau foarte 
interesaţi şi au început s-o bombardeze cu întrebări. Ceva 


mă deranja: răspunsurile ei erau foarte tehnice, ca şi cum 
nu prea avea experienţă. A comentat jocul de-a seducţia, 
ritualurile de fertilitate şi a terminat cu o legendă 
grecească - cu siguranţă pentru că eu apucasem să-i spun 
la prima noastră întâlnire că originile teatrului se aflau în 
Grecia. Probabil îşi petrecuse toată săptămâna citind 
despre asta. 

— După milenii de dominație masculină, ne întoarcem la 
cultul Marii Mame. Grecii o numeau Gaia, iar mitul spune 
că s-a născut din Haos, golul care stăpânea înainte în tot 
universul. Cu ea a venit şi Eros, zeul iubirii şi după aceea au 
zămislit Marea şi Cerul. 

— Cine a fost tatăl? întrebă un prieten de-al meu. 

— Nimeni. Există un termen tehnic, numit parte-nogeneză, 
care înseamnă posibilitatea de a naşte fără intervenţia 
mascxdină. Dar există şi un termen mistic, cu care suntem 
mai obişnuiţi: Imaculata Concepţie. Din Gaia se trag toţi zeii 
care mai târziu aveau să populeze Câmpiile Elizee ale 
Greciei antice - inclusiv iubitul nostru Dionysos, idolul 
dumneavoastră. Dar pe măsură ce bărbatul se afirma ca 
principal element politic al cetăţii, Gaia cădea în uitare, 
fiind înlocuită de Zeus, Ares, Apolo şi alţii - toţi foarte 
competenţi, dar fără farmecul Mamei care a zămislit totul. 

Apoi a început un adevărat interogatoriu despre munca pe 
care o făceam. Regizorul o întrebă dacă nu voia să ne dea 
câteva lecţii. 

— Despre ce? 

— Despre ce ştiţi dumneavoastră. 

— Ca să vă spun drept, despre originile teatrului am 
învăţat săptămâna trecută. învăţ totul pe măsură ce am 
nevoie, aşa mi-a spus Edda. 

Deci aveam dreptate! 

— Dar pot să vă împărtăşesc alte lucruri pe care le-am 
învăţat de la viaţă. 

Toţi au fost de acord. Nimeni nu a întrebat cine era Edda. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda 


— am spus Atenei: nu trebuie să vii până aici toată ziua 
bună ziua ca să întrebi prostii. Dacă un grup a hotărât să te 
accepte ca profesoară, de ce nu vezi în asta şansa dea 
deveni maestra lor? 

Fă şi tu ce am făcut eu mereu. încearcă să te simţi bine 
atunci când crezi că eşti ultimul om. Să nu crezi că e rău: 
lasă-ţi trupul şi sufletul în mâinile Mamei, dăruieşte-te prin 
dans sau prin tăcere sau prin activităţile obişnuite ale vieţii 
- cum ar fi să-ţi duci copilul la şcoală, să găteşti, să faci 
ordine în casă. Totul e adoraţie - dacă ai mintea 
concentrată asupra momentului prezent. 

Nu încerca să convingi pe nimeni de nimic. Când nu ştii, 
întreabă sau informează-te. Dar pe măsură ce acţionezi, fii 
ca râul care curge, tăcut, dăruindu-se unei energii 
superioare. Să crezi - asta ţi-am spus la prima noastră 
întâlnire. 

Să crezi că poţi. 

La început vei fi confuză, nesigură. Apoi, vei crede că toţi 
se gândesc că sunt înşelaţi. Nimic din toate astea: tu ştii, 
trebuie doar să fii conştientă de asta. Mintea oamenilor se 
lasă uşor dominată de ceea ce e mai rău - le e frică de 
durere, de invazii, de tâlhării, de moarte: încearcă să le 
redai bucuria pierdută. 

Fii limpede. 

Reprogramează-te în fiecare clipă a zilei cu gânduri care 
te fac să creşti. Când eşti iritată, confuză, încearcă să râzi 
de tine însăţi. Râzi tare, râzi în hohote de femeia asta care e 
îngrijorată, neliniştită, care crede că problemele ei sunt 
cele mai importante din lume. Râzi de situaţia asta jalnică, 
fiindcă tu eşti manifestarea Mamei, dar încă mai crezi că 
Dumnezeu e bărbat şi are numai reguli stricte. în fond, 
majoritatea problemelor noastre de aici vin: din 
respectarea regulilor. 

Concentrează-te. 

Dacă nu găseşti nimic care să-ţi trezească interesul, 
concentrează-te asupra respirației. Pe acolo, prin nas, intră 


râul de lumină al Mamei. Ascultă-ţi bătăile inimii, 
urmăreşte-ţi gândurile pe care nu le poţi controla, 
stăpâneşte-ţi impulsul de a te ridica imediat şi de a face 
ceva „util”. Stai jos câteva minute pe zi fără să faci nimic, 
profită cât poţi de mult de ele. 

Şi când speli vasele, roagă-te. Fii recunoscătoare că ai 
farfurii de spălat; asta înseamnă că ai avut mâncare, că ai 
hrănit pe cineva, că ţi-ai arătat afecțiunea pentru una sau 
mai multe persoane - ai gătit, ai pus masa. Gândeşte-te câte 
milioane de oameni nu au în clipa asta absolut nimic de 
spălat sau nu au pentru cine să gătească. 

Desigur că alte femei spun: n-o să spăl vase, să le spele 
bărbaţii. Păi să nu le spele dacă nu vor, dar să nu creadă că 
asta are de-a face cu egalitatea. Nu e nimic greşit în a face 
lucruri simple - deşi, dacă aş publica mâine un articol cu tot 
ce gândesc, s-ar spune că sunt împotriva feminismului. 

Ce prostie! Ca şi cum a spăla vase sau a folosi sutienul, a 
permite unui bărbat să deschidă şi să închidă uşa pentru 
mine ar fi ceva ce umileşte condiţia mea de femeie. De fapt, 
îmi place la nebunie când un bărbat îmi deschide uşa; 
conform etichetei e un fel de a spune: „Femeia aceasta are 
nevoie ca eu să fac asta, pentru că este fragilă”, dar în 
sufletul meu scrie: „Sunt tratată ca o zeiţă, sunt o regină”. 
Eu nu sunt aici ca să susţin cauza feminismului, pentru că 
atât bărbaţii, cât şi femeile sunt manifestarea Mamei, 
Unitatea Divină. Nimeni nu poate fi mai presus de asta. 

Mi-ar plăcea foarte mult să te văd predând pe măsură ce 
înveţi; acesta este scopul vieţii - revelaţia! Te transformi 
într-un receptacul, te asculţi pe tine însăţi, te miri de ce eşti 
în stare. Iţi aminteşti de munca de la bancă? Poate că nu ai 
înţeles niciodată, dar acolo energia îţi curgea prin trup, 
prin ochi, prin mâini. 

Şi o să-mi spui: „Ba nu este deloc aşa; era dansul”. 

Dansul funcţionează doar ca un simplu ritual. Ce este un 
ritual? Este să transformi ceva monoton în ceva diferit, 
ritmat şi să poţi canaliza Unitatea. De aceea insist: fii 


diferită chiar şi când speli vasele. Mişcă-ţi mâinile în aşa fel 
încât să nu repete niciodată acelaşi gest - dar să menţină 
cadenţa. 

Dacă ţi se pare că ajută, încearcă să vizualizezi imagini; 
flori, păsări, copacii dintr-o pădure. Nu-ţi închipui lucruri 
izolate, cum a fost lumânarea asupra căreia ţi-ai concentrat 
atenţia prima oară când ai venit aici. încearcă să te 
gândeşti la ceva colectiv. Şi ştii ce ai să observi? Că nu ai 
hotărât tu la ce să te gândeşti. 

Să-ţi dau un exemplu: imaginează-ţi un stol de păsări în 
zbor. Câte păsări ai văzut? Unsprezece, nouăsprezece, 
cinci? Ai o oarecare idee, dar nu ştii numărul exact. Atunci, 
de unde a venit gândul ăsta? L-a pus cineva acolo. Cineva 
care ştie numărul exact al păsărilor, al copacilor, al 
pietrelor, al florilor. Cineva care, în câteva fracțiuni de 
secundă, se apleacă asupra ta şi îşi arată puterile. Eşti ceea 
ce crezi că eşti. 

Nu sta să-ţi repeţi, asemenea celor care cred în „gândirea 
pozitivă”, că eşti iubită, puternică sau capabilă. Nu ai 
nevoie să-ţi repeţi toate astea pentru că le ştii deja. Şi când 
te îndoieşti - cred că ţi se 

5 ] 555 întâmplă foarte des în stadiul acesta al evoluţiei fă 
ce ţi-am sugerat. În loc să încerci să dovedeşti că eşti mai 
bună decât crezi, râzi pur şi simplu. Râzi de îngrijorările 
tale, de nesiguranța ta. Tratează cu umor neliniştea. La 
început va fi mai greu, dar încetul cu încetul o să te 
obişnuieşti. 

Acum, du-te la toţi acei oameni care cred că ştii totul. 
Convinge-te că au dreptate - fiindcă noi toţi le ştim pe 
toate, dar e o chestiune de încredere în sine. 

Ai încredere. 

Grupurile sunt foarte importante, ţi-am spus şi la 
Bucureşti, prima oară când ne-am văzut. Fiindcă ele ne 
obligă să fim mereu mai buni; dacă eşti singură, tot ce poţi 
face este să râzi de tine; dacă eşti cu alţii, nu numai că vei 
râde, dar apoi vei trece imediat la acţiune. Grupurile sunt o 


provocare pentru noi. Ne permit să ne selectăm afinităţile şi 
produc o energie colectivă, prin care extazul devine mult 
mai uşor de atins, pentru că este molipsitor. 

Evident, grupurile pot să şi distrugă. Dar e un dat al vieţii, 
suntem oameni şi trăim alături de ceilalţi. Şi dacă cineva nu 
a reuşit să-şi dezvolte bine instinctul de supravieţuire, 
atunci înseamnă că n-a înţeles nimic din ce spune Mama. 

Ai noroc, fata mea. Un grup ţi-a cerut să-l înveţi ceva - 
asta te va transforma în maestră. 

Heron Ryan, ziarist. 

1” nainte de prima întâlnire cu actorii, Atena a venit la 
mine. De când publicasem articolul despre Sara, eram 
convins că îi înţelegeam lumea - ceea ce nu era deloc 
adevărat. Singurul meu scop era să-i atrag atenţia. Deşi 
încercasem să accept că putea să existe o realitate invizibilă 
capabilă să intervină în vieţile noastre, singurul motiv care 
mă împingea spre ea era o dragoste pe care n-o acceptam, 
dar care continua să crească subtil şi devastator. 

Eram mulţumit de universul meu, nu voiam să mă schimb 
deloc, deşi eram împins spre asta. 

— Mi-e frică, îmi spuse ea cum m-a văzut. Dar trebuie să 
merg înainte, să fac ce mi se cere. Trebuie să cred. 

— Ai o mare experienţă de viaţă. Ai învăţat cu ţiganii, cu 
dervişii din deşert, cu... 

— Nu este chiar aşa. Ce înseamnă să înveţi: să acumulezi 
experienţă? Sau să-ţi transformi viaţa? 

I-am propus să ieşim în seara aceea să cinăm şi să dansăm 
puţin. Ea a acceptat cina, dar a refuzat dansul. 

— Răspunde-mi, a insistat ea, cercetându-mi 
apartamentul. Să înveţi înseamnă să pui nişte lucruri pe 
raft sau să te eliberezi de tot ce nu îţi este de folos şi să-ţi 
urmezi drumul mai puţin împovărat? 

Pe rafturi erau cărţi în care investisem bani şi timp, le 
citisem, le sublimasem. Erau acolo personalitatea mea, 
educaţia, adevărații mei maeştri. 


— Câte cărţi ai aici? Peste o mie, probabil. Şi, cu toate 
astea, cele mai multe nu vor mai fi deschise a doua oară. 
Păstrezi toate astea fiindcă nu crezi. 

— Nu cred? 

— Nu crezi şi basta. Cine crede o să citească aşa cum am 
citit eu despre teatru când Andrea m-a întrebat despre 
asta. Dar după aceea, trebuie s-o laşi pe Mamă să-ţi 
vorbească şi, pe măsură ce vorbeşte, să descoperi. Apoi, pe 
măsură ce descoperi, reuşeşti să completezi spaţiile albe pe 
care scriitorii le-au lăsat acolo dinadins, ca să incite 
imaginaţia cititorului. Şi după ce completezi spaţiile astea, 
să începi să crezi în ceea ce poţi tu să faci. Câtor oameni nu 
le-ar plăcea să citească toate cărţile astea pe care le ai aici, 
dar nu au bani să le cumpere? In loc de asta, tu păstrezi 
totul aici, ca să-ţi impresionezi prietenii care vin să te 
viziteze. Sau pentru că nu crezi că ai învăţat destule din ele, 
şi vei avea nevoie cândva să le consulţi din nou. 

Mi s-a părut că este prea dură cu mine, dar asta mă 
intriga. 

— Crezi că n-am nevoie de biblioteca asta? 

— Cred că ai nevoie să citeşti, dar n-ai nevoie să păstrezi 
toate astea. Ţi-aş cere prea mult dacă am ieşi acum şi, 
înainte de a intra în restaurant, le-am împărţi oamenilor 
care ne ies în cale? 

— N-ar încăpea în maşină. 

— Închiriem un camion. 

— Atunci n-am mai ajunge la restaurant ca să luăm cina. In 
plus, ai venit aici pentru că eşti confuză, nu ca să-mi spui ce 
să fac cu cărţile mele. Fără ele, m-aş simţi gol. 

— Ignorant, vrei să spui. 

— Incult, dacă e să căutăm cuvântul exact. 

— Atunci cultura ta nu e în suflet, ci pe rafturile din casă. 

Gata, era de-ajuns. Am pus mâna pe telefon, am rezervat o 
masă, am anunţat că vom ajunge în cincisprezece minute. 
Atena încerca să fugă de motivul care o adusese acolo - 
profunda ei nesiguranţă o făcuse să iasă la atac în loc să 


privească în sine. Avea nevoie de un bărbat lângă ea şi - 
cine ştie? - poate că mă cerceta ca să vadă până unde putea 
merge, folosind acele artificii feminine, ca să descopere 
dacă eu eram gata să fac orice pentru ea. 

În prezenţa ei, existenţa mea părea să aibă o justificare. 
Oare asta voia să audă? Bine, o să i-o spun la masă. Puteam 
să fac aproape orice, chiar să o părăsesc pe femeia cu care 
eram, dar nu aveam de gând să-mi arunc toate cărţile. 

Am reluat chestiunea cu grupul de teatru când eram în 
taxi, deşi eu eram pregătit să-i vorbesc despre lucruri pe 
care în mod normal le ţineam sub tăcere să vorbesc despre 
dragoste, o temă mai grea pentru mine decât Marx, Jung, 
Partidul Laburist din Anglia sau problemele cotidiene din 
redacţiile ziarelor. 

— Nu trebuie să te îngrijorezi, i-am spus, simțind nevoia să 
o iau de mână. Totul o să fie bine. Vorbeşte despre 
caligrafie. Vorbeşte despre dans. Vorbeşte despre lucruri pe 
care le ştii. 

— Dacă fac asta, n-o să descopăr niciodată ce nu ştiu. 
Când o să fiu acolo, va trebui să-mi las mintea liniştită 
pentru ca inima să înceapă să vorbească. Dar e prima oară 
când fac asta, şi mi-e frică. 

— Vrei să vin cu tine? 

A acceptat imediat. La restaurant, am cerut mai întâi vin. 
Eu am băut pentru că trebuia să-mi fac curaj ca să spun ce 
simţeam, deşi pare absurd să iubeşti o persoană pe care nu 
o prea cunoşti. Ea, fiindcă îi era frică să spună ce nu ştia. 

La al doilea pahar, mi-am dat seama că era foarte stresată. 
Am vrut să o iau de mână, dar ea şi-a retras-o delicat. 

— Nu pot să simt frica. 

— Ba sigur că poţi, Atena. Eu am simţit-o de multe ori. lar 
atunci când mi se întâmplă, merg înainte şi îmi înfrunt 
teama. 

Mi-am dat seama că şi nervii mei erau întinşi la maximum. 
Am umplut din nou paharele - chelnerul venea mereu să ne 


întrebe dacă ne-am hotărât, iar eu îi tot spuneam că o să 
alegem mai târziu. 

Vorbeam cu însufleţire despre orice-mi trecea prin cap, 
Atena asculta politicos dar parcă era departe, într-o lume 
întunecată, plină de fantasme. La un moment dat, a povestit 
iar despre femeia din Scoţia şi ce spusese ea. Am întrebat 
dacă avea sens să-i înveţi pe alţii lucruri pe care nu le ştii. 

— Te-a învăţat vreodată cineva să iubeşti? a venit 
răspunsul ei. 

Oare îmi citea gândurile? 

— Şi totuşi, ca orice om, eşti în stare de acest lucru. Cum 
ai învăţat? N-ai învăţat: ai crezut. Crede şi atunci vei iubi. 

— Atena... 

Am şovâit, dar am reuşit să termin fraza, deşi intenţionam 
să spun cu totul altceva. 

—... poate că ar trebui să comandăm de mâncare. 

Mi-am dat seama că nu eram încă pregătit să vorbesc 
despre lucruri care-mi tulburau lumea. Am chemat băiatul, 
i-am cerut să aducă aperitive, multe aperitive, felul 
principal, desertul şi încă o sticlă de vin. Cu cât dura mai 
mult, cu atât mai bine. 

— 'Te porţi ciudat. Oare din pricina spuselor mele despre 
cărţi? Fă ce vrei, n-am venit aici să-ţi schimb lumea. Nu 
trebuia să mă amestec. 

Eu mă gândisem la treaba asta cu „schimbarea lumii” 
chiar cu câteva clipe înainte. 

— Atena, întotdeauna îmi vorbeşti despre... dar ca să-ţi 
spun drept, trebuie să discutăm despre ceva ce s-a 
întâmplat în barul acela din Sibiu, cu muzică țigănească... 

— In restaurant? 

— Da, în restaurant. Am vorbit azi despre cărţi lucruri 
care se acumulează şi ocupă spaţiu. Poate că ai dreptate. 
Vreau să-ţi spun ceva încă de când te-am văzut dansând 
atunci, la Sibiu. Este ceva ce îmi apasă sufletul din ce în ce 
mai mult. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 


— Ba sigur că ştii. Vorbesc despre o iubire pe care am 
descoperit-o acum şi pe care fac tot ce-mi stă în putinţă s-o 
distrug înainte de a apuca să se arate. Aş vrea s-o primeşti; 
este puţinul pe care-l am din mine însumi, dar nu-mi 
aparţine. Acest puţin nu este exclusiv al tău, mai există 
cineva în viaţa mea, însă aş fi foarte fericit dacă l-ai accepta 
aşa cum este. Un poet arab din ţara ta, Khalil Gibran, 
spune: E bine să dai când cineva cere, dar e mult mai bine 
să poţi oferi tot aceluia care n-a cerut nimic. Dacă nu spun 
acum tot ce simt în noaptea asta, voi fi un martor la tot ce 
se întâmplă - dar aş înceta să fiu omul care le trăieşte pe 
toate. 

Am tras adânc aer în piept: vinul mă ajutase să mă 
eliberez. 

Ea a băut paharul până la fund, eu am făcut la fel. 
Chelnerul a adus mâncarea, prezentând politicos meniul, 
arătând ce ingrediente folosiseră şi cum le preparaseră. 
Noi ne priveam fix în ochi - Andrea mi-a povestit că Atena 
procedase aşa atunci când se întâlniseră prima oară, şi era 
convinsă că ăsta era un mod de a-şi intimida interlocutorul. 

Tăcerea era terifiantă. îmi închipuiam că avea să se ridice 
de la masă, pomenind despre faimosul şi invizibilul ei iubit 
de la Scotland Yard sau spunând că era foarte măgulită, dar 
era ocupată cu pregătirea cursurilor de a doua zi. 

— Dar există vreun lucru care se poate păstra? Tot ce 
avem va fi dăruit într-o bună zi. Copacii oferă pentru a 
continua să trăiască, fiindcă a păstra înseamnă a pieri. 

Vocea ei, acumjoasă şi cam şovăitoare din cauza vinului, 
reuşise să aducă tăcere în jurul nostru. 

— Dar meritul cel mai mare nu e al celui care dăruieşte, ci 
al celui care primeşte fără a se simţi dator. Omul dă puţin 
atunci când nu are decât bunuri materiale; dar oferă mult 
atunci când se dăruieşte pe sine. 

Era foarte serioasă. Părea că stau de vorbă cu sfinxul. 

— E din acelaşi poet pe care l-ai citat - am învăţat la 
şcoală, dar acum nu am nevoie de cartea unde stau scrise 


toate astea; i-am păstrat cuvintele în inimă. 

A mai băut puţin. Am făcut şi eu acelaşi gest. Nu puteam 
acum s-o întreb dacă acceptase sau nu; dar mă simţeam 
mai uşor. 

— Poate că ai dreptate; o să-mi donez cărţile unei 
biblioteci publice şi o să le păstrez numai pe cele pe care le 
voi reciti cu siguranţă. 

— Despre asta vrei să vorbim acum? 

— Nu. Nu ştiu cum să continui conversaţia. 

— Atunci hai să mâncăm şi să savurăm mâncarea. Ţi se 
pare o idee bună? 

Nu, nu mi se părea o idee bună; altceva voiam să aud. Dar 
îmi era frică să întreb, aşa că am continuat să bat câmpii 
vorbind cu înflăcărare despre biblioteci, cărţi, poeţi, cuprins 
de păreri de rău că cerusem atâtea feluri - eu eram acela 
care acum voia să fugă, pentru că nu mai ştiam cum să mă 
port la întâlnirea aceea. 

La sfârşit, ea m-a făcut să-i promit că voi merge la teatru 
ca să asist la primul ei curs, şi acest lucru a fost pentru 
mine un semn bun. Avea nevoie de mine, acceptase ceea ce 
eu în mod inconştient visam să-i ofer încă de când o 
văzusem dansând într-un restaurant din Transilvania, vis pe 
care numai în noaptea aceea l-am înţeles. 

Sau în care am crezut, cum ar fi spus Atena. 

Andrea McCain, actriţă sn igur că mă simt vinovată. Dacă 
nu eram eu, Atena n-ar fi ajuns la teatru în dimineaţa aceea, 
n-ar fi strâns tot grupul, n-ar fi cerut să ne aşezăm toţi pe 
jos pe scenă şi să începem o relaxare completă, care 
includea respiraţia şi observarea conştientă a fiecărei părţi 
a corpului nostru. 

— Acum relaxăm coapsele... 

Toţi ne supuneam, ca şi cum ne-am fi aflat în faţa unei 
zeițe, în faţa cuiva care ştia mai multe decât noi toţi la un 
loc, deşi tăcuserăm deja tipul ăsta de exerciţiu de sute de 
ori. loţi eram curioşi să vedem ce va urma după „acum 
relaxăm faţa, respirăm adânc”. 


Oare chiar credea că ne învăţa ceva nou? Noi aşteptam o 
conferinţă, un discurs! Trebuie să mă controlez, să ne 
întoarcem în trecut; ne-am relaxat şi a venit liniştea aceea 
care ne-a zăpăcit de tot. Vorbind apoi cu câţiva dintre 
colegii mei, mi-am dat seama că toţi am avut impresia că 
exerciţiul se terminase; era momentul să ne aşezăm 
normal, să privim în jur, dar nimeni n-a făcut aşa ceva. Am 
rămas stând pe jos, într-un fel de meditaţie forţată, timp de 
cincisprezece minute interminabile. Deodată, vocea ei se 
făcu auzită. 

— Aţi avut timp să vă îndoiţi de mine. Câte unul, pe ici, pe 
colo, şi-a arătat nerâbdarea. Dar acum eu vă voi cere un 
singur lucru: cât număr până la trei, ridicaţi-vă şi fiţi 
deosebiți. Nu spun să fiţi altcineva, 

5555 r57 un animal, o casă. Evitaţi să faceţi ce aţi învăţat 
la cursurile de dramaturgie - nu vă cer să fiţi actori şi să vă 
demonstraţi calităţile. Vă cer să nu mai fiţi fiinţe omeneşti şi 
să vă transformați în ceva ce nu cunoaşteţi. 

Stăteam toţi cu ochii închişi, pe jos, fără a putea vedea 
cum reacţionau cei din jur. Atena sejuca exact cu această 
incertitudine. 

— Voi spune câteva cuvinte pe care le veţi asocia cu 
imagini la comanda mea. Țineţi minte că sunteţi intoxicaţi 
de prejudecăţi, şi dacă eu voi spune „destin” poate că o să 
vă imaginaţi vieţile voastre în viitor. Dacă voi spune „roşu”, 
o să-mi faceţi cine ştie ce interpretare psihanalitică. Nu 
vreau asta. Vreau să fiţi diferiţi, aşa cum v-am spus. 

Nici măcar nu reuşea să explice prea bine ce dorea. Cum 
nimeni n-a protestat, am fost sigură că încercam să fim 
bine-crescuţi, dar după ce se va fi terminat aşa-zisa 
„conferinţă”, niciodată n-o vor mai invita pe Atena. Ba o să- 
mi spună şi ce naivă am fost că m-am dus s-o caut. 

— Iată primul cuvânt: sacru. 

Ca să nu mor de plictiseală, m-am hotărât să iau parte la 
joc: m-am gândit la mama, la iubitul meu, la viitorii mei 
copii, la o carieră strălucită. 


— Faceţi un gest care să însemne „sacru”. Mi-am 
încrucişat braţele peste piept, ca şi cum aş fi îmbrăţişat 
toate acele fiinţe iubite. Am aflat după aceea că majoritatea 
şi-au desfăcut braţele în formă de cruce, iar o fată şi-a 
depărtat picioarele, ca şi cum ar fi făcut dragoste. 

— Acum relaxaţi-vă din nou. Uitaţi totul şi staţi cu ochii 
închişi. Nu vreau să critic nimic, dar din gesturi am văzut că 
daţi o formă pentru ceea ce consideraţi că e sacru. Eu nu 
vreau aşa ceva - vă cer ca, la următorul cuvânt, să nu mai 
încercaţi să-1 definiţi după cum se manifestă el în lumea 
asta. Deschideţi-vă canalele, lăsaţi ca intoxicarea cu 
realitate să iasă din voi. Fiţi abstracţi - aşa veţi pătrunde în 
lumea spre care vă conduc. 

Ultima frază a sunat atât de autoritar, încât am simţit că se 
schimbă energia acelui loc. Acum vocea ştia spre ce loc să 
ne conducă. O maestră, nu o savantă. 

— Pământ, spuse ea. 

Dintr-odată am înţeles despre ce vorbea. Nu mai era 
imaginaţia mea aceea care conta, ci trupul meu în contact 
cu solul. Eu eram Pământul. 

— Faceţi un gest care să reprezinte Pământul. Nu m-am 
mişcat: eu eram solul acelei scene. 

— Perfect, spuse ea. Nimeni nu s-a mişcat. Toţi, pentru 
prima oară, aţi făcut experienţa aceluiaşi sentiment; în loc 
să descrieţi ceva, v-aţi transformat în idee. 

Iar a căzut într-o muţenie care cred că a durat vreo cinci 
minute interminabile. Tăcerea ne făcea să ne simţim 
pierduţi, incapabili să înţelegem dacă ea nu ştia cum să mai 
continue sau nu cunoştea ritmul nostru intens de muncă. 

— Voi spune al treilea cuvânt. Făcu o pauză. 

— Centru. 

Eu am simţit - a fost un impuls inconştient - că toată 
energia vitală mi se scurgea spre ombilic şi acolo strălucea 
cu o lumină galbenă. Lucrul acesta m-a speriat: dacă cineva 
o atingea, puteam să mor. 

— Gest pentru „centru”! 


Fraza a picat ca o comandă. Imediat mi-am dus mâinile la 
burtă, ca să mă protejez. 

— Perfect, spuse Atena. Puteţi să vă aşezaţi comod. Am 
deschis ochii şi am văzut luminile scenei deasupra, 
depărtate. Mi-am frecat ochii, m-am ridicat de jos şi am 
văzut că toţi colegii mei erau surprinşi. 

— Asta a fost o conferinţă? întrebă regizorul. 

— Puteţi să-i spuneţi şi conferinţă. 

5r555 

— Mulţumesc că aţi venit. Acum, dacă ne daţi voie, trebuie 
să începem repetițiile pentru piesa următoare. 

— Dar n-am terminat încă. 

— O lăsăm pe altă dată. 

Toţi păreau surprinşi la reacţia regizorului. După îndoiala 
de la început, cred că ne plăcea - era ceva diferit, nu 
trebuia să reprezentăm lucruri sau persoane, nici să 
închipuim imagini cum ar fi mere sau lumânări. Nici să ne 
aşezăm în cerc ţinându-ne de mâini şi să ne prefacem că 
practicăm un ritual sacru. Era pur şi simplu ceva absurd şi 
voiam să aflăm unde puteam ajunge. 

Atena, fără să arate nici cea mai mică emoție, se aplecă să- 
şi ia geanta. în clipa aceea am auzit o voce de la balcon: 

— Ce minune! 

Heron venise cu ea. Iar regizorului îi era frică de el, 
fiindcă îi cunoştea pe criticii de teatru de la ziar şi avea 
relaţii excelente în mass-media. 

— Aţi încetat să mai fiţi oameni, aţi devenit idei! 

Ce păcat că sunteţi ocupați, dar nu-i nimic, Atena, vom 
găsi alt grup cu care voi putea vedea cum se termină 
conferinţa ta. Am eu relaţiile mele. 

Simţeam încă în mine lumina care-mi străbătuse trupul, 
concentrându-mi-se în ombilic. Cine era femeia aceea? Oare 
colegii mei simţiseră acelaşi lucru? 

— O clipă, spuse regizorul, privind spre chipurile 
surprinse ale tuturor celor ce se aflau acolo. Poate că e mai 
bine să amânăm repetițiile de azi şi... 


— Nu trebuie. Pentru că oricum, eu trebuie să mă întorc la 
ziar acum, ca să scriu despre femeia aceasta. Faceţi totul, 
ca de obicei: eu tocmai am descoperit un subiect excelent. 

Dacă Atena era sau nu pierdută în mijlocul discuţiei celor 
doi bărbaţi, n-a lăsat să se vadă nimic. 

A coborât de pe scenă şi s-a dus spre Heron, plecând 
amândoi. Noi ne-am întors spre regizor, întrebân-du-l de ce 
reacţionase aşa. 

— Cu tot respectul pentru Andrea, eu cred că discuţia 
aceea de la restaurant, despre sex, a fost mult mai 
interesantă decât prostiile astea. Aţi văzut ce pauze lungi 
făcea? Habar n-avea cum să continue! 

— Dar eu am simţit ceva straniu, spuse unul dintre actorii 
mai bătrâni. In clipa când a spus „centru”, parcă întreaga 
mea forţă vitală mi s-a concentrat în buric. N-am mai simţit 
aşa ceva în viaţa mea. 

— Eşti... sigur? întrebă o actriţă care se pare că simţise 
acelaşi lucru. 

— Femeia asta pare o vrăjitoare, zise regizorul, 
întrerupându-ne discuţia. Hai, la treabă. 

Am început cu aranjamentele, încălzirea, meditaţia - totul 
ca la carte. Pe urmă câteva improvizații şi apoi am trecut la 
lectura noului text. Încet-încet, prezenţa Atenei părea că se 
dizolvă, totul redevenea ceea ce fusese - o piesă de teatru, 
un ritual creat de greci acum mii de ani, în care ne 
prefăceam că suntem alţi oameni, diferiţi. 

Dar nu era decât o reprezentaţie. Atena era diferită, iar eu 
eram gata să o revăd, mai ales după ce regizorul spusese 
lucrurile acelea despre ea. 

Heron Ryan, ziarist. 

Fără să-mi dau seama, urmasem aceiaşi paşi pe care ea îi 
sugerase actorilor, mă supusesem tuturor ordinelor ei - cu 
singura diferenţă că eu stătusem cu ochii deschişi ca să văd 
ce se întâmpla pe scenă. Când a spus „gest pentru centru”, 
eu am dus mâna la ombilic şi, spre uimirea mea, am văzut 


că toţi, inclusiv regizorul, făcuseră acelaşi lucru. Ce era 
asta? 

În după-amiaza aceea trebuia să scriu un articol teribil de 
plictisitor despre vizita unui şef de stat în Anglia. între două 
telefoane, ca să mă distrez, mi-am întrebat colegii din 
redacţie ce gest ar fi făcut dacă le ceream să desemneze 
„centru”. Cea mai mare parte a început să facă glume, 
făcând aluzie la partidele politice. Unul a arătat spre 
centrul planetei. Altul a dus mâna la inimă. Nimeni, dar 
absolut nimeni nu considera ombilicul drept centru pentru 
vreun lucru. 

În sfârşit, una dintre persoanele cu care am discutat în 
seara aceea mi-a explicat ceva interesant. Când am ajuns 
acasă, Andrea deja făcuse o baie, pusese masa şi mă 
aştepta cu cina. A deschis o sticlă de vin foarte scumpă, a 
umplut două pahare şi mi-a întins unul. 

— şi cum a fost cina de ieri seară? 

Cât timp poţi trăi în minciună? Nu voiam s-o pierd pe 
femeia care-mi stătea înainte, cu ea împărţisem momentele 
dificile, îmi era mereu alături când nu mă simţeam în stare 
să mai aflu sensul vieţii mele. O iubeam, dar în lumea 
nebună în care mă cufundam fără să-mi dau seama, inima 
mea începuse să fie distantă, încercând să se adapteze la o 
situaţie pe care poate că o cunoştea, dar n-o putea accepta: 
să fie destul de mare pentru două persoane. 

Si fiindcă niciodată n-aş risca să las certitudinea pentru 
îndoială, am încercat să nu acord o prea mare importanţă 
cinei cu Atena. Cu atât mai mult cu cât nu se întâmplase 
absolut nimic, în afara schimbului de versuri scrise de un 
poet care suferise mult din dragoste. 

— Atena e o persoană foarte complicată. Andrea râse. 

— Tocmai de asta trebuie să fie extrem de interesantă 
pentru bărbaţi; vă trezeşte instinctul de conservare pe 
care-l aveţi, dar pe care îl folosiţi din ce în ce mai puţin. 

Mai bine să schimb vorba. Am fost totdeauna sigur că 
femeile au capacitatea supranaturală de a afla ce se 


petrece în sufletul unui bărbat. Toate sunt vrăjitoare. 

— M-am apucat să fac unele cercetări despre ce s-a 
petrecut azi la teatru. N-ai de unde să ştii, dar eu am ţinut 
ochii deschişi în timpul exerciţiilor. 

— Tu mereu stai cu ochii deschişi; cred că e defor-maţie 
profesională. şi o să-mi spui acum de momentele în care toţi 
s-au purtat la fel. Am vorbit mult despre asta la bar, după ce 
am ieşit de la repetiţii. 

— Un istoric mi-a spus că într-unui din templele Greciei 
unde se făceau profeţii despre viitor (n. a.: 

Delphi, dedicat lui Apolo) exista o piatră de marmură, 
denumită „omphalos”. Relatări din acea epocă susţin că 
acolo se afla centrul planetei. M-am dus la arhiva ziarului ca 
să cercetez: la Petra, în Iordania, există un „ombilic conic”, 
simbolizând nu numai centrul planetei, ci şi al întregului 
univers. Atât cel din Delphi cât şi cel de la Petra încearcă să 
marcheze axul prin care circulă energia lumii, marcând 
vizibil ceva ce se manifestă, să zicem în plan „invizibil”. şi 
Ierusalimul este numit buricul lumii, ca şi o insulă din 
Pacific, i-am uitat numele - pentru că niciodată n-am asociat 
un lucru cu celălalt. 

— Dansul! 

— Ce zici? 

— Nimic. 

— Stiu ce vrei să zici: dansurile orientale, cele mai vechi 
care se cunosc, în care totul se învârteşte în jurul 
ombilicului. Am vrut să evit chestia asta, pentru că ţi-am 
povestit că în Transilvania am văzut-o pe Atena dansând. 
Era îmbrăcată, deşi... 

—... deşi mişcarea începea din buric, şi numai după aceea 
se răspândea prin tot corpul. 

Avea dreptate. 

Mai bine schimb iar subiectul, vorbim despre teatru, 
despre chestiile plicticoase de la ziar, mai bem puţin şi 
ajungem în pat, facem dragoste, în timp ce afară începe să 
plouă. Mi-am dat seama că, în clipa orgasmului, trupul 


Andreei se răsucea în jurul ombilicului - văzusem asta de 
sute de ori, dar abia atunci mi-am dat seama. 

Antoine Locadour, istoric. 

Heron m-a sunat de multe ori în Franţa, cerân-du-mi să-i 
obţin nişte materiale până la sfârşitul săptămânii, insistând 
asupra poveştii aceleia cu ombilicul - care mie mi se părea 
lucrul cel mai neinteresant şi mai puţin romantic din lume. 
Dar, mă rog, englezii nu au obiceiul să vadă lucrurile aşa 
cum le văd francezii; aşa că, în loc să stau să-l întreb, am 
încercat să cercetez ca să văd ce spunea ştiinţa despre 
acest subiect. 

Imediat mi-am dat seama că nu erau suficiente 
cunoştinţele istorice - puteam localiza un monument aici, 
un dolmen acolo, dar era curios că toate culturile antice 
păreau să concorde asupra temei şi să utilizeze aceleaşi 
cuvinte pentru a desemna locurile considerate sfinte. Nu 
dădusem niciodată atenţie acestui lucru, şi chestiunea mi se 
părea interesantă. Când am văzut cât de multe coincidenţe 
erau, mi-am îndreptat căutările spre ceva complementar: 
comportamentul omului şi credinţele sale. 

Prima explicaţie, cea mai logică, a fost repede dată 
deoparte: prin cordonul ombilical suntem alimentaţi, el este 
centrul vieţii. Un psiholog mi-a spus după aceea că teoria 
asta nu avea nici un sens: ideea centrală a omului este „să 
taie” cordonul, şi din clipa aceea creierul sau inima devin 
simboluri principale. 

Când ne interesează o chestiune, totul în jurul nostru pare 
să facă trimitere la ea (misticii numesc asta „semne”, cerţii 
„coincidenţe”, iar psihologii „focalizare”, dar eu trebuie 
acum să găsesc cum definesc istoricii tema respectivă). 
Într-o seară, fiica mea, adolescentă, a venit acasă cu un 
piercing în buric. 

— De ce ai făcut asta? 

— Aşa am avut eu chef. 

Explicaţie absolut naturală şi adevărată, chiar şi pentru un 
istoric care caută motivații pentru absolut tot. Când am 


intrat în camera ei, am văzut un poster cu cântăreaţa ei 
favorită: burta dezgolită, iar ombilicul - chiar şi în fotografia 
aceea de pe perete - părea centrul lumii. 

L-am sunat pe Heron şi l-am întrebat de ce era aşa de 
interesat. Mi-a povestit, pentru prima oară, ce s-a întâmplat 
la teatru, cum reacţionaseră toţi cei prezenţi în mod 
spontan, dar surprinzător, la o comandă. Imposibil să mai 
smulg ceva informaţii de la fiică-mea, aşa că m-am hotărât 
să consult specialişti. 

Niciunul n-a dat prea multă atenţie chestiunii, în afară de 
Francois Shepka, psiholog indian (n. a.: nume şi 
naţionalitate schimbate la dorinţa expresă a savantului) 
care începuse să revoluţioneze terapiile folosite în zilele 
noastre: după el, ideea aceasta de a te întoarce în copilărie 
ca să rezolvi traume nu-l condusese pe om nicăieri - multe 
probleme care fuseseră depăşite în viaţă se întorceau, iar 
adulţii reîncepeau să-şi învinovăţească părinţii de eşecuri şi 
înfrângeri. Shepka se afla în plin război cu cercurile 
psihanalitice franceze, aşa că o discuţie despre teme 
absurde - cum era ombilicul - a părut să-l relaxeze. 

L-a entuziasmat tema, dar n-a abordat-o imediat. Mi-a 
spus că, pentru unul dintre cei mai respectaţi psihanalişti 
din istorie, elveţianul Cari Gustav Jung, noi toţi bem din 
acelaşi izvor. Se numeşte „sufletul lumii”; de aceea, deşi 
încercăm să fim indivizi independenţi, o parte din memoria 
noastră este comună. Toţi căutăm idealul frumuseţii, al 
dansului, al divinității, al muzicii. 

Iar societatea se însărcinează să definească modul în care 
aceste idealuri se vor manifesta în plan real. Aşa de pildă, în 
ziua de azi, idealul de frumuseţe înseamnă să fii slabă, pe 
când acum câteva mii de ani imaginile zeiţelor le arătau ca 
fiind grase. Acelaşi lucru se petrece cu fericirea: există o 
serie de reguli pe care, dacă nu le urmezi, conştientul tău 
nu va accepta ideea că e fericit. 

Jung obişnuia să clasifice progresul individual în patru 
etape: prima era Persona - masca cea de toate zilele, forma 


sub care ne prefacem că suntem. Credem că lumea depinde 
de noi, că suntem cei mai buni părinţi şi copiii noştri nu ne 
înţeleg, că şefii sunt nedrepţi, că visul omului este să nu 
muncească niciodată şi să-şi petreacă toată viaţa călătorind. 
Mulţi îşi dau seama că ceva e în neregulă cu povestea asta: 
dar cum nu vor să schimbe nimic, ajung să îndepărteze 
repede îndoiala din minte. Foarte puţini încearcă să 
înţeleagă ce e greşit, şi atunci întâlnesc Umbra. 

Umbra este partea noastră întunecată, care dictează cum 
să acţionăm şi cum să ne purtăm. Când încercăm să ne 
eliberăm de Persona, aprindem o lumină în străfundul 
nostru şi vedem pânzele de păianjen, laşitatea, meschinăria. 
Umbra se află aici pentru a ne împiedica să evoluăm - şi în 
general reuşeşte, ne întoarcem fugind ca să fim iar ce 
eram, 5 Oânainte de a ne îndoi. Dar unii supraviețuiesc 
acestei lovituri, cu pânze de păianjen cu tot, şi îşi spun: „Da, 
am o serie de defecte, dar sunt demn şi vreau să merg mai 
departe”. 

În clipa aceea Umbra dispare, iar noi intrăm în contact cu 
Sufletul. 

Prin Suflet, Jung are în vedere definiţia religioasă a 
sufletului; vorbeşte despre o întoarcere la aşa-nu-mitul 
Suflet al Lumii, izvor al cunoaşterii. Instinctele încep să fie 
mai ascuţite, emoţiile mai radicale, semnele de viaţă devin 
mai importante decât logica, percepţia realităţii nu mai este 
atât de rigidă. începem să luptăm cu lucruri cu care nu 
suntem obişnuiţi, reacţionăm neaşteptat chiar şi pentru noi 
înşine. 

Şi descoperim că, atunci când reuşim să canalizăm tot 
acest şuvoi de energie continuă, îl vom organiza într-un 
centru foarte solid pe care Jung îl numeşte Bătrânul 
înţelept pentru bărbaţi şi Marea Mamă pentru femei. 

Este periculos să dai frâu liber acestei manifestări, în 
general, cine ajunge până aici are tendinţa să se considere 
sfânt, îmblânzitor de spirite, profet. Este nevoie de multă 


maturitate ca să intri în contact cu energia Bătrânului 
înţelept sau a Marii Mame. 

— Jung a înnebunit, îmi spuse prietenul meu, după ce mi-a 
explicat cele patru etape descrise de psihanalistul elveţian. 
Când a intrat în contact cu Bătrânul lui înţelept, a început 
să spună că era călăuzit de un spirit, numit Philemon. 

— Şi, în sfârşit... 

— Ajungem la simbolul ombilicului. Nu numai oamenii, dar 
şi societăţile sunt constituite din aceşti patru paşi. 
Civilizaţia occidentală are o Persona - ideile care ne 
călăuzesc. în încercarea de a se adapta la schimbări, intră 
în contact cu Umbra - vedem marile manifestații ale 
maselor, unde energia colectivă poate fi manipulată atât 
spre bine, cât şi spre rău. Deodată, din cine ştie ce motiv, 
Persona sau Umbra nu-i mai satisface pe oameni - şi acum 
apare momentul saltului, când există o conexiune 
inconştientă cu Sufletul. Noi valori încep să apară. 

— Am observat asta. Am identificat reapariţia cultului 
pentru figura feminină a lui Dumnezeu. 

— Excelent exemplu. Şi, la sfârşitul acestui proces, pentru 
ca noile valori să se instaleze, rasa întreagă intră în contact 
cu simbolurile - limbajul cifrat prin care generaţiile actuale 
comunică cu cunoaşterea ancestrală. Unul dintre aceste 
simboluri ale renaşterii este ombilicul. în ombilicul lui 
Vishnu, divinitate indiană responsabilă cu creaţia, dar şi cu 
distrugerea, se aşază zeul care va guverna fiecare ciclu. 
Yoghinii îl consideră ca fiind unul dintre „chakra”, punct 
sacru din corpul omenesc. Triburile cele mai primitive 
obişnuiau să ridice monumente în locurile unde credeau că 
se găseşte ombilicul planetei. In America de Sud, persoane 
care intră în transă susţin că adevărata formă a fiinţei 
omeneşti este un ou luminos care păstrează legătura cu 
ceilalţi prin nişte filamente care ies din ombilicul lui. 
„Mandala”, o reprezentare care stimulează meditaţia, este 
înfăţişarea simbolică a acestui concept. 


Am trimis toate informaţiile în Anglia înainte chiar de 
termenul stabilit. Tam spus că o femeie care reuşeşte să 
trezească într-un grup aceeaşi reacţie inexplicabilă trebuie 
să aibă o putere enormă, şi nu m-ar surprinde dacă aş afla 
că este ceva paranormal în asta. I-am sugerat să o studieze 
îndeaproape. 

Nu m-a preocupat niciodată acest subiect, aşa că am 
încercat să-l uit imediat; fiică-mea zicea că mă purtam 
ciudat, nu mă gândeam decât la mine şi priveam mereu 
spre ombilicul meu! 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda. 

Totul a ieşit pe dos: cum ai reuşit să-mi bagi în cap că eu aş 
şti să-i învăţ pe alţii? De ce să mă umilesc în faţa celorlalţi? 
Trebuia să uit că exişti. Când am fost învățată să dansez, am 
dansat. Când am fost învățată să scriu frumos, am scris. 
Dumneata însă ai fost pur şi simplu rea: mi-ai cerut să fac 
ceva ce se află dincolo de limitele mele. De asta m-am suit 
în primul tren şi am venit până aici - ca să-ţi arăt ura mea! 

Nu se mai oprea din plâns. Bine că-şi lăsase copilul cu 
părinţii, pentru că vorbea cam tare şi mirosea... a vin. l-am 
cerut să intre, dacă făcea tot tărăboiul ăla la uşa casei mele 
îmi distrugea reputaţia, şi aşa destul de compromisă, 
pentru că se vorbea că primesc bărbaţi, femei şi că 
organizez orgii sexuale în numele Satanei. 

Dar ea se oprise acolo şi striga: 

— E vina dumitale! M-ai umilit! S-a deschis o fereastră, 
apoi alta. In fine, cine vrea să îndrepte axa lumii trebuie să 
fie dispus să accepte că nu totdeauna vecinii vor fi 
mulţumiţi. M-am apropiat de Atena şi am făcut exact ce 
dorea ea să fac: am îmbrăţişat-o. 

Ea continuă să plângă pe umărul meu. Cu mare grijă, am 
ajutat-o să suie cele câteva trepte şi am intrat în casă. Am 
preparat un ceai a cărui formulă n-o spun nimănui, pentru 
că am învăţat-o de la protectorul meu; l-am aşezat în faţa ei, 
iar ea 1-a dat peste cap dintr-o înghiţitură. Prin asta a 
arătat că încrederea ei în mine era încă intactă. 


— De ce sunt aşa? continuă ea. Efectul alcoolului fusese 
anihilat. 

— Bărbaţii mă iubesc. Am un copil care mă adoră şi mă 
vede ca pe un model. Am părinţi adoptivi pe care-i consider 
adevărata mea familie şi care ar fi în stare să-şi dea viaţa 
pentru mine. Am umplut spaţiile albe din trecutul meu, 
când m-am dus să-mi caut mama. Am destui bani ca să 
trăiesc trei ani fără să mişc un deget, doar să mă bucur de 
viaţă - şi nu sunt mulţumită! Sunt nefericită, mă simt 
vinovată, fiindcă Dumnezeu m-a binecuvântat cu tragedii pe 
care am reuşit să le depăşesc şi cu miracole pe care le-am 
cinstit, dar tot nu sunt mmţumită! Vreau mereu mai mult. 
Nu aveam nevoie să mă duc la teatrul ăla şi să adaug o 
frustrare la lista mea de victorii! 

— Crezi că ai procedat greşit? Ea se opri şi mă privi 
speriată. 

— De ce mă întrebi aşa ceva? l-am aşteptat răspunsul. 

— Am procedat bine. Eram cu un ziarist când am intrat 
acolo, fără să am nici cea mai vagă idee despre ce aveam să 
fac, şi deodată lucrurile au început să se ivească parcă din 
neant. Simţeam prezenţa Marii Mame lângă mine, 
călăuzindu-mă, instruindu-mă, făcând ca în vocea mea să 
răsune o siguranţă pe care în străfundul meu n-o aveam. 

— Şi atunci de ce te plângi? 

— Pentru că nimeni nu a înţeles! 

— Şi are vreo importanţă? Are o asemenea importanţă 
încât să te facă să vii tocmai până în Scoţia ca să mă insulţi 
de faţă cu toată lumea? 

— Dar sigur că e important! Dacă dumneata eşti în stare 
de orice, dacă ştii că eşti pe drumul cel bun, cum se face că 
nu reuşeşti nici măcar să fii iubită şi admirată pentru asta? 

Asta era buba. Am luat-o de mână şi am condus-o în 
aceeaşi încăpere unde, cu câteva săptămâni în urmă, 
contemplase lumânarea. l-am cerut să se aşeze şi să se 
liniştească puţin - deşi eram sigură că ceaiul îşi făcuse deja 


efectul. M-am dus la mine în odaie, am luat o oglindă 
rotundă şi am aşezat-o 

5 O, în faţa chipului ei. 

— Tu ai totul şi ai luptat pentru fiecare fărâmă din 
teritoriul tău. Acum, uită-te aici, la lacrimile tale. Uită-te la 
tine şi la amărăciunea care ţi se citeşte pe chip. încearcă s-o 
priveşti pe femeia din oglindă; de data asta să nu râzi, 
încearcă s-o înţelegi. 

I-am lăsat timp suficient ca să-mi urmeze instrucţiunile. 
Când am văzut că intra în transa pe care i-o indusesem, am 
continuat: 

— Care este secretul vieţii? Să-l numim „graţie” sau 
„binecuvântare”. Toţi încearcă să fie mulţumiţi cu ce au. 
Mai puţin eu. Mai puţin tu. Mai puţin câţiva alţii care din 
nefericire vor trebui, împreună cu noi, să facă nişte mici 
sacrificii, în numele a ceva superior. Imaginaţia noastră 
depăşeşte lumea care ne înconjoară, noi mergem dincolo de 
limitele noastre. In vechime, asta se numea „vrăjitorie” - 
bine că acum s-au schimbat lucrurile, că altfel am fi fost 
deja pe rug. Când nu le-au mai ars pe femei, ştiinţa a găsit 
altă explicaţie, numită de obicei „isterie feminină”; deşi nu 
mai provoacă moartea prin ardere, ajunge să ne creeze 
multe probleme, mai ales la muncă. Dar nu-ţi face griji, în 
curând o vor numi „înţelepciune”. Stai cu privirea fixată în 
oglindă: pe cine vezi? 

— O femeie. 

— Ce mai este în afară de femeie? 

Ea a şovăit puţin. Eu am insistat şi, până la urmă, mi-a 
răspuns: 

— Altă femeie. Mai adevărată, mai inteligentă decât mine. 
Parcă ar fi un suflet care nu-mi aparţine, dar care face 
parte din mine. 

— Aşa e. Acum îţi voi cere să te gândeşti la unul dintre 
simbolurile cele mai importante ale alchimiei: un şarpe 
încolăcit care îşi devorează propria coadă. Ai reuşit să ţi-l 
imaginezi? 


Ea făcu un semn afirmativ din cap. 

— Aşa e viaţa oamenilor ca noi. Se distrug şi se refac tot 
timpul. Ai trecut de la abandon la regăsire, de la divorţ la o 
nouă iubire, de la filiala băncii, în deşert. Un singur lucru 
rămâne intact: fiul tău. El este firul călăuzitor - să respecţi 
acest lucru. 

A început iar să plângă. Dar erau altfel de lacrimi. 

— Ai venit până aici pentru că ai zărit în foc chipul unei 
femei. Acel chip este acelaşi care se află acum în oglindă, 
încearcă să-l onorezi. Nu te lăsa doborâtă de ce gândesc 
ceilalţi, fiindcă peste ani sau decenii sau secole această 
gândire va fi modificată. Trăieşte acum ceea ce oamenii vor 
trăi doar în viitor. 

Ce vrei? Nu poţi să vrei să fii fericită, pentru că asta e uşor 
şi plictisitor. N-o să vrei doar să iubeşti, fiindcă asta este 
imposibil. Ce vrei? Vrei să găseşti o justificare vieţii tale - 
trăieşte-o atunci cât mai intens posibil. Lucrul acesta este o 
capcană şi un extaz, în acelaşi timp. încearcă să fii atentă la 
pericol şi trăieşte bucuria, aventura de a fi Femeia care se 
află dincolo de imaginea reflectată în oglindă. I s-au închis 
ochii, dar eu ştiam că vorbele mele îi pătrunseseră în suflet 
şi vor rămâne acolo. 

— Dacă vrei să mai rişti şi să continui să-i înveţi pe alţii, fă- 
o. Dacă nu vrei, află că ai ajuns mult mai departe decât 
majoritatea oamenilor. 

Corpul a început să i se relaxeze. Am prins-o în braţe 
înainte de a cădea şi a adormit în braţele mele. 

Am încercat să-i mai vorbesc în şoaptă, pentru că 
trecusem prin aceleaşi etape şi ştiam cât e de greu 
protectorul meu mă avertizase, la fel mă simţisem şi eu. Dar 
faptul că e greu nu face experienţa mai puţin interesantă. 

Care experienţă? Să trăieşti ca fiinţă omenească şi 
divinitate în acelaşi timp. Să treci de la tensiune la relaxare. 
De la relaxare la transă. De la transă la contactul cel mai 
intens cu oamenii. De la acest contact din nou la tensiune şi 


aşa mai departe, ca un şarpe care-şi mănâncă propria 
coadă. 

Nu-i deloc uşor - în primul rând pentru că e nevoie deo 
dragoste necondiționată, care nu se teme de suferinţă, de 
respingere, de pierdere. 

Dar dacă ai băut o dată din apa aceasta, e imposibil să-ţi 
potoleşti setea la alte izvoare. 

Andrea McCain, actriţă. 

Data trecută ai vorbit despre Gaia, care s-a creat pe sine şi 
a avut un fiu fără a avea nevoie de bărbat. Ai spus, şi aveai 
dreptate, că Marea Mamă a ajuns să cedeze locul zeilor 
masculini. Dar ai uitat-o pe Hera, una dintre descendentele 
zeiţei dumi-tale favorite. Hera are mult mai multă 
importanţă, pentru că este mai practică. Stăpâneşte peste 
ceruri şi pământ, peste anotimpuri şi peste furtuni. După 
aceiaşi greci pe care i-ai citat, Calea Lactee pe care o zărim 
pe cer e făcută din laptele care a ţâşnit din sânul ei. Un sân 
foarte frumos, în treacăt fie spus, fiindcă atotputernicul 
Zeus şi-a schimbat forma, s-a transformat în pasăre, numai 
ca să-l poată săruta fără a fi respins. 

Mergeam printr-o imensă galerie de magazine din 
Knightsbridge. Ii telefonasem, spunându-i că aş vrea să 
stăm puţin de vorbă, şi ea mi-a spus că ar vrea să mergem 
prin magazine - ar fi fost mult mai plăcut să luăm un ceai 
împreună sau să prânzim în vreun restaurant liniştit. 

— Băieţelul ţi se poate pierde prin mulţimea asta. 

— Nu-ţi face griji. Continuă cu ce-mi povesteai. 

— Hera 1-a obligat pe Zeus să o ia de nevastă. Dar imediat 
după ceremonie, marele stăpân al Olim-pului s-a întors la 
viaţa de playboy şi le-a sedus pe toate zeițele şi pe toate 
muritoarele care i-au ieşit în cale. Hera i-a rămas fidelă: în 
loc să-l învinovăţească, spunea că femeile trebuiau să se 
poarte mai bine. 

— Dar nu aşa facem toate? 

N-am înţeles ce voia să spună, aşa că am continuat ca şi 
cum n-o auzisem: 


— Până când s-a hotărât să i-o plătească cu aceeaşi 
monedă, să-şi găsească un zeu sau un muritor şi să-l ducă 
la ea în pat. Oare n-am putea să ne oprim puţin să luăm o 
cafea? 

Dar Atena tocmai intrase într-un magazin de lenjerie. 

— 'Ţi se pare frumos? m-a întrebat, arătându-mi un set 
provocator de chiloţei şi sutien culoarea pielii, din bumbac 
fin. 

— Foarte. Dar când o să-l porţi, o să te vadă cineva? 

— Bineînţeles, doar nu crezi că sunt vreo sfântă? Dar 
continuă povestea despre Hera. 

— Zeus s-a speriat de purtarea ei. Numai că Herei, fire 
independentă, nu prea îi mai păsa de căsătoria ei. 
Dumneata chiar ai un iubit? 

Ea privi în jur. După ce s-a asigurat că băiatul n-o poate 
auzi, îmi răspunse monosilabic. 

— Am. 

— Nu l-am văzut niciodată. Merse la casă, plăti setul de 
lenjerie şi se pregătea să-l pună în geantă. 

— Lui Viorel îi e foame şi sunt sigură că nu-l interesează 
legendele greceşti. Termină povestea Herei. 

— Are un final cam prostesc: de frică să nu-şi piardă soţia 
iubită, a pretins că se recăsătoreşte. Când a aflat Hera, şi-a 
dat seama că lucrurile merseseră prea departe - accepta 
amante, dar divorţul era de neconceput. 

— Nimic original. 

— A hotărât să se ducă la nuntă şi să facă un scandal 
groaznic, dar ajunsă acolo, şi-a dat seama că el cerea mâna 
unei statui. 

— şi ce a făcut Hera? 

— A râs în hohote. Asta a spart gheaţa dintre cei doi, şi ea 
a redevenit regina cerurilor. 

— Foarte bine. Dacă o să se întâmple asta şi cu 
dumneata... 

— Ce să se întâmple? 


— Dacă iubitul tău se încurcă cu altă femeie, nu uita să 
râzi. 

— Eu nu sunt zeiţă. Aş fi mult mai răzbunătoare. Dar de ce 
nu ţi-am văzut niciodată iubitul? 

— Pentru că e foarte ocupat. 

— Unde l-ai cunoscut? 

Ea se opri, cu setul de lenjerie în mână. 

— L-am cunoscut la banca unde lucram, avea acolo un 
cont. şi acum scuză-mă: mă aşteaptă băiatul. Ai dreptate, se 
poate pierde între sutele de oameni de pe aici, dacă nu stau 
cu ochii pe el. Vom avea o întâlnire acasă, săptămâna 
următoare; desigur că eşti invitată. 

— Ştiu cine a organizat-o. 

Atena mă sărută cinic pe amândoi obrajii şi plecă; cel puţin 
înţelesese mesajul meu. 

În seara aceea, la teatru, regizorul a venit şi mi-a spus că 
era supărat pe mine că organizasem un grup care s-o 
viziteze pe femeia aceea. l-am explicat că ideea nu pornise 
de la mine - Heron era fascinat de povestea cu ombilicul şi 
m-a întrebat dacă unii dintre actori ar fi fost dispuşi să 
continue conferinţa aceea care fusese întreruptă. 

— Dar el nu-ţi comandă ţie. 

Sigur că nu, dar ultimul lucru pe care l-aş fi dorit ar fi fost 
să se ducă singur acasă la Atena. 

Veniseră toţi actorii, dar regizorul, în loc să dea drumul la 
încă o lectură a noii piese, se hotări să schimbe programul. 

— Azi vom mai face un exerciţiu de psihodramă (n. a.: 
tehnică prin care participanţii dramatizează experienţe 
personale). 

Nu era nevoie; cu toţii ştiam cum s-ar comporta 
personajele în situaţiile create de autor. 

— Pot să sugerez eu tema? 

Toţi s-au întors spre mine. El s-a arătat surprins. 

— Ce e asta, o revoltă? 

— Ascultă până la sfârşit: vom crea o situaţie în care un 
bărbat, după o luptă grea şi lungă, a reuşit să adune un 


grup pentru a celebra un ritual important în comunitate. Să 
zicem că are legătură cu recolta din toamna următoare. 
Intre timp, în oraş vine o străină şi, din cauza frumuseţii şi a 
legendelor care circulă despre ea - se zice că e o zeiţă 
deghizată grupul pe care bunul om reuşise să-l strângă ca 
să ţină tradiţia în satul lui se împrăştie şi apoi se duce să se 
întâlnească cu nou-venita. 

— Dar asta nu are legătură cu piesa pe care o repetăm! 
spuse o actriţă. 

Dar regizorul înţelesese mesajul. 

— O idee foarte bună, putem începe. Apoi, întorcându-se 
spre mine: 

— Andrea, tu vei fi nou-venita. In felul acesta poţi înţelege 
mai bine situaţia din sat. lar eu voi fi omul cel cumsecade 
care încearcă să menţină obiceiurile intacte. Grupul va fi 
format din familii care merg la biserică, se întâlnesc 
sâmbăta pentru munci în folosul comunităţii şi se ajută 
reciproc. 

Ne-am aşezat pe jos, ne-am relaxat şi am început 
exerciţiul, care în fond este foarte simplu: personajul 
central (eu, în acest caz) creează situaţii, iar ceilalţi 
reacţionează pe măsură ce sunt provocaţi. 

La terminarea momentului de relaxare, m-am transformat 
în Atena. In închipuirea mea, ea umbla prin lume precum 
Satana în căutare de supuşi pentru regatul ei, dar se 
deghizase în Gaia, zeiţa care ştie tot şi a creat totul în lume. 
In cincisprezece minute „familiile” s-au format, s-au 
cunoscut, au inventat o poveste în comun în care existau 
copii, moşii, bună înţelegere şi prietenie. Când am simţit că 
lumea aceea era gata, m-am aşezat într-un colţ al scenei şi 
am început să vorbesc despre dragoste. 

— Suntem aici în sătucul acesta, şi voi ştiţi că eu sunt o 
venetică, de aceea sunteţi interesaţi de ce am eu să vă 
povestec. N-aţi călătorit niciodată, habar n-aveţi de ce se 
petrece dincolo de munţi, eu însă pot să vă spun: nu aveţi 
nevoie să slăviţi pământul, el va fi totdeauna generos cu 


această comunitate. Important este să slăveşti omul. 
Spuneţi că îndrăgiţi călătoriile? Folosiţi greşit cuvântul - 
dragostea este o relaţie între oameni. Vreţi ca recolta să fie 
bună şi de aceea doriţi să iubiţi pământul? Altă prostie: 
dragostea nu e dorinţă, nu e cunoaştere, nu este admiraţie. 
E o provocare, un foc ce arde fără să-l putem vedea. De 
aceea, dacă voi credeţi că sunt o străină ciudată pe 
pământul acesta, vă înşelaţi: totul îmi este cunoscut, pentru 
că vin cu forţa asta, cu flacăra asta, şi când voi pleca, 
nimeni nu va mai fi acelaşi. Vă aduc dragostea adevărată, 
nu aceea din cărţi sau din basme. 

„Soţul” dintr-una din „familii” începu să mă privească. 
„Nevastă-sa” îşi pierdu capul la reacţia lui. 

Cât timp a durat exerciţiul, regizorul - mai bine zis omul 
cel cumsecade - a făcut tot posibilul să le explice oamenilor 
importanţa menţinerii tradiţiilor, a slăvirii pământului, a 
ritualului prin care ei îl rugau să fie generos, aşa cum 
fusese şi anul trecut. Eu nu vorbeam decât despre 
dragoste. 

— şi zice el că pământul vrea ritualuri? Ei bine, eu vă 
asigur: dacă ar exista suficientă dragoste între voi, recolta 
ar fi extraordinară, pentru că acesta este un sentiment care 
transformă totul. Dar eu ce văd? Doar prietenie. Pasiunea s- 
a stins de mult, v-aţi obişnuit unii cu alţii şi atât. De asta dă 
pământul numai cât a dat şi anul trecut, nici mai mult, nici 
mai puţin. De asta voi vă plângeţi pe tăcute, în adâncul 
sufletului, că nimic nu se schimbă în vieţile voastre. De ce? 
Pentru că aţi încercat să stăpâniţi forţa care transformă 
totul, în aşa fel încât vieţile voastre să cotinue fără prea 
mari provocări. 

Omul cumsecade explica: 

— Comunitatea noastră a supravieţuit pentru că a 
respectat legile, şi până şi dragostea este condusă de ele. 
Cel care se îndrăgosteşte fără a ţine seama de binele 
colectiv va trăi mereu într-o nelinişte fără sfârşit: să nu-şi 
rănească soaţa, să nu-şi supere noua iubire, să nu piardă 


tot ce a avut. O venetică, fără istorie şi fără rădăcini, poate 
spune ce vrea, dar nu va şti niciodată greutăţile pe care le- 
am înfruntat înainte de a ajunge unde suntem acum. Nu 
cunoaşte sacrificiul pe care l-am făcut pentru copiii noştri. 
Habar nu are că noi am muncit fără clipă de răgaz pentru 
ca pământul să fie generos, pacea să fie cu noi, proviziile 
pentru ziua de mâine să fie în hambare. 

Timp de o oră eu am apărat pasiunea care devorează 
totul, în vreme ce omul cumsecade vorbea despre 
sentimentul care aduce pacea şi liniştea. La sfârşit, eu 
vorbeam singură, în timp ce comunitatea se strânsese în 
jurul lui. 

Îmi jucasem rolul cu un entuziasm şi o credinţă pe care 
niciodată nu mi-am închipuit că le aveam; dar, cu toate 
astea, străina pleca din sat fără să fi convins pe nimeni. 

Si asta mă făcea să fiu foarte, foarte mulţumită. 

Heron Ryan, ziarist. 

Un vechi prieten de-al meu obişnuieşte să spună: „Oamenii 
învaţă douăzeci şi cinci la sută de la un maestru, douăzeci şi 
cinci la sută ascultându-se pe sine, douăzeci şi cinci la sută 
de la prieteni şi douăzeci şi cinci la sută de la timp”. La 
prima întâlnire din casa Atenei, când ea pretindea că va 
termina cursul întrerupt la teatru, noi toţi am învăţat de 
la... nu ştiu. 

Ne aştepta în micul salon din apartamentul ei, împreună 
cu băiatul. Am observat că odaia era albă complet, goală, cu 
excepţia unei etajere cu un aparat audio deasupra şi cu un 
morman de CD-uri. Mi s-a părut ciudată prezenţa copilului, 
care s-ar fi plictisit la o conferinţă; mă aşteptam să continue 
din momentul în care se oprise - cuvinte care să fie 
transpuse. Dar ea avea alte planuri; ne-a explicat că avea să 
pună nişte muzică din Siberia pe care nu trebuia decât să o 
ascultăm. 

Nimic mai mult. 

— Eu nu reuşesc să ajung nicăieri prin meditaţie, a spus. îi 
văd pe oameni aşezaţi, cu ochii închişi, cu zâmbetul pe buze 


sau cu chipuri serioase, arogante, foarte concentrați asupra 
a nimic, convinşi că sunt în contact cu Dumnezeu sau cu 
Zeița. Aşa cel puţin, o să ascultăm nişte muzică. 

Si iar senzaţia aceea de disconfort, ca şi cum Atena nu ştia 
prea bine ce să facă. Dar aproape toţi actorii teatrului erau 
acolo, inclusiv regizorul - care, după Andrea, venise să 
spioneze în tabăra duşmană. Muzica se termină. 

— Acum, dansaţi pe un ritm care să nu aibă nici o 
legătură, dar absolut nici o legătură cu melodia. 

Atena puse din nou muzica, mult mai tare, şi începu să-şi 
mişte corpul fără pic de armonie. Doar un domn mai în 
vârstă, care în piesă juca rolul unui rege beţiv, făcu ce i se 
ceruse. Nimeni altcineva nu se mai mişcă, toţi păreau 
stânjeniţi. Cineva se uită la ceas - nu trecuseră decât zece 
minute. 

Atena se opri şi se uită în jur: 

— De ce staţi? 

— Mi se pare... cam ridicol să facem asta, se auzi vocea 
timidă a unei actriţe. Noi am învăţat armonia, nu opusul ei. 

— Faceţi ce v-am spus. Vreţi şi o explicaţie intelectuală? 
Iat-o: schimbările se petrec numai când facem ceva ce este 
contra, dar absolut contra obişnuinţelor noastre. 

Apoi, întorcându-se către „regele beţiv”: 

— Dumneavoastră de ce aţi acceptat să urmăriţi muzica în 
afara ritmului? 

— Foarte simplu: eu n-am învăţat niciodată să dansez. 

Toţi au izbucnit în râs, iar norul întunecat care plana peste 
noi dispăru dintr-odată. 

— Foarte bine, o să încep din nou, iar dumneavoastră 
puteţi face ce vă sugerez eu sau puteţi pleca - de data asta 
eu sunt aceea care decide momentul când se termină 
conferinţa. Unul dintre lucrurile cele mai agresive pe care 
le poate face cineva este să se opună la ce crede că e 
frumos, şi asta vom face noi azi. O să dansăm prost. Ioţi. 

Nu era decât încă o experienţă şi, ca să n-o dezamăgească 
pe stăpâna casei, toţi au dansat prost. Eu mă luptam cu 


mine însumi, fiindcă tendinţa era de a urma ritmul acela 
misterios, minunat. Mă simţeam ca şi cum îi agresam pe 
cântăreţi şi pe compozitorul care 1-a creat. Pe jumătate, 
corpul meu voia să lupte împotriva lipsei de armonie, iar 
cealată jumătate îl obliga să se poarte cum i se ceruse. 
Puştiul dansa şi el, râzând tot timpul, dar la un moment dat 
se opri şi se aşeză pe canapea, obosit poate de efortul făcut. 
CD-ul a fost întrerupt în mijlocul unui acord. 

— Aşteptaţi. Am aşteptat. 

— Am să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată, îşi închise 
ochii şi-şi luă capul în mâini. 

— N-am dansat niciodată împotriva ritmului... Atunci 
înseamnă că proba fusese mult mai rea pentru ea, în 
comparaţie cu noi. 

— Mi-e rău... 

Si regizorul, şi eu ne-am ridicat. Andrea mă privi cam 
furioasă, dar cu toate astea m-am apropiat de Atena. înainte 
de a o atinge, ne-a cerut să ne întoarcem la locurile noastre. 

— Vrea cineva să spună ceva? vocea ei părea fragilă, 
tremurătoare, şi nu-şi dezlipea mâinile de pe faţă. 

— Eu vreau. 

Era vocea Andreei. 

— Mai întâi, ia-l pe fiul meu şi spune-i că totul e în ordine 
cu mama lui. Dar trebuie să continui aşa, atâta timp cât va fi 
necesar. 

Viorel părea speriat; Andrea îl luă în braţe şi-l mângâie. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. M-am răzgândit. 

— Copilul te-a făcut să te răzgândeşti. Dar continuă. 

Încet, încet, Atena îşi descoperi faţa, ridicân-du-şi capul şi 
lăsând să se vadă chipul unei străine. 

— N-o să vorbesc. 

— Bine. Atunci dumneata - arătă spre bătrânul actor - du- 
te la doctor mâine. E grav că nu poţi dormi şi mergi la baie 
toată noaptea. E un cancer de prostată. 

Omul deveni livid. 


— lar dumneata - arătă spre regizor - asumă-ţi identitatea 
sexuală. Să nu-ţi mai fie frică. Acceptă că deteşti femeile şi 
că-ţi plac bărbaţii. 

— Ce vrei să... 

— Nu mă întrerupe. Nu spun asta din cauza Atenei. Mă 
refer doar la sexualitatea dumitale: iubeşti bărbaţii, nu cred 
că e ceva rău în asta. 

„Nu spun asta din cauza Atenei?” Dar ea era Atena! 

— lar dumneata - arătă spre mine - vino aici. 
îngenunchează în faţa mea. 

Mi-era frică de Andrea, mi-era ruşine de ceilalţi, dar am 
făcut ce mi-a cerut. 

— Lasă capul în jos. Lasă-mă să-ţi ating ceafa. 

Am simţit presiunea degetelor ei, dar nimic altceva. Am 
stat aşa un minut, apoi îmi ceru să mă ridic şi să mă duc la 
loc. 

— N-o să mai ai nevoie niciodată de pastile ca să dormi. De 
azi, somnul se întoarce. 

M-am uitat la Andrea - credeam că o să zică ceva - dar 
privirea ei era la fel de speriată ca a mea. 

Una dintre actriţe, poate cea mai tânără, ridică mâna. 

— Vreau să vorbesc. Dar trebuie să ştiu cui mă adresez. 

— Hagia Sofia. 

— Vreau să ştiu dacă... 

Era cea mai tânără actriţă din grup. Privi în jur ruşinată, 
dar regizorul o încuraja cu un gest, cerân-du-i să continue. 

—... dacă mama e bine. 

— Este alături de tine. Ieri, când ai plecat de acasă, ea te-a 
făcut să-ţi uiţi geanta. Te-ai întors s-o iei, dar ai descoperit 
că uitaseşi cheia pe dinăuntru şi nu puteai intra. Ai pierdut 
o oră căutând un lăcătuş, când ai fi putut merge la interviu 
şi să obţii postul pe care ţi-l doreai. Dar dacă totul se 
întâmpla cum plănuiseşi de dimineaţă, peste şase luni ai fi 
murit într-un accident de maşină. Ieri, lipsa genţii ţi-a 
schimbat viaţa. 

Tânăra începu să plângă. 


— Mai are cineva vreo întrebare? încă o mână se ridică; 
era regizorul. 

— Elmă iubeşte? 

Vasăzică era adevărat. Povestea cu mama fetei provocase 
un vârtej de emoţii în încăperea aceea. 

— întrebarea dumitale nu e corectă. Dumneata trebuie să 
ştii dacă poţi să dăruieşti iubirea de care el are nevoie. şi ce 
s-o întâmpla, ce nu s-o întâmpla, oricum vei fi la fel de 
mulţumit. Să te ştii capabil de iubire este de ajuns. lar dacă 
n-o să fie el, o să fie altul. Dacă dumneata ai descoperit un 
izvor, lasă-l să ţâşnească şi îţi va umple viaţa. Nu încerca să 
stai 

5555 r 5 la distanţă ca să fii pe teren sigur şi să vezi ce se 
întâmplă; nici nu încerca să obţii certitudini înainte de a 
face un pas. Ce vei da, aia vei primi - deşi de multe ori vine 
de unde nici nu te aştepţi. 

Cuvintele acelea erau şi pentru mine. lar Atena sau cine o 
fi fost - se întoarse spre Andrea. 

— Dumneata! 

Mi-a îngheţat sângele în vine. 

— Trebuie să te pregăteşti să pierzi universul pe care l-ai 
creat. 

— Ce înseamnă „universul”? 

— Ceea ce crezi că ai deja. Dumneata ţi-ai încătuşat 
lumea, dar ştii că trebuie să o eliberezi. Stiu că înţelegi ce-ţi 
spun, deşi ai dori să nu fi auzit niciodată lucrurile astea. 

— înţeleg. 

Eram sigur că vorbeau despre mine. Oare totul nu era 
decât o înscenare a Atenei? 

— Am terminat, spuse ea. Aduceţi-mi copilul. 

Viorel nu voia să se ducă, era speriat de transformarea 
maică-sii; dar Andrea îl luă de mână cu blândeţe şi-l duse 
spre ea. 

Atena - sau Hagia Sofia, sau Sherine, nu contează cine era 
acolo - făcu acelaşi lucru ca şi cu mine, şi atinse cu un gest 
sigur ceafa copilului. 


— Nu te speria de lucrurile pe care le-ai văzut, fiule. Nu 
încerca să le îndepărtezi, pentru că ele vor pleca oricum, 
singure; bucură-te cât poţi de compania îngerilor. Acum ţi-e 
frică, dar nu prea mult, fiindcă ştii că suntem mulţi în odaia 
asta. Ai încetat să mai râzi şi să mai vorbeşti când ai văzut 
că am îmbrăţişat-o pe mama ta şi-i ceream să vorbesc prin 
gura ei. Să ştii că ea mi-a dat voie, dacă nu mi-ar fi dat, eu 
nu făceam acest lucru. Totdeauna am apărut sub formă de 
lumină şi sunt în continuare o lumină, dar azi am hotărât să 
vorbesc. Copilul o îmbrăţişa. 

— Puteţi pleca. Lăsaţi-mă singură cu el. 

Unul câte unul, am ieşit din apartament, lăsând femeia cu 
copilul. În taxi, spre casă, am încercat să discut cu Andrea, 
dar ea m-a rugat să nu vorbesc despre ceea ce tocmai se 
întâmplase. 

M-am liniştit. Sufletul mi se umpluse de tristeţe: era foarte 
greu să o pierd pe Andrea. Pe de altă parte, simţeam o 
împăcare enormă - întâmplările provocaseră schimbarea, 
iar eu nu mai trebuia să trec prin chinul de a mă aşeza în 
faţa unei femei pe care o iubeam mult şi să-i spun că de fapt 
mai iubeam pe cineva. 

Aşa că am ales să nu spun nimic. Am ajuns acasă, am 
aprins televizorul, Andrea s-a dus să facă o baie. Am închis 
ochii, şi când i-am deschis, salonul era inundat de lumină; 
soarele era sus, eu dormisem zece ore fără întrerupere. 
Lângă mine era un bileţel în care Andrea spunea că nu vrea 
să mă trezească, plecase direct la teatru dar lăsase cafeaua 
preparată. Bileţelul era romantic, împodobit cu conturul 
unei inimioare făcute cu ruj. 

Nu era deloc dispusă să-şi „lase din mână universul”. Avea 
să lupte. Iar viaţa mea avea să se transforme într-un 
coşmar. 

În după-amiaza aceea m-a sunat, dar vocea ei nu trăda nici 
o emoție. Mi-a povestit că actorul acela se dusese la doctor, 
îi făcuseră un examen amănunţit şi descoperiseră că 
prostata era inflamată anormal. Pasul următor a fost un set 


de analize, prin care au detectat o creştere alarmantă a 
unui tip de proteină numită PSA. Au prelevat probe pentru 
biopsie, dar din tabloul clinic rezulta că şansele să fie o 
tumoare malignă erau mari. 

— Medicul i-a spus: aveţi noroc, chiar dacă ne aflăm în faţa 
unui scenariu urât, încă e posibilă operaţia, şi aveţi 99% 
şanse să vă vindecaţi. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda. 

Ce Hagia Sofia şi alte prostii! Era chiar ea, Atena, dar 
atinsese partea cea mai adâncă a fluviului care-i curgea 
prin suflet - intrase în contact cu Mama. 

N-a făcut decât să vadă ce se petrecea în altă realitate. 
Mama tinerei, fiind moartă, trăieşte într-un loc fără timp, şi 
în cazul ăsta poate devia cursul unei întâmplări - noi însă, 
fiinţe omeneşti, vom fi totdeauna limitate la cunoaşterea 
prezentului. Nu-i o bagatelă, în treacăt fie spus, să 
descoperi o boală instalată, înainte ca ea să se agraveze, să 
atingi centrii nervoşi şi să deblochezi energii, toate astea se 
află, iată, la îndemâna noastră. 

Desigur că au murit atâţia pe rug, alţii au fost exilați şi 
mulţi au ajuns să ascundă şi să suprime scânteia Marii 
Mame din sufletul lor. Eu n-am încercat niciodată să-i induc 
Atenei ideea de a intra în contact cu Puterea. Ea singură a 
hotărât să facă asta, pentru că Mama îi dăduse mai multe 
semne: era lumină când dansa, a devenit litere când a 
învăţat caligrafia, i-a apărut într-un foc şi în oglindă. Dar 
discipola mea nu ştia cum să convieţuiască cu Ea, până în 
clipa când a făcut ceva ce a provocat toată avalanşa asta de 
întâmplări. 

Atena, care le spunea tuturor că trebuie să fie diferiţi, era 
în fond un om la fel ca toţi oamenii. Avea un ritm, o viteză 
de crucişător. Era mai curioasă? 

Poate. Reuşise să depăşească impresia că e o victimă? Cu 
siguranţă. Simţea nevoia să împartă cu ceilalţi, fie ei 
funcţionari de bancă sau actori, tot ce învățase? In unele 
cazuri răspunsul este da, în altele, eu am încercat s-o 


stimulez, pentru că nu suntem făcuţi pentru singurătate şi 
ne cunoaştem în clipa când ne vedem prin ochii celorlalţi. 

Dar rolul meu se încheie aici. 

Fiindcă Mama dorea să se manifeste în noaptea aceea, se 
prea poate să-i fi şoptit la ureche: „Mergi împotriva a tot ce 
ai învăţat până acum - tu, care eşti o maestră a ritmului, 
lasă-l să ţi se plimbe prin corp, dar nu te supune lui”. De 
asta a sugerat Atena exerciţiul: inconştientul ei era pregătit 
să convieţuiască cu Mama, dar ea vibra mereu pe aceeaşi 
lungime de undă şi nu lăsa să se manifeste elementele 
exterioare. 

Cu mine se întâmpla acelaşi lucru: cel mai bun mod de a 
medita, de a intra în contact cu lumina, era să tricotez - 
ceva ce mă învățase mama când eram mică. Ştiam să număr 
ochii, să încrucişez andrelele, să creez lucruri frumoase 
prin repetiţie şi armonie, într-o zi, protectorul meu mi-a 
cerut să tricotez într-un fel absolut irațional! Ceva foarte 
violent pentru mine, învăţasem munca asta cu afecţiune, 
răbdare, dăruire. Dar el a insistat să fac o muncă foarte 
grea. 

Timp de două ore mi-am spus că toată treaba aia era 
ridicolă, absurdă, mă durea capul, dar nu puteam lăsa 
andrelele care-mi conduceau mâinile. Oricine e în stare să 
facă ceva prost, de ce-mi cerea mie să fac asta? Pentru că- 
mi cunoştea obsesia pentru geometrie şi lucrul perfect. 

Şi deodată, s-a întâmplat: m-am oprit cu andrelele în aer, 
am simţit un gol imens care s-a umplut cu o prezenţă caldă, 
iubitoare, apropiată. în jur totul se schimbase şi simţeam 
nevoia să spun lucruri pe care niciodată n-aş fi îndrăznit să 
le zic într-o stare normală. Dar nu mi-am pierdut luciditatea 
- ştiam că eram eu însămi, deşi - să acceptăm paradoxul nu 
eram eu cea din fiecare zi. 

Dar eu pot „să văd” ce s-a întâmplat, deşi n-am fost acolo; 
cum sufletul Atenei urmărea sunetele muzicii, iar corpul ei 
se mişca în direcţia contrară. După o vreme, sufletul s-a 


despărţit de trup, spaţiul s-a deschis şi în sfârşit Mama a 
putut pătrunde. 

Mai bine zis: o scânteie a Mamei a intrat acolo. Bătrână, 
dar în aparenţă tânără. înţeleaptă, dar nu omnipotentă. 
Specială, dar câtuşi de puţin arogantă. Percepția s-a 
schimbat, şi ea a început să vadă aceleaşi lucruri pe care le 
zărea când era copilă - universurile paralele care 
populează lumea aceasta. în asemenea clipe, putem vedea 
nu numai corpul fizic, ci şi emoţiile oamenilor. Se spune că 
pisicile au aceeaşi putere, şi eu cred. 

Între lumea fizică şi cea spirituală există un fel de văl care 
variază ca intensitate, culoare, lumină şi căruia i se spune 
„aură”. De aici încolo, totul e simplu: aura indică tot ce se 
întâmplă. Dacă aş fi fost acolo, ea ar fi văzut o culoare 
violetă cu câteva pete de galben în jurul trupului meu. Asta 
înseamnă că mai am încă înainte-mi un drum lung de 
străbătut şi că misiunea mea pe pământ încă nu a fost 
împlinită. 

Amestecate cu aurele omeneşti, apar forme transparente - 
pe care oamenii le-au botezat „fantome”. A fost cazul 
mamei acelei tinere, singurul caz, de altfel, în care destinul 
trebuia să fie schimbat. Sunt aproape sigură că actriţa 
aceea, chiar înainte de a fi întrebat, ştia că mama ei era 
lângă ea, şi singura surpriză a fost povestea cu geanta. 

Înainte de dansul acela fără ritm, toţi erau intimidaţi. De 
ce? Pentru că noi toţi suntem obişnuiţi să facem lucrurile 
„aşa cum trebuie”. Nimănui nu-i place să facă un pas greşit, 
mai ales când este conştient de asta. E valabil şi pentru 
Atena - probabil că nu i-a fost uşor să sugereze ceva care 
venea împotriva a tot ce iubea mai mult. 

Sunt mulţumită că în momentul acela Mama a câştigat 
bătălia. Un om a fost salvat de cancer, altul a început să-şi 
accepte sexualitatea, al treilea a încetat să mai ia 
somnifere. Şi totul fiindcă Atena a rupt ritmul, a pus frână 
când maşina avea cea mai mare viteză şi a răscolit tot. 


Dar să mă întorc la tricotatul meu: am continuat să 
exersez, până când am reuşit să provoc prezenţa Mamei 
fără nici un artificiu, pentru că o cunoşteam şi eram 
obişnuită cu ea. Cu Atena s-a întâmplat la fel - odată ce ştim 
unde se află Porţile Percepţiei, e foarte uşor să le deschizi şi 
să le închizi, după ce ne-am obişnuit cu comportamentul 
nostru „straniu. 

Şi e bine să adaug: împleteam mult mai rapid şi uşor, la fel 
cum Atena a început să danseze cu mult mai mult suflet şi 
ritm, după ce a îndrăznit să rupă acele bariere. 

Andrea McCain, actriţă. 

Vestea s-a răspândit ca fulgerul; lunea următoare, când e 
zi de odihnă la teatru, casa Atenei era plină. Toţi ne-am 
adus nişte prieteni. Ea a repetat totul, ne-a obligat să 
dansăm fără ritm, ca şi cum ar fi avut nevoie de energia 
colectivă ca să ajungă la întâlnirea cu Hagia Sofia. Copilul 
era iarăşi de faţă, şi eu am început să-l observ. Când s-a 
aşezat pe canapea, muzica a fost întreruptă şi s-a instalat 
transa. 

Au început întrebările. Cum ne şi închipuiam, primele trei 
întrebări erau legate de dragoste - dacă x o să rămână cu 
mine, dacă y mă iubeşte, dacă z mă înşală. Atena nu scotea 
o vorbă. A patra persoană, rămasă fără răspuns, insistă: 

— Deci, sunt sau nu sunt înşelat? 

— Sunt Hagia Sofia, înţelepciunea universală. Am creat 
lumea fără ajutorul nimănui, cu excepţia Iubirii. Eu sunt 
începutul a toate, înainte de mine nu era decât haosul. Şi 
acum, dacă cineva dintre voi vrea să controleze forţele care 
au stăpânit haosul, n-o întrebaţi pe Hagia Sofia. Pentru 
mine, dragostea umple totul. Nu poate fi dorită, fiindcă este 
un sfârşit în sine. Nu poate înşela, pentru că nu este legată 
de posesie. Nu poate fi ţinută închisă, pentru că este ca râul 
şi va trece peste zăgaz. Cine încearcă să întemniţeze 
dragostea trebuie să o despartă de izvorul care o 
alimentează, dar atunci apa pe care a reuşit s-o strângă va 
fi stătută şi sălcie. 


Ochii Hagiei au cercetat grupul - cea mai mare parte era 
pentru prima oară acolo - apoi începu să arate ce vedea: 
boli ce dădeau târcoale, probleme la serviciu, dificultăţi în 
relaţiile dintre părinţi şi copii, sexualitatea, posibilităţi care 
existau, dar nu erau folosite. îmi amintesc cum s-a întors 
spre o femeie de vreo treizeci de ani: 

— Tatăl dumitale ţi-a spus cum trebuie să fie lucrurile şi 
cum ar trebui să se poarte o femeie. Ai trăit numai luptând 
împotriva visurilor, iar „a iubi” nu s-a manifestat niciodată. 
A fost mereu înlocuit cu „a-ţi face datoria”, cu „a aştepta” 
sau cu „a trebui”. Dumneata însă cânţi foarte bine. Un an 
de muncă, şi ai putea să faci o mare schimbare în cariera 
dumitale. 

— Am bărbat şi copil. 

— Şi Atena are copil. Soţul o să protesteze la început, dar 
în cele din urmă va ajunge să accepte. Nu trebuie să fii 
Hagia Sofia ca să ştii asta. 

— Poate sunt cam prea bătrână. 

— Refuzi să te accepţi aşa cum eşti. Nu mai e problema 
mea, eu am spus ce aveam de spus. 

Încet-încet, toţi oamenii care stăteau în picioare în camera 
devenită neîncăpătoare, asudând din belşug, deşi era 
sfârşitul iernii, simțindu-se ridicoli fiindcă veniseră la o 
asemenea reuniune, au primit sfaturile Hagiei Sofia. 

Eu am fost ultima: 

— Dumneata să rămâi, dar numai dacă vrei să renunţi la 
doi, dacă îţi doreşti să fii o singură persoană. 

De data asta nu mai eram cu copilul în braţe; era şi el 
acolo şi, din câte îmi puteam da seama, discuţia pe care o 
avuseseră imediat după prima sesiune îl ajutase să scape de 
frică. 

Am aprobat din cap. Spre deosebire de mtâlnirea 
anterioară, când le-a cerut tuturor să plece pentru că voia 
să rămână singură cu copilul, de data asta Hagia Sofia ţinu 
o predică înainte de a termina ritualul. 


— Nu sunteţi aici ca să primiţi răspunsuri sigure; misiunea 
mea este să vă provoc. Pe vremuri, stăpânii acestei lumi se 
duceau la oracole, ca să afle viitorul. Dar viitorul e 
capricios, depinde de nişte hotărâri care se iau într-un timp 
prezent. Dacă vă opriţi din pedalat atunci când sunteţi pe 
bicicletă, cădeţi. Aceia dintre voi care au venit să o 
cunoască pe Hagia Sofia numai pentru ca ea să le spună ce 
le-ar plăcea lor să audă să nu mai vină. Nu sunteţi aici ca să 
staţi comod pe scaun, ar trebui să dansaţi şi să-i faceţi şi pe 
cei din jurul vostru să se mişte. Destinul va fi neîndurător cu 
cei care vor să trăiască într-un univers care s-a sfârşit deja. 
Noua lume aparţine Mamei, care a venit împreună cu 
Iubirea pentru a separa cerul de ape. Cine crede că a 
pierdut întotdeauna va pierde. Cine a hotărât că nu poate 
trăi altfel va fi distrus de rutină. Cine a hotărât să oprească 
schimbarea va fi făcut praf şi pulbere. Blestemaţi fie cei ce 
nu dansează şi-i împiedică şi pe alţii să danseze! 

Ochii ei scuipau flăcări. 

— Puteţi pleca. 

Au plecat toţi şi am putut vedea confuzia de pe chipurile 
celor mai mulţi dintre ei. Veniseră în căutarea alinării şi 
găsiseră provocare. Veniseră să li se spună cum poate fi 
controlată dragostea şi le-a fost dat să audă că văpaia care 
devorează tot niciodată nu va înceta să pârjolească totul. 
Voiau să capete certitudinea că deciziile lor erau bune, că 
soţii, soțiile, şefii erau mulţumiţi de ei, dar nu găsiseră 
decât motive de îndoială. 

Câţiva însă zâmbeau. înţeleseseră importanţa dansului şi, 
fără nici o îndoială, din noaptea aceea aveau să-şi lase 
trupurile şi sufletele să plutească, indiferent care ar fi fost 
preţul ce trebuia plătit, căci întotdeauna există un preţ. 

În salon mai rămăseseră doar copilul, Hagia Sofia, Heron 
şi eu. 

— Am cerut să rămâi doar tu. 

Fără o vorbă, Heron îşi luă paltonul şi plecă. 


Hagia Sofia mă privea şi, încet-încet, am văzut-o 
redevenind Atena. Singurul mod de a descrie cum s-a 
petrecut această trecere ar fi să încerc să o compar cu un 
copil - îi putem vedea supărarea în ochi, dar trece imediat 
de la tristeţe la bucurie şi parcă nici nu mai este copilul 
care plângea. „Entitatea”, dacă putem s-o numim aşa, 
părea să se fi risipit în aer atunci când „instrumentul” ei şi-a 
pierdut concentrarea. 

Mă aflam în faţa unei femei care părea sfârşită. 

— Fă-mi un ceai. 

Îmi dădea ordine! Nu mai era înţelepciunea universală, 
era doar cea care îl fascina pe bărbatul meu. Până unde 
aveam să ajungem cu relaţia asta? 

Totuşi, un ceai nu mi-ar fi distrus amorul propriu: m-am 
dus la bucătărie, am încălzit apa, am pus nişte muşeţel şi m- 
am întors în salon. Copilul dormea în braţele ei. 

— Nu mă placi. Nu i-am răspuns. 

— Nici tu nu-mi placi mie, continuă ea. Eşti frumoasă, 
elegantă, actriţă excelentă, ai o cultură şi o educaţie pe 
care, în ciuda dorinţei familiei mele, eu nu le-am avut 
niciodată. Dar eşti nesigură, arogantă, bănuitoare. Cum a 
spus Hagia Sofia, eşti două, când puteai să fii una singură. 

— Nu ştiam că-ţi aminteşti ce spui în timpul transei, în 
cazul acesta şi dumneata eşti două: Atena şi Hagia Sofia. 

— Pot să am două nume, dar sunt una singură sau toţi 
oamenii din lume la un loc. Aici voiam să ajung: fiind una şi 
toţi, scânteia care izvorăşte când intru în transă îmi dă 
instrucţiuni precise. Bineînţeles că sunt semiconştientă tot 
timpul, dar spun lucruri care vin dintr-un punct necunoscut 
din mine, ca şi cum m-aş hrăni la sânul Mamei, cu laptele 
acela care curge prin toate sufletele şi oferă cunoaştere. 
Săptămâna trecută, prima oară când am intrat în contact cu 
această nouă formă, primul lucru pe care mi l-a dictat mi s- 
a părut absurd: eu trebuia să te învăţ pe tine. 

Făcu o pauză. 


— Desigur că am crezut că delirez, fiindcă nu-mi eşti 
câtuşi de puţin simpatică. 

Mai făcu o pauză, mai lungă decât prima. 

— Dar azi a insistat. Şi te las să alegi. 

— De ce te numeşti Hagia Sofia? 

— Eu am botezat-o aşa; e numele unei moschei pe care am 
văzut-o într-o carte şi mi s-a părut foarte frumos. 
Dumneata, dacă vrei, poţi fi discipola mea. Asta te-a adus 
aici în prima zi. Tot ce e nou în viaţa mea, inclusiv 
descoperirea Hagiei Sofia înăuntrul meu s-a petrecut 
pentru că într-o zi dumneata ai intrat pe uşa aceasta şi ai 
spus: „Fac teatru şi vom monta o piesă despre figura 
feminină a lui Dumnezeu. Am aflat că aţi fost în deşert şi în 
munţii din Balcani, cu ţiganii, şi că ştiţi destul de multe 
despre acest subiect”. 

— O să mă înveţi tot ce ştii? 

— Tot ce nu ştiu. Voi învăţa pe măsură ce voi intra în 
contact cu dumneata, cum am spus prima dată când ne-am 
întâlnit şi cum îţi repet acum. După ce voi învăţa tot ce am 
nevoie, vom pleca fiecare pe drumul ei. 

— Poţi să înveţi pe cineva care nu-ţi place? 

— Pot iubi şi respecta pe cineva care nu-mi place, în cele 
două daţi când am fost în transă, ţi-am zărit aura - era cea 
mai evoluată aură văzută vreodată în viaţa mea. Poţi să faci 
lucruri mari în lumea asta dacă îmi accepţi propunerea. 

— O să mă înveţi să văd aure? 

— Nici eu nu ştiam că sunt în stare de aşa ceva, până când 
s-a întâmplat să le văd. Dacă se va afla pe drumul tău, o să 
înveţi şi asta. 

Am înţeles că putea chiar iubi pe cineva care nu-i plăcea. 
Mi-a confirmat. 

— Atunci hai să transformăm această acceptare într-un 
ritual. Un ritual ne aruncă într-o lume necunoscută, dar 
ştim că nu putem să ne jucăm cu lucrurile astea. Nu e de 
ajuns să spui da, trebuie să-ţi pui viaţa în joc. Fără nici o 
ezitare. Dacă eşti aşa cum 


5 ] 55 cred eu, n-o să spui: „lrebuie să mă mai gândesc”. 
O să spui... 

— Sunt gata. Să începem ritualul. De unde îl ştii? 

— Acum îl voi învăţa. Nu mai am nevoie să ies din ritmul 
meu ca să intru în contact cu scânteia Mamei, pentru că, 
odată ce apare, e uşor să o regăseşti. Ştiu uşa pe care 
trebuie s-o deschid, chiar dacă e mascată de o mulţime de 
intrări şi ieşiri. Nu-mi trebuie decât puţină linişte. lar 
linişte! 

Stăteam acolo, cu ochii larg deschişi, fără să ne luăm 
privirea una de la alta, ca şi cum am fi fost pe punctul de a 
începe o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ritualuri! înainte de a 
suna la uşa Atenei pentru prima oară, participasem deja la 
câteva. Şi totul pentru ca la sfârşit să mă simt folosită, 
înjosită, în faţa unei uşi pe care o puteam vedea, dar pe 
care nu o puteam deschide. Ritualuri! 

Atena a gustat puţin din ceaiul pe care i l-am pregătit. 

— Ritualul este complet. Ţi-am cerut să faci ceva pentru 
mine, ai făcut. Eu am acceptat. Acum e rândul tău să-mi 
ceri ceva. 

Imediat m-am gândit la Heron. Dar nu era momentul. 

— Dezbracă-te. 

Ea n-a întrebat de ce. A privit spre copil, s-a asigurat că 
dormea şi şi-a scos puloverul. 

— Nu, nu-i nevoie, am întrerupt-o eu. Nu ştiu de ce am 
spus asta. 

Dar ea continuă să-şi scoată hainele. Bluza, pantalonii, 
sutienul - m-am uitat la sânii ei, cei mai frumoşi pe care i- 
am văzut vreodată. La sfârşit îşi scoase chiloţii. Stătea 
acolo, oferindu-mi nuditatea ei. 

— Binecuvântează-mă, îmi ceru Atena. Să-mi binecuvântez 
„maestra”? Eu începusem, nu mă puteam opri la jumătatea 
drumului - aşa că, înmuind degetele în ceaşca de ceai, i-am 
stropit. 

— Aşa cum această plantă a devenit băutură, aşa cum apa 
aceasta a pătruns în plantă, aşa te binecuvântez eu acum şi 


o implor pe Marea Mamă ca niciodată să nu sece izvorul de 
unde a venit apa aceasta, iar pământul din care a crescut 
planta să fie de-a pururi fertil şi generos. 

M-au surprins propriile mele cuvinte; nu ieşiseră nici 
dinăuntru, nu veniseră nici din afara mea. Ca şi cum le 
cunoşteam dintotdeauna şi făcusem asta de milioane de ori. 

— Eşti binecuvântată, te poţi îmbrăca. 

Dar ea rămase goală, cu zâmbetul pe buze. Ce voia? Dacă 
Hagia Sofia putea vedea aure, ştia şi că nu-mi doream o 
relaţie cu o femeie. 

— O clipă. 

Îşi luă copilul în braţe, îl duse în camera lui şi se întoarse. 

— Dezbracă-te şi tu. 

Cine poruncea? Hagia Sofia, care-mi vorbea despre 
potenţialul meu şi care mă considera discipola perfectă? 
Sau Atena, pe care abia o cunoşteam şi care părea să fie în 
stare de orice, o femeie pe care viaţa o învățase să-şi 
depăşească limitele, să-şi satisfacă orice curiozitate? 

Intraserăm într-o confruntare din care nu mai puteam da 
înapoi. M-am dezbrăcat cu aceeaşi dezinvoltură, acelaşi 
zâmbet, aceeaşi privire. 

Ea m-a luat de mână şi ne-am aşezat pe canapea. 

Timp de o jumătate de oră, neîntrerupt, Atena şi Hagia 
Sofia au apărut rând pe rând; voiau să ştie care îmi vor fi 
paşii următori. Pe măsură ce întrebările lor veneau una 
după alta, eu vedeam că, într-adevăr, totul stătea scris 
înaintea mea, uşile-mi fuseseră totdeauna ferecate pentru 
că nu înţelesesem că eu eram singura persoană din lume 
care avea puterea să le deschidă. 

Heron Ryan, ziarist. 

Secretarul de redacţie îmi dă o casetă video şi mergem 
împreună în sala de proiecţii ca să o vedem, înregistrarea 
fusese făcută în dimineaţa zilei de 26 aprilie 1986. Erau 
scene normale de viaţă, într-un oraş ca toate oraşele. Un 
bărbat aşezat la o masă îşi bea cafeaua. O mamă trece pe 
stradă cu bebeluşul ei. Oameni grăbiţi, ducându-se la lucru, 


vreo două persoane în staţia de autobuz. Un domn citeşte 
ziarul pe o bancă din piaţa publică. 

Dar caseta are probleme: apar nişte dungi orizontale, ca şi 
cum butonul tracking ar trebui să fie deblocat. Mă ridic ca 
să rezolv problema, dar secretarul mă opreşte: 

— Aşa este caseta. Stai şi uită-te. 

Imaginile micului oraş de provincie se derulează, nimic 
interesant, numai scene din viaţa cotidiană. 

— Poate că unii dintre oamenii ăştia ştiu că la doi kilometri 
distanţă a avut loc un accident, spune şeful meu. Poate că 
ştiu şi că au fost treizeci de morţi; mult, dar nu suficient ca 
să schimbe rutina locuitorilor. Acum se văd autobuze 
şcolare care staţionează. 

Vor rămâne acolo multe zile, fără să se petreacă nimic. 
Imaginea e foarte proastă. 

— Nu e butonul tracking. Sunt radiaţiile. Caseta a fost 
făcută de KGB, poliţia secretă a Uniunii Sovie tice. în 
noaptea de 26 aprilie, la ora unu şi două-zeci şi trei de 
minute dimineaţa, cel mai mare dezastru produs de om s-a 
petrecut la Cernobâl, Ucraina. Din cauza exploziei unui 
reactor nuclear, oamenii din regiune au fost supuşi unei 
iradieri de nouăzeci de ori mai mari decât aceea a bombei 
de la Hiroshima. Regiunea ar fi trebuit imediat evacuată, 
dar nimeni, absolut nimeni nu a suflat vreo vorbă - pentru 
că, nu-i aşa, guvernul nu comite erori. Numai după o 
săptămână a apărut, la pagina treizeci şi doi a ziarului local, 
o notiţă de cinci rânduri care menţiona moartea a doi 
muncitori, fără alte detalii. în aceeaşi perioadă, s-a 
sărbătorit Ziua Muncii în toată fosta Uniune Sovietică, iar la 
Kiev, capitala Ucrainei, oamenii au defilat fără să ştie că 
moartea invizibilă plutea în aer. Urmarea: 

— Vreau să te duci acolo ca să vezi cum este Cernobâlul 
acum. locmai ai fost promovat reporter special. Vei avea o 
mărire de salariu de douăzeci la sută şi poţi propune ce tip 
de articol ar trebui să publicăm. 


Ar trebui să sar în sus de bucurie, dar m-a cuprins o 
tristeţe uriaşă pe care încerc s-o ascund cu orice chip. îmi 
este imposibil să-1 refuz, să-i spun că sunt îndrăgostit de 
două femei şi nu vreau să plec din Londra - viaţa mea, 
echilibrul meu psihic sunt în joc. întreb când trebuie să 
plec, mi se răspunde că în cel mai scurt timp, fiindcă 
umblau zvonuri că alte ţări începuseră să-şi mărească 
semnificativ producţia de energie nucleară. 

Reuşesc să negociez o ieşire onorabilă, explicând că mai 
întâi trebuie să consult specialişti, să înţeleg bine despre ce 
e vorba; imediat după ce strâng materialul necesar, plec. 

El este de acord, îmi strânge mâna, mă felicită. Nu am 
timp să vorbesc cu Andrea - când ajung acasă, ea e încă la 
teatru. Mă cuprinde un somn adânc şi din nou mă trezesc 
cu bileţelul în care îmi scria că plecase la treabă şi-mi lăsase 
cafeaua pe masă. 

Mă duc la muncă, încerc să-i fac pe plac şefului care „mi-a 
făcut viaţa mai bună”, dau telefoane la specialişti în radiaţii 
şi în energie. Descopăr că un total de nouă milioane de 
oameni din lumea întreagă au fost afectaţi direct de 
dezastru, inclusiv trei sau patru milioane de copii. Celor 
treizeci de morţi li s-au adăugat, conform specialistului John 
Gofmans, patru sute şaptezeci şi cinci de mii de cazuri de 
tumori maligne şi un număr egal de cazuri de tumori 
benigne. 

Un total de două mii de oraşe şi sate au fost pur şi simplu 
şterse de pe hartă. Conform Ministerului Sănătăţii din 
Belarus, indicele de cancer tiroidian în această ţară ar 
urma să crească foarte mult între 2005 şi 2010, ca urmare 
a radioactivităţii care încă nu a dispărut complet. Alt 
specialist mi-a explicat că pe lângă aceste nouă milioane de 
persoane expuse direct radiaţiilor, peste şaizeci şi cinci de 
milioane au fost indirect afectate, prin consumul de 
alimente contaminate, în diferite-ţări ale lumii. 

Este o problemă gravă, care merită să fie tratată cu 
respect. La sfârşitul zilei mă întorc în biroul secretarului de 


redacţie şi propun să vizitez oraşul abia în ziua 
comemorării accidentului - până atunci mai pot face 
cercetări, pot afla ce cred specialiştii şi care a fost reacţia 
guvernului englez la tragedie. El e de acord. 

O sun pe Atena - în fond ea mi-a spus că iubitul ei lucrează 
la Scotland Yard şi ar fi momentul să-l rog ceva, fiindcă 
Cernobâl nu e un caz clasat ca fiind secret, iar Uniunea 
Sovietică nu mai există. Ea-mi promite că va vorbi cu 
„iubitul”, dar nu garantează că voi obţine răspunsurile 
dorite. Şi-mi mai spune că pleacă a doua zi în Scoţia şi nu se 
întoarce decât pentru întâlnirea cu grupul. 

— Care grup? 

— Grupul, îmi răspunde. 

Vasăzică acum toată chestia aia o să devină rutină? Şi când 
o să ne mai putem întâlni să vorbim, să clarificăm lucrurile 
rămase aşa, în aer? 

Dar ea deja închisese. Mă întorc acasă, mă uit la ştiri, iau 
masa de seară singur, mă duc s-o caut pe Andrea la teatru. 
Ajung la timp ca să asist la finalul piesei şi, spre 
surprinderea mea, mi se pare că fiinţa de pe scenă nu este 
cea cu care am convieţuit eu aproape doi ani: este ceva 
magic în gesturile ei, monologurile şi dialogurile ies în 
evidenţă cu o intensitate cu care nu sunt obişnuit. Ce văd 
eu acum este o străină, o femeie pe care aş vrea s-o am 
alături - dar îmi dau seama că de fapt o am deja lângă mine, 
nu este deloc o străină. 

— Cum a fost discuţia cu Atena? o întreb la întoarcerea 
spre casă. 

— Nimic deosebit. La ziar ce mai e nou? 

Schimbase subiectul. îi spun că fusesem promovat, îi 
povestesc despre Cernobâl, dar ea nu prea se arată 
interesată. încep să cred că-i pierd iubirea fără să fi câştigat 
încă iubirea pe care o aşteptam. Până la urmă, când 
ajungem acasă, ea propune să facem baie împreună şi 
imediat ne vârâm în pat. Mai înainte de asta, ea dădu la 
maxim muzica aceea de percuție (îmi spune că a obţinut o 


copie) şi-mi cere să uit de vecini - oamenii se gândesc prea 
mult la ceilalţi şi nu-şi mai trăiesc propria viaţă. 

Ce s-a întâmplat de aici înainte este ceva ce depăşeşte 
înţelegerea mea. Oare femeia care acum făcea dragoste cu 
mine într-un mod absolut sălbatic îşi descoperise în sfârşit 
sexualitatea? Cealaltă femeie o învățase sau provocase 
cumva schimbarea asta? Se agăța de mine cu o violenţă pe 
care nu i-o cunoşteam şi-mi spunea fără încetare: 

— Azi eu sunt bărbatul tău şi tu eşti femeia mea. 

Timp de aproape o oră am experimentat lucruri pe care 
niciodată nu le-am mai îndrăznit. In anumite momente mi-a 
fost ruşine, voiam să-i spun să se oprească, dar ea părea 
foarte stăpână pe situaţie şi eu m-am lăsat în voia ei, nu 
aveam încotro. De fapt eram foarte curios. 

La urmă eu eram sfârşit, dar Andrea părea că are şi mai 
multă energie decât la început. 

— înainte de a adormi vreau să ştii un lucru, spuse ea. 
Dacă vei merge mai departe, sexul îţi va da posibilitatea să 
faci dragoste cu zeii şi zeițele. Asta a fost ce ai trăit azi. 
Vreau să adormi ştiind că eu am trezit-o pe Mama care 
dormea în tine. 

Am vrut să întreb dacă învățase toate astea cu Atena, dar 
n-am avut curaj. 

— Spune-mi dacă ţi-a plăcut să fii femeie pentru o noapte. 

— Mi-a plăcut. Nu ştiu dacă mi-ar plăcea mereu, dar a fost 
ceva ce m-a speriat şi m-a bucurat în aceeaşi măsură. 

— Spune-mi că totdeauna ai vrut să trăieşti ce ai trăit. 

Una e să te laşi dus de val, şi alta să comentezi la rece ce 
s-a întâmplat. N-am scos o vorbă, deşi nu aveam nici o 
îndoială că ea ştia răspunsul. 

— Bine, continuă Andrea. 'Toate astea se aflau în mine, dar 
eu nu ştiam. Şi tot înăuntrul meu se afla masca aceea care a 
căzut azi când mă aflam pe scenă: ai observat ceva diferit? 

— Bineînţeles. Iradiai o lumină specială. 

— Charisma: forţa divină care se manifestă în bărbat şi în 
femeie. Puterea supranaturală pe care nu e nevoie să 


demonstrăm că o avem, pentru că toţi reuşesc să o 
zărească, până şi cei mai insensibili. Dar nu se arată decât 
după ce ne dezgolim, murim pentru lume şi renaştem 
pentru noi înşine. leri noapte, eu am murit. Azi, când am 
călcat pe scenă şi am văzut că făceam exact ce-mi dorisem 
şi alesesem eu să fac, am renăscut din propria cenuşă. 
Mereu am încercat să fiu eu însămi, dar nu reuşeam. 
încercam să-i impresionez pe ceilalţi, aveam o conversaţie 
inteligentă, le făceam pe plac părinţilor şi în acelaşi timp mă 
foloseam de toate tertipurile pentru a reuşi să fac lucrurile 
care-mi plăceau. Totdeauna mi-am deschis calea cu sânge, 
lacrimi, forţa voinţei - dar ieri am înţeles că alesesem 
metoda greşită. Visul meu nu are nevoie de nimic din toate 
astea, are nevoie doar ca eu să mă dăruiesc lui şi să strâng 
din dinţi atunci când sufăr, pentru că suferinţa trece. 

— De ce-mi spui toate astea? 

— Lasă-mă să termin. Pe drumul ăsta pe care suferinţa 
părea singura regulă, am luptat pentru lucruri pentru care 
nu are rost să lupţi. Ca iubirea, de pildă: dacă cineva nu o 
simte, nu există forţă pe lumea asta care să reuşească să o 
provoace. Putem să ne prefacem că iubim. Ne putem 
obişnui cu celălalt. Putem trăi o viaţă întreagă fiind prieteni, 
parteneri, putem să creăm o familie, să facem sex în fiecare 
noapte, să avem orgasm, simțind însă că există un gol jalnic 
în toate astea, că ceva important lipseşte. în numele a ceea 
ce învăţasem despre relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, 
am încercat să lupt pentru lucruri care nu meritau 
osteneala. Printre ele te numeri şi tu. Acum, când am făcut 
dragoste - când eu dădeam totul şi vedeam că, la rândul 
tău, dădeai ce era mai bun în tine, am înţeles că acest „cel 
mai bun din tine” nu mă mai interesează. Voi dormi lângă 
tine, dar mâine plec. Teatrul este ritualul meu, acolo pot 
exprima şi dezvolta tot ce vreau. 

Începusem să regret absolut tot - că m-am dus în 
Transilvania şi am întâlnit o femeie capabilă să-mi distrugă 
viaţa, că am provocat prima întâlnire a „grupului”, că mi-am 


mărturisit dragostea într-un restaurant. în clipa aceea am 
urât-o pe Atena. 

— Ştiu ce gânduri îţi trec prin cap, spuse Andrea. Că 
prietena ta mi-a spălat creierul. Nici vorbă de aşa ceva. 

— Sunt bărbat, deşi azi m-am purtat în pat ca o femeie. 
Sunt o specie pe cale de dispariţie, fiindcă nu prea văd 
bărbaţi în jurul meu. Puţini riscă ce am riscat eu. 

— Sunt sigură, şi pentru asta te şi admir. Dar tu nu mă 
întrebi cine sunt eu, ce vreau, ce-mi doresc? 

Am întrebat-o. 

— Vreau totul. Vreau sălbăticie şi blândeţe. Vreau să-mi 
deranjez vecinii şi apoi să încerc să-i calmez. Nu vreau 
femei în pat, vreau bărbaţi, bărbaţi adevăraţi - ca tine, de 
exemplu. Care să mă iubească sau să mă folosească, nu 
contează, dragostea mea e mai mare decât toate astea. 
Vreau să iubesc liber şi vreau ca toţi cei din jurul meu să 
facă acelaşi lucru. Cu Atena am vorbit numai despre 
lucrurile simple care deşteaptă energia reprimată. Cum se 
întâmplă când faci dragoste, de pildă. Sau când mergi pe 
stradă repetându-ţi „mă aflu aici şi acum”. Nimic special, 
nici un fel de ritual secret. Singurul lucru care făcea din 
întâlnirea noastră ceva relativ deosebit era că amândouă 
eram goale. De acum înainte ea şi cu mine ne vedem în 
fiecare luni, iar dacă am ceva de discutat o voi face 
totdeauna după sesiunea noastră. Nu am însă nici cea mai 
mică dorinţă să-i devin prietenă. Tot aşa cum ea, atunci 
când simte nevoia să împărtăşească ceva, se duce în Scoţia 
să discute cu o anume Edda, care după cum se pare te 
cunoaşte şi pe tine, deşi nu mi-ai spus nimic. 

— Dar eu nu mi-o amintesc! 

Am simţit că Andrea se calma puţin câte puţin. A pregătit 
două ceşti de cafea şi le-am băut împreună. A zâmbit iar, m- 
a întrebat despre noua mea promovare, mi-a spus că era 
îngrijorată de mtâlnirile de luni, fiindcă în dimineaţa aceea 
aflase că prietenii prietenilor aveau şi ei invitaţi, iar camera 
era mică. Eu făceam un efort extraordinar să mă prefac, să 


nu arăt că totul mi se părea o criză nervoasă, un sindrom 
premenstrual, o criză de gelozie. 

Am îmbrăţişat-o, iar ea şi-a pus capul pe umărul meu. Am 
aşteptat să adoarmă întâi ea, deşi eram sfârşit. In noaptea 
aceea n-am visat absolut nimic, n-am avut nici o presimţire. 

A doua zi, când m-am deşteptat, am văzut că hainele ei 
dispăruseră. Lăsase cheia pe masă, fără nici un bilet de 
despărţire. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda. 

Oamenii citesc o grămadă de poveşti cu vrăjitoare, zâne, 
chestii paranormale, copii posedaţi de spirite rele. Se uită la 
tot felul de filme cu ritualuri în care apar pentagrame, 
spade, se fac invocaţii. Foarte bine, trebuie să dai frâu liber 
imaginaţiei şi să parcurgi anumite etape. Cine trece prin ele 
fără a se lăsa înşelat ajunge să intre în contact cu Tradiţia. 

lată ce este adevărata Tradiţie: maestrul nu-i spune 
niciodată discipolului ce trebuie să facă. Sunt numai 
tovarăşi de drum, împărțind aceeaşi senzaţie dificilă de 
„înstrăinare” în faţa percepţiilor care se schimbă neîncetat, 
a orizonturilor care se deschid, a porţilor care se închid, a 
râurilor care uneori par să blocheze drumul şi care de fapt 
nu trebuie să fie traversate, ci urmate. 

Diferenţa dintre maestru şi discipol nu e decât una: primul 
are ceva mai puţină teamă decât cel de-al doilea. Când se 
aşază în jurul unei mese sau lângă foc ca să discute, cel mai 
experimentat sugerează: „De ce nu faci asta?” Niciodată nu 
spune: „Mergi pe aici şi vei ajunge unde am ajuns eu”, 
pentru că fiecare drum e unic şi fiecare destin este 
personal. 

Adevăratul maestru îi dă discipolului curajul de a-şi 
dezechilibra lumea, deşi priveşte şi el cu teamă lucrurile 
care-i înconjoară, şi cu teamă mai mare încă pe cele ce le 
sunt rezervate după prima cotitură. 

Eram o doctoriţă tânără şi entuziastă care pleca în 
România, în cadrul unui program de parteneriat al 
guvernului englez, încercând să-mi ajut semenii. Am plecat 


cu bagajele pline de medicamente şi cu mintea plină de 
prejudecăţi: aveam idei clare despre cum trebuie să se 
poarte oamenii, ce ne trebuie ca să fim fericiţi, ce vise 
trebuie să păstrăm vii în noi, cum trebuie să se desfăşoare 
relaţiile între oameni. 

Am ajuns la Bucureşti în timpul acelei dictaturi sângeroase 
şi delirante, şi m-am dus în Transilvania pentru un program 
de vaccinare a populaţiei. 

Nu înţelegeam că nu eram decât o piesă pe o complicată 
tablă de şah, unde mâini invizibile îmi manipulau idealismul 
şi în spatele a tot ce eu credeam că fac pentru omenire 
existau motive ascunse: consolidarea dominaţiei fiului 
dictatorului, facilitarea afacerilor cu arme ale Angliei pe o 
piaţă dominată de sovietici. 

Bunele mele intenţii s-au risipit când am văzut că vaccinul 
era insuficient şi că existau alte boli răspândite în zonă. 
Scriam mesaj după mesaj, cerând resurse pe care nu le 
obţineam - mi s-a răspuns să nu mă mai ocup de nimic din 
ce mi se ceruse la început. 

M-am simţit neputincioasă, revoltată. Am cunoscut mizeria 
îndeaproape, puteam să fac ceva dacă mai primeam 
fonduri, dar nimeni nu mai era interesat de rezultate. 
Guvernul nostru nu voia decât articole în ziare, pentru a le 
putea spune partidelor politice sau alegătorilor că 
trimiseseră grupuri în toate colţurile lumii în misiuni 
umanitare. Aveau intenţii bune - atâta doar că vindeau 
arme. 

M-a apucat disperarea. Ce fel de lume mai era şi asta? 
într-o noapte am ieşit în pădurea îngheţată, blestemând şi 
protestând în faţa lui Dumnezeu, care era nedrept cu toţi 
cu şi cu toate. Stăteam la rădăcina unui stejar când s-a 
apropiat protectorul meu. Mi-a spus că puteam să mor de 
frig. l-am răspuns că eram doctor şi ştiam care sunt limitele 
corpului, aşa că ştiam când trebuie să mă întorc în tabără. 
L-am întrebat ce făcea el acolo. 


— Stau de vorbă cu o femeie care mă aude, fiindcă 
bărbaţii au surzit de tot. 

Am crezut că se referea la mine, dar femeia era chiar 
pădurea. Văzându-l pe omul acela umblând prin pădure, 
făcând gesturi şi spunând lucruri pe care nu le puteam 
înţelege, un fel de pace s-a lăsat peste inima mea. Măcar nu 
eram unica persoană din lume care vorbea singură. Când 
mă pregăteam să mă întorc, el s-a apropiat de mine. 

— Ştiu cine eşti, mi-a spus. Oamenii din sat zic că eşti 
bună, mereu veselă şi gata să-i ajuţi pe ceilalţi, dar eu văd 
altceva acum: văd furie şi neputinţă. 

Fără a şti dacă mă aflam sau nu în faţa vreunui spion al 
autorităţilor, m-am hotărât să-i mărturisesc tot ce simţeam - 
aveam nevoie să spun cuiva ce am pe suflet, să mă descarc, 
chiar cu riscul de a mă vedea apoi închisă. Am mers 
împreună spre spitalul de campanie unde lucram; ne-am 
dus în dormitorul care în momentul acela era pustiu (colegii 
mei se distrau la o sărbătoare anuală ce avea loc în oraş) şi 
l-am întrebat dacă vrea să bea ceva. El şi-a scos o sticlă din 
buzunar: 

— Palincă, spuse, arătând spre băutura tradiţională a 
locului, are o tărie nemaipomenită. Fac eu cinste. 

Am băut împreună şi m-am ameţit fără să-mi dau seama. 
Abia când am vrut să mă duc la toaletă am văzut în ce stare 
eram - m-am împiedicat şi am căzut. 

— Nu te mişca, îmi porunci. Uită-te cu atenţie la ce vezi în 
faţa ochilor. 

— Un şir de furnici. 

— Toată lumea crede că furnicile sunt foarte înțelepte. Au 
memorie, inteligenţă, capacitate de organizare, spirit de 
sacrificiu. îşi caută hrana vara şi o păstrează pentru iarnă, 
iar acum au ieşit din nou, în toiul primăverii îngheţate, ca să 
muncească. Dacă mâine lumea ar fi distrusă de o bombă 
atomică, furnicile ar supravieţui. 

— Dar de unde ştiţi toate astea? 

— Am studiat biologia. 


— Şi de ce dracu nu faci nimic ca să îmbunătăţeşti starea 
poporului dumitale? Ce faci în mijlocul pădurii, vorbind 
singur cu copacii? 

— în primul rând nu eram singur; în afară de copaci, mă 
ascultai şi dumneata. Dar, ca să răspund întrebării tale - am 
lăsat biologia ca să mă apuc de fierărie. 

M-am ridicat cu mare greutate. Deşi totul se învârtea cu 
mine, eram destul de conştientă ca să înţeleg 

5, Osituaţia bietului om. Deşi avea studii superioare, n-a 
reuşit să-şi găsească de lucru. l-am spus că la fel se 
întâmpla şi în ţara mea. 

— Nici vorbă de aşa ceva, am lăsat biologia pentru că am 
vrut să lucrez ca fierar. De copil am fost fascinat de oamenii 
aceia care bat fierul şi compun o muzică ciudată, 
răspândesc scântei în jur, călesc fierul scufundându-1, roşu, 
în apă rece şi scot astfel nori de aburi. Eram un biolog 
nefericit, pentru că visul meu era să fac metalul rigid să 
devină flexibil. Şi, într-o zi, a apărut protectorul meu. 

— Un protector? 

— Hai să zicem că, văzându-le pe furnici că fac exact ceea 
ce sunt programate să facă, dumneata exclami: fantastic! 
Furnicile soldat sunt pregătite genetic să se sacrifice 
pentru regină, muncitoarele cară frunze de zece ori mai 
grele ca ele, sapă tuneluri care rezistă la furtuni şi 
inundaţii. Se luptă cu duşmanii lor, suferă pentru 
comunitate, dar nu se întreabă niciodată: ce facem noi aici? 
Oamenii încearcă să imite societatea perfectă a furnicilor, 
iar eu, ca biolog, îmi îndeplineam rolul, până când a venit 
cineva cu întrebarea: „Eşti mulţumit de ceea ce faci?” Eu i- 
am răspuns: „Desigur, sunt util poporului meu”. „Şi e de 
ajuns atât?” Nu ştiam dacă era de ajuns, dar i-am spus că 
mi se părea că este o persoană arogantă şi egoistă. El mi-a 
răspuns: „Se poate. Dar tu nu vei reuşi decât să repeţi în 
continuare ceea ce face omul de când a înţeles că e om - să 
ţină lucrurile sub control.” „Dar lumea a progresat”, i-am 
răspuns. M-a întrebat atunci dacă ştiam istorie - sigur că 


ştiam. Mi-a mai pus o întrebare: cu mii de ani în urmă oare 
nu eram capabili să ridicăm construcţii gigant, cum erau 
piramidele? Nu eram oare în stare să adorăm zeii, să 
ţesem, să facem foc, să avem amante şi soţii, să trimitem 
mesaje scrise? Bineînţeles că eram. Dar, deşi am reuşit să 
înlocuim sclavii cumpăraţi cu sclavii salariaţi de azi, 
progresul a avut loc numai în domeniul ştiinţei. Oamenii 
continuă să-şi pună aceleaşi întrebări ca şi străbunii lor. Nu 
au evoluat absolut deloc. In clipa aceea am înţeles că omul 
cu care vorbeam era trimis din ceruri, un înger, un 
protector. 

— Dar de ce-i spui protector? 

— Pentru că mi-a spus că există două tradiţii: una care ne 
face să repetăm acelaşi lucru timp de secole. Cealaltă, care 
ne deschide o poartă spre necunoscut. Dar această a doua 
tradiţie este incomodă, descurajantă şi periculoasă pentru 
că, dacă are prea mulţi adepţi, ajunge să distrugă 
societatea, care a fost organizată cu mare greutate după 
exemplul dat de furnici. De aceea, această a doua tradiţie a 
devenit secretă şi a reuşit să supravieţuiască timp de secole 
numai pentru că adepţii ei au creat un limbaj ocult, prin 
simboluri. 

— Nu i-ai pus nici o întrebare? 

— Ba da, pentru că deşi eu negam, el ştia că nu sunt 
mulţumit cu ceea ce făceam. Iar protectorul meu mi-a spus: 
„Mi-e frică să avansez pe un teren care nu se află pe nici o 
hartă, dar, în pofida spaimelor mele, la sfârşitul zilei viaţa 
mi se pare foarte interesantă”. Eu am insistat asupra 
tradiţiei, el mi-a răspuns ceva de genul „Atât timp cât 
Dumnezeu e bărbat, vom avea mereu hrană pe masă şi un 
acoperiş deasupra capului. Dar când Mama îşi va recăpăta 
în sfârşit libertatea, poate că va trebui să dormim sub cerul 
liber şi să trăim din dragoste, sau poate că vom fi în stare să 
echilibrăm emoția şi munca”. lar omul care avea să devină 
protectorul meu, m-a întrebat: „Dacă n-ai fi biolog, ce-ai fi?” 
I-am spus că aş fi vrut să fiu fierar, dar din asta nu ies bani. 


El mi-a întors-o: „Ei bine, când o să oboseşti să fii ceea ce 
nu eşti, să sărbătoreşti viaţa modelând metalul. Cu timpul, 
vei descoperi că asta îţi va face mai mult decât plăcere: va 
da un sens vieţii tale”. „Şi cum urmez tradiţia asta despre 
care mi-ai vorbit?” „[i-am spus, prin simboluri”, îmi 
răspunse el. „începe să faci ce-ţi place, restul îţi va fi 
revelat. 

Crede că Dumnezeu e mamă şi are grijă de fiii ei, nu lasă 
să li se întâmple nici un rău, niciodată. Eu aşa am făcut şi 
am supravieţuit. Am descoperit că există şi alţi oameni care 
fac acelaşi lucru, dar sunt luaţi drept nebuni, iresponsabili, 
superstiţioşi. Caută în natură inspiraţia care stă acolo de 
când e lumea lume. Construim piramide, dar creăm şi 
simboluri,. Şi, spunând acestea, plecă şi nu l-am mai văzut 
niciodată. Ştiu numai că, din clipa aceea, simbolurile au 
început să-mi apară pentru că mi se deschiseseră ochii. Mi- 
a fost greu, dar într-o seară le-am spus alor mei că, deşi 
aveam tot ce-şi putea dori un om, eram nefericit, pentru că 
mă născusem ca să fiu fierar. Soţia începu să se plângă, 
spunând: „le-ai născut ţigan, a trebuit să înfrunţi atâtea 
umilinţe ca să ajungi unde ai ajuns, vrei acum să faci cale 
întoarsă?” Băiatul meu însă a fost foarte mulţumit, fiindcă şi 
lui îi plăcea să-i vadă pe fierarii din satul nostru şi detesta 
laboratoarele de la oraş. Am început să-mi împart timpul 
între cercetări şi munca de ucenic de fierar. Eram obosit, 
dar mult mai vesel ca înainte. Până într-o zi, când am lăsat 
slujba şi mi-am deschis propria fierărie, fără mare succes la 
început. Tocmai când începusem să cred în viaţă, lucrurile 
s-au înrăutățit teribil. Într-o zi, când lucram, mi-am dat 
seama că în faţa mea aveam un simbol. Primeam metal 
neprelucrat şi trebuia să fac din el piese pentru automobile, 
pentru maşini agricole, ustensile de bucătărie. Cum se face 
asta? Mai întâi, încing bucata de metal la o căldură 
infernală, până ce devine roşie. Imediat, apuc ciocanul cel 
mai greu şi lovesc fără milă de multe ori, până ce piesa 
capătă forma dorită. Apoi o scufund într-un cazan cu apă 


rece şi tot atelierul se umple de aburi, în timp ce piesa 
pocnegşte şi ţipă din cauza schimbării bruşte de 
temperatură. Trebuie să repet acest proces până reuşesc să 
fac o piesă perfectă: o singură dată nu e de ajuns. 

Fierarul făcu o pauză lungă, îşi aprinse o ţigară şi 
continuă: 

— Uneori metalul care-mi ajunge în mână nu rezistă la 
tratament. Căldura, loviturile de ciocan şi apa rece îl umplu 
de crăpături. lar eu ştiu că n-o să devină niciodată o lamă 
bună de plug sau un ax de motor. Şi atunci îl iau pur şi 
simplu şi-l arunc în grămada de fier vechi pe care ai văzut- 
o la poarta fierăriei. 

După o altă pauză, fierarul adăugă: 

— Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferințelor. Am 
acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa, şi 
uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care 
provoacă suferinţă oţelului. Dar nu cer decât un singur 
lucru: „Dumnezeule, Mamă, nu mă lăsa până ce nu voi fi 
reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. încearcă 
cum crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă 
arunca în grămada de fier vechi a sufletelor”. 

Când am terminat discuţia cu omul acela, deşi eram încă 
ameţită, am înţeles că viaţa mea se schimbase. Exista o 
tradiţie dedesubtul a tot ce învăţam, iar eu trebuia să plec 
în căutarea acelor persoane care, conştient sau inconştient, 
reuşeau să manifeste latura feminină a lui Dumnezeu. în loc 
să stau să ocărăsc şi să blestem guvernul şi manipulările 
politice, m-am hotărât să fac lucrul pe care îl doream cu 
adevărat: să vindec oamenii. Restul nu mă mai interesa. 

Cum nu aveam resursele necesare, m-am apropiat de 
femeile şi de bărbaţii din regiune, iar ei m-au îndreptat spre 
lumea plantelor medicinale. Am descoperit că exista o 
tradiţie populară, care venea dintr-un trecut milenar, 
transmisă din generaţie în generaţie prin experienţă, nu 
prin cunoaştere tehnică. Cu acest remediu am putut merge 
mult mai departe decât aş fi crezut, pentru că nu mă aflam 


acolo doar ca să îndeplinesc o sarcină a universităţii sau să- 
mi ajut guvernul să vândă arme, nici ca să fac propagandă 
partidelor politice. Mă aflam acolo fiindcă vindecarea 
oamenilor mă făcea să fiu mulţumită. 

Asta m-a apropiat de natură, de tradiţia nescrisă şi de 
plante. Reîntoarsă în Anglia, m-am dus să stau de vorbă cu 
unii medici pe care i-am întrebat dacă ei ştiu exact 
remediile pe care trebuie să le prescrie sau îi mai ajută 
uneori şi intuiţia? Aproape toţi mi-au răspuns, după ce se 
spărgea gheaţa între noi, că de multe ori erau călăuziţi de o 
voce şi dacă nu o luau în seamă, ajungeau să greşească 
tratamentul. Desigur că folosesc toată tehnica disponibilă, 
dar ştiu că există un colţ, un colţişor întunecat, în care se 
află într-adevăr esenţa vindecării şi decizia cea mai bună de 
luat. 

Protectorul meu mi-a dezechilibrat lumea, deşi nu era 
decât un fierar ţigan. Obişnuiam să merg cel puţin o dată 
pe an până la el în sat şi discutam despre cum se deschide 
viaţa în faţa celor care îndrăznesc să vadă lucrurile altfel. în 
unele din aceste vizite am cunoscut alţi discipoli ai lui, şi 
împreună vorbeam despre temerile şi despre victoriile 
noastre. Protectorul spunea: „Şi eu am momente în care îmi 
este îngrozitor de frică, dar atunci descopăr o înţelepciune 
care se află dincolo de mine, şi merg mai departe”. 

Azi câştig o avere ca medic la Edinburgh, şi aş câştiga încă 
şi mai mult dacă m-aş hotări să plec la Londra, dar prefer să 
mă bucur de viaţă, să am şi eu momentele mele de răgaz. 
Fac ce-mi place: combin procedeele de vindecare ale 
anticilor, Tradiţia Secretă şi tehnicile cele mai moderne ale 
medicinei actuale - Tradiţia lui Hipocrate. Scriu un studiu 
despre asta, şi când vor vedea textul meu publicat într-o 
revistă de specialitate, multe persoane din comunitatea 
„Ştiinţifică” vor îndrăzni să facă paşii pe care de fapt şi-au 
dorit dintotdeauna să-i facă. 

Nu cred că în cap se află izvorul tuturor relelor. Există 
boli. Cred că antibioticele şi antiviralele au însemnat un 


mare progres pentru umanitate. Nu pretind să-l fac pe 
vreun pacient să-şi vindece apendicita prin meditaţie, nu 
are nevoie decât de o operaţie urgentă. în fine, eu merg cu 
paşi mici, cu frică şi curaj, caut tehnica şi inspiraţia. Sunt 
îndeajuns de prudentă ca să vorbesc oricui despre asta, aş 
risca să fiu acuzată de şarlatanie şi multe vieţi pe care aş 
putea să le salvez ar ajunge să fie pierdute. 

Când am îndoieli, cer ajutorul Marii Mame. Nu m-a lăsat 
niciodată fără răspuns. Dar totdeauna m-a sfătuit să fiu 
discretă. Cu siguranţă i-a dat acelaşi sfat şi Atenei, cel puţin 
în două, trei ocazii. 

Numai că ea era mult prea fascinată de lumea pe care 
tocmai o descoperise şi n-a ascultat. 

Un ziar londonez, 24 august 1991 

VRĂJITOAREA DIN PORTOBELLO LONDRA (c) Jeremy 
Lutton) „Asta-i unul dintre motivele pentru care eu nu cred 
în Dumnezeu. Uitaţi-vă numai la cum se poartă cei care 
cred!” 

Aceasta a fost reacţia lui Robert Wilson, comerciant în 
zona Portobello Road. Strada, cunoscută în toată lumea 
pentru anticarii şi târgul ei de vechituri din fiecare 
sâmbătă, s-a transformat, ieri noapte, într-un câmp de 
luptă, fiind nevoie de intervenţia a cel puţin cincizeci de 
poliţişti din Kensington şi Chelsea pentru a potoli spiritele. 
La sfârşitul tulburărilor, cinci persoane erau rănite, dar 
niciuna în stare gravă. Motivul luptei de stradă, care a 
durat aproape două ore, a fost o manifestaţie convocată de 
reverendul lan Buck împotriva a ceea ce ela numit „cultul 
satanic din inima Angliei”. 

Conform spuselor reverendului Buck, de o jumătate de an, 
în fiecare noapte de luni un grup de persoane suspecte nu-i 
lasă pe vecini să doarmă, lunea fiind aleasă de ei pentru a-l 
invoca pe diavol. Ceremonia era condusă de libaneza 
Sherine H. Khalil, care şi-a luat numele Atena, după zeiţa 
înţelepciunii. 


Aproximativ două sute de persoane se strângeau în vechiul 
depozit de cereale al Companiei Indiilor, dar se strângeau 
din ce în ce mai mulţi; cu o săptă mână în urmă, un număr 
la fel de mare de persoane rămăsese afară, sperând să 
poată intra să participe la cult. Văzând că reclamaţiile lui 
verbale, cererile depuse, scrisorile trimise ziarelor nu au 
nici un rezultat, reverendul a hotărât să-şi mobilizeze 
comunitatea, convocându-şi credincioşii ieri, la ora 19, 
pentru a se aşeza în faţa depozitului şi a împiedica intrarea 
„adoratorilor Satanei”. 

„Imediat ce am primit prima reclamaţie, am trimis pe 
cineva să inspecteze clădirea, dar nu s-a găsit nici un fel de 
drog sau indiciu de activitate ilicită”, a declarat o oficialitate 
care a dorit să-şi păstreze anonimatul, având în vedere că a 
fost demarată o anchetă care să clarifice cele petrecute. 
„Dat fiind că muzica înceta totdeauna la ora 10 seara, nu se 
încălca nici legea liniştii publice, aşa că nu am putut lua nici 
o măsură. Anglia permite libertatea cultelor”. 

Reverendul Buck are altă versiune a cazului: „De fapt, 
această vrăjitoare din Portobello, maes-tră a 
şarlatanismului, are legături cu sfere înalte ale puterii, aşa 
se explică pasivitatea poliţiei, plătită din banii 
conMbuabililor ca să păstreze ordinea şi decenţa. Trăim 
într-un moment în care totul e permis. Democraţia este 
înghițită şi distrusă din cauza libertăţilor ei fără limite”. 

Pastorul afirmă că încă de când s-a format grupul 1-a 
privit cu neîncredere. închiriaseră un imobil în ruină şi-şi 
petreceau zile întregi încercând să-l repare, „ca o 
demonstraţie clară a faptului că aparţineau unei secte şi 
fuseseră supuşi unei spălări a creierului, pentru că nimeni 
nu munceşte degeaba pe lumea asta”. întrebat dacă 
enoriaşii lui nu se dedicau şi ei unor activităţi caritative sau 
de ajutorare a comunităţii, Buck a afirmat: „Ceea ce facem 
noi este în numele lui Isus”. 

Ieri noapte, ajungând la depozitul unde era aşteptată de 
adepţi, Sherine Khalil, fiul ei şi câţiva prieteni au fost 


împiedicaţi să intre de enoriaşii reverendului Buck, care 
purtau lozinci şi strigau la megafoane, cerând vecinilor să li 
se alăture. Scandalul a degenerat repede în agresiuni fizice 
şi la scurtă vreme niciunul dintre grupuri nu mai putea fi 
controlat. 

„Spun că luptă în numele lui Isus; dar de fapt vor să nu 
mai ascultăm cuvintele lui Cristos care spunea „Ioţi suntem 
dumnezei”, a afirmat cunoscuta actriţă Andrea McCain, una 
dintre adeptele lui Sherine Khalil-Atena. Domnişoara 
McCain a primit o lovitură cu un corp tăios în zona 
sprâncenei drepte şi i s-a acordat imediat asistenţă 
medicală, părăsind locul înainte de a putea să descoperim 
mai multe despre legăturile ei cu cultul. 

Imediat după restabilirea ordinii, doamna Khalil a încercat 
să-şi liniştească băiatul de opt ani, dar ne-a spus că în 
vechiul depozit nu are loc decât un dans colectiv, urmat de 
invocarea unei entităţi numite Hagia Sofia, căreia i se 
adresează întrebări. Ceremonia se termină cu un fel de 
predică şi cu rugăciune colectivă pentru slăvirea Marii 
Mame. Ofiţerul însărcinat cu primele cercetări i-a confirmat 
declaraţia. 

Din investigaţiile noastre, rezultă că grupul nu are un 
nume şi nu e înregistrat ca societate de binefacere. Dar 
avocatul Sheldon Williams afirmă că nu este necesar: 
„Trăim într-o ţară liberă, oamenii se pot întâlni pentru 
activităţi fără scopuri lucrative, dacă aceasta nu conduce la 
încălcarea vreunei legi din codul nostru civil, cum ar fi 
incitarea la rasism sau consumul de stupefiante”. 

Doamna Khalil a respins categoric posibilitatea de a 
întrerupe reuniunile de cult din pricina tulburărilor: 
„Formăm un grup pentru a ne încuraja reciproc, fiindcă 
este foarte greu să înfrunţi de unul singur presiunile 
societăţii”, a declarat ea. „Cer ca ziarul dumneavoastră să 
denunțe această persecuție religioasă pe care o suferim şi 
am suferit-o de-a lungul secolelor. De fiecare dată când 
facem ceva care nu e în acord cu religiile instituite şi 


aprobate de stat, suntem reprimaţi - aşa cum s-a întâmplat 
şi astăzi. înainte, eram prigoniţi, trimişi în închisori, pe rug, 
în exil. Acum însă avem puterea să reacţionăm, şi forţei i se 
va răspunde prin forţă, tot aşa cum şi compasiunii i se va 
răspunde prin compasiune”. 

Confruntată cu acuzaţiile reverendului Buck, ea a răspuns 
acuzându-l că „îşi manipulează credincioşii, folosind 
intoleranţa ca pretext şi minciuna ca armă pentru acţiunile 
sale violente”. 

Conform sociologului Arthaud Lenox, fenomenele de acest 
gen tind să se multiplice în anii următori şi este posibil să se 
ajungă la confruntări serioase cu religiile mstituţionalizate. 
„Din momentul în care utopia marxistă s-a demonstrat a fi 
incapabilă să canalizeze idealurile societăţii, lumea s-a 
întors spre o trezire religioasă, rod al fricii naturale pe care 
lumea civilizată o resimte pentru datele încărcate de 
semnificaţie. Cu toate acestea, eu cred că atunci când anul 
2000 va veni şi cât timp lumea va exista, bunul-simţ va 
învinge, iar religiile vor redeveni un simplu refugiu pentru 
cei slabi, care sunt totdeauna în căutare de călăuze”. 

Opinia a fost contestată de Preasfinţia Sa Evaristo Piazza, 
episcop auxiliar al Vaticanului în Marea Bri-tanie: „Ceea ce 
vedem acum nu este deşteptarea spirituală pe care toţi am 
dori-o, ci o mişcare ce ţine de ceea ce americanii numesc 
Noua Eră, un fel de ghiveci al cultelor în care totul este 
permis, dogmele nu mai sunt respectate, iar ideile cele mai 
absurde redevin actuale şi bântuie mintea omenească. 
Oameni lipsiţi de scrupule ca doamna aceea încearcă să le 
inducă idei false minţilor slabe şi influenţabile, cu unicul 
scop de a beneficia de avantaje financiare şi putere 
personală”. 

Istoricul german Franz Herbert, actualmente stagiar la 
Institutul Goethe din Londra, are o părere diferită. 
„Religiile tradiţionale au încetat să răspundă la chestiunile 
fundamentale ale omului, cum ar fi propria identitate sau 
raţiunea existenţei, şi s-au concentrat numai asupra unor 


dogme şi norme servind organizării sociale şi politice. 
Astfel, oamenii aflaţi în căutarea spiritualităţii autentice 
pornesc spre alte direcţii, ceea ce presupune, fără îndoială, 
o întoarcere în trecut, la cultele primitive dinaintea 
momentului când ele au fost contaminate de structurile 
puterii”. 

La postul de poliţie unde a fost înregistrat incidentul, 
sergentul William Morton a afirmat că, în cazul în care 
grupul lui Sherine Khalil decide să-şi ţină reuniunea lunea 
viitoare, dacă ea se va simţi ameninţată va trebui să solicite 
în scris protecţia poliţiei, evitând astfel repetarea 
incidentelor. 

(Prin bunăvoința lui Andrexv Fish. Fotografii de Mark 
Guillhem.) 

Heron Ryan, ziarist. 

Am citit articolul în avion, când mă întorceam din Ucraina, 
plin de îndoieli. Nu reuşisem să aflu dacă tragedia de la 
Cernobâl fusese într-adevăr mare sau fusese folosită de 
marii producători de petrol pentru a reduce folosirea altor 
surse de energie. 

M-a speriat articolul care-mi căzuse în mână. Fotografiile 
arătau câteva vitrine sparte, un reverend furios şi - iată 
pericolul - o femeie frumoasă, cu ochi înflăcăraţi, 
îmbrăţişându-şi fiul. Imediat am înţeles ce se putea 
întâmpla, atât în bine, cât şi în rău. De la aeroport m-am 
dus direct în Portobello, convins că ambele presimţiri aveau 
să devină realitate. 

Partea bună a fost că reuniunea de lunea următoare a fost 
unul dintre evenimentele cu cel mai mare răsunet din 
istoria cartierului: a venit lume din toată zona, unii, curioşi 
să vadă acea „entitate” menţionată în articol, alţii cu lozinci 
în favoarea libertăţii de cult şi de expresie. Cum înăuntru 
nu încăpeau mai mult de două sute de persoane, au rămas 
afară, pe trotuar, sperând să apuce măcar să o vadă pe cea 
care părea a fi preoteasa oprimaţilor. 


Când a ajuns, a fost primită cu aplauze, bileţele, cereri de 
ajutor; câţiva i-au aruncat flori, iar o femeie de o vârstă 
incertă i-a cerut să continue să lupte pentru libertatea 
femeilor, pentru dreptul de a o adora pe Mamă. 

Enoriaşii de săptămâna trecută au fost pesemne intimidaţi 
de mulţime şi n-au apărut, în ciuda amenințărilor pe care le 
proferaseră cu câteva zile în urmă. Nu s-a auzit de nici o 
agresiune, iar ceremonia s-a desfăşurat ca de obicei - dans, 
apariţia Hagiei Sofia (acum ştiam că este o latură a Atenei 
înseşi), omagiul de la final (care se extinsese de curând, de 
când grupul se mutase în depozitul cedat de unul dintre 
primii adepţi). 

Am observat că în timpul predicii, Atena părea posedată: 
— Noi toţi avem datoria să iubim şi să lăsăm iubirea să se 
manifeste cum crede că e mai bine. Nu putem şi nu trebuie 
să ne speriem atunci când forţele tenebrelor, acelea care au 
instituit cuvântul „păcat” numai pentru a ne controla inimile 

şi minţile, vor să se facă auzite. Ce este păcatul? Isus 
Cristos, pe care toţi îl cunoaştem, s-a întors spre femeia 
adulteră şi i-a spus: Nu te-a osândit niciunul? Nu te 
osândesc nici Eu. A vindecat oameni în timpul Sabatului, a 
lăsat o prostituată să-i spele picioarele, criminalului 
crucificat alături de el i-a promis să se bucure de deliciile 
paradisului, ne-a spus să ne ocupăm numai de ziua de azi, 
pentru că florile câmpului nu ţes, nici nu torc, dar au straie 
minunate. Ce este un păcat? Păcat este să împiedici Iubirea 
să se manifeste. lar Mama este dragoste. Ne aflăm într-o 
lume nouă, putem alege încotro să ne îndreptăm paşii, nu 
trebuie să alegem direcţia în care societatea ne obligă să 
apucăm. Dacă va trebui, vom înfrunta din nou forţele 
întunericului, cum am făcut săptămâna trecută. Dar nimeni 
nu ne va reduce la tăcere glasul, nici inima. 

Asistam la transformarea unei femei în icoană. Vorbea 
despre toate lucrurile acelea cu convingere, cu demnitate, 
cu credinţă. Am sperat că are dreptate când descrie lumea 


care se află în faţa noastră şi mi-am dorit să apuc să trăiesc 
în ea. 

leşirea ei din depozit a fost la fel de bine primită cum 
fusese intrarea şi, zărindu-mă în mulţime, mă chemă lângă 
ea, spunându-mi că-mi simţise lipsa săptămâna trecută. Era 
veselă, sigură pe ea, convinsă că procedează corect. 

Asta era partea bună a articolului, şi era bine dacă 
lucrurile se terminau aici. Aş fi vrut să nu am dreptate, dar 
după numai trei zile, previziunile mele s-au confirmat: 
partea întunecată a izbucnit cu toată puterea. 

Folosind unul dintre cele mai retrograde şi conservatoare 
birouri de avocaţi din Regatul Unit, ai cărui directori - ei şi 
numai ei, în nici un caz Atena aveau legături cu toate 
sferele guvernului, reverendul Buck a convocat o conferinţă 
de presă pentru a anunţa că în acel moment demarase în 
justiţie un proces de defăimare, calomnie şi daune morale, 
în baza declaraţiilor publice ale Atenei. 

M-a chemat secretarul de redacţie: ştia că eram prieten cu 
personajul principal din tot scandalul acela şi mi-a sugerat 
să facem un interviu exclusiv. La început am fost indignat: 
cum să-mi folosesc prietenia ca să vând ziarul? 

Dar după ce am discutat puţin, mi-am dat seama că putea 
fi o idee bună: Atena ar fi avut ocazia să prezinte faptele din 
punctul ei de vedere şi ar fi putut folosi interviul ca să 
promoveze ideile pentru care acum lupta pe faţă. Am ieşit 
de la întâlnirea cu secretarul de redacţie cu un plan pe care 
l-am realizat împreună: o serie de reportaje despre noile 
tendinţe sociale şi transformările pe care căutările 
religioase le traversau în prezent. într-unui din reportaje 
urma să public părerile Atenei. 

În seara aceleiaşi zile, m-am dus acasă la ea, profitând de 
faptul că mă invitase la ultima noastră întâlnire. Am aflat de 
la vecini că nişte avocaţi veniseră cu o zi înainte să-i 
înmâneze o citaţie, dar nici ei nu au găsit-o. 

Am telefonat mai târziu, fără succes. Am mai încercat o 
dată, seara târziu, dar n-a răspuns nimeni. Am început să 


sun la fiecare jumătate de oră, iar neliniştea creştea 
proporţional cu numărul telefoanelor date. De când Hagia 
Sofia mă vindecase de insomnie, oboseala mă împingea în 
pat la unsprezece noaptea, dar de data aceasta îngrijorarea 
mă ţinea treaz. 

Am găsit numărul mamei ei în cartea de telefon. Era totuşi 
prea târziu, iar dacă ea nu era acolo, toată familia s-ar fi 
speriat; ce era de făcut? Am dat drumul la televizor ca să 
văd dacă nu se întâmplase ceva - nimic special, Londra 
continua să fie aceeaşi, cu minunile şi pericolele ei. 

M-am decis să fac o ultimă încercare: telefonul a sunat de 
trei ori şi imediat am recunoscut vocea Andreei la celălalt 
capăt al firului. 

— Ce vrei? m-a întrebat ea. 

— Atena mi-a cerut s-o caut. Totul e bine? 

— Sigur că e bine, dar şi rău, depinde de cum vrei să vezi 
lucrurile. Cred că tu poţi să dai o mână de ajutor. 

— Ea unde e? 

Mi-a închis, fără o vorbă în plus. 

Deidre O'Neill, cunoscută ca Edda. 

Atena s-a cazat la un hotel din apropierea casei mele. 
Ştirile de la Londra care se referă la chestiuni locale, mai 
ales la micile conflicte din cartierele de la periferie, nu 
ajung niciodată în Scoţia. Nu prea ne interesează cum îşi 
rezolvă englezii micile lor probleme; noi avem steagul 
nostru, echipele noastre de fotbal şi în curând vom avea şi 
parlamentul nostru. Este jalnic că în zilele noastre încă mai 
folosim acelaşi cod telefonic ca şi Anglia, aceleaşi mărci 
poştale şi ne amărâm parcă şi mai mult pentru înfrângerea 
reginei noastre Măria Stuart în bătălia pentru tron. 

Ea a ajuns în mâinile englezilor şi a fost decapitată sub 
pretextul unor acuzaţii religioase, bineînţeles. Aşa că 
problemele cu care s-a confruntat discipola mea nu 
reprezentau nici o noutate. 

Am lăsat-o pe Atena să se odihnească o zi întreagă. A doua 
zi dimineaţa, în loc să intrăm în micul meu templu şi să 


trecem la treabă folosind ritualurile pe care le cunoşteam, 
m-am hotărât să o iau la plimbare împreună cu băiatul ei 
printr-o pădure din apropierea oraşului Edinburgh. Acolo, 
în timp ce copilul se juca şi fugea liber printre copaci, ea îmi 
povesti în amănunt tot ce se întâmplase. 

Am lăsat-o să termine, apoi am vorbit eu: 

— E zi, cerul e noros, şi dincolo de nori oamenii cred că 
trăieşte un Dumnezeu atotputernic, călăuzitor al destinelor 
pământenilor. Dar uită-te la fiul tău, priveşte-ţi picioarele, 
ascultă sunetele din jur: aici jos, există o Mamă mult mai 
aproape, aducând bucurie copiilor şi energie celor care 
păşesc pe trupul Ei. De ce preferă oamenii să creadă în 
ceva depărtat şi să uite ceea ce e vizibil, adevărata 
manifestare a miracolului? 

— Eu ştiu răspunsul: pentru că cineva acolo sus conduce şi 
dă ordine, ascuns după nori, iar înţelepciunea lui nu poate fi 
pusă la îndoială. Aici jos, noi avem contact fizic cu o 
realitate magică, şi avem libertatea să alegem încotro să ni 
se îndrepte paşii. 

— Frumoase şi exacte cuvinte. Dar tu crezi că oamenii îşi 
doresc asta? îşi doresc ei oare libertatea de a-şi alege 
drumul? 

— Eu cred că da. Pământul acesta pe care calc mi-a 
descoperit drumuri foarte ciudate, de la sătucul din 
Transilvania la oraşul din Orientul Mijlociu, de acolo în 
oraşul de pe o insulă, de acolo în deşert, înapoi în 
Transilvania şi aşa mai departe. De la o bancă dintr-o 
suburbie, la o companie imobiliară în Golful Persic. De la un 
grup de dans, la un beduin. Şi de câte ori picioarele mele 
voiau să meargă undeva, eu spuneam „da” în loc să spun 
In 1 
— Ce ai câştigat cu asta? 

— Azi pot vedea aura oamenilor. O pot trezi pe Mamă în 
sufletul meu. Viaţa mea are un sens, ştiu pentru ce lupt. Dar 
de ce întrebi? Şi tu ai câştigat ceva, cea mai importantă 
putere din lume - aceea a vindecării. Andrea reuşeşte să 


facă profeţii şi să vorbească cu spiritele; i-am însoţit pas cu 
pas dezvoltarea spirituală. 

— Şi ce-ai mai câştigat? 

— Bucuria de a trăi. Ştiu că mă aflu aici, totul este un 
miracol, o revelaţie. 

Copilul a căzut şi şi-a julit un genunchi. Instinctiv, Atena 
fugi spre el, îi curăţă rana spunându-i că nu era nimic, iar 
copilul se întoarse la joacă în pădure. Acela mi s-a părut a fi 
un semn. 

— Ceea ce i s-a întâmplat copilului mi s-a întâmplat şi mie. 
Şi se întâmplă şi cu tine, nu-i aşa? 

— Da. Dar nu cred că m-am împiedicat şi am căzut; cred 
că trec încă o dată printr-o încercare care îmi va arăta 
pasul următor. 

În asemenea momente, maestrul nu trebuie să spună 
nimic - trebuie numai să-şi binecuvânteze discipolul. Pentru 
că, oricât ar dori să-l scutească de suferinţe, drumurile 
sunt deja trasate, iar picioarele - doritoare să le urmeze. I- 
am propus să ne întoarcem noaptea în pădure, numai noi 
două. Ea m-a întrebat unde putea să-şi lase băiatul şi i-am 
promis că mă voi ocupa eu de asta, aveam o vecină care-mi 
era datoare şi va fi foarte încântată să aibă grijă de Viorel. 

Pe la apusul soarelui ne-am întors în acelaşi loc, iar pe 
drum am vorbit despre lucruri care nu aveau nici o legătură 
cu ritualul pe care eram gata să-l îndeplinim. Atena mă 
văzuse depilându-mă cu un nou tip de ceară şi era foarte 
interesată să ştie care erau avantajele faţă de procedeele 
mai vechi. Am conversat cu însufleţire despre vanitate, 
despre modă, despre locurile unde poţi cumpăra cel mai 
ieftin, despre comportamentul feminin, despre feminism şi 
stilurile de coafură. La un moment dat ea a spus ceva de 
genul „sufletul nu are vârstă, nu ştiu de ce ne facem atâtea 
griji”, dar îşi dădu imediat seama că nu era nimic în 
neregulă dacă se relaxa şi vorbea despre lucruri fără nici o 
importanţă. Dimpotrivă, conversaţia era chiar foarte 
distractivă, şi înfăţişarea este importantă în viaţa unei femei 


(ca şi în viaţa bărbaţilor, într-un alt mod, desigur, doar că ei 
nu sunt la fel de dispuşi să o recunoască). 

Pe măsură ce ne apropiam de locul pe care-l alesesem - 
sau, mai bine spus, pe măsură ce pădurea alegea pentru 
mine - am început să simt prezenţa Mamei. In cazul meu, 
această prezenţă se manifestă printr-o anumită bucurie 
misterioasă, interioară, care mă emoţionează întotdeauna şi 
aproape că mă face să plâng. Era momentul să mă opresc şi 
să schimb vorba. 

— Ia câteva vreascuri, i-am cerut. 

— Dar e întuneric. 

— Luna plină luminează îndeajuns, chiar dacă e ascunsă 
de nori. Educă-ţi ochii: au fost făcuţi să vadă mult mai mult 
decât crezi. 

Ea a făcut ce îi cerusem, blestemând când se înţepa. A 
trecut aproape o jumătatre de oră fără să schimbăm o 
vorbă; simţeam emoția care anunţa prezenţa Mamei, 
bucuria de a sta acolo cu femeia asta care încă mai părea 
un copil, care avea încredere în mine, care mă însoțea în 
căutările mele care păreau uneori prea nebuneşti pentru 
mintea omenească. 

Atena încă se mai afla în starea aceea în care răspundea la 
întrebări, aşa cum îmi răspunsese şi mie în după-amiaza 
aceea. Mă aflasem şi eu cândva într-o asemenea stare timp 
de o zi, după care m-am lăsat transportată complet în 
împărăţia misterului, mulţumindu-mă să contemplu, să 
sărbătoresc, să slăvesc, să fiu recunoscătoare şi să las harul 
să se manifeste. 

O priveam pe Atena cum strângea vreascuri şi o vedeam 
pe copila care am fost şi eu cândva, căutând secrete 
ascunse, puteri oculte. Viaţa mă învățase ceva complet 
diferit: puterile nu erau oculte, iar secretele fuseseră 
dezvăluite de multă vreme. Când mi s-a părut că vreascurile 
erau suficiente, i-am făcut semn să se oprească. 

Chiar eu am căutat ramuri mai groase pe care le-am 
aşezat deasupra vreascurilor. Aşa e şi în viaţă. 


Pentru ca bucăţile mai mari să ia foc, trebuie să ardă mai 
întâi vreascurile. Ca să putem elibera energia puterii, 
trebuie ca slăbiciunea noastră să aibă şansa să se 
manifeste. 

Pentru a înţelege puterile pe care le purtăm în noi şi 
secretele care au fost deja dezvăluite, mai întâi trebuie să 
laşi ca superficialul - aşteptări, temeri, aparenţe - să se 
consume. Doar aşa poţi afla pacea, iar noi am simţit-o în 
pădure, cu vântul care adia uşor, lumina lunii filtrată de 
nori, zgomotele animalelor care ieşeau noaptea să vâneze, 
împlinind astfel ciclul naşterii şi al morţii stabilit de Mamă, 
fără ca vreodată să fie acuzaţi că îşi urmează instinctele şi 
natura. 

Am aprins focul. 

Niciuna dintre noi nu simţea nevoia să spună ceva - am 
rămas tăcute, contemplând dansul focului multă vreme, 
parcă o veşnicie, ştiind bine că în acele momente sute de 
mii de oameni se aflau probabil în faţa focului din cămin, în 
diverse locuri din lume, independent de faptul că aveau sau 
nu la ei acasă cele mai moderne sisteme de încălzire; 
făceau acest lucru pentru că era un simbol. 

Mi-a trebuit un mare efort ca să ies din transa care, de 
data asta, nu-mi spusese nimic special, nu mă făcuse să văd 
zei, aure sau fantasme, mă lăsase doar în starea de graţie 
de care aveam atâta nevoie. Am revenit la concentrarea 
asupra momentului prezent, la fata de lângă mine, la 
ritualul pe care trebuia să-l fac. 

— Cum e discipola ta? am întrebat-o. 

— Dificilă. Dar dacă n-ar fi aşa, poate că eu n-aş învăţa tot 
ce am nevoie. 

— Şi ce puteri manifestă? 

— Vorbeşte cu entităţi din lumea paralelă. 

— Aşa cum vorbeşti tu cu Hagia Sofia? 

— Nu. Ştii prea bine că Hagia Sofia este Mama care se 
manifestă în mine. Ea vorbeşte cu fiinţe invizibile. 


Înţelesesem, dar voiam să fiu sigură. Atena era mai tăcută 
ca de obicei. Nu ştiu dacă discutase cu Andrea despre 
întâmplările de la Londra, nu venise vorba despre asta. M- 
am ridicat, mi-am deschis geanta pe care o luasem cu mine, 
am scos un pumn de ierburi adunate dinainte tocmai pentru 
asta, şi le-am aruncat în flăcări. 

— Lemnul a început să vorbească, spuse Atena, ca şi cum 
se afla în faţa unui lucru absolut normal, ceea ce era foarte 
bine, miracolele începeau acum să facă parte din viaţa ei. 

— Ce spune? 

— Deocamdată nimic, sunt numai şoapte. Peste câteva 
minute a auzit un cântec venind din foc. 

— E minunat! 

Acum vorbea fetiţa, nu femeia, nici mama Atena. 

— Rămâi aşa cum eşti. Nu încerca să te concentrezi, să-mi 
urmezi paşii sau să înţelegi ce-ţi spun. Relaxează-te, simte- 
te bine. Uneori asta e tot ce putem aştepta de la viaţă. 

Am îngenuncheat, am luat un băț care ardea, am făcut un 
cerc în jurul ei, lăsând o mică deschizătură pe unde să 
poată intra. Auzeam şi eu cântecul şi am dansat în jurul ei, 
invocând unirea focului masculin cu pământul feminin care 
acum îl primea cu braţele şi picioarele desfăcute, focul care 
purifica tot, care preschimba în energie forţa închisă în 
acele vreascuri, ramuri, fiinţe omeneşti, entităţi invizibile. 
Am dansat pe muzica focului şi am făcut gesturi menite să o 
protejeze pe copila zâmbitoare din mijlocul cercului. 

Când flăcările s-au stins, am luat puţină cenuşă şi am 
presărat-o pe capul Atenei, apoi am stins imediat cu 
picioarele cercul pe care-l făcusem în jurul ei. 

— îţi mulţumesc foarte mult, spuse ea. M-am simţit iubită, 
mângâiată şi protejată. 

— Să îţi aduci aminte de asta când îţi va fi greu. 

— Acum că mi-am găsit drumul, rurnic nu va mai fi greu. 
Am o misiune de îndeplinit, nu-i aşa? 

— Da, noi toţi avem o misiune de îndeplinit, începu să fie 
nesigură. 


— Dar nu mi-ai spus despre greutăţi. 

— Este o întrebare naivă. Aminteşte-ţi doar ce ai spus 
adineaori: eşti iubită, mângâiată, protejată. 

— O să fac tot posibilul. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Atena înţelesese răspunsul 
meu. 

Samira R. Khalil, casnică. 

Nepotul meu! Ce legătură are nepotul meu cu toate astea? 
în ce lume trăim, Doamne, Dumnezeule? Mai suntem încă în 
Evul Mediu, să vânăm vrăjitoare? 

M-am dus repede la el. îi dăduse sângele pe nas, dar 
disperarea mea 1-a lăsat indiferent, m-a îndepărtat: 

— Eu ştiu să mă apăr. Şi m-am apărat. 

Deşi nu am purtat nici un copil în pântec, cunosc inima 
copiilor. Eram mult mai îngrijorată pentru Atena decât 
pentru Viorel. Pentru el asta era una dintre multele lupte cu 
care avea să se înfrunte în viaţă, şi avea o sclipire de orgoliu 
în ochii umflaţi. 

— Nişte copii la şcoală au spus că mama se închină 
diavolului! 

Sherine a ajuns la timp ca să-l mai vadă pe băiat 
sângerând şi continuând să facă mare tărăboi. Voia să 
plece, să se întoarcă ia şcoală ca să vorbească cu directorul. 
Am luat-o în braţe. Am lăsat-o să-şi verse toate lacrimile, să- 
şi spună toate păsurile - în clipa aceea nu puteam decât să 
tac şi să încerc să-i transmit toată dragostea mea, fără 
vorbe. 

Când s-a mai liniştit puţin, am luat-o pe departe, 
spunându-i că putea să vină să stea cu noi, o să ne ocupăm 
noi de tot - tatăl ei vorbise cu nişte avocaţi când citise în 
ziar că voiau să deschidă proces împo triva ei. Am asigurat- 
o că vom face tot posibilul s-o ajutăm, ignorând bârfele 
vecinilor, privirile ironice ale cunoştinţelor şi ipocrizia 
prietenilor. 

Nimic nu era mai important pe lume decât fericirea fiicei 
mele, deşi niciodată n-am putut înţelege de ce întotdeauna 


alegea cele mai întortocheate căi, grele şi pline de 
suferinţă. Dar o mamă nu trebuie să înţeleagă, ci să 
iubească şi să apere. Şi să se mândrească. Ştiind că-i 
puteam oferi aproape tot, şi-a dorit independenţa. A întâlnit 
obstacole, înfrângeri, dar a vrut să înfrunte singură 
greutăţile. Şi-a căutat mama, conştientă de riscurile ce 
puteau să apară, dar asta n-a făcut decât s-o apropie şi mai 
mult de familia noastră. îmi dădeam seama că nu ţinuse 
cont de sfaturile mele - să-şi ia o licenţă, să se mărite, să 
accepte greutăţile vieţii normale fără să se plângă, să nu 
meargă niciodată dincolo de limitele pe care le tolera 
societatea. Şi care a fost rezultatul? 

Trăind alături de fiica mea, am devenit mai bună. 
Bineînţeles că nu înţelegeam nimic din povestea asta cu 
Zeița Mamă, din mania Atenei de a se înconjura de oameni 
ciudaţi, din faptul că niciodată nu se mulțumea cu ce 
obținuse după foarte multă muncă. Totuşi, în adâncul 
sufletului meu, mi-ar fi plăcut tare mult să fiu ca ea, deşi e 
cam târziu pentru asemenea gânduri. 

Am vrut să mă ridic şi să pregătesc ceva de mâncare, dar 
ea m-a oprit. 

— Vreau să mai stau un pic aşa, în braţele tale. Asta-i tot 
ce-mi trebuie. Viorel, du-te în cameră la televizor, aş vrea să 
vorbesc puţin cu bunica ta. 

Copilul o ascultă. 

— Tare multă suferinţă ţi-am provocat. 

— Ba deloc. Chiar dimpotrivă, tu şi băiatul tău sunteţi 
bucuria şi raţiunea noastră de a trăi. 

— Dar eu nu prea am făcut... 

— Şi ce bine că a fost aşa! Azi pot să mărturisesc: am avut 
momente în care te-am urât, în care m-am căit amarnic că 
n-am urmat sfatul infirmierei şi n-am adoptat un alt copil. 
Mă întrebam cum poate o mamă să-şi urască copilul. Luam 
calmante, mă duceam să joc bridge cu prietenele, 
cumpăram lucruri inutile - totul pentru a compensa 
dragostea pe care ţi-o dădusem şi pentru care eu credeam 


că nu primesc nimic în schimb. Acum câteva luni, când te-ai 
hotărât să laşi încă o dată slujba care-ţi aducea bani şi 
prestigiu, am fost disperată. M-am dus la biserica de aici, de 
lângă casă: voiam să fac o promisiune, să-i cer Sfintei 
Fecioare să te ajute să realizezi ce faci, să-ţi schimbi viaţa, 
să profiţi de ocaziile pe care le pierdeai una câte una. Eram 
dispusă să fac orice în schimbul acestor lucruri. Am stat şi 
am privit-o pe Sfânta Fecioară cu copilul în braţe. Şi am 
spus: „Iu, care eşti mamă, ştii prin ce trec. Cere-mi orice, 
dar salvează-mi fata, fiindcă eu cred că a apucat-o pe un 
drum care duce la distrugerea ei”. 

Sherine a început să mă strângă mai tare în braţe. 
Plângea din nou, dar era un altfel de plâns. Eu făceam 
eforturi ca să-mi controlez emoția care mă cuprinsese. 

— Şi ştii ce am simţit atunci? Că Ea îmi răspundea. Şi 
spunea: „Ascultă Samira, şi eu am gândit ca tine. Am suferit 
ani întregi pentru că fiul meu nu mă asculta. îmi făceam 
griji pentru el, credeam că nu ştie să-şi aleagă prietenii, nu 
avea nici un fel de respect pentru legi, pentru obiceiuri, 
pentru religie sau pentru cei mai bătrâni”. Mai trebuie să-ţi 
povestesc şi restul? 

— Nu mai trebuie, înţeleg. Dar mi-ar plăcea să ascult mai 
departe. 

— Fecioara a mai spus la sfârşit: „Fiul meu nu m-a auzit. 
lar acum mă bucur că nu a făcut-o”. 

Cu multă blândeţe, m-am desprins din îmbrăţişare şi m-am 
ridicat. 

— Trebuie să mâncaţi. 

M-am dus la bucătărie, am pregătit o supă de ceapă, o 
mâncare de legume, am încălzit pâinea nedospită, am pus 
masa şi am luat prânzul împreună. Am vorbit despre lucruri 
lipsite de importanţă, care în asemenea clipe ne apropie şi 
sporesc plăcerea cu care stăm împreună cu cei dragi, 
liniştiţi, chiar dacă afară furtuna smulge copacii din 
rădăcini şi seamănă distrugere. Sigur, spre seară, fata mea 


şi nepoţelul meu vor ieşi pe uşa aceea ca să înfrunte iar 
vijelia, tunetele, fulgerele, dar asta era alegerea ei. 

— Mămico, ai spus că ai face orice pentru mine, nu-i aşa? 

Bineînţeles că aşa era. Chiar să-mi dau viaţa, dacă trebuia. 

— Şi nu crezi că şi eu ar trebui să fac ceva pentru Viorel? 

— Eu cred că asta ţine de instinctul de mamă. 

Dar, instinct sau nu, este cea mai mare dovadă de 
dragoste pe care o putem da. Ea continua să mănânce. 

— Ştii că ţi-au intentat proces şi că tatăl tău e gata să te 
ajute, dacă accepţi. 

— Sigur că accept. E familia mea. 

M-am gândit, m-am răzgândit, dar până la urmă nu m-am 
mai putut stăpâni: 

— Pot să-ţi dau un sfat? Ştiu că ai prieteni sus-puşi. Mă 
refer la ziaristul acela. De ce nu-i ceri să-ţi publice 
povestea, pentru ca oamenii să afle şi versiunea ta? Presa îi 
dă o grămadă de spaţiu reverendului ăstuia şi oamenii 
ajung până la urmă să-i dea dreptate. 

— Vasăzică, în afară de faptul că accepţi ce fac, vrei să mă 
şi ajuţi? 

— Da, Sherine. Chiar dacă nu te înţeleg, chiar dacă uneori 
sufăr aşa cum Fecioara trebuie să fi suferit toată viaţa ei, 
chiar dacă tu nu eşti Isus Cristos şi n-ai cine ştie ce mesaj 
important de transmis lumii întregi, eu sunt alături de tine 
şi vreau să văd că învingi. 

Heron Ryan, ziarist. 

Atena a intrat tocmai când eu încercam să notez. - 
frenetic, întrebările perfecte pentru interviul legat de 
întâmplările din Portobello şi renaşterea Zeiţei. Era o 
chestiune delicată, extrem de delicată. 

Ce văzusem eu în depozit era o femeie care spunea: 
„Sunteţi capabili, faceţi ceea ce vă învaţă Marea Mamă - 
aveţi încredere în dragoste şi minunile se vor realiza”. 
Mulțimea era de partea ei, dar asta nu putea să dureze 
prea mult, suntem într-o epocă în care sclavia e singurul 
mod de a găsi fericirea. Liberul arbitru implică o 


responsabilitate imensă, dă de furcă şi aduce nelinişte şi 
suferinţă. 

— Am nevoie să scrii ceva despre mine, îmi ceru ea. 

I-am răspuns că trebuia să mai aşteptăm puţin, povestea 
aia putea fi uitată săptămâna următoare, dar eu îmi 
pregătisem câteva întrebări despre Energia Fenunină. 

— Deocamdată, certurile şi scandalurile nu interesează 
decât cartierul şi ziarele de scandal: ziarele respectabile nu 
au publicat nici măcar un rând. Londra e plină de astfel de 
conflicte. N-ar fi bine să atragem acum atenţia mass-media. 
Mai bine stai vreo două, trei săptămâni fără să mai 
organizezi întâlniri. 

Intre timp, cred că subiectul Zeiţei, tratat cu seriozitatea 
pe care o merită, îi poate face pe mulţi să-şi pună întrebări 
importante. 

— Cândva, la o cină, ai spus că mă iubeşti. lar acum, nu 
numai că refuzi să mă ajuţi, dar îmi ceri şi să renunţ la 
lucrurile în care cred. 

Cum trebuia să înţeleg ceea ce îmi spunea? Oare 
acceptase în sfârşit iubirea pe care i-o oferisem în noaptea 
aceea şi care mă urmărea, zi şi noapte? Khalil Gibran 
spunea că e mai important să dai decât să primeşti; cuvinte 
înțelepte, dar eu sunt un simplu muritor, am slăbiciunile şi 
îndoielile mele, vreau să-mi găsesc liniştea alături de 
cineva, să fiu sclavul a ceea ce simt, dăruindu-mă cu totul, 
fără să întreb nimic, nici măcar dacă eram iubit. îmi era de 
ajuns să-mi dea voie s-o iubesc; sunt sigur că Hagia Sofia 
era absolut de acord cu mine. Atena îmi intrase în viaţă de 
aproape doi ani, iar mie mi-era teamă că dacă o lăsam să 
meargă pe drumul ei, avea să se piardă dincolo de linia 
orizontului, fără ca eu să îi pot fi alături măcar pe o parte 
din acest drum. 

— Tu vorbeşti acum de iubire? 

— Eu îţi cer ajutorul. 

Ce să fac? Să mă controlez, să nu grăbesc lucrurile ca să 
nu le distrug? Sau să fac pasul care lipsea, s-o îmbrăţişez şi 


s-o apăr de toate pericolele? 

— Vreau să te ajut, i-am zis, deşi în cap îmi suna insistent 
„Nu-ţi mai face nici un fel de griji, te iubesc”. le rog să ai 
încredere în mine. Voi face tot, absolut tot pentru tine. 
Uneori asta poate însemna să spun „nu” atunci când voi 
crede de cuviinţă, chiar cu riscul ca tu să nu-mi înţelegi 
decizia. 

I-am zis că secretarul de redacţie de la ziar îmi propusese 
o serie de materiale despre trezirea Zeiţei, care includea şi 
un interviu cu ea. La început mi se păruse o idee excelentă, 
dar acum înţelesesem că era mai bine să aşteptăm puţin. 

— Fie îţi continui misiunea, fie te aperi. Ştiu că eşti 
conştientă că ceea ce faci este mai important decât felul în 
care eşti văzută de ceilalţi. Eşti de acord? 

— Mă gândesc la băiat. In fiecare zi are probleme la 
şcoală. 

— O să treacă. Peste o săptămână nimeni nu-şi va mai 
aminti. Atunci va fi momentul să ne mişcăm noi: nu ca să te 
aperi de atacuri idioate, ci pentru a arăta, cu încredere şi 
înţelepciune, importanţa lucrării tale. Dacă te îndoieşti de 
sentimentele mele şi eşti hotărâtă să continui, vin cu tine la 
întâlnirea următoare. Vom vedea ce se întâmplă. 

Am însoţit-o la întâlnirea de luni, şi nu mai eram un 
oarecare din mulţime, vedeam ce vedea şi ea. 

Oameni care se îmbulzeau, flori şi mâini mtinse, fete 
strigând „preoteasa Zeiţei”, două, trei doamne bine 
îmbrăcate care implorau o audienţă separată din pricina 
vreunei boli din familie. Mulțimea începu să ne împingă, 
închizându-ne drumul spre intrare nu ne gândiserăm nici o 
clipă că am fi avut nevoie de protecţie, mie mi-era teamă. 
Am apucat-o de mână, l-am luat pe Viorel în braţe şi am 
reuşit să intrăm. 

Înăuntru, în sala plină ochi, Andrea ne aştepta, foarte 
nervoasă: 

— Cred că azi trebuie să le spui că n-o să faci nici un 
miracol! îi strigă Atenei. Te laşi condusă de vanitate! De ce 


nu vorbeşte Hagia Sofia cu toată mulţimea asta ca să-i 
spună să plece? 

— Pentru că ea găseşte boli şi suferinţe, răspunse Atena cu 
ton provocator. Şi cu cât sunt mai mulţi cei pe care îi ajută, 
cu atât mai bine. 

Voia să continue discuţia, dar mulţimea aplauda, aşa că 
Atena urcă pe scena improvizată. Puse în priză un mic 
casetofon pe care îl aducea de acasă, dădu instrucţiuni ca 
nimeni să nu urmeze ritmul muzicii, ceru să se danseze, şi 
ritualul începu. La un moment dat, Viorel se duse într-un 
colţ şi se aşeză - era momentul ca Hagia Sofia să apară. 
Atena repetă ceea ce văzusem deja de atâtea ori: opri brusc 
sunetul, îşi luă capul în mâini, iar oamenii făcură linişte, 
supunându-se unui ordin nerostit. 

Ritualul s-a repetat fără nici o schimbare: la întrebările 
care aveau legătură cu dragostea refuza să răspundă, dar 
accepta să vorbească despre nelinişte, boală, probleme 
personale. Din locul unde mă aflam, puteam vedea oameni 
cu lacrimi în ochi, oameni care o priveau ca pe o sfântă. 
Sosi momentul predicii finale, înainte de ritualul colectiv de 
slăvire a Mamei. 

Ştiam ce avea să urmeze, aşa că am început să mă 
gândesc cum puteam să ies de acolo cu cât mai puţin 
zgomot. Eram pe cale să urmez sfatul Andreei, care 
spusese să nu căutăm acolo miracole; m-am îndreptat spre 
Viorel pentru a putea pleca de acolo imediat ce mama lui şi- 
ar fi încheiat discursul. 

Atunci am auzit vocea Hagiei Sofia: 

— Azi, înainte de a încheia, vom vorbi despre cura de 
slăbire. Lăsaţi povestea asta cu regimul, uitaţi-o. 

Cură de slăbire? Să uite povestea cu regimul? 

— Am supravieţuit atâtea milenii pentru că am putut 
mânca. lar azi, parcă a devenit un blestem. De ce? Ce ne 
face să vrem, la patruzeci de ani, să avem trupul de pe 
vremea când eram tineri? Putem opri timpul? Desigur că 
nu. Şi de ce trebuie să fim slabi? 


Am auzit un fel de murmur în sală. Probabil că se aşteptau 
la un mesaj mai spiritual. 

— Nu avem nevoie de aşa ceva. Cumpărăm cărţi de 
nutriţie, mergem la săli de sport, irosim o parte importantă 
din concentrarea noastră încercând să oprim timpul, când 
de fapt ar trebui să sărbătorim miracolul de a fi pe lumea 
aceasta. în loc să ne gândim cum putem trăi mai bine, 
suntem obsedaţi de greutatea pe care o avem. Lăsaţi 
deoparte acest lucru. Oricât de multe cărţi citiţi, oricât de 
multe exerciţii faceţi, oricât v-aţi chinui, nu există decât 
două opţiuni: ori renunţaţi la viaţă, ori vă îngrăşaţi. Mâncaţi 
moderat, dar cu plăcere: răul nu stă în ce intră, ci în ce iese 
din gura unui om. Aduceţi-vă aminte că mii de ani ne-am 
luptat cu foametea. Cine a inventat povestea asta, că 
trebuie să fim slabi toată viaţa? O să vă răspund: vampirii 
sufletului, aceia cărora le este atât de groază de viitor, încât 
cred că este posibil să oprească roata timpului. Hagia Sofia 
vă garantează: nu este posibil. Folosiţi-vă energia şi efortul 
pe care le irosiţi ţinând cure de slăbire pentru a vă hrăni cu 
pâine spirituală. înţelegeţi că Marea Mamă dă din belşug şi 
cu înţelepciune - respectaţi acest lucru şi nu vă veţi îngraşă 
mai mult decât o cere timpul. în loc să ardeţi artificial 
caloriile, încercaţi să le transformați în energia de care 
aveţi nevoie ca să luptaţi pentru visele voastre; nimeni nu a 
reuşit să rămână slab numai prin cură de slăbire. 

Se lăsase o linişte profundă. Atena începu ritualul de 
încheiere, cu toţii au slăvit prezenţa Mamei, eu l-am luat pe 
Viorel în braţe, mi-am propus ca data următoare să-mi aduc 
câţiva prieteni ca să improvizăm un minimum de securitate 
şi am ieşit, în aceleaşi strigăte şi aplauze care ne 
întâmpinaseră la sosire. 

Un comerciant mă opri: 

— Dar e absurd! Dacă-mi sparg vreo vitrină, vă dau în 
judecată! 

Atena era veselă, dădea autografe, Viorel părea mulţumit. 
Speram să nu fie vreun ziarist pe acolo în noaptea aia. Când 


în sfârşit am reuşit să ne depărtăm de mulţime, am luat un 
taxi. 

Am întrebat dacă voiau să mănânce ceva. „Bineînţeles, 
tocmai am vorbit despre asta”, spuse Atena. 

Antoine Locadour, istoric. 

În această lungă serie de greşeli care a ajuns să fie 
cunoscută sub numele de „Vrăjitoarea din Portobello”, cel 
mai mult mă surprinde naivitatea lui Heron Ryan, ziarist cu 
ani întregi de carieră şi experienţă internaţională. Când am 
vorbit cu el, era îngrozit de manşetele tabloidelor: „Dieta 
Zeiţei!”, ţipa unul. 

„Slăbeşte mâncând, a zis Vrăjitoarea din Porto-bello!” 
imprimase altul pe prima pagină. 

În afară de faptul că atinsese un subiect atât de sensibil ca 
religia, Atena mersese şi mai departe: vorbise despre cura 
de slăbire, o chestiune de interes naţional, mai importantă 
decât războaiele, grevele sau catastrofele naturale. Nu toţi 
cred în Dumnezeu, dar toţi vor să slăbească. 

Reporterii le luau interviuri comercianților locali, care 
susțineau că au văzut lumânări negre şi roşii aprinse, 
precum şi ritualuri în prezenţa câtorva oameni, în zilele 
care precedau întâlnirile colective. Până atunci, tema se 
rezumase la senzaţionalul ieftin, dar Ryan ar fi trebuit să îşi 
dea seama că acuzarea nu avea să piardă nici o ocazie 
pentru a face să ajungă la judecători ceea ce considerau a fi 
nu doar o calomnie, ci un atentat la toate valorile care 
susțineau societatea. 

În aceeaşi săptămână, unul dintre cele mai prestigioase 
ziare englezeşti publica un text al reverendului lan Buck, 
înalt oficial al Congregaţiei Evanghelice din Kensington, 
care spunea, într-unui din paragrafe: „Ca bun creştin, am 
datoria să întorc şi celălalt obraz atunci când sunt pe 
nedrept atacat sau când onoarea mea este atinsă. Dar nu 
putem uita că, la fel cum Isus a întors şi celălalt obraz, tot 
aşa a folosit şi biciul pentru a-i pedepsi pe aceia care voiau 
să transforme Casa Domnului într-o vizuină de hoţi. 


La aşa ceva asistăm acum în Portobello Road: oameni 
lipsiţi de scrupule, care se dau drept salvatori ai sufletelor, 
dau false speranţe şi susţin că vindecă toate suferinţele, 
ajungând până acolo încât afirmă că aceia care le urmează 
sfaturile vor avea parte de siluetă şi eleganţă. De aceea, nu- 
mi rămâne altceva, O, 5 de făcut decât să merg în justiţie şi 
să împiedic ca această situaţie să se mai prelungească. 
Adepții acestui curent jură că sunt în stare să trezească 
nişte calităţi nemaivăzute şi neagă existenţa unui 
Dumnezeu atotputernic, încercând să-l substituie cu 
divinităţi păgâne cum ar fi Venus sau Afrodita. Pentru ei 
totul este permis, dacă este făcut cu „dragoste”. Dar ce este 
dragostea? O forţă fără morală, care justifică orice scop? 
Sau un angajament faţă de adevăratele valori ale societăţii, 
cum sunt familia şi tradiţiile?” 

La întâlnirea următoare, prevăzând că s-ar putea repeta 
aceeaşi luptă în câmp deschis, poliţia a luat măsuri şi a adus 
un grup de gardieni, pentru a se evita confruntările. Atena 
a venit însoţită de gărzile de corp improvizate de Ryan, şi 
de data asta a auzit nu numai aplauze, dar şi fluierături şi 
huiduieli. O doamnă, văzând că era însoţită de un copil de 
vreo opt anişori, a venit, două zile mai târziu, cu o citaţie în 
justiţie, bazată pe Children Act 1989, în care se afirma că 
mama îi provoca afecţiuni ireversibile copilului şi că trebuia 
să i se dea tatălui dreptul de a-1 îngriji. 

Nişte reporteri au reuşit să dea de urma lui Lukas Jessen- 
Petersen, care a refuzat însă să dea vreun interviu; 1-a 
ameninţat pe reporter, spunându-i să nu-l menţioneze pe 
Viorel în articolele lui, că e în stare de orice. A doua zi, 
tabloidul punea pe manşetă: „Fostul soţ al Vrâjitoarei din 
Portobello spune că e în stare să ucidă pentru copilul lui”. 

În aceeaşi după-amiază, încă două petiţii care se refereau 
la Children Act 1989 sosiseră la tribunal, de data aceasta 
cerând ca statul să îşi asume responsabilitatea pentru 
binele copilului. 


Reuniunea următoare nu s-a mai ţinut. Deşi grupuri de 
oameni - pro şi contra - se aflau în faţa uşii, iar gărzi în 
uniformă încercau să liniştească spiritele, Atena nu a 
apărut. La fel şi săptămâna următoare, când grupurile şi 
gărzile erau în număr mai mic. În a treia săptămână, nu mai 
puteai vedea decât nişte flori ofilite şi o persoană care 
distribuia fotografii ale Atenei celor care veneau acolo. 

Chestiunea a încetat să mai ocupe paginile cotidienelor 
londoneze. Când reverendul Ian Buck a hotărât să anunţe 
că-şi retrăgea plângerea de calomnie şi defăimare, 
bazându-se pe „spiritul creştin pe care trebuie să-l avem 
pentru aceia care se căiesc pentru gesturile lor”, n-a găsit 
nici un ziar serios interesat, iar textul lui a fost publicat la 
rubrica „Scrisori de la cititori” dintr-un ziar cu tiraj redus. 

Din câte ştiu eu, tema n-a devenit niciodată de interes 
naţional, apărea doar în paginile unde se publicau articole 
despre viaţa Londrei. O lună mai târziu, după ce încetaseră 
reuniunile de cult, când am fost la Brighton, am încercat să 
deschid vorba în faţa unor prieteni, dar niciunul nu auzise 
vorbin-du-se despre asta. 

Ryan avea toate mijloacele pentru a clarifica această 
chestiune şi tot ce ar fi apărut în ziarul lui ar fi fost preluat 
de restul presei. Dar, spre surprinderea mea, nu a publicat 
nici un rând cu privire la Sherine Khalil. 

După părerea mea, crima, dată fiind natura ei, nu are nici 
o legătură cu ceea ce s-a întâmplat în Portobello. Nu a fost 
decât o coincidenţă macabră. 

Heron Ryan, ziarist. 

Atena mi-a cerut să pornesc reportofonul. Adu. sese şi ea 
unul, un model pe care nu-l mai văzusem niciodată, destul 
de sofisticat şi foarte mic. 

— în primul rând, vreau să spun că sunt ameninţată cu 
moartea. în al doilea rând, promite-mi că dacă o să mor, 
timp de cinci ani nimeni altcineva nu are să asculte această 
înregistrare. După un timp, vor putea distinge adevărul de 


minciună. Spune că eşti de acord şi că astfel te obligi în faţa 
legii. 

— Sunt de acord. Dar cred că... 

— Să nu crezi nimic. Dacă mă găsiţi moartă, acesta va fi 
testamentul meu, cu condiţia să nu fie făcut public acum. 

Am oprit reportofonul. 

— Nu are de ce să-ţi fie teamă. Am prieteni în toate 
poziţiile cheie din guvern, oameni care îmi datorează multe, 
care au nevoie sau vor avea nevoie de mine. Putem... 

— Nu ţi-am spus că am un iubit care lucrează la Scotland 
Yard? 

lar cu povestea asta? Dacă era adevărat, de ce nu era 
acolo când toţi aveam nevoie de ajutorul lui, când şi Atena şi 
Viorel puteau fi atacați de mulţime? 

Întrebările se iveau una după alta: voia să mă pună la 
încercare? Ce era în capul femeii ăsteia? Oare era 
dezechilibrată, labilă? într-o zi voia să fie alături de mine şi 
în următoarea îmi vorbea despre un bărbat care nu exista. 

— Dă drumul la reportofon, îmi ceru ea. 

Mă simţeam îngrozitor: mi-a trecut prin minte că mă 
folosise tot timpul. Mi-ar fi plăcut să pot spune atunci: „Du- 
te, dispari din viaţa mea, de când te-am cunoscut totul a 
devenit un infern, trăiesc cu speranţa că într-o zi ai să mă 
îmbrăţişezi, ai să mă săruţi şi ai să-mi spui că vrei să fii cu 
mine pentru totdeauna. Dar asta nu se întâmplă niciodată”. 

— E ceva în neregulă? 

Ştia prea bine ce nu era în regulă. Mai bine zis, era 
imposibil să nu ştie ce simţeam, nu era un secret că o 
iubeam, deşi nu vorbisem despre asta decât o singură dată. 
Mai mult, lăsam baltă orice doar ca să o întâlnesc pe ea, îi 
eram mereu alături ori de câte ori mi-o cerea, încercam să 
mă apropii de băiatul ei, zicându-mi că într-o zi ar fi putut 
să-mi spună tată. Nu i-am cerut niciodată să renunţe la ce 
făcea, îi acceptam viaţa, deciziile, sufeream în tăcere pentru 
durerile ei, mă bucuram de victorii, mă mândream cu 
hotărârea ei. 


— De ce ai întrerupt înregistrarea? 

A fost clipa în care am rămas suspendat între cer şi infern, 
între explozie şi supunere, între raţiunea rece şi emoția 
distrugătoare. Până la urmă, adunân-du-mi toate puterile, 
am reuşit să mă controlez. 

Am apăsat butonul. 

— Să continuăm. 

— Spuneam că sunt ameninţată cu moartea. Primesc 
telefoane anonime, sunt insultată, mi se spune că sunt o 
ameninţare pentru toată lumea, că vreau să readuc 
împărăţia Satanei, iar ei nu vor permite aşa ceva. 

— Ai fost la politie? 

Am evitat intenţionat să pomenesc de iubitul ei, arătându-i 
astfel că nici o clipă n-am crezut în povestea asta. 

— Am fost. Au înregistrat telefoanele. Sună din cabine 
publice, dar mi-au zis să nu-mi fac griji, pentru că îmi 
supraveghează casa. Au reuşit să-l prindă pe unul: are un 
dezechilibru mintal, crede că e reîncarnarea unui apostol şi 
că „trebuie să lupte pentru ca Isus să nu fie din nou gonit”. 
Acum e într-un ospiciu; poliţia mi-a spus că a mai fost 
internat, îi ameninţase şi pe alţii. 

— Dacă sunt atenţi, poliţiştii noştri sunt cei mai buni din 
lume. Chiar nu ai de ce să-ţi faci griji. 

— Nu mi-e frică de moarte. Dacă azi mi s-ar termina zilele, 
aş lua cu mine momente pe care puţini oameni de vârsta 
mea au avut norocul să le trăiască. Dar îmi este frică, şi de 
asta ţi-am cerut să înregistrezi discuţia noastră de azi, să 
nu comit vreo crimă. 

— Crimă? 

— Ştii că sunt în curs de desfăşurare câteva procese prin 
care se încearcă să mi-l ia pe Viorel. Am apelat la nişte 
prieteni, dar nimeni nu poate face nimic; trebuie să 
aşteptăm rezultatul final. Se pare că - e drept, depinde şi 
de judecător - fanaticii ăştia vor reuşi să obţină ce vor. De 
asta mi-am cumpărat o armă. Ştiu ce înseamnă să desparţi 
un copil de mama lui, pentru că am simţit-o pe propria 


piele. Aşa că, atunci când primul reprezentant al justiţiei se 
va apropia, eu trag. Şi voi continua să trag până mi se 
sfârşesc gloanţele. Dacă nu mă nimeresc mai înainte, o să 
mă lupt cu cuţitele de bucătărie. Dacă-mi iau cuţitele, mă 
lupt cu unghiile şi cu dinţii. Dar nimeni nu va reuşi să mi-l 
ia pe Viorel de lângă mine, decât peste cadavrul meu. 
înregistrezi? 

— Da. Dar avem mijloace... 

— Nu există. Tatăl meu urmăreşte îndeaproape procesele. 
Zice că legile privind protecţia copilului nu îţi permit să faci 
mare lucru. 

Acum întrerupe înregistrarea. 

— Asta a fost testamentul tău? 

N-a răspuns. Cum eu stăteam fără să fac nimic, luă ea 
iniţiativa. Se ridică şi se duse la casetofon şi puse muzica 
din stepă pe care eu o cunoşteam deja pe dinafară. Dansă 
aşa cum făcea la ritualuri, fără nici un fel de ritm - ştiam 
unde voia să ajungă. Reportofonul ei continua să 
înregistreze, martor tăcut la tot ce se petrecea acolo. In 
timp ce lumina unei amiezi însorite pătrundea prin 
geamuri, Atena se afunda în căutarea altei lumini, care se 
afla acolo de la începutul lumii. 

Scânteia Mamei opri dansul, întrerupse muzica, o făcu să- 
şi ia capul în mâini şi să rămână aşa câteva clipe. Apoi ridică 
ochii şi mă privi drept. 

— Ştii cine este aici, nu-i aşa? 

— Da. Atena şi partea ei divină, Hagia Sofia. 

— M-am obişnuit să fac asta. Nu cred că mai e nevoie, dar 
aşa am întâlnit-o, iar acum a devenit o tradiţie în viaţa mea. 
Tu ştii cu cine vorbeşti: cu Atena. 

Hagia Sofia sunt eu. 

— Ştiu. Când am dansat a doua oară la tine acasă, am 
descoperit că am şi eu un spirit care mă călăuzeşte: 
Philemon. Dar nu vorbesc prea mult cu el, nici nu prea 
ascult ce-mi spune. Ştiu numai că atunci când este prezent 
este ca şi cum sufletele noastre se întâlnesc. 


— Chiar aşa. Azi Philemon şi Hagia Sofia vor vorbi despre 
dragoste. 

— Va trebui să dansez. 

— Nu e nevoie. Philemon mă va înţelege, fiindcă văd că a 
fost atins de dansul meu. Bărbatul care stă înaintea mea 
suferă pentru un lucru pe care crede că n-a reuşit niciodată 
să-l obţină: dragostea mea. 

Dar bărbatul care se află dincolo de tine însuţi, acela 
înţelege că durerea, neliniştea, sentimentul de abandon 
sunt inutile şi copilăreşti: eu te iubesc. Nu în felul pe care îl 
doreşte partea ta omenească, ci în felul pe care 1-a dorit 
scânteia divină. Stăm în acelaşi cort, care ne-a fost scos în 
cale de Ea. Acolo înţelegem că nu suntem sclavii 
sentimentelor noastre, ci maeştrii lor. Servim şi suntem 
serviţi, deschidem uşile încăperilor noastre şi ne 
îmbrăţişăm. Poate că ne şi sărutăm - pentru că tot ce e trăit 
cu intensitate pe pământ are un corespondent în planul 
invizibil. Iar tu ştii că nu încerc să te provoc, nici nu mă joc 
cu sentimentele tale când spun toate astea. 

— Atunci ce este dragostea? 

— Sufletul, sângele şi trupul Marii Mame. Eu te iubesc aşa 
cum se iubesc sufletele exilate, când se întâlnesc în mijlocul 
deşertului. Niciodată nu va fi ceva fizic între noi, dar nici o 
pasiune nu este inutilă, nici o iubire nu se pierde. Dacă 
Mama a trezit dragostea în inima ta, a trezit-o şi în mine, 
deşi poate că inima ta e mai dispusă să o accepte. Este 
imposibil ca energia dragostei să se piardă: e mai puternică 
decât orice altceva şi se manifestă sub multe forme. 

— Nu sunt destul de puternic pentru asta. Perspectiva asta 
abstractă mă deprimă şi mă face să mă simt mai singur ca 
niciodată. 

— Nici eu nu sunt. Am nevoie de cineva lângă mine. Dar va 
veni o zi când ochii noştri se vor deschide şi fel şi fel de 
forme de lubire se vor putea manifesta, iar suferinţa va 
dispărea de pe faţa Pământului. Eu cred că nu mai e mult 
până atunci, ne întoarcem dintr-o călătorie lungă, în care 


am fost obligaţi să căutăm lucruri care nu ne interesau. 
Acum vedem că sunt false. Dar întoarcerea nu se face fără 
durere - pentru că am petrecut atâta timp departe, ni se 
pare că suntem străini în propria noastră ţară. Va mai dura 
ceva timp până ne vom găsi prietenii care au fost plecaţi, 
locurile unde ni se aflau rădăcinile şi comorile. Dar până la 
urmă se va întâmpla şi asta. 

Nu ştiu de ce, am început să mă simt emoţionat. Şi asta m- 
a făcut să continui. 

— Vreau să mai vorbim despre dragoste. 

— Despre asta vorbim. Aceasta a fost mereu ţinta oricărei 
căutări din viaţa mea: să las ca dragostea să se manifeste în 
mine fără îngrădiri, să-mi umple spaţiile albe, să mă facă să 
dansez, să zâmbesc, să dea un sens vieţii mele, să-mi apere 
fiul, să intru în legătură cu cerul, cu bărbaţi şi femei, cu toţi 
cei care au apărut în drumul meu. Am încercat să-mi 
controlez sentimentele, spunându-mi „el merită afecțiunea 
mea” sau „el nu o merită”. Dar am înţeles care era soarta 
mea atunci când am văzut că-mi puteam pierde tot ce 
aveam mai scump în viaţă. 

— Copilul tău. 

— Exact. întruchiparea cea mai completă a iubirii. Când 
am înţeles că l-ar putea lua de lângă mine m-am regăsit pe 
mine însămi, am înţeles că niciodată nu voi mai avea sau 
pierde ceva. Am înţeles acest lucru după ce am plâns ore 
întregi. Numai după suferinţa asta îngrozitoare partea din 
mine care se numeşte Hagia Sofia mi-a spus: „Ce prostie 
mai e şi asta? Dragostea este eternă! lar fiul tău va pleca 
oricum, mai devreme sau mai târziu!” începeam să înţeleg. 

— Dragostea nu e o obişnuinţă, un angajament sau o 
datorie. Nu este ceea ce ne învaţă cântecele siropoase - 
dragostea este. Acesta e testamentul Atenei, al Sherinei, al 
Hagiei Sofia: dragostea este. Fără definiţii. lubeşte şi nu 
întreba prea multe. Doar iubeşte. 

— E greu. 

— înregistrezi? 


— Mi-ai cerut să întrerup. 

— înregistrează iar. 

Am făcut ce mi-a cerut. Atena a continuat: 

— E greu şi pentru mine. De aceea, de azi nu mă mai 
întorc acasă. Mă voi ascunde. Poliţia mă poate apăra de 
nebuni, dar nu mă poate apăra de dreptatea oamenilor. Am 
avut o misiune de îndeplinit, şi asta m-a făcut să merg atât 
de departe, încât acum risc să-mi pierd copilul. Dar nu-mi 
pare rău: mi-am împlinit destinul. 

— Care era misiunea ta? 

— Ştii, pentru că ai luat parte chiar de la început: să 
deschid drum Mamei. Să readuc la viaţă o tradiţie care a 
fost suprimată timp de secole şi care acum începe să 
reînvie. 

— Poate... 

M-am oprit. Dar ea n-a scos o vorbă până ce eu nu mi-am 
terminat fraza. 

— Poate că e prea devreme. Oamenii nu sunt pregătiţi. 

Atena râse. 

— Ba sigur că sunt. De asta au apărut confruntările, 
violenţa, obscurantismul. Pentru că forţele întunericului 
agonizează, şi acum îşi folosesc ultimele puteri. Par să fie 
mai puternice, ca animalele înainte de a muri, dar sunt 
sfârşite, nu se mai pot ridica de jos. Am semănat ceva în 
multe inimi, şi fiecare va trăi această Renaştere în felul său. 
Există o inimă care va urma tradiţia completă: Andrea. 

Andrea. Dar ea o detesta, o considera vinovată pentru 
ruperea relaţiei noastre, spunea oricui voia s-o asculte că 
Atena se lăsase stăpânită de egoism, de vanitate, 
distrugând o misiune aşa de greu de realizat, de pus pe 
picioare. 

Se ridică şi-şi luă geanta - Hagia Sofia era cu ea în 
continuare. 

— îi văd aura. Ea se va vindeca de o suferinţă inutilă. 

— Cred că ştii că Andrea nu te place. 


— Bineînţeles că ştiu. Am vorbit aproape o jumătate de oră 
despre dragoste, nu-i aşa? Or, a plăcea pe cineva nu are nici 
o legătură cu asta. Andrea e o persoană pe deplin capabilă 
să ducă misiunea mai departe. Are mai multă experienţă şi 
mai multă charismă decât mine. A învăţat din greşelile 
mele, ştie că trebuie să păstreze o oarecare prudenţă, 
pentru că atunci când fiara obscurantismului agonizează e 
vremea confruntărilor. Andrea mă poate uri ca persoană, şi 
poate tocmai de asta a reuşit să-şi dezvolte darurile cu 
atâta repeziciune - ca să dovedească tuturor că e mai 
potrivită decât mine. Când ura face pe cineva să crească, ea 
devine una dintre multele forme ale iubirii. 

Îşi luă reportofonul, îl puse în geantă şi plecă. 

La sfârşitul acelei săptămâni, tribunalul s-a pronunţat: 
fuseseră ascultați mai mulţi martori, şi Sherine Khalil, 
cunoscută ca Atena, avea dreptul să-şi crească în 
continuare copilul. 

În plus, directorul şcolii unde era înscris Viorel era oficial 
înştiinţat că orice discriminare împotriva băiatului era 
pedepsită de lege. 

Ştiam că nu avea rost să o sun acasă. îi lăsase Andreei 
cheile, îşi luase reportofonul, câteva haine şi a spus că nu se 
va întoarce prea curând. 

Am aşteptat să mă sune ca să sărbătorim victoria 
împreună. Cu fiecare zi care trecea, dragostea mea pentru 
Atena era o sursă din ce în ce mai mică de suferinţă şi se 
transforma într-o mare de bucurie şi seninătate. Nu mă mai 
simţeam atât de singur, într-un anume loc din spaţiu 
sufletele noastre, sufletele tuturor exilaţilor care se 
întorceau, sărbătoreau cu bucurie reîntâlnirea. 

A trecut prima săptămână şi mi-am închipuit că poate 
încerca să-şi revină din tensiunea din ultimul timp. După o 
lună, mi-am închipuit că se dusese la Dubai, la fostul ei loc 
de muncă. Am telefonat, mi-au spus că nu ştiau nimic de ea. 
Dar dacă ştiam eu unde era, să fiu amabil să-i transmit că 
uşile îi erau deschise, îi simțeau lipsa. 


Am hotărât să fac o serie de articole despre trezirea 
Mamei. Câţiva cititori au trimis scrisori în care mă acuzau 
că „răspândesc păgânismul”, dar articolele s-au bucurat de 
un succes imens în rândul majorităţii cititorilor. 

După două luni, când mă pregăteam să iau masa de prânz, 
m-a chemat un coleg de redacţie: fusese găsit cadavrul 
Sherinei Khalil, Vrăjitoarea din Portobello. A fost asasinată 
cu brutalitate în Hampstead. 

Am terminat de transcris toate înregistrările şi i le voi da 
ei. Probabil că acum se plimbă prin Snowdonian National 
Park, cum obişnuieşte să facă în fiecare după-amiază. E ziua 
ei - mai bine zis, data pe care părinţii au ales-o pentru ziua 
ei, atunci când au adoptat-o - şi vreau să-i dau acest 
manuscris. 

Viorel, care va veni cu bunicii pentru aniversare, a pregătit 
şi el o surpriză: a înregistrat prima lui melodie într-un 
studio, cu nişte prieteni, şi i-o va da în timpul cinei. 

Ea mă va întreba, la urmă: „De ce ai făcut toate astea? , 

Iar eu îi voi răspunde: „Pentru că simţeam nevoia să ie 
înţeleg”. In toţi anii ăştia de când suntem împreună, 
ascultam ceea ce mi se părea că erau legendele despre ea, 
dar acum ştiu că legendele sunt realitate. 

De câte ori voiam să o însoțesc - fie la reuniunile de luni 
din apartamentul ei, fie în România, fie la întâlnirile cu 
prietenii, ea-mi cerea să nu vin. Voia să se simtă liberă: un 
poliţist întotdeauna intimidează, spunea. în faţa cuiva ca 
mine, până şi nevinovaţii se cred învinovăţiţi. 

De două ori am fost în magazia din Portobello fără ca ea să 
ştie. Şi tot fără ştiinţa ei am pus oameni s-o protejeze la 
intrarea şi la ieşirea din local. O persoană, identificată după 
aceea ca membră a unei secte, a fost arestată pentru că 
avea un pumnal asupra ei. Susţinea că fusese trimisă de 
spirite pentru a obţine puţin sânge de la Vrăjitoarea din 
Portobello, care o întrupa pe Mamă - aveau nevoie de el 
pentru nişte ofrande. Nu voia s-o omoare, numai să ia sânge 
pe o batistă. Cercetările au arătat că într-adevăr nu 


existase nici o tentativă de omucidere, dar a fost inculpată 
şi a primit şase luni de închisoare. 

N-afost ideea mea ca lumea întreagă să creadă că a fost 
omorâtă. Atena voia să dispară şi m-a întrebat dacă se 
putea, l-am explicat că, dacă tribunalul decidea că statul 
trebuia să se ocupe de creşterea băiatului, n-aş fi putut face 
nimic împotriva legii. Dar după ce judecătorul i-a dat câştig 
de cauză, am putut duce planul la îndeplinire. 

Atena era pe deplin conştientă că, din momentul în care 
întâlnirile din depozit ajunseseră în atenţia presei, misiunea 
ei o apucase pe un drum fără ieşire. Nu avea rost să iasă în 
faţa mulţimii şi să spună că nu era regină, nici vrăjitoare, 
nici vreo întrupare divină, pentru că oamenii îi ascultă 
orbeşte pe cei puternici şi atribuie puteri oricui vor ei. lar 
asta era împotriva a tot ce predica ea: libertatea de a alege, 
de a-ţi sfinţi propria pâine, de a-ţi descoperi harurile, fără 
călăuze sau păstori. 

Dar nici să dispară pur şi simplu nu putea: oamenii ar fi 
înţeles gestul ei ca pe o retragere în deşert, o ridicare la 
ceruri, o călătorie pentru a-i întâlni pe maeştrii secreţi care 
trăiesc în Himalaya - şi ar fi aşteptat mereu să se întoarcă. 
Ar fi apărut tot felul de legende, poate chiar un cult. Am 
început să înţelegem asta când ea a încetat să mai apară în 
Portobello; informatorii mei îmi spuneau că, în pofida 
oricăror aşteptări, cultul ei creştea în mod înspăimântător: 
s-au format alte grupuri asemănătoare, apar tot felul de 
„moştenitoare” ale Hagiei Sofia, fotografia ei din ziar, cu 
copilul în braţe, era vândută în secret, arătând-o cape o 
victimă, martiră a intoleranţei. Unii ocultişti au început să 
vorbească despre un „Ordin al Atenei”, care garanta, în 
schimbul unei taxe, contactul cu fondatoarea. 

Aşadar, nu mai rămânea decât „moartea”. Dar în 
circumstanţe absolut normale, ca orice om care-şi sfârşeşte 
zilele în mâinile unui asasin oarecare din metropolă. Asta ne 
obliga să luăm o serie de măsuri preventive: 


(a) crima nu putea fi asociată martirajului pe motive 
religioase, pentru că situaţia pe care încercam s-o evităm s- 
ar fi agravat; 

(b) victima trebuia să fie de nerecunoscut; 

(c) asasinul să nu poată fi prins; 

(d) aveam nevoie de un cadavru. într-un oraş ca Londra, 
avem zilnic oameni morţi, desfiguraţi, arşi, numai că, de 
regulă, până la urmă îl prindem pe criminal. Aşa că a 
trebuit să aştept aproape două luni până la întâmplarea din 
Hampstead. Vinovatul a fost găsit, dar murise deja fugise în 
Portugalia şi îşi trăsese un glonţ în cap. Se făcuse dreptate, 
şi acum nu aveam nevoie decât de un pic de ajutor din 
partea prietenilor apropiaţi. O mână o spală pe alta, şi ei îmi 
cer uneori lucruri nu chiar ortodoxe, dacă nu se încalcă o 
lege importantă, există - ca să spunem aşa - o anumită 
flexibilitate în interpretarea faptelor. 

Aşa s-a şi întâmplat. Imediat ce a fost descoperit cadavrul, 
eu şi partenerul meu, cu care lucram de ani de zile, am fost 
numiţi să cercetăm cazul. Aproape imediat am aflat că 
poliţia portugheză găsise corpul sinucigaşului în 
Guimarăes, cu un bilet în care mărturisea o crimă ale cărei 
detalii corespundeau cazului cercetat de noi, iar în 
încheiere cerea ca toată averea lui să fie donată unor 
instituţii caritabile. Fusese o crimă pasională-de multe ori 
iubirea duce la aşa ceva. 

În biletul lăsat, mai scria că o adusese pe femeie dintr-o 
ţară a fostei Uniuni Sovietice şi făcuse tot posibilul s-o ajute. 
Era gata să se căsătorească cu ea ca să primească toate 
drepturile unui cetăţean englez, când descoperise o 
scrisoare pe care ea voia s-o trimită unui neamţ, ca răspuns 
la invitaţia lui de a petrece câteva zile împreună în castelul 
lui. Ea îi scria că abia aşteaptă să plece şi îl ruga să-i trimită 
imediat un bilet de avion ca să se poată întâlni cât mai 
curând. Se cunoscuseră într-o cafenea londoneză şi nu 
schimbaseră decât două scrisori, nimic mai mult. 

Mă aflam în faţa scenariului perfect. 


Prietenul meu a şovâit puţin - nimeni nu vrea să aibă o 
crimă nerezolvată în dosarul lui - dar eu i-am spus că luam 
totul asupra mea, aşa că până la urmă a fost de acord. 

M-am dus la Atena, care se ascundea într-o căsuţă 
simpatică în Oxford. Cu o seringă, i-am luat puţin sânge, l- 
am tăiat nişte şuviţe de păr, le-am ars puţin, nu complet. M- 
am întors la locul crimei şi am răspândit „probele”. Ştiam că 
examenul ADN era imposibil, fiindcă nimeni nu ştia cine îi 
erau mama şi tatăl adevăraţi, aşa că acum yyy 7 ynu-mi 
rămânea decât să mă rog să am noroc şi să sper ca ştirea să 
nu facă prea multe valuri în presă. 

Au venit câţiva ziarişti. Am spus povestea cu sinuciderea 
asasinului, menţionând doar ţara, fără a preciza oraşul. Am 
spus că nu se ştie care a fost mobilul crimei, dar că erau 
absolut imposibile ipoteza răzbunării sau aceea a motivelor 
religioase; după cum credeam eu (dar la urma urmei şi 
poliţiştii au voie să greşească), victima fusese violată. 
Probabil că-şi recunoscuse agresorul şi atunci a fost ucisă şi 
desfigurată. 

Dacă neamţul i-a mai scris, scrisorile lui s-au întors cu 
menţiunea „returnat”. Fotografia Atenei nu apăruse decât o 
singură dată în ziar, cu ocazia primei confruntări din 
Portobello, aşa că şansele de a fi recunoscută erau minime. 
în afară de mine, numai trei persoane mai ştiau adevărul: 
părinţii ei şi copilul. Cu toţii ne-am dus la „înmormântarea” 
rămăşiţelor ei pământeşti, iar mormântul are o piatră cu 
numele ei. 

Băiatul vine s-o viziteze la fiecare sfârşit de săptămână, iar 
la şcoală are rezultate excelente. 

Desigur, este posibil ca la un moment dat Atena să se 
plictisească de viaţa asta izolată şi să hotărască să se 
întoarcă la Londra. Dar memoria oamenilor e scurtă şi, cu 
excepţia prietenilor apropiaţi, nimeni nu-şi va aminti de ea. 
Până atunci, Andrea va fi elementul catalizator şi, de ce să 
nu recunoaştem, are mai multă putere decât Atena ca să 


continue misiunea. Pe lângă faptul că are har, este şi 
actriţă, ştie cum să interacţioneze cu publicul. 

Am auzit că s-a răspândit extraordinar de mult, şi fără 
publicitate inutilă. Oameni cu poziţii-cheie în societate cred 
în ea şi, când va sosi momentul, când numărul lor va fi 
destul de mare, vor pune capăt ipocriziei lumii acesteia 
pline de reverenzi lan Buck. 

Asta vrea şi Atena: nu faimă, aşa cum credeau mulţi y ]yy 

(inclusiv Andrea), ci ca misiunea să fie dusă până la capăt. 

La începutul cercetărilor mele care au fost cuprinse în 
acest manuscris, mă gândeam că îi reconstituiam viaţa, ca 
să se ştie cât a fost de curajoasă şi de importantă. Dar, 
treptat, descopeream partea ascunsă din mine, deşi nu 
prea credeam în aşa ceva. Şi am ajuns la concluzia că 
motivul principal al acestei lucrări era să răspund la o 
întrebare pe care niciodată n-am ştiut s-o dezleg: de cemă 
iubeşte Atena? Suntem atât de diferiţi şi nici măcar y ] y y 
nu avem aceeaşi viziune asupra lumii. 

Îmi aduc aminte când am sărutat-o prima oară, într-un bar 
de lângă Victoria Station. Ea lucra la o bancă, eu eram deja 
detectiv la Scotland Yard. După ce am ieşit câteva zile 
împreună, m-a invitat să merg să dansez acasă la 
proprietarul apartamentului ei, lucru pe care nu l-am 
acceptat în ruptul capului nu e deloc stilul meu. 

Ea, în loc să se supere, mi-a spus doar că-mi respecta 
decizia. Recitind mărturiile prietenilor ei, sunt de-a dreptul 
mândru: se pare că Atena nu respecta decizia nimănui. 

După multe luni, înainte de a pleca la Dubai, i-am spus că o 
iubesc. Ea mi-a răspuns că simţea acelaşi lucru deşi, a 
adăugat, trebuia să ne obişnuim cu gândul că vom sta mult 
timp departe unul de altul. Fiecare va munci în altă ţară, 
dar dragostea adevărată poate supravieţui distanţei. 

A fost singura dată când am îndrăznit s-o întreb: „De ce 
mă iubeşti?” 

Ea mi-a răspuns: „Nu ştiu şi nici nu mă interesează absolut 
deloc”. 


Acum, la sfârşitul acestor pagini, cred că am găsit 
răspunsul în ultima ei conversaţie cu ziaristul. 
Iubirea este. 
25 februarie 2006,19:47:00 Revizuirea manuscrisului 
încheiată în ziua Sf. Expeditus, 2006 


SFÂRŞIT