Feodor Mihailovici Dostoievski — Adolescentul

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


ADOLESCEN IUL 


Roman în trei părţi 


PARTEA ÎNTÂI. 

CAPITOLUL ÎNTÂI. 

M-am apucat să aştern pe hârtie această istorie a primilor 
mei paşi pe drumul vieţii, fiindcă nu m-a răbdat inima să n-o 
fac, deşi mă puteam lăsa păgubaş. De un lucru sunt însă 
convins: nu mă mai apuc în viaţa mea să-mi scriu 
autobiografia, chiar de-ar fi să mai trăiesc o sută de ani. 
Trebuie să fii straşnic de îndrăgostit de tine însuţi ca să-ţi 
dezvălui sufletul fără pic de ruşine. Singura mea scuză e că, 
spre deosebire de toţi cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu 
spre a-mi atrage laudele cititorilor. Dacă într-o bună zi m- 
am hotărât să-mi însemn până în cele mai mici amănunte 
tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datoreşte 
unui puternic imbold lăuntric, căci prea m-au uluit cele 
petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu- 
mă din răsputeri să nu adaug nimic şi mai cu seamă să nu 
mă las ispitit de meşteşugul scriitoricesc; un literat scrie 
treizeci de ani şi până la urmă nici el nu ştie de ce s-a trudit 
atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor şi nici nu vreau să 
fiu, căci aş socoti o necuviinţă şi o mârşăvie faptul de a-mi 
da în vileag toate tainiţele inimii şi de a face negustorie la 
taraba lor literară cu descrierea meşteşugită a 
simţămintelor mele. De aceea mă şi înfurie presimţirea că, 
pe cât se pare, n-am să pot ocoli cu desăvârşire descrierea 
sentimentelor şi a gândurilor pe care acestea ţi le stârnesc 
(nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influenţa 
literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar şi 
atunci când te îndeletniceşti cu ea numai pentru sufletul 


tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori 
foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preţ ar 
putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să 
lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea 
servi drept prefaţă, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să 
intru aşadar în subiect, deşi cred că cel mai greu e să începi 
un lucru, oricare ar fi el. 

II. 

Încep aşadar, sau mai bine zis aş vrea să-mi încep 
însemnările de la data de septembrie anul trecut şi anume 
din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe... 

Dar să explic aşa din senin pe cine am întâlnit atunci, când 
nimeni nu ştie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul 
nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până şi tonul cu 
care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de 
orice tertipuri literare, m-am lăsat ispitit de ele chiar de la 
primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu-i 
de ajuns să vrei. Şi apoi, după părerea mea, în nici o limbă 
europeană nu-i atât de greu să scrii ca în limba rusă. 
Recitind rândurile aşternute până acum pe hârtie, îmi dau 
seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De 
ce s-o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât 
gândeşte? În tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaţa 
mea, această nepotrivire m-a izbit adesea în convorbirile 
mele cu oamenii şi mi-a pricinuit multe frământări. 

Deşi sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, 
vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: 
cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt 
măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în 
dimineaţa aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai 
bine cititorului, poate şi mie însumi, cele întâmplate. 

Am douăzeci de ani împliniţi şi am terminat de curând 
liceul. Mă numesc Dolgoruki şi din punct de vedere legal 
sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la 
curtea boierilor Versilov. Trec aşadar drept fiul lui legitim, 
deşi sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci 


adevărata mea obârşie nu poate fi pusă la îndoială. lată 
cum s-au petrecut lucrurile: acum douăzeci şi doi de ani, 
moşierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani), venise pentru câtva timp 
la moşia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el 
trebuie să fi fost un om destul de şters. Lucrul cel mai 
ciudat este că omul acesta care m-a uimit nespus încă din 
copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele 
dezvoltări sufleteşti de până acum şi o va avea desigur 
asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas şi 
astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinţe. Dar 
despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De 
altminteri, nici n-ar putea fi lămurit cu una cu două. În orice 
caz, omul acesta va domina de la început şi până la sfârşit 
însemnările mele. 

S-a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia 
împlinise douăzeci şi cinci de ani, să rămână văduv. Fusese 
însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume 
Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat şi o fată. 
Despre soţia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla 
decât foarte puţine lucruri şi acestea se pierd acuma într- 
un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime 
ale vieţii lui Versilov îmi scapă, deoarece faţă de mine el s-a 
arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis şi 
dispreţuitor, deşi în anumite momente mă uimea prin 
umilinţa lui cu totul neaşteptată. Pomenesc în treacăt un 
fapt de care trebuie să se ţină seama şi anume că Versilov a 
tocat în viaţa lui trei averi şi încă destul de însemnate, care 
se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu şi mai mult. 
Acum a rămas fireşte fără o leţcaie... 

Nici el nu prea ştia de ce venise atunci la ţară, cel puţin 
aşa mi-a spus mie mai târziu. Copiii nu şi-i luase cu el, îi 
lăsase, ca de obicei, la nişte rude; de altfel, aşa a procedat 
toată viaţa, atât cu copiii legitimi, cât şi cu cei din flori. 
Mulţi dintre iobagii lui de pe moşia aceea slujeau la curte; 
printre aceste slugi era şi grădinarul Makar Ivanov 


Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să-mi vărs focul o dată 
pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe 
numele lui, cum sunt eu de când mă ştiu. Recunosc căeo 
slăbiciune stupidă, dar nu m-am putut dezbăra de ea. Când 
intram pentru prima oară într-o şcoală sau mă întâlnem cu 
vreun om căruia îi eram dator să-i dau socoteală numai 
pentru că era mai în vârstă decât mine - într-un cuvânt de 
câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, 
inspector şcolar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la 
numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviinţă să adauge 
într-o doară: 

— Prinţul Dolgoruki? 

Şi de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi: 

— Nu, pur şi simplu Dolgoruki. 

Precizarea „pur şi simplu” ajunsese să mă scoată în cele 
din urmă din sărite. [in să menţionez pe deasupra şi faptul 
ciudat că nici o excepţie de la această regulă nu-mi stăruie 
în minte: nimeni nu m-a scutit de nelipsita întrebare. De 
bună seamă ca pe cei mai mulţi răspunsul nu-i interesa de 
fel şi apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseşte de una ca 
asta! Totuşi, fiecare se simţea dator să-mi pună această 
întrebare de prisos. Iar când afla că sunt „pur şi simplu” 
Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o 
privire absentă, nepăsătoare şi stupidă, care dovedea că 
nici el nu ştia de ce mă întrebase, pentru ca apoi să-mi 
întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simţeam jignit când 
întrebarea venea din partea colegilor mei de şcoală. Cine 
oare nu cunoaşte interogatoriul întregii clase, la care este 
supus orice elev nou-venit? În ziua când se prezintă prima 
oară la şcoală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit 
şi ruşinat, devine victima tuturor colegilor săi: toţi îi 
poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un 
şcolar voinic şi rotofei se proţăpeşte pe neaşteptate în faţa 
victimei şi o măsoară îndelung, încruntat şi dispreţuitor. 
Elevul cel nou înlemneşte, se uită pieziş la el şi, dacă-i tare 
de vârtute, aşteaptă în tăcere ceea ce va urma: 


— Cum te cheamă? 

— Dolgoruki. 

— Prinţul Dolgoruki? 

— Nu, pur şi simplu Dolgoruki. 

— Aha, pur şi simplu! Dobitocule. 

Şi, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o 
situaţie mai stupidă, decât să te numeşti Dolgoruki şi să nu 
fii prinţ. Această stupiditate, de care nu sunt câtuşi de puţin 
vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să 
mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinţ, 
răspundeam întotdeauna: 

— Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului. 

Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinţ, m-am înfuriat 
de-a binelea şi am răspuns tăios: 

— Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului 
meu stăpân - domnul Versilov. 

Am ticluit această formulă abia în clasa a şasea de liceu şi, 
deşi m-am convins foarte repede că n-are nici un haz, am 
continuat totuşi s-o repet multă vreme. Îmi amintesc că 
unul dintre profesorii mei - de altfel, singurul - găsea că 
sunt dominat de ideea răzbunării şi a conştiinţei cetăţeneşti 
şi această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe 
gânduri, ceea ce m-a jignit profund. În cele din urmă, unul 
dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuţită, cu care 
abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi 
spuse grav, fără să mă privească: 

— Fireşte, sentimentele acestea îţi fac cinste, căci, fără 
îndoială, te poţi mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m-aş 
fuduli într-atât că sunt copil din flori... S-ar zice că-ţi faci un 
merit deosebit din asta! 

Din ziua aceea am încetat să mă mai laud - cu faptul că 
sunt un bastard. 

Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseşte: constat 
că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am 
fost toată viaţa pe numele meu şi tare mi-e teamă ca 
cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării 


mele faptul că nu sunt prinţ, ci un Dolgoruki oarecare. 
Totuşi consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc 
a lămuri lucrurile şi a mă justifica. 

Aşadar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească 
se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov şi o fată de vreo 
optsprezece ani; într-o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe 
atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s-o ia de 
nevastă. După cum se ştie, pe vremea iobăgiei căsătoriile 
între slugi se încheiau numai cu încuviințarea stăpânilor, ba 
uneori chiar după bunul lor plac. La moşia lui Versilov 
locuia pe vremea aceea şi o mătuşă, ea însăşi moşiereasă; 
de fapt, nu-mi era mătuşă bună, dar cine ştie de ce, atât eu 
cât şi întreaga familie Versilov, cu care era pare-mi-se 
înrudită de departe, ne obişnuiserăm să-i spunem „mătuşă” 
Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de 
moşie cu vreo treizeci şi cinci de suflete, tot în gubernia 
noastră, ba chiar în acelaşi judeţ. Fiind vecini, ea 
administra, adică mai degrabă supraveghea moşia lui 
Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am 
aflat, obținea rezultate tot atât de bune ca un administrator 
cu şcoală. Despre ea n-aş putea spune câtă carte ştie şi nici 
nu mă interesează acest lucru; ţin să adaug însă - deşi e 
departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguşi - că 
Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un 
om cu totul deosebit. 

Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s-a opus intenţiilor 
matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl 
socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le-a încurajat 
cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece 
ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câţiva ani 
orfană de ambii părinţi; răposatul ei tată, care îi purtase lui 
Makar Dolgoruki un deosebit respect şi o mare 
recunoştinţă, fusese şi el slugă la curte, iar cu şase ani în 
urmă, simțind că i se apropie sfârşitul - unii pretind că abia 
cu un sfert de ceas înainte de a-şi da sufletul, aşa încât la 
nevoie se poate susţine că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum 


iresponsabil, ca orice iobag - îl chemase pe Makar 
Dolgoruki şi în faţa tuturor slugilor adunate şi a preotului îi 
ceruse cu limbă de moarte, răspicat şi stăruitor, arătând 
spre fiică-sa: „Creşte-o şi ia-o de nevastă”...Acest lucru l-au 
auzit toţi cei de faţă. Cât despre Makar Ivanov, nu ştiu ce l-o 
fi îndemnat mai târziu să se însoare: i-a dat inima ghies sau 
şi-a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a 
făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om 
care „ştie să se impună”...Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos 
sau învăţat (deşi ştia tipicul şi vieţile câtorva sfinţi pe de 
rost, dar le învățase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi 
trecut drept un fel de înţelept printre slugi, ci numai 
datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea 
sentenţios, judeca fără apel şi în concluzie „trăia 
cuviincios”, după propria lui expresie cu totul neaşteptată. 
Ţinând seama de felul lui de-a fi de pe vremea aceea, e 
firesc să-şi fi câştigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu şi 
dragostea cuiva. Situaţia s-a schimbat însă când a ieşit din 
rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să 
vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. 
Nu încape îndoială că aşa s-au petrecut lucrurile. 

Despre maică-mea ştiu că Tatiana Pavlovna a ţinut-o pe 
lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda 
stăruinţelor vechilului de a o trimite la Moscova să înveţe o 
meserie şi că i-a dat şi o oarecare educaţie, adică a învăţat- 
o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută 
şi chiar să citească câte puţin. Să scrie ca lumea, maică-mea 
nu a învăţat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar 
Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult şi socotea totul 
spre binele ei, fiind cât se poate de mulţumită; de aceea s-a 
şi dus la cununie cu aerul cel mai liniştit pe care-l poţi 
aştepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până şi 
Tatiana Pavlovna i-a spus că vădeşte atâta sânge rece, de 
parcă ar fi peşte nu om. Toate câte le ştiu despre firea 
maică-mi de pe atunci, le-am auzit chiar din gura Tatianei 


Pavlovna. Versilov a sosit la moşie tocmai când se împlineau 
şase luni de la această căsătorie. 

Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau 
bănuiesc, n-am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin 
cum a început totul între el şi maică-mea. Sunt aproape 
convins că, după cum mă încredința el însuşi anul trecut, 
înroşindu-se, deşi povestea toate acestea cu tonul cel mai 
firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de 
vreo idilă între ei şi că totul s-a întâmplat aşa, pe 
neaşteptate. De crezut cred că s-a întâmplat aşa, iar acest 
cuvinţel „aşa”, oricât de plin de tâlc ar fi, nu-mi lămureşte 
câtuşi de puţin ceea ce doresc să aflu de atâta vreme şi 
anume de unde li s-a tras totul. În ceea ce mă priveşte, am 
urât toată viaţa asemenea tărăşenii. Fireşte că ceea ce mă 
îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate 
bolnăvicioasă. În treacăt fie zis, pe maică-mea nu am 
cunoscut-o aproape de loc până anul trecut, deoarece am 
trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să-l 
stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi 
reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să 
explic de ce nu-mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică- 
mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o 
frumuseţe neobişnuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca 
Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr- 
o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură 
foarte ciudată a acestui om. Deşi posac şi închis, mi-a 
mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, 
pe care o dădea pe neaşteptate la iveală când era strâns cu 
uşa (de parcă ar fi scos-o din buzunar), că pe atunci mai era 
„Cu caş la gură”, sentimental, dar nu din fire, ci numai aşa, 
fiindcă abia citise Anton Sărmanul şi Polinka Saks, două 
cărţi care au avut o covârşitoare influenţă civilizatoare 
asupra tinerei generaţii din vremea aceea. De obicei, el 
adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui 
Anton Sărmanul se stabilise la ţară. Bine, dar cum anume s- 
a apropiat acest tânăr „cu caş la gură” de maică-mea? 


Acum mă bate însă gândul că dacă aş avea fie şi un singur 
cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, 
socotindu-mă un băieţandru caraghios, un copil naiv şi 
prost, care se încumetă să judece o situaţie ce-l depăşeşte. 
Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă 
depăşeşte şi mărturisesc că acest lucru nu-mi face cinste, 
căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de 
douăzeci de ani să fie într-atâta de lipsit de experienţă; cu 
toate acestea trebuie să-i spun pe şleau domnului cititor că 
în cazul de faţă e cel puţin tot atât de naiv ca mine şi i-o voi 
dovedi. E drept că nu ştiu nimic despre femei şi nici nu 
vreau să ştiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât 
voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te 
cuceresc pe loc, fie prin frumuseţea lor, fie prin cine ştie ce 
alte însuşiri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo 
şase luni ca să le înţelegi farmecul; dar ca să dibui de la 
început o astfel de femeie şi să te îndrăgosteşti de ea, nu e 
de ajuns s-o priveşti şi să fii în stare de orice sacrificiu - 
pentru asta se mai cere un dar înnăscut. În ciuda lipsei 
mele de experienţă, sunt convins de acest lucru, căci de n- 
ar fi aşa, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta 
animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în 
această calitate, situaţie ce le-ar conveni poate multora 
dintre noi. 

Deşi n-am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea 
(ştiu că există unul pe undeva), m-am dumerit din spusele 
altora că n-a fost niciodată o frumuseţe. Aşadar, nu poate fi 
vorba de o dragoste de la prima vedere. lar ca „să se 
distreze”, Versilov ar fi putut să-şi aleagă alta mai potrivită, 
cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa 
Konstantinovna Sapojkova şi ea slujnică la curte, 
nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise 
înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să-i fie ruşine de 
el însuşi să pângărească o căsnicie, fie şi a unui iobag al 
său, în virtutea drepturilor de moşier, mai ales ţinând 
seama de faptul că - aşa cum am spus - abia acum câteva 


luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta 
respect de Anton Sărmanul. Şi unde mai pui că lui Anton nu 
i s-a furat decât calul şi nicidecum nevasta! Aşadar, spre 
ghinionul domnişoarei Sapojkova (eu aş zice mai degrabă 
spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul 
neaşteptat. Anul trecut, când am putut, în sfârşit, să stau de 
vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de 
câteva ori să-mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de 
fiecare dată am observat că, deşi trecuseră douăzeci de ani 
de la acele întâmplări, Versilov, aristocratul sigur de sine, se 
fâstâcea. Totuşi, nu m-am dat bătut. Îmi amintesc că într-o 
zi, dându-şi acele ifose aristocratice pe care şi le îngăduia 
cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică-mea 
ar fi fost una din acele făpturi - lipsite de apărare, despre 
care nu poţi spune că le iubeşti, ba chiar dimpotrivă, dar 
care îţi inspiră un soi de milă - prin blândeţea, prin sfiala 
lor şi, fără să-ţi dai prea bine seama de ce, mila asta te 
urmăreşte multă vreme şi până la urmă te leagă pe 
nesimţite de ele... „Într-un cuvânt, dragul meu, sentimentul 
ăsta te prinde într-atât, încât uneori nici nu te mai poţi 
desprinde.” Iată ce mi-a mărturisit; şi dacă într-adevăr aşa 
s-au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe 
vremea aceea nu era el ţâncul „cu caş la gură” cum ar fi 
vrut să pară. De fapt, aici am şi vrut să ajung. 

Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinţeze că 
maică-mea l-a îndrăgit din umilinţă; nu mai lipsea mult să 
pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! 
Aşadar, minţea ca să facă pe grozavul, minţea, călcându-şi 
în picioare conştiinţa, onoarea şi demnitatea! 

După toate câte le-am înşirat până aici s-ar putea de bună 
seamă crede ca vreau s-o laud pe maică-mea, deşi am 
arătat de la început că nu ştiu nimic despre felul ei de a fi 
din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea 
mediului şi mentalitatea îngustă care şi-au pus încă din 
copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat-o 
toată viaţa. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni 


vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându-mă furat 
de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să-l arăt în 
primul rând şi anume că la ei totul a început de-a dreptul de 
la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n-a înţeles 
numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a 
început după vechiul obicei moşieresc, dacă lăsăm la o 
parte faptul că domnişoara Sapojkova scăpase cu faţa 
curată. lar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, ţin 
să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuşi de puţin. 
Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe 
vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică- 
mea, chiar dacă presupunem că între ei s-ar fi înfiripat o 
dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălaţi 
că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau 
femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea 
depravării şi nu poate inspira decât scârbă; cât despre 
Versilov, chiar de-ar fi vrut, tot n-ar fi izbutit să se apropie 
altfel de maică-mea. Doar nu era să se apuce să-i explice 
mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că 
nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi- 
a povestit chiar el o dată (când l-a luat gura pe dinainte), la 
început se ascundeau prin colţuri, se pândeau pe scări, 
săreau ca nişte mingi unul din braţele celuilalt, cu obrajii 
îmbujoraţi, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu-se şi 
„tiranul de boier” ajunsese să se teamă şi de ultima lui 
slujnică, în ciuda drepturilor sale de moşier. Chiar dacă 
totul a pornit după tradiţiile iobăgiei, mai târziu nu le-au 
mai respectat întocmai, deşi mi-e cu neputinţă să explic de 
ce şi cum. Cu cât încerc să-mi lămuresc lucrurile, cu atât mi 
se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până 
şi proporţiile pe care le-a atins dragostea lor, căci Versilov - 
după obiceiul celor de teapa lui - ar fi trebuit să o 
părăsească îndată ce şi-a atins scopul. Totuşi s-a întâmplat 
altfel. Să-ţi faci mendrele cu o slujnică drăguță şi uşuratică 
(deşi maică-mea nu a fost de fel uşuratică) era nu numai un 
lucru îngăduit, dar şi inevitabil pentru un ţânc „cu caş la 


gură” şi destrăbălat (căci destrăbălaţi erau dumnealor cu 
toţii, atât cei progresişti, cât şi cei retrograzi), mai ales 
ţinând seama de situaţia lui romantică de văduv tânăr, care 
ducea o viaţă de huzur. Dar şi o dragoste până la moarte ar 
fi fost de necrezut din parte-i. N-aş putea să jur că a 
continuat să o iubească, deşi, ce-i drept, a târât-o toată 
viaţa după el. 

Şi pe mama am hărţuit-o cu tot felul de întrebări, dar 
mărturisesc că pe cea mai importantă n-am îndrăznit să i-o 
pun făţiş, cu toate că în ultimul an m-am apropiat foarte 
mult de ea şi nu obişnuiesc să mă port cu mănuşi, ci mai 
degrabă ca un mucos grosolan şi ingrat, care-i socoteşte pe 
ceilalţi vinovaţi faţă de el. Iată întrebarea: cum de-a putut 
ea, măritată fiind numai de şase luni, ba încă şi strivită de 
prejudecăţi despre „sfânta taină a căsătoriei”, supusă şi 
neputincioasă ca o muscă, ea care-l venera pe Makar 
Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se 
lase târâtă într-un asemenea păcat, numai după vreo două 
săptămâni? Nu cumva o fi fost şi maică-mea o femeie 
destrăbălată? Dimpotrivă. [in să afirm de la început că nici 
nu-şi poate închipui cineva un suflet mai curat decât al 
maică-mi, care şi-a păstrat toată viaţa puritatea sufletească. 
Poate că singura explicaţie ar fi că nu şi-a dat seama ce face 
- prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconştientă, 
aşa cum pretind azi avocaţii care încearcă să-şi 
dezvinovăţească clienţii - hoţi sau ucigaşi - ci numai fiindcă 
s-a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată 
şi naivă cum era, trebuia să-i cadă victimă în mod fatal şi 
tragic. Cine ştie, poate că a făcut-o să-şi piardă capul 
croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, 
deşi ea habar n-avea de limba franceză, ori poate a dat-o 
gata romanţa pe care a cântat-o, acompaniindu-se la pian, 
într-un cuvânt s-a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe 
care nu le mai văzuse şi nu le mai auzise niciodată (unde 
mai pui că pe atunci el era foarte chipeş) şi o dată cu ele a 
îndrăgit la nebunie şi omul, cu hainele, apucăturile şi 


romanţele lui cu tot! Am auzit că multe fete - şi dintre cele 
mai cinstite - trăind la curţile boiereşti, au păţit la fel pe 
vremea iobăgiei... Eu unul înţeleg asemenea porniri şi 
socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama 
iobăgiei şi a „umilinţei”! De ce n-ar fi putut oare acest tânăr 
chipeş să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât 
de curată până atunci şi mai ales atât de deosebită de el -o 
fiinţă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat - încât 
să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus-o la pierzanie, 
sper că maică-mea a înţeles toată viaţa şi poate că numai în 
clipa când a făcut primul pas nu şi-a dat seama de urmări, 
după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii „lipsiţi de 
apărare”: chiar şi atunci când ştiu că se duc la pierzanie, ei 
merg orbeşte înainte. 

De cum au săvârşit păcatul, au început amândoi să se 
căiască. Chiar el mi-a povestit cu destul haz cum a plâns pe 
umărul lui Makar Ivanovici, pe care-l chemase în biroul său 
anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leşinată în 
cămăruţa ei de slujnică... 

Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă 
frământa şi asupra amănuntelor scandaloase. Aşadar, după 
ce o răscumpără pe maică-mea de la Makar Ivanovici, plecă 
în curând de la moşie şi de atunci - după cum am amintit 
mai sus - o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile 
când avea intenţia să lipsească vreme mai îndelungată şi 
când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuşii, adică a 
Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări 
răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la 
Moscova, apoi pe rând la moşiile lui, în diferite oraşe, iar în 
cele din urmă s-au stabilit la Petersburg. Despre 
peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie. 
Deocamdată, menţionez numai că la un an după ce mama s- 
a despărţit de Makar Ivanovici, m-am născut eu, iar în anul 
următor a venit pe lume sora mea şi mult mai târziu, peste 
vreo zece-unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil 
bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte ştiu, 


după naşterea grea a ultimului copil, frumuseţea maică-mi 
s-a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea şubredă şi a 
început să îmbătrânească repede. 

În tot acest răstimp, relaţiile lor cu Makar Ivanovici nu s- 
au întrerupt niciodată. Oriunde s-ar fi găsit mama şi 
Versilov, fie că trăiau într-un loc de câţiva ani, fie că abia se 
stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să 
trimită veşti „familiei”...Se statorniciseră între ei nişte 
relaţii ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. 
Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea 
relaţii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s-a întâmplat 
în cazul de faţă. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici 
mai des, nici mai rar şi semănau grozav între ele. Am văzut 
aceste scrisori şi eu; nu conţineau aproape nimic personal, 
dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări 
ceremonioase cu privire la evenimente şi la simţăminte cu 
totul comune - dacă e cu putinţă să afirmi una ca asta 
despre simţăminte. În primul rând, le trimitea veşti despre 
sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii 
familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări 
solemne - atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul 
general şi impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de 
bună creştere şi o desăvârşită cunoaştere a regulilor de 
politeţe. „Preaiubitei şi stimatei mele soţii, Sofia Andreevna, 
plecăciune adâncă”... „Scumpilor noştri copilaşi le trimit 
binecuvântarea mea părintească, ce-i va ocroti de-a 
pururi.” loţi copilaşii, printre care mă număram şi eu, erau 
amintiţi pe nume, în ordinea naşterii lor. Ţin să subliniez cu 
acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci 
când pomenea de „ecelenţa-sa, preacinstitul domn Andrei 
Petrovici”, să nu-l numească „binefăcătorul său”, deşi îi 
trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, 
rugându-l să-l ocrotească şi implorând la rândul său cerul 
să-i binecuvânteze stăpânul. Maică-mea îi răspundea 
numaidecât lui Makar Ivanovici şi totdeauna scrisorile ei 
erau ticluite după acelaşi tipic ca ale lui. Versilov, fireşte, nu 


lua parte la această corespondenţă. Makar Ivanovici scria 
din diferite colţuri ale Rusiei, din oraşe şi mânăstiri 
îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci 
devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaşuri. În 
scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea 
regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă şi trăgea la 
mama, care-şi avea totdeauna locuinţa ei separată de a lui 
Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată 
nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, 
Makar Ivanovici nu obişnuia să se lăfăiască pe canapelele 
din salon, ci se retrăgea modest într-un ungher după o 
perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci 
zile, cel mult o săptămână. 

Am uitat să spun că Makar Ivanovici ţinea foarte mult la 
numele său de Dolgoruki, care-i inspira un respect grozav. 
Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă şi stupidă, cu 
atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl 
purta o familie princiară. Ciudată concepţie: e ca şi cum ai 
pune carul înaintea boilor! 

Deşi am afirmat că familia noastră era nedespărţită, 
trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă priveşte. De când îmi 
amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci 
aproape de când m-am născut am fost lăsat printre străini 
şi aceasta cred că nu dintr-o intenţie precisă, ci numai 
fiindcă aşa s-a nimerit. Când m-am născut, mama era încă 
tânără şi frumoasă şi Versilov ţinea desigur s-o aibă mereu 
în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când ţi-e lumea 
mai dragă, i-ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. lată 
motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot 
spune că aproape n-am cunoscut-o pe maică-mea, pe care 
n-o văzusem decât de două, trei ori şi atunci numai în fugă. 
Această situaţie nu se datoreşte sentimentelor maică-mi, ci 
dispreţului şi nepăsării lui Versilov faţă de oameni. 

Acum să trec la cu totul altceva. 

Cu o lună înainte, mai precis cu o lună înainte de 19 
septembrie, luasem hotărârea să-i părăsesc pe toţi şi să mă 


consacru definitiv „ideii” mele. Am folosit anume această 
formulă: „să mă consacru ideii mele”, fiindcă ea cuprinde 
aproape pe de-a-ntregul țelul meu de căpetenie, mai bine 
zis scopul vieţii mele. În ce constă „ideea mea” mă abţin să 
vorbesc acum, căci mai încolo va trebui s-o lămuresc în cele 
mai mici amănunte. În toată existenţa singuratică de 
visător, pe care am dus-o ani de zile la Moscova, această 
idee nu m-a părăsit o clipă, începând din clasa a şasea de 
liceu, când mi-a încolţit în minte. De atunci, ea a pus 
stăpânire pe toată viaţa mea. Şi înainte trăiam mai mult în 
vise decât în realitate; încă din copilărie mă refugiasem 
într-o împărăție a visurilor de o anumită nuanţă; însă odată 
cu apariţia acestei idei de căpetenie, care mă absorbea în 
întregime, visurile mele s-au conturat, căpătând deodată o 
formă definitivă şi fantezia mea a început să fie călăuzită de 
rațiune. Faptul că urmam liceul nu mă împiedicase pe 
vremuri să visez şi nici mai târziu să-mi urmăresc ideea. Ce- 
i drept, n-am terminat liceul în chip strălucit, căci în ultimul 
an nu m-am prea ţinut de carte, deşi până în clasa a şaptea 
fusesem întotdeauna printre primii la învăţătură; la urmă 
mă lăsasem pe tânjeală datorită ideii, mai bine zis datorită 
concluziei greşite, poate, pe care o trăsesem din ea. În orice 
caz nu şcoala m-a împiedicat să-mi urmăresc ideea, ci ideea 
m-a împiedicat să-mi văd de şcoală şi apoi de universitate, 
îndată ce am absolvit liceul, am luat hotărârea să rup orice 
legătură nu numai cu familia, dar şi cu lumea întreagă, dacă 
va fi nevoie, deşi abia împlinisem nouăsprezece ani. l-am 
înştiinţat numaidecât pe ai mei, printr-o scrisoare trimisă 
corespondentului meu de la Petersburg, să mă lase în pace 
o dată pentru totdeauna, să nu-mi mai trimită nici un ban şi, 
dacă se poate, să uite până şi de existenţa mea (bineînţeles 
dacă îşi mai aduceau vreodată aminte de ea) şi, în sfârşit, îi 
anunţam că n-am de gând să intru la universitate „nici în 
ruptul capului”...Mă găseam în faţa unei dileme cumplite: 
trebuia să aleg între „idee” şi universitate, deoarece 
continuarea studiilor m-ar fi silit să amân cu încă patru ani 


punerea în practică a „ideii”; m-am hotărât fără şovăială 
pentru „idee“, fiind matematic convins de succes. Drept 
răspuns la scrisoarea mea, transmisă prin altcineva, 
Versilov, tatăl meu, pe care nu-l văzusem decât o singură 
dată la vârsta de zece ani şi atunci numai o clipă (dar acea 
clipă a fost de ajuns ca să mă uluiască), a catadicsit să-mi 
scrie personal, invitându-mă la Petersburg şi făgăduindu-mi 
o slujbă particulară. Invitaţia primită din partea unui om 
atât de rece şi trufaş, dispreţuitor şi indiferent faţă de mine, 
din partea unui tată care nu numai că m-a părăsit după ce 
m-a adus pe lume, dar nici măcar n-a regretat fapta sa 
atâta amar de vreme (cine ştie, poate că nu-şi amintea de 
existenţa mea decât vag şi confuz, căci după cum am aflat 
mai târziu, nici măcar banii pentru întreţinerea mea la 
Moscova nu-i trimitea el, ci alţii) - aşadar invitaţia acestui 
om care, după cum spuneam, îşi adusese pe neaşteptate 
aminte de mine şi acum mă onora cu o scrisoare scrisă de 
mâna lui, m-a măgulit profund hotărând totodată soarta 
mea. E ciudat de ce m-a încântat printre altele faptul că în 
scrisorica lui (o singură pagină de format mic) nu pomenea 
nimic despre universitate, nu mă ruga să-mi schimb 
hotărârea, nici nu mă dojenea fiindcă nu voiam să studiez, 
într-un cuvânt, nu recurgea la niciunul din tertipurile pe 
care le folosesc de obicei părinţii în astfel de împrejurări; 
dar tocmai această atitudine nu-i făcea cinste, pentru că 
vădea şi mai limpede nepăsarea lui faţă de mine. M-am 
decis mai uşor să plec, deoarece această călătorie nu era o 
piedică în calea ţelului meu principal. „Văzând şi făcând, îmi 
ziceam eu, în orice caz am de gând să intru numai 
provizoriu în relaţii cu ei, pe un timp cât mai scurt. Îndată 
ce voi simţi însă că pasul acesta, deşi formal şi neînsemnat, 
mă abate de la ceea ce este esenţial pentru mine, rup 
imediat cu ei, las totul baltă şi mă retrag în carapacea 
mea.” Chiar aşa îmi spuneam! „Mă voi ascunde ca o broască 
ţestoasă în carapace”, îmi repetam şi comparaţia mă 
încânta. „De acum înainte n-am să mai fiu singur, mă tot 


gândeam în ultimele zile petrecute la Moscova, cutreierând 
oraşul ca un besmetic, de acum înainte n-o să mă mai apese 
niciodată singurătatea, care m-a chinuit atât amar de ani, 
fiindcă mă va însoţi pretutindeni ideea mea, pe care n-am s- 
o trădez niciodată, nici măcar dacă ai mei m-ar cuceri cu 
totul şi m-aş simţi atât de fericit în preajma lor, încât aş 
rămâne chiar zece ani la ei!” Trebuie să adaug, anticipând, 
că tocmai acestor iluzii, acestor planuri şi scopuri 
contradictorii care mi s-au conturat în minte încă la 
Moscova, iar apoi m-au urmărit tot timpul la Petersburg 
(unde nu-mi amintesc să fi petrecut o zipe care sănuo 
socotesc ca ajunul rupturii definitive cu ei şi al plecării 
mele), tocmai acestor şovăieli şi contradicții se datoresc în 
cea mai mare măsură nenumăratele fapte nesăbuite, urâte 
şi chiar josnice - ca să nu mai vorbesc de neghiobii - pe 
care le-am săvârşit în ultimul an. 

Fireşte că nu-i puţin lucru să-ţi găseşti pe neaşteptate 
părintele, când te-ai socotit întotdeauna un copil părăsit. La 
gândul acesta eram mereu buimac de bucurie în ultimele 
zile petrecute la Moscova, când mă pregăteam de plecare şi 
în drum spre Petersburg. Nu mă încânta atât gândul că am 
un tată, căci nu sunt prea duios din fire, ci mai ales faptul că 
era tocmai omul care n-a vrut să ştie niciodată de mine, 
care m-a înjosit atâţia ani, în timp ce eu mă agăţam cu toate 
visurile mele de el (dacă pot spune aceasta despre visuri), 
încă din cea mai fragedă copilărie, fiecare gând, fiecare vis 
al meu tindea spre el, se învârtea în jurul lui şi, în cele din 
urmă, se concentra asupră-i. Nu ştiu dacă-l uram sau îl 
iubeam, dar ştiu că în toate planurile mele de viitor, în toate 
nădejdile mele îşi avea locul şi, fără să-mi dau seama, pe 
măsură ce creşteam, locul acesta devenea din ce în ce mai 
important. 

Mai aveam încă un motiv foarte puternic să plec din 
Moscova, mai bine zis o ispită care încă cu trei luni înainte 
de plecare (pe când nici pomeneală nu era de Petersburg) 
îmi făcea inima să tresară de bucurie şi să-mi bată mai tare! 


Mă atrăgea spre acel ocean necunoscut şi faptul că puteam 
naviga nestingherit pe el, ca un despot, ca un stăpân 
absolut, nu numai pe soarta mea, dar şi pe a altora şi încă a 
cui! Pentru ca nu cumva cuvintele mele să fie răstălmăcite, 
ţin să atrag de la început atenţia că eram însufleţit numai 
de sentimente generoase şi nu de porniri tiranice. Unde 
mai pui că Versilov putea să-şi închipuie (presupunând că ar 
fi catadicsit să se gândească la mine), că sunt un mucos 
abia ieşit de pe băncile şcolii, un băieţandru oarecare. 
Parcă-l şi vedeam înlemnind de uimire, atunci când avea să 
afle că îi cunosc toate intimităţile, ba că mai deţin şi un 
document de cea mai mare importanţă, pentru care, dacă i- 
aş fi mărturisit de la început taina mea, ar fi fost gata să-şi 
dea câţiva ani din viaţă (presupunere ce s-a dovedit 
întemeiată). Dar îmi dau seama că am îngrămădit prea 
multe enigme. Şi apoi, nu poţi reda sentimentele înaintea 
faptelor care le-au stârnit. De altfel, voi lămuri totul cât voi 
putea mai amănunţit la timpul şi la locul potrivit - doar de 
aceea m-am şi apucat de scris. Până aici însă povestirea 
mea e prea dezlânată, se destramă ca o halucinație sau ca 
un nor. 

Ca să ajung, în sfârşit, la ziua cu pricina, trebuie să arăt pe 
scurt, mai bine zis în treacăt, că am găsit toată familia - 
adică pe Versilov, pe maică-mea şi pe sora mea (pe care 
atunci am văzut-o pentru prima oară) într-o situaţie foarte 
grea, aproape în mizerie sau pe punctul de a cădea în 
mizerie. Aflasem încă de la Moscova că o duceau prost, dar 
nu m-aş fi aşteptat să-i găsesc într-un asemenea hal. Încă 
din copilărie mi-l închipuiam pe acest om, pe „viitorul meu 
tată”, înconjurat de-o aureolă, ocupând în toate 
împrejurările locul de frunte. Până atunci Versilov n-a stat 
niciodată cu maică-mea, pentru care închiria întotdeauna o 
locuinţă separată, conformându-se, fireşte, „moralei” false 
şi ticăloase a lumii sale. Acum însă, trăiau cu toţii împreună, 
într-o căsuţă de lemn, pe o străduţă dosnică, lângă cazarma 
Regimentului Semionovski. Văzând că îşi amanetaseră toate 


lucrurile mai de preţ, nu m-a lăsat inima să nu-i dau maică- 
mi, pe ascuns de Versilov, cele şaizeci de ruble pe care le 
păstram în mare taină, ca pe o comoară. Pentru mine ele 
reprezentau într-adevăr o comoară tainică, fiindcă le 
economisisem în doi ani de zile din cele cinci ruble pe care 
le primeam ca bani de buzunar în fiecare lună; începusem 
să pun deoparte ban cu ban chiar din ziua când mi se 
înfiripase în minte „ideea”, de aceea şi tremuram ca nu 
cumva Versilov să le dea de urmă. 

Dar ajutorul meu nu le-a fost de mare folos. Maică-mea 
lucra, sora mea cosea şi ea, luând lucru la domiciliu; numai 
Versilov huzurea, era plin de toane, păstrându-şi multe din 
vechile sale tabieturi destul de costisitoare. Devenise 
grozav de mofturos şi de cicălitor, mai cu seamă la masă, şi-i 
tiraniza pe toţi ai casei. Totuşi, mama, sora mea, Iatiana 
Pavlovna şi întreaga familie a răposatului Andronikov (acela 
care fusese şef de serviciu la o instituţie şi administrase în 
acelaşi timp averea lui Versilov şi murise de vreo trei luni), 
alcătuită dintr-o droaie de femei, se închinau în faţa acestui 
despot, divinizându-l ca pe un idol. Eu unul nu puteam 
înţelege de ce, mai ales că - între noi fie zis - cu nouă ani în 
urmă, când îl văzusem pe Versilov, era cu mult mai chipeş şi 
mai impunător. După cum spuneam, el îşi păstrase în 
închipuirea mea un fel de aureolă, astfel încât nu izbuteam 
să pricep cum poate cineva doar în nouă ani să decadă şi să 
îmbătrânească într-atâta; gândul acesta îmi stârni din 
prima clipă tristeţe, milă şi ruşine. Schimbarea ce se 
petrecuse cu el mi-a lăsat cea mai penibilă impresie din 
toate câte m-au copleşit la sosire. De altfel, nu se poate 
spune că era bătrân, abia împlinise patruzeci şi cinci de ani, 
iar pe măsură ce-l priveam mi se părea cu mult mai frumos 
şi mai atrăgător decât îl păstrasem în amintire. Înfăţişarea 
lui îşi pierduse din strălucirea aparentă, din farmecul 
izbitor, chiar şi din eleganța de pe vremuri, dar în schimb 
viaţa îi întipărise acum pe faţă o expresie cu mult mai 
interesantă. 


Sărăcia nu prezenta decât o mică parte din necazurile şi 
eşecurile lui. Pe lângă mizerie, îl mai ameninţa o primejdie 
cu mult mai mare; unde mai pui că Versilov era îndreptăţit 
să spere că va câştiga procesul intentat familiei prinţului 
Sokolski, cu care se judeca de un an pentru o moştenire, de 
unde ar fi putut să-i revină foarte curând o moşie în valoare 
de vreo şaptezeci de mii de ruble, dacă nu şi mai mult. Am 
amintit mai sus că Versilov risipise până atunci încă vreo 
trei moşteniri, dar şi de astă dată avea să-l salveze tot o 
moştenire! Soarta procesului trebuia să se hotărască într- 
un răstimp foarte scurt, de aceea mă şi chemase la el. Ce-i 
drept, nimeni nu-ţi dă credit pe o simplă speranţă, aşa că 
deocamdată, neavând de unde împrumta bani, o duceau 
foarte greu. 

Dar Versilov nici nu se ducea la nimeni să ceară ajutor, 
deşi uneori lipsea toată ziua de acasă. Ştiam că de un an şi 
mai bine fusese alungat din înalta societate. În zadar m-am 
zbătut o lună întreagă, începând din ziua sosirii mele la 
Petersburg, să mă lămuresc cum de-a ajuns în această 
situaţie. N-am izbutit să mă dumiresc dacă Versilov era 
vinovat sau nu, deşi acest lucru avea o mare importanţă 
pentru mine, altminteri pentru ce mai venisem la 
Petersburg! Fapt e că toţi îl ocoleau - în primul rând toate 
cunoştinţele lui simandicoase, de vază, cu care se pricepuse 
de minune să întreţină toată viaţa relaţii strânse - datorită 
zvonului că în Germania Versilov ar fi săvârşit, cu un an în 
urmă, o infamie care stârnise pe deasupra şi un scandal 
(ceea ce constituie o crimă de neiertat în ochii „lumii 
bune”); se vorbea chiar că ar fi primit o palmă în public şi 
anume de la un prinţ Sokolski, fără să-l provoace măcar la 
duel. Până şi copiii lui (legitimi), atât fiul cât şi fiica, 
rupseseră legăturile cu el şi se mutaseră din casa lui. E 
drept că fiul şi fiica lui Versilov se învârteau în cercurile cele 
mai înalte, datorită atât familiei Fanariotov, cât şi bătrânului 
prinţ Sokolski (care fusese pe vremuri prieten cu tatăl lor). 
De altfel, după ce l-am cercetat cu atenţie o lună întreagă, 


mi-am dat seama că Versilov este un om extrem de orgolios, 
pe care nu societatea l-a îndepărtat din mijlocul ei, ci care, 
mai degrabă, s-a îndepărtat el însuşi de ea, atât de puţin se 
sinchisea de părerea lumii. Dar era oare îndreptăţit 
disprețul lui faţă de societate? Iată întrebarea care mă 
frământa! Eram hotărât să aflu adevărul, cu orice preţ şi 
cât mai curând, fiindcă venisem la Petersburg numai cu 
gândul să-l judec pe acest om. Deocamdată, îi mai tăinuiam 
că soarta lui e în mâinile mele, căci mai întâi voiam să mă 
conving dacă trebuie să-l preţuiesc sau să rup pentru 
totdeauna cu el. Cum mi-ar fi fost îngrozitor de greu să iau 
această ultimă hotărâre, mă zbuciumam cumplit. În cele din 
urmă, mă văd silit să mărturisesc întregul adevăr: omul 
acesta mi-era foarte drag! 

Până una, alta, locuiam împreună cu familia, munceam şi 
adesea abia mă puteam stăpâni să nu fiu mojic, dar nu 
izbuteam întotdeauna. După o lună petrecută în preajma 
lui, eram din ce în ce mai convins că pentru a lămuri 
lucrurile pe deplin, nu trebuia să mă adresez lui. Din 
pricina orgoliului său, Versilov continua să-mi pară o 
enigmă, ceea ce mă umilea profund. Recunosc că se purta 
prietenos cu mine şi glumea neîncetat: eu însă aş fi preferat 
cearta glumelor de acest fel. Discuţiile noastre erau cam în 
doi peri, mai bine zis el îmi vorbea cu un fel de ironie 
ciudată. De când sosisem de la Moscova, nu încetase să mă 
ia în zeflemea. N-am izbutit sa înţeleg de ce se purta aşa. E 
drept că pe această cale a izbutit să rămână impenetrabil, 
dar nu e mai puţin adevărat că nici eu nu m-aş fi înjosit 
până într-atât, încât să-l rog să mă ia în serios. Şi apoi, mă 
dezarma şi mă cucerea prin felul lui de a fi neobişnuit şi 
fermecător. Într-un cuvânt, se purta cu mine de parcă aş fi 
fost un băieţandru naiv - atitudine care mă scotea din 
sărite, deşi o prevăzusem. Până la urmă am renunţat şi eu 
să mai vorbesc serios cu el şi am început să aştept: mai 
mult, mă şi feream să intru în vorbă cu el. Aşteptam să 
sosească la Petersburg cineva de la care puteam să aflu 


întregul adevăr şi în care îmi pusesem ultima nădejde. În 
orice caz, mă pregătisem sufleteşte şi îmi luasem toate 
măsurile în vederea unei rupturi definitive. Numai de 
maică-mea îmi părea rău, totuşi aveam de gând să o pun şi 
pe ea şi pe sora mea în faţa alternativei: „Ori el, ori eu...” 
Fixasem chiar şi ziua decisivă; până atunci aveam să-mi văd 
mai departe de slujbă. 


CAPITOLUL AL DOILEA. 

Tocmai în ziua de 19 trebuia să primesc şi leafa pentru 
prima lună de slujbă „particulară” la Petersburg. Nici nu 
mă întrebaseră dacă îmi convine sau nu slujba, hotărâseră 
fără mine şi mă trimiseseră acolo chiar din ziua când 
sosisem. Era un abuz din partea lor şi cred că ar fi trebuit 
să protestez. M-au anunţat că voi lucra în casa bătrânului 
prinţ Sokolski. Dacă m-aş fi opus de la început, ar fi 
însemnat să rup pe loc cu ei; deşi acest lucru nu mă 
înspăimânta de fel, ar fi dăunat scopurilor mele viitoare de 
aceea acceptasem pentru moment postul, apărându-mi 
demnitatea doar prin tăcere. Vreau să lămuresc de pe acum 
că acest prinţ Sokolski, putred de bogat şi consilier secret, 
nu se înrudea nici de departe cu prinții Sokolski de la 
Moscova (calici de câteva generaţii), cu care se judeca 
Versilov. Faptul că purtau acelaşi nume era doar o 
coincidenţă. Cu toate acestea bătrânul prinţ se interesa 
îndeaproape de soarta lor şi ţinea mai cu seamă la unul 
dintre ei, un tânăr ofiţer, care era - ca să zic aşa - şeful 
familiei. Până de curând, Versilov avusese în toate 
împrejurările o înrâurire covârşitoare asupra bătrânului, 
deoarece era prieten cu el, ce-i drept un prieten ciudat, 
căci după cum am observat, bietul prinţ se temea cumplit 
de el şi aceasta nu numai în perioada când am început să 
lucrez acolo, ci, pe cât se pare, încă de la începuturile 
prieteniei lor. De altfel, nu se mai vedeau de mult, fiindcă 
infamia de care lumea îl învinuia pe Versilov privea tocmai 
familia prinţului; eu am fost angajat numai datorită 


intervenţiei făcute de Tatiana Pavlovna la momentul 
oportun, atunci când bătrânul căuta un „tânăr” pentru 
treburile cancelariei. Mai mult, s-ar fi zis că prinţul dorea 
grozav să-i intre în voie lui Versilov, cu alte cuvinte, să facă 
primul pas spre o împăcare, ceea ce Versilov i-a îngăduit. 
Bătrânul prinţ a luat această hotărâre în lipsa fiicei lui, 
văduvă de general, care desigur l-ar fi împiedicat să facă un 
asemenea pas. Dar asupra acestor chestiuni voi reveni mai 
târziu. Menţionez totuşi că atitudinea lui ciudată faţă de 
Versilov m-a impresionat în favoarea acestuia. De vreme ce 
şeful familiei jignite continua să-i poarte respect lui Versilov, 
însemna că zvonurile despre ticăloşia acestuia erau 
absurde sau cel puţin îndoielnice. Şi această împrejurare m- 
a determinat în oarecare măsură să nu resping slujba: 
primind-o, speram să mă lămuresc definitiv. 

Tatiana Pavlovna, pe care am găsit-o la Petersburg, juca pe 
atunci un rol ciudat. Uitasem aproape cu totul de existenţa 
ei şi nu m-aş fi aşteptat de fel să se bucure de asemenea 
influenţă. O mai întâlnisem de vreo trei, patru ori, pe 
vremea când trăiam la Moscova şi de fiecare dată apărea pe 
neaşteptate, din însărcinarea cuiva, când trebuia să se 
producă o schimbare în viaţa mea; bunăoară atunci când 
am intrat la pensionul de mâna a doua al lui Touchard, sau 
cu doi ani şi jumătate mai târziu, când am trecut la liceu şi 
m-am mutat în casa neuitatului Nikolai Semionovici. De câte 
ori apărea, petrecea ziua întreagă cu mine, îmi revizuia 
rufăria, hainele, mă ducea cu trăsura în oraş, pe strada 
Kuzneţki, îmi cumpăra cele de trebuinţă, într-un cuvânt îmi 
punea la punct toată zestrea, de la cufăr până la briceag; 
tot timpul cât stătea cu mine mă cicălea, mă ocăra, mă 
mustra, mă supunea la examene, îmi dădea de exemplu alţi 
băieţi de ai cunoştinţelor sau rudelor ei, înzestrați cu 
calităţi extraordinare, cică incomparabil mai buni decât 
mine şi zău că uneori mă şi ciupea, ba mă şi înghiontea de 
vedeam stele verzi. După ce mă rostuia şi mă instala 
undeva, dispărea câţiva ani fără urmă din viaţa mea. Şi de 


astă dată, cum am sosit, a apărut şi ea să mă căpătuiască. 
Era puţintică la trup şi uscăţivă, cu un nas mic şi ascuţit, ca 
un cioc şi cu nişte ochişori ageri de pasăre. Îl slujea pe 
Versilov cu o supunere de roabă, se închina înaintea lui ca 
înaintea papei, dar o făcea din convingere. Curând însă am 
observat cu mirare că oriunde se ducea, toată lumea o 
respecta şi, ceea ce era mai curios, absolut toată lumea o 
cunoştea. Bătrânul prinţ Sokolski nutrea o deosebită stimă 
faţă de ea; la fel se purta şi familia lui şi copiii cei trufaşi ai 
lui Versilov şi familia Fanariotov, cu toate că Tatiana 
Pavlovna trăia din munca ei: cosea, spăla nu ştiu ce dantele, 
primea de lucru de la magazine. De cum ne-am întâlnit, ne- 
am şi certat, fiindcă i s-a năzărit numaidecât să mă 
bruftuluiască, aşa cum făcea pe vremuri, acum şase ani şi 
am continuat să ne sfădim în fiecare zi, ceea ce nu ne 
împiedica însă să stăm câteodată de vorbă şi trebuie să 
recunosc că după o lună bătrânica începuse să-mi placă, 
pesemne datorită firii ei independente. Nu i-am mărturisit 
însă acest lucru. 

Mi-am dat seama imediat că mă trimiteau la prinţul cel 
bătrân şi bolnav numai ca să-l „distrez” şi că numai în 
aceasta consta slujba mea. Fireşte, situaţia era înjositoare 
pentru mine şi era cât pe aci să o curm de la început; dar în 
curând bătrânul prinţ, plin de ciudăţenii, mi-a stârnit o 
impresie neaşteptată, un soi de milă şi spre mirarea mea, 
după o lună mă simţeam legat de el, sau cel puţin 
renunţasem la intenţia de a fi mojic. Pe atunci prinţul nu 
trecuse de şaizeci de ani. De curând trecuse printr-o 
păţanie curioasă. Cu vreun an şi jumătate în urmă, într-o 
călătorie, avusese pe drum un moment de nebunie care 
stârnise oarecare scandal. Cum zvonul se răspândise în tot 
Petersburgul, bătrânul fusese neîntârziat dus în străinătate, 
aşa cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări, de unde se 
întorsese pe neaşteptate după cinci luni, când, cu toate că 
era perfect sănătos, îşi dăduse demisia din slujbă. Versilov 
susţinea sus şi tare (şi cu vădită căldură) că nici vorbă nu 


fusese de nebunie, ci de un simplu acces de nervi. Mi-am 
dat seama pe loc de însufleţirea cu care-l apăra Versilov, de 
altfel, ţin să adaug că eu însumi eram aproape de aceeaşi 
părere. E drept că uneori se arăta cu mult mai nechibzuit 
decât s-ar fi cuvenit la vârsta lui, trăsătură pe care se spune 
că nu o avusese înainte. Am auzit că, pe vremea când era 
consilier, dădea sfaturi foarte înțelepte şi că o dată s-a 
distins în mod cu totul deosebit în îndeplinirea unei misiuni 
ce i se încredinţase. Deşi îl cunoşteam de o lună, n-aş fi 
bănuit de fel că fusese un consilier neobişnuit de capabil. 
După accesul de nervi, cei din jur constataseră la el (lucru 
pe care eu nu-l observasem) dorinţa din ce în ce mai 
stăruitoare de a se căsători cât mai curând şi că de un an şi 
jumătate încoace manifestase de mai multe ori această 
intenţie. Pe cât se pare intenţia lui era cunoscută în „lumea 
bună”, stârnind interesul anumitor persoane. Cum însă 
planurile prinţului încurcau foarte mult socotelile altor 
persoane din preajma lui, bătrânul era supravegheat pas cu 
pas. Rude apropiate avea foarte puţine; soţia îi murise de 
douăzeci de ani şi singura lui fiică era acea văduvă de 
general, aşteptată să sosească din zi în zi de la Moscova, o 
femeie tânără, de al cărei caracter se temea în mod vădit. 
În schimb, avea o mulţime de rubedenii îndepărtate, mai 
ales de-ale răposatei lui soţii, toate ajunse aproape la sapă 
de lemn; apoi mai avea pe deasupra şi o droaie de protejaţi 
- şi bărbaţi şi femei, crescuţi din mila lui, care aşteptau cu 
toţii câte o părticică din moştenire şi de aceea o şi ajutau pe 
fiica lui să-l supravegheze. Pe deasupra, prinţul mai avea, 
din tinereţe, încă o manie despre care n-aş putea spune 
dacă e caraghioasă sau nu şi anume, să mărite fete sărace. 
De douăzeci şi cinci de ani tot mărita fete - fie rude 
îndepărtate, fie fiice îndepărtate ale unor veri de-ai soţiei 
lui, ori fine; cununase până şi pe fiica portarului său. De 
obicei, le lua în casă de mici, le creştea cu dădace şi 
guvernante franţuzoaice, apoi le dădea la cele mai bune 
şcoli şi în cele din urmă le mărita cu zestre. Aşadar, în jurul 


lui se îmbulzeau permanent o droaie de oameni. Fireşte, 
fetele crescute şi măritate de el aduceau pe lume altă 
generaţie de fetiţe, care la rândul lor căutau să obţină 
favoarea de a fi crescute în casa lui; pretutindeni trebuia să 
boteze, toţi protejaţii veneau să-l felicite de ziua lui şi 
această forfotă neîntreruptă îi făcea prinţului o deosebită 
plăcere. De cum am început să vin la el, am observat - şi 
acest lucru era cât se poate de vădit - că în mintea 
bătrânului se înrădăcinase convingerea dureroasă că, de la 
un timp, toată societatea lui îl priveşte într-un mod ciudat şi 
că toată lumea se poartă cu el altfel decât înainte, când îl 
socotea sănătos; această impresie îl urmărea până şi în 
timpul celor mai vesele petreceri mondene. Bătrânul 
devenise foarte suspicios; i se părea că citeşte în ochii 
fiecăruia o îndoială. Gândul că toată lumea îl consideră 
nebun îl chinuia de bună seamă; chiar şi pe mine mă 
cerceta uneori cu neîncredere. lar dacă ar fi aflat că cineva 
răspândeşte sau confirmă zvonul care circula pe socoteala 
lui, bătrânul, atât de bun, de altfel, i-ar fi devenit duşman de 
moarte. Asupra acestei trăsături ţin să atrag atenţia în mod 
deosebit, fiindcă m-a determinat să nu fiu grosolan cu el din 
prima zi; mai mult, eram încântat de câte ori izbuteam să-l 
înveselesc sau să-l distrez. Nu cred că această mărturisire 
ar putea arunca vreo umbră asupra demnităţii mele. 
Prinţul îşi învestise cea mai mare parte din capitalul lui. 
După boală, devenise mare acţionar al unei importante 
societăţi anonime, de altfel, foarte serioasă. Deşi societatea 
era condusă de alţii, bătrânul urmărea cu mult interes 
treburile ei, se ducea regulat la adunările generale, era 
membru în consiliul de administraţie, lua parte la toate 
şedinţele, unde ţinea discursuri lungi, îşi apăra cu 
însufleţire punctul de vedere şi îl combătea pe al altora, 
ceea ce îi dădea o satisfacţie vădită. În general îi plăcea 
foarte mult să ţină discursuri: măcar în asemenea 
împrejurări le putea dovedi tuturor că avea o minte teafără 
şi ageră. De altfel, chiar şi în viaţa lui particulară, intimă, îi 


făcea o deosebită plăcere să-şi presare vorba cu aforisme şi 
calambururi, ceea ce eu unul înţeleg prea bine. Îşi 
organizase chiar în casă, la parter, un fel de cancelarie 
particulară, unde unul şi acelaşi funcţionar se ocupa de 
toate treburile, ţinea socotelile şi registrele, administrând 
în acelaşi timp şi casa. Funcţionarul acesta, care pe 
deasupra mai avea şi o slujbă la stat, putea prea bine s-o 
scoată singur la capăt cu toate; însă, după dorinţa prinţului, 
fusesem angajat şi eu, ca să-l ajut cică pe funcţionar; totuşi, 
de la început, am fost trecut în biroul lui particular şi 
adesea nu aveam nimic de făcut, nici o corespondenţă, nici 
un registru de ţinut, măcar pentru a salva aparențele. 

Acum scriu despre toate acestea ca un om care s-a trezit 
dintr-o vrajă şi în multe privinţe a izbutit să se desprindă 
din ea; cum să descriu însă tristeţea mea de atunci (pe care 
o trăiesc aievea în clipa aceasta), tristeţe ce mi s-a cuibărit 
în suflet şi mai ales zbuciumul meu de atunci, care mă 
tulbura şi mă chinuia într-atât, încât nici nu închideam ochii 
noaptea din pricina nerăbdării de a dezlega problemele 
aproape insolubile, pe care mi le pusesem singur? 

E penibil să ceri bani, chiar când e vorba de leafă, mai ales 
dacă simţi în adâncul conştiinţei că nu-i meriţi pe deplin. 
Dar în ajun, o auzisem pe mama vorbind în şoaptă cu sora 
mea, în ascuns de Versilov („ca să nu se necăjească Andrei 
Petrovici”) şi împărtăşindu-i că se pregăteşte să ducă la 
amanet o icoană, la care ţinea însă prea mult ca să se 
hotărască cu una, cu două. Fusesem angajat cu o leafă de 
cincizeci de ruble pe lună, dar nu ştiam de fel cum aveam s- 
o primesc; când m-au trimis să lucrez, ai mei nu mi-au dat 
nici un amănunt. Cu trei zile în urmă, întâlnindu-mă în 
cancelarie cu funcţionarul prinţului, l-am întrebat pe el cine 
dă leafa aici. El m-a privit mirat şi cu un zâmbet ironic (căci 
nu mă prea înghiţea): 

— Cum, dumneata primeşti leafă? 

Mă aşteptam ca după răspunsul meu afirmativ să adauge: 

— Dar pentru ce, mă rog? 


El s-a mărginit însă să-mi arunce un „nu ştiu nimic”, pe un 
ton sec, pentru ca apoi să se cufunde în registrul lui liniat în 
care trecea cifrele însemnate pe nişte hârtiuţe. 

De altfel, avusese prilejul să vadă că totuşi făceam şi eu 
câte ceva. Cu două săptămâni în urmă, muncisem patru zile 
întregi la o lucrare pe care mi-o dăduse chiar el să o 
transcriu pe curat şi pe care a trebuit până la urmă să o 
redactez din nou. Era vorba de un talmeş-balmeş de „idei” 
de-ale prinţului, pe care acesta avea de gând să le 
comunice consiliului de administraţie. Totul trebuia pus în 
ordine ca să alcătuiască un întreg, conceput într-un stil 
unitar. O zi întreagă am revăzut apoi lucrarea cu prinţul, 
care a discutat destul de vehement cu mine, dar până la 
urmă a rămas mulţumit; dar nici până acum nu ştiu dacă a 
trimis-o sau nu. Nici nu mai vorbesc de alte două-trei 
scrisori, tot comerciale, pe care le-am scris de asemenea 
din însărcinarea lui. 

Mi-era penibil să-mi cer leafa şi din pricină că eram 
hotărât să renunţ la slujbă, presimţind că anumite 
împrejurări nefavorabile mă vor sili să plec şi de aici. Când 
m-am trezit în dimineaţa aceea, în timp ce mă îmbrăcam în 
cămăruţa mea de la mansardă, am simţit că inima începe 
să-mi bată mai tare; deşi mă prefăceam că nu mă 
sinchisesc, totuşi, în clipa când am intrat în casa prinţului, 
m-a cuprins aceeaşi tulburare: în dimineaţa aceea trebuia 
să sosească persoana, mai precis, femeia de la care 
aşteptam răspuns la toate întrebările mele chinuitoare! Era 
vorba de fiica prinţului, de tânăra văduvă a generalului 
Ahmakov, despre care am mai pomenit. Între Ahmakova şi 
Versilov era o duşmănie neîmpăcată. În sfârşit, am izbutit să 
aştem acest nume pe hârtie! N-o văzusem niciodată, fireşte 
şi nici nu-mi puteam închipui cum voi vorbi cu ea sau dacă 
voi îndrăzni măcar s-o fac; totuşi speram (şi aveam destule 
motive să sper) că sosirea ei va rupe vălul de întuneric care 
îmi ascundea adevăratul chip al lui Versilov. Aş fi vrut să fiu 
dârz, dar nu puteam: mi-era o ciudă grozavă că de la primul 


pas mă arăt atât de fricos şi de stângaci; totodată eram 
grozav de curios, dar mai ales stingherit: aceste trei 
sentimente contradictorii mă copleşeau. De câte ori îmi 
amintesc de ziua aceea o şi retrăiesc. 

Prinţul nu ştia nimic despre sosirea atât de apropiată a 
fiicei lui, pe care nu o aştepta să se întoarcă de la Moscova 
decât după o săptămână. Eu însumi aflasem această veste 
numai în ajun şi numai din întâmplare: vorbind cu maică- 
mea, 'latiana Pavlovna, care primise o scrisoare de la 
văduva generalului, a scăpat un cuvânt în prezenţa mea. 
Deşi vorbeau în şoaptă şi numai în aluzii, am ghicit 
numaidecât la ce se refereau. E de la sine înţeles că nu 
trăgeam cu urechea, dar era cu neputinţă să nu ascult, 
văzând cât de tare s-a tulburat maică-mea la vestea sosirii 
acelei femei. Versilov nu era atunci acasă. 

Bătrânului nu voiam să-i comunic vestea, fiindcă 
ajunsesem să-mi dau seama cât de mult se teme de sosirea 
ei. Mai mult, cu trei zile în urmă făcuse o aluzie timidă şi 
îndepărtată că din pricina mea se teme de venirea ei, sau 
mai precis că din pricina mea se teme de un perdaf. Trebuie 
să adaug totuşi că în relaţiile familiale izbutise să-şi 
păstreze independenţa şi libertatea de a hotări, mai ales în 
chestiunile băneşti. La început, îl socoteam slab şi supus ca 
o muiere; mai târziu, am fost silit să-mi schimb părerea, 
văzând că deşi în anumite împrejurări se dovedea într- 
adevăr slab şi influenţabil, în altele cel puţin manifesta un 
fel de încăpățânare, dacă nu curaj. În ciuda caracterului 
său fricos şi influenţabil, în anumite momente era de 
neclintit. Mai târziu, Versilov mi-a explicat toate acestea cu 
de-amănuntul. Un fapt curios pe care vreau să-l amintesc e 
că prinţul şi cu mine nu vorbeam niciodată despre fiica lui, 
mai precis evitam acest subiect: îndeosebi eu îl evitam, în 
timp ce el se ferea să vorbească despre Versilov; îmi 
dădeam pur şi simplu seama că ar refuza să-mi răspundă 
dacă i-aş pune deschis vreuna din întrebările delicate care 
mă frământau. 


Dacă cineva ar vrea să ştie despre ce am discutat noi doi 
în timpul acelei luni, va trebui să-i răspund că am vorbit 
despre câte în lună şi în stele, însă, în fond, numai despre 
lucruri ciudate. Îmi plăcea mai ales încrederea şi bunătatea 
neobişnuită cu care se purta faţă de mine. Uneori îl 
cercetam cu mirare şi mă întrebam: „Cum şi unde putea fi 
consilier un astfel de om? Locul lui ar fi mai degrabă la 
liceu, să zicem în clasa a patra - ce coleg minunat ar fi fost.” 
De multe ori m-a mirat şi figura lui: era uscăţivă, avea o 
expresie foarte serioasă (şi trăsături aproape frumoase); 
avea părul des, cărunt şi ondulat, iar ochii mari şi vii; şi la 
trup era uscăţiv, dar înalt şi bine legat; faţa lui avea însă o 
mobilitate neplăcută, aproape necuviicioasă, putând să 
treacă dintr-o dată de la o expresie neobişnuit de serioasă 
la una prea uşuratică, schimbare ce surprindea pe oricine îl 
vedea pentru prima oară. l-am împărtăşit această impresie 
şi lui Versilov, care m-a ascultat cu interes şi curiozitate, de 
parcă nu m-ar fi crezut capabil de asemenea observaţii; 
apoi a adăugat în treacăt că acest obicei al prinţului era 
desigur o urmare a bolii, deoarece îl căpătase numai în 
ultimul timp. 

Discuţiile mele cu prinţul aveau un caracter abstract, 
general, învârtindu-se în jurul a două teme principale, 
Dumnezeu şi existenţa lui, cu alte cuvinte dacă există sau 
nu şi femeile. Era foarte credincios şi sentimental. În biroul 
lui avea un chivot plin cu icoane, în faţa căruia ardea o 
candelă. Dar câteodată îl găsea câte o toană şi atunci 
începea să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu, îndruga 
vrute şi nevrute, provocându-mă făţiş să-mi exprim părerea. 
Cu toate că, în general, eram destul de indiferent faţă de 
religie, sfârşeam întotdeauna prin a discuta cu aprindere 
neprefăcută. Şi azi îmi aduc aminte cu plăcere de aceste 
convorbiri însufleţite. Dar mai mult decât orice îi plăcea să 
vorbească despre femei şi cum eu, din pricina aversiunii 
mele faţă de această temă, nu puteam fi un bun 
interlocutor, îl dezamăgeam şi îl întristam uneori. 


În dimineaţa aceea, de cum am intrat pe uşă, prinţul a şi 
deschis acest subiect. Îl găsisem în foarte bună dispoziţie, 
pus pe glume în doi peri, deşi în ajun îl lăsasem copleşit de 
o tristeţe inexplicabilă. Totuşi trebuia să-mi obţin cu orice 
preţ leafa în ziua aceea, înainte de sosirea anumitor 
persoane. Mă aşteptam să fim întrerupţi dintr-o clipă în alta 
(de aceea îmi şi bătea inima atât de tare) şi atunci poate că 
avea să-mi piară curajul de a aduce vorba despre bani. Cum 
nu mă puteam însă cu nici un chip hotări să pomenesc de ei, 
prostia mea mă scotea, fireşte, din sărite şi-mi aduc perfect 
de bine aminte, de ciudă că îmi pusese o întrebare 
uşuratică din cale-afară, i-am trântit părerile mele despre 
femei pe nerăsuflate şi cu un ton extrem de păâtimaş. Am 
obţinut însă rezultatul contrar celui urmărit: discuţia s-a 
încins şi mai aprig. 

— Nu-mi plac femeile pentru că sunt necioplite, stângace, 
fiindcă depind totdeauna de alţii şi, în afară de asta, mai 
poartă şi o îmbrăcăminte indecentă! Mi-am încheiat eu 
tirada lungă şi incoerentă. 

— Nu mai spune, puiule! Strigă el, înveselit la culme, spre 
marea mea furie. 

Sunt un om slab, care cedează uşor în lucrurile mici, însă 
când e vorba de ceva important nu fac niciodată concesii. 
Când e vorba de fleacuri, bunăoară la seratele din lumea 
bună, se poate obţine de la mine orice, slăbiciune pe care o 
blestem întotdeauna. În asemenea împrejurări devin 
îngăduitor la culme, aşa încât uneori sunt în stare să-i dau 
dreptate până şi unui filfizon de aristocrat numai fiindcă m- 
am lăsat cucerit de politeţea lui, sau să mă iau la harţă cu 
un prost, ceea ce e o greşeală de neiertat. Ioate acestea mi 
se trag din lipsa mea de stăpânire şi din faptul că am 
crescut în umbră. De fiecare dată plec furios, jurându-mi să 
nu mai procedez niciodată astfel, dar a doua zi o iau de la 
capăt. lată de ce uneori lumea mă privea ca pe băieţandru 
de şaisprezece ani. Dar, în loc să învăţ să mă stăpânesc, 
prefer până în ziua de azi să mă retrag în colţul cel mai 


întunecat, cu riscul de a fi socotit un mizantrop: „Ei şi dacă 
sunt stângaci, tot nu mă sinchisesc de părerea voastră! Tot 
n-am de gând să trăiesc printre voi!” O spun foarte serios şi 
o dată pentru totdeauna. De altfel, toate acestea nu se 
referă la prinţ, nici măcar la discuţia amintită. 

— Nu v-am spus părerea mea ca să vă înveselesc, ci am 
vrut să-mi exprim convingerea, spusei eu, aproape 
răstindu-mă la el. 

— Cum adică, toate femeile sunt necioplite şi indecent 
îmbrăcate? Asta-i ceva nou pentru mine. 

— Sigur că sunt necioplite. Dacă vă duceţi la teatru sau la 
plimbare, o să vedeţi că orice bărbat merge numai pe 
dreapta şi trece cuviincios pe lângă alţii, fiecare ţinând 
dreapta. În schimb, femeile, mai bine zis doamnele - căci 
despre ele vorbesc - dau buzna peste tine fără să te bage 
măcar în seamă, ca şi cum ai fi de-a dreptul dator să te dai 
la o parte ca să le faci loc să treacă. Eu unul sunt gata să 
mă dau la o parte ca înaintea unor făpturi mai slabe, dar 
stau şi mă mir de ce fiecare dintre ele e atât de convinsă că 
sunt dator s-o fac. lată ce mă jigneşte! După o asemenea 
ciocnire cu o doamnă rămân dezgustat. Unde mai pui că tot 
ele mai ţipă că se simt jignite şi pretind drepturi egale, dar 
ce fel de egalitate mai e şi asta, când ele mă calcă în 
picioare sau îmi aruncă praf în ochi! 

— Ei aş, de unde praf? 

— Chiar aşa; sunt îmbrăcate indecent din cale-afară. 
Numai un destrăbălat nu-şi dă seama de asta. La tribunal se 
declară şedinţă închisă de câte ori e vorba de situaţii 
indecente. Atunci de ce sunt îngăduite pe stradă, unde e şi 
mai multă lume? Îşi pun fără ruşine turnură la spate ca să-şi 
arate nurii şi asta în văzul tuturor! Doar nu pot să nu 
observ! Orice tânăr, orice băieţaş, până şi un copil îşi dă 
seama şi asta-i o infamie. N-au decât să le admire bătrânii 
depravaţi şi să alerge după ele cu limba scoasă, totuşi există 
şi un tineret curat, care trebuie ferit de asemenea 
provocări dezgustătoare. Vezi câte o doamnă mergând pe 


bulevard, foşnind dintr-o trenă de doi coţi, măturând praful 
de pe uliţă; dacă te nimereşti în spatele ei, nu-ţi rămâne 
decât s-o iei la fugă ca să o întreci, sau să sari în lături, dacă 
nu vrei să te alegi cu ochii şi gura pline de praf. Unde mai 
pui că rochia doamnei e de mătase şi dumneaei îi freacă 
poalele de caldarâm verste întregi, numai de dragul modei, 
în timp ce soţul nu câştigă la senat decât cinci sute de ruble 
pe an: asta explică de ce iau funcţionarii mită. lată de ce 
sunt atât de scârbit, de ce le dispreţuiesc şi le ocărăsc în 
gura mare. 

Deşi reproduc discuţia subliniindu-i latura umoristică şi 
păstrându-i întocmai caracterul pitoresc de atunci, astăzi 
nu mi-am schimbat părerile. 

— Şi-ţi merge? N-ai păţit-o? Întreabă bătrânul, curios. 

— Nu, o ocărăsc în gând şi mă dau la o parte. Dumneaei, 
fireşte, simte, dar se preface că nu băga-n seamă, trece 
semeaţă, fără să întoarcă măcar capul. O singură dată am 
ocărât serios două cucoane care se plimbau pe bulevard, 
dând din coadă; bineînţeles nu le-am spus vorbe murdare, 
ci mi-am exprimat numai cu glas tare părerea că trena este 
o jignire pentru ceilalţi. 

— Chiar aşa le-ai spus? 

— Întocmai. În primul rând fiindcă nesocoteşte buna- 
cuviinţă şi în al doilea rând fiindcă ridică praful, iar 
bulevardul este al tuturor şi al meu şi al tău şi al celorlalţi, 
al lui Feodor, al lui Ivan, oricine ar fi el. Asta le-am şi spus-o 
pe şleau şi apoi am adăugat mai pe ocolite că, în general, 
nu-mi place mersul femeilor văzute din spate. 

— Bine, dragul meu, dar puteai să intri într-un bucluc; 
dacă te luau la poliţie? 

— De ce să mă ia? Doar nu poţi reclama un om numai 
pentru că în timp ce trecea pe lângă tine vorbea de unul 
singur cu glas tare. Orice om are dreptul să-şi exprime 
părerea în vânt. Şi apoi, nu m-am adresat lor, ci am vorbit în 
general. Ele, însă, s-au luat la harţă cu mine, au început să 
mă suduie, folosind cuvinte cu mult mai urâte decât mine: 


că sunt un mucos, că aş merita să fiu trimis la culcare 
nemâncat, că sunt un nihilist, că mă vor da pe mâna 
vardistului şi că am îndrăznit să mă leg de ele numai pentru 
că sunt două femei singure şi fără apărare, căci dacă ar fi 
fost însoţite de un bărbat aş fi dat bir cu fugiţii, în loc să-mi 
iau nasul la purtare. Eu le-am declarat cu sânge rece că 
dacă îşi mai caută ceartă cu mine am să trec peste drum. 
„Şi ca să vă dovedesc că nu mă tem de bărbaţii voştri şi că 
sunt gata să mă bat cu ei în duel dacă mă provoacă, vă voi 
însoţi până acasă, mergând cu douăzeci de paşi în urma 
voastră, apoi am să mă opresc la poartă şi am să vă aştept 
bărbaţii.” Zis şi făcut. 

— Serios? 

— Fireşte că a fost o prostie, dar îmi ieşisem din sărite. M- 
au târât după ele trei verste şi mai bine pe arşiţă, până în 
dreptul institutelor, apoi au intrat într-o casă de lemn cu un 
singur cat - ce-i drept, foarte curăţică - şi în care se vedeau 
pe fereastră multe flori, doi canari, vreo trei javre şi stampe 
înrămate pe pereţi. Am stat pe stradă în faţa casei cam 
jumătate de oră. De vreo trei ori ele s-au uitat pe furiş la 
mine şi, în cele din urmă, au lăsat storurile. În sfârşit, a ieşit 
pe poartă un oarecare funcţionar, om mai în vârstă; deşi nu 
purta halat, ci un fel de haină de casă, se vedea că dormise 
şi că ele îl treziseră chiar atunci; omul rămase în poartă cu 
mâinile la spate şi începurăm să ne măsurăm unul pe altul 
cu privirea. Din când în când, îşi întorcea privirile, apoi se 
uita iar la mine şi deodată îmi zâmbi. Atunci i-am întors 
spatele şi mi-am văzut de drum. 

— Parcă ai fi un erou al lui Schiller, dragul meu. Totdeauna 
m-ai uimit: eşti rumen la faţă, plesneşti de sănătate, aşa că 
nu înţeleg de unde ţi se trage această aversiune faţă de 
femei! Cum e cu putinţă ca la vârsta ta femeia să nu-ţi facă 
impresia cuvenită? Eu, mon cher, nu aveam decât 
unsprezece ani când preceptorul m-a mustrat că prea-mi 
holbez ochii la statuile din Parcul de vară. 


— V-ar plăcea desigur să mă încurc cu vreo Josefină de pe 
la noi şi să vin să vă raportez. Degeaba vă osteniţi: am văzut 
şi eu la treisprezece ani o femeie goală din creştet până în 
tălpi şi de atunci sunt dezgustat. 

— Adevărat? Află, mon cher enfant, că o femeie tânără şi 
frumoasă e ispititoare ca un măr, aşa că de dezgust nici 
vorbă nu poate fi! 

— Încă înainte de a intra în liceu, pe când eram intern într- 
un pension de mâna a doua, al lui Touchard, aveam un 
coleg, anume Lambert. El mă bătea întruna şi, fiindcă era 
cu trei ani mai mare decât mine, mă silea să-l slugăresc şi 
să-i scot cizmele. Înainte de a pleca la confirmare, a venit la 
el abatele Rigaud ca să-l felicite cu prilejul primei 
împărtăşanii şi s-au aruncat, plângând, unul în braţele 
celuilalt, iar abatele a început să-l strângă pătimaş la piept, 
făcând nişte gesturi care îi trădau emoția. Şi pe mine m-au 
podidit lacrimile, căci tare îl mai invidiam pe colegul meu. 
Când i-a murit tatăl, a părăsit şcoala şi abia peste doi ani l- 
am întâlnit din nou pe stradă. Mi-a făgăduit că va veni să 
mă vadă. Pe atunci urmam liceul şi locuiam la Nikolai 
Semionovici. A venit într-o zi de dimineaţă, mi-a arătat un 
teanc de cinci sute de ruble şi m-a invitat să plec cu el cu 
trăsura. Mi-a mărturisit că, deşi cu doi ani în urmă mă 
bătea, a avut întotdeauna nevoie de mine şi nu numai ca să- 
i scot cizmele, ci şi în chip de confident. Mi-a mai spus că 
furase chiar în ziua aceea caseta maică-şi, cu ajutorul unei 
chei false, fiindcă toţi banii lăsaţi de tatăl lui i se cuveneau 
după lege, aşa că ea n-avea dreptul să nu-i dea cât cerea, că 
în ajun venise la el abatele Rigaud să-i facă morală şi încă 
de la uşă a început să-lia la rost, să se văicărească, 
prefăcându-se îngrozit şi ridicând mâinile la cer; „drept 
răspuns, mi-am scos cuțitul şi l-am ameninţat că-l omor” (el 
pronunţa: omoh). Ne-am dus pe strada Kuzneţki. Pe drum, 
mi-a spus că mama lui este în relaţii cu abatele Rigaud, că 
el a observat lucrul acesta, că puţin îi pasă de toţi şi de 
toate şi că tot ce spun ei despre împărtăşanie sunt 


baliverne. Îşi cumpără de pe strada Kuzneţki o puşcă cu 
două ţevi, o tolbă de vânătoare, gloanţe, o cravaşa de 
călărie şi pe deasupra o jumătate de kilogram de 
bomboane. Apoi am plecat la vânătoare, afară din oraş, dar, 
pe drum, am întâlnit un vânzător de păsări încărcat cu 
colivii, de la care Lambert a mai cumpărat şi un canar. Când 
am ajuns într-un crâng, a dat drumul canarului şi, ştiind că 
o dată ce a stat un timp în colivie nu poate zbura prea 
departe, a început să tragă în el, dar nu l-a nimerit. Trăgea 
doar pentru prima oară în viaţa lui, dar încă de pe vremea 
când eram împreună la Touchard dorea să-şi cumpere o 
puşcă, obiect pe care amândoi îl râvneam de mult. Acum 
nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Lambert avea părul 
negru ca pana corbului, pielea albă şi faţa rumenă ca o 
mască, nasul lung şi coroiat ca un francez tipic, dinţi 
strălucitori şi ochi negri. Legă cu o sfoară canarul de o 
creangă şi trase de două ori de foarte aproape, de la vreo 
cinci centimetri, din amândouă ţevile deodată, aşa încât 
penele îi zburară care încotro. După aceea ne-am întors în 
oraş, ne-am luat o cameră la hotel şi am tras un chefcu 
şampanie; apoi a apărut şi o femeie... M-a uimit cât era de 
elegant îmbrăcată, parcă o văd aievea în rochia ei de 
mătase verde. Atunci am şi văzut tot... Ceea ce v-am 
povestit adineaori... După aceea ne-am pus iar pe băutură 
şi el o întărâta şi o ocăra într-una; ea stătea dezbrăcată, 
căci el îi scosese rochia; când ea a început să-l înjure şi să-l 
roage să-i dea rochia ca să se îmbrace, el s-a pornit s-o 
lovească din toate puterile cu cravaşa peste umerii goi. 
Atunci m-am ridicat şi, apucându-l cu dibăcie de păr, l-am 
trântit dintr-o dată la pământ. Când s-a ridicat, a apucat o 
furculiţă şi mi-a înfipt-o în pulpă. La strigătele noastre s-a 
adunat lumea, dar între timp eu am apucat s-o şterg. De 
atunci mi-e şi scârbă să mă gândesc la un trup gol, deşi, vă 
rog să mă credeţi că femeia era foarte frumoasă. 

Pe măsură ce vorbeam, de pe faţa prinţului pieri veselia şi 
apăru o tristeţe adâncă. 


— Mon pauvre enfant! Am fost întotdeauna convins că în 
copilărie ai avut parte de multă amărăciune. 

— Vă rog să nu vă neliniştiţi din pricina mea. 

— Doar tu mi-ai spus cât ai fost de singur; măcar să fi avut 
parte de un prieten ca lumea, ceea ce nu-mi vine să cred 
despre Lambert, după cum mi-l descrii: păţania cu canarul, 
împărtăşania cu lacrimi şi îmbrăţişări, apoi peste un an, doi, 
istoria cu maică-sa şi cu abatele... Of, mon cher. În 
vremurile noastre copiii au devenit o problemă 
îngrozitoare: când sunt încă mici de tot, cu căpşoarele lor 
aurii, cu buclele şi nevinovăția lor, când aleargă în jurul tău 
cu râsul lor proaspăt şi te privesc cu ochişorii lor 
strălucitori, par nişte îngeri din cer sau nişte păsărele 
fermecătoare; mai târziu însă îţi vine să spui uneori că mai 
bine n-ar mai fi crescut! 

— De ce sunteţi atât de abătut? Vorbiţi de parcă aţi avea 
copii mici. Doar nu aveţi copii şi nici nu o să mai aveţi 
vreodată. 

— Tiens şi într-o clipă se lumină la faţă, chiar acum trei 
zile, Alexandra Petrovna, ha, ha, ha! 

— Ştii, Alexandra Petrovna Siniţkaia, mi se pare că ai 
întâlnit-o aici acum vreo trei săptămâni - închipuieşte-ţi, 
acum trei zile, drept răspuns la o glumă de-a mea, că dacă 
m-aş însura acum cel puţin pot fi liniştit că nu voi avea copii, 
mi-a trântit cu răutate: „Dimpotrivă, fii pe pace, cei de-o 
seamă cu dumneata au cu siguranţă copii, chiar din primul 
an”...Ha, ha! Nu ştiu de ce îşi închipuie toată lumea că mi s- 
a năzărit să mă însor; deşi răutăcioasă, trebuie să recunoşti 
şi tu că observaţia era spirituală. 

— Spirituală, dar jignitoare. 

— Ei, cher enfant, nu oricine te poate jigni. Eu preţuiesc 
cel mai mult la oameni umorul, care, din păcate, începe să 
dispară; cât despre Alexandra Petrovna, cine ia în seamă 
cuvintele ei? 

— Cum aţi spus? Am stăruit eu. Că nu oricine te poate 
jigni... Aveţi dreptate! Nu oricine merită să-l iei în seamă. 


Straşnic principiu! Are să-mi prindă foarte bine. Am să mi-l 
şi însemn. Dumneavoastră spuneţi uneori nişte lucruri 
grozave. 

Faţa prinţului se lumină de bucurie. 

— N'est-ce pas (1)? Află, mon cher enfant 42), că 
adevăratul umor dispare pe zi ce trece. Eh, mais... C'est 
moi qui connaât les femmes (3). Crede-mă, viaţa fiecărei 
femei, orice ar povesti despre ea însăşi, nu-i decât o căutare 
continuă a omului căruia să i se supună... Ca să zic aşa, 
oricare tânjeşte după un stăpân. Şi ţine minte: nu există nici 
o excepţie de la această regulă. 

— E perfect adevărat! Straşnic: am strigat eu încântat. 

Altă dată, ne-am fi pornit numaidecât pe o discuţie 
filosofică de un ceas pe această temă, acum însă m-am roşit 
deodată, de parcă m-ar fi înţepat ceva. Mi s-a năzărit brusc 
că laud vorbele lui de duh numai ca să-i intru în voie şi să 
obţin banii şi că el va ghici negreşit intenţia mea atunci 
când îi voi cere. Nu întâmplător am pomenit acum de acest 
incident. 

— Excelenţă, vă rog din suflet să-mi daţi chiar acum cele 
cincizeci de ruble pe care mi le datoraţi pe luna aceasta, 
izbucnii eu pe nerăsuflate şi, de tulburare, eram de-a 
dreptul mojic. 

Mi-aduc aminte (după cum îmi amintesc toate întâmplările 
din dimineaţa aceea în cele mai mici amănunte) că între noi 
s-a petrecut atunci o scenă îngrozitor de penibilă, atât în 
fond cât şi în formă. La început el nu m-a înţeles, m-a privit 
lung şi nedumerit, fără să priceapă despre ce bani e vorba. 
Nici nu-şi închipuia, desigur, că primesc leafă - şi la urma 
urmei o meritam oare? E drept că pe urmă a început să mă 
încredinţeze că uitase, şi, când a priceput despre ce era 
vorba, a scos imediat cele cincizeci de ruble, însă cu un gest 
prea grăbit, ba chiar a şi roşit. Văzându-l atât de încurcat, 
m-am ridicat în picioare şi i-am declarat tăios că acum nu 
mai pot primi banii, că pesemne mi se vorbise de leafă din 
greşeală, ori cu intenţia de a ma înşela, ca să nu refuz 


postul şi abia acum îmi dădeam seama că n-am pentru ce să 
primesc bani, fiindcă nu aveam nici un fel de îndatoriri 
precise. Prinţul s-a speriat şi a început să mă asigure că i- 
am făcut nenumărate servicii, că pe viitor îi voi face şi mai 
multe şi că cincizeci de ruble nu reprezintă nimic, că, 
dimpotrivă, are de gând să-mi mărească leafa, fiindcă se 
socoteşte dator, că el însuşi stabilise doar totul cu Tatiana 
Pavlovna, dar că „a fost o scăpare de neiertat” din partea 
lui. Drept răspuns, am izbucnit şi i-am declarat hotărât că 
ar fi josnic din partea mea să primesc leafă numai pentru 
istorioare picante, bunăoară cum am însoţit până acasă 
două fandosite cu trenă, că nu mă angajasem ca să-l 
distrez, ci ca să fac treabă, şi, cum nu este de lucru pentru 
mine, trebuie să încheiem povestea şi aşa mai departe. Nici 
nu mi-aş fi putut închipui că cineva se poate speria în halul 
în care l-am văzut pe el după izbucnirea mea. Se înţelege că 
până la urmă am încetat să mă opun, aşa că ela izbutit să- 
mi vâre în mână cele cincizeci de ruble; până în ziua de azi 
roşesc de câte ori îmi aduc aminte că le-am primit! Pe 
lumea asta totul se încheie cu o josnicie, dar şi mai grav e 
că prinţul a reuşit să mă convingă aproape că merit 
incontestabil banii, iar eu am făcut prostia să-l cred, mai 
mult, mi s-a părut cu neputinţă să-i refuz. 

— Cher, cher, enfant! Exclamă el, îmbrăţişându-mă şi 
sărutându-mă (mărturisesc că eu însumi eram cât pe-aci să 
izbucnesc în plâns, dracu ştie de ce, dar în ultimul moment 
m-am stăpânit, însă şi acum când scriu despre asta simt 
cum îmi ard obrajii), dragul meu prieten, am ajuns să te 
îndrăgesc ca pe o rudă apropiată; în luna aceasta mi te-ai 
lipit de suflet! În „lumea bună” nu găseşti decât „lume 
bună” şi nimic mai mult; până şi Katerina Nikolaevna (fiica 
lui), o femeie atât de sclipitoare, de care sunt mândru, mă 
jigneşte adesea, dragul meu, chiar foarte, foarte des... Ce 
să mai spun de fetiţele astea (elles şont charmantes 14)) 
care vin împreună cu mamele lor să mă felicite de ziua mea 
- de la ele nu pot aştepta decât să-mi dăruiască la nesfârşit 


perne brodate pe canava, căci nu sunt în stare să-mi spună 
un cuvânt pornit din inimă. Am adunat până acum vreo 
şaizeci de perne din astea şi toate reprezintă ori căţei, ori 
cerbi. Le iubesc foarte mult, de tine însă mă simt cu mult 
mai legat, nu ca de un fiu, ci mai degrabă ca de un frate şi 
îmi place mai cu seamă când mă contrazici; tu cunoşti 
literatura, ai citit mult, eşti capabil de entuziasm... 

— N-am citit mai nimic şi nu mă pricep de fel la literatură. 
Pe vremuri, citeam ce îmi cădea în mână, dar de doi ani 
încoace n-am mai pus mâna pe o carte şi nici de acum 
înainte nu mai vreau să citesc. 

— De ce nu mai vrei? 

— Fiindcă urmăresc alte țeluri. 

— Dragul meu... ar fi păcat ca la sfârşitul vieţii să ajungi şi 
tu să spui ca mine. „Je sais tout, mai je ne sais rien de bon 
15) „...Eu n-am habar pentru ce am trăit pe lume! 
Oricum... Mă simt foarte îndatorat faţă de tine... Voiam 
chiar... 

Deodată, se opri, se întristă brusc şi căzu pe gânduri. 
După un şoc nervos (şi în fiecare clipă putea să aibă unul, 
chiar fără motiv) îşi pierdea pentru câtva timp luciditatea şi 
autocontrolul, dar, din fericire, îşi revenea repede, aşa că 
totul trecea fără urmă. Am tăcut amândoi vreun minut. 
Buza de jos, pe care o avea foarte groasă, îi atârna... Ceea 
ce mă uimise îndeosebi era faptul că îmi vorbise despre fiica 
sa şi încă atât de deschis. Eu socoteam că sinceritatea lui se 
datoreşte desigur tulburării. 

— Cher enfant, sper că nu te superi fiindcă te tutuiesc, nu- 
i aşa? Îngăimă el pe neaşteptate. 

— Câtuşi de puţin. Mărturisesc însă că la început acest 
lucru m-a cam umilit şi am avut chiar de gând să vă tutuiesc 
şi eu, dar mi-am dat seama că ar fi o prostie, doar nu-mi 
spuneţi tu cu intenţia de a mă jigni? 

Dar el nu mă mai asculta şi părea să fi uitat ce mă 
întrebase. 


— Ce mai face tatăl tău? Spuse el pe neaşteptate, 
privindu-mă îngândurat. 

Tresării la întrebarea aceasta, în primul rând fiindcă 
recunoştea astfel că Versilov e tatăl meu - ceea ce nu-şi 
îngăduise până atunci faţă de mine - şi în al doilea rând 
fiindcă deschisese pentru prima oară vorba despre Versilov. 

— E lefter şi în toane rele, i-am răspuns laconic, abia 
stăpânindu-mi curiozitatea. 

— Da, o duce cam prost cu banii. Azi trebuie să se dea 
sentinţa în procesul lor şi-l aştept tocmai pe prinţul Sereoja 
să-mi aducă rezultatul. Mi-a făgăduit că de la tribunal va 
veni direct aci. Azi li se hotăreşte soarta; sunt în joc şaizeci 
de mii, dacă nu chiar optzeci de mii de ruble. Desigur că şi 
lui Andrei Petrovici (adică lui Versilov) i-am dorit 
întotdeauna numai bine şi pe cât se pare el va câştiga 
procesul, iar prinții nu se vor alege cu nimic. Legea 
hotăreşte! 

— Tribunalul SE pronunţă astăzi? Exclamai mirat. Gândul 
că Versilov nici n-a catadicsit măcar să mă anunţe mă uimea 
la culme. „le pomeneşti că nu i-a spus nici mamei, că n-a 
suflat nimănui un cuvânt, mi-a trecut atunci prin minte. Ce 
caracter!” 

— Prinţul Sokolski e la Petersburg? Întrebai eu, tot atât de 
mirat. 

— A sosit ieri de la Berlin, anume pentru proces. 

Şi aceasta era o veste extrem de importantă pentru mine. 
„Aşadar, azi va veni aci omul care i-a dat lui o palmă!” 

— Ei şi, făcu prinţul, înveselindu-se pe neaşteptate, va ţine 
mai departe predici şi... Şi iar o să alerge după fetiţe, după 
puicuţe, cărora nu le-au crescut încă penele. Ha, ha! În 
privinţa asta s-a născocit o anecdotă foarte hazlie... Ha, ha! 

— Cine ţine predici? Cine aleargă după puicuţe? 

— Andrei Petrovici! Poate că n-ai să crezi, dar se ţinea scai 
de noi toţi şi nu mai contenea cu întrebările: ce mâncăm, ce 
gândim şi altele de felul acesta. Ne ameninţa şi ne îndemna 
să ne pocăim: „Dacă eşti într-adevăr credincios, zicea, de ce 


nu te călugăreşti?” Parcă voia să ne impună părerea lui 
Mais quelle idee! 

Chiar dacă îndemnul lui era îndreptăţit, nu ţi se pare 
totuşi prea sever? Dintre toţi, pe mine mai ales îi plăcea să 
mă amenințe cu judecata de apoi. 

— N-am observat nimic din toate acestea, deşi de o lună 
trăiesc în casa lui, i-am răspuns, nerăbdător. 

Mă scotea din sărite faptul că nu-şi venise încă în fire şi 
vorbea fără noimă. 

— Fiindcă se fereşte să-şi mai spună părerile; crede-mă că 
cele ce ţi-am povestit sunt adevărate. Fără îndoială că e un 
om spiritual şi foarte învăţat, dar mă întreb dacă are o 
minte sănătoasă. S-a schimbat după cei trei ani petrecuţi în 
străinătate. Trebuie să-ţi mărturisesc că m-a uimit şi nu 
numai pe mine... Cher enfant, j aime le bon Dieu... 16) 

Eu cred în Dumnezeu, cred cât pot, totuşi pe atunci a 
izbutit să mă scoată şi pe mine din sărite. Admiţând chiar că 
am folosit un argument cam neserios şi o făceam dinadins, 
de ciudă, totuşi, în esenţă, obiecţia mea era foarte serioasă 
şi veche de când lumea: „Dacă există o fiinţă supremă, îi 
spuneam şi dacă ea se întruchipează într-o formă 
individualizată şi nu în chip de spirit care se revarsă peste 
întreaga creaţie, sau ca un fluid (ceea ce e şi mai greu de 
conceput), atunci unde sălăşluieşte? Recunosc, dragul meu, 
că c'6tait bete (7) fără îndoială, dar în ultimă instanţă toate 
obiecțiile se reduc la aceasta. Un domicile e un lucru foarte 
important”...S-a supărat foc pe mine. După câte ştiu, în 
străinătate a trecut la catolicism. 

— Am auzit şi eu zvonul acesta. Dar nu cred să aibă vreun 
temei. 

— Ba eu sunt gata să jur pe ce am mai sfânt că aşa este. 
Observă-l mai atent... De altfel, tu însuţi recunoşti că s-a 
schimbat şi când te gândeşti cum ne mai chinuia pe toţi 
înainte! Crede-mă că pe vremea aceea îşi dădea aere de 
sfânt ale cărui moaşte aveau să facă minuni. Pretindea să-i 
dăm socoteală de purtarea noastră, zău aşa! Halal sfânt! En 


voilă une autre (8)! Când un călugăr sau un pustnic se 
crede sfânt, mai treacă-meargă, dar când un om îmbrăcat 
în frac face pe sfântul prin saloane... Asta-i prea de tot! 
Ciudat rol pentru un om de lume! După mine e lipsit de 
gust. Încolo n-am nimic de obiectat, căile Domnului sunt 
neînţelese şi apoi câte nu se întâmplă... Unde mai pui că 
toate astea ţin de linconnu 19). Totuşi, o asemenea purtare 
nu-i şade bine unui om de lume. Chiar dacă aş cădea şi eu 
în mania religioasă, sau dacă mi-ar vâri cineva în cap una ca 
asta, îţi jur că n-aş merge până acolo. Închipuieşte-ţi, dacă 
aş lua azi masa la club şi după aceea mi s-ar năzări deodată 
s-o fac pe sfântul! Aş ajunge de râsul lumii! Am căutat să-l 
fac şi pe el să priceapă că e ridicol... Pe vremea aceea purta 
chiar un lanţ greu de gât. M-am roşit tot de furie. 

— L-aţi văzut cu ochii dumneavoastră? 

— Nu l-am văzut, dar... 

— Atunci aflaţi de la mine că toate astea sunt minciuni, o 
urzeală de uneltiri infame, nişte calomnii scornite de 
duşmanii lui, mai precis de un duşman, puternic şi 
necruţător, fiindcă el n-are decât un singur duşman şi 
acesta e fiica dumneavoastră. 

De astă dată prinţul îşi ieşi din sărite. 

— Mon cher, te rog stăruitor ca de azi înainte să nu mai 
rosteşti numele fiicei mele când pomeneşti de această 
poveste murdară. 

M-am ridicat să plec. De furios ce era îi tremura bărbia. 

— Cette histoire infame... 110Y! Eu nu i-am dat crezare, n- 
am vrut s-o cred niciodată, dar... Ioată lumea caută să mă 
convingă: crede, crede şi eu... În clipa aceea un lacheu 
intră ca să-i anunţe o vizită, ceea ce mă determină să mă 
aşez din nou pe scaun. 

Numaidecât îşi făcură apariţia două domnişoare; una era, 
dacă nu mă înşel, fiica vitregă a unui văr de-al răposatei 
soţii a prinţului, în orice caz fusese crescută de prinţ, care-i 
şi pregătise o zestre, deşi fata avea ea însăşi avere 
(amănunt ce se va dovedi important în viitor); cealaltă era 


Anna Andreevna Versilova, fiica lui Versilov, cu trei ani mai 
în vârstă decât mine, care locuia împreună cu fratele ei la 
doamna Fanariotova şi pe care nu o văzusem decât o 
singură dată în viaţa mea şi atunci numai o clipă pe stradă, 
cu toate că avusesem cândva cu fratele ei o scurtă ciocnire 
la Moscova (se prea poate să revin ulterior asupra acestei 
ciocniri, dacă voi socoti potrivit, deşi, în fond, cred că nu 
merită). Această Anna Andreevna se bucura încă din 
copilărie de o dragoste cu totul deosebită din partea 
prinţului (Versilov şi prinţul se cunoşteau de foarte multă 
vreme). Eram atât de tulburat de cele petrecute înainte, 
încât nici nu m-am sculat în picioare când au intrat, deşi 
prinţul se ridicase să le întâmpine; după aceea însă, m-am 
gândit că nu mai are nici un rost să mă scol şi nu m-am mai 
urnit. Eram încurcat mai ales pentru că nu ştiam dacă 
trebuie să plec sau să rămân, dat fiind că nu trecuseră nici 
trei minute de când prinţul se răstise la mine. Dar, ca de 
obicei, bătrânul uitase şi se însufleţise la sosirea fetelor. Ba 
chiar în clipa când intrau pe uşă se schimbase brusc la faţă 
şi apucase să-mi şoptească în pripă, făcându-mi misterios cu 
ochiul: 

— Uită-te bine la Olimpiada, cerceteaz-o atent, cât mai 
atent... pe urmă am să-ţi povestesc ceva... 

Am privit-o cu luare-aminte, dar n-am observat nimic 
deosebit: era o fată nu prea înaltă, durdulie, cu obrajii 
foarte rumeni. Avea o înfăţişare destul de atrăgătoare, care 
plăcea desigur oamenilor cu picioarele pe pământ. Părea 
bună la suflet, dar nu peste măsură. Nu făcea impresia că e 
de-o inteligenţă sclipitoare, deşi numai în înţelesul superior 
al cuvântului, căci în ochi i se citea şiretenia. Nu avea mai 
mult de nouăsprezece ani. Într-un cuvânt, nu se distingea 
prin nimic. Colegii mei de liceu ar fi poreclit-o desigur 
„Perniţa”. (O descriu atât de amănunţit numai fiindcă acest 
lucru se va dovedi necesar mai târziu.) 

De altfel, toate câte le-am înfăţişat până acum, probabil cu 
prea mare lux de amănunte, îşi vor avea rostul lor în viitor. 


Toate acestea vor avea la timpul lor un tâlc, de aceea nu le- 
am putut trece cu vederea; iar pe cel care se plictiseşte îl 
rog să întrerupă lectura. 

Fiica lui Versilov arăta cu totul altfel. Era înaltă, puţin 
chiar prea slabă; avea faţa prelungă, neobişnuit de palidă, 
părul foarte negru şi bogat, ochi mari de culoare închisă, 
privirea pătrunzătoare, gura mică, roşie, cu buze fragede. 
Era prima femeie care nu m-a dezgustat prin mersul ei. De 
altfel, era subţirică şi mlădioasă. Avea o expresie foarte 
gravă, dar nu prea blândă. Împlinise douăzeci şi doi de ani. 
Deşi nu semăna cu Versilov prin nici o trăsătură exterioară, 
aveau, lucru ciudat, o expresie uimitor de asemănătoare. 
Nu ştiu dacă era frumoasă; asta depinde de gust. 
Amândouă fetele erau foarte modest îmbrăcate, aşa că n- 
am de ce să le mai descriu îmbrăcămintea. Mă aşteptam la 
Versilova mă jignească de la început, măcar printr-o privire 
sau printr-un gest şi eram pregătit sufleteşte; doar fratele 
ei mă umilise la Moscova chiar de la prima noastră ciocnire 
în viaţă. Ea nu mă cunoştea personal, dar nu putea să nu fi 
aflat că mă duceam în fiecare zi la prinţ. Fireşte, tot ce 
gândea şi făcea prinţul trezea numaidecât un interes 
deosebit şi constituia un eveniment pentru nenumăratele 
lui rubedenii şi eventualii moştenitori, deci cu atât mai mult 
trebuia să-i frământe simpatia lui neaşteptată pentru mine. 
Ştiam precis că prinţul îi purta o deosebită grijă Annei 
Andreevna şi îi căuta un soţ. Dar pentru Versilova era mai 
greu de găsit un soţ decât pentru fetele care brodau pe 
canava. 

Dar iată că împotriva tuturor aşteptărilor, după ce-i 
strânse mâna prinţului şi schimbă cu el câteva amabilităţi 
pe un ton vesel, Versilova mă privi cu vădită curiozitate şi, 
când văzu că şi eu o observ, îmi zâmbi deodată şi se înclină. 
E drept că intrase chiar atunci pe uşă şi poate că politeţea 
cerea să salute, dar zâmbetul ei fu atât de drăgălaş, încât 
era fără îndoială premeditat. Îmi amintesc că zâmbetul 
acesta mi-a făcut o deosebită plăcere. 


— Şi acesta... Acesta ajunul şi tânărul meu prieten, Arkadi 
Andreevici Dolgoroki, îngăimă prinţul, observând că, deşi 
ea mă salutase, eu nu mă ridicasem de pe scaun; dar se 
opri brusc, fâstâcindu-se pesemne fiindcă trebuia să ne 
prezinte unul altuia (în fond eram fraţi). „Perniţa” mă salută 
şi ea; deodată, m-a cuprins însă o furie prostească şi am 
sărit ars; era o răbufnire absurdă de falsă mândrie, stârnită 
de orgoliul meu. 

— lertaţi-mă, prinţe, eu nu mă numesc Arkadi Andreevici, 
ci Arkadi Makarovici, l-am întrerupt eu tăios, uitând cu 
desăvârşire că s-ar fi cuvenit să le răspund domnişoarelor la 
salut. Dracu s-o ia de ieşire necuviincioasă! 

— Mais... Tiens (11)! Exclamă prinţul, bătându-se cu 
palma peste frunte. 

— La ce şcoală aţi învăţat? Răsună deodată întrebarea 
prostească, rostită cu un glas tărăgănat şi apăsat de către 
„perniţa” care venea spre mine, privindu-mă de sus în jos. 

— La un liceu din Moscova. 

— Aha! Ştiam. Şi se învaţă bine acolo? 

— Foarte bine. 

Stăteam nemişcat în faţa ei, ca un soldat la raport. 

Întrebările acestei fete erau, desigur, banale, totuşi ea 
avusese destulă prezenţă de spirit ca să şteargă impresia 
produsă de ieşirea mea stupidă şi ca să-l scoată din 
încurcătură pe prinţ, care asculta cu un zâmbet amuzat 
şoaptele vesele ale Versilovei; era însă vădit că nu fac haz 
pe socoteala mea. Mă întrebam însă de ce această fată, pe 
care nici măcar nu o cunoşteam, se grăbise să oprească la 
timp izbucnirea mea prostească? Totuşi nu puteam să-mi 
închipui că ea intervenise numai din întâmplare; nu încăpea 
îndoială că o făcuse cu o anumită intenţie. Mă privea cu 
prea mult interes, de parcă ar fi vrut să-mi atragă anume 
atenţia. Abia mai târziu am cântărit aceste impresii şi mi-am 
dat seama că nu m-am înşelat. 

— Cum, chiar astăzi? Strigă deodată prinţul, tulburat la 
culme. 


— Cum, nu ştiaţi? Se miră Versilova. Olympe! Prinţul nu 
ştia că azi soseşte Katerina Nikolaevna. Bine, dar noi la ea 
venisem, ne-am gândit că a sosit cu trenul de dimineaţă şi 
că trebuie să fie de mult acasă. Ne-am întâlnit însă în faţa 
uşii; ne-a spus să intrăm la dumneavoastră, căci are să vină 
şi ea îndată... De altminteri, iat-o! 

În aceeaşi clipă, se deschise o uşă laterală şi apăru, în 
sfârşit, femeia pe care o aşteptam! 

Îi cunoşteam chipul după portretul uimitor din biroul 
prinţului, pe care-l studiasem cu atâta atenţie de o lună 
întreagă. Deşi Katerina Nikolaevna intrase în încăpere de 
vreo trei minute, nu puteam să-mi iau o clipă ochii de la ea. 
Dacă n-aş fi cunoscut însă portretul şi dacă m-ar fi întrebat 
cineva, după aceste trei minute: „cum este?” n-aş fi putut 
să-i răspund, fiindcă o privisem ca printr-un văl. 

Singura impresie lăsată de aceste trei minute este 
imaginea unei femei neobişnuit de frumoase, care, după ce 
prinţul a sărutat-o şi a binecuvântat-o, şi-a întors 
numaidecât ochii spre mine şi de atunci m-a privit ţintă tot 
timpul. Apoi am desluşit limpede râsul stingherit al 
prinţului, care, arătând desigur spre mine, a îngăimat ceva 
despre noul său secretar. La auzul numelui meu, faţa i se 
crispă, îmi aruncă o privire răutăcioasă şi îmi zâmbi atât de 
dispreţuitor, încât fără să-mi dau seama, m-am apropiat de 
prinţ şi am bolborosit, tremurând îngrozitor, mâncând 
cuvintele şi clănţănind din dinţi: 

— Până acum eu... De azi înainte, am treburile mele... 
Plec. 

Le-am întors spatele şi am plecat. Nimeni nu mi-a spus un 
cuvânt, nici măcar prinţul, mă priveau cu toţii în tăcere. Mai 
târziu prinţul mi-a spus că mă făcusem atât de palid, încât 
„a înlemnit de spaimă”. 

Atâta pagubă! 


CAPITOLUL AL TREILEA. 


Într-adevăr, nu-mi mai păsa de nimic: urmăream un ţel 
înalt, pentru care treceam peste întâmplările mărunte şi 
eram însufleţit de un simţământ covârşitor, ce mă compensa 
pentru toate. Când am plecat, sufletul mi-era plin de 
încântare. În timp ce mergeam pe stradă, îmi venea să cânt. 
Ca un făcut, era o dimineaţă minunată, soare, zgomot, 
animaţie, mulţimea se plimba veselă pe străzi. „Cum de nu 
m-a jignit femeia aceea?” mă miram eu. Din partea cui aş fi 
îndurat o privire atât de dispreţuitoare, un zâmbet atât de 
arogant, fără să protestez numaidecât, fie şi în mod 
prostesc? Nu trebuie uitat că ea venise la Petersburg numai 
cu intenţia de a mă jigni cât, mai curând, deşi nu mă văzuse 
niciodată: pentru ea eram „o iscoadă de-a lui Versilov” şi 
era convinsă, atunci ca şi mai târziu, că soarta îi este în 
mâinile lui Versilov şi că acesta, dacă vrea, poate s-o 
nenorocească oricând, folosind un anumit document; cel 
puţin bănuia acest lucru. Între ei se ducea un vechi duel pe 
viaţă şi pe moarte. lată însă că nu mă simţeam jignit! Ea 
încercase să mă jignească, dar nu izbutise! Dimpotrivă, 
eram chiar foarte încântat; deşi îmi pusesem în gând s-o 
urăsc, acum simţeam că sunt pe cale s-o îndrăgesc. „Nu ştiu 
dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea 
s-o prindă în plasă. Biata musculiţă! După părerea mea, un 
călău îşi iubeşte victima; cel puţin nu e cu neputinţă s-o 
iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc duşmanul şi în ce o 
priveşte, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. 
Sunt încântat, doamna mea, că sunteţi atât de semeaţă şi 
maiestuoasă, căci de aţi fi mai blândă, n-aş avea o 
asemenea satisfacţie. M-aţi disprețuit şi totuşi sunt 
triumfător; chiar dacă m-aţi fi scuipat în faţă, nici atunci 
cred că nu m-aş fi supărat, căci veţi fi victima mea, a mea şi 
nu a lui. Gândul acesta mă îmbată! Într-adevăr, conştiinţa 
tainică a puterii îţi dă satisfacţii incomparabil mai mari 
decât o dominație făţişă. Dacă aş avea o avere de o sută de 
milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port 
hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă 


sărac lipit, aproape un cerşetor şi să-mi întoarcă spatele cu 
dispreţ, fiindcă în ceea ce mă priveşte, eu m-aş mulţumi cu 
conştiinţa bogăției.” Cam aşa s-ar putea formula gândurile 
mele, bucuria mea şi o parte din ceea ce simţeam atunci. 
Ţin să mai adaug că, judecând după ceea ce am scris până 
acum, aş putea să trec drept un om destul de superficial; în 
realitate, eram însă cu mult mai profund şi mai timid. Cred 
că şi în ziua de azi am rămas mai timid decât ar putea să 
reiasă din cuvintele şi faptele mele; tare aş vrea să nu mă 
înşel! 

Cine ştie, poate că am făcut râu că m-am apucat de scris, 
căci nu izbuteşti să exprimi decât o foarte mică parte din 
ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar şi 
cele nefericite, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi 
pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai 
ridicole şi mai necinstite decât sunt în fond. Versilov mi-a 
spus că numai ticăloşilor li se întâmplă contrariul. Lor le 
vine uşor să mintă în toate împrejurările; eu însă mă 
străduiesc să aştem pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e 
teribil de greu! 

Tot în acea zi de 19 am făcut încă un „pas”...Pentru prima 
oară de când mă aflam la Petersburg, m-am pomenit cu 
bani de buzunar, deoarece - după cum am amintit mai sus - 
îi dădusem maică-mi cele şaizeci de ruble economisite în doi 
ani; dar cu câteva zile în urmă hotărâsem ca în ziua când 
voi primi leafa să fac o „încercare” pe care o doream de 
mult. În ajun, tăiasem din gazetă un anunţ al „corpului de 
portărei de pe lângă Tribunalul civil din Sankt-Petersburg 
etc, etc”, care aducea la cunoştinţă că „în ziua de 19 
septembrie a. c, la ora 12 dimineaţa, în cartierul Kazan, în 
strada cutare, la numărul cutare, se vor vinde la licitaţie 
bunurile mobile ale doamnei Lebrecht” şi că „inventarul, 
evaluarea şi obiectele scoase în vânzare vor fi la dispoziţia 
publicului în ziua licitaţiei” ş.a.m.d. 

Puțin după ora 1 am pornit în grabă la adresa respectivă. 
Cu trei ani în urmă, făcusem legământul să nu iau niciodată 


o birjă şi-l ţinusem (altfel n-aş fi reuşit să strâng şaizeci de 
ruble). Nu-mi îngăduisem niciodată să iau parte la o 
licitaţie; deşi „pasul” meu din ziua aceea nu era decât o 
experienţă, totuşi hotărâsem să nu-l fac decât după 
terminarea liceului, după ce voi fi rupt cu toată lumea, mă 
voi fi retras în găoacea mea şi mă voi fi socotit pe deplin 
liber. Ce-i drept nu mă retrăsesem încă în „găoace” şi nu 
eram câtuşi de puţin liber, aşa încât am luat decizia ca pasul 
acesta să nu fie decât o încercare; mă duceam acolo numai 
ca să privesc, ca să făuresc planuri, urmând ca după aceea 
să nu mă mai duc multă vreme la o licitaţie, până va veni 
momentul să mă apuc serios de treabă. Pentru toată lumea 
era vorba doar de o mică licitaţie neînsemnată, pentru mine 
însă ea reprezenta prima scândură a corăbiei cu care 
Columb a plecat să descopere America. Aceasta era starea 
mea sufletească pe atunci. 

Când am ajuns la adresa respectivă, m-am dus până în 
fundul curţii, unde se găsea casa indicată în anunţ şi am 
intrat în locuinţa doamnei Lebrecht. Locuinţa se compunea 
dintr-un antreu şi din patru camere mici şi scunde. În prima 
cameră, în care intrai din antreu, era mare înghesuială, căci 
se aflau acolo vreo treizeci de inşi, dintre care jumătate 
erau cumpărători serioşi, iar ceilalţi păreau să fie simpli 
curioşi, cumpărători ocazionali sau oamenii puşi de familia 
Lebrecht: se aflau acolo şi negustori şi cămătari care se 
uitau cu jind la bijuterii şi câţiva oameni bine îmbrăcaţi. 
Până şi figurile unora dintre aceşti domni mi s-au întipărit în 
minte. În camera din dreapta nu se putea intra, deoarece 
trecerea era blocată de o masă aşezată de-a curmezişul; 
acolo se găseau lucrurile scoase în vânzare. În stânga era o 
altă cameră, cu uşa închisă, însă în fiecare minut cineva o 
deschidea puţin şi privea prin crăpătură: trebuie să fi fost 
pesemne vreuna din numeroasele rude ale doamnei 
Lebrecht, care nu se arăta fiindcă desigur îi era ruşine. La 
masa aşezată de-a curmezişul uşii şedea, cu faţa spre 
public, un portărel cu toate semnele funcţiei lui, care 


conducea licitaţia. Când am sosit, aproape jumătate din 
obiecte erau vândute; de cum am intrat, mi-am făcut loc 
prin înghesuială, ca să pot ajunge la masă. Se vindeau 
tocmai nişte sfeşnice de bronz. Am început să privesc. 

Cum am dat cu ochii de obiecte, au început să mă 
frământe fel de fel de întrebări: ce-aş putea să cumpăr de 
aici? Unde aş putea să ţin sfeşnicele de bronz? Oare pe 
această cale îmi realizez scopul? Oare aşa se procedează? 
Vor izbuti oare calculele mele? Ori poate sunt prea 
copilăroase? Mă gândeam la toate acestea şi aşteptam. 
Aveam senzaţia pe care o încearcă un jucător în momentul 
când n-a mizat încă pe o carte, deşi s-a apropiat de masă şi 
are banii necesari: „dacă vreau, joc, dacă vreau, plec, după 
bunul meu plac”, îşi zice el. Deocamdată, inima încă nu a 
început să bată mai tare, e numai strânsă de o uşoară 
emoție şi din când în când zvâcneşte, dându-ţi o senzaţie 
destul de plăcută. Dar în curând şovăiala devine apăsătoare 
şi începi să procedezi orbeşte: întinzi mâna cu un gest 
mecanic, iei cartea aproape împotriva voinţei tale, ca şi cum 
altcineva ţi-ar îndruma mâna; în cele din urmă, te hotăreşti 
şi mizezi - de astă dată încerci cu totul altă senzaţie, 
copleşitoare. În clipa aceasta nu vorbesc despre licitaţie, ci 
despre ceea ce simţeam eu, căci nu cred să se mai găsească 
cineva căruia să-i bată inima la o licitaţie. 

Unii se aprindeau, alţii tăceau, aşteptând o ocazie 
prielnică, iar alţii cumpărau în pripă şi apoi se căiau. Un 
domn care cumpărase din greşeală o cană de alpaca, 
crezând că e de argint, oferind pentru ea cinci ruble în loc 
de două, nu mi-a inspirat nici un pic de compătimire; 
dimpotrivă, am şi făcut haz pe socoteala lui. Fie pentru 
variaţie, fie că ţinea seama de cererile cumpărătorilor, 
portărelul oferea obiecte cât mai diferite: după sfeşnicele 
de argint, veni rândul unor cercei, apoi trecu la o pernă de 
safian, după care urmă o casetă. Abia m-am putut stăpâni 
timp de vreo zece minute Era cât pe-aci să cumpăr perna, 
apoi caseta, dar în ultima clipă m-am oprit. Obiectele mi s- 


au părut cu totul absurde în cele din urmă, portărelul puse 
din întâmplare mâna pe un album. 

— Un album de familie, legat în marochin roşu uzat, cu 
desene în tuş şi acuarele. Într-o cutie de fildeş sculptat, cu 
închizătoare de argint. Preţul de la două ruble în sus! 

M-am apropiat de masă, căci obiectul era atrăgător, deşi 
din cutia de fildeş lipsea o bucată. Numai eu singur mă 
apropiasem să mă uit, toţi ceilalţi tăceau; aşadar, nu aveam 
concurenţi. Aş fi putut să deschid cutia, să scot albumul din 
ea şi să-l răsfoiesc pe îndelete, totuşi n-am făcut uz de acest 
drept şi m-am mulţumit să fac un gest de nepăsare cu mâna 
care-mi tremura de emoție, vrând parcă a spune: „n-are 
nici o importanţă”. 

— Două ruble şi cinci copeici, am îngăimat eu, în timp ce 
dinţii îmi clănţăneau iar. 

Oferta mea fu primită. Am scos pe loc banii, am plătit, am 
înşfăcat albumul şi m-am retras cu el într-un colţ; acolo l-am 
scos din cutie şi m-am grăbit să-l întorc pe toate feţele cu 
gesturi febrile; cu excepţia cutiei, era un obiect de cea mai 
proastă calitate: un album nenorocit, de mărimea unei coli 
de scris de format mic, subţire, cu muchiile aurite roase, 
într-un cuvânt, un album cum aveau pe vremuri toate fetele 
proaspăt ieşite din pension. Era plin de desene în tuş şi în 
culori, reprezentând temple aşezate pe munţi, amoraşi, un 
lac cu lebede; ici-colo erau şi stihuri ca acestea: 

Drum lung se-aşterne-n faţa mea, O, Moscovă, târziu te-oi 
revedea, Şi chipul celor dragi, rămaşi departe — 

Spre Krâm gonesc târziu în noapte. 


(mă mir şi eu cum de mi-au rămas în minte). Am ajuns la 
concluzia că încercarea mea dăduse greş. Nici nu-şi poate 
cineva închipui un obiect mai inutil ca acesta. 

„Nu-i nimic, m-am consolat eu, când joci prima carte şi 
pierzi, e totdeauna un semn bun.” 

Eram cât se poate de vesel. 


— Ah am întârziat! L-ai luat dumneata? Mă întrebă pe 
neaşteptate un domn într-un palton albastru-închis, 
impunător şi bine îmbrăcat, care întârziase. Vai ce rău îmi 
pare că am întârziat! Cât ai dat pe el? 

— Două ruble şi cinci copeici. 

— Ce păcat! N-ai vrea să mi-l cedezi mie? 

— Să plecăm de aici, i-am şoptit eu cu inima strânsă de 
emoție. 

Am ieşit amândoi pe scară. 

— VI-l cedez pentru zece ruble, i-am spus, simțind un fior 
rece în spate. 

— Zece ruble! Vai de mine, se poate? 

— Cum doriţi. 

Mă privea cu ochii holbaţi de mirare; eram bine îmbrăcat 
şi nu arătam nici a telal şi nici a niscaiva samsar. 

— Se poate una ca asta?! Doar nu-i decât un biet album 
ponosit, care nu poate folosi nimănui la nimic. Cutia, de 
fapt, nu face nici un ban şi apoi, cine l-ar cumpăra? 

— Dumneavoastră, bunăoară. 

— Eu am un motiv special, căci abia ieri am aflat de 
licitaţie. Altul ca mine n-ai să mai găseşti! Se poate să ceri 
atâta? 

— Ar fi trebuit să cer douăzeci şi cinci de ruble, dar cum 
există totuşi şi riscul ca dumneavoastră să renunţaţi, nu v- 
am cerut decât zece - o sumă rotundă. Şi nu las nici o 
copeică. 

I-am întors spatele şi am dat să plec. 

— Hai, primeşte patru ruble, îmi spuse el, ajungându-mă 
din urmă abia în curte. Bine, fie, îţi dau cinci. 

Nu i-am răspuns nici un cuvânt şi mi-am văzut de drum. 

— Na, ţine! Îmi întinse zece ruble şi-i dădui albumul. 

— Trebuie să recunoşti că asta nu-i o treabă cinstită! 
Cumperi cu două ruble şi vinzi cu zece, ai? 

— De ce nu-i cinstit? Asta-i negustoria! 

— Da ce, suntem negustori? (Începuse să se înfurie de-a 
binelea.) 


— Unde-i cerere, acolo-i şi negustorie; dacă nu l-aţi fi 
cerut dumneavoastră, n-aş fi căpătat pe el nici patruzeci de 
copeici. 

Deşi îmi stăpâneam râsul, vorbeam foarte serios, iar în 
sinea mea râdeam cu hohote, dar nu de bucurie; râdeam 
nici eu nu-mi dădeam seama de ce şi mi se tăiase 
răsuflarea. 

— Ascultaţi, îngăimai eu într-un suflet, cuprins de o mare 
şi irezistibilă simpatie pentru el, ascultaţi-mă: de curând, a 
murit la Paris James Rotschild 412), acela care a lăsat o 
moştenire de un miliard şi şapte sute de milioane de franci 
(el dădu din cap în semn de încuviinţare); în tinereţe, aflând 
din întâmplare cu câteva ore înaintea tuturor despre 
asasinarea ducelui de Berry, răposatul s-a dus imediat să 
anunţe pe cine trebuia şi astfel a câştigat într-o clipă câteva 
miloane. lată cum se face avere! 

— Nu cumva te crezi un Rotschild? Se răstii el, indignat, la 
mine, ca la un neghiob. 

Am pornit repede pe stradă. De la primul pas, câştigasem 
şapte ruble şi nouăzeci şi cinci de copeici! Recunosc că 
pasul fusese absurd, un joc copilăresc, totuşi el îmi confirma 
ideea şi de aceea nu putea să nu mă tulbure profund... Dar 
n-are nici un rost să-mi descriu sentimentele. Bancnota era 
într-un buzunar de la jiletcă şi, după ce mi-am vârât mâna 
în buzunar ca să o pipăi, nu m-am mai îndurat s-o scot. 
După ce m-am depărtat cu vreo sută de paşi, am scos 
bancnota s-o privesc şi când am dat cu ochii de ea, mi-a 
venit s-o sărut. Când am ajuns în dreptul unei case boiereşti 
în faţa căreia se oprise tocmai o caleaşca, portarul deschise 
uşa şi din casă ieşi o doamnă elegantă, tânără, frumoasă, 
bogată, îmbrăcată numai în mătase şi catifea, cu o trenă de 
doi coţi; în clipa când se urcă în trăsură, îi căzu din mână un 
portofel mic şi drăgălaş. Lacheul se aplecase tocmai să-l 
ridice, dar eu i-am luat-o înainte, am pus mâna pe el şi l-am 
întins cu o mână doamnei, în timp ce cu cealaltă îmi 
scoteam pălăria (purtam joben şi în ansamblu eram destul 


de bine îmbrăcat pentru un tânăr). Doamna îmi spuse 
demn, dar cu un zâmbet încântător: „Merci, monsieur”... 
Caleaşca se urni cu zgomot din loc, iar eu sărutai bancnota. 

Tot în ziua aceea trebuia să mă întâlnesc cu Efim Zverev, 
un fost coleg, care ieşise din liceu pentru a intra într-o 
şcoală de elită la Petersburg. E prea şters ca să-l descriu şi, 
de fapt, nici nu eram prieten cu el; totuşi, la Petersburg 1- 
am căutat fiindcă (printr-un concurs de împrejurări, de care 
de asemenea nu are rost să vorbesc) el putea să-mi 
comunice imediat adresa unui anume Kraft, de care aş fi 
avut mare nevoie îndată ce s-ar fi înapoiat de la Vilno. Îl 
aştepta să sosească tocmai în ziua aceea sau a doua zi, 
lucru despre care mă şi vestise cu trei zile în urmă. Trebuia 
să mă duc până în cartierul Petersburgskaia Storona, dar 
nu simţeam nici un fel de oboseală. 

Pe Zverev (care avea şi el tot nouăsprezece ani) l-am găsit 
în curtea mătuşii lui, la care locuia provizoriu. Luase tocmai 
masa şi acum se plimba prin curte pe picioroange; m-a 
anunţat numaidecât că Kraft se înapoiase în ajun şi trăsese 
la fosta lui locuinţă, tot în Petersburgskaia Storona. Şi el 
dorea să mă vadă cât mai curând, ca să-mi spună ceva 
foarte important. 

— De altfel, se pregăteşte iarăşi să plece undeva, adăugă 
Efim. 

Deoarece în împrejurările de atunci întâlnirea cu Kraft 
avea o importanţă vitală pentru mine, l-am rugat pe Efim să 
mă ducă imediat la locuinţa lui, care, după cum aflasem, se 
găsea la doi paşi, pe o străduţă dosnică. Dar Zverev mi-a 
răspuns că-l întâlnise cu o oră în urmă şi că se ducea tocmai 
la Dergaciov. 

— Hai să mergem şi noi la Dergaciov, de ce te codeşti 
atâta, nu cumva ţi-e frică? 

Avea dreptate; Kraft putea să zăbovească la Dergaciov şi 
n-aveam unde să-l aştept. Nu de teamă mă feream să mă 
duc la Dergaciov, dar nu aveam chef, cu toate că Efim 
încerca pentru a treia oară să mă ducă acolo şi, de fiecare 


dată când mă întreba dacă mi-e frică, mă măsura cu un 
zâmbet în doi peri. Ţin să subliniez de pe acum că nu eram 
fricos din fire şi chiar dacă frica ar fi avut vreun temei, eu 
mă temeam de cu totul altceva. De astă dată m-am hotărât 
însă să mă duc; şi Dergaciov locuia tot în apropiere. Pe 
drum, l-am întrebat pe Efim dacă tot mai are intenţia să 
fugă în America. 

— Cred că nu-i încă momentul, îmi răspunse, râzând cu 
tâlc. 

Nu-l prea iubeam, pot spune că nu ţineam de loc la el. 
Avea părul prea blond, aproape alb, obrazul rotund cu 
pielea prea albă, ca de copil, nepotrivită pentru vârsta lui, 
şi, cu toate că era şi mai înalt decât mine, nu i-ai fi dat mai 
mult de şaptesprezece ani. Nu prea aveai ce vorbi cu el. 

— Ce se petrece acolo? Totdeauna e atâta lume? Am 
stăruit eu. 

— Tot fricos ai rămas? Râse el din nou. 

— Dracu să te ia! M-am înfuriat eu. 

— Nici vorbă de lume. Vin doar câţiva prieteni intimi pe la 
el, fii pe pace. 

— Dar ce legătură am eu cu prietenii voştri? Nici nu-i 
cunosc măcar, deci cum pot fi ei în largul lor cu mine? 

— Faptul că te aduc eu este o garanţie. Şi apoi, au auzit de 
tine. Şi Kraft poate răspunde pentru tine. 

— Ascultă, o să fie şi Vasin acolo? 

— Nu ştiu. 

— Dacă va fi, să-mi faci un semn şi să mi-l arăţi de cum 
intrăm: auzi? Cum intrăm pe uşă! 

Despre Vasin auzisem multe şi persoana lui mă interesa de 
multă vreme. 

Dergaciov locuia singur într-o căsuţă, în aceeaşi curte cu 
proprietăreasa lui, o negustoreasă care stătea într-o casă 
de lemn mai mare. Căsuţa nu avea decât trei camere de 
locuit. 'Toate cele patru ferestre aveau storurile lăsate. 
Dergaciov era tehnician şi avea un post la Petersburg; 


auzisem în treacăt că i se oferise un post particular mai 
avantajos în provincie şi era pe punctul de a pleca. 

De cum am intrat în antreul strâmt, am auzit glasuri; 
părea să fie o discuţie aprinsă şi cineva striga: „Quae 
medicamenta non sanant - ferrum sanat, quae ferrum non 
sanat - ignis sanat! (13) , 

De fapt, eram destul de neliniştit. Fireşte, nu sunt obişnuit 
să ies în lume, fiindcă, în general, ocolesc oamenii. La liceu 
mă tutuiam cu toţi colegii, dar nu m-am împrietenit aproape 
cu niciunul. M-am retras într-un colţ şi acolo mi-am făcut 
veacul. Nu-mi displăcea de fel să trăiesc singur, în umbră. 
În orice caz, îmi jurasem să nu mă las atras în nici o discuţie 
şi să nu vorbesc decât strictul necesar, pentru ca nimeni să 
nu-şi poată face o idee precisă despre mine; de aceea mă 
feream mai ales de discuţii. 

Într-o cameră destul de neîncăpătoare am găsit vreo zece 
persoane: şapte bărbaţi şi trei doamne. Dergaciov avea 
douăzeci şi cinci de ani şi era căsătorit. În casa lui locuiau şi 
sora nevestei şi încă o rudă de-a ei. Camera era neaşteptat 
de curată şi mobilată la întâmplare, dar destul de 
cuviincios. Pe perete atârna o litografie foarte ieftină - un 
portret - iar într-un colţ era o icoană simplă, în faţa căreia 
ardea însă o candelă. Dergaciov s-a apropiat de mine, mi-a 
strâns mâna şi m-a rugat să iau loc. 

— Şezi, te rog. Suntem numai între noi. 

— Fii bun şi ia loc, adăugă numaidecât o femeie tânără, 
destul de drăguță şi foarte modest îmbrăcată, care - după 
ce se înclină uşor - ieşi din cameră. Era soţia lui şi părea să 
fi luat şi ea parte la discuţie; acum se dusese să-şi alăpteze 
copilul. În cameră mai rămăseseră încă două doamne; una 
foarte mărunţică, dar destul de drăguță, de vreo douăzeci 
de ani, îmbrăcată într-o rochiţă neagră, iar cealaltă, de vreo 
treizeci de ani, uscăţivă, cu ochii ageri. Amândouă şedeau şi 
ascultau foarte atent, dar nu se amestecau în vorbă. 

Bărbaţii stăteau cu toţii în picioare, afară de mine, de 
Kraft şi de Vasin; Efim mi-i arătase de cum am intrat, 


deoarece şi pe Kraft îl vedeam acum pentru prima oară. M- 
am ridicat de la locul meu şi m-am dus să fac cunoştinţă cu 
el. Figura lui Kraft n-am s-o uit niciodată: deşi nu era deo 
frumuseţe deosebită, avea o expresie de o bunătate şi de o 
delicateţe neobişnuite şi întreaga lui făptură vădea o mare 
demnitate. Avea vreo douăzeci şi şase de ani, era uscăţiv, 
destul de înalt, blond, cu o privire serioasă şi totodată 
blândă; toată înfăţişarea lui era modestă şi liniştită. 'Totuşi, 
dacă mi-ar cere cineva să schimb figura mea cât se poate 
de comună cu chipul lui, care mi se părea atât de atrăgător, 
n-aş primi, căci pe figura lui era întipărită o trăsătură pe 
care n-aş vrea s-o am: o prea mare linişte sufletească, ceva 
care semăna a orgoliu ascuns, poate chiar inconştient. 
Probabil că atunci, pe loc, nu l-am putut cântări chiar atât 
de precis; abia astăzi, după ce a trecut atâta timp, mi se 
pare că l-am judecat de la început astfel. 

— Îmi pare foarte bine că ai venit, mi-a spus Kraft. Am o 
scrisoare care te-ar interesa. Mai stăm puţin aici şi pe urmă 
mergem la mine. 

Dergaciov era un om de statură mijlocie, lat în umeri, 
voinic şi purta o barbă mare, neagră; avea o privire isteaţă 
şi după felul lui de a fi se vedea că este stăpânit şi prudent 
în orice împrejurare; deşi vorbea foarte puţin, era limpede 
că el conduce discuţia. Figura lui Vasin nu mi-a făcut o 
impresie prea puternică, deşi auzisem că ar fi un om deo 
inteligenţă extraordinară: era blond, cu ochi mari cenuşii, o 
faţă deschisă, dar care trăda parcă un caracter prea dârz, 
aspru; avea însă într-adevăr o expresie inteligentă, mai 
inteligentă şi mai profundă decât a lui Dergaciov şi decât a 
tuturor celor de faţă; dar s-ar putea să exagerez acum 
impresiile mele de atunci. Dintre ceilalţi tineri adunaţi acolo 
nu-mi amintesc decât de doi: un bărbat înalt şi oacheş, cu 
favoriţi negri, de vreo douăzeci şi şapte de ani, care părea 
să fie învăţător sau cam aşa ceva şi un tinerel de vârsta 
mea, îmbrăcat ţărăneşte, încruntat, tăcut, care se 


mulțumea să asculte ce vorbeau ceilalţi. Mai târziu, m-am 
convins că era într-adevăr de la ţară. 

— Nu, problema nu se pune aşa, începu învățătorul cu 
favoriţi negri, mai vorbăreţ decât ceilalţi, reluând desigur 
discuţia întreruptă. Nici nu pretind că această idee se poate 
dovedi matematic, totuşi sunt gata să cred în ea şi fără 
asemenea dovezi... 

— Stai puţin, Tihomirov, îl întrerupse Dergaciov cu glas 
tare, cei care au venit abia acum nu înţeleg despre ce e 
vorba. Să vezi, mi se adresă el, întorcându-se numai spre 
mine (şi, dacă avea intenţia să mă supună unui examen ca 
pe o cunoştinţă nouă sau să mă silească să vorbesc, trebuie 
să recunosc că procedase foarte abil; am simţit numaidecât 
unde bătea şi m-am pregătit să iau cuvântul), să vezi, cred 
că ai auzit de domnul Kraft, pe care noi îl cunoaştem ca pe 
un om de caracter, cu convingeri neclintite. Pornind de la 
un fapt foarte obişnuit, ela tras o concluzie cu totul 
neaşteptată, care ne-a uimit pe toţi. El susţine că poporul 
rus este un popor de mâna a doua... 

— Ba chiar de mâna a treia, strigă cineva. 

—.de mâna a doua, menit doar să slujească drept materie 
primă altui neam mai nobil şi nu să joace un rol 
independent în evoluţia omenirii. Pornind de la această 
idee, îndreptăţită poate, domnul Kraft trage concluzia că ea 
va paraliza desigur orice activitate ulterioară a fiecărui rus, 
cu alte cuvinte noi toţi trebuie să stăm inactivi. 

— Dă-mi voie, Dergaciov, problema se pune altfel, 
interveni iar Tihomirov, nerăbdător (Dergaciov îl lăsă să 
continue). "Ţinând seama că după studii serioase de 
fiziologie, Kraft a ajuns la nişte concluzii cărora le atribuie o 
certitudine matematică, consacrând cel puţin doi ani ideii 
sale (pe care eu aş accepta-o liniştit a priori), ţinând seama 
şi de seriozitatea lui Kraft şi de toate frământările lui, 
chestiunea capătă aspectul unui fenomen. De aici rezultă 
însă o altă problemă, pe care Kraft nu o poate pricepe şi de 
care trebuie să ne ocupăm noi şi anume incapacitatea lui 


Kraft de a înţelege, căci acesta-i fenomenul. Trebuie să 
stabilim dacă e vorba de un fenomen patologic, adică de un 
caz izolat, sau dacă este o trăsătură normală care se poate 
ivi şi la alţii; e necesar să stabilim acest lucru în interesul 
cauzei noastre comune. Eu cred că afirmaţiile lui Kraft cu 
privire la Rusia sunt îndreptăţite, mai mult, aş spune că mă 
şi bucură; dacă această idee ar fi însuşită de toată lumea, 
ea ne-ar descătuşa, eliberând pe mulţi dintre noi de 
prejudecățile patriotice... 

— Eu nu vorbesc aşa din patriotism, spuse Kraft cu 
oarecare sforţare. Se părea că toată discuţia îi era 
neplăcută. 

— Dacă vorbeşti din patriotism sau nu, asta nu are nici o 
importanţă, interveni Vasin, care până atunci tăcuse. 

— Aş vrea să ştiu întrucât concluzia lui Kraft poate slăbi 
năzuinţa spre cauza întregii umanităţi? Strigă învățătorul 
(de altfel, singurul care striga, toţi ceilalţi vorbeau încet). 
Să admitem că Rusia e menită să joace un rol secundar; 
bine, dar putem concepe şi o activitate care să nu se reducă 
numai la Rusia. Şi apoi, cum mai poate fi Kraft patriot, de 
vreme ce a încetat să mai creadă în Rusia? 

— Pe deasupra mai e şi neamţ, exclamă altcineva. 

— Sunt rus, preciza Kraft. 

— Asta nu are nici o legătură cu problema noastră, îl 
mustră Dergaciov pe cel care întrerupsese. 

— Nu priviţi problema atât de îngust, continuă Tihomirov, 
fără să ţină seama de întrerupere. Dacă Rusia e destinată 
să servească drept material pentru alte neamuri mai nobile, 
de ce nu s-ar mulţumi cu acest rol, la urma urmei destul de 
onorabil? De ce n-am porni de la această idee, pentru a ne 
amplifica misiunea? Omenirea se află în pragul unei 
renaşteri care a şi început. Numai orbii refuză să vadă 
sarcinile care ni se impun. Dacă v-aţi pierdut încrederea în 
destinul Rusiei, căutaţi să vedeţi mai departe şi munciţi 
pentru viitorul unui popor încă necunoscut, alcătuit din 
întreaga omenire, fără deosebire de ginţi, Rusia în orice caz 


va dispărea odată şi odată; popoarele, chiar şi cele mai 
înzestrate, nu trăiesc decât o mie cinci sute, cel mult două 
mii de ani; atunci nu-i totuna dacă o ţară dăinuieşte două 
sute sau două mii de ani? Romanii, ca atare, n-au trăit nici o 
mie cinci sute de ani şi apoi s-au transformat şi ei în 
material pentru alte popoare. Ei au dispărut de mult, dar au 
lăsat moştenire o idee, care s-a integrat ca elemenit 
component în dezvoltarea ulterioară a omenirii. Cum îi poţi 
spune omului că n-are nimic de făcut pe lume? Nu-mi pot 
închipui situaţie în care să nu mai fie nimic de făcut! 
Munciţi pentru omenire şi nu vă mai îngrijiţi de rest. Dacă 
te uiţi mai atent în jurul tău, sunt atâtea de făcut că nu-ţi 
ajunge viaţa întreagă. 

— Trebuie să trăieşti după legile naturii şi ale adevărului, 
rosti de după uşă doamna Dergaciova. 

Prin uşa crăpată se vedea că ea stătea în picioare, ţinând 
copilul la sânul acoperit discret şi urmărea cu însufleţire 
discuţia. 

Kraft ascultase, zâmbind uşor şi în cele din urmă spuse cu 
un aer destul de tulburat, însă cu o sinceritate deplină: 

— Atunci când te găseşti sub înrâurirea unei idei 
dominante, care a pus stăpânire pe mintea şi pe inima ta, 
nu înţeleg cum te mai poate preocupa şi altceva în afară de 
această idee? 

— Dar dacă ţi s-a demonstrat că ideea dumitale e cu totul 
greşită, că te duce la o concluzie falsă, că n-ai nici un drept 
să te sustragi de la activitatea de folos general numai 
fiindcă Rusia ar fi destinată să joace un rol secundar; dacă 
ţi se arată că în locul unui orizont îngust ţi se deschide în 
faţă o perspectivă infinită, că în locul ideii mărginite de 
patriotism... 

— Eh, oftă Kraft, făcând un gest de descurajare, v-am spus 
doar că aici nu-i vorba de patriotism. 

— Evident, e vorba de o neînțelegere, se amestecă pe 
neaşteptate Vasin. Greşeala constă în faptul că pe Kraft nu-l 
călăuzeşte o simplă concluzie logică, ci, ca să zic aşa, o 


concluzie care s-a transformat într-un sentiment. Oamenii 
sunt foarte deosebiți ca fire; la mulţi un raţionament logic 
se transformă câteodată într-un sentiment foarte puternic, 
care pune stăpânire pe toată fiinţa lor şi de aceea le vine 
foarte greu să renunţe la el sau să-l transforme. Ca să 
vindeci un astfel de om trebuie să-i schimbi chiar 
sentimentul, înlocuindu-l cu altul tot atât de puternic, lucru 
foarte greu şi în multe cazuri chiar cu neputinţă de realizat. 

— Te înşeli! Strigă oponentul lui. O concluzie logică prin ea 
însăşi trebuie să destrame prejudecățile. O convingere 
raţională dă naştere şi ea unui sentiment. Ideea izvorăşte 
din sentiment şi, punând stăpânire pe om, generează la 
rândul ei altul! 

— Oamenii sunt foarte diferiţi: unii îşi schimbă uşor 
sentimentele, alţii foarte greu, răspunse Vasin, ca şi cum ar 
fi vrut să pună capăt discuţiei; eu însă eram entuziasmat de 
ideea lui. 

— Ai perfectă dreptate! M-am adresat deodată lui Vasin, 
intrând pe neaşteptate în vorbă şi spărgând gheaţa. Aşa 
este, un sentiment trebuie înlocuit cu altul de aceeaşi 
intensitate. 

La Moscova, acum patru ani, un general... Ştiţi, domnilor, 
eu nu l-am cunoscut personal, însă... Poate că, la drept 
vorbind, el nici nu era în stare să inspire respect... Şi apoi, 
faptul ca atare poate să apară absurd, totuşi... Dar să 
vedeţi, lui îi murise tocmai atunci un copil, mai precis 
pierduse două fetiţe, una după alta, de scarlatină... Şi ce să 
vezi, după această lovitură, omul era atât de amărât, că nici 
nu te puteai uita la el şi până la urmă, după vreo şase luni a 
şi murit. Faptul că a murit de amărăciune e incontestabil! 
Se pune întrebarea, cum putea fi readus la viaţă? Printr-un 
sentiment la fel de puternic, iată singurul răspuns! Ar fi 
trebuit să i se redea cele două fetiţe din mormânt sau să se 
caute ceva asemănător. Omul a murit, deşi i se puteau 
aduce cele mai valabile argumente: că viaţa e trecătoare, că 
toţi suntem muritori, i se puteau pune în faţă şi statisticile 


din calendar care arată câţi copii mor de scarlatină... Unde 
mai pui că omul ieşise la pensie... 

M-am oprit cu răsuflarea tăiată şi m-am uitat împrejur. 

— Asta-i cu totul altceva, constată cineva. 

— Faptul istorisit de dumneata, deşi de altă natură decât 
cel pe care-l discutăm, e oarecum asemănător şi ne ajută să 
lămurim lucrurile, mi se adresă Vasin. 

Trebuie să mărturisesc aci de ce m-a entuziasmat în aşa 
măsură argumentul lui Vasin cu privire la transformarea 
ideii în sentiment şi totodată trebuie să recunosc că mă 
simţeam copleşit de ruşine. Într-adevăr, îmi fusese teamă să 
mă duc la Dergaciov, dar nu din cauza pe care o 
presupunea Efim. Adevăratul motiv era că, încă pe când 
trăiam la Moscova, ocoleam oamenii de această categorie, 
fiindcă ştiam că ei (sau alţii de felul lor - n-are însemnătate 
cine anume) sunt foarte tari în dialectică şi poate aveau să- 
mi spulbere „ideea”...Eram convins că mă voi stăpâni şi nu 
le voi trăda ideea, dar mi-era teamă ca nu cumva ei (sau 
alţii de categoria lor) să-mi spună ceva care să mă dezguste 
de ideea mea, fără s-o fi pomenit măcar. Ce-i drept, „ideea 
mea” avea încă unele aspecte nelămurite pentru mine, dar 
nu voiam cu nici un preţ să mi le lămurească alţii. În ultimii 
doi ani renunţasem la orice lectură, de teamă să nu găsesc 
într-o carte vreun argument împotriva ideii mele, care ar fi 
putut să-mi zdruncine încrederea. Dar pe neaşteptate Vasin 
rezolvase dintr-o dată problema şi mă liniştise din punct de 
vedere moral. La urma urmei, de ce îmi fusese teamă şi ce 
ar fi putut să-mi facă, oricât de mari dialecticieni ar fi fost? 
Cine ştie, poate că dintre toţi cei de faţă numai eu am prins 
ce înţelege Vasin prin „idee-sentiment”! Nu-i destul să 
conteşti o idee frumoasă, trebuie s-o înlocuieşti cu altceva la 
fel de frumos; căci de nu, orice mi s-ar spune, eu, care nu 
vreau să mă lepăd de sentimentul meu, voi contesta din 
adâncul inimii toate argumentele contrarii, fie ele cât de 
puternice. Ce-mi puteau ei oferi în schimbul ideii? Tocmai 
de aceea aş fi putut să fiu mai îndrăzneţ, ar fi fost chiar de 


datoria mea să dau dovadă de mai mult curaj. În acelaşi 
timp cu admiraţia pentru Vasin mă copleşise o mare ruşine, 
fiindcă pe lângă el mă simţeam un copil nedemn. 

Mai aveam încă un motiv să-mi fie ruşine. Nu pornirea 
josnică de a mă arăta deştept m-a determinat să sparg 
gheaţa şi să intru în vorbă, ci mai ales dorinţa de a-i 
îmbrăţişa. Acească nevoie de a îmbrăţişa pe oricine pentru 
a-l face să vadă în mine un băiat bun şi să mă îmbrăţişeze la 
rândul său, sau cam aşa ceva (într-un cuvânt o dorinţă 
josnică), o socotesc cea mai urâtă şi cea mai ruşinoasă 
trăsătură a mea, pe care mi-o descoperisem de foarte multă 
vreme, încă de pe timpul când stăteam retras într-un colţ, 
deşi nu mă căiesc că am trăit aşa atâţia ani. Dar după cemă 
dădeam de gol, mă mângâiam întotdeauna, zicându-mi că 
izbutisem să-mi păstrez taina ce n-o trădasem nimănui. Mi 
se strângea inima numai la gândul că dacă mi-aş dezvălui 
cuiva „ideea”, nu mi-ar mai rămâne nimic pe lume, că dintr- 
o dată aş deveni la fel cu toţi ceilalţi, ba poate că aş renunţa 
şi la idee; de aceea o şi păstram cu sfinţenie şi mă feream să 
vorbesc prea mult ca nu cumva să mă trădez. Dar iată că la 
Dergaciov mă dădusem în petic aproape cu primul prilej: 
desigur nu-mi dezvăluisem secretul, totuşi vorbisem 
neîngăduit de mult şi mă făcusem de râs. Şi azi mă 
cutremur la această amintire! Nu, eu n-am ce căuta printre 
oameni. Şi azi mi-am păstrat această convingere şi n-am să 
mă răzgândesc nici peste patruzeci de ani. Ideea mea îmi 
impune să trăiesc retras, „în găoace”. 

De îndată ce Vasin m-a lăudat, nu mi-am mai putut stăpâni 
dorinţa de a vorbi. 

— După părerea mea, fiecare are dreptul la sentimente 
personale... Dacă ele se întemeiază pe convingere... Mai 
mult, nimeni nu-i îndreptăţit să i le ia în nume de rău, am 
spus eu către Vasin. Deşi rostisem aceste cuvinte cu destulă 
siguranţă, aveam o impresie ciudată, de parcă vorbise 
altcineva prin gura mea. 


— Zăău?! Mă întrerupse ironic, lungind cuvântul, acelaşi 
glas care îi tăiase vorba lui Dergaciov şi care îi strigase lui 
Kraft că e neamţ. 

Socotind că nici nu merită să răspund unui asemenea om 
de nimic, m-am întors spre învăţător, ca şi cum acesta m-ar 
fi apostrofat: 

— Eu unul sunt convins că nu mă pot încumeta să judec pe 
alţii, am urmat eu, înfiorat la gândul că nu-mi voi mai putea 
înfrâna pornirea. 

— De ce vorbeşti în dodii?! Exclamă individul căruia nu 
catadicsisem să-i răspund. 

— Fiecare om îşi are ideea lui, am continuat, privindu-l 
ţintă pe învăţător, care de astă dată tăcea şi mă urmărea, 
zâmbind. 

— la să auzim care-i ideea dumitale? Exclamă omul de 
Nimic. 

— N-o pot expune cu una, cu două... Dar între altele ideea 
mea implică nevoia de a fi lăsat în pace. Atâta timp cât mai 
am două ruble în buzunar, vreau să trăiesc singur, să nu 
depind de nimeni (fiţi pe pace, cunosc toate obiecțiile 
dumneavoastră) şi să nu fac nimic, nici măcar de dragul 
viitorului măreț al omenirii, la care l-aţi invitat pe domnul 
Kraft să contribuie. Pun mai presus de orice libertatea 
individului, cu alte cuvinte, pe a mea, iar de altceva nici nu 
vreau să ştiu. 

Greşeala mea a fost că mi-am pierdut cumpătul. 

— Aşadar, propovăduieşti liniştea unei vaci sătule? 

— Să zicem. O vacă nu te poate jigni. Eu nu datorez 
nimănui nimic şi-i plătesc societăţii sub formă de impozite 
dreptul de a nu fi jefuit, bătut sau ucis, iar mai mult decât 
atât nu-mi poate pretinde nimeni. Mai ştii, poate că eu 
personal am şi alte idei, poate că am de gând să mă pun 
chiar în slujba omenirii şi că voi izbuti să fac de zece ori mai 
mult pentru ea decât toţi demagogii laolaltă, numai că eu 
nu îngădui nimănui să-mi pretindă s-o fac, să mă forţeze ca 
pe domnul Kraft; am deplina libertate să nu mişc un deget 


dacă asta mi-e voia. Ştiu că azi e la modă să te agiţi, să iei în 
braţe pe oricine din dragoste pentru omenire şi să te 
prăpădeşti, plângând de duioşie. Cine mă poate obliga să- 
mi iubesc aproapele şi chiar omenirea voastră viitoare, pe 
care nu voi apuca s-o văd, care habar nu va avea de mine şi 
care odată (nu interesează când anume) va pieri şi ea fără 
urmă, atunci când pământul întreg se va preface într-un 
bloc de gheaţă şi va pluti în vid împreună cu o infinitate de 
alte asemenea blocuri de gheaţă? Oare îşi poate cineva 
închipui ceva mai absurd?! 'Totuşi, la asta se reduce 
învăţătura voastră. Spuneţi-mi, vă rog, de ce trebuie să fiu 
numaidecât mărinimos? Mai ales când ştiu că totul nu-i 
decât un foc de paie. 

— Ei aş! Răsună iar glasul cu pricina. 

Îmi ţinusem tirada enervat şi mânios, rupând toate punţile 
şi, deşi ştiam că mă rostogolesc într-o prăpastie, mă 
grăbisem s-o duc până la capăt, de teamă să nu fiu 
contrazis. Îmi dădeam prea bine seama că vorbesc ca o 
moară stricată, că îndrug vrute şi nevrute, că sar de la o 
idee la alta, totuşi mă grăbeam să-i conving şi să-i înving cu 
orice preţ! De trei ani mă pregăteam pentru această 
discuţie, de importanţă vitală pentru mine, dar lucrul cel 
mai ciudat e că dintr-o dată amuţiseră cu toţii şi mă 
ascultau fără să scoată un cuvânt. Şi în continuare m-am 
adresat tot învățătorului: 

— Da, mă rog, chiar aşa. Un om cât se poate de inteligent 
spunea, de altfel, că nu există nimic mai greu decât să 
răspunzi la întrebarea: „De ce trebuie să fii neapărat 
mărinimos?” Vezi dumneata, pe lume sunt trei feluri de 
ticăloşi: ticăloşi naivi, adică cei convinşi că ticăloşia lor e 
culmea nobleţei şi a mărinimiei; ticăloşi conştienţi, adică cei 
care se ruşinează de ticăloşia lor şi totuşi rămân hotărâți s- 
o ducă până la capăt şi, în sfârşit, simpli ticăloşi, adică 
ticăloşi pur şi simplu. Dă-mi voie să-ţi povestesc ceva: am 
avut pe vremuri un coleg, anume Lambert, care de la vârsta 
de şaisprezece ani spunea că, atunci când va fi bogat, cea 


mai mare plăcere a lui va fi să îndoape câinii cu pâine şi 
carne, în timp ce copiii săraci vor muri de foame, iar atunci 
când săracii vor degera, să cumpere un întreg depozit de 
lemne, să-l care în câmp şi să-i dea foc, mai bine decât să 
dea unui om sărman o surcică. lată ce sentimente nutrea! 
Spune-mi, te rog, ce să-i răspund unui asemenea ticălos pur 
şi simplu când mă întreabă: „De ce trebuie să fiu negreşit 
mărinimos?” Şi mai ales acum, în vremea noastră, când ne 
găsim într-o situaţie mai mizerabilă ca oricând, fapt care vi 
se datorează şi dumneavoastră. Da, domnilor, în societatea 
noastră totul e tulbure. Dumneavoastră nu credeţi în 
Dumnezeu, nu credeţi în eroism şi atunci în virtutea cărei 
inerţii oarbe, împietrite şi stupide mă poate cineva sili să 
acţionez împotriva intereselor mele? Dumneavoastră 
pretindeţi că o atitudine raţională faţă de omenire ar 
corespunde intereselor mele; dar dacă eu socotesc lipsit de 
rațiune ceea ce dumneavoastră socotiți raţional? Să luăm, 
bunăoară, toate aceste cazarme, falanstere. Puțin îmi pasă 
mie de ele şi de viitorul omenirii, când ştiu că nu trăiesc 
decât o singură dată! Daţi-mi voie să-mi cunosc mai bine 
interesele, e totdeauna mai plăcut să hotărăşti singur. De ce 
m-aş sinchisi de soarta omenirii în viitorul mileniu, de 
vreme ce, după codul dumneavoastră, eroismul meu nu-mi 
asigură nici dragostea, nici recunoştinţa semenilor, nici 
viaţa viitoare? Nu, domnilor, dacă-i aşa, voi trăi numai 
pentru mine, cu toată neruşinarea, chiar de-aş şti că se 
prăbuşeşte lumea! 

— Straşnic ideal! 

— De altfel, sunt gata să mă prăbuşesc împreună cu ea. 

— Din ce în ce mai frumos! (Era acelaşi glas nesuferit.) 

Ceilalţi continuau să tacă, privindu-mă cu stăruinţă şi 
nedumerire; după un timp, din diferite colţuri ale camerei 
se auziră râsete înfundate. Era vădit că toţi, afară de Vasin 
şi Kraft, chicotesc pe socoteala mea. Rânjea şi omul cu 
favoriţi negri, privindu-mă ţintă, de parcă ar fi vrut să nu-i 
scape nici un cuvânt. 


— Domnilor, am urmat eu, tremurând tot, nici prin gând 
nu-mi trece să vă destăinuiesc ideea mea, dimpotrivă, vă 
cer să-mi răspundeţi după concepţia voastră, nu după a 
mea, fiindcă eu, poate, iubesc omenirea de o mie de ori mai 
mult decât voi toţi la un loc! Şi acum, fiindcă aţi râs, sunteţi 
datori, vă somez să-mi răspundeţi: cu ce mă puteţi ispiti ca 
să vă urmez? Cu ce-mi puteţi dovedi că lumea voastră va fi 
mai bună? Cum o s-o scoateţi la capăt dacă personalitatea 
mea n-o să se împace cu cazarma voastră şi va protesta? De 
mult voiam să vă întâlnesc, domnilor! Ştiu prea bine ce 
urmăriţi: viaţa în cazarmă, locuinţe comune, strictul 
necesar, ateismul, nevestele să fie ale tuturor, iar copiii ai 
nimănui. lată idealul vostru! Şi în schimbul unei părticele 
din acest confort mediocru, pe care mi-l asigură felul vostru 
raţional de a gândi, în schimbul unei bucăţi de pâine şi al 
unui acoperiş, îmi pretindeţi să renunţ cu desăvârşire la 
personalitatea mea? Dar, să-mi fie cu iertare, domnilor, ce 
vă faceţi dacă-mi ia cineva nevasta; veţi reuşi oare să-mi 
înăbuşiţi într-atât personalitatea, încât să nu-i crăp ţeasta 
rivalului meu? O să-mi răspundeţi, desigur, că până atunci 
voi deveni şi eu mai înţelept, dar ce-o să spună nevastă- 
mea, dacă se respectă câtuşi de puţin, despre un soţ atât de 
cuminte? Doar un asemenea fel de viaţă este împotriva firii. 
Ar trebui să vă fie ruşine, domnilor! 

— De unde cunoşti atât de bine psihologia femeilor? 
Exclamă cu satisfacţie răutăcioasă omul de nimic. 

O clipă m-am simţit ispitit să mă reped la el şi să-l stâlcesc 
în bătaie. Era un om mărunţel, roşcovan şi pistruiat... Dar 
dracu să-l ia cu înfăţişarea lui cu tot! 

— Fii liniştit, n-am avut de-a face cu nici o femeie, i-am 
răspuns tăios, întorcându-mă pentru prima dată spre el. 

— Preţioasă informaţie, dar n-ar fi stricat s-o formulezi mai 
politicos, dat fiind că sunt şi doamne de faţă. 

În clipa aceea toţi s-au ridicat pe neaşteptate, au început 
să se foiască, să-şi caute pălăriile, pregătindu-se de plecare. 
Fireşte, nu din cauza mea, ci fiindcă se făcuse târziu; totuşi, 


la gândul că nici nu catadicsiseră să-mi răspundă, m-am 
simţit copleşit de ruşine. M-am ridicat şi eu brusc. 

— Îmi permit să te întreb cum te cheamă, de vreme ce m- 
ai privit cu atâta stăruinţă, mi se adresă pe neaşteptate 
învățătorul cu un zâmbet perfid. 

— Dolgoruki. 

— Prinţul Dolgoruki? 

— Nu, pur şi simplu Dolgoruki, fiul fostului iobag Makar 
Dolgoruki şi copilul din flori al fostului meu stăpân, moşierul 
Versilov. Dar, n-aveţi grijă, domnilor, nu v-am spus acest 
lucru ca să mă luaţi numaidecât în braţe şi să începeţi să 
plângeţi de duioşie, ca nişte viței. 

Deodată, izbucni o salvă de râsete neruşinate şi atât de 
puternice, încât copilul care adormise în camera vecină se 
trezi şi începu să scâncească. Tremuram tot de furie. Ei îşi 
luau rămas bun pe rând de la Dergaciov, apoi ieşeau fără 
să-mi arunce măcar o privire. 

— Să mergem, îmi spuse Kraft, punându-mi uşor mâna pe 
braţ. 

M-am apropiat de Dergaciov, i-am strâns mâna cu toată 
puterea şi i-am scuturat-o de câteva ori. 

— Să nu-mi iei în nume de rău că Kudriumov (roşcovanul 
acela) a încercat să te jignească în câteva rânduri, se scuză 
Dergaciov. 

Când am ieşit pe uşă împreună cu Kraft, nu-mi mai era de 
fel ruşine. 

Desigur, astăzi sunt cu totul alt om decât eram pe atunci, 
dar în seara aceea am luat-o la fugă pe scări, lăsându-l în 
urmă pe Kraft, fără să mă sinchisesc de el şi când l-am 
ajuns pe Vasin, l-am întrebat cu tonul cel mai firesc, ca şi 
când nu s-ar fi întâmplat nimic: 

— Mi se pare că dumneavoastră îl cunoaşteţi pe tatăl meu, 
pe Versilov, vreau să spun. 

— N-aş putea spune că-l cunosc, îmi răspunse imediat 
Vasin (dar fără politeţea aceea supărător de accentuată pe 
care se străduiesc s-o manifeste, de obicei, faţă de tine 


oamenii delicaţi, atunci când te-ai făcut de râs), deşi l-am 
întâlnit de câteva ori şi l-am auzit vorbind. 

— Dacă l-aţi auzit vorbind, înseamnă că-l şi cunoaşteţi, 
fiindcă dumneavoastră sunteţi un om deosebit! Ce credeţi 
despre el? lertaţi-mi această întrebare prea directă, dar ţin 
să vă aflu negreşit părerea. Ceea ce credeţi dumneavoastră 
despre el are o importanţă covârşitoare. 

— E cam greu de răspuns la această întrebare. Am 
impresia că este un om care-şi impune îndatoriri mari şi e în 
stare să le şi îndeplinească, fără să ţină seama de părerea 
nimănui. 

— Aveţi dreptate, e într-adevăr un om mândru! Dar este 
oare şi tot atât de cinstit? Spuneţi-mi, ce credeţi despre 
trecerea lui la catolicism? Ori poate că nici nu ştiţi... 

Dacă n-aş fi fost atât de tulburat, se înţelege că nu l-aş fi 
copleşit cu asemenea întrebări fără rost pe un om cu care 
nu vorbisem în viaţa mea şi pe care-l cunoşteam doar din 
auzite. Mă şi miram că Vasin nu-şi dădea, pe cât se pare, 
seama de purtarea mea nesăbuită! 

— Am auzit şi eu nişte zvonuri, dar nu ştiu cât temei se 
poate pune pe ele, îmi răspunse Vasin, la fel de liniştit ca 
înainte. 

— Nici un temei! Sunt nişte minciuni sfruntate! Vă 
închipuiţi oare că ele în stare să creadă în Dumnezeu? 

— După cum spuneai şi dumneata, este un om mândru şi 
adesea, astfel de oameni sunt înclinați să creadă în 
Dumnezeu, mai ales când se şi cred superiori celorlalţi. 
Mulţi oameni puternici simt parcă un fel de nevoie firească 
de-a găsi ceva sau pe cineva căruia să i se închine. Un om 
puternic se simte uneori apăsat de propria lui forţă. 

— Ştiţi, ceea ce spuneţi mi se pare grozav de adevărat! Am 
exclamat eu din nou. Numai că aş vrea să pricep de ce... 

— E foarte limpede: în loc să se închine înaintea oamenilor, 
îl preferă pe Dumnezeu - fireşte în mod inconştient - căci 
astfel se simt mai puţin umiliţi. De multe ori, oamenii din 
această categorie cred din tot sufletul, mai bine zis, doresc 


din tot sufletul să creadă şi de aceea confundă dorinţa lor 
cu adevărata credinţă. Nu rareori însă tocmai aceştia devin 
până la urmă sceptici. Domnul Versilov are, după părerea 
mea, o serie de reale calităţi morale. Mi se pare, în general, 
un om interesant. 

— Vasin, nici nu-ţi închipui ce bucurie mi-ai făcut! Am 
strigat eu. Nu mă mir atât de perspicacitatea dumitale, cât 
de faptul că dumneata, un om atât de curat şi infinit 
superior mie, poţi să mergi cu mine pe stradă şi să-mi 
vorbeşti simplu şi politicos, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
NIMIC! 

Vasin zâmbi: 

— Nu merit atâtea laude şi apoi întâmplarea de adineauri 
nu dovedeşte decât preferința dumitale exagerată pentru 
discuţiile abstracte. Se vede că ai izbucnit pentru că ai 
tăcut şi ai frământat prea mult aceste lucruri în sinea 
dumitale. 

— Trei ani de zile am tăcut. De trei animă tot pregătesc să 
spun ce am pe suflet... Sunt convins că, inteligent cum eşti, 
nu mă socoteşti un prost, deşi e cu neputinţă să se poarte 
cineva mai prosteşte, dar ţi-am făcut impresia unui ticălos! 

— A unui ticălos? 

— Fără îndoială! Spune, nu mă dispreţuieşti în fond pentru 
că am spus că sunt copilul din flori al lui Versilov... Şi mai 
ales fiindcă m-am lăudat că sunt fiu de iobag? 

— Te zbuciumi prea mult. Dacă găseşti că ai spus o prostie, 
n-ai decât să n-o mai repeţi, doar mai ai cincizeci de ani 
înaintea dumitale. 

— Ştiu prea bine că ar trebui să fiu foarte rezervat în 
societate. Nimic nu te pune într-o lumină mai urâtă decât să 
cerşeşti dragostea oamenilor; după ce am îndrugat acolo 
vrute şi nevrute, acum să mă mai agăţ şi de gâtul dumitale! 
Totuşi este o deosebire între întâmplarea de acolo şi cea de 
acum. Nu-i aşa? Dacă ai pricepe această deosebire, dacă 
eşti în stare s-o înţelegi, voi binecuvânta această clipă. 

Vasin zâmbi din nou: 


— Vino pe la mine dacă vrei, spuse el. Are să-mi facă 
plăcere, deşi am mult de lucru, sunt foarte ocupat în ultima 
vreme. 

— Adineaori, judecând după înfăţişarea dumitale, am tras 
concluzia că trebuie să fii extrem de dur şi de ursuz. 

— S-ar putea să ai dreptate. Anul trecut, la Luga, am 
cunoscut-o pe sora dumitale, pe Lizaveta Makarovna... Dar 
iată-l pe Kraft; s-a oprit şi pare să te aştepte. De aici 
drumurile noastre se despart. 

I-am strâns cu putere mâna lui Vasin şi am alergat să-l 
ajung pe Kraft, care, cât timp vorbisem cu Vasin, mersese 
înaintea noastră. Am pornit în tăcere spre locuinţa lui; 
deocamdată, nici nu voiam, nici nu puteam să vorbesc cu el. 
Cât despre Kraft, cea mai pronunţată trăsătură de caracter 
a lui era delicateţea. 


CAPITOLUL AL PATRULEA. 

Deşi era funcţionar, Kraft îl ajutase înainte vreme pe 
răposatul Andronikov (în schimbul unei remuneraţii) la 
administrarea unor averi particulare de care acesta se 
ocupa în afara orelor de serviciu. Pentru mine era deosebit 
de important însuşi faptul că datorită legăturilor lui foarte 
strânse cu Andronikov, Kraft ar fi putut să cunoască multe 
din lucrurile pe care doream să le aflu. Mai mult, ştiam de 
la Maria Ivanovna, soţia lui Nikolai Semionovici, la care 
locuisem ani de-a rândul pe vremea când eram la liceu şi 
care era nepoata preferată a lui Andronikov, crescută chiar 
de el, că acesta îi dăduse lui Kraft însărcinarea de a-mi 
transmite ceva. De aceea îl şi aşteptasem cu nerăbdare o 
lună încheiată. 

Kraft avea o locuinţă mică, alcătuită doar din două 
încăperi, dar complet separată; cum abia se întorsese din 
călătorie, nu-şi luase încă pe nimeni să-l slujească. 
Geamantanul, deşi fusese golit, mai zăcea în mijlocul 
camerei, lucrurile erau împrăştiate pe scaune, iar pe masa 
de lângă divan se aflau un sac de voiaj şi o casetă de 


călătorie, un revolver şi altele. Când intrarăm în casă, Kraft 
era atât de îngândurat, încât părea să fi uitat cu 
desăvârşire de prezenţa mea; nici nu observase poate că tot 
drumul nu scosesem un cuvânt. Începu imediat să caute 
ceva, dar, aruncând în treacăt o privire spre oglindă, se opri 
în faţa ei, examinându-se îndelung şi cu mare atenţie. Nu 
mi-a scăpat purtarea lui ciudată (de care mi-am amintit mai 
târziu până în cele mai mici amănunte), deşi eram trist, 
foarte tulburat şi incapabil să mă concentrez. O clipă, mi s-a 
năzărit să plec şi să mă las păgubaş pentru totdeauna. Şi 
apoi, în fond, ce interes prezenta toată chestiunea pentru 
mine? Oare nu mă vâram cu bună ştire într-o încurcătură? 
Simţeam cum mă cuprinde deznădejdea la gândul că dintr- 
un sentimentalism exagerat îmi irosesc poate energia pe 
fleacuri în loc s-o păstrez pentru rezolvarea problemei 
vitale care-mi stătea în faţă. Mai ales că întâmplarea de la 
Dergaciov îmi dovedise din plin incapacitatea mea de a 
duce la capăt o treabă serioasă. 

— Kraft, mai ai de gând să te duci pe la ei? L-am întrebat 
deodată. 

EI s-a întors încet spre mine, ca şi cum nu m-ar fi înţeles. 
Mă aşezai pe un scaun. 

— Iartă-i! Mi-a răspuns Kraft într-un târziu. 

În primul moment, răspunsul lui mi s-a părut, fireşte, 
ironic, dar după ce l-am privit mai atent, am desluşit pe faţa 
lui o blândeţe atât de ciudată şi de neaşteptată, încât am 
început să mă şi mir de ce mă rugase atât de serios „să-i 
iert”... Îşi luă, în sfârşit şi el un scaun şi se aşeză lângă mine. 

— Deşi îmi dau seama că toate pornirile mele izvorăsc 
poate numai din vanitate şi egoism, nu mi-ar trece prin 
gând să-mi cer vreodată iertare. 

— La urma urmei, nici n-ai avea cui, rosti el încet şi grav. 

De altfel, tot timpul vorbise foarte rar şi aproape în şoaptă. 

— De fapt, nu mă socotesc vinovat decât faţă de mine 
însumi... Şi asta îmi face chiar plăcere. Te rog să mă ierţi, 
Kraft, că-ţi îndrug vrute şi nevrute. la spune, nu cumva faci 


şi dumneata parte din cercul lor? De la început voiam să-ţi 
pun această întrebare. 

— Nu-s nici mai proşti, nici mai deştepţi decât alţii; dar au 
şi ei o scrânteală, ca toţi oamenii. 

— Toţi oamenii sunt oare scrântiţi? Întrebai eu, 
întorcându-mă deodată spre el, împins de curiozitate. 

— Toţi oamenii mai acătării sunt cam ţicniţi în ziua de azi. 
Numai cei mediocri sau de nimic o duc într-o petrecere... 
La urma urmei, toate astea n-au nici o importanţă. 

În timp ce vorbea, privirea îi era aţintită în gol, sărea de la 
o idee la alta fără să ducă niciuna până la capăt. Ceea ce mă 
izbea mai mult, era tonul lui abătut. 

— Nu cumva şi Vasin e de-al lor? Doar Vasin e inteligent şi 
respectă anumite principii morale! Am exclamat eu. 

— Principii morale nu mai există în ziua de azi; au dispărut 
cu desăvârşire, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. 

— Crezi că nici înainte n-au fost? 

— Mai bine să vorbim despre altceva, încheie el discuţia cu 
vădită oboseală. 

M-a impresionat tristeţea lui gravă. Ruşinat de egoismul 
meu, am încercat să-l imit. 

— În epoca noastră, începu de la sine, după ce tăcuse vreo 
două minute, cu privirea pierdută în gol, în epoca noastră 
sunt în floare mediocritatea şi nepăsarea, cultul inculturii, 
lenea, incapacitatea şi pretenţia de a primi totul de-a gata. 
Nimeni nu-şi mai pune probleme, rar întâlneşti un om 
frământat de o idee. 

Se întrerupse câteva clipe, după care continuă să 
vorbească, în timp ce eu îl ascultam atent. 

— În Rusia se taie azi pădurile cu nemiluita, pământul 
sărăceşte din ce în ce, se transformă într-o nesfârşită stepă, 
pregătită anume pentru calmuci. Dacă într-o zi s-ar ivi un 
om însufleţit de elan şi ar sădi un copac, toată lumea l-ar lua 
în râs: „Îţi închipui cumva că ai să apuci să-l vezi mare?” Pe 
de altă parte, pe oamenii cei mai bine intenţionaţi îi 
preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani. A pierit cu 


desăvârşire orice principiu de solidaritate între oameni. 
Toată lumea trăieşte ca într-un han, de parcă ar avea de 
gând să părăsească Rusia chiar mâine. Toţi trăiesc numai 
pentru clipa de faţă... 

— Dă-mi voie, Kraft, adineauri spuneai că pe unii „îi 
preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani”, dar 
deznădejdea care te cuprinde când te gândeşti la soarta 
Rusiei... Oare nu-i tot o preocupare de aceeaşi natură? 

— Asta este... Problema cea mai actuală, singura problemă 
vitală! Spuse el, iritat şi se ridică brusc de pe scaun. 

— Ah, da, era cât pe-aci să uit! Exclamă deodată cu glasul 
schimbat, privindu-mă, nedumerit. Te-am poftit la mine cu 
un scop precis şi până acum... le rog din suflet să mă ierţi. 

Părea ruşinat, parcă abia se dezmeticise dintr-un vis... Se 
apropie de masă, scoase o scrisoare din servietă şi mi-o 
întinse. 

— lată ce aveam să-ţi predau. E un document destul de 
important, începu el cât se poate de serios, pe tonul unui 
om de afaceri. 

Încă mult timp după aceea m-a urmărit această amintire, 
m-a mirat capacitatea lui (şi încă într-un asemenea moment 
de cumpănă pentru el) de a dovedi atâta interes şi 
devotament pentru treburile altora, de a vorbi despre ele 
atât de calm şi de precis. 

— Este o scrisoare a răposatului Stolbeev, pentru a cărui 
moştenire se judecă Versilov cu prinții Sokolski. Tribunalul 
se va pronunţa foarte curând şi probabil în favoarea lui 
Versilov, fiindcă legea este de partea lui. Totuşi, în această 
scrisoare particulară, scrisă cu doi ani în urmă, testatorul 
îşi exprima voinţa, mai precis dorinţa, ca moştenirea să 
revină mai degrabă prinților Sokolski, decât lui Versilov. În 
orice caz, argumentele aduse de prinții Sokolski, care atacă 
testamentul, sunt incontestabil confirmate de această 
scrisoare. Adversarii lui Versilov ar da oricât pe acest 
document, deşi nu are o importanţă juridică hotărâtoare. 
Alexei Nikanorovici (Andronikov), care se ocupă de procesul 


lui Versilov, ţinea această scrisoare la el şi puţin înainte de 
moarte mi-a dat-o în păstrare, poate fiindcă îşi presimţea 
sfârşitul şi se temea să nu-i ajungă hârtiile pe mâini străine. 
Nu vreau să judec acum intenţiile lui Alexei Nikanorovici cu 
privire la cazul de faţă, dar recunosc că la moartea lui m-am 
găsit într-o dilemă destul de neplăcută; nu ştiam ce să fac 
cu documentul, mai ales că procesul se apropia de sfârşit. 
Dar Maria Ivanovna, căreia Alexandr Nikanorovici i-a 
încredinţat, pe cât se pare, multe în viaţa lui, m-a scos din 
încurcătură: acum trei săptămâni mi-a scris, îndemnându- 
mă stăruitor să-ţi predau numai dumitale documentul, 
deoarece „după câte ştie” aceasta era şi intenţia lui 
Andronikov. lată aşadar documentul. Îmi pare foarte bine că 
am, în sfârşit, prilejul să ţi-l înmânez. 

— Şi ce crezi că ar trebui să fac cu scrisoarea? L-am 
întrebat eu, preocupat de vestea aceasta atât de 
neaşteptată. Ce mă sfătuieşti? 

— Numai dumneata poţi hotări. 

— E cu neputinţă! Trebuie să recunoşti că sunt legat de 
mâini şi de picioare! Versilov abia aşteaptă această 
moştenire... Ce-i drept, fără ea ar fi pierdut... Şi când colo 
aflu că există un asemenea document! 

— Bine, dar el nu există decât aici, între aceşti patru 
pereţi. 

— Vorbeşti serios? L-am întrebat, privindu-l drept în ochi. 

— Dacă dumneata însuţi, care eşti în cauză, nu ştii ce 
hotărâre să iei, cum de te-aş putea sfătui eu? 

— Totuşi nici să-i dau scrisoarea prinţului Sokolski nu pot; 
ar însemna să spulber toate nădejdile lui Versilov şi pe 
deasupra să apar ca un trădător în ochii lui... pe de altă 
parte, dacă i-aş predă-o lui Versilov, aş condamna nişte 
oameni nevinovaţi la mizerie, iar pe Versilov l-aş pune într-o 
situaţie fără ieşire: va trebui ori să renunţe la moştenire, ori 
să devină un hoţ. 

— Exagerezi importanţa problemei. 


— Aş vrea să ştiu un lucru: oare acest document e 
hotărâtor? 

— Nu, nu cred, dar eu nu sunt jurist de meserie. Se 
înţelege că avocatul părţii adverse ar şti cum să se 
folosească de acest document şi să-l valorifice la maximum. 
Totuşi Alexandr Nikanorovici susţinea că scrisoarea nu 
reprezintă un act concludent din punct de vedere juridic şi 
că nu l-ar putea împiedica pe Versilov să câştige procesul. 
Documentul ridică mai degrabă o problemă de conştiinţă, 
ca să zic aşa... 

— Cu atât mai grav, l-am întrerupt eu. De aceea şi spun că 
Versilov se va găsi într-o situaţie nu prea de invidiat. 

— La urma urmei n-are decât să distrugă documentul, 
scăpând astfel de orice primejdie. 

— Ai vreun temei să presupui că ar fi capabil s-o facă? lată 
ce vreau să aflu de la dumneata, Kraft. De aceea te-am şi 
căutat! 

— Cred că în locul lui, oricine ar proceda la fel. 

— Chiar şi dumneata? 

— Cum nu aştept nici o moştenire, nu mi-am pus această 
întrebare. 

— Bine, să considerăm deocamdată problema închisă, am 
zis eu, punând scrisoarea în buzunar. Ascultă Kraft, Maria 
Ivanovna, care mi-a destăinuit multe, m-a asigurat că 
dumneata şi numai dumneata ai putea să-mi spui adevărul 
despre ceea ce s-a petrecut la Ems, acum un an şi jumătate, 
între Versilov şi Ahmakovi. le-am aşteptat ca să-mi 
lămureşti totul, să luminezi lucrurile, ca soarele. Nici nu 
bănuieşti în ce situaţie mă găsesc, Kraft. Te implor să-mi 
spui întregul adevăr. De mult voiam să ştiu ce fel de om 
este, iar acum e mai necesar ca oricând să mă dumeresc! 

— Mă mir de ce nu ţi-a povestit chiar Maria Ivanovna, 
fiindcă ea era în măsură să ştie totul de la răposatul 
Andronikov şi desigur trebuie să fie mai bine informată 
decât mine. 


— După câte mi-a spus Maria Ivanovna, nici Andronikov 
însuşi nu reuşise să se lămurească pe deplin. Povestea e 
atât de încâlcită, încât s-ar părea că nimeni nu e stare s-o 
descurce. Nici dracu nu-i dă de rost! Ştiu însă că pe atunci 
te aflai şi dumneata la Ems... 

— N-am stat acolo decât puţină vreme, dar ceea ce am 
apucat să aflu sunt gata să-ţi împărtăşesc şi dumitale; mă 
întreb însă dacă te vei mulţumi cu atât... N-am de gând să 
redau cuvânt cu cuvânt relatarea lui, ci mă voi rezuma doar 
la esenţial. 

Cu un an şi jumătate în urmă, Versilov, devenind, datorită 
bătrânului prinţ Sokolski, prietenul familiei Ahma 
abcdefghijkilmnopqrstuvwxyzşţălâkov (pe atunci se aflau cu 
toţii în străinătate, la Ems), se bucura de mare trecere în 
primul rând la generalul Ahmakov, un om în floarea vârstei, 
care izbutise însă în cei trei ani de căsnicie să toace la cărţi 
considerabila zestre a soţiei lui, Katerina Nikolaevna şi 
care, din pricina unei vieţi dezordonate, avusese un atac 
timpuriu de apoplexie. Când îşi revenise, plecase în 
străinătate să-şi petreacă convalescenţa, stabilindu-se la 
Ems, de dragul fiicei lui din prima căsătorie, o fată 
bolnăvicioasă, de vreo şaptesprezece ani, suferindă de piept 
şi, pe cât se spune, extraordinar de frumoasă şi tot pe atât 
de visătoare. Fata n-avea zestre, dar familia îşi punea 
nădejdea în generozitatea nedezminţită a bătrânului prinţ. 
Katerina Nikolaevna era, după spusele tuturor, o adevărată 
mamă pentru fiica ei vitregă. Dar, în mod inexplicabil, 
tânăra fată se lăsă fermecată de Versilov, care pe vremea 
aceea ţinea, după expresia lui Kraft, nişte „predici 
exaltate”...El propovăduia un nou fel de viaţă, 
descoperindu-şi „o irezistibilă vocaţie religioasă” - după 
caracterizarea originală, poate şi puţin ironică a lui 
Andronikov, care mi-a ajuns şi mie la ureche. Dar, curios 
lucru, în scurtă vreme a ajuns să stârnească antipatia 
tuturor. Generalul se şi temea de el; Kraft era oarecum 
înclinat să dea crezare zvonului că Versilov izbutise să-i 


vâre în cap soţului bolnav că soţia lui, Katerina Nikolevna, 
n-ar fi indiferentă faţă de tânărul prinţ Sokolski (care lipsea 
de la Ems, fiind plecat într-o călătorie la Paris). Dar şi în 
această împrejurare, Versilov, „după obiceiul lui”, nu 
procedase deschis, ci prin aluzii, iscodiri şi tot felul de 
tertipuri în care „e mare meşter”, după expresia lui Kraft. 
Acesta ţinea să sublimeze, fapt pe care trebuie să-l arăt, că 
îl socoteşte mai degrabă un şarlatan şi un intrigant 
înnăscut, decât un om stăpânit de o idee înălţătoare sau 
măcar originală. Ce-i drept, mai aflasem însă şi de la alţii că 
Versilov, care la început avusese o influenţă covârşitoare 
asupra Katerinei Nikolaevna, ajunsese pe nesimţite la o 
ruptură definitivă cu ea. Cum s-a produs această 
schimbare, n-a putut nici Kraft să-mi explice, dar toată 
lumea confirma că prietenia lor se preschimbase într-o ură 
reciprocă. Şi-apoi a mai intervenit o întâmplare cu totul 
neprevăzuă: fiica vitregă a Katerinei Nikolaevna s-a 
îndrăgostit de Versilov, care pesemne o cucerise fie prin 
purtarea lui neobişnuită, fie prin elocvenţa lui exaltată, fie 
prin dracu ştie ce, că eu nu mă pricep la de-alde astea; fapt 
este că, într-un timp, Versilov îşi petrecea toată ziua în 
tovărăşia acestei făpturi bolnăvicioase. În cele din urmă, 
tânăra fată i-a declarat pe neaşteptate tatălui ei că vrea să 
se mărite cu Versilov. Toată lumea mi-a confirmat că într- 
adevăr aşa s-au petrecut lucrurile: şi Kraft şi Andronikov şi 
Maria Ivanovna, până şi latiana Pavlovna a scăpat într-o zi o 
vorbă despre asta. Se mai susţinea că Versilov nu numai că 
dorea această căsătorie, dar stăruia să se încheie şi că 
aceste două făpturi atât de deosebite, bătrânul şi fetiţa, 
luaseră hotărârea de comun acord. Intenţia lor l-a 
înspăimântat însă pe tatăl fetei; pe măsură ce se îndepărta 
de Katerina Nikolaevna, pe care o iubise foarte mult pe 
vremuri, generalul începuse s-o divinizeze aproape pe fiică- 
sa, mai cu seamă după atacul de apoplexie. Dar cu mai 
multă îndârjire decât oricine se împotrivea Katerina 
Nikolaevna, care nici nu putea concepe o asemenea 


căsătorie. S-a iscat un lanţ întreg de ciocniri familiale, de 
certuri, de supărări, într-un cuvânt s-a ajuns la o situaţie 
extrem de încordată şi penibilă, asupra căreia se păstra 
însă tăcere. Până la urmă, văzând încăpăţânarea fetei 
îndrăgostite şi „fanatizate” de Versilov (după expresia lui 
Kraft), tatăl era gata să cedeze, dar Katerina Nikolaevna 
continua să se opună cu o ură neîmpăcată. De aici se şi 
trage toată încurcătura pe care nimeni nu reuşeşte s-o 
descurce. Totuşi Kraft, pornind de la fapte, trage 
următoarea concluzie, care nu-i însă decât o presupunere. 
Cică Versilov ar fi reuşit să-i sugereze fetei, după obişnuita 
sa manieră, pe cât de perfidă, pe atât de infailibilă, că 
mama ei vitregă, Katerina Nikolaevna, nu-şi dă 
consimţământul numai fiindcă ea însăşi e îndrăgostită de el 
şi că de multă vreme îl chinuieşte cu gelozia ei, îl 
urmăreşte, ţese intrigi, că o dată i-a şi făcu o declaraţie 
făţişă de dragoste şi că acum ar fi gata să-l ardă pe rug 
fiindcă a îndrăznit să iubească o altă femeie. Pe scurt, cam 
aşa trebuie să fi procedat. Dar infamia cea mai mare e că ar 
fi făcut şi tatălui fetei „o aluzie” la „infidelitatea” soţiei lui, 
dându-i a înţelege că prinţul nu reprezenta decât un 
capriciu. Se înţelege că viaţa întregii familii s-a prefăcut 
într-un iad. După altă versiune, Katerina Nikolaevna, care 
îşi iubea mult fiica vitregă, era disperată, ştiindu-se 
ponegrită în ochii ei, ca să nu mai vorbim de relaţiile 
încordate cu soţul bolnav. Dar mai există şi altă versiune, 
căreia, din păcate, îi dădea crezare şi Kraft, ca şi mine de 
altfel, deoarece o cunoşteam mai demult. Unii pretindeau 
(şi după cât se spune, Andronikov o ştia chiar de la Katerina 
Nikolaevna) că dimpotrivă, înainte de a se fi îndrăgostit 
tânăra fată de el, Versilov încercase s-o cucerească pe 
Katerina Nikolaevna, care, deşi îi arătase oarecare 
prietenie, fiind într-o vreme chiar fermecată de el, fără să-i 
acorde însă vreodată încredere deplină sau să se lase 
convinsă de el, îl respinsese cu o ură neînchipuită, ba îl şi 
batjocorise cumplit. De atunci, a rupt orice legătură 


personală cu el, sub pretextul că Versilov, scontând sfârşitul 
apropiat al soţului ei în urma unui nou atac de apoplexie, îi 
propusese pe faţă să devină soţia lui. Pesemne, de aceea 
ura Katerinei Nikolaevna nu mai cunoscu margini, când 
această femeie se încredinţă că Versilov căuta să obţină 
prin toate mijloacele mâna fiicei ei. Maria Ivanovna, care 
mi-a povestit la Moscova această istorie, dădea crezare 
ambelor versiuni, socotind toate zvonurile întemeiate: ea 
susţinea cu tărie, că o ipoteză n-o exclude pe cealaltă, ci 
mai degrabă ele se întregesc, ajungând la un fel de haine 
dans l'amour (14), de duşmănie reciprocă stârnită de 
sentimentul dragostei neîmpărtăşite şi aşa mai departe; 
într-un cuvânt, era o intrigă cel puţin tot atât de încâlcită ca 
într-un roman de aventuri, nedemnă de un om serios, cu 
bun-simţ, şi, la drept vorbind, o adevărată ticăloşie. Dar 
însăşi Maria Ivanovna avea din copilărie capul împuiat cu 
romane pe care şi acum le mai citea zi şi noapte, ceea ce n- 
o împiedica să fie o femeie admirabilă. Din toate acestea 
reieşea limpede că Versilov era o canalie, un mincinos şi un 
intrigant, care urzise o ticăloşie cât se poate de murdară şi 
pe deasupra cu un sfârşit într-adevăr tragic; biata fată, 
sooasă din minţi, s-a otrăvit, după cum se spune, cu 
chibrituri de fosfor; de altfel nu ştiu până în ziua de azi dacă 
acest ultim zvon e adevărat; în orice caz, familia s-a străduit 
din răsputeri să-l spulbere. Fapt e că, înainte de a muri, fata 
zăcuse două săptămâni. Aşadar, sinuciderea poate fi pusă la 
îndoială, totuşi Kraft era convins că aşa se întâmplase. 
Curând muri şi tatăl fetei, probabil de inimă rea, în urma 
unui al doilea atac de apoplexie, survenit însă peste trei 
luni. După înmormântarea fetei, tânărul prinţ Sokolski, care 
se întorsese de la Paris, întâlnindu-l pe Versilov în parcul de 
la Ems, l-a pălmuit în public, fără ca acesta să-l provoace la 
duel; dimpotrivă, chiar a doua zi a apărut pe promenadă, ca 
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De atunci, toată lumea îl 
ocolea, atât în străinătate cât şi la Petersburg. Ce-i drept, 
Versilov mai păstra anumite relaţii, dar în cu totul alte 


cercuri. Cunoştinţele lui din aristocrație îl socoteau vinovat, 
deşi aproape nimeni nu aflase amănunte; se ştia doar 
despre moartea romantică a fetei şi despre palma primită în 
public. Ceva mai informate nu erau decât vreo două, trei 
persoane; cele mai multe amănunte aflase răposatul 
Andronikov, care avea vechi relaţii de afaceri cu familia 
Ahmakov şi, datorită unei anumite întâmplări, îndeosebi cu 
Katerina Nikolaevna. Dar Andronikov păstrase aceste taine 
până şi faţă de familia sa, dezvăluindu-se doar în parte lui 
Kraft şi Mariei Ivanovna, atunci când fusese silit de 
împrejurări. 

— Acum este la ordinea zilei un anumit document de care 
doamna Ahmakova se teme îngrozitor, conchise Kraft. 

Şi iată ce mi-a comunicat el în această privinţă. 

Pe vremea când bătrânul prinţ Sokalski, în urma atacului 
de nervi, îşi petrecea convalescenţa în străinătate, fiică-sa, 
Katerina Nikolaevna, făcuse imprudenţa să-i scrie în mare 
taină lui Andronikov (în care avea o încredere desăvârşită) 
o anumită scrisoare extrem de compromiţătoare. Pe atunci, 
se spunea că bătrânul prinţ începuse deodată să 
cheltuiască într-adevăr nebuneşte, aruncând aproape banii 
pe fereastră. Cumpăra în străinătate lucruri cu totul inutile, 
dar foarte scumpe, bunăoară tablouri, porţelanuri; dăruia 
sume mari oricui, făcea donaţii importante, Dumnezeu ştie 
pentru ce, până şi celor mai diferite instituţii de acolo; 
fusese chiar pe punctul de a cumpăra de la un nobil rus, un 
fel de pierde-vară risipitor, la un preţ exorbitant, o moşie 
părăginită şi încărcată de ipoteci, fără să o fi văzut măcar; 
şi pe deasupra se pare că-i venise ideea năstruşnică de a se 
însura. Văzând toate acestea, Katerina Nikolaevna, care nu- 
| părăsise o clipă pe tatăl ei în timpul bolii, socoti necesar 
să-i scrie lui Andronikov, în calitate de jurist şi de „vechi 
prieten”, cerându-i un sfat. Îl întreba: „Dacă există motive 
legale pentru a-l declara pe prinţ iresponsabil, sau a-l pune 
sub interdicţie şi în caz că o asemenea acţiune este posibilă, 
cum ar fi mai nimerit să se procedeze ca să se evite un 


scandal, aşa încât nimeni să nu poată ridica vreo acuzaţie şi 
totodată să fie cruţate sentimentele tatăului ei ş.a.m.d., 
ş.a.m.d.” Se spune că Andronikov ar fi sfătuit-o încă de la 
început să renunţe la această intenţie, iar mai târziu, după 
ce prinţul se însănătoşise pe deplin, totul căzuse baltă; 
totuşi scrisoarea rămăsese la Andronikov. La moartea 
acestuia, Katerina Nikolaevna îşi aduse deodată aminte de 
scrisoare: dacă ar fi găsită printre hârtiile răposatului şi ar 
cădea în mâna bătrânului prinţ, nu încape vreo îndoială că 
acesta ar dezmoşteni-o şi nu i-ar mai da nici un ban, cât ar 
trăi. Gândul că propria lui fiică nu-l crede în toate minţile şi 
că la un moment dat voise să-l declare iresponsabil l-ar fi 
preschimbat dintr-un miel într-o fiară. Fiind văduvă şi fără 
nici o avere, deoarece soţul îi tocase toată zestrea la cărţi, 
nu se putea bizui decât pe tatăl ei, de la care spera să 
primească o nouă zestre, la fel de frumoasă ca şi prima. 
Despre soarta scrisorii Kraft nu aflase mai nimic, dar îl 
cunoştea bine pe Andronikov şi ştia că acesta „nu distrugea 
niciodată o hârtie străină” şi apoi, find un om cu vederi 
largi, avea şi o „conştiinţă largă”. (M-a şi mirat atunci 
părerea extrem de obiectivă a lui Kraft, deoarece ştiam cât 
de mult îl iubise şi-l respectase pe Andronikov.) În orice caz, 
Kraft era convins că documentul compromiţător ar fi 
încăput pe mâna lui Versilov, datorită prieteniei lui cu 
văduva şi cu fiicele lui Andronikov. Nu încăpea îndoială că 
ele îi predaseră imediat lui Versilov toate hârtiile 
răposatului. Kraft mai ştia că şi Katerina Nikolaevna bănuia 
că scrisoarea se afla în mâna lui Versilov, ceea ce o 
înspăimânta, socotind că Versilov e în stare să o dea oricând 
bătrânului prinţ; de aceea, cum se întoarse din străinătate, 
căutase scrisoarea la Petersburg, la familia Andronikov şi 
continua s-o caute, deoarece tot mai trăgea nădejde că 
poate scrisoarea nu ajunsese la Versilov. Şi în cele din urmă 
plecase numai în acest scop la Moscova, unde o implorase 
pe Maria Ivanovna să scotocească printre hârtiile rămase la 
ea. Despre existenţa Mariei Ivanovna şi despre relaţiile ei 


cu răposatul Andronikov, Katerina Nikolaevna aflase abia de 
curând, după întoarcerea din străinătate. 

— Crezi că n-a găsit-o la Maria Ivanovna? Am întrebat eu, 
ca să-mi verific o anumită presupunere. 

— De vreme ce Maria Ivanovna nu ţi-a destăinuit nimic nici 
dumitale, se vede că scrisoarea nu era la ea. 

— Presupui aşadar că documentul e în mâna lui Versilov? 

— E ipoteza cea mai verosimilă. Dar ştiu eu? Câte nu se 
pot întâmpla? Îngăimă el cu vădită oboseală. 

N-am mai stăruit cu întrebările; şi apoi ce rost ar mai fi 
avut? Doar izbutisem să lămuresc tot ce era important 
pentru mine, în ciuda situaţiei atât de încâlcite şi de 
penibile; temerile mele fuseseră confirmate. 

— Am impresia că aiurez sau că visez, am încheiat eu 
profund mâhnit, luându-mi pălăria. 

— Precum văd, ţii foarte mult la omul acesta! Spuse Kraft. 
În clipa aceea pe faţa lui era întipărită o adâncă şi sinceră 
compătimire. 

— Va să zică, nu m-a înşelat presimţirea că nici dumneata 
n-ai să mă poţi lămuri pe deplin. Nu mi-a mai rămas decât o 
singură nădejde: Ahmakova. Pe ea mă şi bizuisem de la bun 
început. S-ar putea să mă duc la ea, dar s-ar putea şi să nu 
mă duc. 

Kraft mă privi cu oarecare nedumerire. 

— Rămâi cu bine, Kraft. Ce rost are să te vâri în sufletul 
unor oameni care nici nu vor să ştie de tine. Ce zici, oare n- 
ar fi mai bine să-i las pe toţi în plata Domnului? 

— Şi unde să te duci după aceea? Mă întrebă el destul de 
aspru, fără să mă privească. 

— Am să mă retrag în carapacea mea! Am să rup toate 
punţile şi am să mă închid în mine! 

— Nu cumva te îmbie să pleci în America? 

— În America? Nici gând. Am să mă refugiez în mine 
însumi! În asta şi constă de altfel „ideea mea”, i-am declarat 
solemn. 

Kraft îmi aruncă o privire curioasă. 


— Dar ai oare o asemenea „carapace”? 

— Am. La revedere, Kraft; îţi mulţumesc şi-mi pare rău că 
te-am obosit! În locul dumitale, când mai ai şi o astfel de 
părere despre Rusia, i-aş da dracului pe toţi. Le-aş spune: 
lăsaţi-mă în pace, vedeţi-vă de intrigile voastre, mâncaţi-vă 
între voi - puţin îmi pasă! 

— Mai stai puţin, spuse el pe neaşteptate, după ce mă 
petrecuse până la uşă. 

Deşi mi s-a părut ciudat, m-am întors şi m-am aşezat din 
nou. Kraft şi-a tras un scaun în faţa mea. Ne zâmbeam, 
stingheriţi. Parcă retrăiesc şi acum întreaga scenă. Îmi 
amintesc foarte bine că purtarea lui mi s-a părut destul de 
ciudată. 

— Ştii, Kraft, ce-mi place îndeosebi la dumneata? Faptul că 
eşti un om atât de politicos, i-am mărturisit eu pe 
neaşteptate. 

— Oare? 

— Mai ales fiindcă eu izbutesc foarte rar să fiu politicos, 
deşi mă străduiesc din răsputeri... Dar, cine ştie, poate că e 
mai bine să jigneşti oamenii; scapi cel puţin de nefericita 
obligaţie de a-i iubi. 

— Ce oră din zi îţi place mai mult? Mă întrebă el, de unde 
înţelesei că nu mă ascultase. 

— Ce oră din zi? Nu ştiu. În orice caz, asfinţitul nu-mi 
place. 

— Aşa? Rosti el apăsat, cu o curiozitate aparte, apoi căzu 
iar pe gânduri. 

— Intenţionezi să pleci iar din Petersburg? 

— Da... Plec. 

— Curând? 

— Curând. 

— Şi ca să călătoreşti până la Vilno ai nevoie de revolver? 
L-am întrebat eu fără nici un gând ascuns, aşa, într-o doară, 
fiindcă dădusem tocmai cu ochii de revolver şi tot nu ştiam 
despre ce să vorbesc. 

E] se întoarse şi se uită stăruitor la revolver. 


— Nu, îl port cu mine din obişnuinţă. 

— Dacă eu aş avea un revolver, l-aş ţine sub cheie, căci 
prea e ispititor, zău aşa. Ştii, nu prea cred într-o aşa-zisă 
epidemie de sinucideri, dar dacă îl ai tot timpul în faţa 
ochilor, sunt clipe când într-adevăr te poate ispiti. 

— Nu mai vorbi aşa, spuse el şi se ridică brusc de pe 
scaun. 

— Nu m-am referit la mine, am adăugat, ridicându-mă la 
rândul meu. Eu nu l-aş folosi în nici un caz. Dacă mi-ar fi 
date trei vieţi, tot nu mi-ar ajunge. 

— Atunci trăieşte cât mai mult, exclamă el aproape fără 
voie. 

Îmi zâmbi distrat şi, lucru ciudat, porni direct spre antreu, 
ca şi când ar fi vrut să scape de mine, fireşte, fără să-şi dea 
seama de ceea ce face. 

— Îţi urez succes în toate, Kraft, îi spusei în clipa când 
coboram scara. 

— N-ar fi rău, răspunse el hotărât. 

— Să ne vedem cu bine. 

— Nici asta n-ar fi rău. 

Îmi amintesc şi acum privirea cu care m-a petrecut. 

Aşadar, acesta era omul pe care de ani de zile doream cu 
înfrigurare să-l întâlnesc! Dar ce anume aşteptam de la el, 
ce destăinuiri uluitoare? 

Când am ieşit de la Kraft, mi-era o foame cumplită, se 
înserase şi, de altfel, nici nu prânzisem încă. Chiar acolo, în 
Petersburgskaia Storona, am intrat într-o cârciumioară de 
pe Bulevardul Bolşoi, hotărât să nu cheltuiesc decât 
douăzeci, cel mult douăzeci şi cinci de copeici - sumă pe 
care atunci nu mi-aş fi îngăduit s-o depăşesc cu nici un chip. 
Am cerut o supă şi îmi amintesc că, după ce am mâncat-o, 
m-am aşezat lângă fereastră şi am început să privesc afară. 
Încăperea era ticsită de oameni; mirosea a grăsime arsă, a 
şerveţele soioase şi a tutun. Eram dezgustat. Deasupra 
capului meu, o privighetoare mută şi tristă părea că 
meditează, în timp ce bătea cu ciocul în fundul coliviei. În 


sala de biliard de alături era zarvă mare, dar eu mă 
cufundasem în gândurile mele. Asfinţitul (de ce s-o fi mirat 
Kraft când i-am spus că nu-mi place asfinţitul?) îmi stârnea 
nişte senzaţii noi şi neaşteptate, ba chiar nepotrivite pentru 
un asemenea loc. Aveam parcă tot timpul înaintea ochilor 
chipul blând al mamei, privirea ei duioasă, care de o lună 
întreagă mă cerceta cu atâta sfială. În ultima vreme eram 
foarte obraznic acasă. Şi mai ales cu ea; de fapt, aş fivrut 
să-l reped pe Versilov, dar, fiindcă nu îndrăzneam, după 
urâtul meu obicei, o chinuiam pe ea. Ajunsese chiar să-i fie 
frică de mine: adesea îmi arunca o privire rugătoare în clipa 
când intra pe uşă Andrei Petrovici, de teamă să nu 
izbucnesc... Oricât s-ar părea de ciudat, abia atunci, la 
cârciumă, m-a pus pe gânduri faptul că, în timp ce Versilov 
mă tutuia, mama îmi spunea dumneata. Şi înainte mă 
mirase această deosebire, care nu era în favoarea ei, dar de 
astă dată m-a izbit parcă mai tare, stârnindu-mi tot felul de 
gânduri, care de care mai ciudate. Am stat multă vreme 
nemişcat, până se înnopta de-a binelea. Îmi venise în minte 
şi sora mea... 

Era o clipă de grea cumpănă pentru mine. Trebuia să mă 
hotărăsc cu orice preţ! Dar eram oare în stare să iau o 
hotărâre? De ce îmi venea atât de greu să rup cu nişte 
oameni care nu ţineau de fel la mine? Dar ce să fac cu 
mama şi cu soră-mea? Pe ele nu voiam să le părăsesc cu nici 
un preţ, orice avea să urmeze. 

Trebuia să mărturisesc că apariţia de o clipă a lui Versilov 
în frageda mea copilărie a fost impulsul fatal care a trezit în 
minte conştiinţa de om. Daca nu l-aş fi întâlnit atunci, 
mintea mea, felul de a gândi şi soarta mea ar fi fost cu totul 
altele, chiar în ciuda firii mele hărăzite de providenţă, de 
care n-aş fi scăpat. 

Acum se dovedea însă că omul acesta nu exista decât în 
închipuirea mea, că era doar un vis de copil. Eu îl 
plăsmuisem în mintea mea într-un anumit fel, dar realitatea 
îmi dezvăluise un cu totul alt om, infinit mai prejos decât mi- 


| imaginasem. Eu venisem la un om cu sufletul curat şi nu la 
acesta. De ce oare l-am îndrăgit o dată pentru totdeauna 
din acea unică clipă în care îmi apăruse în copilărie? 
Trebuia să smulg din sufletul meu acest „pentru 
totdeauna”? Într-o zi, dacă se va ivi prilejul, voi descrie 
prima noastră întâlnire: pentru oricine ar fi fost o mică 
întâmplare cu totul neînsemnată, la mine însă a luat 
proporţii piramidale. Am început să construiesc această 
piramidă încă în pătuţul meu de copil, când, înainte de a 
adormi, eram în stare să plâng şi să visez ceasuri întregi, 
fără să ştiu nici eu de ce. Poate fiindcă eram părăsit de toţi? 
Poate fiindcă mă simţeam năpăstuit? Dar nu fusesem 
năpăstuit decât în cei doi ani petrecuţi la pensionul 
Touchard, unde mă dusese el atunci, înainte de a dispărea 
pentru totdeauna. Mai târziu nu m-a mai năpăstuit nimeni, 
dimpotrivă, eu însumi îi priveam de sus pe colegii mei. Şi 
apoi, nu pot suferi văicărelile de orfan care-şi plânge singur 
de milă! Nu-mi pot închipui spectacol mai dezgustător 
decât atunci când un orfan, un bastard sau vreun altfel de 
copil părăsit, în general, toate aceste făpturi de nimic, care 
nu-mi inspiră nici un pic de milă, se prezintă solemn în faţa 
onoratului public şi încep să se jelească şi să predice: „lată 
unde am ajuns din pricina unor suflete haine!” Aş stâlci în 
bătăi asemenea orfani. Niciunul dintre aceşti mizerabili 
crescuţi din mila publică nu pricepe că este de zece ori mai 
demn să taci, decât să te lamentezi, să te înjoseşti, 
văitându-te. lar dacă ai catadicsit să te dai în spectacol, 
atunci trage consecinţele, bastardule! Iată părerea mea! 

Şi caraghios nu e atât faptul că visele mele din „pătuţul de 
copil” se învârteau numai în jurul lui, ci mai ales că am venit 
acum la Petersburg tot de dragul acestui om născocit de 
mine, aproape uitându-mi de țelul esenţial. Am venit pentru 
a-l ajuta să spulbere clevetirile, să-şi nimicească duşmanii. 
Documentul despre care vorbea Kraft, adică scrisoarea 
acelei femei către Andronikov, de care ea se temea atât, 
fiindcă-i putea distruge viitorul, condamnând-o la sărăcie - 


scrisoarea pe care ea o credea la Versilov - nu era la el, ci la 
mine, cusută în buzunarul meu de la piept! Eu singur o 
cususem şi nimeni pe lume nu ştia că se află acolo. 
Romanţioasa Maria Ivanovna, care avusese documentul „în 
păstrare”, mi-l dăduse mie şi nu altcuiva, numai fiindcă aşa 
găsise cu cale şi nu mă simt dator să explic motivele care au 
determinat-o: totuşi, poate că într-o zi, când se va ivi 
prilejul, voi vorbi despre ele; dar, trezindu-mă deodată cu 
asemenea armă în mână, fireşte că nu am putut rezista 
ispitei de a pleca la Petersburg. Se înţelege, aveam intenţia 
să-i ajut din umbră acestui om, fără să mă umflu în pene şi 
fără să-mi pierd capul, nu aşteptam nici laude de la el, nici 
îmbrăţişări şi niciodată, niciodată nu m-aş fi înjosit să-i cer 
socoteală! Şi apoi, era oare vina lui că-l îndrăgisem şi-mi 
creasem din el un ideal fantasmagoric? Poate că nici nu-l 
iubeam cu adevărat! Felul lui original de a gândi, caracterul 
lui ciudat, toată urzeala de intrigi şi aventuri, chiar legătura 
lui cu mama nu mă mai puteau apropia de el, acum când 
fantoşa plămădită de fantezia mea se spulberase şi când mă 
îndoiam că-l voi mai putea iubi vreodată. Aşa stând 
lucrurile, mă întrebam ce mă ţinea totuşi legat, de ce nu 
izbuteam să mă desprind de el? La urma urmei, de vină era 
numai prostia mea. 

Cum le pretind altora să fie cinstiţi, trebuie să fiu şi eu, de 
aceea mă simt dator să recunosc că documentul pe care-l 
ţineam ascuns în buzunar nu-mi stârnea numai dorinţa 
pătimaşă să sar în ajutorul lui Versilov. Acum îmi dau seama 
prea bine de acest lucru, dar pe atunci roşeam numai la 
gândul că ar putea să fie aşa. Îmi apărea mereu înaintea 
ochilor femeia aceea, doamna orgolioasă din înalta 
societate, cu care aveam să mă întâlnesc faţă în faţă: mă va 
dispreţui, îşi va bate joc de mine ca de un şoarece, fără să 
bănuiască măcar că soarta ei stă în mâinile mele. 
Perspectiva aceasta mă îmbătase încă de la Moscova şi mai 
cu seamă în tren, pe când veneam încoace, lucru pe care l- 
am mărturisit şi mai înainte. Da, o uram pe femeia aceasta 


şi totuşi începusem s-o iubesc, fiindcă avea să devină 
victima mea; iată adevărul, iată ce simţeam în realitate. 
Însă o naivitate atât de copilărească nu era de aşteptat nici 
măcar de la unul ca mine. Aceasta simţeam, sau mai bine 
zis aceasta îmi trecea prin minte în timp ce şedeam la 
cârciumă, sub colivia privighetorii, atunci când m-am 
hotărât să rup definitiv cu ei, chiar în aceeaşi seară. 
Deodată, amintirea recentei întâlniri cu femeia aceea a 
făcut să-mi năvălească tot sângele în obraz. Ruşinoasă 
întâlnire! Dar mai ruşinoasă şi mai stupidă era reacţia mea, 
care dădea în vileag o totală incapacitate de a duce un 
lucru până la capăt. Se dovedise că până şi cea mai ieftină 
momeală mă poate duce la ispită, îmi spuneam eu atunci, cu 
toate că abia îi declarasem lui Kraft că am un refugiu, o 
carapace, un ţel şi că nu mi-ar ajunge nici trei vieţi. Cu câtă 
mândrie declarasem toate acestea! Că mi-am abandonat 
ideea şi că m-am vârât în treburile lui Versilov, încă ar mai fi 
de înţeles, dar că dau din colţ în colţ ca un iepure speriat şi 
că orice fleac mă abate din drum, dovedeşte, desigur, că 
sunt un mare neghiob. Cine dracu m-a pus să mă duc la 
Dergaciov şi să mă dau în spectacol, îndrugând vrute şi 
nevrute, când ştiam bine că nu sunt în stare să leg nici două 
vorbe ca lumea, cu rost şi că cel mai cuminte lucru ar fi fost 
să tac? M-am pus în situaţia ca un oarecare Vasin să mă 
mângâie, spunându-mi: „Mai ai încă cincizeci de ani 
înaintea dumitale, deci nu-ţi face inimă rea”...Recunosc, 
argumentul e cât se poate de just şi face cinste inteligenţei 
sale incontestabile; e just în primul rând fiindcă e cel mai 
simplu, iar lucrurile cele mai simple nu le înţelegi decât la 
sfârşit, după ce ai epuizat toate soluţiile, atât pe cele mai 
înțelepte, cât şi pe cele mai stupide; argumentul lui Vasin îl 
cunoşteam însă cu mult înainte de a-l auzi din gura lui. 
Ajunsesem la el încă cu trei ani în urmă; mai mult, face 
chiar parte integrantă din „ideea mea”...lată gândurile care 
mă frământau în timp ce mă găseam în cârciumă. 


Seara, pe la ora opt, când am ajuns, în sfârşit, la cazarma 
Regimentului Semionovski, istovit de drum şi de gânduri, 
mi-era lehamite de toate. Se întunecase de-a binelea şi 
vremea se schimbase, aerul era uscat, în schimb îmi bătea 
în spate vântul acela nesuferit, viclean şi tăios, care bântuie 
la Petersburg, stârnind vârtejuri uriaşe de praf şi de nisip. 
Nu întâlneam decât oameni nevoiaşi, posomorâţi, care se 
grăbeau să ajungă în cămăruţa lor sărăcăcioasă, după o zi 
de muncă şi de zbucium. Fiecare avea întipărit pe faţă un 
necaz al lui, dar în toată această mulţime nu simţeai nici un 
gând comun care ar fi putut s-o unească! Avea dreptate 
Kraft: fiecare merge pe drumul său. Am întâlnit un băieţaş 
atât de mititel, încât te şi întrebai ce căuta singur pe stradă 
la ora aceea târzie; se rătăcise pesemne; o femeie simplă s- 
a oprit o clipă, a intrat în vorbă cu el, dar cum n-a înţeles ce 
spune, a ridicat din umeri şi şi-a văzut de drum, lăsându-l 
singur în întuneric. Am dat şi eu să mă apropii de el, însă 
copilul s-a speriat şi a luat-o la fugă. Când am ajuns lângă 
casă, eram ferm hotărât să nu mă duc niciodată la Vasin. În 
timp ce urcam scările, m-a cuprins deodată o dorinţă 
nespusă să-i găsesc pe ai mei singuri, fără Versilov, pentru 
ca în lipsa lui să apuc să spun o vorbă bună mamei sau 
surorii mele dragi, cu care nu schimbasem aproape nici un 
cuvânt de o lună, de când locuiam împreună, întâmplarea a 
făcut ca într-adevăr Versilov să nu fie acasă... 

Şi pentru că veni vorba de Versilov, înainte de a introduce 
acest „nou personaj” pe scena „însemnărilor mele”, voi reda 
pe scurt datele lui personale, care, de altfel, nu sunt 
concludente. Le semnalez doar pentru ca cititorul să 
înţeleagă mai bine cele ce urmează şi o fac de la început, 
fiindcă mai târziu nu ştiu unde şi-ar găsi locul. 

Versilov a făcut studii universitare, dar apoi a intrat ca 
ofiţer de cavalerie într-un regiment de gardă. Mai târziu s-a 
căsătorit cu Fanariotova şi şi-a dat demisia din armată. A 
călătorit prin străinătate, iar când s-a întors, s-a stabilit la 
Moscova, unde ducea o viaţă mondenă. După moartea soţiei 


s-a mutat la ţară. Aici interveni episodul cu maică-mea. Apoi 
a locuit vreme îndelungată undeva în Sud. În timpul 
Războiului din Crimeea a intrat din nou în armată, dar n-a 
ajuns pe front şi n-a luat parte la nici o luptă. La terminarea 
războiului, şi-a dat din nou demisia şi a plecat în străinătate, 
de astă dată cu maică-mea, pe care a lăsat-o, de altfel, la 
Konigsberg. Biata de ea îmi povestea câteodată cu groază, 
clătinând din cap, cum a trăit acolo şase luni încheiate 
singură, singurică, pierdută între străini, fără să ştie limba, 
iar către sfârşit şi fără un ban, mai având pe deasupra şi 
grija soră-mi, care era încă mică de tot. Până la urmă a 
venit Tatiana Pavlovna s-o ia şi a adus-o înapoi în ţară, 
undeva în gubernia Nijni-Novgorod. Mai târziu, Versilov a 
făcut parte din prima serie de mijlocitori de pace care 
arbitrau în conflictele dintre moşieri şi ţărani. După cât se 
spune, şi-a îndeplinit de minune această funcţie; totuşi a 
părăsit-o curând; stabilindu-se la Petersburg, a început să 
preia procese civile. Andronikov îl socotise totdeauna foarte 
capabil, îi purtase un mare respect, dar obişnuia să spună 
că nu-i înţelege caracterul. Pe urmă, Versilov se lăsă şi de 
asta, plecă din nou în străinătate, unde rămase vreme mai 
îndelungată, vreo câţiva ani. Între timp, intră în relaţii 
foarte strânse cu bătrânul prinţ Sokolski. În toată această 
perioadă, situaţia lui financiară s-a schimbat radical de 
două, trei ori: când sărăcea în ultimul hal, când îşi revenea, 
îmbogăţindu-se peste noapte. 

Ajungând cu însemnările la acest punct, mă văd nevoit să 
vorbesc şi despre „ideea mea”...De altfel, e pentru prima 
dată că o formulez de când a luat naştere în capul meu. M- 
am hotărât s-o dezvălui, ca să zic aşa, cititorului, tot pentru 
a-l ajuta să înţeleagă ceea ce voi relata mai departe. La 
drept vorbind, nu numai cititorul, dar până şi eu, ca autor, 
mă lovesc de greutăţi şi încep să mă încurc atunci când 
vreau să-mi explic faptele, fără să fi lămurit în prealabil 
motivele care m-au îndemnat şi m-au hotărât să le 
săvârşesc. Adoptând din nepricepere un „stil eliptic”, s-ar 


7 


putea crede că am vrut să folosesc unul din acele „tertipuri! 
scriitoriceşti de care eu însumi am râs mai înainte. Acum 
însă, când intru în miezul romanului pe care l-am trăit la 
Petersburg, plin de atâtea peripeții ruşinoase, găsesc 
necesară această introducere. Ţin să spun că nu de dragul 
„eleganţei stilistice” am trecut până acum sub tăcere 
esenţialul, ci fiindcă am fost silit de însăşi natura problemei, 
mai bine zis de dificultatea de a o expune; chiar şi astăzi, 
când toate au rămas în trecut, trebuie să-mi calc pe inimă 
ca să vorbesc despre „ideea” mea. Unde mai pui că, 
desigur, sunt dator s-o expun în forma ei iniţială, cu alte 
cuvinte să arăt cum mi s-a conturat în minte şi cum o 
concepeam pe atunci, ceea ce mă pune în faţa unor noi 
greutăţi. Există lucruri aproape imposibil de povestit. 
Tocmai ideile cele mai simple, cele mai limpezi sunt mai 
greu de înţeles. Dacă, bunăoară, Columb, înainte de a 
descoperi America, şi-ar fi împărtăşit ideea altora, sunt 
convins că i-ar fi trebuit foarte mult timp ca să-i facă să o 
înţeleagă. Dovadă că nici n-a fost înţeles. Când spun asta, 
nici prin gând nu-mi trece să mă compar cu Columb şi dacă 
i s-ar năzări cuiva să mă bănuiască de o asemenea intenţie, 
n-are decât: ruşinea va cădea asupră-i. 


CAPITOLUL AL CINCILEA. 

Să devin un Rotschild - asta era ideea mea. Îl poftesc pe 
cititor să-şi păstreze calmul şi seriozitatea. 

Repet: să devin un Rotschild, adică să ajung tot atât de 
bogat ca el, nu un simplu bogătaş, ci unul de talia lui 
Rotschild. Iată ideea mea! De ce, cum şi în ce scop, asta se 
va vedea mai târziu. Mai întâi vreau să demonstrez că țelul 
meu avea să fie atins cu o certitudine matematică. 

Nimic mai simplu, tot secretul constă în două cuvinte: 
perseverenţă şi continuitate. 

Am mai auzit asta, mi se poate obiecta, nu e o noutate! În 
Germania fiecare Vater repetă aceste precepte odraslelor 
sale. Totuşi, Rotschild al dumitale (e vorba de răposatul 


James Rotschild de la Paris) a fost un exemplar unic, pe 
când capi de familie germani sunt cu milioanele. 

La aceasta aş răspunde: 

— Oricât aţi pretinde că nu este o noutate, am să vă 
demonstrez că vă înşelaţi. Recunosc, într-o privinţă aveţi 
dreptate: când am afirmat că nu este „nimic mai uşor”, am 
uitat să adaug „şi nimic mai greu '”...Ioate religiile şi toate 
concepţiile etice din lume se reduc la un principiu: „Să 
iubeşti virtutea şi să te fereşti de viciu”...S-ar părea că nu-i 
nimic mai simplu, nu-i aşa? Dar ia încercaţi să fiţi virtuoşi 
măcar o dată şi să vă dezbăraţi măcar de unul dintre viciile 
voastre: să vedem dacă vă vine chiar atât de uşor. Iot aşa se 
pune problema şi în cazul meu. 

lată de ce, oricât ar repeta nenumăraţii voştri capi de 
familie veacuri de-a rândul aceste două cuvinte magice, în 
care constă întregul secret, Rotschild va rămâne totuşi un 
caz unic. Aşadar, aveţi şi n-aveţi dreptate, căci capii de 
familie nemți dau cu totul alt înţeles acestei idei. 

Fără îndoială că perseverenţa şi continuitatea fac parte şi 
din vocabularul unui cap de familie german, dar pentru 
realizarea scopului meu se cere cu totul altceva decât ceea 
ce înţelege el prin perseverenţă şi continuitate. 

Din simplul fapt că e Vater - şi nu mă refer numai la nemți 
- se presupune că are o familie, că trăieşte ca toată lumea, 
că are cheltuieli şi îndatoriri ca toată lumea; în asemenea 
împrejurări n-ai cum să ajungi un Rotschild, cel mult poţi 
deveni un om cumpătat. Eu însă îmi dau prea bine seama că 
atunci când eşti un Rotschild, sau chiar atunci când râvneşti 
numai să ajungi la aceasta (nu după concepţia unui Vater, ci 
în mod serios), înseamnă că ai rupt-o cu societatea! 

Acum câţiva ani am citit în gazete că pe un vapor de pe 
Volga a murit un cerşetor foarte cunoscut, care umbla în 
zdrenţe şi trăia din mila altora. La moartea lui s-a găsit un 
teanc de bancnote în valoare de trei mii de ruble, cusut 
într-un buzunar ascuns al cămăşii. Zilele trecute am citit iar 
despre un cerşetor, un nobil scăpătat, care colinda 


cârciumile, cerând de pomană, iar când a fost arestat, s-au 
găsit asupra lui vreo cinci mii de ruble. De aici se impun 
două concluzii: în primul rând că atunci când aduni cu 
perseverenţă, fie chiar bânuţ cu bănuţ, ajungi la rezultate 
uimitoare (nu interesează în cât timp), iar în al doilea rând, 
că şi cel mai primitiv sistem de îmbogăţire îţi asigură 
matematic succesul, dacă e aplicat cu continuitate. 

Recunosc că trebuie să existe destui oameni cumsecade, 
inteligenţi şi cumpătaţi, care, oricât s-ar zbate, n-ajung să 
strângă trei mii de ruble şi cu atât mai puţin cinci mii, deşi 
tare ar dori-o. De ce oare? E foarte limpede: fiindcă niciunul 
dintre ei, oricât de mult ar dori, n-are totuşi destulă voinţă 
pentru ca, în cazul când nu-i mai rămâne alt mijloc de 
îmbogăţire, să se facă până şi cerşetor; şi chiar dacă 
acceptă să devină cerşetor, nu-i destul de perseverent ca să 
nu-şi cheltuiască primele copeici pe o mâncare mai bună 
pentru el sau familia lui. Când adopţi însă acest sistem de a 
strânge bani, adică cerşitul, trebuie să te hrăneşti numai cu 
pâine şi sare, ca să ajungi la asemenea sume. Asta e 
părerea mea. Desigur că aşa au procedat şi cei doi cerşetori 
de care am pomenit, adică s-au mulţumit cu pâine goală şi 
s-au adăpostit pe unde au apucat. Fără îndoială că niciunul 
dintre ei n-a avut intenţia să ajungă un Rotschild: trebuie să 
fi fost nişte simpli Harpagoni sau Pliuşkini, nimic mai mult; 
dar atunci când aplici conştient cu totul altă metodă de 
îmbogăţire, cu scopul precis de a ajunge un Rotschild, ai 
nevoie de cel puţin tot atâta putere de voinţă şi stăpânire ca 
şi cei doi cerşetori. Un Vater nu va avea niciodată o 
asemenea tărie. Nu toţi oamenii dispun de forţe egale, mai 
ales în ceea ce priveşte intensitatea dorințelor şi puterea de 
voinţă. Una este temperatura de fierbere a apei şi alta este 
temperatura de incandescenţă a fierului. 

Când alegi această cale, e ca şi când te-ai duce la 
mânăstire, ţi se cere tot atâta abnegaţie, tot atâtea jertfe, 
ca şi unui schimnic. E vorba de un sentiment, nu de o idee 
abstractă. De ce? Pentru ce? Oare e moral, sau monstruos? 


Să umbli îmbrăcat în pânză de sac şi să mănânci numai 
pâine neagră toată viaţa, când duci cu tine o asemenea 
avere? La aceste întrebări voi răspunde mai târziu, acum 
mă voi mărgini să arăt numai că realizarea unui astfel de 
scop e cu putinţă. 

Când am născocit „ideea mea”, care implică o stare de 
incandescenţă, am început să mă supun la diferite 
încercări, pentru a vedea dacă sunt în stare să duc o viaţă 
de schimnic. O lună încheiată nu m-am hrănit decât cu 
pâine şi cu apă. Nu mâncam decât vreo două funturi de 
pâine pe zi. Ca să-mi pot duce la îndeplinire hotărârea, 
eram nevoit să-l înşel pe Nikolai Semionovici, om atât de 
ager la minte şi pe Maria Ivanovna, care nu-mi voia decât 
binele. Am stăruit să mi se aducă prânzul în camera mea, 
deşi vedeam că acest lucru îl întrista şi-l intriga pe Nikolai 
Semionovici, care se purta atât de prevenitor cu toată 
lumea. Când mi se aducea mâncarea, căutam să mă 
descotorosesc cât mai repede de ea; supa o vărsăm în 
curte, peste urzici, sau într-un anumit loc, carnea o 
aruncam pe fereastă câinelui sau o înfăşuram într-o hârtie, 
o băgăm în buzunar şi o azvârleam când ieşeam din casă şi 
aşa mai departe. Cum la prânz mi se dădea cu mult mai 
puţin decât două funturi şi jumătate de pâine, îmi mai 
cumpăram pe ascuns din banii mei. Am rezistat o lună 
întreagă, alegându-mă numai cu oarecare dureri de 
stomac. Dar, începând din luna următoare, am mâncat şi 
supă pe lângă pâine, iar dimineaţa şi seara am băut câte un 
ceai şi pot încredința pe oricine că un an întreg, cât am dus 
acest regim, m-am simţit perfect sănătos şi mulţumit, iar 
din punct de vedere moral eram într-o stare de permanentă 
beatitudine şi exaltare pe care mă străduiam să o ascund. 
Nu numai că nu duceam dorul mâncării, dar eram chiar 
încântat că mă pot lipsi de ea. După un an, când m-am 
convins că sunt în stare să ţin un post oricât de sever, am 
început să mănânc în rând cu ceilalţi şi să iau mesele 
împreună cu ei. Nu m-am mulţumit însă numai cu această 


încercare, ci am făcut-o şi pe a doua: afară de întreţinerea 
mea care se plătea lui Nikolai Semionovici, primeam câte 
cinci ruble pe lună ca bani de buzunar. M-am hotărât să nu 
cheltuiesc decât jumătate din ei. Era o probă foarte grea, 
dar peste doi ani şi ceva, când am sosit la Petersburg, 
aveam în buzunar, în afară de alţi bani, şaptezeci de ruble, 
sumă economisită exclusiv din banii de buzunar. Rezultatele 
acestor două experienţe au fost covârşitoare pentru mine; 
m-am convins că pot dori cu destulă intensitate ca să-mi pot 
atinge țelul şi, repet, aceasta era în esenţă „ideea mea”, 
restul fiind fleacuri. Totuşi, n-ar strica să trecem în revistă şi 
aceste fleacuri. 

Am vorbit înainte despre primele două experienţe; la 
Petersburg, după cum se ştie, am făcut-o şi pe cea de-a 
treia: m-am dus la o licitaţie şi dintr-o lovitură am câştigat 
şapte ruble şi nouăzeci şi cinci de copeici. De bună seamă 
că aceasta nu era o adevărată experienţă, ci numai un joc, o 
distracţie: voisem să fur o clipă din viitor, să-mi dau seama 
cum m-aş purta şi cum aş proceda. Începutul propriu-zis al 
acţiunii mele, după cum hotărâsem încă de la Moscova, de 
când concepusem ideea, îl amânasem pentru mai târziu, 
când aveam să fiu complet liber; înţelegeam prea bine că 
mai întâi trebuia să termin bunăoară liceul (la universitate 
după cum se ştie, renunţasem). Fără îndoială că am plecat 
la Petersburg destul de furios, căci nu terminasem bine 
liceul şi abia apucasem să mă simt liber, când, pe 
neaşteptate, mi-am dat seama că treburile lui Versilov mă 
vor sili să amân iarăşi pentru un timp nedeterminat 
începutul acţiunii mele! Deşi mânios, am plecat foarte 
liniştit în ceea ce priveşte țelul meu. E drept că nu-mi 
verificasem în practică ideea, dar o cântărisem atâta trei 
ani de-a rândul, încât nu mai puteam avea nici o îndoială. 
De mii de ori îmi imaginasem primul pas: mă şi vedeam 
ajuns ca prin minune într-una din cele două capitale ale 
noastre (pentru debut îmi alesesem o capitală şi după 
anumite socoteli eram convins că Petersburgul era oraşul 


cel mai indicat), picat ca din cer, dar complet liber şi 
independent, sănătos şi având în buzunar o sută de ruble 
strânse în taină, drept capital de rulment iniţial. Să încep cu 
mai puţin de o sută de ruble nici nu încăpea vorbă, 
deoarece însemna să mă bucur mult prea târziu de primele 
succese. În afară de cele o sută de ruble mai eram înarmat, 
după cum se ştie, cu perseverenţă, spirit de continuitate, 
curaj, independenţă desăvârşită şi cu secretul meu. 
Independenţa, care era condiţia principală, mi-o dădea 
izolarea: totdeauna am detestat orice legătură de orice fel 
de cârdăşie cu oamenii; în orice caz, eram ferm hotărât să 
încep aplicarea „ideii” de unul singur, fiindcă aceasta mi se 
părea o condiţie sine qua non. Mă împac greu cu oamenii şi 
în prezenţa lor mă simt neliniştit, iar neliniştea mi-ar fi 
periclitat scopul. Unde mai pui că de când mă ştiu, de câte 
ori îmi imaginam cum ar trebui să mă port cu oamenii, 
făceam nişte planuri admirabile, dar de îndată ce încercam 
să le aplic în practică, toate ieşeau anapoda. Oricât de 
înciudat aş fi, mărturisesc sincer că eu singur eram vinovat, 
fiindcă mă lua gura pe dinainte şi mă pripeam, de aceea m- 
am şi hotărât să mă lipsesc de oameni. Astfel câştigam 
independenţă, linişte sufletească şi claritatea nealterată a 
scopului urmărit. 

În ciuda preţurilor astronomice de la Petersburg, am luat 
decizia fermă să nu cheltuiesc niciodată mai mult de 
cincisprezece copeici pentru hrana zilnică. Şi ştiam că mă 
voi ţine de cuvânt. Această problemă a mâncării o 
cântărisem îndelung şi sub toate aspectele: am stabilit, de 
pildă, ca uneori să mănânc două zile la rând numai pâine şi 
sare, urmând ca a treia zi să cheltuiesc banii economisiţi în 
primele două zile; socoteam că un astfel de regim e mai 
sănătos decât postul veşnic la care mă condamnau cele 
cincisprezece copeici pe zi. Cât despre locuinţă, nu-mi 
trebuia decât un ungher, în sensul strict al cuvântului, ca să 
am unde dormi noaptea şi unde să mă adăpostesc pe vreme 
foarte rea. Restul timpului aveam de gând să mi-l petrec pe 


stradă, iar la nevoie, eram gata să înnoptez şi într-un azil de 
noapte, unde în afară de pat se mai dă şi o bucată de pâine 
şi un pahar de ceai. N-aveam nici o grijă, m-aş fi priceput eu 
să-mi ascund banii aşa ca să nu mi-i fure nimeni, nici în 
ungher, nici la azil. Garantez că n-aş fi trezit măcar o 
bănuială! „Să mă las furat? Mai degrabă aş fi în stare să fur 
eu de la altul”, spunea cu haz un pierde-vară pe care-l 
întâlnisem o dată pe stradă. Bineînţeles că ceea ce aş fi vrut 
să învăţ de la el era şiretenia şi prudenţa, căci n-aveam de 
gând să mă apuc de furat. Mai mult, încă de la Moscova, 
poate chiar din prima zi când mi s-a înfiripat în minte 
„ideea”, m-am hotărât să nu dau niciodată bani cu 
împrumut, nici pe amanet, nici cu dobândă. Sunt destui 
cămătari, chiar şi ruşi, lipsiţi de inteligenţă şi de caracter, 
care fac asemenea treburi. Amanetarea şi cămătăria sunt 
ocupaţii prea ordinare. În ceea ce priveşte hainele, nu-mi 
trebuiau decât două costume: unul de toate zilele şi altul 
mai acătării. O dată cumpărate, eram sigur că le voi purta 
foarte multă vreme; doar de doi ani şi jumătate studiam 
cum se poartă mai bine o haină şi am ajuns chiar să 
descopăr un secret: ca o haină să pară totdeauna nouă şi să 
nu se roadă, trebuie periată cât mai des, de cinci, şase ori 
pe zi. Pot declara din experienţă că nu peria strică postavul, 
ci praful şi murdăria. La urma urmei, praful, dacă îl priveşti 
prin microscop, e tot piatră, pe când peria, oricât ar fi de 
aspră, nu se deosebeşte prea mult de lână. Tot astfel am 
învăţat cum se poartă mai bine încălţămintea. Tot secretul e 
că trebuie să calci cu atenţie, pe toată talpa dintr-o dată, 
ferindu-te să calci strâmb. Pentru aceasta e suficient să te 
supraveghezi două săptămâni, apoi te deprinzi. Astfel 
prelungeşti cu o treime viaţa ghetelor. Iată concluzia la 
oare am ajuns după o experienţă de doi ani. Abia după 
această pregătire puteam să-mi încep activitatea propriu- 
zisă. 

lată pe ce se întemeiau calculele mele: dispun de o sută de 
ruble, iar la Petersburg sunt nenumărate licitaţii şi lichidări, 


destule tarabe mici la târgul de vechituri şi destui oameni 
nevoiaşi, aşa că e de neînchipuit să nu poţi vinde orice lucru 
ceva mai scump decât l-ai cumpărat. La afacerea cu 
albumul, investind un capital de două ruble şi cinci copeici, 
m-am ales cu un câştig de şapte ruble şi nouăzeci şi cinci de 
copeici. Obţinusem acest beneficiu uriaş fără nici un risc: 
citisem în ochii cumpărătorului că nu va renunţa. Fireşte, 
îmi dădeam foarte bine seama că nu fusese decât o 
întâmplare; dar tocmai asemenea întâmplări aveam să şi 
vânez, de aceea mă şi hotărâsem să-mi petrec cea mai mare 
parte din timp pe stradă. Ştiu că un prilej fericit se iveşte 
destul de rar, n-are a face, principalul era să respect 
următoarea regulă: mai întâi să nu risc niciodată nimic şi al 
doilea să câştig negreşit în fiecare zi măcar ceva peste 
cheltuielile minimale de întreţinere, pentru ca procesul de 
acumulare să nu sufere nici măcar o întrerupere de o zi. Mi 
s-ar putea obiecta: „loate acestea sunt vise, dumneata nu 
cunoşti viaţa de pe stradă şi de la primul pas ai să fii 
păcălit”...Bine, dar eu am voinţă şi tărie de caracter, iar 
viaţa de pe stradă poate fi studiată, ca orice ştiinţă pe care 
ţi-o însuşeşti printr-o cercetare perseverentă şi atentă, 
presupunând că ai aptitudinile necesare. La liceu, până în 
clasa a şaptea inclusiv, am fost totdeauna printre primii, mai 
ales la matematică eram foarte bun. Şi apoi, nu cred că s-ar 
găsi cineva care să supraaprecieze într-atât experienţa şi 
şcoala străzii, încât să-mi prezică un insucces sigur. Aşa ar 
putea vorbi numai aceia care în viaţa lor n-au făcut o 
experienţă şi n-au întreprins nimic, mulţumindu-se să 
lâncezească şi să aştepte ca totul să le pice de-a gata. „Dacă 
unul şi-a frânt gâtul, are să şi-l frângă negreşit şi altul.” Nu, 
eu n-am să mi-l frâng. Nu, eu am destulă voinţă să pot 
învăţa orice printr-un studiu atent. Este oare cu putinţă să- 
ţi închipui că atunci când dai neîncetat dovadă de stăruinţă, 
isteţime, putere de pătrundere şi chibzuinţă, de o activitate 
şi frământare continuă, să nu ajungi să înveţi în cele din 
urmă cum să câştigi zilnic atât, încât să poţi pune măcar 


douăzeci de copeici deoparte? Principalul era să nu alerg 
niciodată după maximum de câştig şi să nu-mi pierd 
niciodată cumpătul. Cu timpul, după ce voi fi adunat câteva 
miişoare, aveam să ies, fireşte, prin forţa împrejurărilor, din 
rândul samsarilor mărunți şi al telalilor. Deocamdată, 
cunoşteam desigur prea puţin jocul de bursă, operaţiile cu 
acţiuni, cele bancare ş.a.m.d. În schimb, ştiam cât se poate 
de bine că la un moment dat voi ajunge să descopăr şi să 
cunosc ca nimeni altul toate secretele bursei şi ale băncilor 
şi că voi dobândi această ştiinţă aproape de la sine, când va 
fi cazul. Oare pentru asta se cere o inteligenţă deosebită? 
Nu, pentru atâta lucru nu trebuie să fii înţelept ca Solomon. 
Ajunge să ai voinţă, că priceperea, dibăcia şi ştiinţa vin de la 
sine. Numai să nu încetezi o clipă să „doreşti”! 

Principalul e să nu rişti niciodată, ceea ce e cu putinţă 
numai dacă ai tărie de caracter. De curând, îndată după 
sosirea mea la Petersburg, s-a lansat pe piaţă un număr 
limitat de acţiuni ale căilor ferate; aceia care au izbutit să le 
cumpere s-au ales cu un câştig mare, fiindcă acţiunile s-au 
urcat mereu. Totuşi, presupunând că eu aş avea asemenea 
acţiuni şi ar veni la mine un hrăpăreţ sau cineva care n-a 
izbutit să-şi procure şi mi-ar propune să i le vând pe ale 
mele, oferindu-mi un beneficiu de câteva procente, n-aş sta 
o clipă pe gânduri, i le-aş vinde pe loc. Fără îndoială că s-ar 
găsi destui care să mă ia în râs, sub pretext că, dacă aş fi 
aşteptat, aş fi luat de zece ori mai mult. Mă rog, s-ar putea 
să fie aşa, dar beneficiul meu e sigur, de vreme ce-l am în 
buzunar, pe când al lor e ipotetic. Mi se poate obiecta că 
astfel nu te poţi îmbogăţi. Ba să am iertare, acesta e un 
calcul greşit pe care îl fac, de altfel, toţi Kokorevii, Poliakovii 
şi Guboninii 415) noştri. Aflaţi de la mine adevărul: când 
vrei să faci avere, mai ales la început, când abia îţi 
încropeşti un capital, continuitatea şi perseverenţa duc la 
rezultate mai serioase decât loviturile spectaculoase, chiar 
atunci când aduc un câştig de sută la sută. 


Cu puţin înainte de Revoluţia Franceză a apărut la Paris 
un oarecare Law (16) cu un proiect în aparenţă genial (dar 
care în practică s-a dovedit catastrofal). Tot Parisul era în 
fierbere, acţiunile lui Law se vindeau ca pâinea caldă, în 
casa unde se făceau înscrierile prin subscripţie, curgeau 
bani din tot Parisul ca dintr-un sac fără fund; până la urmă, 
casa a devenit neîncăpătoare pentru mulţimea care dădea 
năvală; strada gemea de oameni cât se poate de diferiţi ca 
rang, avere şi vârstă; burghezi, nobili, copiii lor, contese, 
marchize, cocote; alcătuiau cu toţii o masă compactă, 
furibundă, înnebunită, de parcă ar fi fost muşcaţi de un 
câine turbat; titlurile, prejudecățile şi ifosele de nobleţe, 
chiar cinstea şi reputaţia erau călcate în picioare de-a 
valma; nimeni nu precupeţea nimic (nici chiar femeile) ca să 
pună mâna pe câteva acţiuni. În cele din urmă, s-au făcut 
înscrieri chiar pe stradă, dar, cum nu mai era loc nici 
pentru o masă, i s-a cerut unui cocoşat să-şi închirieze 
cocoaşa spre a servi drept birou până la sfârşitul 
înscrierilor. Cocoşatul s-a învoit, dar vă închipuiţi la ce preţ! 
Peste câtva timp (chiar foarte curând), toţi s-au ruinat, 
afacerea a dat faliment, ideea s-a dus de râpă, iar acţiunile 
şi-au pierdut orice valoare. Cine s-a ales oare cu câştig? 
Numai cocoşatul, fiindcă s-a mulţumit cu bani gheaţă, în loc 
să se lăcomească la acţiuni. Şi eu sunt întocmai acelui 
cocoşat! Aşa cum am avut destulă voinţă ca să-mi smulg de 
la gură şi, punând deoparte copeică cu copeică, să strâng 
şaptezeci şi două de ruble, voi avea destulă tărie să nu mă 
las atras de nebunia generală şi să mă mulţumesc cu un 
câştig mic, dar sigur, în loc să alerg după lozul cel mare. Eu 
sunt meschin în împrejurări meschine, nu însă când e vorba 
de ceva important, în lucruri mărunte care-ţi pun răbdarea 
la încercare, m-am arătat adesea slab de înger, chiar şi 
după ce mi s-a închegat în minte „ideea”, ceea ce nu mi s-a 
întâmplat însă niciodată în împrejurări hotărâtoare. 
Dimineaţa, înainte de a merge la slujbă, când mama îmi 
dădea cafeaua rece, eu, care fusesem în stare să trăiesc 


timp de o lună încheiată numai cu pâine şi cu apă, îmi 
ieşeam din sărite şi o repezeam. Într-un cuvânt, era de 
neînchipuit să nu mă îmbogăţesc, să nu învăţ cum se face 
avere, era de neînchipuit ca printr-o acumulare 
perseverentă şi neîntreruptă, printr-o prudenţă şi o 
luciditate permanentă, prin renunţări, spirit de economie şi 
o energie mereu crescândă, repet, era de neînchipuit să nu 
ajung chiar milionar. Cum şi-a agonisit cerşetorul atâta 
bănet, dacă nu datorită stăruinţei, încăpăţânării lui 
fanatice? Sunt eu oare mai prejos decât el? „La urma 
urmei, chiar dacă nu voi ajunge la nimic, chiar dacă planul 
meu e greşit, chiar dacă totul se prăbuşeşte şi mă duc de 
râpă, nu-mi pasă - eu oricum voi merge pe drumul apucat şi 
nu mă voi abate din cale, fiindcă aşa am hotărât”, iată ce-mi 
spuneam încă de la Moscova. 

Aş putea fi întrebat: „Dar unde e «ideea»? Ce-i nou în 
toate acestea?” Atunci aş răspunde pentru ultima oară că 
am enunțat nu una, ci nenumărate idei şi încă foarte noi. 

O, presimţeam eu de mult ce obiecţii triviale mi se vor 
opune şi cât de trivial voi fi eu însumi când voi încerca să-mi 
împărtăşesc „ideea”...Bine, dar ce-am izbutit să redau? Nici 
măcar a suta parte! Îmi dau seama că din tot ce-am înşirat 
trebuie să par meschin, necioplit, superficial şi destul de 
necopt pentru vârsta mea. 

Rămâne să răspund, după cum am făgăduit, la întrebările: 
„de ce”, „pentru ce”, „dacă e moral sau nu” şi aşa mai 
departe. 

Mă întristează gândul că am să-l dezamăgesc pe cititor de 
la început, mă întristează, dar mă şi bucură. [in să se ştie 
că prin „ideea” mea nu urmăream câtuşi de puţin să mă 
răzbun, că ea nu cuprindea nimic byronian, căci nu avea 
nimic comun cu blestemele, cu tânguirile unui orfan, nici cu 
lacrimile unui bastard. Într-un cuvânt, dacă însemnările 
mele ar cădea în mâinile unei doamne romanţioase, ea ar 
strâmba din nas. Tot ceea ce urmăream prin „ideea mea” 
era să mă izolez de lume. 


— Dar ca să te izolezi n-ai nevoie să te lauzi că vrei să devii 
un Rothschild. Ce amestec are Rothschild în toate acestea? 
Cum să n-aibă? Când spun Rothschild înţeleg şi puternic. 
Socotesc necesară o explicaţie: poate că cititorul, îngrozit 
de sinceritatea spovedaniei mele, se va întreba cu o sinceră 
naivitate: „Cum de nu-i e ruşine autorului?” Îi voi răspunde 
că ceea ce am scris nu-i destinat tiparului; probabil că abia 

peste zece ani va ajunge cineva să citească aceste rânduri 
şi atunci totul va fi de mult lămurit, trecut şi dovedit, aşa că 
nu voi mai avea de ce să roşesc. Şi chiar dacă mă adresez 
uneori cititorului, nu-i decât o figură de stil, fiindcă cititorul 
meu este un personaj fictiv. 


Nu, nici situaţia mea de bastard, de care se făcea haz la 
pensionul Touchard, nici copilăria mea tristă, nici dorinţa de 
răzbunare, nici dreptul legitim de a protesta n-au generat 
„ideea mea”...Ea nu-i decât o urmare firească a 
caracterului meu. Cred că de la doisprezece ani, adică de 
când am început să judec conştient, mi-am dat seama că nu 
iubesc oamenii. Nu că n-aş fi putut să-i iubesc, dar prezenţa 
lor mă stingherea. În momente de luciditate, mă întrista 
nespus faptul că nu puteam spune tot ce aveam pe suflet 
nici măcar celor dragi, nu fiindcă n-aş fi fost în stare, dar 
fiindcă nu voiam, de parcă m-ar fi reţinut ceva; mă întrista 
că sunt o fire neîncrezătoare, posacă şi închisă. Mai mult, 
aproape din copilărie mi-am dat seama că îi învinuiam prea 
des, aşa încât de cele mai multe ori, această pornire era 
urmată nemijlocit de un gând apăsător: „nu cumva eu 
însumi sunt vinovat şi nu ei?” Şi de câte ori nu mă acuzam 
pe nedrept! Numai ca să scap de asemenea frământări 
căutam să fiu singur. Şi apoi nu găseam nici o mulţumire în 
societatea oamenilor, oricât m-aş fi străduit şi mă străduiam 
din toată inima; în orice caz, băieţii de vârsta mea, colegii 
mei, s-au dovedit cu toţii mai prejos decât mine prin 
mentalitatea lor; nu-mi amintesc de nici o excepţie în 
această privinţă. Da, sunt într-adevăr ursuz, m-am deprins 
să mă închid în mine. Adesea aş vrea să o rup cu societatea. 
Poate că le voi face bine oamenilor cândva, deşi mă întreb 
adesea pentru ce? La urma urmei, oamenii nici nu merită să 
te zbuciumi pentru ei. De vreme ce ei nu se apropie de 
mine cu inima deschisă, nu văd de ce m-aş simţi eu dator să 
le intru în voie cu orice preţ? Iată întrebările care mă 
frământau. Sunt recunoscător din fire şi am dovedit acest 
lucru printr-o mie de neghiobii. Dacă s-ar fi apropiat cineva 
de mine cu sinceritate, i-aş fi răspuns cu aceeaşi sinceritate 
şi l-aş fi îndrăgit pe loc. De altfel, aşa s-a şi întâmplat de mai 
multe ori, dar de fiecare dată oamenii au încercat să mă 
păcălească şi-şi băteau joc, pe ascuns, de mine. Cel mai 
sincer s-a purtat cu mine Lambert, care m-a bătut de atâtea 


ori în copilărie, dar şi el nu era decât un ticălos, un bandit 
sincer; în cazul lui sinceritatea era doar o dovadă de 
prostie. lată ce gânduri mă munceau când am sosit la 
Petersburg şi atunci când am plecat de la Dergaciov (unde 
Dumnezeu ştie ce-am căutat), m-am apropiat de Vasin şi, 
cuprins de entuziasm, l-am copleşit cu laude. Urmarea a 
fost că încă în aceeaşi seară mi-am dat seama că nu mai ţin 
chiar atât de mult la el. De ce? Tocmai fiindcă lăudându-l 
din cale-afară, m-am înjosit în faţa lui. La prima vedere, s-ar 
putea crede tocmai pe dos: un om care este atât de drept şi 
de generos, încât recunoaşte valoarea altuia, chiar în 
detrimentul său, vădeşte atâta demnitate, încât se poate 
socoti superior oricui. Deşi înţelegeam toate acestea, îl 
iubeam mai puţin pe Vasin, chiar cu mult mai puţin. Am ales 
anume acesta exemplu, pe care cititorul îl cunoaşte. Până şi 
de Kraft îmi aduceam aminte cu amărăciune şi ciudă, 
fiindcă m-a dat aproape afară din casă; nici măcar a doua 
zi, după ce m-am lămurit pe deplin în privinţa lui Kraft şi nu 
mai aveam nici un motiv de supărare, nu m-am putut 
dezbăra de aceste sentimente. Încă din primele clase de 
liceu, când un coleg mă depăşea, fie datorită cunoştinţelor, 
fie isteţimii sau forţei lui fizice, îi întorceam numaidecât 
spatele şi nu mai vorbeam cu el. N-aş putea spune că-l 
uram sau că-i doream răul, pur şi simplu mă îndepărtam, 
fiindcă aşa mi-e firea. 

Da, toată viaţa am râvnit la putere, la putere şi la 
singurătate. Numai la asta mi-era gândul, încă de la o 
vârstă când oricine mi-ar fi râs în nas dacă ar fi ghicit ce se 
petrece în capul meu. lată de ce nu mi-a plăcut niciodată să 
mă destăinuiesc cuiva. Eram atât de cufundat în visuri, 
încât ele nu-mi mai dădeau răgazul să stau de vorbă cu 
cineva. De aci s-a dedus că sunt ursuz, iar din faptul că 
eram atât de distrat, s-ar fi putut ajunge la o concluzie şi 
mai urâtă, dacă obrajii mei rumeni n-ar fi dovedit 
contrariul. Nu eram pe deplin fericit decât seara, după ce 
mă culcam şi-mi trăgeam plapuma peste cap, ca sănu mă 


tulbure nici o prezenţă şi nici un zgomot, căci abia atunci 
mă simţeam complet singur şi puteam să trăiesc în 
imaginaţie cu totul altă viaţă. Această lume fantastică a 
visurilor m-a urmărit până am ajuns să-mi descopăr „ideea” 
şi atunci, dintr-o dată, visurile fără noimă au căpătat un 
sens, iar forma lor nebuloasă de roman fantastic s-a 
închegat într-un raţionament întemeiat pe realitate. Toate 
se îndreptau spre un singur ţel. De altfel, nici înainte nu 
erau chiar atât de stupide, deşi se împrăştiau în 
nenumărate direcţii, fărâmiţându-se într-o puzderie de 
teme. Pentru unele aveam însă o deosebită slăbiciune... Dar 
nu are rost să le înşir aici. Visam puterea! De bună seamă 
mulţi ar izbucni în râs aflând că o asemenea nulitate ca 
mine aspiră la putere. Sunt convins de acest lucru. Şi totuşi, 
am să fac o mărturisire şi mai uluitoare: poate încă de la 
primele mele visuri, adică aproape din fragedă copilărie, nu 
m-am închipuit decât în fruntea tuturor, întotdeauna şi în 
toate împrejurările vieţii. Mai ciudat e că poate şi în ziua de 
azi mă mai urmăreşte acest vis. Ţin să adaug însă că nu 
regret această dorinţă, că nu mă ruşinez de ea. 

Tâlcul „ideii” mele, forţa ei stă tocmai în faptul că banii 
sunt singurul mijloc prin care şi o nulitate ajunge la loc de 
frunte. Poate că eu nu sunt chiar o nulitate, deşi ştiu, 
bunăoară, din oglindă, că înfăţişarea mă dezavantajează, 
deoarece am o figură foarte comună. Dacă aş fi însă bogat 
ca Rotschild, cine s-ar mai uita la înfăţişarea mea? Nu s-ar 
găsi oare mii de femei care la cel mai mic semn mi-ar pune 
la picioare toate farmecele lor? Mai mult, sunt convins că 
până la urmă mă vor socoti cu toată sinceritatea un bărbat 
chipeş. Poate că sunt şi inteligent. Dar chiar de-aş fi cu stea 
în frunte, tot s-ar găsi negreşit în societate altul mai grozav 
care să mă facă praf. Dacă aş fi însă un bogătaş ca 
Rotschild, ce-ar mai însemna pe lângă mine omul cel mai 
sclipitor din lume? Nici nu l-ar lăsa nimeni să deschidă gura 
în faţa mea! Poate că sunt şi spiritual. Dacă s-ar ivi însă în 
preajma mea Ialleyrand sau Piron, aş trece cu totul 


neobservat, de-aş fi însă Rotschild, cine l-ar mai băga oare 
în seamă pe Piron sau chiar şi pe Talleyrand? Banii 
reprezintă desigur o putere absolută, despotică, dar în 
acelaşi timp şi suprema egalitate, căci au darul de a nivela 
orice inegalitate şi în aceasta consta în primul rând forţa 
lor. Iată concluziile la care ajunsesem încă la Moscova. 

Oricine va vedea, fireşte, în acest raţionament numai 
cinism, porniri tiranice şi triumful nimicniciei asupra 
talentului. Recunosc că ideea e îndrăzneață (şi tocmai de 
aceea îmbătătoare). Nu-mi pasă ce s-ar putea crede! Vă 
închipuiţi oare că doream pe atunci puterea pentru a-i 
domina pe alţii, pentru a mă răzbuna? De bună seamă că 
asta ar fi urmărit un om banal. Mai mult, sunt convins că mii 
de oameni talentaţi şi inteligenţi, care se cred superiori, 
dacă s-ar trezi peste noapte cu milioanele lui Rotschid, n-ar 
rezista şi ar proceda în modul cel mai ordinar şi mai vulgar, 
asuprindu-i pe cei din jur mai rău ca oricine. Eu urmăream 
însă cu totul altceva. Eu nu mă tem de bani, căci nu m-aş 
lăsa dominat de ei şi nici nu aş domina cu ajutorul lor pe 
alţii. 

Eu n-am nevoie de bani, mai bine zis de bani ca atare. Nici 
chiar de putere. Ceea ce-mi doresc, se poate obţine însă 
dacă eşti puternic, numai dacă eşti puternic; vreau să 
trăiesc izolat şi liniştit, având conştiinţa deplină a forţei 
mele! lată cea mai completă definiţie a libertăţii, pe care 
lumea se străduieşte s-o formuleze de atâta vreme! 
Libertatea! În sfârşit am aşternut pe hârtie acest cuvânt 
măreț... Da, conştiinţa intimă a forţei tale este un 
simţământ înălţător, minunat. Ce poate fi mai liniştitor 
decât convingerea că eşti puternic? Jupiter e stăpân pe 
tunete; totuşi e calm şi nu face uz de forţa lui decât foarte 
rar, atât de rar, încât un prost ar putea crede că doarme 
veşnic. Dacă însă în locul lui Jupiter s-ar găsi vreun scriitor 
sau vreo ţărancă toantă, atunci să te ţii, ar tuna zi şi 
noapte! 


Dacă aş ajunge foarte puternic, îmi spuneam eu, n-aş face 
niciodată uz de puterea mea, dimpotrivă, oriunde m-aş găsi, 
aş căuta să trec întotdeauna neobservat; dacă aş fi bogat ca 
Rotschild, aş umbla într-un palton ponosit şi cu umbrelă, 
nici nu m-aş sinchisi că lumea mă înghionteşte pe stradă, că 
trebuie să trec drumul în fugă, sărind peste băltoace, ca să 
nu mă calce vreo birjă. Conştiinţa că sunt Rotschild m-ar şi 
înveseli în asemenea clipe. Mi-ar fi destul să ştiu că aş putea 
avea cel mai bun bucătar din lume şi că aş putea mânca 
cele mai rare bunătăţi, ca să mă mulţumesc cu o bucată de 
pâine şi o felie de şuncă. Şi în ziua de azi gândesc la fel. Nu 
eu mă voi vâri în sufletul lumii bune, ci ea va da buzna peste 
mine; nu eu voi alerga după femei, ci ele se vor ţine scai de 
mine, oferindu-mi tot ce poate oferi o femeie. Cele vulgare 
vor fi atrase de bani, iar cele de soi, de curiozitatea pe care 
le-o va stârni firea mea atât de ciudată, închisă şi 
nepăsătoare la toate. Mă voi purta prietenos şi cu unele şi 
cu altele, poate că le voi da şi bani, dar nu voi primi nimic 
de la ele. Curiozitatea stârneşte pasiune, de aceea poate că 
şi eu voi inspira pasiuni. Nu vor obţine însă nimic, cel mult 
nişte daruri. Indiferenţa mea le va aţâţa şi mai mult 
curiozitate. 

Îmi e destul să ştiu că pot (17|. 

Ciudat e că încă de la vârsta de şaptesprezece ani eram 
înaintat când îmi imaginam o asemenea scenă (de altfel, 
verosimilă). 

Nu înţeleg şi nici nu doresc să asupresc sau să chinuiesc 
vreodată pe cineva; sunt însă convins că dacă aş vrea să 
nenorocesc un om, pe vreun duşman, nimeni n-ar căuta să 
mă împiedice, dimpotrivă, toţi mi-ar sări, slugarnici, în 
ajutor. Convingerea aceasta mă satisface. Nici măcar nu m- 
aş răzbuna vreodată pe cineva. Mă miram întotdeauna cum 
de-a putut accepta James Rotschild titlul de baron! De ce a 
făcut-o, ce rost a avut, când în orice caz era mai presus de 
oricine? „Puțin îmi pasă că se va găsi un înfumurat de 
general să mă insulte la o staţie de poştă, în timp ce 


amândoi aşteptăm să ni se schimbe caii; de-ar şti cine sunt, 
ar da el singur fuga să-i înhame şi ar sări să mă ajute când 
m-aş urca în droşca mea sărăcăcioasă! Am citit undeva că în 
străinătate, într-un tren care mergea spre Viena, un conte 
sau un baron l-a ajutat în public pe un bancher să se încalţe 
şi că acela a fost destul de cinic ca să admită acest lucru. O, 
n-am să mă sinchisesc nici atunci când o fată îngrozitor de 
frumoasă (există şi o frumuseţe care te îngrozeşte), fiica 
unei aristocrate bogate şi simandicoase, întâlnindu-mă din 
întâmplare pe vapor sau în altă parte, mă va privi pieziş şi, 
strâmbând din nas cu dispreţ, se va mira cum de a îndrăznit 
să se aşeze la vedere, chiar lângă ea, un om de rând, şters 
şi prăpădit, veşnic cu o carte sau cu o gazetă în mână! De- 
ar şti însă cine este! Dar va afla şi numaidecât va veni 
singură lângă mine, supusă, timidă şi prietenoasă, 
căutându-mi privirea, bucurându-se chiar şi numai de un 
zâmbet al meu...” 

Am redat dinadins aceste scene ticluite de mine încă din 
copilărie, pentru a-mi ilustra cât mai bine gândul; desigur 
aceste scene sunt neînsemnate, chiar triviale, numai 
realitatea care justifică totul le-ar da un tâlc. Mi se va spune 
că este absurd să trăieşti aşa: de ce să nu locuieşti într-un 
palat, să nu primeşti oaspeţi, să nu dai petreceri, să nu faci 
uz de influenţa ta în societate, să nu te căsătoreşti? Dacă 
trăieşti ca toată lumea, are vreun rost să mai fii Rothschild? 
Nu, căci ar dispărea tot farmecul „ideii”, toată forţa ei 
morală. Încă din copilărie am învăţat pe de rost monologul 
Cavalerului avar; în ceea ce priveşte conţinutul, e tot ce-a 
scris Puşkin mai bun! Şi azi sunt încă de aceeaşi părere. 

— Bine, dar idealul dumitale e prea mărunt, mi se va 
spune cu dispreţ. Reduci totul la bani, la bogăţie! Dar 
interesele sociale, dar lupta eroică pentru binele omenirii 
pe seama cui le laşi? 

Cine ar putea să ştie cum mi-aşi folosi eu averea? În ce 
măsură ar fi imoral şi josnic faptul că aceste milioane s-ar 
scurge din mâinile a tot felul de cămătari, mâini lacome şi 


murdare, în mâinile unui ascet chibzuit şi dârz, care 
priveşte lumea cu o luciditate pătrunzătoare? În general, 
toate aceste visuri despre viitor, toate aceste prorociri nu 
sunt deocamdată decât un fel de roman pe care poate nici 
n-ar fi trebuit să-l aştem pe hârtie. Mai bine le păstram 
numai pentru mine. Mai ştiu că poate nimeni nu va citi 
aceste rânduri; dacă totuşi le-ar citi cineva, n-ar crede oare 
că nici n-aş fi poate în stare să suport milioanele lui 
Rotschild? Nu fiindcă m-ar copleşi, dimpotrivă. În visurile 
mele nu o dată m-am transpus în acel moment din viitor 
când conştiinţa mea va fi mai mult decât împăcată, iar 
puterea nu mă va mai mulţumi pe deplin. În clipa aceea - 
nu din plictiseală şi nici dintr-o pornire inexplicabilă, ci 
dintr-o năzuinţă nestăvilită spre un ţel mai înalt - îmi voi 
împărţi toată averea oamenilor; societatea n-are decât să 
dispună de bogăţia mea cum crede de cuviinţă, iar eu, eu 
voi reintra în rândul oamenilor fără căpătâi. Poate că voi 
deveni chiar un cerşetor ca acela care a murit pe vapor, cu 
singura deosebire că în zdrenţele mele nu se va găsi ascuns 
nimic. În această viaţă de pustnic m-ar susţine doar gândul 
că am avut cândva milioane şi că le-am azvârlit în noroi ca 
pe un lucru de prisos. Şi acum gândesc la fel. Da, „ideea” 
mea este o fortăreață în care mă pot ascunde de oameni, în 
orice clipă şi în orice împrejurare, chiar dacă ar fi să ajung 
ca cerşetorul care a murit pe vapor. lată de ce „ideea” mea 
este un adevărat poem! Mai ţin să se ştie că mă las stăpânit 
în întregime de această idee monstruoasă numai şi numai 
pentru a-mi putea dovedi mie însumi că am destulă tărie 
pentru a renunţa la ea. 

Mi se va răspunde fără îndoială că am început să fac 
poezie şi că, dacă voi pune mâna pe milioane, nu le voi lăsa 
să-mi mai scape ca s-o apuc pe calea cerşetorului din 
Saratov. S-ar putea să fie aşa. Eu mi-am înfăţişat doar 
gândurile sub aspectul lor ideal. Totuşi vreau să adaug şi de 
astă dată cu toată seriozitatea: dacă aş izbuti să adun o 
avere la fel de mare ca a lui Rotschild, atunci în adevăr s-ar 


putea ca în cele din urmă s-o azvârl în întregime societăţii. 
(De altfel, înainte de a atinge nivelul lui Rotschild, ar fi şi un 
lucru greu de realizat.) În nici un caz n-aş dărui jumătate 
din avere, fiindcă ar fi o soluţie meschină: aş deveni doar de 
două ori mai sărac şi nimic mai mult: aş fi în stare să renunţ 
la tot, până la ultimul ban, fiindcă, în momentul când aş 
ajunge cerşetor, m-aş socoti de două ori mai bogat decât 
Rotschild. Dacă nu s-a înţeles ceea ce am spus, nu e vina 
mea; orice alte explicaţii ar fi de prisos. 

„Astea-s scamatorii, poetizare a nulităţii şi a neputinței! 
Vor pretinde unii. Ar însemna să triumfe incapacitatea şi 
mediocritatea.” Da, este adevărat, dar numai în parte. 
Recunosc că ar însemna să triumfe incapacitatea şi 
mediocritatea, dar în nici un caz neputinţa. Îmi plăcea 
grozav să-mi închipui o fiinţă cât se poate de incapabilă şi 
mediocră care să domine omenirea şi să-i spună cu un 
zâmbet dispreţuitor: „Voi, cei de talia lui Galilei şi Copernic, 
a lui Carol cel Mare şi a lui Napoleon, a lui Puşkin şi a lui 
Shakespeare, voi, generali şi demnitari, vedeţi că eu, o 
nulitate şi un bastard, sunt mai presus decât voi toţi, fiindcă 
voi înşivă aţi creat această situaţie şi o recunoaşteți. 
Mărturisesc că mergeam atât de departe cu imaginaţia, 
încât dispreţuiam până şi cultura. Mi se părea că situaţia va 
fi cu atât mai frumoasă, cu cât omul care va domina lumea 
va fi mai necioplit şi mai incult. Aceste excese ale fanteziei 
au avut pe atunci o proastă înrâurire şi asupra situaţiei 
mele şcolare în clasa a şaptea de liceu. Am încetat să învăţ 
numai din fanatism: mi se părea că incultura dă o şi mai 
mare strălucire idealului meu. Acum mi-am schimbat 
părerea în această privinţă şi nu mai socotesc cultura o 
piedică. 

De ce oare vă supără atât de mult, domnilor, orice 
manifestare de independenţă în gândire, până şi cea mai 
neînsemnată? Ferice de acela care are un ideal, chiar dacă 
greşeşte! Eu unul cred în idealul meu. Din păcate însă, l-am 
înfăţişat stângaci şi rudimentar. De bună seamă că peste 


zece ani îl voi expune mai precis, iar ceea ce am scris până 
acum voi păstra ca amintire. 

Am încheiat cu tot ce am avut de spus despre „idee”... 
Dacă apare cumva vulgară, sau superficială, de vină este 
numai nepriceperea mea de a o prezenta, nu „ideea” însăşi. 
Am atras atenţia mai înainte că ideile cele mai simple sunt 
şi cele mai greu de înţeles. Mai adaug acum că ele se şi 
formulează cel mai greu, cu atât mai mult cu cât am descris 
„ideea” mea în forma ei iniţială. Şi legea contrară e valabilă 
pentru idei: ideile banale, nesăbuite sunt înţelese cu o 
repeziciune neobişnuită şi încă de mulţime, de lumea de pe 
stradă; mai mult, ele trec drept cele mai măreţe şi mai 
geniale, dar numai în ziua când au fost enunțate. Ceea ce-i 
ieftin nu-i trainic. Cu cât o idee este mai repede înţeleasă, 
cu atât este mai banală. Teoria lui Bismarck a fost imediat 
declarată genială, iar Bismarck însuşi - un geniu. Dar 
tocmai această apreciere pripită e suspectă; abia după zece 
ani se va vedea ce-a rămas din teoria lui Bismarck şi unde a 
ajuns domnul cancelar. Îmi însemn acest lucru, care n-are 
nimic cu cazul de faţă, nu pentru a servi drept termen de 
comparaţie, ci tot pentru a nu-l uita. (Orice explicaţie e de 
prisos, dacă cititorul nu-i mărginit.) 

Acum, pentru a termina definitiv cu „ideea”, aşa încât ea 
să nu-mi mai împovăreze povestirea, voi istorisi două 
întâmplări. 

Astă-vară, în iulie, cu două luni înainte de a pleca la 
Petersburg, când devenisem un om complet liber, Maria 
Ivanovna m-a rugat să mă duc până la Troiţki Posad, la o 
domnişoară bătrână, care se mutase acolo, spre a-i 
comunica o veste, prea neinteresantă pentru a fi reprodusă. 
Seara, la întoarcere, am călătorit în acelaşi vagon cu un 
tânăr pricăjit, brunet, cu pielea măslinie, ce părea murdară, 
îmbrăcat în haine bune, dar soioase. Mi-a atras atenţia prin 
faptul că la fiecare gară sau haltă cobora neapărat din tren 
ca să bea votcă. Spre sfârşitul călătoriei, s-a adunat în jurul 
lui o întreagă ceată de indivizi veseli, dar cam dubioşi. Cel 


mai entuziasmat de capacitatea tânărului de a bea 
neîncetat fără să se îmbete era un negustor cam cherchelit. 
Foarte încântat mai era şi un alt tânăr îngrozitor de prost şi 
de vorbăreţ, îmbrăcat în haine de oraş şi care mirosea 
foarte urât - un lacheu, după cum am aflat mai târziu - care 
s-a şi împrietenit cu tânărul beţiv şi la fiecare oprire a 
trenului îl poftea: „Ar fi vremea să mai bem o votcă” - şi 
amândoi coborau braţ la braţ. Deşi tânărul beţivan nu 
spunea aproape nici un cuvânt, în jurul lui s-au adunat mai 
mulţi flecari, pe care îi asculta, zâmbind ironic şi chicotind 
uneori pe neaşteptate; scotea nişte sunete ciudate, un fel 
de „tiur-liur-liu”, din colţurile gurii i se prelingeau bale şi îşi 
ducea un deget la nas cu un gest comic, care avea darul să-i 
înveselească şi pe negustor şi pe lacheu şi pe ceilalţi. 
Izbucneau cu toţii în hohote nesfârşite de râs şi foarte 
zgomotoase. Ciudat cum uneori pot râde oamenii din te miri 
ce. La un moment dat, m-am apropiat şi eu şi, fără să-mi 
dau seama de ce, tânărul a început parcă să-mi placă, poate 
fiindcă încălca atât de vădit regulile bunei-cuviinţe 
îndeobşte respectate; în orice caz, nu mi-am dat seama că-i 
prost şi din prima clipă ne-am tutuit, iar când am coborât 
din tren, ne-am dat întâlnire în aceeaşi seară, pe la ora 
nouă, pe bulevardul Tverski. Din discuţie reieşise că fusese 
student. Când ne-am întâlnit, m-a învăţat următoarea 
coţcărie: am colindat amândoi bulevardele, apoi, după ce s- 
a întunecat de-a binelea, puneam ochii pe câte o doamnă 
singură, foarte serioasă şi când vedeam că nu e nimeni în 
jur, ne apropiam de ea şi, fără să-i spunem un cuvânt, o 
încadram şi, cu aerul cel mai calm, ca şi când nici n-am fi 
observat-o, începeam o discuţie cât se poate de scabroasă. 
Spuneam tuturor lucrurilor pe nume, cu tonul cel mai 
firesc, şi, referindu-ne la tot felul de porcării şi obscenităţi, 
intram în amănunte pe care nici imaginaţia cea mai 
perversă a celui mai pervers destrăbălat nu l-ar fi putut 
scorni. (Din primii ani de şcoală, încă înainte de a intra în 
liceu, adunasem şi eu un bagaj de cunoştinţe în această 


direcţie, dar care, desigur, rămăseseră pentru mine doar 
nişte noţiuni abstracte.) Femeia se speria grozav, grăbea 
pasul, ca să scape de noi, dar nu era chip, căci ne ţineam 
scai de ea şi ne continuam discuţia. Se înţelege că victima 
nu putea face nimic, nu-i venea la îndemână nici să strige 
nici să ne reclame vreunui poliţist, fiindcă ne îngrijisem să 
n-aibă martori. Ne-am distrat aşa vreo opt zile; nu pricep 
cum de-mi putea face plăcere; la drept vorbind, nici nu-mi 
făcea, dar mă lăsam antrenat. La început, mi se păruse o 
distracţie originală care ieşea din tipicul plictisitor al 
convenienţelor sociale; şi apoi nici nu puteam suferi 
femeile. I-am povestit o dată studentului că Jean-Jacques 
Rousseau mărturiseşte în confesiunea sa cum pe vremea 
când era tânăr avea obiceiul să stea ascuns după câte un 
colţ de stradă şi, dezgolindu-şi părţile trupului care nu se 
arată niciodată, pândea astfel femeile care treceau. 
Studentul a scos obişnuitul chicotit „tiur-liuriu”... Îmi 
dădeam tot mai mult seama că era îngrozitor de incult şi că 
îl interesau extrem de puţine lucruri. Nici vorbă să-l 
frământe în taină vreo idee, cum m-aş fi aşteptat. Sub 
originalitatea lui aparentă nu se ascundea decât o 
banalitate copleşitoare. Îmi devenea din ce în ce mai 
nesuferit. În cele din urmă, totul s-a sfârşit într-un mod 
neaşteptat: într-o seară, când se întunecase cu desăvârşire, 
ne-am legat de o fată foarte tânără care mergea grăbită şi 
sfioasă pe bulevard; să tot fi avut vreo şaisprezece ani, dacă 
nu chiar mai puţin, era curat şi modest îmbrăcată şi părea 
să trăiască din munca ei. Se întorcea pesemne de la lucru, 
acasă, la bătrâna ei mamă, desigur vreo văduvă sărmană cu 
mulţi copii. Dar nu are rost să mă las târât de 
sentimentalism. Fetiţa ne-a ascultat câtva timp, grăbind din 
ce în ce pasul. Mergea cu capul plecat, cu voalul lăsat pe 
faţă şi tremura toată de spaimă, când deodată s-a oprit, şi-a 
ridicat voalul, descoperindu-şi faţa foarte frumuşică - pe cât 
mi-aduc aminte - deşi slăbuţă şi ne-a strigat, fulgerându-ne 
cu privirea: 


— Of, ticăloşi mai sunteţi! 

M-aş fi aşteptat să izbucnească în plâns, dar s-a întâmplat 
cu totul altceva: şi-a ridicat mâna mică, subţire şi cu o 
îndemâniare neînchipuită i-a tras studentului o palmă 
răsunătoare. Straşnic l-a mai plesnit! El a dat s-o înjure şi 
să se repeadă la ea, dar l-am oprit şi fata a apucat să fugă. 
Cum ne-am trezit singuri, ne-am şi luat la ceartă: eu mi-am 
descărcat tot năduful care mocnea în mine de atâta timp, i- 
am spus în faţă că nu-i decât o nulitate dezgustătoare, un 
cinic şi că niciodată n-a încolţit în mintea lui vreo idee. El s- 
a pornit să mă înjure... (îi mărturisisem o dată că sunt copil 
din flori), apoi ne-am scuipat şi ne-am despărţit, iar de 
atunci nu ne-am mai văzut. În seara aceea am fost tare 
furios, a doua zi mai puţin, iar a treia zi mi-a trecut şi am 
uitat. 'lotuşi, uneori îmi mai aduceam aminte de fetiţa 
aceea, dar numai întâmplător şi în treacăt. Abia după ce-am 
sosit la Petersburg, adică peste vreo două săptămâni, mi-am 
amintit de toată întâmplarea şi în clipa aceea m-a cuprins o 
asemenea ruşine, încât au început să-mi curgă până şi 
lacrimile pe obraz. M-am chinuit de ruşine toată seara, 
toată noaptea şi într-o oarecare măsură ruşinea mă mai 
chinuie şi în ziua de azi. La început mi se părea de neînțeles 
cum de m-am putut purta atât de josnic, atât de infam şi - 
ceea ce era mai grav - cum de-am putut să uit întâmplarea, 
cum de nu m-a urmărit ruşinea şi nu m-a mustrat neîncetat 
conştiinţa. Abia acum îmi dau seama că numai datorită 
„ideii” uitasem totul. Într-un cuvânt, am ajuns la concluzia 
că atunci când eşti în permanenţă stăpânit de o singură 
idee, când te preocupă un singur lucru, te rupi parcă de 
lume, trăieşti parcă într-un pustiu, aşa încât tot ce ţi se 
întâmplă alunecă pe lângă tine, fără să-ţi pătrundă în 
conştiinţă. Până şi impresiile tale sunt adesea false. Şi, unde 
mai pui că ai întotdeauna un pretext la îndemână. E de 
neiertat cât am chinuit-o pe maică-mea pe vremea aceea, 
cât de nepăsător m-am arătat faţă de soră-mea: „De, nu mă 
preocupă decât «ideea» mea, restul sunt fleacuri!” îmi 


spuneam eu, căutând parcă să mă dezvinovăţesc. De câte 
ori mă umilea cineva, mă retrăgeam jignit şi îndurerat în 
sinea mea, dar deodată îmi spuneam: „Ce are a face că-s 
laş, de vreme ce am «ideea» mea, pe care ei nici n-o 
bănuiesc”...Aşadar, mă mângâiam cu „ideea”, de câte ori 
eram jignit sau mă dovedeam un nemernic; mai mult, s-ar fi 
zis că la adăpostul ei puteam săvârşi orice infamie; într-un 
cuvânt, era o circumstanţă atenuantă în toate împrejurările, 
aruncând parcă un văl între mine şi lumea înconjurătoare; 
dar fără îndoială că impresiile confuze despre situaţii şi 
lucruri pot dăuna şi „ideii”, ca să nu mai vorbim de 
celelalte. 

Acum să povestesc a doua întâmplare. Anul trecut, de întâi 
aprilie, Maria Ivonovna şi-a serbat onomastica. Seara au 
venit oaspeţi, dar foarte puţini. Deodată, dă buzna înăuntru 
Agrafena şi anunţă, gâfâind, că în tinda bucătăriei 
scânceşte un copilaş părăsit şi că nu ştie ce să facă cu el. 
Vestea ne-a tulburat pe toţi şi am ieşit în tindă, unde am 
văzut un coş în care scâncea o fetiţă de trei-patru 
săptămâni. Cum am luat coşul să-l duc în bucătărie, am 
zărit numaidecât un bileţel împăturit. Avea următorul 
conţinut: „Dragi binefăcători, fiţi atât de mărinimoşi şi 
ajutaţi această fetiţă botezată Arina, iar noi ne vom ruga 
veşnic pentru voi, cu lacrimi în ochi, Tatălui ceresc şi 
totodată urăm sănătate şi viaţă lungă stăpânei acestei case, 
cu prilejul zilei numelui; nişte oameni necunoscuţi.” Atunci 
Nikolai Semionovici, pe care-l ştiam atât de bun la suflet, a 
luat o hotărâre care m-a îndurerat grozav: cu un aer foarte 
grav a poruncit ca fetiţa să fie dusă imediat la orfelinat. M-a 
cuprins o tristeţe nespusă. E drept că trăiau foarte chibzuit, 
deşi nu aveau copii, ceea ce-l bucura, de altfel, pe Nikolai 
Semionovici. Am scos-o cu grijă pe Arinocika din coş, 
ţinând-o de umeri. M-a izbit un miros acru şi pătrunzător de 
sugaci neprimenit de multă vreme. În discuţia care s-a 
încins între mine şi Nicolai Semionovici, am declarat pe 
neaşteptate că vreau să ţin fetiţa pe cheltuiala mea. El, care 


era de obicei atât de blând, s-a împotrivit destul de tăios şi, 
deşi a încheiat discuţia printr-o glumă, nu şi-a schimbat 
hotărârea de a trimite copilul la orfelinat. Până la urmă însă 
a învins dorinţa mea: în aceeaşi curte locuia într-o căsuţă 
un tâmplar foarte sărac, om în vârstă şi cam beţiv; nevastă- 
sa, o femeie încă tânără şi foarte voinică, născuse după opt 
ani de căsătorie o fetiţă, care murise de curând; printr-o 
fericită coincidenţă, pe fetiţă o chema tot Arina. Spuneam 
că a fost o coincidenţă fericită, fiindcă, în timp ce discutam 
în bucătărie, femeia, auzind cele întâmplate, a venit în fugă 
să vadă fetiţa. Şi când a aflat că o cheamă Arinocika, s-a 
înduioşat. Cum mai avea încă lapte, a dus copilul la sân şi i-a 
dat să sugă. M-am apropiat de ea şi am început s-o rog să ia 
copilul, făgăduindu-i să-i plătesc lunar pentru întreţinerea 
lui. Femeia s-a codit, neştiind dacă o să-i îngăduie bărbatul, 
dar până la urmă a consimţit să ia fetiţa pentru o noapte. A 
doua zi dimineaţă bărbatul ei s-a învoit să ţină copilul, 
cerând opt ruble pe lună; m-am grăbit să-i plătesc pe o lună 
înainte şi, cum i-am numărat banii, s-a şi dus să-i bea. Mai 
târziu, la rugămintea mea, Nikolai Semionovici, zâmbind 
silit, i-a garantat tâmplarului că-i voi plăti regulat cele opt 
ruble pe lună. Am vrut să-i las lui Nikolai Semionovici cele 
şaizeci de ruble, ca să nu aibă nici o îndoială, dar el n-a 
primit; de altfel, ştia că am bani strânşi şi avea încredere în 
mine. Acest gest delicat a pus capăt trecătoarei neînţelegeri 
dintre noi. Maria Ivanovna n-a intervenit, deşi era foarte 
mirată că-mi iau asemenea grijă pe cap. Am apreciat 
îndeosebi tactul cu care s-au purtat în această împrejurare: 
nu şi-au îngăduit nici o glumă pe socoteala mea, dimpotrivă, 
au privit toată chestiunea foarte serios, aşa cum se 
cuvenea. În fiecare zi alergam cel puţin de trei ori la Daria 
Rodivonovna, iar după o săptămână i-am dăruit, pe ascuns 
de bărbatul ei, încă trei ruble, ca să-şi cumpere ceva. Am 
mai cheltuit trei ruble pe o plăpumioară şi pe nişte scutece, 
dar după zece zile Arinocika s-a îmbolnăvit deodată. Am 
adus numaidecât un medic, care i-a prescris o doctorie şi 


toată noaptea m-am învârtit în jurul bietului copil, silindu-l 
să înghită o licoare scârboasă. Totuşi a doua zi doctorul a 
declarat că nu mai e nimic de făcut, iar la stăruinţele mele, 
sau mai degrabă la învinuirile mele, mi-a răspuns evaziv, 
dar cu un ton de demnitate ofensată: „Eu nu-s Dumnezeu 
Limba, buzele şi toată gura fetiţei s-au acoperit cu băşicuţe 
mărunte şi alburii şi încă în seara aceea a murit, cu 
ochişorii ei mari şi negri aţintiţi asupră-mi, de parcă ar fi 
înţeles totul. Îmi pare rău că nu mi-a dat în gând s-o 
fotografiez, măcar moartă. Nu ştiu dacă va crede cineva 
când voi spune că în seara aceea nu numai că am lăcrimat, 
dar am plâns în hohote, ceea ce nu mi s-a mai întâmplat 
niciodată, iar Maria Ivanovna a fost nevoită să mă consoleze 
şi de astă dată, fără să spună nici ea, nici soţul ei, vreun 
cuvânt ironic. Tâmplarul i-a făcut fetiţei un sicriu, pe care 
Maria Ivanovna l-a împodobit cu dantelă, i-a pus o perniţă 
frumoasă înăuntru, iar eu am cumpărat un buchet de flori şi 
l-am răsfirat peste copil. Aşa am înmormântat-o pe sărmana 
mea micuță, pe care, oricât ar părea de neînțeles, n-am 
putut s-o uit până în ziua de azi. După câtva timp, însă, 
toată această întâmplare neaşteptată mi-a dat mult de 
gândit. Desigur, Arinocika nu m-a costat prea mult. În total 
treizeci de ruble, în care intră şi sicriul şi înmormântarea şi 
doctorul şi florile şi banii daţi Dariei Radivonovna. Plecând 
la Petersburg, am recuperat aceşti bani din cele patruzeci 
de ruble trimise de Versilov pentru drum şi din vânzarea 
câtorva lucruri pe care nu voiam să le iau cu mine, aşa încât 
„capitalul” meu iniţial a rămas intact. „Iotuşi, mă gândeam 
eu, dacă am să mă abat mereu din drum, n-am să ajung 
departe.” Din păţania cu studentul am văzut că „ideea” mă 
poate captiva până-ntr-atât, încât să-mi denatureze 
impresiile şi să mă rupă de realitatea înconjurătoare. Din 
întâmplarea cu Arinocika reieşea contrariul şi anume că nici 
O „idee” nu e în stare să stăpânească pe cineva (cel puţin pe 
mine) până într-atât, încât, de îndată ce se iveşte un fapt 
copleşitor, să nu se oprească şi să nu renunţe la toată 


VW 


munca lui de ani de zile pentru realizarea „ideii”...Oricât s- 
ar părea de ciudat, ambele concluzii erau valabile. 

CAPITOLUL AL ŞASELEA. 

În ziua aceea nădejdile mele nu s-au împlinit decât în 
parte, căci nu i-am găsit pe ai mei singuri: deşi Versilov 
lipsea de acasă, tot am dat peste un om străin, peste 
Tatiana Pavlovna, care tocmai venise s-o vadă pe maică- 
mea. Jumătate din intenţiile mele generoase s-au spulberat 
pe dată. E ciudat cât de repede mi se schimbă starea 
sufletească în asemenea împrejurări. Ajunge un grăunte de 
nisip sau un fir de păr şi s-a zis cu intenţia bună, care e 
înlocuită prin alta rea. Din păcate însă, intenţiile rele nu mi 
se risipesc chiar atât de repede, deşi nu sunt răzbunător 
din fire. Când am intrat, am băgat de seamă că maică-mea a 
întrerupt brusc discuţia, care părea foarte însufleţită, cu 
Tatiana Pavlovna. Soră-mea se întorsese de la lucru numai 
cu câteva minute înainte şi încă nu ieşise din cămăruţa ei. 

Locuinţa nu avea decât trei camere. Cea de la mijloc, un 
fel de salon în care se adunau cu toţi peste zi, era destul de 
mare şi aproape arătoasă. Oricum, se găseau acolo câteva 
canapele moi şi frumoase, de altfel foarte uzate (Versilov nu 
putea suferi husele), câteva covoare mai acătării, câteva 
mese şi nişte măsuţe cu totul de prisos. La dreapta 
salonului era camera lui Versilov, strâmtă, neîncăpătoare, 
cu o singură fereastră, mobilată cu un birou ponosit, pe 
care zăceau câteva cărţi necitite şi hârtii uitate, având în 
faţă un fotoliu tapisat, tot atât de ponosit, cu un arc rupt ce 
ieşea afară, din pricina căruia Versilov ofta şi înjura adesea. 
Tot în această încăpere şi dormea, pe un divan la fel de ros; 
el ura aşa-zisul său birou, în care nu părea să lucreze 
vreodată, dovadă că prefera să stea cu ceasurile în salon, 
fără să facă nimic. În stânga salonului era o odăiţă identică 
în care dormea mama cu soră-mea. În salon se intra dintr- 
un coridor la capătul căruia se găsea bucătăria, unde 
bucătăreasa Lukeria şi locuia, iar când gătea, în toată casa 
se răspândea miros de sfară. Câteodată, din pricina acestui 


miros de bucătărie, Versilov îşi blestema în gura mare zilele 
şi soarta; era poate singura împrejurare când mă declaram 
cu totul de acord cu el, fiindcă nici eu nu pot suferi 
asemenea mirosuri; de fapt, ele nu pătrundeau până la 
mine, deoarece locuiam într-o cămăruţă la mansardă, unde 
mă urcam pe o scară foarte îngustă, aproape verticală, care 
scârţâia îngrozitor. Tot ce pot spune despre „apartamentul” 
meu, e că avea tavanul foarte jos, o fereastră semicirculară 
şi era mobilat doar cu un divan îmbrăcat în muşama, pe 
care Lukeria îmi aşternea seara un cearşaf şi-mi punea o 
pernă, o masă de brad cât se poate de rudimentară şi un 
scaun cu împletitura de pai găurită. 

Cu toate acestea, în casa noastră se mai vedeau unele 
rămăşiţe ale bunei stări din trecut: în salon, bunăoară, era o 
lampă de porțelan foarte frumoasă, pe un perete atârna o 
admirabilă gravură, destul de mare, reprezentând pe 
Madona din Dresda, iar pe peretele opus o fotografie 
uriaşă, foarte scumpă, a portalului de bronz al Catedralei 
din Florenţa. 'Tot în această încăpere, într-un colţ, se afla un 
panou mare cu vechi icoane de familie, dintre care una (a 
tuturor sfinţilor) - cea pe care mama voia tocmai s-o 
amaneteze - era îmbrăcată în argint aurit, iar alta (a Maicii 
Domnului) era acoperită cu catifea şi cusută cu 
mărgăritare. Înaintea icoanelor se afla o candelă care se 
aprindea în ajunul fiecărei sărbători. Era vădit că Versilov 
nu se sinchisea de semnificaţia religioasă a icoanelor şi 
atunci când lumina candelei, reflectată de icoana aurită, îl 
izbea în ochi, se strâmba, silindu-se să se stăpânească şi 
murmura doar că i se strică vederea; totuşi nu o împiedica 
pe maică-mea să aprindă candela. 

De obicei, intram în salon tăcut şi ursuz, privind pieziş şi 
uneori nici nu dădeam bineţe. Cum întotdeauna mă 
întorceam acasă mai devreme, mi se aducea masa de prânz 
sus. Acum, în clipa când am intrat pe uşă, am spus: „Bună 
seara, mamă”, ceea ce nu mi se mai întâmplase. Dar şi de 
astă dată mă simţeam atât de stingherit, încât nu m-am 


putut uita la ea şi m-am aşezat în colţul opus al camerei. 
Nici nu-mi dădeam seama cât eram de obosit. 

— Tot bădăran a rămas băiatul ăsta. N-a învăţat încă să 
salute cuviincios, a bombănit Tatiana Pavlovna; şi pe 
vremuri îşi îngăduia să mă ocărască, aşa că eram obişnuit 
să se poarte astfel cu mine. 

— Bună seara..., îmi răspunse mama, fâstâcindu-se, poate 
fiindcă nu era învățată să o salut. le aştept de mult cu 
masa, adăugă ea, destul de încurcată, numai de nu s-ar fi 
răcit supa. Am să spun numaidecât să-ţi prăjească 
chiftelele... Se ridică în grabă şi dădu să alerge la bucătărie 
şi poate pentru prima oară, de o lună de când locuiam la ea, 
m-am ruşinat, văzând cum se grăbeşte să mă servească, 
deşi până atunci eu însumi îi pretindeam acest lucru. 

— Îţi mulţumesc, mamă, dar nu te osteni, am mâncat. Dacă 
nu vă stingheresc, aş sta puţin aici să mă odihnesc. 

— Vai de mine... se poate?... De ce să nu stai...? 

— N-avea grijă, mamă, n-am să mai fiu mojic cu Andrei 
Petrovici, am liniştit-o eu, atingând astfel din senin latura 
cea mai delicată a relaţiilor noastre. 

— Doamne, ia te uită cât e de mărinimos! Strigă Tatiana 
Pavlovna. Dragă Sofia, nu cumva îi mai spui şi acum tot 
dumneata? Dar ce-i de capul lui ca să i se cuvină atâta 
onoare şi încă din partea maică-şi?! Uite cum te-ai pierdut 
cu firea de când a intrat pe uşă. Mai mare ruşinea. 

— Da mamă şi mie mi-ar plăcea ca dumneata să-mi spui tu. 

— Da?... Bine, atunci am să-ţi spun, se grăbi mama să 
încuviinţeze. Dar eu... Nu întotdeauna... Bine că ştiu, de azi 
înainte aşa am să-ţi spun. 

Se roşise toată. Şi trebuie să recunosc că uneori avea o 
înfăţişare foarte atrăgătoare... Faţa ei, de obicei palidă, 
oarecum anemică, era blândă şi încrezătoare, fără a vădi o 
naivitate prostească. Obrajii îi erau traşi, chiar supţi, pe 
frunte începuseră să i se sape nişte cute, totuşi în jurul 
ochilor pielea îi era netedă, iar în ochii ei mari licărea 
întotdeauna o lumină caldă şi liniştită care m-a atras din 


prima zi. O iubeam şi fiindcă pe faţa ei nu se citea nici 
tristeţe, nici dezamăgire, nici umilinţă; dimpotrivă, ar fi 
părut chiar veselă, dacă nu s-ar fi alarmat atât de des, dacă 
n-ar fi tresărit speriată şi nu s-ar fi ridicat brusc în picioare, 
de cele mai multe ori fără motiv. Mai ales când se vorbea 
despre ceva nou, asculta, tulburată, până se convingea că 
„totul e bine”, ceea ce însemna pentru ea că „totul rămâne 
aşa cum a fost”...Se temea grozav de orice schimbare, de 
orice eveniment, chiar dacă ar fi fost îmbucurător!... 
Trecuse pesemne în copilărie printr-o mare spaimă. Afară 
de ochii ei îmi plăcea şi ovalul desăvârşit al feţei prelungi, 
iar dacă ar fi avut umerii obrajilor ceva mai puţin 
pronunţaţi, cred că nu numai în tinereţe, dar chiar şi acum 
ar fi trecut desigur drept o femeie foarte frumoasă. Deşi 
avea numai treizeci şi nouă de ani în părul ei şaten, aproape 
castaniu, se zăreau tot mai multe fire argintii. 

Tatiana Pavlovna îi aruncă o privire indignată. 

— Auzi, să faci atâta caz de un mucos?! Să tremuri în faţa 
lui? Eşti de-a dreptul caraghioasă, Sofia! Mă scoţi din 
sărite, zău aşa. 

— Ei şi dumneata, Tatiana Pavlovna, ce-ai cu el?! Ori poate 
glumeşti? Adăugă mama, observând un zâmbet aproape 
imperceptibil pe figura Tatianei Pavlovna. 

E drept că uneori nu puteau fi luate în serios ocările 
Tatianei Pavlovna, acum însă, zâmbise (dacă zâmbise într- 
adevăr) numai fiindcă o văzuse pe mama - la care ţinea 
grozav din pricina bunătăţii ei - atât de fericită de purtarea 
mea surprinzător de supusă. 

— Văd prea bine, Iatiana Pavlovna, că-ţi cauţi ceartă cu 
lumânarea; te legi de mine tocmai acum, când am spus de 
la uşă „bună seara, mamă”, ceea ce nu fac niciodată, am 
socotit eu cu cale să-i răspund în cele din urmă. 

— Asta-i bună! Izbucni ea din nou. Dumnealui se crede un 
erou! Nu cumva ai vrea să-ţi mulţumim în genunchi fiindcă 
ai catadicsit o dată în viaţa ta să te porţi politicos? Şi apoi, 
asta se cheamă politeţe? De ce nu te uiţi la nimeni când 


intri în casă? Parcă eu nu ştiu cum o bruftuiuieşti pe maică- 
ta?! Puteai să-mi spui şi mie bună seara, doar eu te-am 
înfăşat, şi-ţi sunt naşă! 

Se înţelege că n-am găsit de cuviinţă să-i răspund. Chiar în 
clipa aceea a intrat pe uşă soră-mea şi m-am grăbit să intru 
în vorbă cu ea. 

— Liza, m-am întâlnit azi cu Vasin şi m-a întrebat de tine. 
Nu ştiam că-l cunoşti. 

— Ne-am cunoscut anul trecut la Luga, zise ea pe un ton 
cât se poate de firesc, aşezându-se lângă mine şi privindu- 
mă cu duioşie. 

Nu ştiu de ce, dar mă aşteptasem ca atunci când îi voi 
pomeni de Vasin să roşească. Soră-mea era blondă, cu părul 
auriu, cu mult mai deschis decât al părinţilor, dar cu ovalul 
feţei şi cu ochii aproape la fel ca ai mamei. Avea nasul foarte 
drept, mic şi frumos şi, spre deosebire de mama, o 
sumedenie de pistrui mărunți. De la Versilov moştenise 
foarte puţin, poate numai statura destul de înaltă şi 
mlădioasă şi mersul deosebit de grațios. Cu mine nu 
semăna câtuşi de puţin. Eram cât se poate de diferiţi ca 
înfăţişare. 

— În cele trei luni cât am stat acolo mă întâlneam uneori 
cu dumnealui, adăugă Liza. 

— De ce spui dumnealui, când vorbeşti de Vasin? Ar trebui 
să spui cu el, nu cu dumnealui. lartă-mă, surioară, că te 
corectez, dar sunt mâhnit când văd că nu ţi s-a dat 
creşterea cuvenită. 

— E o neruşinare să vorbeşti astfel faţă de maică-ta! Îşi 
ieşi din sărite Tatiana Pavlovna. Şi apoi te înşeli, fata a 
primit o creştere destul de bună. 

— Nici nu m-am referit la mama, m-am apărat eu cu tărie. 
Ştii, mamă, de câte ori mă uit la Liza, parcă te văd pe 
dumneata, ai reuşit să faci din ea un înger, e tot atât de 
bună, blândă şi curată cum ai fost dumneata în tinereţe, 
cum ai rămas şi astăzi şi cum vei fi întotdeauna. Mă 
gândeam doar că s-ar cuveni să aibă maniere ceva mai 


alese: deşi sunt nişte prejudecăţi stupide, nu te poţi lipsi de 
ele în societate. Ceea ce mă supără e că Versilov nici nu 
binevoieşte să te corecteze atunci când te aude spunând 
dumnealui în loc de el. Dispreţul şi nepăsarea lui Versilov 
faţă de noi mă revoltă! 

— Tocmai un necioplit ca tine s-a găsit să înveţe pe alţii 
bunele maniere! Ascultă, domnule, de acum înainte să nu 
mai îndrăzneşti să spui în faţa mamei sau în faţa mea 
„Versilov”, căci nu-ţi îngădui! Se răsti la mine Tatiana 
Pavlovna. 

— Mamă, am primit azi leafa, poftim cele cincizeci de 
ruble, ia-le, te rog! 

M-am apropiat de mama şi i-am întins banii, ceea ce a 
tulburat-o. 

— Zău că nu ştiu dacă pot să-i primesc, îngăimă mama, 
codindu-se să ia banii. 

N-am înţeles ce o oprea. 

— Te rog, mamă, dacă mă socoteşti într-adevăr fiul 
dumitale, iar Liza, fratele ei, atunci... 

— Ah, Arkadi, cât de vinovată mă simt faţă de tine; aş vrea 
să-ţi destăinuiesc ce am pe suflet, dar prea mă sfiesc... 

Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet timid, cerându-şi parcă 
iertare. Nici de astă dată n-am înţeles-o şi am întrerupt-o. 

— Era cât pe-aci să uit, mamă: azi s-a dat sentinţa în 
procesul lui Andrei Petrovici cu familia Sokolski. Ştiai? 

— Ah, da, ştiam! Exclamă ea, înspăimântată, 
împreunându-şi palmele, după cum avea obiceiul. 

— Astăzi? Sări arsă latiana Pavlovna. E cu neputinţă, doar 
mi-ar fi spus. Pe tine te-a anunţat? Se întoarse ea către 
mama. 

— Ah, nu, nu mi-a spus că e azi. De-o săptămână tremur de 
frică. Mă rugam să se termine odată, chiar de-ar fi să 
piardă procesul, dar să ştiu că am scăpat de grija asta, să 
fie iar totul ca înainte. 

— Nu ţi-am spus eu, mamă?! Am strigat. lată ce fel de om 
e! Nu-i pasă de nimeni, îi dispreţuieşte pe toţi! Ce ţi-am 


spus adineauri? 

— Şi ce s-a hotărât? Care-i sentinţa? Dar tu de unde ai 
aflat? Se repezi Tatiana Pavlovna la mine. Vorbeşte odată! 

— lată-l că vine. Poate că o să binevoiască să vă spună 
chiar el, le-am vestit eu, auzindu-i paşii lui Versilov pe 
coridor şi m-am aşezat repede lângă Liza. 

— Pentru Dumnezeu, frate, cruţ-o pe mama! Fii mai 
îngăduitor cu Andrei Petrovici..., îmi şopti soră-mea. 

— Am să fiu, n-avea grijă, cu hotărârea asta m-am şi întors 
acasă, am liniştit-o eu, strângându-i mâna. 

Liza mă privi cu neîncredere şi pe bună dreptate. 

Versilov intră pe uşă foarte mulţumit de sine, atât de 
mulţumit, încât nici nu socoti cu cale să-şi ascundă buna 
dispoziţie. De altfel, în ultima vreme se obişnuise să-şi 
dezvăluie fără pic de ruşine nu numai apucăturile rele, dar 
şi pe cele caraghioase, pe care tot omul se fereşte să şi le 
arate; nu-l stânjenea câtuşi de puţin faptul că ne lasă să-i 
ghicim până şi cele mai intime gânduri. De un an încoace, 
după cum observase şi Tatiana Pavlovna, nu mai dădea nici 
o atenţie îmbrăcăminţii: deşi umbla totdeauna curat 
îmbrăcat, purta haine vechi şi nu mai ţinea să fie elegant, ca 
înainte. Ce-i drept, acum nu-şi schimba rufăria decât la 
două zile, ceea ce o întrista pe maică-mea; în lumea lui 
acest lucru era socotit ca un sacrificiu şi pentru toate 
femeile devotate care-l înconjurau constituia un act de 
eroism. Purta întotdeauna pălării moi, negre, cu borul lat; 
când şi-a scos în prag pălăria, de sub ea scăpă o şuviţă 
bogată de păr încă foarte des, deşi destul de cărunt. Îmi 
plăcea să văd cum i se înfoia părul ori de câte ori îşi scotea 
pălăria. 

— După cum văd, s-a adunat toată familia. Ne-a onorat 
până şi dumnealui? Încă de la intrare i-am auzit glasul; şi, 
dacă nu mă înşel, mă ocăra? 

De câte ori Versilov făcea glume pe socoteala mea, era 
semn că-i bine dispus. Se înţelege că nu i-am răspuns. În 


urma lui a intrat Lukeria cu o sumedenie de pachete pe 
care le-a pus pe masă. 

— Sunt victorios, Tatiana Pavlovna, am câştigat procesul şi 
bineînţeles că prinții nu vor îndrăzni să facă apel. Aşadar 
am învins! Şi numaidecât s-a găsit cineva să-mi împrumute 
o mie de ruble. Lasă lucrul, Sofia, nu-ţi mai obosi ochii. Ţi-ai 
terminat treaba pe ziua de azi, Liza? 

— Da, tăticule, îi răspunse Liza drăgăstos. Ea îi spunea 
tată, eu însă n-aş fi făcut-o nici în ruptul capului. 

— Eşti obosită? 

— Da. 

— Mâine să nu te duci la lucru. Să nu te mai duci 
niciodată. 

— Mi-ar părea rău, tăticule. 

— Te rog eu... Crede-mă, Tatiana Pavlovna, nu pot suferi să 
muncească femeile. 

— Cum să nu muncească? Unde s-a pomenit femeie să stea 
cu braţele încrucişate...?! 

— Ştiu, ştiu, tot ce ai să-mi spui e frumos şi adevărat şi te 
aprob dinainte; dar eu mă refeream în primul rând la lucrul 
de mână. Oricât ţi s-ar părea de ciudat, mă urmăresc nişte 
impresii neplăcute şi probabil denaturate din copilărie. De 
la vârsta de cinci, şase ani nu păstrezi decât amintiri foarte 
confuze, totuşi parcă văd şi azi - şi mă cutremur de fiecare 
dată - un sobor de femei deştepte şi serioase, şezând 
solemn în jurul unei mese rotunde, pe care sunt 
îngrămădite diferite materiale, foarfeci, tipare, modele de 
rochii. Toate discută, îşi dau părerea, fac propuneri, 
clătinând încet şi grav din cap, fiecare măsoară, potriveşte 
şi socoteşte de nenumărate ori înainte de a se apuca de 
croit. Fiinţele acelea atât de duioase, care mi-arătau de 
obicei atâta dragoste, deveneau deodată inaccesibile şi-mi 
dădeam seama că la cea mai mică prostie m-ar fi gonit 
imediat din odaie. Până şi biata mea dădacă mă ţinea din 
scurt, fără să ia în seamă strigătele şi sâcâielile mele; era 
numai ochi şi urechi, de parcă s-ar fi ivit deodată pasărea 


măiastră. Nu ştiu de ce, dar gravitatea şi asprimea care se 
întipăreau pe aceste feţe inteligente, când se apucau de 
croit, mă întristează şi azi de câte ori îmi aduc aminte. Şi 
dumitale, Tatiana Pavlovna, grozav îţi mai place să croieşti. 
Chiar dacă s-ar crede că astea-s ifose aristocratice, prefer 
femeile care nu fac nimic. Nu te supăra, Sofia, n-am vrut să 
te jignesc... Nici nu poate fi vorba de tine! Femeia 
reprezintă în orice caz o mare forţă. De altfel, asta o ştii şi 
tu, Sonia. Dar dumneata ce părere ai, Arkadi Makarovici? Ai 
să mă contrazici, probabil? 

— Nu, n-am de ce, i-am răspuns eu. Mi-a plăcut îndeosebi 
aforismul că femeia e o mare forţă, deşi nu prea înţeleg ce 
legătură ar avea cu munca. lar că trebuie să muncească de 
voie, de nevoie, când nu sunt bani în casă, asta o ştii şi 
dumneata. 

— Şi acum încetează, se adresă el mamei, a cărei faţă 
strălucea de bucurie. (Când mi se adresase mie, ea se 
cutremurase.) Măcar câtva timp aş vrea să nu vă mai văd 
lucrând. Desigur că tu, Arkadi, ca orice tânăr din ziua de 
azi, trebuie să fii cât de cât socialist; dar te rog să mă crezi, 
dragul meu, că nicăieri n-ai să găseşti atâţia oameni cărora 
să le placă trândăvia, ca în mijlocul poporului, care 
munceşte neîncetat! 

— Odihna, poate, dar nu trândăvia! 

— Ba nu, chiar trândăvia. Idealul lor e să nu facă nimic. 
Am cunoscut o dată un om care nu-şi îngăduia nici o clipă 
de răgaz, deşi nu se trăgea din popor. Era destul de 
inteligent, ştia ceva carte, încât putea să se ridice până la 
nişte idei generale. Şi tocmai omul acesta a visat zi cu zi, cu 
pasiune, clipă de clipă, o viaţă de huzur deplin, ca să zic 
aşa, a ridicat trândăvia la rangul de ideal absolut, ceea ce 
implica pentru el independenţă nelimitată, libertatea 
neîngrădită de a visa şi o veşnică contemplare. A fost 
urmărit de acest ideal până în momentul când l-a doborât 
munca; atunci n-a mai avut însă nici o scăpare şi a murit la 
spital. Uneori, îmi vine să cred în mod serios că bucuria de 


a munci este o invenţie a trântorilor, desigur a celor 
virtuoşi. Este una din faimoasele „idei de la Geneva 118) , 
de la sfârşitul veacului trecut. Ştii, Tatiana Pavlovna, acum 
trei zile am tăiat din gazetă un anunţ (scoase din buzunarul 
jiletcii o bucăţică de hârtie). L-a dat desigur unul din 
nenumăraţii studenţi de profesie care ştiu limbi clasice şi 
matematică şi sunt gata să plece oriunde şi să trăiască 
oriunde, chiar şi într-un pod. Ascultaţi: „Profesoară prepară 
pentru examenele de admitere în toate şcolile (auziţi, în 
toate!) şi dă lecţii de aritmetică”, un exemplu clasic într-un 
singur rând. De vreme ce prepară pentru toate examenele, 
oare nu se subînţelege şi aritmetica? Se vede că nu, dacă a 
ţinut să sublinieze că ştie şi aritmetică. Aici vorbeşte un om 
flămând, ajuns în ultimul hal de mizerie. Şi tocmai această 
stângăcie e înduioşătoare. Se vede că niciodată n-a avut de 
gând să se facă profesoara şi nici nu cred să fie în stare să 
înveţe pe cineva ceva. Dar, cum i-a ajuns pesemne cuțitul la 
os, a dat ultima rublă pe un anunţ la gazetă în care se 
declară gata să prepare elevi pentru toate şcolile şi pe 
deasupra să dea şi lecţii de aritmetică. Per tutto mundo e în 
altri siti. 

— Ah, Andrei Petrovici, ar trebui s-o ajutăm, exclamă 
Tatiana Pavlovna. Unde locuieşte? 

— Pe toţi, oricum, nu-i poţi ajuta! Căută el s-o liniştească şi 
vâri anunţul în buzunar. În pacheţelele astea sunt dulciuri. 
Le-am adus pentru tine, Liza şi pentru dumneata, Tatiana 
Pavlovna! Sofia şi cu mine nu suntem amatori de ele. S-ar 
putea să-ţi placă şi ţie, tinere. M-am dus anume la Eliseev şi 
Ballet să le cumpăr. De prea multă vreme mâncaţi răbdări 
prăjite, cum spune Lukeria. (N. B. În casa noastră n-a 
mâncat nimeni răbdări prăjite.) Aici sunt struguri, 
bomboane, pere pergamute şi o tortă cu căpşuni; am chiar 
şi o sticlă de vişinată, ba şi alune. E ciudat, Tatiana 
Pavlovna, dar din copilărie mă dau în vânt după alune, chiar 
şi după cele mai ordinare. Liza seamănă cu mine şi ei îi 
place să ronţăie alune, ca o veveriţă. Nu există nimic mai 


încântător, Tatiana Pavlovna, decât atunci când, depănându- 
ţi amintirile din copilărie, te regăseşti uneori, fără să vrei, în 
pădure, culegând alune dintr-un tufiş. Îţi aduci aminte de 
acele zile de început de toamnă, când vremea e încă 
frumoasă, dar uneori destul de rece, iar tu rătăceşti în 
pădure, te afunzi în ea şi în jurul tău pluteşte un miros de 
frunze căzute... Mi se pare că am zărit o licărire de 
simpatie în privirea dumitale, Arkadi Makarovici? 

— Şi eu mi-am petrecut primii ani ai copilăriei la ţară. 

— Cum aşa? După câte ştiu, ai trăit la Moscova... Ori poate 
mă înşel. 

— Locuia într-adevăr la Moscova, la familia Andronikov, 
când ai fost dumneata să-l vezi, dar până atunci a stat la 
ţară, la răposata Varvara Stepanova, mătuşa dumitale, 
preciza Tatiana Pavlovna. 

— la banii ăştia, Sofia şi pune-i bine. Zilele astea, după 
cum mi s-a făgăduit, voi mai primi cinci mii. 

— Aşadar, prinții nu mai au nici o speranţă? Întrebă 
Tatiana Pavlovna. 

— Niciuna. 

— Ştii, Andrei Petrovici, că întotdeauna am avut o 
deosebită simpatie pentru dumneata şi pentru toţi ai 
dumitale, că m-am socotit o prietenă a întregii familii, şi, cu 
toate că prinții nu-s decât nişte străini pentru mine, zău că 
mi-e milă de ei. Nu mi-o lua în nume de rău, Andrei 
Petrovici. 

— Nici prin gând nu-mi trece să împart moştenirea cu ei, 
Tatiana Pavlovna. 

— Cunoşti, fireşte, părerea mea, Andrei Petrovici. Ei ar fi 
renunţat la proces, dacă le-ai fi propus de la început să 
împărţi pe din două averea cu ei. Acum e desigur prea 
târziu. De altfel... N-am eu căderea să judec... O spun doar 
fiindcă sunt convinsă că răposatul nu i-ar fi uitat, dacă făcea 
un testament. 

— Nu numai că nu i-ar fi uitat, dar probabil că le-ar fi lăsat 
lor totul, iar de mine nici nu şi-ar fi adus aminte, dacă ar fi 


fost în stare să ducă o treabă până la capăt, să întocmească 
un testament ca lumea; aşa cum stau lucrurile însă, legea e 
de partea mea şi basta. Nici nu pot, nici nu vreau să mă 
împart cu ei, Tatiana Pavlovna, ăsta e ultimul meu cuvânt. 

Rareori mi-a fost dat să-l văd atât de pornit. Tatiana 
Pavlovna amuţise. Maică-mea stătea tristă, cu ochii în 
pământ; Versilov ştia că e şi ea de aceeaşi părere cu Tatiana 
Pavlovna. 

„De vină e palma de la Ems”, mi-am spus în sinea mea. 
Documentul primit de la Kraft, care se găsea acum în 
buzunarul meu, ar fi avut o tristă soartă dacă ar fi încăput 
pe mâna lui. Am simţit deodată că pe umerii mei apasă o 
mare răspundere; această grijă, care se adăuga la toate 
celelalte, a avut darul să mă înfurie. 

— Dragă Arkadi, aş vrea să te văd mai bine îmbrăcat; e 
drept că nici acum nu mi-e ruşine cu tine, dar pentru viitor 
aş vrea să-ţi recomand un admirabil croitor francez; e 
foarte conştiincios şi are mult gust. 

— Te-aş ruga să nu-mi faci niciodată asemenea propuneri, 
am izbucnit eu pe neaşteptate. 

— Ce ţi s-a năzărit? 

— Propunerea în sine n-are de bună seamă nimic înjositor 
dar între noi nu sunt relaţii atât de bune şi în curând se vor 
înrăutăţi chiar, fiindcă de mâine am de gând să nu mă mai 
duc la prinţ. Ceea ce fac eu acolo nu se poate numi o 
slujbă... 

— Dar ce-ai vrea să faci? Slujba ta e să te duci la el, să-i ţii 
de urât şi atât! 

— O socotesc umilitoare. 

— Nu te înţeleg. Dacă eşti chiar atât de scrupulos, n-ai 
decât să nu iei bani de la el. De dus trebuie însă să te duci. 
Altfel l-ai amări grozav pe bătrân, care te-a îndrăgit, sunt 
convins de asta... Dar, la urma urmei, fă cum vrei... 

Era vădit că vrea să pună capăt acestei discuţii neplăcute. 

— Abia acum îmi spui să nu iau bani, după ce am făptuit o 
ticăloşie? Dacă mă lămureai din timp, nu i-aş fi cerut azi 


leafa. 

— Ai făcut-o din proprie iniţiativă; n-aş fi crezut că vei avea 
îndrăzneala să-i ceri bani. Ce să spun, tare sunteţi dibaci, 
voi, cei din ziua de azi. În vremurile noastre nu mai există 
tineret, Tatiana Pavlovna. 

Era grozav de mânios şi atunci mi-am ieşit şi eu din sărite. 

— Trebuia să mă socotesc odată cu dumneata. Doar 
dumneata m-ai silit. Şi acum nu ştiu ce să mă fac. 

— Fiindcă veni vorba de bani, Sofia, dă-i imediat lui Arkadi 
îndărăt cele şaizeci de ruble. Iar tu, dragul meu, nu te 
supăra că sunt atât de grăbit să închei socotelile. Citesc în 
ochii tăi că ţi-ai pus în gând să întreprinzi ceva şi că ai 
nevoie... de un capital de rulment... Sau cam aşa ceva. 

— Nu ştiu ce se citeşte pe faţa mea, dar în orice caz nu m- 
aş fi aşteptat din partea mamei să-ţi pomenească despre 
bani, după ce o rugasem atât de stăruitor să nu-ţi spună, i- 
am răspuns, fulgerând-o pe mama cu privirea. Nici nu se 
poate închipui cât eram de jignit. 

— Arkaşa puiule, iartă-mă, pentru Dumnezeu! Era cu 
neputinţă să tac... 

— Dragul meu, nu fi supărat pe ea că mi-a destăinuit 
secretele tale, se întoarse el către mine. Şi apoi, a făcut-o cu 
cele mai bune intenţii: dragostea de mamă a îndemnat-o să 
se laude cu noblețea sufletească a fiului ei. Dar, crede-mă, 
în orice caz aş fi ghicit că ai devenit capitalist. Ai o faţă atât 
de cinstită, încât îţi trădează toate secretele. Nu ţi-am spus 
eu, Tatiana Pavlovna, că asta urmăreşte, că are o faţă 
cinstită? 

— Să lăsăm faţa mea cinstită! M-am oţărât eu. Ştiu că 
citeşti adesea în sufletul omului, deşi în unele cazuri nu vezi 
mai departe de vârful nasului. De câte ori m-a uluit puterea 
dumitale de pătrundere! Da, ai ghicit: am într-adevăr o 
„idee” a mea. Că te-ai exprimat aşa, e, fireşte, o întâmplare. 
Totuşi nu mă sfiesc să recunosc acest lucru. Nu mi-e teamă 
şi nu mă ruşinez! 

— Principalul e să nu te ruşinezi de ea! 


— Dar cu toate acestea n-am să ţi-o împărtăşesc niciodată. 

— Mai bine zis nu mă socoteşti demn de o asemenea 
destăinuire. Nici nu-i nevoie, dragul meu. Bănuiesc eu în ce 
constă esenţa ideii tale; în orice caz, trebuie să sune cam 
aşa: 

M-oi duce-n sihăstrie... 419) 

— Ştii, Tatiana Pavlovna, părerea mea e că el vrea... Să 
devină un Rotschild sau ceva asemănător şi să se retragă în 
propria lui măreție ca într-un turn. De bună seamă că din 
mărinimie are să ne dea amândurora şi dumitale şi mie, 
câte o pensie - deşi mie s-ar putea să nu-mi dea nimic - dar 
în orice caz n-o să-l mai vedem printre noi. Parcă ar fi Crai 
Nou, nici nu s-a ivit bine, că şi asfinţeşte. 

M-am cutremurat. Fireşte, nu era decât o coincidenţă: nu 
ştia nimic, vorbise la întâmplare, deşi pomenise de 
Rotschild; dar cum de-mi putuse ghici atât de precis 
hotărârea de a rupe cu el şi de a pleca în lume? Bănuia 
totul şi de pe acum căuta să bagatelizeze prin cinism o 
tragedie. Totuşi, nu încăpea nici o îndoială că era grozav de 
furios. 

— Mamă, iartă-mi izbucnirea, dar ştiu că lui Andrei 
Petrovici e cu neputinţă să-i ascunzi ceva, am spus eu, 
râzând silit, încercând să întorc totul în glumă. 

— Bine faci că râzi, e cea mai bună soluţie. Nici nu-ţi 
închipui cât de mult câştigă fiecare om când râde, chiar şi 
ca înfăţişare. Vorbesc cât se poate de serios. Vezi, Tatiana 
Pavlovna, el are totdeauna un aer de parcă ar fi preocupat 
de ceva atât de important, încât până şi pe elîl 
stinghereşte. 

— Te rog foarte mult, Andrei Petrovici, să fii la locul 
dumitale. 

— Ai dreptate, dragul meu, totuşi trebuie să ne lămurim 
până la capăt, ca să nu mai reluăm niciodată această 
discuţie. Purtarea ta dovedeşte că ai venit la Petersburg cu 
gândul de a te răzvrăti - iată tot ce am înţeles din motivele 
care te-au adus la noi. Ca să nu mai pomenesc de intenţia ta 


evidentă de a ne da gata. Unde mai puică de o lună de 
când eşti în casa noastră ne tot bruftuluieşti, cu toate că un 
om inteligent ca tine ar putea să lase bruftuluiala pe seama 
celor care n-au alt mijloc de a se răzbuna pe oameni pentru 
propria lor mediocritate. Te ascunzi întotdeauna de noi, 
deşi expresia ta cinstită şi obrajii tăi rumeni sunt o dovadă 
grăitoare că poţi privi pe oricine în ochi cu conştiinţa 
curată. E o ipohondrie, Tatiana Pavlovna; nu pot pricepe de 
ce or fi azi cu toţii ipohondri? 

— De vreme ce nici măcar n-ai ştiut unde am crescut, cum 
vrei să ştii de unde mi se trage ipohondria? 

— Va să zică, asta-i buba! Te simţi jignit fiindcă am uitat 
unde ţi-ai petrecut copilăria? 

— Nici gând, te rog să nu-mi atribui asemenea neghiobii! 
Ai auzit, mamă, că Andrei Petrovici m-a lăudat adineauri 
pentru că am râs; dacă-i aşa, atunci hai să râdem cu toţii, ce 
rost are să stăm ca nişte momâi? Nu vreţi să vă povestesc 
nişte anecdote despre mine, cu atât mai mult cu cât Andrei 
Petrovici e străin de tot ce-am pătimit. 

Fierbeam de mânie. Ştiam că nu vom mai sta niciodată 
împreună, ca acum şi că o dată plecat din casă, nu-i voi mai 
trece niciodată pragul. Şi tocmai fiindcă eram în preziua 
despărțirii, îmi pierdusem cumpătul. De altfel, el însuşi 
provocase această scenă finală. 

— Ar fi desigur foarte drăguţ din partea ta, cu condiţia să 
fie într-adevăr amuzant, zise el, privindu-mă atât de 
pătrunzător, de parcă ar fi vrut să-mi citească în suflet. 'Te- 
au lăsat cam necioplit aceia care te-au crescut, deşi, în 
general, te prezinţi destul de bine. Nu-i aşa că-i drăguţ 
astăzi băiatul, Tatiana Pavlovna? Bine faci că deschizi, în 
sfârşit, pachetele cu dulciuri. 

Totuşi, Tatiana Pavlovna nu-şi descreţi fruntea. Nici măcar 
nu întoarse capul; continua să aşeze dulciurile pe farfuriile 
care-i fuseseră aduse între timp. Mama şedea, buimăcită, 
presimţind şi înțelegând, fireşte, că totul se va sfârşi prost. 
Soră-mea îmi făcu pentru a doua oară semn cu cotul. 


— Aş vrea numai să vă povestesc prima întâlnire a unui 
tată cu iubitul său fiu, am început eu cât se poate de firesc. 
Scena s-a petrecut „acolo unde a fost crescut copilul...” 

— Dragul meu, oare povestea n-are să fie... Cam 
plicticoasă? Ştii prea bine că tous les genres... 120) 

— Nu te încrunta, Andrei Petrovici, n-am de fel intenţia pe 
care mi-o atribui. Nu vreau decât să vă fac să râdeţi. 

— Să dea Dumnezeu, băiete dragă. Nu mă îndoiesc că ne 
iubeşti pe toţi şi că... Nu vrei să ne strici plăcerea de a fi 
împreună, îngăimă el, silindu-se să pară liniştit. 

— "Tot pe faţa mea ai citit că te iubesc? 

— Da, într-o oarecare măsură... 

— Dacă-i aşa, atunci de mult am citit şi eu pe faţa Tatianei 
Pavlovna că e îndrăgostită de mine. Nu te uita aşa fioros la 
mine, Tatiana Pavlovna! Întotdeauna e mai bine să râzi! 

Ea se întoarse brusc spre mine şi mă privi lung, 
pătrunzător: 

— Ia seama! Mă ameninţă ea cu degetul, însă atât de 
serios, încât nu putea fi vorba de un răspuns la gluma mea 
stupidă. Era mai degrabă un avertisment, parcă ar fi vrut 
să-mi spună: „Nu cumva s-o iei razna!” 

— Cum se poate, Andrei Petrovici, să nu-ţi aduci aminte de 
prima noastră întâlnire?! 

— Zău că am uitat dragul meu, te rog din suflet să mă 
ierţi. Tot ce-mi amintesc e că s-a întâmplat foarte demult, 
dar unde anume, nu ştiu... 

— Mamă, dumneata îţi aduci aminte când ai venit să mă 
vezi la ţară, unde am crescut, pe vremea când n-aveam 
decât vreo şase, şapte ani? Ori poate nu este decât o 
nălucire de-a mea, poate că am visat doar că ai venit 
vreodată să mă vezi? De mult voiam să te întreb, dar am tot 
amânat. Acum a venit vremea să-mi răspunzi. 

— Vai de mine Arkaşenka, se poate? Doar am fost de trei 
ori la Varvara Stepanovna; prima oară m-am dus când abia 
împliniseşi un an, a doua oară, când aveai vreo trei anişori 
şi ultima oară, când trecuseşi de şase ani. 


— Bine că am aflat, în sfârşit, că de o lună întreagă tot 
voiam să te întreb. 

Deodată, mama s-a înroşit, năpădită de valul amintirilor şi 
m-a privit cu duioşie: 

— Într-adevăr Arkaşenka, de pe atunci îţi aduci aminte de 
mine? 

— N-aş putea spune că mi-aduc aminte, sau că ştiu ceva 
precis, mi-a rămas însă pentru toată viaţa în inimă chipul 
dumitale şi sentimentul că eşti mama mea. De timpul 
petrecut în sat îmi aduc aminte ca prin vis, până şi pe 
dădaca mea am uitat-o cu desăvârşire. Şi de Varvara 
Stepanovna îmi aduc aminte destul de vag şi asta numai 
fiindcă umbla legată la fălci, pesemne o dureau dinţii. Mai 
văd apoi copacii uriaşi din jurul casei, nişte tei, pare-mi-se, 
lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele 
deschise, grădiniţa plină de flori, o potecă, iar despre 
dumneata, mamă, am păstrat o singură amintire limpede: 
clipa când m-ai ridicat în braţe ca să primesc împărtăşania 
şi să sărut potirul; eram în biserica din sat, vara şi un 
porumbel a trecut în zbor pe sub cupolă, de la o fereastră ia 
alta... 

— Doamne, chiar aşa s-a petrecut! Exclamă mama, 
împreunându-şi palmele. Parcă văd şi acum porumbelul! 
Când te apropiai de potir, ai început să te zbaţi şi să strigi: 
„Un porumbel, un porumbel!” 

— Chipul dumitale, sau măcar expresia iui, mi s-a întipărit 
atât de bine în minte, încât, peste cinci ani, la Moscova, te- 
am recunoscut imediat, deşi nimeni nu-mi spusese că eşti 
mama mea. lar când m-am întâlnit pentru prima oară cu 
Andrei Petrovici, a trimis pe cineva să mă ia de la familia 
Andronikov, unde lâncezeam de vreo cinci ani, ce-i drept, 
destul de voios şi de senin. De locuinţa lor, dintr-o clădire a 
statului, îmi aduc aminte până în cele mai mici amănunte, 
ca şi de toate doamnele şi domnişoarele care au îmbătrânit 
atât de mult de atunci, de traiul îmbelşugat din casă; parcă 
îl văd şi azi pe Andronikov cărând cu sacii alimentele din 


piaţă: păsări, peşte, purcei, sau la masă, când ne turna supă 
în farfurii, în locul soţiei dumisale pline de ifose, care nu 
catadicsea s-o facă, ceea ce stârnea de fiecare dată râsul 
comesenilor şi în primul rând pe al lui. Acolo am şi învăţat 
franţuzeşte, de la domnişoare; dar mai mult decât orice îmi 
plăceau fabulele lui Krâlov; învăţasem o mulţime pe de rost 
şi în fiecare zi îi declamam câte una lui Andronikov, dând 
buzna în mica lui odaie de lucru, fără să-mi pese dacă e 
ocupat sau nu. Şi tocmai datorită unei fabule am şi ajuns să 
te întâlnesc, Andrei Petrovici... Mi se pare că începi să-ţi 
aduci şi dumneata aminte. 

— Foarte vag, dragul meu. Parcă mi-ai recitat atunci 
ceva... O fabulă sau un fragment din Prea multă minte 
strică, dacă nu mă înşel... Tu însă ai o memorie uluitoare! 

— Aici nu-i vorba de memorie. De întâmplările acestea nu-i 
nevoie să-mi amintesc, pentru că le-am avut prezente în 
minte toată viaţa. 

— Bravo, bravo, dragul meu, ai izbutit să mă înviorezi. 

Spunând aceste vorbe, zâmbi, iar după el începură să 
zâmbească şi maică-mea şi soră-mea. Treptat, încordarea 
slăbea. Numai Tatiana Pavlovna, care, după ce pusese 
dulciurile pe farfurii, se aşezase într-un colţ, mă urmărea 
tot timpul cu o privire sinistră. 

— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, am continuat. Într-o 
bună dimineaţă, a venit să mă ia protectoarea mea din 
copilărie, Tatiana Pavlovna, care întotdeauna apărea pe 
neaşteptate, ca la teatru. M-a urcat într-o trăsură şi m-a dus 
într-o casă boierească foarte somptuoasă. Fanariotova 
cumpărase pe vremuri această casă de la dumneata, Andrei 
Petrovici, şi, când plecase în străinătate, te lăsase să 
locuieşti acolo în lipsa ei. Pe atunci purtam, de obicei, o 
hăinuţă simplă de copil, dar în ziua aceea îmi dăduseră rufe 
fine şi mă îmbrăcaseră într-un veston albastru elegant. 
Tatiana Pavlovna se învârtise toată ziua în jurul meu şi-mi 
cumpărase o mulţime de lucruri. Eu însă n-aveam astâmpăr, 
mă plimbam prin odăile pustii şi mă admiram în toate 


oglinzile. Aşa s-a întâmplat că a doua zi dimineaţă, pe la ora 
zece, rătăcind prin toată casa, m-am trezit pe neaşteptate 
în biroul dumitale. Te mai zărisem şi în ajun, în clipa când 
am intrat pe uşă, dar numai în fugă. Coborai tocmai scara, 
te-ai urcat în trăsură şi ai plecat undeva; cum atunci 
veniseşi singur la Moscova, după o absenţă îndelungată şi 
numai pentru scurt timp, toată lumea se grăbea să te invite, 
aşa că nu erai aproape niciodată acasă. Când ai dat cu ochii 
de mine şi de Tatiana Pavlovna, ai exclamat doar: „Ah!” şi 
nici nu te-ai oprit măcar. 

— Cu câtă căldură redă toate amănuntele! Mă întrerupse 
Versilov, adresându-se Tatianei Pavlovna, care întoarse însă 
capul şi nu răspunse. 

— Parcă văd şi acum cât erai de impunător şi de chipeş. E 
îngrozitor cum ai putut să îmbătrâneşti şi să te urâţeşti în 
nouă ani - te rog să mă ierţi că ţi-o spun fără înconjur; deşi 
trebuie să fi avut pe atunci vreo treizeci şi şapte de ani, mi- 
era mai mare dragul să te privesc; părul foarte bogat şi 
negru, fără un fir cărunt, îţi lucea ca lacul; mustăţile şi 
favoriţii păreau potrivite de mâna unui bijutier - căci nu 
găsesc alt cuvânt; aveai o faţă albă şi mată, nu de o paloare 
bolnăvicioasă, ca acum, ci întocmai ca a fiicei dumitale. 
Anna Andreevna, pe care am avut cinstea s-o întâlnesc 
astăzi; ochii întunecaţi îţi ardeau, iar dinţii îţi sclipeau, mai 
ales atunci când râdeai. Şi când am intrat pe uşă, m-ai 
măsurat cu privirea şi ai început să râzi. Eu nu înţelegeam 
prea multe pe atunci şi poate de aceea zâmbetul dumitale 
mi-a înveselit inima. Era dimineaţa şi purtai o haină de 
catifea de un albastru închis, la gât o eşarfă de culoarea 
„Solferino” şi o cămaşă splendidă, garnisită cu dantelă 
„d'Alencon”...Stăteai în faţa oglinzii cu un caiet în mână şi 
învăţai să declami ultimul monolog al lui Ceaţki, revenind 
mereu la ultima exclamaţie: Chemaţi cupeul, cupeul meu 
121)!” 

— Ah, Doamne, strigă Versilov, chiar aşa a fost! Deşi mă 
aflam la Moscova doar pentru puţin timp, am primit să joc 


rolul lui Ceaţki la o reprezentaţie de amatori organizată în 
casa Alexandrei Petrovna Vitovtova, deoarece Jileiko, 
protagonistul, se îmbolnăvise. 

— Şi uitaseşi. Într-adevăr? Zise Tatiana Pavlovna, râzând. 

— Numai datorită lui mi-am amintit. Recunosc însă că cele 
câteva zile petrecute atunci la Moscova au fost poate cele 
mai fericite din viaţa mea! Pe vremea aceea eram încă toţi 
atât de tineri... Şi cu toţii aşteptam cu atâta înfrigurare... 
Câte nu mi s-au întâmplat atunci, la Moscova. Dar continuă, 
dragul meu, de astă dată ai făcut foarte bine că mi-ai 
amintit de toate cu de-amănuntul. 

— Eu stăteam în faţa dumitale, te priveam şi deodată am 
strigat: „Vai ce frumos, parcă ai fi chiar Ceaţki!” 'Te-ai întors 
spre mine şi m-ai întrebat: „Cum, ai şi auzit de Ceaţki?” Te- 
ai aşezat apoi pe divan şi ai început să bei cafea, atât de 
bine dispus, încât îmi venea să te sărut. Atunci ţi-am 
povestit că toată familia Andronikov citeşte foarte mult, iar 
domnişoarele ştiu o mulţime de versuri pe dinafară, că 
adesea joacă pentru plăcerea lor scene din Prea multă 
minte strică şi că săptămâna trecută citiseră seară de 
seară, cu glas tare, Povestirile unui vânător, dar că mie îmi 
plac cel mai mult fabulele lui Krâlov, pe care le ştiu pe de 
rost. Mi-ai cerut numaidecât să-ţi declam ceva şi atunci ţi- 
am recitat Peţitul fetei năzuroase: Un mire-şi căuta, fata de 
măritat. 

— Exact! Exact! Abia acum îmi aduc aminte de toate! 
Exclamă iar Versilov. Şi de tine, dragul meu. Îmi amintesc 
perfect: erai pe atunci un băieţaş atât de drăguţ, chiar isteţ 
şi îţi jur că şi tu te-ai schimbat în rău în aceşti nouă ani. 

În clipa aceea au izbucnit cu toţii în râs, chiar şi Tatiana 
Pavlovna. Era limpede că Andrei Petrovici a binevoit să facă 
o glumă numai ca să-mi „plătească” cu aceeaşi monedă 
observaţia mea usturătoare că îmbătrânise. Gluma a fost 
atât de potrivită, încât i-a înveselit pe toţi. 

— În timp ce recitam, dumneata zâmbeai, dar n-am ajuns 
nici la jumătatea poeziei, când m-ai oprit, ai sunat şi ai 


poruncit servitorului s-o poftească pe Tatiana Pavlovna, care 
a venit într-un suflet şi atât de veselă, încât eu, deşi o 
văzusem în ajun, era cât pe-aci să n-o mai recunosc. Am 
început din nou să recit Peţitul fetei năzuroase şi în faţa ei şi 
am spus-o admirabil până la capăt; până şi Tatiana Pavlovna 
a zâmbit, iar dumneata, Andrei Petrovici, mi-ai strigat chiar 
„bravo” şi ai declarat cu însufleţire că dacă aş fi recitat 
Greierele şi furnica, n-ar fi fost de mirare, ca la vârsta mea, 
un băieţaş inteligent s-o recite inteligent, dar o fabulă ca 
asta: 

Un mire-şi căuta, fata de măritat, Şi asta nu-i păcat. 


„Ai auzit cu cât haz a spus: «Şi asta nu-i păcat!» „ Într-un 
cuvânt, erai entuziasmat şi numaidecât ai început să 
vorbeşti franţuzeşte cu Tatiana Pavlovna, care s-a încruntat 
pe loc şi a încercat să te contrazică, din ce în ce mai 
furioasă; dar cum e cu neputinţă să-i ţii piept lui Andrei 
Petrovici când i s-a năzărit ceva, Tatiana Pavlovna s-a grăbit 
să mă ducă repede în camera ei, unde m-a spălat din nou pe 
faţă, pe mâini, mi-a schimbat cămaşa, mi-a dat cu pomadă 
pe păr, ba chiar mi l-a şi încreţit cu fierul. Mai târziu, spre 
seară, i-a îmbrăcat şi Tatiana Pavlovna atât de elegant, cum 
nici nu m-aş fi aşteptat şi am plecat împreună cu trăsura. 
Spectacolul de amatori de la Vitovtova a fost prima 
reprezentaţie de teatru pe care am văzut-o în viaţa mea. 
Niciodată până atunci nu-mi fusese dat să văd atâtea 
lumânări şi candelabre, cucoane, ofiţeri, generali, 
domnişoare, o cortină, atâtea scaune înşirate! Tatiana 
Pavlovna şi-a ales un loc modest, în ultimele rânduri şi m-a 
aşezat lângă ea. Erau, fireşte şi alţi copii de vârsta mea 
acolo, dar eu nici nu i-am luat în seamă, fiindcă aşteptam cu 
sufletul la gură să înceapă reprezentaţia. Când ai apărut 
dumneata, Andrei Petrovici, eram atât de entuziasmat, atât 
de emoţionat, de-mi dăduseră şi lacrimile - de ce oare, nu 
am înţeles nici până azi. „Ce mi-o fi stârnit acele lacrimi de 
entuziasm!” mă tot întreb eu de nouă ani încoace şi, de câte 


ori îmi aduc aminte de ele, mă cuprinde furia. Urmăream 
comedia cu răsuflarea tăiată. Tot ce înţelegeam, fireşte, era 
că ea îl înşelase pe el şi că de el îşi băteau joc nişte proşti, 
nişte netrebnici care nu preţuiau nici cât degetul lui cel 
mic. Când a ajuns la tirada de la bal, mi-am dat seama că a 
fost înjosit şi jignit, că îi acuză pe toţi acei nemernici, iar că 
el e cu adevărat măreț! De bună seamă că şi cunoştinţele 
căpătate în casa Andronikov m-au ajutat să înţeleg piesa, 
dar mai ales interpretarea dumitale, Andrei Petrovici! Eram 
doar pentru prima oară la teatru! lar după replica finală a 
lui Ceaţki, când acesta strigă: „Chemaţi cupeul, cupeul 
meu!” (şi ai spus-o straşnic), am sărit de pe scaun şi, 
împreună cu toată sala, care izbucnise în aplauze, am bătut 
şi eu din palme şi am strigat cât mă ţinea gura: „Bravo!” [in 
minte ca astăzi, cum în clipa aceea am simţit că mi se înfige 
parcă un ac în spate, ceva mai jos de şale; era Tatiana 
Pavlovna, care mă ciupise cu furie, dar eu nici n-am băgat-o 
în seamă. Se înţelege că îndată după ce s-a terminat 
reprezentaţia, Tatiana Pavlovna s-a grăbit să mă ducă 
acasă. „Doar n-ai fi vrut să rămâi şi tu la dans? Numai din 
cauza ta a trebuit să plec şi eu”, m-ai boscorodit dumneata, 
Tatiana Pavlovna, cât a ţinut drumul cu trăsura. Toată 
noaptea am avut halucinaţii, iar a doua zi, de la ora zece, 
am stat de strajă lângă biroul dumitale: uşa era 
întredeschisă şi înăuntru se aflau câţiva inşi cu care discutai 
afaceri; mai târziu ai plecat pe neaşteptate şi ai lipsit toată 
ziua, iar noaptea, când te-ai întors, n-am mai putut să te 
văd. Ce anume aş fi vrut să-ţi spun nu mai ţin minte. 
Desigur că nici atunci nu ştiam prea bine, totuşi doream din 
toată inima să te văd cât mai degrabă. Dar a doua zi de 
dimineaţă, pe la ora opt, ai binevoit să pleci la Serpuhov; îţi 
vânduseşi de curând moşia de lângă Tuia, ca să mai scapi 
de datorii şi îţi păstraseşi o sumă destul de frumuşică, de 
acea ţi-ai şi îngăduit, de altfel, să vii la Moscova, unde nu te- 
ai putut arăta multă vreme de teama creditorilor; dintre 
creditori, numai bădăranul acela de la Serpuhov nu se 


declarase mulţumit cu jumătate din suma pe care i-o 
datorai. Tatiana Pavlovna nici n-a catadicsit să răspundă la 
întrebările mele: „Nu-i treaba ta! E destul să ştii că de 
poimâine te duc la internat; pregăteşte-ţi lucrurile, ia-ţi 
caietele, strânge-ţi cărţile, învaţă-te să-ţi faci singur 
bagajul, domnule, doar n-oi fi vrând să ajungi un trântor!” 
Şi tot aşa m-ai boscorodit şi m-ai muştruluit timp de trei 
zile, Tatiana Pavlovna! În cele din urmă, copilul nevinovat şi 
îndrăgostit de dumneata, Andrei Petrovici, a ajuns la 
pensionul Touchard, după cum hotărâseşi şi oricât s-ar 
părea că întâlnirea noastră n-a fost decât un incident 
stupid, totuşi - mă crezi ori nu - dar peste şase luni am vrut 
să fug de la Touchard, ca să vin la dumneata! 

— Ai povestit admirabil, m-ai făcut să retrăiesc totul 
aievea, rosti Versilov tăios. Însă ceea ce m-a surprins mai 
ales în povestirea ta a fost bogăţia de amănunte, unele mai 
ciudate ca altele, bunăoară cele privitoare la datoriile mele. 
Lăsând la o parte faptul că unele denotă destulă lipsă de 
delicateţe, mă mir cum ai ajuns la ele! 

— Mă întrebi de unde ştiu atâtea amănunte? Atunci sunt 
nevoit să-ţi repet că de nouă ani nici n-am făcut altceva 
decât să adun informaţii cât mai amănunțite despre 
dumneata. 

— Ciudată mărturisire, dar şi mai ciudată ocupaţie! Cum 
şedea tolănit în fotoliu, se întoarse pe o parte şi chiar căscă 
încet, nu ştiu dacă dinadins sau nu. 

— Ei, ce zici, să povestesc mai departe cum am vrut să fug 
de la Touchard, ca să te văd? 

— Opreşte-l, Andrei Petrovici. Bagă-i minţile în cap şi dă-l 
afară, izbucni Tatiana Pavlovna. 

— Nu se poate Tatiana Pavlovna, îi răspunse Versilov grav, 
vezi bine că Arkadi urmăreşte ceva, de aceea trebuie să-l 
ascultăm neapărat până la capăt. Lasă-l să vorbească! N- 
are decât să-şi verse tot năduful şi să se răcorească, mai 
ales că asta şi vrea. Dă-i drumul, dragul meu. Poţi să începi 


o nouă poveste, deşi numai nouă nu e, căci eu îi cunosc 
sfârşitul, n-ai grijă! 

— Că am fugit la dumneata, mai bine zis că am vrut să fug, 
e lesne de înţeles! Îţi mai aminteşti, Tatiana Pavlovna, că la 
două săptămâni după ce m-ai dus acolo, Iouchard ţi-a scris 
o scrisoare. Mai târziu, Maria Ivanovna mi-a arătat şi mie 
scrisoarea, pe care o găsise printre hârtiile răposatului 
Andronikov. Lui Touchard i se năzărise deodată că a cerut 
prea puţini bani şi de aceea te-a încunoştiinţat în scris, „cu 
onoare”, că la pensionul lui sunt educați prinți şi copii de 
senatori şi că socoteşte sub demnitatea lui să ţină un elev 
cu o origine ca a mea dacă nu i se plăteşte mai mult. 

— Mon cher, ai putea... 

— Fii pe pace, l-am întrerupt eu, voiam doar să spun câte 
ceva despre Touchard. Dumneata, Iatiana Pavlovna, i-ai 
răspuns de la ţară, două săptămâni mai târziu, cu un refuz 
categoric. Parcă-l văd şi acum intrând, roşu ca un rac, în 
camera noastră de studiu. Era un prăpădit de franţuz, 
foarte mititel şi îndesat, la vreo patruzeci şi cinci de ani, 
care într-adevăr era de baştină din Paris. Un fost cizmar, 
bineînţeles, dar care de foarte multă vreme ajunsese 
profesor titular de limbă franceză şi obținuse, deşi era cât 
se poate de incult, o seamă de gradaţii şi distincţii de care 
era grozav de fudul. În pensionul lui nu eram decât vreo 
şase elevi, printre care se afla, într-adevăr şi nepotul unui 
senator de la Moscova; pe toţi ne socotea ca făcând parte 
din familie şi ne lăsa mai mult în grija soţiei lui, o cucoană 
foarte afectată, fiica unui funcţionar rus. În primele două 
săptămâni, mi-am dat grozav de multă importanţă faţă de 
colegii mei, lăudându-mă cu surtucul albastru şi cu tăticul 
meu, Andrei Petrovici, iar întrebările lor, de ce mă numesc 
Dolgoruki, nu mă tulburau câtuşi de puţin, tocmai fiindcă 
nu ştiam nici eu de ce. 

— Andrei Petrovici! Strigă Tatiana Pavlovna aproape 
ameninţător. Maică-mea, dimpotrivă, mă asculta cu 
încordare şi se vedea că ar fi vrut să continui. 


— Touchard... Aşa-i, mi-aduc aminte cât era de mărunţel şi 
de agitat, mormăi Versilov printre dinţi. Dar îmi fusese 
recomandat călduros de persoane demne de încredere... 

— Touchard a intrat cu scrisoarea în mână şi s-a apropiat 
de masa mare de stejar în jurul căreia şedeam toţi şase şi 
toceam, m-a înşfăcat de umăr, m-a smucit de pe scaun şi mi- 
a poruncit să-mi iau caietele. „Locul tău nu e aici, ci 
dincolo!” îmi strigă, arătându-mi spre cămăruţa cât o cuşcă 
din stânga vestibulului, unde se găseau o masă de brad, un 
scaun împletit şi un divan îmbrăcat în muşama, întocmai ca 
în odăiţa mea de aici, de la mansardă. Am trecut dincolo, 
uluit şi foarte speriat, căci până atunci nimeni nu se purtase 
atât de brutal cu mine. Peste o jumătate de oră, când 
Touchard a părăsit odaia de studiu, am început să schimb 
priviri şi să râd cu colegii mei, care desigur făceau haz pe 
socoteala mea, dar eu nu-mi dădeam seama de asta, ci 
credeam că râdem cu toţii, fiindcă scena mi se păruse 
caraghioasă. În clipa aceea, Touchard a dat iar buzna 
înăuntru, m-a apucat de ciuf şi m-a târât afară. „Iu n-ai ce 
căuta alături de aceşti copii de nobili, tu, care prin originea 
ta mizerabilă nu te deosebeşti prin nimic de un lacheu!” Şi 
mi-a tras o palmă peste obrazul bucălat şi rumen. Se vede 
că-i plăcuse, fiindcă m-a mai plesnit de două ori. Plângeam 
cu sughiţuri şi eram îngrozitor de mirat. Un ceas întreg am 
stat cu capul rezemat în mâini şi nu m-am putut opri din 
plâns. Mi-era cu neputinţă să înţeleg ceea ce mi se 
întâmplase. Nici azi nu pricep cum de-a putut Iouchard, în 
fond un om de treabă, care, deşi străin, s-a bucurat atât de 
mult când ţăranii ruşi au scăpat din iobăgie, cum de-a putut 
el să bată un biet copil neştiutor. De altfel, eram numai 
mirat şi nu jignit, căci pe atunci nu cunoşteam încă acest 
sentiment. Bănuiam că trebuie să fi făcut vreo poznă, dar 
că, deîndată ce mă voi cuminţi, voi fi iertat, mă vor lăsa să 
mă veselesc cu ceilalţi, să mă joc cu ei în curte, pe scurt, că 
voi trăi iar cu toţii în cea mai bună înţelegere. 


— Da, dragul meu, dacă aş fi ştiut... Rosti Versilov 
tărăgănat, cu oarecare supărare, zâmbind plictisit. Nu m-aş 
fi aşteptat ca 'Touchard să fie atât de ticălos! De altfel, eu tot 
mai sper că odată şi odată ai să-ţi calci pe inimă şi ai să ne 
ierţi, că în cele din urmă vom trăi cu toţii în cea mai bună 
înţelegere. 

Căscă din nou, de astă dată cât îl ţinea gura. 

— Păi eu nu învinuiesc pe nimeni, zău că nu şiterogsămă 
crezi că nu mă plâng de 'Touchard! Am strigat eu, cam 
descumpănit. Şi apoi, nu m-a bătut decât vreo două luni. 
Mi-amintesc că tot voiam să-l îmbunez, mă repezeam să-i 
sărut mâinile şi i le tot sărutam, plângând de mama focului. 
Colegii îşi băteau joc de mine şi mă dispreţuiau, fiindcă de 
la un timp Touchard mă folosea ca pe o slugă, poruncindu- 
mi să-l ajut când se îmbrăca. În acele momente mi-a prins 
bine originea mea şi instinctiv mă purtam ca un lacheu. Mă 
străduiam din răsputeri să-i intru în voie şi nu mă simţeam 
câtuşi de puţin umilit, pentru că pe atunci nu eram încă în 
stare să înţeleg ce-i umilinţa. Şi până în ziua de azi mă mir 
cum de-am putut să fiu atât de prost, încât să nu înţeleg cu 
cât sunt mai prejos decât ceilalţi. Ce-i drept, încă de pe 
atunci colegii mei m-au lămurit în mare măsură şi a fost o 
şcoală bună. Touchard, în loc să mă mai plesnească peste 
obraz, a luat obiceiul să mă lovească cu genunchiul în spate, 
iar peste vreo şase luni a sfârşit prin a mă şi mângâia din 
când în când... Dar măcar o dată pe lună mă bătea negreşit, 
ca să-mi aducă aminte cine sunt şi să nu-mi iau nasul la 
purtare. În curând, m-a lăsat să stau iarăşi împreună cu 
ceilalţi copii, dar nici o singură dată în timp de doi ani şi 
jumătate n-a uitat că am o situaţie socială inferioară 
celorlalţi şi, probabil numai ca să mi-o amintească, îmi 
cerea mereu diferite servicii, destul de mărunte de fapt. 

M-am hotărât, sau mai bine zis am simţit dorinţa să fug 
abia după vreo cinci luni de la primele două luni de chinuri. 
În general, am fost toată viaţa un om şovăielnic. Seara, 
când mă culcam şi-mi trăgeam plapuma peste cap, 


începeam să-mi făuresc fel de fel de vise în legătură cu 
dumneata, Andrei Petrovici şi numai cu dumneata, de ce 
anume, n-aş putea spune. Mă urmăreai până şi în somn. În 
primul rând, visam cu înfrigurare că într-o zi ai să intri 
deodată pe uşă, eu am să mă arunc în braţele dumitale, iar 
dumneata ai să mă iei de acolo şi ai să mă duci acasă, în 
biroul acela şi iarăşi o să mergem la teatru şi aşa mai 
departe. Dar principalul era că n-o să ne mai despărţim, 
căci la asta ţineam cel mai mult! Dar dimineaţa, de cum mă 
trezeam, mă loveam din nou de glumele răutăcioase şi 
dispreţuitoare ale băieţilor, unul dintre ei a început să mă 
bată de-a binelea, poruncindu-mi să-i aduc cizmele, mă 
înjura, aruncându-mi în faţă cele mai murdare porecle, 
căutând mai cu seamă să-mi explice originea mea, spre 
hazul celor de faţă. Când apărea, în sfârşit, Touchard, în 
sufletul meu se dezlănţuia o adevărată furtună. Simţeam că 
atâta vreme cât voi rămâne acolo, nu mă vor ierta niciodată 
- O, încetul cu încetul ajunsesem să înţeleg ce anume nu 
aveau să-mi ierte şi în ce consta vina mea! De aceea m-am 
şi gândit să fug. Gândul acesta m-a muncit două luni 
încheiate, până când, prin luna septembrie, m-am hotărât, 
în sfârşit. Am aşteptat o sâmbătă, când colegii mei plecau 
să-şi petreacă duminica în familie, şi, între timp, mi-am 
pregătit cu grijă o legăturică, în care am pus lucrurile cele 
mai trebuincioase, cât despre bani - toată averea mea era 
de două ruble. Voiam să fug după ce avea să se întunece. 
„Atunci am să cobor scara, îmi ziceam, am să ies pe uşă şi 
am s-o iau la picior.” Încotro? Ştiam că Andronikov fusese 
transferat la Petersburg, aşa că eram hotărât să caut casa 
Fanariotovei de pe Arbat, aveam să umblu toată noaptea pe 
străzi, să mă ascund undeva, iar de dimineaţă aveam să 
intru în curte şi să întreb pe cineva; unde-i Andrei Petrovici 
acum, şi, dacă nu se află la Moscova, atunci în ce oraş sau în 
ce ţară a plecat? După ce aveam să aflu precis unde e, 
aveam să pornesc mai departe şi în drum aveam să întreb 
un trecător pe la ce barieră trebuie să ies ca să ajung în 


oraşul cutare, ca apoi s-o iau în direcţia aceea şi să merg 
înainte, tot înainte. Ziua aveam să umblu, iar noaptea să mă 
ascund într-un tufiş, hrănindu-mă cu pâine goală, căci de 
două ruble puteam doar cumpăra destulă pâine, să-mi 
ajungă pe vreme îndelungată. Sâmbătă n-a fost însă chip să 
fug, aşa că a trebuit să amân pe a doua zi, dar în duminica 
aceea, ca un făcut, Touchard a plecat cu nevastă-sa undeva 
şi în toată casa n-am rămas decât eu cu Agafia. Aşteptam, 
plictisit şi nerăbdător, să se însereze, parcă mă văd şi azi 
stând la fereastra salonului şi privind afară căsuţele de 
lemn, uliţa prăfuită pe care rar se ivea câte un trecător. 
Touchard locuia chiar la marginea oraşului, de la fereastră 
se şi vedea bariera. „Nu cumva pe aici va trebui să ies?” mi- 
a trecut deodată prin minte. Era o vreme ca astăzi, soarele 
de un roşu-aprins cobora spre asfinţit, cerul era tot atât de 
rece, iar vântul tăios ridica nori de praf, întocmai ca acum. 
În cele din urmă, s-a întunecat de-a binelea. M-am dus la 
icoană şi am început să mă rog cât am putut mai repede, 
căci mă grăbeam. Mi-am luat legăturica şi, pe când 
coboram scara în vârful picioarelor, îmi bătea inima de 
teamă să nu mă audă Agafia din bucătărie. Uşa era 
încuiată. Am întors cheia în broască şi deodată m-am trezit 
în noaptea întunecată şi de nepătruns, care mă învălui ca şi 
necunoscutul fără de sfârşit şi plin de primejdii, iar vântul 
îmi şi smuci cu putere şapca din cap. Când să ies pe uşă, a 
răsunat deodată de pe partea cealaltă a străzii un glas 
răguşit de beţiv, care înjura cât îl ţinea gura. Am şovăit o 
clipă, m-am uitat în jur şi apoi m-arn întors încet, am urcat 
scara în vârful picioarelor; m-am dezbrăcat, căutând să nu 
fac zgomot, mi-am desfăcut legăturica şi m-am trântit pe 
pat cu faţa în jos, fără o lacrimă şi fără un gând, dar din 
momentul acela, Andrei Petrovici, s-a trezit în mine 
raţiunea! Chiar din momentul acela, când mi-am dat seama 
că, după ce eram un lacheu, mai eram pe deasupra şi un 
laş, am intrat pe făgaşul meu adevărat. 


— lar din acest moment m-am dumerit şi eu o dată pentru 
totdeauna ce pramatie eşti! Izbucni Tatiana Pavlovna, 
sărind ca arsă; intervenţia ei era atât de neaşteptată, încât 
m-a descumpănit. Nu numai atunci ai fost un lacheu, dar şi 
azi te porţi ca un lacheu, suflet de slugă ce eşti! Ce-ar fi 
pierdut Andrei Petrovici dacă te dădea ucenic la un cizmar? 
Şi-ar fi făcut chiar o pomană cu tine, fiindcă ai fi învăţat o 
meserie. Cine ar fi putut să i-o ia în nume de rău sau să-i 
pretindă mai mult. Taică-tău, Makar Ivanâci, nu numai că l-a 
rugat, dar a şi stăruit ca voi, copiii, să rămâneţi nişte 
oameni de rând, de teapa lui. Nu, nu eşti în stare să 
preţuieşti faptul că te-a ţinut la şcoală, până la universitate, 
că mulţumită lui ai câştigat anumite drepturi! Pentru că l-au 
zeflemisit nişte băieţaşi, dumnealui a jurat să se răzbune pe 
întreaga omenire. Nemernicule! 

Mărturisesc că m-a uluit această izbucnire. M-am ridicat şi 
m-am uitat câtva timp buimac în jur, neştiind ce să fac. În 
cele din urmă, m-am întors spre Versilov. 

— Să ştii că într-adevăr de la Tatiana Pavlovna am aflat 
acum ceva nou, i-am spus hotărât. E adevărat că sunt 
lacheu până în măduva oaselor dacă mă declar mulţumit că 
Versilov nu m-a dat ucenic la cizmar. În loc să mă las 
înduioşat de aşa-zisele drepturi, mai am şi pretenţii la 
dragostea lui, îi cer să se poarte ca un tată... Fireşte că m- 
am dovedit un suflet de slugă! Mamă, de opt ani mă apasă 
pe suflet cum te-am primit atunci când ai venit singură la 
Touchard să mă vezi. Dar să trecem peste asta. Tatiana 
Pavlovna n-o să mă lase să povestesc acum. Dar până mâine 
poate ne mai vedem, mamă. Ascultă, Tatiana Pavlovna! Ce 
te faci dacă sunt în aşa măsură lacheu, încât nu pot admite 
cu nici un preţ ca cineva să se căsătorească pentru a doua 
oară, atâta timp cât îi mai trăieşte nevasta?! Şi asta era cât 
pe-aci să i se întâmple lui Andrei Petrovici, la Ems! Mamă, 
când n-ai să mai vrei să stai cu un bărbat care e în stare să 
se însoare mâine cu alta, să-ţi aduci aminte că ai un fiu şi că 
acesta îţi făgăduieşte să te respecte toată viaţa, să-ţi aduci 


LIA 


aminte şi să vii la mine, dar cu o condiţie: „Ori el, ori eu 
Primeşti, mamă? Nu-ţi cer să-mi răspunzi numaidecât: ştiu 
că la astfel de întrebări nu se poate răspunde pe loc... 

N-am mai putut continua; de înfierbântat ce eram, îmi 
pierdusem şirul gândurilor. Maică-mea pălise toată, 
buimăcită, fără să poată scoate un cuvânt. Tatianei Pavlovna 
îi umbla gura ca o moară stricată, de nici nu înţelegeam ce 
spune, am simţit doar cum m-a înghiontit de vreo două ori 
în umăr. Îmi amintesc numai că am auzit-o strigând că aş fi 
un „prefăcut”, un suflet mărunt şi cârcotaş, care încearcă 
să prostească lumea. Versilov şedea nemişcat şi foarte 
serios, fără o umbră de zâmbet pe faţă. I-am lăsat şi m-am 
dus sus, în camera mea. Numai soră-mea m-a petrecut cu o 
privire mustrătoare până la uşă; în clipa când ieşeam, am 
văzut-o clătinând dojenitor din cap. 

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA. 

Descriu aceste scene fără să mă cruţ, ca să-mi amintesc 
cât mai bine de toate şi să reconstitui întreaga atmosferă de 
atunci. Când am ajuns sus, în camera mea, nu ştiam dacă 
trebuie să mă simt ruşinat sau mulţumit, ca un om care şi-a 
făcut datoria. Să fi avut cât de puţină experienţă, aş fi ştiut 
că în astfel de cazuri, cea mai mică îndoială e un indiciu 
defavorabil. Şi apoi, mai era ceva care mă împiedica să văd 
limpede situaţia: nu ştiu de ce, dar eram foarte bucuros, în 
ciuda îndoielilor şi a sentimentului că mă făcusem de râs. 
Chiar şi faptul că Tatiana Pavlovna mă ocărâse cu atâta 
răutate mi se părea ridicul şi amuzant, în loc să mă înfurie, 
pesemne fiindcă izbutisem să rup odată lanţurile şi mă 
simţeam pentru prima oară un om liber. 

Totodată îmi dădeam seama că îmi îngreuiasem singur 
situaţia: mi se lăsa ca o ceaţă pe creier când mă gândeam 
ce să fac cu scrisoarea referitoare la moştenire. Acum 
desigur toartă lumea va crede că vreau să mă răzbun pe 
Versilov. Dar încă jos, în toiul discuţiei, luasem hotărârea să 
rezolv problema scrisorii printr-un arbitraj şi mi-l alesesem 
ca arbitru pe Vasin, iar dacă el n-avea să primească, îmi 


pusesem în gând să recurg la altă persoană - ştiam eu la 
cine. Într-o bună zi, am să mă duc anume la Vasin, iar după 
aceea am să mă ascund pe multă vreme, pe câteva luni, 
pentru ca toată lumea şi mai ales Vasin, să mă creadă 
dispărut; poate doar cu maică-mea şi cu soră-mea am să mă 
mai întâlnesc din când în când, îmi ziceam eu. În cap mi se 
învălmăşeau tot felul de gânduri, de planuri; simţeam că am 
făcut o greşeală şi totuşi îmi părea bine; repet că eram 
foarte bucuros, deşi n-aveam nici un motiv. 

Voiam să mă culc mai devreme, fiindcă prevedeam multă 
alergătură pe a doua zi. Trebuia să-mi închiriez o locuinţă, 
să mă mut şi afară de asta, ţineam cu orice preţ să maiiau o 
serie de măsuri. Dar în seara aceea mă aşteptau şi alte 
păţanii; până la urmă tot Versilov a izbutit să mă uimească. 
Deşi până atunci nu pusese niciodată piciorul în cămăruţa 
mea, cam la un ceas după ce mă urcasem sus, i-am auzit 
deodată paşii pe scară, apoi m-a strigat ca să-i fac lumină. 
Am ieşit cu o lumânare în prag, m-am aplecat, i-am întins o 
mână şi l-am ajutat să se caţere până sus. 

— Merci, dragul meu. Nu m-am cocoţat niciodată până aci, 
nici măcar atunci când am închiriat casa. Deşi nu-mi făceam 
prea mari iluzii, nu mi-aş fi închipuit să fie chiar ca o cuşcă 
de câine, spuse el, stând în mijlocul cămăruţei şi privind cu 
curiozitate în jur. Bine, dar e un sicriu, un adevărat sicriu! 
Încăperea aducea într-adevăr cu un sicriu, totuşi m-am 
mirat cât de bine o caracterizase printr-un singur cuvânt. 
Era lungă şi îngustă, iar din dreptul umărului meu începea 
unghiul format din perete şi acoperiş, pe care, chiar în 
punctul său cel mai înalt, îl puteam atinge cu mâna. În 
primul moment, Versilov, fără să-şi dea seama, stătu 
aplecat, de teamă să nu se lovească cu capul de tavan, ceea 
ce nu s-a întâmplat însă, şi, în cele din urmă, s-a aşezat 
destul de liniştit pe divanul meu, pe care-mi întinsesem 
aşternutul ca să mă culc. Eu însă nu m-am aşezat şi, de 
uimit ce eram, nu-mi puteam lua ochii de la el. 


— Mama mi-a spus că adineauri n-a ştiut dacă să ia sau nu 
banii pe care i-ai oferit pentru întreţinerea ta pe o lună. 
Când stai într-un asemenea sicriu, nu numai că nu se cade 
să-ţi luăm banii ci dimpotrivă, ar trebui să-ţi plătim noi. N- 
am fost niciodată aici şi nu pricep cum se poate trăi aşa. 

— Eu m-am obişnuit. În schimb, nu mă pot obişnui cu 
gândul că ai venit încoace, după tot ce s-a petrecut jos. 

— Într-adevăr, ai fost destul de mojic, însă... Am venit cu 
un anumit scop, pe care am să ţi-l spun numaidecât, deşi nu 
prea văd de ce ţi se pare atât de ciudată venirea mea; de 
altfel şi scena de adineauri mi se pare firească; un singur 
lucru te-aş ruga să-mi explici: oare ceea ce ne-ai povestit 
adineauri, după o pregătire şi o introducere atât de 
solemnă, e tot ce aveai de gând să ne comunici sau să ne 
destăinuieşti? Oare nu mai aveai nimic de spus? 

— Asta-i tot. În orice caz, să zicem că e tot. 

— Cam puţin, dragul meu; trebuie să-ţi mărturisesc că 
judecând după cum ai început, după făgăduiala că ne vei 
stârni râsul, într-un cuvânt, după neastâmpărul tău, rn-aş fi 
aşteptat la mai mult. 

— La urma urmei, nu ţi-e totuna? 

— Vezi, eu am simţul măsurii şi cred că nu merita să faci 
atâta zarvă şi să te pierzi cu firea pentru un lucru de nimic. 
O lună întreagă ai tăcut chitic, te-ai pregătit sufleteşte şi 
când colo era vorba de un fleac! 

— Aş mai fi avut multe de povestit, dar mi-e ruşine că am 
spus şi atât. Sunt şi lucruri care nu se pot exprima în 
cuvinte, iar despre altele e mai bine să nu pomeneşti 
niciodată. Eu socotesc că am spus destul, dar, din păcate, 
dumneata nu m-ai înţeles. 

— Aha şi tu suferi uneori de faptul că gândurile nu-ţi încap 
în cuvinte! Este o suferinţă nobilă, dragul meu, pe care n-o 
încearcă decât sufletele alese. Prostul e întotdeauna 
încântat de ceea ce a spus şi unde mai pui că vorbeşte 
întotdeauna mai mult decât trebuie, ca să nu rămână în 
pagubă. 


— Aşa cum am făcut eu adineauri, bunăoară, când am 
îndrugat vrute şi nevrute: l-am pretins pe Versilov „în 
întregime”, dar e mult mai mult decât mi-ar trebui; de 
altfel, mă pot lipsi cu totul de Versilov. 

— După câte văd, dragul meu, încerci să-ţi scoţi pârleala. 
Te căieşti, pesemne şi cum la noi căinţa înseamnă a-ţi căuta 
numaidecât un ţap ispăşitor, m-ai găsit tot pe mine, dar vezi 
să nu dai greş a doua oară. Am venit prea devreme, trebuia 
să-ţi las timp să te domoleşti, ştiam doar cât de greu suporţi 
critica. Dar pentru Dumnezeu, aşază-te odată! [i-am spus 
că am să-ţi comunic ceva. Aşa, mulţumesc. Din ceea ce i-ai 
declarat maică-ţi jos, la plecare, e cât se poate de limpede 
că în orice caz e mai bine ca noi să ne despărţim. Am venit 
să te conving că ar trebui să pleci în linişte, fără scandal, ca 
să n-o amărăşti şi să n-o sperii şi mai tare. Chiar şi faptul că 
am venit încoace a mai înviorat-o; ea mai trage nădejde că, 
în cele din urmă, o să ne împăcăm şi că vom trăi împreună 
ca mai înainte. Eu cred că dacă ne-ar auzi acum râzând 
ceva mai tare, inimile lor sfioase ar tresări de bucurie. E 
drept că sunt nişte făpturi simple, dar ne iubesc sincer şi cu 
abnegaţie, aşa că de ce nu le-am cruța pe cât se poate? Asta 
voiam să-ţi spun în primul rând. În al doilea rând: de ce să 
ne despărţim neapărat ca nişte duşmani dornici de 
răzbunare, scrâşnind din dinţi şi blestemând? Fără îndoială 
că n-avem de ce să ne agăţăm unul de gâtul celuilalt, dar ne 
putem despărţi, ca să zic aşa, respectându-ne reciproc. Nu? 

— Astea-s mofturi! Tot ce-ţi pot făgădui e să mă mut fără 
scandal. Oare numai de dragul mamei te frămânţi atâta? 
Mie mi se pare că în cazul de faţă nu te sinchiseşti de 
liniştea mamei, că ăsta e numai un fel de a vorbi. 

— Va să zică, nu mă crezi? 

— Vorbeşti cu mine de parcă aş fi un copil! 

— Dragul meu, pentru asta sunt gata să-ţi cer de o mie de 
ori iertare, de altfel, ca şi pentru toate câte mi le pui la 
socoteală, pentru copilăria ta şi aşa mai departe. Dar bine, 
mon cher enfant, ce rezolvăm cu asta? Eşti destul de 


inteligent ca să nu te pui singur într-o situaţie atât de 
ridiculă. Şi, la drept vorbind, nici până acum n-am înţeles 
prea bine de ce anume mă învinovăţeşti? De faptul că nu-mi 
porţi numele? Aha, râzi ironic şi dai din mână? Va să zică, e 
altceva la mijloc? 

— Crede-mă că nu-i vorba de asta, nu socotesc o onoare 
chiar atât de mare să te numeşti Versilov. 

— Să lăsăm onoarea la o parte; mă aşteptam să-mi 
răspunzi ca un adevărat democrat, dar dacă e aşa, atunci 
cu ce mă socoteşti vinovat? 

— Tatiana Pavlovna mi-a deschis adineauri ochii, fără 
ajutorul ei n-aş fi înţeles niciodată că trebuie să-ţi mai fiu şi 
recunoscător fiindcă nu m-ai dat ucenic la cizmar. Dar în 
ciuda tuturor încercărilor de a-mi băga minţile în cap, nu 
reuşesc să pricep prin ce m-am dovedit nerecunoscător. Nu 
cumva am moştenit mândria dumitale, Andrei Petrovici? 

— N-aş crede. Şi în afară de asta, trebuie să recunoşti că 
prin toate ieşirile tale de adineauri, în loc să loveşti în mine 
cum aveai intenţia, ai izbutit s-o nedreptăţeşti şi s-o 
chinuieşti numai pe maică-ta! Şi în nici un caz tu n-ai 
căderea s-o judeci. Şi-apoi, ce vină are ea faţă de tine? 
Fiindcă veni vorba, dragul meu, te rog să-mi mai explici 
ceva: din ce cauză şi cu ce scop te-ai lăudat toată viaţa şi la 
pension şi la liceu, şi, după câte am aflat, chiar şi primului- 
venit, că eşti copil din flori? Am auzit că îţi făcea o deosebită 
plăcere. De fapt, este o minciună, o calomnie infamă: eşti 
Dolgoruki, fiul legitim al lui Makar Ivanovici Dolgoruki, un 
om care-ţi impune respect prin inteligenţa şi caracterul său. 
Dacă ai primit o educaţie aleasă, asta o datorezi, e drept, 
fostului tău stăpân, moşierului Versilov. Atât şi nimic mai 
mult. În primul rând, trâmbiţând peste tot ca ai fi copil din 
flori, ceea ce e de fapt o calomnie, n-ai făcut decât să dai în 
vileag taina maică-ţi, şi, dintr-o falsă mândrie, să o supui pe 
maică-ta judecății oricărui nemernic. Dragul meu, asta e cu 
atât mai urât din partea ta, cu cât maică-ta nu-i vinovată cu 
nimic: rar găseşti un suflet curat ca alei, iar dacă nu-mi 


poartă numele, de vină e numai faptul că de drept, e 
măritată cu altul. 

— Ajunge! Sunt cu totul de acord şi am destulă încredere 
în inteligenţa dumitale ca să sper că n-ai să-mi ţii o predică 
prea lungă. Ile lăudai că ai simţul măsurii şi toate lucrurile 
pe lumea asta au o măsură, chiar şi dragostea dumitale 
subită pentru maică-mea. Hai mai bine să discutăm despre 
altceva: de vreme ce tot te-ai obosit să vii până aici şi să-ţi 
pierzi cu mine un sfert de oră, sau chiar o jumătate (deşi tot 
n-am aflat cu ce scop, dar să zicem că ai făcut-o ca s-o 
linişteşti pe maică-mea) şi cum tot ai chef azi de vorbă, 
povesteşte-mi mai bine despre taică-meu, da, despre Makar 
Ivanovici, care colindă sfintele lăcaşuri. Ţineam grozav să-ţi 
cunosc părerea despre el şi de mult mă pregăteam să te 
întreb. Înainte de a ne despărţi şi probabil pe multă vreme, 
ţin să-mi mai răspunzi la o întrebare: cum e cu putinţă ca în 
douăzeci de ani, dumneata, un om atât de civilizat, să nu fi 
izbutit să spulberi prejudecățile maică-mi, pe care văd că le- 
a moştenit şi soră-mea şi prin influenţa dumitale să nu le fi 
smuls din bezna mediului primitiv de unde se trag? O, nu 
mă gândesc la puritatea ei sufletească. Oricum, din punct 
de vedere moral ea ţi-a fost dintotdeauna superioară, dar, 
te rog să mă ierţi, acum nu mai este... Decât un cadavru, în 
ciuda superiorității ei morale. În această casă nu trăieşte 
decât Versilov, toţi ceilalţi din jurul lui, toţi cei care au vreo 
legătură cu el n-au dreptul decât să vegheze, dar numai cu 
condiţia de a socoti o cinste să-l hrănească pe el cu seva lor 
vie, cu toată energia lor vitală. Doar a fost şi ea odată un om 
viu, nu? Doar trebuie să fi găsit ceva la ea, atunci când ai 
îndrăgit-o! Doar trebuie să fi fost şi ea cândva femeie! 

— N-a fost niciodată, dragul meu, chiar dacă nu-ţi vine a 
crede, îmi răspunde Versilov, revenind deodată la tonul 
afectat pe care îl adoptase încă de la început faţă de mine, 
ton care mă scotea pe atunci din sărite şi pe care nu-l pot 
uita; pe scurt, în aparenţă vorbea cât se poate de sincer şi 
de simplu, dar, când îl observai mai atent, îţi dădeai seama 


câtă ironie subtilă, cât cinism se ascunde sub vorbele lui, 
aşa încât uneori nici nu mai ştiam ce zace, de fapt, în 
sufletul acestui om. N-a fost niciodată! La noi, în Rusia, 
femeia nu-i niciodată femeie, e lipsită de feminitate. 

— Dar poloneza sau franţuzoaica? Pesemne că numai o 
italiancă pătimaşă e în stare să cucerească un nobil rus atât 
de rafinat ca Versilov! 

— Numai la asta nu m-aş fi aşteptat; să găsesc în tine un 
slavofil! Exclamă Versilov, râzând. 

Ţin minte cuvânt cu cuvânt tot ce mi-a povestit în seara 
aceea. A început fără să stea pe gânduri şi a vorbit cu 
uşurinţă, chiar cu plăcere. Totuşi îmi dădeam prea bine 
seama că nu venise numai ca să stea la taifas cu mine sau 
ca s-o liniştească pe mama; avea, fără îndoială, alte scopuri. 

— În cei douăzeci de ani, de când suntem împreună, 
maică-ta şi cu mine n-am discutat niciodată, începu el cu 
nepăsare, de parcă ar fi vorbit despre fleacuri (dar tonul lui 
era cât se poate de nefiresc, de afectat), între noi totul s-a 
petrecut în tăcere. Legătura noastră de douăzeci de ani se 
caracterizează în primul rând prin tăcere. Nu-mi amintesc 
nici măcar să ne fi certat vreodată. E drept că plecam 
adesea şi o lăsam singură, dar întotdeauna sfârşeam prin a 
mă întoarce la ea. Nous revenons toujours (22) şi asta eo 
trăsătură esenţială a bărbaţilor, care provine din mărinimie. 
Dacă soarta căsniciilor ar depinde numai de femei, niciuna 
n-ar dăinui. Blândeţea, supunerea şi umilinţa îmbinate cu 
tenacitatea, cu tăria, cu o tărie morală adevărată, iată în ce 
constă caracterul maică-ţi. Şi, crede-mă, e cea mai bună 
dintre toate femeile pe care le-am cunoscut vreodată. Mi-a 
dat nenumărate dovezi de forţă morală. De nenumărate ori 
am văzut cum se bizuie ea pe această forţă, Atunci când 
sunt în joc, n-aş zice „convingerile” ei, căci, în ceea ce o 
priveşte, nu poate fi vorba de convingeri în adevăratul 
înţeles al cuvântului, ci anumite prejudecăţi, care în lumea 
ei ţin loc de convingeri şi prin urmare sunt socotite sfinte, e 
gata să şi moară pentru ele, ca o martiră. Dar spune şi tu, 


semăn eu cu un călău? lată de ce am şi preferat să tac 
aproape întotdeauna, nu numai fiindcă mi-era mai uşor şi 
mărturisesc că nu-mi pare rău. De aceea în viaţa noastră s- 
a statornicit de la sine îngăduinţa şi omenia, aşa încât nici 
nu socotesc că aveam vreun merit deosebit. Pentru că veni 
vorba, vreau să-ţi spun în paranteză că am avut întotdeauna 
sentimentul că ea nu crede în omenia mea, de aceea şi este 
veşnic înspăimântată. Dar, cu toată spaima, a opus 
întotdeauna rezistenţă civilizaţiei şi culturii. Nu ştiu cum, 
dar la asta se pricep dumnealor. Noi nu-i putem înţelege pe 
deplin. În general, ei ştiu să-şi rezolve mai bine problemele 
decât noi. Ei pot să-şi păstreze felul de viaţă chiar şi în 
situaţiile cele mai nepotrivite cu mentalitatea lor şi să nu-şi 
schimbe câtuşi de puţin firea chiar şi în situaţiile cele mai 
dificile pentru ei, fapte de care noi nu suntem în stare. 

— Despre cine vorbeşti? Nu te-am înţeles prea bine. 

— Despre oamenii din popor, dragul meu, despre popor. El 
a dovedit o vitalitate uriaşă, o mărinimie fără margini, atât 
pe tărâm politic, cât şi moral, nedezminţită de-a lungul 
întregii sale istorii. Dar, ca să ne întoarcem la tema noastră, 
trebuie să mai adaog că maică-ta nu tace chiar în toate 
împrejurările; uneori vorbeşte şi atunci îţi spune câte ceva 
care-ţi arată că ţi-ai pierdut vremea degeaba, încercând s-o 
convingi, pe nesimţite, chiar timp de cinci ani. Unde mai pui 
că îţi aduce cele mai neaşteptate argumente. Cu toate 
acestea, ţin să-ţi atrag din nou atenţia că n-o socotesc câtuşi 
de puţin proastă; dimpotrivă, în felul ei e deşteaptă, chiar 
foarte deşteaptă, deşi poate n-ai să crezi... 

— De ce nu? Ceea ce nu cred e că dumneata nu te prefaci 
atunci când susţii că o crezi inteligentă. 

— Serios? Va să zică, mă socoteşti un cameleon? Mi se 
pare, dragul meu, că ţi-ai cam luat nasul la purtare... Ţi-am 
îngăduit prea multe, ca unui fiu răsfăţat... Dar, de astă dată 
treacă de la mine. 

— Te rog să-mi spui adevărul despre tatăl meu, dacă eşti în 
stare. 


— Despre Makar Ivanovici? După cum ştii, Makar Ivanovici 
a slujit la conac, era un iobag foarte ambițios care căuta să 
se deosebească de ceilalţi. 

— Pun rămăşag că în clipa asta nu ştiu de ce, îl invidiezi! 

— Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, dar sunt bucuros 
văzându-te azi atât de pornit să despici firul de păr în 
patru; îţi jur că acum, în clipa asta, mă căiesc din toată 
inima şi că poate pentru a mia oară regret ceea ce s-a 
întâmplat acum douăzeci de ani, deşi nu pot schimba nimic. 
De altfel, Dumnezeu mi-e martor că totul s-a petrecut fără 
voia mea... Ei şi pe urmă, m-am străduit să fiu cât mai uman 
cu putinţă; cel puţin nu m-am dat în lături de la nici un 
sacrificiu, ca să mă arăt un om de omenie, conform idealului 
meu de atunci. O, pe vremea aceea, în noi toţi ardea 
năzuinţa fierbinte de a face bine, de a ne pune în slujba 
unei cauze, a unui ideal cetăţenesc. Înfieram rangurile, 
privilegiile noastre de nobili, iobăgia şi chiar cămătăria, 
dacă nu toţi, măcar unii dintre noi... Ţi-o jur! Ce-i drept, nu 
eram prea mulţi, dar susţineam principii frumoase şi, te rog 
să mă crezi, uneori ne şi purtam frumos. 

— Te gândeşti probabil la momentul când plângeai pe 
umărul lui Makar Ivanovici. 

— Dragul meu, sunt gata să mă declar dinainte de aceeaşi 
părere cu tine în toate privinţele; şi fiindcă ai pomenit de 
întâmplarea aceea, îţi amintesc că o ştii de la mine, aşadar, 
în clipa de faţă, abuzezi de sinceritatea şi de buna mea 
credinţă; totuşi, trebuie să recunoşti că faptul de a fi plâns 
pe umărul lui nu-i chiar atât de ruşinos cum pare la prima 
vedere, mai ales dacă ţii seama când s-a întâmplat; nu uita 
că pe atunci totul era abia la început. Fireşte că jucam 
teatru, dar pe vremea aceea nu-mi dădeam seama că mă 
prefac. Tu, bunăoară, nu joci niciodată teatru când e în 
interesul tău? 

— Adineauri, jos, m-am lăsat târât de sentiment şi apoi, 
când m-am trezit singur, mi-a venit să intru în pământ de 
ruşine la gândul că ai să crezi că am jucat teatru. E drept că 


în anumite împrejurări, deşi încerci un sentiment adevărat, 
îl mai şi exagerezi. Îţi jur că adineauri am fost cât se poate 
de sincer. 

— Aşa este; ai caracterizat admirabil situaţia: „deşi încerci 
un sentiment adevărat, îl mai şi exagerezi”; întocmai aşa mi 
s-a întâmplat şi mie atunci: deşi jucam teatru, totuşi 
plângeam cât se poate de sincer. Nu tăgăduiesc că Makar 
Ivanovici, dacă ar fi fost ceva mai ager la minte, ar fi putut 
să creadă că o fac în bătaie de joc, ca să-l înjosesc şi mai 
mult; dar în momentul acela, buna lui credinţă a fost mai 
mare decât puterea lui de pătrundere. Nu ştiu însă dacă 
atunci i-a fost milă de mine sau nu, dar ţin minte că tare aş 
fi vrut să-i fie. 

— Ştii, l-am întrerupt eu, uite şi acum vorbeşti în 
batjocură. Şi în general, în toată această lună, de câte ori ai 
stat de vorbă cu mine, m-ai luat peste picior. De ce? 

— Crezi? Mă întrebă el blând. Prea eşti bănuitor; de altfel, 
poţi fi sigur că şi atunci când râd, nu râd de tine, sau, în 
orice caz nu numai de tine; acum însă nu-mi vine a râde, 
cum nu mi-a venit nici atunci - într-un cuvânt, te asigur că 
atunci am făcut tot ce-am putut, chiar împotriva intereselor 
mele. Spre deosebire de popor, noi, aşa-zişii oameni 
luminaţi, nu ştiam de fel pe atunci să acţionăm în interesul 
nostru; dimpotrivă, ne puneam singuri bețe în roate, 
socotind că numai astfel slujim „interesele noastre 
superioare”, bineînţeles, pe un plan mai larg. Actuala 
generaţie de oameni luminaţi e cu mult mai practică, mai 
puţin dezinteresată decât eram noi. Încă înainte de a cădea 
în păcat, mi-am deschis inima în faţa lui Makar Ivanovici. 
Azi înţeleg că i-am spus mai mult decât era necesar şi cu 
prea multă sinceritate, dovedindu-mă nu numai lipsit de 
omenie, dar şi de tact; în vâltoarea dansului, însă, cine nu 
se schimonoseşte cât de cât? Mai ştii, poate că aşa se 
întâmplă când năzuieşti la tot ce-i cu adevărat frumos şi 
înalt în viaţă? Eu, unul, încă n-am izbutit să mă lămuresc. 
De altfel, asta-i o temă prea profundă pentru o discuţie atât 


de superficială ca a noastră. Totuşi, îţi jur că şi acum mor de 
ruşine de câte ori îmi aduc aminte de scena aceea. l-am 
oferit atunci trei mii de ruble şi el nici n-a crâcnit şi m-a 
lăsat să vorbesc mai departe, închipuie-ţi că atunci eram 
încredinţat că tace fiindcă se teme de mine, mai bine zis de 
drepturile pe care mi le dădea situaţia mea de moşier şi mi- 
aduc aminte cum mă străduiam din răsputeri să-l 
îmbărbătez; căutam să-l conving să-şi spună toate dorinţele, 
fără nici o teamă, ba chiar să mă şi critice cât mai aspru, li 
garantam prin cuvântul meu de onoare că, dacă nu vrea să 
primească condiţiile pe care i le ofer, adică trei mii de ruble 
şi libertatea (pentru el şi soţia lui, fireşte), precum şi o 
călătorie încotro o vedea cu ochii (fără soţie, fireşte), să o 
spună pe şleau şi sunt gata să-i dau pe loc libertatea, lui şi 
nevestei, precum şi o recompensă, pare-mi-se tot de trei mii 
de ruble, iar în cazul acesta nu vor mai trebui să plece 
încotro văd cu ochii, pentru că eram hotărât să plec eu pe 
trei ani în Italia, singur cuc. Te rog să mă crezi, mon ami, că 
în nici un caz n-aş fi luat-o pe domnişoara Sapojkova cu 
mine în Italia: în perioada aceea aveam numai intenţii 
curate. Şi ce crezi, Makar al meu, care înţelegea prea bine 
că mă voi ţine de cuvânt, a continuat să tacă şi numai atunci 
când a văzut că sunt gata să-l îmbrăţişez pentru a treia 
oară, s-a tras deoparte, a dat, plictisit, din mână, mi-a întors 
spatele şi a ieşit din odaie; nu m-aş fi aşteptat la atâta 
necuviinţă din partea lui. În momentul acela, mi-am zărit în 
treacăt chipul în oglindă şi nici până azi n-am uitat cum 
arătam. În general, când un ţăran tace, te poţi aştepta la 
orice şi unde mai pui că Makar era şi o fire închisă. Drept 
să-ţi spun, chiar de la început, de când l-am chemat în 
birou, n-aveam prea mare încredere în el, dimpotrivă, îmi 
inspira o teamă grozavă: în rândul oamenilor simpli 
întâlneşti caractere adevărate, dar există mulţi din aceia 
care, ca să zic aşa, sunt lipsiţi de onestitate şi-ţi inspiră mai 
multă teamă decât bătăuşii. Sic! Şi totuşi, m-am încumetat 
să-l înfrunt! Ce m-aş fi făcut dacă acestui Urie 423) de la 


ţară i-ar fi căşunat să urle cât îl ţine gura, să ridice tot 
conacul în picioare, ce s-ar fi ales de mine, un David 
pipernicit, cum aş fi putut să mă apăr? Ilocmai de aceea, 
printr-o reacţie instinctivă, i-am şi oferit cele trei mii de 
ruble, ca să-l dezarmez. Dar din fericire m-am înşelat: 
Makar Ivanovici era cu totul altfel de om... 

— Spune-mi: păcatul când l-ai săvârşit? Parcă adineauri 
spuneai că l-ai chemat pe Makar Ivanovici înainte de a 
păcătui. 

— De, vezi tu, depinde cum o iei... 

— Aşadar, era un fapt împlinit. Ai mai spus că te-ai înşelat 
în privinţa lui, că era altfel de cum îţi închipuiai; cum 
anume? 

— Cum anume n-am izbutit să mă dumeresc până în ziua 
de azi. Dar sunt convins că e altfel decât ceilalţi şi, ştii, e un 
om cât se poate de cumsecade, dovadă că până la urmă m- 
am simţit de trei ori mai vinovat faţă de el. Chiar a doua zi, 
fără multă vorbă, s-a hotărât să plece în lume, bineînţeles 
fără să renunţe la niciuna din recompensele pe care i le 
oferisem. 

— A luat şi banii? 

— Ba bine că nu! Află, dragul meu, că mai ales în această 
privinţă m-a uluit. Se înţelege că în momentul acela s-a 
întâmplat să n-am trei mii de ruble în buzunar, dar am făcut 
rost de şapte sute de ruble şi i le-am dat să aibă de 
cheltuială pentru o vreme. Şi ce crezi că a făcut? Pentru 
restul de două mii trei sute de ruble mi-a pretins, pentru 
mai multă siguranţă, o scrisoare prin care să recunosc că 
datorez această sumă unui negustor. Mai târziu, peste vreo 
doi ani, m-a dat în judecată pe baza acestei scrisori, 
pretinzându-mi nu numai banii, dar şi dobânda cuvenită, 
ceea ce m-a surprins cu atât mai mult cu cât începuse să 
umble cu pantahuza ca să adune bani pentru o biserică; de 
altfel şi acum, după douăzeci de ani, face acelaşi lucru, 
cutreierând ţara în lung şi în lat. Nu înţeleg ce nevoie are 
un pelerin ca el de atâţia bani. Doar averea este o 


deşertăciune lumească... Eu, desigur, i-am oferit în clipa 
aceea banii cu toată sinceritatea, ca să zic aşa, în focul 
pasiunii, dar pe urmă, după ce au trecut atât de multe clipe, 
am avut tot timpul să mă răzgândesc... Şi apoi, îmi făceam 
socoteala că are să se arate măcar înţelegător... Dacă nu de 
dragul meu, cel puţin de dragul nostru, adică al ei şi al 
meu... Că barem are să aştepte. Dar nici atâta lucru n-a 
vrut... 

(Aici e necesar să fac neapărat o menţiune: presupunând 
că domnul Versilov ar fi murit înaintea mamei, ea ar fi 
rămas la bătrâneţe fără un ban, dacă Makar Ivanovici, care 
nu numai că nu se atinsese de cele trei mii de ruble, dar le 
şi dublase de mult prin dobânzi, nu i-ar fi lăsat anul trecut 
toţi banii prin testament. Aşadar, el şi-a dat seama încă de 
pe atunci ce fel de om e Versilov.) 

— Mi-ai povestit odată că Makar Ivanovici a venit de 
câteva ori să vă vadă şi că întotdeauna a locuit la mama. 

— Da, dragul meu, şi-ţi mărturisesc că la început mă 
temeam îngrozitor de aceste vizite. Dar în tot acest răstimp 
de douăzeci de ani, n-a venit la noi decât de şase, şapte ori 
şi la primele două, trei vizite, dacă mă nimeream acasă, mă 
ascundeam de el. Nu prea înţelegeam pe atunci ce rost 
aveau vizitele lui, de ce vine. Mai târziu însă, după ce m-am 
gândit mai bine, mi-am dat seama că aveau totuşi un rost şi 
că Makar Ivanovici era mai deştept decât bănuisem. O dată 
mi s-a năzărit să mă duc la el şi să-l privesc mai de aproape 
şi te rog să mă crezi că mi-a făcut o impresie neobişnuit de 
puternică. Asta s-a întâmplat la a treia sau a patra vizită a 
lui, tocmai în perioada când ajunsesem mijlocitor de pace şi 
când, fireşte, mă străduiam din răsputeri să cunosc Rusia. 
Şi de la el am aflat surprinzător de multe lucruri noi. Afară 
de asta, am descoperit la el anumite trăsături la care nu m- 
aş fi aşteptat de loc: un fel de blândeţe şi o linişte 
sufletească desăvârşită, ba chiar şi un fel de voioşie şi mai 
ciudat. N-a făcut niciodată vreo aluzie cât de îndepărtată 
ştii tu la ce, vorbea întotdeauna cu rost, cât se poate de 


frumos şi colorat, fără acea înţelepciune proverbială a 
slugilor pe care mărturisesc că n-o pot suferi în ciuda 
părerilor mele democratice şi fără acele expresii ostentativ 
neaoşe pe care le folosesc de obicei romancierii şi 
dramaturgii când vor să înfăţişeze „ruşi adevăraţi”...Nu 
pomenea decât foarte rar de religie, doar atunci când 
aduceai tu vorba despre ea, iar când îl descoseai, povestea 
cu mult haz istorioare destul de interesante despre 
mânăstiri şi despre viaţa călugărilor. Dar calitatea lui 
principală era respectul faţă de ceilalţi, un respect plin de 
modestie şi politeţe, prima condiţie a adevăratei egalităţi, 
mai mult, fără de care cred că e cu neputinţă să te arăţi 
superior. Numai printr-o totală lipsă de înfumurare poţi 
ajunge la suprema omenie şi te poţi dovedi un om care se 
respectă pe sine însuşi în orice situaţie s-ar găsi şi oricare 
iar fi locul hărăzit de soartă. Să-ţi cunoşti locul pe lume şi să 
ştii să te respecţi este o însuşire foarte rară, cel puţin atât 
de rară ca adevărata demnitate... Ai să te convingi şi tu de 
asta cu timpul. Dar ceea ce m-a uluit mai mult la Makar e 
drept, nu de la început, ci mai târziu (sublinie Versilov), a 
fost înfăţişarea lui foarte impunătoare, căci, crede-mă, era 
neobişnuit de chipeş şi chiar la bătrâneţe a rămas simplu şi 
grav; mă şi mir cum de a putut biata mea Sofia să mă 
prefere pe mine atunci; deşi pe vremea aceea avea cincizeci 
de ani, era o mândreţe de bărbat, faţă de care eu nu eram 
decât un filfizon. De altfel, îmi aduc aminte că încă de pe 
atunci era mult prea cărunt pentru vârsta lui şi, desigur, tot 
aşa fusese şi când s-a însurat... Poate că numai de aceea m- 
a şi ales pe mine. 

Versilov avea o apucătură nesuferită, un ton de zeflemea 
foarte răspândit în lumea bună: după ce vorbea înţelept şi 
frumos (numai când era silit de împrejurări), sfârşea 
dinadins întotdeauna printr-o prostie, cum ar fi, bunăoară, 
presupunerea că părul cărunt ai lui Makar Ivanovici ar fi 
influenţat alegerea mamei. O făcea intenţionat, fără să ştie 
probabil nici el de ce, numai ca să se conformeze unui 


obicei absurd al „lumii bune”...Când îl ascultai, aveai 
impresia că vorbeşte foarte serios, în timp ce el se prefăcea 
sau râdea în sinea lui. 

Nu înţeleg de ce atunci m-a cuprins deodată o furie 
cumplită. În general, mi-e ciudă pe mine când îmi aduc 
aminte de unele ieşiri pe care mi le-am îngăduit în clipele 
acelea; m-am ridicat brusc de pe scaun: 

— Ascultă, am izbucnit eu, mi-ai spus că ai venit în primul 
rând pentru ca mama să creadă că ne-am împăcat. Mi se 
pare că a trecut destul timp ca s-o fi convins de acest lucru. 
Acum n-ai vrea să mă laşi singur? 

El roşi uşor şi se ridică: 

— Prea îţi permiţi multe cu mine, dragul meu. Dar te las, la 
revedere. Dragoste cu sila nu se poate. Totuşi, dă-mi voie 
să-ţi mai pun o întrebare: ai într-adevăr de gând să-l 
părăseşti pe prinţ? 

— Aha! Ştiam eu că urmăreşti ceva... 

— Mai bine zis, bănuieşti că aş fi venit ca să te înduplec să 
rămâi la prinţ pentru că aş avea vreun interes. Nu cumva îţi 
închipui, dragul meu, că te-am adus şi de la Moscova numai 
pentru că aveam vreun interes? Tare bănuitor mai eşti! Te 
înşeli, eu nu-ţi vreau decât binele şi ca dovadă, având în 
vedere faptul că situaţia mea materială s-a îmbunătăţit cu 
mult, aş vrea să ne îngădui, mie şi mamei, să te ajutăm din 
când în când. 

— Află că nu te iubesc, Versilov. 

— Acum îmi spui „Versilov”?! De altfel, îmi pare foarte rău 
că n-am putut să-ţi dau şi ţie acest nume, fiindcă numai în 
asta constă, de fapt, toată vina mea faţă de tine, dacă se 
poate vorbi de o vină, nu-i aşa? Dar îţi repet că nu m-am 
putut căsători cu o femeie măritată, judecă şi tu! 

— lată de ce ai şi vrut, pesemne, să te căsătoreşti cu una 
nemăritată? 

Faţa i se crispă o clipă. 

— Faci aluzie la cele petrecute la Ems? Ascultă, Arkadi şi 
jos ţi-ai permis aceeaşi obrăznicie în faţa mamei, arătându- 


mă cu degetul. Dar să ştii că în privinţa asta te înşeli mai 
mult decât în oricare alta. Tu habar n-ai de toată 
întâmplarea cu răposata Lidia Ahmakova. Şi apoi, nici nu 
bănuieşti rolul pe care l-a jucat maică-ta în povestea asta, 
cu toate că nu era pe atunci lângă mine. Căci nu mi-a fost 
dat să întâlnesc vreodată o femeie mai bună ca maică-ta. 
Dar să lăsăm asta. Deocamdată, trebuie să păstrez taina. 
lar pe tine te-aş ruga să nu mai vorbeşti despre lucruri pe 
care nu le cunoşti, luându-te după alţii. 

— Prinţul mi-a apus chiar azi că eşti mare amator de fetiţe 
necoapte. 

— Prinţul ţi-a spus una ca asta? 

— Da. Ascultă, vrei să-ţi spun precis pentru ce ai venit la 
mine? De când te-am văzut m-am tot întebat: care-i scopul 
nemărturisit ai acestei vizite. Acum mi se pare ca am 
dezlegat, în sfârşit, taina. 

El dădea tocmai să iasă pe uşă, dar se opri şi întoarse 
capul spre mine, aşteptând ce va urma. 

— Adineauri, m-a luat gura pe dinainte şi am pomenit în 
treacăt că scrisoarea lui 'Touchard către Tatiana Pavlovna a 
căzut în mâna lui Andronikov, iar după moartea lui a ajuns 
la Maria Ivanovna, la Moscova. Atunci te-am văzut 
tresărind, dar abia acum când ai tresărit pentru a doua 
oară am ghicit despre ce e vorba: adineauri jos, te-ai gândit 
că de vreme ce această scrisoare rămasă de la Andronikov 
se găseşte la Maria Ivanovna, de ce nu s-ar mai găsi şi alta 
acolo? Doar s-ar putea să fi rămas de la Andronikov scrisori 
cât se poate de importante şi de folositoare pentru unii. Aşa 
e? N-am dreptate? 

— Va să zică, am venit la tine anume ca să te trag de 
limbă? 

— Asta o ştii dumneata mai bine. 

Se făcu deodată palid de tot. 

— Asta n-a putut să-ţi treacă ţie prin cap. Trebuie să te fi 
pus la cale o femeie. Câtă ură mocneşte în cuvintele tale, în 
bănuiala ta jignitoare! 


— O femeie? Şi ca un făcut, tocmai azi am întâlnit-o pe 
femeia asta! Nu cumva ţii atât de mult să rămân la prinţ 
numai ca s-o spionez? 

— După cum văd, ai să ajungi departe pe drumul pe care 
ai pornit. Nu cumva asta e „ideea” ta? Continuă, dragul 
meu. Constat că ai deosebite calităţi de detectiv. Când eşti 
înzestrat cu un asemenea talent, trebuie să-l desăvârşeşti. 

Se opri cu răsuflarea tăiată. 

— Bagă de seamă Versilov, să nu-ţi faci din mine un 
duşman! 

— Dragul meu, în asemenea împrejurări nimeni nu-şi 
mărturiseşte gândurile până la capăt, fiecare le păstrează 
pentru el. lar acum te rog să-mi faci lumină ca să pot 
coborî. Deşi îmi eşti duşman, nu cred să mă urăşti chiar în 
aşa măsură, încât să-mi doreşti să-mi frâng gâtul. Tiens, 
mon ami, urmă el în timp ce cobora scara, închipuieşte-ţi că 
toată luna asta pe care am petrecut-o împreună, te-am 
socotit un suflet de-o bunătate înduioşătoare. Doar ţi se 
citeşte pe faţă atâta dragoste de viaţă, o asemenea sete de 
a trăi, încât ai zice că nu te-ai mulţumi nici cu trei vieţi şi 
astfel de oameni sunt de cele mai multe ori buni ca pâinea 
caldă. Dar iată că m-am înşelat! 

Nu pot spune cum mi s-a strâns inima când am rămas 
singur. Mă simţeam de parcă aş fi tăiat pe viu o bucată din 
propia mea carne! De ce îmi ieşisem într-aşa hal din sărite 
şi de ce îl jignisem atât de tare - dinadins şi atât de 
ostentativ - nu-mi explic până în ziua de astăzi. Cât de palid 
se făcuse! Cine ştie, poate că paloarea lui dovedea un 
sentiment foarte sincer şi curat, o durere adâncă, nu furie 
şi ciudă. Am avut totdeauna impresia că în unele momente 
ţinea grozav la mine. De ce, de ce să nu cred şi acum în 
dragostea lui? Mai ales că de atunci s-au lămurit multe, 
foarte multe. 

Poate că, de fapt, m-am înfuriat deodată şi l-am gonit 
fiindcă mi se năzărise că a venit la mine numai ca să mă 
descoasă dacă nu cumva se găsesc la Maria Ivanovna şi alte 


scrisori rămase de la Andronikov. De altfel, nu încăpea 
îndoială că el ştia de aceste scrisori şi că le căuta. Şi totuşi, 
poate că în clipa aceea m-am înşelat amarnic. Poate că 
tocmai greşeala mea l-a pus pe gânduri, făcându-l să 
bănuiască mai târziu că scrisorile s-ar afla la Maria 
Ivanovna. 

În sfârşit şi o altă ciudăţenie: Versilov reluase cuvânt cu 
cuvânt ideea mea (despre cele trei vieţi) pe care o 
destăinuisem de curând lui Kraft, şi, ceea ce-i mai curios, 
repetase până şi cuvintele mele. Desigur, era o simplă 
coincidenţă faptul că folosise cuvintele mele, dar cum de 
izbutise să mă cunoască atât de bine? Ce ochi ageri are, 
câtă putere de pătrundere! Dar, dacă e în stare să înţeleagă 
anumite lucruri, cum de nu pricepe de loc altele? E oare cu 
putinţă să nu se prefacă, să nici nu bănuiască măcar că eu 
nu alerg după titlul lui de nobleţe, că nu pentru starea mea 
civilă îi port pică, dar că toată viaţa am tânjit după el, după 
dragostea lui de tată şi că sentimentul ăsta nu m-a părăsit o 
clipă? Cum poate un om subtil ca Versilov să fie atât de 
mărginit şi de insensibil? Iar dacă nu este, atunci de ce se 
preface, de ce mă scoate din minţi? 

CAPITOLUL AL OPTULEA. 

A doua zi de dimineaţă, am căutat să mă scol cât mai 
devreme. De obicei, ne sculam cu toţii abia pe la ora opt, 
adică eu, mama şi soră-mea. Versilov trândăvea în pat până 
pe la nouă şi jumătate. Maică-mea mi-aducea regulat 
cafeaua la ora opt şi jumătate. De data aceasta am şters-o 
de acasă exact la opt, fără să mai aştept cafeaua. De cu 
seară îmi stabilisem în linii mari un plan de acţiune pentru a 
doua zi. Simţeam însă că, în ciuda dorinţei arzătoare de a- 
mi pune neîntârziat hotărârea în practică, pianul meu era 
destul de imprecis şi şubred în multe puncte esenţiale; 
tocmai de aceea mi-am petrecut aproape toată noaptea 
într-un fel de toropeală, ca în delir, am avut îngrozitor de 
multe vise şi nici o clipă n-am dormit de-a binelea. Cu toate 
astea, m-am trezit de dimineaţă mai vioi şi cu capul mai 


limpede ca oricând. Nu voiam să dau ochi cu nimeni, mai 
ales cu maică-mea. Mă feream să vorbesc cu ea, fiindcă nu 
m-aş fi putut opri să nu aduc vorba despre întâmplarea din 
ajun şi mă temeam ca nu cumva vreo impresie nouă şi 
neaşteptată să mă abată de la hotărârile luate. 

Era o dimineaţă friguroasă şi umedă, totul plutea printr-o 
ceaţă deasă şi alburie ca laptele. Nu ştiu de ce, dar 
întotdeauna mi-au plăcut primele ore ale dimineţilor agitate 
de la Petersburg şi întotdeauna mi s-a părut deosebit de 
atrăgător puhoiul acela de oameni îngânduraţi, care în jurul 
orei opt se grăbesc la treburile lor cotidiene, fiecare 
preocupat numai de grijile sale. Mai cu seamă îmi place să 
cer sau să dau în grabă vreo informaţie, fără să mă opresc 
din mers: atât întrebarea cât şi răspunsul sunt întotdeauna 
scurte, limpezi, precise, prompte şi aproape totdeauna 
politicoase, căci la această oră omul e mai binevoitor şi mai 
prietenos. La prânz sau spre seară, locuitorii 
Petersburgului devin mai ursuzi şi nu le trebuie mult ca să 
te înjure sau să te ia peste picior; în schimb, dimineaţa, 
înainte de a începe ziua de lucru, în perioada cea mai 
senină şi mai gravă a zilei, e cu totul altceva. De mult am 
observat acest lucru. 

De astă dată am pornit spre cartierul Petersburgskaia. 
Cum înainte de ora douăsprezece trebuia să mă întorc 
negreşit pe strada Fontanka, la Vasin (care mai totdeauna 
era acasă la această oră), mergeam foarte grăbit şi nu mi- 
am îngăduit să mă opresc nici o clipă pentru a lua o cafea, 
deşi mi-era tare poftă. Unde mai pui că trebuia să-l prind 
neapărat şi pe Efim Zveriev acasă, pentru a-l lua cu mine; 
aşadar, am pornit întâi spre el, dar puţin a lipsit să nu ajung 
prea târziu: isprăvise tocmai de băut cafeaua şi se pregătea 
să plece. 

— Ce te aduce iar pe la mine? Văd că nu mă mai slăbeşti 
cu vizitele, mă întâmpină el fără să se ridice de la masă. 

— Las! că-ţi explic eu numaidecât. 


Dimineaţa, devreme, oamenii de pretutindeni, inclusiv cei 
de la Petersburg, sunt mai limpezi la cap ca oricând. 
Uneori, câte un gând, câte o iluzie care te-a încântat 
noaptea se spulberă cu desăvârşire când dă de lumina şi de 
răcoarea dimineţii; şi mie, când mă dezmeticesc dimineaţa, 
mi se întâmplă să-mi aduc aminte cu părere de rău şi ruşine 
de visele, ba chiar şi de purtarea mea din noaptea 
precedentă. Totuşi, în treacăt fie zis, dimineţile de la 
Petersburg, care altora pot să li se pară cele mai prozaice 
de pe tot globul, au pentru mine un farmec deosebit, 
aproape halucinant. Asta e o părere, mai bine zis o impresie 
de a mea, totuşi o susţin cu tărie. Cred că pe o dimineaţă 
posomorâtă şi umedă c-aceasta, când totul e învăluit în 
ceaţă, visul nesăbuit al unui nebun ca Hermann, eroul lui 
Puşkin din Dama de pică (figură colosală, nemaiîntâlnită, un 
tip cum nu găseşti decât la Petersburg, de altfel, acolo a şi 
fost creat!), trebuie să se contureze şi mai puternic. De mii 
de ori ceața de la Petersburg mi-a stârnit un gând straniu şi 
obsedant: „Oare atunci când se va ridica ceața şi se va 
risipi, nu va duce cu ea tot acest oraş plin de noroi şi de 
putregai, oare nu va dispărea şi el odată cu ceața, 
destrămându-se ca fumul şi în locul lui, pe ţărmul Golfului 
Finic, nu va rămâne oare doar mlaştina de odinioară, în 
mijloc, aşa, de frumuseţe, cu călăreţul de bronz, pe un cal 
înspumat, care abia îşi mai trage sufletul?” Dar mi-e greu 
să-mi descriu impresiile, fiindcă totul nu-i decât un joc al 
imaginaţiei, într-un cuvânt, poezie, adică o fantezie 
absurdă; totuşi, adesea m-a urmărit şi mă urmăreşte încă o 
întrebare prostească: „De ce oare or fi alergând şi s-or fi 
zbuciumând atâta oamenii aceştia, când s-ar putea ca totul 
să nu fie decât un vis, când poate niciunul dintre ei nu-i 
adevărat, real, când poate nimic din ceea ce fac nu se 
întâmplă în realitate? Ar fi destul ca acela care visează 
toate acestea să se trezească, pentru ca totul să piară dintr- 
o dată.” Dar mi se pare că am luat-o razna. Recunosc că 
fiecare om îşi făureşte uneori planuri şi vise care par atât 


de fantastice, încât la prima vedere le poţi socoti pe drept 
cuvânt nesăbuite. Cu un astfel de plan fantastic mă 
dusesem şi eu în dimineaţa aceea la Zveriev, fiindcă nu 
cunoşteam pe altcineva la Petersburg căruia să i-l pot 
împărtăşi. Dacă aş fi avut însă de ales, Efim ar fi fost ultimul 
om la care m-aş fi dus cu o asemenea propunere. Când m- 
am aşezat pe un scaun în faţa lui, mie însumi mi s-a părut că 
aiurez, că sunt o întruchipare a febrei şi a delirului, pusă 
faţă în faţă cu întruchiparea căii de mijloc şi a prozei. Dar, 
în timp ce eu eram înarmat cu o idee şi cu un instinct sigur, 
el nu-mi putea opune decât un argument de ordin practic: 
că nimeni n-a procedat vreodată. 

Pe scurt, i-am explicat simplu şi concis că în afară de eln- 
am pe nimeni la Petersburg pe care să-l pot lua ca martor 
într-o chestiune de onoare extrem de urgentă şi 
importantă; (că el mi-e vechi prieten şi coleg şi că de aceea 
n-are dreptul să mă refuze şi că vreau să-l provoc la duel pe 
prinţul Sokolski, locotenent într-un regiment de gardă, 
deoarece, cu un an şi ceva în urmă, l-a pălmuit la Ems pe 
Versilov, care mi-e tată. Menţionez că Efim cunoştea până în 
cele mai mici amănunte situaţia mea familială, relaţiile mele 
cu Versilov şi aproape tot ce aflasem eu însumi despre viaţa 
lui Versilov. Chiar eu îi povestisem treptat totul, bineînţeles, 
afară de anumite secrete. El stătea şi mă asculta după 
obiceiul lui, tăcut, burzuluit, ca o vrabie în colivie, grav, cu 
faţa buhăită, cu părul spălăcit şi vâlvoi. Un zâmbet 
batjocoritor îi încremenise pe buze. Zâmbetul acesta era cu 
atât mai nesuferit cu cât era spontan, neprefăcut; nu 
încăpea îndoială că în clipa aceea era sincer convins de 
superioritatea lui incontestabilă faţă de mine, atât în ceea 
ce priveşte inteligenţa, cât şi caracterul. Îl bănuiam că mă 
dispreţuieşte şi pentru scena din ajun de la Dergaciov; era 
şi firesc: doar Efim reprezintă mulţimea, opinia străzii, care 
se închină numai în faţa succesului. 

— Dar Versilov e cât de cât la curent cu toate acestea? Mă 
întrebă el. 


— Se înţelege că nu. 

— Atunci cu ce drept te amesteci în treburile lui? Asta-i 
una la mână. Şi apoi, ce vrei să demonstrezi? 

Prevăzusem argumentele lui şi de aceea m-am grăbit să-i 
explic că nu-i de loc o prostie cum i se pare lui. În primul 
rând, înfumuratul prinţ se va convinge că şi printre cei de 
categoria noastră se găsesc oameni cu simţul onoarei, iar în 
al doilea rând îl voi ruşina pe Versilov şi îi voi da o lecţie. 
Dar mai important decât orice este că Versilov, oricare ar fi 
fost motivele şi convingerile care l-au determinat să nu-l 
provoace pe prinţ la duel şi să suporte mai bine ruşinea de 
a fi fost pălmuit, va avea cel puţin prilejul să afle că există 
un om care pune într-atâta la inimă jignirea ce i-a fost 
adusă, încât se simte el însuşi jignit şi e gata să-şi rişte şi 
viaţa ca să-i apere interesele... cu toate că e hotărât s-o 
rupă pentru totdeauna cu el... 

— Stai, nu striga aşa, mătuşi-mi nu-i place zgomotul. Dar, 
ia spune, e vorba tot de prinţul Sokolski cu care Versilov se 
judecă pentru o moştenire? În cazul acesta, ai descoperit o 
metodă nouă şi cu totul originală de a câştiga un proces, 
omorându-ţi adversarul în duel. 

I-am declarat en toutes lettres că nu-i decât un prost şi un 
neruşinat şi că dacă rânjeşte cu gura până la urechi a 
batjocură, asta nu dovedeşte decât îngâmfare şi vulgaritate, 
că n-are nici un drept să creadă că eu n-am ţinut seama 
încă de la început de situaţia creată de proces şi că o 
asemenea idee genială nu putea să încolţească decât în 
capul unui înţelept ca el. Apoi i-am adus la cunoştinţă că 
procesul fusese câştigat şi că Versilov nu se judecase cu 
prinţul Sokolski, ci cu întreaga familie Sokolski, aşa încât, 
chiar dacă un prinţ este ucis, rămân ceilalţi, dar că fără 
îndoială duelul va trebui amânat până când trece termenul 
de apel (deşi prinții nu vor face apel) şi asta numai pentru a 
respecta buna-cuviinţă. Dar duelul va trebui să aibă loc 
imediat ce acest termen va fi depăşit, şi, deşi ştiam că 
duelul trebuie amânat, venisem la el acum numai ca să mă 


asigur de un martor, căci deocamdată nu cunoşteam pe 
altcineva, iar în cazul când el, Efim, va refuza, voiam să am 
răgazul să caut un altul. Iată cum i-am explicat motivele 
vizitei mele. 

— Bine, atunci vino când va fi momentul şi om vedea, căci 
azi ai alergat de pomană zece verste până aici. 

Se ridică şi îşi luă şapca. 

— Va să zică, primeşti? 

— Nu, nici prin gând nu-mi trece. 

— De ce? 

— Păi, dacă aş primi de pe acum să-ţi fiu martor, până se 
scurge termenul de apel ai să vii zilnic să-mi baţi capul. Dar 
asta încă n-ar fi nimic, principalul e că nu vreau sa fiu 
părtaş la o prostie. Doar n-am să-mi stric cariera de dragul 
tău! Şi ce m-oi face când prinţul are să mă întrebe: „Din 
partea cui vii dumneata?” „Din partea lui Dolgoruki.', „Dar 
de ce se amestecă Dolgoruki în treburile lui Versilov?” Doar 
n-oi fi vrând să-i înşir toată genealogia ta? Poţi să-ţi închipui 
cum va pufni în râs! 

— Atunci, n-ai decât să-l plesneşti peste gură! 

— Lasă fleacurile! 

— 'Ţi-e frică de el? Un vlăjgan ca tine? La liceu erai cel mai 
puternic dintre noi. 

— Fireşte că mi-e frică. Cum să nu-mi fie? Unde mai puică 
prinţul nici n-o să primească provocarea, doar nu te baţi în 
duel decât cu unul de rangul tău. 

— Şi eu sunt un gentleman prin educaţie, aşa că am 
dreptul să-l provoc. Nu-s cu nimic mai prejos decât el... 
Dimpotrivă, îi sunt chiar superior. 

— Ei aş, nu eşti decât un mucos! 

— Cum aşa? 

— Cum ai auzit. Amândoi suntem nişte mucoşi, pe când el 
e un om în toată firea. 

— Neghiobule! După lege, de un an de zile am dreptul să 
mă însor. 


— Chiar dacă te însori, tot un neisprăvit ai să fii: trebuie să 
mai creşti. 

Mi-am dat seama, fireşte, că îşi pusese în gând să mă 
batjocorească. Nu încape îndoială că aş fi putut să trec sub 
tacere acest incident stupid, că ar fi fost chiar mai bine să-l 
fi dat uitării; mi-ar fi fost şi silă să pomenesc de el, dacă, aşa 
neînsemnat şi absurd cum este, n-ar fi avut urmări destul 
de serioase. 

Totuşi, ca să mă pedepsesc aşa cum merit, am să-l 
povestesc până la capăt. 

Văzând că Efim se întrece cu măsura, m-am încumetat să-i 
trag un ghiont, mai bine zis un pumn în umăr. Atunci m-a 
înşfăcat el de umeri, m-a întors cu faţa în spre uşă şi... Mi-a 
dovedit prin fapte că era într-adevăr cel mai puternic din 
tot liceul. 

Dacă cititorul îşi închipuie că am plecat de la Efim 
îngrozitor de abătut, se înşală. Înţelegeam prea bine că în 
ciuda acestei ciocniri copilăreşti de liceeni, situaţia 
rămăsese la fel de serioasă. Cafeaua mi-am băut-o abia în 
Vasilievski Ostrov, ocolind dinadins cârciuma din 
Petersburgskaia, unde cinasem în ajun; acum şi cârciuma şi 
privighetoarea asta mi se păreau şi mai nesuferite. Am o 
fire ciudată: sunt în stare să prind ură pe locuri şi pe 
lucruri, de parcă ar fi oameni. În schimb, am îndrăgit alte 
locuri din Petersburg, care mi-aduc parcă noroc, fiindcă am 
petrecut acolo cândva clipe fericite, dar şi pe acestea caut 
să le văd cât mai rar, fiindcă le păstrez pentru momentele 
când mă simt foarte singur şi nefericit, ca să-mi alin 
tristeţea în amintiri. În timp ce-mi beam cafeaua, am 
recunoscut că Efim, cu bunul lui simţ, avea dreptate. Da, 
judeca într-adevăr mai practic decât mine, nu însă mai 
realist. Un realism mărginit, care nu te duce decât până la 
vârful nasului, e mai primejdios decât cea mai nesăbuită şi 
cea mai fantastică imaginaţie, fiindcă e orb. Deşi îi dădeam 
dreptate lui Efim (care îşi închipuia desigur că în clipa 
aceea băteam străzile, înjurându-l), îmi păstram întru totul 


convingerile, după cum mi le păstrez şi azi. Am văzut 
nenumărați oameni cărora e destul să le torni o găleată de 
apă rece în cap, ca să-şi renege nu numai faptele, dar şi 
ideile, care sunt gata să râdă primii de ceea ce socoteau 
sfânt cu un ceas înainte! Şi când te gândeşti cu câtă 
uşurinţă se leapădă de orice! Admiţând chiar că Efim ar fi 
avut şi în fond mai multă dreptate decât mine, că eram cei 
mai prost dintre proşti şi că făcusem doar pe grozavul, 
simţeam că din punctul meu de vedere şi judecând 
problema mai profund, aveam şi eu dreptate şi că 
atitudinea mea era destul de îndreptăţită, deşi unora li s-ar 
fi părut de neînțeles. 

La Vasin, care locuia pe strada Fontanka, lângă podul 
Semionovski, am ajuns cu puţin înainte de ora 
douăsprezece, dar nu l-am găsit acasă. El lucra în 
Vasilievski Ostrov şi nu venea acasă decât la anumite ore, în 
orice caz la douăsprezece putea fi găsit aproape 
întotdeauna. Cum era şi zi de sărbătoare, trăgeam nădejde 
să dau de el; văzând că nu se întorsese încă, m-am hotărât 
să-l aştept, deşi veneam la el pentru prima oară. 

Îmi făcusem următorul raţionament: scrisoarea privitoare 
la moştenire ridica o problemă de conştiinţă şi, alegându-l 
pe Vasin ca arbitru, îi dovedeam implicit respectul meu 
adânc, ceea ce nu putea decât să-l măgulească. De bună 
seamă că această scrisoare mă preocupa sincer, eram într- 
adevăr convins de necesitatea unui arbitraj: presupun însă 
că şi în acea împrejurare aş fi putut să ies din încurcătură 
fără ajutorul nimănui, mai mult, azi îmi dau seama că ştiam 
ce aveam de făcut; nu trebuia decât să-i înmânez scrisoarea 
lui Versilov şi să-l las să facă cu ea ce crede de cuviinţă - 
nimic mai simplu! Dar, pe de altă parte, ar fi fost o mare 
greşeală să-mi asum răspunderea de judecător suprem şi să 
iau o hotărâre definitivă într-o chestiune atât de delicată. 
Dacă i-aş fi predat scrisoarea fără un cuvânt şi apoi m-aş fi 
retras, n-aş fi avut decât de câştigat; l-aş fi pus pe Versilov 
într-o situaţie de inferioritate, deoarece, renunțând să trag 


vreun folos de pe urma moştenirii (căci mie, ca fiu al lui 
Versilov, mi-ar fi revenit desigur mai devreme sau mai 
târziu o parte din aceşti bani), aş fi dobândit pentru 
totdeauna dreptul moral de a-l judeca pe Versilov. În orice 
caz, nimeni nu m-ar fi putut învinui că am nenorocit familia 
Sokolski, deoarece, din punct de vedere juridic, documentul 
nu avea o importanţă hotărâtoare. Toate acestea le-am 
cântărit şi am ajuns să mi le lămuresc în timp ce şedeam 
singur în camera lui Vasin, dar deodată mi-a trecut prin 
minte că venisem la el nu fiindcă aş fi pus atâta preţ pe 
sfatul lui, ci numai cu scopul de a-i dovedi că în ceea ce 
priveşte noblețea sufletească şi mărinima nu mă întrece 
nimeni; astfel mă şi răzbunam pe el pentru că în ajun mă 
umilise prin superioritatea lui. 

Când mi-am dat seama de asta, m-a cuprins o ciudă 
grozavă, dar n-am plecat, am rămas, deşi ştiam sigur că 
ciuda mea avea să crească cu fiecare minut. 

Primul semn a fost că odaia lui Vasin îmi devenea din ce în 
ce mai nesuferită. „Arată-mi camera în care locuieşti şi am 
să-ţi spun ce fel de om eşti”, s-ar putea spune pe bună 
dreptate. Vasin locuia într-o cameră mobilată, la nişte 
oameni săraci, care subînchiriau camera ca să poată trăi. 
Cunosc prea bine aceste cămăruţe strâmte, cu mobila cam 
îngrămădită şi totodată cu pretenţii de confort; în toate 
găseşti câte o canapea cumpărată de la târgul de vechituri, 
pe care e primejdios s-o mişti din loc, un lavoar, şi, în 
spatele unui paravan, un pat de fier. Se vedea că Vasin era 
chiriaşul cel mai bun şi mai de nădejde al casei, căci fiecare 
gazdă are negreşit un asemenea chiriaş preferat, căruia 
toată lumea caută să-i intre în voie: în camera lui se mătură 
şi se deretică mai cu grijă, deasupra canapelei se atârnă o 
litografie, iar sub masă se aşterne un covoraş ponosit. 
Oamenii cărora le place o asemenea curăţenie cu iz de 
mucegai şi mai ales politeţea slugarnică a gazdelor sunt ei 
înşişi dubioşi. 


Eram convins că şi pe Vasin îl măguleşte calitatea de 
chiriaş preferat. Nu ştiu de ce, dar încetul cu încetul au 
început să mă scoată din sărite cele două mese încărcate cu 
cărţi. Hârtiile, cărţile, călimara, totul era aşezat într-o 
ordine revoltătoare - ideală după concepţia de viaţă a 
gazdei nemţoaice şi a slujnicei ei. Hârţoage erau destule şi 
nu reviste sau gazete, ci cărţi adevărate şi se vedea că sunt 
citite; desigur că atunci când se aşeza la masă cu o carte, 
sau atunci când se apuca de scris, avea un aer grav, de om 
meticulos. Poate că greşesc, dar mie îmi place să văd cărţile 
răvăşite, fiindcă ştiu cel puţin că stăpânul lor nu oficiază 
atunci când citeşte. Vasin trebuie să fie extrem de politicos 
cu oaspeţii, dar desigur că prin fiecare gest al său pare să 
spună: „Sunt gata să-am pierd cu tine o oră, două, dar pe 
urmă lasă-mă să-mi văd de treabă”...Discuţiile cu Vasin 
trebuie să fie de bună seamă extrem de interesante - poţi 
afla de la el multe lucruri noi, totuşi, nu te părăseşte o clipă 
impresia că-ţi dă parcă a înţelege: „Ilacă, stau cu tine la 
taifas şi tot ce-ţi spun ţi se pare foarte interesant, dar abia 
după ce ai să pleci am să mă pot gândi la lucruri cu 
adevărat interesante”... Şi totuşi, nu mă hotărâm să plec. 
Deşi ajunsesem să mă conving pe deplin că mă pot lipsi de 
sfatul lui, continuam să-l aştept. 

De un ceas şi mai bine şedeam pe unul dintre cele două 
scaune împletite de lângă fereastră. Eram furios că vremea 
trece şi că până seara mai trebuie să-mi găsesc o locuinţă. 
Mă simţeam ispitit să iau o carte ca să mai scap de 
plictiseală, totuşi n-am făcut-o: numai gândul că aş putea să 
mă distrez acolo mă înfuria şi mai tare. După ce am stat un 
ceas şi mai bine într-o linişte apăsătoare, am auzit de după 
uşa din spatele divanului nişte şoapte din ce în ce mai 
puternice. Era limpede că dincolo şuşoteau două femei, dar 
cuvintele nu le puteam desluşi. Totuşi, de plictiseală, am 
început să trag cu urechea. Până la urmă m-am dumerit că 
discutau cu însufleţire, cu pasiune, despre nişte tipare de 
rochii. Pesemne că nu se înțelegeau sau chiar se certau, 


deoarece un glas stăruia şi se ruga, iar celălalt nu se lăsa cu 
nici un chip înduplecat. Trebuie să fi fost desigur tot nişte 
chiriaşe. În curând, mi s-a urât de şoaptele lor, dar urechea 
mi se obişnuise cu ele, aşa încât continuam să ascult fără să 
vreau. Aproape şi uitasem că ascult, când deodată s-a 
petrecut ceva cu totul neaşteptat. Parcă cineva sărise în 
picioare de pe un scaun, sau se ridicase brusc şi izbise cu 
piciorul în duşumea; apoi se auzi un geamăt urmat de un 
strigăt, mai bine zis de un urlet strident, bestial şi furios la 
culme, ca al cuiva care a lăsat orice ruşine la o parte şi nu-i 
mai pasă dacă-l aude un străin. M-am repezit la uşă şi am 
deschis-o; în aceeaşi clipă, la celălalt capăt al coridorului s-a 
întredeschis uşa de la locuinţa gazdei după cum am aflat 
mai târziu şi au apărut două feţe curioase. Deşi strigătul 
încetase numaidecât, uşa camerei alăturate s-a deschis 
brusc şi una dintre cele două vecine, o femeie tânără, după 
cum mi s-a părut, a zbughit-o afară şi a luat-o la fugă pe 
scară în jos. Cealaltă, o femeie în vârstă, încercase s-o 
oprească, dar nu izbutise şi acum o striga cu un fel de 
geamăt surd: 

— Olea, Olea, unde te duci? Of, Doamne! 

Când văzu însă cele două uşi deschise, o trase repede pe a 
ei, lăsând-o însă puţin crăpată, ca să poată urmări zgomotul 
paşilor pe scară până ce nu se mai auzi nimic. M-am întors 
la locul meu de la fereastră. Se făcuse iar linişte. Era o 
întâmplare neînsemnată, poate chiar caraghioasă, aşa că nu 
m-am mai gândit la ea. 

Peste vreun sfert de oră, pe coridor, în dreptul uşii lui 
Vasin a răsunat deodată un glas puternic şi impertinent de 
bărbat. Cineva a pus mâna pe clanţă şi a întredeschis uşa; 
am zărit un bărbat înalt, care m-a văzut desigur şi el, ba 
chiar a început să mă şi examineze încă înainte de a intra în 
cameră, în timp ce continua să stea cu mâna pe clanţă şi să 
discute cu gazda, care se afla la celălalt capăt al 
coridorului. Ea îi răspundea cu un glas piţigăiat şi voios: 
după tonul ei mi-am dat seama că îl cunoaşte de mult, că îl 


stimează şi îl preţuieşte, socotindu-l nu numai un oaspete 
de vază, dar şi un domn vesel şi prietenos. Între timp, 
domnul cel vesel răcnea şi glumea, deşi nu vorbeau decât 
de faptul că Vasin nu era acasă, că nu era chip să-l găsească 
vreodată, că pesemne aşa i-a fost scris şi că iar va fi nevoit 
să-l aştepte ca data trecută; era vădit că tot ce spunea eli 
se părea gazdei grozav de spiritual. În cele din urmă, 
oaspetele intră în cameră, trântind uşa de perete. Era un 
domn bine îmbrăcat, hainele lui desigur cusute la cel mai 
bun croitor, erau de o eleganţă „boierească”, ca să zic aşa, 
deşi el însuşi nu aducea nici pe departe a boier, în ciuda 
dorinţei lui evidente. Ar fi prea puţin să spun că era 
dezgheţat, era mai de grabă obraznic, însă în modul cel mai 
firesc, fără pic de afectare, ceea ce, oricum, supără mai 
puţin decât impertinenţa studiată în faţa oglinzii. Părul lui 
blond-închis, puţin cărunt, sprâncenele negre, barba 
stufoasă şi ochii mari nu izbuteau să-i dea o înfăţişare 
caracteristică, dimpotrivă, făceau ca figura lui să pară şi 
mai comună, aşa încât îl puteai confunda uşor cu altcineva. 
Un om care e întotdeauna gata să râdă de orice, râde mult 
şi totuşi, în prezenţa lui, îţi piere orice urmă de veselie. Faţa 
lui îşi schimba expresia dintr-o clipă în alta, fără nici o 
pricină; e când comică, când gravă, când şăgalnică sau 
chiar şmecherească... De altfel, n-are rost să-l descriu de pe 
acum. Mai târziu mi-a fost dat să-l cunosc pe acest domn 
mult mai bine şi mai îndeaproape. De aceea, fără să vreau îl 
înfăţişez cu mult mai amănunţit decât aş fi putut s-o fac în 
clipa când a deschis uşa şi a intrat în cameră. Totuşi, chiar 
şi acum mi-ar fi greu să spun ceva precis şi caracteristic 
despre el, fiindcă asemenea oameni se disting în primul 
rând prin faptul că nu au o personalitate închegată, bine 
definită şi conturată. 

Încă înainte de a apuca el să se aşeze, mi-a trecut deodată 
prin gând că trebuie să fie tatăl vitreg al lui Vasin, un 
oarecare domn Stebelkov, despre care auzisem câte ceva, 
dar numai în treacăt, aşa încât nu-mi prea aduceam aminte 


ce anume; reţinusem doar că avea o reputaţie proastă. 
Ştiam că Vasin se simţise un copil oropsit în casa lui, dar că 
de mult nu mai depindea de el în nici o privinţă, că aveau 
țeluri şi preocupări foarte deosebite şi că fiecare îşi ducea 
viaţa lui. Îmi mai aminteam vag că acest domn Stebelkov 
dispunea de un oarecare capital, că era un speculant şi un 
om abil în afaceri, într-un cuvânt, chiar dacă aflasem 
cândva unele amănunte despre el, le uitasem. Fără să mă 
salute, m-a măsurat din cap până în picioare, şi-a pus 
jobenul pe masa din faţa divanului, a împins brusc masa 
deoparte cu piciorul şi apoi s-a aşezat, mai bine zis s-a 
trântit cu atâta putere pe divanul pe care eu nici nu 
îndrăznisem să mă aşez, încât acesta a trosnit din toate 
încheieturile, şi, cum şedea cu picioarele atârnate, şi-a 
ridicat deodată, cât a putut de sus, piciorul drept şi a 
început să-şi admire vârful cizmei de lac. Apoi s-a întors pe 
neaşteptate spre mine şi a început să mă cerceteze din nou 
cu ochii lui mari şi destul de holbatţi. 

— Nu-l găsesc niciodată acasă! Făcu el, dând uşor din cap 
spre mine. 

Eu am tăcut chitic. 

— Duce o viaţă dezordonată! Are părerile lui în această 
privinţă. Din Petersburgskaia? 

— Vrei să spui că dumneata vii de acolo? L-am întrebat la 
rândul meu. 

— Ba nu, te-am întrebat pe dumneata. 

— Eu... Vin într-adevăr de acolo, dar cum ai ghicit? 

— Cum? Hm. Îmi făcu cu ochiul, dar nu binevoi să mă 
lămurească. 

— Nu locuiesc în Petersburgskaia Storona, dar am trecut 
azi pe acolo, înainte de a veni încoace. 

Continua să zâmbească cu tâlc, fără să scoată un cuvânt şi 
tare nu-mi plăcea zâmbetul lui prostesc, de complicitate. 

— Pe la domnul Dergaciov? Mormăi el într-un târziu. 

— Cei cu domnul Dergaciov? M-am mirat eu. Îmi aruncă o 
privire triumfătoare. 


— Nici nu-l cunosc. 

— Hm. 

— Te priveşte ce crezi! M-am înfuriat eu, căci îmi devenea 
din ce în ce mai nesuferit. 

— Hm, aşa, mă rog. Dă-mi voie să-ţi spun ceva, mă rog: 
dumneata târguieşti un lucru dintr-o prăvălie, iar din 
prăvălia de alături alt cumpărător cumpără altceva. Dar ce 
anume? Bani, mă rog, de la un negustor care se numeşte 
cămătar... Fiindcă şi banii sunt o marfă, mă rog, iar 
cămătarul e şi el negustor... Mă urmăreşti? 

— Să zicem că da. 

— Deodată, apare un al treilea cumpărător care, uitându- 
se la prima prăvălie, zice: „asta e o treabă serioasă”, apoi se 
întoarce spre cealaltă prăvălie şi spune: „asta nu-i o treabă 
serioasă”...Ce concluzie pot trage despre un astfel de 
cumpărător? 

— Ştiu eu? 

— Cum aşa, mă rog? Orice pildă are un tâlc. Să zicem 
bunăoară că merg pe bulevardul Nevski şi văd pe trotuarul 
celălalt un domn; deodată, mi se năzare să aflu ce fel de om 
este. Şi tot mergând amândoi, fiecare pe partea lui, 
ajungem până la colţul străzii Morskaia, în dreptul 
magazinului englezesc, unde dăm cu ochii de un al treilea 
trecător, care a fost tocmai călcat în picioare de un cal. 
Acum ia seama: se iveşte un al patrulea trecător, care vrea 
să se lămurească ce fel de oameni suntem noi doi, cei teferi 
şi rănitul, dacă suntem oameni serioşi şi cu simţ practic... 
Mă urmăreşti? 

— Să mă ierţi, dar cu mare greutate. 

— Bine, mă rog. Eram sigur. Atunci am să schimb tema. Să 
zicem că mă aflu la băi, în Germania, ca să urmez o cură de 
ape minerale, cum am fost de atâtea ori... Unde? N-are 
importanţă. Într-o zi, în timp ce mă plimb şi-mi beau apa, 
văd nişte englezi. După cum ştii, cu un englez e foarte greu 
să faci cunoştinţă, dar iată că după două luni, la sfârşitul 
curei, plecam cu un grup întreg, înarmaţi cu bastoane cu 


vârful de fier, într-o excursie colectivă pe munte, n-are 
importanţă pe care anume. La o cotitură, mai precis la un 
popas, chiar acolo unde călugării fac lichiorul Chartreuse - 
reţine acest amănunt - am întâlnit un localnic care stătea 
deoparte şi ne privea în tăcere. Să presupunem că aş fi vrut 
să ştiu dacă e un om serios. Crezi că în cazul acesta avea 
vreun rost să cer părerea grupului de englezi cu care 
plecasem, numai fiindcă nu fusesem în stare să intru cu ei 
în vorbă în timpul curei? 

— De unde să ştiu? lartă-mă, dar îmi e din ce în ee mai 
greu să te urmăresc. 

— Într-adevăr? 

— Da, mă oboseşti. 

— Hm. 

Îmi făcu cu ochiul şi dădu din mână, vrând să exprime 
probabil satisfacţie şi triumf; cu un aer cât se poate de grav 
şi de calm, scoase din buzunar o gazetă pe care se vede că 
abia o cumpărase, o despături şi începu să citească ultima 
pagină, evident ca să-mi arate că mă lasă în plata Domnului. 
Vreo cinci minute nici nu s-a uitat la mine. 

— Va să zică acţiunile Brest-Graevo nu s-au dus de râpă? 
Au început să urce şi urcă, nu glumă! Cunosc destule cazuri 
când în astfel de situaţii totul s-a dat peste cap. 

Mă privea cu înfrigurare. 

— Deocamdată, nu mă prea pricep la bursă, i-am răspuns 
eu. 

— Va să zică, tăgăduieşti? 

— Ce? 

— Importanţa banilor, mă rog. 

— N-am spus asta, totuşi... Mi se pare că mai importante 
decât banii sunt ideile. 

— Cum adică? Dă-mi voie, mă rog... Să zicem, bunăoară, 
că un om şi-a adunat un capital... 

— Întâi vin principiile şi pe urmă banii, căci fără principii 
societatea se prăbuşeşte, oricât ar fi de bogată. 


Nu ştiu de ce am început să mă înfierbânt. El mă privea 
destul de nedumerit, ca şi cum l-aş fi pus în încurcătură, dar 
deodată un zâmbet cât se poate de vesel şi de şiret îi lumină 
faţa: 

— Ce zici de Versilov? A dat lovitura şi încă ce lovitură! 
Aşa-i că a câştigat ieri procesul? 

Deodată, mi-am dat seama că ştia de la început cine sunt şi 
că poate mai ştia încă foarte multe lucruri. Nu pot însă 
înţelege de ce-am roşit brusc şi am rămas năuc, cu ochii 
ţintă la el. Era vădit că triumfă, mă privea atât de vesel, de 
parcă m-ar fi prins cu ceva şi m-ar fi demascat printr-un 
şiretlic foarte ingenios. 

— Da, mă rog! Exclamă el, ridicând din sprâncene. Pe 
mine să mă întrebi de domnul Versilov! De ce ţi-am tot 
vorbit eu adineauri despre seriozitate! Acum doi ani, când 
cu copilul, ar fi putut să facă o afacere straşnică! Chiar aşa, 
mă rog, dar ela lăsat-o să se ducă de râpă. 

— Care copil? 

— Plodul, mă rog, pe care şi acum îl ţine la mahala, numai 
că nu s-a ales cu nimic de pe urma lui... Fiindcă, de... 

— Ce plod? Nu înţeleg! 

— Păi copilul lui, pe care i l-a făcut mademoiselle Lidia 
Ahmakova. „O jună grecoaică frumoasă iubeam... (24) , 
Aia cu chibriturile. Aşa-i? 

— Astea-s bârfeli, calomnii infame. El n-a avut niciodată 
vreun copil cu Ahmakova! 

— Na-ţi-o bună! Dar eu unde crezi că am fost? Dar ce, nu-s 
medic şi încă mamoş?! Numele meu este Stebelkov; poate 
ai auzit de mine? E drept că de mult nu m-am mai ocupat cu 
medicina, dar mai puteam da un sfat practic într-o 
chestiune practică. 

— Va să zică, eşti mamoş... Atunci poate că ai fost şi de faţă 
când a născut Ahmakova? 

— Nu, mă rog, n-am asistat-o eu. Acolo era un doctor de 
mahala, cu o casă de copii, Granz îl chema. Lua câte o 
jumătate de taler de vizită, căci acesta este tariful medicilor 


de acolo; unde mai pui că nu-l cunoaşte nimeni, aşa că am 
apelat la serviciile lui... De altfel, eu îi şi recomandasem, ca 
să se aştearnă bezna peste toate. Mă urmăreşti? Eu n-am 
făcut decât să dau un sfat practic lui Versilov, lui Andrei 
Petrovici, între patru ochi, într-o chestiune strict secretă, 
dar Andrei Petrovici a preferat să alerge după doi iepuri. 

Îl ascultam, înmărmurit. 

— Când alergi după doi iepuri, nu prinzi niciunul, după 
cum spune un proverb, mai bine zis o zicală ţărănească. 
lată ce cred eu în privinţa asta: o excepţie care se repetă 
mereu devine o regulă generală. El însă a fugit după alt 
iepure, ceea ce s-ar traduce pe limba noastră: după o altă 
femeie şi a rămas cu buzele umflate. Când te-ai apucat de o 
treabă, trebuie s-o duci până la capăt. Dar el, în loc să bată 
fierul cât era cald, a început să se codească. De, Versilov nu- 
i decât un „profet al muierilor”, după cum bine l-a 
caracterizat atunci, în faţa mea, tânărul prinţ Sokolski. Ar 
trebui să vii din când în când pe la mine! Dacă vrei să afli 
mai multe despre Versilov, atunci vino neapărat! 

Era desigur încântat că m-a lăsat cu gura căscată de 
mirare. Până atunci nu auzisem niciodată nimic despre 
copil. Chiar în clipa aceea cineva deschise cu zgomot uşa 
camerei vecine şi intră repede înăuntru. 

— Versilov locuieşte lângă cazarma Semionovski, pe strada 
Mojaisk, la numărul şaptesprezece, în casa doamnei 
Litvinova, aşa mi s-a spus chiar acum la biroul de informaţii! 
Se auzi de alături o voce de femeie care, de furioasă ce era, 
striga atât de tare, încât desluşeam fiecare cuvânt. 
Stebelkov îmi făcu un semn, mişcând din sprâncene şi 
ridicând un deget până deasupra capului. 

— Poftim şi dincolo tot de el e vorba... Uite, astea sunt 
excepţiile care se repetă mereu. Quand on parle d'une 
corde... (25). Şi îşi lipi repede urechea de uşa în faţa 
căreia se afla divanul. 

Nici eu nu eram mai puţin mirat ca el. M-am gândit că 
trebuie să fi strigat tânăra femeie care alergase adineauri 


într-un suflet pe scară. Dar cum de se preocupa lumea de 
Versilov până şi aici? Deodată, răsună iarăşi un urlet 
strident, aidoma ţipătului unui om scos din minţi de furie, 
căruia i se refuză ceva sau care e împiedicat să facă ceea ce 
vrea. De astă dată strigătele şi urletele au ţinut însă mai 
mult. Se auziră zgomote ca de luptă, cuvinte rostite repede 
şi sacadat: „Nu vreau, nu vreau, dă-mi înapoi, să-mi dai 
imediat!” sau cam aşa ceva - nu-mi aduc prea bine aminte. 
Apoi cineva se repezi la uşă şi o deschise la fel de brusc ca 
prima oară. Cele două vecine o luară la fugă pe coridor, una 
încercând desigur s-o oprească pe cealaltă, ca şi data 
trecută. Stebelkov, care ascultase tot timpul la uşă cu vădită 
satisfacţie, se ridică ars de pe divan, sări la uşa dinspre 
coridor şi, deschizând-o fără nici o ruşine, se repezi după 
vecine. Fireşte, am alergat şi eu la uşă, dar apariţia lui pe 
coridor a avut efectul unei găleți de apă rece: vecinele s-au 
ascuns repede în odaie, trântind cu zgomot uşa. Stebelkov 
vru să dea buzna la ele, dar se opri zâmbind şi rămase pe 
gânduri, cu un deget ridicat; de astă dată, zâmbetul lui era 
dezgustător de cinic, sinistru. Când o zări pe gazdă, care 
iar apăruse în prag, dădu fuga la ea, străbătând tot 
coridorul în vârful picioarelor şi după ce şuşoti cu ea vreo 
două minute, primind desigur informaţiile dorite, se 
întoarse în cameră, păşind acum hotărât şi solemn, îşi luă 
jobenul de pe masă, aruncă din mers o privire în oglindă, îşi 
potrivi părul şi se îndreptă cu un aer demn şi sigur de sine 
spre camera celor două femei, fără să-mi arunce măcar o 
privire. Rămase o clipă la uşă să asculte, lipindu-şi urechea 
de ea şi clipi, satisfăcut, din ochi spre gazdă, care-l urmărea 
din celălalt capăt al coridorului şi acum îl ameninţa cu 
degetul, clătinând din cap, ca şi cum i-ar fi spus: „Of, 
ştrengarule, ştrengarule!” Apoi, cu un aer hotărât, dar cât 
mai delicat, cu spatele adus, de parcă l-ar fi copleşit atâta 
politeţe, ciocăni cu degetul în uşă. Îi răspunse un glas: 

— Cine-i acolo? 


— Îmi îngăduiţi să intru? Vin într-o chestiune foarte 
importantă, rosti Stebelkov apăsat şi grav. 

Cele două femei şovâiră o clipă, apoi deschiseră totuşi uşa, 
dar numai pe sfert; atunci Stebelkov puse repede mâna pe 
clanţă, o ţinu cu putere, ca să le împiedice s-o închidă din 
nou şi începu să le vorbească în gura mare, încercând să 
intre înăuntru. N-aş putea reproduce exact cuvintele lui, 
dar ştiu că le-a pomenit despre Versilov, că le făgăduia 
informaţii şi lămuriri cu privire la el, cam în felul acesta: „Pe 
mine să mă întrebaţi, mă rog, la mine să veniţi, dacă vreţi să 
aflaţi ceva”... Le-a convins foarte repede să-l lase să intre. 
Eu m-am întors şi m-am aşezat pe divan, cu gândul să trag 
cu urechea, dar n-am putut să înţeleg tot ce vorbeau, am 
auzit numai că pomeneau mereu de Versilov. După glasul lui 
Stebelkov am ghicit că de la început el conducea discuţia şi 
că acum nu mai vorbea mieros, ci pe un ton autoritar, şi, 
desigur, tolănit pe un divan, aşa cum făcuse şi cu mine 
adineauri. Cam aşa, bunăoară: „mă urmăreşti?”, „acum ia 
seama” şi aşa mai departe. De altfel, cu femeile trebuie să fi 
fost de o politeţe neobişnuită. De două ori l-am auzit râzând 
cu hohote şi pesemne fără rost, fiindcă în acelaşi timp cu 
glasul lui şi, uneori, chiar acoperindu-l, se auzeau glasurile 
celor două femei, care nu păreau de loc vesele, mai ales cea 
tânără, care ţipase adineauri şi care acum vorbea mult, 
nervos, repede, plângându-se şi acuzând, cerând să i se 
facă dreptate. Dar nici Stebelkov nu se lăsa mai prejos, 
ridica din ce în ce mai mult glasul şi hohotea din ce în ce 
mai tare. Asemenea oameni nu ştiu să asculte pe alţii. N-a 
trecut mult şi m-am ridicat de pe divan, fiindcă mi s-a părut 
ruşinos să ascult la uşă şi m-am aşezat din nou pe scaunul 
împletit de lângă fereastră. Eram convins că Vasin, deşi îl 
dispreţuieşte pe acest domn, dacă i-aş mărturisi că şi eu îl 
socotesc un om de nimic, i-ar lua imediat apărarea, cu un 
ton grav şi demn şi mi-ar ţine o lecţie, demonstrându-mi că 
Stebelkov este: „un om de afaceri practic şi energic, cum 
sunt eu acum şi nu trebuie judecat după principiile noastre 


abstracte şi generale”...De altfel, îmi aduc aminte că în 
clipa aceea eram foarte descurajat, îmi bătea inima şi 
aşteptam fără îndoială să se întâmple ceva. După vreo zece 
minute, în mijlocul unui hohot puternic de râs, cineva a sării 
de pe scaun, întocmai ca adineauri, au răsunat strigătele 
celor două femei, apoi l-am auzit şi pe Stebelkov ridicându- 
se brusc şi spunându-le ceva cu un glas schimbat, de parcă 
s-ar fi dezvinovăţit, sau le-ar fi implorat să-l asculte până la 
capăt... Dar ele nu s-au lăsat înduplecate, ci strigau 
mânioase: „leşi afară! Nemernicule, neruşinatule!” Într-un 
cuvânt, era limpede că-l alungau. Am deschis uşa tocmai în 
clipa când a ajuns afară pe coridor, după toate aparențele 
îmbrâncit de cele două femei. Când m-a zărit, a început să 
strige, arătându-mă cu degetul: 

— lată-l pe fiul lui Versilov! Dacă nu mă credeţi pe mine, 
atunci întrebaţi-l pe propriul lui fiu! Poftim, să vă spună el! 
Mă smuci cu putere de mână şi mă trase spre cele două 
femei, repetând: Asta-i fiul lui, propriul lui fiu, dar fără să 
adauge alte explicaţii. 

Femeia cea tânără stătea pe coridor, iar cea bătrână se 
afla în spatele ei, în prag. Nu-mi aduc aminte decât că biata 
fată, care trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani, era 
blondă, destul de frumuşică, deşi slabă şi cu un aer 
bolnăvicios, iar la faţă aducea întrucâtva cu soră-mea; 
această asemănare m-a izbit din prima clipă şi mi s-a 
întipărit în minte; doar că pe Liza n-o văzusem niciodată şi 
nici nu-mi închipuiam că aş putea s-o văd vreodată ieşindu- 
şi din minţi de furie ca fata din faţa mea: tremura toată de 
mânie, buzele i se albiseră, iar ochii cenuşii îi scânteiau. Îmi 
aduc aminte că din pricina neruşinatului de Stebelkov, care 
mă pusese într-o situaţie atât de absurdă şi de umilitoare, 
mă fâstâcisem de tot şi-mi pierise graiul. 

— Ce are a face că-i fiul lui? Dacă e în cârdăşie cu 
dumneata, trebuie să fie şi el un nemernic. Dacă eşti fiul lui 
Versilov, se întoarse ea către mine, atunci transmite-i tatălui 


dumnitale că e un neruşinat, un om josnic şi că n-am nevoie 
de banii lui! Na, ţine! Să-i duci imediat banii înapoi! 

Vâri repede mâna în buzunar şi scoase câteva bancnote. 
Dar femeia cea bătrână (adică maică-sa, după cum am aflat 
mai târziu) o prinse de mână: 

— Olea, stai puţin, poate că nu-i adevărat, poate că nici nu 
e fiul lui! 

Olea întoarse repede ochii spre ea, rămase o clipă pe 
gmduri, apoi îmi aruncă o privire dispreţuitoare şi dădu să 
intre în cameră, dar se opri în prag, tremurând toată de 
mânie, şi, înainte de a trânti uşa, bătu din picioare şi-i mai 
strigă o dată lui Stebelkov: 

— leşi afară! 

După aceea trânti uşa şi o încuie pe dinăuntru. Stebelkov, 
care tot mai mă ţinea de umăr, ridică un deget, mă privi 
lung şi întrebător, zâmbind încurcat, cu gura până la 
urechi. 

— Socotesc purtarea dumitale faţă de mine caraghioasă şi 
josnică, am îngăimat eu, revoltat. 

Dar el nici nu asculta, deşi mă privea fix. 

— Asta ar trebui cercetat! Rosti el, dus pe gânduri. 

— Bine, dar cum ai îndrăznit să mă tragi după dumneata? 
Cine-i femeia asta? Ce-i cu ea? De ce m-ai luat de umăr şi 
m-ai dus la ea? Ce se petrece aici? 

— Dracu s-o ia. Încă una care s-a lăsat târâtă în păcat, încă 
„O excepţie care se repetă des"”...Mă urmăreşti? 

Dădu să mă împungă cu degetul în piept. 

— Ei drăcie! Am exclamat eu, lovindu-l peste deget. 

Dar în loc să se supere, începu deodată să râdă pe 
înfundate, încetişor şi vesel, fără să se mai poată opri. În 
cele din urmă, îşi puse pălăria pe cap şi, încruntându-se 
brusc, spuse, întunecat: 

— Las' că am s-o învăţ eu minte şi pe proprietăreasă... 
Dacă nu le alungă cât mai repede din casă, cine ştie ce se 
mai întâmplă, că astea... Ai să vezi şi dumneata, ai să vezi, 


ascultă-mă pe mine! Ei, drăcie! Spuse el, înveselindu-se iar 
deodată, mi se pare că ai de gând să-l aştepţi pe Grişa? 

— Nu, n-am să-l mai aştept, i-am răspuns eu tăios. 

— Treaba dumitale... 

Nu mai adăugă nici un cuvânt, îmi întoarse spatele şi porni 
pe scară în jos, fără să o onoreze nici măcar cu o privire pe 
gazdă, care aştepta cu vădită nerăbdare s-o lămurească şi 
să-i spună noutăţi. Atunci mi-am luat pălăria şi, după ce am 
rugat-o pe gazdă să-i transmită lui Vasin că l-a căutat 
Ddlgoruki, am coborât scara în fugă. 

Aşadar, pierdusem o grămadă de vreme. Când am ieşit de 
la Vasin, am pornit numaidecât în căutarea unei locuinţe. 
Am bătut degeaba străzile câteva ore în şir şi cu toate că 
am intrat în vreo cinci - şase case unde se subînchiriau 
camere, sunt sigur că am trecut pe lângă alte douăzeci, fără 
să observ biletele de închiriat. 

Mi-era o ciudă grozavă, cu atât mai mult cu cât nu-mi 
închipuisem să fie chiar atât de greu să-ţi găseşti o locuinţă 
potrivită. Toate camerele erau ca a lui Vasin, unele chiar cu 
mult mai rele, iar chiriile inaccesibile, fireşte, pentru punga 
mea. Eu nu pretindeam decât un ungher unde să-mi pun 
capul şi de fiecare dată mi se răspundea cu dispreţ că în 
cazul acesta trebuie să mă duc la azil. Unde mai pui că 
peste tot erau o mulţime de chiriaşi, unul mai ciudat decât 
altul, pe care mi-a fost destul să-i văd ca să-mi dau seama că 
nici de pomană n-aş putea trăi sub acelaşi acoperiş cu ei şi 
că aş da orice ca să scap de vecinătatea lor. Nişte indivizi 
care umblau fără haină, numai în jiletcă, cu bărbi încâlcite, 
curioşi şi băgăreţi. Într-un loc am găsit alături de camera 
care mi se oferea şase inşi, îngrămădiţi într-o cămăruţă, 
care jucau cărţi şi beau bere. În alte părţi am dat nişte 
răspunsuri atât de nepotrivite de întrebările gazdelor, încât 
acestea m-au privit cu uimire, iar într-o casă m-am şi luat la 
ceartă. De altfel, n-are nici un rost să înşir toate aceste 
fleacuri, vreau să mai adaug numai că după atâta 
alergătură am obosit îngrozitor şi abia pe înserate am ajuns 


să îmbuc ceva într-un birt. Fără să mai cer sfatul nimănui, 
luasem definitiv hotărârea să mă duc să-i dau numaidecât 
lui Versilov scrisoarea cu pricina (fără nici o explicaţie), apoi 
să-mi iau catrafusele din cămăruţa de la mansardă şi, într-o 
mână cu geamantanul şi în cealaltă cu bocceaua, să mă mut 
chiar în seara aceea, şi, dacă nu voi avea încotro, să trag 
peste noapte la un hotel. Ştiam că la capătul bulevardului 
Obuhovski, lângă Arcul de Triumf, sunt nişte hanuri unde 
poţi închiria chiar o cămăruţă separată cu treizeci de 
copeici pe zi. Eram gata să pun această sumă la bătaie, 
numai ca să nu mai stau nici o clipă în casa lui Versilov. 
Când am ajuns însă în dreptul Institutului tehnologic, mi s-a 
năzărit deodată să trec pe la Tatiana Pavlovna, care locuia 
chiar peste drum. Pretextul cu care voiam să-mi justific 
vizita era tot scrisoarea privitoare la moştenire, deşi cu 
totul alte motive mă atrăgeau irezistibil la ea, dar care 
anume n-aş putea spune precis nici azi, fiindcă în capul meu 
era un adevărat haos: „plodul”, „excepţiile, care devin 
regulă generală” şi câte alte gânduri nu mi se învălmăşeau 
în minte! Nu ştiu dacă m-am dus la Tatiana Pavlovna fiindcă 
îmi venea să mă spovedesc, sau să mă laud, să mă iau la 
ceartă, sau să mă plâng, ştiu însă că m-am trezit urcând 
scările. Până atunci nu fusesem decât o singură dată la ea, 
trimis de maică-mea, imediat după ce sosisem de la 
Moscova şi ţiu minte că am intrat numai pentru o clipă, mi- 
am îndeplinit misiunea şi am plecat, fără să mă fi aşezat 
măcar, dar nici ea nu mă poftise să stau. 

Am sunat la uşă şi numaidecât mi-a deschis bucătăreasa, 
care m-a lăsat să intru fără să spună un cuvânt. Toate 
aceste amănunte sunt necesare pentru a înţelege cum de- 
am ajuns să trec printr-o aventură atât de fantastică şi cu 
urmări atât de senzaţionale în viitor. Mai întâi trebuie să 
spun câte ceva despre bucătăreasă. Era o finlandeză 
răutăcioasă şi cârnă, care, după toate aparențele îşi ura 
stăpâna, totuşi Tatiana Pavlovna n-o dădea afară, fiindcă 
avea pentru ea o deosebită slăbiciune, aşa cum au fetele 


bătrâne pentru câte un mops rebegit şi bălos, sau pentru 
câte o pisică veşnic adormită. Bucătăreasa asta era ori 
furioasă şi mojică, ori tăcea cu săptămânile, după ce se 
certa bine cu ea. Pesemne că în ziua aceea era pusă pe 
tăcere, fiindcă nici la întrebarea mea: „Doamna este 
acasă?” - pe care mi-aduc precis aminte că i-am pus-o - n-a 
binevoit să-mi răspundă şi s-a întors în bucătărie fără să 
scoată un cuvânt. De aici am dedus, fireşte, că doamna este 
acasă, am intrat într-o cameră şi, fiindcă n-am găsit pe 
nimeni acolo, am aşteptat, convins că Tatiana Pavlovna 
trebuie să iasă din clipă în clipă din dormitor, altfel n-ar fi 
avut nici un rost ca bucătăreasa să mă lase înăuntru. Timp 
de două, trei minute nici nu m-am aşezat; afară se însera şi 
locuinţa întunecoasă a Tatianei Pavlovna părea şi mai 
neprimitoare, din pricina nenumăratelor perdele, perdeluţe 
şi huse de creton întunecat. Trebuie să spun vreo două 
cuvinte şi despre această locuinţă strâmtă şi apăsătoare, ca 
să înfăţişez decorul în care s-a desfăşurat scena. Datorită 
firii ei autoritare şi încăpăţânate, precum şi apucăturilor ei 
de moşiereasă, Tatiana Pavlovna nu s-ar fi putut obişnui să 
locuiască într-o cameră mobilată şi de aceea închinase acest 
simulacru de apartament numai ca să trăiască singură şi să 
nu mai depindă de nimeni. Cele două cămăruţe, întocmai ca 
nişte colivii de canar puse cap la cap, una mai mică decât 
cealaltă, erau la etajul al doilea şi ferestrele lor dădeau spre 
curte. De pe scară intrai de-a dreptul într-o săliţă care nu 
era mai lată de un arşin şi jumătate, având în stânga cele 
două colivii amintite şi în fund o bucătărioară minusculă. 
Poate că volumul de un stânjen şi jumătate cubi de aer 
necesari unui om în douăsprezece ore încăpea în cele două 
cămăruţe, dar în nici un caz mai mult. Tavanele erau 
neîngăduit de joase şi, culmea absurdităţii, toate ferestrele, 
uşile, mobila, absolut totul era acoperit şi garnisit cu un 
minunat creton franțuzesc, festonat pe margini, din pricina 
căruia odăiţele păreau şi mai întunecoase, semănând cu 
interiorul capitonat al unei căleşti pentru călătorii lungi. În 


cămăruţa unde mă aflam încă te mai puteai învârti, deşi era 
ticsită de mobilă, de altfel, foarte drăguță: fel de fel de 
măsuţe încrustate cu bronz, sipete, o masă de toaletă 
elegantă, chiar somptuoasă. În cămăruţa cealaltă, 
despărțită printr-o draperie grea, dormitorul Tatianei 
Pavlona de unde tocmai o aşteptam să iasă, nu încăpea 
decât un pat, după cum am descoperit mai târziu. Fără 
toate aceste amănunte nu se poate înţelege prostia pe care 
am făcut-o. 

Aşadar, o aşteptam, căci nu mă îndoisem o clipă cănue 
acasă, când deodată sună cineva. Am auzit-o pe 
bucătăreasă trecând agale pe săliţă şi deschizând uşa fără 
să scoată un cuvânt, cum făcuse şi cu mine adineauri. În 
casă intrară două doamne şi cum amândouă vorbeau cu 
glas tare, am rămas înmărmurit când am recunoscut că una 
era Iatiana Pavlovna, iar cealaltă, tocmai femeia cu care 
eram cel mai puţin pregătit să dau ochii şi mai ales într-o 
asemenea împrejurare! Era cu neputinţă să mă înşel, căci 
glasul acela sonor, puternic, cu un timbru metalic îl auzisem 
abia în ajun, ce-i drept câteva minute, dar destul ca să mi se 
întipărească în minte. Da, era chiar „femeia din ajun”...Ce 
trebuia să fac? Nu pun această întrebare cititorului, ci caut 
să-mi reamintesc clipa aceea şi nu-mi pot da seama nici azi 
cum am ajuns deodată după draperie şi m-am trezit în 
dormitorul Tatianei Pavlovna. Ce mai tura-vura, m-am 
ascuns şi abia am apucat să trag draperia, că cele două 
doamne au şi intrat. Habar n-am de ce nu le-oi fi 
întâmpinat, în loc să mă ascund; totul s-a întâmplat fără 
voia mea, fără să-mi dau nici eu seama cum. De îndată ce 
m-am trezit în dormitor şi m-am izbit de pat, am observat că 
exista o uşă care dădea spre bucătărie, aşadar, puteam să 
ies din încurcătură, să plec neobservat din casă. Din 
nenorocire însă, uşa era încuiată şi cheia nu se afla în 
broască. M-am trântit, deznădăjduit, pe pat. Ştiam că acum 
îmi era cu neputinţă să nu aud discuţia celor două femei, 
deşi încă de la primele cuvinte am priceput că era vorba de 


o chestiune secretă şi cât se poate de delicată. Fireşte, un 
om cinstit şi binecrescut ar fi putut să se ridice chiar şi 
atunci, să treacă dincolo şi să spună deschis: „Luaţi seama, 
să ştiţi că sunt şi eu aici”, fără să-i pese că se pune într-o 
lumină caraghioasă; totuşi, eu nu m-am ridicat şi n-am ieşit 
din ascunzătoare, fiindcă n-am îndrăznit; de frică, m-am 
purtat ca un laş, ca un ticălos. 

— Scumpa mea Katerina Nikolaevna, mă întristezi 
profund, o implora Tatiana Pavlovna. Linişteşte-te o dată 
pentru totdeauna, zbuciumul ăsta nici nu se potriveşte cu 
firea dumitale. Dumneata ai răspândit totdeauna bucuria în 
jurul duimitale şi acum, deodată... Sper că în mine ai 
încredere. Doar ştii cât îţi sunt de devotată. Ţin la 
dumneata tot atât de mult ca şi la Andrei Petrovici, pentru 
care, de asemenea, sunt în stare să fac orice sacrificiu, ceea 
ce nici nu-ţi ascund... Atunci, crede-mă pe mine, îţi jur pe 
cinstea mea că documentul acela n-a ajuns în mâna lui, 
poate că nici nu mai există şi apoi, el nici nu e în stare deo 
asemenea mârşăvie, îţi faci păcat dacă-l bănuieşti de asta. 
La urma urmei, nici nu sunteţi duşmani, voi singuri aţi 
scornit vrajba aceasta. 

— Documentul există, iar el e capabil de orice. Ce crezi, de 
cum am intrat ieri în casă, primul om pe care l-am întâlnit a 
fost ce petit espion (26) pe care i l-a vârât pe gât prinţului. 

— Of, ce petit espion. În primul rând, nici vorbă să fie 
spion, fiindcă numai eu am stăruit pe lângă prinţ să-l 
angajeze, de teamă să n-o ia razna sau să nu moară de 
foame la Moscova, după cum făceau să bănuiesc 
informaţiile primite de acolo. Dar, ceea ce e mai important, 
acest băieţaş necioplit nu-i decât un prostănac, ăsta n-are 
stofă de spion! 

— Da, pare într-adevăr un prostănac, ceea ce nu-l poate 
împiedica, de altfel, să devină o canalie. Dacă n-aş fi fost 
atât de furioasă ieri, aş fi murit de râs; să-l fi văzut cum a 
pălit, cum a luat-o la fugă, cum se ploconea, ba a mai 
încercat să vorbească şi franţuzeşte şi când te gândeşti că, 


la Moscova, Maria Ivanovna m-a încredinţat că e un geniu. 
Fiindcă veni vorba de Maria Ivanovna, mai ales expresia ei 
m-a convins că scrisoarea există şi a încăput pe mâna celui 
mai primejdios om. 

— Vai de mine, scumpa mea, nu spuneai chiar dumneata 
adineauri că ea nu ştie nimic? 

— Păi tocmai asta este, că minte. Nici nu-ţi închipui cât e 
de vicleană! Înainte de a pleca la Moscova mai trăgeam 
nădejde că nu mai există nici o hârtie, însă când am ajuns 
acolo... 

— Of, draga mea, dimpotrivă, toată lumea spune că eo 
femeie bună şi cu scaun la cap. Şi răposatul ţinea mai mult 
la ea decât la toate celelalte nepoate ale sale. Ce-i drept, eu 
n-o cunosc chiar atât de bine, totuşi nu-mi vine a crede să n- 
o fi vrăjit cu farmecul dumitale de zână! Dumneata îi 
cucereşti pe toţi, fără nici o osteneală. Până şi eu, o biată 
bătrână, sunt îndrăgostită de dumneata şi abia mă 
stăpânesc să nu te sărut... Atunci cum să n-o fi încântat şi 
pe ea?! 

— Am făcut tot ce-am putut ca s-o încânt, la un moment 
dat mi s-a părut că am şi izbutit, dar, crede-mă, Tatiana 
Pavlovna, e şi ea destul de şireată... De altfel, e o femeie şi 
jumătate, un caracter deosebit, cum întâlneşti la Moscova... 
Şi ce-ţi închipui, m-a sfătuit să mă adresez aici unui anume 
Kraft, un fost ajutor de-al lui Andronikov, care s-ar putea 
cică să ştie ceva. Despre acest Kraft am mai auzit eu, ba 
parcă l-am şi văzut o dată, dar când mi-a pomenit de el, m- 
am convins numaidecât că nu se poate ca ea să nu ştie 
nimic. Ştie tot, dar minte. 

— De ce-ar minţi, ce rost ar avea? La urma urmei, poate că 
n-ar fi rău să-l cauţi pe Kraft! Neamţul ăsta n-are obiceiul 
să flecărească. Şi după câte mi-aduc aminte, e un om cât se 
poate de cinstit... Zău că n-ar strica să-l întrebi şi pe el, 
numai că acum e plecat din Petensburg, pare-mi-se... 

— S-a întors ieri; chiar de la el vin. De aceea am şi alergat 
atât de îngrijorată la dumneata, de-mi tremură mâinile şi 


picioarele; voiam să te întreb pe dumneata, Tatiana 
Pavlovna, îngerul meu păzitor, care cunoşti pe toată lumea, 
oare n-am putea afla ceva barem despre hârtiile lui, căci nu 
se poate să nu fi rămas nişte hârtii; cine ştie la cine or să 
ajungă. Nu cumva or să încapă tot pe mâini primejdioase? 
Am alergat într-un suflet să-ţi cer un sfat. 

— Dar despre ce hârtii vorbeşti? Întrebă Tatiana Pavlovna, 
nedumerită. Păi nu spuneai că ai fost chiar acum la Kraft? 

— Sigur că am fost, chiar de acolo vin, dar s-a împuşcat 
încă aseară. 

Am sărit ca ars de pe pat; am putut rămâne liniştit când au 
spus despre mine că sunt un spion şi un idiot şi cu cât se 
prelungea discuţia, cu atât mi se părea mai imposibil să mă 
arăt. Nici gând nu era de asta! Hotărâsem în sinea mea să 
nu fac nici o mişcare până când Tatiana Pavlovna nu se duce 
să-şi petreacă musafira (dacă, spre norocul meu, nu intră în 
dormitor să ia ceva), iar apoi, după plecarea Ahmakovei, nu- 
mi mai păsa ce avea să se întâmple, chiar de-ar fi fost să mă 
şi bat cu Tatiana Pavlovna!... Cum am auzit însă de 
sinuciderea neaşteptată a lui Kraft, m-au trecut fiorii şi n- 
am mai avut astâmpăr. Fără să stau o clipă pe gânduri, fără 
să ţin socoteală de urmări, am făcut un pas, am ridicat 
draperia şi m-am trezit faţă în faţă cu ele. Mai era încă 
destulă lumină ca să poată vedea cât sunt de palid şi cum 
tremur tot. Amândouă au scos un țipăt. Nici nu era de 
mirare! 

— Kraft? Am bâiguit eu, întorcându-mă spre Ahmakova. S- 
a împuşcat? Ieri, pe înserate? 

— De unde ai răsărit? Unde ai stat până acum? [ipă 
Tatiana Pavlovna cu un glas piţigăiat, înfigându-şi unghiile 
în umărul meu. Va să zică ne-ai spionat? Ai tras cu urechea? 

— Nu ţi-am spus eu? Exclamă Katerina Nikolaevna, 
ridicându-se de pe divan şi arătând spre mine. 

Atunci mi-am ieşit din sărite. 

— Astea-s prostii, minciuni! Am zbierat eu, tăindu-i vorba. 
Pretinzi că sunt un spion, of Doamne! De ce m-aş osteni să 


te spionez, când mi-e silă să trăiesc printre oameni de teapa 
dumitale?! Iată Kraft, un suflet ales, s-a sinucis, s-a 
împuşcat de dragul unei idei, de dragul Hecubei. (27) Dar 
ce ştiţi voi de Hecuba?... Cum să trăieşti printre intrigile 
voastre, în lumea voastră, când unde te învârteşti dai numai 
de minciuni, de înşelătorie, de uneltiri... Mi-e lehamite! 

— Plesneşte-l peste obraz! Plesneşte-l! Răcni Tatiana 
Pavlovna. Cum Katerina nu făcea nici o mişcare, deşi nu mă 
slăbea o clipă din ochi (îmi amintesc totul până în cele mai 
mici amănunte) şi Tatiana Pavlovna era gata să-şi urmeze 
singură sfatul, am ridicat fără să vreau mâna ca să mă apăr, 
dar gestul meu a făcut-o să creadă că dau s-o lovesc. 

— Hai, dă, loveşte! Nu degeaba eşti un bădăran din 
născare! Oricum, ai mai multă putere decât o femeie, atunci 
de ce te-ai sfii?! 

— Isprăveşte, m-am săturat să mă tot calomniezi! Am 
strigat eu. Eu nu sunt în stare să lovesc o femeie! Eşti o 
neruşinată, Tatiana Pavlovna şi întotdeauna m-ai disprețuit! 
Fireşte, oamenii nici nu merită să-i respecţi! Desigur că îţi 
vine a râde, Katerina Nikolaevna, când te uiţi la mine, 
desigur că îţi par un caraghios, de, nu mi-a dat Dumnezeu o 
mutră spilcuită ca a aghiotanţilor dumitale, ci, dimpotrivă, 
superior... Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre 
faptul că n-am nici o vină! M-am nimerit aici din întâmplare 
şi vinovată de toate, Tatiana Pavlovna, e numai bucătăreasa 
dumitale, mai bine zis slăbiciunea dumitale pentru ea: de 
ce, când am întrebat-o dacă eşti acasă, în loc să-mi 
răspundă, m-a adus încoace? lar mai târziu, recunoaşte şi 
dumneata că ar fi fost prea din cale afară să răsar pe 
negândite din dormitorul unei femei, aşa că am preferat să 
îndur în tăcere batjocurile voastre, decât să mă arăt... Nu-i 
aşa că îţi par acum şi mai caraghios, Katerina Nikolaevna? 

— Pleacă de aici, ieşi afară, afară cu tine! Zbieră Tatiana 
Pavlovna, gata-gata să mă îmbrâncească. Nu lua seama la 
palavrele lui, Katerina Nikolaevna. Ţi-am spus doar că e un 
descreierat! Mi-au trimis vorbă cei de la Moscova. 


— Eu descreierat? Cine ţi-a spus asta? De unde ai primit 
informaţiile de soiul ăsta? Dar n-are importanţă, m-am 
săturat de toate! Katerina Nikolaevna, îţi jur pe tot ce am 
mai sfânt că discuţia asta şi tot ce am auzit rămâne între 
noi. Am eu vreo vină că ţi-am surprins tainele? Poţi fi 
liniştită, cu atât mai mult, cu cât de mâine nici nu mă mai 
duc la tatăl dumitale şi în privinţa documentului pe care-l 
cauţi să n-ai nici o grijă! 

— Cum adică? Despre ce document vorbeşti? Îngăimă 
Katerina Nikolaevna, atât de tulburată, încât pălise, sau 
poate mi s-a părut numai. Mi-am dat seama că vorbisem 
prea mult. 

M-am grăbit să plec; amândouă m-au petrecut cu o privire 
nespus de mirată, fără să scoată un cuvânt. Aveau şi de ce 
să fie intrigate... 

CAPITOLUL AL NOUĂLEA. 

Am pornit repede spre casă şi, oricât s-ar părea de ciudat, 
eram foarte mulţumit de mine. Desigur, nu se vorbeşte aşa 
cu femeile şi încă cu astfel de femei - mai bine zis cu o astfel 
de femeie, căci pe Tatiana Pavlovna n-a mai puneam la 
socoteală. Poate că nu se cade să-i spun în faţă unei doamne 
de rangul ei: „mi-e silă de intrigile dumitale”, dar iată că o 
spusesem şi nu-mi părea rău, dimpotrivă. Ca să nu mai 
vorbesc de altceva, aveam măcar mulţumirea că prin tonul 
meu izbutisem să şterg impresia penibilă şi ridicolă pe care 
o făcusem. Dar nici nu aveam prea mult timp să mă gândesc 
la asta, fiindcă mă obseda Kraft. N-aş putea spune că era un 
gând care mă chinuia, totuşi, sinuciderea lui mă zguduise 
până în străfunduri, în asemenea măsură, încât nu 
încercam nici măcar obişnuita satisfacţie atât de general 
umană stârnită de nenorocirea altuia, bunăoară, atunci 
când cineva îşi rupe un picior, sau e dezonorat, sau pierde o 
fiinţă dragă şi aşa mai departe, chiar şi această satisfacţie 
josnică, dar atât de obişnuită, fusese înlocuită cu 
desăvârşire în sufletul meu de un alt simţământ, puternic şi 
curat şi anume de o mare durere, de milă faţă de Kraft, deşi 


nu ştiu dacă era chiar milă, în orice caz, eram stăpânit de 
un sentiment nobil. Şi acesta era un motiv să fiu mulţumit 
de mine. E ciudat câte gânduri disparate îţi pot trece prin 
minte tocmai atunci când eşti tulburat până în adâncul 
sufletului de o veste zguduitoare, care ar trebui, de fapt, să- 
ţi spulbere orice alt sentiment şi să-ţi alunge toate 
gândurile străine de ea, mai cu seamă pe cele mărunte; dar 
tocmai atunci te năpădesc o mulţime de gânduri meschine, 
îmi mai aduc aminte că, treptat, m-a cuprins un tremur 
nervos destul de puternic, de care n-am scăpat tot timpul 
cât am stat acasă, nici măcar în timpul discuţiei decisive cu 
Versilov. 

Această discuţie s-a desfăşurat în condiţii neaşteptate şi 
ciudate. După cum am arătat, noi locuiam într-o căsuţă 
separată, într-o curte unde mai erau şi alţi chiriaşi; locuinţa 
noastră purta numărul treisprezece. Încă înainte de a intra 
pe poartă, am auzit o femeie întrebând tare cu un glas 
nerăbdător şi nervos: „Unde e locuinţa cu numărul 
treisprezece?” Întrebarea o pusese o doamnă care 
deschisese uşa prăvălioarei de mărunţişuri de lângă poarta 
noastră, dar, pe cât se pare, nu primise nici un răspuns, 
poate că fusese chiar bruftuluită, căci în timp ce cobora cele 
câteva trepte, strigă cu ciudă şi mânie, bătând din picior: 

— Dar unde pot să-l găsesc pe portar? 

Recunoscusem glasul din primul moment. 

— La numărul treisprezece mă duc şi eu, i-am spus 
apropiindu-mă de ea. Pe cine căutaţi? 

— De un ceas întreg caut portarul, întreb la toată lumea, 
urc şi cobor scările. 

— Casa e în curte. Nu mă recunoşti? 

Am înţeles însă că mă şi recunoscuse. 

— Îl căutaţi desigur pe Versilov, vreţi să vorbiţi cu el. Şi eu 
de asemenea, am continuat, am venit să-mi iau rămas bun 
de la el pentru totdeauna. Să mergem. 

— Sunteţi fiul lui? 


— Asta n-are nici o importanţă. Să zicem că sunt, deşi mă 
numesc Dolgoruki. Sunt un copil din flori. Dumnealui are o 
droaie de copii nelegitimi. Dar şi un fiu adevărat pleacă de 
acasă când i-o cere conştiinţa şi onoarea. Până şi în Biblie 
găseşti astfel de cazuri. Pe deasupra, a primit şi o moştenire 
la care nu vreau să fiu părtaş, aşa că plec să-mi câştig 
pâinea prin munca mea. Un om întreg îşi jertfeşte şi viaţa 
când socoteşte că e necesar; doar Kraft s-a împuşcat de 
dragul unei idei, închipuieşte-ţi, Kraft, un om tânăr, cu 
perspective atât de frumoase... Pe aici, pe aici! Locuim într- 
o casă separată. Încă din vremuri biblice copiii îşi părăseau 
părinţii şi-şi făceau cuibul lor... De dragul unei idei înalte. 
Atunci când te ridici până la o asemenea idee. Principalul 
este să ai un ideal în viaţă, atunci nu-ţi mai trebuie altceva... 

Şi tot drumul, până acasă, i-am îndrugat vrute şi nevrute. 
Cititorul îşi dă desigur seama că nu mă prea cruţ şi socotesc 
că e bine aşa. Vreau să mă deprind să spun întotdeauna 
adevărul. Versilov era acasă. Am intrat fără să-mi scot 
paltonul şi fata s-a luat după mine. Era grozav de sărăcăcios 
îmbrăcată; peste rochia ponosită de culoare întunecată îi 
atârna o zdreanţă în chip de mantilă ori de pelerină; pe cap 
purta o pălărioară ca de marinar, veche şi uzată, care n-o 
înfrumuseţa câtuşi de puţin. Când am intrat în salon, maică- 
mea şedea la locul ei obişnuit şi lucra, soră-mea ieşise din 
camera ei să vadă cine a venit şi stătea în prag, iar Versilov, 
care lenevea ca de obicei, s-a sculat să ne întâmpine, 
aruncându-mi o privire aspră şi întrebătoare. 

— Dumneaei n-a venit cu mine, m-am grăbit să-i lămuresc 
şi m-am tras deoparte ca să-i arăt că n-am nici un amestec. 
Am întâlnit-o la poartă: te căuta pe dumneata, n-a găsit pe 
nimeni s-o îndrume. Am şi eu de discutat cu dumneata, dar 
îmi rezerv această plăcere pe mai târziu, după ce vei 
termina cu dumneaei... 

Totuşi, Versilov continua să mă privească, intrigat. 

— Daţi-mi voie, începu fata, nerăbdătoare. Versilov se 
întoarse spre ea. M-am tot întrebat ce v-a venit de mi-aţi 


lăsat ieri banii... Eu... Pe scurt... Ţineţi-vă banii! Strigă ea 
aproape la fel de strident ca acasă şi azvârli un teanc de 
bancnote pe masă. Vi i-aş fi adus mai devreme dacă nu 
trebuia să alerg la biroul de informaţii să vă aflu adresa. Şi 
dumitale vreau să-ţi spun ceva! Se întoarse ea pe 
neaşteptate spre mama, care se făcuse albă ca varul. Dar n- 
aş vrea să te jignesc, arăţi a fi o femeie cumsecade şi poate 
dumneaei e fiica dumitale. Nu ştiu dacă îi eşti nevastă ori 
ba, dar află că domnul acesta taie din gazete anunţurile pe 
care le dau din ultimii lor bani nişte biete guvernante şi 
profesoare, apoi se duce la aceste nenorocite şi caută să 
profite în mod necinstit de ele, ispitindu-le cu bani. Nu 
pricep cum de-am putut primi ieri bani de la el! Dar părea 
un om atât de serios şi de cinstit!... Să nu te apropii de 
mine! Nu vreau să aud nimic! Eşti un nemernic, stimate 
domn! Chiar dacă mi-ai fi dat banii cu cele mai bune 
intenţii, tot nu-i primesc, n-am nevoie de pomana dumitale. 
Să taci! Să nu scoţi nici un cuvânt! Vai ce bine îmi pare că 
te-am dat în vileag în casa dumitale, faţă de aceste femei! 
Te blestem să n-ai parte de nimic! 

Alergă spre uşă, dar se opri o clipă în prag şi strigă: 

— După câte-am auzit te-ai ales cu o moştenire! 

Apoi dispăru ca o nălucă. [in să amintesc că era o exaltată. 
Versilov rămase înmărmurit. Stătea pe gânduri, chibzuind 
parcă ceva. În cele din urmă, se întoarse deodată spre 
mine. 

— Într-adevăr n-o cunoşti? 

— Azi, când am fost la Vasin, am zărit-o din întâmplare pe 
coridor, ţipa ca scoasă din minţi şi te tot blestema, dar n-am 
intrat în vorbă cu ea, nici nu ştiu cine este, iar acum am 
întâlnit-o în poartă. Te pomeneşti că e învăţătoarea cu 
anunţul de ieri, care dă „şi lecţii de aritmetică”. 

— Ea este. O dată în viaţa mea am vrut şi eu să fac o faptă 
bună şi, şi... Dar tu ce ai cu mine? 

— Poftim scrisoarea asta, i-am răspuns, socotesc orice 
explicaţie de prisos. Am primito de la Kraft care o avea de la 


răposatul Andronikov. Citeşte-o şi ai să afli despre ce e 
vorba. Ţin să-ţi aduc la cunoştinţă că nimeni în lume nu ştie 
de această scrisoare, în afară de mine, deoarece Kraft, care 
mi-a predat-o ieri, s-a împuşcat îndată după ce am plecat de 
la el... 

Pe când vorbeam cu sufletul la gură, grăbindu-mă să 
termin, Versilov a luat scrisoarea şi apoi, ţinând-o cât mai 
departe, în mâna stângă, m-a urmărit tot timpul cu interes. 
Când i-am anunţat sinuciderea lui Kraft, m-am uitat cu 
deosebită atenţie la el, ca să văd ce impresie îi face această 
veste. Dar ce să vezi? N-a fost câtuşi de puţin impresionat, 
nici măcar n-a ridicat din sprâncene! Dimpotrivă, când m- 
am oprit, şi-a luat lomionul pe care îl purta atârnat de gât 
cu o panglică neagră, s-a apropiat cu scrisoarea de 
lumânare, şi, după ce s-a uitat la iscălitură, a început s-o 
citească cu luare-aminte. Nici nu pot spune cât m-a rănit 
nesimţirea şi aroganţa lui. Nu mă îndoiam că cunosc foarte 
bine pe Kraft şi în orice caz nu era o veste banală! Unde 
mai pui că, după cum era şi firesc, aş fi vrut să-l 
impresioneze! Am aşteptat vreo câteva secunde, dar, ştiind 
că scrisoarea e lungă, i-am întors spatele şi am ieşit. 
Geamantanul meu era de mult pregătit, nu mai rămânea 
decât să-mi adun câteva lucruri într-o boccea. Mă gândeam 
la maică-mea şi mă mustra conştiinţa că nici nu mă 
apropiasem de ea. Peste vreo zece minute, când eram gata 
de plecare şi voiam să mă duc după o birjă, m-am trezit 
deodată cu soră-mea în cămăruţă. 

— Uite, mama îţi trimite cele şaizeci de ruble ale tale şi te 
roagă din nou s-o ierţi că i-a pomenit de banii ăştia lui 
Andrei Petrovici... Îţi mai restituie încă douăzeci de ruble 
din cele cincizeci pe care i le-ai dat ieri pentru întreţinerea 
ta; spune că nu poate primi decât treizeci, fiindcă n-a 
cheltuit mai mult, aşa că ţine restul de douăzeci. 

— Bine, îţi mulţumesc, numai să fie adevărat. Rămâi cu 
bine, surioară, eu plec. 

— Unde ai de gând să te duci? 


— Deocamdată, la un han, nu vreau să mai petrec în casa 
asta nici o noapte. Spune-i mamei că o iubesc. 

— Ea ştie asta. Mai ştie că îl iubeşti şi pe Andrei Petrovici. 
Cum nu ţi-a fost ruşine s-o aduci aici pe nefericita aceea? 

— Îţi jur că n-am adus-o eu; m-am întâlnit cu ea la poartă. 

— Nu-i adevărat, tu ai adus-o. 

— Te rog să mă crezi... 

— Gândeşte-te bine, întreabă-ţi conştiinţa şi ai să-ţi dai 
seama că şi tu porţi o vină. 

— Singura mea vină e că m-am bucurat când l-a dat în 
vileag pe Versilov. Închipuieşte-ţi că are un copil mic de la 
Lidia Ahmakova. Dar ce rost are să-ţi spun ţie toate astea? 

— Are un copil mic? Bine, dar copilul nu-i al lui! De unde ai 
mai auzit minciuna asta sfruntată? 

— Ei, ce ştii tu?! 

— Ce să nu ştiu? Păi n-am dădăcit eu copilaşul ăsta la 
Luga?! Ascultă, frate: eu mi-am dat seama de mult că tu n- 
ai habar de nimic şi totuşi îl jigneşti mereu pe Andrei 
Petrovici, prin urmare şi pe mama. 

— Bine-ar fi să greşesc eu şi să aibă el dreptate! Oricum, 
pe tine şi pe mama nu vă iubesc mai puţin din cauza lui. De 
ce-ai roşit aşa, surioară? Poftim, acum roşeşti şi mai tare! 
Bine, lasă, dar află că în orice caz am să-l provoc la duel pe 
nenorocitul ăla de prinţ pentru palma pe care i-a dat-o lui 
Versilov la Ems. Dacă într-adevăr Versilov nu-i vinovat cu 
nimic faţă de Ahmakova, sunt şi mai îndreptăţit s-o fac. 

— Frate, vino-ţi în fire, ce tot spui?! 

— Din fericire s-a terminat şi procesul... Poftim, acum ai 
pălit. 

— Dar prinţul nici n-are să se bată cu tine! Spuse Liza, 
încercând să zâmbească, în ciuda spaimei. 

— Atunci, am să-l fac de râs în public. Dar ce-i cu tine, 
Liza? 

Se făcuse atât de palidă, încât nici n-o mai ţineau 
picioarele; se aşeză pe divan. 

— Liza! Se auzi de jos glasul mamei, care o chema. 


Ea îşi mai reveni şi se ridică, zâmbindu-mi duios. 

— Lasă prostiile, frate, aşteaptă să afli mai multe, 
deocamdată ştii prea puţin ca să judeci. 

— Am să ţin minte, Liza, că ai pălit când ţi-am spus că 
vreau să mă bat în duel! 

— Da, da, să-ţi aduci aminte şi de asta! Exclamă ea şi, fără 
să-şi ia rămas bun, zâmbindu-mi doar, plecă. 

Am chemat un birjar şi, cu ajutorul lui, mi-am coborât 
lucrurile. Nimeni dintre ai casei nu s-a opus, nici nu m-a 
rugat să rămân. Nu m-am dus să-mi iau rămas bun de la 
maică-mea, ca să nu dau ochi cu Versilov. Mă şi urcasem în 
birjă, când deodată mi-a venit o idee. 

— Pe strada Fontanka, la podul Semionovski, am poruncit 
eu brusc, îndreptându-mă din nou spre Vasin; îmi trecuse 
deodată prin minte că Vasin trebuie să fi aflat de moartea 
lui Kraft şi că s-ar putea să ştie de o sută de ori mai mult 
decât mine, ceea ce s-a şi adeverit. 

Vasin s-a simţit dator să-mi povestească toate amănuntele, 
de altfel, fără prea multă căldură, de unde am bănuit că-i 
obosit şi nu m-am înşelat. El fusese de dimineaţă la Kraft, 
care se împuşcase (cu revolverul pe care-l văzusem) în ajun, 
după ce se înnoptase de-a binelea, cum reieşea din jurnalul 
lui. În ultima însemnare din jurnal, făcută chiar înainte de 
moarte 128), Kraft menţionează că s-a întunecat şi că abia 
mai vede să scrie, dar că nu vrea să aprindă o lumânare, ca 
să nu izbucnească un incendiu după moartea lui. „lar ca s-o 
aprind şi apoi s-o sting o dată cu viaţa mea, nu vreau” - sunt 
aproape ultimele lui cuvinte, destul de ciudate. Ideea de a 
ţine un jurnal pentru a-şi însemna impresiile din preajma 
morţii îi venise abia cu trei zile în urmă, de cum s-a întors la 
Petersburg, încă înainte de a se duce la Dergaciov; după 
plecarea mea a început să facă însemnări din sfert în sfert 
de oră, iar ultimele trei, patru însemnări le scrisese din 
cinci în cinci minute. Nu m-am putut opri să-mi exprim 
mirarea când am auzit că Vasin, care avusese atâta vreme 
acest jurnal înaintea ochilor (îi fusese îngăduit să-l 


citească), nu făcuse o copie după el, cu atât mai mult că nu 
depăşea o coală şi toate însemnările erau foarte scurte - 
„măcar ultima pagină s-o fi copiat!” Vasin îmi răspunse, 
zâmbind, că nu era nevoie, fiindcă le ţine minte şi aşa şi 
apoi, erau nişte însemnări dezordonate, despre tot ce-i 
trecuse prin cap. Aş fi putut să-i dovedesc că tocmai de 
aceea erau mai preţioase, dar am renunţat şi am început să 
stărui să-mi reproducă şi mie ceva din jurnal; el mi-a citat 
câteva rânduri, scrise cu aproximativ o oră înainte de 
moarte, în care spunea că „l-a luat cu frig, că ar fi băut un 
păhărel de rachiu ca să se încălzească, dar l-a oprit gândul 
că asta ar fi putut provoca o hemoragie şi mai puternică”... 
Cam toate însemnările erau de felul acesta, încheie Vasin. 

— Nu cumva crezi că-s fleacuri? Am întrebat eu. 

— N-am spus asta, dar nu văd de ce le-aş fi copiat. Chiar 
dacă nu sunt fleacuri, jurnalul e, de fapt, destul de banal, 
sau mai bine zis, destul de obişnuit în asemenea cazuri, 
adică tocmai aşa cum te-ai fi aşteptat să fie... 

— Bine, dar sunt ultimele lui gânduri, înţelegi, ultimele lui 
gânduri! 

— Ultimele gânduri ale unui om sunt uneori cât se poate 
de banale, de mărunte. Un alt sinucigaş se plânge tot în 
nişte însemnări de felul acesta că în ceasul suprem s-ar fi 
aşteptat să i se înfiripe în minte fie şi o singură idee înaltă, 
dar că, dimpotrivă, nu se gândeşte decât la fleacuri, la 
lucruri mărunte. 

— Nu cumva ţi se pare un fleac şi faptul că l-a luat cu frig? 

— Ce te-a impresionat mai mult, că l-a luat cu frig, sau că 
vorbeşte de hemoragie? Doar e un fapt cunoscut că foarte 
mulţi din cei care au destulă tărie să se gândească la 
moartea lor iminentă, fie că şi-o provoacă singuri sau nu, 
manifestă o deosebită grijă pentru aspectul viitorului lor 
cadavru, de aceea nu mă miră că şi Kraft s-a ferit de o 
hemoragie prea puternică. 

— Nu ştiu dacă faptul e cunoscut... Nici măcar dacă e 
adevărat..., am mormăit eu, sunt uluit însă că dumitale ţi se 


pare totul atât de firesc. Doar abia ieri Kraft mai vorbea, se 
mai frământa, se mai afla printre noi! E oare cu putinţă să 
nu-ţi fie nici măcar milă de el? 

— O, fireşte că mi-e milă, dar asta e cu totul altceva, în 
orice caz, Kraft însuşi a văzut în moartea sa o concluzie 
logică. Va să zică, tot ce s-a spus ieri la Dergaciov a fost 
adevărat; s-a găsit la el un caiet gros cu o întreagă teorie 
savantă, bazată pe frenologie, craniologie şi chiar pe 
matematici, prin care voia să demonstreze că ruşii sunt un 
popor de rasă inferioară şi că, prin urmare, când eşti rus, 
nu merită să trăieşti. Vezi, oricine poate ajunge la orice 
concluzie logică pofteşte, dar să se şi împuşte, ca urmare a 
acestei concluzii, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi; 
poate numai de aceea cazul lui Kraft are un caracter 
special. 

— Măcar din pricina acestui caracter s-ar cădea să-i 
cinstim memoria. 

— Poate că nu numai din pricina asta, răspunse Vasin 
evaziv, totuşi era limpede că el presupunea prostii sau 
minte bolnavă. Pe mine mă scotea din sărite atitudinea lui. 

— Parcă şi dumneata vorbeai ieri de sentimente, Vasin. 

— Nu le tăgăduiesc nici acum, dar când analizezi mai de 
aproape cazul de faţă, descoperi în el o greşeală grosolană 
şi, fără să vrei, ajungi să-l judeci atât de aspru, încât îţi 
piere şi mila. 

— Să-ţi spun drept, am citit adineauri în ochii dumitale că 
îl condamni pe Kraft şi, ca să nu te aud ponegrindu-l, eram 
hotărât să nu-ţi cer părerea, cum însă ţi-ai exprimat-o 
singur, mă văd nevoit să-ţi dau dreptate şi totuşi, mă supără 
atitudinea pe care ai adoptat-o! Mie îmi pare rău de Kraft. 

— Mi se pare că am început s-o luăm razna... 

— Da, totuşi în astfel de cazuri, l-am întrerupt eu, cei care 
au rămas în viaţă şi se socotesc îndreptăţiţi să-l judece pe 
răposat au cel puţin mângâierea să-şi poată spune în sinea 
lor; „Ce-are a face că s-a împuşcat un om care merită toată 
compătimirea şi consideraţia, bine că am rămas noi în viaţă, 


LLA 


oricum am fi!” Aşadar, n-avem de ce să ne facem chiar atâta 
inimă rea. 

— Fireşte, dacă priveşti problema din acest punct de 
vedere... Dar, fără îndoială că ai glumit! Şi încă foarte 
inteligent. Acum mă duc să comand ceaiul; ştii, e ora când îl 
beau de obicei: cred că ai să primeşti să-mi ţii tovărăşie. 

După ce aruncă o privire mirată spre geamantanul şi 
bocceaua mea, ieşi pe uşă. 

Avusesem într-adevăr intenţia să fac o glumă răutăcioasă, 
ca să-l răzbun pe Kraft; o şi făcusem, aşa cum m-am 
priceput, dar mi s-a părut ciudat că Vasin era cât pe-aci să 
creadă că vorbesc serios când am apus: „bine că am rămas 
noi în viaţă, oricum am fi”...În orice caz, felul de a gândi al 
lui Vasin, până şi felul de a simţi era mai sănătos decât al 
meu. Recunoşteam asta fără nici o părere de rău, dându-mi 
totodată seama că nu pot iubi. 

Când ni s-a adus ceaiul, i-am cerut să-mi deie ospitalitate 
pentru o singură noapte, iar dacă nu poate, să mi-o spună 
deschis şi am să mă duc la un han. Apoi i-am explicat pe 
scurt de ce plecasem de acasă, mărturisindu-i fără sfială că 
m-am certat definitiv cu Versilov, dar n-am intrat în 
amănunte. Vasin m-a ascultat până la capăt, cu atenţie, dar 
şi cu destulă nepăsare. În general, Vasin nu vorbea decât 
atunci când îi puneai o întrebare, deşi îţi răspundea 
întotdeauna bucuros şi pe larg. Despre scrisoarea în 
privinţa căreia voisem să mă sfătuiesc cu el nu i-am pomenit 
nimic, i-am spus doar că trecusem de dimineaţă pe la el, că 
să văd ce mai face. De vreme ce îi făgăduisem lui Versilov că 
în afară de mine nu va mai şti nimeni despre scrisoare, 
socoteam că nu mai aveam dreptul să vorbesc nimănui de 
ea. Nu-mi dau seama de ce, dar acum nu-mi mai venea la 
îndemână să-i împărtăşesc lui Vasin anumite lucruri. Dar 
numai anumite lucruri, nu însă şi altele; bunăoară, 
izbutisem să-i stârnesc interesul, povestindu-i despre 
scenele petrecute de dimineaţă pe coridor şi în camera 
vecină, precum şi epilogul lor din casa lui Versilov. M-a 


ascultat cu deosebită atenţie, mai ales când i-am vorbit 
despre Stebeikov. M-a pus să-i repet de două ori cum m-a 
descusut Stebeikov despre Dergaciov şi a căzut chiar pe 
gânduri. Totuşi, până la urmă, a zâmbit ironic, în clipa 
aceea, am avut deodată impresia că pe Vasin nu-l poate 
pune nimeni în încurcătură. De altfel, îmi aduc aminte că 
prima dată când am constatat acest lucru, am făcut-o într-o 
formă foarte măgulitoare pentru el. 

— De fapt, n-am putut să aleg mare lucru din ceea ce mi-a 
spus domnul Stebeikov, am încheiat eu, vorbeşte cam 
alandala... Şi apoi, mi s-a părut cam uşuratic... 

Vasin deveni numaidecât serios. 

— E drept că la început ai impresia că se exprimă greoi, 
dar uneori izbuteşte să facă nişte observaţii cât se poate de 
subtile şi, apoi, ţine seama că este un om de afaceri, aşa 
încât are mai curând un spirit practic şi nu preocupări 
intelectuale, abstracte. Din acest punct de vedere trebuie 
judecat... 

Vorbea întocmai cum mă aşteptasem. 

— Nici nu-ţi închipui cum le-a întărâtat pe vecinele 
dumitale! Cine ştie ce-ar mai fi putut ieşi! 

Vasin mi-a povestit că vecinele lui nu locuiau acolo decât 
de vreo trei săptămâni, că veniseră din provincie, că aveau 
o cămăruţă mică de tot, că erau fără îndoială foarte sărace 
şi că aşteaptă parcă ceva. El nu ştia că cea tânără dăduse 
un anunţ la gazetă, că era profesoară şi căuta lecţii, dar 
auzise de la gazdă că Versilov venise pe la ele. Vecinele 
trăiau însă foarte retrase, ferindu-se de toată lumea, chiar 
şi de gazdă. În ultimele zile, observase şi el că în camera 
vecină ceva nu-i în ordine, totuşi scene ca în ziua aceea nu 
izbucniseră niciodată. Amintesc de discuţia noastră despre 
vecine, pentru a se înţelege mai bine ceea ce va urma. Cât 
timp am stat noi de vorbă, în camera de alături a domnit o 
tăcere mormântală. Lui Vasin i s-a părut foarte semnificativ 
că Stebeikov socotea necesar să atragă atenţia gazdei 


asupra vecinelor şi că strigase de două ori: „Ai să vezi, ai să 
vezi şi dumneata!” 

— Chiar că o să vadă, adăugă Vasin, sunt convins că n-a 
vorbit de florile mărului; el are un ochi foarte ager în 
privinţa asta. 

— Cum adică, după părerea dumnitale gazda ar trebui 
sfătuită să le alunge? 

— Nu, n-am spus asta, dar mi-e teamă să nu iasă vreun 
scandal... De altfel, mai devreme sau mai târziu, toate 
istoriile de felul ăsta se termină cam aşa, dar nu merită să 
mai lungim vorba. 

Despre vizia lui Versilov la vecinele lui Vasin n-a vrut să-şi 
spună părerea. 

— Orice e cu putinţă, mai ales că omul s-a trezit deodată 
cu bani în buzunar... de altfel, se prea poate să fi vrut pur şi 
simplu să facă o faptă bună. După câte am auzit are astfel 
de obiceiuri şi apoi s-ar putea să fie o pornire firească. 

I-am mai povestit că Stelbekov îmi îndrugase ceva despre 
un prunc. 

— În privinţa aceasta Stelbekov se înşală amarnic, rosti 
Vasin foarte apăsat şi neaşteptat de grav. (De aceasta mi- 
aduc bine aminte). Stelbekov, urmă el, se bizuie prea mult 
pe spiritul său practic şi de aceea trage concluzii pripite, 
conform cu judecata sa, ce-i drept adesea foarte 
pătrunzătoare; totuşi, în realitate, o întâmplare poate să 
aibă şi unele aspecte foarte neaşteptate, aproape 
neverosimile, totul depinde de eroi. Aşa s-a întâmplat şi în 
cazul de faţă: cunoscând povestea numai în parte, el a tras 
concluzia că copilul este al lui Versilov, deşi nu-i al lui. 

După multe stăruinţe, iată ce am aflat, spre marea mea 
mirare: copilul era al prinţului Serghei Sokolski. Lidia 
Ahmakova, fie din pricina bolii, fie din pricina firii ei 
exaltate, se purta uneori ca o descreierată. Ea se 
îndrăgostise de prinţ încă înainte de a-l cunoaşte pe 
Versilov, iar prinţul „binevoise a-i accepta dragostea”, după 
expresia lui Vasin. Între ei nu fusese decât o legătură de o 


clipă, căci, după cum se ştie, s-au certat numaidecât şi Lidia 
l-a izgonit pe prinţ, „pe cât se pare, spre bucuria acestuia”. 

— Era o fată foarte ciudată, adăugă Vasin şi nu încape 
îndoială că uneori nu era în toate minţile. Când a plecat la 
Paris, prinţul n-a ştiut în ce situaţie îşi lăsase victima; abia la 
sfârşit, după întoarcerea sa, a aflat totul. Versilov, care între 
timp se împrietenise cu fata, i-a propus să se căsătorească 
cu el, tocmai din cauza situaţiei din ce în ce mai vădite (pe 
care pare-se că nici părinţii n-au bănuit-o decât spre 
sfârşit). Fata, care se îndrăgostise de Versilov, era în culmea 
fericirii, fiindcă nu vedea în propunerea lui „numai un 
sacrificiu”, deşi îi preţuia gestul şi din acest punct de 
vedere. Şi, bineînţeles, Versilov s-a priceput s-o facă, 
comentă Vasin. Copilul (o fetiţă) s-a născut cu o lună sau cu 
şase săptămâni înainte de termen şi a fost lăsat în 
Germania, dar mai târziu Versilov l-a adus în Rusia şi acum 
s-ar putea să fie chiar la Petersburg. 

— Dar zvonul cu chibriturile? 

— Despre asta nu ştiu nimic, încheie Vasin. Lidia 
Ahmakova a murit la vreo două săptămâni după ce a născut, 
dar cum s-a întâmplat nu ştiu. Prinţul, care se întorsese 
atunci de la Paris, a aflat de copil şi la început nici n-a vrut 
pare-se să creadă că e al lui... De altfel, povestea a rămas o 
taină până în ziua de azi, căci toată lumea s-a ferit să 
vorbească despre ea. 

— Mare pramatie mai e şi prinţul! Am strigat eu, indignat. 
Să se poarte aşa cu o fată bolnavă! 

— Pe vremea aceea nu era chiar atât de bolnavă... Şi apoi, 
chiar ea l-a alungat. Dar, ce-i drept, nici el n-a aşteptat să i- 
o spună de două ori. 

— Şi dumneata îi mai găseşti scuze acestui ticălos? 

— Nu. Atâta doar că nu l-aş numi ticălos înainte de a ţine 
seama şi de împrejurări. În general, este o poveste destul 
de banală. 

— Spune, Vasin, l-ai cunoscut îndeaproape? Mă bizui pe 
părerea dumitale ca să iau o hotărâre într-o chestiune care 


mă priveşte direct. 

De astă dată Vasin mi-a dat însă un răspuns foarte evaziv. 
Mi-a confirmat că l-a cunoscut pe prinţ, dar era vădit că se 
fereşte să-mi spună în ce împrejurări. Mi-a mai spus că, 
ţinând seamă de caracterul prinţului, trebuie judecat cu 
oarecare îngăduinţă. „E plin de bune intenţii şi entuziasm, 
dar n-are nici destulă minte, nici destulă voinţă ca să se 
poarte aşa cum ar dori.” Fiind lipsit de cultură, nu-i capabil 
să înţeleagă o mulţime de idei şi de fenomene, totuşi 
acestea îl atrag grozav. Bunăoară, e în stare să susţină până 
în pânzele albe următoarea părere: „Ce-are a face că sunt 
prinţ şi că mă trag din Riurik, de ce n-aş putea fi şi meşter 
cizmar, dacă trebuie să-mi câştig pâinea şi nu-s bun de altă 
muncă? Pe firmă aş scrie: «Atelierul de cizmărie al prinţului 
cutare. Ce poate fi mai nobil? Şi culmea, e oricând gata să şi 
facă ceea ce spune, adăugă Vasin, dar nu dintr-o convingere 
adâncă, ci numai fiindcă e impulsiv şi uşuratic. De aceea se 
şi căieşte numaidecât şi atunci e întotdeauna gata să treacă 
la extrema cealaltă. Şi aşa face toată viaţa, în secolul 
nostru, mulţi oameni ajung într-un impas, încheie Vasin şi 
asta numai din pricină că s-au născut în vremea noastră. 
Am căzut pe gânduri. 

— E adevărat că pe vremuri a fost dat afară din armată? 
Am întrebat. 

— Nu ştiu dacă a fost dat afară, fapt e că a avut neplăceri 
şi s-a văzut silit să-şi dea demisia de la regiment. Ştii ca 
toamna trecută, după ce a ieşit din armată, a petrecut două, 
trei luni la Luga? 

— Eu... Eu ştiam că dumneata te găseai pe atunci la Luga. 

— Da şi eu am stat câtva timp acolo. Prinţul o cunoştea pe 
Lizaveta Makarovna. 

— Da? Habar n-aveam. Ce-i drept, am stat atât de puţin de 
vorbă cu soră-mea... Cum şi mama îl primea în casă? 

— Asta nu, nici nu se cunoşteau atât de bine, se întâlneau 
doar din când în când într-o familie. 


— Stai, parcă mi-aduc aminte că şi soră-mea a pomenit 
ceva despre copilul acela. Oare era şi copilul acolo? 

— A fost un timp. 

— Şi acuma unde-i? 

— Cu siguranţă la Petersburg. 

— Nici în ruptul capului nu cred că mama ar fi avut vreun 
amestec în toată povestea cu fata aceea, cu Lidia! Am 
strigat eu cât se poate de pătimaş. 

— Lăsând la o parte toate intrigile cărora nu mă încumet 
să le dau de capăt, socotesc că în această poveste rolul lui 
Versilov nu e de fel condamnabil, spuse Vasin, zâmbind 
îngăduitor. 

Aveam impresia că discuţia îi devine din ce în ce mai 
neplăcută, dar că nu vrea să mi-o arate. 

— E de neînchipuit ca o femeie să-i cedeze alteia bărbatul, 
m-am înfierbântat eu iar. Asta n-o cred pentru nimic în 
lume!... Îţi jur ca maică-mea nu-i în stare de una ca asta! 

— Totuşi, pe cât se pare, n-a căutat să-l împiedice. 

— Să fi fost în locul ei, nici eu nu l-aş fi împiedicat măcar 
din mândrie! 

— În ceea ce mă priveşte, eu nu mă încumet să judec o 
asemenea situaţie, declară Vasin categoric. 

Se poate într-adevăr ca Vasin, cu toată inteligenţa lui, să 
nu fi cunoscut sufletul femeii, să fi fost cu totul străin de 
această sferă de preocupări. De aceea am şi tăcut. Vasin 
intrase provizoriu la o societate anonimă şi ştiam că-şi ia de 
lucru acasă. La insistenţele mele a recunoscut că şi în seara 
acea avea de făcut nişte socoteli şi atunci l-am rugat din 
suflet să-şi vadă de treabă, fără să ţină seama de mine. Mi s- 
a părut că a primit propunerea cu bucurie, totuşi înainte de 
a se apuca de lucru, a avut grijă să-mi aştearnă de dormit 
pe divan. La început, îmi oferise chiar patul lui, dar se pare 
că şi de data asta s-a bucurat că n-am primit. Gazda ne-a 
dat o pernă şi o pătură; Vasin era cât se poate de politicos şi 
amabil, totuşi mă simţeam stingherit, văzând câtă bătaie de 
cap îi pricinuiam. Mă simţeam mai în largul meu cu vreo 


trei săptămâni în urmă când, din întâmplare, înnoptasem o 
dată la Efim, în Petersburgskaia Storona. Mi-aduc aminte 
cum mi-a aşternut la repezeală tot pe un divan, ferindu-se 
să nu-l prindă mătuşă-sa, bănuind pesemne că s-ar fi 
supărat dacă ar fi ştiut că el îşi găzduieşte prieteni; peste 
noapte. Ne-am distrat grozav. În loc de cearşafam întins o 
cămaşă, iar în loc de pernă am pus un palton împăturit. Ţin 
minte că Zveriev, după ce a potrivit totul, a bătut încântat 
cu palma peste culcuşul improvizat şi mi-a spus prieteneşte: 

— Vous dormirez comme un petit roi 4297. 

Şi poate că tocmai veselia lui prostească şi fraza spusă pe 
franţuzeşte, care i se potrivea ca nuca-n-perete, m-au făcut 
să dorm atât de bine atunci la măscăriciul de Efim. 

În seara aceea, însă, am fost cât se poate de bucuros când 
l-am văzut în sfârşit pe Vasin la masa de lucru, cu spatele la 
mine. M-am trântit pe divan şi, cu ochii aţintiţi la el. M-am 
gândit îndelung la multe. 


Aveam şi la ce să mă gândesc. În sufletul meu se 
învălmăşeau tot felul de sentimente şi chiar dacă unele se 
conturau precis, niciunul nu era destul de puternic ca să 
pună pe de-a întregul stăpânire pe mine şi să mă smulgă 
din iureşul celorlalte. Mă asaltau când unul, când altul, fără 
nici o noimă şi după cât mi-aduc aminte, nici eu n-aveam 
chef să mă opresc asupra vreunuia sau să mi le pun în 
ordine. Până şi sinuciderea lui Kraft trecuse pe nesimţite pe 
planul al doilea. Cel mai mult mă frământa propria mea 
situaţie, faptul că o „rupsesem” cu ai mei, că îmi luasem 
geamantanul şi plecasem de acasă, că începeam o viaţă 
nouă. Mi se părea ca toate hotărârile şi pregătirile mele de 
până atunci fuseseră doar o joacă şi că „abia acum, pe 
neaşteptate şi mai ales pe negândite începuse în realitate 
totul”...Deşi mă apăsau atâtea pe suflet, gândul acesta mă 
îmbărbăta şi mă înveselea. Dar... Mai aveam şi alte 
sentimente; mai cu seamă unul dintre ele căuta să se 
impună, să mă absoarbă în întregime şi, oricât s-ar părea 
de ciudat, îmi dădea şi el curaj, de parcă mă îmbia la ceva 
foarte vesel. Şi totuşi fusese stârnit de spaimă: mă temeam 
de mult, încă de cu seară că, atunci când m-am pomenit faţă 
în faţă cu Ahmakova, mi-am pierdut cumpătul şi am lăsat să- 
mi scape prea multe despre document. „Da, prea m-a luat 
gura pe dinainte, îmi ziceam eu şi poate că le-am trezit 
bănuieli... Ar fi o nenorocire! Se înţelege că dacă bănuiesc 
ceva, au să se ţină de capul meu. Dar, la urma urmei, n-au 
decât! Am să mă ascund, să nu mă găsească! Ce mă fac însă 
dacă încep să mă urmărească...?”...Deodată, am început să 
retrăiesc până în cele mai mici amănunte şi cu o satisfacţie 
crescândă toată scena cu Katerina Nikolaevna, care mă 
privea ţintă cu aroganță şi totodată cu o mirare grozavă. Şi 
când am plecat, o lăsasem înmărmurită; „totuşi ochii ei nu 
sunt chiar negri... Numai fiindcă genele îi sunt foarte 
negre, îi par şi ochii atât de întunecaţi...” 

Dar deodată această amintire m-a dezgustat îngrozitor... 
Mi-era ciudă şi pe ele şi pe mine. Aveam parcă şi remuşcări 


şi de aceea căutam să mă gândesc la altceva. „Cum se face 
că nu-i iau de loc în nume de rău lui Versilov toată povestea 
cu vecina lui Vasin?” mi-a trecut deodată prin minte. În ceea 
ce mă priveşte, eram sigur că venise la ea în căutarea unei 
aventuri amoroase, dar asta nu mă revolta. Mi se părea 
chiar că nici nu te puteai aştepta la altceva din partea lui, şi, 
cu toate că mă bucurasem că fusese dat în vileag, nu-l 
învinuiam. Nu de asta îmi păsa mie; principalul era că 
atunci când am intrat cu fata pe uşă m-a privit atât de 
mânios cum nu mă mai privise niciodată. „În sfârşit, m-a 
luat şi el o dată în serios! Mi-am spus eu, încântat. O, dacă 
nu l-aş fi iubit, nu m-ar fi bucurat atât ura lui! 

Până la urmă am aţipit, apoi am adormit de-a binelea. Îmi 
amintesc doar ca prin vis cum Vasin, după ce şi-a isprăvit 
lucrul, şi-a strâns hârtiile cu grijă, s-a uitat lung spre 
divanul meu, pe urmă s-a dezbrăcat şi a stins lumina. Era 
ora unu noaptea. 

Peste vreo două ore, am sărit ca ars din somn şi, buimăcit, 
m-am ridicat în capul oaselor. Din camera vecină se auzeau 
ţipete îngrozitoare, plânsete, urlete. Uşa noastră era larg 
deschisă şi pe coridorul acum luminat forfoteau oameni şi 
strigau. Am vrut să-l strig pe Vasin, dar mi-am dat seama că 
nu mai era în pat. Neştiind unde să găsesc chibriturile, mi- 
am căutat prin întuneric hainele şi am început să mă îmbrac 
în grabă. Pesemne că şi gazda şi ceilalţi chiriaşi alergaseră 
într-un suflet la vecinele noastre. De fapt, nu urla decât 
vecina cea bătrână, glasul celei tinere, care mi se întipărise 
atât de bine în minte în ajun, nu se auzea de loc; mi- 
amintesc că acesta a fost primul lucru care m-a izbit. Nici 
nu apucasem să mă îmbrac, că Vasin s-a întors grăbit în 
odaie, a căutat chibriturile şi într-o clipă a aprins 
lumânarea. Cum era numai în halat şi în papuci, a început 
numaidecât să se îmbrace. 

— Ce s-a întâmplat? I-am strigat eu. 

— O istorie cât se poate de neplăcută şi de complicată, îmi 
răspunse el, aproape furios. Vecina aceea tânără de care 


mi-ai vorbit s-a spânzurat în odaie. 

Am scos un țipăt. Nu pot spune cum mă durea inima! Am 
alergat şi noi pe coridor. Mărturisesc că n-am îndrăznit să 
intru la vecine, aşa că pe nefericita aceea n-am văzut-o 
decât mai târziu, când au coborât-o din laţ şi atunci, ce-i 
drept, de la oarecare distanţă şi acoperită cu un cearşaf din 
care nu ieşeau decât tălpile înguste ale pantofilor ei. Faţa 
nu i-am zărit-o de loc. Maică-sa era într-o stare groaznică; 
gazda, care stătea lângă ea, nu părea prea speriată. Toţi 
chiriaşii se strânseseră în jurul lor. De altfel, nu erau prea 
mulţi: un marinar bătrân, veşnic nemulţumit şi arţăgos, 
care acum însă tăcea chitic şi un bătrân funcţionar, 
împreună cu nevastă-sa, în vârstă şi ea, oameni destul de 
respectabili, care veniseră de puţină vreme din gubernia 
Tver. N-am să descriu ce s-a mai petrecut în noaptea aceea, 
toată forfota, urmată apoi de vizita autorităţilor; până în 
zori am tremurat ca varga şi m-am socotit dator să nu mă 
mai culc, deşi nu eram de nici un folos. De altfel şi celorlalţi 
le pierise somnul, toţi păreau cât se poate de treji, de o 
vioiciune neobişnuită. Vasin s-a şi dus undeva cu o birjă. 
Gazda s-a dovedit o femeie destul de respectabilă, cu mult 
mai cumsecade decât mi-o închipuisem. Am convins-o (şi o 
socot un merit al meu) că nefericita mamă nu putea fi lăsată 
singură, cu fiica ei moartă, aşa că până a doua zi s-o ia în 
camera ei. Gazda a primit numaidecât şi biata mamă, deşi 
se tot zbătea şi plângea, refuzând să se despartă de moartă, 
a trecut în cele din urmă în camera gazdei, care a şi 
poruncit imediat slujnicei să pună samovarul. După aceea 
chiriaşii s-au retras şi ei în odăile lor, încuind uşile, eu însă 
nu m-aş fi culcat nici în ruptul capului. Am stat multă vreme 
la gazdă, de altfel, bucuroasă de prezenţa unui om străin, 
care pe deasupra mai ştia şi unele amănunte noi în legătură 
cu întâmplarea. Samovarul ne-a prins foarte bine; în 
general, samovarul este nelipsit în viaţa de fiecare zi a 
ruşilor, care nu se pot dispensa de el, mai cu seamă atunci 
când se întâmplă o nenorocire deosebit de îngrozitoare, 


neaşteptată şi stranie; până şi biata mamă a băut două ceşti 
de ceai, fireşte, după ce am stăruit îndelung şi aproape am 
silit-o. Şi totuşi, drept să spun, n-am văzut niciodată o 
durere mai cumplită şi mai sinceră decât la această 
bătrână. La început, a plâns în hohote, s-a zbuciumat şi a 
ţipat ca scoasă din minţi, dar pe urmă a început să 
vorbească, de parcă şi-ar fi căutat astfel o alinare, iar eu o 
ascultam cu atenţia încordată. Există nenorociţi, mai cu 
seamă femei, pe care, în asemenea împrejurări, trebuie să-i 
laşi să vorbească mult, să-şi descarce sufletul. Şi-apoi, 
există suflete, ca să zic aşa, tocite de suferinţă, care toată 
viaţa lor au fost încercate, care au îndurat nespus de multe 
dureri mari şi mici, precum şi nesfârşite necazuri, aşa încât 
au ajuns să nu se mai mire de nimic, nici măcar de o 
catastrofă cu totul neaşteptată şi mai ales care, până şi 
înaintea sicriului fiinţei celei mai dragi, nu uită niciuna 
dintre regulile atât de greu învăţate ale unei purtări cât mai 
prevenitoare faţă de oameni. Eu nu condamn astfel de 
făpturi fiindcă nu văd în purtarea lor nici egoism trivial şi 
nici mentalitate primitivă; în astfel de suflete poţi găsi 
uneori comori mai mari decât la eroinele cele mai nobile în 
aparenţă, dar pe ele şi-au pus pecetea obişnuinţa 
îndelungată a umilinţei, instinctul de conservare, teama şi 
înjosirile neîncetate. Biata fată care se sinucisese nu 
semăna cu maică-sa. Ce-i drept, la faţă aducea cu ea, deşi 
răposata era chiar frumuşică. Mama nu era prea bătrână, 
nu părea să aibă decât cel mult cincizeci de ani; era tot atât 
de blondă, dar avea ochii înfundaţi în orbite, obrajii supţi, 
iar dinţii mari, neregulaţi şi galbeni. Părea, de altfel, toată 
gălbejită: pielea de pe faţă şi de pe mâini aducea cu 
pergamentul, rochia, închisă la culoare, îngălbenise de 
veche ce era, iar peste unghia de la arătătorul mâinii 
drepte era nu ştiu de ce întins cu grijă un strat de ceară 
galbenă. 

Povestirea bietei femei mi s-a părut dezlânată pe alocuri, 
chiar fără şir. Am s-o redau aşa cum am înţeles-o şi atât cât 


am reţinut din ea. 

Veniseră de la Moscova. Ea rămăsese de mult văduvă, dar 
„văduvă a unui consilier de curte”, iar soţul ei, după ce 
fusese funcţionar o viaţă întreagă, nu-i lăsase aproape 
nimic, „bineînţeles, afară de pensia de două sute de ruble. 
Dar ce-s două sute de ruble?” Izbutise totuşi s-o crească pe 
Olea, o dăduse şi la liceu... Şi cum mai învăţa, atât de bine a 
învăţat, încât a ieşit din liceu cu medalia de argint...” (Aici s- 
a pornit fireşte pe plâns.) Răposatul ei soţ încredinţase unui 
negustor din Petersburg un capital de vreo patru mii de 
ruble, pe care acela îl pierduse. Dar deodată negustorul s-a 
îmbogăţit din nou. Având dovezi, am început să mă sfătuiesc 
cu unul şi cu altul şi toată lumea mi-a spus să-l caut, că o să- 
mi dea negreşit toţi banii înapoi. Aşa am şi făcut, negustorul 
n-a tăgăduit, zicea să vin la el să stăm de vorbă. M-am 
pregătit de drum şi acum o lună am sosit aici cu Olea. Bani 
n-aveam, de aceea am şi luat această cămăruţă, cea mai 
mică pe care am găsit-o, dar după cum vezi, într-o casă 
cumsecade, căci la asta ţineam mai mult decât la orice. 
Doar pe două femei fără experienţă ca noi oricine putea să 
le înşele, să le jignească. Uite, ţi-am plătit dumitale cu chiu, 
cu vai chiria pe o lună, dar la Petersburg toate-s scumpe 
foc, iar negustorul nostru nici pomeneală să ne dea banii. 
«Nu vă cunosc şi nu vreau să ştiu de nimic», zice, iar eu 
înţeleg şi singură că documentul pe care-l am la mână nu-i 
în bună regulă. De aceea am şi fost sfătuită să mă duc la un 
avocat vestit, un cogeamite profesor, nu un simplu avocat - 
căci un jurist atât de priceput mă va învăţa cu siguranţă ce 
trebuie să fac. I-am dat ultimele cincisprezece ruble, dar 
după ce m-a primit în picioare, nu m-a ascultat nici trei 
minute: «Da, înţeleg, zice, cazul e limpede, zice. Dacă 
negustorul vrea, îţi restituie banii, dacă nu - nu, iar dacă îl 
dai în judecată, s-ar putea să mai plăteşti din buzunar, aşa 
că ar fi mai bine să cazi la învoială cu el». Ba i-a mai ars şi 
de glumă, la plecare a râs şi mi-a spus, ca în Evanghelie: 
«Împăcaţi-vă, zice, până nu-i prea târziu, cât mai aveţi un 


talant în pungă». Mă durea inima după cele cincisprezece 
ruble. M-am întors acasă, m-am aşezat în faţa Olei şi am 
izbucnit în plâns. Ei nici nu i s-au umezit ochii, era prea 
mândră, dar a încremenit de indignare. Aşa a fost ea de 
când o ştiu, chiar de mică, n-am văzut-o niciodată oftând 
sau plângând. Stătea numai ca o stană de piatră şi mă 
privea atât de cumplit, de mi-era şi groază să mă uit la ea. 
Poate că n-o să mă credeţi, dar mă temeam de ea, 
dintotdeauna mi-era de-a dreptul frică de ea şi chiar dacă 
îmi venea uneori să mă vaiet, nu îndrăzneam când era ea de 
faţă. Atunci m-am dus pentru ultima oară la negustor şi mi- 
am vărsat tot focul: «Bine», zice fără să mă asculte măcar. 
Trebuie să vă mărturisesc că pe deasupra mai rămăsesem 
fără un ban, fiindcă nu eram pregătite să stăm atâta timp 
aici. Am început să duc pe rând hainele la amanet şi din 
ceea ce căpătam pe ele, abia ne ţineam zilele. După ce am 
rămas goală, a ajuns şi ea să-mi dea ultimele ei cămăşi, dar 
asta n-am putut s-o mai îndur şi am plâns cu lacrimi amare. 
Atunci ea a bătut din picior, a sărit ca arsă şi a alergat 
singură la negustor. Era văduv; după ce a ascultat-o, i-a 
spus: «Vino poimâine la cinci, zice şi am să-ţi dau un 
răspuns». Când s-a întors, era mai veselă: «lată, zice, o să 
primim, în sfârşit, un răspuns». M-am bucurat şi eu, dar, 
parcă mi s-a şi strâns inima, că de, mă gândeam că cine ştie 
ce-o să mai iasă, însă n-am îndrăznit s-o descos. Alaltăieri, s- 
a întors fata de la negustor, palidă, tremurând ca varga şi s- 
a trântit pe pat; atunci am înţeles tot, deşi nu m-am 
încumetat s-o întreb nimic. Ce credeţi că s-a întâmplat... 
tâlharul i-a oferit cincisprezece ruble. «Iar dacă m-oi 
convinge, zice, că ai fost fată cinstită, am să-ţi mai dau pe 
deasupra patruzeci de ruble.» Chiar aşa i-a spus în faţă, 
fără pic de ruşine. Ea a dat să se repeadă la el, după cum 
mi-a povestit, dar ela îmbrâncit-o şi s-a încuiat în camera 
vecină, ba a mai pus şi zăvorul. Şi ţineţi seama că în clipa 
aceea, vă jur pe conşiinţa mea, aproape nu aveam ce 
mânca. După ce ne-am vândut şi scurta, aveam una 


căptuşită cu blană de iepure, ea s-a hotărât să dea un anunţ 
la gazetă cum că dă meditații la orice materie şi la 
aritmetică: «Măcar treizeci de copeici, zice, tot or să-mi 
plătească pe oră». La urmă, ajunsesem până şi eu, maică, să 
mă îngrozesc de ea; nici nu mai vorbea cu mine, stătea 
ceasuri întregi la fereastră, cu ochii pironiţi la acoperişul de 
peste drum şi deodată izbucnea: «Aş fi gata să spăl şi rufe, 
să sap pământul!» Doar atât striga şi bătea din picior. Unde 
mai pui că nu cunoşteam pe nimeni aici, aşa că nu aveam la 
cine să ne ducem: Ce-are să se aleagă de noi? Mă tot 
gândeam, dar în faţa ei mă şi temeam să scot o vorbă. Într-o 
după masă a adormit, iar când s-a trezit, s-a uitat la mine, 
care şedeam pe cufăr fără să-mi iau ochii de la ea; deodată, 
s-a ridicat, s-a apropiat de mine, fără un cuvânt şi m-a 
strâns tare de tot în braţe; şi atunci nu ne-am mai putut 
stăpâni, am izbucnit amândouă în plâns şi multă vreme am 
tot plâns aşa, îmbrăţişate. Era prima dată în viaţa ei când i 
s-a întâmplat una ca asta. Pe când stăteam îmbrăţişate, 
intră deodată Nastasia dumitale şi ne spune: «întreabă 
cineva de dumneavoastră, o cucoană vă caută». Asta s-a 
petrecut abia acum patru zile. Când doamna a intrat, am 
văzut că era cât se poate de bine îmbrăcată şi, deşi vorbea 
bine ruseşte, avea parcă un accent nemţesc. 
«Dumneavoastră, zice, aţi anunţat în gazetă că daţi lecţii.» 
Nici nu vă puteţi închipui cum ne-am bucurat de venirea ei. 
Am poftit-o să se aşeze, ea ne-a zâmbit prietenos şi ne-a 
spus: «N-am venit pentru mine, zice, nepoată-mea are copii 
Mici, zice, aşa că dacă vreţi, poftiţi la noi şi o să ne 
înţelegem». Ne-a dat şi adresa: lângă podul Voznesenski, 
numărul cutare, apartamentul cutare; apoi a plecat. Chiar 
în ziua aceea Olecika a alergat până acolo, dar, ce să vezi, 
după două ceasuri s-a întors înnebunită, a apucat-o şi o 
criză de nervi. Abia mai târziu mi-a povestit ce se 
întâmplase; «întreb, zice, pe portar, unde-i apartamentul 
numărul cutare, dar portarul, zice, s-a uitat lung la mine»: 
«Ce cauţi dumneata acolo?» zice. A spus-o atât de ciudat, 


încât nu se putea să nu-ţi dea de bănuit. Iar fata mea ştiţi 
cât era de mândră, de nestăpânită. O scotea din sărite orice 
întrebare, orice mojicie. «Vezi-ţi de drum», i-a zis portarul, 
arătându-i scara, apoi i-a întors spatele şi a plecat în 
cămăruţa lui. Şi ce credeţi, ea a intrat totuşi şi cum a 
deschis uşa, s-a adunat în jurul ei o mulţime de femei: 
«Poftiţi, poftiţi!» şi tot numai femei, una mai sulemenită şi 
mai dezgustătoare decât alta şi râd, cântă la pian şi se 
reped cu toate la ea şi încep s-o tragă înăuntru. «Eu am dat 
să plec, zice, dar nu era chip să scapi din mâinile lor.» 
Atunci s-a speriat, i s-au muiat şi picioarele, căci nu voiau cu 
nici un preţ s-o lase să plece, căutau s-o încânte, s-o 
momească, au deschis şi o sticlă de porto, au tot îmbiat-o să 
bea. Dar ea nici nu voia să audă, tremura ca varga şi ţipa 
cât o ţinea gura: «Daţi-mi drumul, lăsaţi-mă să plec!» A 
alergat la uşă, dar celelalte au împiedicat-o s-o deschidă, 
deşi ea urla din răsputeri; atunci s-a ivit cea care fusese la 
noi, s-a repezit ia Olea mea, a plesnit-o de două ori peste 
obraz şi a îmbrâncit-o pe uşă afară: «Nici nu meriţi tu, 
zdreanţă, nemernico, să ajungi într-o casă de lux!» Iar alta 
a strigat după ea, pe scară: «Singură ai venit la noi să te 
rogi, nemâncato, iacă, noi nu ne-am fi uitat la o prăpădită ca 
tine!» Toată noaptea aceea a avut friguri şi a aiurat, iar de 
dimineaţă s-a sculat cu ochii strălucind de febră şi nu-şi mai 
găsea locul: «Am s-o dau în judecată, am s-o dau în 
judecată!» Eu tăceam chitic, căci mă gândeam: Ce rost are, 
ce-ai să câştigi la judecată, ce poţi dovedi? Ea umbla de colo 
până colo, frângându-şi mâinile, cu obrazul ud de lacrimi, 
dar cu buzele încleştate. Din clipa aceea s-a întunecat la 
faţă şi aşa a rămas până la sfârşit. Acum trei zile parcă s-a 
mai potolit; deşi nu scotea un cuvânt, părea mai liniştită. 
Dar iată că tocmai în ziua aceea, pe la ora patru, am avut 
cinstea să primim vizita domnului Versilov. 

Drept să vă spun, nu pot pricepe nici azi cum se face că 
Olea, atât de neîncrezătoare din fire, l-a ascultat cu atenţie 
de la primul cuvânt. Ceea ce ne-a încântat pe amândouă 


mai mult decât orice era aerul lui serios, chiar aspru, vorba 
lui domoală, aşezată, purtarea lui atât de cuviincioasă, ba 
mai mult, chiar respectuoasă, dar nicidecum linguşitoare - 
din toate se vedea că omul venise cu intenţii curate. «Eu, 
zice, am citit anunţul dumneavoastră în gazetă, dar nu l-aţi 
întocmit cum se cuvine, domnişoară, aşa încât s-ar putea să 
vă şi dăuneze.» Şi a început să-i explice ceva, despre 
aritmetică, pare-mi-se, căci, drept să vă spun, n-am înţeles 
prea bine. Şi când mă uit la Olea mea, văd că se roşise toată 
şi parcă se înviorase: îl asculta cu luare-aminte, vorbea şi ea 
cu atâta plăcere (trebuie să fie un om tare deştept!), am 
auzit-o chiar mulţumindu-i. A întrebat-o despre toate cu de- 
amănuntul şi pesemne că a trăit multă vreme la Moscova, 
căci o cunoştea până şi pe directoarea liceului. «Lecţii am 
sa vă găsesc negreşit, zice, fiindcă cunosc multă lume şi aş 
putea să intervin pe lângă destule persoane influente, aşa 
încât, dacă aţi dori chiar un post permanent, aş putea 
obţine şi asta... Dar, deocamdată, vă rog să mă iertaţi dacă 
îndrăznesc să vă pun deschis o întrebare: oare acum nu vă 
pot fi de folos cu nimic? Dacă mi-aţi îngădui să vă fac un 
serviciu, zice, n-ar trebui să vă simţiţi câtuşi de puţin 
îndatorată, ci, dimpotrivă, eu m-aş simţi îndatorat. Dacă mi- 
aţi da voie să vă împrumut nişte bani, de îndată ce veţi găsi 
un post o să mi-i puteţi restitui în cel mai scurt timp. Vă dau 
cuvântul meu de onoare că, dacă mai târziu aş fi vreodată la 
fel de strâmtorat ca dumneavoastră, iar dumneavoastră aţi 
avea o situaţie bună, aţi fi primul om căruia i-aş cere să mă 
ajute cât de cât. Aş trimite pe soţia sau pe fiică-mea să vă 
ceară ajutor.» Nu ţin minte cuvânt cu cuvânt ce-a spus, ştiu 
numai că în clipa aceea mi-au dat lacrimile, mai ales când 
am văzut că şi Olei îi tremurau buzele de recunoştinţă: 
«Dacă primesc, i-a răspuns ea, o fac numai fiindcă am 
încredere într-un om cinstit şi de omenie, care ar putea să- 
mi fie tată...» Tare frumos i-a mai răspuns, scurt şi demn: 
«Unui om de omenie», zice. După aceea, el s-a şi ridicat: 
«N-aveţi nici o grijă, zice, am să vă procur negreşit lecţii şi 


un post, chiar de azi am să mă ocup, cu atât mai mult cu cât 
aveţi şi certificatele necesare...» Am şi uitat să vă spun că, 
încă de la început, de cum a intrat, Olea i-a arătat 
certificatele ei de la şcoală, ei le-a cercetat, ba i-a mai pus şi 
o seamă de întrebări, ca să vadă ce ştie... «Ştii, mămico, mi- 
a spus Olea pe urmă, că m-a supus la un adevărat examen, 
rar întâlneşti un om atât de inteligent, atât de subţire şi de 
cult; nu te mai saturi vorbind cu el...» Strălucea toată de 
bucurie, zău aşa. Banii - căci ne lăsase şaizeci de ruble - 
rămăseseră pe masă. «la-i, mămico, zice, cum oi căpăta un 
post, prima noastră grijă o să fie să-i înapoiem cât mai 
repede, ca să-i dovedim că suntem şi oameni cinstiţi, fiindcă 
binecrescute şi-a dat desigur seama că suntem.» Apoi a 
căzut pe gânduri şi deodată o aud oftând: «Ştii, mămico, îmi 
zice pe neaşteptate, dacă am fi fost nişte necioplite, poate 
că din mândrie nici n-am fi primit banii, dar chiar faptul că 
i-am primit este o dovadă de delicateţe, fiindcă astfel i-am 
arătat că avem deplină încredere în el, ca într-un om 
respectabil şi în vârstă, nu-i aşa?» Deşi pe mine nu m-a dus 
capul atât de departe, totuşi i-am răspuns: Fireşte, Olea, de 
ce să nu laşi pe un om nobil şi bogat să-şi facă pomană cu 
tine, când vezi că pe deasupra are şi inimă bună? Ea s-a 
încruntat la mine: «Nu, mămico, zice, eu n-am nevoie de 
pomana lui, eu nu preţuiesc decât omenia lui, zice, cât 
despre bani, cred că era mai bine să nici nu-i fi luat, 
mămico. Trebuie să ne mulţumim cu făgăduiala de a-mi găsi 
un post, oricâtă nevoie am avea de bani.» Păi, Olea, zic, 
suntem la aşa ananghie, că nu puteam să nu-i primim, i-am 
răspuns eu, zâmbind. Eram tare bucuroasă în sinea mea, 
dar n-a trecut nici un ceas, că Olea mi-a şi vârât un ghimpe 
în inimă: «Mămico, zice, deocamdată să nu te atingi de 
bani!» De ce? Am întrebat-o. «Aşa», zice. Şi asta a fost tot 
ce-am putut scoate de la ea. Ioată seara aceea a stat cu 
dinţii încleştaţi, doar noaptea, trezindu-mă pe la ora unu, 
am auzit-o pe Olea foinduse-n pat: «Nici dumneata nu 
dormi, mămico?» zice. Nu, nu dorm, zic. «Oare nu crezi, 


zice, că a vrut să mă jignească?» Vai de mine, ce-ţi veni? Mă 
mir eu. «Ba aşa-i cu siguranţă, zice: omul ăsta e un ticălos, 
zice, aşa că nu cumva să cheltuieşti o singură copeică din 
banii lui.» Aş fi vrut să vorbesc pe îndelete cu ea, chiar 
atunci, în pat, îmi dăduseră şi lacrimile; dar ea m-a oprit şi 
s-a întors cu faţa la perete: «Taci, zice, lasă-mă să dorm!» A 
doua zi de dimineaţă nici nu mă puteam uita la ea, atât era 
de schimbată şi tot timpul se învârtea prin odaie; şi nu ştiu 
dacă mă credeţi ori ba, dar v-o spun ca înaintea lui 
Dumnezeu: fata nu mai era în toate minţile! Încă de atunci, 
de când au jignito în casa aceea blestemată, i se tulburase 
sufletul... Şi mintea. În dimineaţa aceea m-a pus pe 
gânduri. Mi-era groază să vorbesc cu ea: N-am s-o 
contrazic de fel, n-am s-o supăr cu nici un cuvânt, îmi 
ziceam. «Vezi, mămico, zice, că nu ne-a lăsat nici adresa 
lui?» Nu vorbi cu păcat, Olea, zic: nu l-ai ascultat chiar tu 
ieri fără să clipeşti, nu l-ai lăudat chiar tu, nu era cât pe-aci 
să te podidească şi lacrimile de recunoştinţă? Cum am spus 
asta, a scos un țipăt şi a bătut din picior: «Ce suflet josnic ai, 
zice, ce mentalitate învechită, se cunoaşte că ai crescut pe 
vremea iobăgiei!» Şi degeaba am încercat s-o liniştesc, că 
şi-a luat pălăria şi a ţâşnit pe uşă afară. În timp ce strigam 
după ea, mă tot întrebam: unde-o fi fugind? Ea a alergat 
într-un suflet la biroul de informaţii şi, după ce a aflat 
adresa domnului Versilov, s-a întors: «Chiar azi, zice, chiar 
acum îi duc banii înapoi şi îi azvârl în obraz. Şi ela vrut să 
mă jignească, zice, ca şi Safronov (adică negustorul acela), 
numai că Safronov m-a jignit ca un bădăran, ca un necioplit 
ce este, pe când ăsta, ca un iezuit viclean.» Şi tocmai în 
momentul acela, spre nenorocirea noastră, a bătut la uşă 
domnul de ieri: «V-am auzit vorbind de Versilov, zice şi vă 
pot da toate lămuririle despre el.» Cum a auzit numele lui 
Versilov, s-a şi repezit la el, ca scoasă din minţi şi a început 
să-i îndruge vrute şi nevrute; ascultam şi nu-mi venea să 
cred că tocmai ea, atât de tăcută, care nu schimbă un 
cuvânt cu nimeni, poate să-şi deschidă sufletul înaintea unui 


necunoscut! Obrajii îi ardeau, ochii îi scânteiau... lar el o 
mai şi întărâta... «Aveţi perfectă dreptate, domnişoară, zice. 
Versilov, zice, e întocmai ca generalii de pe aici pe care îi 
iau gazetele în zeflemea; câte un general de ăsta se găteşte 
cu toate decoraţiile şi ia la rând guveranantele care dau 
anunţuri prin gazete, până ce-şi pune ochii pe câte una. Iar 
când nu găseşte ce-i trebuie, stă puţin de vorbă, promite 
marea şi sarea şi pleacă. Oricum, tot s-a distrat pe socotela 
fetei.» A izbutit s-o facă şi pe Olea să râdă cu hohote, numai 
că era un râs amar. Dar deodată văd că domnul acela îi ia 
mâna şi dă să şi-o pună pe inimă: «Află, domnişoară, zice, că 
eu nu sunt un coate-goale, dimpotrivă, am un capital 
frumuşel şi aş putea oricând să-i fac propuneri unei fete 
încântătoare ca dumneata, dar deocamdată mă mulţumesc 
să-i sărut mânuţa asta drăgălaşă...» Şi-L văd cum se şi 
repede să i-o sărute. Ea a sărit ca arsă şi atunci n-am mai 
putut răbda nici eu şi amândouă l-am dat afară. Dariată că 
spre seară Olea mi-a luat banii cu sila şi a plecat în grabă, 
iar când s-a întors mi-a spus: «Să ştii, mămico, zice, că m- 
am răzbunat pe omul acela necinstit!» Of, Olea, Olea, îi zic, 
poate că ai dat norocului cu piciorul când ai jignit un om 
atât de nobil şi milostiv! Mi-era o ciudă pe ea de nici nu mi- 
am putut stăpâni lacrimile. Ea a început să strige la mine: 
«Nu vreau, nu-mi trebuie, chiar dacă ar fi omul cel mai 
cinstit de pe lume, nici atunci n-aş primi pomana lui! N-am 
nevoie nici măcar de compătimirea cuiva!» M-am culcat ca 
de obicei fără nici o presimţire. De câte ori nu m-am uitat la 
cuiul acela - care rămăsese în perete, după ce ai scos 
oglinda, dar niciodată, niciodată, nu mi-ar fi trecut prin cap 
una ca asta, nici aseară, nici înainte nu m-aş fi putut gândi, 
n-aş fi putut bănui una ca asta, n-aş fi crezut-o pe Olea în 
stare de asemenea faptă. Eu am avut întotdeauna un somn 
greu şi noaptea sforăi, pesemne că mi se urcă sângele la 
cap, iar uneori, când mi se strânge la inimă, strig prin 
somn; de câte ori nu m-a trezit biata Olea, zicându-mi: «Da 
adânc mai dormi, mămico, nici nu-i chip să te trezească 


omul la nevoie». Ce să fac, Olea, zic, dacă am un somn atât 
de greu? Pesemne că şi aseară oi fi început să sforăi aşa şi 
când ea o fi văzut că am adormit tun, s-o fi ridicat fără nici o 
teamă. Cureaua aceea lungă era de la un geamantan, de o 
lună zăcea prin odaie şi chiar ieri dimineaţă mi-am zis că ar 
fi vremea s-o strâng, să nu mă mai tot împiedic de ea, iar 
scaunul desigur că l-o fi împins pe urmă cu piciorul şi ca să 
nu facă zgomot când o cădea, a avut grijă să-l acopere cu 
fusta ei. Se vede că abia cu mult mai târziu, peste vreun 
ceas şi mai bine, m-am trezit şi eu. Olea! O strig. Trebuie că 
mi s-a părut mie ceva, de vreme ce am strigat-o în puterea 
nopţii: ori că nu am mai auzit-o răsuflând lângă mine, ori că 
oi fi zărit prin întuneric patul ei gol - ştiu numai că atunci 
când m-am ridicat brusc şi m-am repezit să-i pipăi 
aşternutul, am găsit patul gol şi perna rece. Mi-a stat inima 
în loc şi am rămas înlemnită, gata-gata să leşin şi parcă îmi 
luase Dumnezeu minţile. O fi ieşit, îmi zic, dar când mă 
apropii de uşă, o zăresc chiar pe ea stând în picioare în 
colţul de lângă pat. Am stat şi am privito, fără să scot un 
cuvânt şi parcă se uita şi ea la mine, fără să facă vreo 
mişcare... Ce i-o fi venit să se urce pe scaun? Îmi zic. Olea, îi 
şoptesc, speriată, Olea, mă auzi? Atunci m-am limpezit 
deodată la cap: m-am repezit spre ea cu mâinile întinse, am 
dat s-o prind în braţe, dar ea se legăna parcă, am mai 
încercat o dată s-o cuprind, dar iar s-a clătinat şi abia atunci 
am înţeles ceea ce nu voiam să înţeleg... Am vrut să strig, 
dar strigătul mi s-a oprit în gât. Of, Doamne, când mă 
gândesc! Abia când am căzut grămadă, am scos în sfârşit 
un țipăt... 

— Ştii, Vasin, i-am spus eu de dimineaţă, pe la ora şase, 
dacă nu se amesteca Stebelkov al dumitale, poate că nu se 
întâmpla toată nenorocirea. 

— Cine ştie, cred că tot s-ar fi întâmplat. E greu de 
judecat, în orice caz terenul era pregătit. E drept că uneori 
şi Stebelkov... 


Nu-şi spuse gândul până la capăt, dar faţa i se schimonosi 
foarte urât. Pe la şapte plecă din nou undeva; părea că el se 
îngrijeşte de toate. Am rămas, în sfârşit, singur. Se şi 
luminase de ziuă. Simţeam o uşoară ameţeală. Tot timpul îl 
aveam înaintea ochilor pe Versilov, căci povestirea bătrânei 
îl făcea să apară în cu totul altă lumină. Ca să mă pot gândi 
mai în voie m-am întins pentru o clipă pe patul lui Vasin aşa 
cum eram îmbrăcat şi cu ghetele în picioare, fără intenţia 
de a dormi, dar pe nesimţite am aţipit. Am dormit dus 
aproape patru ore în şir; nimeni nu m-a trezit. 

CAPITOLUL AL ZECELEA. 

Când m-am trezit, pe la ora zece şi jumătate, multă vreme 
nu mi-a venit să-mi cred ochilor: pe divanul pe care mă 
culcasem în seara precedentă şedea acum maică-mea 
împreună cu sărmana vecină, a cărei fată se spânzurase. Se 
ţineau de mână, vorbeau în şoaptă, probabil ca să nu mă 
deştepte şi amândouă plângeau. M-am ridicat din pat şi m- 
am repezit la mama s-o sărut. Ea s-a luminat la faţă, m-a 
sărutat şi ea şi cu mâna dreaptă a făcut de trei ori semnul 
crucii peste capul meu. Dar înainte de a apuca să schimbăm 
vreun cuvânt, uşa s-a deschis şi a intrat Versilov urmat de 
Vasin. Mama s-a ridicat numaidecât şi a plecat luând-o pe 
vecină cu ea. Vasin mi-a strâns mâna, iar Versilov s-a aşezat 
într-un fotoliu fără să-mi spună nici un cuvânt. Era vădit că 
el şi cu mama se găseau acolo de câtva timp. Părea 
posomorât şi preocupat. 

— Mai mult decât orice îmi pare rău, îi răspunse el 
răspicat lui Vasin, continuând fără îndoială o discuţie 
începută înainte, că nu m-am grăbit să aranjez totul încă 
aseară, căci poate nu s-ar fi întâmplat această nenorocire! 
Unde mai pui că aş fi avut şi timp. Nu era nici ora opt. Când 
am văzut-o cum a fugit de la noi, am avut numaidecât 
intenţia să mă ţin după ea până aici şi să o conving că se 
înşală. Dar tocmai atunci a intervenit o chestiune 
neprevăzută şi urgentă pe care, de altfel, aş fi putut-o 
foarte bine amâna cu o zi... Sau chiar cu o săptămână. 


Numai acest incident regretabil m-a împiedicat şi a stricat 
totul. Parcă a fost un făcut! 

— Poate că tot n-ai fi izbutit s-o convingi; sigur e că şi fără 
intervenţia dumitale mocneau şi clocoteau destule în 
sufletul ei, zise Vasin în treacăt. 

— Ba nu, aş fi reuşit, sunt sigur că aş fi convins-o. Unde 
mai pui că-mi dăduse prin gând s-o trimit pe Sofia 
Andreevna în locul meu. Dar nu m-am oprit asupra lui şi mi- 
a ieşit numaidecât din cap. Numai Sofia Andreevna ar fi 
putut s-o înduplece şi biata fată ar fi rămas în viaţă. Nu, de 
acum înainte n-am să-i mai dau niciodată zor... cu 
binefacerile mele... De altfel, era prima oară când am 
încercat! Şi eu care-mi închipuisem că înţeleg tineretul de 
astăzi, că încă nu m-au depăşit vremurile! Dar, de! La noi, 
generaţiile vechi au îmbătrânit şi au fost depăşite aproape 
înainte de a ajunge la maturitate. Fiindcă veni vorba, la noi 
există azi într-adevăr o mulţime de oameni care, din 
obişnuinţă, pretind că fac parte din tânăra generaţie, ceea 
ce era adevărat până ieri, fiindcă nu-şi dau seama că între 
timp au ajuns nişte vechituri. 

— Cred că aici este o neînțelegere la mijloc şi e cât se 
poate de limpede de unde provine, observă Vasin, 
prevăzător. Maică-sa spune că după ce fata a fost jignită 
cumplit într-un bordel, părea să-şi fi pierdut minţile. Dacă la 
asta mai adaugi situaţia ei şi faptul că şi înainte mai fusese 
jignită de negustorul acela... Toate acestea puteau să se 
petreacă întocmai şi pe vremuri şi, după părerea mea, nu 
sunt câtuşi de puţin caracteristice tineretului din ziua de 
astăzi. 

— E cam pripit tineretul de astăzi, ca să nu mai vorbim de 
faptul că nu prea înţelege realitatea, ceea ce e caracteristic 
pentru toate generaţiile tinere din toate timpurile, dar mai 
cu seamă pentru cea de azi... Dar, ia spune, ce isprăvi a 
făcut pe aici domnul Stebelkov? 

— Numai domnul Stebelkov e vinovat de toate, am 
intervenit eu deodată, dacă el nu s-ar fi amestecat, nu se 


întâmpla nimic: el a turnat gaz peste foc. 

Versilov m-a ascultat fără să se uite la mine, iar Vasin s-a 
întunecat la faţă. 

— Mă mai mustră conştiinţa şi pentru un amănunt destul 
de ridicol, urmă Versilov tărăgănat, lungind vorbele ca şi 
până atunci. Mi se pare că, după obiceiul meu prost, mi-am 
îngăduit să vorbesc cu ea pe un ton destul de vesel şi poate 
că mi-o fi scăpat şi vreun zâmbet uşuratic, de zeflemea, 
într-un cuvânt, socotesc că n-am fost destul de sever, de 
băţos şi de încruntat, trei însuşiri pe care, după câte ştiu, 
tânăra generaţie de azi pune mare preţ... În sfârşit, cred că 
i-am dat motive să mă socotească un Celadon 1307 în 
căutare de aventuri. 

— Ba dimpotrivă, am intervenit eu şi mai categoric, maică- 
sa susţine sus şi tare că i-ai făcut o impresie admirabilă 
tocmai datorită seriozităţii, ba mai mult, a expresiei 
dumitale grave şi cât se poate de sincere, după propriile ei 
cuvinte, însăşi răposata nu mai contenea cu laudele după ce 
ai plecat. 

— Da-a? Bâigui Versilov, aruncându-mi, în sfârşit, o privire. 
Păstrează dumneata hârtiuţa asta, cred că ar trebui 
predată autorităţilor, îi spuse el lui Vasin, întinzându-i un 
petic de hârtie. Acesta îl luă şi, văzând că-l privesc cu 
curiozitate, mi-l dădu să-l citesc. Era un bileţel de două 
rânduri mâzgălit cu creionul în grabă şi poate pe întuneric: 
„Mămica mea scumpă, iartă-mă că îmi pun capăt zilelor 
înainte de a-mi face debutul în viaţă! A dumitale Olea, care 
te-a amărât de atâtea ori.” 

— Hârtia asta s-a găsit abia de dimineaţă, mă lămuri Vasin. 

— Ciudată scrisorică! Am exclamat eu, mirat. 

— De ce o găseşti ciudată? Mă întrebă Vasin. 

— Cum poate cineva să se exprime cu atâta umor într-o 
asemenea clipă? 

Vasin mă privi, nedumerit. 

— Până şi umorul ei mi se pare ciudat, am continuat eu, 
ăsta-i un limbaj convenţional pe care-l folosesc liceenii între 


ei... Cine mai îndrăzneşte să scrie într-o asemenea clipă şi 
într-o asemenea scrisoare adresată unei mame nefericite - 
şi după cât se vede, o iubea pe maică-sa: „Îmi pun capăt 
zilelor înainte de a-mi face debutul în viaţă!” 

— Ce găseşti nepotrivit aici? Întrebă Vasin, care tot nu se 
dumerise. 

— Nu văd nici urmă de umor aici, spuse Versilov în cele din 
urmă, expresia, desigur, nu e tocmai fericită şi nici nu se 
potriveşte cu situaţia, s-ar putea să provină, într-adevăr din 
limbajul convenţional al liceenilor, după cum spuneai, sau al 
altei categorii de tineri, în orice caz are un iz de roman 
foileton; pesemne că răposata o folosea fără să-şi dea 
seama că e de prost gust şi, în orice caz, crede-mă că în 
această scrisoare sinistră a folosito cu toată candoarea şi 
seriozitatea. 

— E cu neputinţă, doar a terminat liceul şi încă cu medalia 
de argint. 

— În cazul de faţă medalia de argint nu înseamnă nimic. 
Mulţi o capătă în ziua de azi! 

— Iar te legi de tineret, zise Vasin, zâmbind. 

— Ba nu, câtuşi de puţin, îi răspunse Versilov, ridicându-se 
de pe scaun şi luându-şi pălăria, dacă generaţia de azi nu se 
prea pricepe la literatură, în schimb posedă fără îndoială... 
Alte calităţi, adăugă el cu o seriozitate neobişnuită. Ţine 
seama că ceea ce am spus se referă la „mulţi” şi nu la 
„toţi”...lacă, pe dumneata, bunăoară, nu te învinuiesc că nu 
ştii destulă literatură, sau că nu te exprimi literar, deşi eşti 
încă tânăr. 

— Păi nici pe Vasin nu l-a supărat „debutul”! N-am putut 
eu răbda să nu-i atrag atenţia. 

Versilov îi întinse în tăcere mâna lui Vasin, care-şi luă şi el 
şapca, pentru a-l însoţi, strigându-mi la plecare „la 
revedere”...Versilov ieşi fără să mă bage în seamă. Nici eu 
nu mai aveam timp de pierdut: trebuia să-mi găsesc cu 
orice preţ o locuinţă, acum mai mult ca oricând! Pe mama 
n-am mai găsit-o la gazdă, plecase, luând-o cu ea şi pe biata 


vecină. Când am ieşit pe stradă, mă simţeam neobişnuit de 
vioi... Parcă atunci mi se isca în suflet un sentiment nou, 
înălţător. Şi unde mai pui că totul contribuia, ca prin 
minune, să mi-l întărească: din întâmplare, am găsit 
neaşteptat de repede o locuinţă cât se poate de potrivită, 
despre care am să vorbesc mai târziu, acum însă vreau să 
închei cu ceea ce este mai important. 

Abia trecuse de ora unu, când m-am întors la Vasin ca să- 
mi iau geamantanul şi s-a nimerit să-l găsesc acasă. Când 
m-a văzut, a exclamat cu o veselie sinceră: 

— Ce bine îmi pare că ai venit la timp, tocmai mă 
pregăteam să plec! Pot să-ţi aduc la cunoştinţă un fapt care, 
desigur, te va interesa foarte mult. 

— Sunt convins! Am strigat eu. 

— Ia te uită! Niciodată nu te-am văzut atât de vioi. Spune- 
mi, dumneata nu ştii nimic despre o anumită scrisoare care 
se afla la Kraft şi pe care Versilov a izbutit ieri să pună 
mâna? O scrisoare în legătură cu procesul de moştenire pe 
care l-a câştigat ieri? Scrisoarea este un fel de testament, în 
care răposatul lasă cu privire la averea lui dispoziţii 
contrare hotărârii de ieri a tribunalului. Pare-se că 
scrisoarea a fost scrisă demult. Dar, ce mai tura-vura, eu nu 
ştiu exact ce conţine, de aceea te şi întreb pe dumneata 

— Cum să nu ştiu! Doar de aceea m-a şi chemat la el Kraft 
acum trei zile, ştii, când am părăsit societatea aceea, ca să- 
mi dea scrisoarea, iar eu i-am predat-o ieri lui Versilov. 

— Într-adevăr?... Aşa bănuiam şi eu. Închipuieşte-ţi, 
chestiunea aceea de care a pomenit adineauri Versilov - 
chestiunea care l-a împiedicat să vină până aici aseară ca să 
stea de vorbă cu fata - a fost provocată numai de această 
scrisoare. Încă aseară, Versilov s-a dus drept la avocatul 
familiei Sokolski şi i-a predat scrisoarea, declarând că 
renunţă la întreaga moştenire pe care i-o atribuise 
tribunalul, în momentul de faţă declaraţia lui a şi fost 
legalizată. Prin actul acela, Versilov nu donează averea 


prinților, ci recunoaşte dreptul lor deplin la această 
moştenire. 

Am înmărmurit, dar în acelaşi timp eram entuziasmat. La 
drept vorbind, fusesem pe deplin convins că Versilov va 
distruge scrisoarea; mai mult, deşi îi declarasem lui Kraft că 
ar fi o dovadă de ticăloşie, deşi mi-o repetasem şi mie 
însumi, cât timp şezusem la cârciumă, spunându-mi în sinea 
mea că „eu venisem la un om cinstit, nu la un ticălos”, în 
adâncul sufletului, aproape fără să mi-o mărturisesc, 
socoteam că aşa şi trebuia să procedeze, că singura soluţie 
era distrugerea documentului. Cu alte cuvinte, mi se părea 
un gest cât se poate de firesc. Chiar dacă după aceea l-aş fi 
învinovăţit pe Versilov, aş fi făcut-o dinadins, de formă, 
numai pentru a mă arăta superior lui şi a-mi păstra curajul 
de a-l judeca. Acum însă, auzind de renunţarea eroică a lui 
Versilov, am fost cuprins de un entuziasm sincer, fără 
rezerve, căindu-mă şi ruşinându-mă de cinismul şi de 
imoralitatea mea; deodată, l-am ridicat pe Versilov cu mult 
deasupra mea, la o înălţime de neatins şi, de bucurie, eram 
gata să-i sar de gât lui Vasin. 

— Ce om! Ce om admirabil! Cine ar mai fi în stare de una 
ca asta? Am strigat eu, încântat. 

— Sunt de aceeaşi părere: foarte puţini oameni ar fi făcut- 
0... Şi, fără îndoială că gestul lui e cu totul dezinteresat... 

— Dar”... Spune-ţi gândul până la capăt, Vasin, căci simt 
că ai o anumită rezervă, aşa-i? 

— Da, fireşte, există şi un „dar”: după mine, gestul lui 
Versilov e cam pripit şi mai nesincer decât s-ar părea, zise 
Vasin, zâmbind. 

— Crezi că e nesincer? 

— Da. Se simte parcă dorinţa de a se înălța pe un 
piedestal, în orice caz, cred că putea să facă un act de 
dreptate, fără să se nedreptăţească pe sine. Dacă nu chiar 
jumătate, fără îndoială că măcar o parte din moştenire i s-ar 
fi cuvenit, oricât de scrupulos ai analiza problema, cu atât 
mai mult cu cât documentul n-avea prea mare importanţă 


juridică, mai ales după ce Versilov câştigase procesul. Până 
şi avocatul părţii adverse, cu care am vorbit adineauri, e de 
aceeaşi părere. Gestul lui ar fi rămas la fel de frumos, aşa 
că, numai din orgoliu, dintr-un capriciu, a recurs la o soluţie 
extremă. Clar e că domnul Versilov s-a înfierbântat, s-a 
pripit şi el însuşi a recunoscut adineauri că ar fi putut să 
mai aştepte o săptămână. 

— Află, Vasin, că eu nu pot să nu fiu de părerea dumitale. 
Dar... O prefer pe a mea! Îmi place mai mult aşa! 

— Depinde de gust. La urma urmei, dumneata m-ai stârnit, 
altfel aş fi tăcut. 

— Chiar dacă s-a gândit la „piedestal”, tot îl aprob! Am 
urmat eu. Oricum ai lua-o, „piedestalul” nu e un lucru de 
disprețuit. La urma urmei, acest „piedestal” nu-i decât un 
„ideal”, crezi oare că e de preferat un suflet lipsit de ideal, 
cum sunt astăzi atâtea? Chiar dacă omul are un ideal puţin 
deformat, tot e bine că-l are! Cred că şi dumneata gândeşti 
la fel, dragul meu, scumpul meu Vasin! Îmi dau seama, 
fireşte, că m-am cam avântat, dar dumneata totuşi mă 
înţelegi. Altfel nici nu mi te-aş putea închipui, Vasin. În orice 
caz, dragă Vasin, te îmbrăţişez şi te sărut. 

— De bucurie? 

— Şi încă ce bucurie! Căci omul acesta „mort a fost şi a 
înviat, pierdut a fost şi s-a aflat!” Vasin, află că sunt un mic 
nemernic şi nu merit un prieten ca dumneata. [i-o 
mărturisesc, fiindcă în anumite momente sunt cu totul 
altfel, mai bun şi mai profund. Ţi-o mai spun, fiindcă acum 
trei zile te-am copleşit cu laude (am făcut-o numai fiindcă 
alţii mă nedreptăţiseră şi mă umiliseră), ca apoi să te urăsc 
două zile la rând! Chiar în noaptea aceea mi-am jurat să nu 
pun niciodată piciorul la dumneata şi ieri dimineaţă am 
venit aici numai de ciudă, mă înţelegi: de ciudă. Uite, am 
stat pe scaunul acesta şi te-am judecat aspru, pe dumneata, 
camera dumitale, fiecare carte de pe masă, până şi pe 
gazda dumitale. Am căutat să te pun într-o lumină cât mai 
urâtă, ca să pot râde de dumneata... 


— N-are rost să-mi spui toate astea... 

— Aseară, când am dedus dintr-o singură frază a dumitale 
că nu înţelegi femeile, m-am bucurat că ţi-am surprins 
această lipsă, iar astăzi, când am văzut că n-ai prins figura 
cu „debutul“, iar m-am bucurat grozav şi numai fiindcă la 
început te lăudasem din cale-afară... 

— Te cred, e de înţeles! Exclamă Vasin în cele din urmă 
(zâmbise tot timpul, fără să se mire câtuşi de puţin de 
cuvintele mele). Păi aşa se întâmplă întotdeauna şi aproape 
oricui, asta-i prima reacţie şi cea mai firească; numai că 
nimeni nu mărturiseşte - de altfel, nici n-are rost s-o 
mărturiseşti, fiindcă trece în orice caz şi n-are nici un fel de 
urmări. 

— Cum, toată lumea reacţionează aşa? Tuturor li se 
întâmplă aşa? Şi-o spui atât de liniştit? Păi, cu o asemenea 
mentalitate nu se poate trăi! 

— După părerea dumitale: Decât meschine adevăruri, Mai 
bună-i amăgirea ce ne-nalţă (31)? 

— Întocmai! Am exclamat eu. Aceste două versuri sunt o 
axiomă, un adevăr sfânt! 

— Nu mă încumet să judec dacă conţin un adevăr sau nu. 
Pesemne că adevărul se află cam totdeauna undeva la 
mijloc: adică într-un caz versurile acestea exprimă un 
adevăr de netăgăduit, iar în altul, o minciună. Dar un lucru 
ştiu sigur: că această idee va forma încă multă vreme unul 
dintre principalele obiecte de discuţie între oameni. În orice 
caz, bag de seamă că acum îţi vine să joci de bucurie. N-ai 
decât: mişcarea face bine organismului; în ceea ce mă 
priveşte însă, tocmai azi dinineaţă s-a nimerit să fiu copleşit 
de treburi... Aoleu, am şi întârziat stând la taifas cu 
dumneata. 

— Uite că plec, o şterg chiar acum! Dar mai înainte vreau 
să-ţi spun un cuvânt, am strigat eu, înşfăcându-mi 
geamantanul, dacă şi acum „ţi-am sărit de gât”, am făcut-o 
numai fiindcă de cum am intrat pe uşă mi-ai comunicat 
vestea cu atâta plăcere sinceră şi „te-ai bucurat” că te-am 


găsit acasă şi asta în ciuda discuţiei despre „debut”; după o 
primire atât de spontană, „inima mea tânără” s-a întors din 
nou spre dumneata. Ei, şi-acum te las. Rămâi cu bine. Am să 
caut să vin cât mai rar pe aici, tocmai fiindcă ţin să-ţi fac o 
plăcere, şi-ţi citesc în ochi că nu mă înşel. De altfel, pentru 
amândoi va fi mai bine aşa... 

Şi tot flecărind, cu vocea sugrumată de bucurie, mi-am 
târât geamantanul până la uşă şi am pornit cu el spre noua 
mea locuinţă. Ceea ce mă încânta îndeosebi era că 
adineauri Versilov fusese fără îndoială supărat pe mine, 
dovadă ca nu-mi spusese nici un cuvânt şi nici nu mă 
privise. După ce mi-am dus geamantanul acasă, am alergat 
într-un suflet la bătrânul prinţ. Mărturisesc că în ultimele 
două zile îi simţeam chiar lipsa. Şi apoi, nu se putea să nu fi 
aflat despre gestul lui Versilov. 

Eram sigur că bătrânul se va bucura mult de venirea mea, 
de aceea jur că şi fără întâmplarea cu Versilov, tot aş fi 
trecut pe la el. Până atunci mă oprise doar gândul că aş 
putea s-o întâlnesc pe Katerina Nikolaevna; acum însă nu 
mă mai temeam de nimic. 

De bucurie, bătrânul m-a strâns în braţe. 

— Ei, aţi auzit de Versilov? Ce spuneţi de el? Am intrat eu 
direct în subiectul care mă interesa. 

— Cher enfant, dragul meu prieten, este un gest 
admirabil, atât de nobil, că până şi Kilian (funcţionarul acela 
de jos) a rămas uluit! Ce-i drept, e cam nesocotit, dar 
sublim, cu adevărat eroic! Un om care respectă un ideal 
merită toată admiraţia! 

— Nu-i aşa? Nu-i aşa? În privinţa aceasta am fost 
întotdeauna de aceeaşi părere cu dumneavoastră. 

— Dragul meu, noi ne înţelegem în toate privinţele. Dar de 
ce n-ai mai venit de atâta vreme? Aveam de gând să vin 
chiar eu după tine, dar nu ştiam unde să te caut... Oricum, 
la Versilov nu mă puteam duce. Deşi acum, după ultimele 
întâmplări... Ştii, dragul meu, mie mi se pare că în felul 


acesta cucerea şi femeile, fără îndoială că prin asemenea 
însuşiri... 

— Fiindcă veni vorba, ca să nu uit, ţin să vă povestesc 
ceva. leri, un măscărici de cea mai proastă calitate l-a ocărit 
în faţa mea pe Versilov, numindu-l „profetul muierilor”... 
Cum vă place expresia? Am reţinut-o ca să v-o reproduc... 

— Profetul muierilor”! Mais... C'est charmant 132)! Ha 
ha! Şi i se potriveşte de minune, adică... Nu i se potriveşte 
de loc, voiam să zic... Dar expresia în sine e straşnică... Mai 
bine zis e o prostie, totuşi... 

— Nu-i nimic, lăsaţi, nu trebuie să vă simţiţi stingherit, 
luaţi-o numai drept o vorbă de duh! 

— În cazul acesta e admirabilă. Să ştii că e plin de tâlc... În 
fond, e cât se poate de adevărat! Adică... Poate n-ai să mă 
crezi... Într-un cuvânt vreau să-ţi destăinui un mic secret. O 
mai ţii minte pe Olimpiada, fata aceea pe care ai întâlnit-o 
aici deunăzi? Poate că n-ai să mă crezi, dar şi ei i-a căzut cu 
tronc Andrei Petrovici, ba mai mult, şi-a şi pus ochii pe el... 

— Ei şi! Dar cu asta nu se mulţumeşte? Am strigat eu 
indignat, dând cu tifla. 

— Mon cher, nu striga, ţine-ţi firea, deşi poate ai dreptate 
din punctul tău de vedere. A propos, prietene, ce te-a găsit 
data trecută, când a intrat pe uşă Katerina Nikolaevna? 
Erai atât de palid şi te clătinai pe picioare, de-am crezut că 
eşti gata să leşini... Am vrut să mă reped să te prind în 
braţe. 

— Nu-i momentul să vorbim despre asta. Ce mai încolo, 
încoace, m-am fâstâcit şi atâta tot. Aveam şi motive... 

— Şi acum ai roşii. 

— Ei şi dumneavoastră! De ce faceţi atâta caz dintr-o 
nimica toată?! Doar ştiţi prea bine că între ea şi Versilov 
este o mare duşmănie... Şi apoi, mai sunt şi altele, aşa că 
era firesc să mă tulbure prezenţa ei. Dar să lăsăm discuţia 
asta pe altă dată. 

— S-o lăsăm, s-o lăsăm! Nici mie nu-mi face plăcere să 
vorbesc despre toate astea... Drept să-ţi spun, mă simt 


foarte vinovat faţă de fiică-mea. Şi unde mai pui că ţi-am şi 
bârfit-o o dată, dacă îţi mai aminteşti. Dar e bine să uiţi 
asta, dragul meu... Îmi spune inima că şi ea are să-şi 
schimbe părerea despre tine... lată că a sosit şi prinţul 
Serioja! 

Chiar atunci intră pe uşă un ofiţer tânăr şi chipeş. Îl 
vedeam pentru prima oară şi nu-mi puteam lua ochii de la 
el. Spuneam că e chipeş numai fiindcă aşa îl socotea toată 
lumea, deşi faţa lui tânără, cu trăsături regulate, nu era 
câtuşi de puţin atrăgătoare. Ţin să arăt că de la început, din 
prima clipă, mi-a făcut această impresie, care nu m-a 
părăsit niciodată. Era uscăţiv, foarte bine făcut, cu părul 
castaniu-deschis, cu obrazul neted şi proaspăt, deşi cam 
gălbui şi cu o expresie energică. Avea ochi foarte frumoşi, 
întunecaţi şi o privire cam aspră, chiar şi atunci când era 
cât se poate de liniştit. Totuşi, expresia lui hotărâtă şi 
energică te respingea tocmai fiindcă simţeai că o câştigase 
prea uşor, fără nici o sforţare. De altfel, mi-e greu să redau 
exact ce simţeam... Desigur că faţa lui, de obicei atât de 
aspră, căpăta uneori pe neaşteptate o expresie uimitor de 
blândă, de prietenoasă, chiar duioasă; şi lucrul cel mai 
ciudat e că schimbările erau incontestabil spontane, 
sincere. Numai această spontaneitate, această sinceritate îl 
făceau simpatic. Vreau să mai atrag atenţia asupra unei 
trăsături de-a lui; în ciuda expresiei blânde şi sincere, faţa 
lui nu era niciodată veselă şi chiar atunci când râdea cu 
hohote, din toată inima, simţeai că inima lui nu se lasă 
niciodată în voia unei veselii adevărate, uşoare şi limpezi... 
Dar e teribil de greu să faci portretul cuiva. Eu nu mă 
pricep de fel. Bătrânul prinţ, după obiceiul lui prostesc, s-a 
şi repezit să ne facă cunoştinţă. 

— Acesta e tânărul meu prieten Arkadi Andreevici (iar 
Andreevici!) Dolgoruki. 

Prinţul cel tânăr s-a întors numaidecât spre mine cu o 
expresie exagerat de politicoasă, deşi se vedea că nu auzise 
niciodată de mine. 


— Este... Rudă cu Andrei Petrovici, mormăi prinţul meu cel 
buclucaş. (Cum te mai scot din sărite uneori aceşti 
bătrânaşi cu metehnele lor!) Tânărul prinţ ghici numaidecât 
despre ce era vorba. 

— Aha! Am auzit de foarte multă vreme... Bâigui el în 
grabă. Am avut marea plăcere de a face cunoştinţă anul 
trecut la Luga cu surioara dumitale, Lizaveta Makarovna... 
Şi ea mi-a vorbit de dumneata... 

M-am mirat când i-am văzut faţa luminată de o sinceră 
plăcere. 

— Daţi-mi voie, am bolborosit eu, ducându-mi amândouă 
mâinile la spate, trebuie să vă mărturisesc sincer şi îmi pare 
bine că e şi scumpul nostru prinţ de faţă că până de curând, 
mai exact, până ieri, doream grozav să vă întâlnesc, însă din 
cu totul alte motive decât vă închipuiţi. V-o spun deschis, 
oricât v-ar mira acest lucru. Pe scurt, voiam să vă provoc la 
duel pentru jignirea pe care i-aţi adus-o lui Versilov la Ems, 
acum un an şi jumătate. Deşi mă temeam că poate nu veţi 
primi să vă bateţi în duel cu mine, pe motiv că nu sunt decât 
un licean, un minor şi un neisprăvit, eram totuşi hotărât să 
vă trimit martori, fără să-mi pese de felul cum veţi privi 
acest lucru şi de ceea ce veţi face. Şi recunosc că nici acum 
n-am renunţat la intenţia mea. 

Bătrânul prinţ mi-a spus mai târziu că izbutisem să ţin cu 
multă demnitate acest discurs. 

Pe faţa prinţului Serghei s-a întipărit o sinceră tristeţe. 

— Îmi pare rău că m-ai întrerupt şi nu m-ai lăsat să 
vorbesc până la capăt, îmi răspunse el grav. Dacă primele 
cuvinte pe care ţi le-am adresat erau pornite din inimă, asta 
se datoreşte tocmai adevăratelor sentimente pe care le 
nutresc astăzi faţă de Andrei Petrovici. Din păcate, nu pot 
să-ţi înfăţişez acum situaţia sub toate aspectele, dar îţi dau 
cuvântul meu de onoare că e mult de când mă căiesc din 
suflet de penibila mea ieşire de la Ems. Încă înainte dea mă 
întoarce la Petersburg eram hotărât să-i dau orice 
satisfacţie lui Andrei Petrovici, cu alte cuvinte să-i cer de-a 


dreptul iertare, lăsându-l să aleagă unde şi sub ce formă. 
Dar m-au oprit motive puternice, de ordin superior. Faptul 
că ne judecam n-ar fi influenţat câtuşi de puţin hotărârea 
mea. Purtarea lui de ieri faţă de mine m-a zguduit însă până 
în adâncul sufletului şi, crede-mă, nici până acum nu mi-am 
venit în fire. Dar iată că trebuie să vă aduc la cunoştinţă un 
fapt extrem de important, de aceea am şi venit la prinţ; 
acum trei ore, adică exact în momentul când Andrei 
Petrovici redacta actul împreună cu avocatul, s-a prezentat 
la mine un martor din partea lui, care mi-a transmis o 
provocare la duel. Da, o provocare după toate regulile, ca 
urmare a incidentului de la Ems... 

— V-a provocat la duel?! Am strigat eu, simțind cum îmi 
ard ochii şi cum îmi năvăleşte sângele în obraz. 

— Da. Am acceptat numaidecât să mă bat, dar înainte de 
duel vreau să-i trimit o scrisoare în care să-i arăt cum 
privesc astăzi purtarea mea de atunci şi cât de tare mă 
mustră conştiinţa din pricina acelei greşeli îngrozitoare... 
Fiindcă totul n-a fost decât o neînțelegere, o greşeală 
regretabilă, cumplită! [in să-ţi atrag atenţia asupra faptului 
că, fiind în armată, mă expuneam unui risc serios: o astfel 
de scrisoare trimisă înainte de duel mi-ar fi atras oprobriul 
public, înţelegi situaţia? Cu toate astea, acum eram hotărât 
să-i trimit scrisoarea, dar n-am apucat, fiindcă la un ceas 
după vizita martorului său am primit de la el un bilet în care 
mă ruga să-l iert că mă tulburase şi să uit că mă provocase 
la duel, adăugând că regretă acest „moment de slăbiciune 
şi de egoism”, după propriile lui cuvinte. Astfel mi-a uşurat 
el însuşi situaţia şi acum nimic nu mă mai împiedică să-i 
trimit scrisoarea. Nu i-am expediat-o încă, fiindcă voiam să 
mă mai sfătuiesc într-o privinţă cu prinţul, de aceea am şi 
venit la el... Crede-mă, conştiinţa m-a mustrat atât, încât am 
suferit poate mai mult decât oricine... Te mulţumeşti cu 
această explicaţie, Arkadi Makarovici? Cel puţin 
deocamdată... Îmi faci cinstea să crezi în deplina mea 
sinceritate? 


Izbutise într-adevăr să mă dezarmeze; nu mă puteam 
îndoi de buna lui credinţă, deşi mi-l închipuisem cu totul 
altfel. Şi apoi întreaga situaţie era neaşteptată. Am 
bolborosit ceva drept răspuns şi i-am întins amândouă 
mâinile; el mi le-a strâns cu bucurie. Pe urmă l-a luat pe 
prinţ deoparte şi au stat de vorbă vreo cinci minute, în 
dormitor. 

— Dacă ai vrea să-mi faci o plăcere deosebită, îmi spuse el 
tare şi apăsat, în momentul când ieşea din dormitorul 
prinţului, atunci vino acum cu mine să-ţi arăt scrisoarea pe 
care vreau să i-o trimit neîntârziat lui Andrei Petrovici şi 
totodată scrisoarea lui către mine. 

Am primit cât se poate de bucuros. Bătrânul prinţ se tot 
învârtea în jurul meu şi înainte de a mă petrece până la uşă 
m-a chemat şi pe mine o clipă în dormitorul lui. 

— Mon ami, sunt nespus de încântat, sunt fericit... Dar 
despre toate astea o să mai vorbim altă dată. A propos, în 
geanta mea de colo ai să găseşti două scrisori. Pe una 
trebuie s-o înmânezi personal şi să dai unele explicaţii, iar 
cealaltă e către bancă şi poate că nici acolo n-ar strica să te 
duci chiar dumneata... 

Şi astfel mi-a încredinţat două sarcini chipurile urgente şi 
care cereau cică o deosebită atenţie, precum şi osteneală, 
într-adevăr, trebuie să mă urc în trăsură, să mă duc până 
acolo, să predau scrisorile, să cer o semnătură şi aşa mai 
departe. 

— Aha, văd că recurgeţi la şiretlicuri! Am strigat eu luând 
scrisorile. Sunt convins că totul nu-i decât o invenţie, că nu-i 
vorba de nici o treabă serioasă şi că dinadins aţi scornit 
aceste două însărcinări, ca să-mi dovediţi că îndeplinesc o 
slujbă la dumneavoastră şi că nu primesc banii de pomană! 

— Mon enfant, îţi jur că te înşeli, că e vorba de două 
treburi cât se poate de urgente... Cher enfant! Strigă el 
deodată grozav de înduioşat, scumpul meu băiat! (îmi puse 
amândouă mâinile pe cap.) Te binecuvintez pe tine şi soarta 
care te-a adus în casa mea... Să fim întotdeauna cu inima la 


fel de curată ca astăzi... Să fim cât mai buni şi mai generoşi. 
Să iubim tot ce-i frumos şi înălţător... Sub orice formă s-ar 
ivi... Ei, enfin... Enfin, rendons grâce... et je te benis 433)! 

Se întrerupse şi începu să plângă pe umărul meu. 
Mărturisesc că era cât pe-aci să mă podidească şi pe mine 
lacrimile, în orice caz, l-am îmbrăţişat din toată inima pe 
bătrânul meu zănatic. Ne-am sărutat cu foc. 

Prinţul Serioja (adică prinţul Serghei Petrovici, după cum 
am să-l şi numesc pe viitor) m-a dus cu trăsura lui eleganta 
până la el acasă, unde m-a uimit în primul rând luxul în care 
trăia. N-aş putea spune că locuinţa era prea fastuoasă, ci 
mai degrabă „o casă de oameni care se respectă”, cu odăi 
mari, înalte şi luminoase (de fapt, n-am fost decât în două 
căci celelalte aveau uşile închise) iar mobila, deşi nu era de 
cel mai pur stil Versailles sau Renaissance, era totuşi 
capitonată, confortabilă, pretutindeni domnea belşugul şi 
buna calitate se observa la toate: la covoare, la lemnul 
sculptat, la statuete. Şi când te gândeşti că toată lumea 
spunea despre familia Sokolski că e săracă şi că n-are o 
leţcaie. Totuşi îmi ajunsese la ureche că prinţul trăia pe 
picior mare şi aici şi la Moscova şi pe vremuri, la regiment 
şi la Paris, că pe deasupra mai era şi cartofor şi se înglodase 
în datorii. Eu, în schimb, purtam o haină mototolită, ba încă 
şi plină de fulgi, fiindcă dormisem, îmbrăcat, iar cămaşa n-o 
schimbasem de patru zile. De altfel, haina nu era chiar 
ponosită, dar când m-am trezit în casa prinţului, mi-am 
adus aminte de sfatul lui Versilov de a-mi comanda un 
costum ca lumea. 

— Închipuie-ţi că din pricina unei fete care s-a sinucis nici 
nu m-am dezbrăcat astă-noapte, am spus eu în treacăt, cu 
un aer distrat şi cum am citit pe faţa lui că povestea îl 
interesează, i-am istorisit-o pe scurt. Totuşi, era vădit că 
scrisoarea îl preocupa în primul rând. Mă intriga mai ales 
faptul că adineauri, când îi declarasem făţiş că voiam să-l 
provoc la duel, nu zâmbise şi nici măcar un muşchi nu-i 
tresărise pe faţă. Cu toate că aş fi ştiut eu să-i tai pofta de 


râs, mi se părea o atitudine ciudată din partea unui om de 
categoria lui. Ne-am aşezat de o parte şi de alta a unei 
mese de scris care se găsea în mijlocul camerei şi el mi-a 
dat să citesc scrisoarea către Versilov, gata transcrisă pe 
curat. Cuprindea aproape tot ce-mi spusese la bătrânul 
prinţ şi era chiar scrisă cu căldură. E drept, nu ştiam încă 
ce să cred despre sinceritatea lui vădită şi despre pornirile 
lui bune, totuşi începeam să nu le mai pun la îndoială, 
fiindcă, la urma urmei, n-aveam nici un motiv. Oricum ar fi 
fost omul acesta şi orice mi s-ar fi povestit despre el, putea 
să aibă totuşi înclinații bune. Mi-a arătat şi ultimul bilet al 
lui Versilov, numai de şapte rânduri, în care acesta îşi 
retracta provocarea. Deşi scris negru pe alb despre 
„Slăbiciunea” şi „egoismul” său, tonul general al scrisorii 
era mai degrabă arogant... Sau mai bine zis tot gestul lui 
trăda un oarecare dispreţ - părere pe care am păstrat-o, de 
altfel, pentru mine. 

— Dar dumneata de ce crezi că a făcut retractarea? Am 
întrebat eu. Desigur că nu de frică? 

— Fireşte că nu, îmi răspunse prinţul zâmbind, dar 
zâmbetul lui era foarte grav şi în general părea din ce în ce 
mai preocupat. Ştiu prea bine că este un om curajos. Aici e 
desigur vorba de altceva, el are un fel al lui de a privi 
lucrurile... O mentalitate deosebită... 

— Fără îndoială, l-am întrerupt eu cu însufleţire. Un 
oarecare Vasin susţine că şi prin faptul că n-a tăinuit 
scrisoarea şi că a renunţat la moştenire, n-ar fi urmărit 
decât „să se ridice pe un piedestal”... După mine, asemenea 
lucruri nu se fac de ochii lumii, ci dintr-un imbold puternic 
al conştiinţei. 

— Îl cunosc foarte bine pe domnul Vasin, spuse prinţul în 
treacăt. 

— Ah da, trebuie să vă fi întâlnit la Luga. 

Ne-am privit deodată şi mi-aduc aminte că am roşit puţin, 
sau poate mi s-a părut. În orice caz, ela întrerupt discuţia, 
deşi eu aveam mare chef de vorbă. Cum nu-mi ieşea din cap 


o anumită întâlnire din ajun, mă simţeam ispitit să-i pun 
câteva întrebări, dar nu ştiam cum să încep. Şi aşa eram 
destul de stingherit, mă uimea buna lui creştere, politeţea 
lui desăvârşită şi totodată spontană, firească - într-un 
cuvânt acea educaţie mondenă, care în „lumea lor” se 
capătă încă din leagăn. În scrisoarea lui surprinsesem două 
greşeli grosolane de gramatică. În general, când am de-a 
face cu astfel de oameni, nu mă port niciodată umil, ci 
dimpotrivă, devin exagerat de băţos, ceea ce poate că-mi şi 
strică uneori, în cazul de faţă eram şi mai băţos ca de 
obicei, fiindcă-mi ştiam haina plină de fulgi şi aveam 
impresia că făcusem o gafă, arătându-mă prea familiar... 
Băgasem de seamă că uneori prinţul mă privea pe furiş cu 
foarte multă stăruinţă. 

— la spune, prinţule, am izbucnit eu pe neaşteptate, oare 
în sinea dumitale nu ţi se pare caraghios că un „mucos” ca 
mine a vrut să te provoace la duel şi încă pentru o jignire 
adusă altuia? 

— Doar e foarte normal ca cineva să se simtă jignit când 
tatăl său a fost jignit. Nu, nu găsesc că e caraghios. 

— Aşa socotesc şi eu... lotuşi poate părea tare caraghios... 
Vreau să spun unora, nu mie. Mai ales că eu mă numesc 
Dolgoruki. Dacă nu-mi spui însă adevărul, sau încerci să-l 
îndulceşti dintr-o falsă politeţe, pe care ţi-o impune 
educaţia dumitale mondenă, oare nu înseamnă că mă înşeli 
în toate privinţele? 

— Nu. Gestul dumitale nu mi se pare câtuşi de puţin 
caraghios, repetă el foarte grav, cum s-ar putea să nu simţi 
că-ţi curge în vine sângele tatălui dumitale?... E adevărat că 
eşti încă tânăr şi... După câte ştiu... Înainte de majorat n-ai 
dreptul să te baţi în duel, aşadar... După toate regulile, nici 
altul n-are dreptul să primească provocarea unui minor... 
Dar asta încă n-ar fi nimic, singurul argument serios pe 
care ţi l-aş putea da ar fi următorul: atunci când provoci pe 
cineva la duel pentru o jignire adusă altuia, fără ştirea celui 


în cauză, nu înseamnă oare că îţi manifeşti disprețul faţă de 
el? 

În momentul acesta discuţia noastră a fost întreruptă de 
un lacheu, care a intrat să-i comunice prinţului ceva. Când 
l-a văzut prinţul, care pesemne îl aştepta, s-a ridicat brusc 
şi s-a apropiat repede de el, aşa că lacheul i-a vorbit 
aproape în şoaptă fără ca eu să pot desluşi ce-i spune. 

— Te rog să mă ierţi, mă întorc într-o clipă, îmi spuse 
prinţul şi ieşi. 

Când am rămas singur, am început să mă plimb prin 
cameră, dus pe gânduri. Oricât s-ar părea de ciudat, pe de 
o parte prinţul mi-era simpatic, iar pe de altă parte îl 
găseam foarte antipatic. Avea ceva - ce anume n-aş putea 
defini precis - care îmi repugna. „Dacă într-adevăr nu râde 
de mine, înseamnă fără îndoială că e un om foarte 
cumsecade, dacă ar râde însă, atunci... Poate l-aş socoti mai 
inteligent...”, iată gândul ciudat care mi-a trecut prin cap. 
M-am apropiat de masă şi am citit încă o dată scrisoarea lui 
către Versilov. De preocupat ce eram, nu mi-am dat seama 
cum trece timpul, iar când mi-am amintit de prinţ, am 
constatat că, deşi plecase pentru o clipă, lipsea de cel puţin 
un sfert de oră. Asta m-a cam tulburat şi, după ce am făcut 
câţiva paşi prin cameră, mi-am luat pălăria cu gândul să ies, 
să caut pe cineva şi să-l trimit după prinţ, iar când acesta va 
veni, să-mi iau numaidecât rămas bun de la el, pe motiv că 
aş avea treabă şi că nu-l mai pot aştepta. Mi se părea 
soluţia cea mai onorabilă, fiindcă mă cam sâcâia gândul că 
prinţul, lăsându-mă singur atâta timp, mă desconsidera. 

Încăperea în care mă găseam avea două uşi aşezate la 
extremităţile aceluiaşi perete şi amândouă erau închise. 
Cum uitasem pe care din ele am intrat şi mai ales fiindcă 
eram foarte distrat, am deschis una la întâmplare, pe cea 
care dădea într-o cameră lungă şi îngustă, unde, spre 
surprinderea mea, am văzut-o pe soră-mea, Liza, şezând pe 
o canapea. Era singură şi desigur aştepta pe cineva. Înainte 
de a apuca să-mi exprim mirarea, am auzit deodată glasul 


prinţului, care, îndreptându-se spre birou, vorbea în gura 
mare cu cineva. Am închis repede uşa, aşa că prinţul, care 
intra tocmai pe cealaltă, n-a observat nimic. Îmi amintesc că 
a-nceput să se scuze, pomenindu-mi ceva de o oarecare 
Anna Feodorovna... Eu, însă, eram atât de tulburat şi de 
buimăcit, încât aproape nici n-am înţeles ce-mi spunea şi 
după ce i-am îngăimat că trebuie să mă întorc numaidecât 
acasă, am plecat ostentativ, cât am putut mai repede. 
Prinţul, care era atât de binecrescut, trebuie să fi rămas 
desigur intrigat de purtarea mea. M-a petrecut până în 
vestibul vorbindu-mi tot timpul, dar eu nu i-am răspuns şi 
nici nu m-am uitat la el. 

Când am ajuns afară, am luat-o la stânga şi am pornit-o 
razna pe străzi. Nu puteam să-mi adun gândurile. Mergeam 
agale şi trebuie să fi umblat destul de mult, cel puţin vreo 
cinci sute de paşi, când am simţit deodată că cineva mă 
bate uşor pe umăr. M-am întors şi am dat cu ochii de Liza: 
mă ajunsese din urmă şi mă bătuse uşor cu umbrela pe 
umăr. Ochii îi străluceau şi în ei se citea o mare veselie, 
amestecată cu un pic de şiretenie. 

— Vai ce bine îmi pare că ai luat-o în direcţia asta căci 
altfel n-aş fi avut norocul să te întâlnesc astăzi! Vorbea, 
gâfâind uşor, din pricină că mersese repede. 

— Abia mai răsufli. 

— Am alergat într-un suflet ca să te ajung din urmă. 

— Liza, oare nu pe tine te-am văzut adineauri? 

— Unde? 

— La prinţ... la prinţul Sokolski... 

— Nu, nu pe mine, pe mine n-ai putut să mă vezi... 

N-am mai spus nimic şi am făcut în tăcere vreo zece paşi. 
Deodată, Liza a început să râdă cu hohote: 

— Ba pe mine, pe mine, fireşte că pe mine! Doar m-ai 
văzut bine, te-ai uitat drept în ochii mei şi eu te-am privit în 
faţă, atunci cum poţi să mai întrebi daca eu eram? Of, ce 
om! Ştii, abia mi-am putut stăpâni râsul când te-ai uitat la 
mine, atât de caraghios m-ai privit. 


Văzând cu câtă poftă râde, am simţit că mi se ia o piatră 
de pe inimă. 

— Dar ia spune, ce-ai căutat tu acolo? 

— Am fost la Anna Feodorovna. 

— Care Ana Feodorovna? 

— Stolbeeva. La Luga stăteam împreună zile întregi. Ea o 
primea şi pe mama; ba venea chiar şi la noi, deşi nu se 
ducea aproape la nimeni. E o rudă depărtată de-a lui Andrei 
Petrovici, dar se înrudeşte şi cu familia Sokolski. prinţul o 
socoteşte un fel de bunică. 

— Va să zică locuieşte la el? 

— Dimpotrivă, prinţul stă la ea. 

— Atunci a cui e casa? 

— A ei. A cumpărat-o acum un an. Prinţul de cum a sosit, a 
tras la ea. Dar Anna Feodorovna nu se află decât de patru 
zile la Petersburg. 

— Ştii ceva, Liza, dă-o încolo cu casa ei cu tot. 

— De ce? Este o femeie admirabilă... 

— Ei şi? O priveşte. Şi noi suntem oameni admirabili. Ce 
zici ce zi minunată? Cât e de plăcut afară! Ce frumoasă eşti 
azi, Liza! Păcat că ai rămas atât de copilăroasă! 

— Arkadi, povesteşte-mi despre fata aceea de ieri. 

— Of, nici nu-ţi închipui, Liza, cât de rău îmi pare de ea! 

— Da şi mie. Ce soartă! Ştii, am remuşcări că ne plimbăm 
atât de veseli, pe când bietul ei suflet amărât şi păcătos 
rătăceşte prin întuneric, prin bezna fără margini, împovărat 
de păcat şi de jignirea aceea... Spune, Arkadi, cine-i vinovat 
de păcatul pe care l-a săvârşit când şi-a curmat zilele? Of, 
ce groaznică poveste! Tu te gândeşti la bezna aceea? Vai, 
tare mă mai tem de moarte deşi ştiu că este un păcat! Nu 
pot suferi întunericul. Am nevoie de soare, nu mă simt bine 
decât pe o vreme ca asta! Mama spune că păcătuieşti 
atunci când te temi... Arkadi, tu o cunoşti bine pe mama? 

— Nu prea, Liza, încă nu. 

— Nici nu-ţi închipui ce om este! Trebuie s-o cunoşti 
neapărat! Este o fire deosebită, greu de pătruns... 


— Păi nici pe tine nu te-am cunoscut şi uite că acum îţi 
citesc în suflet. Ţi l-am descifrat într-o singură clipă. Tu, 
Liza, cu toate că ţi-e teamă de moarte, eşti fără îndoială o 
fire mândră, îndrăzneață şi curajoasă. Eşti mai bună decât 
mine, cu mult mai bună. Să ştii că te iubesc grozav, Liza. Of, 
Liza! Moartea n-are decât să vină când i-o fi sorocul, dar 
deocamdată să trăim, să ne bucurăm de viaţă. Să 
deplângem moartea acelei nefericite, dar să binecuvântăm 
viaţa, nu-i aşa? Află, Liza, că am o „idee” a mea. Ai auzit, 
desigur, că Versilov a renunţat la moştenire? 

— Cum să nu! Mama şi cu mine ne-am sărutat de bucurie 
când am auzit. 

— Tu habar n-ai, Liza, ce se petrece în sufletul meu, ce a 
însemnat pentru mine omul acesta. 

— Ba te înşeli, ştiu tot! 

— Adevărat? Fireşte, doar eşti deşteaptă, mai deşteaptă 
decât Vasin. Şi tu şi mama aveţi un ochi pătrunzător, plin de 
omenie, ba nu, m-am exprimat greşit, un suflet plin de 
omenie... Eu însă, am multe trăsături urâte, Liza. 

— 'Ţie-ţi lipseşte cineva care să te strunească, asta-i tot. 

— Încearcă tu, Liza. Tare îmi place să te privesc azi. Ştii că 
eşti frumuşică foc? Ce ochi minunaţi ai... Abia acum îmi dau 
seama... De ce-ţi strălucesc azi aşa, Liza? De unde ai făcut 
rost de atâta strălucire? Şi cu ce preţ? Eu n-am avut 
niciodată un prieten, Liza. De altfel, socotesc prietenia o 
prostie, dar când e vorba de tine nu mai mi se pare o 
prostie. Vrei să fim prieteni de acum înainte? Înţelegi ce 
aştept de la tine? 

— Înţeleg foarte bine. 

— Dar ştii, fără condiţii şi fără jurăminte - să devenim pur 
şi simplu prieteni. 

— Da, ai dreptate, sunt cu totul de acord, dar cu o condiţie 
totuşi: chiar dacă vreodată vom ajunge să ne învinuim 
reciproc, dacă vom fi nemulţumiţi unul de altul, chiar dacă 
noi înşine vom deveni atât de răi şi de haini, încât să trecem 
peste tot ce ne leagă, să nu uităm niciodată această zi şi mai 


ales această clipă! Să facem acest legământ faţă de noi 
înşine. Să ne jurăm că toată viaţa ne vom aduce aminte de 
ziua de astăzi, când ne-am plimbat împreună, mână-n 
mână, râzând din toată inima, când am fost atât de veseli... 
Vrei? Nu-i aşa că primeşti? 

— Da, Liza, primesc, ţi-o jur. Ştii, azi e prima oară când 
stăm de vorbă cu adevărat... Liza, tu citeşti mult? 

— După atâta timp îmi pui această întrebare?! De, stimate 
domn, văd că abia de ieri, când am scăpat şi eu o vorbă, 
binevoieşte şi filosoful meu de frate să mă bage în seamă! 

— Bine, dar de ce n-ai intrat tu cu mine în vorbă dacă eu 
am fost un prost? 

— Fiindcă am tot aşteptat să-ţi vină mintea la cap... Eu m- 
am dumerit de la început ce fel de om eşti dumneata, 
Arkadi Makarovici. Şi cum te-am dibuit, mi-am zis: „Las'că 
vine el singur, până la urmă se dezmeticeşte cu 
siguranţă ”...De aceea m-am şi hotărât să-ţi las dumitale 
cinstea de a face primul pas: „Lasă, mă gândeam, într-o zi 
ai să alergi tu după mine.” 

— Va să zică, ai cochetat cu mine?! Spune drept, Liza, ai 
râs de mine toată luna trecută, ori nu? 

— Se putea să nu râd, Arkadi, când eşti atât de caraghios? 
Cred că te-am îndrăgit mai ales când mi-am dat seama că 
eşti un trăsnit. Dar de multe ori trăsnăile tale nu sunt chiar 
atât de inofensive. Ţi-o spun ca să nu-ţi iei nasul la purtare. 
Dar ştii cine mai râdea de tine? Mama. Adesea râdeam 
împreună: „la te uită ce trăsnit, ne şopteam noi, ce om 
sucit!” Iar în timpul asta tu îţi închipuiai desigur că 
tremurăm de frica ta şi de aceea şuşotim. 

— Liza, tu ce crezi despre Versilov? 

— Mă gândesc foarte mult la el, totuşi ar fi mai bine să nu 
vorbim acum despre asta, să amânăm discuţia pe altă dată. 
Vrei? 

— Ai dreptate! Eşti grozav de deşteaptă, Liza! Sunt 
convins că eşti mai deşteaptă decât mine. Dar, ai răbdare, 


Liza, aşteaptă să termin ce mi-am pus în gând şi după aceea 
poate că am să-ţi spun ceva... 

— De ce te-ai posomorât? 

— Nu m-am posomorât, ţi se pare. Vezi Liza, trebuie să-ţi 
spun deschis că am o ciudăţenie: nu pot suferi să-mi 
zgândăre cineva anumite puncte dureroase din inima 
mea... Mai bine zis nu-mi place să scot prea des la iveală 
anumite sentimente, ca să le admire toată lumea, fiindcă 
socotesc că e ruşinos; n-am dreptate? De aceea prefer 
uneori să mă încrunt şi să tac. Eşti destul de deşteaptă ca 
să mă înţelegi. 

— 'Te înţeleg cu atât mai bine, cu cât şi eu sunt la fel. De 
altfel, semănăm amândoi cu mama. 

— Ah, Liza, de ne-ar fi dat să trăim cât mai mult acest 
pământ. Ce-ai spus? 

— Nimic. 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

— Păi şi tu te uiţi la mine. Ie privesc pentru că-mi eşti 
drag. 

Am petrecut-o aproape până acasă şi i-am dat adresa mea. 
Când mi-am luat rămas bun, am sărutat-o pentru prima 
oară în viaţă. 

Totul ar fi fost bine, dacă nu m-ar fi frământat un gând 
apăsător care mă urmărea încă din zori: în ajun, când mă 
întâlnisem cu nefericita aceea la poarta casei noastre, îi 
spusesem că plec de bună voie de acasă, că-mi părăsesc 
căminul, aşa cum pleacă orice fiu de la un părinte rău ca să- 
şi întemeieze un cuib al lui şi că Versilov avea o sumedenie 
de copii nelegitimi. Asemenea cuvinte, auzite din gura unui 
fiu despre tatăl său nu putea decât să-i întărească toate 
bănuielile cu privire la Versilov şi mai ales pe aceea că voise 
s-o jignească. Îl învinuisem pe Stebelkov şi când colo, poate 
că tocmai eu turnasem gaz peste foc. Era un gând care mă 
îngrozea şi mă înfioară şi acum... Dar în dimineaţa aceea, 
deşi începusem să mă frământ, mi se părea că n-am de ce, 
că este o prostie: „Păi şi fără intervenţia mea mocnea şi 


clocotea”, îmi repetam eu din când în când; „de, ce să-i faci, 
o să-mi treacă! Am să mă îndrept. Am să-mi răscumpăr 
cumva greşeala... Printr-o faptă bună... Doar mai am încă 
cincizeci de ani înaintea mea!” 

Şi totuşi gândul acesta nu-mi dădea pace. 

PARTEA A DOUA. 

CAPITOLUL ÎNTÂI. 

Voi sări peste un răstimp de aproape două luni; dar 
cititorul poate fi liniştit căci totul i se va lămuri din ceea ce 
va urma. [in îndeosebi să subliniez importanţa zilei de 
cincisprezece noiembrie - zi memorabilă pentru mine, din 
multe motive. În primul rând, cineva care nu m-a mai văzut 
de două luni nici nu m-ar fi recunoscut, cel puţin în ceea ce 
priveşte exteriorul şi admițând chiar că m-ar fi recunoscut, 
nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. Mai întâi, eram îmbrăcat 
ca un filfizon. Acel „franţuz conştiincios şi de bun gust”, pe 
care mi-l recomandase Versilov cândva, nu numai că îmi şi 
cususe un rând de haine, dar nici nu izbutise să mă 
mulţumească, aşa că îl şi părăsisem şi lucram acum la alţi 
croitori mai de lux, de mâna întâi, la care aveam chiar cont 
deschis. Ajunsesem să am şi credit la un restaurant vestit, 
dar acolo mă temeam deocamdată să întind coarda şi cum 
puneam mâna pe bani mă grăbeam să-mi plătesc datoriile, 
deşi ştiam că asta m-ar putea compromite, nefiind de 
demnitatea unui „domn bine”...Cu frizerul francez de pe 
Nevski stabilisem relaţii atât de strânse, încât, în timp ce-mi 
potrivea părul, îmi povestea tot felul de anecdote şi 
mărturisesc că-mi prindea bine, fiindcă mi se mai dezlega 
limba pe franţuzeşte. Deşi cunoşteam limba franceză şi încă 
destul de bine, totuşi mă mai sfiam s-o vorbesc în societate; 
unde mai pui că accentul meu nu aducea nici pe departe cu 
cel parizian. Mă înţelesesem şi cu Matvei, un birjar de lux, 
să-mi stea la dispoziţie de câte ori îl chemam. Avea un 
armăsar roib de toată frumuseţea (mie nu-mi plac caii suri). 
Cu toate acestea mai rămăseseră unele lucruri de pus la 
punct: la cincisprezece noiembrie, deşi iarna venise de vreo 


trei zile, mai umblam încă într-un palton vechi, căptuşit cu 
blană de urs, moştenit de la Versilov, pe care, dacă l-aş fi 
vândut, n-aş fi căpătat nici douăzeci şi cinci de ruble. Aş fi 
avut nevoie de un palton ca lumea, dar rămăsesem fără o 
leţcaie şi pe deasupra trebuia să mai fac rost, cu orice preţ, 
de nişte bani pentru petrecerea din seara aceea, căci altfel 
aş fi fost „un om mort”, după cum mi se părea atunci. Of, 
câtă deşertăciune! Bine, dar de unde această viaţă pe picior 
mare, cu trăsură la scară, cu mese la Borel? Cum de 
putusem să uit atât de repede de toate şi să mă schimb într- 
atâta? Mai mare ruşinea! Cititorule, acum începe povestea 
decăderii mele ruşinoase, de care am să-mi amintesc 
întotdeauna ca de cea mai infamă perioadă din viaţa mea. 

Când spun asta, mă condamn singur, fiindcă ştiu că sunt 
vinovat. Chiar pe când mă lăsam târât de vârtej, deşi eram 
singur şi nu aveam pe nimeni care să mă îndemne şi să mă 
sfătuiască, jur că-mi dădeam seama de prăbuşirea mea, aşa 
că n-am nici o scuză. Totuşi, în timpul acestor două luni am 
fost aproape fericit - dar ce zic, nu aproape, ci chiar beat de 
fericire! Atât de fericit, încât conştiinţa decăderii mele (căci 
uneori şi încă destul de des îmi dădeam seama că mă duc 
de râpă şi asta fără să mă cutremur), da, oricât ar părea de 
necrezut, până şi conştiinţa decăderii mele mă îmbata şi 
mai tare: „Ei şi, nici nu-mi pasă că am să cad; şi-apoi n-am 
să mă prăbuşesc de tot, am să mă ridic eu cumva! N-o să 
mă părăsească steaua mea!” îmi ziceam. Treceam peste o 
prăpastie, pe o punte şubredă şi îngustă, fără o frânghie 
măcar de care să mă ţin şi mă bucuram de primejdie, ba 
chiar mă şi uitam în prăpastie. Cunoşteam riscul şi totuşi 
eram vesel. Dar „ideea” mea? „Ideea” putea să mai aştepte, 
aşa că o amânam din zi în zi; tot ce făceam atunci mi se 
părea „doar o uşoară abatere din drum, un mic ocol”, aşa 
încât „de ce nu m-aş distra?” Partea proastă a „ideii” mele 
este, după cum am mai spus, că-ţi îngăduie orice abatere; 
de n-ar fi fost chiar atât de ferm înrădăcinată în mine, poate 
că m-aş fi temut să mă abat de la ea. 


Deocamdată, nu renunţasem la cămăruţa mea, deşi nu 
stăteam de loc în ea; îmi ţineam acolo doar geamantanul, 
sacul de voiaj şi alte lucruri; de fapt, îmi mutasem reşedinţa 
la prinţul Serghei Sokolski. La el îmi petreceam zilele, la el 
dormeam nopţile, săptămâni de-a rândul. Am să povestesc 
mai încolo cum s-a întâmplat, acum vreau să vorbesc despre 
bârlogul meu. Îndrăgisem cămăruţa aceea fiindcă acolo 
venise Versilov să mă vadă, din proprie iniţiativă, pentru 
prima oară după despărţirea noastră şi tot acolo ne-am 
întâlnit pe urmă de mai multe ori. Repet că această 
perioadă a fost îngrozitor de ruşinoasă, dar şi nespus de 
fericită... Pe atunci totul îmi mergea din plin, totul îmi 
surâdea! „Ce rost are să stau tot timpul posomorât ca 
înainte, îmi ziceam eu câteodată, ameţit de fericire, la ce 
bun atâtea chinuri, atâta zbucium, la ce mi-a folosit toată 
copilăria mea tristă şi singuratică, visurile absurde de sub 
plapumă, jurămintele, planurile şi chiar „ideea” mea? Toate 
nu erau decât nişte scorneli, nişte invenţii, de vreme ce în 
viaţă lucrurile se petrec cu totul altfel; dovadă că acum 
eram atât de fericit şi de vesel; aveam un tată - pe Versilov, 
aveam un prieten - pe prinţul Serioja, mai aveam şi...”, dar 
despre aceasta, deocamdată, nu pot spune nimic. Din 
păcate însă, tot ceea ce mie mi se părea că porneşte din 
dragoste, din mărinimie, dintr-o pornire cinstită, s-a dovedit 
mai târziu o infamie, o neruşinare, o farsă. Dar să încheiem 
acest capitol. 

Versilov a venit pentru prima oară la mine după trei zile de 
la despărţirea noastră. Cum nu m-a găsit acasă, a stat şi m- 
a aşteptat. Când am intrat în cămăruţa mea strâmtă şi l-am 
zărit, deşi îl aşteptasem tot timpul, mi s-au împăienjenit 
ochii şi inima a început să-mi bată atât de tare, încât am 
rămas pironit în prag. Din fericire, l-am găsit cu 
proprietarul meu, care socotise cu cale să intre numaidecât 
în vorbă cu el, pentru ca musafirul să nu se plictisească 
aşteptând şi acum îi povestea ceva cu însufleţire. Era un 
consilier titular de vreo patruzeci de ani, cu faţa ciuruită de 


vărsat, sărac lipit, care avea pe deasupra o nevastă 
ofticoasă şi un copil bolnav; omul acesta prietenos din cale 
afară era, de altfel, blajin şi destul de delicat. De astă dată 
prezenţa lui m-a bucurat, fiindcă m-a scos din încurcătură: 
ce mă făceam dacă mă trezeam singur cu Versilov, ce i-aş fi 
spus? Ştiusem, fusesem chiar convins în timpul acestor trei 
zile că Versilov va veni singur la mine, aşa cum îmi doream, 
căci pentru nimic în lume n-aş fi făcut eu primul pas şi asta 
nu din ambiţie, ci tocmai din dragoste pentru el, dintr-un fel 
de gelozie, nici nu mă pricep bine să găsesc cuvântul 
potrivit. Şi apoi, în general, nu mă pot lăuda că mă exprim 
uşor şi elegant. Dar, cu toate că-l aşteptam de trei zile şi-mi 
închipuiam aproape neîncetat cum va intra pe uşă, nu 
puteam să prevăd, oricât m-aş fi străduit, ce ne vom spune 
în prima clipă, după ceea ce se întâmplase între noi. 

— Ah, bine că ai venit! Îmi spuse el, întinzându-mi mâna 
prieteneşte, fără să se ridice de pe scaun. la şezi aici cu noi; 
Piotr Ippolitovici tocmai povesteşte o istorie foarte 
interesantă despre piatra aceea care s-a găsit lângă 
cazarma Pavlovskaia sau prin apropiere... 

— Da, am auzit şi eu despre ea, m-am grăbit să răspund, 
apropiindu-mi un scaun de masă şi aşezându-mă. Toată 
camera nu avea decât doi stânjeni pătraţi. Abia mai 
răsuflăm de emoție. 

O licărire de mulţumire trecu prin ochii lui Versilov: se 
temuse pesemne de o scenă melodramatică şi acum se 
liniştise. 

— Ar fi mai bine s-o iei de la început, Piotr Ippolitovici. 
Ajunseseră deci să-şi spună pe nume. 

— Aşadar, asta s-a întâmplat pe vremea răposatului ţar, mă 
rog, se întoarse spre mine Piotr Ippolitovici, sfios şi 
tulburat, ca şi cum s-ar fi îndoit de succesul povestirii lui. 
Dar ziceai că ştii şi dumneata de piatra aceea: un bolovan 
care zace fără rost în mijlocul drumului nu face decât să 
stânjenească circulaţia, nu-i aşa? Ţarul trecea adesea pe 
acolo şi de fiecare dată dădea cu ochii de el. În cele din 


urmă, s-a supărat şi pe bună dreptate: ce căuta stânca 
aceea în mijlocul drumului, de se împiedica toată lumea de 
ea? Deodată, ţarul a poruncit: „Să nu mai văd bolovanul 
ăsta aici!” Vă daţi seama ce înseamnă când dă ţarul o 
poruncă? Doar ţineţi minte ce fel de om era răposatul! Ce 
era de făcut cu bolovanul? Toată lumea şi-a pierdut capul, 
chiar şi cei din Dumă, dar mai cu seamă unul dintre cei mai 
mari demnitari de pe atunci - am uitat cum îl chema - pe 
care căzuse năpasta. Când i s-a spus demnitarului că treaba 
asta trebuie să coste cel puţin cincisprezece mii de ruble şi 
încă de argint, mă rog (fiindcă sub domnia răposatului ţar, 
bancnotele abia fuseseră preschimbate pe bani de argint), a 
strigat: „Cum, cincisprezece mii? Asta-i curată nebunie!” La 
început chemaseră nişte englezi care voiau să aşeze şine 
anume ca să care bolovanul cu trenul; vă închipuiţi cât ar fi 
costat povestea asta? Pe vremea aceea încă nici nu erau căi 
ferate la noi, afară de cea de la [arskoe Selo... 

— Bine, dar puteau să taie mai întâi piatra cu ferăstrăul, 
am zis eu încruntat, căci mi-era o ciudă şi o ruşine grozavă 
de Versilov, care asculta însă cu vădită plăcere. Îmi dădeam 
seama că şi lui îi părea bine de prezenţa gazdei, fiindcă şi el 
se simţea stânjenit faţă de mine, ceea ce m-a şi înduioşat 
din partea unui om ca el, după cum mi-aduc aminte. 

— La soluţia aceasta au şi ajuns, mă rog, a fost ideea lui 
Montferrand care construia pe atunci catedrala Isaakievski. 
Mai întâi trebuie tăiată, a zis şi abia apoi cărată de acolo. 
Aşa, mă rog. Dar v-aţi întrebat cât avea să coste? 

— Mai nimic, doar nu e mare lucru să despici un bolovan şi 
apoi să-l cari! 

— Ba nu, daţi-mi voie, mai întâi trebuia adus un ferăstrău 
cu aburi şi apoi să se găsească un loc unde să care 
cogeamite stânca. Se spunea că avea să coste cel puţin zece 
mii, dacă nu chiar douăsprezece. 

— Ascultă, Piotr Ippolitovici, astea-s basme. Lucrurile s-au 
petrecut cu totul altfel... Am intervenit eu, dar în momentul 
acela Versilov mi-a făcut cu ochiul pe furiş; semnul lui 


exprima atâta milă, atâta delicateţe şi compătimire faţă de 
gazdă, încât mi-a plăcut grozav şi, domolindu-mă, am 
început să râd. 

— Da, da, chiar aşa, se bucură gazda, care nu observase 
nimic şi se temea grozav, ca toţi povestitorii de teapa lui, să 
nu-l încurce cineva cu întrebări. Tocmai atunci trece pe 
acolo un târgoveţ şi încă unul tânăr, ştiţi, un rus get-beget, 
cu bărbuţă ascuţită, îmbrăcat într-un caftan lung; părea 
cam cherchelit, deşi... Nu cred să fi fost cu chef. Şi stă 
târgoveţul nostru şi ia aminte la sfatul dumnealor, al 
englezilor cu Montferrand şi cu grangurul acela pe care 
căzuse beleaua, că dumnealui, de! Tocmai sosise în caleaşcă 
şi acum asculta şi se necăjea straşnic tot văzând cum 
sporovăiesc şi n-o mai scot la capăt; deodată, mi ţi-l zăreşte 
grangurul pe târgoveţ cum stă deoparte şi râde cu înţeles, 
adică nu cu înţeles, ci, cum naiba îi zice... 

— Ironic, îl ajută Versilov discret. 

— Da, mă rog, ironic, sau cam aşa, ştiţi, îngăduitor, cum îi 
felul rusului; atunci unde nu-i sare ţandăra grangurului şi 
se repede la el, că aşa se întâmplă: „Ce cauţi aici, 
bărbosule? De unde-ai mai răsărit?” „laca, luminăţia-ta, 
stau şi eu şi mă uit la pietricica asta”, zice. Bine-o mai 
nimerise târgoveţul cu „luminăţia-ta”, căci dacă nu mă înşel 
era chiar prinţul Suvorov în persoană, ăla de-i zice Italianul, 
ştiţi, urmaşul vestitului comandant de oşti... Ba nu, nu era 
Suvorov; rău îmi pare că i-am uitat numele... În orice caz să 
ştiţi că, deşi era prinţ, era rus neaoş, ba avea şi mutră de 
rus, ce mai încolo-încoa, era un patriot, un suflet mare, cu 
adevărat rusesc, aşa că pe dată a ghicit cu ce gânduri 
umbla târgoveţul. „Ce ţi s-a năzărit, zice, or nu cumva te 
crezi în putere să urneşti pietroiul, de te hlizeşti aşa?” „Ba 
mai repede de englezi îmi vine a râde, luminăţia-ta, că prea 
lacomi îs! Acasă la ei bat din buze şi aici se întind la 
caşcaval, că de, chimirul rusului e doldora! Numai să-mi 
făgăduieşti mie o sută de ruble, luminăţia-ta, că mâine 
seară nici urmă de piatră n-o să mai fie pe-aici!” Puteţi să vă 


închipuiţi ce efect a avut propunerea lui. Englezii, fireşte 
mai-mai să-l înghită de viu; Montferrand zâmbea mânzeşte, 
numai inima de rus a prinţului a tresăltat: „Săi se deao 
sută de ruble! Porunceşte el. Dar să-ţi ţii cuvântul, zice. 
Când spuneai că o cari?” „Până mâine seară netezim locul, 
luminăţia-ta.” „Şi cum te bate gândul s-o scoţi la capăt?” 
„Asta, luminăţia-ta, dacă nu ţi-e cu bănat, e taina noastră. 
Las' pe mine”, zice el în graiul lui neaoş. Prințului i-a mers 
la inimă: „Bine, zice, să i se dea tot ce va cere!” Şi a plecat, 
lăsându-l să facă ce-o şti; şi ce credeţi că a făcut? 

Gazda se opri, învăluindu-ne într-o privire înduioşată. 

— Nu ştiu, îi răspunse Versilov, zâmbind, în timp ce eu 
stăteam încruntat. 

— Atunci, mă rog, să vă spun eu ce-a făcut, rosti gazda cu 
un ton atât de triumfător, de parcă el însuşi ar fi săvârşit 
isprava. A tocmit nişte mujici cu cazmale, ştiţi, nişte vlăjgani 
de-ai noştri de la ţară şi i-a pus să sape o groapă chiar lângă 
bolovan; toată noaptea au săpat o groapă uriaşă, întocmai 
pe măsura pietroiului, ba chiar cu un lat de palmă mai 
adâncă şi când a fost gata, târgoveţul le-a poruncit să sape 
încetişor şi cu băgare de seamă chiar sub bolovan, şi, 
fireşte, când au dat să scoată pământul de sub bolovan, 
nemaiavând pe ce să se sprijine, bolovanului i s-a clătinat 
echilibrul şi dacă nu mai avea echilibru, mujicii l-au împins 
din partea cealaltă, opintindu-se şi icnind, după obiceiul 
rusesc. Şi-ntr-o clipă gata a fost: pietroiul s-a rostogolit în 
groapă. După aceea au pus deasupra pământ cu lopeţile, au 
bătătorit locul şi l-au pietruit; s-a făcut neted ca-n palmă, de 
bolovan nici pomeneală, de parcă nici n-ar fi fost vreodată 
acolo. 

— Ia te uită! Se miră Versilov. 

— Şi a doua zi s-a adunat puzderie de oameni, veneau din 
toate părţile, ca la minune. Erau de faţă şi englezii, care 
ghiciseră de mult planul târgoveţului şi plesneau de ciudă. 
A venit şi Montferrand: „Asta, zice, e treabă ţărănească, 
asta-i la mintea cocoşului!” „Păi tocmai ăsta-i hazul, că e la 


mintea cocoşului, dar nişte nătărăi ca voi n-au nici măcar 
atâta minte!” Şi ce să vă mai spun, atunci grangurul acela, 
cât era el de mare demnitar, l-a îmbrăţişat pe târgoveţ şi l-a 
sărutat. „Da tu de unde eşti de fel, aşa isteţ cum te-arăţi?” 
„Sunt din gubernia Iaroslavl, luminăţia-ta, şi, la drept 
vorbind, noi, ăştia, de prin părţile acelea, suntem croitori de 
meserie, iar vara venim la oraş să facem negoţ cu fructe.” I- 
a mers vestea până la ăi de sus, care au poruncit să i se dea 
şi o decorație; şi, când s-a văzut cu decorația pe piept, se 
zice că omul nostru nu şi-a mai încăput în piele şi, de fudul 
ce era, cu timpul a căpătat darul beţiei, că de, aşa e rusul, 
nu e chip să-şi ţină cumpătul! De aceea-şi fac de cap străinii 
la noi până în ziua de azi, chiar aşa, mă rog, ne mănâncă de 
vii! 

— Da, fireşte, poporul rus e foarte înzestrat... Dădu să-i 
răspundă Versilov. 

Dar în clipa aceea pe proprietar l-a chemat nevasta lui 
bolnavă, aşa că a fugit la ea, din fericire pentru mine, căci 
era gata să-mi ies din sărite. Versilov izbucni în râs. 

— Dragul meu, m-a distrat un ceas întreg înainte de 
venirea ta. Povestea aceea cu piatra e cea mai de prost gust 
dintre toate istorioarele patriotice. Dar cum era să-l opresc 
când ai văzut şi tu cum se topea de plăcere. Şi unde mai pui 
că piatra aceea e şi acum tot acolo dacă nu mă înşel, nici 
vorbă să fie îngropată în pământ... 

— Of, Doamne, am strigat eu, chiar aşa e. Ce neobrăzare 
să ne îndruge la palavre! 

— Ce-i cu tine? Mi se pare că te-ai înfuriat de-a binelea. N- 
are rost. Cât despre el, se pare că le-a încurcat: o istorioară 
asemănătoare despre o piatră am auzit încă din copilărie, 
bineînţeles era vorba de altă piatră şi de alte împrejurări. 
Spune şi tu dacă n-avea haz când zicea: „i-a mers vestea 
pân' la ăi de sus”, parcă se înălța la ceruri când vorbea de 
„ăi de sus”...Nefericiţii de teapa lui nici nu pot trăi fără 
anecdote de soiul ăsta. Au născocit o grămadă, numai ca să 
aibă ce povesti şi asta fiindcă n-au măsură. Sunt oameni 


fără carte, nu ştiu nimic precis, dar le place să arate că în 
afară de meseria lor şi de jocul de cărţi mai au şi preocupări 
mai înalte, mai poetice... Ce fel de om e acest Piotr 
Ippolitovici? 

— Vai de capul lui, e sărac lipit şi foarte amărât. 

— Ei vezi, atunci probabil că nici nu-şi poate permite 
măcar să joace cărţi. Dacă îndrugă verzi şi uscate, nu o face 
decât din dragoste faţă de aproapele său. Crede-mă, a vrut 
să ne facă şi nouă o plăcere. Şi apoi, asemenea anecdote îi 
măgulesc şi sentimentul patriotic; aşa bunăoară, printre 
oamenii de această categorie mai circulă o anecdotă, cum 
că englezii i-ar fi oferit un milion lui Zavialov, numai ca să 
nu-şi pună marca fabricii pe produsele sale. 

— Of, Doamne şi pe asta am auzit-o! 

— Cine n-a auzit-o?! Până şi cel care ţi-o povesteşte ştie 
prea bine că nu se poate să n-o cunoşti şi totuşi ţi-o spune, 
amăgindu-se cu bună-ştiinţă că n-ai auzit-o. Povestea cu 
visul regelui Suediei mi se pare că s-a cam învechit chiar şi 
la ei, dar în tinereţea mea o repetau cu pasiune, în şoaptă, 
ca pe o mare taină, întocmai ca pe aceea care circula pe la 
începutul secolului, după care, în plin senat, cineva s-ar fi 
aruncat la picioarele senatorilor. Şi pe seama 
comandantului Başuţki s-au răspândit o mulţime de 
anecdote, cum s-a furat un monument. Oamenii ăştia se dau 
în vânt mai ales după anecdote despre viaţa de la curte. Aşa 
de pildă, am auzit nenumărate poveşti despre Cemâşev, 
ministru al răposatului ţar, care cică la şaptezeci de ani ştia 
atât de bine să-şi ascundă vârsta, încât părea de treizeci; 
până şi răposatul ţar rămânea uimit de câte ori îl întâlnea la 
recepții. 

— Şi pe asta o ştiu. 

— Cine n-o ştie? Nici nu se poate închipui ceva mai de 
prost gust, mai mitocănesc decât aceste anecdote. Totuşi, 
află că acest prost gust e mai adânc şi mai răspândit decât 
ai crede. Dorinţa de a flecari pentru a face semenilor o 
plăcere se întâlneşte chiar şi în lumea noastră, în societatea 


cea mai aleasă, fiindcă noi toţi suferim de această 
incapacitate de a ne stăpâni pornirile. Atâta doar că în 
cercul nostru circulă alte poveşti; când te gândeşti câte 
năzbâtii se povestesc la noi numai despre America şi încă 
de către oameni de stat, te îngrozeşti! Trebuie să recunosc 
că eu însumi fac parte dintre aceşti palavragii şi toată viaţa 
am suferit din pricina acestei slăbiciuni... 

— Anecdote despre Cemâşev am povestit şi eu de câteva 
ori. 

— Până şi tu! 

— În afară de mine mai este un chiriaş, un bătrân 
funcţionar, ciupit de vărsat, un spirit prozaic, cu totul lipsit 
de imaginaţie şi de îndată ce Piotr Ippolitovici deschide 
gura, ăsta începe numaidecât să-l contrazică şi să-l încurce. 
Lucrurile au mers până acolo, încât Piotr Ippolitovici îl 
slugăreşte ca un rob şi nu ştie cum să-i intre în voie, numai 
ca să-i asculte poveştile. 

— Asta e un alt tip de mitocan, poate şi mai nesuferit decât 
primul. Primul cel puţin, e un entuziast! „Lasă-mă să 
pălăvrăgesc în voie şi să nu-mi spui pe nume dacă nu ţi-o 
plăcea până la urmă”, pare să-ţi spună, în schimb, al doilea 
este un cusurgiu, un pisălog fără pic de imaginaţie: „Nu te 
las să flecăreşti până nu-mi spui exact unde, în ce an şi în ce 
împrejurări s-a întâmplat” - într-un cuvânt e necruţător. 
Dragul meu, pe om trebuie să-l laşi întotdeauna să 
înflorească puţin lucrurile, este o meteahnă cât se poate de 
inofensivă. Lasă-l să spună tot ce-i trece prin cap, în primul 
rând fiindcă astfel te dovedeşti un om delicat şi în al doilea 
rând fiindcă vei fi şi tu lăsat să flecăreşti după pofta inimii. 
Aşadar, eşti de două ori în câştig şi încă ce câştig! Que 
diable! Trebuie să-ţi iubeşti aproapele. Acum e timpul să 
plec. Ai o cameră foarte drăguță, adăugă el ridicându-se de 
pe acum, am să-i spun Sofiei Andreevna şi surorii tale că am 
trecut pe la tine şi că eşti sănătos. La revedere, dragul meu. 

Cum adică, asta era tot? Doar eu mă aşteptasem la cu 
totul altceva. Doar nu-mi spusese acel ceva important, cu 


toate că înţelegeam prea bine că nici nu s-ar fi putut altfel. 
Am luat o lumânare şi l-am petrecut pe scară; la un moment 
dat, a apărut proprietarul, dând să se repeadă după noi, iar 
eu l-am înşfăcat cu toată puterea de mână şi l-am îmbrâncit 
cu furie, dar pe furiş, ca nu cumva să bage de seamă 
Versilov. Era cât pe-aci să scoată un strigăt de mirare, dar s- 
a răzgândit şi a şters-o. 

— Of, scările astea... Mormăi Versilov tărăgănat, de bună 
seamă ca să zică ceva, fiindcă era clar că se temea să nu 
încep eu să vorbesc. Nu mai sunt învăţat cu scările şi până 
la tine, la etajul al doilea, îţi iese sufletul. Dar nu te mai 
obosi, de aici pot să cobor şi singur... Întoarce-te, dragul 
meu, să nu răceşti. 

Totuşi nu l-am ascultat. Ajunsesem aproape jos, când am 
izbucnit aproape fără voia mea, cu glasul sugrumat: 

— De trei zile te tot aştept! 

— Îţi mulţumesc, dragul meu. 

— Ştiam că ai să vii negreşit. 

— Şi eu ştiam că tu ştii că am să vin negreşit. Şi-ţi 
mulţumesc, dragul meu. 

Apoi tăcu. Deşi ajunsesem jos, tot nu mă înduram să mă 
despart de el. Când a deschis uşa să iasă în stradă, vântul 
mi-a stins lumânarea şi am rămas în întuneric. Atunci i-am 
prins mâna. Ela tresărit, dar n-a spus nimic. Mi-am lipit 
obrazul de mâna lui şi deodată am început s-o sărut, s-o 
sărut în neştire. 

— Scumpul meu băieţaş, de ce m-oi fi iubind atâta? Rosti 
el cu un glas de nerecunoscut, tremurător, şi-n care răsuna 
o notă cu totul nouă, de parcă ar fi vorbit alt om. 

Aş fi vrut să-i răspund, dar n-am fost în stare şi am luat-o 
la fugă pe scări în sus. Ela rămas multă vreme țintuit 
locului şi numai după ce am intrat în casă am auzit uşa de 
jos închizându-se cu zgomot. M-am strecurat pe lângă 
proprietar, care îmi ieşise iar în cale, m-am repezit în 
camera mea, am tras ivărul şi, fără să aprind lumânarea, m- 
am trântit pe pat, mi-am îngropat faţa în pernă şi am plâns 


multă vreme, fără să mă pot opri. De copil nu mai 
plânsesem, de pe vremea când eram la Touchard! Plângeam 
în hohote, mă zguduiam tot şi eram atât de fericit... Dar 
asta nu se poate descrie! 

Nu m-am sfiit să povestesc toate acestea, fiindcă, oricât de 
stupidă ar părea întâmplarea, a avut şi părţile ei frumoase. 
Multe i s-au mai tras lui Versilov de la mine din seara aceea! 
Am devenit deodată un despot îngrozitor. E de la sine 
înţeles că niciunul dintre noi n-a mai pomenit vreodată 
despre scena aceea, dimpotrivă, peste vreo două zile ne-am 
întâlnit ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A doua oară m- 
am purtat aproape mojic şi el a fost mai băţos. Ne-am 
întâlnit tot la mine, fiindcă, nu ştiu de ce, nu-mi venea să mă 
duc la el, cu toate că mi-era dor de mama. În toată această 
perioadă, adică în cele două luni care au urmat, am discutat 
numai probleme cât se poate de abstracte. Tocmai asta mă 
miră: ne mărgineam doar la discuţii teoretice, fireşte 
general-umane şi cât se poate de interesante, dar fără nici 
o legătură cu păsul nostru. Totuşi, ştiam amândoi că trebuia 
să limpezim cât mai urgent şi mai temeinic o seamă de 
chestiuni vitale pentru noi, dar tocmai pe acestea le 
ocoleam. Nu aduceam niciodată vorba despre mama sau 
despre Liza şi cu atât mai puţin despre mine, despre viaţa 
mea. Nu ştiu ce mă oprea, sfiala sau neghiobia tinereţii. 
Presupun că mai degrabă prostia, fiindcă sfiala aş fi putut 
să mi-o înving. În orice caz, îl tiranizam îngrozitor şi adesea 
deveneam chiar obraznic, deşi inima mă îndemna să mă 
port altfel. Nu mă puteam însă opri, de parcă mă împingea 
cineva de la spate. Dar cu toate acestea, el se purta 
întotdeauna foarte drăgăstos cu mine, deşi îmi vorbea pe 
acelaşi ton de ironie fină, ca la început. Mă mai mira şi 
faptul că prefera să vină el la mine, aşa că până la urmă am 
ajuns să mă duc foarte rar pe la mama, cel mult o dată pe 
săptămână, mai ales după ce am luat-o razna. Venea, de 
obicei, seara, se aşeza pe un scaun şi stăteam la taifas; îi 
plăcea grozav să pălăvrăgească şi cu gazda, ceea cemă 


scotea din sărite şi mai ales mă surprindea din partea lui. 
Câteodată mă şi gândeam: oare nu o fi având unde să se 
ducă de vine la mine? Totuşi ştiam precis că avea destule 
cunoştinţe, că de curând reînnodase multe din relaţiile lui 
mondene rupte în ultimul an. După cât se părea însă, ele 
nu-l prea atrăgeau şi multe le restabilise numai oficial. De 
fapt, prefera să vină la mine. Uneori eram grozav de mişcat 
când vedeam cu câtă sfială deschidea aproape totdeauna 
uşa când venea seara pe la mine şi în prima clipă mi se uita 
în ochi cu o nelinişte ciudată, ca şi cum ar fi spus: „Oare nu 
te stingheresc? Spune drept, că atunci plec”, ceea ce şi 
spunea uneori. Bunăoară, deunăzi, când a venit la mine, m- 
a găsit îmbrăcat într-un costum nou pe care abia îl 
primisem de la croitor şi gata să mă duc să-l iau pe prinţul 
Serghei, ca să plecăm împreună undeva (unde anume - voi 
arăta mai târziu). Când a intrat, s-a aşezat, pesemne fiindcă 
nu observase că sunt gata de plecare - de altfel, câteodată 
era neobişnuit de distrat şi ca un făcut, a început să 
vorbească numaidecât despre gazda mea. Atunci am 
izbucnit: 

— Of, mai dă-l dracului! 

— Ah dragul meu, se ridică el brusc de pe scaun, mi se 
pare că aveai de gând să pleci de acasă şi eu te-am 
împiedicat... Te rog să mă ierţi. 

Îşi luă rămas bun cu un aer umil şi se grăbi să plece. 
Tocmai purtarea lui umilă faţă de mine, cu totul neaşteptată 
din partea unui om de lume atât de independent şi de 
original, reînvia în inima mea o duioşie nespusă şi o 
încredere desăvârşită. Dar dacă mă iubea atât de mult, cum 
se face că n-a încercat să mă oprească atunci când a văzut 
că încep să alunec în prăpastie. Dacă mi-ar fi spus un singur 
cuvânt poate că m-aş fi dezmeticit, deşi nu e sigur. Doar a 
văzut că devenisem un filfizon, un grandoman, că Matvei 
îmi stătea la dispoziţie (o dată i-am propus să-l duc acasă cu 
sania mea, ce zic! Nu o dată, de mai multe ori şi 
întotdeauna a refuzat) şi nu se poate să nu-şi fi dat seama 


că arunc cu banii în dreapta şi-n stânga, totuşi nu mi-a spus 
niciodată un cuvânt, nu mi-a pus nici o întrebare. Lipsa lui 
de curiozitate mă miră până şi acum. În ceea ce mă 
priveşte, nu mă sfiam câtuşi de puţin de el, nu-i ascundeam 
Nimic, deşi nu-i dădeam, fireşte, nici o explicaţie. El nu mă 
întreba şi eu nu-i spuneam nimic. De vreo două-trei ori era 
cât pe-aci să aducem vorba despre problemele esenţiale, de 
pildă, o dată, curând după ce renunţase la moştenire, l-am 
întrebat din ce are să trăiască. 

— Am să mă descurc eu cumva, dragul meu, mi-a spus el 
cât se poate de liniştit. 

Acum ştiu că până şi Tatiana Pavlovna, care n-avea decât 
cinci mii de ruble la sufletul ei, i-a împrumutat lui Versilov, 
în ultimii doi ani, jumătate din această sumă. 

Altă dată a venit vorba despre mama: 

— Dragul meu, îmi spuse el întristându-se deodată, i-am 
spus Sofiei Andreevna încă la începutul legăturii noastre şi 
nu numai atunci, ci i-o repet într-una: „Ştiu că te chinuiesc 
şi că am să te bag în mormânt, totuşi atâta timp cât te văd, 
nu-mi pare rău; dacă ai muri însă, sunt convins că m-ar 
ucide şi pe mine remuşcările”. 

De altfel, îmi aduc aminte că în seara aceea a fost mai 
sincer ca oricând: 

— Dacă aş avea măcar scuza că sunt un om slab, lipsit de 
voinţă şi aş suferi din pricina asta! Dar dimpotrivă, ştiu prea 
bine că nu este aşa, că sunt un om neînchipuit de tare şi în 
ce crezi că stă tăria mea? Tocmai în infinita mea capacitate 
de a mă împăca uşor cu oricine şi cu orice, de altfel, asta eo 
trăsătură specifică tuturor intelectualilor ruşi din generaţia 
mea. Pe mine nu-i chip să mă răneşti sau să mă distrugi, nici 
măcar să mă uimeşti. Eu rezist în orice condiţii, ca un dulău 
de curte. În inima mea pot încăpea deodată două 
sentimente contrarii, fără să mă supere câtuşi de puţin 
contradicţia dintre ele. Fireşte că eu nu sunt vinovat de 
asta, totuşi ştiu că nu este cinstit, mai ales fiindcă e prea 
comod. Uite, am ajuns aproape la cincizeci de ani şi nu-mi 


dau seama dacă e bine sau e rău că am trăit atât. lubesc 
viaţa, fireşte, dovadă că am trăit, dar din partea unui om ca 
mine este o ticăloşie să iubească viaţa. În ultimul timp, a 
apărut ceva nou în viaţa noastră; cei de categoria lui Kraft 
nu se pot adapta la noua situaţie şi de aceea se împuşcă. E 
foarte limpede că cei de teapa lui Kraft sunt nişte proşti şi 
că noi suntem deştepţi; de aici însă nu se poate trage nici o 
concluzie şi problema rămâne deschisă. Oare e cu putinţă 
ca pe lumea asta să nu poată trăi decât cei ca mine? Foarte 
probabil că aşa este, dar acest gând e prea dureros. 
Oricum... Problema rămâne deschisă. 

Vorbea cu tristeţe, dar nu-mi dădeam seama dacă e sincer 
sau nu. Avea anumite apucături de cabotin de care nu voia 
să se dezbare cu nici un preţ. 

În perioada aceea nu-l slăbeam cu întrebările. Doream să 
aflu adevărul, cum îşi doreşte un om lihnit de foame un 
codru de pâine. El îmi răspundea întotdeauna bucuros şi 
deschis, dar, până la urmă, răspunsurile lui se reduceau la 
generalităţi, erau nişte aforisme din care, în fond, nu puteai 
să scoţi nimic. Pe mine însă, aceste probleme mă 
frământaseră toată viaţa şi mărturisesc cinstit, că, pe când 
mai eram la Moscova, amânam mereu rezolvarea lor, 
punându-mi toată nădejdea în întâlnirea noastră de la 
Petersburg. I-am spus şi lui acest lucru pe şleau, dar n-a râs 
de mine, dimpotrivă, ţin minte că mi-a strâns mâna. În ceea 
ce priveşte problemele politice şi sociale, n-am aflat mai 
nimic de la el şi tocmai aceste probleme mă frământau cel 
mai mult, datorită „ideii” mele. Despre oamenii de categoria 
lui Dergaciov am izbutit să-i smulg observaţia că „sunt mai 
prejos de orice critică”...Dar, în acelaşi timp, a adăugat, 
spre surprinderea mea, că „îşi rezervă dreptul de a nu 
acorda nici o importanţă propriei sale păreri”...De câte ori 
îl întrebam ce se va alege din statele actuale şi din lumea de 
astăzi, pe ce cale se va înnoi societatea, refuza sistematic să 
răspundă, până am izbutit, în cele din urmă cu chiu cu vai 
să-i smulg câteva cuvinte: 


— Cred că totul se va petrece într-un mod extrem de 
banal, a mormăit el în silă o dată, pur şi simplu, toate 
statele, în ciuda aşa-zisului lor echilibru bugetar şi a „lipsei 
de deficite”, se vor încurca definitiv un bon matin şi toate 
vor refuza să-şi mai plătească datoriile, din dorinţa fiecăruia 
de a se înnoi pe seama falimentului general. Dar toate 
elementele conservatoare din lume vor căuta să împiedice 
acest lucru, fiindcă tocmai din rândul lor se recrutează şi 
acţionari şi creditori, aşadar nu vor admite falimentul cu 
nici un preţ. Şi atunci va urma o degradare generală, ca să 
zic aşa. Se vor aduna mulţi jidovi şi va începe o împărăție a 
jidovilor; pe urmă însă toţi cei care n-au avut niciodată 
acţiuni, care, în general, n-au avut nimic, adică toţi calicii, 
după cum e şi firesc, nu vor dori să participe la procesul 
acesta de degradare. Se va dezlănţui aşadar o luptă şi, 
după şaptezeci şi şapte de înfrângeri, sărăcimea îi va nimici 
pe acţionari, le va lua acţiunile şi se va aşeza în locul lor, tot 
ca acţionari, bineînţeles. Poate că ei vor izbuti să aducă 
ceva nou - sau poate că nu; mai probabil vor da şi ei 
faliment. Mai departe, dragul meu, nu mai sunt în stare să 
prevăd destinele care vor schimba faţa lumii acesteia. De 
altfel, n-ai decât să citeşti Apocalipsul. 

— Oare cauzele să fie numai de ordin material? E cu 
putinţă ca lumea actuală să se prăbuşească numai datorită 
finanţei? 

— Ei, fireşte, eu nu ţi-am dezvăluit decât un colţişor al 
tabloului, dar şi acest colţişor reprezintă o parte a 
întregului, ca să zic aşa, legată indisolubil de el. 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Of, Doamne, nu te pripi aşa: toate astea n-or să se 
petreacă chiar atât de curând. În general, e totdeauna mai 
bine să nu faci nimic; dacă n-ai nici un amestec, rămâi cel 
puţin cu conştiinţa împăcată. 

— Lasă glumele, vorbeşte serios. Eu vreau să ştiu ce am de 
făcut şi cum trebuie să trăiesc. 


— Mă întrebi ce să faci, dragul meu? Fii cinstit, nu minţi 
niciodată, nu râvni la bunul altuia, într-un cuvânt, respectă 
cele zece porunci. Acolo a fost stabilit totul pe vecii vecilor. 

— Of, isprăveşte! Toate astea sunt depăşite şi unde mai pui 
că nu-s decât vorbe, iar azi se cer fapte. 

— Ei bine, dacă nu mai poţi suporta plictiseala, încearcă să 
iubeşti pe cineva sau ceva, sau măcar caută-ţi o 
preocupare. 

— Dumitale nu-ţi arde decât de glume! Şi apoi, cum s-o 
scot singur la capăt cu cele zece porunci ale dumitale? 

— Caută să le îndeplineşti, lăsând la o parte toate 
îndoielile şi problemele tale şi ai să ajungi un om mare. 

— Un ilustru necunoscut. 

— Nu există nici o taină care să nu iasă la suprafaţă. 

— Văd că-ţi baţi joc de mine! 

— Ei, dacă ţii neapărat să iei totul în serios, atunci cel mai 
bine ar fi să te specializezi cât mai repede, să devii arhitect, 
inginer sau avocat; când vei avea o ocupaţie serioasă, în 
toată puterea cuvântului, ai să te linişteşti şi ai să uiţi de 
fleacuri. 

Am tăcut, căci ce puteai alege din cuvintele lui? Totuşi, 
după fiecare convorbire de acest fel, rămâneam şi mai 
tulburat decât înainte. Şi apoi, vedeam limpede că 
întotdeauna ascundea parcă o taină şi asta mă atrăgea din 
ce în ce mai mult spre el. 

— Ascultă, l-am întrerupt eu o dată pe când vorbea, te-am 
bănuit întotdeauna că îmi îndrugi toate astea numai de 
ciudă şi amărăciune, iar în străfundul sufletului eşti adeptul 
fanatic al unui ideal înalt şi te sfieşti sau nu vrei s-o 
mărturiseşti. 

— Îţi mulţumesc, dragul meu. 

— Ascultă, nu există nimic mai înălţător decât de a fi de 
folos. Ce crezi, în momentul de faţă cum aş putea fi mai de 
folos? Ştiu că nu-mi poţi da o soluţie radicală, dar ţin numai 
să-ţi aflu părerea. Spune-mi-o şi am să fac întocmai cum mă 


sfătuieşti, ţi-o jur! Ce înţelegi dumneata printr-un ideal 
măreț? 

— Bunăoară, să prefaci pietrele în pâine (34) - iată un 
ideal măreț. 

— Idealul suprem? Da, întradevăr, mi-ai deschis un drum. 
Dar, ia spune, crezi că este cel mai de seamă? 

— Este un ţel foarte înalt, dragul meu, dar nu cel mai înalt. 
În general, e mediocru, dar numai în momentul de faţă e 
măreț: cum se satură omul, nici nu-şi mai aduce aminte, ba 
mai mult, îşi spune numaidecât: „Ei, acum sunt sătul, ce să 
fac mai departe?” Problema va rămâne deschisă în vecii 
vecilor. 

— Mi-ai vorbit o dată despre „ideile de la Geneva”, ce 
înţelegi prin asta? 

— Ideile de la Geneva înseamnă virtutea fără Hristos, 
dragul meu. Ideile vremii noastre, sau, mai bine zis ideile 
care însufleţesc întreaga civilizaţie actuală. Într-un cuvânt, 
asta e una din acele istorii lungi şi atât de plicticoase, încât 
nici nu-ţi vine să le începi, de aceea ar fi mai bine să vorbim 
despre altceva, dar şi mai bine ar fi să tăcem. 

— Dacă ar fi după dumneata, n-am face decât să tăcem. 

— Ţine minte, dragul meu, că e mai bine, mai prudent şi 
mai frumos să taci. 

— Mai frumos? 

— Bineînţeles, e totdeauna frumos să taci, iar un om care 
tace face impresie mai bună decât unul care vorbeşte. 

— Păi, a vorbi aşa cum vorbim noi e, fără îndoială, egal cu 
a tăcea. N-am nevoie de o astfel de frumuseţe şi cu atât mai 
puţin de astfel de avantaje! La naiba cu ele! 

— Dragul meu, îmi spuse el deodată, schimbând întrucâtva 
tonul, aproape cu căldură şi cu deosebită stăruinţă, nu 
vreau câtuşi de puţin să te ispitesc cu cine ştie ce virtuţi 
burgheze, ca să te laşi de idealurile tale, nu vreau să-ţi bag 
în cap „să preferi fericirea eroismului”; dimpotrivă, 
eroismul e mai presus de orice fericire, fiindcă însuşi faptul 
de a fi capabil de eroism este o fericire. Măcar asta trebuie 


să fie clar între noi. Eu tocmai de aceea te respect, fiindcă 
în vremurile noastre de lâncezeală ai fost în stare să-ţi pui 
suflletul în slujba unei idei proprii (fii pe pace, asta mi s-a 
întipărit în minte pentru totdeauna). Şi totuşi nu-ţi e 
îngăduit să uiţi de măsură. Mai ales acum când ai vrea ca 
viaţa ta să stârnească vâlvă, când ai vrea să înflăcărezi pe 
unii, să nimiceşti pe alţii, să te înalţi deasupra Rusiei, 
trecând peste ea ca un nor încărcat de fulgere care insuflă 
tuturor spaimă şi entuziasm, ca apoi să dispari undeva în 
America de Nord. Sunt sigur că tocmai asta sau ceva 
asemănător se petrece în sufletul tău şi de aceea mă 
socotesc dator să te previn, fiindcă te-am îndrăgit sincer, 
dragul meu. 

Nici din aceste sfaturi nu puteam alege nimic. Ele nu 
dovedeau decât grija pentru soarta mea, pentru buna mea 
stare materială, erau îndrumările prozaice ale unui tată 
bine intenţionat; dar la ce-mi puteau folosi mie, un tânăr 
însufleţit de idealuri pentru care orice tată cinstit ar fi 
trebuit să-şi trimită fiul chiar şi la moarte, aşa cum în 
antichitate Horaţiu îşi trimisese fiii să moară întru slava 
Romei? 

Adesea, stăruiam să-mi spună ce crede despre religie, dar 
aici totul se prezenta şi mai nebulos. Când îi ceream un sfat 
în privinţa asta, îmi dădea un răspuns cât se poate de 
stupid, ca unui copil: 

— Trebuie să crezi în Dumnezeu, dragul meu. 

— Bine, dar dacă eu nu cred? Strigam, furios. 

— Asta-i foarte îmbucurător, dragul meu. 

— Cum aşa? 

— E un semn cât se poate de îmbucurător, dovedeşte că 
eşti un om de treabă, fiindcă la noi, în Rusia, un ateu, dacă e 
întradevăr ateu şi e cât de cât inteligent, e omul cel mai 
cumsecade din lume şi e totdeauna înclinat să-i facă plăcere 
lui Dumnezeu, fiindcă e negreşit bun şi e bun fiindcă e 
înaintat la culme că e ateu. Ateii noştri sunt nişte oameni 


foarte respectabili şi cât se poate de cinstiţi, sunt stâlpii 
patriei, ca să zic aşa... 

Acesta era desigur un răspuns, însă nu cel pe care îl 
voiam; o singură dată mi-a spus până la capăt părerea lui, 
care era însă atât de ciudată, încât am rămas şi mai 
surprins, mai ales că auzisem despre maniile lui catolice, 
despre lanţuri... 

— Dragul meu, mi-a spus el într-o zi pe stradă, când îl 
petreceam după o discuţie lungă, purtată la mine acasă, e 
cu neputinţă să iubeşti oamenii aşa cum sunt şi totuşi este o 
datorie. De aceea, calcă-ţi pe inimă, astupă-ţi nasul, închide 
ochii (ceea ce e mai necesar decât orice) şi fă-le bine. 
Îndură răul pe care ţi-l fac şi, pe cât poţi, încearcă să nu te 
superi pe ei, „ţinând minte că eşti şi tu un om”...Se înţelege 
că trebuie să-i judeci sever, dacă ţi-a fost dat să fii cât de cât 
mai inteligent decât media. Oamenii sunt josnici prin natura 
lor şi le place să iubească de frică. Tu nu te lăsa impresionat 
de o astfel de dragoste şi nu înceta să-i dispreţuieşti. 
Undeva în Coran, Allah îi porunceşte profetului său să-i 
privească pe „cei răzvrătiți” ca pe nişte şoareci, să le facă 
bine, dar să nu-i ia în seamă - cam orgolioasă atitudine, dar 
justă. Să ştii să dispreţuieşti oamenii şi când fac fapte bune, 
fiindcă atunci sunt de cele mai multe ori ticăloşi. Of, dragul 
meu, ţi-am spus asta judecând după mine. Dacă ai un dram 
de minte, nu poţi trăi fără să te dispreţuieşti, indiferent 
dacă eşti cinstit sau nu. Să-ţi iubeşti aproapele, fără să-l 
dispreţuieşti, e cu neputinţă. După mine, incapacitatea 
fizică de a-şi iubi aproapele e în firea omului. Neînţelegerea 
se datoreşte de la început unei expresii greşite, căci 
dragostea pentru omenire nu se referă decât la acea 
omenire pe care tu însuţi ai creat-o în sufletul tău (cu alte 
cuvinte, te-ai creat pe tine însuţi şi te iubeşti pe tine însuţi) 
şi care, prin urmare, nu va exista niciodată în realitate. 

— Oare nu va exista niciodată? 

— De, dragul meu, recunosc că este o perspectivă destul 
de stupidă, dar nu e vina mea; cum nu mi-a cerut nimeni 


sfatul la facerea lumii, îmi rezerv dreptul să am părerea 
mea în privinţa asta. 

— După toate astea, cum mai poate spune cineva că eşti 
un călugăr, un propovăduitor fanatic; zău că nu înţeleg! 

— Dar cine spune asta despre mine? 

I-am povestit ceea ce ştiam. M-a ascultat cu mare atenţie 
dar a închis discuţia. 

Nu-mi amintesc cum am ajuns la această discuţie 
memorabilă pentru mine; îmi amintesc însă că şi-a ieşit 
chiar din fire, ceea ce nu i se întâmpla aproape niciodată. 
Vorbise pătimaş şi fără urmă de zeflemea, ca şi cum s-ar fi 
adresat altcuiva, nu mie, tocmai de aceea nu l-am crezut: 
doar nu era cu putinţă să fi vorbit serios despre asemenea 
lucruri cu un copilandru ca mine. 

CAPITOLUL AL DOILEA. 

În dimineaţa aceea de cincisprezece noiembrie l-am găsit 
la „prinţul Serioja”...Chiar eu restabilisem legătura între ei, 
dar şi fără mine aveau destule puncte comune (mă refer la 
întâmplările din străinătate ş.a.m.d.). Şi apoi, prinţul îi 
dăduse cuvântul de onoare să-i restituie măcar o treime din 
moştenire, adică cel puţin douăzeci de mii de ruble. Îmi 
aduc aminte cât de ciudat mi s-a părut că vrea să-i restituie 
doar o treime şi nu jumătate, dar am tăcut. Prinţul a făcut 
această făgăduială de la sine, fără ca Versilov să fi adus 
vreodată vorba despre asta, fără cea mai mică aluzie din 
partea lui; prinţul s-a repezit singur cu propunerea, iar 
Versilov a primit-o în tăcere, dar mai târziu nu i-a amintit 
niciodată de ea, prefăcându-se chiar că o uitase. Menţionez 
în treacăt că la început prinţul era fermecat de Versilov, mai 
ales de felul lui de a vorbi, era de-a dreptul entuziasmat şi 
mi-a mărturisit-o de câteva ori. Când era singur cu mine, 
spunea despre sine cu indignare, aproape cu deznădejde că 
este „îngrozitor de incult, că a păşit pe un drum cu totul 
greşit!” O, pe atunci eram atât de buni prieteni!... Până şi 
lui Versilov mă străduisem atunci să i-l prezint pe prinţ într- 


o lumină cât mai favorabilă, tăgăduindu-i cusururile, deşi le 
cunoşteam; Versilov însă tăcea sau zâmbea. 

— Chiar dacă are cusururi, are cel puţin tot atâtea calităţi! 
Am strigat eu o dată, pe când mă aflam între patru ochi cu 
Versilov. 

— Doamne, cum îl mai ridici în slava cerului! Începu ei să 
râdă. 

— Cu ce? M-am mirat eu. 

— Auzi, tot atâtea calităţi! Păi dacă ar avea tot atâtea 
calităţi câte defecte, ar fi un sfânt! 

Dar, fireşte, din asta nu puteam să deduc părerea lui. În 
general, pe atunci se ferea să vorbească despre prinţ, ca de 
altfel despre toate problemele importante, dar parcă mai 
ales despre prinţ. Încă de pe atunci bănuiam că se duce la 
prinţ şi fără mine şi că sunt în legături foarte strânse, ceea 
ce nu mă supăra de fel. Nu eram gelos nici de faptul că 
Versilov vorbea cu el cu mult mai serios decât cu mine, ca 
să zic aşa, cu mult mai substanţial şi nici nu-şi îngăduia să 
fie atât de ironic, dar pe atunci eram atât de fericit, încât 
îmi făcea plăcere până şi acest lucru. Mai socoteam că are o 
scuză şi fiindcă prinţul era cam mărginit şi de aceea îi 
plăceau formulările precise, iar unele glume nu le înţelegea 
de fel. Dar iată că de la un timp începuse parcă să se 
emancipeze, chiar şi sentimentele lui faţă de Versilov se 
schimbară parcă, ceea ce nu putea să-i scape unui om atât 
de sensibil ca el. Ţin să subliniez că pe vremea aceea prinţul 
se schimbase şi faţă de mine, ba chiar destul de vădit: din 
prietenia noastră, aproape înflăcărată de la început, nu mai 
rămăsese decât aparențele, nişte forme goale. Totuşi, 
continuam să mă duc la el; de altfel, nici nu văd cum aş fi 
putut să nu mă duc, o dată intrat în vârtej. O, cât de naiv, 
cât de neştiutor eram pe atunci! Oare e cu putinţă ca atâta 
stângăcie şi atâtea umilinţe să se tragă numai din naivitate, 
din prostia tinereţii?! Eu primeam de la el bani şi credeam 
că n-are nici o importanţă, că e foarte normal. Deşi n-a fost 
chiar aşa: ştiam şi atunci că nu e de loc normal şi totuşi îi 


luam fără să mă gândesc prea mult. Însă nu pentru bani mă 
duceam la el, deşi aveam o nevoie grozavă de bani. Ştiam 
că nu de dragul banilor mă duc, totuşi îmi dădeam seama că 
în fiecare zi mă duc după bani. Dar trăiam ca într-un vârtej 
şi apoi, pe atunci, sufletul meu era stăpânit de cu totul 
altceva, mai bine zis vrăjit! 

Când am intrat în ziua aceea, pe la ora unsprezece, la 
prinţ, l-am găsit acolo pe Versilov, care tocmai îşi încheia o 
tiradă lungă; el şedea, iar prinţul asculta, plimbându-se prin 
cameră. Părea să fie destul de tulburat, ceea ce i se 
întâmpla mai totdeauna când stătea de vorbă cu Versilov. 
Prinţul era o fire extrem de impresionabilă, credul până la 
naivitate şi de aceea îl priveam de sus în multe împrejurări. 
Totuşi, de câteva zile - repet - observasem la el un soi de 
ironie răutăcioasă. Când dădu cu ochii de mine, se opri şi 
faţa i se crispă. În sinea mea ştiam cărei pricini i se datora 
tulburarea lui din dimineaţa aceea, totuşi, nu m-aş fi 
aşteptat să i se schimonosească faţa. Aflasem că are o 
seamă de neplăceri, dar, din păcate, nu cunoşteam decât a 
zecea parte din ele, pe celelalte mi le ascunsese cu grijă. 
Mă găseam deci într-o situaţie penibilă şi stupidă, mai ales 
că adesea mă străduiam să-l mângăi, îl plictiseam cu 
sfaturile şi chiar îl luam peste picior cu un aer de 
superioritate, socotindu-l slab de înger, de vreme ce se 
pierde cu firea din pricina unor „asemenea fleacuri”...El nu- 
mi răspundea, dar e cu neputinţă să nu mă fi urât îngrozitor 
în acele clipe, văzând cum calc în străchini, fără să bănuiesc 
măcar ceva. Şi Dumnezeu mi-e martor că îmi scăpase 
tocmai esenţialul! 

Totuşi, mi-a întins politicos mâna, iar Versilov m-a salutat 
dând din cap, fără să se întrerupă din vorbă. Eu m-am 
tolănit pe o canapea. Ce apucături aveam pe atunci, cât de 
necuviincios mă purtam! Ba mai şi forţam nota, îi tratam 
prietenii cu atâta familiaritate de parcă i-aş fi cunoscut de 
când lumea... O, dacă ar fi cu putinţă s-o iau de la început, 
acum aş şti să mă port. Trebuie să mai adaug ceva ca să nu 


uit: prinţul locuia tot acolo, dar acum ocupa aproape toată 
casa, fiindcă proprietara ei, Stolbeeva, plecase din nou. 

I-am găsit discutând despre nobilime. În treacăt fie zis, 
problema aceasta îl frământa uneori foarte mult pe prinţ, 
cu toate că făcea atâta caz de ideile lui progresiste şi chiar 
presupun că de aici i s-au tras multe rele în viaţă: cum ţinea 
grozav la titlul lui de prinţ şi în acelaşi timp era sărac lipit, 
toată viaţa lui a cheltuit nebuneşte, dintr-o falsă mândrie şi 
s-a înglodat în datorii. Versilov i-a dat de câteva ori a 
înţelege că nu în asta constă noblețea, căutând să-i 
sădească în inimă o concepţie mai înaltă despre ea: dar, 
până la urmă, prinţul a început să se şi supere că i se dau 
lecţii. Pesemne că acelaşi lucru se întâmplase şi în 
dimineaţa aceea, dar eu venisem către sfârşit. La început, 
cuvintele lui Versilov mi s-au părut retrograde, dar, pe 
măsură ce vorbea, mi-am schimbat părerea. 

— Cuvântul onoare e sinonim cu „datorie”, spuse el (eu nu 
redau decât cuvinte şi numai în măsura în care îmi aduc 
aminte). Când statul se află în mâinile păturii aristocratice, 
ţara este puternică. Pătura aristocratică are întotdeauna 
onoarea ei şi concepţia ei despre onoare, care poate să fie 
şi greşită, dar aproape întotdeauna serveşte drept factor de 
coeziune şi întăreşte ţara, ceea ce-i folositor din punct de 
vedere moral, dar mai ales politic. În schimb, această 
situaţie este apăsătoare pentru robi, adică pentru toţi cei 
care nu fac parte din această pătură. Pentru ca ei să nu se 
simtă apăsaţi, li se dau anumite drepturi. Aşa s-a făcut la 
noi în Rusia şi e foarte bine. Totuşi, ţinând seama de toate 
experienţele de până acum (adică din Europa), egalitatea 
drepturilor a adus după sine scăderea simțului onoarei şi 
implicit al datoriei. Egoismul a înlocuit vechea concepţie, 
care era un factor de unificare şi totul s-a fărâmiţat în 
libertatea indivizilor. Cei eliberaţi, rămaşi fără o idee 
unitară, au pierdut orice legătură de natură superioară, aşa 
încât până la urmă au încetat să-şi apere până şi libertatea 
care li s-a acordat. Dar nobilimea rusă s-a deosebit 


întotdeauna de cea europeană. Nobilimea noastră, chiar şi 
acum, după ce şi-a pierdut drepturile, ar putea rămâne 
pătura dominantă, în calitate de păstrător al tradiţiilor de 
onoare, cultură, ştiinţă şi al unei concepţii superioare, dar 
ceea ce este mai important, fără să se mai izoleze într-o 
castă închisă, care ar duce la moartea acestei concepţii. De 
fapt, porţile nobilimii sunt deschise la noi de prea multă 
vreme, acum, însă, e timpul să le deschidem definitiv. De azi 
înainte, fiecare faptă eroică pusă în sujba onoarei, a ştiinţei 
şi a ţării trebuie să dea fiecărui om dreptul de a pătrunde în 
pătura aristocratică. Pe această cale, pătura dominantă se 
va preface de la sine într-o comunitate alcătuită din cei mai 
buni oameni în înţelesul cel mai strict şi mai adevărat, nu în 
vechiul înţeles de castă privilegiată. Numai în această formă 
nouă, mai bine zis reînnoită, s-ar putea menţine pătura 
noastră. Prinţul râse sarcastic. 

— Dar ce se mai alege atunci din nobilime? După proiectul 
dumitale, nobilimea s-ar transforma într-un fel de lojă 
masonică. 

Repet că prinţul era nemaipomenit de incult. De ciudă, am 
şi început să mă foiesc pe divan, deşi nu eram întru totul de 
acord cu părerea lui Versilov. De altfel, a înţeles şi el prea 
bine că prinţul îşi arată colții. 

— Nu ştiu în ce sens te-ai referit la francmasonerie, îi 
răspunse el. Şi apoi, dacă până şi un prinţ rus respinge 
această idee, înseamnă că e încă prematură, atâta tot. De 
ce ar fi cu neputinţă ca principiul onoarei şi al culturii să fie 
singurele criterii după care oricine ar putea pătrunde în 
pătura dominantă, deschisă tuturor şi mereu înnoită? Dacă 
această idee mai dăinuie în câteva capete, oricât de puţine, 
înseamnă că ea n-a pierit cu desăvârşire, ci continuă să 
lumineze ca o flăcăruie în beznă. 

— Văd că-ţi place grozav să foloseşti expresii ca „idee 
superioară”, „principiu înalt”, „idee unitară” şi aşa mai 
departe. Tare aş vrea să ştiu ce înţelegi dumneata, la drept 
vorbind, prin „idee superioară”. 


— Zău că nu ştiu ce să-ţi răspund la asta, dragul meu 
prinţ, spuse Versilov, zâmbind cu ironie subtilă. Dacă ţi-aş 
mărturisi că nici eu nu sunt în stare să-mi răspund, ar fi mai 
adevărat. O idee sau un principiu superior e de cele mai 
multe ori un sentiment pe care câteodată nu-l poţi defini 
decât după foarte multă vreme. Ştiu numai că întotdeauna 
a fost chintesenţa vieţii, a generat noul şi nu pe plan 
abstract ori ireal, ci, dimpotrivă, a îmbogăţit viaţa şi a 
înfrumuseţat-o, aşa încât ideea superioară care a 
determinat această schimbare în bine s-a dovedit absolut 
necesară, în ciuda multora, fireşte. 

— De ce în ciuda multora? 

— Fiindcă ideile sunt o povară destul de plictisitoare, fără 
ele viaţa e mai veselă şi mai uşoară. 

Prinţul înghiţi hapul. 

— Dar ce înţelegi dumneata prin „chintesenţa vieţii'? (Era 
vădit că se înfuriase.) 

— Nici asta n-aş putea să ţi-o explic, mon prince; ştiu 
numai că trebuie să fie ceva grozav de simplu, de obişnuit şi 
de evident, de care te izbeşti zi de zi, clipă de clipă - un 
lucru atât de simplu, încât nici nu ne vine a crede că poate 
fi aşa. Tocmai de aceea trecem pe lângă el de mii de ani fără 
să-l ştim şi fără să-l luăm în seamă. 

— Voiam numai să-ţi spun că a privi nobilimea ca 
dumneata înseamnă a-i tăgădui existenţa, susţinu prinţul. 

— Dacă ţii neapărat să precizăm, atunci poate că la noi n-a 
existat niciodată o nobilime. 

— Totul mi se pare îngrozitor de încâlcit şi de confuz. După 
mine, când susţii o idee trebuie s-o şi dezvolţi... 

Prinţul îşi încreţi fruntea şi aruncă o privire spre pendulă. 
Versilov se ridică şi-şi luă pălăria: 

— S-o dezvolţi? Zise el. Nu, e mai bine să te laşi păgubaş şi 
apoi asta-i meteahna mea, să vorbesc în aforisme. De altfel, 
mai am încă o ciudăţenie: de câte ori încerc să dezvolt o 
idee în care cred, până la urmă încetez şi eu să mai cred în 
ea; mi-e teamă că s-ar putea să păţesc aşa şi de data asta. 


La revedere, dragul meu prinţ. le rog să mă ierţi că la 
dumneata flecăresc întotdeauna neîngăduit de mult. 

Plecă numaidecât; deşi prinţul l-a condus politicos, eu m- 
am simţit jignit. 

— Nu înţeleg de ce te burzuluieşti dumneata?! Izbucni el 
deodată, fără să se uite la mine, îndreptându-se spre birou. 

— Cum să nu mă burzuluiesc, i-am răspuns eu cu glasul 
tremurând de mânie, când văd la dumneata o atât de 
ciudată schimbare de atitudine faţă de mine şi chiar faţă de 
Versilov, aşa că... Desigur, primele afirmaţii ale lui Versilov 
puteau să pară cam retrograde, dar pe urmă s-a văzut că 
nu era aşa. Dumneata pur şi simplu nu l-ai înţeles şi de 
aceea. 

— Eu pur şi simplu nu vreau să mă dăscălească oricine ca 
pe un băieţandru! Mi-o reteză el, aproape înfuriat. 

— Retrage-ţi cuvintele... 

— Te rog, fă-mi plăcerea şi renunţă la gesturi teatrale. Ştiu 
prea bine că ceea ce fac este o infamie, că sunt o mână 
spartă, un cartofor, poate şi un hoţ... Da, un hoţ, fiindcă 
pierd la cărţi banii familiei mele. Totuşi, nu permit nimănui 
să mă judece. Nu vreau şi nu admit să fiu judecat. Nu 
recunosc alt judecător în afara conştiinţei mele. Şi apoi, ce 
rost avea să vorbească în doi peri; dacă avea să-mi spună 
ceva, să mi-o fi spus pe şleau, nu să mă prostească cu pilde, 
cu predici încâlcite! Şi apoi, ca cineva să aibă dreptul de a- 
mi face morală, trebuie să fie el însuşi un om cinstit... 

— Mai întâi, eu n-am asistat de la început la discuţie, aşa 
că nu ştiu despre ce a fost vorba, iar în al doilea rând, dă-mi 
voie să te întreb ce te face să crezi că Versilov ar fi 
necinstit? 

— Destul, isprăveşte, te rog. leri mi-ai cerut trei sute de 
ruble. Poftim. 

Puse banii pe masă, în faţa mea, apoi se aşeză pe un fotoliu 
şi se lăsă, nervos, pe spate, picior peste picior. L-am privit, 
stingherit. 


— Nu ştiu ce să fac... Am bâiguit eu, deşi eu ţi i-am cerut... 
Deşi am mare nevoie de bani, acum, totuşi tonul dumitale... 

— Nu lua în seamă tonul meu. Dacă am fost prea brutal, te 
rog să mă ierţi. Crede-mă că mi-e gândul la altceva, la 
lucruri mai serioase. Am primit o scrisoare de la Moscova, 
prin care mi se anunţă că fratele meu Saşa, un copil, după 
cum ştii, a murit acum patru zile şi că starea tatălui meu, 
care, după cum ştii de asemenea, e paralizat de doi ani, s-a 
înrăutățit, că nu mai poate vorbi şi nu recunoaşte pe 
nimeni. Ai mei s-au bucurat că datorită acelei moşteniri îl 
vor putea duce în străinătate, dar, după cum scrie doctorul, 
nu mai are decât cel mult două săptămâni de trăit. Aşadar, 
din toată familia noastră nu rămâne decât mama, soră-mea 
şi cu mine, deci sunt aproape singur... Într-un cuvânt sunt 
singurul urmaş... Moştenirea aceea poate că era mai bine 
să nici n-o fi căpătat! În sfârşit, iată ce voiam să-ţi comunic: 
din moştenire i-am făgăduit lui Andrei Petrovici minimum 
douăzeci de mii de ruble... Dar închipuieşte-ţi că, din 
pricina formalităţilor, n-am putut să mă ţin de cuvânt până 
în ziua de azi. Mai mult, eu... Adică noi... Mai bine zis taică- 
meu nici n-a intrat încă în posesia moşiei. Unde mai puică 
în ultimele trei săptămâni am pierdut o mulţime de bani la 
cărţi şi ticălosul ăla de Stebelkov ia nişte dobânzi... Acum ţi- 
am dat aproape ultimii bani. 

— O, dragul meu, dacă-i aşa... 

— Nu de aceea ţi-am spus, nici prin gând nu mi-a trecut, 
Stebelkov trebuie să-mi aducă azi ceva bani şi deocamdată 
o să-mi ajungă. Dar dracu ştie ce se petrece în capul lui 
Stebelkov! L-am implorat să-mi facă rost de zece mii, ca să-i 
pot da măcar atât lui Andrei Petrovici. De când i-am promis 
să-i cedez o treime din moştenire, nu mai am linişte, mă 
chinui îngrozitor. I-am dat cuvântul şi trebuie să mi-l ţin, şi- 
ţi jur că aş face orice ca să scap măcar de această datorie. 
Nici nu-ţi închipui cum mă apasă datoriile, mă strivesc! Şi 
apoi, legătura asta copleşitoare. Mi-e greu să mă şi 


întâlnesc cu Andrei Petrovici, nu îndrăznesc să mă uit în 
ochii lui... De ce abuzează de situaţie? 

— Prin ce abuzează? M-am oprit eu înlemnit în faţa lui. Ţi- 
a făcut vreodată măcar o aluzie? 

— O, nu şi preţuiesc acest lucru, dar las' că-mi fac eu 
destule iluzii. În sfârşit... Mă înglodez din ce în ce mai 
tare... Stebelkov ăsta... 

— Linişteşte-te, dragul meu, te rog; văd că pe măsură ce 
vorbeşti eşti din ce în ce mai tulburat. Şi, la urma urmei, 
totul poate să fie doar o nălucire. O şi eu m-am lăsat târât în 
vâltoare şi nu mi-o iert, este o ticăloşie din partea mea. Ştiu 
însă că este trecătoare şi... Dacă aş izbuti să câştig o 
anumită sumă... Dar ia spune, îţi datorez două mii cinci 
sute, inclusiv cele trei sute de azi, nu-i aşa? 

— Dacă nu mă înşel, nu ţi i-am cerut, spuse prinţul, râzând 
sarcastic. 

— Spui că vrei să-i dai lui Versilov zece mii. Dacă eu 
primesc acum bani, datoria mea se scade, bineînţeles, din 
cele douăzeci de mii ale lui Versilov, altfel nici nu mă 
gândesc. Totuşi, am să ţi-i restitui chiar eu, cu siguranţă... 
Dar, ia spune, nu-ţi închipui cumva că Versilov vine la 
dumneata pentru bani? 

— Mi-ar fi mai uşor dacă ar veni la mine pentru bani, rosti 
prinţul printre dinţi zâmbind enigmatic. 

— Vorbeai adineauri de nu ştiu ce legătură copleşitoare; 
dacă te-ai gândit cumva la Versilov şi la mine, zău că mă 
simt jignit. Mi-amintesc că la urmă ai şi spus: „de ce nu este 
el însuşi aşa cum îi învaţă pe alţii să fie”...lată 
raţionamentul dumitale! Mai întâi, dă-mi voie să-ţi spun că 
nu este logic, fiindcă el, oricum ar fi, are totuşi dreptul să 
predice adevărul... Şi, la urma urmei, ce vorbă mai e şi asta 
predică? De altfel, te-am mai auzit numindu-l „profetul”...la 
spune, dumneata l-ai poreclit la Ems „profetul muierilor”? 

— Nu, nu eu. 

— Stebelkov mi-a spus că dumneata. 


— A minţit. Eu nu mă pricep să dau oamenilor porecle 
batjocoritoare, dar atunci când cineva predică altora să fie 
cinstiţi, să înceapă prin a fi el însuşi - iată logica mea, 
indiferent dacă ţi se pare greşită ori nu. Aşa înţeleg eu şi 
aşa este drept. Şi nimeni, auzi, nimeni să nu îndrăznească 
să vină să mă judece chiar în casa mea şi să mă ia la rost, ca 
pe un copil! Ajunge! Strigă el, oprindu-mă printr-un gest să- 
i răspund. Ah, în sfârşit! 

Tocmai intra pe uşă Stebelkov. 

Era la fel ca prima oară: tot atât de sclivisit, umbla tot atât 
de ţanţoş, cu pieptul scos în afară, se holba tot atât de 
stupid la tine şi, cum îşi închipuia cu singuranţă că 
excelează prin viclenie, era încântat la culme de sine însuşi. 
De astă dată, când intră, îşi roti ochii într-un mod ciudat şi 
ne aruncă o privire foarte precaută şi pătrunzătoare, de 
parcă ar fi vrut să surprindă ceva pe figurile noastre. Dar, 
într-o clipă, se linişti şi pe buze îi apăru iar zâmbetul radios 
şi mulţumit de sine, zâmbetul acela „slugarnic şi obraznic” 
care mă dezgusta nespus. 

Ştiam de mult că-l chinuieşte îngrozitor pe prinţ, de vreo 
două ori fusesem şi eu de faţă când venise. De altfel... Am 
avut şi eu o dată de-a face cu el în ultima lună, acum însă, 
din anumite motive, n-aş fi crezut că are să vină. 

— Numaidecât, spuse prinţul, fără să-l salute şi, 
întorcându-se cu spatele la noi, începu să scoată dintr-un 
sertar al biroului hârtiile şi abacul. 

Eu mă simţeam cât se poate de jignit de ultimele cuvinte 
ale prinţului. Aluzia la necinstea lui Versilov fusese atât de 
străvezie (şi atât de uimitoare!), încât se cerea negreşit 
lămurită până la capăt, dar în prezenţa lui Stebelkov îmi 
era cu neputinţă să deschid o asemenea discuţie, aşa că m- 
am tolănit iar pe divan şi am deschis o carte care se afla pe 
masa din faţa mea: 

— Bielinski, partea a doua! Asta e ceva nou! Vrei sa te 
cultivi pesemne? I-am strigat eu prinţului pe un ton voit 
ostentativ. 


Deşi era foarte preocupat şi grăbit, auzindu-mi vorbele s-a 
întors brusc spre mine: 

— Te rog să nu te atingi de cartea asta, mă repezi el cât se 
poate de aspru. 

Asta era prea din cale afară şi încă în prezenţa lui 
Stebelkov! Şi după toate, Stebelkov se mai şi hlizi, făcând o 
mină dezgustătoare şi plină de subinţeles şi arătându-mi pe 
furiş spre prinţ. I-am întors spatele acestui dobitoc. 

— Nu te supăra, dragul meu prinţ; uite că o şterg, nu 
vreau să te răpesc unui personaj atât de important... 

Voiam să par cât mai degajat. 

— Eu sunt personajul important? Se amestecă în vorbă 
Stebelkov, bătându-se, amuzat, cu degetul în piept. 

— Fireşte că dumneata. Eşti doar omul cel mai important 
din lume, după cum te şi socoteşti. 

— Ba nu, mă rog, daţi-mi voie, pe lume există două 
categorii de oameni. Eu ţin de categoria a doua. Cei din 
categoria întâi acţionează şi înfăptuiesc, iar cei din 
categoria a doua profită şi acaparează. În felul acesta, 
oamenii din categoria a doua ies în prim plan, iar cei din 
categoria întâi, trec pe planul al doilea. Aşa-i ori ba? 

— S-ar putea să fie aşa, deşi, ca de obicei, nu te-am 
înţeles. 

— Dă-mi voie, în Franţa a fost o revoluţie şi i-a ucis tocmai 
pe cei care-au făcut-o. Apoi a venit Napoleon şi a pus mâna 
pe toate. Revoluţia a făcut-o prima categorie, iar Napoleon 
face parte din a doua, până la urmă însă, Napoleon a ajuns 
în frunte, iar revoluţia a trecut pe planul al doilea. Aşa-i ori 
ba? 

În treacăt fie zis, faptul că adusese vorba despre Revoluţia 
Franceză mi-a amintit de un vechi vicleşug al lui şi de aceea 
m-a amuzat foarte mult: era vădit că tot mai mă socotea un 
revoluţionar şi de câte ori îl întâlneam, se simţea dator să 
facă aluzie la asta. 

— Vino cu mine, îi spuse prinţul şi amândoi trecură în 
camera alăturată. Când am rămas singur, m-am hotărât să-i 


restitui cele trei sute de ruble de cum va pleca Stebelkov, 
deşi aceşti bani m-ar fi scos dintr-o încurcătură cumplită. 

Vreo zece minute nu i-am auzit de fel, când deodată au 
început să vorbească în gura mare. La un moment dat, 
prinţul s-a pornit să strige atât de tare, de parcă-şi ieşise 
din minţi. Era uneori foarte iute la mânie, aşa că până şi eu 
îi treceam atunci multe cu vederea. Tocmai în clipa aceea a 
intrat un lacheu să-i comunice ceva; i-am arătat spre 
camera unde se găseau şi, ca prin farmec, acolo s-a făcut 
linişte. Prinţul a apărut cu un aer foarte preocupat, dar cu 
zâmbetul pe buze şi peste câteva clipe a intrat la elun 
oaspete. 

Era un personaj foarte important, cu eghileţi şi însemne 
imperiale, de cel mult treizeci de ani, cu o înfăţişare foarte 
aristocratică şi gravă. Atrag atenţia cititorului că pe atunci 
prinţul Serghei Petrovici nu făcea încă parte din adevărata 
societate înaltă a Petersburgului, deşi ar fi dorit grozav să 
pătrundă în ea (ştiam cât de fierbinte o dorea) şi tocmai de 
aceea trebuie să se fi bucurat nespus de vizita ce o primea. 
Ştiam că era o cunoştinţă nouă, pe care prinţul o făcuse cu 
preţul multor strădanii; oaspetele venea acum să-i întoarcă 
vizita şi, din nefericire, îl luase prin surprindere şi tocmai 
într-un moment atât de nepotrivit. L-am văzut pe prinţ 
aruncându-i lui Stebelkov o privire plină de nelinişte şi 
deznădejde; Stebelkov, însă, părea să nici nu fi băgat de 
seamă şi, fără să se gândească măcar s-o şteargă, se tolăni 
pe canapea şi începu să-şi înfoaie părul, pesemne ca să 
arate că lui nu-i pasă de nimic. Mai mult, îşi dădu şi un aer 
important; într-un cuvânt, era şi mai nesuferit ca de obicei. 
Se înţelege că eu ştiam încă de pe atunci să mă port în 
societate şi desigur n-aş fi făcut pe nimeni de râs, totuşi, 
spre uimirea mea, l-am surprins pe prinţ privindu-mă şi pe 
mine tot atât de buimac, desperat şi furios: aşadar, mă 
punea pe acelaşi plan cu Stebelkov şi se ruşina în aceeaşi 
măsură de amândoi. Gândul acesta m-a scos din sărite; m- 
am tolănit şi mai necuviincios pe divan şi am început să 


răsfoiesc cartea, ca şi cum nu m-aş fi sinchisit de nimic. 
Stebelkov, dimpotrivă, şi-a holbat ochii la ei, s-a aplecat 
înainte şi a început să tragă cu urechea la ceea ce vorbeau, 
închipuindu-şi pesemne că se poartă ca un om politicos şi 
amabil. Oaspetele s-a uitat de câteva ori, intrigat, la 
Stebelkov, dar şi la mine. 

La început, fiecare se interesă de familia celuilalt, de 
noutăţi; pe vremuri, domnul acesta o cunoscuse pe mama 
prinţului, care se trăgea dintr-o familie vestită. După câte 
am putut să-mi dau seama, oaspetele, în ciuda tonului său 
în aparenţă amabil, simplu şi firesc, ea foarte simandicos şi 
fără doar şi poate atât de încrezut, încât socotea că face o 
deosebită cinste oricui, când catadicseşte să-i calce pragul. 
Dacă prinţul l-ar fi primit singur şi n-ar fi fost stingherit de 
prezenţa noastră, sunt convins că s-ar fi arătat mai demn şi 
mai spiritual; acum însă, zâmbetul său încurcat şi poate 
exagerat de curtenitor, precum şi expresia lui ciudat de 
distrată îl dădeau de gol. 

N-au apucat să stea de vorbă nici cinci minute când, 
deodată, ca un făcut, i s-a mai anunţat un musafir şi încă tot 
unul compromiţător. Pe acesta îl ştiam bine, căci auzisem 
multe despre el, deşi el nu mă cunoştea pe mine. Era un om 
foarte tânăr, de vreo douăzeci şi trei de ani, foarte elegant 
îmbrăcat, tare chipeş, care, deşi de familie bună, se 
învârtea într-o societate deocheată. Cu un an în urmă, fiind 
ofiţer de cavalerie şi aparţinând unuia din cele mai alese 
regimente de gardă, fusese silit să-şi dea demisia din motive 
cunoscute de toată lumea. Era o secătură şi chiar propria 
lui familie fusese nevoită să anunţe prin gazete că nu 
răspunde de datoriile lui; totuşi el ducea mai departe o 
viaţă destrăbălată, luând bani pe camătă cu zece la sută pe 
lună, jucând nebuneşte prin tripouri şi cheltuind sume 
fabuloase cu o franţuzoaică faimoasă. În orice caz, acum nu- 
şi mai încăpea în piele, fiindcă cu o săptămână în urmă 
izbutise să câştige la cărţi vreo douăsprezece mii de ruble 
într-o singură seară. Cu prinţul avea relaţii destul de 


strânse: erau văzuţi adesea împreună şi chiar la aceeaşi 
masă de joc; totuşi, prinţul a tresărit atât de tare când a dat 
ochi cu el, încât am observat şi eu, deşi şedeam destul de 
departe. Era şi firesc: băiatul ăsta se simţea pretutindeni ca 
acasă, vorbea tare, râdea zgomotos, spunea tot ce-i trecea 
prin cap, fără să se sfiască de nimeni, şi, bineînţeles, nici n- 
ar fi putut bănui că prinţul tremură de teamă ca nu cumva 
prietenii săi să-l facă de râs în faţa unui oaspete atât de 
distins. 

De cum intră pe uşă, încă înainte de a se aşeza, începu să 
povestească despre isprăvile lui la joc din seara precedentă, 
fără să-i pese că întrerupe o discuţie începută. 

— Mi se pare că ai fost şi dumneata acolo? Se adresă el 
după câteva cuvinte oaspetelui important, confundându-l cu 
cineva din societatea lui, dar, când îl privi mai atent, 
exclamă: Ah, vă rog să mă iertaţi, v-am confundat cu unul 
dintre jucătorii de aseară! 

— Alexei Vladimirovici Darzan, Ippolit Alexandrovici 
Naşciokin, se grăbi prinţul să le facă cunoştinţă. Oricum, 
băieţandrul ăsta putea fi prezentat, că de, era dintr-o 
familie bună şi cunoscută, pe noi însă nu ne recomandase, 
aşa că şedeam mai departe, fiecare în colţul său. Eu nu 
voiam cu nici un preţ să mă întorc spre ei; Stebelkov, însă, 
de cum îl zări pe tânăr, începu să se hlizească, încântat, la 
el şi de bună seamă că se şi pregătea să intre în vorbă. 
Situaţia începea să mă amuze. 

— Anul trecut v-am văzut adesea la contesa Verighina. 

— Îmi amintesc şi eu de dumneavoastră, dar, mi se pare că 
atunci eraţi în uniformă, răspunse Naşciokin prietenos. 

— Da, pe atunci eram militar, însă, datorită... Ah, 
Stebelkov, până şi aici ai ajuns? Ce caută ăsta aici? Păi 
tocmai datorită dumnealui şi celor de teapa lui nu mai port 
uniformă, arătă el spre Stebelkov, râzând în hohote. 

Stebelkov izbucni de asemenea într-un râs vesel, crezând 
pesemne că i se făcuse un compliment. Prinţul roşi şi se 
grăbi să-i pună o întrebare lui Naşciokin, în timp ce Darzan 


se apropie de Stebelkov, cu care începu să discute foarte 
aprins, dar în şoaptă. 

— Dacă nu mă înşel, în străinătate ai fost în relaţii bune cu 
Katerina Nikolaevna Ahmakova. Îl întrebă deodată 
oaspetele pe prinţ. 

— Da, da, desigur. 

— Mi se pare că o să auzim în curând noutăţi despre ea, se 
spune că se mărită cu baronul Bioring. 

— E adevărat! Strigă Darzan. 

— Dumneata... Ştii sigur? Îl întrebă prinţul pe Naşciokin 
foarte apăsat şi vădit tulburat. 

— Aşa am auzit şi pare-mi-se că toată lumea a început să 
vorbească despre asta. Totuşi n-aş putea spune că ştiu 
sigur. 

— O, nu încape îndoială! Exclamă Darzan, apropiindu-se 
de ei. Mi-a spus-o chiar Dubasov ieri şi el întotdeauna află 
primul astfel de noutăţi. Mă miră că prinţul nu ştie, el ar fi 
doar în măsură... 

Naşciokin aşteptă să termine Darzan, apoi se adresă din 
nou prinţului: 

— De la un timp iese foarte rar în lume. 

— În ultima lună tatăl ei a fost bolnav, spuse prinţul destul 
de înţepat. 

— Pe cât se pare, cucoana asta a avut destule aventuri, o 
trânti deodată Darzan. 

Am tresărit şi ridicându-mi ochii de pe carte, i-am 
înfruntat cu un aer semeţ: 

— Am cinstea s-o cunosc personal pe Katerina Nikolaevna 
şi de aceea socotesc de datoria mea să asigur pe oricine că 
toate aceste zvonuri scandaloase pe socoteala ei nu-s decât 
minciuni, calomnii infame, scornite de aceia care... l-au dat 
târcoale, dar n-au obţinut nimic. 

După ce mă repezisem ca un prost, am tăcut brusc, 
continuând să rămân ţeapăn, cu faţa aprinsă şi să-i privesc 
provocator. Ceilalţi s-au întors şi ei spre mine şi, deodată, 


Stebelkov a început să chicotească; rânji chiar şi Darzan, 
care părea să se fi dat bătut. 

— Arkadi Makarovici Dolgoruki, mă prezentă prinţul lui 
Darzan 

— Ah, crede-mă, prinţe, mi se adresă Darzan deschis şi 
cordial, lucrurile astea nu pornesc de la mine şi chiar dacă 
circulă anumite zvonuri, nu le-am răspândit eu. 

— Nu m-am referit la dumneata! M-am grăbit eu să-i 
răspund, dar chiar în clipa aceea Stebelkov a izbucnit într- 
un râs cât se poate de necuviincios, numai fiindcă Darzan 
mă intitulase prinţ, după cum m-am lămurit mai târziu. 
Numele meu blestemat mi-a jucat şi de astă dată un renghi. 
Până în ziua de azi roşesc la gândul că atunci m-am sfiit, 
mai bine zis m-am ruşinat să corectez eroarea şi să declar 
sus şi tare că nu-s prinţ, ci pur şi simplu Dolgoruki, ceea ce 
mi se întâmpla pentru prima oară. Darzan s-a uitat 
nedumerit, la mine şi la Stebelkov, care tocmai râdea. 

— Ah, dar cine era fata nostimă pe care am întâlnit-o la 
dumneata pe scară, blondina aceea vioaie? Îl întrebă el 
deodată pe prinţ. 

— Zău că nu ştiu despre cine vorbeşti, răspunse acesta 
repede. 

— Atunci cine să ştie? Pufni Darzan în râs. 

— Ştiu eu... Poate că era..., bâigui prinţul încurcat. 

— Nu „poate”... Era fără îndoială surioara dumnealui, 
Lizaveta Makarovna! Exclamă Stebelkov, arătând spre 
mine. Doar am întâlnit-o şi eu adineauri. 

— Aha, da, întradevăr, îşi aminti deodată prinţul, de astă 
dată cu un aer cât se poate de serios. Trebuie să fi fost 
desigur Lizaveta Makarovna, o foarte bună prietenă de-a 
Annei Feodorovna Stolbeeva, în casa căreia şi locuiesc. 
Pesemne că a venit azi s-o vadă pe Daria Onisimovna, o altă 
prietenă a Annei Feodorovna, căreia la plecare i-a lăsat în 
grijă casa. 

Nimic mai adevărat. Daria Onisimovna era mama bietei 
Olea, despre care am mai vorbit şi pe care Tatiana Pavlovna 


o aciuase în cele din urmă pe lângă Stolbeeva. Ştiam prea 
bine că Liza venea adesea pe la Stolbeeva, iar după 
plecarea ei, continua s-o viziteze din când în când pe biata 
Daria Onisimovna, pe care toată familia noastră o îndrăgise; 
dar în ziua aceea, după cele spuse de prinţ pe tonul cel mai 
serios, de altfel şi lipsit de orice echivoc şi mai cu seamă 
după ieşirea stupidă a lui Stebelkov, ba poate şi fiindcă 
adineauri fusesem luat drept prinţ, mi s-au aprins obrajii. 
Din fericire, chiar în clipa aceea Naşciokin s-a ridicat să 
plece, dându-i mâna lui Darzan. Îndată ce am rămas 
singuri, Stebelkov mi-a făcut cu ochiul spre Darzan, care 
stătea în prag cu spatele la noi. Eram atât de furios, încât l- 
am ameninţat cu pumnul pe Stebelkov. 

Numaidecât după aceea plecă şi Darzan, înţelegându-se 
cu prinţul să se întâlnească neapărat a doua zi la locul 
stabilit - într-un tripou, bineînţeles. Când ieşi, îi strigă ceva 
lui Stebelkov şi se înclină uşor înaintea mea. Nici nu 
apucase tine să iasă pe uşă, că Stebelkov sări de la locul lui 
şi se proţăpi în mijlocul camerei, ridicând un deget: 

— Coconaşul ăsta a făcut săptămâna trecută o ispravă 
care le întrece pe toate: a dat o poliţă şi l-a iscălit în fals pe 
Averianov, chipurile ca girant. Poliţa circulă în forma 
aceasta, numai că este o escrocherie, un caz de puşcărie, că 
la mijloc sunt opt mii de ruble. 

— Nu m-aş mira ca poliţa să fi ajuns la dumneata, i-am 
spus eu, privindu-l fioros. 

— Eu, mă rog, am o întreprindere serioasă, o bancă, un 
„munte de pietate”, eu nu-s cămătar să umblu cu poliţe! Ai 
auzit de „Mont-de-piete” de la Paris? Ştii ce înseamnă? O 
pomană, o adevărată binefacere pentru săraci! Un astfel de 
„Mont-depiete” am şi eu... 

Prinţul, care tocmai se întorsese, îi tăie vorba brutal şi 
tăios: 

— Ce mai cauţi aici, de ce ai stat ca bătut în cuie? 

— Ah! Făcu Stebelkov, clipind des din ochi. Cum aşa? 
Parcă era vorba? 


— Îndrăzneşti să mai întrebi? Strigă prinţul, bătând din 
picior. Nici pomeneală. 'Ţi-am spus odată! 

— Bine, dacă o iei aşa... Fie! Numai că nu-i tocmai aşa... 

Se întoarse brusc şi ieşi cu capul plecat şi cu spinarea 
încovoiată. Prinţul strigă după el din prag: 

— Află, domnul meu, că eu nu mă tem câtuşi de puţin de 
dumneata! 

Era foarte iritat; dădu să se aşeze, dar, zărindu-mă, se 
răzgândi. Privirea lui parcă-mi spunea şi mie: „Şi tu ce mai 
aştepţi?” 

— Eu, dragul meu prinţ, dădui să spun... 

— Acum n-am timp, Arkadi Makarovici. Trebuie să plec 
numaidecât. 

— O clipă, te rog, trebuie să-ţi spun ceva foarte important, 
dar mai întâi, ia-ţi cele trei sute de ruble înapoi. 

— Ce înseamnă asta? 

Se plimba prin cameră, dar, când m-a auzit, s-a oprit 
locului. 

— Înseamnă că după tot ce s-a întâmplat... După ce ai spus 
despre Versilov că e necinstit, şi, în sfârşit, după toată 
purtarea dumitale de astăzi... Ce mai încolo-încoace, nu-i 
pot primi cu nici un preţ. 

— Bine, dar de o lună tot primeşti mereu. 

Se aşeză deodată pe un scaun. Eu stăteam în picioare 
lângă masă, cu o mână frunzăream cartea lui Bielinski, iar 
în cealaltă ţineam pălăria. 

— Pe atunci, ne legau alte sentimente... Şi apoi, niciodată 
n-aş fi atins o anumită sumă... Mi-e lehamite de jocul ăsta... 
Pe scurt, nu-i primesc. 

— 'Te doare pentru că n-ai fost luat în seamă, de aceea eşti 
furios! În orice caz te-aş ruga să laşi cartea asta în pace. 

— Ce înseamnă că „n-am fost luat în seamă”? Ce-i drept, 
faţă de musafirii dumitale m-ai tratat aproape ca pe 
Stebelkov. 

— Va să zică asta-i buba! Spuse el, rânjind sarcastic. Unde 
mai pui că te-ai şi fâstâcit când Darzan te-a luat drept prinţ. 


Începu să râdă răutăcios. Atunci am izbucnit: 

— Nu înţeleg de ce faci atâta caz de titlul de prinţ... Mie 
nu-mi trebuie, n-aş da nici două parale pe el... 

— Las! că te cunosc eu! Ce caraghios ai fost când ai sărit 
să-i iei apărarea Ahmakovei! Lasă cartea în pace! 

— Cum îţi îngădui să vorbeşti aşa cu mine? Am strigat şi 
eu. 

— La-să cartea! Urlă el deodată, furios, ridicându-se pe 
jumătate din fotoliu, de parcă ar fi vrut să se repeadă la 
mine. 

— Te cam întreci cu măsura! Am spus eu printre dinţi şi m- 
am îndreptat repede spre uşă. Dar cum am ajuns în camera 
cealaltă, l-am auzit strigându-mă din pragul biroului: 

— Arkadi Makarovici, întoarce-te! Vino înapoi! Întoarce-te 
imediat! 

Nu l-am ascultat şi mi-am văzut de drum. Ela alerga după 
mine, m-a ajuns din urmă, m-a prins de mână şi m-a tras 
înapoi în birou. Nu m-am împotrivit. 

— Ia-i! Îmi spuse el palid de emoție, întinzându-mi cele trei 
sute de ruble pe care le azvârlisem pe masă. Ia-i 
numaidecât... Altfel între noi... Hai, nu te mai codi! 

— Cum pot să-i primesc? 

— Nici dacă-ţi cer iertare nu vrei? Poftim, te rog să mă 
ierţi...! 

— Dragul meu, eu am ţinut întotdeauna la dumneata şi 
dacă ţii şi dumneata la mine... 

— Fără îndoială că ţin; hai, ia banii... 

I-am luat. Când m-am uitat la el, am văzut că-i tremurau 
buzele. 

— Înţeleg prea bine dragul meu, că te-a scos din sărite 
ticălosul acela. I-am spus eu, tremurând şi mai tare ca el, 
totuşi nu-i primesc dragul meu, decât dacă ne îmbrăţişăm 
ca altădată după ce ne certam... 

— Ce rost au duioşiile astea?... Bâigui prinţul, zâmbind 
încurcat, totuşi se aplecă şi mă sărută. 


Am tresărit, fiindcă în clipa când mă săruta, am citit pe 
faţa lui o repulsie vădită. 

— "Ţi-a adus cel puţin banii? 

— Lasă, n-are importanţă! 

— Te-am întrebat, fiindcă mă îngrijorează situaţia 
dumitale. 

— Ei bine, mi i-a adus. 

— Dragul meu prinţ... Noi am fost prieteni... Şi-apoi 
Versilov... 

— Da, da, bine! 

— Până la urmă, zău că nu ştiu dacă să primesc sau nu 
cele trei sute de ruble. 

Tot le mai ţineam în mână. 

— Ia-le! Bagă-le în buzunar! Stărui el, zâmbindu-mi iar, de 
astă dată însă zâmbetul lui era foarte răutăcios. 

Totuşi am luat banii. 

CAPITOLUL AL TREILEA. 

Luasem banii numai pentru că ţineam la prinţ. Dacă cineva 
ar pune cuvintele mele la îndoială, aş putea să-l asigur că, 
cel puţin în clipa când am primit banii, eram ferm convins 
că, dacă aş vrea, aş putea să fac rost de o sumă mult mai 
mare din altă parte. Aşadar, nu-i primisem de nevoie, ci 
numai din delicateţe, ca să nu-l jignesc. Căci, din păcate, 
aşa gândeam pe atunci! Şi totuşi, când am plecat de la el, 
simţeam parcă o piatră pe inimă. Mă durea că-l văzusem 
atât de schimbat faţă de mine în dimineaţa aceea; niciodată 
nu avusese o astfel de purtare, ca să nu mai vorbesc de 
atitudinea lui de-a dreptul duşmănoasă faţă de Versilov. 
Desigur că şi Stebelkov trebuie să-l fi înfuriat grozav 
adineauri, dar totul a început încă înainte de venirea lui. Ţin 
să repet că de câteva zile mi se păruse schimbat faţă de 
cum fusese la început, dar nu în aşa hal -iată cemă 
frământa îndeosebi. 

Poate că l-a mai influenţat şi zvonul acela stupid în 
legătură cu baronul Bioring... Doar mă tulburase şi pe 
mine, totuşi... De fapt, pe atunci eram orbit de altceva, mai 


strălucitor, de aceea şi treceam cu atâta uşurinţă peste 
multe, mă grăbeam să-mi întorc ochii de la tot ce era 
neplăcut, întunecat şi să mi-i îndrept spre strălucire... 

Era pe la amiază, nu se făcuse nici ora unu. M-am suit în 
trăsura lui Matvei al meu şi de la prinţ m-am dus direct - 
nici n-o să credeţi la cine - la Stebelkov! Luasem această 
hotărâre, fiindcă mă uimise nu atât prin vizita lui la prinţ 
(căruia îi făgăduise, de altfel, să vină), ci prin faptul că 
acolo, când îmi făcuse cu ochiul, după obiceiul lui prost, 
părea să aibă în vedere cu totul altceva decât m-aş fi 
aşteptat; în seara din ajun primisem prin poştă o scrisorică 
de la el, destul de enigmatică, prin care mă ruga foarte 
mult să vin să-l văd chiar în ziua următoare, între unu şi 
două, căci „e în măsură să-mi comunice nişte noutăţi 
senzaţionale”...Ceea ce mă uimise în timpul vizitei la prinţ 
era tocmai faptul că nu făcuse nici cea mai mică aluzie la 
această scrisoare. Ce secrete puteau exista între mine şi 
Stebelkov? Până şi gândul acesta mi se părea caraghios, 
totuşi, ţinând seama de ceea ce se petrecuse, în timp ce mă 
îndreptam spre locuinţa lui, eram destul de tulburat. 

E drept că mai fusesem pe la el o dată, cu vreo două 
săptămâni în urmă, ca să-i cer nişte bani împrumut. Şi cu 
toate că se arătase dispus să-mi dea, am plecat fără să-i iau, 
nici eu nu prea ştiu de ce: poate fiindcă îmi bălmăjise ceva 
în doi peri, după obiceiul lui şi mă temusem să nu fie vorba 
de cine ştie ce condiţii suspecte; şi, cum mă deprinsesem 
să-l iau de sus de câte ori îl întâlneam la prinţ, i-am tăiat-o 
scurt, indignat la gândul că poate să-mi pună astfel de 
condiţii şi am plecat ţanţoş, cu toate că a alergat după mine 
până la uşă. Şi de data aceea am luat de la prinţ banii de 
care aveam nevoie. 

Locuia absolut singur şi pe picior mare într-o casă cu 
patru camere foarte frumoase, elegant mobilate, ţinea un 
valet, o bucătăreasă şi o menajeră, de altfel, în vârstă. Am 
intrat la el, furios. 


— Ascultă stimabile, am început eu de la uşă, mai întâi 
cum de-ai îndrăznit să-mi trimiţi o scrisoare? Nu sunt 
dispus să fac corespondenţă cu dumneata. Şi-apoi, de ce nu 
mi-ai spus ce aveai de spus adineauri, la prinţ, ca să nu mai 
bat drumul până aici? 

— Dar dumneata de ce ai tăcut chitic acolo? De ce nu m-ai 
întrebat? Îmi răspunse el, zâmbind până la urechi de 
satisfacţie. 

— Fiindcă nu eu aveam ceva să-ţi spun, ci dumneata mie! 
Am strigat eu, pierzându-mi cumpătul. 

— Dacă-i aşa, atunci de ce te-ai mai ostenit să vii până la 
mine? Izbucni el, gata să sară în sus de bucurie. I-am întors 
pe loc spatele şi am dat să plec, dar el m-a înşfăcat de umăr. 

— Nu te supăra, am glumit. E vorba de o chestiune foarte 
importantă, ai să vezi. 

M-am aşezat, fiindcă, mărturisesc, eram foarte curios. 
Şedeam unul în faţa celuilalt, pe cele două fotolii dinaintea 
unui birou mare. El îmi zâmbi şiret şi dădu să ridice un 
deget după obiceiul său. 

— Te rog, fără şiretlicuri şi fără degete ridicate, dar mai 
ales fără alegorii. Treci direct la subiect, că de nu, plec 
numaidecât! Am strigat eu, înfuriindu-mă iarăşi. 

— Eşti cam... Prea mândru! Rosti el pe un ton de dojană, 
cu totul nepotrivit, aplecându-se spre mine şi ridicând din 
sprâncene, de i se adânciră toate cutele de pe frunte. 

— Aşa şi trebuie să se poarte omul cu dumneata. 

— Dumneata... ai luat azi bani de la prinţ, trei sute de 
ruble. Bani am şi eu. Şi ai mei te-ar costa mai puţin. 

— De unde ştii că am luat bani de la prinţ? M-am mirat eu. 
Nu cumva ţi-a spus chiar el? 

— Ba da, chiar el mi-a spus; dar fii pe pace, mi-a spus-o 
numai în treacăt, fără să vrea, fiindcă venise vorba. Fapt e 
că ştiu. Oricum, era mai bine să nu-i fi luat. Am sau n-am 
dreptate? 

— Bine, dar dumneata iei şapte piei de pe om! După câte 
am auzit, ceri nişte dobânzi neîngăduite. 


— Eu am Mont-de-piete, nu iau şapte piei. Bani nu dau 
decât prietenilor, ca să-i servesc. Ceilalţi n-au ce căuta la 
Mont-de-piete... 

Aşa-zisul Mont-de-piete era o casă de împrumut pe amanet 
ca oricare, pe numele altuia, la o altă adresă, care îi aducea 
câştiguri mari. 

— Şi unde mai pui că prietenilor le dau sume importante. 

— Dar de unde până unde eşti dumneata chiar atât de 
prieten cu prinţul? 

— Află că sunt, deşi... Cam face pe nebunul. Dar cu mine 
nu-i merge. 

— Se vede că-l ai la mână. Îţi datorează mult? 

— De... E dator vândut. 

— O să-ţi plătească. N-a primit moştenirea?! 

— Mogştenirea nu-i a lui; şi-apoi n-are numai datorii 
băneşti, mai are şi de alt fel. Şi chiar dacă arfia lui, 
moştenirea nu le-ar acoperi pe toate. Dumitale însă îţi dau 
fără dobândă. 

— Tot în calitate de „prieten”? Prin ce-am meritat aceasta 
onoare? L-am întrebat eu, râzând. 

— Ai s-o meriţi. 

Se aplecă iar spre mine şi dădu să ridice un deget. 

— Stebelkov, dacă ridici degetul, să ştii că plec. 

— Ascultă... ar putea să se însoare cu Anna Andreevna! 
Spuse el pe neaşteptate, făcându-mi cu ochiul şi zâmbind 
diabolic. 

— Bagă de seamă, Stebelkov, te cam întreci cu măsura... 
Cum îndrăzneşti să rosteşti numele Annei Andreevna?! 

— Stai, nu te supăra. 

— Abia mă mai stăpânesc, îmi calc pe inimă ca să te ascult 
şi o fac numai fiindcă văd prea bine că urzeşti ceva şi vreau 
să aflu ce anume. Dar ai grijă să nu-mi ies din sărite, 
Stebelkov! 

— Nu te supăra şi nu te ţine atât de mândru cu mine. 
Lasă-ţi o clipă mândria la o parte şi ascultă-mă. Pe urmă n- 
ai decât să ţi-o reiei. Cunogşti situaţia Annei Andreevna, nu-i 


aşa? Ştii desigur şi faptul că... Prinţul ar putea s-o ia de 
nevastă...? 

— Am auzit fireşte, despre un asemenea proiect, ştiu tot; 
dar n-am vorbit niciodată cu prinţul despre asta. După câte 
am aflat, ideea aceasta i s-a năzărit bătrânului prinţ 
Sokolski, care nici acum nu-i tocmai teafăr; eu n-am vorbit 
însă niciodată de ea şi n-am nici un amestec. După ce ţi-am 
spus toate astea, numai ca să ştii cum stai, îmi îngădui să te 
întreb şi eu ceva: mai întâi, ce urmăreşti prin discuţia 
noastră? Şi apoi, e oare cu putinţă ca prinţul să discute cu 
dumneata astfel de lucruri? 

— Nu le discută el, nici pomeneală de asta, el nici nu 
catadicseşte măcar să asculte când aduc vorba despre ele. 
Adineauri a şi strigat la mine. 

— Cred şi eu. Şi pe bună dreptate. 

— Moşul, adică prinţul Sokolski, are să-i dea o zestre grasă 
Annei Andreevna, fiindcă a ştiut să i se vâre sub piele. Dacă 
ar lua-o, tânărul prinţ Sokolski ar putea să-mi dea toţi banii 
înapoi şi în afară de datoriile băneşti ar fi în stare să le 
achite şi pe celelalte. Sunt convins că are să le plătească pe 
toate! Acum însă, n-are cu ce. 

— Bine, dar ce amestec am eu în toate astea, ce nevoie ai 
de mine? 

— Cum să n-am? Mi-ai putea fi de mare folos, fiindcă îi 
cunoşti pe toţi, eşti de-al lor şi poţi afla orice. 

— Ei drăcie!... Ce să aflu? 

— Bunăoară, dacă prinţul vrea, dacă Anna Andreevna e şi 
ea de acord, dacă nu s-a răzgândit bătrânul. Ţin să aflu 
precis. 

— Cum îndrăzneşti să-mi propui mie să fiu spionul 
dumitale şi încă pentru bani?! Am sărit eu în sus de 
indignare. 

— Stai puţin, nu te înfierbânta. Lasă mândria la o parte; 
încă cinci minute şi am terminat. 

Mă sili să mă aşez iar. Era vădit că nici nu se sinchiseşte de 
izbucnirile mele; totuşi, m-am hotărât să-l ascult până la 


capăt. 

— Trebuie să aflu curând, cât mai curând, fiindcă... 
Fiindcă în curând va fi poate prea târziu. Ai văzut cum a 
înghiţit adineauri hapul, când a pomenit ofiţerul despre 
zvonul că Ahmakova se mărită cu baronul? 

Îmi dădeam seama că era înjositor să-l mai ascult, dar nu 
mai izbuteam să-mi înfrâng curiozitatea. 

— Ascultă, om de nimic ce eşti, l-am întrerupt eu tăios, 
dacă stau şi te ascult şi-ţi îngădui să vorbeşti despre 
asemenea oameni, ba încă îţi şi răspund, să nu-ţi închipui că 
o fac cumva fiindcă ţi-aş recunoaşte vreun drept. Vreau să 
văd numai ce potlogărie pui la cale... Întâi şi-ntâi ce poate 
spera prinţul de la Katerina Nikolaevna? 

— Nimic, dar de înfuriat tot se înfurie. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba se înfurie. Se vede că Ahmakova o fi zis „pas”, aşa că 
el n-a mai putut dubla miza. Acum nu i-a mai rămas decât 
Anna Andreevna. Sunt gata să-ţi dau două mii de ruble... 
Fără dobândă şi fără poliţă. 

După această ofertă, se lăsă pe spate cu un aer important 
şi îşi holbă ochii la mine. 

— Văd că porţi haine de la croitorul de lux de pe Bolşaia 
Millionnaia, asta costă bani nu glumă şi crede-mă, e mai 
avantajos să iei de la mine decât de la el. Îţi dau şi mai mult 
de două mii. 

— Dar pentru ce? De ce dracii... 

Am bătut cu piciorul în pământ. El s-a aplecat spre mine şi 
mi-a spus insinuanit: 

— Pentru ca să nu-mi încurci socotelile. 

— Eu oricum n-am de gând să mă amestec! Am strigat. 

— Sunt convins că ştii să taci. Şi asta-i bine. 

— Nu am nevoie de aprobarea dumitale! Şi eu aş dori din 
tot sufletul să se realizeze acest lucru, dar socotesc că n-am 
căderea să mă amestec, că ar fi o necuviinţă din partea 
mea. 


— Chiar aşa, o necuviinţă! Ei vezi, ei vezi?! Exclamă el, 
ridicând un deget. 

— Ce să văd? 

— Că-i o necuviinţă... De! Începu el deodată să râdă, 
înţeleg, înţeleg prea bine că mai ales dumitale nu ţi-ar 
şedea bine, dar... Cel puţin sper că n-ai să fii o piedică? ŞIi- 
mi făcu din nou cu ochiul, de astă dată mai neruşinat, mai 
batjocoritor şi mai josnic ca oricând. 

Era limpede că mă socoteşte capabil de o josnicie, că se 
bizuie chiar pe josnicia mea... Totuşi nu-mi dădeam seama 
ce anume aşteaptă de la mine. 

— Păi şi Anna Andreevna e sora dumitale, mă rog, rosti el 
cu tâlc. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti despre asta? În general, 
nu-ţi permit să pomeneşti de Anna Andreevna. 

— Lasă mândria şi mai ţine-ţi firea un minut! Ascultă, când 
o pune mâna pe bani, prinţul va avea grijă de toţi, spuse 
Stebelkov apăsat, de toţi, mă înţelegi? De toţi. 

— Nu cumva îţi închipui că am să primesc bani de la el? 

— Dar azi cum primeşti? 

— lau dintr-ai mei. 

— Dintr-ai dumitale? Cum aşa? 

— Din banii lui Versilov, doar prinţul îi datorează douăzeci 
de mii. 

— Lui Versilov îi datorează, nu dumitale. 

— Versilov e tatăl meu. 

— Nu, dumneata te numeşti Dolgoruki, nu Versilov. 

— N-are nici o importanţă! Întradevăr, pe atunci aşa 
judecam! În sinea mea ştiam că are importanţă, doar nu 
eram atât de prost, totuşi aşa judecam şi tot din 
„delicateţe”...Ajunge! Am strigat eu. Nu pricep ce vrei de la 
mine. Cum ai îndrăznit să mă chemi pentru asemenea 
fleacuri? 

— Întradevăr nu înţelegi? Nu cumva te prefaci? Spuse 
Stebelkov rar şi apăsat, zâmbind neîncrezător şi privindu- 
mă cu stăruinţă. 


— Zău că nu pricep nimic! 

— Îţi repet că el poate face un rost tuturor, auzi, tuturor. 
Cu condiţia să nu-l împiedici şi să nu-l influenţezi... 

— Pesemne că ai înnebunit?! Ce-i tot dai zor într-una cu 
„toţi”? Poate vrei să spui că o să-l căpătuiască şi pe 
Versilov? 

— De ce te gândeşti numai la dumneata şi la Versilov?... 
Trebuie să mai ţii seama şi de alţii. Doar şi Anna Andreevna 
ţi-e soră, ca şi Lizaveta Makarovna! 

M-am holbat, nedumerit, la el. Deodată, am surprins în 
privirea lui mârşavă o licărire de milă faţă de mine: 

— Dacă nu înţelegi, cu atât mai bine! Sunt foarte bucuros, 
sunt încântat că nu înţelegi! E foarte lăudabil din partea 
dumitale... Dacă întradevăr nu înţelegi. 

Mi-am ieşit cu totul din sărite: 

— Dracu să te ia cu palavrele dumitale, descreieratule! I- 
am strigat, luându-mi pălăria. 

— Astea nu-s palavre! Ei, primeşti? Nu te grăbi să pleci, că 
tot ai să te întorci. 

— Te înşeli! L-am repezit eu şi am ieşit pe uşă. 

— Ba ai să te întorci şi atunci... Atunci o să vorbim altfel. O 
să discutăm, pe legea mea. Două mii, ţine minte! 

Eram atât de scârbit şi de tulburat de mârşăvia acestui 
individ, încât am scuipat de câteva ori şi m-am silit să nu mă 
mai gândesc la el. Ideea că prinţul a putut vorbi cu el 
despre mine şi despre banii pe care mi-i dăduse mă 
împungea ca un ac în inimă. „Azi am să câştig la cărţi şi am 
să i-i dau imediat”, mi-am zis eu, ca şi cum ar fi fost vorba 
de ceva sigur. 

Oricât de încâlcit ar fi gândit şi s-ar fi exprimat Stebelkov, 
mie îmi apărea limpede că este un ticălos sadea şi mai ales 
că nu se poate să nu fi pus la cale vreo potlogărie. Numai că 
pe atunci n-aveam răgazul să cercetez asemenea potlogării 
şi de aci mi se şi trăgea orbul găinilor. M-am uitat, neliniştit, 
la ceas, dar nu se făcuse nici ora două, aşadar, aveam timp 
să mai fac o vizită, altfel, de tulburat ce eram, mi-aş fi 


pierdut minţile până la ora trei. Am pornit deci la sora mea 
Anna Andreevna Versilova. Mă împrietenisem cu ea la 
bătrânul meu prinţ şi anume în timpul bolii acestuia. Acum 
mă şi mustra cugetul că de trei, patru zile nu mai fusesem 
pe la el. Noroc că în ultima vreme prinţul căpătase o 
deosebită slăbiciune pentru Anna Andreevna, despre care- 
mi vorbise ca despre îngerul lui păzitor. Era adevărat că 
planul de a o mărita cu prinţul Serghei Petrovici pornise din 
capul bătrânului, care mi-l şi împărtăşise de câteva ori, 
bineînţeles în taină. La rândul meu i l-am dezvăluit lui 
Versilov deoarece observasem de mult că, spre deosebire 
de alte chestiuni importante care-l lăsau atât de rece, faţă 
de întâlnirile mele cu Anna Andreevna şi de tot ce o privea 
manifesta întotdeauna un interes deosebit. Cu acest prilej, 
Versilov a mormăit că Anna Andreevna e destul de 
deşteaptă ca să se poată lipsi de sfaturile altora într-o 
problemă atât de delicată. Stebelkov avea fără îndoială 
dreptate când susţinea că bătrânul o va înzestra, dar cu ce 
drept spera să tragă el foloase de aici? Când plecase de la 
prinţul Serghei, acesta îi strigase că nu se teme câtuşi de 
puţin de el, ceea ce mă făcea să bănuiesc că în birou 
Stebelkov îi vorbise despre Anna Andreevna; şi mie mi-ar fi 
sărit ţandăra să fi fost în locul lui. 

De la un timp începusem să mă duc destul de des la Anna 
Andreevna. Dar de fiecare dată se întâmpla un lucru ciudat: 
deşi ea mă poftea întotdeauna, stabilind şi ora când să vin, 
când intram pe uşă, cu toate că eram aşteptat, se prefăcea 
negreşit că e surprinsă şi tulburată de vizita mea; 
observasem de la început această ciudăţenie, totuşi mă 
simţeam din ce în ce mai legat de ea. Locuia la bunica ei, 
Fanariotova, care o crescuse şi o întreținea (Versilov nu le 
dădea nici un ban), dar situaţia ei în casă era cu totul alta 
decât a fetelor sărace ţinute de milă de către o boieroaică 
bogată, aşa cum descrie bunăoară Puşkin în Dama de pică 
relaţiile dintre bătrâna contesă şi nepoata ei Liza. Anna 
Andreevna trăia ea însăşi ca o contesă. Deşi locuia în 


aceeaşi casă şi la acelaşi etaj cu familia Fanariotov, ocupa 
un apartament complet separat, compus din două camere, 
aşa încât, de câte ori mă duceam pe la ea, nu întâlneam nici 
un alt membru al familiei. Era liberă să primească pe cine 
voia şi să-şi petreacă timpul după bunul ei plac. E drept că 
împlinise douăzeci şi doi de ani. În ultimul an, încetase 
aproape să mai iasă în lume, deşi Fanariotova nu era 
zgârcită şi nu precupeţea nimic pentru nepoata ei, pe care 
o iubea nespus de mult, după câte am auzit. Ceea ce-mi 
plăcea mie la Anna Andreevna era tocmai că se îmbrăca 
foarte modest şi niciodată nu trândăvea, întotdeauna o 
găseai citind sau lucrând. Avea o înfăţişare foarte sobră, 
aproape de călugăriţă, care mă încânta. Era tăcută din fire, 
dar când vorbea, spunea lucruri gândite şi mai ales ştia să 
asculte, ceea ce eu n-am ştiut niciodată. Când îi spuneam 
că, deşi n-are nici o trăsătură comună cu Versilov, totuşi 
aduce grozav cu el, roşea totdeauna uşor. De altfel, roşea 
des şi brusc, dar numai foarte uşor - particularitate care 
mă fermeca. Faţă de ea nu-mi îngăduiam niciodată să-l 
numesc pe Versilov altfel decât Andrei Petrovici, pentru că 
aşa mi se părea firesc. Îmi dădeam prea bine seama că, în 
general, familia Fanariotov trebuie să se ruşineze de 
Versilov; ajunsesem la această concluzie judecând numai 
după Anna Andreevna, deşi nici măcar nu ştiu dacă „se 
ruşinau” în adevăratul înţeles al cuvântului sau se simțeau 
numai stingheriţi. Uneori vorbeam cu ea şi despre prinţul 
Serghei Petrovici şi aveam impresia că mă ascultă cu mare 
atenţie şi cu deosebit interes, dar de fiecare dată eu eram 
acela care aduceam vorba despre prinţ, ea nu încercase 
niciodată să mă descoasă. Despre o eventuală căsătorie a 
lor n-am îndrăznit să-i pomenesc, deşi mă simţeam adesea 
ispitit s-o fac, fiindcă şi mie mi-ar fi plăcut într-o oarecare 
măsură să se realizeze acest plan. Când intram la ea, îmi 
pierea ca prin farmec curajul de a vorbi despre o mulţime 
de lucruri şi totuşi mă simţeam grozav de bine acolo. Mă 


mai încânta şi faptul că era foarte cultă, citea mult, cu mult 
mai mult decât mine şi chiar cărţi serioase. 

Prima oară mă poftise ea însăşi. De pe atunci îmi dădeam 
seama că uneori trăgea poate nădejde să afle câte ceva de 
la mine. O, pe vremea aceea, oricine putea să afle orice de 
la mine! „N-are a face, îmi ziceam eu, dar nu numai pentru 
asta mă pofteşte la ea”; într-un cuvânt, eram chiar mulţumit 
că-i pot fi de folos şi... Când eram împreună, aveam 
întotdeauna impresia că stau cu sora mea, deşi nu 
pomenisem niciodată, printr-un cuvânt sau măcar printr-o 
aluzie, că suntem rude, ca şi cum nici n-am fi ştiut acest 
lucru. Ea se purta în aşa fel, încât mi se părea cu neputinţă 
să aduc vorba despre legăturile dintre noi şi mărturisesc, 
când o priveam, îmi trecea uneori prin minte un gând 
absurd: poate că nici nu ştie că suntem fraţi. 

În ziua aceea am găsit-o la ea pe Liza, ceea ce m-a mirat 
grozav. Ştiam prea bine că ele se întâlneau şi înainte, se 
cunoscuseră cu prilejul „copilaşului”...Despre acest capriciu 
al Annei Andreevna, atât de mândră şi de pudică, de a 
vedea copilul şi despre întâlnirea mea cu Liza, voi povesti 
poate mai târziu, dacă va fi locul. Totuşi nu m-aş fi aşteptat 
ca Anna Andreevna s-o poftească vreodată pe Liza la ea. De 
aceea am şi rămas atât de plăcut surprins văzând-o acolo, 
deşi, fireşte, m-am ferit s-o arăt. Am salutat-o ca de obicei 
pe Anna Andreevna, i-am strâns cu căldură mâna Lizei şi m- 
am aşezat lângă ea. Amândouă erau preocupate de o 
problemă foarte serioasă. Pe masă şi pe genunchii lor era 
întinsă o costisitoare rochie de seară de-a Annei Andreevna, 
care se învechise, mai precis fusese purtată de trei ori şi pe 
care ar fi dorit s-o prefacă. Cum Liza avea mult gust şi era 
mare „meşteră” în lucruri de-astea, se întruniseră într-un 
fel de consiliu solemn şi acum dezbăteau această problemă 
cu o gravitate de „femei savante”...Mi-am adus aminte de 
impresiile lui Versilov din copilărie şi am izbucnit în râs; 
oricum, eram într-o dispoziţie excelentă. 


— Văd că azi eşti foarte vesel şi îmi face plăcere, rosti 
Anna Andreevna serios şi răspicat. 

Avea un glas grav şi sonor de contralto, dar, de obicei, şi-l 
tempera, vorbind încet, calm, cu un zâmbet aproape 
imperceptibil pe faţa ei palidă, plecându-şi uşor genele 
lungi. 

— Întreab-o pe Liza ce plăcere e să stai cu mine când nu 
sunt vesel, i-am răspuns eu voios. 

— Poate că Anna Andreevna a şi avut prilejul să constate 
singură, mă zădări Liza cu un zâmbet poznaş. 

Draga de ea! De-aş fi ştiut ce se petrecea atunci în sufletul 
ei! 

— Ce mai faci? Mă întrebă Anna Andreevna. (Trebuie să 
spun că ea însăşi mă rugase să vin în ziua aceea la ea.) 

— Stau şi mă întreb: de ce oare îmi place mai mult să te 
găsesc citind decât lucrând? Zău că nu te prinde de loc 
lucrul de mână! În privinţa asta semăn cu Andrei Petrovici. 

— Tot nu te-ai hotărât încă să intri la universitate? 

— Îţi sunt foarte recunoscător că n-ai uitat discuţiile 
noastre; înseamnă că te gândeşti câteodată la mine. Dar... 
cu privire la universitate încă n-am luat o hotărâre. Apoi, 
mai am şi alte planuri. 

— Mai bine zis are un secret, preciza Liza. 

— Lasă glumele, Liza. Un om inteligent îmi spunea de 
curând că toată mişcarea noastră progresistă din ultimii 
douăzeci de ani a dovedit în primul rând că suntem de o 
incultură crasă. Desigur că această situaţie se datoreşte în 
bună măsură şi universităţilor noastre. 

— Asta trebuie s-o fi spus tata; ai luat adesea obiceiul să 
repeţi ideile lui, constată Liza. 

— Vorbeşti, Liza, de parcă nu mă crezi în stare să gândesc 
cu capul meu. 

— În ziua de astăzi nu strică să asculţi părerile oamenilor 
inteligenţi şi să le reţii, încercă Anna Andreevna să-mi ia 
apărarea. 


— Ai dreptate, Anna Andreevna, am încuviinţat eu cu 
însufleţire. Acela care nu se gândeşte la momentul prin 
care trece astăzi Rusia nu este un adevărat cetăţean! Eu 
privesc Rusia dintr-un punct de vedere care poate să pară 
ciudat. Noi am supravieţuit invaziei tătarilor şi robiei de 
două secole care i-a urmat, fiindcă ne-am deprins probabil 
cu amândouă. Acum am căpătat libertatea; vom şti oare să-i 
facem faţă? Vom fi în stare să ne deprindem tot aşa de uşor 
cu ea? lată întrebarea! 

Liza aruncă o privire Annei Andreevna, care-şi plecă 
numaidecât ochii, prefăcându-se că ar căuta ceva; am văzut 
că Liza se stăpâneşte cu greu şi când privirile noastre s-au 
întâlnit, fără să vrem, a pufnit în râs, ceea ce m-a înfuriat. 

— Eşti nesuferită, Liza! 

— Iartă-mă! Îmi spuse ea aproape cu tristeţe, încetând 
brusc să râdă. Dumnezeu ştie ce se petrece în capul meu... 

Glasul îi tremura de parcă era gata să izbucnească în 
plâns. M-am ruşinat grozav, i-am luat mâna şi i-am sărutat-o 
din toată inima. 

— Ai un suflet foarte bun, zise Anna Andreevna cu 
blândeţe, în timp ce sărutam mâna Lizei. 

— Ceea ce mă bucură mai mult decât orice, Liza, e că te 
văd, în sfârşit, râzând, i-am spus eu. Poate n-ai să crezi, 
Anna Andreevna, dar în ultimele zile, de câte ori am 
întâlnit-o, mă întâmpina cu o privire ciudat de neliniştită, de 
parcă m-ar fi întrebat: „N-ai aflat vreo veste rea? Totul e-n 
regulă?” Zău că nu ştiu ce se petrece cu ea... 

Anna Andreevna o privi lung şi pătrunzător. Liza lăsă ochii 
în jos. De altfel, îmi dădeam acum seama că ele se cunosc 
cu mult mai bine, mai de aproape decât aş fi putut bănui 
când am intrat şi gândul acesta mă bucură. 

— Ai spus adineauri că am un suflet bun; nici nu-ţi închipui 
cât de mult mă schimb în bine la dumneata şi cât de bine 
mă simt aici, Anna Andreevna, i-am mărturisit eu cu 
căldură. 


— Mă bucur că-mi spui asta tocmai acum, îmi răspunse ea 
cu tâlc. 

Recunosc că ea nu-mi pomenise niciodată de viaţa mea 
destrăbălată, despre vâltoarea în care mă lăsasem târât, 
deşi ştiam că aflase despre toate şi nu numai atât: căuta să 
se şi informeze discret, de câte ori avea prilejul. Aşadar, 
abia acum îmi făcea pentru prima oară o aluzie şi de aceea 
am îndrăgit-o şi mai tare. 

— Cum îi mai merge bolnavului nostru? Am întrebat-o. 

— O, cu mult mai bine, a şi început să iasă din casă, ieri şi 
azi s-a plimbat cu trăsura. Va să zică, nici azi n-ai trecut pe 
la el. De-ai şti cu câtă nerăbdare te aşteaptă! 

— Mă simt vinovat faţă de el, deşi nu cred să-mi ducă prea 
mult dorul, de vreme ce dumneata te duci atât de des să-l 
vezi. E un trădător. Acum toată dragostea lui se îndreaptă 
spre dumneata, pe mine m-a şi uitat. 

Ea se încruntă, probabil fiindcă gluma mea i se păruse 
trivială. 

— Am fost azi dimineaţă la prinţul Serghei Petrovici. Am 
mormăit eu şi acolo... Fiindcă veni vorba, Liza, tu ai trecut 
adineauri pe la Daria Onisimovna? 

— Da, am fost la ea, îmi răspunse ea scurt fără să ridice 
ochii. Parcă ştiam că te duci în fiecare zi la prinţ, de când e 
bolnav? Mă întrebă ea deodată, poate numai ca să zică 
ceva. 

— De dus mă duc eu, numai că nu ajung la el, am spus eu, 
zâmbind cu subînţeles. Cum intru în casă, o iau la stânga. 

— Până şi bătrânul prinţ a observat cât de des te duci pe la 
Katerina Nikolaevna. Mi-a spus-o chiar aseară râzând, zise 
Anna Andreevna. 

— De ce a râs? Ce-i de râs aici? 

— A glumit. Îl cunoşti idoar. Dimpotrivă, a susţinut că o 
femeie tânără şi atât de frumoasă nu poate stârni decât 
indignare şi mânie în sufletul unui tânăr de vârsta dumitale, 
adăugă Anna Andreevna, izbucnind în râs. 


— Ia te uită... Să ştii că a brodit-o foarte bine! Am strigat 
eu. Dar tare mi-e teamă că astea-s cuvintele dumitale, nu 
ale lui. 

— De ce? Află că te înşeli. 

— Dar ce te faci dacă frumoasa doamnă îl va lua în seamă 
pe acest tânăr, cu toate că nu-i nimic de capul lui, că stă 
îmbufnat într-un colţ, tocmai fiindcă se ştie atât de „mic” şi 
într-o bună zi îl va prefera mulţimii de admiratori care o 
înconjoară? Am întrebat eu pe neaşteptate cu obrăznicie şi 
sfidare, deşi îmi zvâcnea inima. 

— Atunci ai să te pierzi cu totul în faţa ei, zise Liza, râzând. 

— Eu să mă pierd?! Am exclamat. Da de unde! Sunt 
convins că n-am să mă pierd. Dacă o femeie va încerca să 
mă înfrunte, o voi sili să mă urmeze. Cine îmi stă în cale o 
păţeşte cu mine... 

Mult mai târziu, aducându-şi aminte despre această scenă, 
Liza mi-a spus în treacăt că am rostit ultimele cuvinte cu un 
aer foarte ciudat, grav şi parcă preocupat, dar în acelaşi 
timp „atât de caraghios”, încât era cu neputinţă să „nu-ţi 
stârnească râsul”; chiar aşa trebuie să fi fost, căci Anna 
Andreevna a izbucnit iar în râs. 

— Râzi, râzi de mine! Am exclamat eu încântat, fiindcă 
toată această discuţie şi tonul ei îmi plăceau grozav. Dar 
dumitale nu ţi-o iau în nume de rău, dimpotrivă, îmi face 
plăcere. Ce frumos râzi, Anna Andreevna! Am băgat de 
seamă că stai tăcută şi serioasă şi deodată izbucneşti în râs, 
cu totul pe neaşteptate, nimeni n-ar fi putut bănui cu o clipă 
înainte că îţi vine a râde. Am cunoscut la Moscova o doamnă 
pe care îmi plăcea s-o privesc de departe: era aproape la fel 
de frumoasă ca dumneata, dar nu ştia să râdă tot atât de 
frumos; când râdea, faţa ei, atrăgătoare ca a dumitale, îşi 
pierdea tot farmecul. Dumneata însă devii şi mai 
încântătoare... Datorită tocmai acestui contrast... De mult 
voiam să ţi-o mărturisesc. 

Când am spus că doamna aceea „era la fel de frumoasă” 
ca ea, am recurs la un vicleşug: m-am prefăcut că vorbele 


mi-au scăpat fără să vreau, fiindcă ştiam prea bine că un 
compliment care „îţi scapă fără să vrei”, e mai prețuit decât 
unul oricât de dibaci ticluit. Şi cu toate că Anna Andreevna 
a roşit, eram convins că-i făcuse plăcere. Unde mai pui că 
nici nu cunoscusem vreodată la Moscova vreo astfel de 
doamnă şi că scornisem totul anume ca s-o laud pe Anna 
Andreevna şi să-i fac o plăcere. 

— S-ar putea crede că întradevăr în ultimul timp te găseşti 
sub influenţa unei femei frumoase, glumi ea cu un zâmbet 
fermecător. 

Parcă pluteam de fericire... Mă simţeam chiar ispitit să le 
dezvălui ceva... Dar m-am stăpânit. 

— Şi când te gândeşti cât de puţin a trecut de când 
vorbeai cu atâta duşmănie despre Katerina Nikolaevna. 

— Dacă am vorbit urât despre ea, m-am repezit eu cu 
înflăcărare, asta se datoreşte numai calomniei infame 
despre faptul că ea l-ar duşmăni pe Andrei Petrovici. 
Calomnia aceasta era un tăiş îndreptat şi împotriva lui, care 
cică ar fi iubit-o, ar fi cerut-o în căsătorie şi aşa mai departe 
- tot felul de năzbâtii. Pe socoteala ei s-au mai răspândit şi 
alte scorneli, tot atât de monstruoase, bunăoară că ea, încă 
de pe vremea când îi trăia soţul, i-ar fi făgăduit, chipurile, 
prinţului Serghei Petrovici să se mărite cu el după ce va 
rămâne văduvă şi că pe urmă cică nu s-a ţinut de cuvânt. 
Dar eu ştiu de la oameni demni de încredere că nici vorbă 
nu putea fi de asta, că totul n-a fost decât o glumă. O dată, 
pe când se găseau în străinătate, într-un moment de 
veselie, ea a glumit întradevăr, spunându-i prinţului o vorbă 
în doi peri: „poate odată şi odată”; dar cine ia în serios un 
cuvânt aruncat într-o doară? Eu ştiu prea bine că prinţul, în 
ceea ce-l priveşte, nu-i poate cere să ţină o asemenea 
făgăduială şi nici n-are de gând s-o facă, am adăugat eu, 
dându-mi seama că mă cam luase gura pe dinainte. După 
cum se pare, prinţul are cu totul alte intenţii, am insinuat 
eu CU şiretenie. Azi dimineaţă, l-am auzit pe Naşciokin 
spunându-i că pesemne Katerina Nikolaevna se căsătoreşte 


cu baronul Bioring şi vă asigur că a primit această veste cu 
toată seninătatea - credeţi-mă. 

— Naşciokin a fost la el? Întrebă deodată Anna Andreevna 
pe un ton grav şi oarecum mirat. 

— Da, fireşte; pare un domn foarte simandicos. 

— Şi Naşciokin i-a vorbit despre căsătoria ei cu Bioring? 
Întrebă Anna Andreevna cu un interes vădit. 

— Nu despre căsătorie, ci despre zvonul care circulă 
despre o eventuală căsătorie între ei; a spus că aşa se 
vorbeşte în societate; eu unul sunt sigur că nu-s decât 
palavre. 

Anna Andreevna căzu pe gânduri şi îşi văzu mai departe 
cu râvnă de lucru. 

— Eu ţin foarte mult la prinţul Serghei Petrovici, am 
declarat eu pe neaşteptate, cu avânt. Fără îndoială că are şi 
cusururi, după cum ţi-am mai spus, unele idei fixe, dar până 
şi cusururile lui dovedesc nobleţe sufletească, nu-i aşa? Azi, 
bunăoară, era cât pe aci să ne certăm din pricina unei 
asemenea idei: el e convins că pentru a avea dreptul să 
vorbeşti despre cinste, trebuie să fii tu însuţi un om cinstit, 
că altfel ceea ce spui e minciună. Dumitale ţi se pare logică 
o astfel de afirmaţie? Şi totuşi ea dovedeşte înalta lui 
concepţie despre cinste, despre datorie, despre dreptate. 
Nu-i aşa?... Ah, Doamne, cât o fi ceasul? Am strigat eu 
deodată, când am dat cu ochii de pendula de pe cămin. 

— Trei fără zece, spuse ea liniştit, aruncând o privire spre 
ceas. 

Tot timpul cât vorbisem despre prinţ mă ascultase cu ochii 
plecaţi şi cu un zâmbet şiret şi totodată încântător; doar îşi 
dădea seama cu ce scop îl lăudam atâta. Liza mă ascultase 
şi ea aplecată peste lucru, dar de mult nu se mai 
amestecase în discuţie. Am sărit ca ars. 

— Trebuia să te duci undeva şi ai întârziat? 

— Da... Nu... de fapt, era cât pe aci să întârzii. Am plecat. 
Dar înainte vreau să-ţi mai spun ceva, Anna Andreevna, 
fiindcă azi nu mă pot opri să nu-ţi fac anumite mărturisiri! 


Trebuie să-ţi destăinui că nu o dată te-am binecuvântat 
pentru bunătatea şi delicateţea cu care m-ai poftit să vin pe 
la dumneata... Faptul că te-am cunoscut a avut o influenţă 
covârşitoare asupra mea. În preajma dumitale parcă mi se 
purifică sufletul şi de fiecare dată plec de aici mai bun decât 
sunt de obicei. Crede-mă că aşa este. Când suntem 
împreună nu numai că nu pot vorbi despre lucruri urâte, 
dar nu sunt capabil nici de un gând urât. Toate lucrurile 
rele şi urâte dispar în prezenţa dumitale şi chiar dacă 
vreodată îmi trece vreunul prin cap, mă ruşinez numaidecât 
de el şi în sinea mea roşesc şi am remuşcări. Ţin să mai ştii 
că m-a bucurat nespus că am întâlnit-o azi pe soră-mea aici. 
În purtarea dumitale văd atâta nobleţe sufletească... Atâta 
prietenie, într-un cuvânt te porţi atât de frăţeşte, dacă-mi 
îngădui să sparg gheaţa dintre noi, încât eu... 

În timp ce vorbeam, ea s-a ridicat de pe scaun, 
îmbujorându-se din ce în ce mai tare la faţă; deodată păru 
să se sperie, pesemne fiindcă depăşisem anumite limite pe 
care ar fi trebuit să le respect şi mă întrerupse brusc: 

— Te rog să mă crezi că preţuiesc din toată inima 
sentimentele dumitale. Le ghicisem şi fără să mi le spui... Şi 
încă de mult... 

Se opri tulburată şi îmi strânse mâna. Deodată, Liza mă 
trase pe furiş de mânecă. Mi-am luat rămas bun şi am 
plecat, dar Liza a fugit după mine şi m-a ajuns în camera de 
alături. 

— De ce m-ai tras de mânecă, Liza? Am întrebat-o. 

— E rea, vicleană şi nu merită... le momeşte încoace ca te 
tragă de limbă, îmi şopti ea repede, tremurând de ciudă. 
Faţa ei nu avusese niciodată o expresie atât de răutăcioasă. 

— Liza, ce ţi s-a năzărit? Cum poţi vorbi aşa despre o fiinţă 
atât de încântătoare? 

— Bine, atunci eu sunt o ticăloasă! 

— Ce-i cu tine? 

— Sunt o nemernică. Poate că întradevăr ea este o fiinţă 
încântătoare, iar eu o ticăloasă. Acum ajunge, lasă astea! 


Ascultă: mama ar vrea să te roage ceva, „dar nu 
îndrăzneşte să ţi-o spună”, după cum mi-a mărturisit chiar 
ea. Dragul meu Arkadi, nu mai juca cărţi! Ie implor, 
scumpul meu... Şi mama de asemenea... 

— Ştiu Liza că aşa ar trebui, dar... Ştiu că dau dovadă deo 
slăbiciune dezgustătoare... Totuşi... Nu fi îngrijorată, astea- 
s fleacuri! Vezi tu, m-am înglodat în datorii ca un prost şi 
vreau să câştig numai ca să mi le pot plăti. Sper că voi 
izbuti, fiindcă dacă am jucat până acum nesăbuit, la 
întâmplare, ca un descreierat, de acum înainte am să 
tremur pentru fiecare rublă... Dacă n-am sa câştig, să nu-mi 
spui pe nume! Crede-mă, nu este o pasiune puternică, nu-i 
nimic serios, e doar o toană trecătoare! Am destulă voinţă 
ca să mă pot opri când vreau. Cum îmi plătesc datoriile, am 
să mă întorc definitiv la voi, spune-i şi mamei că n-am să vă 
mai părăsesc o clipă. 

— Când te gândeşti cât de scump te-au costat cele trei 
sute de ruble de azi! 

— Tu de unde ştii? Am tresărit eu. 

— Daria Onisimovna a auzit tot... 

Dar în clipa aceea Liza m-a împins brusc după o draperie 
şi amândoi ne-am trezit într-un fel de „marchiză”, adică 
într-o mică încăpere semicirculară, cu geamuri de jur 
împrejur. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, când, 
deodată, am auzit un glas cunoscut, zomăit de pinteni şi 
nişte paşi pe care i-am identificat numaidecât. 

— Prinţul Serioja! Am şoptit. 

— Ele, îmi răspunse ea tot în şoaptă. 

— De ce te-ai speriat atât de tare? 

— Aşa, nu vreau cu nici un preţ să mă găsească aici... 

— Tiens! Nu cumva îţi dă târcoale? Am întrebat-o, 
zâmbind ironic. Dacă-i aşa, îl învăţ eu minte! Unde te duci? 

— Hai să plecăm. Vin cu tine. 

— Cum, fără să-ţi iei rămas bun de la ea? 

— Ba mi-am luat. Haina mea e în vestibul. 


Am plecat împreună. Pe scară mi-a fulgerat deodată ceva 
prin minte: 

— Ştii, Liza, mi se pare că a venit s-o ceară în căsătorie! 

— Da de unde... Nici prin gând nu-i trece... Rosti ea rar şi 
apăsat, fără să ridice glasul. 

— Vezi tu Liza, cu toate că m-am certat azi cu el, de ce ţi- 
aş ascunde-o, de vreme ce tot ai aflat, zău că-l iubesc sincer 
şi-i doresc din toată inima s-o ia de nevastă. De altfel, ne-am 
împăcat numaidecât. Când omul e fericit devine foarte bun 
şi îngăduitor... Ştii, e capabil de multe sentimente 
frumoase... Şi de omenie... Chiar dacă deocamdată nu sunt 
prea evidente, sunt sigur că, dacă ar încăpea pe mâna unei 
fete energice şi inteligente ca Versilova, ar deveni un om 
minunat şi ar fi fericit. Din păcate, mă grăbesc... Dacă ai 
veni cu mine în sanie o bucată de drum ţi-aş mai povesti 
multe... 

— Nu, du-te singur. N-avem acelaşi drum. Vii să iei azi 
masa la noi? 

— Vin, vin sigur, doar ţi-am făgăduit. Ascultă, Liza: o 
lichea, pe scurt un individ cât se poate de dezgustător, 
anume Stebelkov, dacă ai auzit de el, exercită o presiune 
îngrozitoare asupra lui din pricina unor poliţe... Pe scurt, îl 
are la mână şi-l strânge cu uşa, aşa că e silit să primească 
soluţia înjositoare pe care i-o impune şi s-o ceară pe Anna 
Andreevna de nevastă. Altă ieşire nici nu are. Cred că ar 
trebui s-o punem şi pe ea la curent cu situaţia, deşi ar fi o 
prostie, fiindcă această căsătorie ar rezolva totul. Dar tu ce 
zici, ea are să primească ori nu? 

— La revedere, mă grăbesc, îmi tăie Liza vorba şi în 
privirea pe care mi-o aruncă în treacăt am desluşit atâta 
ură, încât am strigat îngrozit: 

— Liza, ce ai, draga mea? 

— Cu tine n-am nimic. Doar atâta te rog, să nu mai joci... 

— Ah, vorbeşti de cărţi? Bine, n-am să mai joc. 

— Adineauri ai spus „când omul e fericit”, aşadar eşti 
foarte fericit? 


— Foarte fericit, Liza. Grozav de fericit! Doamne, s-a făcut 
ora trei, ba a şi trecut... La revedere, Lizocika, scumpa mea. 
Spune şi tu, pot lăsa o femeie să mă aştepte? Ar fi de 
neiertat! 

— Aşadar, ai o întâlnire? Spuse Liza, străduindu-se să 
zâmbească, dar buzele îi erau palide şi tremurau. 

— Lasă-mă să-ţi sărut mânuţa, are să-mi aducă noroc. 

— Nu, mâna mea nu poate să-ţi aducă noroc! Dimpotrivă! 
Se depărta repede. Nu atât cuvintele ei m-au îngrozit, cât 
seriozitatea şi convingerea cu care le-a strigat. M-am grăbit 

să mă urc în sanie. Da, da tocmai din pricina acestei 
„fericiri” eram pe atunci orb ca o cârtiţă şi în afară de mine 
nu vedeam şi nu înţelegeam nimic. 

CAPITOLUL AL PATRULEA. 

Parcă nici nu mai am curajul să povestesc. Toate astea s-au 
petrecut demult, dar şi azi mai sunt pentru mine un coşmar. 
Cum de-a putut o astfel de femeie să dea întâlnire unui 
băieţandru odios, cum eram eu pe atunci! lată întrebarea 
care se pune în primul rând. După ce m-am despărţit de 
Liza, m-am repezit acolo, în goana cailor, iar inima îmi bătea 
să se spargă, de mă întrebam singur dacă n-am înnebunit: 
ideea unei întâlniri fixate de ea mi se părea o aberaţie atât 
de izbitoare, încât era cu neputinţă să o crezi adevărată. Şi 
cu toate astea eu nu mă îndoiam câtuşi de puţin. 
Dimpotrivă, cu cât un lucru era mai de necrezut, îl credeam 
mai realizabil. 

Mă neliniştea faptul că trecuse de ora trei: „Dacă mi-a dat 
întâlnire, cum pot să întârzii?” mă gândeam eu. Îmi treceau 
prin minte tot felul de întrebări stupide: „Cum e mai bine să 
mă arăt îndrăzneţ sau timid?” Dar erau numai gânduri 
fugare, fiindcă inima mi-era stăpânită de un sentiment mult 
mai puternic, deşi nu l-aş putea defini. În ajun, îmi spusese: 
„Mâine la ora trei voi fi la Tatiana Pavlovna”, atâta tot. Bine, 
dar mai întâi, când mă duceam la ea, mă primea 
întotdeauna între patru ochi, aşa că îmi putea spune tot ce 
credea de cuviinţă şi nu era nevoie să se ostenească până la 


Tatiana Pavlovna; aşadar, ce-o determinase să-mi fixeze o 
întâlnire în altă parte? Apoi se mai punea o întrebare: 
Tatiana Pavlovna va fi acasă sau nu? Dacă e vorba de o 
întâlnire, înseamnă că nu va fi acasă. Dar cum putea s-o 
facă să plece, fără să-i explice totul dinainte? Va să zică şi 
Tatiana Pavlovna cunoaşte secretul. Gândul acesta mi se 
părea nebunesc şi cam indecent, aproape trivial. Dar, la 
urma urmei, poate că pur şi simplu i se năzărise să se ducă 
la 'Tatiana Pavlovna şi-mi comunicase această intenţie fără 
gând ascuns, iar eu îmi închipuiam cine ştie ce. Şi-apoi, mi-o 
spusese doar în treacăt, într-o doară, cu un ton firesc şi încă 
după o vizită foarte plicticoasă de a mea, căci în ajun, cât 
timp stătusem la ea, fusesem destul de buimac. Am stat ca 
un nătâng, abia îngăimând câte o vorbă şi neştiind ce să-i 
spun, ceea ce mă înfuria şi mă făcea şi mai timid; ea se 
pregătea să se ducă undeva, după cum a reieşit mai târziu 
şi s-a bucurat desigur când a văzut că dau să plec. Toate 
aceste raționamente mi se învălmăşeau în cap. În cele din 
urmă m-am hotărât să urc scara, să sun la uşă şi când 
bucătăreasa îmi va deschide, s-o întreb: Tatiana Pavlovna e 
acasă? Dacă nu o voi găsi acasă, înseamnă că este vorba de 
o „întâlnire”; de altfel, nu mă îndoiam câtuşi de puţin că aşa 
şi era! 

Am urcat scara în fugă şi, încă înainte de a ajunge la uşă, 
mi-a pierit orice teamă. „Fie ce-o fi, îmi ziceam, numai să se 
întâmple odată!” Bucătăreasa mi-a deschis şi cu tonul ei 
revoltător de flegmatic a mormăit că Tatiana Pavlovna nu 
era acasă. „Nu-i nici altcineva aici, n-o aşteaptă nimeni pe 
Tatiana Pavlovna?” am vrut s-o întreb, dar m-am răzgândit. 
„E bine să mă conving singur” şi, bolborosindu-i 
bucătăresei că am să aştept, mi-am scos blana şi am deschis 
uşa. Katerina Nikolaevna şedea la fereastră şi „o aştepta pe 
Tatiana Pavlovna”. 

— Nu s-a întors încă? Mă întrebă ea de cum mă văzu, cu 
oarecare îngrijorare şi ciudă. Şi tonul şi expresia ei 


răspundeau atât de puţin aşteptărilor mele, încât am rămas 
pironit în prag. 

— Cine să se întoarcă? Am bâiguit eu. 

— Păi, Tatiana Pavlovna! Nu te-am rugat eu ieri să-i 
transmiţi că vin azi la ora trei la ea? 

— Dar eu... Nici n-am văzut-o. 

— Cum, ai uitat? 

M-am aşezat, năucit şi abătut. Va să zică asta era?! Şi, 
culmea, după ce totul era limpede ca lumina zilei, eu tot mai 
continuam să cred cu încăpățânare ceea ce-mi vârâsem în 
cap. 

— Nici nu-mi amintesc să mă fi rugat să-i transmit ceva. Şi 
apoi nici nu m-ai rugat. Mi-ai spus pur şi simplu că ai să fii 
aici la ora trei, am repezit-o eu nervos, fără s-o privesc. 

— Ah, strigă ea brusc, păi dacă ai uitat să-i transmiţi, deşi 
ai reţinut că vin încoace, ce cauţi dumneata aici? 

Mi-am ridicat ochii la ea: pe faţa ei nu era nici urmă de 
batjocură sau mânie, ci numai zâmbetul ei luminos, vesel şi 
o expresie foarte poznaşă - obişnuita ei expresie de copil 
pus pe ştrengării, de parcă ar fi vrut să spună: „Ei, vezi că 
te-am prins cu mâţa în sac? Ce mai poţi spune acum?” 

Nu voiam să răspund şi am lăsat iar ochii în jos. A urmat o 
tăcere de câteva clipe. 

— Acum vii de la papa? Mă întrebă ea pe neaşteptate. 

— Vin de la Anna Andreevna, nici n-am trecut pe la prinţul 
Nikolai Ivanovici... După cum ştii şi dumneata, am adăugat 
eu deodată. 

— Nu cumva ţi s-a întâmplat ceva la Anna Andreevna? 

— Adică vrei să spui că par zăpăcit? Nu şi înainte deamă 
duce la Anna Andreevna păream la fel de aiurit. 

— Şi nici după ce ai fost la ea nu ţi-a venit mintea la cap? 

— Nu, după cum vezi. Unde mai pui că acolo am auzit ca 
te măriţi cu baronul Bioring. 

— Ţi-a spus-o chiar ea? Mă întrebă deodată, curioasă. 

— Nu, mai precis eu i-am comunicat ei vestea; am aflat-o 
azi la prinţul Serghei Petrovici, de la Naşciokin, care venise 


tocmai să-l vadă. 

Stăteam tot timpul cu ochii în jos, fiindcă dacă aş fi privit- 
o, mi s-ar fi umplut sufletul de lumină, de bucurie, de 
fericire şi în momentul acela nu voiam să fiu fericit. Mi s-a 
înfipt un ghimpe în inimă şi într-o clipă am luat o hotărâre 
copleşitoare. Apoi m-am trezit vorbind, dar nici nu-mi 
amintesc prea bine despre ce. Glasul mi-era sugrumat, abia 
legam două cuvinte, dar acum aveam curajul s-o privesc în 
faţă. Inima îmi bătea grozav. Vorbeam despre ceva care n- 
avea nici o legătură cu noi, de altfel, destul de logic, pare- 
mi-se. La început, m-a ascultat cu zâmbetul ei calm şi 
îngăduitor, ca întotdeauna, dar încetul cu încetul în privirea 
ei stăruitoare a apărut mai întâi o umbră de mirare, iar pe 
urmă chiar de spaimă. Cu toate că-şi mai păstra încă 
zâmbetul, buzele îi tremurau din când în când. 

— Ce-i cu dumneata? Am întrebat-o deodată, văzând că se 
cutremură. 

— Mi-e teamă de dumneata, îmi răspunse, aproape 
înspăimântată. 

— Atunci de ce nu pleci? Vezi bine că Tatiana Pavlovna nu-i 
acasă şi nici n-o să vină curând, aşa că ar trebui să te ridici 
şi să pleci. De ce mai stai? 

— Voiam s-o aştept, acum însă... Întradevăr. Dădu să se 
ridice. 

— Ba nu, mai şezi, am oprit-o eu. Uite, iar ai tresărit, dar 
dumneata şi când eşti înspăimântată zâmbeşti. Eşti 
totdeauna cu zâmbetul pe buze. Uite, acum ai zâmbit de-a 
binelea. 

— Ai înnebunit? 

— Da, mi-am pierdut minţile. 

— Mi-e teamă, şopti ea din nou. 

— De ce? 

— Ca nu cumva... Să te întreci cu măsura, spuse ea tot 
zâmbind, dar de astă dată speriată cu adevărat. 

— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale...! 


Am început iar să vorbesc. Aveam impresia că zbor şi 
parcă mă mâna cineva de la spate. Niciodată, niciodată nu 
îndrăznisem să vorbesc astfel cu ea şi acum mă intimida 
îngrozitor; totuşi vorbeam. Ţin minte că i-am strigat 
deodată în faţă: 

— Nu mai pot suporta zâmbetul dumitale! De ce oare la 
Moscova mi te-am închipuit cumplită, maiestoasă şi perfidă? 
Da, încă la Moscova, fiindcă vorbeam mereu cu Maria 
Ivanovna despre dumneata, încercând să ne închipuim cum 
ai putea să fii... O ţii minte pe Maria Ivanovna? Ai fost doar 
de curând la ea. În tren, pe când veneam încoace, te-am 
visat toată noaptea şi aici, înainte de sosirea dumitale, timp 
de o lună întreagă, ţi-am studiat portretul din biroul 
prinţului şi tot nu m-am putut dumeri. Prea ai o expresie de 
copil, poznaşă şi nevinovată din cale afară! Şi de când vin 
pe la dumneata am rămas la fel de nedumerit. O, dar 
câteodată ştii să priveşti cu atâta trufie, încât privirea 
dumitale striveşte omul. Îmi amintesc cum m-ai privit 
atunci, la tatăl dumitale, în ziua când ai sosit de la 
Moscova... Nu-mi puteam lua ochii de la dumneata, dar 
dacă m-ar fi întrebat cineva, după ce am ieşit pe uşă, cum 
arăţi, ce fel de om eşti, n-aş fi putut să-l lămuresc. N-aş fi 
putut să spun măcar dacă eşti înaltă ori scundă. De cum te- 
am văzut, parcă am orbit. Eşti cu totul altfel decât te 
înfăţişează portretul. Ochii nu-ţi sunt întunecaţi. Nu eşti nici 
prea mică, nici prea înaltă, voinică şi durdulie, dar 
sprintenă ca o femeie tânără şi sănătoasă de la ţară. Şi faţa 
dumitale are trăsături ţărăneşti, arăţi ca o ţărancă 
frumoasă; nu te supăra, nu vreau să te jignesc, mi se pare 
minunat că ai o faţă rotundă, rumenă, luminoasă, deschisă, 
zâmbitoare şi... Totodată sfioasă. Chiar aşa, sfioasă. Cine s- 
ar fi aşteptat de la Katerina Nikolaevna Ahmakova să fie 
sfioasă? Şi totuşi jur că ai o expresie timidă şi feciorelnică! 
Mai mult, chiar copilăroasă! Iată cum arăţi! Eram tot timpul 
uluit şi mă tot întrebam: ea să fie oare? Acum m-am convins 
că eşti foarte inteligentă, la început însă te credeam 


prostuţă şi naivă. Inteligența dumitale se îmbină cu umorul 
şi cu veselia, dar e spontană, fără artificii. Îmi mai place şi 
că zâmbeşti întotdeauna: zâmbetul dumitale îmi umple 
sufletul de fericire. Mă încântă şi liniştea dumitale, calmul, 
felul dumitale de a vorbi, melodios, lin, aproape leneş, 
tocmai această moliciune mă farmecă. Am impresia că dacă 
s-ar prăbuşi un pod sub dumneata şi atunci ai vorbi calm şi 
măsurat. Mi te închipuiam plină de ifose şi de pasiuni, dar 
de două luni, de când te cunosc, vorbim la fel de simplu şi 
de prieteneşte ca doi studenţi... Niciodată nu mi-aş fi 
închipuit că ai o astfel de frunte, ca de statuie: puţin 
îngustă, dar albă şi netedă ca marmura, încoronată de un 
păr bogat. Ai talia înaltă şi mlădioasă, mersul uşor, eşti de o 
frumuseţe neobişnuită, dar fără pic de îngâmfare, abia 
acum m-am convins de asta, înainte nici nu-mi venea să 
cred! 

Ea ascultase toată această tiradă nebunească, privindu-mă 
cu ochii larg deschişi, fiindcă văzuse că şi eu tremur. De 
câteva ori, ridicase mânuţa ei înmănuşată, căutând să mă 
oprească printr-un gest timid şi blajin, dar de fiecare dată 
şi-o retrăsese, nedumerită şi speriată. De câteva ori, se 
trăsese înapoi, înspăimântată, în două, trei rânduri, 
zâmbetul ei obişnuit fu cât pe aci să-i lumineze faţa; la un 
moment dat a şi roşit foarte tare, dar la sfârşit s-a speriat 
de-a binelea şi a început să pălească. Îndată ce-am 
terminat, ea întinse mâna ca şi cum ar fi vrut să mă 
împiedice să mai adaug ceva şi spuse cu un glas rugător şi 
totuşi liniştit: 

— Aşa nu se poate vorbi... E neîngăduit... 

Deodată, se ridică de pe scaun, luându-şi cu mişcări line 
şalul şi manşonul de samur. 

— Pleci? Am strigat eu. 

— Mă tem întradevăr de dumneata... Abuzezi..., rosti ea 
tărăgănat, parcă cu părere de rău şi mustrare. 

— Ascultă, îţi jur că n-am să mă întrec cu măsura. 


— Păi văd că ai şi început, nu-şi putu ea stăpâni un 
zâmbet, nici măcar nu ştiu dacă ai să mă laşi să plec. Şi 
parcă se temea chiar că n-am să-i dau drumul. 

— Dimpotrivă, am să-ţi deschid eu însumi uşa, poţi pleca, 
dar să ştii că am luat o hotărâre capitală, şi, dacă vrei să-mi 
iei o piatră de pe inimă, întoarce-te, aşază-te şi ascultă-mă 
doar câteva clipe. Dacă nu vrei, poţi pleca şi-ţi voi deschide 
uşa chiar eu! 

Ea mă privi, apoi se aşeză din nou. 

— Cât de indignată ar fi plecat alta în locul dumitale, 
dumneata însă ai rămas! Am strigat eu, încântat. 

— Înainte nu-ţi îngăduiai niciodată să vorbeşti aşa. 

— Fiindcă înainte mă fâstâceam. Nici adineauri, când am 
intrat pe uşă, nu ştiam ce să-ţi spun. Crezi oare că acum nu 
sunt intimidat? Ba bine că nu! Dar acum dintr-o dată, am 
luat o hotărâre vitală şi mă simt în stare s-o duc până la 
capăt. Şi cum am luat-o, mi-am ieşit din minţi, de aceea am 
şi îndrăznit să vorbesc aşa... lată de ce te-am rugat să 
rămâi. Vreau să-mi răspunzi neapărat la o întrebare: Crezi 
că te spionez? Da sau nu? 

Ea roşi brusc. 

— Nu, nu-mi răspunde deocamdată, Katerina Nikolaevna, 
mai întâi ascultă-mă până la capăt şi pe urmă să-mi spui tot 
adevărul. 

Am rupt deodată toate zăgazurile şi mi-am dat drumul. 

— Acum două luni, când am stat ascuns aici după 
draperie... Îţi aminteşti. ai vorbit cu Tatiana Pavlovna 
despre o anumită scrisoare. Atunci am ţâşnit din 
ascunzătoare şi de furie m-a luat gura pe dinainte. 
Dumneata ai înţeles numaidecât că eu ştiu ceva... Nu se 
poate să nu fi priceput... Doar căutai un document 
important şi ţi-era teamă să nu fi încăput pe mâna cuiva... 
Stai puţin, Katerina Nikolaevna, mai stăpâneşte-te o clipă şi 
pe urmă ai să vorbeşti. Îţi declar că bănuielile dumitale 
erau întemeiate. Scrisoarea aceea există... Mai bine zis 


exista. Am văzut-o cu ochii mei; e vorba de scrisoarea 
dumitale câtre Andronikov, nu-i aşa? 

— Ai văzut scrisoarea aceea? Întrebă ea repede, încurcată 
şi tremurând de emoție. Unde? 

— Am văzut-o... la Kraft... Ştii, acela care s-a împuşcat. 

— Întradevăr? Ai văzut-o cu ochii dumitale? Şi acum unde 
a ajuns? 

— Kraft a rupt-o. 

— În faţa dumitale, pe când erai acolo? 

— În faţa mea. A rupt-o desigur, fiindcă avea de gând să se 
sinucidă. Eu pe atunci nici nu bănuiam că se va împuşca. 

— Aşadar a fost distrusă. Slavă Domnului! Rosti ea rar, 
apoi oftă şi-şi făcu cruce. 

N-o minţisem. Chiar dacă se părea că o minţisem, fiindcă 
scrisoarea se găsea la mine şi nu fusese niciodată la Kraft, 
acesta nu era decât un amănunt neînsemnat; în esenţă însă 
nu minţisem, fiindcă în clipa când minţeam mi-am jurat să 
ard scrisoarea în aceeaşi seară. Îmi dau cuvântul de onoare 
că dacă aş fi avut-o la mine, aş fi scos-o din buzunar şi i-aş fi 
restituit-o, dar din păcate o lăsasem acasă. Deşi poate că n- 
aş fi avut curajul să i-o dau, fiindcă mi-ar fi fost ruşine să-i 
mărturisesc atunci că era la mine şi că o păstrasem atâta 
timp, că şovăisem atâta timp să i-o restitui. Dar era totuna: 
de vreme ce eram hotărât să ard scrisoarea de îndată ce voi 
ajunge acasă, înseamnă că nu minţisem. Jur că în clipa 
aceea eram cu conştiinţa curată. 

— Dar dacă este aşa, am continuat eu aproape scos din 
minţi, atunci spune-mi. Ai căutat să mă atragi, te-ai purtat 
prieteneşte cu mine, m-ai primit la dumneata numai fiindcă 
bănuiai că ştiu ceva despre scrisoare? Stai puţin, Katerina 
Nikolaevna, mai ai răbdare o clipă şi lasă-mă să termin: de 
câte ori veneam la dumneata, bănuiam tot timpul că eşti 
atât de drăguță cu mine numai ca să mă tragi de limbă, ca 
să-mi smulgi o mărturisire... Mai aşteaptă puţin; să ştii că 
această bănuială mă făcea să sufăr. Făţărnicia dumitale mă 
copleşea fiindcă... Fiindcă, între timp, am descoperit că ai 


sufletul cel mai nobil cu putinţă! Recunosc deschis, ţi-o spun 
pe şleau: deşi venisem la dumneata ca duşman, am ajuns să 
te socotesc cea mai nobilă făptură de pe lume. Ai izbutit să 
mă dezarmezi de la început. Totuşi mă chinuia făţărnicia 
dumitale, mai bine zis bănuiala că ai putea fi făţarnică... 
Acum a venit însă momentul să ne lămurim, să avem o 
explicaţie definitivă. Totuşi, nu vorbi încă, mai aşteaptă 
puţin, să afli mai întâi părerea mea despre toate astea, ce 
cred eu acum, în clipa de faţă; îţi mărturisesc deschis: chiar 
dacă ar fi fost aşa, tot nu m-aş supăra... Voiam să spun mai 
degrabă, nu m-aş fi simţit jignit, fiindcă îmi dau seama că 
era şi firesc să fie aşa. Nici nu-i de mirare. Cine ţi-ar putea- 
o lua în nume de rău? Ie frămânţi din pricina unei scrisori şi 
într-o bună zi bănuieşti că cineva îi ştie de urmă, ei, şi- 
atunci e cât se poate de firesc să încerci să-l descoşi. Nu 
văd nimic rău în asta, nimic condamnabil, ţi-o spun sincer. 
Acum însă trebuie să-mi spui şi dumneata ceva... Să te 
spovedeşti (iartă-mi expresia). Trebuie să ştiu adevărul. Am 
motive serioase să stărui. Spune-mi aşadar, te-ai arătat atât 
de bună, atât de prietenoasă, numai ca să pui mâna pe 
scrisoare?... Spune, Katerina Nikolaevna. 

Vorbeam cu inima din ce în ce mai strânsă şi fruntea îmi 
ardea. În timp ce mă asculta, de pe faţa ei dispăruse orice 
teamă, căpătase o expresie blajină şi duioasă. Mă privea 
însă cu oarecare sfială, de parcă îi era ruşine. 

— Da, pentru asta, rosti ea rar şi aproape în şoaptă, iartă- 
mă, mă simt vinovată faţă de dumneata, adăugă deodată, 
întinzând uşor mâinile spre mine. 

Nu mă aşteptam la asta. La orice m-aş fi aşteptat, nu însă 
să aud din gura ei aceste cuvinte. Nici măcar acum, când 
ajunsesem să o cunosc. 

— Dumneata îmi spui mie că te simţi „vinovată”?! Atât de 
simplu şi deschis?! Am strigat. 

— O, de mult am început să mă simt vinovată faţă de 
dumneata... Şi-mi pare bine că s-a ivit prilejul să ţi-o spun, 
în sfârşit. 


— De mult? Atunci de ce nu mi-ai spus-o înainte? 

— Fiindcă nu ştiam cum, mărturisi ea, zâmbind. Adică 
chiar dacă ştiam, adăugă ea, zâmbind din nou, totuşi mă 
codeam, mi-era ruşine. Fiindcă întradevăr la început numai 
pentru asta am căutat să te „atrag”, după cum spuneai. Dar, 
peste puţin m-a scârbit... M-a plictisit această prefăcătorie! 
Adăugă ea cu amărăciune. Şi-apoi mi-era lehamite de toate 
frământările şi căutările! 

— Bine, dar de ce, de ce nu m-ai întrebat atunci pe şleau, 
era destul să-mi spui: „Lu ştii de scrisoare, hai, nu te mai 
preface” şi numaidecât ţi-aş fi spus tot, pe loc ţi-aş fi 
mărturisit tot. 

— Fiindcă... Mă cam temeam de dumneata. Recunosc că 
nici n-aveam încredere în dumneata. Şi la urma urmei, dacă 
eu am fost vicleană, nici dumneata n-ai fost mai bun, zise 
ea, zâmbind cu tâlc. 

— Da, întradevăr, n-am fost demn de încrederea dumitale! 
Am strigat eu, uluit de perspicacitatea ei. O şi încă nici nu 
ştii în ce mocirlă am alunecat! 

— Ei, acum ai ajuns şi la mocirlă! Îţi recunosc stilul, zise ea 
încet, zâmbind blajin. Scrisoarea asta, adăugă ea cu 
tristeţe, a fost cea mai regretabilă şi mai nesăbuită faptă 
din viaţa mea. O să am veşnic remuşcări din pricina ei. 
Numai nişte împrejurări nefericite şi anumite temeri m-au 
făcut să mă îndoiesc de tatăl meu, un om atât de bun şi de 
generos! Ştiind că această scrisoare ar putea să ajungă... În 
mâna unor oameni răi... Şi aveam motive serioase să 
gândesc astfel (rosti ea cu emoție), tremuram ca nu cumva 
să facă uz de ea, să o arate tatei... Şi să-i pricinuiască o 
durere grozavă... Mai ales în starea lui... cu sănătatea lui 
şubredă... Şi apoi mă temeam să nu pierd şi dragostea lui... 
Da, stărui ea, privindu-mă cu ochi limpezi drept în faţă, da, 
recunosc că mă îngrijora şi soarta mea: mă temeam că el... 
Irascibil cum e din pricina bolii... ar putea să mă lase fără 
nici un sprijin... Nu tăgăduiesc nici acest sentiment, deşi 
cred că şi în privinţa asta îi fac o nedreptate. E atât de bun 


şi de mărinimos, încât m-ar fi iertat desigur. Ei, acum ţi-am 
spus tot adevărul, după cum mi-ai cerut. În ceea ce te 
priveşte, ai dreptate, n-ar fi trebuit să mă port aşa, încheie 
ea, ruşinându-se din nou, m-ai făcut să roşesc. 

— Nu, dumneata n-ai de ce să roşeşti! Am strigat eu. 

— Întradevăr, m-am bizuit pe înflăcărarea dumitale, o 
recunosc, spuse ea, lăsând ochii în jos. 

— Katerina Nikolaevna, cine, spune-mi, cine te sileşte să- 
mi faci asemenea mărturisiri?! Am strigat eu, năucit. Doar 
ți-era mai uşor să te ridici şi să-mi demonstrezi prin sofisme 
subtile că ce-i alb e negru şi ce-i negru e alb, convingându- 
mă că totul nu-i decât o părere de a mea. Ştii, aşa cum se 
procedează cu adevărul în lumea dumitale aristocratică. 
Doar eu sunt un neghiob şi un necioplit, aşa că te-aş fi 
crezut imediat. Aş fi luat drept bun orice mi-ai fi spus! Doar 
nu-ţi cerea cine ştie ce sforţare şi e cu neputinţă să te temi 
de mine! Cum ai putut să te înjoseşti aşa şi încă de bună 
voie, înaintea unui parvenit, a unui prăpădit de adolescent? 

— Desigur că prin această mărturisire, cel puţin, nu m-am 
înjosit înaintea dumitale, rosti ea cu o demnitate 
impresionantă, înțelegând pesemne greşit sensul cuvintelor 
mele. 

— O, dimpotrivă! Dimpotrivă! Cum de n-ai simţit respectul 
şi admiraţia mea?! 

— Ah, cât de urât şi de uşuratic m-am purtat! Exclamă ea, 
ducându-şi mâna la faţă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o ascundă. 
Şi ieri mi-a fost ruşine, de aceea ţi-am şi părut atât de 
stingherită când ai venit la mine... Drept să-ţi spun, 
împrejurările sunt de aşa natură, încât trebuia să aflu cu 
orice preţ adevărul despre scrisoarea aceea nenorocită. 
Altfel, aş fi uitat de ea, fiindcă te rog să crezi că nu numai 
de dragul ei te pofteam la mine, adăugă ea pe neaşteptate. 

Inima începu să-mi bată mai tare. 

— Zău că nu, zise ea cu un zâmbet imperceptibil, te asigur 
că nu! Eu... Adineauri ai făcut o observaţie foarte justă, 
Arkadi Makarovici, când spuneai că stăteam de vorbă ca 


nişte studenţi. Crede-mă, uneori mă plictisesc îngrozitor în 
societate, mai cu seamă de când m-am întors din străinătate 
şi după toate nenorocirile care s-au abătut asupra familiei 
noastre... De altfel, în ultima vreme mă şi duc foarte rar 
undeva şi asta nu numai din pricina apatiei; am adesea chef 
să plec la ţară, acolo aş avea răgazul să recitesc cărţile 
mele preferate, pe care de mult mi le tot pun deoparte, dar 
nu apuc nici măcar să le deschid, după cum ţi-am mai spus. 
Parcă ai şi râs de mine când ţi-am destăinuit că citesc zilnic 
câte două gazete ruseşti? 

— Ba n-am râs... 

— Fireşe, fiindcă şi pe dumneata te frământă aceleaşi 
probleme. lar eu, după cum ţi-am mărturisit de mult, mă 
simt rusoaică până în măduva oaselor şi iubesc Rusia. Ţii 
minte de câte ori am citit împreună „faptele diverse”, cum 
le numeai dumneata...?! Îmi aminti ea, zâmbind. Deşi 
deseori eşti cam... Ciudat, uneori te însufleţeai pe 
neaşteptate şi atunci găseai întotdeauna cuvântul cel mai 
potrivit şi manifestai atâta interes tocmai pentru 
problemele care mă interesau şi pe mine. Când te porţi ca 
un student, eşti cât se poate de simpatic şi de original, zău 
aşa. Pesemne că alte roluri ţi se potrivesc mai puţin, mă 
zeflemisi ea cu un zâmbet şiret şi fermecător. Îţi mai aduci 
aminte cum discutam uneori ceasuri întregi numai despre 
cifre, cum calculam şi comparam, cât de preocupaţi eram 
de numărul şcolilor la noi, de perspectivele 
învăţământului?... Număram crimele şi delictele penale, 
punându-le în balanţă cu ştirile îmbucurătoare... Voiam să 
deducem încotro se îndreaptă lucrurile şi, în sfârşit, ce ne 
aşteaptă pe noi înşine. Ceea ce mi-a plăcut mai mult la 
dumneata a fost sinceritatea. În lumea noastră nu se 
vorbeşte niciodată aşa cu noi, femeile. Săptămâna trecută, 
am adus vorba cu prinţul X despre Bismarck, fiindcă mă 
interesa grozav personalitatea lui, dar nu izbuteam să-mi 
fac singură o părere precisă, şi, închipuieşte-ţi, s-a aşezat 
lângă mine şi a început să-mi povestească despre el cât se 


poate de amănunţit, însă cu ironia şi cu îngăduinţa 
nesuferită cu care obişnuiesc să vorbească „oamenii de 
seamă” cu noi, femeile, când îndrăznim să ne vârâm nasul 
„unde nu ne fierbe oala”... Dar, ţii minte că atunci când am 
discutat noi despre Bismarck era cât pe-aci să ne certăm? 
Încercai să mă convingi că ai o „idee” a dumitale, cu mult 
mai grozavă decât a lui Bismarck, izbucni ea deodată în râs. 
„În viaţa mea n-am întâlnit decât doi oameni care au 
discutat întradevăr cu mine, răposatul meu soţ, un om 
foarte, foarte inteligent şi... de o mare nobleţe sufletească, 
rosti ea apăsat şi cu convingere, iar al doilea... Bănuieşti 
desigur cine este... 

— Versilov! Am exclamat eu. 

O urmăream cu răsuflarea tăiată. 

— Da. Îmi plăcea grozav să-l ascult şi până la urmă 
devenisem cu el pe deplin... Poate prea sinceră şi tocmai 
atunci a început să se arate neîncrezător faţă de mine. 

— Nu te-a crezut? 

— Nu şi nu numai el, nimeni n-a avut vreodată încredere 
în mine. 

— Nici Versilov? El e doar altfel decât ceilalţi. 

— Nu numai că nu m-a crezut, murmură ea cu un zâmbet 
ciudat, lăsând ochii în jos, dar a mai şi tras concluzia că am 
„toate viciile”, toate cusururile. 

— "Tocmai dumneata, care n-ai niciunul?! 

— Ba am şi eu câteva. 

— Versilov nu te-a iubit, de aceea nu te-a înţeles! Strigai 
eu mânios. 

O clipă faţa i se crispă. 

— Să nu mai vorbim despre asta... Şi să nu-mi mai 
pomeneşti niciodată despre... Omul acesta... Încheie ea cu 
înflăcărare şi cu o deosebită stăruinţă. Dar să sfârşim, s-a 
făcut târziu (se ridică să plece). Ei, ce zici, mă ierţi, ori nu? 
Rosti ea răspicat, privindu-mă cu ochi limpezi. 

— Eu... Să te iert... pe dumneata...?! Ascultă, Katerina 
Nikolaevna, dar să nu te superi, e adevărat că te măriţi? 


— Nu este încă nimic hotărât, spuse ea, stingherită şi 
parcă speriată. 

— E un om bun? Iartă-mă, iartă-mi această întrebare. 

— Da, e un om foarte bun. 

— Ajunge, nu merit să-mi răspunzi mai mult. Ştiu prea 
bine că asemenea întrebări sunt o necuviinţă din partea 
mea. Vreau să ştiu numai dacă e demn de dumneata ori nu. 
Dar asta am s-o aflu şi singur. 

— Vai de mine! Se sperie ea. 


— Bine, dacă nu vrei, n-am s-o fac, n-am să mă amestec... 
Nu vreau să-ţi mai spun decât atât: să-ţi dea Dumnezeu 
fericire în toate privinţele şi pe orice drum ai păşi... Drept 
răsplată, pentru nespusa fericire pe care mi-ai dăruit-o 
dumneata în acest ceas. Chipul dumitale îmi va rămâne 
veşnic întipărit în suflet. Voi păstra ca pe o comoară 
amintirea perfecțiunii dumitale. Când te bănuiam că eşti 
perfidă, cochetă şi interesată, eram nefericit, fiindcă... 
Gândul acesta nu se potrivea cu imaginea dumitale... În 
ultima vreme, m-am frământat zi şi noapte, dar acum totul e 
limpede ca lumina zilei. Când am venit încoace, m-am 
aşteptat să înfrunt un iezuit viclean şi făţarnic, un şarpe 
iscoditor şi când colo am dat de cinste, de curăţenie şi 
demnitate, de un suflet de student!... Râzi? Ei şi, n-ai decât! 
Doar o sfântă ca dumneata nu-şi poate bate joc de ceea ce 
este sfânt... 

— O nu, mi-a venit numai să râd când te-am auzit folosind 
asemenea expresii năstruşnice... Ce înţelegi prin „şarpe 
iscoditor”? Spuse ea izbuncnind în râs. 

— Azi ţi-a scăpat un cuvânt înduioşător, am continuat eu, 
entuziasmat. Cum ai putut să-mi mărturiseşti că: „te-ai 
bizuit pe înflăcărarea mea?” Da, ai recunoscut până şi asta 
tocmai fiindcă eşti o sfântă şi atunci când ţi-ai închipuit că 
porţi o vină, ai vrut să te pedepseşti, umilindu-te. De fapt, 
însă, nu eşti vinovată cu nimic, fiindcă orice ai face e sfânt! 
Totuşi, puteai să nu rosteşti chiar acest cuvânt, o asemenea 
expresie!... Atâta sinceritate e de neînchipuit, ea dovedeşte 
o extraordinară curăţie sufletească şi totodată respect şi 
încredere faţă de mine, am strigat eu, năuc. O, nu roşi, n-ai 
de ce. Dar cine, cine a îndrăznit să te ponegrească spunând 
că eşti o femeie pătimaşă? O, iartă-mă: văd pe faţa dumitale 
că te-am rănit. lartă-i unui băieţandru înflăcărat cuvintele 
lui nesăbuite! Dar există oare cuvinte, expresii care să te 
atingă pe dumneata?! Oare nu eşti mai presus de toate? 
Versilov mi-a spus o dată că Othello a ucis-o pe Desdemona 
şi apoi şi-a pus capăt zilelor nu fiindcă era gelos, ci numai 


fiindcă şi-a pierdut idealul. Eu îl înţeleg, pentru că azi mi- 
am regăsit idealul! 

— Prea mă ridici în slava cerului. N-o merit, mă întrerupse 
ea cu convingere. Mai ţii minte ce ţi-am spus despre ochii 
dumitale? Adăugă pe un ton glumeţ. 

— Mi-ai spus că în loc de ochi am două microscoape care 
dau fiecărei muşte proporţiile unui elefant! Nu, de astă dată 
te înşeli! Cum, pleci? 

Ea rămăsese în picioare în mijlocul încăperii, cu şalul şi 
manşonul în mână. 

— Aştept să pleci dumneata mai întâi şi abia pe urmă mă 
duc şi eu. Mai vreau să scriu două rânduri Tatianei 
Pavlovna. 

— Uite că plec, plec numaidecât, vreau numai să-ţi repet 
urarea mea: Să-ţi dea Dumnezeu fericire, fie că rămâi 
singură, fie că te măriţi cu acela pe care ţi-l alegi! Eu mă 
mulţumesc cu idealul meu, atât îmi ajunge. 

— Dragul meu, bunul meu Arkadi Makarovici, crede-mă că 
nu am faţă de dumneata... Iatăl meu spune întotdeauna 
despre dumneata: „E un băiat bun şi mi-e tare drag!” Te 
rog să crezi că toată viaţa îmi voi aminti ce mi-ai povestit 
despre bietul băieţaş părăsit printre străini şi despre 
visurile cu care-şi alina singurătatea. Înţeleg prea bine în ce 
condiţii grele te-ai format. De acum înainte, însă, oricât ne- 
am socoti noi de studenţi, adăugă ea cu un zâmbet rugător 
şi sfios, strângându-mi mâna, totuşi n-o să ne mai putem 
vedea ca înainte, deoarece... Desigur, înţelegi şi dumneata 
de ce? 

— Va să zică, n-o să ne mai putem vedea? 

— Nu, multă vreme... Şi de asta numai eu sunt vinovată., 
îmi dau seama că de azi înainte nu se mai poate... Osă ne 
întâlnim însă câteodată la tata... 

„[i-e teamă de «ânflăcărarea mea», n-ai încredere în 
mine?” am vrut eu să strig, dar când mi-am dat seama cât e 
de stingherită, cuvintele mi s-au oprit în gât. 


— Spune-mi, mă opri ea în clipa când dădeam să ies pe 
uşă, ai văzut cu ochii dumitale că... A rupt scrisoarea? Îţi 
aduci bine aminte? Cum ţi-ai dat seama atunci că era 
scrisoarea mea către Andronikov? 

— Kraft mi-a povestit conţinutul ei şi chiar mi-a arătat-o... 
Rămâi cu bine! Când stăteam împreună în biroul dumitale, 
mă simţeam intimidat, dar când mă lăsai singur, eram gata 
să sărut urmele paşilor dumitale. Am bâiguit eu în neştire 
şi, fără să mă mai uit la ea, am plecat repede. 

Am pornit în grabă spre ai mei; sufletul mi-era plin de 
entuziasm. Gândurile mi se învălmăşeau în minte ca 
răvăşite de viscol, dar o mare fericire îmi umplea inima. 
Când m-am apropiat de casa mamei, mi-am amintit deodată 
de ingratitudinea Lizei faţă de Anna Andreevna, de 
cuvintele ei crude şi pătimaşe de adineauri şi am simţit o 
mare durere în suflet! 

„Ce cruzi sunt oamenii! Dar nu înţeleg ce-i cu Liza. Ce-o fi 
păţit?” m-am gândit, în timp ce urcam treptele. 

I-am dat drumul lui Matvei şi i-am poruncit să vină să mă 
ia de acasă la ora nouă. 

CAPITOLUL AL CINCILEA. 

Deşi întârziasem mult, ei nu se aşezaseră încă la masă, ci 
mă aşteptau. Poate fiindcă în general mâncam destul de rar 
la mama. Pregătise chiar în cinstea mea mai multe feluri 
decât de obicei, bunăoară, la aperitiv s-au servit şi sardele 
şi aşa mai departe. Dar spre mirarea şi tristeţea mea, i-am 
găsit pe toţi posomorâţi şi parcă îngrijoraţi. Liza de-abia mi- 
a zâmbit când m-a văzut, iar mama era vădit tulburată. 
Versilov m-a întâmpinat cu un zâmbet forţat. „Nu cumva s- 
au certat?” m-am întrebat. De altfel, la început totul a mers 
bine, numai Versilov a cam strâmbat din nas la supa cu 
tăiţei şi a strâmbat din nou când s-au adus chiftelele 
umplute cu casa. 

— E destul să vă spun că o anumită mâncare nu-mi 
prieşte, ca a doua zi să şi apară pe masă, izbucni el cu 
ciudă. 


— Vai de mine Andrei Petrovici ce ţi-a căşunat, doare o 
mâncare bună pe care o fac de când mă ştiu, îngăimă mama 
cu sfială. 

— Maică-ta, spre deosebire de anumite gazete care 
socotesc că tot ce-i nou e şi bun, are cultul tradiţiei, încercă 
Versilov să glumească cât mai blajin şi mai inofensiv, dar nu 
izbuti decât s-o înspăimânte şi mai tare pe mama, care, 
fireşte, n-a înţeles nimic din comparaţia cu ziarele şi s-a 
uitat, nedumerită, de la unul la altul. În clipa aceea, intră pe 
uşă Tatiana Pavlovna şi, după ce anunţă că mâncase, se 
aşeză pe canapea, lângă mama. 

Eu tot nu reuşisem încă să intru în grațiile acestei 
doamne; chiar dimpotrivă, de la un timp, mă lua şi mai tare 
la rost de câte ori avea prilejul şi chiar fără prilej. Mai ales 
în ultima vreme se arăta din ce în ce mai nemulțumită de 
mine, nu putea suferi hainele mele de filfizon şi, după câte 
am aflat de la Liza, făcuse aproape o criză de nervi când a 
auzit că îmi tocmisem cu luna un birjar de lux. Până la 
urmă, am ajuns s-o ocolesc pe cât era cu putinţă. Cu două 
luni în urmă, când Versilov renunţase la moştenire, m-am 
dus numaidecât s-o văd ca să mă laud cu gestul lui, dar n- 
am găsit la ea nici un fel de înţelegere, dimpotrivă, era 
furioasă la culme, fiindcă renunţase la toată moştenirea, nu 
numai la jumătate; mai mult, m-a luat şi pe mine la rost: 

— Pun rămăşag că eşti convins că Versilov a renunţat la 
bani şi l-a provocat pe prinţ la duel numai ca să crească în 
ochii lui Arkadi Makarovici. 

Aproape că nu se înşelase: de fapt, cam aşa şi credeam pe 
atunci. 

De cum a intrat, am ghicit că are să se repeadă 
numaidecât la mine: eram aproape sigur că pentru asta şi 
venise, de aceea m-am purtat şi mai arogant ca de obicei; 
de altfel, în momentul acela nu mă sinchiseam de nimic, 
fiindcă mai păstram în inimă bucuria şi seninătatea 
dinainte. Trebuie să spun o dată pentru totdeauna că 
aroganţa nu se potriveşte nici cu firea, nici cu înfăţişarea 


mea, ci, dimpotrivă, de câte ori am încercat să mă arăt 
astfel, m-am făcut de râs. Aşa mi s-a întâmplat şi de astă 
dată. Numaidecât am şi început să calc în străchini. Văzând 
că Liza e tare posomorâtă, m-a luat gura pe dinainte şi am 
spus într-o doară, fără nici o intenţie rea: 

— Când vin şi eu din an în paşte să mănânc cu voi te 
găsesc bosumflată, Liza, parcă o faci dinadins. 

— Mă doare capul, răspunse Liza. 

— Ce are a face că eşti bolnavă, sări Tatiana Pavlovna, 
când Arkadi Makarovici catadicseşte să vină la masă, 
trebuie să joci tontoroiul de bucurie. 

— Dumneata eşti nefericirea vieţii mele, Tatiana Pavlovna; 
n-am să mai vin pe aici decât atunci când voi fi sigur că n- 
am să te întâlnesc, am strigat eu cu ciudă neprefăcută, 
bătând cu palma în masă; mama a tresărit, iar Versilov mi-a 
aruncat o privire ciudată. Am izbucnit în râs şi le-am cerut 
iertare. 

— Tatiana Pavlovna, îmi retrag cuvintele şi nu te mai 
socotesc o nefericire, i-am spus, continuând s-o fac pe 
arogantul. 

— Ba nu, mi-o tăie ea. E cu mult mai măgulitor pentru 
mine să fiu nefericirea ta decât contrariul. Poţi fi sigur. 

— Dragul meu, în viaţă trebuie să ştii să înduri micile 
nefericiri, mormăi Versilov zâmbind. Fără ele viaţa n-are 
nici un haz. 

— Află că eşti îngrozitor de retrograd, am exclamat eu 
nervos. 

— Nu mă sinchisesc eu de asta, băiete. 

— Ba ar trebui să te sinchiseşti! De ce nu spui unui măgar 
în faţă că e măgar? 

— Nu cumva te referi la tine? Mai întâi fiindcă nu pot să 
judec pe alţii şi nici nu vreau. 

— De ce nu poţi, de ce nu vrei? 

— Mi-e şi lene şi silă. O femeie inteligentă mi-a spus o dată 
că n-am dreptul să judec pe alţii, fiindcă, „nu ştiu să sufăr”, 
iar ca să ai dreptul de a fi judecătorul altora trebuie să ţi-l 


dobândeşti prin suferinţă. E cam bombastic, dar în ceea ce 
mă priveşte poate că e adevărat, aşa că m-am supus 
bucuros acestei sentinţe. 

— Nu cumva ţi-a spus-o chiar latiana Pavlovna? Am sărit 
eu. 

— De unde ştii? Mă întrebă Versilov, privindu-mă mirat. 

— Am ghicit după faţa Tatianei Pavlovna, care la un 
moment dat s-a crispat. 

Vorbisem într-o doară, dar pe urmă a reieşit că întradevăr 
Tatiana Pavlovna îi spusese această cugetare lui Versilov, în 
timpul unei discuţii aprinse din ajun. Repet că în ziua aceea 
dădusem buzna peste ei, neobişnuit de vesel şi expansiv, 
într-un moment foarte nepotrivit, deoarece fiecare dintre ei 
avea un mare necaz. 

— Nu înţeleg nimic, fiindcă totul e cât se poate de 
abstract; de altfel, aşa vorbeşte întotdeauna Andrei 
Petrovici şi asta e o dovadă de egoism: numai egoiştilor le 
place să facă filosofie abstractă. 

— Ai întors-o destul de bine, dar aş prefera să mă laşi în 
pace. 

— Ba nu, dă-mi voie, am stăruit eu şi mai întărâtat, ce 
înseamnă să „dobândeşti prin suferinţă dreptul de a 
judeca”? Cine e cinstit are dreptul să judece pe alţii. Eu aşa 
gândesc. 

— În cazul acesta ai să găseşti foarte puţini judecători. 

— Pe unul l-am şi găsit. 

— Cine este? 

— Acela care vorbeşte acum cu mine. 

Versilov zâmbi cu o ironie ciudată, se aplecă spre mine, mă 
cuprinse pe după umeri şi-mi şopti la ureche: „Să ştii că te 
minte întotdeauna”. 

Nici până în ziua de azi nu pricep ce i-a trecut atunci prin 
minte, totuşi mi-am dat seama că era extrem de alarmat 
(din pricina unei anumite ştiri, după cum am dedus mai 
târziu). Dar mărturisirea lui că minte întotdeauna fusese 
atât de neaşteptată şi spusă pe un ton atât de serios, atât 


de straniu, câtuşi de puţin glumeţ, încât am tresărit nervos, 
aproape înspăimântat şi l-am privit năuc. Întâlnindu-mi 
privirea, Versilov s-a grăbit să izbucnească în râs. 

— Aşa, slavă Domnului! Spuse mama, care se speriase 
văzându-l că-mi şopteşte ceva la ureche. Şi când te gândeşti 
că eu eram gata să... Arkaşa, să nu te superi pe noi, oameni 
deştepţi se mai găsesc destui pe lume, dar dacă te lepezi de 
noi, cine o să mai ţină atât la tine? 

— Vezi dumneata, mamă, de aceea şi socotesc că e imorală 
dragostea dintre părinţi şi copii, fiindcă nu e nevoie s-o 
cucereşti. De fapt, dragostea trebuie cucerită. 

— Până una alta, părinţii te iubesc şi fără s-o meriţi. N-ai 
nevoie să te osteneşti pentru asta. 

Toţi izbucniră în râs. 

— Eşti grozavă mamă, ai nimerit drept la ţintă, nu ştiu 
dacă dinadins sau din greşeală, am exclamat eu, de 
asemenea râzând. 

— Nu cumva îţi închipui că ai cine ştie ce merite pentru 
care ţi se cuvine dragostea lor? Se repezi iar la mine 
Tatiana Pavlovna. Nu numai că ei te iubesc de pomană, dar 
trebuie să se prefacă şi că nu văd cât eşti de nesuferit! 

— Ba te înşeli! Am strigat eu vesel. Ia să vedem dacă 
ghiceşti cine mi-a dat azi a înţelege că ţine la mine? 

— Cineva care a vrut să-şi bată joc de tine! Mi-o întoarse 
deodată Tatiana Pavlovna cu o răutate atât de neaşteptată 
chiar din partea ei, încât părea să bănuiască despre ce e 
vorba. Păi, un om delicat, mai cu seamă o femeie, nu poate 
să fie decât scârbit de un suflet josnic ca al tău, ca să nu mai 
vorbim de celelalte cusururi. Ai o freză impecabilă, o 
cămaşă fină, haine cusute de un franţuz şi tocmai astea 
dovedesc cât eşti de murdar! Cine îţi plăteşte hainele, cine 
te hrăneşte, cine îţi dă bani să joci la ruletă? Nu-ţi crapă 
obrazul când te gândeşti de la cine iei aceşti bani? 

Mama roşise îngrozitor. N-o văzusem niciodată ruşinându- 
se în aşa hal şi m-am cutremurat. 


— Nu cheltuiesc decât banii mei şi nu-s dator să dau 
nimănui socoteală, am repezit-o eu, roşind totuşi. 

— Ai tăi? Ce bani ai tu? 

— Dacă nu-s ai mei, sunt ai lui Andrei Petrovici şi el n-are 
nimic împotrivă... Banii pe care i-am împrumutat de la prinţ 
merg în contul celor pe care-i datorează lui Andrei 
Petrovici. 

— Află dragul meu, rosti deodată Versilov răspicat, că nu- 
mi datorează nici un ban. 

Am rămas trăsnit şi n-am mai putut scoate nici un cuvânt. 
Cuvintele acestea aveau o semnificaţie teribilă. O, desigur, 
ţinând seama de purtarea mea paradoxală, nesăbuită şi 
lipsită de scrupule de pe atunci, fără îndoială că aş fi vrut să 
ies din încurcătură printr-o izbucnire „de nobilă 
înflăcărare”, sau printr-o formulă bombastică, dar deodată 
am citit pe faţa posomorâtă a Lizei o învinuire răutăcioasă şi 
nedreaptă, aproape o batjocură la adresa mea şi atunci 
parcă dracu m-a pus să mă leg de ea. 

— Dumneata, domnişoară, m-am întors spre ea, te duci 
destul de des pe la prinţ, pe cât se pare ca s-o vezi pe Daria 
Onisimovna? N-ai vrea oare să-i predai aceste trei sute de 
ruble pentru care mi-ai scos sufletul astăzi? 

Am scos banii şi i-am întins. Oricât ar părea de necrezut, 
spusesem aceste cuvinte perfide într-o doară, fără nici o 
intenţie şi fără nici o aluzie. De altfel, nici n-aş fi putut face 
vreo aluzie, fiindcă în momentul ace-la nu ştiam absolut 
nimic. Poate că mă îmboldise numai dorinţa relativ 
inofensivă de a o înţepa, de a-i da a înţelege că, de vreme ce 
se amestecă în treburi care n-o privesc şi dacă ţine 
neapărat să se afle în treabă, poate că vrea să se 
întâlnească cu prinţul, cu acest ofiţer tânăr şi chipeş, iar 
dacă-i aşa, „dacă are chef să-şi vâre nasul în treburile unor 
tineri”, n-are decât să-i predea banii. Dar, în clipa aceea, 
spre uimirea mea, mama s-a ridicat şi, ameninţându-mă cu 
degetul, mi-a strigat: 

— Cum îndrăzneşti să te atingi de ea? Nu-ţi permit! 


Niciodată nu mi-aş fi închipuit o asemenea ieşire din 
partea mamei, de aceea am sărit şi eu ca ars de la locul 
meu, nu de spaimă, ci de amărăciune; simţeam parcă o 
rană dureroasă în inimă, fiindcă deodată am intuit că se 
petrecuse ceva foarte grav. Dar mama nu putu să îndure 
multă vreme această situaţie încordată, îşi acoperi faţa cu 
mâinile şi ieşi repede din cameră. Liza alergă după ea, fără 
să-mi arunce măcar o privire, iar Tatiana Pavlovna stătea 
tăcută cu ochii ţintă la mine. 

— Întradevăr nu ţi-ai dat seama ce spui? Îmi strigă spre 
surprinderea mea, privindu-mă nespus de nedumerită, 
apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, fugi şi ea după ele. 
Versilov se ridică de la masă cu un aer supărat aproape 
furios, şi-şi luă pălăria. 

— Eu nu te cred chiar atât de prost, ci numai neprihănit, 
mormăi el batjocoritor. Când se întorc, spune-le să nu mă 
aştepte cu desertul, fiindcă mă duc să mă plimb puţin. 

Am rămas singur; la început eram mirat, apoi m-am simţit 
jignit, iar în cele din urmă m-am dumerit că sunt vinovat. 
Deşi, la drept vorbind, nu prea ştiam de ce mă făcusem 
vinovat, aveam totuşi un sentiment de vinovăţie. M-am 
aşezat la fereastră şi am aşteptat. După vreo zece minute 
mi-am luat şi eu pălăria şi m-am dus sus, în fosta mea 
cămăruţă. Ştiam că am să le găsesc acolo, pe mama şi pe 
Liza adică, fiindcă Tatiana Pavlovna plecase. Când am intrat, 
şedeau amândouă pe divanul meu şi vorbeau în şoaptă, dar 
cum am apărut, au amuţit. Spre mirarea mea, nu păreau 
supărate pe mine, cel puţin mama, care mi-a şi zâmbit. 

— Te rog să mă ierţi, mamă, am început eu... 

— Lasă, lasă, nu-i nimic, m-a întrerupt mama. Tot ce vă cer 
e să vă iubiţi unul pe altul şi să nu vă certaţi niciodată; 
atunci o să aibă şi Dumnezeu grijă de voi şi o să fiţi fericiţi. 

— Eu sunt sigură, mamă, că el n-are să mă necâjească 
niciodată! Spuse Liza cu convingere şi căldură. 

— Numai din vina Tatianei Pavlovna s-au întâmplat toate, 
am strigat eu. Ce făptură nesuferită! 


— Ei vezi, mamă, nu ţi-am spus eu? Întări Liza, arătând 
spre mine. 

— Vreau să ştiţi amândouă că viaţa e frumoasă, că nu toţi 
oamenii sunt nişte ticăloşi ca mine! Le-am declarat eu. 

— Nu te supăra, Arkaşa, dragul meu, dar de-ai înceta o 
dată... 

— Să joc! Să mă las de cărţi? Am să încetez, mamă, azi voi 
juca pentru ultima oară, mai ales că Andrei Petrovici a 
susţinut sus şi tare că prinţul nu-i datorează nici un ban. 
Nici nu vă închipuiţi ce ruşine îmi e... De altfel, trebuie să 
mă lămuresc cu el... Mamă, scumpa mea, data trecută, când 
am fost aici, ţi-am spus o prostie... Am minţit, mămico: 
doresc din toată inima să cred; am vrut numai s-o fac pe 
grozavul, dar în fond îl iubesc pe Hristos... 

Data trecută se iscase întradevăr între noi o discuţie de 
acest fel şi o lăsasem pe mama foarte amărâtă şi îngrijorată. 
Auzind mărturisirea mea de acum, mama îmi zâmbi ca unui 
copil. 

— Hristos iartă orice: el te-a iertat când l-ai hulit, după 
cum iartă şi păcate mai mari decât ale tale. Hristos e un 
părinte, el n-are nevoie de laudele noastre, căci oricum va 
străluci şi în bezna cea mai adâncă. 

Mi-am luat rămas bun de la ele şi am plecat, întrebându- 
mă unde aş putea să-l întâlnesc pe Versilov în ziua aceea, 
fiindcă aveam ceva foare important de discutat cu el şi 
adineauri nu izbutisem. Eram aproape convins că mă 
aşteaptă la mine acasă, de aceea am şi pornit pe jos într- 
acolo. Vremea se mai răcise şi începuse un uşor îngheţ, 
totuşi era foarte plăcut să te plimbi. 

Locuiam lângă podul Voznesenski, într-o clădire uriaşă, cu 
intrarea prin curte. La poartă, m-am ciocnit de Versilov, 
care tocmai pleca de la mine. 

— Am ieşit la plimbare, şi, ca de obicei, am trecut pe la 
tine. Te-am şi aşteptat la Piotr Ippolitovici, dar pe urmă m- 
am plictisit şi am plecat. Oamenii ăştia se ceartă veşnic; azi 


nevastă-sa chiar se simte prost şi plânge. Când am văzut-o 
şi pe asta, am plecat. 

Nu ştiu de ce m-a cuprins ciuda. 

— Mi se pare că eu şi Piotr Ippolitovici suntem singurii 
oameni la care te duci. Oare nu mai ai pe nimeni în tot 
Petersburgul? 

— Dragul meu... N-are importanţă. 

— Încotro ai pornit-o acum? 

— Oricum, la tine tot nu mă mai întorc. Dacă vrei, hai să ne 
plimbăm. E o seară minunată. 

— Dacă în loc să faci tot felul de consideraţiuni abstracte, 
ai vorbi mai omeneşte cu mine, dacă bunăoară mi-ai fi dat 
măcar o dată a înţelege să mă las de blestematul ăsta de joc 
de cărţi, poate că nu m-aş fi prostit aşa, i-am spus eu 
deodată. 

— Îţi pare rău? Frumos din partea ta, îmi răspunse el 
printre dinţi. Întotdeauna am bănuit că jocul de cărţi nu 
este idealul vieţii tale, ci nu-mai o distracţie trecătoare... Ai 
dreptate, dragul meu, este o tâmpenie să joci şi unde mai 
pui că poţi să pierzi tot ce ai. 

— Şi nu numai banii tăi, dar şi pe ai altora. 

— Cum, ai ajuns să pierzi şi bani străini? 

— Pe ai dumitale. Am luat bani de la prinţ, în contul 
dumitale şi i-am pierdut. Fireşte că a fost o mare greşeală, o 
imensă prostie din partea mea... Să socotesc că banii 
dumitale sunt şi ai mei. Dar tot timpul voiam să-mi scot 
paguba. 

— Îţi mai atrag încă o dată atenţia, dragul meu, că n-am 
nici un ban de primit de la prinţ. Ştiu că tânărul acesta este 
el însuşi la mare ananghie şi de aceea nu aştept nimic de la 
el, cu toate făgăduielile lui. 

— În cazul acesta, mă găsesc într-o situaţie şi mai proastă, 
de-a dreptul ridicolă! Dacă-i aşa, cu ce scop îmi dă banii şi 
cu ce drept îi primesc? 

— Asta te priveşte... Dar ia spune, crezi întradevăr că n-ai 
nici un temei să primeşti bani de la el? 


— În afară de faptul că suntem prieteni... 

— Să lăsăm prietenia la o parte, alt temei care să te 
îndreptăţească să primeşti bani de la el nu ai? Poate că or 
mai fi şi alte considerente? 

— Ce considerente? Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Cu atât mai bine că nu înţelegi şi îţi mărturisesc, dragul 
meu, că eram convins de asta. Brisons la, mon cher, dar 
caută să nu mai joci. 

— De ce nu m-ai oprit mai demult? Chiar şi acum mi-o spui 
de parcă te-ai codi. 

— Dacă aş fi încercat mai demult să te opresc, singurul 
rezultat ar fi fost că ne-am fi certat şi nu m-ai mai fi primit 
atât de bucuros de câte ori veneam seara la tine. Şi apoi, 
află dragul meu, că a da sfaturi cuiva pentru a-l salva cu 
anticipație, înseamnă a te vâri cu sila în sufletul lui, ca un 
oaspete nepoftit. Destule ori m-am vârât în sufletul altuia şi 
până la urmă m-am ales cu bobârnace şi batjocură. Fireşte, 
nu mă sinchisesc de ele, dar partea proastă este că pe 
această cale nu obţii nici un rezultat: nimeni nu te ascultă, 
oricât ai stărui... Şi pe deasupra îţi faci din prieteni 
duşmani. 

— Îmi pare bine că ai început, în sfârşit, să vorbeşti cu 
mine despre lucruri reale. De mult voiam să te tot întreb 
ceva, dar până acum prea m-ai ţinut la distanţă. Bine că 
suntem pe stradă. Îţi mai aduci aminte că în ultima seară pe 
care am petrecut-o în casa dumitale, acum două luni, când 
am stat împreună, în „coşciugul” meu şi ţi-am pus tot felul 
de întrebări despre mama şi Makar Ivanovici - îţi mai aduci 
aminte cât de „arogant” am fost atunci cu dumneata? E 
neîngăduit ca un mucos să vorbească astfel despre maică- 
sa! Dumneata, însă, nu mi-ai făcut nici cea mai mică 
observaţie, dimpotrivă, mi te-ai şi „spovedit”, ceea ce mi-a 
dat nas să devin şi mai arogant. 

— Dragul meu băiat, îmi face o plăcere nespusă să aud din 
gura ta că... Eşti însufleţit de astfel de sentimente... Da, mi- 
amintesc foarte bine că în seara aceea aşteptam să te văd, 


în sfârşit, roşind şi dacă te-am încurajat, poate că am făcut- 
o anume ca să văd până unde ai să mergi. 

— Va să zică, atunci m-ai amăgit doar şi ai izbutit să tulburi 
şi mai tare singurul izvor curat din sufletul meu. Da, sunt un 
mucos, un neisprăvit, care de multe ori nu ştie nici el ce-i 
bun şi ce-i rău. Dacă atunci mi-ai fi arătat măcar printr-o 
aluzie pe ce drum s-o apuc, aş fi înţeles tot şi pe loc aş fi 
apucat-o pe calea cea bună. Dar în seara aceea n-ai izbutit 
decât să mă întăriţi. 

— Cher enfant, am presimţit întotdeauna că într-un fel sau 
altul o să ne împrietenim: iată că azi ai „roşit” singur şi fără 
nici o mustrare din partea mea şi e mai bine aşa, ţi-o jur... 
Dragul meu, văd că în ultima vreme te schimbi din ce în ce 
mai mult în bine... Oare asta se datoreşte relaţiilor tale cu 
nenorocitul acela de prinţ? 

— Te rog să nu mă lauzi, nu pot suferi asta. Nu-mi stârni în 
inimă bănuiala dureroasă că mă lauzi din făţărnicie, 
măsluind adevărul, numai ca să-mi placi, numai din 
cochetărie. lar în ceea ce priveşte schimbarea de care 
vorbeai, vezi dumneata... Acum petrec mai mult timp în 
societatea femeilor. Ştiai, bunăoară, că Anna Andreevna mă 
primeşte întotdeauna foarte bine? 

— Am aflat-o chiar de la ea, dragul meu. Da, e întradevăr 
foarte drăguță şi deşteaptă. Mais brisons la, mon cher. Mă 
mir şi eu de ce mi-o fi azi lehamite de toate? Să fie oare 
ipohondrie, sau poate că hemoroizii sunt de vină? Ce se mai 
aude pe acasă? Nu s-a mai întâmplat nimic? Desigur că v-aţi 
împăcat şi că totul s-a terminat cu îmbrăţişări. Cela va sans 
dive. Uneori, nu te trage inima să te întorci la ele, nici chiar 
după cea mai neplăcută plimbare. Drept să-ţi spun, 
câteodată chiar dacă plouă fac câte un ocol mare, ca să mă 
întorc cât mai târziu în bârlog... Şi ce plictiseală. Doamne, 
ce plictiseală! 

— Mama... 

— Maică-ta e cea mai desăvârşită şi mai încântătoare 
făptură, mais... Într-un cuvânt, pesemne că nu le merit... 


Nici pe ea, nici pe soră-ta. Fiindcă veni vorba, ce le-a găsit 
azi pe toate? De câteva zile parcă nu sunt în apele lor. Ştii, 
eu de obicei, încerc să nu iau nimic în seamă, dar azi era 
vădit că au păţit ceva. Tu n-ai observat nimic? 

— Nu ştiu ce-ar putea să aibă şi nici n-aş fi observat nimic 
dacă nu se vâra afurisita de Tatiana Pavlovna, pe care n-o 
rabdă inima să nu se repeadă ca un câine la mine. Cred că 
ai dreptate, trebuie să li se fi întâmplat ceva. Azi am găsit-o 
pe Liza la Anna Andreevna. Şi acolo mi s-a părut cam 
ciudată, m-am şi mirat de ea. Ştii desigur că ea se duce pe 
la Anna Andreevna. 

— Ştiu, dragul meu. Dar tu... Tu când ai fost azi pe la Anna 
Andreevna, pe la ce oră? Mă interesează dintr-un anumit 
motiv. 

— Între două şi trei. Şi închipuieşte-ţi, când plecam, a sosit 
prinţul. 

I-am povestit vizita mea până în cele mai mici amănunte. 
El m-a ascultat în tăcere şi nici măcar atunci când i-am spus 
că s-ar putea ca prinţul s-o ceară în căsătorie pe Anna 
Andreevna, n-a scos nici un cuvânt. Numai când m-a auzit 
lăudând-o cu atâta entuziasm pe Anna Andreevna, a 
mormăit din nou că „e foarte drăguță”. 

— Azi am izbutit s-o uluiesc de-a dreptul când i-am 
comunicat cel mai proaspăt zvon din lumea bună şi anume 
căsătoria probabilă dintre Katerina Nikolaevna şi baronul 
Bioring, i-am spus eu deodată, ca şi cum m-ar fi luat gura 
pe dinainte. 

— Ei aş? Închipuieşte-ţi că ea însăşi mi-a comunicat 
această „noutate” pe la ora douăsprezece, adică cu mult 
înainte de a fi apucat tu s-o uluieşti! 

— Ce vorbeşti? Am înlemnit eu pe loc. Dar de unde a putut 
s-o afle? La urma urmei, nici nu-i de mirare. Se înţelege că 
putea s-o afle înaintea mea, dar, ştii, m-a ascultat cu atâta 
atenţie de parcă i-aş fi comunicat o noutate surprinzătoare! 
De altfel... de ce i-aş lua-o în nume de rău? Tră-iască 
îngăduinţa! Trebuie să te arăţi îngăduitor faţă de oameni, 


nu-i aşa? Eu, bunăoară, mi-aş fi dat numaidecât în petic, pe 
când ea ştie să-şi pună lacăt la gură... Treaba ei, n-are 
decât. Totuşi rămâne cea mai încântătoare făptură, cu cel 
mai minunat caracter! 

— O, fără îndoială, fiecare om cu felul lui de-a fi! Dar 
partea cea mai hazlie e că aceste caractere minunate ştiu 
să te pună uneori în cele mai năstruşnice încurcături; 
închipuieşte-ţi cum am rămas azi când Anna Andreevna m-a 
întrebat pe nepusă masă dacă o iubesc pe Katerina 
Nikolaevna Ahmakova ori nu? 

— Ce întrebare brutală şi absurdă! Am strigat eu şi mai 
uluit, parcă totul mi se întunecase dinaintea ochilor de 
tulburat ce eram. Eu nu mă încumetasem niciodată să ating 
acest subiect faţă de el şi iată că singur a adus vorba... Şi 
cum a motivat întrebarea? 

— În nici un fel, dragul meu, şi-a pus îndată lacăt la gură. 
Şi ia seama, e cu atât mai curios cu cât până azi nici ei, nici 
mie nu ne-ar fi trecut prin minte că ar fi cu putinţă să 
discutăm despre asemenea lucruri. De altfel, spui că o 
cunoşti, aşa că poţi să-ţi închipui cum i se potriveşte o 
întrebare ca asta. Tu de ce crezi că a făcut-o? 

— Habar n-am! Sunt la fel de intrigat ca şi dumneata. 
Poate din curiozitate, ori poate a glumit. 

— O, dimpotrivă, m-a întrebat cât se poate de serios, chiar 
categoric, de parcă îmi cerea socoteală. Şi se vedea că este 
o întrebare bine chibzuită, că are motive imperioase. Te mai 
duci curând pe la ea? N-ai putea să afli tu despre ce e 
vorba? le-aş ruga foarte mult, fiindcă vezi tu... 

— Dar cum e cu putinţă şi lucrul acesta mă miră îndeosebi, 
să presupună măcar că o iubeşti pe Katerina Nikolaevna. 
lartă-mă, dar nu-mi pot veni în fire. Eu nu mi-aş fi îngăduit 
niciodată să vorbesc cu dumneata despre această chestiune 
sau despre una asemănătoare... 

— A fost foarte cuminte din partea ta, dragul meu. 

— Cred că ar fi indecent ca noi doi să discutăm despre 
aventurile şi legăturile dumitale sentimentale din trecut, 


din partea mea ar fi chiar o nerozie; şi totuşi, de la un timp, 
mai ales în ultimele zile, m-am tot întrebat: ce s-ar fi 
întâmplat dacă ai fi iubit-o pe această femeie măcar o clipă? 
O, atunci, de bună seamă că nu te-ai fi înşelat atât de 
amarnic, că nu ţi-ai fi făcut o părere atât de falsă despre ea, 
ca să ajungeţi unde aţi ajuns. Căci ştiu unde aţi ajuns: încă 
de la Moscova am aflat şi de atunci am mai auzit de 
nenumărate ori că vă duşmăniţi, că vă urâţi reciproc, dar 
aici mi-a sărit în ochi faptul că între voi există o vrajbă 
cumplită, o antipatie violentă, aşadar, contrariul iubirii; 
atunci cum de i-a venit Annei Andreevna să te întrebe dacă 
o iubeşti? Să fie chiar atât de prost informată? Parcă nu-mi 
vine a crede! 'Te asigur că a glumit, că a vrut să râdă! 

— După cum bag de seamă, dragul meu şi în glasul lui 
răsună deodată o anumită nelinişte şi o căldură care-ţi 
pătrundea în suflet, ceea ce i se întâmpla foarte rar, ai 
început şi tu să priveşti cam pătimaş această chestiune. Ai 
spus adineauri că te duci în vizită pe la diferite femei... Mie, 
fireşte, nu-mi vine să te întreb prea multe... Despre această 
„chestiune”, cum te-ai exprimat tu... Totuşi, aş vrea să ştiu 
dacă şi „această femeie” e trecută pe lista prieteniilor tale 
recente. 

— Aceasă femeie... Glasul începu deodată să-mi tremure. 
Ascultă, Andrei Petrovici, această femeie e ceea ce azi 
dimineaţă, în discuţia cu prinţul, dumneata numeai 
„chintesenţa vieţii”, mai ţii minte? Ai spus că chintesenţa 
vieţii e ceva atât de simplu, atât de linear şi de evident, 
încât tocmai din pricina simplităţii şi a evidenţei nu-ţi vine a 
crede că ai găsit tocmai ceea ce ai căutat cu atâta trudă 
toată viaţa... Cu această neîncredere ai privit dumneata 
femeia desăvârşită, întruchiparea idealului, atunci când ai 
întâlnit-o aievea şi n-ai văzut în acest ideal decât 
întruchiparea tuturor viciilor. Aşa să ştii! 

Din aceste cuvinte cititorul îşi poate da seama cât eram de 
pătimaş. 


V 


— 'Toate viciile!” Aha, expresia asta o recunosc! Exclamă 
Versilov. Dacă ai ajuns până acolo, încât ţi s-a citat această 
expresie, n-ar fi oare cazul să te felicit pentru succes? Asta 
înseamnă că între voi este o asemenea intimitate, încât 
poate că s-ar cuveni să te şi laud pentru discreţia ta, pentru 
felul cum ştii să păstrezi o taină, calităţi de care foarte 
puţini tineri dau dovadă. 

După glasul lui am ghicit că râdea, dar era un râs 
simpatic, prietenesc şi afectuos... Şi în cuvintele lui şi în 
expresia feţei lui destinse, pe care am zărit-o prin întuneric, 
era o ironie drăgăstoasă, parcă ar fi vrut să mă întărâte. Mă 
încânta mai ales însufleţirea lui neobişnuită, care mă făcea 
să mă simt şi mai fericit. 

— Ce discreţie, ce taină?! O, te înşeli, am strigat eu, roşind 
şi în ace-laşi timp strângându-i mâna, pe care i-o luasem 
fără să-mi dau seama şi nu-i mai dădeam drumul. Nu, nici 
gând! Într-un cuvânt, n-ai pentru ce să mă feliciţi şi în 
privinţa asta nu vei avea niciodată prilejul, fiindcă, niciodată 
nu se va întâmpla ceea ce bănuieşti, am spus eu cu 
răsuflarea tăiată, dar cu inima atât de uşoară, de parcă 
zburam şi tare aş fi vrut să pot zbura, atât eram de încântat 
de această discuţie. Dar fie... Numai o dată, o singură dată! 
Vezi, scumpul meu, dragul meu tată - îngăduie-mi să-ţi spun 
tată - nu numai unui părinte sau unui fiu, dar nimănui nui 
se cade să-i vorbeşti de legăturile tale cu o femeie, chiar şi 
atunci când sunt cât se poate de curate! Mai mult, cu cât 
sunt mai curate, cu atât e mai neîngăduit să vorbeşti despre 
ele. E dezgustător, e trivial, într-un cuvânt, nu se cade să 
faci confidenţe! Dacă însă nu s-a întâmplat nimic, absolut 
nimic, atunci poţi vorbi, nu-i aşa? 

— Cum te îndeamnă inima. 

— Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare foarte, foarte 
indiscretă: aşa e că dumneata ai cunoscut şi alte femei, ai 
mai avut şi alte legături în viaţa dumitale?... Vorbesc în 
general, numai în general, nu-ţi cer nici un fel de 
amănunte!... L-am întrebat eu, roşind şi exaltat la culme. 


— Să zicem că am mai păcătuit şi eu câteodată. 

— Atunci am să-ţi povestesc o întâmplare şi am să te rog să 
mi-o explici, ca un om cu mai multă experienţă: ce înseamnă 
când o femeie îţi spune la plecare, în treacăt, într-o doară, 
fără să se uite măcar la tine: „Mâine la ora trei voi fi în 
cutare loc”, ei, să zicem bunăoară la Tatiana Pavlovna, m-a 
luat gura pe dinainte şi atunci am simţit cum îmi fuge 
pământul de sub picioare. Inima mi-a zvâcnit o dată cu 
putere, apoi s-a oprit în loc. De emoție, mi-a pierit o clipă şi 
glasul. El mă asculta tot timpul cu atenţia încordată. Aşadar, 
a doua zi, la ora trei, m-am înfiinţat la Tatiana Pavlovna şi pe 
scară mi-am făcut următoarea socotelă: „Dacă-mi deschide 
bucătăreasa - o ştii pe bucătăreasa ei? 

— O întreb dacă Tatiana Pavlovna e acasă, iar dacă 
bucătăreasa îmi spune că nu este acasă, dar că o aşteaptă o 
doamnă, ce concluzie trebuie să trag de aici, spune-mi?... 
Într-un cuvânt, dacă erai dumneata în locul meu... 

— E simplu ca bună ziua: femeia îţi dăduse întâlnire. 
Aşadar, s-a întâmplat? Chiar astăzi, aşa-i? 

— Ba nu, nu s-a întâmplat nimic, absolut nimic! Chiar dacă 
s-a întâmplat, n-a fost ce-ţi închipui; întâlnirea a avut cu 
totul alt scop şi ţi-o declar de la început, căci altfel aş fi un 
ticălos, a fost ceva, totuşi... 

— Dragul meu, întâmplarea începe să devină atât de 
interesantă, încât îţi propun... 

— Nu o dată am dat câte zece, ba chiar câte douăzeci şi 
cinci de ruble, oricui mi-a cerut. Vă cer un mizilic, doar 
câteva copeici; atâta vă roagă un locotenent, vă imploră un 
fost locotenent! Cel care ne ruga era un bărbat înalt, poate 
întradevăr un locotenent în retragere, care ne ieşise brusc 
în cale. Ceea ce-i mai curios, cel care întindea mâna era 
surprinzător de bine îmbrăcat pentru îndeletnicirea lui. 
Dinadins n-am lăsat la o parte incidentul acela trivial cu 
locotenentul decăzut, deoarece numai redând întreaga 
situaţie până în cele mai mici amănunte îl pot înfăţişa pe 


Versilov aşa cum era în acele clipe când se hotăra soarta lui. 
Era la grea cumpănă şi eu nici nu bănuiam acest lucru. 

— Dacă nu ne laşi în pace, domnule, am să chem imediat 
poliţia, îl ameninţă Versilov pe locotenent, cu un ton 
neaşteptat de violent, oprindu-se în faţa lui. 

Niciodată nu mi-aş fi închipuit că un filosof ca el se poate 
înfuria atât de tare şi încă din asemenea fleac. Repet că 
discuţia noastră fusese întreruptă tocmai în momentul cel 
mai interesant pentru el, după cum a şi mărturisit după 
aceea. 

— Nu cumva pretinzi că n-ai nici zece copeici? Strigă cu 
grosolănie locotenentul, făcând un gest de dispreţ. Doar 
orice canalie are azi zece copeici în buzunar. Bădăranilor! 
Ticăloşilor! După ce are o blană de boier în spinare, mai 
face atâta caz pentru zece copeici, parcă ar fi o chestiune 
de stat! 

— Sergent! Strigă Versilov. 

Dar nici n-ar fi fost nevoie să strige, căci sergentul era la 
colţul străzii şi auzise cum ne ocărâse locotenentul. 

— Ai fost martor când m-a jignit dumnealui şi te rog să-l 
duci la comisariat. 

— Ei şi? Nici că-mi pasă. N-ai să poţi dovedi absolut nimic! 
Şi mai cu seamă că eşti deştept! 

— Pune mâna pe el, sergent şi vino cu noi, stărui Versilov. 

— Ce rost are să mergem la comisariat? Dă-l dracului! I- 
am şoptit eu. 

— Ba nu, dragul meu, ne ducem negreşit. Pe străzile 
noastre a ajuns să domnească o debandadă revoltătoare. Şi 
dacă fiecare şi-ar face datoria, ar fi spre folosul tuturor. 
C'est comigque, mais c'est ce que nous ferons 135). 

Vreo sută de paşi locotenentul a vorbit foarte aprins şi a 
făcut pe grozavul. Îndruga cu neruşinare că „asta e 
neîngăduit”, că „toată zarva a pornit de la zece copeici” 
ş.a.m.d. Dar, în cele din urmă, a început să şoptească ceva 
sergentului. Acesta, pe cât se pare un om chibzuit şi 
desigur un duşman al scandalurilor de pe stradă, era de 


partea locotenentului, dar numai dintr-un anumit punct de 
vedere. La întrebările acestuia mormăia cu jumătate gură 
că „acum nu se mai poate”, că „lucrurile s-au încurcat” şi că 
„dacă, bunăoară, ţi-ai cere scuze, iar domnul ar binevoi să 
le primească, atunci poate câ...” 

— Ei, po-o-ftim, stimate domn, încotro mergem acum? Te 
întreb: ce urmărim şi ce haz are toată tărăşenia? Strigă 
locotenentul în gura mare. Dacă un biet om nefericit, bătut 
de soartă, ar primi să-ţi ceară scuze. În sfârşit, dacă ţii 
neapărat să-l umileşti... Dracu s-o ia de treabă, doar nu ne 
găsim într-un salon, ci pe stradă! Pe stradă trebuie să te 
declari satisfăcut şi cu aceste scuze... 

Versilov se opri şi începu deodată să râdă în hohote; îmi 
venea să cred că stârnise toată istoria ca să se distreze, 
ceea ce nu era adevărat. 

— Mă declar pe deplin satisfăcut cu scuzele dumitale, 
domnule ofiţer şi te asigur că apreciez calităţile dumitale. 
Poartă-te aşa şi în saloane, căci în curând nici acolo n-o să 
se poarte lumea altfel. Dar, deocamdată, poftim patruzeci 
de copeici, ca să bei ceva şi să iei o gustare; te rog sămă 
ierţi, domnule sergent, că ţi-am dat de lucru. Aş fi vrut să te 
răsplătesc pentru oboseala dumitale, dar acum, de când aţi 
ajuns oameni cu vază, nu mai îndrăznesc... Dragul meu, se 
întoarse el spre mine, este pe aici, prin apropiere, un birt, 
de fapt, o cârciumă ordinară, dar am putea să intrăm să 
luăm un ceai, dacă n-ai nimic împotrivă. Să mergem, e 
foarte aproape. 

Repet că niciodată nu-l văzusem atât de agitat, deşi figura 
lui era veselă şi luminoasă; totuşi am observat că atunci 
când a scos portmoneul din buzunar ca să-i dea ofițerului 
cele patruzeci de copeici, mâinile îi tremurau atât de tare, 
încât n-a izbutit să prindă banii cu degetele şi, până la 
urmă, m-a rugat pe mine s-o fac; nu pot uita acest amănunt. 

M-a dus într-un mic birt dintr-un tunel săpat chiar sub 
chei. Înăuntru era foarte puţină lume, cânta fals o orgă 


hodorogită şi mirosea a şervete soioase; ne-am aşezat într- 
un colţ. 

— Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar uneori, când mă roade 
plictiseala, când mi-e sufletul pustiu şi mă apasă tristeţea, 
îmi place să intru în câte o tavernă nenorocită ca asta. Toată 
atmosfera de aici, aria răguşită din Lucia, chelnerii în aşa- 
zisele lor costume ruseşti de cel mai prost gust, fumul gros 
de mahorcă, zarva din sala de biliard, totul e atât de vulgar 
şi de prozaic, încât frizează fantasticul. Ei, s-auzim mai 
departe, dragul meu, căci fiul acela al lui Marte ne-a 
întrerupt pare-se în momentul cel mai interesant... lată şi 
ceaiul, ştiu să-l pregătească bine aici... Închipuieşte-ţi că 
Piotr Ippolitovici s-a apucat adineauri să-l convingă pe 
chiriaşul acela ciupit de vărsat că în veacul trecut 
parlamentul englez a instituit o comisie specială de jurişti 
ca să reconstituie procesul lui Hristos înaintea marelui 
preot şi a lui Pilat şi să-l judece după legile de astăzi, ceea 
ce au şi făcut cu mare pompă, cu avocaţi, procurori şi aşa 
mai departe... Până la urmă juraţii au fost siliţi să dea o 
sentinţă de condamnare... Mă mir şi eu de ce. Dobitocul 
acela de chiriaş a început să-l contrazică, s-a înfuriat, s-a 
luat la harţă cu el şi a declarat că mâine se mută. 
Proprietăreasa a început să plângă, de ciudă că pierdea un 
venit... Mais passons (36). 

În asemenea cârciumi găseşti uneori şi privighetori. 
Cunoşti o anecdotă veche ă la Piotr Ippolitovici, care circula 
la Moscova? Într-un birt de la Moscova cânta o 
privighetoare. Deodată, intră un negustor din acela cu 
pandalii, cu care nu face să-ţi pui mintea şi întreabă cât 
costă privighetoarea? „O sută de ruble.” „Să mi-o frigeţi şi 
să mi-o aduceţi.” După ce i-au fript-o şi i-au pus-o pe masă, 
a poruncit: „Lăiaţi-mi o porţie de zece copeici”...l-am 
povestito o dată lui Piotr Ippolitovici, dar el nu m-a crezut, 
ba chiar şi-a manifestat indignarea... 

A vorbit multă vreme, îndrugându-mi vrute şi nevrute. 
Fragmentele de mai sus le-am reprodus numai ca mostră. 


Am încercat de nenumărate ori să-mi continui povestirea, 
dar cum deschideam gura, mă întrerupea şi începea să-mi 
înşire nişte năzbătii care n-aveau nici o legătură cu ea; 
vorbea însă cu însufleţire şi veselie, râdea fără nici un rost 
şi chiar chicotea, ceea ce nu făcuse niciodată faţă de mine. 
Bău pe nerăsuflate un pahar de ceai şi-şi turnă altul. Acum 
înţeleg starea lui: semăna cu un om care a primit o 
scrisoare aşteptată cu nerăbdare de la o fiinţă dragă, dar 
care o ţine în faţa lui şi dinadis n-o deschide, ci, dimpotrivă, 
o pipăie îndelung, cercetează plicul, ştampila, se duce în 
camera vecină şi caută ceva, într-un cuvânt, amână cât mai 
mult momentul culminant, fiindcă ştie că oricum nu-l va 
scăpa şi face totul pentru a gusta o plăcere cât mai deplină. 
Bineînţeles că până la urmă i-am povestit tot de-a fir-a-păr, 
timp de aproape un ceas. Nici nu se putea altfel, căci de 
mult ardeam de nerăbdare să-i spun tot ce aveam pe suflet. 
Am început povestirea din momentul când am văzut-o 
pentru prima oară în casa prinţului, îndată după sosirea ei 
de la Moscova; pe urmă, i-am descris cum s-au desfăşurat 
lucrurile. N-am scăpat nimic din vedere şi chiar să fi vrut n- 
aş fi putut, căci el mă descosea, ghicea şi chiar îmi sugera 
fiecare amănunt în parte. Uneori, aveam impresia că trăiesc 
o întâmplare fantastică: îmi ghicea atât de bine fiecare gest, 
fiecare sentiment, de parcă în aceste două luni de zile m-ar 
fi urmărit pas cu pas, asistând nevăzut la toate sau stând 
nevăzut la uşă. Îmi făcea o deosebită plăcere să mă 
spovedesc lui Versilov, fiindcă mă încânta sincera lui 
îngăduinţă, profunda şi subtila lui intuiţie psihologică, 
neobişnuita lui perspicacitate care-l ajuta să reconstituie 
dintr-un singur cuvânt o situaţie complexă. Mă asculta cu 
înţelegere şi duioşie, ca o femeie. Şi mai ales proceda în aşa 
fel, încât puteam să-i spun orice fără să mă ruşinez; 
câteodată stăruia asupra unui amănunt sau mă întrerupea 
şi-mi repeta febril: „Nu uita amănuntele, mai ales pe cele 
Mici, căci de multe ori tocmai acestea sunt mai 
semnificative ”...De câte ori nu mi-a repetat acest lucru! 


Bineînţeles că la început am vorbit despre ea cu un ton de 
superioritate, dar foarte curând am redus lucrurile la 
proporţiile lor adevărate. l-am mărturisit sincer că eram 
gata să mă reped să sărut urmele paşilor ei pe covor. Cel 
mai frumos şi mai vrednic de laudă din partea lui mi s-a 
părut înţelegerea deplină a faptului că, „deşi se zbuciumase 
atâta din pricina acelui document compromiţător”, îşi 
păstrase desăvârşita curăţie şi nobleţe sufletească pe care 
mi le dovedise în ziua aceea. Ela înţeles perfect şi sensul pe 
care îl dădea ea cuvântului „student”... Totuşi, când m-am 
apropiat de sfârşit, am observat că, în ciuda zâmbetului său 
cald, începea să i se zărească din când în când în ochi o 
licărire de nerăbdare şi privirea îi devenea din ce în ce mai 
aspră şi mai tăioasă. Când am ajuns la scrisoarea cu pricina, 
am stat pe gânduri: „să-i spun întregul adevăr sau nu?” - şi 
până la urmă, cu toată exaltarea mea, i l-am ascuns. Însemn 
aici acest lucru, ca să-l ţin minte toată viaţa. Şi lui i-am dat 
aceeaşi explicaţie ca şi ei, punând totul pe seama lui Kraft. 
Ochii i-au sticlit şi pe frunte i-a apărut pentru o clipă o cută 
ciudată, care i-a dat o expresie foarte întunecată. 

— "Ţii minte bine, dragul meu, că scrisoarea a ars-o Kraft la 
lumânare? Nu cumva te înşeli? 

— Nu mă înşel, am întărit eu. 

— la seama, această scrisoare are o importanţă vitală 
pentru ea şi dacă ai avea-o în mână, chiar azi ai putea... Dar 
ce anume „aş putea” nu mi-a mai spus. E sigur că nu se află 
la tine? 

M-am cutremurat în sinea mea, dar m-am stăpânit să nu 
mă trădez; nici n-am clipit măcar. Totuşi, nu voiam să cred 
că îmi pusese cu adevărat această întrebare şi am stăruit: 

— Cum să se afle la mine? Acum? Păi dacă a ars-o Kraft, 
cum ar putea să fie la mine? 

— Aşa? Făcu el, aţintindu-mă cu o privire iscoditoare, fixă, 
pe care n-o pot uita. 

Deşi zâmbea, de pe faţa lui dispăruseră cu desăvârşire 
blândeţea şi duioşia aproape feminină de până atunci. Pe 


chip i se întipărise o expresie tulbure şi distrată, din ce în ce 
mai distrată. Dacă ar fi fost şi în clipa aceea tot atât de 
stăpân pe sine ca şi până atunci, desigur că nu mi-ar fi pus 
întrebarea cu privire la scrisoare, dar a făcut-o pentru că îşi 
pierduse şi el cumpătul. De altfel, abia acum îmi dau seama 
de toate acestea, atunci însă n-am observat atât de repede 
schimbarea lui, fiindcă tot mai pluteam în nori şi în suflet 
îmi răsunau aceleaşi melodii divine. Când am terminat de 
povestit, m-am uitat la el. 

— Stranie întâmplare! Spuse el deodată, văzând că nu mai 
am nimic de adăugat. Foarte stranie, dragul meu. Spui că ai 
stat acolo de la trei la patru şi că Tatiana Pavlovna nu era 
acasă? 

— De la trei fix până la patru şi jumătate. 

— Ei bine, închipuieşte-ţi că şi eu am fost la Tatiana 
Pavlovna exact la trei şi jumătate, m-am şi uitat la ceas. M-a 
întâmpinat în bucătărie, căci, de obicei, intru la ea pe scara 
de din dos. 

— Cum? Te-a întâmpinat în bucătărie? Am strigat eu, 
tresărind de mirare. 

— Da şi mi-a declarat că nu mă poate primi. N-am stat 
decât două minute, fiindcă tot mă dusesem doar ca s-o 
poftesc la masă. 

— Poate că se întorsese tocmai atunci acasă? 

— Nu ştiu. Ba nu, nu se poate, era în capot. Asta s-a 
întâmplat exact la trei şi jumătate. 

— Bine, dar... Iatiana Pavlovna nu ţi-a spus că eram şi eu 
acolo? 

— Nu, nici nu mi-a pomenit de tine... Dacă aş fi ştiut, ce 
rost avea să te mai întreb? 

— Stai puţin, asta e foarte important... 

— De... Depinde cum judeci lucrurile; după cum văd, ai şi 
pălit, dragul meu. Dar la urma urmei, de ce ţi se pare atât 
de important? 

— Şi-au bătut joc de mine ca de un copil! 


— Ba nu, s-o fi temut numai de „înflăcărarea ta” cum ţi-a 
mărturisit ea însăşi şi atunci pentru mai multă siguranţă a 
rugat-o şi pe Tatiana Pavlovna să rămână acasă. 

— Of, Doamne, cum m-au tras pe sfoară! Îţi dai seama: m-a 
lăsat să-i spun tot ce aveam pe suflet, când ştia că mă mai 
aude cineva şi încă Tatiana Pavlovna. Va să zică ea a ascultat 
tot ce-am vorbit! Păi... Mă cutremur la gândul ăsta! 

— C'est selon, mon cher 437) unde mai pui că tu însuţi ai 
recunoscut adineauri că în general femeile trebuie privite 
cu îngăduinţă, ai strigat chiar: „Trăiască îngăduinţa!” 

— Dacă eu aş fi Othello, iar dumneata Iago, n-ai găsi un 
argument mai potrivit... De altfel, comparaţia e atât de 
caraghioasă, încât îmi vine şi mie să râd! Nici vorbă nu 
poate fi de Othello, de vreme ce între ea şi mine n-au fost 
niciodată asemenea relaţii. Da, situaţia e întradevăr de râs! 
Dar, n-are a face. Eu cred mai departe în ceea ce îmi este 
cu mult superior. Eu nu mi-am pierdut idealul... Dacă a fost 
o glumă din partea ei, o iert. De ce i-aş lua în nume de rău 
că a glumit pe socoteala unui băieţandru neisprăvit?! Doar 
n-am încercat să mă dau drept altceva decât sunt. lar 
student am fost şi rămân, în mintea şi-n inima ei, orice s-ar 
întâmpla, da, pe student nu-l va putea şterge din sufletul ei! 
Şi asta mi-ajunge! Spune, ce mă sfătuieşti: să mă duc chiar 
acum la ea ca să aflu adevărul, sau nu? 

Pretinsesem că râd, dar ochii mi-erau plini de lacrimi. 

— Cum crezi, dragul meu, dacă vrei, du-te. 

— Acum, după ce ţi-am destăinuit tot, am impresia că mi- 
am pângărit sufletul. Nu te supăra, scumpul meu, dar 
despre o femeie, îţi repet, despre o femeie nu-i îngăduit să 
vorbeşti cu altcineva. Nici un confident nu te poate înţelege 
pe deplin, chiar dacă ar fi un înger. Dacă respecţi femeia, 
nu face confidenţe, dacă te respecţi pe tine însuţi, nu-ţi lua 
un confident! Acum mi-am pierdut tot respectul faţă de 
mine. N-am să mi-o iert niciodată... La revedere. 

— Lasă, dragul meu, exagerezi. Doar tu singur spui că „n-a 
fost nimic”. 


Am ieşit pe chei şi ne-am luat rămas bun. 

— De ce oare nu mă săruţi niciodată din toată inima, ca un 
copil, aşa cum îşi sărută un fiu părintele? Îngăimă el cu un 
tremur ciudat în glas. L-am sărutat cu foc. Dragul meu 
băieţaş... Să-ţi păstrezi întotdeauna sufletul la fel de curat 
ca acum. 

Era prima oară în viaţă când îl sărutam şi nici nu mi-aş fi 
putut închipui că are s-o dorească vreodată. 

CAPITOLUL AL ŞASELEA 


„Fireşte că mă duc! Mi-am zis eu, îndreptându-mă grăbit 
spre casă. Mă duc chiar acum. Sunt aproape convins că am 
s-o găsesc singură; dar chiar de-ar fi cineva la ea, pot s-o 
chem în altă cameră. Are să mă primească; se va mira, 
desigur, dar mă va primi. lar de nu mă primeşte, am să 
stărui, am să-i trimit vorbă că trebuie s-o văd numaidecât. 
Ea îşi va închipui că poate vreau să-i comunic ceva în 
legătură cu scrisoarea şi mă va primi. În primul rând, voi 
căuta să aflu ce-a fost cu Tatiana Pavlovna. lar pe urmă... 
Ce-am să fac pe urmă? Dacă am nedreptăţit-o, îmi voi 
răscumpăra greşeala, dar dacă am dreptate şi ea e 
vinovată, atunci, totul s-a sfârşit! Atunci ce-am de pierdut? 
Absolut nimic! Mă duc deci! Mă duc!” 

Şi totuşi, nu voi uita niciodată şi-mi voi aminti mereu cu 
mândrie că nu m-am dus. Nimeni nu va afla vreodată acest 
lucru, îl voi tăinui până la moarte. Dar cu toate acestea sunt 
mulţumit că eu îl ştiu şi că într-o asemenea moment am fost 
în stare de o pornire atât de nobilă!” Am să rezist ispitei, m- 
am hotărât eu după ce am chibzuit mai bine, n-am să dau 
înapoi din pricina unui fapt, îl tăgăduiesc şi-mi păstrez 
credinţa în curăţia ei sufletească. Ce rost are să mă duc la 
ea, ca s-o întreb? La urma urmei, de ce trebuia să aibă în 
mine aceeaşi încredere pe care o am eu în ea, de ce s-ar fi 
bizuit pe «cugetul meu curat»? Oare nu era firesc să se 
teamă de «înflăcărarea mea» şi să se apere prin prezenţa 
Tatianei? Nu făcusem încă nimic ca să-i câştig încrederea. 


N-are nici o importanţă că ea nu ştie că-i merit încrederea, 
că nu mă las târât «în ispită», că nu dau crezare calomniilor, 
important e că eu ştiu toate astea şi că mă respect pe mine 
şi sentimentele mele. O, fără îndoială, m-a lăsat să-i 
destăinui tot ce am pe inimă, deşi ştia că Tatiana mă aude, 
că râde de mine, mai mult, chiar ea îi îngăduise să tragă cu 
urechea (fiindcă o cunoştea şi-şi dădea seama că Iatiana nu 
va putea răbda să nu tragă cu urechea) şi asta era 
îngrozitor, cumplit! Totuşi... Poate că n-a avut încotro... Ce 
putea să facă într-o situaţie ca cea de azi? Şi-apoi, ce drept 
aş fi avut să o învinuiesc? Tocmai eu care o minţisem în 
privinţa lui Kraft, doar o înşelasem şi eu pe ea, fiindcă nici 
eu nu avusesem încotro, aşadar, fusesem nevoit s-o mint şi 
nu mă simţeam vinovat; o făcusem cu cele mai bune intenţii. 
Doamne! Am exclamat eu, roşind deodată, cuprins de 
remuşcări, dar cum am putut eu să fac adineauri acelaşi 
lucru: atunci când i-am povestit tot lui Versilov, oare n-am 
pus-o în aceeaşi situaţie în care mă pusese ea faţă de 
Tatiana?! Deşi nu-i chiar acelaşi lucru, o deosebire există. 
Cu Versilov nu fusese vorba decât despre scrisoare; în fond, 
nici nu-i destăinuisem altceva, fiindcă n-aveam ce; doar nu 
se întâmplase nimic, aşa cum îi şi atrăsesem atenţia de la 
început; mai mult, i-am spus şi că «nici nu s-ar fi putut 
întâmpla». Şi-apoi Versilov e un om înţelegător. Hm... Totuşi 
câtă ură îi mai poartă încă şi azi în inima lui! Aşadar, între ei 
se petrecuse atunci o adevărată dramă! Ce-a dezlănţuit-o 
oare? Desigur numai amorul propriu! Versilov nici nu este 
în stare de alt sentiment în afară de acest orgoliu fără 
margini!” 

Da, am ajuns la această concluzie cu totul pe neaşteptate, 
fără voia mea şi fără să-i dau vreo importanţă. lată 
gândurile care mi s-au perindat atunci prin minte şi trebuie 
să spun că eram foarte sincer faţa de mine însumi: nu 
căutam să mă mint, nici să mă amăgesc, iar dacă mi-a 
scăpat atunci ceva, sau am înţeles greşit anumite lucruri, 


înseamnă numai că în momentul acela n-aveam destulă 
minte, nu că aş fi fost făţarnic cu mine însumi. 

Când m-am întors acasă, eram grozav de exaltat şi 
totodată foarte vesel, deşi nu ştiu nici eu de ce, fiindcă, în 
fond, mă simţeam foarte tulburat. Mă temeam totuşi să-mi 
analizez starea sufletească şi căutam ceva care să-mi abată 
atenţia de la preocupările mele. Când am intrat, m-am dus 
imediat la proprietăreasă, fiindcă ştiam că este în mare 
conflict cu soţul ei. Era o tipică nevastă de funcţionar, 
tuberculoasă în ultimul hal, şi, deşi poate nu era rea la 
suflet, avea toane, ca orice tuberculos. Am căutat 
numaidecât să-i împac, apoi m-am dus la chiriaşul ciupit de 
vărsat, anume Cerviakov, un funcţionar de bancă extrem de 
vanitos, dar prost şi mojic din fire, pe care nu-l puteam 
suferi nici eu, deşi eram în relaţii destul de bune, fiindcă 
avusesem josnicia de a-i ţine isonul de câteva ori când îşi 
bătea joc de Piotr Ippolitovici. L-am convins numaidecât să 
rămână, de fapt, nici el nu fusese chiar hotărât să se mute. 
Până la urmă am izbutit s-o liniştesc de tot pe gazdă şi pe 
deasupra i-am potrivit atât de bine perna sub cap, încât mi- 
a spus cu mulţumire răutăcioasă: „Niciodată Piotr 
Ippolitovici n-ar da dovadă de atâta îndemânare!” Pe urmă, 
mi-am făcut de lucru la bucătărie cu cataplasmele ei de 
muştar şi i-am pregătit cu mâna mea două, care au 
încântat-o. Bietul Piotr Ippolitovici mă privea cu invidie, dar 
eu nu l-am lăsat să se atingă de nimic şi până la urmă am 
fost răsplătit din plin: gazda mi-a mulţumt literalmente cu 
lacrimi de recunoştinţă în ochi. Dar îmi aduc aminte că 
deodată m-am plictisit să mai fac pe infirmiera, fiindcă mi- 
am dat seama că nu din bunătate aveam grijă de bolnavă, ci 
din cu totul alte motive. 

Îl aşteptam cu nerăbdare pe Matvei: eram hotărât să-mi 
încerc în seara aceea pentru ultima oară norocul... Dar 
trebuie să spun că şi eu aveam o grozavă poftă de joc. Altfel 
cred că nici nu m-aş fi putut stăpâni să nu mă duc la ea. 
Matvei trebuia să vină din clipă în clipă, când deodată s-a 


deschis uşa şi a intrat un musafir cu totul neaşteptat: Daria 
Onisimovna. Am strâmbat din nas şi m-am mirat. Îmi 
cunoştea adresa, fiindcă mai fusese o dată la mine, din 
însărcinarea mamei. Am poftit-o să şadă şi am început s-o 
privesc întrebător. Ea nu scotea nici un cuvânt, ci numai se 
uita drept în ochii mei, cu un zâmbet stingherit şi umil. 

— Nu cumva vii din partea Lizei? Am întrebat-o eu într-o 
doară. 

— Nu, mă rog, am trecut pe aici... 

I-am atras atenţia că mă pregăteam de plecare. Ea mi-a 
răspuns din nou că n-a venit decât în trecere pe la mine şi 
că pleacă îndată. Nu ştiu de ce mi-a inspirat deodată o milă 
grozavă. După cum am mai arătat, noi toţi, mai ales mama 
şi Tatiana Pavlovna, îi arătasem multă grijă şi simpatie, dar 
după ce i se făcuse un rost în casa Stolbeevei, am început 
cu toţii s-o cam lăsăm în părăsire, afară de Liza, care se 
ducea adesea s-o vadă. Cred că ea însăşi era de vină, fiindcă 
fugea de oameni, în ciuda felului ei de a fi smerit şi umil şi a 
zâmbetelor ei mieroase, pe care, de altfel, nu le puteam 
suferi. Nu-mi plăcea nici expresia ei afectată, care m-a şi 
făcut s-o bănuiesc o dată că nu suferise prea mult după 
moartea fiicei ei, dar nu ştiu de ce în seara aceea mi s-a 
făcut o milă grozavă de ea. 

Deodată, din senin, fără să spună un cuvânt s-a aplecat, a 
lăsat ochii în jos, a întins mâinile spre mine, m-a cuprins de 
mijloc şi şi-a sprijinit capul de genunchii mei. Apoi m-a prins 
de mână, credeam că vrea să mi-o sărute, dar şi-a dus-o la 
ochi şi am simţit cum îi curg şiroaie de lacrimi fierbinţi. Deşi 
se zguduia toată de plâns, nu scotea nici măcar un suspin. 
Mi s-a strâns inima, dar în acelaşi timp mi-era parcă şi 
ciudă. Ea însă mă îmbrăţişa cu căldură şi încredere, fără 
nici un pic de teamă că m-aş putea supăra, cu toate că abia 
cu câteva clipe în urmă îmi zâmbise, speriată şi umilă ca o 
roabă. Am început s-o rog să se liniştească. 

— Puiule, dragul meu, nu ştiu ce să mă mai fac, cum se 
înserează, nu mai pot răbda, cum se întunecă nu mă mai 


pot stăpâni, îmi vine să alerg pe stradă, sa mă pierd în 
întuneric. Nu-mi găsesc liniştea, mi s-a năzărit de la un timp 
ca îndată ce am să ies din casă, am s-o întâlnesc pe stradă. 
Şi umblu aşa, ceasuri întregi şi mereu mi se pare că o vad. 
Mai bine zis, mă iau după câte o femeie, mă ţin după ea şi 
mă tot gândesc: ce-ar fi să fie ea, te pomeneşti că-i Olea 
mea? Şi gândul ăsta nu-mi dă pace şi tot umblu năucă, mă 
izbesc de oameni şi simt cum mă îneacă amărăciunea. Mă 
izbesc de oameni de parcă aş fi beată, unii mă şi ocărăsc, 
dar îmi îngrop durerea în inimă şi nu mă duc la nimeni. De 
ce m-aş duce, căci între oameni mă simt şi mai nenorocită. 
Adineauri, am trecut pe lângă casa dumitale şi mi-am zis: 
„Hai să intru la el; e mai bun decât toţi ceilalţi şi apoi a fost 
şi atunci de faţă”...lartă-mă, puiule, iartă o biată nenorocită 
fără căpătâi. Plec numaidecât, uite ca mă duc... 

Se ridică brusc şi plecă în grabă. Tocmai atunci sosi şi 
Matvei, aşa că am poftit-o în sanie şi am dus-o până acasă, 
adică până la Stolbeeva. 

În ultimul timp, începusem să mă duc pe la tripoul ţinut de 
Zerşcikov, unde se joacă ruletă. Până atunci mai fusesem la 
vreo trei tripouri tot în tovărăşia prinţului, care „mă 
introducea” în asemenea cercuri. Într-unul din ele se juca 
mai ales „chemin de fer” şi numai pe sume foarte mari. Dar 
acolo nu-mi plăcea, fiindcă, după cum constatasem, nu te 
simţeai bine decât dacă aveai buzunarul plin. Şi apoi, 
veneau prea mulţi indivizi cu ifose şi prea mulţi filfizoni: 
„faimosul” tineret din înalta societate. Tocmai asta îl 
atrăgea pe prinţ acolo; desigur îi plăcea să joace, dar să se 
şi învârtească printre asemenea puşlamale. Observasem că, 
deşi intram întotdeauna împreună în asemenea locuri, făcea 
ce făcea şi în cursul serii se depărta de mine, ferindu-se să- 
mi facă cunoştinţă cu vreun tânăr din „lumea lui”...Pe de 
altă parte, eu stăteam atât de retras, încât adesea băteam 
la ochi prin sălbăticia mea. Uneori, la masa de joc, se 
întâmpla să intru în vorbă cu câte cineva; o dată însă, 
întâlnindu-mă în seara următoare, în acelaşi loc, cu unul 


dintre aceşti domnişori lângă care şezusem în ajun şi cu 
care nu numai că vorbisem, dar şi glumisem, ba chiar în 
două rânduri îl şi ajutasem să câştige, ghicind ce carte avea 
să iasă, dumnealui, când l-am salutat, s-a făcut că nu mă 
recunoaşte. Mai mult, m-a privit cu mirare ostentativă şi a 
trecut pe lângă mine, zâmbind dispreţuitor. De aceea, după 
scurtă vreme, n-am mai călcat pe acolo, în schimb am luat 
obiceiul să-mi petrec serile într-o cloacă, căci nu pot numi 
altfel locul acela. Era un mic tripou de mâna a treia, unde 
se juca ruletă, ţinut de o proxenetă, care nu se arăta însă 
niciodată în sala de joc. Acolo domnea un dezmăţ făţiş şi cu 
toate că veneau şi ofiţeri şi mari negustori, atmosfera era 
destul de dubioasă, ceea ce, de altfel, îi şi atrăgea pe cei 
mai mulţi. Unde mai pui că eu, unul, parcă aveam aci mai 
mult noroc la joc ca în altă parte. Totuşi nici pe acolo n-am 
mai călcat după un incident dezgustător, care a izbucnit în 
toiul jocului şi s-a sfârşit printr-o încăierare între doi 
jucători; de atunci, am început să mă duc la Zerşcikov, unde 
tot prinţul mă introdusese. Căpitan de stat-major în 
retragere, Zerşcikov izbutea prin tonul său sobru şi laconic 
să impună o atmosferă decentă, aproape militară şi 
respectarea riguroasă a codului de onoare. La el, coţcării, 
bunăoară, sau cheflii nu aveau ce căuta. De altfel, atât la 
ruletă cât şi la cărţi se juca pe sume mari, nu glumă. Până în 
seara aceea de cincisprezece noiembrie nu fusesem acolo 
decât de două ori, totuşi Zerşcikov, pe cât se pare, mă şi 
cunoştea din vedere. Eu însă nu cunoşteam încă pe nimeni. 
Ca un făcut, în seara aceea prinţul şi Darzan n-au sosit 
decât pe la miezul nopţii, fiindcă înainte fuseseră la tripoul 
frecventat de „faimosul” tineret din înalta societate, unde 
eu încetasem să mă mai duc. Aşadar, în seara aceea mă 
simţeam izolat în mijlocul unei mulţimi de necunoscuţi. 
Pentru cel care a citit tot ce-am scris până acum despre 
păţaniile mele, n-ar mai fi desigur cazul să adaug că sunt cu 
totul lipsit de însuşirile necesare pentru a trăi într-o 
societate, oricare ar fi ea. În primul rând, nu ştiu câtuşi de 


puţin să mă port în societate. Când intru undeva unde e 
multă lume, am totdeauna senzaţia că orice privire 
îndreptată asupra mea mă străpunge ca un curent electric. 
De la început mă simt apăsat, încerc de-a dreptul o apăsare 
fizică. Şi asta chiar în localurile publice, bunăoară la teatru, 
ca să nu mai vorbesc de casele particulare. Îndeosebi în 
tripouri, în lumea pestriță a jucătorilor, nu sunt în stare să 
mă comport normal: ori încremenesc pe un scaun, 
mustrându-mă că sunt excesiv de timid şi de politicos, ori 
izbucnesc pe neaşteptate şi mă port ca un bădăran. Gândul 
că alţii cu mult inferiori mie, nişte ticăloşi, au în astfel de 
împrejurări o ţinută ireproşabilă mă înfurie şi, în cele din 
urmă, mă face să-mi pierd cumpătul. Trebuie să 
mărturisesc că nu numai acum, dar încă de pe atunci toată 
această societate, ba chiar şi câştigul la joc, dacă e să nu 
ascund nimic, mă dezgustau, mă mâhneau adânc. De la un 
timp, începuseră întradevăr să mă chinuiască. Încercam 
desigur şi o plăcere nemaipomenită, însă cu preţul unei 
mari suferinţe; jocul, oamenii din jurul meu şi eu însumi - 
totul îmi părea îngrozitor de josnic. „Să mai câştig o singură 
dată şi după aceea nici nu mai vreau să aud de joc”, îmi 
spuneam de fiecare dată înainte de a adormi, în zori, după o 
noapte pierdută într-un tripou. Nu înţeleg de ce mă 
gândeam la câştig, de vreme ce nu puneam nici un preţ pe 
bani. N-am să invoc şi eu înjositorul motiv consacrat prin 
care se dezvinovăţesc, de obicei, jucătorii, pretinzând că aş 
fi jucat numai de dragul jocului, al senzaţiilor, al plăcerii pe 
care ţi-o stârnesc riscul, pasiunea şi celelalte şi nu de 
dragul câştigului. Aveam o nevoie cumplită de bani. Deşi 
această cale de a-i obţine nu corespundea „ideii”, planurilor 
mele, m-am hotărât totuşi să o încerc cu titlu de experienţă. 
lată raţionamentul care a fost destul de puternic ca să mă 
abată din drum: „Ai ajuns o dată pentru totdeauna la 
concluzia că poţi deveni cu siguranţă milionar, cu condiţia 
să ai tăria de caracter necesară; cum ţi-ai pus de atâtea ori 
voinţa la încercare, dovedeşte şi aici de ce eşti în stare: 


oare ruleta cere mai multă tărie decât realizarea planului 
tău?” îmi repetam într-una. Cum până în ziua de azi sunt 
convins că la jocurile de noroc, dacă îţi păstrezi pe deplin 
calmul şi sângele rece, care menţin agerimea minţii şi 
capacitatea de a calcula, e cu neputinţă să nu învingi 
brutalitatea hazardului orb şi să nu câştigi, se înţelege că 
pe atunci trebuie să-mi fi pierdut din ce în ce mai mult 
cumpătul, văzând cât de slab de înger mă dovedesc în 
fiecare clipă şi cum mă las stăpânit de impulsuri ca un copil. 
„Eu, care am putut să-mi înving foamea, să mă las copleşit 
de asemenea fleacuri?!” mă mustram cu ciudă. Totuşi, 
conştiinţa că, oricât aş fi părut de ridicol şi de nedemn, în 
sufletul meu se ascunde o comoară - o forţă uriaşă care 
într-o zi va sili toată lumea să-şi schimbe părerea despre 
mine, conştiinţă căpătată încă în anii grei şi plini de umilinţă 
ai copilăriei - era singura mea rațiune de a trăi, bucuria şi 
mândria mea, singura mea armă şi mângâiere, fără de care 
poate că mi-aş fi curmat zilele încă de copil. Se putea 
aşadar să nu-mi fie ciudă pe mine, văzând cum mă 
degradez la masa de joc? Iată adevăratul motiv pentru care 
nu mă puteam lăsa de joc. Dar acest lucru îl înţeleg pe 
deplin abia acum. Unde mai pui că patima mea era stârnită 
şi de un orgoliu meschin: de câte ori pierdeam la joc, mă 
simţeam umilit în ochii prinţului, în ochii lui Versilov, deşi 
acesta nu catadicsea niciodată să mă dojenească în ochii 
tuturor, chiar şi ai Tatianei Pavlovna - fie că ei împărtăşeau 
sau nu impresia mea. În sfârşit, trebuia să mai fac o 
mărturisire: încă de pe atunci mă nărăvisem; mi-ar fi venit 
greu să renunţ la prânzul copios de şapte feluri de 
mâncare, pe care mă obişnuisem să-l iau la restaurant, la 
trăsura lui Matvei, la magazinul englezesc, la părerea 
frizerului meu, într-un cuvânt, la o viaţă pe picior mare. 
Atunci bănuiam adevărul, nu mă sinchiseam de el; acum, 
însă, când îl aştem pe hârtie, roşesc de ruşine. 

În seara aceea, cum venisem singur şi nu cunoşeam pe 
nimeni m-am aşezat de la început într-un colţ al mesei şi 


timp de două ore am jucat pe sume mici, fără să mă clintesc 
din loc. Aceste două ore le-am pierdut degeaba, mai mult 
m-am aflat în treabă. Lăsasem să-mi scape câteva prilejuri 
foarte prielnice şi mă străduiam să nu-mi pierd cumpătul, 
ca să pot înfrunta norocul cu sânge rece şi hotărâre. Până la 
urmă, nu eram nici în câştig, nici în pagubă; din cele trei 
sute de ruble cu care venisem, pierdusem doar vreo zece, 
cincisprezece. Acest jalnic rezultat, la care s-a mai adăugat 
şi o întâmplare foarte penibilă, m-a scos din sărite. Ştiu 
prea bine că la mesele de ruletă se săvârşesc adesea 
pungăşii, nu de către hoţi de rând, ci chiar de către jucători 
cunoscuţi. Sunt convins, bunăoară, că vestitul jucător 
Aferdov e un hoţ; şi acum trăieşte pe picior mare, chiar de 
curând l-am zărit în oraş tolănit în trăsura lui trasă de doi 
ponei, totuşi este un hoţ, care m-a furat şi pe mine. Dar 
despre asta voi vorbi mai târziu; ceea ce s-a întâmplat în 
seara respectivă n-a fost decât un preludiu, în cele două ore 
cât am şezut la un colţ de masă, în stânga mea a stat tot 
timpul un filfizon sfrijit, un ovreiaş, cred eu, care, de altfel, 
după câte am auzit, face parte din nu ştiu ce organizaţie, ba 
mai şi scrie şi chiar publică pe undeva. În ultimul moment, 
am câştigat pe neaşteptate douăzeci de ruble. M-am 
pomenit cu două bancnote roşii în faţa mea, când, deodată, 
văd că ovreiaşul întinde mâna şi trage fără să clipească una 
din bancnotele mele spre el. Am dat să-l opresc, darela 
început să-mi explice pe un ton obraznic, fără să ridice însă 
câtuşi de puţin glasul, că banii erau ai săi, deoarece mizase 
adineauri şi câştigase, apoi, ca să curme orice discuţie, mi-a 
întors spatele. Cum din întâmplare nu fusesem atent, 
fiindcă mi-era gândul la cu totul altceva, tocmai calculam o 
combinaţie care să-mi aducă un câştig serios, am tras o 
înjurătură, m-am ridicat repede de la masă şi, ca să evit 
cearta, am plecat, renunțând la cele zece ruble. De altfel, 
mi-ar fi fost greu să-mi pierd vremea, dându-l în vileag pe 
acest hoţoman neruşinat, deoarece, până să mă 
dezmeticesc, ruleta pornise din nou. Lăsându-mă atât de 


repede păgubaş, făcusem însă o mare greşeală, care a avut 
urmări neplăcute: trei-patru jucători din jur observaseră 
incidentul şi, văzând cât de uşor m-am dat bătut, au socotit 
probabil că eu sunt hoţul. Orologiul bătuse tocmai ora 
douăsprezece, când am trecut în camera alăturată; am stat 
un timp pe gânduri, combinând un nou plan de joc, iar când 
m-am întors la ruletă, mi-am schimbat la crupier toate 
bancnotele în monezi de câte cinci ruble. Mi-au revenit vreo 
patruzeci şi ceva de monezi pe care le-am împărţit în zece 
fişicuri, pentru că mă hotărâsem să pontez de zece ori la 
rând pe zero, punând de fiecare dată câte douăzeci de 
ruble. „Dacă voi câştiga, norocul meu, dacă pierd, cu atâta 
mai bine, căci n-am să mai joc niciodată.” Trebuie să adaug 
că în ultimele două ore zero nu ieşise niciodată, aşa încât 
până la urmă nimeni nu mai juca pe zero. 

Am pontat, rămânând în picioare, tăcut, încruntat şi cu 
dinţii strânşi. La al treilea joc, Zerşcikov a anunţat în gura 
mare că o ieşit zero pentru prima oră în seara aceea. Am 
primit o sută patruzeci de monezi de aur de câte cinci 
ruble. Cum îmi mai rămăseseră încă şapte fişicuri, am 
continuat să joc, deşi toate mi se învârteau şi-mi jucau pe 
dinaintea ochilor. 

— Treci aici! Am strigat eu peste masă unui jucător cărunt, 
mustăcios, cu faţa stacojie, îmbrăcat în frac, lângă care 
şezusem până adineauri şi care de câteva ore juca cu o 
răbdare nespusă, pontând sume mici şi pierzând sistematic. 
Vino încoace, ăsta e un loc norocos! 

— Cu mine vorbeşti? Îmi răspunse mustăciosul de la 
celălalt capăt al mesei cu un glas mirat şi totodată 
ameninţător. 

— Da, cu dumneata! Dacă mai stai acolo, ai să rămâi fără o 
leţcaie! 

— Nu-i treaba dumitale şi te rog să mă laşi în pace! 

Dar eu nu mai aveam astâmpăr. De cealaltă parte a mesei 
şedea un ofiţer bătrân. Urmărindu-mi gestul, îi mormăi 
vecinului său: 


— Ciudat, tot pe zero. Nu, nu mă pot hotări să joc pe zero. 

— Ba să te hotărăşti, domnule colonel! Am strigat eu, în 
timp ce pontam. 

— Te rog să mă laşi şi pe mine în pace, n-am nevoie de 
sfaturile dumitale, mi-o reteză el tăios. Eşti cam gălăgios. 

— Sfatul meu porneşte dintr-o intenţie bună; pun rămăşag 
că şi de astă dată va ieşi iarăşi zero: pun zece galbeni la 
bătaie. De acord? 

Şi am pus pe masă zece monezi de aur de câte cinci ruble. 

— Primesc rămăşagul, fiindcă sunt sigur că nu va ieşi zero, 
rosti el grav şi aspru. 

— Atunci pariem pe zece napoleoni, colonele. 

— Ce-i aia napoleoni? 

— Pe zece monezi de aur de câte cinci ruble, colonele. 
Napoleoni era numai o figură de stil. 

— Atunci vorbeşte lămurit. Cu mine să nu-ţi îngădui nici 
figuri de stil, nici glume. 

Eu, fireşte, nici nu speram să câştig rămăşagul; de partea 
mea era doar o singură şansă, pe când de partea lui treizeci 
şi şase. Făcusem propunerea în primul rând ca să-l înfrunt 
pe colonel şi în al doilea rând ca să atrag atenţia tuturor. 
Vedeam prea bine, deşi nu ştiam de ce, că nimeni din cei de 
faţă nu mă putea suferi şi că fiecare simţea o deosebită 
plăcere să-şi manifeste antipatia faţă de mine. Între timp, 
ruleta porni din nou şi, spre uimirea generală, ieşi iarăşi 
zero! Nimeni nu-şi putu stăpâni un strigăt de mirare. 
Câştigul mă ameţi într-atât, încât îmi întunecă mintea. M- 
am pomenit din nou cu o sută patruzeci de monezi de aur 
înaintea mea. Zerşcikov mă întrebă dacă nu doresc să 
primesc o parte din câştig în bancnote, dar eu n-am fost în 
stare să-i răspund calm şi desluşit, am mormăit doar ceva, 
atât eram de buimac. Mi se muiaseră şi picioarele. Deodată, 
mi-am dat seama că sunt gata să comit orice imprudenţă. 
Simţeam nevoia să fac un gest neobişnuit, să propun cuiva 
un rămăşag oricât de riscat, să număr cuiva în palmă câteva 
mii de ruble. Trăgeam spre mine în neştire grămada de 


bancnote şi de galbeni, dar nu mă puteam concentra să-i 
număr. În clipa aceea, am zărit în spatele meu pe prinţ şi pe 
Darzan, care tocmai veniseră de la tripoul lor, unde după 
cum am aflat mai târziu, pierduseră până la ultimul sfanţ. 

— A, Darzan! l-am strigat eu. Nu lăsa norocul să-ţi scape. 
Pontează pe zero! 

— M-am curăţat, n-am nici un ban, îmi răspunse el înţepat. 
Prinţul, în schimb, se prefăcea că nu mă recunoaşte, că nici 
nu mă vede. 

— Poftim bani! I-am strigat eu, arătându-i grămada de 
bani din faţa mea. Cât vrei? 

— Asta-i bună! Se răsti Darzan la mine, roşind. Ţi-am cerut 
eu bani?! 

— Vă cheamă cineva, îmi spuse Zerşcikov trăgându-mă de 
mânecă. 

Colonelul, care pierduse rămăşagul, mă strigase până 
atunci de câteva ori pe un ton cât se poate de jignitor. 

— Poftim, ia-ţi câştigul! Îmi strigă el, stacojiu de mânie. 
Mult ai să mă mai laşi să aştept?! Numaără-i acum, ca să nu 
pretinzi pe urmă că n-ai primit toţi banii. 

— Am toată încrederea, colonele, nu-i nevoie să-i număr; 
te rog numai să nu strigi aşa la mine şi să nu te pierzi cu 
firea, am căutat eu să-l potolesc, trăgând spre mine 
grămăjoara de galbeni pe care mi-o pusese în faţă. 

— Stimate domn, te poftesc să mă slăbeşti cu efuziunile 
dumitale, mă repezi colonelul. Doar n-am păscut porcii 
împreună! 

— Cum de-a pătruns aici? Cine-o mai fi şi ăsta? Ce caută 
neisprăvitul ăsta aici? Se întrebau cei din jurul meu 
aproape fără sfială. 

Eu însă nu-i luam în seamă şi pontam la întâmplare. 
Evitându-l de astă dată pe zero, împrăştiasem pe primele 
optsprezece numere un teanc de bancnote de câte o sută 
de ruble. 

— Hai să mergem, Darzan, răsună în spatele meu glasul 
prinţului. 


— Pleci acasă? M-am întors eu spre el. Aşteaptă-mă puţin, 
să plecăm împreună. Termin numaidecât. 

Am câştigat din nou şi încă o sumă serioasă. 

— Basta! Am strigat eu. Mâinile îmi tremurau în timp ce 
adunam galbenii, îi vâram fără să-i număr în buzunare şi 
mototoleam în neştire teancurile de bancnote pe care mă 
străduiam să le îndes de-a valma în buzunarul de la piept. 
Deodată, Aferdov, care şedea acum în dreapta mea şi jucase 
şi el pe sume mari, puse mâna lui durdulie, împodobită cu 
un inel scump, peste trei dintre bancnotele mele de câte o 
sută de ruble. 

— Te rog să mă ierţi, dar astea nu-s ale dumitale, rosti el 
grav şi apăsat, ce-i drept, fără să ridice glasul. 

Intervenţia lui nu era decât un preludiu ale cărui 
consecinţe penibile aveau să se facă simţite abia peste 
câteva zile. Acum pot jura că acele trei sute de ruble erau 
ale mele atunci însă, spre ghinionul meu, deşi eram convins 
că-mi aparţin, aveam şi o umbră de îndoială, care pentru 
orice om cinstit este hotărâtoare. Iar eu sunt un om cinstit. 
Unde mai pui că pe atunci încă nu ştiam precis că Aferdov 
este un pungaş; pe vremea aceea nu-i ştiam nici numele, 
aşa încât în clipa respectivă am putut întradevăr să cred că 
m-am înşelat şi că cele trei hârtii de o sută de ruble nu erau 
cuprinse în suma câştigată de mine. Eu nu numărasem 
grămada de bani din faţa mea, trăsesem doar de fiecare 
dată câştigul spre mine, iar Aferdov avusese şi el tot timpul 
o sumă de bani pe masă, chiar alături de ai mei, însă el îi 
număra şi-i aşeza cu grijă în teancuri. Apoi, Aferdov era 
cunoscut de toţi cei de faţă, care-l socoteau un bogătaş şi-i 
arătau tot respectul. Atitudinea generală m-a influenţat şi 
pe mine, împiedicându-mă şi acum să protestez. 
Îngrozitoare greşeală! Dar cel mai ruşinos lucru era că de 
bucurie mă simţeam în al nouălea cer. 

— Îmi pare grozav de rău că nu-mi aduc aminte precis, 
totuşi sunt aproape sigur că banii îmi aparţin, am îngăimat 


eu, simțind cum îmi tremură buzele de indignare. Cuvintele 
mele au stârnit numaidecât murmure de protest. 

— Ca să afirmi una ca asta, trebuie să-ţi aduci aminte 
precis, or, după cum dumneata singur ai binevoit să 
recunoşti, nu-ţi aduci aminte precis, rosti Aferdov cu o 
aroganță copleşitoare. 

— Dar cine mai e şi ăsta?! E de neîngăduit! Răsunară 
câteva exclamaţii înăbuşite. 

— Şi dumnealui nu-i la prima încercare de acest fel. 
Adineauri, la masa de alături, s-a luat la harţă şi cu 
Rechtberg pentru zece ruble, se auzi lângă mine un glas 
perfid. 

— Ei, ajunge, să sfârşim odată! Am strigat eu. Poftim, ia-i, 
nu mă opun! Am terminat... Dar unde-s prinţul şi Darzan?... 
Au plecat? Domnilor, n-aţi văzut încotro au apucat-o prinţul 
şi Darzan? 

Şi, înşfăcându-mi banii, fără să mai zăbovesc o clipă, cu 
ultimele monezi de aur încă în mână, am luat-o la fugă ca 
să-i ajung pe prinţ şi pe Darzan. Cititorul îşi dă desigur 
seama că nu mă cruţ de fel şi că-mi zugrăvesc portertul de 
atunci până în cele mai penibile amănunte. O fac tocmai ca 
să reiasă cât mai limpede ceea ce a urmat. 

Prinţul şi Darzan coborâseră între timp scara, fără să ia în 
seamă chemările mele stăruitoare. I-am ajuns din urmă la 
uşă, dar m-am oprit o clipă lângă portar, căruia, dracu ştie 
de ce, i-am îndesat în mână trei galbeni; omul a rămas atât 
de uluit, încât a şi uitat să-mi mulţumească. Puţin îmi pasă 
însă, dacă ar fi fost şi Matvei acolo, i-aş fi azvârlit şi lui un 
pumn de aur, chiar aşa şi aveam de gând să fac, dar, după 
ce am dat buzna pe uşă afară, mi-am adus aminte că încă 
de când sosisem îi dădusem drumul acasă. Tocmai atunci 
opri la scară sania prinţului, trasă de un trăpaş şi prinţul se 
urcă în ea. 

— la-mă şi pe mine, prinţe, vin şi eu la dumneata! l-am 
strigat, ridicând învelitoarea săniei şi dând să mă urc; dar, 
deodată, Darzan trecu pe lângă mine şi sări în sanie, iar 


vizitiul îmi smulse pătura din mână şi-i înveli pe cei doi 
domni. 

— Ei drăcie! Am strigat eu, scos din sărite. S-ar fi putut 
crede că am ridicat pătura anume pentru Darzan, ca un 
lacheu. 

— Acasă! Porunci prinţul. 

— Stai! Am urlat, agăţându-mă de sanie, dar calul o luă din 
loc, aşa că m-am rostogolit în zăpadă. Mi s-a părut chiar că 
amândoi au izbucnit în râs. M-am ridicat numaidecât, am 
sărit într-o birjă care tocmai trecea şi am pornit în goană 
spre locuinţa prinţului, îndemnând în fiecare clipă birjarul 
să dea bice mârţoagei. 

Ca şi cum ar fi vrut să-mi facă în ciudă, mârţoaga se târa 
cu o încetineală înnebunitoare, cu toate că birjarul, căruia îi 
făgăduisem o rublă, îi tot trăgea la bice ca să merite un 
asemenea bacşiş gras. Inima mi-era atât de strânsă de 
emoție, încât, deşi încercasem să intru în vorbă cu birjarul, 
nu puteam îngăima decât cuvinte fără şir. lată în ce stare 
mă găseam când am dat buzna la prinţ, care se întorsese 
tocmai atunci, după ce-l dusese pe Darzan până acasă. Era 
singur în birou, palid şi se plimba nervos de colo până colo. 
Repet că în seara aceea pierduse la joc o sumă 
impresionantă. Mă privi, mirat şi oarecum absent. 

— Iar ai venit! Spuse el, încruntându-se. 

— Numai ca s-o rup definitiv cu dumneata domnule, i-am 
răspuns cu răsuflarea tăiată. Cum ai îndrăznit să te porţi 
aşa cu mine? 

Mă privi, nedumerit. 

— Dacă aveai de gând să pleci cu Darzan, puteai să mi-o 
spui deschis, nu să porneşti sania, ca eu... 

— Ah, da, mi se pare că ai căzut în zăpadă, zise el, pufnind 
în râs fără să se sfiască. 

— La asta nu se poate răspunde decât printr-o provocare 
la duel şi de aceea am venit să ne încheiem socotelile... Şi 
cu mâni tremurătoare am început să-mi scot repede banii 
din buzunar şi să pun pe divan, pe măsuţa de marmură şi 


chiar pe o carte rămasă deschisă fişicuri şi grămezi de 
galbeni, teancuri de bancnote. Câteva monezi s-au 
rostogolit pe covor. 

— Ah, da, ai câştigat la joc, pare-mi-se?... Se şi vede după 
atitudinea dumitale. 

Niciodată nu-mi vorbise atât de obraznic. Am pălit. 

— Aici sunt... Nu ştiu cât... Ar trebui numărați. Îţi datorez 
aproximativ trei mii... Dacă nu mă înşel. Spune exact cât: 
mai mult sau mai puţin? 

— Cred că nu te-am somat să-ţi plăteşti datoria. 

— Ce e drept, n-ai ajuns până acolo; eu singur vreau să mă 
achit şi cred că înţelegi de ce. Ştiu că în acest teanc sunt o 
mie de ruble în bancnote de câte o sută, da, aşa-i! 
Începusem să-i număr, dar cum mâinile îmi tremurau, m-am 
lăsat păgubaş. Oricum, ştiu sigur că aici sunt o mie de 
ruble. Uite, această mie o păstrez, iar tot restul, toate 
aceste grămezi, ţi le las dumitale, ca să-mi plătesc datoria, 
dacă nu toată, măcar în parte. Aici trebuie să fie vreo două 
mii, poate chiar mai mult! 

— Şi totuşi, mia ţi-o păstrezi? Făcu prinţul, rânjind. 

— Nu cumva ai nevoie şi de ea? Dacă-i aşa... Aveam de 
gând să ţi-o dau, dar mi-am închipuit că n-ai să primeşti... 
Totuşi, dacă asta ţi-e voia, ţine-o...! 

— Nu, nu vreau, spuse el cu dispreţ, întorcându-mi spatele 
şi începu să se plimbe iar prin cameră. De ce dracu ţi s-a 
năzărit să-mi înapoiezi banii? Mă întrebă deodată, oprindu- 
se brusc în faţa mea. Toată expresia lui arăta că vrea să mă 
înfrunte şi să mă jignească. 

— Ţi-i înapoiez, ca să-ţi pot cere socoteală! I-am strigat 
înfruntându-l la rândul meu. 

— leşi afară! M-am plictisit de gesturile şi de cuvintele 
dumitale patetice! Urlă el deodată, bătând din picior, de 
parcă-şi ieşise din minţi. De mult voiam să mă 
descotorosesc şi de dumneata şi de Versilov al dumitale. 

— Ai înnebunit de-a binelea! I-am strigat eu. Şi, după toate 
semnele, aveam dreptate. 


— Destul m-aţi chinuit amândoi cu frazele voastre 
bombastice. Şi toate nu-s decât vorbe, vorbe, vorbe! 
Bunăoară, frazele voastre frumoase despre cinste şi 
onoare! Mi-e şi silă! De mult voiam s-o rup cu voi. Îmi pare 
bine, nespus de bine că a venit în sfârşit momentul. Mă 
socoteam dator să vă primesc, dar îmi crăpa obrazul de 
ruşine! De acum înainte însă, nu mă mai socotesc obligat cu 
nimic faţă de voi, cu absolut nimic, aşa să ştiţi! Versilov al 
dumitale m-a întărâtat împotriva Ahmakovei, m-a îndemnat 
s-o defăimez... Şi după toate astea mai îndrăzniţi să vorbiţi 
despre cinste în casa mea, când sunteţi amândoi atât de 
necinstiţi... Da, amândoi! Cum nu ţi-a fost ruşine dumitale 
să primeşti bani de la mine? 

Mi se înunecase înaintea ochilor. 

— I-am primit, fiindcă te socoteam prieten, am îngăimat cu 
glasul sugrumat, aproape în şoaptă. Mi i-ai oferit singur şi 
eu am crezut în prietenia dumitale... 

— Între noi nici nu poate fi vorba de prietenie! Cu totul 
altceva m-a îndemnat să-ţi dau bani, ştii prea bine ce 
anume. 

— I-am primit în contul celor pe care-i datorai lui Versilov; 
a fost desigur o prostie din partea mea, totuşi, eu... 

— Dumneata nu-i puteai lua în contul datoriei mele faţă de 
Versilov fără învoirea lui, după cum nici eu nu ţi-i puteam da 
fără autorizaţia lui... 'Ţi-am dat de la mine şi dumneata 
primeai, cu toate că ştiai, iar eu toleram această comedie 
odioasă în casa mea! 

— Ce ştiam? Care comedie? Nu înţeleg: de ce mi-ai dat 
banii? 

— Pour vos beaux yeux, mon cousin (38)! Începu el să 
râdă cu vădită batjocură. 

— Dracu să te ia! Am urlat eu. Ia tot, ţine şi mia asta! 
Acum suntem chit, iar mâine... 

I-am azvârlit în faţă şi teancul de bancnote de câte o sută 
cu care voiam să trec la realizarea planurilor mele de 
îmbogăţire. Izbindu-se de pieptul lui, banii se împrăştiară 


pe jos. Prinţul făcu trei paşi uriaşi şi se opri drept în faţa 
mea. 

— Îndrăzneşti cumva să pretinzi, rosti el fioros şi răspicat 
de parcă ar fi silabisit, că de o lună întreagă îmi tot ceri 
bani fără să ştii că sora dumitale aşteaptă un copil de la 
mine? 

— Cum? Ce face? Am strigat şi, simțind cum mi se moaie 
picioarele am căzut pe divan. 

Chiar prinţul mi-a spus mai târziu că mă făcusem alb ca 
varul la faţă. Eram năucit. Mi-aduc aminte numai că ne-am 
privit multă vreme în tăcere. Pe faţa lui a trecut parcă o 
umbră de spaimă, apoi s-a aplecat deodată şi m-a prins de 
umeri ca să mă sprijine. Nu pot uita zâmbetul care-i 
împietrise pe buze, zâmbetul acela plin de neîncredere şi 
de mirare. Era şi firesc! Nu se aşteptase de fel ca vorbele 
lui să producă un asemenea efect asupra mea, deoarece era 
convins că mă purtasem necinstit. 

Până la urmă am leşinat, dar peste câteva clipe mi-am 
revenit, m-am ridicat în picioare şi, fără să-mi iau ochii de la 
el, am început să cântăresc situaţia - şi deodată s-a făcut 
lumină în mintea mea, am înţeles în sfârşit întregul adevăr! 
Dacă cineva mi-ar fi povestit totul mai înainte şi m-ar fi 
întrebat cum m-aş purta cu prinţul într-o asemenea 
împrejurare, aş fi răspuns desigur că l-aş sfâşia. Dar spre 
surprinderea mea, lucrurile au ieşit cu totul altfel: mi-am 
acoperit deodată faţa cu mâinile şi am început să plâng 
amarnic, cu hohote. Şi totuşi, reacţia mea era firească! Deşi 
depăşisem vârsta copilăriei, m-am purtat ca un copil, ceea 
ce dovedea că în sufletul meu de om tânăr mai dăinuiau 
încă pornirile copilului de odinioară. Prăbuşit pe divan, 
plângeam cu sughiţuri îngăimând: „Liza, Liza, biata mea 
surioară nefericită!” Deodată, prinţul s-a convins pe deplin 
de buna mea credinţă. 

— Doamne, cât sunt de vinovat faţă de dumneata! A 
exclamat el, sincer îndurerat. Te-am judecat atât de greşit, 


numai fiindcă eu sunt bănuitor din cale-afară... lartă-mă 
Arkadi Makarovici! 

Am sărit ca ars şi m-am postat în faţa lui, cu gândul să-i 
spun ceva, dar în cele din urmă, fără să scot un cuvânt, am 
luat-o la fugă părăsind camera aceea, casa aceea. M-am 
târât în neştire până acasă. M-am trântit pe pat, fără să 
aprind lumina, mi-am îngropat faţa în pernă şi m-am lăsat 
pradă gândurilor. În asemenea clipe omul nu e în stare să 
gândească logic, consecvent. Prin minte mi se învălmăşeau 
fel de fel de imagini şi gânduri fără şir şi după câte îmi aduc 
aminte, m-am lăsat târât de visuri cu totul străine de 
preocupările mele de atunci, unele fără nici o noimă, dar pe 
neaşteptate mă întorceam iar la durerea şi la nenorocirea 
care mă copleşise şi atunci începeam din nou să-mi frâng 
mâinile şi să strig: „Liza, Liza!” şi iar mă podidea plânsul. 
Nu-mi amintesc cum am adormit; tot ce ştiu e că am căzut 
într-un somn adânc şi dulce. 

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA. 

M-am trezit a doua zi dimineaţa pe la ora opt, am încuiat 
repede uşa, m-am aşezat la fereastră şi am început să mă 
gândesc. Am stat aşa, dus pe gânduri, până la ora zece. 
Servitoarea mi-a bătut de vreo două ori în uşă, dar am 
gonit-o. Pe la unsprezece, am auzi din nou o bătaie în uşă şi 
mă pregăteam să mă răstesc iarăşi, dar mi-am dat seama că 
era Liza. O dată cu ea a intrat şi servitoarea, care mi-a adus 
cafeaua şi s-a apucat să facă focul în sobă. Cum de astă dată 
nu mai era chip s-o alung, tot timpul cât Fekla a aşezat 
lemnele şi a aţâţat focul, m-am plimbat cu paşi mari prin 
cămăruţa mea, evitând să deschid discuţia şi chiar s-o 
privesc pe Liza. Servitoarea se mişca cu o încetineală 
nemaipomenită. Desigur, dinadins, ca toate servitoarele, 
când bagă de seamă că prezenţa lor îi stinghereşte pe 
stăpâni. Lisa se aşezase pe scaunul de la fereastră şi mă 
urmărea. 

— 'Ţi se răceşte cafeaua, spuse ea deodată. 


Am privit-o lung. Nu părea câtuşi de puţin tulburată, 
dimpotrivă, era foarte calmă şi chiar zâmbea. 

— Aşa-s femeile! Nu m-am putut eu stăpâni să nu-i spun, 
ridicând din umeri. În cele din urmă, servitoarea a izbutit să 
aprindă focul şi se pregătea să deretice prin odaie, dar am 
luat-o la goană şi am încuiat în sfârşit, uşa. 

— Spune-mi, te rog, de ce ai încuiat iar uşa? Întrebă Liza. 

M-am oprit în faţa ei. 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată, Liza, că ai fi în stare să 
mă minţi până într-atâta! Am izbucnit, rămânând eu însumi 
surprins de felul cum începusem discuţia; m-aş fi aşteptat 
mai degrabă să izbucnesc iar în plâns, decât să simt acea 
furie aproape răutăcioasă care îmi sfredelea inima. 

Liza roşi, dar nu-mi răspunse; continuă doar să mă 
privească drept în ochi. 

— Stai Liza, stai puţin! Vai, cât de prost am fost! Dar parcă 
aici e vorba de prostie? Abia ieri am prins tâlcul 
nenumăratelor aluzii care mi se făceau. Dar până atunci 
cum aş fi putut să bănuiesc măcar adevărul? Din simplul 
fapt că te duceai pe la Stolbeeva şi pe la nenorocita aceea... 
la Daria Onisimovna? Bine, dar eu mă uitam la tine ca la 
soare, Liza, cum ar fi putut să-mi treacă prin cap una ca 
asta? [ii minte când te-am întâlnit acum două luni în casa 
lui şi cum ne-am plimbat împreună, bucurându-ne de 
vremea frumoasă... Spune şi atunci erai.? Spune! 

Ea dădu afirmativ din cap. 

— Aşadar, de pe atunci mă minţeai! Nu prostia mea m-a 
orbit, Liza, ci mai degrabă egoismul meu, izolarea mea 
sufletească şi poate... Credinţa că există ceva sfânt pe lume. 
O, dintotdeauna am fost convins că voi toţi îmi sunteţi cu 
mult superiori şi poftim! Nici măcar ieri, în ciuda tuturor 
aluziilor, n-am apucat să mă dumeresc, căci într-o singură zi 
nu pot lămuri o astfel de situaţie... Şi apoi, ieri aveam cu 
totul alte griji! 

Deodată, mi-am adus aminte de Katerina Nikolaevna şi am 
simţit iar o înţepătură dureroasă, de parcă mi-ar fi înfipt 


cineva un ac în inimă şi am roşit tot. Se înţelege că într-un 
asemenea moment eram incapabil de porniri generoase. 

— De ce te tot dezvinovăţeşti, Arkadi? Parcă ţii cu orice 
preţ să te justifici, dar nu văd de ce te frămânţi? Mă întrebă 
Liza încet cu glas blând, dar totodată hotărât şi stăruitor. 

— De ce? De n-ar fi decât problema atitudinii mele în 
momentul de faţă şi încă nu-i uşor să găseşti o soluţie! Şi tu 
mă mai întrebi de ce mă frământ? Habar n-am ce trebuie să 
fac! Nu ştiu cum trebuie să procedeze un frate într-o 
asemenea împrejurare... Am auzit că unii fraţi impun 
căsătoria cu pistolul în mână... Aş vrea să procedez ca un 
om cinstit! Dar, din nefericire, nu ştiu cum s-ar cădea să 
procedeze un om cinstit!... Nici nu-i uşor. Fireşte, noi nu 
suntem nobili, iar el e prinţ şi vrea să-şi creeze o situaţie în 
lumea lui; cu noi, nişte bieţi oameni cinstiţi, nici n-o să stea 
de vorbă. Şi apoi, pe noi amândoi lumea nici nu ne 
socoteşte fraţi, în ochii ei nu suntem decât nişte bastarzi cu 
o stare civilă echivocă, nişte copii de iobagi; şi oare un prinţ 
se căsătoreşte cu o fată de iobag? Of, ce ticăloşie! Şi, după 
toate, tu te mai miri de mine. 

— 'Te cred că suferi, spuse Liza roşind din nou, dar prea te 
pripeşti, te chinui singur. 

— Mă pripesc? Nu cumva socoteşti că n-am orbecăit 
destul? Tocmai tu, Liza, tocmai tu vorbeşti astfel? Am 
izbucnit eu, fără să-mi mai pot stăpâni indignarea. 
Gândeşte-te cât am fost de înjosit, cât trebuie să mă fi 
disprețuit prinţul! O, abia acum m-am dumerit! Abia acum 
pot să reconstitui toată povestea: prinţul şi-a închipuit fără 
doar şi poate că eu bănuiesc de mult legătura lui cu tine şi 
totuşi tac, ba chiar că-mi iau nasul la purtare, fiindcă mă 
mândresc cu această „cinste” - iată ce era îndreptăţit să 
creadă despre mine! Mai mult, că-mi vând sora, că ţin mai 
mul la bani decât la cinstea ei. Aşa stând lucrurile, nu 
puteam să-i inspir decât dezgust. Şi pe bună dreptate. N- 
am de ce să-l învinuiesc: să ai zilnic de-a face cu un ticălos şi 
să-l primeşti în casa ta numai fiindcă e fratele „ei”, ba încă 


să-ţi mai şi vorbească despre onoare... Asta ar împietri 
inima oricui, chiar şi pe a prinţului! Şi tu ai îngăduit toate 
astea! Nici măcar nu m-ai prevenit. Prinţul a ajuns să mă 
dispreţuiască într-atât, încât i-a mărturisit lui Stebelkov, ba 
şi mie mi-a spus-o ieri în faţă, că de mult voia să ne alunge 
şi pe mine şi pe Versilov. Atunci ce să mă mai mir de 
Stebelkov, care mi-a spus: „Doar şi Anna Andreevna ţi-e 
soră, ca şi Lizaveta Makarovna”...Şi când să plec, a şi 
strigat după mine: „Banii mei sunt mai buni”...Şi ce să mai 
zic de mine, eu care mă tolăneam cu atâta obrăznicie pe 
divanele din casa lui şi mă vâram în sufletul cunoscuţilor lui, 
ca un egal, dracu să-lia! Şi tu ai îngăduit toate astea! Poate 
că a aflat şi Darzan, altfel nu se explică purtarea lui de 
aseară... Toată lumea ştia, afară de mine! 

— Nimeni nu ştie nimic, el n-a povestit nimic nici unuia 
dintre cunoscuţii săi şi nici nu putea să le spună, mă 
întrerupse Liza. Cât despre Stebelkov, prinţul mi-a spus că 
acesta îl chinuieşte şi prin urmare e posibil doar să fi bănuit 
ceva. Despre tine i-am vorbit de câteva ori şi l-am convins 
pe deplin că nu ştii nimic. De aceea nici nu înţeleg ce s-a 
petrecut ieri între voi, de unde se trage totul. 

— Bine că am izbutit ieri să-i plătesc măcar datoria. Mi s-a 
luat măcar această piatră de pe inimă! Liza, mama ştie? Păi 
cum să nu ştie; altfel n-ar fi fost şi ea împotriva mea ieri, tot 
ieri!... Ah, Liza, socoteşti oare întradevăr că aveai tot 
dreptul să te porţi aşa, că nu eşti câtuşi de puţin vinovată? 
Habar n-am cum se judecă în ziua de astăzi o astfel de 
comportare şi cum vezi tu relaţiile tale cu mine, fratele tău, 
cu mama, cu tata... Versilov ştie? 

— Mama nu i-a spus nimic, iar el nu întreabă, mai degrabă 
evită să pună întrebări. 

— Aşadar ştie, dar se face că nu ştie. Nici nu te poţi 
aştepta la altceva din partea unui om ca el. Admit că nu iei 
în serios rolul meu de frate, că ţi se pare caraghios un frate 
care vorbeşte despre pistol, dar la mama nu te-ai gândit, la 
mama, Liza, nu-ţi dai seama că purtarea ta este o învinuire 


adusă mamei? Toată noaptea m-a chinuit gândul că mama 
trebuie să sufere îngrozitor, că-şi spune într-una: „Asta s-a 
întâmplat, fiindcă şi eu am păcătuit şi eu sunt vinovată; 
fiică-mea calcă pe urmele mele!” 

— O, ce cuvinte răutăcioase şi crude! Strigă Liza cu lacrimi 
în ochi şi, ridicându-se, se îndreptă repede spre uşă. 

— Stai, stai! Am chemat-o eu înapoi şi, cuprinzându-i 
umerii, am dus-o până la scaun şi m-am aşezat lângă ea, 
ţinând-o tot timpul îmbrăţişată. 

— Pe când veneam încoace m-am tot gândit eu că aşa o să 
se întâmple, că ai să ţii morţiş să mă căiesc şi să mă 
învinuiesc singură. Dacă asta vrei, află că mă socotesc 
vinovată. Adineauri, am tăcut numai din mândrie, de aceea 
nu ţi-am spus că de tine şi de mama îmi pare mult mai rău 
decât de mine... 

Se întrerupse şi izbucni într-un plâns amarnic. 

— Lasă Liza, nu trebuie, nu-ţi cer nimic. Nu sunt eu 
chemat să te judec. Dar ce-i cu mama, Liza? Spune, ea ştie 
de mult? 

— Cred că da, deşi nu i-am mărturisit totul decât de 
curând, când a dat necazul peste mine... Rosti ea încet, cu 
ochii în pământ. 

— Şi ea ce-a zis? 

— Mi-a spus: „Păstrează copilul”, şopti Liza şi mai încet. 

— Da, Liza, mama are dreptate! Nu cumva să faci vreo 
prostie, Doamne fereşte! 

— N-am să fac nici o prostie, îmi răspunse ea cu hotărâre, 
privindu-mă iar în ochi. Fii pe pace! Adăugă ea, nici nu 
poate fi vorba de asta. 

— Liza, draga mea, îţi mărturisesc că nu m-am dumerit de 
fel, în schimb, abia acum îmi dau seama cât de mult ţin la 
tine. Un singur lucru nu pot pricepe, Liza; totul e limpede 
pentru mine, numai asta nu: ce te-a făcut să te 
îndrăgosteşti de el? Cum poţi iubi un astfel de om? Asta-i 
întrebarea care mă frământă. 


— Probabil că şi din pricina asta te-ai chinuit toată 
noaptea? Întrebă Liza, zâmbind cu blândeţe. 

— Stai puţin, Liza, recunosc că întrebarea e stupidă şi că e 
firesc să râzi de mine, dar, oricât ai râde, trebuie să admiţi 
că contrastul dintre voi e izbitor pentru oricine, gândeşte- 
te: tu şi el! Prinţul - şi pot spune că-l cunosc - este o fire 
posomorâtă, bănuitoare, capabil, ce-i drept, de sentimente 
generoase, dar în schimb înclinat să vadă în toate în primul 
rând partea rea (de altfel, în privinţa asta seamănă leit cu 
mine). Pune mai presus de orice noblețea sufletească - îi 
recunosc acest merit incontestabil - dar, pare-se, numai în 
principiu, pe plan abstract, ideal. O, e totdeauna gata să se 
căiască, toată viaţa se mustră şi se căieşte neîncetat, în 
schimb, nu se îndreaptă niciodată. De altfel, cred că şi în 
privinţa asta semănăm. Are o mie de prejudecăţi şi de idei 
false, iar niciodată nu gândeşte cu capul lui! Visează să 
săvârşească un act de mare eroism, dar în viaţa de fiecare 
zi comite o serie de mici ticăloşii. lartă-mă, Liza, de fapt 
sunt un neghiob: spunânduc-ţi toate astea ştiu că te jignesc, 
îmi dau prea bine seama... 

— Portretul ar fi destul de reuşit, constată Liza, zâmbind, 
numai că tu eşti prea pornit împotriva lui din pricina mea şi 
îi îngroşi atât de mult trăsăturile, încât nu mai seamănă de 
fel. El s-a arătat de la început neîncrezător faţă de tine şi de 
aceea nu l-ai putut cunoaşte sub toate aspectele, pe când 
faţă de mine, încă de la Luga... Încă de când ne-am 
cunoscut la Luga, n-avea ochi decât pentru mine. Da, e 
bănuitor din cale-afară, de o sensibilitate bolnăvicioasă şi 
fără mine şi-ar fi pierdut minţile; dacă mă părăseşte are să 
înnebunească sau are să se împuşte. Pare-se că a înţeles şi 
el acest lucru şi nu-l uită, adăugă Liza ca pentru sine, dusă 
pe gânduri. Da, în viaţa de fiecare zi e un om slab, dar 
tocmai asemenea oameni slabi sunt în stare să dovedească 
o dată o mare tărie de caracter... Cât de ciudat mi s-a părut 
când te-am auzit vorbind de pistol, Arkadi: e inutil să 
recurgi la asta, doar ştiu bine cum se vor desfăşura 


lucrurile. Nu eu alerg după el, ci el aleargă după mine. 
Mama plânge şi îmi spune mereu: „Dacă te măriţi cu el, ai 
să fii nenorocită, fiindcă n-are să te mai iubească”...Eu nu 
cred. Poate că voi fi întradevăr nenorocită, dar el nu va 
înceta să mă iubească. Nu din pricina asta nu i-am răspuns 
până acum la cererea lui în căsătorie ci din cu totul alt 
motiv. De două luni, l-am tot animat cu răspunsul, dar astăzi 
i-am spus: da, mă mărit cu tine. Ştii, Arkaşa, el s-a dus ieri 
la Anna Andreevna (ochii îi străluceau şi deodată m-a 
cuprins de gât cu amândouă mâinile) şi i-a spus deschis, cu 
toată sinceritatea, că nu o poate iubi, da, i-a mărturisit 
totul, aşa că de-acum înainte s-a isprăvit cu acest plan cu 
care el nu s-a împăcat, de fapt, niciodată. Totul a fost scornit 
de prinţul Nikolai Ivanovici iar asupra lui făceau mereu 
presiuni şi-l chinuiau Stebelkov şi încă unul de teapa lui... 
Uite, de aceea i-am şi spus astăzi: da. Dragul meu Arkadi, el 
vrea grovaz să te vadă şi te roagă să nu fii supărat pentru 
ceea ce s-a întâmplat aseară; cum azi nu se simte prea bine, 
rămâne toată ziua în casă, aşa că poţi trece oricând pe 
acolo. E întradevăr bolnav Arkadi, să nu crezi cumva că e 
un pretext. M-a trimis anume încoace şi m-a rugat să-ţi 
transmit că are „mare nevoie” de tine, că vrea să-ţi spună 
multe şi că în orice caz aici, în casa asta, n-o să puteţi vorbi 
nestingheriţi. Ei şi acum rămâi cu bine. Ah, Arkadi, mi-e şi 
ruşine să-ţi mărturisesc că, pe când veneam încoace, m-am 
temut grozav că nu mă mai iubeşti şi tot drumul mi-am 
făcut cruce şi când colo tu ai fost atât de bun şi de drăguţ 
cu mine! N-am să uit niciodată asta! Mă duc la mama. 
Încearcă să ţii şi tu la el măcar puţin, vrei? 

Am îmbrăţişat-o cu drag şi i-am spus: 

— Liza, cred că tu eşti un om tare. Da, sunt convins că nu 
tu alergi după el, ci că el se ţine după tine şi totuşi... 

— Şi totuşi, ce te-a făcut să te îndrăgosteşti de el? Iată- 
ntrebarea!” mă întrerupse Liza, zâmbind şăgalnic ca mai 
înainte. Ultimele cuvinte le rostise întocmai ca mine, şi, ca 
să imite până şi gestul pe care îl făcusem, îşi duse şi ea 


arătătorul la frunte. Ne-am sărutat la despărţire, dar, după 
plecarea ei, mi s-a strâns iar inima. 

Trebuie să recunosc în sinea mea că după plecarea Lizei 
m-au năpădit o mulţime de gânduri la care nu m-aş fi 
aşteptat de fel şi totuşi eram foarte încântat de ele în 
anumite momente îmi ziceam, bunăoară: „De ce mi-oi fi 
bătând atâta capul? La urma urmei, ce-mi pasă mie? Nu-i 
nici primul, nici ultimul caz. Ei şi ce-i dacă i s-a întâmplat şi 
Lizei? De ce aş fi eu dator să apăr «onoarea familiei»?” 
Menţionez toate aceste gânduri murdare, ca să arăt cât de 
şovăielnică era judecata mea, cât de inconsistentă era 
pentru mine graniţa dintre bine şi rău. Mă salva numai 
dragostea pentru ai mei: de câte ori mă gândeam la mama 
şi la Liza, simţeam că amândouă sunt nenorocite şi numai 
de aceea mi-am dat seama că se întâmplase o nenorocire. 
Trebuie să atrag de pe acum atenţia că evenimentele din 
ziua aceea, până la catastrofa care s-a încheiat cu boala 
mea, s-au desfăşurat cu asemenea repeziciune, încât azi, 
când îmi aduc aminte de ele, stau şi mă mir cum de-am 
putut rezista, cum de nu m-a strivit soarta. Ele mi-au slăbit 
într-atât mintea şi inima, încât, dacă n-aş fi rezistat şi, până 
la urmă, aş fi săvârşit o crimă (ceea ce era, de altfel, cât pe 
aci să se întâmple), sunt aproape sigur că juraţii m-ar fi 
achitat. Mă voi strădui însă să povestesc faptele exact în 
ordinea în care s-au desfăşurat, deşi, trebuie să atrag 
atenţia că în mintea mea doamnea pe atunci haosul cel mai 
desăvârşit. Evenimentele s-au abătut asupră-mi ca un vânt 
de toamnă, învălmăşindu-mi gândurile ca pe nişte frunze 
uscate. Cum toată înţelepciunea mea constă doar în ideile 
altora, cum aş fi putut să judec cu capul meu, ca să pot lua o 
hotărâre independentă? Pe de altă parte, n-aveam pe 
nimeni care să mă îndrume. 

Mă hotărâsem să mă duc la prinţ chiar în seara aceea, ca 
să vorbim despre toate în voie, cu inima deschisă, iar până 
atunci să rămân acasă. Spre seară însă, am primit iar prin 
poştă câteva rânduri de la Stebelkov, care mă ruga 


stăruitor şi „din toată inima”, să vin la ela doua zi 
dimineaţa pe la unsprezece pentru a-mi comunica „câteva 
chestiuni extrem de importante şi, după cum te vei 
convinge, foarte urgente”...După ce am cântărit totul bine, 
mi-am zis că mai am timp până a doua zi şi că voi proceda în 
funcţie de împrejurări. 

Se făcuse ora opt seara; aş fi plecat de mult dacă n-aş fi 
tras nădejde că Versilov va veni pe la mine: aş fi vrut să-i 
spun în faţă tot ce mă apăsa pe inimă. Dar Versilov nu mai 
venea şi nici n-a venit în seara aceea. Cu mama şi cu Liza nu 
îndrăzneam încă să dau ochi şi apoi bănuiam că şi Versilov 
lipsise toată ziua de acasă. Până la urmă, am pornit pe jos şi 
pe drum mi s-a năzărit să trec pe la cârciuma de sub chei 
unde fusesem în ajun şi întradevăr l-am găsit pe Versilov 
şezând la aceeaşi masă. 

— Eram sigur că ai să vii încoace, îmi spuse el cu un 
zâmbet straniu, privindu-mă tot atât de straniu. Era un 
zâmbet întunecat, cum nu mai văzusem de mult pe faţa lui. 

M-am aşezat lângă el şi am început să-i povestesc tot ce 
ştiam despre prinţ şi despre Liza, ciocnirea mea cu prinţul, 
din ajun, după ce părăsisem tripoul; n-am uitat să-i 
pomenesc nici despre câştigul meu de la ruletă. M-a 
ascultat cu multă atenţie şi a ţinut să-i repet că prinţul e 
întradevăr hotărât să se căsătorească cu Liza. 

— Pauvre enfant! Nu cred că această căsătorie o să-i 
aducă fericire. Dar probabil că nici nu va avea loc... Deşi el 
e în stare... 

— Spune-mi drept, ca unui prieten, nu-i aşa că ai ştiut 
totul, sau măcar că ai presimţit că aşa are să se întâmple? 

— Dragul meu prieten, puteam eu oare să împiedic ceva? 
Cine poate influenţa sentimentele şi conştiinţa cuiva, chiar 
atunci când e vorba de o biată fetiţă ca Liza. Îţi repet: pe 
vremuri, m-am vârât destul în sufletul oamenilor şi m-am 
convins că nu este tocmai ceea ce se cuvine! La nenorocire 
nu refuz să dau o mână de ajutor, pe măsura puterilor şi a 


priceperii mele. Dar tu dragul meu, n-ai bănuit întradevăr 
nimic până acum? 

— Bine, dar cum ai putut dumneata, am izbucnit eu, scos 
din sărite, cum ai putut, având o bănuială cât de vagă că eu 
sunt la curent cu legătura Lizei cu prinţul şi văzând că 
primesc bani de la el, cum ai putut să mai vorbeşti cu mine, 
să stai la aceeaşi masă cu mine, să-mi întinzi mâna, când ar 
fi trebuit să mă socoteşti un nemernic?! Sunt gata să pun 
rămăşag că dumneata bănuiai că eu ştiu tot despre soră- 
mea şi că mă las plătit de prinţ ca să tac! 

— Şi asta este o chestiune de conştiinţă, spuse el, zâmbind 
ironic. De unde ştii, adăugă el răspicat, pe un ton care trăda 
un sentiment ascuns, de unde ştii că nu mă temeam şi eu, 
cum te-ai temut tu cu alt prilej, să nu-mi pierd „idealul” şi în 
locul băieţaşului meu cinstit şi înflăcărat să găsesc un 
ticălos? Această teamă m-a făcut să tot amân o explicaţie 
hotărâtoare. De ce oare mă crezi capabil numai de 
nepăsare şi de viclenie, nu şi de un sentiment mai curat, fie 
chiar naiv, dar nobil? Deşi, que diable 139)! De multe ori 
mă port ca un neghiob şi ca un ticălos. Şi apoi ce rost avea 
să mă mai ostenesc cu tine dacă aş fi fost convins că ai o fire 
josnică? În asemenea cazuri e nedemn să faci morală şi să 
cauţi să îndrepţi pe cineva. În ochii mei n-ai mai fi avut nici 
o valoare, chiar dacă aş fi reuşit să te îndrept... 

— Dar de Liza ţi-e milă, o compătimeşti? 

— Mi se rupe inima de ea, dragul meu. De unde ai mai 
scos-o că mi-e inima împietrită... Te asigur că voi face 
pentru ea tot ce-mi va sta în putinţă... Dar, ia spune, ţie cum 
îţi merge, cum stai cu chestiunile tale? 

— Să nu vorbim despre asta. În momentul de faţă nici nu 
mă gândesc la chestiunile mele. Ascultă, de ce te îndoieşti 
că are s-o ia de nevastă? A fost ieri la Anna Andreevna şi i-a 
spus că renunţă definitiv... Ştii, la planul acela absurd... 
Ticluit de prinţul Nikolae Ivanovici, căruia i s-a năzărit să 
facă pe peţitorul. I-a declarat Annei Andreevna că n-are de 
gând să se însoare cu ea. 


— Aşa? Când s-a întâmplat asta? Şi tu de la cine ai aflat? 
Mă iscodi el cu vădit interes. l-am povestit tot ce ştiam. 

— Hm... Făcu el, dus pe gânduri şi continuă ca şi cum şi-ar 
fi răspuns sieşi la anumite întrebări, aşadar, asta s-a 
întâmplat exact cu un ceas înainte, înaintea celeilalte 
explicaţii. Hm... Păi da, desigur, o asemenea explicaţie era 
posibilă între ei... cu toate că, după câte ştiu, niciunul nu s-a 
trădat vreodată printr-un cuvânt sau printr-un gest 
decisiv... Deşi, ce-i drept, o situaţie se poate lămuri şi din 
două cuvinte. Totuşi, află, spuse el pe neaşteptate, zâmbind 
ciudat, află că am să-ţi comunic o veste care te va ului: chiar 
dacă prinţul tău i-ar fi cerut ieri mâna Annei Andreevna 
(ceea ce, entre nous soit-dit, m-aş fi străduit din răsputeri 
să împiedic, deoarece bănuiam legătura lui cu Liza), în 
orice caz Anna Andreevna l-ar fi refuzat pe loc şi definitiv. 
Tu, pare-mi-se, ţii foarte mult la Anna Andreevna, o respecţi 
şi o preţuieşti, nu-i aşa? Asta e foarte frumos din partea ta, 
de aceea te vei bucura desigur aflând că se mărită; ţinând 
seama de caracterul ei, de data aceasta e lucru hotărât. În 
ceea ce mă priveşte, îi dau bucuros binecuvântarea. 

— Se mărită? Cu cine? Am strigat eu, mirat la culme. 

— la ghiceşte. Dar nu vreau să te mai chinuiesc. Cu prinţul 
Nikolai Ivanovici, cu simpaticul tău bătrânel. 

Am rămas cu ochii holbaţi la el. 

— Se vede că ea nutrea de mult acest gând şi atunci, 
fireşte, l-a studiat şi l-a cizelat cu o migală de artist, 
continuă el cu un glas tărăgănat şi parcă alene. Presupune 
că ce-a urmat s-a petrecut exact un ceas după vizita 
„prinţului Serioja”. (Proastă inspiraţie a avut şi ăsta să pice 
tocmai atunci!) Ea s-a dus la prinţul Nikolai Ivanovici şi l-a 
cerut pur şi simplu în căsătorie. 

— Cum era să-l ceară în căsătorie? Vrei să spui că eli-a 
cerut mâna. 

— Da de unde, nu s-ar fi încumetat! Iniţiativa a pornit de la 
ea. Cum necum, el e în al nouălea cer de bucurie. După câte 
am auzit, de atunci tot stă şi se miră cum de nu i-a trecut lui 


prin minte această idee. Se spune chiar că s-a şi 
îmbolnăvit... Pesemne tot de bucurie. 

— Nu înţeleg cum poţi vorbi cu atâta ironie despre asta... 
Mie nici nu-mi vine a crede. Şi apoi cum i-a venit să facă ea 
o astfel de propunere? Ce i-o fi spus? 

— Te rog să crezi, dragul meu, că eu mă bucur sincer, îmi 
răspunse el cu un ton neaşteptat de serios. El e bătrân, dar, 
atât din punct de vedere legal, cât şi social, are tot dreptul 
să se însoare; iar în ceea ce o priveşte pe ea, ne aflăm iar în 
faţa unui caz de conştiinţă, în care, după cum îţi spuneam 
adineauri, n-avem căderea să ne amestecăm. De altfel, ea e 
destul de înţeleaptă ca să poată judeca singură şi să ia o 
hotărâre. Cum au decurs lucrurile şi ce i-o fi spus, asta nu-ţi 
mai pot relata cu de-amănuntul, dragul meu, dar fii sigur că 
a găsit ea o formulă care nici mie, nici ţie nu ne-ar fi trecut 
poate prin minte. Partea cea mai frumoasă e că totul s-a 
petrecut fără scandal, cât se poate de comme il faut (40) 
după toate regulile mondene. 

Fireşte, e foarte limpede că ea a vrut să-şi facă o situaţie în 
lumea bună, pe care, de altfel, o şi merită. La urma urmei, 
dragul meu, în societatea noastră asemenea lucruri sunt 
din cele mai obişnuite. Şi apoi, ea trebuie să fi procedat cât 
se poate de elegant şi de demn. Este un om serios şi sobru, 
o adevărată călugăriţă, cum ai caracterizat-o tu cândva. O 
fecioară înţeleaptă, cum o numesc eu de mult. În sfârşit, 
după cum ştii, se poate spune aproape că ela crescut-o şi 
nu 0 dată i-a dovedit bunătatea lui. Ea mi-a declarat de 
nenumărate ori cât de mult îl respectă şi-l preţuieşte, câtă 
milă şi simpatie îi inspiră şi aşa mai departe, încât, drept să- 
ţi spun, nu mă prea miră hotărârea ei. Vestea mi-a fost 
transmisă în numele şi din însărcinarea Annei Andreevna de 
către fiul meu şi fratele ei, Andrei Andreevici, pe care mi se 
pare că tu nici nu-l cunoşti şi cu care mă întâlnesc regulat 
de două ori pe an. El mi-a declarat că respectă şi aprobă 
hotărârea ei. 

— Aşadar, s-a anunţat oficial. Doamne, cât sunt de uluit! 


— Ba nu, deocamdată trebuie să rămână secret. Ce va fi 
mai târziu nu ştiu. În general, mă ţin deoparte. În orice caz, 
tot ce ţi-am spus este adevărat. 

— Dar Katerina Nikolaevna ce are să zică? Crezi oare că 
acest preludiu are să-l încânte pe Bioring? 

— Asta nu mai ştiu... Deşi nu prea văd ce ar putea să-i 
displacă, deoarece te asigur că Anna Andreevna este şi în 
această privinţă cât se poate de corectă. N-am ce zice, este 
un om şi jumătate. Chiar ieri dimineaţă m-a iscodit dacă o 
iubesc sau nu pe doamna Ahmakova. Îţi aminteşti că aseară 
ţi-am povestit cât am rămas de mirat când m-a întrebat 
dacă ea s-ar putea mărita cu tatăl, în caz că eu m-aş 
căsători cu fiica. Acum pricepi unde bătea? 

— Ah, da, într-adevăr, am strigat eu, bine, dar cum a putut 
Anna Andreevna să presupună că dumneata... ai dori să te 
căsătoreşti cu Katerina Nikolaevna? 

— lacă aşa i s-a năzărit ei. De altfel, dragul meu, cred că 
ar fi timpul să te duci unde aveai de gând. Pe mine, vezi tu, 
mă cam doare capul. Am să cer să-mi cânte Lucia. Îmi place 
plictiseala solemnă, după cum, de altfel, ţi-am mai spus-o. 
Am început să mă repet într-un mod supărător. Totuşi poate 
că am să plec de aici. Te iubesc, dragul meu, dar acum e 
mai bine să ne despărţim; când mă doare capul sau o 
măsea, vreau să fiu singur. 

Pe faţa lui apăruse o cută care trăda suferinţa. Acum sunt 
convins că în seara aceea îl durea capul, ceea ce era şi 
firesc. 

— La revedere, pe mâine, i-am spus eu. 

— Pe mâine? Cine ştie ce va fi mâine? Îmi spuse el, 
zâmbind acru. 

— Sau vin eu la dumneata, sau vii dumneata la mine. 

— Nu, nu eu am să vin la tine, tu ai să alergi într-un suflet 
la mine... 

Avea o expresie de-a dreptul sinistră, dar nu de el îmi 
ardea mie după ce aflasem o asemenea veste. 


Într-adevăr, prinţul nu se simţea bine, l-am găsit singur 
acasă, cu capul înfăşurat într-un prosop ud. Mă aştepta cu 
nerăbdare; totuşi nu părea să-l doară numai capul, cred că 
trecea mai degrabă printr-o serioasă criză sufletească. 
Trebuie să atrag din nou atenţia că în ultima vreme, până la 
catastrofă, ca un făcut, n-am avut de-a face decât cu oameni 
atât de nervoşi, de parcă erau cu toţii pe cale să 
înnebunească, aşa încât, fără voia mea, era inevitabil să mă 
molipsesc şi eu. Mărturisesc că venisem la prinţ cu 
sentimente nu tocmai cordiale, căci mi-era ruşine că mă 
podidise în ajun plânsul faţă de el. Şi apoi, mi-era ciudă că, 
împreună cu Liza, izbutise să mă ducă de nas cu atâta 
dibăcie, încât mă vedeam nevoit să recunosc că eram un 
prostănac. Într-un cuvânt, când am intrat la el, în sufletul 
meu vibrau coarde distonante. Dar starea aceasta n-a durat 
decât o clipă. Ce-i al lui e al lui: îndată ce-şi lepăda 
ipohondria şi i se spulberau îndoielile, se dăruia fără 
rezerve; în asemenea momente era duios, drăgăstos şi 
încrezător ca un copil. În seara aceea mă sărută cu lacrimi 
în ochi şi începu imediat să vorbească despre ceea ce-l 
preocupa... Da, avea într-adevăr mare nevoie de mine: 
cuvintele şi gândurile lui confuze trădau o adâncă 
tulburare. Îmi confirmă hotărârea lui neclintită de a se 
căsători cu Liza şi încă cât mai curând. „Nu mă stinghereşte 
câtuşi de puţin faptul că nu este o aristocrată, crede-mă, îmi 
declară el, doar şi bunicul meu a fost căsătorit cu o fată de 
iobag, cântăreaţă la teatrul de la curtea unui moşier vecin. 
Se înţelege că familia mea şi-a făcut fel de fel de iluzii în 
ceea ce mă priveşte, dar acum va fi nevoită să cedeze şi 
fără prea multă greutate. Vreau să renunţ, să renunţ 
definitiv la felul meu de viaţă de până acum! Vreau să rup 
cu mediul meu, să încep o viaţă nouă! Nu pricep de ce m-o 
fi îndrăgit sora dumitale; ştiu însă că fără ea poate că nici n- 
aş mai fi pe lumea asta. Astăzi socotesc că numai providenţa 
mi-a scos-o atunci în cale la Luga, ţi-o jur pe ce am mai 
scump. Presupun că mă iubeşte din pricina «prăbuşirii mele 


morale fără margini». Nu ştiu dacă mă înţelegi, Arkadi 
Makarovici?” 

— Înţeleg perfect! L-am asigurat cât se poate de convins. 

Eu şedeam într-un fotoliu, lângă masă, iar el se plimba 
prin cameră. 

— Trebuie să-ţi povestesc de-a fir-a-păr întâlnirea noastră, 
fără să-ţi ascund nimic. Totul s-a tras de la taina care mă 
apăsa pe suflet şi pe care n-a aflat-o decât ea, fiindcă nu mă 
încumetasem s-o încredinţez altcuiva. Nici până în ziua de 
azi n-o ştie nimeni. De desperare, mă refugiasem atunci la 
Luga şi trăsesem la Stolbeeva - habar n-am de ce tocmai la 
ea, probabil fiindcă evitam orice societate. Îmi dădusem de 
curând demisia din regimentul N... în care intrasem la 
întoarcerea mea din străinătate, după incidentul cu Andrei 
Petrovici. Pe vremea aceea, aveam bani şi cât am stat la 
regiment, i-am tocat pe mese şi petreceri, dar ceilalţi 
ofiţeri, colegii mei, nu mă iubeau, deşi căutam să nu-i 
jignesc Trebuie să-ţi mărturisesc, de alfel, că nimeni nu m-a 
iubit vreodată. Printre noi se afla şi un cornet, anume 
Stepanov, drept să-ţi spun, un om şters, fără personalitate, 
timid şi stângaci, pe scurt, un om cu totul neinteresant, dar 
de o cinste incontestabilă. Venea mereu pe la mine, deşi eu 
nu mă prea sinchiseam de el. Şedea într-un colţ, tăcut, dar 
demn, fără să mă stingherească câtuşi de puţin. Odată i-am 
relatat o poveste care circula pe atunci, înflorind-o în fel şi 
chip, am scornit că fata colonelului a pus ochii pe mine şi că, 
desigur, colonelul sperând s-o iau de nevastă, nu-mi refuză 
niciodată nimic... N-are rost să mai intru în amănunte, pe 
scurt, toată povestea s-a umflat, degenerând într-o bârfeală 
cât se poate de murdară. Vinovatul nu era Stepanov, ci 
ordonanța mea, care trăsese cu urechea şi reţinuse totul, 
numai fiindcă această poveste compromiţătoare pentru 
tânăra fată era destul de hazlie. Curând a izbucnit 
scandalul şi ordonanța a fost interogată de ofiţeri, a 
menţionat numele lui Stepanov, mai precis a declarat că eu 
îi povestisem acestuia „anecdota” cu pricina. Stepanov a 


fost pus în situaţia să nu poată tăgădui că auzise povestea 
de la mine; era doar o chestiune de onoare. Cum mai bine 
de jumătate de poveste fusese scornită de mine, ofiţerii au 
fost pe drept cuvânt, revoltați şi colonelul, nevoit să clarifice 
cazul, ne-a chemat pe toţi la el. Aici, faţă de toată lumea, 
Stepanov a fost întrebat dacă i-am povestit sau nu anecdota 
şi el a trebuit să mărturisească tot adevărul. Şi ce crezi că 
am făcut atunci eu, un prinţ dintr-o familie veche de o mie 
de ani? Am negat şi i-am spus lui Stepanov în faţă că a 
minţit, bineînţeles într-o formă politicoasă, susţinând că „el 
înţelesese greşit” şi aşa mai departe... Trebuie să spun, fără 
a mai intra în amănunte, că pe această cale încercam să ies 
mai uşor din încurcătură: cum Stepanov venea foarte des 
pe la mine, puteam să susţin, cu oarecare şanse de a fi 
crezut, că intrase în conflict cu ordonanța, fiindcă amândoi 
căutau să tragă anumite foloase de pe urma mea. Stepanov 
m-a privit doar în tăcere şi a ridicat din umeri. Şi acum mă 
urmăreşte privirea lui, n-am s-o uit cât oi trăi. După aceea, 
Stepanov s-a hotărât să-şi dea numaidecât demisia; şi care 
crezi că a fost rezultatul? Toţi ofiţerii s-au dus glonţ la el şi l- 
au convins să renunţe la demisie. Peste două săptămâni 
însă, am părăsit eu regimentul, deşi nimeni nu m-a alungat, 
nici măcar nu mi-a dat a înţelege că s-ar cuveni să-mi dau 
demisia; am plecat din proprie iniţiativă, invocând motive 
familiale. Aşa s-a încheiat povestea. La început nu m-am 
simţit de fel ruşinat, dimpotrivă, eram furios pe camarazii 
mei; am plecat la Luga, unde am făcut cunoştinţă cu 
Lizaveta Makarovna, dar mai târziu, peste vreo lună, am 
început din ce în ce mai des să-mi privesc revolverul şi să 
mă gândesc la moarte. În general, sunt o fire destul de 
pesimistă, Arkadi Makarovici. Am scris o scrisoare adresată 
fostului meu comandant şi celorlalţi ofiţeri din regiment, în 
care recunoşteam cinstit că îi minţisem, ştirbind astfel 
onoarea lui Stepanov. Când scrisoarea a fost gata, am 
început să mă frământ, întrebându-mă: „După ce o 
expediez, pot să mai rămân în viaţă sau trebuie să mor?” 


Singur n-aş fi găsit niciodată răspunsul. Întâmplarea, poate 
destinul orb, a făcut ca, după o scurtă şi ciudată convorbire 
cu Lizaveta Makarovna, să mă apropii sufleteşte de ea. Şi 
până atunci o văzusem destul de des în casa Stolbeevei, dar 
când ne întâlneam ne spuneam doar bună ziua şi numai 
rareori schimbam câteva cuvinte. Şi deodată am simţit 
nevoia să-i mărturisesc totul. În acel moment greu ea mi-a 
venit în ajutor. 

— Şi ce te-a sfătuit? 

— Să nu trimit scrisoarea; şi i-am urmat sfatul. lată cum a 
argumentat: Dacă aş expedia scrisoarea, aş face fără doar 
şi poate un gest nobil care m-ar spăla de ruşine şi nu numai 
atât. Dar pe urmă voi fi eu în stare să suport situaţia 
creată? După părerea ei, nimeni n-ar suporta-o, fiindcă ar 
însemna să te îngropi de viu, să nu mai poţi renaşte la o 
viaţă nouă. Sacrificiul ar mai avea un rost, dacă Stepanov ar 
suferi, dar el fusese în orice caz reabilitat de întregul corp 
ofițeresc. Ce mai tura-vura, ştiu că era un paradox; totuşi 
m-am supus voinţei ei şi n-am mai expediat scrisoarea. 

— Este un raţionament de iezuit, şi, totuşi, tipic femeiesc! 
Am strigat eu. Sunt sigur că te iubea încă de pe atunci. 

— De aceea am şi renăscut şi simt în mine forţa de a 
începe o viaţă nouă. Mi-am jurat să mă schimb, să pornesc 
pe un drum nou, să-mi redobândesc respectul faţă de mine 
însumi şi să-l câştig pe alei. Şi poftim iată ce s-a ales din 
bunele mele intenţii! În ciuda jurămintelor am continuat să 
colind tripourile împreună cu dumneata, să joc cărţi, m-am 
lăsat ispitit de moştenire, am căutat să parvin, m-am 
complăcut în societatea unor oameni dubioşi, într-o viaţă pe 
picior mare... Am chinuito pe Liza. Ce ruşine! 

Îşi şterse cu palma năduşeala de pe frunte şi începu să se 
plimbe iar prin cameră. 

— Noi amândoi, Arkadi Makarovici, suntem nişte victime 
ale destinului cu două tăişuri care ne paşte pe noi, ruşii, 
dovadă că nici dumneata, nici eu nu ştim ce să facem. De 
îndată ce un rus se îndepărtează cât de cât de făgaşul 


consfințit prin lege şi tradiţie, nu mai ştie ce trebuie să facă; 
câtă vreme rămâne pe făgaş, totul vine de la sine: avere, 
rang, situaţie în societate, caleaşca, post, nevastă; de cum 
se abate cu un pas, ce se alege de el? Devine o frunză 
purtată de vânt. Zău că nu ştiu ce-i de făcut! De două luni 
de zile, mă străduiesc să mă menţin pe făgaş, am izbutit să 
mă deprind cu el, a ajuns să-mi şi placă. Dumneata încă nu- 
ţi poţi da seama cât de jos m-am rostogolit pe această 
pantă: o iubeam pe Liza, o iubeam sincer şi în acelaşi timp 
nu-mi puteam lua gândul de la Ahmakova! 

— Adevărat? Am exclamat eu cu durere. Fiindcă ai 
pomenit de Ahmakova, lămureşte-mă, ce-ai vrut să spui 
aseară când mi-ai dat a înţelege că Versilov te-a întărâtat 
împotriva ei, îndemnându-te chiar la ticăloşii. 

— Poate că am exagerat şi, bănuitor din fire cum sunt, l- 
am nedreptăţit ca şi pe dumneata. Să nu mai vorbim despre 
asta. Dar să nu crezi cumva că în tot acest răstimp de când 
am plecat de la Luga n-am năzuit spre o viaţă curată că ani 
renunţat la idealul meu! Îţi jur că nu l-am părăsit o clipă, că 
strălucirea lui nu s-a întunecat în sufletul meu. N-am uitat 
niciodată că m-am legat faţă de Lizaveta Makarovna să mă 
schimb cu desăvârşire. Te asigur că Andrei Petrovici, când a 
vorbit ieri despre rolul nobilimii, nu mi-a spus nimic nou. 
Idealul meu nestrămutat e foarte limpede; câteva zeci de 
hectare de pământ (trebuie să mă mulţumesc cu atât, 
fiindcă nu mi-a rămas mai nimic din moştenire); apoi o 
ruptură totală şi definitivă cu lumea mea, renunţarea la 
orice carieră, o casă de ţară, o familie, o viaţă care să nu se 
deosebească prea mult de a oricărui plugar. O, n-ar fi 
primul caz în familia noastră: fratele tatălui meu ara singur, 
bunicul meu, de asemenea. Ce-i drept, suntem prinți de o 
mie de ani şi la fel de nobili ca familia Rogan, totuşi am 
ajuns la sapă de lemn. Iată ce i-aş învăţa eu pe copiii mei: 
„Ţineţi minte toată viaţa că sunteţi nobili, că în vinele 
voastre curge sângele sfânt al cnejilor ruşi, dar să nu vă 
ruşinaţi că tatăl vostru şi-a arat singur pământul, căci a 


VW 


făcut-o asemenea cnejilor de altădată!” Nu le-aş lăsa altă 
moştenire decât acest petic de pământ, în schimb, socotesc 
de datoria mea să le dau posibilitatea de a urma o şcoală 
superioară. O, ce mare ajutor mi-ar da Liza într-o astfel de 
viaţă. Liza, copiii, munca, cât am legănat împreună cu ea 
aceste vise. Uite aici, în casa asta, am făurit împreună 
aceste planuri, dar în acelaşi timp eu mă gândeam la 
Ahmakova, fără s-o iubesc câtuşi de puţin, la o eventuală 
căsătorie prin care să-mi consolidez averea şi situaţia în 
societate! Şi numai după ce am aflat de la Naşciokin că ea l- 
a ales pe Bioring m-am hotărât să mă duc la Anna 
Andreevna. 

— Nu te-ai dus să-i spui că n-ai de gând să te căsătoreşti 
cu ea? Cred că măcar de astă dată ai procedat cinstit! 

— Aşa crezi? Spuse el, oprindu-se în faţa mea. Se vede că 
încă nu-mi cunoşti adevărata fire! Sau... Poate că mă înşel 
eu, poate că nu-i vorba numai de fire. Eu ţin sincer la 
dumneta, Arkadi Makarovici şi afară de asta te-am 
nedreptăţit profund în ultimele două luni, tocmai de aceea 
vreau ca dumneata, în calitate de frate al Lizei, să afli tot 
adevărul; m-am dus la Anna Andreevna ca să-i cer mâna şi 
nu să renunţ la ea. 

— E cu neputinţă! Doar Liza mi-a spus... 

— Am minţit-o pe Liza. 

— Stai puţin: ai cerut-o în căsătorie după toate regulile şi 
ea te-a refuzat? Da? Spune, aşa a fost? Amănuntele sunt 
extrem de importante pentru mine. 

— Nu. Nici n-am apucat s-o cer în căsătorie; ea mi-a luat-o 
înainte, dându-mi a înţelege pe departe, „delicat”, dar cât 
se poate de limpede că intenţiile mele n-au nici o şansă de 
realizare. 

— Dacă nu i-ai cerut formal mâna şi mândria dumitale n-a 
avut de suferit, de ce te mai plângi? 

— Cum poţi judeca aşa? Dar remuşcările, dar Liza, pe care 
am minţit-o şi... Am vrut s-o părăsesc. Nu-i chiar atât de 
simplu. Ca să nu mai vorbesc de legământul pe care l-am 


făcut faţă de conştiinţa şi de toţi strămoşii mei, de a începe 
o viaţă nouă şi de a-mi răscumpăra toate ticăloşiile de până 
acum! Te implor să nu-i pomeneşti Lizei de asta. Poate că e 
singurul lucru pe care n-ar fi în stare să mi-l ierte! De ieri 
sunt distrus, bolnav. Dar şi mai grav e că totul s-a terminat, 
fiindcă ultimul prinţ Sokolski îşi va încheia probabil viaţa în 
ocnă. Biata Liza! le-am aşteptat cu atâta nerăbdare, Arkadi 
Makarovici, ca să-ţi încredinţez dumitale, fratele Lizei, o 
taină pe care nici măcar ea n-o ştie: sunt un infractor de 
drept comun, fac parte dintr-o bandă care falsifică acţiuni 
ale unei societăţi de cale ferată. 

— Asta mai lipsea! Să ajungi la ocnă! Am sărit eu ca ars, 
privindu-l îngrozit. Pe faţa lui se citea o durere adâncă, o 
desperare fără margini. 

— Şezi aici îmi spuse el, arătându-mi un fotoliu şi 
aşezându-se pe un altul din faţa lui. Să-ţi spun de unde a 
pornit totul: acum un an şi ceva, în vara când s-a întâmplat 
incidentul de la Ems şi istoria cu Lidia şi Katerina 
Nikolaevna şi a trebuit să plec pe două luni la Paris, într-o 
bună zi m-am pomenit acolo fără un ban, după cum era de 
aşteptat. Tocmai atunci mi l-a scos dracu în cale pe 
Stebelkov, pe care-l cunoşteam dinainte. El mi-a 
împrumutat nişte bani şi mi-a făgăduit să-mi mai dea, dar, în 
schimb, mi-a cerut să-i dau şi eu o mână de ajutor: căuta 
pentru anumite scopuri un pictor, care să fie totodată 
desenator, gravor, litograf, chimist şi tehnician. Chiar de la 
prima întâlnire a făcut aluzii destul de transparente cu 
privire la scopurile lui. Se vede că omul îmi cunoştea 
caracterul, de vreme ce a prevăzut cum voi reacţiona: 
propunerea lui mi s-a părut amuzantă. Din întâmplare 
aveam un cunoscut, un fost coleg de şcoală care la un 
moment dat a emigrat din Rusia la Hamburg şi care, de 
fapt, nici nu era rus de origine. În Rusia fusese amestecat 
într-o istorie cu nişte acte falsificate. Pe omul acesta îşi 
pusese ochii Stebelkov, dar avea nevoie de o scrisoare de 
recomandaţie către el de aceea şi venise la mine. l-am dat 


două rânduri de care am şi uitat numaidecât. Ulterior, ne- 
am mai întâlnit de două-trei ori şi în total am primit atunci 
de la el vreo trei mii de ruble. De când m-am întors nici nu 
mai m-am gândit la povestea asta. Aici împrumutam mereu 
bani de la el pe poliţă sau pe amanet. Se târa pe brânci în 
faţa mea ca un rob, până ieri, când mi-a spus deodată că 
sunt un infractor de drept comun. 

— Ieri? Când anume? 

— Ieri dimineaţă, atunci când m-ai auzit strigând în birou 
înainte de a veni Naşciokin. Ieri, a îndrăznit pentru prima 
oară să-mi vorbească de Anna Andreevna. Când am ridicat 
mâna să-l lovesc, s-a sculat deodată în picioare şi mi-a 
declarat că soarta mea e legată de a lui, într-un cuvânt, 
sunt complicele lui, deci un escroc ca şi el. Chiar dacă nu s- 
a exprimat aşa, în orice caz acesta era sensul cuvintelor lui. 

— Ce absurditate! Totul nu-i decât o născocire de-a lui, nu- 
i aşa? 

— Din păcate nu. Azi a fost din nou la mine şi mi-a explicat 
mai amănunţit situaţia. Acţiunile acelea circulă de mult pe 
piaţă şi acum urmează să se pună în circulaţie un nou stoc. 
Dar, pe cât se pare, lumea a cam început să prindă de veste. 
Eu, fireşte, nu sunt amestecat direct, dar iată ce mi-a spus 
Stebelkov: „De, oricum, nu uita că pe vremuri ai binevoit să- 
mi dai scrisorica aceea”. 

— De unde să ştii în ce scop ţi-a cerut-o? Ori poate ştiai? 

— Ştiam, îmi răspunse prinţul în şoaptă, cu capul plecat, 
adică nu ştiam nimic precis, dar bănuiam despre ce e vorba. 
Când mi-a făcut propunerea, am izbucnit în râs, fiindcă m-a 
amuzat. Pe atunci, nu m-am gândit la nimic rău, cu atât mai 
mult cu cât pe mine nu mă interesau de fel acţiunile astea 
false şi apoi nici nu se punea problema să le fac eu. Şi totuşi 
n-a mai pomenit niciodată de cele trei mii de ruble pe care 
mi le-a dat atunci şi nici nu mi le-a pus la socoteală, iar eu 
m-am împăcat cu situaţia. Şi apoi, nu se poate susţine că nu 
sunt un falsificator! Nu pot invoca motivul că n-am ştiut 
nimic, doar nu sunt un copil; am priceput tot, dar m-a 


amuzat ideea şi am ajutat nişte escroci... Care au mai 
înfundat ocna... Şi am făcut-o pentru bani! Prin urmare 
sunt şi eu un escroc, un falsificator! 

— Exegarezi; ce-i drept vinovat eşti, dar îţi exagerezi vina. 

— Partea cea mai proastă e că în afacerea asta mai e 
amestecat şi un tânăr, anume Jibelski; un trepăduş de 
tribunal, care, dacă nu mă înşel, se învârteşte pe lângă un 
avocat de mâna a zecea. Nu-s tocmai lămurit ce roljoacă el 
în toată combinaţia cu acţiunile, fapt e că peste câtva timp a 
venit la mine din partea cunoscutului meu de la Hamburg, 
cu un pretext oarecare, nici eu n-am înţeles prea bine de 
ce, fără să-mi pomenească însă nimic de acţiuni... Oricum, 
în mâna lui se găsesc două scrisori de câteva rânduri, scrise 
de mâna mea, care desigur ar putea constitui şi ele o 
dovadă împotriva mea; de asta mi-am dat seama abia astăzi. 
Stebelkov pretinde că lucrurile s-au încurcat din pricina lui 
Jibelski: se pare că a furat nişte bani, că a comis o 
delapidare şi că are de gând să mai fure, iar apoi să fugă 
peste graniţă; dar, ca să poată emigra, are nevoie nici mai 
mult, nici mai puţin decât de opt mii de ruble de la mine, ca 
ajutor; Stebelkov susţine că s-ar declara mulţumit dacă îi 
dau partea mea de moştenire, dar pretinde că trebuie săi 
se închidă gura şi lui Jibelski... Pe scurt, îmi cer să renunţ la 
partea mea de moştenire şi pe deasupra să le mai dau şi 
zece mii de ruble - ăsta e ultimul lor cuvânt. Numai cu 
condiţia asta îmi restituie cele două scrisori. E limpede că 
lucrează mână în mână. 

— Ce absurditate! Păi bine dacă te denunţă pe dumneata 
înseamnă că se dau şi ei legaţi! N-or s-o facă nici în ruptul 
capului! 

— Fireşte. De altfel, nici nu m-au ameninţat că mă 
denunţă. Ei spun numai atât! „Noi nu avem de gând să te 
ameninţăm, dar dacă afacerea iese la iveală, atunci 
desigur...” Asta-i tot ce-mi spun; dar mie mi-e de ajuns şi 
atât! Gândeşte-te, oricum s-ar întoarce lucrurile, chiar dacă 
scrisorile s-ar găsi la mine în buzunar, pungaşii ăştia tot m- 


ar avea la mână, tot rămân pe viaţă complicele lor! Să minţi 
veşnic: să-ţi minţi patria, copiii, pe Liza, chiar şi conştiinţa. 

— Liza ştie? 

— Nu, nu ştie tot. În situaţia ei n-ar suporta o asemenea 
durere. Mai port şi acum uniforma regimentului meu, dar în 
fiecare clipă, de câte ori întâlnesc un soldat din acest 
regiment, mă mustră cugetul, fiindcă n-aş avea dreptul s-o 
port. 

— Ascultă! Am strigat eu deodată. Dacă vrei să te salvezi, 
nu există decât o singură cale: du-te la prinţul Nikolai 
Ivanovici şi roagă-l să-ţi dea zece mii de ruble, dar fără să-i 
spui pentru ce, cheamă apoi pe cei doi pungaşi, 
răscumpără-ţi scrisorile şi încheie definitiv socotelile cu ei. 
Numai aşa poţi scăpa din încurcătură! Şi după ce ai 
terminat cu toată tărăşenia, apucă-te de agricultură. Pune 
frâu fanteziilor şi încrede-te în viaţă! 

— Aşa m-am gândit şi eu, îmi răspunse el, convins, toată 
ziua de azi m-am frământat şi, în sfârşit, m-am hotărât. 
Numai pe dumneata te-am mai aşteptat. Aşa am să şi fac. 
Poate n-ai să mă crezi, dar în viaţa mea n-am luat un ban de 
la prinţul Nikolai Ivanovici. El a fost totdeauna foarte bun 
cu familia mea... Şi chiar a ajutat-o, totuşi eu personal, eu 
nu i-am cerut niciodată bani. Acum însă n-am încotro... Nu 
uita că neamul nostru e de mai veche nobleţe decât al 
prinţului Nikolai Ivanovici: ei sunt o ramură mai nouă a 
familiei Sokolski, colaterală, chiar discutabilă. Strămogşii 
noştri erau chiar în duşmănie. La începuturile reformelor 
lui Petru I, un strămoş al meu, pe care îl chema tot Piotr, şi- 
a păstrat vechea credinţă şi, fiind socotit eretic a trebuit să 
fugă în codrii din jurul Kostromei. Acest prinţ Piotr a fost 
însurat de două ori şi de fiecare dată a luat o fată din popor. 
Numai datorită acestor împrejurări s-a putut ridica cealaltă 
ramură a familiei Sokolski. Deşi eu... Dar de unde 
pornisem? 

Era foarte obosit şi vorbea aproape în neştire. 


— Hai, linişteşte-te, i-am spus eu, ridicându-mă şi luându- 
mi pălăria, în primul rând, ai nevoie de odihnă, du-te la 
culcare. N-ai nici o grijă, prinţul Nikolai Ivanovici n-are să 
te refuze, mai ales acum, când e în al nouălea cer. Ai aflat 
desigur ce noroc a dat peste el. Cum, nu ştii nimic? E într- 
adevăr de necrezut, dar se însoară. Deocamdată e un 
secret; bineînţeles, nu pentru dumneata. 

Şi aşa cum eram, în picioare, cu pălăria în mână, i-am 
povestit totul. Era vădit că nu ştia nimic. M-a copleşit cu 
întrebările, ţinea să afle cât mai repede şi cât mai 
amănunţit când şi cum s-a întâmplat şi mai cu seamă dacă 
se poate pune temei pe acest zvon. Eu, fireşte, nu i-am 
tăinuit că, după câte ştiu, faptul s-a petrecut imediat după 
vizita lui la Anna Andreevna. Nici nu pot spune cât l-a uimit 
şi l-a îndurerat această veste. S-a schimbat atât de mult la 
faţă, încât era de nerecunoscut, trăsăturile i se crispaseră şi 
gura i se strâmbase într-un rânjet dureros; spre sfârşit l-au 
copleşit gândurile şi a rămas încremenit, cu capul plecat, 
înspăimântător de palid. Deodată, mi-am dat seama cât de 
adânc îi rănise orgoliul refuzul din ajun al Annei Andreevna. 
Poate că abia în clipa aceea, datorită desigur şi stării lui de 
tensiune nervoasă, a înţeles limpede, chinuitor de limpede 
ce rol ridicol şi înjositor jucase faţă de această fată, mai ales 
fiindcă până atunci fusese atât de sigur de consimţământul 
ei. Cine ştie, poate că-l mai chinuia şi gândul că fusese atât 
de nedrept faţă de Liza, că se purtase ca un ticălos cu ea! 
Mă întreb ce părere au unii despre alţii aceşti tineri din 
aristocrație şi cum s-ar mai putea respecta între ei: doar 
prinţul trebuia să presupună că Anna Andreevna ştie 
despre legătura lui cu Liza, care, de fapt, e sora ei, iar dacă 
n-a aflat încă, tot are să afle într-o bună zi; şi cu toate astea 
el nu s-a îndoit o clipă de consimţământul ei! 

— Cum ţi-a trecut prin minte că eu, spuse prinţul pe 
neaşteptate, fulgerându-mă cu o privire trufaşă şi 
sfidătoare, eu aş fi în stare să mai mă duc acum, după ce am 
aflat o asemenea veste, la prinţul Nikolai Ivanovici şi să-i 


cer bani! Tocmai lui, logodnicul fetei care m-a respins chiar 
ieri! Mă socoteşti un cerşetor, un lacheu?! Nu, acum totul e 
pierdut, chiar dacă ajutorul acestui bătrân ar fi ultima mea 
nădejde, n-am să recurg la el! 

În sinea mea îi dădeam perfectă dreptate; totuşi, 
realitatea trebuia privită cu mai multă luciditate: oare 
prinţul, un moşneag, putea fi socotit un rival, un logodnic? 
Deodată, mi s-au iscat în minte câteva idei. Eu în orice caz 
avusesem de gând să-i fac a doua zi o vizită bătrânului. 
Deocamdată, însă, m-am străduit să-l liniştesc pe bietul 
prinţ şi să-l trimit la culcare. „După o noapte de somn, o să 
ţi se limpezească şi gândurile!” La despărţire îmi strânse 
mâna cu căldură, dar nu mă mai îmbrăţişă. l-am făgăduit să 
vin la el a doua zi seara şi atunci „o să vorbim despre toate: 
s-au adunat prea multe lucruri nespuse între noi”...La 
aceste cuvinte ale mele, îmi răspunse doar printr-un 
zâmbet enigmatic. 

CAPITOLUL AL OPTULEA. 

Toată noaptea aceea n-am visat decât ruletă, joc de cărţi, 
grămezi de aur, socoteli. Tot timpul calculam, parcă m-aş fi 
găsit la masa de joc, mizam, combinam martingale şi cât a 
fost noaptea de lungă m-a chinuit acest coşmar. Trebuie să 
mărturisesc că în ziua precedentă, în ciuda faptului că eram 
covârşit de impresii după atâtea întâmplări nemaipomenite, 
nu puteam uita o clipă de lovitura pe care o dădusem la 
Zerşcikov. Oricât căutam să alung acest gând, el mă 
urmărea şi numai amintirea celor câteva ceasuri mă făcea 
să tresar. Norocul la joc mă scosese din minţi, tumându-mi 
parcă o otravă perfidă în suflet. Să fiu oare un jucător 
predestinat? În orice caz, e incontestabil că am însuşiri de 
jucător. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, îmi face 
mare plăcere să mă gândesc din când în când la jocul de 
noroc! Mi se întâmplă uneori să stau ceasuri întregi, tăcut şi 
să urzesc în minte tot felul de combinaţii, să mă transpun în 
gând la masa de joc, să le aplic, să mizez şi să câştig. Da, 


într-adevăr, am tot soiul de „calităţi” şi un suflet fără 
astâmpăr. 

Pe la zece, aveam de gând să pornesc spre Stebelkov şi de 
data aceasta să fac drumul pe jos. Pe Matvei îl trimisesem 
acasă de cum sosise. Deocamdată, îmi beam cafeaua şi mă 
străduiam să-mi adun gândurile. Simţeam o mulţumire 
inexplicabilă; concentrându-mă o clipă asupra 
sentimentelor mele, mi-am dat seama că sunt mulţumit în 
primul rând fiindcă astăzi am să fiu iar în casa lui Nikolai 
Ivanovici. Dar această zi avea să fie hotărâtoare pentru 
viaţa mea, o zi plină de surprize, după cum s-a arătat de 
dimineaţă. 

La ora zece fix, uşa camerei mele s-a dat de perete şi 
înăuntru a năvălit. Tatiana Pavlovna. La orice m-aş fi putut 
aştepta numai la vizita ei nu şi de aceea, când am dat cu 
ochii de ea, am sărit de spaimă ca ars. Faţa îi era crispată 
de furie, gesturile dezordonate şi dacă aş fi întrebat-o de ce 
năvălise peste mine, probabil că nici nu mi-ar fi răspuns. 
Trebuie să atrag de pe acum atenţia că primise tocmai o 
veste extraordinară, care o zguduise şi încă nu-şi venise în 
fire. Vestea mă privea şi pe mine. De altfel, n-a stat decât o 
jumătate de minut, cel mult un minut, dar în nici un caz mai 
mult. Părea gata să mă sfâşie. 

— Va să zică din ăştia-mi eşti! Strigă ea, proţăpindu-se în 
faţa mea, cu capul înainte, ca şi cum ar fi vrut să se 
năpustească asupra mea. Neisprăvitule! Cum ai putut face 
una ca asta? Vrei să zici poate că nu ştii? Dumnealui îşi bea 
liniştit cafeaua de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat! De cap 
să-ţi fie, limbutule, moară stricată! Amorez de paie ce eşti! 
Meriiţi să fii bătut cu vergile în piaţa publică, asta meriţi! 

— Ce-i, Tatiana Pavlovna? Ce s-a întâmplat? l-e rău 
mamei...? 

— Las! că te dumereşti tu, îmi strigă ea, amenințătoare, 
fugind spre uşă şi dusă a fost. Aş fi alergat, fireşte, după ea, 
dar m-a oprit un gând, mai bine zis o teamă nelămurită; 
simţeam că din toate ocările ei, singura care trebuia să-mi 


dea de gândit era: „Amorez de paie”...Fireşte că nu eram în 
stare să dezleg singur enigma, de aceea am şi plecat în 
grabă, ca să termin cât mai repede cu Stebelkov şi să mă 
duc apoi la prinţul Nikolai Ivanovici. „Acolo e, desigur 
cheia!” îmi spuneam instinctiv. 

Nici până azi nu m-am dumerit cum, dar fapt e că 
Stebelkov aflase totul despre Anna Andreevna şi încă cu 
amănunte; n-are rost să redau nici cuvintele, nici gesturile 
lui, dar în orice caz pot spune că nu-şi mai încăpea în piele 
de bucurie şi că era încântat mai ales de „măreţia artistică 
a gestului ei eroic.” 

— Halal femeie, n-am ce zice! M-a dat gata! Tot exclama el. 
Asta ne-a făcut praf pe toţi. Pe lângă ea, noi suntem nişte 
tembeli. Aşteptăm să ne pice mana din cer. Dumneaei, când 
i-a fost sete, a sorbit dintr-o înghiţitură tot izvorul. Ce mai 
tura-vura, este... O statuie antică! Chiar aşa, mă rog, o 
statuie ambulantă a Minervei, îmbrăcată după ultima modă! 

L-am rugat să-mi spună, în sfârşit, de ce mă chemase; 
după cum îmi închipuisem, voia să intervin pe lângă prinţ şi 
să-l conving să-i ceară bătrânului Nikolai Ivanovici, suma 
care-l putea salva. „De nu, poate s-o păţească foarte, foarte 
rău şi asta nu din vina mea; am sau n-am dreptate?” 

Deşi mi se uita tot timpul în ochi, nu cred să-i fi trecut prin 
minte că ştiu mai multe decât în ajun. La urma urmei nici n- 
ar fi putut bănui. E de la sine înţeles că eu nu m-am trădat 
prin vreun cuvânt sau printr-o aluzie că aflasem despre 
potlogăria cu acţiunile. Discuţia noastră n-a durat prea 
mult, căci mi-a făgăduit de la început bani: „îţi dau o sumă 
frumuşică, bani nu glumă, dacă pui umărul ca prinţul să se 
ducă la bătrân. Spune-i că e urgent, foarte urgent şi că 
dacă zăboveşte, are să-i pară rău!” 

Cum nu voiam să mai discut şi să mă cert cu el ca în ajun, 
m-am pregătit să plec, spunându-i într-o doară că am să 
încerc. Dar în momentul când mă îndreptam spre uşă, m-a 
cuprins pe neaşteptate de mijloc şi spre uimirea mea, a 
început să-mi îndruge... Nişte aiureli... Nu mai intru în 


amănunte şi nu mai redau convorbirea, ca să nu devin 
plictisitor. În esenţă, îmi cerea să-i fac cunoştinţă cu 
„domnul Dergaciov, deoarece ştiu că te duci des pe la el”! 

Eram uluit, dar am căutat să mă stăpânesc, ca să nu mă 
trădez nici măcar printr-un gest. M-am grăbit să-i răspund 
că nu suntem prieteni şi că n-am fost la el decât 
întâmplător, o singură dată. 

— Bine, dar de vreme ce ai fost primit o dată, înseamnă că 
te mai poţi duce, am sau n-am dreptate? 

L-am întrebat pe şleau, însă foarte calm, ce interes are. 
Nici până azi nu pricep cum poate fi în aşa hal de naiv un 
om fără îndoială isteţ şi „cu spirit practic”, după cum bine îl 
caracterizase Vasin! El mi-a explicat cât se poate de deschis 
că, după bănuielile lui, în casa lui Dergaciov „se petrec 
probabil lucruri interzise, strict interzise, prin urmare, dacă 
le-aş da de rost, aş putea să trag anumite foloase”...Şi, 
radios, îmi făcu semn cu ochiul. 

De teamă să nu-i întăresc bănuielile, m-am prefăcut ca 
stau pe gânduri şi, făgăduindu-i că am să meditez la 
propunerea lui, am plecat în grabă. Iţele se încurcau din ce 
în ce; am alergat într-un suflet la Vasin şi din fericire, l-am 
găsit acasă. 

— A şi dumneata! Exclamă el enigmatic, când dădu cu 
ochii de mine. 

Fără să-i cer nici o explicaţie, am intrat direct în subiect şi 
i-am povestit tot. Era vădit că vestea îl uluise, deşi nu-şi 
pierdu nici o clipă sângele rece. Mi-a pus o serie de 
întrebări, ca să afle toate amănuntele. 

— Poate că n-ai înţeles bine. 

— Ba am înţeles foarte bine. De altfel, mi-a spus pe şleau 
ce urmăreşte. 

— În orice caz îţi sunt foarte recunoscător, adăugă el cu 
sinceritate neîndoielnică. Da, într-adevăr, dacă lucrurile s- 
au petrecut aşa, înseamnă că-şi închipuie că n-ai să poţi 
rezista la ispita banilor, mai ales dacă e vorba de o sumă 
mai serioasă. 


— Unde mai pui că el îmi cunoaşte prea bine situaţia... Ştii 
Vasin, în ultima vreme am căzut în patima jocului şi, în 
general, mi-am făcut de cap. 

— Am auzit. 

— Propunerea lui e cu atât mai suspectă, cu cât nu se 
poate sa nu ştie ca şi dumneata te duci pe acolo, m-am 
încumetat eu să merg şi mai departe. 

— Ştie prea bine că eu nu sunt amestecat în treburile 
astea, îmi răspunse Vasin fără şovăială. Şi apoi, toţi aceşti 
tineri sunt în cea mai mare parte nişte flecari şi nimic mai 
mult. De altfel, ai putut să te convingi singur de asta. 

Am avut impresia că are oarecare rezerve faţă de mine. 

— În orice caz, îţi rămân foarte îndatorat. 

— Am auzit că domnului Stebelkov i s-au cam încurcat 
treburile, am încercat eu să-l mai iscodesc. Se vorbeşte de 
nişte acţiuni... 

— Ce acţiuni? 

Adusesem dinadins vorba despre „acţiuni”, iar, fireşte, nu 
cu intenţia de a-i divulga secretul pe care mi-l încredinţase 
prinţul în ajun. Mi se năzărise să fac această aluzie numai 
ca să pot ghici după expresia sau după privirea lui dacă ştie 
ceva despre afacerea cu acţiunile. Încercarea mi-a reuşit. 
După tresărirea aproape imperceptibilă a feţei lui, am 
înţeles că probabil ştie ceva şi în această privinţă. Am tăcut, 
evitând să-i răspund la întrebare şi, lucru ciudat, nici el n-a 
stăruit. 

— Ce mai face Lizaveta Makarovna? Întrebă el cu vădit 
interes. 

— E sănătoasă. Ştii, soră-mea te preţuieşte foarte mult... 
Ochii îi străluciră de bucurie: va să zică, vechea mea 
bănuială că Liza nu-i este indiferentă se dovedea 
întemeiată. 

— Acum câteva zile a fost la mine prinţul Serghei Petrovici, 
îmi spuse el pe neaşteptate. 

— Când? Am strigat eu, mirat. 

— Acum patru zile. 


— Nu cumva ieri? 

— Nu, nu ieri. Mă privi întrebător. Poate că altă dată am 
să-ţi povestesc cu de-amănuntul vizita lui, acum însă 
socotesc de datoria mea să-ţi atrag atenţia, rosti Vasin pe 
un ton enigmatic, că prinţul părea bolnav sufleteşte... Poate 
şi mintal. De altfel, înainte de venirea dumitale am mai avut 
un oaspete, spuse el deodată, zâmbind, care mi-a făcut de 
asemenea impresia că nu se află într-o stare tocmai 
normală. 

— Prinţul a fost adineauri aici? 

— Nu, nu-i vorba de prinţ. Adineauri a venit la mine Andrei 
Petrovici Versilov şi... Era tare tulburat. Ştii cumva ce-a 
păţit? 

— Poate să i se fi întâmplat ceva. Dar pentru ce a venit la 
dumneata? L-am întrebat eu, intrigat. 

— De fapt, e un secret şi poate că n-ar trebui să ţi-l 
divulg... Dar noi doi avem un fel ciudat de a discuta, ocolim 
prea multe subiecte, constată el, zâmbind iar. De altfel, 
Andrei Petrovici nici nu mi-a cerut să păstrez secretul. 
Totuşi, dumneata eşti fiul lui şi, deoarece îţi cunosc 
sentimentele faţă de el, cred că de astă dată e de datoria 
mea să te previn. Închipuieşte-ţi că a venit la mine ca să-mi 
pună următoarea întrebare: „În eventualitatea că zilele 
acestea, foarte curând, aş fi nevoit să mă bat în duel, ai 
primi să fii martorul meu?” Bineînţeles că l-am refuzat 
categoric. 

Vestea m-a năucit, era cea mai îngrijorătoare dintre toate. 
Survenise desigur ceva, se întâmplase ceva şi încă ceva 
grav, dar cum de nu aflasem? Deodată, mi-am adus aminte 
că în ajun Versilov îmi spusese cu tâlc: „Nu eu am să vin la 
tine, tu ai să alergi într-un suflet la mine”...M-am grăbit să 
plec la prinţul Nikolai Ivanovici, mânat de presimţirea că 
acolo mi se vor dezlega toate enigmele. La despărţire, Vasin 
mi-a mulţumit încă o dată. 

L-am găsit pe bătrânul prinţ şezând în faţa căminului, cu 
picioarele învelite într-o pătură. M-a întâmpinat cu o privire 


nedumerită, de parcă s-ar fi mirat de venirea mea, deşi 
trimitea aproape în fiecare zi pe cineva să mă poftească la 
el. Ce-i drept, mi-a strâns mâna prieteneşte, însă la primele 
mele întrebări mi-a răspuns aproape în silă şi îngrozitor de 
distrat. Din când în când, cădea pe gânduri şi mă privea cu 
stăruinţă, de parcă uitase ceva - fără îndoială ceva în 
legătură cu mine - şi se străduia să-şi aducă aminte. l-am 
spus deschis că aflasem totul şi că eram foarte bucuros. 
Faţa i se lumină de un zâmbet duios şi binevoitor; se învioră 
numaidecât, ieşi din atitudinea lui bănuitoare şi prudentă, 
mai bine zis uită de ea. 

— Dragul meu prieten, eram sigur că tu ai să vii primul să 
mă feliciţi şi ştii, ieri, gândindu-mă la tine, mi-am zis: „Cine 
are să se bucure? EI, fireşte.” Că de, afară de tine nu se mai 
bucură nimeni. Lumea e meschină, îi place să bârfească. 
Cher enfant, ce mi s-a întâmplat e înălţător, atât de 
frumos!... Dar ce să-ţi mai spun, o cunoşti şi tu destul de 
bine. De altfel şi Anna Andreevna are cea mai bună părere 
despre tine. Faţa ei gravă e încântătoare. Îţi aminteşte de 
un portret englezesc. E cea mai fermecătoare gravură 
englezească pe care ţi-o poţi închipui. Acum trei ani aveam 
o întreagă colecţie de asemenea gravuri. Întotdeauna am 
nutrit acest gând, întotdeauna, mă mir numai cum de nu 
mi-am dat seama... 

— După câte mi-aduc aminte, aţi ţinut întotdeauna foarte 
mult la Anna Andreevna şi aţi preţuit-o. 

— Dragul meu, noi nu vrem să facem rău nimănui. Să 
trăieşti înconjurat de prieteni, de rude, de cei dragi - e raiul 
pe pământ. Toţi poeţii au scris despre asta... Într-un cuvânt, 
ăsta e un adevăr cunoscut, se ştie de când lumea... Ştii, la 
vară, plecăm întâi la Soden şi apoi la Bad Gastein. Dar bine, 
dragul meu, de ce n-ai mai dat de atâta timp pe aici? Ce-a 
fost cu tine? le-am aşteptat cu nerăbdare. Cât de multe s- 
au întâmplat între timp, nu-i aşa? Păcat numai că nu sunt 
liniştit. Cum rămân singur, mă cuprinde neliniştea. De 
aceea nici nu trebuie să rămân singur. Nu-i aşa? E limpede 


ca lumina zilei. Mi-am dat seama de asta de la primele ei 
cuvinte. Ah, dragul meu, nu mi-a spus decât două cuvinte, 
dar a fost... ca un poem sublim. De altfel, tu eşti fratele ei, 
sau aproape, dacă nu mă înşel, nu degeaba mi-ai fost atât 
de drag de la început! Îţi jur că am presimţit totul. I-am 
sărutat mânuţa şi m-au podidit lacrimile. 

Îşi scoase batista din buzunar, de parcă se pregătea să 
plângă iar. Era foarte tulburat şi părea să treacă printr-o 
„criză” mai gravă decât cele obişnuite; nu-mi amintesc să-l 
fi văzut niciodată astfel de când îl cunoşteam. De obicei, era 
cu mult mai vioi şi mai bine dispus. 

— Sunt gata să-i iert pe toţi, dragul meu, îngăimă el mai 
departe. Aş vrea să-i iert pe toţi, căci de mult nu mai sunt 
supărat pe nimeni. Arta, la poesie dans la vie 441) 
filantropia şi ea, cu frumuseţea ei biblică. Quelle charmante 
personne 442 )* nu-i aşa? Les chants de Salomon... Non, ce 
n'est pas Salomon, c'est David qui mettait une jeune belle 
dans son pour se chauffer dans sa vieillesse. Enfin, David, 
Salomon 143), toate mi se învălmăşesc în minte, e o 
adevărată harababură în capul meu. Orice lucru, cher 
enfant, poate fi sublim şi în acelaşi timp ridicol. Cette jeune 
belle de la viellesse de David - c'est tout un poeme (44). 
Paul de Kock însă ar fi înfăţişat-o ca pe une scene de 
bassinoire 145) stârnindu-ne râsul. Paul de Kock n-are nici 
simţul măsurii, nici gust, deşi nu-i lipsit de talent... 

Katerina Nikolaevna zâmbegşte... I-am spus că noi n-o s-o 
stingherim. Între noi s-a înfiripat o poveste de dragoste şi 
tot ce vrem e să fim lăsaţi s-o trăim până la capăt; chiar 
dacă nu-i decât un vis, nimeni n-are dreptul să ni-l tulbure. 

— Cum adică, nu-i decât un vis? 

— Vis? De ce vis? Chiar dacă nu-i decât un vis, să fim lăsaţi 
să murim cu el. 

— De ce vă gândiţi la moarte? Acum trebuie să vă gândiţi 
la viaţă, trebuie să trăiţi! 

— Păi, eu ce zic? Tot asta susţin şi eu. Zău că nu ştiu de ce- 
o fi viaţa atât de scurtă! Pesemne ca să nu i se urască 


omului cu ea, fiindcă viaţa este şi ea o operă de artă a 
creatorului însuşi şi are o formă tot atât de riguroasă şi de 
perfectă ca un poem de Puşkin. Totuşi, s-ar cădea ca 
acelora care nu s-au plictisit de viaţă, să le fie dat să 
trăiască mai mult. 

— Spuneţi, mon prince, aţi anunţat oficial logodna? 

— Nu, dragul meu, nici gând. Ne-am înţeles să nu 
înştiinţăm decât familia, doar rudele apropiate, atât. De 
fapt, numai Katerinei Nikolaevna i-am împărtăşit totul, 
fiindcă mă simt vinovat faţă de ea. O, Katerina Nikolaevna e 
un înger, un înger! 

— Adevărat! 

— Aşa-i? Va să zică eşti de aceaşi părere. Şi eu care te 
bănuiam c-o duşmăneşti! Ah, da, a propos, ea m-a rugat să 
nu te mai primesc, şi, închipuieşte-ţi, de cum ai intrat pe 
uşă am şi uitat. 

— Vorbiţi serios? Am sărit eu ca ars. Pentru ce? De când? 

(Aşadar, presimţirile mele nu mă înşelaseră; mă 
aşteptasem la aşa ceva încă de la vizita Tatianei!) 

— Ieri dragul meu, ieri m-a rugat; nici nu pricep cum de ai 
putut ajunge până la mine, fiindcă a luat toate măsurile. 
Cum ai intrat? 

— Foarte simplu, ca de obicei. 

— Nici nu se putea altfel. Dacă ai fi încercat să te strecori 
prin vicleşug, probabil că te-ar fi prins, dar, cum ai intrat 
de-a dreptul, nu te-a oprit nimeni. Cea mai subtilă viclenie, 
mon cher, e să te porţi simplu şi firesc. 

— Nu mai înţeleg nimic. Va să zică şi dumneavoastră aţi 
hotărât să nu mă mai primiţi? 

— Nu, dragul meu, i-am spus că eu nu vreau sămă 
amestec... Adică am lăsat-o să facă ce vrea. Dar te asigur, 
scumpul meu băiat, că eu ţin nespus de mult la tine, însă 
Katerina Nikolaevna a stăruit peste măsură. Ah, uite-o! 

În clipa aceea, Katerina Nikolaevna apăru pe neaşteptate 
în uşă. După felul cum era îmbrăcată, se vedea că e gata să 
iasă în oraş şi, ca de obicei, trecuse mai întâi pe la taică-său 


ca să-l îmbrăţişeze. Când dădu cu ochii de mine, se opri, 
descumpănită, în loc, apoi se întoarse repede şi plecă. 

— Voila! Exclamă prinţul, uluit şi îngrozitor de tulburat. 

— Este o neînțelegere! Am strigat eu. Se va lămuri într-o 
clipă... Eu... Mă întorc numaidecât! Şi am alergat după 
Katerina Nikolaevna. 

Tot ceea ce a urmat s-a desfăşurat atât de repede, că nici 
n-am apucat să-mi adun gândurile şi cu atât mai puţin să 
chibzuiesc cum trebuie să mă port. Dacă aş fi avut timp să 
mă gândesc, fireşte că m-aş fi comportat cu totul altfel! Aşa 
însă m-am fâstâcit ca un copil. Am vrut să dau buzna în 
camera ei, însă mi-a ieşit înainte un lacheu care mi-a spus 
că în clipa aceea Katerina Nikolaevna ieşise şi că o aştepta 
caleaşca. Am pornit valvârtej pe scară în jos. Katerina 
Nikolaevna, îmbrăcată într-un palton de blană, cobora 
tocmai ultimele trepte, însoţită, mai bine zis la braţul unui 
ofiţer înalt şi bine făcut, în uniformă şi cu sabie, dar fără 
manta; în urma lor, un lacheu îi ducea mantaua. Era 
baronul, un colonel de vreo treizeci şi cinci de ani, tipul 
ofițerului fercheş, uscăţiv, cu faţa cam prelungă, cu mustăţi 
şi gene roşcate. Avea trăsături urâte, însă energice şi pe 
deasupra o expresie arogantă. Îl descriu în fugă, aşa cum 
mi-a apărut atunci. Îl vedeam pentru prima oară. Am 
alergat după ei pe scară, fără pălărie şi fără palton. Mai 
întâi, m-a zărit Katerina Nikolaevna şi i-a şoptit repede 
ceva. Ela întors capul, apoi a făcut numaidecât un semn 
lacheului şi portarului. Lacheul a dat să se apropie de mine 
chiar în dreptul uşii de la intrare, dar eu l-am împins în 
lături şi m-am repezit după ei afară. Bioring o ajuta tocmai 
pe Katerina Nikolaevna să se urce în caleaşca. 

— Katerina Nikolaevna! Katerina Nikolaevna! Strigam eu 
în neştire ca un neghiob. (Mare dobitoc am fost! Roşesc de 
câte ori mi-aduc aminte. Şi nu-mi luasem nici măcar 
pălăria!) 

Bioring, furios, s-a întors din nou spre lacheu şi i-a strigat 
în gura mare un cuvânt sau două, dar n-am înţeles ce 


anume. Am simţi numai că cineva m-a apucat de braţ. În 
clipa aceea, caleaşca s-a urnit din loc. Eu m-am smucit şi am 
dat să fug după ea. Am văzut-o pe Katerina Nikolaevna 
scoțând capul pe fereastra caleştii. Părea foarte neliniştită. 
Dar în momentul când m-am repezit după caleaşca, în 
grabă l-am îmbrâncit fără să vreau pe Bioring şi, paremi-se, 
l-am şi călcat tare pe picior. El scoase o exclamaţie de 
durere, scrâşni din dinţi, mă înşfacă de umăr şi mă împinse 
cu atâta furie, încât am zburat la vreo trei paşi. Lacheul îi 
puse mantaua pe umeri, el se urcă în sanie şi, înainte dea 
porni, mai strigă ceva lacheilor şi portarului, cu un glas 
ameninţător, arătând spre mine. Aceştia m-au împresurat şi 
m-au prins de mâini; unul mi-a azvârlit paltonul pe spate, 
altul mi-a întins pălăria şi toţi vorbeau de-a valma; nu mai 
ţin minte ce mi-au spus, ştiu numai că stăteam, înlemnit, şi-i 
ascultam, fără să înţeleg nimic. Deodată, le-am întors 
spatele şi am luat-o la fugă. Am alergat năuc, izbindu-mă de 
oameni, spre casa Tatianei Pavlovna, fără să-mi vină măcar 
în gând să iau o birjă. Bioring mă îmbrâncise în văzul ei! E 
drept că îl călcasem pe picior şi el nu făcuse decât un gest 
instinctiv, ca orice om pe care-l calci pe bătătură (cine ştie, 
poate că într-adevăr îl călcasem pe bătătură!). Totuşi ea 
văzuse scena! Văzuse şi cum mă înşfăcaseră slugile. Totul se 
petrecuse în prezenţa ei şi totuşi nu intervenise! Când am 
dat buzna la Tatiana Pavlovna, câteva clipe n-am fost în 
stare să scot un cuvânt şi bărbia îmi tremura, de parcă aş fi 
avut friguri. De fapt, mă şi scuturau frigurile şi, pe 
deasupra, mai şi plângeam... Doamne, cât de îngrozitor 
fusesem jignit! 

— Aha, va să zică, te-au dat afară! Bine ţi-au făcut! Nici nu 
meriţi altceva! Zise Tatiana Pavlovna. 

Eu mă prăbuşisem pe divan şi o priveam fără să spun 
NIMIC. 

— Dar ce-i cu tine? Mă întrebă Tatiana Pavlovna, 
cercetându-mă cu luare-aminte. Na, ţine un pahar cu apă! 
Bea, hai bea! Spune, ce potlogărie ai mai făcut pe acolo? 


Am îngăimat că mă alungaseră şi că Bioring mă 
îmbrâncise pe stradă. 

— Eşti în stare să mai înţelegi ceva ori ba? Poftim de 
citeşte şi bucură-te! Şi, luând de pe masă o scrisoare, mi-o 
întinse şi rămase în aşteptare în faţa mea. 

Am recunoscut numaidecât scrisul lui Versilov; scrisoarea, 
numai de câteva rânduri, era adresată Katerinei 
Nikolaevna. Am tresărit şi în clipa aceea mi s-a făcut brusc 
lumină în minte. lată conţinutul acestei scrisori 
îngrozitoare, odioase, absurde şi perfide, pe care o 
reproduc cuvânt cu cuvânt: „Stimată doamnă Katerina 
Nikolaevna, Cu toate că ştiam cât eşti de perversă din fire şi 
cât de iscusită eşti în a perverti pe alţii, credeam că ai să-ţi 
înfrânezi poftele şi n-ai să mergi până acolo încât să corupi 
şi copii. Dar ai fost destul de neruşinată ca să nu te dai 
înapoi nici de la asta. Îţi aduc însă la cunoştinţă că 
documentul pe care probabil îl cauţi n-a fost ars la 
lumânare şi nu s-a găsit niciodată în mâna lui Kraft, aşa că 
n-ai nimic de câştigat prin asemenea manevre. N-ai de ce să 
perverteşti un tânăr nevinovat. Cruţă-l! E încă minor, 
aproape un copil, necopt la minte şi nedezvoltat fiziceşte, 
aşadar, ce satisfacţii poţi avea de pe urma lui? Mă 
interesează soarta lui şi numai de aceea mi-am călcat pe 
inimă şi ţi-am scris, deşi nu prea trag nădejde să obţin 
vreun rezultat. Am onoarea să te previn că totodată trimit şi 
baronului Bioring o copie a acestei scrisori. 

A. Versilov.” 

Am pălit, citind scrisoarea, dar pe urmă tot sângele mi-a 
năvălit în cap şi buzele au început să-mi tremure de 
indignare. 

— E vorba despre mine! A abuzat de ceea ce i-am 
destăinuit alaltăieri! Am strigat eu, scos din minţi. 

— Aşa-ţi trebuie, dacă i te-ai spovedit! Făcu Tatiana 
Pavlovna, smulgându-mi scrisoarea din mână. 

— Bine, dar... Eu nu am spus asta, am spus cu totul 
altceva! Doamne, ce poate să-şi închipuie ea despre mine 


acum! Nu cumva a înnebunit? Fireşte că-i nebun... Abia ieri 
m-am întâlnit cu el. Când a trimis scrisoarea? 

— A trimis-o ieri după masă şi a sosit seara, iar ea mi-a 
înmânat-o astăzi. 

— Bine, dar eu l-am văzut ieri. A înnebunit cu siguranţă! 
Versilov nu putea să scrie asemenea rânduri! Asta-i 
scrisoarea unui nebun! Ce om cu mintea întreagă îi poate 
scrie aşa unei femei? 

— Aşa poate scrie un bezmetic scos din minţi, orbit şi 
asurzit de gelozie, de furie, când sângele din vine i se 
preface în fiere, în otravă... Tu încă nu-l cunoşti, nu ştii de 
ce e în stare. Dar acum s-a zis cu el, or să-l strivească. 
Singur şi-a pus ştreangul de gât! Dacă s-a săturat să-şi 
poarte capul pe umeri, n-avea decât să se ducă noaptea pe 
linia ferată, să se culce pe şine şi-ar fi scăpat de el! Dar tu, 
de ce dracu i-ai spus?! Cine te-a pus să-l întăriţi? Ai vrut să 
te fuduleşti? 

— Ce ură! Câtă duşmănie! Am exclamat eu, lovindu-mă cu 
palma peste frunte. Dar pentru ce, pentru ce să urăşti astfel 
o femeie! Ce i-a făcut? Ce legături au fost între ei, ca să-i 
poată scrie asemenea scrisori? 

— Auzi, ură, duşmănie! Mă îngână Tatiana Pavlovna cu 
furie şi batjocură. 

Sângele mi-a năvălit în cap: pricepusem deodată ceva cu 
totul neaşteptat. Am privito cu atâta stăruinţă de parcă aş fi 
vrut să-i smulg răspunsul la întrebarea care mă frământa. 

— leşi afară, afară! Răcni ea întorcându-mi brusc spatele 
şi făcând un gest de scârbă. Destul mi-am amărât zilele cu 
voi toţi!... Numai de maică-ta îmi mai este milă... 

Se înţelege că am alergat glonţ la Versilov. Nu m-aş fi 
aşteptat din partea lui la atâta perfidie! 

Versilov nu era singur. Trebuie să spun de la început că, 
după ce trimisese în ajun scrisoarea Katerinei Nikolaevna, 
ba încă şi o copie după ea baronului Bioring (Dumnezeu ştie 
de ce), nu putea să nu se aştepte, chiar în ziua aceea, la 
„anumite urmări” şi de aceea îşi luase unele măsuri. Încă de 


dimineaţă ceruse mamei şi Lizei (care, după cum am aflat 
mai târziu, întorcându-se de dimineaţă din oraş s-a 
îmbolnăvit şi zăcea în pat) să se mute sus, la mansardă, în 
„sicriu”; în odăile de jos, mai cu seamă în aşa-zisul nostru 
salon, domnea o ordine şi o curăţenie neobişnuită. Şi într- 
adevăr, după-amiază, la ora două, a sosit la el baronul R., un 
colonel, militar de carieră, om de vreo patruzeci de ani, 
neamţ de origine, înalt, uscăţiv, şi, după toate aparențele, 
de o mare forţă fizică, roşcovan ca şi Bioring, dar spre 
deosebire de acesta, cam chel. Era unul dintre acei baroni 
R., atât de numeroşi în armata rusă, plini de ifose 
aristocratice, dar fără nici o avere, care trăiesc numai din 
soldă, cu toţii excesiv de zeloşi şi cu apucături cazone. Eu n- 
am asistat de la început la convorbirea lor; când am sosit, 
după cum era şi firesc, discutau foarte aprins. Versilov 
şedea pe canapeaua din faţa mesei, iar baronul într-un 
fotoliu, la un capăt al mesei. Versilov era palid, dar căuta să 
se stăpânească şi vorbea printre dinţi, iar baronul ridica din 
când în când glasul şi se vedea că reuşeşte cu greu să-şi 
frâneze firea violentă, dar în privirea aspră şi arogantă i se 
citea disprețul, amestecat cu oarecare mirare. Când dădu 
cu ochii de mine, se încruntă, în schimb Versilov părea că se 
bucură: 

— Bună ziua, dragul meu. Domnule baron, iată, acesta 
este tânărul, adolescentul de care e vorba în scrisoare; vă 
asigur că n-are să ne stingherească, dimpotrivă, s-ar putea 
să ne fie chiar de folos. (Baronul mă măsură cu o privire 
dispreţuitoare). Dragul meu, adăugă Versilov, adresându- 
mi-se, îmi pare chiar foarte bine că ai venit şi te rog să te 
aşezi colea în colţ, fiindcă baronul şi cu mine mai avem ceva 
de vorbit. Fiţi pe pace domnule baron, are să stea liniştit 
într-un colţ şi n-are să ne tulbure. 

N-am reacţionat în nici un fel, fiindcă hotărârea mea era 
luată dinainte şi apoi, eram năucit de ceea ce se petrecea; 
m-am retras într-un colţ, cât mai departe şi am rămas tăcut 


şi nemişcat, fără să clipesc măcar, până la sfârşitul 
discuţiei... 

— "Ţin să vă repet încă o dată, domnule baron, rosti 
Versilov răspicat, că o socotesc pe Katerina Nikolaevna 
Ahmakova căreia i-am scris scrisoarea aceea infamă şi 
dementă, nu numai fiinţa cea mai nobilă cu putinţă, dar şi 
întruchiparea perfecțiunii din toate punctele de vedere. 

— Dacă vă retractaţi cuvintele într-o astfel de formă, 
atunci sunt nevoit să vă repet şi eu că, pe cât se pare, mai 
degrabă vreţi să le întăriţi, răcni baronul. Vă exprimaţi într- 
un fel cât se poate de necuviincios. 

— Aţi fi mai aproape de adevăr dacă n-aţi căuta să-mi 
răstălmăciţi cuvintele. Vedeţi dumneavostră, eu am adesea 
crize de nervi şi, în general... Sufăr de diferite tulburări, de 
altfel, urmez şi un tratament, e explicabil, aşadar, ca într-un 
astfel de moment... 

— Aceste explicaţii nu pot fi luate în consideraţie. De câte 
ori să vă mai spun că n-are rost să vă amăgiţi singur. Ori 
poate vreţi să vă amăgiţi şi de aceea vă încăpăţânaţi. V-am 
prevenit doar de la început că scopul discuţiei noastre nu 
este de a lămuri atitudinea dumneavoastră faţă de doamna 
Ahmakova, aşadar, nici nu poate fi vorba de scrisoarea pe 
care i-aţi adresat-o văduvei generalului Ahmakov. De aceea 
nu înţeleg de ce vă tot întoarceţi la asta. Baronul Bioring m- 
a rugat şi m-a însărcinat să vă cer o singură explicaţie şi 
exclusiv în ceea ce-l priveşte pe el, mai exact, cu privire la 
impertinenţa dumneavoastră de a-i trimite acea copie şi de 
a adăuga în postscriptum că „sunteţi gata să răspundeţi 
oricum şi oricând va socoti de cuviinţă”. 

— Bine, dar mi se pare că măcar acest postscriptum e 
destul de limpede ca să nu mai necesite vreo explicaţie. 

— Asta am mai auzit-o şi o ştiu. După cum văd însă, 
dumneavoastră nu numai că nu cereţi scuze, dar mai 
continuaţi să repetaţi cu încăpățânare că sunteţi gata „să 
răspundeţi oricum şi oricând va socoti de cuviinţă”...Cred şi 
eu că această soluţie v-ar conveni! Dar, ţinând seama de 


faptul că refuzaţi sistematic să daţi o explicaţie 
satisfăcătoare, mă socotesc de pe acum în drept să vă spun 
fără ocol părerea mea şi anume: am ajuns la concluzia că în 
nici un caz baronul Bioring nu poate şi nu trebuie să 
procedeze cu dumneavoastră... Cum ar proceda cu un egal. 

— Fireşte, aceasta e cea mai convenabilă soluţie pentru 
prietenul dumneavoastră, baronul Bioring şi mărturisesc că 
nu mă surprinde câtuşi de puţin, m-am aşteptat la asta. 

Menţionez în treacăt că de la primele cuvinte, de la prima 
privire, m-am lămurit că Versilov caută ceartă cu 
lumânarea, că dinadins îl provoacă şi-l întărâtă pe acest 
baron irascibil din fire, punându-i prea mult răbdarea la 
încercare. Baronul era indignat şi pe drept cuvânt. 

— Auzisem că aveţi o limbă ascuţită, dar asta nu dovedeşte 
negreşit inteligenţă. 

— lată o observaţie extrem de subtilă, colonele. 

— Vă rog să mă scutiţi de laudele dumneavoastră, strigă 
baronul şi să nu mai bateţi apa în piuă! Binevoiţi să mă 
ascultați până la capăt: când a primit scrisoarea 
dumneavoastră, baronul Bioring a stat la îndoială, 
întrebându-se dacă nu cumva e scrisă de un nebun de la 
balamuc. Desigur, se puteau lua imediat măsuri ca să vă... 
Liniştească. Totuşi, din anumite considerente, s-a procedat 
cu indulgență şi mai întâi s-au cules informaţii cu privire la 
persoana dumneavoastră, din care a reieşit că, deşi aţi 
făcut cândva parte din înalta societate şi aţi fost ofiţer de 
gardă, acum sunteţi ostracizat, având o reputaţie mai mult 
decât dubioasă. 'Totuşi, trecând peste toate acestea, am 
venit încoace ca să mă conving personal. Şi dumneavoastră 
vă mai permiteţi să faceţi spirite şi să invocaţi crize de 
nervi... Ajunge! Situaţia şi renumele baronului Bioring nu-i 
îngăduie să aibă de-a face cu un om de teapa 
dumneavoastră... Într-un cuvânt, domnul meu, sunt 
împuternicit să vă anunţ că la prima tentativă de acest fel 
se vor găsi imediat mijloace de a vă face inofensiv, nişte 


mijloace cât se poate de rapide şi eficiente, pot să vă asigur. 
Doar nu trăim în codru, ci într-un stat bine organizat. 

— Sunteţi chiar atât de sigur de asta, dragul meu baron 
R.? 

— Ei drăcie! Izbucni deodată baronul, ridicându-se în 
picioare. Mă ispitiţi să vă dovedesc pe loc că n-am de ce să 
vă fiu chiar atât de „drag”! 

— Ah, sunt nevoit să vă repet, spuse Versilov, ridicându-se 
şi el, că în această casă se află soţia şi fiica mea... de aceea 
v-aş ruga să vorbiţi mai încet, ca strigătele dumneavoastră 
să nu ajungă până la ele. 

— Soţia dumneavoastră... Asta-i bună!... Dacă m-am înjosit 
să vin încoace şi să stau de vorbă cu dumneavoastră, am 
făcut-o numai ca să lămuresc această istorie infamă, 
continuă baronul, tot atât de mânios ca înainte şi fără să 
coboare câtuşi de puţin tonul. Dar ajunge! Strigă el, furios 
la culme. Pe drept cuvânt v-au întors spatele toţi oamenii 
cumsecade, căci după toate mai sunteţi şi un maniac, un 
descreierat şi un nebun, cum v-a şi mers vestea! Nu 
meritaţi nici un pic de indulgență. Vă anunţ că se vor lua 
chiar azi măsuri împotriva dumneavoastră, veţi fi chemat 
într-un loc unde vor şti să vă bage minţile în cap... şisă vă 
trimită unde vi-e locul! 

După aceea baronul ieşi repede, cu paşi mari, din cameră. 
Versilov nu-l petrecu. Rămase în picioare, privindu-mă cu 
un aer absent, ca şi cum nu m-ar fi observat; deodată, 
zâmbi, scutură din cap şi, luându-şi pălăria, se îndreptă de 
asemenea spre uşă. L-am prins de mână. 

— Ah, da. Ai stat tot timpul aici? Va să zică... ai auzit tot? 
Mă întrebă el, oprindu-se în faţa mea. 

— Cum ai putut să faci una ca asta? Cum ai putut să 
denaturezi aşa lucrurile, să scorneşti asemenea calomnii? 
Câtă perfidie! 

Mă privea ţintă, iar zâmbetul i se accentua din ce în ce, 
transformându-se până la urmă în râs. 


— Mai şi râzi, după ce am fost batjocorit!... În faţa ei! Da, 
în faţa ei! Şi-au bătut joc de mine sub ochii ei, iar el... M-a 
îmbrâncit! Am urlat eu, scos din fire. 

— Serios? Vai bietul meu băieţaş, ce milă mi-e de tine... Va 
să zică dumnealor... Şi-au bătut joc de tine! 

— Şi dumneata râzi de mine! Îţi mai şi arde de râs! 

Îşi smulse repede mâna dintr-a mea, îşi puse pălăria şi, tot 
râzând, de astă dată cât îl ţinea gura, plecă de acasă. 

Ce rost avea să alerg după el? Înţelesesem totul - şi 
pierdusem totul într-o singură clipă! Deodată, am dat cu 
ochii de mama; venise de sus şi se uita cu teamă în jur. 

— A plecat? 

Am îmbrăţişat-o, fără să-i spun un cuvânt şi ea s-a lipit 
tare, cât a putut mai tare de mine. 

— Mamă, scumpa mea, crezi că mai poţi rămâne aici? Hai 
să plecăm chiar acum. Am să vă ocrotesc eu, am să 
muncesc ca un ocnaş pentru dumneata, pentru dumneata şi 
pentru Liza... Să-i dăm dracului pe toţi, pe toţi şi să plecăm. 
Vom trăi singuri. Mamă, îţi mai aduci aminte cum ai venit să 
mă vezi la 'Touchard şi eu nu voiam să te recunosc? 

— Cum să nu-mi aduc aminte puiule, doar toată viaţa m- 
am simţit vinovată faţă de tine; te-am adus pe lume şi te-am 
părăsit. 

— Ele vinovat, mamă, nu dumneata. El e vinovat de toate, 
n-a ţinut niciodată la noi. 

— Ba da, a ţinut. 

— Hai să plecăm, mamă. 

— Cum să-l las, nu vezi cât e de nefericit? 

— Unde-i Liza? 

— Stă culcată; cum s-a întors acasă, i s-a făcut rău. Sunt 
tare îngrijorată. la spune, ăia sunt tare supăraţi pe el? Ce- 
au de gând să-i facă? Încotro a pornit? De ce l-a ameninţat 
adineauri ofiţerul acela? 

— Lasă, mamă, n-o să păţească nimic; cu firea lui, nu i se 
poate întâmpla nimic şi nici nu o să i se întâmple vreodată. 
Iat-o şi pe Tatiana Pavlovna, întreab-o pe ea dacă nu mă 


crezi pe mine. (Iatiana Pavlovna intrase tocmai pe uşă). 
Acum te las, mamă. Mă întorc îndată şi atunci am să te 
întreb din nou dacă te-ai hotărât... 

Am ieşit în fugă din casă. În momentul acela nu voiam să 
văd pe nimeni; nu puteam suporta nici prezenţa mamei, 
darămite pe a Tatianei Pavlovna. Simţeam nevoia să fiu 
singur, singur de tot. 

De cum am ieşi însă în stradă, mi-am dat seama că n-am ce 
căuta printre toţi aceşti oameni străini şi indiferenți, de 
care mă izbeam în neştire; dar unde să mă duc? Cine are 
nevoie de mine şi cu ce m-ar putea ajuta alţii, dacă eu 
singur nu ştiu ce vreau? Am pornit din obişnuinţă, fără să- 
mi dau seama, spre prinţul Serghei Petrovici. Când am 
ajuns, nu era acasă. l-am spus lui Piotr, servitorul lui, că am 
să-l aştept în birou (cum făcusem de nenumărate ori). 
Biroul lui era o cameră mare, foarte înaltă şi ticsită de 
mobilă. M-am refugiat în colţul cel mai întunecos, m-am 
aşezat pe o canapea, m-am rezemat cu coatele de masă şi 
mi-am îngropat faţa în palme. Da, întrebarea care mă 
frământa era: „ce vreau, încotro s-o apuc?” Chiar dacă aş fi 
izbutit atunci să formulez precis această întrebare, în nici 
un caz n-aş fi fost în stare să răspund la ea. 

Dar în momentul acela nu izbuteam să-mi adun gândurile. 
După cum am amintit mai sus, evenimentele din ultimele 
zile mă copleşiseră; şedeam buimac, iar în capul meu era 
un adevărat haos. „Da, mi-au scăpat tocmai trăsăturile lui 
esenţiale, de aceea n-am înţeles nimic”, îmi trecea din când 
în când prin minte. „Adineauri, când mi-a râs în faţă” râdea 
de Bioring, nu de mine. Alaltăieri, la masă, se vede că ştia, 
de aceea era atât de posomorât. S-a folosit de destăinuirea 
mea stupidă de la cârciumă, a denaturat-o, călcând în 
picioare adevărul; dar, la urma urmei, la ce i-ar fi servit 
adevărul? El însuşi nu crede un cuvânt din tot ce i-a scris. A 
urmărit doar s-o jignească, s-o jignească pe nedrept, fără să 
ştie măcar de ce. Şi pentru asta n-avea nevoie decât de un 
pretext şi pretextul i l-am oferit eu... A procedat ca un câine 


turbat. Şi acum nu cumva vrea să-l ucidă pe Bioring? La ce 
i-ar servi? Asta nu ştie decât inima lui... Da, nici măcar 
acum nu-l înţeleg. S-o iubească, oare atât de pătimaş? Ori 
poate că-i la mijloc o ură atât de pătimaşă? Nu-mi dau 
seama şi mă întreb daca el îşi dă seama. Ce mi-o fi venit să-i 
spun mamei că «lui nu i se poate întâmpla nimic»? Ce-am 
vrut să spun cu asta? Mi-am pierdut oare dragostea faţă de 
el, ori nu...?” „...Ea a văzu cum m-au îmbrâncit... Oare a râs 
şi ea sau nu? În locul ei, eu aş fi râs! O iscoadă care şi-a 
primit pedeapsa...!”. „Ce-a urmărit, m-am întrebat eu 
deodată, când a scris în scrisoarea lui infamă că 
documentul acela n-a fost ars şi că mai există”... 

„Nici prin gând nu-i trece să-l omoare pe Bioring, acum 
şade probabil la cârciumă şi ascultă Lucia! Dar, mai ştii, te 
pomeneşti că după Lucia se duce la Bioring şi-l omoară. 
Bioring m-a îmbrâncit, m-a lovit aproape; oare m-a lovit 
într-adevăr? Bioring n-a catadicsit să se bată în duel nici 
măcar cu Versilov, atunci cum o să se bată cu mine?” „Poate 
că va trebui să-l pândesc mâine pe stradă şi să-l împuşc...” 
Acest gând mi s-a înfiripat instinctiv în minte, dar nu m-am 
oprit nici o clipă asupra lui. 

Uneori, visam că în clipa următoare se va deschide uşa, va 
intra Katerina Nikolaevna, îmi va întinde mâna şi amândoi 
vom izbucni în râs. Parcă o şi auzeam, spunându-mi: 
„Dragul meu student!” Acest vis, mai bine zis această 
dorinţă mi s-a iscat atunci când în cameră se întunecase de 
tot. „Oare a trecut chiar atât de mult timp de când stăteam 
în faţa ei şi-mi luam rămas bun şi la despărţire ea mi-a 
întins, râzând, mâna? Cum s-a putut întâmpla ca într-un 
răstimp atât de scurt să se caşte între noi o asemenea 
prăpastie? Ar trebui să mă duc pur şi simplu la ea, da, chiar 
în clipa asta şi să-i explic totul, acum pe loc, simplu şi 
deschis! Doamne, cum se face că m-am trezit peste noapte 
într-o lume cu totul străină şi neînţeleasă! Da, o lume nouă, 
absolut necunoscută. Şi prinţul şi Liza ţin încă de lumea 
veche şi totuşi acuma mă găsesc în casa prinţului. lar 


mama, cum a putut să maitrăiască cu el, dacă aşa stau 
lucrurile? Eu aş fi putut, eu sunt în stare de orice, dar ea? 
Ce are să se întâmple de acum înainte?” Şi astfel se 
perindau prin creierul meu bolnav, ca într-un iureş, chipul 
Lizei, al Annei Andreevna, al lui Stebelkov, al lui Aferdov, ale 
tuturor, alungându-se unul pe altul. Iar gândurile mele 
deveneau din ce în ce mai confuze şi mai insezisabile; eram 
fericit când puteam să mă agăţ de unul şi să-l duc până la 
capăt. 

„Păi eu am «ideea» mea!” Mi-am adus deodată aminte. 
„Aşa-i, ori ba? Dar nu cumva repet acest cuvânt ca pe o 
poezie învățată pe de rost, fără să cred în el? Ideea mea 
implică o viaţă retrasă în umbră şi singurătate; aş fi eu oare 
în stare să mă mai întorc acum la existenţa întunecată 
dinainte? Ah Doamne, e adevărat că n-am ars documentul! 
E drept că alaltăieri am uitat să-l ard. Cum mă întorc acasă 
am să-l ard la lumânare, da la lumânare; dar de ce mi-oi fi 
adus aminte tocmai de asta...?”. 

Se întunecase de mult şi Piotr aduse sfeşnicele cu 
lumânările aprinse. Rămase o clipă aplecat asupra mea şi 
mă întrebă dacă am luat masa. Nu i-am răspuns, i-am făcut 
doar semn să mă lase în pace. Totuşi, peste o oră mi-a adus 
ceai şi am băut cu lăcomie o ceaşcă mare. Pe urmă, l-am 
întrebat cât e ceasul. Aflând că se făcuse ora opt şi 
jumătate, nici nu m-am mirat că şedeam acolo de cinci ore. 

— Am intrat de trei ori la dumneavoastră, îmi spuse Piotr, 
dar mi s-a părut că dormeaţi. 

Nu-mi aduceam aminte că mai intrase. La gândul că 
dormisem, m-am speriat grozav, am sărit în picioare şi am 
început să mă plimb prin cameră ca să nu aţipesc din nou. 
La un moment dat a început să mă doară foarte tare capul. 
Prinţul s-a întors la ora zece fix; când am dat cu ochii de el, 
m-am mirat, fiindcă uitasem cu totul că-l aşteptam. 

— Erai aici, iar eu am trecut pe la dumneata să te iau, îmi 
spuse. 


Nici măcar nu-mi zâmbi, faţa îi era întunecată şi gravă, iar 
după ochi se vedea că e stăpânit de o singură idee. 

— Toată ziua m-am zbătut, am încercat toate mijloacele, 
continuă el, preocupat, dar în zadar, viitorul mă 
îngrozeşte... (N. B. La prinţul Nikolai Ivanovici însă nu se 
dusese.) L-am întâlnit pe Jibelski, e un om care nu ţine 
seama de nimic. Mi-a spus că nu stă de vorbă decât cu banii 
pe masă, atunci vom vedea. Dar dacă nici cu bani nu 
reuşesc să-i închid gura, ce mă fac?... M-am hotărât totuşi 
să nu mă mai gândesc azi la asta. Azi trebuie să facem rost 
de bani şi mâine om vedea cum trebuie procedat mai 
departe. Câştigul dumitale de acum trei zile e intact: sunt 
trei mii fără trei ruble. Scăzând ceea ce-mi datorezi, îţi mai 
rămân trei sute patruzeci de ruble. Mai ia încă şapte sute, 
ca să fie o mie, iar eu iau celelalte două mii şi ne ducem la 
Zerşcikov, ne aşezăm la câte un capăt al mesei şi încercăm 
să câştigăm zece mii; poate că reuşim, iar de nu, atunci... 
De altfel, asta e singura speranţă care mi-a mai rămas. 

Mă privi ca un condamnat la moarte. 

— Da, da! Am strigat eu deodată de parcă aş fi înviat. Să 
mergem! De aceea te şi aşteptam... 

De fapt, trebuie să recunosc că în aceste cinci ore nu mă 
gândisem nici o clipă la ruletă. 

— Nu-i oare o josnicie? Nu procedăm oare ca nişte canalii? 
Mă întrebă pe neaşteptate prinţul. 

— Că vrem să câştigăm la ruletă?! Doar n-avem altă ieşire! 
Banii hotărăsc totul! În comparaţie cu alţii, noi suntem nişte 
sfinţi. Vezi bine că Bioring s-a vândut, Anna Andreevna s-a 
vândut de asemenea, iar Versilov - ai auzit că Versilov a 
înnebunit? E nebun! Nebun de legat! 

— Dar dumneata, Arkadi Makarovici, eşti sănătos? Ai o 
privire destul de ciudată. 

— Spui asta ca să scapi de mine? Nici să nu încerci, am să 
mă ţin scai de dumneata. Nu degeaba m-am visat toată 
noaptea la masa de joc! Hai să mergem, să mergem mai 


repede! Am strigat, atât de convins, de parcă de asta 
depindea dezlegarea întregii situaţii. 

— Atunci, să mergem, deşi mi se pare că ai friguri. La 
urma urmei... 

Nu-şi spuse gândul până la capăt. Avea o expresie 
îngrozitor de întunecată, aproape sinistră. Am pornit spre 
uşă. 

— Ştii, îmi spuse el deodată, oprindu-se în prag, afară de 
ruletă, ar mai fi un mijloc să scap de nenorocire! 

— Care? 

— Un mijloc demn de un prinţ. 

— Şi anume? Hai, spune! 

— Ai să-l afli mai târziu. 'Iot ce pot să-ţi spun e că nu mai 
sunt demn de el, fiindcă am şovăit prea mult. Să mergem 
totuşi, dar ai să-ţi aduci aminte de cuvintele mele. Să 
încercăm această soluţie demnă de un lacheu. Crezi că eu 
nu-mi dau seama că procedez în mod conştient, de 
bunăvoie, ca un lacheu? 

Abia aşteptam să ajung la ruletă, de parcă de ea depindea 
salvarea mea, de parcă aceasta era singura soluţie, deşi, 
după cum am mai spus, până la sosirea prinţului nici nu mă 
gândisem la ea. Şi-apoi, nici nu mă duceam să joc pentru 
mine, ci pentru prinţ, cu banii lui; nici azi nu pricep cemă 
atrăgea acolo, dar fapt e că simţeam o atracţie irezistibilă. 
Şi totuşi, adunătura aceea de la Zerşcikov, mutrele acelea 
descompuse, crupierii, strigătele pătimaşe ale jucătorilor, 
toată ambianța aceea mizerabilă nu mi s-a părut niciodată 
mai dezgustătoare, mai apăsătoare, mai jalnică şi mai 
vulgară ca în seara aceea. Îmi amintesc prea bine cum din 
când în când mi se strângea inima de tristeţe şi de scârbă în 
acele ore petrecute la masa de joc. Bine, dar atunci de ce n- 
am plecat? Pentru ce am suportat totul, de parcă însăşi 
soarta mi-ar fi impus acest sacrificiu, acest martiriu? Un 
lucru e sigur: nu se poate spune despre mine că în seara 
aceea am fost zdravăn la minte. Şi totuşi, n-am jucat 
niciodată mai chibzuit ca atunci. Eram tăcut, atent, încordat 


şi îngrozitor de calculat, jucam cu răbdare, strâns, dar în 
acelaşi timp îndrăzneţ în momentele hotărâtoare. M-am 
aşezat iarăşi în dreptul lui Zero, adică tot între Zerşcikov şi 
Aferdov, care şedea întotdeauna în dreapta lui; mi-era silă 
de locul acela, dar n-am avut încotro, fiindcă ţineam să 
forţez neapărat pe Zero, iar celelalte scaune din apropierea 
lui erau ocupate. Jucam de peste o oră, când deodată am 
văzut că prinţul, palid, se ridică de la locul lui, se apropie şi 
se opreşte în faţa mea, de cealaltă parte a mesei; era vădit 
că pierduse totul şi acum urmărea buimac jocul meu, 
desigur fără să-l priceapă, ba chiar cu gândul aiurea. În 
momentul acela, începusem tocmai că câştig şi Zerşcikov 
îmi număra banii. Deodată, sub ochii mei, Aferdov, fără să 
spună un cuvânt, trase cu neruşinare o bancnotă de o sută 
de ruble din câştigul meu către grămada de bani din faţa 
lui. Am scos un țipăt şi l-am apucat de mână. În clipa aceea 
s-a petrecut cu mine ceva foarte ciudat: m-am dezlănţuit de 
parcă pierderea bancnotei de o sută de ruble ar fi 
întruchipat deodată toate necazurile şi umilinţele din ziua 
aceea, de parcă tot ce îndurasem, tot ce mocnea în sufletul 
meu n-ar fi aşteptat decât această clipă ca să explodeze. 

— E un hoţ, mi-a furat chiar acum o sută de ruble! Am 
strigat, scos din sărite, uitându-mă împrejur. 

Nu mai descriu învălmăşeala care s-a produs. O asemenea 
istorie se întâmpla acolo pentru prima oară. La Zerşcikov 
toată lumea se purta cuviincios, tripoul lui era renumit în 
această privinţă. Eu însă îmi ieşisem din fire. Glasul lui 
Zerşcikov acoperi deodată hărmălaia. 

— Poftim, au dispărut toţi banii! Adineauri i-am numărat, 
erau patru sute de ruble! 

În acelaşi timp, se mai petrecuse un incident: de sub nasul 
lui Zerşcikov dispăruseră şi banii băncii, un pachet de patru 
sute de ruble. Zerşcikov arăta locul unde fuseseră cu o clipă 
înainte şi locul acela era chiar lângă mine, lângă banii mei, 
în orice caz cu mult mai aproape de mine decât de Aferdov. 


— lată hoţul! Tot eli-a furat! Percheziţionaţi-l! Am 
exclamat eu, arătându-l pe Aferdov. 

— Trebuia să ne aşteptăm la asta, răsună un glas puternic 
şi sentenţios, care le acoperi pe celelalte, dacă oricine are 
acces aici! Aşa-i când nu se mai cere nici o recomandaţie! 
Cine-i dumnealui?! Cine l-a introdus? 

— Un oarecare Dolgoruki. 

— Prinţul Dolgoruki? 

— L-a introdus prinţul Sokolski! Strigă cineva. 

— Ascultă, prinţe, am urlat eu deodată, înnebunit, către 
prinţ, care se afla de cealaltă parte a mesei, mai trec şi 
drept un hoţ, după ce eu am fost furat aici, în clipa asta! 
Spune-le că mă cunoşti, spune-le ce fel de om sunt! 

Atunci, s-a întâmplat un lucru îngrozitor, mai îngrozitor 
decât tot ceea ce păţisem în ziua aceea... ba chiar în toată 
viaţa mea: prinţul s-a lepădat de mine. L-am văzut ridicând 
din umeri şi, drept răspuns la toate întrebările 
nerăbdătoare din jur, l-am auzit rostind tăios şi răspicat: 

— Eu nu răspund pentru nimeni. Vă rog să mă lăsaţi în 
pace. 

Între timp, Aferdov stătea nemişcat în învălmăşeală şi 
cerea în gura mare să fie percheziţionat, începu chiar să-şi 
întoarcă buzunarele pe dos. Dar nimeni nu luă în serios 
cererea lui; toţi cei de faţă îi strigau: „N-are nici un rost, 
ştim doar cine-i hoţul!” Doi lachei chemaţi în grabă m-au 
înşfăcat de mâini pe la spate. 

— Nu admit să fiu percheziţionat, nu îngădui! Am strigat 
eu, smucindu-mă. 

Totuşi m-au tras într-o cameră alăturată şi acolo, în văzul 
tuturor, m-au percheziţionat cu de-amănuntul; degeaba am 
strigat şi m-am zbătut. 

— Se vede că a aruncat banii, trebuie să-i căutăm pe jos, 
susţinu cineva. 

— Acum nu mai are nici un rost să-i cauţi! 

— Pesemne că a apucat să-i zvârle sub masă! 

— De atunci le-o fi pierit şi urma! 


M-au scos afară, dar în prag am izbutit să mă opresc şi să 
le strig tuturor în faţă, cu o furie nestăpânită: 

— Jocul de ruletă e interzis de poliţie. Chiar azi am să vă 
denunţ pe toţi! 

Apoi m-au târât pe scară în jos, mi-au pus paltonul pe 
umeri, mi-au deschis uşa şi... M-am trezit în stradă. 

CAPITOLUL AL NOUĂLEA. 

Ziua se încheiase printr-o catastrofă, dar nici noaptea care 
a urmat n-a fost mai puţin zbuciumată. lată tot ce-mi 
amintesc din noaptea aceea: Cred că abia trecuse de miezul 
nopţii, când m-am pomenit pe stradă. Era o noapte senină, 
liniştită şi geroasă. Am pornit aproape în fugă, ca şi cum m- 
aş fi grăbit să ajung undeva, nici eu nu ştiam unde. Oriunde, 
numai acasă nu! „Ce să caut acasă? Ce nevoie mai am de 
casă? O casă îi trebuie omului ca să trăiască; dacă mă întorc 
acasă, când mă voi trezi mâine dimineaţă va trebui să 
trăiesc, dar îmi mai este oare cu putinţă să trăiesc de acum 
înainte? Viaţa mea s-a sfârşit. Nu-mi mai este îngăduit să 
trăiesc.” Şi am rătăcit aşa pe străzi, neştiind încotro să mă 
duc şi apoi nici nu ştiu dacă voiam să mă duc undeva. Mi- 
era foarte cald şi-mi descheiam mereu paltonul greu, 
căptuşit cu blană de urs. În anumite momente mi se părea 
că „orice aş întreprinde de acum înainte nu mai are nici un 
rost”...Aveam o senzaţie ciudată: parcă în jurul meu totul, 
chiar şi aerul pe care-l respiram, era de pe altă planetă, 
parcă m-aş fi trezit deodată în lună. Totul, oraşul, trecătorii, 
trotuarul pe care alergam - totul îmi devenise străin. „lată, 
asta-i Piaţa Palatului şi asta e catedrala Isaakievski, îmi 
trecea prin minte, dar ce legătură mai am eu cu ele?” Mă 
înstrăinasem de toate, dintr-o dată, nimic nu mai era al 
meu. „O am pe mama, pe Liza; ei, şi, ce mai am eu comun 
cu ele? Totul s-a sfârşit brusc, totul în afară de un singur 
lucru: faptul că voi fi socotit veşnic un hoţ.” „Cum să 
dovedesc că nu sunt un hoţ? Şi apoi, se mai poate oare? Să 
plec în America? Bine, dar ce-aş dovedi cu asta? Versilov va 
fi primul care va crede că am furat! Ideea mea? Ce idee?! 


Ce rost mai are? Şi peste cincizeci de ani şi peste o sută de 
ani, când voi trece pe stradă, se va găsi un om care va 
spune, arătându-mă cu degetul: «Ăsta-i un hoţ! A început 
să-şi aplice ideea, furând bani de la ruletă...» , 

Eram oare furios? Nu ştiu, poate că da. Oricât ar părea de 
ciudat, am avut întotdeauna, aş zice chiar din fragedă 
copilărie, o trăsătură: de câte ori mi se făcea un rău 
ireparabil, sau eram jignit peste măsură, se isca în sufletul 
meu dorinţa irezistibilă de a mă împăca cu situaţia şi chiar 
de a o agrava, de a anticipa intenţia celui ce mă jignise, 
spunându-le celor care mă nedreptăţeau: „lată, m-aţi 
umilit, dar eu mă voi umili şi mai tare, priviţi-mă şi admiraţi- 
mă!” Iouchard mă bătea uneori ca să arate că sunt o slugă 
şi nu fiu de senator şi tocmai de aceea am şi primit atât de 
uşor să joc rolul de slugă. Nu numai că îl ajutam să se 
îmbrace, dar mai luam şi peria şi începeam să-l perii până 
când nu mai rămânea nici un fir de praf; fără să mă roage 
sau să-mi poruncească, alergam uneori după el cu peria în 
mână, mai zelos ca un valet, ca să-i iau şi ultima scamă de 
pe frac, aşa încât mă oprea el însuşi: „Ajunge, Arkadi, 
destul!” Câteodată, când se întorcea acasă şi-şi scotea 
haina, eu i-o curăţăm, o împătuream cu grijă şi-o 
acopeream cu un şal de mătase cadrilat. Ştiu că colegii îşi 
băteau joc de mine şi mă dispreţuiau, dar tocmai asta îmi şi 
plăcea: „Dacă aţi vrut să faceţi din mine o slugă, iată că am 
şi ajuns o slugă, dacă m-aţi socotit un bădăran, mă şi port 
ca un bădăran”...Eram în stare să păstrez cu anii în suflet o 
asemenea ură pasivă şi o astfel de furie mocnită. Atunci 
cum de mi-am ieşit din fire la Zerşcikov şi am strigat 
înnebunit, cât m-a ţinut gura: „Am să vă denunţ pe toţi! 
Ruleta e interzisă de poliţie!” Şi totuşi, jur că şi de astă dată 
fusese o reacţie de aceeaşi natură: mă înjosiseră, mă 
percheziţionaseră, mă trataseră ca pe un hoţ în văzul 
tuturor, mă nenorociseră - atunci am sărit peste cal: „Ei 
bine, aflaţi cu toţii că aţi nimerit-o, nu sunt numai un hoţ, 
dar şi un denunţător!” Asta-i concluzia la care ajung astăzi 


când îmi aduc aminte de cele întâmplate, dar trebuie să 
adaug că atunci nu-mi ardea câtuşi de puţin să mă analizez. 
Strigătul meu de atunci n-a fost premeditat, nici măcar cu o 
clipă înainte nu ştiam că am să reacţionez astfel; strigătul a 
ţâşnit de la sine, fiindcă aceasta era reacţia firească a 
sufletului meu. 

Fără îndoială că pe când alergam năuc pe străzi 
începusem să aiurez, totuşi îmi aduc foarte bine aminte că 
eram conştient de faptele mele. Mai mult, îmi dădeam 
seama că în momentul acela nu sunt în stare să mă ridic 
până la anumite idei şi să trag anumite concluzii; chiar în 
acele clipe îmi spuneam în sinea mea că „unele gânduri îmi 
pot trece prin cap, iar altele îmi sunt acum inaccesibile”... 
Acelaşi lucru trebuie să spun şi despre judecata mea; în 
starea de atunci unele hotărâri pe care le luam puteau fi cu 
totul lipsite de logică, în ciuda limpezimii gândurilor. Mai 
mult: îmi aduc foarte bine aminte că în unele clipe eram pe 
deplin conştient de absurditatea unei hotărâri şi totuşi, 
treceam numaidecât la îndeplinirea ei. Da, în noaptea aceea 
eram aproape de crimă şi numai din întâmplare n-am 
săvârşit-o. 

Deodată, mi-au trecut prin minte cuvintele Tatianei 
Pavlovna cu privire la Versilov: „N-avea decât să-şi pună 
capul pe şine şi ar fi scăpat de el”...Acest gând a pus pentru 
o clipă stăpânire pe mine, dar l-am alungat numaidecât cu 
amărăciune: „Dacă mi-aş pune capul pe şine şi aş muri, 
mâine s-ar spune: «A făcut-o fiindcă a furat, de ruşine!» - 
nu, asta nu, cu nici un preţ!” Şi tocmai în această clipă mi- 
aduc aminte că m-a cuprins brusc o furie îngrozitoare. „Ei, 
bine, m-a străfulgerat un gând, dacă nu-i chip să mă 
dezvinovăţesc, dacă nici să încep o viaţă nouă nu-i cu 
putinţă, atunci nu-mi rămâne decât să mă resemnez, să 
devin un lacheu, un câine, un vierme, un denunţător, de 
astă dată un adevărat denunţător, iar în timpul acesta să 
mă pregătesc în taină şi într-o bună zi, când s-or aştepta 
mai puţin, să arunc totul în aer, să-i nimicesc pe toţi şi pe 


cei vinovaţi şi pe cei nevinovaţi, dar aşa ca toată lumea să 
afle că eu am făcut-o, eu, acela pe care l-au socotit un hoţ... 
Şi abia după aceea să mă omor.” 

Nu-mi aduc aminte cum am ajuns pe o străduţă din 
apropierea parcului Konnogvardeiski. De ambele părţi ale 
străduţei, pe o distanţă de vreo sută de paşi, se întindeau 
ziduri înalte de piatră, care împrejmuiau curţile de din dos 
ale unor case. În spatele unui zid din stânga am văzut o 
stivă uriaşă de lemne care depăşea zidul cu vreun stânjen 
de parcă ar fi fost acolo un depozit de lemne. M-am oprit în 
dreptul ei şi am căzut pe gânduri. Aveam în buzunar o mică 
chibritelniţă de argint cu chibrituri de ceară. Repet că şi 
atunci îmi dădeam limpede seama la ce mă gândesc şi ce 
vreau să fac - îmi aduc atât de bine aminte de parcă totul s- 
ar petrece acum - dar de ce voiam s-o fac, asta nu ştiu, 
habar n-am de ce. Ştiu doar atât că deodată m-a cuprins o 
dorinţă irezistibilă. „Nu-i mare lucru să mă urc pe gard” 
chibzuiam eu; unde mai pui că la doi paşi am descoperit şi o 
poartă în zid, pe care probabil n-o deschide nimeni cu 
lunile. „Dacă mă urc pe pragul de jos, îmi făceam eu 
socoteala şi mă agăţ de poartă, pot să mă caţăr pe zid fără 
să mă vadă cineva, căci nu-i nici ţipenie de om pe aici, e 
pustiu! lar după aceea încalec pe zid, de unde pot foarte 
bine să dau foc lemnelor, fără să sar măcar în curte, 
deoarece stiva e la un pas de zid. Pe un ger ca ăsta focul se 
întinde repede, trebuie doar să ajung cu chibritul până la 
un lemn de mesteacăn... la urma urmei, nici de atâta nu-i 
nevoie: chiar de pe zid pot să rup o bucată de coajă de pe 
un lemn, s-o aprind cu chibritul, iar după ce a luat foc, s-o 
vâr printre lemne şi incendiul e gata. Apoi am să sar jos şi 
am să-mi văd de drum. N-am nevoie nici măcar să mă 
grăbesc, fiindcă are să treacă mult timp până o să observe 
cineva incendiul...” Aşa am judecat totul cu de-amănuntul şi 
în cele din urmă m-am hotărât. Am simţit deodată o mare 
plăcere, o nespusă satisfacţie şi am început să mă caţăr. De 
altfel, eram foarte sprinten, la liceu nu mă întrecea nimeni 


la gimnastică, acum însă, cu galoşii în picioare, nu mi-a 
venit atât de uşor să mă caţăr. Totuşi am izbutit să mă agăţ 
de o piatră a zidului ieşită în afară şi să mă salt, dar când să 
ridic mâna ca să mă prind de muchea de sus a zidului, am 
alunecat şi am căzut pe spate. Cred că m-am izbit atât de 
tare cu ceafa de pământ, încât am rămas un minut sau două 
leşinat. Când mi-am venit în fire, am strâns repede paltonul 
pe mine, fiindcă mă pătrunsese frigul, şi, încă buimac, m-am 
târât în neştire până în dreptul porţii şi m-am ghemuit, 
zgribulit, în colţul dintre poartă şi zid. Gândurile au început 
să mi se încurce şi probabil că în scurt timp am aţipit. Îmi 
aduc aminte ca prin vis că deodată... Mi-a răsunat în urechi 
un dangăt puternic şi grav de clopote pe care am început 
să-l ascult cu bucurie. 

Clopotul bătea tare şi des, din două în două, sau din trei în 
trei secunde, totuşi nu dădea alarma, căci prea suna plăcut 
şi armonios; deodată, sunetul mi s-a părut cunoscut, aşa 
sunau clopotele la Sfântul Nikola, biserica aceea roşie, 
peste drum de 'Touchard, o biserică veche, moscovită, pe 
care o ţin atât de bine minte, clădită încă pe vremea ţarului 
Alexei Mihailovici, bogat împodobită, cu multe cupole şi 
coloane şi deodată mi-a apărut în faţa ochilor grădiniţa lui 
Touchard, îndată după Paşti şi am auzit fremătând 
frunzuliţele tinere ale mestecenilor firavi, abia înverziţi. 
Razele piezişe ale soarelui puternic de după-amiază 
luminează sala noastră de clasă, iar în cămăruţa din stânga, 
unde Touchard m-a mutat cu un an înainte, ca să mă 
despartă de „copiii de conți şi senatori”, şade o femeie care 
a venit să mă vadă. Da şi la mine, copilul părăsit, a venit în 
sfârşit cineva, pentru prima oară de când mă aflu la 
Touchard. Am recunoscut-o pe loc, de cum a intrat, deşi n-o 
mai văzusem de mult, de când m-a dus la împărtăşanie, la 
biserica din sat, prin cupola căreia a trecut atunci în zbor 
un porumbel. Şedeam singuri şi eu o priveam lung şi ciudat. 
Abia mai târziu, după mulţi ani, am aflat că Versilov plecase 
pe neaşteptate în străinătate şi de aceea putuse să vină la 


Moscova cu puţinii ei bani, de capul ei, ferindu-se de cei 
cărora le fusese lăsată în grijă şi că înfruntase toate aceste 
greutăţi numai ca să mă vadă. Mai ciudat e că nici ea, după 
ce a intrat şi a stat de vorbă cu Touchard, nu mi-a spus şi 
nici măcar nu mi-a dat a înţelege că e mama mea... Şedea, 
tăcută, lângă mine şi mi-aduc aminte că m-am şi mirat cât 
de puţin vorbea. Adusese şi o legăturică, iar când a 
desfăcut-o, au ieşit la iveală şase portocale, câteva bucățele 
de turtă dulce şi două franzeluţe cu lapte. M-am simţit jignit 
că-mi adusese două franzele obişnuite şi i-am spus cu un 
aer îmbufnat că „aici primim hrană foarte bună şi că în 
fiecare zi la ceai căpătăm câte o franzeluţă.” 

— Cu atât mai bine, puiule. Eu, în prostia mea, mi-am zis: 
„le pomeneşti că acolo, la şcoală, îl ţine rău”, aşa că n-ai de 
ce să te superi, dragă. 

— Şi Antonina Vasilievna (soţia lui Touchard) are să se 
supere. Şi colegii au să-şi bată joc de mine... 

— Ce-ar fi să le primeşti, poate totuşi ai să le mănânci? 

— Bine, lasă-le aici şi oi vedea... 

Nici nu m-am atins măcar de bunătăţile ei; am lăsat 
portocalele şi turta dulce pe masă, iar eu am stat tot timpul 
cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine ştie, 
poate că ţineam să-i arăt şi că vizita ei nu-mi face nici o 
onoare în ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam 
să-i dau a înţelege: „După ce mă faci de ruşine, nici nu-ţi dai 
seama de asta”...Încă de pe atunci alergam după Touchard 
cu peria în mână, străduindu-mă să nu las nici un fir de praf 
pe haina lui! Îmi închipuiam câtă batjocură va trebui să 
îndur din partea băieţilor de cum va pleca şi poate chiar din 
partea lui 'Touchard, aşa că în sufletul meu nu mai era loc 
pentru vreun sentiment bun faţă de ea. Mă mulţumeam să 
privesc cu coada ochiului rochia ei închisă, ponosită, mâinile 
destul de bătătorite, de om obişnuit cu munca, pantofii cât 
se poate de ordinari şi faţa foarte slăbită; deşi avea încă de 
pe atunci fruntea brăzdată de zbârcituri, Antonina 


Vasilievna mi-a spus seara, după plecarea ei: „Se vede că 
maman a dumitale a fost cândva frumoasă”. 

Pe când şedeam împreună, a intrat deodată Agafia cu o 
ceaşcă de cafea pe tavă. Era îndată după masă şi la ora 
aceea soţii Touchard aveau obiceiul să-şi bea cafeaua în 
salon. Mama a mulţumit, dar nu s-a atins de cafea, căci, 
după cum am aflat mai târziu, pe vremea aceea cafeaua îi 
producea palpitaţii. Trebuie să spun că în sinea lor soţii 
Touchard socoteau desigur că, primind-o pe mama şi 
îngăduindu-i să mă vadă, se dovediseră extrem de 
mărinimoşi, iar faptul că-i mai trimiseseră şi o ceaşcă de 
cafea reprezenta pentru ei un gest de supremă umanitate, 
care făcea mare cinste sentimentelor lor de oameni 
civilizaţi, cu mentalitate europeană. Şi, ca un făcut, mama 
refuzase cafeaua. 

Touchard a trimis să mă cheme şi mi-a cerut să-i arăt 
mamei toate caietele şi cărţile mele: „Ca să vadă şi ea cât 
de mult ai câştigat de când eşti la mine”...Profitând de acest 
prilej, Antonina Vasilievna, cu gura făcută pungă, mi-a spus 
printre dinţi, cu un aer înţepat şi ironic: 

— Mi se pare că maman a dumitale n-a găsit cafeaua 
noastră pe placul ei. 

Mi-am luat caietele şi, trecând pe lângă „copiii de conți şi 
senatori”, care se îmbulzeau în sala de clasă ca să ne 
urmărească, i le-am dus mamei. Mi-a făcut chiar plăcere să 
îndeplinesc porunca lui Touchard până în cele mai mici 
amănunte. Am început să-i arăt caietele foaie cu foaie, 
explicându-i: „Aici sunt exerciţii de gramatică franceză, 
astea sunt dictări, aici e conjugarea verbelor auxiliare avoir 
şi etre, astea-s teme de geografie, descrierea principalelor 
oraşe din Europa, a tuturor continentelor şi aşa mai 
departe. O jumătate de ceas şi mai bine i-am tot explicat 
încet, cu un glas monoton, cu ochii plecaţi, ca un copil 
binecrescut. Ştiam că mama n-a învăţat carte, că nici nu 
ştie să citească şi tocmai de aceea îmi şi plăcea scena pe 
care o jucam. Totuşi n-am izbutit s-o plictisesc, m-a ascultat 


tot timpul fără să mă întrerupă, cu atenţia încordată şi chiar 
cu admiraţie, aşa încât până la urmă, mi s-a urât mie şi m- 
am lăsat păgubaş. Altfel, avea o privire tristă şi o expresie 
destul de abătută. 

Când s-a ridicat, în sfârşit, să plece, a intrat deodată 
Touchard şi a întrebat-o cu o gravitate ostentativă, cu totul 
deplasată: „Sunteţi mulţumită de succesele fiului 
dumneavoastră?” Mama a început să îngăime cuvinte fără 
şir şi nu mai contenea cu mulţumirile. La urmă, când a venit 
şi Antonina Vasilievna, mama i-a rugat pe amândoi „să 
ocrotească un biet orfan, căci nu i se poate spune altfel 
acum, să-şi facă pomană cu el”... Şi, cu lacrimi în ochi, se 
ploconi adânc până la pământ, în faţa fiecăruia dintre ei, 
aşa cum se ploconesc „oamenii de rând” când vin cu o 
rugăminte la nişte boieri de seamă. Atâta umilinţă i-a mirat 
până şi pe soţii 'Touchard, chiar şi pe Antonina Vasilievna a 
înduioşat-o, fiindcă era vădit că n-o mai judeca atât de 
aspru ca atunci când refuzase ceaşca de cafea. Touchard, 
luându-şi un aer şi mai important, îi răspunse mărinimos 
„că el nu face deosebire între copii, că aici toţi sunt copiii 
lui, că se socoteşte părintele lor şi că se poartă cu mine 
aproape la fel ca şi cu ceilalţi copii de senatori şi conți, că 
ţine să i se recunoască acest merit” şi aşa mai departe. 
Mama continua să se ploconească, din ce în ce mai 
stânjenită, şi, în cele din urmă s-a întors spre mine cu ochii 
plini de lacrimi şi mi-a spus: „Rămâi cu bine puiule”. 

Apoi m-a sărutat, mai bine zis i-am îngăduit să mă sărute o 
dată. Se vedea că ar fi vrut să mă sărute încă şi încă, să mă 
ia în braţe şi să mă strângă la pieptul ei, dar, fie că ea însăşi 
s-a ruşinat s-o facă faţă de oameni străini, fie că a copleşit-o 
amărăciunea, fie că şi-a dat seama că eu mor de ruşine din 
pricina ei, fapt e că s-a întors în grabă şi, după ce a mai 
făcut o plecăciune soţilor Touchard, a pornit spre uşă. Eu 
am rămas nemişcat. 

— Mais suivez donc votre mere (46), mă îndemnă 
Antonina Vasilievna. Il n'a pas de coeur, cet enfant (47)! 


Touchard se mulţumi să ridice din umeri, ca şi cum ar fi 
vrut să-i răspundă: „Va să zică, am dreptate că-l tratez ca 
pe o slugă”. 

M-am supus şi am coborât scara împreună cu mama şi am 
ieşit cu ea în curte. Ştiam că toată lumea ne priveşte pe 
fereastră. Mama s-a întors spre biserică şi, cuvioasă, şi-a 
făcut de trei ori cruce; ţin minte că buzele îi tremurau şi din 
clopotniţă răsuna dangătul sonor şi ritmic al clopotului. 
Apoi s-a apropiat de mine şi nu s-a putut reţine să nu-mi 
pună, plângând, amândouă mâinile pe cap. 

— Lasă, mămico, ajunge... E ruşine... ne vede toată lumea 
pe fereastră. 

Ea tresări şi mă blagoslovi în grabă: 

— Of, Doamne... Dumnezeu să te aibă în paza lui... Să te 
ocrotească îngerii din ceruri, Maica Precista, sfântul 
Nicolae... Doamne, Dumnezeule! Îngăimă ea pe 
nerăsuflate, tot făcând cruci pe capul meu, din ce în ce mai 
repede, ca şi cum s-ar fi temut că tot nu-s destule. Puiul 
meu, dragul meu! Dar, stai puţin, puiule... 

Îşi vârî repede mâna în buzunar şi scoase o batistă 
albastră cadrilată, cu un nod strâns la un colţ, pe care dădu 
să-l desfacă, dar nu izbuti. 

— Lasă, nu-i nimic, păstrează şi batista, e curată şi poate o 
să-ţi prindă bine, sunt aici patru bănuţi de câte douăzeci 
copeici, s-ar putea să ai nevoie de ei, iartă-mă, puiule, mai 
mult n-am nici eu... lartă-mă, puiule... 

Am primit batista şi era cât pe-aci să-i spun că „domnul 
Touchard şi Antonina Vasilievna ne asigură o întreţinere 
foarte bună şi că nu ducem lipsă de nimic”, totuşi m-am 
stăpânit şi am băgat batista în buzunar. 

A mai făcut o dată semnul crucii asupra mea, a mai rostit o 
rugăciune, apoi, deodată, mi-a făcut şi mie o plecăciune ca 
mai înainte soţilor Touchard - o plecăciune adâncă, gravă, 
prelungită, pe care n-am s-o uit niciodată! Văzând-o, am 
tresărit, fără să ştiu nici eu de ce. Ce-o fi vrut să-mi spună 
prin plecăciunea aceea? Poate că a vrut să mărturisească 


astfel că „se simte vinovată faţă de mine”? Aşa mi-am 
explicat gestul ei după multă vreme. Atunci însă, m-am 
ruşinat şi mai tare la gândul că „de sus se uită cu toţii la 
noi”, iar Lambert „poate că osămă şi bată”. 

În sfârşit, plecă. Până să mă întorc eu, copiii de senatori şi 
de conți mâncaseră portocalele şi turta dulce, iar Lambert 
mi-a luat numaidecât cele optzeci de copeici şi s-a grăbit să 
cumpere cu ele de la cofetărie prăjituri şi ciocolată, din care 
nu mi-a dat nici măcar să gust. 

Trecuse o jumătate de an de la vizita mamei şi venise luna 
octombrie, aducând cu ea frig, ploi şi vânt. Pe mama o 
uitasem de tot. Da, încă de pe atunei mi se cuibărise ura în 
inimă, o ură surdă faţă de toţi şi de toate, care izgonise 
treptat orice alt sentiment. Deşi continuam să-l perii pe 
Touchard ca mai înainte, ajunsesem să-l urăsc cumplit, din 
ce în ce mai mult. Într-o zi tristă de toamnă, pe înserate, 
scotocind prin sertarul meu, am dat peste batista ei 
albastră de batist, care zăcea acolo uitată de când mi-o 
dăduse. Am scos-o şi m-am uitat la ea cu oarecare 
curiozitate; într-un colţ se mai vedeau încă urmele nodului 
şi chiar conturul bănuţilor; după aceea am pus batista la loc 
şi am închis sertarul. Era în ajun de sărbătoare şi deodată 
am auzit clopotul bătând de vecernie. Elevii plecaseră 
îndată după masă pe la casele lor, numai Lambert rămăsese 
să-şi petreacă duminica la şcoală fiindcă, din cine ştie ce 
motiv, ai lui nu trimiseseră pe nimeni să-l ia. Deşi continua 
să mă bată, începuse să-mi încredinţeze foarte multe şi 
acum avea nevoie de mine. Am stat de vorbă toată seara 
despre pistoalele Le page pe care niciunul dintre noi nu le 
văzuse vreodată, despre săbiile cercheze şi despre 
mânuirea lor, despre dorinţa noastră de a alcătui o ceată de 
tâlhari şi, până la urmă, Lambert a ajuns la poveştile lui 
preferate, având toate acelaşi subiect scabros şi deşi în 
sinea mea mă miram de atâta îndrăzneală, îl ascultam cu 
multă plăcere în seara aceea însă, mi s-a făcut silă şi i-am 
spus că mă doare capul. Era ora zece, ne-am dus la culcare. 


Mi-am tras plapuma peste cap şi am scos de sub pernă 
batista albastră: cu vreo oră înainte mi se năzărise s-o iau 
din sertar şi, cum ni se şi făcuseră paturile, am vârât-o sub 
pernă. Mi-am lipit numaidecât faţa de ea şi deodată am 
început s-o sărut: „Mamă, mamă” am şoptit eu, amintindu- 
mi de ea şi simţeam cum mi se strânge inima ca într-un 
cleşte. Am închis ochii şi i-am văzut chipul, buzele 
tremurânde, în clipa când îşi făcea cruce în faţa bisericii şi 
apoi când m-a binecuvântat şi eu n-am găsit altceva să-i 
spun decât: „E ruşine, ne vede lumea”. „Mamă, mămica 
mea, o singură dată ai venit şi tu la mine... Mămico, unde 
eşti tu acum, la ce depărtări? Îţi aminteşti şi tu acum de 
bietul tău băieţaş pe care ai venit să-l vezi cândva?... De te- 
aş mai vedea măcar o dată, de mi te-ai arăta măcar în vis, 
ca să-ţi pot spune cât te iubesc, ca să te pot îmbrăţaşa şi să- 
ţi sărut ochii tăi albaştri, ca să-ţi spun că nu-mi mai e de fel 
ruşine cu tine, că şi atunci te iubeam, că mi se rupea inima 
deşi m-am purtat ca un nesimţit, ca un lacheu. N-ai să afli 
niciodată mamă, cât de mult te iubeam atunci. Unde eşti 
acum mămico, mă auzi oare? Mamă, mamă, mai ţii minte 
porumbelul de la biserica din sat...?”. 

— Ei drăcie... Ce te-a apucat? Bodogăni Lambert din patul 
lui. Las' că ţi-arăt eu ţie! Nici să dorm nu mă laşi... Sări 
deodată din pat, se repezi la mine şi apucă de plapumă, dar 
eu mi-o trăsesem peste cap şi o ţineam cu toată puterea. 

— Mai şi bâzâi, dobitocule, ce te-ai găsit să te smiorcăi, 
boule! Las' că te învăţ eu, na! Na! Şi începu să mă bată, 
izbindu-mă din ce în ce mai tare cu pumnii în spate, în 
coaste; am dat să strig de durere şi... Deodată am deschis 
ochii... 

Se luminase de-a binelea şi totul sclipea; zăpada, zidul 
acoperit de promoroacă. 

Şedeam ghemuit, zgribulit în palton şi abia îmi mai 
trăgeam sufletul de îngheţat ce eram, iar cineva care se 
oprise în faţa mea căuta să mă trezească, ocărându-mă în 
gura mare şi izbindu-mă cât putea de tare cu piciorul drept 


în coaste. Am ridicat capul şi am văzut un bărbat într-un 
palton scump, căptuşit cu blană de urs şi cu o căciulă de 
samur; avea ochii negri, favoriţi îngrijiţi, negri ca smoala, 
nasul coroiat, faţa rumenă şi albă ca o mască şi, cum rânjea, 
i se zăreau dinţii strălucitor de albi... S-a aplecat atât de 
tare peste mine, încât am văzut cum îngheţa aburul care-i 
ieşea din gură la fiecare răsuflare. 

— Ai îngheţat, beţivanule, dobitocule! Ai să mori ca un 
câine! Hai, scoală-te! Mişcă-te. 

— Lambert! Am strigat eu. 

— Da tu cine dracu mai eşti? 

— Dolgoruki! 

— Ei drăcie, care Dolgoruki? 

— Pur şi simplu Dolgoruki!... De la Touchard... Acela 
căruia i-ai înfipt o furculiţă între coaste la cârciumă...! 

— Aha-a-a! Exclamă el, zâmbind vag, ca un om care caută 
să-şi amintească ceva. (Oare e cu putinţă să mă fi uitat?!) 
Aha! Va să zică tu erai! 

M-a apucat de subsuori şi m-a ridicat în picioare; cum mă 
clătinam şi abia mă mai puteam mişca, m-a luat de braţ şi, 
sprijinindu-mă, a pornit cu mine. Copleşit de gânduri şi 
amintiri, mă privea în ochi, ascultându-mă totodată cu 
înfrigurare, în timp ce eu bâiguiam cu tot atâta înfrigurare, 
în neştire, fără întrerupere şi mă simţeam fericit, nespus de 
fericit că pot vorbi cu cineva şi încă cu Lambert! Nu ştiu 
dacă m-am bucurat atât de mult fiindcă am văzut în elun 
„salvator”, sau fiindcă îl socoteam un om din cu totul altă 
lume - atunci nici nu mi-am pus această întrebare, fapt e că 
m-am agăţat de el. Nici nu-mi amintesc ce i-am spus atunci, 
cred mai degrabă că îngăimam cuvinte fără şir şi fără 
noimă; totuşi, el mă asculta cu toată atenţia. A oprit prima 
birjă care a trecut pe lângă noi şi peste câteva minute m-am 
pomenit la căldură, în camera lui. 

Toţi oamenii, fără excepţie, păstrează desigur amintirea 
unui lucru care li s-a întâmplat şi care are pentru ei, sau 
căruia vor să-i atribuie, un aspect fantastic, neobişnuit, 


nemaipomenit, aproape miraculos - fie că este vorba de un 
vis, de o întâlnire, de o prezicere, de o presimţire, sau de 
altceva de aceeaşi natură. Până în ziua de azi sunt înclinat 
să văd în acea întâlnire a mea cu Lambert un semn al 
Providenţei... Cel puţin judecând după împrejurările în care 
s-a produs şi după urmările ei. La drept vorbind însă, totul 
s-a petrecut într-un mod cât se poate de firesc, măcar în 
ceea ce-l priveşte pe el: întorcându-se ca de obicei de la una 
din ocupațiile sale nocturne (se va vedea mai departe în ce 
consta această ocupaţie), cam ameţit de băutură, s-a oprit o 
clipă pe o stradă lăturalnică, lângă o poartă şi acolo a dat cu 
ochii de mine. De altfel, se afla la Petersburg abia de câteva 
zile. Încăperea în care m-am pomenit era destul de mică, 
foarte simplu mobilată - o cameră obişnuită dintr-o 
pensiune de mâna a doua din Petersburg. În schimb, 
Lambert era foarte bine îmbrăcat, chiar luxos. Pe jos zăceau 
două geamantane numai pe jumătate despachetate. Într-un 
colţ al camerei, după un paravan, era patul. 

— Alphonsine! Strigă Lambert. 

— Presente! Îi răspunse de după paravan un glas răguşit 
de femeie cu accent parizian şi în câteva clipe ţâşni de acolo 
mademoiselle Alphonsine, aşa cum se găsea în pat, doar cu 
un capot îmbrăcat în grabă: era o făptură ciudată, înaltă şi 
uscată ca o surcea, negricioasă, cu talia lungă, cu faţa 
lungă, cu obrajii supţi şi cu privirea rătăcită, pe scurt, o 
femeie trecută, grozav de îmbătrânită! 

— Hai mai repede! (Traduc, fiindcă vorbea franţuzeşte cu 
ea.) Probabil că au şi pus samovarul. Adă mai repede apă 
fiartă, o sticlă de vin roşu, dar hai mai repede, vezi bine că e 
îngheţat. E prietenul meu... Şi a dormit toată noaptea în 
zăpadă. 

— Malheureux! Strigă ea, împreunându-şi palmele cu un 
gest teatral. 

— Hai, şterge-o! Se răsti Lambert la ea ca la un căţel, 
ameninţând-o şi cu degetul; ea renunţă numaidecât la poza 
teatrală şi alergă să-i îndeplinească ordinul. 


Lambert mă privi cu atenţie, mă pipăi, îmi luă pulsul, îmi 
puse mâna pe frunte, pe tâmple. 

— Mă şi mir, bombăni el, cum de n-ai îngheţat... E drept că 
te ghemuiseşi tot în blană, ca într-un bârlog... 

Deodată, m-am trezit cu un pahar fierbinte în mână şi 
după ce l-am sorbit cu sete, m-am şi înviorat; am început iar 
să îndrug vrute şi nevrute, tolănit pe un divan din colţul 
camerei, vorbeam fără încetare, pe nerăsuflate - dar ce şi 
cum i-am povestit nu-mi prea amintesc, abia de-mi vine în 
minte câte un crâmpei. Repet că nu ştiu cât o fi înţeles din 
tot ceea ce i-am îndrugat; mai târziu, m-am dumerit însă că 
înţelesese destul ca să ajungă la concluzia că poate trage 
anumite foloase de pe urma întâlnirii cu mine. Voi explica 
ulterior, la locul potrivit, ce socoteli îşi făcea. 

Nu numai că mă înviorasem şi încă peste măsură, dar în 
anumite momente, pe cât se pare, eram chiar vesel. Îmi 
aduc aminte cum soarele a năvălit deodată în cameră când 
s-au ridicat storurile, cum a început să trosnească focul în 
sobă, când l-a aprins cineva - dar cine şi când nu-mi 
amintesc. Mi-a rămas însă în minte căţeluşul micuţ de tot şi 
negru pe care-l ţinea în braţe mademoiselle Alphonsine, 
strângându-l cu cochetărie la piept. Căţeluşul ăsta mă 
amuza grozav, atât de mult, încât uneori mă făcea să-mi 
pierd şirul povestirii, ba chiar de vreo două ori am şi întins 
mâna spre el, dar la un semn al lui Lambert, Alphonsine s-a 
făcut nevăzută după paravan împreună cu cățelul. 

EI, însă, şedea tăcut şi nemişcat pe scaun, aplecat spre 
mine şi mă asculta cu o deosebită atenţie, de parcă ar fi 
vrut să-mi soarbă fiecare cuvânt; câteodată, zâmbea 
îndelung, cu gura până la urechi, arătându-şi dinţii, cu ochii 
închişi pe jumătate, ca şi cum s-ar fi străduit să dezlege o 
problemă. Un singur lucru mi-amintesc limpede şi anume 
că, pe când povesteam despre „document”, vorbeam cât se 
poate de confuz şi dezlânat şi atunci am citit pe faţa lui că 
nu pricepe nimic, dar că ar dori foarte mult să priceapă, 
atât de mult, încât la un moment dat m-a şi întrerupt cu o 


întrebare, ceea ce era destul de riscat, deoarece cum mă 
întrerupea cineva, îmi pierdeam şirul, uitând cu desăvârşire 
despre ce vorbisem. Cât timp om fi stat aşa de vorbă, habar 
n-am, nu-mi pot da seama. Deodată, el s-a ridicat şi a 
strigat-o pe Alphonsine: 

— Are nevoie de odihnă. Poate că va trebui să chemăm şi 
un doctor. Să-i îndeplineşti orice dorinţă, cu alte cuvinte... 
Vous comprenez, ma fille? Vous avez de l'argent 148) ori 
ba? Poftim! Scoase o bancnotă de zece ruble şi i-o întinse, 
apoi schimbară câteva cuvinte în şoaptă. Vous comprenez?! 
Vous comprenez?! Îi repetă el aspru, încruntându-se şi 
ameninţând-o cu degetul. Am văzut că-i ştie grozav de frică. 

— Mă întorc curând. Până atunci, ar fi bine să tragi un 
somn, îmi spuse el, zâmbind, şi-şi puse căciula pe cap. 

— Mais vous n'avez pas dormi du tout, Maurice 149)! 
Strigă Alphonsine pe un ton patetic. 

— Taisez-vous, je dormirai apres 150), i-o reteză el şi 
plecă. 

— Sauvee (51)! Şopti ea, arătând cu un gest teatral spre 
uşă. Monsieur, monsieur! Începu ea numaidecât să 
declame, stând în mijlocul camerei, de parcă s-ar fi găsit pe 
scenă. Jamais homme ne fut şi cruel, şi Bismarck, que cet 
6tre, qui regarde une femme comme une salete de hasard. 
Une femme, qu'est-ce que ca dans notre epogue? „lue-la!” 
Voilă le dernier mot de l'Academie francaise (52|. 

O priveam cu ochii holbaţi şi vedeam dublu, mi se părea că 
am de-a face cu două Alphonsine... Deodată, am băgat de 
seamă că plânge; am tresărit la gândul că îmi vorbea 
probabil de mult, aşadar, în tot acest răstimp aţipisem sau 
zăcusem în nesimţire. 


„Helas! De quoi m'aurait servi de le decouvrir plutot, 
strigă ea, et n'aurais-je pas autant gagne ă tenir ma honte 
cachee toute ma vie? Peut-etre, n'est-il pas honnâte ă une 
demoiselle de s'expliquer şi librement devant un monsieur, 
mais enfin je vous avoue que s'il m'6tait permis de vouloir 
quelque chose, oh, ce serait de lui plonger au coeur mon 
couteau, mais en detournant les yeux, de peur que son 
regard execrable ne fit trembler mon bras et ne glacat mon 
courage. Îl a assassine ce pope russe, monsieur, il lui 
arracha sa barbe rousse pour la vendre ă un artiste en 
cheveux au pont des Marechaux, totut pres de la Maison de 
monsieur Andrieux - hautes nouveautes, articles de Paris, 
linge, chemises, vous savez, n'est-ce pas?... Oh, monsieur, 
quand l'amitie rassemble ă table epouse, enfants, soeurs, 
amis, quand une vive allegresse enflamme mon coeur, je 
vous le demande, monsieur: est bonheur preferable ă celui 
donţ tout jouit? Mais il rit, monsieur, ce monstre execrable 
et inconcevable et şi ce n'etait pas pour Ventremise de 
monsieur Andrieux, jamais, oh, jamais je ne serais... Mais 
quoi, monsieur, qu'ave-vous, monsieur 153)? 

A alergat spre mine. Se pare că aveam frisoane, poate 
chiar leşinasem. Nu pot spune ce impresie apăsătoare, 
jalnică îmi făcea această făptură la un pas de nebunie. Ea îşi 
închipuia poate că fusese însărcinată să-mi ţină de urât, se 
vede că de aceea nu mă părăsea nici o clipă. Pesemne că 
fusese cândva actriţă, vorbea pe un ton îngrozitor de 
declamator, se învârtea de colo până colo, nu-i tăcea gura o 
clipă, cu toate că eu amuţisem de mult. Tot ce am izbutit să 
pricep din trăncăneala ei era că avea legături strânse cu o 
oarecare „Maison de monsieur Andrieux - hautes 
nouveautes, articles de Paris etc.” Poate că şi provenea de 
acolo, dar că fusese despărțită pe veci de monsieur 
Andrieux par ce monstre furieux et inconcevable, de unde şi 
tragedia ei... Plângea cu sughiţuri, totuşi mi se părea că 
juca teatru, că, de fapt, nici nu-i venea să plângă. Uneori, mi 
se năzărea că o să se desfacă brusc în bucăţi ca un schelet; 


rostea cuvintele cu un glas sugrumat şi tremurător; 
bunăoară cuvântul preferable îl pronunţa prefe-a-ble, 
repetându-l pe a de parcă ar fi behăit o oaie. La un moment 
dat, când mi-am revenit din leşin, am văzut-o făcând o 
piruetă în mijlocul camerei, nu că ar fi dansat, ci numai 
fiindcă avea obiceiul să mimeze tot ce povestea. Deodată, se 
repezi la pianul mic, vechi şi dezacordat care se găsea în 
cameră, îl deschise şi începu să zdrăngăne şi să cânte din 
gură. Pare-se că atunci m-a cuprins deodată un somn adânc 
ca un leşin care trebuie să fi ţinut cel puţin zece minute, dar 
cățelul a schelălăit şi m-am deşteptat: conştiinţa mi-a 
revenit într-o clipă şi, când mi-am dat seama unde mă 
găsesc, am sărit, îngrozit, în picioare. 

„Lambert, mă găsesc la Lambert”, mi-am zis eu, 
înşfăcându-mi căciula şi repezindu-mă să-mi iau paltonul. 

— Ou allez-vous, monsieur 454)? Strigă Alphonsine, care 
nu mă slăbea din ochi. 

— Vreau să plec, vreau să plec de aici! Dă-mi drumul, lasă- 
mă... 

— Oui, monsieur, încuviinţă Alphonsine cu convingere şi se 
grăbi să-mi deschidă ea însăşi uşa spre coridor. Mais ce 
n'est pas loin, monsieur, ce n'est pas loin du tout, ca ne vaut 
pas la peine de mettre votre choubă, c'est ici preş, 
monsieur (55)! Strigă ea de răsună în tot coridorul. 

Am fugit din odaie şi am luat-o la dreapta. 

— Par ici, monsieur, c'est par ici! 'Ţipa ea cât o ţinea gura 
agăţându-se cu degetele ei lungi şi osoase de haina mea şi 
arătându-mi cu mâna cealaltă spre o uşă din stânga 
coridorului, unde nici n-aveam de gând să mă duc. 

M-am smucit din mâinile ei şi am fugit spre uşa care dădea 
pe scară. 

— Il s'en va, il s'en va 156)! Strigă Alphonsine cu glasul ei 
spart, alergând după mine. Mais il me tuera, monsieur, îl 
me tuera (57)! 

Dar dintr-un salt am ajuns pe scară şi, cu toate că ea tot se 
mai ţinea după mine, am coborât în fugă. Am izbutit să 


deschid uşa de la intrare, să mă reped în stradă şi să sar în 
prima birjă care trecu pe acolo. l-am dat birjarului adresa 
mamei... 

Judecata care mi se luminase o clipă mi se întunecă însă 
din nou. Îmi aduc aminte ca prin vis cum am ajuns la mama, 
cum m-au dus în casă, unde mi-am pierdut îndată 
cunoştinţa pentru multă vreme. A doua zi, după cum mi s-a 
povestit mai târziu (ceea ce, de altfel, îmi aduc şi eu 
aminte), am avut din nou un moment de luciditate. Parcă 
mă văd culcat pe divan în camera lui Versilov, înconjurat de 
mama, de Liza, de Versilov, ţin minte că acesta mi-a vorbit 
despre Zerşcikov, despre prinţ, că mi-a arătat o scrisoare şi 
tot căuta să mă liniştească. Ei mi-au povestit mai târziu că 
întrebam mereu cu groază de un oarecare Lambert şi că mi 
se tot năzărea că aud un căţel lătrând. Dar şi această slabă 
lumină a conştiinţei se stinse repede; spre seară, am căzut 
în delir. Aci trebuie să fac însă o digresiune şi să explic ceea 
ce se întâmplase între timp. 

În seara aceea, după ce fugisem de la Zerşcikov şi după ce 
lumea se mai liniştise, pe neaşteptate, înainte de a reîncepe 
jocurile, Zerşcikov anunţă în gura mare că se făcuse o 
greşeală regretabilă: cele patru sute de ruble dispărute se 
găsiseră într-un alt teanc de bani şi că după ce se făcuseră 
socotelile se constatase că nu lipseşte nici un bun din 
bancă. Atunci prinţul, care rămăsese în sală, se apropie de 
Zerşcikov şi-i ceru cu stăruinţă să declare în public că sunt 
nevinovat şi pe deasupra să-mi trimită o scrisoare de scuze. 
Zerşcikov socoti cererea pe deplin întemeiată şi-şi dădu faţă 
de toată lumea cuvântul de onoare să-mi trimită chiar a 
doua zi o scrisoare prin care să-mi explice situaţia şi să-mi 
ceară scuze. Prinţul îi dăduse adresa lui Versilov şi, într- 
adevăr, acesta primi chiar a doua zi o scrisoare din partea 
lui Zerşcikov, adresată mie şi o mie trei sute şi ceva de ruble 
care îmi aparţineau şi pe care le uitasem pe masa de ruletă. 
Aşadar, incidentul de la Zerşcikov fusese lămurit pe deplin; 


această veste îmbucurătoare a contribuit foarte mult la 
însănătoşirea mea, după ce m-am trezit din nesimţire. 

După ce se întoarse de la ruletă, prinţul scrise chiar în 
aceeaşi noapte două scrisori. Una adresată mie, iar cealaltă 
regimentului din care făcuse parte şi unde se întâmplase 
istoria cu cornetul Stepanov. A doua zi dimineaţă, expedie 
amândouă scrisorile, apoi întocmi un raport către autorităţi 
şi se duse cu el dis-de-dimineaţă la comandantul 
regimentului său, căruia îi declară că este „un delincvent de 
drept comun, implicat în falsificarea acţiunilor X, că cere să 
fie predat organelor de justiţie şi judecat”...Apoi îi înmână 
raportul, în care totul era expus pe larg. Drept urmare, fu 
arestat. Reproduc textual scrisoarea lui către mine, scrisă 
în aceeaşi noapte: „Nepreţuitul meu Arkadi Makarovici, 
Deoarece am recurs la o «soluţie» de lacheu, mi-am pierdut 
dreptul de a mă mângâia măcar cu gândul că în cele din 
urmă am avut şi eu curajul să mă hotărăsc la o faptă eroică 
în numele dreptăţii. Sunt vinovat faţă de patrie şi faţă de 
neamul meu şi pentru asta eu, ultimul descendent al acestui 
neam, îmi iscălesc singur sentinţa de moarte. Nu înţeleg 
cum am putut să mă agăţ de instinctul josnic de 
autoconservare, care m-a făcut chiar să sper un timp că mă 
pot salva plătindu-le tăcerea cu bani! Chiar dacă aş fi 
izbutit, în faţa conştiinţei mele aş fi rămas veşnic un ticălos. 
Apoi şi indivizii aceia, chiar dacă mi-ar fi restituit scrisorile 
compromiţătoare, m-ar fi hărțuit toată viaţa! Aşadar, nu-mi 
rămânea decât să trăiesc în mijlocul lor, să rămân în 
cârdăşie cu ei toată viaţa - iată soarta care mă aştepta! N- 
am putut să mă împac cu ea şi, până la urmă, am găsit în 
mine destulă tărie - sau poate că era numai desperare - ca 
să mă hotărăsc la pasul pe care-l fac. 

Am scris o scrisoare foştilor mei camarazi de la regiment 
în care am arătat nevinovăția lui Stepanov. Gestul acesta nu 
este şi nici nu poate fi socotit drept un act eroic menit să-mi 
răscumpere vina: el nu este decât un capitol din 


testamentul întocmit în ajunul morţii de către un om care 
ştie că mâine va fi un cadavru. Aşa trebuie privit. 

lartă-mă că te-am renegat la tripou; am făcut-o fiindcă în 
momentul acela nu eram sigur de dumneata. Acum când mă 
socotesc un om mort, pot face chiar şi asemenea 
mărturisiri... de pe lumea cealaltă. 

Biata Liza, ea n-a ştiut nimic despre hotărârea mea; să nu 
mă blesteme, să caute să mă înţeleagă. Eu nu mă pot 
dezvinovăţi faţă de ea, nici măcar nu găsesc cuvinte să-i 
explic cât de cât ceea ce simt. [in să mai afli, Arkadi 
Makarovici, că ieri dimineaţa, când Liza a venit pentru 
ultima oară la mine, i-am mărturisit c-o înşelasem, i-am 
destăinuit că m-am dus la Anna Andreevna cu intenţia de a 
o cere în căsătorie. Înainte de a face ultimul pas la care mă 
şi hotărâsem în sinea mea, am vrut să-mi uşurez conştiinţa 
şi, văzând cât de mult mă iubeşte, i-am mărturisit. Ea m-a 
iertat, mi-a iertat totul, totuşi n-o pot crede; nu m-a iertat 
cu adevărat; în locul ei, eu n-aş fi putut să iert. 

Să-ţi aminteşti din când în când de prietenul dumitale 
nefericit, Ultimul prinţ Sokolski.” 

Am zăcut în neştire nouă zile încheiate. 

PARTEA A TREIA. 

CAPITOLUL ÎNTÂI. 

Acum am să trec la cu totul altceva. 

De fiecare dată făgăduiesc să vorbesc „despre altceva” şi 
când colo mă pomenesc povestind tot despre mine. Cu toate 
acestea, după cum am declarat de o mie de ori, n-am câtuşi 
de puţin intenţia să mă descriu pe mine; de când mi-am 
început însemnările, eram ferm hotărât să mă feresc de 
lucrul acesta, deoarece înţeleg prea bine că persoana mea 
nu prezintă nici un interes pentru cititor. Intenţia mea e să-i 
descriu pe alţii, ceea ce şi încerc să fac, iar dacă mă întorc 
mereu la mine, e doar o greşeală regretabilă, pe care nu-i 
chip s-o evit, oricât m-aş strădui. Mai mult decât orice mă 
supără însă faptul că, povestindu-mi cu atâta pasiune 
propriile mele păţanii, dau temei să se creadă că aş fi şi 


acum la fel ca pe atunci. Cititorul trebuie să-şi amintească, 
de altfel, că nu o dată am exclamat: „O, de-ar fi cu putinţă 
să schimb trecutul, de-aş putea lua totul de la început!” 
Această exclamaţie ar fi de neînțeles dacă între timp nu m- 
aş fi schimbat radical şi n-aş fi devenit cu totul alt om. Nimic 
mai evident; nici nu-şi poate cineva închipui cum mi s-a urât 
cu toate aceste scuze şi explicaţii pe care sunt silit să le 
introduc în miezul însemnărilor mele, poticnindu-mă la tot 
pasul! Să intru, în sfârşit, în subiect. 

Când mi-am revenit în fire, după ce zăcusem nouă zile 
inconştient, am simţit că renăscusem, dar cu toate vechile 
mele cusururi; de altfel, în ceea ce mă priveşte, nici nu 
putea fi vorba atunci de o renaştere în adevăratul ei înţeles; 
dacă s-ar petrece astăzi, ar fi cu totul altceva. Singurul 
gând, mai bine zis singurul sentiment care pusese stăpânire 
pe mine era (ca de o mie de ori până atunci) să mă despart 
de ei, dar de astă dată definitiv, nu aşa cum făcusem înainte, 
când luasem de nenumărate ori această hotărâre, fără s-o 
duc însă niciodată la capăt. Nu voiam să mă răzbun pe 
nimeni - o declar pe cinstea mea - deşi fusesem nedreptăţit 
de toţi. Aveam de gând să plec fără ură, fără blesteme, 
voiam să dobândesc o forţă proprie, o forţă adevărată de 
astă dată, independentă de ei şi de oricine pe lume; şi când 
te gândeşti că era cât pe-aci să mă împac cu soarta mea! 
Ţin să precizez că dorinţa mea de atunci nu izvora dintr-un 
raţionament, ci dintr-o pornire irezistibilă. Dar atâta vreme 
cât nu părăsisem patul, nu voiam să-mi alcătuiesc un plan 
precis. Pe când zăceam bolnav şi vlăguit în camera lui 
Versilov, pe care el mi-o cedase, îmi dădeam seama cu 
durere cât de neputincios ajunsesem: în pat se zvârcolea un 
pai, nu un om şi asta nu numai din pricina bolii - mă 
cuprindea o ciudă nemaipomenită la gândul acesta! Şi 
tocmai de aceea, din străfundurile sufletului meu, din toată 
făptura mea exasperată se ridica un protest din ce în ce mai 
puternic şi mă copleşea sentimentul exagerat din cale-afară 
al superiorității mele şi dorinţa de a sfida pe toată lumea. 


Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată în viaţa mea mai 
înfumurat şi mai arogant decât în acele zile când abia 
începeam să mă întremez, mai bine zis când mai zăceam 
încă în pat, neputincios ca un pai. 

Dar pentru moment tăceam şi nici măcar nu voiam să mă 
gândesc la situaţia mea! Îi priveam pe toţi cu atenţie, 
străduindu-mă să ghicesc după faţa lor ceea ce mă interesa. 
Se vedea că nici ei nu vor să-mi pună întrebări; nu 
manifestau nici un fel de curiozitate şi vorbeau cu mine 
numai despre lucruri indiferente. Mie îmi plăcea atitudinea 
lor, dar în acelaşi timp mă şi necăjea; cred că n-are rost să 
explic această contradicţie, fiindcă era normal să fie aşa. Pe 
Liza o vedeam mai puţin decât pe mama, deşi în fiecare zi 
venea pe la mine măcar o dată, dacă nu chiar de două ori. 

După câteva crâmpeie din discuţiile lor şi după toată 
înfăţişarea lor am dedus că Liza avea grozav de multe 
necazuri pe cap şi că pleca adesea de acasă după treburile 
ei; până şi gândul că cineva poate avea treburile lui mi se 
părea o jignire adusă mie; de altfel, toate acestea nu erau 
decât reacţiile aproape fiziologice ale unui bolnav, asupra 
cărora nici nu merită să stărui. Tatiana Pavlovna venea şi ea 
la mine aproape în fiecare zi şi, cu toate că nu se arăta 
câtuşi de puţin duioasă, cel puţin nu mă mai ocăra ca 
înainte, ceea ce mă scotea din sărite, aşa că într-o bună zi i- 
am spus pe şleau: „Află, Tatiana Pavlovna, că atunci când nu 
bruftuluieşti n-ai nici un haz”. „Bine, atunci nici n-am să mai 
vin” mă repezi ea şi plecă. Eu însă, eram foarte încântat că 
măcar ea n-are să mă mai plictisească cu vizitele ei. 

Cel mai mult o chinuiam pe mama, pe ea îmi vărsăm tot 
necazul. Aveam pe atunci o poftă de mâncare 
nemaipomenită şi bombăneam mereu că nu mi se dă la timp 
să mănânc (ceea ce, de fapt, nu se întâmpla niciodată). 
Mama nu mai ştia cum să-mi intre în voie. O dată mi-a adus 
supa şi, pe când mă hrănea ca de obicei cu lingura, am 
bodogănit fără încetare. La un moment dat m-am înfuriat 
pe mine: „Poate că în afară de ea nu mai iubesc pe nimeni şi 


tocmai pe ea o chinuiesc”...Dar această constatare în loc să 
mă liniştească, m-a întărâtat şi mai tare şi am început să 
plâng de ciudă; ea sărmana, şi-a închipuit că plâng de 
duioşie, s-a aplecat spre mine şi a început să mă sărute. Mi- 
am călcat pe inimă şi am lăsat-o, deşi în clipa aceea am 
urât-o cu adevărat. Totuşi pe mama am iubit-o întotdeauna, 
chiar şi atunci, aşa că nici vorbă nu putea fi de ură, dar aşa 
se întâmplă întotdeauna: pe cine iubeşti mai mult, pe acela-l 
Şi jigneşti mai tare. 

De fapt în primele zile de convalescenţă nu l-am urât decât 
pe doctor. Era un tânăr plin de ifose, care vorbea aspru şi 
chiar mojic. Oamenii aceştia care au avut de-a face cu 
ştiinţa îşi dau întotdeauna nişte ifose, de parcă ar fi făcut 
peste noapte cine ştie ce descoperire senzaţională, deşi 
peste noapte nu se întâmplase nimic deosebit; dar ce să-i 
faci, aşa-s oamenii mediocri, vulgari. Multă vreme l-am 
suportat, dar la un moment dat mi-a sărit ţandăra şi i-am 
declarat faţă de toţi ai mei că degeaba mai bate drumul, 
fiindcă am să mă vindec şi fără el, că deşi îşi dă aere de om 
cu picioarele pe pământ e îmbăcsit de prejudecăţi şi nu 
pricepe că medicina n-a vindecat niciodată pe nimeni; în 
sfârşit, i-am mai spus că e bădăran şi incult, „cum sunt în 
zilele de azi toţi tehnicienii şi specialiştii de la noi, care în 
ultima vreme şi-au luat nasul la purtare”...Doctorul s-a 
supărat grozav (întărind astfel spusele mele), totuşi a 
continuat să vină regulat, într-o bună zi, i-am declarat lui 
Versilov că dacă doctorul nu încetează cu vizitele sale, am 
să-i trântesc în faţă nişte adevăruri de zece ori mai 
neplăcute. Versilov s-a mulţumit să constate că nu-mi va fi 
cu putinţă să găsesc nici ceva de două ori mai supărător 
decât ceea ce-i spusesem, darămite de zece ori. Observaţia 
lui mi-a făcut plăcere. 

Ciudat om, n-am ce zice! Mă refer la Versilov. El şi numai 
el era vinovat de toate - şi ce să vezi: singurul om care nu 
mă scotea din sărite era el. Mă cucerise nu numai prin felul 
lui de a se purta cu mine. Cred că pe atunci simţeam 


amândoi că fiecare îi e dator celuilalt prea multe explicaţii 
şi tocmai de aceea e mai bine să nici nu încercăm vreodată 
să ne lămurim. În astfel de împrejurări ale vieţii este cât se 
poate de plăcut să ai de-a face cu un om inteligent! Am şi 
arătat în partea a doua a povestirii mele, anticipând 
evenimentele, că Versilov îmi vorbise pe scurt, dar limpede, 
despre scrisoarea trimisă de prinţ înainte de arestarea sa, 
despre Zerşcikov, despre declaraţia lui în favoarea mea şi 
aşa mai departe. Cum eram hotărât să tac, i-am pus numai 
vreo două-trei întrebări scurte, pe un ton cât se poate de 
sec; el mi-a răspuns clar şi precis dar fără nici un cuvânt de 
prisos şi ceea ce mi-a plăcut şi mai mult, fără sentimente de 
prisos. În momentul acela mă temeam mai cu seamă de 
patetismul inutil. 

Deşi n-am pomenit nimic de Lambert, cititorul îşi închipuie 
desigur că mă gândeam foare mult la el, prea mult. Pe când 
aiuram, am vorbit de câteva ori despre Lambert, dar după 
ce mi-am revenit şi i-am observa mai atent pe ai mei, mi-am 
dat seama de îndată că întâmplarea cu Lambert rămăsese o 
taină, că nu ştiau nimic dspre ea, nici măcar Versilov. Faptul 
acesta mă bucură şi-mi spulberă neliniştea, totuşi, după 
cum am aflat mai târziu, spre uimirea mea bucuria îmi era 
neîntemeiată: Lambert mă căutase de câteva ori în timpul 
cât fusesem bolnav dar, cum Versilov îmi tăinuse acest 
lucru, credeam că-mi pierduse urma pe veci. Cu toate 
acestea, mă gândeam adesea la el; mai mult, acum mă 
gândeam la el fără dezgust, cu mult interes, ba chiar cu 
simpatie, ca şi cum m-aş fi aşteptat de la el la ceva nou, la 
un sprijin pe măsura noilor sentimente şi planuri care se 
închegau în sufletul meu. Într-un cuvânt, îmi propuneam ca 
atunci când voi lua hotărârea de a începe să mă gândesc, 
să-l analizez în primul rând pe Lambert. Trebuie să 
menţionez un amănunt ciudat: uitasem cu desăvârşire unde 
locuieşte şi pe ce stradă se petrecuse toată povestea. Mi se 
întipărise atât de bine în minte camera, Alphonsine, cățelul, 
coridorul, încât aş putea să le desenez şi azi din memorie, 


dar uitasem cu desăvârşire unde, mai precis pe ce stradă şi 
în ce casă le văzusem pe toate. Lucrul cel mai ciudat e că 
mi-am da seama de asta abia a treia, sau a patra zi după ce 
îmi venisem în fire, adică după ce Lambert începuse şi mai 
mult să mă preocupe. 

lată, aşadar, care au fost primele reacţii după ce am 
revenit la viaţă. Nu le-am redat decât în parte, foarte 
superficial şi tare îmi vine a crede că mi-a scăpat tocmai 
esenţialul, într-adevăr, e foarte probabil că tot ce e esenţial 
s-a conturat şi s-a precizat în inima mea tocmai în acea 
perioadă; doar n-oi fi fost tot timpul furios şi înciudat numai 
fiindcă nu mi se aducea la timp supa. O, îmi amintesc ce 
tristeţe, ce melancolie mă cuprindea uneori, mai ales când 
rămâneam multă vreme singur. Şi ca un făcut, ai mei au 
înţeles repede că prezenţa lor mă stinghereşte, iar 
compătimirea lor mă irită şi de aceea, de la un timp, mă 
lăsau din ce în ce mai des singur, dovedind o perspicacitate 
şi o delicateţe într-adevăr excesive. 

Într-a patra zi, după ce îmi recăpătasem cunoştinţa, pe la 
ora două, zăceam în pat, singur în cameră. Era o zi senină 
şi ştiam că după ora patru, când soarele va cobori spre 
asfinţit, o rază roşie va pătrunde pieziş pe fereastră până în 
colţul de lângă mine, proiectând o pată puternică de 
lumină. Ştiam acest lucru din zilele precedente, după cum 
ştiam că se va întâmpla negreşit peste un ceas şi tocmai 
această certitudine mă înfuria la culme. M-am răsucit brusc 
pe partea cealaltă şi deodată, în tăcerea adâncă ce domnea 
în casă am desluşit limpede cuvintele: „Doamne Isuse 
Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!” 
Cuvintele fuseseră rostite aproape în şoaptă, după ele a 
urmat un oftat adânc, din fundul inimii, apoi s-a lăsat iarăşi 
o linişte desăvârşită. Am ridicat repede capul. 

Încă din ajun, dacă nu chiar cu două zile în urmă, băgasem 
de seamă că în cele trei odăi ale noastre de jos se petrece 
ceva neobişnuit. În cămăruţa de lângă salon, unde locuia 
mama cu Liza, părea să stea acum altcineva. Auzisem de 


câteva ori nişte sunete ciudate, atât ziua cât şi noaptea, dar 
nu durau decât o clipă, apoi, timp de câteva ceasuri 
doamnea o linişte deplină, aşa încât nu le-am prea luat în 
seamă. În ajun, îmi trecuse prin minte că acolo trebuie să se 
fi mutat Versilov, mai ales că, îndată după ce auzisem 
sunetele, Versilov intrase la mine; totuşi, ştiam precis din 
convorbirile lor că atâta timp cât voi fi bolnav, Versilov avea 
să locuiască în altă casă, rămânând acolo şi peste noapte. 
Mama şi Liza, după cum aflasem de mult, se mutaseră 
amândouă (ca să nu-mi tulbure liniştea, presupuneam eu) 
sus, în fostul meu „sicriu” şi chiar o dată m-am întrebat în 
sinea mea: „cum de încap amândouă acolo?” Acum însă, 
ieşea la iveală că în fosta lor cameră stătea altcineva, dar în 
nici un caz Versilov. Cu o uşurinţă la care nu m-aş fi aşteptat 
(deoarece până atunci mă socotisem sleit de puteri), am 
coborât din pat, mi-am vârât picioarele în papuci, mi-am 
pus pe umeri halatul cenuşiu căptuşit cu blană de miel, care 
se afla la îndemână (mi-l cedase Versilov), şi, trecând prin 
salon, m-am îndreptat spre fostul dormitor al mamei. Dar 
ceea ce am văzut acolo m-a buimăcit; era ceva atât de 
neaşteptat, încât am încremenit în prag. Am dat peste un 
moşneag cu părul alb de tot, cu o barbă mare, sclipitor de 
albă; era limpede ca şedea de mult acolo, însă nu pe pat, ci 
pe scăunelul mamei, rezemându-se doar cu spinarea de pat. 
De fapt, se ţinea atât de drept, încât aveai impresia că nici 
n-avea nevoie să se rezeme, deşi nu încăpea îndoială că era 
bolnav. Peste cămaşă purta o scurtă îmblănită, avea pantofi 
în picioare, iar genunchii şi-i înfăşurase în pătura mamei. Se 
vedea că e înalt, spătos şi, în ciuda bolii, foarte vânjos, deşi 
destul de palid şi slab; avea faţa prelungă, părul foarte des, 
dar nu prea lung; părea să fi trecut de şaptezeci de ani. Pe 
o măsuţă de lângă el avea la îndemână trei-patru cărţi şi 
nişte ochelari cu ramă de argint. Deşi nu mă aşteptam 
câtuşi de puţin la această întâlnire, am ghicit pe loc cine 
este, numai că nu înţelegeam cum putuse să stea atât de 


liniştit încât nici să nu-i bănuiesc prezenţa timp de câteva 
zile, cu toate că nu ne despărţea decât o singură încăpere. 

Când dădu cu ochii de mine, nu făcu nici o mişcare, mă 
privi doar tăcut şi stăruitor, aşa cum îl priveam şi eu, cu 
singura deosebire că în timp ce pe faţa mea se citea o 
mirare nespusă, el nu părea câtuşi de puţin mirat. 
Dimpotrivă, după ce mă măsură în tăcere din cap până-n 
picioare, vreo cinci, zece secunde, îmi zâmbi deodată şi 
izbucni chiar într-un râs mut, care, deşi nu ţinu mult, lăsă o 
dâră de lumină şi de veselie pe faţa lui şi mai ales în ochii lui 
foarte albaştri, strălucitori şi mari, dar cu pleoapele căzute 
şi cam umflate, înconjurați de o reţea fină de zbârcituri. 
Râsul lui m-a impresionat mai mult decât orice. 

După părerea mea, atunci când un om râde, de cele mai 
multe ori ţi-e silă să te uiţi la el. De cele mai multe ori râsul 
dă în vileag o anumită trivialitate, îl micşorează pe om, deşi 
cel care râde nu-şi dă aproape niciodată seama de impresia 
pe care o produce, după cum nimeni nu ştie cum arată când 
doarme. Unii păstrează şi în somn o expresie inteligentă, pe 
când alţii, chiar inteligenţi fiind, capătă o expresie foarte 
stupidă, deci caraghioasă. Nu ştiu care să fie cauza, vreau 
numai să spun că un om care râde, ca şi unul care doarme, 
de cele mai multe ori nu-şi dă seama cum arată. Majoritatea 
covârşitoare a oamenilor nici nu ştiu să râdă. De altfel, râsul 
nu se învaţă: e un dar înnăscut pe care nu-l dobândeşti. Tot 
ce poţi face în această privinţă e să te reeduci, să-ţi 
desăvârşeşti caracterul, să-ţi învingi pornirile rele, numai 
astfel s-ar putea ca şi râsul tău să devină mai frumos. Unii 
oameni atunci când râd îşi dau toată arama pe faţă şi într-o 
clipă descoperi ce zace în sufletul lor. Chiar şi un râs foarte 
inteligent poate fi uneori respingător. Râsul presupune în 
primul rând sinceritate, dar câţi oameni sunt sinceri? Râsul 
presupune întâi şi întâi bunătate, dar de cele mai multe ori 
oamenii râd cu răutate. Un râs sincer şi plin de bunătate 
înseamnă veselie, dar în veacul nostru unde mai găseşti 
veselie adevărată, câţi oameni mai ştiu să fie cu adevărat 


veseli? (Observaţia despre veselia veacului nostru a făcut-o 
Versilov, iar mie mi s-a întipărit în minte.) Niciodată firea 
omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. 
Uneori, e foarte greu să dibuieşti caracterul câte unui om, 
dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer şi 
brusc şi atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina 
zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare 
armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai 
bine zis senină şi totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la 
gradul de evoluţie intelectuală a omului, ci la treapta de 
desăvârşire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. 
Aşadar, dacă vrei să cunoşti un om şi să-i pătrunzi în suflet, 
n-are rost să-l observi când tace sau când vorbeşte, când 
plânge sau când se entuziasmează pentru cele mai nobile 
idei, cel mai bun lucru e să-l priveşti când râde. Dacă omul 
râde frumos înseammă că are un suflet frumos. Dar trebuie 
să se ţină seama de toate nuanțele: bunăoară, râsul unui 
om nu trebuie să ţi se pară în nici un caz prostesc, oricât ar 
fi de vesel şi de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai 
mică urmă de prostie, înseamnă fără îndoială că omul acela 
e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu 
ideile. Iar dacă omul care râde ţi se pare cât de cât 
caraghios, chiar dacă râsul lui nu-i stupid, să ştii că omul 
acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. 
În sfârşit, dacă râsul omului e comunicativ, dar ţi se pare 
trivial, fără să-ţi dai seama de ce, să ştii că adevărata fire a 
acestui om e şi ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe 
care le-ai observat la el mai înainte sunt fie o prefăcătorie 
conştientă, fie o simplă maimuţăreală inconştientă, iar pe 
viitor omul acela se va schimba negreşit în rău, îşi va găsi o 
ocupaţie mai „profitabilă” şi va renunţa fără părere de rău 
la toate ideile sale nobile, socotindu-le doar nişte rătăciri 
ale tinereţii, nişte elanuri trecătoare. 

Dinadins am făcut această lungă digresiune despre râs, cu 
riscul de a fărâmiţa unitatea povestirii, fiindcă concluziile 
mele în privinţa aceasta fac parte dintre cele mai serioase 


învăţăminte pe care le-am tras din experienţa vieţii. De ele 
ar trebui să ţină seama mai ales fetele de măritat care se 
află în pragul căsătoriei cu alesul inimii lor şi totuşi mai stau 
pe gânduri fiindcă mai au oarecare rezerve faţă de el şi nu 
se pot hotări definitiv. Să nu vi se pară ridicol că un biet 
adolescent care nu ştie nimic despre căsătorie se încumetă 
să dea sfaturi într-o chestiune atât de delicată. În orice caz, 
un lucru ştiu precis şi anume că râsul e cel mai sigur 
examen al sufletului omenesc. Uitaţi-vă la copii: unii ştiu să 
râdă cum nu se poate mai frumos şi tocmai de aceea sunt 
atât de fermecători. Un copil care plânge mi se pare 
respingător, în schimb unul care râde plin de voioşie este o 
rază de lumină din rai, o viziune a viitorului, când omul va 
deveni, în sfârşit, la fel de pur şi de spontan ca un copil. lar 
râsul care a luminat o clipă faţa bătrânului avea ceva 
copilăresc, neînchipuit de atrăgător. M-am apropiat 
numaidecât de el. 

— lacă şezi aici, văd eu că nu prea te ţin picioarele, mă 
pofti prietenos să mă aşez lângă el, continuând să mă 
privească drept în faţă cu ochii lui strălucitori. 

M-am aşezat şi i-am spus: 

— Te-am recunoscut numaidecât: eşti Makar Ivanovici. 

— Aşa-i puiule. Mă bucur că te-ai ridicat din pat. Nici nu se 
cădea altfel, doar eşti tânăr. Bătrânii trag spre mormânt şi 
tinerii spre viaţă. 

— Eşti bolnav? 

— Da, dragă, sunt bolnav, mă lasă picioarele; m-au dus ele 
cu chiu, cu vai până în pragul casei voastre, dar cum am 
poposit aici mi s-au umflat ca nişte butuci. De joia trecută 
au început să mă doară, de când a dat gerul. Ştii, până 
acum le ungeam cu unsoarea asta; mi-a dat-o doctorul 
Lichten de la Moscova, Edmund Karlăci, şi-mi alina durerea, 
parcă mi-o lua cu mâna, dar de la o vreme uite că nu-mi mai 
ajută. Şi pe piept mă apasă ceva, de mă înăbuş, iar de ieri 
am un junghi în spate de parcă mă sfâşie câinii... Nu închid 
ochii cât e noaptea de lungă. 


— Atunci, cum ai putut sta atât de liniştit, de nici nu te-am 
auzit până acum? L-am întrerupt eu. 

M-a privit, dus pe gânduri: 

— Vezi numai să n-o trezeşti pe maică-ta, urmă el ca şi 
cum atunci şi-ar fi amintit de ea. Toată noaptea s-a învârtit 
pe aici, dar umbla în vârful picioarelor şi nu făcea mai mult 
zgomot decât o muscă; ştiu că abia acum s-a dus să se 
odihnească puţin. Rău e s-ajungi un moşneag neputincios, 
oftă el, te miri de unde mai ia sufletul putere să se agaţe de 
viaţă, dar uite că nu vrea să se dea bătut, se vede că i-o fi 
dragă viaţa; te pomeneşti că de i-ar fi dat să ia viaţa de la 
început, sufletul n-ar zice ba, atât e de nesăţios; de, cine 
ştie, poate că e un păcat să vorbeşti aşa. 

— De ce-ar fi un păcat? 

— Iacă de ce: dacă te gândeşti la asta, înseamnă că aşa ai 
dori să fie, iar unui bătrân i se cade să aştepte moartea 
senin. Vezi tu, este un mare păcat să te răzvrăteşti, sau 
chiar să cârteşti împotriva morţii. Dar de, când ai îndrăgit 
viaţa şi ştii să-i preţuieşti bucuriile, fiindcă sufletul ţi-a 
rămas tânăr, cred că Dumnezeu îl iartă până şi pe un 
moşneag. Îi e greu omului să ştie când păcătuieşte, să-şi 
dea seama ce e păcat şi ce nu-i: asta e o taină pe care 
mintea omului nu poate s-o cuprindă. Un bătrân trebuie să 
fie întotdeauna cu sufletul împăcat, iară moartea trebuie s-o 
întâmpine cu înţelepciune, senin, ca pe o sărbătoare, 
mulţumit că i-a fost dat să trăiască şi atât, să-şi aştepte în 
pace sfârşitul şi să se îndrepte spre moarte ca un spic ce se 
alătură snopului, bucuros că se săvârşeşte şi cu el marea 
taină. 

— Vorbeşti tot mereu de o „taină”; ce înseamnă că „se 
săvârşeşte marea taină?” l-am întrebat eu aruncând o 
privire spre uşă. Eram mulţumit că suntem singuri şi că în 
jurul nostru domnea o tăcere desăvârşită. Pe fereastră 
pătrundea lumina puternică a soarelui care încă nu 
începuse să asfinţească. Bătrânul vorbea cam bombastic şi 
destul de confuz, totuşi se vedea că e foarte sincer şi tare 


emoţionat; părea să se bucure într-adevăr de venirea mea. 
Dar exaltarea lui se datora fără îndoială şi faptului că avea 
febră şi încă mare. Şi eu eram bolnav şi pe mine începuseră 
să mă scuture frigurile din clipa când intrasem la el. 

— De taină mă întrebi? Apoi totul este o taină dragă, în 
toate cele se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare 
copac, în orice fir de iarbă. În cântecul unei păsărele cât de 
micuţe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer, în 
toate se ascunde aceeaşi taină. Dar cea mai mare dintre 
toate este ceea ce se întâmplă cu sufletul omului pe lumea 
cealaltă. S-o ştii de la mine, dragă! 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... Nu stărui ca să te întărât, 
fireşte şi apoi, fii pe pace şi eu cred în Dumnezeu; toate 
aceste taine au fost însă de mult dezlegate de mintea 
omului, iar cele care au rămas neînţelese vor fi cu siguranţă 
dezlegate în viitor, poate chiar într-un viitor foarte apropiat. 
Botanica a lămurit pe deplin cum creşte un pom, iar un 
fiziolog şi anatomist ştiu până şi de ce cântă o pasăre, sau 
vor descoperi curând; cât despre stele, nu numai că se ştie 
câte sunt la număr, dar s-a şi calculat precis mişcarea 
fiecăreia dintre ele, până la secundă, aşa încât se poate 
prevedea cu o mie de ani înainte minutul şi secunda când va 
apărea o nouă cometă... lar în ziua de azi se cunoaşte până 
şi alcătuirea celor mai îndepărtate stele. Dacă iei, 
bunăoară, un microscop - ştii, o lentilă care măreşte de un 
milion de ori - şi priveşti prin el o picătură de apă, ai să 
descoperi o întreagă lume necunoscută în care trăiesc 
nenumărate fiinţe vii; şi asta a fost o taină până acum, dar 
iată că a fost dezlegată în cele din urmă. 

— Am auzit de asta puiule, mi-au mai spus-o şi alţii. Nimic 
de zis, e un lucru mare şi frumos; dar tot ce i se dezvăluie 
omului e din voia Domnului; nu degeaba a suflat Dumnezeu 
peste el şi i-a dat viaţă, spunându-i: „Irăieşte şi cunoaşte”. 

— Astea-s teorii învechite. Totuşi sper că nu eşti un 
duşman al ştiinţei, un fanatic? Nu ştiu dacă mă înţelegi... 


— Nu, puiule, eu din tinereţe am prețuit ştiinţa, cu toate 
că nu mă pricep la de-alde astea; dacă eu n-am avut parte 
de învăţătură, măcar să aibă alţii. Poate că e chiar mai bine 
aşa: fiecare cu soarta lui. Că de, puiule, învăţătura nu-i 
prieşte fiecăruia, oamenii nu-şi cunosc lungul nasului, 
fiecare vrea să uimească lumea întreagă şi poate că eu aş 
vrea mai abitir ca alţii, dacă aş fi mai învăţat. Dar aşa 
nepriceput cum sunt, cum să-mi mai dau şi ifose? Tu însă, 
tânăr şi isteţ cum te văd, trebuie să înveţi, dacă aşa ţi-a fost 
hărăzit. Caută să ştii cât mai multe, că atunci când te vei 
lovi de un necredincios, sau de vreo altă pramatie, să le 
închizi gura, ca nu cumva să-ţi împuie ei capul cu vorbele 
lor nebuneşti şi să-ţi tulbure mintea necoaptă. Cât despre 
sticla aceea de care ai pomenit, am şi văzut-o nu demult. 

Se opri o clipă să-şi tragă răsuflarea şi oftă adânc. Era 
limpede că venirea mea îi făcea o deosebită plăcere. Simţea 
fără îndoială o nevoie aproape bolnăvicioasă de a avea 
mereu pe cineva în preajma lui şi de a-şi împărtăşi 
gândurile. Şi apoi, sunt convins că nu greşesc când afirm că 
mă privea uneori cu o dragoste cu totul neobişnuită: ba îşi 
punea cu duioşie mâna pe a mea, ba mă mângâia pe umăr... 
Alteori, însă, ce-i drept, parcă uita cu desăvârşire de mine; 
deşi se exprima cu aceeaşi însufleţire ca până atunci, 
rămânea cu ochii pierduţi în gol şi vorbea ca pentru sine. 

— Ştii, dragă, urmă el, la schitul sfântului Ghenadie 
trăieşte un om foarte înţelept. E de neam mare, are grad de 
locotenent-colonel în armată şi e putred de bogat. Când 
trăia printre oameni n-a vrut să se lege prin taina 
căsătoriei; de zece ani trăieşte în sihăstrie, căci tare a 
îndrăgit locurile acelea liniştite şi singuratice, iar de când s- 
a lepădat de deşertăciunile lumii, sălăşluieşte pacea şi în 
inima lui. Deşi păzeşte toate canoanele mănăstirii, nu vrea 
să se călugărească. Şi are la cărţi, dragă, cum n-am văzut 
încă la nimeni. Mi-a spus chiar el că fac vreo opt mii de 
ruble. Piotr Valerianovici îl cheamă. De câte ori am fost pe 
la el, m-a învăţat multe şi tare-mi mai plăcea să-l ascult! O 


dată l-am întrebat: „Cum se face, boierule, că dumneata, 
om cu mintea luminată, care ai trăit zece ani la mănăstire 
după toate canoanele, smerit, lepădânduc-te de bunăvoie de 
toate cele lumeşti - cum se face că nu vrei să te călugăreşti, 
ca să te dovedeşti cu adevărat cuvios...?”...Şi să vezi ce mi-a 
răspuns: „Ce tot vorbeşti de mintea mea, moşule: de unde 
ştii că nu m-a înrobit ea pe mine, în loc s-o stăpânesc eu pe 
ea? Şi ce te face să crezi că sunt smerit? Poate că, 
dimpotrivă, sunt un răzvrătit. Şi-apoi, de unde ai scos că m- 
am lepădat de toate deşertăciunile lumeşti? La avere, la 
rang, la gradul meu de colonel sunt gata să renunţ oricând, 
dar uite că de zece ani mă tot căznesc să mă las de tutun şi 
încă n-am izbutit. Atunci ce fel de călugăr aş putea să mai 
fiu? Vezi, aşadar, că n-ai de ce să mă lauzi.” Tare m-a mirat 
umilinţa lui. Dar iată că vara trecută de Sânpetru, m-am 
dus iar la schitul acela - Domnul mi-a îndrumat paşii - şi în 
chilia lui, ce să vezi, un microscop adus din străinătate pe 
bani grei. „Stai puţin, zice, moşule, să-ţi arăt o minunâţie, 
cum n-ai mai pomenit de când eşti. Uită-te la picătura asta 
de apă curată ca lacrima şi acum priveşte câte mai mişună 
în ea. Să vezi că învățații ăştia or să dezvăluie în curând 
toate tainele Domnului şi nouă, mie şi ţie, n-or să ne mai 
lase niciuna de dezlegat”, chiar aşa mi-a zis, mi-aduc bine 
aminte. Dar eu mai văzusem microscop cu vreo treizeci şi 
cinci de ani înainte, la Alexandr Vladimirovici Malgasov, 
stăpânul meu şi unchiul după mamă al lui Andrei Petrovici, 
de la care a şi moştenit moşia. Era boier mare, avea rang de 
general, pe moşia lui se făceau multe vânători, de aceea şi 
ţinea o grămadă de câini, iar mie îmi dăduse în grijă şoimii 
şi mulţi ani am făcut treaba asta. Pe atunci şi-a adus şi elun 
microscop din străinătate, a adunat toate slugile de la 
curte, bărbaţi şi femei şi le-a poruncit să se uite pe rând 
prin microscop şi ne-a arătat un purice, un păduche, un vârf 
de ac, un fir de păr şi o picătură de apă. Atunci să fi văzut 
comedie: oamenii se temeau de microscop, dar şi boierului 
îi ştiau de frică, de, era tare iute la mânie. Unii nici nu ştiau 


cum să se uite, aşa de tare strângeau din ochi, că nu mai 
vedeau nimic, alţii zbierau de spaimă, iar starostele, Savin 
Makarov, şi-a acoperit ochii cu palmele şi tot striga: „Fă ce 
vrei cu mine, boierule, că de drăcovenia asta tot nu mă 
apropii!” Cei mai mulţi râdeau ca proştii unii de alţii. Lui 
Piotr Valerianovici nu i-am spus că mai văzusem minunea 
asta cu vreo treizeci şi cinci de ani în urmă, fiindcă n-am 
vrut să-i stric plăcerea omului, dimpotrivă, când mi-a 
arătat-o, m-am prefăcut că mă mir şi mă sperii. După ce m-a 
lăsat să mă uit un timp, m-a întrebat: „Ei, moşule, ce mai 
zici acum?” l-am făcut o plecăciune şi i-au răspuns: 
„Domnul a zis: «Facă-se lumină şi lumină se făcu».” Darel 
mi-a întors-o: „Nu crezi oare că se făcu întuneric?” Tare 
ciudat a mai vorbit, nu glumea de fel. M-am mirat de aşa 
vorbe, iar el s-a încruntat deodată şi a căzut pe gânduri. 

— Fără doar şi poate că Piotr Valerianovici al dumitale, 
oricâtă colivă ar mânca şi oricâte mătănii ar bate la 
mănăstire, nu crede în Dumnezeu, iar dumneata ai dat 
peste el într-un moment de îndoială, asta-i tot, L-am lămurit 
eu, în orice caz trebuie să fie un om destul de caraghios: 
desigur că mai văzuse de cel puţin zece ori în viaţa lui un 
microscop, aşa că nu înţeleg de ce să-şi piardă cumpătul 
tocmai a unsprezecea oară! Pesemne că la mănăstire... O fi 
devenit atât de impresionabil şi de nervos. 

— Omul ăsta are un suflet curat şi o minte luminată, rosti 
bătrânul cu convingere şi nu este un necredincios. Are 
minte cu carul, numai că inima îi e prea zbuciumată. Mulţi 
domni şi cărturari au ajuns azi în halul ăsta. Să ştii de la 
mine că oamenii ăştia se chinuiesc singuri, fiindcă îi mustră 
cugetul. Tu să fii bun cu ei şi să nu-i întărâţi. Dar seara 
înainte de culcare, să-i pomeneşti în rugăciunile tale, fiindcă 
tocmai ăştia îl caută pe Dumnezeu. Dar ia spune, tu te rogi 
înainte de culcare? 

— Nu, fiindcă oamenii se roagă numai din obişnuinţă. 
Totuşi trebuie să-ţi mărturisesc că Piotr Valerianovici al 
dumitale îmi place, ăsta măcar nu-i otreapă ci om şi 


seamănă întrucâtva cu cineva de care amândoi suntem 
legaţi şi pe care-l cunoaştem prea bine. 

Bătrânul însă nu luă în seamă decât prima parte a 
răspunsului meu. 

— Rău faci puiule că nu te rogi. Rugăciunea îţi face bine, 
îţi veseleşte inima şi, înainte de a adormi şi dimineaţa, când 
te scoli şi când te trezeşti în puterea nopţii, ascultă-mă pe 
mine. De cum venea vara, încă din luna iulie, noi porneam 
spre mănăstirea Maicii Preciste, ca să ajungem la hram. Cu 
cât ne apropiam, ceata noastră se îngroşa, până la urmă ne 
adunam vreo două sute de inşi care ne grăbeam cu toţii să 
ajungem cât mai repede să ne închinăm la sfintele moaşte 
ale marilor făcători de minuni Aniki şi Grigori. O dată, când 
am înnoptat pe câmp, drăguță, m-am trezit în zori, toţi 
dormeau duşi, nici soarele nu se zărea încă dincolo de 
pădure. Am ridicat capul, m-am uitat de jur împrejur şi am 
oftat, atât era de frumoasă lumea lui Dumnezeu! Era linişte, 
răcoare, auzeai parcă iarba crescând - creşti, ierbuliţa lui 
Dumnezeu, cânta o păsărică - cântă, păsărică lui 
Dumnezeu, un copilaş din braţele unei femei a scâncit - 
Domnul să te ocrotească, puiule de om, creşte şi fii fericit, 
pruncule! Şi atunci parcă pentru prima oară în viaţa mea 
toate acestea mi-au pătruns în suflet. M-am culcat iarăşi şi 
am adormit uşor ca un copil. Frumos e să colinzi lumea, 
drăguță. De m-ar lăsa durerile, la primăvară aş porni iar la 
drum. Da, totul e o taină şi e bine aşa; te minunezi şi te 
înspăimânţi, dar spaima asta e spre bucuria inimii: „lotul e 
în mâinile tale, Doamne! Şi eu sunt în mâinile tale; 
primeşte-l pe robul tău la tine!” Nu cârti, copile, lumea îţi 
pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o taină, adăugă 
el, înduioşat. 

— Lumea îţi pare atât de frumoasă tocmai pentru că e o 
taină”... Am să ţin minte cuvintele astea. Te exprimi 
îngrozitor de confuz, totuşi eu te înţeleg... Ceea ce mă 
uimeşte e că ştii şi înţelegi mult mai mult decât poţi 
exprima; numai că pari să aiurezi... Mi-a scăpat fără să 


vreau, când i-am văzut ochii strălucitori de febră şi faţa 
înspăimântător de palidă, dar el pare-mi-se nici n-a auzit 
cuvintele mele. 

— Ştii, copilul meu drag, zise el ca şi cum şi-ar fi urmat 
gândul, ştii că amintirea omului pe acest pământ nu ţine la 
nesfârşit? Mai mult de o sută de ani nu-şi aduce nimeni 
aminte de un om. Încă la o sută de ani după moartea lui îşi 
mai aduc aminte de el copiii sau nepoţii care au apucat să-l 
vadă la faţă, dar pe urmă, chiar dacă-l mai pomeneşte 
cineva, îl ştie numai din auzite, după nume, fiindcă toţi care 
l-au cunoscut la faţă au murit pe rând. Şi atunci pe 
mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la 
căpătâi i se fărâmă şi toată lumea îl uită, până şi urmaşii săi, 
apoi i se şterge chiar şi numele din amintirea oamenilor, 
căci numai puţini sunt aceia pe care lumea nu-i uită în veci. 
Dar nu-i nimic! Chiar dacă mă uitaţi dragii mei, eu am să vă 
iubesc şi în mormânt. Parcă aud copilaşii mei, glasurile 
voastre voioase şi paşii voştri pe mormintele părinţilor de 
ziua morţilor; până atunci trăiţi şi bucuraţi-vă de soare, iar 
eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru voi şi am să mă arăt 
vouă în vis... Da, dragostea nu piere odată cu moartea... 

De fapt şi mie îmi împăienjenise febra creierul, ca şi lui; în 
loc să plec sau să-l liniştesc, poate chiar să-l culc în pat 
văzând că aiurează de-a binelea, l-am apucat deodată de 
mână, i-am strâns-o şi i-am şoptit cu glasul sugrumat de 
emoție, cu lacrimi în ochi: 

— Mă bucur că ai venit. Acum înţeleg că te aşteptam de 
mult. Nu iubesc pe nimeni dintre ei, fiindcă n-au armonie 
sufletească. N-am să merg pe urmele lor, nu ştiu încotro s-o 
apuc, aş pleca în lume cu dumneata... 

Din fericire, mama a intrat tocmai atunci pe uşă, căci altfel 
nu ştiu cum s-ar fi sfârşit scena. Era încă buimacă de somn 
şi părea îngrijorată; în mână ţinea o sticluţă şi o lingură; 
când ne-a văzut, a strigat: 

— Mă temeam eu că aşa o să se întâmple! Am întârziat cu 
doctoria şi uite cum te scutură frigurile. lartă-mă că n-am 


venit la timp cu chinina, Makar Ivanovici, dar m-a furat 
somnul, dragul meu. 

M-am ridicat şi am ieşit. Ea izbuti să-i dea doctoria şi să-l 
culce în pat. M-am întors în camera mea, m-am întins din 
nou în pat, dar nu-mi găseam liniştea, de tulburat ce eram 
după întâlnirea cu bătrânul. Mă tot gândeam la bătrân deşi 
nu ştiu ce puteam să aştept atunci de la el. Mi se 
învălmăşeau în minte tot felul de gânduri fără legătură între 
ele, mai bine zis, crâmpeie de gânduri. Aşa cum şedeam 
culcat cu faţa la perete, am zărit deodată în colţ o pată 
puternică de lumină aruncată de soarele ce asfinţea, pata 
aceea pe care o aşteptasem înainte cu atâta ciudă şi mi- 
aduc aminte că, în clipa când am zărit-o, sufletul mi-a 
tresăltat de bucurie de parcă m-ar fi pătruns o lumină nouă. 
Clipa aceea a fost nespus de dulce şi nu vreau s-o uit 
niciodată, fiindcă atunci mi-au încolţit în suflet o nouă 
nădejde şi noi forţe... Începusem să mă întremez, aşa că s- 
ar putea ca ceea ce am simţit atunci să nu fi fost decât 
urmarea firească a stării mele nervoase şi totuşi mi-am 
păstrat şi astăzi nădejdea aceea curată - iată de ce am ţinut 
s-o consemnez şi să retrăiesc clipa când s-a înfiripat. 
Fireşte, ştiam foarte bine şi atunci că n-am să cutreier ţara 
cu Makar Ivanovici şi n-aş putea spune în ce consta noua 
năzuinţă care pusese stăpânire pe mine, totuşi, ea ieşise la 
iveală atunci când rostisem în delir: „Ei n-au armonie 
sufletească”. „Nu încape îndoială că din clipa aceea am 
început să caut «armonia sufletească» pe care ei n-o au, 
iată de ce trebuie să-i părăsesc”, îmi repetam eu cu 
frenezie. 

Am auzit un foşnet în spatele meu şi m-am întors: era 
mama, care se aplecă peste mine şi mă privi în ochi cu sfială 
şi curiozitate. Am prins-o brusc de mână: 

— De ce nu mi-ai spus nimic mamă despre scumpul nostru 
oaspete? Am întrebat-o pe neaşteptate, aproape fără să 
vreau. De pe faţa ei dispăru orice urmă de îngrijorare, se 


lumină toată de bucurie dar nu-mi răspunse, mulţumindu-se 
să repete doar: 

— Ai uitat-o pe Liza, să n-o uiţi nici pe Liza, gândeşte-te la 
ea. 

Rostise aceste cuvinte pe nerăsuflate, stingherită, roşindu- 
se şi se vedea că vrea să plece cât mai repede, fiindcă nici 
ea nu putea suferi efuziunile sentimentale, semăna în 
această privinţă cu mine, era tot atât de sfioasă şi de 
pudică; afară de asta se înţelege că se ferea să discute cu 
mine despre Makar Ivanovici; ceea ce ne puteam comunica 
în tăcere, prin priviri, ne era de ajuns şi totuşi eu care urăsc 
dulcegăriile sentimentale, tocmai eu am prins-o de mână şi 
am reţinut-o cu sila: am privito galeş în ochi râzând încet şi 
duios, iar cu cealaltă mână am mângâiat-o pe faţa ei atât de 
dragă, pe obrajii ei supţi. Mama s-a aplecat şi şi-a lipit 
fruntea de a mea. 

— Domnul să te aibă în pază, spuse ea pe neaşteptate, cu 
faţa radioasă, îndreptându-se de mijloc. Însănătoşeşte-te 
mai repede. N-am să uit niciodată cum te-ai purtat azi. E 
bolnav sărmanul, tare bolnav... Viaţa omului e în mâinile lui 
Dumnezeu... Vai ce-am spus, nici nu vreau să mă gândesc la 
asemenea nenorocire...! 

leşi repede din odaie. Abia atunci am înţeles cât respect, 
câtă teamă, câtă îngrijorare şi câtă venerație îi inspirase o 
viaţă întreagă soţul ei legitim, bătrânul acesta cuvios care 
colinda sfintele lăcaşuri şi care o iertase cu atâta mărinimie, 
o dată pentru totdeauna. 

CAPITOLUL AL DOILEA. 

Mama se înşelase, nici vorbă s-o fi „uitat” pe Liza. 
Sensibilă cum era, mama văzuse că între cei doi copii ai ei 
se produsese parcă o răceală; de fapt, Liza şi cu mine nu ne 
iubeam mai puţin, dar ceea ce ne despărţea era mai 
degrabă un fel de gelozie. Am să lămuresc situaţia în două 
cuvinte, ca să se poată înţelege ceea ce va urma. 

De la arestarea prinţului, biata Liza manifesta un orgoliu 
ostentativ, sfida pe toată lumea cu o aroganță supărătoare; 


dar toţi ai casei înţeleseseră adevărul şi-şi dădeau seama 
cât de mult suferă, iar dacă la început eu luam în nume de 
rău atitudinea ei şi mă bosumflam, de vină era numai firea 
mea irascibilă care, datorită bolii, devenise de-a dreptul 
insuportabilă - iată cum judec astăzi relaţiile noastre de 
atunci. Însă nici o clipă n-am încetat s-o iubesc pe Liza, 
dimpotrivă, o iubeam şi mai mult, dar nu voiam să fac eu 
primul pas, deşi înţelegeam prea bine că nici ea nu-l va 
face, orice s-ar întâmpla. 

Adevărul e că îndată ce a izbucnit scandalul cu prinţul, 
urmat de arestarea lui, Liza s-a grăbit să ia faţă de noi şi 
faţă de toată lumea o atitudine de parcă voia să arate că 
nici nu concepe că cineva ar putea s-o compătimească, sau 
s-o consoleze, sau să încerce să-l dezvinovăţească pe prinţ. 
Dimpotrivă, ferindu-se de orice explicaţie şi de orice 
discuţie, părea totdeauna cât se poate de mândră de fapta 
nefericitului ei logodnic, ca şi cum acesta ar fi dat dovadă 
de un eroism sublim. Liza părea că ar fi vrut să ne spună în 
fiecare clipă (repet: numai prin atitudine, fără să scoată 
vreodată un cuvânt în legătură cu aceasta): „Care dintre voi 
ar fi în stare de o faptă asemănătoare, de un sacrificiu 
izvorât din simţul onoarei şi al datoriei? Care dintre voi are 
o conştiinţă atât de curată şi de exigentă? Vreţi să-l judecaţi 
pe el, dar care dintre voi n-are păcate pe suflet? Numai că 
voi toţi vă tăinuiţi greşelile, pe când omul acesta a preferat 
să se nenorocească decât să-şi piardă pentru totdeauna 
respectul de sine!” Iată ceea ce exprima limpede fiecare 
gest al ei. Nu ştiu de ce, dar în locul ei aş fi procedat la fel. 
De altfel, n-aş putea spune dacă într-adevăr gândea aşa, 
bănuiesc însă că nu. Fără îndoială că mai păstrase un rest 
de luciditate, care o silea, de fapt, să recunoască că „eroul” 
ei era în realitate un nemernic; căci cine poate tăgădui 
astăzi că acest nefericit, oricât de mărinimos ar fi fost în 
felul său, nu era în acelaşi timp un om de nimic? Însuşi 
faptul că ne sfida, că era atât de arţăgoasă cu noi toţi, ca şi 
cum ne-ar fi bănuit neîncetat că îl condamnăm, dovedea 


măcar în parte că în adâncul inimii îi încolţise şi altă părere 
despre nefericitul ei prieten. Mă grăbesc însă să adaug că, 
după mine, atitudinea Lizei era destul de îndreptăţită, ea 
putea fi mai uşor iertată decât oricare dintre noi pentru că 
şovăia să tragă o concluzie definitivă. Mărturisesc cinstit că 
până în ziua de astăzi, când totul a trecut de mult, nici eu 
însumi nu-mi pot face o părere definitivă despre acest 
nefericit care ne-a pricinuit tuturor atâta bătaie de cap. 

Cu toate astea, datorită Lizei, casa noastră s-a transformat 
într-un mic iad, ceea ce, fără îndoială, o făcea să sufere şi 
pe ea, care ne iubea atât de mult. Firea ei, însă, îi impunea 
să sufere în tăcere. Semăna cu mine, adică era la fel de 
mândră şi de autoritară, de aceea am socotit întotdeauna şi 
atunci şi acum, că l-a iubit pe prinţ tocmai fiindcă ea era o 
fire despotică, iar el, un om slab, fără caracter, care, din 
prima clipă, de la primul cuvânt, i se supusese cu totul. 
Aceste relaţii se stabiliseră de la sine între ei, nu în urma 
vreunui raţionament; dar o asemenea dragoste a unei femei 
tari faţă de un om slab e uneori cu mult mai puternică şi 
mai chinuitoare decât dragostea dintre două firi 
asemănătoare, fiindcă, fără să vrea, caracterul mai puternic 
se simte răspunzător pentru celălalt. Cel puţin asta e 
convingerea mea. De la început, noi toţi ne-am purtat faţă 
de ea cu cea mai mare delicateţe, chiar cu duioşie, 
îndeosebi mama; ea, însă, nu s-a îmbunat, nu a luat în 
seamă simpatia noastră, ca şi cum ar fi vrut să ne arate că e 
hotărâtă să respingă orice ajutor. La început, mai stătea de 
vorbă cu mama, dar pe zi ce trecea devenea tot mai închisă, 
mai tăcută, mai irascibilă şi chiar mai dură. La început se 
sfătuia cu Versilov, dar curând după aceea a început să 
recurgă numai la sfaturile şi la ajutorul lui Vasin, după cum 
am aflat mai târziu, spre surprinderea mea... Se ducea 
zilnic la Vasin, umbla pe la tribunal, pe la superiorii 
prinţului, mergea la avocaţi, la procurori; până la urmă 
ajunsese să nu mai dea pe acasă zile întregi. Se înţelege că 
mergea în fiecare zi şi chiar de două ori, la prinţ, care se 


afla la închisoare, în secţia nobililor, deşi aceste întrevederi 
erau foarte penibile pentru Liza, după cum m-am convins 
ulterior. Dar este oare un al treilea în măsură să cunoască 
adevăratele relaţii dintre doi îndrăgostiţi? Ştiu însă că, 
oricât s-ar părea de ciudat, prinţul o jignea adânc şi cu ce 
credeţi? O chinuia veşnic cu gelozia lui. Dar asupra acestei 
chestiuni voi reveni mai târziu, acum vreau să mai 
pomenesc de un gând care mă frământă: cine poate spune 
care dintre ei îl chinuia mai mult pe celălalt? Bănuiesc că 
Liza, care faţă de noi se mândrea cu eroul ei, se purta cu 
totul altfel când rămânea între patru ochi cu el, bănuială 
întărită de anumite fapte asupra cărora voi reveni de 
asemenea mai târziu. 

Aşadar, Liza şi cu mine ne ascundeam adevăratele 
sentimente, minţeam şi ne prefăceam care mai de care, deşi 
niciodată n-am ţinut mai mult unul la celălalt. Mai adaug că 
faţă de Makar Ivanovici Liza se arăta destul de indiferentă, 
ba chiar dispreţuitoare, încă de la sosirea lui, după ce în 
primul moment acesta îi stârnise mirare şi oarecare 
curiozitate. Parcă nu-l lua dinadins în seamă. 

Şi pentru că făcusem în sinea mea legământul „să tac”, 
după cum am explicat în capitolul precedent, fireşte că în 
principiu eram hotărât, mai bine zis speram să mă ţin de 
cuvânt. O, cu Versilov, bunăoară, aş fi fost gata să vorbesc 
mai curând despre zoologie sau despre împărații romani, 
decât despre ea, de pildă, sau despre punctul esenţial din 
scrisoarea lui către ea şi anume, afirmaţia lui că 
„documentul n-a fost ars, că există şi va ieşi la iveală”, 
afirmaţie la care am început din nou să mă gândesc de cum 
mi-am venit în fire şi mi s-a limpezit mintea după cele 
câteva zile de febră mare şi delir. Din păcate însă, mi-am 
dat seama de la început, din primul moment, că practic îmi 
va fi foarte greu, cu neputinţă chiar, să respect un 
asemenea angajament luat în pripă: a doua zi după ce-l 
cunoscusem pe Makar Ivanovici, o împrejurare neaşteptată 
m-a tulburat într-atât, încât m-a făcut să-mi calc cuvântul. 


Ceea ce m-a tulburat a fost vizita neaşteptată a Nastavsiei 
Egorovna, mama răposatei Olea. Aflasem de la maică-mea 
că în timpul bolii mele ea mai venise de vreo două ori şi că 
se arătase foarte îngrijorată de starea sănătăţii mele. Nu 
întrebasem însă dacă această „femeie de treabă”, după cum 
spunea mama, venise anume la mine, sau trecuse numai pe 
la mama, ca de obicei. Mama îmi povestea întotdeauna ce 
se întâmpla în casă, mai ales pe când îmi dădea supa cu 
lingura (când încă nu aveam putere să mănânc singur) ca 
să mă distreze; de fiecare dată mă străduiam cu 
încăpățânare să-i arăt că toate aceste veşti nu mă 
interesează câtuşi de puţin şi de aceea nici nu i-am cerut 
amănunte cu privire la vizitele Nastasiei Egorovna, mai 
mult, m-am prefăcut că nici n-am auzit. 

Dimineaţa, pe la ora unsprezece, când tocmai dădeam să 
mă scol din pat şi să mă aşez pe un fotoliu de lângă masă, 
ea a intrat deodată pe uşă. Am rămas dinadins în pat. Mama 
era sus, şi, cum avea multă treabă, n-a coborât s-o 
primească, aşa încât m-am pomenit singur cu ea. S-a aşezat 
în faţa mea pe un scaun de lângă perete şi a început să-mi 
zâmbească, fără să scoată nici un cuvânt. Presimţeam că 
are de gând să tacă tot timpul; şi fără asta vizita ei mă 
plictisea la culme. N-o salutasem nici măcar printr-un semn 
din cap şi acum o priveam drept în ochi, aşa cum mă privea 
şi ea. 

— Acum când nu mai e nici prinţul, trebuie să-ţi fie urât 
singur în casă, aşa-i? Am întrebat-o eu deodată pierzându- 
mi răbdarea. 

— Nu, mă rog, acum nici nu mai stau în casa aceea. Acum, 
mulţumită Annei Andreevna, îngrijesc de copilaşul 
dumnealui. 

— De al cui copil? 

— De al lui Andrei Petrovici, îmi şopti ea confidenţial, 
aruncând o privire spre uşă. 

— Parcă ştiam că Tatiana Pavlovna... 


— Şi Tatiana Pavlovna şi Anna Andreevna, dar nu numai 
ele şi Lizaveta Makarovna şi mămica dumitale, toată lumea 
se îngrijeşte de el. Tatiana Pavlovna şi Anna Andreevna s-au 
împrietenit acum la cataramă. 

Ce noutate! Pe măsură ce vorbea, se însufleţea tot mai 
mult. O priveam cu ură. 

— Azi eşti cu mult mai bine dispusă decât ultima oară când 
ai fost la mine. 

— Ah, da. 

— Parcă te-ai şi îngrăşat. 

Îmi aruncă o privire ciudată: 

— Am îndrăgit-o foarte mult, nespus de mult. 

— Pe cine? 

— Păi pe Anna Andreevna mă rog. Tare mi-i dragă. Rar 
găseşti o domnişoară cu un suflet atât de nobil şi cu atâta 
judecată... 

— Aşa va să zică! Ce mai face? 

— E foarte liniştită, mă rog, cât se poate de liniştită. 

— Aşa a fost întotdeauna. 

— Da, mă rog, totdeauna. 

— Dacă ai de gând să bârfeşti, am strigat eu deodată 
nemaiputându-mă stăpâni, atunci află că nimic nu mă mai 
interesează, m-am hotărât să părăsesc totul, pe toţi... Nu 
îmi pasă de nimic, din partea mea poate să se întâmple 
orice, eu plec în lume...! 

Am tăcut ruşinat, fiindcă mi-am dat brusc seama cât e de 
umilitor să-i împărtăşesc tocmai ei noile mele planuri. Ea 
însă mă ascultase fără să se mire şi fără să se tulbure, iar 
după ce m-am oprit, a continuat să tacă. Apoi s-a ridicat 
deodată, s-a dus la uşă şi a aruncat o privire în odaia vecină. 
După ce s-a convins că nu-i nimeni acolo şi că suntem 
absolut singuri, s-a întors cât se poate de liniştită la locul ei 
şi s-a aşezat din nou. 

— Asta mi-a plăcut! Am spus eu izbucnind în râs. 

— Mai ai de gând să-ţi păstrezi camera la funcţionarul 
acela? Mă întrebă ea pe nepusă masă, aplecându-se puţin 


spre mine şi coborând glasul, de parcă venise anume ca să 
afle acest lucru. 

— Camera? Nu ştiu. Poate că am să mă mut. Să vedem. 

— Gazdele dumitale abia te aşteaptă; şi funcţionarul şi 
nevastă-sa te aşteaptă cu nerăbdare. Andrei Petrovici i-a 
încredinţat că te întorci cu siguranţă la ei. 

— Dar pe dumneata de ce te interesează? 

— Anna Andreevna ar vrea şi ea să ştie ce ai de gând. A 
fost foarte bucuroasă când a aflat că rămâi acolo. 

— Dar cum se face că e chiar atât de sigură că n-am să mă 
mut? 

Era cât pe-aci să adaug: „Şi-apoi, ce-i pasă ei?”, dar, din 
mândrie, m-am abținut să o trag de limbă. 

— Păi şi domnul Lambert a încredinţat-o. 

— Ce spui?! 

— Da, mă rog, domnul Lambert. Dumnealui a susţinut 
morţiş faţă de Andrei Petrovici că ai să locuieşti mai departe 
acolo şi pe Anna Andreevna tot el a convins-o. 

M-am cutremurat. De unde şi până unde ajunsese 
Lambert să-l cunoască pe Versilov?! Cum a dat de el?! Dar 
prin ce minune pătrunsese Lambert până la Anna 
Andreevna?! La gândul acesta m-au trecut căldurile, totuşi 
am tăcut. Am simţit că un val de mândrie îmi pune 
stăpânire pe suflet. Să fi fost oare mândrie sau alt 
sentiment? În orice caz, în clipa aceea mi-a trecut prin 
minte: „O singură întrebare să pun şi mă împotmolesc din 
nou în lumea asta cu care n-am s-o mai rup niciodată”...În 
inimă mi s-a aprins o ură cumplită. Am tăcut cu dinţii 
încleştaţi şi n-am făcut nici o mişcare; timp de un minut nici 
ea n-a scos un cuvânt. 

— Ce face prinţul Nikolai Ivanovici? Am întrebat deodată, 
de parcă mi-aş fi pierdut minţile. De fapt, întrebasem numai 
ca să schimb vorba, dar mi-am dat seama că, fără să vreau, 
intrasem chiar în miezul problemei, întorcându-mă, ca un 
inconştient, în lumea pe care după atâta zbucium abia mă 
hotărâsem să o părăsesc. 


— Acum e la Ţarskoe Selo. E cam bolnav, şi, cum în oraş 
bântuie acum frigurile, toată lumea l-a sfătuit să se mute la 
Ţarskoe Selo, în casa dumnealui de acolo, ca să stea la aer 
curat. 

Nu i-am răspuns. 

— Anna Andreevna şi generăleasa se duc să-l vadă de 
două ori pe săptămână. Se duc şi se întorc împreună. 

Va să zică, Anna Andreevna şi generăleasa (adică ea) sunt 
prietene! Se duc împreună la el! Am continuat să tac. 

— Da, mă rog, s-au împrietenit la cataramă. Şi nici nu-ţi 
închipui cât de frumos vorbeşte Anna Andreevna despre 
Katerina Nikolaevna... 

O ascultam fără să scot un cuvânt. 

— Katerina Nikolaevna a prins iar gust să iasă în lume. O 
ţine într-o petrecere. Străluceşte oriunde se duce. Se spune 
că până şi domnii ăi mari de la curte, sunt îndrăgostiţi lulea 
de ea... lar pe domnul Bioring l-a lăsat în plata Domnului, 
nici vorbă să se mai mărite cu el; aşa zice toată lumea, ştii... 
de când cu întâmplarea aceea. 

Făcea aluzie fără îndoială la scrisoarea lui Versilov. 
Tremuram tot, dar nici de astă dată n-am scos un cuvânt. 

— Tare îi mai pare rău Annei Andreevna de prinţul Serghei 
Petrovici şi Katerinei Nikolaevna de asemenea, dar toată 
lumea spune că pe el or să-l achite şi că numai ăla... 
Stebelkov o să fie condamnat... 

I-am aruncat o privire plină de ură. Ea s-a ridicat şi s-a 
aplecat pe neaşteptate spre mine: 

— Anna Andreevna mi-a cerut cu stăruinţă să aflu cum te 
simţi, rosti ea în şoaptă şi mi-a repetat de nu ştiu câte ori 
să-ţi spun că te roagă să vii pe la ea îndată ce ai să începi să 
ieşi din casă. Ei, şi-acum rămâi cu bine. Văd că eşti pe cale 
să te întremezi, aşa am să-i şi spun... 

După ce plecă, m-am aşezat pe pat; simţeam broboane 
reci de sudoare pe frunte şi totuşi nu eram speriat. Vestea 
absurdă, de neconceput, privitoare la Lambert şi la 
uneltirile lui, bunăoară, nu mă îngrozea, mai ales ţinând 


seama de spaima poate inconştientă care mă cuprindea atât 
în timpul bolii, cât şi în primele zile de convalescenţă, de 
câte ori îmi aduceam aminte de întâlnirea noastră din 
noptea aceea. Dimpotrivă, în primul moment, după plecarea 
Nastasiei Egorovna, pe când şedeam buimac pe pat, 
Lambert nu m-a preocupat de loc, dar... Mai mult decât 
orice mă uluiseră veştile despre ea: ruptura ei cu Bioring, 
succesul ei în societate, viaţa ei de petreceri, succesele şi 
„strălucirea”' ei. Cuvintele Nastasiei Egorovna că 
„străluceşte oriunde se duce” îmi răsunau mereu în urechi. 
Deodată am simţit că n-am destulă putere să mă smulg din 
acest vârtej, deşi avusesem destulă tărie să mă stăpânesc, 
să tac şi să nu o iscodesc pe Nastasia Egorovna, oricât mă 
uluiseră poveştile ei ciudate! Mă mistuia o sete nespusă de 
această viaţă, de viaţa lor şi... Un dor fierbinte care mă 
umplea de fericire şi totodată mă chinuia cumplit. 
Gândurile mele o luară razna şi mă lăsai în voia lor. „Ce rost 
are să mă frământ atâta!” îmi şoptea parcă o voce lăuntrică. 
„Totuşi, până şi mama mi-a ascuns că Lambert a venit pe 
aici, mi-a trecut prin minte, printre alte frânturi de gânduri, 
desigur că Versilov a sfătuit-o să tacă... Dar chiar de-aş şti 
că mor, n-am să-l întreb nimic pe Versilov despre Lambert!” 
„Versilov, mă bătu deodată gândul, Versilov şi Lambert, câte 
n-ar putea să afle unul de la altul! Bravo, Versilov! Prin 
scrisoarea lui a izbutit să-l sperie pe Bioring şi neamţul a 
dat înapoi; e drept că a ponegrit-o şi... la calomnie... il en 
reste toujours qeulque chose 158), aşa că neamţul s-a 
temut să nu-şi piardă situaţia la curte dacă izbucneşte un 
scandal... Ha-ha... Are să fie o lecţie pentru ea!” „Dar 
Lambert... Nu cumva a reuşit să ajungă şi până la ea? N-ar 
fi de mirare! La urma urmei de ce n-ar avea «relaţii» şi cu 
el?” 

Când m-am pomenit gândindu-mă la asemenea bazaconii, 
m-a cuprins desperarea şi am căzut istovit cu capul pe 
pernă. „Am luat-o razna, ajunge!” am strigat eu, venindu-mi 
în simţiri, am sărit brusc din pat, mi-am pus papucii, halatul 


şi am pornit glonţ spre camera lui Makar Ivanovici, de 
parcă acolo aveam să găsesc leacul împotriva tuturor 
halucinaţiilor, de parcă acolo era salvarea, ancora de care 
să mă agăţ. Se prea poate că atunci să fi crezut într-adevăr 
acest lucru cu toată tăria; altfel ce m-ar fi îmboldit să sar ca 
ars din pat şi să alerg într-un suflet la Makar Ivanovici? 

Am rămas însă descumpănit când, intrând în camera lui, 
am dat peste mama şi peste doctor. Nu ştiu de ce, dar îmi 
închipuisem că-l voi găsi pe bătrân singur, ca în ajun, de 
aceea am încremenit năuc în prag. Înainte dea mă 
dezmetici însă, a apărut şi Versilov şi îndată după el a sosit 
şi Liza... Aşadar, îşi dăduseră cu toţii întâlnire la Makar 
Ivanovici cu un anumit scop şi tocmai „în momentul cel mai 
nepotrivit”! 

— Am venit să văd cum te mai simţi, am îngăimat eu, 
îndreptându-mă spre Makar Ivanovici. 

— Îţi mulţumesc dragul meu, te şi aşteptam, ştiam că ai să 
vii! Şi azi-noapte m-am gândit la tine. 

Mă privea drăgăstos în ochi şi mi-am dat seama că poate el 
mă iubeşte mai mult decât toţi ceilalţi; deşi avea o expresie 
veselă, am înţeles instinctiv că boala i se agravase peste 
noapte. Înainte de venirea mea, doctorul îl examinase 
temeinic. Am aflat mai târziu că doctorul acesta (era 
tânărul cu care mă certasem şi care-l îngrijea pe Makar 
Ivanovici de când sosise) îl urmărea cu multă atenţie pe 
pacientul său, fiindcă presupunea că bătrânul suferă de un 
întreg complex de boli, n-aş putea preciza care anume, 
deoarece nu cunosc termenii medicali. Dintr-o privire mi- 
am dat seama că între Makar Ivanovici şi doctor se şi legase 
o prietenie foarte strânsă, ceea ce nu mi-a plăcut de loc; de 
altfel, sunt sigur că în momentul acela eram şi eu cât se 
poate de urâcios. 

— Ia spune Alexandr Semionovici, cum îl găseşti astăzi pe 
scumpul nostru bolnav? Se interesă Versilov. 

De n-aş fi fost eu însumi atât de tulburat, desigur că în 
primul rând aş fi cercetat cu cea mai mare atenţie relaţiile 


lui Versilov cu bătrânul, care mă preocupau încă din ajun. 
Ceea ce m-a uimit acum mai mult a fost expresia neaşteptat 
de blândă şi de prietenoasă a lui Versilov, care fără îndoială 
era sinceră. Am mai menţionat, pare-mi-se, că în rarele lui 
momente de sinceritate, chipul lui Versilov devenea nespus 
de atrăgător. 

— lacă, ne tot certăm, răspunse doctorul. 

— Cu Makar Ivanovici? Nu-mi vine a crede, cuele cu 
neputinţă să te cerţi. 

— Nu vrea să mă asculte, noaptea nu doarme... 

— Hai încetează, Alexandr Semionovici, destul m-ai ocărât, 
zise Makar Ivanovici râzând. la spune Andrei Petrovici, ce-a 
păţit domnişoara noastră? Uită-te la ea taică, adăugă el, 
arătând spre mama, de azi dimineaţă se tot frământă şi nu- 
şi mai găseşte locul. 

— Ah Andrei Petrovici, strigă mama, într-adevăr foarte 
îngrijorată, hai, povesteşte mai repede, nu ne mai chinui; ce 
s-a ales cu ea, sărmana? 

— Au condamnat-o pe domnişoara noastră! 

— Vai de mine! Strigă mama. 

— Linişteşte-te, n-a fost condamnată la deportare în 
Siberia, ci numai la o amendă de cincisprezece ruble. A fost 
o comedie întreagă. 

Versilov se aşeză, apoi şi doctorul. Vorbeau despre Tatiana 
Pavlovna, dar eu încă nu aflasem nimic despre păţania ei. 
Şedeam lângă Makar Ivanovici, iar Liza în faţa mea, ceva 
mai la dreapta. Se vedea că în ziua aceea avea pe suflet o 
durere mare şi că venise anume ca s-o împărtăşească 
mamei; faţa îi era răvăşită şi crispată. Privirile noastre s-au 
întâlnit din întâmplare şi atunci mi-am zis în sinea mea: 
„Amândoi suntem dezonoraţi, deci eu trebuie să fac primul 
pas spre ea”...Deodată, am simţit că mi se moaie inima şi că 
nu mai sunt supărat pe ea. Între timp, Versilov începuse să 
povestească despre toată tărăşenia din dimineaţa aceea. 

Pe scurt, în dimineaţa aceea se judecase la judecătoria de 
ocol procesul Tatianei Pavlovna cu bucătăreasa ei. Totul se 


trăgea dintr-un fleac; am amintit doar că aceasta era o 
finlandeză răutăcioasă, care, atunci când se supăra, avea 
obiceiul să tacă săptămâni întregi, fără să răspundă măcar 
la întrebările stăpânei ei; am amintit de asemenea că 
Tatiana Pavlovna avea o deosebită slăbiciune pentru ea, îi 
ierta orice şi nu voia cu nici un preţ s-o alunge o dată 
pentru totdeauna. După mine, asemenea ciudăţenii 
psihologice ale fetelor bătrâne şi ale cucoanelor merită să 
fie tratate mai degrabă cu dispreţ, decât să li se dea 
importanţă, dacă stărui însă asupra acestei istorii, o fac 
numai fiindcă bucătăreasa va avea de jucat în desfăşurarea 
ulterioară a evenimentelor un rol destul de important, chiar 
fatal. Aşadar, iată că într-o bună zi, Tatiana Pavlovna, scoasă 
din sărite de încăpăţânarea bucătăresei, care de câteva zile 
nu mai catadicsea să-i mai răspundă nici un cuvânt, a 
pălmuit-o, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Nici 
de astă dată bucătăreasa n-a crâcnit, dar în aceeaşi zi a 
intrat în legătură cu un subofițer de marină în retragere, 
anume Osetrov, care locuia în aceeaşi casă, într-o cămăruţă 
cu intrarea pe scara din dos şi, ca să mai scoată un ban, 
alerga pe la autorităţi cu diverse treburi mărunte, punând, 
bineînţeles, la cale procese tot atât de importante pe la 
judecătorii. Drept urmare, latiana Pavlovna a fost 
convocată la judecătorul de pace, iar Versilov a fost nevoit 
să se înfăţişeze ca martor la proces. 

Versilov a povestit toate acestea în glumă, cu o veselie 
neobişnuită, aşa încât până şi mama a izbucnit în râs; imita 
pe Tatiana Pavlovna, pe marinar şi pe bucătăreasă. De la 
început bucătăreasa îi ceruse judecătorului să o condamne 
pe stăpâna ei la o despăgubire bănească fiindcă: „dacă 
intră cucoana la închisoare, eu pentru cine mai gătesc?” La 
toate întrebările judecătorului, Tatiana Pavlovna a răspuns 
cât se poate de arogant, fără să binevoiască măcar să se 
dezvinovăţească; dimpotrivă, şi-a încheiat astfel declaraţia: 
„Am plesnit-o şi am s-o mai plesnesc”, drept care a şi fost 
condamnată pe loc la o amendă de trei ruble pentru insulte 


aduse instanţei. Subofiţerul de marină, un tânăr slab şi 
deşirat, a dat să înceapă o lungă pledoarie în favoarea 
clientei sale, dar a luat-o razna şi a stârnit râsul întregii săli. 
Dezbaterile procesului s-au terminat repede şi Tatiana 
Pavlovna a fost condamnată să plătească o despăgubire de 
cincisprezece ruble Mariei, pe care o jignise cu vorba şi cu 
fapta. Tatiana Pavlovna scoase pe loc portofelul şi începu să- 
i numere Mariei banii în palmă, dar în momentul acela se 
înfiinţă şi subofiţerul de marină şi întinse mâna să-şi 
primească „onorariul”... Tatiana Pavlovna îi împinse mâna 
cât colo şi se întoarse spre Maria. „Lăsaţi cucoană, nu vă 
mai osteniţi, îi treceţi şi pe ăştia la socoteală, iar cu 
dumnealui mă înţeleg eu.” „De unde l-ai mai scos şi pe 
lunganul ăsta?!” făcu Tatiana Pavlovna, arătându-l pe 
subofiţerul de marină, bucuroasă că Maria îşi recăpătase, în 
sfârşit, glasul. „L.ungan sadea, cucoană, răspunse Maria cu 
şiretenie. Da parcă pentru azi la prânz mi-aţi poruncit să 
gătesc chiftele cu mazăre, n-am înţeles prea bine, mă 
grăbeam să vin încoace”. „Ba nu, cu varză, Mario, dar te 
rog să nu le mai arzi ca ieri.” „N-aveţi nici o grijă cucoană, 
azi o să-mi dau mai multă osteneală ca oricând; daţi-mi 
mânuţa, vă rog”, şi-i sărută mâna cucoanei, în semn de 
împăcare, ceea ce stârni din nou râsul întregii săli. 

— Ştiu că are haz! Spuse mama, clătinând din cap, 
încântată şi de vestea ce i se dăduse şi de povestirea lui 
Andrei Petrovici, pe care-l ascultase însă aruncând din când 
în când o privire îngrijorată spre Liza. 

— Aşa a fost domnişoara din tinereţe, o fire aprigă, spuse 
Makar Ivanovici, zâmbind. 

— Prea multă fiere şi trândăvie, diagnostică doctorul. 

— Eu sunt o fire aprigă? Eu am prea multă fiere şi duco 
viaţă de trândăvie? Izbucni Tatiana Pavlovna care intrase pe 
neaşteptate, vădit mulţumită de sine. Măcar ţie, Alexandr 
Semionovici nu ţi s-ar cădea să vorbeşti prostii; mă cunoşti 
de când aveai zece ani, aşa că ştii cât sunt de trândavă, iar 
de fiere mă tratezi chiar tu de un an întreg şi tot n-ai fost în 


stare să mă vindeci, aşa că ţie ar trebui să-ţi fie ruşine! 
Acum vă rog să încetaţi, că destul m-aţi batjocorit. Îţi 
mulţumesc, Andrei Petrovici, că te-ai ostenit să vii la proces. 
Ei, Makaruşka, cum o mai duci, ca numai pe tine am venit 
să te văd, nu şi pe dumnealui. (Arătă spre mine, însă 
numaidecât mă bătu prieteneşte pe umăr; n-o mai văzusem 
niciodată atât de veselă.) Ei, ce zici? Încheie ea, întorcându- 
se brusc spre medic şi încruntându-se îngrijorată. 

— Ilacă, nu vrea să rămână în pat şi tot stând aşa în capul 
oaselor se istoveşte fără nici un rost. 

— Lasă-mă să mai şed şi eu puţintel printre oameni, 
mormăi Makar Ivanovici cu o expresie rugătoare, ca de 
copil. 

— Tare-ţi mai place să stai la taifas, înconjurat de oameni; 
asta a fost slăbiciunea ta de când te cunosc, Makaruşka, 
spuse Tatiana Pavlovna. 

— Ştiu eu că eşti isteţ nevoie mare, se întoarse bătrânul 
către medic, zâmbind iar şi că nu te scoate omul dintr-ale 
tale, dar stai, nu te pripi, ascultă-mă şi pe mine: de, puiule, 
dacă ţii morţiş, am să mă culc, cu toate că pe la noi se 
spune: „de te-i culca, poate nu te-i mai scula” şi, vezi tu 
frate, vorba asta nu-mi iese din cap. 

— Eram sigur că trebuie să fie vreo superstiție la mijloc. 
„Dacă mă culc, te pomeneşti că nu mă mai scol”, iată ce-şi 
zic foarte des oamenii din popor şi preferă să bolească pe 
picioare, decât să se ducă la spital unde sunt siliţi să stea în 
pat. Cât despre dumneata, Makar Ivanovici, n-ai astâmpăr, 
fiindcă te-a găsit dorul de libertate, dorul de ducă; sunt 
convins că asta-i toată boala dumitale; te-ai dezobişnuit să 
stai mult timp într-un loc, pe câte ştiu eşti un fel de pelerin, 
nu-i aşa? De, în poporul nostru viaţa de pribegie a ajuns 
aproape o patimă, nu o dată mi-a fost dat să întâlnesc 
asemenea cazuri. Nicăieri nu găseşti atâţia pribegi ca la 
noi. 

— Va să zică, după tine, Makar e un pribeag! Îl repezi 
Tatiana Pavlovna. 


— O, nu, n-am spus-o în sensul acesta, am folosit doar 
cuvântul în înţelesul lui cel mai larg. Desigur, ceea ce-l 
mână pe drumuri e credinţa, dar chiar aşa, cu frica lui 
Dumnezeu, e totuşi pribeag. Oricât de respectabile ar fi 
motivele lui, rămâne totuşi un pribeag... Vorbesc din punct 
de vedere medical... 

— 'Te asigur, m-am întors eu deodată spre doctor, că mai 
degrabă noi, dumneata, eu şi toţi câţi ne aflăm aici suntem 
nişte pribegi, decât bătrânul ăsta de la care avem cu toţii de 
învăţat, fiindcă el trăieşte după un principiu, nu se abate 
din drumul lui, pe când noi, câţi ne găsim aici, n-avem nici 
un principiu în viaţă şi trăim ca frunzele în bătaia vântului... 
Dar voi nu sunteţi în stare să pricepeţi asta. 

Vorbisem, fireşte, prea aspru, dar de la început avusesem 
intenţia să-i jignesc. De fapt, nu ştiu de ce mai rămâneam 
acolo, poate numai fiindcă eram într-o stare vecină eu 
nebunia. 

— Ce te-a găsit? Mă întrebă Tatiana Pavlovna, privindu-mă 
bănuitor. Ei, ce părere ai despre el Makar Ivanovici? Se 
întoarse ea spre bătrân, arătându-mă cu degetul. 

— E tare isteţ, să-l ţină Dumnezeu, rosti bătrânul foarte 
serios, dar la cuvântul „isteţ” aproape toţi cei de faţă 
izbucniră în râs; mai tare decât toţi râdea doctorul. Eu abia 
îmi mai ţineam firea. Din păcate, încă nu aflasem că 
Versilov, medicul şi Tatiana Pavlovna se înţeleseseră cu trei 
zile în urmă să facă tot ce le va sta în putinţă ca să spulbere 
presimţirile rele şi temerile mamei cu privire la Makar 
Ivanovici, care era cu mult mai bolnav decât bănuiam eu pe 
atunci şi aproape nu mai avea scăpare. lată de ce se 
străduiau cu toţii să glumească şi să râdă. Medicul, fiind 
însă un prostănac, nu ştia să glumească şi de aici s-a tras 
tot ce a urmat. Dacă eu aş fi ştiut de înţelegerea dintre ei, 
n-aş fi mers atât de departe. Nici Liza n-avea habar de 
nimic. Eu stăteam şi-i ascultam, distrat, cum vorbesc şi râd, 
dar gândul mi-era numai şi numai la Nastasia Egorovna şi 
la veştile aduse de ea; parcă o vedeam aievea şezând în faţa 


mea şi privindu-mă, apoi ducându-se tiptil să arunce o 
privire în camera de alături. Deodată, i-am auzit pe toţi 
izbucnind în râs, fiindcă, din cine ştie ce motiv, Tatiana 
Pavlovna îi spusese doctorului că e un ateu: „Ce ţi-e şi cu 
mintoşii ăştia de doctori - toţi nişte atei...!”. 

— Makar Ivanovici! Strigă doctorul, prefăcându-se 
prosteşte că se simte jignit şi face apel la bătrân ca la un 
judecător. Ce crezi, sunt eu un ateu, un necredincios? 

— Tu? Nu, tu nu eşti un necredincios, răspunse bătrânul 
grav, privindu-l cu stăruinţă. Nu, slavă Domnului! Făcu el, 
clătinând din cap. Tu eşti un om vesel. 

— Va să zică, un om vesel nu poate fi un necredincios? 
Observă doctorul cu ironie. 

— Să ştii că e o idee! Întări Versilov cât se poate de serios. 

— E o idee mare am strigat eu fără să vreau, fiindcă mă 
uimise sensul cuvintelor sale. 

Doctorul însă ne privea pe toţi nedumerit. 

— Cărturarii ăştia, profesorii ăştia (pesemne că cineva 
pomenise adineauri de profesori), începu Makar Ivanovici, 
lăsând ochii în jos, mă înspăimântau grozav pe vremuri, mă 
feream de ei, fiindcă mai rău decât orice pe lume mă 
temeam cu străşnicie de necredincioşi. N-am decât un 
singur suflet, îmi ziceam şi dacă mi-l prăpădesc, nu dau de 
altul; dar cu timpul am prins curaj şi m-am gândit: „La 
urma urmei, n-or fi ei cu stea în frunte, ci tot oameni ca noi, 
păcătoşii”...Unde mai pui că eram şi tare curios: „la să văd 
eu, pe ce se întemeiază necredinţa?” mă întrebam. Dar mai 
târziu, dragii mei, n-am mai fost nici măcar curios. 

Tăcu o clipă, dar se vedea că are de gând să continue cu 
acelaşi zâmbet grav şi blajin. Există oameni care merg atât 
de departe cu buna lor credinţă, încât nu se sfiesc să-şi 
deschidă sufletul faţă de oricine, fiindcă nici prin gând nu le 
trece că cineva ar putea să-i ia în râs. Asemenea oameni 
sunt întotdeauna mărginiţi tocmai fiindcă împărtăşesc 
primului-venit sentimentele lor cele mai sfinte. Totuşi, 
Makar Ivanovici, după părerea mea, nu făcea parte din 


această categorie. Pe el nu-l îndemna să vorbească o bună- 
credinţă, o naivitate exagerată, ci cu totul altceva: din când 
în când ieşea la iveală misionarul din el. Spre marea mea 
satisfacţie, am surprins pe faţa lui un zâmbet şiret, aproape 
ironic, stârnit de medic, poate chiar şi de Versilov. Era vădit 
că mai discutaseră de multe ori în cursul săptămânii pe 
această temă; dar, spre ghinionul meu, în cursul discuţiei s- 
a rostit cuvântul acela nefericit care mă electrizase de-a 
dreptul în ajun şi mă făcuse să izbucnesc - izbucnire de 
care îmi pare rău până în ziua de astăzi. 

— Poate că de un om cu adevărat necredincios, urmă 
bătrânul stăruitor, m-aş teme şi acum, numai că, vezi tu, 
dragă Alexandr Semionovici, de câte ori mi s-a părut în 
viaţă că am întâlnit un adevărat necredincios, n-am dat 
decât peste un suflet sterp, frământat de deşertăciuni, atât 
şi nimic mai mult. Suflete de-astea găseşti pretutindeni, 
unde nici nu gândeşti; şi printre boierii ăi mari şi printre 
săraci şi printre proşti şi printre cărturari, ba chiar şi 
printre oamenii cei mai de rând, la toţi te loveşti de aceeaşi 
deşertăciune. Până şi cei care o viaţă întreagă au tot citit şi 
au tot învăţat, sorbind toată dulceaţa cărţilor, tot nu sunt în 
stare să judece cu capul lor, darămite să dezlege taina 
vieţii! Unii sunt atât de împrăştiaţi, încât nu se mai văd nici 
pe ei înşişi. Unii s-au prefăcut parcă în stane de piatră şi în 
inima lor numai visele deşarte mai fierb ca vinul. Altul e 
nesimţit şi uşuratic şi nu-i arde decât de râs. Câte unul n-a 
ales din cărţi decât floricelele şi din astea numai cele care i- 
au plăcut lui, dar tot un cap seca rămas şi un suflet deşert, 
fiindcă n-a ştiut ce să caute. Eu cred că de multe ori şi 
plictiseala e de vină. Vezi dumneata un sărac bunăoară: n- 
are nici ce mânca, nici cu ce-şi ţine copiii, noaptea îl înţeapă 
paiele, fiindcă n-are nici măcar un ţol să-l aştearnă peste 
ele, totuşi inima îi e veselă, uşoară; chiar când păcătuieşte 
şi înjură, o face cu inimă bună. lar boierii ăi mari, bogătaşii, 
care beau şi mănâncă după pofta inimii, care şed pe un 
morman de aur, au sufletul cătrănit de plictiseală. Altul a 


învăţat câte în lună şi în soare şi tot nu i s-a luminat sufletul 
şi-i e lehamite de viaţă. Şi-mi trece prin gând că, cu cât 
aduni mai multă minte, cu atât ţi se face mai lehamite de 
toate. Dar ce să mai vorbim, oamenii învaţă de când lumea 
şi pământul, dar la ce le foloseşte toată învăţătura, dacă nu 
ştiu cum să prefacă această lume într-o grădină minunată, 
veselă şi înfloritoare care să bucure sufletul omului? Să vă 
mai spun ceva, oamenii n-au armonie sufletească şi nici nu 
năzuiesc la ea; merg cu toţii la pierzanie şi fiecare îşi laudă 
drumul lui, în loc să-şi întoarcă sufletul către singurul 
adevăr, căci viaţa fără credinţă în Dumnezeu nu-i decât un 
chin. Va să zică, blestemăm tocmai ceea ce ne luminează 
calea şi nici măcar nu ne dăm seama de asta. La urma 
urmei, omul nici nu poate trăi fără să se închine la ceva, 
asta întrece puterile omului, oricât de tare ar fi. lar dacă se 
leapădă de Dumnezeu, atunci se închină unui idol pe care 
ori şi-l ciopleşte din lemn, ori şi-l toarnă din aur, ori şi-l 
plăsmuieşte în minte. Sunt cu toţii nişte păgâni şi nu nişte 
necredincioşi, iată cum trebuie socotiți. Sunt oare pe lume 
şi oameni fără nici o credinţă? Cum să nu fie, numai că ăştia 
sunt cu mult mai primejdioşi decât ceilalţi, fiindcă au 
totdeauna numele Domnului pe buze. Am auzit multe 
despre ei, dar eu n-am întâlnit niciunul. Da, frate, sunt şi 
oameni de ăştia şi eu unul cred că şi trebuie să fie. 

— Ai dreptate, Makar Ivanovici! Încuviinţă Versilov pe 
neaşteptate. Sunt şi asemenea oameni şi „trebuie să fie”. 

— Nu încape îndoială că sunt şi că „trebuie să fie”! Am 
izbucnit fără să mă pot stăpâni, cu multă însufleţire, dar n- 
aş putea spune de ce; m-a entuziasmat însă tonul lui 
Versilov şi m-a cucerit tâlcul pe care mi s-a părut că-l 
desluşesc în cuvintele „trebuie să fie”...Întreaga discuţie a 
fost cu totul neaşteptată pentru mine, dar în momentul 
acela s-a întâmplat ceva şi mai neaşteptat. 

Era o zi foarte luminoasă; după sfatul doctorului, Makar 
Ivanovici stătea de obicei toată ziua cu storul lăsat, acum 
însă storul fusese înlocuit printr-o perdeluţă, care lăsa 


descoperită partea de sus a ferestrei, deoarece bătrânul nu 
putea suferi întunericul şi tânjea după soare. Pe când 
stăteam cu toţii în camera lui, o rază de soare l-a izbit pe 
Makar Ivanovici drept în faţă. În focul discuţiei, el nici n-a 
băgat de seamă la început, deşi pe când vorbea, şi-a tras 
instinctiv de câteva ori capul deoparte, fiindcă lumina prea 
puternică îl supăra şi-i irita ochii bolnavi. Mama, care stătea 
lângă el, arunca mereu priviri îngrijorate spre fereastră, ar 
fi vrut să o acopere cu ceva, dar ca să nu tulbure discuţia, 
se gândi să tragă deoparte scăunelul pe care şedea Makar 
Ivanovici; n-ar fi fost nevoie să-l mute decât cu o palmă. Se 
aplecă de câteva ori şi încercă să tragă scăunelul, dar nu 
izbuti să-l urnească, fiindcă Makar Ivanovici era prea greu. 
Cu toate că bătrânul era furat de discuţie, simţi sforţările ei 
şi în mod inconştient încercă de câteva ori să se ridice, dar 
picioarele nu-l ajutau. Mama continua totuşi să se 
opintească şi să tragă de scăunel, ceea ce până la urmă o 
scoase din sărite pe Liza. Îmi aduc aminte că am surprins-o 
de câteva ori aruncând în jur priviri scăpărătoare de furie, 
dar n-am înţeles ce-o mâniase şi nici nu m-am întrebat prea 
mult, fiindcă eram şi eu prins în discuţie. Deodată însă, m-a 
izbit vocea ei aspră, aproape striga la Makar Ivanovici: 

— Da ridică-te şi dumneata cât de cât, vezi bine cum se 
căzneşte mama! 

Bătrânul întoarse repede capul spre ea, înţelese pe loc 
despre ce era vorba, dădu numaidecât să se ridice, dar în 
zadar: nu izbuti să se salte decât puţin, apoi recăzu pe 
scăunel. 

— Nu pot drăguță, îi răspunse el Lizei cu un glas jalnic, 
privind-o, neputincios şi supus ca un copil. 

— Să îndrugi ceasuri întregi câte în lună şi în soare asta 
poţi, dar ca să te mişti puţin n-ai putere. 

— Liza! Se răsti la ea Tatiana Pavlovna. 

Makar Ivanovici făcu din nou o sforţare desperată. 

— Ia-ţi cârja, doar o ai la îndemână, propteşte-te în ea şi 
ridică-te, îl bruftului iar Liza. 


— Ai dreptate, recunoscu bătrânul şi întinse numaidecât 
mâna după cârjă. 

— Ar trebui să-l ajutăm noi, spuse Versilov ridicându-se. 
Doctorul se apropie de el, Tatiana Pavlovna sări de 
asemenea să-l sprijine, dar înainte de a apuca cineva să-l 
ajute, Makar Ivanovici, proptindu-se din toate puterile în 
cârjă, se ridică deodată în picioare, privindu-ne, triumfător 
şi fericit: 

— lacă m-am ridicat! Spuse el aproape cu mândrie, 
zâmbind bucuros. Ţie trebuie să-ţi mulţumesc, drăguță, 
fiindcă m-ai învăţat ce să fac, eu credeam că picioarele nu 
vor să mă mai slujească de fel... 

Nici nu apucă bine să-şi termine vorba, că deodată, cârja, 
pe care se lăsase cu toată greutatea, alunecă pe covor şi 
cum picioarele nu-l mai ţineau aproape de loc, se prăbuşi 
grămadă jos. Mi-aduc aminte că am înlemnit de groază. Am 
scos cu toţii un strigăt de spaimă şi ne-am repezit să-l 
ridicăm, dar, din fericire, nu se lovise prea rău; neajutorat 
cum era, se izbise doar cu zgomot cu amândoi genunchii de 
duşumea, dar izbutise să întindă la timp mâna dreaptă şi să 
se sprijine în ea. Câţiva dintre noi l-am ridicat şi l-am aşezat 
pe pat. Se făcuse foarte palid, nu de spaimă, ci din pricina 
zguduituri. (Pe lângă alte boli, doctorul constatase că 
bătrânul suferă şi de inimă.) în schimb, mama era 
înnebunită de spaimă. Makar Ivanovici, înainte de a-şi fi 
revenit, încă palid, tremurând tot, se întoarse deodată către 
Liza şi-i spuse încet, aproape cu duioşie: 

— Ne-am înşelat amândoi, drăguță, nu mă mai ţin de loc 
picioarele! 

Nu pot să spun ce-am simţit atunci. M-a impresionat mai 
ales faptul că în glasul bietului bătrân nu răzbătea nici 
urmă de tânguială sau de mustrare; dimpotrivă, era vădit 
că de la început cuvintele Lizei nu i se păruseră câtuşi de 
puţin răutăcioase, mai mult, până şi tonul ei răstit îl găsea 
firesc, fiindcă se socotea vinovat şi prin urmare se cădea să 
fie repezit. Scena o zgudui şi pe Liza. În clipa când bătrânul 


căzuse, sărise şi ea ca arsă o dată cu ceilalţi, apoi rămase 
înmărmurită de spaimă şi desigur, de durere, fiindcă totul 
se întâmplase din pricina ei, iar când auzi cuvintele 
bătrânului, obrajii i se aprinseră brusc de ruşine şi 
remuşcări. 

— Ajunge! Răsună deodată glasul poruncitor al Tatianei 
Pavlovna. Lăsaţi flecăreala, că de aici se trage tot răul! Ar fi 
vremea să ne vedem de treabă. Că de, nu te poţi aştepta la 
nimic bun, când însuşi doctorul îl întărâtă pe bolnav! 

— Chiar aşa! Întări Alexandr Semionovici învârtindu-se în 
jurul bătrânului. Sunt într-adevăr vinovat, Tatiana Pavlovna, 
fiindcă un bolnav are nevoie de linişte! 

Dar 'Tatiana Pavlovna nici nu-l luă în seamă, de câteva clipe 
o cerceta cu stăruinţă pe Liza. 

— Vino încoace, Liza şi sărută-mă, bineînţeles, dacă nu ţi-e 
silă de o bătrână proastă ca mine, spuse ea pe neaşteptate. 

Şi se repezi s-o sărute pe Liza, nu ştiu pentru ce, dar în 
orice caz gestul ei mi-a plăcut atât de mult, încât era cât pe 
aci s-o îmbrăţişez şi eu pe 'Iatiana Pavlovna. Făcuse bine că 
n-o mai copleşise pe Liza cu mustrări, ci, dimpotrivă, 
întâmpinase cu bucurie şi încurajase sentimentul frumos 
care încolţise fără îndoială în inima fetei. Dar, trecând peste 
toate aceste bune sentimente, m-am ridicat deodată şi am 
început să vorbesc tăios şi răspicat: 

— Makar Ivanovici, ai folosit din nou expresia „armonie 
sufletească”, când de câteva zile şi mai cu seamă ieri m-a 
tot frământat acest gând... Dar, ce zic, de o viaţă întreagă 
mă tot munceşte, numai că până ieri n-am găsit cuvântul 
potrivit. Socotesc această coincidenţă drept un semn al 
destinului, aproape o minune... '[i-o declar aici, faţă de 
toată lumea. 

Dar n-am fost lăsat să vorbesc mai departe. Repet ca nu 
ştiam nimic despre convenţia lor cu privire la mama şi la 
Makar Ivanovici, iar, după toate isprăvile de acest soi pe 
care le făcusem până atunci, aveau tot dreptul să mă 


socotească în stare de a dezlănţui şi de astă dată un 
scandal. 

— Astâmpăraţi-l, astâmpăraţi-l! Răcni 'Tatiana Pavlovna, 
furioasă la culme. Mama tremura toată de îngrijorare. 
Văzând spaima generală, Makar Ivanovici s-a speriat şi el. 

— Sfârşeşte Arkadi! Îmi strigă Versilov aspru. 

— Socotesc prezenţa voastră, domnilor, am răcnit eu şi 
mai tare, da, prezenţa voastră a tuturor, în preajma acestui 
suflet curat de copil (am arătat spre Makar), o socotesc o 
infamie. Dintre noi toţi, numai mama este o sfântă, cu toate 
că şi ea... 

— Nu-l mai tulbura pe bătrân! Stărui şi doctorul. 

— Ştiu că toată lumea mă priveşte ca pe un duşman, am 
îngăimat eu (nu-mi amintesc dacă m-am exprimat întocmai 
aşa, în orice caz aceasta era ideea), întorcându-mă din nou 
spre Versilov şi sfidându-l cu privirea. 

— Arkadi! Îmi strigă el, între noi s-a mai petrecut o dată 
aici o scenă identică. De astă dată te rog din suflet să te 
stăpâneşti! 

Glasul lui era pătruns de o emoție nespus de puternică, iar 
pe faţă i se citea o tristeţe nemaipomenită, sinceră şi 
adâncă. Dar ceea ce m-a mirat mai mult a fost privirea lui 
vinovată, de parcă eu aş fi fost judecătorul, iar el acuzatul. 
Toate astea m-au scos cu desăvârşire din minţi. 

— Da, i-am strigat eu drept răspuns, între noi s-a mai 
petrecut o scenă identică atunci când l-am înmormântat pe 
Versilov şi mi l-am smuls din suflet... Apoi a urmat învierea 
din morţi, acum însă... Învierea nu mai e cu putinţă! Dar nu- 
i nimic... O să vă convingeţi cu toţii de ce sunt în stare. Am 
să vă dovedesc ceea ce voi nici nu visaţi! 

După aceea am fugit în camera mea. Versilov a alergat 
după mine... 

Boala mi s-a agravat din nou; am căpătat un acces 
puternic de friguri, iar seara am început să aiurez. Dar n- 
am fost tot timpul inconştient: în noaptea aceea am avut 
nenumărate vise, un şir întreg de vise fantastice; unul 


dintre ele, sau poate numai o frântură, mi s-a întipărit în 
minte pe toată viaţa. Îl redau fără nici un comentariu; a fost 
un vis profetic şi de aceea nu pot trece peste el. 

Se făcea că mă aflu într-o cameră mare şi înaltă care 
părea să fie locuinţa Tatianei Pavlovna şi totuşi nu era, 
fiindcă îmi amintesc foarte bine încăperea şi ţin să precizez 
acest lucru de pe acum. Eram însufleţit de un gând generos 
şi măreț. Deşi mă găseam singur în cameră, mă neliniştea şi 
mă chinuia tot timpul sentimentul că, de fapt, nu sunt 
singur, că mai este cineva prin apropiere care mă aşteaptă 
şi vrea ceva de la mine. Aveam impresia că după uşă stau 
nişte oameni care mă pândesc să vadă ce fac. Era o 
senzaţie groaznică şi îmi spuneam mereu: „O, de-aş fi 
singur!” Şi deodată a intrat ea. Mă privea cu sfială drept în 
ochi şi părea îngrozitor de speriată. În mâinile mele se afla 
documentul. Ea îmi zâmbea ca să mă cucerească, mă alinta, 
iar mie îmi părea rău, fiindcă mă dezgusta din ce în ce mai 
tare. Deodată, şi-a acoperit faţa cu mâinile. Atunci am 
azvârlit „documentul” pe masă şi i-am spus cu un dispreţ 
zdrobitor: „Nu-i nevoie să mă rogi, ţine, nu vreau nimic de 
la dumneata! Fiindcă m-ai batjocorit atâta, mă răzbun 
dispreţuindu-te!” Apoi am ieşit din cameră, nespus de 
mândru de gestul meu nobil. Dar când să ies pe uşă, 
Lambert m-a prins de mână în întuneric: „Dobitocule, 
neghiobule! Îmi şoptea el, furios. Va fi nevoită să ţină un 
pension pentru fiicele de nobili, în Vasilievski ostrov (N. B. 
Ca să aibă din ce trăi, dacă taică-său, aflând de la mine de 
existenţa documentului, o va dezmoşteni şi o va alunga din 
casă.) „...Redau cuvintele lui Lambert întocmai cum le-am 
auzit în vis. 

„Arkadi Makarovici caută «armonie sufletească» „, se auzi 
glasul melodios al Annei Andreevna, de undeva din 
apropiere, ca şi cum ar fi fost şi ea pe scară; după tonul ei 
usturător de ironic era vădit că nu voise câtuşi de puţin să 
mă laude. M-am întors în cameră împreună cu Lambert, dar 
când îl zări, ea izbucni într-un hohot de râs. Prima mea 


reacţie a fost o spaimă îngrozitoare, aşa că am înlemnit pe 
loc. O priveam şi nu-mi venea a crede: parcă îşi scosese 
brusc o mască de pe obraz, căci, deşi trăsăturile îi erau 
neschimbate, fiecare dintre ele exprima acum o neruşinare 
sfruntată. „Plăteşte, cucoană, dacă vrei să te răscumperi!” îi 
strigă Lambert şi amândoi începură să hohotească şi mai 
tare. Eu îi priveam cu răsuflarea tăiată şi-mi spuneam: „E 
oare cu putinţă ca această neruşinată să fie femeia care 
dintr-o privire îmi trezea în suflet cele mai înălţătoare 
năzuinţe?” „lată ce sunt în stare să facă pentru bani aceşti 
înfumuraţi din aşa-zisa lume bună!” exclamă Lambert. Dar 
neruşinata nu s-a tulburat câtuşi de puţin, dimpotrivă, a 
continuat să râdă, văzându-mă atât de îngrozit. O, era 
limpede că e gata să plătească oricât pentru document şi 
atunci... Ce s-a întâmplat atunci în sufletul meu? N-am mai 
simţit nici milă, nici dezgust, tremuram ca varga... Eram 
cuprins de un sentiment nou, pe care nu-l mai încercasem 
până atunci, un sentiment cu neputinţă de exprimat în 
cuvinte, dar mai puternic decât oricare altul. O, pentru 
nimic în lume n-aş mai fi avut tăria să plec de acolo! Acum 
mă încânta tocmai neruşinarea care ieşea la iveală! 
Deodată, am prins-o de mâini şi la atingerea lor m-a trecut 
un fior dureros. Apoi mi-am apropiat buzele de gura ei 
impertinentă, provocator de roşie, care tremura de râs şi 
părea să mă îmbie. 

O, cum aş vrea să scap de această amintire josnică, de 
acest vis blestemat! Jur că până la acest vis dezgustător nici 
nu-mi trecuse vreodată prin minte un gând atât de ruşinos! 
Nici măcar în adâncul sufletului nu-mi încolţise vreodată o 
astfel de dorinţă (deşi mai păstram încă documentul cusut 
în căptuşeala hainei şi uneori îl pipăiam, zâmbind cu tâlc). 
Atunci cum se explică o pornire atât de neaşteptată? Se 
vede că am un suflet josnic de păianjen. Înseamnă că totul 
se zămislise şi zăcea de mult în sufletul meu destrăbălat, că 
era o dorinţă ascunsă, pe care inima mea se ruşina s-o 
mărturisească, iar mintea mea se ferea s-o aducă la lumina 


conştiinţei. În vis însă, sufletul meu a dat în vileag tot ce 
ascunsese până atunci, trădându-şi taina cât se poate de 
limpede, plastic şi mai cu seamă profetic. Nu cumva tocmai 
asta voisem să le şi dovedesc alor mei când fugisem 
dimineaţa din camera lui Makar Ivanovici? Dar ajunge, 
deocamdată nu mai vreau să vorbesc despre asta. Visul meu 
de atunci rămâne una dintre cele mai fantastice întâmplări 
din viaţa mea. 

CAPITOLUL AL TREILEA. 

Dacă n-ar fi început atunci pentru mine o perioadă de 
câteva zile, care fără să aducă nici o schimbare importantă, 
mi-a rămas totuşi în minte ca o perioadă luminoasă şi 
calmă, cum n-au fost decât foarte puţine în viaţa mea. Nu 
voi descrie starea mea sufletească de atunci; dacă aş 
încerca să redau ce simţeam, sunt convins că cititorul nu m- 
ar crede. De aceea socotesc că e mai bine ca totul să se 
lămurească din fapte. Deocamdată, vreau să atrag atenţia 
asupra unui lucru: cititorul să nu uite ceea ce am spus 
despre sufletul meu de păianjen. Şi când te gândeşti că 
această mărturisire o face un om care voia să-şi părăsească 
familia, să o rupă cu societatea în numele „armoniei 
sufleteşti”! Nu încape îndoială că tânjeam după „armonie 
sufletească”, dar cum se poate îmbina o dorinţă atât de 
înălţătoare cu atâtea altele la care nici nu vreau să mă 
gândesc - a rămas o taină pentru mine. De altfel, oricât m- 
am frământat, n-am izbutit să dezleg această taină 
uimitoare: cum de pot oamenii (şi pe cât mi se pare 
îndeosebi oamenii de la noi, din Rusia) să nutrească în 
sufletul lor idealul cel mai înălţător alături de cea mai 
odioasă josnicie şi ambele cu sinceritate deplină. Dovedeşte 
oare acest fenomen o trăsătură specifică a sufletului rus, 
deosebit de larg şi de cuprinzător, trăsătură care o să-l 
ducă departe, sau este o simplă dovadă de josnicie - iată 
întrebarea. 

Dar nu e locul să stăruim acuma asupra ei. Fapte căa 
început pentru mine o perioadă de acalmie. Mi-am dat în 


sfârşit, seama că trebuie să mă însănătoşesc cu orice preţ şi 
cât mai repede, pentru a putea începe să acţionez cât mai 
curând; de aceea m-am hotărât să duc o viaţă igienică, să 
urmez sfaturile medicului (oricare ar fi ele) şi dând dovadă 
de o nemaipomenită cuminţenie (rod al unui suflet larg), să- 
mi amân planurile bătăioase până în ziua când voi ieşi din 
casă, deci până la însănătoşirea deplină. Cum se împăcau 
bunele mele simţăminte şi satisfacția pe care mi-o dădea 
acalmia cu zvâcnirile neliniştite şi totodată dureros de 
plăcute ale inimii, stârnite de presimţirea apropiatelor 
schimbări furtunoase din viaţa mea - n-aş putea spune, cu 
toate că înclin să văd şi aici o dovadă de „armonie 
sufletească”, în orice caz, nu mai eram atât de frământat ca 
până atunci; amânasem toate frământările până la 
termenul stabilit şi viitorul nu mă mai înspăimânta ca mai 
înainte, fiindcă îl priveam ca un om bogat, sigur de 
mijloacele şi forţele sale. Întâmpinam din ce în ce mai semeţ 
viitorul şi eram tot mai pregătit să-l înfrunt, în bună parte 
desigur datorită întremării mele incontestabile şi energiei 
pe care mi-o recâştigam văzând cu ochii. lată de ce mi- 
amintesc acum cu atâta plăcere de acele câteva zile în care 
m-am înzdrăvenit definitiv, cu adevărat. 

Ai mei, fireşte, mi-au iertat totul, în primul rând ieşirea 
mea violentă şi asta cu toate că le strigasem în faţă că sunt 
josnici! Această trăsătură, pe care eu o numesc inteligenţa 
inimii, o preţuiesc cel mai mult la oameni; în orice caz, 
atunci m-a dezarmat numaidecât, deşi, bineînţeles, nu de 
tot. Cu Versilov, bunăoară, continuam să stau de vorbă de 
parcă am fi fost cei mai buni prieteni, dar de îndată ce 
deveneam ceva mai expansivi (ceea ce se întâmpla uneori), 
ne retrăgeam fiecare în carapacea lui, oarecum ruşinaţi. În 
anumite situaţii, învingătorului îi este ruşine de cel pe care 
l-a învins, tocmai fiindcă şi-a arătat superioritatea faţă de el. 
Fără doar şi poate că învingătorul eram eu, de aceea mă şi 
ruşinam. 


În dimineaţa aceea, când m-am sculat pentru prima oară 
din pat după recidiva bolii, el a venit la mine şi abia atunci 
am aflat despre consemnul general cu privire la mama şi la 
Makar Ivanovici; mi-a mai atras atenţia că deşi bătrânul se 
simte ceva mai bine, doctorul refuză să-şi asume vreo 
răspundere. l-am făgăduit din toată inima ca pe viitor să mă 
port şi eu mai cu băgare de seamă. Când Versilov mi-a adus 
la cunoştinţă toate acestea, am înţeles pentru prima oară 
cât de mult şi de sincer îl preocupă şi pe el soarta 
bătrânului, în orice caz, cu mult mai mult decât m-aş fi 
putut aştepta din partea unui om ca el; atunci m-am convins 
că se poartă astfel cu Makar Ivanovici fiindcă ţine nespus la 
el, nu numai de dragul mamei. Atitudinea lui m-a cam mirat 
şi mi-a stârnit un interes deosebit, căci recunosc că fără 
ajutorul lui Versilov n-aş fi descoperit şi n-aş fi ajuns să 
preţuiesc multe din trăsăturile acestui bătrân a cărui 
imagine mi s-a întipărit în inimă, rămânând una dintre cele 
mai vii şi mai originale amintiri ale mele. 

Aveam impresia că Versilov e oarecum îngrijorat de 
purtarea mea faţă de Makar Ivanovici, cu alte cuvinte că nu 
prea are încredere nici în inteligenţa, nici în tactul meu şi 
de aceea a rămas atât de plăcut surprins când a descoperit 
că şi eu sunt în stare să înţeleg uneori cum trebuie să te 
porţi cu un om care are cu totul alte concepţii şi principii, în 
sfârşit, că, atunci când e necesar, ştiu să mă arăt şi 
înţelegător şi generos. Mărturisesc de asemenea (ceea ce 
nu socotesc câtuşi de puţin umilitor pentru mine) că am 
găsit la acest om din popor un fel cu totul nou de a privi 
anumite sentimente şi principii, o interpretare nebăânuită, 
infinit mai limpede şi mai mulţumitoare decât cea pe care 
le-o dădeam eu până atunci. Şi totuşi, uneori era cu 
neputinţă să nu te scoată din sărite anumite prejudecăţi 
naive ale bătrânului, pe care le susţinea cu o credinţă 
neclintită şi o linişte revoltătoare. De vină era numai 
incultura lui, fireşte, căci în sufletul lui ştia să cântărească 
toate lucrurile şi să le preţuiască la adevărata lor valoare, 


chiar mai bine decât toţi oamenii pe care i-am întâlnit în 
viaţa mea. 

Ceea ce te încânta în primul rând la el era, după cum am 
mai arătat, extraordinara lui sinceritate şi lipsa totală de 
vanitate; simţeai de la început că are o inimă nespus de 
curată, neîntinată de păcate, o inimă „veselă”...locmai 
această „veselie” era chezăşia „armoniei sufleteşti” a 
bătrânului. De altfel, cuvântul „veselie” îi plăcea grozav şi-l 
folosea mereu. E drept că uneori cădea într-o exaltare 
bolnăvicioasă, vădind o emotivitate anormală, în parte 
datorată probabil frigurilor, de care nu scăpa niciodată cu 
desăvârşire; totuşi, nici în asemenea momente armonia lui 
sufletească nu era umbrită. le mai izbeau la el şi anumite 
contradicții: uimitoarea lui bună-credinţă, care îl împiedica 
uneori să observe o ironie (ceea ce îmi stârnea adesea 
ciuda), se îmbina cu o şiretenie subtilă, manifestată mai cu 
seamă în discuţiile cu caracter polemic. Îi plăcea să 
polemizeze dar numai câteodată şi într-un fel destul de 
original. Atunci reieşea că străbătuse Rusia în lung şi-n lat, 
că văzuse şi auzise multe, dar, repet, mai presus de orice 
punea duioşia şi prin urmare îi plăcea tot ceea ce putea s-o 
stârnească, de acea şi povestea de cele mai multe ori 
lucruri înduioşătoare. În general îi plăcea grozav să 
povestească. De la el am aflat multe despre propriile lui 
peregrinări şi diferite legende din viaţa „mucenicilor” din 
cele mai vechi timpuri. Deşi nu sunt un cunoscător în 
materie, totuşi cred că înflorea mult aceste legende, pe 
care în cea mai mare parte le auzise din gura oamenilor din 
popor. Deşi uneori povestirile lui erau cu totul de necrezut, 
în ciuda înfloririlor şi a scornelilor, luate în întregime erau 
uimitor de armonioase, pline de cele mai autentice 
simţăminte ale poporului şi totdeauna înduioşătoare... 
Dintre aceste istorioare mi s-a întipărit în minte, bunăoară, 
una destul de lungă: Viaţa Mariei Egipteanca 159). Despre 
viaţa acestei sfinte, ca şi de a celor mai mulţi sfinţi de altfel, 
n-avusesem habar până atunci. Mărturisesc sincer că era 


aproape cu neputinţă să-l asculţi fără să-ţi dea lacrimile, 
care nu erau stârnite de duioşie, ci de o exaltare ciudată: te 
cuprindea un sentiment fierbinte şi straniu ca pustiul acela 
cu nisipuri încinse şi cu lei prin care rătăcise sfânta. Dar nu 
mai vreau să vorbesc despre asta şi nici n-am căderea. 

În afară de duioşie, mă mai încântau şi unele păreri foarte 
originale de ale lui despre anumite fenomene încă foarte 
discutabile din realitatea noastră. O dată mi-a povestit, de 
pildă, o întâmplare petrecută de curând cu un soldat 
eliberat din armată, întâmplare la care fusese în parte 
martor. Când şi-a terminat armata, soldatul cu pricina s-a 
întors în satul lui, dar viaţa printre ţărani nu i-a mai plăcut 
şi nici ţăranii nu l-au primit bucuros printre ei. Omul a 
început să-şi facă de cap, s-a pus pe beţie şi într-o zi a jefuit 
pe cineva; cu toate că nu s-au găsit dovezi zdrobitoare 
împotriva lui, omul a fost înhăţat şi tras la judecată. La 
proces, avocatul era cât pe-aci să-l scoată basma curată, 
susţinând morţiş că nu sunt dovezi, când deodată omul care 
până atunci îl ascultase liniştit, a sărit în picioare şi l-a 
întrerupt pe avocat: „Stai, nu te pripi” şi apoi a istorisit tot 
de-a fir-a-păr, a recunoscut totul plângând şi căindu-se. 
Juraţii s-au închis în camera lor să se sfătuiască, apoi au 
ieşit buluc şi au spus într-un glas: „Nu e vinovat”...loată 
lumea din sală a început să strige de bucurie, numai 
soldatul a rămas ţeapăn ca o stană de piatră, fiindcă nu 
pricepea nimic; n-a înţeles nici pe urmă predica pe care i-a 
ţinut-o preşedintele înainte de a-i da drumul. Când s-a 
pomenit iar slobod, nici nu i-a venit a crede. A început să 
tânjească, era muncit de gânduri, nu mânca, nu bea nu 
vorbea cu nimeni, iar a cincea zi s-a spânzurat. „Nu-i 
tinhneşte omului viaţa, când are un păcat pe suflet!” spuse 
Makar Ivanovici în concluzie. Întâmplarea e desigur foarte 
banală, cum citeşti azi cu sutele în gazete, dar mie mi-a 
plăcut tonul bătrânului şi mai cu seamă anumite expresii 
care vădeau fără îndoială un nou fel de a gândi. Vorbind 
bunăoară despre faptul că soldatul n-a fost bine primit de 


ţărani când s-a întors în sat, Makar Ivanovici s-a exprimat 
astfel: „Că de, ce altceva e un soldat decât un ţăran stricat, 
apoi când a pomenit de avocatul care era pe punctul să 
câştige procesul, l-a caracterizat astfel: „Că de, ce altceva e 
un avocat decât un cuget tocmit”...A rostit ambele expresii 
spontan, fără să-şi dea seama, deşi fiecare oglindea o 
părere originală despre o întreagă pătură socială şi chiar 
dacă nu oglindea concepţia întregului popor, avea meritul 
de a fi personală şi nu împrumutată. Oamenii din popor te 
uimesc adesea prin expresiile lor plastice care trădează 
originalitate şi o intuiţie aproape miraculoasă. 

— Dar nu crezi, oare, Makar Ivanovici, că şi sinuciderea 
este un păcat? L-am întrebat eu cu acest prilej. 

— Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care-l poate 
săvârşi un om, îmi răspunse el oftând, dar pe un sinucigaş 
numai Dumnezeu are căderea să-l judece, fiindcă el singur 
ştie tot şi puterea şi răbdarea fiecăruia. Noi, însă, suntem 
datori să ne rugăm pentru sufletul unui astfel de păcătos. 
De câte ori auzi că un om a păcătuit luându-şi zilele să te 
rogi smerit, înainte de culcare, pentru sufletul sărmanului 
păcătos sau măcar caută să-l înduioşezi pe Dumnezeu cu un 
oftat; chiar dacă nici nu l-ai cunoscut - ruga ta va fi cu atât 
mai mult ascultată. 

— Dar dacă e gata osândit, îi mai foloseşte oare 
rugăciunea mea? 

— De unde ştii că nu? Mulţi, o, foarte mulţi necredincioşi 
aruncă astfel praf în ochii celor neîncercaţi; tu însă nu-i 
asculta, fiindcă nici ei înşişi nu-şi dau seama cât sunt de 
rătăciţi. Rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e 
primită cu adevărat. la gândeşte-te, ce se alege de un suflet 
pentru care n-are cine să se roage? De aceea, când te rogi 
înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârşit: 
„Mântuieşte, Doamne lisuse şi pe cei pentru care n-are cine 
să se roage”...Mult auzită e o asemenea rugăciune şi foarte 
plăcută lui Dumnezeu, ca şi atunci când te rogi pentru toţi 
păcătoşii de pe pământ: „Doamne, mare-i mila ta, îndură-te 


şi de cei nepocăiţi şi mântuieşte-i”...Şi asta-i o rugăciune 
tare bună. 

I-am făgăduit că mă voi ruga, simțind că făgăduiala mea îi 
va face o deosebită bucurie. Şi într-adevăr, s-a luminat la 
faţă; totuşi ţin să adaug că în astfel de împrejurări nu-mi 
vorbea niciodată de sus, ca un bătrân înţelept unui 
copilandru; dimpotrivă, foarte des mă asculta cu multă 
atenţie, chiar cu plăcere, când îmi expuneam părerile, fără 
să uite că are de-a face cu un „copchil”, cum îmi spunea el 
cu oarecare afectare (deşi ştia prea bine că acum se spune 
copil şi nu copchil), dar dându-şi seama totodată că acest 
„copchil” e cu mult mai învăţat decât el. Îi plăcea bunăoară 
să vorbească şi încă foarte des, despre pustnici, punându-i 
cu mult mai presus decât pelerinii care colindă pe la 
locurile sfinte. Eu îl contraziceam cu însufleţire, scoțând la 
iveală egoismul acestor oameni care au părăsit societatea şi 
au renunţat să mai aducă vreun folos omenirii, urmărind 
doar un scop egoist, propria lor mântuire. Cred că la 
început nu m-a înţeles, bănuiesc chiar că nu m-a înţeles nici 
până la urmă, de vreme ce continua să apere cu atâta 
înflăcărare viaţa de pustnic: „E drept că la început îţi pare 
rău de tine (adică atunci când te duci în sihăstrie), pe urmă 
însă, pe zi ce trece, îţi pare tot mai bine, iar de la o vreme 
ajungi chiar să vezi aievea chipul Domnului”...Drept 
răspuns i-am înfăţişat un întreg tablou al activităţii atât de 
folositoare a unui savant, a unui medic şi în general a 
oricărui om care se pune în slujba omenirii, izbutind să-i 
stârnesc cu adevărat entuziasmul, poate fiindcă eu însumi 
vorbeam cu înflăcărare; el încuviinţa tot timpul: „Ai 
dreptate, dragă, chiar aşa-i, Domnul să te binecuvânteze, că 
adevăr grăieşti”; când am sfârşit însă, nu s-a arătat pe 
deplin convins: „Oi fi având tu dreptate, făcu el oftând 
adânc, dar câţi sunt aceia care merg până la capăt, fără să 
se abată din drum? Chiar dacă banul n-o fi ochiul dracului, 
tot nu-i lucru curat, că prea-l duce pe om în ispită. Ca să nu 
mai vorbim de femei, de îndoială, de pizmă şi de câte şi mai 


câte. Şi iată că uită țelul cel minunat şi se lasă furaţi de 
nimicuri. Dar ia gândeşte-te la viaţa de sihastru în sihăstrie 
omul se căleşte atât de mult, încât e în stare de orice vitejie. 
Şi apoi, ia să vedem, dragă, cu ce te alegi cânci trăieşti 
printre oameni? Exclamă el exaltat. Oare nu-s toate numai 
visuri deşarte? Ia un grăunte de nisip şi seamănă-l pe o 
stâncă, iar când grăuntele tău galben va încolţi şi va înverzi 
pe stânca aceea, atunci se va înfăptui şi visul tău pe 
pământ, cum se spune în pildă. Cu totul altceva ne învaţă 
Domnul nostru Isus Hristos:”...Du-te, vinde ce ai, dă la 
săraci şi fă-te sluga tuturora.” Atunci vei fi de mii şi mii de 
ori mai bogat decât înainte, fiindcă nu hrana îmbelşugată, 
nici hainele scumpe, nici trufia, nici pizma semenilor nu te 
fac fericit, ci bogat eşti prin dragostea semenilor tăi ce 
creşte şi se înmulţeşte însutit şi înmiit cu fiecare faptă bună. 
Atunci nu mai eşti stăpân doar pe mica ta avere, fie ea de 
sute de mii sau chiar de un milion, ci pe lumea întreagă! În 
ziua de azi omul nu se mai satură tot adunând averi pe care 
să le risipească nebuneşte, atunci, însă, nu vor mai fi nici 
orfani, nici cerşetori, fiindcă toţi vor alcătui o familie, se vor 
socoti neamuri, fiecare va fi stăpânul şi sluga tuturor! Azi se 
întâmplă ca până şi omul cel mai puternic şi mai bogat să 
nu ţină la viaţă, fiindcă nu mai ştie cum să-şi alunge urâtul, 
atunci însă zilele şi clipele vieţii omului pe pământ se vor 
înmulţi de mii şi mii de ori şi el va căuta să nu irosească nici 
o clipă, căci fiecare îi va bucura inima din plin. Atunci omul 
nu va mai sorbi înţelepciune doar din cărţi, ci are să stea 
faţă-n faţă cu Dumnezeu; şi atunci pământul va străluci mai 
tare decât soarele, se va preface pe de-a-ntregul într-un rai 
minunat, din care vor fi pierit şi suferinţa şi amarul...” 

Asemenea tirade înflăcărate îi plăceau grozav lui Versilov, 
după câte ştiu. La ultima fusese şi el de faţă. 

— Makar Ivanovici! L-am întrerupt brusc pe bătrân, 
înflăcărându-mă şi eu peste măsură (n-am să uit niciodată 
seara aceea). Păi dacă-i aşa, după cum văd, dumneata 


propovăduieşti comunismul, comunismul în cel mai deplin 
sens al cuvântului! 

Dar bătrânul nu ştia absolut nimic despre învăţătura 
comunistă, mai mult, până şi denumirea o auzea pentru 
prima oară, aşa că am început numaidecât să-i expun tot 
ceea ce ştiam în această privinţă. Recunosc că nici azi nu-s 
prea priceput în materie, pe vremea aceea însă cunoştinţele 
mele erau şi mai reduse şi mai confuze, totuşi i-am 
împărtăşit şi lui ceea ce ştiam cu un entuziasm nemărginit. 
Şi acum îmi aduc aminte cu plăcere de impresia 
extraordinară pe care am făcut-o asupra bătrânului. Era 
mai mult decât impresionat, chiar zguduit. Urmarea a fost 
că m-a copleşit cu întrebările, ca să afle cât mai multe 
amănunte istorice: „Unde s-a întâmplat? Cum? Cine s-a 
gândit la asta? Cine a spus aşa?” în treacăt fie zis, am 
observat că acesta este în general o trăsătură a omului 
simplu: când ceva îl interesează foarte mult, el nu se 
mulţumeşte cu o idee generală, ci ţine să afle neapărat date 
cât mai precise şi mai amănunțite. Cum nici eu nu prea 
cunoşteam amănuntele, am început să le cam încurc şi, 
fiindu-mi ruşine de Versilov, m-am aprins din ce în ce mai 
tare. Până la urmă, Makar Ivanovici, înduioşat la culme, 
repeta într-una: „Aşa, aşa!” dar se vedea că pierduse firul şi 
că nu mai înţelege nimic. M-a cuprins ciuda, dar, din 
fericire, Versilov a pus pe neaşteptate capăt discuţiei, 
ridicându-se şi declarând că e timpul să ne ducem la 
culcare. În seara aceea eram cu toţii adunaţi în camera lui 
Makar Ivanovici şi se făcuse într-adevăr târziu. Când 
Versilov a venit peste câteva minute la mine, l-am întrebat 
numaidecât ce părere are despre Makar Ivanovici în 
general şi ce impresia i-au făcut cuvintele lui din seara 
aceea. Versilov zâmbi înveselit (dar nu de cunoştinţele mele 
vagi şi confuze în materie de comunism, dimpotrivă, s-a 
ferit să şi pomenească de ele). Repet că Versilov îl îndrăgise 
cu adevărat pe Makar Ivanovici şi adesea când îl asculta pe 
bătrân, surprindeam pe faţa lui un zâmbet cald şi luminos. 


De altfel, zâmbetul acesta nu-l împiedica să-l privească 
critic. 

— Nu trebuie să uităm că Makar Ivanovici nu este un 
simplu ţăran iobag, un plugar, ci o slugă, un om trăit la 
curte, rosti el cu vădită satisfacţie, o fostă slugă şi un fost 
iobag născut şi crescut la curte, ai cărui părinţi şi strămoşi 
au slujit şi ei la curtea boierească. În trecut, slugile şi 
oamenii de la curte în general participau în mare măsură la 
viaţa intimă, spirituală şi intelectuală a stăpânilor lor, 
însuşindu-şi multe din obiceiurile şi concepţiile lor. Ţine 
seama că până în ziua de azi pe Makar Ivanovici îl 
interesează mai cu seamă ceea ce se petrece în lumea 
moşierilor şi a aristocraților. Nici nu-ţi închipui cât de mult 
îl interesează anumite evenimente petrecute în ultimul timp 
în Rusia. Ştiai că-l pasionează politica? Dacă îi povesteşti 
cine cu cine poartă război, care va fi poziţia Rusiei într-un 
viitor război, nu-i mai trebuie nimic! Pe vremuri îl făceam 
fericit cu asemenea discuţii. Are mare respect faţă de 
ştiinţă şi dintre toate ştiinţele, cel mai mult îi place 
astronomia. Şi unde mai pui că a câştigat o anumită 
independenţă de gândire, la care n-ar renunţa nici în ruptul 
capului. Are convingerile lui ferme şi destul de limpezi... ba 
chiar temeinice. Aşa incult cum este, te uluieşte uneori când 
vezi cu câtă precizie foloseşte anumiţi termeni abstracţi, pe 
care nici n-ai fi bănuit că-i ştie măcar. Deşi vorbeşte cu 
atâta entuziasm de pustnici, nu s-ar face cu nici un preţ nici 
sihastru, nici călugăr, fiindcă are o fire de „pribeag“, cum 
bine l-a caracterizat Alexandr Semionovici, pe care, fie zis 
în treacăt, n-ai de ce să fii supărat. În sfârşit, Makar 
Ivanovici e întrucâtva artist, multe din ceea ce spune sunt 
gândite de el, dar altele sunt de împrumutat. Când îşi 
expune ideile, logica lui cam şchioapătă şi uneori devine 
foarte abstract; se lasă adesea târât de sentimentalism, dar 
sentimentalismul lui este autentic popular, mai bine zis 
lunecă adesea pe panta acelei duioşii caracteristice 
oamenilor simpli, pe care poporul nostru o împleteşte atât 


de generos cu sentimentele sale religioase. Nu mai vorbesc 
de puritatea lui sufletească, de bunătatea şi blândeţea lui, 
că de, noi amândoi ar trebui să ne cam ferim de acest 
subiect... 

Ca să închei caracterizarea lui Makar Ivanovici am să 
redau una din povestirile lui, de astă dată din viaţa de toate 
zilele. Aceste povestiri aveau un caracter ciudat, sau mai 
bine zis fiecare avea ciudăţenia ei, fără nici o trăsătură 
comună cu celelalte; nu se putea desprinde din ele nici o 
morală şi nici o tendinţă generală, afară poate de faptul că 
toate erau mai mult sau mai puţin înduioşătoare. Totuşi 
erau printre ele şi unele neînduioşătoare, iar altele de-a 
dreptul umoristice, bunăoară anecdote despre călugări 
destrăbălaţi, aşa încât, povestindu-le, se ridica tocmai 
împotriva ideilor pe care le propovăduia, dar când i-am 
atras atenţia asupra acestei contradicții, nu m-a înţeles. 
Câteodată te şi întrebai ce-l îndeamnă să tot povestească şi 
adesea mă mira vorbăria lui neîncetată, pe care o puneam 
în cea mai me parte pe seama bătrâneţii şi a bolii. 

— S-a schimbat mult în ultima vreme, îmi şopti o dată 
Versilov, înainte era cu totul altfel. Are să moară în curând, 
mult mai curând decât ne închipuim şi trebuie să fim 
pregătiţi. 

Am uitat să spun că luasem obiceiul să ne strângem seara 
cu toţii la Makar Ivanovici. Afară de mama, care nu-l 
părăsea o clipă, în camera lui îşi petrecea serile şi Versilov; 
întotdeauna mă înfiinţam şi eu, că tot n-aveam altceva de 
făcut; în ultimele zile venea aproape în fiecare seară şi Liza, 
dar ceva mai târziu decât ceilalţi şi stătea tăcută tot timpul. 
Venea adesea şi Tatiana Pavlovna iar din când în când, 
doctorul. Nu ştiu cum, dar până la urmă m-am apropiat de 
doctor şi dacă n-am devenit chiar prieteni, în orice caz nu-l 
mai repezeam. Începuse să-mi placă simplitatea, naivitatea, 
pe care am descoperit-o sub aparenta lui grosolănie, ca şi 
sentimentele lui afectuoase faţă de familia noastră, aşa 
încât, până la urmă, mi-am călcat pe inimă şi i-am iertat 


aroganţa lui profesională, mai mult chiar, l-am învăţat să se 
spele măcar pe mâini şi să-şi curețe unghiile, dacă nu-şi 
putea schimba cămaşa la timp. l-am spus pe şleau că un om 
îngrijit nu este neapărat un filfizon sau un estet, iar 
curăţenia face parte în mod firesc din îndatoririle unui 
medic, ceea ce i-am şi dovedit. În sfârşit, venea adesea şi 
Lukeria din bucătărie şi, de după uşă, asculta poveştile lui 
Makar Ivanovici. O dată Versilov, văzând că stă după uşă, a 
chemat-o înăuntru şi a poftit-o să şadă cu noi. Mi-a plăcut 
gestul lui, dar de atunci Lukeria nu s-a mai apropiat de uşă. 
Fiecare cu apucăturile lui! 

Voi reproduce la întâmplare una dintre povestirile lui 
Makar Ivanovici, numai fiindcă pe aceasta o ţin minte în 
întregime. E povestea unui negustor şi cred că asemenea 
istorii se întâmplă cu miile în oraşele şi târgurile noastre, 
numai că trebuie să ştii să le descoperi. Cine doreşte poate 
sări peste această povestire, cu atât mai mult cu cât o redau 
în stilul bătrânului. 

„Ei şi acum să vă povestesc ce minune s-a întâmplat o dată 
la noi, în oraşul Afimievsk. Trăia acolo un negustor anume 
Skotoboinikov, Maxim Ivanovici şi în tot ţinutul nu se afla 
bogătaş mai mare ca el. Şi-a ridicat o fabrică de stămburi şi 
la el trudeau câteva sute de lucrători, aşa că negustorul 
nostru nu-şi mai încăpea în piele. Ce-i drept, toată lumea se 
ploconea înaintea lui, până şi mai-marii oraşului îi cântau în 
strună, chiar şi arhimandritul nu mai contenea cu laudele şi 
mulţumirile pentru râvna lui: dăruia bani cu nemiluita 
mănăstirii şi câteodată, pe nepusă masă, îl apuca o grijă 
grozavă de sufletul lui, nu-şi mai afla liniştea, atât se tot 
gândea la lumea de apoi. Era văduv şi nici copii nu avea; 
umbla vorba că nevesti-şi el i-a făcut de petrecanie încă din 
primul an, că încă din tinereţe era aprig la mânie; dar de 
atunci trecuse multă vreme şi omul nu mai voia cu niciun 
preţ să-şi pună pirostriile pe cap. Din cânid în când îl apuca 
patima beţiei şi când se îmbăta, nu mai ştia de el, alerga gol 
puşcă prin oraş şi urla cât îl ţinea gura; ce-i drept, nu era 


un oraş mare şi vestit, dar, oricum, ar fi trebuit să-i crape 
obrazul de ruşine. După ce-i treceau pandaliile, era tot 
timpul mânios şi lumea nu mai ştia cum să-i intre în voie, iar 
cuvântul lui era lege. Pe oameni îi plătea după bunul lui 
plac, lua abacul, îşi punea ochelarii şi se răstea: «Tu, Foma, 
cât ai de primit?» «Păi de la Crăciun n-am mai văzut un ban, 
Maxim Ivanovici, aşa că am de luat treizeci şi nouă de 
ruble.» «Ăştia-s bani nu glumă! E prea mult pentru tine, tu 
întreg, cu toate măruntaiele tale, nu faci atâţia bani şi mai 
ai nas să-i ceri! Ce mai tura-vura, pune cruce la zece ruble 
şi ţine douăzeci şi nouă». Şi omul tace, că de, cine 
îndrăzneşte să crâcnească înaintea lui Maxim Ivanovici! 

«Eu, zice, ştiu mai bine cât se cade să-i dau fiecăruia. Îmi 
cunosc eu oamenii şi ştiu cum trebuie să te porţi cu ei. Aici 
lumea s-a destrăbălat; fără mine, de mult ar fi murit cu toţii 
de foame, împreună cu tot neamul lor! Unde mai pui că aici 
n-ai de-a face decât cu hoţi, ăştia fură şi cloşca de pe ouă, n- 
au pic de obraz. Nu mai spun ce beţivi sunt cu toţii; cum 
pun mâna pe bani, aleargă la cârciumă şi se aştem pe 
băutură până-şi beau şi izmenele, când ies de acolo sunt goi 
puşcă. După toate sunt şi nişte nemernici; îl vezi că se aşază 
pe un bolovan în faţa cârciumii şi începe să se văicărească: 
„Maică, măiculiţa mea, de ce ai mai adus pe lume un beţiv şi 
un amărât ca mine? Mai bine mă sugrumai din faşă, decât 
să mă laşi să ajung aşa!” Parcă ăştia-s oameni? Sunt 
dobitoace, nu oameni! Ăstora trebuie să le bagi mai întâi 
minţile în cap şi abia pe urmă să le dai bani. Ştiu eu când şi 
cât să le dau.» 

lacă aşa vorbea Maxim Ivanovici de norodul din Afimievsk, 
rău îl mai ocăra, dar, orice s-ar zice, avea şi puţină 
dreptate: oamenii erau cam slabi de înger. 

În oraşul acela mai fusese şi un alt negustor, dar murise; 
era un om tânăr şi uşuratic, care o ducea tot într-un chef şi 
până la urmă a ajuns la sapă de lemn. Înainte de a muri, s-a 
zbătut un an întreg ca peştele pe uscat, dar viaţa i-a dat o 
lecţie atât de aspră, că l-a băgat în mormânt. Cu Maxim 


Ivanovici nu s-a împăcat niciodată şi se băgase dator vândut 
la el. Şi pe patul de moarte l-a blestemat pe Maxim 
Ivanovici. După el a rămas o văduvă tânără împovărată cu 
cinci copii. Vai de zilele unei biete văduve fără apărare, e ca 
un pui de rândunea căzut din cuib, darămite când mai 
rămâne şi cu cinci copii şi fără o bucată de pâine; că Maxim 
Ivanovici a luat şi bruma de avere ce o mai aveau, până şi 
căsuţa lor de lemn, că de, răposatul îi rămăsese dator. 
Atunci, biata văduvă şi-a înşirat toţi copilaşii la poarta 
bisericii: copilul cel mai mare, un băieţaş, abia împlinise opt 
anişori, iar cele patru fetiţe erau încă mititele de tot: cea 
mai mare avea patru ani, iar cea mai mică era încă un 
copilaş de ţâţă. Când s-a isprăvit slujba şi Maxim Ivanovici a 
ieşit din biserică, copilaşii au căzut cu toţii în genunchi 
înaintea lui, cu mânuţele întinse, după cum îi învățase 
mama lor, iar dânsa, cu al cincilea copilaş în braţe, i-au 
făcut o plecăciune până-n pământ şi într-un glas l-au rugat 
faţă de toată lumea: «Maxim Ivanovici, îndură-te, taică, de 
nişte bieţi orfani, nu le lua ultima bucăţică de la gură, nu-i 
alunga din cuibul în care s-au născut!» Pe toţi câţi erau de 
faţă i-au podidit lacrimile, atât de frumos îi învățase să se 
roage. Sărmana văduvă s-o fi gândit aşa: «Ca să facă pe 
grozavul faţă de oameni, are să ne ierte de datorie şi de 
ruşine are să dea orfanilor casa îndărăt», dar s-a înşelat. 
Maxim Ivanovici s-a proţăpit în faţa ei şi i-a zis: «Nu de mila 
orfanilor plângi tu, o văduvă tânără ca tine tânjeşte după 
bărbat. Las' că ştiu eu că răposatul m-a blestemat şi pe 
patul de moarte!» şi-şi văzu de drum, iar casa nici vorbă să 
le-o mai dea. «După ce-şi fac mendrele, să-i mai şi ajuţi?! 
Dacă îţi faci pomană cu ei, te hulesc şi mai abitir; dacă le 
întinzi un deget vor toată mâna şi îţi mai scot şi vorbe.» Ce-i 
drept, umbla vorba că-i cam dăduse târcoale acestei văduve 
când era fată, cu vreo zece ani în urmă şi că trimisese pe 
cineva la ea, s-o ispitească cu bănet mult că era tare 
frumoasă, fără să se gândească că asta e un păcat mare, ca 
şi cum ai dărâma o biserică. Dar degeaba, fata nici n-a vrut 


să audă; ticăloşii de astea mai făcuse el destule şi prin oraş 
şi prin toată gubernia, ba s-ar putea spune că în privinţa 
asta de-a dreptul se întrecuse cu măsura. 

În zadar s-au jelit văduva şi puişorii ei, că el tot a izgonit 
orfanii din casă; poate că n-a făcut-o numai din răutate, dar 
aşa e omul, uneori nu ştie nici el de ce se încăpăţânează. La 
început a mai ajutat-o lumea, dar pe urmă a fost nevoită să- 
şi caute de lucru şi cum îşi poate câştiga o biată femeie o 
bucată de pâine la noi, dacă nu se duce la fabrică; unul o 
cheamă să-i spele podelele, altul să-i plivească grădina, al 
treilea să-i pregătească baia de aburi şi sărmana de ea 
munceşte, plângând, cu copilaşul în braţe, iar ceilalţi patru 
aleargă doar în cămăşuţe pe uliţă. Când îi aşezase în 
genunchi la poarta biserici mai aveau încă ghetuţe în 
picioare, ce-i drept, cam scâlciate şi hăinuţe în spinare, ce-i 
drept, cam ponosite, oricum, erau copii de negustor; de la 
un timp au început însă să alerge desculți, zdrenţăroşi, că 
aşa-s copiii, fac praf hainele. Copiilor însă nici că le păsa; e 
destul să fie soare, ca să se bucure, nu-şi dau seama ce-i 
paşte, sunt ca păsărelele şi glăsciorul lor răsună vesel ca 
nişte zurgălăi. Dar biata văduvă se gândea: «Ce să mă fac 
cu voi când vine iarna? De v-ar lua Dumnezeu până atunci!» 
Dar n-a mai trebuit să aştepte atâta vreme. Prin părţile 
noastre dă din când în când o molimă în copii, o tuse, de-i 
zice măgărească şi atunci se molipsesc unul de la altul. Mai 
întâi s-a prăpădit copilaşul de ţâţă, iar după el s-au 
îmbolnăvit şi ceilalţi şi toate cele patru fetiţe au pierit una 
după alta în toamna aceea. E drept că pe una a călcat-o o 
trăsură pe stradă. Şi ce crezi, la înmormântarea lor bocea 
de-ţi era mai mare mila; până atunci îi tot blestema, dar 
când i-a luat Dumnezeu, i se rupea inima de jale. De, inimă 
de mamă! 

Din toţi copiii, n-a mai rămas decât cu băieţelul cel mare şi 
ţinea la el ca la ochii din cap, tremura de grija lui. Băieţelul 
era cam pirpiriu, firav şi drăgălaş ca o fetiţă. Într-o zi l-a 
dus la fabrică, la naşul lui, care era administrator şi ea s-a 


băgat dădacă la copiii unui funcţionar. O dată, copilul alerga 
prin curte şi tocmai atunci a intrat pe poartă trăsura lui 
Maxim Ivanovici; şi ca un făcut, negustorul era cam afumat; 
copilul, care alerga pe scară în jos, a alunecat şi din 
greşeală, a dat buzna peste el în clipa când cobora din 
trăsură şi l-a izbit cu amândouă mâinile în pântece. 
Dumnealui, niciuna, nici două, i-a pus mâna în chică şi a 
început să urle: «Al cui e? Aduceţi vergile! Daţi-i o bătaie 
zdravănă, acum, pe loc, în faţa mea!» Băieţelul a încremenit 
de spaimă şi când au început să-l bată, a strigat ca din gură 
de şarpe. «Mai îndrăzneşti să şi strigi?! Bate-l până n-o mai 
ţipa!» Nu ştiu cât l-or fi bătut, dar a tot strigat, până a 
rămas ţeapăn ca un mort. Abia atunci l-au lăsat în pace; s- 
au speriat cu toţii când au văzut că băieţelul zace în neştire 
şi nici nu mai suflă. Oamenii mi-au spus pe urmă că nu l-au 
bătut prea mult, dar copilul era tare sperios. Şi Maxim 
Ivanovici o cam băgase pe mânecă. «Al cui e?» a întrebat. Şi 
când a aflat, a poruncit: «Duceţi-l la maică-sa! Asta-i bună, 
ce căuta la fabrică?» După ce a stat două zile tăcut şi 
posomorât, a întrebat: «Ce face băiatul?» Copilul abia îşi 
mai trăgea zilele: bolea în cămăruţa maică-şi, care plecase 
de la funcţionar, numai ca să-şi îngrijească băieţelul, că de, 
nu era de glumit, avea aprindere de plămân. «la te uită! Se 
miră Maxim Ivanovici, din ce i s-o fi tras? Aş mai zice şi eu, 
dacă l-ar fi bătut măr, dar abia de l-au atins, ca să-l sperie. 
Am pus de atâtea ori să mai bată şi pe alţii şi încă mai rău, 
dar n-a ieşit aşa tărăşenie.» Cum se aştepta ca mama 
copilului să facă o plângere, s-a îndărijit şi nici n-a mai 
pomenit de el; dar sărmana de ea nici n-a îndrăznit să se 
plângă. Când a văzut aşa, i-a trimis cincisprezece ruble şi 
un doctor, pe care tot el l-a plătit, nu de teamă, ci aşa, 
fiindcă s-a căit. Dar în curând i-a venit iar sorocul beţiei şi 
trei săptămâni în cap a tot băut. 

Şi a trecut iarna şi au venit sfintele Paşti şi chiar în ziua 
învierii Domnului, i s-a năzărit lui Maxim Ivanovici să 
întrebe iar: «Ce mai face băiatul ăla?» Şi când te gândeşti 


că toată iarna nici nu pomenise de el. Şi atuncii s-a 
răspuns: «S-a însănătoşit, e la maică-sa: munceşte cu ziua 
sărmana, să-l ţină.» Fără să mai stea pe gânduri, Maxim 
Ivanovici s-a dus la văduvă, dar n-a intrat în casă, nici n-a 
coborât din brişcă, ci a chemat-o la poartă şi i-a spus: «Uite 
ce, preacinstită văduvă, zice, de azi înainte vreau să fiu 
binefăcătorul fiului tău, să-l iau sub ocrotirea mea: îl duc 
acasă şi de acum o să stea cu mine. Dacă o să-mi intre cât 
de cât în voie îi dau un capital frumuşel şi-l fac om; iar dacă 
mi s-o lipi de suflet, îl las moştenitor pe toată averea mea, 
ca pe un fiu adevărat. Atâta doar îţi cer: domnia ta să nu-mi 
treci pragul decât la sărbătorile mari. Dacă te învoieşti, să- 
mi aduci băiatul chiar mâine dimineaţă, că i-a trecut 
vremea să se joace în arşice.» Cum şi-a isprăvit vorba, a şi 
plecat. Biata femeie era ca scoasă din minţi. Când au auzit 
vecinii ce s-a întâmplat, i-au spus: «Când o creşte băiatul, 
are să-ţi scoată pe nas că i-ai alungat norocul.» Toată 
noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi 
dimineaţă l-a luat de mână şi l-a dus. Băieţelul era mort de 
spaimă. Maxim Ivanovici l-a îmbrăcat ca pe un domnişor, i-a 
luat un dascăl şi chiar din ziua aceea l-a pus să înveţe; aşa 
s-a legat de el, că nu-l mai slăbea din ochi şi-l ţinea tot 
timpul pe lângă dânsul. Nu-l lăsa nici să răsufle, mereu îi 
striga: «Vezi-ţi de carte, învaţă, învaţă, că vreau să fac om 
din tine.» Băieţaşul era bolnăvicios şi, de când cu bătaia, 
începuse să tuşească. «Ce-i lipseşte? Se tot mira Maxim 
Ivanovici. La maică-sa umbla desculţ, n-avea nici după ce 
bea apă, la mine o duce împărăteşte şi e mai prăpădit ca 
înainte!» Dascălul, mai cu minte, a căutat să-i deschidă 
ochii: «Un copil, zice, trebuie să se mai şi zbenguie, nu 
poate să stea tot cu nasul în carte, are nevoie de mişcare». 
Maxim Ivanovici a căzut pe gânduri, apoi a recunoscut: «Ai 
dreptate». Dascălul ăsta, Piotr Stepanovici, fie-i ţărâna 
uşoară, avea o meteahnă: bea peste măsură şi de beţiv ce 
era, îl dădură afară de peste tot şi ajunsese să trăiască din 
mila oamenilor, încolo era un om tare înţelept şi tobă de 


carte. «Nu aici e locul meu, spunea el, eu ar trebui să fiu 
profesor la universitate, dar m-am cufundat în mocirla de 
aici, de a ajuns să-mi fie şi mie scârbă de mine.» Maxim 
Ivanovici s-a aşezat în faţa băiatului şi i-a strigat: <Zburdă!» 
Dar băiatul nici nu îndrăznea să sufle când îl vedea. Bietul 
copil era atât de înspăimântat, că până şi glasul lui îl făcea 
să tremure ca varga, iar Maxim Ivanovici se tot mira. «Ce 
zace în el? L-am scos din noroi, l-am îmbrăcat în catifea, l- 
am încălţat cu cizme de postav, poartă cămaşă brodată, îl 
ţin ca pe un fiu de general şi în loc să se lipească de mine, 
tace şi mă priveşte ca un pui de lup!» Cu toate că lumea se 
obişnuise de mult cu toanele lui Maxim Ivanovici, de astă 
dată s-a mirat, văzându-l că ţine morţiş să se vâre în sufletul 
copilului şi nu se dă bătut nici în ruptul capului. «Scot eu 
încăpăţânarea din el, chiar de-aş şti că mor. Taică-său m-a 
blestemat pe patul de moarte, după ce a luat sfânta 
împărtăşanie; se vede că a moştenit firea crâncenă a lui 
taică-său.» Nici măcar nu l-a atins vreodată cu varga, că de 
când cu păţania aceea nu se mai încumeta. Dar intrase 
spaima în copil. 'Tremura înaintea lui şi fără să-l bată. 

Şi să vezi ce s-a întâmplat: într-o zi, cum a ieşit el din 
odaie, băiatul a lăsat cartea din mână şi s-a căţărat repede 
pe un scaun ca să-şi ia mingea de pe dulap, unde o azvârlise 
înainte, dar din greşeală a răsturnat cu cotul o lampă de 
porțelan care era pe dulap; când lampa a căzut pe duşumea 
şi s-a făcut ţăndări, a răsunat toată casa. Unde maipuică 
era un lucru scump, porțelan de Saxa. Când a auzit Maxim 
Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a început să strige. De 
spaimă, copilul a luat-o la goană încotro a văzut cu ochii, a 
ieşit pe terasă, a străbătut într-un suflet grădina şi, pe 
portiţa din dos, a fugit glonţ până la râu. De-a lungul râului 
este un bulevard cu sălcii bătrâne, pe unde se plimbă lumea 
şi e tare frumos acolo. Băiatul a alergat pe mal în jos, până 
la marginea apei, unde se opreşte podul plutitor şi oamenii 
l-au văzut că e gata să se arunce în apă, dar pesemne că s-a 
înspăimântat şi a încremenit locului. Acolo râul e larg şi apa 


vine repede, trec bărci, iar de partea cealaltă sunt tarabe, o 
piaţă, strălucesc turlele aurite ale unei biserici. S-a nimerit 
ca tocmai atunci să vină acolo şi nevasta colonelului Ferzing 
cu fetiţa ei, ca să treacă dincolo, unde se găsea un regiment 
de infanterie. Fetiţa, un copilaş tot de vreo opt ani, 
îmbrăcată într-o rochiţă albă, se uita râzând la băieţaş, iar 
în mână ţinea un coşuleţ țărănesc în care avea un arici. 
«Uită-te, mămico, zice, băieţaşul ăsta nu-şi mai ia ochii de la 
ariciul meu.» «Nu, răspunse coloneleasa, pare mai degrabă 
speriat. De ce te-ai speriat aşa, băieţaşule dragă? (Chiar 
aşa mi-au povestit oamenii că i-a spus.) la te uită ce băieţel 
drăguţ, zice şi ce frumos e îmbrăcat. Al cui eşti, puiule?» El 
însă, cum nu mai văzuse până atunci un arici, se uita ca 
vrăjit la el şi nu mai ştia de nimic. Că de, aşa-s copiii, uită 
repede. «Ce-aveţi aici?» întrebă el. «Un arici, răspunse 
domnişorica, l-am cumpărat adineauri de la un ţăran, l-a 
găsit în pădure.» «Va să zică, ăsta e un arici?» şi începu să 
râdă şi să-l zădărască, iar ariciul se făcu ghem. Fetiţa se 
bucura şi ea de bucuria băiatului: «Îl ducem acasă, zice şi 
vrem să-l domesticim». «Vai, zice, daţi-mi mie ariciul!» şi pe 
când se ruga aşa, se auzi deodată glasul lui Maxim 
Ivanovici, care ţipa de sus: «Aha, aici erai! Puneţi mâna pe 
el!» (Alergase după copil în capul gol, atât era de furios.) 
Atunci băieţelul şi-a adus aminte de tot ce s-a întâmplat, a 
scos un țipăt, a alergat spre apă, cu pumnii strânşi la piept, 
şi-a ridicat o dată ochii către cer (oamenii au văzut tot!) şi s- 
a aruncat în apă! Lumea a început să strige, câţiva inşi care 
erau pe podul plutitor au sărit să-l scape, dar apa l-a dus 
departe, că pe acolo curge repede şi până să-l scoată s-a 
înecat. Era tare slab de piept, aşa că nu i-a trebuit mult. De 
când lumea nu se pomenise prin părţile acelea ca un copil 
atât de mic să-şi ia zilele! Asta e mare păcat! Ce are să-i 
spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea 
cealaltă?! 

De atunci întrebarea aceasta nu i-a mai dat pace nici lui 
Maxim Ivanovioi. S-a schimbat omul de nu-l mai cunoşteai. 


L-a doborât amărăciunea. La început s-a pus pe băutură şia 
tot băut, dar pe urmă s-a lăsat, fiindcă n-a găsit alinare. Nici 
pe la fabrică nu mai călca, nu mai voia să ştie de nimic. 
Când vorbea cineva cu el, tăcea sau dădea abătut din mână. 
Aşa a dus-o vreo două luni şi de la un timp a început să 
vorbească singur. Umbla în neştire şi vorbea de unul singur. 
Tocmai atunci s-a întâmplat să ardă cătunul Vaskova şi nouă 
case s-au făcut scrum. Maxim Ivanovici s-a urcat în trăsură 
şi s-a dus şi el să vadă ce s-a întâmplat. Bieţii oameni care 
rămăseseră fără adăpost l-au înconjurat, jelindu-se; el le-a 
făgăduit un ajutor, a şi dat poruncă să li se dea, dar pe 
urmă s-a răzgândit, l-a chemat pe administrator şi i-a zis sa 
nu mai dea nimic, dar fără să-o spună de ce. «Dumnezeu a 
vrut să ajung de ocara oamenilor, zice, ca o fiară 
blestemată. Ca vântul mi-a mers vestea.» Până şi 
arhimandritul s-a dus atunci la el. Era un bătrân aspru, 
care ducea o viaţă fără prihană la mănăstire: «Ce-i cu 
tine?» l-a luat el la rost. «Iată ce-i!» făcu Maxim Ivanovici, 
deschizând în faţa lui Evanghelia şi arătându-i: «Iar cine va 
sminti pe unul dintr-aceştia micii, care cred în mine, mai 
bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară şi 
să-l afunde în adâncul mării.» (Matei 18,6.) «De, zise 
arhimandritul, după ce citi, deşi nu tocmai despre asta e 
vorba aici, dar o legătură tot este. E rău de omul care-şi 
pierde măsura, se duce de râpă. Şi tu prea te 
înfumuraseşi.» 

Maxim Ivanovici stătea înlemnit, de parcă îl lovise 
damblaua. Arhimandritul s-a uitat lung la el şi pe urmă i-a 
zis: «Ascultă şi ţine minte o vorbă înţeleaptă: „Ce spune 
omul la deznădejde împrăştie vântul”...Şi să mai ţii minte că 
nici îngerii Domnului nu sunt desăvârşiţi, numai Domnul 
nostru Isus Hristos e fără cusur şi fără prihană, de aceea îl 
slujesc îngerii şi apoi tu n-ai dorit moartea acelui prunc, te- 
ai purtat numai ca un smintit. Doar de un lucru stau şi mă 
mir: câte nelegiuiri şi mai mari ai săvârşit, câţi oameni n-ai 
lăsat pe drumuri, câţi oameni n-ai dus la pierzanie, pe câţi 


nu i-ai nenorocit - oare astea nu-s păcate tot atât de grele 
ca un omor? Oare n-au pierit tot din vina ta şi surioarele lui, 
patru copilaşi nevinovaţi şi nici nu te-ai sinchisit? Atunci de 
ce te tulbură în aşa hal moartea unui singur copil? De toţi 
ceilalţi nu ţi-a părut rău, cred că nici nu te-ai mai gândit 
vreodată la ei, aşa-i? Atunci de ce te apasă aşa pe suflet 
moartea acestui copil de care nici nu eşti întru totul 
vinovat?» «Îl visez şi noaptea în somn», mărturisi Maxim 
Ivanovici. «Ei şi?» Dar mai mult n-a fost chip să scoată de la 
el. A stat mut. S-a mirat ce s-a mirat arhimandritul, apoi 
când a văzut că nu-i nimic de făcut, s-a dus. 

Într-o zi, Maxim Ivanovici a trimis după dascăl, după Piotr 
Stepanovici, pe care nu-l mai văzuse de când cu 
nenorocirea. 

«Îl ţii bine minte?» l-a întrebat. «Cum să nu!» i-a răspuns. 
«Am văzut la birt fel de fel de poze zugrăvite de tine în ulei. 
Ai făcut chiar şi o copie după portretul arhiereului. Poţi să- 
mi pictezi şi mie un tablou în culori?» «Eu să nu pot? Eu pot 
orice, sunt meşter la toate.» «Atunci să-mi faci un tablou 
mare de tot, cât peretele, întâi şi-ntâi să-mi zugrăveşti pe el 
râul şi malul râpos şi podul plutitor şi toţi oamenii câţi au 
fost atunci de faţă. S-o pui şi pe coloneleasă şi pe fetiţă, 
până şi ariciul. Mai vreau să-mi zugrăveşti şi malul celălalt 
cu tot ce-i pe el şi biserica şi piaţa şi tarabele şi locul unde 
stau briştile - toate câte sunt acolo să mi le înfăţişezi 
aidoma, iar lângă podul plutitor, chiar lângă malul apei, 
unde s-a întâmplat, băieţaşul, dar negreşit cu pumnişori 
strânşi la piept. Întocmai aşa să-l faci. Iar în faţa lui, de 
partea cealaltă, pe cer, deasupra bisericii, cetele de îngeri, 
care vin în zbor să-l întâmpine. Poţi să faci tot ce-ţi cer, ori 
ba?» «Eu pot orice.» «Norocul tău e că îi ţii minte chipul, 
altfel nu m-aş fi încurcat eu cu un neisprăvit ca tine, puteam 
doar să tocmesc pictorul ăl mai vestit de la Moscova, sau 
chiar de la Londra. De n-o semăna de loc, sau numai puţin, 
îţi dau doar cincizeci de ruble, iar de seamănă leit, capeţi 


două sute. Nu uita că avea ochişori albaştrii şi vezi să-mi 
faci un tablou mare de tot, cât mai mare.» 

S-au învoit şi Piotr Stepanovici s-a apucat de treabă. Dar 
deodată Maxim Ivanovici se pomeneşte cu el. «Nu se cade, 
zice, să-l înfăţişăm cum mi-ai cerut.» «Cum aşa?» «Păi, 
fiindcă sinuciderea e un păcat greu, cel mai greu dintre 
toate. Şi atunci, cum să vină îngerii să-l întâmpine?» «Bine, 
dar un copilaş ca el nu ştie ce face.» «Nu, nu era un copilaş 
chiar atât de mic, era un băiat de opt ani când a făcut-o, aşa 
că tot trebuie să dea socoteală cât de cât.» 

Maxim Ivanovici s-a îngrozit şi mai tare. 

«Uite ce m-am gândit eu, zise Piotr Stepanovici, n-are rost 
să se mai deschidă cerul şi să mai zugrăvim şi îngeri; am să 
pictez o rază de lumină care cade din cer, ca şi cum i-ar 
lumina calea; ştii, o singură rază de lumină, ca un semn 
ceresc.» 

Până la urmă aşa s-au şi înţeles. Am văzut cu ochii mei 
tabloul ăsta, după multă vreme, am văzut şi raza de lumină 
şi râul, cât peretele de lung şi albastru de tot şi bietul 
băieţel cu pumnii strânşi la piept şi domnişorica şi ariciul, 
ce mai încolo încoace, a căutat omul să-i intre în voie cum s- 
a priceput mai bine. Atunci Maxim Ivanovici n-a arătat 
nimănui tabloul, l-a încuiat în odaia lui de lucru, ca nu 
cumva să-l vadă cineva. Dar când s-a răspândit vestea în 
oraş, toată lumea a dat năvală să-l vadă, el însă a poruncit 
slugilor să-i alunge pe toţi. Mare zarvă s-a mai iscat atunci! 
Iar Piotr Stepanovici nici nu-şi mai încăpea în piele: «Eu, 
zice, m-am încredinţat acum că pot orice. Un om ca mine s- 
ar cădea să stea la curte, la Sankt-Petersburg.» Era un om 
tare de treabă, numai că prea îi plăcea să se fudulească. De 
aici i s-a tras şi moartea: cum a primit cele două sute de 
ruble s-a şi pus pe băutură şi a început să se laude faţă de 
toată lumea cu banii; şi într-o noapte l-a omorât un 
mahalagiu, tovarăşul lui de beţie, ca să-l jefuiască; abia a 
doua zi dimineaţă a ieşit omorul la iveală. 


Toate ca toate, dar cum s-a sfârşit povestea n-or să uite 
oamenii niciodată. Într-o bună zi, Maxim Ivanovici s-a suit în 
brişcă şi s-a dus la văduvă, care şedea cu chirie într-o 
cocioabă de la marginea oraşului. De astă dată a intrat în 
curte şi când a dat cu ochii de ea, i-a făcut o plecăciune 
până la pământ. De câte păţise, biata femeie se îmbolnăvise 
şi abia se mai mişca. «Preacinstită văduvă, strigă el, mărită- 
te cu mine, ia-mă de bărbat, aşa ticălos cum sunt, că nu mai 
am haznă de viaţă!» Ea se uită la el, mai mult moartă decât 
vie de spaimă. «Vreau, zice, să mai avem un băieţel, căci 
dacă îmi naşti unul, înseamnă că răposatul copil ne-a iertat 
pe amândoi şi pe mine şi pe tine. Chiar băieţelul tău m-a 
învăţat să fac aşa, când mi s-a arătat în vis.» A văzut femeia 
că omul nu era în toate minţile, că vorbea ca un apucat, dar 
cu toate astea nu a răbdat-o inima să nu-i spună: «Vorbeşti 
prostii, eşti un om de nimic, i-a răspuns. Din pricina ta mi- 
am pierdut toţi copilaşii; după ce nu te pot vedea în ochi, 
îmi mai şi ceri să-mi amărăsc zilele cu tine cât oi trăi.» 

Maxim Ivanovici a plecat, dar tot nu s-a dat bătut. Vuia 
oraşul când s-a aflat de aşa minune. Şi Maxim Ivanovici i-a 
trimis peţitoare, două mătuşi mai sărace care trăiau într-un 
târguşor din aceeaşi gubernie. Le adusese de acolo anume 
pentru asta. Nu ştiu dacă îi erau chiar mătuşi bune, dar 
oricum, erau neamuri; în felul ăsta voia să-i arate văduvei 
cât o cinsteşte. Peţitoarele s-au apucat s-o momească, s-o 
linguşească şi nu se mai dezlipeau de lângă ea, tot 
căznindu-se s-o înduplece. I-a trimis Maxim Ivanovici şi 
femei din oraş s-o peţească, neveste de negustori, de 
funcţionari, până şi pe nevasta protopopului de la 
catedrală; tot oraşul s-a ţinut de capul ei, dar degeaba, 
văduva era prea scârbită: «Dacă ar putea să învie copilaşii 
mei, aş mai zice, dar aşa, ce rost are? Şi faţă de ei aş săvârşi 
un păcat greu!» Şi arhiereul a încercat s-o înduplece, 
şoptindu-i la ureche: «Tu, zice, ai putea să-l schimbi, să faci 
din el alt om». Biata femeie era îngrozită. Lumea însă se 
mira de ea: «Auzi, să dea cu piciorul la aşa noroc!» Dar să 


vezi cu ce a câştigat-o până la urmă: «Oricum, zice, 
sinucigaşul nu mai era un copil neştiutor, era băiat mare, îi 
trecuse şi vremea să primească sfânta împărtăşanie fără să 
se spovedească, aşa că tot trebuie să dea socoteală de 
păcatul lui, cât de cât. Dacă te cununi însă cu mine, mă leg 
să zidesc o biserică pentru veşnica pomenire a sufletului 
copilului.» Numai făgăduiala asta a înduplecat-o pe văduvă 
să se mărite cu el. Şi mare a fost mirarea oamenilor când au 
văzut că din prima zi au trăit în cea mai deplină înţelegere, 
cu frica lui Dumnezeu, că ţineau cu adevărat unul la altul, 
de parcă ar fi fost un singur suflet în două trupuri. Ea a 
rămas grea chiar în iarna aceea şi atunci au început să 
colinde împreună casele Domnului şi să-i ceară lui 
Dumnezeu milă şi iertare. S-au dus şi la trei mănăstiri, ca să 
li se prorocească viitorul din cărţile sfinte. El s-a ţinut de 
făgăduială şi a ridicat o biserică, iar în oraş a zidit un spital 
şi un azil. O parte din avere a împărţit-o la văduve şi la 
orfani. Şi-a adus aminte de toţi cei pe care i-a jecmănit şi a 
vrut să le dea totul înapoi; a început să arunce în dreapta şi 
în stânga cu banii, aşa că până şi nevastă-sa şi arhiereul au 
trebuit să-l ţină în frâu, spunându-i: «Ajunge cât ai făcut!» 
Maxim Ivanovici i-a ascultat, dar tot a zis: «Eu, zice, l-am 
înşelat atunci la socoteală pe Foma». Şi Foma a primit tot ce 
i se cuvenea; bietului om nici nu i-a venit să creadă, i-au dat 
şi lacrimile: eu, zice, n-am cerut nimic... Oricum eram 
mulţumit, dar de azi înainte am să mă rog neîncetat lui 
Dumnezeu să vă aibă în paza lui». Faptele bune ale lui 
Maxim Ivanovici le-au mers oamenilor drept la inimă, căci 
adevărat se spune: pilda cea bună dă roade. lar prin părţile 
acelea oamenii sunt buni. 

Fabrica a dat-o în seama nevesti-şi, care a făcut o 
rânduială de o mai pomenesc oamenii şi azi. De băutură 
însă Maxim Ivanovici nu s-a lăsat, dar când îl apucau 
pandaliile, ea îl ţinea din scurt şi până la urmă l-a şi lecuit. 
Cu timpul a început să vorbească cuviincios, până şi glasul i 
s-a îmblânzit, s-a făcut cum nu se poate mai milos, chiar şi 


faţă de animale: o dată, când a văzut pe fereastră un ţăran 
lovindu-şi fără îndurare calul cu biciul peste ochi, i-a 
cumpărat numaidecât calul, plătindu-i de două ori mai mult 
decât făcea. Când îl căutai avea ochii înlăcrimaţi, se lăsa 
foarte uşor înduioşat, era destul să-i spună cineva ceva, ca 
să-l podidească lacrimile. Când i-a venit femeii sorocul să 
nască, s-a milostivit Domnul în sfârşit de rugăciunile lor şi 
le-a daruit un fiu şi atunci sufletul lui Maxim Ivanovici s-a 
înveselit pentru prima oară după nenorocire. A împărţit 
bani cu nemiluita la săraci, pe mulţi i-a iertat de datorii, iar 
la botez a poftit tot oraşul. Dar a doua zi după petrecere s-a 
întunecat ca noaptea la faţă. Când a văzut nevastă-sa că nu 
era în apele lui, i-a adus copilaşul cel nou-născut: «Ne-a 
iertat, zice, răposatul băiat, l-au înduplecat lacrimile şi 
rugăciunile noastre». Trebuie să spun că despre asta nu 
mai pomenise de un an, de când se cununaseră, deşi, în 
taină, fiecare era muncit de acest gând. Atunci Maxim 
Ivanovici i-a aruncat o privire întunecată ca noaptea: «Nu 
te pripi, zice, că vezi tu, de un an întreg răposatul nu mi s-a 
mai arătat, dar astă-noapte l-am visat iarăşi». «A vorbit atât 
de ciudat, că pentru prima oară mi-a pătruns şi mie groaza 
în suflet», povestea nevastă-sa mai târziu. 

Căci nu degeaba i se arătase băiatul în vis. Nici n-a apucat 
bine Maxim Ivanovici să-şi termine vorba, că din clipa 
aceea, ca un făcut, copilaşul s-a şi îmbolnăvit. Şi opt zile a 
tot bolit. Bieţii oameni s-au rugat zi şi noapte, au chemat fel 
de fel de doctori, au adus şi cu trenul pe cel mai de seamă 
doctor de la Moscova, dar ăsta cum a venit s-a şi înfuriat: 
«Eu, zice, sunt cel mai de seamă doctor de la Moscova şi 
acolo mă aşteaptă o lume întreagă». Le-a spus să-i dea 
copilului nişte picături şi s-a grăbit să plece, după ce a luat 
nici mai mult nici mai puţin decât opt sute de ruble. Iar 
până în seară copilaşul s-a prăpădit. 

Şi ce crezi că s-a întâmplat după aceea? Maxim Ivanovici a 
trecut toată averea pe numele iubitei lui neveste, i-a dat în 
mână toţi banii şi hârtiile, a pus bună rânduială în toate, 


după lege, apoi s-a înfăţişat înaintea femeii şi i s-a ploconit 
până la pământ: «Lasă-mă să plec, nevastă nepreţuită, să- 
mi mântuiesc sufletul, cât mai e timp. Dacă nici acum n-oi 
izbuti să-mi curăţ sufletul de păcate, n-am să mă întorc 
niciodată. Cu toate că o viaţă întreagă am fost crud şi 
nemilos şi am asuprit oamenii, trag nădejde că Domnul se 
va milostivi de mine, dacă de acum înainte voi trăi în chin şi 
pocăință, colindând sfintele lăcaşuri, căci numai bunul 
Dumnezeu ştie cât îmi este de greu să părăsesc totul, cum 
mi se mai rupe inima». Nevastă-sa îl tot ruga, sărmana, 
topindu-se de plâns: «Numai pe tine te mai am pe lume, cui 
mă laşi, cui mă laşi? De un an, de când trăim împreună, 
inima mi s-a umplut de dragoste şi de milă pentru tine». Tot 
oraşul a stăruit o lună întreagă pe lângă el să se 
răzgândească. Toţi l-au rugat şi când au văzut că nu e chip 
să-l înduplece, au hotărât să-l urmărească pas cu pas şi să-l 
oprească cu sila. Dar el n-a ţinut seama de nimic şi într-o 
noapte a plecat pe furiş şi dus a fost. Şi de atunci, după câte 
am auzit, străbate ţara în lung şi-n lat de la un sfânt lăcaş la 
altul, ducând o viaţă smerită şi cucernică, iar nevestei lui 
dragi nu-i trimite veşti decât o dată pe an...” 

CAPITOLUL AL PATRULEA. 

Acum mă apropii de ultima catastrofă, cu care se încheie 
însemnările mele. Dar înainte de a merge mai departe, 
trebuie să anticipez asupra evenimentelor şi să explic un 
fapt despre care habar n-am avut când s-au petrecut toate 
câte urmează şi pe care l-am aflat şi l-am înţeles pe deplin 
abia cu mult mai târziu, adică după ce totul s-a sfârşit. Dacă 
n-aş face-o, aş fi nevoit să vorbesc în enigme, în loc să redau 
limpede lucrurile. De aceea, cu riscul de a încălca aşa-zisele 
canoane literare, voi da mai jos o explicaţie simplă, 
obiectivă, nepărtinitoare, ca o informaţie din gazetă, ca şi 
cum nu m-ar privi câtuşi de puţin. 

lată cum stau lucrurile: Lambert, prietenul meu din 
copilărie, făcea parte, dacă nu mă înşel şi sunt mai mult ca 
sigur că nu mă înşel, dintr-una din acele bande infame de 


escroci mărunți, înjghebate cu scopul de a săvârşi ceea ce 
se numeşte azi şantaj, care încă nu este prevăzut în codul 
nostru penal şi deci, nu poate fi pedepsit. Banda în care 
intrase Lambert opera la Moscova şi avea la activul ei 
destule ticăloşii (după cum a ieşit la iveală mai târziu, când 
banda a fost în cea mai mare parte demascată). Am aflat 
ulterior că un timp şeful ei de la Moscova fusese un om în 
vârstă, extrem de abil, inteligent şi cu multă experienţă. 
Banda opera când în totalitatea ei, când în grupuri izolate. 
Sub conducerea şefului ei, comisese pe lângă o serie de 
potlogării cât se poate de murdare şi scabroase (despre 
care s-a şi scris în gazete) unele escrocherii destul de 
complicate, chiar subtile. Am aflat şi eu de câteva, dar n-are 
rost să intru în amănunte. Menţionez numai că în general 
metoda lor era să surprindă anumite secrete ale unor 
oameni foarte cinstiţi şi uneori de mare vază; după aceea, 
dumnealor se prezentau la aceste persoane şi le amenințau 
că vor da în vileag anumite documente compromiţătoare 
(pe care de multe ori nici nu le aveau), dacă nu vor primi o 
sumă de bani în schimbul tăcerii lor. Dezvăluirea anumitor 
lucruri, care, deşi nu constituie un păcat şi cu atât mai puţin 
un delict, înspăimântă chiar şi pe un om cumsecade şi 
curajos. De aceea banda căuta să tragă foloase mai cu 
seamă de pe urma secretelor familiale. Ca să arăt cât de 
dibaci lucra uneori şeful ei, voi povesti pe scurt o astfel de 
potlogărie, rezumându-o în trei rânduri şi lăsând 
amănuntele la o parte, într-o familie foarte onorabilă s-a 
petrecut un lucru condamnabil atât din punct de vedere 
moral, cât şi juridic: soţia unui om cunoscut şi respectat de 
toată lumea întreținea în secret legături amoroase cu un 
ofiţer tânăr şi bogat. Prinzând de veste, escrocii au 
procedat astfel: întâi şi-ntâi i-au pus în vedere ofițerului că 
vor aduce totul la cunoştinţa soţului. N-aveau, fireşte, nici 
cea mai mică dovadă, ofiţerul ştia prea bine acest lucru, pe 
care, de altfel, nici ei nu i l-au tăinuit; dar în cazul acela 
procedeul s-a dovedit foarte dibaci, fiindcă toată şmecheria 


lor consta în socoteala că soţul, o dată ce va fi pus la curent, 
va reacţiona absolut la fel şi va lua exact aceleaşi măsuri ca 
şi atunci când ar fi fost pus în faţa unor dovezi 
incontestabile. Ei se bizuiau pe firea acestui om şi pe 
situaţia lui familială, cunoscându-le temeinic pe amândouă, 
datorită faptului că din bandă făcea parte şi un tânăr din 
cea mai bună societate, care izbutise în prealabil să obţină 
informaţiile necesare. Astfel l-au jecmănit pe amant de o 
sumă frumuşică şi fără nici un risc pentru ei, deoarece 
însuşi păgubaşul ţinea ca totul să rămână secret. 

Lambert, deşi fusese complice la unele operaţii ale bandei, 
nu făcea propriu-zis parte din ea; prinzând însă gust, 
începuse să acţioneze singur, cu titlu de experienţă. Trebuie 
să spun dinainte că nu prea era înzestrat din fire pentru 
asta. Ce-i drept, era foarte deştept şi calculat, dar prea 
pripit şi pe deasupra naiv, mai bine zis lipsit de experienţă, 
necunoscând nici oamenii, nici societatea. El, bunăoară, nu- 
şi dădea seama, pare-se, de rolul important pe care-l juca 
şeful bandei de la Moscova, îşi închipuia că nu-i mare lucru 
să pui la cale şi să duci la bun sfârşit astfel de operaţii. În 
sfârşit, socotea că aproape toţi oamenii sunt la fel de ticăloşi 
ca el. Dacă îi trecea prin cap că cineva se teme sau trebuie 
să se teamă din anumite motive, presupunerea lui se 
transforma numaidecât în convingere. Mai avea încă o 
trăsătură pe care nu ştiu cum s-o numesc, dar pe care voi 
căuta s-o ilustrez mai târziu prin fapte: după părerea mea, 
era destul de primitiv şi nu numai că nu credea în 
sentimente bune şi nobile, dar mai mult, nici măcar nu le 
putea concepe. 

Venise la Petersburg, unde dorea de mult să se 
stabilească, fiindcă socotea că aci va găsi un teren mai vast 
de activitate şi totodată fiindcă la Moscova făcuse cândva o 
bucată unuia care acum îl urmărea ca să-i plătească poliţa. 
De îndată ce sosise la Petersburg, intrase în legătură cu un 
vechi complice de al său, dar cum terenul se dovedi mai 
puţin prielnic, trebui să se mulţumească doar cu mici 


matrapazlâcuri. Cu toate că îşi făcuse unele relaţii, nu 
izbutise încă să întreprindă nimic serios: „În oraşul ăsta nu 
găseşti un om mai acătării, toţi sunt nişte neisprăviţi”, l-am 
auzit şi eu spunând de multe ori. Dariată că într-o bună 
dimineaţă, când se crăpa de ziuă, a dat din întâmplare 
peste mine, zăcând îngheţat sub un gard şi atunci, pe 
neaşteptate, i s-a ivit prilejul să facă o „afacere grasă”, după 
părerea lui. Acest prilej i-l oferisem chiar eu, flecărind în 
neştire pe când mă dezmorţeam în dimineaţa aceea, în 
odaia lui. E drept că vorbisem fără nici o noimă, ca un om 
care aiurează, totuşi, din palavrele mele reieşea limpede că 
din toate umilinţele îndurate în ziua aceea fatală, cel mai 
rău mă durea jignirea adusă de Bioring şi de ea: altfel nu i- 
aş fi vorbit atunci numai despre asta lui Lambert, i-aş fi 
pomenit bunăoară şi despre Zerşcikov, ceea ce nu s-a 
întâmplat însă, cum am aflat mai târziu chiar de la Lambert. 
Şi unde mai pui că şi entuziasmul mă făcea să-mi pierd 
orice măsură, dacă în dimineaţa aceea de coşmar 
ajunsesem să văd în Lambert şi în Alphonsine nişte 
binefăcători, nişte adevăraţi salvatori! Pe urmă, în timpul 
convalescenţei, pe când mai zăceam în pat şi mă tot 
întrebam ce putuse să aleagă Lambert din palavrele mele şi 
cât îi dezvăluisem, nici prin minte nu mi-a trecut că îi 
trădasem atât de mult. Desigur, judecând după remuşcările 
mele, bănuiam încă de pe atunci că pesemne mă luase gura 
pe dinainte, deşi, repet, nici nu mi-aş fi închipuit că 
mersesem chiar atât de departe! Speram, ba chiar mă 
bizuiam pe faptul că în dimineaţa aceea nici nu fusesem în 
stare să rostesc desluşit cuvintele - de altfel, singurul lucru 
pe care mi-l aminteam precis - deşi pe urmă s-a dovedit că 
atunci vorbisem cu mult mai limpede decât presupuneam şi 
speram eu mai târziu. Ce e mai grave că toate astea au 
ieşit la iveală abia mai târziu, după multă vreme şi de aici 
mi s-a şi tras nenorocirea. 

Din delirul meu, din palavrele, bâiguielile, exclamaţiile de 
entuziasm şi toate celelalte, el aflase în primul rând o 


mulţime de nume şi chiar unele adrese. În al doilea rând, îşi 
făcuse o idee destul de precisă despre situaţia persoanelor 
respective (a bătrânului prinţ, a ei, a lui Bioring, a Annei 
Andreevna şi chiar a lui Versilov); în al treilea rând, 
înţelesese că mă simt jignit şi caut să mă răzbun, şi, în 
sfârşit, în al patrulea rând, aflase până şi lucrul cel mai 
important şi anume că există o hârtie misterioasă, ascunsă 
de cineva, o scrisoare, care dacă ar ajunge în mâna 
prinţului, un bătrân cam ţicnit, acesta, aflând din ea că 
propria lui fiică, socotindu-l nebun, a şi „recurs la sfatul 
unor jurişti”, ca să-l pună sub interdicţie, sau îşi va pierde 
minţile cu desăvârşire, sau o va alunga pe ea din casă şi o 
va dezmoşteni, sau se va însura cu o oarecare domnişoară 
Versilova, cu care în orice caz ar dori să se căsătorească, 
dacă nu l-ar împiedica familia. Într-un cuvânt, Lambert 
înţelesese foarte multe, deşi problema mai avea pentru el 
tot atâtea aspecte nelămurite; în orice caz, pentru un 
escroc versat în şantaje şi atâta ar fi fost de ajuns ca să 
prindă firul întregii istorii. Cum am fugit atunci de sub paza 
Alphonsinei, el mi-a şi căutat adresa (şi încă pe calea cea 
mai simplă: de la biroul de adrese); pe urmă a început 
numaidecât să culeagă informaţii, ca să se convingă dacă 
toate persoanele de care îi pomenisem există întradevăr şi 
abia după aceea a pornit la acţiune. 

Planul lui se întemeia pe existenţa unei anumite hârtii care 
se găsea în posesia mea şi Lambert nu se îndoia câtuşi de 
puţin că această hârtie este de importanţă vitală. Las la o 
parte o împrejurare despre care cred că e mai bine să 
vorbesc la locul şi la timpul său; deocamdată menţionez 
numai că mai cu seamă această împrejurare a întărit 
convingerea lui Lambert că scrisoarea există întradevăr şi 
mai ales că prezintă o mare importanţă. (Irebuie să spun 
de pe acum că a fost o împrejurare fatală, pe care n-o 
puteam bănui nu numai atunci, dar nici mai târziu; abia la 
sfârşit a ieşit la iveală, după catastrofă, când lucrurile s-au 
lămurit de la sine.) Aşadar, după ce presupunerea pe care 


se bizuia s-a confirmat, Lambert a făcut primul pas şi 
anume, s-a dus la Anna Andreevna. 

Totuşi, până în ziua de azi a rămas pentru mine de 
neînțeles cum de a putut un individ de teapa lui Lambert să 
se strecoare până la o fiinţă atât de nobilă şi de distantă ca 
Anna Andreevna şi să i se vâre în suflet. E drept că-şi luase 
toate informaţiile cu privire la persoana ei, dar oare asta 
era de ajuns? E drept că umbla foarte elegant îmbrăcat, că 
vorbea franţuzeşte, dar cu toate astea, cum a putut Anna 
Andreevna să nu vadă numaidecât că este un escroc? Nu-mi 
rămâne decât să presupun că tocmai de un escroc avea ea 
nevoie atunci. Să fie oare cu putinţă? 

N-am izbutit niciodată să aflu amănunte în legătură cu 
întâlnirea lor, totuşi, mai târziu, m-am străduit adesea să-mi 
imaginez această scenă. Presupunerea cea mai verosimilă e 
că din prima clipă Lambert s-a dat drept cel mai bun 
prieten al meu din copilărie, prefăcându-se foarte îngrijorat 
de soarta mea, tocmai fiindcă ţinea, chipurile, nespus de 
mult la mine. Fireşte însă, că de la prima întâlnire i-a 
strecurat o aluzie cât se poate de transparentă la existenţa 
unei anumite scrisori care se găseşte în mâna mea, dându-i 
în acelaşi timp a înţelege că este o taină pe care numai el, 
Lambert, o cunoaşte şi că eu aş avea de gând să folosesc 
această scrisoare, pentru a mă răzbuna pe văduva 
generalului Ahmakov şi aşa mai departe; în orice caz a fost 
în stare să-i explice cât se poate de precis importanţa şi 
valoarea acelei hârtii. Cât despre Anna Andreevna, în 
momentul acela se găsea într-o asemenea situaţie, încât nu 
putea să rămână indiferentă la o veste atât de 
promițătoare, nu putea să nu-l asculte cu cea mai mare 
atenţie şi... Să nu cadă în cursă, că de, era vorba de „lupta 
pentru existenţă”...locmai atunci fusese despărțită de 
logodnicul ei, care era sechestrat la '[arskoie Selo şi 
supravegheat îndeaproape; mai mult, ea însăşi fusese pusă 
sub tutelă. Aşadar, cum era să n-o bucure o descoperire 
atât de senzaţională? De astă dată nu mai era vorba de 


trăncăneli muiereşti pe care să i le şopteşti la ureche 
prinţului, de tânguiri şi de lacrimi, de minciuni şi clevetiri, 
de astă dată exista un document, scris negru pe alb, care 
dovedeşte în mod incontestabil intenţiile perfide ale 
propriei lui fiice şi ale tuturor celor care caută să-l 
îndepărteze de logodnica lui, prin urmare, dacă nu vrea să 
ajungă într-un ospiciu de nebuni, singura lui scăpare e să 
rupă numaidecât cu familia şi să se refugieze la ea, adică la 
Anna Andreevna, unicul lui sprijin şi să se cunune cu ea 
chiar a doua zi. 

S-ar putea însă ca Lambert să nu fi folosit nici un vicleşug 
faţă de ea, ci dimpotrivă să-i fi spus chiar de la început pe 
şleau: „Mademoiselle, ai de ales: sau rămâi fată bătrână, 
sau ajungi prinţesă şi milionară. Numai eu te pot ajuta şi 
iată cum: există în manile unui tânăr un anumit document 
pe care sunt gata să ţi-l aduc... Dacă îmi iscăleşi o poliţă de 
treizeci de mii de ruble”... Înclin să cred că întocmai aşa s- 
au petrecut lucrurile. Doar îi socotea pe toţi oamenii la fel 
de ticăloşi ca el; repet, ticăloşia lui era atât de inconştientă, 
atât de naivă, încât mergea uneori până la inocenţă. Dar, 
oricum s-ar fi petrecut lucrurile, chiar dacă Lambert ar fi 
fost bădăran, e foarte probabil că Anna Andreevna n-a 
rămas descumpănită nici o clipă, ci dimpotrivă, a ştiut să se 
stăpânească foarte bine şi l-a ascultat până la capăt pe 
şantajist, lăsându-l să vorbească pe limba lui şi asta numai 
fiindcă este o persoană cu „vederi largi”...Bineînţeles că la 
început o fi roşit puţin, dar pe urmă şi-a călcat pe inimă şi l- 
a ascultat până la capăt. Când mi-o închipui pe fata asta 
dinstantă, mândră, cu adevărat demnă şi atât de inteligentă 
mergând mână în mână cu Lambert, nu pot spune decât... 
Halal inteligenţă! Numai la noi în Rusia, unde oamenii se 
dau în vânt după „vederi largi”, poate merge cineva atât de 
departe cu inteligenţa şi încă o femeie şi în asemenea 
împrejurări! 

Ca să nu mai lungesc vorba, până să ies eu pentru prima 
oară din casă după boală, Lambert îşi ticluise două planuri 


(lucru pe care astăzi îl ştiu sigur): primul era să ia de la 
Anna Andreevna o poliţă de cel puţin treizeci de mii de 
ruble, în schimbul scrisorii şi apoi s-o ajute să-l sperie pe 
prinţ, să-l răpească şi să-l cunune prin surprindere cu ea; 
totul era pus la punct până în cele mai mici amănunte şi, ca 
să treacă la acţiune, nu mai aşteptau decât ajutorul meu, 
mai bine zis, scrisoarea. 

Al doilea plan era s-o trădeze pe Anna Andreevna, să-i 
întoarcă spatele şi să vândă hârtia generălesei Ahmakova, 
dacă afacerea ar fi fost mai rentabilă. În cazul acesta, în 
calculele lui intra şi Bioring. Pe Ahmakova deocamdată o 
urmărea numai, nu se dusese încă la ea, fiindcă mă aştepta 
pe mine. 

Se înţelege că avea nevoie de mine, mai bine zis nu de 
mine, ci de scrisoare! Şi în ceea ce mă priveşte îşi făcuse 
două planuri. Primul era să înfrângă orice rezistenţă morală 
şi fizică din partea mea, apoi să mă ia părtaş şi, dacă n-o 
avea încotro, să împartă banii pe din două cu mine. Al 
doilea plan îl ispitea însă cu mult mai mult. lată în ce 
consta: să mă păcălească ca pe un ţânc şi să-mi fure 
scrisoarea sau, la nevoie, să mi-o smulgă cu forţa. Mai ales 
în acest plan îşi punea toate speranţele. Repet: datorită 
unei anumite împrejurări, pe care, după cum am mai spus, 
o voi arăta mai târziu, el era aproape sigur de succesul 
celui de-al doilea plan. În orice caz mă aştepta cu 
înfrigurare, căci de mine depindea totul, atât alegerea 
planului, cât şi aplicarea lui. 

Oricum, trebuie să-i recunosc meritul că, până la 
însănătoşirea mea, a izbutit să-şi stăpânească firea 
impulsivă. În timpul bolii n-a dat pe la mine decât o singură 
dată şi atunci s-a mulţumit sa stea de vorbă cu Versilov; nu 
voia nici să mă sperie, nici să mă pună în gardă şi de aceea, 
până la deplina mea însănătoşire, căută să pară cât mai 
indiferent faţă de mine. Nu se temea câtuşi de puţin că aş 
putea să vorbesc cu altcineva despre scrisoare, să i-o 
încredinţez sau s-o distrug. Din câte îi spusesem, era 


îndreptăţit să tragă concluzia că eu însumi doream foarte 
mult să păstrez secretul şi mă temeam grozav să nu afle 
cineva de existenţa scrisorii. Nu s-a îndoit nici o clipă că de 
îndată ce mă voi însănătoşi primul meu drum va fi pe la el, 
nu la altcineva: doar Nastasia Egorovna venea la mine mai 
cu seamă din însărcinarea lui, ştia, aşadar, că prea mă 
roade curiozitatea şi spaima ca să mă pot stăpâni... Unde 
mai pui că-şi luase toate măsurile de precauţiune, putea să 
afle până şi ziua când voi ieşi din casă, aşa că nu era chip să 
scap de el, chiar dacă aş fi vrut. 

Dar oricât de nerăbdător era Lambert să mă vadă, cred că 
Anna Andreevna mă aştepta cu şi mai mare înfrigurare. 
Trebuie să recunosc că Lambert avea oarecare temeiuri s-o 
tragă pe sfoară şi vinovată era ea însăşi. În ciuda faptului 
indiscutabil că încheiaseră un pact (de asta sunt convins, 
chiar dacă nu ştiu în ce termeni), până în ultima clipă Anna 
Andreevna n-a fost complet sinceră, nu şi-a deschis sufletul 
faţă de el. I-a dat a înţelege că e de acord cu propunerea şi 
cu condiţiile lui, dar numai atât; probabil că l-a lăsat să-şi 
expună planul în toate amănuntele, dar nu l-a aprobat decât 
prin tăcere. Am aflat destule date ca să pot trage această 
concluzie; pricina era că mă aştepta pe mine. Sunt ferm 
convins că prefera să aibă de-a face cu mine, decât cu un 
nemernic ca Lambert, ceea ce e şi de înţeles; dar greşeala 
ei a fost că s-a purtat astfel, încât, până la urmă a înţeles şi 
Lambert acest lucru. Lambert n-avea decât de pierdut 
dacă, peste capul lui, ea m-ar fi convins să-i dau scrisoarea 
şi s-ar fi înţeles cu mine, mai ales că pe atunci el nu se mai 
îndoia câtuşi de puţin de reuşita „afacerii”...Altul în locul lui 
ar fi şovăit, sau ar mai fi păstrat oarecare îndoieli; Lambert 
însă era tânăr, sigur de sine, hrăpăreţ şi nerăbdător la 
culme, nu prea cunoştea oamenii şi de aceea îi socotea pe 
toţi ticăloşi; un astfel de om nu putea să aibă nici cea mai 
mică îndoială, cu atât mai mult cu cât prin diferite tertipuri 
îi smulsese Annei Andreevna confirmarea tuturor 
presupunerilor lui. 


Se mai pune încă o ultimă întrebare, poate chiar cea mai 
importantă: oare pe atunci Versilov ştia ceva de planurile lui 
Lambert, îşi punea oare vreo speranţă oricât de vagă în 
ele? Nu, câtuşi de puţin, pe atunci încă nu, deşi poate că 
încă de pe atunci fusese aruncat cuvântul fatal. Dar ajunge, 
trebuie să mă opresc aici, ca să nu anticipez prea mult. 

Şi acum să încerc să lămuresc ce era în capul meu. Ştiam 
eu ceva până să ies pentru prima oară din casă şi ce 
anume? La începutul acestei explicaţii am arătat că până 
atunci nu ştiusem nimic, că toate acestea le-am aflat prea 
târziu, abia după ce totul s-a sfârşit. Asta e adevărul, dar 
este oare tot adevărul? Nu chiar tot; e de netăgăduit că 
ştiam ceva, chiar prea mult, dar pe ce cale ajunsesem să 
ştiu? Cititorul n-are decât să-şi aducă aminte de visul meu! 
Dacă am putut avea un asemenea vis, dacă ela mocnit în 
inima mea, dacă el s-a întruchipat în această formă, mai 
erau foarte multe lucruri pe care dacă nu le ştiam, le 
intuiam, pornind de la ceea ce am expus adineauri, lucruri 
pe care, în realitate le-am aflat abia „după ce totul s-a 
terminat”...Chiar dacă nu aveam anumite date, totuşi inima 
mea era frământată de presimţiri şi duhurile rele puseseră 
stăpânire pe visele mele. Şi iată că mă simţeam irezistibil 
atras de omul acesta, deşi îl cunoşteam perfect, mai mult 
chiar, îl intuiam până în cele mai mici amănunte! Dar de ce 
mă atrăgea atât de mult? Închipuiţi-vă că acum, în 
momentul când scriu, mi se pare ca încă de pe atunci ştiam 
foarte bine de ce mă atrăgea, deşi repet, n-aş fi avut de 
unde să ştiu. Poate că cititorul mă va înţelege totuşi. Acum 
însă mă întorc la fapte şi le voi înşira în ordinea în care s-au 
petrecut. 

lată cum a început totul: într-o seară, cu două zile-înainte 
de a ieşi eu din casă, Liza s-a întors din oraş tremurând de 
mânie. Se vedea că fusese jignită îngrozitor şi întradevăr, i 
se întâmplase ceva de neînchipuit. 

Am pomenit mai înainte despre relaţiile ei cu Vasin. Ea se 
ducea la el nu numai ca să ne arate că nu are nevoie de noi, 


ci fiindcă îl preţuia cu adevărat pe Vasin. Se cunoşteau încă 
de la Luga şi mie mi se păruse întotdeauna că Vasin nu este 
indiferent faţă de ea. Când o lovise nenorocirea, era firesc 
să pună preţ pe sfatul unui om cu o judecată atât de 
limpede, obiectivă, întemeiată pe principii morale înalte, 
cum îl socotea ea pe Vasin. Unde mai pui că femeile nu se 
prea pricep să cântărească inteligenţa unui bărbat, dacă 
acesta le place şi sunt gata să ia paradoxurile lui drept 
concluzii logice, mai ales când ele coincid cu propriile lor 
dorinţe. Liza ţinea la Vasin mai ales fiindcă arăta înţelegere 
pentru situaţia ei şi simpatie faţă de prinţ, după cum i se 
păruse la început. Cum bănuia adevăratele lui sentimente 
faţă de ea, Liza îl aprecia cu atât mai mult pentru simpatia 
pe care i-o inspira rivalul său. În schimb prinţul, căruia ea 
însăşi i-a povestit că se duce uneori să se sfătuiască cu 
Vasin, a primit de la început această veste cu vădită 
enervare, fiindcă îi stârnise gelozia. Liza, jignită de gelozia 
lui, a continuat dinadins să se ducă pe la Vasin. Prinţul n-a 
mai sâcâit-o, dar era întotdeauna posomorât. Liza mi-a 
povestit însă mai târziu (după foarte multă vreme) că foarte 
curând Vasin a dezamăgit-o; era atât de calm, încât tocmai 
calmul lui imperturbabil, care-l plăcuse atât de mult la 
început, o enerva din ce în ce mai tare. Ce-i drept, avea o 
minte lucidă şi întradevăr îi dăduse câteva sfaturi foarte 
bune în aparenţă, dar ca un făcut, niciunul dintre ele nu 
putea fi pus în practică. Uneori judeca lucrurile cu prea 
multă răceală, prea de sus, fără să ţină seama de 
sentimentele Lizei, devenind din ce în ce mai lipsit de tact, 
schimbare pe care ea o atribuia unui dispreţ inconştient, 
dar tot mai vădit pentru situaţia ei. O dată Liza i-a mulţumit 
că se arată totdeauna atât de binevoitor faţă de mine şi că, 
având o inteligenţă cu mult superioară, vorbeşte cu mine de 
la egal la egal (de fapt i-a reprodus cuvintele mele). El i-a 
răspuns: 

— Te înşeli şi într-o privinţă şi în alta. Mă port aşa cu el, 
fiindcă socotesc că nu se deosebeşte cu nimic de toţi ceilalţi 


oameni. Nu-l găsesc mai prost decât orice om inteligent, 
nici mai rău decât orice om bun. Eu mă port la fel cu toată 
lumea, fiindcă după părerea mea toţi oamenii sunt la fel. 

— Se poate să nu-ţi dai seama de deosebirile dintre ei? 

— O, desigur, fiecare se deosebeşte prin ceva de ceilalţi, 
dar pentru mine aceste deosebiri nu există, fiindcă nu mă 
privesc; pentru mine toţi oamenii sunt egali şi totul mi-e 
egal, de aceea mă şi arăt la fel de binevoitor faţă de toţi. 

— Şi o astfel de viaţă nu te nemulţumeşte? 

— Nu, fiindcă sunt mulţumit de mine. 

— Şi nu-ţi doreşti niciodată nimic? 

— Ba da, însă nu prea tare. Am nevoie de foarte puţin, 
doar de strictul necesar. Oare nu-i totuna dacă port haine 
de aur sau astea pe care le vezi? Vasin rămâne tot Vasin, 
oricum s-ar îmbrăca. Nu râvnesc la nici un fel de măriri, 
căci există oare pe lume funcţii şi ranguri oricât de înalte 
care să nu fie mai prejos decât mine? 

Liza mi-a dat cuvântul ei de onoare că întocmai aşa îi 
vorbise o dată. Ce-i drept, e greu să judeci cuvintele cuiva 
fără să cunoşti împrejurările în care au fost rostite. 

Cu timpul, Liza a ajuns la concluzia că şi faţă de prinţ Vasin 
se arăta atât de îngăduitor nu fiindcă ţine la ea, ci numai 
fiindcă socoteşte că toţi oamenii sunt la fel, fiindcă pentru el 
„nu există deosebiri”; totuşi, spre sfârşit, indiferența lui 
Vasin începu să se destrame, nu numai că îl condamna pe 
prinţ, dar vorbea despre el cu o ironie muşcătoare. Nu şi-a 
schimbat atitudinea nici atunci când şi-a dat seama că o 
scoate din sărite pe Liza. Culmea e că întotdeauna vorbea 
foarte blajin şi nici măcar atunci când îl condamna pe prinţ 
nu manifesta indignare, ci, pur şi simplu, îi demonstra pe 
cale logică cât de nemernic era eroul ei; dar tocmai logica 
raţionamentului sublinia ironia. În cele din uirmă, i-a 
demonstrat fără s-o cruţe cât de „absurdă” este dragostea 
ei, pe care şi-o impune numai din încăpățânare. 
„Sentimentele dumitale se întemeiază pe o eroare şi orice 


eroare se cere neapărat îndreptată, de cum îţi dai seama de 
ea.” 

Acest lucru i-l spusese chiar în ziua aceea; Liza, revoltată, 
s-a ridicat de pe scaun şi a dat să plece. Atunci, omul acesta 
atât de înţelept a făcut un gest cu totul neaşteptat: cu un 
aer solemn şi totodată emoţionat a cerut-o în căsătorie. Liza 
i-a trântit în faţă că este un neghiob şi a plecat. 

Să propună unei femei să trădeze pe un nenorocit, mai 
ales atunci când aşteaptă un copil de la acest nenorocit, 
numai pe motiv că „n-o merită” - iată de ce e în stare un 
asemenea înţelept. După părerea mea, asta nu dovedeşte 
decât o gândire îngrozitor de abstractă şi o totală 
necunoaştere a vieţii, care se datoresc unui orgoliu fără 
margini. Culmea e că, după cum bine şi-a dat seama Liza, 
Vasin era chiar mândru de gestul lui, dacă n-ar fi fost decât 
pentru faptul că o ştia gravidă. Cu lacrimi de indignare în 
ochi, Liza a alergat la prinţ, care nu s-a arătat cu nimic mai 
prejos decât Vasin: deşi din ceea ce i-a povestit ea putea să 
se convingă desigur cât de neîntemeiată era gelozia lui, şi-a 
ieşit din minţi. De altfel, aşa sunt toţi oamenii geloşi! I-a 
făcut o scenă îngrozitoare şi a jignito atât de adânc, încât 
era cât pe aci să rupă pe loc legătura cu el. 

Când s-a întors acasă a izbutit cu greu să se stăpânească, 
nu s-a putut opri însă să se destăinuiască mamei. În seara 
aceea s-au înţeles iarăşi ca înainte, gheaţa dintre ele s-a 
spart; se vede că, după obiceiul lor, au plâns în voie, una în 
braţele celeilalte, fiindcă după aceea Liza părea să se fi 
liniştit, deşi era foarte posomorâtă. Toată seara a stat 
nemişcată în camera lui Makar Ivanovici, fără să scoată un 
cuvânt, ascultând însă cu atenţie ceea ce spunea bătrânul. 
De la întâmplarea aceea cu scăunelul, Liza se arăta extrem 
de respectuoasă faţă de el, chiar sfioasă, deşi era tot atât de 
tăcută ca înainte. 

Dar în seara aceea Makar Ivanovici a dat pe neaşteptate 
discuţiei o întorsătură ciudată; adaug că de dimineaţă 
Versilov vorbise cu doctorul despre sănătatea bătrânului şi 


amândoi păruseră foarte îngrijoraţi. Trebuie să mai spun de 
asemenea că de câteva zile toţi ai casei ne pregăteam să 
serbăm aniversarea mamei, de care ne mai despărţeau 
cinci zile şi că vorbeam adesea despre asta. Cu acest prilej 
pe Makar Ivanovici l-au năpădit deodată amintirile şi a 
început să povestească de copilăria mamei, de pe vremea 
când „nici nu se ţinea încă pe picioruşe”. „Voia s-o ţin tot 
timpul în braţe, îşi amintea bătrânul şi tot eu am învăţat-o 
să umble; uneori o puneam într-un colţ al odăii, apoi mă 
depărtam cu vreo trei paşi şi o strigam, iar ea alerga fără 
teamă către mine, râzând şi când era destul de aproape, îmi 
sărea de gât. Pe urmă am început să-ţi povestesc basme, 
Sofia... Andreevna şi tare-ţi mai plăceau; erai în stare să mă 
asculţi câte două ceasuri, şezând pe genunchii mei. Toţi ai 
casei se mirau: «la te uită cum l-a îndrăgit pe Makar!» Altă 
dată te duceam în pădure, căutam o tufă de zmeură, te 
aşezam lângă ea şi pe când mâncai îţi ciopleam câte un 
fluier. Şi după ce ne săturam de plimbare, te duceam în 
braţe acasă şi-mi adormeai cu căpşorul pe umăr. O dată te- 
ai speriat de lup şi ai alergat, tremurând toată, dar nici 
vorbă să fi fost vreun lup prin apropiere.” 

— De asta mi-aduc aminte, spuse mama. 

— Adevărat? 

— De multe îmi amintesc. De când m-am pomenit pe lume 
am avut parte de dragostea şi de ocrotirea dumitale, rosti 
mama cu un glas cald, roşind deodată. 

După o pauză, Makar Ivanovici urmă: 

— Vă cer iertare, copilaşii mei, că eu mă duc. Simt că mi s- 
a împlinit sorocul, voi mi-aţi mângâiat bătrâneţele şi mi-aţi 
alinat toate durerile; vă mulţumesc din suflet dragii mei. 

— Lasă, Makar Ivanovici, ce vorbe-s astea! Exclamă 
Versilov, destul de îngrijorat. Chiar doctorul mi-a spus 
adineauri că-ţi merge mult mai bine. 

Mama asculta, speriată. 

— Ei, ce ştie Alexandr Semionovici al vostru!... Făcu Makar 
Ivanovici zâmbind. E un om tare de treabă, dar atât. Fiţi pe 


pace, dragii mei, doar n-oţi fi crezând că mă tem de moarte. 
Azi dimineaţă, după rugăciune, mi-a spus inima că n-am să 
mai ies din odaia asta, se vede că asta e voinţa Domnului. 
Dacă e aşa, binecuvântat fie numele Domnului; atâta doar 
că nu mă mai satur privindu-vă. Şi mult încercatul lov îşi 
găsea alinare când se uita la copilaşii săi cei mici. Dar asta 
nu înseamnă că nu-şi mai aducea aminte de cei pe care îi 
luase Dumnezeu. E cu neputinţă să-i fi uitat! Numai că, pe 
măsură ce trec anii, durerile se împletesc cu bucuriile şi 
chiar dacă mai oftezi când îţi aminteşti de ele, inima ţi-e 
senină şi împăcată, căci aşa ne e dat pe lumea asta: fiecare 
suflet să fie şi încercat şi mângâiat. Mi-am pus în gând, 
copiii mei, să vă mai spun câte ceva, urmă el cu un zâmbet 
liniştit şi luminos pe care nu-l voi uita niciodată şi se 
întoarse spre mine: tu, puiule, să ţii ca la ochii din cap la 
sfânta biserică şi dacă aşa o fi vremea, să fii gata să şi mori 
pentru ea; dar stai, nu te speria, nu trebuie să te pregăteşti 
de moarte chiar acum, mă linişti el zâmbind. Până acum 
poate nici nu te-ai gândit la asta, dar nu-i nimic, ai să te 
gândeşti mai târziu. Şi uite ce mai vreau să-ţi spun: când ai 
de gând să faci o faptă bună, fă-o în numele Domnului şi nu 
de ochii lumii. lar când ai luat o hotărâre, ţine-te de ea şi nu 
te da bătut cum dai de greu; fă totul cu chibzuială, nu te 
pripi şi nu te apuca de mai multe lucruri deodată; iată 
sfaturile pe care voiam să ţi le dau. Şi apoi, mai deprinde-te 
să te rogi în fiecare zi cu râvnă. i-am spus toate astea, că 
poate ţi-or prinde bine într-o zi, când o să-ţi aduci aminte de 
vorbele mele. Şi dumitale, Andrei Petrovici, aş fi vrut să-ţi 
spun ceva, dar n-are rost, căci Domnul îţi va lumina inima şi 
fără ajutorul meu. Şi apoi, de mult am încetat noi să vorbim 
despre asta, de când port un ghimpe în inimă. Acum însă, 
când mi-a venit ceasul, aş vrea numai să-ţi amintesc... Ce 
mi-ai făgăduit atunci... 

Rostise ultimele cuvinte aproape în şoaptă, cu ochii 
plecaţi. 


— Makar Ivanovici! Exclamă Versilov tulburat şi se ridică 
de pe scaun. 

— Ei, lasă, nu te tulbura, boierule, ţi-am amintit şi eu, aşa 
într-o doară... Că de, eu sunt mai vinovat decât oricine 
înaintea lui Dumnezeu. Cu toate că mi-erai stăpân, n-ar fi 
trebuit să-ţi îngădui slăbiciunea, de aceea nici tu, Sofia, nu- 
ţi mai amări inima, fiindcă păcatul nu este al tău, ci al meu: 
socotesc că pe vremea aceea nu puteai să ai prea multă 
minte şi nici dumneata boierule, nu erai tocmai înţelept, 
spuse el zâmbind, în timp ce buzele îi tremurau de o durere 
ascunsă. Poate că ar fi trebuit să-ţi bag minţile în cap, fie şi 
cu ciomagul, că de, mi-erai nevastă şi aveam dreptul s-o fac, 
dar nu m-a lăsat inima, fiindcă ai căzut în genunchi înaintea 
mea, plângând şi nu mi-ai tăinuit nimic. I-ai sărutat şi 
picioarele. N-aş vrea să crezi draga mea, că este o 
mustrare, am pomenit de asta numai ca să-i aduc aminte lui 
Andrei Petrovici. Măcar că un boier ca dumneata nu poate 
să-şi calce legământul, iar cununia o să răscumpere totul... 
Ţi-o spun faţă de copii, taică, deşi mi-ai fost stăpân... 

Era grozav de tulburat şi se uita ţintă la Versilov, de parcă 
ar fi aşteptat ca acesta să-şi reînnoiască legământul. Repet 
că totul era atât de neaşteptat pentru mine, încât am rămas 
încremenit. Versilov era şi el tot atât de emoţionat: s-a 
apropiat în tăcere de mama şi a îmbrăţişat-o cu căldură; 
apoi mama s-a dus la Makar Ivanovici şi, fără să scoată o 
vorbă i-a făcut o plecăciune până la pământ. 

În sfârşit, a fost o scenă zguduitoare; în seara aceea, 
numai noi, familia, ne adunasem în camera bătrânului, nici 
măcar Tatiana Pavlovna nu era de faţă. Liza asculta tăcută 
şi încordată; deodată s-a ridicat şi i-a spus răspicat 
bătrânului: „Binecuvântează-mă şi pe mine, Makar 
Ivanovici, că sunt la grea cumpănă. Mâine se hotărăşte 
soarta mea şi aş vrea să te rogi astăzi pentru mine.” 

Apoi ieşi brusc din cameră. Ştiu că Makar Ivanovici aflase 
de la mama despre situaţia ei. De altfel, în seara aceea îl 
vedeam pentru prima oară pe Versilov alături de mama; 


până atunci îmi păruse doar roaba lui. Când mi-am dat 
seama cât de puţin îl cunoşteam pe acest om, pe care mă 
grăbisem să-l condamn, am plecat ruşinat în camera mea. 
Trebuie să mărturisesc că tocmai în perioada aceea eram 
mai nedumerit ca oricând în privinţa lui. Încă niciodată nu 
mi se păruse atât de complicat şi de enigmatic ca atunci. De 
altfel, asta m-a şi determinat să scriu această poveste. Dar 
toate se vor lămuri la vremea lor. 

„Aşadar, mi-am zis eu în sinea mea după ce m-am culcat, 
se vede că s-a legat faţă de Makar Ivanovici să se cunune cu 
mama, dacă o rămâne văduvă. El nici nu mi-a pomenit de 
această făgăduială, deşi mi-a vorbit de multe ori despre 
Makar Ivanovici.” 

A doua zi Liza a lipsit până seara de acasă şi când s-a 
întors, destul de târziu, s-a dus de-a dreptul la Makar 
Ivanovici. Eu m-am sfiit să intru, ca să nu-i stingheresc, 
peste puţin, când am observat că era şi mama acolo, că a 
mai intrat şi Versilov, m-am dus şi eu. Liza şedea lângă 
bătrân şi plângea cu capul pe umărul lui, în timp ca elo 
mângâia pe păr, tăcut şi mâhnit. 

Versilov mi-a explicat (mai târziu, când a venit la mine) că 
prinţul stăruia să se cunune cu Liza cât mai curând, încă 
înainte de proces. Liza nu se putea hotări, deşi situaţia ei o 
silea aproape să se hotărască. Şi Makar Ivanovici „îi 
poruncea” să se cunune. Se înţelege că peste un timp 
situaţia s-ar fi rezolvat de la sine, căci Liza, desigur, s-ar fi 
măritat de bună voie, fără să şovăie şi fără să mai ceară 
sfatul cuiva; în momentul acela însă fusese prea tare jignită 
de omul pe care-l iubea şi se simţea atât de înjosită de 
această dragoste, până şi în proprii ei ochi, încât îi venea 
greu să se hotărască. Ea se codea atâta nu numai fiindcă 
fusese jignită, dar şi fiindcă se mai ivise un motiv pe care eu 
nici nu l-aş fi putut bănui. 

— Ai auzit că tot tineretul acela din Petersburgskaia 
Storona a fost arestat ieri? Mă întrebă Versilov pe 
neaşteptate. 


— Cum aşa? Şi Dergaciov? Am strigat eu. 

— Da. Şi Vasin. 

Am rămas uluit, mai ales când am auzit şi de Vasin. 

— Cum aşa şi el e amestecat?! Doamne, ce are să se 
aleagă de ei? Şi când te gândeşti că abia ieri Liza îi aducea 
învinuiri atât de grave!... Ce crezi că are să li se întâmple? 
Asta e isprava lui Stebelkov! Jur că numai el a făcut-o! 

— Hai să nu mai vorbim despre asta, îmi spuse Versilov, 
aruncându-mi o privire ciudată, aşa cum te uiţi la un om 
care nu pricepe şi nu intuieşte nimic. Cine ştie ce s-a 
petrecut acolo şi cine poate să prevadă ce-i mai aşteaptă? 
Voiam să te mai întreb ceva. Am auzit că vrei să ieşi mâine 
din casă. Nu cumva ai de gând să te duci la prinţul Serghei 
Petrovici? 

— Fireşte, ăsta va fi primul meu drum, deşi mărturisesc că 
mi-e foarte penibil. Dar de ce mă întrebi? Vrei să-i comunici 
ceva? 

— Nu, n-am nimic să-i comunic şi apoi am să mă duc şi eu 
pe acolo. Mi-e tare milă de Liza. Ce sfat poate să-i dea 
Makar Ivanovici, când el însuşi nu cunoaşte nici oamenii, 
nici viaţa? Aş mai fi vrut să-ţi atrag atenţia asupra unui 
lucru, dragul meu (de mult nu-mi mai spusese aşa) ştii... de 
unii tineri... Cum ar fi bunăoară fostul tău coleg de scoală 
Lambert... Cred că ar trebui să te fereşti, fiindcă sunt nişte 
mari ticăloşi. Voiam numai să te previn... Dar, în sfârşit, te 
priveşte, îmi dau seama că n-am nici un drept... 

— Andrei Petrovici! Am strigat eu apucându-l de mână, 
fără să-mi dau seama, gata-gata să-mi pierd cumpătul, cum 
mi se întâmplă adesea. Scena s-a petrecut pe întuneric. 
Andrei Petrovici, am tăcut tot timpul. Cred că ţi-ai dat 
seama de asta! Nu te-ai întrebat oare de ce? Am tăcut 
numai fiindcă m-am ferit să pătrund în tainele dumitale. Şi 
sunt ferm hotărât să nu le aflu niciodată. Sunt un laş şi mi-e 
teamă ca nu cumva să fiu silit să te smulg din inima mea, 
dacă ţi-aş cunoaşte secretele. Şi tare n-aş vrea să se 
întâmple acest lucru. Atunci ce rost are să te amesteci 


dumneata în secretele mele? Ce te priveşte unde mă duc şi 
cu cine mă întâlnesc?! N-am dreptate? 

— Ai dreptate, dar te rog din suflet să nu mai spui nici un 
cuvânt, zise el şi plecă numaidecât din odaia mea. Va să 
zică, tot n-am scăpat de explicaţie, chiar aşa, întâmplătoare 
şi incompletă cum a fost. Dar ea n-a făcut decât să 
sporească neliniştea care mă stăpânea la gândul că a doua 
zi avea să se producă o cotitură în viaţa mea; aşa că am 
dormit foarte agitat în noaptea aceea, trezindu-mă mereu; 
totuşi inima mi-era uşoară. 

A doua zi am plecat de acasă pe la ora zece şi, cu toată că 
era destul de târziu, am ieşit în vârful picioarelor, ca să nu 
mă vadă nimeni şi să nu trebuiască să-mi iau rămas bun, cu 
alte cuvinte m-am furişat. Nu ştiu nici eu de ce am procedat 
astfel. Presupun însă că dacă din întâmplare aş fi dat ochi 
cu mama şi mi-ar fi spus ceva, aş fi repezit-o. Când m-am 
pomenit în stradă, am tras în piept cu lăcomie aerul rece de 
afară şi m-am înfiorat, cuprins de o senzaţie nemaipomenit 
de puternică, aproape animalică, aş spune chiar senzuală. 
De ce plecasem? Încotro? Nu-mi dădeam seama, era o 
pornire instinctivă, care mă umplea de spaimă, dar şi de 
bucurie. 

„Să vedem, am să mă stropesc azi cu noroi ori nu?” mă 
gândeam eu, făcând pe grozavul, deşi ştiam prea bine că 
pasul din ziua aceea, o dată făcut, va fi hotărâtor pentru 
toată viaţa şi ireparabil. Dar n-are rost să mai vorbesc în 
enigme. 

M-am dus direct la închisoarea unde se afla prinţul. Cu trei 
zile în urmă căpătasem de la Tatiana Pavlovna un bilet către 
subdirectorul închisorii, care mă primi foarte bine. Nu ştiu 
dacă o fi fost un om de treabă şi nici nu cred că are vreo 
importanţă: în orice caz, mi-a îngăduit să stau de vorbă cu 
prinţul şi a avut bunăvoința să ne cedeze chiar camera lui. 
Era o încăpere banală, cameră tipică a unui mic funcţionar 
căruia statul i-a pus la dispoziţie o locuinţă, aşa că e de 


prisos s-o mai descriu. Mulțumită lui, prinţul şi cu mine am 
rămas singuri. 

Prinţul, îmbrăcat în uniformă, cu un halat de casă pe 
deasupra, purta o cămaşă sclipitor de albă, o cravată de 
filfizon, era ras şi pieptănat cu grijă, dar slăbise îngrozitor 
şi se gălbejise, până şi albul ochilor i se îngălbenise. Într-un 
cuvânt, era atât de schimbat, încât am rămas încremenit. 

— Cum te-ai schimbat! Am strigat eu. 

— N-are nici o importanţă! Şezi dragul meu, îmi spuse, 
arătând spre un fotoliu cu un gest degajat, de parcă ne-am 
fi găsit într-un salon şi se aşeză în faţa mea. Să intrăm în 
subiect: vezi dumneata, scumpul meu Alexei Makarovici... 

— Arkadi, l-am corectat eu. 

— Cum? Ah, da! N-are a face. Ah, da! Îşi aminti el deodată, 
te rog să mă ierţi. Dar să intrăm o dată în materie... 

Într-un cuvânt, părea foarte grăbit să vorbească despre o 
anumită problemă. Era obsedat de ceva, de o problemă 
esenţială pentru el, pe care ţinea să şi-o formuleze şi să mi- 
o împărtăşească. Vorbea grozav de mult şi de repezit, 
dureros de crispat, gesticulând şi cu toate că se străduia 
din răsputeri să-mi explice ceva, în primul moment n-am 
înţeles absolut nimic. 

— Pe scurt (mai folosise de vreo zece ori această expresie), 
pe scurt. Încheie el, dacă te-am deranjat, Arkadi Makarovici 
şi te-am chemat ieri atât de stăruitor prin Liza, am făcut-o 
nu numai fiindcă chestiunea este arzătoare, dar mai ales 
fiindcă trebuie să luăm o hotărâre extrem de gravă şi 
definitivă, de aceea noi... 

— Iartă-mă, l-am întrerupt eu, m-ai chemat ieri? Liza nu 
mi-a transmis nimic. 

— Cum? Strigă el, nespus de uimit, aproape speriat. 

— Nu mi-a comunicat nimic. Aseară s-a întors acasă atât 
de tulburată, încât n-am apucat să stăm de vorbă. Prinţul 
sări ca ars de pe scaun. 

— Adevărat, Arkadi Makarovici? În cazul acesta... Atunci... 


— Bine, dar ce s-a întâmplat? De ce eşti atât de neliniştit? 
Se vede că a uitat sau a intervenit ceva... 

El se aşeză şi încremeni de parcă îl lovise damblaua. Părea 
strivit de vestea că Liza nu-mi comunicase nimic. Deodată 
începu să-mi vorbească iar, cu gesturi dezordonate, dar şi 
acum îmi era aproape cu neputinţă să-l înţeleg. 

— Stai puţin! Exclamă el brusc şi se opri cu degetul 
ridicat. Stai: asta... Asta. Dacă nu mă înşel eu... Asta eo 
farsă! Mormăi el cu un zâmbet de nebun. Atunci înseamnă 
că... 

— Nu înseamnă absolut nimic, l-am întrerupt eu şi nu 
înţeleg de ce te zbuciumi atâta pentru un asemenea fleac... 
Of, prinţule, din noaptea aceea de pomină, pe care nu cred 
că ai uitat-o nici dumneata... 

— Care noapte? Ce vrei să spui? Izbucni el înciudat, căci 
întreruperea mea îl înfuriase. 

— Atunci, la Zerşcikov, când ne-am văzut pentru ultima 
oară; noaptea când mi-ai scris şi scrisoarea... Cum, nu mai 
ţii minte? Şi în noaptea aceea erai grozav de agitat, dar nu 
ca acum; eşti atât de schimbat, încât starea dumitale mă 
îngrijorează foarte mult... Se poate să nu-ţi aduci aminte? 

— Ah, da, rosti el pe un ton de politeţe mondenă, părând 
să-şi fi adus deodată aminte, ah, da. În seara aceea... Am 
auzit că... Dar dumneata cum te simţi, Arkadi Makarovici? 
Cum îţi merge după toate prin câte ai trecut?... Dar să 
lăsăm asta şi să ne întoarcem la ce-i mai important. Vezi 
dumneata, la drept vorbind, eu urmăresc trei scopuri; 
trebuie să rezolv trei probleme, dar eu... 

Şi iar începu să-mi îndruge în pripă despre preocuparea 
lui „esenţială”...Mi-am dat seama, în sfârşit, că am în faţa 
mea un om care are nevoie în primul rând de o compresă 
rece pe frunte, dacă nu chiar să i se scoată sânge. Toată 
vorbăria lui dezlânată se învârtea, fireşte, în jurul 
procesului şi al deznodământului său; pomenea şi de o 
vizită a fostului său comandant de regiment, care venise 
anume să-l sfătuiască să nu facă un anumit lucru, sfat pe 


care el nu-l urmase; apoi, a îngăimat ceva despre o cerere 
pe care tocmai o trimisese cuiva; despre procuror; a mai 
îndrugat despre probabila lui deportare în nordul Rusiei, ca 
urmare a pierderii drepturilor; despre posibilitatea de a se 
stabili ca colonist la Taşkent, spre a se reabilita; despre 
educaţia fiului său (cel pe care îl aştepta de la Liza), despre 
intenţia sa de a-i transmite şi de a-l învăţa cutare şi cutare 
lucru, când va şedea undeva „departe, tocmai la 
Arhanghelsk, sau la Holmogora”. „Dacă am ţinut atât de 
mult să-ţi aflu părerea, Arkadi Makarovici, crede-mă, e 
numai datorită sentimentului covârşitor... Dacă ai şti, 
Arkadi Makarovici, dacă ai şti, dragul meu, fratele meu, ce 
înseamnă pentru mine Liza, ce a însemnat ea pentru mine 
acum de când mă găsesc aici, în toată perioada asta!” strigă 
el deodată, luându-şi capul între mâini. 

— Serghei Petrovici, nu cumva vrei s-o nenoroceşti 
ducând-o cu dumneata tocmai la Holmogora?! Am strigat 
eu, nemaiputându-mă stăpâni. Abia atunci am înţeles 
limpede şi pentru prima oară ce soartă o aştepta pe Liza 
dacă s-ar lega pe viaţă cu acest smintit. El m-a privit lung, s- 
a ridicat iar, a făcut câţiva paşi prin cameră - şi toate astea 
cu capul între mâini. 

— În fiecare noapte visez păianjeni! Îmi spuse el deodată. 

— Fiindcă te frămânţi atâta. Te sfătuiesc să te întinzi în pat 
şi să chemi imediat un doctor. 

— Nu acum, ai răbdare, pe urmă. le-am rugat să vii la 
mine, în primul rând ca să-ţi spun ce-am hotărât în legătură 
cu cununia. Ştii, se va oficia chiar în biserica de aici, am şi 
primit aprobarea. Aici au fost toţi de acord, m-au şi 
încurajat... Cât despre Liza, ea... 

— Dragul meu, fie-ţi milă de Liza! Am exclamat eu, măcar 
acum n-o mai chinui cu gelozia! 

— Cum? Strigă el, privindu-mă fix, cu ochii holbaţi şi cu 
faţa schimonosită de un zâmbet buimac. Era vădit că ceea 
ce-l uluise era faptul că-i pomenisem de gelozie. 


— lartă-mă, dragul meu, am scăpat şi eu o vorbă. Ştii, 
prinţule, în ultima vreme am cunoscut un bătrân 
extraordinar pe aşa-zisul meu tată... O, dacă l-ai vedea, te-ai 
linişti numaidecât... Şi Liza ţine grozav de mult la el. 

— Ah, da, Liza... Aşa, va să zică, e tatăl vostru... Sau... 
Pardon, mon cher. Parcă am auzit şi eu ceva... Da, mi-aduc 
aminte... Mi-a povestit şi ea despre... Bătrânul ăsta. Da, 
fără îndoială, sunt sigur. Am cunoscut şi eu o dată un 
moşneag... Mais passons, principalul e să ne lămurim ce-i 
de făcut în momentul de faţă. Trebuie... 

M-am ridicat să plec. Mi se rupea inima când mă uitam la 
el. 

— Nu te înţeleg! Rosti el grav şi aspru, văzând că mă 
pregătesc să plec. 

— Mi se strânge inima când te privesc, i-am spus. 

— Vreau să-ţi mai spun ceva Arkadi Makarovici, un singur 
cuvânt! Mă prinse deodată de umeri cu un gest şi cu o 
expresie cu totul neaşteptate, silindu-mă să mă aşez din nou 
în fotoliu. Ai auzit de ăia, mă înţelegi? Îmi spuse aplecându- 
se spre mine. 

— Vorbeşti de Dergaciov? Totul i se datoreşte desigur lui 
Stebelkov! Am izbucnit împotriva voinţei mele. 

— Da, lui Stebelkov şi... Cum, nu ştii? 

Se opri brusc şi mă fixă iar cu ochii holbaţi şi cu acelaşi 
zâmbet buimac, neîncrezător şi crispat, care se accentua 
din ce în ce. Faţa îi era din ce în ce mai palidă. Deodată m-a 
fulgerat un gând şi m-am cutremurat. Mi-am amintit de 
privirea ce mi-a aruncat-o în ajun Versilov, când mi-a 
comunicat că Vasin fusese arestat. 

— Oare e cu putinţă?! Am răcnit eu înspăimântător. 

— Vezi, Arkadi Makarovici, de aceea te-am şi chemat, 
voiam să-ţi explic, voiam... Începu el să-mi şoptească 
precipitat. 

— Va să zică, dumneata l-ai denunţat pe Vasin! Am strigat 
eu. 


— Nu, dar vezi, s-a găsit un manuscris. Cu o zi înainte de 
arestare, Vasin i l-a dat Lizei... Să i-l păstreze. Ea mi l-a 
lăsat însă mie să văd despre ce e vorba. Dar a doua zi, 
întâmplarea a făcut ca ei să se certe... 

— Şi atunci, ai predat manuscrisul autorităţilor! 

— Arkadi Makarovici, Arkadi Makarovici! 

— Va să zică, dumneata, am strigat eu cât am putut mai 
tare şi mai răspicat, sărind de pe scaun, dumneata l-ai 
nenorocit pe Vasin, numai fiindcă ai văzut în el un rival, 
fiindcă alt motiv şi alt scop nu aveai, numai din gelozie ai 
dat pe mâna autorităţilor manuscrisul pe care i-l 
încredinţase Lizei... Cui l-ai predat? Spune cui? 
Procurorului? 

Dar n-a apucat să-mi răspundă şi apoi nici nu cred că mi- 
ar fi răspuns, fiindcă stătea ca o stană de piatră în faţa mea, 
cu acelaşi zâmbet şi cu aceeaşi privire fixă de nebun, căci 
deodată uşa s-a deschis şi a intrat Liza. Când ne-a văzut 
împreună, a încremenit. 

— Tu aici? Atât de repede? Ţipă ea, schimbată la faţă, 
prinzându-mi mâinile. Va să zică, ştii? 

Dar a fost destul să se uite la mine, ca să-şi dea seama că 
„Ştiu”...M-am repezit la ea şi am strâns-o în braţe cât am 
putut mai tare. Abia în clipa aceea am înţeles pe deplin şi cu 
toată intensitatea ce nenorocire fără margini şi fără ieşire 
întunecase pe veci soarta acestei... Martire de bunăvoie! 

— Nu vezi că nu se poate vorbi cu el acuma?! Spuse ea, 
smucindu-se din îmbrăţişarea mea. Nu vezi în ce hale? De 
ce ai venit? Priveşte-l, priveşte-l! Oare un om în starea asta 
poate fi judecat? 

Când a izbucnit astfel, arătându-l pe prinţ, pe faţa ei se 
citea o suferinţă şi o compătimire fără margini. El şedea 
nemişcat pe scaun, cu faţa îngropată în palme. Liza avea 
dreptate: omul acesta era dement şi nu putea fi tras la 
răspundere şi în starea asta se afla probabil de câteva zile. 
Chiar în dimineaţa aceea a fost dus la spital, iar până seara 
s-a declanşat o congestie cerebrală. 


Lăsându-l pe prinţ în grija Lizei, am luat o birjă şi m-am 
dus la fosta mea locuinţă. Se făcuse aproape ora unu. Am 
uitat să spun că era o zi umedă şi posomorâtă. Începuse 
dezgheţul şi bătea un vânt călduţ şi enervant, în stare să 
scoată din sărite şi un elefant. De bucurie că mă vede, 
proprietarul alerga fâstâcit de colo până colo, ceea ce nu 
pot suferi, mai cu seamă într-un astfel de moment. L-am 
tratat destul de rece şi m-am dus direct în camera mea, dar 
el s-a ţinut după mine şi cu toate că nu îndrăznea să mă 
întrebe nimic, ochii îi străluceau de curiozitate şi mă privea 
de parcă ar fi fost oarecum de datoria mea să-i dau 
socoteală. Cu toate că aş fi avut interes să mă port politicos 
cu el, fiindcă ţineam neapărat să aflu câte ceva de la el (şi 
eram sigur că pot afla), totuşi mi-era silă să-l trag de limbă. 
L-am întrebat de sănătatea nevesti-şi şi ne-am dus 
împreună la ea. M-a primit destul de amabil, dar nu s-a 
arătat nici prea expansivă, nici prea vorbăreaţă, ceea ce m- 
a mai liniştit. Pe scurt, am aflat atunci nişte lucruri nespus 
de ciudate. Bineînţeles că Lambert mă căutase acolo, apoi 
mai trecuse de vreo două ori pe la ei, „vizitase” toate odăile 
de închiriat, spunându-le că poate are să se mute într-una 
din ele. Fusese şi Nastasia Egorovna de câteva ori pe acolo, 
Dumnezeu ştie de ce şi „a pus de asemenea o mulţime de 
întrebări”, cum mi-a spus proprietarul; eu însă nu i-am 
făcut plăcerea să-l întreb ce voise să afle; în general m-am 
ferit să-l ispitesc. Vorbea numai el tot timpul, iar eu mă 
prefăceam că scotocesc prin geamantan (în care, de altfel, 
nu mai lăsasem aproape nimic). Dar mai rău decât orice mă 
scotea din sărite faptul că i se năzărise să facă pe 
misteriosul; văzând însă că nu manifest nici un fel de 
curiozitate, s-a simţit dator să vorbească în doi peri, 
aproape în enigme. 

— A fost şi o domnişoară pe aici, urmă el, privindu-mă 
ciudat. 

— Care domnişoară? 


— Anna Andreevna. A trecut de două ori pe aici. A făcut 
cunoştinţă şi cu nevastă-mea. Este o persoană foarte 
drăguță, foarte amabilă. O asemenea relaţie trebuie 
preţuită, cultivată, Arkadi Makarovici... Şi când mi-a spus 
asta, a şi făcut un pas spre mine, ca şi cum ar fi ţinut grozav 
să pricep la ce făcuse aluzie. 

— Zici că a fost chiar de două ori? M-am mirat eu. 

— Da şi a doua oară a venit chiar cu fratele dumneaei. 

„Desigur cu Lambert”, mi-a trecut prin minte. 

— Nu, mă rog, nu cu domnul Lambert, îmi ghici el gândul, 
de parcă privirea lui ar fi avut darul să-mi scotocească în 
suflet. A fost cu fratele dumneaei adevărat, cu domnul 
Versilov cel tânăr, dumnealui e kammerjunker, daca nu mă 
înşel? 

Eram foarte descumpănit; el se uita la mine, zâmbind 
îngrozitor de galeş. 

— Ah, da, ştii cine a mai fost pe aici şi a întrebat de 
dumneata? Duduia aceea, franţuzoaica, mamzelle 
Alphonsine de Verdaine. Vai, ce frumos cântă şi ce minunat 
declamă versuri! A trecut pe aici când s-a dus pe ascuns la 
Ţarskoie Selo, la prinţul Nikolae Ivanovici, zicea că vrea să-i 
vândă un căţel negru, mic cât pumnul, o raritate... 

L-am rugat să mă lase singur, pretextând că mă doare 
capul. El se grăbi să-mi satisfacă dorinţa, fără să-şi termine 
măcar fraza şi nu numai că nu se arătă supărat, dar părea 
chiar bucuros; după ce făcu un gest misterios de parcă ar fi 
vrut să-mi spună: „Înţeleg, mă rog, cum să nu înţeleg?” ieşi 
ostentativ în vârful picioarelor, ca să-mi dovedească cel 
puţin astfel cât e de perspicace şi de discret. Sunt pe lumea 
asta oameni care te scot din sărite. 

Când am rămas singur, m-am aşezat şi am tot chibzuit 
vreun ceas şi jumătate. De fapt, n-am chibzuit, mai curând 
m-am lăsat furat de gânduri. Eram descumpănit, dar nu 
mirat. Mă aşteptasem la ceva şi mai uluitor, la cine ştie ce 
grozăvii. „Poate că între timp s-au şi petrecut”, mi-am zis. 
Eram foarte convins şi încă de mult, încă de acasă, că totul 


e pus pe roate şi că maşina nu mai poate fi oprită. „Numai 
de mine mai au nevoie”, m-am gândit cu satisfacţie amara şi 
totuşi plăcută. Că mă aşteptau cu nerăbdare şi că aveau de 
gând sa pună ceva la cale în odaia mea - asta era limpede 
pentru mine ca lumina zilei. „Nu cumva e vorba de nunta 
bătrânului prinţ? Doar l-au încolţit din toate părţile. Dar pe 
mine nu mă întrebaţi, domnilor, dacă am să vă îngădui?” mi- 
am încheiat eu triumfător raţionamentul. 

„Dacă mă amestec iar am să fiu târât de viitura ca o 
aşchie. Dar acum sunt eu oare liber, în acest moment 
lucrurile mai depind numai de mine? Întorcându-mă 
diseară la mama, voi mai putea să-mi spun ca în ultimele 
zile: «Eu nu depind de nimeni»?” 

lată în esenţă ce întrebări îmi puneam, mai bine zis ce 
întrebări mă munceau, făcându-mi inima să palpite în acea 
oră şi jumătate cât am stat pe marginea patului, cu coatele 
proptite pe genunchi şi cu capul în palme. Ştiam doar, încă 
de pe atunci ştiam că toate aceste întrebări sunt absurde, 
de prisos şi că nu mă interesează pe lume decât ea, ea şi 
numai ea! lată că în sfârşit am mărturisit-o deschis şi am 
scris-o negru pe alb, deşi nici acum după un an, nu pot să 
definesc sentimentul meu de atunci! 

O, desigur că mi-era milă de Liza, că sufeream sincer din 
pricina ei! Măcar această durere şi compătimire faţă de 
Liza ar fi trebuit să-mi domolească, dacă nu chiar să-mi 
anihileze cel puţin pentru un timp senzualitatea (iar sunt 
nevoit să folosesc acest cuvânt). Totuşi eram mânat de o 
curiozitate fără margini şi de un soi de spaimă şi de încă un 
sentiment căruia nu-i pot găsi un nume, deşi ştiu, după cum 
ştiam şi atunci, că nu-mi făcea cinste. Poate că năzuiam să 
mă arunc la picioarele ei, ori poate că aş fi vrut s-o fac să 
sufere cumplit şi să-i dovedesc „cât mai curând, cât mai 
repede!” de ce sunt în stare. Nici măcar suferinţa şi mila 
faţă de Liza, oricât erau de sincere, nu mă mai puteau opri. 
Şi atunci, cum aş fi putut să mă ridic şi să mă duc acasă... la 
Makar Ivanovici? 


„Dar nu s-ar putea oare să mă duc doar până acolo, să aflu 
de la ei tot ce vreau să ştiu şi pe urmă să-i părăsesc brusc, 
pentru totdeauna, trecând invulnerabil pe lângă grozăvii şi 
monştri?” 

Pe la ora trei mi-am luat inima în dinţi şi, de teamă să nu 
întârzii am ieşit grăbit, am sărit într-o birjă şi am pornit în 
goană la Annna Andreevna. 

CAPITOLUL AL CINCILEA. 

Când i s-a anunţat vizita mea, Anna Andreevna şi-a azvârlit 
lucrul de mână cât colo şi a ieşit în grabă să mă întâmpine 
în prima cameră, ceea ce nu mai făcuse niciodată până 
atunci. Îmi întinse amândouă mâinile şi roşi brusc. Mă duse 
în tăcere în camera ei, se aşeză, îşi luă din nou broena în 
mână şi mă pofti să mă aşez lângă ea, dar în loc să se apuce 
de lucru, continuă să mă privească duios şi cu mult interes, 
fără să-mi spună însă nici un cuvânt. 

— Ai trimis-o de câteva ori pe Nastasia Egorovna la mine, 
am început eu de-a dreptul, oarecum stânjenit de această 
simpatie, care mă măgulea însă. 

Ea începu deodată să vorbească, fără să răspundă la 
întrebarea mea directă. 

— Am auzit tot, ştiu tot. Prin câte ai trecut în noaptea 
aceea îngrozitoare... Cât trebuie să fi suferit! E adevărat că 
ai fost găsit leşinat afară, în ger, e adevărat? 

— Asta o ştii... de la Lambert, am îngăimat eu, roşind. 

— Încă de atunci am aflat totul de la el, abia aşteptam să 
te văd. Nici nu-ţi închipui cât de speriat a venit la mine! La 
dumneata acasă... Adică acolo unde ai zăcut bolnav, nu i-au 
îngăduit să te vadă... Şi l-au primit cam ciudat... Drept să-ţi 
spun, eu nu cunosc amănuntele, ştiu doar ce mi-a povestit 
el despre noaptea aceea. Spunea că de cum ţi-ai venit în 
fire, i-ai şi pomenit despre mine şi despre devotamentul 
dumitale faţă de mine. Am fost mişcată până la lacrimi, 
Arkadi Makarovici şi nici nu ştiu dacă merit o simpatie atât 
de caldă din partea dumitale, mai ales când mă gândesc în 


ce stare erai! Spune, domnul Lambert e prietenul dumitale 
din copilărie? 

— Să zicem... În orice caz, recunosc că am fost destul de 
imprudent atunci şi i-am spus poate prea multe. 

— O, fii pe pace, de intriga aceea îngrozitoare şi atât de 
perfidă aş fi aflat oricum! Întotdeauna am presimţit că au să 
te aducă într-o astfel de situaţie. Spune, e adevărat că 
Bioring a avut îndrăzneala să te lovească? 

Vorbea de parcă numai din pricina lui Bioring şi a ei am 
ajuns să zac sub un gard. „La urma urmei, are dreptate”, 
mi-a trecut prin minte, totuşi m-am revoltat. 

— Dacă ar fi îndrăznit să mă lovească, n-ar fi scăpat 
nepedepsit şi în orice caz n-aş fi venit la dumneata înainte 
de a mă fi răzbunat, i-am răspuns eu cu aprindere. 

Lucrul cel mai ciudat e că, deşi simţeam că vrea să mă 
stârnească, să mă întărâte, am căzut în cursă. 

— Se prea poate să fi prevăzut că or să mă aducă într-o 
astfel de situaţie, după cum spui, totuşi din partea Katerinei 
Nikolaevna n-a fost decât o neînțelegere deşi, ce-i drept, 
această neînțelegere a luat prea repede locul sentimentelor 
ei bune faţă de mine. 

— Tocmai asta este, că s-a schimbat atât de repede, a 
subliniat Anna Andreevna cu o simpatie de-a dreptul 
exagerată. O, de-ai şti ce intrigă se ţese acum acolo! 
Fireşte, Arkadi Makarovici, dumitale ţi-e greu să înţelegi cât 
de delicată este situaţia mea, rosti ea, roşind şi plecându-şi 
ochii. În dimineaţa aceea când ne-am văzut pentru ultima 
oară, am făcut un pas, pe care nu oricine e în stare să-l 
înţeleagă şi să-l tălmăcească, aşa cum l-ar înţelege un om 
cu mintea dumitale nepervertită, cu inima dumitale 
iubitoare, curată şi tânără. Crede-mă, dragul meu, că sunt 
în stare să preţuiesc pe deplin devotamentul dumitale faţă 
de mine şi că-ţi voi răsplăti printr-o recunoştinţă veşnică. 
Desigur că lumea din care fac parte va ridica piatra 
împotriva mea, de altfel, a şi ridicat-o. Şi chiar dacă ei ar 
avea dreptate din punctul lor de vedere infam, chiar atunci, 


care ar putea, cine ar îndrăzni să mă condamne? Tatăl meu 
m-a părăsit din copilărie, noi, Versilovii, deşi facem parte 
dintr-o viţă veche şi aristocratică, suntem nişte aventurieri; 
eu, bunăoară, trăiesc din mila altora. Oare nu era firesc să 
caut un sprijin la acela care încă din copilărie mi-a ţinut loc 
de tată şi care de atâţia ani de zile mă copleşeşte cu 
bunătatea lui? Sentimentele mele faţă de el le cunoaşte şi le 
poate judeca numai Dumnezeu, aşa că înalta societate nu 
are nicidecum căderea să-mi judece pasul! Şi când te 
gândeşti că s-a mai urzit şi intriga cea mai vicleană şi mai 
mârşavă împotriva lui, că împotriva unui părinte atât de 
încrezător şi de generos unelteşte propria lui fiică şi vrea 
să-l nenorocească! Cum se poate râbda una ca asta?! Nu, 
chiar cu preţul reputației mele îl voi salva! Sunt gata să 
trăiesc lângă el ca o simplă îngrijitoare, să fiu infirmiera şi 
paznicul lui, dar n-am să las să triumfe nişte calcule reci, 
josnice şi ambiţioase! 

Vorbea cu o însufleţire neobişnuită, în bună parte poate 
ostentativă şi totuşi sinceră, fiindcă se vedea cât de mult 
punea la inimă această chestiune. Totuşi simţeam că minte 
(rămânând în acelaşi timp sinceră, căci se poate minţi şi 
sincer) şi că în momentul acela era imorală; e ciudat de ce 
sunt în stare femeile: înfăţişarea ei atât de corectă, 
manierele ei atât de elegante, rangul ei social atât de înalt, 
încât o făcea inaccesibilă, mândria şi moravurile ei fără 
prihană. 'Ioate acestea m-au dezarmat şi am început să-i 
dau dreptate în toate privinţele, cel puţin atâta timp cât am 
stat la ea, în orice caz n-am avut curajul s-o contrazic. O, nu 
încape îndoială că din punct de vedere moral, bărbatul este 
robul femeii, mai ales dacă este mărinimos! O astfel de 
femeie poate convinge de orice pe un bărbat generos. „Ea 
şi Lambert - Dumenezeule!” mi-am zis eu, privind-o uluit. 
Dar mărturisesc că nici în ziua de azi nu sunt în stare s-o 
judec, adevăratele ei sentimente numai Dumnezeu le ştie şi 
apoi omul este o maşină atât de complicată, că în anumite 


cazuri nu mai înţelegi nimic, mai cu seamă când e vorba de 
o femeie. 

— Spune, Anna Andreevna, ce anume aştepţi de la mine? 
Am întrebat-o totuşi pe un ton destul de hotărât. 

— Cum adică? Nu înţeleg întrebarea dumitale, Arkadi 
Makarovici. 

— După tot ce mi-ai spus... Şi după alte câteva indicii... 
Am. Impresia, am început eu să-i explic destul de încurcat, 
că ai trimis după mine fiindcă vrei să-mi ceri ceva, dar ce 
anume? 

Ocolind întrebarea, ea începu numaidecât să vorbească 
iarăşi, la fel de repede şi însufleţit ca mai înainte. 

— Totuşi nu pot, sunt prea mândră ca să-mi deschid 
sufletul faţă de oricine şi să recurg la tranzacţii cu un 
necunoscut ca domnul Lambert. De ajutorul dumitale am 
nevoie, nu de al domnului Lambert. Mă găsesc într-o 
situaţie îngrozitoare, desperată, Arkadi Makarovici. 
Încolţită de uneltirile acestei femei, sunt nevoită să devin şi 
eu vicleană şi asta mă dezgustă. Oricât ar fi de înjositor, va 
trebui să urzesc şi eu intrigi, de aceea te-am aşteptat ca pe 
un salvator. Nimeni nu mă poate învinui că mă uit cu atâta 
înfrigurare în jur ca să-mi găsesc măcar un singur prieten, 
de aceea şi sunt atât de bucuroasă că mi-am descoperit 
unul, căci acela care a putut într-o asemenea noapte, 
aproape degerat, să-şi aducă aminte de mine şi să nu 
pomenească decât numele meu, acela îmi este fără doar şi 
poate devotat. Iată la ce mă gândesc neîncetat de atunci şi 
de aceea mi-am pus toată speranţa în dumneata. 

Mă privea drept în ochi, aşteptând cu nerăbdare un 
răspuns. Atunci mi-a pierit iar curajul s-o dezamăgesc, să-i 
mărturisesc deschis că Lambert o înşelase, că în noaptea 
aceea nu-i spusesem că i-aş fi chiar atât de devotat şi că aş 
fi pomenit „numai numele ei”...Aşadar, tăcerea părea să 
confirme minciuna lui Lambert. O, sunt convins că ea însăşi 
înţelegea prea bine că Lambert exagerase, ba chiar că-i 
spusese o sumedenie de minciuni, numai pentru a avea un 


pretext elegant de a pătrunde în casa ei şi de a stabili relaţii 
cu ea, iar dacă mă privea în ochi ca şi cum nu s-ar fi îndoit 
de cuvintele mele reproduse de Lambert nici de 
devotamentul meu, o făcea fiindcă ştia că nu voi îndrăzni să 
tăgăduiesc, ca să zic aşa, din delicateţe şi din pricina 
tinereţii mele. De fapt, n-aş putea spune precis dacă 
presupunerea mea era întemeiată sau nu. Poate că mintea 
mea e îngrozitor de pervertită. 

— Fratele meu are să mă apere! Exclamă ea deodată cu 
înflăcărare, văzând că nu vreau să-i răspund. 

— Am aflat că ai fost împreună cu ella mine acasă, am 
îngăimat eu, încurcat. 

— Vezi, sărmanul prinţ Nikolai Ivanovici, ca să scape din 
această plasă de intrigi, mai precis, să scape de propria lui 
fiică, aproape că n-are altă soluţie decât să se refugieze în 
casa dumitale, adică în casa unui prieten, că de, măcar pe 
dumneata e îndreptăţit să te socotească un adevărat 
prieten!... Aşadar, dacă vrei să-i dai o mână de ajutor, fă 
acest lucru pentru el, bineînţeles, dacă poţi, dacă eşti destul 
de mărinimos şi de curajos... În sfârşit, dacă ai întradevăr 
posibilitatea să o faci. O, nu de dragul meu, nu pentru mine, 
ci pentru un biet bătrân, singurul om care te-a iubit 
vreodată sincer, care într-un timp atât de scurt te-a îndrăgit 
din toată inima ca pe un fiu, care şi acum tânjeşte de dorul 
dumitale! Pentru mine nu cer nimănui nimic, nici măcar 
dumitale, de vreme ce până şi tatăl meu a fost în stare să-mi 
joace un renghi atât de perfid, atât de crud! 

— Mi se pare că Andrei Petrovici..., am început eu. 

— Andrei Petrovici! M-a întrerupt ea cu ironie amară. La 
întrebarea mea făţişă, Andrei Petrovici mi-a dat atunci 
cuvântul lui de onoare că nici nu i-a trecut vreodată prin 
minte să-i ceară mâna Katerinei Nikolaevna şi numai fiindcă 
l-am crezut orbeşte am făcut pasul acela; până la urmă s-a 
dovedit însă că e destul să afle despre un oarecare domn 
Bioring, ca să-şi piardă cumpătul. 


— 'Te înşeli! Am strigat eu. Au fost momente când era cât 
pe-aci să cred că o iubeşte pe această femeie, dar nu e 
adevărat... Şi chiar dacă ar fi aşa, acum cred că va avea 
toate motivele să se liniştească... După retragerea acestui 
domn. 

— A cărui domn? 

— A lui Bioring. 

— Dar cine ţi-a spus că s-a retras? Poate că niciodată acest 
domn n-a fost mai la preţ ca acum, spuse ea, zâmbind 
sarcastic; am avut impresia că şi de mine îşi bate joc. 

— Mi-a spus-o Nastasia Egorovna, am îngăimat eu, fără să- 
mi pot ascunde tulburarea pe care fără îndoială a observat- 
O şi ea. 

— Nastasia Egorovna este o femeie foarte cumsecade şi 
desigur n-o pot împiedica să ţină la mine, dar nu-i în stare 
să-şi dea seama câtuşi de puţin de unele lucruri care nu-s 
pe măsura minţii ei. 

Mi s-a strâns inima. Fierbeam de indignare, sentiment pe 
care Anna Andreevna urmărise să mi-l stârnească, numai că 
nu era îndreptat împotriva acelei femei, ci deocamdată 
numai împotriva ei însăşi. M-am ridicat de pe scaun. 

— Ca un om cinstit ce sunt, mă simt dator să-ţi atrag 
atenţia, Anna Andreevna, că aşteptările dumitale în ceea ce 
mă priveşte... S-ar putea dovedi cu totul zadarnice. 

— Eu nu aştept de la dumneata decât să-mi iei apărarea, 
spuse ea hotărât, privindu-mă drept în ochi, să aperi o fiinţă 
părăsită de toată lumea... pe sora dumitale, dacă ţii să ţi-o 
spun, Arkadi Makarovici! 

Era gata să izbucnească în plâns. 

— Ar fi mai bine să nu te bizui pe mine fiindcă s-ar putea 
să te dezamăgesc, am bolborosit eu copleşit de un 
sentiment nespus de penibil. 

— Cum să interpretez cuvintele dumitale? Mă întrebă ea 
cu sfială, aproape cu spaimă în glas. 

— lată cum: am să vă părăsesc pe toţi şi basta! Am 
exclamat eu aproape scos din minţi. lar scrisoarea am s-o 


rup. Adio! 


M-am înclinat şi am plecat în tăcere fără să îndrăznesc 
aproape să mă uit la ea, dar în timp ce coboram scara, m-a 
ajuns din urmă Nastasia Egorovna, care ţinea în mână o 
foaie de hârtie împăturită. Nu pot pricepe de unde răsărise 
Nastasia Egorovna şi unde stătuse în timp ce vorbeam cu 
Anna Andreevna. Fără să spună o vorbă, mi-a întins 
scrisoarea şi a fugit îndărăt. Am despăturit hârtia. Pe ea era 
scrisă foarte limpede şi citeţ adresa lui Lambert; era vădit 
că stătea pregătită de câteva zile. Mi-am amintit deodată că 
atunci când a fost Nastasia Egorovna la mine mi-a scăpat că 
nu ştiu unde locuieşte Lambert, de fapt, i-o spusesem atunci 
în sensul că „nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu”... lotuşi, în 
momentul de faţă ştiam adresa lui Lambert, o aflasem prin 
Liza, pe care o rugasem să o ceară de la biroul de adrese. 
Gestul Annei Andreevna mi se părea îndrăzneţ din cale 
afară, chiar cinic. Voia parcă să-mi arate că nu luase în 
serios refuzul meu de a o ajuta şi, neavând nici un pic de 
încredere în sinceritatea mea mă trimitea la Lambert. 
Atunci m-am dumerit pe deplin că ea ştia totul în legătură 
cu scrisoarea şi de la cine ar fi putut să afle, dacă nu de la 
Lambert, căci altfel de ce m-ar fi trimis să mă înţeleg cu el? 

„Hotărât lucru, cu toţii fără excepţie, mă socotesc un 
mucos lipsit de voinţă şi caracter, din care poţi face ce 
vrei!” îmi ziceam eu indignat. 

Dar asta nu m-a împiedicat să mă duc totuşi la Lambert. 
Cum aş fi putut să-mi înfrânez curiozitatea care mă 
îmboldea atunci? Lambert, după cum am constatat, locuia 
foarte departe, pe o străduţă de lângă Parcul de vară, de 
altfel în aceaşi cameră mobilată pe care o cunoşteam. Însă, 
când fugisem de la el, nici nu mi-am dat seama de direcţie şi 
de distanţă, aşa că în urmă cu patru zile, când am căpătat 
adresa lui de la Liza, m-am mirat, fiindcă nici nu-mi venea 
să cred că locuieşte în cartierul acela. Încă pe când urcam 
scara, am observat la uşa pensiunii, care se afla la etajul al 
treilea, doi tineri şi m-am gândit că sunaseră probabil 
înainte şi aşteptau să li se deschidă. Dar în timp ce mă 


apropiam de ei, amândoi s-au întors cu spatele la uşă şi au 
început să mă măsoare cu luare-aminte. „Aici sunt destui 
chiriaşi şi desigur că or fi căutând pe altcineva”, m-am 
gândit eu enervat, când am ajuns în dreptul lor. Mi-ar fi fost 
foarte neplăcut să mai găsesc pe cineva la Lambert. 
Ferindu-mă să-i privesc, am întins mâna să sun. 

— Attendez! Îmi strigă unul dintre ei. 

— Vă rog să nu sunaţi încă, îmi spuse celălalt tânăr cu glas 
tărăgănat, dar plăcut şi amabil. Aşteptaţi să terminăm şi noi 
cu ale noastre şi apoi sunăm şi intrăm cu toţii împreună. 
Vreţi? 

M-am oprit locului. Amândoi erau foarte tineri, de vreo 
douăzeci, douăzeci şi doi de ani. Făceau în faţa uşii o 
operaţie ciudată pe care am urmărit-o cu mare mirare. Cel 
care strigase „attendez” era înalt ca o prăjină, uscat şi 
scofâlcit, dar foarte muşchiulos, cu un cap mult prea mic 
pentru înălţimea lui, cu faţa cam ciupită de vărsat, dar cu 
trăsături destul de regulate, care trădau chiar inteligenţă, 
în ciuda expresiei lui stranii, de o gravitate comică. Avea o 
privire sfredelitoare, exagerat de îndrăzneață, chiar 
necuviincioasă. Era foarte prost îmbrăcat, purta o manta 
veche vătuită, cu un guler mic şi jerpelit de blană, mult prea 
scurtă pentru statura lui, căpătată parcă de pomană, era 
încălţat cu cizme ordinare, aproape ţărăneşti şi pe cap avea 
un joben îngrozitor de ponosit şi decolorat. Era cât se poate 
de neîngrijit: mâinile, fără mănuşi, erau murdare, iar 
unghiile lungi şi îndoliate. Celălalt tânăr, în schimb, era 
îmbrăcat ca un filfizon, purta o blană uşoară de dihor, o 
pălărie elegantă şi nişte mănuşi impecabile, de culoare 
deschisă, bine trase pe degetele lui subţiri; era cam de 
înălţimea mea, dar avea pe faţa lui plăcută şi proaspătă o 
expresie extrem de simpatică. 

Flăcăul cel deşirat îşi deznodase cravata - o panglică 
slinoasă şi neînchipuit de roasă, care ajunsese aproape un 
şiret - iar bâieţandrul cel chipeş scosese din buzunar o 
cravată neagră nou-nouţă şi o lega la gâtul lunganului, 


care, supus şi grozav de serios, îşi descheiase mantaua, o 
lăsase pe umeri şi-şi întindea gâtul foarte lung. 

— Nu, nu se poate, cămaşa ţi-e prea murdară, zise tânărul 
cel elegant, aşa că nu numai că n-o să facă nici o impresie, 
dar o să scoată şi mai tare la iveală murdaria. Nu ţi-am spus 
eu să porţi cămăşi cu gulere aplicate?... Nu, nu pot... Nu 
vrei să încerci dumneata? Se întoarse el deodată spre mine. 

— Ce anume? Am întrebat. 

— Păi vezi bine, să-i legi dumnealui cravata. Ştii, trebuie 
legată aşa, ca să nu se vadă cămaşa murdară, altfel ai 
spune că se pierde tot efectul. Anume i-am cumpărat 
adineauri cravata asta, de la Filip frizerul. Am dat o rublă 
pe ea. 

— Cum, ai cheltuit rubla? Mormăi lunganul. 

— Da şi acum nu mai am nici o copeică. Va să zică, nici 
dumneata nu te pricepi? Atunci va trebui să-o rugăm pe 
Alphonsine. 

— Tot la Lambert ai venit? Mă întrebă lunganul pe 
neaşteptate şi foarte tăios. 

— Da, la Lambert, i-am răspuns la fel de tăios, privindu-l 
ţintă. 

— Dolgorowky? Întrebă el cu acelaşi ton. 

— Nu, nu mă cheamă Korovkin, i-am răspuns la fel de 
tăios, căci mă înşelase auzul. 

— Dolgorowky? Repetă lunganul, strigând aproape şi 
făcând un pas spre mine, ca şi cum ar fi vrut să mă 
amenințe. Prietenul lui izbucni într-un hohot de râs. 

— Dolgorowky a spus, nu Korovkin! Mă lămuri el, ştii, în 
„Journal des Debats” franţujii schimonosesc numele ruseşti. 

— În „Independance”, răcni lunganul. 

— Nici cei de la „Independance” nu-s mai breji. În loc de 
Dolgoruki scriu bunăoară Dolgorowky - am văzut cu ochii 
mei. lar pentru ei V e întotdeauna contele Wallonieff. 

— Dar Doboyny! 

— Da şi numele ăsta l-am întâlnit, amândoi ne-am prăpădit 
de râs când am citit că o oarecare madame Doboyny din 


Rusia se află în străinătate. Dar, vezi tu, n-are nici un rost 
să-i înşirăm acum pe toţi, se întoarse el deodată spre 
lungan, apoi mi se adresă din nou mie: Scuzaţi, 
dumneavoastră sunteţi domnul Dolgoruki? 

— Da, aşa mă cheamă, dar de unde ştiţi? 

Deodată lunganul îi şopti ceva la ureche tânărului care 
care se încruntă şi făcu un gest de dezaprobare, totuşi 
lunganul se întoarse brusc spre mine. 

— Monsieur le prince, vous n'avez pas de rouble d'argent 
pour nous, pas deux, mais un seul, voulez-vous 1607? 

— Ah, ce dezgustător eşti! Strigă mărunţelul. 

— Nous vous rendons, încheie lunganul, rostind anevoie şi 
incorect cuvintele franţuzeşti. 

— Ştiţi, e un cinic, mă lămuri mărunţelul zâmbind. Vă 
închipuiţi cumva că nu ştie franţuzeşte? Vorbeşte ca un 
parizian, dar îi imită pe acei ruşi cărora le place grozav 
când sunt în public să vorbească pe franţuzeşte în gura 
mare, deşi nu cunosc limba... 

— Dans les wagons, întări lunganul. 

— Se înţelege că şi în tren, of, ce plicticos eşti cu 
explicaţiile tale! Iar ţi s-a năzărit s-o faci pe prostul. 

Între timp am scos o rublă din buzunar şi i-am întins-o 
lunganului. 

— Nous vous rendons, repetă acesta vârând rubla în 
buzunar, apoi se întoarse brusc spre uşă şi începu să bată în 
ea cu vârful cizmei lui uriaşe şi butucănoase, impasibil, grav 
şi, ce-i mai ciudat, fără să se enerveze câtuşi de puţin. 

— Of, iar ai să te iei la bătaie cu Lambert! Zise mărunţelul 
alarmat. Mai bine sunaţi dumneavoastră. 

Dar şi după ce am sunat, lunganul continua să izbească cu 
cizma în uşă. 

— Ah, sacre!... se auzi deodată glasul lui Lambert de după 
uşă, pe care o descuie numaidecât. 

— Dites donc, voulez-vous que je vous casse la tâte, mon 
ami 4161)?! Se răsti el la lungan. 


— Mon ami, voilă Dolgorowky, l'autre mon ami, spuse 
lunganul solemn, uitându-se ţintă la Lambert care se făcuse 
roşu la faţă de furie. 

Dar cum a dat cu ochii de mine, Lambert s-a schimbat la 
faţă ca prin minune. 

— Ah, tu eşti, Arkadi?! În sfârşit! Va să zică, te-ai 
însănătoşit, bine că te-ai însănătoşit! 

Mă prinse de amândouă mâinile şi mi le strânse cu putere, 
într-un cuvânt era atât de sincer încântat, încât în 
momentul acela m-am bucurat şi eu, ba chiar am început 
să-l iubesc. 

— Primul meu drum a fost la tine. 

— Alphonsine! Strigă Lambert. 

Ea sări imediat de după paravan. 

— Le voilă! 

— C'est lui! Exclamă Alphonsine, împreunându-şi palmele, 
apoi se repezi cu braţele deschise să mă îmbrăţişeze. Noroc 
că m-a apărat Lambert. 

— Stai cuminte, marş! Se răsti Lambert la ea, ca la un 
căţel. Să vezi, Arkadi, azi am hotărât cu câţiva băieţi să 
luăm masa la restaurantul tătărăsc. Acum nu-mi mai scapi, 
trebuie să vii cu noi. Luăm masa şi după aceea le fac vânt la 
toţi şi o să putem sta de vorbă pe îndelete. Hai, intră, intră! 
Mai stăm o clipă şi apoi pornim cu toţii... 

Am intrat şi am rămas în mijlocul camerei, privind cu 
atenţie în jurul meu şi amintindu-mi cele întâmplate. 
Lambert se dusese după paravan, ca să se schimbe. 
Lunganul şi prietenul lui se ţinură după Lambert, cu toată 
împotrivirea acestuia. Toată lumea rămăsese în picioare. 

— Mademoiselle Alphonsine, voules-vous me baiser 162)? 
Mormăi lunganul. 

— Mademoiselle Alphonsine, dădu mititelul să se apropie 
de ea, arătându-i cravata prietenului său, dar ea se repezi 
ca o furie la amândoi. 

— Ah, le petit vilain! Zbieră ea la cel mai tânăr şi mai 
mărunt. Ne m'approchez pas, ne me salissez pas, et vous, le 


grand dadais, je vous flanque ă la porte tous les deux, 
savez-vous cela 163)? 

Cu toate că ea căuta să-l ţină la distanţă, dând din mâini cu 
dispreţ şi scârbă, de parcă s-ar fi temut întradevăr să nu o 
murdărească atingând-o (ceea ce nu pricepeam de fel, 
deoarece tânărul era atât de drăgălaş şi de elegant - mai 
ales după ce-şi scosese blana), mărunţelul a început s-o 
roage cu stăruinţă să-i lege lunganului cravata, dar în 
prealabil să-i dea un guler curat de-al lui Lambert. 
Alphonsine era gata să-i ia la bătaie de indignată ce era de 
această propunere, dar Lambert, care auzise ce se petrece, 
a strigat la ea de după paravan să nu ne ţină în loc pe toţi şi 
să facă imediat ce i se cere „că altfel tot nu scapă de ei”, 
adăugă el. Atunci Alphonsine a adus într-o clipă gulerul şi, 
fără să se mai arate câtuşi de puţin scârbită, s-a apucat să-i 
lege cravata lunganului, care stătu cu gâtul întins, ca 
adineauri pe scară, până sfârşi ea operaţia. 

— Mademoiselle Alphonsine, avez-vous vendu votre javră 
164)? 

— Qu'est ce que ca ma „javră?” 165) 

Cel mai tânăr o lămuri că „javră” înseamnă căţel. 

— Tiens, quel est ce baragouin 166)? 

— Je parle comme une dame russe sur les eaux minerales 
167), o lămuri le grand dadais, care tot mai stătea cu gâtul 
întins. 

— Qu'est que ca qu'une dame russe sur les eaux minerales 
et... Ou est donc votre jolie montre, que Lambert vous a 
donnee 1687? 

Se întoarse ea deodată spre cel mai tânăr. 

— Cum, iar n-ai ceas? Interveni Lambert de după paravan. 

— L-am mâncat împreună! Mormăi lunganul. 

— N-am căpătat decât opt ruble pe el, că de, era de argint 
şi nu de aur, cum pretindeai. Un ceas de ăsta nu costă acum 
nici la magazin, mai mult de şaisprezece ruble, îi răspunse 
mărunţelul lui Lambert, dezvinovăţindu-se în silă. 


— Să nu mai aud de una ca asta! Continuă Lambert şi mai 
supărat. Crezi că de asta te îmbrac eu, amice, şi-ţi dăruiesc 
tot felul de lucruri splendide, ca dumneata să le vinzi şi să 
cheltuieşti banii pe prietenul dumitale cât o prăjină?... Ce 
cravată i-ai mai cumpărat? 

— N-a costat decât o rublă şi nici aia nu era din banii 
dumitale. N-avea cravată de fel. Şi apoi, mai are nevoie şi 
de o pălărie. 

— Lasă prostiile, îl repezi Lambert, furios de-a binelea, i- 
am dat destui bani, dar în loc să-şi cumpere pălărie, 
dumnealui s-a grăbit să-i azvârle pe stridii şi pe şampanie. 
Miroase urât de nespălat ce e, nu-i chip să-l scoţi între 
oameni! Cum să-l duc la masă? 

— Cu birja! Răcni lunganul. Nous avons un rouble 
d'argent que nous avons prâte chez notre nouvel ami (69Ț. 

— Să nu le dai nici un ban, Arkadi! Se răsti Lambert la 
mine. 

— Ba să-mi fie cu iertare, Lambert, te poftesc să-mi dai 
numaidecât zece ruble! Se supără deodată mărunţelul atât 
de tare, încât se îmbujoră la faţă, ceea ce-l făcea mai 
drăguţ. Şi nu cumva să mai îndrăzneşti să mai îndrugi 
vreodată asemenea prostii cum i-ai spus adineauri lui 
Dolgoruki. Îţi pretind să-mi dai numaidecât zece ruble, ca 
să-i restitui pe loc lui Dolgoruki rubla lui, iar din rest mă 
duc să-i cumpăr lui Andreev o pălărie. Ai să vezi! 

Lambert ieşi de după paravan. 

— "Ţine trei hârtii de câte o rublă şi până marţi nu mai vezi 
un ban, nici să nu îndrăzneşti să mai ceri, altfel... 

Lunganul se repezi şi-i smulse banii din mână. 

— Dolgorowky, poftim rubla, nous vous rendons avec 
beaucoup de grâce. Haide, Peţia, strigă el prietenului său, 
apoi, ridicând cele două bancnote, începu să le fâlfâie şi să 
urle cât îl ţinea gura, cu ochii ţintă la Lambert: Ohe, 
Lambert! Ou est Lambert, as-tu vu Lambert? 

— Încetează! Cum îndrăzneşti? Răcni Lambert mânios la 
culme. 


Îmi dădeam seama că fac cu toţii aluzie la întâmplări 
anterioare, pe care nu le cunoşteam şi de aceea îi priveam 
mirat. Pe lungan însă, mânia lui Lambert nu-l speriase de 
fel, dimpotrivă, începu să urle şi mai tare: Ohe, Lambert! Şi 
aşa mai departe. Şi pe când coborau scara, se mai auzeau 
aceste strigăte. Lambert dădu să fugă după ei, dar se 
răzgândi. 

— Las' că în curând am să-i dau afară în brânci! Mai mare- 
i paguba de pe urma lor decât câştigul! Hai să mergem, 
Arkadi, am întârziat. Şi acolo mă aşteaptă tot un om... de 
care am nevoie... Tot o vită... Ăştia-s cu toţii nişte vite, nişte 
otrepe, nişte lepădături! Strigă el iarăşi, aproape scrâşnind 
din dinţi, dar deodată îşi reveni brusc în fire. Îmi pare bine 
că te văd în sfârşit! Alphonsine, să nu te mişti de acasă! Hai 
să mergem. 

Afară aştepta o birjă de lux şi ne-am urcat în ea. Tot 
drumul Lambert nu s-a putut linişti, oricât se străduia, nu-şi 
putea ascunde mânia împotriva celor doi tineri. Eu mă 
miram că le dădea atâta importanţă după ce fuseseră atât 
de necuviincioşi faţă de el şi mai ales că părea chiar să se 
teamă de ei. În virtutea unor impresii înrădăcinate din 
copilărie, mie încă mi se mai părea că toată lumea trebuie 
să se teamă de Lambert şi în ciuda aerelor mele de 
independenţă, în momentul acela mă temeam eu însumi de 
el. 

— S-o ştii de la mine, ăştia-s cu toţii nişte lepădături 
dezgustătoare, nu se mai potolea Lambert. Nici n-ai să crezi 
când ţi-oi spune că lunganul ăsta ticălos mi-a scos sufletul 
acum trei zile într-o societate aleasă. S-a proţăpit în faţa 
mea şi a început să strige: Ohe, Lambert! Şi eram între 
oameni subţiri. Toată lumea a râs, fiindcă ştia că o face ca 
să-mi stoarcă bani. Poţi să-ţi închipui cum m-am simţit! A 
trebuit să-i dau. Of, ce canalii sunt! Şi nici n-ai să crezi, a 
fost junker, dar l-au alungat de la regiment şi închipuieşte- 
ţi, e un om cult, a primit o educaţie aleasă şi e de familie 
bună, închipuieşte-ţi! Şi e ager la minte, ar fi putut... Dracu 


să-lia! Unde mai pui că e puternic ca Hercule! E util, dar 
nu cine ştie ce. Şi, după cum ai văzut, nici pe mâini nu se 
spală. L-am recomandat unei doamne din aristocrație, unei 
boieroaice bătrâne, spunându-i că se căieşte şi că 
remuşcările or să-l ducă la sinucidere şi dumnealui, când s- 
a dus la ea, s-a aşezat picior peste picior şi a început să 
fluiere. lar celălalt, filfizonul, e fiu de general, familia nici 
nu mai vrea să ştie de el, eu l-am scăpat de puşcărie, l-am 
scăpat şi uite cum mă răsplăteşte. Ăştia nu-s oameni! Am 
să-i dau afară în brânci. 

— Îmi cunoşteau numele. Tu le-ai vorbit despre mine? 

— A fost o prostie, recunosc. La masă te rog să-ţi ţii firea... 
Te previn că are să mai fie acolo o canalie îngrozitoare, un 
ticălos care îi întrece pe toţi, primejdios de viclean, ăştia-s 
toţi nişte pramatii! N-ai să găseşti un om cinstit printre ei! 
Dar lasă, numai să terminăm şi atunci... Ce ţi-ar place să 
mănânci? În orice caz, să ştii că acolo se găteşte bine. Fii pe 
pace, eu plătesc. E bine că eşti îmbrăcat ca lumea. Pot să-ţi 
dau şi bani. Treci pe la mine când ai nevoie. Închipuieşte-ţi 
că în fiecare zi de când sunt aici, le-am dat să mănânce şi să 
bea cât au vrut, i-am ghiftuit cu plăcinte, e a doua oară 
când îi dăruiesc un ceas şi îl vinde. Ce crezi, năpârstocul 
ăsta de Trişatov - ai văzut, Alphonsinei îi e scârbă să se uite 
la el, nici nu-l lasă să se apropie de ea - într-o bună zi la 
restaurant, când erau numai ofiţeri la masă, i s-a năzărit să 
ceară sitari şi n-am avut încotro, a trebuit să-i comand 
sitari! Dar las' că mi-o plăteşte el! 

— Mai ţii minte, Lambert, cum m-ai împuns cu furculiţa o 
dată la Moscova, când ne-am dus împreună la cârciumă şi 
cum ai făcut atunci rost de cinci sute de ruble? 

— Da, mi-aduc aminte. Ei drăcie, cum să nu-mi aduc 
aminte! Mi-eşti tare drag, crede-mă. Afară de mine nu te 
iubeşte nimeni, nu uita că eu şi numai eu ţin la tine. Ăla 
ciupit de vărsat pe care ai să-l vezi acolo, este o canalie 
îngrozitor de vicleană. Dacă intră în vorbă cu tine, lasă-l să 


vorbească şi nu-i răspunde, iar dacă te-o trage de limbă, 
răspunde-i în doi peri sau taci. 

Era atât de enervat, încât cel puţin pe drum m-a scutit de 
întrebări. Eram de-a dreptul jignit, văzând cât de sigur este 
de mine; ca nici măcar nu-i trece prin minte că s-ar putea 
să n-am încredere în el. Mă miram chiar că e destul de 
prost să-şi închipuie că-mi mai poate porunci, ca pe 
vremuri. „Şi când te gândeşti cât e de necioplit” mi-am zis 
eu când am intrat în restaurant. 

În restaurantul acela de pe strada Morskaia mai fusesem 
şi altă dată, în jalnica perioadă de decădere şi desfrâu, iar 
când m-am regăsit în aceleaşi încăperi cu aceiaşi lachei 
care, după ce m-au cercetat cu atenţie m-au primit ca pe un 
vechi client, când m-am pomenit în societatea dubioasă a 
prietenilor lui Lambert, care mă şi priveau ca pe unul de-al 
lor şi mai cu seamă presimţirea sumbră că mă las târât de 
bunăvoie în cine ştie ce potlogărie din care am să mă aleg 
fără îndoială numai cu ponoase - când am simţit toate 
acestea, m-am înfiorat în primul moment, era cât pe-aci să 
plec, dar acest moment a trecut şi am rămas. 

Individul acela ciupit de vărsat, care din cine ştie ce 
motive îi inspira atâta teamă lui Lambert, ne aştepta. Avea o 
înfăţişare stupidă de om de afaceri, tip pe care îl urăsc încă 
din copilărie, era de vreo patruzeci de ani, de statură 
mijlocie, destul de cărunt, cu obrazul ras impecabil, 
dezgustător de neted şi cu favoriţii mici, cărunţi, potriviţi 
fără cusur, care atârnau ca doi cârnăciori de ambele părţi 
ale feţei sale teşite, exprimând răutatea. Era fireşte 
plicticos, grav, scump la vorbă şi, după obiceiul acestei 
categorii de indivizi, destul de arogant. M-a măsurat cu 
luare-aminte, fără să-mi spună nici un cuvânt, fiindcă 
neghiobul de Lambert nici n-a socotit cu cale să ne facă 
măcar cunoştinţă, aşa că m-a luat se vede drept un şantajist 
de teapa celor care îl însoțeau pe Lambert. De altfel, nici cu 
aceşti tineri, care au sosit aproape o dată cu noi, n-a 
schimbat o vorbă, deşi se vedea că erau cunoştinţe vechi. 


N-a vorbit decât cu Lambert şi cu acesta aproape în şoaptă, 
mai bine zis Lambert vorbea aproape tot timpul iar ciupitul 
îl repezea din când în când cu câte un cuvânt scurt şi tăios 
ca un ultimatum. Îl lua de sus, furios şi batjocoritor, pe când 
Lambert, dimpotrivă, îi vorbea cu multă însufleţire, căutând 
parcă să-l convingă să întreprindă împreună o anumită 
operaţie. O dată, când am întins mâna spre o sticlă cu vin 
roşu, ciupitul, care până atunci nu-mi adresase nici un 
cuvânt, a luat pe neaşteptate o sticlă de Xeres şi mi-a oferit- 
O: 

— Gustă din vinul asta, mă îmbie el, întinzându-mi sticla. 

În clipa aceea m-am dumerit că trebuie să ştie totul despre 
mine: şi numele meu şi biografia mea, poate şi ceea ce 
urmarea Lambert să obţină de la mine. Gândul că mă 
socoteşte unealta lui Lambert mi-a stârnit iar furia mai ales 
când am văzut mutra stupidă şi extrem de alarmată a 
acestuia din clipa când ciupitul s-a întors către mine. 
Ciupitul a observat şi el acest lucru şi a început să râdă. 
„Nu încape îndoială că toţi îl au pe Lambert la mână”, mi- 
am zis eu, urându-l din toată inima în momentul acela. 
Aşadar, deşi mâncam cu toţii la aceeaşi masă, ne împărţeam 
în două grupuri deosebite: lângă fereastră şedeau faţă în 
faţă ciupitul şi cu Lambert, iar alături eu cu slinosul de 
Andreev, avându-l în faţă pe Trişatov. Lambert părea grăbit 
să termine cu masa şi zorea tot timpul chelnerul să 
servească mai repede. Când am ajuns la şampanie, a întins 
deodată cupa spre mine: 

— Hai să ciocnim în sănătatea ta! Rosti el, întrerupându-şi 
discuţia cu ciupitul. 

— Dă-mi voie să ciocnesc şi eu cu dumneata, spuse 
Trişatav cel chipeş, întinzându-mi cupa peste masă. Până la 
şampanie şezuse foarte îngândurat şi tăcut. Cât despre 
lungan, acesta nu scosese chiar nici o vorbă în schimb 
mâncase mult şi pe tăcute. 

— Cu plăcere, i-am răspuns lui Trişatov şi după ce am 
ciocnit, ne-am golit paharele. 


— Eu n-am de gând să beau în sănătatea dumitale, se 
întoarse deodată lunganul spre mine, nu fiindcă ţi-aş dori 
moartea, ci numai fiindcă nu-i bine să mai bei acum. Vorbea 
apăsat şi încruntat. Îţi ajung trei cupe de şampanie. Văd că 
nu-ţi iei ochii de la mâinile mele nespălate, urmă el 
punându-şi pumnul pe masă. lacă, pumnul ăsta aşa nespălat 
cum e, îl închiriez lui Lambert, ca să spargă capetele celor 
care îl strâng cu uşa. Şi după ce rosti aceste cuvinte, izbi 
atât de tare cu pumnul în masă, încât zornăiră paharele şi 
furfuriile. 

Afară de noi, în încăpere mai mâncau la alte patru mese 
nişte ofiţeri şi nişte domni destul de impunători. 
Restaurantul era doar foarte renumit. Toată lumea a tăcut 
brusc şi a întors capul spre masa noastră aşezată într-un 
colţ. De fapt, am impresia că de mult stârnisem oarecare 
curiozitate. Lambert roşi tot. 

— Poftim, iar începe! Mi se pare că te-am rugat, Nikolai 
Semionovici, să te porţi ca lumea, îi şopti el furios lui 
Andreev. Acesta îl privi lung şi pătrunzător. 

— Nu vreau ca noul meu prieten Dolgorowki să bea azi 
prea mult. 

Lambert se făcu stacojiu. Ciupitul trăgea cu urechea fără 
să se amestece, dar cu vădită plăcere. Nu ştiu de ce, dar 
ieşirea lui Andreev îi plăcea. Numai eu nu pricepeam de ce 
nu trebuie să mai beau. 

— Se poartă aşa numai ca să-mi stoarcă bani. Ascultă, îţi 
mai dau şapte ruble după masă, dar acum nu ne mai strica 
tot cheful, nu ne face de râs, şuieră Lambert printre dinţi. 

— Aha! Mugi triumfător lunganul, spre marea încântare a 
ciupitului, care începu să chicotească răutăcios. 

— Te cam întreci cu gluma..., încercă Trişatov neliniştit, 
aproape întristat, să-şi liniştească prietenul. 

Andreev tăcu, dar nu prea mult, căci îşi avea socotelile lui. 
La a doua masă, adică la vreo cinci paşi de noi, şedeau doi 
domni şi discutau cu însufleţire. Erau amândoi de vârstă 
mijlocie şi păreau foarte simandicoşi. Unul era înalt şi foarte 


gras, celălalt, la fel de gras, dar mărunt. Vorbeau în limba 
poloneză despre evenimentele recente de la Paris. 
Lunganul nu-i slăbea de mult din ochi şi tot trăgea cu 
urechea la ce vorbeau. Pesemne că polonezul cel mărunt i 
s-o fi părut caraghios şi de aceea o fi prins numaidecât pică 
pe el, din senin, aşa cum li se năzare câteodată oamenilor 
bolnavi de ficat, cărora te miri din ce le sare ţandăra. 
Deodată polonezul cel mărunt rosti numele deputatului 
Madier de Montjou, rostindu-l ca un polonez, cu accentul pe 
penultima silabă, încât sună Madier de Mânţjou. Atâta i-a 
trebuit lunganului. Se întoarse spre polonezi cu un aer grav 
şi băţos şi li se adresă pe neaşteptate, tare şi răspicat, de 
parcă i-ar fi întrebat: 

— Madier de Montjou? Polonezii s-au întors furioşi spre el. 

— Ce doreşti? Strigă pe ruseşte polonezul cel mătăhălos, 
cu un ton ameninţător. Lunganul atâta aştepta. 

— Madier de Montjou? Repetă el din nou de răsună toată 
sala, fără să dea însă altă explicaţie, la fel de prosteşte ca 
atunci când repetase în faţa uşii lui Lambert: Dolgorowky. 

Polonezii săriră ca arşi de pe scaun. Lambert dădu să se 
repeadă la Andreev, dar se răzgândi, alergă la polonezi şi 
începu să le ceară scuze, umil. 

— Ăştia-s nişte caraghioşi, pane, nişte măscărici! Zise cu 
dispreţ polonezul cel mărunt, stacojiu de indignare. Un om 
cumsecade nici n-o să mai poată pune piciorul aici! 

Lumea din sală începuse să se foiască, se auzeau murmure 
şi mai cu seamă râsete. 

— Pleacă... Te rog... Hai cu mine! Îngăimă Lambert năucit, 
neştiind cum să-l scoată mai repede pe Andreev din 
încăpere. 

Acesta îl privi pe Lambert lung şi cercetător şi când ghici 
că e gata să-i dea bani, se hotări să-l urmeze. Se vede că îi 
mai storsese de multe ori bani lui Lambert, folosind 
asemenea mijloace neruşinate. Trişatov dădu să alerge 
după ei, dar mă privi şi rămase pe loc. 


— Vai, ce ruşine! Exclamă deodată, acoperindu-şi ochii cu 
degetele lui subţiri. 

— Da, e foarte ruşinos! Mormăi ciupitul de astă dată 
furios. 

Lambert se întoarse în curând foarte palid şi, gesticulând 
agitat, începu să-i şoptească ceva ciupitului, care îl ascultă 
scârbit şi între timp îi porunci chelnerului să aducă mai 
repede cafeaua. Se vedea că vrea să plece cât mai curând, 
deşi la urma urmei tot incidentul se reducea la o ştrengărie 
de şcolar. Trişatov se ridică de la locul lui şi, cu ceaşca de 
cafea în mână, veni să se aşeze lângă mine. 

— "Ţin foarte mult la el, începu cu un aer atât de sincer, de 
parcă îmi mai spusese de nenumărate ori acest lucru. Nici 
nu-ţi închipui cât de nenorocit e Andreev. A mâncat şi a băut 
zestrea surorii lui, mai mult, a tocat toată bruma de avere a 
familiei lui în anul acela cât a fost în armată şi numai eu ştiu 
cum îl chinuiesc acum remuşcările. De desperare a ajuns să 
nici nu se mai spele. Are nişte idei grozav de ciudate: e în 
stare să-ţi spună bunăoară că între un pungaş şi un om 
cinstit nu-i nici o deosebire, că sunt din acelaşi aluat, că nu 
trebuie să faci nici bine, nici rău, sau că poţi face şi bine şi 
rău, căci la urma urmei e totuna, dar că cel mai bun lucru e 
să zaci fără să te primenegşti cu lunile, doar să bei, să 
mănânci, să dormi şi atât. Şi totuşi, sunt convins că nici el 
nu crede ce spune. Ştii, mi se pare chiar că adineauri a 
făcut-o pe nebunul, numai fiindcă şi-a pus în gând s-o rupă 
cu Lambert. Mi-a spus-o încă de ieri. Poate nici n-ai să crezi, 
dar uneori, noaptea, sau când rămânem singuri multă 
vreme, începe să plângă şi are un fel al lui de a plânge, cum 
nu am mai văzut pe nimeni plângând: urlă cu atâta 
desperare, de te cutremuri... Cum să nu ţi se rupă inima, 
când vezi un vlăjgan ca el topindu-se de plâns. Îţi dai seama 
cât e de nefericit! Dacă ţi-aş spune că vreau să-l salvez, deşi 
eu însumi nu sunt decât un păcătos, un copil depravat, 
poate n-ai să mă crezi! Spune, Dolgoruki, oare n-ai să mă 
dai afară, dacă voi veni vreodată la dumneata? 


— Cum poţi vorbi aşa? Te rog să vii, îmi eşti foarte 
simpatic. 

— Ce-ai găsit la mine? În orice caz îţi mulţumesc. Hai să 
mai bem un pahar. Dar ce-mi veni? Lasă, e mai bine să nu 
bei. Andreev a avut dreptate când ţi-a spus că dumneata nu 
trebuie să mai bei azi, îmi spuse el cu tâlc, făcându-mi cu 
ochiul. Eu am să beau totuşi, mie nu mi se mai poate 
întâmpla nimic, crede-mă şi apoi eu nu sunt în stare să 
rezist la nici o ispită. Ar fi destul să-mi spună cineva că de 
azi înainte nu mai am voie să iau masa la restaurant, că aş fi 
gata să fac orice ca să pot mânca la restaurant. O, te asigur 
că dorim sincer să devenim oameni cinstiţi, numai că o 
amânăm de pe o zi pe alta. Cât despre el, mă tem grozav să 
nu se spânzure într-o zi, fără să spună nimănui un cuvânt. Îl 
cunosc eu. Vezi bine câţi se spânzură astăzi, cine ştie, poate 
că sunt mulţi ca noi. Eu, bunoară, nu pot trăi fără să azvârl 
cu banii. Mă pot lipsi şi de strictul necesar, cu condiţia să 
am bani de risipit. Ascultă, îţi place muzica? Eu sunt nebun 
după ea. Am să-ţi cânt ceva când am să vin la dumneata. 
Ştii, eu cânt foarte bine la pian, am învăţat ani de zile şi încă 
foarte serios. Ştii, dacă aş compune o operă, aş lua 
subiectul din Faust, fiindcă-mi place la nebunie. Lucrez 
mereu la scena din biserică, dar numai în cap. Parcă o şi 
văd: îmi imaginez o catedrală gotică, coruri, imnuri, 
deodată intră Gretchen, dar ştii, corurile trebuie să fie 
medievale, să creeze atmosfera secolului al 
cincisprezecelea, Gretchen îşi spune durerea, începe printr- 
un recitativ încet, dar tulburător de dureros, iar corul 
răsună puternic, sumbru, aspru şi implacabil: 

Dies irae, dies illa 1707. 

Deodată se aude glasul diavolului, aria lui Mefisto. El nu 
apare, nu i se aude decât cântecul, paralel cu imnurile, 
împletindu-se cu ele, uneori într-atâta, încât se suprapun 
aproape, deşi exprimă cu totul altceva - iată în ce fel ar 
trebui realizată această scenă. Aria e lungă, obsedantă, 
cântată de o voce de tenor, neapărat de un tenor. Începe 


încet şi duios: Îţi mai aduci aminte, Gretchen, cum veneai 
cu mama în această biserică, pe când mai erai un copil 
nevinovat şi îngânai rugăciuni dintr-o carte roasă?” Apoi 
cântecul devine tot mai puternic, mai pătimaş, mai 
precipitat şi notele din ce în ce mai înalte sunt pătrunse de 
lacrimi, de o durere neostoită, fără margini, care ajunge 
până la deznădejde: „Iertare pentru tine, Gretchen, nu-i, nu 
vei găsi aici iertare!” Gretchen încearcă să se roage, dar 
din pieptul ei nu izbucnesc decât strigăte - ştii, ca atunci 
când lacrimile te înăbuşă - iar cântecul Satanei continuă 
nemilos, i se înfige tot mai adânc în suflet, ca un cuţit şi 
sfârşeşte prin strigătul culminant: „Iotul s-a sfârşit, fii 
blestemată!” Gretchen cade în genunchi, îşi frânge mâinile 
şi abia acum izbuteşte să se roage. E o rugăciune foarte 
scurtă, naivă, aproape un recitativ, cât se poate de pură şi 
simplă, cât mai medievală, doar patru versuri, nu mai mult - 
numai la Stradella 471) găseşti câteva din asemenea 
motive - şi la ultima notă îşi pierde cunoştinţa! În biserică 
se iscă forfotă. Oamenii o ridică şi, în timp ce o duc pe 
braţe, izbucneşte deodată corul ca un tunet. Trebuie să fie 
o explozie de glasuri, un cor entuziast, triumfal, 
cutremurător, ceva ca: Dori-no-şi-macin-mi, care se cântă în 
bisericile noastre, aşa ca totul să se zguduie din temelii şi să 
culmineze într-un strigăt general de bucurie şi de victorie: 
„Ossanna!” - trebuie să fie ca o izbucnire a întregului 
univers, în timp ce Gretchen e dusă încet pe braţe afară şi 
se lasă cortina. Dacă aş putea realiza scena asta, să ştii că 
ar fi ceva nemaipomenit. Numai că acum nu mai sunt în 
stare de nimic, nu mai pot decât să visez. Şi tot visez mereu, 
zi şi noapte, toată viaţa mea s-a transformat într-un vis. 
Spune, Dolgoruki, ai citit Magazinul de Antichităţi al lui 
Dickens? 

— L-am citit, dar de ce mă întrebi? 

— Îţi mai aduci aminte... Stai să mai bem un pahar... Îţi 
mai aduci aminte de pasajul de la sfârşit, când bătrânul 
acela nebun şi nepoţica lui, fetiţa aceea încântătoare de 


treisprezece ani, au izbutit, după fuga lor fantastică şi după 
atâtea peripeții, să se refugieze în sfârşit într-un colţ 
îndepărtat al Angliei, lângă o catedrală gotică, unde, ca să li 
se dea o pâine, fetiţa a fost tocmită să arate vizitatorilor 
frumuseţile acestui monument medieval... Şi o dată, la 
asfinţit, fetiţa stă în pridvorul catedralei, învăluită în 
ultimele raze ale soarelui şi sufletul ei de copil, cuprins de 
mirare se cufundă într-o meditaţie senină în faţa acestui 
mister, a acestei duble enigme, soarele care întruchipează 
ideea divinității, iar catedrala care simbolizează parcă 
gândirea umană... Nu-i aşa? O, eu nu sunt în stare să 
exprim toate astea, ştiu numai că lui Dumnezeu trebuie să-i 
placă asemenea gânduri care se trezesc pentru prima oară 
în sufletul unui copil... lar pe trepte, lângă ea, bunicul, 
bătrânul acela nebun, care a încremenit cu ochii la ea... 
Ştii, în acest tablou Dickens nu înfăţişează nimic 
extraordinar, nimic dosebit şi totuşi, n-ai să-l uiţi cât vei trăi, 
toată Europa îl ţine minte - de ce oare? Fiindcă e sublim! E 
atâta puritate şi nevinovăție în el! Nu pot să spun precis de 
ce, ştiu numai că te încântă. Pe când eram la liceu, citeam 
tot timpul romane. Ştii, am o soră doar cu un an mai mare 
decât mine, care trăieşte la moşie, deşi acum nici moşia nu 
mai e a noastră, a trebuit să vindem totul! O dată şedeam 
cu ea pe terasă, la umbra teilor noştri bătrâni şi citeam 
acest roman şi era tot pe la asfinţit, când deodată ne-am 
ridicat ochii de pe carte şi ne-am spus unul altuia că ne vom 
strădui să fim şi noi la fel de buni, la fel de curaţi... Ştii, pe 
atunci mă pregăteam să intru la universitate, dar... Ah, 
Dolgoruki, vezi tu, fiecare om cu amintirile lui...! 

Şi deodată şi-a rezemat căpşorul lui atât de frumuşel de 
umărul meu şi a început să plângă! Mi s-a făcut o mila 
grozavă de el. E drept că băuse prea mult, dar îmi vorbise 
atât de sincer, ca unui frate şi cu atâta căldură... Dar chiar 
în clipa aceea de pe stradă au răsunat brusc strigăte şi 
cineva a bătut tare în geamul din dreptul nostru (cum 


restaurantul era la parter şi avea ferestre mari, se putea 
bate în ele din stradă). Era Andreev care fusese dat afară. 

— Ohe Lambert! Ou est Lambert? As-tu vu Lambert? Urla 
el din stradă cât îl ţinea gura. 

— Ah, e tot aici! Va să zică, n-a plecat?! Exclamă tânărul de 
lângă mine, sărind ca ars de pe scaun. 

— Plata, se răsti Lambert la chelner, scrâşnind din dinţi. 

În timp ce număra banii, îi tremurau şi mâinile de ciudă; 
ciupitul însă nu l-a lăsat să plătească şi partea lui. 

— Se poate? Doar eu te-am poftit, iar dumneata ai primit, 
nu-i aşa? 

— Nu, nu admit! I-o tăie ciupitul. Îşi scoase portofelul şi 
după ce socoti cât e partea lui, plăti separat. 

— Mă jigneşti, Semion Sidorovici! 

— Aşa cred eu de cuviinţă! Îl repezi Semion Sidorovici, îşi 
luă pălăria şi, fără să spună măcar bună seara, plecă. 

Lambert azvârli banii chelnerului, se sculă în grabă şi 
alergă după el atât de tulburat, încât uită şi de mine. 
Trişatov şi cu mine am ieşit ultimii. Andreev sta ca un stâlp 
la uşa restaurantului şi-l aştepta pe Trişatov. 

— Nemernicule! Nu se putu stăpâni Lambert să nu-l 
ocărască. 

— Ţine-ţi gura! Răcni Andreev la el, izbindu-l cu palma 
peste pălăria rotundă, care se rostogoli pe trotuar. 
Lambert, umilit, se repezi s-o ridice. 

— Vingt cinqg roubles! Se lăudă Andreev lui Trişatov, 
arătându-i bancnota pe care izbutise s-o stoarcă adineauri 
de la Lambert. 

— Isprăveşte! Se răsti Trişatov la el. De ce tot faci 
scandal...?! De ce l-ai jecmănit de douăzeci şi cinci de 
ruble? Nu ţi se cuveneau decât şapte. 

— De ce l-am jecmănit? Păi n-a făgăduit că o să luăm masa 
cu nişte grecoaice şi în loc de femei ne-a adus pe ciupit?! Şi 
apoi, faptul că mi-am lăsat mâncarea în farfurie şi am 
tremurat afară în frig face pe puţin optsprezece ruble! Asta 


şi cu cele şapte pe care mi le datora fac exact douăzeci şi 
cinci. 

— Duceţi-vă dracului amândoi! Urlă Lambert. Am să vă 
alung pe amândoi, vă bag eu minţile în cap... 

— Ba nu Lambert, eu am să te alung, eu am să-ţi bag 
dumitale minţile în cap! Îi strigă Andreev, Adieu, mon 
prince, să nu mai bei! Înainte marş, Peţia! Ohe Lambert! Ou 
est Lambert? As-tu vu Lambert? Urlă el pentru ultima oară, 
în timp ce se îndepărta cu paşi uriaşi. 

— Atunci am să vin pe la dumneata, dacă îmi dai voie, îmi 
şopti Trişatov la repezeală, grăbindu-se să-şi ajungă din 
urmă prietenul. 

Am rămas singur cu Lambert. 

— Ei... Să mergem şi noi! Rosti el buimăcit, cu răsuflarea 
tăiată. 

— Unde să merg? Nu mă duc nicăieri cu tine! L-am repezit 
eu înfruntându-l. 

— Cum aşa? Tresări el, speriat, venindu-şi brusc în fire. 
Păi, abia aşteptam să rămânem singuri! 

— Unde să mai mergem? Recunosc că şi eu eram cam 
ameţit după cele trei cupe de şampanie şi două pahare de 
Xeres. 

— Uite colea, vezi? 

— Da, văd, scrie că le-au sosit stridii proaspete. Prea 
miroase urât acolo! 

— Ţi se pare numai, fiindcă eşti după masă. Doar e bodega 
lui Miliutin; stridii n-o să mâncăm, dar fac cinste cu 
şampanie... 

— Nu-mi trebuie! Ştiu că vrei să mă îmbeţi. 

— Ei ţi-au vârât asta în cap, ca să-şi bată joc de tine. Să n- 
ai nici o încredere în ticăloşii ăştia. 

— Nu, Trişatov nu-i un ticălos şi apoi, află că ştiu să mă 
feresc şi singur. 

— Vrei să-mi arăţi că ai personalitate? 

— Da, în orice caz mai multa decât tine; fiindcă tu eşti la 
cheremul primului-venit. Ne-ai făcut pe toţi de râs. Te-ai 


dus ca o slugă să le ceri iertare polonezilor! Se vede că de 
multe ori ai mâncat bătaie prin cârciumi. Aşa-i? 

— Păi bine, dobitocule, ai uitat că trebuie să stăm de 
vorbă?! Îmi strigă el cu atâta nerăbdare şi dispreţ, de parcă 
ar fi vrut să-mi spună: „Şi tu eşti de teapa lor?” Nu cumva 
ţi-e teamă de mine? Suntem prieteni ori ba? 

— Eu nu sunt prieten cu un escroc ca tine! Totuşi, să 
mergem, vin numai ca să-ţi dovedesc că nu mi-e frică de 
tine. Vai, cum duhneşte aici! Pute a brânză că ţi se face 
greață. 

CAPITOLUL AL ŞASELEA. 

Am mai spus o dată că eram ameţit şi rog să nu se uite 
acest lucru, căci de nu aş fi fost, aş fi vorbit şi m-aş fi purtat 
cu totul altfel. În încăperea din fund a bodegii se serveau 
întradevăr stridii, iar masa la care ne-am aşezat era 
acoperită cu o faţă de masă dezgustătoare, murdară. 
Lambert a cerut şampanie şi, când m-am pomenit cu o cupă 
plină de vin auriu şi rece în faţa mea, m-am simţit ispitit, 
deşi mi-era ciudă. 

— Vezi tu, Lambert, mă jigneşte mai ales faptul că-ţi 
închipui că-mi mai poţi porunci şi acum, ca pe vremuri, la 
Touchard, deşi astăzi ai ajuns tu robul tuturor. 

— Eşti un prost! Hai mai bine să ciocnim! 

— Nici măcar nu catadicseşti să te prefaci faţă de mine, 
barem intenţia de a mă îmbăta puteai să ţi-o ascunzi. 

— Minţi şi apoi eşti gata beat. Ar trebui să mai bei ca să te 
înveseleşti. Hai, pune mâna pe pahar, ce mai aştepţi! 

— Îndrăzneşti să-mi porunceşti iar? Dacă-i aşa, plec şi am 
terminat cu tine! 

Şi, întradevăr, am dat să mă ridic de pe scaun. Atunci el s-a 
înfuriat îngrozitor: 

— Desigur, Trişatov te-a întărâtat împotriva mea, am văzut 
eu cum aţi tot şuşotit. Mare prost eşti, n-am ce zice. Până şi 
Alphonsinei îi e scârbă când se apropie de ea...E o 
pramatie fără pereche. Să-ţi povestesc eu cine-i dumnealui. 


— Mi-ai mai spus asta. Tu pe toţi îi judeci după calapodul 
Alphonsinei, tare eşti mărginit. 

— Eu mărginit? Se miră el. Află că acum au intrat în 
cârdăşie cu ciupitul. Asta este! Iată de ce i-am gonit! N-au 
pic de obraz. Ciupitul e o canalie fără scrupule şi are să-i 
târască în prăpastie. Eu însă le-am pretins să se poarte 
întotdeauna ca nişte nobili. 

M-am aşezat la loc şi fără să-mi dau seama, am luat un 
pahar de şampanie şi am sorbit o înghiţitură. 

— Apoi şi în ce priveşte cultura îţi sunt cu mult superior, 
am adăugat eu, dar el era atât de încântat văzând că mă 
aşez din nou, încât s-a mulţumit să-mi mai toarne şampanie. 
Aşa-i că ţi-e frică de ei? Am continuat eu să-l zădăresc 
(dovedindu-mă în această împrejurare la fel de josnic ca el). 
Andreev ţi-a azvârlit pălăria pe jos drept mulţumire că i-ai 
dat douazeci şi cinci de ruble. 

— Nu-i nimic, are să mi-o plătească. Au luat-o ei razna, dar 
las' că-i pun eu cu botul pe labe. 

— Văd că-i ştii de frică ciupitului, numai la el ţi-e gândul! 
Mi se pare că acum n-ai mai rămas decât cu mine; în mine 
ţi-ai pus toate speranţele, nu-i aşa? 

— Da, Arkaşka, aşa-i, tu ai rămas singurul meu prieten, 
după cum bine ai spus, încuviinţă el, bătându-mă pe umăr. 

Ce era să-i mai spun unui om atât de primitiv, atât de 
neevoluat, care lua ironia drept laudă? 

— Tu ai putea sa mă scapi de multe necazuri, dacă te-ai 
arăta un bun camarad, Arkadi, urmă el, privindu-mă cu 
duioşie. 

— Cum aş putea să te scap de necazuri? 

— Ştii bine cum. Tu fără mine nu faci două parale, te poate 
prosti oricine; împreună însă, am putea face rost de treizeci 
de mii şi le-am împărţi pe din două. Ştii tu despre cee 
vorba. Gândeşte-te ce-i de capul tău. N-ai nici nume, nici 
familie şi din senin îţi pică o pleaşcă. Când o să pui mâna pe 
atâta bănet, ai să faci carieră, nu glumă! 


M-a uimit felul în care mi-a pus problema. Mă aşteptasem 
să mă ia pe departe, cu viclenie şi când colo el mi-a vorbit 
deschis, cu o naivitate de copil. M-am hotărât să-l ascult 
până la capăt, că de, sunt un om cu vederi largi şi apoi... Îmi 
stârnise grozav curiozitatea. 

— Am să-ţi spun ceva Lambert, deşi nu eşti în stare să mă 
înţelegi: accept să te ascult, numai fiindcă sunt un om cu 
vederi largi, i-am declarat eu răspicat şi am sorbit iar din 
pahar. Lambert s-a grăbit să mi-l umple din nou. 

— Să-ţi spun şi eu ceva Arkadi: dacă unul ca Bioring ar fi 
îndrăznit să mă înjure, ba încă să mă şi lovească faţă de o 
doamnă, faţă de femeia pe care o ador, nu ştiu ce i-aş fi 
făcut! Tu însă ai răbdat şi ai tăcut, mi-e scârbă de tine 
fiindcă eşti o zdreanţă! 

— Cum poţi pretinde că Bioring m-a lovit! Am strigat 
roşind. Mai curând eu l-am lovit pe el. 

— Ba nu, el te-a lovit pe tine şi nu tupeel. 

— Minţi! L-am călcat pe picior, de i l-am strivit! 

— EL însă te-a îmbrâncit cât colo şi a poruncit servitorilor 
să te alunge. Iar în timpul asta ea te privea din trăsură şi-şi 
bătea joc de tine, că de, ştie că n-ai tată şi că oricine te 
poate jigni. 

— Discutăm ca nişte şcolari, Lambert, mai mare ruşinea, 
zău aşa! Îmi spui toate astea atât de brutal şi direct numai 
ca să mă întărâţi, de parcă aş fi un mucos de şaisprezece 
ani. Ai pus totul la cale cu Anna Andreevna! Am strigat eu, 
tremurând de furie şi tot sorbind în neştire din pahar. 

— Anna Andreevna este o mare şmecheră! Asta are să ne 
tragă pe sfoară pe toţi şi pe mine şi pe tine şi pe toată 
lumea. le-am aşteptat mai ales fiindcă tu poţi s-o scoţi mai 
bine la capăt cu cealaltă. 

— Cu care? 

— Cu madame Ahmakova. Ştiu tot. Mi-ai mărturisit chiar 
tu că se teme grozav de scrisoarea care se află la tine... 

— Ce scrisoare?... Aiurezi... Ai fost la ea? Am bâiguit eu, 
încurcat. 


— În orice caz am văzut-o. E frumoasă, n-am ce zice. Tres 
belle! Recunosc că ai gust. 

— Ştiu că ai văzut-o, dar sunt sigur că n-ai îndrăznit să 
vorbeşti cu ea şi te poftesc ca de acum înainte să nu 
îndrăzneşti nici să vorbeşti despre ea. 

— Tu eşti un copil, iar ea îşi bate joc de tine. Asta este. Am 
avut noi de-a face cu o mironosiţă ca asta la Moscova. Tare 
mândră se mai ţinea! Dar cum am ameninţat-o că o să dăm 
totul în vileag, a început să tremure şi s-a făcut blândă ca 
un miel, iar noi n-am fost proşti, ne-am ales şi cu bani şi 
cu... Mă înţelegi! Acum dumneaei face din nou pe sfânta şi 
se uită de sus la toată lumea. Şi când vezi pe ce picior mare 
trăieşte, în ce caleaşca se plimbă, ptiu drace, nici n-ai crede 
în ce cotlon am înghesuit-o. Tu încă nu cunoşti viaţa, de-ai 
şti până unde sunt în stare să coboare cucoanele astea 
mari...! 

— Îmi închipui, am murmurat eu fără să vreau. 

— Sunt stricate până în măduva oaselor! Habar n-ai tu de 
ce sunt ele în stare! Până şi Alphonsine, care numai uşă de 
biserică nu e, vorbeşte cu scârbă de ele, fiindcă le cunoaşte. 
A stat într-o casă din alea... 

— Îmi închipui, l-am aprobat eu din nou. 

— Şi după ce ai fost bătut, îţi mai este şi milă. 

— Eşti un nemernic, Lambert, un păcătos! Am strigat eu 
tremurând, fiindcă deodată mă fulgerase un gând. Toate 
astea le-am văzut în vis, te-am visat pe tine şi pe Anna 
Andreevna... Of, blestematule! Ai crezut întradevăr că sunt 
chiar atât de ticălos? Visul meu dovedeşte că mă aşteptam 
să-mi faci o asemenea propunere. În sfârşit, nu se poate să 
nu-mi ascunzi tu ceva. 'locmai faptul că-mi vorbeşti atât de 
simplu şi deschis mă face să bănuiesc că lucrurile sunt mai 
complicate. 

— Ia te uită cum s-a înfuriat. Măi... Măi. Măi. se minună 
Lambert, râzând triumfător. Bravo frate Arkaşa, acum am 
aflat tot ce voiam să ştiu. lacă, de asta te-am şi aşteptat. Va 
să zică, o iubeşti şi vrei să te răzbuni pe Bioring, uite, de 


asta voiam să mă conving. De altfel, bănuiam eu încă de la 
început. Ceci poşe, cela change la question. Şi e cu atât mai 
bine, căci şi ea te iubeşte. Atunci însoară-te, nu mai zăbovi. 
E cel mai bun lucru pe care-l poţi face. După cum văd, ai 
ales soluţia cea mai bună. Dar să nu uiţi niciodată Arkadi, că 
ai un singur prieten, pe mine, care mă arunc şi-n foc pentru 
tine. Prietenul tău te va ajuta să te însori, el te va cununa, 
din pământ îţi fac rost de toate, Arkaşa! Dar după aceea n- 
ai să-l uiţi pe vechiul tău prieten şi ai să-i dăruieşti vreo 
treizeci de miişoare că s-a ostenit atâta, nu-i aşa? Pe 
ajutorul meu te poţi bizui, fii pe pace. Nimeni nu se pricepe 
ca mine la treburi de astea, scot eu de la ei toată zestrea, te 
alegi peste noapte şi cu avere şi cu carieră. 

Deşi eram cam ameţit, mă uitam totuşi cu nespusă mirare 
la Lambert. Vorbea foarte serios, măcar atât cât te puteai 
aştepta de la el, în orice caz vedeam limpede cât de convins 
era că mă poate ferici prin această căsătorie şi că ideea îl 
entuziasma. Bineînţeles că îmi dădeam seama şi de faptul 
că încerca să mă momească de parcă aş fi tot un băieţaş 
(am văzut asta imediat), dar gândul că m-aş putea căsători 
cu ea mi-a mers drept la inimă, aşa ca deşi mă miram cum 
de poate Lambert să pună pe el atâta temei, până la urmă 
m-am lăsat încântat, fără să pierd însă nici o clipă din 
vedere cât e de absurd şi de irealizabil. Nu ştiu cum se 
împăcau aceste contradicții în capul meu, dar fapt e că se 
împăcau. 

— Cum ar fi cu putinţă? Am îngăimat eu. 

— Foarte simplu. N-ai decât să-i arăţi scrisoarea şi are să 
se sperie atât de tare încât o să se mărite cu tine, ca să nu 
piardă averea. 

Eram hotărât să nu-l opresc pe Lambert, oricâte ticăloşii 
mi-ar fi propus, fiindcă vorbea foarte deschis şi era atât de 
naiv, încât nici prin gând nu-i trecea că aş putea să mă 
revolt; totuşi am bâiguit la un moment dat că nu vreau să se 
mărite cu mine numai fiindcă n-are încotro. 


— Pentru nimic în lume nu vreau s-o iau cu sila; cum poţi fi 
atât de mârşav, încât să-mi propui una ca asta! 

— Ei na-ţi-o bună! Fii pe pace, are să te ia de bunăvoie nici 
nu va trebui s-o sileşti, va trage o spaimă atât de mare, 
încât va fi încântată să se mărite. Şi unde mai pui că te şi 
iubeşte, adăugă repede Lambert, când îşi dădu seama că-l 
luase gura pe dinainte. 

— Asta ai scornit-o tu. Îţi baţi joc de mine. De unde ştii că 
mă iubeşte? 

— Nu încape îndoială, sunt convins. De altfel şi Ana 
Andreevna bănuieşte acest lucru. [i-o spun foarte serios, 
zău aşa şi apoi, când ai să vii la mine, am să-ţi mai povestesc 
ceva care are să te convingă şi pe tine că te iubeşte. 
Alphonsine a fost la Ţarskoie Selo şi a aflat şi ea câte ceva 
acolo. 

— Ce putea să afle ea acolo? 

— Hai la mine şi are să-ţi povestească ceva care are să te 
bucure. Şi la urma urmei, cu ce eşti tu mai prejos decât 
altul? Eşti chipeş, binecrescut. 

— Da, sunt binecrescut..., am murmurat eu cu răsuflarea 
tăiată. Inima îmi bătea să se spargă. Fireşte nu numai din 
pricina vinului. 

— Eşti arătos, bine îmbrăcat. 

— Da, sunt bine îmbrăcat. 

— Ai şi inimă bună... 

— Da, am şi inimă bună. 

— Atunci de ce s-ar împotrivi? Şi apoi, Bioring fără zestre 
n-o ia, iar zestrea ei e în mâinile tale - iată de ce trebuie să 
se teamă. Dacă te căsătoreşti cu ea, înseamnă că te răzbuni 
şi pe Bioring. Doar în noaptea aceea, când te-am găsit 
aproape degerat, mi-ai spus chiar tu că e îndrăgostită de 
tine. 

— 'Ţi-am spus eu asta? Nu-mi vine a crede. 

— Ba da, aşa mi-ai spus. 

— Se vede că aiuram. Tot atunci ţi-am vorbit şi despre 
scrisoare? 


— Da, mi-ai spus că ai o scrisoare compromiţătoare şi de 
aceea m-am şi întrebat: dacă aşa stau lucrurile, cum poate 
lăsa norocul să-i scape printre degete? 

— Toate astea sunt nişte aiureli şi nu-s chiar atât de prost 
ca să le iau în serios, am mormăit eu. Mai întâi nu uita 
deosebirea de vârstă şi apoi, eu n-am nici măcar un nume. 

— Totuşi, are să se mărite cu tine. N-are încotro, dacă nu 
vrea să piardă averea, las' pe mine! Şi unde maipuică te şi 
iubeşte. Ştii doar că bătrânul prinţ ţine foarte mult la tine şi 
prin protecţia lui nici nu-ţi închipui ce relaţii îţi poţi face, iar 
că n-ai un nume, nu-i nimic, azi nu mai e nevoie de asta: 
dacă pui mâna pe bani ai să te ridici atât de sus, cum nici nu 
te gândeşti, iar peste zece ani ai să ajungi un milionar 
înaintea căruia se va pleca toată Rusia şi atunci chiar că n- 
ai să mai ai nevoie de un nume! În Austria titlurile de baron 
se pot cumpăra şi cum te însori pui piciorul în prag, să-ţi 
ştie toţi de frică. Când o femeie te iubeşte, îi place s-o ţii din 
scurt. Femeile nu preţuiesc decât bărbaţii care ştiu să se 
impună. Chiar din momentul când ai să-i arăţi scrisoarea, ai 
să-i dovedeşti autoritatea: „Ia te uită, are să-şi zică, atât de 
tânăr şi cum ştie să se impună!” 

Eram năucit. Cu nimeni altul nu m-aş fi coborât până la o 
discuţie atât de absurdă. De astă dată însă îmi făcea atâta 
plăcere, încât nu puteam rezista ispitei de a o continua. Şi 
apoi, Lambert era prea prost şi prea mârşav ca să-mi fie 
ruşine de el. 

— Ştii, Lambert, orice-ai crede tu, astea nu-s decât 
palavre. M-am lăsat târât în această discuţie, numai fiindcă 
ne cunoaştem prea bine ca să ne fie ruşine unul de altul, 
altcineva însă nici în ruptul capului nu m-ar fi înjosit într- 
atât. Şi la urma urmei, pe ce te bizui când susţii mă 
iubeşte? ot ce-ai spus adineauri despre puterea banului e 
adevărat, numai că tu, Lambert, nu cunoşti înalta societate: 
află că se întemeiază pe relaţiile cele mai patriarhale, de 
trib, ca să zic aşa şi de aceea, atâta timp cât nu voi fi 
dovedit ce sunt în stare şi până unde mă pot ridica în viaţă, 


ei i-ar fi totuşi ruşine că este nevasta mea. N-am să-ţi 
ascund însă, Lambert, că toată povestea asta are şi un 
aspect care îndreptăţeşte anumite speranţe. Iată: s-ar 
putea ca ea să se mărite cu mine din recunoştinţă, fiindcă 
numai eu aş putea s-o scap de ura unui om de care se teme. 

— Ah, vorbeşti de taică-tău? Dar ce, o iubeşte chiar atât de 
mult? Se dumiri brusc Lambert stăpânit de o mare 
curiozitate. 

— O nu! Am exclamat eu. Vai cât eşti de primejdios şi de 
prost în acelaşi timp, Lambert! Crezi că dacă ar iubi-o cu 
adevărat, aş mai dori s-o iau de nevastă? Oricum, suntem 
tată şi fiu şi ar fi mai mare ruşinea. Află că el o iubeşte pe 
mama, numai pe mama, am înţeles acest lucru când l-am 
văzut o dată îmbrăţişând-o. Înainte credeam şi eu că o 
iubeşte pe Katerina Nikolaevna, dar acum ştiu că, chiar 
dacă a fost cândva demult îndrăgostit de ea, a început s-o 
urască şi vrea să se răzbune, iar ea se teme, fiindcă, trebuie 
să-ţi spun, Lambert, e fioros când vrea să se răzbune pe 
cineva. Parcă îşi pierde minţile. Când îl apucă furia 
împotriva ei, e în stare de orice nebunie. Este o duşmănie 
din cele de modă veche, în numele unor principii înalte. În 
vremurile noastre nu se mai sinchiseşte nimeni de principii, 
azi nu mai contează decât cazurile particulare şi nu 
principiile generale. Of, Lambert, tu nu pricepi nimic, eşti 
prost ca o ciubotă, ce rost are să-mi bat gura vorbindu-ţi de 
principii, când tu habar n-ai de ele?! Eşti îngrozitor de 
incult. Mai ţii minte cum mă băteai pe vremuri? Acum însă 
eu sunt mai tare decât tine, îţi dai seama de asta? 

— Hai la mine acasă, Arkaşa! Ne petrecem seara 
împreună, mai bem o sticlă şi Alphonsine ne va cânta din 
gură şi la chitară. 

— Nu, nu vin. Ascultă, Lambert, eu am o „idee” a mea. 
Dacă nu izbutesc să mă însor, am să mă retrag şi am să-mi 
închin toată viaţa acestei idei. Tu însă n-ai o idee pe care te 
sprijini. 


— 'Toate bune şi frumoase, dar hai cu mine şi ai să-mi 
povesteşti acasă. 

— Nu vin! Am spus eu, ridicându-mă. Fac ce-mi place, dacă 
vreau vin, dacă nu, nu. lotuşi am să vin, deşi eşti un ticălos. 
Am să-ţi dau şi cele treizeci de mii de ruble - treacă de la 
mine - dar cu toate astea, rămân mai curat decât tine şi-ţi 
sunt superior în toate privinţele. Înţeleg prea bine că vrei 
să mă tragi pe sfoară pe toate căile, îţi interzic însă să te 
gândeşti la ea, fiindcă e superioară tuturor, cât despre 
planurile tale, sunt atât de josnice, încât mă şi mir cum de 
ți-au putut trece prin minte, Lambert. E drept că aş vrea să 
mă însor cu ea, dar asta e cu totul altceva, fiindcă n-am 
nevoie de averea ei, eu dispreţuiesc banii, chiar dacă mi-ar 
oferi averea ei în genunchi, tot n-aş primi-o... De căsătorit 
m-aş căsători, nu zic ba, dar din cu totul alte motive. Să ştii 
însă că ai avut dreptate când mi-ai spus că o soţie trebuie 
ţinută din scurt. S-o iubeşti, s-o iubeşti cu pasiune, cu toată 
generozitatea de care numai un bărbat e în stare, căci la 
femei n-o găseşti niciodată şi totuşi să te porţi ca un despot. 
După cum spuneai Lambert, femeilor le place să simtă o 
mână de fier. Nu tăgăduiesc că tu cunoşti femeile, Lambert, 
deşi în toate celelalte privinţe eşti de o prostie uimitoare. 
De fapt, tu nu eşti chiar atât de ticălos cum pari, Lambert, 
eşti mai curând naiv. De aceea şi ţin la tine. Of, Lambert, de 
ce eşti tu atât de lichea? Că de n-ai fi, ce bine ne-am putea 
distra împreună. Ştii, Trişatov e un băiat foarte drăguţ. 

Aceste ultime cugetări dezlânate i le-am îndrugat pe 
stradă. Redau toată scena, până în cele mai mici amănunte, 
pentru ca cititorul să poată vedea cum în ciuda năzuinţelor, 
a entuziasmului, a tuturor făgăduielilor şi a jurămintelor de 
a începe o viaţă nouă, căutând desăvârşirea morală, am 
putut atunci să mă las atât de uşor târât în mocirlă! Jur însă 
că dacă n-aş fi pe deplin convins că m-am schimbat complet 
şi că astăzi, datorită experienţei de viaţă pe care am 
dobândit-o, caracterul meu s-a călit, pentru nimic în lume n- 
aş mărturisi toate acestea cititorului. 


Când am ieşit din bodegă, Lambert m-a sprijinit, ţinându- 
mă uşor pe după umeri. Deodată mi-am întors capul spre el 
şi când i-am întâlnit privirea, am văzut că era la fel de fixă, 
iscoditoare, cât se poate de atentă şi lucidă, ca în dimineaţa 
aceea când mă găsise îngheţat şi mă dusese tot cu braţul 
petrecut pe după umerii mei până la o birjă, ascultând, 
numai ochi şi urechi, bolboroseala mea fără şir. Oamenii 
ameţiţi de băutură, care încă nu s-au îmbătat de tot, au 
uneori momente de luciditate deplină. 

— Nici în ruptul capului nu vin la tine! I-am declarat eu 
deodată tare şi răspicat, privindu-l cu ironie şi împingându-i 
braţul cu care mă sprijinea. 

— Lasă prostiile şi hai, am s-o pun pe Alphonsine să ne 
facă ceai. 

Eram ferm convins că n-am să pot scăpa de el, mă ţinea 
îmbrăţişat şi mă sprijinea cu vădită satisfacţie, ca pe o 
victimă gata picată în plasă şi nu încăpea îndoială că avea 
nevoie de mine chiar în seara aceea şi în starea în care mă 
găseam. Se va vedea mai târziu de ce anume. 

— Nu vin, nu vin! Am repetat. Birjar! 

Tocmai trecea pe lângă mine o sanie şi dintr-o săritură m- 
am urcat în ea. 

— Ce-i cu tine, încotro ai pornit? Urlă Lambert, 
înspăimântat la culme, înşfăcându-mă de palton. 

— Îndrăzneşte numai să te ţii după mine! I-am striga în 
clipa aceea sania s-a urnit din loc şi Lambert a fost silit să 
dea drumul paltonului meu. 

— Las' că vii tu singur! Răcni el furios în urma mea. 

— Dacă am să vreau, am să vin, fac ce-mi place! I-am 
strigat din sanie, întorcându-mă spre el. 

Nu s-a ţinut după mine, desigur, fiindcă n-a găsit pe loc 
altă sanie, aşa că mi-a pierdut urma. Nu m-am dus decât 
pana în piaţa Sennaia, unde am coborât din sanie şi i-am 
dat drumul. Aveam un chef grozav să mă plimb pe jos. Nu 
eram nici obosit, nici prea ameţit de băutură, dimpotrivă, 
eram cât se poate de vioi: mă simţeam pătruns de val de 


energie, mai dornic ca oricând de a întreprinde indiferent 
ce, şi-mi treceau prin minte tot felul de gânduri plăcute. 

Inima îmi bătea atât de tare şi rar, că îi auzeam fiecare 
bătaie, tot ce vedeam în jurul meu mă încânta, totul mi se 
părea simplu şi firesc. Când am trecut pe lângă corpul de 
gardă din piaţa Sennaia, abia m-am stăpânit să nu mă duc 
la sentinelă şi s-o sărut. Începuse dezgheţul şi cu toate că 
piaţa era plină de noroi şi mirosea a bălegar, mie mi-a 
plăcut grozav. 

„Acum dau în bulevardul Obuhov, mi-am zis, pe urmă o iau 
la stânga şi ajung la cazarma regimentului Semionovski, 
aşadar, fac un ocol şi asta e minunat, totul e minunat! Ce 
are a face că umblu cu paltonul descheiat, doar n-o să mi-l 
fure nimeni, că nu văd nici un hoţ pe aci, deşi se spune că 
prin piaţa Sennaia umblă hoţii. Ei şi, n-au decât să vină, 
poate că le-aş da paltonul chiar de bunăvoie. La urma 
urmei, ce nevoie am de el? A poseda un palton înseamnă a 
avea o proprietate, iar la propriete c'est le vol 472). 
Doamne, ce prostii îmi trec prin minte şi ce frumoasă e 
viaţa! Ce bine că a început dezgheţul. Ce rost are să fie ger, 
cui îi place? Şi să-ţi treacă prin minte prostii e bine. Ce 
naiba i-am îndrugat lui Lambert despre principii? I-am spus 
pare-mi-se că nu există principii generale, ci numai cazuri 
particulare. Asta-i minciună, o minciună gogonată! l-am 
spus-o dinadins, ca să fac pe grozavul. Acum mi-e cam 
ruşine, dar nu-i nimic, am să-mi îndrept greşeala. Lasă 
ruşinea la o parte şi nu te mai zbuciuma atâta Arkadi 
Makarovici! Să ştii că-mi placi Arkadi Makarovici, îmi placi 
chiar foarte mult, tânărul meu prieten. Păcat numai că eşti 
o mică lichea... Şi. Şi. Ah, da!” 

Deodată m-am oprit în loc, beat de fericire. 

„Ah, Doamne, a fost o părere sau întradevăr mi-a spus că 
ea mă iubeşte? Ba chiar aşa mi-a spus, deşi e un pungaş şi 
sunt convins că mi-a turnat o mulţime de minciuni, numai ca 
să mă ducă la el şi să mă ţină toată noaptea acolo. Dar mai 
ştii, poate că este adevărat. Mi-a spus că aşa crede şi Anna 


Andreevna... De, poate că a trimis-o şi la ea pe Nastasia 
Egorovna s-o iscodească, doar asta izbuteşte să se 
strecoare oriunde. La urma urmei, de ce nu m-am dus la el? 
Aş fi putut să aflu tot. Nu se poate să nu aibă elun plan! Am 
presimţit eu toată povestea asta în cele mai mici amănunte. 
Aşadar, mi se adevereşte. Ţi-ai făcut un plan grandios, 
domnule Lambert, dar te cam înşeli, căci n-are să se 
realizeze. Deşi te pomeneşti că sunt oarecare şanse! Mai 
ştii, poate că se realiează şi şi-a pus în gând să mă însoare, 
dar parcă de el depinde? Deşi la urma urmei, s-ar putea să 
izbutească. În orice caz e destul de naiv ca să fie sigur de 
succes. E prost şi înfipt ca toţi oamenii de afaceri, iar 
prostia unită cu obrăznicia constituie o mare forţă. 
Recunoaşte însă, Arkadi Makarovici, că ţi-a fost cam frică de 
Lambert. Ce-i pasă lui de oameni cinstiţi, doar spune foarte 
serios că aici nu există nici un om cinstit! Dar tu eşti om 
cinstit? Bine, dar ce spun eu?! Oare ticăloşii n-au nevoie de 
oameni cinstiţi? Când pui la cale o potlogărie, ai nevoie mai 
mult ca oricând de oameni cinstiţi. Ha-ha, numai dumneata 
n-ai ştiut până acum acest lucru, Arkadi Makarovici, cu 
nevinovăția dumitale desăvârşită. Doamne, dar dacă 
reuşeşte întradevăr să mă însoare cu ea!” 

M-am oprit iar locului. Acum trebuie să mărturisesc o altă 
prostie de a mea (de care m-am lecuit însă de multă vreme), 
trebuie să mărturisesc aşadar, că încă de mult visam că mă 
însor, de fapt, nu era o intenţie precisă căci până acolo n-am 
ajuns niciodată (şi nici nu voi ajunge vreodată, pe cuvântul 
meu), deşi nu arareori, cu mult înainte de toate aceste 
întâmplări, visam să mă însor mai precis în nenumărate seri 
înainte de a adormi i-mi ziceam ca ar fi bine să mă însor. 
Încă de la cincisprezece ani am început să legăn acest vis. 
Aveam pe atunci un coleg de liceu de vârsta mea, anume 
Lavrovski, un băiat cât se poate de simpatic, liniştit şi 
drăguţ, care, de altfel, nici nu avea calităţi. Nu vorbisem cu 
el aproape niciodată, dar într-o bună zi s-a nimerit să stăm 
alături şi să fim singuri, el era foarte îngândurat şi deodată 


mi-a spus: „Ce zici Dolgoruki, nu crezi că ar fi bine să ne 
însurăm? Spune şi dumneata, când să ne însurăm, dacă nu 
acum? Asta e vremea cea mai frumoasă, dar uite că nu-i 
chip!” îşi spusese păsul cu toată sinceritatea. L-am aprobat 
numaidecât, la fel de sincer, fiindcă şi la mine se înfiripase 
această dorinţă. Pe urmă ne-am întâlnit câteva zile la rând 
şi ferindu-ne de ceilalţi am vorbit mereu despre asta şi 
numai despre asta. Pe urmă, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar 
nu ne-am mai întâlnit şi nici n-am mai stat de vorbă. lacă, 
de atunci a început să mă urmărească acest vis. Desigur că 
n-ar fi avut rost să pomenesc o întâmplare atât de măruntă, 
dacă n-aş fi ţinut să arăt cât de timpuriu se nasc uneori 
asemenea gânduri... 

„Nu există decât o singură piedică mai serioasă, am 
continuat eu să meditez în timp ce mergeam spre casă, o, 
desigur că mica deosebire de vârstă dintre noi n-are nici o 
importanţă, singura piedică e că ea e o mare aristocrată, iar 
eu sunt pur şi simplu Dolgoruki! Cumplită soartă! Oare 
Versilov, căsătorindu-se cu mama, n-ar putea să ceară 
guvernului încuviințarea de a mă înfia?... Drept răsplată 
pentru meritele sale, ca să zic aşa. Pe vremuri a fost în 
slujba statului, aşa că trebuie să fi avut şi ceva merite, a fost 
doar mijlocitor de pace... Of, drace, ce josnicie!” 

Când mi-a scăpat această exclamaţie, m-am oprit brusc, 
pentru a treia oară, dar de data asta parcă mă lovise cineva 
cu o măciucă în cap. Sentimentul chinuitor că fusesem în 
stare să mă înjosesc până într-atât, încât să doresc un lucru 
atât de ruşinos ca schimbarea numelui prin adopţiune, 
renegându-mi astfel toată copilăria, mi-a alungat într-o 
clipă buna dispoziţie dinainte şi bucuria mea s-a destrămat 
ca fumul. „Nu, n-am să mărturisesc nimănui acest gând, mi- 
am zis eu, roşind îngrozitor, am putut să mă înjosesc până 
într-atât numai fiindcă. Sunt îndrăgostit şi m-am prostit. 
Nu, totuşi Lambert are dreptate într-o privinţă şi anume, 
atunci când susţine că toate aceste mofturi nu mai au ce 
căuta azi, că în vremurile noastre contează întâi omul şi în 


al doilea rând averea lui, mai bine zis nu averea, ci puterea 
lui. Cu un asemenea capital aş putea să-mi pun numaidecât 
«ideea» în aplicare, iar peste zece ani toată Rusia va fi la 
picioarele mele şi asta va fi răzbunarea mea. lar faţă de ea 
n-are rost să mă port cu mănuşi şi în privinţa asta are 
Lambert dreptate. E destul s-o înspăimânt şi are să se 
mărite de bunăvoie cu mine. În faţa faptelor are să 
capituleze ca cea mai simplă şi mai vulgară femeie! «Tu 
habar n-ai, nici nu-ţi poţi închipui în ce cotlon s-a petrecut 
totul!» mi-au răsunat în urechi cuvintele lui Lambert. „Aşa 
şi este, am întărit eu, Lambert are dreptate în toate 
privinţele, are de o mie de ori mai multă dreptate decât 
Versilov şi decât toţi idealiştii de teapa noastră. Ele realist. 
Când ea va vedea că sunt în stare să mă impun, are să 
spună: «lată un om care ştie ce vrea!» Lambert e un ticălos 
care nu urmăreşte decât să stoarcă de la mine treizeci de 
mii de ruble, totuşi e singurul meu prieten, altul n-am. De 
fapt, nici nu există altfel de prieteni şi nici nu pot să existe 
decât în închipuirea unor oameni fără simţ practic. lar pe 
ea nici măcar n-aş înjosi-o, asta înseamnă că o înjosesc? 
Câtuşi de puţin. Aşa-s toate femeile! Există oare vreo femeie 
care să nu fie în stare de o ticăloşie? Tocmai de aceea are 
nevoie de un bărbat care s-o conducă, de aceea soarta ei 
este să fie supusă. Femeia întruchipează viciul şi ispita, iar 
bărbatul - noblețea sufletească şi mărinimia. Aşa va fi în 
vecii vecilor. N-are a face că am de gând să folosesc 
scrisoarea, asta nu-mi ştirbeşte întru nimic noblețea 
sufletească şi mărinimia. Eroi ca în piesele lui Schiller nu 
există în viaţă, ei au fost scorniţi. Pentru un scop măreț, 
merită să te alegi şi cu o pată! După aceea petele dispar şi 
totul e dat uitării. În ziua de azi, când gândeşti aşa treci 
drept un om cu vederi largi, care cunoaşte viaţa şi ţine 
seama de realitate, asta-i părerea generală de azi.” 

Ţin să repet rugămintea de a nu mi se lua în nume de rău 
că reproduc pe larg toate divagaţiile mele de om beat din 
seara aceea. Fireşte, nu redau decât sensul gândurilor mele 


de atunci, deşi am impresia că şi formularea a fost aceeaşi. 
M-am simţit dator să le consemnez, fiindcă numai din 
dorinţa de a mă judeca m-am apucat de scris. Şi cum poţi 
judeca un om, fără a-i analiza gândurile? Există oare un 
criteriu mai serios decât felul lui de a gândi, de a privi 
viaţa? Faptul că băusem nu constituia o circumstanţă 
atenuantă. În vino veritas 473). 

Cufundat în visuri şi iluzii, nici nu mi-am dat seama cum 
am ajuns în cele din urmă acasă, sau mai bine zis la locuinţa 
mamei. Nu ştiu cum, dar deodată m-am pomenit în casă şi 
de cum am pus piciorul în antreul nostru strâmt, am înţeles 
că se petrecuse ceva neobişnuit; în casă se vorbea tare, se 
auzeau strigăte şi plânsul mamei. Când am dat să intru, 
Lukeria, care alerga într-un suflet din camera lui Makar 
Ivanovici spre bucătărie, era cât pe ce să mă răstoarne. Mi- 
am azvârlit paltonul de pe mine şi am intrat în camera lui 
Makar Ivanovici, unde era strânsă toată familia. 

Versilov, în picioare, o strânse la piept pe mama, care era 
mai mult moartă decât vie. Makar Ivanovici şedea ca de 
obicei pe scăunelul lui, dar era sleit de puteri şi Liza se 
străduia să-l ţină de umeri ca să nu cadă, cu toate acestea 
aveai impresia că are să se prăbuşească dintr-o clipă în alta. 
M-am apropiat repede şi, când am ajuns lângă el am 
tresărit, fiindcă mi-am dat seama că bătrânul era mort. 

Murise chiar atunci, cu puţin înainte de sosirea mea. Cu 
zece minute mai devreme nu se simţea nici mai bine, nici 
mai rău ca altă dată. În camera lui nu se afla decât Liza, 
povestea despre durerea ei şi bătrânul o mângâia pe cap, 
ca în ajun. Deodată bătrânul s-a cutremurat tot (după cum 
mi-a spus Liza), a vrut să se ridice, a deschis gura, dar 
înainte de a apuca să strige, a căzut încet pe partea stângă 
„O sincopă!” spunea Versilov. Liza a început să ţipe de-a 
răsunat toată casa şi atunci toţi au alergat într-acolo; 
această scenă se petrecuse doar cu câteva clipe înainte de 
sosirea mea. 


— Arkadi! Îmi strigă Versilov. Fugi imediat la Tatiana 
Pavlovna. E cu siguranţă acasă. Roag-o să vină numaidecât. 
Ia o birjă. Du-te cât mai repede, te implor! 

Îmi amintesc foarte bine cum îi străluceau ochii. Pe faţa lui 
nu se vedea însă nici durere adevărată, nici lacrimi - numai 
mama, Liza şi Lukeria plângeau; îmi aduc foarte bine 
aminte că m-a mirat expresia lui neobişnuit de însufleţită, 
aproape exaltată. Am alergat într-un suflet la Tatiana 
Pavlovna. 

Locuia destul de aproape, după cum am mai spus, aşa că 
n-am mai luat birjă şi tot drumul am fugit, fără să mă opresc 
o clipă. Eram foarte tulburat şi parcă mă cuprinsese şi pe 
mine un soi de exaltare. Înţelegeam că se petrecuse ceva 
ireparabil. Până am ajuns la uşa Tatianei Pavlovna şi am 
sunat, îmi pierise orice urmă de beţie şi odată cu ea toate 
gândurile josnice. 

Mi-a deschis bucătăreasa. 

— Nu-i acasă, a bodogănit şi a dat să-mi închidă uşa în nas. 

— Cum nu-i acasă? Am strigat eu pătrunzând cu forţa în 
antreu. Nu se poate! A murit Makar Ivanovici. 

— Cuuum?! Răsună deodată strigătul Tatianei Pavlovna 
prin uşa închisă a salonului. 

— A murit! Makar Ivanovici a murit! Andrei Petrovici te 
roagă să vii numaidecât la noi. 

— Ce tot îndrugi...! 

Am auzit cum trage zăvorul, apoi a crăpat doar uşa şi mi-a 
poruncit: 

— Povesteşte cum s-a întâmplat! 

— Nu ştiu nici eu, adineauri, când m-am întors acasă l-am 
găsit mort. Andrei Petrovici spune că a avut o sincopă! 

— Vin îndată, într-o clipă. Fugi şi spune-le că vin 
numaidecât, hai du-te, ce mai aştepţi, şterge-o! Ce tot 
zăboveşti? 

Prin uşa crăpată văzusem însă foarte bine că cineva ieşise 
de după perdeaua care despărţea salonul de dormitor şi 
rămăsese în fundul camerei, în spatele Tatianei Pavlovna. 


Am pus instinctiv mâna pe clanţă, ca să nu mai poată 
închide uşa. 

— Arkadi Makarovici, e adevărat că a murit? A răsunat 
deodată un glas cunoscut calm şi melodios, cu timbru 
metalic, care m-a cutremurat până în adâncul sufletului: din 
felul cum rostise întrebarea am înţeles că vestea o uluise şi 
o tulburase şi pe ea. 

— Dacă-i aşa, se răsti deodată Tatiana Pavlovna, 
deschizând brusc uşa, descurcă-te cum ştii că singură ţi-ai 
făcut-o! 

Apoi, îmbrăcându-şi din mers paltonul şi punându-şi un şal 
pe cap, plecă repede de acasă şi cobori treptele în fugă. 
Atunci mi-am scos numaidecât paltonul, am intrat în odaie şi 
am închis uşa după mine. Ea stătea în faţa mea, întocmai ca 
la prima noastră întâlnire, cu faţa luminoasă şi cu ochii 
limpezi şi tot ca atunci mi-a întins amândouă mâinile. De 
emoție mi s-au tăiat picioarele şi am căzut în genunchi 
înaintea ei. 

Mi-au dat lacrimile, fără să ştiu nici eu de ce, nu-mi aduc 
aminte cum m-a aşezat lângă ea, îmi amintesc doar şi asta 
este una din cele mai scumpe amintiri ale mele, cum am 
şezut alături, mână în mână şi cu câtă însufleţire am stat de 
vorbă: ea mă tot întreba de bătrân şi de moartea lui iar eu îi 
povesteam despre el, aşa încât se putea crede că plâng 
după Makar Ivanovici, ceea ce nu corespundea câtuşi de 
puţin adevărului, de altfel sunt convins că ea n-ar fi 
presupus nici în ruptul capului că aş fi în stare de o 
comportare trivială de mucos. În cele din urmă, când mi-am 
venit deodată în fire, m-am ruşinat. Astăzi cred că atunci 
am plâns numai de fericire şi bănuiesc că şi ea şi-a dat prea 
bine seama de asta, aşa încât această amintire nu e umbrită 
de nimic. 

Deodată mi s-a părut foarte ciudat că mă tot întreabă 
atâta despre Makar Ivanovici. 

— L-ai cunoscut oare? Am întrebat-o, mirat. 


— Am auzit de mult despre el. Nu l-am văzut niciodată, 
deşi a jucat un oarecare rol în viaţa mea. Pe vremuri mi-a 
povestit multe despre el omul acela de care mă tem, 
înţelegi de cine vorbesc. 

— Înţeleg, mai ales că „omul acela” a fost cu mult mai 
aproape de inima dumitale decât mi-ai destăinuit înainte, 
am spus eu fără să-mi dau seama ce urmăresc, dar cu 
mustrare în glas şi foarte încruntat. 

— Spuneai că a sărutat-o adineauri pe mama dumitale? Că 
o ţinea îmbrăţişată? Ai văzut cu ochii dumitale? Continuă ea 
să mă iscodească, fără să mă asculte. 

— Da, am văzut cu ochii mei şi crede-mă, a fost o pornire 
cât se poate de sinceră şi generoasă din partea lui! M-am 
grăbit eu să întăresc, văzând cât e de bucuroasă. 

— Să dea Dumnezeu! Exclamă ea, făcându-şi cruce. Acum 
nu-i mai stă nici o piedică în cale. O viaţă întreagă, cât a 
trăit bătrânul ăsta minunat, a fost legat de mâini şi de 
picioare. O dată cu moartea bătrânului va reînvia în sufletul 
lui simţul datoriei şi... Demnitatea, aşa cum au mai reînviat 
şi înainte vreme. O, el este în primul rând generos, va 
alunga neliniştea din inima mamei dumitale, pe care o 
iubeşte mai mult decât orice pe lume, şi, în sfârşit, se va 
linişti şi el, că slavă Domnului, ar fi şi timpul. 

— Ţi-e foarte drag? 

— Mi-e foarte drag, deşi nu în felul cum ar fi dorit el şi 
care reiese din întrebarea dumitale. 

— Dar în clipa asta eşti alarmată pentru soarta lui sau 
pentru a dumitale? 

— De, astea-s probleme prea complicate, peste ele. 

— Bine, dacă aşa doreşti, numai că eu nu ştiu nimic despre 
toate astea, poate că mi-au scăpat prea multe, dar n-are 
importanţă, fiindcă acum totul s-a schimbat, cum bine 
spuneai. Şi dacă e să învie cineva, eu voi fi primul. Am avut 
intenţii josnice faţă de dumneata, Katerina Nikolaevna şi 
numai cu un ceas în urmă poate am şi săvârşit o josnicie 
împotriva dumitale, dar ştii, acum, când stau lângă 


dumneata, nu simt nici un fel de remuşcări, fiindcă în clipa 
de faţă toate s-au şters, toate s-au schimbat, iar cu omul 
care acum o oră puneam la cale o ticăloşie împotriva 
dumitale nu mai am nimic comun şi nici nu voi mai avea 
vreodată. 

— Vino-ţi în fire, mă linişti ea, zâmbind, s-ar zice că aiurezi. 

— Ce poate să creadă un om despre sine, când se compară 
cu dumneata? Am continuat eu. Fie că-i cinstit, fie că-i 
josnic, dumneata te găseşti faţă de el la aceeaşi înălţime de 
neatins, ca şi soarele... Spune, cum ai putut să mi te arăţi 
după tot ce s-a întâmplat? De-ai şti ce s-a petrecut acum un 
ceas, numai cu un ceas în urmă! Şi ce vis mi se adevereşte! 

— Poate că ştiu tot, spuse ea, zâmbind blând. Desigur ca 
acum un ceas aivrut să te răzbuni pe mine de ceva, că ai 
jurat să mă nenoroceşti, dar probabil că ai fi ucis sau bătut 
măr pe oricine ar fi îndrăznit să spună faţă de dumneata un 
singur cuvânt urât despre mine. 

E drept că-mi zâmbea şi glumea, dar n-o făcea decât dintr- 
o bunătate nemărginită, fiindcă în clipa aceea, după cum 
mi-am dat seama mai târziu, o apăsa pe suflet un necaz şi 
era copleşită de un sentiment atât de puternic, încât nu 
putea să vorbească cu mine şi să răspundă la întrebările 
mele stupide şi enervante decât aşa cum răspunzi unui 
copil mic, care te sâcâie cu întrebările lui copilăreşti, ca să 
scapi de el. Când am înţeles în sfârşit acest lucru, m-am 
ruşinat dar eram prea pornit ca să încetez. 

— Nu! Am strigat eu, fiindcă nu mă puteam stăpâni, nu l- 
am ucis pe omul acela care a vorbit urât despre dumneata, 
dimpotrivă, i-am ţinut isonul. 

— O, pentru Dumnezeu, încetează! Nu trebuie, nu vreau 
să-mi povesteşti nimic şi întinse deodată mâna ca să mă 
oprească, iar pe faţa ei am zărit chiar o umbră de suferinţă. 
Apucasem însă să sar de pe scaun şi să mă proţăpesc în faţa 
ei ca să-i spun tot ce aveam pe suflet şi dacă aş fi făcut-o, aş 
fi evitat întâmplările neplăcute care au urmat, fiindcă i-aş fi 


destăinuit probabil totul şi până la urmă i-aş fi înapoiat 
scrisoarea. Dar deodată ea a izbucnit în râs. 

— Lasă, nu trebuie să-mi spui nimic, nu vreau să cunosc 
nici un fel de amănunte! Pot să-mi închipui ce crime ai 
comis, pun rămăşag că ai vrut să te însori cu mine, sau ceva 
de felul ăsta şi că adineauri ai pus totul la cale cu vreun fost 
coleg de şcoală, care s-o fi oferit să-ţi dea o mână de 
ajutor... Ah, mi se pare că am ghicit! Strigă ea, privindu-mă 
lung şi serios. 

— Cum... De-ai putut ghici? Am îngăimat eu ca un prost, 
mirat la culme. 

— Asta-i bună! Dar acum destul, ajunge. Te iert, cu 
condiţia să încetezi numaidecât şi făcu din nou un gest de 
nerăbdare. Sunt şi eu o fire visătoare şi nici nu ştii câte îmi 
trec prin cap în unele momente când imaginaţia mea o ia 
razna! Dar ajunge! Dumneata îmi abaţi întotdeauna 
gândurile. Îmi pare foarte bine că Tatiana Pavlovna a plecat, 
ţineam foarte mult să te văd şi faţă de ea n-am fi putut vorbi 
atât de nestingheriţi ca acum. Mi se pare că mă socoteşti 
vinovată de ceea ce s-a întâmplat atunci. Nu-i aşa? Spune, 
aşa-i? 

— Dumneata, vinovată? Păi, eu te-am trădat atunci faţă de 
el. Erai îndreptăţită să crezi despre mine orice. Numai la 
asta m-am gândit de atunci, în fiecare zi, în fiecare clipă m- 
a chinuit acest gând. (Şi nu minţeam.) 

— În zadar te-ai chinuit atâta, fiindcă eu de atunci am 
înţeles prea bine cum s-a întâmplat totul. De bucurie ţi-a 
scăpat pur şi simplu faţă de el că te-ai îndrăgostit de mine... 
În sfârşit, că eu te-am lăsat să mi-o spui. N-ai decât 
douăzeci de ani, aşa că e de înţeles. Şi apoi, îl iubeşti mai 
mult decât orice pe lume şi cauţi să-i câştigi prietenia, 
fiindcă reprezintă idealul dumitale, nu-i aşa? Dar când am 
înţeles acest lucru, era prea târziu; da, fireşte, eu sunt 
vinovată de toate câte s-au întâmplat atunci. Ar fi trebuit să 
te chem numaidecât şi să te liniştesc, dar prea mi-era ciudă 
pe dumneata, de aceea am şi cerut să nu mai fii primit în 


casă. Aşadar, eu am provocat scena de la intrare şi tot cea 
mai urmat în noaptea aceea. Trebuie să-ţi spun că în tot 
acest răstimp am visat şi eu, ca şi dumneata, să ne întâlnim 
pe ascuns, dar nu ştiam cum să fac. Şi de ce crezică mă 
temeam cel mai mult? Mă temeam ca nu cumva să-ţi pleci 
urechea la calomniile lui împotriva mea. 

— Asta nu, niciodată! Am strigat eu. 

— Eu îmi amintesc cu drag de întâlnirile noastre din 
trecut. Ceea ce-mi place la dumneata e tinereţea şi poate 
chiar această sinceritate buclucaşă. Orice s-ar crede, sunt o 
fire serioasă. Sunt cea mai gravă şi mai posomorâtă dintre 
toate femeile din lumea noastră. Aşa să ştii - ha-ha-ha? O să 
stăm noi de vorbă cândva mai pe îndelete, fiindcă acum nu 
prea sunt în apele mele, sunt tulburată... Poate chiar 
exaltată, am o criză de nervi. Dar în sfârşit, măcar de acum 
înainte, el o să mă lase să trăiesc liniştită. 

Această exclamaţie îi scăpase fără să vrea, eu am înţeles 
numaidecât despre ce era vorba, dar m-am făcut că nu aud 
deşi tremuram tot. 

— El ştie că l-am iertat! Exclamă ea din nou, ca pentru 
sine. 

— Ai putut întradevăr să-l ierţi, când ţi-a scris o asemenea 
scrisoare? Şi de unde ar putea el să ştie că l-ai iertat? Am 
strigat eu, ieşindu-mi din fire. 

— De unde ştie? Fii pe pace că ştie el, îmi răspunse cu un 
aer atât de absent, de parcă ar fi uitat cu totul de mine şi ar 
fi vorbit cu sine însăşi. Acum şi-a venit în fire. Şi apoi, cum 
să nu ştie că l-am iertat, când îmi cunoaşte sufletul până în 
străfunduri?! Mai ales că şi semănăm în-trucâtva. 

— Adevărat? 

— Fără îndoială şi el ştie asta. O, eu nu sunt pătimaşă, sunt 
o fire liniştită, dar şi eu aş dori, ca şi el, să fie toţi oamenii 
buni şi cinstiţi... Tocmai de aceea m-a şi îndrăgit. 

— Atunci cum a putut să spună că ai toate viciile? 

— Chiar dacă a spus-o în sinea lui crede cu totul altceva, 
dar ăsta e secretul lui. Nu-i aşa că scrisoarea era caraghios 


ticluită? 

— Caraghios? (O urmăream încordat, mi se pare că era 
întradevăr într-o stare vecină cu isteria şi poate că... Nici 
nu mi se adresa mie, totuşi, nu m-am putut stăpâni să nu 
pun întrebări.) 

— O, dar era foarte caraghioasă şi cum aş mai fi râs dacă... 
Nu m-aş fi temut. N-aş vrea să crezi însă că sunt chiar atât 
de fricoasă, totuşi din pricina acelei scrisori n-am putut 
dormi o noapte întreagă, fiindcă părea scrisă cu sânge şi cu 
atâta venin, ca de un om bolnav... lar după o asemenea 
scrisoare te poţi aştepta la orice! Eu iubesc viaţa şi mă tem 
cumplit de tot ce mi-ar putea-o primejdui, în privinţa asta 
sunt cumplit de fricoasă... Ah, ascultă! Exclamă ea pe 
neaşteptate. Du-te la el, du-te numaidecât la el! Acum 
trebuie să fie singur, doar nu poate rămâne tot timpul acolo 
şi desigur că a plecat singur undeva, caută-l cât mai repede, 
caută-l neapărat şi cât mai repede, aleargă la el şi arată-i că 
eşti un fiu iubitor, dovedeşte-i că eşti un băiat bun şi duios, 
că eşti întradevăr studentul meu pe care eu... Ah, să-ţi dea 
Dumnezeu fericire! Eu nu iubesc pe nimeni şi e mai bine 
aşa, dar aş vrea să-i văd pe toţi fericiţi, pe toţi şi în primul 
rând pe el. Şi aş dori să afle acest lucru. Cât mai curând, 
chiar acum, asta mi-ar face o deosebită plăcere. 

Se ridică brusc şi dispăru după perdea; în clipa aceea pe 
faţă îi sclipeau lacrimi (stârnite de un râs isteric). Am rămas 
singur, emoţionat şi buimac. Nu înţelegeam ce o tulburase 
atât de mult, mai ales că nici nu mi-aş fi închipuit vreodată 
că îşi poate pierde cumpătul în asemenea hal. Am simţit 
cum mi se strânge inima. 

Am aşteptat cinci minute, apoi încă cinci, dar în cele din 
urmă m-a izbit tăcerea adâncă din jurul meu şi atunci m-am 
hotărât să deschid uşa şi să strig. La strigătul meu a apărut 
Maria, care mi-a spus cât se poate de liniştită că doamna se 
îmbrăcase şi plecase de mult pe uşa din dos. 

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA. 


Atâta mi-a trebuit! Mi-am înşfăcat paltonul şi îmbrăcându-l 
din mers am fugit, mânat de un singur gând: „Ea m-a rugat 
să mă duc la el, dar unde să-l caut?” 

În acelaşi timp mă mai frământa însă o problemă: „De ce 
crede ea că a intervenit ceva care îl va determina s-o lase în 
pace? Fireşte, nu poate fi vorba decât de căsătoria lui cu 
mama, dar ea se bucura că el se căsătoreşte cu mama sau, 
dimpotrivă, tocmai de aceea e atât de nefericită? Poate că 
aşa se explică şi criza de nervi. De ce nu sunt în stare să 
dezleg această problemă?” 

Consemnez întocmai acest al doilea gând care mă 
frământa atunci, fiindcă îl socotesc foarte important şi aş 
vrea să fie reţinut. Seara aceea a fost fatală. Aproape că-ţi 
vine să crezi în destin: nu făcusem nici o sută de paşi, când 
în drum spre locuinţa mamei, m-am izbit de acela pe care-l 
căutam. El m-a apucat de umăr şi m-a oprit. 

— Tu eşti? Exclamă el, bucuros şi în acelaşi timp uimit. 
Închipuieşte-ţi că am fost la tine, începu el să-mi vorbească 
precipitat, te-am căutat, am întrebat de tine, fiindcă în 
momentul de faţă am mai multă nevoie de tine decât de 
oricine pe lume. Proprietarul tău mi-a îndrugat vrute şi 
nevrute, dar când am aflat că nu eşti acasă, am plecat şi de 
grăbit ce eram, am uitat să-l rog să-ţi comunice că de îndată 
ce te întorci să vii numaidecât la mine. Şi n-ai să crezi, tot 
drumul am avut convingerea fermă că soarta trebuie să mi 
te scoată negreşit în cale, acum când am mai multă nevoie 
de tine ca oricând şi iată, tu eşti primul om pe care-l 
întâlnesc! Hai la mine, până acum n-ai fost încă niciodată la 
mine... 

Într-un cuvânt, ne căutasem unul pe celălalt, mânaţi 
probabil de acelaşi sentiment. Şi acum ne priveam, uluiţi de 
această întâlnire neaşteptată. Am pornit foarte grăbiţi. 

Tot drumul n-a rostit decât câteva cuvinte, mi-a spus 
bunăoară că o lăsase pe mama în grija Tatianei Pavlovna şi 
aşa mai departe. Mă trăgea după el, ţinându-mă de braţ. 


Locuia în apropiere, aşa că am ajuns numaidecât. 
Întradevăr, nu mai fusesem niciodată la el. Avea o locuinţă 
destul de mică, de trei camere, pe care o închinase (mai 
bine zis o închiriase Tatiana Pavlovna) anume pentru 
„pruncul” acela. De întreţinerea casei se ocupase de la 
început 'Iatiana Pavlovna, acolo locuiau copilul cu dădaca lui 
(iar acum şi Nastasia Egorovna), dar una din camere şi-o 
rezervase Versilov şi anume, prima de la intrare, care era 
destul de spațioasă şi destul de bine mobilată, într-un 
cuvânt părea biroul unui om căruia îi place să scrie şi să 
citească. Întradevăr, masa, dulapul şi rafturile erau 
încărcate de cărţi (în casa mamei abia dacă găseai o carte, 
două), de manuscrise, de teancuri de scrisori legate cu 
grijă, în sfârşit, se vedea că Versilov locuia de mult acolo, de 
altfel, ştiu că şi înainte (deşi destul de rar) se muta din când 
în când în această casă, uneori chiar pe câteva săptămâni. 
Primul lucru care mi-a atras atenţia a fost portretul mamei 
de pe peretele din faţa biroului, splendid încadrat într-o 
ramă sculptată dintr-un lemn preţios; fără îndoială că 
această fotografie fusese făcută în străinătate şi, judecând 
după mărimea ei, trebuie să fi costat scump. Eu nu văzusem 
niciodată acest portret, nici nu auzisem de el şi ceea ce m-a 
uimit a fost în primul rând asemănarea lui extraordinară, 
nu atât în ceea ce priveşte trăsăturile fizice, cât mai 
degrabă cele morale - într-un cuvânt, portretul părea mai 
degrabă opera unui pictor, decât înregistrarea mecanică a 
unui aparat. De cum am intrat, m-am oprit fără să vreau în 
faţa lui. 

— Ei, ce zici? Am auzit deodată glasul lui Versilov din 
spatele meu. 

Voise să mă întrebe desigur: „Ce zici, nu-i aşa că seamănă 
uimitor?” Când am întors capul am rămas uluit de expresia 
lui. Era destul de palid dar avea o privire încordată, 
arzătoare, care strălucea de bucurie şi mândrie; niciodată 
nu-l văzusem astfel. 


— Nu ştiam că o iubeşti atât de mult pe mama! Am strigat 
deodată, eu însumi entuziasmat. 

Mi-a zâmbit fericit, deşi, zâmbetul îi era parcă umbrit de o 
suferinţă, mai bine zis exprima un sentiment atât de uman, 
aproape sublim... Nici nu sunt în stare să-l redau în cuvinte; 
de fapt, mie mi se pare că pe faţa unui om foarte evoluat, 
fericirea nici nu poate să imprime o expresie solemnă şi 
triumfătoare. Fără să-mi răspundă a luat cu amândouă 
mâinile tabloul de pe perete, s-a aplecat şi l-a sărutat, apoi 
l-a atârnat cu grijă la loc. 

— "Ţine seama, îmi spuse el, că fotografiile ies foarte rar 
asemănătoare şi e de înţeles de ce: fiindcă şi originalul, 
adică fiecare dintre noi, seamănă foarte rar cu sine însuşi; 
numai în anumite momente, foarte rare, figura omului 
scoate la iveală trăsăturile lui esenţiale, preocuparea lui cea 
mai caracteristică. Pictorul, atunci când studiază figura 
unui om, intuieşte această trăsătură principală, chiar dacă 
în momentul când o redă ea nu apare pe faţa modelului. 
Aparatul fotografic însă îl înfăţişează pe om exact aşa cum 
este în clipa respectivă, de aceea se prea poate că în 
anumite momente Napoleon să fi apărut un prost, iar 
Bismarck, un sentimental. În acest portret însă, s-a nimerit 
ca aparatul s-o surprindă pe Sofia într-un moment 
caracteristic, să scoată la lumină inima ei plină de dragoste 
sfioasă şi blândă, toată pudoarea ei feciorelnică, puţin 
sălbatică şi sperioasă. Şi apoi, era atât de fericită, fiindcă 
abia atunci s-a convins cât de mult ţineam să am portretul 
ei. Deşi fotografia nu-i prea veche, pe atunci era totuşi mai 
tânără şi mai frumoasă, de altfel, încă de pe atunci avea 
obrajii supţi, fruntea brăzdată şi privirea, care pe măsură 
ce trec anii, devine tot mai timidă şi mai sperioasă. Nu ştiu 
dacă ai să mă crezi, dragul meu, dar acum aproape nici nu 
mi-o pot închipui altfel, deşi cândva a fost şi ea tânără şi 
fermecătoare. La noi în Rusia, femeile se ofilesc repede, 
frumuseţea lor nu ţine decât o clipă şi asta ce-i drept, nu se 
datoreşte numai unui specific etnografic, dar şi faptului că 


dragostea şi devotamentul lor nu cunosc margini. Atunci 
când iubeşte rusoaica se dăruieşte cu totul, ea nu 
precupeţeşte nimic, nici clipa, nici viaţa întreagă, nici 
prezentul, nici viitorul, fiindcă nu ştie să drămuiască nimic, 
nu ascunde şi nu pune nimic deoparte şi de aceea 
frumuseţea ei trece în scurtă vreme asupra bărbatului pe 
care-l iubeşte. lată şi obrazul ei supt dovedeşte că mi-a 
dăruit mie frumuseţea ei, că a jertfit-o pentru toanele mele 
de o clipă. Te bucuri când vezi cât am iubit-o pe maică-ta, 
poate că n-ai crezut niciodată că am iubit-o cu adevărat, nu- 
i aşa? Da, dragul meu, am iubit-o foarte mult, deşi nu i-am 
făcut decât rău... Stai să-ţi mai arăt un portret, priveşte-l! 

Luă un portret de pe masă şi mi-l întinse. Era tot o 
fotografie, dar cu mult mai mică, într-o ramă subţire şi 
ovală de lemn, înfăţişând o fată slabă, suferindă (probabil 
ofticoasă) şi totuşi foarte frumoasă, cu o faţă visătoare şi 
totodată ciudat de inexpresivă. Avea trăsături regulate, un 
tip de frumuseţe aristocratică, oarecum degenerată, care-ţi 
inspira mai degrabă milă: aveai impresia că această făptură 
era stăpânită de o idee fixă, care o chinuia, fiindcă-i 
depăşea puterile. 

— Este... Este fata aceea cu care ai vrut să te căsătoreşti 
în străinătate şi care a murit de tuberculoză... Fiica ei 
vitregă? Am rostit eu destul de sfios. 

— Da, am vrut să mă însor cu ea, a murit de tuberculoza şi 
e fiica ei vitregă. Eram sigur că ţi-au ajuns la ureche toate 
aceste bârfeli. De altfel, în afară de bârfeli nici nu puteai să 
afli nimic. Lasă portertul dragul meu, n-a fost decât o biată 
nebună şi atât. 

— Era întradevăr nebună? 

— Sau cretină, de fapt, eu cred că era şi una şi alta. A avut 
un copil de la prinţul Serghei Petrovici (într-o clipă de 
nebunie, nu de dragoste; de altfel, asta este una dintre cele 
mai mari ticăloşii săvârşite de prinţul Serghei Petrovici). 
Acum copilul se află aici, în camera de alături; de mult 
voiam să ţi-l arăt. Prinţul Serghei Petrovici nici n-a îndrăznit 


să vină încoace să vadă copilul, de altminteri aşa ne-am şi 
înţeles încă din străinătate. L-am luat la mine cu 
încuviințarea mamei tale şi tot cu încuviințarea ei voiam pe 
atunci să mă însor cu această... Nenorocită. 

— Oare e de închipuit o asemenea încuviinţare? Am 
izbucnit eu. 

— Se vede că da, de vreme ce maică-ta mi-a dat-o: nu 
putea fi geloasă decât pe o femeie, dar asta nu era femeie. 

— Ea nu era femeie pentru toată lumea, afară de mama. 
N-am să cred niciodată că mama n-a fost geloasă pe ea. 

— Ai dreptate. Am început să înţeleg acest lucru abia după 
ce totul fusese hotărât, adică după ce mi-a dat 
încuviințarea. Dar să nu mai vorbim de asta... Căsătoria nu 
s-a încheiat fiindcă între timp Lidia a murit, dar poate ca nu 
s-ar fi încheiat chiar dacă ar fi rămas în viaţă, pe maică-ta 
însă n-o las nici acum să vină la copil. Totul n-a fost decât un 
episod în viaţa noastră. Dragul meu, de mult aştept să vii 
aici, de mult visez întâlnirea noastră de astăzi. Ştii de când? 
Încă de acum doi ani visam că ai să vii încoace. 

Mă privea drept în ochi, cu sinceritate şi cu nespusă 
căldură. L-am prins de mână: 

— De ce ai zăbovit atâta? De ce nu m-ai chemat mai 
demult? O, de-ai şti câte s-au întâmplat... Şi câte puteau să 
nu se întâmple, dacă m-ai fi chemat la timp...! 

În clipa aceea s-a adus samovarul, apoi pe neaşteptate a 
intrat şi Nastasia Egorovna cu copilul adormit în braţe. 

— Priveşte-l! M-a îndemnat Versilov. Eu îl iubesc şi de 
aceea am şi cerut să-l aducă acum, ca să-l vezi şi tu. Poţi să-l 
duci înapoi Nastasia Egorovna. Aşază-te aici, lângă 
samovar. Am să-mi închipui că noi doi am trăit întotdeauna 
împreună, fără să ne despărţim vreodată şi că ne-am 
petrecut toate serile împreună. Lasă-mă să te privesc, vino 
mai aproape ca să te văd mai bine. Nici nu ştii cât mi-e de 
drag chipul tău! Cum mă străduiam să mi-l închipui, când te 
aşteptam să vii de la Moscova. Mă întrebai de ce n-am 


trimis mai demult după tine? Ai răbdare, poate că abia 
acum ai să înţelegi de ce. 

— Cum se face că numai moartea bătrânului ţi-a dezlegat 
limba? Ciudat... 

Deşi cuvintele mele fuseseră cam aspre, îl priveam totuşi 
cu dragoste. Vorbeam ca doi prieteni, în înţelesul cel mai 
înalt şi mai deplin al acestui cuvânt. Mă adusese la el ca să- 
mi explice, să-mi povestească ceva, să se dezvinovăţească. 
Dar între timp totul se lămurise, fără să mai fie nevoie de 
nici o explicaţie, de nici o dezvinovâăţire. Orice s-ar mai fi 
spus acum, ar fi fost de prisos, căci scopul fusese atins. Şi 
privirile noastre spuneau că amândoi ştim acest lucru şi că 
suntem fericiţi. 

— Nu moartea bătrânului e cauza, mi-a răspuns el, în orice 
caz nu este singura cauză, a mai intervenit ceva care a 
contribuit la asta... Domnul să binecuvânteze această clipă 
şi viaţa noastră acum şi de-a pururi. Dar hai să stăm e 
vorbă, dragul meu. Gândurile mi se tot împrăştie, mă abat 
mereu din drum, încep să vorbesc de una şi mă pierd în o 
mie de amănunte secundare. Aşa se întâmplă întotdeauna 
când ţi-e inima plină... Totuşi, hai să stăm de vorbă, a venit 
momentul! Află băieţaşul meu, că de mult te-am îndrăgit. Se 
rezemă de speteaza fotoliului şi mă privi încă o dată lung. 

— Mi se pare atât de ciudat să te aud vorbind aşa! Nespus 
de ciudat! Am îngânat cu răsuflarea tăiată de atâta fericire. 

Şi atunci, îmi amintesc că faţa lui şi-a reluat pentru o clipă 
expresia obişnuită, tristă şi totodată ironică, pe care o 
cunoşteam atât de bine. Apoi, după o clipa de şovăială, şi-a 
luat inima în dinţi şi a început să vorbească. 

— Judecă şi tu, Arkadi: ce aş fi putut să-ţi spun dacă te-aş 
fi chemat înainte? În această întrebare e cuprins şi 
răspunsul meu. 

— Cu alte cuvinte, vrei să spui că acum eşti soţul mamei şi 
tatăl meu, pe când înainte... N-ai fi ştiut ce să-mi spui în 
privinţa situaţiei mele sociale, nu-i aşa? 


— Nu numai asta n-aş fi putut să-ţi explic dragul meu, ar fi 
trebuit să trec sub tăcere încă multe altele. Situaţia are şi 
unele aspecte atât de caraghioase şi înjositoare, încât totul 
pare o farsă şi încă una ordinară, de bâlci. La urma urmei, 
cum era să ne înţelegem până acum unul pe altul, când eu 
însumi m-am înţeles abia astăzi, da, azi la ora cinci după 
masă, exact cu două ore înainte de moartea lui Makar 
Ivanovici. De ce ai rămas atât de neplăcut surprins? Ai 
răbdare să-ţi explic faptele, căci ceea ce ţi-am spus e cât se 
poate de motivat: rătăcirile şi căutările mele de o viaţă 
întreagă şi-au găsit brusc răspuns într-o zi oarecare la ora 
cinci după masă! E de-a dreptul umilitor, nu-i aşa? Dacă 
numai cu câteva zile înainte mi-ar fi spus cineva acest lucru, 
m-aş fi simţit jignit. 

Îl ascultam întradevăr uimit şi îndurerat, fiindcă iarăşi 
ieşea cu putere la iveală vechiul fel de a fi al lui Versilov, 
care după toate mărturisirile din seara aceea, mă supăra 
mai mult ca oricând. Deodată am exclamat: 

— Doamne! Nu cumva ai primit vreun semn de la ea... la 
ora cinci? 

M-a privit stăruitor şi vădit impresionat de exclamaţia 
mea, poate şi de expresia „de la ea”. 

— Ai să afli tot, îmi spuse el, zâmbind îngândurat. Fii pe 
pace, n-am de gând să-ţi ascund ceea ce trebuie să ştii, 
doar de aceea te-am şi adus încoace, dar toate la timpul lor. 
Vezi tu, dragul meu, eu ştiam de mult că, desigur, copiii 
noştri sunt frământaţi încă din copilărie de situaţia lor 
familială şi se simt înjosiţi de imoralitatea părinţilor şi a 
mediului. Încă de pe vremea când eram la şcoală am 
observat asemenea copii frământaţi şi pe atunci credeam că 
se frământă numai fiindcă a încolţit prea de timpuriu invidia 
în sufletul lor. De altfel, eram şi eu un copil destul de 
frământat, deşi... Te rog să mă ierţi, dragul meu, sunt teribil 
de distrat. Voiam numai să-ţi spun că în tot acest răstimp te- 
am urmărit cu multă îngrijorare. Întotdeauna mi te-am 
închipuit ca pe unul dintre acei copii care de mici sunt 


conştienţi de valoarea lor şi de aceea se izolează de 
ceilalţi... Şi eu sunt ca tine, nici mie nu mi-a plăcut niciodată 
să am prieteni. Vai şi amar de aceşti copii care nu se pot 
bizui decât pe puterile şi pe visele lor şi care prea de 
timpuriu năzuiesc pătimaş la desăvârşirea morală, mai cu 
seamă din dorinţa de a se răzbuna, da, mai ales din sete de 
răzbunare. Dar să lăsăm asta, dragul meu, văd că iar am 
luat-o razna... Şi înainte de a fi început să te îndrăgesc, mă 
gândeam la tine şi-mi închipuiam visele tale de copil retras 
şi sălbatic... Dar ajunge, drept să spun am şi uitat despre ce 
voiam să-ţi vorbesc! De altfel, tot trebuia să-ţi fac odată şi 
odată aceste mărturisiri, dar înainte, până acum, ce-aş fi 
putut să-ţi spun? Acum îţi simt privirea aţintită asupra mea 
şi ştiu că mă priveşte fiul meu şi când te gândeşti că nici ieri 
încă n-aş fi crezut ca voi sta vreodată de vorbă cu băiatul 
meu aşa cum stau astăzi! 

Era întradevăr din ce în ce mai distrat şi totodată 
înduioşat. 

— Acum când te-am găsit în sfârşit, nu va mai trebui să mă 
refugiez într-o lume ireală, de vise! Sunt gata să merg cu 
dumneata până la capătul lumii! Am strigat din suflet, gata 
să-mi dau şi viaţa pentru el. 

— Cu mine? Ţi-am spus doar că astăzi peregrinările mele 
au luat sfârşit, aşa că te-ai trezit cam târziu, dragul meu. 
Astăzi se încheie ultimul act şi se lasă cortina, dar acest 
ultim act s-a prelungit foarte mult. A început tare de mult, 
încă de atunci când am fugit pentru ultima oară în 
străinătate. Află, dragul meu, că atunci am părăsit totul, 
chiar şi pe maică-ta şi i-am spus-o şi ei, trebuie să ştii acest 
lucru. l-am declarat atunci că plec pentru totdeauna, că n- 
are să mă mai vadă niciodată, şi, ce-i mai grav, am uitat să-i 
las şi bani. Nici la tine nu m-am gândit nici o clipă. Am 
plecat atunci hotărât să mă stabilesc undeva în Europa şi să 
nu mă mai întorc niciodată, dragul meu. Aşadar, 
emigrasem. 


— Voiai să-l urmezi pe Herzen 174), să iei parte la 
propaganda din străinătate? Pesemne că toată viaţa ai făcut 
parte dintr-o conspirație! Am strigat eu, nemaiputându-mă 
stăpâni. 

— Nu, dragul meu, n-am participat la nici o conspirație. 
Numai la gândul acesta au şi început să-ţi scânteieze ochii; 
îmi plac izbucnirile tale de entuziasm, dragul meu. Nu, am 
plecat de plictiseală. Mă apucase deodată un neastâmpăr şi 
un dor de schimbare. Era nostalgia aceea specifică a 
nobilului rus - o explicaţie mai bună nu ţi-aş putea da. 
Melancolie boierească şi nimic mai mult. 

— Regretai iobăgia... le supăra eliberarea poporului? Am 
îngăimat eu cu răsuflarea tăiată. 

— Desființarea iobăgiei? Crezi că mă întrista chiar într- 
atât ştirbirea drepturilor mele de moşier? Că n-am putut 
suporta eliberarea poporului? O, nu dragul meu, nu uita că 
noi înşine l-am eliberat. Nu de amărăciune am emigrat, în 
perioada aceea eu fusesem mijlocitor de pace şi m-am 
zbătut din răsputeri pentru înfăptuirea reformei. M-am 
zbătut cu totul dezinteresat şi n-am plecat nici măcar din 
cauză că n-am fost răsplătit cum se cuvine pentru 
liberalismul meu. Nici unuia dintre noi nu i s-a recunoscut 
vreun merit. Mă refer bineînţeles, la cei cu vederile mele. 
Nu regretele ci mai curând mândria m-a făcut să mă 
expatriez. Şi crede-mă şi azi e foarte departe de mine 
gândul că a venit vremea să-mi închei viaţa ca un modest 
cizmar; totuşi eram îndurerat. În Rusia mai trebuie să fie 
loc de oameni ca mine, s-ar putea ca întradevăr să nu 
rămână mai mulţi, dar şi atâţia sunt destui pentru ca să nu 
piară ideea. Căci noi dragul meu, suntem purtătorii unei 
idei! Vezi tu, îţi spun toate astea cu nădejdea bizară ca să ai 
să alegi ceva din flecăreala mea dezlânată. Te-am chemat la 
mine, fiindcă aşa m-a îndemnat inima: de mult îmi 
închipuiam cum am să-ţi împărtăşesc ce am pe suflet... Ţie 
şi numai ţie! Deşi, deşi... 


— Ba nu, vorbeşte! Am strigat eu. Văd pe faţa dumitale că 
iar eşti sincer... Spune, când ai cutreierat Europa, ai simţit 
oare că renaşti? Dar în ce consta acea „melancolie 
boierească”? 

— Iartă-mă, dragul meu, dar încă n-am izbutit să te 
înţeleg. Mă întrebi dacă Europa m-a ajutat să renasc? 
Dimpotrivă, m-am dus acolo ca s-o înmormântez. 

— S-o înmormântezi? Am întrebat eu mirat. 

EI îmi zâmbi. 

— Dragă Arkadi, acum sufletul mi-e cuprins de duioşie şi 
de aceea gândurile mi s-au tulburat. N-am să uit niciodată 
primele impresii pe care le-am cules în această călătorie 
prin Europa. Mai trăisem şi înainte în străinătate, dar de 
astă dată erau vremuri excepţionale şi apoi, niciodată nu 
plecasem într-acolo cu sufletul copleşit de atâta tristeţe... Şi 
de atâta dragoste. Să-ţi povestesc una din primele mele 
impresii de atunci, un vis pe care l-am trăit atunci, un vis 
adevărat. S-a întâmplat încă în Germania. Plecasem tocmai 
de la Dresda şi de distrat ce eram am trecut de staţia unde 
trebuia să schimb trenul şi m-am pomenit că pornisem în cu 
totul altă direcţie decât aveam intenţia. Am fost dat jos din 
tren în prima gară, era pe la ora două după amiază şi afară 
era o vreme minunată. Nimerisem într-un mic orăşel 
nemţesc. Am fost îndrumat la un hotel, fiindcă aveam mult 
de aşteptat: trenul următor sosea abia la unsprezece 
noaptea. Această încurcătură mi-a făcut chiar plăcere, 
fiindcă nu mă grăbeam să ajung undeva anume. Călătoream 
doar de dragul călătoriei. Hotelul la care am tras era mic şi 
sărăcăcios, dar înecat în verdeață şi înconjurat cu 
nenumărate ronduri de flori, după obiceiul din părţile 
acelea. Mi s-a dat o cămăruţă strâmtă şi, cum fusesem toată 
noaptea pe drum, am adormit îndată după masă, adică pe la 
ora patru. 

Atunci am avut un vis foarte ciudat, cum nu mai avusesem 
niciodată. În Galeria din Dresda există un tablou al lui 
Claude-Lorrain, care figurează în catalog sub titlul Acâş şi 


Galateea şi pe care l-am numit întotdeauna Veacul de aur, 
fără să ştiu nici eu de ce. Mai văzusem tabloul şi înainte, dar 
cu trei zile în urmă, trecând prin Dresda, îl revăzusem. Şi 
iată, tocmai acest tablou l-am şi visat, dar nu ca pe un 
tablou, ci ca pe o scenă care s-ar fi petrecut aievea. N-aş 
putea să-ţi redau tot visul, ştiu numai că mă găseam în 
acelaşi decor ca în tablou, parcă şi în aceeaşi epocă, undeva 
în arhipelagul grecesc, cu trei mii de ani în urmă, talazuri 
albastre şi domoale, insule şi stânci, un țărm plin de flori şi 
de verdeață, toate scăldate în lumina de vrajă a soarelui 
care asfinţeşte maiestuos şi fascinant în zare - o privelişte 
ca din basme, de o frumuseţe care nu încape în cuvinte. 
Peisajul acesta mi-a amintit de leagănul civilizaţiei europene 
şi mi-a trezit în suflet o dragoste ca pentru locul meu natal. 
Era raiul pe pământ, unde zeii coborau printre oameni şi se 
înrudeau cu ei... O, ce oameni minunaţi trăiau acolo! Ei se 
deşteptau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi, pajiştile şi 
crângurile răsunau de cântecele şi de strigătele lor vesele, 
marele prisos al forţelor lor proaspete, neîncercate, se 
prefăcea în dragoste şi în bucurie simplă, curată. Soarele îi 
scălda în lumina lui caldă, bucurându-se şi el de fiii săi 
minunaţi... Splendid vis, măreaţă amăgire a omenirii! 
Epoca de aur e visul cel mai fantastic dintre toate câte le-a 
visat omenirea şi totuşi, pentru el oamenii şi-au dat viaţa, lui 
şi-au închinat toate puterile, pentru el au murit, au fost ucişi 
profeţii, fără el popoarele nu vor să trăiască şi nu pot nici 
măcar să moară! Acelaşi lucru l-am simţit şi eu cât a durat 
acest vis; mai vedeam parcă în faţa ochilor stâncile şi marea 
şi razele piezişe ale soarelui ce asfinţea, când m-am trezit şi 
am deschis ochii împăienjeniţi de lacrimi. Şi-mi amintesc că 
erau lacrimi de bucurie. O senzaţie de fericire pe care n-o 
încercasem niciodată, aproape dureroasă, îmi cuprindea 
inima: era dragostea pentru toată omenirea. Afară se 
înserase, pe fereastra cămăruţei mele străbătea printre 
ghivecele de flori de pe pervaz un mănunchi de raze piezişe 
care mă învăluiau într-o lumină dulce. Şi iată, dragul meu 


că asfinţitul de soare din prima zi a civilizaţiei europene pe 
care-l văzusem în vis, s-a transformat aievea, în clipa când 
m-am trezit, în asfinţitul de soare al ultimei zile a civilizaţiei 
europene. Pe atunci, în Europa răsunau parcă mai desluşit 
ca oricând clopotele de înmormântare. NU vorbesc numai 
de război şi nici despre Tuileries, ştiam dinainte că totul se 
va preface, că mai devreme sau mai târziu trebuie să se 
schimbe faţa bătrânei Europe, dar eu, ca rus şi ca 
european, nu puteam admite acest lucru. Da, pe atunci ei s- 
au mărginit să ardă palatul Tuileries... O, fii pe pace, ştiu că 
era „logic” să se întâmple aşa şi înţeleg prea bine că valul 
crescând al unei idei nu poate fi zăgăzuit şi totuşi eu, ca 
purtător al înaltului ideal rus de civilizaţie, nu puteam să 
admit aceasta, fiindcă principiul suprem al gândirii ruse 
este să împace toate ideile. Şi tocmai pentru că nimeni în 
lume n-ar fi fost pe atunci în stare să priceapă un asemenea 
gând, de aceea şi cutreieram lumea singur. Nu vorbesc de 
mine ca persoană, ci de mine ca reprezentant al gândirii 
ruse. Acolo războiul şi logica mergeau mână în mână, 
fiindcă franţuzul se socotea numai franţuz, iar neamţul 
numai neamţ şi fiecare era mai înverşunat decât în tot 
cursul istoriei sale; prin urmare, niciodată franţuzul n-a 
făcut atâta rău Franţei, iar neamţul Germaniei, ca în 
vremea aceea. Pe atunci în toată Europa nu exista nici un 
european! Afară de mine. Numai eu puteam să le spun în 
faţă incendiatorilor că ceea ce au făcut la Tuileries a fost o 
greşeală şi tot numai eu puteam să le spun conservatorilor 
însetaţi de răzbunare că ceea ce s-a făcut la Tuileries a fost 
o crimă, chiar dacă fapta lor îşi găsea o explicaţie logică. Şi 
asta numai fiindcă eu ca rus, eram singurul european din 
Europa şi nu era meritul meu ci al gândirii ruse. Şi aşa 
cutreieram oraş după oraş dragul meu, rătăceam dintr-o 
ţară într-alta, ştiind bine că trebuie să tac şi să-mi văd de 
drum. Totuşi eram foarte trist, fiindcă eu, băiete, fac parte 
din nobilime şi nu pot să n-o respect. Mi se pare că râzi de 
mine? 


— Nu, nu râd, i-am răspuns eu cu convingere, nu-mi vine 
de loc să râd: m-a zguduit viziunea dumitale despre epoca 
de aur şi te rog să crezi că încep să înţeleg. Dar cel mai 
mult mă bucură că te respecţi atât de mult. Ţin să-ţi declar 
acest lucru. Niciodată nu m-aş fi aşteptat la asta din partea 
dumitale! 

— 'Ţi-am mai spus cât de mult îmi plac exploziile tale de 
entuziasm, dragul meu, îmi spuse el, zâmbind din nou de 
exclamaţia mea naivă şi, ridicându-se din fotoliu, începu să 
se plimbe fără să-şi dea seama prin cameră. M-am ridicat şi 
eu. Apoi continuă să-mi vorbească în felul său ciudat, care 
vădea totuşi o gândire adâncă şi pătrunzătoare. 

— Da, băiete, îţi repet că nu pot să nu respect calitatea 
mea de nobil. La noi s-a creat în decursul veacurilor un tip 
de om care reprezintă civilizaţia superioară cum nu găseşti 
în lumea întreagă - tipul omulului care suferă pentru toată 
omenirea. Aceasta este o trăsătură tipic rusească şi se 
întâlneşte doar în păturile superioare cele mai culte ale 
poporului rus, din care fac şi eu parte, prin urmare posed şi 
eu şi sunt mândru de acest lucru, fiindcă tipul acesta de om 
reprezintă viitorul Rusiei. Poate că nu suntem decât o mie 
de oameni, dar n-are a face dacă suntem mai mulţi sau mai 
puţini, important e că toată Rusia a trăit până acum numai 
ca să producă această mână de oameni. Se vor găsi unii să 
spună că e prea puţin, ba chiar să se revolte că forţele unui 
popor de atâtea milioane s-au cheltuit timp de veacuri 
numai ca să creeze această mie de oameni. După părerea 
mea, însă, nu-i chiar atât de puţin. 

Îl ascultam încordat. Acum ieşeau la iveală convingerile 
lui, firul conducător al întregii lui vieţi. Această „mie de 
oameni” îi trăda mentalitatea, scoţând-o mai puternic în 
relief decât orice discurs! Simţeam ca se arată atât de 
expansiv faţă de mine, fiindcă intervenise ceva care-l 
tulbura nespus. Îmi vorbea cu atâta căldură şi fiindcă mă 
iubea, totuşi adevărata pricină care l-a făcut să-şi deschidă 


deodată sufletul şi tocmai faţă de mine mi-era încă 
necunoscută. 

— M-am expatriat, urmă el şi nu-mi părea rău de nimic din 
ceea ce lăsasem în urma mea. Înainte de a pleca, făcusem 
pentru Rusia tot ce fusese în puterea mea şi după aceea am 
continuat s-o slujesc, dar într-un sens mai larg de astfel, i- 
am adus servicii cu mult mai mari decât dacă m-aş fi 
mulţumit să fiu numai un rus, aşa după cum atunci 
franţuzul era numai franţuz, iar neamţul - numai neamţ. În 
Europa nu se poate înţelege una ca asta. Europa a creat 
până acum un tip nobil de francez, de englez, de german, 
fără să se preocupe de tipul nobilului care-i va crea viitorul. 
S-ar părea că deocamdată acest lucru nici n-o interesează. 
E şi de înţeles: noi suntem oameni liberi, iar ei nu. Pe atunci 
în toată Europa, cu melancolia mea rusească, eram singurul 
om liber. 

Vreau să-ţi atrag atenţia asupra unei ciudăţenii, dragul 
meu: fiecare franţuz e în stare să se pună nu numai în 
slujba Franţei, dar şi a omenirii întregi, însă numai cu 
condiţia să rămână cât mai franţuz, asta se referă în aceeaşi 
măsură la englez şi la neamţ. Singur rusul a ajuns încă de 
pe acum, adică cu mult înainte de a face bilanţul general, să 
se simtă cu atât mai rus, cu cât este mai european. Aceasta 
este cea mai caracteristică trăsătură naţională care ne 
deosebeşte de toate celelalte popoare, pe care n-o găseşti 
la nici un alt popor. Când mă găsesc în Franţa mă simt 
francez, între nemți mă simt neamţ, când iau contact cu 
vechea civilizaţie greacă mă simt grec şi tocmai atunci sunt 
mai rus ca oricând. Prin aceasta sunt un adevărat rus şi 
slujesc Rusia mai mult ca oricând, fiindcă devin exponentul 
principiului fundamental al gândirii ruse. Eu sunt un pionier 
al acestei gândiri. Chiar dacă am emigrat atunci, înseamnă 
oare că am părăsit Rusia? Nu, deoarece am continuat s-o 
slujesc. Chiar dacă n-aş fi făcut nimic în Europa, chiar dacă 
am plecat numai s-o colind (şi ştiam că numai de aceea 
plec), totuşi e destul că pretutindeni mă însoțea concepţia 


mea, conştiinţa mea. Am dus cu mine acolo nostalgia mea 
de rus. O, nu m-a înspăimântat sângele care se vărsa pe 
atunci, nici ceea ce s-a petrecut la Tuileries, ci tot ceea ce 
trebuia să urmeze. 

Au să se mai bată încă multă vreme între ei, fiindcă nemţii 
sunt încă prea nemți, francezii prea francezi şi încă nu şi-au 
dus rolul până la capăt. Până atunci pe mine mă doare 
inima de tot ce se distruge. Un rus ţine tot atât de mult la 
Europa ca şi la Rusia, fiecare piatră de acolo îi este dragă şi 
o preţuieşte. Europa a fost dintotdeauna patria noastră, la 
fel ca şi Rusia, ba chiar mai mult! Nimeni nu poate iubi 
Rusia mai mult decât o iubesc eu, totuşi niciodată nu m-a 
mustrat conştiinţa pentru că Veneţia, Roma, Parisul, 
comorile ştiinţei şi artei lor şi toată istoria lor îmi sunt mai 
dragi decât Rusia. O, ruşilor le sunt nespus de scumpe 
aceste vechi monumente străine, aceste minuni ale unor 
vremi apuse, aceste rămăşiţe ale unor miracole divine, da, 
nouă ele ne sunt chiar mai scumpe decât lor! Pe eiîi 
frământa acum alte gânduri şi alte sentimente, aşa că au 
încetat să mai pună preţ pe aceste pietre vechi... Acolo, 
conservatorii nu se luptă decât pentru existenţa lor iar 
răzvrătiţii nu se zbat decât pentru o bucată de pâine. 
Singură Rusia nu trăieşte pentru sine, ci pentru o idee şi 
trebuie să recunoşti, dragul meu, cât de semnificativ e 
faptul că de aproape o sută de ani Rusia pune interesele 
Europei mai presus de ale ei! În Europa oamenii vor mai 
trebui să treacă însă prin chinuri îngrozitoare înainte de a 
realiza împărăţia Domnului pe pământ. 

Recunosc că-l ascultam foarte tulburat; chiar tonul cu care 
îmi vorbea mă înspăimânta, nu mai spun că gândurile lui 
mă uimeau de-a dreptul. Aveam o spaimă bolnăvicioasă de 
minciună. Deodată l-am întrerupt, spunându-i destul de 
tăios: 

— Ai pomenit acum de împărăţia Domnului. Am auzit că în 
străinătate făceai propagandă religioasă şi purtai lanţuri, e 
adevărat? 


— Lanţurile mele n-au nici o legătură cu toate astea, îmi 
răspunse el, zâmbind. Pe atunci nu propovăduiam încă 
nimic, deşi, ce-i drept, mă atrăgea credinţa lor. Pe atunci ei 
se declarau atei... N-are a face că numai o mână de oameni 
o luaseră razna, principalul e că se făcuse pasul hotărâtor. 
Şi aici m-am lovit iar de logica lor, iar logica îţi lasă 
întotdeauna un gust amar. Eu crescusem într-o altă 
civilizaţie şi inima mea nu putea să admită ingratitudinea cu 
care s-au lepădat de credinţa lor şi bulgării de noroi cu care 
o împroşcau, mă înspăimânta trivialitatea procedeelor, 
brutalitatea lor. De altfel, realitatea e întotdeauna brutală şi 
mirositoare, chiar când e vorba de o năzuinţă curată spre 
un ideal înalt, ceea ce ar fi trebuit să fiu desigur, totuşi eu 
eram un alt tip de om: eu eram liber să aleg pe când ei nu. 
De aceea şi sufeream, îi deplângeam pe ei şi vechea lor 
credinţă şi poate ai să crezi că exagerez, însă plângeam cu 
lacrimi adevărate. 

— Chiar atât de puternică ţi-era credinţa în Dumnezeu? L.- 
am întrebat eu cu îndoială. 

— Dragul meu, întrebarea ta mi se pare de prisos. 
Admiţând chiar că nu eram prea credincios, totuşi nu se 
putea ca ideea aceasta să nu mă frământe, nu puteam să nu 
mă întreb adesea cum va trăi omul fără Dumnezeu şi dacă 
aceasta va fi vreodată cu putinţă. Inima mea îmi răspundea 
că omul se poate lipsi de credinţă pentru o perioadă 
oarecare, însă nu pentru totdeauna. Nici nu mă îndoiam că 
va veni o asemenea perioadă şi de câte ori mă gândeam la 
ea îmi apărea în minte alt tablou... 

— Care? 

E drept că-mi mărturisise înainte că e fericit, desigur 
vorbea foarte exaltat, de aceea nu iau ca atare multe din 
câte mi-a spus el atunci. Se înţelege că din respect pentru 
omul acesta nu mă încumet să aştem pe hârtie tot ce am 
flecărit noi atunci, totuşi voi încerca să redau măcar câteva 
trăsături ale ciudatului său portret sufletesc pe care cu 
greu i l-am prins. Ceea ce mă frământa mai ales şi încă de 


multă vreme erau „lanţurile” şi cum voiam să lămuresc cu 
orice preţ această istorie, am stăruit asupra ei. În orice caz, 
câteva din imaginile fantastice sau din ideile nespus de 
ciudate pe care mi le-a expus atunci mi s-au întipărit pentru 
totdeauna în minte. 

— Dragul meu uneori îmi închipui, începu el zâmbind 
îngândurat, că lupta a încetat şi spiritele s-au potolit. După 
ce blestemele, huiduielile şi fluierăturile au luat sfârşit, s-a 
aşternut o perioadă de acalmie şi oamenii au rămas singuri, 
după cum au dorit, fiindcă ideea măreaţă de pe vremuri i-a 
părăsit, marele izvor de forţă, care până atunci îi hrănea şi 
îi încălzea s-a retras ca soarele acela maiestuos şi fascinant 
din tabloul lui Claude-Lorrain, dar acest asfinţit prevestea 
sfârşitul omenirii. Şi atunci oamenii încă o dată au rămas 
complet singuri şi se simt părăsiţi ca nişte copii orfani. Ştii, 
dragul meu băiat, n-am crezut niciodată că oamenii sunt 
ingraţi şi proşti. Dacă ar rămâne fără ocrotire, oamenii s-ar 
strânge laolaltă, s-ar lipi cât mai strâns şi mai drăgăstos unii 
de alţii, s-ar prinde de mâini, fiindcă şi-ar da seama că nu se 
mai pot bizui decât unii pe alţii. Dacă ar dispărea măreaţa 
idee a nemuririi, ea ar trebui înlocuită, marele prinos de 
dragoste care înainte se concentra asupra aceluia care a 
întruchipat nemurirea s-ar revărsa atunci asupra naturii, 
asupra universului, asupra oamenilor, asupra fiecărui fir de 
iarbă. Atunci oamenii ar începe să iubească cu o dragoste 
fără margini pământul şi viaţa şi pe măsură ce şi-ar da 
seama cât de trecătoare şi limitată e viaţa lor, ar iubi-o cu 
totul altfel decât înainte. Ei ar începe să observe natura şi 
ar descoperi fenomene şi taine pe care înainte nici nu le 
bănuiau, fiindcă atunci ar privi natura cu alţi ochi, aşa cum 
îşi priveşte un îndrăgostit iubita. Dimineaţa, de cum s-ar 
trezi, s-ar grăbi să se îmbrăţişeze unii pe alţii, ar căuta să-şi 
arate cât mai multă dragoste, fiindcă şi-ar da seama că 
zilele sunt scurte şi că asta e tot ce le rămâne. Ar munci unii 
pentru alţii şi fiecare ar împărţi tuturor ceea ce a agonisit, 
fiindcă numai pe această cale şi-ar găsi fericirea. Fiecare 


copil ar şti şi ar simţi că fiecare om de pe pământ îi este un 
părinte. „Chiar dacă mâine îmi va veni sfârşitul, s-ar gândi 
orice om privind asfinţitul, nu-mi pasă că mor, fiindcă după 
mine rămân ei toţi, iar după ei vor urma copiii lor, „ şi 
gândul acesta, că după tine rămân ceilalţi şi că vor continua 
să se iubească şi să se ajute unii pe alţii ar înlocui speranţa 
unei regăsiri într-o viaţă viitoare. Oamenii s-ar grăbi să se 
iubească pentru a înăbuşi marea tristeţe din sufletele lor. 
Fiecare ar fi mândru şi curajos când ar fi vorba de el, dar 
grijuliu şi precaut când ar fi vorba de ceilalţi, fiecare ar 
tremura pentru viaţa şi fericirea tuturor. Oamenii ar deveni 
duioşi unul faţă de altul, fără să se ruşineze de duioşia lor, 
ca acum, s-ar alinta unii pe alţii ca nişte copii. Când s-ar 
întâlni, s-ar uita cu adâncă simpatie şi înţelegere unii în 
ochii altora şi privirile lor ar fi pătrunse de dragoste şi 
tristeţe. 

Dragul meu, se întrerupse el deodată zâmbind, asta nu-i 
decât o fantasmagorie şi încă una cât se poate de 
neverosimilă, totuşi i-am reprezentat-o de nenumărate ori, 
fiindcă astea-s gânduri care m-au urmărit toată viaţa. Nu-i 
vorba credinţa mea, că nu-s prea credincios, sunt doar 
deist, adept al filosofiei deiste după cum presupun ca sunt o 
mie de oameni dintre care fac parte şi totuşi... Iotuşi e 
semnificativ că de fiecare dată meditaţiile mele încheiau 
printr-o viziune ca aceea înfăţişată de Heine în Hristos pe 
Marea Baltică. Viziunea aceasta mă obseda. Eu puteam să 
nu mi-l închipui până la urmă coborând printre oamenii 
rămaşi fără ocrotire. Venea la ei cu mâinile întinse şi le 
spunea: „Cum aţi putut uita de părintele vostru?” şi în clipa 
aceea de pe ochii tuturor se ridica parcă un văl şi dintr-o 
dată răsuna imnul măreț al unei noi învieri, al celei din 
urmă. 

Dar să nu mai vorbim despre asta, dragul meu, cât despre 
„lanţuri”, asta nu-i decât o prostie, aşa că n-ai de ce să te 
mai frămânţi. "Ţin să-ţi mai spun ceva: ştii că eu sunt un om 
destul de închis şi cumpătat la vorbă; dacă mi-am deschis 


sufletul acum, am făcut-o fiindcă m-au năpădit fel de fel de 
sentimente şi mai ales fiindcă sunt cu tine, altcuiva nu m-aş 
fi destăinuit niciodată. Am vrut să precizez ca să te liniştesc. 

Eram de-a dreptul mişcat, îmi fusese teamă că este un 
mincinos, un farsor, dar teama mea se dovedise 
neîntemeiată, mă bucura mai cu seamă faptul că omul 
acesta, fără îndoială, se zbuciumase şi suferise mult şi mai 
ales că era în stare să iubească cu adevărat şi asta m-a 
legat cel mai mult de el. I-am împărtăşit şi eu bucuria mea. 

— Ştii, i-am spus deodată, mie mi se pare că trebuie să fi 
fost grozav de fericit pe atunci, în ciuda melancoliei şi a 
zbuciumului, nu-i aşa? 

El începu să râdă înveselit. 

— Azi te dovedeşti mai perspicace ca oricând, constată el. 
Da, eram întradevăr fericit. Şi apoi, cum aş fi putut să nu fiu 
nefericit, când trăiam într-o lume a viselor. Nu există om 
mai liber şi mai frumos decât omul european din Rusia care 
colindă lumea şi asta e valabil pentru întreaga noastră 
categorie de o mie de aleşi şi zău că nu glumesc, ţi-o spun 
foarte serios. Crede-mă că n-aş fi schimbat zbuciumul, 
melancolia, visele mele pe nici o altă fericire. În felul cesta 
am fost fericit toată viaţa, dragul meu. Şi fericirea asta m-a 
făcut atunci să o îndrăgesc pentru prima oară cu adevărat 
pe maică-ta. 

— Pentru prima oară? Cum aşa? 

— Uite aşa. În timp ce rătăceam, mânat de vise şi năzuinţi, 
trist şi singur prin lume, am simţit deodată că o iubesc mai 
mult ca oricând şi am trimis numaidecât după ea. 

— Hai, povesteşte cum s-a întâmplat, vorbeşte-mi despre 
mama! 

— Păi de aceea te-am şi chemat, spuse el zâmbind vesel. 
Ştii, la un moment dat m-am şi temut ca nu cumva de 
dragul lui Herzen sau al aureolei de conspirator pe care mi- 
ai atribuit-o, să-mi ierţi toată suferinţa pe care i-am 
pricinuit-o mamei... 

CAPITOLUL AL OPTULEA. 


Deoarece în seara aceea am stat de vorbă până târziu, nu 
voi reproduce în întregime discuţia, ci numai acel fragment 
care m-a ajutat să dezleg în sfârşit o enigmă din viaţa lui. 

Trebuie să spun de la început că nu mă îndoiesc câtuşi de 
puţin de dragostea lui pentru mama şi dacă atunci când a 
plecat în străinătate s-a despărţit de ea, a „părăsit-o”, a 
făcut-o numai fiindcă îl apucase dorul de ducă sau altă 
toană, ceea ce se poate întâmpla oricui în lume, deşi e 
totdeauna greu să explici de ce. Dar în străinătate, ce-i 
drept, după o despărţire destul de lungă, a simţit brusc că o 
iubeşte din nou pe mama, ca să zic aşa, s-a îndrăgostit iar 
de ea de la distanţă, în imaginaţie şi a trimis după ea. Poate 
că unii vor spune: „a fost iar o toană”, eu sunt însă de altă 
părere; cred că, în ciuda toanelor şi a apucăturilor lui 
uşuratice, pe care i le iert în parte, de astă dată era vorba 
de cel mai serios sentiment de care e în stare un om. Mai 
mult, aş jura că şi melancolia lui de european nu numai că 
poate fi pusă pe acelaşi plan, ci este cu mult mai presus 
decât orice activitate practică din ziua de azi, cum ar fi 
bunăoară construirea unei căi ferate. Sunt convins că 
dragostea lui faţa de omenire era un sentiment cât se poate 
de sincer şi adânc, fără urmă de prefăcătorie, sunt convins 
ca şi pe mama o iubea cu adevărat, oricât de capricioasă ar 
fi fost această dragoste. Dovadă că, pe când rătăcea singur 
prin străinătate, buciumat şi fericit (unde, de altfel, a dus o 
viaţă de călugăr după cum am aflat mai târziu de la Tatiana 
Pavlovna), şi-a adus deodată aminte de mama, în primul 
rând de „obrajii ei supţi” şi a trimis numaidecât după ea. 

— Dragul meu, îmi mărturisi el în treacăt, am înţeles 
deodată că idealul pe care îl slujeam nu mă scutea, în 
calitatea de fiinţă dotată cu rațiune şi o anumită morală, de 
îndatorirea de a realiza concret măcar fericirea unui singur 
om în viaţa mea. 

— E cu putinţă oare ca dragostea dumitale să se fi 
întemeiat pe o idee atât de livrescă? Am întrebat 
nedumerit. 


— Nu, nu e livrescă, deşi s-ar putea să ai oarecare 
dreptate. În cazul de faţă ideea s-a împlinit cu sentimentul. 
Fapt e că pe maică-ta am iubit-o sincer, cu adevărat, că n-a 
fost un sentiment livresc. Dacă n-aş fi iubit-o astfel, n-aş fi 
trimis după ea; aş fi „fericit” pe prima nemţoaică sau pe 
primul neamţ care mi-ar fi ieşit în cale, dacă aş fi ţinut 
numai să-mi aplic principiile. De altfel, socotesc că este o 
îndatorire morală a fiecărui om evoluat să realizeze în viaţa 
lui măcar fericirea unei singure fiinţe, dar negreşit în mod 
practic, după cum aş face şi o lege care să oblige pe fiecare 
ţăran din Rusia jefuită de păduri să sădească în viaţa lui 
măcar un copac, deşi ar fi prea puţin, fiecare ar trebui să 
sădească un copac pe an. Drept să-ţi spun, chiar un om 
moral şi evoluat, care nu-şi urmăreşte decât idealul său, 
oricât ar fi de înalt, se înstrăinează uneori de viaţa de toate 
zilele şi atunci devine ridicol, mofturos şi egoist, iar până la 
urmă se şi prosteşte şi nu numai în ce priveşte viaţa, dar cu 
timpul şi teoriile lui devin absurde. Aşadar, datoria de a 
aplica teoria în practică şi de a face măcar o singură 
făptură cu adevărat fericită i-ar prii şi binefăcătorului, 
ajutându-l să-şi aerisească mintea şi sufletul. Când o enunţi, 
pare o teorie de-a dreptul ridicolă; dacă s-ar aplica însă în 
practică şi ar intra în uz, s-ar vedea că nu este o prostie. Am 
putut să constat acest lucru din propria mea experienţă: 
îndată ce m-am apucat să formulez această nouă concepţie 
etică - întâi în glumă, fireşte - am început să înţeleg câtă 
dragoste mocnea în sufletul meu pentru maică-ta. Până 
atunci nu-mi dădeam seama că o iubesc. Pe când trăiam 
împreună, cât a fost frumoasă, am văzut în ea o jucărie, iar 
pe urmă am chinuito cu toanele mele. Abia în Germania am 
priceput cât de dragă îmi este. La început mi-a apărut 
înaintea ochilor obrazul ei supt, de care n-am putut 
niciodată să-mi mai aduc aminte, pe care nici azi nu pot să-l 
privesc fără să mi se strângă inima de durere - şi nu este un 
fel de a vorbi, simţeam în adevăr o durere sinceră şi 
adâncă. Există amintiri atât de dureroase, dragul meu, 


încât îţi pricinuiesc o suferinţă fizică. Cei mai mulţi oameni 
au astfel de amintiri, numai că le dau uitării, dar când se 
întâmplă să-şi aducă totuşi aminte de ele, fie şi de un 
amănunt neînsemnat, nu mai pot scăpa de obsesia lor. 
Atunci, în străinătate, am început să-mi amintesc mii de 
amănunte răzlețe de pe vremea când trăiam cu Sofia, până 
la urmă m-au năpădit amintirile, m-au obsedat şi m-au 
chinuit îngrozitor tot timpul cât am aşteptat-o. Cel mai tare 
sufeream când îmi aduceam aminte cât de umilă era 
totdeauna faţă de mine, socotindu-se mai prejos decât mine 
în toate privinţile - închipuieşte-ţi, chiar în privinţa 
frumuseţii. Se ruşina şi roşea de câte ori mă uitam la 
mâinile ei care, ce-i drept, n-au nimic aristocratic, dar nu 
numai de mâinile ei se ruşina, ci de toată înfăţişarea, deşi 
ştia că o iubesc pentru frumuseţea ei. De altfel, a fost 
întotdeauna de o pudoare şi de o sfiiciune sălbatică faţă de 
mine, dar ce-i mai râu e că sfiala ei trăda un fel de spaimă. 
Într-un cuvânt, se socotea atât de neînsemnată faţă de 
mine, încât până şi prezenţa ei alături de mine i se părea 
aproape o necuviinţă. Drept să-ţi spun, la început mă 
gândeam uneori că tot mai vede în mine pe fostul ei stăpân 
şi de aceea se teme, dar mă înşelam. Unde mai pui ca ea, 
mai mult decât oricine, ştia să-mi descopere cusururile, ţi-o 
jur. Şi apoi, în viaţa mea n-am întâlnit o femeie atât de 
sensibilă şi cu atâta intuiţie. Vai, cât era de nefericită la 
început când i-am pretins să se gătească, deşi pe atunci era 
încă foarte frumoasă. Pretenţia mea îi jignea nu numai 
demnitatea, dar şi un alt sentiment: ea îşi dădea seama că 
nu va fi niciodată o doamnă şi că, îmbrăcându-se ca atare, 
va deveni doar o caraghioasă. Instinctul ei de femeie îi 
spunea că devine ridicolă dacă îmbracă haine care nu i se 
potrivesc, că fiecare femeie trebuie să se îmbrace în felul ei 
- lucru pe care mii şi mii de femei n-au să-l priceapă 
niciodată, fiindcă ţin seama decât de modă. Îi era teamă să 
nu pară caraghioasă în ochii mei. Dar şi mai mult mă 
întristam când mi aduceam aminte de mirarea adâncă din 


privirea ei pe care o simţeam adesea aţintită asupra mea 
tot timpul cât am stat împreună; era atât de limpede că-şi 
înţelege situaţia şi soarta care o aşteaptă, încât mă simţeam 
stânjenit, deşi, mărturisesc, n-am adus niciodată vorba 
despre asta, fiindcă pe atunci socoteam că ar fi fost sub 
demnitatea mea. Trebuie să-ţi spun însă că n-a fost 
totdeauna atât de sfioasă şi sălbatică; şi azi se mai întâmplă 
să se înveselească deodată şi să redevină frumoasă ca la 
douăzeci de ani; în tinereţe însă tare-i mai plăcea uneori să 
stea la taifas şi să râdă, fireşte, cu cei de seama ei: cu fetele 
de la curte, cu neamurile scăpătate care se aciuiseră pe la 
moşie; dar vai cum mai tresărea când intram pe 
neaşteptate în cameră şi o surprindeam râzând: se făcea 
roşie ca focul la faţă şi mă privea înspăimântată! O dată, cu 
puţin înainte de a pleca în străinătate, adică aproape în 
ajunul despărțirii noastre, am intrat în camera ei şi am 
găsit-o singură, şezând la măsuţa de lucru, dar fără să 
lucreze, cu capul în palme şi dusă pe gânduri. Aproape 
niciodată nu i se întâmplase să stea degeaba. Deşi de mult 
nu mai eram drăgăstos cu ea, atunci m-am apropiat tiptil, în 
vârful picioarelor, am îmbrăţişat-o prin surprindere şi am 
sărutat-o... Ea a sărit ca arsă - niciodată n-am să uit 
bucuria, fericirea care i-a strălucit o clipă pe faţă - a roşit 
brusc şi m-a fulgerat cu privirea. Ştii ce-am citit în privirea 
ei scânteietoare? „Nu vreau să-ţi faci pomană cu mine!” 
Apoi a izbucnit într-un plâns isteric, sub pretext că aş fi 
speriat-o. Chiar şi atunci ieşirea ei m-a pus pe gânduri. 
Asemenea amintiri, dragul meu, te apasă pe suflet, te 
urmăresc ca anumite scene zguduitoare din opera unor 
mari poeţi, care te înfioară de câte ori îţi aduci aminte de 
ele, cum e de pildă ultimul monolog din Othello, scena în 
care Evgheni Oneghin cade la picioarele Tatianei sau 
întâlnirea ocnaşului evadat cu fetiţa aceea la fântână într-o 
noapte friguroasă, din Mizerabilii lui Victor Hugo; rana din 
suflet nu se vindecă niciodată. Vai, cu câtă înfrigurare am 
aşteptat-o atunci pe Sofia şi cât eram de nerăbdător s-o 


îmbrăţişez! Făceam tot felul de planuri, doream cu frenezie 
să încep o viaţă nouă; visam că treptat, cu perseverenţă, voi 
izbuti să-i alung din suflet veşnica teamă faţă de mine, să o 
conving de propria ei valoare şi să-i arăt că în multe 
privinţe îmi este chiar superioară. O ştiam prea bine de pe 
atunci că de câte ori mă despărţeam de maică-ta, începeam 
s-o iubesc din nou, iar când ne regăseam mă răceam din 
nou faţă de ea; de astă dată însă era cu totul altceva. 

Destăinuirea lui m-a mirat atât de mult, încât era cât pe- 
aci să-l întreb: „Dar ea?” 

— Ei şi cum a fost întâlnirea de atunci cu mama? L-am 
întrebat însă, izbutind să mă stăpânesc. 

— Întâlnirea? Nu ne-am întâlnit atunci. Ea a ajuns cu greu 
până la Konigsberg, unde a şi rămas, iar eu mă aflam într-o 
localitate pe malul Rinului. N-am plecat la ea, nici nu i-am 
cerut să vină, i-am scris doar să mă aştepte acolo. Ne-am 
văzut abia mai târziu, o, cu mult mai târziu, când m-am dus 
la ea şi am rugat-o să-mi îngăduie să mă însor. 

De aici încolo am să redau numai în linii mari ceea ce mi-a 
povestit, mai bine zis ceea ce am reuşit să aleg din 
divagaţiile lui. Căci la un moment dat a început să 
vorbească şi mai dezlânat şi mai haotic. 

Întâmplarea i-a scos-o în cale pe Katerina Nikolaevna 
tocmai când o aştepta pe mama cu mai multă înfrigurare. S- 
au întâlnit într-o staţiune balneară de pe Rin, unde ea 
venise la cură cu o întreagă societate. Soţul Katerinei 
Nikolaevna era aproape pe moarte, în orice caz medicii îl 
socoteau condamnat. De la prima întâlnire, ea îi făcu o 
impresie atât de puternică, de parcă l-ar fi vrăjit. A fost 
ceea ce se numeşte o întâlnire fatală. Ciudat e că acum, în 
timp ce-mi depăn în minte tot ce mi-a spus, nu-mi amintesc 
să fi pomenit măcar o singură dată cuvântul „dragoste” sau 
să-mi fi dat măcar a înţelege că s-a îndrăgostit. Nu-mi 
amintesc decât de expresia lui: „întâlnire fatală”. 

Şi fără îndoială, fusese o fatalitate. El s-a luptat cu sine 
însuşi, fiindcă. se ferea de o nouă dragoste. Nu ştiu dacă voi 


izbuti să redau limpede starea lui de spirit de atunci, pot să 
spun însă că era revoltat până în adâncul sufletului că 
fusese cu putinţă să i se întâmple una ca asta. 

— O asemenea întâlnire poate răpi dintr-o dată libertatea 
unui bărbat, spunea el, legându-l pe veci de o femeie care 
nici nu se sinchiseşte de el. 

Versilov însă nu voia să ajungă un rob al pasiunii. Trebuie 
să recunosc însă deschis: Katerina Nikolaevna este o 
apariţie foarte rară în lumea mondenă, un tip cum poate 
nici nu găseşti în cercurile aristocratice. Este un tip de 
femeie simplă şi sinceră în cel mai înalt înţeles al 
cuvântului. După câte am auzit şi după cum m-am convins şi 
eu, tocmai de aceea făcea furori de câte ori apărea în lume 
(de obicei însă trăia foarte retrasă). Versilov, după cum era 
de aşteptat, n-a crezut la prima întâlnire că aceasta este 
adevărata ei fire, dimpotrivă, a socotit-o o prefăcută, o 
mironosiţă. Am să arăt tot acum ceea ce susţinea ea, 
anticipându-i părerea despre el: spunea că nici n-ar fi putut 
s-o judece altfel „ fiindcă un idealist, atunci când se izbeşte 
de realitate, e întotdeauna mai înclinat decât oricine să 
creadă că orice ticăloşie e posibilă”...Nu ştiu dacă această 
constatare e valabilă pentru toţi idealiştii, ştiu însă că în 
ceea ce-l priveşte era justă. Poate că n-ar strica să arăt 
acum şi ceea ce mi-a trecut mie prin minte în timp ce-l 
ascultam: mă gândeam că pe mama o iubea mai mult din 
omenie, ca să zic aşa, din dragoste pentru omenire în 
general, nu simplu şi firesc ca pe o femeie. lar când a 
întâlnit o altă femeie care i-a inspirat o astfel de dragoste 
simplă, s-a luptat împotriva acestui sentiment probabil din 
teamă de necunoscut. S-ar putea de altfel, să mă înşel. Lui 
fireşte, nici nu i-am mărturisit acest gând, fiindcă ar fi fost o 
lipsă de delicateţe din partea mea. Şi apoi, era într-o 
asemenea stare, încât mi s-a făcut de-a dreptul milă de el, 
nu puteam să nu-l cruţ văzându-l atât de tulburat; în 
anumite momente îşi întrerupea brusc povestirea şi începea 
să se plimbe îndelung prin cameră nervos şi tăcut. 


În scurtă vreme ea i-a ghicit taina; cine ştie, poate că a mai 
cochetat cu el ca să-l întărâte, căci până şi cele mai pure 
femei devin perfide în astfel de împrejurări, fiindcă se lasă 
târâte de un instinct mai puternic decât ele. În cele din 
urmă au rupt relaţiile după o ceartă cumplită; el pare-se că 
a vrut s-o şi ucidă, în orice caz a ameninţat-o şi poate că ar 
fi ucis-o întradevăr, dacă toate sentimentele lui nu s-ar fi 
transformat brusc într-o „ură înverşunată”...După aceea a 
urmat o perioadă ciudată, fiindcă lui îi venise ideea 
năstruşnică de a se pedepsi printr-o disciplină chinuitoare, 
de-a dreptul „monahală”, cum spunea el. „Prin exerciţii 
sistematice izbuteşti treptat să-ţi înfrângi voinţa, începând 
cu lucrurile cele mai mici şi mai neînsemnate, iar până la 
urmă ajungi să-ţi învingi orice dorinţă şi atunci devii un om 
liber. A mai adăugat că, la călugări, practica aceasta, 
datorită unei experienţe milenare, a devenit o adevărată 
ştiinţă. Mai ciudat e că s-a supus atunci acestei discipline nu 
ca să scape de obsesia Katerinei Nikolaevna, ci pe deplin 
convins că n-o mai iubeşte de fel, ba chiar că o şi urăşte 
cumplit. Era atât de convins că o urăşte încât într-o bună zi 
i s-a năzărit că e îndrăgostit de fiica ei vitregă, sedusă şi 
părăsită de prinţ şi i-a cerut mâna. Juca atât de sincer pe 
îndrăgostitul, încât biata cretină a ajuns să-l iubească la 
nebunie şi prin această dragoste a făcut-o pe deplin fericită 
în cele câteva luni cât a mai trăit. De ce, în loc să se lege de 
ea, nu şi-o fi adus măcar atunci aminte de mama, care îl 
aştepta de mult la Konigsberg, a rămas un mister pentru 
mine. Fapt e că de mama a uitat cu totul, nici măcar bani nu 
i-a trimis, ca să aibă din ce trăi; Iatiana Pavlovna a trebuit s- 
o salveze. Totuşi, într-o bună zi, a plecat pe neaşteptate la 
ea să-i ceară „încuviinţarea” de a se căsători cu fata aceea, 
sub pretext că „mireasa nici nu putea fi socotită femeie”... 
La urma urmei, poate că toate aceste trăsături la un loc 
alcătuiesc portretul unui om „care nu cunoaşte viaţa decât 
din cărţi”, după cum l-a caracterizat mai târziu Katerina 
Nikolaevna; dar atunci cum se face că astfel de „oameni de 


hârtie” (dacă întradevăr sunt de hârtie) sunt totuşi în stare 
să se chinuiască atât de sincer şi să ajungă la asemenea 
tragedii? În seara aceea însă, nu gândeam aşa; de aceea am 
şi tras o concluzie cam ciudată: 

— 'Toată evoluţia dumitale, toată structura dumitale 
sufletească se datoreşte unei vieţi de suferinţă şi luptă, pe 
când ea a atins desăvârşirea fără nici o strădanie. E o 
nedreptate. Această inegalitate în favoarea femeii e 
revoltătoare. 

Vorbisem cu însufleţire, nu ca să-l măgulesc, ci fiindcă 
eram întradevăr indignat. 

— Desăvârşire? O crezi desăvârşită? E foarte departe 
desăvârşirea, îmi răspunse el destul de mirat de cuvintele 
mele. Este o femeie cât se poate de obişnuită, chiar 
ordinară... Deşi s-ar fi cuvenit să fie desăvârşirea 
întruchipată! 

— De ce s-ar fi cuvenit? 

— S-ar fi cuvenit să fie perfectă, tocmai fiindcă are o 
asemenea putere asupra altora! Strigă el cu ciudă. 

— Lucrul cel mai trist e că şi acum te mai zbuciumi atât 
din pricina ei! Mi-a scăpat fără să vreau. 

— Crezi că mă mai zbucium acum? Repetă el cuvintele 
mele oprindu-se nedumerit înaintea mea şi deodată un 
zâmbet blând, prelung şi meditativ îi lumină faţa, apoi îşi 
aduse preocupat un deget la frunte. 

După un moment de gândire, păru să se fi hotărât, luă 
brusc o scrisoare şi mi-o azvârli: 

— Na, citeşte! Trebuie să afli negregşit totul... De ce m-ai 
lăsat să răscolesc atâta aceste vechi amintiri absurde!... Nu 
mi-au trezit decât scârbă şi mânie în inimă...! 

Nici nu găsesc cuvinte să exprim mirarea care m-a 
cuprins! Scrisoarea îi fusese trimisă de către ea, chiar în 
ziua aceea şi trebuie s-o fi primit pe la ora cinci după- 
amiază. Am citit-o aproape tremurând de emoție. Era 
scurtă, dar scrisă atât de sincer şi fără înconjur, încât citind- 
o, aveam impresia că o văd înaintea mea şi îi aud glasul. Ea 


îi mărturisea cât se poate de deschis (şi de aceea era 
aproape înduioşătoare) spaima ei şi îl implora „s-o lase în 
pace”...În concluzie, îi aducea la cunoştinţă că acum e 
hotărâtă să se mărite cu Bioring. Era prima scrisoare pe 
care i-o trimisese vreodată. 

lată ce am înţeles în seara aceea din explicaţiile lui: 

Când citise cu câteva ore înainte această scrisoare, 
reacţionase într-un mod cu totul neaşteptat: pentru prima 
oară în aceşti ani furtunoşi, nu simţise faţă de ea nici un pic 
de ură, nici cea mai mică zguduire sufletească, deşi de 
curând îşi ieşise din minţi numai la zvonul căsătoriei ei cu 
Bioring.” Dimpotrivă, i-am răspuns că o binecuvântez din 
toată inima”, rosti el cu atâta sinceritate şi căldură, încât m- 
a entuziasmat. Aşadar, toată pasiunea şi chinurile lui de 
peste ani dispăruseră dintr-o dată, de la sine, de parcă ar fi 
fost un coşmar, o lungă halucinație. Cum lui însuşi nu-i 
venea a crede, a alergat numaidecât la mama - dar ce să 
vezi: a intrat pe uşă chiar în clipa când ea devenise liberă, 
fiindcă bătrânul, care în ajun i-o lăsase în grijă cu limbă de 
moarte, îşi dăduse tocmai sufletul. Această coincidenţă îl 
zguduise până în adâncul sufletului. Peste puţin a fugit să 
mă caute - şi n-am să uit niciodată că se gândise din primul 
moment la mine. 

De altfel, n-am să uit nici sfârşitul acestei seri. Deodată 
omul acesta s-a schimbat iar cu desăvârşire. Am stat 
împreună până noaptea târziu. Despre impresia pe care mi- 
a făcut-o mie această „veste” am să vorbesc altă dată, când 
voi socoti nimerit, acum însă vreau să mai spun în încheiere 
câteva cuvinte despre el. Azi, când mă gândesc mai bine, 
îmi dau seama că ceea ce m-a încântat atunci a fost 
îndeosebi aerul lui aproape umil, sinceritatea lui 
neîndoielnică faţă de mine, un băieţandru! „A fost un soi de 
beţie, fie însă binecuvântată! Exclamă el. Dacă această 
beţie nu mi-ar fi luat vederea, poate că n-aş fi regăsit-o 
niciodată în inima mea pe aceea care o va stăpâni în 
întregime şi pe veci, pe regina mea, pe martira mea, pe 


maică-ta.” Ţin să subliniez aceste cuvinte pline de avânt, 
ţâşnite din inimă, mai ales în vederea întâmplărilor 
ulterioare. În momentul acela însă m-a cucerit cu totul, 
spulberându-mi orice îndoială. 

Mi-amintesc că spre sfârşit ne-am înveselit grozav. Ela 
poruncit să se aducă şampanie şi am băut în sănătatea 
mamei şi „pentru viitor”...O, cât de plin de viaţă era şi cât 
de dornic să înceapă o viaţă nouă! Trebuie să spun însă că 
nu din pricina şampaniei ne înveselisem deodată atât de 
tare, căci nu băusem decât doua cupe fiecare. Nu ştiu de 
ce, dar spre sfârşit ne apucase pe amândoi un râs 
nestăpânit. Am început să vorbim despre tot felul de 
fleacuri, să ne povestim anecdote. Şi râsul şi glumele 
noastre erau blajine, fără pic de răutate sau ironie. Făceam 
haz numai pentru că eram veseli. Nu voia să mă lase să plec 
cu nici un preţ. „Nu pleca, mai stai puţin”, îmi tot repeta el 
şi eu rămâneam. La urmă m-a şi întovărăşit o bucată de 
drum. Era o noapte minunată, gerul aproape nici nu se 
simţea. 

— Spune: ai şi expediat răspunsul la scrisoarea ei? M-am 
pomenit eu întrebându-l, în timp ce-i strângeam mâna 
pentru ultima dată, la o răscruce. 

— Nu, încă nu, dar asta n-are nici o importanţă. Treci 
mâine pe la mine, dar să vii mai devreme. Şi uite ce mai 
voiam să-ţi spun: rupe orice relaţii cu Lambert, iar 
„documentul” acela distruge-l cât mai repede. Noapte 
bună! 

După aceste cuvinte plecă repede, eu însă am rămas 
țintuit pe loc de descumpănit, încât n-am îndrăznit să-l 
chem înapoi. Mă izbise mai cu seamă faptul că folosise 
termenul de „document”, căci cine altul decât Lambert ar fi 
putut să-i vorbească de scrisoare numind-o astfel? M-am 
întors acasă foarte tulburat. Şi-apoi, cum e cu putinţă - mi 
s-a înfiripat deodată în minte întrebarea - ca o asemenea 
„halucinaţie” de doi ani să dispară brusc, ca un coşmar, ca o 
beţie, ca o vedenie? 


CAPITOLUL AL NOUĂLEA. 

Totuşi, a doua zi de dimineaţă m-am trezit mai vioi şi cu 
inima mai uşoară. La un moment dat m-am şi mustrat sincer 
că în ajun, după câte îmi aduceam aminte, ascultasem cu 
destulă indiferenţă, ba chiar cu aroganță anumite părţi ale 
„spovedaniei” lui. Ce are a face că fusese cam încâlcită, că 
uneori o lua razna, de nu mai înţelegeam nimic? Doar nu se 
pregătise să-mi ţină un discurs când mă chemase în ajun la 
el! Îmi făcuse doar o mare cinste, adresându-mi-se în 
asemenea clipă ca singurului său prieten şi asta n-am s-o uit 
niciodată. Dimpotrivă, spovedania lui fusese 
„înduioşătoare”, oricât de ridicolă ar putea să pară această 
expresie şi chiar dacă pe alocuri răzbătuseră unele note 
cinice sau de-a dreptul caraghioase, eram un om cu vederi 
largi ca să nu înţeleg şi să nu admit acest fel realist de a 
vorbi, fireşte, atâta timp cât nu era pângărit idealul. 
Principalul e că izbutisem în sfârşit să-l înţeleg pe omul 
acesta şi parcă îmi părea şi rău, parcă mi-era şi ciudă că 
totul se dovedea atât de simplu; pe acest om îl aşezasem 
întotdeauna pe un piedestal foarte înalt în inima mea, îl 
ridicasem în slava cerului şi, fără doar şi poate, învăluisem 
soarta lui într-un mister, de aceea era şi normal să doresc 
ca dezlegarea enigmei să fie mai complicată. Ce-i drept, 
relaţiile lui cu ea şi suferinţele lui din ultimii doi ani 
fuseseră destul de complicate: „el căutase să se sustragă 
fatalităţii fiindcă voia să fie un om liber, nu un rob al 
fatalităţii; numai fatalitatea e de vină că a umilito pe mama, 
lăsând-o atunci în părăsire la Konigsberg”, îmi ziceam eu; în 
orice caz îl socoteam pe omul acesta un profet: purta doar 
în inimă viziunea epocii de aur şi prevedea evoluţia 
ateismului; numai întâlnirea cu ea îl abătuse din drum şi-l 
pervertise! Dar faptul că trecusem de partea lui nu însemna 
câtuşi de puţin că o condamnam pe ea. Mama, bunăoară, 
îmi ziceam, nu l-ar fi împiedicat să-şi urmeze calea, nici 
măcar dacă ar fi fost căsătorit cu ea. Înţelegeam prea bine 
că întâlnirea cu cealaltă fusese cu totul altceva. E drept că 


nici alături de mama nu şi-ar fi găsit liniştea, dar cu atât mai 
bine, căci asemnea oameni trebuie judecaţi altfel decât 
ceilalţi şi lăsaţi să-şi urmeze destinul; ei nu trebuie 
condamnaţi pentru că sunt aşa; dimpotrivă, ar fi de 
condamnat numai dacă s-ar linişti sau dacă în general ar 
începe să semene cu oamenii mediocri. Laudele lui la 
adresa nobilimii şi cuvintele lui: Je mourrai gentilhomme nu 
mă supărau câtuşi de puţin, fiindcă îmi dădeam seama ce 
înţelege el prin gentilhomme: gentilomul omului care 
renunţă la tot ca să propovăduiască credinţa viitorului, 
aceea de cetăţean al lumii, devenind în acelaşi timp 
exponentul principiului fundamental al gândirii ruse şi 
anume al „armonizării ideilor.” Chiar dacă acest principiu al 
„armonizării ideilor” ar fi absurd (în orice caz e cu totul de 
neconceput), e totuşi un mare merit al său că toată viaţa s-a 
închinat unui ideal şi nu viţelului de aur, ca atâţia proşti. 
Doamne, parcă eu, atunci când mi-am conceput „ideea” m- 
am închinat viţelului de aur, oare banii erau scopul meu 
principal? Jur că urmăream un scop cu mult mai înalt, jur că 
şi dacă aş fi avut o sută de milioane, nu mi-aş fi tapisat nici 
un divan, nici măcar un scaun cu catifea şi că tot o farfurie 
de supă şi o bucată de came de vacă aş fi mâncat, ca şi 
astăzi! 

M-am îmbrăcat în grabă, fiindcă ardeam de nerăbdare să-l 
văd. Adaug că şi sfatul lui cu privire la „document” mă 
neliniştea cu mult mai puţin decât în ajun. Mai întâi speram 
să-l lămuresc cum stau lucrurile; şi apoi, ce importanţă avea 
că Lambert se vârâse şi-n sufletul lui şi-i îndrugase vrute şi 
nevrute? Doar bucuria mea cea mai mare, care îmi dădea 
aripi, era gândul că „n-o mai iubea pe ea”; de când 
ajunsesem la această convingere nestrămutată, mă 
simţeam de parca îmi luase cineva o piatră grea de pe 
inimă; îmi amintesc că la un moment dat mi-a trecut prin 
minte următoarea presupunere: poate că tocmai ultima lui 
izbucnire de furie, atât de urâtă şi absurdă, când a aflat 
despre Bioring şi expedierea acelei scrisori jignitoare - 


tocmai aceste excese prevesteau o schimbare radicală a 
sentimentelor lui şi apropiata lui revenire la o judecată 
sănătoasă. Fusese parcă bolnav, îmi ziceam şi după criză 
trebuia să urmeze neapărat însănătoşirea, aşadar, totul se 
reducea la o stare patologică şi nimic mai mult! Eram de-a 
dreptul fericit la gândul acesta. 

„Cât despre ea, n-are decât să-şi croiască viitorul cum 
pofteşte, n-are decât să se mărite cu Bioring, dacă îi face 
plăcere, bine că măcar el, tatăl şi prietenul meu, n-o mai 
iubeşte!” am exclamat eu. De fapt nu-mi mărturiseam chiar 
tot ce simţeam, dar nu vreau să mai stărui asupra 
sentimentelor mele în aceste însemnări. Ajunge! 

De aci înainte voi reda fără nici un fel de comentarii 
înlănţuirea diabolică a faptelor şi cumplitul lor 
deznodământ. 

La ora zece, când dădeam tocmai să plec - la el fireşte. 

— S-a înfiinţat Nastasia Egorovna. Am întâmpinat-o 
bucuros, crezând că vine din partea lui, dar m-a cuprins 
ciuda când am aflat că nu el, ci Anna Andreevna o trimisese 
la mine şi că ieşise din casă, „de cum se luminase de ziuă”. 

— Din care casă? 

— Păi casa unde ai fost aseară. Doar locuinţa a fost 
închiriată pe numele meu, pentru copil, iar chiria o plăteşte 
Tatiana Pavlovna... 

— Lasă, asta nu mă priveşte! Am întrerupt-o înciudat, 
spune-mi mai bine dacă el este acasă. Crezi că-l găsesc 
acum? 

Spre mirarea mea, am aflat că el plecase de acasă încă 
înaintea ei, dar, dacă ea plecase „de cum se luminase de 
ziuă”, înseamnă că el plecase încă de cu noapte. 

— Poate că s-o fi întors până acum. 

— Nu, mă rog, sunt sigură că nu s-a întors şi nici nu cred 
să se mai întoarcă vreodată, zise ea, privindu-mă tot atât de 
şiret şi iscoditor ca atunci când venise să mă vadă pe când 
eram bolnav, vizită pe care am descris-o. Ceea ce mă înfuria 
era mai ales faptul că iarăşi mă ciocneam de secretele şi 


tertipurile lor, fiindcă aceşti oameni nu puteau pesemne trăi 
fără taine şi vicleşuguri. 

— De ce ai spus că poate nu se mai întoance? Ce insinuezi? 
S-a dus desigur la mama şi atâta tot! 

— Mai ştiu şi eu? 

— Dar pe dumneata ce vânt te-a adus? 

Mi-a răspuns că venea direct de la Anna Andreevna, care o 
trimisese să mă cheme, rugându-mă să nu zăbovesc, că de 
nu, „va fi prea târziu”...Această expresie enigmatică m-a 
scos de-a binelea din sărite: 

— Auzi vorbă, prea târziu. lacă nu vreau să mă duc şi nu 
mă duc. Nu mai primesc ordine de la nimeni! Nu mă mai 
sinchisesc eu de Lambert. Aşa să-i spui. Şi dacă îl trimite pe 
capul meu, îl dau afară în brânci pe Lambert al ei, aşa să-i 
transmiţi. 

Nastasia Egorovna se sperie îngrozitor. 

— Vai, nu, te rog, se apropie ea de mine cu mâinile 
împreunate, implorându-mă. Stai puţin, nu te pripi. Este o 
chestiune foarte importantă şi pentru dumneata şi pentru 
dumneaei şi pentru Andrei Petrovici, chiar şi pentru 
mămica dumitale, pentru toată lumea... Mai bine te-ai duce 
la Anna Andreevna chiar acum, că are mare nevoie de 
dumneata, abia te aşteaptă... Să mă bată Dumnezeu dacă 
te mint... Şi apoi ai să vezi ce ai de făcut. 

M-am uitat la ea mirat şi scârbit. 

— Astea-s prostii n-o să se întâmple nimic. Nu mă duc, am 
strigat eu cu încăpățânare şi cu o bucurie răutăcioasă. 
Acum totul s-a schimbat. Cum de nu înţelegi atâta lucru? La 
revedere, Nastasia Egorovna. Dinadins nu mă duc şi 
dinadins nu te mai întreb nimic. Destul m-aţi zăpăcit. Nu 
sunt curios să aflu secretele voastre. 

Văzând că nu se mai urneşte din loc, mi-am luat paltonul şi 
pălăria şi am plecat, lăsând-o singură în cameră. Casa tot n- 
o încuiam mai niciodată, fiindcă nu păstram acolo nici un fel 
de scrisori sau hârtii mai importante. Înainte de a ajunge 
însă în stradă, m-am pomenit cu proprietarul meu Piotr 


Ippolitovici care fugise după mine pe scări, în capul gol şi în 
haină. 

— Arkadd Makarovici! Arkadi Makarovici! 

— Ce mai vrei şi dumneata? 

— Nu-mi dai nici un fel de dispoziţii înainte de a pleca? 

— Nu. 

Mă sfredelea cu privirea şi părea foarte neliniştit: 

— Da' cu camera, mă rog, cum rămâne? 

— Cum adică, nu ţi-am trimis chiria la timp?! 

— Ba da, dar nu-i vorba de bani, spuse el, zâmbindu-mi 
galeş, dar continuând să mă sfredelească cu privirea. 

— Ce v-a găsit azi pe toţi? Am strigat eu în cele din urmă, 
înfuriindu-mă de-a binelea. Ce tot vrei de la mine? 

Rămase locului şi mă privi câteva clipe ca şi cum ar fi 
aşteptat ceva de la mine. 

— Bine, atunci ai să-mi spui mai târziu... Dacă acum n-ai 
chef, mormăi el zâmbindu-mi şi mai galeş. Du-te sănătos, că 
şi eu trebuie să plec la slujbă. 

Apoi o luă la fugă pe scară în sus şi intră în casă. Toate 
acestea, fireşte, nu puteau să nu mă pună pe gânduri. 
Dinadins nu las la o parte nici un amănunt din micile 
întâmplări absurde din ziua aceea, fiindcă fiecare îşi are 
însemnătatea lui şi vor contribui la înţelegerea 
deznodământului, cum se va vedea mai târziu. Mărturisesc 
însă că atunci m-am zăpăcit cu totul. Dacă mă enervasem şi 
mă înfuriasem în aşa măsură, era numai fiindcă din 
cuvintele lor în doi peri am înţeles că iar umblau cu intrigi şi 
mistere, ca şi în trecut, iar eu eram sătul de asta! Dar să 
continui. Pe Versilov nu l-am găsit acasă, plecase întradevăr 
cu noaptea în cap. „S-a dus desigur la mama”, îmi repetam 
eu cu încăpățânare. În toată casa nu era decât dădaca, o 
muiere destul de proastă, aşa că n-avea rost s-o trag de 
limbă. Am alergat într-un suflet la mama şi mărturisesc că 
eram atât de neliniştit, încât la jumătatea drumului am luat 
o birjă. Dar la mama nu mai fusese din seara precedentă. 


Acolo n-am dat decât peste 'Tatiana Pavlovna şi peste Liza, 
care, de cum am intrat, s-a ridicat să plece. 

Şedeau cu toatele sus, în „coşciugul” unde locuisem eu pe 
vremuri. Jos, pe masa din salon, era întins Makar Ivanovici 
şi la căpătâiul lui un bătrân citea psaltirea cu glas monoton. 
De acum înainte n-am să mai fac nici un fel de digresiuni. 
Totuşi vreau să arăt în treacăt că sicriul, care fusese adus şi 
aşezat într-un colţ al camerei, deşi negru, era căptuşit cu 
catifea şi destul de scump, ca şi giulgiul, de altfel, care nu 
se potrivea nici cu firea, nici cu principiile răposatului; dar 
aceasta fusese dorinţa stăruitoare a mamei şi a Tatianei 
Pavlovna. 

Se înţelege că nu mă aşteptam să le găsesc vesele, totuşi 
tristeţea aceea nespus de apăsătoare, amestecată cu 
îngrijorare şi nelinişte, pe care am citit-o în ochii lor, m-a 
izbit din primul moment şi numaidecât am ajuns la 
concluzia că „desigur, nu numai din pricina morţii 
bătrânului sunt în halul ăsta”...Repet că îmi aduc foarte 
bine aminte de toate. 

Am îmbrăţişat-o însă cu duioşie pe mama şi am întrebat-o 
numaidecât de el. În ochii mamei s-a aprins o scânteie de 
curiozitate înspăimântată. I-am spus în treacăt că în ajun 
îmi petrecusem toată seara cu el, până noaptea târziu şi că 
în ziua aceea plecase în zori de acasă, deşi în ajun, la 
despărţire, mă poftise să vin cât mai de dimineaţă la el. 
Mama nu mi-a răspuns nimic, dar Tatiana Pavlovna a pândit 
momentul potrivit şi m-a ameninţat cu degetul. 

— La revedere, Arkadi, spuse pe neaşteptate şi Liza şi ieşi 
repede din cameră. Se înţelege că am alergat după ea şi am 
găsit-o aşteptându-mă tocmai la uşa care dădea în antreu. 

— Eram sigură că ai să ai atâta minte să vii după mine, îmi 
şopti ea repede. 

— Ce s-a întâmplat aici, Liza? 

— Nu ştiu, dar simt şi eu că se petrece ceva. Se pregăteşte 
pesemne deznodământul „veşnicei poveşti”...El n-a venit azi 
pe aici însă ele par să fi aflat ceva. N-au să-ţi spună nici ţie, 


fii pe pace, aşa că n-are rost să mai întrebi. Vezi bine cât e 
de abătută mama. Nici eu n-am întrebat absolut nimic. Ei, 
şi-acum la revedere. 

A deschis uşa şi a ieşit. 

— Dar ţie Liza, nu ţi s-a întâmplat nimic? Am strigat, 
alergând după ea în antreu. Era atâta durere şi deznădejde 
pe faţa ei, de mi se rupea inima. Ea mi-a aruncat o privire 
mai mult decât întunecată, de-a dreptul sinistră, a zâmbit 
cu amărăciune şi a făcut un gest de deznădejde. 

— Dacă ar muri, i-aş mulţumi lui Dumnezeu! Izbucni ea în 
timp ce cobora treptele, apoi plecă. Vorbea despre prinţul 
Serghei Petrovici, care zăcea în nesimţire, după criza ce o 
avusese. M-am întors sus, trist şi totodată întărâtat. 
„Veşnica poveste? Care poveste?” mi-am zis eu cu ciudă şi 
deodată m-a cuprins dorinţa de a le povesti negreşit măcar 
o parte din impresiile mele din noaptea precedentă, dacă 
nu chiar toată spovedania lui. „Ele desigur, sunt pornite 
acum împotriva lui, iar dacă e aşa, atunci să le spun tot 
adevărul!” mi-a trecut prin cap. 

Îmi amintesc că mi-am început povestirea foarte dibaci. 
Din primul moment mi-am dat seama că erau nespus de 
curioase. De astă dată chiar şi Iatiana Pavlovna mă sorbea 
din ochi, mama însă era mai stăpânită; mă asculta foarte 
serioasă, iar pe faţa ei a rămas tot timpul întipărit un 
zâmbet uşor, nespus de frumos, deşi exprima o deznădejde 
fără margini. Vorbeam, fireşte, cu însufleţire, deşi ştiam că 
ele nu pot înţelege mare lucru. Spre surprinderea mea, nici 
Tatiana Pavlovna nu s-a legat de mine, nu m-a sâcâit cu 
întrebările, nu m-a luat peste picior, cum avea obiceiul să 
facă întotdeauna de cum deschideam gura. Numai din când 
în când îşi strângea buzele şi închidea ochii pe jumătate, ca 
şi cum s-ar fi străduit să mă înţeleagă. Câteodată aveam 
Chiar impresia că pricepeau tot, deşi era aproape cu 
neputinţă. Le-am vorbit de pildă despre convingerile lui, 
mai cu seamă despre exaltarea lui din ajun, despre 
admiraţia şi dragostea lui faţă de mama, le-am povestit cum 


sărutase portretul ei. Când am pomenit de portret, au 
schimbat repede o privire, iar mama a roşit toată, dar 
niciuna dintre ele n-a spus un cuvânt. Bineînţeles, despre... 
Despre întâlnirea lui cu ea şi despre scrisoarea ei din ajun, 
care a provocat „învierea” lui morală, n-am putut să 
vorbesc faţă de mama. Dar tocmai acesta era punctul 
principal, aşa că, după cum era de aşteptat, mama n-a 
înţeles bunele lui sentimente care fără îndoială ar fi 
bucurat-o foarte mult şi desigur nu din vina mea, fiindcă eu 
m-am străduit să povestesc cât mai frumos tot ceea ce se 
putea povesti. Când m-am oprit, fiindcă nu mai ştiam cum s- 
o scot la capăt, ele au tăcut mai departe, aşa că m-am simţit 
foarte stingherit. 

— Poate că până acum s-o fi întors acasă, dacă nu cumva s- 
a dus la mine şi mă aşteaptă acolo, am spus eu şi m-am 
ridicat să plec. 

— Da, du-te şi caută-l! Încuviinţă pe loc Tatiana Pavlovna. 

— Jos ai fost? Mă întrebă mama aproape în şoaptă, la 
despărţire. 

— Da, m-am dus să mă închin înaintea răposatului şi să mă 
rog pentru odihna sufletului său. Câtă nobleţe şi câtă linişte 
e pe faţa lui, mamă. Îţi sunt recunoscător, mamă, că n-ai 
cruțat nimic ca să-i faci o înmormântare aşa cum merită. La 
început mi s-a părut ciudat coşciugul acela scump, dar 
numaidecât m-am gândit că şi eu aş fi făcut la fel. 

— Vii mâine la biserică? Mă întrebă ea şi buzele îi 
tremurau. 

— Mai întrebi, mamă? M-am mirat eu. Vin şi azi la slujbă, 
după cum am să vin şi altă dată şi apoi... Mâine e ziua 
dumitale de naştere, mamă, scumpa mea! De ar mai fi trăit 
măcar trei zile! 

Am plecat trist şi dezamăgit: cum de putuse să mă întrebe 
dacă am să vin sau nu la înmormântare? Dacă asta e 
părerea lor despre mine, atunci ce-or fi gândind despre el? 

Eram sigur că Tatiana Pavlovna are să se ia după mine, de 
aceea m-am şi oprit la uşa de la intrare; dar când m-a ajuns 


din urmă m-a îmbrâncit pe scară, a ieşit şi ea şi a închis uşa 
după noi. 

— Aşadar, nu-l aşteptaţi pe Andrei Petrovici nici azi, nici 
mâine, nu-i aşa, Tatiana Pavlovna? Sunt de-a dreptul 
îngrozit... 

— Taci din gură! Nu mai pot eu de groaza ta! Spune mai 
bine ce-ai tăinuit adineauri când ai povestit de pălăvrăgeala 
voastră de ieri? 

Am socotit că ar trebui să-i ascund ceva şi cum eram 
destul de su-părat pe Versilov, i-am povestit totul şi despre 
scrisoarea primită de la Katerina Nikolaevna şi despre 
efectul pe care l-a avut asupra lui, cu alte cuvinte, de 
renaşterea lui la o viaţă nouă. Spre surprinderea mea, 
Tatiana Pavlovna n-a rămas de loc mirată când a aflat de 
scrisoare, de aceea am bănuit că trebuie să fi ştiut despre 
ea. 

— Nu cumva minţi? 

— Nu, nu mint. 

— Ia te uită, zise ea, zâmbind veninos, ca şi cum ar fi 
cântărit ceva în minte. A înviat! De la el te poţi aştepta şi la 
una ca asta. Dar e adevă-rat că a sărutat portretul? 

— E adevărat, Tatiana Pavlovna. 

— L-a sărutat din toată inima, sau a fost o prefăcătorie? 

— O prefăcătorie? El nu se preface niciodată! Să-ţi fie 
ruşine, Tatiana Pavlovna! Eşti mică la suflet, ca orice femeie. 

Vorbisem cu năduf, dar ea parcă nici nu mă auzise, se 
cufundase iar în gândurile ei şi stătea nemişcată, cu toate 
că pe scară era un frig grozav. Mie nu-mi păsa, fiindcă 
aveam un palton îmblănit, ea însă era numai în rochie. 

— "Ţi-aş da o însărcinare, dar din păcate eşti prea prost, 
spuse ea cu dispreţ şi parcă şi cu ciudă. Ascultă, du-te până 
la Anna Andreevna şi vezi ce se petrece acolo... Ba nu, mai 
bine nu te duce, să nu faci vreo boroboaţă, tont cum eşti! 
Hai pleacă odată, ce stai ca o stană de piatră? 

— lacă nu mă duc la Anna Andreevna, cu toate că a trimis 
şi ea după mine. 


— A trimis după tine? Pe Nastasia Egorovma? Se întoarse 
ea repede către mine, deşi dăduse să intre în casă şi 
deschisese chiar uşa; acum însă o trânti la loc. 

— Nici în ruptul capului nu mă duc la Anna Andreevna! Am 
repetat cu satisfacţie răutăcioasă. Nu mă duc, fiindcă mi-ai 
spus adineauri că sunt tont, deşi niciodată n-am fost mai 
ager la minte ca azi. Sforăriile voastre sunt limpezi ca 
lumina zilei pentru mine; dar la Anna Andreevna nu mă 
duc. 

— Eram sigură! Exclamă ea şi era vădit că nu mie îmi 
răspundea, ci unul gând d-al ei. Acum au s-o prindă în 
capcană şi n-o să mai scape! 

— Pe cine, pe Anna Andreeva? 

— Neghiobule! 

— Atunci de cine vorbeşti, nu cumva de Katerina 
Nikolaevna? De ce capcană e vorba? Eram speriat la culme. 
O bănuială vagă, dar îngrozitoare îmi încolţise în suflet. 
Tatiana Pavlovna mă străpunse cu privirea: 

— Tu ce hram porţi? Mă întrebă ea brusc. Ce amestec ai tu 
în toate astea? Am auzit eu ceva şi despre tine. Vezi să-ţi 
bagi minţile în cap! 

— Ascultă Tatiana Pavlovna, am să-ţi dezvălui o taină 
îngrozitoare, dar nu acum, acum nu-i timp de asta, ci 
mâine, între patru ochi, dar în schimb îţi cer să-mi spui pe 
loc tot adevărul, despre ce cursă e vorba. Fiindcă m-ai 
băgat în sperieţi. 

— Mult îmi pasă de spaima ta! Exclamă ea. Ce taină vrei 
să-mi dezvălui mâine? Te pomeneşti că ştii întradevăr ceva? 
Şi mă fulgeră cu o privire iscoditoare. Nu i-ai jurat chiar tu 
atunci că ai ars scrisoarea lui Kraft? 

— Tatiana Pavlovna, te rog încă o dată să nu mă mai 
chinuieşti, am stăruit fără să-i răspund nici eu la întrebare, 
fiindcă îmi pierdusem cumpătul. Bagă de seamă Tatiana 
Pavlovna că dacă îmi ascunzi ceva, s-ar putea să iasă şi mai 
rău... Doar aseară renăscuse cu desăvârşire. 


— Hai, şterge-o, paiaţă ce eşti! Parcă nu văd că şi tu eşti 
îndrăgostit ca un zănatic... Bravo, tatăl şi fiul se bat pentru 
aceeaşi femeie! Ruşine să vă fie, neobrăzaţilor! 

Tatiana Pavlovna fugi indignată în casă şi trânti uşa. 
Ultimele ei cuvinte, de un cinism făţiş şi neruşinat, cinism 
de care numai o femeie e în stare, m-au înfuriat cumplit şi 
m-au jignit, aşa că am plecat cât am putut mai repede. N- 
am să descriu sentimentele mele confuze, doar am jurat că 
nu voi relata decât faptele, mai ales că în curând ele vor 
lămuri totul. Se înţelege că mai întâi am trecut în fugă pe la 
el, dar dădaca mi-a spus din nou că nu fusese pe acasă. 

— Se mai întoarce oare? 

— Numai Dumnezeu ştie ce are de gând. 

E drept că m-am legat să nu redau decât faptele, da, 
faptele... Dar se va descurca oare cititorul în ele? Mi-aduc 
foarte bine aminte că şi pe mine faptele acestea m-au uimit 
aşa încât până seara nici nu mai ştiam pe ce lume sunt; de 
aceea mă văd silit să spun câteva cuvinte, anticipând asupra 
faptelor. 

lată întrebarea care mă chinuia neîncetat: dacă întradevăr 
simţise în ajun că a renăscut şi că nu o maiiubeşte, atunci 
unde ar fi trebuit să fie în ziua aceea? Răspunsul nu putea fi 
decât unul singur: în primul rând ar fi trebuit să vină la 
mine, de care se despărţise atât de drăgăstos în ajun şi pe 
urmă să se ducă la mama, al cărei portret îl sărutase tot în 
ajun. Dar în loc să procedeze cum ar fi fost firesc, plecase 
cu noaptea în cap de acasă şi parcă îl înghiţise pământul; 
cine ştie ce temei avea Nastasia Egorovna să tot îndruge că 
„poate nici nu se mai întoarce”...Mai mult, Liza vorbise cu 
atâta convingere de deznodământul unei aşa-zise „veşnice 
poveşti” şi afirmase că mama aflase anumite lucruri foarte 
recente despre el; şi pe deasupra ele ştiau desigur şi de 
scrisoarea Katerinei Nikolaevna (de asta m-am convins eu 
însumi), dar nu credeau în „renaşterea lui la o viaţă nouă” 
deşi mă ascultaseră cu multă atenţie. Mama era mai mult 
moartă decât vie, iar Tatiana Pavlovna îşi bătea joc cu atâta 


venin de „învierea” lui. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, 
înseamnă că iar se schimbase peste noapte, că iar făcuse o 
criză - şi asta după tot entuziasmul şi înduioşarea lui din 
ajun, după toate declaraţiile lui patetice! Aşadar, renaşterea 
lui nu fusese decât un balon de săpun care plesnise şi acum 
poate că o luase iar razna turbat de furie, ca atunci când 
aflase despre căsătoria ei cu Bioring! Mă întrebam: ce se va 
alege de mama, de mine, de noi toţi şi... În sfârşit, ce se va 
întâmpla cu ea? Despre ce „capcană” vorbise Tatiana 
Pavlovna când o luase gura pe dinainte atunci când voia să 
mă trimită la Anna Andreevna? Vă să zică, acolo i se 
pregătise „capcana“, la Anna Andreevna! Dar de ce tocmai 
la ea? Bineînţeles că trebuia să dau o fugă la Anna 
Andreevna; numai de ciudă spusesem că n-am să mă duc; 
eram hotărât să trec imediat pe la ea; dar de ce anume 
pomenisem Iatianei Pavlovna despre „document”? Şi nu-mi 
spusese chiar el în ajun să ard „documentul”? 

lată gândurile care mă chinuiau, de parcă şi inima mea ar 
fi fost prinsă într-o capcană; dar înainte de orice trebuie să- 
Il găsesc pe el. Simţeam că dacă aş fi dat de el, totul s-ar fi 
rezolvat ca prin minune; ne-am fi înţeles din două cuvinte! 
Mă urmărea un vis, parcă mă vedeam luându-i mâinile, 
strângându-i-le şi vorbindu-i din inimă, o, eram convins că 
voi găsi cuvinte destul de puternice ca să-i înving nebunia. 
Dar unde se afla? Cum să dau de el? Şi tocmai în momentul 
când eram atât de înfierbântat, mi l-a scos dracu în cale pe 
Lambert. La câţiva paşi de casa mea m-am întâlnit deodată 
cu Lambert; când mă zări, scoase un strigăt de bucurie şi 
mă înşfăca de mână: 

— De trei ori am fost azi la tine!... Enfin! Hai să luăm o 
gustare! 

— Stai puţin! Vii de la mine acum? Andrei Petrovici nu era 
acolo? 

— Nu era nimeni. Dă-i încolo pe toţi! Degeaba te-ai 
supărat aseară, prostule; te îmbătaseşi şi eu aveam să-ţi 


spun ceva foarte important; am aflat azi nişte veşti grozave 
în legătură cu ceea ce am discutat ieri... 

— Ascultă Lambert, l-am întrerupt eu gâfâind de tare ce 
mă grăbisem şi fără voia mea, pe un ton destul de 
declamator, dacă m-am oprit din drum, am făcut-o numai ca 
să închei o dată pentru totdeauna cu tine. Ţi-am spus-o şi 
ieri, dar văd că nu eşti în stare să mă înţelegi. Tu, Lambert, 
eşti naiv ca un copil şi prost ca un franţuz. Tot mai crezi că 
poţi să-mi porunceşti, ca pe vremuri, la Touchard, că am 
rămas la fel de prost ca pe atunci... Înţelege că nu mai sunt 
chiar atât de prost... Aseară am fost ameţit dar nu de 
băutură, ci de gândurile mele; iar dacă ţi-am bătut în strună 
când îndrugai vrute şi nevrute, a fost numai un vicleşug ca 
să aflu ce pui la cale. Tu nici n-ai bănuit că te trăgeam pe 
sfoară, ai crezut tot ce ţi-am spus, ba încă te-ai şi bucurat şi 
ţi-ai dat cărţile pe faţă. Află că şi un elev din clasa a patra 
primară şi-ar da seama ce mare gogomănie e planul tău de 
a mă însura cu ea. Numai tu ţi-ai putut închipui că sunt în 
stare să cred toate astea. Tu ţi-ai făcut iluzii, fiindcă nu eşti 
primit în lumea bună şi n-ai de unde s-o cunoşti; în lumea 
bună lucrurile nu se petrec chiar atât de simplu, femeile din 
aristocrație nu se mărită dintr-o toană... Şi acum să-ţi spun 
pe şleau ce urmăreşti: vrei să mă pofteşti la masă ca sa mă 
îmbeţi şi apoi să-mi smulgi documentul şi să mă faci 
complice la tâlhăria pe care o pui la cale împotriva 
Katerinei Nikolaevna! Te înşeli însă! N-ai să mă mai prinzi 
niciodată la tine; mai mult, să ştii că până mâine, cel mai 
târziu până poimâine, hârtia va ajunge negreşit în mâinile 
ei fiindcă documentul îi aparţine, doar e scris de mâna ei şi 
eu personal am să i-l restitui; dacă ţii să ştii pe ce cale, află 
că am s-o fac cu ajutorul Tatianei Pavlovna, prietena ei, 
chiar în casa Tatianei Pavlovna şi faţă cu ea, am să-i 
înmânez scrisoarea, fără să-i cer nimic în schimb... Şi acum 
şterge-o Lambert, să nu te mai văd niciodată în faţa ochilor, 
că de nu, fii pe pace am eu ac de cojocul tău... 


Când am încheiat tremuram tot ca varga. Cel mai urât 
obicei şi cel mai dezgustător nărav care nu-ţi aduce decât 
ponoase în viaţă este fudulia, dorinţa de-a face pe grozavul. 
Parcă îmi luase dracu minţile în ziua aceea; m-am 
înfierbântat într-aşa hal, încât spre sfârşitul discursului am 
ajuns să ridic din ce în ce mai tare glasul şi să rostesc 
fiecare cuvânt cu o deosebită satisfacţie, trădându-i fără 
nici un rost până şi amănuntul că voi preda scrisoarea cu 
ajutorul Tatianei Pavlovna şi în casa ei. N-am putut rezista 
însă ispitei de a-l da gata pe Lambert! Văzând spaima 
prostească întipărită pe faţa lui, când i-am pomenit pe şleau 
de document, mi s-a năzărit deodată să-l dau gata, să-l 
năucesc cu amănunte cât mai precise... Dar tocmai această 
flecăreală de muiere lăudăroasă a declanşat mai târziu un 
şir de nenorociri cumplite, fiindcă amănuntul acela cu 
privire la Tatiana Pavlovna şi la casa ei s-a înfipt ca un cui în 
mintea lui Lambert, care ca orice escroc avea destul simţ 
practic şi se dovedea destul de isteţ când era vorba de 
pungăşii, căci pe cât era de mărginit şi de nepriceput în 
problemele esenţiale, superioare, ale vieţii, pe atât era de 
şmecher în lucrurile mărunte. Dacă n-aş fi pomenit de 
Tatiana Pavlovna, nu s-ar fi întâmplat o seamă de nenorociri 
îngrozitoare. Totuşi, după ce am terminat ce aveam de spus, 
în primul moment Lambert a rămas năuc. 

— Ascultă, dacă vii, îngăimă el, Alphonsine... Are să-ţi 
spună... Alphonsine a fost la ea; ştii, am o scrisoare, sau 
cam aşa ceva în care Ahmakova vorbeşte de tine, ciupitul 
mi-a făcut rost de ea - îl ţii minte pe ciupit - şi ai să vezi, hai 
cu mine şi ţi-o arăt. 

— Minţi. Arată-mi-o acuma. 

— E acasă, la Alphonsine, hai cu mine. 

Se înţelege că povestea cu scrisoarea era o minciună ee 
care o scornise de teamă să nu mă scape din mână, de 
aceea l-am părăsit în mijlocul drumului şi când am văzut că 
vrea să se ţină după mine, m-am oprit şi l-am ameninţat cu 
pumnul; dar cum el însuşi părea să şovăie, s-a dat bătut: 


cine ştie, poate că îi încolţise în minte un nou plan. Dar în 
ziua aceea mă mai aşteptau multe surprize şi întâlniri 
ciudate... De câte ori îmi aduc aminte de ziua aceea 
blestemată, am impresia că toate surprizele şi coincidenţele 
fuseseră parcă puse la cale de un destin nefast, căci toate 
se abăteau dintr-o dată pe capul meu, de parcă s-ar fi 
revărsat peste mine nu ştiu ce fatidic corn al abundenței. 
Când am ajuns acasă, de cum am deschis uşa şi am intrat în 
antreu, m-am izbit de un tânăr destul de înalt, cu faţa 
prelungă şi palidă, cu o înfăţişare gravă şi „distinsă”, 
îmbrăcat într-o blană somptuoasă. Purta un pincenez, dar 
când m-a văzut şi l-a scos, drept omagiu, pesemne şi 
ridicându-şi politicos jobenul, fără să se oprească însă, îmi 
spuse zâmbind afectat: „Oh, bonsoir”, trecu pe lângă mine 
şi începu să coboare scara. Ne-am recunoscut imediat, deşi 
nu-l văzusem decât o singură dată în viaţa mea, la Moscova 
şi atunci în treacăt. Era fratele Annei Andreevna, tânărul 
kammerjunker Versilov, fiul lui Versilov, prin urmare şi 
fratele meu într-o oarecare măsură. Proprietăreasa îl 
petrecuse până la uşă (fiindcă proprietarul încă nu se 
întorsese de la slujbă). După ce tânărul ieşi, m-am repezit 
numaidecât la ea: 

— Ce a căutat aici? A fost şi în camera mea? 

— Nici n-a pus piciorul în camera dumitale, doar a venit la 
mine... Răspunse ea scurt şi tăios, îmi întoarse spatele şi 
dădu să plece. 

— Nu, aşa nu merge! Am strigat eu. Fă bine şi răspunde- 
mi de ce a venit. 

— Ah, Doamne, doar n-oi fi vrând să-ţi dau socoteala de 
fiecare vizită pe care o primesc! Cred ca nimeni n-are 
dreptul să se amestece în treburile noastre. Poate că 
tânărul a venit să-mi ceară nişte bani împrumut sau să ma 
întrebe de o adresă, poate i-am făgăduit data trecută. 

— Data trecută! Cum adică? 

— Of, Doamne, doar nu vine pentru prima oară! 


Apoi a intrat în camera ei. Ceea ce m-a uimit mai mult era 
schimbarea de ton; până atunci proprietarii mei nu îmi 
vorbiseră atât de mojic. Era limpede că şi aici se ascundea 
ceva; de altfel, la fiecare pas, în fiecare moment ma izbeam 
de altă enigmă. Prima oară tânărul Versilov venise cu soră- 
sa, cu Anna Andreevna, în timp ce eu eram bolnav; îmi 
aduceam foarte bine aminte de lucrul acesta şi de cuvintele 
ciudate ale Annei Andreevna, care-mi aruncase în treacăt 
că s-ar putea ca bătrânul prinţ să se refugieze la mine... 
Dar situaţia era atât de încurcată şi infamă, încât nici nu 
ştiam ce să fac. Deodată m-am dumirit, m-am bătut cu 
palma peste frunte şi fără sa mai zăbovesc o clipă, deşi 
eram obosit, am alergat glonţ la Anna Andreevna, dar n-am 
găsit-o acasă, am aflat numai de la portar că „dumneaei a 
plecat la Ţaraskoie Selo şi poate are să se întoarcă mâine 
pe vremea asta”. 

„Dacă a plecat la Ţarskpie Selo, înseamnă că s-a dus la 
bătrânul prinţ şi în timpul acesta fratele ei inspectează 
locuinţa mea. Dar dumnealor se înşală amarnic, n-am să 
admit una ca asta! Am mormăit eu, scrâşnind din dinţi. 
Dacă întradevăr e vorba de o capcană, am să iau apărarea 
«bietei femei»!” 

Plecând de la Anna Andreevna, nu m-am întors acasă, 
fiindcă în capul meu înfierbântat a răsărit deodată 
amintirea cârciumii de pe chei, unde Andrei Petrovici avea 
obiceiul să se ducă de câte ori îl apăsa ceva pe suflet. Am 
alergat într-un suflet până acolo, fericit că-mi venise 
această idee. Când am ajuns, era aproape ora patru şi 
începuse să se întunece. La cârciumă mi s-a spus că fusese 
pe acolo: „Dumnealui n-a stat decât puţin şi a plecat, dar 
poate se mai întoarce”...Fără să şovăi o clipă, m-am hotărât 
să-l aştept şi mi-am comandat masa de prânz. Aici aveam 
măcar speranţa să-l întâlnesc. 

Am mâncat pe îndelete şi mult, chiar prea mult, numai ca 
să pot rămâne vreme cât mai îndelungată acolo şi aşa au 
trecut vreo patru ore. N-am să descriu tristeţea şi 


nerăbdarea mea febrilă; de înfrigurare parcă-mi tremurau 
şi măruntaiele. Pianul mecanic, vizitatorii - întreaga 
atmosfera jalnică mi s-a întipărit în suflet poate pentru 
toată viaţa! N-am să descriu nici gândurile care mi se 
învălmăşeau în cap ca un nor de frunze uscate, vânzolite de 
viscol, toamna; aceasta era întradevăr senzaţia pe care o 
aveam şi mărturisesc că uneori simţeam cum începe să mi 
se întunece mintea. 

Dar ceea ce mă sâcâia, pricinuindu-mi aproape o durere 
fizică (bineînţeles, pe lângă durerea mea esenţială, mai bine 
zis pe deasupra ei) era o senzaţie obsedantă, care mă 
umplea de venin, îmi dădea târcoale ca o muscă veninoasă 
pe care nici nu o bagi în seamă, dar de care nu-i chip să 
scapi şi când te aştepţi mai puţin te înţeapă foarte dureros. 
De fapt, nu era decât amintirea unei întâmplări pe care n- 
am mărturisit-o nimănui în lume. Şi fiindcă odată şi odată 
tot trebuia s-o povestesc, iată despre ce este vorba. 

La Moscova, după ce fusese hotărâtă plecarea mea la 
Petersburg, am fost înştiinţat prin Nikolai Semionovici să 
aştept banii care-mi fuseseră trimişi pentru cheltuielile de 
drum. N-am întrebat cine anume îmi trimisese aceşti bani; 
ştiam că erau de la Versilov şi cum pe atunci visam zi şi 
noapte, cu inima strânsă de emoție şi-mi făceam fel de fel 
de planuri semeţe cu privire la întâlnirea mea cu Versilov, 
încetasem cu totul să mai vorbesc despre el, până şi cu 
Maria Ivanovna. Trebuie să amintesc că de fapt aveam 
economisiţi nişte bani, care mi-ar fi ajuns pentru drum, 
totuşi m-am hotărât să aştept banii trimişi pe care bănuiam 
că-i voi primi prin poştă. 

Dar, într-o bună zi Nikolai Semionovici, întorcându-se 
acasă, mi-a comunicat (scurt şi concis, după obiceiul său) să 
mă duc a doua zi la ora unsprezece pe strada Miasniţkaia la 
prinţul V. unde kammerjunkerul Versilov, fiul lui Andrei 
Petrovici, care sosise de curând la Moscova şi trăsese la 
fostul său camarad de la colegiul din Ţaraskoie Selo, prinţul 
V, avea să-mi înmâneze banii trimişi pentru drum. În 


aparenţă era o chestiune foarte simplă: Andrei Petrovici 
putea foarte bine să dea fiului său această însărcinare. În 
loc să expedieze banii prin poştă, totuşi, oricât s-ar părea 
de ciudat, vestea m-a tulburat şi m-a îngrozit. Nu încape 
îndoială că Versilov voia să fac cunoştinţă cu fiul lui şi 
fratele meu; în orice caz aşa am tălmăcit eu intenţiile 
omului pe care îl visam. Totuşi, se isca o întrebare de o 
importanţă covârşitoare pentru mine: cum să mă înfăţişez şi 
cum să mă port la această întâlnire cu totul neaşteptată şi 
oare nu mă înjosesc ducându-mă acolo? 

A doua zi însă, la ora unsprezece fix, m-am prezentat; 
locuinţa prinţului V, care, deşi era burlac, avea o casă 
somptuos mobilată şi lachei îmbrăcaţi în livrele, după câte 
am putut să văd din anticameră, unde am şi rămas. După 
crâmpeiele de conversaţie şi râsetele care răzbăteau din 
casă, mi-am dat seama că prinţul mai avea şi alţi musafiri, în 
afară de kammerjunker, care locuia la el. Am cerut unui 
lacheu să mă anunţe, după câte-mi amintesc cu un ton 
destul de demn, chiar arogant, dar înainte de a pleca, el mi- 
a aruncat o privire ciudată şi, după părerea mea, mai puţin 
respectuoasă decât s-ar fi cuvenit. Spre surprinderea mea, 
am fost lăsat să aştept cam mult, vreo cinci minute şi în tot 
acest răstimp râsetele şi discuţiile n-au contenit. Aşteptam 
fireşte în picioare, fiindcă ştiam prea bine că eu, un „boier 
ca şi ceilalţi”, nu-mi puteam îngădui să mă aşez în 
anticameră, la rând cu lacheii. Din proprie iniţiativă însă, 
fără a fi poftit, n-aş fi intrat în salon nici în ruptul capului, 
căci eram prea mândru - o mândrie excesivă poate, dar 
îndreptăţită. Spre mirarea mea, cei doi lachei care 
rămăseseră în anticameră au îndrăznit să se aşeze în 
prezenţa mea. M-am întors, prefăcându-mă că n-am băgat 
de seamă, dar începusem să tremur tot; deodată m-am 
apropiat de unul dintre lachei şi i-am poruncit să se ducă 
„imediat” să mă anunţe din nou. În ciuda privirii mele 
arogante şi a tonului meu extrem de iritat, lacheul s-a uitat 


lung şi nepăsător la mine, fără să se ridice măcar, iar în 
locul lui mi-a răspuns celălalt: 

— Aveţi răbdare, doar aţi fost anunţat! 

M-am hotărât să mai aştept cel mult un minut şi apoi să 
plec negreşit. Unde mai pui că eram foarte decent 
îmbrăcat: în orice caz aveam un palton şi haine noi şi 
purtam o cămaşă imaculată, pe care însăşi Maria Ivanovna 
mi-o pregătise pentru această ocazie. Abia mai târziu, după 
ce am sosit la Petersburg, am aflat din sursă sigură că 
servitorul care-l însoțea pe tânărul Versilov le spusese din 
timp lacheilor că „va veni un fel de frate din flori al 
stăpânului, un student oarecare”...Acum ştiu sigur acest 
lucru. 

Minutul a trecut. Este o senzaţie îngrozitoare să ştii că 
trebuie să iei o hotărâre şi să n-o poţi lua: „Să plec, sau nu? 
Să plec sau nu?” îmi repetam eu în fiecare clipă cu 
înfrigurare. Deodată a apărut din nou lacheul care se 
dusese să mă anunţe. [inea cu vârful degetelor şi flutura 
patru bancnote roşii, patruzeci de ruble. 

— Poftim! Primiţi vă rog aceste patruzeci de ruble! 
Fierbeam de mânie. Eram jignit la culme! Toată noaptea 
nu închisesem ochii cu gândul la această întâlnire între doi 

fraţi, pregătită de Versilov; toată noaptea am chibzuit cu 
înfrigurare cum să mă port ca să nu mă compromit, mai 
bine zis să nu compromit regulile de comportare pe care mi 
le elaborasem în singurătatea mea şi cu care socoteam că 
mă pot mândri în orice societate, cât de aleasă. Parcă mă şi 
vedeam demn, mândru şi trist, în societatea prinţului V. şi a 
prietenilor săi şi visam ca astfel voi avea prilejul să pătrund 
dintr-o dată în lumea bună; o spun fără să mă cruţ câtuşi de 
puţin, fiindcă acesta e adevărul, şi-l voi reda în întregime 
fără să ascund nici un amănunt. Şi din toate visurile mele 
iată ce s-a ales: am primit patruzeci de ruble în anticameră 
şi încă după o aşteptare de zece minute şi direct din mâna 
unui lacheu, nici măcar pe o tavă sau într-un plic! 


Am strigat atât de tare la lacheu, încât a tresărit şi s-a tras 
înapoi; i-am poruncit să ducă imediat banii îndărăt şi să-i 
spună „stăpânului său să-i aducă singur” - într-un cuvânt, 
pretenţia mea era de neînțeles şi după cum era de aşteptat, 
lacheul n-a priceput ce voiam. Mă răstisem însă atât de tare 
la el, încât s-a dus totuşi. Unde mai pui că strigătele mele 
răzbătuseră pesemne până în casă, deoarece discuţiile şi 
râsetele au încetat brusc. 

Aproape numaidecât am auzit nişte paşi rari, graţioşi şi 
uşori, apoi un tânăr înalt, chipeş şi arogant (atunci mi s-a 
părut şi mai palid şi mai uscăţiv decât cu câteva ore în 
urmă, la mine acasă) a apărut în pragul anticamerei, mai 
bine zis s-a oprit la un pas de prag. Era într-un splendid 
halat de mătase roşie, în papuci şi purta pince-nez. Fără să 
scoată un cuvânt, a început să mă măsoare. Eu, furios ca o 
fiară, am făcut un pas spre el şi l-am înfruntat cu privirea. 

EI însă nu m-a privit decât vreo zece secunde, apoi ivi 
deodată pe buze un zâmbet aproape imperceptibil, în 
acelaşi timp îngrozitor de perfid, tocmai fiindcă era atât de 
imperceptibil; fără o vorbă, mi-a întors spatele şi s-a retras 
călcând tot atât de rar, uşor şi grațios cum venise. O, cunosc 
prea bine ifosele acestor oameni care încă de mici, aproape 
din leagăn, învaţă de la mamele lor arta de a jigni! Se 
înţelege că am rămas năuc... O, de ce m-am fâstăcit atunci! 

Aproape în aceeaşi clipă s-a întors din nou acelaşi lacheu, 
ţinând în mână aceleaşi bacnote: 

— Vă rog să luaţi aceşti bani care vi s-au trimis de la 
Petersburg, căci domnia-sa nu vă poate primi astăzi şi vă 
transmite că poate o să vă „primească altă dată, când s-o 
nimeri să fie mai liber”...Am simţit că ultimele cuvinte le 
adăugase lacheul de la el. Totuşi, cum mai eram buimac, am 
luat banii şi m-am îndreptat spre uşă; dacă n-aş fi fost atât 
de zăpăcit, nu i-aş fi primit şi aş fi reacţionat cum s-ar fi 
cerut; lacheul însă, fără îndoială din dorinţa de a mă umili, a 
făcut un gest care nu putea să-i vină în gând decât unui 
lacheu: a deschis ostentativ uşa înaintea mea şi, ţinând-o 


larg deschisă, mi-a spus grav şi apăsat în clipa când 
treceam pe lângă el: 

— Poftiţi, vă rog! 

— Ticălosule! I-am strigat şi deodată am ridicat mâna la el, 
dar m-am răzgândit şi nu l-am mai pălmuit. Şi stăpânul tău 
e un ticălos. Du-te imediat şi spune-i ce cred despre el! Am 
adăugat şi am pornit repede pe scară în jos. 

— Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Dacă te-aş spune 
boierului, mi-ar da pe loc câteva rânduri şi m-ar trimite să 
te duc la poliţie. Ai mai avut şi îndrăzneala să ridici mâna la 
mine...! 

Striga după mine în timp ce coboram scara largă şi 
dreaptă, de casă boierească, acoperită cu un covor roşu. 
Trei lacheii mă urmăreau de sus, aplecaţi peste balusradă. 
Se înţelege că am tăcut chitic: doar nu era să mă pun cu 
nişte lachei! Am coborât scara foarte demn, fără să grăbesc 
pasul, ba chiar mi se pare că l-am încetinit. Ştiu că o să se 
găsească destui filosofi care să spună că astea sunt fleacuri, 
nazuri de mucos irascibil - n-au decât! Eu însă am fost 
adânc rănit şi rana asta nu s-a vindecat până astăzi, mă mai 
doare şi acum când scriu aceste rânduri, după ce totul s-a 
sfârşit de mult şi mă simt răzbunat. O, jur că nu sunt un om 
care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. 
Nu încape îndoială că dintotdeauna, încă înainte dea mă 
îmbolnăvi doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, 
dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i 
umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul 
prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o 
înţeleagă ca să mă socotesc răzbunat! Trebuie să precizez 
însă că într-adevăr nu sunt o fire răzbunătoare, dar în ciuda 
generozităţii mele, nu uit uşor răul care mi s-a făcut; oare şi 
alţii or fi reacţionând la fel? Atunci însă mă dusesem acolo 
însufleţit de sentimente nobile şi chiar dacă puteam să par 
caraghios, nu-mi pasă: e mai bine să fii ridicol, dar generos, 
decât să fii impunător dar josnic, meschin şi mediocru! Nu 
vorbisem nimănui despre această întâlnire cu „fratele” 


meu, nici cu Maria Ivanovna, nici măcar mai târziu, la 
Petersburg, cu Liza. Mi-era ruşine de această întâlnire, de 
parcă aş fi primit o palmă. Dar iată că deodată domnul 
acesta îmi iese în cale când mă aşteptam mai puţin, îmi 
zâmbeşte, mă salută şi-mi spune foarte prieteneşte 
„bonsoir”...Se înţelege că schimbarea lui mi-a dat de 
gândit. Şi totodată mi-a redeschis vechea rană. 

După ce am stat patru ore şi mai bine la cârciumă, am 
fugit deodată de acolo ca un apucat. Bineînţeles, tot la 
Versilov şi bineînţeles iar nu l-am găsit acasă. Am aflat doar 
că toată ziua nu dăduse pe acolo; dădaca se plictisea 
pesemne, fiindcă de cum m-a văzut m-a rugat s-o trimit pe 
Nastasia Egorovna acasă, de parcă nici n-aş fi avut altă 
grijă! Am alergat apoi la mama, dar n-am intrat în casă, am 
chemat-o numai pe Lukeria în antreu şi am aflat de la ea că 
el nu dăduse toată ziua pe acolo şi că nici Liza nu se 
întorsese acasă. Am văzut că Lukeria ar vrea şi ea să mă 
întrebe ceva, poate să mă şi roage ceva, dar nu de asta îmi 
ardea mie! Îmi mai rămânea o singură nădejde şi anume, 
să-l găsesc pe la mine acasă, dar nu mai puneam prea mult 
temei. 

După cum am mai spus, în ziua aceea nu o dată am fost 
punctul de a înnebuni. De astă dată, când am intrat în 
camera mea, am dat cu ochii de Alphonsine şi de 
proprietarul meu. E drept că se pregăteau tocmai să iasă şi 
Piotr Ippolitovici îi lumina drumul cu o lumânare. 

— Ce înseamnă asta?! Am strigat eu la proprietar aproape 
scos din minţi. Cum ai îndrăznit s-o aduci pe escroaca asta 
în odaia mea? 

— Tiens! Exclamă Alphonsine. Et les amis? 

— Afară! Am urlat eu. 

— Mais c'est un ours! 'Ţipă ea, prefăcându-se speriată şi 
trecând ca o arătare pe coridor, dispăru în camera 
proprietăresei. 

Fără să lase lumânarea din mână, Piotr Ippolitovici se 
apropie încruntat de mine. 


— Dă-mi voie să-ţi atrag atenţia, Arkadi Makarovici, că te- 
ai cam întrecut cu măsura; oricât te-am stimat trebuie să te 
contrazicem; mamzel Alphonsine nu este o escroacă, ba 
chiar dimpotrivă, e oaspetele nostru, a venit în vizită nu la 
dumneata, ci la soţia mea, cu care întreţine relaţii de 
prietenie reciprocă. 

— Bine, dar cum ai îndrăznit s-o aduci în camera mea? Am 
repetat eu, luându-mă cu mâinile de cap, fiindcă mă 
apucase brusc o migrenă groaznică. 

— Din întâmplare, mă rog. leşisem tocmai să închid 
ferăstruică pe care tot eu o deschisesem, ca să se 
aerisească odaia şi cum eram în toiul unei discuţii cu 
Alponsina Karlovna, m-a însoţit ca să nu ne întrerupem 
vorba. 

— Nu-i adevărat! Alphonsine e o iscoadă, ca şi Lambert, 
poate că şi dumneata eşti un spion! Desigur că Alphonsine a 
venit la mine ca să fure ceva. 

— Eşti liber să crezi ce vrei. Azi binevoieşti să spui una şi 
mâine alta. Trebuie să-ţi spun însă că mi-am închiriat 
locuinţa pentru câtva timp, nevastă-mea şi cu mine ne 
mutăm într-o cămăruţă; aşa că Alphonsina Karlovna este 
acum un fel de chiriaşă de a noastră, aproape ca şi 
dumneata. 

— Lui Lambert i-ai închiriat locuinţa? Am strigat eu, 
înspăimântat. 

— Nu, mă rog, nu lui Lambert, mă linişti el, zâmbind la fel 
de galeş ca de dimineaţă, însă acum nu mai părea 
descumpănit, ci sigur de sine. Cred că ştii şi dumneata cui. 
Degeaba te prefaci că habar n-ai; tot de formă te şi superi, 
mă rog. Noapte bună! 

— Da, da, du-te, lasă-mă în pace! L-am repezit eu aproape 
plângând, făcându-i semn să plece mai repede; el m-a privit 
mirat, dar apoi a ieşit. Am tras zăvorul la uşă şi m-am trântit 
pe pat, îngropându-mi faţa în pernă. Aşa s-a desfăşurat 
acea zi îngrozitoare, prima din cele trei zile fatale cu care 
se încheie însemnările mele. 


CAPITOLUL AL ZECELEA. 

Voi fi din nou nevoit să anticipez asupra evenimentelor, ca 
să lămuresc cât de cât cele ce vor urma, fiindcă în 
desfăşurarea logică a acestei întâmplări au intervenit 
atâtea incidente şi coincidenţe, încât cititorul ar pierde firul 
dacă nu le-ar cunoaşte dinainte. Toate porneau desigur, de 
la acea „capcană” de care pomenise Tatiana Pavlovna fără 
să vrea. lată în ce consta această capcană: Anna Andreevna 
se hotărâse până la urmă să facă pasul cel mai îndrăzneţ şi 
mai riscant care se poate închipui în situaţia ei. Era într- 
adevăr o femeie şi jumătate. Deşi bătrânul prinţ, sub 
pretextul sănătăţii lui şubrede, fusese sechestrat din timp la 
Ţarskoe Selo, aşa încât zvonul despre căsătoria lui cu Anna 
Andreevna nu apucase să se răspândească în înalta 
societate, fiind înăbuşit din faşă ca să zic aşa, bătrânelul 
acesta slab de înger şi de obicei atât de maleabil n-ar fi 
renunţat de astă dată la planul lui şi nici în ruptul capului 
nu şi-ar fi călcat cuvântul dat Annei Andreevna, cu atât mai 
mult cu cât iniţiativa căsătoriei pornise de la ea; în privinţa 
asta era un adevărat cavaler, aşa că mai devreme sau mai 
târziu el se putea revolta pe neaşteptate trecând la 
înfăptuirea intenţiei lui cu o dârzenie de neînfrânt, cum se 
întâmplă foarte des cu caracterele slabe, fiindcă şi 
slăbiciunea lor are o limită de care e primejdios să te 
apropii. Primejdia era cu atât mai mare cu cât bătrânul îşi 
dădea bine seama de situaţia extrem de delicată a Annei 
Andreevna, pe care o respecta mai mult decât pe oricine şi 
ştia că pe socoteala ei s-ar putea răspândi fel de fel de 
zvonuri răutăcioase şi bârfeli care să-i pericliteze bunul 
renume în societate. Ceea ce-l mai liniştise şi-l oprise până 
atunci să întreprindă ceva, era numai faptul că niciodată 
Katerina Nikolaevna nu-şi îngăduise să spună în prezenţa 
lui vreun cuvânt rău, sau să facă vreo aluzie răutăcioasă la 
adresa Annei Andreevna, nici nu se arătase vreodată 
împotriva intenţiei lui de a se căsători cu ea. Dimpotrivă, 
manifesta o deosebită prietenie şi atenţie faţă de logodnica 


tatălui ei. De aceea, Anna Andreevna se găsea într-o situaţie 
extrem de penibilă, fiindcă instinctul ei subtil de femeie îi 
spunea că cea mai vagă insinuare la adresa Katerinei 
Nikolaevna, pe care prinţul de asemenea o venera - şi acum 
mai mult ca oricând, tocmai fiindcă privea căsătoria lui cu 
atâta îngăduinţă şi respect - cea mai mică răutate la adresa 
fiicei lui s-ar fi întors împotriva ei însăşi, jignind 
sentimentele afectuoase ale bătrânului şi stârnindu-i 
neîncredere, poate chiar indignare faţă de ea. lată aşadar 
pe ce plan se dădea bătălia: cele două rivale se străduiau 
care mai de care să se arate mai delicată şi mai 
înţelegătoare faţă de cealaltă, aşa că până la urmă prinţul 
nici nu mai ştia pe care s-o admire mai mult şi, după 
obiceiul oamenilor slabi de înger, dar sensibili, a isprăvit 
prin a suferi, socotind că numai el e vinovat de toate. După 
câte am auzit, de atâta zbucium se îmbolnăvise de-a 
binelea; în loc să se întremeze la 'Ţaraskoie Selo, avea acum 
nervii atât de zdruncinaţi încât, pare-se, căzuse aproape la 
pat. 

Trebuie să menţionez în treacăt un amănunt pe care l-am 
aflat abia mai târziu: pare-se că Bioring i-a propus deschis 
Katerinei Nikolaevna să-l ducă în străinătate, ademenindu-l 
într-un fel sau altul şi în acelaşi timp să răspândească în 
cercul lor zvonul că prinţul şi-ar fi pierdut cu totul minţile, 
urmând să-şi procure în străinătate un certificat medical în 
acest sens. Dar Katerina Nikolaevna n-a consimţit nici în 
ruptul capului, cel puţin aşa susțineau unii mai târziu. Se 
zice chiar că a respins cu indignare un asemenea sfat. Deşi 
nu este decât un zvon necontrolat, mie mi se pare verosimil. 

Dar întâmplarea a făcut ca, atunci când situaţia era 
încordată la culme şi nu mai vedea nici o ieşire, Anna 
Andreevna să afle de la Lambert că există o scrisoare care 
dovedeşte că fiica prinţului se şi sfătuise cu un jurist asupra 
modului de a-l pune pe tatăl ei sub interdicţie. Vestea a 
îndârjit-o nespus pe Anna Andreevna, mândră şi 
răzbunătoare din fire şi a făcut să încolţească în mintea ei 


fel de fel de planuri. Amintindu-şi toate discuţiile noastre 
din trecut şi cântărind până şi cele mai mici amănunte, a 
ajuns, după cum era şi firesc, la concluzia că vestea trebuie 
să fie adevărată. Şi atunci în inima acestei femei hotărâte şi 
dârze s-a închegat un plan de bătălie irevocabil: avea de 
gând să-i dezvăluie dintr-o dată prinţului adevărul, fără 
menajamente şi fără insinuări, să-l sperie, să-l zdruncine, 
arătându-i că îşi va sfârşi fără doar şi poate zilele într-un 
ospiciu de nebuni, iar dacă se va îndoi sau se va indigna şi 
nu se va lăsa convins, să-i pună în faţă scrisoarea fiicei lui şi 
să-i spună: „De vreme ce a mai avut o dată intenţia să te 
pună sub interdicţie, acum, ca să împiedice căsătoria, o va 
face cu atât mai mult”...Apoi, când bătrânul va fi copleşit de 
spaimă şi durere, voia să-l ducă la Petersburg - direct la 
mine acasă. 

Riscul era foarte mare, dar Anna Andreevna avea o 
încredere neclintită în forţele ei. Aici trebuie să fac o 
digresiune şi, anticipând cu mult asupra evenimentelor, să 
spun că ea nu s-a înşelat în ceea ce priveşte rezultatul 
loviturii, mai mult, succesul a întrecut toate aşteptările ei. 
Scrisoarea a făcut asupra bătrânului prinţ o impresie cu 
mult mai puternică decât ne-am fi aşteptat cu toţii, chiar şi 
ea. Pe atunci eu nici nu bănuiam că prinţul aflase încă de 
mult ceva despre scrisoare dar, după obiceiul tuturor 
oamenilor slabi şi fricoşi, prinţul nu dăduse crezare 
zvonului şi se străduise să-l alunge cât mai repede din 
minte, ca să nu-i tulbure liniştea, mai mult, se şi mustrase, 
fiindcă socotea o josnicie chiar şi faptul de a-şi fi plecat 
urechea la un astfel de zvon. Mai adaug că atunci când a 
aflat de existenţa scrisorii, Katerina Nikolaevna a fost mult 
mai puternic impresionată decât m-aş fi aşteptat; într-un 
cuvânt, această hârtie s-a dovedit incomparabil mai 
importantă decât mi-aş fi închipuit eu însumi, care o purtam 
în buzunar. Văd însă că prea m-am grăbit s-o iau înaintea 
evenimentelor. 


Bine, dar cineva poate să se întrebe de ce Anna Andreevna 
voia să-l aducă pe prinţ tocmai la mine? Ce rost avea să-l 
adăpostească într-o cameră mobilată atât de sărăcăcioasă 
ca a mea, care putea să-l înspăimânte prin aspectul ei 
jalnic? Dacă într-adevăr nu se putea întoarce în casa lui 
(unde totul se putea nărui dintr-o dată), de ce nu i s-ar fi 
luat cu chirie o locuinţă elegantă, cum propusese Lambert? 
Tocmai de aici se vede cât de riscant era pasul pe care voia 
să-l facă Anna Andreevna. 

Ea nu putea ajunge la rezultatul dorit decât arătându-i 
prinţului documentul imediat după sosirea lui, dar eu nu 
voiam cu nici un preţ să-i dau documentul. Cum n-avea timp 
de pierdut, Anna Andreevna, bizuindu-se numai pe 
autoritatea ei, se hotărâse să pornească la acţiune şi fără 
document, urmând să-l aducă însă pe prinţ direct la mine - 
de ce? Tocmai fiindcă procedând astfel mă punea în faţa 
faptului împlinit, cu alte cuvinte, urmărea să împuşte doi 
iepuri dintr-o dată. Ea îşi făcea socoteala că, luându-mă 
prin surprindere, printr-o lovitură neaşteptată, 
zguduitoare, va izbuti să-mi înfrângă rezistenţa. Era 
convinsă că atunci când îl voi vedea în faţa mea pe bătrân 
speriat şi neajutorat, mă voi lăsa înduplecat de rugăminţile 
lor şi-i voi arăta documentul! Recunosc că era un calcul abil, 
care dovedea inteligenţă şi intuiţie psihologică. Şi într- 
adevăr, puţin a lipsit să nu-şi atingă scopul. În ceea ce-l 
priveşte pe bătrân, Anna Andreevna a şi reuşit atunci să-l 
momească, silindu-l s-o creadă pe cuvânt, numai fiindcă îi 
declarase de la început că îl duce la mine. Toate astea le-am 
aflat abia mai târziu. Numai simpla afirmaţie că documentul 
se găseşte la mine a spulberat şi ultimele îndoieli din inima 
şovăielnică a bătrânului cu privire la existenţa 
documentului - atât de mult mă iubea şi mă preţuia! 

Trebuie să mai spun că Anna Andreevna însăşi nu s-a 
îndoit o clipă că scrisoarea se mai află în posesia mea şi că 
n-o dădusem din mână. De fapt, ea îşi făcuse o părere fermă 
despre mine şi se bizuise cu cinism pe firea mea naivă, 


sinceră, chiar sentimentală; pe de altă parte însă, 
presupunea că şi dacă aş fi fost hotărât să dau scrisoarea 
cuiva, bunăoară Katerinei Nikolaevna, n-aş fi făcut-o decât 
în împrejurări cu totul speciale şi ca nu cumva să intervină 
asemenea împrejurări, se şi grăbea să le-o ia înainte printr- 
un atac neaşteptat, printr-o lovitură bruscă. Unde mai pui 
că şi Lambert îi confirmase toate presupunerile. Am mai 
spus însă că în momentul acela Lambert se găsea într-o 
situaţie critică şi, ca trădător ce era, dorea cu insistenţă să 
mă îndepărteze de Anna Adreevna, ca apoi să vindem 
împreună documentul Ahmakovei, de la care, din cine ştie 
ce motive, spera să tragă foloase mai mari. Dar, deoarece 
eu m-am opus tot timpul cu îndârjire să dau documentul, el 
s-a hotărât, de voie, de nevoie, s-o ajute şi pe Anna 
Andreevna, ca să se aleagă cât de cât cu ceva, de aceea 
căuta să i se vâre în suflet, tot oferindu-i serviciile sale până 
în ultimul moment şi după câte ştiu, i-a propus să-i facă rost 
chiar şi de un preot la nevoie... Anna Andreevna însă, l-a 
rugat cu un zâmbet ironic şi dispreţuitor să nici nu mai 
pomenească de asta. Lambert i se părea îngrozitor de mojic 
şi o dezgusta la culme: totuşi, din prudenţă, primea 
serviciile lui folosindu-l bunăoară ca spion. Şi fiindcă veni 
vorba de asta, nici până azi nu ştiu sigur dacă îl 
cumpăraseră sau nu pe Piotr Ippolitovici, dacă proprietarul 
meu primea ceva pentru serviciile sale, sau se făcuse 
complicele lor numai din plăcerea de a ţese intrigi; ştiu însă 
sigur că şi el şi nevasta lui fuseseră puşi să mă spioneze. 
Acum cititorul poate să înţeleagă că deşi eram prevenit 
măcar în parte, totuşi nu puteam să prevăd că peste o zi 
sau două îl voi găsi pe bătrânul prinţ în camera mea şi încă 
într-o asemenea situaţie. Şi apoi, nici nu mi-aş fi închipuit că 
Anna Andreevna va avea atâta îndrăzneală! Una e să faci 
planuri şi aluzii îndrăzneţe şi alta e să te hotărăşti să le pui 
în aplicare şi să le duci până la capăt - pentru asta se cere 
curaj, nu glumă! 

Şi acum îmi voi relua povestirea de unde am întrerupt-o. 


A doua zi de dimineaţă m-am trezit târziu, după un somn 
neobişnuit de adânc şi fără vise, lucru de care mă mir şi 
astăzi, aşa că mă simţeam foarte vioi şi cu inima uşoară de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic în ajun. Mi-am pus în gând 
să nu mai trec pe la mama, ci să mă duc direct la biserica 
din cimitir, iar după înmormântare s-o însoțesc pe mama 
acasă şi să stau toată ziua cu ea. Eram ferm convins că în 
orice caz, mai devreme sau mai târziu, trebuia să vină şi el 
în ziua aceea la mama. 

Atât Alphonsine cât şi proprietarul plecaseră de mult de 
acasă, iar pe proprietăreasă nu voiam s-o întreb nimic. În 
general eram decis să rup orice relaţii cu ei, ba chiar să mă 
mut cât mai curând de acolo; de aceea, cum mi s-a adus 
cafeaua, am tras din nou zăvorul. Dar deodată cineva a 
bătut la uşă şi, spre mirarea mea, am recunoscut glasul lui 
Trişatov. 

I-am deschis numaidecât şi l-am poftit bucuros înăuntru, 
dar el n-a vrut să intre: 

— Vreau să-ţi spun doar două cuvinte... Sau poate că ar fi 
mai bine să intru fiindcă mi se pare că aici se poate vorbi 
numai în şoaptă; dar nu stau decât o clipă, nici nu mă aşez. 
Te uiţi la paltonul meu jerpelit? Află că Lambert şi-a luat 
îndărăt blana. 

Într-adevăr, purta un palton vechi, ros şi mult prea lung 
pentru el. Stătea în faţa mea, trist şi îmbufnat, cu mâinile în 
buzunar şi cu pălăria pe cap. 

— Nu stărui, că nu mă aşez. Ascultă, Dolgoruki, am aflat că 
Lambert unelteşte ceva împotriva dumitale, pesemne vreo 
trădare; nu cunosc amănunte, dar ştiu sigur ca e lucru 
hotărât şi că se va întâmpla foarte curând. Ţi-o spun ca să 
te fereşti. M-am dumerit dintr-o vorbă care i-a scăpat 
ciupitului - îl mai ţii minte? Mai mult n-am reuşit să scot de 
la el, aşa că asta e tot ce-ţi pot spune. Am venit numai ca să 
te previn. Şi acum te las. 

— Şezi o clipă, dragă Trişatov! Şi eu mă grăbesc, dar sunt 
atât de bucuros că te văd!... Am exclamat eu. 


— Nu, nu mă aşez; dar n-am să uit că te-ai bucurat când 
m-ai văzut. Eh, Dolgoruki, nu vreau să-şi facă nimeni iluzii 
despre mine. Eu am acceptat în mod conştient, de 
bunăvoie, să săvârşesc orice ticăloşie, până şi o infamie atât 
de mare, încât mi-e şi ruşine să ţi-o mărturisesc. Acum 
lucram pentru ciupit... Nu merit să mă primeşti ca pe un 
oaspete. 

— Cum poţi vorbi aşa, Trişatov, dragul meu... 

— Vezi dumneata Dolgoruki, eu sunt neruşinat faţă de 
toată lumea, mai ales acum când m-am pus pe chefuri, în 
curând voi primi o blană şi mai scumpă şi voi avea trăsură 
la scară, cu cai de rasă, dar în sinea mea voi şti întotdeauna 
că în casa dumitale n-am îndrăznit să mă aşez fiindcă nu m- 
am socotit demn, fiindcă faţă de dumneata sunt un ticălos. 
Gândul acesta va fi pentru mine o mângâiere când voi 
chefui pe bani furaţi. Şi acum adio, rămâi cu bine; nu-ţi dau 
mâna, nici măcar Alphonsine nu se înjoseşte să dea mâna cu 
mine. Te rog să nu mă chemi înapoi şi nici să nu vii la mine. 
Sper că ne-am înţeles. 

Şi băieţandrul acesta ciudat se întoarse şi plecă; îmi părea 
rău că eram atât de grăbit, am luat însă hotărârea să-l caut 
cât mai curând, de cum voi rezolva problemele mele 
familiale. 

N-am să mai înşir tot ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea, 
deşi ar fi multe de povestit. Versilov n-a venit la 
înmormântare, de altfel, chiar înainte ca mortul să fie scos 
din biserică, ai mei aveau aerul că nici nu-l aşteaptă să vină. 
Mama se ruga cu evlavie şi se vedea că e cu totul cufundată 
în rugăciune. Lângă catafalc nu se aflau decât Tatiana 
Pavlovna şi Liza. Dar n-am să mai intru în amănunte. După 
înmormântare ne-am întors cu toţii acasă şi ne-am aşezat la 
masă şi iar mi s-a părut, cercetându-le feţele, că nici acum 
nu-l aşteaptă. Când ne-am ridicat de la masă, m-am 
apropiat de mama, am îmbrăţişat-o drăgăstos şi am 
felicitat-o de ziua ei. Liza a făcut la fel. 


— Ascultă, dragul meu frate, îmi şopti Liza pe furiş, să ştii 
că-l aşteaptă. 

— Îmi dau seama, Liza. 

— Are să vină cu siguranţă. 

Aşadar, aveau informaţii precise despre el, m-am gândit, 
dar n-am întrebat nimic. Deşi n-am să-mi descriu 
sentimentele, trebuie să spun că, în ciuda însufleţirii mele, 
toată această enigmă mă apăsa iar ca o piatră pe suflet. Ne- 
am aşezat cu toţii în salon, la masa rotundă, în jurul mamei. 
Ah, cât de mult mi-a plăcut atunci să stau cu ea şi s-o 
privesc! Deodată mama m-a rugat să citesc ceva din Biblie. 
Am citit un capitol din Evanghelia lui Luca. Ea nu plângea; 
nici măcar nu părea foarte tristă, dar faţa ei trăda o viaţă 
spirituală mai bogată ca niciodată. Din privirea ei calmă şi 
pioasă se vedea că e stăpânită de un gând, dar nu părea 
nici neliniştită, nici speriată. Convorbirea n-a lâncezit nici 
un moment. Am început să depănăm amintiri despre 
răposat şi Tatiana Pavlovna a povestit despre el multe 
lucruri pe care nu le ştiam. N-am să le înşir pe toate, dacă 
le-aş aşterne aici, cred că ar stârni mult interes. Până şi 
Tatiana Pavlovna era cu totul altfel decât de obicei. Era 
blândă, prietenoasă şi, lucru ciudat, părea şi ea foarte 
liniştită, cu toate că vorbea mult, ca s-o distreze pe mama. 
Mi s-a întipărit în minte mai cu seamă un amănunt: în 
stânga canapelei pe care şedea mama, pe o măsuţă 
rotundă, se afla o icoană pregătită parcă pentru un anumit 
scop; era o icoană foarte veche de lemn, fără altă podoabă 
decât coroniţele de argint de pe capetele celor doi sfinţi. 
Ştiam că icoana îi aparținuse lui Makar Ivanovici şi mai 
ştiam că răposatul o socotea făcătoare de minuni şi nu se 
despărţea niciodată de ea. Tatiana Pavlovna arunca din 
când în când o privire spre ea. 

— Ascultă Sofia, spuse ea deodată, schimbând vorba, n-ar 
fi ma abcdefghijklmnopgrstuvwxyzşţătâi bine să punem 
icoana în picioare pe masă, rezemată de perete şi să 
aprindem o candelă în faţa ei? 


— Nu, mai bine să rămână aşa, spuse mama. 

— Poate că ai dreptate. Altfel ar părea totul prea solemn... 

N-am înţeles atunci despre ce era vorba, pe urmă însă m- 
am dumerit că încă de mult Makar Ivanovici hotărâse ca, 
după moartea lui, icoana să-i rămână lui Andrei Petrovici, 
iar mama se pregătea tocmai să i-o înmâneze. 

Se făcuse ora cinci după-amiază; în toiul discuţiei, am 
observat deodată o anumită crispare pe faţa mamei; s-a 
îndreptat brusc din spate şi a început să tragă cu urechea, 
dar Tatiana Pavlovna, care în timpul acesta vorbea, nu şi-a 
dat seama de nimic şi şi-a urmat vorba. M-am întors 
numaidecât spre uşă şi, peste o clipă, s-a ivit în prag Andrei 
Petrovici. Nu intrase pe uşa din faţă, ci venise pe scara din 
dos trecând prin bucătărie şi prin sală; dintre noi toţi numai 
mama îi auzise paşii. Am să povestesc din fir în păr scena 
absurdă care a urmat, fără să omit nici un gest, nici un 
cuvânt; de altfel, a fost foarte scurtă. 

Mai întâi trebuie să spun că, cel puţin în primul moment, 
n-am observat nici cea mai mică schimbare pe faţa lui. Era 
îmbrăcat ca întotdeauna, adică foarte îngrijit, aproape 
sclivisit; în mână ţinea un buchet de flori proaspete, nu prea 
mare, dar costisitor, pe care i l-a întins mamei, zâmbind. Ea 
i-a aruncat o privire sfioasă şi nedumerită, totuşi, în clipa 
când a primit florile, obrazul ei palid s-a rumenit uşor şi 
ochii i s-au luminat de bucurie. 

— Eram sigur că ai să mă primeşti aşa, Sonia, spuse el. Şi 
cum la intrarea lui ne ridicasem cu toţii, el s-a apropiat de 
masă şi s-a aşezat pe fotoliul din stânga mamei, pe care 
şezuse Liza, fără să-şi dea seama că ia locul altcuiva şi 
astfel, s-a pomenit lângă masa pe care se afla icoana. 

— Bună seara, ne salută el pe toţi. [ineam să-ţi aduc 
neapărat flori astăzi, de ziua ta, Sonia, de aceea nici n-am 
venit la înmormântare, ca să nu trec cu buchetul prin faţa 
mortului; de altfel, ştiu că nici tu nu te-ai aşteptat să vin la 
înmormântare. Fără îndoială că nici bătrânul nu m-ar fi 
osândit pentru aceste flori, doar el însuşi ne-a cerut cu 


limbă de moarte să ne bucurăm de viaţă. Nu-i aşa? Am 
impresia că şi el este aici, printre noi. 

Mama îi aruncă o privire ciudată; Tatiana Pavlovna se 
înfioră. 

— Cine să fie printre noi? Întrebă ea. 

— Răposatul. Dar să vorbim despre altceva. Ştiţi, tocmai 
un om care nu prea crede în asemenea minuni e în fond mai 
superstiţios decât altul... Dar să mă întorc la flori: zău că nu 
ştiu cum am ajuns cu ele până aici. Pe drum încoace, de trei 
ori am vrut să le arunc şi să le calc în picioare. 

Mama tresări. 

— Abia m-am stăpânit să nu le arunc. Ilartă-mă, Sonia, sunt 
un zănatic. Voiam s-o fac numai fiindcă prea erau frumoase. 
Ce poate fi mai frumos pe lume decât o floare? Dar a trebuit 
să vin cu ele prin ger şi zăpadă. Gerul de la noi şi florile! 
Oare îşi poate cineva închipui o nepotrivire mai mare?! Dar 
nu acesta era motivul: voiam să le calc în picioare fiindcă 
sunt frumoase. Să ştii Sonia, că iar am să dispar, dar am să 
mă întorc foarte curând, fiindcă voi trece probabil printr-o 
mare spaimă. Şi dacă aşa va fi, cine ar putea să mă vindece 
de spaimă, unde mai găsesc un înger ca tine, Sonia? Dar de 
unde s-a mai ivit şi icoana asta? A, era a răposatului, mi- 
aduc aminte de ea. O moştenise din bătrâni, i-o lăsase 
bunicu-său; ştiu că nu s-a despărţit toată viaţa de ea. După 
câte mi-aduc aminte, voia să mi-o lase mie moştenire; îmi 
amintesc foarte bine de ea. Dacă nu mă înşel, e zugrăvită 
după canoanele vechi, ale răscolnicilor... Staţi să mă uit mai 
bine la ea. 

Luă icoana în mână, o apropie de lumânare şi o cercetă cu 
atenţie, dar după câteva clipe o puse jos, de astă dată pe 
masa din faţa lui. Eram mirat; de altfel, tot ce spunea în 
seara aceea era atât de ciudat, încât nu înţelegeam nimic, 
îmi aduc aminte numai că o spaimă nelămurită îmi strângea 
inima. Mama însă nu mai era speriată, îl privea doar cu milă 
şi nedumerire; pentru ea, el era în primul rând un om 
nefericit. Şi-apoi, mai vorbise şi altă dată aproape la fel de 


straniu ca acum. Nu ştiu de ce însă, Liza a pălit deodată şi, 
arătând cu capul spre el, mi-a aruncat o privire stranie. Dar 
mai speriată decât noi toţi era Tatiana Pavlovna. 

— Ce-i cu dumneata, dragă Andrei Petrovici? Îngăimă ea 
cu sfială. 

— Zău nu ştiu ce-i cu mine, dragă Tatiana Pavlovna. Dar n- 
ai motive să fii neliniştită, de vreme ce n-am uitat că 
dumneata eşti Tatiana Pavlovna şi că-mi eşti dragă. De fapt, 
n-am venit decât pentru o clipă. Aş fi vrut să-i spun Soniei 
un cuvânt bun, dar nu-l găsesc, deşi inima mi-e plină de 
sentimente, pe care nu ştiu să le exprim. Şi, vă spun drept, 
tot sentimente foarte ciudate. Ştiţi, mă simt de parcă în 
mine ar fi doi oameni, mărturisi el sincer, prieteneşte, 
îmbrăţişându-ne pe toţi cu o privire foarte gravă. Da, într- 
adevăr, mă dedublez, sunt sfâşiat de gânduri atât de 
contradictorii, încât mă înspăimânt. Ştiţi, e ca şi cum ai avea 
în faţă un alter ego altău. Tu eşti un om cuminte şi aşezat, 
celălalt însă ţine să facă negreşit o trăsnaie, uneori destul 
de hazlie şi deodată îţi dai seama că ţie îţi vine chef să faci 
trăsnaia, fără să ştii de ce, mai bine zis doreşti s-o faci 
împotriva voinţei tale, dar oricât te-ai strădui, nu-ţi poţi 
stăpâni pornirea. Am cunoscut pe vremuri un doctor care, 
la înmormântarea tatăului său, a început deodată să fluiere 
în biserică. Mărturisesc că m-am temut să vin azi la 
înmormântare, fiindcă eram obsedat de gândul straniu că 
odată am să încep să fluier sau să râd în hohote, ca medicul 
acela nefericit care de altfel, a sfârşit destul de rău... Nu 
ştiu de ce oare mă tot urmăreşte azi doctorul acela, nu mai 
pot scăpa de amintirea lui. Ştii, Sonia, în clipa asta îmi vine 
să pun mâna pe icoană (0 luă de pe masă şi începu s-o 
învârtească în mână) şi s-o izbesc de sobă, abia mă 
stăpânesc să n-o trântesc de colţul de colo. Sunt sigur că ar 
crăpa în două, că nu s-ar face ţăndări, ci ar crăpa exact în 
două. 

Cuvintele lui erau cu atât mai îngrozitoare, cu cât le 
rostise pe un ton foarte firesc, fără prefăcătorie şi fără 


afectare, părea într-adevăr să se teamă grozav de ceva; 
deodată am observat că şi mâinile îi tremură uşor. 

— Andrei Petrovici! Strigă mama, împreunându-şi mâinile. 

— Lasă icoana, Andrei Petrovici, pune-o jos numaidecât! 
Izbucni Tatiana Paviovna, sărind ca arsă. Dezbracă-te şi 
întinde-te în pat. Arkadi, fugi după doctor! 

— Nu văd... Nu înţeleg de ce v-aţi alarmat aşa? Rosti el 
încet, privindu-ne pe rând cu stăruinţă, apoi îşi luă deodată 
capul în mâini, rezemându-şi coatele de masă. V-am 
înspăimântat, dragii mei. Iotuşi, vă rog să vă aşezaţi la loc şi 
să vă liniştiţi măcar o clipă; îngăduiţi-mi plăcerea asta. Am 
luat-o razna, Sonia, de fapt, venisem să-ţi spun cu totul 
altceva. Voiam să-mi iau rămas bun Sonia, fiindcă iar plec în 
lume şi te las, cum te-am mai lăsat de câteva ori... Dar 
fireşte că într-o zi am să mă întorc din nou la tine - fiindcă 
într-un anumit sens sunt prea legat de tine. Şi apoi, la cine 
aş putea să mă duc, când totul se va sfârşi? Crede-mă 
Sonia, am venit la tine ca la îngerul meu păzitor şi nu ca la 
un duşman: cum aş putea să văd în tine un duşman?! Să nu- 
ţi închipui că am venit anume ca să sparg icoana, deşi drept 
să-ţi spun Sonia, tare aş mai vrea s-o sparg... 

Când Tatiana Pavlovna îi strigase mai înainte: „Lasă 
icoana!” i-o şi luase şi apoi rămăsese cu ea în mână. În timp 
ce rostea ultimele cuvinte, el se repezi pe neaşteptate, îi 
smulse icoana din mână şi cu o furie nemaipomenită izbi cu 
toată puterea de un colţ al sobei de teracotă. Icoana crăpă 
exact în două bucăţi... El se întoarse brusc spre noi şi 
deodată faţa lui palidă se făcu roşie, aproape stacojie, se 
schimonosi şi se vedea cum îi tremură fiecare muşchi, când 
spuse: 

— Să nu socoteşti simbolic gestul meu, Sonia, n-am vrut să 
mă lepăd de moştenirea lui Makar, dar am simţit nevoia să 
sparg ceva... Să ştii că mă întorc la tine, fiindcă eşti un 
înger şi ultima mea nădejde! Deşi poţi s-o iei şi ca un 
simbol, ceea ce fără îndoială a şi fost...! 


Apoi ieşi repede din cameră, tot prin bucătărie (unde îşi 
lăsase şuba şi căciula). N-am să descriu starea mamei: 
înspăimântată de moarte, încremenise cu mâinile 
împreunate deasupra capului, dar deodată a început să 
strige după el: 

— Andrei Petrovici, întoarce-te măcar să ne luăm rămas 
bun, dragul meu! 

— Lasă că se întoarce el, Sofia! Se întoarce el, fii pe pace! 
Izbucni Tatiana Pavlovna, tremurând toată, scoasă din minţi 
de furie. Ai auzit doar că ţi-a făgăduit să se întoarcă! Lasă-l 
pe zănatic să-şi mai facă de cap pentru ultima oară; într- 
adevăr, când o ajunge un moşneag neputincios, cine să-l 
oblojească dacă nu tu, dădaca lui de o viaţă? A fost doar 
destul de neruşinat să ţi-o spună în faţă... 

De noi nici nu mai vorbesc. Liza leşinase. Am dat să fug 
după el, dar m-am răzgândit şi am alergat la mama, am 
îmbrăţişat-o şi am strâns-o în braţe. Lukeria a adus fuga un 
pahar de apă pentru Liza. Mama însă şi-a revenit curând, s- 
a aşezat pe canapea, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a 
început să plângă. 

— Totuşi... Totuşi fugi după el răcni deodată Tatiana 
Pavlovna, dezmeticindu-se parcă. Hai... Ce stai?... Fugi 
după el şi nu-l slăbi o clipă din ochi. Hai, şterge-o! Îmi tot 
dădea ea ghies, trăgându-mă din răsputeri de lângă mama. 
Dar lasă, fug eu singură după el! 

— Of Arkaşa, du-te mai repede după el! Îmi strigă deodată 
şi mama. 

M-am repezit într-un suflet după el, tot prin bucătărie şi 
pe uşa din dos, dar nu l-am mai găsit. Pe trotuar, în 
depărtare, se zăreau prin întuneric umbrele negre ale unor 
trecători. Am alergat într-acolo, i-am ajuns din urmă, m-am 
uitat atent la fiecare şi am fugit mai departe, până la 
răspântie. 

Pe un nebun nu te poţi supăra, mi-a trecut pe neaşteptate 
prin minte, dar de vreme ce Tatiana Pavlovna era atât de 
furioasă pe el, înseamnă că nu-i nebun de loc...” O, eram 


sigur că fusese un gest simbolic, că voise neapărat să 
sfărâme ceva, aşa cum sfărâmase icoana şi că ţinuse să ne 
arate acest lucru, mamei şi nouă tuturor. Totuşi, nu încăpea 
îndoială că îl întărâtase acel „alter ego” al lui... 

Nu l-am găsit nicăieri, iar la el acasă n-avea rost să mă 
duc, fiindcă nu-mi venea a crede să se fi întors pur şi simplu 
acasă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Deodată m-a 
străfulgerat un gând şi am alergat într-un suflet la Anna 
Andreevna. 

Se întorsese şi m-a primit numaidecât. Când am intrat, m- 
am stăpânit cât am putut. Fără să mă aşez măcar, am 
început să-i povestesc din fir în păr scena petrecută 
adineauri, stăruind mai ales asupra acelui „alter ego” al lui. 
Niciodată n-am să uit şi n-am să-i iert că m-a ascultat în 
picioare, ce-i drept, cu o curiozitate nesăţioasă şi totuşi 
nepăsătoare şi rece până la cruzime. 

— Unde este? Nu cumva ştii dumneata? Am încheiat eu, 
stăruind. Doar Tatiana Pavlovna m-a trimis ieri la 
dumneata... 

— Încă de ieri ţi-am trimis vorbă să vii. Ieri a fost la 
Ţarskoie Selo şi a trecut şi pe la mine. lar acum (se uită la 
ceas), acum e ora şapte, la ora asta trebuie să fie acasă. 

— Văd că ştii tot, atunci vorbeşte, vorbeşte odată! Am 
izbucnit eu. 

— Ştiu multe, dar nu tot. Desigur, dumitale n-are rost să-ţi 
ascund nimic, spuse ea, zâmbind şi codindu-se parcă, în 
timp ce mă măsura cu o privire ciudată. leri dimineaţa a 
cerut-o formal pe Katerina Nikolaevna în căsătorie, drept 
răspuns la scrisoarea ei. 

— E cu neputinţă! Am exclamat eu cu ochii holbaţi de 
mirare. 

— Scrisoarea a trecut prin mâinile mele; mi-a dat-o chiar 
el să i-o duc, bineînţeles, închisă. De astă dată, însă, a 
procedat ca un „cavaler” şi nu mi-a ascuns nimic. 

— Nu mai înţeleg nimic, Anna Andreevna. 


— Fără îndoială că nici nu-i uşor de înţeles. La drept 
vorbind cererea lui în căsătorie se aseamănă cu gestul unui 
jucător care aruncă pe masă ultimul ban şi în buzunar ţine 
revolverul pregătit. Nu era decât o şansă din zece ca ea să 
consimtă. Şi totuşi s-a bizuit pe ea, ceea ce, mărturisesc, mi 
se pare forte curios. De altfel... Cred că a făcut-o într-un 
moment de nebunie, împins tot de acel „alter ego” al său, 
cum bine spuneai adineauri. 

— Îţi arde de glume? Cum aş putea să cred că tocmai prin 
dumneata a trimis scrisoarea? Nu eşti dumneata logodnica 
tatălui ei? Fie-ţi milă de mine, Anna Andreevna! 


— M-a rugat să mă sacrific pentru fericirea lui, de fapt, 
nici n-aş putea spune că m-a rugat cu adevărat. N-a fost 
nevoie de prea multă vorbă, fiindcă am citit în ochii lui ce 
voia. Of, Doamne, de ce te mai miri: nu s-a dus el pe 
vremuri la Konigsberg s-o roage pe mama dumitale să 
consimtă la căsătoria lui cu fiica vitregă a doamnei 
Ahmakova? Şi atunci a procedat aproape ca şi ieri, când m- 
a ales pe mine drept confidentă şi ambasadoare. 

Era destul de palidă şi liniştea ei îi sublinia şi mai tare 
sarcasmul. O, i-am iertat multe în clipa când am început să 
mă dumiresc. Am stat un moment în cumpănă. Ea aştepta în 
tăcere. 

— Înţeleg, am spus eu, zâmbind ironic, că dumneata ai 
transmis scrisoarea fiindcă tot n-aveai nimic de pierdut, 
ştiai bine că nici vorbă nu poate fi de o căsătorie între ei, 
dar cum a putut el să facă una ca asta? Dar ea ce are de 
gând? Bineînţeles că îl va refuza şi atunci... Ce se va 
întâmpla atunci? Unde e el acum, Anna Andreevna? Am 
strigat eu. Nu-i nici o clipă de pierdut, în fiecare moment se 
poate întâmpla o nenorocire! 

— i-am spus doar că este acasă. În scrisoarea pe care a 
trimis-o ieri prin mine Katerinei Nikolaevna îi cerea în orice 
caz o întâlnire la el acasă, azi la ora şapte seara şi ea a 
făgăduit că va veni. 

— Ea, la el acasă? Cum se poate? 

— De ce nu? Doar aceea-i locuinţa Nastasiei Egorovna, aşa 
că oricine ar putea crede că s-au întâlnit din întâmplare la 
ea... 

— Bine, dar ea se teme de el... ar putea s-o ucidă! 

Anna Andreevna zâmbi: 

— Katerina Nikolaevna, cu toată teama pe care am 
observat-o şi eu, a avut întotdeauna mult respect şi 
admiraţie pentru principiile nobile şi pentru inteligenţa 
superioară a lui Andrei Petrovici. De astă dată îi dă această 
dovadă de încredere numai ca să o rupă definitiv cu el. Şi 
apoi, în scrisoare, el şi-a dat în modul cel mai solemn 


cuvântul de „cavaler” că n-are de ce să se teamă... N-aş 
putea să-ţi reproduc scrisoarea, dar fapt e că ea l-a crezut... 
ca să zic aşa, pentru ultima oară... Şi a luat o hotărâre 
eroică. S-ar putea să fie o luptă cavalerească între doi 
oameni care se întrec în curaj şi generozitate. 

— Dar ce te faci cu acel „alter ego” al lui! Am exclamat eu. 
E limpede că şi-a ieşit din minţi! 

— Probabil că ieri când a făgăduit să vină la întâlnire, 
Katerina Nikolaevna nu s-a gândit la o asemenea 
eventualitate. 

I-am întors deodată spatele şi am luat-o la fugă... 
Bineînţeles la el! Dar din sală m-am mai întors pentru o 
clipă. 

— Poate că dumitale ţi-ar fi convenit s-o ucidă! I-am strigat 
şi am ţâşnit pe uşă afară. 

Cu toate că tremuram tot, de parcă m-ar fi scuturat 
frigurile, am intrat tiptil în locuinţa lui prin bucătărie şi în 
şoaptă am rugat-o pe dădacă s-o cheme pe Nastasia 
Egorovna. Ea a venit numaidecât şi, fără să scoată un 
cuvânt, m-a străpuns cu o privire iscoditoare. 

— Păi dumnealui nu-i acasă, mă rog. 

Eu însă m-am grăbit să-i explic în şoaptă, deschis şi fără 
înconjur, că ştiu totul de la Anna Andreevna, ba mai mult, că 
veneam direct de la ea. 

— Spune-mi, Nastasia Egorovna, unde sunt? 

— Stau de vorbă în salon, mă rog, lângă masa unde ai stat 
şi dumneata alaltăieri. 

— Nastasia Egorovna, lasă-mă să intru. 

— Vai de mine, se poate? 

— Nu acolo, în camera de alături, Nastasia Egorovna. 
Poate că asta e chiar dorinţa Annei Andreevna, altfel nu mi- 
ar fi spus că se găsesc aici. Fii pe pace, n-au să mă audă... 
Desigur că asta vrea şi ea... 

— Dar dacă nu vrea? Se îndoi Nastasia Egorovna fără să 
mă slăbească din ochi. 


— Nastasia Egorovna, eu n-am uitat-o pe Olea dumitale, 
măcar de dragul ei lasă-mă să intru. 

La aceste cuvinte începură să-i tremure buzele şi bărbia: 

— Bine, puiule, numai de dragul ei te las, pentru că aio 
inimă simţitoare... Să n-o părăseşti pe Anna Andreevna, 
puiule. Spune, aşa-i că n-ai s-o părăseşti? 

— Nu, n-am s-o părăsesc! 

— Dar te legi pe ce ai mai sfânt că n-ai să dai buzna peste 
ei şi n-ai să faci zarvă, dacă te duc acolo? 

— 'Ţi-o jur pe cinstea mea, Nastasia Egorovna! 

Ea mă apucă de haină şi mă trase într-o cameră 
întunecoasă, vecină cu cea în care se găseau ei, mă duse 
tiptil pe un covor moale până la o uşă acoperită cu o 
draperie şi ridicând-o puţin, îmi făcu semn să stau liniştit şi 
mi-i arătă. 

Apoi ea a plecat şi m-a lăsat singur. Fireşte, am rămas 
nemişcat. Îmi dădeam seama că ascult de după uşă, că-i 
spionez ca să le surprind taina şi totuşi, am rămas. Dar 
puteam oare să nu rămân, când ştiam de acel „alter ego”? 
După ce văzusem cu ochii mei cum spărsese icoana? 

Şedeau unul în faţa celuilalt la masa unde cu două zile în 
urmă băusem şampanie de bucurie că „reînviase”; de unde 
stăteam, le puteam urmări orice expresie a feţei. Ea purta o 
rochie neagră, simplă şi îmi părea la fel de frumoasă şi 
liniştită ca totdeauna. El vorbea, iar ea îl asculta foarte 
atentă şi prevenitoare. Era însă ceva mai sfioasă ca de 
obicei. El, în schimb, era foarte exaltat. Cum picasem la 
mijlocul discuţiei, câtva timp n-am înţeles nimic; îmi 
amintesc însă că ea a întrebat deodată: 

— Şi asta din pricina mea? 

— Nu, din pricina mea, îi răspunse el. Dumneata, deşi 
vinovată, nu porţi nici o vină. Ştii că există şi vinovaţi fără 
vină? O vină ca aceasta se iartă cel mai greu şi aproape 
întotdeauna se pedepseşte, adăugă el cu un râs straniu. O 
clipă am fost convins că te-am uitat cu desăvârşire, 
ajunsesem să şi râd de pasiunea mea nesăbuită... Dar asta o 


ştii. La urma urmei, ce am eu cu omul cu care te măriţi? 
lartă-mă că ţi-am cerut ieri mâna, a fost un gest absurd şi 
totuşi singurul pe care-l puteam face... În asemenea situaţie 
ce puteai să aştepţi de la mine decât o absurditate. Nu ştiu 
zău... 

Începu să râdă stânjenit, ridicând deodată ochii la ea până 
atunci vorbise ocolindu-i privirea. Am simţit că în locul ei m- 
ar fi înspăimântat râsul lui. Apoi el se ridică bruse de pe 
scaun. 

— Spune, cum ai putut consimţi să vii încoace? Întrebă el 
deodată, ca şi cum aceasta ar fi fost problema cea mai 
importantă. Doar atât invitaţia cât şi scrisoarea mea erau 
absurde... Că ai făgăduit să vii, mai înţeleg, dar stau şi mă 
întreb ce te-a determinat să şi vii? Nu cumva ai venit numai 
de frică? 

— Am venit să te văd, răspunse ea, sfioasă, privindu-l cu 
teamă. 

Amândoi rămaseră câteva clipe tăcuţi. Apoi Versilov se 
aşeză din nou pe scaun şi începu să vorbească blând, dar 
pătimaş şi uneori vocea lui tremura de emoție: 

— A trecut îngrozitor de mult timp de când nu te-am 
văzut, Katerina Nikolaevna. E atât de mult de atunci, încât 
aproape nici nu mai credeam cu putinţă să mai stau 
vreodată cu dumneata ca acum, să te privesc şi să-ţi aud 
glasul... De doi ani nu ne-am mai văzut, de doi ani nu am 
schimbat o vorbă. Mai cu seamă nu mi-aş fi închipuit că am 
să mai vorbesc vreodată cu dumneata. Dar, ce să faci, 
trecutul nu se mai întoarce, iar prezentul se va risipi mâine 
ca fumul - aşa-i viaţa! Mă resemnez, fiindcă oricum nu pot 
schimba nimic. Dar fiindcă tot ai venit, adăugă el deodată, 
aproape implorând-o, dacă tot ţi-ai făcut pomană cu mine şi 
ai venit, să mă aleg cel puţin cu ceva. Răspunde-mi la o 
singură întrebare. 

— Şi anume? 

— Doar n-o să ne mai vedem niciodată, aşa că n-ai nimic 
de pierdut dacă-mi spui adevărul. Răspunde-mi măcar 


acum la o întrebare pe care un om inteligent n-o pune 
niciodată: oare m-ai iubit cândva, sau... M-am înşelat? 

Ea roşi. 

— Te-am iubit, îngăimă ea. 

Eram sigur că aşa va răspunde, ştiam eu cât e de sinceră, 
cinstită şi dreaptă! 

— Dar acum? Stărui el. 

— Acum nu te mai iubesc. 

— Râzi de mine? 

— Nu, dar am zâmbit fără să vreau, fiindcă eram sigură că 
ai să mă întrebi: „Dar acum?” Numai de aceea am zâmbit, 
fiindcă întotdeauna îţi vine să zâmbeşti când ghiceşti 
gândul cuiva... 

M-a cuprins mirarea; niciodată n-o văzusem atât de 
prudentă, aproape timidă, atât de descumpănită. Elo 
sorbea din ochi. 

— Ştiu că nu mă iubeşti... Dar nu mă mai iubeşti chiar de 
loc? 

— Cred că nu te mai iubesc de loc. Nu te iubesc, adăugă 
ea categoric, fără să mai zâmbească sau să roşească. 
Cândva te-am iubit, dar numai scurtă vreme. Mi-a trecut 
foarte curând... 

— Ştiu, ştiu, ţi-ai dat seama că nu sunt omul pe care îl 
cauţi... Bine, dar ce cauţi? Ie rog să-mi mai explici o dată... 
— Oare ţi-am mai explicat vreodată? Mă întrebi ce caut? 
Păi eu sunt o femeie cât se poate de obişnuită, sunt o femeie 

aşezată şi îmi plac... Îmi plac oamenii veseli. 

— Oamenii veseli? 

— Vezi că nici măcar nu ştiu cum să vorbesc cu dumneata. 
Cred că dacă m-ai fi iubit mai puţin, te-aş fi putut iubi şi eu, 
spuse ea, zâmbind din nou cu sfială. 

Răspunsul ei vădea cea mai deplină sinceritate; mă mir 
numai cum nu-şi dădea ea seama că acest răspuns era o 
caracterizare perfectă şi fără apel a relaţiilor dintre ei şi 
definea şi dezlega totul. O, cât de bine trebuie să fi înţeles el 
acest lucru! Totuşi o privea, zâmbind straniu. 


— Şi Bioring este un om vesel? O mai întrebă el. 

— În ceea ce-l priveşte, poţi fi liniştit, cât se poate de 
liniştit, se grăbi ea să răspundă. Mă mărit cu el numai 
fiindcă asta e soluţia cea mai cuminte. Cu elam să duco 
viaţă aşezată şi am să-mi păstrez independenţa spirituală. 

— E adevărat ce se spune, că a început să-ţi placă iar 
societatea, viaţa mondenă? 

— Nu societatea ca atare. Ştiu că în lumea noastră 
domneşte acelaşi haos, ca peste tot, dar aparențele ei sunt 
încă frumoase şi dacă tot e vorba să nu trăieşti, ci să treci 
numai pe lângă viaţă, atunci oricum e mai bine aici decât în 
altă parte. 

— De la un timp aud mereu cuvântul „haos”; se vede ca de 
pe atunci te-ai speriat de haosul din capul meu; lanţurile, 
ideile năstruşnice şi celelalte prostii, nu-i aşa? 

— Nu-i chiar aşa... 

— Atunci ce a fost? Pentru Dumnezeu, spune-mi adevărul. 

— Bine, am să ţi-o spun fără înconjur, fiindcă te socotesc 
un om excepţional de inteligent... Mi-ai părut întotdeauna 
niţeluş ridicol. 

După această mărturisire, roşi brusc, ca şi cum şi-ar fi dat 
seama că a făcut o imprudenţă grozavă. 

— Uite, pentru această sinceritate, îţi iert multe, rosti el cu 
un glas ciudat. 

— Nu mi-am spus gândul până la capăt, se grăbi ea să 
dreagă, roşind din ce în ce mai tare. Eu sunt caraghioasă... 
Dacă n-ar fi decât pentru faptul că îţi spun asemenea 
prostii. 

— Nu, dumneata nu eşti caraghioasă, eşti doar o 
mironosiţă, ca orice femeie de lume! Exclamă el, pălind 
îngrozitor. Nici eu nu mi-am spus adineauri gândul până la 
capăt, când te-am întrebat de ce ai venit. Vrei să ţi-l spun 
acum? Ai venit fiindcă ştii că există o scrisoare, un 
document de care te temi cumplit: dacă ar ajunge în mâna 
tatălui dumitale, s-ar putea să te blesteme cât mai e în 
viaţă, iar după moartea lui să te dezmoştenească prin 


testament. Ai venit numai de teamă, ca să obţii această 
scrisoare! Spuse el, tremurând atât de tare, încât îi 
clănţăneau aproape şi dinţii. Ea îl ascultase, abătută şi 
jignită. 

— Ştiu că-mi poţi face mult rău, spuse ea evaziv, dar am 
venit mai mult ca să te văd decât ca să te conving să nu mă 
mai persecuţi. Şi eu doream să te văd şi încă de mult... Şi 
acum, când ne-am întâlnit în sfârşit, îmi dau seama că nu te- 
ai schimbat, adăugă pe un alt ton, ca şi cum deodată ar fi 
pus stăpânire pe ea un gând cu totul nou şi puternic, poate 
chiar un sentiment straniu şi neaşteptat. 

— Sperai că m-am schimbat? Şi asta după scrisoarea în 
care te acuzam că eşti o destrăbălată? Spune, ai venit 
încoace fără să te temi câtuşi de puţin? 

— Am venit fiindcă te-am iubit cândva, te-aş ruga însă, cât 
stăm acum împreună să nu mă mai ameninţi, să nu-mi mai 
aminteşti de gândurile şi sentimentele mele urâte. Daca ai 
putea vorbi cu mine despre altceva, ţi-aş fi foarte 
recunoscătoare. Lasă amenințările pe mai târziu, acum nu-i 
momentul... Crede-mă, am venit să te văd o clipă şi să-ţi aud 
glasul. Dacă într-adevăr nu te poţi stăpâni, mai bine ucide- 
mă pe loc, dar nu mă mai ameninţa şi nu te mai chinui atâta 
din pricina mea, încheie ea, privindu-l atât de straniu, de 
parca s-ar fi aşteptat s-o ucidă într-adevăr. 

E] se ridică din nou de pe scaun, se uită lung şi cald la ea şi 
spuse fără să şovăie: 

— În casa asta n-ai să suferi nici cea mai mică jignire. 

— Ah, da, ţi-ai dat doar cuvântul de onoare! Zise ea, 
zâmbind. 

— Nu, nu numai fiindcă ţi-am dat cuvântul de onoare în 
scrisoare, dar mai ales fiindcă vreau să mă pot gândi la 
dumneata toată noaptea. 

— Să te chinuieşti iar? 

— 'Te evoc întotdeauna când sunt singur, stau neîncetat de 
vorbă cu dumneata; cutreier mahalalele cele mai 
sărăcăcioase, mă înfund în câte o cârciumă şi totdeauna, 


parcă anume pentru a sublinia contrastul cu toate acestea, 
îmi apari în faţa ochilor. Şi totdeauna râzi de mine, ca şi 
acum... Rosti el ca scos din minţi. 

— Niciodată n-am râs de dumneata, niciodată! Exclamă ea 
cu convingere şi cu o expresie de profundă compătimire. 
Am venit hotărâtă să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să nu te 
jignesc câtuşi de puţin! Adăugă ea pe neaşteptate. Am venit 
să-ţi spun că... Că mi-eşti aproape drag... lartă-mă, poate că 
ar fi trebuit să ţi-o spun altfel, se grăbi ea să se 
dezvinovăţească. 

El începu să râdă. 

— De ce nu ştii să te prefaci? De ce eşti atât de stângace? 
De ce eşti altfel decât ceilalţi?... Cum poţi spune unui om pe 
care vrei să-l alungi: „mi-eşti aproape drag”? 

— Îmi dau seama că n-am găsit cuvintele potrivite, se pripi 
ea să recunoască. Nu m-am exprimat cum trebuie şi asta 
numai fiindcă dintotdeauna, de la prima noastră întâlnire, 
m-am simţit intimidată şi n-am ştiut să-ţi vorbesc. Poate că 
expresia: „mi-eşti aproape drag” nu-i tocmai fericită, totuşi 
nu-i prea departe de gândul meu, de aceea am şi folosito, 
dar aş mai vrea să ştii că dragostea mea faţă de dumneata 
este... Este dragostea de om pe care o poţi dărui oricui şi 
nu ţi-e ruşine s-o mărturiseşti niciodată... 

El o ascultase în tăcere, învăluind-o într-o privire 
pătimaşă. 

— Eu fireşte, te jignesc cu sentimentul ce ţi-l port, urmă el 
în culmea exaltării. S-ar putea să fie într-adevăr ceea ce se 
numeşte o pasiune... Tot ce ştiu e că în prezenţa dumitale 
sunt un om pierdut, dar şi în absenţa dumitale de 
asemenea. E totuna dacă eşti aproape sau departe, oriunde 
ai fi, pentru mine eşti totdeauna prezentă. Mai ştiu că te pot 
uri cumplit, că ura mea poate întrece dragostea... De altfel 
nu mă mai gândesc de mult la nimic, totul mi-e indiferent. 
Singurul meu regret e că am iubit o femeie ca dumneata... 

Glasul i se frânse; după o clipă continuă cu răsuflarea 
tăiată: 


— Ce zici, nu te îngrozeşti când mă auzi vorbind astfel? O 
întrebă el cu un zâmbet silit. Dacă aş şti că-ţi face plăcere, 
cred că aş fi în stare să stau neclintit într-un picior timp de 
treizeci de ani... Văd că ţi-e milă de mine; faţa dumitale îţi 
trădează gândurile, parcă ar spune: „Le-aş iubi dacă aş 
putea, dar nu pot”... Aşa-i? Nu te sfii, nu mai am nici un pic 
de mândrie. Am ajuns un cerşetor, sunt gata să primesc 
orice pomană din partea dumitale - auzi, m-aş mulţumi şi cu 
mila dumitale. Ce mândrie mai poate avea un cerşetor? 

Ea se ridică şi se apropie de el: 

— Dragul meu prieten! Rosti, punându-i mâna pe umăr şi 
privindu-l cu nespusă duioşie. Mă doare când te aud 
vorbind aşa! Toată viaţa am să mă gândesc la dumneata ca 
la omul cel mai nobil, cu inima cea mai generoasă, îţi voi 
venera amintirea mai presus de tot ce am iubit şi am 
respectat vreodată pe lume; înţelege-mă Andrei Petrovici, 
doar asta m-a făcut să vin acum la dumneata, dragul meu şi 
acum şi pe vremuri, fiindcă mi-eşti nespus de drag ca om. 
N-am să uit niciodată ce iureş de gânduri mi-ai stârnit în 
minte la primele noastre întâlniri. Hai să ne despărţim 
prieteni şi gândurile mele cele mai profunde şi mai calde se 
vor îndrepta toată viaţa spre dumneata. 

— Cu alte cuvinte: „Să ne despărţim şi atunci am să te 
iubesc”...Sunt gata să te şi iubesc, numai să ne despărţim. 
Ascultă, îngăimă el palid de tot, fă-ţi încă o pomană cu mine: 
nu-ţi cer să mă iubeşti, nici să trăieşti cu mine, nici măcar 
să ne mai vedem vreodată; dacă ai să mă chemi, am să fiu 
robul dumitale şi am să dispar îndată ce n-ai să vrei să mă 
vezi şi să mă auzi, numai... Numai să nu te măriţi cu altul! 

Mi s-a strâns inima de durere, auzind aceste cuvinte. 
Rugămintea lui naivă şi înjositoare era atât de jalnică şi-ţi 
sfâşia inima atât de cumplit, tocmai fiindcă era atât de făţişă 
şi irealizabilă. Nu mai încăpea îndoială că-i cerşea mila! 
Cum putea să-şi închipuie că ea are să consimtă? Şi totuşi, 
Se înjosise până la o asemenea rugăminte, încercase totuşi 
s-o înduplece. Ajunsese până la ultima treaptă a decăderii 


morale, era un chin să asişti la asemenea degradare. Faţa i 
se schimonosise de durere, era de nerecunoscut; dar 
înainte de a apuca ea să rostească un cuvânt, se dezmetici 
brusc: 

— Am să te nimicesc! Izbunci el cu un glas straniu, atât de 
alterat, încât era de nerecunoscut. 

Şi ea îi răspunse tot atât de ciudat, cu vocea tot atât de 
schimbată, de parcă n-ar fi vorbit ea. 

— Dacă mi-aş face pomană cu dumneata, rosti apăsat şi 
hotărât, mai târziu te-ai răzbuna pe mine şi mai cumplit 
decât mă ameninţi acum, fiindcă n-ai putea să uiţi niciodată 
că te-ai înjosit să-mi cerşeşti mila... Nu mai suport 
amenințările dumitale! Încheie ea, indignată, înfruntându-l 
aproape cu privirea. 

— Nu mai suporţi „amenințările mele”?! Vrei să spui ale 
unui cerşetor ca mine! Am glumit doar, spuse el blând, 
zâmbind. N-am să-ţi fac nimic, nu te teme, poţi pleca 
liniştită, iar documentul acela am să mă străduiesc din 
răsputeri să-l obţin şi să ţi-l trimit - dar acum du-te, pleacă! 
Ţi-am scris o scrisoare stupidă şi totuşi ai răspuns la 
chemarea mea şi ai venit, aşa că suntem chit. Pe aici e 
ieşirea, o îndrumă el, arătându-i uşa (ea dăduse să intre în 
camera în care stăteam ascuns după draperie). 

— Iartă-mă, dacă poţi, îi spuse ea, oprindu-se în prag. 

— Ce-ar fi dacă ne-am întâlni cândva ca nişte prieteni buni 
şi am râde împreună din toată inima, amintindu-ne de 
această scenă? O întrebă el pe neaşteptate, dar fiecare cută 
a feţei îi tremura, de parcă l-ar fi cuprins o criză nervi. 

— O, să dea Dumnezeu! Exclamă ea, împreunându-şi 
mâinile dar privindu-l speriată, încercând să ghicească 
tâlcul ascuns al celor ce voise să spună. 

— Pleacă! Grozav de deştepţi suntem amândoi, dumneata 
însă... O, dumneata eşti plămădită din acelaşi aluat ca mine. 
Eu ţi-am scris o scrisoare nesăbuită, iar dumneata ai 
consimţit să vii ca să-mi spui că „îţi sunt aproape drag”...Da, 
amândoi suferim de aceeaşi nebunie! Suntem nişte oameni 


minunaţi! Să rămâi întotdeauna la fel de năzdrăvană, să nu 
te schimbi şi atunci o să ne întâlnim într-o zi ca doi prieteni. 
Să nu te îndoieşti de prorocirea mea, îţi jur că aşa va fi! 

— Şi atunci am să te iubesc cu siguranţă, presimt încă de 
pe acum! Nu se putu ea stăpâni să nu-i arunce la 
despărţire, fiindcă era totuşi femeie. 

Apoi plecă. M-am strecurat în grabă, tiptil, spre bucătărie 
şi, aproape fără să mă uit la Nastasia Egorovna, care mă 
aştepta, m-am năpustit pe scara din dos şi am alergat într- 
un suflet prin curte până în stradă. Dar n-am apucat decât 
s-o zăresc în timp ce se urca într-o birjă care o aştepta în 
faţa casei. Am luat-o la fugă pe stradă. 

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA. 

Am alergat până la Lambert. Oricât aş vrea să prezint într- 
o formă logică şi să găsesc măcar un grăunte de bun simţ în 
acţiunile mele din seara şi din noaptea aceea, nici măcar 
azi, când pot să judec totul la rece, nu sunt în stare să 
redau limpede înlănţuirea evenimentelor. Eram mânat de 
un sentiment, mai bine zis de un întreg haos de sentimente, 
în care era firesc să mă rătăcesc. Ce-i drept, un sentiment 
era mai puternic decât celelalte şi mă copleşea, dominându- 
le pe toate, dar... Să-l mărturisesc oare? Mai ales că nici nu 
sunt sigur de el... 

Când am dat buzna la Lambert, eram bineînţeles într-un 
hal fără de hal. Când m-au văzut şi el şi Alphonsine s-au 
speriat. Am observat de mult că până şi cei mai 
destrăbălaţi, mai decăzuţi francezi respectă cu sfinţenie în 
traiul lor casnic o anumită rutină burgheză, un şir întreg de 
tabieturi cât se poate de prozaice, înrădăcinate o dată 
pentru totdeauna ca nişte datini în viaţa lor de fiecare zi. De 
altfel, Lambert a înţeles numaidecât că se întâmplase ceva 
şi nu-şi putea încăpea în piele de bucurie văzând că 
venisem în sfârşit la el, că în cele din urmă reuşise să pună 
mâna pe mine. Doar numai la asta se gândise zi şi noapte în 
ultima vreme. Era şi firesc, pentru că nu se putea lipsi de 
mine! Şi iată că tocmai atunci când pierduse orice nădejde, 


i-am picat din senin, am venit singur şi încă scos din minţi, 
adică tocmai în starea cea mai prielnică pentru el. 

— Adu băutură, Lambert! Hai să chefuim, să ne facem de 
cap! Alphonsine, unde ţi-e chitara? 

N-are rost să mai descriu toată scena, fapt e că am băut şi 
i-am povestit tot lui Lambert, absolut tot. El îmi sorbea 
cuvintele. Din proprie iniţiativă, i-am propus deschis să 
facem un complot, să dăm foc la toate. Mai întâi trebuia s-o 
atragem de partea noastră pe Katerina Nikolaevna, printr-o 
scrisoare în care să-i spunem că o avem la mână... 

— Asta nu-i greu, mă tot încuraja Lambert la fiecare 
cuvânt. 

În al doilea rând, pentru ca scrisoarea să fie cât mai 
convingătoare, să-i trimitem totodată şi o copie după 
document, astfel încât ea să-şi poată da seama de la început 
că nu e vorba de o înşelătorie. 

— Bună idee, aşa şi trebuie făcut! Încuviinţa mereu 
Lambert, schimbând tot timpul priviri cu Alphonsine. 

În al treilea rând, Lambert personal trebuia să-i ceară o 
întâlnire, chipurile, din însărcinarea unui necunoscut 
proaspăt sosit de la Moscova, întâlnire la care eu urma să-l 
aduc pe Versilov... 

— Şi ideea cu Versilov e bună, mă aprobă iar Lambert. 

— Nu numai că e bună, dar e necesară! Am strigat eu. E 
indispensabilă! Doar de dragul lui Versilov am şi pus totul la 
cale, i-am explicat eu sorbind mereu din pahar. (Beam toţi 
trei, dar, pe cât se pare, eu singur am golit toată sticla de 
şampanie, fiindcă ei se prefăceau numai că beau.) Versilov 
şi cu mine vom sta în altă cameră (trebuie să mai faci rost 
de o cameră, Lambert!) şi atunci când ea se va declara gata 
să răscumpere documentul şi cu bani şi altfel, ceea ce e 
sigur, fiindcă toate cucoanele astea sunt nişte ticăloase, 
atunci Versilov şi cu mine o să ieşim din ascunzătoare. Şi 
când va fi prinsă asupra faptului, ea însăşi n-o să poată 
tăgădui că este o ticăloasă; iar Versilov, dumerindu-se cât e 
de infamă, se va vindeca dintr-o dată şi o va alunga în 


brânci. Ar mai trebui să-l aducem şi pe Bioring, ca să vadă 
şi el cu cine are de-a face! Am adăugat eu, înnebunit de 
furie. 

— Nu, de Bioring nu-i nevoie! Îndrăzni Lambert să mă 
contrazică. 

— Ba e nevoie! Am urlat eu iar. lu, Lambert, nu pricepi 
nimic, eşti un prost! Cu atât mai bine dacă izbucneşte un 
scandal în lumea lor simandicoasă, fiindcă aşa ne răzbunăm 
dintr-o dată şi pe ea şi pe toată societatea ei! Numai aşa are 
să-şi primească pedeapsa cuvenită! Poliţa să ţi-o dea ţie 
Lambert... Mie nu-mi trebuie, eu scuip pe bani, dar tu ai să- 
i culegi şi aşa, scuipaţi şi n-o să-ţi fie scârbă să-i vâri în 
buzunar, în schimb eu am să mă aleg cu satisfacția de a o fi 
nimicit! 

— Da, da încuviinţă din nou Lambert, înţeleg că ai făcut o 
figură de stil... Schimba tot timpul priviri cu Alphonsine. 

— Află, Lambert, că ea se uită la Versilov ca la o icoană! M- 
am convins adineauri, am îngăimat eu. 

— Bine-ai făcut că i-ai pândit: nici nu bănuiam că eşti un 
spion atât de priceput şi că ai atâta minte! Spusese asta ca 
să mă linguşească. 

— Minţi, franţuzule, spion nu sunt, deşi am destulă minte! 
Dar ştii, Lambert, ea îl iubeşte totuşi! Am continuat eu, 
străduindu-mă să-mi exprim gândul până la capăt. Cu toate 
astea, n-are să se mărite cu el, fiindcă Bioring e ofiţer din 
gardă, pe când Versilov nu e decât un om generos, gata să 
se jertfească pentru omenire, deci, după părerea lor, un 
caraghios şi nimic mai mult! O, desigur că îi înţelege 
pasiunea, o şi încântă, cochetează chiar cu el ca să-l 
întărâte, totuşi n-are să se mărite cu el! Aşa-s femeile, nişte 
vipere! Fiecare femeie e o viperă şi fiecare viperă e o 
femeie. El însă trebuie lecuit; trebuie să i se smulgă vălul de 
pe ochi: va fi destul s-o vadă aşa cum este şi are să se 
vindece. De aceea vreau să-l şi aduc la tine, Lambert! 

— Ai dreptate, încuviinţa necontenit Lambert, tot 
umplându-mi paharul. 


Se străduia din răsputeri să nu mă supere, sănu mă 
contrazică, să mă facă să beau cât mai mult. Şiretenia lui 
era însă atât de grosolană şi de bătătoare la ochi, încât, 
până şi în starea mea de atunci, mi-am dat seama de ea; şi 
cu toate astea, nu mă mai puteam desprinde de acolo; şi 
vorbeam necontenit, simţeam o nevoie grozavă să-mi 
descarc sufletul. Când Lambert s-a dus să mai aducă o sticlă 
Alphonsine mi-a cântat la chitară o melodie spaniolă, era 
cat pe-aci să mă podidească plânsul. 

— Tu încă nu ştii tot, Lambert, am strigat eu patetic, omul 
ăsta trebuie salvat cu orice preţ, fiindcă... E sub puterea 
unei vrăji. Dacă ea s-ar mărita cu el, a doua zi după nuntă 
ar alunga-o în brânci, doar s-au mai văzut de astea. Căci o 
astfel de dragoste pătimaşă, sălbatică, e ca o criză de 
nebunie, ca un ştreang în jurul gâtului, ca o boală, dar de 
îndată ce e satisfăcută, vălul de pe ochii omului se destramă 
şi în sufletul lui se naşte sentimentul opus: ură şi scârbă, 
dorinţa de a distruge, de a călca în picioare idolul de până 
atunci. Cunoşti povestea Abişagăi 175), ai citit-o vreodată? 

— Nu, nu-mi amintesc de ea, dar ce-i, un roman? Mormăi 
Lambert. 

— Of, nimic nu ştii, Lambert! Eşti îngrozitor, neînchipuit de 
incult... Dar nu mă sinchisesc eu de asta, treaba ta! De fapt, 
el pe mama o iubeşte. L-am văzut sărutând portretul ei. Pe 
aceea are s-o gonească a doua zi după nuntă şi are să se 
întoarcă la mama; dar va fi prea târziu, de aceea trebuie 
salvat acum... 

Spre sfârşit ajunsesem să plâng cu lacrimi amare, dar cu 
toate astea vorbeam mai departe şi beam într-una. Lucrul 
cel mai curios e că în seara aceea Lambert n-a pomenit 
nimic de „document”, nici măcar nu m-a întrebat unde este. 
Nu mi-a cerut să i-l arăt, deşi, ce putea fi mai firesc, decât 
să-mi pretindă să-l pun pe masă în momentul când ne-am 
înţeles să pornim la acţiune? Curios era şi faptul că, deşi 
amândoi spuneam mereu că ceea ce hotărâsem era necesar 
şi că ne vom duce neapărat hotărârea la îndeplinire, 


niciunul dintre noi n-a precizat măcar printr-un cuvânt 
unde, când şi cum o vom face! El se mulțumea să mă 
aprobe tot timpul, schimbând priviri cu Alphonsine şi atât! 
Eram fireşte prea buimac atunci ca să pot trage o concluzie 
din atitudinea lui care totuşi mi s-a întipărit în minte. 

În cele din urmă am adormit îmbrăcat pe divanul lui. Am 
dormit multă vreme şi m-am trezit foarte târziu. Îmi 
amintesc că după ce m-am trezit, fiind încă buimac, am mai 
stat un timp culcat, prefăcându-mă că dorm şi m-am 
străduit să-mi văd gândurile, să-mi aduc aminte ce se 
petrecuse. Abia după aceea mi-am dat seama că Lambert 
nu era acasă, că plecase probabil în oraş. Se făcuse 
aproape ora zece; focul trosnea în sobă exact ca atunci 
când, după noaptea de pomină, m-am trezit pentru prima 
dată la Lambert. Ca şi atunci, Alphonsine mă pândea de 
după paravan: mi-am dat seama numaidecât de acest lucru, 
fiindcă de vreo două ori a scos capul să vadă ce fac, dar de 
fiecare dată am închis ochii şi m-am prefăcut că mai dorm 
fiindcă eram mahmur şi voiam să mă dumiresc întâi în ce 
situaţie mă găsesc. Îmi dădeam seama cu groază că 
făcusem o prostie fără margini şi o ticăloşie, spovedindu-mă 
în noaptea aceea lui Lambert şi intrând în cârdăşie cu el; 
însuşi faptul că alergasem la el fusese o mare greşeală! 
Bine că păstrasem măcar documentul! Îmi tot pipăiam 
buzunarul de la piept, unde-l cususem şi eram fericit că mai 
era acolo. Aşadar, puteam să mă ridic într-o clipă şi s-o iau 
la fugă, iar de unul ca Lambert n-avea de ce să-mi fie 
ruşine. 

Mi-era ruşine doar de mine însumi. Eu eram cel mai aspru 
judecător al meu şi, Doamne, câte aveam pe suflet! Dar n- 
am să descriu sentimentul infernal, de neîndurat pe care îl 
încerci când ai conştiinţa propriei tale infamii şi josnicii. 
Totuşi trebuie să mai fac o mărturisire, fiindcă n-o mai pot 
ocoli. N-am dreptul s-o trec sub tăcere în însemnările mele. 
Să se ştie, aşadar, că nu voiam s-o fac de râsul lumii şi să fiu 
martor la ruşinea ei, când va răscumpăra documentul de la 


Lambert (vai, ce josnicie!), fiindcă aş fi vrut să-l vindec pe 
Versilov de nebunie şi să-l determin să se întoarcă la mama, 
ci... Poate fiindcă eram eu însumi îndrăgostit de ea, fiindcă 
o iubeam şi eram gelos! Dar pe cine eram gelos, pe Bioring, 
pe Versilov? Pe toţi aceia pe care îi va privi şi cu care va 
vorbi la baluri, în timp ce eu voi sta într-un colţ, ruşinându- 
mă şi de mine însumi?... Vai, ce infamie! într-un cuvânt, nu 
ştiu pe cine eram gelos; totuşi simţeam şi în ajun mă 
convinsesem pe deplin, că trebuia să-mi iau gândul de la ea 
pentru totdeauna, că această femeie e îndreptăţită să 
alunge şi să batjocorească un făţarnic şi un neghiob ca 
mine. Ea era curată şi cinstită, iar eu, un spion şi un escroc! 

Toate astea le-am ţinut până acum ascunse în inima mea, 
însă a venit vremea să dau socoteală. Totuşi, trebuie să mai 
spun şi pentru ultima oară: s-ar putea ca această 
mărturisire să fie pe jumătate sau chiar pe trei sferturi o 
calomnie, poate că m-am ponegrit eu însumi! În noaptea 
aceea am urât-o fiindcă îmi pierdusem minţile, mai întâi de 
furie, apoi din pricina băuturii. Am mai spus că bâjbâiam 
într-un haos de sentimente şi impresii, pe care eu însumi nu 
le înţelegeam. Cu toate acestea am socotit de datoria mea 
să le mărturisesc, pentru că măcar o parte dintre ele erau 
sentimentele mele reale. 

Deodată m-a cuprins o scârbă fără margini şi o dorinţă la 
fel de nemărginită de a-mi răscumpăra păcatele: am sărit 
ca ars de pe divan, dar în aceeaşi clipă s-a repezit şi 
Alphonsine la mine. Mi-am luat repede paltonul şi căciula, i- 
am poruncit să-i spună din partea mea lui Lambert că în 
noaptea aceea aiurasem, că ponegrisem o femeie 
nevinovată, că totul nu fusese decât o glumă de prost gust 
şi nu cumva să mai îndrăznească să mai vină vreodată la 
mine... I-am îndrugat toate astea în pripă, alandala, pe 
franţuzeşte şi, bineînţeles, îngrozitor de confuz. Dar, spre 
mirarea mea, Alphonsine a înţeles de minune despre ce era 
vorba şi, ceea ce m-a mirat şi mai mult, părea să se şi 
bucure. 


— Oui, oui, mă tot aproba ea, c'est une honte! Une dame... 
Oh, vous €tes genereux, voux! Soyez tranquille, je ferai voir 
raison ă Lambert 176). 

Chiar şi într-un astfel de moment ar fi trebuit să mă pună 
pe gânduri o schimbare atât de neaşteptată a sentimentelor 
ei, care puteau să reflecte şi o schimbare a sentimentelor 
lui Lambert. Şi totuşi am plecat fără să o întreb nimic. Eram 
prea tulburat ca să judec limpede. O, pe urmă mi-am dat 
seama de toate astea, dar era prea târziu! Doamne, ce 
grozăvie s-a pus la cale! Trebuie să anticipez asupra 
evenimentelor şi să dezvălui acum această intrigă infernală, 
căci altfel cititorul n-ar mai înţelege nimic din tot ceea ce 
urmează. 

Totul s-a tras din faptul că, încă de la prima mea întâlnire 
cu Lambert, când mă adusese la el să mă dezmorţesc, 
îndrugasem în neştire, ca un neghiob, că documentul se 
găsea în buzunarul meu, cusut în căptuşeală. Cum după 
aceea am aţipit brusc pe divanul din colţ, Lambert, în timp 
ce dormeam, mi-a pipăit buzunarul şi s-a convins că în 
căptuşeala lui fusese într-adevăr cusută o hârtie. Şi mai 
târziu avusese de câteva ori prilejul să se convingă că hârtia 
se mai găseşte acolo; bunăoară, atunci când am luat masa 
la restaurantul tătăresc, mi-amintesc că în repetate rânduri 
m-a cuprins de mijloc, desigur, anume pentru asta. Când şi- 
a dat în sfârşit seama de importanţa acelei hârtii, şi-a ticluit 
un plan independent, pe care nici nu l-aş fi putut bănui. 
Prostul de mine, îmi închipuisem tot timpul că mă cheamă 
cu atâta stăruinţă la el numai ca să mă înduplece să intru în 
cârdăşie cu el şi să lucrăm mână în mână. Dar din păcate 
urmărea cu totul altceva! Mă poftea ca să mă îmbete turtă 
şi apoi, când nu voi mai ştii de mine şi voi dormi tun, să-mi 
taie buzunarul şi să pună mâna pe document. Întocmai aşa 
a procedat în noaptea aceea, împreună cu Alphonsine, pe 
care a pus-o să-mi taie buzunarul. După ce mi-au scos 
scrisoarea, scrisoarea ei, documentul pe care îl purtam la 
mine încă de la Moscova, au luat o simplă coală de hârtie de 


aceleaşi dimensiuni, mi-au vârât-o în buzunar şi l-au cusut 
din nou, aşa cum fusese, ca să nu observ nimic. lot pe 
Alphonsine a pus-o să-l şi coasă. Iar eu am fost atât de 
neghiob, încât, aproape până la urmă, adică timp de încă o 
zi şi jumătate, am continuat să-mi închipui că deţin un 
secret şi că soarta Katerinei Nikolaevna se mai afla încă în 
mâna mea; în încheiere trebuie să mai spun că furtul 
acestui document a dezlănţuit toate nenorocirile care au 
urmat. 

lată că am ajuns în sfârşit la ultimele zile dinaintea 
deznodământului, cu care însemnările mele se şi încheie! 

Trebuie să fi fost ora zece şi jumătate când am ajuns cu 
chiu, cu vai acasă, eram foarte tulburat, şi, după câte mi- 
aduc aminte, neobişnuit de distrat, dar în sinea mea 
ajunsesem la o hotărâre definitivă. Ştiam ce am de făcut, 
dar nu voiam să mă pripesc. De cum am pus piciorul în 
coridor, am înţeles dintr-o dată că se întâmplase o nouă 
nenorocire, că pe neaşteptate situaţia se complicase şi mai 
mult: bătrânul prinţ fusese adus direct de la Ţarskoie Selo 
la mine acasă, unde l-am găsit împreună cu Anna 
Andreevna! Nu-l instalaseră însă în camera mea, ci alături, 
în cele două odăi ale proprietarului. Pe cât se pare, încă din 
ajun se făcuseră în aceste două camere oarecare schimbări, 
chiar şi unele încercări de înfrumusețare, ce-i drept, cât se 
poate de superficiale. Proprietarul şi soţia lui se mutaseră 
în cămăruţa chiriaşului cusurgiu şi ciupit de vărsat (am mai 
vorbit de el), pe care îl înghesuiseră provizoriu într-un 
ungher, n-aş putea spune unde anume. 

Proprietarul mi-a ieşit înainte şi apoi s-a strecurat 
numaidecât după mine în cameră. Nu mai părea atât de 
sigur de sine ca în ajun, în schimb era cuprins de o agitaţie 
febrilă, pe măsura evenimentelor, ca să zic aşa. Nu i-am 
spus nimic; m-am retras într-un colţ, m-am luat cu mâinile 
de cap şi am rămas aşa câteva clipe. La început, el trebuie 
să fi gândit că „joc teatru”, dar până la urmă şi-a pierdut 
cumpătul şi s-a speriat de-a binelea. 


— Te-am supărat cu ceva? Îngăimă el. Iată, te-am aşteptat 
ca să te întreb, adăugă el, văzând că nu-i răspund, dacă n-ai 
dori să descui uşa asta, ca să poţi intra direct în 
apartamentul înălţimii-sale... Fără să mai treci prin coridor. 
Şi îmi arătă uşa laterală care fusese întotdeauna încuiată, 
fiindcă dădea într-o cameră a proprietarului şi acum, prin 
urmare, a prinţului. 

— Ascultă, Piotr Ippolitovici, i-am spus eu aspru, 
binevoieşte să te duci numaidecât la Anna Andreevna şi s-o 
pofteşti încoace, ca să ne lămurim. Sunt de mult aici? 

— De aproape o oră. 

— Hai, du-te! 

Plecă şi se întoarse cu un răspuns ciudat: cică Anna 
Andreevna şi prinţul Nikolai Ivanovici mă aşteptau cu 
nerăbdare la dumnealor; aşadar, Anna Andreevna nu 
catadicsise să vină. Mi-am potrivit şi mi-am periat haina 
destul de mototolită, fiindcă dormisem îmbrăcat, m-am 
spălat, m-am pieptănat pe îndelete şi m-am dus la bătrân, 
cu gândul să fiu cât mai prudent. 

Prinţul şedea pe o canapea, la o măsuţă rotundă, iar 
Andreevna, în alt colţ al camerei, lângă o masă, cu o faţă de 
masă, pe care fierbea samovarul proprietarului, strălucitor 
ca niciodată, şi-i pregătea un ceai. Când am intrat, nu mi- 
am descreţit fruntea, iar bătrânul, văzându-mă atât de 
încruntat, tresări, zâmbetul de pe buze îi pieri numaidecât 
şi pe faţă i se întipări spaima. Atunci, nu m-am mai putut 
stăpâni, am izbucnit în râs şi i-am întins amândouă mâinile. 
Sărmanul, s-a repezit numaidecât în braţele mele. 

Fără îndoială că am înţeles imediat ce se întâmplase cu el. 
De la început mi-a fost limpede ca lumina zilei că în 
răstimpul cât nu-l mai văzusem, acest bătrân, mai deunăzi 
încă destul de vioi, care, oricum, mai avea oarecare 
luciditate şi voinţă, fusese transformat într-un soi de mumie, 
într-un copil neajutorat, sperios şi neîncrezător. Trebuie să 
adaug însă că el ştia perfect pentru ce fusese adus acolo şi 
că totul se întâmplase întocmai cum am arătat mai sus, 


anticipând asupra evenimentelor. Fusese luat prin 
surprindere şi vestea că propria lui fiică îl trădase, că voia 
să-l interneze într-un ospiciu de nebuni, îl năucise, îl 
strivise, paralizându-i cu totul voinţa. Se lăsase dus pe sus, 
fiindcă de spaimă era aproape inconştient. I se spusese că 
eu deţin un secret care va lămuri totul, că numai cu ajutorul 
meu va putea lua aşadar o hotărâre definitivă. Trebuie să 
spun de pe acum că mai mult decât orice pe lume îl 
înspăimânta tocmai dezvăluirea secretului şi hotărârea 
definitivă pe care trebuia s-o ia. Se aştepta să mă vadă 
apărând cu o hârtie în mână şi cu verdictul întipărit pe faţă, 
de aceea era atât de încântat că deocamdată mă arătam 
dispus să râd şi să vorbesc despre cu totul altceva. Când ne- 
am îmbrăţişat, el a început să plângă, recunosc că şi mie mi 
s-au umezit ochii, fiindcă deodată mi se făcuse tare milă de 
el... Tocmai atunci se porni să latre şi cățelul pitic al lui 
Alphonsine şi se repezi la mine de pe divan. De când 
cumpărase cățelul, bătrânul nu se mai despărţea de el, nici 
măcar când dormea. 

— Oh, je disais qu'il a du coeur (77)! Îi strigă el Annei 
Andreevna, arătând spre mine. 

— V-aţi întremat surprinzător, mon prince, arătaţi 
minunat, păreţi mai tânăr şi mai sănătos ca oricând, i-am 
spus. Din păcate însă adevărul era altul: aveam în faţă o 
mumie şi-l minţisem ca să-i mai dau curaj. 

— N'est-ce pas? N'est-ce pas (78)? Repetă el, încântat. O, 
m-am întremat de minune! 

— Dar acum ar trebui să vă luaţi ceaiul şi dacă îmi oferiţi şi 
mie o ceaşcă, am s-o beau cu plăcere împreună cu 
dumneavoastră. 

— Asta e minunat! Vorba poetului: „Vom bea şi ne vom 
desfăta...” sau cam aşa ceva. Anna Andreevna, dă-i un ceai. 
Il prend toujours par les sentiments... 479). Dă-ne câte un 
ceai, draga mea. 

Anna Andreevna ne servi ceaiul, apoi se întoarse deodată 
spre mine şi începu să-mi vorbească pe un ton extrem de 


solemn: 

— Arkadi Makarovici, noi amândoi, eu şi binefăcătorul 
meu, ne-am refugiat la dumneata. Socotesc că ne găsim în 
casa dumitale şi de aceea pe dumneata te rugăm să ne dai 
azil şi să ne ocroteşti. Ţine seama că soarta acestui sfânt, a 
acestui om nespus de nobil şi atât de năpăstuit depinde 
aproape în întregime de dumneata. Noi aşteptăm să 
hotărască inima dumitale cinstită şi dreaptă! 

Dar nici nu apucă să sfârşească şi prinţul, îngrozit, începu 
să tremure. 

— Apres, apres, n'est-ce pas? Chere amie (80)! Tot repeta 
el, făcând un gest de rugă. 

Nu pot spune cât de neplăcut m-a impresionat discursul ei. 
Nu i-am răspuns nimic, m-am mulţumit să mă înclin grav şi 
distant; apoi m-am aşezat la masă şi dinadins am început să 
vorbesc despre altceva, despre tot felul de fleacuri, am râs, 
am glumit... Vedeam bine că bătrânul mi-era recunoscător 
şi că se înveselise din toată inima. Am înţeles însă 
numaidecât că veselia lui, deşi exuberantă, era totuşi de 
suprafaţă şi că, dintr-un moment într-altul, putea să se 
preschimbe într-o apatie totală. 

— Cher enfant, am auzit că ai fost bolnav... Ah, pardon, am 
auzit că te-ai ocupat tot timpul de spiritism, aşa-i? 

— Nici prin gând nu mi-a trecut! Am exclamat eu, 
zâmbind. 

— Nu? Atunci cine mi-a vorbit de spiritism? 

— Despre asta a vorbit adineauri Piotr Ippolitovici, 
proprietarul casei, îl lămuri Anna Andreevna. E un om 
foarte vesel şi ştie o mulţime de anecdote. Vrei să-l chem? 

— Oui, oui, il est charmant... 481|. Ştie şi anecdote, dar ar 
fi mai bine să-l chemăm mai târziu. Îl chemăm noi şi are să 
ne povestească de toate, mais apres. Ce crezi că mi-a spus 
adineauri, când s-a pus masa: „Fiţi pe pace, n-o să zboare, 
că noi nu suntem spiritişti!” Cum adică, la spiritişti zboară 
mesele? 


— Drept să spun, nu ştiu. Se pare însă că se ridică de la 
pământ... 

— Mais c'est terrible ce que tu dis 182)! Se sperie el. 

— O, fiţi pe pace, astea-s prostii! 

— Aşa zic şi eu. Nastasia Stepanovna Salomeeva... O 
cunoşti doar... Ah, da, tu n-o cunoşti... Închipuieşte-ţi că şi 
ea crede în spiritism şi să vezi, cher enfant, se întoarse el 
spre Anna Andreevna, să vezi ce i-am spus: păi şi la 
ministere sunt mese şi în jurul lor stau câte opt funcţionari 
care scriu, aşa că ţin mâinile pe ele, atunci de ce nu 
dansează mesele şi acolo? Gândeşte-te ce-ar fi dacă ar 
începe să joace! Atâta ar mai lipsi, să-şi facă de cap deodată 
mesele de la Ministerul de Finanţe sau de la învăţământul 
Public! 

— Vorbiţi tot atât de hazliu ca pe vremuri! Am exclamat 
eu, străduindu-mă să râd cât mai sincer. 

— N'est-ce pas? Je ne parle pas trop, mais je dis bien 
183)! 

— Mă duc să-l chem pe Piotr Ippolitovici, spuse Anna 
Andreevna, ridicându-se. Era radioasă: văzând că mă port 
atât de drăgăstos cu bătrânul, nu mai putea de bucurie. Dar 
nici n-a apucat bine să iasă pe uşă, că bătrânul s-a schimbat 
brusc la faţă. Aruncă repede o privire spre uşă, îşi roti ochii 
prin cameră, apoi fără să se ridice de pe canapea, se aplecă 
spre mine şi-mi şopti speriat: 

— Cher ami, o de-aş putea să le văd aici pe amândouă 
împreună. Oh, cher enfant! 

— Liniştiţi-vă, mon prince. 

— Da, da, însă... O să le împăcăm, n'est-ce pas? Doar nu-i 
vorba decât de o mică ceartă între două femei admirabile 
n'est-ce pa? În tine îmi pun toată speranţa, numai în tine. 

— O să descurcăm noi iţele chiar aici. 

— Dar ce locuinţă udată mai e şi asta?! Rosti el aproape cu 
teamă, uitându-se împrejur. Şi ştii, proprietarul ăsta... Arată 
cam... Spune, nu-i un om primejdios? 

— Proprietarul? O, nu! Cum ar putea să fie primejdios? 


— Cest ca 184)! Cu atât mai bine. Il me semble qu'il est 
bete, gentilhomme 185). Cher enfant, pentru Dumnezeu, 
să nu-i spui Annei Andreevna că aici totul mă înspăimântă; 
eu de când am intrat aici am lăudat totul şi pe proprietar l- 
am lăudat. Ascultă, tu cunoşti păţania lui von Sohn (86)? Îţi 
mai aduci aminte de ea? 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Rien, rien du tout. Mais je suis libre ici, n'est-ce pas 
187)? Tu ce crezi: aici nu mi se poate întâmpla nimic... de 
felul ăsta? 

— Vai de mine, dragul meu prinţ! Vă asigură că nici vorbă 
nu poate fi! 

— Mon ami! Mon enfant! Exclamă el deodată, cu mâinile 
împreunate, fără să-şi mai ascundă spaima. Dacă într- 
adevăr ai ceva... Vreun document... Într-un cuvânt, dacă ai 
ceva să-mi spui, mai bine taci pentru Dumnezeu, nu-mi 
spune nimic, mai bine taci... Păstrează secretul cât poţi mai 
mult... 

A dat să se repeadă la mine să mă îmbrăţişeze; pe faţă i se 
prelingeau lacrimi; nici nu pot spune cum mi s-a strâns 
inima; bietul bătrân semăna cu un copil slab, speriat, fără 
apărare, pe care nişte ţigani l-au furat din casa părintească 
şi l-au dus printre străini. Dar n-am apucat să ne 
îmbrăţişăm că uşa s-a deschis şi a intrat Anna Andreevna 
împreună cu fratele ei, kammerjunker-ul. Apariţia lui m-a 
uluit; m-am ridicat şi m-am îndreptat spre uşă. 

— Arkadi Makarovici, dă-mi voie să vă fac cunoştinţă, 
spuse Anna Andreevna cu glas tare, aşa că, vrând-nevrând, 
a trebuit să mă opresc. 

— Îl cunosc prea bine pe frăţiorul dumitale, am rostit eu 
tăios, apăsând mai cu seamă pe cuvântul prea. 

— Ah, a fost o neînțelegere regretabilă! Mă simt atât de 
vinovat, dragul meu And... Andrei Makarovici, bâigui 
tânărul şi, apropiindu-se de mine cu un aer cât se poate de 
familiar, îmi luă mâna, pe care nu m-am simţit în stare să 
mi-o retrag. Numai Stepan al meu e vinovat de toate. S-a 


bâlbâit ca un prost când te-a anunţat şi am crezut că e 
vorba de altcineva. Asta s-a întâmplat la Moscova, o lămuri 
el pe soră-sa. Pe urmă aş fi dorit din toată inima să te caut şi 
să-ţi explic, dar m-am îmbolnăvit, poate să-ţi confirme şi ea. 
Cher prince, nous devons €tre amis, meme par droit de 
naissance 188|. 

Şi tânărul acesta impertinent a îndrăznit să mă cuprindă 
cu braţul pe după umeri, cu un gest familiar din cale afară. 
M-am tras deoparte, dar cum mă fâstâcisem şi nu ştiam ce 
să-i răspund, am plecat cât am putut mai repede. M-am 
întors în camera mea, tulburat, m-am aşezat pe pat şi am 
căzut pe gânduri. Aceste uneltiri mă indignau şi mă 
dezgustau, totuşi nu puteam să răstorn dintr-o dată planul 
Annei Andreevna şi s-o facă de râs. Abia atunci mi-am dat 
seama cât de dragă mi-era şi ea şi în ce situaţie 
îngrozitoare se afla. 

După cum m-am aşteptat, ea a venit singură la mine, 
lăsându-l pe prinţ cu fratele ei, care începuse să-i 
povestească cele mai proaspete şi inedite bârfeli din înalta 
societate, izbutind numaidecât să-l distreze şi să-l 
înveselească pe acest bătrân impresionabil. M-am ridicat de 
pe pat fără să scot o vorbă şi am privit-o întrebător. 

— Ţi-am spus tot, Arkadi Makarovici, începu ea fără 
înconjur. Soarta noastră este în mâinile dumitale. 

— Bine, dar eu te prevenisem că nu pot... Cele mai sfinte 
îndatoriri morale mă opresc să fac ceea ce aştepţi de la 
mine... 

— Aşa? Va să zică ăsta e răspunsul dumitale? De mine nu- 
mi pasă, chiar de-ar fi să mă duc de râpă, dar ce se alege de 
bătrân? Dacă nu te răzgândeşti, până deseară are să 
înnebunească! 

— Dimpotrivă, are să înnebunească dacă am să-i arăt 
scrisoarea fiicei lui în care întreabă un avocat cum să-şi 
pună tatăl sub interdicţie, declarându-l nebun! Am exclamat 
eu cu convingere. N-ar putea să suporte asta. Află că nici nu 


crede că există o astfel de scrisoare, mi-a spus-o chiar el! 
De fapt răstălmăcisem cuvintele lui, dar bine am făcut. 

— A şi a apucat să-ţi spună? Mi-am închipuit eu! În cazul 
acesta, sunt pierdută; adineauri începuse să plângă şi cerea 
să se întoarcă acasă! 

— Spune drept, în ce constă planul dumitale? 

Ea roşi fiindcă îi rănisem orgoliul. Totuşi îşi calcă pe inimă. 
— Dacă am avea scrisoarea fiicei lui, lumea nu ne-ar mai 
putea învinui de nimic. Aş trimite numaidecât după prinţul 

V. şi după Boris Mihailovici Pelişcev, prietenii lui din 
copilărie; amândoi sunt oameni respectabili, cu mare vază 
în societate şi ştiu că încă de acum doi ani s-au arătat 
indignaţi de anumite fapte ale fiicei lui crude şi hrăpăreţe. 
Nu încape îndoială că ei or să-l împace cu fiica lui, la 
rugămintea mea, fiindcă eu însămi doresc să se împace; 
atunci, însă, situaţia va fi cu totul alta. Unde mai pui că în 
cazul acesta şi rudele mele, familia Fanariotov, se vor hotări 
să-mi ia apărarea; sunt convinsă de acest lucru. Dar mai 
mult decât la orice ţin la fericirea lui. Vreau să judece 
singur şi să înţeleagă cine îi este cu adevărat devotat. Fără 
îndoială că mă bizui în primul rând pe influenţa dumitale, 
Arkadi Makarovici, fiindcă ştiu cât îl iubeşti... Oare îl mai 
iubeşte cineva, afară de noi doi? Numai de dumneata a 
vorbit în ultimele zile; îi era tare dor de..."tânărul lui 
prieten”... Nu trebuie să-ţi mai spun că toată viaţa am să-ţi 
port o recunoştinţă fără margini. 

Era limpede că-mi făgăduia o răsplată, poate chiar bani. 
Am întrerupt-o destul de brutal: 

— Orice mi-ai spune, nu pot, i-am declarat categoric. Pot 
doar să-ţi răspund cu aceeaşi sinceritate şi să-ţi 
împărtăşesc hotărârea mea irevocabilă: în cel mai scurt 
timp am să înmânez scrisoarea fatală Katerinei Nikolaevna, 
dar cu condiţia să nu dea în vileag cea ce s-a petrecut 
acum, să evite scandalul şi să-mi făgăduiască solemn că nu 
va sta în calea fericirii voastre. Iată tot ce pot să fac. 


— Asta e cu neputinţă! Izbucni ea, roşind toată. Până şi 
gândul că îi voi cere Katerinei Nikolaevna s-o cruţe îi 
stârnea indignarea. 

— N-am să-mi schimb hotărârea, Anna Andreevna. 

— Ba poate că ai să te răzgândeşti. 

— Adresează-te lui Lambert. 

— Nici nu bănuieşti, Arkadi Makarovici, câte nenorociri ar 
putea să provoace încăpăţânarea dumitale, rosti ea aspru, 
aproape duşmănos. 

— Oricum, nenorocirile sunt inevitabile... Mă apucă 
ameţeala când mă gândesc. Dar nu mai are rost să lungim 
vorba: am luat o hotărâre şi mă ţin de ea. Şi te mai rog 
ceva: nu cumva să-l aduci la mine pe fratele dumitale! 

— Bine, dar el vrea să-şi îndrepte greşeala... 

— Nu-i nimic de îndreptat aici! N-am nevoie de el şi nu 
vreau să-l vad! Am strigat eu, luându-mă cu mâinile de cap. 
(Recunosc că poate i-am vorbit prea de sus atunci.) Dar ia 
spune, unde va dormi prinţul la noapte? Nu cumva aici? 

— Ba aici va rămâne la noapte, la dumneata şi cu 
dumneata. 

— Atunci încă din seara asta mă mut în altă parte. 

Şi, după aceste cuvinte necruțătoare, mi-am luat căciula şi 
mi-am îmbrăcat paltonul. Anna Andreevna mă privea tăcută 
şi încruntată. Mi-era milă, vai ce milă mi-era de această fată 
mândră! Totuşi, am fugit din casă, fără să-i dau nici cea mai 
mică nădejde. 

Mă voi strădui să povestesc cât mai pe scurt ceea cea 
urmat. Nimic nu-mi putea clinti hotărârea, aşa că m-am dus 
direct la Tatiana Pavlovna. S-ar fi putut evita o mare 
nenorocire, dacă aş fi găsit-o atunci acasă. Dar, ca un făcut, 
tocmai în ziua aceea mă urmărea un ghinion nemaipomenit. 
De acolo m-am dus, fireşte, la mama, în primul rând ca să 
văd ce mai face, sărmana şi în al doilea rând, fiindcă eram 
aproape sigur că la ea am să dau de Iatiana Pavlovna. Dar 
nici acolo n-am găsit-o. Tocmai plecase; mama zăcea 
bolnavă şi acasă nu era decât Liza, care nu voise s-o lase 


singură. Liza mă ruga să nu intru la mama şi să n-o trezesc 
din somn: „Ioată noaptea s-a chinuit. N-a închis ochii. Slavă 
Domnului că a aţipit măcar acum”...Am îmbrăţişat-o pe Liza 
şi i-am spus în două cuvinte că am luat o hotărâre foarte 
importantă şi irevocabilă pe care voiam s-o duc imediat la 
îndeplinire. Ea m-a ascultat fără să se mire prea mult, ca şi 
cum i-aş fi spus un lucru cât se poate de banal. De, ai mei se 
obişnuiseră cu hotărârile mele definitive şi irevocabile, pe 
care apoi le călcam regulat din laşitate. De astă dată însă 
era cu totul altceva. Până la urmă, m-am dus la cârciuma de 
pe chei, unde am stat câtva timp, printre altele, ca să fiu 
singur că, ducându-mă a doua oară la Tatiana Pavlovna, am 
s-o găsesc acasă. Dar mai întâi să explic de ce ţineam într- 
atâta s-o văd. Aveam nevoie de ea: voiam s-o trimit imediat 
la Katerina Nikolaevna s-o roage să vină şi apoi, de faţă cu 
ea, să-i restitui documentul, bineînţeles, doupă o explicaţie 
definitivă... Într-un cuvânt, voiam să-mi fac datoria şi astfel 
să-mi răscumpăr toate păcatele. O dată această problemă 
rezolvată, ţineam să-i spun negregşit şi câteva cuvinte în 
favoarea Annei Andreevna, şi, dacă va fi cu putinţă, s-o duc 
împreună cu Tatiana Pavlovna (ca martoră) la mine, mai 
bine zis la prinţ şi acolo să împac cele două duşmance, să-l 
readuc pe prinţ la viaţă şi... Şi... Într-un cuvânt, voiam să 
fac fericit în ziua aceea măcar acest grup, ca apoi să nu-mi 
rămână decât grija lui Versilov şi a mamei. Nu mă îndoiam o 
clipă de izbândă: din recunoştinţă că i-am înapoiat 
scrisoarea, Katerina Nikolaevna nu putea să nu-mi 
îndeplinească rugămintea. Din nefericire, îmi închipuiam că 
mai dispun de document. Dar vai, nici nu bănuiam în ce 
situaţie stupidă şi înjositoare mă găseam! 

Era aproape ora patru şi se întunecase de-a binelea când 
am ajuns din nou la Tatiana Pavlovna. Maria mi-a răspuns 
înbufnată: „Cucoana nu s-a întors”...Îmi aduc foarte bine 
aminte de privirea ciudată şi încruntată pe care mi-a 
aruncat-o Maria, atunci însă nu putea să-mi trezească nici o 
bănuială, fireşte. Dimpotrivă, în timp ce coboram scara, 


plecând înciudat şi descurajat de la Tatiana Pavlovna, mi-am 
adus deodată aminte de bietul prinţ care adineauri 
întinsese rugător mâinile spre mine - la gândul acesta mi s- 
a strâns inima şi m-am mustrat aspru că îl părăsisem fără 
nici un motiv, numai fiindcă îmi fusese jignit orgoliul. Mă 
temeam să nu i se fi întâmplat ceva rău în lipsa mea, de 
aceea am pornit grăbit spre casă. Acolo nu se petrecuse 
însă nimic îngrijorător. 

Când plecase de la mine, Anna Andreevna, deşi mânioasă 
nu-şi pierduse cumpătul. Trebuie să spun că în dimineaţa 
aceea, trimisese de două ori după Lambert şi, cum acesta 
nu fusese acasă, îl rugă în cele din urmă pe fratele ei să-l 
caute. Văzând că nu mă poate îndupleca, îşi pusese, 
sărmana, toată nădejdea în Lambert şi în influenţa pe care 
el ar fi putut s-o exercite asupra mea. Îl aştepta cu 
nerăbdare pe Lambert şi se tot mira că el, care până în ziua 
aceea se învârtea neîncetat în jurul ei şi-i bătea mereu 
capul, o părăsise deodată şi dispăruse fără urmă. Cum ar fi 
putut să-i treacă prin minte că Lambert pusese mâna pe 
document, avea acum cu totul alte planuri şi tocmai de 
aceea dispăruse, fiindcă voia să se ascundă de ea. 

După cum era şi firesc, Anna Andreevna, din ce în ce mai 
neliniştită şi mai îngrijorată, nu mai avea putere să-l 
distreze pe bătrân, aşa că între timp tulburarea lui luase 
proporţii îngrijorătoare. Era atât de speriat, încât punea tot 
felul de întrebări ciudate. Devenise bănuitor chiar şi faţă de 
ea şi de câteva ori începuse să plângă. Tânărul Versilov nu 
rămăsese mult cu el, aşa că Anna Andreevna i-l adusese în 
cele din urmă pe Piotr Ippolitovici, în care îşi pusese mari 
speranţe; dar prezenţa lui nu-i făcu de loc plăcere 
bătrânului, dimpotrivă, îl irită. De fapt, prinţul îl privea pe 
proprietar cu tot mai multă neîncredere, ba chiar cu 
bănuială. Şi Piotr Ippolitovici, ca un făcut, aduse iar vorba 
despre spiritism, apoi începu să trăncănească despre 
spiritism şi nişte scamatorii pe care le văzuse la bâlci, cică 
un scamator ambulant tăiase în faţa publicului capetele 


câtorva oameni şi după ce toată lumea văzuse sângele 
curgând, le pusese la loc de nici nu se cunoştea că fuseseră 
tăiate şi asta tot în văzul publicului! Minunea se întâmplase 
cică în 1859. Povestea aceasta l-a speriat şi totodată l-a 
indignat atât de tare pe prinţ, încât Anna Andreevna a fost 
nevoită să-l alunge imediat pe povestitor. Din fericire însă, 
tocmai atunci s-a adus masa de prânz, comandată încă din 
ajun (de către Lambert şi Alphonsine) unui foarte priceput 
bucătar francez din apropiere, care n-avea de lucru şi căuta 
să se angajeze la o casă boierească sau la vreun club. 
Mâncarea bună şi şampania l-au înveselit grozav pe bătrân, 
care mânca mult şi glumea mereu. După masă îl cuprinse 
bineînţeles moleşeala, i se făcu somn şi, cum avea obiceiul 
să se culce după masă, Anna Andreevna îi făcu patul; 
înainte de a adormi, bătrânul i-a sărutat de nenumărate ori 
mâinile, spunându-i mereu că ea este pentru el raiul, 
speranţa, huria, floarea de aur, într-un cuvânt, de 
entuziasm a folosit numai termeni de comparaţie orientali. 
Când m-am întors eu acasă, tocmai adormise. 

Anna Andreevna a venit numaidecât la mine şi cu mâinile 
împreunate ca pentru rugăciune m-a implorat să nu plec 
„dacă nu de dragul ei, măcar de dragul prinţului” şi când se 
va trezi să mă duc la el. „Dacă pleci, are să se prăpădească, 
de enervare are să-l lovească damblaua. Mi-e teamă că n-o 
mai duce nici până la noapte”... A mai adăugat că trebuie să 
se ducă neapărat undeva, că va lipsi „poate chiar două 
ceasuri” şi că pe prinţ „îl lasă aşadar în grija mea”...l-am 
făgăduit din toată inima că voi rămâne acasă până seara şi 
că atunci când prinţul se va trezi voi face tot ce-mi va sta în 
putinţă ca să-l distrez. 

— Şi eu îmi voi face datoria până la capăt! Îmi spuse ea pe 
un ton energic la despărţire. 

Apoi plecă. 

Trebuie să anticipez din nou asupra evenimentelor şi să 
spun că ea plecase să-l caute pe Lambert, ultima ei nădejde. 


Apoi trecuse pe la fratele ei şi pe la familia Fanariotov, 
rudele ei; e uşor de înţeles în ce stare sufletească s-a întors. 
Prinţul s-a trezit la vreo oră după plecarea ei. Din camera 
mea l-am auzit gemând şi am alergat numaidecât la el; l-am 
găsit şezând pe marginea patului, în halat; se speriase într- 
atât când se trezise singur într-o cameră străină, luminată 

slab de o singură lampă, încât, când am deschis uşa, s-a 
cutremurat, a sărit ca ars şi a început să ţipe. M-am 
apropiat repede de el şi când a văzut cine era, m-a strâns în 
braţe şi a început să plângă de bucurie. 

— Dar mie mi s-a spus că te-ai mutat, că te-ai speriat şi ai 
fugit. 

— Cine a putut să vă spună aşa ceva? 

— Cine? Ştiu şi eu? Poate mi s-a năzărit mie sau poate că 
într-adevăr mi-a spus cineva. Închipuieşte-ţi ce am visat 
adineauri: se făcea că intra pe uşă un moşneag cu barbă, în 
mână cu o icoană frântă în două, care-mi spune deodată: 
„Aşa se va frânge şi viaţa ta!” 

— Of, Doamne, pesemne aţi aflat de la cineva că Versilov a 
spart ieri o icoană. Nu-i aşa? 

— N'est-ce pas? Da, am aflat, am aflat! Nastasia Egorovna 
mi-a povestit azi dimineaţă. Ea mi-a adus încoace 
geamantanul şi cățelul. 

— Aşa se explică visul. 

— S-ar putea. Totuşi, închipuieşte-ţi, moşneagul acela mă 
tot ameninţa cu degetul. Dar unde e Anna Andreevna? 

— Se întoarce numaidecât. 

— Unde a plecat? Nu cumva m-a părăsit şi ea? Strigă el, 
îndurerat. 

— Nici gând. Trebuie să vină dintr-o clipă într-alta şi până 
atunci m-a rugat să vă ţin eu de urât. 

— Oui, să vină. Aşadar prietenul nostru Andrei Petrovici a 
înnebunit; „de mult mă aşteptam - da-i cam subit (897 ,... 
De mult i-am prezis eu că aşa are să sfârşească. Stai puţin, 
dragul meu... 

Mă apucă de haină şi mă trase spre el. 


— Adineauri, îmi şopti el, proprietarul mi-a adus pe nepusă 
masă nişte fotografii dezgustătoare, numai femei goale în 
diverse decoruri orientale. Ba a mai şi stăruit să mă uit la 
ele prin lupă. Mi-am călcat pe inimă şi m-am făcut că le 
admir; dar, ştii, de fapt, tot nişte femei de astea deocheate i- 
au adus şi acelui nefericit, ca să-l poată îmbăta mai uşor... 

— Tot la von Sohn ţi-e gândul; dar lasă, ajunge! 
Proprietarul e un neghiob şi atâta tot! 

— Proprietarul e un neghiob şi atâta tot. C'est aussi mon 
opinion 4190)! Dragul meu, dacă poţi, scapă-mă de aici! Mă 
rugă el, făcând şi un gest de implorare. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putinţă, credeţi-mă! Sunt al 
dumneavoastră cu trup şi suflet... Dragul meu prinţ, aveţi 
puţină răbdare şi poate că am să izbutesc să rezolv totul. 

— N'est-ce pas? Ne luăm de mână şi fugim, iar 
geamantanul îl lăsăm aici, ca el să creadă că ne întoarcem. 

— Unde să fugim? S-o părăsim pe Anna Andreevna? 

— Ba nu, o luăm şi pe ea... Ah, mon cher, e o harababură 
în capul meu... Stai puţin: în geanta din dreapta e portretul 
Katiei. L-am luat pe furiş, ca să nu mă vadă Arma 
Andreevna şi mai cu seamă Nastasia Egorovna; dă-mi-l, dar 
pentru Dumnezeu, mai repede şi cu băgare de seamă, să nu 
ne prindă... Oare nu se poate încuia uşa? 

Într-adevăr, am găsit în geantă o fotografie de a Kateinei 
Nikolaevna, într-o ramă ovală. El mi-a luat-o din mână, a 
întors-o către lampă şi deodată pe obrazul lui scofâlcit şi 
gălbejit au început să curgă lacrimi. 

— C'est un ange, c'est un ange du ciel 191)! Exclamă el. 
Toată viaţa m-am simţit vinovat faţă de ea... Dar niciodată 
ca acum. Cher enfant, eu nu cred nimic, absolut nimic! 
Spune şi tu, dragul meu, oare îşi poate cineva închipui că 
vor să mă interneze într-un ospiciu de nebuni? Je dis des 
choses charmantes, et tout le monde rit 4192). Şi pe un om 
ca mine să-l ducă aşa, din senin, la balamuc? 

— Dar nici prin minte nu i-a trecut! Am strigat eu. Este o 
neînțelegere la mijloc, eu îi cunosc sentimentele! 


— Aşadar, îi cunoşti şi tu sentimentele. Ce bine îmi pare. 
M-ai înviat din morţi, dragul meu. De ce-or fi vrut să te 
ponegrească în ochii mei? Dragul meu, adu-o pe Katia 
încoace. Vreau să se îmbrăţişeze amândouă în faţa mea şi 
apoi să le duc acasă, iar pe proprietar să-l gonim. 

Se ridică cu mâinile împreunate şi deodată căzu în 
genunchi în faţa mea. 

— Cher enfant, îmi şopti el, înnebunit de spaimă şi 
tremurând ca varga, dragul meu, spune-mi tot adevărul: ce 
vor să facă cu mine? 

— Doamne! Am strigat eu, ridicându-l de jos şi aşezându-l 
pe pat. Văd că nici în mine nu mai aveţi încredere; nu 
cumva vă închipuiţi că şi eu fac parte din complot? N-aveţi 
grijă, cât sunteţi aici n-am să îngădui nimănui să vă facă nici 
cel mai mic rău! 

— C'est ca! Să nu îngădui, bâigui el, agăţându-se cu 
amândouă mâinile de mine şi încă tremurând. Să nu mă dai 
pe mâna nimănui... Dar nici tu să nu mă minţi... Fiindcă tot 
mă tem: nu cumva vor totuşi să mă ducă de aici? Ascultă, 
proprietarul ăsta, Ippolit, sau cum îi mai zice, nu-i cumva... 
Medic? 

— De unde medic? 

— Nu cumva... Nu cumva aici e un ospiciu de nebuni? Nu 
cumva chiar aici, în camera asta, mă găsesc la balamuc? 

Chiar în clipa aceea uşa se deschise deodată şi intră Anna 
Andreevna. Ascultase pesemne la uşă şi, nemaiputându-se 
stăpâni, dădu buzna înăuntru; bătrânul, care tresărea la 
orice zgomot, dădu un țipăt când uşa se deschise brusc şi se 
trânti pe pat, îngropându-şi faţa în pernă, apoi izbucni într- 
un hohot de plâns nestăpânit: aşadar, criza de nervi se 
dezlănţuise în cele din urmă. 

— Iată roadele purtării dumitale, i-am spus eu, arătând 
spre prinţ. 

— Ba ale încăpăţânării dumitale, se răsti ea la mine. 
Pentru ultima oară fac apel la dumneata, Arkadi 
Makarovici: vrei să dezvălui în sfârşit intriga infernală 


ţesută împotriva unui bătrân fără apărare şi să renunţi „la 
visurile dumitale de dragoste nesăbuită şi copilărească” ca 
să-ţi salvezi sora? 

— Am să vă salvez pe toţi, dar numai aşa cum ţi-am spus 
adineauri. Mai dau o fugă până undeva şi poate că peste un 
ceas va fi aici însăşi Katerina Nikolaevna. Am să vă împac 
pe toţi şi veţi fi cu toţii fericiţi! Am strigat eu aproape cu 
frenezie. 

— Adu-o încoace, adu-o negreşit, mă rugă prinţul, 
venindu-şi brusc în fire. Nu, mai bine du-mă pe mine la ea. 
Vreau la Katia, vreau s-o văd pe Katia şi s-o binecuvântez! 
Exclamă el, sărind din pat cu mâinile ridicate la cer. 

— Uită-te la el! I-am spus eu Annei Andreevna, arătând 
spre bătrân. Ai auzit ce spune, acum îţi dai seama că nu-ţi 
mai ajută nici un document! 

— Îmi dau seama. Şi totuşi, mi-ar fi de folos ca să mă 
justific, să mă reabilitez în ochii lumii, fiindcă prin tot ce am 
făcut m-am compromis. Dar nu-mi pasă, conştiinţa mea e 
curată. Chiar dacă toţi m-au părăsit, până şi fratele meu, 
care s-a speriat văzând că totul se prăbuşeşte... Eu îmi voi 
face totuşi datoria până la capăt. Voi rămâne lângă acest 
bătrân nefericit şi-l voi îngriji ca o infirmieră! 

Cum nu mai era vreme de pierdut, am fugit din cameră, 
strigându-i din prag: 

— Într-o oră sunt înapoi şi n-am să mă întorc singur. 

CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA. 

În sfârşit am găsit-o pe Tatiana Pavlovna acasă. l-am 
povestit totul pe nerăsuflate: şi despre document şi tot ceea 
ce se întâmplase în ziua aceea la mine acasă, până în cele 
niai mici amănunte. Deşi înţelegea limpede situaţia şi ar fi 
putut să tragă o concluzie din două cuvinte, această 
introducere a durat cel puţin zece minute. Vorbeam numai 
eu, îi dezvăluiam tot adevărul fără să mă sfiesc şi fără să mă 
ruşinez. Ea mă asculta tăcută, nemişcată, dreaptă de parcă 
înghiţise un băț, cu buzele strânse, privindu-mă ţintă şi 


sorbindu-mi fiecare cuvânt. Când am terminat, s-a ridicat 
atât de brusc de pe scaun, încât şi eu am sărit ca ars. 

— Neisprăvitule! Va să zică scrisoarea era într-adevăr la 
tine în buzunar şi ţi-a cusut-o chiar toanta de Maria 
Ivanovna! Of, ticăloşilor, neruşinaţilor! Aşadar, ai venit la 
Petersburg ca să frângi inimile, ca să dai gata înalta 
societate, ca să te răzbuni pe Scaraoschi, fiindcă eşti copil 
din flori, asta urmăreai? 

— Tatiana Pavlovna, am strigat eu, să nu îndrăzneşti să mă 
insulţi! Poate că numai dumneata, care nu m-ai slăbit cu 
ocările de când am venit încoace, m-ai îndârijit de la început. 
Într-adevăr, sunt copil din flori şi poate ai dreptate că am 
vrut să mă răzbun şi poate tocmai pe Scaraoschi, fiindcă 
numai el ştie cine-i vinovat că sunt copil din flori; dar nu 
uita că am refuzat să intru în cârdăşie cu nişte nemernici şi 
că nu m-am lăsat târât de patimă! Am să-i pun în tăcere 
documentul pe masă şi am să plec fără să aştept măcar un 
cuvânt de mulţumire de la ea; chiar dumneata ai să fii 
martoră. 

— Dă-mi numaidecât scrisoarea, pune-o imediat pe masă! 
Hai, ce mai aştepţi! Ori poate că minţi?! 

— E cusută în buzunarul meu de la piept. Mi-a cusut-o 
Maria Ivanovna la Moscova; iar aici, când mi-am făcut haine 
noi, am descusut-o din surtucul cel vechi şi am cusut-o cu 
mâna mea în cel nou. Uite-o aici, pipăie buzunarul şi ai să te 
convingi că nu mint! 

— Dă-o încoace, scoate-o mai repede, răcni Tatiana 
Pavlovna, ieşită din minţi. 

— Pentru nimic în lume! Dar îţi repet că am să i-o dau în 
faţa dumitale şi am să plec fără să aştept să-mi spună un 
singur cuvânt; ţin însă ca ea să ştie, să vadă cu ochii ei că 
eu, eu însumi i-o dau de bunăvoie, fără să mă silească 
nimeni şi fără să aştept nici o răsplată. 

— lar vrei să faci pe grozavul? Ie pomeneşti că eşti 
îndrăgostit, mucosule?! 


— Poţi să-mi arunci în faţă câte insulte pofteşti; fie că-s 
meritate, fie că nu, eu n-am să mă supăr. Chiar de-ar fi să 
mă socotească un mucos josnic care a pândit-o şi a uneltit 
împotriva ei, vreau să ştie că mi-am învins pornirile, că am 
pus fericirea ei mai presus de orice; încolo, nu-mi pasă de 
nimic în lume, Tatiana Pavlovna! Am să găsesc destul curaj 
şi speranţă în inimea mea. Chiar dacă este primul meu pas 
spre o viaţă nouă, vreau să închei frumos cu trecutul printr- 
un gest nobil. Ce are a face că o iubesc?! Am continuat eu 
exaltat, privind-o cu înflăcărare. Nu mi-e ruşine de 
dragostea mea: mama este un înger din ceruri, iar ea eo 
zeiţă pământeană! Versilov se va întoarce la mama, aşa că 
n-am de ce să mă ruşinez faţă de ea; am auzit doar cu 
urechile mele ce-au vorbit ea şi Versilov, când stăteam 
ascuns după draperie... Noi suntem toţi trei „nişte oameni 
stăpâniţi de aceeaşi nebunie”! Ştii cine a spus vorba asta: 
„oameni stăpâniţi de aceeaşi nebunie”? Astea-s chiar 
cuvintele lui Andrei Petrovici; mai ştii că în afară de noi trei 
mai sunt şi alţii stăpâniţi de aceeaşi nebunie? Aş pune 
rămăşag pe orice că dumneata eşti a patra! Mai mult, aş 
pune rămăşag că şi dumneata ai fost toată viaţa 
îndrăgostită de Andrei Petrovici şi poate mai eşti şi acum. 

Repet, eram exaltat, cuprins de o fericire ciudată; dar n- 
am apucat să-mi spun gândul până la capăt, că Tatiana 
Pavlovna s-a repezit ca o furie la mine, mi-a înfipt mâna în 
păr şi m-a zgâlţâit de câteva ori cu toată puterea, ca şi cum 
ar fi vrut să mă doboare... Apoi îmi dădu deodată drumul, 
alergă într-un colţ al camerei şi-şi acoperi faţa cu batista. 

— Neisprăvitule! Să nu îndrăzneşti să mai rosteşti 
vreodată asemenea vorbe! Îngăimă ea, plângând. 

Ieşirea ei fusese atât de neaşteptată, încât mă buimăcise. 
O priveam înlemnit şi nu ştiam ce să fac. 

— Of, zevzecule! Vino încoace, spuse ea şi mă sărută. Sunt 
o proastă! Adăugă ea deodată, râzând şi plângând în acelaşi 
timp. Dar să nu îndrăzneşti, să te ferească Dumnezeu să 


mai spui vreodată ce-ai spus... Află că te iubesc, că te-am 
iubit toată viaţa... Aşa neghiob cum eşti. 

M-am dus la ea şi am sărutat-o. Trebuie să spun de altfel 
că de atunci Tatiana Pavlovna şi cu mine am devenit 
prieteni. 

— Ah, da! Unde mi-e capul? Exclamă ea deodată, izbindu- 
se peste frunte. Spuneai că bătrânul prinţ e la tine acasă? E 
adevărat? 

— Fireşte că e adevărat. 

— Ah, Doamne! Vai de mine, ce să mă fac? Se văita, 
alergând agitată de colo-colo. Acum e în mâna lor, fac ce vor 
cu el! Of, trăsnească-i Dumnezeu de proşti! Şi zici că încă 
de dimineaţă l-au adus? Halal, Anna Andreevna! Şi cum o 
mai făcea pe mironosiţa! Dar zâna ce păzeşte? Te 
pomeneşti că habar n-are de nimic! 

— Care zână? 

— D-apoi, zeiţa ta, idealul tău! Of, acum ce-i de făcut? 

— Tatiana Pavlovna! Am strigat eu dezmeticindu-mă, noi 
stăm la palavre şi am uitat tocmai ce e mai important: am 
alergat într-un suflet la dumneata ca s-o luăm pe Katerina 
Nikolaevna şi s-o ducem acolo. Ioţi mă aşteaptă cu 
nerăbdare să vin cu ea. 

Atunci i-am explicat că am să-i înmânez documentul numai 
după ce îmi va da cuvântul de onoare că se împacă 
numaidecât cu Anna Andreevna şi consimte chiar la 
căsătoria ei cu bătrânul... 

— Foarte bine, mă întrerupse 'Iatiana Pavlovna, acelaşi 
lucru i l-am spus şi eu de o sută de ori. Doar bătrânul are să 
moară încă înainte de nuntă. Tot nu apucă el să se însoare. 
Şi chiar dacă o să-i lase Annei nişte bani moştenire, în orice 
caz avea de gând să-i lase ceva, dovadă că a şi trecut-o în 
testament... 

— Oare Katerina Nikolaevna se opune numai de teamă să 
nu piardă nişte bani? 

— Nu, ea se temea ca nu cumva documentul să fie în mâna 
Annei Andreevna. De altfel, aşa am crezut şi eu. De aceea o 


şi urmăream pas cu pas. Ea, ca fiică, nu voia să zdrobească 
inima bătrânului, iar zgripţuroiului de neamţ, Bioring adică, 
îi părea într-adevăr rău de bani. 

— Şi după toate astea crezi că se mai poate mărita cu 
Bioring? 

— Ce să-i faci, dacă e proastă? Proastă s-a născut şi 
proastă are să moară. Cică o să-şi găsească liniştea cu 
el."De vreme ce tot trebuie să mă mărit, zice, atunci mai 
bine cu ăsta decât cu altul, fiindcă ăsta măcar n-o să-mi 
tulbure liniştea”...O să vedem noi dacă o să fie chiar atât de 
liniştită cu el! Are să-şi muşte ea mâinile mai pe urmă, dar o 
să fie prea târziu. 

— Bine, dar dumneata de ce n-o opreşti? Dumneata o 
iubeşti doar, nu te-am auzit chiar eu când i-ai spus în faţă 
cât de mult ţii la ea? 

— Aşa şi este, o iubesc mai mult decât pe voi toţi la un loc 
şi totuşi, este o proastă fără pic de minte! 

— Hai, du-te repede la ea şi adu-o încoace. Ne lămurim cu 
ea şi apoi o ducem la tatălei. 

— Păi nu se poate, prostănacule, nu se poate, tocmai asta 
e nenorocirea! Of, ce-i de făcut?! Vai şi amar! Se jeli ea din 
nou, umblând agitat de colo-colo, dar în cele din urmă îşi 
luă totuşi şalul. Of, of, de-ai fi venit măcar cu vreo patru ore 
mai devreme. Acum s-a făcut ceasul opt şi ea a plecat de 
mult, e invitată la masă la familia Pelişcev şi pe urmă se duc 
cu toţii la operă. 

— Doamne, oare n-ai putea să te duci după ea la operă? 
Dar nu, nu se poate! Şi acum ce are să se întâmple cu 
bătrânul? S-ar putea să moară încă în noaptea asta! 

— Ascultă, nu te mai întoarce acolo, du-te la mama şi 
rămâi la ea peste noapte, iar mâine dis-de-dimineaţă... 

— Nu, orice s-ar întâmpla, nu pot să-l părăsesc pe bătrân. 

— Foarte frumos din partea ta, nici nu trebuie să-l 
părăseşti. Ştii ceva. Am să dau totuşi o fugă până la ea şi am 
să-i las un bilet. Fireşte, n-am să scriu negru pe alb că 
documentul e aici, am să-i dau doar a înţelege (are să 


priceapă ea despre ce e vorba!) şi am s-o chem încoace pe 
mâine la ora zece fix, dar am să-i atrag atenţia să nu 
întârzie nici un minut! Fii pe pace, are să vină, că pe mine 
nu poate să nu mă asculte şi atunci o să ne lămurim cu ea. 
Deocamdată dă fuga acasă şi mângâie-l pe bătrân cum oi 
şti, dar vezi să se culce numaidecât şi poate o da Dumnezeu 
să nu moară chiar în noaptea asta! Şi pe Anna s-o iei cu 
binişorul, mie şi ea îmi e dragă, tu eşti nedrept faţă de ea, 
fiindcă n-o înţelegi: a fost năpăstuită încă din copilărie, 
sărmana. Of, cu toţii aţi căzut pe capul meu! Şi nu uita să-i 
spui din partea mea că am să descurc eu totul şi că o fac cu 
dragă inimă să n-aibă nici o grijă, că demnitatea ei n-o să fie 
câtuşi de puţin ştirbită... Deşi în ultimele zile ne-am tot luat 
în bețe, ne-am ocărât şi ne-am certat cumplit. Şi acum, 
şterge-o... ba nu, stai puţin să-ţi mai pipăi o dată 
buzunarul... Spune, oare e adevărat? Of, de-ar fi adevărat! 
Mai bine dă-mi scrisoarea s-o păstrez eu în noaptea asta, că 
tot n-ai nevoie de ea. Las-o aici, nu te teme, că doar n-am s- 
o mănânc. Mai ştii, poate o pierzi sau poate o dai cuiva la 
noapte... Ori poate te răzgândeşti? 

— Nici în ruptul capului! Am strigat eu. Poftim, mai pipăie 
o dată buzunarul, ca să te convingi, dar de lăsat nu ţi-o las 
cu nici un preţ! 

— Da, este o hârtie, se simte, recunoscu ea, pipăindu-mi 
buzunarul, of, în sfârşit, hai du-te. Poate că am să dau totuşi 
o fugă până la operă s-o caut. Să ştii că ai avut o idee bună. 
Hai, pleacă odată, ce mai aştepţi! 

— Tatiana Pavlovna, stai puţin, ce face mama? 

— Trăieşte. 

— Dar Andrei Petrovici? 

Ea dădu din mână, plictisită. 

— Are să-şi vină el în fire! 

Am pornit în fugă spre casă, înviorat şi plin de speranţă, 
deşi nu ajunsesem la rezultatul dorit. Din păcate soarta 
hotărâse altfel. Acasă mă aştepta o surpriză - se vede că 
într-adevăr există o fatalitate pe lumea asta! Încă de pe 


scară am auzit gălăgie, iar uşa locuinţei am găsit-o 
deschisă. Pe sală am dat de un lacheu în livrea pe care nu-l 
cunoşteam. Piotr Ippolitovici şi nevastă-sa stăteau şi ei pe 
sală, foarte speriaţi şi parcă aşteptau ceva. Uşa spre odaia 
prinţului era deschisă şi dinăuntru se auzea un glas tunător. 
L-am recunoscut numaidecât: era glasul lui Bioring. Nici n- 
am apucat să mă apropii, când deodată am văzut cum 
prinţul, plâns şi tremurând tot, este scos din cameră de 
către Bioring, ajutat de baronul R., pe care-l mai văzusem 
când venise să trateze cu Versilov. Prinţul plângea cu 
hohote şi-l tot îmbrăţişa şi-l săruta pe Bioring. Acesta striga 
la Anna Andreevna, care ieşise şi ea în sală şi voia să se ţină 
după prinţ; o ameninţa, ba după câte mi se părea bătea din 
picior - într-un cuvânt, se purta brutal ca un soldăţoi 
prusac, ceea ce şi era, în ciuda ifoselor sale aristocratice. 
După cum am aflat mai târziu, i se năzărise atunci că Anna 
Andreevna ar fi săvârşit un delict penal, de care, după 
părerea lui, trebuia să răspundă negregşit în faţa justiţiei. 
Negştiind cum stăteau lucrurile, el le dădea proporţii şi mai 
mari, ceea ce li se întâmplă multora şi de aceea se socotea 
îndreptăţit să se poarte ca un bădăran. De altfel nici nu 
apucase să se pună la curent: de cum aflase de toată 
povestea dintr-o scrisoare anonimă, după cum a reieşit 
ulterior (aşa cum voi arăta mai târziu), se şi repezise la faţa 
locului, turbat de mânie, ca orice nobil ofensat, stare în care 
şi cei mai „subţiri” dintre compatrioţii lui sunt gata să sară 
la bătaie ca nişte cizmari. Anna Andreevna făcuse faţă 
atacului cu o demnitate desăvârşită, după cum am auzit, 
fiindcă eu sosisem abia după aceea. Am văzut numai că, pe 
când îl scoteau pe bătrân din sală, Bioring l-a lăsat deodată 
numai în seama baronului R. şi, întorcându-se brusc spre 
Anna Andreevna, începu să strige la ea, răspunzând 
pesemne la vreo observaţie de-a ei: 

— Eşti o intrigantă! Vrei să pui mâna pe averea lui! Din 
acest moment te-ai compromis, te-ai exclus singură din 
lumea bună şi vei da socoteală în faţa justiţiei...! 


— Dumneata profiţi de slăbiciunea unui biet bolnav şi l-ai 
adus la nebunie... lar la mine îţi permiţi să strigi numai 
fiindcă sunt o femeie fără apărare... 

— Ah, da! Uitasem că eşti logodnica lui! Halal logodnică! 
Începu Bioring să râdă cu hohote, sarcastic şi mânios. 

— Baron, baron... Chere enfant, je vous aime 193), scânci 
bătrânul, întinzând mâinile către Anna Andreevna. 

— Haideţi, mon prince, trebuie să plecaţi de aici, fiindcă s- 
a pus la cale un complot împotriva dumneavoastră, poate 
chiar un atentat la viaţa dumneavoastră, urlă Bioring. 

— Oui, oui, je comprends, j'ai compris au commence (94|. 

— Mon prince, încercă şi Anna Andreevna să ridice glasul, 
mă jigniţi şi admiteţi să mă jignească şi alţii! 

— Pleacă de aici! Zbieră deodată Bioring la ea. 

Atunci n-am mai putut răbda. 

— Canalie! I-am strigat. Eu am să te apăr, Anna 
Andreevna! 

N-am să descriu cu de-amănuntul ce a urmat, de altfel, 
nici n-aş fi în stare. Scena fusese atât de oribilă şi 
înjositoare, încât mi-am pierdut minţile, m-am repezit la el 
şi pare-se că l-am lovit sau cel puţin l-am îmbrâncit cu toată 
puterea. Atunci m-a izbit şi el atât de tare în cap, că m-am 
prăbuşit grămadă. Când mi-am venit în simţiri, am fugit 
după ei pe scară şi ţin minte că-mi curgea sânge din nas. În 
faţa casei îi aştepta o caleaşca şi în timp ce îl urcau pe prinţ 
în ea, am alergat spre ei şi, împingându-l pe lacheul care 
voia să mă împiedice, m-am repezit iar la Bioring. Deodată 
a sărit ca din pământ un sergent de stradă. Bioring m-a 
înşfăcat de guler şi i-a poruncit cu glas ameninţător să mă 
ducă la comisariat. Am strigat că trebuie să vină şi el, ca să 
facem amândoi declaraţii şi că nimeni n-are dreptul să mă 
ridice de acasă... Dar cum scena se petrecea pe stradă şi nu 
în casă şi cum eu strigam, înjuram şi loveam în neştire ca un 
beţiv, şi, pe deasupra, Bioring mai era şi în uniformă de 
ofiţer, sergentul m-a şi înhăţat. Atunci mi-am ieşit cu totul 
din sărite şi m-am împotrivit din răsputeri, ba chiar se pare 


că l-am şi lovit pe sergent. Mi-aduc aminte că numaidecât 
au apărut alţi doi poliţişti şi m-au luat cu ei. Nu ştiu cum m- 
am trezit deodată într-o încăpere plină de fum, duhnind a 
tutun, unde se mai găsea o mulţime pestriță de oameni, unii 
aşteptând în picioare, alţii stând la mese şi scriind; şi acolo 
am continuat să strig, cerând să se întocmească un proces- 
verbal, dar acum nu mai era vorba de un simplu proces- 
verbal, lucrurile se complicaseră, fiindcă făcusem scandal 
pe stradă şi mă ridicam împotriva forţei publice şi unde mai 
pui că arătam într-un hal fără de hal. Deodată cineva a 
început să se răstească ameninţător la mine. Între timp, 
sergentul de stradă mă învinuia că-l bătusem, povestea 
despre colonel... 

— Cum te cheamă? Mă întreabă cineva răstit. 

— Dolgoruki! Am răcnit eu. 

— Prinţul Dolgoruki? 

Scos din sărite, i-am răspuns printr-o înjurătură foarte 
urâtă şi apoi... Apoi îmi aduc aminte că m-au târât într-o 
cămăruţă întunecoasă, „ca să mă dezmeticesc”...Ştiu că n- 
am dreptul să fiu indignat, toată lumea a citit de curând în 
gazete plângerea unui domn care fusese ţinut o noapte 
întreagă la arest, legat burduf, tot într-o asemenea „cameră 
de dezmeticire” şi acela, pe cât se pare, nu avea absolut nici 
o vină; eu cel puţin eram vinovat. M-am trântit pe un pat de 
scânduri între doi indivizi care dormeau tun. Mă durea 
capul, îmi zvâcneau tâmplele şi inima îmi bătea să-mi 
spargă pieptul. Cred că la un moment dat n-am mai ştiut de 
mine şi am început să aiurez. Ţin minte numai că m-am 
trezit în puterea nopţii şi m-am aşezat pe patul de scânduri. 
Deodată mi-am amintit de cele întâmplate, mintea mi s-a 
limpezit şi, proptindu-mi coatele de genunchi, cu capul în 
palme, m-am cufundat în gânduri. 

Desigur, n-am să-mi descriu sentimentele, doar nu mai am 
timp şi pentru asta, vreau însă să spun că poate niciodată 
nu m-am simţit mai fericit ca în acele clipe de meditaţie din 
toiul nopţii, şezând pe patul comun de la arest. S-ar putea 


ca acest lucru să pară curios cititorului, să creadă că mă 
laud din dorinţa de a mă arăta cât mai original. Şi totuşi nu 
spun decât adevărul. A fost unul din acele momente prin 
care trece probabil fiecare om în viaţa lui, deşi ele nu se 
prea repetă. În astfel de momente îţi hotărăşti soarta, îţi 
defineşti concepţia şi-ţi spui o dată pentru totdeauna: „lată 
unde e adevărul şi iată şi drumul pe care trebuie s-o apuc 
ca să ajung la el”...În momentul acela s-a făcut lumină în 
sufletul meu. Deşi fusesem jignit de trufaşul Bioring şi mă 
aşteptam să fiu umilit chiar a doua zi de acea doamnă din 
înalta societate, deşi ştiam prea bine că mă pot răzbuna 
cumplit pe amândoi, m-am hotărât totuşi să nu mă răzbun şi 
oricât ar fi fost de mare ispita, să nu dau în vileag 
documentul, să nu-l fac cunoscut întregii societăţi selecte 
(cum avusesem intenţia la început)! Îmi repetam mereu că 
a doua zi îi voi pune scrisoarea pe masă şi chiar dacă va 
zâmbi ironic în loc să-mi mulţumească, să nu spun cuvânt şi 
să mă despart pentru totdeauna de ea... Dar n-are rost să 
mai stărui. Eram atât de mulţumit de hotărârea mea, încât 
aproape nici nu mă gândeam la ceea ce mă aştepta a doua 
zi acolo, la poliţie, când aveam să fiu anchetat, nici la ceea 
ce mi se va întâmpla pe urmă. Mi-am făcut cruce cu evlavie, 
m-am culcat pe patul de scânduri şi am adormit cu inima 
uşoară ca un copil. 

M-am trezit târziu, când afară se şi luminase de ziuă. În 
arest nu mai era nimeni. M-am aşezat şi am aşteptat în 
tăcere multă vreme, aproape un ceas; trebuie să fi fost ora 
nouă când deodată a venit cineva să mă cheme. Aş putea să 
dau o seamă de amănunte, dar n-are rost, fiindcă nu vreau 
să mă pierd în lucruri secundare, acum, când mă grăbesc 
să ajung la ceea ce este esenţial. Menţionez doar în treacăt 
că, spre marea mea surprindere, am fost tratat cu o politeţe 
neobişnuită: mi s-au pus doar câteva întrebări neînsemnate 
şi după ce am răspuns la ele mi s-a dat numaidecât drumul. 
Am plecat în tăcere şi în privirile poliţiştilor am desluşit o 
oarecare mirare şi admiraţie faţă de un om care ştie să-şi 


păstreze demnitatea chiar şi în asemenea situaţie. Dacă nu 
m-ar fi izbit acest lucru, nu l-aş fi consemnat. La ieşire mă 
aştepta Tatiana Pavlovna. Am să explic în două cuvinte de ce 
am scăpat atât de ieftin atunci. 

Încă de dimineaţă, pe la ora opt, Tatiana Pavlovna a 
alergat într-un suflet la mine acasă, sperând să-l mai 
găsească acolo pe prinţ şi a rămas trăsnită când a aflat de 
la Piotr Ippolitovici despre grozăviile din ajun şi mai ales 
despre arestarea mea. A dat imediat fuga până la Katerina 
Nikolaevna (care încă în seara precedentă, întorcându-se 
de la operă, se văzuse cu tatăl ei, adus între timp acasă), a 
trezit-o şi, ameninţând-o, i-a cerut să intervină ca să fiu 
eliberat numaidecât. După ce luă de la ea un bilet către 
Bioring, alergă direct la acesta şi izbuti să obţină pe loc de 
la el o scrisoare către „cei în drept”, în care cerea stăruitor 
să fiu numaidecât eliberat, deoarece fusesem „arestat din 
eroare”...Cu această scrisoare s-a dus glonţ la comisariat, 
unde a obţinut rezultatul dorit. 

Acum să mă întorc la ceea ce este esenţial. 

De cum m-a văzut, Tatiana Pavlovna m-a luat de mână, m-a 
urcat într-o birjă, m-a dus la ea, a poruncit bucătăresei să 
pună samovarul şi, între timp, m-a luat în bucătărie, unde 
mi-a ajutat să mă spăl şi mi-a curăţat hainele cu mâna ei. În 
bucătărie mi-a spus cu glas tare că la ora unsprezece şi 
jumătate va veni la ea Katerina Nikolaevna să se 
întâlnească cu mine, după cum se înţeleseseră de 
dimineaţă. Maria, care era de faţă, a auzit şi ea despre 
această întâlnire. Peste câteva minute a adus samovarul, 
dar peste alte două minute, când Tatiana Pavlovna a strigat- 
O, n-a răspuns: pesemne, plecase până undeva. Îl rog pe 
cititor să reţină acest amănunt. Asta s-a întâmplat pe la ora 
zece fără un sfert. Tatiana Pavlovna s-a supărat că plecase 
fără să-i ceară voie, dar, bănuind că s-a dus doar până la 
băcănie să cumpere ceva, nu s-a mai gândit pentru moment 
la ea. De altfel, aveam noi preocupări mai serioase; 
vorbeam fără întrerupere, aveam doar destule să ne 


spunem, aşa că eu, bunăoară, nici n-am luat în seamă 
dispariţia Mariei, ceea ce de asemenea îl rog pe cititor să 
reţină. 

Se înţelege că eram buimac, îi împărtăşeam Tatianei 
Pavlovna sentimentele mele şi amândoi o aşteptam cu 
nerăbdare pe Katerina Nikolaevna; tremuram de emoție la 
gândul că peste un ceas o voi vedea în sfârşit şi încă într-un 
asemenea moment hotărâtor din viaţa mea; în cele din 
urmă, după ce am băut două ceşti de ceai, Tatiana Pavlovna 
s-a ridicat deodată, a luat o foarfecă şi mi-a spus: 

— Descheie-ţi haina să scot scrisoarea, că n-o să-ţi tai 
buzunarul faţă de ea! 

— Ai dreptate! Am exclamat eu şi mi-am descheiat 
numaidecât surtucul. 

— Cine ţi l-a cusut, că tare-i pungălit? 

— Eu, cu mâna mea, Tatiana Pavlovna. 

— Se şi vede. În sfârşit, iat-o... 

Scoase scrisoarea; plicul, vechi, era acelaşi, dar în el nu se 
găsea decât o hârtie albă. 

— Ce înseamnă asta? Strigă Tatiana Pavlovna, întorcând-o 
pe toate feţele. Ce-i cu tine? 

Eu încremenisem, eram palid şi-mi pierise glasul... 
Deodată m-am prăbuşit pe un scaun, aproape leşinat. 

— Ce-ai făcut? Urlă Tatiana Pavlovna. Unde ţi-e 
scrisoarea? 

— Lambert! Am sărit eu ca ars, dumirindu-mă în sfârşit şi 
lovindu-mă peste frunte. I-am povestit totul în grabă, cu 
sufletul la gură: despre noaptea petrecută la Lambert, 
despre complotul pe care îl puseserăm atunci la cale; de 
altfel, îi mărturisisem încă din ajun ceea ce uneltisem. 

— Mi-au furat scrisoarea! Mi-au furat-o! Am început eu să 
strig, smulgându-mi părul din cap. 

— Ce nenorocire! Se cutremură Iatiana Pavlovna, 
dumirindu-se deodată. 

— Cât e ceasul? 

Era aproape unsprezece. 


— Of, unde-o fi Maria? Mario, Mario! 

— Ce doreşti, cucoană! Răspunse pe neaşteptate Maria 
din bucătărie. 

— Aici erai? Dar acum ce-i de făcut? Să dau o fugă până la 
ea... Of, blegule! Mototolule! 

— Şi eu alerg la Lambert! Am urlat eu. Dacă nu-mi dă 
scrisoarea, îl strâng de gât. 

— Cucoană, strigă deodată Maria din bucătărie, te caută o 
muiere şi tare mai stăruie... 

Dar nici nu apucă să-şi termine vorba că uşa de la 
bucătărie se deschise şi „muierea” dădu buzna peste noi 
urlând cât o ţinea gura. Era Alphonsine. N-am să descriu 
scena în toate amănuntele, e destul să spun că era o farsă, o 
înscenare, deşi recunosc că Aiphonsine şi-a jucat rolul de 
minune. Cu lacrimi de pocăință şi cu gesturi patetice a 
început să îndruge pe nerăsuflate (şi bineînţeles pe 
franţuzeşte) că ea îmi tăiase atunci buzunarul şi-mi scosese 
scrisoarea care se afla acum în mâna lui Lambert şi că 
acesta împreună cu „tâlharul acela”, cet homme noir 495) 
vor s-o tragă în cursă pe madame la generale şi s-o împuşte 
fără întârziere, chiar peste o oră... Că ea fusese de faţă 
când puseseră totul la cale şi când mai văzuse şi pistolul, le 
pistolet, se speriase îngrozitor şi alergase într-un suflet la 
noi să ne ducem s-o scăpăm, s-o prevenim... Cet homme 
noir... Într-un cuvânt, povestea era cât se poate de 
verosimilă, chiar unele amănunte absurde pe care le dădea 
Alphonsine o făceau să pară şi mai verosimilă. 

— Cine-i lhomme noir?! Se răsti la ea Tatiana Pavlovna. 

— Tiens, j'ai oublie son nom, un homme affreux... Tiens, 
Versiloff 496). 

— Versilov? Nu se poate! Am urlat eu. 

— Ba se poate! Ţipă Tatiana Pavlovna. Hai, vorbeşte odată, 
femeia lui Dumnezeu, nu mai sări ca o ţarcă şi nu mai da 
din mâini. Ce-au pus la cale? Vorbeşte lămurit: vor într- 
adevăr s-o împuşte? Nu-mi vine a crede! 


lată lămuririle pe care le-a dat Alphonsine (îl previn pe 
cititor că totul era o minciună): Versiloff va sta ascuns după 
uşă şi îndată ce va intra ea, Larrabert îi va arăta cette lettre 
şi atunci Versiloff va da buzna înăuntru şi amândoi... Oh, ils 
feront leur vengeance 197). Alphonsine a mai adăugat că 
se teme să nu dea de bucluc, să nu fie acuzată de 
complicitate, fiindcă le cunoaşte planurile şi că cette dame, 
la generale 198), are să vină negreşit, „chiar acum, chiar 
acum”, fiindcă îi trimiseseră o copie de pe scrisoare, aşa că 
ea îşi va da seama că o au la mână şi va veni negreşit, iar că 
scrisoarea i-o trimisese Lambert, sub pretextul că venise de 
la Moscova cu o însărcinare din partea unei doamne de 
acolo, une dame de Moscou 1997 (N. B. Maria Ivanovna!), 
aşa că ea n-avea de unde să bânuiască că şi Versiloff e 
implicat. 

— Vai de mine! Vai de mine! Se tot tânguia Tatiana 
Pavlovna. 

— Sauvez-la, sauvez-la 4100)! Strigă Alphonsine. 

De bună seamă că această veste înnebunitoare avea şi un 
aspect absurd, care ar fi trebuit să ne sară în ochi din 
primul moment, dar nu ne-am oprit asupra lui, mai întâi 
fiindcă n-aveam timp de pierdut şi apoi, fiindcă în esenţă 
vestea era îngrozitor de verosimilă. Mai puteam încă spera 
cu destul temei, că, primind scrisoarea lui Lambert, 
Katerina Nikolaevna înainte de a se duce la el, va trece mai 
întâi pe la noi, adică la Tatiana Pavlovna, ca să se 
lămurească asupra situaţiei; totuşi, s-ar fi putut să nu mai 
treacă pe la noi şi să se ducă direct la Lambert şi atunci era 
pierdută! În orice caz, era puţin probabil că se va grăbi să 
răspundă de la prima chemare, la invitaţia unui necunoscut, 
deşi nici această ipoteză nu era exclusă, ţinând seama că 
din copia scrisorii se va convinge că o au la mână şi atunci 
nenorocirea era inevitabilă! Situaţia era cu atât mai gravă, 
cu cât nu aveam nici o clipă de pierdut, nici măcar ca să o 
analizăm cum trebuie. 


— Versilov are s-o ucidă! Dacă s-a înjosit până într-atât, 
încât să intre în cârdăşie cu Lambert, o ucide cu siguranţă! 
Numai acel „alter ego” e de vină! Am strigat eu. 

— Of, la multe rele l-a împins acest „alter ego”! Oftă 
Tatiana Pavlovna, frângându-şi mâinile. Dar să nu mai 
zăbovim! Se hotări ea dintr-o dată. Puneaţi paltonul şi 
căciula şi haide să pornim cu toţii. Să ne duci numaidecât la 
ei, cucoană! le pomeneşti c-o mai fi şi departe! Mario, 
Mario, dacă vine Katerina Nikolaevna, să-i spui că mă întorc 
îndată şi că o rog să mă aştepte, iar dacă nu vrea, tu încuie 
uşa şi reţine-o cu forţa. Spune-i că aşa ţi-am poruncit eu! Îţi 
dau o sută de ruble, Mario, dacă o scoţi cu bine la capăt. 

Am coborât scara în fugă. Nu încape îndoială că era soluţia 
cea mai bună, fiindcă nenorocirea nu putea să se întâmple 
decât acasă la Lambert, iar dacă într-adevăr Katerina 
Nikolaevna ar fi trecut mai întâi pe la Tatiana Pavlovna, ar fi 
oprit-o Maria să se ducă acolo. Şi totuşi, Tatiana Pavlovna, 
după ce a şi apucat să cheme o birjă, s-a răzgândit brusc. 

— Du-te tu cu ea! Îmi porunci, arătând spre Alphonsine şi 
să nu te dai bătut, chiar de-ar fi să mori! Pricepi, pricepi? 
Viu şi eu numaidecât acolo, dar mai întâi vreau să dau o 
fugă până la ea, fiindcă, orice-ai zice, nu mi se pare lucru 
curat. 

Porni în fugă spre Katerina Nikolaevna. Alphonsine şi cu 
mine am plecat în goană la Lambert. Îl tot zoream pe birjar 
şi în pripă căutam să mai aflu câte ceva de la Alphonsine, 
dar la întrebările mele ea nu răspundea decât prin 
exclamaţii şi când am luat-o mai repede, a început să 
plângă. Dumnezeu s-a îndurat însă de noi toţi şi ne-a luat 
sub paza lui atunci când soarta noastră nu mai atârna decât 
de un fir de păr. Nu făcusem nici un sfert din drum, când 
deodată am auzit pe cineva strigându-ne pe nume. Am 
întors capul şi l-am văzut pe Trişatov, într-o birjă, care voia 
să ne ajungă din urmă. 

— Unde te duci? Mă întrebă, speriat. Şi încă cu ea, cu 
Alphonsine! 


— Trişatov! I-am strigat eu. Ai avut dreptate, nenorocirea 
s-a şi întâmplat! Mă duc la ticălosul de Lambert! Hai cu 
mine, poate îmi dai o mână de ajutor. 

— Întoarce-te din drum, întoarce-te numaidecât! Urlă 
Trişatov cât îl ţinea gura. Lambert te-a tras pe sfoară cu 
ajutorul Alphonsinei. Ciupitul m-a trimis la dumneata; şi 
apoi Lambert nici nu-i acasă, l-am întâlnit adineauri cu 
Versilov, într-o trăsură. Se îndreptau spre Tatiana Pavlovna. 
Acum trebuie să fie acolo... 

I-am spus birjarului să oprească şi am sărit în birja lui 
Trişatov. Nici azi nu înţeleg cum am putut să mă hotărăsc 
atât de repede. Totuşi, l-am crezut numaidecât şi l-am 
ascultat. Alphonsine începu să urle îngrozitor, dar noi am 
lăsat-o în plata Domnului, fără să ne sinchisim dacă se ţine 
după noi sau dacă se întoarce acasă; tot ce ştiu e că de 
atunci n-am mai văzut-o. 

În trăsură, Trişatov mi-a explicat la repezeală, cu sufletul 
la gură, că Lambert împreună cu ciupitul pregătiseră o 
lovitură, dar că în ultimul moment ciupitul îl trădase şi de 
aceea îl şi trimisese pe el, adică pe Trişatov, la Tatiana 
Pavlovna să-i atragă atenţia să nu aibă nici o încredere în 
Lambert şi în Alphonsine. Trişatov a mai adăugat că asta e 
tot ce ştie, fiindcă ciupitul nici nu apucase să-i spună mai 
mult, deoarece era foarte grăbit şi înainte de a pleca îi 
aruncase la repezeală câteva cuvinte. „Când te-am zărit în 
trăsură, m-am luat numaidecât după dumneata”, îmi mai 
spuse el. Nu încăpea îndoială că şi ciupitul ştia tot, de 
vreme ce-l trimisese pe Trişatov direct la Tatiana Pavlovna, 
ceea ce constituia pentru mine o nouă enigmă. 

Pentru ca lucrurile să nu pară prea încurcate, înainte de a 
ajunge la catastrofă, trebuie să dau în vileag tot adevărul, 
anticipând pentru ultima oară asupra evenimentelor. 

După ce-mi furase scrisoarea, Lambert intrase numaidecât 
în legătură cu Versilov. Cum de-a putut Versilov să intre în 
cârdăşie cu Lambert, am să explic mai târziu; deocamdată 
spun numai că şi la asta îl împinsese tot acel „alter ego” al 


său! Fapt e că Lambert, după ce s-a înţeles cu Versilov, 
urma s-o ademenească la el pe Katerina Nikolaevna printr- 
un tertip cât mai abil, deoarece Versilov susţinea sus şi tare 
că ea nu va veni. Dar încă cu trei zile în urmă, chiar din 
seara când mă întâlnise pe stradă şi-i declarasem, ca să fac 
pe grozavul, că voi restitui scrisoarea în casa Tatianei 
Pavlovna şi de faţă cu ea, Lambert puse sub supraveghere 
casa Tatianei Pavlovna, plătind-o pe Maria să spioneze tot 
ce se petrecea acolo. Îi dăduse mai întâi un bacşiş de 
douăzeci de ruble, iar a doua zi după ce furase documentul, 
se mai dusese încă o dată la ea şi, după ce s-au înţeles 
definitiv, i-a făgăduit două sute de ruble pentru serviciile ei. 

lată de ce Maria, când auzise de dimineaţă că la ora 
unsprezece şi jumătate Katerina Nikolaevna avea să vină la 
Tatiana Pavlovna şi că voi fi şi eu acolo, a şters-o numaidecât 
de acasă, a luat o birjă şi a alergat la Lambert să-i vestescă. 
Doar asta îi şi ceruse Lambert când o tocmise. Din 
întâmplare, în momentul acela se găsea la Lambert şi 
Versilov, care ticlui pe loc un plan diabolic. De altfel, se 
spune că nebunii sunt grozav de vicleni în anumite 
momente. 

Planul lui era să ne momească din casă pe amândoi, pe 
Tatiana Pavlovna şi pe mine, fie numai şi pentru un sfert de 
oră, dar în orice caz să nu fim acasă când va veni Katerina 
Nikolaevna. Ei aveau să pândească în stradă şi, în clipa 
când ne vor vedea pe mine şi pe Tatiana Pavlovna plecând, 
să alerge sus, să intre în casă cu ajutoreti Mariei şi să o 
aştepte pe Katerina Nikolaevna. În timpul acesta, 
Alphonsine trebuia să facă pe dracu în patru ca să ne 
împiedice să ne întoarcem. De altfel, Katerina Nikolaevna 
făgăduise să vină la unsprezece şi jumătate, aşadar, cu mult 
mai devreme decât am fi izbutit noi oricum să ne întoarcem. 
(Bineînţeles, Katerina Nikolaevna nu primise nici o 
scrisoare de la Lambert, tot ce îndrugase Alphonsine fusese 
o minciună, o comedie ticluită până în cele mai mici 
amănunte de Versilov şi ea nu făcuse decât să joace rolul 


unui complice care trădează împins de spaimă.) Fireşte, 
planul era destul de riscant, dar, pe bună dreptate, şi-au 
făcut următoarea socoteală: „Dacă reuşeşte - bine, iar dacă 
nu reuşeşte - n-am pierdut nimic, fiindcă documentul tot 
rămâne în mâna noastră”...Planul însă a reuşit şi nici nu se 
putea altfel, fiindcă era destul să ne trezească cât de cât 
bănuiala: „Dar dacă o fi adevărat?!” ca să ne luăm după 
Alphonsine. Unde mai pui că nici n-aveam timp să stăm 
prea mult pe gânduri. 

Când am dat buzna cu Trişatov în bucătărie, am găsit-o pe 
Maria speriată de moarte. Nu mai putea să-şi vină în fire, 
fiindcă atunci când îi lăsase pe Lambert şi pe Versilov să 
intre, zărise în mâna lui Lambert un revolver. Deşi primise 
bani ca să-i ajute, revolverul nu intra în socoteală. Era 
foarte încurcată şi de cum m-a zărit, s-a repezit la mine: 

— A sosit generăleasa şi ei au un pistol! 

— Trişatov, dumneata rămâi aici în bucătărie, am hotărât 
eu, dar când te strig, să alergi într-un suflet înăuntru şi să- 
mi sari în ajutor. 

Maria mi-a deschis uşa spre săliţă şi m-am strecurat în 
dormitorul Tatianei Pavlovna, în cămăruţa aceea unde nu 
încăpea decât un pat şi unde, fără voia mea, mai stătusem o 
dată ascuns. M-am aşezat pe pat şi numaidecât am 
descoperit o gaură în draperie. 

În camera de alături era gălăgie, se vorbea tare; în treacăt 
fie zis, Katerina Nikolaevna intrase în casă numai cu un 
minut după ei. Încă din bucătărie am auzit zarvă şi glasul 
lui Lambert care striga. Ea şedea pe canapea; iar Lambert 
se proţăpise în faţa ei şi zbiera ca un zănatic. Acum ştiu de 
ce îşi pierduse capul: se grăbea, neghiobul, de teamă să nu 
dea cineva peste ei; am să arăt mai târziu de cine anume se 
temea. Scrisoarea o avea în mână. Versilov însă nu era în 
cameră. Eu stăteam gata să mă reped de cum s-ar fi ivit cea 
mai mică primejdie. N-am să redau discuţia lor decât în linii 
mari, deoarece de amănunte mi-aduc aminte destul de vag, 


prea eram emoţionat atunci ca să înregistrez totul cu 
precizie. 

— După ce că nu-ţi cer decât treizeci de mii de ruble pe 
scrisoare, te mai şi miri? Face o sută de mii, dar eu ţi-o dau 
cu treizeci! Spuse Lambert răstit şi îngrozitor de iritat. 

Katerina Nikolaevna îl privea cu mirare şi dispreţ, deşi se 
vedea că e speriată. 

— Îmi dau seama că am căzut într-o cursă, dar nu mai 
înţeleg nimic... Zise ea. Dar dacă scrisoarea e într-adevăr în 
mâinile dumitale... 

— Poftim, priveşte-o! N-o recunoşti! Îmi dai pe ea o poliţă 
de treizeci de mii de ruble, nici o copeică mai puţin! Îi tăie 
vorba Lambert. 

— Dar eu n-am atâţia bani. 

— Îmi dai întâi o poliţă, ţi-am şi pregătit-o, semneaz-o şi pe 
urmă faci dumneata rost de bani. le păsuiesc o săptămână, 
nu mai mult. Când îmi aduci banii, îţi restitui poliţa şi tot 
atunci îţi dau şi scrisoarea. 

— Îţi permiţi să vorbeşti cu mine pe un ton destul de 
ciudat. Ţi-ai făcut însă o socoteală greşită. E destul să mă 
duc de aici să te reclam, ca să ţi se confişte scrisoarea chiar 
astăzi. 

— Cui să mă reclami? Ha-ha-ha! Dar scandalul? Şi unde 
mai pui că o să-i arătăm şi prinţului scrisoarea! Şi apoi, de 
unde să mi-o confişte? Doar nu ţin asemenea documente 
acasă şi nici n-am să mă duc la prinţ, am să trimit pe 
altcineva. Degeaba te încăpăţânezi, cucoană! Mai bine mi-ai 
mulţumi că-ţi cer atât de puţin, altul în locul meu ar fi avut 
şi alte pretenţii... Mă înţelegi... Ţi-ar fi cerut ceea ce nici o 
femeie nostimă nu refuză când ajunge la ananghie. Aşa să 
ştii!... He-he-he! Vous etes belle, vous 1101)! 

Katerina Nikolaevna se sculă brusc de pe scaun, roşie ca 
focul şi îl scuipă în obraz. Apoi porni glonţ spre uşă. În clipa 
aceea dobitocul de Lambert scoase revolverul. Mărginit şi 
lipsit de perspicacitate cum era, el crezuse orbeşte în 
efectul fulgerător al scrisorii şi, ceea ce-i mai grav, nu se 


dumirise încă cu cine are de-a face, tocmai fiindcă, după 
cum am spus, el atribuia tuturor sentimente la fel de josnice 
ca ale lui. Dacă grosolănia lui n-ar fi îndârjit-o din primul 
moment, poate că ea ar fi acceptat în cele din urmă 
tranzacţia şi i-ar fi dat bani. 

— Stai, că trag! Urlă el, turbat de furie din pricină că-l 
scuipase. 

O înşfacă de umăr şi-i arătă revolverul, bineînţeles numai 
ca s-o intimideze. Ea dădu un țipăt şi se prăbuşi pe 
canapea. Eu m-am repezit în cameră, dar în aceeaşi clipă 
năvăli înăuntru şi Versilov, pe uşa dinspre coridor (unde 
stătuse la pândă). Cât ai clipi, îi smulse lui Lambert 
revolverul din mână şi-l izbi cu el în cap cât putu mai tare. 
Lambert se clătină şi căzu în nesimţire; sângele care-i 
ţâşnea din rana se prelinse pe covor. 

Ea însă, cum dădu cu ochii de Versilov, se făcu albă ca 
varul la faţă, îl privi ţintă câteva clipe, nespus de îngrozită, 
apoi căzu leşinată. El alergă la ea. Parcă retrăiesc şi acum 
scena aceea şi mă înfior cât era de aprins la faţă, aproape 
stacojiu şi ce ochi injectaţi avea. Am impresia că, deşi m-a 
văzut, nu m-a recunoscut. Se repezi la ea şi cu o forţă 
nebănuită o luă în braţe, de parcă ar fi fost uşoară ca un 
fulg, şi, aşa leşinată cum era, începu s-o poarte în neştire 
prin cameră, ca pe un copil. Camera era foarte mică, dar el 
se învârtea de colo până colo şi era vădit că nu ştie ce face. 
Într-o singură clipă înnebunise de-a binelea. Nu-şi putea lua 
ochii de la faţa ei. Eu îl urmăream pas cu pas, înspăimântat, 
fiindcă rămăsese cu revolverul în mâna dreaptă şi-l ţinea 
chiar lângă capul ei. Când am dat să mă apropii, m-a împins 
o dată cu cotul şi altă dată cu piciorul. Aş fi vrut să-l strig pe 
Trişatov, dar m-am temut să nu-l înfurii pe nebun. În cele 
din urmă am dat brusc draperia la o parte şi l-am implorat 
s-o aşeze pe pat. El m-a ascultat, a culcat-o pe pat şi a 
rămas în picioare la căpătâiul ei, privind-o lung şi stăruitor, 
apoi deodată s-a aplecat şi a sărutat-o de două ori pe buzele 
ei palide. Atunci am înţeles în sfârşit că a pierdut orice 


control asupra lui. Deodată a ridicat revolverul, ca şi cum ar 
fi vrut s-o lovească cu tocul, apoi însă s-a răzgândit, a întors 
revolverul şi l-a îndreptat cu ţeava spre faţa ei. Într-o clipită 
l-am înşfăcat cu toată puterea de mână şi l-am strigat pe 
Trişatov. Îmi aduc aminte că în timp ce ne luptam amândoi 
cu el, a izbutit totuşi să-şi libereze mâna, să întoarcă 
revolverul spre sine şi să apese pe trăgaci. Voise pesemne s- 
o împuşte mai întâi pe ea şi apoi să-şi ia zilele. Cum noi l-am 
împiedicat s-o ucidă, şi-a îndreptat revolverul spre inimă, 
noroc că am mai apucat să-i împing mâna, aşa că glonţul a 
nimerit în umăr. În clipa următoare, când Tatiana Pavlovna 
a dat buzna înăuntru ţipând, el zăcea în nesimţire pe covor, 
lângă Lambert. 

CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA. 

Epilog. 

A trecut aproape o jumătate de an de la scena aceea, 
multe s-au întâmplat de atunci, multe s-au schimbat cu 
desăvârşire, iar eu am început de mult o viaţă nouă... A 
venit timpul să-l eliberez şi pe cititor. 

În ceea ce mă priveşte, întrebarea care m-a frământat 
îndeosebi şi atunci şi multă vreme după aceea a fost: cum a 
putut Versilov să intre în cârdăşie cu un om de teapa lui 
Lambert şi ce urmărea el pe atunci? Încetul cu încetul am 
ajuns să mă lămuresc întrucâtva. După părerea mea, în 
momentul acela, adică în tot cursul ultimei zile şi în ajun, 
Versilov nu putea să aibă nici un scop precis, ba chiar cred 
că era incapabil să raţioneze şi se lăsa târât de un vârtej de 
sentimente. De altfel, sunt convins că n-a fost cu adevărat 
nebun, cu atât mai mult cu cât şi azi e teafăr la minte. 
Totuşi, de existenţa acelui „alter ego” al lui nu mă îndoiesc 
nici o clipă. Ce este, la drept vorbind, un „alter ego”? Cel 
puţin după părerea unui psihiatru al cărui tratat l-am citit 
mai târziu ca să mă documentez, un „alter ego” nu este 
decât primul stadiu al unui serios dezechilibru psihic, care 
poate avea un sfârşit destul de tragic. Şi apoi, însuşi 
Versilov ne explicase atunci la mama, cu o sinceriate 


înspăimântătoare, „dedublarea” sentimentelor şi a voinţei 
lui. Repet însă că scena de la mama, când a aruncat icoana, 
deşi a făcut-o incontestabil sub influenţa unui „alter ego” 
real, am avut întotdeauna impresia că a fost într-o oarecare 
măsură un gest simbolic, prin care se manifestau ura şi 
ciuda lui faţă de aşteptările acestor femei faţă de drepturile 
şi de judecata lor şi de aceea spărsese cu o bucurie 
răutăcioasă icoana, în complicitate cu acel „alter ego” al 
său! Parcă voise sa le demonstreze: „lacă aşa se vor frânge 
şi speranţele voastre!” Într-un cuvânt, pe lângă o 
manifestare a acelui „alter ego”, ieşirea lui a mai însemnat 
şi un gest de revoltă... Dar toate acestea nu sunt decât o 
presupunere de-a mea; ar fi şi greu să faci o afirmaţie 
categorică. 

E drept că, în ciuda adoraţiei pentru Katerina Nikolaevna, 
în sufletul lui se înrădăcinase încă de la început o 
neîncredere cât se poate de sinceră şi adâncă în ce priveşte 
calităţile ei morale. Sunt convins că pândise atunci după 
uşă numai ca să o vadă umilindu-se înaintea lui Lambert. 
Dar dorea oare înjosirea ei, chiar dacă se aştepta la ea? 
Totuşi, repet că sunt încredinţat pe deplin că în momentul 
acela el nu dorea nimic, nici măcar nu era în stare să 
judece. Nu voia decât s-o pândească, apoi să sară din 
ascunzătoare şi să-i spună ceva, nici el nu ştia ce anume, 
sau poate s-o şi jignească, poate chiar s-o ucidă... Atunci se 
putea întâmpla orice; totuşi, când venise cu Lambert, nici 
nu bănuia măcar ce se va întâmpla. Adaug că Lambert 
adusese revolverul, iar el nu avea nici o armă. Văzând însă 
atitudinea ei mândră şi demnă şi mai ales neputând îndura 
ca ticălosul de Lambert s-o amenințe, se repezise înăuntru 
şi abia pe urmă îşi pierduse minţile. Oare în clipa fatală 
voise într-adevăr s-o împuşte? Cred că nici nu ştia ce voia, 
dar probabil că ar fi împuşcat-o, dacă nu l-am fi împiedicat 
noi. 

Rana lui n-a fost mortală, s-a vindecat în cele din urmă, 
dar a zăcut multă vreme, bineînţeles la mama. Acum, când 


scriu aceste rânduri, afară e primăvară, suntem la 
jumătatea lui mai, este o zi minunată şi stăm cu ferestrele 
deschise şi mama şade lângă el; el o mângâie pe obraz şi pe 
păr, privind-o lung şi duios în ochi. O, nu mai este Versilov 
cel buclucaş de pe vremuri; nu se desparte o clipă de mama 
şi n-are să mai plece niciodată de lângă ea. Mai mult, are 
mereu ochii înlăcrămaţi, ca negustorul acela din povestea 
neuitatului Ivanovici; de altfel, am impresia că şi Versilov 
are să trăiască până la adânci bătrâneţi. Faţă de noi, el este 
acum deschis şi spontan ca un copil, deşi nu întrece 
niciodată măsura, nu-şi pierde stăpânirea de sine şi nu 
spune nici un cuvânt de prisos. Şi-a păstrat neştirbite 
calităţile morale şi inteligenţa, numai că ceea ce era bun şi 
nobil în el a ieşit şi mai tare la iveală. Mărturisesc sincer că 
niciodată nu l-am iubit atât de mult ca acum şi îmi pare rău 
că nu-i nici locul, nici momentul să vorbesc mai mult despre 
el. Deşi ar fi multe de povestit, am să mă mărginesc doar la 
o întâmplare semnificativă, petrecută de curând: el s-a 
însănătoşit abia în postul mare şi în a şasea săptămână a 
declarat că vrea să postească, ceea ce cred că nu mai 
făcuse de vreo treizeci de ani, dacă nu chiar mai de mult. 
Mama era foarte bucuroasă; în casă a început să se 
gătească numai mâncăruri de post, de altfel, destul de 
costisitoare şi rafinate. În lunea şi marţea aceea l-am auzit 
din camera mea cântând încetişor: „Îngerul a strigat” şi era 
vădit că îl încântau atât melodia, cât şi cuvintele. În aceste 
două zile ne-a vorbit de câteva ori şi foarte frumos despre 
religie. A treia zi însă, miercuri, a renunţat deodată la post, 
pesemne că-l supărase ceva, vreun „contrast amuzant”, 
cum spunea el râzând. Se vede că nu-i plăcuse ceva la preot 
sau îl nemulţumise slujba, fapt e că în ziua aceea, de cum s- 
a întors de la biserică, ne-a spus cu un zâmbet discret: 
„Dragii mei, pe Dumnezeu îl iubesc din toată inima, dar 
bisericos nu pot să fiu”...Şi din ziua aceea s-a servit friptură 
la masă. Ştiu însă că mama, care astăzi se aşează adesea 
lângă el şi-i vorbeşte încet, cu un zâmbet blând, aduce 


totuşi uneori vorba şi despre chestiuni mistice. În ultima 
vreme a devenit în general mai îndrăzneață faţă de el, deşi 
n-aş putea spune cum s-a produs această schimbare. Fapt e 
că vine singură să se aşeze lângă el şi începe să-i vorbească 
de cele mai multe ori în şoaptă. Elo ascultă zâmbind, o 
mângâie pe păr, îi sărută mâinile, cu faţa luminată de o 
fericire deplină. Uneori, are chiar momente de exaltare, 
aproape de rătăcire. Atunci ia fotografia ei, aceea pe care o 
sărutase în seara când am fost la el, o priveşte cu lacrimi în 
ochi, o sărută, e copleşit de amintiri, ne cheamă pe toţi la el, 
deşi în astfel de clipe e foarte tăcut... Pe Katerina 
Nikolaevna pare s-o fi uitat cu desăvârşire, în orice caz 
niciodată nu aminteşte de ea. Dar nici despre căsătoria lui 
cu mama nu pomeneşte nimeni în casă. La un moment dat a 
fost vorba să plece la vară în străinătate cu unul dintre noi, 
dar la stăruinţele Tatianei Pavlovna ne-am răzgândit; de 
altfel, s-a opus şi el. Până la urmă au hotărât să petreacă cu 
toţii vara la ţară undeva prin împrejurimile Petersburgului. 
Trebuie să spun că, deocamdată, trăim cu toţii pe socoteala 
Tatianei Pavlovna. Mai adaug un singur lucru: îmi pare 
destul de rău că în cuprinsul acestor însemnări mi-am 
îngăduit adesea să vorbesc necuviincios şi cu dispreţ despre 
un om ca ea. Da, pe când scriam, am căutat să mă transpun 
exact în starea sufletească din momentul pe care îl 
înfăţişam şi s-o redau întocmai. Acum, când am ajuns la 
sfârşitul însemnărilor mele, în timp ce scriu ultimele 
rânduri, simt deodată că eu însumi m-am reeducat datorită 
acestui proces de retrăire şi consemnare a trecutului. Azi 
reneg multe din cele ce am scris şi mai cu seamă tonul 
anumitor fraze şi pagini întregi; totuşi n-am să şterg şi n-am 
să schimb nici un singur cuvânt. 

Am spus că el nu mai pomeneşte niciodată de Katerina 
Nikolaevna; am ajuns chiar să cred că poate s-a şi vindecat 
cu desăvârşire de pasiunea lui. Doar Tatiana Pavlovna şi cu 
mine mai vorbim câteodată despre Katerina Nikolaevna şi 
încă pe ascuns. Katerina Nikolaevna e acum în străinătate, 


dar înainte de a pleca ne-am văzut; am şi fost pe la ea de 
câteva ori. Din străinătate mi-a scris două scrisori la care i- 
am răspuns. N-am să redau însă conţinutul scrisorilor 
noastre, nici convorbirea noastră de la despărţire; aceasta 
este o altă poveste, o poveste cu totul nouă, abia înfiripată, 
care se va desfăşura, poate, în viitor. Anumite lucruri nu i le 
mărturisesc nici măcar Tatianei Pavlovna. Dar ajunge! 
Totuşi, înainte de a încheia, vreau să mai spun un lucru: 
Katerina Nikolaevna nu s-a măritat şi acum călătoreşte în 
tovărăşia familiei Pelişcev. Tatăl ei a murit şi ea este astăzi 
una dintre cele mai bogate văduve. În clipa de faţă se află la 
Paris. Ruptura ei cu Bioring s-a produs brusc şi parcă de la 
sine, mai bine zis, în modul cel mai firesc. De altfel, am să şi 
povestesc cum s-a întâmplat. 

În dimineaţa când s-a desfăşurat scena aceea îngrozitoare, 
ciupitul, în slujba căruia trecuseră Trişatov şi prietenul său, 
apucase să-l vestească pe Bioring despre complotul pus la 
cale. lată cum s-au petrecut lucrurile: în cele din urmă, 
Lambert izbutise să-l convingă pe ciupit să dea lovitura 
împreună, aşa că, după ce furase documentul, îl pusese la 
curent cu toate amănuntele şi etapele acţiunii, până şi cu 
etapa finală a planului lor, adică cu tertipul ticluit în ultima 
clipă de Versilov pentru a o momi pe Iatiana Pavlovna din 
casă. Dar în momentul decisiv ciupitul a preferat să-l 
trădeze pe Lambert, fiindcă era mai chibzuit decât toţi 
ceilalţi şi-şi dădea seama că proiectele lor puteau să-i ducă 
în faţa justiţiei. Dar mai cu seamă punea mai mult temei pe 
recunoştinţa lui Bioring, decât pe planul fantezist născocit 
de Lambert, un nepriceput şi un impulsiv şi de Versilov, pe 
care pasiunea îl scosese aproape din minţi. De fapt, eu nu 
cunosc şi nu înţeleg relaţiile lui Lambert cu ciupitul şi de ce 
anume nu se putea lipsi de el. Dar şi mai mult mă frământă 
altă întrebare: ce nevoie avea Lambert de Versilov? De 
vreme ce pusese mâna pe document, la ce-i mai putea servi 
ajutorul lui? Acum răspunsul mi-e limpede: avea nevoie de 
Versilov în primul rând fiindcă acesta cunoştea ambianța şi 


în al doilea rând ca să arunce asupra lui toată răspunderea 
în cazul că lucrurile s-ar fi încurcat sau ar fi dat de belea. 
Cum Versilov nici măcar nu voia bani, Lambert era cu atât 
mai încântat de ajutorul lui. Bioring însă n-a apucat să 
sosească la timp; la un ceas după împuşcătură, când a venit 
el, la Tatiana Pavlovna acasă situaţia era cu totul alta şi 
anume: la vreo cinci minute după ce Versilov se prăbuşise 
însângerat pe covor, se ridică în picioare Lambert, pe care-l 
socoteam cu toţii mort. Se uită mirat în jurul lui şi, 
înțelegând deodată ce se întâmplase, se duse fără să spună 
un cuvânt în bucătărie, îşi îmbrăcă blana şi dispăru pentru 
totdeauna. „Documentul” rămăsese pe masă. După câte am 
auzit, Lambert nici n-a căzut atunci la pat, a fost doar puţin 
bolnav. Lovitura primită îl ameţise doar şi tocul revolverului 
nu-i făcuse decât o rană superficială, din care cursese 
sânge, încolo, scăpase teafăr; între timp, Trişatov alergase 
după un medic, dar, încă înainte de a sosi acesta, Versilov îşi 
reveni în simţiri; înainte de asta, însă, Tatiana Pavlovna 
izbutise s-o trezească din leşin pe Katerina Nikolaevna şi s- 
o ducă acasă. Aşadar, atunci când Bioring a dat buzna la 
Tatiana Pavlovna în casă nu mai eram decât eu, medicul, 
Versilov rănit şi mama, care, deşi bolnavă, alergase 
înnebunită la el atunci când Trişatov se dusese într-un 
suflet s-o cheme. Bioring ne-a privit descumpănit, a întrebat 
de Katerina Nikolaevna şi când a aflat că plecase, a şi pornit 
spre ea, fără să ne spună un cuvânt. 

Era foarte tulburat; îşi dădea prea bine seama că acum 
era aproape cu neputinţă să se mai evite un scandal public. 
Scandalul totuşi nu s-a produs, s-au răspândit doar unele 
zvonuri. Ce-i drept, împuşcătura n-a putut fi tăinuită, dar 
cum şi în ce împrejurări se petrecuse toată povestea n-a 
aflat aproape nimeni; la cercetări s-a stabilit doar că un 
oarecare V, om de aproape cincizeci de ani, cu familie, fiind 
îndrăgostit la nebunie de o persoană demnă de toată stima, 
care însă nu răspundea la sentimentele lui şi îi respingea 
declaraţiile pătimaşe, scos din minţi de pasiunea lui 


exasperată, şi-a tras un glonte. Asta e tot ce a ieşit la iveală. 
Ştirea a apărut şi în gazetă, într-o formă învăluită, mai mult 
ca un zvon, fără nume proprii, doar cu iniţiale; în orice caz, 
ştiu că Lambert, bunăoară, n-a fost nici măcar anchetat. Cu 
toate acestea, Bioring care cunoştea adevărul, s-a speriat. 
Tocmai atunci, ca un făcut, a aflat că numai cu două zile 
înainte de catastrofă, Katerina Nikolaevna se întâlnise între 
patru ochi cu Versilov, care o iubea. Pierzându-şi cumpătul, 
a făcut o mare imprudenţă atunci când şi-a îngăduit să-i 
spună Katerinei Nikolaevna că în cazul acesta nici nu se 
miră că ea poate avea asemenea aventuri fantastice. 
Katerina Nikolaevna a rupt-o numaidecât cu el, fără să se 
înfurie, dar şi fără să şovăie. Toate iluziile ei cu privire la 
viaţa liniştită pe care i-ar fi asigurat-o, chipurile, căsătoria 
cu acest om s-au risipit dintr-o dată ca fumul. S-ar putea ca 
ea să se fi dumirit încă de mult în privinţa lui, ori poate 
numai zguduirea sufletească prin care trecuse a făcut-o să- 
şi schimbe brusc anumite păreri şi sentimente. Dar nici în 
această privinţă nu vreau să stărui. Adaug numai că 
Lambert a şters-o peste noapte la Moscova, unde, după câte 
am auzit, a dat de bucluc. Pe Trişatov l-am pierdut din 
vedere de mult, aproape de atunci şi nici până în ziua de azi 
n-am izbutit să-i dau de urmă. A dispărut după moartea 
prietenului său, le grand dadais, care s-a împuşcat. 

Am mai amintit de moartea bătrânului prinţ Nikolai 
Ivanovici. Bătrânul acela bun şi simpatic a murit curând 
după întâmplarea cu pricina, dar nu imediat, ci abia peste o 
lună - a murit într-o noapte, în patul lui, în urma unui atac 
de apoplexie. Eu însă nu l-am mai văzut din ziua când am 
dat peste el la mine acasă. Mi s-a povestit că în ultima lună 
devenise cu mult mai lucid, chiar mai serios, că nu se mai 
speria, nu mai plângea şi în tot acest răstimp n-a mai 
pomenit niciodată de Anna Andreevna. Toată dragostea şi-o 
îndrepta acum spre fiica lui. O dată, cu o săptămână înainte 
de moartea lui, Katerina Nikolaevna i-a propus să mă 
cheme ca să-l mai distrez, dar el s-a posomorât dintr-o dată, 


fapt pe care îl consemnez doar, fără nici o explicaţie. La 
moartea lui s-a constatat că bătrânul lăsase moşia în cea 
mai perfectă ordine şi pe deasupra o avere destul de 
serioasă în numerar. Aproape o treime din această avere a 
fost împărţită, conform testamentului întocmit de bătrân, 
nenumăratelor sale fine; spre mirarea tuturor însă, Anna 
Andreevna nu figura printre moştenitori, numele ei nici 
măcar nu era amintit. Totuşi, în privinţa asta am aflat un 
fapt care nu poate fi pus la îndoială: doar cu câteva zile 
înainte de moarte, bătrânul, simțind că i se apropie 
sfârşitul, şi-a chemat fiica şi prietenii cei mai apropiaţi, pe 
prinţul V. şi pe Pelişcev şi în faţa lor i-a cerut Katerinei 
Nikolaevna să dea negreşit Annei Andreevna şaizeci de mii 
de ruble din moştenire. Prinţul îşi exprimase dorinţa 
expresă în termeni precişi, limpede şi pe scurt, fără a-şi 
îngădui vreo efuziune sau explicaţie. La moartea lui, după 
ce situaţia moştenirii s-a lămurit, Katerina Nikolaevna a 
înştiinţat-o pe Anna Andreevna prin avocatul ei că poate 
primi cele şaizeci de mii de ruble când doreşte; dar Anna 
Andreevna a respins oferta scurt şi tăios: refuza să 
primească banii, în ciuda asigurărilor că aceasta fusese 
ultima dorinţă a bătrânului. Banii îi mai stau şi acum la 
dispoziţie şi Katerina Nikolaevna tot mai speră că se va 
răzgândi într-o zi, ceea ce nu se va întâmpla însă niciodată; 
o ştiu prea bine, fiindcă şi acum sunt unul dintre cei mai 
buni şi mai apropiaţi prieteni ai Annei Andreevna. Refuzul 
ei a făcut oarecare vâlvă, toată lumea vorbea despre asta. 
Mătugşa ei, Fanariotova, care la început se înfuriase de 
scandalul cu bătrânul prinţ, şi-a schimbat atitudinea faţă de 
ea din momentul când a renunţat la moştenire şi i-a 
declarat în public că o stimează foarte mult. Deşi mă duc 
des pe la Anna Andreevna, n-aş putea spune că ne 
dezvăluim sufletul unul în faţa celuilalt. De trecut nu 
pomenim niciodată; de fiecare dată mă primeşte cu 
bucurie, discuţiile noastre se mărginesc la generalităţi. 
Între altele, mi-a declarat de curând că e hotărâtă să se 


retragă la mănăstire, dar eu n-o cred, socotesc că a fost o 
vorbă aruncată într-un moment de amărăciune. 

Dar trebuie să spun că mai amărâtă, cu adevărat 
nenorocită e soră-mea Liza. Mare năpastă a dat peste ea! 
Faţă de soarta ei nefericită, toate necazurile mele nu mai au 
nici o însemnătate. În primul rând prinţul Serghei Petrovici 
nu s-a mai însănătoşit, a murit la spital, fără să mai apuce 
procesul. Moartea lui a survenit încă înainte de a prinţului 
Nikolai Ivanovici. Aşadar, copilul Lizei a rămas fără tată încă 
înainte de a se naşte. Ea n-a plâns şi în aparenţă era chiar 
liniştită; a devenit sfioasă şi umilă. Parcă înflăcărarea de pe 
vremuri s-ar fi stins deodată în inima ei. O ajuta cu 
resemnare pe mama, l-a îngrijit pe Andrei Petrovici cât a 
fost bolnav, dar a devenit îngrozitor de tăcută, nu se uita la 
nimeni şi la nimic, totul îi era indiferent, trecea pe lângă 
toate ca o nălucă. După ce Versilov s-a mai întremat, a 
început să doarmă foarte mult. I-am adus cărţi ca s-o mai 
distrez, dar ea nu le citea. Slăbea pe zi ce trecea. Nu mă 
încumetam s-o consolez, deşi mă duceam adesea la ea cu 
intenţia asta. Când mă trezeam în faţa ei, îmi pierea tot 
curajul şi nu găseam cuvinte nici măcar să încep o 
asemenea discuţie. Aşa au mers lucrurile până s-a întâmplat 
o nenorocire îngrozitoare: ea a alunecat acasă pe scară şi 
deşi nu a căzut decât cu trei trepte mai jos, a lepădat 
copilul şi aproape toată iarna a zăcut bolnavă. Acum s-a 
sculat din pat, dar sănătatea ei va rămâne multă vreme 
şubredă. Faţă de noi e la fel de tăcută şi de îngândurată, 
doar cu mama a început să mai vorbească din când în când. 
În ultimele zile, când soarele luminos de primăvară 
strălucea pe cer, mi-am adus aminte de dimineaţa aceea 
însorită de toamnă, când m-am plimbat cu ea pe stradă, 
când amândoi eram fericiţi, plini de speranţe şi atât de 
drăgăstoşi unul faţă de celălalt. Dar vai, ce s-a ales din 
speranţele noastre! Eu nu mă plâng, eu cel puţin am 
început o viaţă nouă, dar ea? Ce-i va aduce viitorul este o 


enigmă, acum însă nici nu mă pot uita la ea fără să mi se 
strângă inima de durere. 

Totuşi, cu vreo trei săptămâni în urmă, am reuşit să-i 
trezesc interesul, aducându-i veşti despre Vasin, care în 
cele din urmă fusese eliberat şi scos definitiv de sub 
acuzaţie. Pe cât se spune, omul acesta chibzuit dăduse cele 
mai amănunțite declaraţii şi cele mai interesante informaţii, 
reabilitându-se pe deplin în ochii acelora de care depindea 
soarta lui. De fapt şi faimosul lui manuscris nu s-a dovedit a 
fi altceva decât traducerea din limba franceză a unor 
materiale documentare, ca să zic aşa, pe care le aduna 
numai pentru uz propriu, cu intenţia de a scrie mai târziu 
pe baza lor un articol îndeobşte folositor pentru vreo 
revistă. Acum se găseşte în gubernia N., iar Stabelkov, tatăl 
său vitreg, e încă la închisoare, în urma afacerilor lui 
necurate, care se dovedesc din ce în ce mai vaste şi mai 
încâlcite. Liza a ascultat veştile despre Vasin cu un zâmbet 
ciudat şi apoi mi-a spus chiar că se aştepta la asta din 
partea lui. Era vădit că e mulţumită, fireşte, de faptul că 
amestecul răposatului prinţ Serghei Petrovici nu dăunase 
lui Vasin. Despre Dergaciov şi despre ceilalţi n-am nimic 
nou de spus. 

Cu aceasta am încheiat cu trecutul. Poate că vreun cititor 
ar vrea să mai ştie ce s-a ales din „ideea” mea şi în ce 
constă viaţa cea nouă pe care am început-o acum şi la care 
mă tot refer atât de enigmatic. Această viaţă nouă, acest 
drum nou pe care am păşit nu este altceva decât aplicarea 
„ideii” mele de pe vremuri, dar într-o formă cu totul 
diferită, aşa încât e de nerecunoscut. Dar această 
schimbare nu se încadrează în „însemnările” mele de acum, 
fiindcă deschide un nou capitol în viaţa mea. Viaţa cea 
veche s-a încheiat pentru totdeauna, iar cea nouă abia se 
înfiripă. Socotesc însă necesar să adaug că Tatiana 
Pavlovna, sincera şi draga mea prietenă, se ţine aproape în 
fiecare zi de capul meu, îndemnându-mă să intru negreşit şi 
cât mai curând la universitate: „Pe urmă, după ce termini 


cu învăţătura, n-ai decât să dai frâu liber imaginaţiei, dar 
deocamdată fă-ţi studiile”...Mărturisesc că sfatul ei îmi dă 
de gândit, deşi nu ştiu care-mi va fi hotărârea. Între altele, 
i-am răspuns că acum nici măcar n-am dreptul să-mi văd de 
învăţătură, sunt dator să muncesc ca s-o ţin pe mama şi pe 
Liza. Ea însă se oferă să aibă grijă de noi toţi şi mă asigură 
că banii ei vor ajunge până îmi termin universitatea. M-am 
hotărât în cele din urmă să mă mai sfătuiesc cu cineva. Am 
căutat îndelung, cu grijă şi cu spirit critic, cu cine anume şi 
m-am oprit la Nikolai Semionovici, fostul meu dascăl de la 
Moscova, soţul Mariei Ivanovna. Nu că aş fi avut neapărat 
nevoie de sfatul cuiva, ci pur şi simplu ţineam grozav să aflu 
părerea acestui om cu totul străin şi chiar destul de rece şi 
egoist, dar incontestabil inteligent. I-am trimis tot 
manuscrisul meu, rugându-l să-mi păstreze taina, deoarece 
eu nu-l arătasem încă nimănui şi cu atât mai puţin Tatianei 
Pavlovna. Peste două săptămâni am primit înapoi 
manuscrisul însoţit de o scrisoare destul de lungă. Voi reda 
mai jos câteva fragmente din această scrisoare, fiindcă 
părerea lui coincide oarecum cu a mea şi lămureşte mai 
bine lucrurile. 

„.„.„„Nu văd, neuitatul meu prieten Arkadi Makarovici, cum 
ai fi putut să-ţi întrebuinţezi mai cu folos această scurtă 
perioadă de răgaz, decât scriind «însemnările» de faţă. Ai 
vrut să dai socoteală faţă de propria-ţi conştiinţă, ca să zic 
aşa, de primii dumitale paşi în viaţă, legaţi de atâtea riscuri 
şi frământări. Sunt pe deplin încredinţat că prin această 
expunere ai putut într-adevăr «să te reeduci» în mare 
măsură, după cum singur spui. Bineînţeles, nu îmi îngădui 
să fac nici un fel de observaţii critice propriu-zise, deşi 
fiecare pagină îţi dă de gândit... Bunăoară, faptul că ai 
păstrat atâta vreme şi cu atâta îndărătnicie «documentul» e 
cât se poate de caracteristic... Dar această observaţie pe 
care îmi permit s-o fac e doar una din multele care mi-au 
venit în gând. De asemenea, preţuiesc foarte mult 
hotărârea dumitale de a-mi împărtăşi mie şi pe cât se pare 


numai mie, taina «ideii» dumitale, după cum te-ai exprimat. 
Din păcate mi-e cu neputinţă să-ţi îndeplinesc rugămintea 
de a-ţi comunica părerea mea cu privire la această «idee»: 
în primul rând fiindcă ar depăşi cadrul unei scrisori şi în al 
doilea rând fiindcă eu însumi nu m-am lămurit încă şi 
trebuie să mă mai gândesc. 'Tot ce pot să-ţi spun 
deocamdată e că «ideea» dumitale este extrem de originală, 
lucru rar la tinerii din actuala generaţie, care de cele mai 
multe ori nu gândesc cu capul lor, ci se reped la idei de-a 
gata, iar asemenea idei sunt destul de puţine şi adesea 
periculoase. «Ideea» dumitale, bunăoară, te-a pus pentru 
un timp măcar la adăpost de ideile domnului Dergaciov şi 
ale celor de teapa lui, care fără îndoială sunt cu mult mai 
puţin originale decât a dumitale. Şi, în sfârşit, sunt întru 
totul de părerea preastimatei Tatiana Pavlovna, pe care, 
deşi am cunoscut-o personal cândva, n-am ajuns s-o 
preţuiesc aşa cum merită. Sfatul ei de a intra la universitate 
nu-ţi poate aduce decât foloase dintre cele mai mari. Fără 
îndoială că în trei, patru ani ştiinţa şi experienţa vieţii vor 
deschide o perspectivă şi mai largă gândirii şi năzuinţelor 
dumitale, iar dacă după terminarea universităţii vei dori să 
te întorci din nou la «ideea» dumitale, nimic nu-ţi va sta în 
cale. 

Acum îngăduie-mi şi mie să-ţi împărtăşesc deschis, chiar 
dacă nu m-ai rugat s-o fac, câteva gânduri şi impresii pe 
care lectura însemnărilor dumitale atât de sincere mi le-a 
iscat în minte şi în suflet. Sunt, fireşte, de acord cu Andrei 
Petrovici că izolarea în care ţi-ai petrecut copilăria şi prima 
tinereţe putea într-adevăr stârni anumite temeri cu privire 
la evoluţia dumitale. Fiindcă tineri de felul dumitale sunt 
destui şi însuşirile lor au întotdeauna tendinţa de a evolua 
în rău, ducându-i fie la slugărnicia lui Molcialin 4102), fie la 
năzuinţa ascunsă spre răzvrătire şi anarhie. Dar această 
temere anarhie izvorăşte poate de cele mai multe ori dintr- 
o tendinţă spre ordine şi «armonie sufletească» (după 
expresia dumitale). În tinereţe omul e totdeauna curat, 


dacă n-ar fi decât pentru că e tânăr. S-ar putea ca în aceste 
porniri nesăbuite din tinereţe să se manifeste tocmai acea 
năzuinţă nestăvilită spre ordine şi căutarea înfrigurată a 
adevărului; şi atunci, cine e vinovat că unii tineri din ziua de 
azi au impresia că au găsit adevărul şi ordinea visată în 
teorii atât de stupide şi de ridicole, încât e de neînțeles cum 
pot pune temei pe ele! Fiindcă veni vorba, trebuie să mai 
spun că şi pe vremuri, într-un trecut destul de apropiat, 
doar cu o generaţie înainte, erau asemenea tineri 
frământaţi, dar nu aveau motive să inspire atâta 
compătimire ca cei de azi, fiindcă pe atunci ei isprăveau 
întotdeauna prin a se alătura fără rezerve păturii noastre 
de sus, cea mai cultă, contopindu-se în cele din urmă cu ea. 

Şi chiar dacă, la primii lor paşi, ei îşi dădeau seama, 
bunăoară, că sunt nişte cazuri excepţionale, că încalcă 
principiile morale până şi în viaţa lor familială, că 
nesocotesc tradiţia, călcând în picioare cele mai frumoase 
rânduieli desăvârşite în decursul veacurilor, era cu atât mai 
bine, fiindcă mai târziu se străduiau în mod conştient să-şi 
însuşească aceste principii şi tradiţii, învățând totodată să le 
preţuiască; în ziua de azi, situaţia acestor tineri s-a 
schimbat, tocmai fiindcă pătura căreia ar trebui să i se 
alăture, e pe cale de dispariţie. 

Ca să mă fac mai bine înţeles, am să recurg la o 
comparaţie, sau mai curând, la o paralelă. Dacă aş fi un 
romancier rus, în ipoteza că aş avea talent, mi-aş alege 
negreşit eroii din vechea nobilime rusă, fiindcă la noi numai 
în rândurile acestei pături de oameni culţi se mai păstrează, 
cel puţin în aparenţă, frumoasele noastre rânduieli şi 
tradiţii, absolut necesare pentru ca un roman să-l atragă pe 
cititor şi să-i dezvolte simţul estetic. Spunând acestea, nu 
fac nici o ironie, deşi eu însumi nu sunt de neam nobil, lucru 
care, de altfel, îţi este cunoscut. Chiar Puşkin, la vremea lui, 
schiţase subiectul viitoarelor sale romane, atunci când şi-a 
propus să scrie «Despre-o familie rusească... Şi despre 
datini din trecut» şi tocmai în aceasta găseşti tot ce-i mai 


frumos în viaţa noastră de până acum sau cel puţin tot cea 
izbutit să se cristalizeze cât de cât la noi. Asta nu înseamnă 
că eu aş fi pe deplin convins de temeinicia sau de adevărul 
acestor tradiţii, deşi recunosc că sunt frumoase; numai în 
rândurile nobilimii, noţiunea de onoare şi datorie a reuşit să 
se închege în anumite forme, pe când în celelalte pături din 
Rusia nici vorbă nu poate fi încă de asta. Fac această 
constatare cu toată liniştea şi ca un om care ţine la linişte. 

Dacă concepţiile nobilimii despre onoare şi datorie se 
întemeiază pe dreptate sau adevăr asta-i o chestiune 
secundară; eu unul pun cu mult mai presus însăşi 
cristalizarea formelor şi ordinea, oricare ar fi ea, cu 
condiţia să nu fie una impusă din afară, ci în sfârşit una 
statornicită de noi înşine, la care am ajuns prin propria 
noastră experienţă. Există oare ceva mai important pentru 
noi decât să avem în sfârşit o oarecare ordine cu adevărat a 
noastră?! În ea ne-am pus toată nădejdea, fiindcă este 
chezăşia liniştii noastre; ca să zic aşa: să construim în 
sfârşit ceva şi nu să dărâmăm numai, veşnic să plutim în 
nori de praf, să sară în jur numai ţăndări şi surcele şi veşnic 
să ne zbatem în molozul şi în gunoiul ăsta fără vreun 
rezultat, aşa cum se întâmplă de două veacuri încoace. 

Să nu mă învinuieşti că aş fi un slavofil; spun toate astea 
doar fiindcă am ajuns un mizantrop şi mi-e inima copleşită 
de amărăciune! În ultima vreme se petrece la noi 
fenomenul contrar celui înfăţişat de mine. Azi, nu s-ar mai 
putea spune că gunoiul din afară pătează elita noastră, ci 
dimpotrivă, că această pătură superioară îşi părăseşte 
tradiţiile frumoase şi din ea se desprind, de la sine, 
mănunchiuri mai mari şi mai mici, amestecându-se cu o 
grabă plină de nepăsare în gloata celor care seamănă 
dezordinea şi invidia. Nu sunt rare cazurile când însuşi 
părintele, capul unei familii cu o veche tradiţie, a ajuns să-şi 
bată joc de idealurile în care poate fiii lui ar mai dori să 
creadă. Mai mult, unii intre ei îşi manifestă cu entuziasm 
faţă de copii bucuria lor nestăpânită de a avea în sfârşit 


dreptul să-şi calce onoarea în picioare, să se dovedească 
atât de infami, încât te şi întrebi de unde au scos atâta 
infamie. Eu nu mă refer, dragă Arkadi Makarovici, la adepţii 
sinceri ai progresului, ci numai la acea adunătură din ce în 
ce mai numeroasă căreia i se aplică dictonul: Grattez le 
russe et vous trouverez le tartare (103). 

Şi, crede-mă, adevărații liberali, prieteni sinceri şi 
generoşi ai omenirii, sunt cu mult mai puţini decât ni s-a 
năzărit nouă peste noapte. 

Dar toate astea sunt divagaţii filosofice; să ne întoarcem la 
romancierul închipuit de mine. În situaţia de azi, 
posibilităţile romancierului nostru sunt foarte bine definite: 
el n-ar putea să adopte alt gen decât romanul istoric, 
fiindcă în vremurile noastre tipul superior de nobil a 
dispărut şi chiar dacă mai există unele exemplare, ele şi-au 
pierdut superioritatea, după părerea unanimă. Or, în 
romanul istoric se pot înfăţişa încă destule aspecte nespus 
de frumoase şi îmbucurătoare, care să-l atragă atât de mult 
pe cititor, încât să creadă posibilă reconstruirea tabloului 
istoric în prezent. O asemenea operă, scrisă de un mare 
scriitor, ar intra nu numai în literatura rusă, ci mai cu 
seamă în istoria Rusiei, dacă ar izbuti să înfăţişeze cu o artă 
desăvârşită mirajul rusesc, care, orice s-ar spune, a existat 
în realitate, atâta timp cât nu s-a descoperit că este un 
miraj. Nepotul eroilor dintr-un astfel de roman, care ar 
trebui să fie o frescă a unei familii ruseşti din pătura 
superioară sau mijlocie a nobilimii culte, de-a lungul a trei 
generaţii, a cărei soartă se împleteşte cu istoria Rusiei - 
urmaşul acestor strămoşi n-ar mai putea fi prezentat în ziua 
de azi decât în culori sumbre, ca un mizantrop trist şi 
singuratic. În mod obligatoriu el va trebui să constituie o 
apariţie ciudată, pentru ca cititorul să-şi poată da seama din 
primul moment că omul acesta a plecat din mediul său şi nu 
mai are ce căuta acolo. Peste puţin va dispare chiar şi acest 
urmaş mizantrop; vor apărea oameni noi, încă necunoscuţi 
şi un nou miraj; dar ce fel de oameni vor fi aceştia? Dacă nu 


vor fi nişte oameni minunaţi, atunci se va încheia cu tradiţia 
romanului rus. Dar oare asta ar însemna numai sfârşitul 
romanului rus? Din păcate, nu! 

Dar, ce rost are să recurg la exemple imaginare, când am 
în faţă manuscrisul dumitale? E destul să ne gândim, 
bunăoară, la cele două familii ale domnului Versilov (şi, de 
astă dată, te rog să-mi îngădui să fiu pe deplin sincer). 
Asupra lui Andrei Petrovici n-am de gând să stărui, cu toate 
că şi el este unul dintre acei capi de familie de care 
vorbeam: un nobil de cea mai veche viţă şi în acelaşi timp 
un adept al Comunei din Paris. El este un adevărat poet şi 
iubeşte Rusia, cu toate că o reneagă. S-a lepădat şi de 
religie, deşi ar fi gata să moară pentru un ideal nelămurit, 
pe care nici nu e în stare să-l numească, deşi crede cu 
pasiune în el, după exemplul numeroşilor ruşi, 
propovăduitori ai culturii europene din ultima perioadă a 
istoriei noastre, de când Petersburgul a devenit centrul 
Rusiei. Cu asta cred că am spus destul despre el; să trec, 
aşadar, la urmaşii lui legitimi. Asupra fiului său n-am de 
gând să mă opresc, fiindcă nici nu merită asemenea cinste; 
aceia care au ochi să vadă ştiu dinainte unde ajung la noi 
astfel de pramatii, trăgând po deasupra şi pe alţii după ei. 
Să ne gândim însă la fiica lui: cine poate spune că Anna 
Andreevna n-are personalitate? N-o socotesc cu nimic mai 
prejos decât maica egumenă Mitrofania 11047, bineînţeles, 
fără să-i atribui nici o pornire criminală, căci ar însemna s-o 
nedreptăţesc. Dacă mi-ai demonstra acum, Arkadi 
Makarovici, că această familie este un fenomen întâmplător, 
accidental, m-aş bucura din suflet. Dar n-ar fi oare mai 
întemeiată concluzia că este vorba de una dintre 
nenumăratele familii din vechea nobilime rusă, care, 
mânate de o forţă nestăvilită, se transformă de pe o zi pe 
alta în familii întâmplătoare, contopindu-se cu acestea în 
dezordinea şi haosul general? O asemenea familie 
întâmplătoare, caracteristică pentru vremurile noastre, 
prezinţi şi dumneata într-o oarecare măsură în manuscrisul 


dumitale. Da, Arkadi Makarovici şi dumneata faci parte 
dintr-o astfel de familie întâmplătoare, spre deosebire de 
nobilii de viţă veche de până ieri, care au avut o copilărie şi 
o tinereţe atât de diferite de ale dumitale. 

Mărturisesc că, dacă aş fi romancier, n-aş dori să-mi aleg 
eroul dintr-o astfel de familie întâmplătoare! 

Ar fi o muncă ingrată şi n-ar promova frumosul. Şi apoi, 
asemenea tipuri abia se conturează acum şi de aceea nu 
pot fi cristalizate în artă. În asemenea cazuri, sunt posibile 
erori grave, exagerări, omisiuni, fiindcă te bizui mai mult pe 
intuiţie. Şi atunci, mă întreb, ce să facă un scriitor care nu 
vrea să scrie numai romane istorice, fiindcă e stăpânit de 
dorinţa de a oglindi actualitatea? Nu-i rămâne decât să 
intuiască fenomenele şi... Să greşească. 

Totuşi, «însemnări» ca ale dumitale ar putea servi drept 
material pentru o viitoare operă literară, pentru viitoarea 
frescă a unei epoci haotice, atunci când ea va aparţine 
trecutului. O, când realitatea de azi nu va mai fi actuală şi 
viitorul va deveni prezent, atunci artistul de mâine va putea 
să toarne în forme armonioase până şi destrămarea şi 
haosul de azi. Abia atunci se vor dovedi de folos asemenea 
«însemnări» ca ale dumitale; dacă sunt într-adevăr sincere, 
ele vor constitui un valoros material documentar, în ciuda 
caracterului lor hibrid şi haotic. Datorită lor se vor păstra 
măcar unele trăsături autentice, după care să se poată 
reconstitui ce anume se ascundea în sufletul unui 
adolescent dintr-o epocă atât de frământată ca a noastră - 
simptom care nu trebuie disprețuit, fiindcă din adolescenţii 
de astăzi se vor ridica generaţiile de mâine...” 


SFÂRŞIT 


117 Nu-iasa? 


12) Dragul meu copil 

13) Eu cunosc femeile. 

14) Sunte fermecătoare 

15) Stiu totul, dar nu stiu nimic bine. 

16) Draga copile, il iubesc pe bunul Dumnezeu 

17) Era o prostie 

18) Uite-l şi pe-asta! 

191 De necunoscut 

110) Povestea asta infamă! 

111) Ia te uita! 

(12) „...James Rotschild. În tinereţe, aflând din 
întâmplare cu câteva ore înaintea tuturor despre 
asasinarea ducelui de Berry. S-a dus imediat să anunţe pe 
cine trebuia şi astfel a câştigat într-o clipă câteva milioane.” 
- James Rotschild (1792-1868), mare bancher parizian, 
reprezentant al unei adevărate „dinastii” de magnați ai 
finanţei. Ducele Charles de Berry (1778-1820), cel de al 
doilea fiu al regelui Charles X, urmărea exterminarea 
familiei domnitoare a Bourbonilor. În realitate, James 
Rotschild „a câştigat într-o clipă câteva milioane” nu 
anunțând asasinarea ducelui de Berry, fapt care nu a 
influenţat în vreun fel situaţia statului francez, ci datorită 
speculațiilor pe care le-a putut întreprinde, aflând înaintea 
celorlalţi vestea înfrângerii lui Napoleon la Waterloo (1815). 

113) „Quae medicamenta non sanant - ferrum sanat, 
quae, ferrum non sanat - ignis sanat!” - formulă atribuită 
lui Hipocrat (460-375 î.e.n.), cel mai renumit medic al 
antichităţii - folosită aici în sensul unei chemări la revoluţie. 

114) Ură în dragoste 

115) Familii de mari antreprenori şi financiari, care s-au 
îmbogăţit speculând construcţia de căi ferate în diferitele 
regiuni ale Rusiei. 

116) John Law (1671-1729), financiar scoţian, controlor 
general al finanţelor Franţei, întemeietor al Companiei 
Indiilor; a organizat un sistem bancar care s-a prăbuşit 
printr-un faliment de proporţii uriaşe. 


117) Frază din monologul Cavalerului Avar de Puşkin. 

118) Dostoievski are în vedere ideile lui Jean-Jacques 
Rousseau (1712-1778), originar din Geneva şi în primul 
rând, probabil, pe cele formulate în celebrul său Contract 
social (1762). 

119) Vers dintr-o cunoscută romanţă a timpului. 

120) Frază citată din prefața lui Voltaire la piesa sa 
L'enfant prodigue. 

121) „Chemaţi cupeul, cupeul meu „ - replica finală 
ajunsă celebră, din piesa lui Griboedov Prea multă minte 
strică. 

122) Ne întoarcem întotdeauna 123! Urie Heteul - 
personaj biblic, ostaş al regelui David. Legenda biblică 
spune că, îndrăgostit de Batşeba, soţia lui Urie, David 
porunci generalului său Ioab să-l trimită pe acesta în luptă, 
acolo unde primejdia era mai mare, pentru a-l pierde. După 
moartea lui Urie, David o luă de soţie pe Batşeba, fapt 
pentru care a primit pedeapsa lui Dumnezeu (Cartea a 
doua a lui Samnil, XI, 12). 

124) Vers din cunoscuta poezie a lui Puşkin, Şalul negru. 

125) Când se vorbeşte de iunie (26) mic spion 427) 
„Kraft. S-a sinucis de dragul unei idei, de dragul Hecubei” - 
referire la monologul lui Hamlet, în care acesta spune, după 
ce a ascultat, recitată de unul dintre actori, scena uciderii 
lui Priam şi a deznădejdii Hecubei: „Au nu-i cumplit: acest 
actor, cu numai. 

Al minţii joc, un vis al suferinţei. 

Atât s-a întrupat în plăsmuirea-i, Încât frământul i-a pălit 
obrajii. 

Lacrimi în ochi, privire rătăcită, Glas spart şi fiinţa-ntreaga 
pe potriva. 

Închipuirii? Totul pe degeaba! 

Pentru Hecuba! Ce-i e Hecuba sau el Hecubei. 

De-o jeluie? 

128) Dostoievski se foloseşte aici de o notă apărută în 
ziarul Graidanin din 18 noiembrie 1874, în care se relata 


că, în oraşul Piatigorsk, un oarecare A. TI. şi-a însemnat 
ultimele impresii într-un jurnal, la intervale de 5-10 minute, 
după ce luase otravă. 

129) O sa dormi ca un mic rege 130) Celadon - personaj 
din romanul pastoral al lui Honore d'Urfe (1567-1625) - 
I'Astree, întruchipând tipul perfect al îndrăgostitului 
devotat, delicat şi supus. 

131) „Decât meschine adevăruri, /Mai bună-i amăgirea ce 
ne-nalţă?” - vers din poezia Eroul de Puşkin (1830). 

132) Dar. E încântător 433) În sfârşit. În sfârşit, să 
mulţumim cerului. Şi te binecuvântez! 

134) Aluzie la pilda evanghelică despre ispitirea lui Isus 
de către diavol exprimă concepţia dostoievskiană cu privire 
la calea morală ca singura posibilă în îndreptarea omenirii: 
„Ci apropiindu-se ispititorul, zise către el: - «De eşti tu fiul 
lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se prefacă în pâini». 
Dar el a răspuns: - «Scris este: nu numai cu pâine va trăi 
omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu» |. 
(Matei IV, L-4). 

135) E caraghios, dar aşa vom face. 

136) Dar să lăsăm asta. (Fr.) 437) Depinde cum o iei, 
dragul meu. 

138) Pentru ochii dumitale frumoşi, vere! (Fr.) 439) 
Drace! (Fr.) 440) Cuviincios. (Fr.) 441) Poezia în viaţă. (Fr.) 
142) Ce fiinţă încântătoare. (Fr.) 443) Cântările lui 
Solomon. Nu, nu Solomon, ci David îşi aducea la bătrâneţe 
o fată tânără şi frumoasă în pat, ca să se încălzească. În 
sfârşit, David sau Solomon. (Fr.) (44) Această tânără 
frumoasă care i-a încălzit bătrâneţele lui David. E un 
adevărat poem (Fr.) 445) Aici - scenă de alcov. (Fr.) 4146) 
Petrece-o pe mama dumitale. (Fr.) 447) N-are inimă, copilul 
ăsta! (Fr.). 

(48). Înţelegi, fata mea? Ai bani. 

149) Dar nu ai dormit de loc, Maurice! 

150) Taci, o sa dorm după aceea (51) Salvata! 


152) Niciodată n-a existat un om atât de crud, atât de 
Bismarck, ca această făptură care se uită la o femeie ca la 
un gunoi, peste care a dat întâmplător. Ce însemnătate are 
o femeie în epoca noastră? Ucide-o!” Iată ultimul cuvânt al 
Academiei franceze! (Fr.) 453Y Vai! La ce mi-ar fi servit 
dacă l-aş fi dat în vileag mai devreme şi oare n-aş fi fost mai 
câştigată dacă mi-aş fi tăinuit ruşinea toată viaţa? Poate că 
nu-i cuviincios pentru o domnişoară să vorbească atât de 
deschis faţă de un domn dar, în sfârşit, vă mărturisesc că 
dacă mi-ar fi îngăduit să doresc ceva, oh, ar fi să-i înfig 
cuțitul în inimă, întorcându-mi însă ochii de la el, de teamă 
ca privirea lui mârşavă să nu facă braţul să-mi tremure şi să 
nu-mi piară curajul! El a asasinat pe acel popă rus domnule, 
i-a smuls barba roşcovană, ca s-o vândă unui frizer artist de 
lângă Podul Mareşalilor, alături de magazinul domnului 
Andrieux - ştiţi nu-i aşa, acolo se vând ultimele noutăţi 
aduse de la Paris, lingerie, cămăşi? O domnule, atunci când 
armonia strânge în jurul mesei soţia, copiii, surorile, 
prietenii, când o veselie plină de viaţă îmi înflăcărează 
inima, vă întreb şi pe dumneavoastră, domnule: există oare 
o fericire mai mare ca aceea de care totul se bucură? El 
însă râde, domnule, acest monstru înfiorător şi de 
neînchipuit şi dacă n-ar fi intervenit domnul Andrieux, 
niciodată, o, niciodată, n-aş fi. Dar ce-i, domnule, ce aveţi, 
domnule? (Fr.) 454) Unde plecaţi, domnule? 

155) Da, domnule. Dar nu e departe, domnule, nu e de loc 
departe, nu merită să vă mai puneţi şuba, e foarte aproape, 
domnule! (Fr.) 456) Pleacă, pleacă! (Fr.) 457) Dar are să 
mă omoare, domnule, are să mă omoare! (Fr.) 458) 
Calomnia. Lasă totdeauna urme. (Fr.) 4597 Conform 
legendei, Maria Egipteanca a dus în tinereţe o viaţă 
păcătoasă, dar şi-a dobândit credinţa, însoţind pelerinii la 
Ierusalim şi şi-a răscumpărat păcatele petrecând patruzeci 
şi şapte de ani în pustiu. 

160) Domnule prinţ, n-aţi vrea să ne daţi o rublă de argint 
pentru noi, nu două, ci una singură, dacă binevoiţi? (Fr.) 


161) Ia spune, vrei să-ţi sparg capul, amice?! (Fr.) 4162) 
Domnişoară Alphonsine, vrei să mă săruţi? (Fr.) 463) Ah, 
ticălos mic! Nu te apropia de mine, nu mă murdări şi 
dumneata, lungan neghiob, am să vă dau afară pe amândoi, 
aşa să ştiţi! (Fr.) (647 Domnişoara Alphonsine, ţi-ai vândut 
„javra“? (Fr.) 465) Ce-i aia „javra”? (Fr.) 166) Ce limbă 
păsărească mai e şi asta? (Fr.) 467) Vorbesc ca o doamnă 
din Rusia venită la ape minerale (Fr.) 4168) Ce înseamnă o 
doamnă din Rusia venită la ape minerale şi unde e ceasul 
acela frumos pe care ţi l-a dat Lambert? (Fr.) 1697 Avem o 
rublă de argint pe care am împrumutat-o de la noul nostru 
prieten. (Fr.) 4707 Ziua mâniei va fi ziua aceea! (Lat.) 471) 
Stradella, Alessandro (1645-1682), compozitor şi cântăreţ 
italian, autor a numeroase lucrări instrumentale, cantate, 
opere, oratorii. 

172) „Proprietatea este un furt”, expresie celebră, 
formulată de Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), în 
lucrarea sa Ce este proprietatea? 

173) Vinul scoate adevărul la iveală. (Lat.) 174) 
Stabilindu-se în 1852 la Londra, Herzen întemeiază aici 
Tipografia liberă rusă (1853), editând broşuri şi proclamaţii 
antiiobăgiste. Activitatea propagandistică revoluţionară a 
lui Herzen s-a mai materializat în această perioadă în 
editarea Almanahului politic-literar Poleamaia zvezda 
(1855-1868) şi a ziarului Kolokol (1857-1869). 

175) Conform legendei biblice, tânăra şi frumoasa Abişag 
Sunamiteanca a fost aleasă de dregători regelui David, 
când acesta ajunsese la adânci bătrâneţi şi suferea de frig, 
pentru a-l sluji şi a-l îngriji, iar când se va culca la pieptul 
său, să-i fie cald. (Cartea a treia a regilor, I, 1-4). 

176) Da, da, este o ruşine! O doamnă. O, dumneata eşti 
generos! Fii liniştit, am să-l învăţ eu minte pe Lambert. 

177) O, spuneam eu ca are inima buna! 

178) Nu-i asa, nu-i asa? 

179) Întotdeauna tine cont de sentimente (80) După, 
după, nu-i asa? Draga prietenea! 


181) Da, da, e fermecător. 

182) Dar e îngrozitor ce spui! 

1837 Nu vorbesc mult, dar vorbesc bine! 

184) Asta-i! 

(85) Îmi pare ca e un domn cam prost. 

186) La sfârşitul anului 1869 a fost ucis, pe când se afla 
într-o casă de toleranţă, funcţionarul von Sohn. Cazul von 
Sohn este pomenit de Dostoievski şi în romanul Fraţii 
Karamazov. 

187) Nimic, chiar nimic. Dar aici sunt liber, nu? 

188) Dragul meu prinţ, noi trebuie să fim prieteni, chiar şi 
în virtutea originii noastre. (Fr.) 4897 Replică din comedia 
lui Griboedov Prea multă minte strică, reprodusă inexact în 
textul original. 

190) E şi părerea mea! 

191) E un înger, un înger din cer! 

192) Eu spun lucruri frumoase, şi toată lumea rade. 

193) Baroane, baroane. Draga copila, te iubesc 194) Da, 
da, înţeleg, am înţeles de la început. 

195) acel om negru 196) Ia te uită, i-am uitat numele, un 
om îngrozitor. Stai, Versilov! 

197) O, se vor răzbuna 198) doamna aceea, generăleasa 
199) o doamna de la Moscova 1100) Salvaţi-o, salvaţi-o! 

1101) Eşti frumoasa. 

1102) Personaj din piesa lui Griboedov Prea multă minte 
strică, tipul carieristului slugarnic, lipsit de scrupule. 

1103) Zgândăre un rus şi ai să dai de un tătar. (Fr.). 

1104) „maica egumenă Mitrofania” - înainte de a se 
călugări, baroana Praskovia Grigorievna Rozen a fost 
implicată într-un proces ce a făcut la timpul său mare vâlvă, 
fiind acuzată de falsificare de poliţe şi testament. Ziarul 
Grajdanin din 28 octombrie 1874 a relatat pe larg 
desfăşurarea procesului.