Dostoiewski — OAMENI SĂRMANI

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


OAMENI SĂRMANI 


PREFAŢĂ. 

Dintre scriitorii cei mai discutati, a căror operă cere a fi reconsiderata cu 
toată grija şi atenţia de pe poziţiile esteticii marxist-leniniste, este şi F. M. 
Dostoiev-ski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui 
nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Şi nu fără 
motiv. Decenii de-a rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă si 
pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi altele au tulburat minţile fragede ale tinerilor 
generaţii, exercitând de multe ori o influenţă nefastă asupra orientării lor 
ideologice. De aceea numai o interpretare ştiinţifică, obiectivă, este în măsură 
să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creaţiei dosto-ievskiene, în care 
sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative. 

Acum, cu prilejul publicării în traducerea româ-nească a romanului 
„Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la naşterea şi 75 ani 
de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim 
asupra fenomenului complex şi complicat pe care îl prezintă moştenirea literară 
a lui Dostoievski. 

Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca şi negarea „totală” a oricărei 
valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica 
burgheză din trecut şi prezent, tot felul de anti-marxisti, duşmani ai revoluţiei 
şi ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, 
confuziile şi rătăcirile politico-ideologice ale scriitorului, procla-mindu-le drept 
esenţa însăşi a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, n- 
au fost deloc precupetite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate 
ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinţei”, 
„genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent 
al specificului naţional rus”. 

Din noianul, de comentarii şi teze contradictorii, de cele mai multe ori 
eronate, care s-au ţesut pe marginea bogatei moşteniri literare a lui 
Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale 


scriitoricesti. De bunăseamă că imensa forță de sugestie asupra cititorilor de 
toate vârstele, îşi are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare 
artistică a relaţiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia 
uneori forma asa-zisei „secţiuni introspective” în cele mai intime şi tenebroase 
unghere ale sufletului omenesc. 

Perspectiva istorică şi realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile etico- 
religioase false ale scriitorului, dându-ne posibilitatea să urmărim obiectiv cum 
un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a țarilor. In impasul politic al 
acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluţionar, în 
loc să-şi fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, 
Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării 
raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra 
conştiinţei omului. 

Tn lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie 
studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la 
ultimul, Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel 
mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluţiilor la 
problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale 
capitalismului, Dosloievski nu s-a mentinui integral şi până la capăt pe poziţiile 
realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. 
El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluționari: 
Bielinski, Gherten, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekra-sov şi Saltakov-Scedrin si 
s-a facut, mai cu seama spre sfârs'itul vietii, exponentul acelei intelectualitati 
mic-burgheze dezorientate ideologic, care sub apäsarea regimului auiocrat- 
politienesc adoptase atitudinea de supunere si smerenie crestineasca. De la 
marea lui iubire de oameni, de la apärarea demnitatii umane cälcate in 
picioare, de la ideia dreptatii si a libertatii sociale, Dostoievski a lunecat spre 
teza fatalista a neputintei omului, pe care a proclamat-o in deviza: ,Smereste- 
te, omule mandru!” Aceasta atitudine de resemnare, de negare a luptei, se afla 
la extrema opusă principiului enuntat de marele umanist al erei socialiste — 
Maxim Gorki: „Omul — ce mândru sună acest cuvânt!” 

Dar în pofida acestor soluţii, în esenţă reacționare, pe care le-a 
propovăduit Dostoievski în multe din romanele sale, din sensul obiectiv al 
operei scriitorului se desprinde o ură neîmpăcată împotriva orânduirii bazate 
pe oprimare şi exploatare, împotriva relaţiilor inumane care striveau şi 
deformau personalitatea omului. Forţa artistică uriaşă a talentului său, în 
ciuda fundamentului ideologic viciat de filosofia mistică a resemnării şi în 
consecinţă a împăcării între clase, şi-a găsit realizarea în zugrăvirea realistă a 
vieţii „oamenilor sărmani”. O găsim nu numai în operele de la începutul 
activităţii literare, dar şi în romanele cu răsunet mondial ca: ,Umiliti si obiditi”, 
„însemnări din casa morţii”, „Crimă şi pedeapsă”, „Fraţii K, aramazov”. Tocmai 
această latură realistă, demascatoare a operei sale vine în contradicţie cu 
soluţiile pesimiste la care ajunge Dostoievski, contradicții care trebuiesc 


căutate în împrejurările vieţii personale a scriitorului, strâns legate de condiţiile 
istorico-so-ciale şi de complexitatea structurii sate psihice. 

Născut la Moscova, în 1821, în familia unui agent sanitar-raznocinet, 
Dostoievski'a cunoscut din frageda copilărie existenţa apăsată de nevoi 
materiale si umiliri morale caracteristică lumii celor oropsiti, „oamenilor 
sărmani”. El se consacră de timpuriu literaturii, socotind anii de studiu cu 
disciplina cazonă de la Şcoala centrală de mine din Petersburg drept lân-cezire 
„într-o atmosferă de îngheţ polar unde nu pătrunde nici măcar o singură rază 
de soare”. Îşi face intrarea în literatură cu romanul „Oameni sărmani” (1845- 
46) afirmându-se ca un demn continuator al umanismului gogolian. Această 
carte a uimit opinia publică din acea vreme prin profunda ei umanitate, prin 
zugrăvirea veridic-realista a situaţiilor, prin subtila analiză psihologică. 
Tendinţa critică demascatoare a romanului „Oameni sărmani” a atras atenţia 
criticii progresiste. In cuvinte entuziaste, Bielinski a apreciat valoarea acestei 
opere, prezicându-i autorului un drum literar glorios. Totodată, marele critic 
demo-crat-revolutionar a semnalat laturile slabe ale concepţiei lui Dostoievski 
din nuvela „Omul dedublat” („Dvoinik”), apărută în aceeaşi perioadă cu 
„Oameni sărmani”, subliniind tendinţa psihologistă de nuanţă antisocială, care 
va ‘lua dealtfel proporţii dominante în creaţia dostoievskiana de mai târziu. 

În această epocă a „veacului crancen”, când cumplita reacțiune a lui 
Nicolae I încerca să inabuse orice manifestare a gândirii libere, Dostoievski se 
aruncă în viitoarea luptei de idei, căutând în teoriile socialismului utopic 
răspuns la frământările ideologice legate de problema viitoarei dezvoltări a 
Rusiei. El citeşte cu nesat lucrările lui Fourier, Saint-Simon, Pierre Le-roux, 
George Sand. Ca adept al teoriei fourieriste, el aderă la cercul lui Petraşevski 
unde, în cadrul discuţiilor literare şi filosofice, declamă cu pasiune versurile 
protestatare ale poeţilor decembristi şi ale lui Puşkin şi citeşte celebra 
„Scrisoare a lui Bielinski către Gogol”. 

În anul 1849 are loc o cotitură cu urmări hotări-loare pentru orientarea 
ulterioară a concepţiei de viaţă a scriitorului. Membru cercului Petraşevski, în 
număr de 29, printre care şi autorul romanului „Oameni sărmani”, sunt 
arestaţi sub învinuirea de a fi urmărit „răsturnarea ordinei de stat existente”. 
Sentința de condamnare la moarte a fost comutată, chiar în momentul 
execuţiei, în muncă silnică. 

Anii petrecuţi la ocnă în Omsk (1849-1854), urmaţi de serviciul militar 
disciplinar într-un batalion din Siberia au lăsat o amprentă puternică în 
psihologia scriitorului, zdruncinându-i echilibrul sufletesc şi încrederea în 
posibilitatea transformării realităţii sociale, în crearea unei vieţi mai bune 
pentru cei multi şi oropsiti. 

Inveninat de ocnä si de ,ostäsie”, el isi reneagä pasiunea tinereasca 
pentru ideile socialismului utopic şi o vreme se află la răspânlie ideologică. 
După ce „casa morţii” din ocna siberiana îl rupsese de viaţa socială, nimerind 
în viitoarea evenimentelor din preajma reformei de la 1861, în lupta politică şi 
ideologică ce se ascutea din ce în ce mai mult, Dostoievski cade sub influenţa 


unor prieteni slavofili de la redactia revistei, Moskviteanin” si se situeaza pe 
pozitii antirevolutionare. Fara sa intrezareasca vreo posibilitate de lupta activa, 
el face o incercare chinuitoare de a justifica temeliile ordinei de stat existente. 
Opunând ideologiei înaintate a democratilor-revolutionari — filosofia suferinţei, 
Dostoievski propovăduieşte izbăvirea morală pe calea smereniei, a supunerii şi 
po-caintii. 

Totuşi în operele scrise imediat după întoarcerea din Siberia (1859) 
protestul fata de regimul burghe-zo-mosieresc, dezvăluirea aspectelor 
monstruoase ale vieţii sociale contemporane lui, demascarea liberalismului şi 
marea compasiune pentru suferinţele celor ,umiliti şi obidiţi” domină tendinţele 
de interpretare mistică a fenomenelor din realitatea obiectivă. „însemnări din 
casa morţii”, romanul ,Umiliti si obiditi”, „Satul Stepancikovo”, „Visul 
unchiului” (1861-1862), au în mare măsură rezonanţe, comune cu operele care 
au marcat începutul pozitiv în creaţia lui Dostoievski („Oameni sărmani”. 
Netocika Nezvanova”, „O inimă slabă” şi altele). Ele sunt un ţel de variaţii pe 
tema „omului mic” strivit de contradicţiile capitalismului ascendent, care-l 
sflştau dealtfel şi pe autorul însuşi. Acestei perioade îi corespunde activitatea 
ca redactor la revistele cu profil reactionar „Epoha” şi „Vremea” pe care le 
editează împreună cu fratele său. Urmează apoi marile romane: „Crimă şi 
pedeapsă”, (1866), „Idiotul” (scris în 1868 în timpul şederii în străinătate), 
„Fraţii Karamazov” (1879-80). 

Concepţia pe de-a-ntregul vicioasă, antiprogresistă, care stă la baza 
lucrărilor: „Posedaţii” (1871-72), „Adolescentul” (1879), „însemnări din 
ilegalitate” şi „Jurnalul unui scriitor”, pe care-l scrie până la sfâr-şitul vieţii 
(1881), coincide cu activitatea de redactor începând (din 1871) la revista 
reacţiunii oficiale „Grajdanin” (.Cetäteanul”), când stabileşte legături strânse cu 
faimosul ober-procuror al sinodului, obscurantistul Pobedonostev. 

În aceste opere, tendinţele subiectiviste, izvorâte din teama de revoluţie, 
contrazic şi subordonează datele observaţiei critice, obiective, ducându-l pe 
scriitor la concluzii false, la atacuri furibunde împotriva luptătorilor 
revoluționari, la caricaturizarea acţiunii şi ideilor lor. 

După criza spirituală prin care trece Dostoievski, redarea veridică a 
realităţii în aspectele ei esenţiale este treptat-treptat înlocuită prin căutarea 
aproape bolnăvicioasă a unor cazuri patologice (Aliosa din, Umiliti st obiditi”, 
Maskin din ,Idiotul”, Smerdia-kov şi cei trei fraţi Karamazov). Această înclinare 
a scriitorului dezvăluie, cum spune Gorki, „o frică organică în faţa 
străfundurilor tenebroase ale propriului său suflet”. 

Înlănţuirea de crime şi procese de conştiinţă care duc la pocăință, din 
romanele „Crimă şi pedeapsă” şi „Fraţii Karamazov”, vădesc tendinţa 
scriitorului de a dezlega contradicţiile existente în viaţa societăţii ruse din acea 
vreme. Până la urmă însuşi autorul condamna individualismul lui Raskolnikov 
(„Crimă şi pedeapsă”), care ucide o bătrână cămătăreasă şi pe sora ei, pentru a 
afirma dreptul omului cu o personalitate puternică de a face orice, chiar şi o 
crimă. Dar locul protestului împotriva lumii capitaliste cu morala ei de fiară — 


lume întruchipată in afaceristul Lujin sau negustorul Vahrusin - il va lua 
predica, smereniei si a „purificării” sufletului, profesată de Sonia Marmeladova. 

Ignorand legile obiective de dezvoltare a societatii, scriitorul incerca sa 
explice geneza acestor complicate si morbide procese ca fiind exclusiv procese 
de constiinta desprinse de factorul social, provocate de ciocnirea inexorabila a 
doua elemente care, chipurile, convietuiesc in mod armonios in om: binele si 
raul, divinul si demonicul. Iata de ce Mitea din ,Fratii Karamazov” spune 
despre sine: ,Desi canalie, sunt un om cinstit”, iar Grusenka ii marturiseste: 
„Ştiu bine; cu toate ca eşti o bestie, ai un suflet nobil şi generos”. In acest sens, 
romanele scrise dupa intoarcerea din ocna nu graviteaza in jurul fenomenelor 
tipice pentru realitatea rusa din acea vreme, cel putin in ceea ce priveste 
cazurile patologice din opera sa. 

Respingand aberatiile mistice pe care se sprijina solutiile propuse de 
Dostoievski si combatandu-le cu toata intransigenta, nu putem totusi contesta 
sensul demascator viguros al criticii lui sociale. Dostoievski a creat tablouri 
impresionante prin forta de zugravire artistica cu adevarat geniala a unor 
aspecte din realitatea acelei vremi: mizeria care genereaza bolile si prostitutia, 
conditiile degradante in care traiesc cei lipsiti de drepturi, victime ale 
„stăpânilor vieţii”, oameni cu psihologia viciata din pricina relaţiilor inumane ce 
domnesc în societatea bazată pe exploatare — toate acestea sunt pagini de 
neuitat din opera lui Dostoievski. Asupra lor critica burgheză a păstrat o tăcere 
explicabilă — era un aspru rechizitoriu împotriva lumii capitaliste: infierarea 
viciilor şi fărădelegilor ei. Dar cititorul, oprindu-se asupra acestor aspecte din 
romanele ,Umiliti si obiditi”, „Crimă şi pedeapsă” sau „Fraţii Karamazov”, 
cunoscând neînchipuita, crunta mizerie în care se zbăteau atltea făpturi 
neajutorate, cu demnitatea călcată în picioare, ajunse în ultimul grad de 
decădere, se va cutremura de monstruozitatea relaţiilor dintre oameni zugrăvite 
de scriitor. El nu va accepta soluţiile lui Dostoievski, deoarece au la bază grave 
confuzii şi contradicții ideologice. Critica societăţii capitaliste la Dostoievski are 
limite care de multe ori o umbresc, o atenuează, tocmai pentru faptul că 
scriitorul nu dezvăluie rădăcinile răului social, pentru că, în ultima analiză, 
propovă-duieşte împăcarea între cei bogaţi şi cei săraci, pentru că această 
critică se face de pe poziţiile acelei grupe sociale căreia nu-i aparţine viitorul. O 
asemenea critică cu soluţii de împăciuire, deşi nu era în stare să înţeleagă 
mersul istoriei contemporane,,. Nimerea uneori burghezia drept în inimă prin 
verdictul său amar, spiritual şi distrugător.” ') 

Dacă n-ar fi decât acesta meritul lui Dostoievski şi încă - fără a-i justifica 
balastul de idei în esenţă reacționare, acea latură psihologista, care se sprijină 
pe teoria dualității omului cu înclinația spre bezna păcatelor, pe soluţia 
„purificării” prin smerenie şi supunere — si încă putem spune ca opera lui 
aruncă o lumină necruțătoare asupra dedesubturilor lumii capitaliste. 

Tocmai latura pozitivă a scriitorului-realist Dostoievski, afirmată încă de 
la începutul activităţii literare, oferă posibilitatea unei revalorificări a creaţiei 
sale. 


In lumina acestor considerente, romanul „Oameni sărmani” poate fi 
socotit drept criteriu principial şi punct de plecare pentru aprecierea moştenirii 
literare a scriitorului, atât de discutată şi răstălmăcită timp de un veac şi mai 
bine. 

Un loc cu totul aparte în creaţia lui Dostoievski îl ocupă romanul 
„Oameni sărmani”. CU de viguros se anunţa talentul de mare realist al lui 
Dostoievski, ne stau mărturie următoarele cuvinte ale lui Bielinski ') Marx- 
Engels: „Manifestul Partidului Comunist” Ed. P. M. R. ediţia a IV-a, pag. 60-61. 

Adresate autorului. „Oare dumneata iti dai seama ce ai scris'? Numai 
datorită intuitiei de artist ai putut să faci o asemenea zugrăvire. Mă întreb daca 
ai gIndit conştient acel groaznic adevăr pe care ni l-ai dezvăluit. Este cu 
neputinţă ca la douăzeci de ani să fi irfteles totul... Iti dai seama ca acest biet 
funcţionar s-a abrutizat într-aşa hal în slujba lui, s-a măcinat într-atât incit, 
din pricina stării de umilinţă, nu mai îndrăzneşte să se considere nefericit? Mai 
mult decal aiita, el socotea drept libercugelare până si cea mai slabă încercare 
de a-şi manifesta nemulţumirea... E ceva groaznic! E o tragedie! Ai atins însăşi 
miezul lucrurilor, ai arătat esentialul”. 

Prin adânca lui umanitate, prin critica socială necruțătoare, romanul 
confirmă pe deplin mărturia lui Dostoievski, tâlcul cuvintelor sale cu privire la 
tradiţia gogoliană în dezvoltarea realismului critic rus: «Noi toţi am ieşit din 
„Mantaua” lui Gogol.» 

Marea valoare a primei opere scrisă de Dostoievski stă tocmai în aceea că 
scriitorul a zugrăvit adânc şi veridic situaţia omului oropsit, lipsit de drepturi în 
Rusia burghezo-mosiereasca, dezvăluind rădăcinile răului social care generează 
indivizi cu asemenea conştiinţă deformată, bolnăvicioasă. 

Acest fenomen tipic pentru vremea aceea a căpătat o largă generalizare în 
romanul „Oameni sărmani”. Slăbiciunea de caracter, lipsa de voinţă, supunerea 
în fata sorții, atitudinea de ploconire fata de şefii ierarhici, împăcarea cu 
situația mizeră de rob — deşi sunt trăsături esenţiale, nu sunt singurele care îl 
caracterizează pe Makar Devuskin. El este animat de cele mai nobile, generoase 
şi umane sentimente fata de Varvara Dobroselova — tânăra fată bolnavă si 
neajutorată, tot atât de oropsită ca şi el. Capacitatea de sacrificiu a acestui om 
decăzut materialiceşte este uimitoare. In numele acestui sacrificiu plin de 
umanitate, Devuşkin izbuteşte chiar să înăbuşe marea lui pasiune pentru 
Varvara. 

Acest mic funcţionar umilit, cu personalitatea strivită, lipsit de orice 
perspectivă în viitor, cugetă la demnitatea lui de om, la problema dreptăţii 
sociale, a legalităţii între oameni: „Celor bogaţi nu le place când săracii se plâng 
cu voce tare de soarta lor nenorocită; îi supără, cică, îi plictisesc, fiindcă 
sărăcia, cică, e totdeauna plicticoasă. Le-or fi tulburând somnul gemetele celor 
flămânzi”. 

Conştient de situaţia lui de om sărman şi oropsit, el exclamă cu 
amărăciune: „Acum însă m-a cuprins o tristeţe atât de amară, că am început să 
mă înduioşez singur de gândurile mele; si cu toate că ştiu, maicuta, că nu fac 


nimic cu înduioşarea, totuşi într-un fel, imi dau oarecum dreptate. Într-adevăr 
draga mea, adeseori mă înjosesc singur, spun că nu fac două parale şi mă 
socotesc mai prejos de oricine. Dacă ar fi să le tălmăcesc mai înflorat, aş spune 
că toate astea se în-tâmplă pentru că cei din jur m-au băgat in sperieti şi m-au 
prigonit.” 

Romanul, scris sub formă de corespondenţă între cei doi eroi, ridică vălul 
ce acoperea existenţa mizeră a zeci şi sute de mii de asemenea Devuskini. Cu o 
forţă de pătrundere şi de generalizare proprie unui mare scriitor realist, 
Dostoievski crează o întreagă galerie de tipuri — reprezentanţi ai acestei lumi 
văduvite de bucurii, victime ale unei nedrepte întocmiri sociale. Ti vedem aevea 
cuibäriti în nişte „vizuine” întunecoase şi murdare, în care îşi duc existenţa lor 
anonimă. „Orice om îşi are soarta lui, hărăzită de dumnezeu”, spune Devuşkin 
şi el se împacă cu a lui „că doar nu-i os de conte!” Şi totuşi contrastele izbitoare 
ale oraşului, huzurul celor privilegiați îi trezeşte protestul: „De ce se întâmplă 
aşa pe lume, că un om bun trăieşte în sărăcie, iar peste altul dă norocul fără 
să-l caute?” Ghidul acesta îl sperie, îl ingrozeste: „Ştiu, ştiu, maicuta, că nu-i 
bine să mă gândesc la toate astea, că asta înseamnă să ţii un liber cugetător; 
totuşi, dacă vorbim deschis şi după dreptate, pentru ce unuia, încă de pe când 
e în pântecele mamei, soarta cea nedreaptă îi prevesteşte norocul, iar calea 
altuia în viaţă trece prin orfelinat”. În marea lui simplitate de om cinstit, el 
vorbeşte despre „virtute civică” şi cu toată demnitatea e mândru că are „o 
bucată de pline”, „câştigată cu trudă, în lege”, pe care o ma-nanca „în toată 
cinstea”. 

Autorul foloseşte cu o inegalabilă măeslrie genul epistolar pentru a 
sugera relaţiile dintre oameni din diferite pături sociale. In contururi la fel de 
reliefate apar, cu toate trăsăturile lor tipice, personaje în aparenţă episodice ca: 
Annu Feodorovna, femeie fără scrupule care-şi clădeşte bunăstarea pe 
nenorocirea altora, sau „domnul Bâkov” care-şi cumpără nevastă pentru moşie, 
imbuibandu-se din necuratele lui afaceri negustoresti. 

Astfel, pe canavaua unui schimb de scrisori de nuanţă sentimentală între 
doi napastuiti, se dezvăluie drama sufletească a unei întregi categorii de 
oameni, striviti de contradicţiile onnduirii bazate pe o cumplită exploatare şi 
nesocotire a demnităţii umane. Sunt fiinţe cu sufletul sensibil la tot cei frumos. 
Deşi e „om fără carte”, Devuşkin gustă şi apreciază o operă literară care 
răspunde necesităţilor lui spirituale. „Mantaua” lui Gogol îi provoacă o revoltă 
legitimă: „La ce bun să scrii toate acestea? Cui îi foloseşte?... De ce să scrie 
despre altul că nu se-ajunge cu banii în-tr-atât că nici ceai nu bea?... Toate 
alea sunt date în vileag, se tipăresc, se citesc, se iau în râs, se judecă!” Makar 
Devuskin se recunoaşte în Akakie Akakievici Besmacikin din „Mantaua” si 
sufera in decenta lui de om särac, apäsat de nevoi. 

Dostoievski ridica aici problema sensului literaturii realiste de a reda, 
printr-o largă generalizare, esenţa însăşi a fenomenelor din viata. Despre 
„Căpitanul de poştă” de Puşkin, Devuşkin spune: „Nu, zău, citeşte-o dumneata: 
parcă-i viata însăşi /Parcă trăieşte! Am văzut si eu toate astea în jurul meu”. În 


realitatea de atunci erau nenumarati Samsoni Vârini. Şi slujbasul acela 
nenorocit, împovărat şi pe nedrept prigonit de autorităţi, căruia îi moare copilul 
de mizerie în situaţia lui fără ieşire, e şi el un Vârin: „Atâta doar că se numeşte 
altfel: Gorşkov” - cugeta Devuskin pe marginea povestirii lui Puşkin. 

Scena cu copilul-cersetor, soarta tragică a bătrânu-lui Pokrovski şi a 
tânărului student, fiul său, completează tabloul sumbru al vieţii celor sărmani 
şi oropsiti. Mai târziu, Dobroliubov, în articolul „Oameni striviti”, va sublinia 
profunda semnificaţie socială a acestor tipuri de oameni lipsiţi de glasul 
protestului, care însă prin însăşi existenţa lor cheamă societatea la răspundere, 
îndemnând în mod indirect la luptă activă împotriva putredei întocmiri feudalo- 
capitaliste. 

Scriitorul a urât cu toată puterea sufletului său capitalismul cu nelipsitul 
alai de racile şi contradicții, iar paginile demascatoare contrazic chiar şi 
eşafodajul ideologic al multor dintre operele sale, condam-nând parcă indirect 
resemnarea de esenţă mistică şi pesimismul social de care sunt stăpânite 
atâtea personaje morbide create de Dostoievski. 

Citându-l alături de Lev Tolstoi, atunci când vorbeşte despre „cele două 
genii mondiale”, Maxim Gorki s-a gândit de bunăseamă la aspectele pozitive de 
mare forţă artistică realistă din opera lui Dostoievski care continuă tradiţia 
gogoliana, iniţiată în „Oameni sărmani”. De aceea moştenirea literară a acestui 
scriitor trebuie studiată atent, sub un unghi critic, ca orice fenomen complicat 
şi contradictoriu, din care, situându-ne pe poziţiile înaintate ale esteticii 
marxist-leniniste, vom şti să alegem „griul de neghină”, să repudiem şi să 
combatem teoria duşmănoasă a smereniei şi a împăcării între clase, apreciind 
just tot ce este valabil din această moştenire, lot ce poate fi integrat în 
patrimoniul artei realiste. 

TAMARA GANE 

„Ce ţi-e şi cu povestitorii ăştia! In loc să scrie lucruri folositoare, plăcute, 
liniştitoare, se apucă să dea în vileag toate dedesubturile vietii/... Eu unul i-as 
opri să mai scrie! Treabă-i asta? Citeşti şi... Fără să vrei, te fură gândurile şi de 
aici nici nu ştii când îţi intră în cap te miri ce bazaconii! Nu zău, eu i-aş opri să 
mai scrie I Uite-asa, foarte frumos, i-aş opri cu desăvârşire si pace buna!” 

Prinţ V. F. OdoievskH) 

Nepretuita mea Varvara Alexeevna! 

Aprilie 8 

Ieri acn fost fericit, nespus de fericit, peste măisură de fericit! Măcar o 
dată în viaţă mi-ai dat ascultare, îndărătnico! Mă trezesc eu pe la opt seara (ştii 
şi dumneata, maicuta, meteahna mea: imi place să trag un pui de somn câte- 
un ceas-două. După birou), scot luminarea, pregătesc hârtia, îmi ascut pana şi, 
deodată, ridic întâmplător ochii şi... 

— Crede-ma - inima începe să-mi bata, mai-mai să-mi sară din piept! Vra 
să zică ai înţeles totuşi dorinţa mea, dorul inimii mele! Coltisorul perdelei de la 
fereastra matale era îndoit şi prins de ghiveciul cu balsamine, taman cum te- 
am făcut eu atunci să înţelegi; şi numaidecat mi s-a părut ca-ti văd o clipă 


chipul la fereastra, mi s-a parut ca si dumneata te uiti la mine din coltisorul 
dumitale si ca te gandesti la mine cum ma gandesc si eu la dumneata si cat mi- 
a părut de rau, sufletelul meu, că nu ţi-am putut zări bine chipul drăgălaş! Pe 
vremuri vedeam şi eu de ') Print V. F. Odoievski — nuvelist satiric moralist 
(1804- 1869), a biciuit moravurile corupte ale vârfurilor societăţii din secolul 
XIX. (N. trad.) minune, draga mea. Baftranete, haine grele, sufletul meu! Acum 
nu ştiu cum se face că toate-mi joacă pe dinaintea ochilor; dacă lucirez nitelus 
seara, dacă scriu te miri ce acolo, dimineaţa mi-s ochii roşii şi lăcrimează de 
mi-e şi ruşine fata de străini! Cum-ne-cum, dar în închipuirea mea tot ţi-am 
văzut zâm-betul luminos, îngeraşul meu, zâmbetul dumitale blând şi dulce şi 
inima mea a încercat acelaşi sim-tämânt ca atunci când te-am sărutat, 
Varenka. Mai tii minte oare? Mi s-a părut chiar, sufletelul meu, că m-ai 
ameninţat; cu degetul. Aşa sa fie, fetiță neastâmpărată? Să-mi scrii neapărat 
despre toate astea şi cât mai pe larg, în scrisoarea dumitale. 

Ei, dar ce zici ce bine ne-am gândit la istorioara asta cu perdeluta, 
Varenka? Drăguţ de tot, nu-i aşa? Fie că lucirez, fie că mă culc ori mă deştept 
din somn, ştiu că şi dumneata te gândeşti la mine, că nu m-ai uitat şi că eşti 
sănătoasă şi plină de voie bună. De cobori perdeluta, asta înseamnă: „Cu bine, 
Makar Alexeevici, e vreme să te culci acum!”. Iar de o ridici, asta înseamnă: 
„Bună dimineaţa, Makar Alexeevici, cum ai dormit?” Sau: „Cum o duci cu 
sănătatea, Makair Alexeevici? Cât despire mine, eu sunt bine-sănătoasă, 
mulţumesc lui Dumnezeu!” Vezi şi dumneata, sufletelul meu, cât de bine e 
ticluit totul! Nu ne trebuie nici scrisori! Grozav, nu-i aşa? Dair cine a scornit-o? 
Eu! Ce zici, ce dibaci sunt în de-alde astea, Varvara Alexeevna? 

Iti aduc la cunoştinţă, maicuta dragă, Varvara Alexeevna, că am dormit 
tun în noaptea asta, împotriva tuturor aşteptărilor, ceea ce m-a bucurat 
nespus; pentru că de obicei, când te muţi în casă nouă, nu prea dormi. Parcă 
nu te simţi la largul tău! Azi dimineaţă m-am deşteptat voinic, sănătos, şoim, 
nu altceva, de ti-era mai mare dragul! Şi ce dimineaţă frumoasă e azi, maicuta! 
Am deschis fereastra: soarele străluceşte, păsărelele ciripesc, aerul e plin de 
miresmele primăverii, toată natura s-a înviorat - şi bineînţeles că şi celelalte 
sunt si ele cum trebuie. Într-un cuvânt - ale primăverii valuri! Eu am stat şi am 
şi visat azi, cât se poate de frumos şi visările mele au fost toate despire 
dumneata, Varenka. Te-am asemuit cu o pasaruica a cerului, creată întru 
mângâierea oamenilor şi înfrumusețarea fiirii. Şi îndată m-am gândit că noi, 
oamenii, care trăim în zbucium şi deşertăciuni, Varenka, ar trebui să invidiem 
fericirea nevinovată şi lipsită de griji a păsărilor cerului şi... Altele de felul 
acesta, adică vreau să zic că făceam asemuiri de-astea, mai pe departe. Mai am 
şi-o cărticică, Varenka, în care lucrurile de soiul acesta sunt descrise cu multe 
amănunte şi pe lairg. Toate astea ti le spun, maicuta, ca să vezi că sunt vise si 
vise pe lume. Acum, că-i primăvară şi gândurile noastre-s plăcute, vii, bogate-n 
nascociri şi visările-* pline de duiosie — într-un cuvânt, toate le vezi în lumina 
trandafirie - m-am si apucat să ti le scriu; dealtfel, drept să spun, le-am luat 
din carte! Acolo, scriitorul îşi dezvăluie şi el aceeaşi dorinţă şi scrie în versuri: 


De ce nu-s pasäre, o pasare de prada... 

Si asa mai departe. Mai sunt acolo si alte ganduri, fel de fel, nenumärate, 
dar sa le läsäm in plata Domnului. Spune-mi, mai bine, unde mi-ai fost 
dimineata, Varvara Alexeevna? Eu inca nu ma pregateam sa ma duc la slujba, 
cand dumneata, ca o adevarata pasaruica a primäverii, ti-ai si luat zborul din 
odaita si ai trecut prin ograda, plina de voie buna. Iti inchipui, cred, ce voios m- 
am simtit eu privindu-te! Ei, Varenka, Varenka! Nu mai fii trista! Lacrimile nu 
ajută la nimic! Asta o ştiu din cele îndurate de mine, maicuta dragă. Acum te-ai 
liniştit doar şi cu sănătatea parcă stai mai bine. Dar cu Fedora cum te-mpaei? 
Ce femeie bună e! Să-mi scrii neapărat, Varenka dragă, cum o duci dumneata 
cu dânsa şi dacă eşti mulţumită de toate?! Că Fedorei, ştii... Îi cam place să 
bombăne; dar matale să n-o bagi în seamă, Varenka. Las-o-n voia ei, că la 
suflet e tare bună! 

Ti-am mai scris, Varenka, despre Tereza noastră de aici, care-i şi ea o 
femeie bună şi de nădejde. De-ai şti ce griji mi-am făcut din pricina scrisorilor 
noastre! Cum o să ni le trimitem? 

— Îmi ziceam eu. Şi uite că ibunul Dumnezeu mi-a scos-o în cale — spre 
norocul nostru — pe Tereza, caire-i bună, blândă şi tăcută. Dar proprietareasa 
noastră e o femeie fără inimă, altfel nici nu pot să-i spun! O freacă toată ziua 
de-i scoate sufletul, nu alta! 

Vai, în ce vizuină am nimerit, Varvara Alexeevna! Halal casă! Înainte 
vreme trăiam atât de singuratic, ştii şi dumneata: linişte şi pace! O muscă de 
se-n-tâmpla să treacă în zbor şi pe aceea o auzeam. Pe când aici: gălăgie, 
ceartă, scandal! Stai, că nici nu ţi-am spus încă de casă, cum sunt rânduite 
toate. Inchipuie-ti o tindă lungă, întunecoasă de tot şi mur-dairă. Pe dreapta ei, 
e un perete fără nici o uşă, iar pe stânga, numai uşi, uşi şi iar uşi, ca la un han 
şi aşa până în fund. Iar oamenii vin aici şi închiriază odăi, tot ca la han; 
locuinţele sunt alcătuite dintr-o singură camaruta, în care stau oite doi si 
uneori câte trei insi. Cât despire buna rânduială — nici să nu mă-ntrebi: o 
adevărată corabie a lui Noe. Oamenii, dealtfel, par a fi cumsecade: cu carte, 
învăţaţi! E aici un slujbaş (are ceva, pe undeva, cu literatura) se vede că-i tobă 
de carte! Vorbeşte de Homer şi de Brambeus’) si de alti mânuitori de pana; dar 
de câte nu-ţi vorbeşte! E deştept - foc. Mai stau aici doi ofiţeri care joacă cărţi 
toată ziua, apoi un aspirant, un profesor englez. Aşteaptă putin, maicuta, că o 
să te fac eu să râzi: o să-ţi descriu în scrisoarea viitoare într-un fel „satiric”, 
adică aşa cum e fiecare, cu toate amănuntele. Gazda noastră e o bătrână tare 
putintica la trup şi murdară; umblă cât îi ziulica de mare în papuci şi halat şi o 
ocărăşte pe Tereza. Eu locuiesc în bucătărie; sau nu, dacă e să vorbim mai pe 
dreptate, uite cum: lingă bucătărie mai e o odaie (trebuie să-ţi spun că 
bucătăria ') Brambeus — pseudonimul lui Senkovski, gazetar şi critic din secolul 
al XIX-lea (N. trad.) noastră e curată, luminoasă, adică foarte bună); cämäruta 
ce-i drept nu pirea e mare: un coltisor mai degrabă, sau — mai bine zis - cum 
bucătăria e mare şi are trei ferestre, am si eu un perete despărțitor de-a lungul 
zidului celui scurt si uite-aşa se face încă o odaita, pe lângă toate celelalte; dar 


am loc de ajuns si mă simt la largul meu şi fereastră am şi altele - într-un 
cuvânt toate sunt cum nu se poate mai bine. Aşa e coltisorul meu! Să nu-ţi 
închipui cumva, măicuţă, că aici e ceva la mijloc şi că cele ce ţi-am spus au un 
înţeles tainic. Adică, uite, frate, stă în bucătărie! Eu, ce e drept, chiar că stau în 
acea încăpere, după o despairtitura, dar ce-i cu asta? Sunt departe de toţi 
ceilalţi, şi-mi văd liniştit şi cum pot de-ale mele. Mi-am pus aici un pat, un 
scrin, două scaune, o icoană în perete... Sunt pe lumeal asta şi case mai bune, 
nu zic ba, sunt poate unele chiar cu mult mai bune, dar lucrul cel mai de 
seamă e să te simţi bine în ele, si, crede-mă numai pentru asta m-am mutat 
aici — pentru nimic altceva! Fereastra dumitale e in fata, de cealaltă parte a 
curţii, iar cuirticica e îngustă şi, când te zăresc vineori măcar şi în treacăt, mi 
se-nseninează sufletul, amantul de mine; ş-apoi e şi mai ieftină decât altele. 
Dintre toate odăile de aici, cea mai de pe urmă costă 35 de ruble de hârtie, cu 
mâncare cu tot. Dar pentru mine e prea scump. Cât despre locuinţa mea, ea 
mă costă 7 ruble de hârtie, iar masa 5 ruble de argint) — în total 24 de ruble şi 
jumătate de hârtie. Altădată plăteam 30 de ruble, însă mă lipseam de multe: 
ceaiul, de pildă, nu-l beam chiar în fiecare zi. Acum îmi rămâne şi de ceai şi de 
zahăr. Pentru că ştii, Varenka mea dragă, mi-e... Cum să spun?... Ruşine, să 
nu beau ceai; chiriaşii ceilalţi se vede că nu prea sunt la strâmtoare şi de aceea 
mi-e ruşine. Din pricina străinilor îl beau şi eu, Varenka, de ochii lor, de dragul 
bunelor maniere. Daca ar fi după mine, mi-e totuna; eu mă mul- ') Prin anii 
1840-1850, o rublă de argint făcea 3 ruble şi 50 copeici în bani de hârtie 
(asignate); aşadar, 5 ruble făceau 17 ruble şi 50 copeici în bani de hârtie. (N. 
trad.) mm tumesc cu putin. Mai adaugă la asta ceva bani de buzunar - cât de 
cât tot iti trebuie — apoi o pe-ireohe de cizme, fie ele cât de proaste, haine... de 
unde să mai şi rămână? Iaca toată leafa mea. Nu cârtesc, sunt mulţumit cu cat 
am. Îmi ajunge. De câţiva ani îmi ajunge leafa. Unde mai pui şi gratifieatiile 
care pică din când în când. Şi acum, rămâi cu bine, înge-raşule! Ti-am 
cumpărat două ghivece cu balsamine şi o muscata — costă o nimica toată. Iti 
place poate şi rezeda? Am văzuit că aveau. Să-mi sorii neapărat, dar să-mi sării 
cât se poate de amănunţit. Să nu care cumva să-ţi faci ganduiri sau griji pentru 
mine, că am închiriat o astfel de odaie. Eu mă simt bine aici şi numai asta m-a 
făcut s-o iau. Să ştii, maicuta, că eu s-trang ceva banuti: îi pun de o parte, aşa 
că nu duc lipsă de bani. Nu te uita, măicuţă, că mă tiu atât de mic de-ti pare ca 
şi o muscă poate să-mi facă un rău dacă mă atinge cu aripa. Da' de unde! Eu 
îmi cunosc interesul şi am o fire cum îi sade mai bine unui om cu suflet 
neşovăielnic şi făiră prihană. Rămâi dair cu bine, îngeraşul meu! M-am întins 
cu scrisoarea mea aproape pe două foi şi trebuia de mult să plec la slujbă. Iti 
sărut degetelele, maicuta dragă şi rămân al dumitale prea supus servitor si 
prea credincios prieten, Makar Devuskin. 

P. S. Un lucru te rog: răspunde-mi, îngeraşule, cât se poate mai pe Larg. 
Iti trimit, Varenka, odată cu aceasta, un funt de bomboane; mănâncă-ie 
sănătoasă, nu te supăra pentru darul meu şi — pentru numele lui Dumnezeu — 
nu mai fi îngrijorată din pricina mea. Şi acum, rămâi cu bine, maicuta. 


Aprilie 8 Mult stimate Makar Alexeevici! 

Să ştii că până la urmă o să mă supăr rău de tot pe dumneata. Iti dau 
cuvântul, bunul meu Makar Alexeevici, că-mi vine greu să primesc darurile 
dumitale. Ştiu eu bine ce te costă aceste dăruiri, pentru care te lipseşti până şi 
de lucrurile cele mai trebuincioase. De câte ori trebuie să-ţi spun că n-am 
nevoie de nimic, dar de nimic — înţelegi? 

— Şi că eu nu sunt în stare să te răsplătesc nici pentru acele binefaceri 
cu care m-ai copleşit până acum. La ce bun ghivecele cu flori? De balsamine nu 
zic — treacă-meargă; dar muscata — pentru ce? E de ajuns să scap o singură 
vorbă pe negandite, cum a fost de pildă cu muscata asta, că dumneata te şi 
repezi să cumperi; spune drept, e scumpă, nu? Dar ce flori minunate are! Parcă 
ar fi nişte cruciulite roşii ca focul. Unde ai găsit o muscata atât de frumoasă? 
Am aşezat-o pe geam, drept în mijloc, unde se vede mai bine; jos pe podea, am 
să pun o bancă, iar pe banca alte ghivece; aşteaptă numai să mă imbogatesc şi 
eu un pic! Fedoira nu mai poate de bucurie: în camaruta noastră e ca în rai — 
curat, multă lumină! Dar bomboanele pentru ce mi le-ai trimis? Şi, orede-mă: 
decum ţi-am citit scrisoarea, am ghicit pe loc că e ceva la dumneata care nu 
merge... Raiul, primăvara, miresmele, ciripitul păsărelelor... Ce-o fi asta, mi-am 
zis eu, oare nu sunt şi niscaiva versuri? Drept să spun, numai versurile mai 
lipseau în scrisoarea dumitale, Makar Alexeevici. Văd că ai de toate în ea: şi 
simtiri gingase şi visări trandafirii! Gat despre perdea - nici prin minte nu mi-a 
trecut! Se vede că s-a agăţat întâmplător când am mutat ghivecele. Aşa, vezi? 
Ca să te pedepsesc! 

Ah, Makar Alexeevici! Orice-ai spune, oricât ai sta să-mi înşiri câştigurile 
dumitale, ca să mă minţi şi să-mi arăţi că le cheltuieşti numai pentru 
dumneata, să ştii că mie nu poţi să-mi ascunzi şi să-mi tăinu-ieşti nimic. E 
limpede că te lipseşti pentru mine până şi de lucrurile cele mai trebuincioase. 
Uite, de pildă, ce te-a făcut să închiriezi o astfel de locuinţă? Acolo n-ai linişte, 
toată lumea te supără, nici loc n-ai şi nici nu te simţi la largul dumitale. Doar 
ştiu ca-ti place să fii singur, pe cand aici, cine vrei şi cine nu vrei e în jurul 
dumitale! Judecind după leafa pe care o primeşti, ai fi putut trăi mult mai bine. 
Fedora zice că înainte vreme stăteai neasemuit mai bine ca acum. Se poate oare 
să îi trăit toată viaţa de unul singur, în lipsuri, fără bucurii, fără un eu-vânt 
bun de mângâiere, mereu in câte o camaruta pe la străini? De-ai şti ce rău îmi 
pare pentru dumneata, bunul meu prieten! Orutä-ti măcar sănătatea! Îmi spui, 
de pildă, Makar Alexeevici, ca-ti slăbeşte vedeirea. Vezi de nu mai scrie la 
lumina luminării; pentru ce s-o faci? Îmi închipui că şi fără asta, mai marii 
dumitale ştiu câtă tragere de inimă ai pentru slujbă! 

Încă o dată te rog din tot sufletul să nu mai cheltuiesti atâţia bani pentru 
mine. Ştiu că ţii la mine, dar mai ştiu că nu eşti bogat... Şi eu m-am sculat azi 
plină de voioşie. Mă simţeam atât de bine! Fe-dara trebăluia de multă vreme. 
Ştii că mi-a găsit şi mie de luaru! Îmi pare atât de bine! Am ieşit doar ca să 
cumpăr ceva mătase şi m-am apucat numaideoit de cusut. Toată dimineaţa mi- 


am simtit sufletul usor si am fost nespus de veselä! Acum insa m-au näpädit 
iar gândurile negre si urâtul. Imi simt inima istovită de atâta jale. 

Doamne, ce-o să mai fie cu mine de aci înainte, care mi-o fi -soarta? Greu 
îmi vine, mai ales că nu ştiu nimic, că n-am nici un viitor, că nu pot nici măcar 
să-mi închipui ce o să mi se-ntâmple. La trecutul meu mi-e şi frică să privesc. 
E atât de jalnic, că mi se rupe inima numai gândindu-mă la el. Toată viata n-o 
să contenesc să mă plâng de oamenii haini care m-au nenorocit. 

Amurgeşte. E vremea să mă apuc de lucru. Aş fi vrut să-ţi scriu multe, 
dar n-am vreme; trebuie să isprăvesc repede lucrul şi dau zor. Fără îndoială că 
scrisorile sunt un luaru bun: parcă ţin şi ele un pic de urât. Totuşi, de ce nu 
vrei să treci într-o zi pe la noi? De ce, oare, Makar Alexeevici? Acum suntem la 
doi paşi de dumneata şi ştiu că uneori tot ai timp liber. Te rog să vii neapărat. 
Am văzut-o pe Tereza dumitale: părea atât de bolnavă! Ce milă mi-a fost de ea:;! 
L-am dat douăzeci de copeici. Da, era teât pe-aci să uit: scrie-mi neapărat totul 
şi cât se poate mai pe larg despre viaţa pe care o duci. Ce fel de oameni sunt în 
jurul dumitale? 'Te înţelegi bine cu ei? Tare aş vrea să ştiu toate astea! Vezi 
dară să nii le scrii negreşit. Astăzi o să ridic cu bună ştiinţă colţul perdelei. Da' 
să te culci mai devreme! Aseară am văzut până la miezul nopţii lumină în odaia 
dumitale. Şi acum, cu bine! Iar m-a cuprins urâtul şi plictiseala şi tristeţea! Ce 
să-i faci? Se vede că aşa a fost să fie ziua de azi! Rămâi cu bine. 

A dumitale Varvara Dobroselova. 

Prea onorată Varvara Alexeevna! 

Aprilie 8. 

Ai dreptate, maicuta, ai dreptate, draga mea! Se vede că aşa a fost să fie 
ziua de azi pentru amărâtul de mine: o zi tristă! Da! Ţi-ai cam ras de mine, 
bătrânul, Varvara Alexeevna! De-altfel, vâna-i a mea. Numai a mea şi în toate. 
Nu trebuia, la anii mei şi cu un singur smoc de păr în cap, să mă gândesc la 
„amoruri” şi „echivocuri”... Şi încă aş vrea să spun, măicuţă, că tare-i ciudat 
omul uneori, tare-Fciudat. Of, maică tefântă, ce-i mai trece uneori prin minte 
să spună! Dar ce iese din toate astea? Ce se-alege? Nu se-alege chiar nimic şi 
iese o aiureală, să te ferească Dumnezeu! Eu, maicuta, nu mă supär, dar mi-e 
ciudă când îmi amintesc de toate astea, mi-e ciudă că ţi-am scris atât de 
înflorat şi atât de prosteşte. Până şi la birou m-am dus astăzi înfoiiat şi 
împăunat, atât îmi era inima plină de lumină! Iar sufletul mi-l simţeam în 
sărbătoare şi eram vesel. M-am apucat cu toată sarguinta de hârtiile mele... 
Dar ce-a ieşit de. Aici? Abia mai tâirziu, când mi-am mai venit în fire, toate mi- 
au părut iar cenuşii şi întunecate ca de obicei. Aceleaşi pete de cerneală, 
aceleaşi mese cu hârtii pe ele şi... Eu... Tot acelaşi ca înainte! Cum am fost, 
întocmai aşa am rămas. 

Ista. 

Atunci la ce bun să încalec Pegasul? Şi din c mi-au venit toate astea? Că 
a zâmbit soarele prin tre nori şi cerul s-a făcut albastru? Oare -numai d asta? 
Ş-apoi despire ce miresme poate fi vorba, cânc în curtea noastră, pe sub 
geamuri, se întâmplă să fi de toate! Se vede că mi s-a năzărit numai din pros 


tie. Ca să vezi cum poate să se incurce uneori omu întir-atâta in simtamintele 
lui, incat flecäreste te mir ce nazbatii! Asta se-ntampla numai si numai cand a 
o inimă prea fierbinte, prosteste de fierbinte! Cand a fost să mă întorc acasă, 
m-am mers, ci m-am tâirât Şi deodată, din senin, colac peste pupăză, m-a 
apucat durerea de cap (m-o fi tras curentul pe la spate cine ştie?). De bucuros 
ce-am fost c-a venit primăvara, am ieşit, prostul de mine, cu mantaua subţire 
Şi în ceea ce priveşte simtirile mele, te-ai înşelat, maicuta! Mi-ai răstălmăcit în 
alt chip 'mărturisirile! Ceea ce m-a insufletit, Varvara Alexeevna, a fosi o 
dragoste de părinte, numai şi numai o dragoste curată de părinte, pentru că 
am luat pe lângă dumneata, orfană obidită de soartă, locul taicutului dumi- 
tale. Ti-o spun din tot sufletul meu, din toată inima, ca o rudă ce-ţi sunt. ICă, 
orice-ai zice, cu toate ca-ti sunt rudă cam.de depairte, chiar de spita a şaptea 
cum s-ar spune, tot irudă se cheamă ca-ti sunt — iar acum singura rudă mai 
apropiată — şi pe deasupra iti mai sunt şi ocrotitor. Pentru că acolo unde aveai 
dreptul să cauţi ocrotire şi sprijin, ai găsit numai înşelăciune şi jignire. Cât 
despre versuri, trebuie să-ţi spun, măicuţă, că nu-mi sade bine acum la 
bătrâneţe să mă îndeletnicesc cu de-alde astea. Versurile sunt un fleac! Pentru 
ele, până îşi copiii din şcoli mănâncă azi bătaie cu vergile... Aşa vezi, scumpa 
mea! 

Şi ce-mi tot scrii, Varvara Alexeevna, de viaţă bună, de linişte şi de altele 
de acest fel? Să ştii, maicuta, că nu-s nici mofturos, nici rasfatat de felul meu. 
Nicicând n-am trăit mai bine ca acum. Atunci de ce m-aş apuca tocmai la 
bătrâneţe să fac nazuri? Sătul sunt, îmbrăcat şi incaltat sunt, la ce-aş face 
mofturi? Că doar nu-s os de conte! Părintele meu n-a fost de neam boieresc şi 
el cu toată familia lui la un loc n-avea nici măcar venitul pe care-l am eu. Şi 
nici rasfatat nu sunt. Adică, dacă ar fi să vorbim deschis, vechea mea locuinţă 
era cu mult mai bună; mă simţeam mai la largul meu acolo, maicuta. Fără 
îndoială că şi cea de acum nu e rea; chiair în unele privinţe e mai veselă şi — 
dacă virei - mai putin plicticoasa. Asta aşa e, nu zic ba, dar tot imi păire rău de 
cea veche. Noi, bătrânii, adică oamenii în vârstă, ne obişnuim cu lucrurile 
vechi, parcă ar fi o părticică din noi. Cäsuta ceea era mititică, ştii, cu nişte 
pereţi... Ei, dal ce să mai vorbim! Pereţii erau ca toţi pereţii şi nu de ei e vorba; 
dar amintirile vieţii de atunci aduc cu ele atâta dar... Şi vezi, ce ciudat: mi-e 
inima grea, cu toate că-mi amintesc de lucruri plăcute! Până şi ce-a fost rău şi 
mă înciuda uneori, acum, cand mă gândesc, se curăţă parca de acel irău şi se 
înfăţişează închipuirii mele într-un fel cât se poate de atrăgător. Am trăit tihnit, 
liniştit, Varenka, eu şi gazda mea, răposata bătri-nică! Uite şi de ea îmi 
amintesc acum cu tristeţe. Tare bună femeie era şi nu-mi lua mult pe căsuţă, 
impletea la sfârşit pături din fel de fel de peticute, pe nişte andrele cât toate 
zilele. Numai asta făcea tot timpul. Focul îl tineam pe din două şi uite-asa 
lucram la aceeaşi masă. Avea o nepotica, îi zicea Masa; mi-o amintesc când era 
mică de tot. Acum trebuie să fie ca de vreo treisprezece anişori. Ne-astâmpărată 
şi veselă, nevoie mare! Tot mereu ne făcea să râdem. Aşa ne trăiam viaţa, toţi 
trei împreună. In serile lungi de iarnă ne aşezam de obicei la masa noastră 


rotunda, beam cate un ceai si ne apucam de treburile noastre. Iar batrana, ca 
să-i mai tina de urât Masei şi s-o abată de la strengärii, începea sa povestească. 
Sa fi auzit ce basme erau acelea! Nu numai un copil, ci si un om mare, cu 
scaun la cap, le-ar fi ascultat cu nesat. Ehei! Pana si eu im; aprindeam uneori 
pipa si, tot ascultandu-le, uitam de lucru. Iar copilasul, fetiţa noastră 
neastâmpărată, cădea pe gânduri, îşi sprijinea în pumnişor obrazul trandafiriu, 
deschidea gurita drăgălaşă, iar dacă basmul era de groază, se lipea strâns de 
tot de bătrâfiică., Nouă ne ara tare drag s-o pirivim atunci; luminarea fumega 
uneoiri, afară urla viscolul turbat, zăpada se involbura; noi însă nu vedeam şi 
nu auzeam nimic Bine am trăit atunci, Varenka; şi, uite] aşa, ne-am făcut 
veacul împreună, aproape douăzeci de ani. Ei, dar ce m-am întins la palavre! 
Dumitale poate că nici nu-ţi plac lucruri de soiul acesta şi nici mie nu mi-e 
uşor să le depăn amintirea. Mai ales acum, că amurgeşte. Teireza nu ştiu ce 
moşmoneşte pe alături; pe mine mă doare capul şi parcă mă încearcă puţin şi 
spatele, ş-apoi şi gandurile-mi sunt iarăşi atât de ciudate de parcă rn-ar durea 
şi ele. Sunt trist azi, Varenka! Ce tot scrii, draga mea, să trec pe la dumneata? 
Ce-air spune oamenii, maicuta scumpă? Ar trebui să trec curticica, vecinii mei 
m-ar vedea, s-ar apuca să mă iscodeasca si de aici ar ieşi vorbe, bârfeli; 
oamenii ar răstălmăci în felul lor toate acestea! Nu, ingerasule, mai bine te văd 
mâine la priveghere; aşa o să fie mai cuminte şi mai sănătos pentru amândoi. 
Şi să nu fii supărată pe mine, măicuţă dragă, că ţi-am scris o asemenea 
scrisoare. Am recitit-o acum şi am văzut cât sunt de fără şir gân-durile mele. 
Eu, Varenka, sunt bătrân şi nu prea am carte: în tinereţe nu m-am ţinut de ea, 
iar acum, chiar dacă m-aş apuca de învăţătură, ştiu că n-o să-mi intre în cap. 
Mărturisesc că nu-s meşter la scris şi ştiu, maicuta, chiar fără să mi-o spună 
altcineva şi fără să mă ia peste picior, că dacă mă apuc să aştem pe hârtie ceva 
mai întortochiat, scriu numai prostii. Te-aim văzut azi la fereastră, cum lăsai 
storul inl jos. Rămâi cu bine, Dumnezeu să te ocrotească! Rămâi cu bine, 
Varvara Alexeevna. 

Prietenul dumitale dezinteresat, ' Makar Devuskin. 

P. S. Eu, draga mea, n-o să scriu acum nici o satiră despre nimeni. Am 
îmbătrânit, Varvara Alexeevna şi nu-mi sade bine să-mi arăt colții degeaba. O 
să irâdă şi alţii de mine dacă o să râd eu de ei. Ştii şi dumneata proverbul care 
spune ca „cine sapa groapa altuia... Cade singur într-însa, ,, 

Aprilie 9. Stimate domn Makar Alexeevici! 

Nu ti-ar fi ruşine, bunul meu prieten şi binefăcător, să te-ntristezi atâta 
şi să faci asemenea mofturi! E oare cu putinţă să te fi supărat pe mine? O, mi 
se-ntâmplă într-adevăr să fac uneori oite ceva necugetat, dar nici prin gând nu 
mi-a trecut că ai să-mi iei vorbele drept o glumă usturătoare pe socoteala 
dumitale. Te rog să mă crezi că n-aş îndrăzni niciodată să iau în bătaie de joc 
vârsta sau firea dumitale. Toate astea s-au întâmplat pentru că sunt uşuratică 
şi mai ales pentru că mi-e urât de nu mai pot, iar la plictiseală, ce nu face 
omul? Apoi mi-am închipuit că şi dumneata, când mi-ai scris, aveai chef de 
gluma. Dar cand am văzut că eşti supărat pe mine, mi-a părut tare rau! Nu, 


bunul meu prieten si binefacator! Ai sa gresesti daca ai sa ma banu-iesti de 
lipsă de simtire, sau nerecunostinta. Ştiu să preţuiesc în inima mea tot ce ai 
facut pentru mine, oorotindu-ma impotriva celor rai, care ma prigoneau si ma 
urau. O sa ma rog vesnic pentru dumneata; si daca ruga mea are trecere la 
Dumnezeu şi cerul O ascultă, ai să fii fericit. 

Astăzi nu mă simt de loc bine! Mă ia când cu cald, când cu frig. Fedora e 
foarte îngrijată din pricina mea. Faci rău că te fereşti să vii La noi, Makar 
Alexeevici. Cui ce-i pasă? Ne cunoşti şi gata socoteala! Rămâi cu bine, Makar 
Alexeevici! Mai mult n-am ce-ţi scrie acum şi nici nu pot; mi-e tare rău. Te mai 
irag încă o dată să nu fii supărat pe mine şi să fii încredinţat de veşnicul 
respect şi de prietenia cu care am cinstea să rămân cea mai credincioasă şi cea 
mai supusă, a dumitale Varvara Dobroselova 1 i oricând gata să te slujească. 

Mult stimată Varvara Alexeevna. 

Aprilie 12. 

Of, maicuta, ce-i cu dumneata?! De fiecaire datl îmi faci spaime de astea! 
Iti scriu in toate scrisa irile să te pazesti, să te infofolesti, să nu ieşi din casă pe 
timp urât, să fii cu băgare de seamă - ia. I dumneata, îngeraşule, nu mă 
asculti! Ah, scumpa mea, parcă ai fi un copilas, zău asa! Esti firavă cs un firicel 
de iarbă, las' că ştiu eu! La cea mai mica adiere de vânt, te-ai şi îmbolnăvit. 
Dacă-i aşa, trebuie. Să te pazesti, să ai grijă, să ocolesti primejdia si să nu-ţi 
amarasti prietenii, să nu-i faci să plângă, Iti arăţi dorinţa, maicuta dragă, să-mi 
cunoşti cu de-amanuntul viata şi tot ce ma-nconjoara. Mă grăbesc cu plăcere 
să ţi-o împlinesc, draga mea. S-o iau de la început, mäicutä: aşa o să am,. 
Poate, mai mult şir în ceea ce scriu. Mai întâi şi-ntâi, tiu să-ţi spun că la 
intrarea din faţă avem scări destul de arătoase; mai cu seamă cea ide zile mari 
e curată, luminoasă, largă, numai tuci şi lemn roşu. In schimb, cea din dos... 
Nu mai întreba: e întorto chiată, umedă, murdară, cu treptele tocite şi cu pe 
retii atât de slinosi, că ti se lipeşte mâna dacă te sprijini de ei. La fiecare oprire 
sunt grămădite lăzi, scaune şi dulapuri stricate şi peste tot atârnă câirpe vechi, 
iair geamurile sunt spairte; apoi, tot acolo mai vezi copai cu toate murdăriile 
din lume: gunoi, coji de ouă şi măruntaie de peşte; miroase urât... Într-un 
cuvânt, cum e, nu e -bine! 

Ti-am povestit înainte cum sunt aşezate odăile; de rău, n-ar fi rău, nimic 
de zis, dar parcă te-nabusi în ele. Adică nu vreau să spun că miroase urât, dair 
aerul e cam stătut, dacă pot să-i zic aşa, cam dulceag, nu ştiu cum. La început 
nu prea-ti place, dar asta nu-i nimic: după vreo două minute te obisnuiesti si 
nu-l mai simţi; te obişnuieşti cu totul, pentru că te pătrunzi şi tu de acest 
miros urât; iti miiros şi hainele şi mâinile, într-un cuvânt miroşi tot şi, uite-asa, 
te-nveti. Aici la noi mor toţi scatiii. Aspirantul de marină şi-a cumpărat acum al 
cincilea; nu trăiesc, şi. Pace, în aerul ăsta al nostru. Bucătăria e mare, 
încăpătoare, luminoasă. Dimineaţa, ce e drept, se cam umple de fum când se 
prăjeşte carnea sau peştele şi apoi e ud pretutindeni de apa vărsată; în schimb 
seara e un adevărat rai. Tot aici, în bucătărie, stau atâirnate pe franghii tot 
soiul de rufe vechi şi, pentru că odäita mea e aproape, adică lipită de bucătărie, 


mirosul acestor rufe ma cam supara. Dar nu-i nimic: omul se obisnuieste cu 
toate dupa o vreme. 

Decum se crapa de ziua, Varenka, incepe la noi un dute-vino nesfarsit; 
oamenii se scoala, umbla, bocanesc. Sunt cei care pleaca la slujba sau cei caire 
se trezesc numai asa, ca vor ei. Apoi incep cu totii sa bea ceai. Samovarele sunt 
cele mai multe ale gazdei si nu ajung; de aceea tinem randul la ele. Cine intra 
peste rand, cu ceainicul lui, capătă o sapuneala pe cinste. Prima oară am patit 
şi eu la fel, şi... Ei da' ce, să mai scriu? Cu acel prilej însă i-am cunoscut pe toţi 
vecinii mei. Mai întâi l-am cunoscut pe aspirant; e un om tare deschis la suflet. 
Mi-a povestit tot: despre taică-său, despre maică-sa, despre sora lui, care ţine 
un asesor la Tuia şi despre oraşul Kronstadt. Mi-a făgăduit să mă sprijine în 
toate şi m-a poftit pe loc să iau ceaiul cu el. L-am găsit în odaia în care ai casei 
joacă de obicei cărţi. Cei de acolo mi-au dat ceai şi au vrut neapărat să joc cu ei 
nu ştiu ce joc de noroc. Poate că şi-au râs de mine, poate nu, cine ştie? Ei însă 
erau după o noapte întreagă de joc şi când am intrat acolo, tot mai jucau. 
Pretutindeni era cretă, cărţi de joc, toate învăluite într-un fum atât de gros, că- 
mi lăcrămau ochii. Eu, bineînţeles, n-am vrut să joc şi ei mi-au spus 
numaidecât că fac filosofie. Mai pe urmă, nimeni n-a schimbat o vorbă cu 
unine în tot timpul cât am stat acolo; eu, drept să spun, am fost chiar bucuros 
de asta. De aci înainte nici n-o să mă mai duc pe la dânşii, că-şi pierd capul la 
joc şi alta nimic. Slujbaşul acela care-i cu literatura are şi el adunări seara. Dar 
adunările lui sunt frumoase: liniștite, nevinovate, delicate; ca la oameni subțiri. 

Trebuie să-ţi spun în treacăt, Varenka, de gazda noastră, că-i o femeie 
cât se poate de rea: o adevărată mumă a pădurii. Ai văzut-o pe Tereza! Spune şi 
dumneata, cum arată? E slabă ca un pui pe jumătate mort şi jumulit. Şi apoi, 
în toată casa sunt numai doi oameni de serviciu: Tereza si Faldoni, ') care-i si 
dâosul slugă de-a piropirietăresei. O fi având el şi un alt nume, nu ştiu; dar văd 
că răspunde şi la acesta. E roşcovan, un finlandez sau aşa ceva, chior, cârn, 
grosolan la vorbă. Se ceartă toată ziua cu Tereza, mai-mai să se ia la bătaie. 
Într-un cuvânt, ce să spun? Nu-mi vine chiar aşa de uşor să trăiesc aici... Şi nu 
se-ntâmplă niciodată să se culce cu toţii seara, frumusel şi să se liniştească! 
Neapărat cineva joacă pe undeva cărţi, iair uneori se petrec nişte lucruri de mi- 
e şi ruşine să spun! Acum m-am obişnuit, oît de cât; mă mir numai că într-o 
Sodomă ca asta, ipot 'trăi şi oameni cu familii. O astfel de familie de oameni 
săraci a închiriat o odaie la gazda noastră; numai că odaia lor nu e în rând cu 
celelalte, ci în fata, mai la o parte, într-un colt. Sunt oameni, tare linistiti! 
Nimeni nu-i aude, nimeni nu-i vede. Stau cu toţii într-o singură odaie; şi-au 
făcut nişte despartituri acolo. El a avut nu ştiu ce slujbă, dar a fost dat afară 
acum vreo şapte ani, Dumnezeu ştie pentru ce şi acum e fără lucru. Numele lui 
de familie e Gorskov; e putintel de stat şi cu părul cărunt; umblă într-o haină 
atât de lustruită şi atât de roasă, că ti se strânge inima pirivindu-l. A mea e 
noua-nouta pe lângă a lui! E firav şi nenorocit, nevoie mare (il întâlnesc uneori 
pe sală); genunchii îi tremură, mâinile îi tremură, capull îi tremură... O fi 
bolnav, poate? Dumnezeu ştie! E tare sfios, se teme de toţi, se fereşte de toţi; 


sunt si eu sfios uneori, dar asta intrece masura. Familia lui e alcatuita din 
nevastă si trei copii. Băiatul cel mai mare seamănă leit cu taică-său şi e la fel 
de firav. Nevasta a fost o dată femeie frumoasă — se vede si acum - dar umblă 
cu nişte zdrente pe ea, de ţi-e mai mare mila. 

) „Tereza si Faldoni” - roman sentimental francez, de Leo-nard. Tradus în 
ruseşte de Kacenovski, în anul 1804. (N. trad.) 

Am auzit c-air fi datori la gazdă şi dânsa nu pir ea se poartă frumos cu ei. 
Am mai auzit iairăşi că Gorşkov ăsta are neplăceri, din pricina cărora şi-a 
pierdut şi slujba... Ori că are un proces cu cineva, ori că e judecat el, ori că e 
cercetat pentru ceva, n-aş şti să ţi-o spun lămurit. Şi sunt săraci!... Doamne, 
Dumnezeule, ce săraci sunt! In odaia lor e întotdeauna atâta linişte, de parcă 
n-ar sta nimeni acolo. Nici copiii nu-i auzi! O dată. Nu i-am văzut zbur-dând 
sau jucându-se şi ăsta-i semn rău. Într-o seară am trecut întâmplător pe lângă 
uşa lor; s-a nimerit tocmai să fie mai multă linişte în casă ca de obicei; deodată 
am auzit nişte sughituri de plâns, apoi o şoaptă, apoi iar sughituri, de paircă 
plângea cineva, dar atât de încetişor, atât de jalnic, că mi s-a strâns inima. 
Toată noaptea m-am gândit apoi la nenorocitii aceia. Nici de dormit n-am 
dormit ca lumea. 

Şi acum rămâi cu bine, Vairenka, prietena mea nepretuita Varenka! Ti le- 
am descris pe toate cum am ştiut mai bine. Astăzi, ziua întreagă numai la 
dumneata m-am gândit. Mi se rupe inima din pricina dumitale! Că ştiu doar, 
ştiu bine, sufletelul meu, că n-ai o haină îmblănită. Si pirimăverile astea din 
Pe-tersburg, cu vânt, ploi şi burnite, sunt moartea mea, Varenka! O frumuseţe 
de vireme, n-am ce zice! Ferească Dumnezeu! Iarta-ma pentru felul cum scriu; 
n-am stil, Vairenka, n-am stil si pace 1 De l-aş avea măcar cât de cât! Scriu si 
eu ce-mi trece prin minte, numai şi numai ca să te înveselesc putin. De-as fi 
învăţat ceva carte, ar fi fost cu totul altfel. Dar aşa, ce învăţătură a mai fost şi a 
mea? Nici măcar una... Acolo... de doamne-ajută! 

Prietenul dumitale credincios de totdeauna, Makar Devuskin. 

Aprilie 25. 

Mult stimate domn, Makar Alexeevici! Azi am întâlnit-o pe verişoara mea 
Saşa. Ce grozăvie! O să se nenoroceasca si ea, saracuta! Apoi 

— Oameni sărmani 33 mi-a ajuns la urechi vestea că Anna Feodorovn 
caută să afle cum şi ce-i cu mine. Mi se păire că n-să contenească niciodată să 
mă prigonească. Ea spun că vrea să mă ierte, să uite tot ce a fost şi că să vină 
neapărat să mă vadă. Mai spune iarăşi c dumneata nu-mi eşti de fel rudă, că 
dânsa mi-i rud cea mai apropiată, că nu ai nici un drept săl te amesteci în 
treburile noastre de familie şi că e o ruşine şi o ocară pentru mine să trăiesc 
din mila şi pe spinarea dumitale. Mă ocăirăşte iarăşi şi mă învinuieşte, zicând 
că nu sunt recunoscătoare!... Mai spune că am uitat bunătatea cu care m-a 
pirimit, că dânsa ne-a scăpat, pe mama şi pe mine, când era să murim de 
foame, că ne-a ţinut pe mâncaire şi băutură, că a cheltuit cu noi vireme de 
peste doi ani şi jumătate şi că, pe deasupra, ne-a mai iertat şi datoria ce o 
aveam la dânsa. Nici pe mäicuta mea n-a arutat-o! Şi de-ar sti, säräcuta de ea, 


ce mi-au facut ei mie! Numai Dumnezeu stie 1... Anna Feodorovnaj spune ca 
numai pentru ca-s proasta n-am stiut sa-mi pästrez fericirea, ca ea m-a 
călăuzit spre această fericire si că de celelalte nu-i vinovată cu nimic, pen-j tru 
că numai eu sunt aceea care n-am ştiut, sau poate n-am vrut, să-mi apăr 
cinstea. Dair atunci, cine-i vinovatul, Dumnezeule mare? Ea spune că domnul 
Bâkov are dreptate şi că un bărbat nu poate să se însoare cu oricine, care... Ei 
da' ce să mai vorbim! Mă doare să aud astfel de vorbe nedrepte, Makar 
Alexeevici! Nici nu ştiu ce-i cu mine! Tremur toată, plâng, bocesc! Scriu de două 
ceasuri la scrisoarea asta. Credeam că cel putin o să-şi recunoască vina fata de 
mine şi când colo, uite-o ce face! 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu fii îngrijat din pricina mea, prietenul 
men, singurul meu prieten: caire-mi doreşte binele. Fedora le cam înfloreşte: eu 
nu-s bolnavă. Am răcit doar puţin ieri când m-am dus la cimitirul Volkovo ca 
să-i fac parastas mäicutei. De ce n-ai venit cu mine? Te-am rugat atâta! 
Sărmana, biata mea maicuta! Dacă te-ai scula acum din groapă, d. aca ai aflal, 
dacă ai vedea ce-au făcut ei cu mine...! 

Mai 20. Sufletul meu, Varenka! 

Iti trimit câţiva struguri, draga mea; se zice că-s foarte buni pentru 
cineva care-i după boală şi apoi şi doctorul îi prescrie pentru potolirea setei; 
numai pentru potolirea setei. Ai vrut deunăzi chifle, maicuta dragă; iti trimit si 
chifle. Spune-mi, ai poftă de mancaire, sufletelul meu? Că doar ăsta-i lucrul cel 
mai de seamă. Dealtfel, mulţumesc lui Dumnezeu că toate au trecut şi s-au 
sfârşit şi că necazurile noastre se sfâirşesc şi ele cu totul şi cu totul. Să-i 
mulţumim cerului! Cât priveşte cărţile, n-am putut să găsesc deocamdată 
nicăieri nimic. Este, cică, pe la noi aici o carte bună, scrisă într-un stil frumos; 
am auzit că-i interesantă; eu n-am citit-o, dar vecinii mei o laudă mult. Am 
carut-o ca pentru mine şi au făgăduit să mi-o dea. Nu ştiu numai dacă ai să 
vrei s-o citeşti, că nu-ţi place orice; e cam greu să nimerească omul o carte 
după gustul dumitale; las' că te cunosc eu bine, scumpa mea; pesemne ca-ti 
place numai poezie, suspine şi poveşti de dragoste! Nu-i nimic! Iti fac rost şi de 
poezie şi de tot; este pe-aici un caiet copiat de mână. 

Eu? Eu o duc bine, nu-mi purta de grijă, maicuta dragă, te rog! Cat 
despre cele ce ţi-a trăncănit Fedora despre mine, să ştii că-s minciuni. Chiar 
aişa să-i spui de la obraz că minte! Să i-o spui neapărat! Auzi ce pârâtoare!... 
N-am vândut nici o haină de uniformă, nouă. De ce era s-o vând? Judecă şi 
dumneata, de ce? Am auzit că vor să-mi dea o gratificatie de patruzeci de ruble 
de argint. Atunci de ce era să fi vândut haina? Să nu-ţi faci griji, maicuta 
dragă! Să ştii că i s-a năzărit Fedorei; i s-a năzărit! O s-o ducem bine, sufletelul 
meu! Numai dumneata să te întremezi, îngeiraşule, pentru numele lui 
Dumnezeu şi să nu-J mai amärästi pe bătrânul dumitale prieten. Şi cine ţi-a 
mai spus că am slăbit? Clevetiri! Iara şi iară clevetiri! Sunt sănătos tun Si m- 
am îngrăşat, de mi-e şi silă de mine! Sunt sătul şi îndestulat până în gât! 
Numai de te-ai face dumneata bine! Şi acum, la revedere, ingarasule Iti sărut 
toate degetelele şi rămân al dumitale veşnic şi neschimbiat priete: 


Makar Devuskim. 

P. S. Vai, suflete] ui meu, ce te-a găsit să-mi scrii iar una ca asta, zau 
asa!... Ce-ti trece prin minte 3 Cum sa viu pe la dumneata atat de des, maicuta 
draga? Cum? Te intreb eu! Doar daca m-as folosi de intunecimea noptilor! Dar 
acum, aproape ca nic n-avem nopti in vremea asta a anului. Si asa, ani stat 
aproape tot timpul lângă dumneata cât ai fosj bolnavă si ai zăcut in nesimţire; 
dar nici atunci nu ştiu cum am făcut asta; pe urmă n-am mai venit dd loc la 
dumneata, pentru că oamenii au început sa fie curiosi şi să mă descoase... Pe 
aici s-a şi poimil bârfa. În Tereza însă am încredere; ea mu trăncă-j neşte. 
Totuşi, stai şi judecă bine, măicuţă, ce o sâj se întâmple cand ei o să afle totul 
despre moi? Ce d să-şi închipuie şi ce au să zică? 

— Aşadar, fii tare) mäicutä şi aşteaptă până te faci bine de tot, că, atunci 
o să potrivim noi ca să ne dăm „randevu” îrj afară de casă. 

Iunie 1. 

Dragul meu Makar Alexeeviei! 

Simt o dorinţă atât de mare să-ţi fac o placare, o bucurie, pentru toată 
grija şi strădania dumitalej pentru toată dragostea ce mi-ai arătat-o, încât m- 
ami hotărât în sfârşit, acum că-s aşa de plictisită, să sco-j tocesc prin scrin şi 
să-mi caut jurnalul, pe căire ti-i trimit. L-am început încă în zilele fericite ale 
vieţii mele! M-ai întrebat adeseori cu multă stäruintä” despre viata pe căire am 
dus-o în trecut, despre măi-j cuta mea, despre Pokrovski, despire şederea mea 
la. Anna Feodorovna şi, în sfârşit, despire nenorocirile] ce m-au lovit de curând; 
erai atât de nerăbdător s citeşti acest caiet, unde - Dumnezeu ştie pentru c — 
mi s-a năzărit să trec unele clipe din viata me - încât nu mă îndoiesc ca-ti fac o 
maire bucurie tri mitandu-ti-l. Pe mine însă m-a cuprins tristeţea can l-am 
recitit. Mi s-a părut că sunt de două ori mai bătrână decât atunci când am 
scris ultimile rânduri. Cele scrise în el sunt notate la epoci diferite. Rămâi cu 
bine, Makar Alexeeviei. Mă chinuieste urâtul si foarte adesea nu pot să doirm 
noaptea. Ce însănătoşire tristă! * V. D. 

Eram numai de paisprezece ani când a murit tata. Copilăria a fost timpul 
cel mai fericit din viaţa mea. Nu mi-am petrecut-o aici, ci departe, într-un fund 
de provincie. Tata eira administratorul uriaşei moşii a prinţului P. din gubernia 
X. Trăiam pe atunci în unul din satele prinţului şi viatai noastră se scurgea 
tihnit, molcom, fericit... In copilărie eram tare zburdalnică; alergam cât era ziua 
de mare prin câmpii, dumbrăvi si livezi, fără ca nimeni să se sinchisească de 
mine. Tata era veşnic copleşit de treburile lui, iar mama îşi vedea de 
gospodărie. Cu învăţătura mea nu-şi bătea nimeni capul — şi mie-mi părea bine. 
Câteodată fugeam dis-de-dimineata pe malul lacului, în dumbravă sau in 
fineţe, ori la secerătorii de pe lanuri şi nici nu-mi păsa că arde soarele, că am 
ajuns cine ştie cât de departe de sat, ca m-am zgâriat în tufişuri şi că mi-am 
rupt rochita; cei de acasă mă certau după aceea, dar nici de asta nu-mi păsa. 

Şi cred că m-aş fi simţit fericită, dacă aş fi rămas o viaţă întreagă la ţară. 
Dar iată, am fost nevoită să părăsesc încă de copil locurfle dragi. Nu împlinisem 
bine doisprezece ani când ne-am mutat la Petersburg. Câtă amărăciune mă 


cuprinde si acum la amintirea tristelor noastre pregatiri de plecare! Cate lacrimi 
am vărsat când mi-am luat rămas bun de la tot ce mi-a fost atât de drag. Îmi 
aduc aminte ca m-am aruncat de gatul tatii si i-am cerut, plangand, sa mai 
rămânem măcar putin in -satul nostru! Tata a tipat la mine, mama s-a pornit şi 
ea pe plans. Apoi mi-au spus amandoi ca asa trebuie, ca asa cer imprejurarile. 
Bătrânul print P. murise, iar moştenitorii lui nu vroiau să-l mai tina pe tatăl 
meu. Tata avea cevj bani, pe care-i dăduse unor oameni de afaceri din Pe., 
tersburg. Vroind să-şi îmbunătăţească starea, el i socotit că trebuie să se ducă 
neapărat la Petersburg Toate astea le-am aflat mai târziu, de la mama. Cânc 
am sosit aici, am luat o casă în cartierul Peter-burgski, în care am locuit până 
la moartea tatii. 

Ce greu îmi venea să mă obişnuiesc cu noua noastră viaţă! Era toamnă 
când am sosit la Peter” sburg. Cand am plecat din satul nostru, era o zi 
luminoasă, caldă, strălucitoare. Muncile câmpului erau pe sfârşite. Pe arii se 
inaltau stoguri mari de grâu, în jurul cărora se gramadeau stoluri întregi de 
păsări gureşe. Totul era scăldat în soare şi plin de veselie. Pe când aici, decum 
am intrat în oraş, am dat de ploi, de o burnita rece de toamnă, de vreme urâtă, 
de noroi şi peste tot numai de oameni străini, neprimitori, posomoriti si 
incruntati! Apoi, cu chiu cu. Vai ne-am orânduit gospodăria. Îmi amintesc câtă 
alergătură, câtă frământare pe noi toţi, până ne-am făcut rost de toate cele 
trebuincioase unei gospodării noi. Tata era mereu plecat, mama nu-şi vedea 
capul de atâta treabă şi nimeni nu mă lua în seamă. Ce tristă a fost 
deşteptarea mea după cea dintâi noapte, în noua noastră locuinţă! Ferestrele 
odăii dădeau spre un gard vopsit în galben. Strada era veşnic plină de noroi. 
Rarii trecători pe care-i vedeam, rebegiti de frig, se infofoleau în hainele lor! 

Acasă la noi zilele se scurgeau triste şi mohorâte. Aveam foarte puţine 
neamuri ori cunoştinţe mai apropiate. Cu Anna Feodorovna tata era certat (ştiu 
că-i datora nişte bani). Veneau, ce e drept, adeseori [oameni de afaceri, care 
mai întotdeauna se ciorovaiau' între ei, strigau, făceau gălăgie. De fiecare dată 
după] ce plecau, tata era nemulţumit, încruntat; se plimbai uneori ceasuri în 
şir de colo până colo prin odaie, | posomorit, fără să scoată o vorbă. Când îl 
vedea aşa, mama nu îndrăznea să-i spună nimic. Tăcea. Eu mă' ghemuiam 
într-un coltisor, cu cartea in mână si stă-] team acolo tăcută. Mi-era şi frică să 
ma misc. 

La trei luni dupa ce am sosit la Petersburg, parintii m-au dat la pension. 
Cat de amarata m-am simtit la inceput printre oamenii straini! Toate-mi pareau 
reci si neprietenoase; monitoarele prea certarete, fetele prea batjocoritoare, iar 
eu — prea salbatica.' Si cata asprime! Ce de lucruri ni se cereau! Viata randuita 
după ceas, mesele împreună cu toată lumea, profesorii plicticosi; toate astea 
mă chinuiau la început până la istovire. Ajunsesem nici să nu mai dorm. 
Plângeam uneori nopţi în şir, nopţi nesfâr-şite, urâte, reci. Câteodată, seara, 
fetele isi repetau lecţiile sau îşi făceau temele, iar eu îmi vedeam de chestionare 
sau de cuvinte şi nu îndrăzneaim să mă mişc; dar gândurile îmi zburau la 
căsuţa noastră, la tata, la mäicuta, la bătrâna mea dădacă, la poveştile ei... Si 


ma apuca o jale!... Imi aminteam cu drag pana si de luerusoarele cele mai mici. 
„Ce bine ar fi să fiu acum acasă!” — îmi ziceam eu. „Aş sta in odaita cea mica, 
langa samovar, cu toti ai nostri! Mi-ar fi asa de cald,. Asa de bine, printre toate 
lucrurile pe cäire ile stiu si care-mi sunt dragi! Si as imbratisa-o pe mäicuta 
mea, tare-tare, fierbinte-fierbinte!” Tot gandindu-ma asa, incepeam sa plang 
încetişor de atâta dor; apoi imi înăbuşeam în piept lacrimile, dar cuvintele pe 
care le aveam de învăţat, tot nu-mi intrau în cap. Nu ştiam nici o boabă pentru 
a doua zi; toată noaptea visam profesori, pedagoge, colege, vi' sam că tocesc 
lecţiile, dar dimineaţa nu ştiam nimic. Profesoarele mă puneau în genunchi, iar 
la masă căpătăm numai un singur fel. Eram mereu tristă, abătută! La început, 
fetele TAdeau de mine, mă necăjeau, mă incurcau când răspundeam la lecţie, 
mă ciupeau când mergeam perechi-perechi la masa de prânz ori la ceai şi se 
piingeau de mine monitoarelor, pentru te miri ce lucru. In schimb, ce fericire pe 
mine, când venea dădaca să mă ia acasă sâmbătă seara! O strân-geam tare, 
tare, la piept pe bătrânica mea, în bucuria nebună ce mă cuprindea; dânsa mă 
îmbrăca, mă înfofolea si, pe drum, la întoarcere, abia se putea tine aupă mine, 
iar eu îi tot vorbeam, îi tot povesteam. Când ajungeam acasă, eram veselă, 
bucuroasă, şi-i imbratisam pe părinţi cu atâta foc, de parca nu i-a,: fi văzut de 
zece ani! Apoi ne asterneam pe vorbă pe povestit... Le spuneam tuturor'bun 
găsit, radeam alergam, săream. Cu tata vorbeam lucruri serioase despre 
învăţătură, despre profesori, despre limba franj ceză, despre gramatica lui 
Lomond ') şi eram cu toţii veseli şi mulţumiţi. Şi acum îmi face plăcere să mă: 
gândesc la acele clipe. Mă străduiam din răsputeri să învăţ bine şi să-i fac 
bucurie tatii. Vedeam că-şi dă ultimul ban pentru mine şi că se zbate 
Dumnezeii ştie cum. Dar pe zi ce trecea, tata se intuneca mai' mult la chip, 
părea tot mai nemulţumit, tot mai supărat. Parcă nu mai era acelaşi om: 
treburile lui nu mergeau şi avea datorii până peste cap. Maicuta se (temea 
uneori să plângă ori să scoată o vorbă, ca să nu-l supere şi se simţea din ce în 
ce mai rău. Slăbea, ' slăbea într-una şi o chinuia o tuse rea. Când mă în-j 
torceam acum de la pension, vedeam numai chipuri întristate: mäicuta plângea 
pe ascuns, tata vorbea | răstit. Începeau dojenile, vorbele grele. Tata spunea că 
n-are nici o bucurie de, pe urma mea, nici o mângâiere; mai spunea că el şi cu 
mama îşi rup bucatica de ia gură pentru învăţătura mea si că eu nici până 
acum nu vorbesc frantuzeste. Într-un cuvânt, toate nemulţumirile, toate 
nenorocirile se spărgeau în capul meu şi al mamei. Şi cum de se-ndura s-o 
chinuiasca pe biata mamă? Numai la vederea ei ti se rupea inima. Obrajii i se 
scofâleiseră, ochii îi ardeau adânc în cap, iar pe fata i se ivise roseata ne- 
sănătoaisă a celor bolnavi de piept. Eu aveam parte de cele mai multe ocări. 
Totul începea din te miri ce fleac şi ajungea la nişte lucruri... Să ferească 
Dumnezeu! Adeseori nici nu intelegeam despre ce-i vorba. Cate-mi mai spunea! 
Câte mai înşira! Pomenea şi de franceză, spunea că-s proastă de dau în gropi şi 
că directoarea pensionului nostru nu-şi dă nici o osteneală cu noi, că eo 
tâmpită, că nu se îngrijeşte de fel de moralitatea noastră, că el, tata, nu poate 
să-şi ') Lomond (1727-1794) — pedagog Ia un colegiu din Paris. (N. trad.) 


gaseasca ° slujba si ca gramatica lui Lomond nu face doua parale, iar cea a lui 
Zapolski e dimpotriva foarte buna, ca iroseste cu mine o groaza de parale si ca 
eu sunt de bunăseamă o fiinţă fără suflet, cu inimă de piatră... Într-un cuvânt, 
eu, săraca de mine, mă chinuiam din răsputeri tocind la cuvinte si răs- 
punzând la chestionare şi totuşi eram vinovată de toate, purtam toată 
răspunderea. Şi asta nu pentru că tata nu mă iubea! Dimpotrivă, ne iubea din 
tot sufletul, pe mine şi pe mama. Dar aşa era firea lui! Necazurile, amărăciunile 
şi treburile care nu mergeau, îl istoviseră de tot pe tata; îşi pierduse încrederea 
în oameni, se făcuse rău, ajungea adesea la deznădejde... Apoi şi-a bătut joc de 
sănătatea lui şi într-o zi a răcit, a căzut la pat şi după o scurtă suferinţă s-a 
prăpădit atât de repede, atât de neaşteptat, încât noi am umblat năuce câteva 
zile de pe uirma acestei lovituri. Mama era ca impietrita; mă temeam chiar 
pentru mintea ei. De-abia a apucat tata să închidă ochii, că ne-au şi năpădit 
creditorii; veneau în cete, răsăreau ca din pământ. Le-am dat tot ce ne 
rămăsese. Am vândut şi căsuţa din cartierul Pe-terburgski pe care o cumpărase 
tata la vreo jumătate de an după ce ne-am mutat aici. Cum a rămas cu 
treburile tatii, asta n-o ştiu; dar ştiu în schimb că nu mai aveam nici acoperiş 
şi nici ce mânca. Mäicuta suferea de o boală chinuitoare, de hrănit nu ne 
puteam hrăn-i, mijloace de trai n-aveam - într-un cuvânt ne aştepta o moarte 
groaznică. Pe atunci abia împlinisem paisprezece ani. Şi într-o zi a venit la noi 
Anna Feodorovna. Ea tot spunea într-una că are o moşie nu ştiu pe unde şi că 
ne e un fel de rudă, mai îndepărtată. Mama zicea şi ea că e neam cu noi, dar 
foarte de departe. Cât a trăit tata, n-a călcat o dată în casa noastră. A venit cu 
lacrimi în ochi şi ne-a spus că o doare sufletul pentru noi; ne-a spus cuvinte de 
mângâiere pentru pierderea pe care o suferisem şi pentru starea jalnică în care 
ne aflam şi a adăugat că tata singur a fost de vină. Că a dus un trai nepotrivit 
cu mijloacele pe care le avea, că a tintit prea departe şi că s-a bizuit prea mult 
pe puteriie lui. Apoi şi-a arătat dorinţa de a se împrieten cu nod şi ne-a spus că 
ar fi bine să uităm cu toţi neplăcerile din trecut; iar când mama i-a răspuns ci 
nu i-a purtat niciodată duşmănie, a prins a lăcrima, apoi a dus-o pe, mama la 
biserică şi aplätit un pal rastas pentru ,,dragutul de el” (aşa l-a numit pe tata), 
după care s-a împăcat foarte solemn cu mamai După o lungă dntroducere şi 
alte ocoluri, Annaj Feodorovna, după ce ne-a infatisat cat se poate da viu starea 
jalnică in care ne aflam ca două orfand ce eram, deznădejdea şi neputinta 
noastră de a ieşii din nevoie, ne-a poftit, să ne aciuiem” la dânsa, dupăl cum 
>a zis chiar ea. Mama i-a mulţumit, dar multă vreme a stat în cumpănă; totuşi, 
pentru că n-aveam altă scăpare şi nu puteam face nimic, i-a spus până la urmă 
Annei Feodorovna că primim cu irecunos-tinta propunerea ei. Mi-aduc aminte 
ca acum, dimineaţa în care ne-am mutat din Cartierul Peter-burgski în 
Ostrovul Vasilievski. Era o dimineaţă de toamnă, senină, uscată, geroasă. 
Mama plângea. Eu eram nespus de tristă; îmi simţeam inima strânsă şi sufletul 
chinuit de o durere neagră, nelămurită... Da, au fost clipe grele... 

I. 


La inceput, pana ne-am obisnuit putin cu noua noastra viata, amandoua 
si eu si mama, simţeam un fel de teamă, de stinghereală, în locuinţa Annei 
Feodorovna. Ea locuia în casa ei, pe strada a şasea. Casa avea cu totul cinci 
camere de locuit. In trei dintre ele şedea Anna Feodorovna împreună cu veri- 
soara mea Saşa - o. fetiţă orfană si de mamă si de tată — care creştea sub 
îngrijirea ei. Într-o altă încăpere locuiam noi două şi, în sfârşit, în cea din 
urmă, alături de noi, un student sărac, Pokrovski, chiriaşul Annei Feodorovna. 
Gazda noastră trăia bine, mai bine chiar decât ne închipuisem, dar -averea ei 
nu se ştia de unde vine, cum nu se ştia nici ce treburi învârtea. Era veşnic 
grăbită, veşnic prinsă şi pleca de mai multe ori pe zi de-acasă, fie pe jos, fie cu 
trăsura. Dar ce anume făcea, care erau treburile ei — asta n-o puteam afla defel! 
Avea cunoştinţe multe şi de tot felul. Toată ziua casa îi era plină de musafiri — 
Dumnezeu ştie ce fel de oameni — care aveau mereu treabă cu dânsa si nu 
stăteau decât foarte putin. De-abia suna clopotelul de la intrare, că mama mă 
şi lua în odaia noastră. Anna Feodorovna era foarte supărată pe mama din 
pricina asta şi nu mai contenea să spună că prea suntem cu nasul pe sus, că 
mândria asta a noastră e nepotrivită cu starea în care ne aflăm, că măcar de- 
am avea de ce să ne ţinem atât de mândre şi nu se mai potolea ceasuri întregi. 
Pe atunci nu intelegeam de ce ne dojeneşte atâta pentru mândria noastră; tot 
aşa cum nu înţeleg decât acum - sau cel putin bănuiesc numai — pentru ce nu 
se hotăra mäicuta mea să stea la Anna Feodorovna. Era o femeie rea Anna 
Feodorovna şi ne chinuia fără încetare. Nici până azi nu pot să pricep pentru ce 
ne-a poftit atâta să stăm la dânsa. La început s-a purtat totuşi destul de 
frumos cu noi; numai pe urmă, când a văzut că suntem cu totul neajutorate şi 
nu avem unde merge, şi-a. dat arama pe faţă. Mult mai târziu, a fost din nou 
drăguță cu mine; blandetea ei, căire avea ceva grosolan în ea, mergea până la 
lingusire; dar la început am răbdat deopotrivă cu mama. Mereu ne scotea ochii 
cu binele pe care ni-l făcea şi toată ziua nu vorbea decât de asta. Când venea 
câte cineva străin, spunea de noi că suntem rudele ei sărace, o văduvă şi o 
orfană neajutorate, pe care le-a găzduit la dânsa numai din milă şi dragoste 
creştinească. La masă, petrecea din ochi fiecare bucată pe care o luam, iar de 
nu mâncam, începea altă poveste: îne era silă, cică, de pâinea ei! „Să avem 
iertare! Asta ne-a dat Dumnezeu, asta mâncăm! Măcar de-ati avea voi mai 
mult!” zicea dânsa. Şi mereu îl ocăra pe tata. Spunea că vroia s-ajungă mai 
bine decât alţii şi a ajuns mai prost; şi-a lăsat - cică — nevasta şi fata pe 
drumuri şi de nu se găsea o rubedenie milostivă, cu suflet de creştină, ar fi 
murit poate de foame în mijlocul străzii. Şi câte şi mai câte! La auzul vorbelor 
ei, te apuca nu<. Atât amărăciunea, cât lehamitea! Mäicuta plângea me-A reu şi 
sănătatea ei se şubrezea pe zi ce trecea. Se topea văzând cu ochii şi totuşi, atât 
ea cât şi eu, lucram zi şi noapte — coseam pentru străini, ceea ce nu-i plăcea 
deloc Annei Feodoirovna, care ne spunea cu orice prilej că locuinţa ei nu-i 
atelier de croitorie. Noi însă trebuia să ne îmbrăcăm, trebuia să punem ceva de- 
o parte pentru cheltuieli neprevăzute - într-un cuvânt, aveam nevoie de un ban 
al nostru. Strân-geam cât puteam, nădăjduind că o să ajungem cu timpul să 


înehiriem o căsuţă pe undeva. Dar tot lu-crand asa, mäicuta şi-a irosit si 
bruma de sănătate ce o mai avea: puterile ei se topeau zi cu zi. Boala. Îi rodea 
ca un vierme viaţa şi o apropia de mormânt. Eu vedeam tot, simţeam tot şi 
trăiam toată această suferinţă care se desfăşura în faţa ochilor mei. 

Zilele treceau unele după altele şi fiecare dintre ele semăna cu cea 
dinainte. Duceam o viaţă molcomă, departe de lume, de parcă nici n-am fi trăit 
în oraş. Anna Feodorovna se domolea încetul cu încetul, pe măsură ce-şi dădea 
tot mai mult seama de atotputernicia ei. Dealtfel, nimeni şi niciodată n-avusese 
de gând să-i stea împotrivă. Odaia noastră era despărțită de ale ei printr-o sala, 
iar alături de noi locuia, dupa cum am mai spus, Pokrovski. El îi dădea Sasei 
lecţii de franceză şi germană, de istorie şi geografie — într-un cuvânt, o învăţa 
toate ştiinţele, după cum spunea Anna Feodorovna, iar pentru asta avea în 
schimb locuinţă si masă. Sasa era o fetiţă foarte isteata la carte, cu toate că era 
vioaie şi se ţinea de şotii. Avea pe atunci vreo treisprezece ani. Anna 
Feodorovna i-a spus într-o zi mamei că n-ar fi rău să învăţ şi eu ceva carte, 
întrucât nu isprăvisem pensionul. Mama a primit cu plăcere şi un an întreg am 
luat lecţii cu Pokrovski, alături de Saşa. 

Pokrovski era un tânăr sărac, chiar foarte sărac. Sănătatea lui şubredă 
nu-i îngăduia să se ducă mereu la cursuri şi noi îi spuneam „studentul” mai 
mult din obisnuinta. Era liniştit, paşnic, tăcut; nici nu-l auzeam din odaia 
noastră. Avea o înfăţişare destul de ciudată: se mişca stângaci, se înclina 
stângaci şi vorbea nu ştiu cum, aşa de caraghios, incit la început mă umfla 
irisul ori de câte ori îl priveam. Saşa îşi bătea joc de dânsul în fel şi chip, mai 
cu seamă la lecţii. Pokrovski îşi mai ieşea — pe deasupra - foarte lesne din fire, 
se înfuria, îşi pierdea cumpătul pentru orice fleac, tipa la noi, se plângea de 
purtarea noastră şi 'adeseori pleca supărat în odaia lui, fără să mai isprăvească 
lecţia. Când era liber, stătea zile întregi aplecat peste cărţi. Avea o groază de 
cărţi şi toate rare şi scumpe. Mai dădea el şi în oraş iei-colo câte o lecţie, mai 
primea un ban-doi şi, cum îi. Avea în mână, se ducea şi cumpăra cărţi. 

Ou timpul l-am cunoscut mai bine, mai îndeaproape. Era cel mai bun şi 
cel mai destoinic dintre toţi oamenii pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc pe 
atunci. Si mama îl pretuia foarte mult. Mai târziu a ajuns şi pentru mine cel 
mai bun prieten - bineînţeles după mama. 

La început însă eu, aşa mare cum eram, îmi făceam de cap împreună cu 
Saşa; uneori şedeam ceasuri întregi şi ne gândeam cum să-l supărăm mai tare 
şi să-l scoatem din sărite. Era aşa de caraghios când îşi ieşea din fire şi 
petreceam atât de bine pe socoteala lui! (Mi-e ruşine şi acum când mă gândese 
la asta). Într-o zi i-am supărat până la lacrimi şi atunci. Am auzit cu urechile 
mele cum a şoptit: „Ce copii răi!” Pe mine, vorbele lui m-au tulburat: am simţit 
că mă copleşeşte ruşinea, amărăciunea şi mila pentru el. Îmi amintesc că am 
roşit până peste urechi şi l-am rugat cu lacrimi, în ochi să se liniştească, să nu 
ia în seamă glumele noastre prostesti, dar el a închis cartea, n-a mai ispravit 
lecţia şi s-a dus în odaia lui. Toată ziua am umblat năucă de părere de rău. 
Gândul că noi, copiii, am fost atât de lipsiţi de inimă, încât l-am făcut aproape 


sa planga, nu ma parasea o clipa. Asadar, asta am cautat noi: sa-i stoarcem 
lacrimi! Am dorit-o cu tot dinadinsul! Am izbutit să-l scoatem ou totul din 
răbdări şi să-l facem, bietul, nenorocitul de el, să-şi amintească încă o dată de 
soarta lui nemiloasă! Toată noaptea n-am închis ochii de, durere, de tristeţe şi 
cainta. Se zice ca-daca te căieşti,] iti simţi inima mai uşoară. Dimpotrivă! Si- 
apoi, nu ştiu cum, dar la durerea mea se mai adăuga şi mândria: nu vroiam să 
mă mai creadă copil. Aveam doarj cincisprezece ani pe atunci! 

Din ziua aceea mi-am stors mintea tot gândindu-mă. În fel şi, chip cum 
să-l fac pe Pokrovski să-şi schimbe] dintr-o dată părerea despre mine. Cum 
însă eram de foarte multe ori sfioasă şi ruşinoasă, nu mă puteam hotări la 
nimic, nici în împrejurările astea şi mă mărgineam numai la visări (şi 
Dumnezeu ştie ce de visări!) Am încetat însă de a mă mai ţine de prostii 
împreună cu Saşa şi Pokrovski nu se mai supăra pe noi; dar era prea puţin 
pentru mândria mea! 

Acum aş vrea să spun câteva cuvinte despre omul cel mai ciudat, cel mai 
neobişnuit şi cel mai vrednic de milă, din câţi am văzut vreodată pe lume. 
Vorbesc despre el abia acum şi-l pomenesc abia aici în însemnările mele, 
numai pentru că până la acea vreme aproape că nici nu l-am băgat în seamă. 
Abia atunci tot ce avea vreo legătură cât de mică cu Pokrovski a început să mă 
atragă. 

Venea uneori în casa noastră un bătrânel soios, îmbrăcat ca vai de lume, 
putintel, căruntei, prost făcut, stângaci, într-un euv'mt - ciudat nevoie mare. 
De ia prima vedere ţi-ai fi putut închipui că-i e ruşine de ceva, sau poate chiar 
de el însuşi, atât de mult se ghemuia şi se stramba; avea nişte apucaturi şi un 
fel de a se tine, că-ţi spuneai îndată, aproape fără greş, că nu-i în toate ale lui. 
Venea uneori la noi şi se oprea în tindă, la uşa de sticlă, fără să îndrăznească 
să intre. Dacă treceam eu, Saşa sau vreuna dintre slugile mai binevoitoare cu 
el, ridica mâna, ne chema spre dânsul sau făcea alte semne şi numai dacă-i 
arătam din cap - cum ne intelesesem dinainte - că nu-i nimeni străin în casă si 
că poate să intre când vrea - numai atunci deschidea încetişor usa, ' zâmbea 
fericit, îşi freca mâinile cu mulţumire şi se îndrepta în vârful degetelor spre 
odaia lui Pokrovski. Gra tatăl lui. 

Mai târziu am aflat cu de-amănuntul toată povestea sărmanului bătrân. 
A avut o dată şi el o slujbă pe undeva, dar cum n-avea nici o înclinaţie pentru 
nimic, slujba asta era cea mai de pe urmă, cea mai neînsemnată. După ce i-a 
murit nevasta dintâi (mama studentului Pokrovski), i-a venit chef să se însoare 
pentru a doua oară si a luat o fată de targovet. Această nouă nevastă a 
răsturnat numaidecât toată casa cu siisul în jos; nimeni nu mai avea tihnă din 
pricina ei: îi ţinea pe toţi sub papuc. Studentul Pokrovski era pe atunci copil, n- 
avea decât zece ani. Mama lui vitregă îl ura din tot sufletul. Da» r micul 
Pokrovski a avut noroc. Mosierul Bâkov, care-l cunoscuse îndeaproape pe 
slujbaşul Pokrovski şi fusese pe vremuri chiar binefăcătorul lui, a luat copilul 
sub oblăduirea sa şi l-a dat la nu ştiu ce şcoală. De copil avea grijă, pentru că o 
cunoscuse pe răposata lui mamă, care ca tânără fată fusese ajutată de Anna 


Feodorovna care o si märitase cu slujbasul Pokrovski. Domnul Bakov, care o 
cunostea indeaproape pe Anna Feodorovna si-i era chiar prieten, i-a daruit 
numai din märinimie cinci mii de ruble ca zestre. Ce s-au făcut banii ăştia — 
nimeni nu ştie. Povestea asta ara auzit-o chiar de la Anna Feodorovna; cât 
despre studentul Pokrovski, nu prea-i plăcea să istorisească lucruri privitoare 
la familia lui. Am mai auzit că mai-că-sa era foarte frumoasă şi mă miră cum 
de s-a măritat atât de prost, cu un om mic şi neînsemnat. Ea a murit tânără, la 
vreo patru ani după căsătorie. 

După ce a isprăvit şcoala, tânărul Pokrovski a intrat la liceu şi pe urmă 
la universitate. Domnul Bâkov, care venea adesea la Petersburg, îl ajuta mereu. 
DaT din pricina sănătăţii sale subrede, Pokrovski nu putea să-şi vadă de 
învăţătură. Atunci domnul Bâkov l-a adus la Anna FeodoTovna, a pus o vorbă 
bună pentru el şi tânărul Pokrovski a fost primit cu casă Şi masă de Anna 
Feodorovna, care i-a cerut în schimb s-o înveţe pe Saşa tot ce se cuvine. lar 
bătrânul Pokrovski, adus la deznădejde de răutatea noii lui neveste, s-a dedat 
celui mai rău dintre rele şi umbla aproape întotdeauna ametit de băutură. 
Nevasta lui îl bătea, îl ţinea numai la bucătărie şi l-a adus în cele din urmă în 
aşa hal, incit nu-i mai păsa nici de bătăi, nici de purtarea ei neomenoasă faţă 
de dânsul, de care bătrânul nu se mai jeluia. Nu era atât de bă-trân, dar din 
pricina patimei lui îşi pierduse aproape mintea. Singurul simtamant înalt de 
care dădea dovadă, era dragostea netarmurita fata de fiul lui. Cei din jur 
spuneau că tânărul Pokrovski seamănă ca două picături de apă cu răposata 
maică-s, a. Oare nu cumva amintirea blândei lui soţii de odinioară aprinsese în 
inima bătrânului, pornit pe drumul pieirii, o iubire atât de covârşitoare pentru 
fiul său? Nici de vorbit nu vorbea despre nimic altceva decât numai despre el şi 
venea să-l vadă negresit de două ori pe săptămână. Ar fi venit el şi mai des, dar 
nu îndrăznea, pentru că tânărul Pokrovski nu putea să sufere vizitele tatălui 
său. Dintre toate lipsurile studentului, cea dinţii şi cea mai de seamă era fără 
îndoială lipsa de respect faţă de tatăl lui. Dealtfel şi bătrânul era adesea 
plicticos de n-avea pereche. In primul rând era peste măsură de curios, în al 
doilea rând nu-l lăsa să înveţe, pentru că trăncănea într-una şi punea întrebări 
prostesti — lipsite cu totul de temei şi, în cele din urmă, mai venea uneori şi 
beat. Fiul îşi dez-vata încetul cu încetul părintele de aceste păcate, adică de 
dorinţa de, a-şi vâri nasul pretutindeni şi de a trăncăni verzi şi uscate, şi, în 
sfârşit, izbuti să-l facă pe bătrân să-l asculte ca pe un oracol şi să nu deschidă 
gura fără ingaduinta lui. 

Bietul bătrân nu mai contenea să se minuneze şi să se bucure de 
Petenka al lui (asa-i spunea el). Când venea să-l vadă, era întotdeauna sfios şi 
îngrijorat, neştiind pesemne cum o să-l primească fiul şi nu îndrăznea multă! 
vreme să-i calce pragul; dacă mă nimerea pe mine prin apropiere, mă descosea 
pe puţin vreo douăzeci de minute, întrebându-mă cum e cu Petenka al lui? 
Dacă-i sănătos, în ce ape se scaldă şi dacă nu lucrează cumva la ceva cu totul 
deosebit? Şi ce anume face: scrie, citeşte sau cugetă? Dacă-l îmbărbătam şi-l 
linişteam îndeajuns, bătrânul îşi lua în cele din urmă inima în dinţi şi intra 


tiptil-tiptil, deschizând încetinel usa, prin care vara mai întâi capul; dacă vedea 
ca bäiatul lui nu se supara si-i face un semn, trecea binisor in odaie, isi lepäda 
pal-tonasul şi pălăria — veşnic botita, gaurita si cu marginile rupte — le atârna 
în cuier, cu multă băgare de seamă si fără zgomot; apoi se aseza într-un colt, 
pe scaun, tot atât de încetişor şi-l mânea din ochi pe Petenka al lui, prinzandu-i 
to-ate mişcările şi căutând să ghicească în ce toane e. Dacă Petenka nu era cât 
de rft în apele lui şi bătrânul o vedea, se ridica numai-decât şi spunea: „Eu, 
Petenka, numai aşa... Am trecut doar pentru o clipă. Să vezi... Am fost departe 
şi dacă am trecut pe aici, am intrat să mă odihnesc”. Apoi îşi lua tăcut şi supus 
paltonaşul şi pălăria ponosită, deschidea iar uşa fără zgomot şi pleca, cu un 
zâmbet silit, ca să înăbuşe durerea strânsă în suflet şi să nu i-o. Arate fiului. 

Dar când se-ntâmpla ca fiul să-şi primească bine tatăl, acesta nu mai 
ştia ce să facă de bucurie. Multumirea i se citea pe fata, in purtari, în mişcări. 
De câte ora îi vorbea băiatul, bătrânul se sălta puţin de pe scaun şi-i 
răspundea încet, slugarnic, aproape cu evlavie, căutând să intrebuinteze 
vorbele cele mai alese, adică cele mai caraghioase. Dar, hotăirât lucru, vorbirea 
frumoasă nu prea era de el: se încurca şi se fâstâcea în aşa hal, că nu ştia ce să 
mai facă cu mâinile şi ce să se facă el singur şi multă vreme după ce isprăvea, 
mai bolborosea pentru el răspunsul cuvenit, căutând parcă să-şi îndrepte 
greşeala. Dacă izbutea să răspundă cum trebuie, bătrânul se umfla în pene, îşi 
îndrepta pe rând jiletca, cravata şi haina şi lua înfăţişarea unui om care-şi 
cunoaşte preţul. Uneori prindea atâta curaj, îndrăzneala lui mergea atât de 
departe, că se ridica încet de pe scaun, se apropia de raftul cu cărţi, îşi alegea o 
carte şi citea pe loc câte ceva, aşa, la nimereală. Toate astea le făcea cu un 
sânge rece şi o nepăsare prefăcută, de paircă ar fi avut libertatea să umble 
întotdeauna în voie prin cărţile fiului său, de parcă ar fi fost obişnuit de când 
lumea cu vorba mangaietoare a acestuia. Eu însă a, văzut o dată cu ochii mei 
cum s-a speriat bietul de el, când Pokrovski l-a rugat să nu mai pună mâna pe 
cărţi. Bătrânul s-a fâstâcit, s-a grăbit, a pus cartea de-a-ndoaselea, apoi a dat 
să-şi îndrepte greşeala, a întors-o, dar a băgat-o cu cotorul înăuntru; şi toate 
astea le făcea zâmbind, înroşindu-se şi căutând să şteargă, cum se pricepea 
mai bine, urmele fărădelegii. Pokrovski îl dezvata putin câte putin, cu sfatul, de 
proastele lui obiceiuri şi dacă-l vedea treaz de vreo trei ori la rând, după aceea, 
când venea iarăşi la el, îi dădea, la despărţire, câte douăzeci şi cinci de copeici, 
o jumătate de rublă sau chiar mai mult. Alteori îi cumpăra o pereche de cizme, 
o cravată sau o jiletcă nouă. lar bătrânul se fudulea cu darul primit, ca un 
cocoş. Uneori se abătea şi pe la noi; ne aducea, Saşei şi mie, cocoşei de turtă 
dulce, mere şi vorbea cu noi numai şi numai de Petenka al lui. Ne ruga să 
învăţăm cu toată sairguinta, să ascultăm de Peten-ca şi spunea de el că e un 
fiu buri, că e o pildă de copil şi pe deasupra mai e si tare -invatat. Spunand 
astea, ne făcea a-tât de hazliu cu ochiul stând şi se seălâm-băia atât de 
caraghios, că nu ne mai puteam ţine de râs şi hohoteam c'ât ne ţinea gura. 
Maicuta mea îl iubea foarte mult. Pe A<nna Feodorovna însă bătrânul o ura din 
tot sufletul, cu toate că fata de ea era bland şi tăcut ca un mielusel. 


Curand dupa aceea, am incetat sa iau lectii cu Pokrovski. El ma socotea 
tot copil, o fetita zburdalnica, deopotriva cu Sasa. Pe imine asta ma durea mult, 
pentru ca eu cäutam cu tot dinadinsul sa sterg amintirea purtarii mele din 
trecut. Dar el nu ma lua in seama si asta ma scotea tot mai mult din särite. 
Aproape niciodata nu vorbeam cu Pokrovski inafara lectiilor noastre si nici n-as 
fi putut să-i vorbesc: roseam numaidecât, mă pierdeam şi pe urmă plangeam 
de ciudă, ascunsă undeva în vreun ungher. 

Nu ştiu cum s-ar fi sfârşit toate astea, dacă o în-tâmplare neprevăzută nu 
ne-ar fi împrietenit. Într-o seară, pe când mäicuta era la Anna Feodorovna, am 
intrat pe furiş în odaia hxi Pokrovski. Ştiam că nu-i acasă şi, drept sa spun, 
nu-mi amintesc cum de mi-a dat în gând să intru la el. Până atunci nu-i 
călcasem pragul, deşi eram vecini de mai bine de un an. De data asta, inima 
îmi bătea cu atâta putere, de parcă ar fi vrut să-mi spargă pieptul şi să sară 
afară. M-am uitat cu nesat în jurul meu. Odaia lui Pokrovski era destul de 
sărăcăcioasă şi nu prea randuita. Pe pereţi erau bătute cinci polite lungi, pline 
cu cărţi. Pe masă şi pe scaune, o sumedenie de hârtii. Cărţi şi hârtii! Un gând 
nästrusnic, amestecat cu un fel de ciudă,. A pus atunci stăpânire pe mine. Îmi 
ziceam că prietenia mea, inima mea iubitoare, însemnau prea puţin pentru 
Pokrovski. Pasă-mi-te el era învăţat, iar eu o proastă, care nu ştia nimic, nu 
citise nimic, nici o carte măcar... Atunci m-am uitat cu jind la politele lungi ce 
se frângeau sub greutatea cărţilor. Ciuda, deznădejdea şi un fel de furie au pus 
stăpânire pe inima mea. Am simţit dorinţa să citesc cărţile Iui, toate, până la 
una şi m-am hotărât s-o fac cât mai repede. Nu ştiu, poate că-mi închipuiam că 
dacă o să învăţ şi eu tot ce-a învăţat el, o să fiu mai vrednică de prietenia iui. 
M-am repezit la primul raft, am înşfăcat la nimereală, pe negândite, cea dintâi 
carte ce mi-a căzut în mână: un volum vechi şi prăfuit si, fa-cand fete-fete de 
tulburată şi speriată ce eram, am dus cartea furată la mine, hotărâtă s-o citesc 
noaptea, la lumina opaitului, când o adormi mama. 

Dar care nu-mi fu dezamăgirea când, întorcându-mă în odaia noastră şi 
deschizând cartea, am văzut că e o carte latinească, străveche, pe jumătate 
putrezită şi mâncată de viermi. Atunci m-am întors îndată la Pokrovski. Dar de- 
abia am dat să pun cartea pe raft, că am auzit pe sală zgomotul unor paşi ce se 
apropiau. M-am grăbit, m-am iutit, dar nesuferita aceea de carte fusese atât de 
înghesuită printre celelalte, în-cât după ce ara scos-o, vecinele ei s-au latit de la 
sine şi sedeau acum atât de strâns lipite unele de altele că fosta lor tovarasa 
nu-şi mai găsea cu nici un chip loc printre ele. N-aveam destulă putere s-o 
îndes înapoi; totuşi, am împins-o cât am putut mai tare. Dar cuiul ruginit ce 
tinea raftul şi care parcă abia asteptase clipa asta, se rupse! Raftul căzu, 1U. 
Mânând atârnat numai de cuiul celălalt şi cărţile şi prabusira cu zgomot la 
pământ. Uşa se deschise şi. Pokrovski intră în odaie. 

Trebuie să spun în treacăt că Pokrovski nu pute suferi să cotrobăie 
cineva prin împărăţia lui. Vai 6 acela care-i atingea vreo carte. Puteţi să vă 
închi puiti dar, spaima ce mă cuprinse când cărţile - mar: şi iniei, de toate 
formele si de toate grosimile - Iu necară dintr-odata de pe poliţă si se 


răspândiră pi sub masa, pe sub scaune, prin toată odaia. Prinm meu gând a 
fost sa fug, dar era prea tarziu., S-a sfar, sit cu mine, s-a sfarsit! Mi-am zis eu. 
Sunt pierduta! 

Pierduta! Mă joc si ma zbengui ca un copil de zeci ani! Sunt o fetiscana 
fără minte! O proastă 1” krovski s-a supărat — foc. ,Asta-mi mai lipsea iaci 
strigă el. Nu ţi-e ruşine să te tii de năzdrăvănii!... ($, să-ţi vină vreodată mintea 
la cap?” Şi se repezi *.. 

— Maidecât să adune cărţile căzute. M-am apucat si eui să-l ajut, dar el 
a strigat din nou: „Lasă-mă, n-am ne-j voie! Ai face mai bine să nu mai intri 
nepoftită pe la oameni!” Dar pe urmă, domolit puţin de supunerea ce-o arătam, 
urmă mai încet, cu ton sfătos, folosin-; du-se de autoritatea de profesor pe 
oare-o avusese până-i mai deunăzi: „Ia, spune, cand ai de gând să te astam-; 
peri, să te gândeşti la ceea ce faci? Uită-te în oglindă, nu mai eşti copil, nici 
fetiţă mică! Ai cincisprezece- 

Ani!” Şi vroind pesemne să se incredinteze ca are: dreptate când spune ca 
nu miai sunt mică, se uită lai mine si irosi până peste urechi. Nu intelegeam 
nimic; 

Stăteam în faţa lui şi-l priveam uimită, cu ochi mari.; 

Atunci se ridică de jos, se apropie de mine foarte stânjenit şi încurcat şi 
dădu să zică ceva, mi se pare că-şi: cerea iertare, dar pentru ce? Poate pentru 
că şi-a dat «seama abia atunci că sunt într-adevăr nrare. In sfar-' sit, am 
înţeles. Nu ştiu nici acum ce s-a petrecut cu mine: m-am fâstâcit, m-am 
încurcat, am roşit şi mai tare ca dânsul şi am ieşit fuga din odaie, acoperin-; 
du-mi faţa cu mâinile. 

Nu ştiam ce să fac, unde să mă ascund de ruşine. 

Numai faptul că m-a găsit în odaia lui!... Timp de trei zile mi-a fost cu 
neputinţă să mă uit la el. De fiecare dată roşeam până la lacrimi. Cele mai 
ciudate, cele mai caraghioase gânduri îmi treceau prin cap. Unul dintre ele, cel 
mai năstruşnic, mă îndemna să jnă duc la dânsul, să-i lămuresc totul, să-i 
mărturisesc totul, să-i povestesc totul cu inima deschisă şi să-l incredintez ca 
purtarea mea n-a fost de fetişcană nesăbuită, dar că am vrut să fac un lucru 
bun. Eram gata să mă duc la el; din fericire însă, n-am îndrăznit s-o ifac. Îmi 
închipui ce s-ar fi întâmplat! Şi acum mi-e ruşine când mă gândesc la toate 
astea. 

La câteva zile după aceea, maicuta mea s-a îmbolnăvit rău de tot. Două 
zile a zăcut, fără să se poată ridica din pat, iar a treia noapte a făcut febră mare 
şi a început să aiureze. Eu mai stătusem de veghe cu o noapte înainte la 
căpătâiul ei, potolindu-i setea şi dându-i doctorii la orele cuvenite. Acum era a 
doua noapte şi mă simţeam grozav de istovită. Câteodată picoteam de somn, mi 
se făcea negru înaintea ochilor, capul îmi vâjâia şi eram gata să cad de 
oboseală; dar gemetele slabe ale mäicutei mele mă trezeau; deschideam ochii, 
tresăream, dar numaidecât mă lăsam iar pradă oboselii. M-am chinuit nespus. 
Nu-mi amintesc bine acum, dar ştiu că un vis înspăimân-tător, o arătare de 
groază s-a zămislit în capul meu frământat în clipa chinuitoare când se luptă 


somnul cu veghea. M-am desteptat cu spaima... In odaie era intuneric; opaitul, 
gata sa se stinga, arunca dare de lumina ce scaldau uneori toata incaperea, iar 
alteori se asterneau pe pereti, licäreau o clipa si mureau. Si deodata m-a 
cuprins o frică nedeslusita, o adevărată groază; inchipuirea mea era răscolită 
de visul cel urât; o presimtire rea îmi apăsa inima... Am sărit de pe scaun şi, 
fără să vreau, am scos un țipăt, atât era de chinuitor siimtämmtul acesta de 
apăsare. In clipa aceea s-a deschis uşa şi a intrat Pokrovski. 

Îmi 'amintesc doar atât că m-am trezit în braţele lui. El m-a aşezat cu 
grijă în jilt, mi-a dat apa şi m-a copleşit cu întrebări. Nu mai ştiu ce i-am 
răspuns. „Eşti bolnavă! Esti foarte bolnavă, mi-a zis el, luându-mă de mana. 
Arzi toată! In felul ăsta ai să te omoril; nu-ţi cruti defel sănătatea! Liniştea te- 
te! Culca-te şi dormi. O să te scol eu peste două ceasuri, dar acum trebuie să te 
odihnesti putin.] Haide, culcă-te, culcă-te odata!”, tot zicea el fără 1 mă lase să 
spun măcar o vorbă de împotrivire. Obc seala îmi secase şi bruma de puteri ce- 
o mai aveam* ochii mi se închideau de slăbiciune. M-am întins îs fotoliu cu 
gândul să atipesc doar o jumătate de ceasi şi am dormit până dimineaţă. 
Pokrovski m-a trezit nul mai când a venit vremea să-i dau mäicutei doctoria! A 
doua zi, după ce mă odihnisem puţin înainte, im pregăteam tocmai să stau în 
jilt la căpătâiul mäicutei] hotărâtă să nu mai adorm de data asta pentru nimia 
în lume, când, deodată, pe la unsprezece, PokrovskL a bătut iar la uşa noastră. 
I-am deschis., Ti-o fm greu să stai singură, mi-a zis el; uite o carte. Ia-al tot o 
să-ţi tina de urât putin”. Am luat-o; nu-mi aminj tesc ce carte era aceea si nu 
cred s-o fi deschij măcar, cu toate că n-am dormit toată noaptea. Ci tulburare 
lăuntrică, ciudată, nu mă lăsa să închic ochii; n-aveam răbdare nici să stau pe 
loc; de tate va ori m-am ridicat din jilt şi am început să umblu de colo pana 
colo. Un fel de mulţumire sufletească m se irăispândea în toată fiinţa. Îmi părea 
nespus de bine că Pokrovski se gândise la mine. Eram mândră că se îngrijea şi 
se frământa pentru mine. Am visaj şi m-am gândit toată noaptea. Pokrovski n-a 
mal trecut pe la noi; ştiam că n-o să mai vină şi căuta: să ghicesc cum o să fie 
în seara iirmătoaire. 

În seara următoare, după ce toţi cei din casă s-au culcat, Pokrovski a 
deschis uşa şi a început să-mi vorbească din prag. N-aş putea să-mi amintesc 
acuri nici o vorbă din cele pe care le-am schimbat atunci; | ştiu numai că mă 
ruşinam, mă încurcam, îmi era ciudă pe mine şi aşteptam cu nerăbdare să 
plece, deşi toată ziua îmi dorisem din tot sufletul să vină şi-mi pregătisem în 
gând toate întrebările şi răspunsurile pe care -urma să i le dau... Din seara 
aceea s-a legat prietenia noastră. Tot timpul cât a fost bolnavă maicuta mea, 
am petrecut împreună câteva ceasuri în-fiecare noapte. Încetul cu încetul mi- 
am înfrânt sfiala,; deşi, după fiecare convorbire cu Pokrovski, tot îmi mai era 
ciudă pe mine. Dealtfel, vedeam cu o tainică bucurie şi mândrie că, pentru 
mine, Pokrovski îşi uită nesuferitele lui de cărţi. Într-o zi veni vorba, mai mult 
în glumă, despre căderea lor de pe raft. A fost O clipă «ciudată: eu eram, nu ştiu 
cum, prea sinceră şi mi-ann deschis prea de tot inima; apoi m-am lăsat dusă 
de înflăcărare şi de o exaltare neobişnuită şi i-am mărturisit totul... I-am spus 


ca vroiam sa invat, sa stiu ceva, ca mi-a fost ciuda cand vedeam ca ma ia drept 
un copil... Repet ca ma aflam intr-o stare sufleteasca neobisnuita; imi simteam 
inima induiosata si ochii plini de lacrimi; nu i-am tainuit nimic. I-am spus tot, 
tot, tot: despre prietenia mea p'entru el, despre dorinţa de a-l iubi, de a simţi 
laolaltă cu el, de a-l mangaia, de ajl linişti. El m-a privit ciudat, încurcat, uimit 
şi nu mi-a răspuns nici un cuvânt. Asta m-a durut, m-a întristat. Mi s-a părut 
atunci că nu mă înţelege şi poate chiar îşi bate joc de mine. Am izbucnit în 
plâns, ca un copil, într-un plâns cu sughituri din ca, re nu mă puteam opri. Am 
avut un fel de criză. Atunci Pokrovski mi-a apucat mâmile într-ale lui, mi le-a 
acoperit de sărutări, le-a strâns lai pieptul său, m-a liniştit, m-a împăcat. Era 
din eale-afară de mişcat. Nu -ştiu ce-mi spunea, dar ştiu că plangeam şi 
râdeam şi iar plângeam, mă îmbujoram şi nu puteam să rostesc o vorbă, de 
bucurie. Dealtfel, cu toată tulburarea mea, îmi dădeam seama că Pokrovski e 
cam încurcai şi stânjenit. Cred că nu-şi putea veni în fire de atâta căldură şi 
înflăcărare, de o asemenea izbucnire de prietenie fierbinte, arzătoare, sau poate 
că la început era numad nedumerit; mai târziu însă şovăiala 1 s-a risipit şi mi- 
a primit prietenia, vorbele calde şi grija ce i-o purtam, cu aceeaşi simplitate şi 
sinceritate cu care i le dădeam eu, răspunzându-mi cu grija, prietenia şi 
duioşia unui adevărat prieten, unui frate bun. Îmi simţeam inima plină de 
bucurie, de căldură!... Nu-i ascundeam nimic, nu-i tăinuiam nimic. El vedea 
asta şi, pe zi ce trecea, ţinea tot mai mult la mine. 

Despre câte n-am vorbit cu el în orele chinuitoare şi, în acelaşi timp, 
negrait de dulci, ale întâlnirilor noastre din timpul nopţii, la lumina 
tremurătoare a> candelei, la eăpătâiul bietei mele maicute bolnave...!; Despire 
tot ce ne-a trecut prin minte, ce ne-a stat pe] inimă, ce se cerea să fie spus... Şi 
eram aproape fel taciti... A fost o vreme de tristeţe şi bucurie laolaltă] si pana si 
amintirea ei îmi aduce şi tristeţe şi bucurie. 

— Amintirile, fie ele dulci, fie ele dureroase, sunt întotdeauna 
chinuitoare; cei puţin aşa simt eu; dar şi; chinui acesta e plăcut. Şi când inima- 
i grea, îndurerată, istovită de tristeţe, amintirile o înviorează şi o, 
împrospătează, cum împrospătează picurii de rouă şi boarea umedă o sărmană 
floare nenorocită, arsă de: dogoarea unei zile fierbinţi. 

Maicuta mea era mai bine, dar eu tot îmi mai petreceam nopţile la 
capataiul ei. Pokrovski imi dädea adeseori carti; la inceput le citeam ca sa nu 
adorm; pe urma le-am citit cu luare aminte si mai tarziu cu nesat. In fata mea 
s-a deschis ca prin farmec o lume noua, necunoscuta pana atunci. Ganduri si 
simtiri noi m-au napadit dintr-o data, ca iun suvoi puternic. Si cu cat simtirile 
noi starneau in mine mai multa tulburare, cu cat ma räscoleau mai mult si cu 
cat mai greu imi venea sa le primesc, cu atat mai dragi imi erau, cu atat mai 
dulce era zbuciumul sufletului meuJ Toate s-au gramadit dintr-o data in inima 
mea, fara sa-i lase o clipa de ragaz. Un haos ciudat pusese sta~; pânire pe toata 
«fiinţa mea. Dar acest noian de siirn-j tiri ale sufletului n-a putut, n-a fost in 
stare sa mai doboare cu totul. Eram prea visätoare si asta a fosti scäparea mea. 


Cand s-a sfârşit boala mäicutei, s-au sfârşit si în-J tâlninile noastre de 
fiecare seară şi convorbirile noastre îndelungate; izbuteam doar când şi când să 
schim băm câte o vorbă-două, de cele mai multe ori vorbe; goale care nu 
spuneau nimic, dar mie îmi plăcea să le găsesc o însemnătate anumită, un talc 
ascuns. Viaţa mea era plină, iar eu - fericită, liniştită şi 'li-j niştea mea era 
molcomă, potolită. Aşa au trecut câteva săptămâni. 

Într-o zi a venit pe la noi bătrânul Pokrovski. El a stat îndelung de vorbă 
cu noi de una şi de alta şi a fost neobişnuit de vesel, bine dispus şi guraliv; a 
râs mult, a glumit şi, în cele din urmă, ne-a dezlegat taina marii lui bucurii, 
spunându-ne că peste o săp-tămână avea să fie ziua de naştere a lui Petenka şi 
că o să vină neapărat cu acest prilej să-şi vadă fiul; ne-a mai spus că o să-şi 
pună jiletca cea nouă şi că nevasta îi făgăduise o pereche de cizme noi. Într-un 
cuvânt, bătrânul era pe deplin fericit şi trăncănea despre toate câte-i treceau 
prin minte. 

Ziua lui de naştere. Gândul la această sărbătoare nu-mi dădea pace nici 
zi, nici noapte. M-am hotărât să-i dovedesc încă o dată lui Pokrovski prietenia 
mea pentru el şi să-i dăruiesc ceva. Dar ce? În cele din urmă: am găsit: o să-i 
dăruiesc cărţi. Ştiam că-şi dorea operele complete ale lui Puşkin în ultima ediţie 
şi m-am hotărât să-i cumpăr Puşkin. Aveam vreo treizeci de ruble ale mele, 
câştigate cu lucrul de mână. Le pusesem de o parte pentru o rochie nouă. Fără 
să mai stau pe gânduri, am trimis-o pe bătrâna Matriona, bucătăreasa noastră, 
să afle cât costă tot Puşkin. Dar vai! Costul celor unsprezece volume, legate, era 
pe puţin şaizeci de ruble. De unde atâţia bani? M-am gândit şi m-am răsgândit, 
dar n-am ajuns la nimic. Mamei nu vroiam să-i cer. Fără îndoială că mi i-ar fi 
dat; dar atunci toată lumea din casă ar fi aflat despre darul nostru; şi apoi 
însuşi darul s-ar fi prefăcut într-un dar de mulţumire, într-o răsplată a muncii 
lui Pokrovski de un an întreg. Pe când eu aş fi vrut să-i fac un dar numai de la 
mine şi fără să ştie nimeni. Cât despre osteneala pe care şi-a dat-o cu mine, aş 
fi vrut să-i rămân datoare toată viaţa, fără nici o altă răsplată înafară de 
prietenia mea. Într-un târziu am găsit cum să ies din încurcătură. 

Ştiam că la anticarii de la Gostinâi dvor') poţi cumpăra o carte cu 
jumătate de preţ, dacă te tocmeşti puţin şi adesea chiar o carte în stare bună, 
aproape noua. Şi m-am hotărât să mă duc acolo. Zis ') Gostinâi dvor - cartier 
comercial. (N. trad.) şi făcut. Chiar a doua zi am avut nu mai ştiu ce treabă în 
oraş, atât noi cât şi Anna Feodorovna. Dat mäicuta nu se simţea prea bine, iar 
Anna Feodorovna n-avea chef să iasă — ceea ce mi-a prins de minun” - şi toate 
cumpărăturile au căzut în seama mea, aşs că am ieşit în oraş împreună cu 
Matriona. 

Din fericire l-am găsit destul de repede pe Puşkit şi chiar foarte frumos 
legat. Am început să mă toci mese. Mai întâi vânzătorul mi-a cerut mai mult 
decât la librărie, dar pe urmă - dealtfel a trebuit să pk de câteva ori şi iar să 
ma-ntorc - l-am făcut să ms scadă din pret şi să-mi lase la zece ruble argint. Ci 
câtă plăcere mă tocmeam!... Matriona, biata de ea nu pricepea ce-i cu mine şi 
la ce-mi trebuie atâtea cărţi?! Diar vai! Toată averea mea erau treizeci de ruble 


de hârtie, iar negustorul nu vroia să lase mal ieftin si pace! In cele din urmă 
am început să nu rog de el şi l-am rugat atâta până l-am înduplecat, a mai 
lăsat din preţ două ruble şi jumătate, dar nul mai atât şi s-a jurat că a făcut-o 
doar pentru o dom! nişoară atât de cumsecade cum eram eu si că n-ar lăsat 
nici o copeică dacă ar fi fost vorba de altcinevi Nu-mi mai lipseau decât două 
ruble şi jumătate | Eram gata să plâng de ciudă, când, deodată, cea me 
neaşteptată întâmplare mă scoase din încurcătură. 

Foarte aproape de mine, la o altă masă cu cart l-am zărit pe bătrânul 
Pokrovski. In jurul lui stăteai grămadă vreo patru sau cinci anticari şi bătrânul 
pal rea din cale-afară de zăpăcit şi aiurit de vorbării lor. Fiecare anticar il imbia 
cu marfa lui. li propu-i neau câte şi mai câte şi bătrânul ar fi vrut să le cum] 
pere pe toate. Stătea, bietul de el, în mijlocul lor, fără să priceapă nimic şi nu 
ştia ce să cumpere din toi ce-i puneau negustorii înainte. Atunci m-am apropia! 
De el şi l-am întrebat ce face acolo. Bătrânul se buj cură nespus când mă văzu. 
Mă iubea din tot suflej tul, poate tot atât de mult cât îl iubea şi pe Petenkg „Ce 
să fac, Varvara Alexeevna? Cumpar cărţi. S| apropie ziua lui şi vreau să-i 
cumpăr... Că ştii doa! cât tine la cărţi...” Bătrânul vorbea el caraghios d [. Felul 
lui, dar acum mai era pe deasupra şi groza\par de încurcat! Cum punea ochii 
pe-o carte, negustorii îi ceveau o rublă de argint, ba chiar două şi trei; de cele 
mari nici nu mai întreba — săracul de el; se mulțumea doar să le privească cu 
jind, să le răs-foiaisdă şi să le pună la loc. „Nu, nu, asta-i prea scump, spunea 
el cu glasul stins, poate s-aleg ceva de aici!” Şi se apuca sa scotoceasca prin 
cărticele, prin culegeri de cântece şi almanahuri; astea erau ieftine de tot I 
„Pentru ce vrei să cumperi toate astea? L-am întrebat eu. Nu fac două parale!” 
„Vai, se poate? Mi-a răspuns el. Priveşte numai ce cărţi bune sunt printre ele! 
Foarte, foarte bune!” Vorbele astea din urmă sunau atât de jalnic şi de 
tărăgănat încât mi s-a părut că bătrânul e gata să plângă de ciudă din pricină 
că-s aşa de scumpe cărţile bune; mă aşteptam că, uite-acum, o să-i lunece o 
lacrimă de ipe obrajii galbejiti, drept pe nasul roşu. L-am întrebat atunci câţi 
bani are? „Uite şi sărmanul de el şil-a. S; cos la iveală toţi banutii, infasurati cu 
grijă într-o bucată slinoasă de ziar. Uite, un ban de cincizeci de copeici, uite 
încă unul de douăzeci şi vreo douăzeci de copeici de aramă...” Atunci l-am dus 
repede la anticarul meu. „Priveşte aici: unsprezece cărţi! Şi costă numai treizeci 
şi două de ruble şi jumătate; eu am treizeci, mai pune dumneata două ruble şi 
jumătate; o să cumpărăm toate cărţile astea şi o să i le dăm împreună.” 
Bătrânul mai mai să-şi piardă minţile de bucurie: răsturnă pe tejghea toţi banii 
pe care-i avea şi negustorul îl încarcă cu toată biblioteca noastră. Bietul 
bătrânel îşi umplu cu cărţi buzunarele, mâinile, subsuorile şi le duse pe toate 
acasă la el, făgăduindu-mi să mi le aducă pe ascuns a doua zi. 

A doua zi bătrânul a venit la fiul său, a stat acolo cam un ceas — ca de 
obicei — apoi s-a abătut şi pe la noi şi s-a aşezat alături de mine, făcând o 
mutră misterioasă de-ti venea să mori de ras. Mai întâi şi-ntâi mi-a spus, 
zâmbind şi frecându-şi mâinile cu mândria şi multumirea omului care are o 
taină, că a adus toate cărţile şi le-a pus într-un colţ la bucătărie, în paza 


Matrionei si că nu l-a văzut nici un suflet de om. Pe urmă a venit vorba, 
bineintei sărbătoarea mult așteptată; tot vorbind asa KV a început să facă 
planuri cum o să-i dăr” roc arte, strâns îndelung, pentru că, să doar ce. Mi 
pica uneon de dă lui Petenka şi cu cât vorbeam mai mult desn cu atât îmi 
dădeam mai bine seama că are te ceva o doar cemi pica uneon de u nu Pfa X şi 
uUe - aşa o să vadă pe ce tMliăaflecătoateastealefac 

Vezi suflet, un lucru pe care nu poate, nu îndră “eva chiar se teme să-l 
dea în vileag. Eu astepta 6” ceam. Bucuria tainică şi plăcerea ascunsă pe? I" 
întrezăream în apucăturile lui ciudate, in str/A rile lui — îmi făcea mereu cu 
ochiul — toate!” 

eal 

Piti rile lui imi facea me e rit incetul cu incetul. Batranul era cu fiecare i- 
mai nelinistit, mai trist; in cele din urmä n-a' putut rabda si mi-a spus sfios, cu 
jumătate de 

— Asculta-ma, Varvara Alexeevna... Stii ceva y vara Alexeevna...? 

— Era grozav de tulburat! 

— Vezi |: când o fi ziua lui, dumneata ia zece cărţi' da-i-le singură, adică 
din partea dumitale; şi A o să iau şi eu o carte, pe cea de-a unsprezecea şi să i- 
o dăruiesc din partea mea, adică numai d mine! Aşa o să ai şi dumneata un dar 
pentru el 1 o să am şi eu unul; adică o să avem fiecare câte ui dar. 

— Şi bătrânul tăcu încurcat. M-arn uitat la el îmi aştepta hotărârea cu o 
sfială supusă. „Şi decent vrei să i le dăruim împreună, Zahăr Petrovici?” „Păi 
aşa... Varvara Alexeevna, aşa... Să vezi... Că eu, a: cum să zic...” într-un cuvânt 
bătrânul se fastacise ră se inrosise, se impotmolise în fraza începută şi | mai 
ştia cum să se descurce. 

— Stai să vezi. 

— Mă lămuri dânsul în cele d urmă. 

— Eu, Varvara Alexeevna, îmi cam fac de’ uneori... Adică vreau să-ţi 
aduc la cunoştinţă | fac de cap aproape întotdeauna şi mereu... Mă ţii rele... 
Adică, vezi matale, câteodată e frig afar; iarăşi alteori am neplăceri sau mă 
apucă uneoi tristeţe, ceva, sau dă peste mine câte un necaz atunci nu pot să 
mă stăpânesc şi-mi fac de cap e câte un pähärel mai mult... Si Petrusa-i tare 
nerr mit. El, Varvara Alexeevna, se supără, ma <jfl şi-mi tine tot felul de 
predici. De aceea aş yre< dovedesc acum, prin darul meu, că m-am m şi încep 
să mă port bine, că am strâns banuti '* Vi o ştie si uilc-uv-- _- banii şiosă 
afle că toate astea le fac el apucat o milă nespusă pentru bătrân. 

* t mult pe gânduri. El mă privea cu neli-N'-aW stat ua zahar Petrovici, i- 
am spus eu, dăiste. Ascu_€'toate!” „Cum adică pe toate? De uieşte-i-le 1? U MA 
toate, Cărţile 1” „Numai de v-arti_vor’ -“A jumneata!” „De la mine singur? 
A-"nnmai şi numai în numele meu?” ,Se-ntelege! A'nnmeâe dumitale...!” Cred 
că vorbeam destul de Hmpede, dar trecu mult până să priceapă bătrânul ce v. 
roiarn’. A A A spunea el dus pe gânduri. 

— Da, asta, r fi bine chiar bine de tot, dar cu dumneata cum rămâne, 
Varvara Alexeevna? „Uite-aşa! N-o să-i dăruiesc nimic”. „Cum? A strigat atunci 


batranul aproape speriat. N-ai sa-i daruiesti nimic lui Petenka, nu vrei sa-i 
dăruieşti nimic?”... Bătrânul părea in-spaimantat; în clipa aceea, cred ca era 
gata să se lepede până şi de gândul lui, numai ca să-i dăruiesc şi eu ceva fiului 
său. Era bun oa pâinea caldă, moşul! Eu l-am încredinţat că mi-ar face plăcere 
să-i dau ceva lui Petenka, dar că nu vreau să ştirbesc cu nimic bucuria lui. 
„Dacă fiul dumitale o să fie mulţumit, am adăugat eu şi dumneata de 
asemenea, o să fiu mulţumită şi eu, pentru că în adâncul inimii mele o să simt 
atâta bucurie ca şi cum i-as fi dăruit şi eu ceva”. Şi bătrânul s-a liniştit de tot. 
După tot a mai,ramas! A noi încă două ceasuri, dair in acest răstimp nu şi-a 
mai găsit astâmpăr: se face mereu de pe locul lui> umWa de col” Până col°-furis 
S*mot> se hârjonea cu Sasa, mă săruta pe Annei t TPea de bra’ şi”5! Faoea 
într-ascuns mutre Ceasta\u176? 1? Vna>? Ina dnd' în cele din urmă! ros ce er! 
- 5? U? A afarălntr-un cuvânt, de bucu-i întâmllA _?!,atat de tare drumul cum 
nu i atunci. 

Flet de om. Pe urmă a venit vorba, bineînţeles, d sărbătoarea mult 
așteptată; tot vorbind aşa, batranl a început să facă planuri cum o să-i daruim 
cărţii lui Petenka şi cu cât vorbeam mai mult despre astai cu atât îmi dădeam 
mai bine seama că are ceva p suflet, un lucru pe care nu poate, nu îndrăzneşte 
şi chiar se teme să-l dea în vileag. Eu aşteptam şi tăi ceam. Bucuria tainică şi 
plăcerea ascunsă pe care lq întrezăream în apucăturile lui ciudate, in 
strambatu'i rile lui — îmi făcea mereu cu ochiul — toate au pierit încetul cu 
încetul. Bătrânul era cu fiecare clipi-j mai nelinistit, mai trist; în cele din urmă 
n-a mai putut răbda şi mi-a spus sfios, cu jumătate de glas 

— Ascultă-mă, Varvara Alexeevna... Ştii ceva, Varvara Alexeevna...? 

— Era grozav de tulburat! 

— Să vezi): când o fi ziua lui, dumneata ia zece cărți si dă-i-le singură, 
adică din partea dumitale; şi atunci o să iau şi eu o carte, pe cea de-a 
unsprezecea şi am să i-o dăruiesc din partea mea, adică numai de la mine! Aşa 
o să ai şi dumneata un dar pentru el şi o să am şi eu unul; adică o să avem 
fiecare câte un dar... 

— Şi bătrânul tăcu încurcat. M-am uitat la el: îmi aştepta hotărârea cu o 
sfială supusă. „Şi de ce nu vrei să i le dăruim împreună, Zahăr Petrovici?” „Păi, 
aşa. Varvara Alexeevna, aşa. Să vezi. Că eu, asta cum să zic.” într-un cuvânt 
bătrânul se fâstâcise rău, se înroşise, se impotmolise în fraza începută si nu 
mai ştia cum să se descurce. 

— Stai să vezi, —- mă lămuri dânsul în cele din urmă. 

— Eu, Varvara Alexeevna, îmi cam fac de cap uneori... Adică vreau să-ţi 
aduc la cunoştinţă ca-m| fac de cap aproape întotdeauna şi mereu... Mă tin da 
rele... Adică, vezi matale, câteodată e frig afară şi iarăşi alteori am neplăceri sau 
mă apucă uneori q tristeţe, ceva, sau dă peste mine câte un necaz şi atunci nu 
pot să mă stapanesc şi-mi fac de cap: beai] câte un păhărel mai mult... Si 
Petrusa-i tare nemultu mit. El, Varvara Alexeevna, se supără, mă ceartl şi-mi 
tine tot felul de predici. De aceea aş vrea să-i dovedesc acum, prin darul meu, 
că m-am îndrepta' şi încep să mă port bine, că am strâns banuti ca s cumpăr o 


carte, i-am strans indelung, pentru ca, sa vezi, eu nu prea am bani: doar ce-mi 
pică uneori de la dânsul si el o ştie şi uite - aşa o să vada pe ce cheltuiesc eu 
banii şi o să afle că toate astea le fac numai pentru el. 

Atunci m-a apucat o milă nespusă pentrubătrân. K-am stat mult pe 
gânduri. El mă privea cu nelinişte. „Ascultă, Zahăr Petrovici, i-am spus eu, 
dării ieşte-i-le pe toate!” „Cum adică pe toate? De cărţi vorbesti...?” „Da, toate 
cărţile!” „Numai de la mine?” „De la dumneata!” „De la mine singur? Adică 
numai şi numai în numele meu?” „Se-nţelege! În numele dumitale...!” Cred că 
vorbeam destul de limpede, dair trecu mult până să priceapă bătrânul ce 
vroiam. 

— Ei, da. 

— Spunea el dus pe gânduri. 

— Da, asta ar fi bine, chiar bine de tot, dar cu dumneata cum rămâne, 
Varvara Alexeevna? „Uite-aşa! N-o să-i dăruiesc nimic”. „Cum? A strigat atunci 
bătrânul aproape speriat. N-ai să-i dăruieşti nimic lui Petenka, nu vrei să-i 
dăruieşti nimic?”... Bătrânul părea in-spaimantat; în clipa aceea, cred că era 
gata să se lepede pana şi de gândul lui, numai ca să-i dăruiesc şi eu ceva fiului 
său. Era bun oa pâinea caldă, moşul! Eu l-am încredinţat că mi-ar face plăcere 
să-i dau ceva lui Petenka, dar că nu vreau să ştirbesc cu nimic bucuria lui. 
„Dacă fiul dumitale o să fie mulţumit, am adăugat eu şi dumneata de 
asemenea, o să fiu mulţumită şi eu, pentru că în adâneul inimii mele o să simt 
atâta bucurie ca şi cum i-as fi dăruit şi eu ceva”. Şi bătrânul s-a liniştit de tot. 
După asta a mai rămas la noi încă două ceasuri, dar în tot acest răstimp nu şi- 
a mai găsit astâmpăr: se ridica mereu de pe locul lui, umbla de colo până colo, 
făcea zgomot, se hârjonea cu Saşa, mă săruta pe furiş, mă ciupea de braţ şi-i 
făcea într-ascuns mutre Annei Feodorovna, până când, în cele din urmă, 
aceasta l-a dat pe uşă afară. Într-un cuvânt, de bucuros ce era, îşi dăduse atât 
de tare drumul cum nu i se mai întâmplase până atunci. 

În ziua cu pricina, a venit exact la ora unsprezece, j de-a dreptul de la 
liturghie, îmbrăcat cu un fracj ţesut cu grijă, cu cizme si jiletcă noi-noute. In 
fie-j care mână <avea câte un pachet de cărţi. Noi, cei ai casei, eram strânşi cu 
toţii în salonul Annei Feo-l dorovna, la cafeaua cu lapte (era duminică). Bă- 
trânul începu prin a spune - pe cât îmi aduc aminte - că Puşkin a fost un poet 
foarte bun; apoi, în-l Curcându-se şi pierzând şirul, trecu deodată la _ cu I totul 
altceva şi anume că trebuie să te porţi bine şi dacă nu te porţi bine înseamnă 
că iti faci de cap; că pornirile rele nimicesc un om, îl duc la pierzare; I apoi 
dădu chiar câteva pilde de oameni care s-au dus de, râpă din. Pricină că nu s- 
au putut stăpâni la vreme, j şi încheie spunând că el unul, de la un timp 
încoace,] se poartă cum nu se poate mai bine, că şi înainte simţea etl că 
sfaturile fiului său sunt drepte, că o simţea demult şi că şi-o punea la inimă, 
dar acum a început cu adevărat să se stăpânească de la rele. J Iar ca dovadă, îi 
dăruieşte aceste cărţi, cumpărate pe banii adunaţi multă vreme. 

Nu-mi puteam stăpâni lacrimile şi râsul totodată, ascultându-l pe bietul 
bătrân. Ca să vezi cum a ştiut]. Să mintă când a trebuit! Ap'oi cărţile au fost 


duse in odaia lui Pokrovski si asezate pe raft. Pokrovskij a ghicit numaidecat 
adevarul. Batranul a fost poftit la masa. In ziua aceea eram cu totii tare veseli. 
Dupa! Masa am jucat carti si jocul cu gajuri. Sasa erai tare vioaie, dar nici eu 
nu ma lasam mai prejos.] Pokrovski se purta dragut cu mine si cäuta mereuj 
prilejul sa-mi vorbeasca intre patru ochi, dar eu nuj ma lasam. A fost cea mai 
frumoasa zi a mea dinj patru ani de viata. 

De aci inainte o sa depan numai amintiri triste. L apasatoare; incepe 
povestea zilelor mele negre. Poate] de aceea pana mea se misca mai incet, de 
parca! N-ar vrea sa scrie mai departe. De aceea, poate, ara prefirat in minte cu 
atata incantare si dragoste cele mai mici amanunte ale zilelor fericite din biata 
meal viata! Si cat de puţine au fost! In locul lor au venit durerea si 
amaraciunea fara seaman, care Dumnezeu stie cand o sa se sfarseasca. 

Nenorocirile mele au inceput cand s-a imbolnavit si a murit Pokrovski. 

A cazut la pat doua luni dupa intamplarile povestite de mine. In cele 
două luni a alergat într-una ca să-şi găsească un mijloc de trai, pentru ca pana 
atunci nu avusese încă o slujbă. Ca orice bolnav de piept, Pokrovski nutrea 
până în cea din urmă clipă nădejdea că o să mai trăiască mulţi ani. Ar fi fost 
pentru el un loc ca profesor ila: mu mai ştiu ce şcoală, (iar el mu putea suferi 
această îndeletnicire, iar ca să fie slujbas în vreo instituţie de stat, iarăşi nu era 
în stare din pricina sănătăţii sale şubrede. Ş-ap'oi ar fi trebuit să aştepte pire a 
mult până la cea dintâi leafă. Pe scurt, Pokrovski vedea pretutindeni numai o 
năruire a nădejdilor sale. Pe zi ce trecea era mai nervos, sănătatea i se şubrezea 
din ce în ce, dar el nu-şi dădea seama. Veni toamna... Pokrovski ieşea în fiecare 
zi, tot cu treburile lui, numai cu o manta subţire şi umbla să se roage pe la toţi 
pentru o slujbă; asta-l chinuia nespus. Şi pentru că mergea într-una cu 
picioarele ude şi muiat de ploaie, a căzut până la urmă la pat şi nu s-a mai 
sculat... A murit toamna târziu, pe la sfârşitul lui 'octombrie... 

Cât a durat boala, aproape că n-am ieşit din odaia lui şi l-am îngrijit 
necontenit. Adeseori n-am închis ochii nopţi întregi. Eira aproape tot timpul în 
nesimţire; de multe ori aiura şi vorbea de toate: de slujbă, de cărţi, de mine, de 
taică-său... Şi abia atunci am aflat multe din viaţa -lui, pe care mu le ştiusem 
până atunci şi nici măcar nu le bănuisem. La început, când s-a îmbolnăvit, cei 
ai casei mă priveau chiorâş şi Anna Feodorovna clătina dojenitor din cap. Dar 
eu mă uitam senină în ochii lor şi în curând oamenii — cel putin de mäicuta 
sunt sigură — nu m-au mai osândit pentru grija ce i-o purtam. 

Uneori Pokrovski mă recunoştea, dar asta se în-tâmpla rar: era aproape 
tot timpul în nesimţire. Alteori vorbea nopţi întregi cu cineva, rostind cuvinte 
încurcate, neintelese, iar glasul lui spart irăbufnea surd în încăperea îngustă, 
ca într-un cosciug. I Atunci mă apuca teama. Mai cu seamă în ultima 1 noapte! 
Era ca scos din minţi. Se chinuia îngrozitor,! Nu-şi găsea locul şi gemetele lui 
îmi sââşiau sufletul.! Toţi ai casei erau speriaţi. Anna Feodorovna se ruga. 
Mereu să-l ia Dumnezeu cât mai repede. I-am chemat un doctor. Acesta a spus 
că bolnavul avea să 'j moară cu siguranţă spire dimineaţă. 


Bătrânul Pokrovski a stat toată noaptea pe sala,] la usa fiului său; i se 
asternuse acolo o rogojină. Intra mereu în odaia băiatului şi ti se strangea 
inima j când te uitai la dânsul. Era atât de coplesit de durere 1 încât părea cu 
totul lipsit de simtiri şi de gânduri. J Capul îi tremura de groază; trupul i se 
scutura, j bolborosea ceva si paircă vorbea cu el însuşi. Mi se 3 părea că o sa 
înnebunească de durere. 

Înspre ziuă, istovit de mairea-i suferinţă, bătrânul j căzu într-un somn 
adânc pe rogojina lui. Putin dupăj şapte, Pokrovski intră în agonie. L-am trezit 
pe bă-l tirân. Feciorul lui era *cu mintea limpede şi şi-a luatl rămas bun de la 
noi toţi. Ciudat! Nu puteam plangej deşi mi se rupea inima de jale. 

Dar şi mai mult mi-au sfâşiat sufletul cele dini urmă clipe ale lui. 
Pokrovski cerea mereu ceva, cereai stăruitor, vorbind împleticit, cu limba 
încătuşată dej moarte, iar eu nu pricepeam nimic din Vorbele lui.] Inima mi se 
frângea de durere! Un ceas întreg s-aj zbătut aşa, chinuit de o dorinţă; se 
trudea să facă! Un semn cu mâinile-i răcite şi iar începea să ceară! Jalnic, cu 
glasul ragusit şi surd... Dar vorbele luij nu erau altceva decât un şir de 
bâiguieli fără nici uni înţeles şi iar nu pricepeam nimic. Rând pe rând îi] 
aduceam lingă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi] dădeam apă, dar el clătina 
trist din cap. In cele dâri urmă, am înţeles ce vroia: mă ruga să ridic storul de 
la fereastră si să deschid obloanele, Vroia — pe-l semne — să se mai uite o data 
la lumina zilei, lai soare. Am tras storul; dar ziua care abia începeai era tristă şi 
mohorâtă ca şi viaţa nenorocită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. 
Nici poJ meneală de soare. Carul era acoperit de pâcla deasaj a norilor, un cer 
ploios, posomorit, rece. O ploaie măruntă bătea în geam şi se prelingea peste el 
în şiroaie Teci şi murdare. O zi cenuşie, întunecată. Lumina ei slabă abia 
pătrundea în odaie, luptând din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din 
faţa icoanei. Omul gata să moară îmi aruncă o privire plină de o nespusă 
tristeţe şi clătină din cap. Peste o clipă şi-a dat sufletul. 

Anna Feodorovna a luat asupra-si grijile îngropăciunii. I-a cumpărat lui 
Pokrovski cel mai de rând co. stciug cei s-a găsit şi a tocmit un birjar-cărăuş ca 
să-l ducă. Dar ca să nu rămână cumva păgubită de cheltuielile pe care le făcea, 
a pus mina pe toate cărţile şi pe toate lucrurile răposatului. Bătrânul a făcuţi 
gură, s-a certat cu ea şi la urmă i-a smuls un teanc de cărţi, pe care le-a virât 
în buzunare, în pălărie, pe unde a putut şi a umblat aşa cu ele toate cele trei 
zile dinaintea îngropării şi chiar şi atunci când a trebuit să se ducă la biserică. 
In tot acest timp s-a purtat ca un ora fără minte, ca un scrântit, învârtind'u-se 
mereu cu 'o grijă duioasa pe lângă sicriu: ta îndrepta eununita cu rugăciunea 
de dezlegare a mortului, ba aprindea câte o luminare sau schimba alta. Se 
vedea cât colo că nu-şi poate opri gândul asupra nici unui lucru. Nici mäicuta 
şi nici Anna Feodorovna n-au fost în biserică la prohod. Maicuta era bolnavă, 
iar Anna Feodorovna a fost gata-gata să meargă, dar s-a certat în cea din urmă 
clipă cu bătrânul Pokrovski şi a rămas acasă. Nu m-am dus decât eu şi 
bătrânul. In timpul slujbei m-a cuprins dintr-o dată o spaimă ciudată, un fel de 
presimtire a viitorului. Abia de am putut rămâne pana la urmă în biserică. In 


saarsat, cosciugul a fost închis, bătut un cuie, apoi l-au pus in căruţă şi l-au 
dus. L-am petrecut numai până la capătul străzii. Carutasul a pornit-o la trap. 
Bătrânul s-a luat în fuga după el, plângând cu hohote. Plânsul lui tremura si 
se frângea din pricina alergăturii. Sărmanul şi-a pierdut Şi pălăria, dar nu s-a 
oprit ca să şi-o ridice. Ploaia îi_ uda capul, se stârnise vântul, măzărichea rece 
îi biciuia şi-i intepa obrazul. Dair bătrânul părea ca nu 

— Oameni sărmani simte nimic şi alerga cand de dl' parte, când de altas 
a carutii, plângând într-una. Poalele hainei lui vechil fâlfâiau în bătaia vântului 
ca nişte aripi. Din toatei buzunarele îi ieşeau colţuri de cărţi. In mâini aveaj 
iarăşi o carte mare, pe care o tinea strâns de tot. I Trecătorii se descopereau şi- 
şi făceau cruce. Unii sel opreau în loc şi priveau cu uimire la sărmanul bătrân. 
J Cărţile îi cădeau mereu din buzunare, drept în glod.'] Oamenii il opreau şi-i 
arătau cartea pierdută; el b ridica şi pornea iarăşi în fugă pe urma sicriului. La 
j colţul străzii i s-a alăturat o bătrână, care vroia si] dânsa să petreacă mortul... 
Apoi căruţa a cotit şi i n-am mai văzut nimic. M-am întors acasă şi, cu su-J 
fletul plin de o negrăită jale, m-am aruncat la piep-j tul maicutei mele. Am 
strans-o tare de tot în brate,] am! Sărutat-o şi am plâns cu hohote, ghemuita 
cui frică la sânul ei; căutam parca să opresc în stirân-l soarea braţelor mele 
>pe singurul pirieten care-mi maij rămăsese şi să nu las să mi-l răpească 
moartea...] Dar moartea se şi oprise deasupra bietei mele măi-j cute... 

lunie 11.": 

Cât de recunoscătoare iti sunt pentru plimbarea de | ieri la ostroave, 
Makar Alexeevici! Ce răcoare şij frumos e acolo! Si ce verdeață! Demult n-am 
mai, văzut verdeață. Când eram bolnavă, mi se părea în-J tr-una că am să mor, 
că am să mor neapărat. Ju-| deca şi dumneata dar, ce am putut să simt, ce 
ami simţit eu ieri. Să nu fii supărat pe mine că am fost] atât de tristă! Îmi era 
nespus de bine, aveam inima j uşoară, dar în clipele cele mai frumoase ale 
vietiii mele sunt întotdeauna tristă. Că am plans? Asta mu-il nimic. Nu ştiu nici 
eu de ce, dar plâng într-una. Sim-i turile şi nervii mei sunt dureros de ascuţiţi 
şi simţi totul într-un fel bolnăvicios. Cerul acela, fără pic dej nori, de un 
albastru şters, apusul soarelui, linişteai serii — toate astea..., nu ştiu cum, dar 
le vedeam! Întunecate şi-mi apăsau sufletul; îmi sinteam inima] plină si 
simţeam nevoia sa plâng. Dar pentru ce-ţi scriu dumitale toate astea? E greu să 
ti le marturisesti tie şi cu atât mai greu să le spui altcuiva. Totuşi poate că ai sa 
mă înţelegi! Îmi vine şi să râd şi să plâng! Ce suflet bun ai, Makar Alexeevici! 
Ieri te uitai mereu în ochii mei, ca să citeşti în ei ce simt şi te bucurai atâta de 
încântarea mea! Cum dădeam de o tufă, de o alee sau de 'o suvita de apa, 
veneai lângă mine, iti îndreptai frumos hainele şi mă priveai drept în ochi, de 
parcă mi-ai! Fi arătat moşiile dumitale! Asta înseamnă că ai inima bună, 
Makair Alexeevici şi pentru asta te iubesc. Şi acum, rămâi cu bine. Azi mă simt 
iar prost, ieri mi s-au udat picioarele şi am răcit. Fedoira e şi ea bolnavă şi iată- 
ne pe amândouă la pat. Nu mă uita, adică vino mai des pe la noi. 

A dumitale V. D. 

Iunie 12. 


Draga mea Varvaira Alexeevna. 

Si eu care credeam, măicuţă, că al să-mi scrii o adevărată poezie, 
zugravindu-mi toate cele de ieri. Când colb te-ai mărginit doar la o paginuta si, 
atât! Iti spun asta, pentru ca, deşi mi-ai scris putin, în acea paginuta mi-ai 
infatisat totul nespus de -frumos si gingas. Natura si priveliştile de la tara si 
simtamintele, într-un cuvânt despre toate ai scris foarte frumos. Eu însă n-am 
talent! Pot să mâzgălese şi zece pagini, că nu iese nimic... 

— Nici o descriere. Am încercat eu, n-ai grijă! Îmi scrii, draga mea, că-s 
om bun, că n-aş fi în stare să fac vreun irău aproapelui meu, că ştiu să văd în 
toată firea nemărginita bunătate a lui Dumnezeu - într-un cuvânt imi. Aduci 
tot soiul de laude. Toate astea-s adevărate, mäicutä, foarte adevărate. Sunt aşa 
cum zici dumneata şi o ştiu şi eu. Când citesc câte ceva asemenea celor scrise 
de dumneata, fără să vreau mă cuprinde înduioşarea şi apoi îmi vin în cap tot 
felul de gânduri dureroase. Şi acum. Ascultă, maicuta, să-ţi -povestesc ceva, 
draga mea. 

Mai întâi şi-ntâi trebuie să-ţi spun că aveam numai saptesprezece anişori 
când am intrat în slujbă şi uite, curând se împlinesc treizeci de ani de când tot 
slujesc. Ce să mai spun? Am rupt destule uniforme; am crescut, m-am 
cumintit, am văzut oameni; am trăit ideajuns pe lumea asta şi pot spune că am 
trăit în aşa fel încât o dată au vrut chiar să mă propună pentru o decorație. 
Poate nu mă crezi? Să ştii însă că nu te mint! Si ce să vezi, maicuta! S-au găsit 
ei şi oameni răi!... Trebuie să ştii, scumpa mea, măcar că-s 'om fără carte multă 
şi poate chiar prost, dar sufletul mi-e la fel cu al celorlalţi. Şi ştii, Varenka, ce 
mi-au făcut oamenii răi? Mi-e şi ruşine să-ţi spun ce mi-au făcut. Ai să mă 
întrebi: pentru ce? Numai pentru că sunt mic, pentru că sunt liniştit, pentru că 
nu supăr pe nimeni! N-am fost pe gustul lor şi... Dă-i şi dă-i! Au început mai 
întâi prin a spune că „dumneata - cică - Makar Alexeevici, aşa si pe dincolo”; 
apoi, „de la unul ca Makar Alexeevici ce să ceri?” Şi acum, la urmă, o ţin una şi 
bună: „Zi-i Makar Alexeevici şi pace!” Vezi şi dumneata, măi-j cută, cum s-au 
brodit lucrurile: toate relele se sparg în capul lui Makar Alexeevici; ei la atâta s- 
au priceput: au ifacut din numele lui Makar Alexeevici o batjocură, de mi-a 
mers buhul prin toată instituţia. Şi nu le-a fost de ajuns că au făcut din 
numele meuj o batjocură, aproape o vorbă de ocară, dar s-au legat până şi de 
cizmele mele, de haina, de părul şi de statura mea! După ei, toate trebuie 
schimbate! Şi când te gândeşti că povestea asta ţine de ani şi ani! Şi se repetă 
în fiecare zi lăsată de Dumnezeu! M-ami obişnuit, fiindcă mă obişnuiesc cu 
orice, fiindcă-s un om paşnic, un om mic; totuşi mă întreb, pentru ce toate 
astea? Am făcut eu oare vreun rău cuiva? I-am luat-o cuiva înainte în slujbă? 
Am pârât pe cineva la şefi? Am luat gratificatia altuia? Am urzit vreo intrigă? Ar 
fi un păcat s-o crezi, maicuta!] Cum să fac eu aşa ceva? Uită-te bine la mine, 
draga mea şi spune-mi: sunt eu în stare de vre'o răutate,] de vreo urzeală 
pornită din dorinţa de măirire? J Atunci de ce atâta năpastă pe capul meu, 
doamne l| iartă-mă! Uite, dumneata găseşti că-s om vrednic de cinste, 
dumneata care eşti cu mult, cu mult deasupra lor, a tuturor, mäicutä! Căci 


care e cea mai de seama virtute civica? Adineauri, la slujba, am vorbit despre 
asta, de la om la om, cu Evstafi Iva-novici, care a zis ca cea mai de seama 
virtute civică e să ştii sa faci parale. A zis-o în glumă (ştiu eu bine ca a fost doar 
o glumă), dar învăţătura care se de'sprinde de aici e că nu trebuie să fii povară 
nimănui în viaţă. Păi eu nici nu sunt! Am doară o bucată de pâine a mea, poate 
că e uneori şi uscată, dar o am! Şi e câştigată cu trudă, în lege şi o ma-nanc în 
toată cinstea! Ce să-i faci! Parcă eu nu ştiu că nu-i mare lucru să copiezi hârtii! 
Dar sunt mlndru si de asta: lucrez în sudoarea fruntii! Si ee-i dacă copiez 
hârtii? Ce? Fac un păcat? „Dumnealui, cică, nu face decât să copieze!” „Ce mtai 
şoarece de cantilene! Copiază!” Dair nu văd în asta nimic rău sau necinstit! Am 
un scris citet, frumos, de ţi-e mai mare dragul şi Excelenţa Sa e mulţumit! Eu 
sunt acela care copiez hârtiile cele mai de seamă pentru domnia-sa! Stil n-am! 
Ce să zic! Asta b ştiu şi singur: nu-l am, afurisitul de el! De aceea nici la slujbă 
n-am înaintat şi acum chiar, când iti scriu dumitale, draga mea, scriu şi eu 
cum dă dumnezeu, fără floricele, aşa cum îmi trec şi mie gândurile pirin cap... 
Toate astea le ştiu eu. Dar iarăşi, când te gândeşti, dacă toată lumea ar sta să 
compună, cine ar mai copia? Uite ce întrebare îmi pun şi te rog şi pe dumneata, 
măicuţă, să-mi răspunzi la ea. Aşadar, ziceam că acum imi dau seama că e 
nevoie de mine, că nu se poate fără unul ca mine şi că-i păcat să zăpăceşti un 
om cu tot felul de fleacuri! Şoarece? Mă irog! Las' să fiu şoarece, dacă mi-au 
găsit asemănare cu dânsul. Dar vezi că fără soarecele ăsta nu se poate; el iti 
aduce folos şi de el nu te poţi lipsi! Şi-apoi şoarecele ăsta mai primeşte şi grati- 
ficatie, ca să se ştie ce fel de şoarece sunt! Dar să isprăvim cu asta, draga mea! 
Că despre altceva vroiam să vorbesc, dar m-arh înfierbântat şi... Ştii, îţi face 
plăcere uneori să-ţi dai singur un pic de dreptate! Ou bine, draga mea, sufletul 
meu, mângâie-rea mea! O să trec, o să trec neapărat să te vad, luminita mea! 
Dar până una alta nu fii amărâtă. O să-ţi aduc şi o carte. Şi-acum, rămâi cu 
bine, Ya-renka! 

Al dumitale cu tot sufletul Makar Devuskin. 

Iunie 20. 

Mult stimate Makar Alexeeviei. 

Iti scriu in mare graba. Sunt zorita. Mi-am gasit de. Luoru si trebuie sa 
ispravesc repede. Uite ce vreau să-ţi spun: am putea să facem o cumparatura 
bună. Fedoira zice că un cunoscut de-al ei vinde o uniformă, m'oua-nouta: 
pantaloni, jiletcă şi chipiu şi cere - cică —: foarte putin. Ai face bine să ti le 
cumperi. Acum nu eşti strâmtorat, ai ceva bani; nu mi-ai spus chiar dumneata 
că ai? Te rog mult, nu te scumpi, zău aşa! Că doar sunt lucruri trebuincioase. 
Uită-te numai în ce haină veche umbli! Mai mare ruşinea! E toată numai petice. 
Şi alta bună n-ai! Ştiu eu 'bine că n-ai, cu toate că-mi spui că ai! Numai 
Dumneizeu iştie ce ai făcut cu ea. Te irbg să-mi dai ascultare şi s-o cumperi. 
Fă-o pentru mine, cumpăr-o dacă mă iubeşti. 

Mi-ai trimis nişte albituri în dar. Ascultă-mă, Makar Alexeeviei, ai să 
ajungi sapă de lemn în felul ăsta! Ce, e glumă cât -ai cHeltuit cu mine? O 
groază de bani! Doamne, ce risipitor eşti! Şi nici n-aveam nevoie! Toate astea-s 


de prisos! Stiu, sunt incredintata ca tii la mine si nu e nevoie sa mi-o amintesti 
prin daruri. S-apoi mi-e greu sa le primesc, eand stiu cat te-au costat! Odata si 
pentru totdeauna iti spun să te astampeiri. Ai înţeles? Te rog, te rog din | tot 
sufletul! Imi ceri, Makar Alexeeviei, să-ţi trimit I mai departe însemnările mele; 
ai vrea sa le ispraJ vesc. Dar eu nu stiu cum de-am scris chiair si ceea ce am 
scris! Acum însă n-aş avea putere că mai vorbesc despre trecutul meu. Nu 
vreau nici măcar sa mă gândesc la el. Mă apuca groaza când irâseo-lesc 
amintirile acelea. Şi ca să vorbesc de mäicuta mea nefericită, care şi-a lăsat 
copilul pradă acestor jivine, ar, fi mai greu decât orice. Îmi sângerează inima 
când mă gândesc la toate astea! S-int încă atât de proaspete în amintire! Nici 
nu mi-am venit bine în fire, necum să mă liniştesc, cu toate că s-a scurs un an 
şi mai bine de atunci. Dar dumneata cunoşti toată povestea! 

Şi-apoi ţi-am mai spus despre cele ce gândeşte în clipa de fata Anna 
Feodorovna: tot pe mine mă învinuieşte, zicând că n-am ştiut să-i mulţumesc 
pentru binele ce mi l-a făcut şi nu recunoaşte nici moartă ca’, air ifi avut b 
înţelegere cu domnul Bâkov. Mă cheamă ila dânsa. Zice că umblu cu 
»bogdaproste” şi că am <apucat-o pe căi greşite. Zice că dacă mă întorc, o sa 
ştie dânsa isă descurce cum e mai bine toată povestea cu domnul Bâkov şi o 
să-l facă să-şi răscumpere vina faţă de mine. Mai zice că domnul Bâkov ar vrea 
să-mi dea zestre. Să şi-o păstreze 1 Eu mă simt bine aici, cu dumneata, cu 
buna mea Fedora care ţine atât de mult la mine că-mi aminteşte de răposata 
dădacă-mea. Dumneata, cu toate că-mi eşti neam mai de departe, dar mă apari 
cu numele dumitale. Cât despre ei, pe ei nu-i cunosc! O să-i uit de mi-o fi cu 
putinţă. Ce mai vor de la mine? Fedora zice că toate astea-s vorbe de clacă şi că 
până la urmă o să mă lase în pace. Să dea Dumnezeu! 

V. D. 

Tunie 21. 

Sufletelul meu, mäicutä dragă. 

As vrea sa scriu, dar nu stiu cu ce sa incep. Ce ciudat luoru e viata pe 
care o ducem noi doi acum, maicuta dragă! Adică vreau să spun că niciodată 
zilele mele nu s-au scurs în atâta bucurie. Parcă m-ar fi blagoslovit bunul 
Dumnezeu cu un cămin şi o familie! Fetiţa mea dragă, ce atâta vorbă pentru 
patru cämäsute pe care ti le-am trimis! Ştiu Eu bine ca aveai nevoie de ele: am 
aflat de la Fe-/dora. Pentru mine, măicuţă dragă, e o bucurie nein-J chipuit de 
mare să te mulţumesc! Asta-i plăcerea mieja. Si te rog să mi-o lasiNu mai 
deschide vorba şi nu te mai împotrivi. Niciodată în viaţă nu rai s-a mai 
întâmplat una ca asta! Am început şi eu să cunosc ce-i lumea! Mai întâi şi-ntâi 
nu mă mai simt singur, pentru că dumneata trăieşti aici, la doi paşi de mine, 
întru desfătarea mea; în al doilea rând, m-a poftit azi la ceai un chiriaş de aici, 
vecin cu mine, Ratazeaev, slujbaşul acela de care ti-aoi spus că face la el acasă 
şezătoiri literare. Astăzi are iar adunare; o să citim literatură. Vezi ce viaţă duc 
eu acum, măicuţă?! Te las cu bine. Ti le-am soris toate astea asa, fără vreun tel 
anume, doar ca să te instiintez că-mi merge bine. Ai trimis vorbă prin Tereza, 
sufletelul meu, că ai nevoie de mătase colorată, pentru brodat; am să-ţi 


cumpăr, maicuta, am să-ţi cumpăr şi mătase. Chiar maine o să am plăcerea să- 
ti îndeplinesc întru totul voia. Ştiu şi unde pot s-o găsesc. Şi acum rămân al 
dumitale cu tot sufletul, Makar Devuşkin. 

Iunie 22. 

Mult stimată Varvaira Alexeevma. 

Tin să te ineunostiintez, draga mea, că în casăj la noi s-a întâmplat ceva 
trist de tot! Ceva cu adevărat, dar cu adevărat vrednic de toată mila! Azi, cam 
pe la cinci de dimineaţă, i-a murit lui Gorşkov un copilaş. Nu ştiu bine ce-a 
avut: scarlatină ori altceva, dumnezeu ştie! M-am dus pe la ei. Să vezii acolo 
sărăcie, maicuta! Si ce harababură! Dar ce: mă mir eu? Toată familia stă într-o 
singură odaie,] despărțită doar printr-un paravan, ca să fie mai cu-; viincios. 
Le-au şi adus sicriaşul. E simplu da tot, dar destul de drăguţ”, l-au cumpărat 
gata făcut.'] Bäietelul lor era de vreo noua anisori. Făgăduia, cica,] micuțul. Dar 
ce jale te apucă să-i priveşti, Varenka! Mama băiatului nu plânge, dar e atât de 
tristă, săraca! Poate: că aşa o să le vină mai uşor: unul mai puţin... Le-au 
rămas încă doi: unul mic de tot, la sân şi 'o fetiţă tot mica, de vreo şase ani, 
sau poate ceva mai mult. Ce trebuie să simţi, zău aşa, când vezi că ţi se chinuie 
copilaşul, copilaşul tău, şi-ţi dai seama că nu poţi să-l ajuţi! Tatăl, îmbrăcat cu 
un frac vechi, soios, stă pe un scaun rupt şi-i curg pe obraji şiroaie de lacrimi. 
Poate că nu-s de durere, poate că-i curg doar ochii, aşa, ca de obicei. Şi ce om 
ciudat e! Dacă-i spui o vorbă roşeşte, se-ncurcă şi nu ştie ce trebuie să 
răspundă. Fetiţa cea mica stă rezemata de coşciug, galbenă la 'faţă, biata de ea, 
tăcută, gânditoare! Tare nu-mi place, Varenka, maicuta, să vad un copilaş 
gânditor. Îmi face şi rău să-l privesc. Jos, lângă dânsa, zace aruncată o 
papusica din carpe şi fetiţa nu se joacă! Tine degetelul pe buze şi stă asa, fără 
să se clintească. Gazda noastră i-a dat o bombonică. Fetiţa a luat-o, dar n-a 
mâncat-'o. Ce dureroase-c toate astea, Vairenka! Ce zici? 

Makar Devuşkin. 

Iunie 25. 

Mult stimate Makair Alexeevici! Iti trimit cartea înapoi. E o cairte cât se 
poate de urâtă! Mi-e şi scârbă s-o ating. De unde ai dezgropat o asemenea 
comoară? Nu, zău! Să lăsăm gluma la o pairte: e oare cu putinţă să-ţi placa 
asemenea cărţi, Makar Alexeevici? Mie mi-a făgăduit cineva o carte cu adevărat 
bună de citit şi ara să ţi-o împirumut şi dumitale, dacă vrei. Acum însă te las 
cu bine. N-am vreme de scris, orede-mă! 

VSD: 

Iunie 26. 

Draga mea Varenka, trebuie sä-ti spun un adevär: eu n-am citit cartea 
ceea, mäicutä. Am räsfoit, ce e drept, câteva paginute si am väzut cä-s niste 
>nimi-curi, scrise, se vede treaba, numai ca sa râzi si ce mi-am zis? Uite o 
cairte vesela. Poate i-o placea si Varenkai! Si uite-asa, ti-am trimis-o dumitale. 

Să ştii însă că mi-a făgăduit Ratazeaev că-mi dă să citesc cate ceva cu 
adevărat literar! Atunci chiar că ai să ai cărţi bune, maicuta. Ca Ratazeaev, se 
pricepe el! E un adevărat cunoscător; şi-apoi e şi dânsul scriitor şi încă ce 


scriitor, ehei! Are o pana isteata, foc si un stil... O minunatie! Mă irog, in orice 
vorba, cat de neinsemnata, cat de obisnuita, grosolana chiar, intr-o vorba pe 
care eu, ide pildă, i-as spune-o lui Faldoni sau Terezei, până şi în asta are stil! 
Stii doar ca ma duc si la sezatorile lui literare. Noi stam si fumam, iar dansul 
ne citeşte câte cinci ceasuri de-a rândul si noi ascultăm. O literatură!... 
Bomboană, nu altceva! Minune! Flori! Zi-i flori şi pace! Pe fiece pagină câte un 
manunchi! Şi el, ce om prietenos, drăguţ, binevoitor 1 Ce sunt eu, de pildă, pe 
lângă dânsul? Nimic! El e un om despre care se vorbeşte. Pe oind eu? Ca si 
cum nici n-aş; fi pe lume! Şi uite, poftim: şi faţă de mine e drăguţ. Eu, 
bineînţeles că-i mai copiez câte ceva. Dar să nu care cumva să-ţi închipui, 
Varenka dragă, că aici îi aici, că de aceea e drăguţ cu mine, pentru că-i copiez 
unele lucruri. Să nu pleci urechea la clevetiri, maicuta, la clevetiri murdare. 
Nu, eu îi copiez numai pentru că aşa vreau eu şi pentru plăcerea lui; iar 
dânsul, dacă-i drăguţ cu mine, o face pentru plăcerea mea. Şi eu ştiu să 
preţuiesc o purtare subţire, maicuta! E un om bun, foarte bun chiar şi un 
scriitor de mare preţ. 

Şi ce lucru însemnat e literatura, Varenka! Un lucru foarte însemnat! 
Asta tot de la ei am aflat-o, alaltăieri. Un lucru adânc! Întăreşte inimile 
oamenilor, îi învaţă şi câte şi mai câte scria despre asta în cărticica ceea a lor! 
Şi ce frumos scria! Literatura - cică — e un tablou. Adică, mai bine zis un tablou 
şi o oglindă; ea înfăţişează patimile, tot ea e o' critică subţire, o culegere de 
sfaturi şi un document. | Toate astea le-am prins de la ei. Să-ţi spun cu mâna 
pe inimă, mäicuta: uite, stau eu acolo printre dânşii, ascult (fumez câte o pipă, 
cum fac şi ei), dar când încep să se măsoare cu vorba şi să se certe pe tot soiul 
de probleme de-ale lor, apoi atunci ma dau bătut cu totul, maicuta! Acolo, 
draga mea, alde noi trebuie să se dea bătuţi Iara vorbă multă! Mă uit ca un 
prost şi mi-e şi ruşine de mine. Stau toată seara şi-mi store creierii cum să 
strecor si eu măcar un cuvi'ntel 'OÎt de mic în convorbirea lor, dar parcă-i un 
făcut: cuvin-telul acela ia-l de unde nu-i. Şi mă apucă, Varenka, o mare părere 
de rău că-s un netot şi că nu le ştiu pe toate câte trebuie, c-am crescut lung — 
cum zice proverbul - da' mintea mi-a rămas scurtă... Ce fac eu, de pildă, cand 
am vreme liberă? Dorm ca un nătărău! Pe când dacă eram altfel, în loc de 
îndeletnicirea asta nefolositoare aş li putut să fac ceva foarte plăcut: să mă aşez 
la masă şi să scriu. Bine şi pentru mine, bine şi pentru alţii. Uită-te numai, 
draga mea, câţi bani iau ăştia, doamne iartă-mă! Chiar şi Ratazeaev, de pildă, 
să vezi ce ia! Crezi că-i mare lucru pentru el să scrie o foaie? Păi sunt zile când 
scrie câte cinci şi sfii cât ia? Trei sute de ruble pe una. O anecdotă, acolo, sau 
ceva asa, mai interesant - face câte cinci sute! Şi crezi că nu-i da? Ca sucită, 
ca-nvartita, dar până la urmă îi dă cum te văd şi cum mă vezi! Alteori pune în 
buzunar câte un mi ar întreg! Ei, ce zici de asta, Varvara Alexeevna? Ehei, ce să 
mai vorbim! Are dânsul un caietel cu poezioare! Si-s mititele, poezioarele celea 
şi cât crezi că cere pe ele? Sapte mii, maicuta, şapte mii! Gândeşte-te numai! 
Păi asta-i o „avere imobilă”, o casă mare! Zice că-i dau cinci mii pe ele, da' nu 
vrea! Am căutat să-i bag mintile-n cap şi i-am zis: „Ia, nene, cinci mii de la 


dansii si sa fie sanatosi! Ca-s bani, nu gluma!” ,Ba nu iau de loc, zice, o sa-mi 
dea ei şi şapte, tâlharii!” E tare descurcaret, zău aşa! 

Şi dacă tot veni vorba, măicuţă, hai să-ţi copiez şi dumitale o bucată din 
Patimile italiene. Are el o operă cu titlul ăsta. Citeşte-o, Varenka şi judecă 
singură! 

„. Vladimir tresări şi patimile începură să clocotească nebune în pieptul 
lui, iar sângele să-i fiarbă în vine... 

— Contesă. 

— Strigă dânsul. 

— Contesă! Iti. Dai oare seama dat de nimicitoare e pasiunea mea, cât de 
nemărginită e nebunia mea? Nu, visele mele nu im-au înşelat! Iulbesc, iubesc, 
cu înflăcărare, cu turbare, fără minte! Tot sângele 'bărbatului tău n-o să poată 
îneca extazul năpraznic şi clocotitor al sufletului meu! Piedicile meschine din 
fata-mi, n-o să zăgăzuiască focul atotnimicitor şi infernal, care-mi brazdeaza 
pieptul istovit de suferinţe. O, Zinaida, Zinaida...! 

— Vladimir! 

— Sopti contesa pierdută, cu'lcân-du-'şi capul pe umărul lui. 

— Zinaida! 

— Striga Smeliski extaziat. 

»Din pieptul lui se evapora un oftat. Si focul izbucni cu valvatai 
mistuitoare pe altarul iubirii, brazdand piepturile nefericitilor chinuiti. 

— Vladimir! 

— Sopti contesa plina de-nointare! Sanul i se ridica napraznic, obrajii i se 
facura stacojii, iar ochii ii ardeau. 

„O nouă căsătorie îngrozitoare se savarsise! 

„Peste o jumătate de ceas, bătrânul conte intră în buduarul soţiei sale. 

) _ Ce zici, sufletele, m-ar fi bine să poruncim să se pună samovarul, în 
cinstea prea iubitului oaspe? 

— Îi spuse el nevestei, mângâind-o pe obraz”. 

Şi acum, aş vrea să te întreb, maicuta, după toate astea: — cum le 
găseşti? E cam... Liber spus, ce e drept, nu zic bal, dar în schimb e bine! Că de 
bine-i bine, n-iai ce-i face! Acum, dă-mi voie să-ţi mai copiez o bucată din 
nuvela Ermak şi, Ziuleika. 

Inch'ipuieste-ti, maicuta, că Ermak, sălbaticul si temutul cuceritor al 
Siberiei, e iindrăgostit de Ziuleika, fata ţarului Kucium, al Siberiei, pe care a 
luat-o ca roabă. Intâmplairea e luată chiar din vremea lui Ivan cel Groaznic, 
după câte vezi. Iată aici o convorbire dintre Ermak si Ziuleika: 

— Mă iubeşti, Ziuleika? O, mai spune-mi-o, mai spune-mi-o o dată...! 

— Te iubesc, Ermak. 

— Şopti Ziuleika. 

— O, cerule si tu pământ, vă mulţumesc! Sunt fericit!... Voi mi-ati dat 'tot 
la ce-a năzuit duhul meu neliniştit încă, din anii crudei mele tinereti. Aşadar, 
încoace mă chemai tu, steaua mea călăuzitoare! lată dair pentru ce m-ai adus. 
Aici, dincolo de Birăul de Piatră! Am să i-o arăt lumii întregi pe Ziuleika mea şi 


oamenii, aceşti monştri turbati, n-o să cuteze să-mi arunce vreo invinuire. O, 
dacă ar fi pe înţelesul lor chinurile tainice ale sufletului ei gingaş, o, dacă ar fi 
în stare să vadă un poem întreg într-o singuiră lacrimă de-a Ziuleikii mele! O, 
lasă-mă să şterg cu sărutări această lacrimă, lasă-mă să soirb această lacrimă 
cerească... Tu, fiinţă nepământeană! 

— Ermak. 

— Raspunse Ziuleika. 

— Lumea-i rea, oamenii sunt nedrepti! Ei au sa ne alunge si au sa ne 
osândească, dragul meu Ermak! Ce o sa se facă sarmana fecioară — crescută in 
mijlocul zăpezilor dragi ale Siberiei, in iurta tatălui ei — în lumea voastră rece, 
îngheţată, lipsită de suflet şi mândră? Oamenii n-au să mă înţeleagă, doritul 
meu, iubitul meu. 

— Atunci sabia mea căzăcească o să se ridice şi o să şuiere deasupra lor! 

— Striga Ermak, aruneind în jur căutături sălbatice”... 

$i acum, Varenka, să-l vedem pe Ermak, când află că Ziuleika lui a fost 
înjunghiată. Kucium, bătrânul orb, folosindu-se ide întunecimea nopţii, s-a 
strecurat în lipsa lui Ermak în cortul acestuia şi şi-a înjunghiat copila, vrând 
să-i dea o lovitură de moarte lui Ermak, căire i-a luat sceptrul şi coroana. 

— Drag mi-e să aud scrâşnetul fierului lovit de piatră! 

— Strigă Ermak cuprins de o furie nebună, ascutindu-si pumnalul de 
oţel, pe piatra vräjitorilor. 

— Vreau sânge! Sângele lor! Trebuie să-i fac bucăţi, bucăţi, bucăţi!” 

Şi după toate astea, Ermak, inemaiputând să supravieţuiască Ziuleikii 
lui, se aruncă în Irtâş şi aici se sfârşeşte toată povestea. 

Şi acum, o frântură dintr-o descriere glumeata, scrisă numai ca să 
stâimească râsul: < „II cunoaşteţi pe Ivan Prokofievici Jeltopuz? Ei) bine, e acela 
care l-a muşcat de picior pe Pirokofi Ivaj novici! Ivan Prokofievici nu ştie de 
-gluma, dar în schimb aire virtuţi rare; Pirokofi Ivanovici, dimpotrivă, moare 
după ridichi cu miere. Pe vremuri, când era bine cu Pelagheia Antonovma... 
Dar pe Pelagheia An-: tonovna o cunoaşteţi? E aceea care-şi pune întotdea- | 
una fusta pe dos”. 

Să mori de râs, Varenka şi alta nimic! Ne tăvăleam pe jos de irâs, când 
ne-a citit-o! Ca să vezi ce poate! Doamne fereşte! Dealtfel, maicuta dragă, cu 
toate că e întortoehiată şi cam prea jucăuşă, e nevinovată şi j n-are pic de idei 
liberale sau lunecari libeir-cugetă- | toare. Trebuie să-ţi mai spun, maicuta, că 
Ratazeaev J are o purtare desăvârşită şi de aceea e un scriitor 1 minunat, nu ca 
alti scriitori. 

Dar ce-ar fi, zău aşa — doamne ce gânduri îi vin uneori în cap omului —... 
Ce-ar fi, zic, dacă aş scrie şi eu ceva? Ei, ce s-ar întâmpla atunci? Să zicem, de 
pildă, că deodată, netam-nesam, ar ieşi în lume o cărticică ou titlul Poeziile lui 
Makar Devuskin. Ce ai spune atunci, îngeraşul meu? Ce ţi-ai închipui, ce-ai 
gândi? Eu unul ştiu despre mine, mäicutä, că dacă mi-ar ieşi cărticica, atunci 
chiar că n-aş indrazni să mă arăt pe Nevski. Cum ar fi, zău, dacă fiecare ar S 
spune că, uite, cică, vine acela care scrie literatură, /poetul Devuşkin şi că, 


uitati-va, chiar dumnealui e Devuskin! Ei, ce m-as face eu, atunci cu cizmele 
mele? Căci trebuie să-ţi pomenesc în treacăt, măi-cută, ca cizmele mele sunt 
aproape totdeauna peticite,! Iair tălpile, drept să spun, mi se dezlipesc uneorii 
într-un chip chiar cu totul ruşinos. Ei, zi şi dumneata,] ce s-ar întâmpla dacă 
toţi ar afla că poetul Devuskin, ' are cizmele peticite? Dacă ar afla-o, de pildă, 
vreo; contesă-ducesă, ce-ar spune, draga mea? Dânsa poate’; nici nu le-ar lua 
în seamă, pentru că eu aşa îmi închi-' pui că ducesele nu se uită la cizme, mai 
ales la cele functionaresti (că sunt cizme şi cizme pe lume), dar,: dacă i-ar 
povesti alţii toate astea? Dacă prietenii mei”' m-ar da de gol? Ratazeaev aii” fi 
cel dintâi care ar face-o, /pentru că el se duce pe la contesa V.; zice că se duce 
des, ca un vechi prieten. Zice că-i o bomboană contesa aceea, o doamnă 
„literară”! Mare şmecher şi Ratazeaev! 

Dealtfel să sifârşim cu tema asta. Dacă ti le-am înşirat pe toate, apoi am 
făcut-o numai aşa, îngeraşule, ca să te mai înveselesc, să te fac să râzi. Cu 
bine, sufletul meu! Ti-am scris o grămadă, dar numai pentru că sunt astăzi cat 
se poate de bine dispus. Masa am luat-o cu toţii la Ratazeaev (să-i fi văzut cat 
de ghidusi sunt!) şi am pus acolo la cale un iro-man!... Ei, dar ce să-ţi mai 
scriu! Vezi numai, să nu-ţi închipui ceva despre mine, Varenka! Eu, ştii... 
Numai aşa! lar cărţi o să-ţi trimit, o să-ţi trimit neapărat!... Umblă pe-aici din 
mână-n mină, o carte de-a lui Paul de Kock1). Dar Paul de Kock n-o să ajungă 
la dumneata. Nu, nu! Nu merge pentru dumneata! Se spune despire el, 
maicuta, că stârneşte dreapta mânie a tuturor criticilor clin Petersbutrg. Iti 
trimit un ifunt de bomboane, pe care le-am cumpărat anume pentru dumneata. 
Mănâncă-le, sufletelul meu şi la fiecare bombonica, gandeste-te la mine. Dar 
vezi să nu rontai acadelele! Să le sugi numai, că altfel te-ar putea durea 
dintisorii. Iti plac poate şi fructele zaharisite? Scrie-mi neapărat. Şi acum cu 
bine, cu bine! Hristos să te aibă în pază, draguta mea. lar eu rămân veşnic al 
dumitale cel mai credincios prieten, Makar Devuskin. 

Stimate domn, Makar Alexeevici! 

Iunie 27. 

Fedora spune că, dac-aş vrea, s-ar găsi oameni care m-ar ajuta cu 
plăcere şi mi-ar face rost de un loc de guvernantă într-o casă foarte bună. Ce 
zici, prietenul ') Paul de Kock (1794-1871) - romancier francez, cu renume de 
scriitor frivol. (N. trad.) meu, să mă duc, ori ba? Se-ntelege că aşa n-o să mai 
fiu o povară pentru dumneata şi locul mi se pare într-adevăr bun. Pe de altă 
parte însă, mi-e cam frică să intru într-o casă necunoscută. Ei, cică, sunt 
moşieri. O să înceapă să întrebe despre mine, să mă descoase, de una, de alta; 
ce o să le spun atunci? Şi pe deasupra mi-e atât de dragă singurătatea, sunt 
atât de sălbatică! Imi place să mă rostuiesc in coltisorul meu şi să nu-l schimb 
multă vreme. Parcă tot e mai bine acolo unde te-ai obişnuit: chiar când o duci 
ca vai de om, tot e mai bine! Şi-apoi ar trebui să plec de-aici şi numai 
Dumnezeu ştie cum ar fi slujba; poate o să mă pună să dădăcesc prunci, nici 
mai mult nici mai puţin! Şi oamenii, cum or fi? Că uite, schimbă a treia 
guvernanta in doi ani! Sfatuieste-ma şi dumneata, Makair Alexeevici, pentru 


Dumnezeu: sa ma duc, ori ba? Si de ce nu vii niciodata pe la noi? Cand si cand 
te arati pentru o clipa si gata! Ne vedem aproape numai duminica la liturghie! 
Vai ce salbatic esti! Pairca ai fi eu! Ce e drept, iti sunt cam ruda! Nu ma iubesti, 
Makar Alexeevici; iar pe mine ma apuca uneori untul de atâta singurätate! 
Cateodata, mai ales in amurg, stau singura-singuirica. Fedora e dusa pe 
undeva... Stau si ma gandesc si nna tot gan-desc fara sifarsit, imi amintesc tot 
ce-a fost si bun si rău, toate imi luneca pe dinaintea ochilor, pe toate le zăresc 
ca prin ceata. Imi apar deodata fete cunoscute (incep sa le vad aproape aievea), 
iar pe maicuta o vad mai des decat pe toti... Dar ce vise am uneori! Simt ca 
stau prost de tot cu sänätatea; abia ma tin pe picioare; azi oind m-ara ridicat 
dimineaţa din piat, mi-a venit ameteala; si pe deasupra ma mai chinuie şi tusea 
asta rea! Presimt, stiu ca in curand am sa mor. Cine 0 sa ma ingroape, oare? 
Cine o sa mearga dupa cosciugul meu? Cine o sa ma planga? Si uite-asa ma 
gândesc ca poate o sa mor într-un loc necunoscut, într-o casă străină, într-un 
ungher străin!... Doamne, ce tristă-i viata, Makar Alexeevici! Ce ma tot hranesti 
cu bomboane, prietene? Nu ştiu, zău, de unde iei atâţia bani! Ah, pästreazä-ti 
banii, prietenul meu! Păstrează-i bine, pentru Dumnezeu! — 

Fedora vinde covorul pe care l-am brodat eu. Cineva ne-a şi da't 50 de 
ruble de hârtie. Socotesc că-i foarte bine. Credeam că o să luăm mai puţin. O 
să-i dau Fedorei trei ruble si mie o să-mi fac o rochita simplă de tot, dar 
călduroasă. lar dumitale o să-ţi fac o jiletcă; ţi-o >fac cu mana mea şi am să 
aleg n stofă bună. 

Fedora mi abcdefghijklmnopqrstuvwxyzstaia-ia adus o carte: Povestirile 
lui Belkin, pe oare ţi-o trimit şi dumitale, dacă ai să vrei s-o citeşti. Te rog 
nuima'i să n-o murdăreşti şi să n-o tii, prea muJt, pentru că-i carte străină; e 
scrisă de Puş-kin. Acum doi ani am citit aceste povestiri împreună cu mäicuta 
mea şi rai-a venit tare greu să le recitesc. Dacă ai ceva cărţi, triimite-mi-le, te 
rog şi mie, dar numai dacă nu le ai de la Ratazeaev, care o să-ţi dea, 
bineînţeles, vreo operă 'de-a lui, dacă cineva i-a tipărit-o vreodată. Cum poate 
să-ţi placă ceva scris de el, Makar Alexeevici? Dumnezeule, ce nimicuri! Acum, 
te las cu bine; prea m-am întins la vorbă! Oind sunt tristă, îmi face plăcere să 
flecăresc despre te miri ce! E ca o doctorie! Numaideciit mă simt mai bine, mai 
ales dacă izbutesc să spun tot ce am pe suflet. Ramiii sănătos, prietenul meu. 

A dumitale V. D. 

Iunie 28. 

Varvara Alexeevna, mäicutä! 

Da-o-ncolo de suparare! Cum se poate una ca asta? Haide, haide, 
îngeraşul meu! Cum de ti-iau intrat în cap asemenea gânduri? Nu eşti bolnavă, 
sufletelul meu! Nu eşti bolnavă deloc! Dimpotrivă, înfloreşti, zău ca-nlfloresti! 
Ce e drept, eşti cam gălbioară la obraz, dar tot înfloreşti! Şi ce sunt visele şi 
vedeniile de oare-mi vorbeşti! Mai mare ruşinea, sufletelul meu, zău asa. Dă-le- 
ncolo de vise şi gata! Eu de ce dorm bine? De ce nu mi se-n tâmplă nimic? Uită- 
te la mine, mäicutä! Trăiesc ca tot omul, dorm liniştit, sunt sănătos tun, într- 
un cuvânt, zdravăn şi voinic de ţi-e mai mare dragul. Linişteşte-te şi dumneata, 


sufletul meu, că-i ruşine, zău! Caută de te fi 81 schimbă. Că ştiu eu bine de ce- 
i <în stare căpşorul f matale: cum îţi intră ceva în el, începi nuimaiidecât să 
visezi şi te laşi pradă tristetii. Încetează măcar de dragul meu! Să te duci la 
stăpân? Niciodată! Nu, 1 nu şi iair nu. Ce ţi s-a mai năzărit, ce te-a găsit? Şi pe 
deasupra să mai pleci şi de-aici? Nu, maicuta!] Asta n-o pot îngădui! O sa mă 
înarmez cum o sa pot? Mai bine împotriva unei astfel de hotărâri. O să-mi i 
vând fracul vechi, o să umblu numai în cămaşă pe străzi, dar dumneata n-ai să 
duci lipsă de nimic. Nu, -] Varenka, mu! Te cunosc eu bine! Asta-i aiureală, i 
curată aiureală! Şi numai Fedora e de vină! Se vede că ea, neghioaba, ţi-a 
-bagat în cap toate a'stea. Să n-o asculti, maicuta! Poate că nu ştii tot adevărul 
despre ea?... E o muiere proastă, cârcotaşă, certareata! Tot ea l-a' băgat in 
groapă şi pe răposatul bărbatu-său. Sau.] poate te-a supărat cu ceva? Nu, 
maicuta, nu, pentru nimic în lume! Eu cum rămân atunci? Ce-o să mă fac? Nu, 
Varenka, sufletul meu, scoate-ti asta din i minte. Ce-ti lipseşte aici, la -noi? Ne 
eşti dragă ca ' lumina ochilor si văd că şi dumneata ne iubeşti. Atunci stai acolo 
liniştită, coase, citeşte sau ar fi mai bine să nu coşi; mă rog, cum vrei, dar stai 
aicii cu noi. Că judecă şi dumneata: treabă-i asta?... Uite, o să-ţi fac rost de o 
cărticică şi pe urmă ne-om duce iar la plimbare pe undeva! Dar mata să nu te 
mai gândeşti la toate astea, maicuta! Baga-ti minţile în cap şi lasă prostiile! O 
să viu şi pe la dumneata şi j încă foarte curând, dar te rog să primeşti vorba 
astaj pe care ţi-o spun cinstit, din toată inima: nu-i fru-| moş ce faci, sufletul 
meu, nu-i frumos! Eu, se-ntelege, j sunt om fără carte şi ştiu bine asta, ştiu că 
biruma dej învăţătură, pe care o am e dintre acelea de doamne. I ajută, dar nu 
ăsta-i lucrul cel mai de seamă şi nu! Despre mine-i vorba, ci despre Ratazeaev, 
a cărui j apărare o iau cu tot dinadinsul, vrei nu wei! Îmi e prieten şi de aceea 
mă ridic pentru el! El seriei bine, loairte, foarte bine şi iar foarte bine! Nu sunt 
dej părerea dumitale şi, orieât ai vrea, nu pot să fiu şi] pace! El scrie viu, în 
fraze scurte, înflorate cu tot1; felul de idei prin ele... Într-un cuvânt - foarte 
bine 1 

Poate că n-ai citit cu boală luairea-aminte cuvenita, Varenka, sau nu erai 
în apele dumitale: te-o fi supărat Fedora ori îi fi avut vreo altă neplăcere! Nu 
zău, citeşte-le cu mai multă simtire si luare-aminte, când eşti veselă şi bine 
dispusă; uite, de pildă, când iei o bombonică în gură, atunci ar fi clipa potrivită! 
Sunt pe lumea asta şi soriitori mai de seamă decât Ratazeaev! 

— Nu zic <ba! Spune cineva ceva? Sunt unii chiar cu mult mai huni! Dar 
ei sunt în felul lor si Ratazeaev e în felul lui! Şi ei sciriu bine şi Ratazeaev scrie 
bine 1 Mă rog, el scrie aşa, când îi vine lui şi foarte bine face că scrie! Şi acum, 
la revedere, mäicutä! Nu mai pot să-ţi scriu! Am treabă şi mă grăbesc. Vezi de 
te linişteşte, maicuta dragă, lumina ochilor mei! Dumnezeu să te aibă în paza 
lui. lar eu rămân al dumitale oredincios prieten 

Makar Devuşkin. 

P. S. Mulţumesc pentru carte, sufletul meu! O să-l citesc şi pe Puşkin; 
diseară trec neapărat pe la dumneata. 

Dragul meu Makar Alexeevici 


lulie 1. 

Nu, prietenul meu, n-am s-o duc eu multa vreme aici printre voi! M-am 
gândit mai bine si am găsit că rău fac cand dau cu piciorul unui loc atât de 
bun! Acolo o sa am cel -putin bucata de pâine sigura! Si-apoi o sa-mi dau toata 
silinta si o sa câstig dragostea acelor oameni straini; ba chiar o sa-mi schimb si 
firea de-o trebui. Ştiu că-i greu si dureros să trăieşti printre străini, să fii la 
cheremul loir, să-ţi ascunzi şi să-ţi înfrângi simtamintele, dar o să mă ajute 
dumnezeu! Doar n-o să rămân toată viaţa o sălbatică! Am mai văzut eu de- 
astea! Mi-aduc aminte când eram mică şi mă duceam la pension... Duminica 
mă jucam şi mă zbenguiam acasă de mă certa uneori şi mama. Dar mie puţin 
(îmi păsa! Aveam inima uşoară şi sufletul plin de lumină. Dar când se apropia 
sea-ra, mă cuprindea deodată o tristeţe de moarte. La nouă trebuia să mă 
întorc la pension şi acolo toate erau străine, reci, aspire... Luni guvernantele 
erau de obicei totdeauna supărate... Îmi simţeam inima mică şi-mi venea să 
plâng. Uneori mă ascundeam în câte un ungher şi plângeam acolo singură- 
singurică; mă temeam să nu mă vadă cineva şi să zică de mine că-s leneşă. Eu 
nu plângeam doar pentru că trebuia să învăţ! Dar ce să vezi? Până la urmă m- 
am obişnuit cu pensionul şi la plecare am plâns când m-am despărţit de 
prietenele mele. Şi-apoi nu-i frumos să vă fiu povară, dumitale şi Fedorei. 
Gândul acesta mă chinui! Într-una. Toate astea ti le spun fără ocol, pentru că 
m-am deprins să-ţi vorbesc cu inima deschisă. Crezi că nu văd ca Fedora se 
scoală în fiecare zi cu noap-tea-n cap şi se. Apucă de rufele ei şi roboteşte până 
noaptea târziu? Si doar oasele ei bătrâne cer odihnă! Crezi că nu văd că 
dumneata iti cheltuieşti ultimul banut cu mine? E oare dirept asta, cu 
mijloacele pe cäire le ai? Îmi scrii că o să vinzi şi cămașa de pe dumneata ca să 
nu mă laşi în nevoie. Cred, prietenul meu! Nu mă îndoiesc de inima dumitale 
bună! Dar asta o spui acum! Acum când ai bani la care nu te aşteptai; când ai 
primit gratificatie. Dar pe urmă? Ce o să se întâmple mai târziu? Ştii foairte 
bine ca sunt mereu bolnavă. Nu po*t luară aşa cum lucrezi dumneata, desi aş 
vrea din tot sufletul; şi-apoi nici ni se găseşte mereu de luoru. Atunci ce-mi 
irămâne de.; făcut? Să mor de inimă rea pirivindu-vă pe voi amân-j doi, dragii 
mei? Cu ce vă pot fi eu de folos, măcar cât de cât? Şi de ce spui că nu poţi trai 
fără mine?] Ce bine ţi-am făcut? E adevărat că tin la dumneata; din tot sufletul, 
că te iubesc mult de tot din fundul inimii, dar amară-i soarta mea! Ştiu să 
iubesc, pot să iubesc, diar atâta tot! Nu pot nici să fac bine, nici să m 
răsplătesc pentru binele pe care mi l-ai făcut. Atuncil de ce nu mă laşi să plec? 
Mai gandeste-te şi spum mi ultimul cuvânt. In aşteptare, irămân a dumitale 

V. D, care te iubeşti 

lulie 1. 

Fleacuri, Varenka, fleacuri şi nimic mai mult. Dacă te lasă omul în voia 
dumitale, cine ştie ce-ţi mal; trece prin cäpsoirul cela zbuciumat! Nici asta nu-ţi 
place, nici ailaltă nu-i bună! Numai că eu îmi dau acum seama că toate-s 
fleacuri. Spune şi dumneata, mäicutä, ce-ţi lipseşte aici la noi? Si noi te iubim 
şi mata ne iubeşti, suntem cu toţii mulţumiţi şi fericiţi; ce mai vrei? Da' la 


stäpân, printre oameni sträini, ce ai sa te faci? Cred ca nu stii inca ce-nseamna 
străinii! Întreabă-mă pe mine, că o să-ţi spun eu! Ştiu bine de tot ce-nseamna 
să fii la străini şi am gustat din pâinea lor! E rău străinul, Varenka! Rau si 
hain! Dacă nu poate să-ţi sfâşie altfel inima, ţi-o sfâşie cu vorbă de dojana, cu 
ocara si cu piriviiri ucigătoare. La noi aici ţi-e cald, ţi-e bine de parcă ai sta 
într-un euibusor. Şi dacă pleci, noi cui irămânem? Ce o să ne facem fără 
dumneata? Mai ales eu, bătri-nul? Crezi că n-avem nevoie de dumneata? Crezi 
că nu ne esti de folos? Cum adică? Spune şi dumneata, maicuta, cum adică nu 
ne eşti de folos? Dimpotrivă, Varenka, îmi aduci un mare folos! Ai asupira mea 
o înirâuore binefăcătoare... Chiar şi acum, de pildă: mă gândesc la dumneata şi 
îmi simt sufletul mai luminat. Când iti săriu câte o scrisoare, imi pun toala 
inima în ea, dar şi de la mata primesc răspuns la toate... Ti-am cumpărat si 
câte ceva de purtat, ţi-am făcut şi o pălărioară... Când îmi dai câte o treabă, ti- 
o fac fără greş... Nu, zău! Cum poţi să spui că nu-mi eşti de folos? Ce-o să mă 
fac singur la batonete, la ce o să fiu bun? La asta nu -te-ai gândit, Vairenka? 
Atunci te rog să te gândeşti şi încă bine de tot: -La ce-o să mai fie bun omul 
ăsta fără mine?” M-am obişnuit atât de mult cu dumneata, draga mea. Ce 0 sa 
fie dacă pleci?! Nu-mi rămâne decât să mă azvarl în Neva şi... Gata socoteala, 
Iti dau cuvântul meu că aşa o să se-ntample, Varenka! Altfel nu văd ce aş 
putea face fără dumneata! Of, Varenka, sufletul meu! Văd că vrei cu tot' 
dinadinsul să mă ducă şi pe mine un carutas la tintirimul Volkovo, cu o 
singură babă-bocitoare iîn urima sicriului, să mă coboare în groapă, să 
gramadeasca tarana peste mine şi să mă lase apoi singur. Mare păcat iti faci cu 
mine, maicuta dragă! Mare păcat, zău! Iti înapoiez cărticica pe care mi-ai 
trimis-o şi daca wei să-mi ştii părerea, sufletele, pot.5 să-ţi spun că niciodată în 
viata mea n-am citit o I carte mai frumoasă. Şi uite, mă întreb, maicuta, cum | 
de affl trăit până acuim pe lume, aşa ca un prost, Doamnei iairtă-mă? Ce am 
ifăcut? Din ce desiş de codru viu? Că doar nu ştiu nimic! Chiar nimic! Ce mai îa 
deal la vale, Varenka: sunt un om fără carte. Am citit până acum o nimica 
toată, pot să spun că aproape n-am citit: „O cadra de om”, oare-i o carte scrisă 
de unul deştept, am citit-o! Apoi ,Bäietelul care cânta din clopoțel” şi „Cocorii 
lui Ibicus”1). Şi asta-i tot! Altceva n-iam mai citit. Acum, am citit „Căpitanul de 
poştă” din cărticica pe oare mi-ai trimis-o! Vezi cum se-ntâmplă uneori pe 
lumea asta, mäicutä? Trăieşti, trăieşti si nu ştii că-i de ajuns să-ntinzi mana ca 
să iei o cărticică în care-i zugrăvită de-a fir-a-păr viaţa ta! Dar de-abia începi s- 
o citeşti, că tot ce n-ai în-] teles înainte ti se limpezeşte parca în minte, ti se 
luminează şi vezi că aşa trebuie să fie! Şi apoi uite pentru ce am mai îndrăgit eu 
cartea dumitale: alta, o I citeşti uneori şi o răsciteşti piînă innebunesti, 'dar e I 
aşa de întartochiată că nu pricepi nimic. Eu unul, de pildă, sunt greu de cap. 
Aşa-s eu: greu de cap! De aceea nu'pot citi cărţi prea dibăcite. Pe asta, însă, o-| 
citesc de parcă eu aş fi scris-o! Cum să-ţi spun mai jj bine? Parcă ar îi inima 
mea, bună-rea, cum este, pe j care am deschis-o în faţa oamenilor, povestindu- 
le cu < de-amănuntul tot, tot! Ş-apoi ce întâmplare simplă! + Zău c-aş fi scris-o 
şi eu la fel! De ce n-aş scrie-o? Că de simţit o simt întocmai ca în cartea asta si 


m-ara: aflat în împrejurări asemănătoare celor ale lui Sam-3 son Varin, de 
pilda, saracul de el! Si-apoi cati Sam-) soni de-astia, nenorociti ca vai de lume, 
umblă prinH tre noi! Si cu cata dibăcie sunt înfăţişate toate! Abiai mi-am putut 
stapani lacrimile, maicuta draga, candj am citit ca s-a dat la betie, sarmanul de 
el, că si-al băut mintea si că dormea cât era ziulica de mare, în-l velit cu 
cojocul lui de oaie, iar durerea şi-o ineca inj vin... lar cand îşi amintea de fie-sa, 
Duniasa, oita ra-1') ,Cocorii lui Ibicus” — legendă de Schiller, tradusă d «; 
Jukovski. (N, trad.) tacita, varsa lacrimi amare, stergandu-si ochii cu poala 
hainei soioase... Curat ca in viata! Nu, zau, citeste-o si dumneata: piarca-i viata 
însăşi! Parcă trăieşte! Am văzut si eu toate astea, în jurul meu. Tareza, de pildă. 
Sau... de ce am căta în altă parte? Slujbaşul nostru! Nu-i şi el un Samson 
Vârin? Atâta doar că se numeşte altfel: Gorşkov. Pentru toţi se potrivesc cele 
sorise în carte, maicuta şi tuturor li se poate întâmpla: şi dumitale şi mie! Pana 
şi vreun conte dintre aceia care stau pe Nevski sau pe malul Nevei şi el poate 
avea aceeaşi soartă, deşi la prima vedere s-ar părea că-i altceva, pentru că la 
alde ei toate sunt altfel - mai simandicoase! Dair până la ummă e acelaşi lucru: 
ceea ce scrie acolo i se poate întâmpla şi lui, cum mi se poate întâmpla şi mie. 
Iac-asa, maicuta 1 Iar dumneata umbli să pleci de la noi! Păi aşa, n-ar fi de 
mirare să cad şi în păcat, Varenka! Ai să mă pierzi şi pe mine şi pe dumneata! 
Of, luminita mea dragă, scoate-ti din căpşor toate gândurile astea năstruşnice 
şi nu mă mai chinui degeaba! Cum ai să poţi mata, puisor 'gingas şi fără 
aripioare, cum ai să poţi, zic, să te fereşti din calea pierzării şi să te aperi de 
oameni răi? Ei, haide, haide, Varenka! Vezide te face bine şi nu mai da 
ascultare sfaturilor prosteşti sau bânfelilor! Jar cărticica asta, a dumi-lale, mai 
citeşte-o o dată, mai citeşte-o cu luaire-amin-te, că o să-ţi folosească! 

I-am vorbit şi lui Ratazeaev despre „Căpitanul de poştă”. Dair el mi-a 
spus că astea-s vechituri şi că acum ies cărticele cu poze şi cu tot felul de 
descrieri; de fapt nu prea am priceput ce a vrut să înţeleagă cu asta. Ca 
încheiere însă mi-a spus că Puşkin e un scriitor de seamă şi că a fost fala 
Rusiei şi câte şi mai câte. De bună-i bună cărticica, n-am ce zice. Mai citeşte-o, 
Varenka, încă o dată, cu toată luairea-aminte; fă după cum te sfătuiesc eu şi 
fă-i bucurie unui bă-trân ca mine prin supunerea şi ascultarea dumitale! 
Atunci o să te răsplătească şi Dumnezeu, draga mea! O să te răsplătească 
negreşit, ai să vezi. 

Prietenul dumitale bun, Makar Devuskin. 

Mult stimate Makar Alexeevici! 

Tulie S.i 

Fedora mi-a adus astazi cincisprezece ruble de arJ gint. Ce mult s-a 
bucuirat, saraca de ea, cand i-an dat si ei trei ruble! Iti scriu iin graba, pentru 
ca toc-A maiiti croiesc jiletca. Stofa e o minune: galbenă cu] floricele. Iti mai 
trimit o carte, in care sunt adunate] tot felul de povestiri. Unele din ele le-am 
citit. Vezi] de citeste neapärat ,Mantaua”. Ma tot rogi sa ma ducj cu dumneata 
la teatru. Oare n-o să fie prea scump?'! Poate doair asa, pe undeva, la balcon. 
Ce e drept,] n-am fost demult la teatru; nici nu-mi amintesc dej când. Numai că 


ma tot gandesc c-o sa coste prea-mult! Fedora se multumeste sa clatine din 
cap. Spune] că felul de viata pe care-l duci acum nu e deloc pe] potriva 
câştigului dumitale. Văd şi eu că are dreptate, j Numai cu mine ce de bani ai 
cheltuit! Vezi, prietenul] meu bun, să mu iasă rău! Fedora mi-a mai spus dej 
nişte vorbe pe oare le-a auzit, cum că te-ai certat cu! Piroprietăireasa dumitale 
pentru că nu i-ai plătit ebiria. F Mi-e frică pentru dumneata! Acu', cu bine! Mă 
gra-i besc. Am puţină treabă — schimb panglicile de la pălărie. 

V. D\par 

P. S. Dacă ne ducem la teatru, o să-mi pun pălăfl riuta cea noua, iar pe 
umeri pelerina neagră. Crezi că] o să-mi istea bine? 

Iulie 7.1 

Mult stimată Varvara Alexeevna 

Eu tot la ce vorbeam ieri mă întorc. Da, maicuta,; pe atunci îmi umblau 
şi mie tot felul de aiureli priiti cap. M-am îndrăgostit de actriţa ceea pana peste 
urechi! Şi asta încă n-ar fi cine ştie ce; mai grozav ej că n-am văzut-o aproape 
de loc şi: la teatru n-am] fost decât o dată şi totuşi eram amorezat lulea 

Avearri pe atunci vecini de cameră vreo cinci tineri, toţi băieţi de viata 
nevoie mare. M-am împrietenit cu ei, mai de voie, mai de nevoie, deşi mă 
tinusem mereu la o oarecare depărtare de dânşii. Ca să nu creadă însă că ma 
las mai prejos, le tineam hangul la toate. Vai şi ce mi-au mai împuiat urechile 
cu actriţa aceea! În fiecare seară, de câte ori se juca teatru, toată ceata - care 
pentru cele trebuincioase n-avea de obicei nici o letcaie — se ducea la teatru, la 
galerie şi atâta băteau din palme, atâta o chemau la rampă pe actriţa aceea, de 
ziceai că şi-au ieşit din minţi. Pe urmă, toată noaptea nu mă lăsau să închid 
ochii; până în zori numai despre dânsa vorbeau, din „Glasa mea” n-o mai 
scoteau cu toţii, numai de ea erau îndrăgostiţi, numai ea era focul inimioarei 
lor. Şi ce să spun? Mi-au împuiat şi mie capul, că eram tinerel pe atunci, fără 
apărare. Nu ştiu nici eu cum, dair m-am trezit la teatru, împreună cu ei, tocmai 
la al patrulea balcon. De văzut n-am văzut decât un colţ de cortină, în schimb 
am auzit totul. Avea actriţa ceea într-adevăr un glăscior drăguţ şi răsunător ca 
o privighetoare, de te ungea la inimă. Ne-am rupt mâinile, atâta am bătut din 
palme şi am strigat! Într-un cuvânt era cât pe-aci să ne dea şi afară 1 Pe unul 
dintre noi l-a şi scos din sală! Am venit acasă ametit nu alta! N-aveam în 
buzunar decât o rublă, mare şi lată, iarl până la leafă mai erau pe puţin zece 
zile. Si ce crezi c-am făcut, maicuta? A doua zi dimineaţa, înainte de birou, m- 
am abătut pe la frantuzul care tinea parfumeria, am cumpărat de la dân-sul 
parfum şi nu ştiu ce săpun bine mirositor şi am dat pe asta toţi banii pe caire-i 
aveam. Crede-mă că nici eu nu ştiu pentru ce am făcut atunci toate astea! La 
prânz nu m-am mai dus pe-acasă ci am umblat mereu pe sub ferestrele ei. 
Stătea pe Nevski, la etajul patru. Pe urmă m-am dus acasă, m-am odihnit un 
ceas şi hai înapoi pe Nevski, numai şi numai ca să trec pe lângă geamul ei. Şi 
uite-aşa, am umblat după dânsa vreo lună şi jumătate. Tocmeam nu ştiu câţi 
birjari unul după altul şi zburam tantos încoace şi încolo prin fata casei ei. M- 
am istovit ca vai de lume şi m-am îndatorat până peste cap, iair îa urmă mi-a 


trecut şi amorul: mi se făcuse lehamite! | Asta numai ca să vezi, maicuta, ce 
poate face o actriţă dintr-un om cumsecade. Dealtfel eram crud, crud de tot, pe 
atunci! 

M... D. 

Mult stimata Varvara Alexeevna! 

Iulie 8. 

Mă grăbesc să-ţi înapoiez cartea pe care mi-ai trimis-o pe data de 6 a 
acestei luni şi odată cu asta mă grăbesc să-ţi spun ce gândesc. E urât, e foarte 
urât din partea dumitale că m-ai pus într-o astfel de situaţie! Dă-mi voie, 
maicuta dragă! Orice om îşi are soarta lui, hărăzită de dumnezeu. Unuia îi e 
scris să poarte epoleti de general, altuia să fie consilier titular, unora să 
poruncească, iar altora să se supună | cu teamă şi fără să crâcnească. Şi toate 
astea sunt rânduite după însuşirile fiecăruia; unul e mai înzes- 1 trat pentru 
cutare lucru, altul pentru altceva şi înzestrarea vine şi ea de la dumnezeu. Iaca 
eu, sunt de | treizeci de ani în slujba statului; datoria mi-o fac fără greş, beat 
nu im-a văzut nimeni şi nici alte încălcări n-am săvârşit în viaţa mea. Ca 
cetăţean socotesc, cu mâna pe conştiinţă, că am şi eu unele lipsuri, j dar am şi 
virtuţi. Mai marii mei mă stimează şi în- | suşi Excelenţa sa e mulţumit de 
mine; şi cu toate că până în ziua de azi nu mi-a arătat-o prin vireun semn mai 
deosebit, ştiu bine că-i mulţumit. Am ajuns să caruntesc fără să mă ştiu 
vinovat de vreun păcat | mai maire. De unele mai mici, nu zic, dar cine nu le 
are? Fiecare are câte un păcat, chiar şi dumneata, | mäicutä! Dar ca să am 
vreo vină sau să fi făcut vreo greşeală mai mare, asta nu! Să calc într-un fel sau 
altul vreo legiuire, sau liniştea publică, de astai nu mă poate învinui nimeni; 
asta nu mi s-a intam-' plat; era să primesc chiar şi o decorație... Ei, dar ce sa 
mai vorbim! Toate astea, dumneata, mäicutä, ar fi trebuit să le cunoşti si el de 
asemenea! Dacă s-a | apucat să le pună într-o carte, trebuia să le ştie cu de- 
amănuntul. Nu zău, la una ca asta nu m-am aşteptat din partea dumitale, 
maicuta! Dacă e cineva care n-ar fi trebuit să mi-o facă, păi asta esti dumneata, 
Varenka. 

Aşa va să zică! Şi cum vrei, după asta, ca omul să-şi vadă liniştit de viaţă 
în coltisorul lui —- bun ori rău, cum o fi — să trăiască cinstit şi frumos, fără să-i 
facă vreun irău cuiva, cu teamă de Dumnezeu, să trăiască aşa încât să-şi 
cunoască lungul nasului, ca şi alţii să-l lase în pace şi să nu se vâre în văgăuna 
lui, să nu tragă cu ochiul... Adică... „aşa arăţi matale între cei patru pereţi”, 
sau „hai să vedem dacă ai vreo jiletcă mai acătării, sau rufele trebuincioase... 
Da' cizme ai? Da' pingele? Ia, să văd ce maoinci, ce bei, ce copiezi acolo...?” S- 
apoi ce-i cu asta, maicuta, dacă unul... Hai să zicem chiar eu, o să trec in 
vârful degetelor pe unde-i caldarâmul ştirbit, pentru că-mi pare rău de cizme! 
Pe urmă, iarăşi, de ce să scrie despire altul că nu se-ajunge cu banii în-tr-atât 
că nici ceai nu bea? Ce, parcă toată lumea trebuie neapărat să bea ceai? Eu 
unul de ce nu mă uit în gura fiecăruia ca să văd ce mănâncă? Am supărat eu 
pe cineva făcându-i ocara asta? Nu, maicuta 1 De ce să te legi de altul, daca 
nimeni nu se leagă de tine? Şi na, poftim o pildă frumoasă! Ca să vezi cum ise- 


ntampla pe lume, Vairvara Alexeevna: iti vezi de slujba cu sarg si tragere de 
inima, mai marii tai te respecta (orice-ai zice, tot respect e!) Si se apuca unul 
sa-ti joace un renghi, fara sa stii pentru ce? Netam-nesam! Uneori, ce e drept, 
iti faci cate un lucru nou, te bucuri de el, nu dormi noaptea de fericire. O 
pereche de cizme, de pilda, pe care ti le pui cu cea mai grozava placere... Asta 
aşa e! Am încercat-o chiar eu! Iti pare bine să-ţi vezi piciorul încältat cu o cizma 
frumoasa! Partea asta e descrisa ca in viata! Totusi, ma pirinde mirarea, cum 
de a lasat Feodor Feodorovici sa se raspandeasca 0 asemenea carte si n-a cerut 
socoteală pentru ceea ce s-a scris despre el. Este cam tânăr in dregatoria lui, 
asta asa-i, si-i cam place sa tipe; dar de ce n-ar tipa? De ce sa nu faca de doua 
parale pe unul ca mine, daca o merita? Hai sa zicem ca n-ar face de-cat ca sa-si 
dea aere! Foarte bine, m-aire decat s-o faca! Trebuie sa ne deprinda, sa ne 
bage-n sperieti 1 Pentru ca - hai să vorbim pe fata, Varenka! Alde noi nu facem 
nimic dacă nu ne e frică! Fiecaire numai asta caută: să intre într-o slujbă şi să 
zică: „sunt în cutare sau cutare loc”, dar de treabă se fereşte cum poate şi cum 
ştie mai bine! Şi pentru ca sunt ranguri felurite la slujbasi, iar fiecare rang cere 
o săpuneală corespunzătoare, se-ntelege de la sine că şi felul säpunelii e altul 
de fiecaire data! La mintea cocoşului! Păi asa-i de când lumea, mäicutä, ca 
fiecare caută să se grozăvească faţă de altul şi fiecare îl săpuneşte pe celălalt! 
Fără o asemenea măsură de prevedere nici lumea n-ar fi lume şi nici bună 
rânduială n-air fi nicăieri! Zău că nu-mi vin în fire de mirare că Feodor 
Feodorovici n-a luat în seamă <m astfel de jignire! 

La ce bun să scrii toate astea? Cui îi foloseşte? Oiri poate crede 
dumnealui, scriitorul, că vreunul dintre cititori o să-i facă o manta pentru 
povestirea asta? Ori o pereche de cizme? Nici gând, Varenka 1 O să citească 
povestirea şi o să-i ceară urmare, ai să vezi! Şi uite-aşa, uneori te ascunzi, te 
feresti să nu iasă la iveală ce te doare, ţi-e teamă până şi să scotii nasul afară, 
fiindcă ştii că începe bârfa şi că oamenii te iau în bătaie de joc pentru te miri ce 
fleac pe lumea asta şi iată că toată viaţa ta de cetăţean şi familist intră în 
literatură! Toate alea sunt date în vileag, se tipăresc, se citesc, se iau în râs, se 
judecă! Păi aşa nu mai poate omul să iasă iîn stradă! Atât de limpede le-a 
ticluit dumnealui în carte, că oricine poate să ne recunoască pe alde noi chiar 
şi după umblet! Înţeleg să se fi dat pe brazdă măcar la sfârşit, să fi îndulcit cele 
scrise înainte, să fi strecurat, de pildă, măcar după fraza aceea unde se spune 
că i-au aruncat hartiute pe cap, că uite, cică, omul nostru cu toate astea era 
plin de virtuţi, bun cetăţean şi nu merita o asemenea ocară din partea colegilor 
slujbasi; că a fost supus fata de cei mari (aici putea s-aduca şi o pildă la 
nevoie), că n-a făcut nimănui nici un rău, că a crezut în Dumnezeu şi că a 
murit (dacă a vrut neapărat să-l facă să moară) plâns de toată lumea! Dar şi 
mai bine era să nu-l lase să moară, bietul de el şi s-o întoarcă în aşa fel ca 
mantaua lui să se găsească; iar generalul, aflând mai îndeaproape de virtuțile 
lui, să-l cheme în can-telarie, să-l urce în grad, isă-i dea o leafă bună! Ştii cum 
ar fi fost atunci? Răul ar fi fost pedepsit, iar binele ar fi triumfat şi colegii lui de 
birou ar fi rămas cu buzele umflate. Eu unul aşa as fi scris-o! Cum e acum, ce 


are deosebit, ce are bun in ea? O pilda acolo, o pilda nefolositoare din viata 
noastra ticäloasä de fiecare zi! Nu pricep cum ti-a venit sä-mi trimiti mie o 
astfel de carte, ' draga mea! As-ta-i carte scrisă cu gând rau, Varenka! Si nu 
seamănă cu adevărul, pentru că nici nu poate fi pe lume un astfel de slujbas! 
Ştii ce-ar merita? Să ne plân-gem, să facem o plângere în toată legea! 

Al dumitale prea supus servitor Makar Devuskin. 

Mult stimate Makar Alexeevici 

lulie 27. 

Întâmplările din urmă, ca si scrisorile dumitale, m-au speriat, m-au uluit 
şi m-au lăsat pradă nedumeririi, dar cele ce mi-a spus Fedora mi-au limpezit 
lucrurile. De ce atâta deznădejde? De ee-ai căzut din-tr-o dată în prăpastia asta 
adâncă, Makar Alexeevici? Lămuririle pe care mi le-ai dat, nu m-au mulţumit 
defel. Vezi câtă dreptate am avut când am stăruit să iau locul acela bun care mi 
s-a propus? Pe deasupra mă mai sperie rău de tot şi cele ce mi s-au în-lâmplat 
acum în urmă! Dumneata îmi spui că numai dragostea ce mi-o porţi te-a făcut 
să-mi ascunzi adevărul. Şi atunci, demult, când îmi ziceai ca-ti cheltuiesti cu 
mine numai banii puşi de o parte, pe care îi aveai, cică, la Casa de depuneri 
pentru orice în-tâmplare şi atunci, zic, ştiam că faci prea mult pentru mine. 
Acum însă, când am aflat că n-ai avut nici un ban pus de o parte, că auzind 
întâmplător de nenorocirea în care mă aflu, te-ai simţit mişcat şi ai cheltuit cu 
mine toată leafa luată înainte, că ţi-ai vândut până şi haina când am fost 
bolnavă - toate astea m-au făcut să mă frământ atât de mult, că nul] ştiu nici 
până acum în ce chip să le primesc şi ce săj gândesc despre ele! Ah, Makar 
Alexeevici! Trebuia! Să te mărgineşti la cele dintâi binefaceri pe care ţii le 
insuflau mila şi dragostea de rudă şi să nu mai: iroseşti banii pe fleacuri, cum 
ai făcut mai târziu I Ai înşelat prietenia noastră, Makair Alexeevici, pen-j tru că 
n-ai fost sincer cu mine; şi acum când văd căi ultimul ban al dumitale s-a dus 
pe rochii, bomboane, | plimbări, teatru şi cărţi, cât de scump le plătesc pe; 
toate prin mustrarea de cuget pe care o simt pen-| tru uşurinţa de neiertat de 
care am dat dovadă (pen-l tru că am primit de la dumneata tot, fără să mă in-] 
tireb de unde vine); în felul acesta, toate lucrurile! Cu care ai vrut să mă bucuri 
s-au prefăcut in sufe-l rinta pentru mine, lăsându-mi în inimă o părere dej rau 
care nu foloseşte la nimic şi atât! Vedeam eu căi în vremea din urmă esti 
firământat de un gând, şi, | cu toate că simţeam şi eu o nelinişte de parcă aş 
fil aşteptat ceva, nici măcar nu mi-a dat prin cap că J o să se întâmple una ca 
asta! Cum de te-ai pututi lăsa în halul acesta pradă deznadejdii,. Makar Ale-l 
xeevici! Ce o să gândească, ce o să spună acuma toţi aceia care te-au 
cunoscut? Dumneata, pe care; eu şi toţi ceilalţi te-am prețuit atât de mult 
pentru,! Inima bună pe. Care o ai,. Pentru simplitate şi cumin-j tenie, ai căzut 
dintr-o dată la această patimă urâtăJ de care — pare-mi-se nimeni nu te ştia 
vinovat până J acum! Nu pot să-ţi spun ce-; a fost cu mine când Fedbra mi-a 
povestit că cineva te-a găsit pe stradă! beat şi te-a adus acasă cu poliţia! Am 
rămas mutai de uimire, cu toate că mă aşteptam la ceva neobiş-l? Nuit, de 
vreme ce timp de patru zile ai dispărut cui totul. Nu te-ai întrebat oare, Makar 


Alexeevici, ce ol să spună mai mairii dumitale când o sa afle adeva-j rata 
pricină pentru care ai lipsit de la slujbă? Zici] că toată lumea râde de 
dumneata, că toţi au aflat despre legătura pe care o ai si că vecinii imi pome- | 
nesc numele când te iau în bătaie de joc. Nu-i mai băga în seamă, Makair 
Alexeevici şi vino-ti în fire, pentru numele lui Dumnezeu! Şi-apoi toată povestea 
asta a dumitale cu ofiţerii, de-ai şti numai cât mă sperie! Am auzit doar în 
treacăt de ea! Lămu-reşte-mă cum s-a întâmplat? Îmi sorii că te-ai temut să-mi 
destăinuieşti totul, crezând că în urma acestei mărturisiri ai să pierzi prietenia 
mea; îmi mai scrii că ai fost deznădăjduit pentru că nu ştiai cum să mă ajuţi 
mai bine când eram bolnavă si că ai vândut totul ca să-mi dai cele de trebuinta, 
să nu mă ducă la spital; îmi mai scrii iarăşi că te-ai îndatorat unde şi cum ai 
putut şi că ai în fiecare zi neplăceri cu proprietăireasa; dar ascunzându-mi 
toate acestea, ai făcut mai rău! Şi uite, acum ştiu totul. Nu vroiai s-asculti cand 
iti spuneam că eu sunt pricina nenorocirilor dumitale, iar acum m-ai făcut de 
două ori mai nenorocită prin purtările pe căire le ai. Toate astea m-au uimit 
nespus, Makar Alexeevici! Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsitoare. 
Nenorocitii şi săracii trebuie să se ferească unii de alţii, ca să nu ajungă si mai 
rău. Ti-am adus pe cap nenorociri pe care nu le-ai încercat înainte, în viata 
liniştită şi singuratică pe căire ai dus-o. Şi asta mă chinuie nespus, mă omoară! 

Să-mi scrii acum /m sufletul deschis ce ti s-a întâmplat si cum de te-ai 
hotărât la o faptă ca asta. Li-nişteşte-mă, de-i cu putinţă. Nu mândria mă face 
să-ţi scriu despre liniştea mea, ci prietenia şi dragostea pe care ti le port si care 
nu mi se vor şterge niciodată din inimă. Cu bine! Aştept cu nerăbdare 
răspunsul dumitale. Ai avut o parare greşită despre mine, Makar Alexeevici. 

Varvara Dobroselovd, care te iubeşte din toată inima. 

Iulie 28, Nepretuita mea Varvara Alexeevna 

Pentru că toate s-au sfârşit acum şi lucrurile intră puţin câte puţin pe 
vechiul lor fagas, uite ce vreau să-ţi spun, mäicutä: te ingrijorezi gandindu-te ce 
o să creadă oamenii despre mine, la care mă grăbesc să-ţi răspund, Varvara 
Alexeevna, că ambiția mea mi-e mai scumpă decât orice. Drept care, adueandu- 
ti la cunoştinţă nenorocirile mele si neoranduielile ce s-au petrecut in viata 
mea, te instiintez totodată că mai mani mei n-au aflat nimic şi nici n-o să afle, 
aşa încât o să mă stimeze şi de aci înainte. Totuşi mi-e teamă de bârfeli. Acasă 
la mine, proprietăreasa a făcut gură, dair acum, când i-am plătit o parte din 
datorie, cu ajutorul celor zece ruble primite de la dumneata, se mulţumeşte să 
bombăne şi nimic mai mult. Cât despre ceilalţi, de ei nu mi-e teamă; dacă nu le 
ceri bani cu împrumut, te lasă în pace. Drept încheiere ia lămuririlor pe care ţi 
le dau, vreau să-ţi spun, mäicutä, că stima dumitale pentru mine o socotesc 
mai presus decât orice pe lume şi ea e singura mea mângâiere acum, când trec 
prin aceste vremelnice tulburări. Mulţumesc lui Dumnezeu că cea dinţii 
lovitură şi cele dintâi încercări au trecut şi dumneata le-ai primit fără să cirezi 
despre mine că am călcat legea prieteniei şi că nu mă gândesc decât la mine, 
pentru că te-am oprit aici şi te-am minţit, fiindcă nu eram în stare să mă 
despart de dumneata - fiinţa pe care o iubesc ca pe îngeraşul meu păzitor. 


Acum m-am apucat cu o deosebită sarguinta de slujbă şi-mi împlinesc bine 
îndatoririle. Evstafi Ivanovici numi-a spus nici o vorbă când am trecut ieri pe 
lângă dân-sul. Nu-ţi ascund, maicuta, că mă omoară datoriile şi starea jalnică 
a garderobei mele, dar nici asta nu-i nimic şi te rog din suflet să nu fii aşa de 
deznădăjduită, ' maicuta! Mi-ai trimis azi cincizeci de copeici, Vairenka si 
banutii ăştia mi-au străpuns inima. Va să zică aşa merge acum! Adicătelea nu 
eu, bătrân prost, te ajut pe dumneata, îngeraşul meu, ci dumneata, biata mea 
orfană, mă ajuţi pe mine! Foarte frumos din partea Fedorei că a făcut rost de 
ceva bani. Eu, deocamdată, n-am nici o nădejde, mäicutä, dar dacă s-o ivi 
măcar cea mai mică, o să-ţi scriu cu de-amănuntul. Numai bârfa, bârfa ma 
nelinişteşte mai mult ca orice. Rămâi sănătoasă, ingerasui meu! Iti sărut 
mânuta şi te rog mult de tot să te faci bine. Nu-ţi scriu mai pe larg, pentru că 
mă grăbesc la slujbă; vreau ca prin sarguinta şi tragere de inimă, să ispasesc 
vina pe care o am de a fi fost delăsător în serviciu; despre toate celelalte patanii 
ale mele, precum şi despre povestea aceea cu ofiţerii, o să-ţi scriu diseară. 

Makar Devuskin care te respectă şi te iubeşte din suflet. 

Varenka, maicuta, Iulie 28. 

Ah, Varenka, Varenka! Acum chiar că păcatul e al dumitale si o să-ţi 
rămână pe suflet. M-ai zăpăcit atât de tare şi m-ai pus aşa de mult pe gânduri 
cu scrisorica pe care mi-ai trimis-o, că numai acum, când am privit în linişte 
până în fundul inimii mele, am văzut că dreptatea e mumai şi numai de partea 
mea. Nu vorbesc de păcatul în care am căzut (ferească sfântul, mäicutä), dar de 
dragostea mea pentru dumneata şi spun că nu-i nimic rău în faptul că te 
iubesc, nimic rău! Mata, mäicutä, nu ştii! Dair dacă ai şti totul si mai ales 
pentru ce trebuie să te iubesc, ai vorbi altfel! Sunt încredinţat de altminteri că- 
mi faci morală numai aşa, dar că în sufletul dumitale simţi altceva. 

Maicuta dragă! Nu ştiu nici eu, nu-mi amintesc prea bine ce a fost cu 
ofiţerii. Trebuie să-ţi spun, îngeraşul meu, că până în ziua aceea eram grozav 
de tulburat. Inchipuieste-ti că vreme de o lună întreagă mă tineam numai de- 
un fir de ata, ca să zic aşa. Eram într-o stare cât se poate de jalnică. De 
dumneata mă ascundeam şi chiar şi de vecini, dar proprietăreasa a. făcut un 
tărăboi!... Şi asta încă n-ar fi fost nimic! N-avea decât să zbiere, afurisita de ea, 
dar mai întâi şi-ntâi mi-era ruşine, iar în al doilea iând, dânsa a făcut ce-a 
făcut - Dumnezeu ştie ce — şi a aflat de prietenia noastră. Si-atunci să fi văzut 
ce-a fost în stare să urle-n toată casa!... Eu am rămas trăsnit şi mi-am astupat 
urechile. Dar alţii. 

— Oameni sărmani» î4 vezi mata nu şi le-au astupat de loc, ci dimpotrivă 
şi-au ascuţit auzul cât se poate mai mult. Nici acum nu ştiu, mäicutä, unde să 
mă ascund de ruşine!... Şi uite-asa, maicuta, când au tabarat pe mine toate 
nenorocirile astea, m-au şi dat gata. Apoi deodată am auzit de la Fedora un 
lucru ciudat: cum că în oa; să la dumneata a venit un nemernic şi te-ia jignit 
printr-o propunere neruşinată; mi-a spus că te-a jignit adânc, dureros! Asta o 
judec si dupa mine, maicuta, pentru că şi eu m-am simţit adânc jignit. Cum 
am auzit cele întâmplate, mi s-a întunecat mintea, n-am mai ştiut de mine şi 


am fostca pierdut. M-am năpustit, Varenka dragă, orbit de o mânie cumplită, 
gata să mă duc la păcătosul acela. Nu ştiu ce aveam de gând să fac, pentru că 
eu nu vreau ca cineva să-ţi pricinuiască nici cel mai mic rău, îngeraşul meu! Ce 
trist mă simţeam! Se nimerise tocmai o vreme ploioasă, umedă, dintr-acelea 
care-ţi sfâşie sufletul!... Eiram gata să mă întorc şi... Atunci am căzut în pal 
cat. L-am întâlnit pe Emelia, pe Emelian Ilici, un funcţionar, adică un fost 
funcţionar, că acum nu mai e pentru că l-au dat afară de la noi. Nici nu mai 
ştiu ce face de-atunci, în ce chip îşi amărăşte zilele... Cu el m-am dus... Şi uite- 
aşa. 

— Nu, zău Varenka, I iti face. Placare oare să citeşti despre nenorocirile j 
prietenului dumitale şi să afli istoria ispitelor prinJ care a trecut? A treia zi, 
seara, Emelia a fost acela] care m-a îndemnat să mă duc la ofiţer. Adresa am] 
aflat-o de la portarul nostru. Şi dacă tot a veniţi vorba despre dânsul, trebuie 
să-ţi spun, maicuta, că-lj luasem demult la ochi pe voinicosul acela, încă dej pe 
vremea când locuia în casă la noi. Numai acuml îmi dau seama că fapta mea a 
fost necuviincioasa, J pentru că eram băut când i s-a adus la cunoştinţă I ca 
vreau să-l văd. Ca să fiu drept, Varenka, trebuiej să-ţi spun că nu-mi amintesc 
de nimic; atâta ştiu, j că avea' casa' plină de ofiţeri, ori poate vedeam eu | 
dublu. Dumnezeu ştie! Nu-mi amintesc iarăşi nicâj ce-am vorbit, dar ştiu c-am 
vorbit mult, cuprins de ol mânie dreaptă. Dar când vorbeam mai cu foc, m-au 
aa% afară, m-au scos în brânci, pe scări, adică nu chiar în a brânci, dar de 
împins tot m-au împins. Cum m-am întors — ştii şi dumneata, Varenka. Asta e 
tot. Fără îndoială că m-am înjosit şi mândria mea a avut de suferit, dar asta n- 
o ştie nimeni din cei străini, nimeni afară de dumneata; iair dacă-i aşa, e ca şi 
cum nici mu s-air fiintâmplat. Poate că judecata mea e bună. Dumneata ce zici, 
Varenka? Un lucru îl ştiu iară greş şi anume, că anul trecut Axenti Osipovici de 
la noi a avut o ieşire fata de Piotr Petrovici, dar în mare taină; a făcut-o pe 
ascuns. L-a chemat în camera portarului - am văzut asta printr-o crăpătură — 
şi acolo i-a făcut ce a găsit de cuviinţă, dar totul s-a sfârşit cât se poate de bine, 
pentru că nimeni înafară de mine n-a văzut nimic, iair eu? Nici eu nimic. Adică, 
vreau să spun că n-am suflat nimănui o vorbă. Şi după toate astea, între Piotr 
Petrovici şi Axenti Osipovici parcă tot nimic nu s-ar fi petrecut! Ştii, Piotr 
Petrovici e cu ambitiune şi de aceea n-a povestit nimănui cele întâmplate, iar 
acum ei doi îşi dau bună ziua şi-şi strâng şi mâinile. Eu, Varenka, nu zic ba şi 
nici n-aş îndrăzni să mă împotrivesc părerii dumitale: ai dreptate, am căzut 
foarte jos, şi, ceea ce e şi mai rău, e că m-am micşorat chiar în ochii mei! Dar 
se vede că aşa mi-a fost scris, că aşa-i soarta mea şi de soartă nu poţi fugi, asta 
o ştii şi dumneata! Ti-am povestit aici cu de-amanuntul toate nenorocirile si 
chinurile mele, Varenka, adică lucruri pe care ar fi fost mai nimerit să nu le 
citeşti. Sunt cam bolnav, mäicutä şi mi-a pierit toată veselia. Şi acum te 
incredintez de prietenia, dragostea şi respectul meu şi rămân, mult stimata 
Varvaira Alexeevna, prea credinciosul dumitale servitor Makar Devuşkin 

Iulie 29. 

Mult stimate Makar Alexeevici 


Am citit amandoua scrisorile pe care mi le-ai trimis si m-am luat cu 
mâinile de cap! Ascultă, prietenul meu! Dumneata, fie că-mi ascunzi ceva si 
nu-mi vorbesti despre toate nenorocirile dumitale, fie ca... Nu, zau, Makar 
Alexeevici, scrisorile dumitale mai poairta inca urma unei descumpaniri. Vino 
pe la mine, pentru Dumnezeu! Vino chiar azi si, stii ceva? Vino la masa si gata! 
Pentru ca eu nu stiu cum iti duci zilele si daca te-ai impacat cu proprietareasa. 
Nu-mi scrii nimic despre asta, parca ai vrea dinadins sa treci totul sub tacere. 
Cu bine, prietene! Sa vii azi neapärat la noi. Zau, ai face mai bine sa vii mereu 
la masa. Fedora gateste minunat. Ramai cu bine. 

A dumitale Varvara Dobroselova 

Varvara Alexeevma, măicuţă! 

August 1. 

Ce bucurie pe dumneata, maicuta, că ţi-a dat Dumnezeu prilejul sa 
rasplatesti binele cu bine şi să-ţi arăţi recunoştinţa fata de mine! Toate astea le 
cred eu, Varenka, cum cred în bunătatea inimioarei matale îngereşti şi te rog — 
numai să nu mi-o iei în nume de rău — să nu ma mai certi ca atunci, zicân-j 
du-mi că mi-am dat în petic acum, la bătrâneţe. Am păcătuit, ce să-i faci! 

— Dacă vrei cu tot dinadinsul să vezi în asta un păcat. Dar mă costă prea 
mult. I să aud astfel de vorbe din partea dumitale! Ştiu că; te superi când ţi-o 
spun, dar inima mea, măicuţă, e toată o rană! Omul sărac e mofturos! Aşa e 
firea] lui! Am simtit-o şi înainte, dair acum o simt si mai mult. Omul sărac e 
pretentios! Altfel priveşte el lumea: el se uită chiorâs la orice trecător, cata 
stân-jenit în jur si ciuleşte mereu urechile — nu cumva j se vorbeşte despre el? 
De pildă, că de ce o fi ăsta] aşa de pârlit? Şi ce-o fi gândind? Şi cum o fi 
taratand j pe o fata, pe cealaltă? Şi fiecare ştie, draga mea, căj omul sărac nu 
face nici cât o zdreanta şi că nimeni nu-i arată nici un pic de respect, orice-ai 
zice! După bâr-fitorii iştia, cu omul sărac toate Tămân cum au fost! J Dar de ce 
rămân neschimbate? Pentru că, după păi rerea dumnealor, la cel sărac toate 
trebuie să fie pe] dos si el n-are voie să aibă nimic sfânt, nici mandrie,] nimic, 
nimic, nimic! Uite, mi-a spus Emelia adineauri că i-au strâns bani pe-o listă! Şi 
ce crezi? Pentru fiecare zece copeici, l-au cercetat pe toate feţele! Ei ziceau că-i 
dau de pomană copeicile lor. Da' de unde! Au plătit pentru a vedea, ca la 
panoramă, un sărac! In ziua de azi, maicuta, până şi binefacerile se fac ciudat. 
Sau poate că aşa a fost totdeauna, cine ştie? Ori nu se pricep oamenii să le 
facă, ori le fac prea iscusit, una din două! Poate n-ai ştiut-o până acum? Atunci 
s-o ştii de la mine! La altele nu prea ne pricepem noi, da' la asta suntem 
meşteri mari! Şi de ce crezi că săracul le ştie toate astea şi le rumegă în gând? 
De ce? Păi, pentru că le-a încercat pe pielea lui! Sau pentru că ştie că, de pildă, 
dacă se duce la restaurant, neapărat se găseşte în preajma lui unul, care să se- 
ntrebe: „Da' ce-o -mănca azi coate-goale ăsta? Eu o să mănânc sole-papiliot, iar 
dânsul poate numai un terci gol, fără unt”. Da' ce-l priveşte pe el, mă rog, că o 
să mănânc terci fără unt? Şi ce crezi, că nu sunt şi oameni care să se 
gândească numai la asta? Umbla, nemernicii afurisiti şi se uită la alde noi cum 
călcăm pe pietre: cu toată talpa sau numai cu vârful cizmei? Sau că 


funcţionarului cutare de la cutare instituţie — consilier titular — i se văd degetele 
goale prin găurile cizmelor ori îi ies coatele prin haină — şi pe urmă se apucă şi 
aştem totul pe hârtie şi mai şi tipăresc porcăria asta! II priveşte pe el că am 
coate irupte? Te rog să mă ierti, Varenka, pentru vorba grosolană, dar trebuie 
să-ţi spun că săracul se rusineaza, cum vă rusinati, de pildă, voi fetele. Că doar 
voi n-o să va despuiati de fata cu toată lumea - iar cer iertare pentru vorba 
grosolană! Tot aşa nici săracului nu-i place să-şi bage cineva nasul în cocioaba 
lui, ca să vadă cum îi el acasă la dânsul. Aşa, vezi! Atunci pentru ce m-ai jignit, 
Vairenka, la fel cum mă jignesc vrajmasii mei, care caută să-mi rănească 
cinstea şi ambitiunea de om cinstit! 

La birou iarăşi am stat azi ca un urs, ca o curca plouata, gata-gata să 
mor de ruşine. Doamne, ce ruşine mi-a ifost, Varenka! Şi e firesc să fie asa, 
când ti se zăresc coatele prin țesătura. Subtiata şi când nasturii ti se tin doar 
pe-un firicel de aţă. Iar ila mine,; parcă-i un făcut, toate erau. Într-o 
neorânduială grozavă! Cum să nu mă simt abătut? Şi să vezi: însuşi Ste-pan 
Karlovici a vrut să-mi spună azi ceva privitor Ja serviciu, a vorbit cât a vorbit şi 
apoi a adăugat ca din întâmplaire: „Ehei, Makar Alexeevici, taică...!” şi nu şi-a 
sfârşit gândul, dar eu am înţeles totul şi până şi chelia mi s-a înroşit. De fapt, 
n-a spus nimic deosebit, dar tot m-am neliniştit oleacă şi m-au năpădit gânduri 
triste. Să fi aflat ei, oare, ceva? Ferească j Sfântul dacă au aflat! Trebuie să-ţi 
mărturisesc că bănuiesc şi bănuiesc tare de tot, un om. Ce-i costă pa tâlharii 
ăştia să te vândă? Nimic! Dau în vileag toată viaţa particulară a cuiva şi puţin 
le pasă. N-au nimic sfânt. 

Ştiu acum cine a făcut isprava asta! Ratazeaev. El cunoaşte pe cineva de 
la instituţia noastră şi stând del vorbă cu dâmsul, i-o fi spus în treacăt toată 
povestea,; j la care se-ntelege că a adăugat si de la el. Sau,! Poate, o fi povestit 
la instituţia lui şi de acolo vestea] s-a strecurat până la noi. Acasă la mine nu 
mai spun: fiecare ştie tot şi arată cu degetul spre fereastra du-J mitale; ştiu 
bine că arată! Ieri, cand mă duceam la dumneata la masă, s-au zgâit cu toţii pe 
la geamuri,:1 iar proprietareasa a zis că, cică „s-a încurcat dracul cu pruncul”, 
iar la urmă te-a numit cu o vorbă de'; ocară. Dar toate astea sunt un fleac faţă 
de ce şi-a; pus 'ân gând Ratazeaev şi anume să ne bage în lite-M ratură si să ne 
imeondeieze într-o satiră subţire. A spus-o ohiar el şi s-a găsit un suflet bun 
dintre ve-i cinii mei, care mi-a repetat vorbele lui. De atunci n-adj alt gând, 
maicuta şi nu ştiu ce hotărâre să iau. Ce să; ne mai ascundem după deget, 
îngeraşul meu? Se vedej că l-am mâniat tare pe Dumnezeu! Ai vrut să-mi 
trimiti* o carte, maicuta, care să-mi mai tina de urât. Mai! Da-o-mcolo de carte, 
draga mea! Ce-i o carte? Scor-| neală pusă pie socoteala oamenilor! Până şi un 
roman j e o minciună, scrisă de dragul huzurului şi citită de cei ce n-au alta 
treabă. Crede-ma, maicuta! Crede-mă, j pentru că am trăit ani indelungati pe 
lume şi ştiu 11 

Şi ohiar daca-ti împuie careva urechile cu vreun Shakespeare, zicandu-ti, 
de pildă, că „a fost un Sha-kespeare în literatură!”, să ştii de la mine că şi 
Shakespeare e un fleac! Toate sunt fleacuri, scrise numai pentru bătaie de joc! 


Al dumitale Makar Devuskin. 

I 

Mult stimate Makar Alexeevici! 

August 2. 

Nu te mai pierde asa cu firea! Las' ca dă Dumnezeu si se linistesc toate! 
Fedora a gasit mult de lucru si pentru ea si pentru mine si ne-am apucat de 
treaba cu multa tragere de inima; poate ca o sa diregem totul. Ea banuieste ca 
neplacerile pe care le-am avut eu în ultima vreme, au o legătură oarecare cu 
Anna Feodoirovina. Acum însă nu-mi mai pasă. Îmi simt astăzi sufletul mespus 
de uşor! Mi-ai zis că vrei să iei bani cu împrumut: să te ferească Dumnezeu! Să 
vezi in ce bucluc intri oind trebuie să-i dai înapoi! Mai bine fa-ti viata mai mult 
cu noi, vino mai des pe 'aici şi n-o mai lua în seamă pe proprietăreasa! Cât 
priveşte pe ceilalţi duşmani şi răufăcători ai dumitale, cred că te chinuieşti 
degeaba, Makar Alexeevici. Baga de seamă, ţi-am spus doar şi rândul trecut că 
sari mereu de la un lucru la altul! Şi acum, cu bine! La revedere! Te aştept 
neapărat. 

A dumitale, V. D. 

August 3. Varvara Alexeevna, îngeraşul meu! 

Mă grăbesc să-ţi spun, viata mea, că am oarecari nădejdi. Îmi scrii, copila 
mea, îngeraşul meu, să nu mă împrumut. Dar nu se poate, sufletelul meu! Si 
eu o duc prost de tot şi cu mata s-ar putea să nu meargă toate chiar atât de 
bine, ferească Dumnezeu! Că doar eşti firavă! Astea ţi le scriu numai şi numai 
ca să-ţi dovedesc că am neapărată nevoie să mă împrumut. Şi acum — mai 
departe. 

Trebuie să-ţi spun. Varvara Alexeevna, că la birou stau alături de 
Emelian Ivanovici. Nu-i acelaşi Emelian pe care-l cunoşti dumneata. Acesta-i 
consilier titular, ca şi mine şi noi doi suntem, cred, cei mai vechi slujbasi: 
stâlpii! Are un suflet bun şi cinstit, numai că-i ursuz şi se uită la om veşnic pe 
sub sprâncene. În schimb e vrednic nevoie-maire! Are un scris cu adevărat 
englezesc şi, dacă e să vorbim pe drept, scrisul lui nu-i cu nimic mai prejos 
decât al meu! Într-un cuvânt e un om 'destoinic. Prieteni n-am fost niciodată. 
Doar un bună-ziua, la revedere, cum se obişnuieşte şi dacă se întâmpla uneori 
să am nevoie de un briceag, mă rugam de el: „Dă-mi, Emelian Ivanovici, 
briceagul dumitale!” Într-un cuvânt numai ca între oameni care lucrează 
împreună! Astăzi însă, numai ee-l aud că-mi spune: „Ce-ai căzut pe gânduri, 
Makair Alexeeviei?” Am văzut num ai decât că omul îmi vrea binele şi mi-am 
deschis inima: aşa şi aşa zic, Emelian Ivanovici; adică nu i-am spus chiar tot, j 
Doamne fereşte şi n-am să-i spun niciodată, pentru că n-aş avea putere s-o fac, 
dair i-am mărturisit unele lucruri, că sunt Btrimtorat şi altele de acelaşi fel. 
„Păi, de ce să nu te imprumuti, taică, mi-a zis el. Chiar de la Piotr Petrovici, că 
ştiu că dă cu dobândă; m-am împrumutat chiar eu de la dânsul. Şi nu cere 
mult, aşa ca să nu poţi plăti!” Şi am simţit, Varenka, am simţit că-mi bate 
inima mai viu. „Poate, mi-am zis eu, îi dă Dumnezeu gândul cel bun lui Piotr 
Petrovici şi o să-mi împrumute cava bani.” îmi şi făceam socoteala că o să-i 


pilătesc gazdei, o sa te ajut pe dumneata si o să-mi fac şi eu cate ceva, că-i mai 
mare ruşinea; mă simt prost chiar când stau pe scaun. Nu mai vorbesc de 
ranjitii aceia care-şi bat mereu joc de mine; îi las în plata domnului. Dar şi 
Excelenţa sa trece uneori pe lângă masa mo as tir ă. Ce-ar fi, să-şi arunce — 
Doamne. Fereşte — o căutătură asupra mea' şi să vadă in ce hal sunt hainele 
mele. Că dumnealui'! Pretuieste mai mult ca orice curăţenia şi ţinuta ifiru- 
moasă. Poate că nici n-o să-mi spună nimic. 

— Dar eu o să mor de ruşine, o să mor neapărat! Drept care mi-am luft 
inima în dinţi, mi-am ascuns ruşinea în buzunarul meu cel găurit şi m-am 
dus;! A Piotr Petrovici, plin de nădejdi, mai mult mort decât viu din pricina 
aşteptării. Ei, ce să-ţi spun, Varenka? Am rămas cu buzele umflate! El era 
ocupat. Vorbea cu Fedosei Ivanovici. Eu m-am apropiat mai dintr-o parte şi l- 
am tras 'de mânecă, adică: Piotr Petrovici! Ei, Piotr Petrovici! Atunci dânsul a 
întors capul, iar eu i-am -pus că uite, aşa şi pie dincolo... Vreo treizeci de ruble 
ş.a.m.d. întâi n-a înţeles, dair când i-am tălmăcit, s-a pornit pe irâs şi n-a 
răspuns nimic. Eu iar. Atunci dânsul m-a întrebat: Da' garantie.ai?” Şi şi-a 
băgat n-asul în hârtii. Sciria şi nici nu se uita la mine. Eu m-am fâstâcit. „Nu, 
zic, Piotr Petrovici, garanţie n-arn!” Şi m-am pornit să-i tălmăcesc că o să-i dau 
din leafă, că o să-i dau neapărat, că o să socot drept cea dintâi datorie a mea... 
Dar tocmai atunci l-a chemat cineva. Eu l-am aşteptat să se întoarcă, dar 
dânsul când a venit, s-a apucat isă-şi ascută pana, de parcă nici n-aş fi fost eu 
acolo. Eu însă tineam la ce ştiam eu, adică: „Piotr Petrovici, ou s-ar putea 
totuşi?” Dar el tăcea şi se prefăcea că nu mă aude. Am stat aşa o vreme lângă 
el, apoi mi-am zis: hai să mai încerc o dată — şi l-am tras de mânecă. Dar el n-a 
scos o vorbă! Şi-a ascuţit frumos pana şi s-a apucat de scris. Atunci m-am 
depărtat şi eu. Dânşii, maicuta, ar fi poate, oameni cumsecade, da' prea sunt. 
Mândiri. Nu ca mine. Noi ăştia nu le ajungem nici cu prăjina la nas, Varenka! 
Pentru asta ţi-am şi piovestit-o. Emelian Ivanovici a râs şi el şi a clatinat dki 
cap, dair la urmă tot mi-a dat o nădejde, dragutul de el. Emelian Ivanovici e un 
om tare de treabă şi mi-a făgăduit să pună o vorbă bună pentru mine la cineva; 
omul acela stă în cartierul Vaborg şi dă şi el bani cu dobândă, e unul de clasa 
14-a. Emelian Ivanovici spune că o să-mi dea neapărat. O să mă duc chiar 
mâine la el. Ce zici? Că-i nenorocire mare dacă nu mă împrumut. Proprie- 
tăreasa mai mai că nu mă azvâirle afară din casă şi nu vrea să-mi mai dea de 
mâncare. S-apoi şi cizmele mele sunt tare rupte, mäicutä şi n-am nasturi... Da' 
paircă numai asta n-am? Dacă ar vedea vreunul din mai imairii mei în ce hal 
umblu? Jale, Varenka, mare! jale! 

Makar Devuşkin 

Bunul meu Makar Alexeevici 

August 4. 

Pentru Dumnezeu, imprumuta cat poti imai repede ceva bani; pentru 
inimic in lume nu ti-as fi cerut un; ajutor in împrejurările de fata, dar... De-ai 
sti ce mi s-a întâmpilat! Nu e chip să mai rămânem în locuinţa asta! Mi s-a 
întâmplat o maire 'neplăcere şi acum sunt nespus de tulburată şi îngrijorată! 


Inchipuieste-ti, prietenul meu, că azi dimineaţă vine la noi un necunoscut, un 
om în vârstă, aproape un bătrân, plin de decoraţii. Am rămas foairte uimită, 
nestiind ce vrea. Fedora era dusă la bacanie. El a început să mă des-j coasă 
cum trăiesc şi ce fac şi, fără să mai aştepte răspunsul meu, a spus deodată că e 
unchiul acelui oiiter, că e foarte supărat pe nepotul său pentru felul cum s-a 
puirtat şi pentru că din piricima ilui am ajuns în gura tuturor vecinilor; a mai 
spus că nepotul luij e un băietan făiră minte, un vântură-lume şi că dânsul e 
gata să mă ia sub ocrotirea lui; m-a sfătuit să nu 3 dau ascultare tinerilor, a zis 
că-l doare sufletul pentru mine de paircă as fi fata lui, că nutreste fata de ii 
mine simtaminte 3e tată şi-i gata să mă ajute în toate. Eu eram roşie ca ifocul 
şi nu ştiam ce să mai cred, dair pregetam să-i mulţumesc. El m-a luat cu de-a 
sila de mână, m-a mângâiat pe obraz şi a spus că sunt drăguță şi că-i plac 
nespus gropitele mele (Dumnezeu ştie ce a mai spus). Apoi a vrut sa ma j 
sărute, zicând că-i bătrân (era respingător!). AtuncH s-a întors Fedora. 
Necunoscutul s-a ruşinat puţin şi ' a început să spună iairăşi că mă respectă 
pentru 1 sfiala şi purtarea mea ifirumoasă şi că air vrea mult de tot să mu mă 
mai feresc de dânsul. Apoi a chemat-o ' pe Fedora de o parte şi a căutat să-i 
dea bani, năs-l cocând o poveste cât se poate de ciudată. Dar Fedora nu i-a 
luat, se-ntelege. In sfârşit s-a pregătit să plece, m-a mai încredinţat o dată de 
simtamintele lui şi a spus că 0 să mai vină si o să-mi aducă o pereche de cercei 
(părea şi el 'destul de stânjenit); m-a sfătuit să-mi schimb locuinţa şi să mă 
mut într-una frumoasă de tot, pe căire o ştie dânsul şi care n-o să mă coste nici 
un ban; a zis că-i plac foairte mult pentru că isunt o fată cinstită şi cuminte, că 
ar fi bine să mă feresc de tineretul stricat şi la urmă a adăugat că o cunoaşte pe 
Anna Feodorovna şi că dâmsa l-a rugat să-mi spună că o să treacă să mă vadă. 
Atunci am înţeles totul. Nu mai ştiu ce-a fost cu mine! Pentru plrima oară în 
viaţa mea am simţit ce-am simţit atunci! Mi-am ieşit cu totul din fire şi l-am 
făcut de două parale. Fedora m-a ajutat şi dânsa şi aproape că l-a alungat din 
casă. Amândouă 'SUntem de părere că toate astea le-a pus la cale Anna 
Feodoirovna; altfel cum de ar fi aflat despre noi? 

Acum la dumneata mi-e toată nădejdea, Makar Alexeevici şi te rog din 
suflet să mă ajuţi! Nu mă lăsa in ©tarea asta! Împrumută-te cu ce poţi, te rog! 
Găseşte ceva bani! N-avem cu ce să ne mutăm, iar de rămas aici nu poate fi 
vorba! Fedora e de aceeaşi părere. 

— Ne trebuie cel puţin 25 de ruble. O să ţi le dau înapoi, o să le câştig! 
Fedora o să-mi găsească iar de lucru peste câteva zile, aşa că nu te speria dacă 
dobânda e mare şi primeşte orice condiţie. O să-ţi înapoiez tot, dar nu mă lăsa, 
pentru Dumnezeu! Îmi vine nespus de greu să te supăr, acum când ai 
nepilăceiri, dar la dumneata mi-i toată nădejdea. Cu bine, Makar Alexeevici! 
Gândeşte-te la mine şi Dumnezeu să te ajute! 

V. D. 

Varvara Alexeevna, dräguta mea! 

August 4. 


Loviturile astea neasteptate ma doboaira! Toate nenorocirile astea grozave 
ma omoara cu Zile! Toti acesti linge-blide mosneguti nemernici care vor 1Q7 cu 
tot dinadinsul sa te-aduca pe patul de suiferinta, mai. Vor — tot de ei vorbesc, 
de linge-blide — să ma nimicească si pe mine si o să mă nimicească, pun mana- 
n foc c-o să mă nimicească! Uite, acum, de pildă, mai bine mor decât să te -las 
fără ajutor! Dacă n-o să te ajut, Varenka, atunci pot să mor! Atunci e curată 
moarte pentru mine! lair dacă o să te ajut, o să-mi zboiri, Varenka, cum zboară 
din cuibul ei o păsărică pe care vor s-o omoare păsările de piradă, cu clontul lor 
nemilos.! Asta mă chinuieşte nespus, Vairenka! Dar şi dumneata, măicuţă, ce 
crudă eşti! Cum de spui toate astea? Ei te chinuiesc şi te necăjesc, mata suferi 
şi pe deasupra te mai amăirăşti că trebuie să mă superi pe mine şi mai şi 
fagaduiesti că ai să câştigi banii pe care mi-i datorezi! Adică dacă e să vorbim 
ple şleau, ai să te omori muncind, aşa şubredă cum eşti, ca să mă ajuţi la 
sorocul ho-tarât! Dar gandcste-te, Varenka, ce spui! Cum să cosi, cum să 
lucrezi, cum să-ţi osteneşti căpşorul, bietul de el, cu atâtea griji, cum să-ţi 
strici ochişorii, cum să-ţi baţi joc de sănătatea matale? Ah, Vairenka, Varenka! 
Eu nu-s bun la nimic, sufletul meu şi ştiu asta, ştiu că nu-s bun; la nimic, dar 
o să fac aşa ca să fiu bun, n-avea grijă! O să imfirang toate greuta-: tafe, o sa 
găsesc de lucru din afairă, o să copiez tot felul de hârtii pentru literati, o să mă 
iduc la ei, da, da, o să mă duc şi o să stărui să-mi dea de lucru! Pentru că ei, 
maicuta, caută copişti buni, ştiu eu bine asta! Iar pe dumneata n-o să te las sa 
te ostenesti! I N-o să îngădui să-ţi împlineşti acest gâmd aducător de nenorociri 
—o să mă împrumut, ingerasul meu, o să mă împrumut neapărat! Mai degrabă 
mor decât I să nu găsesc bani! Imi mai scrii, diraga mea, să nu-mi fie teamă de 
dobândă mare. N-o să-mi fie, maicuta! N-o să mă sperii de nimic. O să cer 40 
ruble de hârtie. Că mu-i mult, Varenka, ce zici? O isă-; mi dea oare 40 de ruble 
pe cuvânt? O să. Aibă atâta încredere în mine? Adică, vreau să te întreb dacă 
socoteşti că înfăţişarea mea ar fi în stare să facă pe cineva să se încreadă în 
mine, de la prima vedere? Adică, dacă se uită omul la mine, poate să-şi facă o 
părefe bună despre mine sau nu? Te rog să te gândeşti bine, ingerasule şi să-ţi 
amintesti dacă sunt în stare să impun cuiva? Ce părere ai? Ştii, mă încearcă o 
teamă, de mă si sfiesc s-o spiun, zău aşa! IDin patruzeci de ruble, 'douazeci si 
cinci sunt pentru dumneata, Varenka, două pentru piropirie-tăreasă, iar restul 
pentru cheltuielile mele. Să vezi, proprietăresei air trebui să-i dau mai mult, 
chiar se cuvine, dar judecă şi dumneata, măicuţă, vezi câte nevoi am şi o sa 
înţelegi că mu-i chip să-i dau mai mult şi deci nu iface să mai vorbim despre 
asta; s-o uităm, mai bine. O rublă de argint îmi trebuie pentru cizme; nici nu 
ştiu dacă o să mă pot duce mâine la serviciu cu cele vechi. Un fulair iar mi-air 
trebui, pentru că cel vechi a împlinit anul; cum însă dumneata mi-ai făgăduit 
că-mi faci dintr-un sortulet vechi nu numai un fular dar şi un pieptaras, las la 
o parte fularul. Aşadar o să am cizme şi fular! Acum vin nasturii, draguta mea! 
Cred că înţelegi şi dumneata că nu pot umbla fără nasturi! Şi când colo, mi-a 
căzut apiroaple un şir întreg de la haină. Tremur la gândul că Excelenţa sa ar 
putea să vadă aceasta ne-oranduiala şi ar putea să zică... Dar ce n-ar putea sa 


zica! Eu, maicuta, iniei n-o sa aud ce zice, pentru ca 0 sa mor, 0 sa mor pe loc! 
Nici mai mult, nici mai putin: o să mor de ruşine, numai la gândul ăsta! Of, 
maicuta! După ce cumpăr tot ce-mi trebuie, o să-mi mai rămână trei ruble. 
Asta o să fie pentru traiul zilnic şi tot din ei o să cumpăr o jumătate de funt de 
tutun, fiindcă eu, îngeraşule, nu pot trăi fără tutun şi de nouă zile nu mi-am 
mai fumat luleaua. Drept să-ţi spun, aş fi putut să-mi cumpăr tutun ifără să 
ştii dumneata, dair mi-a fost ruşine. Cum adică, dumneata eşti în nevoie, te 
lipsesti de orice, iar au să mă bucur de toate placările? Mai mult de asta ţi-o 
spun, ca să nu mă mustre cugetul. Iti mărturisesc cu inima deschisă că-mi 
vine atât de greu acum, mai greu ca niciodată: adică n-am mai fost în viaita 
mea atât de stiramtorat! Proprietareasa mă dispretuieste, nimeni n-are stimă 
pentru mine, sărăcie cumplită, datorii... lar la birou, unde fraţii mei, 
funcţionarii, oici înainte nu mă purtau în palme, acum, măicuţă. Ei, da' ce sa 
mai vorbim! Caut să nu afle nimeni nimic, fac totul ca să nu se ştie, ba mă 
ascund şi eu cât pot şi nu intru la birou decât cu fereală, ca să nu prea fiu 
văzut. Numai dumitale am avut puterea să-mi deschid inima! Da' ce-o să mă 
fac dacă nu mi-o da? Nu, nu, Vairenka, mai bine nici să nu mă gândesic la una 
ca asta şi să nu-mi sângerez inima înainte de vreme. Ti-o spun numai ca să te 
feresc pe dumneata de acest gând, ca să nu te chi-nuieşti cumva cu îndoiala 
asta cumplită. IDoamne, ce ti s-ar îîntâmpla atunci! Ce e drept, n-ai mai pleca 
din locuinţa asta şi ai fi în preajma mea, dar nu! Mai bine să nu mă întorc fără 
bani! Mai bine să pier, să mă înghită pământul! M-am întins la scris şi s-ar 
cuveni să mă bărbieresc, că aşa arăt mai îngrijit, iair înfăţişarea îngrijită are 
totdeauna trecere. Ei, doamne-ajută! Să mă închin şi — la drum! 

M, Devuşkin. 

Bunul meu Makair Alexeevici 

August 5. 

Ce bine ar fi dacă nu te-ai pierde cu firea măcar dumneata! Că de 
amărăciuni — nu ducem noi. Lipsă! Iti trimit treizeci de copeici de argint. Mai 
mult n-am de unde. Cumpaira-ti ceva de care ai neapărată nevoie, ca să ne 
descurcăm măcar deocamdată. Nici nouă nu ne-a rămas aproape nimic, iar ce- 
o fi mâine - numai Dumnezeu ştie! Mare jale, Makair Alexeevici! Totuşi - nu te 
amări atâta! N-ai izbutit — n-ai izbutit! Ce să-i ifaci? Fedora zice că nenorocirea 
nu-i prea mare, că mai putem rămâne o% vreme în locuinţa asta, că si daca ne- 
am fi mutat, n-am li câştigat mare lucru, pentru că ei dacă-şi pun mintea cu 
noi, ne găsesc oriunde am! Fi. Totuşi, parcă nu prea-mi vine să mai rămân aici, 
după cele întâmplate. Dacă nu mi-ar fi inima atât de grea, ti-as mai spune şi 
altceva. 

Ce fiire ciudată ai, Makar Alexeevici! Prea le pui pe toate la inimă! Asta o 
să te facă întotdeauna cel mai nefericit dintre oameni. Iti citesc ou cea mai 
mare luare-aminte scrisorile şi văd că în fiecare e atâta grijă şi atâta. Durere 
pentru mine, câtă n-ai avut de bunăseamă nieieând pentru dumneata. Oricine 
ar spune că ai inimă bună. Eu însă pot să spun că e chiair pirea buna. Iti dau 
un sfat prietenesc, Makar Alexeevici! Simt cu tot sufletul oe-ai făcut pentru 


mine si-ti multumesc pentru toate; dar judeca si dumneata! Crezi oare ca-mi 
vine usor sa vad ca si acum, dupa toate nenorocirile pe care le-ai indurat sia 
căror pricină — fără să vreau — am fost eu, ca şi acum, zic, trăieşti numai din 
bucuriile si durerile mele, numai din simtirile mele! Daca pui la inima atat de 
mult supärärile altora, daca suferi atat de mult pentru orice, atunci cum sa nu 
Ifii cel mai nenorocit dintre oameni? Astazi, cand ai venit la mine dupa slujba, 
m-am speriat cand te-am vazut. Erai galben la fata, ingrozit, deznadajduit! 
Pareai cu totul pierdut si asta numai pentru ca ti-eira teama sa-mi spui ca n-ai 
izbutit! Ti-eira teamă să ma amärästi, să mă sperii! Dair când ai văzut că-mi 
venea aproape să râd, ţi-a trecut şi dumitale spaima! Nu fii abătut, Makar 
Alexeevici! Nu-ţi pierde cumpătul! Priveşte mai liniştit lucrurile., Te rog, te rog 
din suflet! Ai să vezi că toate or să Jie bune, că totul o să se schimbe spre bine! 
Altminteri, dacă te doare mereu inima din pricina necazurilor altoiră, ai s-o 
duci pirea greu în viaţă. Rămâi cu bine, prietenul meu. Încă o dată, te irog, nu 
te îngrijora prea mult de soarta mea. 

V. D. 

August 5. 

Varenka, sufletelul meu! 

Bine, ingerasule, bine! Zici ca nu-i chiar o nenorocire atat de mare ca n- 
am gasit bani. Bine 1 M-am linistit si ma simt chiar ifericit in ceea ce te 
priveşte. Pot să spun că mă bucur că n-ai să ma päräsesti si că ai să ratnai in 
ilocuinta asta. Şi dacă e să vorbim deschis, apoi inima mea s-a umplut toată de 
fericire când am văzut ce drăguţ scrii despre mine în sorisoa-rea dumitale şi cât 
de frumos vorbeşti de simtamintele mele. Nu c-as fi mândru, dair îmi pare bine 
că mă iubeşti atâta şi că ai grijă de sufletul meu. Ei, d: a' ce să mai vorbim de 
suflet! Sufletu-i suflet, iar dumneata, maicuta, îmi spui să nu-mi pierd curajul. 
Păi eu, îngeraşul meu., eu sunt de aceeaşi părere, că nu trebuie să mi-l pierd! 
Şi totuşi... Judeca şi dumneata, maicuta, cu ce cizme o să mă duc mâine la 
birou? Ei, aici îi aici! Uite, un gând ca ăsta e în stare să înnebunească un om, 
zău aşa! Şi nu pentru mine mă frământ, draga mea, nu pentru mine sufăr. Mi-e 
totuna. Pot merge pe un ger de să or ape pietrele, fără manta, fără cizme; am să 
irabd, am să îndur! Nu-mi piaisă! Sunt un om mic, nu-s năzuros. Dar ce 0 sa 
zică ceilalţi? Duşmanii mei, gurile rele, pe o să spună când o să mă vadă fără 
manta? Că doar de ochii lumii purtăm mantaua şi tot pentru ei umblăm 
incaltati cu cizme. lar mie, mäicutä scumpă, sufletelul meu, cizmele imi 
trebuiesc pentru ca să fiu respectat, pentru bunul meu nume! Dacă eiz-mele-s 
gaurite, s-a sfârşit şi cu una si ou alta! Cre-de-mă, draga mea, că o ştiu din anii 
indelungati ai vieţii mele; ascultă un bătrân care cunoaşte lumea şi oamenii! 
Nu da crezare memamicilor şi biruitorilor! De ifapt nici nu ţi-am povestit inca 
amănunţit cum s-au petrecut astăzi lucrurile, măicuţă si ce a trebuit să îndur. 
Că de îndurat, am îndurat atâta durere sufletească într-o singură dimineaţă, 
câtă nu îndură altul într-un am întreg. Uite cum a fost! M-am dus cu noaptea- 
n cap, ca să-l găsesc şi pe dânsul acasă şi să mu întârzii nici eu de la serviciu. 
Turna cu găleata şi era o fleşcăraie... M-am strâns cât mai bine în man-tlaua 


mea si am pornit la drum, tot rugandu-ma în suflet: „Doamne, Dumnezeule, 
iartă-mi păcatele mele cele grele si fa să se împlinească vrarea mea”. lar camd 
am trecut pe lângă o biserică, mi-am făcut cruce şi m-am căit iar de păcatele 
săvârşite, dair pe urmă imi-am zis că nu se cade să mă tocmesc cu Dumnezeu. 
M-am cufundat adine în gânduri; nu vroiam să privesc nici în dreapta, mici în 
stâniga şi mi-am urmat calea, făiră să mă mai uit pe unde calc. Străzile erau 
pustii. Chiair dacă mai trecea câte cineva, păirea tare grăbit, supărat şi plin de 
giriji! Şi nu era de mirare, că doar oamenii aceia mu plecaseră la plimbare de 
cu noapte şi pe o vreme ca asta! Apoi mi-a ieşit în ca; le un pâlc de lucrători. 
Mai-mai să mă calce în picioare, necioplitii! Şi m-a cuprins îndoiala, teama! La 
bani nici că viroiam să mă mai gândesc, drept să spun! Mergeam şi eu aşa, la 
noroc! Când s-ajung la podul Voskresenski, mi s-a desprins talpa la urna din 
cizme! Nici eu nu ştiu cum am mers mai depiairte! Pe deasupra l-am mai 
întâlnit şi pe Ermo-laev, contopistul nostru, care s-a oprit şi a stat smirna cand 
in-a văzut, iar apoi m-a urmăirit din ochi de parcă-mi cerea de-o votcă. „Ehei, 
firatioaire, mi-am (zis eu, de ce irachiu mai poate fi vorba acum?!” Apoi m-a 
răzbit oboseala. M-am oprit o olipă, mi-am tras sufletul şi hai iar la drum. Mă 
tot uitam în stânga şi-n dreapta, căutam la ce aş putea să-mi opresc gândiurile, 
ca să mă mai înveselesc, să prind un pic de inimă. Dar nu mă puteam gkidi la 
nimic altceva şi pe deasupra mai aram şi aşa de pllin de glod, de mi-era sila de 
mine. In cele din urmă, am zăirit în depărtare o casă de lemn, galbenă, cu un 
mezanin care semăna cu un fel de foişor! „Asta o fi, mi-am zis eu, asta-i casa 
Lui Markov, despre căire mi-a vorbit Emelian Ivaoovici. (Markov e acela care dă, 
bani cu dobândă, măicuţă!). Cand am ivăziut-o, rn-am fâstâcit de-a binelea si, 
cu toate că ştiam că-i casa lui Markov, am întrebat pe un vardisit cine şade 
acolo? Vardistul s-a nimerit a fi taire grosolan: vorbea în silă, de parcă ocăra şi 
stirecura vonbele pirintre dinţi, cu scârbă, dar până ila urmă mi-a spus totuşi 
că-i într-adevăr casa lui Maircov. Vardiştii ăştia sunt de obicei cu totul 
nesimtitori fata de durerile celorlalţi. Zici, de ce să-mi pese mie de vardist? Ei 
da, iată că mi-a rămas în suflet un simtämânt amar şi greu! Într-un cuvânt, 
venea colac peste pupăză! 

Ce e drept, om ui cată să lege toate cel ea de durerea lui! Aşa se întâmplă 
totdeauna... M-am plimbat întâi de trei ori încoace şi încolo pe dinaintea casei 
lui Markov şi cu cât umblam mai mult, cu atât mă simţeam jnai prost: „Nu, îmi 
ziceam eu, n-o să-mi dea, n-o să-mi dea pentru nimic în lume! De cunoscut nu 
mă cunoaşte, treaba cu care am venit e foarte încurcată şi nici înfăţişarea mea 
nu-i dintre acelea căire să-ţi ia ochii... Acum, ce-o vrea Dumnezeu!” mi-am 
spius apoi. „Să nu zic pe urmă că n-am fost! Încercarea moarte n-are!” şi am 
deschis incetisor portita. Când colo — altă belea: s-a legat de mine o javră de 
catelusa pacatoasa, din curte! Lătra de se îneca, nu alta! O intamplaire ca asta, 
măruntă şi ticăloasă, e în stare să scoată din fire un om, mäicutä, să-l facă 
sfios şi să-i nimicească orice hotărâire dinainte luată! Am intrat în casă mai 
mult mort decât viu! Şi n-am apucat bine să intru, că am dat de alt bucluc: era 
cam întuneric acolo şi n-am băgat de seamă că jos, lângă prag, e o muiere şi m- 


am impiedicat de dansa. Muierea aceea strecura lapte din-4 tr-o donita in 
ulcioare si numai bine l-a varsat pe jos! Si cand mi ti-a dat drumul la gura sia 
prins a tipa, piroasta de ea, că adică „Un' te var'i, taică, ce cauţi aici?” Si da-i si 
da-i... A pomenit si pe uc%ă-l toaca! Ti le spun toate, maicuta, pentru ca in 
»treburi de astea am patit totdeauna cam la fel! Se vede ca asa mi-a fost scris: 
sa ma impiedic de cate ceva in viata. Gand a auzit galagia asta, a iesit si gazda, 
o ba-tirana care aducea cu muma pädurii. Eu m-am repezit atunci la dansa si 
am intrebat-o daca aici sade Markov? ,Nu!” a raspluns dansa. Apoi a stat'ce-a 
stat, m-a cercetat cu de-amanuntul din ochi si m-a între-bat: „Da' ce vrei cu 
dânsul?” Eu m-am apucat să-i spun că uite aşa şi pe dincolo, Emelian 
Ivanovici... Şi aşa mai departe. „Am o treabă cu dumnealui”, zic. Bătrâna a 
chemat-o atunci pe îie-sa. A ieşit şi fata,; coaptă de ani, în picioarele goale şi 
bătrâna i-a zis: „Cheamă-l încoace pe taică-tău! E sus, la chiriaşi! lar mata 
poftim în casă 1” Am intrat într-o odaie destul de frumoasă, cu poze pe pereţi — 
aproape toate numai portrete de generali — cu o canapea, o masă rotundă, 
ghivece cu rezede şi balsamine... „N-ar ifi oare mai bine să mă car cât mai iute 
de aici? Să plec ori ba?” Iti dau cuvântul meu, mäicutä, că am vrut sa dau bir 
cu fugiţii! „Mai bine viu mâine, îmi ziceam eu, o să fie şi vremea mai frumoasă 
şi eu o sa mă liniştesc... Că azi şi laptele l-a-m vărsat şi generalii din perete se 
uită urât la mine...” Am şi piomit spre uşă, dar tocmai atunci a intrat si el... Un 
oim aşa şi aşa: cărunt, cu ochi mici şi vicleni, îmbrăcat cu un halat soios şi 
încins la brâu cu o fxân-ghie. M-a întrebat ce vânt mă aduce, iar eu i-am zis că 
uite... Emelian Ivanovici... Vreo' patruzeci de ruble, zic, mi-air trebui... Şi n-am 
isprăvit. Am văzut după ochii lui că pierdusem! „Nu, nici vorbă nu poate să fie, 
mi-a răspuns dânsul. N-am bani. Dar... Ce zălog ai adus?” Atunci i-am spus că 
zălog n-am, că mă cunoaşte Emelian Ivanovici, într-un cuvânt i-am lămurit 
toate câte vroia să le ştie. El m-a ascultat şi pe urmă a zis: „Nu! Ce-i tot dai zor 
cu Emelian Ivanovici? N-am bani!” „întocmai cum mi-am închipuit, îmi ziceam 
eu. Ştiam dinainte, presimteam!” într-un cuvânt, Varenka, mai bine ma 
inghitea pă-măntul în clipa aceea! Şi deodată m-a cuprins ifrigul, mi-au amortit 
picioarele şi am simţit furnici pe şira spinării. Mă uitam în ochii lui, iar dânsul 
se uita la mine şi vedeam că-i stă pe limbă să-mi spună: „Ci mai cară-te odată, 
fratioare, că la mine n-ai ce cata”. Mai pe scurt, daca mi s-ar fi întâmpllait una 
ca asta in altă parte, aş fi murit de ruşine. „Şi banii la ce-ţi trebuie?” (Ca sa vezi 
ce m-a întrebat, mäicutä!) Am deschis şi eu gura, mai mult ca să nu tac, dar el 
nici n-a vrut'să mă audă: „N-am bani, zice şi pace. Altfel ti-as da cu plăcere!” 
Eu i-am spus şi ti-am tot spus, ca cer putintel, că „O să ti-i dau, zic, 'o sa ti-i 
dau în ziua cuvenită, ba chiar înainte” şi că poate să-mi ia o dobândă cât de 
mare, că eu o să i-o dau, zău că o să i-o dau. În clipa aceea, măicuţă, mi-am 
amintit de dumneata, de toate nenorocirile şi nevoile dumitale, de cele 50 de 
copeici pe care mi le-ai dat. „Nu, a zis dânsul, ce-i tot dai zor cu dobânda? Dacă 
a* 115 tni-ai fi adus vreun zălog, atunci treacă-meargă! Aşa, zice, n-ara ban-i, 
zău că n-am. Pe când altminteri ti-as fi dat cu plăcere!” A mai spus si „zău”, 
ticălosul! 


Nici nu mai stiu, draga mea, cum am iesit de la dansul, cum am trecut 
de Vaborg, cum am ajuns la podul Voskresenski! Eiram din cale-afara de obosit 
si rebegit de frig pana in maduva oaselor; la slujba ara ajuns abia pe la zece si 
am vrut sa ma mai curat de glod, dar Sneghirev, paznicul, nu m-a lasat; a zis 
că-i stric peria, „iar peria, boierule, e a statului!” Ca sa vezi cum se ploairtă cu 
mine, mäicutä! Am ajuns pentru alde dumnealui mai rău ca o cârpă de caire-ti 
ştergi picioarele. Ştii ce mă omoară pe mine, Varanka? Nu lipsa de bani, ci 
toate necazurile astea lumeşti, toate şoaptele, zâmbetele şi glumele ce se fac pe 
socoteala mea. Şi Excelenţa sa ar putea să zică în treacăt o vorbă mai mu ştiu 
cum despre mine! Of, măicuţă, s-au dus zilele mele de aur, s-au dus! Azi am 
recitit toate scrisorile dumitale! Ce trist sunt, maicuta! Cu bine, draga mea! 
Dumnezeu să te păzească! 

M. Deuuşkin 

P. S. Am vrut să-ţi povestesc necazul meu pe jumătate în glumă, dar văd 
că gluma nu prea mi-a izbutit. Ei, ce să-i faci? Vroiam să te mai înveselesc! 
Dair o să trec pe la dumneata, mäicutä, o să trec neapărat, chiar mâine. 

August 11. Varvara Alexeevna, draga mea, maicuta! 

S-a sfârşit cu mine, s-a sfârşit cu noi amândoi, s-a sfârşit pentru 
totdeauna! Bunul meu nume, mândria mea, 'toate au fost pătate, toate s-au 
dus! Sunt un om pierdut, maicuta şi dumneata împreună cu mine! Suntem 
pierduţi pe vecie! Eu, numai eu te-am dus la pieire! Toată lumea mă alungă, 
maicuta, mă ia în râs, iar gazda mă ocărăşte cu vorbe urâte, fără nici o ruşine! 
Astăzi a tipat la mine, m-a facut de două parale, de parcă as fi fost cel mai de 
pe urmă netrebnic! lar seara, la Ratazeaev, cineva din chiriaşi a început să 
citească cu voce tare o ciornă de scrisoare pe care ţi-am soris-o dumitale şi care 
mi-a căzut nu ştiu cum din buzunar. Vai, ce haz au făcut, mäicutä dragă, de-ai 
şti numai! Ce de porecle ne-au dat, cum au râs cu hohote! Atunci m-am dus la 
ei şi i-am spus lui Ratazeaev că e un misel, un trădător. Ratazeaev mi-a 
răspuns că trădător sunt eu şi că mă tin de tot felul de „conchete”1); 
„dumneata, cică, te-ai ascuns de noi! Eşti un crai!” Şi acum toată lumea îmi 
zice „craiul”, de parcă nici n-aş avea alt nume! Mă auzi, îngeraşule? Ei ştiu 
acum totul, au aflat totul despre noi şi despre cele în legătură cu dumneata, 
într-un cuvânt totul! Da' ce zic eu? Până şi Fakloni vorbeşte şi el ţine cu dânşii. 
L-am trimis azi la mezelăirie să-mi aducă ceva de acolo şi n-a vrut să se ducă! 
N-a vrut şi pace! Zicea că are treabă. „Eşti dator s-o faci!” i-am zis eu. „Ba nu-s 
dator defel, mi-a răspuns dânsul. Dumneata nu-i plăteşti cucoanei mele, se 
cheamă că nici eu nu-ţi sunt dator cu nimic!” N-am mai putut răbda b 
asemenea jignire din partea unui mojic necioplit şi i-am zis: „Prostule!” Iar 
dânsul: „Cine spune ăla este!” Eu mi-am închipuit că-i băut şi de aceea îmi 
spune o asemenea obrăznicie şi i-am zis: „Eşti beat, neghiobule!” Iar dânsul: 
„Da' ce, mi-ai dat dumneata de rachiu? Mi-e că nu prea ai nici dumneata cu ce 
să-ţi plăteşti un păhăirel! Te milogesti la o... nu ştiu cine de câteva copeici!” Si 
pe urmă a adăugat: „Halal boier, n-am ce zice!” Ca să vezi, maicuta pana unde 
au ajuns lucrurile! Mi-e ruşine să trăiesc, Varenka! Parcă m-ar arăta cu degetul 


toată lumea. Mai iräu ca b haimana fără acte! Ce de necazuri amare, maicuta! 
Sunt pierdut, pierdut pentru totdeauna! 

AI D. 

') Conquetes — cuceriri (in limba franceză); conchete — expresia 
românizată scrisă fonetic, (N, trad,) 

August 13.” 

Mult stimatul meu, Makar Alexeevici! Toate nenorocirile de pe dume cad 
pe capul nostru! Nici eu nu mai stiu ce sa fac! La dumneata ma gan-desc, cum 
o sa te descurci, ca ila mine, slaba nadejde! M-am ars la mina stanga cu fierul 
de calcat. L-am scapat, nici eu nu stiu cum si m-am lovit si m-am ars, toate la 
un loc! Acum nu pot lucra, iar Fedora e de trei zile în pat. Sunt nespus de 
îngrijorată! Iti trimit treizeci de copeici de argint; e aproape tot ce ne-a irămas şi 
numai Dumnezeu ştie cât de mult aş vrea să te ajut acum, când eşti la 
strâmtoare. Îmi vine să plâng de ciudă! Rămâi cu bine, prietenul meu! Dacă ai 
trece azi pe la noi ar fi pentru mine o mare mângâiere! 

Val; 

August 14. 

Ge-i cu dumneata, Makar Alexeevici? Nu ti-e teama de Dumnezeu? Ai sa 
ma scoti din minti! Nu ti-e rusine? Iti cauti singur pieirea! Gandeste-te la bunul 
nume pe care l-ai avut! Eşti un om cinstit, cu sufdet mare, un om mândru! Ce 
o să te faci, dacă aiflă toată lumea de isprăvile dumitale? Ai să mod de ruşine şi 
nimic altceva! Nu te gândeşti la părul dumitale cărunt! Nu ţi-e frică de 
dumnezeu? Fedora a zis că n-o să te mai ajute cu nimic şi nici de la mine n-o 
să mai vezi de aci înainte un ban! Ce faci cu mine, Makar Alexeevici? Ori crezi 
poate că nu-mi pasă de purtarea dumitale? Habar n-ai ce îndur din pricina ei, 
Makar Alexeevicâ! Mi-e cu neputinţă, să cobor scara aici la noi: toată lumea se 
zgâieşte la mine, mă arată cu degetul şi spune nişte lucruri de mi-e groază! Da, 
chiar aşa: spune că m-am încurcat cu un betivan! Crezi că-mi face plăcere s-o 
aud? Când te-aduce cu trăsura acasă, chiriaşii se uită cu scârbă la dumneata 
şi spun: Ia te uită! L-a adus pe slujbasuJ acela de colo!” Iar mie îmi crapă 
obrazul de ruşine pentru dumneata. Iti dau cuvântul meu că o să mă mut de 
aici! O să mă tocmesc fată în casă ori spălătoreasă, da' aici nu mai rămân. Ti- 
am scris să treci pe la mine şi n-ai trecut! Se vede că puţin îţi pasă de lacrimile 
şi rugamintile mele, Makar Alexeevici! Şi de unde ai găsit bani? Pentru numele 
lui dumnezeu, fereşte-te! Ai să te duci de râpă, aşa, degeaba! Ce ruşine, ce 
ocară! Proprietăreasia nici n-a vrut să te primească ieri; în casă! Ai dormit în 
tindă! Am aflat totuil! De-ai şti numai cât de greu mi-a fost pe suflet când am 
auzit! Să vii ila mine! Ai să vezi ce bine o să te simţi cu noi! O să citim 
împreună, o să ne amintim de zilele demult apuse! Fedora o să ne povestească 
şi ea cum a umblat pe la locurile sfinte. Dacă ţii la mine, dragul meu, nu te lăsa 
dus pe calea pierzaniei şi nu mă pierde şi pe mine! Că doar pentru dumneata 
mai trăiesc eu pe lumea asta şi tot pentru dumneata stau aici, ca să-ţi fiu 
aproape! Asta s-o ştii! Fii om întreg, fii tare şi cinstit. Nu uita că sărăcia nu-i un 
păcat. Şi-apoi de ce te pierzi atâta cu firea? Toate astea sunt vremelnice! Cu 


aju-t'oirul lui Dumnezeu o sa Se îndrepte lucrurile! Dar stapaneste-te! Iti trimit 
douăzeci de copeici! Cum-pără-ţi tutun ori altceva ce-ţi pofteşte inima, dair, 
pentru dumnezeu, nu-i cheltui cu lucruri irele. Şi vino la noi, vino neapărat! 
Poate că o să-ţi fie iar ruşine, dar nu trebuie! Asta-i o ruşine care n->are temei. 
Numai de te-ai căi din toată inima de cele întâmplate. Nu-ţi pierde nădejdea în 
Dumnezeu! El o să le oiran-duiasca pe toate cum e mai bine! 

V. D. 

Varvara Alexeevna, măicuţă.! 

August 19. 

Mi-e rusine, lumina ochilor mei, mo-r de rusine, Varvara Alexeevna! 
Dealtfel, am făcut oare într-adevăr ceva atât de rău? De ce să nu-mi veselesc 
inima? Aşa uit şi de tălpile cizmelor mele şi nu mă mai gândesc la ele; o talpă e 
un Sleac şi întotdeauna o să rămână doar o talpă ticăloasă şi murdară şi nimic 
mai mult! Şi cizmele tot un fleac Stat! Până şi inteleptii greci umblau fara 
cizme. Atunci noi de ce ne batem atâta capul cu un lucru ce nu merită grija 
noastră? Atunci pentru ce oamenii râd de mine şijtna dispretuiesc? Ah, 
maicuta dragă, ce te-ai găsit să-mi scrii în scrisoare! Fedorei să-i spui că-i; o 
mincinoasă, o zăpăcită, o scandalagioaică şi pe deasupra mai e şi proastă de n- 
are pereche!! Iar în ceea ce priveşte părul meu carunt şi aici gresesti, draga 
mea! Nu-s defel aşa de baton cum mă crezi. Bmeiliia îţi trimite închinăciuni. 
Îmi scrii că te-ai amă-rât şi ai plâns. Pot să-ţi spun şi eu că m-am amărât si am 
plans. Închei dorindu-ti sănătate şi noroc. Cât despre mine, sunt si eu bine, 
sănătos şi rămân, înge-raşule, al dumitale prieten 

Makar Devuşkin. 

August 21. | 

Mult stimata şi buna mea prietenă Varvara Alexeevna! 

Simt că sunt vinovat, simt că am păcătuit faţă de dumneata, dar cred că 
nu jfoloseste la nimic, mäicutä, că _ simt toate astea! Orice-a'i zice, dar aşa e! 
Le-am simţit eu si mai înainte de a face ce-am fă-cutAşi totuşi m-am lăsat 
copleşit de tristeţe şi am păcătuit, cu toate că îmi dădeam seama că sunt 
vinovat. Nu-s nici rău şi n-am nici inimă de piatră, iar” ca_să-ji sfâşie cineva 
inimioara, scumpa mea, 'trebuie să fie nici mai mult nici mai putin decât un 
tigru sângeraş! Eu însă sunt blând ca un miel şi, după câte ştii, n-am nici un 
fel de porniri sângeroase şi, prin urmare, nu-s chiar atât de vinovat, îngeraşule, 
de, fapta mea, cum nu-s vinovat nici în inima, mici în: cugetul meu. Şi dacă-i 
aşa, nu ştiu nici eu cu ce-sl: vinovat. E o poveste tare încurcată, maicuta! Mi- 
ai trimis treizeci de copeici de argint şi pe urmă iarăşi: douăzeci de copeici. Şi, 
când am văzut banutii aceia de la b orfană, mi s-a strâns inima de durere!: Ti- 
ai ars mânuja, curând n-o să ai ce mânca, iar mie îmi scrii să-mi cumpăr 
tutun! Spune şi dumneata! Ce trebuia să fac? Ori poate gând-eşti că trebuia să 
te jefuiesc ca un tâlhar, fără pic de ruşine, pe dumneata care eşti o biată 
orfană. Si uite-aşa s-a in-tamplat măicuţă, că am căzut atât de jos; adică nu! 
Mai întâi am simţit că nu-s bun de nimic şi că nu fac mai mult decât talpa 
aoeea a mea şi am început să cred că nici nu-i bine să mă socot un om de pret, 


ci mai degrabă un netrebnic si chiar — într-o oarecare măsură — un nerusinat. 
Şi cand mi-am pierdut stima fata de mine, când mi-am zis că n-am nici însuşiri 
şi nici mândrie, atunci s-a sfârşit cu mine! Trebuia să cad, trebuia neapărat! 
Aşa mi-a fost scris şi nu-s vinovat! La început am ieşit să iau puţin aer. Da, r şi 
atunci toate s-au potrivit parcă anume: şi firea vărsa. Lacrimi şi timp urât şi 
ploaie! Şi Emelia s-a nimerit şi el pe aproape. Ei, Varenka, a zălogit tot ce-a 
avut şi banii i-a cheltuit mereu în acelaşi fel, iair când l-am întâlnit eu, mi-a zis 
că de două zile n-a pus strop de băutură-n gură şi că vrea să zălogească un 
lucru pe care mu-l poţi zălogi cu nici un chip, pentru că nu-i prevăzută nici o 
plată pentru el! Şi atunci, Varenka, m-am lăsat înduplecat, mai mult din milă 
decât din vreo pornire de-a mea. Aşa am căzut în păcat, maicuta! Si ce de 
ilaorimi am vărsat amândoi! Am vorbit de dumneata. E un ora bun Emelia, 
chiar foarte bun şi plin de simtire; şi eu, mäicutä, am inima simtitoare si de 
aceea mi se intampla de-astea, pentru ca mi ile pun pe toate la inima. Stiu 
foarte bine ce-ti datorez dumitale, draga mea. De cand te-am cunoscut am 
început să mă cunosc si pe mine mai bine si sa te iubesc pe dumneata. Pana 
atunci fusesem tare singuratic, ingerasule; cred ca nici nu träiam cu adevarat: 
dormeam! Nemernicii ăştia din jurul meu ziceau ca pana şi înfăţişarea mea e 
respingatoaire si se fereau de mine; asa am inceput si eu sa simt scarba fata de 
mine; ei mai ziceau ca-s tampit si atunci am inceput si eu sa cred sa-s tampit 
cu adevărat; dar dumneata, decum te-ai ivit în viata mea întunecată, ai si 
revarsat lumina peste ea si atunci inima mi s-a umplut de acea lumina, mi-am 
găsit pacea sufletului şi am aflat că nu-s mai rău decât alţii. Că n-am nimic 
deosebit, că n-am strălucire, că n-am „maniere”, asta aşa-i! Dar sunt om, cu 
inima şi cugetul meu. Şi dacă am simţit că sunt pri-j gonit de soartă, injosit de 
ea, mi-am zis iar că n-am demnitate şi m-am amărât atât de rău că mi-a pierit 
orice 'nădejde. Iar acum, fiindcă ţi-am spus totul, maicuta, te rog şi eu pe 
dumneata, cu lacrimi în ochi, să mu mă mai descosi despre cele petrecute! Că 
mi se frânge inima şi mi se umple sufletul de amărăciune grea. 

Te incredintez, măicuţă, de tot respectul meu şi rămân al dumitale prea 
credincios. 

Makar Devuskin. 

Septembrie 3. 

Nu mi-am afâirşit scrisoarea de rândul trecut, Makar Alexeevici, pentru 
că mi-a venit greu să scriu. Uneori -am clipe când vreau să fiu singură. Să 
plâng singură, să fiu tristă, să fiu îndurerată, fără ca cineva să mă mângâie; şi 
astfel de clipe sunt tot mai dese în viaţa mea. Atunci amintirile au pentru mine 
un farmec nelämurit, care mă fură atât de mult, atât de tare, că ceasuri 
întregi rămân rece fata de cele ce mă înconjoară si uit de ziua de azi. Tot ce ma 
mişcă în viata de acuim - o bucurie, o tristeţe, o durere —, 1 îmi aduce aminte 
de câte un lucru asemănător din trecut şi mai ales din copilărie, din copilăria 
mea de aur! Întotdeauna, după asemenea clipe, mi-e sufletul greu. Mă simt 
istovită de parcă m-ar secătui vi- | săiriile, iar sănătatea mi se şubrezeşte şi 
asa pe zi I ce trece. 


Astăzi însă, dimineaţa e atât de proaspătă, de luminoasă si strălucitoare, 
cum rar am pomenit în părţile astea, toamna! Ea m-a înviorat şi am întâmpil 
nat-o cu bucurie. Şi iată că a venit toamna! Cât de mult îmi plăcea acest 
anotimp la ţară! Eram copil pe-atunci, dar de simţit simţeam multe! Mai mult 
decât dimineaţa, îmi plăcea seara. Îmi amintesc de un lac care se găsea la doi 
paşi de noi, la poalele unui deal. Lacul acela — parcă-l vad şi acum - lacul acela 
era limpede şi curat ca cleştarul. In serile liniştite şi lacul era liniştit; nici o 
frunză nu se mişca pe copacii din jurul lui şi apa era neclintită ca o oglindă şi 
aerul răcoros, chiar rece. Iarba se acoperea cu rouă, ferestruicile cäsutelor din 
jur se luminau treptat, cirezile se-ntorceau în sat... In ceasul acela o zbughi am 
pe nesimţite de-acasă şi mă duceam să privesc îndelung faţa lacului. Jos, lângă 
mal, ardea câte un braţ de vreascuri strâns de pescari şi flăcările se oglindeau 
până departe în apă. Gerul era de un albastru rece, cu marginile tivite cu roşu 
sângeriu şi dungile acelea păleau din ce în ce. Apoi ieşea luna; aerul era atât de 
limpede, că se auzea brice zgomot, cât de mic: foşnetul aripilor unei păsări 
speriate, cântecul păpurişului mişcat de adierea blândă a vuitului ori 
pleoscăitul apei din care sărise un peştişor. Din lacul albastru se ridica un 
abur albicios, uşor, străveziu. Depărtările se întunecau, totul se cufunda în 
neguri, pe când lucrurile din apropiere — barca, malul, ostroavele — se 
desluşeau dimpotrivă atât de viu de parcă ar fi fost anume dăltuite. Câte un 
butoi aruncat sau uitat pe apă sălta uşurel, legănat de-un val, ramurile 
sălciilor plângătoare îşi amestecau frunzele ruginii printre firele de păpuiriş, iar 
un pescarus întârzlat se cufunda o clipă în apa rece, apoi se înălța iar pe 
aripile-i iuți şi pierea in neguri... Rămâneam cu ochii pironiti, cu urechile 
atintite şi mă simţeam nespus de fericită. Şi când te gândeşti că pe atunci eram 
doar o fetişcană, un copil...! 

Îmi plăcea atât de mult toamna, toamna târzie, când se isprăveşte 
secerişul şi muncile câmpului, când prin izbe încep şezătorile, când toţi 
aşteaptă venirea iernii... Atunci cerul se posomorăşte din pricina norilor, 
frunzele galbene se aştem cărări-cărări la marginea pădurii desfrunzite, iar 
pădurea pare albastră, apoi neagră, mai ales seara, când o învăluie negura 
deasă... Copacii se întrezăresc prin vălul ei ca nişte uriaşi, ca nişte arătări 
înspăimântătoare, groaznice la vedere. Uneori întârziam la plimbare, mă 
razleteam de ceilalţi, mergeam singură şi deodată o luam repede: mi-era teamă! 
Tremuram şi eu ca o frunză şi-mi ziceam: „Ce-ar ifi să se ivească o nălucă 
spăimântă-toare din scorbura aceea?'!” Apoi se stâmea o boare de vânt, 
străbătea în goană pădurea şi o făcea să vâjâie, să freamăte, să se vaite cu glas 
jalnic; sau smulgea smocuri întregi de frunze de pe crengile istovite, le 
învolbura prin aer şi după ele se ridicau stoluri mari şi galagioase de păsări 
care împânzeau şi întunecau tot cerul. Spaima punea stăpâniire pe mine! Şi 
deodată auzeam parcă un glas care-mi şoptea: „Fugi, fugi copilită, nu mai 
zăbovi aici în ceasul acesta de groază! Fugi, fugi!” Inima mi se strângaa de frică 
şi fugeam de rupeam pământul. Ajungeam acasă cu sufletul la gură şi acolo 
dădeam de lume, de veselie... Nouă, copiilor, ni se dădea fiecăruia să facem 


cate ceva: dezghiocam mazare sau curatam mac. In soba sfaraiau lemnele 
umede, mäicuta veghea plina de voie buna asupra lucrului nostru, Uliana, 
dadaca batrana, ne povestea din trecute vremi sau ne spunea basme cu 
vrajitori si morti, iar noi, copiii, asoultand-o cu tot zambetuil de pe buze, ne 
ghemuiam unii în alţii. Apoi deodată se lăsa o clipă de 'tacere... I-auzi! Un 
zgomot! Paircă bate cineva la uşă! Nici gând! Sfârâie fusul bătrânei Frolovna. Şi 
ne porneam pe un râs! Dar noaptea -nu puteam dormi de spaimă. Visam câte 
ceva de groază... Mă trezeam uneori şi nu îndrăzneam să mă mişc; tremuram 
până în zori, ghemuită sub plapbmă. Dimineaţa însă, mă sculam proaspătă ca 
o floare, priveam afară şi — ce să vezi? Câmpul era prins de cel din-tâi ger; 
crengile desfrunzite erau îmbrăcate în pro-moroacă uşoară, faţa lacului 
prinsese o pojghita de gheaţă, subţire ca o foaie de hârtie, iar deasupra ei se 
ridicau nori alburii. Pretutindeni se auzea ciripit vesel de păsări. Razele soarelui 
scăldau totul în strălucirea lor şi mistuiau putin câte putin pojghita subţire de 
gheaţă. Câtă lumină, câtă strălucire, câtă veselie! In sobă trosneau iar lemnele. 
Ne asezam cu toţii în jurul samovarului. Polkan, dinele. Nostru mare şi negru.: 
se uita la noi pe geam, rebegit încă de frigul nopţii şi dădea prietenos din coadă. 
Câte un ţăran trecea pe dinaintea ferestrei într-o sanie trasă de un calut 
sprinten: se ducea la pădure după lemne. Toţi erau veseli şi plini de voie bună! 
Doamne, ce copilărie de aur am avut...! 

Uite, plâng ca un copil când mă fură amintirile! 

Cât de viu îmi apar toate în faţa ochilor, cât de limpede văd trecutul şi cât 
de tulbure şi întunecat mi se pare prezentul!... Cum o să se siirşească toate? 
Ştii, am o presimtire, ba mai mult, o credinţă, că o să mor chiar în toamna 
asta! Sunt foarte rău bolnavă! Mă gândesc adeseori la moarte, dar parcă n-aş 
vrea să mor şi să fiu îngropată aici! Poate o să cad din n'ou la pat, ca atunci, 
primăvara. Şi când te gândeşti că nici n-am avut vreme să mă refac cum se 
cuvine. Azi simt iar că mă apasă ceva! Fedora s-a dus nu ştiu unde, pentru 
toată ziua şi sunt singură. De la o vreme însă mi-e frică să rămân singură. Mi 
se pare mereu că în odaie mai e cineva, care-mi vorbeşte, mai ales atunci când 
mă fură gândurile şi apoi, când mă trezesc din visări, mă apucă frica. lată de ce 
ţi-am scris o scrisoare atât de lungă: dacă scriu, îmi trece. Rămâi cu bine. 
Sfârşesc pentru că nu mai am nici hârtie, nici vreme. Din toţi banii pe care i- 
am luat pe rochiile şi pe pălărioara mea, nu mi-a irămas decât o rublă de 
argint. Spui că i-ai dat proprietăresei dumitale două ruble de argint. Asta-i 
foarte bine! Acum b să tacă o vreme. 

Vezi de-ti direge într-un fel hainele. Cu bine! Mă simt nespus de obosită. 
Nu înţeleg de ce mă simt tot mai slăbită pe zi ce trece. Dacă muncesc cât de 
puţin, obosesc pe dată. Ce o să mă fac dacă o să-mi pice ceva de lucru? Uite, 
asta mă omoară! 

V. D. 

Septembrie 5. 

Varenka, scumpa mea! 


De-ai sti prin cate am trecut azi, ingerasul meu! Mai intai, m-a durut 
toată ziua capul! Ca să ma mai răcoresc putin, am ieşit să mă plimb pe 
Fbntanka. Seara era întunecoasă şi rece. Nu trece bine de cinci şi se-ntunecă! 
Aşa-i acum! De plouat nu ploua, dar era o ceaţă care făcea cât o ploaie 
zdravănă. 'Nari I grei se târau pe cer în smocuri lungi şi late. Pe chei era o 
puzderie de lume, dar parcă dinadins toţi aveau feţele atât de îngrozitoare, de te 
apuca jalea când îi '| priveai: mujici beti, muieri carne, incaltate cu cizme şi cu 
capul gol, muncitori, birjairi şi alde mine — slujbasi care aveau câte o treabă; 
apoi băieţi, câte un ucenic ilăcătuş în halat vărgat, slab, cu faţa suptă şi 
mânjită de ulei, cu un lacăt în mână; câte un soldat întors la vatră, lung cât o 
prăjină... lată ce oameni. Erau pe-acolo! Se vede că am nimerit şi ora când nu I 
se plimbă altfel de dume. Apoi uite şi canalul-navi-gabil Fontanka. Erau atâtea 
bărci pe apă că te prindea mirarea cum de puteau încăpea toate! Pe poduri 
şedeau femei care vindeau tuirtă dulce plouată şi mere putrede. Dar ce 
murdare şi muiate de ploaie erau şi femeile acelea! Plimbarea pe Fontanka e 
tare urâtă! Jos — granitul ud, de 'o parte si de alta — case înalte, întunecate, 
înnegrite de fum. La picioare — ceaţă, deasupra capului — ceaţă. Doamne, ce 
seară tristă şi mohorâtă a fost cea de azi! 

Când am cotit pe Garohovaia, se întunecase de tot | şi ilampagiii 
aprindeau gazul. Demult n-am mai fost pe Gorohovaia. Nu prea trec eu pe- 
acolb! Ce stradă | galagioasa! Ce de prăvălii şi de magazine bogate! Totul 
străluceşte în mii de culori: stofele, florile apărate de geam, pălărioarele cu 
funde. Iti vine să crezi că toate astea sunt arătate numai aşa, de frumuseţe! Aş, 
de unde! Sunt oameni care le cumpără şi le duc în dar nevestelor! Într-un 
cuvânt, o stradă bogată. Acolo îşi au prăvăliile o mulţime de brutari nemți. 
Pesemne că sunt foarte bogaţi şi ei! Şi ce de căleşti trec în fiecare clipă! Cum de 
le tine calda-ramul? Şi numai căleşti bogate, cu geamuri ca oglinda si captusite 
pe dinăuntru cu catifea şi mătase. Iar feciorii se vede că-s boiereşti: poartă 
epoleti şi săbii. Am tras cu ochiul in toate acele trăsuri şi am văzut numai femei 
grozav de gătite: se vede că erau cneghine sau contese. Cred că nimerisem ora 
când toţi aleargă la baluri şi la sindrofii. Mulf as da să văd b cneaghina sau o 
doamnă din astea, simandicoasă. Trebuie să fie tare plăcut. Eu nu le-am văzut 
niciodată; poate doar aşa, în fugă, ca azi, cand am privit pe furis în căleşti — si 
mi-am amintit de dumneata. SufleteluJ meu, draga mea! De câte ori ma 
gândesc acum la dumneata, mi se rupe inima. De ce eşti atât de nefericită, 
Varenka? Ingerasul meu, cu ce eşti mai prejos decât ele? Esti bună, frumoasă, 
învățată. Atunci de ce-i soarta atât de vitregă cu dumneata? De ce se întâmplă 
aşa pe lume, că un om bun trăieşte în sărăcie, iar peste altul dă norocul fără 
să-l caute? Ştiu, ştiu, maicuta că nu-i bine să mă gandesc.la toate astea, că 
asta înseamnă să fii un liber cugetător; toluşi, dacă vorbim deschis şi după 
dreptate, pentru ce unuia, încă de pe când e în pântecele mamei soarta cea 
nedreaptă îi prevesteşte norocul, iar cădea altuia în viaţă trece prin orfelinat. Se 
întâmplă doair ca un Ivanuşka-prostăvanul ') să aibă în viata un noroc orb! 
Asta cam aşa se întâmpiă: Tu, Ivanuşka-prostăvanul, umblă cât pofteşti prin 


sacii cu galbeni ai bunicului, mananca, bea si te veseleste, iar tu, celälalt, stai 
şi înghiţi în sec, că doar pentru asta esti bun, frätioare! E păcat, mare păcat, 
maicuta, să cugeti astfel, dar azi nu ştiu cum se face că-mi roiesc gânduri 
păcătoase prin cap, fără să vreau! Ai fi putut şi dumneata, luminita mea, să te 
plimbi într-o asemenea caleaşca. Şi nu unul ca mine, ci chiar generalii, ar fi 
umblat să-ţi prindă măcar o privire binevoitoare din zbor! Ai fi purtat nu rochite 
de pânză, vechi şi ponosite, ci numai mătase şi aur. Şi n-ai mai fi fost slabuta 
şi sfrijită ca acum, ci rumenă, frumoasă şi împlinită ca o păpuşă de zahăr. Iar 
eu m-aş fi socotit mulţumit să te zăresc când si când prin ferestrele scăldate de 
lumină şi să-ţi văd măcar umbra. Numai la gândul că eşti fericită şi veselă, m- 
aş fi simţit şi eu mulţumit, păsărică mea scumpă. Dar aşa? N-ajunge că nişte 
oameni răi ti-au nenorocit viata, dar te-a mai supărat un nei) Ivanuşka- 
prostavanul (duracioc) — erou binecunoscut din poveştile populare ruseşti 
corespunzător cu Păcală în folldorul românesc. (N. trad.) mernic de betivan! Ce 
cirede el? Dacă s-a impopoto-nat cu frac şi se uită la lume printr-o lorneta de 
aur, neruşinatul, toate îi sunt îngăduite şi până şi vorbele lui necuviincioase 
trebuie. Să le ascultăm cu bunăvoință? Oare asa să fie, stimabililor? Si pentru 
ce? Numai pentru că eşti orfană, fără apărare, numai pentru că n-ai un prieten 
puternic, care să-ţi fie pavaza de nădejde. Şi ce fel de om e dânsul, ce fel de 
oameni sunt ei toţi, de nu pregetă să-i facă rău unei orfane? Nişte nemernici, 
nu oameni! Nemernici şi nimic mai mult. Zic ei că-s oameni, dar de fapt nu e 
aşa. Sunt încredinţat de asta. Uite cum sunt oamenii ăştia! După mine, 
maicuta, flaşnetarul pe care l-am întâlnit azi pe Gorohovaia, este mai vrednic 
de cinstire decât ei. Dânsul, ce! Putin, umblă cât îi ziulica de mare, se 
osteneşte, aşteaptă câte un banut nenorocit pentru pâine, dar în schimb îşi 
agoniseşte singur hrana. Nu cere de pomană, ci se oboseşte pentru plăcerea 
oamenilor, la fel ca şi cutia lui cu muzică: „Vă înveselesc şi eu, oameni buni, cu 
ce pot”, pare că spune dânsul. Cersetor e si el, ce-i drept! Tot un cerşetor, dar 
în schimb unul cu suflet cinstit. Se trudeşte, tremură de frig, dar munceşte 
înainte, oricum ar fi munca aceea a lui! Şi câţi sunt ca el, maicuta, oameni 
cinstiţi care, deşi câştigă putin fata de munca ilor şi folosul pe care îl aduc, nu 
se ploconesc înaintea nimănui şi nu cer de pomană o bucată de pâine. Uite, fac 
şi eu ca flaşnetarul! Adică nu, e cu totul altceva; dar în ifelul meu, adică în 
înțelesul mai subţire, mai boieresc, sunt la fel cu dânsul: muncesc pe măsura 
puterilor mele, adică fac si eu ce pot. Mai multe nu ştiu. Dar de unde nu e, nici 
Dumnezeu nu cere. 

Am adus vorba de flaşnetar, mäicutä, pentru că astăzi mi-a fost dat să- 
mi simt de două ori mai dureros sărăcia. M-ara oprit să mă uit la dânsul. Mă 
chinuiau tot felul de gânduiri şi m-ara oprit ca să mi le mai alung. S-au mai 
oprit şi nişte birjari, o fată şi b copilită mică şi murdară. Flaşnetarul cânta în 
faţa unei ferestre. Deodată am văzut un băieţel, un pici ca de vreo zece anişori; 
altfel ar fi fost el drăgălaş, dar părea bolnăvicios si era sfrijit... N-avea decât o 
camasuta pe el şi nu mai ştiu ce pe deasupra; parcă era descult şi stătea şi el 
acolo şi asculta cu gura căscată cântecelul. Ce vrei, copil! Îşi pironise ochii la 


papusile neamtului care jucau frumos si nu simtea ca i-au inghetat piciorusele, 
că tremură tot şi că-şi morfoleste capătul manecii in gură. Am văzut că are in 
mână o hairtiuta. Tocmai atunci trecu ur” domn si‘i aruncă flasnetarului un 
banut. Banutul căzu drept în cutia cu marginile frumos lucrate, unde se vede 
un frantuz ce däntuieste cu nişte cucoane. Când se auzi clinchetul banutului, 
copilaşul tresări, se uită sfios în jur şi, crezând pesemne că eu am zvarlit banul, 
se repezi spre mine... Minutele îi tremurau, glăsciorul îi tremura; îmi întinse 
hartiuta şi-mi spuse: citeşte. Am despăturit-o... Mereu aceeaşi poveste: 
„Binefăcătorilor, cică, mama e pe moarte... Trei copii flămânzi, ajutati-ne! Iau 
eu, cum oi muri, n-o să uit de voi pe lumea cealaltă, cum n-aţi uitat nici voi de 
copilaşii mei, aici!” Ce, să mai vorbesc? Totul e atât de cunoscut şi omenesc, 
dar puteam eu să-i ajut? Şi... Nu i-am dat nimic. Mi se rupea inima de milă! Se 
invinetise de frig, baietasul! Era pesemne şi flămând, că doar nu mintea, nu, 
mu mintea 1 Mă pricep eu 1 De ce nu şi-or fi crutand1 copiii mamele astea 
rele? De ce i-or fi trimițând aproape goi, în frig, cu astfel de scrisorele? Poate ca 
n-are suflet, muierea asta neghioabă! Dar poate că n-are pe nimeni care să 
muncească pentru ea şi o fi stând ghemuită şi bolnavă cu adevărat! Tot ar fi 
putut să ceară ajutor unde se cuvine. Ori poate e o tâlhăroaică şi şi-a trimis 
copilaşul filămând şi bolnav, anume ca să înşele oamenii şi să-i înduioşeze! Ce 
poate învăţa bietul copilaş umblând cu scrisorele de-astea? O să-şi 
împietrească inima şi atât. Alearga, umblă, cere... lar oamenii trec pe lângă el si 
n-au vreme, inimile lor sunt.de piatră, iar vorba le este aspră. „Pleacă! Minti! 
Cară-te!” Asta aude copilaşul şi sufletul i se înrăieşte şi tremură în zadar, 
saracutul de el, speriat ca un puisor căzut din cuibul sfaramat. Manutele si 
piciorusele îi îngheaţă, îi îngheaţă pana si răsuflarea. Nu trece mult şi începe sa 
tuşească şi pe urmă 

— Oameni sărmani merge repede: boala, ca un şarpe veninos, i se stre-; | 
coară în piept şi, cât ai bate din palme, moartea se ' apleacă peste el, undeva, 
într-un ungher puturos, unde zace 'fără căutare, fără îngrijire... Şi asta a fost 
toată. 1 viata lui! Ca să vezi ce poate fi viata unui om! Cât de chinuitor e, 
Varenka, să auzi „pentru numele lui Hristos” şi să treci fără să dai nimic, 
spunând doar: „Domnul o să-ţi dea!” Câte un „pentru numele lui Hristos” mai e 
cum e. (Pentru că şi astea sunt felurite, maicuta). Câte unul, ziceam, e prelung, 
tărăgănat, dintre acelea obişnuite, învăţate pe de rost, într-un cuvânt — 
cerşetaresc. Acestuia, dacă nu-i dai nimic, parcă nu te chinuie atâta cugetul! El 
e cerşetor demult, cerşetor de meserie, cerşeşte demult şi s-a deprins cu asta! 
Iti spui: „Asta o să mai rabde, ştie să rabde!” Alteori, acest: „pentru numele lui 
Hristos” e spus de câte unul neobişnuit să-l rostească, e spus aspiru şi-ţi face 
frică; uite, ca azi, de pildă, cand am luat hartiuta aceea din mâna băiatului, tot 
pe-acolo, lângă un gard, stătea unul care nu cerea la toţi, dar care mi-a zis: 
„Dă-mi, boierule, un banut, pentru numele lui Hristos!” şi mi-a zis-o cu un glas 
atât de repezit, atât de aspru, că m-am cutremurat de groază. Dar banut nu i- 
am dat, că n-am avut. Celor bogaţi nu le place când 'săracii se plâng cu voce 


tare de soarta lor nenorocită: îi supără, cică, şi-i plictisesc, fiindcă sărăcia, cică, 
e întotdeauna plicticoasa. Le-or fi tulburând somnul gemetele celor iflamanzi. 

Trebuie să-ţi mărturisesc, draga mea, că ti le-am zugrăvit toate astea, pe 
de o parte ca să-mi mai uşurez inima, dar mai mult ca să-ţi arăt că pot să scriu 
şi eu frumos. Pentru că îmi închipui că ţi-ai dat seama şi dumneata că de la un 
timp încoace am şi eu stil. Acum însă m-a cuprins o tristeţe atât de mare, că 
am început să mă înduioşez singur de gândurile mele; si cu toate că ştiu, 
maicuta, că nu fac nimic cu înduioşarea, totuşi, într-un fel îmi dau oarecum 
dreptate, într-adevăr, draga mea, adeseori mă nimicesc singur, spun că nu fac 
două parale şi mă socotesc mai prejos de oricine. Dacă ar fi să le tălmăcesc mai 
înflorat, aş spune că toate astea se întâmplă pentru că cei din jur m-au băgat 
în sperieti şi m-au prigonit, întocmai ca pe baietasul acela nenorocit care mi-a 
cerut de pomană. 

Şi acum să-ţi vorbesc în alegorie, maicuta. Ascultă! Mi se-ntâmplă, draga 
mea, dis-de-dimineata, când mă grăbesc la serviciu, să privesc cum se 
deşteaptă oraşul, cum prinde viata, cum fumegă, fierbe, _ uruie... Şi atunci, ma 
simt uneori atât de mic în fata ' acestei privelişti, de parcă mi-ar fi dat cineva 
un bobârnac peste nasul pe care mi l-am vârât unde nu-mi fierbe oala... Şi-mi 
văd mai departe de drum, umil şi neînsemnat, după ce dau din mână a 
lehamite!... Şi acum, poftim de te uită îndeaproape ce se petrece în acele case 
mari, negre şi afumate, judecă bine şi vezi dacă e drept să mă categorisesc aşa 
cum am făcut eu şi să mă tulbur fără pricină? Bagă de seamă, Varenka dragă, 
că toate astea ti le spun în alegorie! Şi acum să vedem ce-i acolo, în casele 
acelea? Acolo, într-un ungher plin de fum, într-o cotineata care la nevoie poate 
fi socotită drept casă, se trezeşte un meseriaş! Toată noaptea a visat, de pildă, 
cizmele pe care le croise greşit în ajun, ca şi cum un asemenea fleac merită să 
fie visat de un om! Mă rog! El e meseriaş, e cizmar şi să zicem că pentru el e de 
înţeles că se gândeşte la meşteşugul lui. Şi-apoi îi plâng copiii, femeia îi e 
flămândă. Dar nu numai cizmarii îşi încep astfel ziua, draga mea! Asta încă n- 
ar fi nimic şi nici n-ar merita să fie descris, dar uite ce se mai întâmplă, 
maicuta: în aceeaşi casă, cu un cat mai sus sau mai jos, în odăi aurite, cate un 
domn putred de bogat visează şi el tot cizme; poate într-altfel, poate un alt 
model, dar se cheamă că tot cizme sunt; pentru că în înţelesul pe care-l dau eu 
aici, noi toţi, draguta mea, suntem mai mult sau mai putin cizmari. Si nici asta 
n-ar fi nimic, dar uite care-i răul: că nu se află nimeni pe lângă bogătaşul acela, 
nimeni care să-i sufle la ureche că: „Mai încetează, frate, să te gândeşti numai 
la tine şi să trăieşti numai pentru tine. Ca doar nu eşti cizmar! Copiii ti-s 
sănătoşi şi nici femeia nu duce lipsă de mâncare. Mai uită-te şi în jur, că poate 
găseşti un lucru mai vrednic de luare-aminte decât cizmele!” Asta am vrut eu 
să-ţi spun în alegorie, Va-renka! Poate că-i o cugetare prea liberă, draga mea, 
dar o asemenea cugetare se naşte uneori, îi vine omului în cap şi atunci, vrei 
nu vrei, izbucneste din inimă în vorbe fierbinţi. De aceea nu trebuia să mă 
socotesc drept un nimic numai pentru că m-am speriat de zgomot şi de uruit! 
Închei spunându-ti, mäicutä, că poate crezi despre mine că barfesc sau că m-a 


apucat ipohondria sau ca, poate, le-am copiat toate astea din vreo carte? Nu, 
maicuta, sa n-o crezi! Nu-i asa! De barfa mi-e scarba, ipohondria nu m-a 
apucat si nici din carte n-am copiat nimic! 

M-am intors acasa trist, m-am asezat la masa, am incalzit ceainicul si ma 
pregateam tocmai sa beau un pahar-doua de ceai, cand deodata vad ca intra la 
mine Gorskov, chiriasul nostru cel sarac. Am bagat de seama inca de dimineata 
că se tot da pe lângă ceilalţi chiriaşi si că vroia să se apropie si de mine. 
Trebuie să-ţi spun în treacăt, maicuta, că el si cu ai lui o duc cu mult mai rau 
decât mine! Sigur, mult mai rău! El are nevastă, copii! Dacă aş fi eu în locul lui, 
nici nu ştiu ce m-aş face! Şi, cum ţi-am spus, a intrat în odaie Gorskov al 
nostru şi mi-a făcut o plecăciune... Avea, ca de obicei, câte o lacrimă aninată de 
gene, se lăsa când pe un picior, când pe altul, dar nu putea să scoată o vorbă. 
L-am aşezat pe un scaun — pe unul stricat, că altul n-aveam - şi l-am rugat să 
ia un ceai. El şi-a cerut iertare îndelung, dar a luat paharul. Întâi a vrut să bea 
fără zahăr, dar când am încercat să-l incredintez că trebuie să ia neapărat 
zahăr, a început să-şi ceară din nou iertare, să spună că nu vrea, că nu trebuie 
şi la urmă şi-a pus cea mai mică bucăţică pe care a găsit-o şi s-a apucat îndată 
să-mi dovedească că ceaiul e nespus de dulce. Ca să vezi până la ce umilinţă îi 
duce pe oameni sărăcia! „Ei, ce mai spui, taică?” l-am întrebat eu. „Uite aşa-şi- 
aşa, zice, Ma-kar Alexeevici, binefăcătorule, fii mărinimos şi ajută o familie 
nenorocită! Soţia şi copilaşii îmi mor de foame. Gândeşte-te ce trebuie să simtă 
tatăl, adică eu!” Am dat să spun ceva, dar el m-a oprit: «Eu, zice, mă tem de toţi 
cei de-aici, Makar Alexeevici! Adică, „mă tem” poate nu-i cuvântul. Dar mi-e 
ruşine, înţelegi? Ei toţi sunt prea mândri şi se ţin cu nasul pe sus. Eu, zice, nu 
te-aş supăra, taică şi binefăcătorule, pentru că ştiu că ai avut neplăceri şi mai 
ştiu că mult nu poţi să-mi dai, dar poate măcar ceva, aşa, cu împrumutul, am 
îndrăznit, zice, să te rog, pentru că ştiu că ai inimă bună, ştiu că al fost şi 
dumneata la strâmtoare şi că înduri şi acum multe necazuri şi tocmai din 
pricina asta sufletul dumitale ştie ce-i mila faţă de aproapele.» Iar drept 
încheiere mi-a zis să-l iert pentru îndrăzneală şi necuviinta. l-am răspuns ca 
m-aş bucura din tot sufletul să-i pot da ceva, dar că n-am nimic, chiar nimic! 
„Nici nu cer mult, Makar Alexeevici, taicutule, mi-a tăiat el vorba, (să-l fi văzut 
cum a roşit!) dar ştii, nevasta, copiii, foamea... Măcar douăzeci de copeici i” 
Atunci am simţit că mi se rupe inima! Asta m-a întrecut cu mult, mi-am zis eu! 
Îmi rămăseseră cu totul şi cu totul douăzeci de copeici şi îmi şi făcusem 
socoteala că o să le cheltuiesc a doua zi pentru lucrurile cele mai de trebuinta. 
„Nu, dragutule! Zău nu pot, că uite asa si pe dincolo!” i-am zis eu. ,Makar 
Alexeevici, taică, dă-mi ce te lasă inima”, mi-a răspuns dânsul., Dă-mi măcar 
zece copeici!” Atunci am deschis cutia mesii, maicuta şi i-am dat cele douăzeci 
de copeici ale mele, că oricum se cheamă că tot am făcut o faptă bună! Ehei, 
sărăcie, sărăcie! Apoi ne-am luat de vorbă: „Cum se face, taică, l-am întrebat 
eu, că te-ai îndatorat atât de mult şi încă mai locuieşti într-o cameră pe care 
plăteşti chirie cinci ruble de argint?” El m-a lămurit că a închiriat-o acum o 
jumătate de an şi că a plătit pe trei luni înainte. Pe urmă însă, treburile s-au 


brodit in asa fel ca nici tu incoace, nici tu incolo, sarmanul de el! A fot asteptat 
sa ise sfarseasca procesul si trebuie sa-ti spun ca pricina lui e tare neplacuta. 
El, Varenka, trebuie să răspundă nu ştiu pentru ce în fata judecatii. E vorba de 
o tărăşenie cu un negustor care a păcălit vistieria statului la o lucrare. 
Înşelăciunea a fost descoperită, iar negustorul dat pe mâna judecătorilor; 
numai că dânsul a încurcat în tâlhăria lui şi pe Gorşkov care, nu ştiu cum, e 
amestecat şi el în treaba asta. La drept vorbind însă, Gorşkov s-a făcut vinovat 
numai de delăsare, de lipsă de grijă şi pentru că n-a păzit cum se cuvine 
interesele statului, ceea ce e de neiertat! Pricina lui tărăgănează de câţiva ani: 
tot mereu se ivesc piedici în calea lui Gorşkov., Cât despre necinstea de care 
sunt invinovatit, mi-a zis el, n-am nici o pată si nici o vină si nici de viclesug ori 
tâlhărie nu sunt vinovat”! Pricina asta i-a pătat cinstea. A fost dat afară din 
slujbă, cu toate că nu s-a dovedit că-i întru totul vinovat, dar, cum n-a ieşit 
basma curată, n-a putut nici până în ziua de azi să scoată de la negustor nu 
ştiu ce sumă mare de bani care i se cuvine si pe care acesta zice in fata 
judecății că nu i-o datorează. Eu îl cred, dar judecătorul, din păcate, nu-l crede 
pe cuvânt; vezi că treaba-i atât de încurcată că-i toată numai noduri şi ochiuri, 
de nu-i dai de capăt nici într-o sută de ani. Când crezi că au descurcat-o cât de 
cât, negustorul îi mai face un nod şi încă unul! Eu îm; pun mult de tot la inimă 
nenorocirea lui Gorşkov şi ţin cu el, draga mea, pentru că omul e fără slujbă şi 
nu-l primeşte nicăieri, fiindcă nimeni n-are încredere intr-insul. Tot ce au avut 
pus deoparte au mâncat. Pricina e încurcată, dar. de trăit trebuie să trăieşti. 
Apoi, colac peste pupăză, le-a mai venit un copilaş. Alte cheltuieli! Li s-a 
îmbolnăvit băieţelul — iar cheltuieli. A murit — alte cheltuieli. Nevasta îi e si ea 
bolnavă şi el suferă de nu ştiu ce boală mai veche. Într-un cuvânt toate 
nenorocirile pe capul lui! Dealtfel spune că aşteaptă într-una din aceste zile să i 
se sfârşească judecata cu bine şi că nu mai are nici o îndoială în această 
privinţă. Păcat de el, maicuta, mare păcat! L-am mân-gâiat cum am putut. S-a 
pierdut cu totul şi se teme şi de umbra lui! Caută un sprijin şi de aceea l-am şi 
mângâiat. Şi acum, cu bine, maicuta! Hristos să te aibă în paza lui. Fii 
sănătoasă, sufletul meu! Când îmi amintesc de dumneata, parcă aş pune o 
alifie tămăduitoare pe inimă şi cu toate că mă chinuiesc pentru dumneata, dar 
până şi chinul ăsta mi-e plăcut. Al dumitale prieten credincios, Makar 
Devuşkin. 

Maicuta, Varvara Ailexeevna! 

Septembrie 9. 

Iti scriu intr-o stare cu totul neobisnuita. Sunt peste masura de tulburat 
de o întâmplare groaznică! Sunt ametit, simt că lumea se învârte împreună cu 
mine! Ah, draga mea, ce o să-ţi povestesc! Nici prin minte nu ne-a trecut una ca 
asta. Ba nu! Mie cred că mi-a trecut. Eu am presimtit totul. Inima mea a bănuit 
dinainte. Până şi în vis am văzut mai acum de curând ceva asemănător. 

lată ce s-a întâmplat. Am să-ţi povestesc fără stil, aşa cum o da 
dumnezeu. M-am dus azi dimineaţă la slujbă, am intrat şi m-am aşezat la scris. 
Trebuie să ştii, maicuta, că am scris şi ieri. Şi uite, ieri s-a apropiat de mine 


Timofei Ivanovici şi mi-a spus chiar dumnealui că „ţine, cică, o hârtie urgentă”. 
„Copia-z-o, zice, Makar Alexeevici, dar cât mai curat, cât mai repedeşi cât mai 
frumos, că merge la semnat chiar azi.” In treacăt fie zis, îngeraşul meu, ieri 
eram într-o stare sufletească atât de proastă încât n-aveam chef nici măcar să 
trăiesc, atât eram de trist şi amă-rât! Îmi simţeam inima îngheţată, sufletul 
întunecat! Mă tot gândeam la dumneata, biata mea luminita 1 Si uite-asa m- 
am apucat de scris si am copiat hârtia curat, citet, numai că... Nici nu ştiu cum 
să ţi-o tălmăcesc mai bine, fie că mi-a întunecat necuratul mintea, fie că astfel 
mi-a fost hărăzit de o soartă tainică sau numai pentru că aşa a fost să fie, dar 
am sărit un rând întreg şi a ieşit un înţeles... Dumnezeu ştie care, ori mai bine 
zis n->a ieşit tuciuriul. Ieri au întârziat să i-o mai dea Excelenței sale la semnat 
şi i-au dat-o abia azi. Eu am venit de dimineaţa fără să bănuiesc nimic şi m-am 
aşezat ca de obicei lângă Emelian Ivanovici. Trebuie să-ţi spun, draga mea, că 
de ia o vreme-ncoace mă simt mult mai stânjenit şi mă ruşinez mult mai mult 
faţă de ceilalţi. Nici ochii nu mi-i ridic la nimeni. Dacă aud vreun scaun 
scartaind, mi se face sufletul cât un purice, de spaimă. Tot aşa de mic ma 
tineam şi astăzi şi stăteam cuminte şi ascuns, astfel încât Efim Aki-movici 
(unul care se leagă de om cum n-am mai pomenit), a zis în gura mare: „Ce tot 
stai acolo, Ma-kar Alexeevici, ca un bursuc!” Şi zicând asa, a făcut o mutra, că 
toţi cei din jurul lui şi al meu s-au prăpădit de râs, bineînţeles pe socoteala 
mea. Apoi au început, care mai de care... Eu căutam să n-aud nimic, să nu văd 
nimic şi stăteam fără să lac nici o mişcare. Aşa-i obiceiul meu şi, în felul acesta 
şi ei se potolesc mai repede. Deodată am auzit zarvă mare, fugă, gălăgie... Apoi 
— nici nu mi-a venit să cred — am auzit cum mă strigă cineva pe nume, îl strigă 
pe Devuskin! Inima a început să-mi bata mai-mai să-mi spargă pieptul si, nu 
ştiu nici eu de ce, dar m-am speriat şi m-am speriat aşa de tare cum nu mi s-a 
mai întâmplat de cand sunt. Simteam că m-am lipit de scaun, dar şedeam de 
parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă n-ar fi fost vorba de mine! Dar 
strigătele nu mai conteneau: se auzeau toij mai aproape. Apoi au răsunat chiar 
la urechea mea: ,Devuskin! Devuşkin! Unde-i Devuskin?” Am ridicat ochii si 1- 
am văzut înaintea mea pe Ev-stafi Ivanovici, care mi-a zis: „Makar Alexeevici, la 
Excelenţa sa; iute! Ai făcut un bucluc cu hârtia aceea!” Atâta mi-a spus, dar a 
fost de ajuns. Nu-i aşa că a fost de ajuns, maicuta? Am simţit că amortesc, că 
încremenesc, că nu mai ştiu ce-i cu mine. M-am dus, dar eram mai mult mort 
decât viu. Am trecut printr-o încăpere, două, trei şi am ajuns drept în biroul 
Excelenței sale. N-aş putea să-ţi spun ilim-pede la ce mă gândeam atunci. L-am 
văzut pe Excelenţa sa, înconjurat de alţii, i-am făcut o plecăciune, pare-mi-se, 
dar bine nu ştiu. Eram aşa de aiurit că-mi tremurau şi genunchii şi buzele. 
Aveam şi de ce, mäicutä! Mai întâi si-ntai îmi era ruşine; am aruncat o privire 
la dreapta, spre oglindă şi... Mai-mai, să-mi pierd minţile de ce am văzut în ea. 
In al doilea rand eu m-am ţinut întotdeauna aşa de parcă nici n-aş fi trăit pe 
lumea asta şi cred că Excelenţa sa nu prea ştia de mine. O fi auzit, poate, în 
treacăt, că la instituţia lui este unul pe care îl cheamă Devuşkin, dar ca să-i 
cunoască mai de aproape, asta nu! 


„Cum s-a întâmplat, domnul meu? A început el manios. Unde ti-au fost 
ochii? O hartie ca asta si Inca urgenta, iar dumneata mi-o strici?! Ce te-a 
gasit?” si zicand asa, s-a intors catre Evstafi Ivanovici. Auzeam doar franturi de 
vorbă: „Nebăgare de seamă! Delăsare! Mă bagi in bucluc!” Am deschis gura, am 
dat să cer iertare, dar n-am putut! Am vrut să fug, dar n-am îndrăznit. Şi 
atunci... Atunci, mäicutä, mi s-a întâmplat ceva... De-mi crapă obrazul de 
ruşine si acum când îmi amintesc. Năsturaşul meu - lua-l-ar dracu' de 
nasturas — acela care abia se tinea pe un firicel, s-a desprins deodată, a căzut 
jos şi s-a dus de-a dura (se vede că m-am agăţat de ceva)... Zăngănind şi 
rostogolindu-se drept ia picioarele Excelenței sale! Şi asta într-o tăcere de 
moirmânt! lată care a fost dezvinovatirea mea, irugă-mintea de iertare, 
răspunsul — într-un cuvânt tot ce mă pregăteam să-i spun Excelenței sale! 
Urmările au fost groaznice 1 Excelenţa sa şi-a aruncat numaidecat privirile 
asupra mea si a hainei mele. Într-o clipă mi-am amintit ce-am văzut în oglindă 
şi m-am repezit să culeg năsturaşul. Ca să vezi ce prostie! M-am apăe-cat să-l 
ridjc, dar nasturasul luneca, îmi scăpa... N-am putut să pun mâna pe el si 
pace, ba pe deasupra le-am şi arătat tuturor cât sunt de dibaci! Simteam ca ma 
părăsesc şi ultimile puteri şi că totul e pierdut, pierdut cu desăvârşire. S-a dus 
bunu! Meu nume! S-a sfârşit cu mine! Şi nu ştiu de ce, au început să-mi tiuie 
amândouă urechile. Îi auzeam şi pe Tereza şi pe Faldoni şi un fel de dangăt ca 
de clopot! La urmă am izbutit să culeg năstr<-aşul, m-am ridicat, am făcut 
drepţi şi, dacă n-aş fi fost prost, aş fi rămas smirna, cu mâinile pe vipuşca 
pantalonului. Da' de unde! Am început să potrivesc năsturaşul la aţa ruptă, de 
parcă era chip să-l prind la loc! Ba pe deasupra mai şi zâmbeam, mai zâm- 
beam, auzi? Excelenţa sa a întors întâi ochii, apoi s-a uitat iar la mine şi l-am 
auzit spunându-i lui Evstafi Ivanovici: „Ce-i asta? L-ai văzut în ce hal e? Ce-i cu 
dânsul? Ce i s-a intamplat?”... Of, draga mea, mai era nevoie să întrebe: „Ce-i 
cu dânsul, ce s-a întâmplat?” M-am făcut de râs cum e mai bine! Apoi l-am 
auzit pe Evstafi Ivanovici cum îi răspunde: „Nu l-am prins niciodată cu nimic 
rău.'Are o purtare frumoasă, leafă cât i se cuvine...” „Atunci aju-taţi-l într-un 
chip oarecare, a mai zis Excelenţa sa. Da-ti-i leafa înainte”... — „Păi a luat, a 
luat pe atâta şi atâta vreme înainte! Se vede că are ceva încurcături acasă, că 
de purtat se poartă frumos şi nu l-am prins niciodată cu nimic!” Eu, îngeraşule, 
ardeam ca în focul iadului. Muream, nu altceva! „Bine, a zis apoi Excelenţa sa 
cu voce tare, să-mi copiezi din nou hârtia şi cât mai repede. Apropie-te, 
Devuskin! Să scrii totul din nou, dar vezi să nu mai gresesti şi ascultă...” Aici 
Excelenţa sa s-a întors către ceilalţi, le-a spus ce au de făcut şi ei au plecat. 
De-abia au ieşit din odaie că Excelenţa sa a scos în grabă din buzunar punga, 
iar dintr-însa o hârtie de o sută de ruble. „lată, a zis el. Cât pot şi eu... 
Socoteşte-o cum vrei, dar ia banii” şi mi i-a îndesat în mână. Eu am tresărit, 
îngeraşule şi am simţit că mi se zguduie tot sufletul. Nici nu ştiu ce a fost cu 
mine. Am vrut să-i apuc mâna, dar el a rosit, dragutul şi... 

— Să ştii că-ţi spun acum adevărul gol golut, draga mea - mi-a luat el 
mâna mea cea nevrednica şi a strans-o tare! Chiar aşa cum iti spun: mi-a 


strans-o de parca i-as fi fost pe potriva, de parca as fi fost si eu un general. 
»Du-te acum, mi-a Zis el, fac si eu ce pot... SA nu mai gresesti la copiat, iar ceea 
ce a fost, treaca de la mine!” Si acum uite ce am hotarat, mäicutä: te rog pe 
dumneata si pe Fedora, sa va rugati lui Dumnezeu pentru el! Si copiilor mei, 
daca i-as avea, le-as spune sa se roage pentru el, in fiece zi si toata viata, mai 
fierbinte decat se roaga pentru tatäl lor. Si inca ceva iti spun, mäicutä si ti-o 
spun 'din toată mima! Asculta-ma bine, maicuta! Iti jur: cu toate ca ma 
prapadeam atata de durere sufleteasca in zilele amare de rastriste prin care am 
trecut amandoi, privind la dumneata si la chinurile pe care le induri, privin-du- 
ma pe mine si neputinta mea, ti-o jur, cu toate acestea nu atat suta de ruble 
mi-e scumpă, cât faptul că Excelenţa sa a binevoit să-mi strângă mana, mie, 

un nimic, un betivan, un nemernic! Prin asta el rri-a făcut să-mi recapăt 
încrederea în mine. Prin asta el a întors la viata sufletul meu, mi-a făcut traiul 
mai dulce pe vecie şi am credinţa nestrămutată că oricât de păcătos as fi fata 
de cel atotputernic, ruga mea pentru fericirea şi bunăstarea Excelenței sale o sa 
ajungă până la dumnezeu...! 

Maicuta dragă! Mă aflu acum într-o stare de tulburare sufletească si 
frământare nespus de mare! Inima-mi bate, gata să-mi spargă pieptul - nu alta 
şi simt o slăbiciune ciudată. Iti trimit patruzeci şi cinci de ruble de hârtie. 
Douăzeci de ruble o să-i dau proprietăresei, iar mie o să-mi păstrez treizeci şi 
cinci. Cu douăzeci din ele o să-mi dreg haina, iar cincisprezece le las pentru 
trai. Toate întâmplările astea, prin care am trecut de dimineaţă, m-au răzbit 
abia acum. Vreau să mă culc puţin. Dealtfel sunt liniştit, chiar foarte liniştit. 
Doar în inimă simt aşa, ca o durere şi acolo, în fundul ei parcă tremură, se 
zbate şi se frământă ceva. O să viu neapărat pe la dumneata.; acum însă sunt 
ca beat din pricina celor prin care am trecut... Dumnezeu le vede pe toate, 
maicuta mea, scumpa mea nepretuita! 

Prietenul dumitale vrednic, Makar Devuskin. 139 'j&m 

Septembrie 10. Dragul meu Makar Alexeevici! 

Sunt nespus de fericită din pricina bucuriei pe care ai avut-o şi ştiu, 
prietenul meu, să preţuiesc bunătatea şefului dumitale. Aşadar, acum o să te 
mai odihneşti după atâtea necazuri. Vezi numai să nu iroseşti iar banii pe 
fleacuri. Trăieşte cumpănit, mul-tumeste-te cu putin si chiar, începând de azi, 
pune de o parte măcar câte ceva, de fiecare dată, ca nici o nenorocire să nu te 
găsească nepregătit. Nouă nu ne purta de grijă, te rog mult. Fedora şi cu mine 
o să ne descurcăm noi într-un fel oarecare. Pentru ce ne-ai trimis atâţia bani, 
Makar Alexeevici? Nu ne trebuiesc, crede-mă! Ne mulţumim cu ce avem. Drept 
e că în curând o să avem nevoie de bani ca să ne mutăm de aici, dar Fedora 
nădăjduieşte să capete bani de la cineva care îi e dator mai demult. Îmi opresc 
douăzeci de ruble pentru lucrurile cele mai trebuincioase, iar ceilalţi ti-i trimit 
înapoi. Păstrea-ză-i bine, Makar Alexeevici. La revedere! Fii liniştit, vesel şi 
sănătos! Ti-as scrie mai mult, dar mă simt grozav de obosită; ieri nu m-am 
putut scula toată ziua din pat. Bine faci că vrei să treci pe la noi! Vino neapărat 
să mă vezi, Makar Alexeevici! 


V. D. 

Septembrie 11. Draga mea Vairvara Alexeevna! 

Te rog din tot sufletul nu pleca de langa mine acum, cand sunt pe deplin 
fericit si multumit. 

N-o asculta pe Fedora, sufletul meu! Eu o sa fac tot ce doresti dumneata: 
o să mă port frumos şi cumsecade, fie numai din stimă pentru Excelenţa sa; o 
să ne scriem iarăşi scrisori fericite, o să ne împărtăşim unul celuilalt gândurile, 
bucuriile şi grijile noastre, dacă vom avea şi griji. Într-un cuvânt o să ducem o 
viaţă plină de înţelegere şi mulţumire. O 140 să ne îndeletnicim cu literatura... 
Ingerasul meu! Soarta mea s-a schimbat şi s-a schimbat spre bine. 
Proprietăreasa s-a mai îmblânzit, Tereza şi-a băgat mintile-n cap si până şi 
Faldoni se mişcă mai repejor. Şi cu Ratazeaev m-am împăcat. De bucuros ce- 
am fost, m-am dus eu la dânsul mai întâi. Zău că nu-i om rău, măicuţă si tot 
ce s-a vorbit despre dânsul e minciună! Abia acum am văzut că a fost o 
clevetire şi atât. Nici prin gând nu i-a trecut să scrie despre noi! Mi-a spus-o 
chiar el. Apoi mi-a citit dintr-o nouă operă de-a lui. lar dacă mi-a zis atunci 
„craiul”, asta nu e nici vorbă de ocară şi niciuna de ruşine. M-a lămurit el! Zice 
că înseamnă băiat descurcaret, iar dacă ar fi s-o spunem mai frumos, mai 
literar, înseamnă „un băiat şi jumătate!” Iac-asa! Şi nicidecum altceva. A fost o 
gluma nevinovată, îngera-şule! Eu însă m-am supărat de prost ce sunt! Ce-n- 
seamnă isă n-ai destulă învăţătură! Acum mi-am cerut iertare... Şi ce vreme 
frumoasă a fost azi, Va-renka! Foarte frumoasă vreme. Dimineaţa, ce e drept, a 
căzut o măzăriche măruntă, ca cernută prin sită. Dar, nu-i nimic! S-a mai 
curăţat aerul. Am fost să-mi cumpăr cizme şi am cumpărat nişte cizme 
minunate. Am dat o raită si pe Nevski. Am citit „Albiniţa” 1)... Da, uitam lucrul 
cel mai de seamă. Să vezi! 

Azi dimineaţă am stat de vorbă cu Emelian Ivano-vici şi cu Axenti 
Mihailovici despre Excelenţa sa. Să ştii, Varenka dragă, că dumnealui s-a 
purtat aşa de mărinimos nu numai cu mine. A fost un binefăcător şi pentru 
alţii şi e cunoscut de toţi pentru inima bună ce o are. Din toate părţile i se 
ridică imnuri de slavă şi multe lacrimi de mulţumire se varsă pentru el. A 
crescut, cică, pe lângă el o biată orfană, pe care a binevoit s-o căpătuiască: a 
măritat-o cu un om de vază, un slujbas care împlinea sarcini osebite chiar pe 
lângă dumnealui. Apoi a băgat în slujbă pe fiul unei văduve şi multe alte 
binefaceri de acest soi. Eu, maicuta, am socotit de a mea datorie să aduc 3) 
Gazeta „Albina Nordului” (N. red. Ruse.) ie*»! 

Prinosul laudei mele, alături de celelalte şi am povestit cu glas tare fapta 
Excelenței sale, ca să fie auzită si de ei. Le-am spus tot, n-am tăinuit nimic. Am 
băgat ruşinea în sac. Mai putea fi vorbă de ruşine, ori de mândrie deşartă, într- 
o asemenea împrejurare? Cu voce tare am povestit totul, da! Să fie slăvite în 
veci faptele Excelenței sale. Am vorbit cu avânt, cu înflăcărare şi n-am rosit; 
dimpotrivă, eram mândru că mi-a fost dat să povestesc o asemenea faptă. 

Am istorisit totul (numaj despre dumneata, maicuta, am găsit că e mai 
cuminte să tac): şi despre gazda mea şi despre Faldoni şi despre Ratazeiaev şi 


despre cizme si despre Markov - într-un cuvânt despre tot. Câte unul mai 
chicotea infundat, ascul-tându-mă; ba, ca să spun drept, chicoteau toţi. Dar 
cred că din pricina infatisarii mele pe care o găseau caraghioasa, ori din pricina 
cizmelor. Da, da, fără doar şi poate, din pricina lor. Că doar n-aveau de ce s-o 
facă din răutate! Râdeau pentru că-s tineri sau pentru că-s bogaţi, dar ca să-şi 
bată joc cu răutate sau cu vreun gând ascuns de povestirea meia, asta nu se 
poate şi pace. Adică vreau să zic că nu puteau să râdă în nici un chip de 
Excelenţa sa. Nu-i aşa, Varenka? 

Nici până acum nu-mi pot veni în fire, maicuta. Toate întâmplările astea 
m-au tulburat nespus. Ai lemne, Varenka? Vezi să nu răceşti, că răceala te 
prinde fără veste! Of, maicuta! Mă omori cu tristeţea dumitale! Mă tot irog lui 
Dumnezeu, numai eu ştiu cum mă rog, pentru dumneata! Dar ciorăpei de lână, 
de pildă, ai? Sau alte lucruri calde de purtat? Baga de seamă, draga mea! De ti- 
o trebui ceva, să nu mă ocolesti pentru Dumnezeu, că mă superi, Varenka:! Să 
vii la mine, uite-aşa, fără mofturi! Au trecut vremurile grele! Iar de mine n-avea 
grijă. Toate sâint aşa de luminoase şi frumoase înaintea mea! 

Prin ce greutăţi am trecut, Varenka! Acum însă ce să mai vorbim? S-au 
dus! Or trece anii şi o să ne pară rău până şi de zilele acelea i îmi aduc aminte 
de tineretile mele. Uneori n-aveam în buzunar o para chioară. Răbdam de frig si 
de foame, dar eram vesel, nevoie mare! Dimineaţa trăgeam o raită pe Nevski, 
întâlneam în cale câte un obrăjor drăgălaş şi eram fericit toată ziua. Ce zile 
frumoase au fost acelea, măicuţă! E bine să trăieşti, Varenka! Si mai ales la 
Petersburg. M-am căit ieri cu lacrimi în ochi înaintea lui Dumnezeu, rugându-l 
să-mi ierte toate păcatele săvârşite de mine în vremurile astea grele: că am 
cârtit, că mi-am îngăduit cugetări nesăbuite, că m-am dedat la patima aceea 
urâtă, că m-am lăsat târât de ea... In ruga mea am pomenit cu duioşie de 
dumneata. Căci numai dumneata, îngeraşul meu, m-ai mangaiat şi m-ai 
călăuzit cu sfatul şi cu vorba plină de înţelepciune. Asta n-am s-o uit niciodată! 
Iar astăzi, am sărutat unul câte unul, toate biletele pe care mi le-ai scris. Şi 
acum cu bine, maicuta! Am auzit că aici, prin apropiere, vinde cineva o haină. 
Mă duc s-o văd. Rămâi sănătoasă, îngeraşul meu! Ră-măi cu bine. 

Al dumitale cu tot sufletul 

Makar Devuşkin. 

Septembrie 15. 

Stimate domn Makar Alexeevici! 

Sunt nespus de tulburată. Ascultă ce mi s-a intam-plat. Am o presimtire 
rea. Judeca şi dumneata, prie-temul meu nepretuit. Domnul Bâkov e la 
Petersburg. L-a văzut Fedora. El trecea într-o trăsură, dar s-a oprit, s-a 
apropiat de dânsa şi a început s-o descoase unde stă. Fedora, la început, 'n-a 
vrut să răspundă. El a zambit şi i-a spus că ştie cine sta4a dânsa (se vede ca i- 
a povestit Anna Feodorovna). Atunci Fedora şi-a ieşit din sărite şi acolo, pe 
stradă, a început să-l certe, să-l dojenească, i-a spus că e un nelegiuit şi că din 
pricina lui îndur eu ce îndur. Dânsul i-a răspuns că bineînţeles orice om e 
nenorocit când n-are bani, sit dar Fedora i-a întors vorba zicând că eu mi-aş fi 


pu. Tut agonisi traiul cu acul, as fi putut să ma mărit ori să-mi găsesc un loc 
pe undeva, dar că acum fericirea mea e pierdută pentru totdeauna şi că pe 
deaisupra mai sunt şi bolnavă şi o să mor curând. La care dânsul i-a răspuns 
că eu mai sunt încă prea tâ-nără, că-mi umblă prin cap tot soiul de prostii şi că 
„Şi virtuțile noastre şi-au mai pierdut din strălucire” (vorbele lui). Fedora şi cu 
mine credeam că nu ştie unde stăm, dar ieri, de-abia plecasem după târguieli la 
Gostinâi Dvor, că a şi venit la noi. Se pare că nu vroia să mă găsească acasă. A 
descusut-o îndelung pe Fedora despre viaţa pe care o ducem, a cercetat toată 
încăperea, s-a uitat până şi la lucrul meu şi în celei din urmă a întrebat: „Cine-i 
slujbaşul acela, cunoştinţa voastră?” Chiar în clipa aceea s-a nime-' rit să treci 
dumneata prin curte. Fedora i-a spus: „lată-l”; dânsul s-a uitat si a zambit pe 
sub mustață. Fedora l-a tot rugat să plece şi i-a zis că eu sunt bolnavă din 
pricina atâtor neplăceri şi că o să fiu tare supărată dacă o să-l găsesc la noi. El 
a tăcut la asta, dar pe urmă a spus că a trecut numai aşa, neavând ce face si a 
vrut să-i dea Fedorei douăzeci şi cjnci de ruble, dar'ea, bineînţeles, nu le-a luat. 
Ce o mai fi şi asta? Pentru ce a venit? Nu înţeleg de unde ştie totul despre noi! 
Caut să ghicesc şi nu pot. Fedora zice că Axinia, cumnata ei care vine pe la noi, 
e prietenă cu spălătoreasă Nastasia, iar vărul Nastasiei e portar la instituţia 
unde-i slujbaş un prieten de-al nepotului Annei Feodorovna. Mă întreb dacă n- 
o fi ajuns cumva prin ei bârfa la urechile lui Bakov? Dealtfel n-ar fi de mirare 
ca Fedora să se înşele. Nici nu mai ştim la ce să ne gândim! O să vină oare din 
nou? Mă îngrozeşte numai gândul! Când mi-a povestit ieri Fedora toate astea, 
m-am speriat aşa de tare că eram gata-gata să leşin. Ce mai vor de la mine? Eu 
una nici nu vreau să-i cunosc acum! Ce -treabă au cu mine, o biată nenorocită! 
Doamne, în ce spaimă trăiesc! Mereu mi se pare că uite-acum o. să 144 intre 
Bakov în odaie. Ce o sa mă fac atunci? Ce mi-a pregătit oare soarta? Pentru 
Dumnezeu, Makar Ale-xeevici, vino neîntârziat la mine. Vino, vino neapărat! 

V. D. 

Maicuta, Varvara Alexeevma 

Septembrie 18. 

Pe ziua de astazi s-a petrecut la noi in casa o in-tamplare cat se poate de 
dureroasa, neasteptata si cu neputinta de lamurit. Bietul nostru Gorskov 
(trebuie să ţi-o spun, mäicutä) a fost găsit cu totul nevinovat la judecată. 
Hotărârea s-a dat mai demult, dar el a fost azi ca să audă sentinţa cea mai de 
pe urmă. Procesul s-a sfârşit foarte bine pentru el. Orice vină ar fi avut pentru 
delăsare ori nebăgare de seamă, i s-a iertat cu desăvârşire. Apoi judecata a mai 
hotărât ca negustorul să-i plătească o sumă mare de bani, aşa încât şi starea 
lui s-a îmbunătăţit simţitor, şi-apoi şi cinstea lui a rămas nepătată şi toate s-au 
îndreptat - într-un cuvânt i s-au împlinit dorinţele până la una. Azi la trei, cand 
s-a întors acasă, era alb la faţă ca varul, buzele-i tremurau, dar zâmbea! Şi-a 
imbratisat nevasta, copiii... Noi, chiriaşii, ne-am dus cu toţii la dânsul ca să-l 
felicităm. El a fost foarte mişcat de purtarea noastră, a făcut plecăciuni în 
dreapta şi în stânga şi ne-a strâns tuturor mâna de câteva ori. Mie mi s-a părut 
chiar că Gorşkov crescuse, că se îndreptase din şale şi că nu-i mai lăcrimau 


nici ochii! Dar sa fi văzut ce tulburat era, să-racu' de el! Două minute nu putea 
sta locului: lua în mână tot ce nimerea şi numai decât lăsa iar din mână lucrul 
luat, zâmbea şi făcea plecăciuni fără sfârşit, se aşeza şi iar se ridica şi îndruga 
te miri ce. De pildă: „Cinstea mea, cinstea, hunul meu nume... Copiii mei!” Să-l 
fi auzit cum spunea toate astea! Începuse chiar să plângă şi celor mai mulţi 
dintre noi ne-au dat lacrimile. Ratazeaev se vede că a vrut să-l mai 
îmbărbăteze, pentru că i-a spus: „Cinstea, taică, nu face două parale când n-ai 
ce mânca! Banii sunt lucrul cel mai de seama! Pentru ei să-i multumesti lui 
Dumnezeu!” Şi l-a bătut prietenos pe umăr. Mie însă mi s-a părut că Gorşkov 
s-a supărat, adică nu i-a spus-o chiar pe fata, dar l-a privit într-un chip ciudat 
şi i-a luat mâna de pe umărul său. Înainte vreme n-ar fi făcut el una ca asta, 
maicuta! Dealtfel sunt firi şi firi. Uite, eu de pildă, într-o împrejurare ca asta, 
m-aş fi arătat mândru, nevoie mare! Că uneori, draga mea, fac o plecăciune 
mai mult şi mă arăt umil nu de altceva, decât numai de prea multă bunătate şi 
blândete sufletească... Dar nu despre mine-i vorba! „Da, i-a zis dânsul pe urmă 
şi banii sunt buni; slavă Domnului, slavă Domnului...!”. Şi apoi, cât timp am 
stat noi 'acolo, o tinea într-una cu „slavă Domnului, slavă Domnului...!” 
Nevasta lu; a poruncit să li se facă la masă mâncare mai multă şi mai osebită, 
iar proprietăreasa le-a gătit-o cu mana ei. Vezi că proprietăreasa nu-i chiar asa 
de rea! Până să fiarbă mâncarea, Gorşkov nu-şi mai găsea astâmpăr. Se ducea 
pe la toţi în odaie, chemat ori nechemat. Intra, zâmbea, se aşeza o clipă, 
spunea o vorbă-două sau nu spunea nimic şi apoi pleca. Când a intrat la 
aspirant, a pus mâna pe cărţile de joc şi cei de-a-colo i-au spus să fie al 
patrulea la joc. El a primit, dar a încurcat numai decât nu ştiu ce pe-acolo, a 
dat de vreo trei sau patru ori cartea şi s-a lăsat păgubaş. „Nu, a zis dânsul. Eu 
numai aşa... Numai aşa...” şi a plecat. Pe mine m-a întâlnit pe sală, mi-a luat 
mâinile într-ale lui, m-a privit ţintă în ochi, cu o privire ciudată, apoi mi-a 
strâns mâna şi s-a depărtat, tot cu zâmbetul pe buze; dar ztmbetul îi era şi el 
ciudat şi încremenit, ca de mort. Nevasta lui a plâns de bucurie şi în casa lor a 
fost mare veselie şi o adevărată sărbătoare. Apoi au mâncat în grabă, iar după 
masă Gorskov i-a spus nevestei sale: „Uite ce e, sufleteilul meu: aş vrea să mă 
culc un pic” şi s-a întins pe pat. Apoi a chemat-o lingă el pe fetiţa lor, i-a pus 
mâna pe creştetul capului şi a mângâiat-o îndelung pe păr. Şi iar s-a întors 
spre nevastă şi i-a zis: „Dar Petenka al nostru, unde-i? Unde-i Peten-ka?” 
Femeia şi-a făcut cruce şi i-a răspuns că doar ştie c-a murit băiatul! „Da, da, 
ştiu, ştiu tot! Petenka e acum în împărăţia cerurilor!” Soţia, dacă a văzut că 
parcă nu-i în toate ale lui din pricina în-tâmplării care l-a zguduit prea mult, i- 
a zis: „Ai face bine să dormi putin, sufletelul meu!” „Da, bine, acum... Chiar ca 
o să dorm un pic!” Şi s-a întors cu faţa la perete, a stat o vreme aşa, apoi s-a 
întors iar, a spus ceva... Nevasta n-a auzit prea bine şi il-a întrebat: „Ce spui, 
dragul meu?” Dar el n-a mai răspuns. Ea a aşteptat ce-a aşteptat, apoi şi-a zis 
că a adormit şi s-a dus pentru un ceas la proprietăreasa. Când s-a întors, a 
văzut că bărbatul ei tot nu s-a deşteptat şi stă liniştit, fără să facă vreo 
mişcare. Femeia a crezut că mai doarme încă şi s-a aşezat să coase ceva. Spune 


că a lucrat ca la vreo jumătate de ceas şi că era 'aşa de cufundata in gmduri ca 
nici nu stie bine la ce cugeta; stie atat, ca de barbat aproape ca uitase. Dar 
deodata a tresärit din pricina unui simtämânt neplacut. Cel dintai lucru care a 
izbit-o a fost liniştea de mormânt ce domnea în odaie. Cand s-a uitat spre pat, a 
văzut că bărbatul ei zace la fel cum s-a culcat. Atunci s-a apropiat de el, a 
smucit plapoma... Şi ce să vezi? Era rece demult! A murit, maicuta, a murit 
Gorşkov, a murit pe neaşteptate, ca lovit de trăsnet. Dar de ce a murit, numai 
Dumnezeu ştie. Pe mine, Varenka, lucrul acesta m-a zdruncinat într-atâta, că 
nici până acum nu pot să-mi vin în fire. Nu înţeleg şi place cum poate să moară 
un oim aşa, într-o clipă! Sărmanul, nefericitul Gorşkov! Ce soartă, Dumnezeule 
mare, ce soartă! Nevasta lui plânge şi e tare speriată! Fetiţa s-a ghemuit într-un 
ungher... E o zăpăceală la ei acolo!... A venit doctorul, o să facă cercetări... N-aş 
şti să-ţi spun ce anume. Ştiu că-mi pare rău. Vai, ce irău îmi pare! Ce trist e sa 
te gândeşti că într-adevăr trăieşti fără să ştii ziua şi ceasul... Şi mori uite-aşa, 
din-tr-un fleac... 

Al dumitale Makar Devuşkin 

101 

Septembrie 19. Mult stimata Varvara Alexeevna! 

Ma grabesc sa-ti aduc la cunostinta, draga mea, ca Ratazeaev mi-a gasit 
de lucru, la un scriitor. A venit unul pe la dansul si i-a adus un manuscris ca 
toate zilele. Slava domnului, e destula munca! Atata doar ca e scris' asa de 
necitet că nu ştiu cum să mă apuc de el şi mi-l cere cat mai repede. Si scrie 
intr-insul despre niste lucruri pe care nici >nu le pricep... M-am inteles pe 
patruzeci de copeici pagina. Toate astea ti le scriu, draga mea, ca sa stii ca 0 sa 
avem si alti bani acum! Rămâi cu bine, maicuta. Mă apuc numaidecat de lucru. 

Prietenul dumitale credincios Makar Devuşkin 

Septembrie 23. Dragul meu prieten, Makar Alexeevici! 

De trei zile nu ţi-am mai scris, cu toate că am avut o mulţime de griji şi 
îndoieli. 

Alaltăieri a fost pe la mine Bâkov. Eram singură: Fedora plecase nu ştiu 
unde. I-am deschis usa şi, când l-am văzut, m-am speriat asa de tare că tiu m- 
am putut clinti din loc. Simteam că am palit. El a intrat râzând în gura mare, 
după cum îi e obiceiul, a luat un scaun şi s-a aşezat. Eu am rămas multă 
vreme buimacă, dar pe urmă m-am aşezat şi eu, într-un coltisor, ou lucrul 
meu. N-a trecut mult şi s-a oprit din râs. Mi se pare că înfăţişarea mea l-a 
uimit cu adevărat. Am slăbit mult în ultima vreme. Obrajii mi s-au scofâlcit, 
ochii mi s-au dus în fundul capului şi sunt albă ca peretele... Ce e drept, unuia 
care nu m-a mai văzut de-aeum un an, nu prea-i vine uşor să mă recunoască. 
EI m-a privit multă vreme ţintă şi la urmă iar s-a înveselit, mi-a spus ceva, i-am 
răspuns şi eu, nu mai tin minte ce şi s-a pornit din nou pe râs. A stat la mine 
un ceas întreg mi-a vorbit mult şi m-a întrebat câte ceva. Apoi, înainte de 
plecare m-a luat de mână şi mi-a spus (iti scriu cuvânt cu cuvânt): „Varvara 
Alexeevna! Fie vorba între noi, Anna Feodorovna, ruda dumitale şi buna mea 
cunoştinţă şi prietenă, e o nemernică de n-are pereche!” (şi a mai spus despre 


ea o vorba de rusine). ,Tot ea a indemnat-o pe verisoara dumitale sa calce pe 
căi greşite si tot ea te-a nenorocit si pe dumneata. Ce e drept şi eu m-am purtat 
ca un mişel în treaba asta, dar... Ce să-i faci? Aşa-i omul!” Şi iar a râs cât îl 
tinea gura. Pe urmă mi-a zis că nu se pricepe să vorbească cu floricele şi că mi- 
a spus lucrul cel mai de seamă pe care avea să mi-l spună şi despre care 
datoria lui de om cinstit îi poruncea să-mi vorbească; aşa fiind, trece acum la 
altceva, pe care vrea să mi-l spună în câteva vorbe. Şi mi-a zis că-mi cere 
mâna, că socoate de datoria lui să-mi întoarcă cinstea, că e bogat, că după 
nuntă o să mă ia cu dânsul în satul lui din stepă, unde se duce să vâneze 
iepuri; mi-a mai spus că n-o să mai dea niciodată pe la Petersburg, pentru că 
aici se petrec lucruri urâte şi pentru că în acest oraş are un nepot nevrednic — 
chiar aşa a zis — pe care s-a jurat să-l desmosteneasca si că, la drept vorbind, 
tocmai pentru asta, adică pentru a avea moştenitori legali, îmi cere el mâna şi 
că asta e pricina cea mai de seamă pentru care ma peteste. Pe urmă a zis că eu 
trăiesc în mare sărăcie, că nu-i de mirare că-s bolnavă când îmi petrec zilele 
într-o astfel de cocioabă şi mi-a prevestit o moarte neîndoielnică dacă mai 
rămân măcar o lună aici; mi-a mai spus că la Petersburg toate locuinţele sunt 
proaste şi m-a întrebat dacă n-am nevoie de ceva. 

Eram aşa de uluită de cererea pe care mi-o făcuse, că am început să 
plâng, nu ştiu nici eu de ce. Domnul Bâkov a luat lacrimile mele drept 
recunoştinţă fata de el, a zis că m-a ştiut întotdeauna o fată bună, simtitoare si 
învățată, dar că, cu toate acestea, s-a hotărât la acest pas numai dupa ce a 
cercetat cu de-amănuntul cum mă port acum. Când a ajuns aici m-a întrebat 
de dumneata şi mi-a spus că a auzit că eşti un om foarte cumsecade şi că nici 
el n-ar vrea să-fi iamana dator cu ceva şi m-a mai întrebat dacă cinci sute de 
ruble o să fie deajuns pentru tot ce ai facut pentru mine. Iar când l-am lămurit 
că ceea ce ad făcut dumneata nu se poate plăti cu nici un fel de bani, mi-a 
răspuns că vorbesc prostii, că aşa se-ntâmplă numai în romane, că sunt prea 
tânără şi am capul împuiat cu poezii; mi-a mai spus că romanele strică fetele 
tinere şi că îndeobşte cărţile îi îndreaptă pe oameni pe căi greşite şi de aceea el 
unul nu poate suferi nici un fel de cărţi; apoi m-a sfătuit ca abia după ce am să 
ajung la anii lui, să m-apuc să judec oamenii: „Numai. Atunci o să-i cunoşti”, a 
adăugat dânsul. La urmă a zis să mă gân-desc bine la propunerea lui, pentru 
că n-o să-i facă nici o plăcere dacă o să mă hotărăsc la un asemenea pas fără 
să cuget şi a adăugat că graba şi fierbinteala duc la pieire tineretul nestiutor în 
ale vieţii, dar că el doreşte din inimă să primească din parte-mi un răspuns 
favorabil. În cazul când voi spune „nu” o să fie nevoit să se însoare cu o 
negustoreasă din Moscova, pentru că a jurat cu mâna pe cruce să desmos- 
tenească pe licheaua de nepotu-său. Apoi mi-a lăsat cu sila pe gherghef cinci 
sute de ruble „pentru bomboane”; mi-a mai spus că la tara o să mă ingras ca o 
butie, că am s-o duc la dânsul ca în sânul lui Avram, că deocamdată nu-şi vede 
capul de treburi şi umblă toată ziua de colo până colo şi că pe la mine s-a 
abătut tot între două drumuri. Pe urmă a plecat. Am stat şi m-am gândit, m- 
am gândit mult, m-am gândit până la istovire, prietenul meu şi la urmă m-am 


hotărât. O să ma mărit cu el, prietene; trebuie sa primesc cererea lui. Dacă se 
află pe lume un om care mă poate izbăvi de ruşine, care îmi poate întoarce 
bunul meu nume şi mă poate scăpa de sărăcie, lipsuri şi nenorociri în viitor, 
apoi omul acesta e numai el. Ce să mai aştept de la ziua de mâine, ce să-i mai 
cer sorții? Fedora spune că nu-i bine sa dai cu piciorul norocului. „Dacă nici 
ăsta nu-i noroc, zice dânsa, atunci care e?” Eu cel puţin nu găsesc 150 o altă 
cale pentru mine, nepretuitul meu prieten! Ce să mă fac? Am muncit până mi- 
am stricat sănătatea. Nu pot munci într-una. Să intru la stăpân? O să mor de 
inimă rea şi apoi nici n-o să ştiu să fiu pe placul altora. Pe de altă parte sfeit 
subreda de felul meu şi veşnic o să fiu o povară pentru cineva. Se-n-telege că 
nici acum nu mă duc în rai, dar ce să fac, prietenul meu, ce sa fac? N-am oe 
unde alege. 

Nu ţi-am cerut sfatul, pentru că vroiam să cumpănesc singură lucrurile. 
Hotărârea pe care o citeşti acum n-o mai schimb şi am sa i-o spun fără 
întârziere lui Bâkov, care dealtfel, mă zoreşte într-una. El spune: à treburile lui 
nu aşteaptă, că e nevoit să plece şi că n-o să-şi amine plecarea pentru un fleac 
de nimic. Numai Dumnezeu ştie de-oi fi fericită: soarta mea e în puterea lui 
sfântă şi de nepătruns, dar de hotărât m-am hotărât. Se spune despre Bâkov 
că-i om bun! O să mă respecte. Poate căl şi eu o să-l respect. Mai trebuie să 
aştept altceva de la căsătoria noastră? 

Iti aduc la cunoştinţă toate astea, Makar Alexee-vici şi sunt încredinţată 
că ai să pricepi întreaga durere a sufletului meu. Nu căuta să mă întorci de la 
hotărârea luată. Straduintele o să-ţi rămână zadarnice. Cântăreşte în inima 
dumitale tot ce m-a îndemnat să iau această hotărâre. La început am fost tare 
tulburată, dar acum m-am mai liniştit. Ce mă aşteaptă de aci înainte — nu ştiu! 
Ce-o fi — o fi! Cum o vrea Dumnezeu! 

A venit Bâkov. Las scrisoarea nesfârşită. Aş mai avea multe să-ţi spun. 
Bâkov a şi intrat. 

V. D. 

Maicuta, Varvara Alexeevna! 

Septembrie 23. 

Ma grabesc sa-ti raspund. Ma grabesc sa-ti spun ca sunt uluit. Toate 
astea... Parcă nu-s cum ar trebui sa fie. Ieri l-am înmormântat pe Gorskov. Da, 
e drept, Varenka, e drept, Bâkov s-a purtat ca un om cumsecade. Numai că... 
Cum aşa?... Ai şi primit, draga mea? Se-ntelege că în toate-s mâna lui 
Dumnezeu! Aşa e, de bunăseamă că-i aşa! Adică aici trebuie să se facă negresit 
voia domnului, iar voia celui de sus e, fără îndoială, dreaptă şi nepătrunsă, 
asemenea sortilor omeneşti care sunt şi ele nepătrunse. Fedora tine şi ea la 
dumneata! Acum o să fii fericită, maicuta, o să ai de toate, sufletul meu, 
luminita mea nepretuita, îngeraşul meu! Dar... Nu ştiu cum, prea s-a făcut 
repede, Varenka! Treburi? Se-ntelege că domnul Bakov are treburi! Cine nu le 
are? Atunci poate să le aibă şi dânsul... L-am văzut când ieşea de la dumneata! 
E un bărbat arătos, chiar foarte arătos. Numai că parcă nu ştiu cum mi se 
pare... Nu e totul să fie bărbat arătos. Ş-apoi şi eu sunt acum ca năuc. Cum o 


să ne scriem scrisori de aci înainte, Varenka? Si cum o să rămân singur, 
singurel pe lumea asta? Eu, îngeraşule, stau şi cumpănesc în inima mea toate 
câte mi-ai scris, le cumpănesc şi iar le cumpănesc. Sfârşisem tocmai de copiat 
a două-zecea pagina, când s-a întâmplat povestea asta! Maicuta dragă, acum 
că pleci, o să trebuiască să faci o groază de cumpărături: pantofiori, rochite... 
Tocmai bine am şi eu un magazin pe strada Gorohovaia, unde cunosc pe 
cineva. Iti mai aduci aminte cum ti le-am descris odinioară toate cele de pe 
strada Gorohovaia? Dar nu, maicuta, nu! Ce tot spui? Nu poţi pleca acum! Nu 
se poate si pace! Ai atâtea de cumpărat, şi-ţi trebuie şi trăsură. Pe deasupra 
mai e şi vremea asta aşa de rea! Uită-te şi dumneata cum toarnă cu găleata, o 
ploaie rece, care te pătrunde si mai e... mai e şi frigul, îngeraşul meu! Un frig 
care o să-ţi îngheţe inimioara! Ştiam că te temi de oameni străini şi totuşi vrei 
să pleci cu unul din ei! lar eu, eu cum o să rămân singur? Da! Uite, Fedora zice 
că te aşteaptă o mare fericire! Dar muierea asta are capul plin de bazaconii şi 
pe deasupra mai vrea să mă piardă! Vii azi la priveghere, maicuta? Aş veni si 
eu, ca să te văd. E adevărat, maicuta, că eşti o fată cu carte, o fată cinstită si 
simtitoare! Foarte adevărat! Totuşi, tare bine ar face domnul Bakov să se 
însoare cu negustoreasa aia a lui! Ce zici, maicuta? 

Nu-i aşa că-i mai bine s-o ia pe negustoreasa? Decum s-o întuneca, 
Varenka, draga mea, o să viu neapărat la dumneata pentru un ceas. Acum se- 
ntu-necă devreme şi îndată o să viu! Chiar azi o să vin pentru un ceas. 
Neapărat! Acum îl aştepţi pe Bâkov. Dar de-ndată ce pleacă el, o să vin eu... 
Aşteaptă-mă, că o să vin! 

Makar Devuşkin. 

Septembrie 27. Makair Alexecvici, prietenul meu! 

Domnul Bâkov mi-a spus să cumpăr neapărat olandă pentru trei duzini 
de cămăşi. Trebuie să căutăm lenjerese care să-mi facă două duzini din ele, i 
pentru că mai avem foarte puţină vreme! Domnul Bâkov e supărat; zice că se 
pierde o grămadă de timp cu cârpele astea! Peste cinci zile e nunta, iar a doua 
zi după nuntă — plecăm. Domnul Bâkov e grăbit şi spune că nu trebuie să ne 
irosim timpul cu fleacuri! Eu m-am istovit de tot cu grijile astea şi abia mă ţin 
pe picioare. Am o mulţime de treabă, dar drept să-ţi spun, mai bine n-o aveam! 
Şi încă ceva: nu ne ajung broderiile şi dantela; ar trebui să mai cumpăr, pentru 
că domnul Bâkov spune că nevasta lui nu trebuie să se îmbrace ca o 
bucătăreasă, ci trebuie neapărat „să le facă praf” pe toate mosieresele din 
împrejurimi. Astea sunt vorbele lui. De aceea, te rog, Makar Alexeevici, sa te 
duci pe la „madam Sifon” de pe Gorohovaia şi să-i ceri mai întâi să-mi trimită 
câteva lenjerese, iar pe urmă să fie aşa de bună şi să treacă chiar dânsa pe la 
mine. Eu sunt iar bolnavă azi. In noua noastră locuinţă e grozav de frig şi o 
neorânduială de nu-ţi vezi capul. Mătuşa domnului Bâkov abia îşi trage sufletul 
de bătrână ce e. Mă tem că o să moară până la plecarea noastră, dar domnul 
Bâkov zice că nu-i nimic, că o să-şi vină ea în fire. In casă e un talmeş-balmeş 
îngrozitor. Domnul Bâkov nu stă cu noi şi de aceea servitorii îşi fac. de cap, 
care mai de care. Uneori rămâne numai Fedora, care vede de noi; feciorul 


domnului Bakov, care trebuie sa vegheze la toate, n-a mai dat pe acasa de trei 
zile. Domnul Bakov trece în fiecare zi să ne vada, dar e mereu supărat şi ieri l-a 
bătut pe administratorul casei, din care pricină a avut neplăceri cu poliţia. Nici 
n-am avut cu cine să-ţi trimit scrisoarea şi de aceea ţi-o trimit prin poştă. Da' 
era cât pe-aci să uit un lucru foarte însemnat: să-i spui lui „madam Sifon” să 
schimbe neapărat horbotele după modelul pe care l-am ales ieri şi să treacă pe 
la mine ca să mi le-arate pe cele noi. Mai spune-i că m-am răzgândit în privinţa 
camasutelor şi că vreau să fie brodate cu nodulete. Spune-i că vreau ca 
monogramele la batiste să fie cu broderie plină şi nu cu drugulet. Intelegi? Cu 
broderie plină şi nu cu drugulet. Vezi să nu incurci ceva! Cu broderie plină! Da! 
Era cât pe-aici să uit! Mai spune-i, pentru numele lui Dumnezeu, că 
frunzulitele de la. Pelerină trebuie să fie aplicate, coditele si rămurelele „cor- 
donne”, iar gulerul — când o fi gata — să aibă împrejur dantelă sau un volan lat. 
Te rog din suflet, Makar Alexeevici, să-i spui toate astea! 

A dumitale V. D. 

P. S. Mi-e şi ruşine că te necăjesc mereu cu treburile mele. Şi alaltăieri ai 
alergat pentru mine toată dimineaţa. Dar ce să fac? Im casă n-ai cu cine te- 
ntelege, iar eu sunt bolnavă. Nu fii supărat pe mine, Makar Alexeevici. Mi-e 
inima atât de grea! Ce-o să se-n-tâmple cu mine, ce-o să se-ntâmple cu mine, 
prietenul meu, dragul şi bunul meu Makar Alexeevici? Mi-e şi groază să privesc 
viitorul! Am mereu presimtiri triste şi trăiesc ca într-un vis greu. 

P. S. Pentru dumnezeu, prietenul meu bun, să nu uifi cumva ceva din 
câte ţi-am spus. Mi-e frică să nu le-ncurci. Tine bine minte: broderie plină si nu 
dru-gulet! 

V. D. 

Septembrie 27. 

Mult stimata Vairvar<a Alexeevna! 

Am indeplinit cu sarg tot ce mi-ai cerut. Madam Sifon zice ca s-a gandit 
si ea sa faca broderie plina, pentru ca-i mai ,de lume buna”, sau asa ceva; nu 
prea am inteles. Mi-ai mai scris si despre volan. Mi-a vorbit si despre el, dar sa 
stii, maicuta, ca eu am uitat ce mi-a spus. Stiu numai ca a vorbit mult de t-ot! 
Îngrozitoare muiere! Ce naiba mi-a spus? Ei, las' că o să-ţi repete chiar dânsa. 
Eu, maicuta, m-am zăpăcit de atâta treabă. Azi n-am fost nici la serviciu. Dar 
dumneata, draga mea, nu te pierde cu firea! Sunt gata să colind toate 
magazinele din oraş, pentru liniştea dumitale. Îmi scrii că ţi-e teamă să priveşti 
viitorul în faţă. Dar azi după şase seara ai să afli totul. Madam Sifon o să treacă 
pe la dumneata. Nu mai fi aşa de deznădăjduită! Trebuie să ai speranţă, măxu- 
ta! Poate că toate o să fie cum nu se poate mai bune. Şi eu care am capul 
împuiat numai cu volanu! Acela afurisit! Ehei, volan, volanas! Aş fi trecut eu pe 
la, dumneata, măicuţă, as fi trecut, neapărat aş fi trecut! M-am apropiat ohiar 
de vreo două ori de poarta casei unde stai. Dar Bâkov... Adică vreau să spun 
domnul Bâkov, e mereu supărat şi... de aceea... Dar ce să mai vorbim? 

Makar Devuskin. 

Septembrie 28. Stimate domn Makar Alexeevici! 


Pentru Dumnezeu, dă fuga la bijutier şi spune-i să nu mai facă cerceii 
aceia cu mărgăritare şi smaragde. Domnul Bâkov spune că-s prea scumpi şi 
că-l „ating la buzunar”. Dumnealui e supărat într-una; zice că i s-a golit punga 
şi că noi îl jefuim; ieri mi-a spus că dacă ar fi ştiut dinainte ce cheltuieli îl 
aşteaptă, s-ar fi lăsat păgubaş de toate cele. Mai spune că îndată după cununie 
o să şi plecăm, că n-o să chemăm nici un musafir şi să nu-mi închipui cumva 
că o să joc şi o să petrec! „Mai e mult până la sărbători!” Aşa a zis. Şi numai 
Dumnezeu ştie dacă-mi trebuie toate astea! El şi nimeni altul, a vrut-o ia 
început. Dar nu îndrăznesc să-i răspund, că e repede la mânie. Ce mă aşteaptă 
oare? 

V. ZX 

Septembrie 28. Varvara Allexeevna, sufletul meu! 

Eu, adica bijutierul a zis: bine; iar pe mine ma batea gandul sa-ti spun la 
început că-s bolnav si nu mă pot scula din pat. Tocmai acum când ne-au 
năpădit atâtea griji, am răcit, lua-o-ar relele de răceală f Iti mai aduc iarăşi la 
cunoştinţă că n-ajungeau toate câte mi s-au întâmplat, dar pe deasupra 
Excelenta sa a binevoit să se supere, s-a răstit şi a strigat la Emelian Ivanovici 
şi la urmă s-a istovit de tot, säräcutul de el! Tineam să te incunostiintez despre 
toate astea. Si mai vroiam să-ţi scriu ceva, dar mi-e că te supăr. Că eu, 
maicuta, san't prost si nu ştiu multe: scriu ce-mi dă prin cap şi dumneata să 
nu care cumva... Dar ce să mai vorbim?! 

Al dumitale Makar Devuşkin 

Alexeevna, draga mea 

Septembrie 29, Am văzut-o azi pe Fedora, sufletelul meu! Mi-a spus că 
mâine e cununia şi că poimâine plecaţi; a zis că domnul Bâkov a şi tocmit caii. 
Despre Excelenţa sa ţi-am vorbit, mäicutä. Încă ceva: am controlat socoteala 
trimisă de magazinul de pe Goroho-vaia: totul e bine, atâta doar că-i tare 
scump. Nu înţeleg însă pentru ce domnul Bâkov se supără pe dumneata? Şi 
acum, cu bine, mäicutä! O să mă bucur, da, o să mă bucur dacă ai să fii 
fericită. As-veni la biserică, mäicutä, dar nu pot: mă dor şalele, Mă întorc iarăşi 
la scrisori: cine o să ducă de aci înainte scrisorile noastre de la unul la celălalt? 
Da! Pe Fedora ai răsplătit-o din belşug, draga mea. Ai făcut o faptă bună, chiar 
foarte bună. O faptă frumoasă. Si orice faptă bună o să-ţi fie răsplătită de 
Dumnezeu. Faptele bune nu rămân nerăsplătite şi virtutea va fi încununată 
mai devreme ori mai târziu cu cununa dreptăţii cereşti. Aş vrea să-ţi scriu 
multe, maicuta! In fiecare ceas, în fiecare clipă ti-as scrie si ti-as tot scrie! Mai 
am la mine o carte de-a dumitale — „Povestirile lui Belkin”. Dumneata, mäicutä, 
ştii... N-o lua de la mine! Dă-mi-o de tot, sufletelul meu. Nu că as vrea prea 
mult s-o citesc, dar ştii şi dumneata că se apropie iarna cu serile ei lungi, că o 
să mă cuprindă urâtul. Şi atunci aş citi-o. Eu, maicuta, o să mă mut la fosta 
dumitale locuinţă: o să închiriez la Fedora odaia unde ai stat dumneata. N-o să 
mă despart pentru nimic în lume de femeia asta cinstită şi atât de muncitoare. 
Am cercetat ieri cu de-amănuntul locuinţa asta a dumitale, acum rămasă 
goală. Ghergheful... Cum l-ai lăsat, maicuta, aşa stă, cu cusătură cu tot: e 


neatins in coltisorul lui. Am privit îndelung si cusătura la care ai lucrat. Mai 
sunt aici si peticute de tot soiul. Dintr-o scrisoare de a mea vad ca ai facut un 
mo-sorel si ai infasurat ata pe el... In sertarasul mesei am gasit o foaie de hartie 
si pe ea stă scris: „Stimate Makar Alexeevici, mă grăbesc...” şi atât. Se vede ca 
te-a întrerupt cineva când era mai interesant. In colt, după paravan sta patutul 
dumitale... Draguta mea, sufletul meu! Si acum cu bine, cu bine. Răs-punde- 
mi, pentru Dumnezeu, la scrisoarea asta măcar câteva vorbe şi cât mai repede. 

Makar Devuşkin 

Septembrie 30. Prietenul meu nepretuit, Makar Ailexeevici! 

S-a savarsit! S-au infaptuit cele ce mi-au fost harazite de soarta; nu stiu 
de-i bine sau rau, dar stiu ca ma plec in fata vointei celui atotputernic. 

Mâine plecăm. Îmi iau pentru totdeauna rămas bun de la dumneata, 
prietenul meu nepretuit, binefăcătorul meu, dragul meu! Să nu-ţi para rau 
după mine! Fii fericit, nu mă uita şi dumnezeu să te binecuvân-teze! Iar eu o să 
te pomenesc adesea în gândurile mele, în rugăciunile mele. Uite că s-a sfârşit şi 
partea asta a vieţii! Cât de puţine amintiri luminoase iau eu din trecut în traiul 
nou ce mă aşteaptă! Dar cu atât mai scumpă o să fie amintirea dumitale, cu 
atât mai drag o să fii dumneata inimii mele. Eşti singurul meu prieten! Numai 
dumneata m-ai iubit aici! Crezi că n-arn văzut, crezi că nu ştiu cât m-ai iubit? 
Erai fericit cu un singur zâmbet de-al meu, cu un singur rând scris de mine. 
Acum o să trebuiască să mă uiţi încetul cu încetul. Şi cum o să rămâi singur? 
Cine o sa vadă de dumneata, bunul meu, nepretuitul meu, singurul meu 
prieten! Iti las şi cartea si ghergheful şi scrisoarea aceea abia începută; când o 
să te uiţi la irandurile ei neisprăvite, gândul dumitale să citească mai departe 
tot ceea ce ar fi vrut să audă sau să vadă scris de mâna mea, tot ceea ce nu ti- 
as fi scris atunci dar câte ti-as fi scris acum! Să-ţi amintesti de biata Varenka a 
dumitale, care te-a iubit atât de mult. 'Toate scrisorile pe care mi le-ai scris au 
rămas în scrinul Fedorei, în cutia de sus. Îmi spui că eşti bolnav, dar domnul 
Bakov nu mă lasă astăzi nicăieri. O să-ţi scriu, prietenul meu, ţi-o fagaduiesc. 
Dar... Numai 'Dumnezeu ştie ce are să se mai întâmpile. De aceea să ne luăm 
acum rămas bun pentru totdeauna, prietenul meu, bunul meu, dragul meu! 
Pentru totdeauna!... O, cum te-as îmbrätisa în clipa asta! Adio, prietenul meu, 
adio, adio!... Rămâi fericit şi sănătos. O să mă rog întotdeauna pentru 
dumneata. De-ai şti ce tristă sunt, cât de gireu mi-e sufletul. Mă cheamă 
domnul Bâkov. Adio | 

V. 

Care o sa te iubeasca intotdeauna. 

P. S. Mi-e inima plina... Plina de liacrimi... Lacrimile ma ineaca, ma 
înăbuşă! Adio! Doamne cât sunt de tristă! 

Nu uita, n-o uita pe biata dumitale Varenka! 

Varenka, măicuţă, sufletul meu, scumpa mea! Au să te ia de-aici! Pleci!... 
Mai bine mi-ar smulge inima din piept decât să mi te ia! Cum vine asta? Plângi 
şi totuşi te duci? Chiar acum am primit scri-sorica dumitale, pătată toată de 
lacrimi. Va să zică nu vrei isă pleci? Va să zică eşti luată cu sila! Va să zică îţi 


pare rau de mine? Dar asta inseamna ca ma iubesti! Atunci cum... cu cine ai 
sa-ti petreci zilele de aci inainte? Acolo o sa-i fie urat inimioarei dumitale, o sa-i 
fie sila, o sa-i fie frig! Are sa ti-o usuce dorul, are sa ti-o sfasie durerea! Ai sa 
mori acolo si or sa te culce in pământul rece si n-o să se găsească nici un suflet 
care să te plângă! Domnul Bâkov o sa hăituiască iepurii lui... Ah, maicuta, 
maicuta! Cum de te-ai hotărât, cum de te-ai putut hotări la una ca asta?! Ce-ai 
făcut? Ce-ai făcut, ce-ai făcut cu dumneata? Au să te bage în mormânt acolo! 
Au să te omoare cu zile, îngeraşul meu! Că doar eşti slabuta ca un fulg, 
maicuta dragă! Dar eu ce-am păzit? Unde mi-au fost ochii, prostul de mine! Mi- 
am spus că face nazuri, că-l doare căpşorul pe copilaş... Şi în loc să fac ce 
trebuie, prostul de mine nici nu m-am gândit şi nici n-am văzut nimic, de parcă 
aşa era bine, de parcă nici nu m-ar fi privit! Ba mai mult chiar! Ara umblat 
năuc după volane!... Nu, Varenka, nu! O să mă scol! Poate că până mâine mă 
fac bine si mă scol!... Eu, maicuta, o să mă arunc sub roţile trăsurii şi n-o să te 
las să pleci! Ba nu, zău, ce-am păzit până acum? Cu ce drept se petrec toate 
aistea? O să mă dpc şi eu ou dumnea-ta! Dacă n-o sa mă luaţi, o să fug după 
trăsura voastră, o să fug cât m-or ţine puterile, până o să cad mort. Ştii oare, 
maicuta dragă, ce te aşteaptă acolo unde pleci? Dacă nu ştii, întreabă-mă pe 
mine! Acolo-i numai stepă, dragă, numai stepă goală şi pustie, ca palma asta a 
mea! Iar în stepa asta nu dai decât de taranci fără suflet şi de mujici beti si 
neştiutori de carte. Acum s-au mai scuturat şi frunzele copacilor, plouă, e frig, 
iar dumneata pleci într-acolo! De domnul Bâkov nu zic, el are ce face: o să-şi 
vadă de iepurii lui, dar dumneata? Dumneata vrei să te faci moşie-reasă? Dar 
bine, îngeraşul meu! Uită-te la dumneata şi spune-mi dacă semeni a 
moşiereasă? E oare cu putinţă una ca asta, Varenka? Si cui o să mai scriu 
scrisori de aci încolo? Da, da, ai stat să te-n-trebi adică „cui o să-i scrie de azi 
înainte omul ăsta?” Cui o să-i spun „măicuţă”? Pe cine am să mai alint cu o 
vorbă aşa de frumoasă? Unde o să te mai găsesc, îngeraşul meu? O să mor, 
Varenka, negresit o să mor! N-o să-ndure inima mea o asemenea nenorocire. 
Te-am iubit cum iubeşti lumina soarelui, te-am iubit ca pe copilul meu bun, 
am iubit totul la dumneata, Varenka, mäicutä! Şi doar pentru dumneata am 
trăit pe lume! Am lucrat, am copiat, am umblat, m-am plimbat şi mi-am 
aşternut gându-rile pe hârtie, în scrisori prieteneşti, numai şi numai pentru că 
dumneata, mäicutä, ai stat în casa de peste drum, la doi paşi de mine! Poate ca 
n-ai stiut-o, dar ăsta-i adevărul. Ascultă, maicuta, gandeste-te şi dumneata, 
sufletelul meu drag! Cum se poate să pleci de la noi? Scumpa mea, dar nu poţi 
să pleci, intele-ge-ma, e cu neputinţă! Cu neputinţă şi gata! Nu vezi că plouă? 
Şubredă cum eşti, ai să răceşti neapărat! Trăsura o să se umple de apă! O să se 
umple, ştiu eu! Ş-apoi n-ai să treci bine de bariera oraşului, că o să i se rupă şi, 
o roată! Aici la Petersburg se fac nişte trăsuri ca vai de lume! Crezi că nu-i 
cunosc eu pe toţi meşterii de trăsuri de aici? La ei totul e să se fandoseasca, să 
facă o jucărioară frumusica şi atât! Dar e munca de mantuiala, crede-ma! Pot 
să jur cu mâna pe cruce că nu-s trainice! O să mă arunc în genunchi înaintea 
domnului Bâkov şi o să-i spun tot, o să-l facă sa-nteleaga! Şi dumneata, 


maicuta, să-l lamuresti, să-i spui frumos totul ca sa-nteleaga! Spune-i că rămâi 
aici, că nu poţi să pleci! O, Doamne! 

De ce nu s-o fi însurat, oare, acolo, la Moscova, cu negustoreasa lui? Tare 
bine era dacă o făcea! Ne-gustoreasa i-ar fi fost mai pe potrivă! Crede-mă că i s- 
ar fi potrivit mai bine. Las-că ştiu eu ce spun! În schimb dumneata ai fi stat 
aici, cu mine! La urma urmei, ce-i Bâkov pentru dumneata? De când îţi este pe 
placul inimii? Sau... Poate numai pentry„că-ţi cumpără volane şi altele de acest 
fel? Dar ce-i un volan şi pentru ce ţi-o fi trebuind? Fleacuri, maicuta! Aici e 
vorba de o viata de om, iar nu de-o cârpă cum e volanul acela! Că-i o cârpă, 
volanul, o cârpă, mäicutä şi atâta tot! Dar şi eu şi eu de îndată ce o să iau 
leafa, o să-ţi cumpăr câte volane vrei! O să-ţi cumpăr, mäicutä, n-avea grijă! 
Am şi un magazin unde mă cunoaşte lumea! Aşteaptă numai să iau leafa, 
îngeraşul meu, Vairenka! O, Doamne, Dumnezeule! Şi vrei cu tot dinadinsul să 
pleci în stepă, împreună cu domnul Bâkov? Să pleci pentru totdeauna? Ah, 
maicuta, maicuta! Nu se poate aşa! Mai scrie-mi încă o scrisorică despre toate 
când pleci şi când o să-mi scrii de acolo 1 Că altfel, îngerul meu, asta» ar fi cea 
de pe urmă scrisoare. Şi doar nu-i cu putinţă să fie cea de pe urmă! Cum aşa, 
netam-nesam - cea din urmă? Nu se poate! O să-ţi scriu şi eu şi dumneata o 
să-mi scrii!... Nu vezi că am început să am şi stil... Ehei, draga mea, ce tot 
spun eu de stil? Nici nu ştiu bine ce scriu! Nu ştiu şi pace, nu ştiu nimic! Nici 
de recitit nu recitesc, nici stilul nu mi-l îndrept... Scriu şi eu mumai ca să-ţi 
scriu cât mai mult... Sufletul meu, draga mea, maicuta...! 

Anul 1846. 


SFÂRŞIT