Dostoievski — Netoska

MBOSTOEWSKI 


see 


FRERE ETES || 
|] | ati a! 
Rom 
= une! fele = 
+] re ] a 17/28 2e 


/ 
j 


mac: € 
¥ 


\ i | 
121144 


ali 


iar 
es 


acte 


ne SNS ————— 
Libraria Nouă“ Carol P. Segal — Bucuresti, Calea Victoriei ? 
» ; Cr a. ne 


NI || || || | 


|| \| 

|| Al WI 
| 
|] 


NETOSKA 


Romanul unei fete sărmane 


Tradus de 
GEORGE B. RARES 
Para nn 


SOROS ee vo, 


Bucuresti 
„LIBRARIA NOUA“. CAROL P, SEGAL 
Calea Victoriei No. 78 


E. M. DOSTOEWSKI 


Dostoëvki s'a născut în 1818, la Moscova. El își : 
începi activitatea literară la vârsta de 28 de ani, 
continudndo până la moartea sa, (1891). Viața lui 
a fost foarte sbuciumată dar activitatea foarte în- 
semnată și rodnică, Diplomatul politechnicei tn 
Petersburg, înscrie în istoria literature’ Ruse, unul 
din cele mai de seamă capitole ale ei. Alături de 
Puşkin Turghenief si Tolstoi o figură caracteris- 
tic rusească, arătând lumei întregi marea putere 
sufletească din nord-estul Europei!... 

In vârsta de 28 de ani scrie: ,,Biefii oameni“, 
despre care marele critic al vremurilor Bielinski, 
se rostește foarte religios, atrăgând luarea aminte 
a cititorilor şi literaților Ruşi asupra tânărului 
debutant. Acest mobil îl determină pe scriitor să 
publice o serie de nuvele ca „Nopțile albe ,,, Tizul“, 

Un roman în 9 scrisori etc, . 

Membru al unei societății secrete, care avea de 
scop să introducă în Rusia, cărți streine şi jurnale 
oprite de cenzură — întreaga asociație fu călcată de 
poliție, membrii ei. în număr de 250 fură arestați «. 
E mișcarea „„Decembristă* ... Au fost arestați oa- 
menii cei mai de seamă ai Rusiei de pe vremuri: Pro- 
fesori, savanți. ingineri, literați şi ziarişti, . « stu- 
denți, si mult popor... Tineri şi bătrâni baefi si fete. 
Printre aceștia fă si Feodor Mihailovici Dostoewski. 

Osândit la moarte. pe un îngrozitor frig de De- 
cembrie, trebui — gol—să asculte osânda si să aştepte 
astfel rândul execufiei.. Când eră să i se atârne 
Jjuväful de gét, un crainic împărătesc veni să le 
pestească că li se preschimbase unora. pedeapsa cu 


4 
moartea, in munca silnică la Siberia .. Dostoevski 
îşi avi partea sa: zece ani pentru că asistase la 
o ședință literară științifică, 5 
Sederea în ocne. îi sciiimbă firea prefecând pe 
tânărul revoluționar în reactionar şi mistic... Tână- 
rul înclinat spre nihilism, deveni susținătorul 
- autocrafismului si bigotismului pentrucă zece ani 
in ocne el citise o singură carte: noul testament! 
lesif din ocnă, scrie frumoasele-i „Amintiri din 
' casa moarta sau . Casa morților“: care-i stabili de: 
Jinitiv reputația de genia universal... In 1801 scrie 
„Umiliţi şi obijduiţi“ cu care roman își căpătă re- 
numele de poetul asuprifilor. Apoi in 1807 scrie ma: 
rele său roman psihologic „Crima şi pedeapsa“, care 
trece drept una din cele mai mari opere a liferaturei 
Ruse si unic specimen al literaturei universale.-E o 
lucrare de psihologie, cum nu sa mai scris alta, 
afară doar de „Roş şi Negru“ al marelui Sthendal!... 
In acelaș an urmează „Furioşii“, în 1869 Idio- 
tul“ roman cu tendințe religioase şi al căruia erou 
e o creafiune genială „Adultul“, „Spiritul subpă- 
mântesc :, „Krotkaia“, „Precocii“, „Suflet de copii“, 
„Cartoforul:, si sfârși ca mareai operă, in parte 
| neisprăvită „Fraţii Karamazov“ care cel putin pentru 
„Frumosul poem dintre , marele inchizitor şi Isus * ar. 
trebui citită... Ideile-weactionare abundă aci, totusi 
frumusețea cugetării covârșește totul, şi tainueste ne: 
gurile: vederilor politice şi sociale prea departe” de a- 
devărul trist şi gol!... Cu acest roman se inchee ac- 
tivitatea lui Dostoevski, care moare în 1891 - 
Moartea lui a fos un doliu national... Zeci de 
mii de persoane din toate straturile societăți, i-au - 
„urmat rămășițele pământeşti până la locașul de 
veci... Steagurile național» au fost cernite, studenții 
i-a purtat cosciugul pe braţe, iar discursul cela 
finuf președintele cercului studențesc a fost un 
cuvântare ce nu s'a rostit încă până atunci în Rusia. 


G.B.R. 


-NETOSKA 


I 


Mă desteptai intr’un pat foarte aib şi moale, am 
zărit—în odaie — în juru'mi covoare grele, mobile 
minunate... Injumätätita lumină a zilei ce se: furişă 
printre perdelele pe jumătate trase ale ferestrei 
nemăsurat de mare, aruncă peste toate lucrurile o 
aparenţă tainică şi de necrezut. 

Visam oare? 

Nul. Era realitatea însăşi, aga cum mi-o făurise 
moartea ; şi acea locuință princiară; înii măreă des- 
nădejdea. 

Eram cu desăvârşire orfană şi între străini, 

Pentru prima dată regretam plângând, mansarda 
noastră tristă, mobilierul încrustat cu sidef din 
casa prințului, nu mă puted face să uit sofaua veche 
şi scrinul schiop, atât de cunoscute mie încă din 
cei dintâi ani ai copilăriei mele, 

M'am restabilit curând, si putui cunoaşte locuința 
şi pe locuitorii ei — căci primele aduceri aminte 
a clipelor când fusei culeasă de pe drumuri, se ri- 
sipiseră ca un vis groaznic şi nu revedeam desluşit 
decât chipul blând şi serios al priniului, 

Chiar din primele zile observai noile chipuri: — 
şi am încercat să mă obișnuesc cu dânsele. 

Totul îmi păreă ciudat în casa asta; mai~ văd 
parcă încăperile acelea uriaşe si märete, acele săli 
atât de lungi, încât îmi eră frică să le străbat, de 

teamă să nu mă pierz printr'insele. 


Nu erâm pe deplin vindecatä, iar starea mea su- 
fleteascä era ca şi locuinţa aceea: solemn de tristă. 
O neliniște adâncă, necunoscută, îmi copleşiă inima 
mea copilărească. Mă opriam uimită uneori în faţa 
vreunui tablou, oglindă sau cămin de o lucräturä 

„ciudată, ori în fata vreunei statui ce parcă mă 
pândeă din cuibul ei—urmărindu-mă cu privirea — 
pricinuindu mi astfel frică. 

In tot timpul hoalei, văzusem prea puţine per- 
soarie. Numai un domn bătrân, cu ochii albasfri, 
dulci, îmi tinea câteodată tovărăşie. ; 

Mult as fi vrut să'i vorbesc, mă fined însă 'n 
loc un fel de groază. Eră pururea trist şi: nu'mi 

„vorbeă decât cu toane. Era binefăcătorul meu, 
prinţul acela ce mă culeseşe de pe drumuri. 

Imi aduceă bomboane, prăjituri, cărţi ilustrate şi 
se sileă să mă facă mai veselă,  __ | 

Intr'o zi mă vesti că în curând o să am o prie- 
tenă de vârsta mea: fiică-sa Kati, care pe atunci 
eră la Moscova. 

Această ştire îmi pricinui, o mare bucurie, căci 
pân'atunci nimeni din toată casa, afară de prințul, 
nu păreă că se interesează de mine. De altcum, el 
viețuiă foarte retras, prinţesa nu'l vedeà câte odată 
săptămâni întregi. 

S'ar fi putut spune, că nici nu locuiă în casă. 

Totuşi într'o dimineaţă, mă îmbrăcară şi mă 
pieptänarä cu mai multă îngrijire ca de obicei; mă 
imbrăcară cu o rochie nouă, cu şireturi albe, ceeace 
mă uimi şi mai mult. Odată terminate pregătirile 
astea, fui condusă în aparta:nentele priutesei. Numai 
prezenţa ei mă faci să'mi pierz cumpătul; eram 
uluită şi de luxul mobilierului, şi de purtările cu- 
coanei. A 

Pe când mă îmbrăcau, mă pregătisem pentru o 
vizită chinuitoare, dar mu mă gândiam să fiu atât 
de miscatä. 3 

Nenorocirea mă făcuse bănuitoăre şi fricoasă din 
cale afară. Sărutând mâna binefăcătoarei mele, tre- 


7 


muram şi nu eram în stare să răspund o singură 
vorbă întrebărilor el. : 

Fra o femee prea frumoasă, ce'mipärea într'atât 
de superioară mie, în cât nici nu îndrăzneam să 
mă uit la dânsa. 

[mi spuse să stau lângă dânsa, pe scăunaş, voind 

să facă cunoştinţă cu mica sălbatecă, a căreia 
_mamä voiă săi fie. N'am făcut altceva decât să 
m'arät usa şi tăcută, ceea ce-o uimi si .o des- 
curajä poate, cäci îmi dădu o carte ilustrată si 
începu să scrie scrisori. 

Răstoiam cartea, dar nu mă simţeam în largul 
meu. Mă simţeam cercetată de o străină şi aş fi 
vrut să fiu cât mai departe. Când îmi vorbeă, nu’i 
puteam răspunde decât cu monosilabe; sfiiciunea 
mea se asemănă mult cu prostia. 

Desigur, se aşteptă să deseopere în mine, 0 co- 
pilă extraordinară şi nu găsiă decât o fetiță proastă. 
Băgasem de seamă că'i displăcusem chiar dela în. 
ceput — şi astfel stângăcia mea creştea fe 

Mult as fi dat în clipa aceea, să pot fi plăcută, 
_ dar necazul mi se urcă în gât: la urma urmelor, 
eram de abia un copil de zece ani. 

La trei ceasuri, începură vizitele. Crezui c'o să 
mi se sfârşească chinul, că în sfârşit o să pot pă- 
răsi nenorocita de carte cu chipuri, ca să mă. cui= 
băresc in vr'un unghier oarecare: mă ingelasem. 

Una după alta sosiră o mulţime de persoane, 
cărora prințesa mă prezintă ca pe 0 mică fiinţă 
uimitoare. In clipele acelea îmi arătă tot soiul de 
atentiuni, cari mă stânjineau din ce în ce mai mult, 
Imi aduc aminte că un domn bătrân, märunfel si 
slab, foarte parfumat, se tot uită la mine, CU mo- 
noclul! Un altul voi să mă särute. 

Când se adună destulă lume în salon, prinţesa 
crezu că e momentul priincios, să povestească is- 
toria mea. 

Lucrul ăsta mă zăpăci cu desăvârşire; nu ştiu de 
eram roşie sau palidă, dar .inima’mi eră răsvrătită, 


28. 


Era foarte trist pentru mine, să aud povestindu-se 
unor nepăsători, că acest tată atât de iubit, erà un 
fel de muzicant pe jumătate nebun—un om ciudat, 
neînțeles până la moarte; că sosirea muzicantului 
Schurmann la Petersburg, sfârşise prin a'i zminti 
creerul, fiind şi pricina morfei sale năprasnice. Că 
în sfârşit mama era 6 femee sărmană, pe care o 
ucisese mizeria, şi care crezuse până ’n clipa de 
apoi în geniul bărbatului ei. 

Astea toate, mi le reaminteam cit o posomorâtă 
desperare şi'mi  tâinuiam lăcrimile, în vreme ce 
domnii bine înmänusati, se rotiau în jurul binefä- 
cătoarei mele, scoțând uşoare mormäeli, ori arun- 
când — din când în când — căutături pline de-o 

- dispretuitoare milă. 

e cruzime în această prezintare! Negresit, ei 
credeau că nu ştiam nimic, că la zece ani nu poţi 
suferi, din cauza amorului propriu, că n’ai inimă |... 

Eram trufaşă, singură nu ştiam de ce. Eram 
mândră că sunt fiica tatălui meu, a acestui biet 
nebun, care mă lepădase într'o zi în zăpadă, du- 
cându se apoi să moară. 

Mă intorceam cn: gândul la -trecut, la viata 
noastră trăită într'o mansardă, la serile acelea lun- 
gile, tăcute, şi mă înăbuşiau suspinele. Aş fi vrut 
să fiu unde va, sub pământ. Nici nu cunoscusem 
viata, si aş fi vrut să fiu moartă.. | 

‘In sfârsit vizitele se isprăviră. 

Prinţesa nu eră mulțumită de ocrotita ei, astfel 
că 'mi dete drumul cu vădit desgust, prea puţin 
măgulită de intrarea mea în lume. 


Il 


Foarte multumita am fost, când mA duserä în 
apartamentele de sus, unde era odaia mea. 

Adormind, ma apucarä frigurile; tot ce väzusem 
în acea zi, necăjindu-mă, mă chinui şi prin somn, 
"aşa că visai visuri rele. -- 


9 


24gai numai decât seama, că nu-i plăcusem prin- 
tesei, căci na m'a mai chiemat nici când, la dânsa. 

In fond, eram prea fericită "n singurătatea mea; 
îmi plăcea să alerg prin apartamente, să mă ascund 
prin unghere, pe după mobile —ca să pândesc ser- 
vitorii, fără teamă că-i voi supăra. 

Această existență nova avea muit farmec pentru 
mine, întrucât prin ea uitam groaznica nenorocire 
ce-o procedase, ras 

Singure numai vechile întâmplări imi reveneau in 
minte, mai cu seamä vioara tatei si ideia că era 
un mare geniu. PA 

Eram liberă, totuşi mă simţeam foarte suprave- 
ghiată de servitori şi din acest motiv. mă ingrijam. 
Nu pricepean de ce se proceda astfel, cu mine, 
Mi se părea că plănniati ceva impotriva’mi, că voiau 
să mă intrebuinteze la ceva. : 

Cătam să răsbat în cele mai tăinuite unghiere ale 
casei, pentru ca la nevoie, să mă pot ascunde, 

Intr'o zi dădui de o măreaţă scară de marmură, 
largă, acoperită cu covoare, şi împodobită cu flori 
şi vase minunate, La fiece gang sedeau în picioare 
câte doi servitori înalţi, täcufi, învestmântaţi cu 
haine stacojii, înmănuşaţi şi cu cravate albe. Mă. 
uitai la ei uimită, fără să pricep de ce stăteau așa 
täcuti şi nemişcaţi. 

Primblările astea singuratice îmi plăceau mai 
mult ca orice. In ca'ul de sus locuia o mătuşă bă- 
trână a prinţului, care mai că nu ieşea nici odată 
din oda'a ei. Ea şi cu prinţul erau cele mai de seamă 
personalităţi din casă. In relaţiile cu dânşii toată lu- 
mea observa o etichetă aspră. Prinţesa, atât de tru- 
faşă şi semeatä, o vizita de două ori pe săptămână. 

Vizitele astea erau scurte şi pline de măreție, 

Inalta societate îşi făcuse odinioară o datorie din 
respectul ce'i păstra pentru această bătrână doamnă, 
considerată ca o paznică a ultimelor tradifiuni boe- 
reşti, o moaşte vietuindä a boerilor de viţă, 

Imbräcatä în totdeauna cu o rochie de lână nea- 


10 


gra, bătrâna mătuşă purte gulere incretite, ceia 
ce'i dădea înfăţişarea de călugăriţă. Se ducea regu: 
lat la leturghie, în trăsură; totdeauna cu șiragul 
de mătănii în mână; primea fete bisericeşti, citia 
cărţi religioase; postia în toate zilele — în defini- 
tiv ducea o viaţă foarte aspră. 

In catul unde locuia ea, nu se auzea nici un zgo- 
mot: cea mai mică gălăgie o supăra. 

După vre-o cincisprezece zile de la sosirea mea 
în casă, bătrâna îmi observă prezenţa şi se in- 
formă despre mine. 

I se povesti istoria viejei mele; ea se tângui că 
nu'i fusesem încă prezintatä. 

A doua zi fui spălată, pieptănată — întinsă în 
toate părţile de bonele ce se îndeletniceau cu mine ; 
după ce mă învățară cum să umblu şi să salut, 
cerură o audiență pentru mine. Răspunsul fu, că se 
amânase vizita pe a doua zi, după leturghie. 

Dormii rău în acea noapte, şi mi s'a povestit că 
visasem numai de bătrâna doamnă, că mă apropiam 
.-de dânsa şi'i ceream ertare de ceva. 

In sfârşit mă prezintară |... 

Găsii, stând pe un fotoliu mare, o bătrână mi- 
cuja şi slabă. Imi făcu mai multe semhe cu capul, 
şi ca să mă vază mai bine, îşi puse ochelarii pe 
nas. Vedeam Çä na-i plac nici de cum. Eram pen- 
tru dânsa prea sălbatică şi nu ştiam să fac nici te- 
meneli, nici să sărut mâna. Mă'ntrebă câte-ceva, 
dar abia'i răspundeam. Când mă întrebă despre tata 
ŞI mama începui să plâng. Nemulfumitä de prea 
marea mea sensibilitate, mă mângâie spunându-mi 
să am îucredere în Dumnezeu, Mă întrebă când 
fusesem cea din urmă oară la biserică. Si cum 
nu prea fnfelegeam bine, căci educaţia mea reli- 
gioasă fusese foarte neîngrijită, ea rămase incre- 
menită. Ceru sa cheme pe prinţesă şi se sfătuiră ; 
hotăsârea fu să mă ducă la biserică, duminica ur- 
mătoare. bătrâna făgădui să se roage pentru mine, 
dar tn-adastare—porunci să mă ia de acolo, căci 


il 


läsam in urmă'mi © impresie grozavă, spunea ea. 
De altmintrelea, na era nimic uimitor. 

In aceiaşi zi trimise vorbă, că fac prea mult sgo- 
mot, că mă auzea pretutindeni; în acea zi însă — 
nici nu mă urnisem din loc! Era lămurit că nui 
plăceam.— A doua zi, aceeaşi observaţie. Mi se 
mai întâmplă apoi, să scap din mână o ceaşcă şi 
s'o sparg. Guvernanta franceză şi bonele încreme- 
niră de spaimă. Mă duseră să mă joc în cea mai 
îndepărtată cameră. : ; 

lată de ce eram fericită să rätäcesc prin sălile 
de pe jos, ştiind că acolo — cel puţin — nu stân- 
jiniam pe nimeni. 

Intro zi eram singură întrunul din saloane, îmi 
‘ascunsesem fata în mâini, şi rămăsei aga visătoare. 

Mă gândeam, gândeam mereu. Spiritul meu, prea 
pufin desvoltat, nu’si lămurea măhnirea asta, ce mi 
devenià din ce in ce mai nesuferită: 

De odată, un glas blajin mă întrebă: 

— Ce ai tu sărmană mititică? ~ 

Ridicai capul. Prinţul eră în fafa mea. Chipul lui 
exprima cea mai mare milă, M'am uitat la dânsul 
cu o nefirească durere, în căt o. lacrimă izvori din 
ochii lui, 

— Biată orfană, îmi zise el, netezindu-mi părul. 
Mă sculai, îi apucai mâna, şi scăldândui-o în la- 
crimi, i-âm spus cu voce rugätoare : 

— Nu! nu orfană, nul 

—— Copila mea, ce ai? drägufa mea, biata mea 
Netoska! Ce ai? 

__ Unde'i mama mea? Unde'i mama? strigai eu 
plângând şi neputându-mă stăpâni, căzui în ge- 
nunchi. : 

_= Unde'i mama? Spune’mi unde'i mama? 

— Jartä-mä copila mea! Vai, iew i-am reamin- 
tivo! Ce am făcut? Hai cu mine Netogka |... 

Mă luă de mână şi ieşirăm, 

Prinţul eră foarte mişcat, Intraräm într'o sală 


7 
4 


ae 


. mare, eurh nu mai văzusem nici odată. Era un pa- 
raclis întunecos. Flacăra candelor se oglindia în 
Ambrăcămintele aurite si pietrele preţioase ale icoa- 
nelor. Sfinţii se iveau în negru pe fondul de aur 
“strălucitor. Această sală, nu se asemâna nici de cum 
cu celelalte, din toată casa; aci totul era tainic 
şi măreț. : E, 
Prinţul îmi spuse să îngenunchiez înaintea icoanei 
sfintei Fecioare, şi îngenunchie şi el lângă mine. 
— Copila mea, roagă-te! Ne vom închina îm- 
preună, îmi şopti el-incetinel. Asa de frică'mi eră, 
“încât nici nu puteam să mă rog. Prinţul îmi repetă 
aceleaşi cuvinte ce mi le rostisa tata în faţa neîn- 
sufletitului trup al mamei; căzui într'o criză de nervi. 
- A trebuit sa mă pună în pat. 


Ill 


Eram iarăşi bolnavă, când într'o dimineață un 
Tume cunoscut îmi izbi auzul: era acel al lui Schur- 
nann, Cineva din casă îl rostise lângă patul meu. 
“mesării la auzul numelui ăsta si visai de dânsul 
aiurând, 

Mă trezii foarte târziu. Totul era întunecat în 
jurwmi. Candela se stinsese, iar bona ce mă păziă 
lipsia de lângă mine. De odată auzii sunetele melo- 
dioase ale unei muzici indepärtate, Incetà cu totul 
une ori, apoi iar începeă, părâid că se apropie. O 
neobişnuită turburare mă cuprinse. Mă sculai, mă 
îmbrăcai în grabă —nici nu ştiu de unde am mai 
găsit puterea— şi iesii pe bâjbâite din odaie. 

Sirăbătui două încăperi goale. Ajunsei în coridor. 
Muzita se auzia lămurit, O scară iluminată mă călă- 


uzi spre saloanele din catul de jos, Auzi paşi, şi mă . 


cinchii într'ua unghier : apoi sgomotul se stinse... pă- 
trunsei în al doilea coridor. Muzica se auziă dintr'o în- 
căpere vecină. Acolo se auziă sgomot de convor- 
biri — ca şi cnm ar fi fost mii de persoane.— Una 


18 


din uşile acestei săli era ascunsă de o perdea dublă i: 


de catifea purpurie. Ridicai una din pulpanele dra- 


periei şi m4 ascunsei în dosul ei. Inima ‘mi bătea 2. 
aga de tare in cât de abia mă mai fineam pe pi- — 


 cioare. — Trecurä câte-va clipe. Imi stăpâni tur- 
-. -purarea si ridicai un colţ al celei de a doua draperii. 
' Doamne! era acel salon mare şi fioros, unde altä- 
dată îmi era frică să intru, era iiuminat cu mii de 
lumini, Mi se părea că mă scald într'o baie de lu- 
mină. Ochii mei obişnuiţi cu întunerecul nu puteau 
“suferi atâta lumina. Se 

O atmosferă îmbălsămată şi un aer cald mă isbiră 
în faţă. O sumedenie de persoane foiau în toate 


părţile. Toată lumea mi se parca foarte veselă; : 


doamnele purtau costume minunate ; toţi ochii lu- 
ciau de mulţumire. Eram ca vrăjită: credeam că 
mai văzusem toate astea în vis. În acelaş timp îmi 
reaminteam mansarda noastră pe înoptate : fereastra 
de sus, de unde se zăria strada până jos, cu felinarele 
aprinse, apoi ferestrele casei cu perdele roşii, tră- 
surile ce stationau în fata peronului, nechezatul 
cailor, tipetele, umbrele trecând pe dindărătnl gea- 
- murilor, şi muzica îndepărtată... lată dar, unde era 
“acel”paradis! lată unde voiam să vin cu bietul tata... 
Nu era un vis. Da! focmai aşa cum îl văzusem 
"în visurile mele! Inchipuirea mea inebunita de boală 


„era în flăcări si intro pornire de nelămurit începui . 


să plâng. Cu ochii cătam pe tata. : 
— Trebue să fie aici! Aici e! mă gândeam eu... 
La această speranţă inima îmi bătu mai repede. 
Simţii că “mi pierd răsuflarea In ăst timp muzica 
amufeste şi aud în salonul nesfârşit, ca un murmur 
de admiraţie. i 
MA uit cu ochii deschişi şi mari la toate chipu- 
rile ce se perind prin faţa mea, fără însă să cunosc 


pe care-va. Atunci se produse o mişcare neobișnuită. - 


"Un bătrân înalt şi slab, se urcă pe-o estradă măreț 
~ împodobită. Chipul lui palid e zâmbilor. Satută cu 
'“stângăcie în toate părțile, In mâini fine o vioară. 


14 . de 


Täcerea'i atât de adâncă, de religioasă, încât parcă 
fiecare îşi stăpâneşte răsuflarea. 

Toate privirile se afinteau asupra marelui bătrân. 

Da odată coardele tremurară şi răsunară sub arcus. 

O spaimä ingrozitoare mä cuprinde. Ascult din | 
toate puterile sufletului. Mi se pare cam mai auzit 
când-va, sunetele ce'mi isbesc auzul, Armonia in- 
strumentului creşte, se repetă, se înalţă, se conto- 
peşte în gemete desnădăjduite. 

S'ar fi zis că se roagă mulfimei acesteia, că'ml 
vorbeşte mie. Amintirile se deşteaptă sfasletoare 
si dureroase. Imi strâng dinţii ca să nu fip, mă 
razim de perdele ca să nu cad. Revăd noaptea aceea 
în care tata cântă aceiaşi melodie, nici urmă de 
îndoială, 

Nu'i mort; cel de colo e dânsul, vioara lui e 
aceea al căreia sunet îmi sfâşie inima. 

_— Tată! tată! îmi fulgetă prin minte... E aici! 
el el. Mă chiamă! Asta'i vioara luil... 

Aplause sgomotoase isbucniră în salon; în acelaş 
timp un țipăt sfâgietor ieşi din pieptul meu. Nu 
mă mai pot stăpâni... - 

Ridic draperia şi mă repäd în salon... 

— Tată! Tată! Tu eşti... Unde eşti? strigai eu. 

Nu ştiu cum am ajuns până la marele bătrân. 
Toată lumea se dădu în lături, ca să îmi facă loc 
să trec. Mă aruncai asupră'i cu un țipăt furtunos... 
Credeam că'l regäsisem pe tatal... Mă simfil ridi- 
cată fără de veste de nişte mâini lungi şi osoase, 
Doi ochi negri mă fixau — flacăra lor parcă voia 
să mă dogorească. Mă uitai la bătrân... 

Nul. nu era tata, ci ucigagul lui!.. 


VI 


Ce fatalitate voise să mă pună faţă în fafa cu 
Schurmann în aceeaşi casă chiar, unde am fost 
adăpostită după îngrozitoarea moarte a lor mei? 

Eram urgisitä de soartă, eu copila sărmană, ce nu 


15 


ceream alt-ceva de cât să trăesc, de sinenorocirea 
mă încercase cu atäta cruzime? 

Puteam s'o cred, întru cât suferisem deja atâtea, 
şi cunoscusem aşa de puţine bucurii. 

Tata, biet muzicant sărac, fără de noroc şi fără 
avere, nu'mi putuse da nici unul din acele lucruri, 
ce te fac să găseşti viata plăcută; dar cel putin 
mă iubise. De altfel întreaga mea copilărie a fost 
foarte mâhnită. In zadar aş căta să'mi amintesc o 
singură zi de fericire. Din această viaţă hotărnicită © 
de pereţii unei odăiţi scunde mi-a rămas în suflet 
o tristelä ademenitoare. % 

Imi aduc aminte de odaia noasträ, candela ar- 
zând într'un -colţ întunecos, în fafa icoanelor; patul 
în care mă culcam cu mama, îrigu nopților şi vi- 
surile rele de copil. Revăd ferestruica de sus ce 
trebuia să ne dea lumină sin văzul căreia să des- 
fäsura la infinit cerul întunecos, întretăiat de liniile 
monotone ale coperişurilor. 4 

Mobilierul nostru se alcătuia dintr'o canapea 
veche, învelită cu o muşama crăpată şi unsuroasă; 
o masă de lemn obișnuită, două scaune de pae un 
scria schiop, patul mamei şi un paravan rupt. 

Ce contrast cu minunăţiile din palatul, unde lo- 
cuiam !... Imi aduc aminte aspectul cocioabei noastre 
seara, pe înoptate: pe jos pânzeturi, sticle sparte, 
tacâmuri de lemn. sa mijlocul acestei hârababuri 
tata beat iar mama plângând. 

Ciudată fire mai era şi tata — barem cel ce 
mi-a servit ca atare, căci pe al meu nu lam cu- 
noscut, iar cel vitreg se căsătorise cu mama, când 
eram de trei ani. 

‘Se născuse muzicant, a fost violonist de mare 
talent, dar mizeria şi rachiul, îl făcură să coboare 
încetul cu încetul acest povârniş nenorocit, care'l 
duse la nebunie, 

Ambitia şi conştiinţa valorii sale artistice, îl mâ- 
nară la Petersburg. Aci nu putu să se desbare de 


a6 


obiceiurile lui de befivan, se simtise înjosit, şi nu 
mai putu supravefui ruinei talentului său. 
Se însurase cu mama, biet topor de oase, în 
“speranţa că miile de ruble ce le aveau de zestre şi 
„ care'i rămăseseră de la primul ei bărbat, îi vor 
"ajunge ca să'i dea trebuitoarea neatârnare, „pentru 
“ca să'şi poată continua cariera lui artistică. Si 
"timp de opt ani cât vietui cu dânsa, abia sa atins 
de vioara lui. Talentul lipsit de practică, nu’i mai 
- îngăduia de cât o întrebuințare de viorist la teatru, 
Dar el nu putea să sufere ceva de mâna a doua. 

Pe mama se răzbuna el de înjo:irea lui. Ura să- 
răcia şi fu în aşa chip cotropit de stricăciune, încât 
îşi pierdu mințile. 

Se jurase că nu va mai pune mâna pe vioară 
mai înainte de moartea nevesti-sei. Şi şi-a ţinut 
fagaduiala! N'a mai luat instrumentul în mână de 
cât în ziua morjei mamei mele, şi o luase fiindcă 
acest Schurmann bătrânul ce'l auzisem, venise la. 
Petersburg. şi pizmuia gloria muzicantului acesta. 

Şi atunci când voise să cânte bucata asta — 
triumful maestrului — simțindu-se învins, raţiunea 
i se perdu, şi înebuni, iar eu rămăsei orfană. 


A d 


\ Intr’o zi, în a doua şi ultima perioadă a. boalei 
mele, deschizând ochii, zării capul unei copile aple- 
cat asupră'mi. Era o copilifä de vârsta mea: cea 
“dintâi mişcare a ci, fu să'mi întinză mana. Aruncând 
ochii asupră'i, sufletul meu presimfi o dulce pre- 
vestire de fericire~-Inchipuiti-va o fată mică, ideal de 
frumoasă, de o frumuseţe strălucitoare, înaintea 
“căreia te opreşti înduioşat, zăpăcit plin de admi- 
ralie şi căreia fi eşti recunoscător că există, că 
- privirea ef a căzut asupra’ji, sau numai ca trecut 
pe lângă tine. Era Katia, fiica prinţului, care sosise 
de la Moscova. Dânsa zâmbia la fie ce mișcare a 


“ 


mea, si nervii mei släbiti, erau pläcut impresionafi, 

Mica prinţesă chemă pe tatăl ei, care — la doi 
+ pasi— vorbea cu medicul. 

— Ah! în sfärsit! slavă lui Dumnezeu ! zise prin- 
tul luându-mi mâna şi fata i se lumină, 

— Sunt mulţumit! sunt mulţumit ! foarte mulţumit! 
urmă el cu vioiciune cum avea de obicei. lat'o pe 
Katia, fetița mea! Să faceţi cunoștință! Ai o prie- 
tenă acum! Vindecă te repede, Netoska! Răutăcioasă 
ce eşti! cum m'ai speriat |... 

Restabilirea mea fu foarte grabnică După câteva 
zile, mă preumblam prin odae. In fie ce dimineaţă. 
Katia se apropia zâmbitoare de patul meu; aştep- 
tam venirea ei ca o fericire. Aş fi dorit atât de 
mult, s'o îmbrăţişez.—Dar nebunateca copilă era atât 
de vioaie, încât nu putea să şază o clipă locplui; să 
alerge, să sară, să facă sgomot în toată casa, îi era 
absolut trebuincios. Astfel îmi destăinui chiar din 
prima zi că i se urăşte cu mine, că ar veni mai rar, 
că n'o făcea decât de miiă, si că în sfârşitnu putea 
alt cum, Dar când voiu fi pe deplin vindecatä, va 
‘fi cu totul altfel. Si 'n fie care dimineaţă, prima 
ei întrebare era: 

— Ei, te-ai vindecat ?” 

Dar. văzând chipul meu palid şi slăbit, zâmbetul 
sfios, mica printesä incrunta sprâncenele, îşi scutura 
capul, şi de ciudă lovia cu piciorul în podea, 

— Nu te-am îndemnat ieri, să te faci mai bine? 
- Ce! poate nu-ţi dă îndeajuns mâncare ? : 

— Da, mi se dă puţină! i-am răspuns înfricoşată, 
căci începuse să-mi fie ruşine de dânsa. Doriam din 
răsputeri să-i fiu pe plac; cumpăneam fiece vorbă 
ce-i adresam. Apariţia ei mă făcea zi pe zi mai fe- 
ricita. N’o mai slăbiam din ochi. Şi când pleca mă 
uitam necontenit, uimită, în direcția uşei pe unde dis- 
păruse. O vedeam sin vis, iar ziua când lipsia îmi 
făuriam convorbiri cu dânsa, deveriam prietena ei, 
cântam, făceam năsbâtii, plângeam împreună când 


A 


18 


ne certa cineva; într'un cuvânt, mă gândeam ne- 
contenit la dânsa, ca şi cum aş fi fost amorezata 
de ea. Doriam fierbinte să mă vindec si să mă în- 
graş câ! mai curând cu putinţă, ca şi cum m'ar fi 
obligat la aşa ceva. - 

Când Katia alerga dimiueata la mine, primul ei 
cuvânt era: 

_— Ei, tot nu te-ai îndreptat? Tot eşti slabă; 

-Tremuram ca o vinovată. Totuşi mirarea Katiei 
era serioasă, când constata că douăzeci de ceasuri 
nu erau de ajuns pentru vindecarea, mea şi sfarsia 
prin a.se arăta într'adevăr supărată pe mine. — 

__ Fi bine, vrei? Am să-ţi aduc astăzi un cozo- 
nac! imi spuse ea intr’o zi, mănâncă ; ai să te în- 
grasi mai degrabä hg 

__ Adu-mi! i-am răspuns prea fericită la ideea 
că iarăşi am s'o văd, 

După ce se informă despre sănătatea mea, mica 
prințesă se aşeza în deobşte pe un scaun în faţă'mi 
şi mă privea cu ochii ei negri. Chiar de la început, 
când făcurăm cunoștință, se uita la mine cu 0 co- 


pene nedumerire. Convorbirea nu începea. Is- _ 


ucnirile fără de veste ale Katiei mă înfricoşau, în 
vreme ce muream de dorința să-i vorbesc. 

_— Ei bine, de ce nu-mi spui nimic? începea Ka- 
tia dup'o clipă de tăcere. 

__ Ce face tatăl tău? o întrebam eu, fericită că 
găsesc ceva de spus. 

__ Nimie! E sănătos... Azi am băut două cesti 
de ceai, în loc de una. Tu câte? 

— Una singură. 

larăşi tăcere. 

— Falstaff a vrut să mă muşte. 

— Asta-i uu caine? 

— Da, câine! Nu Vai văzut? 

— Nu. dal. L'am văzut! 

Şi cum nu ştiam ce să i mai răspund, mica prin- 
-fesa se uita iarăşi ia mine, foarte uimită, 
Gos Ei bine, îţi face plăcere să vorbesc cu tine? 


“= 


19 


„— Da, foarte multă! Vino mai des pe la mine... 

— Mi sa spus de altmintrelea, cai fi foarte fe- 
picită să mă vezi. Trebue să te scoli în curând! O 
să-ţi aduc azi un cozonac... Dece nu-rii spui nimic? 

— Uite aşa... 

— Te gândeşti mereu, după cât se vede ? 

— Da, cuget mult. 

— Mi se spune că vorbesc prea mult şi că nu 
cuget în deajuns! Oare’i rău să vorbeşti? 

~— Nu. eu îs mulţumită că vorbeşti, 

_ Hm! hm! am s'o întreb pe d-na Leotard. Ea 
ştie totui, La ce te gândeşti?... 

— La tine mă gândesc! iam răspuns după o 
clipă de tăcere. | 

— Te fnveseleste lucrul ăsta ? 

— Da. 

— Atunci, mă iubeşti? = 

— Da, 
- — Eu nu te iubesc încă, eşti aga de slabăl Ag- 
teaptă... Mă duc să-ţi aduc un cozonac,» Adio 

Mica prinţesă, sărutându-mă în fugă, dispăru. 
"După masă cozonacul sosi, Copila intră ca un 


"fulger, râzând mulțumită că'mi putuse aduce hrana, 


ce nu-mi era îngăduită. 

— Mănâncă mult, mănâncă binel,., E cozonacul 
meu; eu nam mâncat]... Adio!,.. 7 

De abia avui vreme s'o zăresc. 

Intr’o zi sosi ca fulgerul. Pletele’i negre fi erau 
despletite si împrăştiate ca de-o suflare, obrăjiorii 
săi rumeni dogoreau, ochii sträluceat. Parc'alergase 
o oră-două. 

— Ştii să te joci cu mingea ? strigă ea  înăbu- 
şită cu grăbire. | 

— Nu îi răspunsei eu nemângâiată, că nui pu-- 
team răspunde da. 

__ Ah} cu atât mai răul ei bine, am să te în- — 
vat eu când te-i însănătoşi. — Numai de asta am 
venit, Acum mă joe cu d-na Léotard. La revedere, 
căci mă aşteaptă! à 


VI 


In fine părăsii patul, de şi eram încă foarte slaba. 
Primul meu gând a fost să nu mă mai despart de 
Katia. Ceva de neînvins mă atrăgea spre dânsa. Nu 
mă puteam sătura să mă uit la ea, spre marea ei 
uimire, Simpatia mea pentru dânsa devenia atât de 
caldă, simtämântul acesta mă stăpânea în aşa chip, 
în cât nu se putea să n'o observe, şi'i părea foarte 
cudat. Imi aduc aminte că odată, pe când ne jucam, 
ne mai putându-mă?stăpâni, i-am sărit de gat, şi 
am sărutat'o. Ea se desfăcu din braţele mele, mă 
apucă de mână, şi încruntând din sprincene — ca 
jicnită — mă 'ntrebă: 

— Ce faci? De ce mă săruţi? 3 

Mă oprii, învălmăşită ca o vinovată. Tresării la 
întrebarea asta pusă fätis, şi nu'i răspunsei nimic. 
Mica prinţesă ridică din umeri. în semn de nedu- 
merire adâncă (o mişcare ce'i devenise obicei) şi 
strănse cu seriozitate buzele mici, cărnoase, îrcetä 
să se mai joace şi se aşeză într'un colţ al cana- 
pelei, gândindu-se ca şi cum ar fi vrut să'mi pună 
o nouă întrebare ce s'ar fi născut în spiritul ei. — 
Asta’i era obiceiul, când o nedumeria ceva. La 
randu’mi mi-a trebuit multă vreme să -mă obis- 
nuesc cu aceste furtunoase manifestări ale carac- 
terului său. 

Mai întâi m'am invinuit, mă temeam să nu fie 
prea multă ciudatenie în mine; eram tot odată gi 
uimită şi mâhnită. De ce nu puteam să fiu numai 
de cât prietena Katiei si să'i plac pururea? 

Neisbânda asta mă chinuia îngrozitor şi eram 
să plâng la fie ce cuvânt al ei, la fie ce căutătură 
neîncrezătoare ce mi-o arunca. 

Mâhnirea mea creştea zilnic, în fie ce oră chiar, 
căci cu Katia lucrurile mergeau foarte repede. Peste 
câteva zile constatai că nu mă iubeşte — ba că 
simte chiar un fel de scârbă pentru mine. Totul în 
copila asta era neaşteptat, s'ar fi putut spune bru- 


21 


tal —dacă avänturile caracterului, său drept, spontan 
ca fulgerul, şi de o sinceritate copiläreascä, n'ar fi 
avut un fel de farmec nobii. Cu mine începu cu 
îndoiala şi-o sfârşi cu disprețul, pentru că — cred 
eu — nu ştiam să mă joc nici un joc. Micei prin- 
țese îi plăcea să se distreze, să alerge; era voinică, 
vioaie îndemânatecă — pe câtă vreme eu cu totul 
din potrivä: slabă încă de pe vremea boalei potolită 


şi gânditoare, jocul nu mă înveselia de fel. Intr'un. 


cuvânt îmi lipsia tot ce putea sai placă Katiei 
Mai mult încă, nu puteam să mă împac cu gândul 
că nemulfumisem pe cineva; mă intristam numai 
decât, perdeam curajul, nu’mi rămânea măcar pu- 
terea să repar greşeala şi să schimb în folosul 
meu reaua impresie ce i-o produsesem, — Mă 
simţeam cu desăvârşire pierdută. Katia nu trebuia 
să priceapă asta. După o oră de sfortäri zădarnice 
ca să mă înveţe să mă joc cu mingea, nu isbuti. 
Si cum mă întristasem până într'atât că mă înăbu- 
şiră lacrimile: — Katia se uită gânditoare, de două- 
trei ori Ja mine, fără să isbutească să conchiză 
ceva în mintea ei; mă părăsi apoi şi se apucă sin- 


gură de joc, ne mai chemându-mă şi ne adresân-. 


‘du-mi zile întregi nici o vorbă. c 

Dispretul ăsta îmi era . nesuferit. Această nouă 
singurătate devenia mai chinuitoare ca cealaltă; 
deveni mai tristă şi mai gânditoare şi iarăşi gându- 
rile negre îmi posomorau inima. 


VII 


Doamna L£otard, care avea însărcinarea să ne 
supraveghieze, observă numai de cât această schim- 
bare în legăturile noastre, şi cum eram părăsită, 
singurătatea mea silită o uimi de o camdatä, Ea 
se adresă micei prințese şi o d jeni că nu vrea să 
fie bine voitoare față de mine. Copila încruntă 
sprincenele, ridică din umeri, şi mărturisi că nu 
ştie ce să facă cu mine, fiindcă nu puteam nimic 


22 


şi mă gândiam mereu la altceva. Prefera să'l age 
tepte pe frate-siu Saga (Alexandru), care trebuia 
să sosească de la Moscova. Doamna Léotard nu 
se mulţumi cu un astfel de răspuns, ci'i atrase 
atenția că eram bolnavă încă, că nu puteam să fiu 
vioaie şi veselă ca dânsa care de altfel era prea 
veselă ti aminti că fäptuise cutare şi cutare gre- — 
şală, că cu două zile mai înainte era s'o sfâşie bul- 
dogul. In sfârşit d-na Léotard o dojeni färä de 
milă si sfârşi prin a 0 trimite la mine, cu ordin 
să se împace neapărat. 

Katia ascultase pe franceză cu atentie, ca sicum 
ar fi recunoscut într'adevăr, ceva nou şi drept în 
această judecată. Lăsându-şi cercul pe care’l tot 
rostoglia prin salon, se apropie de mine şi mă în- 
trebă serioasă şi uimită: 5 

— Vrei sä te joci? 

-_. Nu, i-am răspuns temându-mă de- imputärile 
ce le putea face doamna Leotard atât Katiei cât gi mie. 

— Atunci ce vrei? 

_. Vreau să mă odihnesc! Nu pot sä alerg. Nu fi 
"supărată pe mine Katio, căci te iubesc foarte mult. 

— Fi bine, am să mă joc singură! zise ea încet 
şi blând, uimită că n'o găsiam vinovată; ei bine, 
adio!.nu’s supărată pe dumneata. 

— Adio! ti răspunsei eu sculdându-mă şi întin- 
zându'i mâna. 

— Poate vrei să ne sărutăm? mă întrebă ea 
după o scurtă gândire — amintindu'şi pesemne, 
scena precedentă — doritoare s'o sfârşească cât 
mai de grabă, făcându'mi plăcerea. 

— Cum vrei, îi răspunsei cu o sfioasă nădejde, 

Se apropie foarte serioasă, fără nici un zâmbet, 
şi mă îmbrăţişă. 

Indeplinind astfel ceeace se aştepta dela dânsa, 
ba făcând mai mult chiar de cât atât faţă de o 
biată copilă către care fusese trimisă, se îndepărtă 
de lângă mine, veselă şi mulțumită sin curând în- 
căperile răsunau de râsetele şi fipetele ei. Ostenită 


23 


- gi gâfâind, se aruncă pe o canapea ca să se odih- 
nească şi să capete puteri noi. Toată seara se uită 
la mine cu un fel de neîncredere. 

Se vedea că vrea să'mi spună ceva, ca să în- 
-cerce a deslega ghicitoarea asta. Dar de astă dată 
se stăpâni, at 

De obicei lecţiile Katiei începeau dimineaţa. 
Doamna Léotard îi preda limba franceză ; acest 
studiu consta din putin’ gramatică, urmată de-o 
lectură din fabulele lui Lafontaine. 

N’o sileau, căci cu anevoe isbutise so facă să 
stea liniştită la lucru, vreme de două ceasuri pe zi. 
 Consimtise acest lucru, după. rugäminfile tatălui şi, 
prinţul, după ordinul mamei sale: şi se spunea con- 
stiincios, fiindcă îşi dăduse singură făgăduiala. Foarte 
bine înzestrată, pricepea uşor şi tinea minte tot cei 
se preda. Darşiaciavea micile'i ciudafanii; când nu 
ntelegea ceva, se gândia serios—nevoind să ceară 
explicaţii, căci i-ar fi fost ruşine, Zile întregi sta 
singură şi se gândea la câte o chestiune, neputând'o 
deslega, se supăra că nu'i poate da singură de rost, 

In cazuri extreme, când nu isbutia, se ducea la 
doamna Léotard, să'i ceară deslegarea căutată a 
problemei. x | 

Aga era la orice Cugeta foarte mult, cu toate 
că din capul locului te puteai îndoi. In acelaş timp 
era mai naivă de cât cum trebuia să fie cineva la 
vârsta ei. Câte odată i se întâmpla să spună prostii, 
alte ori răspunsurile ei vădiau un viclegug și o 
agerime neînchipuită. 2 


VIII 


Cum în sfârşit puteam să mă ocup, doamna Léo- 
tard mă supuse unui examen, ca să vază în ce sta- 
diu mă aflam cu învățătura; găsi că citiam foarte 
bine, dar că scriam foarte prost. Crezu că era de 
neapărată mevoe pentru mine, să învăţ limba fran- 
ceză. N'am contrazis'o, şi într'o dimineaţă mă aşezai 


24 


lângă Katia, la masa de studiu. — In acea zi, câ 
din adins, Katia se arătă năucă şi neatentă ; doamna 
Léotard n'o mai cunoştea. Eu, dimpotrivă, Învăţai 
într'o singură lecţie alfabetul francez. 'dându'mi 
toate silinfele să fac plăcerea guvernantei La sfârşitul 
“lectiei doamna Léotard se supără deabinelea pe Katia. 
_— Uite-o, spunea dânsa, arătându mă cw degetul 
— o copilă bolnavă, care ia prima lecţie, “e de zece 
ori mai înaintată de cât dtal., Nu ţi'i ruşine? 
— Ea e mai departe de câtmine ? o întrebă mica 
prinţesă incremenitä, Dar de abea’i la alfabet. 
— Dar 'cât timp ţi-a trebuit ca să înveţi alfabetul? 
— Trei lecţii |... AREA 
— Ei bine l'Netoska îl ştie după o lecţie. Deci 
“învaţă de trei ori mai repede de cât d-ta sin cu- 
rând o să te întreacă... Nu'i aşa? G 
Katia se gândia putin şi se: înroşi pricepând câ 
observajia d-nei Léotard era dreaptă. 
À se înroşi, a se imbujora de ‘rusine, era felul 
ei de a’si arăta necazul ce'l resimtia la orice ne- 
“isbândă. De astă dată i se’ umplură'ochii de lacrimi. 
Täcu, mărginindu-se să'm! arunce o cäutäturä ce 


i 


os parcă voia să mă fulgere. Ghicii numai de cât ce 


era. Biata copilă avea o mândrie şi-o nemărginită 
dragoste de sine. Părăsind'o pe d-na Léotard, vrui 
să vorbesc cu Katia, ca să'i potolesc' necazul, sau 
barem să'i arăt că nu eram vinovată de -dojenile 
francezei. Dar Katia se făcu că nu mă aude şi nu ni 
răspunse nimic. Peste o oră, intră în odaia mea, 
unde cu cartea deschisă înainte'mi gândiam la dânsa; 
eram măhnită că refuza să'mi vorbească: Intrând, 
mica prinţesă se-uitä la mine fără a'şi ridica ochii — 
ca de obicei — se aşeză pe canapea şi mă finti cu 
privirea timp de jumătate oră. Ne mai putând 
răbda, mă uitai întrebător la dânsa, 

— Ştii să dansezi? mă întrebă Katia. 

— Nu, nu ştiu! 

— Eu ştiu, 

“Tăcere, 


25 


— Ştii să cânfi la pian? 

— Nici asta! 

— Eu stiu!... e foarte greu de învăţat. 

N'am răspuns, : | 4 

— D-na Léotard pretinde că eşti mai deşteaptă, 
de cât mine. 

— E supărată pe d-ta, îi răspunsei eu 

— Si papă o să se supere pe mine! 

— Nu siu.. 

laräsi tăcere. 

Mica: printesä bätu cu neräbdare din piciorul ei 
micuf, : 

— Atunci i baţi joc, fiindcă înţelegi mai lesne 
decât mine? mă întrebă ea ne mai putându-si stă- 
pâni mai mult necazul. 

— O! nu, nu! exclamai 
iau în braţe. 

— Cum! nu ţii ruşine prințesă să cugeţi astfel, 
şi încă s'o märturisesti, zise d-na Leotard, 

Biata femee ne supraveghia de cinci minute şi 
asculta convorbirea noastră. 

Ar trebui să-ţi fie ruşine! pizmueşti pe copila 
asta, şi te fAlesti în fata’i că ştii să dansezi și să 
cânti la pian? Ce ruşine! Am să spun prinţului !.. 

Copilita se înroşi. 

— E un simtämânt de răutate. Intrebärile d-tale 
au jignit pe Netogka, ai căreia părinţi erau oameni 
săraci şi nu aveau mijloace să plătească profesori, 
Ea învăţa singurică. pentru că era cuminte şi 
avea inimă bună. Ai trebui so iubeşti, nu s'o 
cerţi.... E ruşinos!.... E rusinos!.... Ştii că'i or- 
fană,... N’are pe ninreni.. De ce n'ai adăugat că 
esti prințesă iar dânsa nu? Te las singură: cu- 
getă la cele ce ţi-am spus și încearcă să te în-, 
drepti!.. / 


eu sculându-mă ca s'o 


26 zi 
LE 


Katia se gandi dou zile, In acest timp, intrerupse 
 râsetele şi tipetele, Trezindu-mă noaptea din somn, 
"o auziam urmându şi în vis, discuția cu d-na Léo- 
tard. Slăbi puţin, iar culoarea obrajilor ei nu mai 
era aşa de vie. In sfârşit, a treia zi, ne întâlnirăm 
în apartamentele cele mari. Katia ieşia dela maică-sa; 
zărindu-mă se opri locului, şi se opri în fata mea. 

Aşteptam îngrozită şi tremurând desfăşurarea 
celor ce aveau să se petreacă 

— Netoşka, de ce m'au dojenit oare din cauza 
d-tale ? mă întrebă ea în sfârşit. 

— N'a fost din pricina mea Katenko, îi raspun- 
‘sei grăbindu-mă să mă desvinuesc. 

— D-na Léotard zice, că te-am jignit. 

Prinţesa dădu din umeri, în semn de nedumerire. 

— Atunci de ce plângi? mă întrebă ea după o 
scurtă tăcere, . 

— Nu voi mai plânge, dacă vrei, i-am răspuns 
eu printre lacrimi, 

Ea dete iar din umeri. 

— Mai înainte plângeai? —— 

Nu’i răspunsei nimic. 

— De ce stai la noi? mă întrebă ea fără de 
veste, dup'o tlipä de tăcere. 

O privii înmărmurită, ca şi cum mi s’ar fi sfa- 
şiat inima, 

— Pentru că's orfană, murmurai eu adunându'mi 
puterile. 

— Ai avut tată şi mâmă? 

— Da, = 

— Te iubeau? 

— Nu, da... bâlbâii eu. 

— Erau săraci ? 

— Da. 

— Săraci de tot? 

— Da. 


27 


— Nu te-au fnväfat nimic ? 

— M'au învăţat să citesc. 

— Aveai jucării ? 

— Nu, 

— Cozonaci?. 

— Nu. 

— Câte camere aveafi? 

— Una singurä. 

— Numai o odae? 

— Numai.. 

— Dar servitori aveati? 

— Nu, nu aveam... 

— Dar cine vă servia? ~ 

— Mă duceam singură la (ârgueli. 

Intrebärile micei prințese îmi sfâşiau inima. A- 
mintirile ce trezia în mine, uimirea ei, toate astea 
mă striveau, mă jigneau şi'mi făceau rău Tremu- 
ram, hohote de plâns mă înăbuşiau. 

— Trebue să fi fost mulţumită, c'ai venit să lo- 
cuesti la noi, 

‘Täceam. 

—  Aveai rochii frumoase ? 

— Nul 

— Urâte? 

— Da. 

— Am văzut rochia d-tale, mi-a arătat'o cineva. 

— Atunci de ce mă mai întrebi, îi zise sculân- 
du-mă in prada unui nou simţ de mânie, de ce ma 
mai întrebi? repetai roşie de mânie. „De ce’ti baţi 
joc de mine ? 

Katia se înroşi şi se sculă şi ea, Die isi stăpâni 
numai decât neliniştea, 

— Nu... mwmi bat joc de d-ta! Voiam să ştiu 
numai dacă părinţii dumitale erau săraci .. 

— De ce mă întrebi de tata şi de mama? strigai 
plângând. Şi de ce mă întrebi în aşa chip? Ce ai 
cu părinţii mei, Katia ? 

Ea se zăpăci, ne ştiind ce să'mi răspunză, 

In clipa pars inträ Fri 


_ 28 


— Ce ai Netoska, mă'ntrebă el văzându'mi là: 
crimile. Ce ai, stărui el, uitându-se la Katia ai că- 
reia obraji dogoriau. Despre ce vorbeşti? De ce 
v'ati certat ? Netoska, de ce v'ati supărat? : 

Nu puteam să'i răspund. Apucai mâna prinţului, 
“i-o särutai şi i-o scăldai în lăcrimi. 

— Katia! spune'mi drept, ce s'a întâmplat? 

Ea nu era în stare să mintä. 

— l-am spus că am văzut rochia cea uricioasä, 
câre o purta odinioară la părinţii ei. 4 

— Cine ţi-a arătat'o? Cine a îndrăznit să ţi-o 
arăte ? 

— Eu singură am văzut'o, răspunse cu tărie Katia. 

— Bine! N'ai să dai de gol pe nimeni. Ştiu... 
Te cunosc!.. Si apoi?" 

— Dânsa s'a pus pe bocit, zicând că'mi bat joc 
de tatăl şi mama ei. 

— Va să zică, ţi-ai bătut joc de asta? 

Cu toate că de fapt, Katia nu’si bätuse joc, to- 
tuşi gândul ăsta îl avea, ceeace pricepusem ‘ime- 
diat. Nu răspunse, deci se recunoştea vinovată. 

— Du-te sii cere numai decât iertare! porunci 
prințul arătându-mă cu degetul. ; 

„Mica prinţesă, albă ca varul, nici mu se urni 
din loc, : i 

— Eil stărui prinţul. 

— Nu vreau răspunse Katia încet, dar foarte 
hotarit. E 

— Katia... 

— Nu, nu vreau! nu vreau! strigă ea deodatä 
cu ochii scânteetori, bätând din picior. Nu vreau 
si cer iertare, tată! Nu'mi place. Nu vreau :4 
Stau cu dânsa. Nu’i vina mea. Mereu plânge. Nu 
vreau! nu vreau. 

.— Hai cu mine! spuse priotut apucând'o de brat 
şi ducând'o in cabinetul său, Netoska, intră în 
odaia tal. 

Aș fi vrut să mă arunc la picioarele prinţului, să 


E i ——— 


E 29 
x ay 
cer iertare pentru Katia— dar prinţul repetă po- 
runca cu asprime, şi plecai îngheţată de groază, 
aproape moartă. 5 


Intrând in camera mea căzui pe canapea şi mi 
ascunsei capul în mâini. Număram clipele, adestând 
cu nerăbdare pe Katia Voiam să cad la picioarele 
ei. In sfârşit veni—trecu pe lângă mine, fără să 
rostească o singură vorbă şi se asezä într'un colț. 
Ochii îi erau roşii, obrajii umflaji de plâns. Hotä- 
rârile mele se risipiră. Mă uitam înspăimântată la 
dânsa fără să mă misc, i 
Mă invinuiam din răsputeri, @i căutam să ma 
conving că singură eu eram de vinä de toate ace- - 
stea. De o mie de ori vrui să mă apropii de Katia, 
şi de o mie de ori mă stăpânii, ne ştiind cum voi 
fi primită Aşa trecu toată ziua, apoi alta. A doua 
zi pe seară, Katia se mai înveseli șincepu să se 
joace cu cercul da alungul apartamentului, dar in- 
cetă curând jocul şi se cuibări într'un colț. Inainte 
de a se duce la culcare, se întoarse de odată către 
mine, făcu chiar doi paşi spre mine ; micele’i buze 
se întredeschiseră să vorbească, dar se opri şi se 
duse să se culce. 

Trecu încă o zi şi d-na Lâotard uimită, se chib- 
zui s'o întrebe de ce era astfel. Nu cum-va era 
bolnavă? Căci prea se liniştise aşa de-odată. Katia 
răspunse cu înconjur sisi luă mingea — dar de 
cum plecă d-na- Léotard, se înroşi şi începu “să 
plângă. Fugi din odae, ca să n'o mai văz. În sfâr- 
şit, la trei zile—după sfada noastră—veni la mine 
şi'mi spuse cu sfială: | 

Tata mi-a poruncit sä’fi cer iertare ; vrei să mă 
ierti ? ; & 

— li luai mâinile, foarte mişcată, inäbusindu-mä 
de emotie, sii spusei: da, da!. 

— Papa mi-a poruncit sä te inbräfigez, vrei sä ne 


30 


sărutăm? Far’a-i răspunde, incepui săi sărut mâi- 
nile, scăldându-i le în lacrimi. Ridicând ochii spre 


mica prinţesă, observai la ea porniri ciudate, Mi- 


cile’i buze erau zbuciumate de-o uşoară tremură» 
tură, bărbia i se clătina, ochii ei negrii se umeziau, 
dar după o clipă — stäpânindu’;i turburarea — un 
zâmbet rătăci pe buzele ei. 

— Mă duc să spun lui papa, că te-am sărutat 
şi că ţi-am cerut iertare, sopti ea ca şi cum şar 
fi spus verde gândul, Sunt trei zile de cand nu 
Vam văzut; m'a oprit să mă duc la dânsul atâta 
cât ni mă voi supune. = 

Spunând astea, se coborî tremurândă, gânditoare, 
neştiind la ce primire să se aştepte din partea ta- 
tălui ei. 

Peste o ora se auzi sus gălăgie, strigăte, râsete, 
lătrăturile lui Falstaff; sparse ceva, se prăbu- 
şiră câte va cărţi, cercul sforâi pe duşumea, si 
aflai că se făcuse pace între Katia şi print. Inima 
îmi tresări de bucurie. 

Totuşi ea nu se apropia de mine, părea că în: 
lătură prilejul de a'mi vorbi. In schimb, avui cin- 
stea săi atit curiozitatea, in cel mai înalt grad. Se 
aşeza foarte des în faţa mea, ca să mă observe. 
Aceste cercetări a persoanei mele, deveneau din 
ce in ce mai naive. Intrun cuvânt, copilita rasfa- 
tata şi lăsată în voia ei, pe care toată lumea 0 
rasfata şi desmierda ca pe un odor, nu putea pri: 
cepe de ce'i stam în cale — când ea nu ţinea nici 
de cum să mă vază. De altfel era, o inimioară 
bună şi blajină, ce trebuia să apuce pe calea cea 
bună, datorită numai instinctului firei sale märini- 
moase. Făptura care avea mai multă înrâurire a- 
supră'i, era tatăl ei pe care’l adora. Maică-sa 0 
iubea nebuneşte, dar o supraveghia cu mare străş- 
nicie ; de la dânsa deprinsese Katia încăpăţânarea, 
mândria şi îndărătnicia. Totus indura toate toa- 
nele — ba chiar şi tirania prințesei, care înțelegea 
educaţia în chip foarte ciudat; şi acea a Katiei, 


oferia cele mai ciudate alternative de ragazuri ab: 
solute si de asprime excesivă, Ceea ce era îngă- 
duit ieri, era oprit azi —făză nici o rațiune. Copila 
se simtia jignită în sentimentele sale de dreptate... 
Dar voi mai reveni asupra acestui 'subiect.. Voi 
observa aci, numai că fetiţa ştia să-şi schimbe 
purtarea, după împrejurări — după cum avea dea 
face cu tatăl sau cu mamä-sa. — Cu el, se arăta 
simplă, pe faţă, comunicativă şi sinceră; cu dânsa, 
cu totul din potrivă; prefăcută, neîncrezătoare, su- 
pusă de nevoe — nu din convingere.— De altmin- 
trelea, trebue s’o spun pentru cinstea Katiei mele, 
că reuşise s'o priceapă pe prinţesă, căreia i se 
spunea, când-fu pătrunsă de măreţia dragostei ma- 
terne ce mergea une-ori până la rätäcire. Copila 
tinsa socoteală de mărinimia excesului acesta, 

Totuşi nu pricepeam ce se petrece în mine. O 
lume întreagă de senzaţii nelămurite îmi frământau 
sufletul. In sfârşit, după destule suferinfi si reflexi- 
uni, fui nevoită să recunocc că eram îndrăgostit . 
de Katia mea. | 

Da! era dragoste ceea ce s'mţeam pentru dânsa; 
dragoste adevărată cu lacrimi de buchrie gi des- 
nädejde; un amor pätimas. Ce mä aträgea spre 
dânsa? Ce anum2 zämislise un astfel de simtämânt ? 
Nu ştiu)... Ştiu că am îndrăgit-o de la prima ve- 
dere, că am fost nespus d2 plăcut impresionată la 
vederea acestei copile frumoase ca un inger. Chiar 
defectele n’o micsorau în ochii mei, căci ele is- 
vorau, nu dintr'o nedesăvârşire a sufletului, ci din 
reaua ei creştere. 

Fie care o admira şi-o pizmuia... Şi această ad- 
miratie îi st:icase poate, caracterul. 

Când ne duceam să ne primblăm împreună, tre- 
cătorii se opreau, s'o vază mai bine. l'ărea născută 
pentru fericire, pe: câtă vreme eu, mă simtiam ur- 
sită nenorocirilor. 

Defectul d2 căpitenie sau poate marea calitate a 
micei mele prințese, era mândria. Avea o dragoste 


32 


de sine, cu totul deosebită. Contrazicerea mo su- 
para, dar o uimia -— într'atât se credea de supe- 
rioară tuturora. : À 

li era greu să admită că se putea să n’aibä drep- 
tate câte odată. Totuş', dacă i se dovedea că ceea 
ce voeşte să facă, era nedrept, se supunea numai 
de cât.- 

Dacă n'a fost din capul locului prietina mea, 
prietena ce aş fi voit să fie, mi-o lămuresc prin 
faptul unei uri fireşti, în afară de ori ce altă ratiure. 


XI 


Lecţiile noastre urmară ca sin trecut, gi de aci 
înainte nu mi da mare atenţie. 

Cuvintele binevoitoare ce mi se adresau pentru 
blândetea şi inteligența mea nu aveau cel puţin 
darul de a i jigni amorul propriu. 

Căta, cei dreptul, despăgubiri şi se lega mai 
bine de buldogul nostru, Falstaff era un câine li- 
niştit şi cu sânge rece, ceea ce nu-l împiedica să 
fie rău ca un tigru, de şi-ar fi îngăduit cine-va 
să-l scoată din sărite.: Nu-i plăceau mângâcrile ni- 
aia şi se părea că toată lumea îi este indife- 
rent. 

Era tratat în casă, cu un fel de teamă respec- 
toasă. Işi avea povestea lui. Intorcându-se într'o zi 
de la primblare, prinţul aduse cu sine, un cäfelus 
urâcios, slab şi vrednic de milă. Totuşi era un 

“câine de rasă, 

Cum familia era la tara, se întâmplă odată ca 
fratele Katiei — micul Sasa — jucându-se, căzu 
în gârlă. Prinţesa era de faţă şi nebună de durere, 
vroi să se asvârle după copil. Fu împiedicată cu 
mare greutate. In acest timp Sasa tărât de curent, 
nu se mai menținea la suprafața apei decât mul- 
tumita hainelor. 

Se grăbiră să pornească o luntre, Dar toate astea 


33 


cereau timp. De odatä un buldog mare se asvârle 
in apa, taie curentul cu bärbätie, apucä corpub co- 
pilului, pe care-l aduce triumfător la țărm. Prinţesa 
acoperi cu sărutări animalul încă plin de apă şi 
noroi. Falstaff, care pe atunci purta numele pro- 
zaic şi de rând ,Friska“, nu suferia—cum am mai 
spus — nici o desmierdare — răspunse acestor 
imbratisari, înfigându-şi colții ascuţiţi în umărul 
tinerei femei. ; A : 
Printesa ramase toata viafa cu urmele acestei 
_ rani, dar păstra câinelui o dragoste nemărginită. 

De atunci el fu oaspetele răsfăţat al casei, Din 
cauza lacomiei şi voracităţei sale ne mai pomenite, 
prinţul îl boteză Falstaff. i 

[l pieptănară, îl hrăniră după plac si îi dădură 
chiar o piele de urs, pentru ca să se întinză şi să 
se odihnească pe dânsa. Intr'un cuvânt, Falstaff de- 

‘venise cel mai fericit câine din lume. Dar firea lui 
tăcută nu se schimbă în noua-i situaţie. Nepăsător 
la politéti, preluia prea puţin bogata-i zgardă de 
argint. Se obişnui în curând cu lenea şi nu-iplăcea 
să fie turburat de oameni supărători, - 

Katia une ori, când n'avea asupra cui să-şi des- 
carce mänia în acele clipe, îi căta pricină; şi 
apoi nepăsarea câinelui o scotea din răbdări; fi 
era nesuferită existența vreunei făpturi în casa lor, 
care nu-i recunoştea-stăpânirea, care în fine nu se 
încovoia înainte i, care n'o iubia. Falstaff nici nu 
se sinchisia, ci rămânea nemişcat în semefia sa. 

Intr'o zi după masă, eram amândouă în salonul 
cel mare, buldogul se culcase în mijlocul camerei, 
ca să-şi mistue a lene hrana îmbelşugată. Acesta 
fu momentul ales de prințesă ca să-l constrângă la 
supunere, Incètä jocul şi apropiindu-se în vârful pi- 
cioarelor, îl desmierda pe Falstaff cu cele mai dulci 
numiri, atrăgându-l prin semne, se duse spre dânsul 
cu băgare de seamă. Câinele îi arătă de departe 
colții. Prinţesa se opri locului. Planul ei era să se 
apropie de câine, să-l mângâie puţin, ceeace n'o 


3 


ps. 


ingäduia decât doar mamei printesei.. Această în- 
cercare prezinta un pericol serios, căci Falstaff nu 
era în stare-să fie înşelat de cineva şi putea foarte 
‘bine să muşte mâna, sau s'o sfâşie chiar dacă îi 
venea cheful; şi unde mai pui că era puternic ca 
un tigru. 
Eu, plină de neliniște şi groază, urmăream de 
_departe, toate mişcările Katiei. O rugai zadarnic 
să lase câinele în pace; nici colții puternici ai ani- 
malului n’o abătură dela planul ei. Chibzuind că 
“ar putea să se apropie de câine prin faţă, ocoli 
pe duşman. Falstaff nici nu se urni din loc. 


Katia îl ocolia iar micşorând cercul, apoi un al. 


treilea târcol mai apropiat. Când fu la distanţa pe 
care câinele o credea demnă de respectat şi animalul 
îşi arăta iarăşi dinţii. 
* Mica prinţesă necăjită bătu din picior si se de- 
ărtă; veni să se aşeze pe canapea, ca să cugete, 
upă zece minute descoperise un nou mijloc de 
ademenire. leşi şi se întoarse cu o provizie de fran- 
zeluţe şi cozonăcei: îşi schimbase tactica. Falstaff 
rămase nepăsător: negreşit că nu-i era foame. Nici 
nu-şi întoarse capul spre bucata ce i-o aruncase, 
iar când Katia ajunse iarăşi la limita pe care o 
credea de netrecut, arată o mai vie îndârjire ca de 
prima dată. Isi înălță capul, îşi arătă colții, mârâi 
îndelungat şi făcu o mişcare uşoară, ca si cum ar 
fi vrut să se repada. Prinţesa se înroşi de mânie, 
asvârli cozonacul şi se aşeză de o parte. Era foarte 
întărâtată, picioruşul ei lovia covorul, obrajii i se 
împurpurase şi lacrămi de necaz fagnira din ochii 
ei. Din nenorocire se întâmplă să se uite ia mine, 
şi sângele i se urcă mai mult la cap. Plecă de pe 
canapea si cu pas hotărât se îndreptă spre ingro- 
zitorul câine. i 
Uimirea produse, negreşt, un neobişnuit efect 
asupra lui Falstaff. Lăsă pe duşman săstrăbată te- 
muta linie şi când fu la doi paşi de dânsul, un 
latrat înspământător primi pe nebunatica Katie, 


35 


Dânsa se opri o clipă locului, dar o elipă numai, 
apoi continuă să înainteze cu hotărâre; inghetasem 
de spaimă. ~~~ - 

Mica prinţesă era peste măsură de întărâtată, 
triumful strălucia în ochii ei. Din scena asta sar 
fi putut face un tablou frumos. Infruntä cu vitejie 
privirea furioasă a buldogului. Falstaff se sculă. 
Din deserturile pântecelui păros scăpă o hârâitură, 
o mişcare mai mult si ar fi sfâşiat-o. Dar mica 
prinţesă, mândră, îl netezi cu mâna pe spate, de 
trei ori în şir, mângâindu-l, ~- E 

Timp de câteva clipe buldogul stete nehotărât, 
Acesta fu cel mai mişcător moment al dramei; 
apoi se sculă, se întinse—färä îndoială - disprejuind 
răsbunarea inpotriva unui copil, ieşi din odae. 

Prinţesa rămase stăpână pe câmpul de luptă. 


Imi aruacă o privire de nespus, säturatä, îmbătată . 


de isbândă; eu eram cu desăvârşire palidă, zärin- 
du-mă astfel zâmbi. Dar fa curând, o paloare mor- 
tala îi îavălui obrajii şi abia putu să ajungă până 
la canapea, unde .căzu fără de cunoştinţă, 


pos a! Saag 

Dragostea. mea pentru Katia, nu mai avea nici 
o limită. Dar din ziua când, din cauza ei simtii o 
spaimă atât de mare, nu mă mai puteam stăpâni. 
Mă mistuiam de. supărare. De mii de ori am fost 
gata gata să mă agät de gâtul ei, dar teama mă 
oprise. Fugeam de dânsa casă nu-mi vază neliniştea. 

Intr'o zi veni în odaia in care mă aflam. Zbur- 
dalnica fată observă turburarea mea şi se rusinä, 
dar nu se prea turbura. 

Suferii astfel o lună întreagă, Nu schimbam o 
vorbă. Aflai apoi că tăcerea încăpățânată a Katiei 
nu ascundea uitarea ori nepăsarea, ci numai o 
cumpătare voită şi bine determinată, Totuşi nu 
puteam să dorm şi chiar d-na Léotard imiobservă 


ee 


necazul. Iubirea pentru Katia, era foarte ciudată, şi 
acum lua caracterul unei patimi insultate. 

Atât de preocupată eram de întâmplările si de 
transformarea asta, în cât uitai trecutul, absorbită 
în întregime de iubirea şi durerea mea. ; 

Mă treziam une-ori, în toiul noptei, la lumina 
liniştită a candelei admiram pe Katia, care dormea 
adânc, Ridicându-mă în vârful picioarelor şi abia 
îndrăznind, tremurând, îi sărutam drăgălaşa-i mână 
ori părul, apoi fugiam cât mai de grabă, de teamă 
să nu fiu surprinsă. 

In acest timp Katia devenia tot mai supărăcioasă, 
şi mai cu toane ca ori când. Sta tăcută toată ziua, 
a doua zi era gălăgioasă de turbura toată casa. 
Ceva mai târziu, Katia care nu fusese nici odată 
bolnavă se plânse de fierbinjeli şi îndată fu insta- - 
lată în apartamentul maică-sci. 

Prinţesa se întristă din cauza acestei indispozifii, 
şi cred, cä mä făcea răspunzătoare de schimbările 
nefericite ce se produceau în firea fiicei sale, 

De multă vreme avea de gând să ne despartă, 
şi ar fi făcut-o, dacă nu sar fi temut de împotri- 
virea prinţului, care se arăta une ori neclintit în 
hotărârile sale, i 


XU 


Mă intristai foarte mult, văzâudu-mă cu desä- 
vârşire despărțită de mica prinţesă, şi mi trudiam 
mintea mai mult ca ori când, să aflu pricina dis- 
preţului său. | 

Intr'o dimineaţă ea veni să mă surprinză în ora 
de lecţie. 

Nici odată mam văzut-o aşa de veselă şi vioaie. 
Ziua trecu în sbengueli şi pozne nebunatece, dar 
venind seara, tristefa apäru iar pe fruntea ei. 

Când veni mamă-sa s'o vază seara, se trudia 
zădarnic să pară veselă. De îndată ce plecă prin- 
tesa, se porni pe plâns. 


- | 37 


lrigrijorată de aceste neaşteptate schimbări, prin- 
tesa ne supraveghia cu luare aminte prin d-na Léo- 
tard; dar eu eram singura care intelegeam ce se 
petrecea în Katia. | : 

Era desnod4mantul romanului nostru, Era — 
speram eu — o impacare. ET 

Vedeam asta, din multe amănunte neînsemnate, 
totuşi nu îndrăsniam să fac primul pas. După câteva 
zile, era într'o Joi, doamna Léotard îi spuse să ne 
îmbrace, ca să ne ducem la primblare, 

De mult nu mai iesisem împreună, 


Scoboram serioase treptele casei, când se apropie . 


Katia de mine şi fără de veste îmi spuse cu un 
glas mai dulce ca de obicei. 

— Ti s'a descheiat pantoful. Dă degrabă, să ţi-l 
închei !... 

_ Mam aplecat roşindu-mă ca o cireaşă, fericitä că 
în sfârşit, Katia terminase prin a-mi vorbi. 

— Haide! adäugi ea, pe jumătate nerăbdătoare, 
pe jumătate zâmbind. 

Se aplecă, îmi luă piciorul, îl puse pe genunchiul 
ei, şi-mi înodă şireturile Mi înăbuşam, eram sgu- 
duită de o straşnică turburare şi mă intrebam ce 
era să se întâmple cu mine, 

Sculându-se mă cercetä din cap până inpicioare. 

— Şi gâtul fi-i desvelit! zise ea, atingând cu de- 
getelul el pielea goală a gâtului meu. Vreau să-l 
acopar |... 

Nu refuzai nici asta. Desnodă gulerul şi-l legă 
după placul ei. ; 

— Asa! Poţi răci, continuă ea zâmbind rautacios, 
atintindu-mä cu ochii ei negri şi umezi, 

Eram pierdută de fericire. Nu ştiam ce se pe- 
trecea atunci in mine, nici in Katia. Mulțumită lui 
Dumnezeu, preumblarea noastră se sfârşi curând, 
altfel m'as fi aruncat în braţele ei şi as fi sărutat-o 
pe stradă. 

“Seara fu silită să se coboare în apartamentele 


Soca : 


de jos, fiindcă prinţesa primea vizite. Acolo, pe 
neaşteptate şi fără cauză vădită Katia leşină. 

Toată casa fu zăpăcită Chemat în toată graba, 
medicul mărturisi că nu pricepe nimic, şi atribui 
întâmplarea unei indispoziţii copilăreşti lucru ce-l 
spun şi fac ei pururea în astfel de ocazii. 

Putui îndată să dau de rostul enigmei. In timpul 
zilei, Katia împinsă de nu ştiu ce hachitä, se ur- 
case la bătrână-sa bunică. Ea care, de obicei, refuza 
s'o vază pe nepoată şi-o ura cu oare care înver- 
sunare — consimfise de astă dată şi contrariu obi- 
ceiului său, se arătase binevoitoare cu dânsa. 

Intâi totul se petrecuse cu bine. Katia ceruse 
iertare şi îndurare pentru toate fără de legile ei, 
învinuindu-se cu atâta seriozitate de turbulenta 
şi uşurinţa firei sale gälägioase, în cât mişcă 
pe bătrână până la lacrimi. Mägulitä peste măsură 
de demersul acesta, prinjesa era s'o ierte, când ui- 
tându-se la dânsa prin ochelari, i se păru că neru- 
şinata îşi bătea joc cu cel mai desăvârşit sânge 
rece, 

Katia nu mersese până acolo cu’ mărturisirile, in . 
cât să-i destăinuie că avusese de gând doar numai 
să ascunză sub patul bunicei pe Falstaff şi să-i 
joace mai multe renghiuri şi de prost gust. HE 

Bătrâna se făcu roşie de mânie. Copila isbucni 
în râsete şi fugi cât putu dg repede. Sfârşitul însă 
nu fu la fel. După cinci minute prinţesa mamă fu 
chemată de bătrână şi timp de două ceasuri se 
petrecu o scenă grozavă între cele două femei, cu 
privire la acest ultim scandal, ' a 


XIV 


Neobţinâad satisfacția ce-o cerea, bătrâna se ho- 
tărâse să părăsească fără de milă casa, chiar a 
doua zi. 


39 


A trebuit vrând-nevrând, să ceară iertare şi să 
făgăduiască tot aşa, că o va pedepsi cu asprime pe 
Katia, îndată ce sănătatea i-o va îngădui. 

Copila n'a putut suferi infruntarea sise îmbolnăvi, 
cum am spus. O întâlni a doua zi după prânz, pe 
scări, în clipa când deschidea uşa, chemând pe 
Falstaff. 

Am înţeles că uneltia vre-o räsbunare îngrozitoare, 
la care voise să asocieze pe buldog, inamicul firesc 
al bătrânei prințese. 

“Dacă Falstaff ura pe bătrână, n'o făcea fără 
motiv. De cum venise să locuiască în casa prinţului, 
câinele trebui să-şi lase locul şi să nu mai calce 
nici odată pe scara ce ducea la caturile de sus: 
asta a fost pentru el o dureroasă lovitură. O săp- 
tămână întreagă şezu la capul scărei, sgâriind la 
uşă. Dar consemnul era aspru, putea să ribegească 
mult şi bine. Câinele pricepu îndată, cine îl isgonia 
din sălaşu-i favorit, 4 

Intro Duminică, p2 când bătrâna se da jos ca 
"să se ducă după obicei, la leturghie,. Falstaff se 
repezi asupră-i, o trânti la pământ şi ar fi sfâşiat-o, 
dacă n’ar fi venit cineva să-l impedice. 

“Bătrâna se îmbolnăvi de frică. Katia şi Falstaff, 
era prea mult; Isi prezintă ultimatum-ul: câinele 
ori ea. să plece din casă. A trebuit intervenţia prin- 
fului ca să împace lucrurile. El o făcu să înţeleagă, 
că nu putea isgoni pe mântuitorul fiului său, dar 
dădu porunci formale. ca să nu se mai intam ple à 


vre-odatä, ca prisfesa să-l întâlnească in cale.i. 


XV 


— Falstaff! Falstaff! îl striga Katia încet pe scară. 
Câinele alergä, si văzând deschisă uşa, era să se 
vânte şi să treacă Rubiconul, dar se opri nehotărât. 
Faptul era atât da periculos, chemarea atât de 
necrezută, încât nu-şi putea crede ochilor lui de 


40 as ~ 


“câine. Totuşi trecu, dar încet ca un dobitoc ce se 
gândeşte şi care ştie ce are de făcut. 

“In acest timp Katia îl asmufia, îi arăta scara şi îl 
poftea. 

Mai mult nici nu-i trebuia. Falstaff isi arătă colții, 
scoase un mârâit de supărare şi se repezi ca o 
săgeată. : 

In goana lui nebună răsturnă scaune... 

Doamna Léotard îl zări şi strigă ajutor, dar era 
prea târziu: animalul intră în odaia bătrânei ca o 
ghiulea de tun. - 

Un servitor alergă numai decât la prinţesă, care 


de astă dată nu mai era dispusă să ierte. Dar pe : ; 


cine să pedepsească? Ea pricepuse numai decât 
privirile ei căzură asupra Katiei... Intr'adevär, Katia 
cu desăvârşire palidă, tremura de groază. Biata 
copilă, abia atunci pricepuse ce urmări grozave ar 
fi avut năsbâtia ei. Banuielile putaausă cază asupra 
servitorilor nevinovaţi, dar copila se pregătea să 
spună adevărul în întregime. 

— Tu eşti vinovata? o întrebă cu asprime maică-sa. 

Văzând paliditatea mortală a Katiei, ieşi înainte 
şi zise cu glas hotărât: | 

— Eu sunt aceea care i-am dat drumul lui Fal- 


staff... din nebägare de seamă, căci tot curajul mi 


se risipise faţă de privirea furioasă a. prinţesei. 
= Doamnă Léotard s'o pedepsesti în mod exem- 
plar ! zise prinţesa ieşind. 

Ridicai ochii spre Katia aiurită ; mâinele-i atârnau 
¢@pene de ambele părţi ale corpului, obrazu-i micut 
şi palid, aplecat pe piept. 

Singura pedeapsă întrebuințată pentru copiii prin- 
tului, era încarcerarea într'o cameră goală. A sta 
timp de două ceasuri într'o cameră goală, nu era 
nimic crud, — dar când copilul era pus cu sila în 
acea odae, pedeapsa devenia destul de aspră. 

De obicei Katia sau frate-său, erau incarcqrati 
câte două ceasuri, Pe mine mă osândi la patru 


41 


ore de inchisoare, avandu-se in vedere grozävia - 
crimei mele. Zvăcnind de bucurie intrai în arest, 

Mă gândeam la mica mea prințesă. Ştiam c’o în- 
vinsesem. Dar în loc de patru ceasuri, am stat în- 
chisă până'la patru dimineaţa. 

lată de ce: 

După două ore de la încarcerarea mea, D-na 
Léotard află că, liică-sa sosită de la Moscova era 
bolnavă şi doria s'o vază, Plecä uitându-mă. Sluj- 
nica ce ne servia, bănuia pe semne că fusesem li- 
berată. — Katia, chemată jos, trebui să stea cu 
maică-sa până la unsprezece ceasuri seara. Servi- 
toarea o desbrăcă, o puse în pat, iar mica prințesă 
avea motive să nu se intereseze de mine. Se culcă 
ştiind bine că eram închisă pentru patru ore, bă- | 
nuind că servitoarea îmi va da dmimul în curând. 
Dar Nastia mă uită de-a binelea—cu atât maimult 
cu cât mă desbrăcam singurä—si astfel, miam pe- 
trecut noaptea ia arest. 


XVI : 


“La patru dimineaţa auzii bătând în uşa închisorii - 
mele. Dormeam culcată cu mare greutate pe dusu- 
mea. Deşteptându-mă din somn, dädui un țipăt de 
surprindere, dar recunoscui îndafă glasul Katiei, 
care intrecea pe celelalte, apoi pe cel al d-nei Léo- 
tard, al Nastiei şi al îagrijitoarei.—Uşa se deschise 
şi d-na Léotard mă fmbräfisä cu lacrimile în ochi, 
cerându'mi iertare că mă uitase. Mă agățai de gâtul 
ei plângând. Ingheţasem de frig şi toate oasele mă 
dureau, urmare a neplăcutei pozitiuni Ce-o avusem 
pe podeaua goală. - 

Cätam cu privirile pe Katia: ea se întoarse re- 
pede în odaia. de culcare, se urcase în pat si când 
intrai— dormea ori se prefăcea că doarme. Aşteptâu- 
du-mă, atipise fără de voe si nu se trezise de cât la 
patru dimineaţă, Bagand de seamă că nu venisem încă, - 
sculase în picioare toată lumea, desteptase pe d-na 


42 


Léotard, care tocmai atunci venise, pe bonä si pe 
toate servitoarele, spunându-le că nu venisem inca 
si astfel fui pusä in libertate. 

Dimineaţa aflară toţi ai casei întâmplarea mea. 
Prinţesa însăşi recunoscu că se procedase prea cu 
asprime în potriva mea. 

Cât despre print nu lam văzut nici odată aşa de 
supărat. i 
*!_ Aide! zise el d-nei Léotard, ce faci dumneata 
atunci? Cum procedezi astfel cu această biată co- 
pila? E-o barbarie! Sälbätäcie curată ! E faptă de 
Scit!.. Auzil.., Să închizi într'o cameră întunecoasă, 
o noapte întreagă, pe o copilă bolnavă, slabă, vi- 
sätoare, fricoasă, cu sufletul plin de năluciri 1. Dar 
înseamnă că vrei s'o omoril.. Nu-i ştii păţania? E 
o barbarie! e purtare neomenească |... Da, ţi-o spun 
eu, doamnăl.. Cum se poate pedepsi aşa de aspru? 
Cine a scornit pedeapsa asta? 

Biata doamna Léotard, cu ochii plini de lacrimi, 
îi explică faptele, îi expuse că mă uitase, că sosise 
fiică-sa, că pedeapsa în sine însăşi era foarte bună, 
şi că Jean-Jacques Rousseau sfătueşte asa ceva in 
genul acesta. 

— Jean-Jacques Rousseau, doamnă ? Jean Jacques 
Rousseau nu putea s'o recomande. D: altmintrelea 


J J. Rousseau nu'i o autoritate; J. J. Rousseau n'are. 


dreptul să vorbească despre educaf e. J. J. Rousseau 
şi-a nesocotit chiar pe propii săi copii, doamnă! 
Jean Jacques era un mojic, doamnă !.. 

— Jean Jacques Rousseau! Jean-Jacques mojic? 
Printe! Printe. Ce spuneţi? 

Doamna Léotard era o femee foarte cum se cade, 
care cu anevoe se supăra: dar săi atingi prejude- 
căţile, să superi umbra clasică a lui Corneille, Ra- 
cine, să insulfi pe Voltaire, si tratezi pe J-J-Rous- 
seau de mojic, să'l califici de salbatec... Doamne 
Dumnezeule! o podidiră läcrimile. Bătrâna femee 
tremura de mânie, 


— Vă uitaţi datoria printe, îi răspunse ea, scoasă 
din sărite. 

Prinţul se reculese numai decât şi se scuză. Se 
apropie de mine, mă sărută din toată inima, făcu 
asupră'mi semnul crucei şi părăsi odaia. 

— Sirmane print! esclama d-na Léotard, miscatä 
la randu’i. 

Şi ne apucaräm de lecţii. Mica prinţesă învăţa 
cu prea puţină atenţie. Inainte de prânz se apropie 
de mine cu un zâmbet pe “buze, mă apucă de umeri 
şi vorbi grăbit—ca şi cum ar fi vrut să'şi ascunză 
ruşinea. 

— Ei bine! Ce? Ai suferit de ajuns pentru mine ? 
După prânz ne vom juca în salon, 
= Trecea cineva pe lângă noi, prinţesa se îndepărtă 
numai decât. Pe înserate ne coborim amândouă, 
tinându-ne de mini, în salonul cel mare, Katia a- 
dânc mişcată, răsufla cu anevoe. Eu mă simtiam 
fericiă şi veselă cum nu fusesem nici odată. 

_ — Nrei să te joci cu mingea? mă întrebă ea. 
Stai acolo! 

Mă aşeză într'un colţ al sălei—dar în loc sa se 
îndepărteze ca să asvârlă mingea, se opri la trei 
paşi, se uită la mine, se înroşi şi căzu pe canapea, 
ascunzându'şi fata în mâini. Am făcut o mişcare 
spre dânsa, ea crezu că vreau să plec, 

— Nu te duce Netoskal Stai cu mine. Asta : 
trece indata.., 

Se sculă repede, se agăță cu vioiciune de gâtul 
meu, Obrajii îi erau umezi. Buzele'i mici se făcură 
ca nişte cireşe, Suvitele de păr fâlfâiau în desordine. | 

Mă săruta nebunește, sărutându'mi obrazul, ochii, 
buzele, gâtul, mâinele. M4 înghesuiam în ea si ne 
strângeam în braţe incetigor, cu veselie, ca două 
prietene, sau ca doi îndrăgostiţi, ce se cina 
dup’o îndelungată despărțire. 

Inima Katiei bătea aga de tare, încât o auziam 
RER ve 


44 


Din camera vecinä cineva strigä pe Katia, chie- 
mând'o la maică-sa. : 
_ — Oh, Netoska! astă seară, la noapte. Uurcä-te 

şi asteaptä-mäl.… 

Mă mai imbratisa încă odată fara sgomot si 
fugi la chemarea Nastiei. 


à XVII 


Intrai în odaia noastră, renăscută parcă; mă as- 
vârlii pe canapea, îmi ascunsei capul în mâini, şi 
începui să plâng de fericire. Inima'mi bătea să 
sfarme pieptul nu alta. Batu ceasul unsprezece si 
mă culcai, Katia veni pe la miezul nopfei. 

Mă salută de departe, fără sa rosteascăo vorbă. 
Nastia o desbrăca încet, anume parcă. 

— Jute! iute Nastia! murmură Katia, 

— Ce ai prinţesă? Negreşit co fi unde ai aler- 
gat pe scări, defi bate inima așa de tare? întrebă 
Nastia, “a 

__ Ah doamne! Nastia ce plictisitoare estil. re- 
pede! degrabä ! Si bätu din picior. 

_— O, ce nerăbdare! zise Nastia sărutând picio- 
rul Katiei, pe care’l desculfa. = 

Odată terminată toaleta micei prinjese, se culcă 
şi bona ieşi. Katia sări din patul ei şi veni la mine. 

__ Vino să te culci cu mine! murmură ea ridi- 
cându-mă din pat. O clipă mai apoi eram una în 
braţele celeilalte. Mica prinţesă mă sărută. 

__ Imi amintesc cum mă särutai noaptea! es- 
clamă ca înroşindu-se ca un mac sälbatec. 

Eu plângeam cu hohote. 

_— Netoska, murmură ea ptintre lacrimi, îngerul 
meu, e multă vreme, multă, de cand te iubesc; ştii? 

— De când? 

_ De atunci de când mia poruncit tata sa’fi 
cer iertare şi când apărai pe tatăl tau; Netoska, 


45 


or-fa-na mea! trăgăna ea cuvintele, presărănd să- 
rutări pe obrazul meu, 

Râdea şi plângea tot odată. 

— Ah, Katia! 

— Ei, ce-i? Ce este? 

— Pentru ce ne-am .,. atâta vreme? 

Nu terminai cuvântul; iar ne-am strâns ia peas 
fara sä rostim o vorbä, 

— Ascultä! Ce gândeai tu despre mine ? întrebă 
în sone mica prințesă. 

— O! cum mă mai gândeam la tine Katia! Zi 
-şi noaptea mă gandeam! Mă gândeam... 

— Si vorbeai de mine noaptea; te auziam! 

— Adevărat e? 

— Ba chiar ai şi plâns, de mai multe ori. 

— Vezi! De ce erai aşa trufasä atunci ? 

— Eram o proastă, Netoska! Aşa'mi tună câte 
odată prin minte şi atata’i tot. Eram mereu supă- 
rată pe tine. 

— Şi de ce? 

— Fiind-că eram răutăcioasă. Mai întâi pentru 
că tu valorezi mai mult de cât mine. Apoi pentru 
că papă te prefera mai mult. Şi tata’i bun, Netoska, 
nu'i aşa? 

A — O, da! îi răspunsei cu lacrimi în ochi, amin- 
tindu mi de prinţul. 

— O, inima cea buna! reluă cu seriozitate Ka- 
tia. Dar cum trebue să mă port cu dânsul? Puru- 
rea’i aga... Apoi, am fost silită sä'fi cer iertare, ce- 
eace iarăşi m'a indarjit in potriva ta, 

— Si eu vedeam că voiai să plângi, 

— Ei bine, taci, mică sclifosită ce eşti | zise Katia 
închizându'mi gura cu mâna. Ascultă: voiam să te 
iubesc mult, apoi — pe neaşteptate — te uram... 
Si te uram atat | Te uram atât | 

— De ce?, 

— Eram şi aşa foarte supărată pe tine. Nu ştiu 
de ce! Și apoi am înţeles că nu puteai să trăești 


46 


fără mine. Atunci mă gândeam : stai tu: am să te 
chinuesc. 

_— Räutäcioasa! 

— Ah, Katia! 

__ Micuta mea prietenă! continuă ea sărutân- 
du’mi mana. Si apoi nu voiam sä'fi vorbesc ; îţi a- 
duci aminte cum îl desmierdam pe Falstaff? 

__ Oh! Ce curajoasă ai fost? 

__ Dar ce fricä mi era! tärägänia mica prinţesă. 
„Ştii de ce am vrut, din toate puterile, să mă apro- 
pii de dânsul? 

— Nu, de ce? 

__ Pentru că te uitai la mine. Când am văzut, 
că te uiţi la mine, atunci mi am zis fie ce-o fi şi 
m'am dus. Te-am îngrozit, hai? Te temeai pentru 
mine ? 

— Grozav ! : 

__ O vedeam. Si ce fericită am fost când a plecat 
Falstaff. Doamne! Ce frică mi-a fost după asta, 
când s'a depărtat dihania! 

Katia râse cu nervozitate. Deodată ridicându-şi 
capul mă privi în faţă. Lăcrimi mărunte, ca nişte 

„briliante, tremurau în vârfu lungilor sale gene. 

_ Ce să fic oare în tine, de te iubesc atât? 
Uite, na! o micuță gälbicioasä, cu părul bălai-spă- 
läcit, ochi albaştri deschişi, o mică prostutä, o scli- 
fosită, o orfană | Ă 

— Şi Katia se plecă mai mult asupră'mi pentru 
ca să mă näpädeascä cu o ploaie de sărutări Si 
lacrimi. Era foarte înduioşată. 

__ Vai cât te iubeam! Dar mă gândeam: nu! 
nu! mam să i-o spun... Ce încăpăţinată eram | De 
ce’ti era frică de mine? De ce'mi era ruşine de 
tine? Vezi ce bine suntem acum! 

__ Katio, mi'i rău, îi spusei întrun avânt de fe- 
ricire: sufietul meu suferă |. . 

__ Da, Netoska! Ascultă inca... mai ascultă 
încă !,.. Cine ţi-a spus Netoşka? 

— Mama! 


— Ai să'mi povesteşti tot ce ştii despre mama ta? - 


47 


— Tot]... tot! îi răspunsei din toată inima. 

— Ce ai făcut cu batistele mele de dantelă ? Si 
panglica de ce mi-ai luat'o? Ah, obraznicä ce eşti !. 
Ştiu totul. 

incepui să râd. înroşindu mă. 

Nu, lasă, gândiam eu, am s’o chinuesc !.. Să as- 
tepte |... Altă dată mă gândiam: dar n'o iubesc 
de loc! n'o pot suferi!... Şi erai pururea blândă — 
căpriţă ce eşti!— Si ce teamă îmi era să nu mă 

: crezi proastal.., Tu estiintiligentä, Netoska ! foarte 
intiligentă, nu’i aga? 

— Haide ce tot spui acolo Katia? îi räspuns.i 
aproape jignită. 

— Da. eşti foarte deşteaptă ! confirmă Katia se- 
rioasă. O ştiu. Intr'o dimineaţă m'am sculat si de- 
odată, începui să te iubesc atât de mult, în cât 
începu să fie ceva ehinuitor pentru mine. Visam de 
tine toată noaptea. Mă gândeam: am să cer voe 
mamei, să mă lase să stau jos. Am să rămân acolo. 

Aci voiam să te iubesc,... şi poi, n'am mai vrut. 
In noaptea următoare, adormind mi-am zis: Vai! 
de ar veni, cum a venit eri, şi tu veneaj.. Ah! 
cum mă făceam că dorm. Ce obraznice suntem, 
Netoska! : 

— Dar de ce nu voiai sä ma iubesti? 

— Pentru cäl. Dar cezic?,.. Te iubiam !... Te-am 
iubit mereu!.. Mai tarziu te-am urât, Am s’o särut, 
mă gândeam en, şi am s'o ciupesc pan’ce-o muri... 
Drace !... Na, pro tufä ce eşti !... 

Si Katia ma ciupi. 

— ţi mai aduci aminte când ţi-am legat pan- 
toful ? 

— Da, imi aduc aminte }... 

— Da? ifi mai aminte gti, te simtiai fericită ? Mă 
uitam la tine: ti oat mi-am zis; am să'i fnod 
şireturile la pantofi 1... Ce-o să se gândească ? 
Eram aşa de mulţumită, eu! Şi, zău! voiam să te 
sărut, dar nam f&cut’o.. Aveam atâta poftă de 
râs Era aşa de caraghios, — şin tot timpul 


48 


plimbärei, imi veneau gânduri nebune. Nu mă pu- 
team uita la tine, aşa poftă de râs aveam... Şi ce 
mulțumită am fost, când te-ai dus la arest în locul 
meu... A | 
. (Odaia neagră, si numea arest). 

= Iti era fick? 

— O, da! tare frică... 

__ Eram mulțumită, nu pentru că te-ai pârât 
singurică, ci pentru că te-ai dus în locul meu. Ea 
plânge acum, îmi spuneam în mine, iar eu cât o 
mai iubesc! Mâine am s'o sărut atât de mult |... 
Am s’o sărut atâtl,.. Şi, doamne! nu te căinam — 
ci plangeam din această pricină. : \ 


— Ei bine, eu nam plâns, eram fericită, foarte 


fericită ! 

— N'ai plans? Ah! răutăcioasa ! esclamă Katia 
îmbrăţişându-mă si mai tare. 

— Doamne, Katiol.. Katio, cât de frumoasă 
estil... 6 

— Nu'i aşa? Ei bine, fă tot ce vrei cu mine 
acum ; chinueşte-mă, ciupeste-mä, te rog ciupeşte-mă 
odată, driguta mea, ciupeşte-mă... 

— Răutăcioasă | 

— Si mai ce încă? 

— Prostuţo |. 

— Şi alt ceva? 

— Alta? Sărută-mă |! 

Ne-am sărutat, am plâns, am râs. Buzele noastre 
se umflau de sărutări. 

— Netoşka! Mai întâi — ai să dormi mereu cu 
mine, Tie-ti place să säruti: ei bine, sane sărutăm. 
Apoi — nu vreau să mai fii tristă, De ce te plic- 
tisesti aşa? Ai să mi povestesti, nu-i aşa? 

— Am să ţi povestesc totul! Dar cum nu mi se 
mai uräste; sunt foarte fericită]... 

— Vreau să ai obrajii tot aşa de roşii ca şi ai 
mei. Ah! de am ajunge mai de grabă ziua de 
Le Tu ai chef de dormit, Netogka ? 

— Nu 


} : . 49 


— Ei bine, să vorbim atunci |... 

Si am flecărit astfel încă două ceasuri. Dumnezeu . 
ştie ce 4m mai vorbit. Mai întâi mica prinţesă, îmi 
mărturisi că'l iubea pe tată-său, mai mult ca pe 
ori cine în lume, aproape mai mult decât pe mine 
însu'mi. Recunoscuram că dna Léotard era o femee 
cum se cade, dar prea aspră Ne fäcuräm planuri 
pentru a doua zi şi cele următoare, ba ne regula- 
ram chiar, traiul pentru vr'o două zeci de ani.lată 
cum aranja Katia existentele noastre; într'o zi va 
porunci ea şi mă voi supune eu; a doua zi voi po- 
runci eu şi se va supune ea, fără să cârtească! Mai 
târziu ne vom împărţi conducerea. Una din noi — 
ceva mai apoi — se va preface că nu. se supune, 
atunci ne vom supăra, numai aşa. ca să râdem. Si 
ne vom supăra, cât mai de grabă cu putinţă Intr'un 
cuvânt ne aştepta o fericire veşnică.: In sfârşit, cum 
eram ostenite de atâta trăncăneală, mi se închise 
ochii, Katia râdea de mine, învinuindu mă că's som- 
_noroasä, si afipi înaintea mea, Dimineaţa ne deg- 

teptarăm împreună, Ne îmbrăţişarăm în fugă, căci 
se apropia cinzva. De abia avui vreme să ajung în 
patul meu. 

Toată ziua am fost zăpăcite de propria-ne fericire. 
Ne ascundeam de toată lumea, întratât netemeam 
de privirile străine. Indată ce intra cineva, tremuram. 
Ne temeam să nu ne prinză cineva .särutându ne. 

După amiază ne lăsară singure timp de ooră; mă 
folosi de prilej să'i povestesc. Katiei, istoria mea. 
„Negreşit — nu’, nevoe — so reproduc aci în toată 
. Jungimea ei, De altfel e un subiect ce merită să 
fie tratat a parte, ceea ce o să. fac, cândva. Imi 
rezum deci amintirile pe cât mai scur: cu putinţă. 

„Tatăl meu, Efimof, era muzicant. La început a 
fost clarinetist la un boer bogat, iubitor de muzică 
şi care avea o orchestră complectă —Effimof avea — 
din nefericire—darul. beţiei, care "1 făcea nesuferit, 
şi da care n'a putut să se lepede nici odaté.—Intr’o 
zi se întâlni cu un italian ce cânta destul de bine 


et 


din vioară, şi care’l invata meşteşuigul său. Ei legari 
o strânsă prietenie—până la moartea îngrozitoare : 


italianului, pe care’l găsi într'o zi mort într'o groapi . 


‘unde căzuse beat, fulgerat de-o congestie cerebrală 
„După această întâmplare, Efimof îşi schimbädt 
odată purtarea față de boerul sau, care} trata foarte 


bine ; ajunse obraznic, înfumurat, pretentios —b: | 
Chiar calomnia pe binefăcătorul său. O lămuri : 


violentă urmă după aceea şi boerul află cu mirak, 
că Efimof cânta din vioară; după ce’l auzi, fu sf- 
prins de talentul său şi'i oferi să rămână in ¢- 
chestră, cu salar mult mai mare şi'n calitate de prin 
- violinist. Efimof îngâmfat, trufaş şi sub stăpânina 
nebuniei, refuză pretextând dorința de a merge a 
Petersburg ca să se desăvârşească în arta sa. — 
Primi trei sute de ruble şi plecă. 


„Dar în loc să se ducă la Petersburg rătăci pir 


provincie, sin mai putin de câteva luni risipi tt 


banii. Fu silit atunci, să se angajeze într'o orchest) : 
călătoare, o părăsi pentru ca să intre în alta, ”; ! 


duse astfel timp de şapte ani o existență de m: 
zicant ambulant. - = 

„la sfârşit, scârbit de viata romadä şi inchiput- 
du-şi că era un mare artist, sortit celebritätei, pleă 
pe jos la Petersburg şi sosi acolo într'un hal ftă 
de hal. Făcu imediat cunoştinţă cu Buvarov, 
dintre cei mai de seamă muzicanți ai vremurilot - 
căruia reputaţie de abia începea să- se stabileasă, 
şi care viefuia dând lecţii. Buvarov lucra necontett, 
cu încăpăţânarea si stăruința unui neamţ; el is 
din întuneric uultumitä ocrotirei prințului X. 

»Efimof, leneş şi betiv, rare ori punea mâna !€ 
vioară, cu toate sfaturile prietenului său şi se afună 
din ce în ce mai tare în mizerie Făcându'şi il 
despre talentul său real dar nedesăvârşit, crefâ 
nefolositor să muncească sisi atribuia descurajaté 
sărăciei, pe care nici nu încerca s'o combată. » 

„Şi atunci întâlni pe mama. Ea avea trei suted? 
ruble, economii adunate cât a fost guvernantä inf 


| 


4 


€ 


| 


PA DR AR eo ee eT TR SER 3 à M + 


casă mare, Efimof crezu că aceste 300 de ruble, îi 
vor îngădui să capete poziţia si gloria ce-o visa. 
Se căsători cu biata femee, care’l iubia cu patima: 
dar nu zăbovi mult şi se căi de slăbiciunea asta. 
„Pe atunci eram. de trei ani—dar pricepeam multe 
lucruri. Nu cunoscusem nici odată pe adevăratul meu 
tată, care murise aproape imediat după naşterea 
mea. M'am alipit cu patima de Efimof şi în curând 
îi iubiam mai mult chiar de cât pe mama, Care era 
cauza acestei ciudate preferinti? Fără îndoială, în- 
trevedeam că Efimof era tot atât. de copil ca şi 
mine El îşi continua viata nefolositoare şi destrăbălată 
re dinaintea căsătoriei sale şi odată cele 300 de 
uble cheltuite, îşi îucrucişă braţele cu măreție. 
„Incepui să sufăr de mizerie şi neînfelegerea ce 
domnia veşnic între tatăl şi maică-mea. Locuiam 
îatr'un hambar, fără de aer — si, aproape făr'de 
lumina. — Mama lucra pentru trei şi se istovia, 
ceea ce nu ne împiedica uneori să murim de foame. 
In timpul veşnicelor certuri ce să iscau între părinţii 
mei, mă refugiam îngrozită într'un colţ al sărăcă- 
cioasei noastre locuinti—de unde vedeam tacâmu- 
rile sburând in tändäri, mama tipând gi, plângând, 
iar-eu stam locului tremurând ceasuri întregi. 
„Intr'o zi tate il întâlnipe: Buvarov,icare veni să _ 
ne vază şi'i procură un loc în orchestra operei. Mama 
care crede în geniul lui Efimof şi care'liubia — cu 
toate păcatele lui -— crezu că mizerabila noastră 
existenţă se va schimba şi fu foarte fericită. Această 
înseninare, dură numai câte va. luni, Efimof ras- 
pândi cele mai mârşave bârfeli în potriva lui Eu- 
varov; fu semet, obraznic şi se certă cu şeful or- 
-chestrei, sfârşind prin a fi isgonit din teatru. | 
„Continuarăm să vietuim ani de zile numai, din 
- produsul muncei mamei. Ca să'şi mulțumească pofta 
de băut, Efimof îmi cerea ades banii. daţi pentru 
târgueli; căpătase 'o autoritate aşa de ciudată asu- 
prä mi, ta cât nu îndrăzniam sa’l refuz vr'odată, cu 
toată supärarea ce i o pricinuiam, bietei mame, 


Be | Ae Rd 


52 = 
Pentru ca să mă răsplătească, îmi arăta vigneatal 
îmi spunea că'i un mare artist, că mai târziu vor 
fi fericiţi că vom locui într'o casă frumoasă, d 
viata noastră va fi atunci luxoasă şi fermecătoare 
Credeam toate minciunile astea ce nu le pot înşira 
cu buna credință, căci nebunia lui era de nevir 
decat: muri în ziua când putea să se vindece, 
„Pân' la una alta, mă învăţă să citesc gi’mi po 
vestia basme, ceea ce ‘mi afâtä inchipuirea înăbu 
şită pan’ atunci de dureroasa realitate şi începi 
să'mi făuresc himere aurite si mângâetoare, 

„Mă cufurdam în gânduri la vârsta când. copii 
nu fac de cât să râză şi să se joace; imi adunan 
minţile la un loc şi această cugetare prea zori, 
desvăluia în mine o simtibilitate bolnăvicioasă {i 
„exagerată. 

„Desnodămân!ul se apropia Shurmann, violonistul 
universal, cunoscut si salutat cu bucurie, veni k 
Petesburg să dea o serie de concerte. Efimof & 
ului si mai tare. Trebue să spun că nu lipsiadeh 
nici o audiție de soiul acesta şi venea cu convingerta 
marei sale superioritäfi asupra tuturor celorlalți ar- 
tişti, Câteva zile înainte de primul concert al hi 
Schurmann, întâlni pe prințul şi pe Buvarov, cart 
hotărâră să'i trimifä un bilet—căci lucrurile costau 
foarte scump.—Efimof ne'ănuind mărinimoasa în 
tentie si voind din tot sufletul să auză pe marele 
muzicant, mă hotărâse—în urma stäruintelor şi ri 
gäminfilor lui — să i dau cinci-spre-zece ruble din 
banii ce'mi dăduse mama pentru târgueli; şi cu 
toate remuşcările îngrozitoare, am săvârşit faptul 
ăsta josnic!... Câteva clipe mai apoi, am căzut întro 
criză de nervi violentă In aceeaşi clipă servitorul 
prințului aduse biletul. — Mama făcându'şi iardsi 
iluzii despre geniul barbatulni său, de care se päret 
că vrea să se ocupe şi prinţul, îl iertă căci ea ghici 
că el era vinovat de dispariţia celor cinci-spre-zect 
ruble, pe cari de altmintrelea el nu i le înapoie— 
dar nu'i ierta faptul căi stricase copilul, 


| 


„Tata se îmbrăcă în grabă, căci erau şapte ceasuri 
- si concertul începea la opt. Când plecă, mama mă 
atrase lângă dânsa, mă desmierdă muliă vreme, 


murmurând cu glas slab, „biata mea copilă, ce ai — 


să ajungi tu făr' de mine? Ce ai sä ajungi Netosko 


mea?“ Si plângea; plângeam şi eu mă simţiam. 


grozav de tristă. i 

„Ea era bolnavă de mai multi ani, se topia mun» 
sind, fiind nevoită să lucreze, ca să ne întreţie pe 
toţi. . : 
„Ne mai putând, căzu pe pat $’mi spuse să mă 
culc. O ascultai, dar n'am putut adormi de cât după 
îndelungate ceasuri de insomnie înfrigurată. Sufe- 


riam prea mult. Mama lăsase candela aprinsă. gi . 


cheia în uşă, cum făcea ori de câte ori tata se în- 
torcea târziu acasă. | 
„Pe la miezul nopfei mă trezii dintr'un vis grozav. 
Tata era înaintea mea cu vioara 'n mână Era gata 
să înceapă a cânta, dar o altă idee fi trecu prin 
minte. Puse vioara pe masă, se apropie de patul 
"hamei, se aplecă peste dânsa şi stătu astfel câteva 
clipe, cari fură o tortură sufletească pentru mine, 
căci nu pricepeam ce va să zică asta: în sfârşit îşi 
 primblă mâinile prin pat, bâ‘bâind cu nehotărâre, 
 Ridicându-şi capul mă înspăimântai, de paloarea 
chipului său. Mă uitai la mama, dormia adânc; corpul 
ei se desemua în linii tepene subt învelitoarea sub- 
tire; fără să ştiu nemişcarea ei mă isbi si osupra- 
vegheam cu răbdare, în speranța că am s'o văd cu- 
rând mişcându se. Dar nu se mai clinti de loc, . 
„Tata se îndreptă spre dulap, îşi turnă un pahar 

de vin, pe care’l sorbi dintr'o înghifiturä, Se înapoie 
la masă şi cum voia să înceapă primele acorduri, 
schimbă poziţia şi se-’ntoarse spre uşă, ca să nu 
mai vază patul. De îndată începu să cânte; înlemnii 
de emofiune: nu mai erau sunete obişnuite cele ce. 
jeşeau din instrumentul său — ci suspine, plânsete, 
sbuciumări sfâşietoare, ce se îngrămădiau în masă 
sub arcușu'i tremurător, Nu mai” puteam îndura 


54 


“multă vreme acea muzică desperatä, ce’mi sfâsia 
inima ; fipai si sării din pat, căzându'i în braţe; El 
îşi aşeză vioara în cutie. = 7 

— E timp să plecăm, hai Netoska! 

„In grabă îmi pregăti un pachet cu säräcäcioasele 
mele vestminte; el strecură în buzunare toate lu- 
crurile mărunte ce'i căzură în mână. Avea înfăţişarea 
unui nebun şi nu mă puteam uita la dânsul, fără 
să tremnr. Când fu totul gata, îi spusei: 

— Dar mama, tätutä, n'o luăm şi pe mama? 

— Vino şi ia’fi rămas bun de la dââsa, căci e 
moartă |... : é 

„Această ştire mă inghefä de groază, cu toate 
că întru cât-va-avusesem o tainică prevestire. 

„Mă apropiai de mama: era deja, feapänä cu 
faţa vânătă. Groaza mă împiedica să rostesc o. 
singură vorbă; totuşi aşi fi vrut să strig: 

— Haidem tätufä, haidem! 

„EL mă luă de mână si trecurăm pragw; dar 
acolo se opri... -: 

— Vino şi te roagă pentru mama ta îmi- spuse 
ei cu seriozitate. | 

„Intrai iarăşi în odae şi îngenunchiai înaintea 
icoanelor, dar nu puteam să mă închin, ribegitä 
de frică. 

— E timp, zise el în sfârşit, să plecăm!... 

„Tata îşi adiise iar aminte de ceva; îşi frecă ne- 
contenit fruntea. Deschise saltarnl scrinului şchiop. 
luă banii ce mai erau acolo şi mi "i strecură in 
sân chiar la piele; răceala metalului mă înfiora. 

„Scoboram scara, ea să nu ne mai întoarcem. 
Trecând pe dinaintea portarului, tata aproape fugea, 
de frică să nu fie întrebat unde se ducea noaptea 
Odată afară, el umbla a'ât de repede în cât cu. 
anevoe puteam să mă tin după dânsul: mă agäfai de 
haina lui ca să nu rămân în urmă. Dup'o jumătate 
de ceas de alergătură obositoare ne-am oprit pe 
cheiul canalului, tata se asezä pe parapet. 

— Tătuţă, îi spusei eu, nam făcut bine că am lă- 


55 


sat singurä pe mama. Trebue sä ne intoarcem ina- 
poi, să veghem careva la căpătâiul ei. 

— Ai dreptate: Netoşka; fugi. repede, eu am să 
te aştept aci. E lumină şin'o sii fie frică. Pe urmă 
poţi să vii iarăşi aci.. 

— Da, tätutä, aşteaptă-mă! 


„Ningea şi mi era frică să umblu singură noap- . 


tea, mai cu seamă mă îngrozia gândul că mă întorc 
lângă biata moartă. Dar trebuia, nu puteam să'mi 
părăsesc mama în aşa fel; era o fără de lege ie 
‘St era aşa de frig afară, aşa de frig! Cu toata 
graba fugii noastre, îl simfisem in de ajuns... 


„Aruncai spre. tata. o „ultimă, privire rugätoare si 


străbătui şoseaua. Cum pusei piciorul pe trotuarul 
din faţă, mă intorsei să'l văz pe tata. 


… Nu mai era acolo!.. fugea în direcţie opusă... 


Tipai şi 'ncepui să alerg pe urma Jui. Plângeam, 


îl strigam nebuneste, dar el nu voia să se oprească; 


şi să'mi raspunza. 
— Tatuta, ştrigai eu, tătuță, dacă nu mă mai 


vrei, am să mă întorc lângă mama, dar mai săru-: 


tă-mă înc'odaiă.... De atâtea ori mi-ai făgăduit c'o 


să mă duci într'o casă frumoasă... tătuţă. 


„Gâfaiam,. mă înăbuşeam, iar picioarele mi se. . 


A 


muiau. El.era departe. atât, de departe, in cât nu 
mai nădăjduiam să”! ajung, Coti colţul unei străzi, 


Făcui o ultimă -sfortare şi începui: din nou goana. . 


mea în mijlocul străzii, picioarele. mele ostenite se 


împiedecară de o peaträ: alunecai şi căzui în zăpadă. .. 


O sudoare. rece imi îngheţă. tot trupul simtiam o 
groaznică durere. în partea stângă a capului şi un 


lichid cald curgea pe obrajii mei, Sfârşită de pu-, 


teri şi suferinţi, leşinai... 

„Deschizând ochii, văzui în fata. mea pe prinţul 
__'tatäl d-tale — care m’a ridicat din faţa casei şi 
care m'a îngrijit aci. In curând, după asta, te cuno- 
scui pe dumneata Katia ; te iubiam şi iată toată is- 
toria mea. 3 

— Biată mititică adorată, sărmană orfană ! imi 


56 


zise Katia strângându-mă in braje şi scăldâudu-mă 
cu lacrimi şi särutäri. 

Dar Efimof ce s'a făcut? 

— Două zile mai apoi l'au găsit nebun, rătăcind 
pe câmpii... A fost: închis întrun balamuc, unde a 
murit imediat. i 

Katia era foarte mişcată. 

— Răutăcioasă |! răutăcioasă ce eşti! De ce nu 
mi-ai povestit toate astea pan’acum? Te ag fi iubit 
atât de mult! Te as fi iubit atât, biata mea Ne. 
toşka. Aşa dar te duceai să târguesti ? 

— Da, şi câte-odată ştrengarii mă băteau, ca 
să'mi ia paralele. 

— Oh, ticăloşii! Dacă întâlnesc când-va vre unul, 
am să iau biciul lui Falstaff <i am să'i bat, 

Micii săi ochi licăreau de mânie. 

Astfel trecu această zi şi următoarea, Mă gân- 
deam că să mor de bucurie. Mă înăbuşeam de fe- 
ricire. Dar fericirea asta nu era să fie de lungă 
durată. 

Doamna Léotard primise ordin să'i raporteze 
prinţesei toate mişcările noastre. Fa ne observă 
trei zile şi acest timp i-a fost de ajuns ca s'adune 
dovezi. 

Se duse la prințesă şi'i povesti că vefuiam în- 
tr’un fel de infrigurare, că nu ne părăseam, că ne 
sărutam în fie ce clipă, că plângeam şi râdeam ca 
nişte nebune, că flecăream neîncetat, ceea ce nu să 
mai întâmplase mai înainte. Doamna Léotard nu 
ştia cărui moliv să atribue această schimbare de 
dispoziţii, dar îi părea că mica prințesă era într'o 
stare de criză şi c'ar fi mai preferabil să ne lase 
cât mai puţin împreună. 

— De mult ma gândeam la asta, răspunse prin: 
tesa... Ştiam bine că orfana asta ciudată, o să ne 
pric:nuiască multe griji. Are o vădită înrâurire a- 

supra Katiei; zici că fiică-mea o iubeşte mult ? 
-— Nebuneşte |, 


on 57 


Prinţesa necäjitä si pizmasä pe mine, se înroşi 
de ciudă. | 

— Nui lucru firesc; răspunse es. La început 
erau atât de nepăsătoare una fafa de cealaltă. Si’fi 
mărturisosc, nu eram tocmai mulţumită. Cu tcată 
tinereţea ei nu pot garanta de nimic, de fata asta. 
A supt poate, cu laptele maică-sei, principii rele. De 
mii de ori i-am propus prinţului s'o îndepărteze 
punând'o într'un pension. Azi însă n’o să mai aş- 
tept, trebue să plece; trebue! 


XVIII 


Despărțirea fu hotărâtă. 4 
- In zadar cătă Doamna Léotard să'mi ia apărarea. 
Katia fu înştiințată că n'o să mai mă vază opt zile. 
Aflai această veste seara si fui ca si nimicită. Mi 
se părea—după cele petrecute între noi—că Katia 
n’o să poată suferi această despărţire. 

Prinţul, care veni a doua zi să mă vază, cata 
să'mi dea nădejde — mângâindu-mă —; dar totul 
se sfârşise pentru noi. Prinţesa era neclintită în 
hotărârea ei. 

Stam adâncită în durerea mea când-—după trei 
zile—primii un bilet, trimes de Katia, prin fata din 
casă: „te iubesc mult, îmi scria ea, şi nu cuget de 
„cât la mijlocul de a mă putea vedea iarăşi lângă 
„tine. Nu plânge dar drägufa mea şi scrie'mi de 
„mă mai iubeşti, Te am visat, Netoska: îţi trimit 
„bomboane şi te sărut mult. Adio!* Răspunsei Ka- 
tiei în acelaş stil, şi plânsei toată ziulica pe biletul 
ce il adresam. 

Doamna Léotard se arăta prevenitoare faţă de 
mine, gi se căia de cele ce spusese. Dar nimic nu 
mă putea mângâia, şi 'n fie ce clipă întrebam pe 
Nastia, bona noastră, de toate isprăvile şi mişcă- 
_ rile prietenei. mele. 


58 


Aflai întro dimineaţă că mă aştepta prinţul în 
* biroul său. 

Alergai tremurând de bucurie şi turburare lăun- 
trict, Prințul nu era singur. Katia se agätä de gâtul 
meu, de. cum deschise uşa, Apoi sărind pe genun- 
„chii tatălui său, îl acoperi cu sărutări, aşa de 
nebuneşte, în cât căzură amândoi pe canapea. 
„Mică nebunatecă ! zise prințul. 

— Oh, ce bun eşti tu tată, îi spunea Katia, 

— Dar de unde şi până unde, scumpă mititică, 
o atât de neașteptată si nebună prietenie? 

— Oh, taci tată! nu ne cunoşti daravelile, 

La aceste cuvinte, ne am asvârlit una din braţele 
celeilalte. Katia slâbise bine, plângând în timpul 
acestor trei zile! O vedeam îngrijată, pielita ei pälise, 
ea însăşi era atât de palidă, în cât, la urma-urmei, 
numi mai putui stăpâni plânsul. 


De odată Nastia bătu la uşă. Venca s'o caute pe 


Katia, din ordinul maică-sei. 
Katia päli ca o moartă la gândul că mă pără- 
seşte, . 
Prinţul părea tot atât de neliniștit. 8 
— La revedere, copii mei, ne vom. întâlni în fie 
care zi aci; D-zeu să vă binecuvinteze, şi ieşi.. 
Vail... Nici chiar această bucurie nu ne era hă- 
răzită |... ee 
Prinţul trebui să plece fără de veste, chemat la 
Moscova, să vază pe fiul lui — micul Saşa —greu 
bolnav. 
A doua zi fu o zi de lacrimi şi de bun rămas. 
Plecarea familiei era absolut trebuitoare; mi s'a 
îngăduit —mie si Katiei-—să ne luăm adio. 
Trăsura aştepta la scara peronului. Eram nebună 
de durere iar Katia cu desăvârşire abătută. 
Simfiam că se duce încă cineva, pe care’l iubi- 
sem; că o bucată din inima mea se îndepărta de 
mine; că viata mea toată se va scurge așa, fără 
speranţă, fără prietenie, şi mă inäbusirä lacramile. 
. Katia pricepea toate astea, ca şi mine, dar mult mai 


x 
0 


Cl 


59 


nervoasă poate, nu putea plânge. O luară pe sus, 
leginata. 

Mergeam lângă dânsa, fără să ’mi mai pot da 
seama de cugetam sau ba, acoperind'o cu sărutări 
şi scăldând'o cu lacrimi. 

De odată îşi redeschise ochii, şi văzându mă îmi 
zise: Nu plânge de fel, Netoşka mea, nu te fră- 
mânta din cauza mea; mă voi întoarce iar peste o 
lună şi atunci nu ne vom mai părăsi nici odată... 

Rămas bun... _ | 

Si râdea într'un chip ciudat, spunându'mi toate 
- acestea, ; 

i rintesa era lângă noi; scena asta o supăra şi-o 
îndârjia. 2 

— Haide, ajunge |! zise ea în stârşit. Plecăm Ne- 
togka! 

Si’gi tara copila. 

Katia scăpând din mâinile ei, veni iar la mine. 

— Tu eşti viata mea! esclamä ea gâfâind. Tu 
esti viata mea! Nu'fi spun adio Netogka, ci la re- 
vedere |... 

Ne-am mai fmbrâtigat înc'odată, şi plecă... . 

… Şi plecă pentru multă vreme, luând cu sine 
frumosul vis al nefericitei mele copilării, luând ju- 
mătate din sufletul meu şi poate că dânsa nici n'o 
fi bănuit vreodată, lucrul acestal. .. 


XIX 


Aşa dar Katia plecase |... să | 

Trebuia-d’aci înainte să rămân mai sigură şi mai 
orfană de cât totd'auna.. pet al 

Intrai fără de voe într'o altă viaţă şi ca o lun- 
trişoară legănată de valuri urmam valul ce voia să 
mă ducă după cum îi era vrerea. © 

O întâmplare şi mai însemnată de cât plecarea 
familiei prinţului la Moscova, se ivi în viaţa mea. 

Rämäsei singură cu d-na Léotard, Cincisprezece 


ny 


60 


zile după asta, primiram înştiinţarea că intoarcerea 
familiei fusese amânată pentru o dată nedetermi- 
nata, Guvernanta, pentru motive particulare nu putea 
să se ducă la Moscova. Prinţul, care o pretuia, 


” scrise fiicei sale celei mari—-Alexandra Mihailovna 


—să ne ia pe amândouă la dânsa: n'am vorbit încă 
de dânsa, "pentru că n'am avut pânacum prilejul 


s'0 vad de cât o singură dată. Era o fată din prima © 


căsnicie a prinţesei, care fusese mai întâi măritată, 
cu un antreprenor. Inainte de a se căsători a doua 


_oară cu prinţul, avusese grijă să'şi căpătuiască fata— 


ceea ce nu era toemai lesne, zestrea fiind prea ne- 
însemnată. In sfârşit, după patru ani de nerăbdă- 
roare căutări, găsi pentru fiică-sa un sot mult mai 


„bătrân de cât dânsa, dar bogat şi titrat. 


In primele vremi ale căsniciei acesteia, prinţesa 
se ducea să vază de două ori pe an pe fiica sa; 


“prinţul se ducea în fiecare săptămână cu Katia. Dar 
în curând prinţesei nu'i mai plăcu, să se vaza Ka- 


tia cu soră sa atât de des, ceea ce! sili pe print, 


"so ducă pe sub mâna. Katia o adora pe sora-sa, 


cu toate că erau firi cu totul deosebite, Alexandra 
Mihai:ovna era pe acea vreme de doua zeci şi doi 


"de ani, blândă, du oasă şi iubitoare; ghiceai numai 


de cât intrinsa o tainică tristefa; trăsăturtie'i dră- 
gălaşe erau învăluite într'o expresie de seriozitate 
atingătoare, ce trăja o suferință lăuntrică. Seriozi- 
tatea nu se potrivia nici de loc cu chipul ei de 
înger, după cum nu se potriveşte doliul, unui co- 


„pil. Nu te puteai uita la dânsa, fără să prinzi o 


adâncă simpatie pentru ea,  : = 
Era totd’auna palidä si predispusa pentru ofticä. 
Trăind vreme îndelungată, tot singură, nu'i plăcea 


;societatea,r. 


Imi aduc aminte de primirea ei binevoitoare, când 
am sosit la dânsa cu d-na Lcotard. Ea veni la mine 


. :9i.mä săcută cu multă gingăşie; ! apoi (mă luă în 
>. „braţe şi mă. întrebă, dic'aş vrea să rămân la dânsa, 


să fiu fiica ei. Văzui numai de cât în ea pe sora 


- 


Katiei mele: in‘'ma mi se strânse de emofiune, si 
o imbrätisai îndurerată. Mi se-părea că mai aud 
“cuvântul acela „Or-fa-nă !, 

“"“Alexandrea Mihailovna îmi arată scrisoarea prin 


" âlui, prit care ne recomanda ei. Binefăcătorul meu, 


de 


ee we Da à 


"îmi ura’ o viata fericită, si mi cerea să iubesc pe fiicä- 
Pp 


sa cea mare—care va fi bună pentru mine.—Ka ia 
‘fini scria de asijderea Cât.va rânduri, vestindu-ma 


"că 'W'o să mai părăsească pe maica-sa. 


lată Ciim  întrai într'o familie nouă, într'o altă 
“casă, smulgându-mă pentru a doua oară, dela tot 
temi era scump, dela tot ce devenise at meu. Sosi 
acolo cu inima sfâşiată şi obosită de viaţă. 

"Această 'fiouă existenţă se desfăşură potolită şi 
* fără ‘sbucitim) întocmai ca într'o mânăstire. Am 


” Vieţuit mai mult de opt ani îi casa ocrotitorilor mei 
' şi nu’mi amintesc, în tot timpul acesta de o serată, 


prânz, întrunire de rude sai prieteni. Două sau trei 
persoane veneau câteodată, între alţii muzicantul 
Buvarov, apoi bărbaţi care aveau -— în special — 


"faceri cu bărbatul Alexandrei Mihailovna ; acesta 


” era foarte absorbit de întreprinderile sale, şi con- 


“ săcră foarte pufintimp familiei; numeroasele lega- 
* turi,”pe “cari nu le "putea® părăsi, îl siliau să apară 


uneori în societate, Se vorbia de mult de ambiția 


” Yai, dar avea faima de om serios, ocupa o destul 


"de înâltă poziţie, isbânda şi riorocul nui erau dus- 
fans, iar Opinia! publică îi era prielnică, Se ocupa 


" fbarté riiult de sine însuşi, şi prea putin de neva- 


 stä-sa, care viéfuia iditr’o desăvârşită singurătate, de 
"care însă părea mulţumită. -  *" 
"Mă iubea ca pe copila ei, iar eu — tristă încă, 


“eu inima strivită din cauza despärfirei mele de 


Katia—mă aruncai cu afdoare în braţele ce să des- 


""cfăceau "ta 'să mă mângâe.® De-atunci am iubit’o 


” întruimă, ca pe-O mama, ca pe-o soră şi ca pe-o 


| ‘priétenä. ~~ 


In curând pricepui că, cu toate aparentile, era 
departe de a fi fericită. Cursul liniştit al existenţei 


62 


sale, se asemâna cu un strat de zăpadă ce fuvälue 
un vulcan aproape stins. Chiar zâmbetul ei blând, 
mu tăinuia în deajuns suferinţa arzătoare, ce'i sfâgia 
sufletul. Ghicii această netärmutitä fntristare in- 
gropată şi ascunsăn taina sufletului ei şi am iubit'o 
gi mai mult, 

Părea, de altmintrelea, că nu se’ncrede în sine 
însăşi, şi'şi supraveghea cu asprime inima. Câte 
odată — chiar în clipele când părea cu desăvârşire 
liniştită şi -senină— lacrimi mari curgeau din ochii 
ei. S'ar fi zis că cunostiinfa unui oare ce se des- 
teaptă în ea, ca s'o chinuiasgă. 

Bărbatu-său părea c'o adoră şi nu știe ce să mai 
facă pentrn dânsa, ea de asemenea îi arată dra- 
goste; totuşi, un copil ca mine putea să ghi- 
cească că între. aceste două inimi, era un slăi de 
ghiatä, pe care nici un soare nu Var fi putut topi 
vr'odată | 


Din capul locului, nu-mi-a plăcut bărbatul Ale- | 


xandrei Mihailovna. Era un om de statură înaltă, 
slab, rece, ochii: pururea ascunşi sub nişte ochelari 
albaştri, ca dinadins, Putin vorbăreţ, chiar fafa de 
nevastä-sa, păstra mereu acelaşi. aer taios şi rece, 
ca al unui englez. Posomorât, rare ori îşi găsia su- 
biect de vorbă. Uneori nu putea să sufere lumea 

Mie nu'mi dădea nici o atenţie şi dacă se în 
tâmpla să ne găsim laolaltă toţi trei—în salon—im 
pierdeam cumpătul şi căutam să mă ascund. 

Dacă aruncam--pe furiş—vr'o privire Alexandrei 
Mihailovna, o vedeam  scrutând cu mare nelinigte 
mişcările şi atitudinea soțului său, temându-se me- 
reu să nu'i displacă cumva, fiindu'i frică de alu- 
ziile ce nu-le puteam pricepe, 

Ea'şi întrebuința toată dragostea şi toată voinţa, 
ca să placă. omului. acesta, -pierzându'şi de mai 
înainte nădejdea că va reuşi. Căuta cel puţin să-l 
linguseascä, cerşindu'i- aprobarea pentru cele ce le 
făcea, Se bucura la cel mai mic zâmbet, ce’l putea 
smulge firei acesteia nesimfitoare si reci; dar chiar 


| 


bucurie nu era deplină si nu isbutia să gorească 
sila şi tristeţea ce domnea între dânşii. Numai când 
o lăsa singură, atunci devenea iarăş bună şi veselă. 
Atunci vorbea cu mine despre toate lucrurile, ca 
cu o bună prietenă. Vorbeam uneori de dânsul, dar 
convorbirea noastră se mărginea numai la simple 
întrebări ce mi le făcea în privinţa lui. „Asta mia 
spus, ori asta? Părea mulţumit?“ şi atâta tot. 
* „Intrebă chiar pe servitori, unde fusese ziua, de : 
“nu s'a plâns de ceva ?... 
. © astfel de dragoste mă mişca adânc. Nu eram 
decât un. copil, „totuşi simţeam dest.l de limurit, 
_. c& nu asa.erau legăturile dintre bărbat şi nevastă. 
«Ma pierdeam în bănueli si sfârşind prin a nu găsi 
„nimic. läsam. să scurgă zilele, obişnuindu-mă cu 
„tristeţea asta falnică ce vizita casa. 
é De abia-de. abia străbăteau în căsnicia aceasta 
„monotonă câteva raze. de veselie. 
. + Uneori Petru Alexandrovici se arăta mai atent ca 
de obicei fata de Alexandra Mihailovna; răspundea 
- gingăşiilor ei cu un. zâmbet ori cu o vorbă bună, 
„ „şi-o „ruga să cânte la pian — atunci ea ne cânta 
run cântec de dans, care însenina seara de iarnă. 
„„„.Dar,aceasta se întâmplă foarte rar ; viaţa noastră 
aproape. călugărească, se scurgea uniform, făr'o 
„singură. întâmplare mai de seamă. Sfârşii prin a 
„mă obişnui şi a găsi chiar oare care piacere in 
acest fel de viaţă. 
- Creşteam şi mă desvoltam ;. simţiri. noi se năş- 
teau în mine, simtiri ce'mi distrăgeau preocupările. 
„De altmintrelea, iubeam pe tânăra femee si din dis- 
cutie,.nu. îndrăzneam să . cercetez mai de aproape, 
„pricina. veşnicei sale mâhniri. 
…… Ea ghici dragostea mea şi se arătă recunoscätoare, 
„Când, citia o turburare vie pe faţa mea îmi zâmbia 
printre lacrimi si glumea cu tristejea ei însăşi, ori 
mai, bine, voia să mă convingă că trăia fericită şi 
mulţumită, că numai frământările lui Petru Alexan- 


drovici o intristau. şi că afară de asta—era foarte 
fericită, foarte fericită !.., 

Totuşi când rostia aceste ultime cuvinte, nu’si 
putea stăpâni lacrimele fierbinți, — 


XX 


Astfel Alexandra Mihailovna îmi păstra o dra- 
goste cu totul deosebită, îi plăcea să'şi împariă cu 
mine singurătatea. Ea'mi jertfea toate clipele de 
răgaz ce i le lăsa copilul ei—copilas abia de un an. 
Isi pusese în gând—poate—să'şi omoare vremea 
făcându'mi educaţia, fără frică de concurenţa d-nei 
Leotard, care cam zâmbia în faţa sfortärilor ei. 
Intradevăr: voia să mă înveţe, de odată, toate 
ştiinţele aşa că nu pricepeam nimic, iar dânsa se 
perdea în propriile ei explicaţii. D-na Léotard găsia 
că'i lipseşte metoda; dar dacă primele principii 
lăsau de dorit, le tnlocuiam printr'o bună voinţă 
foarte mare şi prin multă dragoste mutuală. 
Protectoarea mea prea puţin se sinchisea de pe- 
dagogie, observase însă numai, că pentru a mă 
instrui, era de ajuns să'mi înţeleagă felul meu de 
a gândi, şi să'mi ceară cu stäruintä toată atenţia: 
avea dreptate şi faptele au dovedit'o în curând. 

_-Inc& de la început relaţiile erarhice dintre profe- 
sor şi elev dispărură, Inväfam cu două prietene, 
‘ades era ca şi cum aş fi dat eu lecţii Alexandrei 
Mihailovna şi nu’i bănuiam şiretenia. De pildă : se 
năştea între noi vre'o - discuție, şi trebuind să do- 
vedesc dreptatea părerei mele—ceeace mă sforjam 
s'o fac — eram condusă fără să bag de seamă de 
dânsa. Când în sfârşit pricepeam, ghiciam şirelticul 
profesoarei mele, prefuiam sacrificiul ce’l făcea 
jertfindu’mi o mare parte din zi; după fie ce lecţie 
mă agäfam de gâtul ei. Excesiva mea simfibilitate, 
o miră și o mişca. Mă întreba curioasă despre tre- 
cutul meu, doritoare s'o auză povestită din gura 


65 


mea, gi de fie ee dată — la sfârşitul povestirei — 
devenea mai duioasă cu mine şi mai serioasă, căci 
copilăria mea nefericită fi insufla milă sin acelaş 
timp respect. Convorbiri lungi urmau acestor de- 
stăinuiri pe cari pe atunci le vedeam sub o lu- 
he nouă, trăgând de ele învățământ pentru 
viitor. 

D-na Léotard considera aceste convorbiri prea 
serioase şi văzând uneori lacrimi picurând din ochii 
mei, le găsia ne la locul lor, Eu însă nu eram de 
părerea ei. 

După fiece lecţie mă simfiam uşurată gi’nduio- 
gatä, ca şi cum existența mea ar fi fost întotd'auna 
perfect de fericită. Mai ales eram recunoscătoare 
Alexandrei Mihailovna pe care o iubiam dinzi tn zi 
mai mult, eat 

De dimineaţă ne întâlneam în odaia copliului, ne 
îmbrăcam, ne distram tnväjändu’l să vorbească, şi 
găsiam o neţărmurită plăcere, învăţându'l să mă- 
nânce şi jucându-mă cu el de a mama. 

Studiul, plimbarea, convorbirile şi muzică, îmi 
ocupau restul zilei şi astfel se scurgeau lunile, fără 
nici o întâmplare deosebită. 


XXI | 


Intr'o zi muzicautul Buvarov, care era un prie- 
ten al casei, veni să'şi petreacă împreună cu noi 
seara, Se vorbi de muzică, artă şi artişti, de tot 
ce'mi amintea de tata şi aveau un îndoit interes 
pentru mine. i 
“ Eram pe-acea vreme o fată destul de mare, luam 
lecţii de la profesori cunoscuţi, căci voiau sa facă 
din mine o femee învățată. Mă îndeletniciam cu 
aceste lecţii, pe cât îmi era cu putinţă dar tu- 
torora le preferam pe ale Alexandrei Mihailovna. 

Imi amintesc că'mi luaseră un profesor de istorie, 
dar îndată ce pleca, începeam iarăşi amândouă istoria 


DOSTOEWSKI—NETOSKA RUE 


66 


după metoda noastră. Citiam mult, şi câte o-. 
dată pân'la miezul noptei, sau. pentru ca. să, spun 
mai adevărat, eitea Alexandra. Mshailoyna, căci era 
_în acelaş timp cenzor şi cititor. 
Fiecare din aceste povestiri mă însufleţiau. Ne 
îmbiam ca şi cum noi am fi fost eroinele. Drept e 


fiind-că citeam mai mult printre rânduri. de cât în. , 73 


text: de altmintrelea, Alexandra Mihailovna. citia 
atât de bine in cât pärea:a fi asistat în- persoană 
ja acele întâmplări. zen 
Era caraghioasä, poate, patima asta. pentru citit, 
care ne ţinea treze aşa de târziu. Dar nu eram de- 
cât o copilă, iar dânsa o inimă zdrobită, care cu . 
anevoe isi tara povara viefei, Ştiam că în tovărăşia . 
mea găseşte un fel de uşurare. Mă uitam uneori, 
gânditoare ia dânsa. Ghiceam. viaţa mai înainte d 
a fi început s’o viefuesc eu însămi. . 41 » 
Astfel ajunsei la vârsta de treisprezece ani, . , 
Suferințele Alexandrei Mihailoyna creşteau zilnic, 
Se supăra lesne; tipetele de desnädejde deve 
neau mai violente, vizitele bărbatului ei se în- 
mulfeau iar acesta stalângă dânsa mai tăcut şi mai 
morocănos ca oricând, Viitorul tinerei femei, mă 
neliniştea foarte mult. Nu mai eram copil; observam 
şi ghiceam multe lucruri ; totuşi taina ce plutia peste 
casa asta mă chinuia, fără s'o pot descoperi. In anu- 
mife clipe credeam c'o înţeleg, altădată rămâneam 
nepăsătoare, nesimfitoare, supărată chiar, îmi ui 
tam curiozitatea, neputând găsi deslegerea proble- 
melor ce mi se înfätisau. Adesea ori se întâmpla să 
resimt o ciudată trebuinţă să fiu singura,... să pot 
cugeta,.. să cuget intr’una!.., : 
Aceste clipe îmi amintea timpul când eram acasă, 
înainte de a fi devenit amica tatei, am stat pe gân- 
duri timp de un an întreg, fără să pot rosti o 
vorbă, aga că devenisem cu desăvârşire sălbatecă, 
în mijlocul nălucirilor isvorite din inchipuirea mea. 
Deosebirea de starea actuală, se arăta priu turbură- 
rile şi chinurile sufleteşti, prin avânturile mele in- 


67 


conştiente, prin setea de „mişcare, ce mă făceau şi 


‘mai bicisnică de cât înainte de concentrarea gân- 


durilor. mele. 

Din parte-i tânăra femee se ferea de mine. La 
vrâsta asta, nu mai puteam -să fiu copil pentru 
dânsa. — Prea multe o. întrebam şi une ori mă 
uitam la ea în aşa chip, în cât era nevoită sd’si 
piece ochii. Aveam clipe ciudate. Simfeam că'i de- 
venisem o povară, Alte däfi — şi atunci era foarte 
trist şi chinuitor — într'un avânt de desnădăjduire, 
mă lua în braţe si cerca să mă facă să mă inte- 
resez de soarta ei. Nu'şi mai putea suferi singurä- 
tatea şi parcă credea c’o pricep, 'că suferim im- 
preună. ; : 

Taina dăinuia totuşi între noi! gi 

O simţim şi mă îndepărtam de dânsa. Prezenţa 
ei imi era nesuferitä uneori. Şi apoi, afară de mu- 
zică, puţine lucruri: ne mai apropia. Medicul o oprise 


"acum să mai cânte la pian. Să citească?'îi era pe... : 


_fie ce zi, tot. mai greu căci nu ştia ce să aleagă 
pentru mine. Am rămas la prima pagină; fie ce; 


cuvânt ar fi fost o aluzie, fie ce frazä neînsemnată, 
o problemă. i 

Fugeam amândouă de aceste convorbiri arzătoare. 

In această epocă starea mea morală, încercă .o 
sguduitură aspră si luă în sfârşit: o direcţie ceva 
mai hotărâtă. 

lată cum: 


XXII 


" Sala de mâncare avea trei ieşiri. 
Una dădea în salonul cel mare, a doua în odaia 


| mea şi acea a copilului, a treia în bibleotecă. La 
| rândul ei, bibleoteca avea o ieşire care da într'un 


- cabinet de lucru vecin cu odaia mea. Un: secretar 
"al lui Petru, Alexandrovici, care "n acelaş timp era 


şi copistul “lui, ocupă de obicei încăperea asta — 


unde erau cheile dulapurilor și ale bibleotecei, 


ui ae alte 


68 


Intr'o zi. după masă, găsi pe jos cheia bibliotecei, 
curiozitatea se anină de mine, deschisei şi intrai. - 
Era o încăpere destul de mare, foarte luminoasă, 
împodobită cu dulapuri mari cu geamuri, pline de 
cărţi. Cea mai mare parte le moştenise Petru Alex- 


* androvici, iar cealaltă parte o cumpărase Alexandra 


Mihailovna. Până în acea zi, nu mi se dăduse de 
cât cărţile alese cu multă îngrijire. Imi era deci 
uşor să ghicesc, că mi se destăinuiau multe lu- 
cruri. Pentru care, cuprinsă de o neînvinsă curio- 
zitate, tremurând de teamă şi “bucurie, deschisei 
primul dulap şi luai cel dintâi volum ce’mi veni la 


îndemână: era un roman, 


Intoarsă în odaia mea, închisei uşa, dar n'am 
putut citi; aveam o altă grijă: trebuia mai întâi să 
găsesc mijlocul de a dispune de bibliotecă, fără să 
ştie cineva. Lăsai cititul pentru un moment mai 
nimerit, dusei cartea la locul ei şi păstrai cheia, 

O pästrail era prima faptă rea din viaţă. Adăstai 
să văd ce o să se întâmple. Totul se petrecu cât 
se poate de bine. Secretarul după ce căutase cheia 
toată seara, se hotari a doua zi să cheme un lă- 


_cätus care”! procură altă chee. Incidentul n’a avut 


o altă urmare şi în curând fu cu totul uitat. 

Avui prevederea să nu mă duc în bibliotecă de 
cât peste opt zile, după ce m'am asigurat că nu se 
băaueşte nimic în lipsa secretarului. 

De atunci m'am pus cu furie pe citit şi asta fu 
o patimă. Toate näzuinfele, toate avâuturile tinereţei 
mele, care'mi desvoltase prea de timpuriu mintea, 
luară o nouă direcţie, pe care multă vreme, am 
crezut'o adevărata ieşire din situaţia mea. 

Curând fui atât de fermecată, închipuirea mea se 
desvolta cu atâta îmbelşugare, în cât mi se päru 
că uit lumea din afară. Destinul, părea că mă tintu- 
eşte în pragul noei vieţi, în care doriam atât de 
mult să răsbat şi despre care visam zi şi noapte. 
Dar mai înainte de a mă lăsa să apuc calea asta 


necunoscută, ursita mea mă urease până la o înăl- 


time, de unde'mi. arăta ‘ntr’o panoramă fermecă- 
toare, într'o luminoasă şi atrăgătoare perspectivă, 
întreg viitorul. Trebuia să trăesc acest viitor, după 
ce’l aflasem din cărţi sil văzusem în visuri, în 
“speranţe, în avânturile mele pătimaşe, în dulcile 
sbuciumări ale tânărului meu suflet. 
. Am citit la întâmplare şi întâmplarea m'a servit 
bine cu cele dintâi două volume, de altmintrelea 
existenţa mea fusese aşa de curată şi austeră, încât 
nu puteam fi ispitită de o citire nesănătoasă. Por: 
nirea firească de copil, tinereţea şi tot trecutul meu 
mă ocrotiau, Conştiinţa îmi iluminase, ca dintr'o sin- 
gură licărire, toată viata. Intr'adevăr, fie ce pagină 
mi se părea ca şi citită, Si cum nu era să merg 
până la uitarea prezentului, când era aşa de izolată 
de realitatea faptelor ; când în fata mea, în fie ce 
carte se incarna legile aceluiaşi destin, aceluiaș spirit 
de întreprinderi îndrăzneţe ce pluteşte asupra vietei 
omeneşti. Această lege ce-o bănuiam că există mă 
siliam din răsputeri şi cu toate aptitudinile mele 
supra întărâtate ale închipuirei, s'o pot înţelege, 
In fie care zi speranţa se întăria în sufletul meu, 
şi avânturile mele spre viitor deveniau tot mai 
aprige. Voiam să vieţuiesc- această existenţă ce-o 
descoperisem în cărţi, existența ce'miapărea învest- 
mântată cu toate strălucirile artei, cu toate momelile 
oeziei, Dar cum am mai spus'o, inchipuirea avea 
prea multă putere asupra nerăbdărei mele. Nu eram 
curajoasă de cât în visurile mele, în realitate, vii- 
torul mă înspăimânta. Intr’o tăcută învoială cu con- 
ştiinţa, mă hotărâi că trebuie să mă mulţumesc cu 
descrierea acestor frumoase fäuriri, până în ziua 
când voi putea să le îndeplinesc, in această lume 
mincinoasä şi romantică, unde nu întrevedeam de 
cât bucurii şi măreție — nenorocirea când o admi- 
team, nu juca decât un rol trecätor, pasiv gi tre- 
buincios să facă contracte dulci, ca să aducă schim- 
bări neașteptate ale destinelor în evoluţia către desno- 


70 


dămintele fericite, la cari in mod ne schimbat tin- 
teau toate aceste istorii. = 3 
_ Si viata asta de visuri, ce mă izola cu desăvâr- 
sire de mediul înconjurător, a putut dura trei anil... 

Si această viaţă era taina mea... 

Când se sfârşi, nu ştiam încă de trebue ori nu 
să mă tem, ca s'o destăinuesc. Existenţa mea în 
timpul acestor trei ani, a fost aşa de lăuntrică, atât 
de personală |. Eul meu se oglindea numai in toate 
aceste visuri, in cât mă zăpăciam şi mă'nspăi- 
mântam la ideia. că o privire străină, ar fi putut 


pătrunde în sufletul meu De alfel, toţi ai casei 


trăiau izolaţi, departe unii de alţii, într'o adâncire 
de cugetare călugărească. 

In aceşti trei ani, nu se mişca şi nu se schimba 
nimic în juru'mi. O tristă uniformitate domnia peste 
noi ca şi mai înainte. Cred că de maş fi putut scă- 
pa din cercul acesta de osteneli şi întristări, prin 
activitatea mea intelectuală, desgustul şi desnädej- 
“dea m'ar fi svârlit, poate, pe un drum nenorocit!.. 

D-na Léotard îmbătrânia, nu'şi mai päräsia-odaia, 
Copii erau prea mici, ca să mă intereseze. Bărbatul 
Alexandrei, mereu acelaş, aspru şi posomorât, mă 
îngheţa de groază. Tainica prăpastie ce’! despärtia 
de n:vastă-sa, zi pe zi se făcea mai groaznică, mai 
de netrecut. Alexandra Mihailovna se vestejia ca o 
plantă zdrobită, se prăpădea făr'de cauză aparentă, 
“ca din pricina unei grozave remuşcări al căreia 
"motiv, mă trudeam să'l ghicesc. 

Un lucru mă isbia, mai cu seamă: cu cât creş: 
team, cu atât mai mult se îndepărta de mine si 
prefăcătoria ei se da de gol prin neliniştea nervoasă 
ce mă făcea să sufär. În anumite zile, în unele 
clipe se părea că nu mă iubeşte de loc, că pre- 
zenţa mea îi era nesuferita. 

Am spus că începusem şi cu să mă îndepărtez 
de dânsa; şi de ’ndatä ce am făcut'o, devenii tăcută 
şi posomorâtă, ca toţi ai casei. lată de ce, tot ce 
vietuiseim în timpul acestor trei ani,tot ce se desvă- 


71 


- Îula in mine de pe urma visurilor, studiilor, spe- 
rantelor si avânturilor mele fnfläcärate, acestea toate 
nu le-am destăinuit nimänui, ; 
Suferintele Alexandrei Mihailovna ma făceau 
s'o iubesc pe fie ce zi, mai mult, — și totuşi nu 
ne apropiarăm nici odată cu desăvârşire. Nu pot 
să'mi aduc aminte acum, far’ de lacrimi, cât mă iubia 
dânsa şi câte sfortäri i-au trebuit să continue până 
la sfârşit, rolul de mamă ce şi'l impusese pentru 
biata orfană. Propria ei nenorocire, drept e, o târa 
dese ori departe de mine; parcă mă uita, cu atât 
mai mult cu cât nu mă vâram în sufletul ei. 
Astfel că la şaisprezecelea an al meu sosi, fără să 
bage care-va de seamă. In clipele de conştiinţă de- 
plină, când îşi da perfect seama, Alexandra Mihai: 
lovna se neliniştea aşa făr'de veste, din cauza mea. 
Mă lua brusc de la lecţiile şi ocupațiile mele, mă 
năpădia cu întrebările, ca si cum ar fi vrut să mă 
destăinuiesc ei şi apoi nu mă mai părăsia zile 'ntregi, 
cutând să'mi ghicească toate înclinările, toate do- 
rintele. Dar se desvätase de mine gi pentru că ades 
se purta cu firească simplicitate, infelegeam că gra- 
ba asta era neobişnuită şi nestatornică. De pildă— 
asta sa întâmplat când  împlinisem şaisprezece 
ani — scotocind intr’o zi printre cărţile mele, să 
vază ce citesc, fu foarte îngrijată văzând că tot cu 
lecturile. copilăriei mă îndeletniceam.—Ghicii la ce 
se gândea şi-o observai cu atenţie. Timp de cinci- 
sprezece zile mă întrebă, cercetândumă, ca să'şi poată 
da socoteala de gradul meu de desvoltare şi tre- 
buintele intelectuale. In sfârşit se hotări şi aparu 
pe masa mea Jvanoe de Walter Scott, pe care’l 
citisem deja de mult sil recitisem poate. de două 
ori. Mai întâi urmări într'o adăstare plină de teamă, 
impresiile mele—s’ar fi zis că le cântărește, ca şi 
cum i-ar fi fost teamă—; în sfârşit isbucniră iarăşi 
legăturile noastre. Ne regasiram insufletite una 
pentru alta, iar eu am fost aga de fericitä, in cat 
n’avui puterea să mă ascund de ea. La sfârşitul 


72 


citirei romanului, dânsa era încântată de mine. Ori 
ce observație a mea i se păru dreaptă, fie ce pă- 
rere sănătoasă. După a ei părere, eram destul de 
înaintată pentru vârsta mea. Incântată se puse iar 
să supravegheze educaţia mea ; ar fi vrut să nu mă 
mai părăsească; dar din nenogocire, lucrul acesta, 


nu'i sta în puterea ei. O nouă izbucnire a boalei | 


“ne despărţi încă odată, după care urmă o criză de 
desperare, ce dădu loc banueli'or si’i înăspri inima, 
Totuşi, chiar în timpul acestei perioade, avurăm 
câteva clipe bune : citiri, câteva cuvinte drăgostoase, 
muzica încă ne apropia, şi dese: ori me făcea să 
uităm; me destăinuiam una alteia din belşugul 
inimei, apoi ne răciam reciproc, după cele mai in- 
time revărsări ale inimei. | d 
Intr'o seară, cam într'amurg, citeam. distrată în 
cabinetul Alexandrei Mihailovna, Ea era la pian, si 
improviza după una din melodiile italiene dragi ei. 
Când ajunse la un motiv melodic pe care’l cu- 
noşteam — răpită de frumuseţea cântecului ce'mi 
mergea drept la inimă, începui să'l fredonez cu sfi- 
“ală. In curând însumeţită, mă apropiai de pian. Ale- 
xandra Mihailovna, ca şi cum m'ar fi pătruns, în- 
cetă sa mai cânte şi urmărea cu atenţie iubitoare 
4 fiece notă ce-o scoteam. Părea uimită de intensi- 
tatea vocei mele. | 
Pân'atunci nu cântasem nici odată în faţa ei, dar 
nici nu ştiam că am ceea ce se chiamă voce; ast- 
fel că, cu cât mă insuflejiam mai mult, întăriam si 
sunetul, energia, patima mea era “supra aţâţate de 
uimirea fericită a Alexandrei Mihailovna, uimire ce-o 
“simţeam, în felul cum întonam fie ce acord. In 
sfârşit terminai bucata cu atâta vioiciune şi putere, 
în cât ea "mi apucă făr'de ‘veste braţul şi se uită 
foarte” încântată la mine, | : 
"= Anetto? dar ai o voce minunată! esclamă ea. 
"Doamne | cum nu “mi-am dat seama pân'acum? 
1 — Dar'şt'eu singură, de abia acum observ, îi 
răspunsei foarte fericită. 


amet ap coli Ec i ie SE SNS 


73 


— Mulfumeste’i lui Dumnezeu, iubita si unica 
‘mea copilă! Mulfumeste’i pentru darul ăsta! Cine 


“ştie... Ah!.Dumnezeule! Dumnezeule !... 


\ 


Era atât de mişcată de această descoperire, şi 
întrun astfel de avânt de bucurie, căci nici nu ştia 
ce să'mi mai spună, nici cum să mă desmierde. 

A fost una din acele clipe, aproape bete de'de- 
plina sinceritate şi simpatie arzătoare, cum nu mai 
avusesem de multă vreme. Această mare bucurie 
luă chiar proporțiile unui fel de serbare, Trimise 
să'1 caute pe Buvarov, Aşteptându'l, deschiseräm la 
întâmplare, alte bucăţi ce le ştiam mai bine, şi în- 
cepui să cânt o melodie, De astădată sfiala mă fă- 
cea să tremur, îmiera frică să nu nimicesc printr'un 
nesucces, prima impresie ce-o produsesem. Dar în 
curând glasul meu, mă încurajă şi mă sustinu. Sin- 
gură mă miram de puterea volumului lui Această 
a doua încercare, risipi orice urme de îndoială. In 
exaltarea si nerăbdarea ei, Alexandra Mihailovna 
trimise să caute copii şi pe bonele lor, ba se duse 
chiar să'l caute pe bărbatul său sil făcu să iasă 
din biroul său, lucru ce în orice alt prilej, nici n'ar 
fi îndrăznit să'1 crează cu putință. Petru Alexandro- 
vici primi ştirea cu bună voinţă mă firitisi şi'mi 
spuse că trebue să muncesc. Plină de recunoştinţă 
— ça şi cum bărbatul ei i-ar fi făcut un mare sa- 
crificiu — Alexandra Mihailovna îi sărută mâinile. 

In sfârşit sosi si Buvarov. Bătrânul artist se 
arăta foarte fericit. ry 

El mă iubia mult. Isi aducea aminte de tata, de 
trecutul meu: după cei cântai în faţă lui de două 
trei ori, declară cu un aer serios, îngrijat, tainic chiar 
că eram admirabil înzestrată, că aveam talent; după 
părerea lui, trebuia numai să muncesc, Apoi fnchi- 
puindu'şi — fără îndoială = că poate fi periculos 
sa’mi facă prea multe laude Ja început, 'amâudoi 
începură să revie asupra celor zise; îşi făcură' semne 
de înţelegere şi toată convorbirea ce urmă = în- 
dreptată inpotriva amorului meu propriu == fu cin- 


SĂ 


„dat de stângace şi copilăroasă. Râdeam pe fnfun- 
"date, văzându'i după fie ce melodie, cum se trudiau 
să'şi ascunză impresiile, şi să caute observaţii asupra 
“defectelor mele, pe cari cu precugetare le märeau. 
‘Dar nu se phtură-stăpâni mult timp în rolurile lor. 
Buvarov se trädä> cel. dintâi şi plăcerea îl omeni 
fără voe. Nam bă. uit nici odată că mă iubia atât 
ide mult!.. Toată seara convorbirea urmă prieteneste 
„şi iubitoare. Buvarov ne povesti mai multe. anecdote 
„despre cântăreții şi actorii celebrii povestirile. lor 
aveau: înfocarea caracteristică artiştilor, când vor- 


obese de maeştrii veneraţi. După ce siaminti despre . 


tata, vorbi de mine, de copilăria mea, de prinţul, 
“de întreaga familie, despre care nu mai avusem 
“nici-o stire de la despărţirea noastră, ca şi Alexan- 
--dra Mihailovna. i 
Buvarov ducându-se de mai multe ori la Moscova, 
„putu să ne aducă ştiri. Aici convorbirea. luă o întorsä- 
“tură tainică, şi două-trei împrejurări, ce priveau pe 
print rămaseră wn ce nepätruus pentru mine. 
“Tânăra femee întrebă pe.marele muzicant despre 
Katia, dar el nu ştia nimic, oii pu voia să spună 
nimic; Asta mă. uimi N'o uitasem pe Katia dragos- 
"tea mea pentru dânsa nu slăbise şi nu cugetasem 
o: singură data, că s'ar fi putut produce o schim- 
bare oare. care în tânăra fatä.—Nu fineam socoteală 
nici de despărţirea. noastră, nici. de anii îndelun- 
“gaţi ce'i veţuisem departe una de alta, fără nici 0 
ştire: nici de deosebirea caracterelor şi a educafiilor 
"noastre ; o iubiam ca. şi altă dată. In visele mele 
Esuprafirésti ne primblam fmpreunä— braţ la braf,— 
mă credeam. eroina fie căruia. din romanele,, mele, 
"gin to: d'a una asezam lângă mine pe mica . prin- 
tesä, prietena mea. : : Reals 
Statul de familie hotărise să'mi angajez un pro- 
: fesor de cânt.  Buvarov ne recomandă pe cel mai 
bun şi mai cunoscut, A doua zi italianul D. se 
“prezintă, mă examină-şi se arătă de aşijderea plin de 
admiraţie, ca şi ilustrul muzicant.. După ce se gândi 


cet 2 


75 


mai adânc, socoti că ar fi fost mai în folosul meu, 
să iau lecţii la dâusul acasă, împreună cu ceilalți 
elevi ai săi, pentru că sentimentul râvnei de între- 
cere m’ar face să progresez mult mai repede şi că aş 
găsi la et tot ce mi-ar fi trebuit pentru studiile mele. 
Alexandra Mihalovna se învoi; şi de trei ori pe 
săptămână —dimineata — întovărăşită de o slujnică, 
mă duceam la Conservator. — i 

In aceeaşi epocă se petrecu o mică întâmplare 
ce produse asupră'mi o impresie foarte puternică şi 
care însemnă intrarea mea în vrâsta adoloscentei. 
Aveam pe atunci şaisprezece ani trecuţi. O nelă- 
murită nepăsare mă năpădia: era reacţiunea firea- 
scă a avânturilor zvăpăiate ce precedaseră această 
perioadă, Eram pururea în prada unui fel de linişte 
speriată, cu desăvârşire: nesuferitä. —- Iluziile mele | 
sburau una câte una, gonite — nu de împrejurări 
ci-pentru că perdeam puterea de exaltare capabilă 
să le susțină. Orice nepăsare înlocuia vechile mele 
insufletiri de copil neîncercat. Chiar arta mea, pe 
care o inbeam atât, căreia lumea îi făcuse o primire 
atât de bună, nu mai avea acelaş farmec puternic; 
nu mă mai interesa nimic, ba chiar Alexandra Mi- 
hailovna îmi iasufla d. sgust si din eauza asta su- 
feream, Desnă dăjduiri neaşteptate, crize de lacrimi 
rupeau uneori monotonia acestei stări de nesuferit. 
Căutam singurătatea, — | 

In această clipă ciudată o întâmplare deslänfui 
în sufletul meu o furtună, şi făcu ca aceasta ne- 
linişte vagă, să se prefacă în adevărat uragan. 

Inima mea fu grozav de turburată. — | 


XXIII 


Intr'o zi intrai în bibliotecă--toată viața n'am să 
uit amănuntele acestei întâmplări —; luai 'un roman 
de Walter Scott: JURĂMÂNTUL Ini Saint ROAAR, sin- 
gura lucrare a acestui autor, pe care n’o citisem 


76 ; 


încă. Imi aduc aminte că mi se strângea inlma, in 
prada—parcă a unei prevestiri, 

„ Qdaia era iluminată de razele piezişe ale soare- 
Jui ce asfintia, ale căruia unde luminoase sträbäteau 
prin ferestrile înalte şi se raspandeau pe parchetul 
strălucitor, Tăcerea era desăvârşită, Nici. o fiinţă 
nu se afla prin odäile vecine. Petru Alexandrovici 
iesise iar Alexandra Mihailovna, bolnavă, sta în pat, 
„Incepui' să plâng, ne mai putându-mă împotrivi ne- 
Jinistei mele. läuntrice, Deschizând a doua parte a 
„că tei, o râvăşii distrată,. cercind. să dau un înfe- 
les frazelor ce mi se perindau sub ochii mei. Mi se 
părea ca şi cum aş căuta prevestirea destinului meu, 
cum, se face când deschizi la întâmplare. o carte, 
In anumite clipe, toate puterile intelectuale se încor- 
deazä bolnăvicios, ca şi cum o lumina vie ar ilumina 
de. odată conştiinţa ; ca şi cum o vedenie profetică 
s'ar. impune zbuciumatului .suflet ce sufere şi tan: 
jeste în aşteptarea unui,lucru tainic; însufleţit apoi 
de o sper nţă caldă începe să nad&jduiasca la viatä.— 

Eram în această ciudată dispoziţie. 

Inchideam dinadins. cartea, ca so deschid la în- 
tâmplare, să caut astfel prezicerea viitorului meu 
şi citeam pagina peste care dădeam. 

. Dar tot foiletând cartea, găsii o hârtie scrisă. în- 
doită în patru. strânsă, ca şi cum ar fi fost uitată 
de mai mulţi ani. Cercetai curioasă descoperirea 
mea, Era o scrisuare fără adresă, iscălită cu literile 
_S. O ; am deschis'o. Faginele aproape lipite unele 
de altele, lăsase pe foile îngălbenite ale volumului 
urmele lor albe; marginile’i erau roase: se ghicia 
că scrisoarea aceasta fusese dese ori citită şi păstrată 
cu îngrijire; cerneala decolorată se invinetise; pâr: a 
datată de mult. Câteva cuvinte îmi atraseră atenţia, 
inima îmi bătu cu putere. 

_» Răsucii cu încurcătură hârtiă în mâinele mele— 
ca şi cum aş fi şovăi. s'o citesc..Ma aprepiai de e- 
reasträ: da! lAcrămile lăsase urmele tor pe cuvintele 
şterse pe jamitate, Ale cui erau lacrimile acelea? 


3 


Neliniştită, citii jumătatea paginei întâia... Un stri- 
găt de uimire ieşi din pieptul meu. Inchisei dulapul, - 
după ce-agezai la loc volumul, ascunzând scrisoa- 
rea sub fular, fugii în odaia mea şi mă apucai s'o 
citesc iarăşi. Dar inima'mi bătea atât de tare, încât 
liter. le săriau şi fugeau dinaintea o:hilor mei.—Mulă 
vreme nu putui pricepe nimic; ; 

In sfârşit descoperii începutul misterului, aflând 
cui era adresată scrisoarea, Ştiam că era o crimă 
să citesc rândurile acelea, dar ispita era mai putere: 
pică decât voința mes, Scrisoarea fusese adresată 
Alexandrei Mihailovna. e a 

Erau câte-va cuvinte de bun rămas de vesnic a- 
dio. După ce citii această scrisoare, am simţit că 
sufâr ca şi cum aş fi fost eu însu'mi aceea Co pier- 
dea totul; ca şi cum mi-ar fi smuls pentru totdauna 
visurile si sperantele; ca si cum nu'mi mai ramanea 
dec&t viata, de care de aci tnainte nu mai aveam ne- 
voe. Dar cine era autorul scrisorii? Ce fel fusese 
viata tinerei femei? Rândurile acestea contineau 
fapte şi iluzii, ce nu te puteau înşela. Dar în acelaş 
timp erau probleme în mijlocul cărora mă ră'ăceam, 

Totuşi mai că pricepui. k 

Stilul, mai cu seamä, insufla multe idei şi lämus 
ria caracterul acestei legături, a căreia ruptură sfâră- 

- mase două inimi. In sfârşit se citea limpede printre! 
rânduri, gândurile şi simtirile scriitorului, 
lată scrisoarea, pe care o transcriu cuvânt cu 
cuvânt: or ze te ME 


„Tu n'o să mă uiţi! Misai spus'o şi te cred]... 
Si iată că din acea zi viața mea întreagă se cu- 
prinde in aceste cuvinte. Trebue să ne despärfim; 
a sosit ceasul! O ştiam de mult, dulcea şi trista 
mea frumusete!... 

„Dar de abia astăzi am înţeles”. In toată vre- 
mea noastră, vreme când mă iubeai, inima mi se 
strângea şi sângera, gândindu-se la iubirea noastră, 
Mă vei crede oare? Simt că sufăr mai puţin acum! 


78 


Tot trebuia să ce termine astfel: era ursita neastră, 
o ştiain | Alexandro, nu eram egali, am simţit'o in 
totdeauna, fofdeauna / Nu eram vrednic de tine! Ar 
fi trebuit să sufăr numai eu singur pedeapsa pen- 
tru fericirea mea! Spune, ce eram eu pentru tine, 
până'n ziua în care m'ai priceput? Doamne? uite 
doi ani trecuţi şi nici azi nu pricep încă — de ce 
m'ai iubit tu pe mine/ Cum am ajuns la nebunia asta? 
Iji aminteşti ce eram în comparaţie cu tine? Ce m'a 
pus în văzul tău --de oare ce nimic nu mă deose- 
bea de ceilalţi? Mai înainte ca privirea şi zâmbetul 
tău să fi iluminat viaţa mea, eram simplu şi nat de 
rând, trist, posomorât; nu doream altă existență de- 
cât aceea ce-o duceam — atât de păcătoasă pe a- 
tanci— nu cugetam la nimic, şi nici că voiam să mă 
gândesc la ceva. Totul mă apăsă, iar eu mă supu- 
neam ; consideram munca silnică, drept cel mai de 
căpitenio lucru pe lume. Nu puteam să am decât 
această unică grijă: Ziua de mâine|.;. şi asta, încă 
mă „lăsă nepăsător! Mai înainte, e foarte mult de 
atunci, năzuiam la fericire, şi o visam ca un prost. 
Dar au trecut multe zile de atunci şi am început 
să trăesc singuratec, retras, serios, nesimtind chiar 
frigul ce'mi îngheţa inima amortita. 

„Stiam şi mă împăcasem cu ideia, că nici odată 
n'o să răsară un soare mai bun pentru mine.. 

„Eram de mai înainte convins de asta, şi nu mă 
plângeam - — căci, așa trebuia să fie. Când îmi a- 
pärusi tu, nam bănuit că voi îndrăzni cândva să'mi 
ridic nchii pân'la tine. Devenisem în faţa ta un 
rob, Totuşi inima numi tremura, nu tânjia, nu te 
presimţia: dormia vreodată ? Deşi sufletul meu găsi 
“aniitatea lângă. strălucitoarea'i soră, nu te ghicia 
încă. 

„Şi când aflai; totul -- îţi aduci aminte? de se- 
rata aceea, după acele cuvinte ce mă zăpăciră, fui 
pierdut, nimicit; totul se topi în mine, şi, mă vei 
„crede oare? in loc să fiu vrâjit de bucurie, aveam 


s 


79° 


atât de puţină îneredere în mine, încât n'am îuțeles. 
nimic! Asta nu ţi-am spus'o nici odată! — 

„Dac'aş fi putut dac’as fi îndrăznit, ji-as ‘fi mar- 
turist’o de mult. Dar am tăcut. Astăzi îţi spui însă 
totul, pentru ca să nu rosesti amintirea mea, pentru ca 
să ştii de ce om te-ai despärtit!.. Ştii cum te-am 
văzut pentru prima oară? Patima m'a cuprins ca 
o vâlvătae, pătrunse în sânge ca un venin, îmi to- 
pise toate simfirile şi cugetările; eram ametit şi 
răspundeam, iubirei tale curate, de milă, nu ca egal 
la egal, nu ca o făptură ce merita iubirea ta, ci din 
dorința neînfrânată şi fără de conştiinţă. — Nu te 
intelesesem, Ti-am răspuns ca unei femei căzute 
până” la mine, nu  cațunei femei ce voia să mă înalțe 
până la dânsa. Ştii ce te bănuiam! Știi ce va să 
zică acest „căzută până la mine“? Nu! nam să 
te batjocoresc explicandu-ti-o. Ti-a$ spune numai că - 
te-ai înşelat în privința mea! Nici odată, nici odată 
n'as fi putut să mă înalț până la tine! Puteam să 
te admir privindute de departe, cu o nesfârşită 
adoratie, când ţi-aş fi pătruns nobilele tale senti- 
mente, dar acest sacrificiu tot n’ar fi şters greşelile mele 
faţă de tine. Patima mea prea mărită de tine, nu era 
un adevărat amor. Imi era frică de iubire. Nicin'aş 
fi îndrăznit să te iubesc. In dragoste trebue să fie 
reciprocitate, egalitate, iar eu nu eram vrednic... $i 
nu ştiam ce simţeam! Oh! cum săi spun asta ca. 
să mă înţelegi! O, dacă îţi aduci aminte, după ce 
prima neliniște s'a potolit, după ce situația mea s'a 
limpezit, când nu mai rămăsese în mine, decât un 
simțământ curat---care nu mi-a fost mirarea, zăpă- 
ceala şi teama mea? Tot aga îți vei aminti, că m'am 
aruncat plângând la picioarele tale, şi că, tu m'ai 
întrebat cu spaimă, motivul acelei mari desperări;... 
neputândo'ţi răspunde, am tăcut. Dar sufletul meu 
se sfâşia, fericirea mă zdrobea ca o povară grea şi 
hohotele de plâns mugeau în mine, întrebându-mă 
cum am meritat o astfel de bucurie!... O soră, 
soră 1... De câte ori,—tu n'ai s'o ştii nici odată! — 


de câte ori ţi-am sărutat pe furig rochia — pe 
furis, căci eram convins de nemernicia meal — 
Räsuflarea’mi lipsea ; inima'mi bătea încet, dar cu 
“tărie — ca si cum ar fivrut să se oprească, să moară 
în pieptul meu înflăcărat. Când iţi apucam mâna, mă 
„Îngălbeneam si tremuram. Curăţia sufletului tău mă 
facurca, O! nu pot săi povestesc tot, tot ce sa 
îngrămădit în mine şi aş voiasa de multsä'fi spun! Ştii 
că duioşia-şi mila ta mi-au fost une ori dureroase? 
Când mai sărutat — asta nu s'a întâmplat decât 
odată și mi-o voi aminti-o pururi — o ceaţă mi 
sa pus pe ochi, şi am simtit'o pierzându-se în su: 
fletul meu, De ce n'am murit la picioarele tale tn 
clipa aceea? [fi spun „fu“ pentru prima oară, cu 
toate că mi-ai îngăduit'o de multă vreme. Ai să tn: 
jelegi ceeace voi să'ţi spun? Vreau sa’ti spuntotul! 
Îţi voi spune că m'ai iubit mult, că m'ai iubit, cum 
iubeşte o soră pe fratele său că m'ai iubit ca pe 
propria-ti făptură, căci tu mi-ai înviat inima, mi-ai 
deşteptat spiritul, mi ai vărsat fu toată fiinţa. bal- 
samul speranţei. Dar atunci, nu puteam să'ţi. vor- 


besc astfel, gi niei nu indräzneam! Nu ţi-am spus - 


pân'acum „soră“ ; nu eram fratele tău. Nueram de 
opotrivă ;... te-ai înşelat, în privinţa mea! 
yO vezi, chiar ta acest ceas, în această ord gro- 
zav3, nu mă ocup încă de cât de mine îasu'mi, de 
şi tu cugefi la mine si te nelinistesti din cauza mea. 
O, nu te turbura scumpă amicä! De aj şti cât de 
înjosit mă simt în proprii mei ochi! Si descoperirea 
asta ce zgomot a fäcut!.. Vei fi respinsă din pri: 
cina mea, vei fi despretuitä, vor râde de tine—căci 
sunt josnic în ochii lumei, Vai! cât sunt de vinovat 
că am fost vrednic de tine!,. Dacă cel putin, aş fi 
avut o valoare oare care, dacă aş fi făcut caz de 
persoana mea, te ar (i iertat poate! Dar suntjosnic: 
un nimic, un caraghios, si după caraghios nu mai 
este nimic altă ceva! Si de ce atâta scandal? Ei s'auapu- 
cat să fipe şi m'am descurajat. Am fost pururea slab! 
Știi situația mea în aceste clipe? Imi bat joc de mine 


- 


"si 


însu'mi, cred că 'ei spun adevărul, că sunt caraghios, 
şi mă urăsc! Da, îmi urăsc “chipul, fäptura toată 
obiceiurile, formele mele ordinare şi pururea le am 
urât! Vai! iartă'mi desnădejdea asta grosolană, tu 
m'ai învățat — tu sirgură — săi spun totull... 
Te-am pierdut! Am atras asupra capului tau duş- 
mänia şi batjocura generală, căci eram nevrednic de 
tine! Şi iată că gândul acesta mă chinueşte, îmi 
"loveşte, îmi sfâsie, îmi ucide inima. Imi vine să cred 
că nai iubit pe omul ce era aevea ’n mine, căte-ai 
înșelat | lată de ce sufăr, iată ce ma va urmări 
până la moarte, sau până la nebunie. "1 Să 
„Adio dar! Pun rămas! Acum când” totui 'des- 
coperit, când lumea a dat în vileag bârfelile siträn- 
cănelile ei — le cuno;team mai dinainte —; acum 
când m'am înjosit în proprii mei ochi, rusinat de 
mine, ruşinat chiar pentru tine, de alegerea ce-ai 
făcut'o; acum când sunt blestemat, trebue să fug, 
sub afurisenie, pentru liniştea ta, pentru odihna ta... 
Aşa pretind ei şi n'o să mă mai vezi nici odatăl 
Trebue.... Prea fusesem fericit; ursita mea se rata. 
cise, dar acumâşirepară greşeala, luând ce'mi dăduse! 
Ne am apropiat iar după ce ne-am priceput, iată că 
ne desparjim acum; dar oare n'o sine mai întâlnim 
nici odată? Unde şi când? O! -spune'mi a mea 
Alexandra, unde ne vom mai îatâlni iarăşi? Unde 
te-oi mai vedea? Şi cum te-oi recunoaște? Dar tu 
mă vei mai recunoaşte oare? tot sufletul mii pliu 
de tine... Vai? de ce, de ce, nenorocirea asta asu- 
prä’le ? De ce să ne despärtim? Explică-mi-o! eu 
n’o pricep şi n’o pricep de fel, n'o pot pricepel 
Crezi tu, că s'ar putea face dintr’o viaţă, două exis- 
tenti; că se poate smulge inima din piept, fara să 
mori? Vai! când mă gândesc că n'o să te mai văz 
nici odată, nici odată | At 
„Doamne! ce a mai sbierat lumea! Cât mii de 
frică acum pentru tine! L'am întâlnit pe bărbatul tău, 
Faţă de dânsul suntem nevrednici amândoi —- deşi: 
uu suntem vinovaţi! El ştie totul si încă de mult. 
„El ţi-a luat cu vitejie partea: te va mântui, te 
va apără în contra prejudecäfilor sin contra sbi- 


ai 


6 - 


MS D A 


-retelor.mulfimei Te iubeşte, te stimeazä, mântul- 
„torul tău - pe câtă vreme, eu? Eu fug! 

cm, Mam repezit spre dânsul, voiam săi sărut Au. 
El de aşijderea mia spus să plec, E- hotărât! Sa 
„zice că s'a certat cu toată lumea din cauza ta. 
Toată Jumea’l defaimä; îi impută slăbiciunea si 
“conivenţa lui, D-zeule! ce să mai spun? Ei nustiu, 
ci nu pot să ştie, nu's în stare să înțeleagă. lartă'i, 


jarta’i särmänica mea, cum i-am iertat şi “eu Si 


: mie mi-au luat. mai mult de'cât tie! 

„Nu ştiu ce’ti scriu!.. Despre. ce ţi-am Sorbie 
ieri, in clipa ultimului rămas bun? Am uitat tot:. 
Era fără voia mea, tu plângeai... lartă'mi lacrimile 
astea, iartă'mi-le! îs atât de slab şi laşi... 

„Voiam să'ți mai spun inca ceva.. O, încă odată 
numai să'ţi scald mâinile cu lacrimile mele, cum am 
udat scrisoarea asta, Înc'odată să'ți cad la picioare... 
Dacă „ei“ ar: „şti“ cât de curat era sentimentul tau... 

„Dar îs orbi]... 

„Inima Ii trufaşă şi semeaţă... N'or să vază, nor 
să "înţeleagă! .. şi n'or să te-creazä nevinovată, chiar 
de-ar jura toate vietäfile ce fiinfeazä pe pământ: 
'mevinovată |... Și apoi, e treaba lor: s'o înţeleagă? 
Dar cine ar îndrăzni să arunce piatra ? Care va fi 
cea dintâi mână ce se va-ridica asupră'ţi? O, ei nu 
se: vor sfii“să adune mii de pietre, şi vor îndrăzni 
să le arunce, căci ştiu cum s'o facă! Tevor executa 
toți laolaltă, asigurându-se în acelaş timp, că's 
fără de păcat, şi apoi vor lua cu smerenie păcatul 
nostru pe seamă-le!.. Vai... de-ar şti ce fact... 

„De le am putea spune” totul fără să ascundem 
mimic, ca să vază, să auză, să înţeleagă şi să se 
convingă de sinceritatea noastră. Dar nu! nu’s atât 
de păcâtoși |... Sunt desperat în clipa asta, şi poate'i 
bârfesc !... Te înspăimânt cu grozăviile mele!... Nu 
te teme, nu te teme de nimic, a mea Alexandra ! 
Au să te-priceapä; deja ai fost _inteleasa,... bărbatul 
tau... nădăjdueştel. . 

( „Rămâi cu bine! Rămâi cu bine!... Na’fi_ mulfu- 
mese! Adio penira totdeauna! “8,102 


4 


8 


Rämäsei näucitä, fără să pot pricepe ce se petrecea 
cu mine. O groazi mä zdrobea. Realitatea ma isbea 
ca un trăsnet în mijlocul viefei visătoare, ce-o du- 
sesem trei ani, Taina ce o aveam fn trei mâini mă . 
înlănțuia pentru toată viaţa. Cum? Incă nu puteam 
să'mi lămuresc: dar simţeam în aceste clipe, o nouă 
existenţă ce începe pentru mine. 

Din această zi intram într'o lume, pe care — cel 
ce mă ‘nconjurau — mi-o tăinuise cu 'ngrijire, mi-o 
ascunsese. Ce turburări era să mai aduc in. viata 
binefăcătorilor mei, eu— străină — căreia nu'i cerea 
nimeni nimic? Unde avea să mă împingă întâm- 
plarea care'mi desvelise secretul ăsta? Ce ştiam? 
Poate noul meu rol era să fiu nesuferită şi lor şi 
mie, Imi era peste putinţă să tac, să închid pentru 


 de-apururea În inima mea, ceeace descoperisem. Dar 


cum s'o spun, ce-aş deveni după ce’l voi fi spus? 
In sfârşit ce aflasem? Mii de întrebări nelămurite 
încă, se ridicau în faţă'mi şi'mi strângeau dureros 
inima. — Eram pierdută. | 
Imi veniră apoi alte impresii, cari nu le mai sim- 
tisem niciodată. Parcă treceam printr'o prefacere; 
parcă vechile mele chinuri dispăruse şi. fusese fn- 
locuite printr'un nu ştiu ce, de care nu mă puteam 
nici înveseli nici întrista. Noua mea stare se asemăna 
cu aceea a unei persoane ce părăseşte pentru tot- 
deauna o casă unde a dus o viaţă potolită şi li- - 
niştită: ea stă gata să se depărteze, dar înainte de 
a pleca, adresează un lung rămas bun întregului 
său trecut, pe când un trist simfämänt, o înăbuşă 
în fata unui viitor necunoscut, aspru, şi — poate— 


- periculos. ey 


In sfârşit, izbucni în hohote de plâns şi avui 
criză de nervi. Simfeam trebuinfa să văz, pe cineva, 
să'l fmbrätisez cu tărie. Numai puteam, numai 
voiam să stau singură. Mă dusei grăbită la Alexandra 
Mihailovna şi stătui toată seara cu dânsa. Eram 
singure. O rugai să nu cânte la pian, reiuzând şi 
eu să cint, cu toate stäruinfele ei, Parcă totul, îmi 
devenise deodată, nesuferit. Nu'mi puteam atinti 
atenţia la nimie. Cred eä am plâns împreună, 


84 


"Cea ce’mi aduc aminte, e că i-am căşunat frică. 


Ea încercă să mă liniştească Mă observă cu teamă, 
asigurându-mă că's bolnava și că nu mă ocupam , 


“îndeajuns de sănătatea mea! In fine o părăsii os- 


tenită și nelinistita. Mă culcai în pat, mă apucară 
frigurile. Ur 
 Trecurä mai multe zile, fara să'mi fi regăsit li- 


„niştea si fără să'mi dau socoteală de starea mea. 


In acea vreme trăiam cu si Alexandra, întro de- 
săvârşită singurătate. Petrii Alexandrovici plecase 
din Petersburg şi trebuia să şază trei săptămâni la 
Moscova, pentru afaceri. Cu toate că despărţirea fu 
de scurtă durată, tânăra femee se mâhni foarte. In 
clipele când era mai putin turburatä, se închidea 
singură în odae: fără îndoeală co stânjincam. Și eu 
de asemenea căutâm singurătatea Capul meu lucra 
într'o încordare bolnävicioasä, în vreme ce trupul 


"rămânea nemiscat, în prada unui fel de toropeală. 


Câte odată petreceam ceasuri întregi în lungi și ne- 
liniștite cugctări. Visam că cineva mă observă bat- 
jocoritor, că cineva din mine îmi spiona toate gân- 
durile şi mă defăima. Nu mă puteam descotorosi 
de chinurile ce mă frământau necontenit. Imi fä- 
ceam o părere îngrozitoare despre aceasta nesfârşită 


“viaţă de suferinfi şi jertfe, pe careo primise cu atâta 


supunere la voia soartei, biata Alexandra Mihailovna. 
şi pe care o meritase aşa de putin.. Mi se părea 
că fiinţa căreia să devotase, o dispretuia gigi bătea 
joc de dânsa. Mi se părea că criminalul ierta pe 
cel drept, şi din această cauză inima'mi sângera | 
Ag fi vrut să mă scap de bănuelile astea... Afu- 
risiam pe necunoscutul acela şi mă disprefuiam 
singură, pentru că aveam un astfel de simfamant 
faţă de un om, pe care nu trebui săi judec după 


“o mică dovadă. 


“ Analizam aceste fraze, aceste ultime strigăte de 
‘suprem rămas bun. Mi'l închipuiam pe omul acela: 
„acea ființă inferioară, şi încercam să ghicesc fnje- 
lesul chinuitor al acestor cuvinte: ,Nu’s egalul du- 
mitale I‘ dar mai ales mă uimiau vorbele acestea: 

int caraahias af mirela mie tna da alegcerea 


a mt à ci al 


85 


ce ai făcut'o!“ Ce însemna acesta? Cari erau 
persoanele la care făcea aluzie? De ce se mâhnia 


atât de tare? Ce perdeau ea şi el?. Şi făcând o 


sfortare violentă, mä apucai să citesc iarăşi scri- 


soarea care ‘mi zdruncinase sufletul, dar al cäreia 


inteles intim era aga de ciudat gi enigmatit pentru 


mine. Scrisoarea imi căzu din mâini si rămăsei in- 
- tr'o turburare infrigurata... 


’ 


‘Toate. astea trebuiau să se deslege, într'un chip 
sau altul, dar când intrevedeam sfârşitul, îmi apă- 
rea grozav. Eram aproape bolnavă, cand auzii în- 
tro zi intrând în curte trăsura lui Petre Alexandro- 
vici, care se înapoia de la Moscova Alexandra Mi- 
hailovna se avântă înaintea bărbatului ei cu un 
chiot de veselie. Eu am rămas împietrită locului. 
Imi aduc aminte că am fost neplăcut surprinsă de 
neasteptata mea turburare. | 

Ne putându-mă stăpâni, mă refugiai în odaia mea. 


Nu pricepeam. frica asta neaşteptată, dar îmi era 


teamă Peste un sfert de oră fui chemată să-mi dea 
o scrisoare de la prințul. i 

In salon găsii pe un necunoscut, care venise de 
la Moscova eu V'etre Alexandrovici, şi dupä-câteva 
cuvinte aflai că, noul sosit avea de gând să stea 
câtva timp in casa lui Petru Alexandrovici, Era un 
om de încredere, trimis de prinţul ca să'i reguleze 
câteva daraveri familiare de mare însemnătate, cu 
care se ocupase „foarte mult şi bărbatul Alexandrei. 

Predându'mi scrisoarea prinţului, omul de încre- ' 
dere adăugă că tânăra prinţesă voise - să'mi scrie 
şi dânsa, spunând până în ultima, clipă, că scrisoa- 


rea ei va fi neapărat gata la ora fixată; dar că lă- 


sase. să plece träsura, zicând că mare nimic a'mi 
scrie, că nu putea sä-exprime în de ajuns într'o 
scrisoare, că smângălise cinci foi de hârtie, pe cari 
—la urma urmei—le rupse şi că în fine trebuia să 
devenim iar, prietine, pentru ca să întreţinem 0 co- 
respondentä regulată. Tânăra prinţesă însărcinase 
pe mesager să'mi vestească apropiata ei vizită. Am 
aşteptat mult şi bine,... dar nam mai väzut’o uici 
odată. ; 


8B Aa - 


La nerabdatoarele’m! întrebări, trimisul îmi râs. 
‘punse că într'adevăr - toată familia trebuia să so- 
sească le Petersburg. La această ştire, nu mai pu- 
team de bucurie; mă înăbușeam. Mă grăbii să in- 
tru în odaia mea, să mă închid acolo, şi plângând 
“desfäcui scrisoarea prinţului. Imi făgăduia o apro- 
piată întrevedere şi mă firitisia cu multă bunovoinfä 
pentru noul meu talent. Binecuvant’a viitoarele mele 
‘isbanzi, îndatorindu-se să mi-le înlesnească. Lăcri- 
“mile mă înăbuşiră la citirea acestei minunate scri- 
sori, şi în acelaş timp mă simţeam. cuprinsă de-o 
fulgerătoare tristeţe. De ce? Nu ştiam, dar mă în- 
‘groziam ca de o presimfire nenorocită. : 
Trecură mai multe zile. In camera vecină cu 0- 
'daia mea, unde locuia secretarul lui Petru Alexan- 
'drovici, noul venit lucra acum dimineața — şi câte 
odată seara până Ja miezul noptei—Ades se fnchi- 
dea cu Petru’ Alexandrovici în cabinetul acestuiă 
şi acolo vorbiau multă vreme împreună Intr’o zi 
“după amiezi, Alexandra Mihailovna mă trimise la 
bărbatu:său, să'l întreb de voia să ia ceaiul cu noi. 
Negăsind pe nimeni în birou, şi bănuind că Petru 
Alexandrovici trebuia să sosească în curând, mă 
pusei pe tin scaun ca să'l aştept. Portretul stapa- 
'mului casei era atârnat în perete. Tresării fără de 
“veste, zărind portretul acesta, si intr’o zăpăceală ne- 
JAmurité începui să'1 privesc ţintă. Era aşezat des- 
tul de sus, lângă plafon. Odaia era însă așa de în- 
-tunecoasä, în cât ca să'l văd mai bine, apropiai 
“scaunul, urcându-mă pe el. Voiam să găsesc ceva 
în acel portret, o deslegare a bänuielelor mele. Imi 
aduc aminte că mai întâi mă impresionară ochii 
portretului, Imi veni de-odată ideia că ochii lui Pe- 
tru Alexandrovici fiind totdeauna ascunşi sub oche- 
lari, nw'i văzusem nici odată. 
Acea privire ascunsă îmi fusese pururea nesu- 
ferită şi antipatică, era ca o părere preconceputä, 
‘ce se indreptatia în această clipă. Inchipuirea îmi 
era întărâtată peste măsură; - - 
Mi se paru că ochii lui se fereau de ai mei șil 
ocolia, se furişau să nu li se vază minciuna şi fal- 


: Ny 87: 
‘ À 
sitatea, Crezui că ghicisem ceva. O bucurie tainică 
mă cuprinse; Un strigăt usur ieşi din pieptul meu, 
în aceiaşi clipă auzii o uşoară fâşiitură la spatele meu. 
Mă întorsei şi mă aflai față 'n fata cu Petru Alexan- 
drovici, care se uită la mine cu băgare de seamă. 
Mi se păru că roşeşte. Fata mi se înbujoră, și sării jos. 

— Ce faci aici ? mă întrebă el cu asprime? De 
ce ai venit aci? gdb i 

N’am ştiut ce să'i răspund.“ Venindu'mi putin în 
fire, i-am transmis cu mare greutate invitaţia Ale- 
xandrei, Nu 'mi mai aduc aminte ce a răspuns el, 
nici cum am ieşit din cabinet. Şosind îusă lângă A- 
lexandra Mihailovna, uitasem cu totul răspunsul 'so- 
tului ei şi i-am spus la întâmplare, că are să vină. 

— Dar ce ai tu Netoşka ? mă întrebă ea, eşti 
foc de roşie! la te uită!.. Ce ai? 

„— Nu stiu;… am alergat, i-am răspuns eu, 

— Dar ce tia spus Petru Alexandrovici? conti- 
-nuä ea cu vădită stânjire. 

Tăcui,., | 

In acest moment se auzi paşii lui, eu am ieşit nu- 
mai de cât din odae, Am aşteptat două ceasuri, în 
prada unei adânci nelinisti. In sfârşit fui chemată 
de Alexandra Mihailovna. O găsii tăcută, neliniştită. 
La întrebarea mea se uită cu aprindere şi ţintă în 
ochii mei, dar îşi plecă numai decât ploapele în jos. 
Părea buimaică. Am priceput că era într'o toană 
rea; vorbi puţin, se ferea să se uite la mine şi ca să 
înlăture nevoia de a răspunde întrebărilor zorite ale 
Jui Puvarov, se tângui de dureri de cap. Petru A- 
lexandrovici vorbea cu însufletire, dar numai cu 
muzicantul. Alexandra se apropie distrată de pian. 

— Cântă-ne ceva! îmi spuse marele muzicant. 

-- Da, Aneto, cântă-ne “noua ta melodie! zise 
Alexandra Mihailovna sprijinind cererea lui. fericită 
că găsise prilejul, 

Mă uitai la dânsa: ea mă fixa cu o căutătură 
plină de neliniştită adästare. Nu mă putui hotărî; 
în loc să mă apropii de pian ca să cânt —- indife- 
rent cum şi ce —:stätui nemiscatä, nedumerită de 
mine înswmi si refuzai cu hotărâre, 


88 


— De ce nu vrei să cânți? mă întrebă Alexan- 
dra: Mihailovna, alends se- cand la bărbatul ei, când 
la -mine, »: 

Aceste priviri mă See din răbdări. Mă scu- 
lai foarte neliniştită de la masă, dar de astă dată 
fără să mă mai ascund, şi tremurând, repetai cu 
mânie că nu voiam, că. nu puteam, că'mi era 
rau! Vorbind cercetam curioasă şi cu un ce provo- 


cător pe toţi cei ce mă înconjurau, Dar ştie Dum- . 


nezeu, cât aş fi dat să fiu în acea clipă singură în 
odaia mea |;. 

Euvarov- păru uimit; Alexandra vădit contrariată 
tăcu. Petru Alexandrovici se sculă de pe scaun, 
motivând că are treabă şi nemulţumit că ’si pier- 
duse vremea în zadar, se retrase grăbit, zicând că 
poate se va mai întoarce; totuşi strânse mâna lui 
Buvarov-în semn-de rămas bun, pentru ori ce tm- 
prejurare, 

— Dar în sfârşit, ce ai? Mă întrebă Bavater, 
pari serios bolnavă. 

+ Da, sunt bolnavă, mii rău, îi răspunsei cu 
pripire. 

— Intr'adevăr esti palidă, Şi odineoare erai foarte 
roşie! observă Alexandra Mihailovna, fără să ter- 


“mine, 


— Ei aşi! îi răspnnsei uitându-mă drept în o- 
chii ei, 

Biata femee nu putu să îndure cäutätura mea, 
îşi plecă ochii ca o vinovată şi o uşoară rogeafä 
îl coloră obrajii palizi. li apucai mâna şi i-o sărutai. 
Păru foarte veselă. 

— lartă-mă 'dacam fost astăzi o copilă răută- 
cioasă, exclamai atunci adânc mişcată Dar pe o- 
noarea mea, sunt bolnavă Ingäduie-mi să mă retrag. 

— Suntem toţi nişte copii, spuse ea zâmbind cu 
sfială. Da! şi eu sunt o copilă rea, mult mai rea 
de cât tine, adăugă ea încet la urechea mea. Adio! 
fii cuminte! Numai să nu „te superi pe mine te 
rogi...: 

_ = De ce?, o întrebai eu mirată de această -ne- 
vinovată mărturisire ce'i scăpase. 


89° 


— De ce? repetă ea stânjinită şi cu sfială. De: 
ce? Ei bine, vezi cum sunt Netoşka! Ce am spus? 
Adio! Tu eşti mai cuminte; de cât mine,... eşti mai 
deşteaptă de cât mine. Eu sunt rea, mai. rea de 
cât un copil. — RTE tk i 

m Vai, destul! esclamai eu turburată; nu ştiu 
ee să mai spun. Sia Rega 

O sarutai încă odată şi ieşii zorită din salon, E- 
ram în acelaş timp si foarte îndârjită dar şi foarte 
mâhnită. Imi era necaz pe mine  însă'mi că eram. 
atât de nerăbdătoare şi că nu ştiam să mă stă* 
pânesc. ; à 

Adormii nemulțumită de mine însu'mi şi plină de 
nelinişte : 

„A doua zi dimineaţa, la destèptare din somn, 
seara din ajun mi se arătă ca o amăgitoare iluzie; 
ne faselaseräm una pe alta, făurisem 0 întreagă is- 
torie dintr'un nimic. Toate acestea se datoriau lipsei 
noastre de experienţă faţă de cercetarea impresiilor 
noastre läuntrice, Simtiam că acea scrisoare ma: 
preocupa, că'mi întärâta închipuirea și mă hotărâi, 
ca de aci înainte să nu mai mă gândesc la ea In 
fata unei hotărâri aşa de uşoară de altfel şi con. 
vinsă că voi jina cu înlesnire făgăduiala ce mi-o 
tăcusem, plecai foarte bine dispusă la lecţie. Aerul. 
de dimineaţă îmi reîmprospăta ideile. Imi- plăcea 
foarte mult preumblarea asta timpurie. La nouă cea- 
suri oraşul începea să se fnsuflefeascä şi să capete 
tafatigarea de toate zilele, De obicei străbăteam cele 
mai populate străzi, cele mai sgomotoase.: Decorul 
în care se desfăşura viața mea artistică, mă încânta, 
Treceam cu un caet la subtioerä, cu bătrâna Natalie 
lângă mine, printre trecătorii cu feţele fugrijare şi 
aspre şi mă întrebam ce gânduri putea să aibă to: 
varăşa mea de drum; în sfârşit ajungeam la pro- 
fesorul meu—pe jumătate italian pe jumătate fran-: 
cez — (lămurit nu i se ştia naționalitatea). Une ori 
se arăta insufletit dar mai des pedant şi lacom. 
Totul mă înveselea şi mă făcea să râd ori mă fă 


„cea s& cad pe gânduri. Deşi sfioasă, viaţa de ar- 


tist fmi plăcea, Napotrivirea dintre viata zilnică, 


$05 

plină de griji mărunte şi arta’ căreia mă devotam, 
îmi plăcea, mă încânta chiar. 
“Cu speranţa” pătimaşă că voi isbuti, îmi clă- 


“ deam castele în spania; îmi croiam un viitor măreț 


şi ades inapoindu-mä de la lecţie, eram cu totul 
fnfläcäratä de inchipuirile mele, intr'un cuvânt eram 
aproape fericită. i 
In dimineaţa aceea venind acasă pe la zece cea- 
suri, eram tocmăi într'o astfel de stare sufletească, 
Uitasem totul, visând planuri märete, De odată ur- 
când scara, tresärii ca şi cum m'ar fi fript ceva. 
Auzisem glasul lui Petru Alexandrovici, care se da 
jos. Senzatia neplăcută ce mă näpädi, fuatât de pu- 
ternică, amintirea serei trecute îmi resări în minte 
cu atâta tărie, 'în cât n'am putut să-mi ascund ne- 
dumerirea. Il salutai cu o uşoară înclinare a capu- 
lui, dar chipul meu era pe semne aşa de expresiv. 
în cât se opri uimit în fata mea. Văzând această 
mişcare, mă înroşii şi mă urcai în grabă. El mor-: 
măi ceva pe care nul auzii şi'şi văzu de drum. 
Nu puteam pricepe ce simţeam Lacrimi de ne- 
caz îmi umpleau ochii pe fie ce clipă. Simţeam nu- 
mai că'l urăsc pe bărbatul Alexandrei, dar în acelaş 
timp mă cuprinse o desnădejde de mine insu mi. — 
Această veşnică frământare mă făcea să fiu într'a- 
devăr bolnavă. Nu mai eram stăpână pe mine. Indar- 
jită inpotriva tuturora, mă închideam în odaia mea. 
Alexandra Mihailovna veni să mă vază. Cât p'aci 
să tipe de groază, când mă ivii în faţa ei. Atât de 
palidă eram în cât singură mă speriai, când mă ui- 
tai în oglindă. Alexandra sezu cu mine o oră şi mă 


- îngriji ca pe copilul ei. 


Dar acele îngrijiri mă mâhniau. acele desmierdări 
mă chinuiau. In curând o rugai să mă lase singură. 
Dânsa ieşi foarte uimită, In sfârşit mâhnirea mi se : 
risipi după un potop de lacrimi. Spre seară eram 
mai bine. 

“Eram mai bine, pentru că luasem hotărârea să 
mă duc la dânsa, să cad la picioarele ei, să'i îna- 
poez scrisoarea pierdută şi să'i mărturisesc totul: 


„chinurile, îndoelile mele; voiam să strâng la sânwmi 


9» 
Oe 


ca o nesfârşită patimä pe biata martirä, să ‘irepet 
că-sunt copilul ei, prietena ei; că inima mi se des- 
chidea înaintea ei, ca să se uite în ea şi să vază, 
tot ce are în sine: pentru dânsa, câtă dragoste fier, 
binte si de nedistrus simtiam pentru ea. Dumne- 
zeule ! ştiam că eram singura făptură căreia îşi 
putea deschide inima. li.infelegeam mâhnirea, dar 


| inima nti se răsvrătea la gândul că putea roşi în faţa: mi. 


Sărăcuţa, sărmana mea,... să fi oare o păcătoasă ?: 

lată ce voiam să “i spun plângând la picioarele: 
ei; o nemărginită trebuintä de dreptate, măstăpânea 
şi un fel de aiureală îmi călăuzea hotărârile. 

"O neaşteptată întâmplare împiedică lămurirea asta. 
lată ce să întâmplă :- n 
Ducându mă la Alexandra -Mihailovna, întâlni. pe 

Petru Alexandrovici, care trecu prin faţa mea, fără. 

să mă bage în seamă: Se ducea la nevastä-sa: Mă 

opri locului; nici nu mă gândeam, la urma-urmelor, 
să-l întâlnesc în acea ciipă. Era să mă retrag, cu+ 
riozitatea mă tinu însă locului... Se opri o clipă în faţa 
oglindei, îşi aşeză părul şi spre marea mea mirare îl auzi 
fredonând un cântec. In aceaşi clipă o amntire 


aproape ştearsă din copilărie îmi veni iar înminte, + 


"Pentru ca să se înţeleagă mai bine senzaţia ciu- 
dată ce o simţii, trebue să povestesc această amin- 
tire: In primul an al şederii mele în casa asta, o 
întâmplare neînsemnată mi-a făcut o impresie adâncă. 
Şi tocmai întâmplarea aceea se repeta în aceleaşi = 
împrejurări. Am spas că înfăţişarea îngrijorată. şi 
mohorâtă a lui Petru Alexandrovici mă migease 
dureros, chiar de la: prima vedere, ca în totdeauna! 


de altfel, Câte suferinti în timpul petrecut la masa 


de ceai a Alexandrei Mihailovna | şi ce mâhniri am 
simţit, martură fiind la mai multe scene, foarte 
obişnuite între cei doi soţi. Imi amintesc că mi-se 
întâmplase să'l întâlnesc odată—ca giazi-—in aceaşi 
odae şi la aceiaşi oră, Ne duceam amândoi la 
Alexandra, Mă simţii întricoşată de vederea lui. şi 
mă ascunsesem într'un ungher, ca o vinovată. Tot 
aşa şi acum, se oprise în faţa oglindei şi o nelă- 
muritä simtire mă făcuse să tresar, 


92 


"Mi se păruse că'şi schimbă înfăţişarea — cel putin 
îi zărisem un zâmbet în clipa când se: apropiase 
de oglindă —; nu'i cunoşteam zâmbetul acesta, căci 
nu se însenina nici când faţă de nevastă-sa Chipul 
i se preschimbase pe neaşteptate, de îndată ce'şi 
zări mutra în oglindă. Zâmbetul făcuse loc—ca Ja 
comandă unei infätisäri mâhnite ce se ivi iar de 
neîntrânt şi firesc. Buzele îşi schimbară culoarea; — 
îşi încruntase sprincenile, devenind iarăşi omul de 
toate zilele şi atât de neplăcut. In sfârşit după o 
repede inspecţie a persoanei sale îşi plecase eapul 
în jos cu o aparenţă de om copleşit. Statura i «se 
încovoiase. După aceasta a doua preschimbare înaintă 
în vârtul picioarelor spre camera soţiei sale. Acum 
ca şi în ziua aceia îndepărtată se crezuse singur, 
când se 'oprise în fata aceleiaşi oglinzi. Când îl 
auzi fredonând — el să câute!? — încremeni, -cu 
inima strapunsa de o săgeată. Nervii mi se zgu: 
düirä şi isbucni într'un astfel de hohot de râs, în 
cât nefericitul cântăreţ, cu un țipăt, se dete îndărăt 
cu desăvâşire palid, ca un criminal prins asupra 
faptului, se uită uluit şi plin de mânie la mine. 
Privirea asta mă făcu. să'mi pierd capul. Continuai 
să râz cu nervozitate. Trecui pe dinaintea lui si 
intrai liniştită la nevastă-sa. El rămase soväind in- 
dărătul draperiei. Aş fi pus rămăşag că n'o să 

treacă pragul. Intr'adevăr, nici n'a intrat! 
© Văzându-mă intrând, Alexandra Mihailovna se uita 
lung la mine şi cu o nespusă uimire; mă întrebă 
ce mi se întâmplase. N'am ştiut ce să ‘i răspund, 
In sfârşit, ea înţelese că eram suferindä şi mă cer- 
cetă neliniştită. } 

ji apucai mâinile şi i le năpădi cu särutäri In 
acea clipă pricepui răul, tot raul, ce i Par fi prici- 
nuit destäinuirile mele, din fericire împiedicate de 
întâlnirea mea cu bărbatul ei. 

Petru Alexandrovici intră şi el în acest timp. Mă 
uitai la el. Era serios şi posomorât ca întotdeauna 
şi părea că nu "şi mai aminteşte de cele ce i se 
întâmplase, Dar după paliditatea lui, după - uşorul 


93 


tremur al buzelor, recunoscui cä:se trudea să 'şi 
ascunz4 turburarea. li salută tăcut şi rece pe ne- 
vastă-sa, apoi se aşeză pe scaun, Când întinse mâna 
ca să'şi ia ceasca de ceai, am văzut că tremura. 
Aşteptasem o isbucnire. 
Avui ideia să ies, dar nu mă putui hotărî zărind 
paloarea şi groaza Alexandrei: se aştepta— se vede 
—la ceva neobişnuit şi groaznic. In sfârşit furtuna 
pe care o aşteptam, Isbucni, jn timpul unei tăceri 
adânci ochii mei întâlniră — din întâmplare — oche- 
Jarii lui Petru Alexandrovici afintiti asupra’mi. 
Tresării şi -plecai cu capul înjos. Alexandra observă 
zăpăceala mea. is if 
— Ce tot ai dumneata? De ce rogsesti?, ma. în- 
treba el scurt şi grosolan. e a 
Tacui; îmi bătea inima aşa de tare, in cât.nu 
puteam rosti o singură vorbă, _ E Apar 
— De ce a rosit? De ce roşeste în totdeauna? 
continuă el adresându-se . nevesti-sei, arătându mă 
cu o privire obraznicä. Să 
Mă cuprinse mânia şi îndreptai o privire rugă- 
toare sgre Alexandra Mihailovna, obrajii ei palizi 
se aprinseră, 54 le Ree 
:— Aneto imi spuse ea cu hotărâre, du-te: în 
odaia ta, am să viu şi eu imediat, . set te 
Vom petrece seara impreuna,..  -.; petre ne. 
— Te întreb .. m'ai priceput ori uu? esclamă 
el, ca si cum n’ar fi auzit pe nevastä-sa, de cero- 
şeşti când mă întâlneşti? răspundel =» „i 
— Fiindcă o sileşti să roşiască şi pe dânsa ca şi 
pe mine! ii răspunse Alexandra cu glasul întretăiat 
‘de emotiune Re i 
Mă uitai uimită la Alexandra. Nu pricepui vioi- 
ciunea räspunsului ei. BUS Tabs a wee 
— Eu sunt cel ce vA face să roşiți? eu? strigă 
Petru Alexandrovici înlemnit, apăsând cu putere a 
supra cuvântului „eu“, Din pricina mea roşeşti 
dumneata ? E cu putinţă să te fac eu să roşeşti? 
dumneata ai de ce roşi, nu eu! Hai, ce zici? -: 
Fraza era atât de limpede pentru mina. Fu- 
sese însoţită de un zâmbet atât de batjocoritor si 


94 


spusă cu un ton atit de aspru, în cât stäpai un țipăt 
si mă repezii la dânsa. a2 

Mirarea, înmărmurirea, imputarea, groaza se zu- 
grăviră rând pe rând pe chipul palid ca moartea 
al bietei femei. Mă uitai la el, împreunându'mi ru- 
gator - mâinile. Părea că pricepe, că mersese prea 
“departe. Dar furia care’i dictase fraza asta, nu se 
potolise încă. Totuşi tăcuta mea rugă îi zăpăcise. 
Gestul meu îi spunea lămurit, că nu eram străină 
de înţelesul vorbelor lui. 

— Aneto! du-te în odaia dumitale, zise Alexandra 
cu glas slab, dar sigur. Am mare nevoe să rămân 
singură cu Petru Alexandrovici, 

Părea liniştită, dar. mai-mult mă temeam de li- 
nigtea asta aparentă, de cât de-o turburare furtu- 
noasă. Ma făcui că nu aud si rămăsei locului, 

Mă sileam să citesc pe fata bistei femei, ce se 
“petrecea în eul ei. Mi se părea că nu intelesese nici 
exclamatia, nici mişcarea mea. * : 

— lată ce-ai făcut domnişoară! îmi spuse «el a- 
pucându'mi mâinele si arătându'mi pe soţia sa. 
"Dumnezeule! N'ăm văzut nici odată o desperare 
aidoma celei ce-o citeam pe acel obraz abătut. El 
mă luă de mână şi mă scoase afară din odae. Mă 
uitai îacă odată la dâuşii: Alexandra Mihailovna 
se aplecase pe cămin şi'şi strânbea® capul cu’ mâi- 
mile, zvârcolirile corpului ei vädeau o suferinţă în 
grozitoare. Strânsei cu putere mâinile lui Petru A- 
lexandrovici. - " 
à = Pentru numele lui Dumnezeu ! Pentru numele 
Domnului! exclamai eu cu glas întretăiat, îndurare! 
„— Nu te teme de nimic! Nuţi fie frică! îmi 
răspunse într'un chip ciudat. E o criză! Dar, du-te, 
du te odată!.. 

Mă aruncai pe canapeaua din odaia mea simi 
ascunsei faţa, ca să fiu în întuneric, Stătui aşa trei 
ore, suferind toate chinurile iadului. In sfârşit ne 
mai putându mA stăpâni, trimesei să întrebe de'mi 
era îngăduit s'o văd. Doamna Léotard îmi aduse 
răspunsul. 

' Petru Alexandrovici mă fnstiinta că, starea Alex- 


os 


‘andrei Mihailovna: cerea un repaos absolut, dar 
criza trecuse şi nu mai era nici un pericol. Statui 
în picioare până la trei dimineaţa, umblând încoace 
şi în colo prin odae. Situaţia mea începea să fie 
mai nesigură ca ori când. Totuşi mă simţeam mai 
liniştită poate, pentru că eram cea mai vinovată. 
„MĂ trânti pe pat, asteptand cu nerăbdare ziua ur- 
-mätoare. #47 
A doua zi observai cu mirare din partea Ale- 
“xandrei o neînduplecată răceală faţă de mine. Mai 
întâi crezui că inima ei curată şi nobilă simţea un 
fel de stânjinire, văzându-mă după scena la care 
am fost martură fără voe. O ştiam în stare să ro- 
şească înaintea mea, să se desvinuească de scandalul 
din ajun. Dar nu întârziai să recunosc la dânsa urma 
unei alte griji şi al unui necaz ce mil arăta. cu 
destulă stângăcie.. Imi răspundea rece, ba chiar vor- 
bele aveau un îndoit înţeles jignitor pentru mine, 
apoi se arătă duioasă, părând că se cäeste de răul 
ce'mi pricinuia O întrebai la ce se gândea şi de nu 
are să'mi destăinuie nimic. Această neasteptatä în- 
trebare o zăpăci numai decât, ridicându'şi asupră'mi 
ochii mari linistiti, îmi răspunse zâmbind cu gin- 
Asie. TRE 
; ati Nimic, Netoska! Dar ştii? neasteptata’ti intre- 
-bare m'a turburat, fiindcă mi-ai adresat'o prea fără 
de veste, crede-mäl Ascultă, spune'mi drept copila 
mea |! ai ceva pe inimă, care—daca {i-ar cere cineva 
aşa fără de veste să te lämuresti—te-ar jigni? 
— Nu, răspunsei privind'o ţintă cu o căutătură 
limpede. — | 
- 2— Cu atât mai bine! De-ai-şti, prietena mea, ce 
dragă'mi eşti pentru răspunsul acesta bun, Nu că 
te bănuesc de ceva rău. Nici odată nu mi-aş ierta 
să am o singură idee de soiul ăsta. Dar ascultă, 
“te-am luat la mine o copilă; eşti acum de şapte- 
spre zece ani. Ai văzut tu însăţi, că eram bolnăvi- 
cioasă, că eram un copil. Am nevoe să fiu îngrijită. 
N'am putut să înlocuesc pe deplin pe mama ta — 
“de şi te iubesc în deajuns, casă -doresc s'o fac. 
Dacă acum mă nelinistegte ceva, negresit că nu tu 


‘egti de vină, a mea e vina. lartä mi întrebarea precum 
‘gi faptul, că fără de voia mea nam putu! să'miţin 
făgăduelile făcute atât {ie cât şi tatălui meu, când 
„te-am luat la mine. Asta mă turbură şi m'a chinuit 
. l'ades prietena mea dragă. cra 

"O strânsei în brațe plângând, 

"n — Qh! iti mulţumesc, iti mulțumesc pentru 
toate! exclamai eu. Nu’mi vorbi asa! Ai fost mai 
mult de cât o mamă pentru mine! Dumnezeu să 
vă binecuvinteze, pe d-ta si pe print, pentru tot ce 
afi facut pentru mine, o biată “părăsită! Sărmana 
mea mamă! 2 i 

…— Haide, Netoska! haide! Sărută-mă mai tare 

Mai tare încă! mai tare. Ştii, îmi pare că te sărut 
„pentru cea din urmă oară, 

» — Nu, nul. strigai eu plângând cu hohote... Nu! 
Nu! Asta nu va fi! Vei fi fericită! Vor mai fi 
încă zile frumoase pentru d-ta; Crede mă, vom. fi 
fericite]... 

— Mulţumesc şi iar îţi mulţumesc, că. mă iu- 
besti atât. Imprejurul meu-e atât de putina simtire ! 
Toată lumea m'a părăsit. - Fr 

-— Cine te-a părăsit ? Cine? 

— Am fost altă dată foarte înconjurată. Tu nu 
ştii lucrul acesta, Netoska. Mau părăsit toţi! Au 
pierit ca nişte umbre; iar eu am nădăjduit că se 
vor înapoia, am nădăjduit viata toată. Dumnezeu 
să-i ierte! Uite Netoska! e toamnă foarte târzie! 
Are să cază zăpada şi atunci o să mor. Dar .räu 
‘nu'mi pare... Rămes bun! Adio! 

Faţa ei era grozav de palidă şi trasă; pe obraji 
„se iviseră pete roşii, prevestitoare de rău, buzele 
ofilite, uscate de friguri sfâşietoare, tremurau ne- 
„conienit, ca zguduite de-cel din -urmă fior. à 
+ “Se apropie. de pian şi atinse câteva clape. Tocmai 
în acel moment plesni o strună şi sunetul sestinse 
încet, ca un oftat desnädäjduit, 

— Auzi, Netoşka, auzi tu ? zise deodată Alexandra | 
Mihailovna cu. glas inspirat, arătândumi. pianul, 
această strună era prea întinsă şi-a plesnit, Ascultă 
eum i se stinge sunetul tanguies, 


Vorbea cu anevoie. Durerile läuntrice se oglin- 
deau pe chipul ei, iar ochii i se umplurä de la- 
crimi. ; 

__ Dar să lăsăm vorba asta, Netoşka, prietena 
mea, destul! Adu’mi copii. — 

MA dusei să'i caut: Parcă se însenină, “uitându-se 
la dânșii. Peste un ceas îi lăsă să plece. 

— După ce voi murii n'ai să'i părăseşti Aneto, 
mu'i asa?, Imi spuse ea încetişor, ca şi cum i-ar fi 
fost frică să fie auzită, 

__ Nu vorbi astfel, imi faci un rău de moarte, 
ii răspunsei de abia având puterea să rostesc a- 
ceste câte-va silabe, 

— Haide! glumesc, îmi spuse ea zâmbind dnpä 


- @ clipă de tăcere. Şi o iei în serios. Nu ştiică vor- 


besc une ori în bobote? Sunt ca un copil, trebue 
să'mi ierti toate. 

Mă privea sfioasä. S'ar îi spus că vrea să'mi facă 
o mărturisire chinuitoare. Am aşteptat. i 

— Ja seama să nu’l sperii, reluă iar cu ochii -in 
jos, cu obrajii infläcärati şi glas stins cel auziam 
eu anevoie. ra ; 

_— Pe cine? intrebai eu cu uimire. 

__ Pe bărbatul meu. Poate te vei duce să i le 
repefi toate astea, pe ascuns. 

_— Eul pentru ce? Dar de ce? o întrebai eu în 
culmea uimirei. 

— La urma-urmelor, poate că nici n'ai să i-o 
spui, cine ştie? răspunse ea cercând să se uite la 
mine cât mai răutăcios cu putinţă de şi zâmbetul 
nevinovat tot mai înflorea pe buzele ef si rogeata 
toată i se urca din ce in ce mai mult in obraji... 
Să lăsăm astea. Glumesc. 

Din ce în ce tot mai dureros de mi se strângea 
inima... 3 

_— Numai ascultă, adause ea şi chipul ei deveni 
iarăşi serios şi tainic, îi vei iubi, nu'i aşa? Când 
voi fi moartă. li vei iubi ca şi cum af fi copii 
tăi, nu'i aşa? Adu’fi aminte că te-am iubit în tot- 
deauna ca pe o rudă, că nu te-am depărtat dintre 
ai mei. 

DOSTOEWSKI—NETOSKA 7 


98 să 7% 


— Da! da? räspunsei înăbuşită de silinfa ce mi-o 
dam sa’mi stăpânesc lacrimile, fără să ştiu însă ce 
_ räspundeam. : 
© särutare arzătoare îmi dogori mâna, înainte de 
a fi avut vreme să mi-o retrag. Uimirea îmi curmă 
cuvântul, : 

Ce are? mă gândeam eu; la cese gândeşte? Ce 
s’a petrecut ieri intre dânsii? 

O clipä mai apoi se planse de o mare oboseala. 

— E mnltă vreme de când sunt bolnavă, imi zise 
ea, dar nu voiam să vă înspăimânt pe amândoi. Mă 
iubiţi atât.,. Haide, lasă-mă ; la revedere Netoska. 
Vezi să nu lipsesti astă searäl… Ai să vii? 

Imi dădui cuvântul. Aveam zor să plec: nu mi-aş 
mai fi putut stăpâni multă vreme lacrimile. 

„Sărmană o! sărmană femee! exclamai în hohote 
de plâns, ce bănueli te însoțesc în mormânt ? Ce 
mâhnire nouă îţi striveşte şi roade inima ? Nici nu 
cutezi să vorbeşti! Doamne! cine ar putea lămuri 
îndelunga suferinţă ce mi-a destainuit’o de un scurt 
timp. această viaţă fără lumină, această iubire sfi- 
oasă care n’a îndrăznit niciodată să ceară ceva! 
Chiar acun, aproape pe patul morfei, inima sfâ- 
şiată de torturi sufleteşti stă acolo ca o vinovată 
înlăturând cel mai mic zgomot, neîngăduind nici o 
plângere inchipuind şi näscocind 9 durere nouă ca 
să sufere, ca să se resemneze apoi!“ 

Intr'amurg. folosindu-mă de absenţa lui Ovroff— 
trimisul de la Moscova — intrai în bibleoteca, des- 
chisei dulapul şi mă apucai să caut printre cărți, ca - 
să aleg una pe care so pot citi cu glas tare Ale- 
xandrei. D%s'o abat de la gândurile ei negre, voiam 
ceva uşor... Am căutat multă vreme, cu gândul aiurea. 
Pe măsură ce întunericul creştea, tristeţea mea tot 
mai copleşitoare se făcea... i 

Eram cu aceiaşi carte în mână, deschisă. la ace- 
iaşi pagină unde găsisem acea scrisoare ce nu'mi 
mai ieşia din gând, acea tainică scrisoare ce'mi îm- 
pärtise viata în două părţi — sfârşind pe una şi in- 
cepând pe cealaltă, care'mi răcise inima!!! Ce lume 
de pustiiri necunoscute fmi descoperise! Ce era să 


ajungem ? mă gândeam eu. Colţul în care fusesem . 
fericită, îmi va fi străin. Spiritul. curat si senin ce 
mi-a ocrotit tinereţea, mă părăsea... Ce mă aştepta 
în viitor? şi mă pierdeam în visuri, atât despre 
trecut —care îmi era atât de scump —cât şi despre 
acel gzoaznic viitor, pe care mă trudeam să'l ghi- 
cesc... Imi amintesc clipa asta, ca şi cum aş vietui-o 
acum, atât de puternic s'a întipărit în mintea meal 

Tineam mereu deschisă cartea peste scrisoare; 
fata îmi era scäldatä de lăcrimi. Deodată tresärii de 
groază. Am auzit în dosul meu vocea prea cunos- 
cata şi în aceiaşi clipă simtii că'mi smulge cine-va 
scrisoarea. Tipai şi mă întorsei: Petru Alexandrovici 
era în faţa mea. Mă apucă de braj şi mă strânse 
cu tărie, ca să mă ţină pe loc. Cu dreapta apropie 


- scrisoarea de lumină şi se silia să descifreze pri- 


mele linii.., Incepui să strig. As fi vrut să mor mai 
bine, de cât să'i las scrisoarea. Vedeam după zâm- 
betul lui trinnfätor că izbutise să citească primele 
rânduri: îmi pierdeam capul. Trecu o clipă, apoi 
fără să ştiu ce fac, mă asvarlii asupră”i şi'i smulsei 
scrisoarea. 

Toate astea atât de pripite, în cât nu’mi puteam 

"lămuri nici eu singură, cum de eram iarăşi în stă- 
pânirea hârtiei fatale. Văzând că voia să mi-o ia 
iarăşi o ascunsei repede în sân şi mă dădui cu trei 
paşi îndărăt. O jumătate de clipă ne-am scrutat faţă 
în faţă, fără să vorbim. * 

In sfârşit, foarte palid, cu buzele tremurânde şi 
-invinetite de mânie, rupse cel întâi tăcerea. \ 

— Haide, zise el cu glas înăbuşit de mânie si 
turburare, cred că nu vrei să intrebuintez sila ? 
Dă'mi de bună voe scrisoarea | 

Imi venii iar în fire. Revolta împotriva acestei si- 
luiri, mânia, ruşinea mă gâtuiau. 

-. Lacrimi fierbinţi curgeau pe obrajii mei umflafi. 
Afâtarea era aşa de straşnică încât nu avui numai 
decât puterea să'i răspund. 5 

— Ai auzit? mă întrebă el iarăşi, făcând un pas 
spre mine... 

„— Lasă-mă! Lasä-mäl strigai îndepărtându-mă. 


“100 e 33 = 


Te-ai purtat cu josnicie, mojiceste.. Ţi-ai pierdut 
sărita ].. Lasă-mă să ies.. - 

— Cum? Ce înseamnă asta? Mai cutezi încă să 
iei tonul ăsta, după ce... Dă mi-o, îţi spun! 

Făcu încă un pas înainte.. Dar uitându-se la 
mine, citi în ochii mei o hotărâre atât de puternică, 
în cât se opri şi se gândi câteva clipe. | 

— Bine! zise el în sfârşit, ca si cum s’ar fi ho- 
tărât — dar se vedea că se stăpânea cu anevoe. 
Asta o să fie la rândul ei, reluă el, dar mai întâi... 

Se uită împrejurui lui. 

— Dumneata,... cine te-a lăsat să intri în biblio- 
tecă ? De ceai deschis dulapul? De unde ai luat 
cheia ? 

- — Nu îţi voi răspunde, nu vreau sa’ti vorbesc, 
Lasa-mi... 

Si mă îndreptai spre ușă. 

— Dă'mi voe, zise el oprindu-mä de mână, nu 
vei ieşi aşa. : 

Imi desfäcui în tăcere mâna din mâinele lui, si 
_ fäcui o nouă mişcare spre uşă. 

— De minune atunci; dar nu'ti pot îngădui să 
primeşti scrisorile amantilor dumitale in casa mea. 

Un țipăt de groază ieşi din pieptul meu. 

— Prin urmare, continuă el. - 

— Opreste-tel strigai eu, cum poţi vorbi așa 
ceva? Doamne, Dumnezeule ? 

— Ce? Ce este? Tot dumneata mă ameninfi? 

Mă uitam la el, palidă, cu moartea în suflet, 
Nu'mi lămuream, cum putuse ajunge aşa de grabă 
la scena asta îngrozitoare, la un aşa grad de în- 
tindere. li rugai cu privirea, să nu mai continue. 
Eram gata să'i iert batjocnra ce mio adusese, 
numai să se oprească. Se uita ţintă la mine şi 
păru că stă la îndoială. 

— — Nu mă scoate din răbdări, i-am spus eu în- 
cetişor. 

— Nul trebue să se mântuie odată, rosti el cu 
hotărâre. Iti mărturisesc adäugä el cu un zâmbet. 
ciudat, că am şovăit o clipă sub privirea dumitale; 
dar — din nenorocire — lucrul e foarte limpede:. 


“| BISLIOTECA JU DETERS ‘ 


i Olt - NARBOA | 101 


_am putut citi începutul scrisorii, e o scrisoare de 
dragoste — nu încerca să mă înşeli, nu! să'ţi iasă 
din minte, Dacă am stat la îndoială, asta dovedeşte 
numai că pe lângă toate talentele dumitale, trebue 
să mai adaugi şi pe acela că joci bine comedia. 
Prin urmare, îţi repet... 

Pe măsură ce vorbea, furia îi schimonosea chi- 
pul. Pălea din ce în ce mai mult, buzele i se învi- 
neteau si tremurau. De abia putu să bâlbâiască 
aceste ultime cuvinte. 3 

Si se inopta! Eram färä apärare, singurä in fafa 
unui bărbat în stare să-şi bată joc de o femee, De 
altmintrelea toate probele erau în potriva mea. — 
Muream de ruşine, mă simțeam perdută; dar nu 
puteam pricepe furia omului acesta. Fără a-i răs- 
punde, înebunită de spaima fugii afară din odae şi 
mă târâi—fără să ştiu cum ajunsesem până acolo— 
la intrarea odăiei Alexandrei Mihailovna. In această 
clipă auzii pasul lui şi voii să intru, ca să scap de 
el, dar mă oprii brusc, ca fuigerată. 

— Ce o să se facă ea? mă gandii. Scrisoarea 
asta! Nu mai bine-întâmple-se orice in lume, decât 
această ultimă lovitură inimei sale!... Şi mă dädui 
înlături ; — dar era prea târziu: el era lângă mine. 

— Să mergem unde'i vrea, dar nu aci, nu aci!... 
îi spusei încetişor, apueandu’l de mână. Crut’ol.., 
Vino în bibliotecă sau — tot una mii — unde'i 
vrea... O vei ucidel... 

— Dumneata eşti acela care-o ucizi, îmi răspunse 
el respingându-mă. 

Toate speranţele mele se risipiră. Am înţeles că 
voia cu tot din adinsul să continue această lămu- 
rire furtunoasă în fata Alexandrei Mihailovna. 

= Pentru Dumnezeu ! îi mai şoptii eu încă odată, 
oprindu’l din răsputeri. Dar... draperia se ridică şi 
apăru Alexandra. Ea ne privi înmărmurită. Faţa 
ei era mai palidă ca de obicei. De abia se ţinea 
pe picioare. Se vedea că făcuse o sforfare violentă 
ca să se apropie de noi, când ne-auzise glasurile. 
— Ce este? Despre ce vorbeali? ne întrebă ea 
scormolindu-ne cu groază nelămurită, 


i ce Ta 


102 


Trecură câteva clipe de tăcere. Ea se îngällieni 
şi mai tare. Mă asvârlii asupră'i si străngând'o cu, 
tărie, o târâi în fundul camerei. Bărbatu-său ne 
urmă, Imi ascunsei fata la pieptul ei şi o îmbrăţi- 
şam tare, tot mai tare, aproape murind de frică. 

— Ce ai? Ce aveţi? ne întrebă ea pentrua 
doua oară, es 
_ — Roagă să te informeze ea,.. ieri nu i-ai dat 
‘vie so facă, zise el trântindu-se cu amevoe în- 
tr'un jalt. 

O strângeam mereu în braţe. tot mai tare, tot 
mai strâns... ‘ 

— In sfârşit ce'i asta? întrebă iarăşi Alexandra 
- Mihailovna îaspäimäntatä: dumneata eşti înfuriat, 

ea e speriată, plânge... Aneto, spune'mi tot ce sa 
petrecut între voi... 

— Nu, mai întâi dă'mi mie voe — zise Petru 
Alexandroviti înaintând şi despärtindu-mä de ne- 
vastă sa — Sezi aci! adăugă el arătându'mi cu 
mâna mijlocul odăiei. Vreau ca aceia ce fi a servit 
de mamă, să te judece. lar dumneata linisteste-te, 
stai— continuă el eonducând pe nevastä-sa până la 
un jâlt. — Mii greu că nu te pot scuti de-o lămu- 
rire neplăcută, dar trebuincioasä.. 

— Dumnezeule! ce-o să se întâmple? exclamai 
Alexandra Mihailovna, uităndu se când la unul când 
fa altul. 3 

Imi frângeam mäinele în aşteptarea clipei fatale. 
Ştiam că o să fie fără de milă. 

— Intr'un cuvânt reîncepu el, vei judeca cu mine 
împreună. D-ta eşti gata — si nu ştiu de ce ai 
între alte ciudätenii şi această ciudăţenie — esti 
gata întotdeauna, nu mai departe ieri de pildă, 
gâadeai, spuneai.. Dar nici nu ştiu cum să mă 


mai exprim, bănuelile dumitale mă fac să roşesc... 


_ Intr’un cuvânt o apărai, te puneai fäfis împotriva 
mea, îmi imputai o asprime ne la locul ei, îmi 
făceai chiar aluzie la un alt simfimânt ce ţi părea 
cauza acestei asprimi ne la locul ei... Dumneata... 
dar nu pricep de ce nu'mi pot stăpâni nedumerirea. 


Mi se urcă sangele în obraz la gândul bänuielelor 


nice "er 103° 


d-tale. De ce nu pot spune totul pe fata, înaintea 
ei? Intr'un cuvânt alta... 

— © nui spune asta! nu, nu'i spune! îl între-_* 
rupse ea în culmea nelinistei, roşie de ruşine. Scu- 
teste-o de această nepläcere. Eu sunt aceea care 
am născocit totul, dar nu mai am nici o bănuială 
acuma nu mai am niciuna,,. lartă'mi şi asta!... 
iartă'mi şi asta!... sunt bolnavă. Trebue să mă 
ierti şi să nu spui nimic... Aneto, continuă ea în- 
torcându-se spre mine, Aneto, du-te repede, el a 
glumit şi numai eu sunt de vină. 

Era o glumă “proastă. - 

— Intr un cuvânt, erai oies de dânsa cu pri- 
vire la mine, spuse Petru Alexandrovici, aruncand 
fără de milă răspunsul acesta nelinistitei aşteptări 
a sărmanei femei. 

Ea dete un țipăt. se îngălbeni şi se impletici de 

un jâlt, gata să leşine. 

- — Dumnezeu să te ierte! murmură ea în sfârşit. 
lartă-i-o, iartă-ne, Netoska Cel putin eu sunt cea 
dintâi vinovată... Eram bolnavä,. 

—- Dar e tirania cea mai canons" cea mai or- 
dinarä, strigai eu fără de voe înțelegând de ce voia 
el atât de mult, să ma ingenunche in ochii neves-— 
ti-sei... E o nemernicie, domnule, dumneata... 

— Aneto, se ruga Alexandra înspăimântată, fi- 
nându-mä de mână 

— Comedie prefäcätorie, si nimic mai mult! zise 
el înaintând spre noi în prada unei nespuse turbu- 
rari; prefăcătorie, iti spun urmă el uitându-se țintă 
la nevastă-sa, cu un zâmbet hain: şi cea trasă pe 
sfoară în acest caraghioslâc, eşti d-ta; crede-mă — 
continuă el turbând de mânie şi arătându-mă cu 
privirea—nu aveam de ce ne mai feri de anumite 
amănunte. Crede mă, nu mai suntem atât de nevi- - 
novati, în cât să ne “simţim jiguiti, sâ ne rogim şi 
să ne astupăm urechile. când ni se vorbeşte pe 
faţă despre lucrurile astea. larta’mi felul simplu şi 
sincer — poate grosolan — în care mă exprim, dar 
trebue: esti sigură, doamnă, de buna ae: a- 
cestei.., domnişoare ? < 


A 104 + 
= Dumnezeule ! ce ai? Ţi-ai perdut minţile, zise 
Alexandra împietrită de uimire. 
— Te rog, nici o frază, îi răspunse Petru Ale: 
“ xandrovici cu dispreţ; nu'mi plac frazele!... Aface- 
rea ce ne preocupă e banală până la ultima josni- 
Sti i cer informaţii asupra purtärilor domnişoarei... 

i ” 

” Dar nu’! lăsai să ispritvească. Il apucai de mână 
şi! trăsei cu vioiciune Ia o parte. Incă o clipă şi 
totul era pierdut. 

— Nu vorbi de. scrisoare, îi spusei repede şi în 
şoaptă. Ai: ucide o la moment, Imputärile ce mi 
Je-ai fece, ar lovi-o si pe dânsa. Ea nu mă poate 
judeca, căci ştiu totul. Pricepi? ştiu totul 1... 

El mă privi ţintă, cu o curiozitate arzătoare şi 
păru încurcat, 

Sângele i se urcă în obraji. 

-— Ştiu - totul, totul, îi repetai eu. 

Tot mai soväia ; o întrebare îi sta pe buze; i-o 
luai înainte: RE 

— lată ce sa întâmplat, îi spusei cu glas tare, 
adresându-mă nevesti-sei, care cu nelinişte cres- 
cândă ne examina când pe unul când pe altul, — 
eu sunt de vină. Te înşel de patru ani, Am luat 
cheia dela bibleotecă si de patru ani citesc pe as- 
cuns cărţile de acolo. Petru Alexandrovici m'a sur- 
prins cu o carte ce nu trebuia să fie în mâinile 
mele. Tremurând pentru mine a dat prea mari pro- 
porţii răului în ochii dumitale;., dar nu mă apăr— 
ma grăbii să adaug eu, văzând un zâmbet viclean 
zgârcind buzele lui Petru Alexandrovici—încă odată 
mărturisesc că sunt vinovată. Ispita era prea pu- 
ternică şi cum mai fusesem cercetată pentru 0 a- 
ceeași greşeală, mi-a fost ruşine s'o mărturisesc... 
lată totul, aproape tot ce s'a întâmplat. 

- = Ho! ho! ce repede mergi!,. mormăi încet 
glasul lui... - i 
_ Alexandra mă asculta cu adâncă luare aminte, 
Chipul ei trăda o vădită neîncredere. Ne scrută cu 
privirea, uitându se când la bărbatul ei, când la 
mine. Se făcu tăcere o clipă. Räsuflam cu greutate; 


. 105 


aplecându-şi capul în piept, îşi acoperi ochii cu 
mâna, ca să cugete mai bine, să cântăreaseă mai 
bine fiece vorbă ce rosteam. Isi ridică în sfrşit 
capul şi se uită lung la mine 

_ — Netoska, copilul meu îmi zise ea, ştiu că nu 
eşti în stare să minţi: asta’i tot ? absolut tot? 

— Tot! i-am răspuns, 

— Adevărat oare? îl întrebă ea pe bărbatu-său 

— Da, totul! răspunse el cu trudă, e totul... 

Räsuflai. x 

— Pe onoarea ta, Netoska ? - 

— Da. i-am răspuns eu fără să mă încurc. Dar 
au mă putui stăpâni să nu arunc o ochire asupra 
lui Petru Alexandrovici. Incepuse să râză, auzind 

— câ ’mi dau cuvätul de onoare; mă înroşi şi zapa- 
ceala mea fii observată de biata Alexandra. O mâh- 
nire adâusă se zugrăvi pe chipul ei. 

— Haide, zise ea cu tristetä, vă cred! Nu pot 
să nu vă cred |... | 

— Si nădăjduesc că astfel de mărturii, îţi sunt 
de ajuns, adăugă Petru Alexandrovici, ce mai vrei? 

Ea nw'i răspunse, Scena eră din ce in ce mai 
chinuitoare. 

— Mâine chiar voi cerceta foate cărțile rencepu 
el ştiu eu ce-o mai fi pe acolo, dar... 

— şi ce carte citeà ? il întrebă Alexandra. 

— Ce carte? A}... răspunde d-ta singură, îmi 
zise el, d-ta ştii să'ţi /dmuresti mai bine freburile, 
adäugä el punănd din adins o inotafie de batjocu- 
ră în fiecare cuvânt al său, 

Nu găseam ce să'i răspund. Ea se înroşi iarăşi 

„şi plecă ochii în jos, Şi iarăşi tăcere îndelungată. 

Petru Alexandrovici se primbla în lung şi în lat 
prin odae. E 

— Nu ştiu ce'i între voi, zise ea în sfârşit, vor- 
bind cu sfială vădită, dar dacă nu'i decât asta, con- 
tinuä ea silindu-se să dea un înţeles deosebit vor- 
belor şale şi să înlăture privirea bărbatului ei; 
dacă nu'i decât asta, nu ştiu de ce ne ascundem 
aşa toţi trei. Eu sunt cea mai de vină. Am lăsat 
în părăsire educaţia ei gi acum trebue să'mi dau 


106 pe 


seama. Trebue să mă ierte însă, ca s'o pot judeca. 
S’o judec? N'aş îndrăzni! Dar încă odată de ce va 
mâhniţi ? Pericolul a trecut—priveşte-o si spune'mi 
care au fost urmările nesocotinţei sale.., Haide ! îmi 
cunosc copila, pe scumpa mea fată, şi stiu că în 
căpuşorul acesta frumos—gi mă desmierdă atrăgân- 
du-mă la dânsa — o minte dreaptă şi cuminte, o 
conştiinţă duşmană minciunei .. Haide să sfargim, 
scumpi? mei prietini: probabil e altceva e ceeace 
îmi tăinuiţi în adâncul mâhnirei voastre. E un nor, 
o vijelie periculoasă  Să-l îndreptăm prin iubire, prin 
bună înţelegere, şi fără nici o bănuială nu'iasa? Eran 
poate multe între noi—şi eu sunt cea dintâi care-o 
mărturisesc, căci în mine au început să se iveascä. 
Mă prefăceam cu voi, şi ştie Dumnezeu ce gânduri 
îmi frământau mintea mea bolnavă! Dar... dacă 
am risipit cea mai mare ncîurcătură a acestei: ne- 
înţelegeri — iertati mă amândoi! — căci... căci... 
în sfârşit bănuielile- mele erau in fondfără greutate 
reală... 

Se uită sfioasă la bărbatul ei, așteptând cu neli- 
nişte răspunsul Tui El zâmbea ascultând-o şi când 
sfârşise de vorbit, încetă să mai umble, se apă drept 
în faţa ei cu mâinile încrucişate la spate. Parcă 
spiona zăpăceala nevesti-sei, că o studiază, că se 
bucură de ea. Simtind. că apasă asuprä'i această 
privire fixă, dânsa se turbură. El mai tăcu o clipă, 
ca şi cum ar fi aşteptat să continuie. Incurcätura 
ei crescu îndoit, In sfârşit întrerupse această situaţie 
a, printr’un lung, tăcut si insultätor hohot 

e ras. 

— Te deplâng, sărmană femee, reîncepu el eu o 
amară seriozitate, încetând să mai râză. Ţi ai însuşit 
an ro! peste puterile dumitale. Ce vrei? un räs- 
puns? Dar chiar cuvintele dumitale ascund noie 
bănueli ce le-ai- conceput — ori mai bine zis, ve 
chea neîncredere. nu-ţi va îagădui să pricepi răs- 
punsul meu. Nu'i aşa, cä-n'ai nici un motiv să te 
superi pe-dânsa: ea e desăvârşită chiar după ce a 
citit cărţi imorale, a căror imoralitate pare mi-secă 
gia dat roadele: în sfârşit, răspunzi de dânsa —- 


107 


nu-i aga? Totuşi mai bänuesti, şi ştiu cärul tainic 
motiv atribui stäruintele mele. Chiar ieri observai— 


te rog nu mă opri: îmi plac situaţiile limpezi —: 


observai ieri, am zis, că la anumite persoane —îmi 
aduc aminte că după dumneata aceste persoane sunt 
de obicei corecte, severe, drepte, cuminţi, puternice 
şi ce calificative nu le ai mai fi dat în accesul du- 
mitale de mărinime! — că la anumite persoane, o 
repet, iubirea — şi Dumnezeu ştie de ce ţi-ai în- 
chipuit că trebue să vorbeşti despre iubire, — nu 
poate fi de cât adâncă, aprinsă, plină de neîncredere, 
şi se tălmăceşte prin stăruința supărătoare Nu îmi 
mai amintesc, dacă chiar aceste sunt termenii ce i-ai 
întrebuințat. Te rog nu mă opri, cunosc bine pe 
eleva dumitale:. poate auzi: tot. totul, ţi-o repet 
pentru a suta oară, totul. Eşti amăgită. De ce vrei 
să fiu tocmai eu individul în chestie? Dece vrei să 
mă îmbraci cu halatul unui clown? S'o iubese pe 
domnişoara ? Haida de! nu’i-pentru vârsta mea.. 
Şi apoi doamnă, îmi cunosc datoriile ori care ar fi 
mărinimia iertărei ce mi o oferi, susțin că crimele 


suut totdeauna crime, că un păcat rămâne pururea! 


păcat rusinos, uricios, mérsav, cai de sus l'ai 
eocofa. Dar să lăsăm asta la o parte, să nu mai 
aud ticăloşiile acestea. 

Alexandra Mihailovna plângea. 

— Ei bine, doboară-mă! cază iarăşi totul asu- 
pră-mi zise ea ţinându-mă îmbrăţişată. Dispretues- 
te-mă pentru bănuelile mele, dar tu, biata mea co- 


pilă, de ce ești osândită să auzi astfel de ocări de 


cari nu te pot feri? De ce n'am puţină putere, 
Dumnezeul meu! Nu pot să tac, domnule! E mai 
presus de viata mea... Purtarea dumitale e purtare 
de nebun]... 

— Taci, taci, îi spuneam în şoaptă, silindu-nră 


să-i potolesc mânia plină de revoltă. Mă temeam să 
nu-şi îndârjească bărbatul cu imputările ei: tre- 


muram de grijă pentru dânsa, 
— Dar femee oarbă, exclamă el, nu ştii nimic, 
nu vezi nimic,., 


7 


108 


Se opri o clipă şi apoi strigă: 

— La o parte! feri în lături! îmi spuse el smul- 
gandu-mi mâinele din acelea ale Alexandrei Mihai- 
lovna, Nu îţi dau voe să te apropii de nevasta mea. 
O murdăreşti!.. o necinstesti cu prezenţa dumitale!... 
Dar... dar... ce mă sileşte să tac, când e absolut 
trebuitor să vorbesc >... strigă el bătând din picior. 
Voi vorbi, voi spune totul. Nu știu ce ştii d-ta 
domnişoară, nu mă sinchisesc de amenințările d-tale, 
nici nu vreau să le ştiu! Ascultă, continuă eladre- 
sându-se soţiei lui, ascultă dar.., 

— "Taci! îl rugai eu, aruncându mă înaintea lui, 
taci ! nici o vorbă! 

— Ascultă... 

— Nici o vorbă, In numele lui... 

— In numele cui, domnişoară ? -mă intrerupse el 
eu vioiciune, privindu-mă până în albul ochilor. In 
numele cui? Află dar, că am surprins 0 scrisoare 
de dragoste în mâinile ei. lată ce se petrece lângă 
- d-ta! lată ce n'ai ştiut să vezi. 

De-abia mă puteam ţine pe picioare. Alexandra 
se făcu palidă ca o moartă. | 

= Asta nu se poate! bâlbăi dânsa. 

— Am văzut scrisoarea doamnă, am avut-o în 
mâinile mele; am citit primele rânduri şi nu m'am 
înşelat. E scrisoarea unui amant, Mi-a smulso din 
mâini, acum e la dânsa. lată ceeace e limpede sigur, 
necontestat. Mai stai la îndoială? Uită-te la dânsa)... 

= Netoska! exclamă ea avântându-se spre mine. 
Dar nu! nu vorbi. nu vorbi! Știu ce este, ştiu ce 
s'a întâmplat]... Doamne, Dumnezeul meu... 

Şi izbucni în lacrimi, ascunzându-şi fafa in mâini. 
„= Nu, asta nu se poate! exclamă ea din nou, 
te înşeli |... da, ştiu ce înseamnă asta! şi se uita în 
. fata lui bărbatu-său-—dumneata .. eu.. n’ag putea... 
Haide! tu n'ai să mă minți, tu nu poți. minţi 
spune-mi totul fără ascunzi ceva. S'a înşelat, nui 
aga? Nu-i aşa că s'a înşelat? A văzut rău, € orb! 
Da?... nui aşa, nu-i aşa? Ascultă, de ce nu îmi 
spui totul, Aneto, copila mea, scumpa mea copilă ?... 


109 


Auzii de asnpra capului meu, glasul lui. 

— Răspunde, răspunde de grabă: am vazut—da 
sau ba — scrisoarea în mâinile dumitale ? 

— Dal... răspunsei înăbuşită de emoție. 

— E scrisoarea amantului dumitale ? 

— Da! E sist 

— Cu cine ai legături? 

— Da! da! da! îi raspunsei fără să ştiu ce spun, 
hotărâtă să răspund afirmativ la toate întrebările, 
ca s'o sfârşesc odată... 

— Ai auzit? Ei bine, ce- zici? Crede-mă, suflet 
bun, inimă prea lesne crezătoare, zise el apucând 
mâna soţiei sale — crede-mă şi renunţă la iluziile 
bolnavei d-tale închipuiri. Vezi acum ceeace este, 
această... domnişoară. Am vrut numai să-ţi dovedesc 
cât de neîntemeiate erau bănuelile dumitale, Ştiam 
lucrul acesta de multă vreme, şi-s foarte mulţumit 
că am dat totul în vileag în fata d-tale. Imi era 
greu s'o văz alături de d-ta, în braţele d-tale, la 
masa noastră, in casa noastră în sfârşit, Orbirea-ţi 
mă revolta. Pentru asta şi numai pentru asta, am 
observat-o de aproape, am spionat-o. Stie Dumnezeu 


- câte bănuieli nu ţi-a räscolit interesul ce părea că-i 


port! Dumnezeu ştie toate câte le brodaseşi pe ca- 
navaua asta! Dar cum situația e limpezită, nu mai 
e nici o bănuială cu putință, şi chiar de mâine, 
domnişoară — sfârşi el adresându-se mie — chiar 
de mâine vei pleca din casa mea! : 

— Opreste-te! îi spuse Alexandra Mihailovna, 
sculându-se, Nu cred toată povestea asta! Nu te 
uita la mine cu aşa furie, nu-ţi bate joc de mine. 
Vreau să te judec pe dumneata însuţi |... Aneto, co- 

ila mea, vino aci, dă-mi mâna ta]... aşa! Haide! 
Les cu toţii de vină... Lacrimile făceau să-i tre- 


_ mure glasul şi se uita la bărbatul ei cu o ciudată - 


expresie de supunere ;=—care dintre noi are dreptul 


să respingă o mână, indiferent care ar fi? Dämio 


deci pe a ta, scumpă copilă, preţuesc mai putin 


_ decât tine, sunt mai puţin virtuoasä. Prezenţa ta 


nu mă poate insulta; nu sunt oare eu însu-mi o 
păcătoasă ? SA 


eee à Le ee, UE ateism tei 


pi 


PIPI 


ÉTÉ pe 


ent. a ea i Het) eas 


110 


— Doamnă, exclamă Petru Alexandrovici surprins 
şi înfuriat, stăpâneşte-te, uiţi că... : 

— Nu uit nimic Nu mă întrerupe! lasă-mă să 
vorbesc... Ai văzut în mâinile ei o scrisoare, ai 
citit-o chiar. D-ta zici... şi ea a mărturisit, că 
scrisoarea asta e de la acel pe care-l iubeşte. Dar 
dovedeşte că e vinovată ? Iţi îngădui s'o tratezi astfel, 
s’o batjocoreşti până într'atât sub ochii soţiei du- 
mitale, da domnule, sub ochii soţiei d tale? Aicer- 
cetat bine? Ştii bine ce era? | 

— Nu mi-ar mai rămâne alta acum, decât să-i 
cer iertare? Asta-i ceeace vrei, nu-i aşa ? Imi pierd 
răbdarea, la urma-urmei!... Ştii despre cine vor- 
besti? Ştii ce spui? Ştii pe cine şi ce adori? Dar 
e destul de lămurit, totuşi... 

»— N'ai văzut totul! mândria şi trufia te-au orbit! 
Nu ştiu. ce apăr si de cine vorbesc? Nu partinesc 
viciul ! Dar eşti în stare să judeci? Ai vedea mai 
deslusit, dac'ai chibzui putin Te-ai gândit că nu 
poate fi altceva de cât un copil nestiutor? Nu, nu 
apăr viciul, şi mă srăbesc să ţi-o spun, dacä-fi face 
plăcere lucrul ăsta. De ar fi soţie şi mamă, şi şi-ar 
fi uitat datoriile, aş fi cu dumneata: îmi face im- 
putări. Dar dacă a primit această scrisoare, fără 
să cunoască răul? Dacă a fost târâtă de un simţ 
neîncercat, fără să aibă pe care-va cas'o oprească ? 
Dacă eu sunt singură de vină, eu care n'am supra: 
veghiat în deajuns inima ei? Dacă aceasta e prima 
scrisoare? Dacă i-ai jignit prin grosolănia bănuelilor, 
delicatetea feciorelnică, dacă i-ai pângărit închipuirea 
cu neruşinatele dumitale lămuriri? Dacă n'ai ştiut 
să vezi, cum văd eu în clipa asta, strălucind pu- 
doarea pe chipul ei curat ca nevinovăția însuşi, 


când pierdută, zdrobită, ne mai ştiind ce spune, 


turburată de supărare, a răspuns printr'o märturi- 
sire tuturor întrebărilor d-tale neomeneşti... Da, e 
neomenos, e crud; nu te mai recunosc! Şi n'am să 


"ţi-o iert nici odată, nici odată | . 


— Da, apără-mă, cruță-mă ! strigai eu strângând-o 


în braţe! apără-mă, nu mă isgoni! 


we 


 Cäzui în genunchi înaintea ei. 
— Dacă în sfârşit, cont nuä ea ci glas înăbuşit, 
dacă nu eram lângă dânsa, dacă ai înspăimântat'o 


cu vorbele dumitale şi biata _copilă s'a crezut vino- ~ 


vată! Dacă i-ai turburat conştiinţa şi i-ai distrus 
pacea inimei! Doamne! Dumnezeul meu! Voiai s'o 
alungi din casi? Dar ştii dumneata cu cine să face 
astfel de lucrnri? Ştii că, dacă pleacă dânsa, plecăm 


- amândouă, da! şi eu deasemenea, m'ai auzit domnule? 


“Ochii ei aruncau scântei, pieptul i se ridica în 
spasmui, rexaltarea ei era la culme. 

— Ei bine! cred că am auzit destule, doamnă! 
îi răspunse el. Mii de ajuns! Da, da, ştiu că sunt 


pasiuni platonice. și o ştiu în pofida mea, doamnă, 


mă auzi în paguba mea! Dar nu pot vietui în so- 
cietatea acestui soi de destrâu aurit, nu'l pricep de- 
loc! Inläturi poleelile astea! Şi dacă te siinti vino- 
vata, dacă ştii ceva în sarcina d-tale — n'ar trebui 
să fiu nevoit să ţi-o mai amintesc, doamnă l—dacă 


“ţi place să părăseşti casa mea, îm rămâne numai 


să'ţi spun, să ţi amintesc că'i regretabil că ai ne- 


glijat să îndeplineşti proectul acesta la vremea lui, la - 


adevărata lui vreme, acum câţiva ani, Dacă ai 
uitat'o iti aduc aminte... a je 

Mă uitai la dânsa. Isi pierdea cunoştinţa si se 
rezima de mine, cu totul zdrobită. Dacă bărbatul 
ei ar fi rostit o vorbă mai mult, ar fi murit pe loc, 
— De milă! cruj’o! nu'i spune cuvântul de apoi, 
esclamai eu arucându-mă în genunchi în faţa lui 
Petru Alexandrovici, uitând astfel că mă dădeam de 
gol. Am inteles’o prea târziu. Un țipăt slab răspunse 
vorbelor mele şi nefericita căzu neînsufleţită pe podea. 

— S'a mântuit, ai ucis-ol Chiamă servitorii, scap'o! 
Te aştept în camera dumitale, am nevoie-să'ţi vor- 
besc, iti voi povesti totul... 

— Dar ce'i? Ce mai este încă? 

— Pe urmă]... 

Cele mai energice îngrijiri nu dădură nici un re- 
zultat. Medicul declară, că se sfârşise totul. 

Peste două ceasuri intram în camera lui. Venea de 
la nevastă-sa. Era galben, desfigurat şi se plimbă 


+ 


~in lung şi in laltul odäiei, muşcându'şi până la sân- 
ge degetele. Nici odată nu l'am văzut ast-fel. 

— Ei, mă întrebă el cu asprime şi grosolănie, ce 
ai să'mi spui? Ce vrei să'mi vorbeşti? 

— lată scrisoarea... O recunoşti ? 

— Dal 

— Ja-o lu, : 

O duse la lumină. Il observam cu băgare de 
seamă. Intoarse iute pagina a patra gi citi iscäli- 
tura. Văzui că i se urca sângele în obraz. 

— Cei asta? murmură el prostit. 

— Sunt trei ani de când am găsit această scri- 
soare într'o carte, Am crezut că fusese uitată, am 
citit'o şi am aflat totul. De atunci am păstrat'o neş- 
tiind cui s'o dau. Ei? Nu puteam! Dumitale? dar 
vădit lucru, că era în curent cu toată istoria asta 
tristă... Pentru ce te prefăceai? nu ştiu; e o taină 
pentru mine. Nu pot pătrunde în sufletul dumitale 
posomorat!.. Voiai, fără îndoială, să păstrezi un 
mijloc de a o tiraniza ; ai isbutit! Dar în ce scop? 
Ca să triumfi în potriva unei umbre? Se inebunesti 
îmchipuirea slăbită a unei bolnave? Sa’i dovedesti 
că se înşală şi că dumneata eşti mai curat de cât 

"ea? Atunci ai izbutit. Ultimele'i bănueli, această 
idee fixă a unui sufiet ce sesstingea, era plânsetul 
de apoi al unei inimi zdrobite de judecata unilate- 

„rală a lumei cu care te aliasesi în potriva ei; om 
j 4 trufas, egoist, gelos, fără de milă! Rămâi cu bine! 


FN şi fără de alte lămuriri... Dar ia seama! știu 

i _S totul?! nu uita că am văzut totul. 

| (Q După aceste cuvinte, am intrat în odaia mea, fără 
à" să ştiu ce făceam, 


IN EDITURA „LIBRĂRIA NOUA* CAROL P. SEGAL 
BUCURESTI — CALEA VICTORIEI, 78. 


Romanul unei Visătoare de André Theuriet . Lei 12.— 


Quo Vadis roman istoric de H. Sienkiewicz . , 15.— | 
Adio lubire roman de Mathilde Serao. . . . „ 12.— | 
Desamägitele roman de Pierre Loti . . . . „ 1250 | 
O pagină de lubire de E. Zola AR » 15.— 
Germinal roman social de Emile Zola SE ‘isan 2 
Florica nuvele de I. C. Vissarion . . » 12.— y 
opera premiatä de Academia Romans | 
” Povești volumul I de Ion Creangă. . . ae GER 
À RS > sub ho: 
Amintiri de lon Crete RATE Pees 9 » 5.— 
Räsboiul Aerian naraţiune fantastică . . . . , 10.— 
Napoleon I. Viaţa, Răsboaiele şi Moartea fui. ,  6.— 
Frederic cel Mare de Lordul Macaulay . . . „ 5.— 
Viața lui Isus de Ernest Renan . . . . . . » 5— 
Monismul de Ernest Haeckel Se tee Re 
Talismanul piesă feerică in 3 acte tradus in iz 
versuri de St. O. losif. . . 8 ss oo 
Hn an de Revoluţie Rusă de Maia Gorki. e Pa a 


Psichologia Revolufionarului de Rădulescu-Motru „ 2.-- 
File Sângerate Povestiri din Răsboiu . . . . , 5. 


_ yAntechristul de Fr. Nietzche . . . : <5 = 8.38 
- Traista lui Adonis nuvele de George Cair . MEL. ae 
Psichologia de H. Ebinghaus . . . . . . . » POLE E 
Vorbe 7 Vorbe 7 Vorbe 7 maxime cugetări de V. Eftimiu 2.50. 
Jow poem biblic de N. Davidescu : . . . . , 6. 
Cum a iubit Eminescu de Oct. Minar. . . ae 6 238 
Hanul cu Noroc de C-tesa de Segur adaptată tr în | 
româneste de Anna Codreanu . . . ASUS e | 
Aventurile si viafa celebrilor able dis de A ; | 
Victor Anestin  . a E, 
Altneuland (Tara VoohoNouz) dé Th. "Herzl RES (EE 
Statul ludeu de Th. Herzl Pa te y 3— 


Preţul lei 7.50 | 


, a see zi E ; # a ap 
FE AREA APE “tg eos GES