Feodor Mihailovici Dostoievski — Netoska Nezvanova

Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


Feodor Mihailovici 
Dostoievski 


NEIOȘKA NEZVANOVA 


Nu-mi mai amintesc de tata. Abia împlinisem doi ani când 
a murit. Mama s-a măritat a doua oară, dar, cu toate că se 
căsătorise din dragoste, a suferit mult în căsnicie. Tatăl meu 
vitreg, care era muzicant, a avut o soartă foarte ciudată: a 
fost cel mai straniu, cel mai uimitor om din câţi am 
cunoscut. Chipul lui s-a întipărit atât de adânc în mintea 
mea fragedă de copil, încât impresiile care mi-au rămas s- 
au răsfrânt asupra întregii mele vieţi. Pentru ca povestirea 
mea să fie înţeleasă mai uşor, voi istorisi mai întâi biografia 
lui. Tot ceea ce urmează acum, am aflat mai târziu de la 
vestitul violonist B., confrate şi bun prieten al tatălui meu 
vitreg încă din anii tinereţii. 

Efimov, tatăl meu vitreg, s-a născut în familia unui 
muzicant nevoiaş de la curtea unui moşier foarte bogat. 
După peregrinări îndelungate, părintele lui se stabilise la 
conacul moşierului, anga-jându-se în orchestra acestuia. 
Stăpânul moşiei ducea o viaţă luxoasă şi era un pasionat 
iubitor al muzicii. lubea muzica mai presus de orice. Despre 
omul acesta, care nu călătorise niciodată, nici măcar până 
la Moscova, se spunea că o dată se hotărâse, aşa, din senin, 
să plece la băi, în străinătate, doar pentru câteva 
săptămâni, numai şi numai ca să asculte un violonist 
celebru, care, după cum anunțau ziarele, dădea trei 
concerte într-o staţiune balneară. Moşierul întreținea la 
conacul lui o orchestră destul de bunişoară, care-i înghiţea 
aproape toate veniturile. In această orchestră s-a angajat 
clarinetist tatăl meu vitreg. La vârsta de douăzeci şi doi de 
ani, el a cunoscut un om ciudat. Un conte bogat din acelaşi 
judeţ, care s-a ruinat din pricina cheltuielilor făcute cu un 


teatru de casă, îl con-cediase pe capelmaistrul orchestrei 
sale, italian de origină, din cauza purtărilor lui urâte. 
Capelmasitrul era într-adevăr un om cu apucături foarte 
urâte. După ce fusese alungat, decăzuse cu totul - colinda 
cârciumile de prin sate, se îmbăta, ba uneori cerea chiar şi 
de pomană şi nimeni din gubernie nu mai vroia să-l 
angajeze. Şi tocmai cu omul acesta se împrietenise tatăl 
meu vitreg. Prietenia lor li se părea tuturor curioasă şi de 
neînțeles, deoarece în purtările tatălului meu vitreg nu se 
observa nici cea mai mică schimbare de pe urma înrâuririi 
italianului. Chiar şi moşierul, care la început nu-i îngăduise 
clarinetistului său să intre în eârdăşie cu italianul, chiar şi 
acesta privea de la un timp cu oarecare îngăduinţă 
prietenia lor. In cele din urmă, capelmaistrul muri pe 
neaşteptate. Nişte ţărani l-au găsit într-o dimineaţă în 
şanţul din apropierea unui stăvilar. S-a ordonat o anchetă, 
prin care s-a stabilit că italianul se prăpădise din cauza unui 
atac de apoplexie. Tatăl meu vitreg avea în păstrare avutul 
prietenului său. Ela prezentat fără întâr-ziere testamentul 
olograf al defunctului, prin care acesta îi lăsa moştenire tot 
ce rămânea de pe urma lui şi anume: un frac negru, de care 
italianul avusese mare grijă, în nădejdea că odată şi odată 
tot va găsi un loc şi o vioară cu o înfăţişare destul de 
obişnuită. Nimeni altul nu a avut vreo pretenţie asupra 
moştenirii. Abia mai târziu s-a prezentat la moşier primul 
violonist al orchestrei contelui, cu o scrisoare din partea 
acestuia prin care-l ruga stăruitor pe Efimov să-i vândă 
vioara moştenită de la italian. Dorea foarte mult s-o 
cumpere pentru orchestra sa şi-i oferea pe ea trei mii de 
ruble. Mai scria că încercase de câteva ori să-l convingă pe 
Egor» Efimov să vină personal la el să încheie târgul, dar că 
acesta refuzase mereu, cu îndărătnicie. Contele spunea la 
sfârşitul scrisorii că preţul oferit de el era un preţ mare, că 
nu-l micşorează nici acum, iar încăpăţânarea lui Efimov o 
consideră ca pe o bănuială jignitoare, că el, contele, ar 
încerca să tragă foloase cu prilejul acestui târg, de pe urma 


simplităţii şi a nepriceperii muzicantului. Tocmai de aceea îl 
ruga pe moşier să-i deschidă capul lui Efimov. 

Moşierul l-a chemat îndată la el pe tatăl meu vitreg. 

— Şi de ce, mă rog, nu vrei să vinzi vioara? L-a întrebat 
dânsul. Doar n-ai ce face cu ea. [i se oferă trei mii de ruble! 
E un preţ bun şi dacă-ţi închipui cumva că vei putea să scoţi 
mai mult, te-nşeli. Doar n-o să te păcălească domnul conte 
pe tine. 

Efimov i-a răspuns că n-are de gând sa se ducă la conte, 
dar că, dacă-i porunceşte stăpânul, se va supune voinţei 
acestuia. Oricum, vioara n-o să i-o vândă, iar dacă-i va fi 
luată cu sila, asta se va întâmpla tot după voia stăpânului 
său. 

Se înţelege că răspunsul acesta atinsese coarda cea mai 
sensibilă a moşierului, căruia îi plăcea să spună mereu, cu 
mândrie, că ştie să se poarte cu muzicanţii lui, că aceştia 
sunt toţi, până la unul, adevăraţi artişti şi că, datorită lor, 
orchestra lui nu numai că este mai bună decât aceea a 
contelui, dar nu e cu nimic mai prejos chiar şi decât 
orchestrele din capitală. 

— Bine, a zis moşierul. Ii voi trimite vorbă contelui că nici 
nu-ţi trece prin minte să-ţi vinzi vioara şi că ai tot dreptul s- 
o dai sau să n-o dai, înţelegi? Dar acum te întreb, aşa, din 
curiozitate: la ce-ţi foloseşte vioara asta? Instrumentul tău e 
clarinetul şi nici măcar la acesta nu cânţi ca lumea. Vinde- 
mi-o mie pentru trei mii de ruble. (Cine ar fi putut bănuică 
era un instrument de mare preţ?) 

Efimov a zâmbit. 

— Nu, cucoane! N-o dau! A răspuns el, dar dacă-i voia 
dumneavoastră, fireşte că... 

— Ce vorbă-i asta! Oare te-am asuprit, te-am silit eu 
vreodată la ceva? A strigat moşierul, scos din fire, cu atât 
mai mult qu cât era de faţă şi muzicantul trimis de conte. 

— Dacă omul acesta l-ar judeca după ceea ce vedea şi 
auzea acum, ar putea să-şi facă o părere foarte puţin 


măgulitoare despre soarta tuturor muzicanţilor din 
orchestra moşierului. 

— Piei din ochii mei, eşti un nerecunoscător! De azi înainte 
să nu te mai văd! Dacă h-aş fi fost eu, ce s-ar fi ales de tine, 
cu clarinetul tău, la care nici nu te pricepi să cânţi? Pe când 
la mine trăieşti îndestulat, „ ai îmbrăcăminte, leafă, duci o 
viaţă onorabilă, eşti artist; dar tu nu vrei să înţelegi, să-ţi 
dai seama de' toate astea! Şi acum, du-te, nu măl*-mai 
supăra cu prezenţa ta! 

Mogşierul obişnuia să-i dea afară pe cei care-l scoteau din 
fire, pentru că se ştia iute la mânie şi se temea să nu facă 
vreun gest necugetat. Pentru nimic în lume n-ar fi vrut să se 
poarte prea aspru cu un „artist” - căci aşa le zicea el 
muzicanţilor săi. 

Târgul nu s-a încheiat. Se părea că toate rămăseseră ca 
mai înainte, când, o lună mai târziu, violonistul contelui a 
provocat pe neaşteptate un proces îngrozitor. A ticluit un 
denunţ pe proprie răspundere, prin care-l acuza pe tatăl 
meu vitreg că ar fi vinovat de moartea italianului şi că l-ar fi 
asasinat din lăcomie, ca să pună mâna pe o moştenire 
însemnată. Susţinea că testamentul fusese stors cu sila şi că 
e gata să aducă martori în sprijinul acestei învinuiri. Nici 
rugăminţile, nici mustrările contelui şi ale moşierului, care 
sărise şi el să-l apere pe tatăl meu vitreg, nu l-au putut clinti 
pe denunţător din hotărârea sa. I s-a demonstrat că 
autopsia defunctului capelmaistru se făcuse cu toată 
atenţia, că afirmaţiile din denunţ se contrazic vădit cu 
faptele şi par a izvori din ură personală şi din invidie, 
pentru că violonistul nu izbutise să pună mâna pe preţiosul 
instrument pe care stăpânul său voise să i-l cumpere. Dar 
toate au fost în zadar. Muzicantul jura că are dreptate şi 
încerca să dovedească în fel şi chip că atacul de apoplexie 
nu se datora beţiei, ci otrăvirii. Orea să se facă o nouă 
anchetă. Mărturiile lui păreau serioase, aşa că s-a deschis 
acţiune împotriva lui Efimov. Acesta a fost arestat şi trimis 
la închisoarea oraşului. Procesul, care a stârnit vâlvă în 


întreaga gubernie, a mers foarte repede, şi, până la urmă, 
s-a dovedit că violonistul făcuse un denunţ mincinos. 
Denunţătorul a fost condamnat la pedeapsa binemeritată, 
dar nu a consimţit în ruptul capului să-şi retragă acuzaţiile, 
încercând mereu să argumenteze că are dreptate. În cele 
din urmă, însă, a recunoscut că nu are nici un fel de dovezi 
şi că acelea pe care le prezentase justiţiei fuseseră 
născocite de el. Dar a adăugat că se bizuise pe o 
presupunere, pe o bănuială şi că nici acum, după a doua 
anchetă, când se dovedise formal nevinovăția lui Efimov, el 
nu era convins că acesta ar fi străin de moartea 
nefericitului capelmaistru, cu toate că s-ar putea să nu-l fi 
ucis cu otravă, ci într-alt fel. Denunţătorul n-a mai apucat 
să-şi ispăşească pedeapsa, fiindcă s-a îmbolnăvit pe 
neaşteptate de congestie cerebrală, a înnebunit şi a murit 
curând în spitalul închisorii. 

În tot timpul procesului, moşierul s-a purtat cu o rară 
mărinimie. A luat parte la necazul tatălui meu vitreg, de 
parcă ar fi fost vorba de propriul lui copil. A venit de mai 
multe ori să-l vadă la închisoare, ca să-l consoleze şi i-a dat 
şi bani. Aflând că Efimov era fumător, i-a adus cele mai fine 
țigări, iar după achitarea lui a sărbătorit evenimentul 
împreună cu întreaga orchestră. El socotea că procesul 
clarinetistului său priveşte întreaga orchestră, pentru că 
punea mare preţ pe buna purtare a muzicanţilor săi, cel 
puţin tot atât cât şi pe talentul lor. Se scursese un an, când 
s-a zvonit deodată că în capitala guberniei sosise un celebra 
violonist francez, care, în trecere pe acolo, va da câteva 
concerte. Mogşierul, care dorea foarte mult să-l aibă pe 
violonist ca oaspete la conacul său, i-a trimis o invitaţie şi 
francezul a făgăduit să vină. Dar după terminarea 
pregătirilor pentru primirea oaspetelui şi după ce floarea 
întregului judeţ fusese invitată la conac, lucrurile luară 
deodată o întorsătură neaşteptată. 

Într-o dimineaţă, moşierul a fost înştiinţat că Efimov 
dispăruse fără urmă. L-au căutat peste tot, dar zadarnic. 


Lipsa clarinetistului punea orchestra într-o situaţie nespus 
de grea. După trei zile de la dispariţia lui Efimov, iată că 
moşierul primeşte o scrisoare din partea francezului. 
Acesta îi refuza invitaţia pe un ton foarte arogant. Ba nu se 
sfia să-i dea a înţelege că de aci înainte va fi foarte grijuliu 
în relaţiile sale cu anumiţi domni care întreţin o orchestră 
proprie. Mai scria că este imoral să vezi un talent autentic 
la cheremul unui om care nu ştie să-l preţuiască şi că, în 
sfârşit, exemplul lui Efimov, un adevărat artist, cel mai bun 
violonist din câţi cunoscuse în întreaga Rusie, constituie o 
dovadă convingătoare a celor susţinute de el. 

Moşierul a citit scrisoarea din ce în ce mai nedumerit. Era 
profund mâhnit. Cum era cu putinţă ca Efimov, de care 
avusese atâta grijă, omul acesta căruia nu-i făcuse decât 
bine, tocmai Efimov să-l calomnieze atât de josnic, atât de 
crunt şi încă faţă de un artist european, faţă de un oma 
cărui părere o preţuia atât de mult! În sfârşit, scrisoarea îl 
nedumerea şi dintr-un alt motiv: afla că Efimov era un 
adevărat artist, violonist şi că talentul lui nu fusese 
descoperit, fiind silit să cânte la un alt instrument. Primind 
toate acestea ca o cruntă lovitură, s-a pregătit să se ducă 
fără zăbavă la oraş, ca să aibă o întrevedere cu francezul. 
Dar tocmai când să plece i s-a adus un bilet din partea 
contelui, prin care acesta îl ruga să-l viziteze fără 
întârziere. Contele mai scria că ştie totul, că virtuozul 
străin, împreună cu Efimov, se află acum în casa lui şi că el, 
personal, uimit de neobrăzarea şi de calomniile 
clarinetistului, a luat măsuri ca acesta să nu poată pleca. În 
sfârşit, spunea că prezenţa moşierului era necesară şi 
pentru că el însuşi se simţea atins de acuzaţiile lui Efimov. 
Chestiunea era foarte importantă şi trebuia lămurită cât 
mai repede. 

Moşierul a pornit îndată la drum şi, când a ajuns în casa 
contelui, s-a grăbit să facă cunoştinţă cu violonistul francez, 
i-a povestit acestuia tot ce se întâmplase cu tatăl meu 
vitreg, i-a mai spus că nu bănuise la Efimov un talent atât 


de strălucit, că, dimpotrivă, acesta se dovedise a fi un foarte 
prost clarinetist; auzea acum pentru prima oară că 
muzicantul care-l părăsise ar fi violonist. A mai adăugat că 
Efimov era un om liber - nimeni nu-i îngrădise vreodată 
libertatea şi ar fi putut să plece oricând, în orice clipă, din 
casa lui, dacă ar fi fost într-adevăr asuprit. Francezul era 
uluit. A fost chemat Efimov. Nu-l mai recunoşteai. Era 
arogant, răspundea ironic şi susţinea cu îndărătnicie că nu-i 
destăinuise francezului decât adevărul. Contele. 

— Indignat de cele auzite, i-a strigat în faţă tatălui meu 
vitreg că e un ticălos, un clevetitor şi că ar menta cea mai 
ruşinoasă pedeapsă. 

— Ştiu, ştiu, vă cunosc, lurhinăţia-voastra, am avut prilejul 
să vă cunosc prea bine, i-a făspuns Efimov. Datorită aşa- 
zisei dumneavoastră bunătăţi, era cât pe aci, să fiu 
condamnat pentru crimă, căci ştiu cine l-a îndemnat pe 
Alexei Nikiforovici, fostul dumneavoastră muzicant, să mă 
pârască în faţa justiţiei. 

Auzind învinuirea aceasta atât de gravă, indignat peste 
măsură, contele abia s-a mai putut stăpâni. Din întâmplare, 
în salonul unde se petreceau cele povestite se afla şi o 
persoană oficială, care sosise tocmai atunci, având treabă 
cu contele. Atacul grosolan şi jignitor al lui Efimov, a 
declarat el, nu poate să rămână nepedepsit, fiind vorba de o 
învinuire nedreaptă, calomnioasă, făcută cu rea-credinţă. A 
cerut deci respectuos să-i fie îngăduit a-l aresta chiar în 
casa contelui. Francezul, nespus de indignat, a zis că n-a 
mai pomenit un om atât de nerecunoscător şi de josnic. 
Tatăl meu vitreg a răspuns că e gata să îndure orice 
pedeapsă, judecată, sau chiar o nouă urmărire penaiă, 
numai să nu mai fie nevoit să ducă traiul de până atunci în 
orchestra moşierului. Fiind sărac lipit pământului, nu-i 
fusese cu putinţă s-o părăsească mai devreme. După cea 
spus aceste cuvinte, a ieşit din salon, însoţit de cei care-l 
arestaseră. L-au închis într-o cameră dosnică a casei şi l-au 


anunţat că va fi trimis la închisoarea oraşului chiar a doua 
zi. 

Pe la miezul nopţii, uşa camerei în care se afla arestatul s- 
a deschis şi a intrat moşierul, în halat şi papuci, cu un 
felinar aprins în mână. Se cunoştea uşor după faţa lui că 
gânduri chinuitoare nu-l lăsaseră să doarmă şi-l siliseră să 
părăsească patul la o oră atât de târzie. Efimov nu dormea 
nici el. Şi-a privit oaspetele cu mirare. Acesta a pus felinarul 
jos şi, foarte tulburat, s-a aşezat pe un scaun în faţa lui. 

— Egor, a zis el, de ce m-ai jignit? 

Efimov nu i-a răspuns. Moşierul a repetat întrebarea. 
Tonul vorbelor lui trăda o adâncă frământare şi o ciudată 
indispoziţie. 

— Numai Dumnezeu ştie de ce v-am jignit, domnule! A 
răspuns într-un târziu tatăl meu vitreg, făcând un gest cu 
mâna că e sătul până în gât de tot ce se întâmpla. Şi-o fi 
vârât dracul coada! Nici eu nu ştiu ce m-a împins să mă 
port aşa 1 Ei, va să zică, nu mi-e dat să mai rămân la 
dumneavoastră, nu mi-e dat... Diavolul mi-a pus gând rău, 
asta-i! 

— Egor! A zis moşierul, întoarce-te la mine. Uit totul, îţi 
iert totul. Ascultă-mă, vei fi primul muzicant al orchestrei 
mele, te voi plăti mult mai bine decât pe ceilalţi... 

— Nu, domnule, nu mai stăruiţi. Nu mi-e dat să mai stau la 
dumneavoastră! Aşa e cum v-am spus: se ţine satana de 
Capul meu. Dacă aş rămâne, s-ar putea. Întâmpla să vă dau 
foc casei. Mă apucă aşa, câteodată, mă doboară urâtul, că- 
mi vine să blestem ceasul în care m-axn născut! Nu sunt 
stăpân pe' mine, lăsaţi-vnă mai bine să plec. Şi toate astea- 
s. Aşa de când s-a înfrățit diavolul ăla cu mine... 

— Care diavol? A întrebat moşierul. 

— Păi ăla de-a crăpat ca un câine, italianul de care s-a 
lepădat toată lumea. 

— El te-a învăţat să cânţi, Egoruşka? 

— Da! Multe m-a învăţat, dar tot el m-a dus şi la pierzanie. 
De nu l-aş fi întâlnit niciodată! 


— Cum aşa, Egoruşka, era şi el un maestru al arcuşului? 

— Nu, el nu cânta prea grozav, dar se pricepea să înveţe 
pe alţii. Studiam singur, el îmi arăta doar - mai bine mi sar 
fi uscat mâna decât să învăţ ce-am învăţat. Acum nici eu nu 
mai ştiu ce vreau. Uite, dacă, de pildă, aţi zice: „Egorka, 
spune ce doreşti, vreau să-ţi împlinesc orice dorinţă”, n-aş 
putea, domnule, să vă răspund nimic, pentru că nici eu nu 
ştiu ce vreau. Aşa că e mai bine să-mi daţi drumul, domnule, 
cum v-am spus. Că altfel, vă spun, fac o ispravă să-mi 
meargă vestea, ca să mă trimită forţat undeva, cât mai 
departe, să se isprăvească odată cu mine! 

— Egor! A zis moşierul după câteva clipe de tăcere, nu pot 
să te las în halul în care eşti. Dacă nu vrei să mai rămâi în 
serviciul meu, du-te. Doar eşti un om liber, n-am nici un 
drept să te opresc. Dar acum nu mai plec eu de la tine, 
până ce nu-mi cânţi ceva la vioara ta! Cântă-mi, Egor, 
pentru Dumnezeu 1 Cântă-mi! Te rog să mă înţelegi că nu-ţi 
poruncesc, nu te silesc. 'Te rog cu lacrimi în ochi, să-mi 
cânţi, Egoruşka, pentru Dumnezeu, să-mi cânţi ce i-ai 
cântat şi francezului! Uşurează-mi inima. Tu eşti 
încăpățânat, dar şi eu sunt încăpățânat. Vezi tu, am şi eu 
slăbiciunea mea, Egoruşka! Eu te-am înţeles, înţelege-mă şi 
tu pe mine. N-o să mă liniştesc până ce n-o să-mi cânţi ceea 
ce i-ai cântat francezului, din vrerea şi plăcerea ta. 

— Bine, fie! A răspuns Efimov. Am jurat, domnule, că n-o să 
cânt niciodată în faţa dumneavoastră, tocmai în faţa 
dumneavoastră. 

Ulii”-' dar mi-aţi înmuiat inima. O să vă cânt, însă pentru 
prima şi ultima oară. N-o să mă mai auziţi niciodată, 
nicăieri, chiar dacă mi-aţi da şi o mie de ruble. 

Şi-a luat vioara şi a început să eânte o compoziţie de-a lui: 
va-riaţiuni pe motive populare ruseşti. B. spunea că 
variaţiunile acestea erau cea dintâi şi cea mai bună bucată 
pentru vioară din tot ce-a compus Eiimov şi că nicicând n-a 
cântat altceva mai frumos şi mai inspirat. Moşierul, care de 
obicei nu rămânea nepăsător la auzul muzicii, plângea 


acum în hohote. După ce s-a sfârşit cântecul, s-a ridicat de 
ps scaun, a scos trei sute de ruble şi le-a dat tatălui meu 
vitreg, spunându-i: 

— Acum, du-te, Egor. Uite că-ţi dau drumul să ieşi de aici 
şixO să'mă înţeleg eu cu contele. Dar te rog să mai asculţi 
ce-ţi spun,: ar fi bine să nu ne mai vedem niciodată. În faţa 
ta se deschide un drum larg şi dacă ne vom întâlni vreodată 
pe acest drum, ne vom simţi amândoi stânjeniţi. Şi acum, 
adio!... Ba nu, mai stai o clipă! Vreau să-ţi dau un sfat 
înainte de a ne despărţi, numai unul singur: să nu bei şi să 
înveţi mereu. Să nu te înfumurezi! Îţi vorbesc ca un tată. 
Încă o dată îţi spun: ai grijă să înveţi şi să nu pui strop de 
băutură în gură, pentru că, dacă vei bea o singură dată aşa, 
la uo-necaz (şi necazuri o să ai destule), s-a isprăvit cu tine. 
Se duc toate dracului şi s-ar putea să crapi şi tu ca italianul 
tău, undeva într-un şanţ. Şi acum adio... Stai puţin, sărută- 
mă! 

S-au sărutat, apoi tatăl meu vitreg a ieşit afară fără 
zăbavă. Era liber. 

Trezindu-se liber, de îndată ce a ajuns în cea mai apropiată 
capitală de judeţ, şi-a băut cele trei sute de ruble şi s-a mai 
înhăitat şi cu o gaşcă de derbedei, cheflii ordinari. În cele 
din urmă, rămas singur, în cea mai neagră mizerie, fără nici 
un ajutor de nicăieri, s-a văzut silit să se angajeze în 
orchestra nenorocită a unui teatru ambulant de provincie. 
El era vioara întâi şi, poate, singura vioară a orchestrei. 
Toate acestea nu se prea potriveau cu ceea ce-şi propusese 
el la început: să ajungă cât mai repede la Petersburg, să 
înveţe, să-şi găsească un angajament bun şi să deyină un 
adevărat artist. Dar nici în mica orchestră n-a stat mult. 
Curând s-a certat cu impresarul teatrului şi l-a părăsit. 
Atunci, pierzându-şi cu totul curajul, s-a hotărât la un gest 
desperat, care-i rănea profund mândria: i-a scris moşierului 
pe care-l cunoaştem şi noi. I-a descris situaţia în care se afla 
şi i-a cerut bani. Tonul scrisorii era destul de degajat. Dar n- 
a primit nici un răspuns. Atunci a trimis o a doua scrisoare, 


în baie se înjosea peste măsură, nu-î mai scotea pe moşier 
din „bine-făcătorule” şi-l ridica în slăvi ca pe un adevărat 
protector al artelor. La urmă îi cerea din nou să-l ajute. În 
sfârşit, a sosit răspunsul. Moşierul îi trimitea o sută de ruble 
şi câteva rânduri scrise de mâna valetului său. Efimov era 
invitat să-l scutească pe viitor de orice fel de rugăminţi. 
După ce a primit banii, tatăl meu vitreg s-a gândit să plece 
numaidecât la Petersburg, însă după ce şi-a plătit datoriile, 
nu i-a mai rămas decât o sumă atât de neînsemnată, încât 
nu mai putea fi vorba de plecare. A rămas, aşadar, pe loc şi 
s-a angajat iarăşi într-o orchestră obscură de provincie, însă 
din pricina unor certuri a fost nevoit s-o părăsească şi pe 
aceasta. Şi tot aşa mereu, trecând din orchestră în 
orchestră, fără să renunţe la gândul de a ajunge într-un fel 
sau altul cât mai repede la Petersburg, a colindat provincia 
şase ani încheiaţi. În sfârşit, într-o zi l-a cuprins groaza, 
dân-du-şi -seama deznădăjduit cât rău pricinuise talentului 
său viaţa dezordonată pe care o dusese şi mizeria în care se 
zbătuse. Şi într-o bună dimineaţă, şi-a părăsit impresarul, 
şi-a luat vioara şi a ajuns la Petersburg aproape cerşind. S-a 
aciuiat într-o mansardă şi aici l-a întâlnit pentru întâia oară 
pe B. care abia sosise din Germania şi care visa, ea şi el, să 
ajungă vestit. În scurt timp, cei doi tineri s-au împrietenit şi 
B. îşi aminteşte şi astăzi, cu adâncă emoție, de această 
prietenie. Amândoi erau tineri, amândoi nutreau aceleaşi 
speranţe şi aveau acelaşi ţel. B., pe atunci încă foarte tânăr, 
nu cunoscuse decât în foarte mică măsură mizeria şi 
suferinţa. Afară de aceasta, era, înainte de orice, german şi 
păşea spre țelul său cu îndărătnicie, metodic, cu totul 
conştient de propriile sale forţe. El stabilise dinainte, 
aproape fără greş, până unde va ajunge cu talentul său, pe 
când prietenul lui, la treizeci de ani împliniţi, era obosit, 
vlăguit, pierduse orice răbdare şi nu se mai bucura de 
prospeţimea forţelor tinereşti, pentru că le irosise într-un 
vagabondaj de şapte ani pe la teatrele de provincie şi pe la 
orchestrele moşierilor pentru o bucată de pâine. În anii 


aceia nu-l susţinuse decât un singur gând, mereu acelaşi - 
gândul că va scăpa odată şi odată din situaţia deznădăjduită 
în care se afla, că va strânge destui bani ca să ajungă la 
Petersburg. Era însă o idee vagă, nedesluşită, un fel de 
chemare lăuntrică imperioasă, care, cu trecerea anilor, 
pierduse mult din limpezimea ei iniţială chiar şi pentru el 
însuşi. Aşa că, după ce a ajuns la Petersburg, acţiona 
aproape inconştient, în virtutea aceleiaşi vechi obişnuinţe, 
izvorâtă din aceeaşi şi aceeaşi dorinţă şi din gândurile 
obsedante legate de această călătorie. Până la urmă, 
aproape că nu mai ştia nici el ce căuta în capitală. 
Entuziasmul său era convulsiv, înveninat, Violent, de parcă 
ar ii vrut sa se înşele pe sine însuşi, să se autosu» 
gestioneze că nu-i seoaseră nioi puterile, nici înflăcărarea, 
nici inspiraţia tinereţii. B. era un om rece din fire şi 
metodic, se lăsa copleşit de această continuă încântare a 
cărei strălucire îl orbea. Credea că tatăl meu vitreg era un 
geniu muzical al viitorului. Nici nu şi-ar fi putut închipui că 
acesta va avea altă soartă. Dar s-a dezmeticit curând şi a 
început să-şi cunoască mai bine prietenul. A văzut limpede 
că impetuozitatea, febrilitatea şi nerăbdarea acestuia nu 
erau în realitate decât deznădejdea cumplită a omului 
copleşit de gândul că-şi pierduse talentul. Şi-a mai dat 
seama, până la urmă, că poate nici talentul lui Efimov nu 
era chiar atât de uriaş şi că, mai degrabă, trebuie să fie 
vorba de multă orbire, înfumurare şi mulţumire de sine, 
care-l stăpâniseră chiar de la început şi-l făcuseră să se 
hrănească cu prea multe iluzii şi visuri despre propria sa 
genialitate. „Dar nu se putea, povestea B., să nu te 
uimească firea ciudată a prietenului meu. Vedeam aievea 
lupta înverşunată, înfrigurată dintre voinţa lui încordată 
până la crispare şi neputinţa sa lăuntrică. Nefericitul acesta 
se mulţumise şapte ani încheiaţi să viseze la viitoarea sa 
glorie, fără să-şi dea seama că uitase noţiunile cele mai 
simple ale artei noastre, că pierduse până şi tehnica ei cea 
mai elementară. Şi cu toate acestea, fantezia lui 


dezordonată zămislea fără încetare planuri uriaşe de viitor. 
El nu se mulțumea să ajungă un geniu, să intre în rândul 
celor mai mari violonişti ai lumii. Gândul că ar fi un 
asemenea geniu nu-i era de ajuns. Mai vroia să fie şi 
compozitor, cu toate că habar n-avea de contrapunct. Dar 
mai mult decât orice, adăuga B., mă mira la elintuirea 
foarte adâncă, foarte clară şi, aş putea spune, instinctivă a 
artei pe care o vădea omul acesta cu totul neputincios, 
neînchipuit de slab cunoscător al tehnicii ei. El simţea arta 
şi o trăia atât de intens, încât nu-i de mirare că în conştiinţa 
lui se putuse furişa o idee greşită despre propriile sale 
posibilităţi şi în loc să se socoată un critic de artă, care o 
simte adânc, din instinct, se credea un sacerdot alei, un 
geniu. Uneori izbutea să exprime în limbajul său simplu, 
rudimentar, lipsit de orice ştiinţă, adevăruri uluitoare prin 
adâncimea lor. Nu înţelegeam cum de putuse să ghicească 
aceste adevăruri, pentru că nu citise şi nu învățase 
niciodată. Recunosc că, în mare măsură, mulţumită lui şi 
sfaturilor lui, adăuga B., mi-am desăvârşit propria mea artă. 
Pe el, viitorul meu nu-l neliniştea, continua B. îmi iubeam şi 
eu arta cu pasiune, cu toate că ştiam chiar de la începutui 
drumului meu că nu-mi este hărăzit să ajung mai mult decât 
un salahor al ei. În schimb, mă pot mândri cu faptul că nu 
am îngropat, ca un sclav leneş, talantul dăruit de natură, ci, 
dimpotrivă, l-am însutit. lar dacă sunt lăudat pentru 
precizia interpretării mele, dacă tehnica mea sigură 
uimeşte lumea, trebuie să spun că jţoate le datorez muncii 
mele neobosite, conştiinţei clare a forţelor mere, exigenţei 
necruțătoare faţă de mine însumi şi luptei neîncetate 
împotriva înfumurării, împotriva mulţumirii de sine şi 
împotriva lenei, această consecinţă firească a 
suficienţei”/B. A încercat şi el să-i dea sfaturi prietenului 
care-l subjugase la început. Dar încercarea sa a fost 
zadarnică, sfaturile lui îl iritau. Prietenia lor s-a cam răcit. 
Curând B. a observat că Efimov cădea din ce în ce mai des 
în stări de apatie, de tristeţe şi de plictiseală, că izbucnirile 


de entuziasm sunt tot mai rare şi că, după aceste izbucniri, 
îl dobora o melancolie neagră, cumplită. În sfârşit, Efimov a 
început să-şi părăsească vioara. Uneori, săptămâni întregi 
nu se atingea de ea. Prăbuşirea definitivă era aproape. Într- 
adevăr, în foarte scurt timp, nefericitul a căzut pradă 
tuturor viciilor. Şi s-a întâmplat tocmai ceea ce-i spusese 
moşierul că n-ar fi trebuit să se întâmple: a început să bea 
peste măsură. B. îl observa cu groază. 'Ioate sfaturile lui 
erau zadarnice. De altfel, se şi temea să-i mai spună vreo 
vorbă. Încetul cu încetul, Egor Efimov ajunsese atât de 
cinic, încât nu se simţea de loc stânjenit că trăia pe spinarea 
lui B., ba se purta ca şi cum ar fi avut tot dreptul s-o facă. O 
duceau din ce în ce mai greu. B. abia o scotea la capăt cu 
lecţiile pe care le dădea. Se mai angaja să cânte pe la 
seratele negustorilor şi ale nemților sau în casele slujbaşilor 
săraci, care, de bine, de rău, tot îi plăteau ceva. Lui Efimov 
nici nu-i trecea prin gând să se sinchisească de greutăţile 
cu care lupta prietenul său: se purta cu el aspru şi 
săptămâni întregi nu binevoia să-i adreseze măcar un 
cuvânt. Într-o zi, B. i-a spus cu o mare blândeţe că n-ar fi 
rău dacă şi-ar neglija mai puţin vioara, ca să nu piardă cu 
totul obişnuinţa ei. Dar Efimov s-a făcut foc şi a declarat că 
intervenţia lui B. l-a hotărât cu atât mai mult să nu se mai 
atingă niciodată de vioara sa, închipuindu-şi, probabil, că B. 
îl va ruga în genunchi să nu facă aşa ceva. S-a întâmplat o 
dată ca B. să aibă nevoie de un muzicant care să-l 
acompanieze la o serată şi s-a gândit să-l invite pe Efimov. 
Când acesta a auzit propunerea, l-a cuprins furia şi a 
declarat cu aprindere că el nu este muzicant ambulant şi 
nici decăzut ca B., ca să înjosească o artă nobilă cântând în 
faţa unor meseriaşi neghiobi, cu totul necunoscători în ale 
muzicii, care nu sunt în stare să-i aprecieze talentul. * n-a 
mai zis nimic. În lipsa prietenului său, care plecase la serata 
aceea, Efimov, cumpănind mai pe îndelete invitaţia lui B., şi- 
a închipuit că ea nu putea să fie altceva decât o aluzie la 
faptul că trăia pe socoteala lui, că acesta i-a dat să înţeleagă 


că şi el trebuie să încerce să câştige bani. Când B. s-a întors 
acasă, Efimov s-a apucat pe neaşteptate să-i reproşeze 
purtarea lui josnică, declarându-i că nu mai rămâne nici un 
minut împreună cu el. Şi, într-adevăr, a dispărut pentru 
două zile, însă a treia zi s-a întors iar, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic şi şi-a continuat viaţa de mai înainte. 

Numai deprinderea traiului comun şi vechea lor prietenie, 
îmbinate cu un simţământ de compătimire pentru omul 
acesta pierdut, îl mai opreau pe B. să pună cumva capăt 
acestui trai execrabil şi să se despartă pentru totdeauna de 
prietenul său. Până la urmă, tot s-au despărţit. Lui B. i-a 
surâs norocul. Ajutat de un protector influent, a izbutit să 
dea un concert strălucit. Pe vremea aceea B. şi ajunsese un 
mare artist, iar curând faima lui, care creştea cu o 
repeziciune uimitoare şi se răspândea tot mai mult, i-a 
înlesnit angajarea în orchestra teatrului de operă, unde a 
dobândit în scurtă vreme un succes pe deplin meritat. La 
despărţire, B. i-a dat lui Efimov o sumă de bani şi l-a 
implorat, cu lacrimi în ochi, să se întoarcă pe calea cea 
dreaptă. Chiar şi astăzi B. se simte emoţionat când îşi 
aminteşte de el. Amiciţia cu Efimov i-a lăsat impresiile cele 
mai puternice din tinereţea sa. Păşiseră umăr la umăr pe 
tărâmul artei, legaţi printr-o strânsă şi înflăcărată prietenie. 
Până şi izbucnirile ciudate, până şi defectele cele mai 
grosolane şi mai izbitoare ale lui Efimov îl legaseră şi mai 
mult de acesta. B. îl înţelegea, aproape că-i ghicea 
gândurile şi-şi dădea seama cum se va sfârşi totul. La 
despărţire s-au îmbrăţişat şi au plâns. Atunci, printre 
lacrimi şi hohote de plâns, Efimov i-a mărturisit că e un om 
pierdut, omul cel mai nenorocit de pe pământ şi că ştie de 
mult lucrul acesta, dar abia acum şi-a dat bine seama că-i 
sortit pierzaniei. 

— Nu am talent 1 a spus el în încheiere, pălind ca un mort. 
B. era adânc mişcat. 

— Ascultă, Egor Petrovici, a început el. Unde vrei să 
ajungi? Deznădejdea te distruge. Nu mai ai nici pic de 


răbdare şi curaj 1 Te-a apucat un acces de melancolie, de 
aceea spui că n-ai talent. Nu-i adevărat! Te asigur de 
contrariu. Nu eşti lipsit de talent. Îmi dau seama de 
adevărul acesta din felul cum simţi şi înţelegi tu arta şi ţi-l 
pot dovedi chiar prin viaţa ta. Doar tu mi-ai povestit de 
trecutul tău. Şi altădată ai fost copleşit, fără să-ţi dai seama, 
de aceleaşi clipe de deznădejde. De pe atunci, primul tău 
profesor, omul acela straniu despre care mi-ai vorbit de 
atâtea ori, a trezit în tine pentru întâia oară dragostea de 
artă şi ţi-a ghicit talentul. Şi atunci te-a cuprins un 
sentiment tot atât de puternic şi de dureros ca şi acum. 
Dar nu te dumireai de ceea ce se întâmpla ci traiul din casa 
moşierului, dar nu ştiai ce-ţi lips a murit prea de timpuriu. 
Nu ţi-a lăsat moştenire i şi, mai ales, nu a apucat să-ţi 
dezvăluie propria Simţeai că trebuie să păşeşti pe un alt 
drum, mai la îţi sunt hărăzite, dar nu ştiai cum să ajungi la 
ele, ia. ai început să urăşti tot ce te înconjura. Cei şase ani 
lipsuri nu sunt ani pierduţi! Ai învăţat, ai cugetat, ţi-i de 
posibilităţile şi de puterile tale şi astăzi îţi înţelegi arta şi 
menirea. Prietene, fii răbdător şi curajos! Te aşteaptă o 
ursită „mult mai vrednică de invidie decât a mea. Eşti un 
artist de o sută de ori mai mare decât mine. Mă rog lui 
Dumnezeu să-ţi dea măcar a zecea parte din răbdarea mea. 
Să înveţi şi să nu bei, aşa cum te-a povăţuit moşierul tău cel 
bun, dar mai ales ia-o de la capăt, de la a.b.c.: Ce te 
chinuie? Sărăcia, lipsurile? Dar sărăcia şi lipsurile îl 
formează pe artist. Ele sunt nedespărţite de orice început. 
Deocamdată nimeni ' nu are nevoie de tine, nimeni nu vrea 
nici măcar să ştie de tine - aşa-i pe lumea asta. Dar 
aşteaptă puţin şi o să vezi cât o să ai de tras de pe urma 
talentului tău, după ce vei ajunge cunoscut. Invidia, 
ticăloşia meschină şi mai cu seamă neghiobia se vor prăvăli 
peste tine şi te vor apăsa mai rău decât mizeria. Talentul 
are nevoie de înţelegere, de simpatie, dar te vor surprinde 
mutrele din jurul tău, când te vei apropia cât de cât de ţel. 
Ei vor desconsidera şi dispreţui ceea ce ai obţinut tu prin 


trudă grea, înfruntând lipsurile de tot felul, după zile de 
foame şi nopţi nedormite. Viitorii tăi confraţi nu se vor 
apropia de tine să te încurajeze, să te mângâie, nici nu vor 
lăuda ceea ce e bun şi adevărat în tine, ci dimpotrivă, se vor 
lega cu o bucurie răutăcioasă de orice greşeală de-a ta şi-ţi 
vor arunca în faţă slăbiciunile şi lipsurile tale. Sub masca 
indiferenţei, plini de ură, se vor desfăta cu orice greşeală pe 
care vei săvârşi-o (ca şi cum ar exista om care să nu 
greşească!). Înfumurat cum eşti, te porţi adesea cu cei din 
jurul tău cu o trufie cu totul nelalocul ei şi poţi să jigneşti 
cine ştie ce nulitate roasă de orgoliu, aşa că va fi vai şi amar 
de tine, căci vei fi singur, iar ei vor fi mulţi. Şi te vor sfârteca 
şi te vor străpunge cu acele lor înveninate. Chiar şi eu încep 
să le simt ura. Şi acum, curaj! Nu eşti chiar atât de sărac, o 
mai poţi scoate la capăt. Nu dispreţui nici un fel de muncă, 
zdrăngăne şi tu cum am zdrăngănit şi eu la petrecerile 
meşteşugarilor sărmani. Ţie îţi lipseşte răbdarea! 
Nerăbdarea ta a ajuns o adevărată boală. Îi lipseşte 
simplitatea, eşti prea complex, prea despici firul în patru şi- 
ţi frămânţi creierul în zadar. Eşti cutezător numai cu vorba, 
dar te strângi de teamă când trebuie să pui mâna pe arcuş. 
Eşti ambițios, dar prea puţin îndrăzneţ; Curaj deci, mai 
aşteaptă, mai învaţă şi chiar dacă nu te bizui pe propriile-ţi 
puteri, nu strică să încerci aşa, într-un noroc. Doar nu eşti 
lipsit nici de înflăcărare, nici de o adâncă simţire. Poate că-ţi 
vei atinge totuşi țelul şi dacă nu o să izbuteşti o dată, mai 
încearcă-ţi totuşi norocul. Oricum, n-ai ce pierde, ci, 
dimpotrivă, ai numai de câştigat. Norocul, frate, e mare 
lucru în arta noastră 1 

Efimov asculta vorbele prietenului său cu adâncă emoție. 
Treptat, paloarea pieri din obrazul lui, roşeaţa îi învioră 
chipul, iar în ochi i se aprinse surprinzătoarea flacără a 
curajului şi a speranţei. Curând însă, nobilul său curaj 
deveni înfumurare, apoi se transformă în obişnuita lui 
aroganță. Pe când B. se apropia de sfârşitul poveţelor sale, 
Efimov îl urmărea distrat şi nerăbdător. I-a strâns totuşi 


mâna cu căldură, i-a mulţumit şi, ca totdeauna, trecând 
uşor de la melancolie şi de la cea mai adâncă modestie la 
cea mai mare semeţie şi obrăznicie, i-a spus plin de trufie 
prietenului său că-l roagă să nu se neliniştească de soarta 
lui, că o să aibă el singur grijă de ea, că nădăjduieşte să se 
bucure şi el cât de curând de protecţia cuiva, ca să dea un 
concert şi atunci va câştiga din belşug şi bani şi glorie. B. a 
dat din umeri, dar nu l-a contrazis şi s-au despărţit, dar se 
înţelege că nu pentru multă vreme. Efimov a cheltuit 
repede banii căpătaţi. A venit să-i mai ceară, apoi a venit a 
treia, a patra, a zecea oară până când B., pierzându-şi 
răbdarea, nu l-a mai primit. De atunci n-a mai ştiut nimic de 
el. 

Au trecut câţiva ani. Într-o zi, întorcându-se acasă de la o 
repetiţie, lângă uşa unui birt murdar dintr-o ulicioară, B. s-a 
lovit de un om prost îmbrăcat, ameţit de băutură, care l-a 
strigat pe nume. Era Efimov. Se schimbase foarte mult. 
Avea faţa galbenă şi buhăită. Pe obrazul lui descopereai din 
prima clipă pecetea de neşters a vieţii destrăbălate pe care 
o ducea. B. s-a bucurat foarte mult, dar n-a apucat să 
schimbe cu Efimov decât câteva cuvinte, căci acesta l-a 
târât după el, în birt. Aci, într-o cămăruţă mai retrasă, cu 
pereţii afumaţi, B. a putut să-l vadă mai bine pe prietenul 
său. Curgeau zdrenţele de pe el, avea cizmele rupte, iar 
plastronul uzat al cămăşii era plin de pete de vin. Părul 
începuse să-i încărunţească şi să se rărească. 

— Ce-i cu tine? Ce faci? L-a întrebat B. 

Efimov s-a încurcat, ba, la început, s-a fâstâcit chiar şi a 
răspuns cu vorbe fără şir şi cu frânturi de fraze care l-au 
făcut pe B. să creadă că prietenul lui era nebun. In sfârşit, 
Efimov i-a mărturisit că nu poate vorbi până nu bea puţină 
votca, dav că aici, la birt, nu mai are nici un credit. Spunând 
aceasta, s-a înroşit la faţă şi a încercat să-şi dea curaj, 
schiţând un gest de voioşie, dar atitudinea lui era atât de 
neobrăzată, de forţată şi de supărătoare, încât lui B., care 
şi-a dat seama că temerile lui se dovedeau pe deplin 


întemeiate, i-a făcut o impresie jalnică. Bun la suflet cum 
era, s-a simţit înduioşat de prietenului şi a comandat totuşi 
votcă. Efimov s-a schimbat la faţă de mulţumire şi s-a 
zăpăcit în aşa hal, că l-au podidit lacrimile şi era gata să 
sărute mâinile binefăcătorului său. În timpul mesei, B.a 
aflat, spre marea sa mirare, că nefericitul se însurase. Dar 
şi mai mare i-a fost mirarea când l-a auzit pe Efimov 
spunând că soţia sa era cauza tuturor nenorocirilor lui şi că 
însurătoarea i-a ucis talentul. 

— Cum aşa? L-a întrebat B. 

— Uite, frate, sunt doi ani de când n-am pus mâna pe 
vioară. Muierea mea-i bucătăreasă, o femeie grosolană, 
incultă. Lua-o-ar dracu!... Ne batem toată ziua, altceva nu 
facem. 

— Dacă e aşa, de ce te-ai însurat? 

— Când am întâlnit-o pe ea, muream de foame. Avea vreo 
mie de ruble şi m-am însurat aşa, nebuneşte. Dar ea s-a 
îndrăgostit de mine şi mi s-a atârnat de gât. Cine a pus-o! 
Apoi, frăţioare, banii s-au dus pe mâncare, pe băutură! Mai 
putea fi vorba de talent? Totul e pierdut! 

B. A observat că Efimov încerca, grăbit, să se justifice în 
faţa lui. 

— Am părăsit totul, totul! A adăugat el. Apoi i-a spus că în 
ultimul timp atinsese aproape perfecțiunea la vioară şi, cu 
toate că B. era unul dintre cei mai buni violonişti din oraş, 
nici pe departe nu se putea compara cu el, Efimov. 

— Atunci, ce mai aştepţi? L-a întrebat B., mirat. N-ar fi 
bine să-ţi cauţi un loc? 

— Nu merită! A zis Efimov, făcând cu mâna un gest de 
nespusă plictiseală. Parcă pricepe ceva careva dintre voi, 
din ăia de acolo! Ce ştiţi voi? Pe dracu! Nu ştiţi nimic, asta 
e! Vă pricepeţi să zdrăngăniţi un joc oarecare pentru cine 
ştie ce balet mizerabil - asta ştiţi! Dar violonişti buni n-aţi 
văzut, nici n-aţi ascultat vreodată. Parcă are vreun rost să 
vă zgândărească omul? N-aveţi decât să ră-măneţi aşa cum 
sunteţi! 


Spunând acestea, Efimov a dat iar din mână plictisit, 
clătinân-du-se pe scaun, ameţit de băutură. Apoi a început 
să stăruie pe lângă B. să-i facă o vizită acasă, dar acesta a 
refuzat, i-a cerut adresa şi i-a făgăduit că va trece pe la el 
chiar a doua zi. Efimov, după ce a mâncat şi a băut bine, a 
început sa arunce priviri batjocoritoare fostului său prieten, 
căutând să-l înţepe în fel şi chip. La plecare, s-a repezit să-i 
ţină şuba scumpă, ca un inferior superiorului său. Trecând 
prin faţa primei camere, Efimov s-a oprit şi l-a recomandat 
pe B. chelnerilor şi publicului ca prima şi singura vioară din 
întreaga capitală. Într-un cuvânt, în clipa aceea era pur şi 
simplu dezgustător. 

Cu toate acestea, a adus dimineaţă B. a venit să-l vadă în 
mansarda unde locuiam pe ît cu toţii în cea mai neagră 
mizerie, într-o singură odaie. Imparii patru ani şi trecuseră 
doi ani de când măicuţa mea se măritase cu Efimov. Era 
nefericită. Mai înainte fusese guvernantă şi era o femeie 
foarte instruită şi frumoasă. Din pricina sărăciei, se 
măritase cu un funcţionar bătrân, tatăl meu. Căsnicia lor a 
fost însă de scurtă durată. Tatăl meu a murit pe neaşteptate 
şi modesta moştenire rămasă de” pe urma lui a fost 
împărţită între moştenitorii săi. Măicuţa mea s-a pomenit 
părăsită, cu mine în braţe şi cu o sumă neînsemnată de 
bani, partea ei de moştenire. Un loc de guvernantă cu un 
copil mic era greu de găsit. Tocmai atunci l-a întâlnit 
întâmplător pe Efimov şi s-a îndrăgostit într-adevăi de el. 
Fire visătoare şi plină de entuziasm, l-a socotit un geniu şi a 
dat crezare vorbelor lui înfumurate despre viitorul strălucit 
care îl aştepta. O ademenea nobila misiune dea sprijini şi 
îndruma un om genial şi s-a măritat cu el. Dar chiar din 
prima lună, visurile şi speranţele ei s-au spulberat şi s-a 
trezit curând în faţa tristei realităţi. Efimov, care se pare 
case însurase într-adevăi numai pentru că măicuţa mea 
avusese vreo mie de ruble, de îndată ce banii s-au cheltuit, 
şi-a pus mâinile în sâa'i Ca şi cum s-ar fi bucurat că are un 
pretext, s-a grăbit să declare tuturor cunoscuţilor săi că 


însurătoarea îi distrusese talentul şi că el nu poate să 
lucreze într-o odaie înăbuşitoare, de faţă cu o familie 
flămândă. Că într-o asemenea situaţie nu-ţi mai arde de 
cântat şi de muzică şi că, în sfârşit, aşa-i fusese lui scris - să- 
l lovească o nenorocire ca asta. Cu timpul, a început să 
creadă şi el că acuzaţiile sale erau întemeiate şi părea 
bucuros că găsise acest nou pretext pentru justificarea sa. 
Omul acesta nefericit, cu talentul distrus, parcă era în 
continuă căutare de pretexte, spre a justifica toate 
insuccesele şi nenorocirile sale. Nu se împăca de loc cu 
gândul înfiorător că el era pierdut de mult şi pentru 
totdeauna pentru artă. Lupta într-o încleştare spasmodică 
împotriva acestui gând cumplit ca un coşmar şi când 
realitatea îl dobora, când i se deschideau ochii pentru 
câteva clipe, i se părea că-şi pierde minţile de groază. Nu-i 
venea prea uşor să renunţe la credinţa care de atâţia ani 
însemnase pentru el însăşi viaţa. Până în ultima clipă s-a 
mângâiat eu nădejdea că încă nu era totul pierdut. In 
ceasurile de grea cumpănă, se îmbăta. Beţia, cu buimăceala 
ei hidoasă, îi mai alunga urâtul. În sfârşit, poate că nici nu-şi 
dădea seama cât de necesară îi era soţia sa pe vremea 
aceea: era un pretext viu şi, într-adevăr, pe tatăl meu vitreg 
aproape îl înnebunea ideea că, după ce-şi va îngropa soţia, 
care-l nenorocise, toate vor reintra pe făgaşul lor normal. 
Biata mea măicuţă nu-l putea înţelege. Ca o adevărată 
visătoare, a fost înfrântă chiar de la primii ei paşi în 
realitatea vrăjmaşă: a devenit supărăcioasă, arţăgoasă şi 
înăcrită. Se certa neîncetat cu bărbatul ei, căruia îi făcea 
parcă plăcere s-o chinuiască, şi-i cerea mereu să se apuce 
de lucru. Însă orbirea lui, ideea fixă care-l obseda, 
sminteala lui - toate acestea îi distruseseră aproape orice 
sensibilitate umană. Râdea doar şi într-un moment de 
cumplită sinceritate nu s-a sfiit să-i arunce în faţă 
jurământul că nu va pune mâna pe vioară până în clipa 
morţii ei. Măicuţa, deşi l-a iubit cu patimă până la ultima ei 
suflare, n-a putut să îndure viaţa aceasta. Mereu suferindă, 


mereu îndurerată, traiul ei era un chin fără de sfârşit şi, pe 
lângă toate aceste nenorociri, mai trebuia să şi muncească 
pentru întreaga familie. A început să gătească pentru alţii, 
deschizând o pensiune pentru externi. Dar soţul ei îi fura 
deseori toţi banii, aşa că ea era nevoită să-şi lase clienţii să 
plece cu vasele goale. Când B. a venit la noi, ea se 
îndeletnicea cu spălatul rufelor şi vopsitul hainelor vechi. 
Aşa o duceam de azi pe mâine, ca vai de lume, în mansarda 
noastră. 

B. A rămas uluit de mizeria în care trăiam. 

— Ce mi-ai tot îndrugat! I-a spus el tatălui meu vitreg. Ea 
ţi-a distrus talentul? Văd că, dimpotrivă, ea te hrăneşte. Dar 
tu ce lucrezi? 

— Păi, nimic! A răspuns tatăl meu vitreg. 

Dar B. nu cunoştea încă nici pe departe suferinţele 
măicuţei mele. Bărbatul îi aducea de multe ori în casă 
adevărate bande de puşlamale şi scandalagii şi atunci să fi 
văzut ce era! 

B. A rămas multă vreme ia noi, încercând să-l facă pe 
fostul său prieten să înţeleagă anumite lucruri. Până la 
urmă, l-a ameninţat că, dacă nu vrea să se îndrepte, nu-l va 
ajuta cu nimic şi i-a spus fără ocol că bani nu-i dă, pentru că 
o să-i cheltuiască pe băutură. În sfârşit, l-a rugat să-i cânte 
ceva la vioară, ca să vadă ce s-ar putea face pentru el. Când 
tatăl meu vitreg s-a dus să-şi ia vioara, B. a încercat pe furiş 
să-i dea mamei mele nişte bani, dar ea a refuzat. | se 
întâmpla pentru prima dată să i se ofere de pomană! Atunci 
B. 

mi-a strecurat banii mie şi biata femeie a izbucnit în plâns. 
Tatăl meu vitreg a venit cu vioara, dar a cerut mai întâi să 
se aducă votcă, pentru că altfel nu poate cânta. 1 s-a adus 
băutura cerută şi, după ce a băut, a început să se laude. 

— O să-ţi cânt o compoziţie de-a mea, din prietenie, i-a 
spus el lui B. şi a scos de sub scrin un caiet gros, prăfuit. 

— 'Toate astea sunt scrise de mine, a zis el, arătând caietul. 
O să vezi şi tu! Astea, frate, nu-s fleacurile voastre de balet! 


B. A răsfoit în tăcere câteva file, apoi a desfăcut notele pe 
care le adusese cu el şi Ka rugat pe tatăl meu vitreg să lase 
la o parte compoziţia lui şi să cânte după notele acelea. 

Tatăl meu s-a simţit cam jignit, dar, temându-se să nu-l 
piardă pe noul său protector, s-a supus. Şi atunci B. a văzut 
că într-adevăr fostul său confrate studiase şi progresase 
mult de când se despărţi-seră, deşi se lăuda că de când cu 
însurătoarea nu mai pusese mâna pe arcuş. S-o fi văzut 
atunci pe sărmana mea măicuţă cât de fericită era! Nu-şi 
mai lua ochii de la bărbatul ei şi era mândră de el. Bunul B. 
s-a bucurat sincer şi s-a hotărât să-i găsească de lucru 
tatălui meu vitreg. Avea încă de pe atunci multe legături cu 
oameni de seamă, aşa că l-a recomandat pe sărmanul său 
confrate, cerând să fie sprijinit, după ce mai întâi l-a făcut 
pe acesta să făgăduiască solemn că se va purta bine. 
Deocamdată l-a îmbrăcat mai cuviincios pe socoteala sa şi l- 
a prezentat câtorva persoane sus-puse, de care depindea 
angajarea lui. Efimov s-a dovedit a fi mândru numai în 
vorbe, pentru că a primit propunerea vechiului său prieten 
cu nespusă bucurie. B. povestea mai târziu că-i crăpa 
obrazul de ruşine din cauza linguşirilor şi temenelilor 
înjositoare ale tatălui meu vitreg, prin care acesta se 
străduia să-l îmbuneze, de teamă să nu-i piardă cumva 
protecţia şi bunăvoința. Dându-şi seama că păşea pe calea 
cea bună, Efimov se lăsă chiar şi de băutură. În sfârşit, a 
fost angajat în orchestra unui teatru. A trecut proba cu 
bine, pentru că într-o singură lună de muncă stăruitoare 
izbutise să câştige tot ce pierduse într-un an şi jumătate din 
lipsă de exerciţiu şi a făgăduit că va studia mereu şi-şi va 
îndeplini noile sale îndatoriri conştiincios şi cu 
punctualitate. Dar situaţia familiei noastre nu s-a 
îmbunătăţit de loc. Tatăl meu vitreg nu-i dădea măicuţei nici 
un ban din leafa lui. O cheltuia toată în chefuri cu o droaie 
de prieteni noi cu care s-a grăbit să se înconjoare. Cei mai 
mulţi erau servitori din teatru, corişti, figuranţi, într-un 
cuvânt, nişto indivizi pe care-i putea domina, pentru că pe 


oamenii cu adevărat talentaţi îi ocolea. Izbutise să le 
impună un deosebit respect pentru persoana lui, grăbindu- 
se să le spună că este un talent uriaş, nerecunoscut, că l-a 
nenorocit ne-vastă-sa şi că, în sfârşit, capelmaistru! Lor 
habar nu are ce-i aia muzică. Îşi bătea joc de toţi muzicanţii 
din orchestră, de piesele puse în scenă şi chiar de autorii 
operelor jucate. Apoi a început să pălăvrăgească despre o 
nouă teorie a muzicii. Până la urmă, întreaga orchestră s-a 
săturat de el, pentru că se certase cu toţi colegii şi cu 
dirijorul, fusese impertinent cu toţi şefii săi, dobândind 
astfel o reputaţie de certăreţ şi neserios - un om de nimic. 
Nimeni nu-l mai putea suferi. 

Într-adevăr, părea foarte ciudat ca un om atât de 
neînsemnat, cu apucături atât de urâte, un interpret lipsit 
de valoare, care cânta fără pic de tragere de inimă, să se 
răstească la toată lumea şi să fie atât de lăudăros şi de 
arogant! 

În cele din urmă, tatăl meu vitreg s-a certat cu B. 
Născocise o bârfeală josnică împotriva lui, o calomnie 
ticăloasă, pe care o pusese în circulaţie, susţinând-o ca 
adevărată. După un serviciu neconştiin-cios de o jumătate 
de an, a fost dat afară din cauza beţiei şi a neglijenţei în 
îndeplinirea îndatoririlor sale. Dar Efimov nu a părăsit 
teatrul cu una, cu două. Şi-a îmbrăcat iar zdrenţele de mai 
înainte, pentru că hainele bune le vânduse sau le 
amanetase pe toate. Venea pe la foştii săi colegi, care-l 
primeau cu sau fără voia lor. Colporta fel de fel de bârfeli, 
pălăvrăgea vrute şi nevrute, se plângea de viaţa pe care era 
silit s-o ducă şi-i poftea pe toţi să vină acasă la dânsul ca s-o 
vadă pe ticăloasa de nevastă-sa. S-au găsit, fireşte, câte unii 
ca-re-şi iroseau vremea ascultându-l, oameni care, după ce-l 
îmbătau pe confratele lor alungat, îl puneau să vorbească 
tot felul ds gogomănii. De obicei, era foarte spiritual şi 
hazliu şi-şi presăra pălăvrăgeala cu vorbe veninoase şi 
aprecieri cinice, plăcute unui anumit public. Era privit ca un 
măscărici trăsnit şi hazliu, pe care, când nu aveau altă 


treabă, îl puneau să meliţe din gură. Ba unii se amuzau 
aţâţându-l împotriva unui violonist abia sosit în oraş. Când îi 
auzea, Efimov se schimba îndată la faţă, se zăpăcea şi, ros 
de gelozie, se grăbea să afle despre ce violonist era vorba şi 
dacă avea talent. Se pare că abia în această perioadă a 
vieţii sale a apărut adevărata lui scrânteală, care se 
accentua treptat - ideea fixă că ar fi cel mai mare violonist, 
cel puţin la Petersburg, dar că e prigonit de soartă, 
nedreptăţit şi că numai din pricina intrigilor de tot soiul 
rămăsese neînțeles şi necunoscut. Ba gândul acesta îl şi 
măgulea, fiindcă sunt oameni cărora le face mare plăcere 
să se creadă nedreptăţiţi şi asupriţi, să se tânguie în gura 
măre, sau să se mângâie în tăcere, pie-cându-se adânc în 
faţa propriei lor măreţii, nerecunoscute de alţii, îi ştia pe 
degete pe toţi violoniştii din Petersburg şi, după părerea lui, 
niciunul dintre ei nu se putea măsura cu el. Specialiştii şi 
diletanţii, care-l cunoşteau pe bietul smintit, se distrau 
vorbind de faţă cu dânsul despre cutare sau cutare violonist 
talentat, renumit, pro-vocându-l, astfel şi pe el să 
vorbească. Le plăcea să-l întărite, îi desfătau vorbele lui 
usturătoare, aprecierile pline de tâlc şi de miez, când îşi 
critica rivalii închipuiţi. Adesea se întâmpla ca cei din jurul 
lui să nu-l înţeleagă, dar erau convinşi că nimeni altui nu se 
pricepea să înfăţişeze cu mai mare iscusinţă, în caricaturi 
prinse cu multă isteţime, celebrităţile muzicale ale timpului. 
Ba chiar şi artiştii de care-şi bătea joc atât de crunt îi cam 
ştiau de frică, pentru că-i cunoşteau vorba necruțătoare şi- 
şi dădeau seama de temeiul atacurilor şi de justeţea 
aprecierilor lui, ori de câte ori meritau într-adevăr să fie 
criticaţi. Toţi se obişnuiseră să-l vadă în culise şi pe 
culoarele teatrului. Oamenii de serviciu îl lăsau să treacă 
nestingherit, ca pe un personaj care nu putea să lipsească 
de acolo. Ajunsese un fel de Thersit al teatrului2. Aşa a dus- 
o el vreo doi ani sau trei ani, dar până la urmă s-au plictisit 
toţi de el, chiar şi în rolul acesta de măscărici. L-au izgonit 
pentru totdeauna şi în ultimii doi ani ai vieţii sale nimeni 


dintre cei oare-l cunoşteau pe tatăl meu vitreg nu l-a mai 
văzut nicăieri, de parcă ar fi intrat în pământ. E adevărat că 
B. l-a mai întâlnit de două ori. Luii s-a părut atât de 
decăzut, încât compătimirea a învins din nou dezgustul şi l- 
a strigat; dar tatăl meu vitreg s-a simţit jignit, s-a prefăcut 
că mi-l aude, şi-a tras pălăria ponosită peste ochi şi a trecut 
mai departe. În sfârşit, în dimineaţa unei mari sărbători, B. 
a fost anunţat că venise fostul său confrate Efimov, ca să-l 
felicite. B. i-a ieşit în întâmpinare. Efimov, ameţit de 
băutură, a început să-i facă temenele până la pământ, 
bolborosind ceva nedesluşit. Nu vroia nici în ruptul capului 
să intre în casă. Încăpăţânarea aceasta a lui îşi avea şi ea 
tâlcul ei, căci spunea el: „De, nu se cuvine ca un biet 
nenorocit ca mine să stea lângă persoane atât de nobile ca 
dumneavoastră. Că pentru alde noi, oamenii mici, e bun şi 
antreul pentru a vă face urări de sărbătoare, a ne închina 
adânc şi a pleca”. Pe scurt, s-a purtat prosteşte, josnic şi 
dezgustător de urât. Din ziua aceea, B. nu l-a mai văzut 
multă vreme, până în clipa catastrofei care a curmat firul 
acestei vieţi în descompunere, al acestei vieţi cangrenate şi 
triste. Deznodământul a fost cumplit. Catastrofa este strâns 
legată nu numai de primele impresii ale vieţii mele, ci de 
întreaga mea viaţă. Iată cum s-au petrecut lucrurile... Dar 
mai întâi trebuie să spun ce a fost copilăria mea şi ce a 
însemnat pentru mine omul acesta, el, care a lăsat o urmă 
atât de dureroasă în primele impresii ale copilăriei mele şi a 
fost pricina morţii bietei mele măicuţe. 

Amintirile mele încep de foarte târziu, abia după ce am 
împlinit opt ani. Nu ştiu cum s-a făcut, dar întâmplările 
dinainte de această vârstă nu mi-au lăsat o impresie atât de 
adâncă, încât să-mi pot aduce aminte de ele. De pe la opt 
ani şi jumătate îmi amintesc însă bine de tot ceea ce s-a 
petrecut zi de zi, fără întrerupere, ca şi cum toate s-ar fi 
întâmplat abia ieri. Ce-i drept, parcă văd ca prin vis şi câte 
ceva din viaţa mea de mai înainte: candela veşnic aprinsă 
într-un colţ întunecat al odăii, lângă o icoană veche, lovitura 


pe care mi-a dat-o într-o zi, pe stradă, un cal, de pe urma 
căreia, după cum mi s-a povestit mai târziu, am zăcut trei 
luni. Îmi mai amintesc cum în timpul acestei boli m-am 
trezit într-o noapte lângă mama cu care dormeam în pat, 
speriată de nălucirile stârnite de boală, de liniştea nopţii şi 
de şoarecii care rodeau duşumeaua într-un colţ. M-am 
ghemuit sub plapumă şi am tremurat de frică toată 
noaptea, fără a îndrăzni s-o trezesc pe măicuţa, ceea ce mă 
face să cred că de ea mi-era teamă mai mult decât de orice. 
Dar, din clipa când am început să-mi dau seama de mine 
însămi, am început să mă maturizez neaşteptat de repede, 
să înţeleg cu o înspăimântătoare uşurinţă unele lucruri care 
nu erau de loc copilăreşti. Toate căpătau pentru mine o 
nespusă claritate, pricepeam totul neînchipuit de repede. 
Clipa în care firul amintirilor mele a început să se depene 
mi-a lăsat o impresie puternică şi apăsătoare. Impresia 
aceasta s-a repetat apoi zi de zi, accentuându-se mereu. Ea 
a dat un colorit sumbru şi straniu anilor petrecuţi în casa 
părinţilor mei, precum şi întregii mele copilării. 

Astăzi îmi e de parcă mă trezisem deodată dintr-un somn 
adânc (deşi atunci, se înţelege, lucrul acesta nu mi se 
păruse atât de uimitor). Mă văd într-o odaie mare, joasă, 
neaerisită şi murdară. Pereţii, spoiţi cu un cenuşiu spălăcit. 
Într-un colţ se află un cuptor mare, rusesc. Ferestrele, 
înguste şi lungi ca nişte crăpături, dau spre stradă, sau, mai 
bine zis, spre acoperişul casei de peste drum. Pervăzul e 
atât de sus, că trebuie să aduc mai întâi un scaun, iar 
pe/scaun să aşez un scăunel, pentru ca abia de acolo să pot 
ajunge, cu chiu, cu vai la fereastră, unde îmi plăcea să stau 
când eram singură. De la fereastra odăii noastre se vede 
jumătate din oraş. Locuiam/chiar sub acoperiş, într-o casă 
foarte mare, cu cinci etaje. Un divan vechi, acoperit cu 
muşama, desfundat şi prăfuit, o masă simplă, albă, două 
scaune, patul măicuţei, într-un colţ un dulăpior cu nu ştiu ce 
înăuntru, un scrin încremenit într-o rână şi un paravan de 
hârtie, rupt, iată toată mobila noastră... 


Mi-amintesc că era pe înserat. In casă domnea 
neorânduiala, pe jos zăceau împrăştiate perii, cârpe, blidele 
noastre de lemn, o sticlă spartă şi nu mai ţin minte ce alte 
lucruri. "Ţin minte că mama era foarte tulburată, se 
zbuciuma şi plângea. Tatăl meu vitreg şedea într-un colţ, 
îmbrăcat în veşnica lui redingotă zdrenţuită. El i-a spus 
ceva, zâmbind ironic. Atunci şi mai furioasă, ea a început să 
arunce iar pe jos perii şi vase. Am izbucnit în plâns şi m-am 
repezit ţipând să-i despart. Îngrozită, î-am cuprins cu 
putere în braţe pe tata. Voiam să-l apăr, acoperindu-l cu 
trupul meu. Dumnezeu ştie de ce mi se părea că mama se 
supăra degeaba pe el, că el n-avea nici o vină. Eram în stare 
să cer iertare pentru el, să îndur orice pedeapsă în locul lui. 
Măicuţa mă înspăimânta şi-mi închipuiam că şi alţii se 
temeau tot atât de mult de ea. In prima clipă, mama a 
rămas uluită, apoi m-a luat de mână şi m-a tras după 
paravan. M-am lovit la mână de pat şi rma durut destul de 
rău, dar teama era mai mare decât durerea şi nu m-am 
văâitat. Mai ţin minte că măicuţa i-a spus ceva tatei, cu 
amărăciune şi aprindere, arătând spre mine (în această 
povestire, îi voi spune şi de aci înainte tată, pentru că am 
aflat abia mult mai târziu că nu mi-era tată bun). Cearta a 
ţinut vreo două ore şi, în aşteptarea mea înfrigurată, mă 
străduiam din răsputeri să ghicesc cum se va termina. Într- 
un târziu, s-a potolit şi mama a plecat nu ştiu unde. Tata m- 
a chemat la el, m-a sărutat, m-a mân-gâiat pe cap şi m-a 
luat în braţe, iar eu, alintându-mă, m-am cuibărit la pieptul 
lui. A fost probabil cea dinţii mângâiere părintească pe care 
am cunoscut-o şi poate că tocmai din pricina ei abia din 
momentul acela îmi amintesc de toate atât de clar. Am mai 
băgat de seamă că mi”am câştigat bunăvoința tatei, pentru 
că i-am luat apărarea şi atunci mi se pare că m-a 
străfulgerat pentru întâia oară gândul că el suferă şi îndură 
mult amar din pricina mamei. Din ziua aceea, gândul acesta 
m-a urmărit neîncetat umplându-mi sufletul de revoltă. 


Din clipa aceea a răsărit în mine o dragoste nemăsurată 
pentru tatăl meu, o dragoste ciudată, de fel copilărească. Aş 
spune mai curând că era un simţământ matern de 
compătimire, dacă o astfel de definire a dragostei mele n-ar 
părea oarecum ridicolă, din cauză că eram un copil. Pe tatăl 
meu îl socoteam întotdeauna atât de vrednic de milă, atât 
de persecutat, de năpăstuit, de chinuit, încât mi s-ar fi părut 
înspăimântător şi nefiresc să nu încerc a-i alina durerea, să 
nu-l mângâi pe cât mi-era cu putinţă. Dar nici până astăzi 
nu înţeleg pentru ce mi-a intrat în cap ideea că tata este un 
astfel de martir, un om atât de nefericit! Cine mi-a insuflat 
gândul acesta? Cum de a fost cu putinţă ca un copil ca mine 
să înţeleagă, oricât de puţin, insuccesele lui personale? Şi le 
înţelegeam, deşi le răstălmăceam, adaptându-le felului meu 
de a gândi; dar nici până astăzi nu ştiu cum de am ajuns să 
am impresia aceasta despre el. Poate că mama s-a purtat 
prea aspru cu mine şi m-am apropiat de tatăl meu ca deo 
fiinţă care-mi împărtăşea durerea. 

Am vorbit despre prima clipă de trezire din somnul 
prunciei, despre prima mea mişcare în viaţă. Chiar din clipa 
aceea, inima mi-a fost rănită şi am început să mă maturizez 
cu o neînchipuită şi istovitoare repeziciune. Nu mă mai 
mulţumeau impresiile dinafară. Am început să gândesc, să 
judec, să observ, însă această observare a vieţii din jur era 
nefiresc de timpurie, aşa că nu se putea ca închipuirea mea 
să nu transforme totul după tiparul ei, pomenindu-mă dintr- 
o dată într-o lume fantastică. În jurul meu toate îmbrăcau 
veşmântul basmului fermecat pe care mi-l povestea adesea 
tatăl meu şi pe care îl socoteam pe vremea aceea cu totul 
adevărat. În mintea mea s-au zămislit gânduri neobişnuite. 
Ştiam foarte bine - fără să-mi dau seama cum de-am ajuns 
să ştiu - că trăiesc într-o familie ciudată, că părinţii mei nu 
seamănă de fel cu oamenii pe care-i întââneam întâmplător 
pe vremea aceea. „De ce oare, mă întrebam eu, de ce toţi 
ceilalţi oameni au o cu totul altă înfăţişare decât aceea a 
tatălui şi a mamei mele? De ce alţii aveau feţele vesele şi de 


ce eram uimită că în ungherul nostru nimeni nu se bucura, 
nimeni nu râdea vreodată?” Ce forţă m-a împins, ce m-a 
îndemnat pe mine, copil de nouă ani, să încerc cu atâta 
stăruinţă să înţeleg, să prind, atentă, orice vorbă aruncată 
de cei pe care în-tâmplarea mi-i scotea în cale, fie pe scara 
noastră, fie pe stradă, când, pe înserate, acoperindu-mi 
zdrenţele cu caţaveica cea veche a măicuţei melc, mă 
duceam la băcănie cu câţiva bănuţi de aramă în mână, ca să 
cumpăr puţin zahăr, ceai sau pâine? Am înţeles, dar nu-mi 
aduc aminte cum, că în ungherul nostru domnea o veşnică 
şi insuportabilă nenorocire. Mă frământam, încercând să 
mă dumiresc, de ce anume era aşa şi nu ştiu cine m-a ajutat 
să dezleg această taină în felul meu: vinovată era mama. 
Am socotit că ea era călăul tatălui meu şi - repet - nu 
înţeleg cum de s-a putut naşte în mintea mea un gând atât 
de groaznic. Şi cu cât mă simţeam mai aproape de tatăl 
meu, cu atât mai aprig o uram pe biata maică-mea. Chiar şi 
astăzi, după atâta vreme, această amintire mă chinuieşte 
amarnic. Dar iată o altă întâmplare, care a contribuit şi mai 
mult la ciudata mea apropiere de tatăl meu. Într-o seară - 
trecuse de ora nouă - mama m-a trimis la băcănie să 
cumpăr drojdie. Tata nu era acasă. La întoarcere, mergând 
pe stradă, m-am împiedicat, am căzut şi am vărsat toată 
drojdia din ceaşcă. În prima clipă m-am gândit la mânia 
maică-mi. Am încercat să mă ridic în picioare, dar n-am 
putut şi mâna stingă mă durea cumplit. Trecătorii s-au 
strâns în jurul meu; o bătrânică m-a sprijinit, iar un băieţel, 
care tocmai trecea în fugă pe acolo, m-a lovit cu o cheie în 
cap. în sfârşit, cei din jur au izbutit să mă ridice. Am strâns 
de pe jos cioburile ceştii şi am pornit spre casă buimacă, 
abia târându-mi picioarele. Deodată, l-am zărit pe tata. 
Stătea în mijlocul mulţimii adunată în faţa casei unor 
oameni bogaţi de peste drum de noi. Proprietatea unei 
familii nobile, casa era scăldată în lumină. Înaintea intrării 
aşteptau o mulţime de trăsuri şi sunetele muzicii răzbăteau 
prin ferestre până afară în stradă. L-am apucat de poala 


redingotei, i-am arătat ceaşca spartă şi, izbucnind în plâns, 
i-am spus că mi-e frică să mă întorc la mama. Nu ştiu cum, 
dar eram sigură că îmi va lua apărarea. Dar pentru ce eram 
atât de sigură, cine mi-a insuflat sentimentul acesta, cine 
mi-a spus că el mă iubeşte mai mult decât mama? De ce 
oare m-am apropiat fără teamă de el? M-a luat de mână, m- 
a liniştit, apoi mi-a spus că vrea să-mi arate ceva şi m-a 
ridicat în braţe. Nu vedeam nimic, pentru că mă apucase 
tocmai de mâna lovită şi mă durea îngrozitor, dar nu am 
scos nici un vaiet, de teamă să nu-l mâhnesc. Mă întreba 
mereu ce văd. Străduindu-mă din răsputeri să-i fac pe plac, 
i-am răspuns că văd nişte draperii roşii. Ţinân-du-mă în 
braţe, a vrut să treacă cu mine pe partea cealaltă a strazii, 
mai aproape de casa aceea. Atunci am izbucnit deodată în 
plâns şi, îmbrăţişându-l, l-am rugat să mă ducă mai repede 
sus, la măicuţa. Îmi amintesc că în seara aceea mângâierile 
tatălui meu mă îndurerau şi mă chinuia gândul că unul 
dintre oamenii pe care doream atât de mult să-i iubesc mă 
mângâia şi-mi răspundea cu dragostea lui, pe când celălalt 
mă înfricoşa şi nu îndrăzneam să i, mă apropii de el. Dar 
mama aproape că nici nu s-a supărat pe mine şi m-a trimis 
la culcare. Mâna mă durea tot mai rău şi până la urmă au 
început să mă scuture frigurile. Cu toate acestea, eram 
neînchipuit de fericită că se terminase totul cu bine şi toată 
noaptea am visat casa de peste drum cu draperiile roşii. 

A doua zi, m-am deşteptat din somn cu un singur gând - 
casa cu draperiile roşii. Abia a ieşit mama pe poartă, că m- 
am şi urcat pe pervazul ferestruicii, ca să mă uit pestedrum. 
Casa aceasta îmi aţâţa de multă vreme curiozitatea de copil. 
Îmi plăcea s-o privesc, mai ales în amurg, când pe străzi se 
aprindeau felinarele şi când draperiile, roşii ca purpura, 
străluceau parcă în ape sângerii, ciudate, de după 
ferestrele înalte, cu geamuri mari, din-tr-o bucată, ale casei 
scăldată în lumină. Aproape totdeauna se opreau în faţa 
intrării trăsuri luxoase, trase de cai minunaţi, superbi. Totul 
îmi stârnea curiozitatea: şi strigătele şi învălmăşeala de la 


intrare şi felinarele multicolore ale trăsurilor şi femeile 
elegante care coborau din căleşti. În închipuirea mea de 
copil, vedeam desfăşurându-se un fast împărătesc, ca într- 
un basm fermecat. Şi de atunci, după întâlnirea cu tatăl 
meu în faţa casei celei bogate, aceasta mi se părea de două 
ori mai minunată şi mai atrăgătoare decât înainte. 
Imaginaţia mea aprinsă a început să zămislească tot felul de 
noţiuni şi de presupuneri, care mai de care mai bizare. Nu 
era de mirare că, trăind între oameni atât de ciudaţi ca tata 
şi mama, ajunsesem să fiu şi eu un copil straniu, cu o 
fantezie exaltată. Mă izbea mai ales deosebirea dintre 
caracterele lor. Mă uimea, bunăoară, zbuciumul mamei 
mele, care se trudea fără odihnă, ca să procure cele 
trebuitoare traiului nostru sărăcăcios, învinuindu-l mereu 
pe tatăl meu că trebuie să muncească singură pentru toţi. 
Mă întrebam, fără să vreau, oare de ce tata nu-i dă nici un 
ajutor şi se poartă ca un străin în casa noastră? Câteva 
cuvinte ale mamei mi abcdefghijklmnopqgrstuvwxyzşţătâ-au 
lămurit întrucâtva situaţia, căci am aflat cu oarecare mirare 
că tata era artist (cuvântul mi s-a în-' tipărit bine în 
memorie), că avea talent şi mi-am închipuit numai-' decât că 
un artist trebuie să fie cu totul deosebit de ceilalţi oameni. 
Se poate ca însuşi felul de a se purta al tatălui meu să mă fi 
făcut să cred aşa, sau poate că mai auzisem ceva în 
legătură cu asta şi nu-mi mai aduc aminte ce anume. Ciudat 
de limpede mi-au sunat ' în ureche vorbele pe care tatăl 
meu le-a rostit într-o zi, în faţa mea, cu însufleţire. Spunea 
că „va veni vremea când nici el nu va mai trăi în mizerie, 
când va fi şi el un domn, un om bogat şi că, în sfârşit, după 
moartea mamei, v, a renaşte la o nouă viaţă”. Mi-amintesc 
ca atunci când am auzit pentru prima dată aceste cuvinte, 
in-ani înspăimântat. N-am mai putut să rămân în odaie şi 
am fugit în săliţă. Am stat acolo, în frig, sprfiinită de 
pervazul ferestrei, aco-perindu-mi faţa cu mâinile şi am 
plâns amar. Mai târziu, însă, după ce frământasem multă 
vreme în minte cele auzite şi mă deprinsesem cu această 


înspăimântătoare dorinţă a tatălui meu, fantezia mi-a venit 
deodată în ajutor. Şi, din cauză că nu mai puteam îndura 
chinul neştiinţei, am fost nevoită să presupun neapărat 
ceva. Cum s-a întâmplat nu mai ştiu, dar până la urmă a 
început să mă stăpânească gândul că, după moartea 
mamei, tata va părăsi locuinţa noastră tristă şi vom pleca 
împreună undeva, în altă parte. Unde anume? La această 
întrebare închipuirea mea nu a fost niciodată în stare să 
răspundă lămurit. Îmi amintesc numai atât: că prin visările 
mele se perinda tot ceea ce fantezia putea să creeze mai 
strălucit, mai somptuos şi mai măreț, tot ceea ce putea să 
înfrumuseţeze locul acela unde ne vom duce amândoi, 
pentru că eram încredinţată că vom pleca negreşit 
împreună. Îmi închipuiam că vom fi bogaţi chiar din prima 
clipă şi că nu voi mai fi nevoită să alerg la băcănie. 
Drumurile după cumpărături mi-erau foarte neplăcute, 
pentru că, ori de câte ori ieşeam pe stradă, mă chinuiau 
copiii din vecini şi mi-era tare teamă de ei, mai ales când 
duceam lapte sau ulei. Ştiam doar ce pedeapsă aspră mă 
aştepta acasă, dacă se întâmpla să le vărs. În visările mele 
îmi plăcea să-mi închipui că tata va avea haine bune şi vom 
locui într-o casă plină de strălucire. Şi iată că acum casa cea 
bogată cu draperii roşii de peste drum şi întâlnirea mea cu 
tata în faţa ei veneau să-mi aprindă imaginaţia. 
Presupunerile mele se precizau dintr-o dată: o să ne mutăm 
chiar în casa asta şi o să trăim acolo în veşnică sărbătoare şi 
fericire. De atunci priveam de la fereastră în fiecare seară, 
cu o curiozitate nepotolită, casa cea vrăjită. Vedeam trăsuri 
adunate în faţa ei, oaspeţi eleganţi, cum nu mai întâlnisem 
nicicând. Mi se părea că aud sunetele unei muzici minunate 
revărsându-se prin ferestre. Priveam cu nesaţ umbrele care 
se desenau pe perdele şi mă străduiam fără răgaz să 
ghicesc ce se întâmpla acolo înăuntru. Îmi închipuiam că 
acolo e raiul şi o sărbătoare fără de sfârşit. Am început să 
urăsc locuinţa noastră sărăcăcioasă şi zdrenţele pe care le 
purtam. Într-o seară, când mama m-a certat şi mi-a 


poruncit să mă dau jos de pe pervaz, unde mă căţărasem ca 
de obicei, în mintea mea a încolţit ideea că dinadins nu mă 
lasă să mă uit la casa de peste drum, ca să-mi iau gândul de 
la ea, pentru că nu se bucura de fericirea noastră şi voia s-o 
zădărnicească. Toată seara am urmărit-o cu atenţia 
încordată, bănuitoare. 

Mă întreb, oare cum de s-a putut strecura în sufletul meu 
atâta cruzime faţă de o fiinţă mereu chinuită ca mama? 
Abia acum îmi dau seama câtă suferinţă a îndurat şi nu-mi 
pot aminti fără adâncă durere de această martiră. Chiar şi 
atunci, în perioada 

« aceea întunecată a copilăriei mele ciudate, în epoca 
dezvoltării atât de nefireşti a acestui început de viaţă, mi se 
strângea adesea inima de durere şi de milă - şi neliniştea, 
tulburarea şi îndoiala mi se strecurau în suflet. Uneori, 
chiar de pe atunci, mi se răzvrătea conştiinţa şi, chinuită de 
grea suferinţă, simţeam că sunt nedreaptă cu mama. Dar 
mă înstrăinasem de ea şi nu-mi amintesc să fi dorit vreodată 
să mă alinte. Şi astăzi se întâmpla destul de des ca frânturi 
de amintiri, în aparenţă neînsemnate, să-mi înve- 

—, nineze şi să-mi răscolească sufletul. Mi-aduc aminte că 
într-o seară (ceea ce voi povesti acum este, fără îndoială, 
meschin, banal 

: Şi grosolan, dar tocmai astfel de amintiri mă chinuiesc 
parcă mai mult şi mi s-au întipărit mai dureros în memorie), 
în lipsa tatei, mama voia să mă trimită la băcănie să cumpăr 
ceai şi zahăr. Dar tot chibzuia şi şovăia, numărând cu glas 
tare bănuţii de aramă - jalnica sumă pe care o avea de 
cheltuială. A stat şi a socotit aşa vreo jumătate de oră şi tot 
nu s-a hotărât. Câteodată cădea într-un fel de uitare de sine 
- desigur din pricina suferințelor pe care le îndura. Parcă o 
văd numărând bănuţii şi şoptind ceva, încet, domol, de 
parcă vorbele i-ar fi ieşit din gură fără voia ei. Avea buzele 
supte şi obrajii cadaverici, mâinile îi tremurau şi, 
întotdeauna când vorbea singură, dădea mereu din cap. 


— Nu, nu se poate, a murmurat ea, piivindu-mă. Mai bine 
mă culc. Ce zici? Vrei să te culci şi tu, Netoşka? 

Nu i-am răspuns. Atunci mi-a ridicat uşor capul şi m-a 
învăluit într-o privire atât de blândă, atât de duioasă şi un 
zâmbet atât de matern i-a înseninat şi i-a luminat chipul, 
încât inima a prins să-mi zvâcnească dureros. Şi-mi mai 
spusese şi Netoşka, ceea ce însemna că în clipa aceea 
simţea o dragoste adâncă pentru mine. Diminutivul acesta 
de Netoşka mi-l dăduse chiar ea, de drag, formându-l din 
numele meu Anna. De câte ori îmi spunea Netoşka, ştiam că 
voia să mă alinte. Eram mişcată, aş fi vrut s-o îmbrăţişez, să 
mă ghemuiesc la pieptul ei şi să plâng împreună cu ea. 
Biata măicuţa mea m-a mângâiat îndelung pe cap, cu 
mişcări maşinale, poate fără să-şi mai dea seama că mă 
mângâie, rostind mereu: „Fetiţa mea, Anneta, Netoşka!” Mă 
podidiseră lalm*1* crimile, dar m-am stăpânit. Mă 
încăpăţânam să nu-mi trădez înduioşarea, deşi sufeream 
cumplit. Nu, cruzimea mea faţă de ea nu putea să fie 
firească. Nu era cu putinţă să fiu atât de pornită împotriva 
mamei mele, numai din cauza asprimii ei. Dragostea mea 
nemăsurată, plină de fantezie, pentru tatăl meu, îmi pocise 
sufletul - asta era. Mă deşteptam uneori noaptea, în colţul 
meu, în patul prea strâmt, sub plapuma friguroasă, şi, nu 
ştiu de ce, dar de fiecare dată mă cuprindea teama. 
Buimacă de somn, mi-amin-team că nu demult, când eram 
mai mică, dormeam cu mama şi nu-mi era atât de teamă 
când mă trezeam noaptea. Cum mă alipeam de ea, cum 
închideam ochii şi o strângeam mai tare în braţe, 
adormeam ca prin farmec. Simţeam că în adâncul sufletului 
meu, nici chiar acum nu puteam să n-o iubesc. Mai târziu 
am descoperit că mulţi copii sunt groaznic de nesimţitori; în 
schimb, când îndrăgesc pe cineva, atunci îl iubesc 
neţărmurit. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. 

Uneori, în cămăruţa noastră, săptămâni întregi se 
aşternea o linişte de moarte. Tata şi mama obosiseră de 
atâta ceartă, iar eu trăiam lângă ei, ca întotdeauna, mereu 


tăcută, cu gândurile mele, mereu tristă, cu dorurile şi 
visurile mele. Scrutându-i cu luare-aminte pe amândoi, am 
înţeles raporturile dintre ei: mi-am dat seama de veşnica lor 
vrăjmăşie surdă, de întreaga amărăciune şi grozăvie a vieţii 
dezordonate care se cuibărise în ungherul nostru. Dar am 
înţeles totul, fără a pătrunde cauzele şi efectele, ci numai 
atât cât putea să discearnă mintea mea de atunci. Mi-amin- 
tesc că în serile lungi de iarnă mă ghemuiam într-un colţ al 
odăii şi de acolo îi urmăream cu priviri lacome ceasuri în şir. 
Cercetam cu atenţie faţa tatălui meu şi mă străduiam să-i 
ghicesc gândurile, să aflu ce-l frământă atât de mult. Uneori 
mă uimea şi mă înspăi-mănta purtarea mamei. Se plimba 
neobosită, ore de-a rândul, de la un capăt la altul al 
camerei, adesea chiar şi noaptea, când o chinuia insomnia. 
Umbla mereu şi şoptea ceva, ca pentru sine însăşi, de parcă 
ar fi fost singură în odaie, ba desfăcând braţele, ba 
încrucişându-le la piept, ba frângându-şi mâinile, apăsată 
de o tristeţe cumplită, fără leac. Alteori, lacrimile îi curgeau 
şiroaie pe obraz, poate fără să-şi dea seama de ele, pentru 
că din când în când cădea într-un fel de uitare. Suferea de o 
boală foarte grea şi nu se îngrijea de loc. 

Singurătatea şi tăcerea pe care nu îndrăzneam s-o curm 
mă apăsau din ce în ce mai tare. Trecuse un an de când 
trăiam o viaţă conştientă, frământată de gânduri, de visuri 
fără sfârşit, chinuită de doruri nedesluşite, tainice, care 
mijeau în mine fără veste. Eram din ce în ce mai sălbatică, 
de parc-aş fi crescut în pădure, în sfârşit, tata a observat cel 
dintâi schimbarea prin care treceam; m-a chemat lângă el 
şi m-a întrebat de ce-l privesc atât de stăruitor. Nu mai ştiu 
ce i-am răspuns. Îmi amintesc doar că a căzut pe gânduri; 
apoi, într-un târziu, uitându-se la mine, mi-a spus că va 
aduce chiar a doua zi un abecedar, ca să mă înveţe carte. 
Am aşteptat abecedarul cu mare nerăbdare şi m-am fră- 
măntat toată noaptea, încereând să mi-l închipui, pentru că 
nu prea ştiam ce înseamnă ub abecedar. A doua zi, tata s-a 
apucat într-adevăr să mă înveţe c*rte. Am priceput 


numaidecât ce mi se cerea şi învăţam repede şi u$br, 
pentru că ştiam că-i fac plăcere. Au fost anii cei mai fericiţi 
din viaţa mea de atunci. Când mă lăuda pentru sârguinţa 
mea, când mă mângâia pe cap şi mă săruta, izbucneam în 
plâns de atâta fericire. Încetul cu încetul, m-a îndrăgit. 
Acum aveam curajul să-i vorbesc şi de multe ori se întâmpla 
să stăm amândoi de vorbă ceasuri în şir, fără să obosesc, cu 
toate că uneori nu înţelegeam nimic din ceea ce spunea. 
Dar mă temeam să nu-şi închipuie cumva că mă plictisesc 
cu el şi de aceea mă străduiam din răsputeri să-l fac să 
creadă că înţeleg totul. În sfârşit, şi-a luat obiceiul să-şi 
petreacă serile cu mine. De cum se lăsa amurgul, tata se 
întorcea acasă, iar eu veneam lângă el cu abecedarul. Mă 
aşeza pe un scăunel în faţa lui, iar după lecţie îmi citea 
dintr-o carte. Nu înţelegeam nimic din ceea ce citea, dar 
râdeam într-una, crezând că-i fac plăcere. Şi, într-adevăr, îl 
distram, căci văzându-mă pe mine râzând, se înveselea şi el. 
Tot cam pe vremea aceea, într-o seară, după lecţie, mi-a 
spus o poveste. Auzeam pentru întâia dată o poveste. 
Şedeam ca vrăjită, arzând de nerăblare să aflu ce se mai 
întâmpla. Mă pomeneam pe meleaguri necunoscute şi spre 
sfârşitul basmului eram nespus de fericită. Asta nu pentru 
că povestea m-ar fi impresionat atât de mult, ci pentru că 
eram convinsă că totul era adevărat şi mă grăbeam să dau 
frâu liber fanteziei mele bogate, împletind realitatea cu 
născocirea. Curând, a apărut în închipuirea mea şi casa cu 
draperiile roşii. Tot aici, nu ştiu prin ce minune, rolul 
personajului principal îl întruchipa tatăl meu, cu toate că el 
era povestitorul. Mama era şi ea acolo, ne tăia calea şi nu 
ne lăsa să plecăm împreună spre meleaguri necunoscute şi, 
în sfârşit, sau, mai bine zis, în primul rând, apăream eu 
însămi - cu visurile mele stranii, cu capul doldora de 
fantasmagorii, de năluciri neroade şi absurde. Toate 
acestea se învălmăşeau în aşa hal în capul meu, încât foarte 
curând a pus stăpânire pe mine un adevărat haos şi am 
pierdut pentru câtva timp orice măsură, orice simţ al 


realităţii. Pluteam, Dumnezeu ştie pe ce tărâmuri! Ardeam 
de nerăbdare să vorbesc cu tatăl meu despre viitor, să-i aflu 
dorinţele, să-mi spună unde avea de gând să mă ducă cu el 
după ce vom părăsi, în sfârşit, mansarda noastră. Eram 
încredinţată că toate acestea se vor întâmpla în scurt timp, 
dar cum se vor înfăptui - nu ştiam, aşa că mă chinuiam, 
frământându-mi mintea ca să aflu. Uneori - şi aceasta se 
întâmpla de obicei seara * - mi se părea că în orice clipă 
tata putea să-mi facă semn cu ochiul, pe furiş, să ies pe 
săliţă fără să mă vadă mama. In trecere, luam abecedarul şi 
tabloul nostru, o mizerabilă litografie lipsită de valoare care 
atârna de când lumea pe perete şi pe care hotărâsem s-o 
iau negreşit cu mine. Apoi, tot pe ascuns, fugeam undeva, 
de unde să nu ne mai întoarcem niciodată la mama. Într-o 
seară, măicuţa lipsea de acasă. Am ales o clipă când tata 
era mai bine dispus decât de obicei - ceea ce se întâmpla 
ori de câte ori bea puţin vin - m-am apropiat de el şi am 
început să-i vorbesc, hotărâtă să ajung repede la ceea ce 
mă frământa. In sfârşit, am izbutit să-l fac să râdă. Atunci l- 
am cuprins în braţe, strângându-l cu putere, şi, cu inima 
fremătând de teamă, pregătindu-mă pentru o destăinuire 
înfricoşătoare. 

— Vorbind fără şir şi bâlbâindu-mă, am început să-l descos: 
unde o să mergem, când o să plecăm, ce o să luăm cu noi, 
cum o să trăim, şi, în sfârşit, dacă ne vom duce în casa cu 
draperiile roşii? 

— Care casă? Ce draperii roşii? Ce tot bălmăjeşti? Ce-s 
aiurelile astea, prostuţo? 

Atunci m-am speriat mai rău decât înainte şi am început 
să-i explic că după moartea mamei nu vom mai sta la 
mansardă, că ne vom duce undeva împreună, vom fi bogaţi 
şi fericiţi şi la urmă îl asiguram că toate acestea mi le 
făgăduise chiar el. Eram convinsă că tatăl meu îmi vorbise 
într-adevăr mai înainte de toate acestea - cel puţin aşa mi 
se părea. 


— Mama? Moartă? Când o să moară mama? Repetă el, 
schim-bându-se la faţă, privindu-mă uluit şi încruntându-şi 
sprâncenele dese, înspicate. Ce tot pălăvrăgeşti, sărmană 
copilă, prostuţo... 

Apoi m-a dojenit multă vreme, spunându-mi că sunt un 
copil prost, care nu înţelege nimic... Şi multe altele pe care 
le-am uitat. Ştiu doar atât - că părea foarte mâhnit. Nu am 
priceput nimic din mustrările lui şi nu mi-am dat seama cât 
de mult suferea din cauză că nu uitasem cuvintele pe care 
le aruncase mamei la mânie, într-o clipă de adâncă 
amărăciune şi că le frământasem cu atâta stăruinţă în 
mintea mea. În orice stare sufletească s-ar fi aflat, oricât de 
smintit ar fi fost el atunci, nu se putea totuşi să nu-l uluiască 
ceea ce auzea. Deşi nu înţelegeam de loc pentru ce se 
supărase, m-am întristat amarnic şi am început să plâng. 
Îmi închipuiam că ceea ce ne aştepta era, probabil, atât de 
important, încât nu se cuvenea ca un copil prost ca mine nu 
numai să pomenească de asta, dar nici măcar să se 
gândească la aşa ceva. De altfel, deşi nu înţelegeam nimic 
din câte-mi spusese, bănuiam totuşi că o jignisem pe mama. 
Atunci m-a cuprins teama şi simţeam, îngrozită, cum 
îndoiala mi se furişează în suflet. Tata a încercat să-mi 
potolească plânsul şi zbuciufnul, m-a liniştit, mi-a şters 
lacrimile cu mâneca şi mi-a poruncit să nu mă mai bocesc. 
După aceea, a mai rămas câteva timp tăcut. Stătea 
încruntat, frământat de gânduri. Apoi a început să 
vorbească iarăşi, dar, oricât mă sileam, nu puteam prinde 
tâlcul vorbelor lui. Judecind după cuvintele de care-mi mai 
aduc aminte, cred că a încercat să-mi explice cine este el, 
că este un mare artist, că nimeni n-a înţeles că e înzestrat 
cu foarte mult talent. M-a întrebat dacă am priceput şi i-am 
răspuns, fireşte, că am priceput. Apoi m-a pus să repet că, 
are talent. l-am spus: „Ai talent”. Auzind aceste vorbe, a 
zâmbit, pentru că, în cele din urmă, i s-o fi părut şi lui 
caraghios că discută cu mine o chestiune atât de serioasă. 
Convorbirea noastră a fost curmată de Karl Feodorâci, care 


tocmai intrase. Am început să râd şi m-am înveselit de-a 
binelea, când tăticu, arătând spre noul venit, mi-a spus: 

— Uite, îl vezi pe Karl Feodorâci? N-are pic de talent. 

Acest Karl Feodorâci era un personaj foarte hazliu. 
Îîntâlnisem până atunci prea puţini oameni, aşa că nu l-am 
uitat. Parcă-l văd: neamţ de origină - se numea Meyer - se 
născuse în Germania şi venise în Rusia mânat de dorinţa 
arzătoare de a intra în corpul de balet de la Petersburg. 
Cum însă era un dansator foarte prost, nu a fost angajat 
nici măcar pentru figuraţie. Îl foloseau în teatru numai 
pentru anumite ieşiri. Juca roluri mute în suita lui Fortin- 
bras3, sau, travestit în cavaler de Verona, apărea pe scenă 
într-un grup de douăzeci de cavaleri, care-şi vânturau 
săbiile de carton, exclamând: „Vom muri pentru regele 
nostru!” Cred că un alt actor mai devotat rolurilor sale 
decât acest Karl Feodorâci n-a existat pe lume. Dar cea mai 
groaznică nenorocire şi durere a întregii sale vieţi a fost 
nereuşita sa la corpul de balet. Pentru el, coregrafia era 
mai presus decât orice altă artă şi Karl Feodorâci se simţea 
în felul lui tot atât de legat de ea cum era tatăl meu legat de 
vioară. Se împrieteniseră pe vremea când lucrau amândoi 
la teatru şi de atunci eşuatul figurant nu l-a mai părăsit pe 
tata. Se întâlneau foarte des, îşi deplângeau împreună 
soarta vitregă şi amândoi regretau că oamenii nu fuseseră 
în stare să le recunoască talentul. Neamţul era omul cel mai 
sentimental, cel mai duios din lume şi nutrea pentru tata un 
sentiment de prietenie înflăcărată şi dezinteresată. Mi se 
părea însă că tata nu se simţea prea apropiat de el şi-l 
îngăduia ca prieten în lipsa altuia. lar pe lângă aceasta, în 
exclusivismul lui, tata nu putea să înţeleagă în ruptul 
capului că şi dansul era o artă, ceea ce-l jignea până la 
lacrimi pe bietul neamţ. Cunoscându-i slăbiciunea, îl 
necăjea mereu şi-şi bătea joc de sărmanul Karl Feodorâci, 
care se aprindea şi-şi pierdea firea, încercând să-i 
demonstreze contrarul. Mai târziu am aflat de la B. multe 
despre acest Karl Feodorâci. B. îl poreclise fluieră-vânt de 


Niimberg. Tot el mi-a povestit foarte multe despre prietenia 
dintre acesta şi tatăl meu. Între altele, mi-a spus că se 
întâlneau destul de des şi, după ce se afumau puţin, 
începeau să-şi jelească soarta şi să se tânguie că 
rămăseseră nişte artişti necunoscuţi. Mi-amintesc şi eu de 
întâlnirile lor şi parcă mă văd cum, tot uitându-mă la cei doi 
oameni ciudaţi, începeam şi eu să mă smiorcăi fără rost. 
Asta se întâmpla de obicei în lipsa mamei de acasă. Neamţul 
se temea grozav de ea şi totdeauna aştepta pe săliţă, până 
când ieşea cineva de la noi, şi, dacă afla că mama e 
înăuntru, o zbughea pe scări în jos. Aducea de fiecare dată 
cu el nişte poezii germane şi ni le citea cu glas tare, 
înflăcărat, iar după aceea le declama într-o rusească 
stâlcită, ca să le înţelegem şi noi. Asta îl înveselea foarte 
mult pe tata, iar eu râdeam uneori cu lacrimi. Într-o zi, le-a 
căzut în mână o carte rusească de care au rămas nespus de 
încântați amândoi şi de atunci citeau din ea aproape de 
fiecare dată când se întâlneau. Era o dramă în versuri, 
scrisă de un autor rus binecunoscut pe vremea aceea. 
Primele versuri le-am memorat atât de bine, încât mai 
târziu, după mulţi ani, când cartea mi-a căzut întâmplător 
în mână, am recunoscut-o numaidecât. În drama aceea era 
vorba despre soarta nefericită a unui mare pictor, un 
oarecare Ghennaro sau Jacobo4, care într-un loc exclama: 
„Sunt ignorat!”, iar în altă parte striga: „Am fost 
recunoscut!” sau, „Sunt lipsit de har!”, pentru a exclama 
apoi din nou, cu câteva rânduri mai jos: „Am talent!” 
Sfârşitul era foarte trist. Fireşte că era vorba de o lucrare 
cu totul lipsită de valoare, dar - miracol 1 - îi emoţiona până 
la lacrimi pe cei doi cititori naivi, care găseau că eroul 
principal seamănă cu ei. Îmi aduc aminte că uneori Karl 
Feodorâci se înflăcăra atât de tare, încât sărea de pe scaun, 
se repezea în celălalt colţ al odăii şi ne ruga stăruitor, cu 
lacrimi în ochi, pe tata şi pe mine - mie-mi spunea 
mademoiselle - să apreciem pe loc dacă într-adevăr soarta 
şi oamenii îl nedreptăţesc. Apoi începea să danseze, 


executând tot felul de figuri, rugându-ne în gura mare să-i 
spunem fără ocol dacă este sau nu artist şi dacă se poate 
susţine că este lipsit de talent. Tata se înveselea şi îmi făcea 
pe furiş un semn cu ochiul, ca şi cum ar fi vrut să mă 
înştiinţeze din vreme că acuşi-acuşi o să-l ia peste picior pe 
neamţ şi o să facem mare haz. Pe mine mă pufnea râsul, dar 
tata mă ameninţa cu degetul şi mă stăpâneam, sufocându- 
mă de râs. Nici astăzi nu-mi pot aminti fără să zâmbesc de 
aceste scene. Parcă-l văd pe sărmanul Karl Feodorâci: mic 
de statură, foarte slab, cu părul încărunţit, avea nasul roşu, 
adus şi veşnic murdar de tutun şi nişte picioare strâmbe, 
diforme. Cu toate acestea, mândru parcă de forma lor, el 
purta pantalonii strâns lipiţi pe pulpă. Când se oprea după 
un ultim salt în poziţia finală, cu mâinile avântate spre noi, 
zâmbin-du-ne întocmai ca dansatorii pe scenă în încheierea 
unui dans, tata tăcea câteva clipe, parcă neputându-se 
hotări să-şi spună părerea, îl lăsa dinadins pe dansatorul 
nerecunoscut în această poziţie, până când Karl Feodorâci 
începea să se balanseze pe un picior, străduindu-se din 
răsputeri să-şi menţină echilibrul. În sfârşit, tata se uita la 
mine cu o mină foarte serioasă, ca şi cum m-ar fi poftit să fiu 
martoră nepărtinitoare la judecată. Atunci, privirile sfioase, 
rugătoare, ale dansatorului se aţinteau asupra mea. 

— Nu, Karl Feodorâci, degeaba, nu merge! Spunea, în 
sfârşit, tata, prefăcându-se că nu-i face nici o plăcere să 
mărturisească amarul adevăr. Atunci, din pieptul lui Karl 
Feodorăci izbucnea un adevărat geamăt de durere. Dar 
omul se potolea îndată, se înviora şi, gesticulând precipitat, 
ne cerea din nou să-l privim atent, asigurându-ne că nu 
dansase după sistemul cel mai potrivit şi implorându-ne să-l 
mai judecăm o dată. Apoi se repezea iarăşi în capătul 
celălalt al odăii şi uneori executa săriturile cu atâta zel, 
încât ajungea cu capul până-n tavan şi se lovea rău de tot, 
dar îndura durerea cu eroism, ca un spartan. În sfârşit, 
încremenea iar în poziţia finală şi din nou întindea spre noi 
mâinile tremurânde, cu zâmbetul pe buze, cerându-ne să-i 


hotărâm soarta. Dar tata, neînduplecat, tot atât de mohorât 
ca mai înainte, răspundea: 

— Nu, Karl Feodorâci, aşa ţi-o fi ţie scris, degeaba, nu 
merge! Atunci, nemaiputându-mă stăpâni, izbucneam în 
râs, iar tata îmi urma exemplul. În sfârşit, Karl Feodorâci îşi 
dădea seama că ne băteam joc de el, se înroşea de 
indignare şi, cu ochii plini de lacrimi şi cu adâncă 
amărăciune - care, deşi caraghioasă, ra-a făcut mai târziu 
să mă gândesc cu o marc părere de rău la omul acesta 
nefericit « - îi spunea tatei: 

— Tu, prieten viclean! 

Apoi îşi înşfăca pălăria şi pleca grăbit, jurându-se pe toţi 
sfinţii că nu va mai pune piciorul în casa noastră. Dar 
supărarea lui nu ţinea prea mult. Peste câteva zile apărea 
iar şi iar începea lectura faimoasei drame şi iar curgeau 
şiroaie de lacrimi, după care naivul Karl Feodorăci ne ruga 
din nou să judecăm dacă într-adevăr soarta şi oamenii îl 
nedreptăţesc, implorându-ne ca de data aceasta să nu ne 
batem joc de el şi s-o facem cât so poate de serios, ca nişte 
adevăraţi prieteni. 

Într-o zi, mama m-a trimis la băcănie să cumpăr ceva. Mă 
întorceam acasă, ţinând cu grijă în mână un bănuţ de 
argint, restul pe care-l primisem de la băcan. Când am 
ajuns pe scara noastră, m-am întâlnit cu tata, care tocmai 
pleca de acasă. I-am zâmbit ca de obicei, pentru că nu-mi 
puteam stăpâni bucuria când îl vedeam, iar el, aplecându-se 
să mă sărute, a zărit banul din mâna mea. Am uitat să spun 
că mă obişnuisem atât de mult cu expresia feţei lui, că-i 
ghiceam de la prima privire aproape orice gând. Când îl 
vedeam trist, simţeam că mi se rupe inima. Şi tristeţea lui 
era mai mare mai ales când nu avea nici un ban ca să-şi 
facă rost de băutură, care-i intrase în sânge. Când l-am 
întâlnit atunci pe scară, mi s-a părut că i se întâmplase ceva 
neobişnuit. Avea ochii tulburi şi privirea rătăcită; la început, 
nici nu mă observase. De cum a zărit însă banul strălucind 
în mâna mea, s-a înroşit, apoi a pălit, a dat să întindă mâna 


să mi-l ia, dar şi-a retras-o numaidecât. Se cunoştea că se 
lupta cu sine însuşi. In sfârşit, stăpânindu-se, ini-a poruncit 
să urc sus, iar el a coborât câteva trepte. Dar s-a oprit pe 
neaşteptate şi m-a strigat scurt. 

Părea foarte tulburat. 

— Ascultă, Netoşka, mi-a spus el, dă-mi mie banii, c-o să ţi- 
i dau eu îndărăt. li pui tu în palma lui tăticu, nu-i aşa? Tu 
eşti o fetiţă bună, Netoşka! 

Parcă presimţisem că aşa se va întâmpla. Dar nu i-am dat 
banii imediat, pentru că m-am gândit la supărarea mamei. 
Apoi mă opicu sfiala şi mai ales ruşinea instinctivă pentru 
muie însămi şi pentru tata. Ela băgat de scamă repede ce 
se petrecea în mine şi s-a grăbit să-mi spună: 

— Ei, lasă, nu-i nevoie! Nu mai e nevoie...! 

— Ba nu, ba nu, tăticule, ia-i! O să spun că i-am pierdut, că 
mi i-au luat copiii din casa de alături. 

— Aha! Ei, bine, bine! Ştiam eu că eşti o fetiţă deşteaptă, a 
zis el zâmbind. Buzele îi tremurau şi nu-şi mai ascundea 
îneîn-tarea când s-a văzut cu banii în mână. Eşti o fetiţă 
bună! Eşti îngeraşul meu! Dă-mi mânuţa să ţi-o sărut 1 

Şi mi-a apucat mâna, dând s-o sărute, dar mi-am retras-o 
repede. Mă cuprinsese un fel de milă de el şi un sentiment 
de ruşine mă chinuia tot mai tare. Am urcat scara în goană, 
înfricoşată, lăsându-l pe tata jos, fără să-mi iau rămas bun 
de la el. Când am ajuns sus, îmi dogoreau obrajii şi inima 
îmi zvâcnea cu putere în piept din pricina unui simţământ 
apăsător, cum nu mai cunoscusem până atunci. Cu toate 
acestea, i-am spus mamei cu destulă îndrăzneală că 
scăpasem banul în zăpadă şi nu-l mai puteam găsi. Mă 
aşteptam cel puţin la o bătaie, dar nu s-a întâmplat aşa. E 
drept că, la început, din cale afară de necăjită, mama şi-a 
cam ieşit din fire, căci eram îngrozitor de săraci. A ţipat la 
mine, dar s-a răzgândit numaidecât şi nu m-a mai dojenit. 
Mi-a spus numai că sunt o fetiţă nemdemânatică, neglijentă 
şi că, după cum se vede, o iubesc prea puţin, pentru că nu 
am grijă de banul ei. Mustrările ei m-au mâhnit mai tare 


decât dacă m-ar fi bătut. Mama începuse să mă cunoască 
bine. Îşi dădea seama de sensibilitatea mea, care se 
transforma adesea într-o iritare bolnăvicioasă, şi, făcându- 
mi reproşuri amare că nu ţin la ea, ştia că mă va impresiona 
mult mai mult şi mă va face să fiu în viitor mai grijulie. 

Spre seară, când se apropia clipa întoarcerii tatălui meu, 
am ieşit ca de obicei să-l aştept pe sală. De data aceasta 
eram foarte tulburată. Mustrările de conştiinţă mă 
răscoleau cumplit. In sfârşit, a venit şi m-am bucurat nespus 
că s-a întors, ca şi cum aş fi aşteptat să-mi aducă o uşurare. 
Era cam ameţit de băutură, dar îndată ce m-a zărit, şi-a luat 
un aer misterios, emoţionat. M-a chemat în taină într-un 
colţ. Acolo, aruneînd priviri sfioase spre uşa noastră, a scos 
din buzunar o turtă dulce, pe care o cumpărase pentru 
mine şi a început să mă povăţuiască în şoaptă ca nu cumva 
să mai iau vreodată din banii măicuţei şi să-i ascund de ea, 
că e urât, ruşinos şi foarte condamnabil să faci aşa ceva; că 
de data asta îm făcut-o, fireşte, numai pentru că că, tăticul, 
avusese mare nevoie de bani, dar că o să-i dea înapoi şi o să 
pot spune că i-am găsit; că e ruşinos să iei de la mama şi să 
nu mă gândesc să mai fac una ca asta vreodată, iar dacă-l 
voi asculta şi pe viitor, o să-mi mai cumpere turtă dulce. Ba 
a mers atât de departe, încât mi-a spus că trebuie să-mi fie 
milă de mama, că era rău bolnavă, sărmana şi că ea singură 
munceşte pentru noi toţi. Îl ascultam îngrozită, cu lacrimi în 
ochi, tremurând din tot trupul. Eram atât de uluită, că 
încremeniesm locului, cu gura încleştată. În sfârşit, după ce 
mi-a poruncit să nu mai plâng şi să nu-i spun măicuţei nimic 
din cele întâmplate, tata a intrat în odaie. Mi-am dat seama 
că era şi el foarte tulburat. În seara aceea nu m-a mai 
părăsit groaza şi atunci pentru întâia oară nu am îndrăznit 
să să mă uit la tata sau să mă apropii de el. De altfel, mi se 
părea că şi dânsul se ferea de privirea mea. Mama se 
plimba prin odaie în lung şi-n lat, bolborosind ceva, 
pierdută, ca de obicei. Se simţise rău toată ziua şi avusese o 
criză. Până la urmă, din pricina zbuciumului meu sufletesc, 


au început să mă scuture frigurile. În noaptea aceea, 
torturată de năluciri bolnave, n-am închis ochii. În sfârşit, n- 
am mai putut îndura chinul şi am izbucnit într-un plâns 
amarnic. Plânsul meu a trezit-o din somn pe mama. Ea m-a 
strigat şi m-a întrebat ce am. Nu i-am răspuns, dar am 
început să plâng şi mai tare. Atunci mama a aprins o 
luminare şi a venit lângă mine, încercând să mă liniştească. 
Credea că m-am speriat de ceva în vis. „Vai, ce fetiţă 
prostuţă! A zis ea. Şi acum mai plângi când visezi urât? Hai, 
Imişteşte-te...!” Apoi m-a sărutat şi mi-a spus să vin să dorm 
lângă dânsa. Dar eu nu vroiam, nu îndrăzneam să mă duc la 
ea şi s-o îmbrăţişez. Mă chinuiam îngrozitor, îmi venea să-i 
mărturisesc totul. Era cât pe-aci s-o şi fac, dar m-a oprit 
gândul la tata şi faptul că-mi spusese să nu destăinuiesc 
nimic din ceea ce se întâmplase. „Sărmana mea Netoşka! A 
zis măicuţa, culcându-mă în pat şi învelindu-mă cu o haină 
veche de-a ei, deoarece băgase de seamă că tremuram 
toată, scuturată de friguri. Mă tem că o să fii şi tu bolnavă 
ca mine!” Spunând aceste cuvinte, s-a uitat la mine cu atâta 
tristeţe, că n-am mai putut să-i îndur privirea, am închis 
ochii strângând pleoapele cu putere şi m-am întors cu faţa 
la perete. Nu mai ştiu când m-a cuprins somnul, dar ţin 
minte că i-am mai auzit multă vreme, ca prin vis, şoapta 
adormitoare. Nicicând n-am îndurat chinuri mai cumplite. 
Mi se rupea inima de durere. A doua zi dimineaţa m-am 
simţit mai bine. Am început să vorbesc cu tata, fără să 
pomenesc nimic de întâmplările din ajun, pentru că-mi 
închipuiam că asta-i va. Face mare plăcere. Într-adevăr, de 
unde până atunci se încrunta ori de câte ori se uita la mine, 
acum s-a înveselit numaidecât. Când m-a văzut înviorată, 
parcă l-a cuprins o bucurie, o mulţumire aproape 
copilărească. Mama a plecat curând de acasă şi el nu s-a 
mai putut stăpmi. A început să mă sărute atât de tare, că m- 
a apucat un fel de exaltare: râdeam şi plângeam în acelaşi 
timp. În sfârşit, rai-a spus că, deoarece sunt o fetiţă atât de 
cuminte şi de bună, o să-mi arate ceva foarte frumos, care o 


să-mi facă mare plăcere. Apoi s-a descheiat la vestă şi a scos 
din sân o cheie pe care o purta la gât, prinsă de un şiret 
negru. Aruncându-mi din când în când priviri pline de taină, 
vrând parcă să citească în ochii mei marea bucurie pe care 
îşi închipuia că trebuie s-o simt, a deschis cufărul şi a scos 
de acolo, cu multă băgare de seamă, o cutie neagră cu o 
înfăţişare ciudată. N-o mai văzusem niciodată până atunci. 
A luat cutia în mână, cu sfială şi deodată, parcă, s-a 
transformat cu totul. Zâmbetul i-a pierit de pe faţă şi o 
expresie solemnă i-a luat locul. În sfârşit, a deschis cutia cu 
cheiţa cea misterioasă şi a scos din ea un obiect 
necunoscut, un obiect de o formă foarte ciudată. L-a luat în 
mână plin de grijă, cu evlavie, spunându-mi că e vioara lui, 
instrumentul lui. Mi-a vorbit apoi multă vreme cu glasul 
scăzut, grav, dar nu am înţeles nimic mai mult decât ceea ce 
ştiam înainte: că era artist, că avea talent şi că va veni ziua 
când o să cânte la vioară; că, în sfârşit, o să fim cu toţii 
bogaţi şi o să trăim foarte fericiţi. L-au podidit lacrimile, 
care-i curgeau şiroaie pe obraji. Eram foarte mişcată. În 
cele din urmă, a sărutat vioara şi mi-a întins-o şi mie s-o 
sărut. Dându-şi seama că vreau s-o văd mai bine, m-a 
chemat lângă patul măicuţei şi mi-a dat vioara în mână, cu 
toate că tremura de teamă ca nu cumva s-o stric. Am luat-o 
şi întâmplător i-am atins coardele. S-a auzit un sunet uşor. 

— Asta-i muzică! Am zis eu, uitându-mă la tata. 

— Da, da, muzică! A repetat el frecându-şi mâinile 
mulţumit. „Eşti un copil cuminte, un copil bun!” Dar în 
ciuda laudelor şi a îneîntării lui, mi-am dat seama că-i era 
frică să nu-i stric vioara şi m-a cuprins şi pe mine teama. 
Aşa că m-am grăbit să i-o dau îndărăt. Iata a aşezat-o cu 
aceeaşi grijă ca mai înainte la locul ei, a încuiat cutia şi a 
pus-o în cufăr. După aceea a început să mă mângâie iar pe 
cap, făgăduindu-mi că întotdeauna când voi fi cuminte, 
bună şi ascultătoare, îmi va arăta vioara, aşa ca acum. Şi 
astfel vioara ne-a mai alinat amândurora durerea. Abia 


seara, înainte de a pleca de acasă, tata mi-a şoptit să nu uit 
cumva ceea ce-mi spusese în ajun. 

Aşa creşteam eu în ungherul nostru, şi, puţin câte puţin, 
dragostea mea - ba nu, pasiunea mea, deoarece nu cunosc 
un cuvânt mai potrivit care să exprime sentimentul meu 
năprasnic, chinuitor, pentru tatăl meu —- degenera într-o 
iritabilitate bolnăvicioasă. Nu mai aveam decât o singură 
plăcere: să mă gândesc, să visez la el; o singură dorinţă: să 
fac tot ceea ce i-ar putea aduce o mulţumire cât de mică. 
Mi-aduc aminte că de multe ori îl aşteptam pe scară să se 
întoarcă din oraş, adesea tremurând, învineţită de frig, 
numai şi numai ca să aflu o clipă mai devreme că sosise şi 
să-l pot vedea mai repede! Când se întâmpla să mă alinte 
puţin, aproape că înnebuneam de fericire. Totuşi, uneori mă 
chinuia cumplit gândul că sunt atât de rece cu biata mea 
mamă. Câteodată mi se sfâşia inima de tristeţe şi de milă, 
privind-o. Nu se putea ca veşnica lor vrajbă să mă lase 
nepăsătoare, trebuia să aleg între amândoi, trebuia să mă 
alătur unuia din ei. Şiiată că trecusem de partea acestui 
om pe jumătate nebun, numai pentru că mi se părea atât de 
umilit, atât de vrednic de compasiune şi pentru că, de la 
început, îmi captivase, atât de inexplicabil pentru mine, 
întreaga fantezie. Dar, cine ştie? Poate că m-am alipit de el 
tocmai din cauza ciudăţeniei lui - chiar şi înfăţişarea lui era 
ciudată —, pentru că nu era aşa de grav şi de posac ca 
mama, pentru că era aproape nebun şi făcea adesea 
bufonerii şi giumbuşlucuri copilăreşti şi pentru că, în sfârşit, 
de elnu mă temeam ca de mama şi-i purtam chiar mai puţin 
respect decât ei. Parcă era mai de seama mea. Încetul cu 
încetul, m-am convins că-l dominam, că mi-l supusesem şi că 
ajunsesem să-i fiu necesară. In forul meu interior mă 
mândream cu asta, mă simţeam triumfătoare şi, dându-mi 
seama cât de mare nevoie avea de mine, îmi îngăduiam 
uneori chiar să cochetez cu el. Într-adevăr, acest ciudat 
ataşament al meu semăna, poate, mai bine, cu un roman... 
Dar acestui roman nu i-a fost sortit să dureze prea mult. 


Foarte curând, mi-am pierdut părinţii. Viaţa lor s-a sfârşit 
printr-o catastrofă îngrozitoare, a cărei amintire mă apasă 
greu şi dureros. lată cum s-au petrecut lucrurile. 

Pe vremea aceea, o veste neobişnuită răscolise 
Petersburgul. Se zvonise că va sosi celebrul S... ţ. Lumea 
muzicală era în mare fierbere. Cântăreţi, actori, poeţi, 
pictori, melomani, ba chiar şi câte unii care în viaţa lor nu 
simţiseră nimic pentru muzică şi mărturiseau că nu pricep o 
iotă din ea, s-au năpustit să ia bilete, cu o nerăbdare plină 
de neastâmpăr. Sala devenise neîncăpătoare chiar şi numai 
pentru a zecea parte a entuziaştilor cărora le dăduse mâna 
să plătească douăzeci şi cinci de ruble pe un bilet. Insă 
renumele european al lui S... ţ, bătrâneţea lui încununată 
cu lauri, nesecata prospeţime a talentului său, faptul că în 
ultima vreme apărea foarte rar în faţa publicului, precum şi 
zvonul că aceasta era ultima lui călătorie prin Europa 
înainte de retragerea sa definitivă - toate acestea îşi 
făcuseră efectul. Într-un cuvânt, emoția era profundă şi 
covârşitoare. 

După cum am mai spus, sosirea oricărui violonist nou, a 
unui talent cât de cât cunoscut, avea asupra tatălui meu 
vitreg un efect foarte neplăcut. Întotdeauna se grăbea să fie 
printre primii care să-l asculte pe artistul nou venit, ca să-i 
aprecieze cât mai repede măiestria. Adesea, laudele aduse 
străinului de cei din jurul său îl îmbolnăveau şi nu-şi găsea 
astâmpăr până nu descoperea vreo greşeală de 
interpretare, pentru a-şi trâmbiţa apoi părerea 
pretutindeni, în cuvinte pline de ironie usturătoare. Bietul 
nebun credea că nu există decât un singur talent pe lume, 
un singur artist - şi acest artist era, fireşte, el însuşi. Vestea 
despre sosirea genialului muzicant S... ţ a avut asupra lui 
un efect zguduitor. Trebuie să spun că în ultimii zece ani nu 
trecuse prin Petersburg nici un artist celebru, care să se fi 
putut compara măcar pe departe cu S... ţ. De aceea, tatăl 
meu nu avea de unde să cunoască măiestria unor violonişti 
europeni de înaltă virtuozitate. 


Mi s-a povestit mai târziu că de îndată ce s-a răspândit 
primul zvon despre sosirea lui S... ţ, tatăl meu vitreg şi-a 
făcut din nou apariţia în culisele teatrului. Se spunea că 
venise acolo foarte emoţionat şi neliniştit, în căutarea unor 
amănunte cât mai bogate despre S... ţ şi despre viitorul 
concert. Nu mai fusese văzut de multă vreme în culise, aşa 
că apariţia sa îşi produse efectul. Cineva, voind, probabil, 
să-l întărite puţin, i-a spus provocator:» Ei bine, scumpul 
meu Egor Petrovici, acum n-o să mai asculţi muzică de 
balet, ci o muzică din pricina căreia o să-ţi pierzi liniştea 
pentru tot restul zilelor tale!” Se zice că, auzind această 
glumă, tatăl meu vitreg ar fi pălit. Cu toate acestea, a 
răspuns cu un zâmbet forţat: „Vom vedea! Vom vedea! E 
lesne să lauzi ceva ce n-ai văzut! Mi se pare că S...ţn-a 
cântat decât la Paris şi numai francezii au stârnit atâta 
zarvă în jurul lui! Ei, dar cine du ştie câte parale fac 
francezii ăştia!” şi altele de felul acesta. Cei din jurul lui au 
izbucnit în hohote de râs. Bietul om s-a simţit jignit, dar, 
stăpânindu-se, a adăugat că, de altfel, nu merită să mai 
spună nici un cuvânt, pentru că oricine îşi va da seama 
foarte curând, peste două zile, ce-i cu toate miracolele 
astea. 

B. Povesteşte că în aceeaşi zi, spre seară, se întâlnise pe 
stradă cu prinţul H., un cunoscut admirator al muzicii, 
înzestrat cu o profundă înţelegere şi dragoste faţă de artă. 
Şi cum mergeau împreună, vorbind despre artistul care 
tocmai sosise, la un colţ de stradă, B. l-a zărit deodată pe 
tatăl meu în faţa vitrinei unui magazin, privind ţintă un afiş 
care anunţa cu litere mari concertul lui S. ţ. 

— 11 vedeţi pe omul acesta? A zis B., arătându-l pe tatăl 
meu. 

— Cine e? A întrebat prinţul. 

— Aţi mai auzit de el. Este Efimov, despre care v-am vorbit 
de câteva ori şi căruia i-aţi acordat cândva chiar protecţia 
dumneavoastră. 


— Ah, foarte interesant! A zis prinţul. Mi-ai povestit multe 
despre el. Se spune că are mult haz. Aş vrea să-l ascult. 

— Nu merită şi ar fi, de altfel, neplăcut, i-a răspuns B. Nu 
ştiu ce impresie v-ar face, dar de câte ori îl văd, mi se sfâşie 
inima. Viaţa lui este o cumplită şi oribilă tragedie. II cunosc 
foarte bine şi, oricât de păcătos ar fi, în sufletul meu nu s-a 
stins simpatia pentru el. Spuneaţi mai adineauri că trebuie 
să fie un om interesant. E adevărat, dar îţi face o impresie 
dezolantă. Mai întâi, e nebun. In al doilea rând, nebunul 
acesta a comis trei crime, pentru că, în afară de faptul că s- 
a nenorocit pe sine însuşi, a mai nenorocit încă două fiinţe: 
pe soţia şi pe fiica sa. Îl cunosc bine; dacă ar căpăta 
certitudinea că a săvârşit aceste crime, ar muri chiar în 
aceeaşi clipă. lată toată grozăvia dramei sale: de opt ani 
este aproape convins că a săvârşit aceste crime şi de opt ani 
luptă cu propria lui conştiinţă şi nu ajunge să recunoască 
faptul că e vorba de un adevăr şi nu de o bănuială. 

— Spuneai că e sărac? A zis prinţul. 

— Da, însă acum sărăcia este aproape o fericire pentru el, 
pentru că-i serveşte de pretext. El poate să susţină oriqgând 
că numai sărăcia e de vină, fiindcă dacă ar fi fost bogat, 
lipsa de griji i-ar fi lăsat timp să muncească şi atunci toată 
lumea s-ar fi convins de valoarea lui artistică. S-a însurat, 
împins de ciudata nădejde că mia de ruble pe care o avea 
soţia lui îl va ajuta să se pună pe picioare. S-a purtat ca un 
visător, ca un poet - de altfel, aşa a fost toată viaţa. Ştiţi 
dumneavoastră ce repetă el într-una, de opt ani de zile? Că 
numai soţia sa este vinovată de toate nenorocirile lui, că 
numai ea îl împiedică să ajungă un mare artist. El stă cu 
braţele încrucişate şi nu vrea să muncească. Totuşi, de n-ar 
fi fost soţia sa, el ar fi ajuns cel mai nenorocit om de pe 
pământ. De câţiva ani nu s-a mai atins de vioară şi ştiţi de 
ce? Pentru că ori de câte ori ia arcuşul în mână, este silit să 
recunoască în sinea lui că nu reprezintă nimic, că este o 
nulitate, nu un artist. Pe când atunci când arcuşul zace 
aruncat undeva într-un colţ, mai poate să spere vag că 


aceasta nu-i adevărat. E un visător. Îşi închipuie că va 
ajunge o celebritate mondială aşa, din senin, prin cine ştie 
ce minune. Deviza lui este: aut Caesar, aut nihil *, ca şi cum 
ar fi cu putinţă să devii Caesar, aşa, dintr-o dată, cât ai bate 
din palme. E însetat de glorie. Dacă setea de glorie devine 
imboldul de căpetenie al unui artist, el nu mai poate fi 
socotit artist, pentru că a pierdut simţul artistic esenţial, 
adică dragostea pentru artă numai pentru că e artă şi nu 
altceva, nu glorie. S... ţ, dimpotrivă, în clipa în care pune 
mâna pe arcuş, uită toiul pe lumea asta, în afară de muzică. 
Pentru el locul cel dintâi îl ocupă vioara, al doilea - banul şi 
abia în al treilea rând mi se pare că vine gloria. Aceasta 
este oea din urmă grijă a sa... Ştiţi ce-l preocupă acum pe 
acest nenorocit? A adăugat B. arătând spre Efimov. Îl 
frământă gândnl cel mai stupid, fel mai meschin, mai jalnic 
şi mai ridicol din lume: este el un artist mai mare decât S.ţ! 
Asta-l preocupă! Dovediţi-i că nu-i artist şi va încredinţez că 
va muri pe loc, ca lovit de trăsnet, pentru că nimic nu e mai 
îngrozitor decât să te desparţi de ideea fixă căreia i-ai jertfit 
întreaga ta viaţă, idee zămislită totuşi pe un teren profund 
real, fiindcă la început a avut o adevărată vocaţie pentru 
muzică. 

— Aş fi curios să aflu ce se va întâmpla cu el, când îl va 
auzi pe S... ţ, a zis prinţul. 

* Sau Caesar, sau nimic (lat.). 

— Da, făcu B., gânditor. Dar va reveni îndată la ale lui. 
Sminteala sa e mai tare decât adevărul şi omul va născoci 
pe loc un pretext oarecare. 

— Crezi? A întrebat prinţul. 

În clipa aceasta au ajuns în dreptul tatălui meu. Tata ar fi 
Vrut să treacă neobservat, dar B. s-a oprit să-i vorbească. L.- 
a întrebat dacă se va duce la concertul lui S.ţ. Tata i-a 
răspuns cu o prefăcută nepăsare că nu ştie dacă se va duce, 
pentru că avea treburi mai importante decât concertele şi 
virtuozii străini, dar că va încerca, totuşi, să găsească un 
ceas-două libere, de ce nu? S-ar putea să vină la un 


concert. Apoi a aruncat lui B. şi prinţului o privire grăbită şi 
neliniştită, a zâmbit bănuitor, a dus mâna la pălărie, a 
înclinat capul şi a plecat sub cuvânt că e foarte ocupat. 

Ştiam încă din ajun că pe tata îl frământa ceva. Nu-mi 
dădeam seama ce anume, dar îl vedeam foarte neliniştit. 
Chiar şi mama obser-vase acest lucru. Ea era atunci foarte 
grav bolnavă şi abia se ţinea pe picioare. Tata intra şi ieşea 
mereu pe uşă. De dimineaţă veniseră să-l vadă trei sau 
patru musafiri, foştii lui colegi, ceea ce m-a mirat foarte 
mult, fiindcă în afară de Karl Feodorăci nu mai văzusem 
aproape niciodată oameni străini în casă la noi. De când 
tata îşi pierduse locul de la teatru, ne părăsiseră toţi. În 
sfârşit, a sosit într-un suflet şi Karl Feodorâci, aducând un 
afiş. Eu ascultam ce vorbeau şi-i urmăream în tot ce făceau. 
Eram ioarte îngrijorată de ceea ce se petrecea, de parcă 
numai eu uş fi fost vinovată de neliniştea şi de zbuciumul pe 
care le desluşeam pe faţa tatălui meu. Aş fi dat orice să pot 
înţelege ce vorbeau. De S... ţ auzeam pentru întâia oară. 
Apoi am priceput că trebuia să ai cel puţin cincisprezece 
ruble ca să-l poţi asculta pe acest S... ţ. Maiţin minte că la 
un moment dat tata şi-a ieşit din fire şi a dat din mină a 
lehamite, spunând că ştie el câte parale fac geniile astea de 
prin străinătăţi, talentele astea nemaipomenite 1 Că-l 
cunoaşte şi pe S... ţ. Că toţi jidovii ăştia umblă să se 
pricopsească în Rusia, pentru că ruşii sunt naivi şi lesne 
încrezători, mai cu seamă când e vorba de neghiobiile 
scornite de francezi. Pe vremea aceea înţelegeam ce 
înseamnă cuvintele lipsit de talent. Oaspeţii au râs cu poftă 
şi au plecat curând, lăsându-l pe tata foarte prost dispus. 
Am înţeles că se supărase pe S... ţ din cine ştie ce pricină şi, 
vrând să-i fac pe plac şi să-i mai risipesc tristeţea, m-am 
apropiat de masă, am luat afişul şi am început să-l citesc cu 
glas tare, rostind numele lui S... ţ. 

Apoi, uitându-mă la tata, care şedea îngândurat pe scaun, 
am spus râzând: „O fi vreunul din ăia cum e Karl Feodorâci! 
N-o fi nimic de capul lui 1” Iata a tresărit, parcă speriat, mi- 


a smuls afişul din mână, a început să ţipe şi să bată din 
picioare, apoi şi-a înşfăcat pălăria şi s-a năpustit afară din 
odaie. Dar s-a întors îndată, m-a chemat să ies puţin pe sală, 
m-a sărutat şi, plin de nelinişte şi de teamă ascunsă, a 
început să-mi spună că sunt un copil deştept şi bun şi că, 
desigur, n-o să vreau să-l mâhnesc, că aştepta să-i fac un 
mare serviciu, dar nu ini-a destăinuit ce anume. Il ascultam 
încurcată, fiindcă ghicisem că vorbele şi mân-gâierile lui 
erau lipsite de sinceritate, ceea ce-mi răvăşea sufletul. 
Starea lui mă neliniştea atât de mult, încât îngrijorarea 
devenise un adevărat chin. 

A doua zi, în timpul mesei - era în ajunul concertului - tata 
era extrem de abătut. Se schimbase îngrozitor la faţă şi se 
uita mereu ba la mine, ba la măicuţa. In sfârşit, am rămas 
uimită când l-am auzit întrebând-o ceva pe mama, pentru 
că nu vorbea cu ea aproape niciodată. După masă, a 
început să-mi dea târcoale într-un chip cu totul neobişnuit. 
Sub fel de fel de pretexte, m-a chemat de mai multe ori să 
ies pe sală şi acolo, uitându-se neliniştit în jur, de parcă s-ar 
fi temut să nu-l vadă cineva, mă mângâia pe cap, mă săruta 
şi-mi spunea într-una că sunt un copil bun, ascultător şi că, 
desigur, îl iubesc pe tăticu şi-o să fac tot ce-mi va cere el. 
Toate acestea m-au adus într-o stare de nespusă tulburare. 
In sfârşit, când m-a chemat pentru a zecea oară să ies afară 
în capul scării, m-am lămurit. Cu faţa chinuită, trist, privind 
neliniştit în toate părţile, m-a întrebat dacă nu ştiu cumva 
unde a pus mama cele douăzeci şi cinci de ruble pe care le 
adusese ieri dimineaţa. Când l-am auzit, am înlemnit de 
groază. Speriat de un zgomot pe scară, tata s-a grăbit să 
plece, lăsându-mă singură. S-a întors acasă abia seara. Era 
trist, tulburat şi plin de îngrijorare. S-a aşezat pe un scaun, 
fără să scoată o vorbă, aruncându-mi din când în când câte 
o privire sfioasă. Îngrozită, încercam să-i ocolesc privirea. 
In sfârşit, măicuţa, care zăcuse toată ziua, m-a chemat 
lângă ea, mi-a dat nişte bani de aramă şi m-a trimis la 
băcănie să-i cumpăr ceai şi zahăr. In casă la noi nu se bea 


ceai decât foarte rar. Pentru sărăcia noastră ceaiul era un 
lux şi mama nu şi-l îngăduia decât când se simţea rău şi 
avea febră. Am luat banii, am ieşit pe sală şi am pornit în 
goană, temându-mă parcă să nu mă ajungă cineva din 
urmă. Dar presimţirea mi s-a adeverit: tata m-a ajuns din 
urmă pe stradă şi m-a adus îndărăt, pe scară. 

— Netoşka! A spus el cu glas tremurător. Draga mea! 
Ascul-tă-mă: dă-mi banii ăştia şi chiar mâine am să... 

— 'Tăticule! Tăticule! Am strigat eu, căzând în genunchi şi 
implorându-l. 'Tăticule! Nu pot! Nu se poate! Mămica 
trebuie să bea ceai... Nu se poate să-i luăm banii! Nu se 
poate! Altă dată o să iau... 

— A! Va să zică nu vrei? Nu vrei? Îmi şoptea el ca în delir. 
Va să zică nu vrei să mă mai iubeşti? Prea bine! Atunci o să 
te părăsesc. Rămâi cu mama, iar eu o să plec şi n-o să te iau 
cu mine, Auzi tu, fată rea ce eşti? Auzi tu? 

— Tăticule! Am strigat eu, îngrozită, ia-ţi banii! Ta-i! Şi ce- 
o să mă fac acum? Mă zbuciumam eu, frmgându-mi mâinile, 
agăţân-du-mă de poala hainei lui. Mămica o să plângă şi o 
să mă certe iar! 

Se pare că nu s-a aşteptat la o astfel de împotrivire; totuşi 
a luat banii. In sfârşit, n-a mai fost în stare să-mi îndure 
lacrimile şi tânguirile şi a coborât scara în fugă, lăsându-mă 
singură. M-am urcat sus, dar în faţa uşii noastre m-au 
părăsit puterile. Nu îndrăzneam, nu puteam să intru. Se 
răzvrătise totul în mine, mi-era sufletul adânc răscolit. Mi- 
am acoperit faţa cu mâinile şi am alergat la fereastră Ia fel 
ca atunci când auzisem pentru întâia oară din gura tatălui 
meu dorinţa lui ca mama să moară. Căzusem într-un fel de 
uitare; stăteam amorţită, tresărind ori de câte ori mi se 
părea că aud cel mai mic zgomot pe scară. În sfârşit, cineva 
urcă grăbit scara. Era el, îl recunoscusem după paşi. 

— Aici erai? M-a întrebat el în şoaptă. M-am repezit să-l 
îmbrăţişez. 

— Na! Ţine! A strigat el, îndesându-nii banii în palmă, Ia- 
ţă-i înapoi. Nu-ţi mai sunt tată, auzi tu? Nu mai vreau să fiu 


tatăl tău! Dacă o iubeşti pe mairă-ta mai mult decât pe 
mine, du-te la ea! Nu mai vreau să ştiu de tine! Spunând 
acestea, m-a împins departe şi a coborât scara în fugă. M-a 
podidit plânsul şi am alergat după el. 

— 'Tăticule! Tăticul meu scump! O să fiu-ascultătoare! 
Strigam eu. Pe tine te iubesc mai mult decât pe mama! Laţi 
banii îndărăt, ia-ţi-i! 

Dar nu mai putea să mă audă. Era departe. În seara aceea 
mă doborâse durerea. Tremuram toată, scuturată de 
friguri. Mi-amintesc că măicuţa mi-a spus ceva, m-a chemat 
lângă dânsa, dar eu căzusem într-un fel de amorţeală: nu 
mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. 'Totul s-a sfârşit cu o 
criză. Am început să plâng şi să ţip. Mama, speriată, nu mai 
ştia ce să-mi facă. M-a luat lângă dânsa în pat şi nu mai ştiu 
când am adormit. Ştiu doar atât: că am cuprins-o cu braţele 
de după gât şi tresăream într-una, speriată. Aşa a trecut 
noaptea. Dimineaţa m-am trezit foarte târziu. Mama nu mai 
era acasă. La ora aceea era întotdeauna plecată după 
treburi. Cineva străin venise să-l vadă pe tata şi-i auzeam 
vorbind foarte tare. Aşteptam nerăbdătoare plecarea 
musafirului şi când am rămas singuri, m-am repezit în 
braţele lui tăticu şi, plângând în hohote, l-am rugat să mă 
ierte pentru cele întâmplate în ajun. 

— O să fii un copil bun, ca înainte? M-a întrebat el aspru. 

— O să fiu, tăticule, o să fiu! l-am răspuns eu. O să-ţi spun 
unde-şi ţine mama banii. leri erau aici, în sertar, într-o 
casetă. 

— Aici îi ţine? Unde? A strigat el, tresărind şi s-a ridicat de 
pe scaun. Unde zici că-i ţine? 

— Îi ţine încuiaţi, tată! I-am răspuns eu. Aşteaptă până 
diseară, când o să mă trimită să-i schimb. Am văzut că banii 
de aramă s-au isprăvit. 

— Am nevoie de cincisprezece ruble, Netoşka! Auzi tu? 
Numai cincisprezece ruble! Fă-mi rost chiar astăzi de banii 
ăştia. O să ţi-i aduc mâine pe toţi îndărăt. Uite, dau fuga 
chiar acum să-ţi cumpăr acadele şi nuci... O să-ţi cumpăr şi 


o păpuşă... Şi mâine iar... Şi în fiecare zi o să-ţi aduc 
bomboane, dacă o să fii fetiţă cuminte! 

— Nu, tată, nu, nu-mi trebuie bomboane! N-o să le 
mănâne, o să ţi le dau îndărăt! I-am strigat eu, plângând 
sfâşietor, cu inima frântă de durere. Îmi dădusem seama că 
nu-i era milă de mine şi nu mă iubea, pentru că nu vedea 
cât de mult ţin la el şi-şi închipuia că sunt gata să-i fac pe 
voie numai pentru nişte bomboane. Deşi copil, în clipa 
aceea l-am văzut în toată goliciunea lui şi mi-am simţit 
sufletul otrăvit. Mi-am dat seama că nu mai eram în stare 
să-l iubesc, că pierdusem pentru totdeauna pe tăticul meu 
de altădată. Pe el însă l-a cuprins un fel de îneîntare când 
mi-a auzit făgăduielile: vedea că eram gata să mă hotărăsc 
la orice, să fac totul pentru el şi Dumnezeu mi-e martor cât 
de mult mă costa atunci pe mine acest „tot”. Îmi dădeam 
foarte bine seama de ceea ce însemnau banii aceştia pentru 
biata mea măicuţă. Ştiam că, daca-i pierdea, putea să se 
îmbolnăvească de supărare. Glasul conştiinţei striga 
chinuitor în mine, dar tata nu vedea nimic'; el mă trata ca 
pe un copil de trei ani, pe când eu înţelegeam totul. 
Îneîntarea lui era fără margini. Mă săruta, mă ruga să nu 
plâng, îmi făgăduia că vom pleca de la mama chiar în ziua 
aceea - spunând aceasta, probabil, de hatârul aceleiaşi 
dorinţe a fanteziei mele - şi, în sfârşit, scoțând afişul din 
buzunar, a început să mă asigure că omul pe care se ducea 
să-l asculte în seara aceea era duşmanul lui, un duşman de 
moarte, dar că, desigur, duşmanii lui nu vor izbândi. Cât de 
mult semăna el însuşi cu un copil, când îmi vorbea de 
duşmanii săi! Observând însă că nu zâmbesc, cum se 
întâmpla de obicei când stătea de vorbă cu mine şi că-l 
ascult tăcută, şi-a luat pălăria şi-a ieşit grăbit din odaie. 
Totuşi, înainte de plecare, m-a mai sărutat o dată, a dat din 
cap şi a zâmbit, ca şi cum n-ar fi fost sigur de mine, 
străduin-du-se să mă facă să nu mă răzgândesc. 

Am spus mai înainte că făcea impresia unui om care-şi 
ieşise din minţi. Căzuse în starea aceasta încă din ajun. 


Avea nevoie de bani ca să-şi facă rost de un bilet la 
concertul care trebuia să-i hotărască soarta. Parcă 
presimţea că acest concert însenina pentru el 
deznodământul destinului său, dar se zăpăcise în aşa hal, 
încât în ajun voise să-mi ia bănuţii de aramă, ca şi cum i-ar 
fi fost de ajuns să-şi cumpere un bilet cu ei. Purtarea lui 
ciudată s-a vădit şi mai mult în timpul prânzului. Nu-şi mai 
găsea locul şi nu s-a atins de mâncare. Se ridica mereu de 
pe scaun, apoi, ca şi cum s-ar fi răzgândit, se aşeza iar. 
Peste puţin timp se repezea să-şi ia pălăria, pregătindu-se 
parcă să plece undeva. Apoi devenea deodată ciudat de 
absent; vorbea mereu în şoaptă de unul singur, îşi aţintea 
pe neaşteptate privirea asupra mea şi clipea, îmi făcea 
semne cu ochiul, nerăbdător să capete banii cât mai 
degrabă, părând supărat că nu-i luasem încă de la mama. 
Chiar şi măicuţa observase neliniştea lui ciudată şi-l privea 
mirată. lar eu mă simţeam ca un om osândit la moarte. 
Când s-a sfârşit masa, m-am furişat într-un colţ şi, 
tremurând înfrigurată, număram minutele ce-mi mai 
rămăseseră până în clipa când măicuţa mă va trimite, ca de 
obicei, după cumpărături. Nicicând în viaţa mea n-am 
trecut prin ceasuri mai cumplite. Ele nu se vor mai şterge 
niciodată din mintea mea. Ce chinuri am suferit în clipele 
acelea! Sunt în viaţă clipe când în sufletul omului se adună 
zbuciumul unor ani întregi. Îmi dădeam seama că ceea ce 
făceam era urât. Chiar el trezise în mine instinctele bune, 
căci, după ce din slăbiciune mă îndemnase întâia oară să 
săvârşesc o faptă rea, se îngrozise şi-mi explicase că 
făcusem ceva foarte urât. Cum era cu putinţă ca tocmai el 
să nu priceapă cât era de greu să amăgeşti o fiinţă înclinată 
să mediteze asupra propriilor sale impresii, o fiinţă care, la 
vârsta ei, simţise şi înţelesese multe şi bune şi rele? Îmi 
dădeam seama că numai greul impas în care se găsea îl 
hotărâse să mă îndemne a doua oară la rău, sacrificând 
astfel nefericita mea copilărie lipsită de apărare, 
primejduind încă o dată liniştea conştiinţei mele care nu 


apucase încă să se limpezească. Ghemuită în colţul meu, mă 
întrebam: de ce mi-a făgăduit o răsplată pentru ceea ce 
eram hotărâtă să fac şi fără plată? Simţăminte şi năzuinţe 
noi mă copleşeau fără veste, întrebări noi mă răscoleau 
chinuitor. Apoi, deodată, mi-a răsărit în minte mama. Îmi 
închipuiam mâh-nirea ei când va afla de pierderea ultimilor 
ei bani atât de greu munciţi. Într-un târziu, măicuţa a lăsat 
lucrul cu care se chinuia peste puterile ei şi m-a chemat la 
ea. M-am apropiat tremurând ca varga. Ea a scos banii din 
scrin şi mi i-a întins, spunându-mi: „Du-te, Netoşka. Dar te 
TOg, pentru numele lui Dumnezeu, fii cu băgare de seamă 
să nu te înşele cumva la socoteală ca deunăzi, sau să-i 
pierzi.” M-am uitat rugătoare la tata, dar el îmi făcea semne 
din cap, îmi zâmbea ca să mă încurajeze şi-şi freca mâinile 
nerăbdător. Pendula a bătut ora şase, iar concertul începea 
la şapte. Aşteptarea aceasta încordată îl punea şi pe ella 
grea încercare. 

M-am oprit pe scară să-l aştept. Era atât de emoţionat şi 
de nerăbdător, încât s-a grăbit să mă urmeze fără cea mai 
mică fereală. I-am dat banii. Pe scară era întuneric şi nu 
puteam să-i văd faţa, dar când ini-a luat banii din mână, am 
simţit cum tremura. Am rămas încremenită şi nu m-am 
dezmeticit decât când mi-a spus să mă urc sus să-i aduc 
pălăria. Nu voia să mai intre în odaie. 

— Tată! Cum... Nu vii şi tu cu mine? L-am întrebat eu cu 
vocea sugrumată, căci ocrotirea lui era ultima mea nădejde. 

— Nu... Mai bine du-te singură... Ba nu, aşteaptă, aşteaptă 
puţin! A strigat el răzgândindu-se deodată. Aşteaptă puţin, 
o să-ţi cumpăr îndată bomboane, sau, mai bine, mai întâi 
du-te şi adu-mi pălăria. 

Inima mi s-a strâns dureros, mi se păru că o gheară 
ascuţită s-a înfipt în ea. Am scos un țipăt, l-am îmbrâncit şi 
m-am năpustit pe scări în sus. Când am ajuns în odaie, eram 
descompusă la faţă şi dacă aş fi spus atunci că mi se 
furaseră banii, nu mă îndoiesc că măicuţa m-ar fi crezut. 
Dar în clipa aceea nu eram în stare să scot o vorbă. Frântă 


de deznădejde, scuturată de spasme, mi-am acoperit faţa cu 
mâinile şi m-am trântit de-a curmezişul patului mamei. 
După un minut, uşa a scârţâit sfios şi a intrat tata. Venise 
să-şi ia pălăria. 

— Unde-s banii? Strigă mama pe neaşteptate, ghicind într- 
o clipă că se petrecuse ceva neobişnuit. Unde-s banii? 
Vorbeşte! Vorbeşte! Repeta ea şi, smulgându-mă din pat, 
mă îmbrânci în mijlocul odăii. 

Cu ochii în pământ, nu scoteam o vorbă; aproape că nici 
nu-mi dădeam seama ce se petrecea cu mine şi ce mi se 
cerea. 

— Unde sunt banii? A strigat măicuţa iar, întorcându-se 
spre tata, care tocmai îşi luase pălăria. Unde-s banii? 
Repeta ea mereu. [i i-a dat ţie, ai? Nelegiuitule! Călăule! 
Răufăcătorule! Vrei s-o nenoroceşti şi pe ea! Pe copilul ăsta! 
Ei nu, n-o să pleci tu aşa, cu una, cu două. 

Cât ai clipi, mama s”a năpustit la uşă, a încuiat-o şi a scos 
cheia din broască. 

— Vorbeşte! Spune tot adevărul! Mi s-a adresat ea din nou 
cu glasul stins din pricina emoţiei. Mărturiseşte totul! 
Haide, spune, spune! Sau... Nu ştiu ce-o să-ţi fac! 

M-a apucat de mâini şi a început să mi le frământe, 
repetând mereu aceeaşi întrebare, ca ieşită din minţi. In 
clipa aceea am jurat în gând să tac, să nu suflu o vorbă 
despre tata. Totuşi, pentru ultima oară mi-am ridicat ochii 
plini de sfială spre el... Il imploram în gând să-mi dăruie o 
singură privire, un singur cuvânt. Aş fi fost fericită, cu tot 
chinul meu, cu toată tortura pe care o înduram... Dar, 
Dumnezeule mare! Nesimţitor, cu un gest de ameninţare, el 
îmi poruncea să tac, ca şi cum în clipa aceea m-ar mai fi 
putut speria ceva. Mi s-a pus un nod în gât, mi-a pierit 
răsuflarea, mi s-au tăiat picioarele şi m-am prăbuşit în 
nesimţire... Criza de nervi din ajun se repeta. 

Mi-am venit în fire când cineva a bătut pe neaşteptate în 
uşă. Mama a deschis-o şi în prag s-a ivit un om în livrea. A 
intrat în odaie, privind mirat în jurul său şi a întrebat de 


muzicantul Efimov. Tatăl meu vitreg a spus că este chiar el. 
Atunci lacheul i-a întins o scrisoare, zicând că vine din 
partea lui B., care se afla în clipa aceea în casa prinţului. În 
plic era o invitaţie la concertul lui S... ţ. 

Apariţia lacheului în livreaua lui bogată şi numele prinţului 
- stăpânul său, care îl trimisese anume la sărmanul 
muzicant Efimov - au produs pentru o clipă o puternică 
impresie asupra măicuţei. La începutul acestei povestiri am 
descris firea mamei mele şi am spus că biata femeie tot îl 
mai iubea pe tata. Chiar şi acum, după opt ani de 
neîntreruptă suferinţă şi amărăciune, inima ei rămăsese 
aceeaşi - tot mai era în stare să-l iubească! Dumnezeu s-o 
înţeleagă, poate că nădăjduia acum o schimbare 
neaşteptată a sorții lui. Orice licărire de speranţă putea să 
aibă înrâurire asupra ei. Cine ştie, poate că o molipsise într- 
o oarecare măsură şi pe ea îndărătnica încredere în sine a 
soţului ei smintit! Şi nici n-ar fi fost cu putinţă ca această 
încredere în sine să nu aibă o oarecare înrâurire asupra 
unei femei slabe ca ea. De aceea, văzând atenţia prinţului, 
era în stare să făurească într-o clipă mii de planuri pentru 
el. I-a fost de ajuns o singură clipă ca aceasta, ca să se 
întoarcă iar la el. Era în stare să-i ierte toată viaţa ei 
chinuită, chiar şi ultima lui fărădelege - sacrificarea 
singurului ei copil. Era în stare, în înflăcărarea 
entuziasmului ei renăscut, să privească această crimă ca o 
simplă greşeală, din pricina slăbiciunii izvorâte din mizerie, 
dintr-o viaţă ticăloasă, din situaţia lui deznădăjduită. In 
pasiunea sa, care o stăpânea, era gata în clipa aceea să-i 
ierte totul, să-l compătimească fără rezerve pe nefericitul ei 
soţ. 

Tata a început şi ci să se agite. Îl impresionase şi pe el 
atenţia prinţului şi a lui B. S-a adresat de-a dreptul mamei, 
şoptindu-i ceva la ureche şi ea a ieşit din odaie, întorcându- 
se peste două minute cu bani schimbaţi. Iata s-a grăbit 
atunci să-i dea curierului o rublă de argint, iar acesta, 
salutând politicos, a plecat. Intre timp, mama, care ieşise 


pentru o clipă din odaie, s-a întors cu fierul de călcat şi a 
început să calce plastronul cel mai bun al soţului ei. I-a 
potrivit la gât, cu mâna ei, cravata albă de batist, păstrată 
în dulapul lui din timpuri imemorabile pentru asemenea 
prilejuri, alături do fracul negru, foarte uzat, pe care şi-l 
făcuse pe vremea când avusese slujbă Ia teatru. După cea 
isprăvit cu dichisitul, tata şia luat pălăria, însă înainte de a 
ieşi din odaie a cerut un pahar cu apă. Palid şi istovit, se 
lăsase pe un scaun. Apa i-am adus-o eu, pentru că se pare 
că sentimentul de duşmănie se strecurase iar în sufletul 
măâicuţei şi-i luase elanul primelor clipe. 

Tata a ieşit şi am rămas singure. M-am retras într-un colţ 
şi o priveam pe mama îndelung, fără să scot o vorbă. N-o 
văzusem niciodată atât de frămânlată: buzele îi tremurau, 
obrajii ei palizi se îmbujoraseră pe neaşteptate şi din când 
în când tresărea din tot corpul. In sfârşit, a izbucnit într-o 
revărsare de durere, în tân-guiri, în plâns înăbuşit şi 
suspine. 

— Eu, numai eu sunt de vină, nenorocita de mine! Vorbea 
ea singură. Ce-o să se facă ea? Ce-o să se întâmple cu ea 
după moartea mea? Spuse dânsa şi se opri în mijlocul 
camerei, ca lovită de trăsnet la acest gând. Netoşka! Biata 
mea fetiţă! Fetiţa mea I Săraca de tine! Zicea ea, apucându- 
mi mâinile şi strângându-mă în braţe cu înfrigurare. Cum te 
părăsesc eu, după ce n-am fost în stare să am grijă de tine, 
să te cresc, să-ţi dau educaţie 1 Ah, dar tu nu mă înţelegi! 
Mă poţi înţelege oare? O să-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi 
spun eu acum, Netoşka? O să-ţi aduci aminte mai târziu? 

— O să-mi aduc aminte, mămico, o să-mi aduc aminte, îi 
răspundeam eu, implorând-o cu mâinile împreunate. 

M-a strâns cu putere în braţe şi m-a ţinut multă vreme aşa, 
tremurând de groază Ia gândul că se va despărţi de mine. 
Mi se sfâşia inima. 

— Mămico, mămica mea! l-am spus eu printre lacrimi. De 
cs... de ce nu-liubeşti tu pe tata? Dar plânsul meu amar nu 
mă lăsa să spun totul. 


Un geamăt a izbucnit din pieptul ei. Apoi, pradă aceleiaşi 
cumplite dureri, a început să măsoare odaia în lung şi în lat. 

— Sărmana mea fetiţă! Nici nu mi-am dat seama cât a 
crescut! Ea ştie, ştie totul! Dumnezeule! Ce impresie, ce 
pildă pentru ea! Şi, deznădăjduită, a început să-şi frângă iar 
mâinile. 

Apoi a venit lângă mine, m-a mângâiat cu neţărmurită 
dragoste, mi-a acoperit mâinile cu sărutări, scăldându-le în 
lacrimi, implo-rându-mă s-o iert... Nicicând nu mi-a fost dat 
să mai văd o asemenea suferinţă... In sfârşit, a căzut istovită 
într-un fel de toropeală. Aşa a trecut un ceas. Apoi s-a 
ridicat, frântă, zdrobită şi mi” a spus să mă duc la culcare. 
M-am ghemuit în colţul meu şi m-am acoperit cu plapuma, 
dar n-am putut să adorm. Mă chinuia gândul la ea, mă 
chinuia şi gândul la el, la tata. Aşteptam nerăbdătoare să se 
întoarcă. Gândul la el mă umplea de groază. A mai trecut o 
jumătate de oră. Mama a luat luminarea şi s-a apropiat de 
mine, să vadă dacă adormisem. Ca s-o liniştesc, am închis 
ochii, prefăcându-mă că dorm. După ce m-a privit atentă, s- 
a apropiat încetişor de dulap, l-a deschis şi şi-a turnat vin 
într-un pahar. L-a băut, apoi s-a culcat, lăsând luminarea 
aprinsă pe masă. Nu încuiase uşa, cum făcea de obicei când 
se aştepta ca tata să se întoarcă târziu. 

Somnul nu se lipea de mine. Zăceam într-un fel de 
toropeală, cu ochii deschişi. Cum închideam ochii şi aţipeam 
o clipă, mă trezeam, tresărind în groaznice năluciri. Urâtul 
mă prindea tot ai tare. Aş fi vrut să strig, dar vocea mi se 
sugruma în gâtlej. 

În sfârşit, târziu, am auzit prin noapte uşa scârţâind. Nu 
ţin minte cât timp s-a mai scurs după aceea, dar când am 
deschis deodată ochii mari, l-am văzut pe tata. Mi s-a părut 
că era înspăimântător de palid. Dus pe gânduri, se lăsase 
istovit pe un scaun, chiar lângă uşă. În odaie domnea o 
linişte de moarte, iar luminarea de seu, care se topise 
aproape în întregime, arunca peste toate o lumină tristă. 


L-am privit îndelung. Nu se clintea din loc: parcă 
încremenise pe scaun, cu capul în piept şi cu mâinile 
încleştate pe genunchi. Am încercat de câteva ori să-l strig, 
dar n-am putut. Nu eram în stare să ies din înţepenirea 
mea. În sfârşit, s-a dezmeticit deodată, a ridicat capul şi s-a 
sculat de pe scaun. Câteva minute a rămas în picioare în 
mijlocul camerei, de parcă ar ii vrut să ia o hotărâre, apoi s- 
a apropiat pe neaşteptate de patul mamei, a ascultat o 
vreme cu atenţie şi, încredinţându-se că doarme, s-a dus la 
cufărul în care-şi ţinea vioara. L-a descuiat, a scos cutia 
neagră şi a pus-o pe masă, uitându-se pânditor în jurul său. 
Avea ochi tulburi şi o privire rătăcită - nu-l mai văzusem 
niciodată aşa. 

A luat în mână vioara, dar a pus-o numaidecât la loc, s-a 
întors şi s-a dus să încuie uşa. Apoi, observând că dulapul 
este deschis, s-a apropiat încetişor de el, s-a uitat la pahar 
şi la sticla de vin, a umplut paharul şi l-a băut. A luat vioara 
pentru a treia oară în mână, dar pentru a treia oară a lăsat- 
O jos şi s-a apropiat de patul măicuţei. Încremenită de 
groază, aşteptam să văd ce se va întâmpla. 

A rămas acolo câtva timp nemişcat, aseultând cu atenţie. 
Am tresărit când l-am văzut trăgând deodată plapuma de 
pe capul măicuţei şi pipăindu-i obrajii cu mâna. El s-a 
aplecat iar şi aproape că şi-a lipit urechea de faţa ei, dar de 
data aceasta, când s-a ridicat, mi s-a părut că un zâmbet îi 
înflori o clipă pe obrajii înspăimântător de palizi. Încetişor, 
cu mare grijă, a întins plapuma peste mama care părea că 
doarme, i-a acoperit faţa, picioarele... Nu-mi dădeam seama 
pentru ce mă cutremura groaza. Mi-era teamă pentru 
măicuţa, mă-nfiora somnul ei adânc şi nu-mi dezlipeam 
privirea atentă, plină de nelinişte, de conturul nemişcat, 
eolţuros, pe care trupul ei îl desena pe plapumă... Atunci m- 
a străfulgerat un gând înspăimântător. 

După ce şi-a isprăvit toate pregătirile, tata s-a dus iar la 
dulap şi a băut vinul care mai rămăsese. Când s-a apropiat 


de masă, tremura din tot corpul. Era atât de palid, că nu-l 
mai cunoşteai. 

A iuat vioara în mână. O mai văzusem şi ştiam la ce 
folosea. Acum însă mă aşteptam să se întâmple ceva 
groaznic, cumplit, minunat... Şi m-am cutremurat chiar de 
la primele ei sunete. Tata începuse să cânte. Dar sunetele 
nu se armonizau. El se oprea mereu, căznin-du-se parcă să- 
şi amintească ceva. In sfârşit, zdrobit, chinuit, a lăsat 
arcuşul, aruncând o privire ciudată spre pat. Il neliniştea 
ceva acolo. S-a apropiat iar de pat... Nu-mi scăpa nici un 
gest de-al lui, nu-l slăbeam o clipă din ochi. Mi se strânsese 
inima de groază. 

Deodată a început să scotocească cu mişcări grăbite peste 
tot - şi iarăşi m-a străfulgerat acelaşi gând cumplit. M-am 
întrebat: de ce o fi dormind măicuţa aşa de greu? De ce nu 
s-a deşteptat, când îi pipăia faţa? In sfârşit, l-am văzut 
adunând toate hainele noastre, orice-i cădea sub mână - şi 
haina măicuţei şi surtucul lui vechi şi un halat, până şi 
rochiţa pe care o scosesem de pe mine înainte de culcare - 
apoi a acoperit-o pe mama cu toate aceste haine, 
ascunzând-o sub mormanul de boarfe. Dar ea zăcea 
nemişcată, fără să tresară măcar. 

Dormea un somn adânc! 

După ce a isprăvit, tata a răsuflat uşurat. Acum nu-l mai 
stingherea nimic; totuşi parcă îl mai neliniştea ceva. A 
mutat luminarea şi s-a aşezat cu faţa-spre uşă, ca să nu mai 
vadă patul. In cele din urmă, a luat vioara şi, cu un gest 
deznădăjduit, a atins-o cu arcuşul... Şi a început să cânte. 

Nu, ceea ce-am auzit alunei n-a fost muzică. De toate mi- 
adue bine aminte, de la prima până la ultima olipă; ţin 
minte tot ce mi-a izbit atunci atenţia. Nu, nu a fost o muzică 
asemănătoare cu ceea ce am auzit mai târziu! Nu erau 
sunete de vioară: părea că în sumbra noastră locuinţă 
răsună puternic, pentru întâiu oară, o înspăimântătoare 
voce omenească. Poate că impresiile mele au fost ireale, 
bolnăvicioase, sau poate că simţirea mea, zdruncinată de 


ceea ce se petrecuse, era gata să recepteze senzaţii 
cumplite, neînchipuit de chinuitoare, dar nimeni nu m-ar 
putea convinge că n-am auzit atunci hohote de plâns, 
gemete şi suspine omeneşti. In sunetele acestea se revărsa 
o deznădejde fără margini, şi, în sfârşit, când biibui 
înspăimântătnml acord final, care cuprindea tot ce poate fi 
mai cumplit în plânsul omenesc, mai chinuitor în torturile 
sufleteşti şi mai apăsător în nesfârşita tristeţe a omului... 

— 'Toate contopindu-le parcă dintr-o dată. N-am mai putut 
îndura şi, tremurând ca o frunză bătută de vânt, cu 
lacrimile curgându-mi şiroaie pe faţă, cu un strigăt 
înfricoşător şi deznădăjduit, m-am repezit la tata şi l-am 
cuprins în ferate. El a lăsat vioara din mână. 

A rămas câteva clipe buimac, apoi a început să-şi rotească 
privirea rătăcită, de parcă ar fi căutat ceva, şi, deodată, a 
apucat vioara şi a ridicat-o deasupra capului meu... Încă o 
clipă şi poate că m-ar fi omorât. 

— Tăticule! Am strigat eu, tăticule! 

M-a auzit şi a început să tremure ca varga, dându-se doi 
paşi îndărăt. 

— A! Va să zică tu ai mai rămas! Nu s-a terminat totul! Ai 
mai rămas tu cu mine! A strigat el, apueându-mă de umeri 
şi ridieându-mă în aer. 

— Tăticule! Am strigat eu iar. Tăticule, nu mă speria! 
Pentru Dumnezeu! Mi-e frică! Aa...! 

Lacrimile mele l-au înduioşat. M-a lăsat încetişor pe podea 
şi m-a privit câteva clipe tăcut, ca şi cum s-ar li străduit să 
mă recunoască, să-şi aducă aminte de ceva. Apoi, deodată, 
răscolit parcă de un gând îngrozitor, dădu frâu liber 
lacrimilor care au început să curgă şiroaie din ochii săi 
tulburi. S-a aplecat spre mine privindu-mă ţintă. 

— 'Tăticule, am îngăimat eu, chinuită do groază. Tăticule, 
nu te uita aşa la mine! Hai să plecăm de aici! Să plecăm mai 
repede! Să fugim! Să fugim! 

— Da, să fugim! Să fugim! E timpul! Vino, Netoşka! Mai 
repede, mai repede! Şi a început să se frământe, ca şi cum 


abia atunci şi-ar fi dat seama de ceea ce avea de făcut. 
Aruncând priviri grăbite în jurul său, a zărit pe jos basmaua 
mamei, a ridicat-o şi a vârât-o în buzunar; apoi, văzând o 
bonetă, a ridicat-o şi a ascuns-o în sân. Parcă se pregătea 
de un drum lung şi voia să ia cu eltot ce-i trebuia. 

Într-o clipă, mi-am pus rochiţa şi am început să adun şi eu, 
grăbită, tot ce credeam că o să ne trebuiască la drum. 

— N“am uitat oare nimic, nimic? Întreba tata. Gata? Hai 
mai repede! Mai repede! 

Am făcut repede bocceaua, m-am legat cu o basma la cap 
şi când am ajuns lângă uşă, mi-am amintit că trebuia să iau 
cu mine şi tabloul din perete. Tata a consimţit numaidecât. 
Se mai liniştise şi vorbea în şoaptă, zorindu-mă să plecăm 
mai repede. Tabloul atârna foarte sus. Atunci am adus 
amândoi un scaun pe care am aşezat un scăunel; m-am 
urcat pe el şi, în sfârşit, am izbutit, după multă trudă, să 
scoatem tabloul din cui. Totul era gata şi puteam să plecăm 
în călătoria noastră. Tata m-a luat de mână şi am pornit; 
deodată, s-a oprit iar. Stătea pe loc şi-şi freca mereu 
fruntea, căznindu-se parcă să-şi amintească ce trebuia să 
mai facă. În sfârşit, descoperind ce anume mai avea de 
făcut, a scos cheile de sub perna măicuţei şi a început să 
scotocească grăbit în scrin. S-a întors apoi la mine cu câţiva 
bănuţi pe care-i găsise într-o cutie. 

— Ţine, păstrează-i, mi-a şoptit el. Dar ai grijă să nu-i 
pierzi! Auzi? Să nu uiţi ce-ţi spun, să nu uiţi! 

Întâi mi-a pus banii în palmă, dar mii-a luat iar şi mi i-a 
vârât în sân. [in minte că atunci când piesele de argint mi- 
au atins pielea, am tresărit şi parcă abia în clipa aceea mi- 
am dat seama ce înseamnă banii. Acum eram iarăşi gata de 
plecare, însă tata m-a oprit din nou. 

— Netoşka! A zis el, silindu-se să-şi adune gândurile. 
Copila mea, am uitat... Dar ce“am uitat?... Ce mai 
trebuia?... Nu-mi amintesc... Ba da! Acum ştiu... Vino- 
ncoace, Netoşka! 

M-a dus în colţul cu icoana şi mi-a spus să îngenunchez. 


— Roagă-te, copila mea, roagă-te puţin! O să te simţi mai 
uşurată!... Da, aşa e, o să te simţi mai bine! Îmi şoptea el, 
ară-tându-mi icoana şi învăluindu-mă cu o privire stranie. 
Roagă-te, roagă-te! Stăruia el aproape implorându-mă. 

Am căzut în genunchi, mi-am împreunat mâinile şi, 
covârşită de groază şi de deznădejdea care mă sleise cu 
totul, m-am prăbuşit cu faţa la pământ şi am rămas aşa 
câteva minute, ca moartă. Mă chinuiam să-mi adun 
gândurile, să-mi revin în simţire, ca să mă pot ruga, dar 
frica era mai tare decât mine. M-am ridicat de jos, sfârşită 
de durere. Acum nu mai doream să plec cu el. Mi-era teamă 
de tata; aş fi vrut să rămân. In sfârşit, mi-a izbucnit din 
piept întrebarea care mă chinuia: 

— Tată, am îngăimat eu, suspinând amarnic, dar mama?... 
Ce-i cu mama? Unde e? Unde-i mama mea...? 

Am tăcut, înecându-mă în hohote de plâns. 

Plângea şi el, privindu-mă. În sfârşit, m-a luat de mână, m- 
a dus la patul măicuţei şi a dat la o parte mormanul de 
boarfe şi plapuma. Doamne, Dumnezeule! Mama zăcea 
moartă, rece, cu faţa învineţită. M-am năpustit înnebunită şi 
am îmbrăţişat trupul moartei. Tata m-a luat şi m-a aşezat iar 
în genunchi. 

— Închină-te, copila mea! Ia-ţi rămas bun de la ea... M-am 
închinat. S-a închinat şi el... Era galben ca ceara, buzele i 
se mişcau în şoapte nedesluşite. 

— Nu eu, Netoşka! Nu eu! Spunea el, arătând-o pe mama 
cu mâna. Auzi tu, nu sunt eu de vină! Ţine minte, Netoşka! 

— Tată, să mergem, i-am şoptit eu îngrozită. E timpul! 

— Da, a venit timpul! A venit de mult! A zis el, m-a luat de 
mână, mi-a strâns-o cu putere şi s-a grăbit să iasă din odaie. 
Şi acum, la drum! Slavă Domnului, slavă Domnului că s-a 
sfârşit totul! 

Am coborât scara. Portarul somnoros, ne-a deschis 
privindu-ne bănuitor, iar tata, temându-se parcă să nu-l 
întrebe ceva, s-a grăbit să se strecoare el mai întâi pe 
poartă afară; mergea atât de repede, că abia l-am ajuns din 


urmă. Am mers de-a lungul străzii şi ne-am apropiat de 
cheiul canalului. Peste noapte, pavajul se acoperise cu 
zăpadă; mai ningea şi acum, cu fulgi mărunți. Era frig. 
Tremuram ca varga alergând în urma tatei cu degetele 
încleştate de poala fracului său. 'Ţinea vioara la subţioară, 
oprindu-se la tot pasul să-şi potrivească cutia, care aluneca 
mereu de sub braţ. 

Am mers aşa vreun sfert de ceas. În sfârşit, tata a luat-o pe 
trotuarul în pantă care ducea spre canal şi s-a aşezat pe 
marginea lui. La doi paşi de noi era o copcă. De jur 
împrejur, nici ţipenie de om. Doamne! Cât de bine îmi 
amintesc simţământul de groază care mă cuprinsese în 
clipa aceea 1 Se împlinise, în sfârşit, visul meu de un an 
întreg. Plecasem din mansarda noastră săracă... Dar, oare, 
asta aşteptasem? Asta visasem? Asta plăsmuise fantezia 
mea de copil, cu gândul la fericirea omului pe care-l iubeam 
cu o pasiune atât de puţin copilărească? Mai mult decât 
orice, mă chinuia acum gândul la mama: „De ce o lăsasem 
singură? De ce părăsisem trupul neînsufleţit ca pe un obiect 
fără preţ?” Şi-mi amintesc că gândul acesta îmi sfâşia inima, 
mă chinuia mai mult decât orice. 

N-am mai fost în stare să ascund grija care mă muncea şi 
am îngăimat: 

— Tăticule! Tăticule! 

— Ce vrei? M-a întrebat el cu glas aspru. 

— De ce am lăsat-o pe mama acolo? De ce am părăsit-o, 
tăticule? Am întrebat eu, izbucnind în lacrimi. Hai să ne 
întoarcem acasă! Să chemăm pe cineva să stea lângă ea. 

— Da, da 1 a strigat el deodată, tresărind şi ridicându-se 
de pe trotuar, luminat parcă de un gând care-i spulbera 
toate îndoielile. Da, Netoşka, aşa e, trebuie să te duci la 
mama! I-o fi frig! Hai, du-te la ea, Netoşka. Nu-i întuneric, e 
o luminare acolo! Nu l/fii: te teme, cheamă pe cineva să 
stea lângă ea, iar tu vino iar la mine. Du-te singură, o să te 
aştept aici... N-o să plec nicăieri. 


Am pornit îndată la drum, dar n-ajunsesem bine sus pe 
trotuar, că am simţit fără veste o împunsătură în inimă... 
Am întors capul şi l-am văzut fugind în direcţia opusă. 
Fugea de mine şi mă lăsa singură, mă părăsea într-o clipă 
ca asta! L-am strigat din toate puterile şi, străfulgerată de 
spaimă, am luat-o la fugă să-l ajung din urină. Mi se tăia 
răsuflarea şi el alerga din ce în ce mai repede... Aproape îi 
pierdusem urma. M-am împiedicat de pălăria lui, care-i 
căzuse din cap, am ridicat-o şi mi-am continuat goana. Abia 
mai răsuflăm şi mi se tăiau picioarele de oboseală. Simţeam 
că mi se întâmplă ceva înspăiinântător. Mi se părea căe un 
vis urât. Aveam aceeaşi senzaţie ca în vis: când mă fugărea 
cineva, mi se muiau picioarele, urmăritorul mă ajungea din 
urmă şi mă prăbuşeam în nesimţire. Mă sfâşia mila de el, mi 
se rupea inima la ghidul că aleargă fără haină, fără pălărie, 
că fuge de mine, copilul lui iubit... Voiam să-l ajung numai 
ca să-l mai pot săruta o dală din toată inima, să-i spun că nu 
trebuia să se teamă de mine, să-l liniştesc, să-l asigur că n-o 
să mai fug după el, dacă nu vrea şi că o să mă întorc 
singură la măicuţa. In sfârşit, i-am auzit paşii răsunând pe 
altă stradă. Am luat-o într-acolo şi în dreptul acelei străzi 
am dat după colţ şi l-am văzut o clipă înaintea mea... Apoi 
puterile m-au părăsit. Am început să plâng şi să ţip. [in 
minte că în goana mea m-am lovit de doi trecători care se 
opriseră în mijlocul trotuarului, privind miraţi în urma 
noastră. 

— Tăticule! Tăticule! Am strigat pentru ultima oară, apoi, 
deodată, am alunecat şi m-am prăbuşit în faţa unei porţi. 
Mi-am simţit faţa plină de sânge şi în aceeaşi clipă mi-am 
pierdut cunoştinţa... 

M-am trezit într-un pat moale, cald. Am văzut lângă mine 
chipuri prietenoase, blânde, o bătrânică cu ochelarii pe nas, 
un domn înalt, care mă privea cu o sinceră compătimire, o 
tânără şi frumoasă doamnă şi, în sfârşit, un bătrân cu părul 
alb, care-mi ţinea mâna şi se uita la ceas. Se bucurau că mă 
deşteptasem din leşin. Mă trezeam la o viaţă nouă. Unul din 


cei doi trecători, pe care-i întâlnisem în timpul goanei mele, 
era prinţul H... L Căzusem fără simţire chiar lângă poarta 
casei lui. Când, după stăruitoare cercetări, s-a aflat cine 
sunt, prinţul, care trimisese tatălui meu biletul la concertul 
lui S...ţ, impresionat de această ciudată coincidenţă, a 
hotărât să mă ia în casa lui şi să mă crească împreună cu 
copiii săi. Căutându-se urma tatălui meu. S-a aflat că fusese 
imobilizat undeva afară din oraş, pe unde colinda într-un 
acces de nebunie furioasă. Transportat la spital, murise 
după doua zile. A murit, pentru că o asemenea moarte era o 
necesitate, o urmare firească a întregii sale vieţi. Aşa 
trebuia să moară, după ce tot ceea ce-l legase de viaţă se 
prăbuşise dintr-o dată, pierise ca o nălucire, ca o visare 
deşartă. Când i s-a spulberat ultima speranţă, când într-o 
singură clipă în conştiinţa lui s-a limpezit adevărul că 
temelia propriei lui vieţi nu fusese decât o amăgire, a murit. 
Adevărul l-a orbit cu strălucirea lui de neîndurat şi ceea ce 
era minciună, minciună a devenit şi pentru el. În ultimul 
ceas al vieţii sale, i-a fost dat să asculte cântând un geniu 
minunat, care-l făcuse să-şi dea seama de propria sa lipsă 
de talent, osân-dindu-l pentru totdeauna. O dată cu cel din 
urmă sunet care vibrase pe coarda viorii genialului S...ţ, el 
descoperise întreaga taină a artei şi adevăratul geniu, 
veşnic tânăr, puternic, îl strivise cu măreţia sa. Părea că tot 
ceea ce-l frământase de-a lungul anilor, chinurile lui tainice 
şi nedesluşite, tot ce până în clipa aceea nu fusese pentru el 
decât un vis şi o nălucire chinuitoare, pierdută ca-ntr-o 
pâclă cu neputinţă de atins - deşi uneori i se dezvăluia, 
iăcându-l să fugă şi să se ascundă îngrozit în dosul amăgirii 
întregii sale vieţi - tot ce presimţise, dar se temuse să 
privească în faţă până atunci, totul apăruse dintr-o dată plin 
de strălucire în faţa ochilor săi, care până atunci refuzaseră 
cu încăpățânare să recunoască lumina ca lumină, iar bezna 
ca beznă. Dar ochii lui, care abia atunci vedeau pentru 
întâia oară, nu putuseră îndura lumina adevărului 
proiectată asupra a tot ceea ce fusese, ceea ce era şi ceea 


ce putea fi în viitor. Ea îl orbise şi raţiunea lui se mistuise la 
flacăra ei. Adevărul îl lovise năprasnic, fără scăpare, ca un 
trăsnet. Se săvârşise ceea ce aşteptase ani de-a rândul, 
înfiorat, cu inima strânsă. Părea că de-a lungul întregii sale 
vieţi atârnase o sabie deasupra capului său, că aşteptase 
clipă de clipă, chinuindu-se cumplit, să fie străpuns de ea şi 
iată că, în sfârşit, sabia îl lovise! Lovitura fusese mortală. 
Voise să fugă de propria lui judecată, dar nu mai avea 
încotro. Dispăruse ultima lui speranţă, pierise ultimul său 
pretext. Aceea care prin viaţa ei îl stânjenise atâţia ani, care 
nu-l lăsase să trăiască, prin a cărei moarte - după cum 
credea orbeşte - el trebuia să renască dintr-o dată, nu mai 
era. În sfârşit, rămăsese singur, nimic nu-l mai stingherea. 
În sfârşit, era liber! Pentru cea din urmă oară, într-o 
cumplită încleştare cu propria lui deznădejde, voise să-şi 
facă singur judecata, fără îndurare, aspru, ca un judecător 
nepărtinitor, cinstit. Şi arcuşul său nu putuse decât sa 
repete neîndemânatic ultima frază muzicală a geniului pe 
care tocmai îl ascultase. In clipa aceea, nebunia de 
neînlăturat, care-l pândea de zece ani, îl lovise năprasnic. 

IV. 

Mă întremam greu. Chiar şi după ce nu mai eram nevoită 
să stau în pat, mintea mea continua să fie cuprinsă de 
toropeală şi multă vreme n-am putut înţelege ce se 
întâmplase cu mine. Erau clipe când mi se părea că visez, 
şi-mi aduc aminte că doream într-adevăr ca totul să fi fost 
un vis! Seara, la culcare, speram că poate o să mă trezesc 
iarăşi în odaia noastră sărăcăcioasă şi o să-mi văd iar 
părinţii... In cele din urmă, mi-am dat seama de situaţia 
mea, şi, încelul cu încetul, am înţeles că rămăsesem singură 
pe lume şi că mă adăpostiseră nişte oameni străini. Atunci 
pentru întâia oară m-am simţit orfană. 

Am început să cercetez cu ochi lacomi tot ce mă înconjura 
- totul era nou şi surprinzător pentru mine. In primele zile 
toate îmi păreau ciudate, minunate şi toate mă 
înspăimântau: şi oamenii necunoscuţi şi obiceiurile şi 


încăperile bătrânei case boiereşti - parcă le văd şi acum, 
spaţioase, înalte, somptuoase, dar atât de triste şi de 
mohorâte, încât mi-era groaza să trec prin câte un salon 
nesfârşit de lung, de teamă să nu mă rătăcesc. Nu mă 
întremasem încă de-a binelea, mă stăpâneau gânduri 
întunecate şi apăsătoare, potrivite, de altfel, cu locuinţa, pe 
cât de solemnă, pe atât de mohorâtă. Pe lângă aceasta, o 
nostalgie vagă, de care nu-mi dădeam prea bine seama, mă 
cuprindea din ce în ce mai tare. Stăteam nedumerită în faţa 
câte unui tablou, a unei oglinzi, a unui şemineu cu 
ornamentaţie complicată, sau în faţa unei statui, care se 
ascunsese parcă anume într-o firidă adâncă, pentru ca să 
mă pândească mai bine şi să mă sperie. Rămâneam pe 
neaşteptate ţintuită locului, uitând pentru ce mă oprisem, 
ce voisem, la ce mă gândisem şi mă dezmeticeam abia când 
mă înfiorau teama şi tulburarea, iar inima îmi zvâcnea 
puternic în piept. 

Dintre toţi cei care veneau din când în când să mă vadă în 
timpul bolii, în afară de bătrânul doctor, mă impresionase 
un bărbat mai în vârstă, grav şi blând, care mă privea cu o 
adâncă compătimire. L-am îndrăgit mai mult decât pe toţi 
ceilalţi şi tare aş fi vrut să-i vorbesc, dar mi-era teamă. 
Părea întotdeauna foarte trist, vorbea puţin, în fraze scurte 
şi niciodată nu am văzut un zâmbet înflorindu-i pe buze. 
Era chiar prinţul H...i, care mă găsise şi mă adăpostise în 
casa lui. Pe măsură ce mă întremării, venea tot mai rar la 
mine. In sfârşit, când m-a vizitat ultima oară, mi-a adus 
bomboane şi o carte cu poze pentru copii. M-a sărutat, m-a 
binecuvântat şi m-a rugat să fiu mai veselă, iar ca să-mi facă 
o bucurie, m-a anunţat că o să am în curând o prietenă, o 
fetiţă ca mine: pe Katia, fiica lui, care atunci se afla la 
Moscova. A mai schimbat apoi câteva vorbe cu franţuzoaica 
- o femeie în vârstă, guvernanta copiilor săi - şi cu fata care 
mă îngrijea, le-a făcut un semn spre mine şi a ieşit. Nu l-am 
mai văzut decât peste trei săptămâni. Prinţul trăia foarte 
retras. Prinţesa ocupa cea mai mare parte a casei. Se 


întâmpla să nu-şi vadă soţul săptămâni întregi. Mai târziu 
am băgat de seamă că cei din casă nu vorbeau decât foarte 
puţin de dânsul, ca şi cum n-ar fi trăit acolo, împreună cu ei. 
Toţi îl respectau şi se vedea bine că ţineau la el. Totuşi, îl 
socoteau un om ciudat, altfel decât ceilalţi. Se pare că şi el 
ştia că e foarte ciudat, că nu e la fel ca alţii, şi, de aceea, se 
străduia să-i supere cât mai puţin cu prezenţa lui... La 
timpul potrivit, voi avea prilejul să vorbesc despre el mai 
mult şi mai amănunţit. 

Într-o dimineaţă, mi-au dat rufe noi, fine şi m-au îmbrăcat 
cu o rochie de doliu, neagră, de lână, cu manşete albe, la 
care mă uitam cu un fel de nedumerire plină de nelinişte. 
M-au pieptănat cu grijă şi m-au condus la etajul de jos, în 
apartamentul prinţesei. Când am ajuns acolo, m-am oprit 
încremenită - nu văzusem niciodată până atunci atâta 
splendoare şi atâta lux. Dar uimirea mea nu a durat decât o 
clipă, risipindu-se îndată ce am auzit vocea poruncitoare a 
prinţesei, care cerea să fiu condusă mai aproape de dânsa. 
Chiar în timpul ceremoniei îmbrăcatului, mă gândisem că 
mă aştepta, probabil, o grea încercare şi numai Dumnezeu 
ştie de ce-mi venise acest gând. Trebuie să spun că păşeam 
în noua mea viaţă cu un fel de neîncredere ciudată faţă de 
tot ce mă înconjura. Insă prinţesa a fost foarte prietenoasă 
şi m-a sărutat. Atunci am prins mai mult curaj şi m-am uitat 
la ea. Am recunoscut-o pe doamna cea frumoasă, pe care o 
văzusem când mă trezisem din leşin. Dar în timp ce-i 
sărutam mâna, tremuram toată şi nu am izbutit să-mi adun 
puterile, ca să răspund măcar o vorbă la întrebările ei. Mi-a 
poruncit să stau jos pe un taburet de lângă ea, care cred că 
fusese pregătit anume pentru mine. Se cunoştea bine că 
prinţesa nu dorea altceva decât să mă îndrăgească, să-mi 
aducă mângâiere şi să-mi ţină loc de mamă. Eu însă nu mi- 
am dat seama de norocul care-mi ieşise în cale şi nu m-am 
străduit de loc să-i fac o bună impresie. Mi-au dat o carte 
minunată şi mi-au spus să mă uit la poze. Prinţesa tocmai 
scria o scrisoare. Din când în când, lăsa pana jos şi-mi 


vorbea, dar eu mă fâstâceam, mă bâl-bâiam şi nu puteam 
să-i dau nici un răspuns ca lumea. Într-un cuvânt, deşi 
povestea mea era cu totul neobişnuită şi rolul cel mai 
important îl juca în ea fatalitatea cu nenumăratele ei căi, s- 
ar putea spune misterioase - poveste cu foarte multe 
momente interesante, inexplicabile şi chiar fantastice - în 
ciuda acestor împrejurări melodramatice, apăream totuşi 
ca un copil cât se poate de obişnuit, sperios şi oarecum 
îndobitocit, ba chiar prostuţ. Mai ales impresia aceasta de 
fetiţă proastă, pe care o făceam, nu ia plăcut prinţesei. Ea s- 
a plictisit de mine destul de repede, ceea ce, fi reşte, s-a 
întâmplat numai din vina mea. Către ora trei au început 
vizitele şi prinţesa a devenit deodată mai atentă şi mai 
drăguță cu mine. La întrebările musafirilor, ea răspundea 
că povestea mea este foarte interesantă, apoi începea să 
vorbească franţuzeşte. lu timp ce ea povestea, oaspeţii mă 
priveau clătinând din cap şi sco-ţând din când în când 
exclamaţii de mirare. Un tânăr şi-a îndreptat lomionul spre 
mine, iar un bătrânel cărunt şi parfumat a vrut neapărat să 
mă sărute. Eii făceam feţe-feţe şi şedeam cu ochii în 
pământ, de teamă să nu fac cea mai mică mişcare. 
Tremuram din tot corpul şi inima mi se strângea dureros. 
Gândul îmi zbura la mansarda noastră: îl vedeam iar pe 
tata, vedeam serile noastre lungi, tăcerile nesfârşite; mă 
gândeam la mama şi ori de câte ori îmi aminteam de ea, 
ochii mi se umpleau de lacrimi, mi se punea un nod în gât şi 
simţeam o dorinţă nebună să fug de acolo, să dispar, să 
rănim singură... Apoi, după ce vizitele au luat sfârşit, faţa 
prinţesei a devenit mai aspră. Acum, mă privea mai 
încruntată şi-mi vorbea în frânturi de frază. Mai mult decât 
orice mă înfricoşau ochii ei negri, pătrunzători, aţintiţi 
uneori câte un sfert de ceas asupra mea şi buzele ei subţiri, 
strânse cu putere. Seara, in-au condus sus. Când m-am suit 
în pat, inii scuturau frigurile. In noaptea aceea m-am trezit 
de mai multe ori plângând, chinuită de coşmaruri. A doua zi 
dimineaţa m-au dus din nou Ia prinţesă. In cele din urmă, 


prinţesa s-a plictisit să le tot povestească musafirilor 
păţaniile mele, iar musafirii se plictisiseră şi ei să mă 
compătimească într-una. De altfel - după cum spusese chiar 
prinţesa într-o convorbire între patru ochi cu o doamnă mai 
în vârstă care o întrebase dacă nu se plictiseşte cu mine - 
eram un copii obişnuit... „lipsit de orice naivitate”. Într-o' 
seară m-au condus sus şi nu m-am mai întors niciodată în 
salonul ei. Aşa s-a terminat cu această favoare. Aveam însă 
voie să umblu prin toată casa cât pofteam. Nici n-aş fi putut 
să stau liniştită într-un loc din pricina tristeţii mele adânci, 
bolnăvicioase şi eram foarte mulţumită că mi-era îngăduit 
să cobor, să mă izolez în odăile de jos. Ţin minte că doream 
să vorbesc cu cei din casă, dar mă temeam atât de mult să 
nu-i supăr, că preferam să rămân singură. Mai mult decât 
orice îmi plăcea să stau ghemuită undeva într-un colţ, după 
vreo mobilă, neobservată de nimeni. Acolo începeam să-mi 
depăn amintirile, reilectând la toate întâmplările prin care 
trecusem. Dar, ciudat lucru, parcă uitasem sfârşitul celor 
petrecute în casa părinţilor mei şi toată povestea aceea 
îngrozitoare. Prin faţa ochilor mei se perindau numai 
imagini, întâmplări. N-aş putea spune că nu-mi aminteam 
totul: şi noaptea aceea şi vioara şi pe tata şi cum i-am făcut 
rost de bani, dar nu eram în stare să pătrund, să-mi 
lămuresc ceea ce se petrecuse... Atunci simţeam o apăsare 
şi mai grea pe suflet şi când, în depanarea amintirilor, 
ajungeam să mă văd rugându-mă în genunchi la picioarele 
patului măicuţei mele lipsită de viaţă, mă cutremura un fior 
rece, scoteam un țipăt înăbuşit, mi se tăia răsuflarea, inima 
începea să-mi zvâcnească cu putere în piept şi, îngrozită, 
ieşeam din ascunzătoarea mea şi o luam la fugă. De altfel, 
am greşit când am spus că mă lăsau singură; de fapt, eram 
supravegheată necontenit, cu mare grijă. Toţi îndeplineau 
întocmai porunca prinţului, care ordonase să mi se dea 
toată libertatea, să nu mă stingherească nimeni, dar să nu 
mă piardă din ochi. Băgasem de seamă că oineva de-ai casei 
sau dintre servitori venea din când în când să arunce o 


privire în camera unde mă aflam, pentru ca să plece apoi 
îndată, fără să-mi spună o vorbă. Eram foarte mirată şi 
întrucâtva neliniştită de această atenţie. Nu înţelegeam de 
fel rostul ei. Bănuiam că mă ţineau pentru cine ştie ce scop 
care va ieşi la iveală într-o bună zi. După câte mi-amin-tesc, 
căutam întotdeauna să descopăr locurile cele mai ferite, ca 
să $tiu unde să mă ascund mai bine la nevoie. Într-o zi, am 
ajuns la scara principală. Era de marmură, largă, acoperită 
cu covoare, împodobită pe margini cu flori şi cu vaze 
minunate. Pe fiecare palier stăteau câte doi oameni înalţi, 
tăcuţi, îmbrăcaţi cu haine în mai multe culori, înmănuşaţi, la 
gât cu nişte cravate albe ca neaua. Îi priveam nedumerită, 
fiindcă nu pricepeam pentru ce şedeau acolo, uitându-se 
unui la altul, în tăcere, aşa, fără nici d treabă. 

Plimbările acestea singuratice îmi plăceau din ce în ce mai 
mult. Mai era şi altceva, care mă făcea să fug mereu de la 
etajul de sus. Acolo locuia o mătuşă bătrână a prinţului, 
care nu ieşea aproape niciodată din camera ei şi nu pleca 
nicăieri. Bătrânica aceasta mi s-a întipărit adânc în 
memorie. Era, poate, personajul cel mai important din casă. 
In raporturile cu ea, toată lumea respecta o anumită 
etichetă rigidă. Până şi prinţesa, atât de mândră şi de 
autoritară, trebuia să se urce la mătuşa ei de două ori pe 
săptămână, în zilele fixate cu stricteţe. De obicei, prinţesa 
venea dimineaţa. Conversaţia lor era rece, întreruptă 
adesea de tăceri solemne, în timpul cărora bătrânica şoptea 
rugăciuni sau îşi număra mătăniile. Vizita nu se termina 
decât atunci c-înd bătrâna se ridica de pe scaun şi o săruta 
pe prinţesă pe buze, ceea ce însemna că întrevederea luase 
sfârşit. Pe vremuri, prinţesa era datoare să vină s-o vadă în 
fiecare zi, dar cu trecerea timpului, la dorinţa bătrânei, a 
intervenit o uşurare a acestei îndatoriri, ră-mănând 
statornicit ca în celelalte cinci zile ale săptămânii prinţesa 
să trimită pe cineva de dimineaţă la mătuşa ei, ca s-o 
întrebe de sănătate. In general, bătrâna ducea un trai 
aproape monahal. Rămăsese domnişoară. La vârsta de 


treizeci şi cinci de ani, plecase la o mânăstire, unde 
petrecuse vreo şaptesprezece ani din viaţă, fără să se 
călugărească. Apoi părăsise mânăstirea şi venise la 
Moscova să locuiască la sora ei, contesa văduvă L., a cărei 
sănătate se şubrezea din an în an şi ca să se împace cu cea 
de a doua soră a ei, prinţesa H...i şi ea, cu care se certase 
de mai bine de douăzeci de ani. Se spunea însă că bătrânele 
nu trăiseră în bună înţelegere nici măcar o singură zi, că de 
o mie de ori erau cât pe aci să se despartă iar; n-o făcuseră 
însă, pentru că observaseră, în sfârşit, că fiecare din ele 
avea nevoie de celelalte două, ca să mai scape de plictiseală 
şi de neplăcerile bătrâneţii. Dar cu toată lipsa de farmec a 
traiului lor şi în ciuda solemnei plictiseli care domnea în 
casa lor boierească de] a Moscova, lumea bună din oraş se 
socotea datoare să continue să facă vizite celor trei 
schimnice. Erau socotite ca vrednice păstrătoare ale 
tuturor rânduielilor aristocratice, ca un letopiseţ viu al 
boierimii de viţă veche. Contesa lăsase după moartea ei 
multe amintiri frumoase - fusese o femeie minunată. Cei 
care veneau de la Petersburg, lor le făceau prima vizită. 
Cine era primit în casa lor, era primit pretutindeni. 
Dar/după moartea contesei, cele două surori se 
despărţiseră totuşi. Cea mai mare, pnuţesa H...i, rămăsese 
mai departe la Moscova, pri-mindu-şi partea de moştenire 
de pe urma contesei decedate, care n-avea copii, iar cea 
mai mică, schimnica, se mutase la Petersburg, la nepotul ei, 
prinţul H...i. în schimb, cei doi copii ai prinţului, Katia şi 
Alexandru, rămăseseră mai departe la Moscova ca oaspeţi 
ai bunicii lor, ca s-o mai mângâie şi să-i mai îndulcească 
singurătatea. Prinţesa, care-şi iubea copiii cu pasiune, nu 
îndrăznise să se împotrivească şi se despărţise de ei pentru 
tot timpul doliului. Am uitat să spun că la venirea mea toată 
casa prinţului mai era în doliu, dar doliul trebuia să se 
termine curând. 

Bătrâna prinţesă se îmbrăca numai în rochii negre, făcute 
dintr-o țesătură simplă de lână. La gât purta guleraşe albe, 


scrobite, cu cute mărunte, care-i dădeau aerul unei 
pensionare de azil. Nu-şi părăsea niciodată mătăniile, 
mergea cu trăsura, ceremonios, la liturghie, ţinea toate 
posturile, primea vizita unor feţe bisericeşti şi a altor 
persoane venerabile, citea cărţi sfinte şi în general ducea o 
viaţă de călugăriţă. Sus, toţi respectau liniştea cu străşnicie. 
Nu era îngăduit să scârţâie o uşă. Bătrânica era sensibilă ca 
o domnişoară de cincisprezece ani şi trimitea numaidecât 
să se cerceteze care fusese cauza zgomotului sau chiar a 
unui simplu scârţâit. Toţi vorbeau în şoaptă, călcau în vârful 
degetelor şi biata franţuzoaică, bătrână şi ea, fusese silită 
până la urmă să renunţe la încălţămintea ei preferată - 
ghetuţele cu tocuri înalte. Tocurile fuseseră proscrise. După 
două săptămâni de la sosirea mea, bătrâna prinţesă a cerut 
relaţii despre mine: cine eram, de unde veneam, cum de 
ajunsesem în casă şi multe altele de felul acesta. I s-au dat 
îndată toate relaţiile, cu toată deferenta cuvenită. După 
aceea a trimis un al doilea sol la franţuzoaică, s-o întrebe 
cum de nu-i fusesem încă prezentată. Atunci s-a stârnit 
mare m-au pieptănat, m-au spălat pe faţă şi pe mâini, care 
şi zarva aşa erau foarte curate - apoi m-au învăţat cum să 
mă apropii de bătrâna prinţesă, cum s-o salut, cum să par 
mai veselă şi mai prietenoasă, într-un cuvânt, m-au dăscălit 
cu mare grijă. În sfârşit, a plecat un curier special, de data 
aceasta din partea noastră, ca s-o întrebe pe prinţesă dacă 
e dispusă s-o vadă pe orfană. Răspunsul a fost negativ; 
totuşi, prinţesa a fixat termenul înfăţişării pentru a doua zi, 
după liturghie. In noaptea aceea, n-am închis ochii. Mi s-a 
povesit mai târziu că aiurasem tot timpul. Mi se părea 
mereu că mă apropiam de prinţesă şi-i ceream iertare 
pentru ceva. In sfârşit, a sosit şi clipa aşteptată. M-am 
pomenit în faţa unei bătrâne puţintică la trup, pierdută în 
fotoliul ei uriaş. Mi-a răspuns la salut, dând de mai multe ori 
din cap, apoi şi-a pus ochelarii, ca să mă vadă mai bine. Mi- 
aduc aminte că nu i-am plăcut de fel. A binevoit să spună că 
arăt ca o sălbatică şi că nu ştiu nici măcar să fac o 


reverență ca lumea, nici să sărut mâna. A început un 
adevărat interogatoriu, la care eu abia răspundeam. Dar 
când a pomenit de părinţii mei, m-au podidit lacrimile. 
Bătrânei prințese nu i-a plăcut că începusem să plâng; 
totuşi, a încercat să mă consoleze, sfătuindu-mă să-mi pun 
nădejdea în Dumnezeu. Apoi m-a întrebat când am fost 
ultima oară la biserică şi cum nu prea i-am înţeles 
întrebarea, pentru că educaţia mea fusese cu totul 
neglijată, bătrâna s-a îngrozit. A trimis îndată după tânăra 
prinţesă, cu care s-a sfătuit fără întârziere şi au hotărât ca 
duminica următoare să mă jducă neapărat la biserică. 
Bătrâna a făgăduit să se roage dânsa pentru mine până 
atunci, dar a poruncit să mă ia de acolo, pentru că-i 
făcusem o impresie penibilă. Şi nici nu era de mirare, în 
starea în care mă aflam. Se vedea bine că nu-i plăcusem de 
fel. În aceeaşi zi, a trimis vorbă să mă potolesc, că eram 
prea zburdalnică şi că asta se simţea în toată casa. În 
realitate, în ziua aceea nici nu mă clintisem din loc - nu mai 
încăpea îndoială că bătrânei i se păruse doar. Cu toate 
acestea, aceeaşi observaţie s-a repetat şi a doua zi. Din 
întâmplare, în ziua aceea am scăpat o ceaşcă din mână şi s- 
a făcut ţăndări. Franţuzoaica şi fetele din casă s-au îngrozit 
şi chiar atunci am fost mutată în camera cea mai 
îndepărtată, urmată de un întreg alai de oameni cuprinşi de 
spaimă. 

Nu mai ştiu cum s-a terminat această poveste. lată de ce 
eram încântată că mi se îngăduia să cobor la etajul de jos, 
să cutreier singură prin odăile mari de acolo - eram sigură 
că nu supăr pe nimeni. 

Ţin minte că într-o zi şedeam într-un salon de la parter. Cu 
capul în piept, cu faţa îngropată în mâini, încremenisem 
locului de nu ştiu câte ore. Mă gândeam, mă gândeam într- 
una. Cu mintea mea necoaptă nu puteam să înţeleg de ce 
durerea îmi apasă sufletul tot mai tare şi mă înăbuşă. 
Deodată, o voce blândă a răsunat deasupra capului meu: 

— Ce-i cu tine, sărmana mea fetiţă? 


Am ridicat ochii. Era prinţul. Faţa lui exprima o adâncă 
compătimire, dar în privirea mea era atâta tristeţe, atâta 
suferinţă răscolitoare, încât ochii săi mari, albaştri, se 
umplură de lacrimi. 

— Biată orfană! A zis el, mângâindu-mă pe cap. 

— Nu, nu sunt orfană! Nu! Am strigat eu într-un geamăt. 
Eram zguduită, toate se învolburaseră în mine. Am sărit de 
la locul meu, i-am apucat mâna şi am început s-o sărut, 
scăldând-o în lacrimi şi repetând cu glas rugător: Nu, nu 
sunt orfană! Nu! 

— Ce-i cu tine, copila mea? Draga mea, sărmana mea Ne- 
toşka, ce-i cu tine? 

— Unde e mama mea? Unde e mama mea? Strigam eu 
printre lacrimi. Nu mai eram în stare să-mi ascund durerea. 
Istovită de atâta zbucium, am căzut în genunchi în faţa lui, 
repetând mereu: Unde-i mama? Spune-mi, dragă domnule, 
undc-i mama mea? 

— Lartă-mă, copila mea!... Vai, sărmana de ea, i-am adus 
aminte... Ce-am făcut! Vino cu mine, Netoşka, vino repede! 
M-a luat de ruină şi m-a tras după el. Mergea grăbit. Era 
foarte tulburat. In sfârşit, am ajuns într-o încăpere pe care 

n-o «mai văzusem niciodată. 

] Era camera de rugăciune. Se însera. Podoabele de aur şi 
de pietre scumpe ale icoanelor străluceau viu în lumina 
candelelor. Chipurile palide ale sfinţilor mă priveau din 
cadrul lor aurit. Odaia aceasta semăna atât de puţin cu 
celelalte încăperi! 'Totul era aici atât de tainic şi de 
posomorit, încât a făcut asupra mea o puternică impresie. 
Am simţit un fior de groază, ceea ce nu era de mirare în 
starea sufletească în care mă găseam. Prinţul mi-a spus în 
şoaptă, repede, să mă aşez în genunchi în faţa icoanei 
Maicii Domnului şi a îngenuncheat şi el lângă mine... 

— Roagă-te, copila mea, roagă-tc! Să ne rugăm amândoi! 
A zis el cu glasul stins, întretăiat. 

Dar n-am izbutit să mă rog. Eram prea tulburată şi 
înfricoşată. Mi-am amintit de vorbele tatălui meu din ultima 


noapte, lângă trupul neînsufleţit al maniei mele şi până la 
urmă am avut iar o criză de nervi. M-am îmbolnăvit şi, în 
această a doua perioadă a bolii mele, am fost la un pas de 
moarte. lată cum s-au petrecut lucrurile. 

Într-o dimineaţă, am auzit rostindu-se numele lui S...ţ. 
Cineva dintre ai casei vorbea de el la căpătâiul meu. Am 
tresărit şi, răscolită de amintiri, chinuită de visuri urâte, m- 
am zbătut în delir mai multe ore de-a rândul. M-am 
deşteptat foarte târziu. In jurul meu era întuneric beznă. 
Lampa de noapte se stinsese, iar fata care veghea de obicei 
la căpătâiul meu ieşise din odaie. Deodată, am auzit de 
departe sunetele unei muzici. Sunetele acestea ba 
amuţeau, ba răsunau apoi mai puternic şi parcă tot mai 
aproape. Nu-mi mai aduc aminte ce-am simţit atunci, ce 
gând mi-a răscolit mintea bolnavă. M-am dat jos din pat - 
nu ştiu de unde am avut atâta putere - mi-am pus în grabă 
rochiţa de doliu şi, bâj-bâind prin întuneric, am ieşit din 
odaie. N-am întâlnit ţipenie de om, nici în a doua, nici în a 
treia încăpere. In sfârşit, am ajuns în coridor. Acum 
sunetele se auzeau tot mai aproape. O scară cobora din 
mijlocul coridorului la etajul de jos, pe unde o luam de 
obicei spre odăile cele mari. La picioarele scării viu 
luminate am zărit o mulţime de oameni. M-am furişat într- 
un colţ, ca să nu fiu văzută şi, pândind prilejul potrivit, am 
coborât şi am ajuns în coridorul de jos. Muzica venea din 
salonul de alături, unde se auzea larmă şi murmur de voci. 
Parcă mii de oameni s-ar fi adunat acolo. O uşă a acestui 
salon, care dădea pe coridor, era mascată cu două rânduri 
de draperii uriaşe de catifea roşie. Am ridicat prima 
draperie şi m-am strecurat între ele. Inima îmi zvâcnea 
chinuitor. Abia mă ţineam pe picioare. Am stat câteva 
minute, ca să-mi potolesc emoția, apoi am cutezat să ridic 
puţin un colţ al celeilalte draperii... Dumnezeule mare! 
Salonul uriaş şi mohorât, în care mi-era atât de teamă să 
intru singură, era scăldat în mii de lumini. În ochii mei, 
deprinşi cu întunericul, s-a revărsat o mare de lumină, care 


m-a orbit pentru câteva clipe. M-am simţit învăluită de o 
adiere fierbinte de aer parfumat. O mulţime de oameni, cu 
feţe vesele şi fericite, se plimbau prin salon. Femeile purtau 
rochii de culori deschise, neînchipuit de luxoase. 
Pretutindeni vedeam priviri pline de mulţumire. Stăteam ca 
vrăjită. Mi se părea că toate acestea le mai văzusem 
cândva, undeva în vis... Mi-au răsărit în minte amurgurile 
din mansarda noastră, ferestruica prea înaltă, iar jos, jos de 
tot, strada cu felinarele strălucitoare şi ferestrele casei cu 
draperiile roşii, trăsurile aliniate în faţa intrării, tropotul şi 
fornăitul cailor falnici, larma vocilor, strigătele, umbrele din 
dosul ferestrelor şi muzica îndepărtată, pierdută. „Ah, 
aşadar, aici! Aici era raiul acela unde visam să ajung cu 
sărmanul meu tată... Aşadar, n-a fost numai un vis!... Da, 
întocmai aşa îmi închipuisem totul în visurile mele!” Incitată 
de boală, fantezia mi s-a aprins şi mai tare şi lacrimile unei 
fericiri negrăite mi-au împânzit ochii. Cu privirile îl căutam 
pe tata. Trebuie să fie aici! Este aici! Repetam în gând şi 
inima-mi zvâcnea într-o aşteptare înfrigurată... Mi se tăiase 
răsuflarea. Dar muzica s-a potolit şi freamătul şoaptelor a 
înfiorat sala. Mă uitam lacomă la feţele celor care se 
perindau pe dinaintea mea, străduindu-mă sa recunosc pe 
cineva. Deodată, o emoție neaşteptată a cuprins întreaga 
sală. Un bătrân înalt, slab, se urcă pe estradă; un zâmbet îi 
lumina faţa palidă. S-a închinat stângaci în toate părţile - în 
mână ţinea o vioară. Apoi s-a lăsat o linişte atât de adâncă, 
de parcă nimeni nici nu mai respira. Plivirile tuturor se 
aţintiseră asupra bătrânului, în aşteptare încordată. Ela 
luat vioara şi a atins coardele cu arcuşul... Concertul 
începuse. Fără veste, mi-am simţit inima strânsă ca într-un 
cleşte. Chinuită, cu răsuflarea tăiată, sorbeam cu nesaţ 
sunetele acelea care-mi păreau cunoscute. Le mai auzisem 
undeva! Se desprindea din ele presimţirea a ceva 
înspăimântător, cumplit, care se zbătea în propria-mi inimă. 
Şi, iată, vioara porni să răsune mai puternic, tot mai 
puternic. Sunetele ei erau acum năvalnice, copleşitoare. 


Apoi ţâşni un strigăt sfâşietor, oa o tânguire omenească, de 
parcă peste mulţimea aceea de oameni se înălța o rugă 
zadarnică, înfiorând-o, ca să se stingă apoi în gemete 
deznădăjduite. Desluşeam în sunetele acestea ceva 
apropiat, tot mai apropiat de inima mea. Dar inimii nu-i 
venea să creadă. Îmi încleştasem dinţii, ca să nu gem de 
durere, iar cu degetele crispate apucasem draperia, ca să 
nu mă prăbuşesc... Din când în când, închideam ochii, apoi 
îi deschideam iarăşi, crezând că visez, că mă voi deştepta în 
ceasul acela nemilos, atât de cunoscut! Retrăiam ca în vis 
acea ultimă noapte, când auzisem aceleaşi sunete. 
Deschideam ochii, voind să mă încredinţez că noaptea de 
atunci era realitatea de acum şi scrutam mulţimea cu priviri 
lacome. Dar nu, aici erau alţi oameni, alte feţe... Mi se 
părea că toţi cei adunaţi aici aşteptau ceva, ca şi mine, că 
toţi, ca şi mine, erau chinuiţi de o durere sfredelitoare şi că 
ar fi vrut şi ei să curme vaietele şi tânguirile care le sfâşiau 
inimile. Dar vaietele şi tânguirile se învolburau tot mai pline 
de durere, mai jalnice, mai prelungi. Apoi, deodată, a 
izbucnit ultimul țipăt, un țipăt înspăimântător, parcă fără de 
sfârşit, care mi-a răscolit simţirea. Nu mai încăpea nici o 
îndoială! Era acelaşi țipăt, chiar acela 1 îl recunoscusem! 
Doar îl mai auzisem o dată! Şi acum, îmi sfredelea iarăşi 
inima, ca şi atunci, în noaptea aceea! „Iata, tata! Mi-a 
străfulgerat prin minte, e acolo, mă cheamă! El e, cu vioara 
lui!” Şi parcă un vaier s-a smuls din pieptul oamenilor din 
sală şi încăperea s-a cutremurat de aplauze frenetice. 
Atunci am izbucnit într-un plâns deznădăjduit şi, 
nemaiputându-mă stăpâni, am dat draperia la o parte şi m- 
am năpustit în sală. 

— Tată! Tată! Tu eşti! Unde eşti? Strigam eu în neştire. 

Nu ştiu cum am ajuns lângă bătrânul cel înalt! 'Toţi se 
dădeau în lături, făcându-mi loc să trec. Cu un țipăt chinuit, 
m-am repezit la el ca să-l îmbrăţişez. Credeam că-l 
îmbrăţişez pe tata... Două mâini uscăţive, lungi, m-au 
cuprins fără veste şi m-au ridicat în aer. Doi ochi negri m-au 


aţintit parcă ar fi vrut să mă mistuie la flacăra lor. M-am 
uitat la bătrân: „Nu! Nu e tata, ci... Asasinul lui!” mi-a 
fulgerat prin minte. Cuprinsă de o înspăimântătoare 
exaltare, mi se părea că-i aud hohotul de râs, căruia 
mulţimea din sală îi răspundea cu un urlet clocotitor şi mi- 
am pierdut cunoştinţa. 

Aşa am intrat în cea de-a doua şi ultima perioadă a bolii 
mele. 

Când am deschis din nou ochii, am zărit faţa unui copil, 
care stătea aplecat asupră-mi. Era o fetiţă de vârsta mea. 
Am întins mâinile spre ea - aceasta a fost întâia mea 
mişcare. Din prima clipă când am văzut-o. 

— Sufletul mi s-a umplut de fericire, de o dulce presimţire. 
Închipuiţi-vă un copil de o frumuseţe desăvârşită, 
strălucitoare, uimitoare, o frumuseţe în faţa căreia rămâi 
înmărmurit, în culmea desfătării, vibrând de emoție - o 
frumuseţe, căreia îi eşti recunoscător numai pentru că 
există, pentru că privirea ta a avut norocul s-o întâlnească, 
pentru că a trecut pe lângă tine. Era fiica prinţului, Kalia. 
Tocmai sosise de la Moscova. Mi-a întâmpinat gestul cu un 
zi'mbet şi nervii mei slăbiţi au tresărit de atâta încântare. 

Mica prinţesă şi-a chemat tatăl, care stătea la doi paşi de 
noi şi vorbea cu doctorul. 

— Ei, slavă Domnului! Slavă Domnului! A zis el, luându-mă 
de mină. Faţa îi era luminată de o bucurie sinceră. Sunt 
bucuros, sunt foarte, foarte bucuros! A urmat el, vorbind 
repede, ca de obicei. Lato pe Katia, fetiţa mea, faceţi 
cunoştinţă! Vezi, acum ai o prietenă. Grăbeşte-te să te 
întremezi, Netoşka. Fetiţă rea ce eşti! De-ai şti ce spaimă 
am tras din pricina ta! 

Mă însănătoşeam văzând cu ochii. Peste câteva zile am 
început să umblu. Katia venea în fiecare dimineaţă lângă 
patul meu, mereu veselă, mereu zâmbitoare. O aşteptam cu 
nerăbdare. Eram fericită când o vedeam. Cât de mult 
doream s-o sărut! Dar zburdalnica fetiţă rămânea doar 
câteva clipe lângă mine, pentru că nu avea astâmpăr să 


stea locului. Simţea nevoia să se mişte mereu, să alerge, să 
zburde, să facă să răsune toată casa. De aceea, chiar de la 
prima ei vizită, mi-a spus că se plictiseşte îngrozitor să stea 
cu mine şi că, din pricina asta, are să vină foarte rar şi 
numai pentru că-i e milă de mine. Că de, ce să facă, nu se 
poate să nu vină de loc. Dar după ce mă voi însănătoşi, va fi 
cu totul altceva, o să ne putem înţelege mai bine. Şi, în 
fiecare dimineaţă, prima ei întrebare era: , 

— Ei, te-ai făcut sănătoasă? 

Cum eram încă foarte palidă şi slabă, iar pe faţa mea tristă 
abia de se putea desluşi un surâs sfios, mica prinţesă se 
încrunta îndată, clătina din cap şi bătea înciudată din picior. 

— Şi doar ţi-am spus ieri să le faci bine până astăzi! Cei cu 
tine? Poate că nu ţi se dă de mâncare? 

— Da, mi se dă cam puţin, răspundeam eu cu sfială, pentru 
că începusem să mă fâstâcesc în faţa ei. Doream din tot 
sufletul să-i fiu pe plac, ceea ce mă făcea să-mi fie teamă de 
fiece cuvânt pe care-l rosteam, de orice gest al meu. Vizitele 
ei mă îneîntau din ce în ce mai mult. Nu mă mai săturam 
privind-o şi ţin minte că după ce pleca, rămâneam ca 
vrăjită, cu ochii ţintă la locul pe care-l părăsise. Am început 
s-o văd în vis. lar când eram trează, în lipsa ei, născoceam 
lungi conversații cu ea, mă împrieteneam cu ea, mă jucam 
cu ea, făceam împreună fel de fel de năzbâtii, iar dacă ne 
dojenea cineva, plângeam împreună cu ea - într-un cuvânt, 
eram mereu alături de ea, ca o îndrăgostită. Doream 
nespus de mult să mă fac bine şi să mă îngraş mai repede, 
aşa cum mă sfătuia Katia. 

Ţin minte că dimineaţa, când Katia dădea buzna în odaia 
mea, strigând: „Nu te-ai întremat?! Eşti tot atât de slabă ca 
şi ieri!”, mi se făcea teamă de ea, ca şi cum aş fi fost 
vinovată că nu mă îngraş. lar Katia nu mai putea de mirare 
că nu eram în stare să mă îngraş de la o zi la alta, aşa că, de 
la o vreme, a început să se supere de-a binelea pe mine. 

— Ei, ce zici, să-ţi aduc astăzi plăcintă? M-a întrebat ea 
într-o zi. Mănâncă! Aşa o să te îngraşi mai repede. 


— Să-mi aduci, i-am răspuns eu, îneîntată că voi avea 
astfel prilejul s-o mai văd o dată în ziua aceea. 

După ce se interesa de sănătatea mea, mica prinţesă se 
aşeza de obicei pe un scaun lângă mine şi mă privea 
cercetător cu ochii ei negri. Chiar de la început, când încă 
nu mă cunoştea bine. 

Băgasem de seamă că se uita aşa la mine, examinându-mă 
din cap până în picioare cu ochii plini de mirare naivă. Dar 
conversaţia noastră nu se închega. Izbucnirile ei 
neaşteptate mă fâstâceau; doream totuşi nespus de mult să 
stau de vorbă cu ea. 

— Ei, de ce taci mereu? A început Katia după ce tăcusem 
îndelung. 

— Ce fata tata? Am întrebat-o eu, fericită că găsisem o 
frază cu care puteam să încep conversaţia de fiecare dată. 

— Ce să facă? Tata e bine. Astăzi am băut două ceşti de 
ceai, nu una, ca de obicei. Tu câte ai băut? 

— Una. 

Din nou tăcere. 

— Astăzi, Falstaff a vrut să mă muştelpar 

— Câinele? 

— Da, câinele. Nu l-ai văzut încă? 

— Ba da, l-am văzut. 

— Atunci, de ce mă-nlrebi? 

Şi, cum nu ştiam ce să-i răspund, mica prinţesă m-a privit 
iarăşi mirată. 

— Spune-mi, îţi face plăcere când stau de vorbă cu tine? « 
- Da, îmi face foarte mare plăcere. Vino mai des. 

— Aşa mi s-a spus c-o să te bucuri când o să vin la tine, dar 
dă-te şi tu mai repede jos din pat! Astăzi o să-ţi aduc 
plăcintă... Dar de ce taci mereu? 

— Aşa... 

— Te gândeşti într-una, nu-i aşa? 

— Da, mă gândesc la multe. 

— Iar mie mi se spune că vorbesc mult şi gândesc puţin. 
Oare c rău când vorbeşti? 


— Nu. Sunt bucuroasă când vorbeşti tu. 

— Hm, am s-o întreb pe madame Leotard - ea ştie toate. Şi 
la ce te gândeşti? 

— La tine, i-am răspuns eu, după o pauză scurtă. 

— Asta îţi face plăcere? 

— Da. 

— Va să zică mă iubeşti? 

— Da. 

— Dar eu nu te iubesc încă. Eşti atât de slabă! Las' c-o să- 
ţi aduc plăcintă. Şi acum, la revedere! 

Şi Katia, după ce m-a sărutat aproape din zbor, s-a făcut 
nevăzută. 

După dejun, a apărut într-adevăr cu plăcinta. A venit în 
goană lună râzând în hohote de bucurie că izbutise să-mi 
aducă un de mâncare care-mi fusese oprit. 

_Să mănânci mai mult, să mănânci bine, asta-i porţia mea, 
n-am mâncat! Şi acum, la revedere 1 Şi a dispărut. Altă 
dată, tot într-o după-amiază, a năvălit deodată în odaia nea 
la o oră neobişnuită, cu buclele ci negre parcă răvăşite de 
Yifor, cu obrajii roşii ca purpura şi ochii scânteietori - 
dovadă că alergase şi se zbenguise vreun ceas sau două. 

— Ştii să te joci de-a volanul? Mi-a strigat ea pe nerăsu- 
|-flate, nerăbdătoare să se întoarcă la jocurile ei. 

— Nu, i-am răspuns eu, regretând din suflet că nu puteam 
spune „da”! 

— Vezi, aşa eşti tu! Ei. Lasă, nu-i nimic, când o să te faci 
bine, o să te-nvâţ eu să te joci de-a volanul. Am venit numai 
să te întreb. Acum mă joc cu madame Leotard. La revedere, 
mă aşteaptă! 

În sfârşit, cu toate că eram încă foarte slăbită, m-am dat 
jos din pat, cu gândul să nu mă mai despart niciodată de 
Katia. Mă atrăgea irezistibil. Nu mă mai săturam privind-o 
şi asta o mira mult. Mă simţeam atât de atrasă de ea şi mă 
dăruiam acestui nou sentiment cu atâta ardoare, încât nu s- 
a putut să nu observe acest lucru, socotindu-l la început ca 
pe o ciudăţenie nemaipomenită. Mi-aduc aminte că, într-o 


zi, pe când ne jucam, nu m-am mai putut stăpâni, i-am sărit 
de gât şi am început s-o sărut. Desprin-zându-se din 
îmbrăţişarea mea, Katia m-a apucat de mâini şi, în- 
cruntându-se ca şi cum aş fi jignit-o, m-a întrebat: 

— Ce-i cu tine? De ce mă săruţi? 

La întrebarea ei neaşteptată, am tresărit şi m-am fâstăcit, 
sim-ţindu-mă parcă vinovată. N-am răspuns o vorbă. Ea a 
ridicat atunci din umeri, nedumerită (gest care i-a intrat în 
obicei), apoi, gravă, şi-a muşcat buzele cărnoase, s-a lăsat 
de joacă şi s-a aşezat într-un colţ al divanului. A rămas acolo 
multă vreme, privin-du-mă cu atenţie, îngândurată, de 
parcă ar fi căutat răspuns la o nouă întrebare răsărită 
deodată în mintea ei. Şi acesta era un obicei al ei, în clipele 
grele. M-am obişnuit destul de greu cu izbucnirile 
neaşteptate, violente, care făceau parte din firea ei. 

La început, gândindu-mă că aveam într-adevăr o 
comportare foarte stranie, mă simţeam vinovată. Totuşi, mă 
frământa nedumerirea: de ce nu mă pot împrieteni cu 
Katia, de ce nu-i plac, o dată pentru totdeauna? Insuccesele 
mele mă chinuiau şi eram gata să plâng la orice vorbă pe 
care o arunca în treacăt, la orice privire bănuitoare a ei. 
Dar durerea mea sporea mereu, fiindcă la Katia toate se 
petreceau foarte repede. Peste câteva zile, mi-am dat 
seama că nu mă iubea de fel, ba mai mult - că prezenţa mea 
îi era chiar neplăcută. Ea trecea prin stări sufleteşti cu totul 
diferite una de alta, repede şi pe neaşteptate. Dacă 
transformările fulgerătoare ale acestui caracter drept, de o 
sinceritate naivă, n-ar fi fost însoţite de o nobilă şi autentică 
graţie, s-ar fi putut spune despre ea că e brutală. La 
început, m-a privit cu oarecare îndoială, iar mai târziu s-a 
văzut că mă dispreţuieşte, în primul rând, pare-se, din 
oauză că nu ştiam nici un joc. Ea avea o fire zburdalnică, îi 
plăcea să alerge, era voinică, vioaie şi îndemâna-tică, iar eu, 
dimpotrivă, eram încă slăbită de boală, potolită, în- 
gândurată şi jocul nu mă înveselea. Într-un cuvânt, nu 
găsea la mine absolut nimic care s-o atragă. Apoi, nu mă 


împăcăm cu gândul că cineva este nemulţumit de mine, mă 
întristam numaidecât şi mă descurajam atât de tare, că nu 
mai puteam să-mi repar greşeala şi să schimb în favoarea 
mea impresia proastă pe care o produsesem. Pe scurt, eram 
pierdută. Katia nu putea să priceapă de fel stările mele 
sufleteşti. La început, parcă o şi spe-riam: după ce se 
necăjea zadarnic o oră încheiată să-mi arate jocul de-a 
volanul, începea să mă cerceteze nedumerită, după obiceiul 
ei. Văzând că mă întristez îndată şi mă podidesc lacrimile, 
după ce în vreo trei rânduri a stat şi a cugetat îndelung 
asupra mea, fără să ajungă la vreun rezultat, nici cu mine, 
nici cu gându-rile ei, m-a părăsit cu totul. A început să se 
joace singură, fără să mă cheme şi pe mine şi chiar fără să- 
mi vorbească mai multe zile în şir, ceea ce m-a mâhnit 
nespus de mult. Această desconsiderare din partea ei mi se 
părea de nesuportat. Singurătatea de acum mă apăsa 
aproape şi mai greu decât singurătatea de mai-na-inte. Şi 
iarăşi m-au cuprins tristeţea şi gândurile negre. 

Madame Leotard, care ne supraveghea, a observat, în 
sfârşit şi ea că se petrecuse între noi ceva neobişnuit. Eu, 
cea dintâi, i-am atras atenţia prin singurătatea mea silită 
care a impresionat-o şi de aceea a certat-o pe tânăra 
prinţesă că nu se purta cu mine cum se cuvine. Katia s-a 
încruntat, a ridicat din umeri şi a declarat că nu avea ce să- 
mi facă, pentru că nu ştiam să mă joc şi eram mereu dusă 
pe gânduri, că mai bine o să-l aştepte pe fratele ei, Saşa, 
care trebuia să sosească de la Moscova. Atunci au să se 
distreze mult mai bine împreună. 

Dar madame Leotard, nemulțumită de acest răspuns, a 
mustrat-o că mă lasă singură, acum când nici nu apucasem 
să mă întremez cum trebuie. Că eu nu pot să fiu tot atât de 
zburdalnică şi de veselă ca ea şi că e de altfel şi mai bine 
aşa, pentru că prinţesa e prea zvăpăiată şi făcuse cutare şi 
cutare ispravă, că alaltăieri era cât pe-aci s-o sfâşie 
buldogul - în sfârşit, a dojenit-o fără milă, iar la urmă i-a 
poruncit să se împace cu mine. 


Katia a ascultat-o cu mare atenţie, ca şi cum ar fi 
descoperit ceva nou şi drept în spusele ei. A aruncat cercul 
cu care alergase prin salon, s-a apropiat de mine şi, 
privindu-mă grav, m-a întrebat mirată: 

— Dumneata vrei să te joci? 

— Nu, i-am răspuns eu, speriată de mustrările pe care i le 
făcuse madame Leotard şi de ceea ce spusese despre mine. 

— Atunci, ce vrei? 

— Vreau să stau jos. Mi-e greu să alerg, dar aş vrea să nu 
fii supărată pe mine, Katia, pentru că te iubesc foarte mult. 

— Bine, atunci o să mă joc singură, a răspuns Katia 
încetişor, rar, descoperind, oarecum mirată, că parcă tot nu 
era ea de vină. Şi acum, la revedere! N-o să fiu supărată pe 
dumneata. 

— La revedere, i-am răspuns eu, ridieându-mă de la locul 
meu şi întinzându-i mâna. 

— Vrei, poate, să ne sărutăm? A întrebat ea după o clipă 
de gândire, amintindu şi, probabil, scena care se petrecuse 
de curând între noi. Dorea să-mi facă pe voie, ca să poată 
scăpa de mine cât mai repede şi în bună înţelegere. 

— Cum vrei dumneata, i-am răspuns eu, înviorată de o 
timidă speranţă. 

Ea s-a apropiat de mine foarte serioasă şi m-a sărutat fără 
să zâmbească. Socotind că făcuse tot ce i se ceruse, ba 
chiar şi mai mult decât trebuia, ca s-o mulţumească pe 
deplin pe sărmana fetiţă la care fusese trimisă, a fugit din 
odaie, veselă, împăcată cu sine însăşi şi în curând toată casa 
răsuna de râsul şi de strigătele ei. Apoi, când a doborât-o 
oboseala, s-a trântit pe divan abia răsuflând, ca să se mai 
odihnească, să-şi adune puterile şi s-o ia de la capăt cu 
joaca. Toată seara aceea mi-a aruncat priviri bănuitoare. | 
se părea, probabil, că sunt o fiinţă foarte stranie. Se vedea 
bine că ai fi vrut să intre în vorbă cu mine, să se dumirească 
într-o chestiune Care mă privea, dar de data aceasta, nu 
ştiu de ce, s-ă stăpânit. De obicei, dimineaţa, Katia învăţa. 
Madame Leotard îi preda limba franceză. Toată învăţătura 


se reducea la recapitularea gramaticii şi la lecturi din La 
Fontaine. Nu i se preda mai mult, pentru că mica prinţesă 
se învoise şi aşa destul de greu să stea două ore pe zi 
aplecată deasupra cărţii. Se hotărâse numai în urma 
rugăminţilor tatălui ei şi a poruncii mamei sale şi-şi 
îndeplinea această îndatorire cu multă conştiinciozitate, 
pentru că-şi dăduse cuvântul. Era înzestrată cu rare 
aptitudini, înţelegea orice repede şi uşor; dar şi aici ieşeau 
Ia iveală unele ciudăţenii. Când nu pricepea ceva, îşi 
frământa singură mintea, pentru că nu-i plăcea să ceară 
explicaţii altcuiva, de parcă i-ar fi fost ruşine. Am au/it odată 
spunându-se despre ea că uneori stătea zile întregi, 
străduin-du-se să-şi lămurească singură câte o chestiune pe 
care n-o putea pricepe. Se necăjea când nu izbutea să se 
descurce singură, fără ajutor străin şi numai când nu mai 
avea încotro, venea s-o roage pe madame Leotard s-o ajute. 
Aşa era ea în toate. Gândise mult pentru vârsta ei, deşi la 
prima vedere nimeni n-ar fi spus asta despre dânsa. In 
acelaşi timp, însă, era încă prea naivă pentru anii ei. 
Uneori, punea şi câte o întrebare prostească; alteori, 
răspunsurile ei nu erau lipsite de ingeniozitate şi fineţe. 

În sfârşit, sănătatea mi-a îngăduit să învăţ şi eu ceva. 
Madame Leotard m-a supus unui examen, ca să-şi dea 
seama de cunoştinţele mele şi a găsit că citesc foarte bine, 
că scriu foarte prost şi a fost de părere că trebuie să încep 
neapărat, fără întârziere, să învăţ limba franceză. 

Nu m-am împotrivit şi, într-o dimineaţă, m-am aşezat 
alături de Katia la masa de studiu. Tocmai în ziua aceea s-a 
întâmplat ca mica prinţesă să fie foarte distrată şi atât de 
neînţelegătoare, încât chiar şi madame Leotard a spus că n- 
o mai recunoaşte. În schimb, eu am izbutit să învăţ la lecţia 
aceea tot alfabetul francez. Mă sileam din răsputeri s-o 
mulţumesc pe madame Leotard. Spre sfârşitul lecţiei, ea s-a 
supărat foarte rău pe Katia. 

— Iată, a zis ea, arătând spre mine. Uite un copil bolnav, 
care e la prima lecţie şi a învăţat de zece ori mai mult decât 


dumneata. Nu ţi-e ruşine? 

— Ştie ea mai mult decât mine? A întrebat Katia, uluită. 
Bine, dar ea abia învaţă alfabetul! 

— Dumneata în câte lecţii ai învăţat alfabetul? 

— In trei lecţii. 

— Iar ea l-a învăţat într-o singură lecţie. Asta înseamnă că 
înţelege de trei ori mai repede şi că te va întrece foarte 
curând. 

Nu-i aşa? 

Katia s-a gândit puţin, apoi s-a făcut roşie ca para focului, 
pentru că descoperise că madame Leotard avea dreptate. 
Aşa era firea ei, se înroşea, se prăpădea de ruşine, fie de 
necaz, fie din pricina mândriei, aproape totdeauna când nu- 
i reuşea ceva sau era mustrată pentru năzbâtiile ei - într-un 
cuvânt, cam în toate împrejurările. De data aceasta, era cât 
pe-aci să izbucnească în plâns, dar s-a stăpânit, 
mulţumindu-se să-mi arunce o privire ucigătoare. Am ghicit 
numaidecât că biata prinţesă era foarte mândră şi 
orgolioasă. După ce ne-am despărţit de madame Leotard, 
am încercat să-i vorbesc eu întâi, ca să-i mai treacă 
supărarea şi să-i arăt că nu sunt de loc vinovată pentru 
mustrarea pe care o primise, dar Katia nu mi-a răspuns, de 
parcă nu m-ar fi auzit. 

După o oră, a venit în odaia în care stăteam cu cartea în 
mână, dar cu gândul mereu la ea. Eram mâhnită şi speriată 
că iarăşi n-o să mă mai ia în seamă. S-a uitat la mine 
încruntată şi, după obiceiul ei, s-a aşezat pe divan. Cam o 
jumătate de oră nu şi-a luat ochii de la mine. In sfârşit, n-am 
mai putut îndura şi i-am aruncat o privire întrebătoare. 

— Ştii să dansezi? M-a întrebat ea. 

— Nu, nu ştiu. 

— Eu ştiu. 

Tăcere. 

— Dar la pian ştii să cânţi? 

— Nu, nici asta nu ştiu. 

— Eu cânt. E foarte greu să înveţi asta. N-am zis nimic. 


— Madame Leotard spune că eşti mai deşteaptă decât 
mine. 

— Madame Leotard era supărată pe dumneata. 

— Oare şi tata o să fie supărat? 

— Nu ştiu, am răspuns eu. 

Din nou tăcere. Mica prinţesă a bătut atunci nerăbdătoare 
din picior. 

— Şi-o să mă iei în râs pentru că pricepi mai uşor decât 
mine? M-a întrebat ea în sfârşit, fără să-şi mai ascundă 
necazul. 

— O, nu, nu! Am strigat eu şi m-am repezit s-o îmbrăţişez. 
— Şi dumitale nu ţi-e ruşine să gândeşti astfel şi să întrebi 
astfel de lucruri, prinţesă? Am auzit deodată vocea doamnei 

Leo-tard, care intrase de cinci minute şi ascultase 
conversaţia noastră. Să-ţi fie ruşine! Ai început s-o invidiezi 
pe biata copilă şi să te lauzi în faţa ei că ştii să dansezi şi să 
cânţi la pian! Ruşine! O să spun prinţului totul. 

Obrajii prinţesei erau roşii ca para focului. 

— E un sentiment urât! Ai jignit-o cu întrebările dumitale. 
Părinţii ei erau oameni săraci şi nu puteau să-i ţină 
profesori. A învăţat singură, pentru că e inimoasă şi 
simţitoare. In loc s-o iubeşti, dumneata vrei să te cerţi cu 
ea! Ruşine! Să-ţi fie ruşine! Doar ştii că e orfană, că nu mai 
are pe nimeni. Atâta mai lipsea, să te lauzi în faţa ei că 
dumneata eşti prinţesă, iar ea nu este. Te las singură. 
Gândeşte-te la ce ţi-am spus şi caută să te îndrepţi. 

Katia s-a gândit două zile încheiate. Două zile nu i s-au 
auzit râsul şi nici exploziile de veselie. Odată, m-am trezit în 
toiul nopţii din somn şi am auzit-o vorbind în vis cu madame 
Lcotard. Se trăsese la faţă şi-i mai păliseră bujorii din 
obrazul luminos. In sfârşit, a treia zi ne“ am întâlnit într-una 
din odăile cele mari de jos. Prinţesa venea de la mama ei. 
Când m-a zărit, s-a oprit şi s-a aşezat în faţa mea, aproape 
de mine. Aşteptam plină de teamă, tremurând din tot 
corpul, să văd ce se va întâmpla. 


— Netoşka, pentru ce m-au certat din pricina dumitale? M- 
a întrebat ea într-un târziu. 

— N-a fost din pricina mea, Katenka, i-am răspuns eu, gra- 
bindu-mă să-i arăt că n-am nici o vină. 

— Dar madame Leotard spune că te-am jignit. 

— Nu, Katenka, nu m-ai jignit. 

Apoi tânăra prinţesă a ridicat mirată din umeri. 

— Atunci, de ce plângi într-una? A întrebat ea după o 
tăcere scurtă. 

— N-am să mai plâng, dacă vrei dumneata, i-am răspuns 
eu printre lacrimi. 

Ea a ridicat iarăşi din umeri. 

— Şi înainte plângeai mereu? 

— Nu, i-am răspuns eu. 

— De ce stai la noi? A întrebat deodată prinţesa, după o 
pauză. Am privit-o uimită şi inima mi s-a strâns dureros. 

— Pentru că sunt orfană, i-am răspuns într-un târziu, după 
ce mi-am luat inima-n în dinţi. 

— Dumneata ai avut părinţi? 

— Am avut. 

— Şi nu te-au iubit? 

— Ba da... M-au iubit, i-am răspuns eu, făcând o mare 
sforţare. 

— Erau săraci? |-- Da. 

V - Foarte săraci? 

— Da. 

— Nu ţi-au dat nici un fel de învăţătură? 

— M-au învăţat să citesc. 

— Ai avut jucării? 

— Nu. 

— Ai mâncat prăjituri? 

— Nu. 

— Câte camere aţi avut? 

— Una singură. 

— O singură cameră? * - Una singură. 

— Dar servitori aţi avut? 


— Nu, n-am avut servitori. 

— Bine, dar cine vă servea? 

— Mă duceam singură după târguieli. 

Întrebările prinţesei mă îndurerau din ce în ce mai tare. Şi 
amintirile şi singurătatea mea şi mirarea prinţesei, toate mă 
jigneau, îmi răneau inima, o făceau să sângereze. 
Tremuram. M-au podidit lacrimile. 

— Atunci trebuie să fii bucuroasă că stai la noi! N-am 
răspuns. 

— Ai avut haine frumoase? 

— Nu. 

— Urâte? 

— Da. 

— 'Ţi-am văzut rochia, mi-au arătat-o. 

— Dacă-i aşa, atunci de ce mă mai întrebi? I-am spus eu, 
tremurând şi ridicându-mă de la locul meu, cuprinsă de un 
simţă-mănt nou, necunoscut. Dacă-i aşa, atunci de ee mă 
întrebi? Am repetat, roşindu-mă de indignare. De ce-ţi baţi 
joc de mine? 

Prinţesa s-a aprins la faţă şi s-a ridicat şi ea în picioare, 
dar s-a stăpânit îndată. 

— Nu... Nu-mi bat joc, a răspuns ea. Am vrut doar să ştiu 
dacă părinţii dumitale au fost într-adevăr săraci. 

I'135 

— De ce mă întrebi de părinţii mei? I-ain spus plingând 
amarnic. De ce mă întrebi astfel de lucruri despre ei? Ce ţi- 
au făcut ei, Katia? 

Katia era atât de tulburată, că nu mai ştia ce să răspundă. 
Tocmai atunci a intrat prinţul. 

— Ce-i cu tine, Netoşka? A întrebat el, văzându-mi 
lacrimile. Ce-i cu tine? A continuat, întoreându-se spre 
Katia, care era roşie ca focul. Despre ce vorbeaţi? De ce v- 
aţi certat? Netoşka, de ce v-aţi certat? 

Dar nu puteam să-i răspund. M-am repezit la mâna lui şi 
am început s-o sărut plângând. 


— Katia, să nu mă minţi! Ce s-a petrecut aici? Katia nu ştia 
să mintă. 

— l-am spus că am văzut ce rochie proastă avea când 
stătea la părinţii ei. 

— Cine ţi-a arătat-o? Cine a îndrăznit să ţi-o arate? 

— Am văzut-o eu singură, a răspuns Katia fără să şovăie. 

— Fie şi aşa! Tu nu eşti în stare să pârăşti pe nimeni, te 
cunosc bine. Şi ce-a fost mai departe? 

— Ea a început să plângă şi mi-a spus că-mi bat joc de 
părinţii ei. 

— Ya să zică, ţi-ai bătut joc de ei? 

Deşi Katia nu-şi bătuse joc de ei, era totuşi limpede că 
avusese această intenţie, deoarece îi ghicisem îndată 
gândul. N-a răspuns nimic; aşadar, recunoştea şi ea că 
greşise. 

— Ii vei cere iertare chiar acum! A zis prinţul, arătând 
spre mine. 

Tânăra prinţesă, albă ca varul, nu se clintea din loc. 

— Aştept! A spus prinţul. 

— Nu vreau, a răspuns în sfârşit Katia cu jumătate de glas, 
dar foarte hotărâtă. 

— Katia! 

— Nu, nu vreau, nu vreau! A strigat ea deodată, cu ochi 
scăpărători, bătând din picior. Nu vreau să-i cer iertare, 
tată. Nu-mi place fata asta. Nu vreau să stau împreună cu 
ea... Nu sunt eu de vină că plânge toată ziua. Nu vreau, nu 
vreau! 

— Vino cu mine, i-a zis prinţul, apucând-o de mână şi 
trăgând-o după el în cabinetul său. Netoşka, du-te sus. 

Voiam să mă reped, să-l rog pe prinţ pentru Katia, dar el 
şi-a repetat porunca atât de aspru, încât m-am urcat 
numaidecât sus, mai îmiit moartă decât vie de teamă. Când 
am ajuns în odaia noastră, m-am prăbuşit pe divan, cu capul 
între mâini. O aşteptam pe Katia, număram minutele, plină 
de nerăbdare, vroiam să vină ca să mă arunc la picioarele 
ei. In sfârşit, a venit. A trecut pe lingă mine fără să-mi 


spună o vorbă şi s-a aşezat într-un colţ. Avea ochii roşii, iar 
obrazul i se umflase de plâns. O priveam plină de teamă, 
tară să fiu în stare să fac o mişcare măcar. 

Mă învinuiam pe mine însămi, mă căzneam din răsputeri 
să mă conving că numai eu eram vinovată de toate. Mereu 
vroiam să mă apropii de Katia, dar n. fereu mă opream, 
neştiind cum o să mă întâmpine. Aşa a trecut o zi, apoi încă 
una. A doua zi, spre seară, Katia s-a mai înveselit puţin şi a 
început să alerge cu cercul prin odăi, dar curând a părăsit 
jocul şi s-a aşezat singură într-un colţ. Înainte de culcare, s- 
a întors deodată şi a făcut chiar doi paşi spre mine, a 
deschis gura ca să-mi spună ceva, dar s-a oprit, s-a 
îndreptat spre patul ei şi s-a culcat. A mai trecut o zi şi 
madame Leotard, foarte mirată, a întrebat-o, în sfârşit, ce 
se în-tâmplă cu ea? Nu cumva era bolnavă, căci prea se 
liniştise deodată? Katia a îngăimat ceva, apoi a vrut să se 
joace de-a volanul, însă în clipa în care madame Leotard s-a 
întors cu spatele la ea, s-ia înroşit la faţă şi a izbucnit în 
lacrimi. A fugit din odaie, ca să n-o văd eu. Până la urmă, 
iată cum s-a terminat totul: în după-amiaza celei de a treia 
zile de la cearta noastră, Katia a intrat deodată în odaia 
mea şi s-a apropiat sfioasă de mine. 

— Tata a poruncit să-ţi cer iertare, a zis ea. O să mă ierţi? 
I-am apucat repede amândouă mâinile şi, sufocându-mă de 
emoție, i-am spus: 

— Da! Da! 

— Tata a poruncit să te sărut. O să mă săruţi? 

Drept răspuns, am început să-i sărut mâinile, scăldându-le 
în lacrimi. Ridicându-mi privirea spre dânsa, am văzut ceva 
neobişnuit pe faţa ei. Buzele şi bărbia îi tremurau uşor, 
ochii i se umeziseră. Dar şi-a învins repede emoția şi un 
zâmbet i-a înflorit o clipă pe buze. 

— Mă duc să-i spun tatei că te-am sărutat şi ţi-am cerut 
iertare, a zis ea încetişor, ca pentru sine. Nu l-am mai văzut 
de trei zile. Mi-a poruncit să nu intru la el, fără asta, a 
adăugat ea după o pauză. 


Apoi a coborât la etajul de jos, îngândurată şi sfioasă, 
oarecum nesigură de primirea care o aştepta la tatăl său. 

Dar n-a trecut mai mult de o oră şi etajul de sus a început 
să răsune de ţipete, râsete, larmă şi de lătratul lui Falstaff. 
Apoi am auzind căzând şi spărgându-se ceva, nişte cărţi au 
fost trântite pe jos, cercul Katiei a pornit de-a rostogolul, 
sărind prin toate odăile - într-un cuvânt, în felul acesta am 
aflat că prinţesa se împăcase cu tatăl ei şi inima mi-a 
tresărit de bucurie. 

De mine însă nu se apropia şi se vedea cât de colo că se 
ferea să-mi vorbească. În schimb, am avut marea cinste să-i 
trezesc curiozitatea în cel mai înalt grad. Se aşeza mereu în 
faţa mea, ca să mă poată vedea cât mai bine. Observațiile ei 
asupra mea erau acum mai naive. Fetiţa aceasta răsfăţată, 
autoritară, pe care toţi ai casei o alintau şi o păzeau capeo 
comoară, nu putea pricepe cum se întâmplase că se 
împiedicase de mine de atâtea ori, când ea nu dorea câtuşi 
de puţin să aibă de-a face cu mine. Avea însă o inimioară 
minunată, bună, care o împingea din instinct să găsească 
drumul cel adevărat. Tatăl ei, pe care-l adora, avea cea mai 
mare înrâurire asupră-i. Mama ei o iubea nebuneşte, dar 
era foarte severă cu ea. De la maică-sa moştenise Katia 
încăpăţânarea, mân-dria şi tăria de caracter. Ea suporta, 
totuşi, toate capriciile mamei sale, care ajungeau uneori 
până la tiranie morală. Prinţesa avea o părere cam stranie 
despre educaţie; de aceea, în purtarea ei cu Katia, răsfăţul 
fără margini se îmbina ciudat cu o neîndurătoare 
severitate. Ceea ce era îngăduit ieri, nu mai era astăzi, fără 
nici un motiv, aşa că deseori, simţul dreptăţii din sufletul 
copilului era adânc jignit... Dar voi povesti toate acestea cu 
alt prilej... Acum voi spune numai atât, că fetiţa îşi hotărâse 
atitudinea şi faţă de mama cât şi faţă de tatăl ei. Cu acesta 
din urmă se purta firesc, deschis, fără ascunzişuri. Cu 
mama, dimpotrivă, era închisă, neîncrezătoare şi i se 
supunea întotdeauna orbeşte... Dar supunerea aceasta nu 
era sinceră, nu izvora din convingere, ci din necesitate şi 


ajunsese un sistem. Dar despre asta voi vorbi mai târziu. De 
altfel, spre marea cinste a Katiei mele, trebuie să spun că, 
în cele din urmă, o înţelesese pe maică-sa. Îşi dăduse seama 
pe deplin de nemărginita dragoste a mamei sale, care 
ajungea uneori până la exaltare bolnăvicioasă şi mica 
prinţesă i se supunea cu mărinimie, luând în considerare 
acest sentiment matern. Dar vai, mai târziu, această 
reţinere a folosit prea puţin căpşorului ei în-fierbântat! 

Eu însă nu înţelegeam aproape de loc ce se petrecea cu 
mine. Un sentiment nou, nelămurit, îmi răscolea întreaga 
fiinţă şi nu exagerez dacă spun că acest sentiment mă 
tortura, mă făcea să sufăr nespus de mult. Ca să 
mărturisesc adevărul - şi cer iertare că folosesc acest 
cuvânt - eram îndrăgostită de Katia mea. Da, era dragoste, 
dragoste adevărată, dragoste cu lacrimi şi bucurii - o 
dragoste pătimaşă. Ce m-a atras spre ea? De ce s-a născut 
în mine această dragoste? A apărut fulgerător. Chiar în 
clipa în care -am văzut-o întâia oară, copila aceasta 
frumoasă ca un înger m-a impresionat. Totul era la ea 
minunat de frumos; nu avea vicii înnăscute, ci numai 
deprinderi rele, dar lupta necontenit, din răsputeri, 
împotriva lor. Întotdeauna se vădea până la urmă fondul 
sănătos al caracterului ei, care în prima clipă te înşela. Dar 
totul la ea, începând cu această luptă, inspira cele mai 
luminoase speranţe, totul prevestea un viitor strălucit. Toţi 
o admirau şi o iubeau, nu numai eu. Mi-aduc aminte că în 
timpul plimbărilor noastre de pe la ora trei după-amiază, 
trecătorii pe care-i întâlneam se opreau înmărmuriţi şi 
auzeam adesea exclamaţii pline de admiraţie în urma 
acestui copil fericit. Era născută pentru fericire, trebuie să 
se fi născut pentru fericire - iată prima impresie a celor 
care o întâlneau. La mine vibrase, poate, pentru prima oară 
simţul estetic, trezit de frumuseţea ei şi aici trebuie căutată 
originea dragostei mele pentru Katia. 

Defectul ei principal, sau mai bine zis trăsătura dominantă 
a caracterului său, care tindea năvalnic să se întruchipeze 


în forma sa firească, dar care continuu înăbuşit se lupta să 
iasă la suprafaţă, era mândria. Această mândrie se 
manifesta uneori chiar şi în fleacurile cele mai copilăreşti şi 
se confunda cu amorul propriu până într-atât, încât dacă, 
de pildă, o contrazicea cineva, în orice chip, nu se simţea 
jignită şi nici nu se supăra, ci se mira doar. Nu putea 
concepe ca un lucru să fie altfel decât aşa cum ar fi vrut ea. 
Totuşi, ideea de dreptate învingea întotdeauna în inima ei. 
Ori de câte ori îşi dădea seama că nu avea dreptate, se 
supunea îndată oricărei sentinţe, fără murmur şi fără 
şovăire. Şi dacă faţă de mine se abătuse până atunci de la 
felul ei obişnuit de a se purta, nu pot să-mi explic această 
purtare decât prin antipatia ei de neînțeles, care a tulburat 
câtva timp graţia şi armonia întregii ei făpturi. De altfel, era 
şi firesc să se întâmple aşa, pentru că punea prea multă 
pasiune în elanurile ei şi numai exemplul, experienţa, o 
aducea mereu pe drumul cel drept. Rezultatele tuturor 
iniţiativelor ei erau admirabile, dar le obținea cu preţul 
unor necontenite abateri şi greşeli. 

Curând, Katia s-a săturat să mă tot ţină sub observaţie şi s- 
a hotărât să mă lase în pace. Se purta oa. Şi când nici n-aş fi 
fost în casă. Nu-mi spunea o vorbă mai mult decât trebuia, 
ba uneorii nici chiar strictul necesar. Mă înlătura de la 
jocurile ei, nu cui forţa, ci cu atâta pricepere, de-ai fi crezut 
că eu însămi aş fi dorit-o. Ne continuam lecţiile ca mai 
înainte şi dacă se mai întâmpla'. Să-i fiu dată ca exemplu 
pentru sârguinţă şi cuminţenie, acum nui mă mai bucuram 
nici măcar de cinstea de a-i jigni amorul propriu, ceea ce se 
întâmpla de obicei foarte uşor; amorul ei propriu' putea fi 
atins până şi de buldogul nostru, Sir John Falstaff. Falstaffc 
avea un temperament rece şi flegmatic, dar când îl 
întărâtai, era. Rău ca un tigru. Răutatea lui ajungea atât de 
departe, că nu-şi mai! Respecta nici stăpânul. O altă 
trăsătură a caracterului său: nui iubea pe nimeni. 
Duşmanul lui cel mai de temut, duşmanul lui-firesc era, fără 
îndoială, bătrâna prinţesă... Dar despre asta voi; povesti 


mai târziu. Orgolioasă, Katia lupta din răsputeri să în- 
frângă vrăjmăşia lui Falstaff. Nu putea îndura gândul că în 
casă' exista o fiinţă care nu-i recunoştea puterea şi 
autoritatea, care nui i se supunea şi n-o iubea. Şi hotărâse 
să-l atace chiar ea pe Falstaff... Vroia să poruncească 
tuturor, să-i domine pe toţi. Cum îndrăznea. Falstaff să-i 
reziste? Dar nesupusul buldog nu se lăsa înfrânt. Într-o 
după-amiază, pe când stăteam amândouă în salonul cel', 
mare de jos, dinele se întinsese alene în mijlocul camerei, 
pentrul, o siestă plăcută. Tocmai atunci i-a venit în gând 
prinţesei să dea: atacul hotărâtor. Şi-a lăsat joaca şi s-a 
apropiat încetişor, în vârful' picioarelor, de Falstaff, 
alintându-l cu numele cele mai gingaşe şi; ademenindu-l cu 
gesturi îmbietoare. Dar Falstaff a rânjit de departe la ea, 
arătându-şi colții înfricoşători. Katia s-a oprit. Ea nui dorea 
decât să se apropie de el, să-l mângâie - ceea ce câinele' nu 
îngăduia decât prinţesei mame, al cărei favorit era - şi să-l 
silească s-o urmeze. Era un act îndrăzneţ şi foarte 
primejdios, deoarece Falstaff n-ar fi pregetat să-i muşte 
mâna sau s-o sfâşie, dacă ar fi găsit de cuviinţă. Era 
puternic ca un urs. Urmăream de departe, plină de 
nelinişte şi de teamă, şiretlicurile Katiei. Dar nu era uşor s-o 
convingi să renunţe la ceea ce-şi pusese în gând şi nici chiar 
colții lui Falstaff, pe care acesta îi arăta cât se poate de 
necuviincios, nu puteau să fie un mijloc destul de 
convingător pentru ea. Încredinţându-se că nu era chip să 
se apropie dintr-o dată de câine, Katia a descris nedumerită 
un cerc în jurul inamicului său. Falstaff nu s-a clintit. Atunci 
ea a descris un al doilea cerc, cu un diametru mult mai mic, 
apoi un al treilea, dar când a ajuns la hotarul pe caxe Fa. 
Lstaif îl socotea probabil sfant, acesta şi-a arătat iarăşi 
colții. Mica prinţesă a bătut din picior, s-a îndepărtat 
înciudată şi s-a aşezat pe divan. A căzut pe gânduri. 

Peste vreo zece minute, a născocit un alt mijloc să-l 
ademenească pe Falstaff. A ieşit grăbită din cameră şi s-a 
întors numai-decât cu o provizie de covrigi şi plăcinte - într- 


un cuvânt, schimbase armele. Falstaff a rămas însă 
indiferent faţă de această ispită, fiind probabil prea sătul. 
Nu a binevoit nici măcar să se uite la bucata de covrig pe 
care i-o aruncase prinţesa, iar când aceasta a ajuns iar în 
dreptul locului pe care Falstaff îl socotea hotarul sau, 
câinele şi-a arătat nemulţumirea şi mai hotărât decât 
înainte. A ridicat capul, a rânjit, a mârâit încet şi a făcut o 
uşoară mişcare, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară de la locul 
lui. Atunci, Katia, roşie de mânie, a aruncat plăcintele jos, s- 
a întors la locul ei şi s-a aşezat din nou. 

Era foarte tulburată. Bătea din picior, obrăjorii îi erau roşii 
ca focul şi au podidit-o lacrimile de necaz. Când mi-a întâlnit 
în-tâmplător privirea, i-a năvălit tot sângele în obraz. Cu o 
mişcare energică s-a ridicat de la locul ei şi a pornit cu paşi 
hotărâți drept spre înfricoşătorul animal. 

Poate că de astă dată uimirea îl zăpăcise cu totul pe 
Falstaff, căci şi-a lăsat duşmanul să treacă peste hotarul 
statornicit şi abia când Katia a ajuns la doi paşi de el, a 
întâmpinat-o pe necugetata fetiţă cu un mârâit care nu 
prevestea nimic bun. Fata s-a oprit o clipă, doar o singură 
clipă şi apoi şi-a continuat drumul cu pasul cel mai dârz. 
Încremenisem de groază. Mica prinţesă era mai însufleţită 
decât oricând. N-o văzusem niciodată aşa. Ochii îi 
străluceau victorioşi, triumfători. In clipa aceea ar fi putut 
să pozeze pentru un minunat tablou. Înfrunta fără şovăire 
privirea furioasă a câinelui şi nici nu tresărea măcar în faţa 
colţilor lui ameninţători. Falstaff s-a ridicat, gata să se 
repeadă la dânsa. Din pieptul păros al animalului a izbucnit 
un urlet înfricoşător. Încă o clipă şi ar fi sfâşiat-o. Dar Katia 
şi-a pus cu un gest mândru mâna ei micuță pe spinarea lui 
şi l-a mângâiat de trei ori la rând cu un aer triumfător. O 
clipă, câinele a rămas nehotărât. A fost clipa cea mai 
cumplită. Deodată, însă, Falstaff s-a ridicat greoi de la locul 
său, s-a întins somnoros, apoi, socotind probabil că nu 
merită să-şi pună mintea cu un copil, a ieşit din odaie cu 
înfăţişarea cea mai liniştită din lume. Prinţesa, triumfătoare, 


mi-a aruncat o privire de nedescris, îmbătată de victorie. Ea 
a băgat de seamă că sunt albă ca varul la faţă şi a zâmbit. 
Dar o paloare cadaverică se înHnsese şi pe obrajii ei. Abia a 
mai putut să ajungă la divan şi s-a prăbuşit aproape 
leşinată. 

Pasiunea mea pentru kKatia nu mai cunoştea margini. De 
când trecusem în ziua aceea printr-o spaimă atât de mare 
din pricina ei, nu mă mai puteam stăpâni. Mă topeam de 
dorul ei. De multe ori eram gata, gata să-i sar de gât, dar 
teama mă oprea, mă ţintuia locului. Ţin minte că mă feream 
de ea, ca să nu-mi vadă emoția, iar când se întâmpla să 
intre pe neaşteptate în camera în care, mă ascundeam, 
tresăream şi inima începea să-mi bată atât de tare, că mă 
cuprindea ameţeala* Mi se pare că mica poznaşă observase 
starea aceasta a mea şi vreo două zile a fost şi ea tulburată. 
Dar foarte curând s-a obişnuit şi cu asta. Aşa a trecut o lună 
încheiată, în care timp am suferit în tăcere. Sentimentele 
mele au probabil un fel de inexplicabilă elasticitate dacă se 
poate să mă exprim astfel: sunt foarte răbdătoare din fire şi 
nu ajung la explozie, la o izbucnire neaşteptată a 
sentimentelor decât numai în cazuri extreme. Trebuie să 
spun că în tot acest timp n-am schimbat cu Katia mai mult 
de cinci cuvinte. Treptat, am observat însă, după unele 
semne abia simţite, că purtarea ei faţă de mine nu se datora 
uitării sau indiferenţei, ci, mai curând, unei hotărâri anume 
luate de ea, ca şi cum şi-ar fi jurat să nu mă lase să trec 
dincolo de anumite limite. Noaptea mă frământam în lungi 
ore de nesomn, iar ziua nu puteam să-mi ascund tulburarea 
nici măcar faţă de madame Leotard. Dragostea mea pentru 
Katia mă împingea la tot felul de acţiuni ciudate. O dată i- 
am luat pe furiş batista, iar altă dată, o panglicuţă pe care o 
purtase în păr. Le sărutam nopţi de-a rândul, în timp ce 
lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraz. La început, 
indiferența Katiei mă chinuia şi mă jignea, dar cu vremea, 
în sufletul meu se făcuse un adevărat haos şi nici eu nu mai 
eram în stare să-mi dau seama de sentimentele mele. 


Încetul cu încetul, impresiile noi luau locul celor vechi şi 
amintirile tristului meu trecut pierdeau din forţa lor 
morbidă, lăsând loc vieţii celei noi. 

Uneori mă deşteptam în toiul nopţii, mă dădeam jos din 
pat şi mă apropiam tiptil de Katia. La lumina slabă a lămpii 
de noapte, ceasuri în şir nu mă săturam s-o privesc 
dormind. Alteori, mă aşezam pe marginea patului ei şi mă 
aplecam să-i văd faţa mai de aproape şi să-i simt răsuflarea 
fierbinte. Uşor, tremurând de frică, îi sărutam mânuţele, 
umerii, părul sau un picioruş, dacă ieşea cumva de sub 
plapumă. Încetul cu încetul, am început să observ - fiindcă 
de o lună n-o mai slăbeam din ochi —e că era din zi în zi mai 
îngându-rată. Trecea brusc de la o stare sufletească la alta. 
Câte o zi întreagă era atât de liniştită, că nu i se auzea 
glasul, pentru ca în ziua următoare să fie gălăgioasă ca 
niciodată înainte. Devenise irascibilă, pretențioasă, i se 
întâmpla foarte des să se înfurie şi să roşească. Până şi în 
purtarea ei faţă de mine vădea o oarecare cruzime. Ba 
refuza să stea lângă mine la masă, ca şi cum prezenţa mea 
ar fi scârbit-o, ba se ducea pe neaşteptate la maică-sa şi 
rămânea acolo câte o zi întreagă, ştiind poate că mă 
prăpădeam de dorul ei, ba mă privea ţintă ceasuri întregi, 
iar eu, nespus de tulburată, schimbam feţe-feţe, îmi venea 
să mă ascund în gaură de şarpe, dar nu cutezam să ies din 
cameră. De două ori Katia s-a văitat de friguri - ea care nu 
fusese niciodată bolnavă. În sfârşit, într-o bună dimineaţă, 
s-a luat o dispoziţie specială: Katia îşi exprimase dorinţa să 
se mute negreşit jos, la mămica ei, iar prinţesa, când o 
auzise văitân-du-se, era cât pe-aci să moară de spaimă. 
Trebuie să spun că prinţesa era foarte nemulțumită de mine 
şi întreaga schimbare în felul de a fi al Katiei, pe care o 
observase şi dânsa, o punea pe seama mea şi a influenţei 
firii mele mohorlLe - cum se exprima ea - asupra 
caracterului fiicei sale. Ea ne-ar fi despărţit demult, dar 
deocamdată amânase această măsură, în aşteptarea unei 
discuţii serioase cu prinţul, care, deşi îi ceda de obicei în 


toate, ştia să fie uneori de o încăpățânare şi de o tenacitate 
de neînchipuit. Şi ea era înţelegătoare. 

Mutarea Katiei, absenţa ei o săptămână încheiată, a 
însemnat pentru mine o adevărată lovitură. In timpul acesta 
nervii mei erau într-o tensiune bolnăvicioasă. Nu mai 
puteam de dorul ei, şi-mi frământam mintea întrebându-mă 
care să fie pricina dezgustului Katiei faţă de mine. Chinuită 
de o sfâşietoare tristeţe, în inima mea jignită a răsărit 
sentimentul răzvrătirii împotriva nedreptăţii. Un fel de 
mândrie s-a născut deodată în mine şi când o întâlneam pe 
Katia în timpul plimbărilor noastre, mă uitam la ea cu un 
aer atât de independent şi de grav - cu totul altfel decât 
înainte —-încât, de fiecare dată, rămânea surprinsă. Fireşte 
că atitudinile de felul acesta erau trecătoare, iar după 
aceea sufeream şi mai mult. Eram din ce în ce mai slabă, 
mai descurajată. In sfârşit, într-o dimineaţă, spre nespusa 
mea uimire şi spre bucuria mea fără margini, Katia s-a 
întors iarăşi la noi. Mai întâi s-a repezit, râzând nebuneşte, 
s-o îmbrăţişeze pe madame Leotard, anunţându-ne că se 
mută din nou sus, apoi m-a salutat şi pe mine, cu o uşoară 
înclinare a capului. În sfârşit, a rugat-o pe educatoare să nu 
facem nici un fel de lecţii în dimineaţa aceea, pe care a 
petrecut-o aler-gând şi zbenguindu-se, Niciodată jnajnţe n- 
o văzusem mai vioaie şi mai veselă. Dar în amurg s-a liniştit, 
a căzut pe gânduri şi o umbră de tristeţe s-a aşternut pe 
chipul ei minunat. Seara, când a venit prinţesa s-o vadă, am 
observat cum Katia făcea sforţări nefireşti să pară veselă. 
Insă îndată după plecarea mamei sale, a izbucnit în plâns. 
Eram adânc emoţionată şi ea, observând impresia pe care o 
făcuse asupra mea, a ieşit din cameră. Katia era în pragul 
unei crize. Prinţesa a cerut sfatul medicilor şi în fiecare zi o 
chema la ea pe madame Leotard să-i dea un raport 
amănunţit despre fetiţă. I se poruncise să o supravegheze 
îndeaproape. Singurul om care bănuia adevărul eram eu şi 
inima îmi tresărea plină de nădejde. 


Într-un cuvânt, se apropia deznodământul micului nostru 
roman. A treia zi după ce se întorsese la noi, am observat că 
toată dimineaţa m-a privit atât de lung, cu ochii ei atât de 
frumoşi... I-am întâlnit de câteva ori privirea şi de fiecare 
dată am roşit amândouă şi am lăsat ochii în jos, ca şi cum 
ne-am fi ruşinat una de alta. In sfârşit, pe Katia a pufnit-o 
râsul şi a plecat de lângă mine. Când orologiul a bătut ora 
trei şi tocmai ne pregăteam să ieşim la plimbare, Katia s-a 
apropiat pe neaşteptate de mine. 

— Ţi s-a dezlegat şiretul de la pantof, mi-a spus ea. Hai să 
ţi-l leg 1 

Roşie ca racul de emoție că, în sfârşit, îmi vorbise, am vrut 
să mă aplec singură să-l leg. 

— Lasă-mă pe mine! A zis ea nerăbdătoare şi a râs. Apoi s- 
a aplecat, mi-a luat piciorul cu forţa, l-a pus pe genunchii ei 
şi mi-a legat şiretul. Cuprinsă de o teamă plăcută, mi s-a 
tăiat răsuflarea şi nu mai ştiam ce să fac. După ce a isprăvit, 
Katia s-a ridicat şi m-a cercetat din cap până-n picioare. 

— Uite, te-ai dezvelit şi la gât, a zis ea, atingând cu degetul 
pielea gâtului meu. Lasă-mă să te leg. 

N-am mai încercat să mă împotrivesc. Mi-a desfăcut 
băsmă-luţa şi a legat-o cum ştia ea. 

— Că altfel te mai trezeşti cu o tuse, a zis ea, zâmbind şiret 
şi fulgerându-mă cu privirea ochişorilor ei negri, ifmezi. 

Mă zăpăcisem de tot. Nu mai ştiam ce-i cu mine şi ce se 
petrece cu Katia. Mulţumesc lui Dumnezeu că plimbarea 
noastră n-a ţinut mult, altfel nu m-aş fi putut stăpâni şi aş fi 
sărit s-o sărut pe stradă. Când urcam scara, am izbutit 
totuşi s-o sărut pe furiş pe umăr. Katia a tresărit, dar n-a 
spus nimic. Seara, după ce au gătit-o frumos, au trimis-o jos 
la mama ei, care avea musafiri. În aceeaşi seară însă, s-a 
iscat în casă o mare nelinişte, Katia a avut o criză de nervi. 
Prinţesa s-a speriat grozav şi a chemat medicul, dar nici el 
n-a ştiut să spună ce anume avea. S-a dat vina pe bolile 
obişnuite ale copiilor, pe vârsta Katiei, dar eu m-am gândit 
la cu totul altceva. A doua zi, Katia a apărut la noi ca 


totdeauna, rumenă la faţă, veselă, plină de sănătate, dar 
mai capricioasă şi mai ciudată decât orieând. 

În primul rând, toată dimineaţa n-a vrut să asculte de 
madame Leotard. Apoi i-a venit pofta, aşa, din senin, să se 
ducă la bătrâna prinţesă. Bătrâna, care nu putea s-o sufere 
pe nepoata sa, era în continuă ceartă cu ea şi nu dorea s-o 
vadă. De data aceasta, însă, împotriva obiceiului ei, s-a 
învoit s-o primească. La început, totul a mers cum nu se 
poate mai bine şi primul ceas s-a scurs într-o armonie 
desăvârşită. Mica ştrengăriţă şi-a cerut iertare pentru toate 
greşelile ei, pentru zburdălnicia ei şi pentru tulburarea 
liniştii bă-trânei prințese, cerându-şi scuze în modul cel mai 
solemn, cu lacrimi în ochi. Micuța poznaşă a mers şi mai 
departe. Nu ştiu ce i-a venit, dar s-a apucat să-i 
mărturisească bătrânei nişte pozne care deocamdată nu 
existau deoit în închipuirea ei, în stare de proiect. S-a 
prefăcut smerită şi spăşită, dornică de căinţă. Ce să mai 
spun, bătrâna bigotă era îneîntată şi măgulită în amoral ei 
propriu de apropiata victorie asupra Katiei - comoara, 
idolul întregii case, care ştia s-o silească până şi pe mama ei 
să-i îndeplinească toate capriciile. 

Mica poznaşă a început prin a mărturisi că avusese de 
gând să lipească de rochia prinţesei o carte de vizită; că 
voise să-l ascundă pe Falstaff sub patul bătrânei; că-şi 
pusese în gând să-i spargă ochelarii, să-i ia toate cărţile şi 
să aducă în locul lor romane franţuzeşti de-ale mamei ei, 
după care să vină cu plesnitori şi să le împrăştie pe jos; să-i 
vâre în buzunar cărţi de joc şi câte şi mai câte. Aşa i-a 
înşirat o mulţime de pozne, care mai de care mai grave. 
Bătrâna şi-a pierdut cumpătul - făcea feţe-feţe de mânie. In 
sfârşit, Katia nu s-a mai putut stăpâni, a izbucnit în râs şi a 
fugit din odaie. Bătrâna a trimis îndată s-o cheme pe 
prinţesă şi timp de două ore a judecat-o în toată legea. 
Prinţesa şi-a implorat ruda cu lacrimi în ochi s-o ierte pe 
Katia şi să îngăduie ca fetiţa să nu fie pedepsită, pentru că 
era bolnavă. La început, bătrâna nici n-a vrut să audă de 


aşa ceva; a anunţat că va pleca chiar a doua zi din casă şi s- 
a mai înduplecat abia după ce prinţesa i-a făgăduit solemn 
că va amâna pedepsirea fiicei sale până după însănătoşirea 
acesteia, când va da deplină satisfacţie îndreptăţitei mânii a 
bătrânei. Totuşi, Katia a fost mustrată foarte aspru şi dusă 
să stea jos, la prinţesă. 


După-aimază, însă, ştrengăriţă a reuşit să scape de acolo. 
Tocmai coboram la etajul de jos, când am întâlnit-o pe 
scară. Crăpase puţin uşa şi-l striga pe Falstaff. Mi-am dat 
seama într-o clipă că punea la cale o răzbunare cumplită. 
lată despre ce era vorba. 

Bătrâna prinţesă n-avea duşman mai neîmpăcat decât 
Falstaff. Câinele nu se lăsa mângâiat de nimeni, şi, fiind 
foarte înfumurat, mândru şi ambițios, nu iubea pe nimeni şi 
pretindea, pare-se, ca toată lumea să-i arate respectul 
cuvenit. Într-adevăr, toţi se purtau cu el cu respectul născut 
din teama pe care le-o inspira. Dar o dată cu venirea 
bătrânei prințese, se petrecuse ceva neaşteptat: Falstaff 
fusese grav jignit, interzicându-i-se formal etajul de sus. 

La început, înfuriat de jignirea adusă, câinele a râcâit o 
săptă-mănă încheiată cu ghearele la uşa dinspre scara care 
lega cele două etaje. A înţeles însă curând cauza izgonirii 
sale şi chiar în prima duminică, în clipa în care bătrânica se 
pregătea să iasă din casă, ca să se ducă la biserică, Falstaff 
s-a repezit la ea, lătrând şi mârâind. Biata bătrâna, care 
declarase că nu-l poate suferi, abia a fost salvată de 
crâncena răzbunare a câinelui jignit, izgonit din ordinul ei. 
Din ziua aceea, lui Falstaff i s-a interzis cu străşnicie etajul 
de sus şi când se întâmpla ca bătrâna să coboare, servitorii 
îl închideau într-o odaie dosnică. O gravă răspundere apăsa 
asupra servitorilor. Răzbunătorul animal găsise, totuşi, 
prilejul să pătrundă de vreo trei ori sus. De îndată ce 
ajunsese la scară, străbătuse în goană nebună tot şirul de 
odăi, până la dormitorul bătrânei. Nimic nu-l mai putuse 
opri. Din fericire, uşa bătrânei era totdeauna bine închisă şi 
Falstaff se mulţumise doar să urle îngrozitor în faţa uşii ei, 
până când veniseră servitorii să-l ia de acolo. În tot timpul 
vizitei fiorosului animal, bătrâna prinţesă ţipase ca din gură 
de şarpe, şi, de fiecare dată, se îmbolnăvise grav din pricina 
spaimei. De câteva ori îi dăduse un ultimatum prinţesei, ba 
ajunsese chiar până acolo, încât să-i declare într-o zi, când 


îşi pierduse cumpătul, că ori ea, ori Falstaff trebuia să plece 
din casă. Dar prinţesa nu vroise să se despartă de Falstaff. 
Se întâmpla rar ca prinţesa să arate cuiva afecţiune, dar, 
după copiii ei, la Falstaff ţinea mai mult decât la oricine şi 
iată pentru ce. Cu vreo şase ani în urmă, prinţul se 
întorsese într-o zi de la plimbare aducând cu el un căţeluş 
murdar, bolnav şi cu o înfăţişare neînchipuit de jalnică. 
Totuşi, era un buldog de rasa cea mai pură. Prinţul îl 
salvase de la moarte. Cum însă noul locatar al casei se 
purta foarte necuviincios şi grosolan, la cererea prinţesei, 
câinele a fost îndepărtat din apartamente şi trimis în curtea 
de serviciu, unde a fost pus în lanţ. Prinţul nu s-a împotrivit. 
Doi ani mai târziu, pe când întreaga familie se afla în 
vilegiatură, Saşa, frăţiorul mai mic al Katiei, a căzut în 
Neva. Prinţesa, scoțând un strigăt sfâşietor, a vrut să sară 
în apă după fiul ei şi n-a fost oprită decât cu mare greutate 
şi salvată astfel de la o moarte sigură. Intre timp copilul 
fusese luat de curentul repede al apei şi numai hainele i se 
mai vedeau la suprafaţă. O barcă a pornit în grabă după el, 
dar numai printr-o minune l-ar fi putut salva. Când, 
deodată, uriaşul şi puternicul buldog a sărit în apă, a tăiat 
drumul bâieţaşului, l-a apucat cu dinţii şi, cu un aer 
triumfător, l-a adus la mal. Prinţesa a sărit să îmbrăţişeze 
câinele murdar şi ud, dar Falstaff - care pe vremea aceea 
mai purta încă prozaicul şi extrem de plebeul nume de 
Friksa - nu suporta mângâierile nimănui şi, drept răspuns 
la îmbrăţişările şi sărutările prinţesei, şi-a înfipt colții cât a 
putut de adânc în umărul ei. Prinţesa a avut de suferit toată 
viaţa de pe urma acestei răni, dar recunoştinţa ei nu mai 
avea margini. Falstaff a fost adus din nou în casă, periat şi 
spălat şi i s-a dat o zgardă de argint executată cu mare 
artă. S-a instalat în cabinetul stăpânei sale, pe o splendidă 
blană de urs şi în curând prinţesa a izbutit să-l poată 
mângâia fără teamă că va fi pedepsită cu asprime şi fără 
întâiziere. Aflând că numele favoritului ei era Friksa, 
prinţesa s-a îngrozit şi s-a străduit să-i găsească un alt 


nume, pe cât posibil, din lumea antică. Dar Hector, Cerber 
şi alte nume de felul acesta îi păreau prea banale. Trebuia 
ales ceva pe măsura favoritului casei. In sfârşit, prinţul, 
ţinând seama de lăcomia fenomenală a Friksei, a propus săi 
se spună Falstaff. Toţi au primit cu entuziasm şi buldogul a 
rămas pentru totdeauna cu numele acesta. Acum, Falstaff 
se purta frumos, ca un adevărat englez. Era tăcut, posac şi 
nu sărea la nimeni aşa, din senin, însă pretindea ca toată 
lumea să ocolească respectuos locul lui de pe blana de urs 
şi, în general, să i se arate consideraţia cuvenită. Uneori îl 
apucau năbădăile, de parcă l-ar fi doborât spleen-u şi atunci 
îşi aducea aminte, plin de amărăciune, că duşmanul iui, 
duşmanul neîmpăcat care atentase la drepturile sale, 
rămăsese nepedepsit. In astfel de clipe, se furişa tiptil spre 
scara care ducea sus, însă, găsind de obicei uşa închisă 
bine, se culca undeva prin apropiere, ascuns într-un colţ, 
aşteptând cu viclenie ca cineva s-o uite deschisă. Uneori, 
răzbunătorul animal aştepta aşa câte trei zile în şir. Dar 
datorită poruncilor severe ca uşa să fie supravegheată cu 
mare străşnicie, Falstaff nu mai pătrunsese sus de două 
luni. 

— Falstaff! Falstaff! Îl strigă mica prinţesă, deschizând uşa 
şi ademenindu-l prietenoasă pe scara noastră. 

Simţind că se deschide uşa, câinele se şi pregătea să sară 
peste Rubiconul său. Totuşi, chemarea prinţesei i s-a părut 
atât de nefirească, încât câteva clipe nu şi-a crezut 
urechilor. Cum era şiret ca o pisică, s-a prefăcut că nu 
observă greşeala celui care deschisese uşa, s-a dus la 
fereastră, şi-a pus labele puternice pe pervaz şi a început să 
se uite cu mare atenţie la clădirea de peste drum. Într-un 
cuvânt, se purta ca o persoană străină, care se oprise o 
clipă, în timpul unei plimbări, să admire minunata 
arhitectură a unei clădiri vecine. In realitate, însă, stătea 
într-o dulce aşteptare, cu inima înfiorată. Ce surpriză, ce 
bucurie, ce fericire nebună trebuie să fi simţit el, văzând 
uşa larg deschisă în faţa lui şi mai auzindu-se şi chemat, 


poftit, implorat să urce sus, ca să-şi potolească fără 
întârziere setea îndreptăţitei sale răzbunări! Cu un răcnet 
de bucurie, arătându-şi colții, cu un aer înfricoşător şi 
victorios, s-a năpustit ca o săgeată sus pe scări. 

Şi-a luat vânt cu atâta forţă, încât un scaun, pe care l-a 
atins în zbor, a sărit la vreo doi metri şi s-a învârtit pe loc ca 
un titirez. Falstaff zbura cu iuţeala unei ghiulele de tun. 
Madame Leotard ia scos un țipăt de groază, însă Falstaff a 
ajuns între timp la uşa mult visată şi s-a năpustit cu labele 
pe ea. Dar n-a izbutit s-o deschidă şi a început să urle 
înfiorător. Urletelor lui i-a răspuns ţipătul înspăimântător al 
bătrânei domnişoare. In aceeaşi clipă, legiuni întregi de 
vrăjmaşi au alergat să-l împresoare; parcă toată casa se 
mutase la etajul de sus şi Falstaff, teribilul Falstaff, cu 
botniţa trecută cu multă îndemânare peste fălci, cu 
picioarele prinse în opritoare, cu arcanul pe după gât, a fost 
nevoit să părăsească fără glorie câmpul de luptă. 

Un sol, trimis anume, a poftit-o pe prinţesă sus, la bătrână. 
+ De data asta, însă, prinţesa nu mai era dispusă să ierte şi 
să treacă cu vederea. Dar cine trebuia pedepsit? De la 
prima privire aruncată asupra Katiei, prinţesa a înţeles... 
Nu mai încăpea nici o îndoială: Katia stătea acolo, palidă, 
tremurând de frică. Biata fetiţă îşi dăduse seama abia 
atunci de urmările poznei sale. Bănuiala putea să cadă 
asupra servitorilor, asupra unor oameni nevinovaţi şi ea era 
gata să mărturisească tot adevărul. 

— Tu eşti de vină? A întrebat-o prinţesa cu asprime, 
Văzând paloarea cadaverică a Katiei, am făcut un pas 
înainte şi am spus cu hotărâre: 

— Eu i-am dat drumul lui Falstaff... Din greşeală, am mai 
adăugat, căci sub privirea amenințătoare a prinţesei, îmi 
pierise tot curajul. 

— Madame Leotard, să-i aplici o pedeapsă exemplară! A 
zis prinţesa şi a ieşit din odaie. 

M-am uitat la Katia. Stătea încremenită, palidă, cu privirea 
în pământ, dar braţele îi atârnau neputincioase de-a lungul 


trupului. 

Singura pedeapsă care se dădea copiilor prinţului era 
arestul într-o cameră goală. Nu-i mare lucru să stai două 
ore într-o cameră goală. Însă când un copil e închis cu forţa, 
împotriva voinţei lui, spunându-i-se că nu e liber, pedeapsa 
apare destul de gravă. De obicei, Katia sau fratele ei erau 
ţinuţi închişi câte două ore, dar pe mine, luându-se în 
considerare gravitatea greşelii mele, m-au pedepsit cu 
patru ore de arest. Când am trecut pragul temniţei mele, 
nu mai puteam de bucurie. Mă gândeam la Katia. Ştiam că 
învinsesem. Însă în loc de patru ore, am stat închisă până la 
patru dimineaţa. lată cum s-au petrecut lucrurile. 

După două ore de la întemnițarea mea, madame Leotard a 
fost înştiinţată că sosise fiica ei de la Moscova care se 
îmbolnăvise pe neaşteptate şi dorea s-o vadă. Madame 
Leotard a plecat, uitân-du-mă cu desăvârşire. Fata în casă 
care ne servea şi-a închipuit probabil că mi se dăduse 
drumul. Katia fusese poftită jos şi nevoită să stea la maică- 
sa până la unsprezece seara. Când s-a întors în odaia 
noastră, a rămas foarte mirată văzând patul meu gol. 
Camerista a ajutat-o să se dezbrace şi a culcat-o. Mica 
prinţesă, care avea motivele ei să se poarte astfel, n-a 
întrebat-o un cuvânt despre mine şi s-a culcat cu gândul să 
mă aştepte. Ea ştia că arestul meu trebuia să dureze patru 
ore-şi-şi închipuia că bona noastră o să-mi dea drumul. Dar 
şi Nastia uitase cu totul de mine, mai ales căeu mă 
dezbrăcăm întotdeauna singură. Şi aşa am rămas peste 
noapte la arest. 

La patru dimineaţa m-au deşteptat bătăi puternice în uşă. 
O neva încerca s-o deschidă cu forţa. Adormisem pe 
podeaua goală, şi, trezindu-mă din somn, am început să ţip 
îngrozită, dar am recunoscut numaidecât vocea Katiei, care 
le acoperea pe toate celelalte, apoi, madame Leotard a spus 
şi dânsa ceva, s-a mai auzit vocea speriată a Nastiei şi, în 
sfârşit, a chelăresei. Până la urmă, au deschis uşa şi 
madame Leotard m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi, 


rugându-jnă s-Q iert că mă uitase, M-am aruncat de gâtul 
ei, plângând amarnic. Tremuram ca varga, frigul mă 
pătrunsese până la oase şi mă durea tot corpul, pentru că 
stătusem atâtea ore culcată pe podeaua tare. O căutam cu 
privirile pe Katia, dar ea fugise în dormitorul nostru şi se 
vârâse repede în pat. Când am intrat în cameră, dormea 
sau se prefăcea că doarme. Seara, tot aşteptându-mă, o 
furase somnul. Dimineaţa, la ora patru, când s-a deşteptat, 
a stârnit o gălăgie infernală. A sculat-o clin somn pe 
madame Leo-tard care între timp se întorsese, a trezit-o pe 
bonă, a chemat toate fetele din casă şi mi-a dat drumul de 
la arest. 

În aceeaşi dimineaţă, toată casa a aflat de păţania mea. 
Chiar şi prinţesa a fost de părere că mi s-a aplicat o 
pedeapsă prea aspră, în ceea ce-] priveşte pe prinţ, în ziua 
aceea l-am văzut pentru întâia oară mânios. A urcat la noi 
pe la ora zece, foarte tulburat. 

— Spune-mi, te rog, s-a întors el spre madame Leotard, ce- 
ai făcut? Ce-ai făcut cu biata copilă? Asta-i barbarie, curată 
barbarie, cruzime! Cum se poate să laşi peste noapte într-o 
cameră întunecoasă un copil bolnav, slăbuţ, o fetiţă 
visătoare, sperioasă, cu închipuirea atât de aprinsă! Asta 
înseamnă s-o distrugi! Oare nu-i cunoşti povestea? E 
barbar, c inuman ce-ai făcut, trebuie să ţi-o spun, doamnă! 
Şi cum e cu putinţă să aplici o pedeapsă ca asta? Cine a 
născocit, cine a putut să născocească o asemenea 
pedeapsă? 

Biata madame Leotard a început să-i explice tulburată, cu 
lacrimi în ochi, cum se petrecuseră lucrurile. A mărturisit 
că uitase de mine pentru că sosise fiica ei, încereând în 
acelaşi timp să-i demonstreze că pedeapsa în sine era bună 
când nu dura prea mult şi că însuşi Jean-Jacques Rousseau 
preconizează ceva asemănător. 

— Jean-Jacques Rousseau, madame! Dar Jean-Jacques 
Rousseau nu avea căderea să spună aşa ceva. Jean-Jacques 
nu este o autoritate! Jean-Jacques nu trebuia să vorbească 


despre educaţie, el n-avea nici un drept s-o facă. Jean- 
Jacques şi-a părăsit copiii, pe propriii lui copii, doamnă! 
Jean-Jacques a fost un om rău, doamnă! 

— Jean-Jacques Rousseau! Jean-Jacques, un om rău! 
Principe! Principe! Cum puteţi vorbi aşa? 

Şi madame Leotard s-a aprins toată. 

Era o femeie admirabilă şi de loc supărăcioasă - nu-i 
plăceau oamenii supărăcioşi - dar dacă cineva cuteza să se 
atingă de vreunul dintre favoriţii ei sau să tulbure umbra 
clasică a unui Corneille sau Racine, să-l jignească pe 
Voltaire, să spună că Jean-Jacques Rousseau fusese un om 
rău, să-l numească, barbar — 

Dumnezeule, asta era prea de tot! Ochii doamnei Leotar] 
s-aii umplut de lacrimi. Biata bătrână se cutremura de 
emoție. 

— Nu vă daţi seama ce spuneţi, principe! A exclamat ea, în 
sfârşit, în culmea indignării. 

Prinţul s-a stăpânit îndată, şi-a cerut scuze, apoi s-a 
apropiat de mine, m-a sărutat cu multă afecţiune, m-a 
binecuvântat cu semnul crucii şi a ieşit din cameră. 

— Pauvre prince! * a şoptit madame Leotard, adânc 
mişcată şi ea. Apoi ne-am aşezat la masa de studiu. 

Dar mica prinţesă era foarte distrată în timpul lecţiei. 
Tocmai când ne pregăteam să ne ducem la masă, s-a 
apropiat de mine, cu obrajii aprinşi, cu zâmbetul pe buze, s- 
a oprit în faţa mea, m-a apucat de umeri şi a spus repede, 
ca şi cum s-ar fi ruşinat de ceva: 

— Ei, ai stat ieri la arest pentru mine? După-masă o să 
mergem să ne jucăm în salon. 

S-au auzit paşi în apropiere şi Katia s-a îndepărtat în 
grabă. 

După-masă, în amurg, am coborât împreună în salonul cel 
mare, ţinându-ne de mână. Katia era atât de tulburată, căi 
se tăiase răsuflarea. Eu eram bucuroasă, fericită cum nu 
mai fusesem niciodată. 

— Vrei să ne jucăm cu mingea? M-a întrebat ea. Stai aici! 


M-a aşezat într-un colţ al salonului, însă, în loc să se 
îndepărteze, ca să-mi arunce mingea, s-a oprit la trei paşi 
de mine, m-a privit, s-a înroşit, apoi s-a prăbuşit pe divan, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Am vrut să mă apropii de ea, 
dar a crezut că mă pregăteam să plec. 

— Nu pleca, Netoşka! Stai puţin cu mine, o să-mi treacă 
îndată, şi, în aceeaşi clipă, a sărit în picioare, roşie la faţă, 
cu ochii umezi şi m-a îmbrăţişat. Avea obrajii uzi de lacrimi, 
buzele umflate ca nişte vişine şi buclele răvăşite. Mă săruta 
nebuneşte, pe faţă, pe ochi, pe gură, pe gât, pe mâini. 
Plângea ca într-o criză de isterie. Am cuprins-o cu putere în 
braţe şi ne-am îmbrăţişat fericite, cu drag, ca nişte 
prietene, ca nişte amanți care se revăd după o lungă 
despărţire. Inima Katiei zvâcnea cu atâta putere, că-i 
desluşeam fiecare bătaie. 

O voce din camera de alături a poftit-o pe Katia la 
prinţesă. 

— Ah, Netoşka 1 La revedere, pe diseară, la noapte! Du-te 
sus şi aşteaptă-mă. 

* Sărmanul prinţ | (Fr.) 

M-a mai sărutat o dată, încetişor, din inimă şi a pornit în 
goană la chemarea Nastiei. Am urcat în grabă în odaia mea. 
Mă simţeam ca reînviată. M-am trântit pe divan şi mi-am 
ascuns capul în perne, plângând de fericire. Inima îmi bătea 
nebuneşte, să-mi spargă pieptul. Nu mai ţin minte cum am 
putut să aştept venirea nopţii. In sfârşit, orologiul a bătut 
de unsprezece ori. M-am culcat. Katia s-a întors abia la 
douăsprezece, mi-a zâmbit de departe, dar nu mi-a spus un 
cuvânt. Nastia a început s-o dezbrace şi parcă anume nu se 
grăbea. 

— Hai, Nastia, mai repede, mai repede! O îndemna fetiţa. 

— Ce s-a întâmplat, prinţesă? Poate aţi urcat scările prea 
iute, de vă bate inima atât de tare?... A întrebat-o Nastia. 

— Ah! Dumnezeule! Nastia! Mă plictiseşti! Haide, mai 
repede, mai repede! Şi Katia, înciudată, a bătut din picior. 


— Of, ce inimioară! A zis Nastia şi a sărutat picioruşul 
prinţesei, pe care tocmai îl descălţa. 

În sfârşit, Nastia a culcat-o pe mica prinţesă şi a ieşit din 
odaie. Cât ai clipi, Katia a sărit din pat şi a venit lângă mine. 
Am întinv pinat-o cu un țipăt uşor. 

— Vino la mine, culcă-te lângă mine! Mi-a spus Katia, tră- 
gându-mă din aşternut. În clipa următoare, eram în patul 
ei. Ne-am strâns în braţe cu putere, cu dor. Katia mă săruta 
cu în-sufleţiroi 

— Ştii, mi-aduc aminte cum mă sărutai noaptea! Mi-a spus 
ea, roşie ca para foculuâ. 

Am izbucnit în hohote de plâns. 

— Netoşka! A şoptit ea printre lacrimi, îngerul meu, tu nici 
nu ştii că te iubesc de multă vreme, de foarte multă vreme! 
Ştii tu de când? 

— De când? 

— De când papa mi-a poruncit să-ţi cer iertare, din ziua 
aceea, când ai vrut să iei apărarea tatălui tău, Netoşka... 
Mititica mea orfa-ană! Îngăimă ea tărăgănat, acoperindu- 
mă iar de sărutări. Plângea şi râdea în acelaşi timp. 

— Ah, Katia! 

— Ce-i? Ce este, draga mea? 

— De ce am aşteptat noi atâta. Atâta timp... Dar n-am mai 
fost în stare să continuu. Ne-am îmbrăţişat şi vreo trei 
minute n-am scos o vorbă. , 

— Spune-mi, ce-ai gândit tu despre mine? A întrebat 
prinţesă. 

— Ah, m-am gândit atât de mult, Katia! M-am gândit 
mereu. Zi şi noapte mi-a fost gândul la tine. 

— Şi noaptea vorbeai de mine, te-am auzit. 

— Adevărat? 

— Ai plâns de atâtea ori! 

— Ei, vezi? Şi de ce erai mereu atât de mândră? 

— Pentru că am fost o proastă, Netoşka. Aşa mă apucă pe 
mine câteodată şi pace! Mi-era mereu necaz pe tine. 

— Pentru ce? 


— De rea ce eram. Mai întâi, pentru că eşti mai bună decât 
mine. Apoi, pentru că pe tine papa te iubeşte mai mult 
decât pe mine. Şi papa e om bun, Netoşka, nu-i aşa? 

— O, da Li-am răspuns eu şi ochii mi s-au umplut de 
lacrimi, gândindu-mă la prinţ. 

— E un om bun, spuse Katia, grav. Ce să mă faccuel? E 
mereu aşa... Ei şi pe urmă, când ţi-am cerut iertare, îmi 
venea să plâng şi de aceea mi-a fost iar necaz pe tine. 

— Am văzut eu, am văzut bine că-ţi venea să plângi. 

— Taci, prostuţo, că plângăreaţă eşti tu, nu eu! S-a răstit 
ea în glumă la mine şi mi-a acoperit gura cu mâna ei. 
Ascultă, doream mult să te iubesc, apoi, dintr-o dată, îmi 
venea să te urăsc şi te uram şi te uram...! 

— Bine, dar pentru ce? 

— Uite, aşa, mi-era necaz pe tine. Nu ştiu nici eu de ce! 
Apoi am văzut că nu poţi trăi fără mine şi mi-am zis: las' c-o 
s-o chinuiesc eu pe fata asta rea! 

— Ah, Katia! 

— Sufleţelule! A zis ea şi mi-a sărutat mâna. Ei şi după 
aceea n-am vrut să mai vorbesc cu tine, n-am mai vrut de 
fel. 'Ţii minte cum l-am mângâiat pe Falstaff? 

— O, ai fost neînfricată! 

— Şi ce fri-i-că mi-a fost! Tărăgăna Katia. Ştii tu de ce m- 
am apropiat de el? 

— De ce? 

— Pentru că erai tu de faţă. Când am văzut că te uiţi... „Ah, 
fie ce-o fi 1” mi-am zis şi am pornit. Te-am speriat; aşa-i că 
ţi-a fost teamă pentru mine? 

— Grozav! 

— Am văzut. Dacă ai şti cât de bucuroasă am fost că a 
plecat Falstaff! Doamne, cât am mai tremurat după ce a 
plecat mo-o-n-strul ăsta! 

Şi mica prinţesă a râs nervos. Apoi şi-a ridicat deodată 
capul înfierbântat şi a început să mă privească atent. Pe 
genele ei lungi tremurau lacrimile, ca nişte mărgăritare. 


— La urma urmei, ce ai tu de te-am îndrăgit atât de tare? 
la te uită, eşti palidă, ai părul bălai, spălăcit, eşti o prostuţă, 
o plângăreaţă şi ai nişte ochişori albaştri, miti-ti-i-ca mea 
orfană! 

Şi s-a aplecat iar ca să mă sărute a nu ştiu câta oară. 
Câteva lacrimi din ochii ei au picurat pe obrajii mei. Era 
tare înduioşată. 

— Şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât mai des îmi ziceam 
în sinea mea: nu şi nu! N-o să-i spun 1 Şi cum m-am 
încăpățânat! De ce mi-a fost oare frică, de ce mi-a fost 
ruşine de tine! Doar vezi şi tu cât de bine ne simţim acum 
amândouă! 

— Katia! Mă doare atâta fericire! I-am spus eu, nebună de 
bucurie. Mi-e inima prea plină! 

— Da, Netoşka! Ascultă mai departe... Da, ascultă. Cine ţi- 
a dat numele de Netoşka? 

— Mama! 

— Ai să-mi povesteşti totul despre mama ta? * - Tot, tot, i- 
am răspuns eu cu entuziasm. 

— Şi ce-ai făcut cu cele două batiste ale mele, cu 
danteluţă? Dar panglica, de ce-ai luat-o? Nu ţi-e ruşine? 
Vezi că ştiu şi asta! 

Am râs şi m-am înroşit, emoţionată până la lacrimi. 

— Nu, mi-am zis eu, am s-o chinuiesc puţin, să mă 
aştepte.” Uneori îmi ziceam: „N-o iubesc de fel, nu pot s-o 
sufăr”. Iar tu erai mereu atât de blândă, mieluşica mea! 
Dac-ai şti tu ce frică mi-era să nu-ţi închipui că sunt o 
proastă! Tu eşti deşteaptă, Netoşka, foarte deşteaptă, nu-i 
aşa? 

— De ce vorbeşti aşa, Katia? M-am împotrivit eu, aproape 
jignită. 

— Ba nu, tu eşti deşteaptă, a zis ea serioasă şi hotărâtă. 
Asta o ştiu bine. Numai că într-o dimineaţă, când m-am 
trezit din somn, mi-am dat seama cât de tare te iubesc, 
grozav de tare! Ie visasem toată noaptea. Mi-am zis: „O să 
cer să mă mut la mama şi o să rămân acolo. Nu vreau s-o 


LIA 


iubesc, nu vreau!” Iar în seara următoare, înainte de a 
adormi, m-am gândit: „Numai de-ar mai veni, ca şi în 
noaptea trecută!” Şi ai venit. Ah, cum mă prefăceam că 
dorm... Ce neruşinate suntem noi, Netoşka! 

— Şi de ce nu voiai de loc să mă iubeşti? 

— Aşa... Dar ce tot spun! Doar te-am iubit mereu, mereu! 
Abia mai târziu n-am mai putut răbda. Mi-am zis: „O s-o 
înăbuş în sărutări sau o s-o ciupesc pân-o omor!” Uite-aşa, 
prostuţo! 

Şi m-a ciupit. 

— Mai ţii minte cum ţi-am legat şiretul de la pantof? 

— Ţin minte. 

— "Ţin şi eu minte. Erai mulţumită? Mă uitam la tine şi mă 
gândeam: „Ce drăguță e! Hai să-i leg şiretul de la pantof, să 
văd ce-o să facă!” Şi mă simţeam atât de bine! Şi, zău aşa, 
aş fi vrut să te sărut... Dar nu te-am sărutat. lar după 
aceea, toată întâmpla-rea mi s-a părut atât de hazlie, atât 
de hazlie! Şi în tot timpul drumului, cât a ţinut plimbarea 
noastră, îmi venea să râd. Mă stă-pâneam şi nu puteam să 
mă uit la tine, pentru că mă pufnea râsul. Şi ce bucuroasă 
am fost că te-ai lăsat închisă în temniţă în locul meu. 

Odaia goală se numea „temniţă”. 

— "Ţi-a fost frică? 

— Grozav de frică. 

— Nu m-am bucurat pentru că ai luat vina asupra ta, ci 
pentru că stăteai acolo în locul meu! Mă gândeam: „Ea 
plânge acum şi cât de mult o iubesc! Şi cum o s-o mai sărut, 
cum o s-o: nai sărut mâine!” Nu mi-era milă de tine, zău că 
nu-mi era milă, eu toate că am plâns puţin. 

— Eu n-am plâns, mă bucuram că eram acolo în locul tău. 

— N-ai plâns? Ah, răutăcioaso! A exclamat ea şi m-a 
sărutat cu nesaţ. 

— Katia, Katia! Doamne, ce drăguță eşti tu! 

— Nu-i aşa? Ei şi acum poţi să faci cu mine ce vrei! Ţi- 
ranizează-mă, ciupeşte-mă! Te rog, ciupeşte-mă! Draga 
mea, ciu-peşte-mă! 


— Zvăpăiato! 

— Şi mai ce? 

— Prostuţo... 

— Şi mai ce? 

— Şi mai sărută-mă. 

Şi ne sărutam şi plângeam şi râdeam. Ni se umflaseră şi 
buzele de sărutaări. 

— Netoşka! Întâi şi-ntâi, să vii totdeauna să te culci lângă 
mine. Iţi place să te săruţi? O să ne sărutăm. Pe urmă, aş 
vrea să nu mai fii atât de tristă. De ce-ai fost tristă? O să-mi 
povesteşti, nu-i aşa? 

— O să-ţi povestesc totul, dar acum nu mai sunt tristă, sunt 
veselă! 

— Şi o să fii rumenă la faţă, ca mine! Ah, de s-ar face mai 
repede mâine! Ţi-e somn, Netoşka? 

— Nu. 

— Atunci, hai să mai vorbim. 

Şi am mai vorbit aşa, vreo două ore, câte şi mai câte, 
numai Dumnezeu ştie ce. În primul rând, mi-a destăinuit 
gândurile ei prezente şi toate planurile de viitor. Aşa am 
aflat că pe tatăl ei îl iubeşte mai mult decât pe oricine, 
aproape chiar mai mult decât pe mine. Apoi am hotărât 
amândouă că madame Leotard este o femeie admirabilă şi 
că nici prea severă nu-i. Mai departe, am stabilit chiar 
atunci, pe loc, ce-o să facem mâine, poimâine, şi, în general, 
am întocmit un program pe o durată de aproape douăzeci 
de ani. Katia a orânduit viaţa noastră în comun în felul 
următor: o zi o să-mi poruncească ea mie, iar eu o să execut 
totul; a doua zi, vom schimba rolurile - eu o să poruncesc, 
iar ea o să mi se supună orbeşte. După aceea, ne vom 
porunci amândouă una alteia, fără deosebire. Din când în 
când, una din noi o să se împotrivească, prefăcându-se că 
nu dă ascultare celeilalte şi o să ne facem că ne certăm, iar 
după aceea o să ne grăbim să ne împăcăm. Ce mai încolo- 
încoace, ne aştepta o fericire fără margini. În sfârşit, 
obosită de atâta sporovăială, mi se închideau ochii. Katia 


râdea de mine, făcându-mă somnoroasă, dar tot ea a 
adormit cea dintâi. Dimineaţa, ne-am deşteptat amândouă 
deodată şi după ce ne-am sărutat în grabă, pentru că se 
auzeau paşi apro-piindu-ss de uşa noastră, abia am avut 
timp să ajung în patul meu. 

Toată ziua n-am mai ştiut ce să facem de bucurie. Ne 
ascundeam, fugeam de lume, temându-ne mai mult decât 
de orice de priviri străine. În sfârşit, am început să-i spun 
povestea mea. Katia a fost zguduită până la lacrimi. 

— Eşti o răutăcioasă, o fată rea! De ce nu mi-ai povestit 
toate astea mai curând? 'le-aş fi iubit atât de mult, atât de 
mult! Şi te durea când te băteau băieţii de pe stradă? 

— Mă durea şi mi-era atât de frică de ei! 

— Ah, urâcioşii! Ştii tu, Netoşka, am văzut cu ochii mei 
cum un băiat îl bătea pe stradă pe un altul, Mâine o să iau 
pe furiş biciuşca iui Falstaff şi dacă mi-o ieşi în cale vreunul 
din-tr-ăştia, să vezi tu ce-o să-l mai biciuiesc, ce-o să-l mai 
biciuiesc! 

Îi scăpărau ochişorii de indignare. 

Ori de câte ori intra cineva în odaie, tresăream speriate. 
Ne era teamă să nu ne vadă careva sărutându-ne. Şi ne-am 
sărutat cel puţin de o sută de ori în ziua aceea. Aşa a trecut 
o zi, apoi încă una. Mi-era teamă să nu mor pe loc de atâta 
fericire, mi se tăia răsuflarea... Dar fericirea noastră n-a 
durat mult. 

Madame Leotard avea îndatorirea să-i raporteze prinţesei 
despre orice mişcare a Katiei. După o supraveghere de trei 
zile, avea multe de spus despre noi. În sfârşit, s-a dus la 
prinţesă şi i-a povestit tot ce observase: că ne-a apucat pe 
amândouă un fel de exaltare, că de trei zile încoace eram 
nedespărţite, că ne sărutam mereu, plângeam şi râdeam ca 
nişte apucate, că sporovăiam fără încetare - ceea ce nu se 
întâmplase mai înainte, că ea nu ştia care să fie cauza 
acestei schimbări, dar credea că mica prinţesă trece printr- 
o criză bolnăvicioasă şi, în sfârşit, îşi exprimă părerea că ar 
fi bine să ne vedem mai rar. 


— M-am gândit mai de mult la asta, a răspuns prinţesa. 
Ştiam eu că orfana aceasta ciudată o să ne dea de furcă. 
Ceea ce am auzit despre ea, despre viaţa pe care a dus-o 
mai înainte e îngrozitor, pur şi simplu îngrozitor! Nu mai 
încape îndoială că ea are o proastă înrâurire asupra Katiei. 
Şi zici că fata mea ţine foarte mult la ea? 

— Grozav de mult. 

Prinţesa s-a înroşit de necaz. Era geloasă de afecțiunea 
fiicei sale pentru mine. 

— Se-ntâmplă ceva nefiresc! A zis ea. Înainte se purtau ca 
două străine una faţă de alta şi, mărturisesc, îmi părea bine. 
Cu toate că e destul de tânără, orfana asta nu-mi inspiră 
nici un fel de încredere. Dumneata mă înţelegi, aşa e? Eaa 
supt o dată cu laptele mamei ei o anumită educaţie, 
anumite apucături şi, poate, anumite reguli de conduită şi 
nu pricep ce a găsit prinţul la ea? De o mie de ori i-am 
propus s-o dăm la pension. 

Madame Leotard ar fi vrut să-mi ia apărarea, dar prinţesa 
părea neclintită în hotărârea de a ne despărţi. A trimis 
numaidecât după fiica ei, care a fost anunţată chiar atunci 
că nu mă va mai vedea până duminica viitoare, adică o 
săptămână încheiată. 

Eu am aflat totul abia seara târziu şi m-am îngrozit. Mă 
gân-deam la Katia şi mi-era teamă că nu va putea îndura 
despărţirea noastră. Chinuită, înnebunită de durere, am 
fost bolnavă toată noaptea, Dimineaţa, prinţul a venit să mă 
vadă şi mi-a şoptit la ureche să nu-mi pierd speranţa. 
Prinţul a făcut tot ce-a putut, dar zadarnic - prinţesa n-a 
vrut în ruptul capului să-şi schimbe hotărârea. Treptat, am 
căzut pradă deznădejdii şi abia mai respiram de atâta 
durere. 

A treia zi dii/iineaţa, Nastia mi-a adus un bileţel de la 
Katia. Din mâzgălelile îngrozitoare, făcute cu creionul, am 
înţeles că-mi scria următoarele: „Ie iubesc mult. Stau cu 
maman şi mă gândesc cum să fug la tine. Şi o să fug, îţi 
făgăduiesc, de aceea te rog să nu plângi. Scrie-mi cât de 


mult mă iubeşti. Eu te-am îmbrăţişat toată noaptea în vis şi 
am suferit îngrozitor, Netoşka. Îţi trimit bomboane. La 
revedere.” 

I-am răspuns pe acelaşi ton. Ioată ziua am vărsat lacrimi 
amare peste bileţelul Katiei. Madame Leotard m-a copleşit 
cu mângâieri. Seara am aflat că s-a dus la prinţ şi i-a spus 
că, fără îndoială, o să mă îmbolnăvesc pentru a treia oară, 
dacă n-am s-o văd pe Katia şi că-i pare rău de ceea ce-i 
raportase prinţesei. Eu am întrebat-o pe Nastia ce face 
Katia şi bona mi-a răspuns că mica prinţesă nu mai plânge, 
dar că e foarte palidă. 

Dimineaţa, Nastia mi-a şoptit: 

— Poftiţi în cabinetul luminăţiei-sale. Coborâţi pe scara din 
dreapta. 

Înviorată de o presimţire fericită, cu răsuflarea tăiată de 
nerăbdare, am coborât scara în fugă şi am deschis uşa 
cabinetului. Ea nu era acolo. Deodată, Katia m-a cuprins în 
braţe pe la spate şi a început să mă sărute cu foc. Râsete, 
lacrimi... Apoi, într-o clipă, Katia s-a smuls din îmbrăţişarea 
mea şi s-a căţărat ca o veveriţă pe umerii tatălui ei, însă nu 
şi-a putut ţine echilibrul şi s-a prăbuşit pe divan, trăgându-l 
şi pe prinţ după dânsa. Mica prinţesă plângea de fericire. 

— Papa, cât eşti tu de bun, papa! 

— Zvăpăiatelor! Ce v-a apucat? Ce-i cu prietenia asta? Ce 
fel de dragoste-i asta? 

— Taci, papa, ce ştii tu de treburile noastre! 

Apoi am luat-o iar de la oapăt cu îmbrăţişările. 

Am început să mă uit cu atenţie la ea. Slăbise în cele trei 
zile. Obrajii rumeni i se decoloraseră şi se făcuseră palizi. 
Am izbucnit în plâns, de amărăciune. 

În sfârşit, Nastia a bătut la uşă, ceea ce însemna că se 
observase lipsa fetiţei şi că era căutată. Katia s-a făcut 
galbenă ca ceara. 

— Fiţi cuminţi, copii! O să ne întâlnim în fiecare zi. La 
revedere şi Dumnezeu să vă binecuvânteze! A zis prinţul, 
privindu-ne foarte emoţionat. 


Dar el n-a putut să prevadă totul. În aceeaşi seară, a venit 
vestea de la Moscova că micuțul Saşa se îmbolnăvise pe 
neaşteptate şi că era pe moarte. Prinţesa a hotărât să plece 
chiar a doua zi. Totul s-a petrecut atât de repede, încât n- 
am aflat nimic până în clipa când Katia şi-a luat rămas bun 
de la mine. Prinţesa încuviinţase cu greu să fiu chemată jos 
numai după ce prinţul stăruise mult. Katia era zdrobită. Am 
coborât în goană nebună şi i-am sărit de gât. O trăsură 
pregătită de drum lung aştepta în faţa porţii. Katia s-a uitat 
o vreme la mine, a scos un țipăt şi a leşinat. M-am repezit la 
ea şi am început s-o sărut. Prinţesa a trezit-o cu greu din 
leşin. După ce şi-a venit în fire, Katia m-a îmbrăţişat iar. 

— La revedere, Netoşka! Mi-a spus ea, izbucnind într-un 
râs neaşteptat, pe faţă cu o expresie de nedescris. Nu te 
uita aşa la mine! Nu e nimic, nu sunt bolnavă. Osă mă 
întorc peste o lună şi atunci n-o să ne mai despărţim 
niciodată. 

— Ajunge, a zis prinţesa cu glas potolit. Să plecăm! 

Dar Katia s-a mai întors o dată şi m-a strâns pătimaş în 
braţe. 

— Tu eşti viaţa mea! A mai apucat ea să-mi şoptească la 
ureche în timp ce mă îmbrăţişa. La revedere! 

Ne-am sărutat pentru ultima oară şi mica prinţesă a 
dispărut - pentru mult timp, pentru foarte mult timp. Ne- 
am revăzut abia după opt ani. 

Am povestit anume atât de amănunţit această perioadă a 
copilăriei, în care am întâlnit-o pe Katia pentru prima oară, 
pentru că povestea vieţii mele nu se poate despărţi de 
aceea a Katiei. Romanul ei este şi romanul meu. Parcă mi-a 
fost scris s-o întâlnesc, iar ei - să mă întâlnească pe mine. Şi 
apoi, n-am vrut să renunţ la plăcerea de a zăbovi puţin, încă 
o dată, asupra amintirilor din copilărie... Acum, povestirea 
se va desfăşura mai repede. Viaţa mea a intrat deodată într- 
un fel de acalmie şi abia după ce am împlinit şaisprezece 
ani m-am trezit parcă din nou... 


Dar mai întâi voi spune în câteva cuvinte ce s-a întâmplat 
cu mine după plecarea familiei princiare la Moscova. 

Am rămas singură cu madame Leotard. 

Peste două săptămâni, un trimis al prinţului ne-a anunţat 
că înapoierea la Petersburg se amâna pentru un timp 
nehotărât; şi cum, din pricina unor împrejurări familiale, 
madame Leotard nu putea să se mute la Moscova, a ieşit 
din serviciul prinţului, dar a rămas în aceeaşi familie, 
fiindcă s-a angajat la fiica cea mai mare a prinţesei, 
Alexandra Mihailovna. 

N-am vorbit până acum de loc despre Alexandra 
Mihailovna. De altfel, nu o văzusem decât o singură dată. 
Era fiica prinţesei, din prima ei căsătorie. Prinţesa se 
trăgea dintr-o familie obscură. Primul ei soţ fusese 
otcupeiu. Când s-a măritat a doua oară, prinţesa n-a ştiut 
pur şi simplu ce să facă cu fiica ei. Zestrea fetei fiind destul 
de modestă, nu putea spera să-i găsească o partidă 
strălucită. În sfârşit, cu patru ani în urmă, izbutise s-o 
mărite cu un om bogat, care ocupa un post important. Prin 
această căsătorie, Alexandra Mihailovna ajunsese într-o altă 
societate decât aceea în care crescuse şi se pomenise în 
jurul ei cu altfel de oameni. Prinţesa venea s-o vadă de două 
ori pe an, dar prinţul, tatăl ei vitreg, o vizita în fiecare 
săptămână, însoţit de Katia. In ultimul timp, însă, prinţesei 
nu-i mai plăcea s-o lase pe Katia la sora ei şi prinţul o lua cu 
el pe ascuns. Katia îşi adora sora. Însă deosebirea dintre 
caracterele lor era izbitoare. Pe chipul minunat al 
Alexandrei Mihailovna - o femeie de vreo douăzeci şi doi de 
ani, blândă, duioasă şi iubitoare - o tristeţe ascunsă, o 
durere sufletească adânc tăinuită aşternuse o umbră 
întunecată. Gravitatea şi asprimea nu se potriveau parcă de 
fel cu trăsăturile ei îngereşti, luminoase, cum nu i se 
potriveşte unui copil doliul. Nu puteai s-o priveşti, fără să 
simţi o mare simpatie pentru ea. Era palidă şi pe vremea 
când am văzut-o întâia oară se spunea despre ea că ar fi 
predispusă la ftizie. Trăia foarte retrasă, ca o pustnică şi nu- 


i plăcea nici să primească, nici să facă vizite. Nu avea copii. 
Ţin minte că atunci când a venit la madame Leotard, s-a 
apropiat de mine şi m-a sărutat cu multă dragoste. Era 
însoţită de un bărbat slab, mai în vârstă, căruia i s-au 
umplut ochii de lacrimi când m-a văzut. Era violonistul B. 
Alexandra Mihailovna m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă 
vreau să vin la ea, să fiu fetiţa ei. M-am uitat bine la ea şi 
am recunoscut-o pe sora Katiei mele. Atunci am îmbrăţişat- 
o cuprinsă de o durere zguduitoare ca şi cum cineva mi-ar fi 
şoptit iar: „Mititica orfana Alexandra Mihailovna mi-a arătat 
scrisoarea trimisa de prinţ, m care erau şi câteva rânduri 
pentru mine. Le-am citit printre suspine. Prinţul mă 
binecuvânta şi-mi ura o viaţa lunga şi fericita, rugându-mk 
s-o iubesc pe fiica sa mai mare. Şi Katia adăugase câteva 
rânduri pentru mine. Îmi scria că acum nu se mai desparte 
de mama ei! 

Şi astfel m-am pomenit în aceeaşi seară, în sinul unei alte 
familii într-o altă casă, între oameni noi. Pentru a doua oară 
mi se smulgea din inimă tot ce-mi devenise atât de drag, 
atât de apropiat. Am ajuns sfârşită, zdrobită de atâta chin 
sufletesc... Şi acum începe o nouă poveste. 

VI. 

Noua mea viaţă curgea lin, netulburată, ca într-o 
mânăstire. Am trăit la protectorii mei mai bine de opt ani, 
dar nu-mi amintesc să fi văzut în casa lor decât foarte rar o 
serată, sau o masă cu invitaţi, sau o reuniune de familie, 
prieteni şi cunoscuţi. In afară de două, trei persoane, care 
veneau din când în când în vizită, nu mai apăreau la noi 
decât muzicantul B., prieten al casei şi câteva persoane 
care veneau la soţul Alexandrei Mihailovna, aproape 
totdeauna numai în chestuni de afaceri. Soţul Alexandrei 
Mihailovna era mereu ocupat cu afacerile şi cu serviciul său 
şi numai rar de tot avea puţin timp liber, pe care îl împărțea 
fără părtinire între familie şi cunoscuţii lui din înalta 
societate. Relaţiile sale importante, pe care nu le putea 
neglija, îl obligau să facă destul de des vizite. I se dusese 


vestea că e stăpânit de o nemăsurată ambiţie de a parveni. 
Însă, cum se bucura în acelaşi timp şi de o reputaţie de om 
serios, capabil şi cum deţinea gi un post foarte important, 
cum pe de altă parte norocul şi succesul îi surâdeau, toţi îl 
priveau cu bunăvoință. Mai mult chiar, îl întâm-pinau 
întotdeauna cu o deosebită simpatie, ceea ce nu se întâmpla 
de loc şi cu soţia lui. Alexandra Mihailovna trăia într-o 
singurătate deplină, în care se complăcea. Firea ei liniştită 
părea făcută anume pentru o viaţă retrasă. 

Ea in-a îndrăgit din toată inima, ca pe copilul ei. Cât 
despre mine, durerea pe care mi-a pricinuit-o recenta 
despărţire de Katia, m-a făcut să mă arunc cu ardoare în 
braţele materne ale binefăcătoarei mele şi dragostea mea 
adâncă pentru ea nu s-a mai stins niciodată. Îmi ţinea loc de 
mamă, soră şi prietenă, era pentru mine tot ce putea să-mi 
fie mai drag pe lumea aceasta - ea mi-a încălzit şi mi-a 
luminat adolescenţa. Pe lângă toate acestea, foarte curând, 
am simţit parcă, instinctiv, că soarta nu-i era nici pe departe 
atât de fericită cum s-ar fi putut crede la prima vedere, 
judecind după viaţa ei liniştită, netulburată de nimic, după 
libertatea ei aparentă, ori după surâsul senin şi împăcat 
care-i lumina adesea chipul. Pe zi ce trecea, o dată cu 
maturizarea mea, pătrundeam mai adânc în cunoaşterea 
adevăratei vieţi a binefăcătoarei mele. Dragostea mea mă 
făcea să ghicesc, cu tresăriri chinuitoare, mereu altceva în 
viaţa ei, şi, o dată cu aceste triste descoperiri, creştea şi se 
întărea tot mai mult ataşamentul meu faţă de ea. 

Era o fire timidă şi şovăitoare. Când vedeai pentru prima 
dată trăsăturile calme, senine ale obrazului ei, nu bănuiai 
că neliniştea ar fi putut să-i tulbure vreodată inima curată. 
Nici prin gând nu-ţi trecea că ar fi fost în stare să nu 
iubească pe cineva. In sufletul ei, mila învingea până şi 
dezgustul: totuşi, nu avea decât puţini prieteni şi trăia într- 
o * singurătate deplină... Pasionată şi sensibilă, parcă se 
temea mereu de propriile ei sentimente şi parcă-şi păzea 
inima să nu-şi dea frâu liber nici măcar în visurile sale. 


Uneori, din senin, în clipele cele mai liniştite, ochii i se 
umpleau de lacrimi ca şi cum o amintire neaşteptată, 
apăsătoare, i-ar fi chinuit conştiinţa, i-ar fi tulburat fără 
veste sufletul. Parcă o veşnică ameninţare i-ar fi pândit 
fericirea, încercând, cu duşmănie, să i-o întunece cu totul. 
Şi cu cât părea mai mulţumită, cu cât clipa vieţii ei părea 
mai senină şi mai liniştită, cu atât mai neîndoielnic se 
apropiau chinul, tristeţea neaşteptată, lacrimile - şi 
izbucnea o adevărată criză sufletească. In cei opt ani nu-mi 
amintesc să fi trecut o singură lună liniştită. In aparenţă, 
soţul o iubea foarte mult, iar ea îl adora. Totuşi, când îi 
cunoşteai mai bine, aveai impresia că între ei rămăsese 
ceva nelămurit. Soarta acestei femei era stă-pânită de o 
taină; cel puţin asta am bănuit eu din prima clipă... 
Bărbatul Alexandrei Mihailovna mi-a făcut chiar de la 
început o impresie apăsătoare şi această impresie din 
copilărie nu s-a mai schimbat niciodată. Era înalt, slab şi 
părea să-şi ascundă anume privirea sub nişte ochelari verzi, 
mari. Fire închisă, rece, nu găsea un subiect de conversaţie 
nici chiar când era singur cu soţia sa. Se vedea bine că nn 
era o fire sociabilă. Mie nu-mi acorda nici cea mai mică 
atenţie; cu toate acestea, ori de câte ori se întâmpla să luăm 
ceaiul tustrei, seara, în salonul Alexandrei Mihailovna, nu 
mă simţeam în apele mele în prezenţa lui. Mă uitam cu 
coada ochiului la Alexandra Mihailovna şi observam, 
mâhnită, că parcă tremura ca varga în faţa lui. Parcă-şi 
supraveghea orice gest şi pălea ori de câte ori vedea că 
soţul ei devine mai aspru şi mai posac decât de obicei, sau 
se înroşea până în vârful urechilor când i se părea că se 
ascunde o aluzie într-un cuvânt rostit de el. Simţeam cât de 
greu o ducea alături de omul acesta, dar se vedea bine că 
nu putea să trăiască o clipă fără el. Mă uimea atenţia ei 
extraordinară faţă de dânsul, faţă de fiecare cuvânt şi 
fiecare gest al lui. Se silea din răsputeri să-i facă pe plac, ca 
şi cum s-ar fi socotit incapabilă să-i poată îndeplini 
dorinţele. Părea să-i implore aprobarea pentru orice. Cel 


mai vag zâmbet li pe faţa lui, un cuvânt de mângâiere, o 
făceau fericită. Dădea impresia unei reîntoarceri la primele 
clipe ale unei iubiri încă sfioase, încă fără nădejde. II 
îngrijea ca pe un om grav bolnav. lar când el se retrăgea în 
cabinetul său şi strângea mâna soţiei - pe care o privea 
totdeauna, după cum mi se părea, cu un fel de compătimire, 
apăsătoare pentru dânsa, Alexandra Mihailovna se 
transfigura. Şi gesturile şi vorba îi deveneau mai vesele, 
mai degajate. Dar după fiecare întâlnire cu soţul ei, 
rămânea încă multă vreme tulburată. Numaidecât începea 
să-şi amintească orice cuvânt rostit de el, căui înd să 
descopere dacă nu are vreun tâlc ascuns. De multe ori mă 
întreba dacă auzise bine cutare lucru pe care-l spusese 
Piotr Alexandrovici şi dacă se exprimase într-adevăr aşa. Se 
străduia parcă să găsească un alt înţeles în vorbele lui şi se 
liniştea abia după vreo oră de frământare, ca şi cum ar fi 
ajuns la convingerea că el era cu totul mulţumit de dânsa şi 
că neliniştea ei nu avea nici un motiv. Atunci devenea 
deodată bună, veselă, fericită, mă săruta şi râdea împreună 
cu mine, sau se aşeza la pian şi improviza vreo două ore în 
şir. Adeseori, însă, bucuria i se curma brusc; o podidea 
plânsul şi când mă uitam la ea neliniştită, tulburată şi plină 
de teamă, încerca numaidecât să mă convingă, în şoaptă, ca 
să nu audă nimeni, că lacrimile ei nu înseamnă nimic, că i-a 
venit să plângă doar aşa, din senin şi că, în realitate, e 
veselă şi mă roagă să nu fiu îngrijorată din pricina ei. Când 
Piotr Alexandrovici nu era acasă, se întâmpla s-o cuprindă 
dintr-o i63 dată neliniştea şi să întrebe de el, să trimită 
servitorii să afle ce face, s-o întrebe pe cameristă de ce 
poruncise să fie înhămaţi caii şi unde avea de gând să plece, 
dacă nu e cumva bolnav, dacă e bine dispus sau trist, ce 
spusese şi multe altele de acest fel. Despre afacerile şi 
preocupările lui nu îndrăznea nici măcar să aducă vorba. 
Când el îi dădea un sfat sau o ruga ceva, ea îl asculta cu 
atâta supunere şi sfială, de parcă ar fi fost roaba lui. [i 
plăcea foarte mult să-l audă lăudând-o pe ea, sau vreo carte 


pe care o citea, sau un lucru de mână de-al ei. O laudă a lui 
o făcea mândră şi fericită. Dar fericirea ei nu cunoştea 
margini când el îi mângâia în treacăt (ceea ce se întâmpla, 
de altfel, foarte rar), pe cei doi copii ai lor. Transfigurată, 
strălucea de mulţumire şi în astfel de clipe i se întâmpla să 
se lase furată de fericire faţă de el, mai mult dectt trebuia. 
Mergea, bunăoară, atât de departe cu îndrăzneala, încât, 
fără ca el să-i fi cerut, îi propunea - fireşte, cu sfială şi cu 
vocea tremurătoare - să asculte o bucată muzicală nouă, pe 
care tocmai o primise, sau să-i spună părerea lui despre o 
carte sau chiar să-i îngăduie a citi câteva pagini dintr-un 
autor care o impresionase mai mult în ziua aceea. Uneori, 
soţul îi îndeplinea binevoitor toate aceste dorinţe, ba chiar îi 
zâmbea cu îngăduinţă, cum zâmbeşti unui copil răsfăţat, 
căruia ţi-e greu să-i refuzi un capriciu ciudat, de teamă să 
nu-i tulburi naivitatea înainte de vreme - lucru care ar 
putea dăuna caracterului său. Nu ştiu de ce, dar pe mine 
mă revolta profund acest zâmbet, această condescendenţă 
trufaşă, această inegalitate dintre ei. Dar tăceam, mă 
stăpâneam şi mă mulţumeam să-i urmăresc cu atenţie, 
împinsă de curiozitatea mea copilărească împletită cu 
gânduri prea mature pentru vârsta mea. Alteori îl vedeam 
cum se dezmeticea deodată, parcă izbit de o amintire. 
Parcă-l străfulgera năprasnic un gând apăsător, cumplit, 
care îl urmărea fără putinţă de scăpare. În clipa aceea, 
zâmbetul îngăduitor pierea de pe faţa lui şi ochii i se 
aţinteau deodată asupra soţiei sale încremenite, cu o 
expresie de compătimire atât de adâncă, încât mă făcea să 
mă cutremur. Îmi dau seama acum că dacă cineva m-ar fi 
privit în felul acesta, m-aş fi chinuit îngrozitor. In aceeaşi 
clipă, bucuria pierea de pe faţa Alexandrei Mihailovna. 
Muzica sau lectura încetau. Ea pălea deodată, dar se 
stăpânea şi nu spunea nimic. Se lăsa o tăcere grea, tristă, 
care se prelungea uneori foarte mult. În sfârşit, soţul o 
curma, ridieându-se în picioare. Parcă făcea o sforţare ca 
să-şi învingă supărarea şi emoția, apoi, după ce se plimba 


de câteva ori prin cameră, într-o tăcere mohorâtă, strângea 
mâna soţiei, ofta adânc şi, vădit tulburat, după ce spunea 
câteva fraze scurte în care se desluşea dorinţa de a o 
consola, ieşea din odaie. Alexandra Mihailovna izbucnea 
atunci în plâns sau se lăsa pradă unei cumplite şi 
nemărginite tristeţi. Adesea, el o bine-cuvânta cu semnul 
crucii, ca pe un copil înainte de culcare şi ea primea 
binecuvântarea lui cu lacrimi de recunoştinţă şi de 
venerație. Dar nu voi uita niciodată câteva seri din casa 
noastră (numai două-trei în tot timpul celor opt ani) când 
Alexandra Mihailovna devenea cu totul alta. Atunci mânia şi 
indignarea i se întipăreau pe chipul de obicei atât de blând, 
luând locul veşnicei umilinţe şi al veneraţiei faţă de soţul ei. 
Uneori, furtuna se pregătea câte o oră întreagă. Piotr 
Alexandrovici devenea mai tăcut, mai aspru, mai morocănos 
decât de obicei. In sfârşit, biata femeie nu mai putea să 
îndure chinul. Cu vocea sugrumată de emoție, începea să 
vorbească, mai întâi în frânturi de fraze, în cuvinte fără nici 
o legătură între ele, în aluzii şi subînţelesuri amare. Apoi nu 
mai putea să-şi înfrângă durerea şi izbucnea în lacrimi şi 
hohote de plâns, după care urma o explozie de indignare, 
reproşuri şi tânguiri, o revărsare de desperare - ca într-o 
criză bolnăvicioasă. Atunci să fi văzut cu câtă răbdare o 
asculta Piotr Alexandrovici, cu câtă compasiune căuta s-o 
liniştească şi cum îi săruta mâinile, ba până la urmă, 
începea chiar să plângă împreună cu ea. Atunci, ea se 
dezmeticea dintr-o dată, ca şi cum ar fi trezit-o glasul 
conştiinţei, care o învinuia de crimă. Lacrimile soţului ei o 
cutremurau şi o înspăimântau, şi, frângându-şi mâinile 
deznă-S. Dăjduită, plângând şi zbuciumându-se, se arunca 
la picioarele lui i-pentru a-i cere iertare, pe care eli-o 
acorda îndată. Dar după aceste scene, remuşcările o 
chinuiau încă multă vreme. Luni în şir plângea într-una şi-l 
implora s-o ierte, mai timidă şi mai speriată decât înainte. 
Nu înţelegeam nimic din aceste scene pline de reproş. De 
altfel, când izbucneau, eram de obicei poftită afară din 


cameră şi totdeauna cât se poate de stângaci, dar nu era cu 
putinţă să mi se ascundă totul. Urmăream, observam, 
ghiceam şi chiar de la început mă cuprinsese o vagă 
bănuială: că era vorba de o mare taină şi că izbucnirile 
acestea neaşteptate ale inimii 1 ei îndurerate nu se datorau 
unei simple crize nervoase. Mi se părea că o cauză mai 
adâncă îl făcea pe soţul ei să fie mereu încruntat, să-şi arate 
compasiunea aceea ambiguă faţă de sărmana lui soţie 
bolnavă. Şi mai aveam impresia că timiditatea Alexandrei 
Mihailovna, neliniştea plină de teamă în faţa soţului ei, 
precum şi dragostea ei ciudată, smerită, pe care nici nu 
îndrăznea să i-o arate, nu se putea să nu aibă şi ele o cauză. 
Fără îndoială că nici singurătatea acestei femei, nici viaţa ei 
ca de călugăriţă, nici puternica emoție care o stăpânea în 
prezenţa soţului ei, făcând-o să treacă pe neaşteptate de la 
paloarea cadaverică la roşeaţa cea mai aprinsă, nu se 
datorau întâmplării. 

Cum însă scenele acestea dintre ei erau foarte rare, cum 
viaţa noastră se scurgea cât se poate de monoton şi-i 
cunoşteam aproape toate amănuntele, cum, în sfârşit, mă 
dezvoltam şi creşteam foarte repede şi mereu alte lucruri 
noi îmi atrăgeau fără voie curiozitatea, m-am deprins până 
la urmă cu acest fel de viaţă, cu obiceiurile casei şi cu 
caracterele celor din jurul meu. Fireşte că, în anumite clipe, 
Alexandra Mihailovna îmi dădea de gândit, dar gândurile 
mele nu mă duceau deocamdată la nici o cuncluzie. O 
iubeam nespus de mult, şi-i respectam durerea, temându- 
mă să nu-i răscolesc inima rănită printr-o curiozitate 
nelalocul ei. De altfel, ea-şi dădea seama de gândurile şi 
sentimentele mele, şi, de multe ori, era gata să-mi 
mulţumească pentru dragostea mea. Uneori, văzându-mă 
îngrijorată, îmi zâmbea printre lacrimi, făcând chiar glume 
pe socoteala crizelor ei de plâns. Alteori, se străduia să mă 
convingă că era foarte mulţumită, foarte fericită, că toată 
lumea îi arăta o nesfârşită bunătate, că toţi cunoscuţii ei o 
iubeau din inimă, dar că singura sa durere ar fi pricinuită 


de mâhnirea lui Piotr Alexandrovici, care se frământa 
crezând că e bolnavă sau prost dispusă, pe când ea, 
dimpotrivă, era atât de fericită, atât de fericită!... Apoi mă 
îmbrăţişa cu atâta duioşie, obrajii i se luminau de o 
dragoste atât de mare, că, dacă mi-e îngăduit să mă exprim 
astfel, mi se rupea inima de mila ei. 

Chipul ei va rămâne neşters în amintirea mea. Avea 
trăsături frumoase, iar paloarea şi slabiciunea nu făceau 
decât să sporească farmecul acestei frumuseți sobre. Părul 
negru, des, pieptănat lins şi prins jos pe ceafă, îi scotea şi 
mai bine în relief ovalul obrazului, învăluindu-l cu o umbră 
severă. Contrastul dintre această linie severă şi privirea 
duioasă a ochilor săi albaştri ca de copil te impresiona cu 
atât mai plăcut. Zâmbetul sfios şi trăsăturile blânde ale feţei 
ei palide, care exprimau uneori multă naivitate şi 
sinceritate, te făceau să ţi se pară cu totul lipsită de 
apărare; parcă se temea de orice emoție, de orice avânt 
sufletesc dătător de bucurii trecătoare, sau, mai adesea, de 
melancolii liniştite. 

Dar în ceasurile de fericită împăcare, privirea ei, care-ţi 
pătrundea până în adâncul inimii, devenea atât de senină şi 
de luminoasă, atât de curată şi de calmă! Ochii ei albaştri ca 
azurul străluceau de atâta dragoste şi duioşie, exprimau 
atâta simpatie pentru tot ce era nobil, pentru tot ce avea 
nevoie de dragoste şi compătimire, încât te atrăgea fără 
voie, subjugându-ţi sufletul, gata să soarbă cât de puţin şi 
din această seninătate şi din această pace şi împăcare cu 
sine însăşi şi din această dragoste. Aşa se întâmplă uneori 
să rămâi cu ochii aţintiţi la cer, să stai ceasuri în şir într-o 
dulce contemplare, simţindu-ţi în clipele acelea sufletul mai 
liber, mai împăcat, întocmai ca o apă liniş-' ţâţa în care se 
oglindeşte măreţia infinitului. Iar atunci când însufleţirea îi 
colora obrazul şi o făcea să vibreze toată de emoție - ceea 
ce se întâmplă atât de des - ochii îi scânteiau, scăpărau 
fulgere, învăluindu-te în căldura inimii ei în care se păstrase 
flacăra pură a frumosului. In asemenea clipe, părea 


transfigurată. Elanurile ei neaşteptate, trecerile de la 
stările sufleteşti calme, potolite, la o emoție înălţătoare, 
iluminată, la entuziasmul cel mai auster, vădeau atâta 
naivitate, atâta grabă copilărească, atâta credinţă juvenilă! 
Fără îndoială că un pictor ar fi dat jumătate din viaţa sa, ca 
să poată eterniza pe pânză această clipă de extaz luminos al 
unui chip inspirat ca alei! 

Chiar din primele zile petrecute în această casă, mi-am dat 
seama că Alexandra Mihailovna, în singurătatea ei, era 
mulţumită să mă aibă lângă dânsa. Pe vremea aceea nu 
avea decât un copil şi nu era mamă decât abia de un an. M- 
a iubit ca pe o fiică bună, pentru că nu era în stare să facă 
vreo deosebire între mine şi copiii ei. Cu câtă râvnă a pornit 
la educarea mea! Şi cu atâta grabă, încât, fără să vrea, 
madame Leotard zâmbea văzând-o cum se pripeşte. Într- 
adevăr, ne-am apucat de toate dintr-o dată, aşa câ n-a 
trecut mult şi niciuna dintre noi nu mai ştia ce voia cealaltă. 
Alexandra Mihailovna îmi preda singură foarte multe 
materii şi atât de mult, încât, în ciuda înfrigurării, ardoarei 
şi nerăbdării ei pline de iubire, nu m-am ales cu j nici un 
rezultat practic. În primele zile, nepriceperea ei a mâh-'i 
nit-o foarte mult, dar până la urmă am râs amândouă şi am 
luat-o; de la capăt. Alexandra Mihailovna, cu tot insuccesul 
său de la început, s-a declarat totuşi categoric împotriva 
sistemului preconizat de madame Leotard. Ele discutau cu 
aprindere, apoi râdeau; dar noua mea educatoare nu dădea 
în ruptul capului întâietate vreunui sistem, susţinând că 
vom găsi împreună, pe dibuite, adevăratul drum şi că n» 
avea nici un rost să-mi împuie capul cu fel de fel de 
cunoştinţe sterpe. Era de părere că tot succesul depindea 
de dezvoltarea aptitudinilor mele naturale şi de priceperea 
de a-mi câştiga bunăvoința - şi a avut dreptate, pentru că a 
repurtat o victorie deplină. Mai întâi de toate, au fost 
desfiinţate rolurile de elevă şi profesoar; * învăţam ca două 
prietene. Uneori nu-mi dădeam seama de şiretlicul 
Alexandrei Mihailovna şi aveam impresia că eu eram aceea 


care o învăţam pe ea. Intre noi se iscau adesea discuţii, în 
timpul cărora mă înflăcăram, încercând cu tot dinadinsul s- 
o conving că un anumit lucru era aşa cum îl înţelegeam eu. 
Alexandra Mihailovna mă aducea pe nesimţite pe calea cea 
bună, şi, până la urmă, când stabileam adevărul, ghiceam 
dintr-o dată şiretlicul ei şi, dându-mi seama că se străduise 
cu mine, răbdătoare, uneori ceasuri în şir, îi săream de gât 
şi o strân-geam în braţe cu putere. Aceasta se întâmpla 
după fiecare lecţie. Sensibilitatea mea o uimea şi chiar o 
neliniştea. Mă întreba, curioasă de trecutul meu, dornică 
să-l afle chiar de la mine şi după ce-i povesteam câte un 
crâmpei din viaţa mea, era mai duioasă şi mai serioasă cu 
mine - mai serioasă, pentru că nefericita mea copilărie îi 
trezea compătimirea şi o făcea în acelaşi timp să se uite la 
mine cu un' fel de respect. După mărturisirile mele, ne 
lansam de obicei în discuţii luagi, în timpul cărora ea îmi 
explica trecutul meu în aşa fel, încât aveam impresia că-l 
retrăiesc aievea şi trăgeam din el multe învăţăminte noi. 
Madame Leo-tard privea aceste discuţii ca mult prea 
serioase pentru vârsta mea şi, văzându-mi lacrimile care-mi 
împânzeau ochii fără voie, socotea că sunt chiar nepotrivite. 
Eu însă aveam o cu totulaltă părere despre ele, pentru că, 
după aceste lecţii, mă simţeam atât de uşurată şi de 
liniştită, încât soarta mea nu mi se mai părea de loc tristă. 
Pe lângă toate acestea, îi eram foarte recunoscătoare 
Alexandrei Mihailovna că mă făcea s-o iubesc din zi în zi mai 
mult. Madame Leotard nu pricepea că în felul acesta se mai 
atenua ceea ce stârnise în sufletul meu înainte de vreme şi 
pe nedrept cumplite furtuni, făcând loc unei adevărate 
armonii. Ea nu-şi dădea seama cât de rănită fusese inima 
mea de copil, cât de mult îndurase din pricina loviturilor 
sorții crude şi nedrepte şi cât de amar mă zbuciumasem şi 
mă chinuisem, fără să înţeleg de unde-mi veneau toate 
aceste lovituri. 

Ziua noastră se desfăşura astfel: ne duceam în odaia 
copilului ei, îl sculam, îl îmbrăcam, îl spălam, îi dădeam de 


mâncare, apoi ne jucam cu el şi-l învăţam să vorbească. In 
sfârşit, îl lăsam şi ne apucam de lucru. Învăţam de toate, 
dar numai Dumnezeu şti» ce fel de învăţătură era aceea. 
Era alcătuită din tot ce vrei, dar din nimic precis. Citeam, 
ne povesteam impresiile, apoi aruncam cartea, ca să facem 
muzică şi aşa treceau ceasurile în zbor, pe nesimţite. Seara, 
venea adeseori B., prietenul Alexandrei Mihailovna, venea 
şi madame Leotard. Uneori se încingeau discuţii aprinse 
despre artă, despre viaţă (pe care noi, cei din cercul nostru, 
nu o cunoşteam decât din auzite), despre realitate şi 
idealuri, despre trecut şi viitor şi astfel ne apuca miezul 
nopţii. Ascultam discuţiile cu foarte mare atenţie, mă 
înflăcăram o dată cu ceilalţi, râdeam sau mă emoţionam. 
Din aceste discuţii am aflat în amănunţime trecutul tatălui 
meu şi mi-am dat seama de primii ani ai copilăriei mele. 
Intre timp creşteam. Mi-au angajat profesori, de la care, 
fără Alexandra Mihailovna, n-aş fi învăţat nimic. Cu 
profesorul de geografie aş fi orbit pur şi simplu tot căutând 
pe hărţi oraşe şi râuri. Cu Alexandra Mihailovna însă 
porneam în călătorii nespus de interesante. Cutreieram 
nenumărate ţări. Întâlneam mereu alte minunăţii, trecând 
prin ceasuri de vrajă şi încântare. Zelul nostru era atât de 
mare, încât, până la urmă, cărţile citite de ea nu mai 
ajungeau, aşa că am fost nevoite să căutăm şi alte cărţi. 
Peste puţină vreme eram în stare să-l învăţ eu câte ceva pe 
profesorul meu de geografie, cu toate că trebuie să fiu 
dreaptă şi să recunosc că şina păstrat până la sfârşit 
superioritatea faţă de mine în cunoaşterea desăvârşită a 
gradelor de latitudine şi longitudine la care se afla cutare 
sau cutare localitate, precum şi a miilor, sutelor şi chiar a 
zecilor de locuitori din aceste localităţi. Şi profesorul de 
istorie era plătit cu cea mai mare grijă, dar după plecarea 
lui, ne apucam să învăţăm istoria cum ne plăcea nouă. 
Uneori citeam până târziu noaptea. Mai bine zis Alexandra 
Mihailovna citea, pentru că tot ea făcea şi cenzura cărţilor. 
Nicicând n-am fost mai entuziasmată ca după aceste lecturi. 


Ne înflăcăram amândouă ca şi cum noi am fi fost eroii din 
carte. Fireşte că, printre rânduri, citeam şi mai mult. Pe 
lângă toate acestea, Alexandra Mihailovna mai avea şi un 
dar minunat de a povesti, ca şi cum ar fi trecut ea însăşi 
prin întâmplările descrise în cărţi. Admit că eram 
caraghioase cu entuziasmul nostru, care ne ţinea treze 
până după miezul nopţii - pe mine, un copil, iar pe ea, o 
inimă rănită oare îndura atât de greu viaţa! Ştiam însă prea 
bine că ea se odihnea în compania mea. Îmi amintesc că, 
uneori, U9 privind-o, mă cuprindeau gânduri ciudate: 
încercam să înţeleg multe lucruri din viaţă, pe care le 
ghiceam înainte de a începe să trăiesc conştient. 

În sfârşit, am împlinit treisprezece ani. Între timp, 
sănătatea Alexandrei Mihailovna se înrăutăţea mereu. 
Devenea mai irascibilă, crizele ei de tristeţe deznădăjduită 
erau tot mai puternice, vizitele soţului ei, tot mai dese. Ca 
întotdeauna, stătea lângă ea aproape fără să scoată o 
vorbă, aspru şi posomorit, dar din ce în ce mai mult timp. 
Soarta Alexandrei Mihailovna a început să mă preocupe mai 
mult decât înainte. Copilăria mea se apropia de sfârşit, 
apăreau impresii noi. Observam, făceam presupuneri, iar 
ceea ce nu înţelegeam bine, căutam să ghicesc. Nu mai 
încape îndoială că misterul pe care-l simţeam în această 
familie mă chinuia din ce în ce mai mult. Câteodată mi se 
părea că încep să-l pătrund. Altă dată, după ce vedeam că 
nu aflu răspuns la niciuna din întrebările pe care mi le 
puneam, mă plictiseam şi uitam de curiozitatea mea. Uneori 
- şi aceasta se întâmpla din ce în ce mai des - simţeam o 
ciudată nevoie să rămân singură şi să mă gândesc, să mă 
gândesc mereu. Mi se părea că mă întorsesem cu ani în 
urmă, la vremea când stăteam împreună cu părinţii mei şi 
când, înainte dea mă alipi de tatăl meu, mă fră-măntasem 
un an întreg, ea să mă dumiresc asupra unor lucruri 
neînţelese, tot scrutând lumea din colţişorul meu, până mă 
sălbăticisem de atâtea năluciri fantastice, create de mine 
însămi. Deosebirea dintre aceste două epoci ale vieţii mele 


consta în aceea că acum aveam mai multă răbdare, 
cunoşteam mai multă durere, mai multe elanuri noi, 
inconştiente şi simţeam o sete mai mare de mişcare, de 
acţiune, astfel încât nu mai eram în stare să mă concentrez, 
ca înainte, asupra unui singur subiect. Şi Alexandra 
Mihailovna începuse parcă să se depărteze de mine. La 
vârsta mea, aproape că nu mai puteam să-i fiu prietenă. Nu 
mai eram copil, întrebam prea multe şi uneori mă uitam în 
aşa fel la ea, că era silită să coboare privirea. Treceam 
câteodată amân-două prin clipe ciudate. Nu puteam să-i 
îndur lacrimile, şi, adesea, privind-o, mă podidea şi pe mine 
plânsul. Atunci îi săream de gât şi o îmbrăţişam cu putere. 
Ce să-mi răspuadă? Simţeam că prezenţa mea îi era o 
povară. Alteori, însă, pradă unor stări sufleteşti triste, 
apăsătoare, cuprinsă parcă de deznădejde, mă îmbrăţişa 
tremurând, ca şi cum ar fi căutat să-mi câştige 
compasiunea, ca şi cum nu ar fi fost în stare să îndure 
singurătatea şi ar fi nădăjduit că eu aş putea s-o înţeleg şi 
să sufăr alături de ea. Şi totuşi, simţeam că între noi 
rămânea mereu o taină nemărturisită şi în aceste clipe eu 
eram aceea care începeam să mă îndepărtez de dânsa. Mă 
simţeam stânjenită în prezenţa ei. Afară de muzică, puţine 
lucruri ne mai legau. Dar medicii îi interziseseră să facă 
muzică. Atunci, cărţile? Nici cu ele nu mergea mai uşor. Nu 
mai ştia ce trebuia să citească cu mine. Ne-am fi oprit, 
desigur, chiar de la prima pagină, pentru că ni s-ar fi părut 
că în fiecare cuvânt se ascunde o aluzie şi în fiecare frază, 
cât de neînsemnată, o taină. Amândouă ne feream cât 
puteam de convorbiri intime, între patru ochi. 

Soarta a vrut ca tocmai atunci viaţa mea să ia pe 
neaşteptate o întorsătură foarte ciudată. Atenţia, 
sentimentele şi inima mea, mintea mea, întreaga mea fiinţă 
s-au îndreptat deodată, într-o încordare plină de entuziasm, 
spre o activitate cu totul neaşteptată. M-am pomenit pe 
nesimţite într-o lume nouă. Nu mai aveam timp nici măcar 
să întorc capul ca să văd ce se petrece în jurul meu şi să 


chibzuiesc la ceea ce vedeam. Simţeam că pot ajunge la 
pierzanie, îmi dădeam seama că posibilitatea aceasta exista 
într-adevăr, însă ispita era mai puternică decât frica şi am 
mers înainte, într-un noroc, cu ochii închişi. Aşa am ajuns să 
mă îndepărtez pentru multă vreme de realitatea din jurul 
meu, care începuse să mă apese greu şi de care mă 
străduiam zadarnic să scap. lată despre ce este vorba şi 
iată ce s-a întâmplat. 

Sufrageria noastră avea trei uşi: una dădea în odăile mari, 
a doua, în odaia mea şi în camera copiilor, iar a treia, în 
bibliotecă. Biblioteca mai avea şi o altă uşă despărțită de 
odaia mea printr-un cabinet de lucru în care stătea de 
obicei secretarul lui Piotr Alexandrovici, care era totodată şi 
copistul şi factotumul său. Cheia de la bibliotecă o păstra el. 
Într-o după-amiază, când secretarul nu era acasă, am găsit 
cheia pe jos. Din curiozitate, am ridicat-o şi am intrat în 
bibliotecă. Era o cameră destul de spațioasă, foarte 
luminoasă. În jurul pereţilor erau aşezate opt dulapuri 
mari, pline cu cărţi. Acolo se aflau foarte multe volume. Cele 
mai multe proveneau dintr-o moştenire căpătată de Piotr 
Alexandrovici, iar altele fuseseră adunate de Alexandra 
Mihailovna, care oumpăra mereu cărţi noi. Ceea ce mi se 
dăduse să citesc fusese ales cu mare grijă, aşa că mi-a fost 
uşor să-mi închipui că multa îmi rămăseseră interzise şi că o 
mulţime de lucrări erau încă o taină pentru mine. lată de 
ce, împinsă de o curiozitate nestăpânită şi de un sentiment 
ciudat, de o ispită irezistibilă, îmbinată cu teamă şi bucurie, 
am deschis primul dulap şi am pus mâna pe prima carte. 
Dulapul era plin cu romane. Am scos unul din ele, am închis 
dulapul la loc şi am dus cartea în odaia mea, cu un 
sentiment foarte ciudat, cu inima bătându-mi în piept să se 
spargă şi cu răsuflarea tăiată, parcă aş fi presimţit că viaţa 
mea se afla la o mare răspântie. Când am ajuns în camera 
mea, am încuiat uşa şi am deschis romanul. Dar nu eram în 
stare să citesc. Deocamdată aveam altă grijă - să-mi asigur 
pentru totdeauna intrarea în bibliotecă, să-mi pot lua 


oricând orice carte, fără să ştie nimeni. De aceea mi-am 
amânat desfătarea cititului pentru o clipă mai potrivită, am 
dus cartea îndărăt şi am pus-o la locul ei, iar cheia am 
ascuns-o la mine. Aceasta a fost cea dintâi faptă urâtă din 
viaţa mea. Am aşteptat răsplata faptei mele, dar toate s-au 
aranjat cum nu se poate mai bine. Secretarul şi ajutorul lui 
Piotr Alexandrovici, după ce a pierdut o seară întreagă şi o 
parte din noapte în căutarea cheii, bâjbâind pe jos, cu o 
luminare în mână, s-a hotărât ca a doua zi de dimineaţa să 
cheme un lăcătuş să-i facă o altă cheie. Aşa s-au liniştit 
lucrurile şi nimeni nu a mai auzit nimic despre dispariţia 
cheii. Eu, pe de altă parte, m-ain purtat cu multă precauţie 
şi viclenie. N-am pătruns în bibliotecă decât peste o 
săptămână, după ce m-am convins că nu mai există nici o 
bănuială şi că pericolul trecuse. La început, intram în 
bibliotecă numai când secretarul nu era acasă, dar mai 
târziu am început să pătrund în ea prin sufragerie, pentru 
că secretarul se mulțumea doar să ţină cheia în buzunar —- 
cărţile nu-l interesau şi nu avea ce să caute acolo. 

Am început să citesc cu sete nepotolită şi curând m-am 
adâncit cu totul în lectură. 'Toate năzuinţele mele, abia 
născute, toate dorinţele mele din ultima vreme, elanurile 
nedesluşite ale adolescenţei, care-mi răscoleau sufletul, 
stârnite fără veste de dezvoltarea mea prea timpurie - totul 
găsise pe neaşteptate un nou făgaş. Era ca şi cum, sătulă de 
noua mea hrană, mi-aş fi urmat acum adevărata cale. 
Foarte curând, îneîntarea mi-a cuprins inima şi mintea cu 
atâta putere, iar fantezia şi-a luat zborul cu atâta avânt, 
încât am uitat aproape tot ce mă înconjura. Parcă soarta 
însăşi m-ar fi oprit în pragul noii mele vieţi spre care 
năzuiam cu atâta nerăbdare, încereând să mi-o închipui zi 
şi noapte. Înainte de a mă împinge pe calea cea nouă şi 
necunoscută, soarta mă suise pe o culme, de unde-mi arăta 
priveliştea plina de farmec a viitorului meu, într-o 
perspectivă strălucită şi ademenitoare. Mi-a fost dat să 
trăiesc dinainte acest viitor, să-l aflu din cărţi, să-l simt în 


visările mele, în nădejdile şi în elanurile mele pasionate, în 
frământările dulci ale sufletului meu de adolescentă. Citeam 
tot ce-mi cădea în mână, fără alegere; dar soarta mi-a fost 
binevoitoare, căci tot ceea ce cunoscusem şi simţisem până 
atunci era atât de nobil şi de sobru, încât nu mi-a îngăduit 
să mă las ademenită de pagini prea libere, impure. Mă 
păzeau instinctul meu de copil, vârsta fragedă şi tot 
trecutul meu. Acum, parcă întreaga mea viaţă de mai- 
nainte se lămurea dintr-o dată. Aveam impresia că aproape 
fiecare pagină pe care o citeam îmi era cunoscută, de parcă 
aş fi trăit eu însămi, demult, ceea ce scria acolo. Parcă 
trecusem prin toate pasiunile, prin toată viaţa aceasta care- 
mi răsărea dinaintea ochilor minţii în forme atât de 
neaşteptate, în tablouri atât de pline de vrajă. Şi cum era să 
nu mă pierd, uitând de clipa prezentă, aproape 
înstrăinându-mă de realitate, când în fiecare carte pe care 
o citeam regăseam acelaşi spirit de aventură, mereu 
aceleaşi legi ale destinului, stă-pâne peste om, izvorâte însă 
din aceeaşi lege principală a vieţii umane. 

— Chezăşie a salvării, ocrotirii şi a fericirii! Ilocmai această 
lege pe care o presupuneam, mă străduiam din răsputeri s- 
o ghicesc cu ajutorul tuturor instinctelor mele, trezite, aş 
putea spune, de un simţ al autoapaărării, ca şi cum o forţă m- 
ar fi prevenit de acest destin, ca şi cum cineva ar fi vrut să 
mă ocrotească. Eram frământată ca de o presimţire 
profetică, deşi zi de zi speranţa îmi înaripa sufletul şi 
năzuinţa spre acest viitor, spre această viaţă descoperită în 
cărţi - viaţă zugrăvită cu toată puterea artei şi farmecul 
poeziei - era tot mai imperioasă, mai de neînvins. Dar, după 
cum am mai spus, fantezia îmi domolea nerăbdarea şi 
mărturisesc că eram îndrăzneață doar în visurile mele, pe 
când în realitate eram stăpânită de o teamă instinctivă de 
viitor. De aceea, ca şi cum m-aş fi înţeles cu mine însămi, m- 
am mulţumit, deocamdată inconştient, cu lumea fanteziei, 
cu lumea visurilor, unde eram singură stăpânitoare, unde 
nu găseam decât ispite şi bucurii, unde nenorocirea, chiar 


dacă era îngăduită, nu juca decât un rol pasiv, trecător, 
necesar contrastelor plăcute şi neaşteptatei cotituri a sorții 
spre deznodământul fericit al romanelor pline de exaltare 
zămislite în capul meu. Aşa înţeleg eu astăzi starea mea de 
spirit de atunci. 

Şi viaţa aceasta în lumea fanteziei, care însemna 
înstrăinarea mea de lumea înconjurătoare, a putut să 
dureze trei ani încheiaţi! 

Ea era taina mea şi după trei ani încheiaţi, tot nu ştiam 
dacă trebuia să mă tem sau nu de surprinzătoarea mea 
descoperire. Tot ceea ce am gândit-şi am simţit în această 
perioadă a vieţii mele mi-era familiar, apropiat. In toate 
fanteziile mele mă vedeam mereu numai pe mine însămi, 
atât de insistent, încât ajunsesem să mă simt încurcată şi 
speriată de orice privire străină, care încerca să-mi 
pătrundă în suflet. De altfel, toţi din casă trăiam atât de 
retraşi, de răzleţiţi de societate, într-o linişte ca de mânăs- 
tire, încât, fără voia noastră, ne concentram atenţia asupra 
propriei noastre persoane, simțind o adevărată necesitate 
de a ne închide în noi înşine. Şi ceea ce s-a întâmplat cu toţi 
ceilalţi, s-a întâmplat şi cu mine. In cei trei ani nu s-a 
schimbat nimic în jurul meu, totul a rămas neclintit. Între 
noi domnea, ca totdeauna, o monotonie deprimantă, care, 
după cum îmi dau seama astăzi, dacă n-aş fi fost ocupată cu 
tainica mea activitate, m-ar fi distrus sufleteşte şi m-ar fi 
împins la cine ştie ce deznodământ, poate chiar la 
răzvrătire, ca să ies din acest mediu trist şi apăsător şi 
acest deznodământ ar fi fost, poate, pieirea mea. Madame 
Leo-tard îmbătrânise şi nu mai ieşea decât rar din odaia ei. 
Copiii erau încă prea mici, iar B.; nespus de plicticos. Soţul 
Alexandrei Mihailovna rămăsese tot atât de aspru, de 
nepătruns şi de închis în sine însuşi ca înainte. Peste 
legăturile sale cu soţia plutea acelaşi mister. Taina aceasta a 
lor lua forme tot mai grave, mai amenințătoare şi eram din 
ce în ce mai neliniştită pentru soarta Alexandrei Mihailovna. 
Viaţa ei monotonă, lipsită de bucurii, se stingea văzând cu 


ochii. Sănătatea i se şubrezea din zi în zi mai mult. Până la 
urmă o cuprinse un fel de desperare, îţi dădeai seama că 
trăieşte sub apăsarea unei ameninţări necunoscute, de 
neînțeles, de care nici ea nu era conştientă - sub apăsarea 
unei primejdii cumplite şi nelămurite, pe care o primea ca 
pe un martiriu de neînlăturat al vieţii ei sacrificate. Din 
pricina acestei torturi surde, inima ei se înăsprise; până şi 
mintea ei cunoştea acum alte frământări, mai sumbre, mai 
triste. M-a uimit mai ales descoperirea că, pe măsură ce 
înaintam în vârstă, ea se îndepărta de mine, ca până la 
urmă tainele pe care şi le păstra cu grijă să aştearnă între 
noi o plictiseală de nesuportat. Câteodată mi se părea că nu 
ţine de loc la mine, ba chiar că o stingheresc. După cum am 
spus mai înainte, începusem să mă depărtez conştient de 
ea, dar parcă mă molipsise, totuşi, trăsătura misterioasă a 
caracterului ei. lată de ce, tot ceea ce am simţit şi am 
gândit în aceşti trei ani, tot ceea ce s-a născut în sufletul 
meu, în visurile mele, în nădejdile şi în entuziasmul meu 
pasionat, toată bogăţia de cunoştinţe noi - pe toate le-am 
păstrat ca pe o taină a mea şi numai a mea. O dată ce am 
început să ne ascundem una de alta, nu ne-am mai putut 
apropia, cu toate că mi se părea că o iubesc din zi în zi mai 
mult. Nu pot să-mi amintesc fără lacrimi în ochi de iubirea 
ei pentru mine, de îndatorirea pe care şi-o luase în inima ei 
să-mi dăruiască întreaga comoară a dragostei sale şi să-şi 
împlinească legământul de a-mi fi mamă bună. E drept că 
propria ei nenorocire o făcea uneori să mă părăsească 
parcă, să mă uite, iar eţi căutam să nu4 amintesc cu nimic 
de existenţa mea, aşa că m-am apropiat de cei şaisprezece 
ani ai mei fără ca ea să-şi dea seama de ceea ce se petrecea 
cu mine. Dar în clipele ei conştiente, când învăluia toate cu 
o privire mai senină, începea deodată să se neliniştească 
pentru viitorul meu. Mă chema, nerăbdătoare, din odaia 
mea, de la lecţiile şi studiile mele şi mă copleşea cu 
întrebări, mă descosea ca şi cum ar fi vrut să mă cunoască 
mai bine. Nu se mai dezlipea de lingă mine zile întregi, 


silindu-se să-mi ghicească toate dorinţele, toate năzuinţele, 
îngrijorată probabil de vârsta mea, de prezentul şi de 
viitorul meu, oferindu-mi ajutorul ei cu o dragoste 
nemărginită - aş putea spune cu venerație. Dar se 
dezobişnuise să stea prea multă vreme despărțită de mine; 
de aceea, uneori era atât de stângace, încât îi observam şi 
înţelegeam foarte uşor intenţiile. Aşa, bunăoară - şi aceasta 
s-a întâmplat după ce împlinisem şaisprezece ani - căutând 
prin cărţile mele, a început să se intereseze de ceea ce 
citeam. Descoperind că lecturile mele erau acelea ale unui 
copil de doisprezece ani, s-a speriat. Am ghicit cauza 
tulburării ei şi am început s-o observ cu atenţie. Două 
săptămâni încheiate m-a pregătit, m-a descusut, ca să se 
convingă de dezvoltarea mea intelectuală şi de cerinţele 
mele. În sfârşit, s-a hotărât să înceapă şi pe masa noastră a 
apărut Ivanhoe de Walter Scott, pe care-l citisem demult, 
cel puţin de trei ori. La început, plină de sfială, mi-a urmărit 
impresiile, vrând parcă să le cântărească, temându-se 
parcă de ele. Până la urmă, încordarea dintre noi, de care- 
mi dădeam prea bine seama, a dispărut; ne-am înflăcărat 
amândouă şi eram neînchipuit de bucuroasă că puteam, în 
sfârşit, să nu mă mai ascund de ea! Când am terminat de 
citit romanul, a rămas încântată de mine. Găsea că toate 
observaţiile mele din timpul lecturii erau juste, toate 
impresiile - adevărate. După părerea ei, dezvoltarea mea 
intelectuală era foarte avansată. Uimită de această 
descoperire, entuziasmată de mine, s-a apucat din nou să- 
mi supravegheze educaţia. Acum se gândea să nu se mai 
despartă de mine - ceea ce nu depindea de ea. Curând, 
soarta a vrut să ne despărţim iarăşi. A fost de ajuns o nouă 
criză a bolii ei, o nouă izbucnire a eternei ei dureri şi au 
urmat din nou înstrăinarea, secretele, neîncrederea şi 
poate chiar ura. 

Dar şi în astfel de clipe se întâmpla să ne întoarcem iar la 
vechiul nostru fel de a fi. Lectura în comun, câteva cuvinte 
de simpatie, rostite de una sau alta dintre noi, sau muzica 


ne făceau să uităm totul, să vorbim, să vorbim peste măsură 
chiar, ca apoi să rămânem oarecum ruşinate una faţă de 
alta. După ce ne dezmeticeam în câteva clipe, ne priveam 
speriate, cu neîncredere şi cu o curiozitate bănuitoare. 
Eiecare dintre noi simţea în sine însăşi o barieră peste care 
cealaltă nu trebuia să treacă. Nu îndrăzneam să trecem 
dincolo de această barieră, chiar dacă am fi vrut s-o facem. 

Într-un amurg, mă aflam în cabinetul de lucru al 
Alexandrei Mihailovna şi citeam o carte. Ea improviza la 
pian pe tema unui cântec' preferat, italian. Când a trecut, în 
final, la melodia pură a ariei, fermecată de ea, cu sufletul 
înfiorat, am început să cânt încetişor, cu sfială, acelaşi motiv. 
Curând, absorbită cu totul de cântec, m-am ridicat de la 
locul meu şi m-am apropiat de pian. Alexandra Mihailovna, 
ghicindu-mi gândul, a început să mă acompanieze, 
urmărind cu mare dragoste fiecare notă a vocii mele. Părea 
uimită de bogăţia ci. Până atunci nu mă auzise niciodată 
cântând. De altfel, nici eu însămi nu-mi dădeam bine seama 
că aş fi în stare să cânt. Acum ne însufleţisem amândouă. 
Vocea mea devenea din ce în ce mai puternică, energia şi 
pasiunea cântecu-lui meu erau stimulate de uimirea plină 
de bucurie a Alexandrei Mihailovna, pe care o ghiceam în 
fiecare măsură a acompaniamentului ei. Cântecul s-a sfârşit 
atât de bine, cu atâta însufleţire, cu atâta forţă, încât ea mi- 
a luat amândouă mâinile într-ale ei, adânc emoţionată, 
privindu-mă fericită. 

— Anneta, dar ai o voce minunată! A izbucnit ea. Doamne, 
cum nu mi-am dat seama de asta până acum! 

— Nici eu n-am ştiut până acum că am voce, i-am răspuns 
eu, în culmea fericirii. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, fetiţa mea dragă, 
odorul meu! Să-i mulţumeşti lui că ţi-a dat acest har! Cine 
ştie... Ah Doamne, Dumnezeule! 

Era atât de emoţionată de această descoperire 
neaşteptată, atât de fericită, că nu ştia ce să-mi mai spună, 
cum să mă mai dez-mierde. Era una din acele clipe pline de 


sinceritate, de simpatie reciprocă, de intimitate, cum nu 
mai avusesem de mult. După un ceas, toată casa părea în 
sărbătoare. Alexandra Mihailovna a trimis îndată să-l cheme 
pe B.; în aşteptarea lui, am deschis un alt caiet de muzică, 
cu bucăţi pe care le cunoşteam şi am încercat o nouă arie. 
De data aceasta, cuprinsă de timiditate, am început să 
tremur. Mă temeam să nu spulber prima impresie bună. 
Dar foarte curând, propria mea voce mi-a dat siguranţă şi 
curaj. Amploarea ei mă mira din ce în ce mai mult. Această 
a doua încercare mi-a risipit ultimele îndoieli. Alexandra 
Mihailovna, într-o izbucnire de bucurie nestăvilită, a trimis 
după copii, ba chiar şi după dădaca copiilor şi, în sfârşit, în 
entuziasmul ei fără margini, s-a dus să-şi cheme soţul din 
cabinetul lui, ceea ce n-ar fi îndrăznit să facă în nici o altă 
împrejurare. Piotr Alexandrovici a ascultat binevoitor 
noutatea, m-a felicitat şi a spus cel dintâi că trebuie să iau 
lecţii de canto. Alexandra Mihailovna, fericită şi 
recunoscătoare, ca şi cum soţul ei ar fi făcut cine ştie ce 
pentru ea însăşi, s-a repezit să-d sărute mâinile. In sfârşit, a 
sosit şi B. S”a bucurat, pentru că ţinea mult la mine. Şi-a 
amintit de tatăl meu, de trecut şi după ce am cântat în faţa 
lui de două-trei ori, a declarat cu un aer grav, cu îngrijorare 
şi cu oarecare teamă că fără îndoială aveam posibilităţi, 
poate chiar şi talent şi în orice caz trebuia neapărat să iau 
lecţii. Îndată după aceea, ca şi cum şi-ar fi dat seama 
amândoi că au mers prea departe cu laudele şi că era prea 
curând şi primejdios să mă ridice în slăvi, Alexandra 
Mihailovna şi B., ferindu-se de mine, au început să se 
înţeleagă prin semne, pe care le-am observat, aşa încât 
complotul în privinţa mea mi s-a părut foarte naiv şi 
stângaci. Am râs în sinea mea toată seara, văzându-i cum 
după fiecare bucată nouă pe care o cântam se sileau să-şi 
înăbuşe bucuria, ba făceau chiar anume observaţii critice 
cu glas tare, atrăgându-mi atenţia asupra lipsurilor mele. 
Dar n-au putut să se stăpânească prea multă vreme. B., 
extrem de emoţionat, copleşit de bucurie, s-a trădat cel 


dintâi. Nu bănuisem niciodată că ţinea atât de mult la mine. 
Toată seara, conversaţia noastră a fost toarte prietenoasă şi 
plină de căldură. B. ne-a povestit din viaţa câtorva cântăreţi 
şi actori cunoscuţi. Vorbea de ei cu entuziasmul unui 
adevărat artist, cu venerație, pătruns de adâncă emoție. 
Apoi s-a vorbit de tatăl meu, de copilăria mea, de prinţ şi de 
familia lui, despre care nu mai auzisem decât foarte puţin 
din ziua despărțirii noastre. De altfel, nici Alexandra 
Mihailovna nu ştia prea multe despre ei. B. cunoştea mai 
multe amănunte, pentru că fusese de câteva ori la Moscova. 
Dar când s-a ajuns la acest subiect, convorbirea a luat 
deodată o întorsătură oarecum misterioasă, neînţeleasă 
pentru mine şi mai ales două-trei observaţii în legătură cu 
prinţul nu le-am putut pricepe de Loc. Alexandra 
Mihailovna a amintit de Katia, însă B. n-a spus nimic precis 
şi mi s-a părut chiar că prefera să nu vorbească despre ea, 
ceea ce m-a uimit. Eu n-o uitasem pe Katia, iar dragostea 
mea pentru ea nu numai că, nu se stinsese, ci, dimpotrivă, 
nu-mi închipuiam o singură clipă că legăturile noastre de 
prietenie s-ar fi putut schimba vreodată. Până în seara 
aceea nu mă gândisem nici la despărţirea noastră, nici la 
anii îndelungaţi pe care-i petrecusem departe una de alta, 
fără să ne scriem, nici la deosebirea dintre educaţia noastră 
şi caracterele noastre. Eram mereu cu gândul la ea, ca şi 
cum nu ne-am fi despărţit. Katia continua să trăiască alături 
de mine. În' reveriile, în romanele şi în aventurile mele 
fantastice, păşeam întotdeauna alături, mână în mână. 
Închipuindu-mă eroină a cărţii pe care o citeam, îi făceam 
loc numaidecât alături de mine şi prietenei mele şi 
împărţeam romanul în două părţi, personajul principal al 
uneia din ele fiind, fireşte, creat de mine, cu toate că-mi 
furam fără milă autorii preferaţi. În sfârşit, consiliul nostru 
de familie a hotărât să invite un profesor de canto să-mi dea 
lecţii. B. l-a recomandat pe profesorul cel mai bun, cel mai 
cunoscut. Chiar a doua zi, s-a prezentat italianul D., care, 
după ce m-a ascultat cântând, a fost de aceeaşi părere cu 


B., prietenul său. A adăugat apoi că ar fi mult mai folositor 
pentru mine să urmez la clasa lui, împreună cu alte eleve. 
În felul acesta mi-ar creşte râvna, mi-aş dezvolta vocea, 
stimulată de spiritul de competiţie cu celelalte colege ale 
mele, de emulaţie, precum şi de multiplele mijloace pe care 
le-aş avea acolo la îndemână. Alexandra Mihailovna a 
consimţit numaidecât şi din ziua aceea mă duceam de trei 
ori pe săptămână, dimineaţa la ora opt, la conservator, 
însoţită de o cameristă. 

Voi povesti acum o întâmplare ciudată, care a avut o 
puternică înrâurire asupra mea şi a însemnat începutul 
unei noi perioade din viaţa mea. Împlinisem şaisprezece 
ani, şi, o dată cu această aniversare, o apatie de neînțeles 
mi-a ferecat sufletul. O acalmie de neîndurat, o tristeţe 
adâncă, pe care nici eu nu mi le puteam explica, puseseră 
stăpânire pe mine. Toate visurile mele pieriseră, toate 
elanurile şi chiar reveriile mele dispăruseră, ca şi cum mi 
abcdefghijklmnopgrstuvwxyzşţăiâ-aş fi pierdut imaginaţia. 
O nepăsare lipsită de căldură luase locul înflăcărării de 
altădată din sufletul meu lipsit de experienţă. Nu mă mai 
bucura nici măcar talentul meu, pe care toţi cei apropiaţi îl 
întâmpinaseră cu atâta entuziasm! Nu mă mai atrăgea de 
loc şi-l neglijam fără părere de rău. Nimic nu mă mai distra. 
Până şi pe Alexandra Mihailovna o priveam cu o indiferenţă 
rece, la care se adăuga un simţământ de vinovăţie, pentru 
că nu puteam să nu-mi dau seama de această indiferenţă a 
mea. Apatia mea era întreruptă fără motiv doar de stări de 
melancolie sau de crize neaşteptate de plâns. Căutam 
singurătatea. Şi tocmai în această perioadă ciudată a vieţii 
mele o întâmplare neobişnuită m-a zguduit până în adâncul 
sufletului şi mi-a transformat toropeala într-o adevărată 
furtună. Inima mea a primit o lovitură năprasnică... lată ce 
s-a întâmplat. 

VII. 

Am intrat în bibliotecă (clipa aceasta va rămâne neştearsă 
în amintirea mea) şi am luat Apele de la Saint-Ronan, 


singurul roman al lui Walter Scott pe care nu-l citisem încă. 
Îmi amintesc că o nelinişte inexplicabilă, stârnită de 
presimţiri chinuitoare, îmi răvăşea inima. Îmi venea să 
plâng. Razele piezişe ale soarelui în asfinţit pătrundeau din 
plin prin ferestrele înalte, răsfrângându-se pe parchetul 
lucios al încăperii şi învăluind odaia într-o lumină neobişnuit 
de puternică. Domnea liniştea. În încăperile de alături nu 
era ţipenie de om. Piotr Alexandrovici plecase de acasă, iar 
Alexandra Mihailovna zăcea bolnavă la pat. Plângeam. Am 
deschis cartea la partea a doua şi am început s-a răsfoiesc 
la întâmplare, căutând să prind înţelesul unor frânturi de 
frază care-mi cădeau sub ochi. Încercam să ghicesc, cum se 
ghiceşte când deschizi o carte la întâmplare. Sunt clipe 
când toată energia minţii şi a sufletului, încordată până, la 
durere, aprinde în noi flacăra vie a conştiinţei şi atunci 
sufletul, zguduit, are viziuni profetice şi freamătă de 
presimţirea viitorului. Şi întreaga noastră fiinţă, însetată de 
viaţă, este pătrunsă de o nădejde oarbă, arzătoare, che- 
mănd parcă viitorul, oricare ar fi el, cu toate tainele, cu tot 
necunoscutul lui, cu toate furtunile şi viscolele lui, cu orice 
preţ, numai viaţă să fie. O asemenea clipă am cunoscut 
atunci. 

Mi-aduc aminte că am închis cartea anume ca s-o deschid 
apoi la întâmplare, ca să-mi aflu viitorul la pagina care-mi 
va cădea sub ochi. Dar, deschizând din nou, am văzut o 
foaie de hârtie împăturită în patru şi atât de bine presată, 
de parcă ar fi stat câţiva ani uitată acolo. Am început să 
examinez cu mare curiozitate hârtia găsită. Era o scrisoare, 
fără adresă, semnată cu inițialele: S. O. Atunci am privit-o 
cu şi mai mare atenţie, am despăturit hârtia aproape lipită 
din pricina presiunii îndelungate între filele cărţii, pe care 
lăsase, de altfel, o urmă de formă dreptunghiulară. Cutele 
scrisorii erau roase, uzate. Se cunoştea că fusese citită de 
nenumărate ori şi păstrată ca o comoară. Cerneala se 
decolorase, se spălăcise - trecuse prea multă vreme de 
când fusese scrisă! Câteva cuvinte, pe care mi-a căzut 


privirea, mi-au făcut inima să tresară de nerăbdare. 
Încurcată, suceam şi învâr-team scrisoarea în mână, 
îndepărtând parcă anume clipa citirii ei. Întâmplător, am 
ridicat-o în dreptul luminii. Da, lacrimi picuraseră pe 
rândurile scrise şi se uscaseră. Petele se mai desluşeau încă 
pe hârtie. Ici-colo, litere întregi erau şterse de lacrimi. Ale 
cui erau lacrimile? In sfârşit, cu răsuflarea tăiată de emoție, 
am citit prima pagină până la jumătate şi un strigăt de 
uimire mi-a izbucnit din piept. Am ascuns scrisoarea sub 
băsmăluţă, am pus cartea la loc, am închis dulapul şi am dat 
fuga în odaia mea, unde m-am încuiat şi am început să 
citesc scrisoarea de la capăt. Dar inima îmi bătea atât de 
tare, încât cuvintele şi literele îmi jucau pe dinaintea 
ochilor. Multă vreme n-am înţeles nimic din ceea ce citeam. 
Îmi dădeam numai seama că încep să descopăr taina. Şi 
descoperirea aceasta m-a lovit ca un trăsnet, pentru că 
ştiam cui fusese adresată scrisoarea. Ştiam că săvârşesc 
aproape o crimă citind-o, dar clipa a fost mai tare decât 
mine! Ea era adresată Alexandrei Mihailovna. 

Voi transcrie aici această scrisoare. Înţelesesem vag 
despre ce era vorba şi, după ce am citit-o şi am recitit-o de 
nenumărate ori, multă vreme nu m-au părăsit gândurile 
apăsătoare, izvorâte din dezlegarea tainei. Din clipa aceea, 
viaţa parcă mi se frânsese. 

Furtuna şi răzvrătirea din inima mea au fost atât de 
puternice, încât aproape că nu m-au mai părăsit niciodată, 
pentru că această 'Scrisoare a fost izvorul a nenumărate 
întâmplări. Ghicisem bine! -<; viitorul. 

I['','tEra o scrisoare de adio, ultima scrisoare, sfâşietoare. 
Când am 

“jcitit-o, am simţit o strângere de inimă atât de dureroasă, 
ca şi cum leu însămi aş fi pierdut totul, ca şi cum totul mi-ar 
fi fost smuls [pentru totdeauna, chiar şi visurile şi nădejdile 
mele, ca şi cum nu mi-ar mai fi rămas nimic în afară de viaţa 
care-mi apărea acum fără rost. Cine era el, autorul acestor 
rânduri? Cum a fost viaţa ei, după această scrisoare? Am 


găsit acolo nenumărate aluzii şi atât de multe date, încât 
mi-era cu neputinţă să greşesc; pe de altă parte, se aflau în 
ea atâtea enigme, încât nu se putea să nu te pierzi în 
presupuneri. Dar ghicisem aproape totul. Pe lingă aceasta, 
însuşi stilul ei te făcea să te gândeşti la multe şi-ţi dezvăluia 
caracterul acestei legături, care zdrobise două inimi. 
Gându-rile şi simţămintele autorului te izbeau prin 
claritatea lor. Erau cu totul aparte şi, după cum am mai 
spus, de ajuns ca să-mi dezvăluie taina. Dar iată scrisoarea, 
pe care o redau cuvânt cu cuvânt: Ai spus că n-osămă uiţi 
niciodată. Te cred şi de azi înainte gândul acesta va fi viaţa 
mea. A venit ceasul despărțirii! Trebuie să ne despărţim. O 
ştiam de mult, frumoasa mea, bună şi tristă, însă abia astăzi 
am înţeles ceea ce ştiam. In tot timpul nostru, în tot timpul 
cât m-ai iubit, inima mea a suferit mereu, nespus, pentru 
dragostea noastră şi - mă vei crede oare? + - acum mă simt 
mai uşurat! Ştiam de mult că aşa se va sfârşit totul, că aşa 
ne-a fost sortit! Aşa a vrut fatalitatea! Ascultă-mă, 
Alexandra: noi doi nu eram de-o seamă. Am simţit mereu, 
întotdeauna acest lucru! Nu eram vrednic de tine şi numai 
eu, eu singur trebuie să îndur pedeapsa pentru fericirea 
pierdută! Spune-mi ce eram eu înainte de a te cunoaşte pe 
tine? Doamne! Au trecut doi ani şi nu mi-am venit încă în 
fire, n-am putut să înţeleg încă de ce m-ai îndrăgit tu pe 
mine! Nu înţeleg cum am ajuns să mă îndrăgeşti, de unde a 
început totul? Iţi aduci aminte ce eram eu în comparaţie cu 
tine? Eram oare vrednic de tine? Şi de ce m-ai ales? Ce rn-a 
deosebit de ceilalţi? Înainte de a te cunoaşte, eram un om 
grosolan, necioplit, stângaci şi mohorât. Nici nu doream şi 
nici nu mă gândeam la altă viaţă; nu o cunoşteam şi nici n-o 
chemam să vină. Totul era înăbuşit în mine şi nu ştiam nimic 
mai important pe lume decât zorul muncii mele de toate 
zilele. O singură grijă aveam: aceea a zilei de mâine, dar şi 
pe aceasta o priveam cu nepăsare. Mai înainte, tare demult, 
întrezărisem şi visasem ceva, ca un neghiob. Dar de atunci 
s-a scurs multă vreme, foarte multă vreme şi m-am deprins 


cu un trai singuratic, aspru, liniştit şi nu mai simţeam frigul, 
sloiurile de gheaţă care-mi ferecau inima. Şi inima mea a 
adormit. Ştiam şi hotărâsem că pentru mine nu va mai 
răsări niciodată soarele, credeam că aşa va fi totdeauna şi 
nu crâcneam, pentru că socoteam că aşa trebuie să fie. 
Când ai trecut pe lângă mine, nici n-am înţeles că aş putea 
îndrăzni să-mi ridic privirea asupra ta. Eram ca un sclav în 
faţa ta. Inima nu-mi fremăta, nu zvâcnea, nu mi te vestea - 
era liniştită. Sufletul meu nu-l recunoştea pe altău, cu toate 
că simţea lumina minunatei lui surori. Era un simţământ 
nedesluşit, ca şi al firicelului de iarbă când se revarsă 
asupra lui lumina divină care-l încălzeşte şi-l mân-gâie la fel 
ca şi pe splendida floare lângă care se adăposteşte, modest. 
lar după ce am aflat totul - îţi aminteşti, după seara aceea, 
după cuvintele acelea care m-au zguduit până în adâncul 
sufletului - am fost uluit, orbit, tulburat şi - ştii tu oare? 

— Eram atât de uluit, încât nu-mi venea să cred, nu te 
înţelegeam! Nu ţi-am spus-o niciodată. Tu nu ştiai nimic. 
Înainte de a te cunoaşte pe tine, nu eram acelaşi om pe 
care l-ai cunoscut tu. Dacă aş fi putut, dacă aş fi îndrăznit să 
vorbesc, ţi-aş fi mărturisit totul, demult. Dar am tăcut; acum 
însă îţi voi spune totul, pentru ca să ştii pe cine părăseşti, 
de ce fel de om te desparţi! Ştii tu în ce fel te-am înţeles la 
început? Pasiunea m-a cuprins ca o flacără, apoi a pătruns 
ca veninul în sângele meu. Ea mi-a tulburat mintea şi 
sufletul. Eram beat, buimac şi răspundeam dragostei tale 
curate, pline de compasiune, nu ca de la egal la egal, nu ca 
un om vrednic de sentimentul tău curat, ci inconştient, fără 
inimă. Nu te cunoşteam. ţi răspundeam ca aceleia care, în 
ochii mei, co-borâse până la mine şi nu ca femeii care voia 
să mă ridice până la ea. Ştii tu oare de ce te bănuiam, ce 
însemna pentru mine acest: a cobori până la mine? Dar nu 
vreau să te jignesc cu mărturisirea mea; îţi voi spune doar 
atât: te-ai înşelat amarnic în părerea ta despre mine! 
Niciodată, nicicând n-am fost în stare să mă ridic până la 
tine! După ce te-am înţeles, n-am putut să fac altceva decât 


să rămân în contemplare, să stau să te privesc de departe, 
nefiind în stare să ajung până la tine, dar iubindu-te fără 
margini. Insă prin aceasta nu mi-am răscumpărat vina. 
Pasiunea mea, înnobilată prin tine, nu era dragoste - de 
dragoste mi-era teamă şi nu îndrăzneam să mă 
îndrăgostesc de tine - dragostea cere reciprocitate, 
egalitate, dar eu nu eram vrednic de toate astea... Şi nu ştiu 
ce-a fost cu mine! O! Cum aş putea să-ţi povestesc totul, 
cum aş putea să te fac să înţelegi!... La început, nu mi-a 
venit să cred... Îţi aminteşti tu oare, după ce s-a potolit 
prima mea emoție, când mi s-a limpezit privirea, când a 
rămas doar sentimentul neprihănit, înălţător, cât am fost de 
uimit, de tulburat, de îngrozit şi - ţii minte - cum m-am 
aruncat hohotind de plâns la picioarele tale? 'Ţii minte cum 
te-ai speriat şi m-ai întrebat cu lacrimi în ochi, ce-i cu mine? 
Am tăcut, n-arn putut să-ţi dau un răspuns. Dar inima îmi 
tresaltă de durere, fericirea mă strivea ca o povară de 
nesuportat şi plânsul meu îmi spunea: „Pentru ce mi-a fost 
dată această fericire? Cum de am meritat-o?” Soră dragă, 
soră iubită! De câte ori - tu n-ai ştiut - de câte ori ţi-am 
sărutat poala rochiei, pe ascuns, pentru că mă socoteam 
nevrednic de tine - şi atunci mi se tăia răsuflarea şi inima 
începea să bată rar şi puternic, de parcă ar fi vrut să se 
oprească, să amorţească pentru totdeauna. Când îţi luam 
mâna, păleam şi începeam să tremur, căci puritatea 
sufletului tău mă intimida! O, nu mă simt în stare să exprim 
tot ce s-a adunat în sufletul meu şi ceea ce aş fi vrut nespus 
să-ţi destăinuiesc. Ştii tu oare că uneori îmi făcea rău 
veşnica ta duioşie plină de compasiune? Când m-ai sărutat 
(aceasta s-a întâmplat o singură dată şi nicicând nu voi uita 
clipa aceea), privirea mi s-a înceţoşat şi inima a încremenit 
în mine. De ce nu am murit atunci, la picioarele tale? Vezi, 
îţi spun tu pentru întâia oară, cu toate că mi-ai poruncit 
demult s-o fac. Ai să înţelegi tu oare tot ce vreau să-ţi spun? 
Vreau să-ţi spun totul, şi-ţi voi spune totul. Da, tu mă iubeşti 
mult, tu m-ai iubit ca pe un frate, m-ai iubit ca pe o creaţie a 


ta, pentru că tu ai dat viaţă inimii mele, mi-ai deşteptat 
inima din toropeală şi mi-ai revărsat în piept dulci speranţe. 
lar eu nu puteam, nu îndrăzneam să te numesc niciodată 
soră, pentru că nu mă simţeam în stare să-ţi fiu frate, 
pentru că nu eram egali, pentru că tu te-ai înşelat în 
părerea ta despre mine! 

Vezi tu, nu vorbesc decât de mine, chiar şi acum, în 
această clipă de groaznică nenorocire; nu mă gândesc 
decât la mine, cu toate că ştiu că tu te chinuieşti din pricina 
mea. O, nu trebuie să suferi din pricina mea, prietenă 
scumpă! Ştii tu oare cât mă simt de înjosit în propriii mei 
ochi? Totul s-a aflat şi ce zarvă s-a iscat! Din pricina mea vei 
fi împroşcată cu disprețul tuturor, vei fi repudiată, 
batjocorită, pentru că valorez atât de puţin în ochii lor! O, 
cât sunt de vinovat că n-am fost vrednic de tine! Dacă aş fi 
fost măcar un om cu vază, dacă m-aş fi bucurat de mai mult 
respect, dacă aş fi însemnat ceva în ochii lor, ei te-ar fi 
iertat! Dar sunt un om neînsemnat, un om de nimic, sunt 
ridicol şi nu există nimic mai rău decât ridicolul. Şi cine sunt 
aceia care ridică glasul? Tocmai pentru că aceştia au 
început să ridice glasul, mi-am pierdut curajul. Întotdeauna 
am fost un om slab. Ştii tu în ce situaţie sunt eu aoum? Râd 
singur de mine însumi şi mi se pare că ei spun adevărul, 
pentru că şi în ochii mei sunt ridicol şi demn de dispreţ. O 
simt; îmi urăsc până şi chipul şi statura şi toate obiceiurile, 
toate apucăturile mele lipsite de distincţie; le-am urât 
întotdeauna! O, iartă-mi desperarea grosolană! Chiar tu m- 
ai învăţat să-ţi spun totul. Eu ţi-am adus pierzania, eu am 
atras asupra ta mânia şi batjocura, pentru că n-am fost 
vrednic de tine. 

Tocmai gândul acesta mă chinuieşte, îmi sfredeleşte 
creierul necontenit, mă roade şi mă înveninează. Şi mereu 
mi se pare că te-ai înşelat, că iubirea ta pentru omul pe 
care ai crezut că-l vei găsi în mine n-a fost decât amăgire. 
lată ce mă doare, iată ce mă face să sufăr cumplit acum şi- 
mi va aduce moartea sau mă va scoate din minţi! 


Şi acum, adio, adio! Acum, când totul s-a aflat, când se aud 
strigătele tuturor, trăncănelile lor (le-arn auzit şi eu!) când 
mă simt umilit, micşorat în propriii mei ochi, când mi-e 
ruşine pentru mine, ba chiar şi pentru tine, pentru alegerea 
pe care ai făcut-o, când m-am blestemat pe mine însumi - 
acum trebuie să fug undeva, să dispar pentru liniştea ta. 
Aşa mi se cere şi niciodată, niciodată n-o să mă mai vezi! 
Aşa trebuie să fie, aşa ne-a fost scris! Mi s-a dat prea mult 
până acum; dar soarta a greşit şi acum îşi repară greşeala 
şi-mi ia totul îndărăt. Ne-am apropiat unul de altul, ne-am 
cunoscut şi iată că ne despărţim până la viitoarea noastră 
întâlnire! Unde şi când va fi această întâlnire? O, spune-mi, 
draga mea, unde ne vom întâlni, unde să te găsesc, cum să 
te recunosc? Oare mă vei recunoaşte atunci? Mi-e sufletul 
plin de tine. Şi de ce, de ce oare am fost astfel pedepsiţi? 

Învaţă-mă, căci nu înţeleg, nu pot să înţeleg nicidecum, 
învaţă-ina cum să rup viaţa în două, cum să-mi smulg inima 
din piept şi să trăiesc fără ea? O, când mă gândesc că n-am 
să te mai văd niciodată..., niciodată! 

Doamne şi ce zarvă s-a stârnit! Cât de tare mi-e teamă 
pentru tine! Adineauri l-am văzut pe soţul tău - noi nu 
suntem vrednici de el, cu toate că suntem fără păcat faţă de 
el. Ştie totul, ne-a văzut! Înţelege totul şi mai de mult îi era 
totul limpede ca lumina zilei. El ţi-a luat parte, eroic. Te va 
salva, te va apăra împotriva oricăror trăncăneli, împotriva 
hulei. 'Te iubeşte şi te respectă fără margini - el este 
salvatorul tău, în timp ce eu fug, te părăsesc!... M-am 
năpustit să-i sărut mâna... Mi-a spus să plec imediat. Aşa s-a 
hotărât. Se spune că din pricina ta s-a certat cu toată 
lumea; acolo, toţi sunt împotriva ta! A fost învinuit de prea 
mare îngăduinţă şi de slăbiciune. Dumnezeule! Şi câte nu 
se spun acolo pe socoteala ta! Ei nu ştiu, ei nu pot, nu sunt 
în stare să înţeleagă! Iartă-i, iartă-d, sărmana mea, draga 
mea, aşa cum îi iert şi eu, căci mie mi-au răpit mai mult 
decât ţie! 


Nu mai ştiu ce-i cu mine, nu mai ştiu ce-ţi scriu. Despre ce 
ţi-am vorbit ieri, la despărţire? Am uitat. Îmi pierdusem 
capul, iar tu plângeai... lartă-mi lacrimile astea! Sunt atât 
de slab, atât de laş! 

Aş mai vrea să-ţi spun ceva... O! De-aş putea numai o 
singură dată să-mi las lacrimile să curgă în voie pe mâinile 
tale, aşa cum curg acum pe scrisoarea mea! De”aş mai 
putea să stau o singură dată la picioarele tale! De-ar şti ei 
întreaga frumuseţe a sentimentului tău! Dar ei sunt orbi şi 
au inimile pline de orgoliu şi trufie; ei nu văd şi în veci nu 
vor putea să vadă această frumuseţe. Ei nu au cum s-o 
vadă! Ei nu vor crede că eşti nevinovată, chiar dacă în faţa 
judecății lor ar veni să depună mărturie pentru tine tot ce 
există pe pământ. Lor nu le este dat să înţeleagă! Şi cu ce 
piatră vor mai arunca în tine? Mâna cui o va ridica întâi? O, 
ei nu se vor ruşina, vor ridica mii de pietre! Vor cuteza să le 
ridice, pentru că se pricep s-o facă. Vor ridica piatra toţi 
deodată şi vor spune că ei sunt fără de păcat şi-şi vor lua un 
păcat pe suflet! O, dacă ar şti ce fac! Dacă li s-ar putea 
povesti totul, fără ascunzişuri, pentru ca ei să vadă, să 
audă, să înţeleagă şi să se convingă! Dar nu, ei nu sunt atât 
de răi... In desperarea mea, poate că-i calomniez fără 
temei! Poate că te sperii cu temerile mele! 

Nu te teme, nu te teme de ei, scumpa ea! Eite vor 
înţelege, în sfârşit, căci unul te-a şi înţeles: nu-ţi pierde 
speranţa - e soţul tău! Adio, adio! Nu-ţi mulţumesc! Adio 
pentru totdeauna! 

S:.0) 

De tulburare, vreme îndelungată nu am putut să înţeleg ce 
se petrecuse. Eram zguduită, înfricoşată. Realitatea 
pătrunsese pe neaşteptate în viaţa de uşoară reverie în 
care trăisem de trei ani. Îngrozită, simţeam că 
descoperisem o mare taină şi că această taină îmi încătuşa 
întreaga existenţă... Cum? Nici eu nu ştiam îiică. Simţeam 
că abia din clipa aceea începea pentru mine un nou viitor. 
Fără să vreau, luam parte acum mai intens la viaţa şi 


legăturile acelora care până atunci însemnaseră pentru 
mine întreaga lume şi mă temeam pentru mine. Cum să 
pătrund în viaţa lor, eu, o străină nepoftită? Ce-o să le aduc 
eu? Cum se vor dezlega firele care mă legaseră dintr-o dată 
de taina altora? Cine ştie? Poate că noul meu rol va fi 
chinuitor şi pentru mine şi pentru ei. Dar nu puteam să mai 
tac, să nu primesc acest rol, să închid pentru totdeauna în 
inima mea tot ceea ce aflasem. Şi ce se va întâmpla cu 
mine? Ce voi face? Şi, în sfârşit, ce însemna această 
descoperire a mea? Îmi răsăreau în minte mii de întrebări, 
încă vagi, tulburi, şi-mi apăsau inima ca o povară de 
nesuportat. Eram buimacă. 

Îmi amintesc că au urmat apoi alte clipe, care mi-au adus 
alte impresii, nespus do ciudate, cum nu mai cunoscusem 
până atunci. Simţeam că mi se frânsese ceva în inimă, că 
vechea mea durere dispăruse într-o clipă, ca să facă loc 
unui simţământ nou care se revărsa în ea şi nu-mi dădeam 
încă seama dacă trebuia să mă bucur sau să mă întristez. 
Clipa aceea amintea simţământul omului care-şi părăseşte 
pentru totdeauna casa, viaţa de până atunci, liniştită şi 
lipsită de griji, ca să pornească la drum lung, în necunoscut 
şi întoarce capul pentru ultima oară, luându-şi în gând 
rămas bun de la trecutul său cu inima strânsă de 
presimţirea amară a viitorului ce-l aşteaptă de aci înainte, 
poate aspru şi vitreg. În sfârşit, am izbucnit într-un plâns cu 
suspine şi o mare durere mi-a sfâşiat inima. Simţeam nevoia 
să văd, să aud, să îmbrăţişez pe cineva, să mă lipesc de 
pieptul cuiva. Nu mai puteam, nu mai vroiam să rămân 
singură. M-am năpustit în odaia Alexandrei Mihailovna şi 
am rămas toată seara la ea. Eram singure. Am rugat-o să 
nu cânte la pian, iar eu am refuzat să cânt din gură, cu 
toate rugăminţile ei. Totul mă apăsa şi nu eram în stare să 
mă concentrez nici chiar asupra celui mai neînsemnat gând. 
Mi se pare că am plâns amândouă. Ţin minte doar atât: că 
am speriat-o foarte rău. Ea mă ruga să mă liniştesc, să nu 
mă mai zbucium. Mă privea plină de teamă, îmi spunea că 


sunt bolnavă şi mă mustra că nu-mi îngrijesc sănătatea. În 
sfârşit, am plecat de la ea, chinuită, cu inima zdrobită - 
eram ca în delir, şi, când m-am culcat, mă scuturau 
frigurile. 

Abia după câteva zile mi-am venit puţin în fire şi mi-am dat 
seama de noua situaţie. In timpul acesta şi Alexandra 
Mihailovna şi eu am trăit restrase, în singurătate deplină. 
Piotr Alexandrovici lipsea din Petersburg. Plecase cu nişte 
treburi la Moscova, unde a rămas trei săptămâni. Cu toată 
durata scurtă a acestei despărţiri, Alexandra Mihailovna 
tânjea îngrozitor. In clipele ei de linişte se închidea singură 
în odaie, pentru că şi eu o stingheream. De altfel, căutam şi 
eu singurătatea. Mă frământam într-o încordare 
bolnăvicioasă. Parcă-mi ieşisem din minţi. Uneori treceam 
prin ceasuri cumplite, mă urmăreau gânduri dureroase. Mi 
se părea că aud vorbe batjocoritoare abia şoptite, mi se 
părea că cineva se furişează în sufletul meu, tulburându-mă 
şi otrăvindu-mi fiecare gând. Nu puteam să scap de 
imaginile chinuitoare, care mi se perindau mereu pe 
dinaintea ochilor şi nu-mi dădeau pace. Îmi închipuiam 
suferinţa aceea fără de sfârşit, fără de scăpare, martiriul, 
jertfa adusă cu smerenie, fără crâcnire - o jertfă zadarnică. 
Mi se părea că acela căruia îi fusese adusă această jertfă o 
dispreţuieşte pe Alexandra Mihailovna şi-şi bate joc de ea. 
Mi se părea că văd un criminal care acordă iertare unui om 
neprihănit, şi-mi simţeam inima sfâşiată de durere! În 
acelaşi timp, mă sileam din răsputeri să scap de bănuiala 
mea - o blestemam, mă uram pe mine însămi din cauza 
convingerilor mele care nu erau convingeri, ci doar 
presimţiri, din cauză că nu eram în stare să-mi justific 
impresiile în faţa propriei mele conştiinţe. 

Apoi mă pomeneam analizând în gând diferite fraze din 
scrisoare, acest ultim strigăt al unei cumplite despărţiri. 
Încercam să mi-l închipui pe omul acesta caro n-a fost de-o 
seamă cu ea. Mă străduiam să pătrund înţelesul chinuitor al 
cuvintelor: de-o seamă”. Despăţirea aceasta plină de 


deznădejde îmi sfâşia inima: „Sunt ridicol şi nu există nimic 
mai rău decât ridicolul”. Ce s-a în-tâmplat? Ce erau aceste 
două fiinţe? De ce sufereau, pentru ce se chinuiau, ce 
pierduseră oare? Mă stăpâneam şi citeam iar şi iar, cu 
atenţie încordată, scrisoarea plină de deznădejde, al cărei 
înţeles era atât de straniu, atât de nepătruns pentru mine. 
Dar scrisoarea îmi cădea din mână şi un zbucium plin de 
revoltă îmi răvăşea din ce în ce mai tare sufletul. Până la 
urmă, toate acestea trebuiau să aibă un deznodământ, dar 
eu nu-l înţelegeam încă şi mă temeam de el! 

Când în curtea noastră s-a auzit huruitul trăsurii lui Piotr 
Alexandrovici, care se întorcea de la Moscova, mă simţeam 
atât de rău, de parcă m-aş fi îmbolnăvit. Alexandra 
Mihailovna s-a năpustit cu un strigăt de bucurie în 
întâmpiinarea soţului ei, dar eu am încremenit. Mi-amintesc 
cât de tare m-a speriat propria mea emoție atât de 
neaşteptată. Nu m-am mai putut stăpâni şi am fugit în odaia 
mea. Nu pricepeam de ce m-am speriat aşa, din senin, dar 
mi-era frică de emoția mea. Peste un sfert de oră m-au 
chemat şi mi-au transmis o scrisoare din partea prinţului. In 
salon, am văzut un necunoscut, care sosise de la Moscova 
împreună cu Piotr Alexandrovici. Din câteva cuvinte ale 
celor prezenţi am înţeles că necunoscutul avea de gând să 
rămână în casa noastră mai mult timp. Era împuternicitul 
prinţului şi sosise la Petersburg cu treburi importante ale 
familiei princiare, chestiuni de care se ocupa de multă 
vreme Piotr Alexandrovici. Noul sosit mi-a înmuiat 
scrisoarea din partea prinţului. El mi-a spus că şi tânăra 
prinţesă ar fi vrut să-mi scrie, dar că l-a lăsat să plece fără 
să-i fi dat nimic, cu toate că-i promisese că scrisoarea va fi 
gata negreşit. Până Ia urmă l-a rugat să-mi comunice că nu 
avea ce să-mi scrie, că într-o scrisoare nu poţi să spui mare 
lucru, că, încercând s-o facă, rupsese cinci foi de hârtie şi 
că, în sfârşit, trebuie să te împrieteneşti din nou, ca să fii în 
stare să întreţii o corespondenţă. L-a rugat de asemenea să 
mă asigure că nu va mai trece mult şi ne vom revedea. 


Domnul cel necunoscut a răspuns la întrebarea mea plină 
de nerăbdare că vestea despre revederea noastră 
apropiată era întemeiată şi că întreaga familie se pregătea 
să vină în cel mai scurt timp la Petersburg. Auzind aceasta, 
nu mai ştiam ce să fac de bucurie şi m-am grăbit să urc în 
camera mea. Am încuiat uşa, şi, plângând, am desfăcut 
plicul. Prinţul îmi făgăduia că foarte curând îi voi revedea, 
pe el şi pe Katia şi mă felicita cu multă căldură pentru 
talentul meu. În sfârşit, mă binecuvânta pentru viitorul meu 
şi mă asigura de sprijinul său. Citind scrisoarea, lacrimile 
îmi curgeau şiroaie pe obraz. Dar lacrimilor de bucurie li se 
adăuga şi o durere sfâşietoare şi ţin minte că mă temeam 
chiar şi pentru mine însămi: nu mai ştiam ce se petrece cu 
mine. 

Au trecut câteva zile. În camera de lângă odaia mea, pe 
care o folosise mai înainte secretarul lui Piotr Alexandrovici, 
lucra acum noul venit în fiecare dimineaţă, iar câteodată şi 
seara până târziu după miezul nopţii. El trecea adesea în 
cabinetul lui Piotr Alexandrovici şi lucrau acolo. Amândoi, 
cu uşa încuiată. Într-o după-amiază, Alexandra Mihailovna 
m-a rugat să mă duc până în cabinetul soţului ei să-l întreb 
dacă vrea să ia ceaiul cu noi. N-am găsit pe nimeni în 
cabinet, şi, bănuind că Piotr Alexandrovici se va întoarce 
curând, am rămas acolo să-l aştept. Pe un perete atârna 
portretul lui. Când am dat cu privirea de chipul lui, am 
tresărit şi, cuprinsă de o emoție neînţeleasă, am început să 
mă uit la el cu cea mai mare atenţie. Portretul era agăţat 
destul de sus, şi, cum în odaie era cam întuneric, am tras un 
scaun şi m-am urcat pe el, ca să-l pot vedea mai de aproape. 
Nădăjduiam parcă să găsesc în trăsăturile feţei lui 
rezolvarea îndoielilor mele, dar ceea ce m-a uimit din pnima 
clipă, au fost ochii. Şi uimirea mea a crescut la gândul că 
niciodată până atunci nu văzusem ochii acestui om, pe care 
şi-i ascundea întotdeauna în dosul ochelarilor. 

Din prioina unei antipatii ciudate, preconcepute şi de 
neînțeles, nu-mi plăcuse privirea aceasta încă din copilărie; 


acum însă aveam convingerea că ideea mea preconcepută 
era întemeiată. Imaginaţia mea lucra din plin. Deodată am 
avut impresia că ochii portretului s-au tulburat şi se feresc 
de privirea mea pătrunzătoare, ocolind-o, ca să nu descopăr 
falsitatea şi prefăcătoria din ei. În aceeaşi clipă, am crezut 
că pătrunsesem, înţelesesem taina ascunsă cu grijă şi m-a 
cuprins o bucurie neaşteptată. Un țipăt uşor ini-a izbucnit 
din piept şi aproape în acelaşi timp am auzit un foşnet în 
spatele meu. Am întors capul şi l-am văzut pe Piotr 
Alexandrovici, care mă urmărea cu atenţie. Mi s-a părut că 
l-am văzut deodată roşind. Tot sângele mi-a năvălit în obraz 
şi am sărit de pe scaun. 

— Ce faci aici? M-a întrebat el cu asprime. Ce cauţi aici? 
Nu ştiam ce să-i răspund. Dar m-am dezmeticit repede şi i- 
am transmis cu chiu, cu vai invitaţia Alexandrei Mihailovna. 
Nu-mi mai amintesc ce mi-a răspuns, nici cum am ieşit din 
cabinetul lui, dar când am ajuns la Alexandra Mihailovna, 
uitasem cu de-săvârşire ce-mi spusese şi am bâlbâit ceva 
nedesluşit. 

— Ce-i cu tine, Netoşka? A întrebat ea. Uită-te în oglindă 
să vezi ce roşie eşti la faţă! Ce-i cu tine? 

— Nu ştiu... Am venit repede... l-am răspuns eu. 

— Ce ţi-a spus Piotr Alexandrovioi T m-a întrerupt ea, 
neliniştită, 

Am tăcut. In clipa aceea s-au auzit paşii lui Piotr 
Alexandrovici şi m-am grăbit să ies din odaie. Am petrecut 
două ceasuri încheiate într-o aşteptare plină de zbucium. In 
sfârşit, Alexandra Mihailovna a trimis după mine. Am găsit-o 
tăcută şi îngrijorată. Când am intrat, mi-a aruncat o 
căutătură grăbită şi cercetătoare, apoi a lăsat ochii în 
pământ. Mi s-a părut că e stânjenită. Am observat apoi că 
era prost dispusă. Vorbea puţin, la mine nu se uita de loc şi, 
la întrebările pline de îngrijorare ale lui B., s-a plâns că o 
doare capul. Piotr Alexandrovici era mai vorbăreţ decât de 
obicei, dar nu i se adresa decât lui B. 

Alexandra Mihailovna s-a apropiat, distrată, de pian. 


— Cântă-ne ceva! Mi-a zis B. 

— Da, Anneta, cântă aria ta cea nouă, a adăugat Alexandra 
Mihailovna, bucuroasă parcă de pretext. 

Am privit-o * - se uita la mine într-o aşteptare plină de 
nelinişte. 

Dar n-am izbutit să mă stăpânesc. În loc să mă apropii de 
pian şi să cânt oricum, m-am tulburat, m-am zăpăcit şi n-am 
mai ştiut cum să ies din încurcătură. In sfârşit, cuprinsă de 
ciudă, am refuzat categoric să cânt. 

— De ce nu vrei să cânţi? M-a întrebat Alexandra 
Mihailovna, u. tându-se la mine cu subînţeles şi aruncând în 
acelaşi tunp o privire fugară spre soţul ei. 

Această dublă privire m-a scos din sărite. M-am ridicat de 
la masă, neînchipuit de tulburată. Nu mai eram în stare să- 
mi stăpânesc emoția. Mă scutura o nerăbare sâcâitoare; am 
repetat cu înfrigurare că nu vreau, că nu pot, că nu mă simt 
bine, privindu-i pe toţi drept în ochi, dar numai Dumnezeu 
ştie cât de mult aş fi vrut în clipa aceea să fiu singură în 
odaia mea, să nu mai văd pe nimeni. 

B. Era mirat, iar Alexandra Mihailovna, vădit neliniştită, nu 
scotea o vorbă. Piotr Alexandrovici s-a sculat deodată de pe 
scaun, spunând că uitase de nişte treburi importante. Părea 
înciudat că pierduse un timp preţios şi a ieşit grăbit din 
încăpere, adăugind că s-ar putea să se întoarcă mai târziu. 
Totuşi, pentru orice eventualitate, a strâns mâna lui B., 
luându-şi rămas bun de la el. 

— La urma urmelor, ce-i cu dumneata? M-a întrebat B. Jti- 
decând după faţă, s-ar putea crede că eşti într-adevăr 
bolnavă. 

— Da, nu mă simt bine, nu mă simt bine de loc, am răspuns 
eu, enervată. 

— Într-adevăr, eşti palidă, dar adineauri erai atât de 
aprinsă la faţă! A zis Alexandra Mihailovna; apoi a tăcut 
brusc. 

— Oh, destul! Am spus eu şi m-am îndreptat spre ea, 
privind-o drept în ochi. Sărmana nu a putut să-mi îndure 


privirea şi şi-a plecat capul, ca şi cum s-ar fi simţit vinovată 
de ceva. O roşeaţă uşoară i-a acoperit obrajii palizi. l-am 
luat mâna şi am sărutat-o. Alexandra Mihailovna m-a privit 
cu o bucurie naivă, neprefăcută. 

— Ilartă-mă că am fost astăzi o fată atât de rea, i-am spus 
eu cu căldură, dar crede-mă, nu mă simt bine. Nu te 
supăra, te rog şi lasă-mă să plec... 

— Suntem toţi nişte copii, a zis ea cu un zâmbet blând. Şi 
eu sunt un copil, un copil mai rău, mult mai rău decât tine, a 
adăugat ea, aplecându-se spre urechea mea. La revedere, 
vezi să te faci bine cât mai repede. Numai, pentru 
Dumnezeu, să nu fii supărată pe mine. 

— Să fiu supărată pe dumneata? De ce? Am întrebat-o eu, 
uluită de naivitatea purtării ei. 

— De ce? A repetat ea foarte încurcată, parcă speriată 
deodată de ceea ce spusese. De ce? Ei, vezi, Netoşka mea, 
cum sunt eu? Ce am fost în stare să-ţi spun! La revedere! 
Tu ai mai multă minte decât mine... lar eu mă port mai rău 
decât un copil. 

— Lasă, lasă! l-am răspuns eu mişcată, fără să ştiu ce să 
mai zic. După ce am sărutat-o o dată, m-am grăbit să ies din 
odaie. 

Eram foarte tristă şi necăjită. Mă înciudasem pe mine 
însămi, pentru că nu fusesem destul de înţeleaptă şi nu 
ştiam să mă port. Mi-era ruşine, ruşine până la lacrimi. Am 
adormit adânc mâh-nită. A doua zi, primul meu gând a fost 
că seara din ajun nu fusese decât o nălucire, un coşmar în 
care ne păcălisem unii pe alţii şi dădusem prea mare 
importanţă unor fleacuri, că toate acestea se întâmplaseră 
numai din pricina lipsei noastre de experienţă, a 
neobişnuinţei noastre de a primi impresiile din afară. 
Simţeam că numai scrisoarea aceea era de vină pentru tot 
ceea ce se întâmplase, că ea mă preocupă prea din cale 
afară, că imaginaţia mea o luase razna şi m-am hotărât să 
nu mă mai gândesc la ea. După ce am rezolvat neobişnuit 
de repede întreaga mea frământare, fiind încredinţată că 


tot atât de uşor voi putea să trec de la hotărâre la faptă, m- 
am mai liniştit şi am plecat la lecţia de canto, înveselită de-a 
binelea. Aerul proaspăt al dimineţii mi-a limpezit cu totul 
capul. Drumurile acestea de dimineaţă, când mă duceam la 
profesorul meu, îmi plăceau foarte mult. Era atât de 
interesant să străbaţi oraşul, care către ora nouă îşi relua 
însufleţirea lui obişnuită şi-şi începea viaţa de toate zilele! 
Treceam de obicei prin străzile cele mai animate, ticsite de 
lume. Era cadrul în care începea activitatea mea artistică şi 
de fiecare dată mă izbea contrastul dintre micile detalii ale 
vieţii de toate zilele cu preocupările ei atât de vii şi arta 
care mă aştepta la doi paşi de această viaţă nouă, la etajul 
doi al unei case mari, plină de sus până jos de locatari, 
cărora, după cum mi se părea, prea puţin le păsa de afta 
mea şi de orice fel de artă. Mergeam la lecţie cu caietul de 
note subsuoară, printre trecătorii aceştia preocupaţi şi 
posomoriţi. Uitându-mă la bătrâna Natalia, însoţitoarea 
mea, mă întrebam, de fiecare dată, oare la ce s-o fi 
gândind? Probabil că ea nu-şi punea întrebări de felul 
acesta. In sfârşit, mă amuza şi profesorul meu, pe jumătate 
italian, pe jumătate francez, o fire curioasă, uneori 
înflăcărat, mai adeseori pedant, dar înainte de orice - 
zgârcit. Toate mi se păreau interesante şi mă făceau să râd 
sau îmi dădeau de gândit. De altfel, deşi cu sfială, îmi 
iubeam arta cu o pasiune fără margini. Făceam planuri 
măreţe, întrezărind un viitor minunat şi de multe ori mă 
întorceam acasă entuziasmată de propria mea fantezie. 
Într-un cuvânt, în ceasurile acelea eram aproape fericită. 
Într-o astfel de dispoziţie sufletească eram şi de data 
aceasta, când m-am întors acasă de la lecţie la ora zece. 
Uitasem totul, lăsându-mă furată de visuri pline de bucurie. 
Deodată, însă, ur-când scara, am tresărit speriată. Auzisem 
vocea lui Piotr Alexan-drovici, care cobora. Impresia 
neplăcută, pricinuită de sunetul vocii sale, a fost atât de 
puternică, amintirea celor întâmplate în ajun m-a izbit atât 
de tare, încât n-am izbutit să-mi ascund tulburarea. L-am 


salutat cu o uşoară înclinare a capului, dar pe faţa mea se 
citeau probabil atât de limpede sentimentele care mă stă- 
pâneau în clipa aceea, încât el s-a oprit, mirat. Observându-i 
mişcarea, m-am roşit şi am continuat să urc, grăbită. Ela 
bolborosit ceva în urma mea, apoi şi-a văzut de drum. 

Îmi venea să plâng de necaz şi nu înţelegeam ce se 
petrece cu mine. Toată dimineaţa aceea am fost ca năucă, 
nu ştiam ce să fac, ca să termin cu povestea asta cât mai 
repede. Îmi juram mereu să-mi păstrez calmul şi de fiecare 
dată simţeam că mă cuprinde groaza. Îmi dădeam seama 
că-l uram pe soţul Alexandrei Mihailovna şi, în acelaşi timp, 
eram deznădâăjduită din pricina asta. De data aceasta m-am 
îmbolnăvit de atâta frământare şi nu mă mai puteam 
stăpâni de fel. Mă supărasem pe toată lumea, în tot timpul 
dimineţii am rămas în odaia mea —- nu m-am dus nici 
măcar la Alexandra Mihailovna. Dar a venit ea la mine. 
Când m-a văzut, era cât pe-aci să scoată un țipăt. Eram atât 
de palidă, încât, privindu-mă în oglindă, m-am speriat şi eu. 
Alexandra Mihailovna a rămas lângă mine o oră încheiată, 
îngrijindu-mă ca pe un copil. 

Dar atenţia ei plină de grijă m-a întristat nespus - 
mângâie-rile ei mă stânjeneau, şi-mi era atât de ruşine să 
mă uit la ea, încât, până la urmă, am rugat-o să mă lase 
singură. M-a părăsit plină de nelinişte. Zbuciumul meu s-a 
sfârşit cu o criză de plâns. Spre seară, mă simţeam ceva 
mai bine... 

Mai bine, pentru că mă hotărâsem să mă duc la Alexandra 
Mihailovna, să cad în genunchi, să-i înapoiez scrisoarea pe 
care o pierduse şi să-i destăinuiesc totul. Voiam să-i 
mărturisesc tot chinul meu sufletesc, toate îndoielile mele, 
s-o îmbrăţişez cu toată dragostea mea fără margini, 
mistuitoare, pe care o simţeam pentru ea, martira mea. Să-i 
spun că sunt copilul ei, prietena ei, că mi-arn deschis inima, 
să se poată uita înăuntrul ei şi să descopere acolo 
sentimentele mele arzătoare, neclintite, pentru ea. 
Dumnezeule! Ştiam, simţeam că eu eram ultima fiinţă în 


faţa căreia ea ar fi putut să-şi deschidă sufletul, dar mi se 
părea că salvarea va fi cu atât mai sigură, că spusele mele 
vor avea cu atât mai mare greutate... Îi înţelegeam 
suferinţa, deşi vag, nedesluşit şi clocoteam de revoltă la 
gândul că ea ar putea să roşească în faţa mea, din cauza 
judecății mele... Sărmana mea, draga mea sărmană, oare tu 
eşti cea păcătoasă? Iată ce voiam să-i spun, plângând la 
picioarele ei. Se răzvrătise în mine simţul dreptăţii şi mă 
scotea din minţi. Eram în stare să fac orice. Mai târziu mi- 
am dat seama de ceea ce ar fi putut să fie, dacă o 
întâmplare neaşteptată nu m-ar fi oprit în ultima clipă, 
salvându-ne astfel pe amândouă de la pierzanie. M-am 
îngrozit. Oare în inima chinuită a Alexandrei Mihailovna mai 
putea renaşte speranţa? Dintr-o singură lovitură, aş fi 
omorât-o! 

lată ce s-a întâmplat. Nu mai aveam de străbătut decât 
două încăperi, ca să ajung în cabinetul ei, când, printr-o uşă 
laterală. 

— Dostolevskl - opere, voi. II ţşj; a ieşit Piotr Alexandrovici, 
care a trecut mai departe fără să mă observe. Şi el se 
îndrepta spre odaia ei. M-am oprit, încremenită. Era tocmai 
omul pe care nu doream să-l întâlnesc într-o clipă ca aceea. 
Voiam să mă retrag, dar curiozitatea m-a țintuit locului. L- 
am văzut oprindu-se pentru câteva clipe în faţa oglinzii. Şi-a 
aranjat părul, şi, spre marea mea mirare, l-am auzit 
deodată fredonând un cântec. In aceeaşi clipă, o amintire 
vagă, îndepărtată, din copilărie, mi-a răsărit în memorie. 
Pentru ca sentimentul acesta ciudat să poată fi înţeles, voi 
povesti întâmplarea din trecut. Chiar în primul an petrecut 
de mine în casa Alexandrei Mihailovna, m-a impresionat o 
întâmplare, pe care abia acum o înţelegeam, pentru că abia 
acum, în clipa aceasta, mi-am dat seama de cauza 
inexplicabilei mele antipatii faţă de acest om! După cum am 
mai spus, încă de pe atunci mă simţeam mereu stânjenită în 
prezenţa lui. Aerul lui preocupat, posomorit, expresia feţei 
lui, de cele mai multe ori abătută, tristă, mă impresionau 


foarte neplăcut. Am mai spus de asemenea că după 
ceasurile petrecute împreună la Alexandra Mihailovna, la 
ceai, în jurul mesei, simţeam în mine o greutate apăsătoare. 
Amintesc, în sfârşit şi de tristeţea sfâşietoare care m-a 
doborât de cele două sau trei ori, când întâmplarea m-a 
lăsat să fiu martoră, aproape până la sfârşit, a scenelor 
triste, grele, despre care am mai vorbit la început. S-a 
întâmplat să-l întâlnesc atunci, la fel ca şi acum, în aceeaşi 
încăpere, la aceeaşi oră, când el, ca şi mine, se ducea la 
Alexandra Mihailovna. Pe vremea aceea, ori de câte ori îl 
întâlneam, simţeam o sfială copilărească şi mă piteam într- 
un colţ, ca şi cum m-aş fi făcut vinovată de ceva, implorând 
soarta ca el să nu mă observe. Atunci, ca şi acum, el s-a 
oprit în faţa oglinzii, iar eu am tresărit din pricina unui 
sentiment nedesluşit, de loc copilăresc. Mi s-a părut că-şi 
potrivea expresia feţei. Cel puţin îi zărisem limpede 
zâmbetul pe faţă, înainte de a se apropia de oglindă. L-am 
văzut râzând pentru prima oară, pentru că (îmi amintesc că 
aceasta m-a uimit mai mult decât orice) el nu râdea 
niciodată de faţă cu Alexandra Mihailovna. Deodată, în clipa 
în care s-a uitat în oglindă, trăsăturile obrazului i s-au 
transformat cu totul. Zâmbetul a dispărut ca prin farmec şi 
în locul lui i s-a întipărit pe faţă un sentiment de 
amărăciune, care părea să răzbată fără voie dintr-o inimă 
atât de îndurerată, încât era peste puterile omeneşti să-l 
ascunzi, orice sforţare ai fi făcut. Cura i s-a strâmbat, o 
durere cumplită i-a încreţit fruntea şi i-a încruntat 
sprâncenele, privirea i s-a posomorit sub ochelari pe icurt, 
cât ai clipi, ca la comandă, a devenit parcă un alt om. Ţin 
minte cum am început să tremur de groază, cum eu, copil, 
mă temeam să înţeleg ceea ce vedeam şi de atunci o 
impresie neplăcută, apăsătoare, rămăsese pentru 
totdeauna în sufletul meu. După ce s-a privit timp de un 
minut în oglindă, a lăsat capul în piept, s-a gârbovit, aşa 
cum apărea de obicei în faţa Alexandrei Mihailovna şi a 


pornit în vârful picioarelor spre cabinetul ei. Această 
amintire m-a uluit. 

Şi atunci, la fel ca şi acum, el îşi închipuia că era singur şi 
se oprise în faţa aceleiaşi oglinzi. La fel ca şi atunci, mă 
pomeneam în aceeaşi încăpere cu el, stăpânită de o pornire 
neplăcută, duşmănoasă, însă când l-am auzit cântând (pe el, 
de la care era cu neputinţă să te aştepţi la aşa ceva!), am 
fost atât de uimită, încât am rămas ţintuită locului, cu atât 
mai mult, cu cât mi-a reînviat în amintire o clipă 
asemănătoare din copilărie. Şi inima mi s-a strâns atât de 
puternic, încât nu sunt cuvinte în care să pot cuprinde 
senzaţia care m-a zguduit. Toţi nervii mei au tresărit şi am 
răspuns acestui cântec nefast cu o izbucnire de râs nervos, 
care l-a făcut pe bietul cântăreţ să scoată un țipăt şi să sară 
doi paşi îndărăt de la oglindă. Era palid ca un mort, şi, ca şi 
cum ar fi fost prins în mod ruşinos asupra unei fapte urâte, 
mă privea uluit, furios, înnebunit de groază. Privirea lui mi- 
a încordat nervii şi mai mult. I-am răspuns cu un râs nervos, 
isteric, şi, uitându-mă drept în ochii lui, râzându-i în nas, am 
trecut prin faţa lui fără să-mi opresc râsul, spre odaia 
Alexandrei Mihailovna. Ştiam că el se oprise în dosul 
draperiei, că şovăia, gândindu-se, poate, dacă să mai intre 
ori ba, că furia şi laşitatea îl încremeniseră, şi, cuprinsă de 
un fel de nerăbdare provocatoare, nervoasă, aşteptam să 
văd ce va face. Aş fi pus rămăşag că nu va intra şi am avut 
dreptate. Nu a apărut decât peste o jumătate de oră. 
Alexandra Mihailovna s-a uitat lung la mine, foarte mirată. 
Dar întrebările i-au fost zadarnice. Nu-i puteam spune ce se 
petrecuse cu mine, mă înăbuşeam. In sfârşit, şi-a dat seama 
că era o criză de nervi şi mi s-a părut că e foarte neliniştită. 
După ce m-am odihnit puţin, i-am luat mâi-nilo într-ale mele 
şi am început să le acopăr cu sărutări. Abia acum îmi 
dădeam seama de ceea ce era să fac şi de n-ar fi fost 
întâlnirea neaşteptată cu soţul ei, aş fi ucis-o. Mă uitam la 
ea, ca la o înviată din morţi. 

Şi a intrat Piotr Alexandrovici. 


I-am aruncat o privire fugară. După faţa lui nu se cunoştea 
că s-ai fi întâmplat ceva între noi. Cu alte cuvinte, era 
posomorit şi sever ca de obicei. Dar după obrazul iui palid şi 
tremurul uşor din colţul gurii, mi-am dat seama că face un 
greu efort să-şi ascundă emoția. A saâutat-o cu răceală pe 
Alexandra Mihailovna şi s-a aşezat tăcut la locul lui obişnuit. 
Când şi-a luat ceaşca de ceai, mâna îi tremura. Mă 
aşteptam la o dezlănţuire nervoasă din partea lui şi m-a 
cuprins o frică grozavă. Aş fi ieşit din odaie, dar nu mă 
puteam hotări s-o părăsesc pe Alexandra Mihailovna, care 
se schimbase la faţă, privindu-şi soţul. Era şi ea roasă de o 
presimţire rea. În sfârşit, s-a întâmplat ceea ce aşteptam cu 
atâta teamă. In mijlocul tăcerii adinei, mi-am ridicat 
privirea şi am întâlnit ochelarii lui Piotr Alexandrovici 
îndreptaţi asupra mea. Era ceva atât de neaşteptat, încât 
am tresărit, gata, gata să scot un țipăt şi mi-am plecat 
capul. Alexandra Mihailovna mi-a observat mişcarea. 

— Ce-i cu dumneata? De ce ai roşit? A răsunat vocea 
tăioasă, brutală a lui Piotr Alexandrovici. 

N-am răspuns. Inima îmi zvâcnea cu atâta putere, încât nu 
eram în stare să scot o vorbă. 

— De ce a roşit? De ce roşeşte mereu? A întrebat el, 
adresân-du-se Alexandrei Mihailovna şi arătând spre mine 
cu un gest insolent. 

Indignarea mi-a tăiat respiraţia. Am aruncat o privire 
rugătoare spre Alexandra Mihailovna. Ea m-a înţeles. 
Obrajii ei palizi s-au aprins. 

— Anneta, mi-a spus ea pe un ton hotărât, la care nu m-aş 
fi aşteptat din partea ei, du-te în camera ta. O să vin şi eu 
nurnai-decât. Vom rămâne toată seara împreună... 

— Te întreb, m-ai auzit, ori ba? I-a curmat vorba Piotr 
Alexandrovici, ridicând şi mai mult tonul, ca şi cum n-ar fi 
înţeles vorbele soţiei sale. De ce roşeşti când te întâlneşti cu 
mine? Răspunde! 

— Pentru că dumneata o faci să roşească, întocmai ca pe 
mine, de altfel, i-a răspuns Alexandra Mihailovna, cu vocea 


întretăiată de emoție. 

M-am uitat mirată la ea. Violenţa răspunsului ei mi s-a 
părut la început neaşteptată. 

— Eu te fac să roşeşti, eu? Întrebă Piotr Alexandrovici, 
uimit şi dndignat, accentuând cu putere cuvântul eu. 
Dumneata ai roşit din pricina mea? Dar pot oare eu să te 
fac pe dumneata să roşeşti, pentru mine? Dumneata, nu eu, 
ai avea de ce să roşeşti, ce zici? 

Fraza aceasta era atât de clară pentru mine şi fusese 
spusă cu atâta cruzime şi ironie batjocoritoare, încât am 
scos un țipăt de groază şi m-am năpustit spre Alexandra 
Mihailovna. Pe faţa ei de o paloare cadaverică se oglindeau 
uimirea, suferinţa, reproşul şi groaza. M-am uitat la Piotr 
Alexandrovici şi mi-am împreunat mâi-nile, rugătoare. 
Parcă-şi dădea şi el seama de ceea ce făcuse, dar furia oe-l 
împinsese să spună cuvintele acestea nu-i trecuse încă. 
Totuşi, observându-mi implorarea mută, s”a tulburat. 
Gestul meu arăta, fără putinţă de îndoială, că ştiam multe 
din ceea ce până atunci fusese o taină numai a lor şi că 
înţelesesem foarte bine tâlcul vorbelor lui. 

— Anneta, du-te în camera ta! A repetat Alexandra 
Mihailovna cu voce slabă, dar hotărâtă, ridieându-se de pe 
scaun. Trebuie să stau neapărat de vorbă cu Piotr 
Alexandrovici... 

Părea liniştită, dar de liniştea aceasta mă temeam mai 
mult decât de orice emoție a ei. Stăteam încremenită, ca şi 
cum nu i-aş fi auzit vorbele. M-am străduit din răsputeri să-i 
citesc pe faţă ce se petrecea în clipa aceea în sufletul ei. Mi 
s-a părut că nu-mi înţelesese nici gestul, nici ţipătul. 

— Uite ce-ai făcut, domnişoară 1 mi-a spus Piotr 
Alexandrovici, apueându-mi mâinile şi arătând spre soţia sa. 
Dumnezeule! Niciodată nu mai văzusem o deznădejde ca 
aceea pe care o citeam acum pe faţa ei crispată, cadaverică. 
El m-a luat de mână şi m-a scos afară din odaie. Am aruncat 

o ultimă privire îndărăt. Alexandra Mihailovna stătea 
sprijinită de şemi-neu, cu capul strâns între mâini. Toată 


atitudinea ei vădea un chin sfâşietor. L-am apucat pe Piotr 
Alexandrovici de mână şi am strâns-o cu înfrigurare. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Pentru numele lui 
Dumnezeu! I-am spus eu cu voce întretăiată, fie-ţi milă! 

— Nu te teme, nu te teme, a zis el, aruneîndu-mi o privire 
stranie. Nu-i nimic, e o criză. Hai, du-te, du-te odată! 

Am intrat în odaia mea, m-am prăbuşit pe divan şi mi-am 
acoperit faţa cu mâinile. Am rămas trei ore încheiate, aşa 
nemişcată şi în tot acest răstimp am trecut printr-un 
adevărat infern, în sfârşit, n-am mai putut îndura şi am 
trimis să întrebe dacă pot veni la Alexandra Mihailovna. 
Răspunsul l-a adus madame Leo-tard. Piotr Alexandrovici o 
trimisese să-mi spună că criza trecuse, că nu mai era nici 
un pericol, dar că Alexandra Mihailovna are nevoie de 
linişte. Nu m-am culcat până la trei dimineaţa. Îmi fră- 
măntam mintea, mergând prin cameră. Situaţia mea ini se 
puren mai întunecată decât oricând, dar mă simţeam parcă 
mai liniştită, poate pentru că mă socoteam mai vinovată 
decât toţi. M-am culcat, aşteptând cu nerăbdare ziua 
următoare. 

Însă a doua zi, spre mirarea şi durerea mea, am observat 
la Alexandra Mihailovna o răceală inexplicabilă. La început, 
am crezut că femeia aceasta cu sufletul nobil şi curat 
suferă, văzân-du-mă după scena a cărei martoră fusesem 
fără să vreau în ajun. O ştiam în stare să roşească întocmai 
ca un copil în faţa mea şi să-mi ceară iertare pentru 
nefericita scenă de aseară, care poate mă jignise adânc. Am 
observat însă curând că o preocupa altceva, o altă 
supărare, pe care şi-o ascundea cu stângăcie. Ba îmi 
răspundea scurt şi rece, ba spunea vorbe cu subînţelesuri, 
ba, în sfârşit, devenea foarte duioasă cu mine, căindu-se de 
asprimea pe care mi-o arăta, dar care nu putea prinde 
rădăcini în inima ei, iar în vorbele ei blânde, mângâietoare, 
se desluşea parcă o mustrare blajină. In sfârşit, am 
întrebat-o fără ocol ce se întârn-plase cu ea şi dacă avea 
ceva să-mi spună. Întrebarea mea neaşteptată a pus-o 


oarecum în încurcătură; apoi şi-a ridicat deodată ochii mari 
spre mine şi, privindu-mă cu bunătate, cu un zâmbet duios 
în colţul gurii, mi-a spus: 

— N-am nimic, Netoşka, numai că, ştii, întrebarea ta a fost 
atât de neaşteptată, că m-am cam zăpăcit. Asta numai 
pentru că ai întrebat atât de repede... Te rog să mă crezi. 
Dar ascultă-mă şi spune-mi adevărul, fetiţa mea: ai ceva pe 
suflet, care te-ar tulbura cum m-am tulburat eu, dacă ai fi 
întrebată tot atât de repede, pe neaşteptate? 

— Nu, i-am răspuns eu, privind-o drept în ochi. 

— Ei vezi, asta-i foarte bine! De-ai şti, draga mea, cât de 
recunoscătoare îţi sunt pentru admirabilul tău răspuns! Nu 
că aş fi fost în stare să te bănuiesc de ceva rău, asta 
niciodată! Nici măcar gândul că tu ai putea face ceva rău 
nu mi l-aş ierta. Dar ascultă-mă: când te-am luat la mine, 
erai un copil, iar acum ai şaptesprezece ani. Ai văzut şi tu: 
sunt bolnavă, sunt şi eu ca un copil, am şi eu nevoie de 
îngrijire. N-am putut să-ţi fiu ca o mamă adevărată, deşi 
dragoste pentru tine a fost de ajuns în inima mea. Şi dacă 
acum mă frământă grija, fireşte că nu eşti tu vinovată, ci eu. 
Iartă-mi, te rog, întrebarea şi iartă-mă că nu mi-am 
îndeplinit, poate, fără să vreau, toate promisiunile pe care ţi 
le-am făcut ţie şi lui tăicuţu, când te-am luat din casa lui. 
Aceasta mă îngrijorează foarte mult şi m-a îngrijorat 
adeseori, draga mea. 

Am îmbrăţişat-o cu lacrimi în ochi. 

— O, mulţumesc, mulţumesc pentru toate! Am spus eu, 
udân-i mâinilc cu lacrimi. Nu vorbi aşa, nu-mi sfâşia inima. 
Dumneata ai fost mai mult decât o mamă pentru mine. 
Dumnezeu să vă, 'binecuvânteze pentru tot ce-aţi făcut 
amândoi, dumneata şi prinţul, pentru mine, o sărmană 
orfană părăsită! Draga mea, scumpa mea prietenă! 

— Ajunge, Netoşka, ajunge! Îmbrăţişează-mă tare, aşa, 
mai tare, mai tare! Ştii ce-aş vrea să-ţi spun? Dumnezeu 
ştie de ce, dar mi se pare că mă îmbrăţişezi pentru ultima 
oară. 


— Nu, nu, i-am răspuns eu, plângând în hohote, ca un 
copil. Nu-i adevărat! Vei fi fericită! Mai ai încă atâtea zile de 
trăit! Crede-mă, vom fi fericite! 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc că mă iubeşti atât de mult! 
N-au mai rămas lângă mine decât prea puţini oameni. Toţi 
m-au părăsit! 

— Cine te-a părăsit? Cine? 

— Înainte erau şi alţii în jurul meu. Tu n-ai de unde să ştii, 
Netoşka. M-au părăsit toţi, au plecat toţi, de parcă ar fi fost 
doar năluciri. lar eu i-am aşteptat atât de mult, i-am 
aşteptat toată viaţa. Dumnezeu să-i aibă în pază! Priveşte, 
Netoşka! Vezi, afară 

: > e toamnă, târziu. In curând o să ningă, şi, o dată cu 
primii fulgi de; zăpadă, o să mor. Da, dar nu sunt tristă din 
pricina asta. Adio! 

Avea faţa palidă, trasă. Pe obraji îi ardea câte o pată 
sângerie, prevestitoare de nenorooire. Buzele îi tremurau şi 
i se uscaseră din; pricina febrei. 

S-a apropiat de pian şi a încercat câteva acorduri. In 
aceeaşi clipă o coardă a plesnit cu un sunet puternic, 
prelungit ca un geamăt greu, tremurat. 

— Auzi, Netoşka, auzi? A zis ea deodată cu emoție în glas, 
arătând pianul. Coarda a fost întinsă prea tare, mult prea 
tare. Ea nu a putut să mai reziste şi a murit. Ai auzit cum se 
stinge sunetul, în tânguiri? 

Vorbea greu. O durere sufletească surdă i se oglindea pe 
faţă. Ochii i se umpluseră de lacrimi. 

— Ei, acum ajunge, Netoşka, draga mea, ajunge! Du-te şi 
adu-mi copiii. 

I-am adus. Prezenţa lor a mai liniştit-o. Peste o oră i-a 
trimis în odaia lor. 

— După ce voi muri, n-o să-i părăseşti, Anneta, nu-i aşa? 
Mi-a spus ea în şoaptă, temându-se parcă să nu audă 
cineva. 

— Nu vorbi aşa, că mă omori! Doar atât am putut să-i 
răspund. 


— Şi tu ai crezut? Uneori spun Dumnezeu ştie ce, a fost 
numai o glumă, a adăugat ea zâmbind, după o scurtă 
tăcere. Sunt acum ca un copil, trebuie să mi se ierte orice. 

Mi-a aruncat o privire plină de sfială, de parcă i-ar fi fost 
teamă să spună ce gândea. Aşteptam. 

— Ai grijă să nu-l sperii, a zis ea într-un târziu, cu ochii în 
pământ, cu obrazul deodată uşor colorat şi atât de încet, că 
abia am putut-o auzi. 

— Pe cine? Am întrebat-o eu, mirată. 

— Pe soţul meu. O să-i povesteşti, desigur, totul, încetul cu 
încetul. 

— Dar de ce să-i povestesc? De ce? Repetam eu, din ce în 
ce mai mirată. 

— Bine, poate că n-o să-i povesteşti, cine ştie! A răspuns 
ea, sfredelindu-mă cu privirea, cu toate că acelaşi zâmbet 
sincer îi înflorea pe buze. Era din ce în ce mai îmbujorată la 
faţă. Şi acum, destul! Am glumit numai! 

Inima mi se strângea tot mai dureros. 

— Ascultă-maă, o să-i iubeşti după ce voi muri, nu-i aşa? A 
adăugat ea grav şi iarăşi cu un aer tainic. Aşa cum ţi-ai iubi 
propriii tăi copii, da? [ine minte: te-am socotit întotdeauna 
copilul meu şi nu am făcut nici o deosebire între tine şi ai 
mei. 

— Da, da, i-am răspuns eu, fără să mai ştiu ce vorbesc, 
pentru că mă sufocau lacrimile şi tulburarea. 

O sărutare fierbinte mi-a ars mina înainte de a o fi putut 
retrage. Uimirea mi-a ferecat limba. 

„Ce-i cu ea? La ce. se gândeşte? Ce-a fost ieri între ei?” mi- 
a fulgerat prin minte. 

Un minut mai târziu, s-a plâns că e obosită. 

— Sunt bolnavă de multă vreme, dar n-am vrut să vă 
sperii, pe amândoi, a zis ea. Căci amândoi mă iubiţi, nu-i 
aşa?... La revedere, Netoşka! Lasă-mă singură şi vino 
diseară la mine, negreşit. O să vii? 

I-am făgăduit, dar acum eram bucuroasă că plec. Nu mai 
puteam îndura. 


Sărmana, sărmana de tine! Cu ce bănuială o să cobori tu 
în mormânt? Mă gândeam eu, plângând amarnic. Ce nouă 
suferinţă îţi otrăveşte sufletul şi te macină fără să 
îndrăzneşti măcar să scoţi o vorbă despre ea P Doamne! Ce 
suferinţă fără de sfârşit, pe care o cunosc acum în 
întregime, ce viaţă lipsită de o rază de lumina, ce dragoste 
sfioasă, care nu cere nimic! Chiar şi acum, acum, aproape 
de patul de moarte, când inima i se sfâşie de durere, 
această femeie se teme, ca o criminală, să cârtească, să se 
tânguie, închipuindu-şi, născocind o nouă durere! Sa şi 
resemnat, s-a şi împăcat cu ea...! 

Seara, în amurg, profitând de absenţa lui Ovrov (noul venit 
de la Moscova), am intrat în bibliotecă, am deschis dulapul 
şi am început să caut printre cărţi, ca să aleg ceva, să-i pot 
citi cu glas tare Alexandrei Mihailovna. Vroiam să-i alung 
gândurile negre şi căutam ceva vesel, uşor!... Am ales mult, 
distrată. Tristeţea mea se adâncea o dată cu întunericul. M- 
am trezit cu cartea aceea în mână, deschisă la aceeaşi 
pagină unde se mai cunoşteau şi acum urmele scrisorii pe 
care de atunci o păstram mereu la piept, acea taină din 
pricina căreia viaţa mea luase o altă întorsătură, taină care 
simţeam cum mă ameninţă de departe, cu suflul ei rece, 
aspru, necunoscut şi misterios... „Ce va fi cu noi? Mă 
întrebam eu. In curând, colţişorul în care m-am simţit atât 
de bine, în care mi-a fost atât de cald, va fi pustiu! Spiritul 
curat, luminos, care mi-a ocrotit adolescenţa, mă părăseşte. 
Ce mă aşteaptă de aci înainte?” Uitând de clipa prezentă, 
mă aplecam asupra trecutului meu, care acum îmi apărea 
atât de drag, mă străduiam să întrezăresc viitorul, să 
scrutez necunoscutul, care mă aştepta ameninţător... Îmi 
amintesc de clipa aceea, ca şi cum aş retrăâi-o iarăşi acum, 
atât de aclânc mi s-a întipărit în memorie. 

Ţineam în mână scrisoarea şi cartea deschisă. Lacrimile 
îmi curgeau şiroaie pe obraz. Deodată, am tresărit speriată 
- am auzit lângă mine o voce cunoscută. În aceeaşi clipă, 
scrisoarea mi-a fost smulsă din mână. Am scos un țipăt, am 


întors capul şi m-am pomenit faţă în faţă cu Piotr Alexandro 
viei. M-a apucat de mână, încereând să mă imobilizeze, în 
timp ce cu dreapta apropia scrisoarea de lumină, silindu-se 
să descifreze primele rânduri... Am început să strig. 
Preferam să mor decât să las scrisoarea în mâna lui. După 
zâmbetul lui triumfător, mi-am dat seama că izbutise să 
descifreze primele rânduri. Îmi pierdeam capul... 

În clipa următoare, m-am năpustit asupra lui, şi, 
pierzându-mi cumpătul, i-am smuls scrisoarea din mână. 
Totul s-a petrecut atât de repede, că nici eu nu mi-am dat 
seama cum a ajuns scrisoarea din nou la mine. Dar văzând 
că vroia să mi-o smulgă iar din mână, m-am grăbit s-o 
ascund la piept şi m-am dat cu trei paşi înapoi. 

Cam o jumătate de minut ne-am privit în tăcere. Eu tot mai 
tremuram de groază. El, palid, cu buzele învineţite, 
crispate, a curmat cel dintâi tăcerea. 

— Ajunge! A zis el cu vocea stinsă din pricina emoţiei. 
Cred că nu vrei-să folosesc forţa. De aceea ds-mă scrisoarea 
de bunăvoie. 

Abia atunci m-am dezmeticit. Jignirea, ruşinea, indignarea 
împotriva constrângerii brutale mă sufocau. Lacrimi 
fierbinţi se prelingeau pe obrajii mei aprinşi. Tremuram ca 
varga de emoție şi câtva timp n-am fost în stare să scot o 
vorbă. 

— Ai auzit? Mi-a spus el, apropiindu-se la doi paşi de mine. 

— Lasă-mă, lasă-mă! Am strigat eu, ferindu-mă de el. Te-ai 
purtat josnic, urât! Dumneata nu-ţi dai seama ce faci! Lasă- 
mă să trec...! 

— Cum? Ce înseamnă asta? Tot dumneata mai îndrăzneşti 
să vorbeşti pe un asemenea ton... După ce dumneata... Dă- 
mi scrisoarea, îţi spun! 

A mai făcut un pas spre mine, dar, privindu-mă o clipă în 
faţă, a văzut atâta dârzenie în ochii mei, că s-a oprit, 
gândindu-se parcă la ceva. 

— Bine! A zis el în sfârşit, sec, ca şi cum ar fi luat o hotă- 
râre, dar făcând sforţări să se stăpânească. Toate la timpul 


lor, dar mai întâi... 

S-a uitat în jurul nostru. 

— Dumneata... Cine ţi-a dat voie să intri în bibliotecă? De 
ce ai deschis acest dulap? De unde ai luat cheia? 

— N-am să-ţi spun, i-am răspuns eu. Cu dumneata nu 
vorbesc. Lasă-mă, lasă-mă! 

M-am îndreptat spre uşă. 

— Dă-mi voie, a zis el, apucându-mă de mână. Aşa n-o să 
pleci. Fără să-i răspund, mi-am smuls mâna dintr-a lui şi am 
făcut o nouă mişcare spre uşă. 

— Foarte bine, dar nu pot să-ţi permit să primeşti scrisori 
de la amanţii dumitale în casa mea... 

Am scos un țipăt de groază şi l-am privit buimacă. 

— Şi de aceea... 

— Opreşte-te! I-am strigat eu. Cum poţi? Cum ai putut să- 
mi spui una ca asta?... Doamne! Doamne! 

— Cum? Ce zici? Mă şi ameninţi? 

Dar eu îl priveam, palidă, deznădăjduită. Scena dintre noi 
atinsese culmea înverşunării şi nu mai înţelegeam nimic. Îl 
imploram cu privirea să nu mai continue. Eram gata să-i 
iert jignirea, numai să se oprească. Se uita ţintă la mine şi 
părea că şovăie. 

— Nu mă face să întrec orice măsură, i-am şoptit eu, 
îngrozită. 

— Ba nu, trebuie să pun odată capăt acestei situaţii! A zis 
el, în sfârşit, parcă renunțând la hotărârea luată mai 
înainte. Îţi mărturisesc că privirea dumitale m-a făcut să 
şovăi o clipă, a adăugat el cu un zâmbet ciudat. Dar, din 
nefericire, lucrurile vorbesc de la sine. Am apucat să citesc 
începutul scrisorii. E o scrisoare de dragoste. Doar n-o să 
mă faci să cred că-i altceva! Asta să ţf-o scoţi din cap! Şi 
dacă m-am îndoit o clipă, asta nu dovedeşte decât că la 
celelalte calităţi admirabile pe care le ai, trebuie să mai 
adaug şi talentul de a minţi de minune, şi, de aceea, repet... 

În timp ce vorbea, faţa i se schimonosea tot mai mult de 
mâ-nie. Era din ce în ce mai palid. Buzele i se strâmbaseră 


şi-i tremurau atât de tare, că abia a putut articula ultimele 
cuvinte. Afară se întunecase de tot. Stăteam acolo, singură, 
lipsită de apărare, în faţa unui om în stare să insulte o 
femeie. 

În sfârşit, toate aparențele pledau împotriva mea. Mă 
chinuia ruşinea, mă pierdeam, nu puteam să înţeleg ura 
acestui om. Fără să-i mai răspund, înnebunită de groază, m- 
am năpustit spre uşă şi m-am dezmeticit abia lângă 
cabinetul Alexandrei Mihailovna. În aceeaşi clipă i-am auzit 
paşii. Voiam să intru la ea, dar m-am oprit deodată, ca lovită 
de trăsnet. 

„Ce va fi cu ea?” mi-a fulgerat prin minte. Scrisoarea 
asta!... Nu, mai bine să mi se întâmple orice, decât să dau 
inimii ei această ultimă lovitură! Şi m-am năpustit înapoi. 
Dar era prea târziu, el stătea lângă mine. 

— Vino unde vrei, numai nu aici, nu aici! l-am şoptit eu, 
apucându-i mâna. Fie-ţi milă de ea! O să mă întorc iar în 
bibliotecă sau... Unde vrei! Ai s-o omori! 

— Dumneata ai s-o omori, nu eu! Mi-a răspuns el, dându- 
mă la o parte. 

Ultima mea speranţă dispăruse. Simţeam că dorea cu tot 
dinadinsul să continue scena aceasta în faţa Alexandrei 
Mihailovna. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! I-am spus eu, căutând să- 
] opresc din toate puterile mele. În aceeaşi clipă, draperia 
uşii s-a dat la o parte şi Alexandra Mihailovna a apărut în 
faţa noastră. Ne privea mirată. Era mai palidă decât de 
obicei. Abia se ţinea pe picioare. Se cunoştea că ne auzise şi 
trebuie să fi făcut un efort deosebit ca să poată ajunge până 
la noi. 

— Cine e? Despre ce vorbeaţi aici? A întrebat ea, privin- 
du-iie nedumerită. 

Câteva clipe s-au scurs în tăcere. O paloare cadaverică s-a 
aşternut pe faţa ei. M-am repezit la ea, am îmbrăţişat-o cu 
putere şi am condus-o înapoi, în cabinetul ei. Piotr 
Alexandrovici ne-a urmat. Mi-am ascuns faţa la pieptul ei, 


strângând-o în braţe din ce în ce mai tare, aşteptând cu 
răsuflarea tăiată. 

— Ce-i cu tine, ce-i cu voi? A întrebat din nou Alexandra 
Mihailovna. 

— Să-ţi răspundă ea! Nu mai departe decât ieri îi luai 
apărarea, a zis Piotr Alexandrovici, lăsându-se greoi pe un 
fotoliu. 

O îmbrăţişam din ce în ce mai tare pe Alexandra 
Miliailovna. 

— Dumnezeule, ce s-a întâmplat? A îngăimat ea, îngrozită. 
Dumneata eşti foarte enervat, ea e speriată, plânge! 
Anneta, spune-mi ce s-a petrecut între voi? 

— Ba nu, dă-mi voie să vorbesc eu mai întâi, a zis Piotr 
Alexandrovici, apropiindu-se, luându-mi mâna şi dându-mă 
la o parte de lângă Alexandra Mihailovna. Stai aici, mi-a 
poruncit el, arătân-du-mi mijlocul camerei. Vreau să te 
judec în faţa aceleia care ţi-a fost ca şi o mamă bună. lar 
dumneata liiiişteşte-te, stai jos, a adăugat el, ajutând-o pe 
Alexandra Mihailovna să se aşeze în fotoliu. Sunt mâhnit că 
nu te-am putut scuti de această explicaţie neplăcută, dar o 
găsesc necesară. 

— Doamne, ce înseamnă toate astea! A exclamat 
Alexandra Mihailovna adânc tulburată, uitându-se când la 
el, când la mine. Îmi frângeam mâinile, presimţind că se 
apropie clipa fatală. De la el nu mă puteam aştepta la 
îndurare. 

— Într-un ciivânt, a continuat Piotr Alexandrovici, am vrut 
să judecăm împreună situaţia. Întotdeauna, dumneata (şi 
nu înţeleg de ce, o fi vreuna din fanteziile dumitale), chiar şi 
aseară, de pildă, credeai, spuneai... Dar nu ştiu cum să mă 
exprim, pentru că roşesc din pricina presupunerilor... Într- 
un cuvânt, dumneata îi luai apărarea şi-mi reproşai 
asprimea deplasată. Ai făcut aluzie Ia un alt sentiment pe 
care l-aş nutri şi care ar provoca această asprime 
deplasată. Dumneata... Dar nu înţeleg de ce nu-mi pot 
învinge tulburarea, roşeaţa din obraz, la ghidul că 


dumneata ai avut asemenea bănuieli! De ce nu pot vorbi 
despre ele cu glas tare, deschis, în faţa ei... Într-un cuvânt, 
dumneata... 

— O, n-ai să faci una ca asta! Nu, n-ai să spui asta! A 
exclamat Alexandra Mihailovna, cuprinsă de emoție, 
mistuită de ruşine. Nu, trebuie s-o cruţi! Numai eu, eu 
singură le-am născocit pe toate i Acum nu itiai am nici un fel 
de bănuieli, lartâ-nii pentiii ele, iartă-mă! Sunt bolnavă, 
trebuie să mă ierţi, numai să nu-i spui ei, să nu-i spui... 
Anneta, mi-a zis ea, apropiindu-se de mine” Anneta, 
pleacă! Repede! Mai repede! Piotr Alexandrovici a glumit 
doar. Numai eu sunt de vină, a fost o glumă proastă... 

— Într-un cuvânt, ai fost geloasă din pricina ei, a zis Piotr 
Alexandrovici, aruncând fără milă aceste cuvinte, drept 
răspuns la implorările ei. Ea a scos un țipăt, a pălit şi s-a 
sprijinit de fotoliu, abia mai ţinându-se pe picioare. 

— Dumnezeu să-ţi ierte păcatul! A şoptit ea, în sfârşit, cu 
vocea stinsă. Eu îţi cer iertare pentru păcatul lui. Netoşka, 
iartă-mă! Numai eu sunt de vină. Am fost bolnavă, am fost... 

— Dar asta-i tiranie, neruşinare, josnicie! Am strigat eu 
înnebunită, înțelegând, în sfârşit, de ce dorise elsă mă 
osândească în faţa soţiei sale. E ceva demn de dispreţ! 
Dumneata... 

— Anneta! A strigat Alexandra Mihailovna îngrozită, 
apucân-du-mi mâinile. 

— E o comedie! O comedie şi nimic mai mult! A zis Piotr 
Alexandrovici, apropiindu-se de noi, foarte tulburat. O 
comedie, vă spun, a urmat el, cu un zâmbet plin de ură, cu 
privirea aţintită asupra soţiei sale. lar cea păcălită în toată 
această comedie eşti numai dumneata. Crede-mă că noi, a 
continuat el cu răsuflarea tăiată, arătând spre mine, nu ne 
temem de astfel de explicaţii. Crede-mă că nu suntem chiar 
atât de neprihănită, ca să ne simţim jignită, să roşim şi să 
ne astupăm urechile când ni se spun asemenea lucruri. 
lartă-mă că mă exprim simplu, direct, brutal poate, dar aşa 


trebuie. Sunteţi sigură, doamnă, de purtarea cinstită a 
acestei... Domnişoare? 

— Dumnezeule! Ce-i cu dumneata? Nu-ţi dai seama de 
ceea ce vorbeşti! A strigat Alexandra Mihailovna, îngrozită, 
sfârşită. 

— 'Te rog, fără vorbe mari 1 a întrerupt-o el dispreţuitor. 
Nu-mi plac vorbele mari. E o chestiune cât se poate de 
simplă, fără complicaţii, foarte vulgară. Te întreb de 
purtarea ei. Ştii dumneata că... 

Dar nu l-am lăsat să continue şi, apucându-i mâinile, l-am 
tras cu forţa la o parte. Încă o clipă şi totul ar fi fost pierdut. 

— Nu pomeni de scrisoare! I-am spus repede, în şoaptă. Ai 
s-o omori pe loc. Reproşul adus mie va fi în acelaşi timp un 
reproş la adresa ei. Ea nu poate să mă judece, pentru că eu 
ştiu totul... Înţelegi? Ştiu totul! 

M-a privit ţintă, cu o curiozitate sălbatică şi s-a intimidat. 
Tot sângele i-a năvălit în obraz. 

— Ştiu tot, tot! Am repetat eu. 

EI tot mai şovăia. Pe buzele lui era o întrebare. L-am 
prevenit: 

— Iată ce a fost, am spus eu cu glas tare, întoreându-mă 
grăbită spre Alexandra Mihailovna, care ne privea, cuprinsă 
de o mirare plină de sfială şi tristeţe. Eu sunt de vină pentru 
tot ce s-a întâmplat. Sunt patru ani de când vă mint. Am 
luat cheia de la bibliotecă şi de patru ani citesc pe ascuns 
cărţi. Piotr Alexan-drovici m-a văzut citind o carte, care... 
Nu putea, nu trebuia să fie în mâna mea. Fiindu-i teamă 
pentru mine, el a exagerat primejdia în ochii dumitale... Dar 
nu caut să mă dezvinovăţesc (m-am grăbit să adaug, 
observând un zâmbet batjocoritor pe buzele lui): eu sunt de 
vină pentru tot ce s-a întâmplat. Ispita a fost mai tare decât 
mine şi, după ce am păcătuit o dată, mi-a fost ruşine să-mi 
mărturisesc fapta... Asta-i tot, aproape tot ce-a fost între 
noi... 

— O! Ce abilă eşti! A şoptit lângă mine Piotr Alexandrovici. 
Alexandra Mihailovna mă ascultase cu cea mai mare 


atenţie, dar pe chipul ei se întipărise neîncrederea. Se uita 
mereu, ba la mine, ba la soţul ei. Apoi s-a aşternut tăcerea. 
Aşteptam cu respiraţia tăiată. Ea a lăsat capul în piept şi şi- 
a acoperit ochii cu mâna, gândindu-se şi cântărind, 
probabil, fiecare cuvânt rostit de mine. În sfârşit, m-a privit 
ţintă. 

— Netoşka, copilul meu, ştiu că tu nu minţi. Asta-i tot ce s- 
a întâmplat, absolut tot? 

— Tot. 

— Tot? L-a întrebat ea pe soţul ei. 

— Da, tot, a răspuns el, făcând un efort, tot 1 Am răsuflat 
uşurată. 

— Îmi dai cuvântul tău de onoare, Netoşka? 

— Da, i-am răspuns eu fără şovâire. 

Dar n-am putut să mă stăpânesc şi m-am uitat la Piotr 
Alexandrovici, care, auzind că mi-am dat cuvântul de 
onoare, a izbucnit în râs. M-am aprins la faţă şi biata 
Alexandra Mihailovna mi-a observat tulburarea. O durere 
apăsătoare, chinuitoare i s-a întipărit pe faţă. 

— Destul, a spus ea tristă. Vă cred. Nu pot să nu vă cred. 

— Mărturisirea mi se pare suficientă, a zis Piotr 
Alexandrovici. Ai auzit-o? Şi ce părere ai despre ea? 

Alexandra Mihailovna nu a răspuns. Scena devenea din ce 
în ce mai penibilă. 

— Chiar mâine o să verific toate cărţile, a continuat Piotr 
Alexandrovici. Nu ştiu ce-a mai fost acolo, dar... 

— Ce carte citea? A întrebat Alexandra Mihailovna. 

— Carte? Răspunde dumneata, mi-a zis el, întoreându-se 
spre mine. Dumneata ştii să descurci lucrurile mai bine 
decât mine, a adăugat apoi cu ironie ascunsă. 

M-am speriat. Nu eram în stare să scot o vorbă. Alexandra 
Mihailovna s-a înroşit şi a lăsat privirea în jos. A urmat o 
pauză lungă. Piotr Alexandrovici măsura înciudat odaia în 
lung şi în lat. 

— Nu ştiu ce s-a petrecut între voi, a început într-un târziu 
Alexandra Mihailovna, rostind cu sfială fiecare cuvânt, dar 


dacă a fost numai asta, a continuat ea, silindu-se să dea un 
înţeles deosebit spuselor ei, gata să-şi piardă stăpânirea de 
sine sub privirea fixă a soţului ei, cu toate că se ferea să-l 
privească, dacă a fost numai asta, nu înţeleg de ce trebuie 
să ne supărăm şi să fim atât de desperaţi. Mai vinovată 
decât voi sunt eu, numai eu şi gândul acesta mă doare 
nespus de mult. Am neglijat educaţia ei şi numai eu sunt 
răspunzătoare de tot ce s-a întâmplat. Ea trebuie să mă 
ierte, iar eu nu pot şi nu îndrăznesc s-o condamn. Repet: de 
ce să deznădăjduim? Primejdia a trecut. Priveşte-o, a 
continuat ea din ce în ce mai însufleţită, aruneînd o privire 
cercetătoare asupra soţului ei, priveşte-o! Oare fapta ei 
nesocotită a avut vreo urmare? Crezi că n-o cunosc eu pe 
copila mea, pe fetiţa mea dragă? Nu ştiu eu că are inima 
curată şi nobilă şi că în căpşorul ei frumos - a continuat ea, 
mângâindu-mă şi atrăgându-mă spre ea - mintea e limpede 
şi curată ca raza de lumină, iar conştiinţa ei se teme de 
minciună... Ajunge, dragii mei! Să ne oprim! Fără îndoială 
că altceva se ascunde în durerea noastră a tuturor. Poate că 
o umbră vrăjmaşă s-a furişat între noi, dar o vom risipi prin 
dragostea noastră, prin bună înţelegere şi vom spulbera 
toate îndoielile. Şi dacă au mai rămas, poate, multe lucruri 
nelămurite între noi, eu sunt prima vinovată. Eu, cea dintâi, 
am avut ascunzişuri faţă de voi, eu, cea dintâi, am avut 
Dumnezeu ştie ce bănuieli, a căror vină o poartă capul meu 
bolnav. Dar... Acum, dacă ne-am explicat cât de cât, trebuie 
să mă iertaţi amândoi, pentru că... Pentru că, în sfârşit, nu e 
mare păcat că am bănuit... 

Spunând acestea, s-a îmbujorat la faţă, apoi a aruncat din 
nou o privire plină de sfială spre soţul ei, aşteptând cu 
înfrigurare răspunsul lui. Pe măsură ce o asculta, un 
zâmbet ironic se schiţa pe buzele acestuia. Acum nu se mai 
plimba prin odaie. Se oprise în faţa ei, cu mâinile la spate. 
Părea că-i face plăcere să-i observe tulburarea. Simţind 
privirea lui aţintită asupra sa, era din ce în ce mai 
tulburată. Ela aşteptat câteva clipe, prefăcându-se că se 


pregăteşte s-o asculte cu atenţie. In sfârşit, a curmat 
această scenă stânjenitoare cu râsul lui veninos, reţinut şi 
prelungit: 

— Mi-e milă de dumneata, sărmană femeie! A zis el după 
câtva timp, cu un ton grav şi amar, fără să mai râdă. [i-ai 
luat un rol peste puterile dumitale. Ce-ai fi vrut? Ai fi vrut să 
mă faci să răspund, să-mi arunci în faţă noi bănuieli scornite 
de dumneata, sau, mai bine zis, vechea bănuială pe care 
vorbele dumitale au ascuns-o destul de stângaci? Tâlcul 
acestor vorbe este că n-ar avea rost să se supere cineva pe 
ea, că ea este curată chiar şi după citirea unor cărţi 
imorale, lectură care, pare-se - şi o spun fără şovăire - şi-a 
şi dat roadele. Că dumneata singură răspunzi de faptele ei, 
nu-i aşa? Ei, dar în această lămurire este o aluzie la altceva. 
Ţi se pare că neîncrederea şi severitatea mea faţă de ea au 
izvorât dintr-un alt sentiment. Ieri, mi-ai şi dat să înţeleg 
asta. Te rog să nu mă întrerupi, îmi place să vorbesc 
deschis. Dumneata mi-ai dat să înţeleg ieri că unii oameni 
(mi-amintesc că, după părerea dumitale, oamenii aceştia 
sunt de cele mai multe ori tacticoşi, severi, fără ocolişuri, 
inteligenţi, puternici şi Dumnezeu mai ştie câte definiţii din 
acestea ai mai dat în accesul dumitale de mărinimie!), că la 
unii oameni, repet, dragostea (şi Dumnezeu ştie de ce ai 
născocit una ca asta!) nici nu se poate manifesta altfel decât 
cu asprime, cu înflăcărare, cu brutalitate, însoţită adesea de 
suspiciuni şi de persecuții. Nu-mi amintesc prea bine dacă 
toate acestea le-ai spus într-o singură zi, ieri... Te rog, nu 
mă întrerupe. O cunosc bine pe pupila dumitale. Ea poate 
să audă lotul, îţi repet pentru a nu ştiu câta oară, totul. Ai 
fost înşelată. Nu ştiu însă de ce îţi place să stărui în gândul 
că sunt un om de soiul acelora pe care i-ai descris! Numai 
Dumnezeu ştie de ce vrei să faci cu tot dinadinsul din mine 
un măscărici. Nu e cu putinţă, la vârsta mea, să mă 
îndrăgostesc de această domnişoară, în sfârşit, doamnă, 
crede-mă, eu îmi cunosc îndatoririle şi oricât de mări- 
nimoasă te-ai arăta, acordându-mi iertarea, eu voi susţine 


ceea ce am susţinut întotdeauna, că crima rămâne 
întotdeauna crimă, că păcatul rămâne întotdeauna păcat, 
ruşinos, josnic, dezgustător, oricât ai vrea să ridici în slăvi 
un simţământ vicios! Dar ajunge! Destul I Nu vreau să mai 
aud vorbindu-se de ticăloşiile acestea! 

Alexandra Mihailovna plângea. 

— Bine, fie, sunt de acord să îndur singură totul! A spus 
ea, în sfârşit, îmbrăţişându-mă în hohote de plâns. Sunt de 
acord că băânuielile mele au fost ruşinoase, iar dumneata ţi- 
ai bătut joc atât de aspru de ele! Dar tu, sărmana mea 
fetiţă, de ce eşti tu osân-dită să asculţi asemenea jigniri? Şi 
nu pot să-ţi iau apărarea! Nu am dreptul, Dumnezeule! Dar 
nu pot să tac, domnule! Nu voi suporta... Este o nebunie 
ceea ce faci...! 

— Ajunge, ajunge! Am şoptit eu, căutând s-o liniştesc, 
temân-du-mă ca reproşurile ei pline de revoltă să nu-l facă 
să-şi iasă din fire. Tremuram îngrozitor de teamă pentru ea. 

— Dar, femeie orbită! A strigat el, dumneata nu ştii, nu 
vezi... S-a oprit o clipă. 

— Pleacă de lângă ea! S-a răstit el la mine şi mi-a smuls 
mâna din mâinile Alexandrei Mihailovna. Nu-ţi dau voie să 
te atingi de soţia mea! O pângăreşti! O insulţi prin prezenţa 
dumitale! Dar... Dar ce mă face să tac? Atunci când trebuie, 
trebuie neapărat să vorbesc, a strigat el, bătând din picior. 
Şi voi spune, voi spune totul. Ce tot bâigui că ştii, 
domnişoară? Cu ce-ai vrut să mă ameninţi? Nu ştiu şi nici 
nu vreau să ştiu. Ascultă! A continuat el, uitându-se la 
Alexandra Mihailovna. Aşadar, ascultă. 

— Taci! Am strigat eu, repezindu-mă spre el. Taci, nici un 
cuvânt! 

— Ascultă...! 

— Taci, în numele... 

— In numele cui, domnişoară? M-a întrerupt el, aruneîndu- 
mi o căutătură pătrunzătoare, violentă, drept în ochi. În 
numele cui? Află că i-am smuls din mână o scrisoare de la 
amantul ei! lată ce se întâmplă în casa noastră! lată ce se 


întâmplă în preajma dumitale! Iată ce n-ai văzut, ce n-ai 
observat! 

Abia mă ţineam pe picioare. Alexandra Mihailovna s-a 
făcut înspăimântător de palidă. 

— E cu neputinţă, a şoptit ea cu vocea stinsă. 

— Am văzut scrisoarea asta, doamnă. Am ţinut-o în mână. 
Am citit primele rânduri şi nu m-am înşelat. Scrisoarea era 
de la un amant. Ea mi-a smuls-o din mână. Acum se află la 
ea. E limpede, e întocmai cum ţi-am spus, nu încape nici o 
îndoială. lar dacă dumneata te mai îndoieşti, uită-te la ea şi 
încearcă după aceea să mai ai măcar o umbră de îndoială. 

— Netoşka! A strigat Alexandra Mihailovna, năpustindu-se 
spre mine. Ba nu, nu-mi spune, nu-mi spune nimic! Nu ştiu 
ce a fost, cum a fost... Doamne, Dumnezeule! 

Şi a început să plângă în hohote, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. 

— Nu! E cu neputinţă! A strigat ea din nou. Te-ai înşelat. 
Asta... Asta ştiu eu ce înseamnă! A rostit ea, privindu-şi 
ţintă soţul. Voi... Eu... N-am putut, tu n-ai să mă minţi, tu nu 
ştii să minţi! Povesteşte-mi totul, nu-mi ascunde nimic! S-a 
înşelat, nu-i aşa că s-a înşelat? Ela văzut altceva şi a fost 
orbit? Nu-i aşa? Ascultă, Anneta, de ce nu-mi spui totul, 
copila mea, copila mea dragă! 

— Răspunde, răspunde mai repede! Am auzit deasupra 
capului meu glasul lui Piotr Alexandrovici. Răspunde! Am 
văzut sau nu am văzut scrisoarea în mâinile dumitale? 

— Da! l-am răspuns eu, sufocându-mă de emoție. 

— Scrisoarea era de la amantul dumitale? 

— Da! 

— Cu care întreţii şi acum relaţii? 

— Da, da, da! Repetam eu, fără să ştiu ce vorbesc, 
răspunzând afirmativ la toate întrebările pe care mi le 
punea, ca să isprăvesc odată cu tortura. 

— Ai auzit-o. Ei, acum ce mai ai de spus? Crede-mă, inimă 
prea bună şi încrezătoare, a adăugat el luând mâna soţiei 
sale, crede-mă pe mine şi nu mai crede nimic din ceea cea 


zămislit închipuirea dumitale bolnavă. Acum vezi cine este 
această domnişoară? Am vrut doar să-ţi dovedesc totala 
netemeinicie a bănuielilor dumitale. Toate astea le-am 
observat de mult şi-mi pare bine că, în sfârşit, am demascat- 
o în faţa dumitale. Mi-era greu s-o văd lângă dumneata, în 
braţele dumitale, la aceeaşi masă, împreună cu noi, şi, în 
sfârşit, în casa mea. Orbirea dumitale mă revolta. Iată de ce 
şi anume din această cauză, o urmăream cu atenţie. Şi 
tocmai această atenţie ţi-a sărit în ochi. Plecând de la 
Dumnezeu ştie ce bănuială, ai brodat pe această canava 
mai ştiu şi eu ce. Acum însă situaţia e limpede, s-a isprăvit 
cu toate bănuielile şi chiar mâine, domnişoară, chiar mâine, 
nu vei mai fi în casa mea! A încheiat el, întorcându-se spre 
mine. 

— Opreşte-te! A zis Alexandra Mihailovna, ridicându-se de 
la locul ei. Nu cred nimic din ceea ce am auzit aici. Nu-mi 
arunca priviri atât de înfricoşătoare şi nu-ţi bate joc de 
mine. Chiar pe dumneata am să te chem în faţa judecății 
mele. Anneta, copila mea, apropie-te, dă-mi mâna, aşa. Toţi 
suntem păcătoşi! A continuat ea cu vocea tremurătoare, 
privindu-şi soţul cu umilinţă. Care dintre noi poate să 
respingă o mână, a oricui ar fi ea? Dă-mi mâna ta. Anneta, 
copila mea dragă! Nu sunt mai vrednică, mai bună decât 
tine! Tu nu poţi să mă jigneşti cu prezenţa ta, pentru că şi 
eu şi eu sunt o păcătoasă! 

— Doamnă! A strigat Piotr Alexandrovici, surprins. 
Doamnh, stăpâneşte-te! Nu uita...! 

— Nu uit nimic. Dar te rog să nu mă întrerupi şi să mă laşi 
să vorbesc până la capăt. Ai văzut o scrisoare în mâna ei, ai 
citit-o chiar. Dumneata spui şi ea... A mărturisit că 
scrisoarea e de la cel pe care-l iubeşte. Oare înseamnă asta 
că e o criminală? Oare asta trebuie să-ţi permită să te porţi 
cu ea aşa cum te porţi, s-o jigneşti astfel în faţa soţiei 
dumitale? Da, domnule, în faţa soţiei dumitale! Oare 
dumneata te-ai gândit bine înainte de a vorbi aşa? Oare 
dumneata cunoşti toate amănuntele? 


— Nu-mi mai rămâne decât să mă grăbesc să-i cer iertare! 
Asta ai vrea dumneata, nu-i aşa? A strigat Piotr 
Alexandrovici. Mi-am pierdut răbdarea, ascultându-te! O să- 
ţi aduci aminte de vorbele dumitale! Iţi dai seama ce spui? 
Ştii dumneata ce anume şi pe cine aperi dumneata? Eu văd 
prea limpede... 

— Dar nu vezi ceea cG-i mai important, pentru că te 
împiedică mânia şi trufia. Nu vezi ceea ce apăr eu şi despre 
ceea ce apăr eu vreau să vorbesc. Nu apăr un viciu. Dar 
dumneata nu te-ai gândit, căci dacă te-ai fi gândit, ai fi 
descoperit, poate, nevinovăția acestui copil! Da, nu încerc 
să apăr un viciu! Mă grăbesc să fac o rezervă, dacă asta-ţi 
face plăcere. Da, dacă ea ar fi fost soţie, mamă şi ar fi uitat 
care-i sunt îndatoririle, o, atunci aş fi fost de aceeaşi părere 
cu dumneata... Vezi, am făcut o rezervă. [ine seama de 
acest lucru şi nu mi-o lua în nume de rău! Dar dacă ea a 
primit această scrisoare fără nici un gând rău? Dacă s-a 
lăsat împinsă de un sentiment, lipsită cum era de 
experienţă şi n-a avut pe nimeni care s-o oprească? Dacă 
eu, cea dintâi, sunt vinovată pentru că nu am avut grijă să-i 
observ îndemnurile inimii? Dacă e prima scrisoare? Dacă 
dumneata ai jignit prin bănuielile dumitale grosolane 
sentimentele ei feciorelnice, neprihănite? Dacă i-ai profanat 
imaginaţia prin vorbăria dumitale plină de cinism în 
legătură cu această scrisoare? Dacă dumneata n-ai 
observat pudoarea aceasta feciorelnică şi castă, care 
străluceşte pe faţa ei, curată ca nevinovăția, pe care eu o 
văd însă acum şi pe care am văzut-o atunci când, chinuită, 
zdrobită, nemaiştiind ce să spună, sfâşiată de durere, 
răspundea afirmativ la toate întrebările dumitale inumane! 
Da, da! E inuman, e crud ceea ce ai făcut. Nu te recunosc! 
N-am să ţi-o iert niciodată, niciodată! 

— Da, fie-ţi milă, fie-ţi milă de mine! Am strigat eu strân- 
gând-o în braţe. Fie-ţi milă, ai încredere în mine, nu mă 
respinge... 

Am căzut în genunchi în faţa ei. 


— Dacă, în sfârşit, a continuat ea cu vocea sugrumată, 
dacă, în sfârşit, n-aş fi fost eu lângă dânsa şi dumneata ai fi 
înfricoşat-o cu vorbele dumitale şi dacă sărmana ar fi căutat 
să se convingă singură că e vinovată, dacă dumneata i-ai fi 
tulburat conştiinţa, sufletul şi i-ai fi frânt inima... Doamne! 
Dumneata ai vrut s-o goneşti din casă! Ştii cu cine se 
procedează astfel? Ştii dumneata că, dacă o alungi pe 
dânsa, ne alungi împreună, pe amândouă, mă alungi şi pe 
mine? Ai auzit ce-am spus, domnule? 

Ochii îi străluceau, pieptul i se zbuciuma. Încordarea ei 
bolnăvicioasă atinsese culmea. 

— Ajunge, te-arn ascultat destul, doamnă! A strigat, în 
sfârşit, Piotr Aâexandrovici. Ajunge! Ştiu că există pasiuni 
platonice —e* şi o ştiu spre nenorocirea mea. Dar nu mă poţi 
împăca, doamnă, cu un viciu aurit! Nu înţeleg aşa ceva. Nu 
îngădui să mi se arunce praf în ochi! Şi dacă dumneata te 
simţi vinovată, dacă ai ceva pe conştiinţă (nu e cazul ca eu 
să-ţi amintesc, doamnă), dacă-ţi surâde, în sfârşit, gândul 
de a părăsi această casă... Nu-mi rămâne altceva decât să-ţi 
reamintesc că acum e prea târziu. Ai uitat să-ţi înfăptu-ieşti 
intenţia atunci când era momentul, când era într-adevăr 
momentul potrivit, acum nu mai ştiu câţi ani... Dacă ai uitat, 
o să-ţi reamintesc acum... 

M”am uitat la Alexandra Mihailovna. Se sprijinise, 
tremurând, de mine, zdrobită de durere, cu ochii pe 
jumătate închişi, nespus de chinuită. Încă o clipă şi s-ar fi 
prăbuşit. 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, fie-ţi milă de ea, măcar 
acum! Nu pronunţa ultimul cuvânt, am strigat eu, căzând în 
genunchi în faţa lui Piotr Alexandrovici. Uitasem că mă 
trădez, dar era prea târziu. Drept răspuns la vorbele mele, 
s-a auzit un țipăt stins şi sărmana s-a prăbuşit leşinată. 

— S-a isprăvit! Dumneata ai ucis-o! Am spus eu. Cheamă 
pe cineva, salveaz-o! Te aştept în cabinetul dumitale. 
Trebuie să-ţi vorbesc; o să-ţi spun totul... 

— Bine, dar ce anume, ce? 


— Mai târziu! 

Leşinul şi crizele au durat două ore. Toată casa era 
cuprinsă de teamă. Doctorul clătina din cap cu un aer grav. 
Două ore mai târziu, am intrat în cabinetul lui Piotr 
Alexandrovici. Abia se întorsese de la soţia sa şi măsura 
odaia în lung şi în lat, muşcân-du-şi unghiile până la sânge, 
palid, întunecat. Nu-l văzusem niciodată în starea aceasta. 

— Şi ce-ai dori să-mi spui? M-a întâmpinat el aspru, brutal. 
Vrei să-mi spui ceva? 

— lată scrisoarea pe care mi-ai smuls-o. O recunoşti? 

— Da. 

— Ia-o. 

A luat scrisoarea şi a apropiat-o de lumină, li urmăream cu 
atenţie. Peste câteva minute, a întors repede foaia să vadă 
semnătura de pe ultima pagină. Sângele i-a năvălit în obraz. 

— Ce-i asta? M-a întrebat el, încremenit. 

— Acum trei ani am găsit această scrisoare într-o carte. 
Mi-am dat seama că fusese uitată acolo, am citit-o şi - am 
aflat totul. De atunci, scrisoarea a rămas la mine, pentru că 
n-am avut cui s-o dau. Ei nu puteam să i-o dau. Dumitale? 
Dar era cu neputinţă ca dumneata să nu cunoşti conţinutul 
acestei scrisori, în care era cuprinsă trista poveste... Pentru 
ce a fost nevoie de toată prefăcătoria dumitale - nu ştiu. 
Deocamdată nu sunt lămurită. Nu pot pătrunde în sufletul 
dumitale întunecat. Ai vrut să pari că-i eşti superior şi ai 
izbutit. Însă pentru ce? Pentru a triumfa asupra unei 
fantome, asupra imaginaţiei ei bolnave, pentru a-i dovedi că 
ea a greşit, iar dumneata eşti mai fără de păcat decât ea! Şi 
ţi-ai atins țelul, pentru că această bănuială a ei - ideea fixă a 
unei minţi care se stinge, a fost, poate, ultima plângere a 
unei inimi zdrobite împotriva nedreptei osândiri a 
oamenilor, la care şi dumneata ai luat parte. „Şi ce-i dacă 
m-ai îndrăgit?” Iată ce-ţi spunea ea parcă, iată ce a vrut ea 
să-ţi dovedească. Orgoliul dumitale nemăsurat, gelozia 
dumitale plină de egoism au fost necru- „ţătoare. Adio! Nu 


mai e nevoie de explicaţii! Dar ia seama, te cunosc până în 
adâncul sufletului, îţi citesc gândurile. Nu uita acest 

* 'lucru! 

M-am îndreptat spre camera mea, fără să ştiu ce fac. 
Lângă uşă m-a oprit Ovrov, ajutorul lui Piotr Alexandrovici. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu dumneata, mi-a spus el, 
salu-tându-mă respectuos. 

Mă uitam la el şi nu înţelegeam ce spune. 

— Mai târziu, iartă-mă, te rog, nu mă simt bine, i-am 
răspuns, în sfârşit, trecând pe lângă el. 

— Aşadar, pe mâine, a zis el, înclinându-se, cu un zâmbet 
ciudat, cu subînţeles. 

Dar poate că mi s-a părut doar. lotul a trecut ca un fulger 
prin faţa ochilor mei. 


SFÂRŞIT