Petre Bellu — Apararea are cuvantul

APĂRAREA 
ARE CUVÂNTUL 


Prefaţă 
de 
Panait Istrati 


Cu apariţia romanului Apărarea are cuvintul, un povestitor 
unic răsare pe neaşteptate la orizontul literelor româneşti 
moderne: Petre Bellu. 

Cine a auzit vreodată de acest nume? Nimeni. Unde s-a 
publicat cîndva un rînd de el? Nicăieri, nimic. Un anonim total. 

Nici nu se putea să fie altfel. 

Petre Bellu nu mai e un june plin de iluzii, nu face parte din 
categoria tinerilor debutanţi care au avut norocul să aibă, 
dacă nu „rude”, cel puţin vreun prieten „la lerusalim”, la acel 
lerusalim al literelor care e mai zăvorit decit o fortăreață şi în 
care nu pătrunzi decît adus de mînă de către... „un paşă” sau 
„beşleagă!” al acestei fortărețe. 

Nu, n-a avut acest noroc. Şi totuşi... Curios lucru, Bellu e un 
familiar nu numai al vieţii literare romaneşti, dar chiar al 
culiselor acestei vieţi. Deşi veşnic fără franc în buzunar, el 
citeşte tot ce apare şi ştie tot ce se spune la „Corso” ori la 
„Capşa”, unde cred că n-a pus piciorul niciodată. Ceva mai 
mult: deşi lipsit de îndrăzneală, strivit de viaţă, rebegit şi 
„efasat?” (cum ar scrie un gazetar român franţuzoman), Bellu 
cunoaşte personal şi e cunoscut de majoritatea pontifilor 
literelor noastre. Nu e aşa, Arghezi, Galaction, Lovinescu, 
Cocea? 

Chiar şi eu îl cunosc pe Bellu, din 1925, cînd m-am întors în 
ţară, după o absenţă de zece ani. lar de-atunci, deseori am 
avut prilejul să-l revăd. Căci Bellu, departe de a fi un om care 
ştie să se insinueze, are darul de a-ţi răsări în cale şi de a ţi se 
face simpatic, tocmai în clipa în care ai fi dispus să asculţi pe 
cineva vorbindu-ţi de ceva, de una ori de alta. 

Cum se face, atunci, că autorul romanului de faţă n-a putut 
să-şi găsească un naş simandicos, care să-l prezinte publicului 
cititor, zis „bun”, prin mijlocirea unei edituri zisă „bună” şi s-a 


1 Bătrân ramolit, cu idei învechite 


2 A șterge. (< fr. effacer) 


văzut omul nevoit să cadă tronc în spinarea domnului Marton 
Hertz, editor zis „rău”, care va avea meritul de a-l fi 
descoperit prin propriile sale mijloace şi de a-l fi prezentat 
publicului său cititor, zis tot „rău”, un public cititor care 
cuprinde cam între cincisprezece şi şaptesprezece mii de 
cumpărători, mai mult sau mai puţin amăriţi? 

Cum se face că Bellu nu m-a găsit nici chiar pe mine, care 
sînt aşa de uşor de găsit şi care bucuros aş fi umblat cu el de 
hăţ vreo cinci ani, din editură „bună” în editură „bună”, pînă 
ce, la sfîrşit plictisiţi amîndoi, am fi descoperit poate un astfel 
de editor „bun”, care s-ar fi milostivit să-mi editeze finul, de 
hatiîr, trăgîndu-l în două mii de exemplare şi neplătindu-i o 
para chioară. 

(Căci trebuie să adaog în paranteză că domnul Marton Hertz 
a avut curajul şi omenia de-a plăti lui Bellu vreo zece mii de 
lei, înainte chiar de a-i pune cartea în vinzare, precum şi de a- 
i garanta alţi zece mii, care vor permite pustiitului autor 
anonim să-şi încerce norocul, scriind mai departe.) 

Da: la început m-am întristat şi mi-am zis că năpraznică 
trebuie să fie prăpastia care ne desparte pe noi scriitorii 
consacraţi, de lumea anonimă care ne citeşte, din moment ce 
un debutant răsărit din această lume, ba chiar un debutant 
care ne cunoaşte, care unora ne este oarecum prieten, n-a 
putut să afle la noi sfat şi îndrumare, şi a fost nevoit să bijbiie 
ca orbetele, deşi fătase una din acele opere de artă care se 
impun de la prima pagină, chiar şi în ochii celui mai puţin 
binevoitor dintre noi aceştia, care sîntem adesea solicitaţi să 
dăm o prefaţă unui necunoscut. 

Mi-a părut rău, dar apoi mi-am dat seama că debutul lui 
Petre Bellu nu putea să fie altfel, ba chiar că e bine aşa cum 
este. 

În lumea cititorilor casei de editură Ignat Hertz, Bellu e în 
lumea lui. 

Fiu de mici negustori, săraci de felul lor, apoi sărăciţi, iar la 
urmă căzuţi în mizerie, mai ales din cauza tuberculozei care 
se instalează în căminul lor şi seceră fără cruţare. Familia lui 
Bellu, o familie numeroasă, a fost în întregime secerată de 
tuberculoză. Mureau, sub ochii lui, părinţi, fraţi şi surori, unii 
în floarea vîrstei, alţii încă adolescenţi. 

4 


— Eu sînt în familia noastră singurul dintre copii care au 
reuşit să treacă de douăzeci de ani, îmi spune Bellu. 

Ceea ce văzînd, bietul băiat fuge de acasă, înainte de a fi 
împlinit doisprezece ani. Fuge de moarte. Fuge în lume. 

Petre Bellu e din Roşiorii de Vede. Dar, de mic copil, 
Bucureştiul devine cîmpul sau mai bine zis maidanul în care el 
urmează să descopere viaţa. Pe acasă nu mai dă cu anii. Şi 
numai atunci cînd e îngrozit de mizerie, dar repede îşi ia din 
nou tălpăşiţa, cînd vede că acasă doar agonizanţii îl 
întîimpină, pînă la cel din urmă. 

La Bucureşti, singurul oraş din ţară în care el pretinde că ar 
putea trăi şi „singurul pentru care face să înduri chiar şi cea 
mai neagră mizerie”, la Bucureşti, Bellu începe a învăţa 
meseria de tîmplar, dar sfirşeşte repede prin a se lăsa dus de 
acel val al delăsării, al uitării de sine, pe care „lumea bună” îl 
numeşte vagabondaj şi-l dispreţuieşte, dar care în realitate e 
unicul fel de viaţă care merită să fie trăit, căci numai el 
permite omului de gindire şi de simtire să fie sincer cu el 
însuşi. Bellu trăieşte şi azi acest fel de viaţă, ceea ce 
înseamnă că nu mănîncă în toate zilele. 

Ce-are a face? Din fundul urgisitei lui mahalale, din 
chichineaţa în care îşi macină zilele, Petre Bellu izbucneşte azi 
ca una din acele forţe naturale căreia nimic nu-i poate rezista. 
Mizeria, izolarea, boala şi nepăsarea oamenilor nu l-au putut 
împiedica de a mizgăli, pe nişte petece de hirtie adunate de 
prin gunoaie, slovele uimitor de sincere cu care debutează 
Apărarea are cuvintul. 

Nu ştiu dacă Bellu va fi în stare să mai scrie o lucrare de 
calitatea şi tăria celei de faţă, dar ştiu că o poveste modernă, 
atit de naturală şi care să te subjuge chiar de la prima pagină, 
nu există încă în literatura noastră contemporană, iar în cea 
universală opere asemănătoare se pot număra pe degete. 
Franţa de după război a dat un singur roman care să aibă 
tonul acesta venit din alte lumi: Le Grand Meaulnes de Alain 
Fournier, dar pe autor l-a trimis în tranşee, de unde nu s-a 
mai întors. Şi nici altă lucrare n-a mai rămas de la el. 

Ei bine, afirm că Apărarea are cuvintul egalează, dacă nu 
întrece, pe Grand Meaulnes, mai ales în ce priveşte 
sinceritatea tonului care dă naştere unui stil imposibil de 

5 


menţinut de-a lungul unei cariere literare. 

Asemenea opere rămîn unice. 

Literele româneşti vor trebui să fie recunoscătoare domnului 
Marton Hertz, editorul mult hulit care, scoţind din fundul celui 
mai complet anonimat o capodoperă ca Apărarea are 
cuvintul, a dat dovadă de un adînc simţ literar şi a închis 
pentru totdeauna gurile invidioase ale pretinşilor „editori 
mari”, incapabili să răspindească o lucrare de artă în 
straturile adînci ale publicului cititor. 

Bucureşti, iulie 1934 


Capitolul 1 


Eram în boxa acuzaților la Curtea cu Juri. 

Nu auzeam nimic, gândurile mă stăpâneau cu putere. 

Deodată, vocea preşedintelui m-a făcut să tresar. 

Întâi am zâmbit prosteşte, apoi am strigat: 

— În faţa legilor, recunosc fără nicio apărare, am ucis! 

Zgomotul vocii mele m-a înfricoşat şi, tremurând, am 
început să zâmbesc iar. De data aceasta zâmbetul meu a fost 
poate amar, fiindcă procurorul s-a uitat la mine cu milă şi a 
repetat pentru a nu ştiu câta oara: 

— De ce ai ucis? 

N-am vrut să răspund. Eram un criminal. Ce ar mai fi putut 
salva apărarea? Dar, judecând după regulile stabilite de 
justiţia umană care spune că fiecare efect are o cauză, 
apărătorul meu a îndrugat o poveste pe care a numit-o „viaţa 
acuzatului”. La drept vorbind, eu însumi am rămas uimit de 
neadevărurile debitate şi aşezate simetric pe date, deasupra 
conştiinţei mele. Cu toată privirea înduioşată ce o avea, 
procurorul nu s-a sfiit nici el să debiteze alte neadevăruri în 
contradictoriu. 

Curtea, luminată pe deplin, mi-a dat o pedeapsa 
convenabilă: cinci ani muncă silnică. 


„Apărarea are cuvântul”... 

Acum, când încerc să mă spovedesc, îmi sună în minte mai 
mult ca oricând această formulă. 

M-am născut în Bucureşti şi sunt fiul unei femei decăzute. 
Cuvântul e grav, dar e adevărat. Da, sunt fiul unei prostituate 
şi încă al uneia din bordel. Intr-o casă din acestea am văzut 
eu lumina zilei, şi, datorită faptului acesta, am fost proscris 
toată viaţa. 

Orice faptă frumoasă pe care aş fi făcut-o, nimeni n-ar fi 
căutat s-o releve, doar că eram fiul unei prostituate, era 
primul lucru care mi se amintea oricând. 

Chiar atunci când mă aflam în mijlocul unor oameni cu totul 
străini, eram ţinta privirilor de dispreţ. Era ceva în mine 
care-mi trăda originea. Tată nu aveam, căci mă născusem 
„din flori”. Mama nu-şi aducea aminte niciodată cu ce bărbat 


7 


m-a zămislit, căuta să mă mintă. Uneori îmi spunea că a fost 
un marinar, pentru ca altă dată să-mi spună că a fost un ţigan 
ori cine ştie ce alt client de ocazie. Aveam un tată, dar 
necunoscut, aşa cum stă scris pe actul meu de naştere. 

M-am născut dintr-o astfel de mamă şi în ciuda tuturor 
speranţelor ei, am continuat să trăiesc. Am crescut în aerul 
infectat al bordelului unde mama era o marfă, am luat parte 
la viaţa de acolo şi am primit să fiu la rând cu câinele de rasă 
al patroanei, ba uneori şi mai rău. 

Mi-aduc aminte că în primii ani ai vieţii mele, mama mă 
bătea îngrozitor, numai pentru că trăiam, cu toate suferinţele 
îndurate. In pieptul meu firav, aveam o sută de vieţi, care se 
îndărătniceau să mă ţină viu, în ciuda mamei. Ştiu că dădea 
în mine, nu ca să mă pedepsească pentru vreo greşeala, ci 
mă bătea din senin, căutând să se răzbune pentru toate 
neajunsurile vieţii mizerabile pe care fusese osândita s-o 
ducă. 

Eram pentru dânsa uneori patroana, alteori poliţia, 
doctorul, clienţii sau toţi acei care îi făceau viata grea. 

Mama mă ura de moarte. 

Şi totuşi nu s-a hotărât să mă înstrăineze... 

Acolo, în bordelul acela, unde omul nu mai rămânea om, o 
femeie oropsită de soartă îşi mai putea păstra sufletul de 
mamă. 

De câte ori nu mi-a spus: „C-am să te dau de suflet; am să 
te duc la poliţie, ori la azil!...” Ba, uneori, când pleca la 
vizitele medicale, mă lua după ea, spunându-mi că nu mă voi 
mai întoarce la bordel. 

Toate erau însă vorbe. Eu continuam să trăiesc şi creşteam 
în mijlocul acelor femei pe care nu le puteam înţelege. Am 
trăit fără să-mi dau seama ce se petrece în jurul meu, până la 
vârsta de cinci ani. De atunci am început să înţeleg ceva, dar 
foarte puţin, îmi plăcea să stau seara în „salon”, unde erau 
numai cântece şi culori frumoase. Femeile erau aproape 
goale şi mă purtau în braţe. Când una era chemată de clienţi, 
mă trecea alteia, spunându-i: „Ţine tu copilul”. 

Era plăcut când mă ţineau în braţele lor calde, dându-mi 
cofeturi şi tot felul de bunătăţi. E adevărat că uneori se 
întâmplau şi certuri şi bătăi, dar acestea nu mă speriau, 

8 


pentru că de când am deschis ochii tot aşa a fost. Dacă se 
întâmpla să plâng, atunci toate strigau: „Tăceţi, s-a speriat 
copilul”. 

Eram copilul lor şi-mi spuneau „copilul frumos”. 

lar pentru a fi cât mai frumos, mă dichiseau în tot felul. 

În mijlocul lor eram un idol, faima mea era mare şi până şi 
clienţii se ocupau de mine, făcându-mi diferite daruri. Mama 
avea un client, care nu intra în salon, dar, de câte ori venea, 
mă chema în camera ei şi mă mângâia. Era bătrân, cu părul 
alb, purta cioc şi părea foarte urâcios. Mă ţinea lângă el cât 
timp mama se dezbrăca, apoi îmi făcea semn să plec. 

Mai târziu, am aflat că domnul acela susţinea că sunt fiul 
său. Celelalte „fete” făceau caz de afirmaţia aceasta. Mamei 
însă îi convenea, fiindcă din timp în timp mai rupea de la el 
bani pentru întreţinerea mea. 

În ce priveşte îmbrăcămintea şi tot ce îi trebuia unui copil, 
nu duceam lipsă. Eram totdeauna bine şi curat îmbrăcat Era si 
firesc: aveam cel puţin douăzeci de mame şi cam tot atâţia 
taţi. În timpul când a fost însărcinată, mama le spunea 
bărbaţilor care o vizitau mai des, fiecăruia în parte, că cu el 
s-a produs sarcina. De aceea, nu se mira nimeni, văzând câte 
un bărbat că vine în salon, că mă ia în braţe şi mă priveşte cu 
duioşie sau oftează din băierile inimii. Fiecare vedea în mine 
progenitura sa. 

Într-o seară, s-a întâmplat un scandal mare: intrase în salon 
un bărbat beat, care a strigat furios: „Unde mi-e copilul?” Eu 
eram în pat, lângă o femeie, tineam o mână la sânul ei şi 
ascultam un cântec pe care mi-l fredona la ureche. Beţivul, 
văzându-mă, s-a repezit la mine şi a strigat: „Asta e copilul 
meu, îl iau!” 

Mama era tocmai ocupată, dar dacă ar fi fost acolo poate 
nu s-ar fi opus cu străşnicia cu care s-au împotrivit celelalte 
femei. S-a produs o încăierare din care beţivul a ieşit înfrânt. 
L-au maltratat groaznic. În cele din urmă i s-a spus adevărul. 
Orice s-ar fi petrecut acolo, dar nu era cu putinţă să fiu răpit. 
Femeile acelea, care pentru corpul lor nu mai aveau nici o 
stimă, pentru mine erau în stare să-şi dea şi viaţa. Prezenţa 
mea le era necesară, ca un pretext şi o justificare pentru 
continuitatea vieţii lor ticăloase. Fiecare avea o voce suavă 

9 


când pronunţa cuvântul: „Copilul”. 

După ce a fost dat afară beţivul, care încercase să mă ia cu 
el, s-au strâns toate în jurul meu, căutând care mai de care să 
mă alinte, şi n-a rămas una care să nu mă sărute de zeci de 
ori. Un lucru nu înțelegeau acele femei la mine; de ce oftez 
atât de des. Cu cât eram mai alintat, cu atâta pieptul meu 
sălta mai puternic şi oftam. 

Pe mama o chema Salomea; acesta era numele ei de 
bordel. Adeseori, câte una din pensionare o întreba, curioasă: 
„Salomea, ce are băiatul tău de oftează întruna?” 

— Ştiu eu! se mira mama. 

Intr-adevăr, n-aveau de unde să ştie de ce inima mea bătea 
îngrijorată... Eu eram doar copilul lor şi eram fericit cu atâtea 
mame, şi toate, afară de cea adevărată, erau bune cu mine. 
Pe cât erau de murdare ca femei, pe atât erau de demne ca 
mame. 

Totuşi, duceam dorul mângăâierilor mamei mele!... 

Când o găseam ziua dormind în camera ei, mă strecuram 
uşor la sânu-i şi o sărutam pe obraz. Ea nu mă simţea 
adormind fericit acolo, lângă ea. Numai la pieptul ei găseam 
căldura adevărată. Dar când se trezea din somn, mă zvârlea 
jos supărată. Atunci plângeam, pentru că simţeam ura mamei 
împotriva mea. 

Când plângeam, celelalte „mame” se certau pentru 
favoarea de a mă avea lângă ele. Trebuia să aleg. Femeile 
acelea căutau să mă adoarmă, deşi eu puteam să dorm şi 
fără ajutorul lor, dar când spuneau: „Nani, nani, puiul 
mamei...” ele n-o făceau numai ca să mă adoarmă pe mine, ci 
mai mult ca să se amăgească pe ele, care jinduiau după un 
cămin, după un bărbat şi un copil pe care-l vedeau în mine. 
Erau şi ele nişte copile care se jucau de-a mamele cu mine. 
De câte ori veneau îmi făceau câte un dar, spuneau visătoare, 
cu ochii pe jumătate închişi: „Ah, când voi avea şi eu un 
copil!” 

Erau unele decimate de boală, mânate de tot ce era 
omenesc în ele, dar visul lor creştea, creştea mereu şi se 
vedeau mamele copiilor la care năzuiau fără pic de speranţă. 

Eram alintat. 

Dar să nu credeţi că viaţa era tot timpul plăcută. O, nu! Era 

10 


fiorul şi adierea omenirii acolo, eram poezia mocirlei. Deşi 
purtat adeseori pe braţe, uneori ajungeam totuşi prin colţuri 
bătut şi îngenunchiat. Asta se întâmpla atunci când singurul 
bărbat din casă venea beat sau supărat. Patroana era o 
femeie grasă şi ciupită de vărsat, urâtă şi neagră ca noaptea. 
Prostituatele îi spuneau „mămica” şi această mămică avea un 
amant. Când l-am cunoscut prima dată, purta uniforma 
poliţiei, dar după câtva timp a început să vină în haine civile. 
De atunci n-a mai părăsit casa. 

Omul acesta se îmbăta des. Când venea beat, femeile 
amuţeau de frică, fiindcă începea să le înjure şi bătea pe câte 
una din ele până ce o lăsa leşinată pe duşumea. Odată a 
bătut-o şi pe mama. Pe mine mă lua de multe ori de mână şi 
mă azvârlea afară strigând mamei: „Să pleci cu javra asta 
de-aici!” 

Norocul meu era că omul acesta se ducea repede la culcare 
şi nu mai apărea până a doua zi, când cu o vagă remuşcare 
spunea: „Ce dracu am mai făcut aseară?” 

Atunci venea rândul patroanei să urle. Şi urla, îl ocăra, până 
obosea sau până când el spunea: „lartă-mă, puiule!...” 

După aceste vorbe, furtuna trecea şi pe faţa fiecărei fete 
apărea o rază de lumină şi un zâmbet acru. Atunci eram din 
nou căutat. Mă găseau dormind prin vreo cameră. Fiecare 
fată se simţea obligată să-mi plângă de milă. Işi reaminteau 
toate că-mi erau mame şi se-ntreceau care de care să-mi dea 
tot felul de bunătăţi. 

Mă obişnuisem cu ele, mă obişnuisem cu figurile lor 
asemănătoare, încât, la un moment dat toate se înglobau 
într-o singură femeie, într-un singur chip, în afară de mama 
mea pe care o simţeam dincolo de orice amărăciune. 
Singurele care îmi trezeau interesul erau cele nou venite, 
când mă luau în braţe pentru prima dată, şi spuneau: „Uite ce 
copil drăguţ!...” Atunci simţeam o curiozitate amestecată cu 
teamă şi dădeam să plâng. Nu mă înspăimânta vorba lor, ci 
felul cum mă ţineau strâns; celelalte nu erau atât de 
arzătoare. 

Am spus că până la cinci ani nu mi-am dat seama de ceea 
ce se petrece într-adevăr, în casa în care mă aflam, mai bine 
zis, la şase ani am înţeles adevărul. 

11 


Lipsit de un tovarăş, cu care să discut copilăreşte rămânea 
ca tot ce vedeam sa discern singur prin mintea mea. Vedeam 
că veneau bărbaţi mulţi, dar nu înţelegeam care este rostul 
venirii lor acolo şi ce făceau. 

Aveam aproape şapte ani când, într-o zi, patroana 
deschizând o uşa, mi-a spus: „Du-te şi cheamă pe mamă-ta 
până aici!” 

Am alergat în salon şi am întrebat de mama. Mi s-a spus că 
e „la cameră”. M-am dus acolo şi crezând ca mama dormea, 
am deschis încet uşa. Am văzut-o pe maica-mea întinsă pe 
pat şi un bărbat deasupra ei. Deodată, m-a cuprins teama că 
omul acela vrea s-o omoare. Am fugit pe coridor, ţipând de 
spaimă. Fetele, neştiind despre ce e vorba, s-au năpustit 
toate în camera mamei. S-a făcut haz pe socoteala mea şi 
toate au sărit să mă liniştească. 

De atunci am rămas cu mare curiozitate, pe care trebuia 
s-o satisfac. Drept este că de multe ori mă culcam cu câte-o 
fată, iar dimineaţa mai găseam alături de noi un bărbat. Nu 
înţelegeam misterul care dăinuia acolo. Din ziua în care am 
găsit-o pe mama cu bărbatul acela, am început a căuta să 
aflu secretul. O iscodeam mereu cu privirea pe mama. 
Credeam că numai cu ea se petrece faptul acela deosebit; 
despre celelalte nici nu-mi închipuiam că ar putea face la fel. 

Într-o zi, rugai pe una din fete să-mi spună ce face mama 
atunci când rămâne singură cu un bărbat. 

Mi-a răspuns nepăsătoare: 

— Ai să te saturi tu mai târziu... 

— Bine, dar de ce nu-mi spui acum? stăruii. 

— Nu se poate, eşti copil încă. 

Voiam să ştiu şi am căutat să aflu singur. Şi poate nu 
căutam aşa de repede, dar trecând într-una din zile prin 
dreptul unei ferestre ce da în coridor, din câte am putut zări, 
am înţeles că şi acolo în camera aceea, se petrece exact 
acelaşi lucru, dar cu altă femeie. 

Aveam şapte ani şi în vara aceea am evadat pentru prima 
oară din curte, în stradă. Acolo am dat peste alţi copii, mai 
mici şi mai mari decât mine. N-am fost primit cu plăcere 
printre ei. Îmi spuneau „copilul curvelor” şi mă ocoleau zicând 
că-mi put hainele a murdărie. Lipsit de experienţă cum eram, 

12 


nu m-am simţit jignit, mai cu seamă că hainele mele erau 
mult mai frumoase decât ale lor, rupte si pline de praf. Şi apoi 
eu aveam bani şi alte bunătăţi după care ei jinduiau. Aşa că 
nu mi-a fost greu să-i cuceresc. Am fost foarte uimit când am 
auzit că ştiau mai bine decât mine ce se petrecea în casa 
noastră. Ei mi-au stârnit curiozitatea cu întrebările pe care mi 
le puneau, pasionaţi de o chestiune de care eu habar 
n-aveam. Tot ei m-au învăţat că să mă ascund sub patul 
fetelor şi de acolo să ascult ce se petrece în cameră. 

Convins, m-am executat, cum am intrat în casă, dar s-a 
întâmplat ca prima seară aşteptarea mea să fie de lungă 
durată şi, obosit, am adormit acolo. M-am trezit târziu şi 
speriat, am început să plâng. Până atunci toate mă căutaseră 
şi neştiind unde eram se luaseră de gânduri. Norocul meu a 
fost ca n-am fost văzut de nimeni şi am intrat astfel pe furiş în 
camera mamei, unde m-am culcat. A doua zi, povestind 
copiilor isprava mea, ei au râs. 

Într-o zi am aflat secretul. Am văzut bine şi am auzit tot 
atât de bine „misterul”. Întâi nu-l înţelegeam, dar repetând de 
câteva ori vizitele în ascunzătoarea mea am început să-l 
pricep. De câte ori n-am fost martor apoi la faptele mamei! 
Auzeam vorbe grele şi murdare, bani ce zornăiau pe masă şi 
nu ştiu de ce începeam să plâng. 

Îmi intrase în cap că trebuie să mă ascund în camera 
mamei, odată, când va veni domnul cu cioc. Era singurul 
dintre bărbaţi care mai rămăsese cu convingerea că eu sunt 
copilul lui. Dar acela venea ziua şi atunci era mai greu, pentru 
că nu ştiam când vine. Am izbutit însă să mă strecor o dată 
înaintea lui şi să mă ascund sub pat. Voiam să ştiu dacă şi el 
o să facă acelaşi lucru. În camera mamei era, în dreptul 
patului, o oglindă, prin care se putea vedea mai uşor. 

Primele lui vorbe, când a intrat în cameră au fost: „Ce face 
copilul?” 

— E bine, i-a răspuns mama. 

Mă înfioram la gândul că i-ar veni pofta să mă vadă. Dar 
primejdia a trecut; n-a ţinut să mă vadă. 

— Are şapte ani, a zis el pe când se dezbrăca, ar trebui dat 
la şcoală. 

— Cu ce bani? a întrebat mama, supărată. Ce, tu ai grijă de 

13 


el? Ai grijă numai de copii tăi de-acasă. 

Cât eram de mic nu mi-a fost greu totuşi să înţeleg că 
mama îşi bătea joc de acel om care era cu mult mai în vârstă 
decât ea. 

— Nu ţi-am dat destul? îi replică el. Ce-ai făcut cu atâţia 
bani? 

— Dar nu te gândeşti că întreţinerea lui costă foarte mult? 
Tu ştii cât dau pe îmbrăcămintea şi hrana lui? Habar n-ai! Ştii 
doar să spui ca mi-ai dat bani. Să mă scuteşti de observaţiile 
tale!... lar dacă vrei să-ţi înveţi copilul carte, să ai grijă de el, 
nu să-l laşi să-l crească târfele. 

Mama spera că ar putea scăpa de mine convingându-l să 
mă dea la vreo şcoală oarecare, din oraş. 

În faţa dojenilor ei, bărbatul s-a muiat şi a zis blând: 

— Bine, lasă, voi avea eu grijă... 

Conversaţia lor asupra soartei mele mi-a umezit ochii. 
Printre lacrimi, am privit după aceea ce au făcut împreună, 
împerecherea mamei cu acel om mi-a făcut scârbă. Am 
început să-i urăsc pe amândoi pentru nepăsarea lor fată de 
mine. 

La şcoală nu m-am dus în anul acela, fiindcă nimeni nu mi-a 
pomenit despre acest lucru. 

Dintre toate femeile care mă creşteau, nu ştiu de ce am 
iubit pe una, ca şi pe mama. Poate fiindcă a stat mai mult 
timp la bordel. O chema Silvia, era înaltă, avea ochii negri, 
părul tot negru şi era foarte frumoasă. Despre frumuseţea ei 
mă îndoiesc azi, fiindcă eu, pe atunci, pe toate le vedeam 
frumoase, însă Silvia era cea mai frumoasă dintre toate. ŞI 
cânta frumos. Spunea de multe ori că nu cânta decât pentru 
mine. Mă învățase o mulţime de poezii, pe care le declamam 
seara, în salon. Silvia avea curajul să mă iubească, chiar când 
„nenea” venea beat şi mă înjura. Atunci ea mă lua în braţe şi 
ieşea cu mine afară. Era singura fată pe care el n-o bătea, cu 
care se purta mai frumos decât cu toate. 

Şedea ceasuri întregi cu mine în pat, plângea, râdea, 
plângea iar şi lacrimile ei se amestecau cu ale mele, râsul ei 
se pornea odată cu al meu, până când amândoi adormeam, 
îmbrăţişaţi. 

Aveam încredere în dragostea ei şi numai Silviei îi spuneam 

14 


ce aveam pe suflet. Totuşi, asupra misterului care sălăşluia 
acolo n-am îndrăznit să-i vorbesc la început. 

Poate că nu i-aş fi vorbit niciodată, dar într-o seară m-am 
ascuns sub pat în camera unei fete. O aşteptam să vină cu 
vreun bărbat, dar nu ştiu de ce a venit Silvia. Ea a zărit vârful 
unui picior de-al meu şi s-a aplecat să vadă ce făceam acolo. 
A înţeles imediat, fiindcă mi-a făcut semn să tac. Eu am ră- 
mas nemişcat tot timpul şi, când am văzut-o ieşind să 
conducă bărbatul, am zbughit-o pe uşă şi m-am băgat în pat. 
A doua zi, crezând că mă va face de poveste, am căutat s-o 
ocolesc, dar când m-am găsit în faţa ei, mi s-a părut că şi 
uitase, aşa de frumos mă privea. După masă, însă, când s-a 
dus la cameră, m-a luat cu dânsa. Acolo m-a privit în ochi cu 
atâta duioşie, că am început să plâng. 

— Copil nesocotit, pentru ce cauţi să afli lucruri care nu 
sunt pentru vârsta ta? 

M-a dojenit cu blândeţe, căci se temea să nu piardă 
dragostea mea. Ştia bine că o iubeam şi se simţea fericită. 
Totdeauna spunea: „Dacă mă iubeşte copilul ăsta, nu mai am 
nevoie să mă iubească nici Dumnezeul...” 

Atunci se temea că din gândurile mele ascunse, dragostea 
aceea să nu iasă trunchiată. 

Pe Silvia n-o văzusem niciodată în pat cu vreun bărbat, nici 
chiar atunci când m-a surprins în cameră - pe ea o vedeam 
altfel decât pe celelalte fete. 

Uneori, când stam cu dânsa de vorbă şi-i contemplam 
frumuseţea, îi spuneam încet: 

— Ce frumoasă eşti tu, Silvia! 

Mă ruga s-o tutuiesc şi vedeam cât de fericită era când 
auzea complimentul meu nevinovat. Credea ce spuneam 
numai eu. 

De la Silvia am învăţat primele litere. Îmi cumpărase un 
caiet şi mă punea să scriu alfabetul. Ce fericit am fost când 
am reuşit să fac câteva litere! 

Ce fericire, dar şi ce nenorocire! 

Mai târziu, când am alcătuit primul cuvânt: MAMA, am sărit 
în braţele Silviei şi fericit, am trântit-o în pat, strigând cât 
puteam MAMA! MAMA! şi am sărutat-o pe obraji. Deodată, am 
încremenit, mi-am adus aminte că văzusem lângă mama un 

15 


bărbat, care şedea, aşa cum şedeam eu cu Silvia. Şi, tulburat, 
am sărutat buzele Silviei, cu totul altfel ca până atunci. Ea şi-a 
dat seama şi, ridicându-se, mi-a strigat: 

— Nebunule, ce-ţi trece prin minte?! 

Plângeam, neştiind ce să fac altceva. 

Silvia s-a apropiat de mine, m-a luat în braţe şi m-a strâns 
la piept. 

— Vino-ţi în fire, copilule! Ce vrei tu, sufleţel chinuit? 

Nu aş şti cu cine s-o compar, în clipele acelea simţeam 
teama de o nenorocire ce mă ameninţa. M-a întins lângă 
dânsa în pat şi, punându-şi gura la urechea mea, mi-a lămurit 
pe-ndelete taina. Când am plecat de lângă dânsa eram 
complet lămurit: ştiam ceea ce de doi ani de zile căutam să 
aflu. 

Ţin minte că trecusem de anul al optulea. 


16 


Capitolul 2 


Povestesc cu toată sinceritatea tot ce a precedat crima 
mea. Nu mă apăr, n-am nevoie de reabilitare. Crima făptuită 
de mine stă tocmai la fundul sacului vieţii mele. Procurorul, la 
proces, a scos-o de acolo şi m-a acuzat. Era mai uşor. Dar 
viaţa mea a fost un drum greu care m-a dus la crimă şi m-a 
făcut nemernicul de azi. Am ridicat mâna şi am ucis un om, o 
fiinţă care mi-a fost scumpă. Nu am ucis eu, sufletul meu s-a 
sinucis, lăsând trupul ăsta gol ca un stârv printre oameni. 
Sufletul meu se ticăloşise în promiscuitatea din bordelul în 
care m-am născut. 

Multă lume a spus despre mine că am noroc. E drept, m-am 
născut în bordel şi-mi aştept moartea în puşcărie. lată un soi 
de noroc încă necunoscut. 

Acum, după ce citesc cele scrise, văd că am omis unele 
întâmplări din copilăria mea. 

Pe când aveam trei sau patru ani, mama a plecat de câteva 
ori din bordel, luându-mă şi pe mine cu dânsa. O dată am 
plecat chiar împreună, într-un oraş de provincie. Dar tot 
primul bordel s-a dovedit a fi mai bun pentru noi, astfel că 
ne-am întors curând. De la vârsta de cinci ani nu l-am mai 
părăsit. 

Intr-o seară, pe când şedeam în salon şi un client îmi dădea 
lecţii după un abecedar, a intrat Silvia şi a spus deodată: 

— Fetelor, ce-ar fi, dacă am da copilul ăsta la şcoala? Cât 
ne-ar costa? 

Berta, unguroaica, o femeie grasă şi somnoroasă, a 
răspuns cu lenevie: 

— Nimica toată. Noi tot aruncăm banii în vânt, barem să se 
aleagă băiatul ăsta cu ceva! 

Hotărârea a fost luată fără niciun entuziasm. Numai eu am 
început să plâng în faţa mirajului ce mi se promitea. 

Silvia m-a strâns la piept şi m-a alintat: 

— Nu mai plânge, sufleţelule, nu mai ofta! Ai să te duci la 
scoală, trebuie! Nu vezi ce rău e fără carte? Măcar un an până 
ce prinzi ceva, cât de puţin, că pe urmă ţi-e mai uşor! 

Sărmana Silvia! Câte făcuse pentru mine, pentru 
„Învăţătura” mea! Ştiam bine cum „plătea” clientul care de 

i7 


două ori pe săptămână îmi dădea lecţii. 

Cu banii strânşi din vânzarea corpului lor, eu aveam să-mi 
cumpăr acum cărţile de şcoală. Silvia n-avea curajul să-mi 
spună gândul său care mergea departe de tot, voia să învăţ 
atât încât să pot să ajung ceva. Sunt sigur că nu se gândea la 
vreo recunoştinţă: era prea bună pentru ca să mai poată avea 
astfel de gânduri. Ea vedea în mine visul ei, cerul spre care a 
dorit totdeauna să se înalțe. Mă dorea mare şi bun în „lumea 
cealaltă”, care mişuna toată ziua dincolo de poarta casei 
blestemate în care zăceam. 

Două săptămâni s-a pregătit în bordel plecarea mea la 
şcoală. Câtă pasiune era întipărită pe feţele lor în ultimele 
zile! Păreau trezite dintr-un somn adânc, în care nu gândiseră 
despre mine nimic. Fiecare îşi spunea în sinea ei 
dojenindu-se: „Cum dracu nu ne-am gândit la lucrul asta până 
acum?” 

Era un lucru foarte simplu: un copil era dat la şcoală. ŞI 
totuşi, în bordelul în care aproape nicio femeie - afară de 
mama şi Silvia - nu ştia carte, era o frământare, din zori şi 
până după miezul nopţii. 

Mi-aduc aminte: când am plecat prima zi la şcoală, a fost 
un fenomen, a fost o zi pe care n-am s-o uit niciodată. Eram în 
curte şi aşteptam ca „nenea” să se îmbrace, ca să meargă cu 
mine. In jurul meu, douăzeci de femei - afară de mama care 
privea pe fereastră - roiau, delirând de bucurie şi pline de 
grijă pentru ţinuta mea. Fiecare voia să pună ceva pe mine 
sau să-mi dea un sfat. Care mai de care se întrecea să mă 
dichisească, de parcă de când lumea îngrijiseră copii. 

__Mă pipăiau, mă scuturau, mă învârteau cu febrilitate. 
Ingenuncheau în faţa mea ca să-mi aranjeze hainele, ghetele 
şi câte de astea. Eu stăteam nătâng şi intimidat, socotind că 
cine ştie ce grozăvii mă aşteaptă la şcoală. Eram 
supraîncărcat: în spate aveam un ghiozdan încărcat pe toate 
părţile, într-o mână tineam un săculeţ cu merinde, în alta 
aveam o carte cu poze, buzunarele îmi erau pline cu 
bomboane, zahăr, pişcoturi. Peste toate trona buzunarul de 
sus, în care aveam trei tocuri mari şi trei creioane. În 
buzunarul de la piept aveam un bloc-notes. Eram echipat de 
parcă plecam într-o expediţie. 

18 


Când am plecat, alaiul a fost şi mai mare. Un cârd de gâşte 
n-ar fi făcut atâta zgomot. Urcate pe gard, ţipau toate la 
mine, dându-mi câte un sfat: cum să merg, ce să fac, ce să 
vorbesc, cum să mă port, cum să mănânc. 

Dar intrarea mea pe poarta şcolii a produs o explozie de râs 
între copii. S-au adunat în jurul meu şi m-au examinat cu o 
curiozitate de parcă soseam de pe altă planetă. 

Am rămas acolo, după ce „nenea” a venit cu profesorul 
căruia, prezentându-mă, i-a spus: 

— Asta e băiatul, domnule profesor. 

Acesta m-a examinat, zâmbind ironic de ţinuta mea, apoi a 
spus: 

— Bine, domnule, lasă-l aici şi dacă s-o purta frumos, vom 
vedea noi! 

Acest „vom vedea noi” m-a pus pe gânduri. Aşadar nici 
profesorul nu era sigur că voi urma şcoala: depindea neapărat 
de acea „purtare frumoasă”, care mi se cerea numai mie, 
pentru că eram copilul unei prostituate. 

Cu toate acestea, eram admis să urmez şcoala şi mă 
simţeam mândru de aceasta. Când m-am înapoiat acasă a 
fost mare bucurie. Tot timpul am chibzuit cum aş putea să-mi 
arăt mai bine recunoştinţa faţă de aceste femei. Nici când am 
intrat pe poartă nu găsisem soluţia. Dar, când zăpăceala m-a 
cuprins, aflându-mă în mijlocul lor, m-am apucat să sărut 
mâna fiecărei femei. Gestul meu le-a satisfăcut. A fost un 
moment pios. Femeile acestea sărmane, dar cu suflete mari, 
au plâns. Singură, mama a rămas nepăsătoare. 

Sunt sigur, însă, că în clipele acelea se mândrea cu mine. 

Silvia nu era de faţă la sosirea mea. Oricât au strigat-o 
fetele, spunându-i că am venit, ea n-a vrut să iasă din 
cameră. La început am crezut că era ocupată, dar nici după 
un ceas n-apăruse în salon. 

De ce nu vine? mă întrebam. Pentru ce?... Şi am dat buzna 
în camera ei, fără să ştiu bine ce face. 

Silvia şedea întinsă pe pat, cu faţa în sus şi cu mâinile sub 
cap. Plângea. Nu s-a clintit deloc la intrarea mea, parcă ar fi 
ştiut că vin. Am îngenunchiat tăcut lângă patul ei, i-am lipit 
braţul moale de capul meu şi i-am sărutat mâna; era ultima 
femeie căreia nu i-o sărutasem şi cea mai scumpă pentru 

19 


mine. 

Ea m-a dezmierdat şi a mângâiat cu duioşie părul meu 
blond pe care-l ondulase cu atâta dragoste de dimineaţă. 

— Copilul meu scump, zise ea ridicând privirea, caută să te 
ridici mai sus de noi! Dă-ţi silinţa şi nu te descuraja! Ţine 
seamă că lumea este rea! Nu uita niciodată cine eşti, arată 
oamenilor care te vor batjocori că ai suflet mare şi iertător... 

Şi continuă să plângă. M-am alipit mai tare de ea. 

— Silvia, de ce plângi? am întrebat-o. 

— Plâng pentru fericirea ta. 

— Silvia, îţi jur că te voi asculta toată viaţa. Am să rămân 
lângă tine şi dacă voi fi departe n-am să te uit... 

După aceea, m-a luat în braţe... 

— Ai să fii cuminte?... m-a întrebat cu lacrimile în ochi. 

— Da, Silvia. 

— Nu cred. Adu-ţi aminte ce-ai făcut atunci, ce pofte te-au 
apucat la vârsta ta! 

Am plecat capul ruşinat, pe pieptul ei. 

— Uite ce vreau să-ţi spun: tu te afli aci unde te-ai născut, 
ai crescut şi ai văzut tot ce se petrece. Nu se putea să fii 
altfel. Ai putea să te nenoroceşti însă. De aceea, ar fi bine 
să-mi spui mie totdeauna tot ce ai pe suflet. Să nu faci nici o 
mişcare până nu mă vei întreba. Eu voi trăi pentru tine! Ai să 
vii la mine de câte ori vei fi neliniştit?... 

— Da, Silvia. 

— Bine, voi vedea. 

Apoi începu să râdă şi să mă întrebe cum a fost prima zi de 
şcoală. 

De atunci, în fiecare zi, de câte ori mă înapoiam de la 
şcoala, îmi făceam lecţiile în camera ei. Era singura care se 
pricepea să mă ajute. Mama nici nu voia să audă de mine. 
Dacă, uneori, îi spuneam câte ceva, se răstea la mine 
necăjită: 

— Lasă-mă în pace! Du-te la Silvia, ea ţi-a băgat în cap 
prostia asta cu şcoala... 

Altfel, Silvia era singurul om cu care vorbeam ziua, în afară 
de cei cu care învăţam. Şcoala mă izolase de celelalte femei, 
nu le vedeam decât puţin, la plecare şi la întoarcere. Chiar 
patroana, de câte ori vedea că vreo fată vrea să mă reţină în 

20 


salon, o dojenea zicându-i să mă lase în pace ca să învăţ. Pa- 
troana avea şi ea partea ei de mândrie în cele ce făceam eu, 
deşi nu contribuia cu nimic la învăţătura mea. Mă duceam în 
camera Silviei şi nu mai ieşeam de acolo decât când era mare 
nevoie de mine. 

Totul se desfăşura frumos. 

Într-o zi, mă întorceam de la şcoală şi uitasem aproape de 
tot ce se petrecea în casa aceea, şi de „poftele” mele. 
Trecând prin coridor, zării printr-o fereastră aceeaşi scenă 
pentru care înainte trebuia să mă vâr sub pat ca s-o văd. A 
fost numai o privire scurtă, dar îndeajuns ca să-mi 
răscolească amintirea. M-a apucat durerea de cap şi am 
început să tremur. Şedeam la masă şi scriam cu mâna moale, 
fără să-mi dau bine seama ce fac. Liniile pe care le trăgeam 
depăşeau pe cele ale caietului. Veni Silvia şi mă găsi în 
situaţia asta de plâns. Inţelese imediat starea mea 
sufletească. 

— Ce-ai făcut? exclamă ea. Ce ai scris în caiet? 

Intr-adevăr, fără să-mi dau seama, scrisesem de câteva ori 
pe o pagină: „Silvia, vreau să te am”. 

Fraza aceea nu o scornisem eu, o auzisem de la bărbatul 
care-mi dădea lecţii la început. 

Silvia rupse foaia din caiet, şi mă zgâlţâi de umeri. 

— lar te-a apucat nebunia? Ce s-a întâmplat? 

— Silvia, zisei eu, gemând. Silvia, am văzut în camera 
de-alături, „ceva”... 

— Ei şi, de câte ori ai să vezi „ceva” au să te-apuce 
nebuniile? 

Mă ridicai de pe scaun, ruşinat, şi trecui în pat, unde căzui 
cu capul în perne, plângând. 

— Să-ţi fie ruşine! Şcolar eşti tu? 

Întinsei braţele, o cuprinsei pe după gât şi îi sărutai obrajii, 
suspinând. Îi simţii trupul fierbinte şi mă moleşii, lăsându-mă 
cu totul în braţele ei. 

— Nemernicule! făcu dânsa, aşezându-se lângă mine. 

Apoi, îmi şopti la ureche toate amănuntele tainei după care 
mă perpeleam. 

A fost prima dată când mi s-a spus: „Nemernicule”. Am 
primit cuvântul senin, fiindcă era de la Silvia, îl meritam. Eram 

2i 


dator să fiu la înălţime, tocmai fiindcă mă ridicam din cea mai 
autentică mocirlă umană. Trebuia. Ridicându-mă eu, ridicam 
comunitatea aceea de suflete înfrânte. 

Am continuat şcoala cu succes, chiar cu mult succes, în 
acel an care a fost singurul an de învăţătură. 

Eram cam vârstnic pentru prima clasă, aveam aproape 
nouă ani. De la început am avut numai dragoste pentru carte, 
dar şcoala nu-mi plăcea. Aveam impresia că se prăbuşeşte 
clădirea pe mine când îi păşeam pragul. Nu-mi procura nici o 
bucurie. Bucuria o aveau protectoarele mele, când aduceam 
notele trimestriale. Această dovadă de sârguinţă le înflăcăra; 
pe mine însă, şcoala mă făcea să sufăr. In primul rând, 
profesorul a avut imprudenţa ca în primele zile să facă aluzii 
răutăcioase la profesia mamei mele. Copiilor atât le-a trebuit, 
ca de-atunci încolo numele meu să fie schimonosit în tot felul, 
potrivit aluziilor profesorului. Nici unul din colegii mei, nu-mi 
căuta prietenia. Deşi eram cel mai silitor din clasă, săpară 
între mine şi ei o prăpastie pe care eu n-o putui trece. In 
timpul recreaţiilor, aveam de furcă cu răutatea colegilor, căci 
tot timpul eram obiectul lor de batjocură. În cel mai fericit caz 
eram izolat. Dar asta se-ntâmpla rar. Regulat, seara la ieşire, 
mă aşteptau la poartă, pentru ca, mergând după mine pe 
străzi, să-mi strige în cor: „Bastardul... Bastardul”. 

Mă tânguii Silviei şi ea mă îndemnă să mă plâng 
profesorului. Când mă dusei la acesta şi-i spusei că toţi copii 
mă numesc „bastard” şi „fecior de prostituată”, el mi-a 
răspuns râzând; „Păi, dacă eşti!” 

De atunci Silvia mă îndemna să tac şi să sufăr. 

— Aşa a făcut Isus, îmi spunea ea, a răbdat şi a iertat, 
de-aceea e Dumnezeul! 

Răbdam, dar peste răbdarea mea se năruiau zilnic pereţii 
şcolii. De câte ori oftam de atâtea suferinţe, mă gândeam la 
răzbunare. Voiam să mă răzbun o dată pe toată lumea. Nu 
ştiam cum, dar o doream. O singură năzuinţă aveam: dacă 
afară în curte eram cel mai slab, în clasă să fiu cel mai tare. Şi 
reuşeam, învingând până şi răutatea profesorului. 

In iarna aceea venise un ordin, ca de sărbători şcoala să 
dea în dar copiilor silitori nişte cărţi de poveşti. În clasa mea, 
mie mi s-ar fi cuvenit de la început cadoul, dar profesorul, 

22 


stând la îndoială a inventat un concurs, provocând pe ceilalţi 
să mă întreacă. A fost o luptă aprigă pentru un teanc de cărţi. 
Toată clasa, în frunte cu profesorul, erau rivalii mei. Dar i-am 
învins. Cu tot regretul, au fost nevoiţi să-mi dea cărţile. 

In aceste cărţi am găsit câtva timp un refugiu şi o alinare 
pentru sufletul meu. Uneori citeam cu glas tare în „salon” şi 
toate fetele mă ascultau cu sfinţenie. Alteori, patroana mă 
punea să-i citesc şi ei. Atunci mă simţeam cu adevărat 
mulţumit. 

In timpul examenelor, fericirea mea se dublă. Se ştia că tot 
anul am fost primul în clasă. Oricât ar fi fost de grea o lecţie, 
eu o cunoşteam şi la examen nu mă temeam decât de 
răutatea profesorului. 

Stăteam singur într-un colţ, părăsit, pe când ceilalţi copii 
veniseră însoţiţi de părinţii lor. De faţă mai era şi directorul 
şcolii. 

Când veni rândul meu să fiu ascultat, toţi avură un zâmbet 
de batjocură pe buze; dar asta nu mă descurajă şi răspunsei 
prompt la toate întrebările grele ale profesorului. Directorul 
îmi strânse mâna şi mă mângâie pe obraji. Era un domn cu 
părul alb şi cu privirea foarte severă. Mă temeam totdeauna 


de el când îl întâlneam prin curtea şcolii. Îl văzui şoptind ceva 
profesorilor care mai erau de faţă şi aceştia aprobară solemn, 
prin gesturi. 


Vrusei să trec la loc, dar directorul mă opri, aşezându-mă în 
faţa lui, ca să fiu mai la vedere. Atunci auzii vocea 
profesorului meu: „Premiul întâi cu cunună, de la Minister!...” 

Invinsesem. Era tocmai ceea ce-mi propusesem în gând. 

La auzul frazei care mă consacra cel dintâi în toata clasa, 
se auzi o rumoare de protest: „Bastardul!... Feciorul unei 
femei pierdute!... Vai, ruşine!” 

Onorabilii domni şi onorabilele cucoane nu se puteau 
împăca cu ideea că eu puteam fi mai presus de copiii lor... 
Noroc că directorul interveni cu o singura fulgerare de ochi, 
care-i amuţi pe toţi. 

— Un pic de respect pentru acest copil harnic! zise doar. 

Apoi aşeză pe capul meu o coroniţă făcută din frunze de 
stejar. In sufletul meu nu sălăşuia nici o teamă, nici o emoție: 
jubilam, căci prima luptă pe care o dădusem, în lumea din 

23 


afară de bordel, se sfârşea cu izbânda mea. Un oftat însă îmi 
ieşi din piept. 

Am plecat pe poartă, purtând coroniţa pe cap, un teanc de 
cărţi la subţioară şi o prăjitură în mână. În stradă mă prinse 
emoția când trecătorii se uitau cu admiraţie la mine şi fiecare 
se simţea dator să-mi adreseze un cuvânt de încurajare. 
Dintre toţi copii, singurul care m-a întovărăşit a fost un băiat 
sărman, hulit ca şi mine, fiindcă soarta îi pusese în spinare o 
cocoaşe. | se spunea „cocoşatul”. S-a apropiat de mine încet, 
şi, sfios, m-a atins cu palma uşor pe obraz. N-a vorbit nimic, 
dar am înţeles că lua parte la succesul meu. Am vrut să-i dau 
şi lui jumătate din prăjitura ce-o căpătasem, dar m-a refuzat, 
zicându-mi: 

— Du-o mamei tale, are să se bucure! 

Da, m-am dus la mama, ţin minte bine. Am intrat pe 
poartă, sfios. Nici nu-mi închipuiam că ziua aceea va fi o 
sărbătoare pentru tot bordelul. De dimineaţă, Silvia mă 
asigurase de un lucru: „Se dau premii copiilor silitori, dar tu 
nu vei primi, pentru că tu eşti copilul mamei tale, pe care 
lumea bună o dispreţuieşte pentru meseria ei. Totuşi, să nu fii 
trist vei avea partea ta de bucurie mai târziu!” 

Incurajat de aceste vorbe, plecasem de dimineaţă. Ştiam că 
toate fetele de acolo gândeau la fel. 

Se ştia că sunt silitor, erau sigure că voi trece clasa, dar că 
voi lua cel mai mare premiu, la asta nici una nu se aştepta. 

Când am ajuns acasă, toate fetele erau în salon, aşteptând 
să se pună masa. Eu am intrat pe uşă cu coroana pe cap, cu 
cărţile la subţioară şi cu prăjitura în mână. Neînţelegând nici 
una despre ce e vorba, am fost primit cu hohote de râs. 
Infăţişarea mea li s-a părut caraghioasă. Primirea aceasta m-a 
intimidat şi mai mult şi am încercat să îndrug ceva, dar, 
înainte să pot articula câteva cuvinte de explicaţie, Silvia 
scoase un țipăt de bucurie şi căzu pe pat, aproape leşinată. 
Atunci s-a făcut o tăcere de mormânt; toţi priveau uimiţi la 
mine. În clipa asta, am izbutit să articulez clar: „Am luat 
premiul întâi cu cunună, de la Minister; mi-au dat cărţi şi o 
prăjitură!” Apoi, am început să plâng. Silvia nu era în stare să 
scoată o vorbă, căpătase o criză de nervi şi mă privea beată 
de fericire. 

24 


Dintre toate s-a ridicat mama şi a venit spre mine, foarte 
emoţionată. 

— Cum, mă întrebă ea, tu ai luat premiul întâi?! 

— Da, mamă, şi o prăjitură, pe care ţi-am adus-o ţie. 

Atunci, tremurând de fericire, mama s-a lăsat în genunchi 
în faţa mea şi cuprinzându-mi mijlocul în braţe şopti: 

— Copilul meul!... Copilul meu!... 

Plângea... 

Toate femeile plângeau şi ele, de bucurie, căci vedeau în 
mine opera lor. Erau fericite de copilul care depăşise lumea 
lor urgisită, evadase în lumea oamenilor cinstiţi şi se întorcea 
de acolo încărcat de glorie. 

A fost nevoie prilejul acesta ca să pot pătrunde în sufletul 
mamei mele. Odată cu premiul am recăpătat şi o mamă 
adevărată. 

În seara aceea, ea m-a luat în braţe şi ceasuri întregi am 
stat aşa, ca şi când nu ne văzusem de ani de zile. 

— Scumpa mea mamă, îi ziceam, am să trăiesc numai 
pentru tine! Voi alerga, voi munci, pentru ca tu să nu mai 
suferi şi să nu mai stai în casa asta! Ne vom duce departe, 
departe de tot, unde lumea n-are să ne cunoască şi acolo 
vom fi fericiţi. 

Mama ofta de fericire. Plângând, ea spuse numai atât: 

— Desigur, copilul meu, desigur! 

— Mamă, de ce n-avem şi noi avere, cum are toată cealaltă 
lume? De ce? Ah, mamă, cum mă doare sufletul de tine! 

Plângând şi făurind visuri am adormit târziu de tot. De mult 
nu mai dormisem la pieptul mamei mele. Ea, sărmana, nu ştia 
ce înseamnă libertatea, nu cunoştea decât „salonul”, clienţii 
şi patul în care cădea frântă de oboseala stupidei sale 
meserii. Pentru ca să câştige pâinea mea, trebuia să se 
tăvălească în pat cu bărbaţii, să sărute gurile lor murdare, să 
rişte a căpăta bolile lor primejdioase şi să zacă prin spitale. 
Ducând o astfel de viaţă, ce dragoste putea să-mi mai 
hărăzească mie! 


25 


Capitolul 3 


Împăcarea mea cu mama nu putea decât s-o bucure pe 
Silvia. De aceea, nu m-am mirat că ea începuse să nutrească 
pentru mama o dragoste de adevărată soră. Totuşi, oricât 
căuta să se ferească Silvia, vedeam că în sufletul ei mocnea o 
mâhnire. Era durerea că mă va pierde, tocmai când făcuse 
din mine visul ei. Eram totul pentru ea şi se simţea fericită că 
avea ceva scump pe lume. Răpindu-mă pe mine, mama îi 
răpise fericirea. Silvia era o prostituată, dar nu era 
detractată?. Desigur că-şi avea romanul vieţii sale, ca şi 
mama, roman pe care nu-l povestea nimănui. Ea nu rostise 
niciodată o vorbă murdară faţă de mine. Dacă primise să mă 
iniţieze în misterul ce mă chinuia, n-o făcuse din perversitate, 
ci fiindcă mă iubea. Nu mă iubea ca pe un copil, ci cum 
iubeşti un vis, pe care trebuie să-l hrăneşti cu de toate şi să-l 
salvezi. Dacă i s-ar fi cerut viaţa, ar fi dat-o bucuroasă pentru 
mine. 

Din ziua în care am aflat pe de-a-ntregul misterul, am simţit 
că mă maturizez, am început să mă cred om mare. Mulțumită 
acestei maturizări, am simţit mâhnirea Silviei. 

Şedeam într-o zi pe patul ei şi citeam o carte cu poveşti. 
Eram atât de cucerit de lectura aceea, încât, crezând că şi 
Silvia asculta cu atenţie, nu mă mai uitam la dânsa. Ridicând 
pe neaşteptate privirea, observai două lacrimi ce alunecau 
uşor de-a lungul obrajilor prietenei mele. 

— Silvia, de ce plângi? întrebai dând s-o îmbrăţişez. 

— Lasă-mă, gemu ea, nu te speria, aşa mi-a venit mie! 

Şi începu să plângă în hohote. 

Venise rândul meu s-o consolez. Gândindu-mă la mâhnirea 
ei, la dragostea ei, i-am zis, cu vocea stinsă, ferindu-mă parcă 
să nu fiu auzit: 

— Silvia, te rog să mă crezi, aşa cum te iubesc pe tine, nu 
mai iubesc pe nimeni, nici chiar pe mama! 

Pusesem, ori ridicasem degetul de pe rană. Ochii ei se 
înveseliră, gura-i prinse a zâmbi. Ce fericită se simţea! M-a 
cuprins în braţe şi m-a sărutat de bucurie. Declaraţia mea îi 
risipise toată teama. Eram bucuros că am putut readuce pe 


3 A micșora meritele cuiva; a defăima, a ponegri. 
26 


chipul ei lumina fericirii. 

De atunci, Silvia şi cu mama au rămas nedespărţite pentru 
mine. 

Se întâmplă însă un eveniment care le umbri puţin bucuria. 
Eram în vacanţă şi fiindcă n-aveam ce face acasă, patronul 
mă luă cu el la ţară, unde mergea pentru nişte treburi. Mama 
şi Silvia erau bucuroase că puteam lipsi din curtea aceea 
câteva zile. La plecare, am fost vesel, dar când s-a lăsat 
noaptea şi m-am văzut departe de casa blestemată, m-a 
cuprins tristeţea. Sufletul meu se înrădăcinase adânc acolo. 
Plângeam cu atâta foc, de parcă le pierdusem pentru 
totdeauna. Nu-mi era dor numai de mama şi de Silvia, ci de 
tot ce lăsasem acolo. Îmi era dor de fete, de coridor, de 
patroană, îmi era dor şi de clienţi. 

În cele câteva zile de despărţire, suferisem nespus de mult. 
Atunci mi-am dat seama mai bine de ce unora dintre fete le 
este foarte greu să se despartă de bordel. Aceste case au un 
miraj care cucereşte şi stăpâneşte omul. Numai cine a trăit 
acolo poate să-l înţeleagă. Il simţeam până în adâncul 
rărunchilor. Era mirajul libertinajului vulgar. Era libertatea 
animalului din mine, de a fi cum vrea şi cum simte el. Lumea 
de afară era ciudată pentru mine, cei din bordel n-aveau nici 
prejudecăţi, nici scrupule; erau liberi. 

Când m-am văzut în curtea bordelului, m-am simţit atât de 
bine în atmosfera de acolo, încât n-am mai pomenit niciodată 
mamei de plecare. Mă contopisem complet cu duhoarea 
zidurilor. Eram ca o pasăre care respinge libertatea, pentru 
gratiile coliviei care i-a ucis avântul. 

La şcoală nu m-am mai dus. Patroana rezolvase chestiunea 
mai uşor: „N-are nevoie de mai mult”. 

Invăţasem un an, ştiam să scriu şi să citesc bine. Am rămas 
fără ocupaţie şi fără grija lecţiilor. Când îşi dădură seama că a 
trecut timpul şcolii şi că nu pot să mă mai dea la învăţătură, 
au plâns doar Silvia şi mama, eu nu. Dispreţuiam şcoala, 
pentru ca acolo, suferisem zilnic. La suferinţă nu voiam să mă 
întorc. Mă plictisea totuşi lipsa de ocupaţie. Căutai să-mi 
inventez preocupări diverse şi mă angajam la orice. Făceam 
socotelile patroanei, târguieli în oraş, pentru fete, cu care 
prilej câştigam şi ceva bani. Imi mai lipsea ceva ce nu puteam 

27 


defini cu mintea mea necoaptă, deşi eram un copil precoce. 
Abia după trei ani îl descoperii. 

Într-una din zile, şedeam gânditor în salon. Eram singur. 
Deodată apăru pe uşă o fată necunoscută. Era mai mult un 
copil, ceva mai răsărit ca mine. Nu ştiam cine este. Mă 
gândeam că o fi poate sora unei pensionare a bordelului. Se 
uită şi ea la mine, tot atât de curioasă şi zâmbind mă întrebă: 

— Tu eşti băiatul Salomeei? 

— Da. 

— Aşa? Credeam că eşti mai mic... 

— Dar tu cine eşti? o întrebai. 

— Sunt angajată aici. 

Surprins, am îngăimat: 

— Şi eşti atât de mică!... 

Simţeam că-mi vin lacrimile în ochi. 

— O! nu sunt atât de mică precum crezi, zise ea. Sunt mai 
mare ca tine. Tu câţi ani ai? 

— Treisprezece şi jumătate. 

— Ei vezi, eu am paisprezece... 

— Şi la paisprezece ani ai venit aici? 

Această întrebare o supără, fiindcă-mi răspunse răstit: 

— Ce zor ai tu! 

Simţind că nu-mi pot opri lacrimile, ieşii din „salon”. Mă 
dusei repede în camera Silviei şi plânsei. Când veni, ea mă 
întrebă de ce plâng. 

Minţii spunându-i că de dorul ei. 

— Ţi-au venit iar „poftele”? 

— Da, Silvia. 

— Ce fel de „bărbat” eşti tu, dacă de câte ori ai „pofte” 
plângi? 

Glumea, dar îmi dădeam bine seama de întreaga 
amărăciune ce-o avea în suflet. Se silea să-şi ascundă 
dezamăgirea. Plângând îi apucai mâinile, i le sărutai şi 
îngânai: 

— Ah, Silvia! Visul tău!... 

Pe noua pensionară o chema Tina. Era atât de săracă încât 
n-avea nici cămaşă pentru „vizite”. A trebuit să-i prefacă 
Silvia una de-a ei. Tina nu era frumoasă, dar pe faţa ei se 
citeau imediat înclinațiile perverse ce o stăpâneau. Avea o 

28 


voce aspră şi răguşită. 

Venise de la ţară, cu gândul să-şi găsească un stăpân. 
Fusese chiar angajată ca slujnică aici, dar văzând apoi despre 
ce e vorba, primise repede să facă şi ea acelaşi lucru. O 
ispitiseră mătăsurile şi perlele de sticlă colorată cu care se 
împodobeau celelalte. 

Odaia unde dormeam eu, era în faţa camerei ei. 

Seara, din patul meu o observam de câte ori venea cu 
bărbaţii. 

Mă gândeam mereu la ea, dar ziua, când ne vedeam, nu 
schimbam nici o vorbă. Din prima zi se crease între noi un soi 
de răceală, care ne ţinea la distanţă. Totuşi, o căutam mereu 
cu privirea. 

Tinereţea ei era căutată foarte mult de clienţi. Dacă ar fi 
fost lăsată liberă tuturor, de mult ar fi devorat-o bărbaţii, care 
pândeau ca nişte hiene. Dar patroana, femeie prevăzătoare şi 
cu experienţă, nu o lăsa decât unui număr restrâns de bărbaţi 
pe fiecare seară. Când împlinea numărul, Tina mergea să se 
culce. 

Într-o zi, o întâlnii pe coridor. Nu era nimeni în jurul nostru. 
Ruşinat, am întors privirea în altă parte, sperând că ea va 
face la fel. Dar când ajunse în dreptul meu, Tina se apropie de 
mine şi mă ciupi de braţ. 

— Eşti supărat pe mine? mă întrebă. 

— Nu, răspunsei curtenitor. 

Imi pierise timiditatea dintr-o dată. 

— Pentru ce nu-mi vorbeşti? 

— Ce să-ţi vorbesc? 

Privi în toate părţile, apoi îmi şopti: 

— Bagă de seamă, mi-eşti drag... 

Apoi fugi, ruşinată de declaraţia făcută. 

Mărturisirea sentimentală a Tinei era tocmai ce-mi lipsea, 
atunci când mă plictiseam. 

Tina cunoscuse „taina”, se înfruptase din ea din plin, 
ajunsese chiar până a se prostitua, dar nu cunoscuse 
dragostea. Se înamorase de mine cu toată naivitatea vârstei 
sale fragede. 

De atunci mă pierdui cu totul. Orice făceam, gândul nu-mi 
fugea de la ea. Dar şi dânsa mă căuta pretutindeni. Câteva 

29 


zile ne întâlnirăm într-o magazie din fundul curţii, unde 
şedeam de vorbă şi cochetam. Eu îi dădeam bilete de 
dragoste, pe care tot eu i le citeam, pentru că ea nu ştia 
carte, şi ea îmi făcea cadou panglicuţe şi alune americane, 
căci avea mai mulţi bani ca mine. 

Insă după ce pleca, eu nu mă pricepeam ce trebuie să fac. 
Mă gândeam să mă duc în camera ei, dar mi-era ruşine; poate 
mai mult de teamă să nu mă prindă patroana. După câteva 
zile începurăm a ne îmbia reciproc în cele ce aveau să 
urmeze. Ce nu puteam face eu, făcea ea. Odată, pe 
neaşteptate, îmi spuse că în seara aceea trebuie să vină 
neapărat la mine în cameră. Nu-i răspunsei nimic şi ea se ţinu 
de vorbă. 

De-atunci începu nenorocirea cea mare. Eu crezusem că 
Silvia mă iniţiase în toate plăcerile misterului ce mă chinuia. 
Tina îmi dovedi, însă, că mă înşelasem. 

Fata aceea pe care o credeam copil, care avea accese 
isterice în timpul copulaţiei, a fost începutul nemerniciei mele. 

Silvia mă păcălea, ca să-mi potolească focul care ar fi putut 
să mă distrugă. Tina îmi cerea tot ce bărbaţii vârstnici nu-i 
puteau da. Întâlnirile se repetau, astfel, în fiecare seară, 
uneori şi ziua. Căutam să nu se bage de seamă, ferindu-mă 
de Silvia. Ocoleam cât mai mult întâlnirile cu ea. Chiar dacă 
uneori mă chema în camera ei, eu făceam în aşa fel ca să-mi 
găsesc o ocupaţie urgentă şi nu mă duceam. Ştiam sigur că 
bănuia ceva. Era o ruşine pe care n-aveam cum s-o înfrunt. 

Dar într-o zi, găsindu-mă pe coridor, mă apucă de mână şi 
mă trase după dânsa în cameră. Spunea că vrea să-mi 
vorbească. Inima mi se făcuse cât un vârf de ac. 

Înţelegându-mă, Silvia căută să pară cât mai liniştită. Mă 
aşeză pe genunchii ei şi începu un cântec care-mi plăcea 
mult. 

Cât de frumos cânta! Cum mă dezmierda cu mâna prin păr, 
ca atunci când eram copil mic! In vocea ei era ceva jalnic. li 
simţeam mâna, tremurătoare de grija ce-mi purta. 

Astfel, vorbi calm: 

— Tu ai ceva pe suflet... 

— Nu, Silvia. 

Atitudinea ei liniştită de până atunci se transformă, deveni 

30 


dintr-o dată nervoasă: 

— Să-mi spui ce faci cu Tina! 

Incepui să tremur, speriat. 

— Nimic, Silvio. 

— Minţi! zise ea, enervată. Ce sunt toate astea? 

Cu un deget îmi trecu de câteva ori prin jurul ochilor. 

— Ce sunt cearcănele astea vinete? Crezi că nu ştim?... Te 
nenoroceşte putoarea aia! 

Simţeam cum mă părăseşte tot curajul, dar mă ţinui dârz şi 
negai. Silvia porni să umble agitată prin cameră. 

— Dacă nu te lasă în pace, s-a dus dracului, o omor!... 

A trebuit să plec, altfel cădeam prins. Când ieşii pe coridor, 
alt neajuns: mă întâlnii cu Tina, care mă privi furioasă. Apoi, 
zâmbind batjocoritor, puse mâinile în şolduri: 

— Frumos!... Acum te înţeleg; te duci şi la Silvia!... Mă 
miram eu de ce caută aia ceartă cu mine! 

Trecui repede, fără să-i răspund. 

Considerându-se jignită, vreo două seri Tina nu mai apăru 
în camera mea. Socotii că s-a terminat. 

Dar, într-o dimineaţă, pe când plecam în oraş, găsii pe Tina 
la poartă, aşteptându-mă. Fără alta vorbă, scoase nişte bani 
din sân şi mi-i întinse. 

— Să-mi cumperi o pereche de ciorapi... 

Observai că erau prea mulţi pentru o pereche de ciorapi, 
dar înainte de a spune eu ceva, ea adaugă: 

— Cu restul să-ţi cumperi tu ce vrei! 

Apoi, fugi în casă. 

Seara veni din nou la mine. 

— Ce ţi-ai luat cu banii pe care ţi i-am dat? mă întrebă ea. 

— Nimic, dacă vrei ţi-i înapoiez. 

Continuam să fiu rezervat. O simţeam pe întuneric că se 
aşează lângă mine şi că era numai în cămaşă. 

— Supărăciosule!... De ce nu mai iubeşti?... 

Nu-i răspunsei. Ea mă cuprinse cu braţele şi-atunci amuţii. 
Uitai de Silvia şi de tot; corpul Tinei era cald şi promiţător. 

— Ştii ceva, am să te fac amantul meu! zise ea deodată. 

Vorbele astea ar fi trebuit să cadă ca o bombă asupra mea, 
dar eu nu mi-am dat seama de gravitatea lor, pentru că în 
casa aceea era ceva banal. 

31 


Femeile de-acolo, afară de mama, Silvia şi alte câteva, 
aveau toate câte un „amant”, care le bătea şi le lua banii. 
Dimpotrivă, propunerea ei parcă m-a măgulit. De ce n-aş 
deveni şi eu „amant”? Fiind lipsit de alte perspective în 
bordel, nu aveam de invidiat decât pe amantul patroanei. Or, 
acela era „peşte”, şi încă unul din cei mari. Nu avea el haine 
frumoase, trăsură cu roţi de cauciuc şi un cal roib admirat de 
toată lumea? 

Şi astfel, dintr-o dată, mi se oferea prilejul de a ajunge, cu 
timpul, ca „nenea”. Primii, după ce mă lăsai rugat de câteva 
ori. 

Devenii „amantul” Tinei, dar fără a lăsa să se afle şi în 
„salon” această calitate a mea. 

Singura care şi-a dat seama de situaţie a fost Silvia, care a 
căutat să se încredinţeze; într-o noapte, după ce Tina intrase 
în camera mea, observai o umbră profilându-se de câteva ori 
prin faţa ferestrei mele. Era umbra Silviei. 

A două zi, Silvia a bătut-o crunt pe Tina. li învineţi tot trupul 
de lovituri. Fireşte, dădu ca pretext al bătăii cu totul alt motiv: 
cică Tina i-ar fi înapoiat, ruptă, o cămaşă împrumutată. Dar 
asta se întâmplase cu o lună înainte. Motivul adevărat eram 
eu, ştia şi Tina cum ştia şi Silvia, dar nici una nu-l pomeniră. 
Diferendele le rezolvau fără concursul altor persoane. In 
privinţa mea, amândouă ţinură secretul închis în sufletul lor. 
Dar fiecare din ele luă hotărârea să pună stăpânire pe mine. 

Cu toate că Tina fusese cea bătută, tot ea a reuşit. Oricât a 
încercat Silvia să mă atragă spre ea, a fost de prisos. Intre 
mine, mama şi Silvia adevărul a ieşit la iveală într-una din 
zile. Amândouă îmi cereau să mă depărtez de Tina. Consimţii 
de formă, dar nu mă ţinui de cuvânt. Silvia îmi oferea 
necunoscutul, lupta pentru a ajunge ceva în lume. Tina îmi 
oferea ceva real, un titlu, îmi oferea să fiu ceva prin care, fără 
bătaie de cap, să ajung ceea ce era „nenea”. 

Astfel, într-o zi, Silvia îmi zise: 

— Copilule, te-am pierdut!... 

De-atunci rămase îngenunchiată. 

Trecură zile şi săptămâni fără ca Silvia să-mi mai adreseze 
vreo vorbă. N-avea pentru mine decât priviri dispreţuitoare. 
Chiar cu mama nu mai stătea de vorbă. Discuţiile dintre ele 

32 


se învârtiseră totdeauna în jurul meu, cu privire la viitorul 
meu: eu eram, în general, motivul prieteniei lor. Pierzându-mă 
pe mine, Silvia rări relaţiile de prietenie cu mama. 

Într-o zi, îi spuse direct: 

— Tu eşti vinovată! 

O găsii pe mama plângând. Mă dusei la Silvia s-o rog să n-o 
mai supere pe mama. Era foarte mâniata, şi-mi strigă de la 
uşă: 

— Nu eşti decât un copil de târfă!... 

Aceste cuvinte spuse cu răutate de Silvia, care mă 
obişnuise până atunci numai cu vorbe frumoase, mă izbiră în 
plin. 

Mă prăbuşii aproape leşinat. Ea, dându-şi seama că mă 
lovise crunt, mă ridica şi mă aşeză pe pat. Plânserăm 
amândoi, iar după două ceasuri eram oarecum împăcaţi. 


33 


Capitolul 4 


Alternam între Tina si Silvia, între ideal şi real. 

Epoca pubertăţii se manifesta la mine de timpuriu, căci la 
paisprezece ani eram destul de copil pentru această vârstă. 
Timp de doi ani, lucrurile se precipitară uimitor. Silvia se 
resemnase, lăsându-mă în voia mea. Ea şi cu mama trecuseră 
demult la conducerea bordelului, patroana se-ngrăşase peste 
măsură şi nu mai era în stare să facă un pas. Chiar „nenea” 
care, deşi era încă tânăr, se dezinteresa de casă, cedându-mi 
mie o parte din atribuţiile sale. 

Astfel părăsii cu desăvârşire gândul de a pleca din bordel. 
Plecarea de acolo era un act de mare curaj, pe care nu mă 
simţeam în stare să-l fac. Nu destăinuiam nimănui acest 
defect al meu, ba, dimpotrivă, alimentam momentele de 
avânt ale mamei. Ea, sărmana, spera tot mai mult într-o 
reabilitare, eu însă tânjeam din an în an mai rău. Mă 
înrădăcinasem acolo. 

O, de-ar fi fost numai atât!... Trebuie să spun fără înconjur 
că, spre nenorocirea mea, eram aşa cum mă numeau toate 
femeile: „băiat frumos”. Prea frumos pentru norocul ce-l 
aveam. Fiecare femeie când sosea în bordel, exclama: „Ce 
frumos e”. Pe urmă, începeau să mă asalteze cu propuneri 
sentimentale. Altă nenorocire o mai constituia faptul că eram 
blând. Acele dintre femei care veneau la bordel aduse de 
împrejurări mai tragice şi mai deosebite trebuiau tratate altfel 
decât restul pensionarelor. Nu ştiu cum, dar, în mine femeile 
găseau acolo mai curând un refugiu sufletesc decât un 
amant. Ele, pe care restul lumii le batjocorea, găseau între 
zidurile bordelului un suflet deosebit de delicat. Cu toată 
promiscuitatea în care se bălăceau, în anumite împrejurări ele 
dovedeau înclinări profund omeneşti. 

Erau de-o sensibilitate excesivă. Plângeau pentru petala 
unei flori, ca după ceva scump. M-a uimit odată când, 
ducându-mă în grădină, am găsit pe una îngropând nişte 
trandafiri vestejiţi. 

— Ce faci acolo? am întrebat-o. Ce faci cu trandafirii 
aceştia? 

— Îi înmormântez. 

34 


— De ce nu-i arunci la lada de gunoi? 

— E păcat, mai au încă parfum. 

In bordel, sufletul lor era tocmai contrar sufletului 
pretenţios de afară. Constatarea aceasta am făcut-o mai 
târziu când am avut prilejul să cunosc un personaj politic, 
care avea pretenţia că posedă un suflet ales. Acest personaj 
era un moralist perfect. Infăţişarea lui era caraghioasă, înalt, 
gras, butucănos, o mutră de camionagiu elegant, în raport cu 
sensibilitatea moralei sale. De la prima vorbă, el le cucerea cu 
o politeţe rafinată şi cu un dar de a se face plăcut. Cunoscut 
mai de aproape, dovedea exact tipul de la prima impresie: 
brutal, hrăpăreţ, vulgar, mincinos şi laş. 

Prostituatele în bordel nu erau aşa. Apariţia lor dubioasă, 
vorbele murdare, gesturile respingătoare, dar în realitate erau 
de-o sensibilitate bolnăvicioasă. De multe ori mi-am pus 
întrebarea: oare numai anumite femei sunt predestinate 
prostituării? Pentru ce intrau acele femei în bordel? Chiar 
dacă unele erau aduse cu forţa, pentru ce rămâneau mai 
departe? Viaţa acolo era mizerabilă, nu se putea trăi şi totuşi 
rămâneau. De ce nu fugeau? Ştiau despre mine că sunt bun, 
erau convinse că le-aş fi ajutat să fugă, dar nu mi-au cerut 
acest ajutor niciodată. Pentru ce nu se măritau, cel puţin 
atunci când se găseau bărbaţi care le-ar fi luat de-acolo, chit 
că mai târziu să-i înşele, dacă ei nu corespundeau 
temperamentului lor? 

Care era misterul? 

Nu era nici un mister. Femeile acelea veneau şi rămâneau 
în bordel, nu pentru că erau ticăloase, ci pentru că erau 
numai femei. Femeile sunt create pentru orice, numai pentru 
a fi considerate proprietatea cuiva, nu. De altfel, orice om 
este astfel creat. Condiţiile de trai, pe care societatea le 
impune femeilor sunt absurde. Prostituatele au simţul 
umanităţii mai dezvoltat, ele îşi dau seama că întâi sunt 
femei, apoi ceea ce vrea societatea să facă din ele. 

Ele sunt primii pioni ai umanităţii adevărate. Să ia cineva o 
femeie complet nărăvită de prejudecățile societăţii şi să-i 
ofere orice pentru o abatere „morală”, va fi respins cu 
indignare. In bordel, am văzut femei care se dădeau cu 
bunăvoință şi respect celui din urmă bărbat, care dincolo de 

35 


poarta bordelului nu ar fi găsit o femeie care să se numească 
a lui. 

Moraliştii vor spune: „Femeile din bordel sunt sterpe de 
orice sentiment”. Nu există neadevăr mai mare. Acele femei 
n-au să iubească cu mult mai multă pasiune decât oricare 
femeie castă. lubeau cu frenezie şi spontaneitate fără 
seamăn. Ele pretindeau bani, nu pentru că actul săvârşit cu 
bărbaţii valora atât, ci pentru a trăi. Aşa cum se dădeau tu- 
turor pentru bani, ele mai aveau şi sentimente, ştiau să 
iubească şi uneori să sufere pentru iubire. 

Mie mi-a fost uşor să le înţeleg poate tocmai fiindcă 
crescusem între ele. Erau într-adevăr şi oameni care le 
speculau, fără a le înţelege, erau adevărații „peşti”. Când 
aveam şaisprezece ani, am alungat pe unul din bordel, tocmai 
pentru că, în afară de bătaie, femeia nu mai avea nimic de la 
el. Aceştia erau paraziţii prostituatelor. 

Aveam odată sub protecţia mea şase fete. Am încercat să 
le fac să înţeleagă că nu pot fi amantul lor, dar explicaţia mea 
le-a jignit. Ele mă doreau, întocmai pentru afinitatea 
sufletească dintre noi. Am vrut ca totul să se petreacă în 
linişte, înţelesesem că, pentru ele, am rămas tot copilul de 
cinci ani, deşi ele nu mai erau acelea de-atunci. Rămăsesem 
până la o vârstă: „copilul”. Chiar mahalaua mă numea: „bă- 
iatul târfelor”. 

Poate cât am fost mai mic, treceam totul mai uşor cu 
vederea, dar înaintând în vârstă, toate şoaptele din jurul meu 
mă făceau să sufăr. Cu toată umilinţa bordelului, numai acolo 
simţeam un pic de fericire şi oftam înfrânt. Oftam pentru că 
îmi dădeam seama de situaţia mea. Nu eram decât o jucărie a 
soartei capricioase în mâinile unor femei care-şi omorau 
urâtul alintându-mă. Mă doreau să fiu frumos, curat şi cât mai 
elegant. Eram totdeauna îmbrăcat după ultimul jurnal. Dar 
toate se petreceau aşa, pentru că eram chipeş. Dacă, 
dimpotrivă, aş fi fost pocit, desigur ca soarta mea ar fi fost 
alta. Dovada o aveam peste drum de noi, într-un bordel, unde 
un cocoşat pripăşit pe-acolo dormea în grajdul cailor şi era 
obiectul de batjocură al tuturor femeilor. 

Frumuseţea mea îmi da de multe ori de bănuit. Cui puteam 
semăna? Pentru că mama nici pe departe nu aducea cu mine 

36 


la figură. Poate cu tatăl meu? Dar cine era acela? Îmi 
reaminteam de figurile câtorva bărbaţi care pretindeau că 
sunt copilul lor, dar pe nici unul nu-l regăseam în înfăţişarea 
mea. 

O, cât de mult doream să aflu cine era tatăl meu! 

Câteodată, cu lacrimi în ochi, rugam pe mama să-mi spună 
cine a fost tatăl meu. La început m-a minţit, mai târziu m-a 
lăsat să înţeleg că nu l-a mai văzut dinainte de a mă fi născut. 
O singură dată a scăpat o aluzie la tatăl meu: „Poate mai 
trăieşte”. 

Aveam atunci nouăsprezece ani, vârstă la care orice 
„bastard” se gândeşte să-şi afle tatăl. Eu, poate că acolo 
unde eram bastard nedefinit, avusei cu timpul ocazia să-l 
întâlnesc pe tatăl meu. 

Într-o zi mama se duse în oraş. Mi-aduc aminte că era 
foarte grăbită, şi din stradă s-a mai înapoiat ca să-şi ia ceva 
din cufăr. Grăbită cum era, a uitat lada deschisă. Era o ladă 
mare, în care mama ţinea ce avea mai de preţ. Niciodată nu 
avusesem prilejul să cunosc conţinutul ei. Curiozitatea mă 
îmboldi să scotocesc în ea, şi apoi aveam şi dorinţa de a lua 
unele cărţi, pe care mama le păstra, ferindu-le de a cădea în 
mâinile fetelor, care le prăpădeau. Intre alte cărţi se afla 
acolo şi o Biblie veche, legată foarte frumos şi ornată cu 
alamă pe la colţuri. Niciodată nu văzusem cartea aceea pe 
masa mamei mele. Tentat de frumuseţea ei, începui s-o 
răsfoiesc. Conţinutul mi-era absolut necunoscut. Mama ţinea 
în lada ei o carte bisericească! Ciudat. O înmormântase în 
fundul lăzii, poate cu credinţă cu tot. E drept, nu pomenea 
numele lui Dumnezeu, nici pe la biserică nu se ducea. 

Am rămas îngândurat, ca de ceva misterios. Presimţeam că 
filele acelei cărţi conţin un secret. Cu mâinile tremurânde am 
răsfoit cartea, hotărât să dezleg enigma. Tot ce am găsit a 
fost o fotografie care s-a desprins de la ultima filă. Intâi crezui 
că era o fotografie de a mea, luată cu câteva săptămâni 
înainte, când mama mă trimisese să mă fotografiez şi mă 
rugase să iau numai poziţiile pe care le dorea dânsa, 
dându-mi unele explicaţii. A fost foarte mulţumită. 

Fotografia găsită în Biblie nu era a mea, căci observai că 
era veche. Totuşi, chipul de pe ea, cu mici deosebiri era al 

37 


meu. Asemănarea extraordinară dintre noi m-a pus pe 
gânduri. 

Cum stam pe pat şi priveam fotografia, deodată am început 
sa râd fără să-mi dau seama. Mă fulgera un gând: „E tatăl 
meu!... Şi fulgerul acela mă înfierbântă, mă năuci, încât am 
răcnit puternic: „Da. E tatăl meu, nepriceputule!... Nu-l vezi?” 

Tatăl meu a cărui fotografie mama o înmormântase în 
fundul unui cufăr de aproape douăzeci de ani! 

Pentru ce nu mi s-a spus adevărul? Pentru ce mă chinuise? 
Pentru ce m-a lăsat batjocorit de toţi nechemaţii! Să mă 
revendice ca pe fiul lor? Pentru ce? Pentru ce? 

Poate că era mort!... Dar putea să-mi spună „Tatăl tău a 
murit!” Dar nu, nu era mort, ea îmi spusese odată: „Poate mai 
trăieşte!” El „trăia”, undeva nepăsător, fără remuşcarea că 
progenitura lui se afla într-un bordel, crescut de târfe, iubit de 
ele şi învaţă carte ţinând contul prezervativelor! 

Am strâns pumnii şi, privind în sus învrăjbit, am zis: „Îl voi 
găsi! Dacă pentru a afla această fotografie a trebuit să sufăr 
douăzeci de ani, voi suferi şi cea mai josnică umilinţă, spre a 
da de omul acesta...” 

Pusei totul la loc, în ordinea în care le găsisem, iar mamei 
nu-i spusei nimic. Ani de zile nu-i mai pomenii de tatăl meu. 

Atitudinea mea s-a schimbat fundamental din ziua aceea. 
Îmi pierise din suflet umilinţa bastardului, căci îmi ziceam, 
aveam un tată. Ştiam doar eu, dar era suficient ca pieptul 
să-mi tresalte de bucurie. 

Dar mai aveam şi un scop în plus, pentru care trăiam: 
vroiam să dau ochi cu omul acela. 

Atât. 


38 


Capitolul 5 


Trecuseră cinci ani de-atunci. În acest timp făcui şi armata. 
Patroana casei murise cu doi ani mai înainte, tocmai când eu 
mă eliberasem din armată. Mama rămăsese ca şi stăpână în 
bordel. Era încă tânără. Implinise patruzeci şi patru de ani; 
aşadar, mai putea conduce bordelul. Silvia era mai tânără 
decât mama, ea ar fi avut întâietatea, dar, fiind o fire ciudată, 
lăsase în seama mamei, căutând a sta cât mai retrasă. Tina 
murise în spital. In lipsa mea fetele se lăsaseră pradă viciilor 
care le minaseră sănătatea. Singure, femeile acelea nu se 
puteau conduce. Şi atunci m-am convins mai mult de 
necesitatea prezenţei mele acolo, deşi gândurile de plecare în 
lume puseseră stăpânire pe mine. 

Nu pot spune că femeile duceau o viaţa fericita în bordel, 
nici nu doream vreuneia să ajungă acolo, dar cel puţin dacă 
ajungeau, datorită unor împrejurări nenorocite, aş fi vrut să 
nu se chinuiască. Eram şi eu un proscris, ca şi ele, ne înfrăţea 
aceeaşi soartă şi nu mă costa nimic ajutorul ce li-l dam. 

Dacă ascultam de îndemnurile patroanei, pe vremea când 
trăia, ca să mă ocup de recrutarea de fete, poate reuşeam să 
strâng avere frumoasă. Aveam toate însuşirile ce se cereau 
pentru asta. N-am făcut lucrul acesta însă, deşi eram calificat 
de toţi din jurul bordelului ca atare. 

N-am îndemnat nici o femeie să plece din bordel, fiindcă 
nici una nu mi-a cerut-o, dar nici n-am adus vreuna ca să se 
prostitueze. De multe ori, când vedeam venind fete noi, mi se 
făcea milă de ele şi, retras undeva, plângeam. Cunoşteam 
dinainte soarta care le aştepta şi mă gândeam la mama. În 
fiecare fata vedeam pe mama mea. 

Când, într-una din zile, am aflat că una din fete era 
însărcinată, am alergat de la mama la Silvia şi le-am cerut 
bani pentru fata aceea şi am reuşit s-o internez la 
Maternitate, altfel aş fi înnebunit de durere. Un copil născut şi 
crescut în bordel, aşa cum am fost eu!... Puteam să fiu eu 
atât de ticălos, ca să doresc şi altor femei viaţa din bordel?... 
Nu era viu în mintea mea întregul cortegiu de suferinţe al 
mamei mele? Eram obligat să întind mâna mea acelor fiinţe 
nenorocite. Trăind aceeaşi viaţă, apărarea noastră era 

39 


comună, ca şi suferinţa, tocmai pentru ca viaţa să mi se pară 
mai puţin chinuitoare. Femeile din bordel aveau nevoie de 
ajutorul meu, al unui om ca mine, nicidecum al altora, care se 
prezentau ca moralişti. 

Insufleţit de aceste gânduri, îmi reluai activitatea în bordel, 
după ce terminasem armata. Mama şi cu Silvia mă reprimiră 
bucuroase, ştiind că de aici încolo voi fi numai al lor. Silvia, 
văzându-se înşelată în presupunerile sale, îmi acordă aceeaşi 
dragoste ca odinioară. Incepuse să făurească alte planuri 
pentru viitorul meu. Nu-mi spunea, dar observam că asta era 
preocuparea ei de fiecare zi. Ţesea din nou visuri, căutând să 
mă formeze pentru ele. 

Aşteptam rezultatul, cu hotărârea de a o asculta orbeşte. 
Era tocmai ce doream eu, pentru că eram la o vârstă la 
care-mi dam seama de tot ce se petrece în jurul meu. 

Nu trecu mult şi surveni un eveniment în viaţa banală a 
bordelului. 

Era o scrisoare. 


Un fost camarad de al meu din armată, dornic de a mă 
revedea, după un an de zile, îmi scria, rugându-mă să-l 
vizitez. Se împrietenise cu mine mai mult pentru că eram mai 
„spălat”. „Spălat” era termenul de cazarmă, prin care se 
deosebeau soldaţii care aveau familii mai înstărite. Deşi 
considerat şi eu „spălat”, mie nu-mi plăceau „spălaţii”, tocmai 
fiind că erau altfel. Ce aveam eu comun cu ei? Dânşii 
descindeau din familii nobile, pe când eu... din bordel. O 
deosebire ca de la cer la pământ. De ce n-am respins 
prietenia acestui tânăr care mă judeca după haine, neştiind 
că mama conducea un bordel? Cum nu făcusem armata la 
Bucureşti, nu putuse să afle adevărul şi greşeala mea a fost 
că am răspuns prieteniei sale în cazarmă. 

Şi, deodată, acel prieten îmi cerea să-l vizitez la părinţii lui, 
în provincie. Îl auzisem spunând de multe ori că are familie 
bogată. Mi se părea atât de imposibil să dau curs invitaţiei 
sale, încât îmi întorsei gândul de la ea. Desigur, el credea că 
descind şi eu dintr-o familie la fel de onorabilă ca a lui. 

Am făcut imprudenţa să arăt mamei şi Silviei scrisoarea 
prietenului meu. Ele visau „raci mari” pentru mine. De când 

40 


nu mai profesau în bordel aveau altă atitudine, păreau 
amândouă prea serioase pentru cele ce făceau. Văzute pe 
stradă, nimeni n-ar fi spus că nu fac parte din lumea bună. 

Voiau să mă reabiliteze. 

Când nu exagerau prea tare, le lăsam să se hrănească cu 
visurile ce şi le făceau. Parcă în sufletul meu nu mocnea 
acelaşi dor!... Dar era o mică deosebire; eu ieşeam în lume 
uneori şi atunci mă simţeam săgetat şi înfrânt. Lumea era 
dornică de senzaţii şi eu îi ofeream un spectacol gratuit. De 
câte ori nu mă reîntorceam acasă, ca un câine plouat, ca apoi 
să mă închid undeva şi să plâng. 

A! dacă aş fi avut bani, se schimba situaţia... Pe patronul 
bordelului, care avea banii, nici capul nu-l durea! El vizita 
cluburile cele mai distinse şi juca la masa verde cu 
magistraţii... Mie, însă, îmi era rezervat oprobiul public. Eu 
eram nemernicul hulit şi batjocorit. Nu-mi puteam recruta 
prieteni decât printre cei de teapa mea, dar pe aceia nu-i 
primeam eu şi, astfel mă resemnam în singurătate. Silvia 
înţelegea mai puţin adevărata situaţie, de aceea ea se 
gândea la reabilitarea mea. Mama nu înţelegea deloc, era mai 
naivă decât un copil. Dacă n-aş fi fost eu, Silvia de mult era 
plecată din bordel; dacă n-ar fi fost Silvia, mama, nepricepută 
şi visătoare cum era, nu şi-ar fi putut aranja o situaţie mai 
omenească. Silvia a fost pentru noi salvarea. 

Când auzi mama că refuz să mă duc în familia prietenului 
meu, izbucni în plâns. Şedeau amândouă în cameră, ea cu 
Silvia, una în faţa celeilalte, agitate. Incetau să plângă numai 
pentru a-mi pune câte o întrebare. 

— De ce nu vrei să te duci? Trebuie, te rog eu!... 

Voind să curm discuţia, mă ridicai hotărât. 

— Mamă, nu mă duc, am motivele mele. 

— Ce motive? 

— Nu ţi le pot spune; de ce să ne tulburăm liniştea, fără nici 
un rost? 

Ce i-aş fi putut spune, decât că îmi era ruşine că eram fiul 
ei? Dar puteam face asta? Însemna s-o îndurerez mai mult. 

Mă apropiai de dânsa şi o privii drept în ochii ei plini de 
lacrimi. 

— Mamă, lasă-mă, nu mai stărui! De ce nu te mulţumeşti 

41 


cu dragostea mea? 

Ea mă privea din ce în ce mai umilită. 

— Te înţeleg, fiule, ştiu de ce nu vrei sa te duci... 

In clipa aceea nu-şi putu stăpâni un nou torent de lacrimi. 
Ochii ei m-au pătruns la inimă cu privirea lor de mamă rănită. 
Atunci, ca să nu izbucnesc şi eu în plâns, o îmbrăţişai: 

— Mama mea scumpă, nu mai plânge, mă duc... 

A fost de ajuns atât, pentru ca să mă strângă la piept cu 
bucurie. Mă ţinu mult timp aşa. Cât de fericită o simţeam! 

Când îmi dădu drumul, zise zâmbind: 

— Să-ţi fie ruşine! De ce mă chinuieşti? 

Nu ştiu de ce mi-a trecut prin gând atunci să-i răspund tot 
cu o întrebare: 

— Dar tu, de ce mă chinuieşti?... 

— De ce te chinuiesc? făcu ea uimită de pretenţia mea. 

— De ce nu-mi spui cine e, tatăl meu?... 

O văzui pălind, nici o tresărire, plecă doar privirea şi mâna 
ei tremură pe capul meu. 

— Da, ai dreptate! spuse ea gânditoare. Ai dreptate, da! 
Tot trebuie, odată şi odată, să cunoşti adevărul. Am să-ți 
spun. 

Ca şi când şi-ar fi adus aminte ceva, de mult uitat, sări din 
pat drept la cufăr şi-l deschise, emoţionată, parca i-ar fi fost 
teamă să nu uite din nou. 

Ştiam ce căuta: Biblia... Scoase totul afară din cufăr, iar 
când găsi cartea, veni cu ea spre mine, ameţită. Glasul îi era 
stins: 

— Dragul meu, de când te-ai născut tu, n-am mai deschis 
această carte, pentru că-n ea am ascuns fotografia tatălui 
tău. lat-o! 

Ce-a mai urmat, a fost o poveste veche, care venea de 
dincolo de scripturi. Poate de aceea mama îşi îngropase tot 
trecutul în filele unei Biblii. 

Ştiu că după cele povestite de mama, mi-am jurat s-o 
răzbun. Nu m-a revoltat povestea, care în esenţă era ceva 
banal. O fată singură, lucrătoare la un atelier de mode, care 
iubise un student, sărac şi el şi care-o lăsase însărcinată; dar 
revoltător era că o introdusese într-un bordel, pentru că lui îi 
trebuiau bani. 

42 


Toate fetele din bordel trăiseră, până la un punct, povestea 
mamei mele, însă pe nici una n-am auzit-o zicând că a avut 
un amant atât de ticălos, încât s-o aducă la bordel gravidă. 

Şi, proasta de mama, mai spunea după douăzeci de ani: 
„Cât de mult îl iubeam!...” 

Dar, pentru că mai trebuia să aştept până la o eventuală 
întâlnire cu tatăl meu, al cărui nume nu mi-l trădase, lăsai 
lucrurile în seama fatalităţii. Numai fatalitatea ne oferă 
adevărul pur. Celelalte soiuri de adevăr sunt ca bijuteriile 
false pe care oricând le poţi înstrăina, fără regret... 

Plecai spre prietenul meu din provincie ca să îndeplinesc 
dorinţa mamei. De altfel, mă temeam ca prietenul meu să nu 
vină prin Bucureşti şi, cu acea ocazie să dea de mine. M-ar fi 
durut peste măsură. 

Cum de nu mă gândeam în noaptea aceea când 
călătoream, că trenul mă ducea să întâlnesc, aşa de curând, 
un om pe care de când cu destăinuirile mamei îl uram de 
moarte? Să mă întâlnesc cu scumpul meu tată! Aşa spun 
copiii: „scumpul meu tată!” Şi buzele lor se ţuguiesc ca după 
ceva dulce. Eu nu gustam din acea dulceaţă. N-am pronunţat 
vreodată cuvântul: „tată”. În schimb, am fost sătul de cealaltă 
povară: „bastardul”. 

Prietenul meu, anunţat, mă aştepta în gară. Era foarte 
bucuros de sosirea mea. Acasă la el mă lăudase destul. Astfel 
că eram aşteptat cu nerăbdare. 

Am fost primit cât se poate de bine. Aveam în mine ceva 
din omul minune... Cele vreo douăzeci de mame, pe care le 
avusesem permanent, mă şlefuiseră atât cât să par un om 
interesant. Ajutat de fizicul meu distins, de hainele mele 
elegante, aveam suficient aer nobil. Ce-mi lipsea, ca să fiu 
definitiv aristocrat, era zâmbetul blazat al degeneraţilor şi 
monoclul. Zâmbetul meu era senin, atât moşteneam de la 
mama. Zâmbetul ei era senin, fiindcă toată viaţa visase. Nu 
puteam uita mutra pe care-o făcuse când a spus despre tatăl 
meu: „Cât de mult îl iubeam”. 

Mama era dintre femeile acelea care în dragoste jertfise 
totul, fără precupeţire. Ce însemna persoana ei atunci când 
omul pe care-l iubea era în suferinţă? 

Dar el, el, ce recunoştinţă îi păstra? 

43 


Veni timpul când îl cunoscui şi apreciai. 

Eram de trei zile în casa prietenului meu. Se stabilise 
împreună cu familia pe tot timpul verii, la conacul moşiei lor. 
Toţi erau atât de buni, cum nici nu mă aşteptam. Tatăl său 
făcea comerţ cu grâne. Mama sa, o femeie aleasă, era o bună 
gospodină. Mai avea şi o soră minunată: Gina. Gina a fost 
primul înger pe care l-am întâlnit în viaţa mea. La prima 
noastră întâlnire, frumuseţea ei m-a făcut să tresar de uimire. 
Într-adevăr, existau fiinţe mai frumoase decât Silvia, pe care 
o crezusem cea mai frumoasă dintre femei. 

Dar şi prezenţa mea o pusese pe gânduri pe Gina. O auzii 
spunând în prima zi fratelui ei: „Într-adevăr, prietenul tău e 
tulburător de frumos...” 

Cuvintele acestea mă făcură fericit. 

Erau cu toţii foarte primitori, şi-nţelesei de ce prietenul meu 
grăbise invitaţia mea. 

Paul, Gina şi eu eram nedespărţiţi. Tustrei băteam, pe jos 
sau călări, drumurile prin împrejurimi. Uneori, plecam din zorii 
zilei şi ne întorceam seara când, frânţi de oboseală, aşteptam 
ora de culcare. 

„Ah cât de fericit sunt!” scriam mamei şi-i mulţumeam din 
tot sufletul ca m-a îndemnat să plec. Eram chiar fericit. Numai 
că uneori, în mijlocul celei mai mari veselii, un nor venea 
să-mi întunece fericirea. Era amintirea că sunt fiul mamei 
mele... Şi atunci oftam. 

Norul acela mi-l spulbera Gina, când îmi punea veşnica 
întrebare: 

— De ce oftezi? 

Mă prefăceam că nu-mi dau seama, că fără să vreau oftam 
şi, începeam să râd. 

— Numai eu am să te dezvăţ de obiceiul acesta, zise ea, 
într-un rând. 

Într-o dimineaţă, după vreo două săptămâni de la sosirea 
mea acolo, călăream departe de conac. In zare, printre două 
dealuri, se arăta o clădire mare. 

Privind într-acolo, Paul zise surorii sale: 

— Gina, să ştii că ne-au sosit vecinii. Se vede o maşină în 
curte, nu? 

— Într-adevăr, au sosit, răspunse ea punând mâinile 

44 


streaşină la ochi şi privind într-acolo. 

Şi adresându-se mie: 

— Sunt nişte prieteni buni de-ai noştri, Mâine îi vizităm; nu, 
Paul? 

— Da, fireşte. 

Întoarserăm caii şi-o luarăm în galop, spre pădure. Paul 
avea o slăbiciune: vânătoarea. De câte ori porneam la câmp, 
lua puşca cu el. 

Ajunşi la marginea pădurii, zări o vietate sălbatică. Lovi 
deodată calul cu pintenii şi porni în galop... 

— Ne întâlnim la cotul pădurii! strigă el. 

— Poftim!... zise Gina scandalizată, - e nebun în toată 
regula! Pentru un vânat, e în stare să-şi omoare calul. Ne vom 
ţine după el, dar nu aşa nebuneşte, lăsăm caii la pas. Sau să 
descălecăm? 

— Cum doreşte domnişoara... 

— ţi place pădurea? mă întrebă Gina. 

— Cum să nu-mi placă! 

— E proprietatea noastră. Altfel crezi că Paul şi-ar permite 
să vâneze în timpul acesta când nu-i voie? 

Conversaţia noastră continuă banal. Apoi, nemaiavând 
despre ce vorbi tăcurăm puţin timp. Observai că Gina era 
stăpânită de nerăbdare, când în sfârşit vorbi: 

— Mâine vom vizita familia Dumitriu, acolo unde ţi-am 
arătat. Sunt nişte buni prieteni de-ai noştri; mama, tata şi-o 
fată. Te amuzi şi râzi la ei ca la teatru. Îţi place să faci vizite? 

— Da. 

— Mai ales că domnişoara Dumitriu este o fată frumoasă. 
Are să-ţi placă. 

Tresării, zâmbind. 

— Dar nici n-am văzut-o... 

— Dacă-ţi spun eu că e frumoasă... 

— Nu ştiu ce să vă răspund. 

— Având în vedere că e frumoasă... cu siguranţă că o să-ţi 
placă. 

Ca să-i fac plăcere, încuviinţai. Ea adăugă râzând: 

— Atunci ai să oftezi mai mult. Mă gândesc că o să fiu 
nevoită să-ţi pun comprese la cap... sau la inimă... 

Simulai o supărare. 

45 


— Am zodie rea azi, sunt nevoit să plec, altfel prevăd că va 
fi rău pentru mine dacă mai stau. 

— Ha, ha!... râse Gina - cam greu să găseşti drumul spre 
casă, singur. Mai curând vei nimeri la domnişoara Dumitriu 
decât la noi. 

— Socoţi că merit toate acestea? 

— Da le meriţi!... 

— Pentru ce? Nu mă simt vinovat cu nimic!... 

Gina se emoţionă brusc. Chipul ei se îmbujoră şi lăsă 
privirea în jos. Nu mai avea curaj să vorbească. 

Târziu murmură ruşinată: 

— Eşti vinovat, pentru că... 

— Pentru că?... Să aud! 

— Şi eu sunt frumoasă, dar pe mine nu mă placi... 

Simţeam că inima încetase să-mi mai bată în piept, ori 
bătea prea tare, încât nu-i mai simţeam bătăile. Mă roşii tot. 
Lăsai şi eu privirea în jos, tăcut. Observând efectul vorbelor 
ei, Gina se asocie la tăcerea mea şi ne continuarăm drumul în 
linişte. Astfel, amândoi urmăream cufundaţi evoluţiile unei 
şopârle care apărea şi dispărea prin iarbă. Din depărtare se 
auzea vuietul văii unde păşteau turmele de oi. 

Trebuia să urcăm o pantă şi mă gândeam că Ginei i-ar veni 
greu s-o urce pe jos. Atunci zisei, fără a ridica privirea: 

— Vreţi să vă ajut să încălecaţi domnişoară? 

— Da. 

Agăţai frâul calului meu de un pom şi ajutai Ginei să 
încalece. Apoi sării şi eu în şa. 

— Eşti supărat pe mine? Mă întrebă Gina. 

— Nu. 

— De ce nu vorbeşti atunci? 

— Despre ce să vorbesc? 

— Să reluăm conversaţia întreruptă. 

— Despre domnişoara Dumitriu, pe care n-o cunosc? 

— Ah, îţi face plăcere!... A şi început să te obsedeze 
domnişoara Dumitriu! 

— Nu, dar pentru că vorbeam despre dânsa. 

— Nu te ştiam atât de uituc! Cum de n-ai uitat un subiect 
mai vechi şi ai putut uita unul recent? Hai să descălecăm. 

Sări de pe cal fără ajutorul meu. 

46 


— Atât de puţin te gândeşti la persoana mea încât lângă 
dumneata fiind ai şi uitat că vorbeam despre mine? 

În clipa aceea am oftat iar. 

— Pentru ce oftezi? 

— Nu, am protestat eu, - n-am oftat. 

— Ah, ce mincinos eşti! 

În momentul acela caii mergeau înaintea noastră cu un 
pas. Nu ştiu cum făcui că smucii căpăstrul calului meu şi 
animalul veni cu botul lângă celălalt. Astfel ne găsirăm 
amândoi cuprinşi între cei doi cai. Mă simţii învins. 

— Gina, şoptii eu, nu mă chinui... 

Ea zâmbi drăgăstoasă, şi cum caii nu se depărtau, iar braţul 
meu atingea uşor braţul ei, îi simţii căldură trupului şi braţele 
ei mă cuprinseră pe după gât. 

— Gina, te iubesc! 

— Şi eu, murmură ea. 

Atunci bastardul hulit de-o lume întreagă sărută un înger 
alb. Fericire la care n-aş fi îndrăznit să mă gândesc vreodată. 

Nu m-am putut opri în clipa aceea să nu-mi reamintesc cine 
sunt şi să nu oftez, însă a fost primul oftat de fericire din viaţa 
mea. 


47 


Capitolul 6 


Sunt în a şasea zi de grevă a foamei. Renunţarea la orice 
alimentaţie nu vreau s-o justific faţă de nimeni ca o hotărâre 
absurdă, pe care poate am luat-o săptămâna trecută, jos în 
salină. Mi s-a părut stupid să lovesc zilnic cu târnăcopul în 
nişte bulgări de sare din care nu aştept să iasă nimic. Oare 
fericirea pierdută o voi găsi sub aceste stânci de sare? Nu. 
Acolo la fund nu zace visul meu de odinioară, nici măcar 
amăgirea. Voi lovi cu târnăcopul un an, doi, cinci... dar pe 
urmă? Libertatea!... Ah! nu!... Mi-e groază de acest cuvânt. 

Pentru că sunt prea slăbit, m-au dus la infirmerie. Şase zile 
de foame e un chin îngrozitor. N-am cunoscut acest chin până 
azi, soarta mi l-a rezervat aci. Poate voi muri. Nu ştiu ce ar fi 
mai bine, când libertatea nu mă mai ispiteşte. 

Cucerind dragostea Ginei eram în drept să mă consider 
fericit. Am fost norocos? Nu. Norocos eram dacă muream în 
timpul acela. Mă sfârşeam atunci în cei mai frumoşi ani ai 
vieţii mele, căci, sărutând pe Gina, fericirea mea atinsese 
culmea. lar eu, nepriceputul, credeam că de-atunci începe 
fericirea pentru mine. Indrăgostitul e pe jumătate nebun. Aşa 
eram şi eu atunci. Nu mă mai gândeam la nimic. Unde-mi era 
mintea eu care calculasem până atunci orice mişcare? Pentru 
ce n-am fugit în seara următoare, când ştiam bine cine sunt? 
Aveam eu dreptul la dragostea unei fete din lumea 
„cealaltă”? Eu, bastardul? Copilul zvârlit în gunoiul infect, în 
bordel? Nu ştiam ce mă poate aştepta? 

Nu, căci eram nebun! 

Nu am avut puterea să fug în noaptea aceea, deşi de trei 
ori îmi făcusem bagajul. 

Ce bine ar fi fost de-aş fi fugit! 

Eu, omul călit în viaţă, care în copilărie, cu slabele-mi 
puteri, mă luptasem un an cu o şcoală întreagă şi-o 
învinsesem! |nvinsesem pe oamenii din lumea de dincolo de 
bordel, lumea Ginei. Ea era duşmanul meu social. 

Incercasem să cuget, să mă duc cu gândul spre alte zări, 
dar toate acestea nu-mi folosiseră. Atunci renunţai să mai 
gândesc, lăsând lucrurile să se desfăşoare în voia lor. Voi ieşi 
învins? Fie! Voi plăti cu viaţa greşeala. 

48 


A doua zi de dimineaţă, pe când eram cu toţii în sufragerie, 
sosi un călăreț de la curtea vecină, care adusese vestea că 
întreaga familie lvăneanu era invitată pentru prânz acolo. 
Familia Dumitriu voia să reia legăturile cu vecinii săi. 

Fireşte, neştiind de prezenţa mea între ei, n-a pomenit 
nimic despre mine. De aceea, profitând de întâmplare, spusei 
că voi rămâne acasă având de scris câteva scrisori. 

Dar bunătatea acelor oameni nu era dintr-acelea care se 
pot păcăli cu o astfel de scuză. 

— În primul rând, când va auzi domnul Dumitru că eşti aici 
ne va trimite să te aducem cu forţa, spuse Paul. 

— lar pentru a ne scuti de această trudă, du-te şi te 
pregăteşte de plecare, adăugă Gina, râzând. 

Ea mă privise întâi îngrozită, auzind că vreau să rămân 
singur acasă. Ochii îi erau mustrători şi plini de dorinţe care 
pentru mine erau mai mult decât porunci. Fusei, deci, gata 
înaintea tuturor şi mă dusei în grajd să-mi iau calul. Imediat 
sosi şi Gina. 

— Cum ţi-a trecut prin minte să spui vorbele acelea? mă 
întrebă ea. 

— Am greşit, Gina, iartă-mă! 

— Am să te iert, dar altădată te rog să mă întrebi pe mine 
înainte de a vorbi. 

Stăteam în faţa ei ca un copil care greşise. Rotindu-şi 
privirea şi observând că nu era nimeni, Gina mă sărută. 

Când sosirăm pe câmp, îmi şopti: 

— Mi-e teamă de tine. 

— De ce? o întrebai. 

— Mă gândesc la Mara. 

Considerând că a făcut o vagă aluzie răutăcioasă, tăcui. 
Deodată Gina strigă: 

— Băieți, uitaţi-vă pe şosea! Cine vine, Paul?... 

Fratele ei râse. 

— Cine poate fi decât Mara! strigă el voios. 

În faţa noastră venea, în fuga calului, domnişoara Dumitriu. 
Când se opri, strigă poruncitor: 

— Jos! 

Întâi sări ea. Era aşa de intimă, parcă s-ar fi despărţit de noi 
cu o oră mai înainte. Dar, privind mai atentă spre mine, i se 

49 


stinse zâmbetul de pe buze. 

— Cine e domnul?... întrebă ea. 

— Prietenul nostru, răspunse Gina. 

Paul îmi pronunţă numele. Între timp, curajul domnişoara 
Dumitriu revenise, fiindcă imediat pufni în râs spre a-şi 
ascunde timiditatea, ea îmi spuse: 

— Dumneata semeni cu cineva, nu-mi aduc aminte acum 
cu cine. Îmi pare bine de cunoştinţă, domnule... 

Şi-mi întinse o mâna tremurătoare. 

Tot drumul m-a privit; ochii ei nu m-au slăbit o clipă. 

Când ajunserăm în poarta casei lor, domnişoara Dumitriu 
spuse: 

— Tata nu este acasă, e dus la câmp, dar trebuie să 
sosească imediat. 

Găsirăm acolo pe lvăneanu cu soţia, plecaţi înaintea 
noastră cu trăsura. Doamna Dumitriu mă primi cu un zâmbet, 
după care înţelesei că se discutase despre mine. Cu toată 
prietenia pe care Mara se grăbea să mi-o arate, ocupându-se 
de mine, mă simţeam totuşi stingherit. 

Mara era frumoasă, dar nici pe departe nu se compara cu 
Gina. Figura ei îmi amintea pe aceea a Tinei. Toate femeile 
care se numesc „fatale” se înrudesc ca figură: au aproape 
aceleaşi mişcări şi până şi vocile li se aseamănă. Mişcările 
Marei erau nervoase şi vorbea foarte mult. Imi puse o 
mulţime de întrebări, astfel că într-o jumătate de oră era 
informată asupra tuturor îndeletnicirilor mele de predilecție. 

Tocmiri priveam descurajat spre Gina, când auzirăm 
claxonul strident al unei maşini. 

— A sosit tata! strigă domnişoara Dumitriu. 

Prin faţa ferestrelor din curte trecu un bărbat cu barbă 
căruntă şi cu ochelari, care ne salută. Sosi în mijlocul nostru 
foarte entuziasmat. Era de statură potrivită, cărunt, dar părea 
totuşi tânăr. Când îi fusei prezentat, observai că tresare şi mă 
priveşte atent. 

— Parcă... parcă am mai auzit de numele dumneavoastră... 
zise el, puţin contrariat. Cum aţi spus ca vă numiţi? 

Repetai. Rămase cu privirea întunecată, aţintită la mine. 

— Domnul... Ah, da!... Un vechi prieten... 

„Hotărât, omul acesta mă cunoaşte!” îmi spuneam. 

50 


Nu puteam bănui de unde, dar rămăsei convins că mă 
cunoaşte. 

Când stam la masă, domnul Dumitriu începu intenţionat 
discuţia despre mine. 

— Ai părinţi, domnule? 

— Doar mamă, răspunsei, înfricoşat. 

— Tatăl dumitale a murit? 

— Da. 

— De mult? 

— Când eram în vârstă de un an. _ 

— Ah! exclamă domnul Dumitriu, ciudat! In cazul acesta nu 
l-aţi cunoscut? 

— Defel. 

Aveam impresia că sunt supus unui interogatoriu care avea 
să se sfârşească cu demascarea mea. Mă gândeam la o fugă 
convenabilă. 

— Aşadar, nu aveţi tată? stărui celălalt. 

Felul cum îmi punea această întrebare, rezonanţa vocii sale 
mi s-au părut cunoscute. Astfel că privirea mi se holbă, 
pătrunzându-l până dincolo de masca bărbii sale. Mă simţeam 
încolţit; el plecă ochii. Atunci îi observai mai uşor conformaţia 
capului. Deodată, îmi răsună strident în urechi vocea acestui 
om. Ea semăna aidoma cu vocea mea. Ce zăpăcit eram!... 
Cum de n-am observat de la început că omul acesta era tatăl 
meu? Era chiar el, da! Îmi găsisem tatăl. 

Pentru aceasta mă tot cerceta asupra familiei mele; voia să 
fie sigur... Din clipa aceea între noi se încinsese bătălia cea 
mare. Răspunsei târziu la întrebările lui. 

— Da, domnule, după cum v-am spus. 

El se folosi atunci de un truc faţă de mine: 

— Mi se pare că l-am cunoscut pe vremuri pe tatăl 
dumitale. A fost magistrat?... 

— Nu, domnule, tatăl meu a fost „altceva”... 

Apăsai într-adins pe ultimul cuvânt. Nu îmi dădeam bine 
seama unde voia să ajungă omul acela. Voia să mă demaşte, 
oare? 

De aceea, am curmat discuţia: 

— Nu am obiceiul să vorbesc prea mult despre tatăl meu... 
memoria lui mi-e prea scumpă... 

51 


El cobori din nou privirea şi nu mai adăugă nimic. 

După ce ne ridicarăm de la masă, căutai să fiu cât mai 
aproape de Gina. Privirea ei era singurul meu sprijin. Pe de 
altă parte, Mara privea spre mine din ce în ce mai insistent. 

Ea îi spuse Ginei ceva mai târziu: 

— Hai cu mine să-ţi arăt un tablou nou. 

Privii descurajat spre Gina, care-mi înţelegea dorinţa. 

— Poate să meargă şi prietenul nostru cu noi? 

— Cum să nu! 

Intrarăm într-un salon, pe ai cărui pereţi atârnau numai 
tablouri de valoare. Fetele se opriră să le privească, iar eu 
trecui mai deoparte, aşezându-mă pe un scaun. Întâmplător 
luai un album de fotografii de pe o măsuţă. In clipele acelea 
am avut aceeaşi presimţire ca atunci când găsisem în cufărul 
mamei Biblia. Răsfoii albumul, agitat, aveam siguranţa că voi 
găsi acolo aceeaşi fotografie. S-ar crede că aiurez scriind 
aceste lucruri, dar rog să fiu crezut că nu ţin deloc să însăilez 
povestiri senzaţionale. Adevărul adevărat este că am găsit 
imediat fotografia dorită. 

Deci, tatăl meu era într-adevăr domnul Dumitriu, aşa după 
cum presimţisem. 

Auzii vocea Ginei care mă striga în momentul acela; mă 
repezii spre ea, foarte stânjenit. 

— Cum se face că n-ai auzit? îmi reproşă dânsa. Te-am 
strigat de trei ori. 

Ea mă mustra că n-am auzit-o, dar eu blestemam „norocul” 
care mă adusese acolo. Ce bine mă simţeam eu în bordel!... 
Cât de mult îl doream acum! 

„Fie ce-o fi, gândeam eu, la noapte fug din cercul acesta de 
foc. Simt că înnebunesc.” 

Drept răspuns la întrebarea Ginei scosei un oftat. 

— Ah, iar oftezi... Uite, dragă Mara, dumnealui oftează 
întruna. 

Mara, zvârlindu-mi o ocheadă, răspunse: 

— Poate a lăsat pe cineva la Bucureşti... 

Mă reculesei şi-mi recăpătai dispoziţia necesară, astfel că 
până la plecare am fost vesel. 

Când am ajuns acasă, făcui să se creadă că sunt bolnav mă 
retrăsei grăbit în camera mea, zvârlii repede haina de pe 

52 


mine, desfăcui geamantanul şi-l îndesai cu toate obiectele 
împrăştiate prin cameră. Luai o hârtie albă şi scrisei: 


„Dragă Paul, iartă-mi, te rog, nepolitețea, dar plec astfel 
tocmai din respectul şi recunoştinţa ce vă datorez. Adio!” 


S-a făcut. Simţeam că aveam curajul necesar pentru 
desăvârşirea proiectului meu. 

Adio iubire! Adio Gina!... Să uităm... căci uitarea e şi ea o 
lege omenească, cum spune poetul. Un pas, doi, trei, sunt în 
curte şi din curte la şosea şi fuga... toată noaptea pe o 
câmpie umedă de rouă, până la gară. 

Dar... în uşă şedea îngerul alb si străveziu: Gina. 

— Uite, - îmi şopti, arătându-mi o armă lucitoare - dacă-n 
noaptea asta pleci, mâine te vei reîntoarce, da, te vei 
reîntoarce... 

Oricare altul, desigur că n-ar mai fi plecat. Nici eu! 
Rămăsei, fără nici o explicaţie, cum dorea Gina. 

A doua zi, vecinii ne-au întors vizita. Domnul Dumitriu n-a 
căutat să mă mai iscodească. Era convins, ca şi mine, că sunt 
fiul său. 

Spre disperarea Ginei şi a mea, Mara nu voia să cedeze la 
nimic. Trei zile întrebuinţă toate mijloacele ca să mă 
cucerească, dar eu o evitam. Insă Mara nu era femeia care 
renunţă atât de uşor, dublă pasiunea, tocmai fiindcă ştia că 
sunt înamorat de Gina. Refuzul meu o exaspera. Între timp, 
Paul îmi spusese câteva întâmplări din viaţa ei. Era o fată 
frivolă, ale cărei sentimente nu se puteau defini, fără să nu 
faci aluzii răutăcioase. 

Nu puteam s-o refuz, când în cele din urma îmi ceru o 
convorbire între patru ochi. Primii, deşi trebuia s-o mint pe 
Gina. Speram să pun astfel capăt întregii aventuri. Făcui ca 
întâlnirea noastră să aibă loc întâmplător. Eram pe verandă, 
singur, într-una din seri, când, din cauza ploii, toţi se 
retrăseseră... Datorită acestei împrejurări, Mara rămăsese 
acolo peste noapte şi o aşteptam să vină, după cum ne 
învoisem. 

Voiam să-i comunic, hotărât, refuzul meu, îmi dădeam 
seama că orice relaţii erau imposibile între noi. 

53 


Nu uitasem jurământul de răzbunare. Dragostea Ginei mi-l 
deviase numai puţin, dar mă gândeam mereu la el. 
După convorbirea cu tatăl meu, ura mea împotriva lui 


sporise. 
Puteam să uit chinul care-mi sfredelise inima?... Nu era 
nevoie să-mi reamintească de suferinţele mamei - erau 


destule ale mele - pentru ca ura mea să crească întruna. 
Chiar când o aşteptam pe Mara, pe verandă, mă gândeam s-o 
urăsc, pentru că era fiica lui. In ea, vedeam întruchipată toată 
ticăloşia tatălui meu. Voiam s-o înfrunt din toate puterile 
mele, umilind-o. 

Dar, deşi păstram nestrămutată hotărârea mea de 
răzbunare, mă simţeam îmbunat sub mâna calda a Ginei 
care-mi apăsa fruntea îngândurată 

Era de ajuns o privire a ei să mă fericească atât ca să pot 
uita şi suferinţele mamei mele. Omul e şi bun şi rău. Omul 
acela, pentru ca să poată parveni, călcase peste orice 
sentiment. Ce însemna mama mea în faţa ambițiilor lui? 
Aruncând-o pe ea în mocirlă şi-a creat astfel puntea pe care a 
trecut apoi drumul ca să urce acolo unde năzuia. 

Mă gândeam că pentru a ajunge în situaţia în care se afla, 
a fost nevoit să-şi jertfească totul: sufletul. 

Făcuse această jertfă supremă pentru ca să realizeze doar 
o avere banală. Cu toată josnicia lui, îl compătimeam. 

Cu aceste gânduri o luai spre camera mea, când văzui că 
începe din nou să plouă. Eram bucuros că aveam un motiv de 
a nu mai aştepta pe Mara. 

Mă pregăteam să aprind lampa, când deodată auzii un 
zgomot dinspre patul meu. Deşi întuneric, observai că era 
Gina. Am rămas surprins şi înfricoşat de gândul că s-ar putea 
afla în casă imprudenţa pe care o săvârşise. A venit în camera 
mea, când părinţii ei aveau atâta încredere în mine! Mai ales 
noaptea! Era o mare imprudenţă. 

— Pentru ce-ai venit? o întrebai mâhnit, căutând să fac 
lumină cât mai repede. 

Mai întâi îmi stinse chibritul, apoi lăsă capul în jos, 
continuând să tacă. 

— Gina, nu mă împac defel cu gestul acesta; iartă-mă că te 
dojenesc, dar gândeşte-te ce nenorocire ar fi dacă s-ar afla... 

54 


Ea mă cuprinse în braţe, disperată. 

— Mi-a fost teamă de tine!... îngăimă 

— Ah ce copil eşti! Cum poţi avea astfel de gânduri? Ti-am 
dat eu prilejul să mă bănuieşti? 

— Nu. Mă tem însă... Pentru ce a rămas Mara aici? 

— Vom vorbi mâine dimineaţă, în linişte, acum du-te... te 
rog... foarte mult du-te!... 

Dar ea nici nu se clinti măcar. 

— Ştiu, zise dânsa, o aştepţi aici... 

Dacă n-ar fi fost acesta cazul, aş fi pufnit în râs. 

— Cum poţi să te gândeşti la astfel de lucruri? 

— Am văzut-o trecând mereu prin coridor 

— Iţi jur că nu ştiu nimic... 

— Atunci de ce-mi ceri să plec? 

— Bine, dar nu te gândeşti la urmările eventuale? 

— Nu mă gândesc decât la tine. 

Căzui în genunchi lângă ea, vorbele ei constituiau pentru 
mine suprema fericire. Ce contau suferinţele îndurate? Nimic. 
Dacă Gina nu se gândea decât la mine, tot răul de pe pământ 
era o fericire! 

Trecuseră două ore şi ea şedea mereu în braţele mele. 
Uitasem de restul lumii. Mă gândeam să-i spun adevărul; că 
trebuia să ştie despre mine cine sunt şi ce pericol ameninţă 
fericirea noastră. Cu toată încrederea ce-mi acorda, conştiinţa 
mea îmi, cerea totuşi, să se elibereze. 

— Draga mea, poţi face orice pentru mine? o întrebai 
deodată. 

— Da. Dispune cum vrei de mine, sunt a ta cu trup şi suflet. 

Şedeam alături, pieptul ei palpita, ochii mei lăcrimau. 

Voiam să-i povestesc romanul vieţii mele dar ea m-a oprit. 

— La ce bun? 

Am rămas mai departe îmbrăţişaţi, uitând de trecut şi de 
viitor, prezentul ne obseda, el era şi trecutul şi viitorul. _ 

Când zorile se revărsară prin fereastră, Gina plecă. Imi 
încredinţase toate speranţele ei, fără precupeţire. O aveam cu 
totul pe conştiinţă. 

Dis-de-dimineaţă, Mara plecă fără să dea ochii cu mine. Am 
răsuflat uşurat. Dar reapăru a doua zi împreună cu tatăl ei. 
Observai ca Gina o primeşte zâmbitoare; căpătase încredere 

55 


în mine. 

Paul şi cu tatăl său plecaseră la câmp ca să aranjeze 
maşinile de treierat. Acasă nu eram decât eu, Gina şi mama 
ei, care tocmai ne tălmăcea o carte franţuzească. 

Nu ştiu cum mă pomenii singur cu Dumitriu. Fetele şi 
doamna Ivănescu dispăruseră după un colţ de alee. Privii 
încurcat în jurul meu şi-mi fu teamă de prezenţa acelui om 
lângă mine. Era tocmai ce nu doream. În tot restul grădinii era 
tăcere. Şi, totuşi, simţeam că-mi bătea inima puternic la 
gândul că Gina era în preajma mea. Omul acela era prea mic, 
în faţa fericirii mele, puteam să-l ignor. 

Eram fără haină, cu gulerul cămăşii desfăcut larg în jurul 
gâtului. Pieptul mi se înnegrise puţin de soare. Nu mai ştiu 
despre ce vorbisem până atunci, dar Dumitriu, cum mergea 
alături de mine mă apucă uşor de braţ. Ţin minte că zâmbea. 
Poate că vorbisem despre muşchii braţelor mele!... 

Zâmbii şi eu cu gândul la Gina. El părea că atunci mă vede 
pentru prima dată. Privind în jos, mă întrebă: 

— Cum te cheamă? 

Fără să-mi dau seama, îi spusei. 

— Frumos!... făcu el. 

Acest „frumos”, mă indignă. Mi-adusei aminte de toată 
ticăloşia lui şi strigai: 

— Dar ce te priveşte pe dumneata? 

El mă fixă cu privirea, surprins de atitudinea mea 
neaşteptată. Profitai de această scurtă tăcere şi scrâşnii: 

— Ticălosule!... 

Păru înfricoşat o clipă, dar răspunse totuşi calm: 

— Ce sunt glumele astea, tinere? 

Repetai: 

— Ticălosule!... 

Se dădu puţin înapoi. 

— Nu te înţeleg... glumeşti... sau vorbeşti serios?!... 

Tremurând, mă apropiai de el cu pumnii strânşi, îl sfredelii 
cu privirea, şi-i spusei mai calm: 

— Nu mă surprinde atitudinea pe care o ai, altfel n-ai fi fost 
atât de ticălos în tinereţea dumitale. Cine sunt eu?... 

— Nu te cunosc, răspunse pe un ton cu care voia să mă 
tempereze. 

56 


— Adu-ţi aminte: acum douăzeci şi cinci de ani ai batjocorit 
o biată lucrătoare, apoi ai vârât-o într-un bordel, tocmai în 
timpul când era însărcinată. Acolo a dat naştere unui copil, 
care stă acum în faţa dumitale. Prostituatele au avut mai 
multă milă de ea şi de mine decât dumneata! 

Tăcui. El începu să gângăvească, încurcat. Nu ştia ce să 
mai spună. 

— Ştiu... eu... se poate!... E atâta vreme, de unde să te 
recunosc acum... tocmai acum!... 

— Minţi! - strigai - m-ai recunoscut din prima zi. Din 
nenorocire îţi seamăn la figură. Altfel nu era nevoie să-mi iei 
acel interogatoriu asupra tatălui meu în prima zi când ne-am 
cunoscut. 

— Şi-acum ce pot face pentru dumneata? 

Mă simtii jignit de această întrebare. 

— Nimic, stimate domn! Am spus mamei mele că te voi 
pedepsi oriunde te voi întâlni, dar, din respect pentru părul 
dumitale alb, te voi ocoli... 

Intorsei spatele şi plecai. Sus, în cameră, plânsei de mila 
mea. Toate jurămintele mele căzuseră, iubirea Ginei mi le 
năruise. Mă simţeam pierdut şi fără pic de curaj. Rupând 
tăcerea care era între mine şi omul acela, mi se părea că am 
căpătat un duşman în jurul Ginei. Cât timp nu dădusem cărţile 
pe faţă, lucrurile mi se înfăţişau mai simple. Dar, omul acela, 
pe care aveam tot dreptul să-l cred veninos, nu va căuta el să 
mă înfrângă? 

In orice caz, simţeam că aveam de dus o luptă grea, pe de 
o parte împotriva lui, pe de alta, pentru reabilitarea mea, în 
vederea căsătoriei cu Gina. Trebuia să fiu un om cinstit, aşa 
cum mă crezuse în prima noapte de dragoste. 

In noaptea următoarea, când Gina veni din nou în camera 
mea, îi comunicai că voi pleca la Bucureşti pentru câtva timp. 
li vorbii. Şedea pe patul meu, liniştită şi asculta pe întuneric 
şoaptele mele. 

— Fii calmă - o încurajai - nu trebuie să te mâhneşti. Să ai 
mereu încredere în mine. Mă voi gândi numai la tine şi voi 
grăbi lucrurile ca să fim cât mai curând unul al altuia. Mă duc 
ca să desăvârşesc fericirea noastră. 

Gina asculta în tăcere. Îi simţeam mâna-i fierbinte 

57 


tremurândă pe fruntea mea. 

— Dragul meu, de ce crezi că-mi este teamă? zise ea cu 
glas duios. Oare n-am avut eu totdeauna încredere în tine? 
Te-am socotit un om demn de dragostea mea şi te-am iubit. 
Mă gândesc numai cum voi putea trăi fără tine, până cete vei 
întoarce! 

Fericirea mea nu mai cunoştea margini. Îmi venea să strig 
lumii întregi: Fraţilor!... Voi, care n-aţi iubit niciodată, sau voi, 
care n-aţi fost iubiţi, sunteţi cei mai nenorociţi oameni!... Voi 
nu ştiţi ce înseamnă momentul când un înger de fată spune 
cuiva că nu poate trăi fără el. Mai cu seamă unui om cum 
eram eu. Am căzut la picioarele ei, dar a fost prea puţin, 
trebuia să-mi scot inima din piept să i-o dau zălog. Cu un 
astfel de stăpân, inima mea nu putea decât să crească. 

Nimănui nu i s-a părut curios a doua zi, când am comunicat 
că plec cu trenul de seară. 

— Când te întorci? mă întrebară toţi. 

— Dacă nu vă incomodează vizita mea... 

— Deloc, deloc, protestară toţi, în cor. Te rugăm să vii cât 
mai curând, vrem să fii aici când vor începe să se coacă 
strugurii. 

Făgăduii că voi căuta să fiu înapoi cât mai curând. Pe urmă 
mă retrăsei în grădină pe o bancă, aşteptând-o pe Gina 
pentru cea din urmă întâlnire înainte de plecare. Ea sosi 
zâmbind, asigurându-mă că toată familia regretă plecarea 
mea pentru un scurt timp, cum o anunţasem. Făurirăm 
planuri mari pentru viitor, aranjând ca în lipsa mea Gina să 
împărtăşească mamei sale intenţia noastră de a ne căsători. 
Gina era convinsă că nimeni nu s-ar opune, ştiind că 
hotărârea părinţilor ei a fost totdeauna de a-şi lăsa copiii să-şi 
aleagă singuri tovarăşii de viaţă. 


58 


Capitolul 7 


Când ajunsei acasă, eram de-o veselie fără margini. Mama 
credea că voi înnebuni văzându-mă atât de exaltat. 

— Ce ai? Ce ţi s-a întâmplat? 

— Mamă sfântă! Mama bună!... Sunt fericit cum nu cred să 
mai fie altcineva pe lume. 

Îi povestii totul. 

Ah!... Mama... care la necaz plângea, la fericire plângea! 

— Acum de ce plângi? o dojenii eu. 

— Cum să nu plâng! se tângui dânsa. Eşti copilul meu, 
fericirea ta eu o simt şi mai mult. Eşti sufletul meu şi nu mă 
gândesc decât la tine. 

Fericire şi fericire! 

O chemai pe Silvia şi când auzi vestea plânse şi ea de 
fericire... 

Despre întâlnirea cu tatăl meu nu povestii nimic, nici 
mamei, nici Silviei. Nu voiam să le întunec bucuria. Ne 
sfătuirăm toţi trei cum trebuia să procedăm, ca să nu afle 
adevărata mea situaţie. Voiam să las o perdea neagră peste 
tot trecutul meu. La ce bun să-l mai trâmbiţez, când era atât 
de odios? Credeam în uitare, ea avea să scoată la suprafaţa 
adevăratul om din mine. Mi se cerea suflet, şi-l aveam intact. 
Când Silvia îmi spusese: „Am mare încredere în tine, tu vei 
dovedi că eşti om!” îi sărutai mâna, recunoscător. Era doar 
aceea care modelase omenia mea. A 

Hotărârăm ca eu şi mama să plecăm definitiv din bordel. In 
primul rând, trebuia să găsim o locuinţă în oraş, şi după aceea 
să se mute cu mine. In acelaşi timp, să-mi găsesc o ocupaţie 
onorabilă. Pentru asta însă îmi trebuiau bani. 

— Bani sunt, spuse Silvia, eu am zece mii de lei şi-ţi mai 
găsesc cu împrumut vreo două. 

— Am şi eu două mii spuse mama, ruşinată că a rămas mai 
prejos. 

— In cazul ăsta am să-ţi fac rost de restul până la 
cincisprezece mii şi cred că cu suma asta o să vă puteţi 
aranja, adăugă Silvia. 

De bucurie nici nu puteam scoate o vorbă. Mă aşteptam eu 
la o astfel de surpriză? Erau două mame bune, care se 

59 


întreceau să-şi salveze copilul. 

În zilele următoare, mă ocupai de cele trebuincioase. De 
dimineaţă până seara alergam în stânga şi în dreapta. După 
cinci zile de cercetări găsii o combinaţie bună cu un angrosist 
de făină, cu care intrai în tratative pentru o asociaţie. Urma să 
depun o sumă de bani peste câteva zile, ca prim vărsământ. 

Atunci sosi prima scrisoare de la Gina. Intre altele, îmi reda 
exact convorbirea avută cu mama sa. Doamna Ivănescu era 
de acord. Ca încheiere spunea: 


„„„„Urmează ca mama să vorbească cu tata şi să-i ceară 
consimțământul. Dacă tata ar fi acasă şi dacă nu aş şti că eşti 
nerăbdător, ți-aş da în această scrisoare rezultatul definitiv, 
amânând-o până diseară. Mulţumeşte-te cu atât şi ai răbdare 
până mâine. Despre Paul, nici nu-ţi mai vorbesc: el era nebun 
de bucurie când a aflat că veti fi nedespărțiți toată viața. 

A ta pe vecie, 

Gina.” 


Aceasta era prima scrisoare a Ginei pe care o citeam de 
faţă cu mama şi Silvia. 

— Draga mea, zise Silvia către mama, ar trebui să vă 
mutaţi numaidecât. 

— Nici vorbă, aprobai eu, cum stăm cu aranjatul casei? 

— E gata, mâine te poţi duce. 

Mă apucai să scriu Ginei şi totodată îi comunicai şi noua 
mea adresă. 

De atunci eram în aşteptarea scrisorii următoare prin care 
să fiu anunţat de hotărârea domnului Ilvăneanu. Gina îmi 
comunicase că nu va întârzia mai mult de o zi, dar cu toate 
acestea nici după două zile nu primii nimic. In a treia zi veni 
poşta, dar nu-mi aduse decât o invitaţie la deschiderea unui 
cabaret nou din oraş, invitaţie pe care o azvârlii enervat. 

Ce înseamnă aceasta întârziere? mă întrebam. Să fi refuzat 
domnul lvăneanu? Nu se poate!... Deodată mă cutremură un 
gând: Nu cumva vine Paul personal? 

S-ar fi aflat tot adevărul, mi-aş fi văzut visurile spulberate. 
Ar fi fost o nenorocire care m-ar fi distrus într-o clipă - o 
lovitură egala cu moartea. 

60 


Obsedat de aceste gânduri, mă repezii până la poştă să 
dau o telegramă urgentă. Voiam să le comunic încă o dată 
noua mea adresă. Dar cum să le justific faptul că le 
telegrafiez? 

Aha, da! Găsii: „Ce mai faci?” 

Nu era un motiv plauzibil, dar n-aveam altul la îndemână. 

De doua nopţi dormeam în casa nouă. Pusesem în uşă o 
cutie de scrisori, pe care scrisesem cu litere mari numele 
meu. Aveam două uşi la intrare, pe amândouă bătusem câte 
o carte de vizită. In nerăbdarea mea socoteam că toate 
acestea aveau să grăbească răspunsul pe care-l aşteptam de 
la Gina. In două nopţi nu dormisem nici două ceasuri. 
Aşteptam ziua şi noaptea şi tresăream la cel mai mic zgomot. 

În sfârşit, a patra zi văzui intrând pe poartă factorul poştal. 
Deschisei fereastra, pentru că uşa ar fi fost prea departe. 
Credeam că visez, când văzui pe plic scrisul Ginei, oftai 
uşurat; înmuiasem inima lui Dumnezeu?... 


„Dragul meu, - scria Gina - îţi scriu târziu, fiindcă cu greu 
am putut să mă încredințez că sunt trează şi că nu visez. 
Inchipuie-ți calomnie: alaltăseară, când mama l-a întrebat pe 
tata dacă consimte la căsătoria mea cu tine el a răspuns, în 
toată bunătatea că „da”. Ah, ce bucurie aveam! A doua zi de 
dimineaţă, pe când eram în sufragerie cu toții, şi-ţi scriam, a 
venit domnul Dumitriu. Tata nu s-a putut abtine să nu-i 
comunice noutatea. Domnul Dumitriu l-a luat atunci pe tata 
deoparte şi i-a vorbit ceva, care l-a îngrozit pe tata. L-am 
auzit pronunțând de câteva ori „copilul bastard”. Apoi, a mai 
spus că eşti copilul unei femei... ah, dragul meu, mi-e ruşine 
să pronunt cuvântul... Mă ingrozesc...” 


Cine-şi putea închipui efectul acestei veşti?... Citind, mă 
cuprinse ameţeala. Vârtejuri de nebunie îmi stăpânea 
creierul. Scrisoarea îmi căzu din mână, înainte de a fi sfârşit 
s-o citesc. Dacă continuam s-o citesc, înnebuneam de-a 
binelea. Căzui pe pat, gemând ca un animal înjunghiat şi timp 
de două ceasuri nu mă putui dezmetici. Ce am făcut în tot 
acest timp, nu ştiu. Când mă mai liniştii, mă ridicai şi încercai 
să umblu prin cameră. Eram ca nebun. Voiam să fac ceva, dar 

61 


nu ştiam ce. Eram indignat şi nu ştiam pe cine să-mi revărs 
ura: pe Gina, pe domnul Dumitriu, pe mama care nu mă 
stârpise... Fusei apucat de un hohot de râs nebunesc. 

— Nu, nu se poate! urlai aproape. Hotărât, canalia care e 
tatăl meu... bestia aceasta... îl voi ucide! 

Se sfârşise... dacă pe mama n-o răzbunasem, fiindcă 
dragostea Ginei mă adormise, acum când o pierd şi pe ea 
trebuie să mă răzbun pe mine... Ah, ticălosul!... Scosei 
revolverul; opt gloanţe: cinci pentru el, trei pentru mine. Am 
pierdut tot, ducă-se dracului şi viaţa mea! Mama!?... Să-şi 
ispăşească singură păcatul că nu m-a ucis încă de când eram 
în pântecele ei!... 

In clipa aceea o uram. N-o iubeam decât pe Gina, de dragul 
căreia mi-aş fi sacrificat viaţa. Atât puteam să-i ofer pentru 
jertfa ei. 

Hotărât în cele ce aveam de făcut, ridicai scrisoarea de jos 
şi continuai s-o citesc. Eram calmat. 

Ah! ce ticălos fusesem! Cum de am putut sta două ore, fără 
a sfârşi scrisoarea aceea? Am făcut jurăminte de prisos, 
luasem hotărâri absurde, dar nu ştiam că pe deasupra 
visurilor mele plana mâna fatalităţii. Batjocura fatalităţii!... 


„Te rog - îmi scria mai departe Gina - comunică-mi ce ai de 
spus despre acest om, spulberă cu un minut mai devreme 
această calomnie ordinară. Înfruntă mârşăvia aceluia care 
caută să te insulte şi pe care, desigur, numai gelozia fiicei 
sale l-a îndemnat să săvârşească nelegiuirea de a arunca 
asupra ta cuvinte atât de grele. Redă liniştea iubitei tale, 
care, acum mai mult ca oricând, are nevoie de ea, acum când 
în mine simt că palpită pentru prima oară fructul dragostei 
noastre. Pentru fericirea celui ce va veni, te rog. Plâng. 

Gina” 


Ha! Ha! Ha!... auziţi răutate dumnezeiască!... Blestem de la 
nouă neamuri!... Soartă nenorocită!... Scârbă!... Cum nu te 
stingi tu, soare, de atâta păcat ce-l luminezi? Cum de nu se 
crapă pământul de povara relelor omeneşti? De ce omul e 
mai tare ca fierul la loviturile soartei şi mai rău decât fiarele 
codrilor? 

62 


Eu, bastardul, aveam să fiu tatăl copilului ce urma să vină! 
Ah! mamă, mamă, pentru prima oară te judec pentru 
greşeala ta; şi plâng, mamă, ca un om căruia nu-i mai sunt de 
folos nici mâinile, nici ochii, nici gura, nici mintea. la-le înapoi 
pe toate, lasă în mine numai amintirea că am fost, ca să 
colind întreg pământul, să răzbun suferinzii, să te răzbun pe 
tine şi pe mine... mamă! 

Zvârlii revolverul, - canalia îmi scapă şi de data asta. Un 
copil care suna un clopoțel de argint, de-acolo, dintr-o lume 
nevăzută, acel copil îmi ordona: Trăieşte!... Nu muri, mai ai 
încă de suferit, nemernicule! 

Cu tot zbuciumul ce-l simţisem cu o clipă înainte, vestea cu 
copilul mă mişcase; începui să cuget la el. Voi avea un copil! 
... ÎI vedeam în faţa mea, micuţ, apoi mai mare, mai mare, 
mare de tot, colos, de proporţii incomensurabile... Mă 
temeam pentru el, pentru viaţa lui şi mai ales pentru viaţa lui 
civilă. Copil din tată necunoscut!... Eu, copilul din tată 
necunoscut, bastardul, cum mi se spunea, eu să fiu sortit să 
creez copii cu tată necunoscut!... Eu, care sufeream pentru 
asta, şi nu găseam încredere nici în inima canaliei care mă 
zămislise?... 

Deci, eram sortit să sufăr şi destinul îşi râdea de mine. 

Mă ţine norocul legat de soarta aceasta? ziceam: Ei bine... 


fie!... Îi voi scrie Ginei adevărul. 
Mă supuneam, dar scuipam în faţa destinul. 
Şi-i scrisei: 


„Dacă soarta a făcut să ne întâlnim, nu ştiu de ce ne 
desparte!... Cele spuse de domnul Dumitriu, sunt adevărate. 
Dar omul acela a uitat să spună un lucru pe care, deşi doresc 
să-l ştii, îmi vine greu să-l spun, cu toate că tăcerea mă 
doare. Astfel ai afla că nu este numai un mizerabil, ci chiar un 
om bestial. Eu sunt un om cu suflet curat. Dacă omul cu 
sufletul negru doreşte răul meu, fie!... Primesc. Aş face orice, 
dar nu pot să dezmint cele spuse de el... Nu pot!... Rămân 
cum sunt, iar el, prin ce-a făcut, îşi dublează ticăloşia. Pentru 
fericirea celui care va veni, iartă-mă.... 

Învredniceşte-mă cu un răspuns...” 


63 


leşii în stradă. Voiam un răspuns urgent. Se mai putea 
s-aştept un răspuns pe calea obişnuită? Nici nu mă gândeam. 
Găsii un om care, plătit bine, consimţi să meargă cu trenul şi 
să se întoarcă până seara. 

Inapoindu-mă acasă, aşteptai răspunsul. Eram surescitat şi 
nu-mi găseam locul nicăieri. Revolverul era pe pat. Simţii 
nevoia să-l mângâi ca pe o fiinţă vie. Deodată, atinsei cu 
ţeava tâmpla mea. În clipa aceea mă gândii numai la mine şi 
zisei: „Trage, ticălosule!” Dar zvârlii arma, scrâşnind: 
„Dobitocule!” Mă izbise un gând care alterna cu exclamaţia 
mea: 

„Dobitocule!” Mă ţinui dârz şi nu mai cugetai, aşteptând 
răspunsul ei. Ca să mă abat de la orice, ieşii în stradă, unde 
bătui trotuarul câteva ceasuri în şir. 

Omul trimis de mine sosi fără nici un răspuns. 

— După ce a citit scrisoarea, domnişoara mi-a spus că pot 
să plec, că nu e nici un răspuns, - îmi comunică trimisul. 

Rămăsei în stradă deznădăjduit. Acasă nu aveam curajul să 
mă duc, de teama revolverului. Atunci lăsai picioarele în voie, 
să mă poarte unde voiau. N-aveam nici o ţintă. Târziu de tot 
mă pomenii pe peronul Gării de Nord. Lumea forfotea, ca de 
obicei. Intrebai pe un hamal încotro pornea trenul de pe prima 
linie. 

Era tocmai trenul care mergea spre orăşelul din apropierea 
satului unde locuia Gina. Electrizat, sării într-însul şi mă 
aşezai în primul vagon, tocmai în clipa când convoiul se 
punea în mişcare. Nu ştiam sigur ce voi face, dar simţeam 
nevoia de a fi pe drum, să nu stau pe loc. Pentru că nu aveam 
bilet, am plătit amendă sub privirile curioase ale celorlalţi 
călători. Nu schimbai cu nimeni o vorbă tot drumul. În gara de 
destinaţie, dacă un călător nu mă făcea atent, rămâneam mai 
departe în tren. 

Străin, ca un sălbatic, colindai orăşelul acela, fără nici un 
rost. Eram flămând şi obosit. leşii pe câmp, târând picioarele 
ca un beţivan şi ţinui şoseaua drept, fără a mă mai întreba 
unde vreau să merg. Orice întrebare mi-aş fi pus, era de 
prisos - eram cu totul sclavul picioarelor mele, numai acolo 
unde ele se vor opri va trebui să ştiu ce aveam de făcut. Până 
atunci, toată noaptea mersei fără încetare. 

64 


Se lumina de ziuă când mă lăsai odihnei pe o piatră 
kilometrică, din dosul conacului familiei lvăneanu. De 
departe, un câine mă lătra strident. Cred că aparenţa mea era 
fioroasă. Simţeam cu degetele oasele craniului meu supt de 
amărăciune; îmi simţeam ochii intraţi în orbite, şi-mi simţeam 
gura însetată. Numai inima nu mi-o mai simţeam în piept. Era 
atât de copleşită de durere, că aproape îşi încetase bătăile. 
Se resemnase. Avea oare de ce să mai tresară emoţionată? 

La o oră când ştiam că toţi din conac se sculaseră, intrai pe 
poartă. Mi-era mintea ceva mai limpede şi făcui sforţări să iau 
o ţinută corectă. Voiam să chem un servitor pe care să-l trimit 
să mă anunţe, când observai că întreaga familie lvăneanu era 
în grădină, într-un chioşc. Mă zăriră, căci se sculaseră în 
picioare când eu intram pe poartă. Gina cobori cele câteva 
trepte ale chioşcului şi se aşeză pe o bancă ceva mai departe. 
Când mă apropiai, salutai, intimidat şi mai mult de privirea lor 
rece. Nu-mi răspunse nimeni. Câteva clipe rămasei pierdut. 
Nu ştiam ce trebuie să mai fac. Ca să nu observe lacrimile ce 
mi se iviseră în ochi, mă repezii la Gina, şi, fără a mă apleca, 
îi zisei emoţionat: 

— lartă-mă!... 

Era cu scrisoarea mea în mână, o citise probabil părinţilor şi 
fratelui ei. 

— lartă-mă! repetai. 

Gina, liniştită, îmi întinse scrisoarea. 

— Du-te! Rămâi cum eşti, nu te pot ierta... 

Apoi, se ridică şi porni spre fundul grădinii. 

Atunci înţelesei tot: eram respins cu desăvârşire. Ce mult 
ar fi însemnat, pentru mine, în clipa aceea revolverul! 

Mă întorsei cu aceiaşi paşi nesiguri, schiţai salutul de 
rigoare către familia lvăneanu şi închizând poarta, mai privii o 
clipă înapoi. Simţeam că regretul mă săgeta prin tot trupul. În 
drum mă oprii câteva minute în loc, ca un om dezorientat 
care nu ştie pe ce cale să-şi îndrepte paşii. 

Noaptea, târziu, mă găsii din nou în camera mea. 

„Rămâi cum eşti, nu te pot ierta!” 

Atât răspunsese Gina aceluia fără de care nu putuse trăi 
nici două zile, cu o săptămână înainte. 

Deci... resemnare, nemernicule!... Tu, care te-ai gândit să 

65 


nu rămâi cine ai fost, resemnează-te!... Aruncă revolverul, 
dobitocule!... Aşa, bagă-l într-un fund de sertar! Şi-acum... 
uită tot şi reia-ţi viaţa! 

Rămăsei în casă şi în ziua următoare nu ieşii nici măcar 
pentru a mânca ceva. Mama, văzând că nu dau nici un semn 
de viaţa, veni sa vadă dacă n-am plecat, fără a o anunţa. Se 
aşeză pe pat, neştiind ce să creadă că mă mai aflam acolo. 

— Nu vrei să-mi spui ce ai pe suflet de suferi atât? mă 
întrebă dânsa. 

— Lasă-mă, mamă!... Pentru ce să mai suferi şi tu? 

— Dar sufăr mai mult bănuind nenorocirea ta. 

— Ah, mamă... nu cred să fi cunoscut o suferinţa atât de 
mare ca a mea! Lasă-mă aici, singur, şi fii încrezătoare în 
copilul tău, ca şi până acum. N-am să te fac să suferi, dar te 
rog să nu mă mai opreşti de la nimic. Gândeşte-te că mintea 
mi-e întreagă, iar tot ce voi face de azi încolo, va fi ceea ce se 
cuvine să fac. 

— Dar ce-ai de gând să faci? 

— Nimic alta, decât să rămân „cine sunt”! 

De-atunci, între mine şi mama nu mai veni vorba despre 
proiectul meu de căsătorie. 

_ Ce mai aveam de făcut? Soarta îmi ordonase, necruțătoare: 
Inapoi!... Inapoi, bastardule, fiu de târfă, respectă-ţi 
stigmatul! 

Invins de soarta care mă înglobase definitiv în rândul celor 
năpăstuiţi, am cedat. Simţeam cum fiecare fibră din corpul 
meu cedează. O singură dorinţă mai aveam: răzbunarea 
împotriva tatălui meu. Dar cum? Să-l ucid, cel mai uşor lucru. 
Dar nu se anunţa, dincolo de orice pasiune a mea, sosirea pe 
lume a unui copil nevinovat... nenorocit ca şi mine, un sufleţel 
care sosea, ca să fie luat în primire de ticăloşia legilor? Pentru 
el trebuia să trăiesc. Era copilul meu, nu avea să mi-l 
recunoască societatea, dar aveam să-l recunosc eu. Şi oricât 
de ruşinoasă ar fi fost recunoaşterea mea, avea să fie mai 
bună decât înfierea lumii: Bastard! 

Până atunci aveam de respectat stigmatul. Voi căuta, 
gândeam eu, să-l îmbrac strălucitor în fire de aur. Eram robul 
ferecat, care avea o singură dorinţă: să-şi vadă lanţurile 
aurite. Mi se vor părea mai puţin grele. Aveam de gând să-mi 

66 


rafinez categoria profesională. Societatea avea nevoie de 
mine, dacă mă refuza, altfel de cum eram. Eu, trecut în altă 
lume, categoria mea socială ar fi pierdut un element de 
valoare. Eram tot atât de necesar societăţii, ca şi un maestru 
de balet care perfecţionează balerinele vaporoase. Eu trebuia 
să înfrânez sau să cizelez viciile femeilor predispuse 
desfrâului şi să le îndrept pornirile spre piaţa de desfacere. 
Selecţionam prostituatele şi le repartizam pe calităţi. 

Până atunci, făcusem aceasta din cauza unei fatalităţi 
oarbe şi a ignoranței. Mă hotărâi să încep cu toată pasiunea 
tocmai pentru că Gina îmi ordonase: „Rămâi cum eşti”. Astfel, 
mă apucai serios de lucru. Căutai să-mi refac prezenţa de 
spirit care era cam jalnică. Închisei inima într-un cerc de fier: 
ticăloşia. Eram hotărât să fiu nemernic, dacă nu născut, dar 
creat, după propria-mi fantezie. Şi reuşii, căci aveam talent la 
orice. Eram un actor adaptabil oricărui rol. Dacă mi s-ar fi 
cerut să fiu popă, aş fi fost popă, aş fi fost un popă ideal. Am 
gândit cinstit totdeauna, ca şi atunci. 

Prima mea ieşire în „lume” avu loc cu prilejul participării la 
inaugurarea unui nou cabaret, unde fusesem invitat, 
împreună cu patronul bordelului. Cabaretul acela era tot un 
fel de bordel, cu deosebirea că acolo femeile se numeau 
„artiste”, iar clienţii puteau să vină cu femeile cinstite spre a 
le perverti. 

Pentru femei, cabaretul era primul pas în prostituție, după 
cum hotelul era al doilea, trotuarul, al treilea şi pe urmă 
bordelul, adică mormântul. 

Ţinându-se seama de vechimea casei noastre, la 
inaugurare ni se oferiră locuri de frunte. Oficial sau nu, erau 
de faţă şi câţiva reprezentanţi ai autorităţilor. Oficial cu 
adevărat era preotul. Acesta făcu o slujbă frumoasă şi se rugă 
Domnului pentru prosperitate, răspândind prin toate camerele 
apă sfinţită şi miros de tămâie. 

De când intrasem acolo, patronul cabaretului mă trată cu 
atenţie deosebită. Înţelesei că era doritor de a sta de vorbă cu 
mine. Între timp „nenea” îmi şoptise ceva. Aşteptam o 
propunere avantajoasă. Ea nu întârzie să vină din partea 
patronului. 

— Am nevoie de un director şi dumneata ai fi tocmai bun, 

67 


ce zici? 

— Nu e o idee rea, adăuga patronul bordelului, care mă 
privea plin de înţeles. 

Nu aveam nici eu nimic împotrivă, însă mă prefăcui că 
refuz. 

— Nu pot, ar însemna să fiu tot timpul ocupat. 

— Defel, stărui negustorul - tocmai că te vei bucura de 
toată libertatea. Numai aşa vei fi de folos aici, având toată 
libertatea. 

Înţelegeam ce voia: să mă numesc „director”, dar să fiu 
„peştele” locului. Primii, după sfatul tovarăşului meu, să intru 
şi cu un capital în combinaţie. 

Viitorul îmi surâdea, deci. De-atunci veneam în fiecare zi la 
local şi ocupaţia mea era să instruiesc „artistele” şi să le 
servesc clienţilor cu bani mulţi, dispuşi să facă sacrificii 
pentru cucerirea lor. Veniturile noastre erau scoase din 
consumaţiile enorme ce se făceau prin îndemnul „artistelor”. 
Deci, femeile trebuiau să-şi dea silinţa să încurce la chef pe 
cei mai intransigenţi clienţi. 

Pentru aceasta, întrebuinţam arta mea. Unele dintre artiste 
aveau amanți sau bărbaţi care, se opuneau dar pentru aceştia 
aveam poliţia la dispoziţie. Fiecare „bărbat” avea câte o pată 
pe conştiinţă, aşa că în cele din urmă se mulţumeau şi ei cu 
cele mai rămânea. De altfel, nu ne privea ce face femeia în 
zorii zilei, când pleca clientul, atunci serviciul ei era terminat, 
de multe ori şi banii clienţilor la fel. 

Pe urmă, trebuia sa mă ocup cu preschimbarea acelor 
femei, pentru ca să fie totdeauna elemente noi. Atunci le 
căutam pe la alte localuri, ademenindu-le cu făgăduieli. 

Când unele se vedeau lipsite de perspective, se sfârşeau, 
uitate, prin hoteluri dubioase. 

Aşa trecură primele şase luni. Alungai din mintea mea orice 
amintire. Trăiam numai clipele acelor zile, nu ştiam nici cine 
am fost, nici cine aveam fiu. Mă dedicasem procurărilor 
zilnice cu atâta perseverenţă, încât parcă din activitatea mea 
rezulta fericirea pe care o dorisem douăzeci şi cinci de ani. 

Dar, în afară de perseverenţă, nu mai aveam nimic, sufletul 
mi-l simţeam stins, ba chiar şi pe figura mea observam uneori 
în oglindă un aer de mort. Zâmbeam fals, totul la mine era o 

68 


mască, dedesubtul căreia mă găseam trist, decepţionat şi 
învins. Trăiam, pentru ca să trăiesc, fără nici o credinţă. O 
singură poruncă aveam: „Rămâi cum eşti”. In cadrul acestor 
vorbe, intra imperiosul: „Trăieşte, nemernicule”. 

Dimineaţa, când mă sculam, primul gând al meu era: 
„Copilul!” Aveam o mutră gravă, ca şi când el ar fi fost lângă 
mine şi mă temeam să nu-l trezesc din somn. 

Acest gând îmi stimula existenţa cu fiorul unei zecimi de 
clipă. Şi era îndeajuns pentru silnicia mea. 

Ţineam mai departe locuinţa pe care o aveam în oraş, 
pentru că-mi era de mare folos. Pe acolo treceau toate 
femeile pe care le „formam” în interiorul localului. Niciodată o 
femeie nu a rămas doua zile la mine şi erau atât de multe, 
încât, după o lună de zile, nu le mai recunoşteam. Afară, 
reputaţia mea creştea odată cu a cabaretului. Ca să uit tot, 
îmi dedicam fiecare clipă serviciului meu. Dimineaţa, la ora 
cinci, veneam acasă, unde dormeam până la ora prânzului. 
Mâncam o oră şi îmi reluam activitatea. După amiază, era 
timpul când trebuia să caut femei noi. Colindam străzile din 
centru, cinematografele, şcolile de dans, grădinile publice sau 
muzeele. Rostul meu era să procur noctambulilor femei 
frumoase şi mereu noi. Această atribuţie mi-o hărăzise soarta 
şi lucram cu îndemânare. Mi se ordonase să rămân cum eram. 
Am rămas. Nu vreau să-mi scuz nemernicia, dar eram devotat 
acelui ordin. 

Vocea Ginei a fost vocea legilor, a societăţii întregi. De 
aceea eram sincer şi n-am căutat a fi printre cei din urmă. 
Experienţa ce o aveam era pentru mine de mare valoare. Mă 
născusem şi crescusem între acele femei, al căror organizator 
eram. La paisprezece ani condusesem câteva femei care mă 
considerau idolul lor, fără să mai vorbesc de Tina, care mă 
consacrase ca amant când aveam abia treisprezece ani. Deci, 
era firesc să fiu renumit. Veneau bărbaţi din lumea bună, care 
apelau la concursul meu când întâmpinau dificultăţi în 
dragoste. Căci eu cunoşteam toate subtilităţile sufletului 
femeiesc. Toţi ştiau că eu le puteam procura orice femeie. 
Dar cu o condiţie: să fiu plătit bine, pentru că altă satisfacţie 
nu mai aveam. Nu luam bani, pentru că voiam să-i strâng; îi 
aruncam cu aceeaşi uşurinţă cu care-i câştigam. Au fost 

69 


mulţi, foarte mulţi oameni nevoiaşi care au primit ajutorul 
meu anonim. Personal, nu simţeam nici o satisfacţie, nici 
remuşcări pentru opera mea. Nu vreau să spun că mă lăsa 
rece o femeie frumoasă, dar nici prea mult n-o doream. 
Ţineam să fac rău oamenilor care-mi sângeraseră inima, 
sfidându-mă. Niciodată nu procuram cuiva vreo femeie din 
lumea de jos, pentru acelea purtam numai respect şi deseori 
le preveneam. Pe urmă „lumea bună”, pe care o serveam eu, 
dorea femei superioare, emancipate. 

Femeile proletare erau stângace şi prea morale, nu visau 
decât cununii religioase, copii mulţi şi o viaţă, dacă s-ar fi 
putut, tihnită, pe când cele de sus erau totdeauna predispuse 
la viciu. 

Într-o seară, veni în local un grup de cinci persoane - trei 
domni şi două doamne. Între ei, un funcţionar superior de la o 
instituţie de stat, cu soţia, o femeie de o frumuseţe răpitoare. 

Rămăsesem cu privirea aţintită spre ea, tocmai când un 
client cunoscut, care era lângă mine, îmi şopti: 

— Frumoasă femeie, nu? Cum îţi place? 

Acest client, un om foarte bogat, avea un scop unic al 
existenţei sale: femeile. Pentru o femeie frumoasă nu se uita 
la bani. În tinereţe şi le cucerea singur, acum avea nevoie de 
ajutorul meu. Căuta să mă iscodească: 

— Ce ai de spus? 

— Nimic. O cunoşti?... 

— E soţia celui care şade alături de dânsa. 

— Şi-acum, ce doreşti? 

— Ce se poate dori de la o femeie frumoasă? 

Inţelesei. 

— Poţi să-mi dai adresa ei? 

— Cum să nu! 

Resemnat, fără nici o inflexiune în voce, adăugai: 

— Poimâine, la ora patru, eşti invitatul meu, vom fi toţi trei. 

El sări scandalizat: 

— Eşti nebun! Femeia aceasta îşi respectă soţul! 

— N-are nicio importanţă. Cred că nu-i vei cere să-şi 
părăsească bărbatul pentru dumneata? 

— Deloc. 

Era într-o marţi. Joi, la ora trei, doamna X suna la uşa mea. 

70 


Aşa convenisem. 

Nu vreau să ţin niciun curs despre felul cum se cuceresc 
femeile uşoare, deci nu voi spune cum am procedat. In 
privinţa cazului expus mai sus, aveam o constatare făcuta din 
experienţă: femeia care consimte să meargă într-un local de 
noapte, chiar însoţită de bărbatul ei, e predispusă, 
subconştient, la orice. 

Întocmai cum, de la sărut până la pat, nu-i decât un pas, 
pentru ea tot atâta este de la cabaret până hotel. 

Doamna X îşi respecta bărbatul într-adevăr, dar teatral, 
numai pe scenă: între culise îşi lua libertatea de a face ce 
voia. Astfel că eu nu-i vorbii numai de dragoste, ci şi de 
frumuseţea ei, de gustul cu care-şi alege toaletele pe care cu 
adevărat le preţuia, precum preţuia căţeluşii frumoşi pe care 
îi avea în jurul ei şi la care ţinea mai mult decât la bărbat. li 
promisei să-i fac cadou un câine de rasă şi ea făgădui, la 
rândul ei, că va veni la mine acasă să-l vadă. 


Când sosi, era ora trei fix, la patru, domnul cu pricina bătu 
la uşa mea, dar aşteptă cam mult până ce-l primii. 


71 


Capitolul 8 


Trecuseră opt luni de la plecarea mea din familia lvăneanu, 
timp în care nu avusei nici un prilej să aflu ceva de acolo. Nici 
nu căutasem, pentru că sufletul mi-era închis ca într-o 
carapace de oţel prin care nu putea străbate niciun fior. 
Rareori, când mi-aduceam aminte, credeam că totul a fost un 
vis, un coşmar, care-mi zdruncinase nervii. Uneori, chiar dacă 
Gina ar fi apărut în faţa mea, sufletul nu mi s-ar fi trezit. O 
uram, pentru că ea mă crease, dându-mi putinţa să mă avânt 
spre piscuri necunoscute, dar tot prin ea alunecasem pe un 
povârniş de unde nu speram să mă mai ridic vreodată. Căci, 
nemernicia mea era o pantă pe care alunecasem tot mai jos, 
mai vertiginos, până acolo unde începeam să simt scârbă şi 
dispreţ faţă de mine însumi. 

lar ura împotriva tatălui meu devenea tot mai înverşunată. 
Era singurul om pe care doream să-l văd, să-i înveninez 
sufletul, să-l fac să turbeze sau să-l văd chinuindu-se, distrus, 
la picioarele mele. 

Nădăjduiam să-l văd. O speranţă îndelungată se realizează 
pe negândite; nu credeam în minuni şi nu mă rugam 
Dumnezeirii ca să-mi ajute. Plan de luptă nu-mi făurisem, 
aşteptam ca fatalitatea să-mi ofere o ocazie, şi aceasta veni. 


Şedeam liniştit în camera mea, într-o zi, cam spre ora 
prânzului. Mă gândeam aiurea, fără nici o ţintă. Deodată, auzii 
ciocănituri în uşă. Servitoarea apăru, cu un zâmbet pe buze, 
după care înţelesei că mă căuta o femeie. 

— Unde este? 

— Afară. 

— Spune-i să intre, ce mai aştepţi? 

În clipa următoare intră pe uşă o tânără, pe care la prima 
vedere n-am recunoscut-o. Cine să fie? Cunoscusem prea 
multe femei, de aceea ezitai să-i pronunţ imediat numele. 

— Nu mă mai cunoşti? întrebă ca. 

Stam cu gura căscată căci numele ei îmi îngheţase între 
fălci. 

— Mara!... 

— Chiar eu!... În sfârşit, am putut să-ţi ştiu adresa. 

72 


Mă apucă subit un hohot de râs, nervos, pe care cu greu ÎI 
putui stăpâni. 

— Ce-ai? Pentru ce râzi? 

— Nu, dragă, nu te supăra, râd de bucuria ce mi-o procură 
vizita ta! 

— Adevărat? 

— Desigur! Te-am aşteptat luni de zile, aveam convingerea 
că nu m-ai uitat... 

Mă lăsai pe un scaun, cu capul în palme. Simţeam că nu voi 
mai putea scoate o vorbă dacă nu-mi puneam rânduială în 
gânduri. Apariţia Marei îmi zdruncinase mintea. 

Voi lovi fără cruţare gândeam, „Mi-a căzut puiul 
duşmanului în palmă, pe neaşteptate”. 

Era prima dată când mă hotăram să lucrez fără şovăială. 
Eram sigur de succes. Mă ridicai, hotărât. 

— lartă-mă, Mara, sosirea ta mă bucură peste măsură de 
mult! îi zisei prefăcându-mă. 

Ea, mulţumită de complimentul meu, triumfa. După vreo 
oră de discuţie, era încredinţată că o aşteptasem cu toată 
dragostea. Nu ştia ce să ia mai întâi din câte îi ofeream. 
Şezurăm la masă şi serbarăm cum se cuvenea sosirea ei. 
Despre cei de-acasă nu-mi pomeni nicio vorbă la început, ca 
mai târziu, între două cântece, să mă întrebe nemaiputând 
să-şi stăpânească curiozitatea: 

— Ascultă, te mai gândeşti la Gina? 

Fiindcă nu-i răspunsei imediat, trase un fum de ţigară, pe 
care mi-l suflă în faţă. 

— Vorbeşte, de ce taci? Te mai gândeşti la Gina? 

ma Nu. 

li răspunsei, întorcându-i fumul. 

— Dar dacă ţi-aş spune o veste gravă despre ea, te-ar 
mâhni? 

— In afară de vestea că a murit, alta nu... 

— S-a măritat. 

— Nu mai spune? Cu cine? 

— S-a măritat imediat, la o lună după plecarea ta, cu un 
papă-lapte, care desigur va înghiți copilul care e pe drum, 
copilul tău... 

Mă prefăcui foarte surprins. 

73 


— Glumeşti?! Ce copil? Eu nu ştiu nimic!... 

— Nu te mai preface, că doar nu era să-l ia Gina pe ăla, 
aşa... de florile mărului, dacă n-ar fi avut ceva cu tine... 
Treaba voastră, eu nu ţin să-mi faci destăinuiri senzaţionale. 
Eu te iubesc, înţelege-mă! De aceea am venit. 

Când conversaţia ajunse aici, Mara era la al patrulea pahar 
de vin. Vestea pe care mi-o dăduse mă înveselise mai mult. O 
pierdusem definitiv pe Gina, dar copilul meu va avea un tată 
oficial! Mi se ridicase o piatră de pe suflet. „Un tată oficial!... 
Asta face mult”, îmi spusei. 

Veselia mea o antrena tot mai mult pe Mara, care-şi lua din 
ce în ce mai multă libertate la vorbă. 

— De unde ai aflat adresa mea? 

— O! dacă ai şti câte trucuri am întrebuințat ca s-o pot 
smulge de la Gina!... Dar, în sfârşit, am aflat-o, şi acum sunt 
aci, ce facem?... 

— Ce vrei tu. 

— Mă iubeşti? 

— Da, te iubesc. 

— la seama, atunci m-ai refuzat, asta n-am să ţi-o iert 
niciodată! 

Continuarăm petrecerea din ce în ce mai bine dispuşi. Îmi 
povesti cum a venit la o rudă din Bucureşti, dar mai întâi a 
trecut pe la mine, unde dorea să rămână fără a mai înştiinţa 
pe cineva. 

Şi rămase la mine. Era tot ce putea fi mai nimerit, pentru 
răzbunarea ce mă clocotea în piept. Mara nu mă tenta cu 
nimic, feminitatea ei era pentru mine fără importanţă. Nu o 
doream, dar nu pentru că ar fi fost ticălos faptul să doresc pe 
sora mea; dimpotrivă, voiam să fac din ea tocmai ce făcuse 
tata din mama mea. Ştiu bine că eram perfect lucid, deşi 
îndrăzneala, voinţa pe care o aveam ar fi putut fi o dovadă că 
mintea mea depăşise normalul. Dispreţul oamenilor pentru 
situaţia mea, de care eu nu eram cu nimic vinovat, mă 
năucise şi mă înrăise. Aş fi lovit în oricine bănuiam că mă 
sfidează pentru că sunt fiul mamei mele. 

Din prima seară am dus-o la cabaret şi am căutat să-i 
împlânt viciul. N-a fost tocmai greu. O fată care primise cu 
uşurinţă să rămână la un bărbat n-are nevoie de multă 

74 


îndrumare. În zori am adus-o acasă, complet ameţită. Puteam 
s-o cedez din noaptea aceea cuiva, dar n-am vrut asta. Dacă 
mi-ar fi înţeles scopul, în ziua următoare ar fi plecat. Vroiam 
să se vicieze de bună voie, lucru de care eram foarte sigur. 

După trei zile, era tot mai nedumerită de distanţa la care o 
tineam. Veneam acasă şi cum totdeauna aranjam să fie 
complet ameţită, o duceam la pat şi acolo o lăsam până a 
doua zi la prânz. Eu mă sculam înaintea ei şi plecam, 
reîntorcându-mă cu câte un prieten cu care luam masa şi 
plecam apoi împreună în oraş. Atitudinea mea o contraria. În 
acelaşi timp, îi juram dragoste şi o lăsam să înţeleagă că sunt 
prea sărac pentru a întreţine o amantă ca ea. 

Aveam două motive puternice să mă răzbun pe ea 
viciind-o: făcea parte din lumea care mă reproba şi, apoi, era 
fiica omului acela. Nu mă gândeam că o nenorocesc. 
Predispusă să se prostitueze era ea şi fără ajutorul meu. Dacă 
aş fi întrebat-o câţi amanți a avut de la primul care a fost 
grăjdar, ar fi trebuit să se gândească mult, pentru ca să-mi 
poată spune numărul exact. 

Dorea bărbatul mai mult decât pâinea. Cu temperamentul 
ei nu putea rămâne niciodată soţia credincioasă a unui singur 
bărbat, chiar dacă aş fi fost eu acela. M-am convins curând, 
poate mai curând decât mă aşteptam. 

Am lucrat cu răutate, ştiu bine. Atâta răutate nu credeam 
că posed vreodată. Locuind în casa mea, trecând drept 
amanta mea, Mara trebuia să se resemneze la mine. Dar eu 
nu eram acela pe care-l dorise. Trecuse o săptămână şi eu 
rămăsesem amantul ei, numai în faţa lumii. Se simţea foarte 
nenorocită. Intr-o zi, am lăsat-o acasă cu un prieten de al 
meu. Ceea ce presimţisem eu se realiza - deveni amanta lui. 
Crezând că eu nu ştiu, continuară mai departe întâlnirile, 
întâlniri aranjate de mine. Apoi, înlocui pe acela cu altul. Pe 
urmă cu altul. Seara, la local, o lăsam singură într-o cameră 
separată, unde-şi primea prietenii. 

Intâi mă făcui că nu ştiu nimic, pe urmă i-am dat să 
înţeleagă că nu sunt defel supărat şi de mai multe ori plecam 
de acasă când i se anunţa vreun prieten. Aprobam, cu o 
singură condiţie: să primească bani. Banii erau un motiv 
prielnic, mai mult pentru Mara, fiindcă la adăpostul acestor 

75 


scuze îşi permitea orice aventură. Eu n-am văzut nici un ban 
„produs” de ea. 

Când, într-o noapte, o văzui complet goala, dansând pe o 
masă din local, mi-am dat seama că e pe drumul cel bun. 
Calea spre bordel îi era deschisă. Din clipa aceea, precipitai 
lucrurile şi începui să-i vorbesc de situaţia mea materială 
proastă. li făcui cunoscut că am nevoie de o sumă de bani. 
Salvarea nu era decât dânsa. O lăsai să chibzuiască în ce fel 
ar putea realiza aceşti bani. Pe de altă parte, aranjai cu 
tovarăşii mei să simuleze că poliţia o caută pretutindeni; în 
felul acesta, voiam s-o conving că nu mai poate merge la 
local. 

Într-una din zile, venii acasă vesel şi anunţai că am găsit un 
mijloc foarte simplu de procurat banii necesari. 

— Numai prin tine se poate face, Mara, îi zisei. 

— Bun, ce trebuie să fac? 

— Făgăduieşte-mi că n-ai să mă refuzi!.. 

— Îți jur, cere-mi orice! 

— Să stai două săptămâni într-o casă particulară. 

— Primesc. Când mergem? 

— Astă-seara. 

Alergai la bordel şi o rugai pe Silvia să aranjeze o cameră în 
fundul curţii, pentru o fată care nu vroia să intre în „salon”. 
Nu-i spusei cine era, sistemul acesta se practica adesea la 
bordel. Seara o dusei pe Mara acolo şi după trei zile era 
complet familiarizată cu bordelul. 

Trecură două săptămâni şi apoi scrisei scumpului meu tata, 
lui „papa”, cum îl numea Mara. Eram dornic să văd cum va 
reacţiona în faţa acestei nenorociri. Dar se vede că nu prea 
crezu cele ce îi scrisesem eu, căci trecu o săptămână şi nu 
primii nici o ştire. Îi scrisesem doar direct. Teamă nu-mi era, 
pentru că Silvia scoase Marei un carnet roşu şi-i luase 
declaraţia că de bună voie consimte să profeseze în bordel. 

După alte câteva zile, Silvia mă anunţă că cineva s-a 
interesat dacă se află în lupanar o fată cu numele de Mara. 
După semnalmente, nu era tatăl ei. A doua zi s-a prezentat un 
poliţist care ceru ca Mara să-l însoţească la comisariat. 
Înţelesei că domnul Dumitriu nu voia să se prezinte personal. 
Dar asta nu-mi convenea mie. Cu douăzeci şi şase de ani în 

76 


urmă nu i-a fost ruşine să meargă cu mama mea în acelaşi 
bordel, nu ca s-o scoată, ci ca s-o nenorocească!... Şi pentru 
aceasta nu voiam nici eu s-o eliberez pe Mara aşa de uşor. 
Făcui tot ce-mi stătu în putinţa şi-l înfruntai. Voiam să-l văd o 
clipă în aceeaşi mocirlă în care eu trăisem douăzeci de ani. 
Eu, care eram ca şi Mara, copilul lui!... Să-şi vadă şi el copilul 
cum se supunea mârşăviilor, aşa cum văzusem şi eu pe 
mama mea. Mara era oarecum sora mea; şi el era tatăl meu, 
tată bun; dar mă durea acest gând, nu voiam să-i înţeleg 
durerea. Devenisem nesimţitor. Şi de ce nu? Un câine 
depărtat de ai lui nu-şi sfâşia propriul frate?... Pe mine hula 
stigmatului mă abrutizase. In momentele acelea eram o fiară 
sălbatică, nu un om. Câtă nemernicie zăcea în mine! Era un 
viciu moştenit de la tatăl meu, poate. 

Şi iată că el îşi anunţă sosirea. 

Când l-am văzut intrând pe uşa salonului nu mai avea nimic 
din trufia ticălosului care mă sfidase la ultima întâlnire. Era un 
omuleţ mic, palid şi puţin adus de spate. Părul îi albise 
aproape complet. Aparenţa lui poate m-a mişcat, dar mă ţinui 
dârz. 

— Domnule, îmi zise încet, te-ai răzbunat! Mi-ai nenorocit 
copilul, m-ai distrus pe mine şi mi-ai distrus casa... 

— Nu face nimic, domnule, replicai eu. Cred că nu mă 
socoteşti mai vinovat decât te socoteşti pe dumneata. 
Oricum, fapta mea vine după a dumitale, astfel că te consider 
numai pe dumneata vinovat, singurul vinovat. Ce-am făcut eu 
azi, este numai ecoul mârşăviei dumitale... Adu-ţi aminte! 

El privea tot timpul în jos. Înţelegeam că suferă mult. 

— Cel puţin înapoiază-mi copilul... zise. 

— Cum nu! Pentru asta te-am şi chemat. 

Întorcându-mă către una din fete, întrebai: 

— Unde este Mara? 

— La odaie, cu un client. 

Lovitura aceasta a fost decisivă. 

— Copilul meu! gemu el. 

— Nu trebuie să-ţi fie scârbă, adăugai eu. M-am născut aici, 
şi ştiu că toate femeile acestea sunt mai curate la suflet decât 
dumneata. 

— Cruţă-mă! se ruga el - lasă-mă să plec mai repede! 

77 


— Un moment şi suntem gata! Deoarece Mara întârzie, am 
să-ţi ofer o surpriză pe care cred că nu o vei mai avea 
niciodată. 

Făcui semn Silviei s-o cheme pe mama, care nu ştia nimic. 
Mama se retrăsese demult din toate treburile bordelului şi 
şedea în cea mai îndepărtată cameră. Când apăru pe uşă, 
strigai: 

— Mamă, îl cunoşti pe domnul? 

Mama aruncă o singură privire vizitatorului şi păli 
îngrozitor. 

— E tatăl meu, mamă! 

Ea mă privea mută, iar gura i se crispă puţin ca pentru un 
şuierat. Confirmă doar din ochi, închizându-i. După aceea, 
două şiroaie de lacrimi se prelinseră pe obrajii ei. 

Se făcu tăcere. Oamenii aceştia se revedeau bătrâni, după 
atâta vreme. Fatalitatea, - căci tot ea mă împinsese şi pe 
mine, - făcuse ca ei să se regăsească în acelaşi loc unde se 
despărţiseră cu ani în urmă. Mama continua sa plângă, tata 
plângea şi el. 

Fetele ieşiseră toate şi rămăsesem numai eu cu Silvia. 

Deodată, tata făcu un pas către mama, îngenunche şi 
spuse: 

— Mara, am fost un ticălos!... Nu merit nici o iertare din 
partea ta! 

Nu m-a surprins nimic mai mult decât numele adevărat al 
mamei mele, pe care eu nu-l ştiam. Atunci, am scos un strigăt 
de durere. Dumitriu se-ntoarse spre mine. 

— Fiul meu - zise el, abia ţinându-şi lacrimile - şi cu tine am 
fost la fel! Trimite pe Mara imediat la ţară, iar mâine 
dimineaţă, vino să stăm de vorbă la hotelul în care locuiesc. 

Se ridică, o privi încă o dată pe mama, apoi ieşi cu paşi 
şovăitori. 


78 


Capitolul 9 


Când am plecat dimineaţa în oraş, Mara ajunsese acasă. 

Mara!... Purta numele mamei mele, după cum eu purtam 
numele tatălui meu! Doi oameni despărţi de soartă în cele 
mai mizerabile condiţii, departe unul de altul, care, pentru 
a-şi reaminti zilnic unul de celalalt, îşi botezaseră copiii cu 
numele lor!... Şi totuşi, nu-mi vine să cred nici azi că tatăl 
meu n-a fost un ticălos faţă de mama mea! 

Mergeam pe străzi în dimineaţa aceea, dar cugetul meu 
ajunsese la o răscruce periculoasă. Eram sau nu, un 
nemernic? Imi venea să pun această întrebare, urlând de 
durere, fiecărui om pe care-l întâlneam în drum. 

Lovisem un om, dar îi rănisem pe toţi. 

Nu, nu trebuia să mă răzbun. Răzbunarea mi-a fixat 
nemernicia, - al doilea stigmat cu care eram înfierat. 

Spăla-voi eu acest stigmat cu ceva? Nu, nici sacrificându-mi 
viaţa. Voi spune tatălui meu că viaţa mea nu-şi mai are nici 
un rost. Trăind sau murind, eu nu voi fi decât o figură de tristă 
amintire. 

La hotel mi se înmână un plic. 

— Domnul Dumitriu a plecat decunoapte şi a lăsat această 
scrisoare pentru dumneavoastră. 

Luai plicul şi plecai. Eram mulţumit că amânase întâlnirea 
noastră, care nu ştiu cum ar fi decurs. 

lată ce-mi scria: 


„Fiul meu, te-am făcut să suferi, recunosc. Orice rugăminte 
de iertare ar fi absurdă. Deşi ai căutat să te răzbuni crunt pe 
mine, totuşi recunosc că ai sufletul bun al mamei tale. 
lubeşte-o mai departe pe mama ta, căci are nevoie de 
dragostea ta. Eu voi încerca acum să repar greşeala comisă şi 
cred că nu va fi prea târziu. Am încredere în tine şi prin tine 
voi încerca această îndreptare. Până noaptea târziu am lucrat 
cu avocatul meu şi am aranjat ca să se facă toate intervențiile 
necesare pentru ca să fii recunoscut în fata legii ca fiul meu. 
Am depus în bancă o sumă de bani pe numele tău, bani de 
care poti dispune oricând. Vei purta numele meu şi ţie iţi 
rămâne sarcina să-l reabilitezi, pentru că eu plec din lumea 

79 


aceasta, unde am pricinuit numai rău. 
Adio 
_ Tatăl tău” 
In aceeaşi dimineaţă, a fost găsit împuşcat la şosea, într-un 
boschet. 


80 


Capitolul 10 


Acum, când mă aflu pe patul acesta de spital chinuit de 
foame, mintea mi-e clară. Acum înţeleg ce înseamnă un om 
cu mintea limpede. Şi sufăr. Cât rău făcusem omului acela!... 
Nu trebuia s-o fac. Poate aşa socotea el că era mai bine: să 
înşele, să  batjocorească, pentru satisfacția lui. Câte 
nedreptăţi nu sunt pe lume, pe care legea le apară, ca fiind 
necesare! De ce l-am derutat eu din cursul vieţii sale pe care 
îşi întemeiase fericirea?... De ce m-a derutat el pe mine 
tocmai când trebuia să devin soţul Ginei? 

O lege tainică ne-a învrăjbit, şi pe urmă... el m-a lovit, eu 
am răspuns, l-am răpus, ela murit, eu am învins... Şi pe 
urmă?... Nimic! Am alergat după eterna amăgire, iluzia 
fericirii, sau fericirea iluziilor sterpe, stupide. Nimic!... 

Capitolul vieţii mele, pe care l-am încheiat aci, ar trebui să 
se numească: Nimic. Cel care urmează, tot nimic. 

Pământul acesta aleargă nebuneşte în spaţiu, făcându-ne 
să credem că e lăsat pentru fericirea noastră. Sunt oameni 
care afirma că există un Dumnezeu care conduce totul, dar 
nimeni nu spune clar adevărul, că omul a creat pe Dumnezeu, 
tocmai fiindcă avea nevoie de iluzii. Nimic nu hrăneşte 
sufletul, ca iluziile. Dar şi iluziile şi sufletul şi Dumnezeirea 
sunt nimic! Adevărul este omul! Omul de mâine!... 

Oamenii de azi sunt legaţi de prejudecăţi, dacă nu urăsc 
sau iubesc, nu pot trăi. Aşa a fost tatăl meu: îi plăcea să-şi 
vadă semenii chinuindu-se. Poate tocmai pe acei pe care-i 
iubea mai mult pe aceia îi chinuia. Copiii îşi strică jucăriile 
cele mai frumoase; am văzut pe alţii care prindeau păsărele şi 
după ce le dădeau tot felul de bunătăţi, le scoteau ochii. 

Eu, fără să-mi dau seama, săvârşisem o faptă egal de gravă 
cu a tatălui meu. Superioritatea mea ar fi fost aceea de anu fi 
răspuns tot cu răutate. El a murit, pedepsindu-se singur, eu 
am rămas ca un erou asasin şi am primit ca bună hotărârea 
lui de om învins. 

Moartea tatălui meu îmi zdruncinase nervii, dar îmi 
limpezise mintea. Trei luni de zile, după înmormântarea lui, 
am pribegit. N-am vrut să ştiu de nimic, simţeam doar nevoia 
să fiu cât mai departe de toţi, chiar de mama mea. Am lăsat-o 

81 


să facă ce va crede, împreună cu Silvia. Am alergat 
pretutindeni, nu m-am oprit nicăieri. Am alergat după o 
nălucă nedefinită. Speram s-o găsesc şi s-o cunosc, dar n-am 
găsit-o, poate nici nu există. Am căzut bolnav într-un spital 
din fundul Moldovei; atunci am scris mamei mele şi ea a 
trimis-o pe Silvia să mă ia. M-a adus acasă, unde am mai 
zăcut două luni. Unde am fost? Ce am făcut? Nici eu nu ştiu. 
Am simţit doar nevoia sa fug fără încetare. 

Când am deschis ochii, am văzut că eram într-o casă 
necunoscută, dar mare şi frumos mobilată. Eram singur. Am 
întins mâna şi am luat o carte de pe măsuţa de lângă pat. 
Mintea îmi era încă încâlcită, căci nu mi-am dat seama că mai 
ţinusem odată în mână acelaşi album cu fotografii. Pe urmă 
l-am recunoscut: eram în casa tatălui meu, la ţară. Mai târziu 
aflai şi restul. Avocatul părintelui meu, la deschiderea 
testamentului, după o lună de zile, şi împreună cu mama şi cu 
ceilalţi, hotărâseră ca moşia să-mi rămână mie, iar celelalte 
proprietăţi Marei şi mamei sale. 

Cât am stat în pat, am chibzuit cum să încep o viaţă nouă. 

Viaţă nouă! A fost strigătul vieţii mele amărâte. O viaţă 
nouă, plină de muncă cinstită, productivă şi frumoasă! 

Când m-am hotărât pentru aceasta, eram în curte, tocmai 
începuse o ploaie, spre seară. Mama mă chemă din uşă, 
îngrijorată să nu-mi facă rău răceala de afară. Alergai printre 
primele picături, 

— Plouă, mamă, plouă!... strigai eu cu bucurie şi 
îmbrăţişându-mi mama o ţinui pe loc în ploaie. 

Atunci făcui jurământul: 

— Mamă... îţi jur că voi munci, voi făuri lucruri frumoase, 
voi face oamenii fericiţi, ca să mă reabilitez şi pe mine şi pe 
tata!... Voi munci, mamă! 

În lumina fulgerelor, văzui chipul mamei mele brăzdat de 
vremuri, luminat şi udat de lacrimi. Mă credea! 

Fiindcă era spre toamnă, începui să prepar tot ce-mi 
trebuia pentru munca ce mă aştepta în primăvara următoare. 
În primul rând, căutai să cunosc oamenii ce mă înconjurau. 
Era un sat mare, dar sărac. Ţăranii mă ocoliră, crezând că şi 
eu, ca şi tatăl meu, voi păstra între mine şi ei veşnica 
prăpastie dintre boieri şi ţărani. Luai contact direct cu dânşii, 

82 


ocolindu-i la început pe nobili. Ţăranii se temură de prietenia 
mea, continuară cu îndărătnicie să-şi menţină atitudinea de la 
început. Atunci îl chemai, într-una din zile pe preot la masă la 
mine. Era un bătrân cinstit şi cucernic. Îi vorbii de diferite 
proiecte ale mele şi mă aprobă, obligându-se ca în duminica 
următoare să vină cu câţiva săteni, pe care-i ştia mai răsăriţi, 
ca să ne sfătuim. 

Cunoştinţe de agricultură nu aveam şi mă gândii să las 
ţăranilor putinţa să muncească pământul cum vor crede că e 
mai bine. Credinţa mea era că ei singuri vor face treabă mai 
bună decât mine, care nu mă pricepeam. Şi, apoi, nu 
intenţionam să fac avere, voiam numai să muncesc ca oricare 
alt om. 

Părerea mea nu plăcu ţăranilor, tocmai pentru că 
propunerile veneau de la mine. 

Fie că se temeau de vreo cursă, fie din alte motive, nu 
voiau să primească a munci de capul lor. 

Atunci, schimbai propunerea şi făgădui că voi conduce eu 
totul, dar toţi să fim egali. 

— Oameni buni, - le ziceam, - vreau să lucrăm cu toţii 
pământul, în aşa fel ca să dea cât mai mult rod. Credeţi-mă, 
sunt cinstit! 

Gândindu-se la tatăl meu, unii dintre ei vorbeau pe de 
lături: „Aşchia nu cade departe de pom. Cum a fost ăl bătrân, 
o să fie şi ăl tânăr!”. 

Ţinurăm câteva consfătuiri, dar nu izbutii să capăt 
încrederea lor. În timpul acesta, mă hotărâi să comand din 
Germania un plug cu aburi şi alte maşini agricole. 

Tocmai cu această ocazie le prinsei gândul: ţăranului când 
îi vorbeşte cineva, trebuie să şi facă dovada că este adevărat. 
Văzând uneltele, mai cu seamă plugul, dintr-odată se 
schimbară. Devenirăm prieteni. Plugul acela făcea să le salte 
pieptul de bucurie. Îl mâncau cu ochii. Nu era zi să nu vină 
să-l vadă şi să-l îngrijească. Astfel le mai deschisei gura: 

— Aşa mai zicem şi noi, boierule! Cu ăsta ari în trei zile 
toată câmpia şi dealul. 

Aşteptam primăvara. 

Tatăl meu obişnuia să şadă în timpul iernii la oraş, eu 
rămăsei în sat. Eram cu mama şi cu Silvia, care primise să 

83 


vină cu noi. larna, având puţină treabă, ne ocupam de 
oamenii din sat. Mama şi Silvia căutară să-i ajute pe cei 
nevoiaşi. Pentru prima oară am avut prilejul să cunosc pe 
mama ca gospodină. Câtă deosebire faţă de aceea de mai 
înainte! Nici nu-mi venea să cred că era una şi aceeaşi 
femeie. Curtea era plină de toate vieţuitoarele, orânduită ca 
de o gospodină harnică. Se aflau acolo vaci, capre, oi, păsări 
de tot felul şi toate selecţionate din rasele cele mai bune. 
Cum putuse să-şi păstreze, întregi toate însuşirile de femeie? 

Se împliniseră două luni de când şedeam la ţară şi nu-mi 
venea să cred că două femei, pe care le ştiam fără 
experienţă, au putut realiza tot ce vedeam. 

Eram mulţumit! 

Dar şi fericit?... 

Asta, nu. Banii nu aduc totdeauna cu ei fericirea. Banii pot 
asigura îndestularea, care nu-i tot una cu fericirea. 

Când mă aflam pe câmp şi priveam dealul din hotar, ştiam 
că dincolo de el îmi îngropasem fericirea. Trecuse anul de 
mult şi eu încă nu auzisem o cât de mică ştire de acolo. Mă 
mai dispreţuia? Cine putea să ştie! 

Aflasem de la ţărani că Gina şi cu bărbatul ei locuiau la 
conac, că el se purta nu tocmai bine cu ţăranii şi că se afla 
totdeauna în ceartă cu vecinii. Un astfel de om nu putea fi 
bun prieten, mai ales cu mine. Rugam oamenii să-l ocolească 
tot mai mult şi făceam şi eu la fel ca ei. 

Veni timpul să-l cunosc şi să am chiar un conflict cu el. 
Primul conflict, pentru că pe urmă veniră şi altele. Susţinea că 
vitele din satul meu intrau în pădurea lui şi-i produceau 
stricăciuni. Asta se petrecu tocmai la sfârşitul toamnei, când 
pomii erau complet dezbrăcaţi de verdeață, care ar fi 
ademenit vitele. Pentru asta dăduse ordin pădurarului să 
prindă vitele şi să le ducă la opreală. Prinsese doi boi şi cerea 
despăgubiri. Era o absurditate care mirosea cât de cât a 
provocare. Totuşi, trimisei un logofăt cu banii ceruţi şi-mi 
înapoie vitele. Credeam că se va opri aci. După o săptămână, 
interzice ţăranilor mei de a mai trece pe şosea, spunând că 
podul era construit de el. Toţi oamenii ştiau că podul a fost 
făcut de judeţ; iar el nu pusese decât două căruţe de pietriş la 
marginea lui, lucru pe care l-ar fi făcut orice ţăran. Oamenii 

84 


veniră din nou la mine. 

— Ce pot face eu? îi întrebai. 

— Să mergeţi la el şi să-i vorbiţi! 

In bunătatea lor, oamenii socoteau că era cel mai uşor 
lucru de făcut. 

— Duceţi-vă voi, e mai bine, întrebaţi-l ce vrea, le zisei. 

Mai târziu veniră iar şi-mi spuseră că omul acela era nebun 
de-a binelea. Pretindea să nu mai treacă nimeni pe pod, altfel 
îl dărâmă. 

II înţelegeam destul de bine: căuta ceartă. Mă dusei cu 
câţiva ţărani la prefectul judeţului şi-l puserăm în cunoştinţă. 
Râse şi el de prostia vecinului meu. I se făcu o adresă prin 
care era rugat să nu mai pună stăpânire pe averea statului. 

Trebuia oare să i se spună aceasta? Era doar lucru ştiut de 
toţi că un pod din şosea se considera averea statului. 

De atunci ura lui se dădu pe faţă. La două, trei zile mi se 
vestea câte o faptă de-a lui. Îl lăsarăm în pace. Chiar când îmi 
omori un bou, nu protestai. Prinse curaj, trecu pe pământul 
meu şi vână câteva zile la rând. 

Ţăranii turbau de necaz; mă credeau fricos. 

— Nu semeni deloc cu răposatul! îmi reproşau ei. 

Tăceam, sau cel mult zâmbeam. 

— Dacă îl vei mai lăsa mult, boierule, să ştii că o să vină în 
sat să se facă stăpân. g 

Vorbele lor se adeveriră. Intr-o duminică de dimineața, 
apăru în mijlocul satului în costum de vânătoare, cu două 
puşti, cu patru câini şi trei slugi după el. Prima lui grijă a fost 
să lase câinii slobozi, ca să se încaiere cu ceilalţi din sat. Urla 
cât îl ţinea gura, pretinzând oamenilor să-şi lege câinii cât 
timp va sta el acolo. Se înfipsese în faţa bisericii, ca un 
cuceritor care aştepta satul să se predea, dând mereu ordine 
în stânga şi-n dreapta. 

Veni un ţăran care-mi povesti întâmplarea. Mă apucă un râs 
pe care nu-l mai puteam opri. 

— Râzi dumneata, boierule, dar pe noi ne doare sufletul 
când vedem că-şi bate joc de satul nostru un venetic ca el. Şi, 
apoi, te crede pe matale de nevoie... 

Pătruns de durerea omului, îmi luai haina şi ieşii. Ţăranii 
aveau dreptate. Voiam să-l întreb ce doreşte şi mă aşteptam 

85 


să ia o poză ţanţoşă. În cazul acesta eram hotărât să-l 
pălmuiesc. Trecuseră doar trei luni de când nu se mai 
astâmpăra. 

Mărturisesc că jocul acesta mă amuza, căci toate faptele lui 
le socoteam inspirate de Gina. Erau momente de fericire când 
mă gândeam că măcar aşa Gina se mai gândea la mine. 
Dacă-l pălmuiam pe bărbatul ei, indirect suferea Gina. Dar 
ce-i puteam face? însemna că par caraghios faţă de săteni, 
ceea ce nu voiam. 

Am avut noroc că presupunerile mele nu se realizară. 
Dimpotrivă, îmi ieşi înainte de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic, şi-mi întinse o mâna larg deschisă ca unui vechi 
prieten. 

— În sfârşit!... zise el râzând cu toata faţa - a trebuit să trec 
pe aci, ca să am cinstea să te cunosc! Dare bine şi aşa, decât 
defel! Dă-mi voie să mă prezint: Alexe Corbu, vecinul 
dumitale. 

Ţăranii pufniră în râs. Eu am rămas surprins de atitudinea 
lui şi chiar de mutra-i caraghioasă. 

Era un om scund, gras, cu faţa roşie, iar urechile îi erau 
întinse în părţi ca două aripi de liliac. În gândul meu mi-am 
ZIS: 

„Sărmana Gina!” 

Omul acesta părea laş şi ipocrit. Nu-l mai văzusem până 
atunci, dar de la prima ochire îl înţelesei: era veninos. 

— Nu te înţeleg, domnule Corbu. Ce vrei de la mine? 

— Prietenia, dragă!... 

— Dar în felul acesta? 

— Ce să-ţi fac? Destul de rău, dacă tineri ca dumneata, nu 
vor să respecte pe cei bătrâni! Am aşteptat să vii dumneata 
să mă vizitezi prima dată... aşa se cuvenea... ` 

Mă izbea în față ticăloşia lui, ca mirosul de amoniac. Il lăsai 
să îndruge ce voia, altfel nu aş fi putut să-mi stăpânesc 
indignarea. Mă cuprinse de mijloc cu un braţ şi ţinu să se 
plimbe cu mine câtva timp. Îmi vorbi de toate, chiar şi de 
Gina. Ba îmi comunică dorinţa ei de a ne vizita din timp în 
timp. 

Ce puteam să-i mai răspund? Să-l fi luat la palme? Însemna 
să-l învrăjbesc cu ţăranii, pentru că mai toate stricăciunile nu 

86 


mi le făcea mie, ci ţăranilor. 

Ne despărţirăm buni prieteni. Speram că de acum încolo ne 
va lăsa în pace, dar după o săptămână se iviră protestele. 

— Ce-i facem, boierule? Ne-a schilodit vitele. Trebuia să-l fi 
schilodit noi pe el, atunci când l-am avut în palmă... aşa-i? 

Cât putui, i-am mai despăgubit eu. 

Dar ei nu erau mulţumiţi. Nu ştiu cum făcură de-l prinseră 
într-o seară şi-l bătură zdravăn pe amicul Corbu. Drept 
dovadă mi-aduseră puşca lui. In felul acesta, se cuminţi. 
Atârnai puşca lui în panoplie, lângă armele mele. Era primul 
trofeu... 


87 


Capitolul 11 


Venise Sfântul Nicolae. 

De ziua aceasta, tatăl meu crease un obicei: venea la ţară 
să-şi serbeze ziua numelui său, cu ţăranii. Hotărâi să fac la 
fel. Chiar dacă nu mă gândeam eu, lucrurile tot aşa ieşeau. 
Ţăranii aveau suflet; cu sufletul lor, ei ştiau să facă lucruri 
uimitoare, cu care răscoleau şi-o inimă de lup ca a lui Corbu. 
Se pricepeau să răspundă la bine, ca şi la rău. Cât de bine 
rezolvaseră ei conflictul cu vecinul meu!... Şi, pe urmă, nu-i 
oprea nimic, când îl întâlneau pe şosea, să-l salute cu toată 
plecăciunea. Ei calculaseră cu răbdare şi, la momentul 
prielnic au ştiut să pună capăt lucrurilor, pe care, dacă le 
lăsau pe seama noastră, desigur le-am fi complicat în lungi 
procese. 

Cu mine, au procedat la fel. La bunătatea mea, au răspuns 
cu bunătate. 

Când, în ajunul sărbătorii, spuneam mamei că ar fi bine să 
chemăm, a doua zi, câţiva săteni la masă, ea a râs. 

— Ce copil!... Tu nici nu ştii ce ţi se pregăteşte de acum 
două săptămâni! 

Mama, prevăzătoare, aranjase cele de trebuinţă. 

A doua zi din zori, până nu mă sculasem, auzii chiote şi 
pocnete de pistoale. Era atât de mare zgomot, încât credeam 
că am fost luat cu asalt de întreaga armată. Văzui în curte o 
ceată de flăcăi călări cu hainele cele mai frumoase, de 
sărbătoare. 

— Au venit flăcăii în vizită la tine!... strigă mama, - dă fuga 
şi-i primeşte! 

Eram foarte emoţionat. 

— Să trăieşti, boierule!... Ziua de azi la mulţi ani!... strigară 
cei de-afară. 

Le strânsei mâinile, fericit. 

— Am venit să te luam biserică!... 

Cerui calul şi plecai cu ei. 

La biserică găsii tot satul. După slujbă, pornii spre casă cu 
vreo sută de săteni împreună cu nevestele lor. Mă uimise 
pregătirea acestor oameni, cât şi-a mamei mele. Găsii acasă 
sala cea mare plină de mese aranjate pentru petrecere. 

88 


Începură să se aducă băuturi şi mâncăruri ca-n basme. Nu 
trecu mult şi apărură şi câţiva lăutari. 

Eram alături de mama, la masă din mijloc. Nu mă stăpânea 
nici un gând, pentru că sătenii îmi vorbeau câte zece odată, 
dar priveam spre mama şi veselia ce i-o citeam pe faţa mă 
înveselea şi pe mine. 

Incepură urările, cântece, chiote, până când Pârvu, cel mai 
venerat om din sat, care şedea în capul mesei, strigă: 

— la, mai tăceţi, mă... zurbagiilor! 

Apoi adresându-se mie: 

— Boierule, Dumnezeu să te ţie mulţi ani! Dar să nu-ți fie 
cu supărare, din mila Domnului sfânt, Eu... Pârvu, ţi-am adus 
un dar azi, de Sfântul Nicolae... Să-ţi ajute Domnul să tot ai, 
că numai bine ar fi şi pentru noi, dar eu ţi-am adus darul ăsta 
numai aşa, ca să cinstesc faţa matale!... 

Scoase un ştergar alb şi frumos, pe care veni de-l puse 
dinaintea mea pe masă. Abia atunci înţelesei de ce toţi ţăranii 
aveau câte o legătură cu ei. După bătrân, urmară ceilalţi. 
Rămăsei pe gânduri. Se umpluse masa cu diferite daruri. Erau 
cămăşi, şervete, scoarţe şi toate ornate cu numele meu. Privii 
spre mama şi ochii ni se umeziră la amândoi. Ne gândeam la 
alte vremuri, urâte. 

— Tu nu vezi, oamenii îţi fac zestre... zise mama, râzând. 

— Da, zestre, boierule... strigă alt ţăran - că... vezi 
dumneata, am vrea să te ştim odată căpătuit. Să nu vă fie cu 
supărare, dar nevastă-mea avuse şi ea un dar de făcut şi nu-i 
vine să-l dea. l-o fi ruşine, că-mi zise mie: dă-l tu, bărbate. 

Ceilalţi, ştiindu-l bun de glume, începură a râde. 

— la să vedem, mă, Avrame, ce-ai adus tu boierului! 

— Nu eu, mă, nevastă-mea! 

Şi puse în faţa mea o legătură. Mama o desfăcu repede şi 
scoase la iveală o scufie de copil, lucrată foarte frumos. 

A fost un hohot de râs general. 

— Acum, vrei, nu vrei, boierule, trebuie să te-nsori! 

Darul acela a fost începutul adevăratei veselii, care aş fi 
dorit să nu se mai termine. Petrecurăm mai departe numai în 
glume. Apoi, a fost destul ca unul să înceapă, pentru ca toţi 
să se scoale la joc. Cum nu era prea frig afară, hora se-ncinse 
şi-n curte. In casă, perceptorul juca cu nevasta primarului, 

89 


primarul cu nevasta altuia şi-aşa mai departe. 

Nu era nimeni trist, nici mama, numai sufletul meu tânjea. 
Ochii mamei mele erau singurii martori, căci căutau tot timpul 
să mă trezească cu câte-o mustrare. 

Mă simţeam totuşi bine, în jurul meu erau oameni buni, 
simpli şi curaţi la suflet. Ei erau nădejdea mea, după cum eu 
eram a lor, în el credeam şi cu ei speram să fac lucruri 
frumoase. Când îi vedeam atât de naivi, ca nişte copii, 
dănţuind înainte-mi, inima mea bătea mai tare, de bucurie, 
din ce în ce mai tare. Eram acolo unde trebuia să fiu, între 
visătorii pământului, între muncitorii credincioşi, care se 
hrăneau ca şi mine, numai cu visuri. Ţăranii erau visători. Ei 
poetizau petecul de pământ, îl descântau, şi-apoi, când băgau 
în brazdă, răscoleau, amestecând laolaltă cu bulgării, şi 
visurile şi sudoarea lor amarnică. 

li ascultam încântat. Când, deodată, uşa se deschise şi în 
prag apăru Corbu. Ivirea lui produse o tăcere generală. Mie mi 
se făcu negru înaintea ochilor. La atâta îndrăzneală nu mă 
aşteptam. Căutai să mă dezmeticesc. 

— Bună ziua la toată lumea! zise el, privind împrejur cu 
atâta îndrăzneală, ca şi cum nu fusese el cel care încasase cu 
câtva timp mai înainte bătaia. 

Apoi, către mine: 

— Bucuros de oaspeţi, vecine? 

Ce puteam să-i spun? 

— Am socotit că nu se face ca la o aşa zi mare pentru 
vecinul nostru, să-l trecem cu vederea... urmă el. 

— Poftiţi, luaţi loc, domnule Corbu! 

— Numaidecât, dar sunt cu soţia, am lăsat-o în sanie... 

Ticălosul!... Ce plan drăcesc mai era şi acesta? 
Păstrându-mi liniştea, pe cât puteam, zisei mamei: 

— Mamă, ieşi repede afară, avem musafiri! 

Prezenţa Ginei acolo mă îndurera. Întâlnirea noastră, 
revederea după atâta timp a fost, - poate contra voinţei lui 
Corbu, - foarte simplă. Nici o tresărire, doar un salut banal ca 
între vechi prieteni. 

Am schimbat, calmi amândoi primele vorbe. 

De când n-o mai văzusem, Gina se mai împlinise la corp, iar 
frumuseţea ei era mai vie. Mă privea cu un aer cochet şi toate 

90 


întrebările mi le adresa zâmbind. Cât despre mine, nu-i 
arătam nici ură, nici prietenie. Venise la mine şi acest lucru 
mă măgulea, pentru că ea fusese aceea care mă respinsese. 
Despre bărbatul ei ştiam ce ascundea în dosul prieteniei lui: 
speranţa că va pune mâna, odată, pe averea mea. Făcuse 
imprudenţa de trădase altora jindul acesta şi eu l-am aflat. 
N-o înţelegeam pe Gina. Pentru ce primise să vină? Mă 
respinsese atunci, cu toate că ştia că urma ceva care o va 
dezonora. Eram pentru ea omul hulit, de care trebuia să se 
ferească. Nu era ea aceeaşi femeie care a ştiut atât de bine 
să mă respingă la ultima noastră întâlnire din grădina casei 
lor? „Rămâi cum eşti, nu te pot ierta!” Această frază pe care o 
rostise ea, uitând de tot ce avea să vină, aceste vorbe 
săpaseră în inima mea o dâră de sânge. 

Dacă aş fi avut atunci o armă, desigur ca aş fi răspuns cu 
moartea mea acestei apostrofări. 

lat-o acum, surâzătoare... Pentru ce primise să vină? A fost 
forţată? Dar nu părea nicidecum, bărbatul caraghios aducea 
pe nevastă-sa la fostul amant! 

Într-adevăr, în lumea lor, prejudecăţi de soiul acesta nu 
există. Nu era prima dată când vedeam pactizând pe bărbat 
cu amantul soţiei sale. Dar eu eram un proscris, iar despre 
sufletul Ginei ştiam că era destul de nobil... Totuşi, ţăranii 
care se aflau în sală ştiau că tatăl copilului Ginei sunt eu. Am 
observat că unii dintre ei făceau glume pe socoteala lui 
Corbu. 

Toata jongleria prieteniei lui o înţelegeam, n-o înţelegeam 
însă pe Gina. 

— Tot visător ai rămas, zise ea, văzându-mă dus pe 
gânduri, după ce Corbu intrase în discuţie cu primarul. 

— Poate par azi aşa, îi răspunsei, ca să zic ceva. 

— Te văd că eşti gata să oftezi. 

Bărbatul ei se apropie de noi. 

— Vecine, vorbi el, ne plictisim acasă singuri, ar fi bine 
iarna asta să ne vizităm cât mai des. Nu-i aşa, Gina? 

„Canalia!” gândii eu. „Aţi uitat cine sunt?” Dar privirea 
tulburătoare a Ginei nu mă lăsă să-mi urmez gândul. 

Până după miezul nopţii, privirea ei neînțeles de 
tulburătoare, m-a urmărit mereu. Eram încă la masă, ţăranii 

91 


plecaseră demult. Mai rămăseseră doar primarul, perceptorul, 
nevestele lor, doi învăţători mai în vârstă, Gina cu bărbatul ei 
şi ai mei. Corbu se cam întrecuse cu băutura, avariţia îl 
îndemna să se folosească de prilej. Spunea prostii şi mă 
tutuia prietenos. Gina îl privea liniştită. Dar înţelesei că 
suferă. Cum ceilalţi începură să joace, rămăseserăm câtva 
timp singuri la masă. Bărbatul ei adormise pe scaun. 

— Eşti fericită? o întrebai eu încet. 

— Nu vezi? şi-mi arătă cu privirea spre el. 

— Şi totuşi... eşti veselă. 

— Ca să nu fiu altfel. 

— Femeile sunt totdeauna ipocrite. 

— N-ai dreptate... 

— Ba da. Cunosc o femeie care n-a fost prefăcută decât 
faţă de mine.!... 

— Eu? 

— Da... dumneata. 

Gina ofta. 

— Observ că şi dumneata oftezi, îi zisei. 

— Mă prefac. 

— Cred. 

În timpul acesta, bărbatul ei se aşeză mai bine pe scaun 
şi-şi lăsă capul pe masă. 

— Priveşte fericirea mea, zise Gina, arătându-mi-l. Ar trebui 
să-ţi mulţumesc pentru ea... 

Ochii-i erau umezi. Nu-i răspunsei. 

— Bine faci că nu vorbeşti... 

Mă ridicai de pe scaun. 

— Nu vorbesc, pentru că vreau să te crut. 

Gina se ridică şi ea. Privirile noastre se întâlniră, 
înfruntându-se. O clipa gândii: „Femeia aceasta îmi vrea 
răul”. 

— Spune-mi, o întrebai, îndepărtându-ne de masă amândoi, 
- ai vrut să vii la mine? 

— Da. Voiam să te văd. 

— Dar între noi se săpase o prăpastie... 

— ŢI s-a părut, eu, însă, te iubesc. 

— Acum? 

— Totdeauna te-am iubit. 

92 


— ŞI... totuşi... 

Ea lăsă privirea în jos o clipă, apoi o ridică. 

— Ascultă, nu vreau să redeschid rana veche. Să uitam 
pentru moment totul. Am primit să vin aci, deşi mi-era greu 
să te văd. Însă omul acesta urmăreşte un scop: vrea ceva, nu 
ştiu bine ce, dar ceva care e în detrimentul tău. M-a rugat să-i 
fiu tovarăşă. 

— Şi-mi spui aceasta, crezând că mă bucuri? 

— Da, bucuria amândurora. Vreau să continuăm 
dragostea... 

— Mai poate fi dragoste între noi, Gina?! Nu crezi tu că firul 
dragostei noastre s-a rupt cu desăvârşire? 

— Poate că da, poate că nu, dar îl vom înnoda. Uite aşa... 

Îmi apucă gâtul cu amândouă braţele şi mă sărută. 

Din noaptea aceea, devenii amantul Ginei. Refuzase să-mi 
fie soţie, pentru ca mai târziu, fără remuşcări, să devină 
amanta mea. În felul acesta îi aveam în fiecare săptămână 
musafiri, de duminică dimineaţa până a doua zi. 

Pentru ce primisem acest târg? Pentru Gina. Nu. Amicul 
meu, Corbu, ştia foarte bine: pentru ca să-mi văd copilul... 
Trăia aproape de el, suferea ura ascunsă a tatălui său oficial, 
dar era copilul meu pe care-l doream, pentru care trăiam. 

Ştia amicul Corbu că eu doream copilul şi de aceea îmi 
sfredelea inima jucându-se cu mine. Eram o jucărie în mâinile 
acestui om. El ştia să dea lovitura la timp. Se înşelase când 
crezuse că, într-adevăr Gina nu mă va iubi; ea primise târgul 
tocmai pentru a fi mai aproape de mine; iar eu primeam orice 
pentru ca să-mi vad copilul. Cât timp credeam că va fi 
imposibil să-l văd, nu mă gândeam prea des la el, aveam tăria 
să-mi înăbuş orice dorinţă. Dar când Gina apărea, dragostea 
mea pentru copil rupea orice zăgazuri. Corbu ghicea. 

— Ei, bine - zisei odată Ginei, - dar tu ai de gând să-mi 
vorbeşti despre copil? Parcă nici n-ar fi existând! 

— Nu te supăra, voiam să-l aduc o dată pe neaşteptate. 

Adevărul era, însă, că bărbatul ei nu-i da voie să-l aducă. 
Aşa stăteau lucrurile. Intr-o zi, Gina încercă să ia copilul cu 
dânsa, dar el îi interzisese: „Copilul nu va ieşi din curte!” 

După ce-mi comunică acest lucru, Gina căută să mă 
consoleze dându-mi o rază de speranţă: 

93 


— Când va fi cald, să vii prin preajma casei şi-ai să-l vezi. 

Aceasta era fericirea ce-mi oferea. Trebuia să mă strecor 
hoţeşte prin tufişuri, ca să pot vedea, în fugă, chipul copilului 
meu. 


94 


Capitolul 12 


În serile când rămâneau la mine, jucam cărţi. Lăcomia după 
bani îl făcea pe Corbu să joace nebunește. Il lăsam să câştige, 
nu mult, doar cât trebuia ca să fie încântat. Uneori mi-era 
milă de el. Aveam o singură mustrare de conştiinţă, aceea că 
deşi îi cunoşteam gândurile, nu-l înlăturam din calea mea. Dar 
era oare posibil? Inlăturându-l pe el, pierdeam pe Gina şi 
speranţa de a-mi vedea curând copilul. Ştiam că omul acela 
ţinea sub călcâiul său sufletul meu. De câte ori nu-i simţeam 
loviturile!... Mă întovărăşeam cu el, împotriva mea... Când el 
se supăra, eu trebuia să zâmbesc umil. Era doar tatăl oficial al 
copilului meu! Era legea, căreia trebuia să mă supun! 

Gina mă înţelegea, căuta să-mi aline chinul, dar ea nu 
putea suferi alături de mine. Dorinţa ei se realizase: găsise în 
mine dragostea ei. Când pleca de la mine, ştiam că pentru 
celălalt Gina nu mai oprise nimic din ce avea mai frumos. O 
singura satisfacţie aveam: aceea că el se amăgea, crezând-o 
aliata lui. De multe ori, Gina îmi expunea planurile pe care le 
făceau împreună. 

„Cucereşte-l, - o îndemnă el - zăpăceşte-l, pentru ca să 
nu-şi dea seama ce face! Numai astfel vom putea pune mâna 
pe averea lui.” 

Şi, râzând cu hohote, Gina repeta spusele sale: „Orbeşte-l 
cu promisiunea că odată ai să fii amanta lui.” 

— Şi tu ce-i spui? o întrebam pe Gina. 

— Ah, dragă, dar omul acela îmi cere să fiu amanta lui şi tu, 
desigur, nu-mi dai voie, nu-i aşa? 

„Nu, însă promite-i că vei fi a lui, atunci când va trece 
jumătate din averea ce o are pe numele copilului nostru. 
Inşeală-l!” 

Acesta era Corbu, şi-n faţa lui trebuia să fiu calm, să 
răspund zâmbind cordial la salutul său şi la complimentele pe 
care mi le făcea uneori. Era atât de sigur de Gina, încât uneori 
o lăsa câte trei, patru ore singură cu mine. 

Când Gina i-a spus că a izbutit să mă convingă aproape să 
fac ceea ce dorea el, adică în toamna următoare să cedez, 
pentru copil, jumătate din averea mea, rivalul meu triumfa. 
Se considera avansat cu un pas pe teritoriul meu. Insă, spre a 

95 


vedea dacă poate să fie cu desăvârşire ticălos, spusei Ginei 
să-i comunice că hotărârea mea s-ar realiza mai curând dacă 
el ar consimţi ca ea să devină amanta mea. Voiam să cunosc 
pe omul acela care nu pierdea prilejul să spună că-şi iubeşte 
nevasta. Şi Gina nu întârzie cu răspunsul. O înţelesei după 
lacrimile ei. 

Deci, puteam s-o am amantă, cu consimţământul 
bărbatului ei. Căutai s-o liniştesc pe Gina: 

— Nu mai plânge, lasă! Bărbatul tău e dispus şi consimte 
să-mi fii amantă crezând că eu nu cunosc planurile sale 
diabolice. Vei fi amanta mea, dacă soarta ne-a rezervat acest 
noroc. Să ne resemnăm. lar dacă Dumnezeu s-a unit cu el, noi 
să ne unim cu dracul, dar să-l învingem! Să fim uniţi pentru 
copilul nostru; lui să-i oferim o soartă mai bună. Vei lupta tu 
lângă mine? Vei suferi alături de mine? Vei muri cu mine?... 

— Dar n-am să te părăsesc niciodată! 

Se ţinu de cuvânt. Dragostea Ginei a fost singura mea 
fericire. 

Toată lumea ştia că Gina era amanta mea, lucru pe care 
nu-l ascundeam tocmai bine; numai bărbatul ei zâmbea, 
încrezător şi satisfăcut. Şi zâmbetul lui luă proporţii când Gina 
îl asigură că nu-mi va ceda totuşi, vreodată. Omul acela care 
se dovedise hrăpăreţ peste măsură, putea să fie şi prost tot 
pe atât. Speculase vecinii, cumpărându-le terenurile pe 
preţuri mici, înşelase pe tatăl Ginei, luându-i toată moşia. 
Gândul lui era să pună stăpânire până dincolo de mine. Ce 
putea să însemne Gina pentru ambiția lui? 

Sosi primăvara şi, odată cu ea, şi munca la câmp pentru 
care chemai sătenii, după cum ne înţeleseserăm. Trebuia să 
muncim pământul de-a valma, de la arat până la treierat. 

Plugurile cu care se lucrase până atunci erau prea mici, nu 
înfigeau fierul decât puţin, pe când celelalte intrau mai mult 
în pământ şi-l răscoleau. Observai că sătenii arătau purtarea 
lor faţă de mine o anumită răceală şi nu ştiam care e cauza 
acestei atitudini. 

La prima ocazie îmi spuseră că se cam tem să nu piardă 
grâul de sămânță. Era o naivitate, căci plugul cu aburi nu 
putea sa aducă vreo pagubă. Nu aveam nevoie să fac 
tovărăşie cu ei, deoarece pământul meu era de două ori cât al 

96 


lor, dar ţineam să profite şi ei de prisosul ce-l da lucratul 
pământului cu maşina. Îndărătnicia tot mai accentuată, cu 
care discutau cu mine, mă mâhnea. Seara plecam complet 
lămuriţi şi convinşi, dar dimineaţa apăreau cu aceeaşi teamă 
tăcută în privire. Şovăială asta nu le-o puteam înţelege. Nu 
ştiam că ţăranii erau învrăjbiţi de iscoadele lui Corbu... 

Tocmai după ce începusem munca, într-o seară, pe când 
treceam pe câmp spre casă, un ţăran îmi spuse: 

— Vom vedea, boierule, la toamnă, dacă vecinul 
dumneavoastră a avut dreptate. 

Mă uitai la el nedumerit. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Spunea că vă e în gând să ne furaţi pământul. 

Era tocmai în ziua când plugul cu aburi, trecând peste tot 
pământul, desfiinţase răzoarele dintre arături. 

— Şi voi credeţi? îl întrebai. 

— Păi, unii da, alţii nu! Până a zis Pârvu: „Ce vă tot luaţi 
după măgar; oare, voi sunteţi oi proaste?” 

„Măgar” era porecla pe care ţăranii i-o dăduseră lui Corbu, 
pentru că avea urechile prea mari. 

— Moş Pârvu m-a înţeles mai bine decât voi toţi, el ştie că 
eu nu vreau să vă fur pământul. 

— Ştim şi noi, boierule, dar vedeţi, are iscoade prin sat 
vecinul dumneavoastră. 

Această nouă ticăloşie a duşmanului meu nu mă revolta, 
pentru că ştiam că nu va mai avea efectul dorit; dar voiam 
să-l fac de râs în faţa ţăranilor. Trimisei să-l cheme a doua zi 
la inaugurarea plugului cu aburi. 

La această festivitate nu mă gândisem mai înainte, pentru 
că plugul lucra de câteva zile, dar era o bună ocazie ca să-l 
fac de râs înaintea celor pe care îi instigase. Veni însoţit de 
Gina. Preotul oficie o slujbă religioasă şi, când plugul trase 
câteva brazde, ciocnirăm câte un pahar de vin. 

Atunci îl rugai pe Corbu, care era un om cu oarecare expe- 
rienţă în cele agricole, să lămurească oamenilor însemnătatea 
plugurilor cu aburi. Ingâmfat cum era, s-a apucat să spună 
adevărul, care era tocmai contrariul celor ce spunea 
oamenilor, pe ascuns. 

Ţăranii se înfuriară. Unul îi spuse în faţă: 

97 


— Păi, bine, boierule, aci spui una şi nouă, mai deunăzi, ne 
spuseşi că plugurile astea vatămă pământul şi se usucă rodul 
de grâu... 

— Nu m-ati înţeles... încercă el să îngaime. 

— Aşa e, mă, strigă altul - noi n-am înţeles că pe boier îl 
mânca pielea şi trebuia scărpinat iar. 

— Nu vorbiţi aşa, intervenii eu, împăciuitor, domnul Corbu a 
vorbit altfel... 

În timpul acela sări o ţărancă, înfuriată: 

— Cum altfel, boierule... când el mi-a spus ca de-o băga 
bărbatu-meu cu dumneata în brazdă, să-i dau cu lopata-n 
cap? 

Felul cum interveni femeia, ne făcu să râdem. 

Râse şi Gina, care era acolo. 


98 


Capitolul 13 


Trecuseră lunile de vară. În timpul acesta, Gina a fost 
numai a mea. Ajunsesem să uităm că mai există bărbatul ei. 
El apărea numai ca să ne trezească din visul frumos pe care-l 
trăiam. Atunci ne dam seama că fericirea va înceta pentru o 
scurtă durată. Ea pleca spre mormântul de o noapte, eu 
rămâneam cu parfumul ei, pe care-l sorbeam nesăţios până în 
zori. Atunci ştiam că ea va veni şi ieşeam la câmp. De 
departe, ore întregi mi se părea că văd o nălucă ce se mărea 
în ochii mei, până ce devenea făptură vie, surâzătoare, 
înotând prin lanurile de grâu copt, ca să ajungă cât mai 
curând la mine. Atunci valurile galbene ne cuprindeau pe 
amândoi, neştiuţi de nimeni, până când desfăceam braţele ca 
s-o luăm fiecare spre casele noastre. 

Vara aceea fusese rodnică. Grâul crescuse, spre uimirea 
tuturor, încă odată pe atât ca de obicei. Secerătoarele îl 
retezau, făcându-l snopi mătăsoşi ca firele de borangic. 

Era în ultima zi de treierat. Şedeam în soare, răsturnat pe 
paie şi priveam pe sub borul pălăriei activitatea febrilă a 
ţăranilor. Feţele lor bronzate purtau un surâs şi-o întrebare: 
surâsul mulţumirii după recolta îmbelşugată şi întrebarea: 
cum va fi împărţeala?... Cum va face parte boierul după atâta 
rod neprevăzut? 

Prin aer plutea bănuiala ce stăruia în privirea fiecăruia, 
chinuindu-i. Mă voi ţine de vorbă? Le promisesem că, în caz 
de vor pierde, să le restitui în bani grâul cuvenit la fiecare 
pogon. Dar acum era vorba de un prinos mare. Care va fi 
împărţeala mea? Se întrebau ei. 

Ca din senin omul care se afla pe batoză strigă: 

— Gata! 

Batoza pufăi ca un sclav trudit şi se opri. Oamenii şedeau 
muţi, cu figurile asudate şi prăfuite. 

Erau nerăbdători să audă încheierea socotelilor. Mă ridicai 
şi întrebai: 

— Câţi saci au ieşit de pogon anul trecut? 

Abia după multă chibzuială, unul deschise gura: 

— Păi, boierule... să vedeţi dumneavoastră... 

— Ce să văd? - întrebai eu cu un aer pe care nu-l puteau 

99 


pricepe. Ce?... Nu ţine minte nimeni cât a dat anul trecut 
recolta la pogon? 

— Ba da, boierule, interveni altul, privind dojenitor spre cel 
care vorbise mai înainte. Ce, mă, atâta lucru nu ţii minte?... 
Zece saci, boierule!... Zece fără ceva... 

— Anul asta a dat? - întrebai. 

— Păi, să vedeţi: cu ăl din luncă, Şi cu ăl din deal... 

Nu apucă să termine vorba, că sări altul: 

— Ce mai ăl de luncă, ăl de deal? Unul peste altul: 
cincisprezece saci, boierule. Asta e socoteala. 

— Deci cinci saci mai mult? 

— Aşa, boierule. 

— Şi la pământul meu şi la al dumneavoastră? 

— În devălmăşie, boierule. 

— Ei bine, cu toate că sămânţa la tot semănatul a fost a 
mea, însă tot în devălmăşie să împărţim grâul. Luaţi-vă 
fiecare câte cinsprezece saci la pogon. Sunteţi mulţumiţi? 

Ţăranii tăcură, privind în pământ. 

— Pentru ce tăceţi? 

— Boierule, pentru treaba maşinilor nu ne opriţi nimic? 
întrebă moş Pârvu. 

— Nimic. Cei cinci saci la pogon mai mult mă vor despăgubi 
destul. 

Ei continuară să tacă. 

— Tot nu sunteţi lămuriţi? 

— Ba... suntem, îngână moş Pârvu. 

— Atunci?... 

Dintre toţi se desprinse unul. Parcă-l văd, cu obrajii brăzdaţi 
şi cu părul ud de sudoare, căzut pe frunte. Trânti pălăria de 
pământ, necăjit şi se lasă la picioarele mele, răcnind jalnic: 

— lartă-mă, boierule... eu sunt ăla cu iscoadă boierului 
Corbu! Se cuvine să mă călcaţi în picioare... 

ÎI liniştii. Totul în lume e să ştii să fii om. Unii oameni sunt 
buni din prostie. Eu am calculat bunătatea mea faţă de ţărani 
şi le-am aplicat-o la timpul cuvenit, când ei au putut s-o 
înţeleagă. De altfel, nu făcusem decât ceea ce se cuvenea: 
recunoscusem dreptul şi munca lor. 

Auzind toate acestea, vecinul meu spumegă de mânie. 
Gina îmi spuse că o noapte întreagă a delirat, urlând: „Omul 

100 


acesta va risipi averea de dragul ţăranilor...” Şi-mi mai spuse 
că i-a cerut să mă forţeze să cedez imediat copilului. Această 
veste mi-o comunică cu un hohot de râs. 

— Pentru ce râzi cu atâta poftă? o întrebai. 

— Cum să nu râd! Dacă ai şti în ce condiţii am primit să 
„lucrez”? 

— Anume? 

— Voi rămâne aci la tine o săptămână încheiată, dar la 
capătul săptămânii trebuie să-i aduc hotărârea definitivă. 

— Bine ai făcut c-ai primit. Hai să stăm la masă, că mi-o 
foame de lup. 

— Stai! strigă Gina - nu te repezi, am mai primit o condiţie, 
care o să-ţi strice pofta de mâncare... 

— Sunt gata s-o aud. 

— l-am jurat că mă voi ţine tare, rezistând poftelor tale 
pătimaşe... Acum să te văd... 

— Ah, Gina, dar cu vestea asta pofta mea s-a dublat. 

Era nevoie să jucăm acest teatru, prin care să ne acoperim 
durerea de a ne lăsa de bună voie pradă acelui om flămând 
după avere. Minţindu-ne pe noi, făceam jocul aceluia care ne 
îngăduia „fericirea” atât cât doream. Gina era nevasta lui, 
mi-o cedase mie ca amantă şi oricând putea să mi-o ia, 
interzicându-i de a mai veni pe la mine, dacă scopul lui nu se 
realiza, sau tocmai spre a-l realiza mai curând. Inţelesei acest 
lucru şi, pentru ca să parez lovitura, mă gândii ce-aş fi putut 
face. 

Într-o dimineaţa mă sculai mai devreme. Gina era lângă 
mine şi dormea liniştită. Mă muncea un gând. Strigai: 

— Gina, trezeşte-te, vreau să-ţi spun o noutate! 

— Ce anume, dragul meu? 

— Gina, m-am gândit serios: pretenţia bărbatului tău nu e 
tocmai absurdă. Adică, de ce să nu donez copilului meu 
jumătate din averea mea? Pentru cine o păstrez, dacă nu 
pentru el? Du-te şi spune-i că primesc serios propunerea lui! 

Gina surâse somnoroasă: 

— Am să mă duc, dragul meu, dar... hai să mai dormim! 

In ziua aceea făcurăm actul de donaţie. Până la majoratul 
copilului, averea rămânea sub administraţia mea. În cazul 
când aş muri eu, Gina prelua toată averea, afară de case, 

101 


care rămâneau pe viaţă mamei mele sau Silviei, împreună cu 
tot ce era în ele. 

Eram fericit, căci ţineam pe genunchi copilul. Era o 
întruchipare de vis şi frumuseţe. Avea în ochi două pete de 
azur, ochii Ginei. Era fetiţă şi o chema Nina. 

— Nina! lubirea mea! Visul meu! Sufletul meu... îi ziceam 
adesea. Nina, te iubesc şi mor de fericire, alături de tine! Eşti 
suavă, eşti dulce, cum sunt toţi îngerii din cer! 

Gina plângea, mama la fel. Dar ticălosul pândea din umbră. 
Ce mai voia? 


Capitolul 14 


Peste un an, după ce chestia cu grâul se repetă, primii din 
senin, într-o seară, un glonte de armă în umărul stâng. Cine 
putea să tragă atât de mişeleşte în mine, care eram în sat 
idolul ţăranilor? Dacă s-ar fi dovedit cine trăsese, nu ştiu ce-ar 
fi mai lăsat din el oamenii care erau îndârjiţi cum nu mi-aş fi 
închipuit. Patru săptămâni la rând potere formate din săteni 
răscoliră potecile şi ascunzătorile ca să poată da de o urmă 
cât de mică a atentatorului. Dovada cea mai simplă care ar fi 
dus la descoperirea făptaşului era glontele; îl simţeam 
aproape de osul umărului. 

Dar nu mă temeam de o nenorocire. Am spus că ticălosul 
pândea din umbră. Trei ani purtai glontele în umăr şi nu mă 
supusei unei operaţii tocmai pentru a evita descoperirea 
criminalului. Lăsai proiectilul acolo, dar îl simţeam mereu cum 
cobora mai jos. 

Într-o dimineaţa, îl găsii în aşternutul patului meu. Atunci 
m-am convins definitiv din ce armă pornise. Arătai glonţul 
Ginei, care-l recunoscu. L-a recunoscut şi Corbu, făcându-se 
că nu ştie despre ce era vorba. 

După trei ani m-am convins că duşmanul meu de moarte 
era acela de care mă feream. 

După aceşti cinci ani de existenţă prin acele meleaguri, 
tocmai când îi credeam pe toţi deopotrivă de mulţumiţi, se 
întâmplă un eveniment nespus de dureros: dispariţia Silviei. 

Într-o seară, pe când o aşteptam la masă nu apăru nici 
până la sfârşit. Trimisei pe mama în camera Silviei să vadă 
care era motivul lipsei. De mult luase obiceiul să lipsească de 
la masă, fără să ştiu de ce. Eu m-am dus în camera mea, să 
aranjez nişte socoteli. După o oră, când credeam că mama se 
şi culcase, o văzui apărând pe uşă, îngrijorată. 

— N-am putut să dau de Silvia! Am căutat-o în toate părţile, 
zise ea. 

Rămăsei ca trăsnit. De multe ori o găsisem plângând şi o 
întrebam: 

— Ce ai Silvia, de ce plângi? 

— Nu am nimic. 

Afară de acest „nimic”, nu se putea scoate altceva de la 

103 


dânsa. 

Unul din servitori mi-a comunicat că a văzut-o 
strecurându-se pe poartă cu un geamantan în mână. Atât. 

Deci, fugise din casa mea, în care, de bine de rău, îi 
asigurasem viaţa. 

Acest gest mă mâhni peste măsură. Mi se părea 
insuportabil gândul că Silvia a plecat. Nu am putut dormi 
defel în noaptea aceea, deşi eram foarte obosit. Şedeam la 
fereastră şi priveam întunericul de afară. Prin aer treceau 
păsările nopţii, îşi fluturau aripile şi ţipau, cobitoare, 
pierzându-se în beznă. Unde era Silvia? De ce plecase? Fiinţa 
cu sufletul misterios, de ce mă chinuia? 

Mi se părea că văd în întuneric, departe de tot, o femeie 
alergând pe o pantă neprecisă, iar în urma ei veneau altele şi 
altele, multe de tot, şi toate alergau, pe aceeaşi pantă, 
coborând în gura unui animal feroce şi uriaş, care se căsca să 
le înghită. 

Calvarul femeilor! Calvarul femeilor era, dimpotrivă, o 
pantă lucioasă şi neprecisă! 

Lăsai capul pe marginea ferestrei, învins de remuşcare, 
Silvia pentru care eu am fost visul şi speranţele ei, Silvia 
fugise. Aceasta era rezultatul sacrificiului ei, fuga 
disprețuitoare? 

Mă simţeam mic şi caraghios ca o libarcă murdară şi aciuită 
în cutele unei draperii de mătase. Trecusem prin lume, ca un 
câine prin nămol, luasem murdăria, dar n-am lăsat un vârf de 
ac amintire. 

Sării drept în picioare. Îmi luai haina şi pălăria şi mă repezii 
pe scări, în curte. Era o linişte deplină. Mă simţeam foarte 
blazat. Toată tinereţea mea mi se părea înveninată de 
resemnarea la care mă adăpasem de când sosisem acolo. 
Parca toată lumea însemna numai grâu, Gina şi lupta înverşu- 
nată cu un imbecil! Nu fusesem în stare să cultiv un suflet 
deosebit ca al Silviei... Ce însemnau toate câte aveam, faţa 
de jertfa Silviei? Femeia aceea mi-a dat mai mult decât ce-mi 
dăduse mama sau Gina, mă umanizase într-o băltoacă cu 
nămol unde, fără ea, aş fi rămas un ticălos. Mintea, ochii, 
gura, sufletul meu, toate erau de la Silvia! Nu-i jurasem eu, cu 
mintea lucidă de copil, că o voi iubi mai mult decât pe mama? 

104 


Uitasem tot, pentru că nimic nu se uită mai uşor decât 
datoriile. 

Trecui repede în grajd. Caii nechezau ronţăind grăunţele. 
Scosei pe cel mai bun şi-l încălecai, pornind în noapte spre 
gara de la care trebuia să se urce Silvia în tren spre Bucureşti. 
Trecui în goana calului pe lângă casa Ginei. Sus în camera ei, 
la fereastră, zării lumina palidă a lămpiţei de noapte. Nici 
n-am privit mai mult de o clipă. Numai gândul la copilul 
nevinovat mă făcu să încetinesc puţin fuga calului. Dar, odată 
trecut de casa ei, îmi învinsei dorul şi zburai mai departe. 
Câmpiile treceau pe lângă mine, întunecate ca nişte năluci. 

Să tot fi alergat două ceasuri, căci calul sufla greu. Gândul 
că l-am obosit prea mult mă sperie şi-l oprii. li dădui drumul 
prin iarbă, iar eu mă lungii jos, cu faţa spre cer, privind 
stelele. Erau multe, ca gândurile mele şi se jucau în pupilele 
ochilor mei umezi. Departe de tot, undeva, pe această boltă 
cerească, se afla steaua celui mai nenorocit om de pe 
pământ: a mea însă, nu se afla nicăieri printre aceste miliarde 
de scântei senine. Eu n-aveam stea. Steaua mea se topise, o 
topise prejudecata oamenilor care m-au hulit. Desigur că 
steaua cea mai mare de deasupra mea era steaua lui Corbu. 
El avea noroc şi pentru mine, pentru că fericirea mea era în 
lada lui, şi numai când voia el mă puteam bucura de această 
fericire. Suflet chinuit!... Mă durea tot sufletul, încât îmi venea 
să urlu de suferinţă. 

Nu plâng numai laşii, eu nu eram laş, toata firea mea 
dovedea aceasta. Dar plângeam pentru că simţeam în mine 
fiorul omeniei şi pentru că prea mă înfierase stigmatul. 
Simţeam voinţa mea încătuşată de acest stigmat. Cum 
puteam rupe zăgazurile puse voinţei mele? Ce om ar fi putut 
deveni cu voinţa pe care o aveam! Lumea mă socotea pătat 
prin naştere şi se ferea de mine ca de un câine râios. Tatăl 
meu mă abandonase în pântecul mamei mele; ea mă 
abandonase într-un bordel, iar lumea, pentru toate aceste 
fapte, de care eu nu eram vinovat, îmi spunea: „Bastardul”. 

Cum mai puteam eu să fac ceea ce sufletul îmi cerea, când 
drumul meu era năpădit de spini? Ah, da, mă reabilitasem. 
Tatăl meu, murind, mă revendicase, lăsându-mi moştenire 
numele lui, dar pentru oameni tot bastard rămăsesem. Cine 

105 


şterge prima impresie din mintea oamenilor? Nici chiar 
vremea. 

Mă liniştisem, singurătatea câmpiei mă calmase. Calul 
şedea cu botul lângă mine, păscând. Îi simţeam respiraţia şi 
mă privea de parcă ar fi spus: „Hai acasă!” 

II bătui uşor cu palma peste bot şi el prinse a zburda. 

— Să mergem, calule! 

Unde alergam? Ce-aveam de făcut în noaptea aceea, când 
totul era amorţit? Trenul de Bucureşti trecuse de mult şi Silvia 
poate că ajunsese în capitală. 

Hotărâi să mă reîntorc. Voi pleca a doua zi liniştit în 
căutarea Silviei. Nu puteam lăsa pe femeia aceea singură pe 
lume. Durerea ei trebuia să fie şi a mea. Încălecai şi pornii 
spre casă, încet. Lacrimile mă uşuraseră şi, înviorat, respiram 
cu plăcere aerul liniştit al nopţii. 

Ah, Gina, Nina... spre voi mergeam, cuprins de avântul 
dragostei. Noaptea aceea mi se părea că va fi veşnică şi 
veşnic aveam să trăiesc şi eu. Tăcerea vorbea prin lanurile 
înverzite, şoptindu-mi tainic: „Du-te! Du-te la ele, căci 
te-aşteaptă, pline de dor! Du-te şi le sărută frunţile în somn, 
căci ai păcătuit cu gândul împotriva lor!” 

Calul porni la trap, fără să-l îndemn. În urma mea lăsam 
umbrele întunericului. 

Regăsii casa Ginei, grădinile cu flori - mai doream ochii ei şi 
zâmbetul copilului. Cine poate înfrâna îndrăzneala omului 
care iubeşte? Mie mi se păru de nimic gardul de patru metri. 
Lăsai calul legat afară. Partea grea era să ajung în dreptul 
ferestrei, fără să fiu mirosit de câini. Când ajunsei în pridvor, 
mă simţii în siguranţă. 

De ce alesesem drumul acela, ca să ajung la Gina? Puteam 
să aleg altă cale: să bat în poartă; mi-ar fi ieşit înainte un 
servitor pe care l-aş fi trimis s-o vestească pe Gina de sosirea 
mea. Teamă de bărbatul ei nu aveam. Consimţise ca soţia lui 
să-mi fie amantă, tăcerea i-o plăteam. 

Simţeam, poate, nevoia să fiu romantic. Jucam teatru, eram 
actorul de scenă, care ştie că pericolul nu există decât în 
imaginaţia spectatorului: pe scenă şi-n dosul ei toţi oamenii 
sunt inofensivi Mă temeam mai mult de câinii lui Corbu decât 
ar fi trebuit să mă tem de el. 

106 


Găsii pe Gina suspinând în somn. Alături de ea, într-un 
pătuc, Nina surâdea catifelat şi dulce, îmbătată de mirajul 
vreunui vis. 

Visează copilul meu, visează!... 

Am văzut în ea chipul altui copil, al copilului din bordel, 
firavul bastard. La vârsta copilei mele, n-aveam tată; ea avea 
doi. Eu mă bălăceam în mocirla care duhnea a stârv, a 
sudoare şi a spermă. Nina dormea pe un pat alb, învelită în 
cuvertura de mătase, la două palme de o mamă iubitoare, 
care n-o să-şi bată niciodată copilul cu păr bălai şi cu 
picioruşe albe ca razele soarelui!... 

Gina tresări. O credeam adormită. Şopti: 

— Ce dor mi-era de tine! 

Afară se făcuse ziuă mare; calul s-auzea nechezând lângă 
gard; mă chema. Spusei Ginei să vină în ziua aceea la mine, 
sărutai copilul şi plecai. 

Pe când urcam dealul, la fereastra Ginei încă mai flutura o 
batistă albă, pentru mine. Era semnalul disperării, pe care-l 
făceau poate şi sclavii, cerşind libertatea, închişi în cetăţile 
medievale. 


Capitolul 15 


Eram încă în pat când sosi Gina. Aranjasem cu mama ca, în 
seara aceea, să plec la Bucureşti în căutarea Silviei. Mama 
era foarte mâhnită. Comunicai Ginei intenţia mea. 

— Merg şi eu! spuse dânsa, fără sfială. 

— Dar bărbatul tău!... Ce facem cu el?... 

— Nimic mai simplu: îi voi spune că te duci să aranjezi cu 
vânzarea grâului şi, din aceşti bani, eu va trebui să rup o 
parte pentru copilul nostru. Fii sigur că va primi. 

Într-adevăr, aveam în hambare recolta de trei ani, pe care 
n-o vândusem încă. 

— Dar dacă va afla că n-am vândut nimic? 

— Am să-i spun că nu ai luat preţ bun. 

— Gina... deseară la gară. 

Şedeam în gară şi aşteptam nerăbdător. Vine? Nu vine? 

A venit cu acelaşi zâmbet de primăvară. 

Apoi, şedeam în compartiment, strânşi unul lângă altul, ca 
doi oameni care nu s-au despărţit toată viaţa lor. Simţeam 
parfumul Ginei în noaptea aceea şi mă gândeam că oricât de 
urâtă era viaţa, totuşi uneori avea părţi prea frumoase. Gina 
era o parte frumoasă a vieţii mele. Dacă celălalt nu a putut 
s-o înţeleagă, eu am preţuit-o la justa ei valoare. O femeie 
frumoasă, e drept, procură unui bărbat, atât necazuri, cât şi 
plăceri. Ea are sensibilitatea florilor de seră, care cer o foarte 
mare îngrijire. Ori mie, Gina îmi oferise - cel puţin în timpul 
din urmă - numai clipele frumoase din fiecare zi a ei - restul 
nu-mi arătase. La mine venise numai zâmbitoare. Niciodată 
n-am văzut fruntea ei încreţită de vreo mâhnire. De multe ori 
o aşteptam să vină în ziua când făgăduise că va veni. Nu 
venea. Apărea însă în ziua următoare, cu faţa luminată. 
Aveam probabil un aer trist, căci îmi spunea, ca să mi-l 
înlăture de pe faţă: 

— Nu fii supărat, nu am venit, pentru ca am fost mâhnită... 

Şezând în vagon fericiţi, în cadenţa roţilor ce se 
rostogoleau pe şine, i-am şoptit ca în vis, pentru prima dată: 

— Vreau sa fii numai a mea! 

Eram prea departe de toată lumea şi prea aproape 
amândoi, singuri în noaptea aceea liniştită de vară, pentru ca 

108 


să dau expresie gândului ce mă stăpânea de-atâţia ani. 

Cu aceeaşi linişte, Gina murmură: 

— Dorinţa ta se va împlini cât de curând. 

După aceea lăsă pleoapele în jos, strivind sub ele două 
lacrimi. Încurajat de răspunsul ei, continuai: 

— Să începem de pe acum! 

— Nu. 

— Pentru ce? 

— Mi-e teamă. 

Îi era teamă, cum îmi era teamă şi mie. Totdeauna mi-a 
fost teamă de oameni... De aceea n-am avut mulţi prieteni. În 
afară de cei pomeniţi aci, n-am avut mai mulţi. Răutatea 
omului e mare, am cunoscut-o îndeajuns, şi m-am ferit de ea. 

Şi-apoi, eram numai eu în luptă? Era şi Gina şi copilul; 
pentru ei teama mea creştea. Părerea Ginei ca să nu 
procedăm în grabă era îndreptăţită. 

— Totuşi, să ne gândim mereu la acest lucru, Gina... îi 
spusei. 

— Da, dragul meu, să ne gândim şi să sperăm că gândul 
nostru va fi cât de curând realizat. Eu nu urăsc pe omul 
acesta, uneori mi-e milă de el, dar nu l-am putut suferi 
niciodată. Gândul că va trebui să mă întorc la el mă 
înspăimântă. Dacă n-ar fi Nina, aşa cum suntem aci am fugi 
imediat în lume, întâmplându-se orice s-ar întâmpla! 

— Dar o avem pe Nina acolo... 

— Ah, Nina mea sfântă, pentru ea şi pentru tine trăiesc! 


Ajunşi la Bucureşti, am tras la un hotel mai puţin cunoscut. 
O înscrisei pe Gina drept soţia mea. Ea nu cunoştea motivul 
adevărat pentru care venisem la Bucureşti. Nici nu i-am spus. 
Prima noapte, ea fiind obosită, nu o luai cu mine; aveam ne- 
voie să fiu singur, pentru a o căuta pe Silvia. Eram nerăbdător 
şi plecai imediat în cercetare prin oraş. 

Unde putea să se ducă Silvia? Nu avea nici o prietenă la 
care să fi tras direct. Doar bordelul! Dar acest gând mă 
îngrozea. Nu mai avea ce căuta acolo. Acel loc a fost doar un 
vis urât pentru ea şi pentru mama. 

Dar unde putea să fie atunci? 

Colindai pe străzi, căutând cu privirea pretutindeni. Mi se 

109 


părea că o văd pe Silvia în fiecare femeie ce-mi ieşea în cale. 
Cercetam trăsurile, grădinile, restaurantele, frământat de 
dorinţa de a o găsi. Mă oprii într-un loc şi luai masa singur, 
fără să mă mai duc la hotel. Intrai pe urmă într-o berărie, 
unde şezui foarte puţin şi plecai nerăbdător. Pornii iar pe 
străzi pentru câteva ore. 

La ora douăsprezece noaptea începu să cadă o ploaie 
repede. Unde să mă duc? La hotel, deşi eram sigur că Gina se 
va îngrijora de lipsa mea, nu mă dusei. Aproape în silă intrai 
într-un local de noapte. 

Mă aşezai într-un colţ, la o masă retrasă şi comandai o 
băutură. În jurul meu era destulă lume, aceeaşi lume pestriță 
şi detestabilă a localurilor de noapte, pe care o cunoscusem 
cândva. Retras în colţul meu, nu doream pe nimeni. 

Stăteam de vreun ceas acolo, când o femeie de la o masa 
din partea opusă a încăperii se ridică şi veni spre mine. Nu-i 
priveam faţa, îi zăream numai rochia de la mijloc în jos. 

— Nu mai vrei să vezi lumea de fel, parcă ai fi miop! Deo 
oră de când te fixez, fără să ridici măcar odată privirea. Te-ai 
sălbăticit de tot la ţară. 

Era Mara. 

— Nu mă mai cunoşti? Aşa de repede m-ai uitat? urmă ea. 

— Mara! zisei, încurcat. 

— Da, Mara. De ce te porţi atât de ciudat? 

Se aşeză pe scaun la masa mea. 

— Eşti chiar lipsit de politeţe, nu ai venit pe la noi defel! A 
trebuit să ne informeze alta lume despre năzdrăvăniile ce le 
săvârşeşti pe-acolo... 

— Nu te-nţeleg, Mara, ce vrei să spui? 

— Nu te mai ascunde, Corbu ne-a spus tot. Te-ai apucat să 
pricopseşti ţăranii cu averea ta. 

— Dar Corbu e un ticălos... 

— O fi, nu zic nu, dar a spus adevărul. Ai cedat jumătate 
din averea ta copilului său? 

— Copilul meu, Mara. 

— Asta n-ar fi cine ştie ce, copilul este al tatălui oficial, nu 
al tău, şi Corbu poate deveni stăpân prin aceasta, odată 
şi-odată. 

Mă cam supăra această discuţie. 

110 


— Mara, nu mai vorbi despre planurile acestui om. 

— Vorbesc ce spunea el, mă tem că acest străin va pune 
mâna pe averea pe care tata a agonisit-o muncind. Mamei îi 
pare chiar foarte rău ca ţi-a cedat ţie moşia. 

— Spune-i mamei tale - i-am răspuns enervat - că nu voi 
înstrăina petec de pământ! 

— In sfârşit, îţi dau un sfat; fereşte-te de Corbu şi de Gina... 

— De Gina? 

— Ştiu ce vrei să spui: Gina e amanta ta. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Cine!... bărbatul ei. E drept, ea n-a vrut, dara forţat-o el, 
ameninţând-o cu despărţirea şi că la proces va divulga 
secretul copilului. Gina a primit, bineînţeles, păstrându-se 
pentru el. De altfel, dacă el ar afla că Gina îţi este amantă cu 
adevărat, ar ucide-o. Este adevărat, a consimţit el odată să 
ţi-o cedeze? 

— Nu mai ţin minte. 

— Să-ţi spun eu: a vrut s-o încerce. Dacă ea mărturisea că 
a avut ceva cu tine era rău de ea. Ţine seamă că ei au în mod 
oficial un copil şi legea îi dă dreptul să oprească copilul când 
mama se dovedeşte imorală. Odată cu copilul, rămâne şi 
averea. Chiar actul dotal al lor glăsuieşte aşa. 

Zâmbeam. Deşi situaţia era tristă, totuşi zâmbeam 
satisfăcut. Un moment îmi trecuse un fior prin inimă: gândul 
că Gina ar fi de rea credinţă. Dar sfârşitul mă înseninase, Gina 
era numai a mea!... Aveam eu ceva mai bun decât clipele 
trăite alături de dânsa? Nu mă aştepta ea la hotel, plină de 
dorinţe? In zece minute, dacă voiam, puteam s-o am în 
braţele mele, aşa cum „măgarul” ţăranilor mei, spunea că nu 
se poate. Ştiam însă că el caută să mintă lumea, pentru a nu 
ieşi în evidenţa ticăloşia lui când consimţise la toate pentru 
averea mea. 

Chemai repede chelnerul. 

— Vrei să plecăm? întreba Mara. 

— Mara, sunt obosit, tu poţi să mai stai, dacă vrei. 

— Te-nşeli dacă-ţi închipui că ai să pleci singur; în noaptea 
asta rămâi cu mine. 

— Eu? 

— Da. Tu! 


— Dar suntem fraţi... 

— De când ai devenit moralist? Nu te mai cunosc! De unde 
şi până unde sunt eu sora ta? 

— Cum, tu nu ştii? 

— Nici nu vreau să ştiu. 

— Mă opun eu, înţelege! 

Considerându-se jignită, mă privi cu ură. 

— Ah, - zise ea cu răutate - te-nţeleg: doreşti să te păstrezi 
pentru Gina! Poate prostul acela nici nu bănuieşte că, atunci 
când ea vine la tine, dormiţi în acelaşi pat. Eu însă ştiu tot; 
chiar azi am fost informată de cineva care venea de la voi. 

— Astăzi? 

— Da, da, astăzi, pentru ce te miri? 

— Pe cine ai întâlnit azi? 

Eram sigur că s-a întâlnit Silvia. 

— Am întâlnit-o pe Silvia, era în trăsură, dar tot am 
recunoscut-o şi mi-a vorbit despre tine. Mi-a spus tot. 

Ca să nu bănuiască ceva, îmi luai un aer cât mai calm. 

— Nu cred ca Silvia să fi vorbit rău tocmai de mine. Suntem 
doar prieteni. 

— Am ştiut eu cum s-o descos, ea n-a făcut decât să 
confirme cele ce bănuiam eu... 

Tăcurăm amândoi. Chemai chelnerul şi făcui plata. 
Continuarăm să stăm la masă, tăcuţi. Mara îşi frământa 
batista. Apoi făcu un ghemotoc din toate peticile rămase şi 
mi-l zvârli în faţă, zâmbind. 

— Mara - zisei eu - de ce nu mă înţelegi? 

Ea se strâmbă la mine, apoi se ridică. 

— Hai, să mă duci acasă! 

leşirăm. În stradă luai o trăsură, căci ploaia curgea mereu. 
Cum trecurăm primul colţ. Mara reîncepu: 

— Astă-seară, nu, dar mâine la patru te aştept să vii la noi 
acasă, căci altfel te voi căuta prin toate hotelurile şi tot voi da 
de tine. Ai să vii? 

— Da. 

Mulțumită de răspuns, lăsă capul pe umărul meu. Trăsura 
mergea liniştită; uruitul roţilor era înăbuşit de ploaie. 

— Spune-mi, Mara, ce-ai mai vorbit cu Silvia? o întrebai. 

— Numai despre tine. 

112 


— Unde se ducea când ai întâlnit-o? 
— Venea de la gară şi se ducea acasă. 
— Unde acasă?... 

— Tot acolo, nu ştii? 


În clipa aceea trăsura se opri. Ajunseserăm. Am sărit jos şi 
i-am ajutat Marei să coboare. Promisei solemn ca a doua zi 
voi fi la ea. Mă urcai repede în trăsură şi dădui birjarului 
numele străzii unde se afla bordelul. Birjarul murmură ceva 
nedesluşit şi dădu bici cailor. 

Aşadar, fără să mă gândesc dădusem de urma Silviei. Era 
din nou la bordel! Pentru ce? Vârsta ei nu-i mai îngăduia 
prezenţa acolo. Rămăsese ca femeie de încredere a 
patronului, ca şi mama, în ultimul timp. Pentru acest serviciu 
să se fi dus acolo? La mine găsise un adăpost mai onorabil 
doar. De ce, când i-am cerut să părăsească bordelul, a primit 
cu bucurie? De ce plecase de la mine tocmai când o credeam 
mai fericită? 

O mie de întrebări mă frământau. Dar răspunsul n-avea să 
mai întârzie. 

Ploua destul de tare şi, oricât mă ferisem, tot m-am udat. 
Cu toate acestea n-am renunţat să mă duc la Silvia. Mă 
gândeam la mama, ea nu s-ar fi simţit niciodată mulţumită 
fără Silvia, poate că Silvia nu plecase definitiv, poate că avea 
ceva numai de aranjat şi se va reîntoarce. Şi mă bucuram la 
gândul că va râde de frica ce am tras. 

Spre a nu mai da prilejul birjarului să râdă, îi spusei să 
oprească în colţul străzii. Era mai bine, altfel zgomotul trăsurii 
ar fi atras atenţia persoanelor din bordel. 

— Dar plouă cu găleata, spuse el. 

— Nu face nimic, am să dau o fugă până acolo. 

Plătii şi trăsura dispăru în ploaie. Apa curgea şiroaie pe 
hainele mele. Când intrai în curte, nu era nimeni; toată lumea 
era strânsă în „salon”. 

Privii pe fereastră. Amintirile mă năpădiră încât uitai de 
Silvia. Nimic nu se schimbase, parcă şi femeile erau aceleaşi. 
Aceleaşi scaune roase, acelaşi divan din colţ, pereţii cu 
aceleaşi tablouri demodate. Văzui portretul patroanei pe 
peretele din mijloc, pe urmă partenerul unei femei goale care 

113 


stă lungită pe pat, citind un ziar. Revăzui tabloul Genovevei 
de Brabant, în pădure, cu un copil în braţe, alintând o 
căprioară. 

Se auzea melodia gramofonului primitiv, cu veşnicul 
cântec. „Eu sunt Regina Draga...” 

Stropii de ploaie loveau în geam, udându-mi obrajii, 
amestecându-se cu lacrimile mele. Acolo, în colţul acela, 
eram zvârnlit, când „nenea” venea beat. De câte ori nu 
plânsesem acolo! De câte ori picioarele mele goale 
trepădaseră pe covorul acela ros, în timp ce mă jucam, vesel, 
cu femeile!... 

Şi curtea, aceeaşi, nimic nu se schimbase, doar copacii 
îmbătrâniseră. Unul chiar se uscase. Era caisul. Grădiniţa 
plină de crini parcă era aceeaşi din primii ani ai copilăriei 
mele. Acolo mă jucasem eu... 

Ploaia curgea, necontenit, în ritmul amintirilor mele. Nu 
ştiam dacă zgomotul pe care îl auzeam era ropotul ploii sau al 
amintirilor. 

Şedeam cu un picior pe treapta din faţa a marchizei şi 
priveam printre şirurile de apă ce mi se scurgeau de pe 
pălărie, - când în faţa mea apăru deodată o femeie care 
ieşise dintr-o cameră din curte. 

— Domnul vrea o fată? 

Tăcui. În timpul acela, un bărbat se strecură prin ploaie 
spre poartă. Femeia mă privi îmbietor. Avea figura exagerat 
de fardată, privirea dezolată, ca şi Tina din alte vremuri, ca şi 
Berta Unguroaica, ca şi Silvia sau mama, ca toate femeile de 
acolo. 

— Domnul vrea o fată? stărui ea. 

Se sili să pară simpatică printr-un zâmbet fals. 

Nu i-am răspuns nimic; continuai doar s-o privesc. Figura ei 
îmi amintea de multe alte figuri uitate. Fata întoarse puţin 
capul, descurajată, apoi făcu un efort ca să se insinueze mai 
mult: 

— Vrea o fată, domnul?... De ce nu vrei să mergem la 
odaie? Acolo nu plouă! Ah, e aşa de bine acolo!... 

După o pauză scurtă, repetă: 

— Domnul nu vrea o fată? 

Când privirile noastre se întâlniră o clipă, ea izbucni 

114 


aproape: 

— Vrei, dragă, spune? 

— Nu! Izbutii să răspund, trist. 

Atunci ea se supără şi deveni furioasă. 

— Un mitocan! Mă face să stau două ceasuri în ploaie, 
pentru ca să spună „nu!” Trebuie să fie beat, după ochi se 
cunoaşte! 

Scutură mânerul uşii care se deschidea greu şi din cauza 
aceasta întârzie atât cât să-mi treacă ceva prin gând. 

— Ascultă! strigai către ea. 

— Ce vrei? 

— Unde ai camera?... 

Şi uitând de supărare, presimţind că m-am hotărât s-o iau, 
mă apucă de braţ, ducându-mă într-o cameră luminată din 
fundul curţii. incepu să mă mângâie. 

— Ce drăguţ eşti!... Ai făcut armata? Eşti din Bucureşti? 
Da? Cu ce te ocupi? Şi de ce eşti aşa de supărat? 

Veşnicele întrebări! 

— Vai, cum te-ai udat! Dragă, ai să răceşti, scoate-ţi haina! 

Resimţii, după atâta vreme, dragostea de mamă a acestor 
femei. O uitasem aproape. Uitasem şi vocea lor dogită. Totuşi, 
timbrul acesta răguşit avea pentru mine ceva matern în el. 
Era vocea mamei mele, vocea ei adevărată. 

— De ce nu vrei să-ţi scoţi haina? Ai să uzi patul. 

Şi trase haina de pe mine, uşor. 

Mă privea curioasă, cu ochii ei de vită obosită. Era sleită de 
atâta dragoste. Nu mai înceta să admire tot ce vedea la mine. 

— Ce ochi ai! Şi ce cravată! E de mătase? Da? Îmi dai voie 
să văd cămaşa? Cât ai dat pe ea? 

In sfârşit crezându-mă prea timid, se gândi să înceapă ea 
discuţia asupra celor ce credea că vor urma. 

— Vrei să stăm pe pat? 

— Nu, îi răspunsei! Plec imediat. 

— Cum! Glumeşti! făcu ea, dezamăgită. 

Mă grăbii să-i refac curajul: 

— Defel! 

Şi ca să-i risipesc nedumerirea, scosei o bancnotă de cinci 
ori mai mare decât preţul cuvenit şi i-o întinsei: 

— Ţine! Opreşte-o toată! 

115 


Mă crezu nebun. 

— Pentru ce nu vrei? 

— Sunt obosit 

— Ai băut mult? 

— Da. Spune-mi, te rog, este o femeie aici, care se 
numeşte Silvia? 

— Este, a venit azi dimineaţă. A mai fost aci. E amanta 
patronului, mâine se cunună. 

— E amanta patronului? De când? 

— De mult de tot. Ea a fost plecată la ţară şi patronul 
credea că înnebuneşte de dorul ei. De când a venit, s-a 
potolit. 

— Acum ce face? 

— Ce să facă? E stăpâna noastră. O femeie foarte bună. 
Patronul adusese într-un rând o ţigancă rea, dar a plecat, 
fiindcă i-a prins odată o scrisoare de la asta. 

— E veselă? 

— Foarte veselă. De când a venit, râde şi cântă ca la ea 
acasă. 

„Râde şi cântă ca la ea acasă!” Silvia?... Cât a fost la mine 
nu am văzut-o râzând de cinci ori. Silvia, singura femeie pe 
care patronul n-o bătea niciodată. Acum înţeleg: se 
reîntorsese în apele ei, după cinci ani de zile! Facă-se voia ei! 

Ploaia încetase. Am îmbrăcat haina şi am plecat, lăsând 
femeia nedumerită. Trecând prin curte, căutai să mă furişez 
nevăzut până la poartă. Silvia renunţase la tot. Poate aşa 
înţelegea ea să fie fericită!... 


Capitolul 16 


Ajunsei la hotel în zori. Găsii pe Gina în febră. 

— Bine,  nesocotitule, unde ai fost? Am crezut că 
înnebunesc de teamă. 

— Gina, nu mă dojeni, îţi voi spune altădată. 

Ne culcarăm. In cele patru zile care urmară, am trăit cu 
Gina ca în vis. Uitarăm că trebuia să plecăm. Dimineaţa, după 
ce ne sculam, ne duceam să mâncăm, apoi vizitam prin oraş 
tot ce era de văzut. Prânzeam departe, la periferie, unde ne 
găsea foamea, în vreo grădină mică, la care găseam un lăutar 
bătrân care mai mult ne povestea decât cânta. Şi iarăşi 
alergam. Seara colindam teatrele de vară, ori intram într-un 
restaurant, unde rămâneam amândoi până după miezul 
nopţii, ascultând muzica. 


— Azi plecăm? o întrebam pe Gina de dimineaţa. 

Ea se scandaliza: 

— Cum aşa? Ai spus că plecam mâine! 

— Aşa este, ai dreptate! aprobam eu. 

Şi ne porneam pe hohote de râs. 

Nu mă temeam decât de Mara, la care nu mă dusesem. 
Dar, prevăzător, spusesem celor doi portari ai hotelului, că de 
va întreba cineva de mine, să nu spună că sunt acolo. Oricine 
ar fi. Ca să nu dau ceva de bănuit, spusei râzând că poliţiei, 
dacă va întreba de mine, îi poate comunica că sunt în hotel. 
La ce m-ar fi căutat poliţia? 

Mara nu m-a căutat, crezând, desigur, că am plecat; m-a 
căutat însă poliţia, lucru la care nu mă aşteptam. 

Era într-o noapte. Abia aţipisem lângă Gina, obosiţi 
amândoi, când auzii ciocănituri puternice în uşă. Tresării şi 
întrebai din pat. 

— Cine-i acolo? 

— Poliţia! 

— Ce doreşte? 

— Deschide! 

— Un moment, sunt dezbrăcat. 

— Aşa cum te afli, deschide! 

Totuşi, apucai să mă îmbrac de jumătate şi deschisei. 

117 


Apăru întâi un comisar, apoi portarul şi madama hotelului, 
iar în umbră, pe coridor, mai rămăsese cineva. De la celelalte 
camere, pasagerii treziţi din somn protestau din pricina 
gălăgiei. 

— Numele dumneavoastră? întrebă solemn comisarul. 

Îi răspunsei calm, căci înţelesei misterul vizitei. 

— Doamna cine este? 

— Soţia mea. 

— Să vedem dovada. 

— Nu obişnuiesc să port la mine actul de cununie. 

Comisarul zâmbi. În timpul acesta, Gina reuşi să se îmbrace 
după un paravan. 

— Trebuie să facem o confruntare, adăugă comisarul! 
Avem aici un domn care pretinde că doamna este soţia 
dumisale. 

— Domnul Corbu? 

— Exact. 

— Intr-adevăr, după lege, este soţia sa. 

Comisarul deschise uşa şi strigă: 

— Domnule Corbu, poftiţi! 

Corbu intră, silindu-se să pară radios. La apariţia lui, mă 
pufni râsul, cu toată situaţia delicată. 

— Domnule, mi se adresă comisarul - sunteţi obligat să 
păstraţi seriozitatea. 

— Chiar în faţa domnului? 

— Da, domnul spune că doamna îi este soţie, ce-aveţi de 
obiectat? 

— Că, oficial, aşa e. 

— Altfel, nu? 

— După cum vedeţi. 

— Deci, sunteţi prinşi în flagrant delict de adulter 

— Bine, domnule comisar, ce trebuie să fac acum? 

— Mă veţi urma la circumscripție pentru dresarea* 
procesului-verbal. 

— Aci nu se poate?. 

— Nu, la secţie. Vom lua şi pe martori cu noi. 

Martorii erau: madama şi portarul de noapte. Mă apropiai 
de Gina şi o privii ţintă. 

4 Întocmire, redactare. (~ unui proces-verbal.) 
118 


— Ţi-e teamă, Gina? o întrebai. 

— Deloc, mă amuză. Ştii că e foarte frumos? 

— Nu eşti supărată, prin urmare? 

— Dimpotrivă. Cred că va fi mai bine pentru noi. 

Răspunsul Ginei mă încurajă. 

Îndeplinirăm formalităţile cerute. De la secţia poliţienească, 
Corbu dispăru. Mă surprinseseră două lucruri pe care nu le 
înţelegeam de fel. Atitudinea calmă ce o avusese şi dispariţia 
sa apoi. Părea că nu venise decât pentru a încheia această 
formalitate. Dar de ce se hotărâse s-o facă tocmai acum, 
după atâţia ani? Mai avusese destule ocazii, dacă voia să se 
despartă de Gina, fără a mai lăsa lumea să râdă de el atâta 
timp. Să se fi trezit în conştiinţa lui un pic de revoltă, care să-i 
fi înăbuşit avariţia şi lăcomia de pământul meu? Nu cred. 
Presimţeam un pericol, dar nu-l puteam preciza. Inţelesei că 
omul acela era mai primejdios decât credeam. 

Mă sfătuii cu Gina, după ce ne instalarăm la alt hotel, şi 
hotărârăm ca eu să mă reped până acasă, iar ea, rămânând 
la Bucureşti, să cheme pe fratele ei şi să afle părerea celor de 
acasă. Gina nu era femeia care să deznădăjduiască uşor, 
aveam încredere în curajul ei. Scrise imediat lui Paul să se 
ducă la Corbu, ca să aranjeze cele trebuincioase. Ce ne 
înspăimânta era copilul, care rămăsese în mâinile acelui om. 
Aveam însă încredere în guvernanta pe care eu o angajasem 
demult. Dânsa iubea foarte mult copilul şi l-ar fi apărat cu 
devotament. 

Mă gândeam la cele ce-mi spusese Mara: Corbu avea tot 
interesul să păstreze copilul, pentru ca să poată stăpâni 
averea dotală”. Dacă nu ne-ar fi prins în flagrant-delict, poate 
legea ar fi cedat Ginei copilul. 

Luai o trăsură de la gară, ca să ajung mai curând acasă. 
Trecând prin dreptul conacului lui Corbu, mă gândeam să 
găsesc vreun servitor care să-mi comunice ceva despre copil. 
Nu găsii nici unul şi socotii că ar fi mai bine să trimit altă 
persoană pentru acest lucru. 

Pornind mai departe, spusei birjarului să lase caii mai încet, 
ca să se odihnească, pentru ca avem o coastă de urcat mai 
încolo. 


5 Bun material dat (cu forme legale) unei fete când se mărită; zestre. 
119 


În timpul asta, un ţăran se lăsa de vale cu carul, din partea 
opusă. Văzându-mă de departe, sări din car şi merse pe lângă 
boi. Era un om din satul meu, care se ducea singur la târg. Îl 
văzui grozav de trist la faţă şi îmi închipuii că l-a lovit vreo 
nenorocire. De aceea îl oprii. 

— Ce-i nou, bade Gheorghe? îl întrebai. 

— Jale şi prăpăd, boierule! răspunse el, tot mai trist. 

— Te-a lovit vreo nenorocire? 

Țăranul holba ochii la mine, speriat: 

— Cum, boierule, dumneavoastră n-aţi aflat nimic? Nu ştiţi 
ce s-a întâmplat? 

— Ce să ştiu? 

— N-a venit primarul la dumneavoastră la Bucureşti? 

— Cum era să vie când nici nu ştia unde sunt? 

— Vai de păcatele mele, boierule, dar ce s-a întâmplat la 
dumneavoastră acasă, e nenorocire mare! 

— Nenorocire? Cum asta? 

Inainte de a deschide gura să-mi comunice despre ce e 
vorba, simţii nevoia de a-mi păstra, cumpătul, pentru orice 
lovitură. Eram deja întărit când spuse: 

— Boierule, casa dumneavoastră a fost pârjolită de foc, a 
ars până-n temelii. 

Nu mă prefăceam, eram chiar calm. 

— Cum aşa? întrebai. 

— Nu ştiu, boierule, să mă bată Dumnezeu! Şi dacă ar fi 
numai atât, păcatele mele! 

— Ce-a mai fost?... 

— Pătulele cu porumb, boierule, au ars toate! 

— Şi hambarele cu grâu? 

— Alea nu, le-am ferit noi, nici lucrurile din casă... 

— Atunci nenorocirea nu este tocmai aşa de mare, cum 
spui dumneata... 

— Ba este, boierule, este! 

Simţeam că toate loviturile anunţate de acel om nu mă 
impresionaseră câtuşi de puţin. Un singur gând mă încuraja: 
Gina şi copilul erau în afară de orice pericol. 

Deodată mă săgetă un fior: Mama! 

— Nu mi-ai spus de mama? 

Săteanul privi în jos, tăcut. Sării din trăsură, înnebunit de 

120 


groază, şi-l apucai de umeri: 

— Spune-mi, ce s-a făcut cu mama? 

Drept răspuns, faţa lui brăzdată se umplu de lacrimi 

— A iertat-o Dumnezeu, boierule! 

— A murit mama?... 

Atât putui îngâna doar. 

Mă urcai din nou în trăsură, pe când ţăranul, trăgând un 
bou de coarne, murmură plângând: 

— Trăsni-m-ar Dumnezeu, boierule! Cum fusei tocmai eu 
sortit să-ţi dau de veste!... 

Nu pot descrie suferinţa mea de-atunci - puterile mele sunt 
prea slabe. Cine şi-a iubit mama, ştie ce înseamnă suferinţa 
de a o pierde. Mai ales o mamă ca a mea!... Ea murise de 
durerea ce mă lovise pe mine. 

Tot satul se adunase în jurul meu. Şedeam tăcuţi în faţa 
ruinelor, ca lângă un mort scump. Pe mama o îngropaseră cu 
o zi mai înainte, pentru că nu ştiau cât voi mai întârzia eu, 
până să vin. Pentru că alături de Gina prin Bucureşti, uitasem 
să citesc ziarele, care m-ar fi înştiinţat că n-am dreptul să mă 
simt fericit în timpul când mama murea între străini, departe 
de mine. 

— A căzut în faţa noastră, de inimă rea, şi dusă a fost! - 
spuneau ţăranii. 

— Am îngropat-o creştineşte, părintele e de faţă, să spună 
Sfinţia Sa... 

Focul fusese pus, toată lumea ştia acest lucru. Dar cine-l 
pusese? larăşi toată lumea se gândea la un singur om; 
bărbatul Ginei. Dar nimeni nu-l văzuse. 

Mă resemnai şi de data aceasta, deşi furia îmi urcase tot 
sângele la cap. Trebuia să fiu tare. Să pot învinge soarta ce 
mă blestemase. 

Soarta ticăloasă! Niciodată nu-mi oferise un dram de 
fericire, fără un car de durere... Seara, când mă aflam singur 
între ruinele casei mele, simţii nevoia să scuip în gol. 

Soarta ticăloasă, în tine scuipam! 

În dimineaţa următoare şezui la mormântul mamei două 
ore, apoi plecai spre Bucureşti. 

Mă hotărâsem să înfrunt soarta mai departe. Chiar dacă aş 
fi vrut să plec din sat ţăranii nu m-ar fi lăsat. Rămâneam 

121 


acolo, hotărât să refac totul. Duşmanul credea că mă ruinase, 
dar greşise socoteala. Ţăranii salvaseră grâul din recolta de 
trei ani, şi o parte, cea mai bună, din mobila casei. Mai aveam 
pe câmp recolta din anul acela. Scopul lui Corbu era să plec 
eu de acolo, alungat de sărăcie. Era aşa de prost în socoteli 
că mă enerva. Nu ştia că afară de grâu şi celelalte, mai 
aveam o sumă mare de bani, depusă la o bancă de tatăl meu, 
înainte de a muri. Suma aceea, împreună cu dobânzile şi cu 
ce mai depusesem eu între timp, se mărise atât încât îmi în- 
găduia să construiesc încă cinci case. 

Când mă întâlnii cu Gina, cu toata amărăciunea sufletească 
în care mă găseam, o întâmpinai zâmbind. 

— Sunt nefericită, dragul meu, eu sunt cauza tuturor 
nenorocirilor tale. 

Era foarte trasă la faţa. 

— Nu, Gina, nu trebuie să ne reproşăm nimic. Vinovatul îl 
ştim care este, să ne unim contra lui. 

Ea mă îmbrăţişă, plângând. 

Seara, ne întâlnirăm într-un restaurant cu fratele ei şi cu un 
domn străin. În faţa nenorocirilor mele, Paul consimţise să 
reluăm prietenia, fără nici o explicaţie. Domnul străin era un 
arhitect adus de el ca să discutăm construirea unei case noi 
la ţară. Voiam să ridic o construcţie modernă, în locul celei 
vechi. Stabilirăm totul şi-l rugai pe arhitect ca până la toamnă 
să-mi pună la dispoziţie o parte din casă pe care urma s-o 
construiască îndată. 

De altfel, mă gândeam de mult să dau moşiei mele o 
extindere mai mare. Aveam doar atâta loc care stătea fără 
nici o întrebuințare. Gândul meu era să clădesc o fermă la 
care să fie angajat tot satul, să refac via şi s-o întind, să 
măresc crescătoria de vite şi de păsări. Vorbisem ceva 
ţăranilor şi mă înţeleseseră, căci cu ajutorul lor făcusem o 
moară în sat, pietruisem şoseaua şi înfiinţasem o cooperativa 
mică. Aproape jumătate din săteni aveau case noi, în locul 
bordeielor care erau la venirea mea acolo. Intemeiat pe 
dragostea lor de muncă, luai hotărârea cealaltă, pe care Gina 
mi-o aprobă, făgăduindu-mi concursul ei. 

Consultasem un avocat în chestiunea procesului de divorţ, 
dar rezultatul nu era îmbucurător. Ticălosul chibzuise destul 

122 


de bine lovitura contra Ginei. În actul dotal nu figura decât 
mobilierul şi edecurile din curte; restul: conacul şi pământul 
tot erau vândute, amândurora, bineînţeles, dar Gina nu putea 
să ia nimic cu ea, din pricina copilului care, desigur avea să 
rămână la el, pentru că mama, care se dovedise nedemnă, nu 
putea să-l educe. 

Aşa spunea avocatul. 

Da, ticălosul calculase lovitura. Oare la procesul de divorţ 
nu va specula antecedentele mele? Ah, cum nu! Parcă îl 
auzeam pronunţând de zeci de ori la numele meu, cuvântul 
„bastard” şi povestind viaţa mamei mele... 

lată de ce, în zilele acelea mă simţeam învins. 

Invinsul unui ticălos. Nu mă împăcăm cu această situaţie şi 
mă simţeam mâhnit. Gina încerca să-mi lumineze sufletul, dar 
nu izbuti. 

Am fost un om calm toată viaţa mea. Am săvârşit greşeli, 
care pot fi de neiertat, fiindcă le-am săvârşit calm şi cu calcul. 
Furia n-a pus niciodată stăpânire pe mine. Vreau să spun că 
fruntea mea n-a fost niciodată umbrită de vreun gând rău. 

Dar, într-o noapte, ultima pe care o mai aveam de petrecut 
cu Gina în Bucureşti, am fost trezit din somn. Am sărit din pat 
şi am privit-o repede pe Gina. Alergătura din ziua aceea o 
obosise şi dormea greu. M-am uitat la ceasornic şi am văzut 
că era aproape dimineaţă. Mă cuprinse o furie neînţeleasă. Se 
trezise în mine un instinct ciudat, pe care nu-l mai încercasem 
niciodată: dorinţa de a ucide. Simţeam puternic în mine 
dorinţa de a ucide pe omul bestial. Chiar mişcările mele erau 
criminale, fiindcă am reuşit să mă îmbrac, fără a fi simţit de 
Gina. Scrisei repede pe o hârtie, Ginei, că în cazul când nu mă 
voi reîntoarce până la ora douăsprezece ziua aceea, va primi 
ştiri de la mine pe altă cale. Am pus revolverul în buzunarul 
pardesiului şi am ieşit în stradă. Eram nerăbdător, doream 
să-l ucid pe Corbu. 

Era o dimineaţă răcoroasă de iunie, cu străzi liniştite. 
Alergai la o staţie de automobile unde eram sigur că voi găsi 
unul la ora aceea. Pe timpul acela automobilele erau rare şi 
din această pricină nu se găseau uşor nici ziua. O plimbare cu 
o astfel de maşină era un lux. Era prin anii 1907 sau 1908. 

Găsii un şofer care dormea la volanul maşinii şi care se 

123 


trezi speriat când mă urcai pe neaşteptate lângă el. 

— Dă-i drumul repede! îi spusei. 

— Unde? întrebă el, somnoros. 

Îi indicai numele satului, dar la auzul lui şoferul nu vru s-o 
pornească în ruptul capului. 

— E prea departe, nu merg netocmit. 

— lţi dau cât ceri... 

Fixă un preţ enorm şi zise: 

— Banii înainte! 

Zvârlii banii, pe care îi luă fără grabă. 

— Trebuie să cumpăr benzină, n-am de ajuns pentru un 
drum atât de lung. 

Colindarăm în căutarea benzinei, pe care nu o găseam, dar 
în cele din urmă reuşirăm să descoperim un depozit şi 
scularăm din somn pe negustor. Apoi pornirăm mai departe. 

Pe şoseaua care ducea spre ţinta mea, erau aşezate câteva 
localuri de noapte. În dreptul unuia din aceste localuri drumul 
era barat de câteva trăsuri aşezate în dezordine. Fuserăm 
nevoiţi să oprim maşina, pentru că nişte cheflii dăduseră 
naştere unui scandal enorm. Poliţia lipsea, astfel că scandalul 
luase proporţii de adevărat război. Zarva se iscase din cauza 
unei femei, pe care câţiva bărbaţi ameţiţi de băutură voiau 
s-o răpească altora, la fel de beţi. Femeia se afla în mijlocul 
beligeranţilor şi devenise o minge de fotbal, între pumnii lor. 
Ajunsese într-un hal îngrozitor, plină de praf şi de sânge şi cu 
rochia complet sfâşiată de sus până jos. Lacrimile şi vaietele 
ei nu le lua nimeni în seama. Toţi voiau s-o aibă şi trăgeau 
nebuneşte de ea, iar când o pierdeau din mâini, o loveau, de 
necaz, cu pumnii şi cu picioarele. 

Desigur că situaţia femeii, contribui să mărească 
indignarea mea. Sării din maşină şi începui să-mi fac loc 
printre chefilii până la victimă. Şoferul, inteligent, înţelese ce 
vreau să fac şi întoarse maşina. Apariţia mea printre 
beligeranţi îi puse în dilemă. Cine eram eu şi ce voiam?... 
Nepricepuţi dintr-o dată, mă cruţară, crezându-mă poliţist. 
Dar văzând că vreau să le răpesc prada, într-o clipă se uniră 
contra mea. Era însă prea târziu, femeia era la spatele meu şi 
primului care se apropie de mine îi trimisei un pumn atât de 
puternic în frunte, încât se prăbuşi. Ceilalţi se repeziră furioşi 

124 


spre mine.  Împinsei repede femeia în maşină şi 
întorcându-mă scosei revolverul. Cu arma în mână pe scara 
maşinii, strigai şoferului să pornească. Tot asaltul lor dădu 
greş. Dar femeia, rănită grav, leşinase în maşină. Singurul 
bine ce i-l mai puteam face, era s-o duc la spitalul din 
apropiere, fiindcă avea nevoie urgentă de îngrijiri medicale. 
Cine era, nu ţineam să ştiu, dar, când se trezi la spital, spuse 
că petrecând cu logodnicul ei la un local, s-a întâlnit acolo cu 
un fost logodnic al ei şi din asta a ieşit scandalul. Numele n-a 
voit să şi-l spună, temându-se să nu afle gazetarii. Era dintr-o 
familie din „lumea bună”, desigur!... 

Eu plecai să-mi îndeplinesc planul. 

Ce naiv eram! Şedeam în maşină şi mă întrebam dacă nu 
sunt nebun. Cum mă duceam să ucid un om, care nu merita 
jertfa vieţii mele?... Trebuia să renunţ la celelalte bucurii ca 
să intru în puşcărie?... 

Haida, de! îmi spuneam. 

„Nu-l voi ucide!...” 

Dar maşina mergea spre el. Dacă n-ar fi fost în drumul meu 
scandalul relatat mai sus, în care să-mi consum toată furia, în 
clipele acestea rivalul meu poate ar fi fost mort. Scandalul mă 
calmase. Eram atât de calm, încât zâmbeam gândindu-mă la 
furia ce mă cuprinsese cu puţin înainte. 

Să mă reîntorc la hotel? Parcă-mi era ruşine de mine. Nu, 
nu mă voi întoarce. Am să mă duc să-i stârnesc fiorul morţii, o 
clipă, şi-apoi să plec. Voiam să văd ce va face Corbu, când va 
da cu ochii de mine. Când ajunsei, sării din maşină, spunând 
şoferului să mă aştepte afară. Intrai grăbit în curte şi trecui 
prin faţa câtorva servitori care mă priveau înspăimântați. 
Sunt sigur că şi ei bănuiau, ca şi oamenii din satul meu, cine 
pusese foc casei mele. 

Urcai scările, intrai în coridor şi deschisei larg uşa 
sufrageriei. Corbu era acolo. Din noaptea în care mă vizitase 
la hotel, nu ne mai văzusem. Zărindu-mă, înlemni, cu ceaşca 
de lapte în mână. Mă apropiai de el, foarte calm, cu mâinile în 
buzunarele pardesiului. Intr-o mână strângeam, fără să mă 
simt emoţionat, revolverul. Zâmbeam. 

— Ai dormit bine, stimate domn? Ai dormit bine noaptea 
trecută? îl întrebai, batjocoritor. 

125 


Observând liniştea mea, prinse puţin curaj. Se ridică, 
tremurând atât de tare, încât ciocni linguriţa de ceaşca cu 
lapte pe care o mai ţinea în mână. 

— Bună ziua, vecine, zise el, linguşitor, ia loc!... 

Avea aerul că ar fi vrut să-mi întindă mâna, lucru care mă 
indigna. Mă apropiai, tot cu mâinile în buzunare, şi mă aplecai 
spre el deasupra mesei 

— Bestie!... scrâşnii eu. 

— Vai!... Cum?... În casa mea?... îndrugă el. 

Scosei o mână din buzunar şi izbii puternic cu pumnul în 
masă. 

— Bestie, am spus!... 

Când bătui cu pumnul în masă, se sperie atât de tare, că 
ceaşca îi sări din mână şi se sparse pe parchet. 

— Pentru ce ai dat foc casei mele? răcnii la dânsul. 

Era vânăt la faţă. Desigur că în gândul lui îşi lua rămas bun 
de la viaţă. Simţind că nu-l mai ţin picioarele, se lăsă moale 
pe un scaun, sprijinindu-şi capul într-o palmă. 

— Să-mi spui ce vrei de la mine! strigai. Imediat! Altfel va fi 
rău. Te-am tolerat destul. Pentru ce ai dat foc casei mele şi 
cum ai făcut asta? Ai răgaz un minut... 

Scosei revolverul şi-l pusei pe masă. In clipa aceea, furia 
îmi revenise din cauza laşităţii lui. Acest ticălos se împotrivea 
de câţiva ani forţei mele, acest ticălos pe care l-aş fi distrus 
de mult, dacă m-aş fi lăsat îndemnat să-i plătesc răul prin rău. 
Aveam mijloace pe care el nu le avea. Eu eram o forţă, pentru 
că bunătatea mea stârnise lacrimi de bucurie în ochii atâtor 
oameni, iar el era cu adevărat un nemernic, care nu făcea 
decât rău. Sărăcise un sat întreg, voia să mă sărăcească şi pe 
mine. Pe omul acesta voiam să-l pedepsesc acum pentru 
toate relele ce le făcuse. 

Dar hotărârea mea n-a durat decât o clipă, căci auzii în 
spate nişte paşi uşori. Întorsei capul să văd cine a intrat. Era 
Nina! 

Copila păşea surâzătoare. Nu zărisem pe masă tacâmul ei 
care o aştepta. 

— Buna dimineaţa, unchiule! gânguri ea. 

Aşa o învățase Gina să-mi zică. Luai revolverul repede şi-l 
băgai în buzunar. 

126 


— Ce bine ai făcut că ai venit, zise ea. Mi-era dor de tine. 
Mama nu e acasă. Închipuie-ţi cât dor mi-e de ea... 

Mă cuprinse de mijloc, nedumerită că tac. Aveam în suflet 
un amestec de duioşie, durere şi ură. O sărutai, tocmai când 
îmi porneau lacrimile din ochi. 

— De ce plângi? mă întrebă ea. 

Nu puteam scoate o vorbă, nici nu ştiam ce aveam de spus. 
Celălalt tăcea, rămas în aceeaşi poziţie. Ce se petrecea în 
mintea acestui om care nu cugetase omeneşte nici doua clipe 
în toată viaţa lui? 

Când fetiţa se aşeză pe genunchii mei şi-mi şterse ochii cu 
batista ei mică, zicându-mi mereu: „Taci, unchiule, taci!” el se 
ridică greoi şi rosti înfuriat: 

— Nina, să nu mai spui domnului: „unchiule”! 

Tresării. 

— Dar cum să-i spun? întrebă copila. 

— Să-i zici: „Tată!” 

Mă învinsese, ticălosul! 


Capitolul 17 


Timp de trei ani de zile, muncii fără întrerupere, iarnă şi 
vară. Realizasem tot ce îmi propusesem în gând să fac în 
satul meu. Mulţumisem şi pe ţărani. Când ferma mea era în 
plină funcţiune, când satul era în bună rânduială, când fiecare 
om îşi avea gospodăria împlinită, atunci începură vizitele 
oficialităților şi felicitările de rigoare. Sosi chiar un ministru. 
S-a vorbit şi-n Parlament despre satul meu. Îl numiră „sat 
model” şi-l dădură de exemplu pretutindeni. Recunosc că, 
fără înţelegerea ţăranilor, n-aş fi putut să realizez nimic. Ei 
m-au înţeles, spre binele lor, şi din august până în martie, 
timpul în care munca la câmp e tot mai puţină, consimţiră să 
muncească cu toţii alături de mine, zi cu zi. Am avut şi 
norocul câtorva veri frumoase, în care scosesem din câmp tot 
ce se putea scoate. N-a rămas petec de pământ pe care să 
nu-l cultivăm. Grâul nostru era de cea mai bună calitate şi-l 
vindeam din arie. Toţi banii ce-i scoteam îi întrebuinţam pe 
materialele necesare transformării satului. 

Astfel, după trei ani, nu mai era sătean care să nu aibă 
casă, curte cu toate pătulele şi coteţele trebuitoare, car cu 
boi, căruţă cu doi cai, vacă cu vițel şi câteva zeci de oi. Plus 
păsări de toate soiurile. Aveam o pădurice de brazi, pe care o 
mutarăm în sat, în aşa fel încât casele păreau aşezate într-o 
pădure. După aproape zece ani de la sosirea mea acolo, 
sănătatea ţăranilor era înfloritoare, încât micul spital înfiinţat 
în sat era mai totdeauna gol. De mai bine de cinci ani, nu se 
mai pomenea de pelagra€ care, prin împrejurimi, decima 
ţăranii. Pierise odată cu mămăliga, care nu mai apărea decât 
rar de tot. Despre „poşircă”” sau peştele sărat nu se mai 
pomenea. 

Deseori, veneau la noi oameni din alte sate care ne cereau 
desluşiri cum să facă şi ei tot ce vedeau aci. Despre ţăranii 


ê Boală provocată de lipsa din alimentaţie a unor vitamine și proteine, care 
se manifestă prin inflamaţia pielii, plăgi pe corp, tulburări gastrice și 
nervoase etc. 


7 Băutură alcoolică slabă și de proastă calitate. 
128 


din satul lui Corbu, nu mai vorbesc, aceia veneau unul câte 
unul şi se aşezau la noi. 

Mai târziu pavarăm satul, lărgirăm răspântiile ca să fie loc 
de promenadă; chiar şi cârciumile luară alt aspect şi erau 
populate numai la sărbători. Din primul an luă fiinţă o 
bibliotecă populară, unde oamenii căpătau cunoştinţe 
agricole ştiinţifice. Când flăcăii făceau horă în zilele de 
sărbătoare, era numai armonie şi politeţe între ei şi 
se-ntreceau a se mulţumi fiecare. 

Şi cât de uşor a fost!... Nu s-a cheltuit un ban de prisos în 
toate ce realizasem noi, doar o muncă sârguitoare şi cinstită. 
Sunt sigur că oamenii aceia erau fericiţi, Poate că şi eu. Gina, 
după pronunţarea divorţului, venise definitiv la mine. Copila 
fusese internată la un liceu particular în Bucureşti. În felul 
acesta o puteam vizita oricând. O îngrijeam numai noi, pentru 
că celălalt, deşi stăpânea întreaga avere a Ginei, nu se 
sinchisea de copil. Nu-l vedea decât rar. Chiar în timpul 
vacanţelor, renunţa de a-l lua acasă. Era tocmai ce doream şi 
noi. Avea însă aerul că ne făcea o concesie lăsându-ne 
copilul. Dar sub această bunătate mocnea ticăloşia lui!... Voia 
să ne umilească şi să mă speculeze. Eu trebuia să-i cedez mai 
departe, satisfăcându-i toate dorinţele, pentru ca să nu ne 
răpească copilul. Dacă cerea un plug cu aburi împrumut, i-l 
dam; dădeam tot, în aşa fel că, după doi ani, ajunseseră 
lucrurile că tot ce era al meu, îi aparţinea şi lui, fără să-l coste 
ceva. 

Totuşi, eram fericiţi! Fericirea ne-o aducea Nina, când 
apărea în casa noastră. Atunci, în jurul ei se făcea lumină, se 
descreţeau frunţile cele mai întunecate, era sărbătoare. 
Apărea viaţa, bucuria, sănătatea, tot, apărea Nina!... 

Dar şi atunci, ticălosul ştia să ne sfredelească inima cu 
câte-un fior. În toiul nopţii, apărea câte un servitor de-al lui: 

— M-a trimis boierul să iau acasă pe domnişoara!... 

Pas de te opune! Copilul meu era sclavul lui şi prin el ne 
robise pe toţi! 

Il ţinea acolo două zile, apoi ni-l trimitea înapoi. Copilul 
apărea slab şi trist. Trebuia să plângă tot timpul pentru ca să-l 
înduplece pe ticălos să-i dea drumul. 

Am cheltuit mulţi bani, pentru ca să-l înving şi să-mi 

129 


eliberez copilul. N-am izbutit, însă. Legea!... Toţi mă 
amenințau cu legea. Şi astfel, drămuirăm zi cu zi, an cu an, 
stropul de fericire, căutând să-l economisim, veşnic amenin- 
tati, veşnic hărţuiţi, trei fiinţe fără noroc. Ne iubeam unul pe 
altul, ne strângeam cot la cot, înfrăţiţi prin suferinţă, cu 
speranţa în zilele care vor veni, jinduind după o libertate 
adevărată. 

„Mâine!” era ruga noastră: „mâine!” când va fi altfel; 
„mâine!” fericirea noastră va fi fericire, ochii noştri nu vor mai 
lăcrima! 

Dar ne-am fi mulţumit, dacă răul ar fi stat pe loc. Se stinse 
însă şi lumina acestei palide fericiri iar aripa morţii, 
desfăcându-se haină, acoperi sub ea o fiinţa care ne era 
dragă. 


Capitolul 18 


A murit Gina... 

Era în primăvara anului una mie nouă sute şaptesprezece, 
când Gina muri. Alături de mormântul mamei mele, mai 
adăugai unul, tot atât de scump. Murise din cauza unei 
naşteri timpurii. 

Maternitatea! Această dumnezeiască sarcină, pentru care 
femeile uneori îşi dau viaţa!... Maternitatea este cel mai 
sublim lucru, cel mai groaznic chin, care ridică femeia mai 
presus de orice respect. În faţa femeii, care-şi dă viaţa aşa de 
senin pentru viaţa altuia, ar trebui să se închine toată măreţia 
omenească. Nimic nu poate fi mai sublim decât 
femeia-mamă. E tot ce poate fi cu adevărat dumnezeiesc! 

Nici nu vreau să cred, cel puţin în clipele acestea, că există 
oameni care chinuiesc femeia-mamă. Nu, nu se întâmplă pe 
pământ asemenea bestialităţi! 

Chiar povestea mamei mele n-o cred, sunt gata să 
presupun mai curând că e un produs al fanteziei mele, robită 
situaţiei în care mă aflu azi, - toată povestea narată până aici. 
N-a existat nici tatăl meu, nici Alexe Corbu care o chinuia pe 
Gina, nici Silvia, nici mama, nimeni, nimeni! Toate sunt 
fantasmagorii. 

Ah, sărmana Gina! Totdeauna spunea: 

— Să ne privim ochii cât mai mult, acum când îi avem, 
poate vreodată... cine ştie! 

Când a murit, a adăugat: 

— Dacă n-ar fi copilul, ţi-aş spune: Hai cu mine, mi-e greu 
fără tine, chiar în cer! 

A murit foarte simplu: ne-a împreunat mâinile, mie şi Ninei 
şi ne-a spus: 

— Trăiţi astfel! 

Atunci Nina mai era un copil, terminase tocmai liceul. Când 
a murit Gina, erau vreo şase luni de la moartea tatălui ei. Paul 
era de mult însurat şi avea copii mărişori. Ticălosul, vecinul 
meu Corbu, devenise cel mai bogat om din împrejurimi, dar şi 
cel mai avar care se pomenise vreodată. 

Un singur frate de suferinţă şi de nenoroc aveam în sat: 
moş Pârvu. Era un om năpăstuit de soartă, lovit crunt în ce 

131 


avea mai drag. Cei şase copii îi muriseră rând pe rând în curs 
de patru ani. Avusese patru băieţi care, la un an, doi, după ce 
se căpătuiau, când se vedeau şi ei în rostul lor, cădeau la pat 
tuberculoşi. Fetele la fel. Vindea moş Pârvu până nu mai avea 
ce, ca să poată lecui copiii. Rămăsese în sapă de lemn şi 
albise înainte de vreme. 

Moş Pârvu era un om mândru, încrezător în sine şi la toate 
loviturile rămânea tot mândru. Nu se încumeta nimeni să-i 
vină în ajutor, pentru că se ştia că dânsul n-ar fi primit mila 
nimănui. Avea braţe puternice, voinţă dârză şi credinţa. Faţa 
lui adânc brăzdată de nevoi era tot senină. 

„Domnul a dat, Domnul a luat”, spunea el, apoi privea 
încântat spre cer. Ultimul mort în familie a fost baba Aristiţa, 
nevastă-sa. Bătrâna, n-a putut să îndure mult timp loviturile. 

In dimineaţa când a murit nevastă-sa, deschisei fereastra 
şi-l văzui în curte, zdrobit. Şedea pe o buturugă de lemn, cu 
capul în palme. Ştiam că e secătuit de cea mai mică bucata 
de pământ ce-o mai avusese. Eu îl ajutasem cu mulţi bani, 
încă de când trăia Gina. Ştiam că nu primea de milă şi atunci 
i-am dat cu împrumut. Când îl văzui în curte mi-am închipuit 
că-l lovise altă nenorocire, dar cea din urmă. Nina era acasă, 
în vacanţă şi o chemai să-i povestesc de moş Pârvu. Fata mea 
avea o inimă foarte miloasă şi, cum îl văzu, se duse la el, în 
curte. 

— Ce-i, moş Pârvule, alt necaz? îl întrebă. 

— Alt necaz, domnişoară! Mi-a murit bătrâna... 

Şi-atunci îl văzui pentru prima dată pe omul acela 
plângând. 

— Nu mai plânge, moş Pârvu! 

— Cum să nu plâng, taică, dacă se duse şi ea? Acu ce mai 
fac?... Casă n-am, vite n-am, pământ n-am!... O vacă mai 
avusei şi mă dusei cu ea la târg de-o vândui şi, de înăcrit ce 
fusei, pierdui banii pe drum. 

Atunci se sculă să plece. 

— Ai tu, moş Pârvu, cu ce să-ţi îngropi femeia? 

— Nu am, tăiculiţă. 

— Şi atunci ce-ai să faci? 

— Oi lua şi eu talerul de coadă. 

Nina începu să plângă. 

132 


— Moş Pârvule, nu pleca! strigai eu de la fereastră. 

Mă dusei jos în curte şi-i întinsei o suta de lei 

— Şi încă o sută de la mine, strigă Nina, dând fuga în casă 
să aducă banii. 

De atunci moş Pârvu se mută în curtea mea cu totul. 

Mai târziu, aflai un fapt care era aproape de necrezut: vaca, 
ultima pe care o mai avusese moş Pârvu, nu o vânduse la 
târg, ci lui Corbu, la mine nu voise să vină cu ea de teamă că 
n-am să i-o primesc. Dar cei şaizeci de lei ce-i luase pe ea Îi 
pierduse chiar în curtea lui Corbu. Cei trei servitori care erau 
în curte jurară cu lacrimi în ochi că n-au găsit banii şi moş 
Pârvu se-ncredea în vorba lor. Dar cine i-a găsit atunci? Oricât 
de ticălos îl credeam pe Corbu, dar ca să fure bani unui om 
atât de nenorocit, nu-l socoteam în stare. Mai târziu însă unul 
din argaţii lui Corbu, care fusese angajat la mine, jură pe 
copiii lui, în faţa lui moş Pârvu, că banii tot fostul lui stăpân i-a 
găsit, dar n-a vrut să-i înapoieze. 

Aşa voia Corbu să facă avere! La câtva timp după moartea 
Ginei, am fost nevoit să mă sfătuiesc cu Paul şi cu mama lui 
în privinţa copilului meu. Corbu ţinea din nou să pună mâna 
pe averea mea. Pusese chestiunea clar; ori copilul, ori averea! 
Nina şi aşa se împăca greu cu lipsa mamei sale şi singura ei 
fericire eram eu, căci la fiecare pas ne îmbrăţişam 
încurajându-ne unul pe altul. 

Mă mândream cu copilul meu. Nina era frumoasă. Era atât 
de frumoasă că nu răspândea numai admiraţie, ci şi respect. 
Şi cât de mult doream să-i asigur o fericire adevărată! După 
toate chinurile noastre, ea trebuia să plătească din plin 
fericirea care ne lipsea nouă. Eu nu suferisem în viaţa mea, 
economisisem doar fericirea, pentru viitorul fetei mele. 

De vreo două ori, Corbu căută să-mi interzică vizitele la 
internatul unde se afla Nina. Voia să-şi impună paternitatea 
oficiala. Toata lumea a râs, pentru că asemănarea copilului cu 
mine era prea mare. 

Scrisei din nou lui Paul. Mă pomenii cu el furios la culme. 

— Să mergi cu mine! striga dânsul. 

— Unde? 

— La Corbu. 

Când ne găsirăm în faţa acestuia, Paul îl zise: 

133 


— M-am hotărât să intru eu în joc şi dacă nu te-astâmperi, 
te-aşteaptă ceva rău. Dacă nu laşi drum liber acestui om 
către copilul lui, nu mai scapi cu viaţă din mâna mea. 

Atunci s-a supus. 


Capitolul 19 


În prima săptămână a vacanței din vara aceea, plecai cu 
Nina în străinătate. Merserăm în Elveţia, singura ţară din 
Europa centrală care nu intrase în război. Plecai pentru 
sănătatea Ninei, pe care pierderea mamei sale o îndurerase; 
mă gândeam s-o îndepărtez câtva timp de acele locuri care îi 
ţineau vie marea durere. Mă hotărâsem să stau toată vacanţa 
acolo. Frumuseţea pământului acela era făcută anume pentru 
cicatrizarea rănilor sufleteşti. Nici nu m-am gândit o clipă să 
consult un medic pentru sănătatea Ninei. Din prima zi, 
sufletul ei s-a reîmprospătat. 

Cât de mândru mă simţeam cu ea la braţ, pe când toată 
lumea o admira! Nu a fost om care să nu ghicească: tatăl cu 
fiica! 

Când ne duceam în excursie pe vârfurile munţilor, acolo, 
sus de tot, unde ni se părea că mai e o palmă până la cer, 
Nina gemea, ridicând braţele spre piscurile neumblate: 

— Mamă! 

Rămâneam în loc, mut, cu gândul la Gina. Era atâta 
credinţă în vocea Ninei, când spunea: „Mamă!” încât călăuza 
care nu ne cunoştea limba, rămânea înduioşat. 

„Scumpa mea mamă!” se ruga Nina, şi parcă dorea să se 
deschidă cerul. 

— Când mă urc pe munţi, am impresia că ne urcăm la 
mama!... spunea ea. 

Eu eram mulţumit de salvarea copilului. 

După aproape două luni primii o scrisoare de la Paul care 
mă chema acasă urgent, întrucât războiul trebuia să se 
deschidă şi la noi. 

— Ai să te duci şi tu în război? mă întrebă Nina. 

— Da, fata mea, îi răspunsei. 

— Dar eu cum rămân atunci? 

Era o întrebare grozavă. Cum va rămâne Nina, fără mine şi 
fără Paul? lată o chestiune la care nu puteam răspunde fără 
s-o îngrozesc. 

— Vom vedea, Nina, n-ai să rămâi tu fără nici un rost. Să ne 
întoarcem în ţară şi acolo o să aranjăm cum va fi mai bine. O 
să rămâi doar cu bunica. 

135 


— Dar omul acela rău pleacă? 

— Toată lumea merge la război, afară de femei şi copii. 

— Ce bine va fi fără el! Dacă ai rămâne şi tu ar fi şi mai 
bine. 

— Asta nu se poate. Deprinde-te cu gândul ăsta. 

— Nu, nu vreau să te duci, ai să rămâi! 

Plecarăm tocmai la timp, pentru că în ziua când am ajuns în 
Bucureşti, războiul era declarat. În gară ne aştepta Paul. În 
oraş lumea forfotea, emoţionată. Declararea războiului 
scosese tot poporul în stradă. 

— Ce se aude? întrebai pe Paul. 

— Toate bune, dacă n-ar fi războiul. Armatele noastre au 
trecut munţii, trebuie să ne prezentăm şi noi. 

O duserăm pe Nina la hotelul unde trăsese Paul cu soţia. O 
lăsarăm acolo şi ieşirăm ca să putem discuta în linişte. 

Pe străzi, studenţimea urla satisfăcută. Lumea părea că 
primise cu sânge rece hotărârea intrării în acţiune a 
României. 

— Ce facem cu fata? întrebai pe Paul, când ne găsirăm în 
stradă. 

— O ducem la mama mea, acolo va fi mai bine ca oriunde. 

Lucrul era stabilit: la masă comunicai Ninei ce hotărâsem. 

— Ah, nu pot sta nicăieri fără tine strigă ea. Nu te duce, 
rămâi acasă! 

Toată ziua şi seara nu mă lăsă o clipă singur, voia să fie cât 
mai mult cu mine, ultimele clipe până la despărţire. Paul 
susţinea că trebuie să plecăm chiar în seara aceea, dar Nina 
se împotrivi, strigând mereu: 

— Tăticul meu bun, nu vreau să te duci! Nu vreau să te 
duci! 

Veni mama lui Paul şi atunci se mai linişti puţin. Bătrâna 
hotări să locuiască toţi la mine la ţară, unde, după câteva zile, 
va veni şi nevasta lui Paul, cu cei doi copii ai lor. 
Administratorul meu era un om bătrân şi nemobilizabil. In el 
aveam toată încrederea. De asemenea, nu plecau la război 
nici primarul, nici perceptorul. 

De Corbu nu mi-era teamă, pentru că ştiam că nici el nu va 
rămâne acasă. 

Plecai la regiment, împreună cu Paul. De acolo scriam zilnic 

136 


Ninei şi primeam regulat scrisori de la ea. În fiecare scrisoare 
o asiguram că sunt sănătos şi că războiul avea să se termine 
mai curând de cât speram. Realitatea era însă că ne 
pregăteam de plecare pe front. Nu mă temeam pentru mine, 
cât mă temeam de soarta copilului meu. Pentru mine, viaţa, 
după ce o pierdusem pe Silvia, pe mama şi-n urmă pe Gina, 
nu mai avea nici o valoare. Renunţasem la toate visurile mele 
în afară de cel mai scump: fericirea copilului. Avere îi 
lăsasem, în cazul când nu mă mai reîntorceam de acolo unde 
ne pregăteam să ne ducem. Testamentul îl lăsasem doamnei 
Ivăneanu, care ar fi urmat să conducă totul până la majoratul 
copilului. 

Dar mă temeam de celălalt, veşnicul celălalt... care, ori 
unde ar fi fost, rămânea omul primejdios. Nu mă temeam că o 
să pună stăpânire pe averea mea, ci pe copilul meu, pe 
sufletul copilului meu. 

Dar, o scrisoare sosită lui Paul, anunţa o sentinţă criminală: 

„Corbu a rămas acasă. Nu ştiu prin ce împrejurare.” 


Altă scrisoare de la Nina, îmi reproşa: 

„Dacă ai fi vrut, ai fi putut să aranjezi şi tu aşa fel ca să 
rămâi acasă. 

Dacă ai fi vrut!” 


Ah, pământ, pământ! 

Într-o noapte pornirăm la atac. În a treia noapte veni un 
glonţ, poate că a fost glonţul fericirii, pentru că mi se opri 
într-un genunchi. Eram cu faţa spre soarele din zorii zilei când 
mă luară brancardierii; mă gândeam la Nina. La poalele 
munţilor Braşovului ambulanţa mă transportă în trenul de 
Bucureşti. Când auzii pe un doctor hotărând trimiterea mea în 
capitală, lacrimile de durere deveniră lacrimi de fericire. 

Astfel Nina mă revăzu pe negânidite. 

Trăirăm cele mai frumoase zile din viaţa noastră, pentru că 
au fost cele din urmă. 

Plecai din nou când mă făcui bine după o lună jumătate. 
Era în ajun de a intra nemţii în Bucureşti. De data aceasta, 
regimentul meu nu se mai afla unde îl lăsasem; decimat, se 
retrăsese spre Moldova şi-l găsii cu mare greutate. Paul era 

137 


sănătos. Rămăsesem cu genunchiul înţepenit şi din cauza 
aceasta fusei repartizat serviciului sedentar. Din avântul pe 
care-l lăsasem între camarazii din regiment la plecare, găsii o 
teamă amestecată cu jale. Se cuibăriseră germenii disperării. 
Toate atacurile ce se dădeau aduceau după ele prăpădul. 
Intr-o noapte, cineva strigă plângând: „A căzut Bucureştiul! 
„.” E de prisos să mai descriu durerea ce ne cuprinse pe toţi. 

Intr-o zi mă pomenii pe neaşteptate cu Paul. Plecase de trei 
săptămâni pe front şi se reîntorsese pentru a încărca nişte 
armament. Cu prilejul acesta primise şi gradul de plutonier. 

— Am găsit o scrisoare de la mama, venită în lipsa mea, 
zise el. Imi scrie că sunt foarte bine dar, deşi toţi bărbaţii au 
plecat când să intre nemţii, Corbu a rămas mai departe acolo. 

De câte ori primeam câte o veste, trebuia să fie şi un „dar” 
Corbu rămăsese acasă... Am încrucişat braţele şi am rămas 
pe gânduri. Era o situaţie de nesuferit. Orice efort era inutil. 

— Poate nu va ieşi nimic din toate acestea, continuă Paul. 
Peste o săptămână vom da un atac mare, care se pregăteşte. 
Nu ştiu care-mi va fi soarta. Pentru orice eventualitate, îţi las 
acest plic, pe care-l vei deschide acasă, de faţă cu mama. 

Mă cuprinse o durere şi mai mare. Plângânăd, îl strânsei în 
braţe. 

— Paul! Nu te gândi că are să se întâmple ceva. Doresc din 
tot sufletul să te întorci. Eşti singurul meu sprijin aci. 

— Dragul meu, dragostea ta o cunosc. Totdeauna am avut 
pentru tine numai respect. Îţi declar că te-am iubit ca pe 
fratele meu. Dacă te-am supărat vreodată... iartă-mă! 

— Paul! - strigai - dar eu sunt acela care trebuie să-ţi cer 
iertare... 

— Nu. Tu ai fost om totdeauna... 

Mă îmbrăţişă şi plecă. 

Regimentul a fost distrus complet. Muri şi Paul, într-un 
spital, cu amândouă picioarele retezate. Primii ştirea, 
împreună cu tot ce se găsise la el şi cu ordinul de zi, prin care 
fusese decorat pentru acte de eroism făcute pe câmpul de 
luptă. 

Deci, din ce în ce mai singur. Reintrai şi eu în spital, pentru 
că rana de la piciorul meu se agravase. După două luni ieşii 
de acolo, purtând în buzunarul vestonului un carnet de invalid 

138 


şi pe piept o distincţie. Mă retrasei de atunci într-un cămin de 
invalizi din fundul Moldovei. Acolo trăiam cu speranţa. 

Incercai să fac un schimb de corespondenţă cu cei de 
acasă, prin mijlocirea Crucii Roşii elveţiene. Îmi reamintisem 
de gazda la care am stat acolo două luni cu Nina. Ideea a fost 
fericită. Primii după aproape şase luni o scrisoare în care citii 
numai două cuvinte: „Suntem bine”. 

Dar nu-mi era de ajuns. Repetai stratagema întrebând cu 
deosebire ce face Nina. Voiam ştiri anume despre ea. Primii 
un răspuns mai lung, chiar din partea Crucii Roşii 
oblăduitoare: 

„Domnule, 

Domnişoara Nina Corbu vă răspunde la toate scrisorile, că 
se simte foarte bine alături de tatăl ei.” 


Atât!... Cum?!... Numai atât? Cei de la Crucea Roşie, în 
bunătatea lor, credeau că era suficient să mă liniştesc. A fost 
suficient ca să rămân înfiorat de un gând, şi anume acela că 
Nina se simţea „foarte bine”, alături de tatăl ei. Ce căuta ea la 
omul acela, când o lăsasem cu bunică-sa la mine acasă? Şi - 
despre ce fericire era vorba în scrisoarea aceea? 

Ziua şi noaptea îmi puneam sute de întrebări şi nu-mi 
găseam astâmpăr nici o clipă. 


Capitolul 20 


Veni pacea între popoarele ce se războiseră. 

Cu toată nerăbdarea de a fi mai curând acasă, în treacăt 
mă oprii şi pe la mormântul lui Paul. Simţeam că numai 
văzându-i mormântul, voi avea un pic din sprijinul lui, pe 
care-l pierdusem. 


Paul lvăneanu 
Plutonier 
MORT PENTRU PATRIE 


Sărmanul Paul!... El nu ştie că trei zile mai târziu aveam să 
îl invidiez sincer. Da, mi-a părut rău că am avut norocul să mă 
reîntorc la ai mei. 

„La ai mei!...” 

Ce formulă stupidă!... Cine mai era „al meu”, dacă copilul 
meu scump mă părăsise în lipsa mea, şi dacă sătenii, care 
profitaseră de bunătatea mea, mă părăsiseră şi ei? 

Când am intrat în sat era seară. Mă schimbasem mult; 
aveam barbă şi părul de la frunte îmi era încărunţit. Eram 
slab. Mergeam cu pasul îngreuiat de piciorul care mi-era 
teapăn, pe şoseaua din mijlocul satului. Nu se mai vedea în 
sat nici urmă de frumuseţile pe care le lăsasem cu doi ani 
înainte. Priveam cu tristeţe casele în paragină. Mă oprii în 
dreptul unui singur pom ce mai rămăsese pe şosea. Înflorea, 
sărmanul, ca o rază de speranţă stearpă, într-un suflet amărât 
şi neliniştit cum era al meu. Revăzui totul, recunoscui de 
departe casa mea cu turla de aramă, devastată. Revăzuli 
pridvorul casei, de unde Gina mă striga uneori, zburdalnică, 
arătându-mi copilul pe care-l ţinea în braţe. Cât aş fi dat să-i 
mai pot spune şi acum cuvintele pe care i le spuneam atunci: 
„Gina ia seama, să nu cadă copilul în prăpastie!” 

Lângă casa noastră se deschidea gura unei văi pe care o 
numeam „prăpastie”. 

In momentul acela se ivi un om, pe care cu greu ÎI 
recunoscui. Era primarul. Se schimbase şi el mult de tot. 

Războiul săpase brazde adânci pe figura lui. 

Mă înseninai de bucurie, văzând primul om cumsecade din 

140 


satul meu. 

— Ce mai faci? Îl întrebai. Nu mă mai cunoşti? 

Primarul rămase câteva clipe gânditor, apoi, dând din cap, 
zise fără nici o bucurie: 

— A!... dumneata eşti? 

Nu sfârşi bine vorba că-mi şi întoarse spatele, pierind cu o 
grabă nebănuită. 

Rămasei în drum, privind mult în urma lui. Sa fie bolnav 
oare? Nu, nu era bolnav! Altceva s-a întâmplat... altceva. 
Pornii cu graba spre casă şi nu mă mai oprii în drum. Toţi 
oamenii pe care îi întâlnii aveau aceeaşi privire din ochii 
primarului. 

„Întăreşte-te, suflet chinuit!” îmi ziceam. 

Nu puteam trece prin faţa cimitirului fără să intru. Aveam 
acolo două fiinţe scumpe. Şi-aci primii o lovitură. Mormântul 
mamei mele aproape că nu se mai cunoştea. Al Ginei era 
ceva mai îngrijit. Atunci am înţeles adevărul complet: eram 
părăsit de toţi. 

Ce se întâmplase în lipsa mea? De ce femeile din sat, care 
erau îndatorate faţă de mama mea, au neglijat mormântul, pe 
care singure juraseră că-l vor îngriji? 

Întreg satul mă părăsise... 

Am pus mâna pe piept deasupra inimii şi am spus: 
„Opreşte-te, nu te mai agita! Rămâi rece, sunt lovituri pe care 
le-ai mai simţit. Închide-te, sărmană inimă, în durerea ta, din 
care ai evadat o clipă!” 

Mi-aduc aminte... La vreo două săptămâni după plecarea 
Silviei, am primit o scrisoare de la ea, în care îmi spunea: „Am 
plecat ştiindu-te fericit. Având o familie şi fiind recunoscut de 
un om ca fiul său, tu nu mai ai de suferit şi nici nu mai ai 
nevoie de apărarea mea. Nu mai eşti un bastard, ci om ca toţi 
oamenii.” 

Aşa scria Silvia... Dar ea nu credea că eu puteam rămâne 
mai departe înfierat şi că pe oamenii din jurul meu îi 
cumpărasem cu bunătatea mea. Ce înseamnă amnistia 
pentru un om care ani de zile a purtat la mâini cătuşe 
zimţuite? Numele lui tot „puşcăriaşul” va rămâne. Morala 
publică nu uită! 

Eram în curte, stăteam în faţa lui moş Pârvu. Moş Pârvul!... 

141 


Primul care mă-nţelesese şi trăise o viaţă lungă, pentru ca să 
poată rămâne, la urmă, ultimul cu această credinţă. Mă 
aşteptase cu o singura dorinţă: de a-mi povesti şi apoi să 
moară. Vorbea gâfâind, încet şi rar, sub povara anilor săi. 

De când vorbea? De o oră, de două, de trei? Dar el vorbea 
şi eu îl ascultam, înfrânt şi potolit, de parcă ascultam un basm 
înfiorător. Nu mai vedeam nimic, nici casa ruinată şi jefuită, 
nici grădina părăginită, nici curtea stearpă, poate nici pe moş 
Pârvu care vorbea: 

— S-au dus toţi, boierule! A venit într-o zi boierul cel 
spurcat şi a zis fetei matale: 

„— Ce mai stai tu în casa omului ăluia murdar?... Ce n-ai 
casă, n-ai masă? Tu ştii cine a fost ăla?... Tu ştii că e un ăla! 
...” Nu Ştiu cum i-a zis, că toată lumea ştie, numai eu nu l-am 
putut băga în cap. „Tu ştii, cine a fost spurcata aia de 
mamă-sa? Una d-alea că mi-e ruşine să spun!...” Mi-e greu 
când mă gândesc la coana mare, sărmana! Şi fata matale 
plângea, iar el de zor o mustra şi o învăţa tot de rău. „Hai 
acasă!... spunea diavolul - hai! Am nevoie de tine, ca să-mi 
cinsteşti casa faţă de musafirii mari pe care îi am”. Ţin minte, 
boierule, că spre seară au venit trei nemți chipeşi şi au 
cotrobăit prin toate odăile şi spuneau: „Aci, biroul colonelului; 
aci, comandatura; aci garda!...” şi-apoi câte şi mai câte. Pe 
urmă au plecat cu toţii, râzând; fata matale era în mijlocul lor, 
râdea şi ea, cu toate că avea ochii plânşi. A doua zi au venit o 
puzderie de nemți şi au pus stăpânire pe casa matale. Au ucis 
vitele; au ucis orătăniile toate din coteţe; şi au mâncat şi au 
băut, zi şi noapte. Ţi le spun, boierule, că de-aia mi-a lungit 
Dumnezeu zilele de-am trăit până acum, ca să-ţi spun tot, 
boierule... că am mâncat pâinea matale şi eu de la dumneata 
numai bine am văzut, ca şi toţi oamenii din sat. Dar şi ei s-au 
dat cu dracul, boierule, cu dracul, că spuneau că nu vor să 
mai audă de matale; că mai bine ar fi să te ierte Dumnezeu 
pe unde îi fi, fiindcă dumneata nu eşti om ca toţi oamenii, 
eşti... nu pot să zic, cum spunea „măgarul”; şi că mama 
dumitale a fost rea... Dar, bun e ăl de sus, boierule!... Or 
pleca, ei nemţii, şi-om rămâne iar noi, singuri, ca să ne jude- 
căm... Că nu cred ca să lase statul pe blestematul ăla, care a 
sărăcit lumea! Spurcatul! A sărăcit femeile, îndemnându-le să 

142 


vândă totul la duşmani. Ce-o fi având în sufletul lui, de-i are 
aşa negru? Cum a venit aci, nici soacra matale n-a mai fost 
femeie de treabă; nici cucoana boierului Paul; nimeni, nimeni, 
nici măcar nevasta logofătului, muiere cu trei copii... S-o fi 
văzut, blestemata, cum se agaţă de gâtul veneticilor, de 
parcă ar fi fost de-ai noştri. Făcea, boierule, ce vedea şi ea la 
cucoana, iar eu îţi spun matale, că de atâta vreme te-adăst să 
vii, să-mi descarc sufletul, că nimănui nu am cutezat să mă 
plâng... Toţi se blestemăţiseră. 

Aşa îmi vorbise moş Pârvu o noapte întreagă. La ziuă, am 
căzut într-un somn adânc. 

Zilele ce au urmat au fost tot mai triste; de atunci am intrat 
în cea mai grozavă parte a vieţii mele. N-am vorbit cu nimeni, 
i-am lăsat pe toţi deoparte. Se dusese zvonul că m-am 
reîntors; atunci veniră diferiţi oameni, cu felurite propuneri, 
ca să intensificăm munca pentru producţia alimentelor care 
lipseau cu desăvârşire. Refuzai. Mi-era sufletul beteag, ca şi 
piciorul. Ce-aş mai putea face aşa? Rămăsei în casă, surd la 
toate ce se întâmplau. 

Veni o noapte în care dispărură toţi nemţii. Nu mai rămase 
după ei decât o amintire urâtă. Moş Pârvu mă informa despre 
toate. La două zile după plecarea nemților, dânsul veni roşu la 
faţă de bucurie, strigând: 

— Boierule, veste bună! 

— Ce veste, moş Pârvule? 

Atunci faţa lui se-ntristă subit: 

— Să mă ierte Dumnezeu că m-am bucurat de nenorocirea 
unui om; am făcut-o fără voia mea; oamenii l-au ucis azi 
noapte pe boierul Corbu, cu furcile, pe câmp. 

Poate dacă eram altfel, vestea m-ar fi bucurat. Aşa cum 
eram atunci, am răspuns cu privirea aţintită în pământ. 

— Fiecare om îşi primeşte pedeapsa cuvenită, moş Pârvule, 
îi zisei. 

— E drept, boierule! 

Dar bătrânul nu pleca, sta-n loc pironit şi trist. Vedeam că 
mai are ceva de apus. Orice ar fi fost, tot rece rămâneam. 

— Spune-mi mai departe, moş Pârvule! 

— Boierule, fata matale... 

l-o luai înainte: 

143 


— A murit şi ea. 

— Nu, boierule, mai rău: a născut un copil... 

Vestea asta mă înfioră, dar numai o clipă, căci inima nu-mi 
mai era slobodă ca să mai sângereze, rămăsei calm. 

— Blestem de la Dumnezeu, boierule! 

— Aşa, moş Pârvule, blestem de la Dumnezeu. 

Imi spusei: Dacă Nina nu se gândise să vină acasă la 
sosirea mea, desigur că era solidară cu ticăloşiile tatălui ei 
oficial, deci mă ura şi ea, ca şi el. Ce puteam să fac eu? Să 
urlu? Să ucid oameni? Nu! Nu! Vorba lui moş Pârvu: blestem! 

Nina nu mai era copil mic, ca să o îndrept de la greşeli, 
stăpânind-o cu forţa; era femeie în toată firea, putea să 
judece şi să hotărască. Dacă ea hotărâse şi rămăsese la 
celălalt... 

Un singur gând mă înfiora: Calvarul femeilor... Rămasă 
singură, Nina să nu cadă din ce în ce mai rău. Eu eram hulit 
de lume şi de ea... Sufeream? Da, sufeream. Cine poate să 
ştie cât venin se aduna în sufletul meu, când primeam diferite 
informaţii despre Nina? Deasupra oricărei prejudecăţi 
omeneşti era copilul meu. Dar ce puteam să fac? Eu nu mai 
aveam avântul şi braţele tinereşti; eram un om îmbătrânit 
înainte de timp; un învins al soartei, un deznădăjduit. 

Ce puteam să mai fac fără avânt şi fără puteri? 


144 


Capitolul 21 


Timp de un an trimisei mereu pe moş Pârvu să afle de 
soarta Ninei. Dispăruse din ziua din care o chemasem acasă. 
Orice părinte cu mintea întreagă nu poate să-şi lase copilul pe 
drumuri, când greşeşte. Atâta putere trebuia să mai am. Dar 
ea m-a respins, comunicându-mi că, fiind majoră, socoteşte 
că-şi poate lua orice libertate. 

Cu ţăranii nu mai aveam nici o legătură de prietenie, nici 
nu voiam să ştiu dacă urmau sau nu să mă dispreţuiască. Îmi 
era teamă de orice şi nici încredere în ei nu mai aveam. 

Intr-o zi, moş Pârvu, care cu toata bătrâneţea lui era mai 
inimos decât mine, izbucni din nou: 

— Boierule, să mă bată Dumnezeu dacă pot să mai tac, nu 
mă mai rabdă inima! 

— Vorbeşte, moş Pârvule! îl îndemnai. 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate... Ştiu că ai suflet bun, uite 
despre ce este vorba: ştii că fata matale are un copil... 

— Ştiu... 

— L-a năpustit în sat, la o femeie, de când s-a dus. Moare 
copilul, boierule... şi e păcat... sânge din sângele matale... 

— Să-l luăm şi să-l ducem la azil în oraş, că e păcat, cum 
bine zici. 

— Aşa, boierule! 

Internai copilul la un azil din Bucureşti După ce terminai cu 
toate formalităţile, mă întorsei. La două zile, găsii, într-o 
dimineaţă, pe moş Pârvu mort în patul lui. S-a dus şi el, 
ultimul! Presimţise moartea, căci se îmbrăcase cu primeneli 
curate şi avusese grijă să-şi aprindă candela la căpătâi. 
Murise împăcat, după ce făcuse pentru fiecare câte ceva. Nu 
mai avea pentru ce trăi. Sărmanul moş Pârvu! El n-a uitat 
niciodată de copilul gingaş, care l-a întrebat odată, când 
nenorocirile se abătuseră peste capul lui: „Ai tu, moş Pârvule, 
cu ce să-ţi îngropi femeia?” 

Cu câtă sfinţenie vorbea de momentul acela! 

Cu el pierise ultima inimă omenească, pentru care mai 
rămâneam pe meleagurile acelea. Ce aveam să mai caut 
acolo? 

Plecai. 

145 


Veni reforma agrară şi aceiaşi ţărani, pe care îi îndrăgisem 
timp de douăzeci de ani, se repeziră ca nişte corbi asupra 
pământului meu, gata să mă ucidă la prima împotrivire. 

Tot restul ce-mi mai rămăsese îl vândui. 

Intr-o dimineaţă, după ce trimisesem totul înainte, plecai şi 
eu. Nici un ochi nu m-a petrecut la lumina zilei, nici o mâna 
nu m-a salutat. 

Sus pe deal am oprit trăsura şi am mai privit odată 
împrejur. Am revăzut totul pentru ultima oară. Revăzui satul 
pe care-l găsisem la venirea mea, acelaşi sat urât... Toate 
transformările făcute de mine se năruiseră, de parcă 
plecaseră odată cu mine. Cu ochii umezi revăzui fiecare colţ 
de câmpie ce-mi fusese drag. Hăt, departe de tot, era batoza 
de treierat, acolo unde prima dată am împărţit grâul cu ţăranii 
conform înţelegerii. 

Parcă mă revedeam tolănit pe paie, când cel de pe batoză 
a strigat: „Gata!” Când batoza a pufăit ca un sclav trudit şi 
cum toţi oamenii aşteptau nerăbdători să vadă dreptatea ce 
aveam s-o fac... Atunci... atunci, trăia Gina... 

Revăzui casa mea; în depărtare, revăzui casa familiei 
Ivăneanu şi colnicul pe care am sărutat-o pentru prima oară 
pe Gina. Şi parcă o vedeam cum mă întreabă zâmbind: „De 
ce oftezi?” 

Cum să nu fi oftat, când în mine mocnea jarul unei dureri 
nesfârşite! 

Şi totuşi continuai a trăi mai departe, învins de soartă, 
învins de oameni, învins de propria mea fiinţă. Nu mai aveam 
nici o credinţă, nici un vis. Trăiam ca un om fără avânt, fără 
viaţă, ca o umbră a Eu-lui meu. 

Uneori simţeam că inima-mi tresare la vreo amintire, dar 
numai o clipă, pentru ca apoi să recad în toropeala dinainte, 
mereu aceeaşi toropeală care mă ucidea încetul cu încetul. 

intr-o zi am întâlnit-o pe stradă pe Silvia. Întâlnirea a 
decurs fără nici o tresărire sau reproş din partea vreunuia din 
noi. Ştia ce se petrece cu mine. 

— Ce ai de gând să faci acum? mă întrebă ea. 

Drept răspuns am ridicat puţin din sprâncene 

— De ce nu vii pe la mine? Vino într-o zi, te aştept, zise ea, 
şi-mi întinse o adresă. 

146 


Abia după trei luni m-am dus să văd cu ce se ocupă Silvia. 
Vechea profesiune. Vechiul cântec. Dar n-am mai avut putere 
să mă îngrozesc. Altădată poate m-ar fi cutremurat figurile, 
intrând pe poarta casei sale, deşi nu mai era bordelul acela 
din copilărie. 

— Am dat o extindere mai mare localului, mi-a declarat 
Silvia, cu seriozitate; după război, oamenii cer lux. 

Vorbea fără înconjur, direct, lăsându-mă să înţeleg că era 
singura stăpână pe casă. Nu mai era nici o asemănare cu 
bordelul ordinar de demult. Era o clădire mare, cu aspect de 
casă bogată. In centru, cu mobilier fin; cu femei care intrau şi 
ieşeau discret şi singure. Totul era acolo tăcut şi aşezat. 
Femeile nu mai aşteptau la ferestre şi nu mai ieşeau în poartă 
să atragă bărbaţii. Aceştia nu mai intrau urlând sau 
turmentaţi de băutură. 

Era altfel; alte femei, cu alte obiceiuri, dar prostituţia era 
aceeaşi. 

— Spune-mi - mă întrebă Silvia - vrei să rămâi aici? Unde ai 
să te duci? Eşti singur... 

Eu tăceam. 

— Eu am nevoie de tine, - urmă ea - nu vei face nimic, dar 
am nevoie de tine, căci n-am pe nimeni pe lume. Să uităm 
totul, căci a fost un vis! Eşti ca şi copilul meu. Ai umblat, ai 
trăit, acum ne întâlnim iar, suntem sortiţi să ne înfrăţim. Eşti 
încă tânăr, ai să-ţi revii, cu sufletul tău; să n-ai absolut nici o 
teamă! Şi poate... cine ştie... vreodată... 

Mă îngropai acolo. Şi poate că vremea ar fi ridicat 
mormântul cât mai înalt deasupra mea, dacă... 

Şi acest dacă e înfiorător! 

Mă credeam lipsit de pasiune, de voinţă şi de viaţă. Mă 
credeam... 


Era într-o frumoasă dimineaţă de toamnă. Şedeam în 
fundul curţii, singur, sub un umbrar şi citeam ziarul. Eram 
lăsat în voia mea, nu se ocupa nimeni de mine, nici măcar 
Silvia. Ea era încredinţată că liniştea deplină va avea asupra 
mea o putere binefăcătoare. O vedeam de multe ori visând 
din nou fericirea mea, deşi nu mai eram copilul de altă dată. 

Eu, mărturisesc sincer, nu mai voiam nimic, doream doar 

147 


ca viaţa mea să se sfârşească acolo, cât mai curând. Atât mai 
ceream soartei. 

Cum stam la masă, auzii voci în gangul de la intrare. 
Obişnuiam să nu mă uit niciodată la persoanele care veneau 
sau ieşeau din casă. De aceea şedeam cu spatele într-acolo şi 
nu-mi ridicam privirea de pe ziar. Auzii însă vocea Silviei, 
lângă mine: 

— Mi-e imposibil, domnişoară, dumneata ai obiceiuri urâte, 
nu faci pentru casa mea. Ai plecat de atâtea ori, nu pot să te 
mai primesc... 

O altă voce îi răspunse şi sunetul ei mă izbi puternic. Mă 
înviorai subit. Era o voce care mă însufleţise, pe vremuri, de 
câte ori o auzeam. Sunetul acelei voci îmi răscolea voinţa, 
viaţa şi energia, pe care le credeam pierdute. 

Era vocea mamei, a Ginei sau a Ninei. Care dintre ele? 

Revăzui în faţa mea aceeaşi pantă uriaşa şi neprecisă, pe 
care alunecau mii de femei ce dispăreau în gura unui monstru 
groaznic. Calvarul femeilor! 

M-am ridicat şi am strigat, am urlat ca o fiară turbată. 

— Nina! 

Ea apăru în faţa mea, albă ca lumina unui fulger, aşa cum 
am văzut-o totdeauna pe Gina. Mi-am răsucit repede mâna la 
spate, am scos revolverul şi am tras două gloanţe exact în 
acelaşi loc, în inima copilului meu - dovadă că mâna nu-mi 
tremurase deloc. 


SFÂRŞIT 


148