Marc Levy — Hotul de umbre

- HOŢUL DE UMBRE - 


MARC LEVY 


HOŢUL DE UMBRE 


Traducere din franceză şi note de Marie-Jeanne Vasiloiu 
Titlul original: Le voleur d'ombres 


- MARC LEVY - 


Pentru Pauline, Louis şi Georges 


„Există oameni care nu îmbrăţişează decât umbre; 
aceştia nu cunosc decât umbra fericirii.” 
William SHAKESPEARE 


„Ştii, lucrul de care dragostea are cea mai mare 
nevoie este imaginaţia. Trebuie ca fiecare să-l 
inventeze — cu toată forţa imaginaţiei sale — pe 
celălalt şi să nu-i cedeze realităţii nicio palmă de teren. 
Ei, şi atunci când cele două imaginaţii se întâlnesc... 
nu există nimic mai frumos pe lume.” 
Romain GARY 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Mi-a fost întotdeauna teamă de noapte, teamă de formele 
care se insinuau în umbrele serii, care dansau în faldurile 
perdelelor sau pe tapetul dormitorului. Cu timpul, s-au risipit. Dar 
e de-ajuns să-mi amintesc de copilărie, ca să le văd ivindu-se iar, 
îngrozitoare, amenințătoare. 

Un proverb chinez spune că un om politicos nu calcă pe umbra 
vecinului său. În ziua când am ajuns în această nouă şcoală, nu-l 
ştiam. Copilăria mea era acolo, în curtea de recreaţie. Voiam s-o 
alung, să devin adult, dar ea se ţinea scai de pielea acestui corp 
prea strâmt, prea mic pentru gustul meu. 


„Ai să vezi, totul o să fie bine...” 

Prima zi de şcoală. Rezemat de un platan, mă uitam la 
grupurile care se formau. Nu făceam parte din niciunul. N-aveam 
dreptul la niciun zâmbet, la nicio îmbrăţişare, la niciun semn, cât 
de mic, care să-mi dovedească bucuria celorlalţi de a mă 
revedea după vacanţă, n-aveam pe nimeni căruia să-i povestesc 
cum mi-o petrecusem pe a mea. Cei ce şi-au schimbat vreodată 
şcoala trebuie să fi cunoscut acele dimineţi de septembrie, când, 
cu inima grea, nu ştiai ce să le răspunzi părinţilor, care te 
asigurau că totul o să fie bine. De parcă ei şi-ar mai fi amintit de 
ceva! Părinţii uită totul, dar nu e vina lor: pur şi simplu 
îmbătrânesc. 

In curtea interioară s-a auzit clopoţelul, iar elevii s-au aşezat în 
rând, în faţa profesorilor, care strigau catalogul. Ochelarişti nu 
erau mulţi: doar trei. Eu fusesem înscris în clasa a 6-a C şi, încă o 
dată, eram cel mai mic. Părinţii mei avuseseră proasta inspiraţie 
de a mă aduce pe lume în decembrie şi se bucuraseră 
întotdeauna că aveam să merg la şcoală cu şase luni mai 
devreme; asta le măgulea amorul-propriu, dar, pe mine, la 
fiecare început de an, mă apuca disperarea. 

Când eşti cel mai mic din clasă, înseamnă că tu eşti ăla care 
şterge tabla, care are grijă să fie cretă, care adună saltelele din 
sala de sport, care aşază mingile de baschet pe raftul prea înalt 
şi, lucrul cel mai rău dintre toate, ăla care trebuie să stea 
turceşte, de unul singur, în primul rând, atunci când se 


4 


- MARC LEVY - 


fotografiază toată clasa. Când eşti la şcoală, nu există nici o 
limită în ceea ce priveşte umilinţa. 

Toate astea n-ar fi avut nici o consecinţă dacă în clasa a 6-a C 
n-ar fi existat numitul Marquès, o adevărată urgie, o fiinţă care 
era exact opusul meu. 

Dacă — spre marea fericire a părinţilor mei — eu aveam, la 
şcoală, un avans de câteva luni, Marquès avea o întârziere de doi 
ani, lucru care pe părinţii lui îi lăsa rece. Atâta vreme cât şcoala 
le ţinea fiul ocupat, atâta timp cât acesta mânca la cantină şi nu 
mai apărea acasă decât la sfârşitul zilei, erau mulţumiţi. 

Eu purtam ochelari, Marques avea nişte ochi de linx. Eu 
aveam cu zece centimetri mai puţin decât băieţii de vârsta mea, 
Marquès avea cu zece centimetri mai mult, ceea ce însemna că 
între el şi mine era o considerabilă diferenţă de înălţime. Eu 
detestam baschetul, Marquès nu trebuia decât să se întindă ca 
să bage mingea în coş. Eu iubeam poezia, el, sportul; nu vreau 
să zic că între ele două ar fi fost vreo incompatibilitate, însă 
totuşi! Mie îmi plăcea să observ lăcustele de pe trunchiul 
copacilor, Marquès adora să le captureze ca să le smulgă aripile. 

Cu toate astea, ne asemănăm în două privinţe; de fapt, într- 
una singură: Elisabeth! Eram îndrăgostiţi de ea, dar Elisabeth n- 
avea ochi pentru nici unul dintre noi. Asta ar fi putut crea un fel 
de complicitate între Marques şi mine, dar, din păcate, cea care 
a învins a fost rivalitatea. 

Elisabeth nu era cea mai drăguță fată din şcoală, dar era, de 
departe, cea mai fermecătoare. Avea un fel al ei şi numai al ei de 
a-şi strânge părul, gesturile îi erau simple şi graţioase, iar 
zâmbetul său lumina până şi cele mai triste zile de toamnă, când 
ploua fără încetare şi când încălţările tale ude făceau fleoşc- 
fleoşc pe asfalt, zile în care felinarele risipeau întunericul, 
dimineaţa şi seara, de pe drumul ce ducea la şcoală. 

Copilăria mea plină de tristeţe era acolo, în acel orăşel de 
provincie, în care aşteptam cu disperare ca Elisabeth să aibă 
bunăvoința de a mă privi, în care aşteptam cu disperare să 
cresc. 


Prima parte 


A fost de-ajuns o singură zi pentru ca Marques să prindă pică 
5 


- HOŢUL DE UMBRE - 


pe mine. O biată zi, doar atât, pentru ca eu să comit ireparabilul. 
Profesoara noastră de engleză, doamna Schaeffer, ne explicase 
că Preteritul simplu! corespundea, în general, unui trecut 
încheiat, care nu mai avea nicio legătură cu prezentul, care nu 
avea durată şi care putea fi perfect situat în timp. Mare brânză! 

Cum a terminat de explicat, doamna Schaeffer m-a arătat cu 
degetul, cerându-mi să-i ilustrez spusele cu un exemplu ales de 
mine. Când am sugerat că ar fi fost straşnic de bine ca anul 
şcolar să fie la Preterit, Elisabeth a izbucnit într-un hohot de râs 
din toată inima. Gluma nu ne amuzase decât pe noi doi. Am 
dedus că restul clasei nu înţelesese nimic din sensul Preteritului, 
iar Marques a tras concluzia că, în ochii lui Elisabeth, eu 
marcasem nişte puncte. Incepând din acea luni — prima zi de 
şcoală — şi, mai precis, de la prima lecţie de engleză, aveam să 
trăiesc un adevărat infern. Se alesese praful de restul 
trimestrului meu! 

Doamna Schaeffer m-a cadorisit pe loc cu o consemnare, 
sentinţă ce avea să fie dusă la îndeplinire sâmbătă dimineaţa. 
Trei ore de adunat frunzele din curtea şcolii. Urăsc toamna! 

Marţi şi miercuri am avut parte de o serie de piedici puse de 
Marques. De fiecare dată când mă întindeam pe jos cât eram de 
lung, acelaşi Marques recupera câte ceva din întârzierea în cursa 
celui care îi face să râdă mai tare pe ceilalţi. Ba chiar mi-a luat-o 
oarecum înainte, însă lui Elisabeth nu i se părea deloc nostim, 
aşa că pofta lui de răzbunare era departe de a se potoli. 

Joi, Marques a trecut la o viteză superioară, iar eu mi-am 
petrecut ora de mate încuiat în dulapul meu, unde mă vârâse el 
cu forţa, după care îi pusese lacătul. Intr-un târziu, m-a auzit 
bătând în uşă omul de serviciu, care mătura vestiarul, şi m-a 
scos după ce i-am şoptit cifrul. Ca să nu fiu socotit un pârâcios — 
atrăgându-mi şi alte necazuri — am jurat că mă încuiasem chiar 
eu, ca prostul, voind să mă ascund. Intrigat, omul m-a întrebat 
cum de mă încuiasem pe dinăuntru, dar m-am făcut că nu-l aud 
şi mi-am luat picioarele la spinare. Lipsisem la apel. Aşa că 
pedeapsa de sâmbătă mi-a fost prelungită cu o oră, de către 
profesorul de matematică. 

Vineri a fost cea mai proastă zi a acelei săptămâni. Marques a 
experimentat asupra mea principiile elementare ale legii 


1 Preterit (eng/.) = Simple Past Tense (eng!/.) — Perfectul compus (n.t.). 
6 


- MARC LEVY - 


gravitaţiei enunțate de Newton, pe care o învăţasem la lecţia de 
fizică de la ora 11. 

Legea atracției universale, descoperită de Isaac Newton, 
spune, în mare, că două corpuri se atrag cu o forţă direct 
proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul 
distanţei care le separă. Această forţă are ca direcţie dreapta 
care trece prin centrul de greutate al celor două corpuri. 

lată enunţul care poate fi citit în manual. In practică însă e 
altă poveste. Luaţi un individ care şterpeleşte o roşie de la 
cantină, cu o altă intenţie decât aceea de-a o mânca, aşteptaţi 
ca victima lui să se afle la o distanţă convenabilă pentru ca 
individul respectiv să arunce sus-numita roşie cu toată forţa 
antebraţului său, şi veţi vedea că, în ceea ce-l priveşte pe 
Marques, legea lui Newton nu se aplică aşa cum fusese prevăzut. 
Dovada spuselor mele este aceea că direcţia roşiei nu a fost 
deloc dreapta ce trece prin centrul de greutate al corpului meu. 
Şi, printre râsetele care umpluseră sala de mese, l-am 
recunoscut pe al lui Elisabeth, atât de sincer şi de plăcut, dar 
care mi-a răsucit cuțitul în rană. 

In acea vineri seară, în timp ce mama îmi repeta — pe un ton 
din care se subînţelegea că ea are întotdeauna dreptate — „Vezi 
că totul a fost bine?”, am pus înştiinţarea despre consemnare pe 
masa din bucătărie, am anunţat că nu mi-e foame şi am urcat în 
camera mea, să mă culc. 


* 


În dimineaţa sâmbetei respective, în timp ce colegii mei îşi 
luau micul dejun uitându-se la televizor, eu mă îndreptam spre 
şcoală. 

Curtea era pustie; paznicul a împăturit înştiinţarea de 
consemnare, iscălită cum se cuvine, şi a băgat-o în buzunarul 
halatului său cenușiu. Mi-a pus în mână o furcă, mi-a spus să am 
grijă să nu mă rănesc, mi-a arătat o grămadă de frunze şi o 
roabă de lângă coşul de baschet, al cărui fileu mi se părea că 
seamănă cu ochiul lui Cain sau, mai degrabă, cu al lui Marquès. 

Mă căzneam de mai bine de o jumătate de oră cu grămada 
mea de frunze moarte, când paznicul mi-a venit, în sfârşit, în 
ajutor. 

— Ei, dar te recunosc! Eşti cel care s-a încuiat în dulapul din 


7 


- HOŢUL DE UMBRE - 


vestiar, nu-i aşa? O consemnare în prima zi de după începerea 
şcolii e aproape la fel de tare ca figura cu lacătul încuiat pe 
dinăuntru, mi-a spus el, luându-mi furca din mână. 

A înfipt-o, cu un gest sigur, în grămăjoară şi a umplut-o cu mai 
multe frunze decât izbutisem eu de când mă pusesem pe treabă. 

— Ce-ai făcut de te-ai învârtit de pedeapsa asta? m-a întrebat, 
încărcând roaba. 

— O greşeală de conjugare! am mormăit eu. 

— Mmm, nu te pot învinui, n-am fost niciodată tare la 
gramatică. Dar nici la măturat nu eşti mai talentat. E vreun lucru 
pe care ştii să-l duci la capăt cum trebuie? 

intrebarea lui m-a făcut să mă cufund într-un hău de gânduri. 
Degeaba întorceam problema pe toate părţile, că nu izbuteam 
să-mi găsesc nici cel mai neînsemnat talent. Deodată, am înţeles 
de ce acordau părinţii mei atâta importanţă acestor faimoase 
şase luni de avans: fiindcă n-aveam nimic altceva care să-i facă 
mândri de progenitura lor. 

— Trebuie să existe ceva care să te pasioneze, un lucru pe 
care ai vrea să-l faci mai mult decât orice altceva, un vis pe care 
să ţi-l împlineşti! a adăugat, adunând o altă grămadă de frunze. 

— Să îmblânzesc noaptea! am bâiguit. 

Râsul lui Yves — aşa îl chema pe paznic — a răsunat atât de 
tare, încât două vrăbii şi-au părăsit creanga şi s-au îndepărtat 
cât au putut de iute. Cât despre mine, am plecat, cu capul în 
pământ şi cu mâinile în buzunare, în celălalt capăt al curţii. Yves 
m-a ajuns din urmă. 

— N-am vrut să râd de tine, numai că răspunsul tău m-a cam 
surprins, asta-i tot. 

Umbra coşului de baschet se întindea peste curte. Soarele era 
departe de-a fi ajuns la zenit, iar pedeapsa mea era departe de-a 
se fi încheiat. 

— Şi de ce ai vrea să îmblânzeşti noaptea? Chiar că e o idee 
ciudată! 

— Când eraţi de vârsta mea, şi pe dumneavoastră vă 
îngrozea. Le cereaţi părinţilor chiar să vă şi închidă obloanele din 
dormitor, ca să nu intre noaptea. 

Yves m-a privit, uluit. Expresia i se schimbase, aerul binevoitor 
îi dispăruse. 

— Una la mână: nu este adevărat; şi, doi la mână: de unde ştii 
tu asta? 


- MARC LEVY - 


— Dacă nu-i adevărat, ce contează? i-am răspuns, văzându-mi 
de drum. 

— Curtea nu e prea mare, n-ai să ajungi departe, mi-a spus 
Yves, venind lângă mine. Şi, pe urmă, nu mi-ai răspuns. 

— Ştiu, şi gata. 

— De acord, e adevărat că noaptea mă speria, dar n-am 
povestit asta nimănui, niciodată. Aşa că, dacă îmi spui cum ai 
aflat şi dacă îmi juri să păstrezi secretul, te las s-o ştergi la 11, în 
loc de prânz. 

— Bate palma! i-am zis eu, întinzându-i mâna. 

Yves a bătut palma, privindu-mă ţintă. N-aveam nici cea mai 
vagă idee despre modul în care aflasem că, în copilărie, 
paznicului îi era atât de rău frică de noapte. Poate că îi 
atribuisem, pur şi simplu, temerile mele. De ce or avea nevoie 
adulţii de explicaţii pentru orice lucru? 

— Vino, hai să ne aşezăm, mi-a ordonat Yves, indicându-mi 
banca de lângă coşul de baschet. 

— Mai bine ne-am aşeza în altă parte, i-am răspuns, arătându- 
i banca de pe partea cealaltă. 

— Fie, hai pe banca ta! 

Cum să-i explic că, exact când ne aflam alături, în mijlocul 
curţii, el mi se arătase mic, aproape de vârsta mea? Nu ştiu nici 
cum, nici de ce se produsese acest fenomen; ştiu doar că tapetul 
din camera lui era îngălbenit, că parchetul casei în care stătea 
trosnea şi că, la căderea nopţii, până şi chestia asta îl băga în 
sperieţi. 

— Nu ştiu, i-am spus, puţin cam speriat, cred că mi-am 
imaginat. 

Am rămas tăcuţi o bună bucată de vreme, pe banca unde ne 
aşezaserăm. Apoi, Yves a oftat, m-a bătut pe genunchi şi s-a 
ridicat. 

— Hai, poţi s-o ştergi, am făcut un pact, e ora 11. lar secretul 
ăla să-l ţii pentru tine, nu vreau să ajung batjocura elevilor. 

L-am salutat pe îngrijitor şi am plecat acasă cu o oră mai 
devreme decât fusese prevăzut, întrebându-mă cum avea să mă 
primească tata. Cu o seară înainte, se întorsese târziu din 
călătorie şi, la ora asta, probabil că mama trebuia să-i explice pe 
unde umblu. Oare ce altă pedeapsă mă mai aştepta pentru că 
fusesem consemnat chiar în prima sâmbătă de după începerea 
şcolii? În timp ce rumegam pe drum aceste gânduri negre, m-a 


9 


- HOŢUL DE UMBRE - 


frapat deodată un lucru surprinzător. Soarele era sus pe cer, iar 
umbra mea era ciudat de mătăhăloasă, mult mai mare decât de 
obicei. M-am oprit o clipă ca s-o privesc mai de aproape: forma 
aceea nu-mi corespundea, de parcă umbra care mi-o lua înainte 
pe trotuar, nu era a mea, ci a altcuiva. Am cercetat-o cu de- 
amănuntul şi, din nou, am văzut brusc un moment dintr-o 
copilărie care nu-mi aparţinea. 

Un bărbat mă târa în fundul unei grădini necunoscute, îşi 
scotea cureaua şi îmi aplica o corecție zdravănă. 

Chiar dacă ar fi fost furios, tatăl meu n-ar fi ridicat niciodată 
mâna la mine. Atunci, am crezut că ghicesc din a cui memorie se 
ivise această amintire. Lucrul care îmi trecuse prin minte era cu 
totul improbabil, ca să nu zic absolut imposibil. Mi-am zorit paşii, 
tremurând de frică, pe deplin hotărât să ajung cât mai iute 
acasă. 

Tata mă aştepta în bucătărie; cum m-a auzit că-mi las 
ghiozdanul în salon, m-a şi strigat. Vocea îi era gravă. 

La viaţa mea, reuşisem să stârnesc, în câteva rânduri, nişte 
furtuni părinteşti de toată frumuseţea. Motive erau destule: 
notele proaste, camera întoarsă cu susu-n jos, jucăriile stricate, 
frigiderul prădat în timpul nopţii, lecturile târzii la lumina 
lanternei, micul radio al mamei pitit sub pernă, ca să nu mai 
spun de buzunarele pe care — cu toată paza din supermarket — 
mi le umplusem cu bomboane, odată, când mama nu era atentă 
la mine. Dar aveam eu unele şiretlicuri, printre care se număra 
un irezistibil zâmbet smerit, cu care izbuteam să potolesc chiar şi 
cele mai năprasnice uragane. 

De data asta, n-a fost nevoie să recurg la ele; tata nu părea 
supărat, ci trist. Mi-a spus să mă aşez în faţa lui, la masa din 
bucătărie, şi mi-a luat mâinile în ale sale. Conversaţia noastră nu 
a durat mai mult de zece minute. Mi-a explicat o droaie de 
lucruri despre viaţă, pe care aveam să le înţeleg când aveam să 
fiu de vârsta lui. Din toate astea, n-am reţinut decât atât: pleca 
de acasă. Urma să ne vedem în continuare, cât mai des posibil, 
dar n-a fost în stare să-mi spună mai multe despre ceea ce 
înţelegea el prin „posibil”. 

Tata s-a ridicat. Mi-a cerut să mă duc în camera mamei şi s-o 
îmbărbătez. Inainte de discuţia asta, ar fi spus „camera noastră”; 
de acum însă, camera n-avea să mai fie decât a mamei. 

M-am supus imediat şi am urcat la etaj. Ajuns pe ultima 


10 


- MARC LEVY - 


treaptă, m-am întors. Tata avea în mână o valijoară. Mi-a făcut 
un semn în chip de la revedere, şi uşa casei s-a închis în urma 
lui. 

N-aveam să-l mai văd înainte să ating vârsta maturității. 


* 


Mi-am petrecut weekendul împreună cu mama, făcându-mă că 
nu-mi dau seama cât suferă. Ea nu spunea nimic; uneori ofta şi 
ochii i se umpleau de lacrimi. Atunci se întorcea cu spatele, ca să 
n-o văd eu. 

Pe la mijlocul după-amiezii, ne-am dus la supermarket. 
Observasem de multă vreme că, atunci când mama era 
supărată, mergeam la cumpărături. N-am înţeles niciodată cum 
îţi puteau ridica moralul nişte cutii de cereale, nişte legume 
proaspete ori nişte colanţi noi... O priveam făcându-şi de lucru 
printre rafturi şi mă întrebam dacă îşi mai aducea aminte că sunt 
lângă ea. Cu căruciorul plin şi cu portofelul gol, ne-am întors 
acasă. Mamei i-a trebuit o veșnicie ca să aranjeze proviziile. 

In acea zi, a făcut un tort de mere cu sirop de arțar. A pus 
două tacâmuri pe masa din bucătărie şi a dus scaunul tatei în 
pivniţă. Apoi a urcat şi s-a aşezat în faţa mea, a deschis sertarul 
de lângă aragaz, a scos pachetul de lumânări în care suflasem 
de ziua mea, a înfipt una în mijlocul tortului şi a aprins-o. 

— Asta e prima noastră cină romantică, mi-a spus, zâmbind. 
Va trebui ca tu şi cu mine să ne amintim întotdeauna de ea. 

Dacă stau bine să mă gândesc, copilăria mea a fost plină de 
prime dăţi. 

Tortul de mere cu sirop de arțar a fost toată masa noastră de 
seară. Mama mi-a luat mâna şi a strâns-o în palma ei. 

— Ce-ar fi dacă mi-ai povesti ce nu merge la şcoală? m-a 
întrebat. 


* 


Suferinta mamei îmi ocupase mintea atât de intens, încât 
uitasem de păţaniile mele de sâmbătă. M-am gândit la ele în 
drum spre şcoală, nădăjduind ca Marquès să fi petrecut un 
weekend mai plăcut decât al meu. Cine ştie, cu puţin noroc, n-ar 
mai fi avut nevoie de un ţap ispăşitor. 


11 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Rândul clasei a 6-a C se formase deja sub umbrar; până la 
strigarea catalogului nu mai era mult. Elisabeth era chiar în faţa 
mea; purta un pulover bleumarin şi o fustă în carouri, care îi 
ajungea până la genunchi. Marques s-a întors şi s-a uitat urât la 
mine. În şir indian, elevii au intrat în şcoală. 

La ora de istorie, în timpul căreia doamna Henry ne povestea 
împrejurările în care şi-a pierdut viaţa Tutankhamon, de parcă îi 
stătuse chiar ea la căpătâi în clipa morţii, mă gândeam, nu fără 
temeri, la recreaţie. 

Clopoţelul urma să sune la ora 10:30. Ideea de a mă întâlni în 
curte cu Marquès nu prea mă încânta, dar eram obligat să-mi 
urmez colegii. 

Şedeam retras pe banca unde, în ziua consemnării mele, 
stătusem puţin la taifas cu îngrijitorul, chiar înainte de a pleca 
acasă pentru a afla că tata ne părăseşte, când Marques a venit şi 
s-a aşezat lângă mine. 

— Sunt cu ochii pe tine, mi-a spus, apucându-mă de umăr. Nu 
care cumva să-ţi dea prin minte să candidezi la alegerile pentru 
şefia clasei. Sunt cel mai mare şi funcţia asta mie mi se cuvine. 
Un sfat: dacă vrei să te las în pace, fă-te cât mai nevăzut; şi, pe 
urmă, să nu te apropii de Elisabeth, ţi-o spun pentru binele tău. 
Eşti prea mic, n-ai nicio şansă, aşa că degeaba ai trage vreo 
nădejde: n-ai face decât să suferi fără rost, tâmpiţelule! 

În acea dimineaţă, curtea şcolii era plină de soare. Îmi aduc 
aminte perfect, şi pe bună dreptate! Umbrele noastre stăteau 
alături, pe asfalt. A lui Marques era mai mare decât a mea cu un 
metru: e ceva ce ţine de matematică, o chestiune de proporţii. 
M-am mutat tiptil, astfel încât umbra mea să fie mai lungă. 
Marquès nu-şi dădea seama de nimic, dar pe mine acest joc mă 
amuza. De data asta, eu eram cel mai tare, visele nu costă bani. 
Marquès, care continua să-mi chinuiască umărul, a văzut-o pe 
Elisabeth trecând pe lângă castanul aflat la câţiva metri de noi. 
S-a ridicat, poruncindu-mi să nu mă mişc din loc, şi m-a lăsat, în 
sfârşit, în pace. 

Yves a ieşit din magazia în care îşi ţinea sculele. A venit la 
mine şi m-a privit cu un aer atât de serios, încât m-am întrebat 
ce naiba mai făcusem. 

— Imi pare nespus de rău pentru tatăl tău. Ştii, cu timpul, 
poate că lucrurile se vor aranja. 

Cum de aflase? Plecarea tatălui meu nu era totuşi pe prima 


12 


- MARC LEVY - 


pagină a ziarelor. 

Adevărul e că, în orăşelele de provincie, totul se ştie; unii 
oameni — avizi de nefericirea altora — nu scapă nicio bârfă. 
Când am devenit conştient de acest lucru, realitatea plecării 
tatei mi-a căzut pentru a doua oară pe umeri, ca o povară. De 
bună seamă, chiar în aceeaşi seară, se va vorbi despre asta în 
toate casele colegilor mei de clasă. Unii aveau s-o facă 
răspunzătoare pe mama, alţii aveau să-l considere vinovat pe 
tata. Dar, oricum, eu aveam să fiu cel care nu fusese în stare să- 
şi facă tatăl îndeajuns de fericit astfel încât să nu plece. 

Anul începea cu adevărat prost. 

— Te înţelegeai bine cu el? m-a întrebat Yves. 

Am răspuns „da” cu o înclinare din cap, privindu-mi ţintă 
încălţările. 

— Viaţa asta e anapoda. La mine... taică-meu era un ticălos. 
Tare mi-ar mai fi plăcut să plece de acasă. Am plecat eu, 
înaintea lui, ca să nu zic din cauza lui. 

— Tata n-a ridicat niciodată mâna la mine! i-am întors-o, ca să 
evit orice neînțelegere. 

— Nici al meu, a replicat îngrijitorul. 

— Dacă vreţi să fim prieteni, trebuie să ne spunem adevărul. 
Eu ştiu foarte bine că tatăl dumneavoastră vă bătea. Vă târa în 
fundul grădinii şi vă croia cu cureaua. 

Oare ce mă apucase, de spusesem aşa ceva? Nu ştiam cum 
îmi ieşiseră din gură cuvintele astea. Poate că simţisem nevoia 
să-i mărturisesc lui Yves ceea ce văzusem sâmbăta aceea 
faimoasă, atunci când mă duceam spre casă, după ce-mi 
ispăşisem pedeapsa. El m-a privit drept în ochi. 

— Cine ţi-a povestit chestia asta? 

— Nimeni, i-am răspuns, încurcat. 

— Tu ori eşti un băgăcios, ori un mincinos. 

— Nu-s băgăcios! Dar dumneavoastră cine v-a spus de tata? 

— Tocmai îi dusesem doamnei directoare corespondenţa, 
când a sunat-o mama ta, s-o anunţe. Directoarea era atât de 
consternată când a pus jos receptorul, încât vorbea cu voce tare, 
tot repetând: „Bărbaţii ăştia, ce nenorociţi! Cei mai mari 
nenorociţi!” Când şi-a dat seama că eram de faţă, a simţit nevoia 
să se scuze. Mi-a zis: „Nu dumneata, Yves”. „Bineînţeles că nu 
dumneata”, a zis iar. Vezi să nu! Şi despre mine tot aşa 
gândeşte; gândeşte la fel despre noi toţi. In ochii ei, toţi suntem 


13 


- HOŢUL DE UMBRE - 


nişte ticăloşi, mititelule. E de-ajuns să fii bărbat, ca să faci parte 
din clanul blestemat. Dacă ai fi văzut cât de amărâtă a fost 
atunci când şcoala a devenit mixtă! Este arhicunoscut: bărbaţii 
îşi înşală nevestele. Şi te întrebi: cu cine? Cu cine altcineva, dacă 
nu cu femeile care, şi ele, îşi înşală bărbaţii? Ştiu eu ce spun. Ai 
să vezi tu când o să te faci mare. 

Aş fi vrut ca Yves să creadă că nu ştiam despre ce vorbeşte, 
dar abia îi spusesem că prietenia noastră nu se putea clădi pe 
minciună. Ştiam perfect despre ce vorbeşte, din ziua în care 
mama găsise un ruj în buzunarul de la paltonul tatei, iar tata 
susţinuse sus şi tare că habar n-avea cum ajunsese acolo, 
jurându-se că era, cu siguranţă, o glumă proastă de-a unui coleg 
de birou. Tata şi mama se certaseră toată noaptea, şi, într-o 
singură seară, aflasem despre infidelitate mai mult decât tot ce 
putusem auzi în serialele pe care le vedea mama la televizor. 
Chiar şi fără imagine, acţiunea este mult mai autentică, atunci 
când actorii dramei joacă în camera vecină. 

— Bun, ţi-am spus cum am aflat despre taică-tău, a încheiat 
Yves. Acum, e rândul tău. 

Clopoţelul a sunat sfârşitul recreaţiei, Yves a mormăit ceva şi 
mi-a poruncit s-o şterg la ore. A mai adăugat că noi doi nu 
terminaserăm de vorbit. Şi a plecat spre magazia lui, iar eu spre 
clasa mea. 

Mergeam cu faţa spre soare. Brusc, m-am întors, umbra care 
mă urma era, din nou, mică de tot, iar cea care se afla în faţa 
paznicului, mult mai mare. Cel puţin acum, la început de 
săptămână, un lucru reintrase în normal. lar asta îmi dădea o 
linişte teribilă. Poate că mama avea dreptate: imaginaţia asta a 
mea, care dădea pe dinafară, îmi juca uneori nişte feste cât se 
poate de afurisite. 


* 


La ora de engleză, n-am ascultat nimic. În primul rând, n-o 
iertasem pe doamna Schaeffer pentru că mă consemnase şi, pe 
urmă, mintea îmi era, şi aşa, aiurea. De ce o sunase mama pe 
directoare ca să-i povestească viaţa ei, viaţa noastră? După câte 
ştiam eu, nu erau cele mai bune prietene, iar genul ăsta de 
confidenţe mi se părea cu totul deplasat. Oare îşi putea închipui 
ce consecinţe va avea pentru mine ştirea asta atunci când se va 


14 


- MARC LEVY - 


răspândi? Nu mai aveam nicio şansă cu Elisabeth. Presupunând 
că i-ar fi plăcut băieţii cu ochelari şi mici de statură — ceea ce 
era deja o ipoteză relativ optimistă — sau, dimpotrivă, că ar fi 
fost atrasă de genul ăla de tipi înalţi şi mătăhăloşi, siguri pe ei ca 
Marques, cum ar fi putut Elisabeth să viseze la un viitor alături 
de unul al cărui tată îşi părăsise casa pentru toate motivele 
cunoscute, principalul fiind acela că avea un fiu pentru care nu 
merita să-şi dea osteneala de-a rămâne lângă el? 

Am rumegat gândul ăsta la cantină, la ora de geografie, în 
pauza de după-amiază şi pe drumul spre casă. Eram cât se poate 
de hotărât să-i explic mamei gravitatea belelei în care mă 
vârâse. Dar, în timp ce răsuceam cheia în broască, mi-am spus 
că asta ar însemna să-l trădez pe Yves; a doua zi, mama ar fi 
sunat din nou pe directoare, ca să-i reproşeze că n-a fost în stare 
să păstreze secretul, iar directoarea n-ar fi avut nevoie să 
ancheteze cine ştie cât pentru a descoperi sursa scurgerii de 
informaţii. Compromiţându-l pe paznic, compromiteam totodată 
şansa ca apropierea noastră să devină, într-o zi, o frumoasă 
prietenie, or ceea ce îmi lipsea cel mai mult, în această nouă 
şcoală, era tocmai un prieten. Faptul că Yves avea cu treizeci- 
patruzeci de ani mai mult decât mine mi-era indiferent. Atunci 
când îi şterpelisem, într-un mod cu totul misterios, umbra, 
simţisem că era un tip demn de încredere. Trebuia să găsesc o 
altă cale pentru a o reduce pe mama la tăcere. 

Mama n-avea chef de conversaţie, aşa că am luat cina în faţa 
televizorului. De când plecase tata, aproape că nici nu mai 
vorbea, de parcă i-ar fi fost prea greu să pronunţe cuvintele. 

Ducându-mă la culcare, m-am gândit din nou la ceea ce îmi 
explicase Yves în pauză: uneori, cu timpul, lucrurile se aranjează 
în cele din urmă. Poate că, după câtăva vreme, mama o să vină 
iar în camera mea, să-mi spună noapte bună, ca înainte. In seara 
asta, chiar şi perdelele trase peste fereastra întredeschisă au 
rămas nemişcate. Nimeni, nici măcar o umbră pitită în faldurile 
draperiilor, nu mai îndrăznea să tulbure tăcerea ce domnea în 
casă. 


* 


S-ar putea crede că, odată cu plecarea tatei, viaţa mi s-a 
schimbat. Dar n-a fost cazul. Deoarece tata venea deseori târziu 


15 


- HOŢUL DE UMBRE - 


de la birou, mă obişnuisem de mult să-mi petrec serile numai cu 
mama. Plimbarea pe care o făceam cu bicicleta, duminica, îmi 
lipsea, dar am înlocuit-o foarte repede cu desenele animate, pe 
care mama mă lăsa să le văd în timp ce ea îşi citea ziarul. Viaţa 
nouă înseamnă obiceiuri noi: aşa că ne duceam să mâncăm un 
hamburger la restaurantul din colţ şi apoi ne plimbam prin 
cartierul comercial. Prăvăliile erau închise, dar mama nu părea 
să-şi dea seama întotdeauna. 

La ora gustării, ea îmi propunea invariabil să-mi invit acasă 
nişte colegi. Dădeam din umeri şi îi promiteam că o să fac asta... 
mai încolo. 


Plouase toată luna octombrie. Castanii îşi pierduseră frunzele, 
iar păsările erau tot mai rare pe crengile golaşe. Apoi, ciripitul nu 
li s-a mai auzit deloc. larna n-avea să mai întârzie mult. 

În fiecare dimineaţă, pândeam apariţia unei raze de soare, 
dar, ca să străpungă în cele din urmă stratul de nori, a trebuit să- 
| aştept până la jumătatea lui noiembrie. 


* 


Când cerul a devenit din nou albastru, profesorul nostru de 
ştiinţele naturii a organizat o ieşire în aer liber. Nu ne mai 
rămăseseră decât puţine zile în care să adunăm câte ceva 
pentru un ierbar demn de acest nume. 

Un autocar închiriat anume pentru excursie ne-a lăsat la 
marginea pădurii de lângă orăşelul nostru. lată, aşadar, toată 
clasa a 6-a C în păr, înfruntând humusul şi terenul alunecos 
pentru a aduna tot felul de plante, frunze, ciuperci, buruieni şi 
muşchi în culori schimbătoare. Marquès conducea alaiul, 
asemenea unui sergent major. Fetele din clasă făceau, care mai 
de care, fiţe ca să-i atragă atenţia, dar el n-a slăbit-o nicio clipă 
din ochi pe Elisabeth. Stând mai la distanţă de celelalte, ea se 
făcea că n-aude, nu vede, dar pe mine nu mă ducea de nas: am 
înţeles, dezamăgit, că era foarte mulţumită. 

La un moment dat, tot uitându-mă la o ciupercuţă cu o pălărie 
demnă de un ştrumf, care crescuse la picioarele unui stejar înalt, 
m-am răzleţit de restul grupului. Rămăsesem singur. Cu alte 
cuvinte, mă pierdusem. L-am auzit în depărtare pe profesorul 
nostru, care mă striga, dar mi-a fost imposibil să-mi dau seama 


16 


- MARC LEVY - 


din ce direcţie veneau chemările. 

Am încercat să ajung din urmă grupul, dar a trebuit să mă 
înclin în faţa evidenţei: ori pădurea era fără sfârşit, ori eu mă 
învârteam în cerc. Am ridicat privirea spre vârful arţarilor; 
soarele asfinţea, iar pe mine mă treceau fiori de groază. 

Fără să-mi mai pese de amorul-propriu, am început să zbier 
din răsputeri. Colegii mei trebuie să fi fost la o distanţă destul de 
mare, fiindcă nicio voce nu răspundea strigătelor mele de ajutor. 
M-am aşezat pe un ciot de stejar şi am început să mă gândesc la 
mama. Cine avea să-i mai ţină tovărăşie seara dacă nu mă mai 
întorceam? Oare avea să creadă că am plecat şi eu, întocmai ca 
tata? El, cel puţin, o anunţase. Nu m-ar ierta niciodată că am 
părăsit-o în felul ăsta, tocmai când avea mai multă nevoie de 
mine. Chiar dacă i se mai întâmpla să uite de mine, când 
umblam amândoi prin raioanele supermarketului, chiar dacă nu 
mai vorbea atât de mult cu mine, din cauză că îi era prea greu să 
pronunţe cuvintele, sau chiar dacă nu mai venea în camera mea, 
să-mi spună noapte bună, eu ştiam că ar fi fost foarte nefericită. 
Fir-ar să fie, ar fi trebuit să mă gândesc la toate astea înainte de 
a cădea în admiraţia ciupercii ăleia tâmpite. Dacă aş mai găsi-o, 
i-aş da pălăria jos cu un şut pe cinste, fiindcă mi-a făcut o figură 
atât de urâtă. 

— Da’ ce mama dracu’ mişculezi aici, tolomacule? 

Era pentru prima oară, de la începutul şcolii, când mă 
bucuram să văd mutra lui Marquès, care se arătase printre două 
ferigi înalte. 

— Profu' de naturale e într-un hal fără de hal. Era gata să 
organizeze o echipă de căutare, da' i-am zis că te găsesc eu. 
Când mergem la vânătoare, lu' babacu' meu nu-i mai tace gura, 
spunând că am daru' să dibuiesc vânatul îndărătnic. Pân' la 
urmă, cred că are dreptate. Dă-i zor, da? Ar trebui să-ţi vezi 
moaca, sunt sigur că, dacă mai stăteam niţel, te găseam 
smiorcăindu-te ca un bebeluş. 

Pentru a-mi trânti în nas aceste vorbe plăcute, Marques 
îngenunchease în faţa mea. Soarele era în spatele lui şi îi aureola 
capul, ceea ce îi dădea un aer şi mai ameninţător decât de 
obicei. Işi lipise faţa atât de tare de a mea, încât îi simţeam 
mirosul gumei de mestecat. S-a ridicat şi mi-a dat o lovitură 
peste braţ. 

— Ei, mergem ori preferi să-ţi petreci noaptea aici? 


17 


- HOŢUL DE UMBRE - 


M-am ridicat fără să spun o vorbă şi l-am lăsat s-o ia înainte cu 
câţiva paşi. 

Abia când s-a îndepărtat mi-am dat seama că ceva nu era în 
ordine. Umbra pe care o târâm după mine trebuie să fi fost cu un 
metru mai lungă decât era normal; a lui Marques era mică de 
tot, atât de mică, încât am dedus că nu putea fi vorba decât de a 
mea. 

Dacă, după ce că mă salvase, Marques descoperea că mai şi 
profitasem de ocazie ca să-i şutesc umbra, se alegea praful nu 
numai de tot trimestrul, ci de toţi anii mei de studii la şcoala 
asta, până la examenul de absolvire şi la majorat. Nu trebuia să 
fiu vreun as la socotit ca să-mi dau seama că asta era o sumă 
frumuşică de zile, în care aveam să trăiesc un coşmar cu ochii 
deschişi. 

Am început imediat să ţin pasul cu el, cât se poate de hotărât 
să fac în aşa fel încât umbrele noastre să se suprapună, pentru 
ca lucrurile să revină la normal, exact ca înainte de plecarea 
tatei de acasă. Toate astea n-aveau niciun sens, nu confişti 
umbra cuiva aşa, pur şi simplu! Totuşi, chiar asta se întâmplase, 
şi pentru a doua oară. Umbra lui Marques se suprapusese peste 
a mea, iar, când el se îndepărtase de mine, ea îmi rămăsese 
agăţată de vârful picioarelor. Inima îmi bătea să se rupă, 
picioarele mi se înmuiasem. 

Am traversat poiana, îndreptându-ne spre drumul pe care ne 
aşteptau profesorul de naturale şi colegii. Marques a ridicat 
braţele în semn de victorie. Părea un vânător, iar eu, trofeul pe 
care îl târa după el. Profesorul ne făcea semne largi, care ne 
îndemnau să ne grăbim. Ne aştepta autobuzul. Simţeam că, 
după chestia asta, demnitatea avea să-mi iasă şi mai feştelită. 
Colegii se uitau la noi şi în priviri le ghiceam batjocura. Cel puţin 
în seara asta, aveau să povestească acasă şi altceva decât 
problemele de cuplu ale părinţilor mei. 

Elisabeth se instalase deja în autobuz, pe acelaşi loc ca la 
venire. Nici măcar nu privea pe geam; probabil că dispariţia mea 
n-o îngrijorase cine ştie ce. Soarele coborâse şi mai mult spre 
linia orizontului; umbrele ni se ştergeau încetul cu încetul, abia 
dacă se mai vedeau. Cu atât mai bine, nu avea să observe 
nimeni ceea ce se întâmplase în pădure. 

Am urcat, plouat, în autobuz. Proful de naturale m-a întrebat 
cum de mă rătăcisem şi mi-a mărturisit că l-am făcut să tragă o 


18 


- MARC LEVY - 


sperietură soră cu moartea, dar părea mulţumit că totul se 
terminase cu bine, aşa că povestea se încheia aici. M-am aşezat 
pe bancheta din spate şi, pe tot drumul spre casă, n-am mai scos 
niciun cuvinţel. Oricum, n-aveam nimic de zis, mă rătăcisem şi 
gata; aşa ceva se întâmpla şi la case mai mari. La televizor 
văzusem un documentar despre alpinişti încercaţi care se 
rătăciseră pe munte, or eu n-am pretins niciodată că aş fi vreun 
plimbăreţ încercat. 


Când am intrat în casă, mama mă aştepta în sufragerie. M-a 
luat în braţe şi m-a strâns foarte tare, aproape prea tare după 
părerea mea. 

— Te-ai rătăcit? mi-a spus, mângâindu-mă pe obraz. 

Pesemne că ţinea legătura prin walkie-talkie cu directoarea 
şcolii, altfel nu văd cum de circulau informaţiile despre mine cu 
atâta viteză. 

l-am povestit păţania mea, iar ea a ţinut morţiş să fac o baie 
fierbinte. Degeaba îi tot repetam că nu-mi fusese frig, nu voia să 
audă nimic. De parcă baia asta ne-ar fi spălat de toate necazurile 
care se abătuseră asupra noastră: pentru ea, plecarea tatei, iar, 
pentru mine, sosirea lui Marques. 

In timp ce mă spăla pe cap cu un şampon din pricina căruia 
mă usturau ochii, am fost gata-gata să-i vorbesc despre 
problema mea cu umbrele, însă ştiam că nu m-ar fi luat în serios, 
ci m-ar fi acuzat iar că-i îndrug verzi şi uscate. Aşa că am 
preferat să tac, sperând ca a doua zi să fie urât, iar umbrele să 
se piardă în cenuşiul din jur. 

La cină am fost răsfăţat cu friptură şi cartofi prăjiţi. Era cazul 
să mă rătăcesc mai des prin pădure. 


* 


Mama a intrat în camera mea la şapte dimineaţa. Micul dejun 
era pregătit, nu mai aveam altceva de făcut decât să mă spăl, să 
mă îmbrac şi să cobor imediat, dacă nu voiam să întârzii. De 
fapt, tare aş mai fi vrut să ajung târziu la şcoală, ba chiar aş fi 
fost încântat să nu mă duc deloc. Mama m-a anunţat că avea să 
fie o zi foarte frumoasă, iar asta îi insufla bună dispoziţie. l-am 
auzit paşii pe scări şi m-am băgat la loc sub plapumă. Mi-am 
implorat picioarele să nu mai facă tot ce le tăia capul, le-am 


19 


- HOŢUL DE UMBRE - 


implorat să nu mai fure umbre şi, mai ales, s-o dea înapoi cât 
mai iute cu putinţă pe a lui Marques. Faptul că vorbeam cu 
picioarele mele dis-de-dimineaţă ar putea părea bizar, dar ar 
trebui să vă puneţi în pielea mea ca să vă daţi seama ce 
înduram. 

Cu ghiozdanul prins bine în spate, mergeam spre şcoală, 
reflectând la problema mea. Pentru a face schimbul de umbre pe 
neobservate, era musai ca a lui Marques şi a mea să se 
suprapună din nou. Ceea ce însemna, totodată, să găsesc un 
pretext ca să mă apropii de el şi să-i vorbesc. 

Grilajul şcolii era la câţiva metri. Am tras o gură bună de aer şi 
am intrat. Marquès stătea pe spătarul băncii, înconjurat de 
colegii care îl ascultau povestind. Era în plină campanie 
electorală: depunerea candidaturilor pentru şefia clasei avea să 
se facă la sfârşitul zilei, aşa cum fusese stabilit. 

M-am îndreptat către grup. Marques trebuie să-mi fi simţit 
prezenţa, pentru că s-a întors şi mi-a aruncat o privire chiorâşă: 

— Ce vrei? 

Ceilalţi aşteptau cu nerăbdare răspunsul: 

— Să-ţi mulţumesc pentru ieri, am bâiguit. 

— Ei bine, ai făcut-o, acum te poţi duce să te joci cu bilele, mi- 
a răspuns, în timp ce colegii se hlizeau. 

Atunci, am simţit în spatele meu o forţă. O forţă care mă 
împingea să fac trei paşi spre el, în loc să plec, aşa cum îmi 
ordonase. 

— Ce mai e? a întrebat, ridicând tonul. 

Jur că ceea ce s-a petrecut după aia nu era prevăzut, că n-am 
premeditat o secundă ceea ce aveam să spun totuşi, cu glasul 
sigur, fapt care m-a surprins chiar şi pe mine. 

— M-am hotărât să iau parte la alegerile pentru şefia clasei. 
Am preferat ca între noi lucrurile să fie clare! 

Acum, forţa mă împingea în sens opus, de data asta în direcţia 
umbrarului spre care înaintam ca un soldat bine înfipt în cizmele 
lui. 

În urma mea, niciun zgomot. Mă aşteptam să aud rânjete, însă 
tăcerea a fost ruptă numai de vocea lui Marques. 

— Atunci, o să ne războim, a spus. O să-ţi pară rău. 

Nu m-am întors. 

Elisabeth, care nu se alăturase grupului, mi-a ieşit în cale şi 
mi-a şoptit că Marques o calcă pe nervi; apoi s-a îndepărtat ca şi 


20 


- MARC LEVY - 


cum nu se întâmplase nimic. După cum estimam, durata mea de 
viaţă n-avea să depăşească recreaţia următoare. 

lar, în recreaţie, soarele era exact la verticala curţii. Tocmai 
mă uitam la nişte elevi care începuseră un meci de baschet, 
când, la picioarele mele, am văzut lungindu-se acel ceva de care 
mă temusem atât de mult. Nu numai că umbra mea era prea 
mare ca să-mi aparţină, dar nici nu mă mai simţeam cu totul 
acelaşi. Cât timp putea să mai treacă până când cineva avea să 
observe şi să dezvăluie secretul care mă teroriza atâta? Din 
precauţie, m-am dus în curtea interioară. Luc, fiul brutarului, 
care îşi rupsese piciorul în timpul vacanței şi încă mai purta o 
atelă, mi-a făcut semn să mă duc lângă el. M-am aşezat alături. 

— Te-am subestimat. Ce ai făcut tu adineauri arată că eşti un 
tip al naibii de tare. 

— Sunt mai degrabă un sinucigaş, i-am răspuns. Şi, de fapt, n- 
am nicio şansă. 

— Dacă vrei să câştigi, trebuie să-ţi schimbi starea de spirit. 
Nimic nu este pierdut dinainte. Ca să ai o şansă, trebuie să ai 
voinţa unui învingător, aşa mi-a spus tata. Şi apoi nu-s de acord 
cu tine. Sunt sigur că, în ciuda aerelor lor de buni camarazi, sunt 
mulţi care nu-l înghit. 

— Pe cine? a 

— Pe rivalul tău. Despre cine crezi că-ţi vorbesc? In orice caz, 
poţi conta pe mine, sunt de partea ta. 


Această conversaţie mică şi neînsemnată a fost cel mai 
frumos lucru care mi se întâmplase de la începutul şcolii. 
Deocamdată nu era decât o promisiune, dar simplul gând că 
aveam în sfârşit un prieten de vârsta mea era de-ajuns ca să uit 
de tot restul, de înfruntarea cu Marques, de problema cu 
umbra... şi, timp de câteva clipe, am uitat până şi de faptul că 
tata n-avea să mai fie acasă, ca să-i povestesc toate astea. 


Miercurea, orele se terminau la 15:30. După ce mi-am înscris 
numele pe lista de candidaţi, prinsă în pioneze pe avizierul de 
plută de la secretariatul şcolii — în acest sens, observasem că 
numele meu era singurul care figura sub al lui Marques — am 
plecat spre casă, propunându-i lui Luc să-l conduc până la el, de 
vreme ce tot locuiam în acelaşi cartier. 

Păşeam unul lângă celălalt, pe trotuar, şi mă temeam să nu-şi 


21 


- HOŢUL DE UMBRE - 


dea seama că era ceva în neregulă cu umbrele noastre: a mea 
se întindea mult mai departe decât a lui, cu toate că aveam 
aproape aceeaşi înălţime. Dar el nu era deloc atent la ceea ce se 
petrecea în timp ce mergeam, poate din cauza atelei care îl 
complexa. Elevii îl porecliseră chiar din prima zi de şcoală 
Captain Hook. 

Ajungând în dreptul patiseriei, m-a întrebat dacă nu m-ar 
tenta nişte pain au chocolat. Banii mei de buzunar nu ajungeau 
ca să-mi cumpăr, dar nu era nicio nenorocire, aveam în ghiozdan 
un sandvici cu Nutella pregătit de mama, care era la fel de bun şi 
îl puteam împărţi. Luc a izbucnit în râs şi mi-a spus că mama lui 
n-avea obiceiul să-i dea bani pentru gustare. Apoi mi-a arătat cu 
mândrie vitrina brutăriei. Pe geamul acesteia se putea citi, scris 
cu litere elegante, pictate de mână, „Brutăria Shakespeare”. 

Şi, văzându-mi uimirea, mi-a amintit că taică-său era brutar, 
iar „Brutăria Shakespeare” era tocmai a părinţilor lui, lucru care 
pica numai bine. 

— Pe tine te cheamă chiar Shakespeare? 

— Da, chiar aşa, dar n-am nicio legătură de rudenie cu tatăl lui 
Hamlet, este doar un sinonim. 

— Omonim! l-am corectat eu. 

— Dacă vrei. Bun, mâncăm un pain au chocolat sau nu? 

Luc a împins uşa magazinului. Mama lui — toată numai 
zâmbet şi rotundă ca o brioşă — ne-a întâmpinat cu un accent 
care nu era din partea locului. Avea o voce muzicală, o voce care 
te binedispunea pe dată, şi un fel de a vorbi care te făcea să te 
simţi bine-venit. 

Ne-a propus fie pain au chocolat, fie ecler cu cafea, dar, până 
să avem noi timp să alegem, s-a hotărât să ni le ofere pe 
amândouă. Eu eram jenat, dar Luc mi-a spus că, oricum, tatăl lui 
făcea întotdeauna prăjituri în plus şi ceea ce nu se vindea până 
la sfârşitul zilei lua drumul pubelei, aşa că nu era cazul să ne 
abţinem. Am înfulecat ce primiserăm, fără să ne lăsăm rugaţi. 

Mama lui Luc l-a rugat să aibă grijă de magazin până când 
aduce ea de la cuptor încă un coş cu pâine. 

Mi se părea ciudat să-mi văd colegul stând pe un taburet, la 
casă. Deodată, mi-am imaginat cum am arăta cu douăzeci de ani 
mai în vârstă, el în pielea brutarului, iar eu în cea a clientului... 

Mama îmi spune adesea că am o imaginaţie galopantă, închid 
ochii şi, în mod straniu, mă văd intrând în această brutărie. Am 


22 


- MARC LEVY - 


barbişon şi ţin în mână o geantă. Poate că, atunci când voi fi 
mare, voi fi medic sau contabil. Şi contabilii au genţi. Tocmai 
înaintez spre vitrină şi comand un ecler cu cafea, când, deodată, 
îmi recunosc vechiul coleg de şcoală. În toţi aceşti ani, nu-l mai 
văzusem. Ne îmbrăţişăm şi împărţim un ecler cu cafea şi o pâine 
cu ciocolată, în amintirea vremurilor de altădată. 

Cred că aici, în această brutărie, în care îl priveam pe colegul 
meu Luc jucându-se de-a casierul, am devenit pentru prima oară 
conştient că aveam să îmbătrânesc. Nu ştiu de ce, dar, tot 
pentru prima oară, n-am mai avut dorinţa de a mă despărţi de 
copilărie, n-am mai avut deloc dorinţa de a părăsi acest corp pe 
care, până acum, îl consideram prea mic. De când şterpelisem 
umbra lui Marques, mă simţeam de-a dreptul bizar; se prea 
poate ca acest straniu fenomen să fi avut efecte secundare, iar o 
asemenea idee n-avea darul de a mă linişti. 

Când mama lui Luc s-a întors de la cuptor cu o lădiţă de chifle 
calde care miroseau al naibii de frumos, Luc i-a spus că nu 
avuseseră niciun client. Ea a oftat, dând din umeri, a aranjat 
chiflele pe raftul din vitrină şi ne-a întrebat dacă nu avem teme 
pentru acasă. Eu îi promisesem mamei că o să mi le fac înainte 
de a se întoarce ea. Le-am mulţumit încă o dată lui Luc şi mamei 
sale şi am plecat acasă. 


La intersecţie, mi-am lăsat sandviciul cu Nutella pe marginea 
unui zid scund, ca să-l ciugulească păsărelele la gustarea lor. Nu- 
mi mai era foame şi nu voiam cu niciun chip s-o supăr pe mama, 
făcând-o să creadă că gustările ei erau mai prejos decât 
prăjiturile doamnei Shakespeare. 

In faţa mea, umbra se lungise şi mai mult. Mă furişam pe 
lângă ziduri, de teamă să nu mă întâlnesc cu alt coleg. 

Ajuns acasă, m-am năpustit în grădină ca să studiez mai 
îndeaproape fenomenul. Tata spune că, pentru a creşte, trebuie 
să înveţi cum să-ţi înfrunţi temerile, cum să le confrunţi cu 
realitatea. Exact asta încercam să fac acum. 

Unii stau ore întregi în faţa oglinzii, sperând să vadă în ea o 
altă imagine decât a lor. Eu, unul, m-am jucat toată după-amiaza 
cu noua-mi umbră şi, spre marea mea surpriză, am resimţit ceva 
ca o renaştere. Pentru prima oară, chiar dacă la mijloc nu era 
decât un negativ imprimat pe sol, aveam impresia că sunt altul. 
Când soarele a trecut după colină, m-am simţit oarecum singur 


23 


- HOŢUL DE UMBRE - 


şi aproape trist. 

Temele mi le făcusem şi, după o cină luată la repezeală, 
mama a început să se uite la serialul ei preferat — hotărâse că 
spălatul vaselor n-avea decât să aştepte — iar eu am şters-o, pe 
nevăzute, în pod. Aveam eu o idee în cap. Acolo, sub acoperiş, 
era o lucarnă mare şi rotundă ca o lună plină. lar în acea seară, 
luna era cât se poate de plină. Trebuia să lămuresc cu orice preţ 
ceea ce mi se întâmpla. Nu era puţin lucru să calci pe umbra 
cuiva şi să pleci cu ea. Pentru că mama îmi spunea că am prea 
multă imaginaţie, m-am hotărât să verific chestia asta într-un loc 
liniştit, iar singurul loc cu adevărat liniştit era podul. 

Acolo era lumea mea. Tata nu urca niciodată în pod: din cauză 
că tavanul era prea scund, se lovea întotdeauna la cap, iar asta îl 
făcea să spună nişte cuvinte teribile, de genul „la naiba”, „băga- 
mi-aş picioarele” şi „rahat”. Uneori, toate trei într-o singură 
frază. Dacă eu aş fi zis chiar şi unul singur, aş fi încasat o 
chelfăneală pe cinste, dar adulţii au dreptul la o droaie de chestii 
care nouă ne sunt interzise. Pe scurt, când am ajuns la vârsta la 
care puteam urca în pod, tata m-a trimis în locul lui, iar eu eram 
încântat să-i fac acest serviciu. Ca să fiu pe deplin cinstit, la 
început podul îmi inspira puţină frică, din cauza semiîntunericului 
de acolo, dar mai târziu a fost exact pe dos. Eram încântat să mă 
strecor printre cufere şi cutii vechi de carton. 

intr-una din ele, am descoperit o sumedenie de poze de când 
era mama foarte tânără. Mama e şi acum atrăgătoare, dar atunci 
pica de frumoasă. Şi, acolo, am găsit cutia cu pozele de la nunta 
părinţilor mei. Era extraordinar cât de îndrăgostiţi arătau în ziua 
aia. 

Privindu-i, m-am întrebat ce se întâmplase: cum putuse să 
dispară toată dragostea asta? Şi, mai ales, unde se dusese? 
Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă şi o ia cu sine. 
Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, 
dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei păleşte şi, până la 
urmă, piere. Am subtilizat o poză din albumul pus bine în pod: 
una în care tata o ţine de mână pe mama, în faţa primăriei. 
Mama are pântecele cam rotund, va să zică şi eu sunt puţin pe 
acolo. În jurul părinţilor mei sunt unchi şi mătuşi, veri şi 
verişoare. Toate aceste persoane pe care nu le cunosc par să fie 
vesele. Poate că şi eu o să mă căsătoresc într-o zi cu Elisabeth. 
Dacă ea este de acord şi dacă eu mai câştig ceva în înălţime, să 


24 


- MARC LEVY - 


zicem vreo treizeci de centimetri. 

In pod mai erau şi jucării stricate, toate acele jucării pe care 
nu fusesem în stare să le montez la loc, după ce le studiasem 
îndeaproape modul de fabricaţie. Cu alte cuvinte, în mijlocul 
acelui talmeş-balmeş de obiecte din trecutul părinţilor mei, mă 
simţeam într-un alt univers, un univers pe măsura mea. Lumea 
mea se afla în casa mea, dar sub acoperişul acesteia. 


lată-mă în faţa lucarnei. Stau cât se poate de drept, ca să 
privesc răsăritul lunii pline, a cărei lumină se aşterne pe 
scândurile podului. Se văd până şi particulele de praf ce plutesc 
în aer: asta îi dă locului o anumită pace. E atâta linişte aici. In 
seara asta, înainte să se întoarcă mama, m-am dus în fostul 
birou al tatei ca să caut tot ce era de citit despre umbre. 
Definiţia din enciclopedie era cam complicată, dar, mulţumită 
ilustraţiilor, am putut afla o mulţime de chestii despre felul în 
care puteai să le faci să apară, să le deplasezi sau să le orientezi. 
Stratagema trebuia să funcţioneze de îndată ce luna avea să se 
situeze pe axa lucarnei. Pândeam, nerăbdător, acel moment, 
sperând ca ea să fie în locul care trebuie, înainte să se 
sfârşească episodul serialului urmărit de mama. 

In sfârşit, s-a produs fenomenul pe care îl aşteptam. Drept în 
faţa mea, am văzut umbra care se întindea pe scândurile 
podului. Am tuşit uşor, mi-am luat inima în dinţi şi am afirmat cu 
tărie faptul de care, de acum, eram sigur. 

— Tu nu eşti umbra mea! 

Nu sunt nebun şi mărturisesc că m-au trecut toţi fiorii când am 
auzit răspunsul şoptit al umbrei. 

— Ştiu. 

Tăcere mormântală. Atunci am continuat, cu gura uscată şi cu 
un nod în gât. 

— Eşti umbra lui Marques, nu-i aşa? 

— Da, mi-a şoptit ea la ureche. 

Când umbra îmi vorbeşte, e cam ca atunci când îţi răsună o 
melodie în cap: nu există niciun muzicant, însă auzi totul într-un 
mod atât de real, încât ai putea jura că lângă tine cântă o 
orchestră nevăzută. Efectul este exact acelaşi. 

— Te implor să nu spui nimănui, m-a rugat umbra. 

— Ce cauţi aici? De ce eu? am întrebat îngrijorat. 

— Am evadat, nu ţi-ai dat seama? 


25 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— De ce ai evadat? 

— Ştii tu ce înseamnă să fii umbra unui imbecil? Este ceva 
imposibil de îndurat. Şi aşa îmi era greu când era el mic, dar 
acum, cu cât creşte, cu atât îl suport mai puţin. Celelalte umbre 
şi în special a ta râd de mine. Dacă ai şti ce noroc are umbra ta 
şi dacă ai şti cât de arogantă e cu mine... Şi, toate astea, pentru 
că tu eşti altfel. 

— Sunt altfel? 

— Uită ce ţi-am spus. Celelalte umbre cred că n-ai de ales: eşti 
umbra unei singure persoane, şi, asta, pentru totdeauna. Pentru 
ca soarta ta să devină mai bună, ar trebui ca acea persoană să 
se schimbe. Cu Marques, pot spune că viitorul care mă aşteaptă 
nu e dintre cele mai glorioase. lţi imaginezi cât am fost de 
surprinsă când am simţit că mă pot desprinde de el atunci când i 
te-ai aşezat alături? Tu ai o putere extraordinară, aşa că n-am 
stat nicio clipă pe gânduri: era momentul s-o iau la sănătoasa. 
Am profitat puţin de faptul că eram mai mare, dar am toate 
scuzele, doar sunt umbra lui Marques. Am împins-o puţin pe a ta 
şi i-am luat locul. 

— Şi cu umbra mea ce-ai făcut? 

— Tu ce crezi? Trebuia să se agaţe şi ea de ceva, aşa că a 
plecat cu fostul meu proprietar. In momentul ăsta, îmi închipui 
că face un booot! 

— E o porcărie ceea ce i-ai făcut umbrei mele! De mâine, i te 
duc înapoi lui Marquès şi mi-o recuperez pe a mea. 

— Te rog, lasă-mă să rămân cu tine. Vreau să ştiu şi eu cum e 
să fii umbra unui tip de treabă. 

— Eu sunt un tip de treabă? 

— Poţi deveni. 

— Nu, e cu neputinţă să te păstrez. Până la urmă, oamenii or 
să-şi dea seama că e ceva în neregulă. 

— Nu sunt ei, oamenii, atenţi nici la semenii lor, aşa că, 
despre umbre, ce să mai vorbim?... Şi apoi, e în firea mea să 
rămân în umbră. Cu puţin antrenament şi cu puţină complicitate, 
o să ne descurcăm. 

— Dar tu ai cel puţin de trei ori înălţimea mea. 

— N-o să fie întotdeauna aşa, e doar o chestiune de timp. Să 
zicem că, până mai creşti, va trebui să rămâi şi tu ceva mai în 
umbră, dar, după ce ai să termini de crescut, eu o să fiu aceea 
care o să te trag la lumină. Gândeşte-te, e un avantaj straşnic să 


26 


- MARC LEVY - 


ai umbra unui tip mare. Fără mine, nu te-ai fi prezentat niciodată 
la alegerile pentru şefia clasei. După părerea ta, cine ţi-a dat 
încredere în tine? 

— Tu m-ai împins de la spate? 

— Cine altcineva? s-a destăinuit umbra. 

Deodată, am auzit glasul mamei, care mă întreba, de la 
picioarele scării care urcă în pod, cu cine Dumnezeu vorbesc. l- 
am răspuns, fără să stau pe gânduri, că vorbesc cu umbra mea. 
Ea mi-a replicat, evident, că aş face mai bine să mă duc la 
culcare, în loc să spun prostii. Adulții nu te cred niciodată când le 
destăinuieşti lucruri serioase. 

Umbra a dat din umeri. Am avut impresia că mă înţelege. M- 
am îndepărtat de lucarnă, iar ea a dispărut. 


În acea noapte, am avut un vis de-a dreptul ciudat. Plecam cu 
tata la vânătoare şi, chiar dacă nu-mi place vânătoarea, eram 
fericit să-l regăsesc. Mă ţineam după el, dar el nu se întorcea 
spre mine niciodată şi nu puteam să-i văd chipul. Ideea de a 
omori animale nu-mi făcea nicio plăcere. El mă trimitea, în chip 
de hăitaş, pe câmpuri nesfârşite, cu ierburi înalte şi pârjolite de 
soare, pe care vântul le unduia încetişor. Trebuia să înaintez 
bătând din palme, pentru ca turturelele să se ridice în aer. 
Atunci, tata trăgea în ele. Ca să împiedic masacrul, înaintam cât 
mai lent cu putinţă. Când lăsam să-mi treacă vreun iepure 
printre picioare, tata mă făcea neisprăvit, bun doar să dibuiesc 
vânatul fără valoare. Asta e fraza care, în vis, m-a făcut să-mi 
dau seama că omul din depărtare nu era tatăl meu, ci al lui 
Marques. Mă aflam în locul vrăjmaşului meu, şi senzaţia asta nu 
era câtuşi de puţin plăcută. 

Bineînţeles că eram mai înalt şi mă simţeam mai puternic 
decât de obicei, dar simţeam o tristeţe adâncă, de parcă aş fi 
fost cotropit de suferinţă. 


După vânătoare, ne-am întors într-o casă care nu era a mea. 
M-am pomenit la masă, luând cina. Tatăl lui Marques citea ziarul, 
mama lui se uita la televizor. Nimeni nu vorbea cu mine. In casa 
noastră adevărată, se vorbea mult la masă. Când tata era aici, 
mă întreba ce am făcut în ziua aceea, iar de când plecase, în 
locul lui mă întreba mama. Dar pe părinţii lui Marques îi durea în 
cot dacă el îşi făcuse temele. Aş fi putut considera că asta era o 


27 


- HOŢUL DE UMBRE - 


chestie straşnică, dar era exact invers şi am înţeles de unde îmi 
venea această suferinţă bruscă: deşi Marques îmi era duşman, 
mă simţeam mâhnit pentru el, mâhnit să văd indiferența care 
domnea în casa lui. 


* 


Când a sunat deşteptătorul, m-am trezit lac de apă. Respiram 
sacadat şi ardeam de parcă aveam temperatură, dar m-am 
simţit uşurat că toate astea nu fuseseră decât un coşmar. M-a 
străbătut un fior, dar apoi, lucrurile au revenit la normal. In acea 
dimineaţă, a fost de ajuns să revăd pereţii camerei mele ca să 
mă simt fericit. În timp ce mă spălam, m-am întrebat dacă n-ar fi 
trebuit să-i povestesc mamei ceea ce mi se întâmpla. Aş fi vrut 
să-i împărtăşesc acest secret, dar îmi închipuiam deja ce reacţie 
ar fi avut. Când am coborât în bucătăria de vară, primul lucru pe 
care l-am făcut a fost să mă reped la fereastră. Cerul era înnorat; 
la orizont, nu se vedea urmă de albastru, n-aveai nici măcar din 
ce să croieşti o izmană la marinar, după cum spunea tata atunci 
când trebuia să renunţe la partida de pescuit. Am înhăţat 
telecomanda şi am deschis televizorul. 

Mama nu înţelegea de ce mă interesa atâta buletinul meteo. l- 
am spus că pregătesc un referat despre încălzirea globală, aşa 
că am rugat-o să fie atât de bună şi să mă lase să ascult, fără s-o 
întrerupă tot timpul pe doamna care anunţa că, în regiunea 
noastră, se va instala pe durata câtorva zile un front noros 
datorat unei puternice zone depresionare. Şi eu aveam să mă 
aflu într-o zonă al naibii de depresionară, dacă soarele nu 
reapărea la iuţeală. Cu toţi norii ăia, nicio şansă să mai văd 
ivindu-se umbrele, prin urmare, mi-era imposibil să i-o dau înapoi 
lui Marquès pe a lui. Mi-am luat ghiozdanul şi am plecat la şcoală 
cu inima grea. 


* 


În toate recreaţiile, Luc stătea pe bancă. Cu atela şi cu cârja 
după el, n-avea ce altceva să facă. M-am dus lângă el şi mi l-a 
arătat cu degetul pe Marquès. Idiotul ăla strângea mâinile 
tuturor elevilor din clasă şi se prefăcea interesat de discuţiile 
fetelor. 


28 


- MARC LEVY - 


— la uite, mi-a amorţit piciorul de tot. Ajută-mă să merg. 

l-am dat mâna şi am făcut câţiva paşi. Trebuie să fi fost ziua 
mea norocoasă, fiindcă, în momentul când ne-am apropiat de 
Marques, cerul întunecat a fost străpuns de o minusculă 
înseninare. M-am uitat imediat pe jos, prin curte: pe pământ era 
un adevărat talmeş-balmeş de umbre încâlcite, care parcă se 
adunaseră pentru un conciliabul — învăţasem cuvântul acesta 
chiar înainte de recreaţie, la ora de istorie. Marquès s-a întors 
spre noi şi, dintr-o privire, ne-a dat de înţeles că nu eram bine- 
veniţi acolo. Luc a dat din umeri. 

— Vino, trebuie să vorbim. Ziua votului se apropie, mi-a spus, 
sprijinindu-se în cârjă. lţi amintesc că alegerile au loc vineri, ar 
cam fi timpul să faci şi tu ceva care să-ţi aducă puţină 
popularitate. 

Vorbele lui Luc sunaseră ca o frază rostită de un adult. Şi, în 
timp ce-l priveam şchiopătând, cu spatele puţin adus, m-am 
pomenit cufundat iar într-un fel de vis ciudat. Eram tot amândoi, 
mult mai bătrâni decât acum, chiar şi mai bătrâni decât ultima 
oară, la brutărie. Ai fi zis că prietenia noastră durase o viaţă 
întreagă. Luc aproape că nici nu mai avea păr, fruntea pleşuvă îi 
ajunsese până la mijlocul ţestei. Era tras la faţă, cu pielea ofilită, 
dar ochii îi străluceau la fel de tare, ceea ce îmi insufla un 
sentiment de linişte. 

— Ce-ai vrea să faci când o să fii mare? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, trebuie să mă hotărăsc imediat? 

— Nu, nu-i musai, mă rog, nu cred. Dar, dacă artrebui să alegi 
acum, ce-ai vrea să faci? 

— Să mă ocup în continuare de brutăria părinţilor mei, cred. 

— Voiam să zic, dacă ai avea posibilitatea să alegi altceva. 

— Mi-ar plăcea să fiu ca domnul Chabrol, doctorul, dar nu cred 
că va fi posibil. Mama zice că, după cum merg lucrurile, în 
curând n-o să mai aveam destui clienţi pentru ca brutăria să 
prospere. De când se vinde pâine la supermarket, părinţii mei 
abia dacă pot să lege două-n tei. Aşa că, îţi închipui, dacă ar 
trebui să-mi mai plătească şi facultatea de medicină... 

Ştiam că Luc n-o să fie medic, o ştiam cu toată tăria, chiar de 
când am împărţit un pain au chocolat şi eclerul cu cafea, de când 
l-am văzut aşezat la casă. Luc avea să rămână în orăşelul nostru, 
familia lui n-ar fi reuşit niciodată să-i plătească nişte studii atât 
de îndelungate. 


29 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Pe de o parte, vestea era bună, fiindcă asta însemna că 
brutăria avea să facă faţă războiului cu supermarketul, însă el n- 
avea să fie niciodată doctor. Nu voiam să-i spun, îmi dădeam 
seama că ar fi suferit, poate că ar fi fost chiar descurajat, totuşi 
era cel mai bun la ştiinţe naturale. Aşa că am tăcut şi am păstrat 
secretul pentru mine. Trebuie să fiu atent unde pun piciorul, 
trebuie să-mi supraveghez fiecare pas. Chiar şi într-o zi înnorată, 
nu eşti scutit de o mică înseninare. Faptul că ştii dinainte ce li se 
va întâmpla oamenilor la care ţii nu te face neapărat fericit. 

— Ei, ce-ai de gând să faci pentru alegeri? 

Eu aveam altceva în minte. 

— Luc, dacă ai avea puterea să ghiceşti ce gândesc oamenii 
sau, mai degrabă, să ştii din ce cauză sunt nefericiţi, tu ce-ai 
face? 

— Da' de unde scoţi ideile astea? O asemenea putere nu 
există. 

— Aşa e, dar, dacă totuşi ar exista, cum ai folosi-o? 

— Nu ştiu, o asemenea putere n-are niciun haz, cred că mi-ar 
fi teamă să nu iau şi eu nefericirea de la ceilalţi. 

— Asta-i tot ce ai face? i-ar fi teamă? 

— La fiecare sfârşit de lună, când părinţii mei fac socotelile 
brutăriei, îi văd îngrijoraţi, dar nu-i pot ajuta cu nimic şi, din 
cauza asta, sunt nefericit. Dacă ar trebui să simt necazurile 
tuturor oamenilor, ar fi îngrozitor. 

— Dar dacă ai putea schimba cursul lucrurilor? 

— Păi, îmi închipui că aş face-o. Gata, puterea asta a ta mă 
bagă în butoiul cu melancolie, hai să ne întoarcem la alegeri şi să 
ne gândim amândoi. 

— Luc, dacă mai târziu ai deveni primarul statului, ţi-ar 
plăcea? 

Luc s-a rezemat de zidul şcolii ca să-şi mai tragă sufletul. Mă 
privea ţintă, iar expresia posomorâtă i-a fost ştearsă de un 
zâmbet larg. 

— Cred că ar fi super, părinţilor mei le-ar plăcea tare mult 
chestia asta şi, pe urmă, aş putea da o lege care să nu permită 
ca supermarketul să deschidă un raion de brutărie. Cred că aş 
interzice şi raionul cu articole de pescuit, pentru că prietenul cel 
mai bun al tatei este droghistul din piaţă şi, de când îi face 
concurenţă supermarketul, şi afacerile lui merg prost. 

— Ai putea chiar să dai o lege care să interzică de tot 


30 


- MARC LEVY - 


supermarketul. 

— Cred că, atunci când voi fi primarul oraşului, o să te iau ca 
ministru al comerţului, mi-a spus Luc, bătându-mă pe umăr. 

Când o să ajung acasă, trebuie s-o întreb pe mama dacă 
primarii au miniştri. Mi-ar plăcea mult să fiu ministrul lui Luc, 
totuşi am o mică îndoială. 

Pe culoarul care ducea în clasă, am sperat ca lucrurile să fi 
revenit la normal în timpul înseninării din recreaţie şi ca umbra 
lui Marques să-şi fi regăsit proprietarul; m-am rugat ca în 
următoarea înseninare să mi-o regăsesc pe a mea în vârful 
încălţărilor şi, în acelaşi timp, oricât ar părea de ciudat, m-am 
simţit cam laş pentru că gândisem în felul ăsta. 


* 


Lecţia de matematică tocmai începuse, când în curte s-a auzit 
un zgomot asurzitor. Geamurile s-au făcut ţăndări, iar profesorul 
a urlat să ne aruncăm la pământ. N-a fost nevoie să ne spună de 
două ori. 

A urmat o tăcere de moarte. Domnul Gerbier s-a ridicat cel 
dintâi şi ne-a întrebat dacă vreunul dintre noi e rănit. Părea 
îngrozit. Făcând abstracţie de cele câteva cioburi care ne 
rămăseseră prin păr şi de cele două fete care plângeau fără să 
ştie de ce, lucrurile stăteau destul de bine. Doar ferestrele 
căscau o gură cât o şură, iar băncile erau răsturnate. Profesorul 
ne-a scos rapid din clasă şi ne-a pus să ne aşezăm în şir indian. 
El a ieşit ultimul şi a luat-o la fugă pe coridor, ca să treacă în 
fruntea noastră. Nu ştiu dacă profesorii repetaseră împreună 
exerciţiul acesta, dar toate celelalte clase făcuseră exact ca noi, 
iar îmbulzeala era de nedescris. Clopoţelul suna fără oprire. In 
curte, spectacolul era halucinant. Aproape toate ferestrele şcolii 
rămăseseră fără geamuri, iar din spatele magaziei paznicului 
ieşea o coloană de fum. 

— Dumnezeule, e cisterna de gaz! a strigat domnul Gerbier. 

Eu nu pricepeam ce căuta Dumnezeu în treaba asta, doar 
dacă nu cumva voise să aprindă o brichetă uriaşă, şi o dăduse-n 
bară tocmai în clipa când trebuia s-o folosească. Pe de altă 
parte, cu toate câte ni se spuneau despre ţigări, nu prea îl 
vedeam eu pe Dumnezeu trăgând din vreuna, dar, mă rog, nu se 
ştie niciodată, poate că plămânii Lui nu aveau ce să păţească, 


31 


- HOŢUL DE UMBRE - 


dat fiind că El se afla deja în cer. Oricum, coloana de fum urca 
totuşi până la El, dar asta era, cu siguranţă, o coincidenţă. 

Doamna directoare se dădea de ceasul morţii, le ordona 
profesorilor să ne numere pentru a treia oară şi se tot învârtea, 
repetând: „Sunteţi siguri că sunt toţi aici?”. Şi, pe urmă, îi mai 
venea în minte câte un nume şi striga: „Mathieu, micuțul 
Mathieu unde e? Ah, e aici!”, apoi trecea la altul. Din fericire, la 
mine nu se gândise. N-aveam nicio nevoie să le reamintească 
celorlalţi că sunt mic, cu atât mai puţin în plină perioadă 
electorală. 

La locul exploziei era o harababură de nedescris: se auzeau 
trosnind flăcările care urcau tot mai sus, în spatele magaziei 
paznicului; li se vedeau chiar şi umbrele, dansând pe acoperiş. 
Şi, în faţa mea, am văzut umbra lui Yves, care parcă mă căuta. 
Am văzut-o înaintând, ştiam că după mine venise, simţeam asta 
cu toată puterea. Doamna directoare şi profesorii erau mult prea 
ocupați cu număratul elevilor pentru a fi atenţi la mine, aşa că 
m-am dus spre magazie, condus de umbra paznicului. 

In depărtare, se auzeau sirene urlând, dar deocamdată erau la 
o distanţă prea mare. Umbra lui Yves continua să mă îndrume. 
M-am îndreptat spre coloana de fum. Căldura creştea, mi-era tot 
mai greu să înaintez. Dar trebuia să mă duc acolo, fiindcă 
înţelesesem de ce venise umbra la mine. 

Ajunsesem aproape de magazia paznicului, când limbile de foc 
au început să lingă acoperişul. Mi-era frică, totuşi înaintam. 
Deodată, am auzit-o pe doamna Schaeffer urlându-mi numele. 
Alerga în urma mea. Dar nu alerga prea repede. Tipa să mă 
întorc imediat. Aş fi vrut s-o ascult, dar nu puteam. Am continuat 
să merg spre locul pe care mi-l indica umbra. 

In faţa magaziei, căldura era insuportabilă. Tocmai voiam să 
apăs pe clanţă, când mâna doamnei Schaeffer m-a apucat de 
umăr şi m-a tras îndărăt. Mi-a aruncat o privire incendiară — se 
şi potrivea — dar eu m-am înfipt bine pe picioare şi am refuzat 
să dau înapoi. Priveam ţintă uşa magaziei, de la care nu-mi 
puteam lua ochii. Ea m-a înhăţat de braţ şi a sărit cu gura la 
mine, dar am reuşit să scap şi am pornit-o iar spre magazie. 
Când am simţit-o din nou în spatele meu, i-am spus, într-un 
suflet, tot ce aveam pe inimă: 

— Trebuie să-l salvez pe paznic! Nu e în curte, e în magazie şi 
se sufocă. 


32 


- MARC LEVY - 


Când m-a auzit, doamna Schaeffer însăşi era să se sufoce. Mi- 
a ordonat să mă dau în spate şi, apoi, ceea ce a făcut mi-a luat 
piuitul. Doamna Schaeffer e destul de mărunţică, n-are nimic din 
statura mamei lui Luc, şi totuşi, când a tras un picior în uşă, 
broasca n-a mai rezistat în faţa farmecului tibiei sale. A intrat 
singură în magazie şi, după două minute, a ieşit târându-l pe 
Yves de umeri. Am ajutat-o şi eu puţin, dar apoi a venit 
profesorul de sport ca să ne înlocuiască, iar doamna directoare 
m-a înhăţat de turul pantalonilor şi m-a dus înapoi în curte. 

Au venit pompierii. Au stins incendiul şi l-au dus pe Yves la 
spital, după ce ne-au asigurat că nu trebuie să ne facem griji în 
privinţa sorții lui. 

Doamna directoare se purta de-a dreptul bizar: mă bodogănea 
întruna şi, în acelaşi timp, plângea şi mă strângea în braţe, 
spunându-mi că l-am salvat pe Yves, că nimeni în afară de mine 
nu se gândise la el şi că n-o să şi-o ierte niciodată. Ce mai, îi era 
peste poate să se hotărască. 

Şeful pompierilor a venit să mă vadă. Doar pe mine. M-a pus 
să tuşesc, mi-a examinat pleoapele şi interiorul gurii, m-a 
cercetat din cap până-n picioare. Apoi, m-a bătut pe spate 
spunându-mi că, dacă vreau să intru în brigada lui când o să fiu 
mare, el o să fie fericit să mă aibă alături. 

Am putut constata că mama nu era singurul părinte ce ţinea 
legătura, prin walkie-talkie, cu doamna directoare, de vreme ce 
s-a înfiinţat în curte odată cu mulţi alţii, la fel de panicaţi. 

Orele din acea zi se terminaseră. Ne-am întors acasă. 

Vinerea următoare, am câştigat alegerile pentru şefia clasei în 
unanimitate, minus un vot. Boul ăla de Marques votase pentru 
sine. 


* 
După numărătoarea voturilor, m-am dus la Luc. Nu mi-a spus 
nimic, s-a mulţumit să-mi zâmbească. Atela îi fusese scoasă în 


dimineaţa aceea, iar el mi-a arătat piciorul, care i se vindecase, 
dar era mult mai subţire decât celălalt. 


* 


După opt zile de la explozia cisternei, Yves s-a întors la şcoală. 
33 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Arăta normal, cu excepţia bandajului care îi înconjura fruntea, 
făcându-l să semene cu un pirat. li stătea chiar bine, ca şi cum 
până acum personalităţii lui tocmai asta îi lipsise. Nu ştiam dacă 
trebuie să-i spun asta; poate că aveam să găsesc eu, într-una din 
zile, o ocazie ca să-i vorbesc despre pirați. 

La ora mesei, am ieşit înaintea celorlalţi; nu prea îmi era 
foame. Yves era în fundul curţii şi se uita la ceea ce mai 
rămăsese din magazia lui, adică nu mare lucru. Se aplecase 
deasupra resturilor, o încâlceală de lemne calcinate, pe care le 
ridica, grijuliu, de capăt. M-am dus spre el, dar, fără să se 
întoarcă, mi-a spus: 

— Nu te apropia. E periculos, te-ai putea răni. 

Mie nu mi se părea chiar atât de periculos, dar n-am vrut să-i 
ies din cuvânt. Am rămas mai în spate. El ştia că stăteam acolo, 
în picioare, dar se făcea că nu ştie. Mă întrebam ce caută; din 
învălmăşeala aia nu era chiar nimic de salvat. Apoi, a apucat o 
chestie dreptunghiulară, complet arsă, a pus-o pe genunchi şi a 
început să tremure din tot corpul. Cred că şi plângea, ceea ce m- 
a cufundat într-o mâhnire la fel de neagră ca scândurile pârjolite 
ale magaziei. 

— i-am spus să nu stai acolo! 

Nu m-am clintit din loc. Yves părea atât de disperat, nu putea 
fi sincer atunci când ţipa la mine să plec! Se vedea cât de acolo 
că nu trebuia să-l las singur. Asta înseamnă să fii prietenul cuiva, 
nu? Să poţi ghici, atunci când celălalt îţi spune contrariul, ceea 
ce gândeşte în sinea lui. 

Yves s-a întors spre mine cu ochii înroşiţi. Pe obraji, îi curgeau 
lacrimi, aşa cum curge cerneala pe o coală de desen udă. Ţinea 
în mână un caiet vechi, care arsese. 

— Toată viaţa mea era aici. Fotografiile, singura scrisoare pe 
care o aveam de la mama şi atâtea şi atâtea amintiri de la ea, 
lipite pe paginile astea. N-a mai rămas decât cenuşa. 

Yves a încercat să deschidă caietul, dar coperta i s-a fărâmiţat 
între degete. Mi-am spus că făcusem bine că am rămas cu el. 

— Capul nu v-a ars, amintirile nu s-au pierdut, e de-ajuns să le 
chemaţi înapoi. Am putea să punem pe hârtie scrisoarea de la 
mama dumneavoastră şi chiar să desenăm ceea ce era în poze. 

Yves a zâmbit. Nu vedeam ce-o fi fost aşa de nostim, dar, mă 
rog, eram mulţumit că nu mai arăta aşa de nefericit. 

— Ştiu că tu ai dat alarma, mi-a spus, ridicându-se. Când 


34 


- MARC LEVY - 


cisterna a explodat, m-am repezit în magazie ca să salvez ce 
puteam. Incă nu erau flăcări, doar fumul ăla gros care se 
răspândise peste tot. Am rezistat cinci minute în infernul ăla. Mi- 
era imposibil să deschid ochii, atât de rău mă usturau. N-am mai 
nimerit clanţa. Nu mai aveam aer şi am intrat în panică. N-am 
putut să-mi ţin respiraţia şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

Mi se povestea, pentru prima oară, un incendiu văzut din 
interior şi, imaginându-mi situaţia, eram al naibii de impresionat. 

— De unde ai ştiut că sunt acolo? a întrebat Yves. 

Privirea îi devenise, din nou, atât de tristă, încât n-am vrut să-l 
mint. 

— Caietul ăsta era chiar aşa de important? 

— De bună seamă, am fost pe punctul de a-mi pierde viaţa 
pentru el. Iti sunt nespus de recunoscător şi îţi datorez scuze. 
Deunăzi, pe bancă, când mi-ai vorbit despre tatăl meu, am 
crezut că te-ai strecurat aici şi mi-ai scotocit prin lucruri. N-am 
povestit niciodată nimănui despre copilăria mea. 

— Nici măcar nu ştiam de existenţa acestui caiet. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: de unde ai ştiut că eram în 
magazie şi că mă sufocam? 

Ce Dumnezeu puteam să-i răspund? Că a venit umbra lui să 
mă caute? Că, în mijlocul haosului, ea se strecurase printre 
celelalte umbre de pe cimentul din curte şi ajunsese până la 
mine? Că o văzusem, în lumina flăcărilor, cum îmi face semne, 
implorându-mă s-o urmez? Ce adult m-ar fi crezut? 

La fosta mea şcoală, pentru că spusese adevărul, un coleg se 
alesese cu un an de şedinţe la psiholog. Miercurea după-amiază, 
în timp ce noi jucam volei sau mergeam la piscină, el avea parte 
de „sala de aşteptare”. Şi dă-i şi povesteşte-ţi viaţa în faţa unei 
femei care face „îhî, îhî”, zâmbind. Toate astea fiindcă într-o 
sâmbătă, la ora prânzului, bunică-său se cufundase, în faţa lui, 
într-un somn din care nu mai ieşise niciodată. Ca să se scuze, 
tataia colegului meu îl vizita noaptea şi îşi continuau conversaţia 
de atunci, din bucătărie, care se întrerupsese pe motiv de siestă 
subită. Nimeni nu voia să creadă şi, dimineaţa, când el povestea 
că îl văzuse pe tataia în timpul nopții, toţi adulţii se uitau la el 
consternaţi. Imi închipui ce mi s-ar întâmpla mie dacă aş povesti 
despre mica mea problemă cu umbrele. Decât să fiu condamnat, 
după mărturisirile mele, să merg la psiholog, mai bine mă 
declaram vinovat, chit că îi spuneam lui Yves că i-am citit caietul 


35 


- HOŢUL DE UMBRE - 


şi chiar că învăţasem pe de rost pasaje din el. 

Yves nu mă scăpa din ochi. Am aruncat o privire furişă spre 
ceasul şcolii. Mai aveam douăzeci de minute bune până ce suna 
clopoţelul. 

— Am văzut că nu eraţi în curte şi mi-am făcut griji. 

Yves m-a privit fără să spună nimic. L-a apucat un acces de 
tuse; apoi s-a apropiat de mine şi a murmurat: 

— Pot să-ţi mărturisesc un secret? 

Am dat din cap. 

— Dacă, într-o zi, o să ai ceva pe suflet, ceva de care nu ai 
curajul să vorbeşti, să ştii că poţi să mi te destăinuieşti mie, 
fiindcă n-am să te trădez. Acum te poţi duce la joacă împreună 
cu prietenii tăi. 

Eram gata-gata să spun tot; cred că m-aş fi simţit mai uşurat 
dacă vorbeam cu o persoană adultă, iar Yves era un om de 
încredere. Seara, în pat, aveam să mă gândesc la propunerea lui. 
Şi dacă a doua zi, la sculare, o găseam la fel de straşnică, poate 
că aveam să-i spun adevărul. 

M-am dus să-l caut pe Luc. Era pentru prima oară când juca 
din nou baschet, după ce îşi „recuperase” piciorul, dar nu-şi 
recăpătase nici pe departe tehnica de înainte şi avea nevoie de 
un coechipier. 


* 


De la explozia cisternei, nu mai avusesem nicio zi însorită. 
Geamurile şcolii fuseseră înlocuite, dar în clase era îngrozitor de 
frig, aşa că înăuntru stăteam toţi cu paltoanele pe noi. Doamna 
Schaeffer îşi ţinea orele cu căciula în cap, astfel că lecţiile de 
engleză deveniseră mult mai interesante din pricina pomponului 
care i se bâţâia de fiecare dată când deschidea gura. Şi eu, şi 
Luc ne muşcam limba ca să nu ne hlizim. Până când să înţeleagă 
societatea de asigurări ce se întâmplase şi să-i dea bani 
directoarei ca să cumpere o cisternă de gaz nouă-nouţă, iarna 
avea să se termine. Dar, câtă vreme doamna Schaeffer îşi păstra 
căciula cu pompon, nu era nicio nenorocire. 

intre Marquès şi mine, atmosfera era la fel de glacială. De 
fiecare dată când eram trimis de vreun profesor la secretariat, 
după vreo hârtie, fiindcă genul ăsta de misiuni îi reveneau 
şefului clasei, simţeam săgeți şuierând în spatele meu. De când 


36 


- MARC LEVY - 


îi vizitasem casa în visurile mele, nu mai aveam nimic împotriva 
lui, iar toate răutăţile cu care mă fericea mă lăsau rece. Mama 
mă anunţase că sâmbătă dimineaţă vine tata să mă ia, ca să ne 
petrecem toată ziua împreună, şi nu mă mai gândeam decât la 
asta. Eram fericit, chiar dacă îmi făceam griji pentru mama. Mă 
tot întrebam dacă n-o să se plictisească aşa, singură-singurică, şi 
mă simţeam oarecum vinovat că o abandonez. 

Cred că şi mama are darul de a citi gândurile triste, mai ales 
pe ale mele. În seara aceea, a intrat în camera mea în momentul 
când stingeam lumina. S-a aşezat pe pat şi mi-a spus cu de- 
amănuntul tot ce intenţiona să facă în timp ce eu îmi petreceam 
ziua cu tata. Avea să profite de ocazie ca să meargă la coafor. 
Spunând asta, părea încântată, lucru care mi se părea curios, 
fiindcă, pentru mine, mersul la frizer era mai curând o pedeapsă. 

Acum că aveam sufletul împăcat, cu cât treceau zilele 
săptămânii, cu atât mă concentram mai greu asupra temelor. Mă 
gândeam neîncetat la ceea ce aveam să facem tata şi cu mine, 
când ne vom întâlni. Poate că o să mă ducă la o pizza, aşa cum 
făcea uneori, când încă mai locuiam împreună. Trebuia să-mi vin 
în fire, era abia joi şi chiar că nu era momentul să mă învârtesc 
de vreo consemnare. 


Vineri mi s-a părut că orele au mai multe minute decât de 
obicei. Ca atunci când se trece la ora de iarnă şi ziua câştigă un 
ceas în plus. In acea vineri, treceam la ora de iarnă la fiecare 
şaizeci de minute. Limbile ceasului de deasupra tablei înaintau 
foarte încet, atât de încet, încât eram sigur că Dumnezeu umbla 
cu şoalda şi că recreaţia de dimineaţă ar fi trebuit să fie cea de 
după-amiază. Nicio îndoială: fuseserăm traşi în piept. 


* 


Mi-am terminat temele, mama fusese martoră. Şi mă 
culcasem, după ce mă spălasem pe dinţi, cu o oră mai devreme 
decât în mod obişnuit. Voiam ca a doua zi să fiu în formă, ştiam 
că o să adorm cu greu. Cu toate astea, somnul a venit, dar m-am 
trezit mai devreme ca niciodată. 

Am păşit pe vârful picioarelor, m-am spălat şi am coborât tiptil 
să pregătesc micul dejun pentru mama, ca să mă scuz că o 
lăsam singură în acea zi. Apoi, am urcat din nou şi m-am 


37 


- HOŢUL DE UMBRE - 


îmbrăcat. Mi-am pus pantalonii de flanelă şi cămaşa albă pe care 
am purtat-o când l-am dus la cimitir pe bunicul colegului meu, ca 
să-şi continue în pace siesta, fără să fie deranjat. Cimitirele sunt 
locuri foarte liniştite. 

De anul trecut, mă înălţasem cu câţiva centimetri, nu mulţi, 
însă manşeta pantalonilor îmi ajungea la marginea şosetelor. Am 
încercat să-mi pun cravata pe care mi-a cumpărat-o tata, prima 
mea cravată, cum a zis el, în ziua în care mi-a dăruit-o. N-am 
putut face nodul, şi atunci mi-am înfăşurat-o la gât ca pe o 
eşarfă. La urma urmei, intenţia contează şi apoi asta îmi dădea o 
alură de poet. Văzusem în cartea de franceză o poză a lui 
Baudelaire; nici el nu prea ştia să-şi înnoade cravata şi totuşi 
fetele se dădeau în vânt după el. Sacoul mă cam strângea, dar 
arătam foarte elegant. Tare mi-ar mai fi plăcut să mă plimb cu 
tata prin piaţă. Cu puţin noroc, ne-am fi putut întâlni cu Elisabeth 
în timp ce făcea târguieli cu mama ei. 

M-am privit în oglinda din baia părinţilor şi am coborât să 
aştept în sufragerie. 

Nu ne-am dus în piaţă, tata n-a venit. A sunat la prânz, ca să 
se scuze. Mama a fost cea care mi-a transmis scuzele lui, fiindcă 
eu n-am vrut să vorbesc cu el. Mama părea şi mai tristă decât 
mine. Mi-a propus să mergem la restaurant doar noi doi, dar nu- 
mi mai era foame. M-am schimbat şi mi-am pus cravata în 
şifonier. Sper să nu cresc prea mult până luna viitoare, astfel 
încât, dacă vine tata să mă ia, hainele mele frumoase să-mi fie 
încă bune. 


Duminică a plouat toată ziua; am rămas cu mama şi am jucat 
diverse jocuri, dar nu mai aveam chef să câştig, aşa că am 
pierdut întruna. 


Luni am tras chiulul la cantină. Lunea ni se serveşte vițel cu 
mazăre, iar eu nici nu pot vedea în ochi viţelul cu mazăre. Imi 
pregătisem pe şest un sandvici cu Nutella, înainte de a pleca de 
acasă, şi l-am mâncat sub castan. Yves tocmai încărca într-o 
roabă ruinele fostei sale magazii. Se ducea până la pubelele mari 
din fundul curţii, unde îndesa tot ce mai rămăsese din amintirile 
lui. Când m-a zărit pe bancă, a venit să mă vadă. N-aveam nimic 


38 


- MARC LEVY - 


împotrivă, de două zile mă simţeam singur, iar tovărăşia lui nu- 
mi pica rău. Mi-am împărţit sandviciul în două şi i-am oferit 
jumătatea mai mică. Eram sigur că avea să mă refuze, însă a 
mâncat-o cu mare poftă. 

— Nu prea eşti în apele tale, ce-ai păţit? 

— Acasă, în pod, am şi eu o groază de poze. Dacă le-aş aduce, 
m-aţi putea ajuta să-mi fac şi eu un album cu amintiri? 

— De ce nu-l faci singur? 

— Nu-s prea talentat la colaje: când mi-am făcut ierbarul, n- 
am primit decât patru puncte din douăzeci. 

Yves a zâmbit şi mi-a spus că poate eram încă prea tânăr ca 
să-mi fac un album de amintiri. l-am răspuns că erau mai ales 
poze de-ale părinţilor, dinaintea naşterii mele şi, prin urmare, nu- 
mi puteam aminti de nimic. lată de ce voiam să lipesc pozele în 
album: ca să-mi cunosc mai bine părinţii şi, în special, pe tata. 
Yves m-a privit în tăcere, cum face mama când încearcă să afle 
dacă e ceva în neregulă cu mine. Apoi mi-a spus că amintirile 
mele cele mai frumoase de-abia urmau să vină, iar ăsta era un 
noroc fantastic. 

Oamenii mari îţi spun mereu ce minunat e să fii copil, dar eu 
vă jur că sunt zile ca, de exemplu, sâmbăta trecută, când 
copilăria e o adevărată scârboşenie. 


Oamenii de pe aici vă vor spune că iernile noastre sunt 
groaznice, că vreme de trei luni n-ai parte decât de cer întunecat 
şi de frig, fără nicio zi de pauză. Le-am împărtăşit multă vreme 
punctul de vedere, dar, arunci când prima rază de soare riscă să 
te pună în primejdie, atunci adori regiunea asta, unde iernile 
sunt aspre. Problema e că primăvara se întoarce de fiecare dată. 


* 


În ultimele zile ale lui martie, dimineaţa a venit fără niciun nor 
pe cer. Mă duceam la şcoală şi, spre marea mea fericire, umbra 
din faţă părea să-mi corespundă cu adevărat. 

M-am oprit în faţa brutăriei, unde mă întâlneam întotdeauna 
cu Luc. Din spatele vitrinei, mama lui mi-a spus bună dimineaţa. 
l-am răspuns imediat şi am profitat de faptul că Luc încă nu 


39 


- HOŢUL DE UMBRE - 


coborâse, ca să studiez mai îndeaproape ceea ce se petrecea pe 
trotuar. Nu încăpea nicio îndoială: îmi regăsisem umbra. 
Recunoşteam până şi şuviţele pe care mama încerca sistematic 
să mi le aranjeze pe frunte înainte de a pleca la şcoală, 
spunându-mi că am pe cap nişte adevăraţi ţepi de arici, ca tata. 
Poate că tocmai din cauza asta se şi lega de ele în fiecare 
dimineaţă. 

Faptul că-mi regăsisem umbra era o veste a naibii de bună. 
Acum problema era să am mare grijă, ca să n-o pierd iar şi, mai 
ales, să nu împrumut alta. Probabil că Luc avea dreptate: trebuie 
că nefericirea altora ora contagioasă, de vreme ce toată iarna 
fusesem nefericit. 

— Îți mai priveşti mult picioarele? m-a întrebat Luc. 

Nu-l auzisem venind. M-a îndemnat la drum, dându-mi o 
palmă peste umăr. 

— Dă-i zor, că o să întârziem. 

Odată cu venirea primăverii, se întâmplă ceva ciudat: unele 
fete îşi schimbă pieptănătura. Inainte nu observasem chestia 
asta, dar, privind-o pe Elisabeth în mijlocul curţii, faptul a devenit 
cât se poate de evident. 

Ea îşi desfăcuse coada de cal, iar părul i se revărsase pe 
umeri. Aşa era mult mai frumoasă, iar eu, fără să înţeleg de ce, 
mult mai trist. Poate ghiceam că n-avea să se uite niciodată la 
mine. Câştigasem alegerile pentru şefia clasei, dar Marques 
câştigase inima lui Elisabeth, iar eu nu băgasem de seamă nimic. 
Absorbit peste măsură de problemele mele tâmpite cu umbrele, 
nu văzusem ce se prefigura, nu observasem deloc complicitatea 
lor care se lega pe la spatele meu, în timp ce stăteam în banca 
întâi. Nu înţelesesem mica stratagemă a lui Elisabeth, care, 
săptămână de săptămână, se aşeza, de fiecare dată când se 
ivea ocazia, tot mai în fundul clasei. La început, făcuse schimb 
de locuri cu Anne, apoi cu Zoé, până când îşi atinsese scopul, 
fără să se prindă nimeni de manevra ei. 

Am înţeles totul în prima zi de primăvară, în mijlocul curţii, 
privindu-i pletele frumoase care îi cădeau pe umeri şi ochii 
albaştri aţintiţi asupra lui Marques atunci când era câştigător la 
baschet. Mai târziu, am zărit-o luându-l de mână, iar eu mi-am 
strâns pumnii până mi-am înfipt unghiile în carne. Şi totuşi, 
faptul că o vedeam atât de fericită mă făcea să simt ceva ciudat, 
ca un fel de elan al inimii. Cred că dragostea este tristă şi 


40 


- MARC LEVY - 


minunată. 


Yves a venit lângă mine, pe bancă. 

— Ce faci aici de unul singur, în loc să te joci cu ceilalţi? 

— Mă gândesc. 

— La ce? 

— La rostul dragostei. 

— Cred că nu sunt persoana cea mai în măsură să-ți 
răspundă. 

— Nu-i nicio nenorocire, cred că eu nu sunt cel mai în măsură 
să pună întrebarea asta. 

— Eşti îndrăgostit? 

— S-a terminat. Femeia vieţii mele îl iubeşte pe altul. 

Yves şi-a muşcat buzele, iar asta m-a ofensat. Am vrut să mă 
ridic, dar el m-a apucat de braţ şi m-a obligat să mă aşez la loc. 

— Stai, încă nu ne-am terminat conversaţia. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Despre ea, despre ce altceva? 

— Pierdusem din start, ştiam asta, totuşi nu m-am putut 
împiedica s-o iubesc. 

— Cine e? 

— Cea care îl ţine de mână pe lunganul ăla de colo, de lângă 
coşul de baschet. 

Yves s-a uitat la Elisabeth şi a dat din cap. 

— Te înţeleg, este drăguță. 

— Sunt prea mic pentru ea. 

— lnălţimea ta n-are nimic de-a face în chestia asta. Suferi 
când o vezi cu Marques? 

— Ce părere aveţi? 

— Poate că ar fi mai bine ca femeia vieţii tale să fie cea care 
te face fericit, nu? 

Eu nu văzusem lucrurile din acest unghi. Evident, spuse aşa, 
îţi dădeau de gândit. 

— De aia poate că nu e ea femeia vieţii tale! 

— Poate... i-am răspuns lui Yves, cu un oftat. 

— Te-ai gândit vreodată să faci o listă cu ceea ce ţi-ai dori? m- 
a întrebat. 

incepusem de mult lista asta. Pe vremea când încă mai 
credeam în Moş Crăciun, i-o expediam în fiecare an, pe 22 
decembrie. Tata mergea cu mine până la cutia poştală din colţul 


41 


- HOŢUL DE UMBRE - 


străzii şi mă ridica în braţe, ca să strecor plicul în fanta acesteia. 
Ar fi trebuit să ghicesc şmecheria, fiindcă scrisoarea n-avea nici 
adresă, nici timbru. Ar fi trebuit să bănuiesc că tata avea să ne 
părăsească într-o zi. Incepi cu o minciună şi nu ştii cum să te mai 
opreşti. Da, începusem redactarea acestei liste la şase ani şi, în 
fiecare an, o completam sau mai ştergeam câte ceva. Avusesem 
tot felul de dorinţe: să devin pompier, veterinar, astronaut, 
căpitan în marina comercială, brutar, ca să fiu fericit cum era 
familia lui Luc. Voisem să am un tren electric, o machetă 
frumoasă de avion, să mănânc cu tata o pizza într-o zi de 
sâmbătă, să reuşesc în viaţă şi s-o duc pe mama departe de 
oraşul în care trăiam. Să-i dăruiesc o casă frumoasă, în care să-şi 
ducă bătrâneţile fără să mai fie obligată vreodată să muncească, 
să n-o mai văd întorcându-se atât de obosită seara şi să-i şterg 
de pe chip tristeţea pe care i-o citeam uneori în privire, acea 
tristeţe care îmi ardea măruntaiele ca un pumn în stomac primit 
de la Marquès. 

— AŞ vrea, vorbi din nou Yves, aş vrea să faci ceva pentru 
mine, ceva care m-ar încânta cu adevărat. 

Il priveam, aşteptând să-mi spună ce l-ar încânta atâta. 

— Ai putea să scrii o altă listă pentru mine? 

— Ce fel de listă? 

— O listă cu tot ceea ce n-ai vrea niciodată să faci. 

— Cum adică? 

— Ce ştiu eu? Caută. Ce urăşti cel mai mult la adulţi? 

— Când îţi spun: „O să înţelegi când o să ajungi la anii mei!” 

— Ei bine, scrie: „O să înţelegi când o să ajungi la anii mei!” 
pe lista lucrurilor pe care n-ai vrea niciodată să le spui când vei fi 
adult. Ce altceva îţi mai vine în minte? 

— Să-i spui fiului tău că-l iei la o pizza sâmbătă şi să nu te ţii 
de cuvânt. 

— Atunci, adaugă-ţi pe listă: „Să nu-mi ţin o promisiune făcută 
fiului meu”. Acum ai priceput ideea? 

— Cred că da. 

— Când lista va fi completă, învaţ-o pe dinafară. 

— De ce? 

— Ca s-o ţii minte! 

Yves a spus asta, dându-mi, complice, cu cotul. l-am promis că 
o să scriu lista de îndată ce o să pot şi, după aceea, i-o arăt, ca s- 
o comentăm împreună. 


42 


- MARC LEVY - 


— Ştii, cu Elisabeth poate că şansa ta nu e definitiv pierdută, a 
adăugat, când m-am ridicat de pe bancă. O întâlnire frumoasă 
este uneori doar o chestiune de timp. Trebuie să-l găseşti pe 
celălalt la momentul potrivit. 

L-am lăsat pe Yves şi am plecat în clasă. 

In seara aceea, retras în camera mea, am luat o foaie de 
hârtie, am strecurat-o sub caietul de matematică şi, după ce 
mama a plecat să facă ordine în bucătărie, am început noua 
listă. Aşteptând să adorm, m-am gândit la conversaţia cu Yves; 
eram convins că, pentru mine şi Elisabeth, momentul potrivit n- 
avea să vină în anul ăsta. 


* 


De când începuse şcoala, îmi tot puneam întrebări. Cu cât 
îmbătrâneşti, cu atât te întrebi despre mai multe lucruri. În 
privinţa lui Elisabeth, găsisem nişte explicaţii satisfăcătoare, dar, 
în problema mea cu umbrele, era o beznă desăvârşită. De ce mi 
se întâmpla chestia asta tocmai mie? Eram singurul în stare să le 
vorbesc? Şi ce urma să fac dacă toate astea începeau iar, de 
fiecare dată când aveam să mă întâlnesc cu cineva? 

În fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la şcoală, verificam 
datele meteo. Ca să nu dau de bănuit acasă, îi propusesem 
profesorului de naturale să fac un referat despre încălzirea 
climei, iar el acceptase imediat. Chiar şi mama se hotărâse să 
mă ajute. De îndată ce apărea un articol despre ecologie în ziare, 
mi-l decupa. Seara, mi-l citea şi apoi îl lipeam împreună într-un 
caiet mare cu spirală, pe care dacă n-aş fi obligat-o eu să-l ia de 
la papetăria din piaţa bisericii, ar fi fost pe punctul de a-l 
cumpăra de la supermarket. Doamna de la buletinul meteo 
anunţase că va fi iar lună plină la sfârşitul săptămânii, în noaptea 
de sâmbătă spre duminică. 

Această informaţie m-a făcut să cad serios pe gânduri. A 
acţiona sau a nu acţiona, cum ar fi zis amicul meu, Luc, dacă ar 
fi avut vreo legătură de rudenie cu părintele lui Hamlet. 

De când se făcuse vreme bună, eram cât se poate de atent să 
nu stau prea mult lângă vreun coleg, dacă bătea soarele în 
curte. 

In acelaşi timp, aveam senzaţia că-mi scapă ceva important. 
Dacă Dumnezeu făcuse în aşa fel încât cisterna de gaz din 


43 


- HOŢUL DE UMBRE - 


curtea şcolii să sară în aer, poate că, prin asta, voise să-mi 
trimită un semn, o chestie de genul: „Sunt cu ochii pe tine! Ce-ţi 
închipui? Că ţi-am dat această mică putere ca să te faci că 
plouă?!” 

Era într-o joi. Eu mă gândeam din nou la toate astea, când 
Yves a venit lângă mine, pe banca unde-mi plăcea să stau şi să 
reflectez. 

— Ei, cum e, ai făcut progrese cu albumul ăla? 

— In clipa de faţă, nu prea am timp, mă ocup de un referat. 

Umbra lui Yves era chiar lângă a mea. 

— Am făcut ce mi-ai sugerat deunăzi. 

Nu mai ştiam ce-i sugerasem lui Yves. 

— Am pus pe hârtie scrisoarea de la mama, atât cât îmi mai 
aminteam, nu cuvânt cu cuvânt, însă am putut reproduce 
esenţialul. Ştii, a fost o idee bună. Nu mai este scrisul ei, şi totuşi 
când o recitesc, regăsesc în ea aproape aceeaşi emoție. 

— Ce vă spunea mama dumneavoastră în scrisoare, dacă nu 
sunt prea indiscret? 

Yves a tăcut câteva clipe, apoi mi-a răspuns murmurând: 

— Că mă iubeşte. 

— Ah, da, nu era prea mult de copiat. 

M-am apropiat de el, fiindcă vorbea prea încet şi, fără să-mi 
dau seama, umbrele ni s-au suprapus. Ceea ce am văzut atunci 
m-a lăsat cu gura căscată. N 

Scrisoarea mamei lui nu existase niciodată. In paginile 
albumului ars în magazie nu apăreau decât cele pe care i le 
scrisese el ei, toată viaţa. Mama lui Yves murise când îl adusese 
pe lume, cu mult înainte ca el să fi învăţat să citească. 

Mi-au dat lacrimile. Nu din cauza morţii timpurii a mamei sale, 
ci din cauza minciunii spuse de el. 

Inchipuiţi-vă câtă suferinţă ascunsese în sufletul lui pentru a 
ajunge până acolo încât să inventeze acea corespondenţă cu o 
mamă pe care n-o cunoscuse niciodată. Existenţa lui era ca un 
hău nespus de adânc, un hău de tristeţe, al cărui fund era 
imposibil de atins, şi pe care Yves fusese în stare doar să-l 
acopere cu un capac având forma unei scrisori imaginare. 

Toate astea mi-au fost şoptite la ureche de umbra lui. 

Am pretextat că am de făcut o temă de care uitasem, m-am 
scuzat, jurând că o să mă întorc în recreaţia următoare, şi am 
plecat în goană. Ajuns în curtea interioară, m-am simţit ca un laş. 


44 


- MARC LEVY - 


În timpul orei ţinute de doamna Schaeffer, sentimentul de ruşine 
nu m-a părăsit nicio clipă; iar după aceea, n-am avut putere să 
mă întorc lângă prietenul meu, paznicul, aşa cum îi făgăduisem. 


* 


Acasă, mama m-a anunţat că, în aceeaşi seară, la televizor 
dădeau un documentar despre defrişarea pădurii amazoniene. 
Pregătise o tavă cu de-ale gurii, ca să mâncăm instalaţi pe 
canapeaua din sufragerie. Mi-a adus un creion şi un caiet şi s-a 
aşezat lângă mine, în faţa ecranului. Numărul animalelor 
condamnate la exod şi la pieire, din cauză că oamenii iubesc atât 
de mult banul încât îşi pierd minţile, este înspăimântător. 

In timp ce asistam, neputincioşi, la condamnarea la moarte a 
leneşului de Brazilia, animal pe care îl simţeam ca pe un 
complice şi un semen, mama tăia puiul. 

La jumătatea emisiunii am aruncat o privire la carcasa păsării 
şi am jurat ca, de îndată ce avea să fie posibil, să devin 
vegetarian. 

Prezentatorul ne explica principiul evapotranspiraţiei, o 
chestie foarte simplă. Sub copaci, pământul transpiră, cam ca 
noi în zonele în care avem păr. Transpiraţia plantei se evaporă şi 
urcă în cer, unde formează norii. Când stratul acestora este 
îndeajuns de gros, plouă, ceea ce aduce apa necesară copacilor, 
pentru ca ei să se reproducă şi să le meargă bine. Evident, dacă 
mai continuăm să radem pământul ca-n palmă, el n-o să mai 
transpire şi, prin urmare, n-or să se mai formeze norii. Inchipuiţi- 
vă consecinţele unei lumi fără nori, în special pentru mine! Viaţa 
îţi joacă uneori nişte renghiuri tare afurisite. Eu inventasem 
referatul ăsta despre încălzirea globală ca să am un alibi, fără să 
ştiu cât de tare avea să mă afecteze acest subiect. 

Mama adormise. Am dat sonorul puţin mai tare, ca să-i testez 
somnul: dormea adânc. Avusese încă o zi epuizantă. Când o 
vedeam în starea asta, mă simţeam demoralizat. Motiv în plus ca 
să n-o trezesc. Am dat televizorul încet şi am urcat tiptil în pod. 
In curând, luna avea să se aşeze în axul lucarnei. 

Conform procedurii în vigoare, adoptată la ultima mea 
experienţă, stăteam drept, cu spatele la geam şi cu pumnii 
strânşi. Inima îmi bătea cu o sută zece pulsaţii pe minut, 
consecinţă directă a fricii pe care o trăiam. 


45 


- HOŢUL DE UMBRE - 


La ora 22 fix, mi-a apărut umbra, mai întâi fină, abia ceva mai 
groasă decât o trăsătură de creion pe podeaua podului, apoi a 
devenit mai densă. Inmărmurisem. Aş fi vrut să fac ceva, dar nu 
izbuteam nici măcar să-mi mişc degetele. Umbra mea, care ar fi 
trebuit să fie la fel de neclintită, şi-a ridicat braţele, în timp ce 
ale mele stăteau lipite de corp. Capul umbrei s-a înclinat la 
dreapta, la stânga. Apoi, ea s-a aşezat în profil şi, oricât de 
surprinzător ar părea, a scos limba la mine. 

Ei da! Poţi să fii speriat şi, în acelaşi timp, să râzi, nu-s nişte 
chestii incompatibile. Umbra s-a întins de la picioarele mele până 
la cutiile de carton, unde a luat forma acestora. S-a strecurat 
printre cufere, iar mâna i s-a oprit pe o cutie, ca şi cum s-ar fi 
sprijinit de ea. 

— A cui eşti? am bâiguit. 

— A cui vrei să fiu? Sunt a ta, sunt umbra ta. 

— Dovedeşte! 

— Deschide cutia asta, ai să vezi tu însuţi. Am un mic dar 
pentru tine. 

Am făcut trei paşi înainte, umbra s-a îndepărtat. 

— Nu asta de deasupra, pe asta ai deschis-o deja. la-o mai 
bine pe cea de dedesubt. 

M-am supus. Am pus jos prima cutie şi am ridicat capacul celei 
de-a doua. Era plină de fotografii pe care nu le mai văzusem 
niciodată, fotografii din ziua în care mă născusem. Semănăm cu 
un castravete mare şi boţit, dar mai puţin verde, şi cu ochi. 
Pozele nu mă avantajau, iar cadoul în sine nu mi se părea din 
cale afară de interesant. 

— Uită-te la fotografia următoare! a insistat umbra. 

Tata mă ţinea la pieptul lui, mă privea ţintă şi zâmbea cum 
nu-l mai văzusem zâmbind niciodată. M-am apropiat de lucarnă 
ca să-i văd chipul mai de aproape. In ochi, avea aceeaşi lumină 
ca în ziua nunţii. 

— Vezi, a murmurat umbra, te-a iubit din prima clipă a vieţii 
tale. Poate că n-a găsit niciodată cuvintele cu care să-ţi spună 
asta, dar poza e mai grăitoare decât toate frazele frumoase pe 
care ai fi vrut să le auzi. 

Am continuat să mă uit la poză. Văzându-mă în braţele tatălui 
meu, am fost cuprins de o fericire nebună. 

Mi-am băgat poza în buzunarul pijamalei, ca s-o păstrez 
asupra mea. 


46 


- MARC LEVY - 


— Acum stai jos, trebuie să vorbim, a spus umbra. 

M-am aşezat turceşte pe podea. Umbra a luat aceeaşi poziţie, 
în faţa mea. Aveam impresia că stătea cu spatele la mine, dar 
ăsta nu era decât efectul razelor de lună. 

— Tu ai o putere foarte rară, trebuie s-o accepţi şi să te 
foloseşti de ea, chiar dacă te sperie. 

— Şi ce să fac cu ea? 

— Eşti fericit că ai văzut poza asta, nu? 

Nu ştiu dacă „fericit” era chiar cuvântul potrivit, dar fotografia 
asta cu tata care mă ţinea în braţe mă liniştea mult. Am dat din 
umeri. Mi-am spus că, dacă nu-mi mai dăduse niciun semn de 
viaţă de când plecase, probabil că nu putuse. O asemenea 
dragoste n-avea cum să dispară în câteva luni. Incă exista în el, 
categoric. 

— Chiar aşa, a continuat umbra, de parcă mi-ar fi citit 
gândurile. Găseşte, pentru fiecare dintre cei cărora le furi umbra, 
acea scânteioară ce le va lumina viaţa, o frântură din memoria 
lor ascunsă, asta-i tot ce vrem noi de la tine. 

— Noi? 

— Noi, umbrele, a şoptit cea căreia îi vorbeam. 

— Tu eşti cu adevărat a mea? am întrebat. 

— Ata, a lui Yves, a lui Luc sau a lui Marques, ce contează? Să 
spunem că eu sunt reprezentanta clasei. 

Am zâmbit, înţelegeam foarte bine ce voia să spună. Pe 
umărul meu s-a aşezat o mână. Am zbierat. M-am întors şi am 
văzut chipul mamei. 

— Vorbeşti cu umbra ta, scumpule? 

Pentru o clipă, am sperat ca ea să fi înţeles totul, să fi fost 
martora acelor lucruri care mi se întâmplau, dar mama mă 
privea cu un aer înduioşat şi mâhnit. Am tras concluzia că ea n- 
avea nicio putere. În pod, nu auzise decât vocea mea; de data 
asta, eram numai bun pentru nişte şedinţe la psiholog. 

Mama m-a luat în braţe şi m-a strâns cu toată puterea la 
pieptul ei. 

— Atât de singur te simţi? m-a întrebat. 

— Nu, îţi jur că nu, i-am răspuns ca s-o liniştesc. E doar un joc. 

Mama a înaintat, în genunchi, spre lucarnă, apropiindu-şi faţa 
de geam. 

— Se vede frumos de aici. A trecut atâta vreme de când n-am 
mai urcat în pod! Vino, stai lângă mine şi povesteşte-mi ce vă 


47 


- HOŢUL DE UMBRE - 


spuneaţi tu şi umbra ta. 

Intorcându-mă, am văzut umbra mamei, singură, alături de a 
mea. Şi atunci am luat-o şi eu în braţe pe mama şi i-am dat toată 
dragostea de care eram în stare. 


„N-a plecat din cauza ta, scumpule. S-a îndrăgostit de o altă 
femeie... iar mie mi-a căzut tot cerul în cap”. 

Niciun copil din lume nu doreşte să-şi audă mama 
destăinuindu-i asemenea lucruri. Insă fraza asta n-a rostit-o 
mama. Umbra ei a fost cea care mi-a şoptit-o în pod. Cred că 
umbra mamei mi-a făcut această confidenţă ca să mă ajute să 
scap de sentimentul de vinovăţie legat de plecarea tatei. 

Înţelesesem mesajul umbrelor, ceea ce aşteptau ele de la 
mine. Acum nu mai era vorba decât de o problemă de 
imaginaţie, or mama îmi tot repeta că, în privinţa asta, nu 
duceam lipsă de nimic. M-am aplecat spre ea şi am rugat-o să-mi 
facă un mic serviciu. 

— Ai vrea să-mi scrii o scrisoare? 

— O scrisoare? Ce fel de scrisoare? mi-a răspuns mama. 

— Imaginează-ţi că, atunci când eram în pântecele tău, ai fi 
vrut să-mi spui că mă iubeşti. Cum ai fi făcut, de vreme ce încă 
nu ne puteam vorbi? 

— Dar, în timp ce te aşteptam, n-a fost clipă în care să nu-ți 
spun că te iubesc. 

— Da, dar eu nu te puteam auzi. 

— Se spune că, din pântecele mamei lor, bebeluşii aud totul. 

— Nu ştiu cine ţi-a povestit chestia asta. In orice caz, eu, unul, 
nu-mi amintesc nimic. 

Mama s-a uitat la mine într-un mod ciudat. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Să zicem că, pentru a-mi spune tot ce simţeai şi ca să-mi 
amintesc şi eu, ţi-ar fi venit ideea să-mi scrii. Mi-ai fi scris o 
scrisoare pe care s-o citesc după multă vreme de la naşterea 
mea, de exemplu o scrisoare în care mi-ai fi urat o mulţime de 
lucruri, în care mi-ai fi dat două-trei sfaturi despre cum să fiu 
fericit după ce voi creşte mare. 

— Şi ai vrea să-ti scriu scrisoarea asta acum? 

— Da, exact asta vreau, dar punându-te din nou în pielea 
mamei care, pe atunci, era însărcinată cu mine. Când eram la 
tine în burtă, îmi ştiai deja numele? 


48 


- MARC LEVY - 


— Nu, noi nu ştiam dacă eşti fată sau băiat. Numele ţi l-am 
ales în ziua când ai venit pe lume. 

— Atunci scrie scrisoarea fără să pui numele, o să fie şi mai 
autentică. 

— De unde-ţi vin ideile astea? m-a întrebat mama, sărutându- 
mă. 

— Din capul meu! Atunci, vrei s-o scrii? 

— Da, o să-ţi scriu scrisoarea. Mă apuc de ea chiar în seara 
asta. Acum chiar că e timpul să mergi la culcare. 

Am şters-o în pat, cu speranţa ca planul meu să funcţioneze 
până la capăt. Dacă mama îşi ţinea promisiunea, prima parte era 
deja rezolvată. 

In zori, când am deschis ochii, am găsit pe noptieră o 
scrisoare de la mama şi o poză de-a tatei rezemată de piciorul 
veiozei. Pentru prima oară după şase luni, eram adunaţi tustrei 
în camera mea. i: 

Scrisoarea mamei era cea mai frumoasă din lume. Imi 
aparţinea şi avea să fie a mea pentru totdeauna. Dar aveam de 
îndeplinit o misiune importantă şi, pentru asta, trebuia s-o împart 
cu cineva. Mama ar fi înţeles, de bună seamă, dacă i-aş fi 
destăinuit secretul. 

Am pus scrisoarea în ghiozdan şi, în drum spre şcoală, m-am 
oprit la librărie. Mi-am cheltuit economiile din săptămâna aceea 
ca să cumpăr o foaie de hârtie foarte frumoasă. l-am dat 
librarului scrisoarea de la mama şi am făcut o copie după ea, la 
maşina lui nouă-nouţă. Originalul şi copia nu se deosebeau prin 
nimic. Un dublu aproape perfect, ca şi cum aveam şi scrisoarea 
mamei, şi umbra acesteia. Totuşi, am păstrat originalul pentru 
mine. 

In pauza de prânz, m-am dus în curte, să scotocesc pe lângă 
pubelele mari. In cele din urmă, am găsit lucrul de care aveam 
nevoie: o bucăţică din lemnul ars al magaziei, care scăpase de 
maşina gunoierilor. Mai avea destulă funingine pe el, astfel încât 
mi-am putut pune în aplicare a doua parte a planului. 

L-am înfăşurat într-un şervet de masă şterpelit de la cantină şi 
l-am ascuns în ghiozdan. 

La ora de istorie cu doamna Henry, în timp ce Cleopatra îi 
scotea peri albi lui lulius Caesar, am scos binişor surcica 
înnegrită şi copia scrisorii. Le-am pus pe pupitru şi am început să 
mânjesc hârtia, întinzând pe ea puţină funingine. O dâră pe ici, o 


49 


- HOŢUL DE UMBRE - 


dâră pe colo... Doamna Henry trebuie să-mi fi prins mişcarea, 
fiindcă s-a oprit în plină explicaţie, lăsând-o pe Cleopatra cu 
vorba în gură, şi a venit spre mine. Eu am mototolit hârtia şi am 
scos la iuţeală un pix din penar. 

— Pot să ştiu şi eu ce ai pe mâini? m-a întrebat. 

— E din cauza pixului, doamnă, i-am răspuns fără să şovăi. 

— Pixul tău albastru probabil curge într-un fel foarte ciudat, de 
te-a mânjit tot, numai de negru. Imediat ce găseşti ceva care să 
scrie normal, ai să copiezi de o sută de ori „La ora de istorie nu 
se desenează”. Acum, du-te să te speli pe mâini şi pe faţă şi 
întoarce-te rapid. 

Colegii mei de clasă râdeau în hohote, în timp ce mă 
îndreptam spre uşă. Ah, frumoasă mai e şi camaraderia asta! 

Ajungând în faţa oglinzii de la toaletă, am înţeles pe loc cum 
de fusesem prins. N-ar fi trebuit niciodată să-mi duc mâna la 
frunte: parcă eram cărbunar. 

Intors în bancă, am recuperat hârtia, aflată într-o stare jalnică, 
temându-mă că toată munculiţă mea se dusese pe apa 
sâmbetei. In schimb scrisoarea, boţită aşa cum era acum, arăta 
întocmai cum dorisem. În curând, avea să sune de ieşire, iar eu 
îmi puteam pune în aplicare partea a treia şi ultima din plan. 


* 


Am avut mari speranţe în reuşita acţiunii mele. A doua zi, 
scrisoarea nu mai era în locul unde, în mod voit, o ascunsesem în 
aşa fel încât să se vadă de sub o bucată de lemn din rămăşiţele 
fostei magazii. 

Dar, pentru a primi confirmarea, a trebuit să aştept o 
săptămână. 


* 


În marţea care a urmat, tocmai eram în toiul unei conversații 
cu Luc, pe banca mea favorită, când Yves s-a apropiat de noi şi l- 
a întrebat pe prietenul meu dacă n-ar vrea să ne lase singuri. 
Yves s-a aşezat în locul lui şi a tăcut câteva momente. 

— l-am spus doamnei directoare că îmi dau demisia, o să plec 
la sfârşitul săptămânii. Am vrut să te anunţ şi pe tine. 

— Atunci, şi dumneavoastră o să plecaţi? De ce? 


50 


- MARC LEVY - 


— E o poveste lungă. La vârsta mea, a cam sosit timpul să 
plec de la şcoală, nu? Să spunem că, în toţi anii pe care i-am 
petrecut aici, am trăit în trecut, captiv al copilăriei mele. De 
acum, mă simt liber. Trebuie să recuperez o întreagă perioadă, 
să-mi construiesc o viaţă reală, să fiu, în sfârşit, fericit. 

— Înţeleg, am mormăit. O să-mi fie dor de dumneavoastră, îmi 
plăcea tare mult să fim prieteni. 

— Şi mie o să-mi fie dor de tine. Poate că, într-o bună zi, o să 
ne revedem. 

— Poate. Şi ce-o să faceţi? 

— O să-mi încerc norocul în altă parte. Trebuie să-mi împlinesc 
un vis mai vechi şi să-mi ţin o făgăduială. Dacă-ţi spun despre ce 
e vorba, o să poţi ţine secretul? Juri? 

Mi-am întărit jurământul scuipând pe jos. 

Yves mi-a şoptit la ureche secretul lui, dar, fiindcă e un secret, 
mucles şi lacăt la gură, sunt un om de cuvânt. 

Ne-am strâns mâna: hotărâserăm că e mai bine să ne spunem 
imediat bun-rămas. Vineri ar fi fost prea trist. Măcar aşa, aveam 
câteva zile în care să ne obişnuim cu gândul că n-o să ne mai 
vedem. 

Acasă am urcat în pod şi am recitit scrisoarea mamei. Poate 
că pasajul ăsta, unde îmi scrie că dorinţa ei cea mai mare este 
să ajung un om împlinit; că spera să-mi găsesc o meserie care să 
mă facă fericit şi că, orice aş alege în viaţă, atâta timp cât o să 
iubesc şi o să fiu iubit, am să realizez toate speranţele ei pentru 
mine; da, poate că rândurile astea sunt cele care l-au eliberat pe 
Yves de lanţurile care îl legau de copilărie. 

O vreme, am regretat că am împărţit cu el scrisoarea mamei. 
Asta mă făcuse să pierd un prieten. 


Doamna directoare şi profesorii i-au organizat lui Yves o mică 
petrecere de adio. Ceremonia a avut loc la cantină. Yves era 
mult mai popular decât îşi închipuise: au venit toţi părinţii 
elevilor şi cred că asta l-a emoţionat mult. Am rugat-o pe mama 
să plecăm. N-aveam chef să trăiesc cu nimeni despărţirea de 
Yves. 


Era o seară fără lună, n-avea rost să mă învârtesc prin pod. 
Dar, în timp ce adormeam, am auzit vocea umbrei lui Yves, 
mulţumindu-mi dintre faldurile perdelei. 


51 


- HOŢUL DE UMBRE - 
* 


De când a plecat Yves, nu mă mai plimb pe lângă fosta 
magazie. Mi-am dat seama că şi locurile au umbrele lor. De 
îndată ce te apropii prea mult, amintirile dau târcoale şi îţi 
insuflă nostalgie. Nu-i uşor să pierzi un prieten. Totuşi, după ce 
schimbasem şcoala, ar fi trebuit să mă obişnuiesc, însă nu, nimic 
nu-ţi e de ajutor; de fiecare dată e la fel: o parte din tine rămâne 
cu acela care a plecat, e ca o suferinţă din dragoste, numai că îţi 
este pricinuită de prietenie. Nu tre' să te ataşezi de ceilalţi, e 
prea riscant. g 

Luc simțea că sunt cătrănit. În fiecare seară, când ne 
întorceam de la şcoală, mă invita la el. Ne făceam temele 
împreună, primind, pe deasupra — pe lângă exerciţiile la mate şi 
recapitularea lecţiei la istorie — şi un ecler cu cafea. 


În cele din urmă, a trecut şi trimestrul. Eram extrem de atent 
la tot ceea ce făceam: aveam nevoie să-mi recapăt forţele 
înainte de a-mi utiliza noua putere. Voiam să învăţ bine cum să 
mă folosesc de ea. 

lunie aproape că se sfârşise; venea vacanţa şi, între timp, 
reuşisem să-mi păstrez umbra. 


Mama nu participase la serbarea de sfârşit de an, era de 
gardă şi nicio colegă n-o putuse înlocui. A fost foarte nefericită, 
dar eu i-am spus că nu era nicio nenorocire. Se făcea serbare şi 
la anul, iar atunci aveam să aranjăm lucrurile în aşa fel încât să 
poată fi liberă. 

In timp ce urcam pe estradă, am aruncat o privire înspre 
tribuna în care stăteau părinţii elevilor, sperând să-l văd pe tata. 
Poate că se strecurase printre alţi părinţi, ca să-mi facă o 
surpriză. Dar şi el trebuie să fi fost de gardă; părinţii mei n-aveau 
noroc, nu puteam să mă supăr pe ei, nu era vina lor. 

Fericirea cea mai mare, la serbarea de sfârşit de an, unde se 
dau premiile, e tocmai sfârşitul anului. Două luni fără să-i văd pe 
Marques şi pe Elisabeth gângurind ca doi cretini sub castanul din 
curte: asta înseamnă, cu adevărat, că e vară! Şi e cel mai frumos 
anotimp. 


52 


- MARC LEVY - 


Avantajul de a trăi în orăşelul meu era că nu trebuia deloc să 
pleci prea departe ca să te simţi în vacanţă. Cu iazul, în care să 
te scalzi, şi cu pădurea, în care să faci picnicuri, ai tot ce-ţi 
trebuie chiar la faţa locului. Şi Luc rămânea acasă, părinţii lui nu 
puteau închide brutăria. Oamenii ar fi fost obligaţi să-şi cumpere 
pâinea de la supermarket, iar mama lui Luc spunea că, atunci 
când capeţi obiceiuri proaste, e foarte greu să te dezbari de ele. 

La sfârşitul lui iulie s-a petrecut o chestie epatantă. Luc a 
căpătat o surioară. Era destul de haios s-o vezi dând întruna din 
mâini şi din picioare, în leagăn. Luc nu mai era chiar la fel, după 
naşterea surorii lui: mai puţin nepăsător, se gândea la rolul lui de 
frate mai mare şi îmi vorbea deseori despre ceea ce avea să facă 
mai târziu. Şi mie mi-ar fi plăcut să am o surioară sau un frăţior. 


În luna august, mama a avut dreptul la zece zile de concediu. 
Am împrumutat maşina uneia dintre prietenele ei şi am plecat la 
mare. Era pentru a doua oară în viaţa mea când mergeam acolo. 

Marea nu îmbătrâneşte, plaja era la fel ca data trecută. 

Aici, în sătucul de pe țărm, am întâlnit-o pe Cléa. O fată mult 
mai drăguță decât Elisabeth. Surdomută din naştere, Cléa era o 
prietenă parcă anume făcută pentru mine, aşa că ne-am înţeles 
imediat cât se poate de bine. 

Pentru a-i compensa surzenia, Dumnezeu a dăruit-o pe Clea 
cu nişte ochi mari, imenşi, în care stă toată frumuseţea chipului 
ei. Dacă nu aude, în schimb vede tot, nu-i scapă niciun amănunt. 
De fapt, Clea nu-i chiar mută, corzile vocale îi sunt neatinse, dar, 
cum n-a putut auzi niciodată cuvintele, nu ştie să le pronunţe. 
Pare o chestie destul de logică. Când încearcă sa vorbească, 
sunetele răguşite care îi ies din gât te cam sperie la început, dar 
când râde, vocea îi seamănă cu muzica unui violoncel, iar eu 
ador violoncelul. Faptul că nu spune nimic nu înseamnă că e mai 
puţin inteligentă decât celelalte fete de vârsta ei. Dimpotrivă, 
cunoaşte pe dinafară poezii pe care le recită cu mâinile. Clea se 
face înţeleasă prin gesturi. Prima mea prietenă surdomută are 
un caracter foarte puternic. Pentru a spune că are poftă, de 
exemplu, de o Cola, face nişte chestii incredibile cu degetele, iar 
părinţii ei înţeleg pe dată ce vrea. Am învăţat imediat cum se 
spune „nu” în limbajul semnelor, atunci când a întrebat dacă 


53 


- HOŢUL DE UMBRE - 


poate primi o a doua îngheţată. 

Cumpărasem o vedere de la târgul de pe plajă, ca să-i scriu 
tatei. Am umplut partea din stânga, străduindu-mă să scriu mic 
de tot din cauza lipsei de spaţiu, dar, când să scriu pe liniile din 
dreapta, creionul mi-a rămas în aer cu mine cu tot. Nu ştiam 
adresa. Dându-mi seama că habar n-aveam unde locuia tata, m- 
am simţit îngrozitor!... M-am gândit iar la mica frază rostită de 
Yves pe banca din curte, atunci când mi-a spus că am viitorul în 
faţă. Stând pe nisip, în faţă nu vedeam decât nişte pescăruşi 
care plonjau în apă ca să prindă peşte, şi asta îmi aducea aminte 
din nou de partidele de pescuit cu tata. 

Viaţa îţi poate fi dată peste cap cu o viteză incredibilă. Toate 
îţi merg prost şi, deodată, un eveniment neprevăzut schimbă 
cursul lucrurilor. Imi doream o altă existenţă, n-aveam nici frate, 
nici soră, dar, întocmai ca Luc, şi eu mă gândeam la viitorul meu. 
În acea vară petrecută cu mama la mare, viaţa mi-a fost dată 
peste cap. 

De când am întâlnit-o pe Clea, am ştiut că nimic n-avea să mai 
fie ca înainte. În prima zi de şcoală, colegii mei aveau să se 
înverzească de ciudă aflând că am o prietenă surdomută şi mă 
bucuram de pe acum de mutra pe care avea s-o facă Elisabeth. 

Clea desenează cuvinte în aer, face poezie atmosferică. 
Elisabeth nu-i ajunge nici măcar la călcâie. Tata spunea că nu 
trebuie niciodată să compari oamenii, fiecare persoană e diferită, 
important e să găseşti diferenţa care îţi convine cel mai mult. 
Cléa era diferenţa mea. 


La sfârşitul unei dimineţi însorite, prima de la începutul 
vacanței noastre, în timp ce ne plimbam prin port, Cléa s-a 
apropiat de mine. Niciodată nu mai stătusem aşa de aproape. Pe 
dig, umbrele ni se atingeau. M-am speriat şi am făcut un pas 
înapoi. Clea nu mi-a înţeles reacţia. M-a privit lung şi, în ochi, i- 
am citit o suferinţă. Apoi a plecat în fugă. Degeaba am strigat-o 
din răsputeri, nu s-a întors. Tâmpitul de mine, nu mă putea auzi! 
Visasem să o iau de mână, încă din primele clipe ale întâlnirii 
noastre. Cu faţa spre mare, am fi arătat mai frumos decât 
Elisabeth şi Marques sub castanul lor amărât din curtea şcolii. 
Dacă m-am tras înapoi, a fost pentru că nu voiam în niciun caz 
să-i fur umbra. Nu voiam să ştiu nimic despre ea, niciun lucru pe 
care n-ar fi dorit să mi-l spună cu mâinile. Clea nu putea ghici 


54 


- MARC LEVY - 


asta, iar gestul meu de a mă retrage cu un pas o făcuse să 
sufere. 

In timpul serii, m-am gândit fără încetare cum s-o fac să mă 
ierte, cum să ne împăcăm. 

După ce am cântărit argumentele pro şi contra, m-am convins 
că nu era decât un singur mod de a repara tot răul pe care i-l 
făcusem: să-i spun adevărul. Dacă voiam cu adevărat să învăţăm 
să ne cunoaştem, nu vedeam decât o singură soluţie: aceea de a 
împărtăşi cu Clea secretul meu. La ce-ţi foloseşte să doreşti 
apropierea de cineva, dacă nu-ţi asumi riscul de a-i acorda 
încrederea ta? 

Mai rămânea să găsesc modalitatea prin care să i-l dezvălui. 
Nivelul meu de cunoaştere a limbajului surdomuţilor era încă 
destul de scăzut, nu ştiam gesturile cu care să-i spun o 
asemenea poveste. i 

A doua zi, cerul era acoperit. Ingenuncheată pe o stâncă de la 
marginea digului, Clea se juca aruncând pietre care făceau 
salturi repetate pe suprafaţa apei. Maică-sa, nespus de fericită 
că fata ei îşi făcuse un prieten, mi-a destăinuit că acela îi era 
refugiul, locul unde stătea în fiecare dimineaţă. M-am dus acolo 
şi m-am aşezat lângă ea. Am privit îndelung valurile care se 
izbeau de țărm. Cléa se prefăcea că nu mă vede, mă ignora. Mi- 
am luat inima în dinţi şi am întins mâna spre mâna ei, sperând 
să i-o ating, dar Cléa s-a ridicat şi s-a îndepărtat, sărind de pe o 
stâncă pe alta. Am urmat-o, apoi m-am proţăpit în faţa ei, 
arătându-i cu degetul umbrele noastre aşternute pe dig. l-am 
cerut să nu se mişte, am făcut un pas în lături, şi umbra mea a 
acoperit-o pe a ei. M-am tras, după aceea, înapoi. Clea, ai cărei 
ochi deveniseră şi mai mari, a înţeles imediat ceea ce se 
petrecuse. Pentru orice om înzestrat cu o fărâmă de spirit de 
observaţie, nu era mare lucru să-şi dea seama: umbra din faţa 
mea avea părul lung, cea din faţa ei avea părul scurt. Mi-am 
astupat urechile, nădăjduind ca umbra să fie la fel de mută ca 
stăpâna ei, dar am avut totuşi răgazul de-a o auzi spunându-mi: 
„Ajutor! Ajută-mă!” Am îngenuncheat şi am strigat: „Taci! Te 
implor, taci!” şi imediat am făcut în aşa fel încât umbrele să ni se 
despartă din nou, pentru ca totul să reintre în normal. 

Cléa a desenat în aer un mare semn de întrebare. Am dat din 
umeri şi, de data asta, cel care a plecat am fost eu. Clea alerga 
după mine; mi-a fost teamă să nu alunece pe stânci, aşa că am 


55 


- HOŢUL DE UMBRE - 


încetinit. Ea m-a luat de mână, dorea să-mi spună şi ea un 
secret. Ca să fim chit. 

La capătul digului se ridică un far micuţ şi pricăjit. Când îl vezi 
stând acolo singur-singurel, îţi vine să crezi că a fost părăsit de 
părinţi şi că a încetat să mai crească. Lanterna i s-a stins şi nu 
mai luminează de multă vreme valurile mării. 

Acest vechi far abandonat, de la capătul digului, este 
adevăratul loc secret unde se refugiază Cléa. De când mi l-a 
arătat, de fiecare dată când ne întâlnim, mă duce la el. Trecem 
pe sub lanţul de care atârnă, legănându-se, un vechi panou 
ruginit pe care scrie Trecerea interzisă, împingem uşa de fier a 
cărei broască roasă de aerul sărat şi-a dat duhul, şi urcăm pe 
scară până în balconul de veghe. Clea urcă cea dintâi pe treptele 
care duc la cupolă şi rămânem acolo ore întregi, urmărind 
vapoarele şi scrutând orizontul. Ea închipuie valurile, printr-o 
delicată mişcare din încheietura mâinii stângi, iar pe cea dreaptă 
şi-o ondulează pentru a reda marile vase cu pânze care 
navighează în larg. Când se apropie asfinţitul, Cléa face un cerc, 
unindu-şi degetele mari şi arătătoarele, şi trimite la culcare, prin 
spatele meu, soarele inventat de mâinile ei, apoi râsul de 
violoncel i se aude, victorios, invadând tot spaţiul. 

Seara, când mama mă întreabă unde am fost toată ziua, îi 
vorbesc despre un loc aflat exact în capătul opus al plajei, unde 
stă farul ce nu ne aparţine decât nouă, prietenei mele Clea şi 
mie, un far mic şi pricăjit, un far abandonat pe care l-am adoptat 
noi. 


În a treia zi de vacanţă, Cléa n-a vrut să urce în cupolă, ci a 
rămas la picioarele farului. După aerul ei posomorât, am ghicit 
că aştepta ceva din partea mea. A scos un mic blocnotes din 
buzunar, a scris la repezeală ceva şi mi-a întins foaia: „Cum faci 
asta?” 

Am luat şi eu carneţelul, ca să-i răspund. 

— Ce anume? 

— Trucul ăla cu umbrele, a scris Clea. 

— N-am nici cea mai mică idee, s-a întâmplat pur şi simplu, şi 
tare m-aş mai fi lipsit de chestia asta. 

Trăsătură de creion pe foaia de hârtie: Cléa a şters rândul 
scris. li venise altă idee. Sub ştersătură, reuşisem totuşi să 
citesc: „Eşti nebun!”, dar, în cele din urmă, ea preferase să-mi 


56 


- MARC LEVY - 


spună: „Ai noroc! Umbrele stau de vorbă cu tine?” 

Cum de ghicise? Nu puteam s-o mint. 

— Dal! 

— A mea e mută? 

— Nu, nu cred. 

— Nu crezi, sau eşti sigur? 

— Nu e mută. 

— E normal. În capul meu, nici eu nu sunt mută. Vrei să 
vorbeşti cu umbra mea? 

— Nu, prefer să vorbesc cu tine. 

— Ce ţi-a spus? 

— Nimic important, a fost o frază prea scurtă. 

— Umbra mea are voce frumoasă? 

Nu am înţeles ce importanţă avea pentru Clea întrebarea pe 
care mi-o pusese. Era ca şi cum o persoană oarbă mă întreba cu 
ce seamănă imaginea sa din oglindă. Ceea ce o făcea deosebită 
pe Clea era tăcerea ei, tăcere prin care devenise unică în ochii 
mei. Dar Cléa visa să semene cu oricare altă fată de vârsta ei, o 
fată care se putea exprima altfel decât prin semne. Dacă ar fi 
ştiut ea cât de frumoasă era tocmai această trăsătură care o 
diferenţia... 

Am luat creionul. 

— Da, Clea, vocea umbrei tale e limpede, încântătoare, 
melodioasă. lţi corespunde la perfecţie. 

Scriind aceste rânduri, am roşit, la fel cum a roşit şi ea când 
le-a citit. 

— De ce eşti trist? m-a întrebat Cléa. 

— Pentru că, până la urmă, vacanţa se va termina şi o să-mi 
fie dor de tine. 

— Mai avem încă o săptămână înaintea noastră, iar dacă vii şi 
la anul, o să ştii unde mă găseşti. 

— Da, la picioarele farului. 

— O să te aştept acolo chiar din prima zi de vacanţă. 

— Promiţi? 

Cléa a desenat cu mâinile o promisiune. Era mult mai frumos 
decât dacă ar fi fost spus în cuvinte. 

O porţiune de cer se înseninase. Cléa a ridicat capul şi a scris 
în carnet: 

— AŞ vrea să mai păşeşti peste umbra mea şi să-mi spui ce-ţi 
povesteşte. 


57 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Am şovăit, dar, ca să-i fac pe plac, am înaintat spre ea. Clea 
şi-a pus mâinile pe umerii mei şi s-a lipit de mine. Inima îmi 
bătea cu o sută pe oră, nu mai eram câtuşi de puţin atent la 
umbrele noastre, ci numai la ochii ei imenşi care se apropiau de 
faţa mea, de începusem să privesc cruciş. Nasurile ni s-au atins. 
Cléa şi-a aruncat guma de mestecat. Mie mi se tăiaseră 
picioarele, aveam impresia că sunt gata să leşin. 

Am auzit, într-un film, că săruturile au gust de miere, dar 
sărutul dat de Clea avea gustul gumei de mestecat cu căpşuni 
pe care o aruncase mai înainte. Ascultând cum îmi bubuia inima 
în piept, mi-am spus că, dintr-un sărut, poţi să şi mori. Totuşi îmi 
doream să se repete, dar Cléa s-a îndepărtat. M-a privit. A 
zâmbit şi a scris pe foaia de hârtie, după care a luat-o la fugă: 

— Eşti hoţul meu de umbre. Oriunde ai fi, am să mă gândesc 
mereu la tine. 

Uite cum ţi se poate da viaţa peste cap, aşa, într-un august 
oarecare. E de-ajuns să întâlneşti o Clea, pentru ca nicio 
dimineaţă să nu mai fie la fel, pentru ca nimic să nu mai fie ca 
înainte, pentru ca singurătatea să dispară. 

Seara, după primul meu sărut, am simţit nevoia să-i scriu lui 
Luc despre ceea ce mi se întâmplase. Poate pentru a mai 
prelungi acea clipă. Vorbind despre Clea, o mai păstram încă 
puţin cu mine. Dar apoi am rupt hârtia în mii de bucățele. 


A doua zi, Clea nu era la far. M-am plimbat de vreo zece ori în 
sus şi-n jos, pe dig, aşteptând-o. M-am temut să nu fi căzut în 
apă. E al naibii de periculos să te ataşezi de cineva. E de 
necrezut cât de tare poate să te doară. Chiar şi simplul fapt că te 
temi să nu-l pierzi pe celălalt este dureros. Nu-mi închipuisem 
niciodată aşa ceva. In privinţa tatei, nu avusesem încotro, nu-ţi 
alegi tatăl şi cu atât mai puţin hotărârea lui de a te părăsi într-o 
bună zi, dar, cu Cléa, era altceva. Cu ea, totul era altfel. Imi 
făceam o sumedenie de gânduri negre, când, deodată, am auzit 
în depărtare melodia de violoncel. Clea era în port cu părinţii ei, 
în faţa chioşcului de îngheţată. Taică-său îşi vărsase cornetul pe 
cămaşă, iar Clea râdea în hohote. Nu ştiam ce să fac, să stau 
locului, sau s-o iau la fugă spre ea? Maică-sa mi-a făcut un semn 
cu mâna. l-am răspuns şi am plecat în direcţia opusă. 

Aşteptând-o pe Cléa, am petrecut o zi nasoală, fără să pot 
înţelege de ce eram atât de cătrănit. Digul pe care ne 


58 


- MARC LEVY - 


plimbaserăm chiar în ajun era bătut de valuri. Stând acolo de 
unul singur, simţeam o tristeţe de moarte. Trebuie că o 
întâlnisem pe cea mai rea dintre umbre, cea a absenței, iar 
tovărăşia ei era detestabilă. N-ar fi trebuit să am încredere în 
Clea şi să-i destăinui secretul meu. N-ar fi trebuit s-o întâlnesc. 
Cu câteva zile în urmă, nici n-aveam nevoie de ea, era viaţa mea 
cum era, dar măcar mergea cât de cât. Acum, fără veşti de la 
Clea, toată lumea din jurul meu se prăbuşea. E naşpa când eşti 
nevoit să aştepţi un semn din partea cuiva ca să te simţi şi tu 
fericit. Am părăsit digul şi m-am dus să mă plimb prin târgul de 
pe plajă. Aveam o mare dorinţă de a-i scrie tatei, aşa că am 
şterpelit o vedere mare de pe un raft şi m-am aşezat la o masă 
de lângă chioşcul cu răcoritoare. La ora aia, nu prea era lume, iar 
vânzătorul n-a zis nimic. 


Dragă tăticule, 

Iti scriu de la mare, unde mama şi cu mine petrecem câteva 
zile de vacanţă. Mi-ar fi plăcut să fii şi tu cu noi, dar asta-i 
situația. Aş vrea să am veşti de la tine, să ştim că eşti fericit. In 
privința fericirii, pentru mine lucrurile sunt aşa şi aşa. Dacă ai fi 
fost aici, ți-aş fi povestit ce mi se întâmplă şi îmi închipui că asta 
mi-ar fi făcut bine. Mi-ai fi dat sfaturi. Luc zice că s-a săturat 
până peste cap de sfaturile lui taică-său, dar mie îmi lipsesc tare 
mult ale tale. 

Mama susține că nerăbdarea omoară copilăria, însă eu aş vrea 
atât de mult să cresc, tată, să am libertatea de a călători, să fug 
de locurile unde nu mă simt bine. Când o să fiu mare, o să te 
caut şi o să te găsesc oriunde te-ai afla. 

Dacă n-o să ne revedem până atunci, o să avem atâtea lucruri 
de povestit, încât o să ne trebuiască vreo sută de mic dejunuri, 
ca să ne spunem tot ce e de spus, sau cel puţin o săptămână de 
vacanță numai pentru noi doi. Ar fi formidabil să putem petrece 
atâta timp împreună. Dar bănuiesc că trebuie să fie prea 
complicat, deşi mă întreb de ce. şi mă mai întreb, de fiecare 
dată când mă gândesc la asta, de ce nu-mi scrii. Tu ştii unde 
stau eu. Poate că ai să-mi răspunzi la vederea asta, poate că, 
atunci când o să mă întorc acasă, o să găsesc o scrisoare de la 
tine, poate că o să vii să mă vezi. 

Cred că m-am săturat de atâția „poate că”. 


59 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Fiul tău care totuşi te iubeşte. 


Mi-am târât picioarele până la cutia poştală. Nu conta că nu 
ştiam unde locuieşte tata. Am procedat exact ca în cazul 
scrisorilor pentru Moş Crăciun: am expediat-o fără timbru şi fără 
adresă. 


* 


La o dugheană din târg stătea agăţat un zmeu chinezesc. 
Avea forma unui vultur. l-am spus vânzătorului că mama o să 
treacă mai târziu şi o să-i plătească. Am o mutră care inspiră 
încredere, aşa că am plecat cu zmeul sub braţ. 

Pe ambalaj era scris că zmeul are patruzeci de metri de 
sfoară. La patruzeci de metri de la sol, vezi toată staţiunea 
balneară, clopotniţa bisericii, strada ce duce la piaţă, căluşeii de 
lemn şi drumul ce trece peste câmpuri. Dacă laşi sfoara liberă, 
probabil că descoperi toată ţara, iar dacă vântul e prielnic, faci 
înconjurul pământului ca să-i vezi de la foarte mare înălţime pe 
cei cărora le duci dorul. Aş fi vrut să fiu un zmeu. 

Vulturul meu urca frumos, ghemul de sfoară nu se 
desfăşurase de tot, dar zmeul zbura mândru spre cer. Umbra i se 
plimba pe nisip, umbrele zmeilor nu sunt decât nişte umbre 
moarte, nu sunt decât nişte pete. După ce m-am plictisit, am 
adus pasărea înapoi, la mine, i-am strâns aripile şi ne-am întors. 
Ajuns la gazdă, am căutat un loc în care să-l ascund, dar pe 
urmă m-am răzgândit. 

După ce i-am înfăţişat mamei darul pe care mi-l făcuse, am 
încasat o săpuneală pe cinste. Ea m-a ameninţat că-l aruncă la 
gunoi, dar apoi i-a venit o idee şi mai crudă: aceea de-a mă sili 
să i-l duc înapoi vânzătorului din târg şi să fac cum oi şti ca să-mi 
cer scuze pentru — citez — purtarea mea de neiertat. Mi-am pus 
la bătaie devastatorul zâmbet încurcat, dar mama n-a fost deloc 
devastată. A trebuit să mă duc la culcare fără să mănânc, dar 
puţin îmi păsa: când sunt necăjit nu mi-e foame. 


* 


A doua zi, la ora 10:30, mama a oprit maşina în faţa târgului 
de pe plajă, a deschis portiera şi mi-a spus cu un aer 


60 


- MARC LEVY - 


ameninţător: 

— Hai, ieşi de acolo şi dă-i zor. Ştii ce ai de făcut! 

Chinul meu începuse chiar după micul dejun. A trebuit să 
strâng sfoara în aşa fel încât ghemul să fie perfect, să strâng 
aripile vulturului meu şi să le leg cu o panglică dată de mama. 
Tot drumul am mers într-o tăcere solemnă. In continuare, 
încercarea consta în traversarea esplanadei până la târg, şi în 
restituirea zmeului, după care trebuia să-i cer scuze vânzătorului 
pentru că abuzasem de încrederea lui. M-am îndepărtat, cu 
umerii gârboviţi şi cu zmeul sub braţ. 

Din maşină, mama avea imagine, dar n-avea sunet. M-am 
apropiat de negustor, luându-mi o mutră de martir, şi i-am spus 
că mama nu mai avea nicio para pentru ziua mea şi că nu putea 
să-i plătească vulturul. Negustorul mi-a răspuns că era totuşi un 
cadou care nu costa prea scump. l-am replicat că mama era atât 
de zgârcită încât, în vocabularul ei, nu exista expresia „nu prea 
scump”. Am adăugat că îmi părea într-adevăr nespus de rău, 
zmeul era ca şi nou, nu zburase decât o dată şi, chiar şi aşa, nu 
zburase prea sus. l-am propus să-l ajut, făcându-i curat prin 
magazin ca să-l despăgubesc. L-am implorat să fie îndurător, 
fiindcă, dacă plecam fără să fi rezolvat problema, rămâneam şi 
fără cadoul de Crăciun. Pledoaria mea trebuie să fi fost 
convingătoare, negustorul părea copleşit. Omul a aruncat o 
privire cruntă spre mama şi mi-a făcut cu ochiul, declarând că, 
pentru el, era o adevărată plăcere să-mi ofere acel zmeu. Voia 
chiar să-i spună vreo două mamei, dar l-am convins că nu era o 
idee bună. l-am mulţumit de câteva ori şi l-am rugat să fie atât 
de drăguţ şi să-mi păstreze cadoul, după care aveam să vin eu 
mai târziu. M-am întors la maşină, jurând că mi-am îndeplinit 
misiunea. Mama mi-a dat voie să mă joc pe plajă şi a plecat. 

Nu prea eram mândru de grozăviile pe care le spusesem 
despre ea, dar nu eram nici supărat, pentru că mă răzbunasem. 

De îndată ce a dispărut maşina, mi-am recuperat vulturul şi 
am şters-o pe plajă, unde marea era la reflux. Zborul vulturului, 
pe care îl manevram în timp ce ascultam scoicile trosnindu-mi 
sub tălpi, avea în el ceva aproape divin. 

Vântul era mai puternic decât în ajun, sfoara se desfăşura cu 
toată viteza. Trăgând scurt de ea, am reuşit prima mea figură, 
un sfert de „8” vecin cu perfecțiunea. Umbra zmeului aluneca 
departe, pe nisip. Deodată, am descoperit alături de mine o 


61 


- HOŢUL DE UMBRE - 


umbră cunoscută. A fost cât pe-aici să scap vulturul. Clea stătea 
în dreapta mea. 

Şi-a pus mâna peste a mea, nu ca să mi-o reţină, ci ca să 
apuce sfoara zmeului. l-am încredinţat-o; zâmbetul pe care mi-l 
adresa Clea era irezistibil, iar mie mi-era imposibil să-i refuz 
ceva. 

De bună seamă, nu era la prima încercare de felul ăsta. Clea 
manevra zmeul cu o pricepere care îţi tăia respiraţia, îi ieşeau 
unul după altul, nişte „8”-uri complete, nişte „S”-uri impecabile. 
Avea darul poeziei aeriene, reuşea să deseneze litere pe cer. 
Când am înţeles, în sfârşit, ce făcea, am citit: „Mi-a fost dor de 
tine”. O fată care izbuteşte să-ţi scrie „Mi-a fost dor de tine”, cu 
un zmeu, nu poate fi niciodată uitată. 

Cléa a pus vulturul pe nisip, s-a întors cu faţa şi s-a aşezat pe 
nisipul ud. Umbrele ni se uniseră. Umbra ei s-a aplecat spre 
mine. 

— Nu ştiu ce mă răneşte mai tare, bătaia de joc pe care o 
ghicesc în spatele meu, sau privirile pline de o milă 
dispreţuitoare care îmi sunt aruncate. Cine s-ar putea ataşa de o 
fată care nu poate vorbi, o fată care scoate ţipete când râde? 
Cine o să mă aline când o să-mi fie frică? Şi aşa mi-e teamă că 
nu mai înţeleg nimic, nici măcar ce e în capul meu. Mi-e teamă 
să cresc, sunt singură, iar zilele mele seamănă cu nişte nopţi 
fără sfârşit, pe care le traversez ca un robot. 

Nicio fată din lume n-ar cuteza să-i spună asemenea lucruri 
unui băiat pe care de-abia îl cunoaşte. Această frază n-a fost 
rostită de Clea, ci mi-a fost şoptită de umbra ei, pe plajă. Acum 
înţelegeam, în sfârşit, de ce o auzisem strigând după ajutor. 

— Dacă ai şti, Clea, că pentru mine eşti cea mai frumoasă fată 
din lume, cea ale cărei strigăte răguşite înseninează cerul, cea al 
cărei glas sună ca un violoncel. Dacă ai şti că nicio fată din lume 
nu poate face zmeul să zboare aşa cum o faci tu... 

Fraza asta am murmurat-o în spatele tău, ca să nu mă auzi. 
De faţă cu tine, eu eram cel ce devenise mut. 


Ne întâlneam în fiecare dimineaţă pe dig. Clea lua zmeul de la 
dugheana din târgul de pe plajă şi apoi plecam împreună spre 
farul abandonat, unde ne petreceam tot restul zilei. 

Eu născoceam poveşti cu pirați. Cléa mă învăţa să vorbesc cu 
mâinile, descoperindu-mi poezia unui limbaj pe care îl înţeleg 


62 


- MARC LEVY - 


atât de puţini. Agăţat în sfoara lui, de balustrada cupolei, vulturul 
se învârtea tot mai sus, jucându-se cu vântul. 

La prânz, Cléa şi cu mine ne aşezam la picioarele lanternei şi 
împărţeam picnicul pregătit de mama, care ştia totul, deşi nu 
discutam niciodată seara, când mă întorceam. Ea ghicise 
complicitatea care mă lega de fetiţa care nu vorbeşte, aşa cum îi 
spuneau oamenii din sat. E nemaipomenit, ce rău se tem de 
cuvinte adulţii. Pentru mine, „mută” era o vorbă mult mai 
frumoasă. 

Uneori, după ce mâncam, Clea adormea cu capul pe umărul 
meu. Cred că momentul acesta când ea uita de sine era cel mai 
încântător din întreaga zi. O fiinţă care uită de sine este 
emoţionantă. O priveam dormind şi mă întrebam dacă în visele 
ei îşi redobândea graiul, dacă îşi auzea timbrul limpede al vocii. 
La sfârşitul fiecărei după-amiezi, înainte de a ne despărţi, ne 
sărutam. Şase zile de neuitat. 


* 


Scurta mea vacanţă se apropia de sfârşit. Mama începuse să 
facă valizele, în timp ce eu îmi luam micul dejun. In curând 
aveam să ne părăsim gazda. Am implorat-o pe mama să mai 
stăm, dar trebuia să ne întoarcem dacă nu voiam să-şi piardă 
locul de muncă. Însă mi-a promis că ne întoarcem anul viitor. 
Intr-un an se pot întâmpla atâtea lucruri... 

M-am dus să-mi iau la revedere de la Clea. Mă aştepta lângă 
far. A înţeles imediat de ce aveam mutra aia şi n-a mai vrut să 
urcăm. A făcut un gest prin care îmi spunea să plec şi mi-a întors 
spatele. Am scos din buzunar un bileţel scris pe ascuns, cu o 
seară înainte, un bileţel în care îi mărturiseam toate gândurile 
mele. N-a vrut să-l ia. Atunci, am luat-o de mână şi am tras-o 
spre plajă. 

Cu vârful piciorului, am desenat pe nisip o jumătate dintr-o 
inimă, din foaia de hârtie am făcut un cornet pe care l-am înfipt 
în mijlocul desenului, şi am plecat. 

Nu ştiu dacă ea s-a răzgândit, dacă a terminat desenul început 
de mine pe plajă. Nu ştiu dacă mi-a citit biletul. 


* 


63 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Pe drumul de întoarcere, mi s-a întâmplat să doresc ca ea să 
nu se fi atins de scrisoarea mea, ca aceasta să fi fost luată de 
mare. Poate din pudoare. li scriam că ea era aceea la care mă 
voi gândi când mă voi trezi. li făgăduiam că seara, când voi 
închide ochii, îi voi vedea pe ai ei, apărând imenşi din adâncul 
nopţii, asemenea luminii unui vechi far care, mândru că fusese 
adoptat, îşi aprinsese din nou lanterna. Probabil că asta era o 
stângăcie din partea mea. 

Nu-mi mai rămânea altceva decât să-mi fac plinul de amintiri, 
care aveau să-mi hrănească sufletul în anotimpurile viitoare, să- 
mi fac provizii de momente fericite pentru toamnă, atunci când, 
deasupra drumului meu către şcoală, avea să se lase întunericul. 

Hotărâsem ca după reînceperea şcolii să nu spun nimic. Nu 
mă mai interesa deloc să vorbesc despre Clea ca s-o fac pe 
Elisabeth să turbeze. 


Nu ne-am mai întors niciodată în acea staţiune balneară. Nici 
în anul următor, nici după. N-am mai ştiut nimic de Clea. M-am 
gândit chiar să-i scriu la post restant, cu indicaţia: „Micul far 
părăsit de la capătul unui dig”. Dar această adresă ar fi însemnat 
că trădam un secret. 

Pe Elisabeth am sărutat-o doi ani mai târziu. Sărutul ei n-avea 
nici gust de miere, nici de căpşuni, ci un vag parfum de revanşă 
asupra lui Marques, pe care, de-acum, îl ajunsesem în înălţime. 
Trei mandate consecutive de şef al clasei îţi conferă, până la 
urmă, o anumită aură. 

In ziua următoare sărutului, Elisabeth şi cu mine ne-am 
despărţit. 

N-am mai candidat la alegeri, iar în locul meu a fost ales 
Marques. l-am lăsat cu dragă inimă funcţia mea. Mă lecuisem pe 
vecie de politică. 


Partea a doua 


Fricii de întuneric i-a urmat frica de singurătate. Nu-mi place 
să dorm singur şi totuşi aşa trăiesc, într-o garsonieră de la 
mansarda unui imobil aflat nu departe de facultatea de 
medicină. 

leri am împlinit douăzeci de ani. Având în vedere că fusesem 

64 


- MARC LEVY - 


înscris, fir-ar să fie, mai devreme la şcoală, a trebuit să-i serbez 
fără să fi avut timp să leg prietenii. Programul de la facultate nu 
ne îngăduie s-o facem. 

Acum doi ani, mi-am lăsat copilăria în spatele unui castan, în 
curtea şcolii din orăşelul în care am crescut. 

In ziua când ni s-a înmânat diploma, mama era prezentă; de 
data asta, la serviciu, o înlocuise o colegă. Aş fi putut jura că 
departe, în spatele grilajului, zărisem silueta tatei, dar probabil 
că visasem, cu imaginaţia asta a mea care dădea întotdeauna pe 
dinafară. 

Mi-am lăsat copilăria pe drumul spre casă, când ploaia de 
toamnă îmi şiroia pe umeri, am lăsat-o în podul unde vorbeam cu 
umbrele, privind fotografia părinţilor mei, făcută pe vremea când 
încă se mai iubeau. 

Mi-am lăsat copilăria pe un peron de gară, acolo unde i-am 
spus la revedere celui mai bun prieten, fiul unui brutar, şi unde 
mi-am strâns mama în braţe, făgăduindu-i că voi veni s-o văd de 
îndată ce voi putea. 

Acolo, pe acel peron de gară, am văzut-o plângând. De data 
asta, nu încercase să-şi mai ascundă obrazul. Nu mai eram 
copilul pe care voia să-l apere de orice, inclusiv de lacrimile ei, 
de acea tristeţe care niciodată n-o părăsise cu adevărat. 

Aplecat pe fereastra vagonului, când trenul s-a pus în mişcare, 
l-am văzut pe Luc luând-o de mână ca s-o consoleze. 

Lumea mea se întorsese pe dos: în acest compartiment ar fi 
trebuit să fie Luc, el era cel supradotat la ştiinţe. Şi, dintre noi 
doi, cel care ar fi trebuit să aibă grijă de asistenta medicală care 
îşi închinase viaţa celorlalţi şi, mai ales, fiului său, eu eram. 


* 


Anul patru de medicină. 


Mama a ieşit la pensie şi acum se ocupă de biblioteca 
municipală. Miercurea joacă belotă cu trei prietene. 

Imi scrie des. Dar, cu orele de curs şi cu gărzile de noapte, n- 
am deloc timp să-i răspund. Vine să mă vadă de două ori pe an. 
Primăvara, la fel ca şi toamna, stă într-un mic hotel la doi paşi de 
Spitalul Universitar şi merge prin muzee, aşteptându-mă să-mi 
închei ziua de muncă. 


65 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Ne ducem la plimbare de-a lungul fluviului. În cursul acestor 
preumblări, mă pune să-i povestesc cum o duc şi-mi dă mii de 
sfaturi, menite să mă ajute să devin un medic omenos. In ochii 
ei, ăsta e un lucru la fel de important ca strădania de a fi un bun 
profesionist. In patruzeci de ani de meserie, a avut de-a face cu 
mulţi medici şi-i cunoaşte dintr-o ochire pe cei care acordă 
prioritate carierei şi nu pacienţilor. O ascult în tăcere. După 
plimbare, o duc să cineze în cârciumioara ei preferată, unde ţine 
întotdeauna să plătească ea masa. „Mai târziu, când o să fii 
doctor, o să mă inviţi tu, într-un restaurant mare”, îmi spune, 
luându-mi din faţă, de fiecare dată, nota. 

Trăsăturile i s-au schimbat, dar în ochi îi sclipeşte o nesfârşită 
duioşie care nu îmbătrâneşte niciodată. Părinţii înaintează în 
vârstă doar până la un moment dat, apoi această imagine a lor 
ni se întipăreşte în memorie. E suficient să închidem ochii şi să 
ne gândim la ei ca să-i vedem, pentru totdeauna, aşa cum erau 
atunci, de parcă dragostea pe care le-o purtăm a avut puterea 
de-a opri timpul în loc. 

De fiecare dată când vine, îşi face o datorie de onoare din a- 
mi deretica prin vizuină. Când pleacă, găsesc în şifonier un teanc 
de cămăşi noi, iar, pe pat, cearşafuri curate al căror parfum îmi 
aduce aminte de camera copilăriei mele. 

Pe noptieră, am întotdeauna o scrisoare pe care mi-a scris-o la 
cererea mea şi o fotografie găsită în pod. 

Când o conduc la gară, mă strânge în braţe şi apoi urcă în 
vagon. Imbrăţişarea ei este atât de puternică, încât, de fiecare 
dată, mă tem că n-am s-o mai văd nicicând. Mă uit după trenul 
care dispare la o curbă, ducându-se spre orăşelul unde am 
crescut, spre copilăria care se află la şase ore de locul în care 
trăiesc acum. 

In săptămâna de după plecarea ei, primesc întotdeauna o 
scrisoare. Imi povesteşte despre călătorie, despre partidele de 
belotă, şi îmi dă o listă de lucrări pe care trebuie să le citesc 
neîntârziat. Din păcate, manualele de medicină, pe care le 
parcurg noaptea, când îmi repet materia pentru examenul de 
rezidenţiat, reprezintă singura mea lectură. 

Fac gărzi alternativ, la Urgenţe şi la Pediatrie, iar pacienţii îmi 
solicită mult atenţia. Şeful meu de serviciu e un tip grozav, un 
profesor temut pentru răcnetele lui, care se fac auzite la cea mai 
mică neglijenţă, la cea mai mică greşeală. Dar ne transmite 


66 


- MARC LEVY - 


ştiinţa lui, iar asta e exact ceea ce aşteptăm de la el. În fiecare 
dimineaţă, la începutul vizitei, ne repetă fără încetare că 
medicina nu e o profesie, ci o vocaţie. 

In pauză, dau o fugă la bufet, ca să-mi iau un sandvici, şi ies în 
grădina de lângă pavilionul nostru. Acolo mă întâlnesc cu unii 
dintre micii mei pacienţi aflaţi în convalescenţă, care stau la aer 
împreună cu părinţii lor. 

Acolo, în faţa unui pătrăţel de pajişte înflorită, viaţa mi-a fost 
dată peste cap pentru a doua oară. 


* 


Moţăiam pe o bancă. Când studiezi medicina, ai de luptat în 
permanenţă cu lipsa de somn. O colegă, studentă în anul patru, 
s-a aşezat lângă mine, făcându-mă să ies din acea stare de 
somnolenţă. Sophie e o fată vioaie şi drăguță, suntem apropiaţi 
şi flirtăm de luni de zile, fără să dăm vreun nume acestei relaţii. 
Ne jucăm de-a prietenia, prefăcându-ne că habar n-avem de 
dorinţa pe care i-o inspirăm celuilalt. Ştim amândoi că n-avem 
timp pentru o legătură adevărată. In această dimineaţă, Sophie 
îmi vorbea pentru a mia oară de un caz care o preocupa. Un 
băiat de zece ani nu putea să mai mănânce de vreo două 
săptămâni. Starea lui nu era explicată de nicio patologie, 
aparatul său digestiv nu punea în evidenţă nicio dereglare care 
să justifice faptul că cea mai mică îmbucătură ingerată era 
imediat dată afară. Copilul era sub perfuzie, iar situaţia i se 
înrăutăţea cu fiecare zi. Cei trei psihologi chemaţi la patul lui nu 
reuşiseră să elucideze misterul. Sophie era atât de obsedată de 
acest omuleţ, încât nu mai voia altceva decât să găsească o 
soluţie pentru vindecarea lui. Dorind să reluăm acea seară din 
săptămână când repetam împreună, nu fără o oarecare 
ambiguitate, i-am promis că o să citesc fişa băiatului şi o să mă 
gândesc şi eu la ce e de făcut. De parcă noi, nişte simpli externi, 
puteam fi mai pricepuţi decât întregul corp medical care lucra în 
acest spital. Dar nu visează fiecare discipol să-şi întreacă 
magiştrii? 

Sophie îmi vorbea despre degradarea stării copilului, când, 
deodată, atenţia mi-a fost atrasă de o fetiţă care juca şotron pe o 
alee. M-am uitat bine la ea şi am înţeles brusc că nu sărea de la 
o căsuţă la alta, conform regulilor. Jocul ei era de o cu totul altă 


67 


- HOŢUL DE UMBRE - 


factură. Fetiţa sărea cu amândouă picioarele pe propria umbră, 
sperând ca, astfel, s-o prindă din zbor. Am întrebat-o pe Sophie 
dacă micul ei pacient mai era încă în stare să se deplaseze în 
scaunul cu rotile şi i-am propus să-l aducă aici. Sophie ar fi 
preferat să urc eu în camera lui, dar am insistat, rugând-o să nu 
mai piardă timpul. Soarele avea să dispară în curând, pe după 
acoperişul corpului principal, iar eu aveam nevoie de el. Ea a 
bombănit, dar, până la urmă, a cedat. 

Imediat după ce a plecat, m-am apropiat de fetiţă şi i-am 
cerut să-mi promită că o să păstreze secretul pe care mă 
pregăteam să i-l destăinui. Ea m-a ascultat cu atenţie şi mi-a 
acceptat propunerea. 

Sophie s-a întors după un sfert de oră, împingând scaunul în 
care stătea micul bolnav. Paloarea şi obrajii lui supţi arătau 
starea de slăbiciune în care se afla. Văzându-l, am înţeles mai 
bine cât de îngrijorată putea fi Sophie. Ea s-a oprit la câţiva metri 
de mine şi i-am citit în ochi o întrebare mută: „Şi acum?” l-am 
sugerat să împingă scaunul până lângă fetiţă. Sophie s-a 
executat şi a venit lângă mine, pe bancă. 

— Crezi că o puştancă de unsprezece ani o să-l vindece? Asta 
ţi-era remediul miraculos? 

— Lasă-l puţin, până i se va trezi interesul pentru ea. 

— Fata joacă şotron, cum crezi că o să i se trezească interesul 
pentru ea? Bun, gata, îl duc înapoi, în cameră. 

— Câteva minute la aer curat nu-i pot face niciun rău. Sunt 
sigur că mai ai de văzut şi alţi pacienţi. Lasă-mă să-i urmăresc pe 
amândoi, cât sunt în pauză. Fii pe pace, am eu grijă de el. 

Sophie s-a dus spre aripa Pediatriei. Eu m-am apropiat de 
copii, am desfăcut chingile care îl ţineau pe băiat în fotoliu şi l- 
am dus în braţe până la pătrăţelul de pajişte. M-am aşezat acolo, 
iar pe el l-am pus pe genunchii mei. Fetiţa s-a întors la joaca ei, 
aşa cum căzuserăm de acord. 

— Ce te sperie atât de rău, omuleţule, de ce te usuci aşa? 

El a ridicat ochii fără să spună nimic. Umbra lui atât de 
plăpândă se contopise cu a mea. Copilul mi s-a lăsat în braţe şi 
şi-a pus capul pe pieptul meu. M-am rugat să se întoarcă umbra 
aceea de demult, din copilăria mea. 


Niciun copil din lume n-ar fi putut inventa ceea ce aveam să 
aud. Nu ştiu cine — el, umbra lui — mi-a murmurat totul, 


68 


- MARC LEVY - 
pierdusem obişnuinţa acestui gen de confidente. 


L-am pus pe băieţel înapoi în scaunul lui şi am chemat-o din 
nou pe fetiţă lângă el, până venea Sophie, iar eu m-am aşezat la 
loc pe bancă. 

Când ea s-a întors, i-am povestit că marea campioană de 
sărituri la şotron şi tânărul pacient se împrieteniseră. Fata 
reuşise chiar performanţa de a-l face să-i spună ce îl necăjea şi 
acceptase să-mi dezvăluie şi mie secretul. Sophie m-a privit, 
încremenită. 

Băieţelul se ataşase foarte mult de un iepuraş. Animalul 
devenise confidentul lui, prietenul lui cel mai bun. Numai că, în 
urmă cu două săptămâni, iepuraşul se făcuse nevăzut, iar în 
seara dispariţiei lui, la sfârşitul cinei, mama copilului i-a întrebat 
pe cei din familie dacă le-a plăcut friptura de iepure în sos de vin 
pe care le-o preparase. Copilul a dedus pe dată că iepuraşul lui 
era mort, iar el tocmai îl înfulecase. De atunci, nu mai avea în 
minte decât o idee: să-şi ispăşească greşeala şi să se ducă după 
prietenul lui, acolo unde era acum. Poate că ar trebui să ne 
gândim de două ori înainte de-a le spune copiilor că fiinţele care 
mor se duc să trăiască fără ei, în cer. 

M-am ridicat şi am lăsat-o pe Sophie, uluită, să stea în 
continuare pe bancă. Acum, că descoperisem problema, cel mai 
important lucru era să mă gândesc cum s-o rezolv. 


La sfârşitul gărzii, am găsit un bilet în dulapul meu. Sophie îmi 
ordona să mă duc la ea acasă, oricât ar fi fost de târziu. 


* 


Am sunat la uşa ei la ora şase dimineaţa. Sophie m-a primit cu 
ochii umflaţi de somn. N-avea pe ea decât o cămaşă 
bărbătească. In această ţinută, o găseam destul de seducătoare, 
chiar dacă acea cămaşă nu era a mea. 

In bucătărie m-a servit cu o ceaşcă de cafea şi m-a întrebat 
cum de am reuşit acolo unde trei psihologi eşuaseră. 

l-am reamintit că au ei, copiii, un limbaj anume — un limbaj pe 
care noi l-am uitat — o modalitate de comunicare proprie lor. 

— Şi ţi-ai închipuit că el o să i se destăinuiască acelei 
puştoaice! 


69 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Speram să ne zâmbească norocul. Merită să-ţi încerci 
norocul oricât ar fi el de mic, nu? 

Sophie m-a întrerupt ca să-mi dovedească minciuna. Fetiţa îi 
mărturisise că, în timp ce eu rămăsesem cu micul pacient, ea 
jucase şotron. 

— Cuvântul ei contra cuvântului meu, am răspuns, cu un 
zâmbet. 

— E nostim, mi-a replicat Sophie la iuţeală, dar parcă i-aş 
acorda încredere mai degrabă ei, decât ţie. 

— Pot să ştiu şi eu cine ţi-a făcut cadou cămaşa asta? 

— Am cumpărat-o dintr-o dugheană cu boarfe la mâna a doua. 

— Vezi, minţi la fel de prost ca mine. 

Sophie s-a ridicat şi s-a dus la fereastră. 

— l-am sunat părinţii ieri, la prânz. Sunt oameni de la ţară; nici 
nu bănuiau că fiul lor se ataşase atât de mult de iepurele ăla şi 
nu pricepeau deloc de ce tocmai de el. Nu puteau înţelege. 
Pentru ei, iepurii sunt crescuţi ca să fie mâncaţi. 

— Intreabă-i cum s-ar simţi dacă ar fi obligaţi să-şi mănânce 
cățelul. 

— N-are rost să-i învinuim, sunt distruşi. Mama plânge fără 
încetare. Şi nici tatălui nu-i este mai bine. Ai vreo idee cum să-l 
scoatem pe copil din impas? 

— Poate. Spune-le părinţilor să găsească un iepuraş foarte 
tânăr, la fel de roşcat ca originalul, şi să ni-l aducă rapid. 

— Vrei să aduci un iepure în spital? Dacă aude şeful de clinică, 
e ideea ta, eu n-am niciun amestec. 

— Nici nu te-aş fi turnat. Acum, poţi să-ţi scoţi cămaşa asta? E 
destul de nasoală. 


* 


În timp ce Sophie făcea duş, eu moţăiam în patul ei. Eram 
mult prea epuizat ca să mă duc acasă. Ea îşi începea garda într-o 
oră, iar eu aveam zece ceasuri înaintea mea ca să recuperez 
puţin somn. Urma să ne vedem la spital. In noaptea asta, lucram 
la Urgenţe, iar ea la secţia de Pediatrie. Eram amândoi de gardă, 
însă în două clădiri diferite. 

Când m-am trezit, am găsit pe masa din bucătărie o farfurie 
cu brânzeturi şi un bileţel. Dacă aveam timp, Sophie mă ivita să 
trec pe la secţia ei, ca să vorbim. In timp ce-mi spălam farfuria, 


70 


- MARC LEVY - 


am zărit în coşul de gunoi cămaşa cu care mă întâmpinase. 

La miezul nopţii, am ajuns la Urgenţe. Asistenta de la Internări 
m-a anunţat că noaptea era liniştită. „Aproape că aţi fi putut 
rămâne acasă” mi-a spus, scriindu-mi numele pe tabelul 
externilor de serviciu. 

Nimeni nu poate explica de ce în unele nopţi, secţia de 
Urgenţe geme de oameni în suferinţă, în vreme ce în altele nu se 
întâmplă nimic sau aproape nimic. Dat fiind că eram atât de 
obosit, nici nu mă plângeam. 

Sophie m-a găsit la bufet. Aţipisem cu capul pe braţe şi cu 
nasul lipit de masă. M-a trezit dându-mi un cot. 

— Dormi? 

— Acum nu mai dorm, i-am răspuns. 

— Fermierii mei au găsit perla rară: un iepuraş roşcat, exact 
aşa cum l-ai cerut. 

— Unde sunt? 

— Într-un hotel din cartier, îmi aşteaptă instrucţiunile. Eu sunt 
externă la Pediatrie, nu veterinar. Ce-ar fi să mă lămureşti 
imediat ce plan ai? Mi-ai fi de mare ajutor. 

— Sună-i. Spune-le să se prezinte la Urgenţe. O să-i primesc 
eu. 

— La ora trei noaptea? 

— Ai mai văzut tu vreun şef de clinică plimbându-se pe 
culoare la trei noaptea? 

Sophie a căutat numărul de telefon al hotelului în carneţelul 
negru pe care îl avea întotdeauna în buzunarul halatului. Eu am 
şters-o spre Urgenţe. 

Părinţii tânărului său pacient păreau buimaci. Faptul că 
fuseseră treziţi în puterea nopţii, ca să aducă un iepure la spital, 
îi uimea la fel de mult ca pe Sophie. Micul mamifer era ascuns în 
buzunarul paltonului mamei. l-am băgat pe părinţi înăuntru şi i- 
am prezentat asistentei de la primiri: un unchi şi o mătuşă din 
provincie, care se aflau în trecere prin oraş, veniseră să mă 
vadă. Ea nu s-a mirat din cale afară de ora ciudată a acestei 
reuniuni familiale. Ca să surprinzi pe cineva care lucrează la 
Urgenţe, e nevoie de mult mai mult decât atât. 

l-am condus pe părinţi de-a lungul culoarelor, având grijă să le 
evităm pe asistentele de gardă. 

Pe drum, i-am explicat mamei băieţelului ce voiam de la ea. 
Am ajuns la etajul Pediatriei. Sophie ne aştepta pe palier. 


71 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Am trimis-o pe asistenta de serviciu să-mi aducă un ceai de 
la distribuitorul de la bufet. Nu ştiu ce ai de gând să faci, dar dă-i 
zor. Ea n-o să mai întârzie mult. Avem la dispoziţie cel mult 
douăzeci de minute, m-a anunţat Sophie. 

In camera copilului, am intrat doar eu împreună cu mama lui. 
Ea s-a aşezat pe pat şi l-a mângâiat pe frunte, ca să-l trezească. 
Băieţelul a deschis ochii şi a văzut-o, ca prin vis, pe maică-sa. Eu 
m-am aşezat de cealaltă parte. 

— Nu voiam să te trezesc, dar am ceva pentru tine, i-am spus. 

L-am încredinţat că nu-şi mâncase iepurele şi că acesta nu era 
mort, ci, după ce avusese un bebeluş, puşlamaua îşi luase 
picioarele la spinare şi se dusese să facă nuntă cu altă 
iepuroaică. Aşa procedează unii taţi. 

— Dar al tău aşteaptă pe culoar, după uşa asta, singur- 
singurel în toiul nopţii, pentru că te iubeşte mai mult decât orice 
pe lume, aşa cum, de altfel, o iubeşte şi pe mama ta. Acum, 
dacă nu mă crezi, uită-te! 

Mama a scos iepuraşul din buzunar şi l-a pus pe patul fiului 
său, ţinându-l în palme. Copilul privea ţintă animalul. A întins 
uşor mâna şi l-a mângâiat pe cap. Mama i l-a lăsat. Legătura se 
stabilise. 

— lepuraşul nu mai are pe nimeni care să-i poarte de grijă, are 
nevoie de tine. Şi, dacă nu-ți recapeţi puterile, el o să se stingă. 
Trebuie neapărat să începi să mănânci, ca să te ocupi de el. 

L-am lăsat pe copil cu mama lui. Când am ieşit pe culoar, i-am 
spus tatălui să se ducă la ei. Aveam toate speranţele că 
stratagema mea va funcţiona. Bărbatul cu înfăţişare 
morocănoasă m-a luat în braţe şi m-a strâns la pieptul lui. Aş fi 
vrut ca, pentru o clipă, să fiu eu acest băieţel care avea să-şi 
regăsească tatăl. 


* 


A treia zi, când am ajuns la spital, am găsit în dulapul meu un 
mesaj. Venea de la secretara şefului de serviciu: eram rugat să 
mă prezint imediat în biroul lui. Pentru mine, genul ăsta de 
convocare era o premieră. l-am pomenit de ea lui Sophie. 
Asistenta de gardă găsise păr de iepure pe lenjeria de pat a 
micului pacient din camera 302. Momit cu un suc de fructe şi cu 
nişte cereale, copilul ne dăduse de gol. 


72 


- MARC LEVY - 


Sophie îi explicase asistentei toată povestea şi — având în 
vedere rezultatul obţinut — o implorase să păstreze secretul cu 
privire la natura remediului. Din păcate, unele persoane sunt mai 
ataşate de respectarea regulamentelor decât de inteligenţa de a 
le mai încălca din când în când. E nemaipomenit cât de multă 
siguranţă le  insuflă celor lipsiți de imaginaţie aceste 
regulamente. 

La urma urmei, supravieţuisem eu chiar şi consemnărilor 
repetate cu care mă fericise doamna Schaeffer: şaizeci şi două în 
şase ani de şcoală, adică o sâmbătă din patru. In spitalul ăsta 
lucram nouăzeci şi şase de ore pe săptămână, ce mi se mai 
putea întâmpla? 

N-a fost nevoie să mă duc în biroul profesorului Fernstein. La 
vizita de dimineaţă, marele patron mergea în persoană, însoţit 
de ambii săi adjuncţi. M-am alăturat grupului de studenţi care îl 
urmau. Când am intrat în camera 302, Sophie nu prea se simţea 
în largul ei. N 

Fernstein a consultat foaia de la picioarele patului. In timp ce 
citea, s-a lăsat o tăcere de mormânt. 

— Uite un băiat care în dimineaţa asta şi-a recăpătat pofta de 
mâncare. Straşnică veste, nu-i aşa? s-a adresat el către adunare. 

Psihiatrul a început să turuie despre binefacerea terapiei pe 
care i-o aplicase de câteva zile încoace. 

— Dar dumneata, a zis Fernstein, întorcându-se către mine, n- 
ai nicio explicaţie care să justifice această bruscă restabilire? 

— Nici cea mai mică, domnule profesor, i-am răspuns, lăsând 
capul în jos. 

— Eşti sigur? a insistat. 

— N-am avut timp să studiez fişa acestui pacient: jumătate din 
timp am fost la Urgenţe... 

— Atunci, trebuie să tragem cu toţii concluzia că echipa de 
psihologi care s-a ocupat de pacient a făcut o treabă excelentă şi 
să-i atribuim întregul merit al acestui succes? m-a întrerupt 
profesorul. 

— Nu văd de ce am gândi altfel. 

Fernstein a pus din nou foaia de observaţie la picioarele 
patului şi s-a apropiat de băieţel. Am schimbat o privire cu 
Sophie, care turba. Bătrânul profesor a mângâiat copilul pe cap. 

— Sunt încântat că te simţi mai bine, băiete. O să începem să 
te hrănim încetul cu încetul şi, dacă toate merg cum trebuie, 


73 


- HOŢUL DE UMBRE - 


peste câteva zile o să-ţi scoatem acele astea din braţ şi o să te 
lăsăm să pleci cu mama şi cu tata. 

Vizita a continuat din salon în salon. La capătul palierului s-a 
încheiat, iar grupul de studenţi s-a risipit. Fiecare a plecat la 
treburile sale. 

In timp ce încercam să mă fac nevăzut, m-a chemat Fernstein. 

— Două vorbe, tinere! mi-a spus. 

Sophie a venit şi s-a aşezat între noi doi: 

— Domnule profesor, e greşeala mea şi îmi asum întreaga 
responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat. 

— Domnişoară, nu ştiu despre ce greşeală vorbeşti; prin 
urmare, te-aş sfătui cât se poate de călduros să taci. Probabil că 
ai treabă, aşa că şterge-o de aici! 

Sophie n-a aşteptat să i se zică de două ori şi m-a lăsat singur 
cu profesorul. 

— Tinere, regulamentele sunt făcute pentru a vă permite vouă 
să câştigaţi experienţă fără să omorâţi prea mulţi pacienţi. Nu 
ştiu cum ai înfăptuit acest mic miracol sau cine te-a îndrumat pe 
calea cea bună, dar aş fi încântat dacă, într-o bună zi, ai avea 
nespusa amabilitate de a-mi spune o vorbuliţă despre problema 
respectivă, fiindcă nu o cunosc decât în linii mari. Insă nu astăzi, 
altfel aş fi obligat să te sancţionez, şi eu fac parte dintre ăia care 
cred că, în profesia noastră, singurele care contează sunt 
rezultatele. Până atunci, la rezidenţiat ar trebui să-ţi alegi 
Pediatria. Când ai un dar, e păcat să-l risipeşti, chiar e păcat. 

Cu aceste cuvinte, profesorul s-a întors şi a plecat fără să mă 
salute. 

După ce mi-am terminat garda, m-am întors, foarte preocupat, 
acasă. Toată ziua şi toată noaptea mă apăsase senzaţia că nu 
isprăvisem ceva, dar nu reuşisem să identific cauza. 


* 


Săptămâna aia a fost infernală, secţia de Urgenţe nu se mai 
golea, iar gărzile mele se prelungeau cu mult peste cele 
douăzeci şi patru de ore obişnuite. 

Am revăzut-o pe Sophie sâmbătă dimineaţă. Avea nişte ochi 
mai încercănaţi ca niciodată. 

Ne dăduserăm întâlnire într-un parc, în faţa marelui bazin 
unde copiii se jucau de-a navigatorii cu nişte vaporaşe micuţe. 


74 


- MARC LEVY - 


Când a venit, mi-a întins un coş plin cu ouă, carne sărată şi 
pateu. 

— Poftim, mi-a spus, e din partea fermierilor, l-au lăsat ieri la 
spital pentru tine. Tu plecaseşi, aşa că m-au rugat pe mine să ţi-l 
dau. 

— Spune-mi că nu e terină de iepure! 

— Nu, e de porc. Ouăle sunt proaspete de tot. Dacă vii în 
seara asta la mine, o să-ţi fac o omletă. 

— Cum îi merge bolnavului tău? 

— Îşi recapătă culoarea din obraji pe zi ce trece. În curând, o 
să-i dea drumul. 

M-am lăsat pe spătarul scaunului, cu mâinile la ceafă, pentru a 
mă bucura de căldura soarelui. 

— Cum ai făcut? m-a întrebat Sophie. Trei psihologi s-au căznit 
să-l facă să vorbească, iar tu, în cele câteva minute cât ai stat cu 
el în grădină, ai reuşit... 

Eram prea obosit ca să-i dau explicaţia logică pe care ar fi voit 
s-o audă. Sophie avea nevoie de ceva raţional, şi tocmai asta îmi 
lipsea cel mai mult în clipa în care îmi vorbea. Cuvintele mi-au 
ieşit din gură pe negândite, ca şi cum eram silit de o forţă străină 
să spun tot ceea ce, până acum, nu îndrăznisem să-mi 
destăinuiesc nici măcar mie. 

— Băieţelul nu mi-a spus nimic. Umbra lui e aia care mi-a 
mărturisit din ce cauză suferă. 

In ochii lui Sophie am recunoscut brusc privirea mâhnită pe 
care mi-o aruncase mama, cândva, în pod. A rămas tăcută 
câteva clipe, apoi s-a ridicat. 

— Nu sunt de vină studiile noastre că nu putem avea o relaţie 
adevărată, mi-a spus cu buzele tremurânde. Orarul încărcat nu e 
decât un pretext. Adevăratul motiv este că n-ai destulă încredere 
în mine. 

— Chiar aşa: poate că e vorba de încredere. Altfel, m-ai fi 
crezut, i-am răspuns. 

Sophie a plecat. Am aşteptat câteva secunde; apoi un glăscior 
din străfundul fiinţei mele mi-a spus că sunt un tâmpit. Atunci 
am alergat după ea. 

— Am avut noroc, asta-i tot. l-am pus întrebările potrivite. Mi- 
am amintit de propria copilărie, l-am întrebat dacă pierduse 
vreun prieten, l-am făcut să vorbească despre părinţii lui şi, 
dintr-una într-alta, am vânat iepurele, mă rog, e un fel de-a 


75 


- HOŢUL DE UMBRE - 


spune... A fost doar bafta mea, şi nu mă împăunez deloc cu 
reuşita asta. De ce-i dai atâta importanţă? 

— Am stat ore întregi la căpătâiul ţâncului ăstuia şi nu i-am 
auzit glasul nici măcar o dată, iar tu vrei să-mi spui că, în câteva 
minute, ai izbutit să-l faci să-ţi povestească întreaga lui viaţă? 

N-o mai văzusem niciodată pe Sophie într-un asemenea hal de 
furie. 

Am luat-o în braţe şi, pe nebăgate de seamă, umbra mea s-a 
suprapus peste a ei. 


„N-am niciun talent, nu strălucesc în niciun domeniu, 
profesorii mi-o repetau întruna. N-am fost fetiţa pe care o visa 
tata; oricum, el voia un băiat. Nu sunt destul de drăguță. Sunt ba 
prea slabă, ba prea grasă, în funcţie de vârstă. Elevă bună sunt 
eu, dar departe de a fi cea mai cea... Nu-mi amintesc să fi primit 
vreo laudă, cât de mică, din partea lui. In ochii tatei, n-am niciun 
merit”. 

Umbra lui Sophie mi-a murmurat această mărturisire, care m- 
a făcut să mă apropii de ea. Am luat-o de mână. 

— Vino cu mine, trebuie să-ţi încredinţez un secret. 

Sophie m-a lăsat s-o duc spre un plop. Ne-am lungit pe iarbă, 
la umbra lui, unde era ceva mai răcoare. 

— Tatăl meu a plecat într-o sâmbătă dimineaţă, când mă 
întorceam de la şcoală după o consemnare cu care mă alesesem 
chiar din prima săptămână de cursuri. Mă aştepta în bucătărie ca 
să-mi anunţe plecarea lui. Toată copilăria, mi-am reproşat că n- 
am fost un copil îndeajuns de bun pentru ca tata să-şi dorească 
să rămână acasă. Nopți întregi m-am perpelit, încercând să aflu 
cu ce-i putusem greşi, din ce pricină îl dezamăgisem. lmi 
repetam fără încetare că, dacă aş fi fost un băiat sclipitor cu care 
să se mândrească, nu m-ar fi părăsit. Ştiam că iubea o altă 
femeie, dar trebuia neapărat să mă consider răspunzător pentru 
absenţa lui. Fiindcă durerea era singura modalitate prin care 
puteam birui frica de a nu-i uita chipul, prin care îmi aminteam 
că el există, că sunt la fel ca toţi ceilalţi colegi din clasa mea, că 
aveam şi eu un tată. 

— De ce îmi spui asta tocmai acum? 

— Voiai să avem încredere unul în celălalt, nu? Felul ăsta al 
tău de a te simţi terorizată atunci când eşti depăşită de o 
situaţie, felul în care te izolezi atunci când crezi că ai eşuat... ţi 


76 


- MARC LEVY - 


spun acum toate astea fiindcă putem înţelege şi altfel decât prin 
cuvinte ceea ce nu reuşeşte celălalt să exprime. Micul tău 
pacient era atât de chinuit de singurătate, încât voia să moară. 
Devenise propria sa umbră. Tristeţea lui a fost aceea care mi-a 
arătat cum să-i ajung la suflet. 

Sophie şi-a plecat ochii. 

— Eu am fost întotdeauna în conflict cu tata, mi-a mărturisit. 

Nu i-am răspuns. Şi-a pus capul pe pieptul meu şi am rămas 
aşa, în tăcere, câteva momente. Ascultam ciripitul păsărelelor de 
deasupra noastră, care păreau să-mi reproşeze că nu am mers 
până la capăt cu ceea ce aveam de spus. Mi-am luat inima în 
dinţi. 

— AŞ fi fost fericit să păstrez legătura cu tata, chiar dacă asta 
ar fi însemnat să avem numai conflicte. O fată nu trebuie să 
urmeze calea tatălui ei doar fiindcă acesta — peste măsură de 
exigent — este incapabil să fie fericit. In ziua când tatăl tău va 
cădea bolnav, o să aprecieze aşa cum se cuvine ceea ce faci tu 
în viaţă. Bun, propunerea aia de a-mi pregăti o omletă la tine 
acasă mai e valabilă? 


Micul pacient al lui Sophie n-a mai ieşit din spital. La cinci zile 
după ce începuse iar să mănânce, au apărut nişte complicaţii şi a 
trebuit să fie din nou pus sub perfuzie. Intr-o noapte, a făcut o 
hemoragie intestinală. Echipa de reanimare s-a dat peste cap ca 
să-l salveze, dar fără succes. Sophie a fost cea care i-a anunţat 
pe părinţi că a murit. In mod normal, această obligaţie îi revenea 
rezidentului de serviciu, dar, când părinţii au intrat în camera 
302, la picioarele patului gol era numai ea. 

Am aflat vestea în grădină, în timpul pauzei. Sophie a venit la 
mine; îmi era imposibil să găsesc cuvintele potrivite pentru a o 
consola. Am strâns-o cu putere în braţe. Sfatul dat de Fernstein 
pe culoarul spitalului mă urmărea mereu. Lipsit de puterea de a 
vindeca, lipsit de puterea de a consola, aşa cum eram, aş fi vrut 
să-i bat la uşa biroului şi să-i cer ajutor, dar nu se făcea să 
procedez aşa. 

Fetiţa cu şotronul a venit în faţa noastră. Ne privea ţintă, 
marcată de suferinţa pe care ne-o citea pe chip. Mama ei a intrat 
în grădină, s-a aşezat pe o bancă şi a strigat-o. Fetiţa ne-a 


77 


- HOŢUL DE UMBRE - 


aruncat o ultimă privire şi s-a dus la ea. Mama a pus pe bancă o 
cutie din carton. Fetiţa a desfăcut sforicică şi a scos din cutie un 
pain au chocolat, iar mama, un ecler cu cafea. 

— In weekendul ăsta să nu-ţi pui nicio gardă, i-am spus lui 
Sophie. O să te duc departe de aici. 


Mama ne aştepta pe peronul gării. M-am străduit cât am putut 
s-o liniştesc pe Sophie, dar, deşi i-am repetat întruna, cât a ţinut 
drumul, că mama n-avea s-o judece deloc şi, prin urmare, nu 
trebuia să se teamă, totul a fost zadarnic: întâlnirea cu ea o 
îngrozea. Işi aranja mereu părul şi, când nu trăgea de pulover, îşi 
netezea cuta fustei. Era prima oară când o vedeam îmbrăcată cu 
altceva decât cu pantaloni. Această notă de feminitate părea s-o 
incomodeze. Sophie adoptase un stil băieţesc şi îl folosea ca pe 
un scut. 

Mama a avut delicateţea de a-i spune întâi ei bun venit şi abia 
după aceea m-a îmbrăţişat pe mine. Am descoperit că-şi 
cumpărase o maşinuţă de ocazie, care nu era prea arătoasă, dar 
mama se ataşase de ea îndeajuns încât să-i dea un nume. Mama 
boteza cu mare uşurinţă obiectele. Intr-o zi, o surprinsesem 
spunându-i bună ziua unui ceainic pe care îl ştersese cu mare 
grijă şi apoi îl pusese pe pervazul ferestrei, cu ciocul întors în 
afară, ca să se bucure de privelişte. Şi când te gândeşti că mie 
mi-a reproşat mereu excesul de imaginaţie... 

Când am ajuns acasă, faimosul ceainic — botezat Marceline, în 
amintirea unei mătuşi bătrâne ce purtase acest nume — şi-a 
reluat slujba. Pe masa din salon ne aştepta o prăjitură cu mere şi 
cu sirop de arțar. Mama ne-a pus o mie şi o sută de întrebări 
despre program, despre grijile şi bucuriile noastre. Vorbind 
despre viaţa noastră la spital, retrăia nişte amintiri la care ţinea 
mult. Ea, care nu-mi povestea niciodată nimic despre munca ei 
când se întorcea seara acasă, a povestit fără să se lase rugată o 
sumedenie de întâmplări din trecutul ei de asistentă medicală, 
dar adresându-i-se mereu lui Sophie. 

In timpul  conversaţiei, ne-a tot întrebat până când 
intenţionam să rămânem. Sophie, care, în cele din urmă, reuşise 
să nu mai stea picior peste picior, dreaptă de parcă înghiţise un 
băț, mi-a sărit în sfârşit în ajutor şi i-a răspuns la unele dintre 


78 


- MARC LEVY - 


miile ei de întrebări. 

__ Profitând de acest răgaz, am luat bagajele ca să le duc la etaj. 
In timp ce urcam scara, mama mi-a strigat că lui Sophie i-a 
pregătit camera pentru musafiri, iar mie mi-a înfăţat patul cu 
lenjerie nouă. Apoi a adăugat că acesta poate o fi devenit prea 
mic pentru mine. Eu am zâmbit, urcând ultimele trepte. 

Vremea era frumoasă. Mama ne-a propus să ieşim puţin la 
aer, în timp ce ea pregătea cina. Am luat-o pe Sophie să 
descopere oraşul copilăriei mele, dar nu era mare lucru de văzut. 

Am pornit-o pe drumul pe care îl străbătusem de atâtea şi 
atâtea ori. Nu se schimbase nimic. Am trecut prin faţa unui 
platan a cărui scoarță o crestasem cu vârful briceagului, într-o zi 
plină de melancolie. Rana lemnului se închisese, păstrând în 
fibra lui o inscripţie de care, pe vremea aceea, eram totuşi foarte 
mândru: „Elisabeth e o nasoală”. 

Sophie mi-a cerut să-i vorbesc despre copilăria mea. Ea 
copilărise într-o capitală, aşa că ideea de a-i mărturisi că 
activitatea noastră de fiecare sâmbătă era mersul la 
supermarket nu mă încânta. Când a dorit să afle ce făceam toată 
ziua, am deschis uşa unei brutării şi i-am răspuns: 

— Vino să-ţi arăt. 

Mama lui Luc stătea la casă. Când m-a văzut, şi-a lăsat 
taburetul, a ocolit tejgheaua şi mi s-a aruncat în braţe. 

Da, crescusem, era inevitabil şi, pe urmă, era şi timpul. Eram 
tras la faţă, poate din cauză că nu eram ras cum trebuie. 
Bineînţeles, slăbisem. Oraşele mari nu sunt bune pentru 
sănătatea omului. Dacă studenţii la medicină ar cădea bolnavi, 
cine ar mai îngriji bolnavii? 

Mama lui Luc era plină de voie bună şi ne îmbia cu toate 
prăjiturile pe care le doream. 

S-a oprit din vorbă ca s-o privească pe Sophie şi mi-a zâmbit 
complice. Ce noroc aveam, era foarte drăguță. 

l-am cerut veşti despre Luc. In clipa aceea, amicul meu 
dormea la etaj; orarul ucenicilor brutari nu e cu nimic mai prejos 
decât al studenţilor la medicină. Ne-a rugat să avem grijă de 
brutărie şi s-a dus după Luc. 

— Cred că mai ştii cum să primeşti un client! mi-a făcut cu 
ochiul şi a dispărut în spatele prăvăliei. 

— De fapt, ce facem aici? m-a întrebat Sophie. 

M-am instalat în spatele tejghelei. 


79 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Vrei un ecler cu cafea? 

Luc a apărut cu părul vâlvoi. Probabil că maică-sa nu-i spusese 
nimic, fiindcă, văzându-mă, a făcut nişte ochi cât cepele. 

Aş fi putut jura că îmbătrânise mai mult decât mine. Nici el nu 
arăta bine, poate din cauza făinei de pe obraji. 

Nu ne mai văzuserăm de la plecarea mea, iar această lungă 
absenţă se simţea. Fiecare îşi căuta cuvintele, frazele care se 
cuveneau spuse. Intre noi se crease o distanţă; era musai ca 
unul să facă primul pas, chiar dacă pudoarea ne oprea pe 
amândoi. Eu i-am întins mâna, el mi-a deschis braţele. 

— Măi păcătosule, unde ai fost tot timpul ăsta? Câţi pacienţi ai 
omorât în timp ce eu făceam pâine cu ciocolată? 

Luc şi-a scos şorţul. De data asta, taică-său avea să se 
descurce fără el. 

Am plecat la plimbare împreună cu Sophie şi, fără să ne dăm 
seama, paşii ni s-au îndreptat spre locul unde începuse prietenia 
noastră, acolo unde ea îşi trăise cei mai frumoşi ani. 

Stând în faţa grilajului şcolii, priveam tăcut curtea. La umbra 
unui castan înalt, mi s-a părut că văd umbra unui băieţaş 
stângaci care aduna frunze. Bătrâna bancă era goală. Aş fi vrut 
să intru şi să mă duc până în dreptul magaziei. 

Acolo îmi lăsasem copilăria. Castanii îmi erau martori: 
făcusem totul ca s-o părăsesc, îmi pusesem mereu aceeaşi 
dorinţă, de fiecare dată când o stea căzătoare brăzda cerul, la 
jumătatea lui august. Of, cât de mult voisem să ies din corpul 
meu atât de strâmt! Atunci de ce îmi era aşa de tare dor de Yves 
în după-amiaza asta? 

— Aici am făcut toate năzdrăvăniile, a spus Luc, străduindu-se 
să râdă. |ţi aminteşti ce ne-am mai distrat? 

— Da, dar nu chiar în fiecare zi, i-am răspuns. 

— Nu, nu în fiecare zi, totuşi... 

Sophie a tuşit uşor. Nu că s-ar fi plictisit în compania noastră, 
dar o tenta ideea de a profita de ultimele raze de soare din 
grădină. Era sigură că o să găsească drumul spre casă; la urma 
urmei, n-avea decât să meargă drept înainte. „Şi apoi, i-aş ţine 
puţin de urât mamei tale”, a spus ea, îndepărtându-se. 

Luc a aşteptat-o să plece şi pe urmă a fluierat. 

— Da’ ştiu că nu te plictiseşti, păcătosule. Şi mie mi-ar fi 
plăcut să-mi continui studiile, să mă mai dau încă o dată în 
căluşei, a oftat el. 


80 


- MARC LEVY - 


— Ştii, facultatea de medicină nu-i chiar Luna Park. 

— Ştii, nici viaţa activă nu e. In fine, la muncă purtăm 
amândoi halat alb: ăsta e încă un punct pe care îl avem în 
comun. 

— Eşti fericit? l-am întrebat. 

— Lucrez împreună cu tata; nu e chiar uşor, dar învăţ o 
meserie. Încep să-mi câştig cumva existenţa şi, pe urmă, mă 
ocup de surioara mea, care a crescut mult. Programul de lucru 
într-o brutărie e dur, dar nu mă pot plânge. Da, cred că sunt 
fericit. 

Totuşi, lumina care strălucea altădată în ochii tăi îmi părea 
stinsă; aveam impresia că îmi purtai pică pentru că am plecat şi 
te-am lăsat. 

— Dacă am petrece seara împreună? i-am propus. 

— Mama ta nu te-a văzut de luni de zile şi, apoi, ce faci cu 
prietena ta? Sunteţi de mult împreună? 

— Nu ştiu, i-am răspuns lui Luc. 

— Nu ştii de cât timp eşti cu ea? 

— Între mine şi Sophie e o prietenie amoroasă, am mormăit. 

In realitate, mi-era imposibil să-mi aduc aminte când ne 
sărutaserăm prima dată. Intr-o seară, când am venit să-i spun la 
revedere după ce-mi terminasem garda, gurile noastre s-au 
întâlnit... dar ar fi trebuit s-o întreb chiar pe ea dacă socotea că 
aceea fusese cu adevărat prima oară. In altă zi, când ne 
plimbam prin parc, i-am oferit o îngheţată şi, în timp ce-i luam cu 
degetul de pe buze o fărâmiţă de ciocolată, m-a sărutat. Poate 
că aceea a fost ziua în care prietenia noastră a luat-o pe alt 
făgaş. Dar era chiar atât de important să-ţi aminteşti care fusese 
cea dintâi clipă? 

— Ai de gând să-ţi faci un viitor cu ea? a întrebat Luc. Vreau 
să zic, ceva serios. lartă-mă, poate că am fost indiscret, s-a 
scuzat el imediat. 

— Cu programul nostru nebunesc, abia dacă reuşim să 
petrecem împreună două seri pe săptămână, ceea ce este deja o 
mare realizare. 

— Posibil, dar Sophie, cu acelaşi program al ei nebun, găseşte 
totuşi vreme să vină aici, în văgăuna asta pierdută, şi să 
petreacă un întreg weekend cu tine. Asta înseamnă ceva. Ea 
merită mai mult decât să stea singură cu mama ta, în timp ce tu 
stai la taclale cu un vechi prieten. Şi mie mi-ar plăcea să am pe 


81 


- HOŢUL DE UMBRE - 


cineva în viaţa mea, dar fetele drăguţe cu care eram la şcoală au 
părăsit târgul ăsta. Şi, pe urmă, cine ar vrea să pornească în 
viaţă cu cineva care se culcă la opt seara şi se scoală la miezul 
nopţii ca să frământe aluatul? 

— Totuşi, mama ta s-a măritat cu un brutar. 

— Mama mea îmi spune întruna că vremurile s-au schimbat, 
chiar dacă oamenii continuă să aibă nevoie de pâine. 

— Vino diseară la noi, Luc. Mâine plecăm şi aş vrea... 

— Nu pot. Incep lucrul la ora trei noaptea şi trebuie să dorm, 
altfel nu-s în stare să fac treabă bună. 

Luc, unde te-ai dus, bătrâne? Unde ai ascuns râsetele noastre 
nebune de altădată? 

— Ai renunţat la funcţia de primar? 

— Pentru politică, ai nevoie de un minimum de studii, a rânjit 
Luc. E 

Umbrele ni se întindeau pe trotuar. În timpul şcolii, avusesem 
grijă să nu i-o fur niciodată pe a lui şi, chiar dacă uneori mi se 
întâmplase s-o fac fără să vreau, i-o dădusem înapoi imediat. Un 
prieten din copilărie e sfânt. Poate doar gândul că-l iubeam prea 
mult ca să mă prefac că nu auzisem ceea ce îşi interzicea să-mi 
spună m-a îndemnat să fac un pas înainte. 

Luc nu băgase de seamă nimic. Umbra care mi se întindea la 
picioare nu mai era a mea, dar cum ar fi putut el să-şi dea 
seama? Umbrele noastre aveau acum aceeaşi înălţime. 

Mi-am lăsat prietenul în faţa brutăriei. El m-a luat iar în braţe 
şi mi-a spus cât de bine-i pare că m-a revăzut. Trebuia să mai 
vorbim la telefon din când în când. 

M-am întors acasă cu o cutie de prăjituri pe care Luc ţinuse 
neapărat să mi-o ofere. In amintirea vremurilor bune de altădată, 
îmi spusese el, bătându-mă pe umăr. 


* 


În timpul cinei, mama a început să stea de vorbă cu Sophie. 
Prin întrebările pe care i le punea, mama, care e atât de pudică, 
se interesa de viaţa mea. Sophie a întrebat-o ce fel de copil 
eram. De fiecare dată când cineva vorbeşte despre tine, deşi eşti 
de faţă, te simţi ciudat; cu atât mai mult, atunci când cei ce 
conversează simulează că fac abstracţie de prezenţa ta alături 
de ei. Mama i-a spus că eram un băiat liniştit, dar că îi 


82 


- MARC LEVY - 


rămăseseră necunoscute sumedenie de lucruri din copilăria pe 
care o trăisem eu cu adevărat. A făcut o scurtă pauză şi a 
declarat că n-o dezamăgisem niciodată. 

Imi plac ridurile din jurul gurii şi ochilor ei. Ştiu că mama le 
detestă, mie însă îmi creează un sentiment de siguranţă, căci pe 
chipul ei citesc viaţa noastră, a amândurora. Poate că nu de 
copilăria mea îmi era dor de când mă întorsesem aici, ci de 
mama, de momentele noastre de complicitate, de sâmbetele 
după-amiază la supermarket, de cinele pe care le luam seara, 
uneori în cea mai mare tăcere, dar atât de aproape unul de 
celălalt, de nopţile când venea în camera mea şi se culca lângă 
mine, mângâindu-mă uşor pe cap. Trecerea anilor e doar o 
părere. Momentele cele mai simple sunt ancorate pentru 
totdeauna în noi. 

Sophie i-a vorbit despre pierderea unui băieţel pe care nu-l 
putuse salva, despre dificultatea de a da tot ceea ce ai mai bun 
din tine şi de a te proteja, în acelaşi timp, de suferinţa pricinuită 
de eşec. Mama i-a răspuns că, în privinţa copiilor, renunţarea era 
o suferinţă şi mai îngrozitoare. Unii medici reuşeau să devină 
mai tari decât alţii, dar ea jura că pentru fiecare dintre ei, 
pierderea unui pacient era la fel de greu de îndurat. Uneori m- 
am întrebat dacă nu am studiat medicina doar din speranţa de-a 
o vindeca într-o zi pe mama de toate rănile pe care i le făcuse 
viaţa. 

După cină, mama s-a retras discret. Am dus-o pe Sophie în 
grădina din spatele casei. Noaptea era blândă. Sophie şi-a pus 
capul pe umărul meu şi mi-a mulţumit că am dus-o, pentru 
câteva ore, departe de spital. l-am cerut scuze pentru vorbăria 
mamei şi pentru că nu găsisem posibilitatea de a petrece un 
weekend mai intim. 

— Unde puteai găsi ceva mai intim decât aici? Eu ţi-am vorbit 
despre mine de sute de ori, iar tu m-ai ascultat de sute de ori 
fără să spui vreodată ceva. In seara asta, am impresia că am mai 
recuperat puţin din distanţa care mă separa de tine. 

Luna răsărise. Sophie a remarcat că era plină. Am ridicat capul 
şi am privit spre acoperişul casei. Ardezia strălucea. 

— Vino, i-am spus, trăgând-o de mână. Nu face zgomot şi 
urmează-mă. 

Când am ajuns în pod, i-am spus să se lase în genunchi pentru 
a se putea strecura pe sub acoperiş. Stând în faţa lucarnei, am 


83 


- HOŢUL DE UMBRE - 


sărutat-o. Am rămas pe loc, ascultând îndelung liniştea care ne 
înconjura. 

Lui Sophie i s-a făcut somn. M-a lăsat acolo şi, înainte de a 
închide trapa, mi-a spus că dacă patul meu e prea mic, pot veni 
într-al ei. 


* 


În casă nu se auzea niciun zgomot. Am deschis cutia de carton 
şi am început să scotocesc printre comorile din copilărie. 
Deodată, am avut o senzaţie stranie. Parcă mâinile îmi 
redeveneau mici, parcă lumea pe care o părăsisem se alcătuia 
din nou în jurul meu. Primele raze de lună au atins podeaua 
podului. M-am ridicat şi m-am lovit cu capul de o grindă. 
Intoarcere la realitate. Dar în faţa mea am văzut apărând o 
umbră care se întindea, fină ca o linie de creion. Umbra s-a urcat 
pe un cufăr: aş fi putut jura că se aşezase pe el. Mă privea, 
aşteptând sfidătoare să vorbesc eu cel dintâi. M-am ţinut bine. 

— Până la urmă te-ai întors, mi-a spus. Sunt fericită că eşti 
aici; te aşteptam toate. 

— Mă aşteptaţi toate? 

— Era inevitabil. Ştiam noi că, mai devreme sau mai târziu, ai 
să te întorci. 

— leri nici nu ştiam că am să fiu aici în seara asta. 

— Crezi că prezenţa ta aici e o întâmplare? Fetiţa care juca 
şotron era mesagerul nostru. Aveam nevoie de tine. 

— Cine eşti? 

— Sunt reprezentanta umbrelor. Deşi clasa ta s-a risipit, noi 
continuăm să veghem asupra voastră. Umbrele nu îmbătrânesc 
la fel ca oamenii. 

— Ce vreţi de la mine? N 

— De câte ori nu te-a scăpat el din ghearele lui Marquès? Îți 
aduci aminte de singurătatea pe care ţi-o alunga cu 
nenumăratele lui glume şi cu hohotele lui de râs? lţi aduci 
aminte de după-amiezile când te însoțea de la şcoală spre casă, 
de toate orele pe care le petreceaţi împreună? El îţi era cel mai 
bun prieten, nu-i aşa? 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Intr-o seară, pe când te uitai, chiar aici, în pod, la o poză pe 
care ţi-o dădusem, te-am auzit întrebând: „Unde s-a dus toată 


84 


- MARC LEVY - 


dragostea asta?” Acum e rândul meu să-ţi pun o întrebare: „Ce- 
ai făcut tu cu prietenia asta?”. 

— Tu eşti umbra lui Luc? 

— Dacă mă tutuieşti, înseamnă că ştii a cui sunt. 

Luna cobora spre dreapta lucarnei. Am văzut umbra lunecând 
uşor de pe cufăr pe podea. Conturul i se ştergea. 

— Stai, nu pleca. Ce trebuie să fac? 

— Ajută-l să-şi schimbe viaţa, ia-l cu tine. Adu-ţi aminte: dintre 
voi doi, cel care trebuia să facă medicina el era. Nu e prea târziu; 
când iubeşti, nu e niciodată prea târziu, ajută-l să devină ceea ce 
îşi dorea să fie. Tu ai ştiut asta dintotdeauna. Imi pare nespus de 
rău că trebuie să te las, dar n-am ce face, vremea nu stă-n loc. 
La revedere. 

Luna dispăruse din faţa lucarnei. Umbra s-a făcut nevăzută 
printre două cutii de carton. 

Am închis trapa podului şi m-am dus la Sophie. M-am strecurat 
în pat; ea s-a cuibărit la pieptul meu şi a adormit imediat la loc. 
Am rămas mult timp cu ochii deschişi, pe întuneric. Incepuse să 
plouă. Am ascultat susurul picăturilor ce cădeau pe ardezia 
acoperişului şi foşnetul frunzelor din tufele de măceş. In această 
casă, cunoşteam fiecare zgomot al nopţii. 


* 


Când Sophie a făcut ochi, întinzându-se, trebuie să fi fost ora 
nouă. De luni de zile, nici ea, nici eu nu mai dormiserăm atâta. 

Am coborât în bucătărie, unde ne aştepta o surpriză. Aşezat la 
masă, Luc discuta cu mama. 

— Normal că la ora asta mă duc la culcare, dar nu vă puteam 
lăsa să plecaţi fără să-mi iau la revedere. Uite, mi-a spus el, v- 
am adus câte ceva. Toate astea le-am făcut dis-de-dimineaţă cu 
gândul la voi. E producţie specială. 

Luc ne-a întins un coş de nuiele plin de cornuri şi de chifle cu 
lapte încă destul de călduţe. 

— Ei, cum sunt? a întrebat, privind-o înduioşat pe Sophie, care 
se delecta. 

— Păi, cum să fie? Sunt cele mai bune chifle cu lapte pe care 
le-am mâncat vreodată, i-a răspuns ea. 

Mama s-a scuzat că e nevoită să ne lase singuri, avea treabă 
în grădină. 

85 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Sophie a luat un corn, şi am văzut în ochii lui Luc că apetitul 
prietenei mele îi făcea o imensă plăcere. 

— Amicul meu e un doftor bun? a întrebat-o pe Sophie. 

— N-are el chiar cel mai bun caracter, însă da, va fi un doctor 
foarte bun, i-a răspuns ea cu gura plină. 

Luc voia să ştie totul, să afle totul despre ceea ce făceam zi de 
zi la spital. Şi, în timp ce Sophie îi povestea cum ne desfăşurăm 
activitatea cotidiană, vedeam cât de mult îl făceau vieţile 
noastre să viseze. 

Sophie l-a întrebat şi ea pe Luc despre năzdrăvăniile de care 
pomenise în ajun, în faţa şcolii. In ciuda privirilor pe care i le 
aruncam, el i-a povestit păţaniile mele cu Marquès, episodul cu 
dulapul, felul în care mă ajuta în fiecare an să câştig alegerile 
pentru şefia clasei, ba chiar şi treaba cu incendiul magaziei. Tot 
vorbind, râsul lui Luc a redevenit cel de altădată, la fel de sincer, 
la fel de comunicativ. 

— La ce oră plecaţi? s-a interesat el. 

Sophie îşi începea garda la miezul nopţii, iar eu a doua zi de 
dimineaţă. Luc a căscat, luptându-se cu oboseala. Sophie a urcat 
să-şi facă bagajul şi ne-a lăsat singuri. 

— O să te întorci? m-a întrebat Luc. 

— Bineînţeles, i-am răspuns. 

— Incearcă s-o faci într-o luni; mă rog, dacă poţi, fiindcă — îţi 
mai aminteşti? — marţea brutăria e închisă. Şi atunci, chiar că o 
să putem petrece seara împreună, mi-ar face mare plăcere. 
Acum n-am prea avut vreme, aş vrea să-mi mai povesteşti ce 
faci tu acolo. 

— Luc, de ce nu vii cu mine? De ce să nu-ți încerci norocul? Tu 
ai visat mereu să studiezi medicina. Până să obţii o bursă, te-ai 
putea angaja ca brancardier şi ai mai câştiga un ban; ca să nu 
mai zic că n-ai avea de ce să-ţi faci griji cu chiria: garsoniera 
mea nu-i prea mare, dar am putea-o împărţi. 

— Vrei să mă apuc din nou de învăţat? Acum? Trebuia să-mi fi 
propus chestia asta cu cinci ani în urmă, bătrâne! 

— Ce contează că ai începe puţin mai târziu decât ceilalţi? Pe 
cine ai văzut tu că îl întreabă pe un doctor câţi ani are, atunci 
când intră în cabinetul lui? 

— Aş urma cursurile împreună cu studenţi mult mai tineri 
decât mine şi n-am chef să fiu Marques-ul grupei. 

— Gândeşte-te la toate acele Elisabeth pe care le-ai da gata 


86 


- MARC LEVY - 


cu farmecul maturității tale. 

— Dacă privim lucrurile din acest unghi, este evident că... a 
căzut Luc pe gânduri. Dar, ia nu mă mai face să visez! Aşa, timp 
de câteva secunde, mă simt bine, dar, după ce ai să te urci în 
tren, o să-mi fie mai rău decât înainte. 

— Ce te împiedică? Gândeşte-te, e vorba despre viaţa ta. 

— Şi a tatei, şi a mamei, şi a surioarei mele... Toţi au nevoie 
de mine. O maşină cu trei roţi e o maşină care intră în şanţ. Tu 
nu poţi înţelege ce înseamnă o familie. 

Luc a lăsat capul în jos şi şi-a vârât nasul în ceaşca de cafea. 

— lartă-mă, n-am vrut să spun asta, s-a scuzat. Adevărul, 
moşule, e ăsta: babacu' nu m-ar lăsa niciodată să plec. Are 
nevoie de mine, sunt toiagul bătrâneţilor lui. Se bizuie pe faptul 
că am să conduc brutăria când el va fi prea bătrân ca să se mai 
poată trezi în puterea nopţii. 

— Peste douăzeci de ani, Luc! Tatăl tău va fi prea bătrân peste 
douăzeci de ani. Şi, pe urmă, ai o soră mai mică, nu? 

Luc a pufnit în râs. 

— Ei, na! Tare aş vrea să-l văd pe taică-meu învăţând-o 
meserie. De fapt, ea ar fi aia care ar dirija. Cu mine, el nici nu stă 
la discuţie, dar soră-mea face din tata tot ce vrea. 

Luc s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. 

— Mi-a făcut plăcere să te revăd, ştii asta. Nu mai lăsa să 
treacă atâta amar de vreme până când ai să te întorci. La urma 
urmei, chiar dacă într-o zi ai să ajungi un mare profesor, chiar 
dacă ai să stai într-un apartament frumos dintr-un cartier elegant 
al unui mare oraş, pentru tine „acasă” tot aici o să fie. 
Intotdeauna. 

Luc m-a îmbrăţişat şi s-a pregătit să plece. Când a ajuns în 
prag, l-am oprit pentru o clipă. 

— La ce oră începi treaba? 

— Ce contează? 

— Şi eu lucrez noaptea. Dacă o să-ţi ştiu programul, atunci 
când o să fiu la Urgenţe, o să mă simt mai puţin singur. O să fie 
de-ajuns să mă uit la ceas ca să-mi imaginez ce faci în momentul 
ăla. 

Luc m-a privit într-un fel ciudat. 

— Mi-ai pus întrebări despre ceea ce facem noi la spital, aşa 
că îmi poţi spune şi tu foarte bine cum se desfăşoară munca ta în 
faţa cuptorului. 


87 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— La ora trei noaptea, pregătim maiaua. Ca să facem aluatul, 
trebuie s-o amestecăm cu făină, apă, sare şi drojdie. După primul 
frământat, lăsăm aluatul la dospit. Pe la patru dimineaţa, facem 
o pauză în timp ce aluatul creşte. Când e vreme caldă, deschid 
uşa care dă în străduţa din spatele brutăriei, scot două taburete 
şi stau la o cafea împreună cu tata. Nu vorbim prea mult în 
clipele alea; tata zice că nu trebuie să facem zgomot, ca să 
lăsam aluatul să se odihnească, dar cel care se odihneşte, de 
fapt, este el. Acum chiar că are nevoie. După ce am băut 
cafeaua, îl las pe tata să moţăie un ceas pe scaunul lui, rezemat 
de peretele de piatră. Intru şi curăţ tăvile, după care întind pânza 
de in pe care aşezăm pâinea. Când vine tata, pregătim al doilea 
dospit. Impărţim aluatul, îl fasonăm, îl crestăm cu cuțitul ca să se 
rumenească frumos. La urmă de tot, umplem cuptorul. La ora 
şase, scoatem primul rând de pâini din acea dimineaţă. Le lăsăm 
să se răcească şi le ducem în brutărie. Cam asta e, moşule, dar 
dacă tu crezi că tot ceea ce ţi-am spus va face din tine un brutar, 
ei bine, te înşeli. După cum nici poveştile tale despre spital nu 
vor face din mine un medic. Hai, acum chiar că trebuie să mă 
duc la culcare. Pup-o pe mama ta din partea mea şi, mai ales, pe 
prietena ta. E al naibii de frumos felul în care te priveşte, ai 
noroc, şi sunt, cu toată sinceritatea, fericit pentru tine. 


După ce a plecat Luc, m-am dus la mama în grădină. Am 
găsit-o stând ghemuită în faţa unui strat de trandafiri. Ploaia îi 
culcase florile la pământ, iar ea le ridica cu o grijă infinită. 

— Mă dor genunchii, a gemut, ridicându-se de jos. Tu arăţi mai 
bine decât ieri. Ar trebui să rămâi câteva zile ca să mai prinzi 
putere. 

Nu ţi-am răspuns, îţi priveam ochii zâmbitori. Dacă ai şti cum 
aş fi vrut să-mi scrii un bilet de scutire, aşa cum făceai atunci 
când aveai puterea de a ierta totul, chiar şi o absenţă. 

— Voi doi vă potriviţi, mi-a spus mama, luându-mă de braţ. 

Cum eu tăceam, ea şi-a continuat monologul. 

— Altfel, aseară n-ai fi dus-o să-ţi viziteze podul. Ştii, în casa 
asta aud totul, întotdeauna am auzit totul. După plecarea ta, mi 
s-a întâmplat să mai urc câteodată pe acolo. Când mi-era prea 
tare dor de tine, ridicam trapa şi mă aşezam în faţa lucarnei. Nu 
ştiu de ce, dar, acolo sus, aveam impresia că sunt mai aproape 
de tine, ca şi cum, privind pe geam, te ghicesc în depărtare. E 


88 


- MARC LEVY - 


multă vreme de când nu m-am mai urcat în pod; ţi-am spus: mă 
dor genunchii, şi, prin tot talmeş-balmeşul ăla, trebuie să umbli 
de-a buşilea. Of, nu face mutra asta, jur că nu ţi-am deschis 
niciodată vreo cutie. Mama ta are multe defecte, dar indiscretă 
nu e. 

— Nu-ţi reproşez nimic, i-am spus. 

Mama mi-a pus mâna pe obraz. 

— Fii cinstit cu ea şi, mai ales, cu tine; dacă nu te simţi 
îndrăgostit, nu o lăsa să-şi facă speranţe, e o fată bună. 

— De ce îmi spui asta? 

— Pentru că îmi eşti fiu şi te cunosc de parcă te-aş fi făcut eu. 

Mama m-a rugat să mă duc la Sophie şi s-o las să-şi taie tufele 
de trandafiri. Am urcat în cameră. Sophie stătea la fereastră, 
sprijinită în coate, cu privirea pierdută în gol. 

— Te-ai supăra rău pe mine dacă te-aş lăsa să te întorci 
singură? 

Sophie s-a întors spre mine. 

— La cursuri pot să iau notițe pentru amândoi, dar luni eşti de 
gardă, dacă nu mă înşel. 

— Tocmai; ăsta e al doilea serviciu pe care te-aş ruga să mi-l 
faci. Ai putea să te duci la şeful gărzii, să-i spui că sunt bolnav? 
Nimic grav, o angină pe care am preferat să mi-o doctoricesc, ca 
să nu contaminez pacienţii. Am nevoie doar de douăzeci şi patru 
de ore. 

— Nu, nu m-aş supăra, aproape că nici n-ai văzut-o pe mama 
ta, şi o seară cu tine i-ar face, de bună seamă, plăcere. Cum o să 
călătoresc singură, o să am vreme berechet ca să mă gândesc la 
o scuză mai potrivită. 

Mama s-a bucurat că rămân puţin mai mult decât 
prevăzusem. Am luat maşina ei şi am dus-o pe Sophie la gară. 

Ea m-a sărutat pe obraz şi mi-a zâmbit maliţios, apoi a urcat în 
vagon. Ferestrele trenurilor din ziua de azi nu se mai deschid, 
aşa că nu-ţi mai poţi lua la revedere ca înainte. Garnitura s-a pus 
în mişcare. Sophie mi-a făcut un mic semn cu mâna, iar eu am 
rămas pe peron şi am aşteptat până când au dispărut luminile 
ultimului vagon. 


— Ce-i? s-a interesat mama când m-am întors acasă. 
89 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Totul merge bine, de ce îţi faci griji? 

— Ţi-ai amânat întoarcerea şi ţi-ai lăsat prietena doar ca să 
petreci o seară cu mama ta? 

M-am aşezat lângă ea, la masa din bucătărie, şi i-am luat 
mâinile într-ale mele. 

— lmi lipseşti, i-am spus, sărutând-o pe frunte. 

— Bine, sper să-mi spui mai târziu ce te preocupă. 

Am luat cina în sufragerie. Mama îmi pregătise gustarea 
preferată: paste cu şuncă, exact ca pe vremuri. S-a aşezat pe 
canapea lângă mine, privindu-mă cum mă delectez, fără să se 
atingă de mâncarea din farfurie. 

Tocmai mă pregăteam să strâng masa, când m-a luat de 
mână şi mi-a spus că vasele puteau să mai aştepte. M-a întrebat 
dacă eram drăguţ s-o invit în podul meu. Am însoţit-o într-acolo, 
am tras scara, am împins trapa şi ne-am instalat în faţa lucarnei. 

Am şovăit o clipă înainte de a-i pune întrebarea care îmi ardea 
buzele de atâta vreme. 

— Tu n-ai primit niciodată vreo veste de la tata? 

Mama şi-a mijit ochii. l-am regăsit acea privire de infirmieră pe 
care o avea atunci când încerca să-şi dea seama dacă mă paşte 
cu adevărat vreo boală sau doar mă prefac, ca să scap deo 
lucrare de control la istorie sau la matematică. 

— Incă te mai gândeşti la el? Adesea? m-a întrebat. 

— De fiecare dată când se prezintă la Urgenţe un bărbat de 
vârsta lui, mi-e teamă întotdeauna să nu fie el şi mă întreb ce aş 
face dacă nu m-ar recunoaşte. 

— Te-ar recunoaşte imediat. 

— De ce n-a venit niciodată să mă vadă? 

— Am avut nevoie de multă vreme ca să-l pot ierta. Probabil 
de prea multă. Am spus lucruri pe care apoi le-am regretat, şi 
asta pentru că încă îl mai iubeam. N-am încetat niciodată să-l 
iubesc pe tatăl tău. Când dragostea şi ura se contopesc, facem 
lucruri groaznice, lucruri pe care, mai târziu, ni le reproşăm. 
Ceea ce îi imputam mai mult şi mai mult nu era faptul că mă 
părăsise; până la urmă, acceptasem partea de responsabilitate 
care îmi revenea. Disperarea mea cea mai mare era să mi-l 
imaginez fericit cu altă femeie. L-am urât atât de mult pe tatăl 
tău tocmai pentru că îl iubisem în asemenea măsură! Trebuie să- 
ţi fac o mărturisire, şi ştiu că, auzind ce-ţi spune acum mama ta, 
o s-o consideri demodată, dar el a fost singurul bărbat pe care l- 


90 


- MARC LEVY - 


am cunoscut. Dacă l-aş revedea astăzi, i-aş mulţumi că mi-a 
făcut cel mai frumos dar din lume: pe tine. 

Cea care mi-a făcut această confidenţă nu a fost umbra 
mamei, ci mama însăşi. 

Am strâns-o în braţe şi i-am spus c-o iubesc. 

Uneori, clipele preţioase din viaţa noastră depind la urma 
urmei de lucruri atât de lipsite de importanţă! Dacă n-aş fi rămas 
acum acasă, cred că n-aş fi avut niciodată această discuţie cu 
mama. Când am coborât din pod, m-am întors o ultimă oară spre 
lucarnă şi i-am mulţumit, în tăcere, umbrei mele. 


* 


Îmi potrivisem deşteptătorul să sune la ora trei noaptea. M-am 
îmbrăcat şi am ieşit din casă în vârful picioarelor. Am luat-o pe 
drumul spre şcoală. La ora asta, oraşul era pustiu. La brutărie, 
oblonul de fier era tras în faţa vitrinei. Am trecut de ea şi m-am 
îndreptat spre străduţa alăturată. Acolo m-am oprit, aşteptând în 
întuneric, la cincizeci de metri de mica uşă de lemn. 


La ora patru, Luc şi tatăl lui au ieşit din brutărie. Mi-am văzut 
prietenul aşezând, aşa cum îmi povestise, două scaune lângă 
perete. Tatăl lui s-a aşezat primul. Luc l-a servit cu o cafea şi au 
rămas acolo amândoi, fără să scoată o vorbă. Tatăl lui Luc şi-a 
golit ceaşca, a pus-o jos şi a închis ochii. Luc, care îl privea, a 
oftat, a ridicat ceaşca tatălui său şi a intrat înapoi în brutărie. 
Asta era momentul pe care-l aşteptam. Mi-am luat inima-n dinţi 
şi am înaintat. 

Luc este prietenul meu din copilărie, cel mai bun prieten al 
meu. Totuşi, oricât ar părea de ciudat, nu-i cunoscusem 
niciodată tatăl. Când mă duceam la el acasă, trebuia să avem 
grijă să nu facem gălăgie. Acest om care lucra noaptea şi 
dormea ziua mă teroriza. Mi-l închipuiam ca pe o fantomă care 
dădea târcoale pe deasupra noastră, de cum ne ridicam capul 
din caietele de teme. Cu siguranţă că tocmai acestui brutar, pe 
care nu l-am întâlnit niciodată cu adevărat, îi datorez într-o 
oarecare măsură hărnicia mea la învăţătură. Şi tot lui trebuie să-i 
mulţumesc că am scăpat de unele pedepse pe care doamna 
Schaeffer ni le dădea cu atâta mărinimie. Fără teama pe care mi- 
o inspira el, multe din temele mele n-ar fi fost scrise la timp. În 


91 


- HOŢUL DE UMBRE - 


seara asta, îi vorbeam în sfârşit. lar primul lucru pe care îl aveam 
de făcut era să-l trezesc şi să mă prezint. 

Mi-era teamă să nu tresară şi să nu-i atragă atenţia lui Luc. L- 
am bătut uşor pe umăr. 

El a clipit, fără să pară din cale-afară de uimit şi, spre marea 
mea surpriză, mi-a spus: 

— Tu eşti prietenul lui Luc, nu? Te recunosc, ai mai îmbătrânit 
puţin, dar nu cine ştie ce. Amicul tău e înăuntru. Poţi intra să-l 
vezi, însă nu prea mult, că nu ducem lipsă de treburi. 

l-am mărturisit că nu venisem să-l văd pe Luc. Brutarul s-a 
uitat lung la mine, s-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l aştept puţin 
mai departe, în străduţă. Apoi a întredeschis uşa brutăriei şi i-a 
strigat fiului său că face câţiva paşi, ca să-şi mai dezmorţească 
picioarele. După care a venit lângă mine. 


Tatăl lui Luc m-a ascultat fără să mă întrerupă. Când am ajuns 
în capătul străduţei, mi-a strâns mâna cu putere şi mi-a spus: 

— Acum, şterge-o de aici! 

Şi a plecat fără să privească în urmă. 

M-am întors acasă cu capul în pământ, furios că îmi ratasem 
misiunea încredinţată. Era prima oară când mi se întâmpla aşa 
ceva. 


Acasă, am apăsat cu mii de precauţii pe clanţă, ca să nu fac 
zgomot. Zadarnic. Lumina s-a aprins şi am văzut-o pe mama în 
capot, stând lângă uşa bucătăriei. 

— Ştii, la vârsta ta nu mai ai nevoie să te strecori, mi-a spus. 

— Am ieşit doar să mă plimb puţin, nu puteam să adorm. 

— Adică tu crezi că nu ţi-am auzit deşteptătorul adineauri? 

Mama a aprins aragazul şi a pus un ceainic pe foc. 

— E prea târziu ca să ne mai băgăm la loc în pat, mi-a spus. 
Stai jos, o să-ţi fac o cafea, iar tu o să-mi spui de ce ai mai rămas 
încă o noapte şi, mai ales, ce făceai afară la ora asta. 

M-am aşezat la masă şi i-am povestit vizita la tatăl lui Luc. 

Când am terminat de povestit totul despre jalnica mea 
expediţie, mama mi-a pus mâinile pe umeri şi m-a privit drept în 
ochi. 

— Nu te poţi amesteca aşa în viaţa celorlalţi, chiar dacă o faci 


92 


- MARC LEVY - 


pentru binele lor. Dacă Luc ar afla că te-ai dus la tatăl lui, ar 
putea să se supere. El şi numai el poate să-şi hotărască viaţa. 
Trebuie să te resemnezi şi să te maturizezi. Nu eşti obligat să 
alini suferinţele tuturor celor pe care îi întâlneşti. Chiar dacă ai să 
devii cel mai bun medic, tot n-ai să poţi face asta. 

— Dar tu ce altceva ai făcut toată viaţa ta? Nu din cauza asta 
veneai atât de obosită seara, acasă? 

— Scumpule, cred că, din păcate, tu ai moştenit naivitatea 
mamei tale şi încăpăţânarea tatălui tău. 


* 


Am luat primul tren de dimineaţă. Mama m-a condus la gară. 
Pe peron, i-am promis că o să mă întorc curând, ca s-o văd. Eaa 
zâmbit: 

— Când erai mic şi veneam să sting lumina din camera ta, mă 
întrebai în fiecare seară: „Mami, când e mâine?” Eu îţi 
răspundeam „In curând” şi, de fiecare dată când închideam uşa, 
eram sigură că răspunsul meu nu te convinsese. Cred că, la 
vârsta pe care o avem acum, rolurile s-au inversat. Prin urmare, 
„pe curând”, sufletul meu, ai grijă de tine. 

M-am urcat în vagon şi am privit pe geam silueta mamei, 
devenind tot mai mică în timp ce trenul se îndepărta. 


Prima scrisoare a mamei a sosit după zece zile de la 
întoarcerea mea. Ca de fiecare dată, mă întreba ce fac, sperând 
că-i voi răspunde iute. Dar, până să găsesc forţa de a-i face 
această plăcere, când mă întorceam acasă, treceau adesea 
câteva săptămâni. Lipsa de promptitudine de care dau dovadă 
copiii — pe măsură ce cresc — faţă de părinţii lor e vecină, pur şi 
simplu, cu egoismul. Mă simţeam vinovat faţă de ea, cu atât mai 
mult cu cât îi păstram mesajele la vedere, într-o cutie pusă pe un 
raft al bibliotecii, ca pe o prezenţă binefăcătoare. 

După escapada noastră, cu Sophie aproape că nici nu mă mai 
văzusem, nu mai petrecusem nici măcar o noapte împreună. |n 
timpul scurtei şederi în casa copilăriei mele, între noi se crease o 
barieră de care nici ea, nici eu nu reuşeam să trecem. Când am 
luat stiloul ca să-i scriu mamei, în ultima frază i-am spus că 


93 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Sophie o săruta. A doua zi după această minciună, am căutat-o 
în timpul gărzii şi i-am mărturisit că-mi lipseşte. In dimineaţa 
următoare, a acceptat să mergem la cinema, dar, după film, a 
preferat să se ducă acasă la ea. 

De o lună, Sophie se lăsa curtată de un rezident de la 
Pediatrie, luând hotărârea, pentru amândoi, să pună capăt 
incertitudinilor noastre. Sau poate, mai degrabă, incertitudinilor 
mele. Faptul că un alt bărbat era gata să pună mâna pe ceea ce 
eu nu mă hotărâm să posed, m-a umplut de furie. Am făcut totul 
pentru a o recuceri şi, două săptămâni mai târziu, trupurile ni se 
regăsiseră în patul meu. Il gonisem pe intrus, viaţa îşi reluase 
cursul, iar mie îmi revenise zâmbetul pe buze. 

La începutul lui septembrie, întorcându-mă după o gardă 
lungă, am descoperit pe palierul meu o surpriză neaşteptată. 

Luc stătea pe o valijoară, cam buimac, dar cu chipul vesel. 

— Ce te-am mai aşteptat, păcătosule! mi-a spus, ridicându-se. 
Sper că ai ceva de mâncare, fiindcă mor de foame. 

— Ce faci aici? l-am întrebat, deschizându-i uşa garsonierei. 

— M-a flituit taică-meu! 

Luc şi-a scos sacoul şi s-a prăbuşit în singurul fotoliu din 
cameră. In timp ce deschideam o conservă de ton şi îi aranjam 
tacâmul pe cufărul folosit pe post de măsuţă joasă, Luc mi se 
destăinuia cu frenezie. 

— Nu ştiu ce l-a apucat pe babacu'. Ştii, în noaptea de după 
plecarea ta, când s-a terminat dospitul aluatului, m-am mirat, 
văzând că nu apare în faţa cuptorului. M-am gândit că nu s-a 
trezit; drept să-ţi spun, eram chiar puţintel neliniştit. Am deschis 
uşa care dă în străduţă şi l-am văzut stând pe scaunul lui. 
Plângea. L-am întrebat ce-a păţit, dar n-a vrut să-mi răspundă. A 
murmurat doar că era pur şi simplu obosit şi m-a pus să-i promit 
că o să dau uitării faptul că l-am văzut aşa şi că n-o să-i spun 
nimic mamei. l-am promis. Dar, din seara aia, n-a mai fost 
acelaşi. De obicei, la lucru, e destul de aspru cu mine; ştiu eu că 
ăsta e felul lui de a mă învăţa meserie, aşa că nu-i pot purta 
pică. Cred că nici lui nu i-a prea căutat în coarne bunicu-meu. 
Dar, acum, pe zi ce trecea, devenea tot mai drăguţ, aproape 
amabil. Când o zbârceam la formarea pâinii, în loc să mă 
muştruluiască, venea lângă mine şi îmi arăta din nou cum se 
face, îmi spunea mereu că nu-i nicio nenorocire, că şi el mai 
dădea greş. lţi jur că nu-mi credeam ochilor. Intr-o seară, m-a 


94 


- MARC LEVY - 


luat chiar şi în braţe. Am crezut că s-a ţăcănit. Şi probabil că nu 
eram departe de adevăr, pentru că alaltăieri m-a dat afară ca pe 
un simplu ucenic. La şase dimineaţa, m-a privit drept în ochi şi 
mi-a spus că, de vreme ce sunt atât de împiedicat, înseamnă că 
brutăria nu-i de mine, că în loc să-mi pierd timpul şi să-l fac şi pe 
el să şi-l piardă, ar fi mai bine să-mi încerc norocul la oraş. N- 
aveam decât să-mi caut calea, fiindcă, în ziua de azi, aşa îţi 
găseşti fericirea. Spunându-mi toate astea, spumega de furie. La 
micul dejun, a anunţat-o pe mama că plec şi a închis brutăria 
pentru tot restul zilei. Seara, la masă, n-a scos nimeni o vorbă. 
Mama plângea. In fine, în sufragerie, era toată numai lacrimi, 
dar, de fiecare dată când mă duceam la bucătărie, venea după 
mine, mă lua în braţe şi îmi şoptea că de mult nu mai fusese atât 
de fericită. Mama se bucura că tata mă dădea pe uşă afară... Iți 
jur că părinţii mei au luat-o razna! M-am uitat de trei ori în 
calendar, ca să fiu sigur că nu era 1 aprilie. 

A doua zi de dimineaţă, tata a venit în camera mea şi mi-a 
spus să mă îmbrac. A luat maşina şi a condus opt ore, opt ore 
fără să schimbăm o vorbuliţă. Abia când a venit ora prânzului, m- 
a întrebat dacă nu mi-e foame. Am ajuns la lăsarea serii, m-a 
lăsat în faţa acestei clădiri şi mi-a spus că aici stai tu. Cum de a 
ştiut, când nici măcar eu nu aveam habar?! A coborât din 
maşină, mi-a scos geanta de voiaj din portbagaj şi mi-a pus-o la 
picioare. Apoi mi-a întins un plic, spunându-mi că nu era mare 
lucru, dar că atât putuse să facă şi că, până una-alta, cu ce era 
acolo, aveam să mă descurc. După care s-a aşezat din nou la 
volan şi a plecat. 

— Fără să-ţi spună nimic altceva? l-am întrebat. 

— Ba da. Când să pornească, m-a anunţat: „Dacă o să-ţi dai 
seama că în medicină eşti la fel de prost ca la brutărie, întoarce- 
te, şi atunci o să te învăţ cu adevărat meserie”. Tu pricepi ceva? 


Am destupat singura mea sticlă de vin (un cadou de la 
Sophie), pe care n-o băusem în seara când mi-a oferit-o. Am 
umplut două pahare mari şi, ciocnind, i-am declarat lui Luc că 
nu, nici eu nu pricepeam nimic. 


Mi-am ajutat prietenul să-şi completeze toate formularele 
95 


- HOŢUL DE UMBRE - 


necesare înscrierii în anul întâi la medicină; l-am însoţit la 
secretariat, unde a sacrificat o mare parte din suma pe care i-o 
dăduse taică-său. 

Cursurile urmau să fie reluate în octombrie. Noi doi aveam să 
învăţăm din nou împreună. Deşi nu mai stăteam unul lângă 
celălalt, în aceeaşi clasă, totuşi ne puteam vedea din când în 
când în mica grădină a spitalului. Chiar şi aşa, lipsită de castan şi 
de coş de baschet cum era, aveam s-o transformăm în noua 
noastră curte de recreaţie. 

Când ne-am întâlnit acolo pentru prima oară, eu am fost acela 
care i-a mulţumit umbrei lui. 


* 


Luc s-a instalat la mine. Convieţuirea noastră era cât se poate 
de comodă, căci trăiam după orare decalate. El beneficia de 
patul meu, când eram de gardă noaptea, şi pleca la cursuri când 
mă întorceam. |n rarele ocazii când trebuia să împărţim 
garsoniera, îşi întindea o plăpumioară sub fereastră, făcea sul o 
cuvertură, pe care o folosea în chip de pernă, şi dormea buştean. 

In noiembrie, mi-a mărturisit că i se aprinseseră călcâiele 
după o studentă cu care învăţa adesea. Annabelle era mai mică 
decât el cu cinci ani, dar Luc jura că părea mult mai matură 
decât în realitate. 

La începutul lui decembrie, m-a rugat să-i fac un imens 
serviciu. În seara aceea, am bătut la uşa lui Sophie, care m-a 
primit în patul ei. Relaţia lui Luc cu Annabelle m-a făcut să mă 
apropii iar de Sophie. Eu dormeam din ce în ce mai des acasă la 
ea, iar Annabelle din ce în ce mai des acasă la mine. Duminica 
seara, Luc ne invita în garsoniera mea şi se punea pe gătit, iar 
noi profitam de talentele lui de patiser. Nici nu mai ştiu cu câte 
quiche? şi torturi ne-am delectat. La sfârşitul cinei, Sophie şi cu 
mine îi lăsam pe Luc şi pe Annabelle să-şi „repete cursurile” în 
deplină intimitate. 


N-o mai văzusem pe mama din vară; îşi anulase vizita de 
toamnă. Se simţea obosită şi preferase să se cruţe de inconfortul 


? Quiche (fr.) — tartă sărată, cu diverse umpluturi (n. t.). 
96 


- MARC LEVY - 


unei călătorii. Îmi scria că, la fel ca ea, şi casa îmbătrânea. 
incepuse s-o zugrăvească, dar, în cele din urmă, o supăraseră 
mirosurile solvenţilor. M-a asigurat, la telefon, că nu trebuia să- 
mi fac griji. După câteva săptămâni de odihnă, totul avea să fie 
din nou în ordine. M-a pus să-i jur că mă duc la ea de Crăciun, iar 
Crăciunul se apropia. 

li cumpărasem cadoul, îmi luasem biletul de tren şi aranjasem 
să nu fiu de gardă pe 24 decembrie. Dar un şofer de autobuz şi 
un drum acoperit cu polei mi-au dat planurile peste cap. O 
deviere bruscă — după spusele martorilor — făcuse ca autobuzul 
să se izbească de un parapet, după care se răsturnase pe o 
parte. Patruzeci şi opt de victime în vehicul, şaisprezece pe 
trotuar. Tocmai îmi pregăteam sacul de voiaj, când pagerul de 
pe noptieră a început să vibreze. Am sunat la spital: erau 
mobilizați toţi externii. 

În holul de la Urgenţe domnea un adevărat haos, asistentele 
erau depăşite de situaţie, toate sălile de consultaţie erau 
ocupate, iar personalul alerga în dreapta şi-n stânga. Pacienţii cu 
rănile cele mai grave îşi aşteptau rândul pentru a intra în blocul 
operator, cei care avuseseră de suferit mai puţin stăteau pe 
tărgile de pe culoar. In calitate de brancardier, Luc făcea naveta 
între ambulanţele care nu încetau să sosească şi sala de triaj. 
Lucram împreună pentru prima oară. Era palid şi, de fiecare dată 
când trecea pe lângă mine, îl urmăream cu atenţie. 

Şi când pompierii i-au încredinţat un bărbat cu tibia şi 
peroneul ieşindu-i, în unghi drept, din gambă, am văzut că Luc 
se întoarce spre mine, verde la faţă, şi alunecă încet pe lângă 
uşile de la intrare, după care se prăbuşeşte cât era de lung pe 
pardoseală. M-am repezit să-l ridic şi l-am aşezat pe un scaun din 
sala de aşteptare, ca să-şi revină. g 

Agitaţia a continuat o bună parte din noapte. In zori, secția de 
Urgenţe semăna cu un spital militar, la câteva ore după o luptă. 
Pardoseala era mânjită de sânge şi acoperită de pansamente. 

Acum, că se instalase din nou calmul, echipa de la Urgenţe 
încerca să facă puţină ordine. 

Luc nu se mai ridicase de pe scaunul unde-l lăsasem. M-am 
aşezat în faţa lui. Stătea cu capul între genunchi. L-am silit să se 
îndrepte şi să se uite la mine. 

— Gata, i-am spus. Tocmai ai primit botezul focului şi, deşi nu 
crezi, te-ai descurcat destul de bine. 


97 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Luc a oftat, a privit în jur şi s-a năpustit afară, să-şi golească 
stomacul. M-am luat după el ca să-l ajut. 

— Ce ziceai despre felul în care m-am descurcat? m-a 
întrebat, sprijinindu-se cu spatele de perete. 

— A fost un Moş-Ajun de groază, te asigur că te-ai comportat 
foarte bine. 

— Vrei să zici că m-am comportat ca un rahat, am dat ochii 
peste cap şi tocmai am vomitat. Pentru un student la Medicină, 
consider că am oferit o imagine de efect. 

— Dacă asta te poate linişti, află că şi eu am leşinat când am 
intrat prima dată în sala de disecţii. 

— Mulţumesc că m-ai prevenit, o să am primul curs de 
disecţie lunea viitoare. 

— Totul o să meargă bine, ai să vezi. 

Luc mi-a aruncat o privire cruntă. 

— Nu, nimic nu merge bine. Eu am frământat aluat, nu carne 
vie; am tăiat pâine, nu cămăși şi pantaloni plini de sânge. Şi, mai 
ales, n-am auzit niciodată vreo brioşă urlând de moarte, nici 
chiar atunci când înfigeam cuțitul în ea. Aşa că, moşule, stau şi 
mă întreb dacă sunt făcut cu adevărat pentru chestia asta. 

— Luc, majoritatea studenţilor la Medicină cunosc acest gen 
de îndoială. Cu timpul, ai să te obişnuieşti. Nici nu-ţi imaginezi ce 
mulţumit te simţi când îngrijeşti pe cineva. 

— Eu îi îngrijeam pe oameni oferindu-le pâine cu ciocolată, şi 
pot să-ţi garantez că treaba mergea de fiecare dată, a răspuns 
Luc, scoţându-şi halatul. A 

Puțin mai târziu, în cursul dimineţii, l-am găsit acasă. Işi golea 
rucsacul şi îşi aranja lucrurile, la fel de furios, în sertarele care îi 
erau rezervate în comodă. 

— E prima oară când surioara mea face Crăciunul fără mine. 
Cum o să-i explic la telefon de ce nu sunt cu ea? Ce o să-i spun? 

— Adevărul, moşule; povesteşte-i exact ce ai făcut în noaptea 
asta. 

— Surioarei mele de unsprezece ani? Mai ai vreo idee de soiul 
ăsta, pe care să mi-o propui? 

— Ţi-ai petrecut Ajunul ajutându-i pe nişte oameni aflaţi în 
situaţii disperate. Cum îţi închipui că familia ta o să-ţi reproşeze 
ceva? Şi, pe urmă, tu însuţi puteai fi în acel autobuz, aşa că 
termină cu văicăreala. 

— Puteam fi, la fel de bine, la mine acasă! Aici mă sufoc. Mă 


98 


- MARC LEVY - 


sufocă oraşul, amfiteatrul, manualele astea pe care trebuie să le 
înghit cât e ziua şi cât e noaptea de lungă. 

— Ce-ar fi dacă mi-ai spune ce te supără? l-am întrebat pe 
Luc. 

— Annabelle, asta mă supără. Nici nu-ţi închipui cât de mult 
am visat să trăiesc o poveste de dragoste. De fiecare dată când 
tata mă lua la zor fiindcă eram cu mintea în altă parte, eu îmi 
imaginam, de fapt, că sunt cu o fată. Şi acum, când mi se 
întâmplă asta cu adevărat, nu-mi mai doresc altceva decât să fiu 
din nou de unul singur. Chiar mă şi enerva că tu nu te implici mai 
mult în relaţia cu Sophie. Prima oară când am văzut-o, la mama 
ta acasă, mi-am spus că fata asta dă, pur şi simplu, mărgăritare 
la porci. 

— Mulţam. 

— Imi pare rău, dar vedeam cât se poate de bine că abia te 
uitai la ea. O fată ca asta! E nemaipomenit! 

— Imi dai cumva de înţeles că ţi s-au aprins călcâiele după 
Sophie? 

— Nu fi tâmpit, dacă lucrurile ar sta aşa, ţi-aş spune-o de-a 
dreptul. De fapt, vreau să zic că nu mai înţeleg absolut nimic. Cu 
Annabelle mă plictisesc, n-are niciun haz. lşi dă atâta 
importanţă. Şi mă priveşte de sus, fiindcă am crescut în 
provincie. 

— Ce te face să spui asta? 

— A plecat să facă sărbătorile în familie. l-am propus să vin cu 
ea, dar am simţit cât se poate de limpede că ideea dea mă 
prezenta părinţilor ei o deranja. Nu facem parte din aceeaşi 
lume. 

— Nu crezi că dramatizezi cam mult situaţia? Poate că ea s-a 
temut de faptul că vizita asta însemna un angajament! Când 
prezinţi pe cineva familiei, nu e un gest lipsit de consecinţe. In 
fine, asta înseamnă ceva, e o etapă într-o relaţie. 

— Dar tu, când ai dus-o pe Sophie acasă la mama ta, te-ai 
gândit la toate lucrurile astea? 

L-am privit pe Luc în tăcere. Nu, nu mă gândisem la nimic din 
toate astea, atunci când i-am propus lui Sophie, absolut spontan, 
să vină cu mine. Abia acum reflectam la concluzia pe care 
trebuie s-o fi tras ea. Egoismul şi prostia mea erau singura 
justificare pentru faptul că, de la începutul toamnei, se 
distanţase de mine. Nu-i propusesem nimic pentru Crăciun. 


99 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Prietenia noastră amoroasă se ofilea, şi eram singurul care nu-şi 
dădea seama de chestia asta. L-am lăsat pe Luc cu îmbufnarea 
lui şi m-am repezit la telefon s-o sun pe Sophie. Niciun răspuns. 
Oare îmi văzuse numărul afişat pe ecran şi refuza să-mi 
răspundă? 

l-am telefonat mamei, ca să-mi cer scuze că nu mă ţinusem 
de cuvânt. Ea mi-a spus să nu-mi fac griji, mă înţelegea foarte 
bine. M-a asigurat că schimbul nostru de cadouri mai putea 
aştepta: încerca să-şi devanseze călătoria de primăvară, astfel 
că avea să vină în cursul lunii februarie. 


XXX 


Oficial, de Revelion eram de gardă. Luasem noaptea asta în 
schimbul celei de Crăciun, schimb care se dovedise a fi cât se 
poate de păgubos. Luc plecase cu trenul la ai lui. Sophie tot nu 
dădea semne de viaţă. M-am instalat într-un fotoliu, la intrarea în 
secţia de Urgenţe, aşteptând să apară primii petrecăreţi. In acea 
noapte, am avut parte de o întâlnire dintre cele mai neobişnuite. 


La Urgenţe, bătrâna doamnă a fost adusă de pompieri pe 
targă la ora 23. Aerul ei vesel m-a surprins. 

— Ce anume vă face să fiţi atât de bine dispusă? am întrebat- 
o în timp ce-i luam tensiunea. 

— E prea complicat, n-aţi putea înţelege, mi-a replicat, rânjind 
mânzeşte. 

— Daţi-mi măcar o şansă! 

— Vă asigur că o să mă consideraţi nebună. Bătrâna doamnă 
s-a ridicat în capul oaselor, pe targă, şi m-a privit cu atenţie. 

— Ah, dar eu vă cunosc! a exclamat. 

— Cred că vă înşelaţi, i-am răspuns, întrebându-mă dacă nu 
cumva trebuia să-i fac o tomografie. 

— Probabil că acum vă spuneţi că sunt o babă ramolită şi vă 
întrebaţi dacă n-ar trebui să mă examinaţi mai temeinic. Totuşi, 
dintre noi doi, dumneata eşti cel mai ramolit, dragul meu. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră! 

— Dumneata stai la patru, apartamentul din dreapta, iar eu 
chiar deasupra. Prin urmare, tinere, care e cel mai distrat dintre 
noi doi? 

De când începusem să studiez Medicina, mă temeam să nu-mi 


100 


- MARC LEVY - 


revăd într-o bună zi tatăl, în împrejurări similare. În acea seară, 
îmi întâlneam vecina, dar nu pe scară, ci la Urgenţe. De cinci ani 
mă mutasem în garsonieră, de cinci ani îi auzeam paşii deasupra 
mea, şuieratul ceainicului la orele dimineţii, zgomotul ferestrelor 
deschise, şi nu mă întrebasem niciodată cine locuia acolo şi cum 
era persoana al cărei trai zilnic semăna atât de mult cu al meu. 
Luc avea dreptate, marile oraşe te înnebunesc, îţi sug sufletul şi 
apoi ţi-l scuipă ca pe o bucată de tutun îndelung mestecată. 

— Nu te simţi jenat, scumpule. Imi datorezi o mică vizită, dar 
nu fiindcă ţi-am primit de la poştaş două-trei pachete. Ne-am 
mai întâlnit noi de vreo câteva ori pe scară, dar o urci atât de 
iute, încât, dacă umbra dumitale te-ar urma, ţi-ai pierde-o între 
etaje. 

— E ciudat că-mi spuneţi asta, i-am răspuns, controlându-i 
pupilele la lumina lămpii. 

— Ce-o fi aşa de ciudat? s-a mirat ea, strângându-şi pleoapele. 

— Nimic. Dar ce-ar fi dacă mi-aţi spune de ce sunteţi atât de 
bine dispusă? 

— Ah, nu, cu atât mai puţin acum, când ştiu că suntem vecini. 
De altfel, ţi-aş cere o favoare în această privinţă. 

— Tot ce doriţi. 

— Dacă i-ai putea sugera amicului dumitale să facă 
năzdrăvăniile cu prietena lui, puţin mai în surdină, ţi-aş fi foarte 
recunoscătoare. N-am nimic împotriva zbenguielilor tinereşti, 
dar, la vârsta mea, ai somnul uşor. 

— Dacă asta vă poate linişti, vă asigur că nu veţi mai auzi 
nimic, se pare că despărţirea lor era iminentă. 

— Ah, spuse visătoare bătrâna doamnă. Imi pare nespus de 
rău. Păi, dacă n-am nimic, pot să plec acasă? 

— Sunt obligat să vă ţin sub observaţie. 

— Ce vrei să observi? 

— Pe dumneavoastră! 

— Ei bine, o să te ajut să câştigi timp. Sunt o bătrână doamnă, 
în vârstă de... dar asta nu te priveşte pe dumneata, şi am 
alunecat în bucătărie. N-ai nimic altceva de văzut sau de făcut 
decât să-mi bandajezi glezna asta care se umflă văzând cu ochii. 

— Odihniţi-vă, o să vă trimitem la radiografie şi, dacă n-aveţi 
nimic rupt, vă voi duce acasă după ce ies din gardă. 

— Fiindcă suntem între vecini, îţi dau trei ore. Altfel, plec 
acasă cu propriile mijloace. 


101 


- HOŢUL DE UMBRE - 


l-am scris pacientei mele o trimitere la Radiologie şi i-am 
încredinţat-o unui brancardier, după care m-am întors la treabă. 
Pentru Urgenţe, nopţile de Revelion sunt cele mai rele dintre 
toate: primii bolnavi încep să vină de la douăsprezece şi 
jumătate încolo. Alcool şi mâncare în exces... n-am să pricep 
niciodată felul de a sărbători al unora. 

Mi-am regăsit vecina în zori, aşezată într-un scaun cu rotile, cu 
geanta în poală şi cu piciorul bandajat. 

— Noroc că ai ales Medicina; altfel, dacă ai fi vrut să te faci 
şofer, te-ar fi picat. Acum mă duci acasă? 

— Intr-o jumătate de oră îmi termin garda. Vă doare glezna? 

— Ce vrei, e o scrântitură! Nu-i nevoie să fii mare doftor ca să 
ştii asta. Dacă te duci să-mi iei o cafea de la distribuitor, accept 
să te mai aştept puţin. Puțin, dar nu mai mult. 

l-am adus cafeaua de la distribuitorul de băuturi. Şi-a înmuiat 
buzele în păhărel şi mi l-a dat înapoi cu un aer dezgustat, 
arătându-mi coşul de gunoi fixat de un stâlp. 

Holul Urgenţelor era pustiu. Mi-am scos halatul, mi-am 
înşfăcat din zbor paltonul, din camera de gardă, şi am împins 
afară scaunul cu rotile. 

In timp ce pândeam un taxi, am fost recunoscut de şoferul 
unei ambulante, care m-a întrebat unde merg. Işi terminase tura 
şi s-a oferit, cu amabilitate, să ne ducă acasă. Apoi, cu aceeaşi 
generozitate, m-a ajutat să-mi urc pe scări vecina. Când am 
ajuns la etajul cinci, abia ne mai trăgeam sufletul. Vecina mea 
mi-a întins cheile. Şoferul a plecat, iar eu am instalat-o pe 
bătrâna doamnă într-un fotoliu. 

I-am promis că mă întorc să-i aduc tot ce o să-i trebuiască; cu 
glezna ei fragilă, era de preferat să renunţe la scări pentru o 
bucată de vreme. Mi-am notat la repezeală, pe o hârtie, numărul 
de telefon, i l-am pus la vedere pe un gheridon, şi i-am cerut să- 
mi promită că o să mă caute fără să stea pe gânduri, dacă o să 
aibă o problemă cât de mică. Tocmai mă pregăteam să ies, când 
m-a strigat. 

— Nu prea eşti curios, nu m-ai întrebat nici măcar cum mă 
cheamă. 

— Alice, vă cheamă Alice, scria pe fişa dumneavoastră de 
consultaţie. 

— Scria şi data naşterii? 

— Şi. 

102 


- MARC LEVY - 


— E neplăcut. 

— N-am făcut socoteala. 

— Eşti un cavaler, dar nu te cred. Da, am nouăzeci şi doi de 
ani şi ştiu că nu arăt decât de nouăzeci. 

— Chiar mai puţin, aş fi putut jura că aveţi... 

— Taci din gură; oricât ai spune, tot ar fi prea mult. Totuşi, nu 
prea eşti curios, încă nu ţi-am spus ce anume mă amuza aşa 
când am ajuns la spital. 

— Uitasem, am recunoscut eu. 

— Acum, du-te în bucătărie; o să găseşti un pachet de cafea în 
dulapul de deasupra chiuvetei. Ştii să foloseşti o cafetieră? 

— Presupun că da. 

— Oricum, asta pe care ai s-o faci n-o să fie mai rea decât 
otrava cu care m-ai servit mai devreme. 

Am pregătit cafeaua cât am putut de bine şi m-am întors în 
salon cu tava în mână. Alice a turnat-o şi şi-a băut ceaşca fără să 
facă vreun comentariu. Trecusem examenul. 

— Carevasăzică, de ce eraţi atât de bine dispusă aseară? am 
reluat eu discuţia. Când te doare ceva, nu-i nicio bucurie. 

Alice s-a aplecat spre măsuţa joasă şi mi-a întins o cutie de 
biscuiţi. 

— Copiii mei mă calcă pe nervi. Nici nu-ţi închipui în ce hal! 
Conversaţiile lor sunt insuportabile, iar nevasta unuia şi bărbatul 
celeilalte sunt şi mai insuportabili. Nu fac altceva decât să se 
plângă toată ziulica. Nu-i interesează decât vieţişoara lor. Şi nu 
din cauză că nu i-aş fi învăţat ce-i aia poezia. Am fost profesoară 
de franceză, închipuie-ţi, dar tâmpiţii ăştia doi nu iubeau decât 
cifrele. Am vrut să scap de Revelionul de la noră-mea, adică de 
un calvar. Asta găteşte cu picioarele, până şi o gâscă s-ar frige 
mai bine de una singură decât o frige ea. leri dimineaţă, ca să nu 
fiu obligată să iau trenul şi să mă duc la ţară, unde au casa aia 
sinistră, le-am spus că mi-am scrântit glezna. Ei s-au declarat 
nespus de mâhniţi; cinci minute, nu mai mult, te asigur. 

— Şi dacă venea unul dintre ei să vă ia cu maşina? 

— Niciun pericol, fiică-mea şi fiu-meu se întrec la proba de 
egoism încă de când aveau şaisprezece ani. Acum, au cu 
patruzeci mai mult, dar n-a putut încă nimeni să-l desemneze pe 
învingător. Stăteam în bucătărie, spunându-mi că, la întoarcerea 
lor din vacanţă, va trebui să port un bandaj în jurul gleznei, ca 
să-mi fac minciuna cât mai plauzibilă, când am alunecat şi m-am 


103 


- HOŢUL DE UMBRE - 


pomenit cu roatele-n sus. Cu un sfert de ceas înainte de miezul 
nopţii, au venit şi pompierii. Am reuşit să le deschid uşa, şase 
flăcăi frumoşi în apartament, numai şi numai pentru mine, în 
noaptea de Revelion, în loc de gâscă noră-mii! Era mai mult 
decât cerusem! Băieţii m-au examinat şi m-au legat de targă, cu 
chingile, ca să mă poată cobori pe scară. Când ne pregăteam să 
plecăm la spital, tocmai a bătut de miezul nopţii. Atunci, l-am 
rugat pe căpitan să mai aşteptăm câteva clipe. Starea mea nu 
era o urgenţă. El a acceptat, eu le-am oferit bomboane de 
ciocolată, şi am aşteptat cât a fost nevoie... 

— Ce aşteptaţi? 

— Dumneata ce crezi? Să sune telefonul! Nici anul ăsta nu 
vom afla care dintre puişorii mei este învingător în întrecere. 
Când am ajuns la spital, râdeam din cauza gleznei care mi se 
umflase întruna, în maşina pompierilor. Până la urmă, reuşisem 
să mă învârtesc de un bandaj. 

Am ajutat-o pe Alice să se lungească în pat, i-am deschis 
televizorul şi am lăsat-o să se odihnească. Cum am intrat la 
mine, m-am năpustit asupra telefonului şi am sunat-o pe mama. 


lanuarie era geros. După sărbători, Luc se întorsese mai 
motivat ca niciodată să studieze. Taică-său îl scosese din 
răbdări, iar surioara lui stătuse mai mult cu consola de jocuri 
decât cu el. La rugămintea mea, Luc o vizitase pe mama, care, 
după spusele lui, nu arăta prea bine. Ea îi dăduse pentru mine o 
scrisoare şi un cadou de Crăciun. 


Scumpul meu, 

Știu cât de mult te acaparează munca ta. Nu-mi pare rău, în 
seara de Crăciun eram cam obosită şi m-am culcat devreme. 
Grădina e ca mine, adormită sub chiciura iernii. Tufele sunt albe, 
iar spectacolul, magnific. Vecinul mi-a adus lemne cât să-mi 
ajungă pe durata unui întreg asediu. Seara am aprins focul în 
şemineu şi m-am uitat cum joacă flăcările în vatră, gândindu-mă 
la tine şi la viața agitată pe care o duci. Asta îmi redeşteaptă 
atâtea amintiri! Probabil că acum înţelegi mai bine de ce se 
întâmpla uneori să mă întorc acasă epuizată şi sper să mă ierti 
pentru acele daţi când nu mai aveam nici putere să vorbesc. Aş 


104 


- MARC LEVY - 


vrea să te văd mai des, Îmi lipseşti, dar sunt mândră şi fericită 
pentru ceea ce realizezi. Cum se desprimăvărează, vin la tine. 
Știu că-ți promisesem o vizită în februarie, dar, cu gerul ăsta 
care tot durează, prefer să fiu prudentă; n-aş vrea să apar în fața 
ta ca pacientă şontoroagă. Dacă, printr-un noroc, ai izbuti să-ți 
iei câteva zile libere, deşi, când iţi scriu rândurile astea, sunt 
conştientă că aşa ceva e imposibil, aş fi cea mai fericită dintre 
mame. 

Ne aşteaptă un an frumos, în iunie o să-ţi iei diploma şi o să-ți 
începi rezidențiatul. Ştii mai bine decât mine că până şi simplul 
fapt de a-ți scrie aceste cuvinte mă face atât de mândră, încât 
le-aş putea copia de sute de ori. 

Aşadar, un an nou bun şi fericit, copilul meu. 


Mama ta care te iubeşte 


P.S. Dacă nu-ți place culoarea fularului, n-am ce-ţi face; n-o 
să-l poți schimba, fiindcă l-am tricotat chiar eu. lar dacă-ți pare 
puțin mai câş, e normal, tricotez pentru prima şi ultima oară, am 
oroare de chestia asta. 


Am desfăcut pachetul şi mi-am pus fularul la gât. Luc a 
început imediat să facă mişto de mine. Fularul era violet şi avea 
un capăt mai lat decât celălalt. Dar, dacă îl înnodam, nu se mai 
observa niciun pic. Am purtat fularul ăsta toată iarna. 


* 


Sophie a reapărut la sfârşitul primei săptămâni din ianuarie. 
Eu trecusem în fiecare noapte pe la secţia ei, dar n-o găsisem 
niciodată. A venit să mă vadă chiar ea la Urgenţe, în prima zi de 
după întoarcere. Pielea sa bronzată făcea notă discordantă 
printre chipurile palide din jur. Avusese nevoie să ia aer, mi-a 
spus ea. Am dus-o în micuța cafenea din faţa spitalului şi am luat 
cina împreună, înainte de a ne întoarce în secţiile noastre. 

— Unde ai fost? 

— După cum poţi constata, la soare. 

— Singură? 

— Cu o prietenă. 

— Care? 


105 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Şi eu am prietene din copilărie. Ce face mama ta? 

M-a lăsat să vorbesc câteva momente bune şi, deodată, şi-a 
pus mâna peste a mea şi m-a privit cu insistenţă. 

— De când suntem noi împreună? m-a întrebat. 

— De ce îmi pui întrebarea asta? 

— Răspunde-mi. Când am fost împreună prima oară? 

— İn ziua când am venit să te văd în timpul gărzii, şi ni s-au 
întâlnit buzele, i-am spus fără nicio ezitare. 

Sophie m-a privit cu un aer dezamăgit. 

— In ziua când ţi-am oferit o îngheţată în parc? am continuat. 

Chipul i s-a întunecat şi mai rău. 

— ţi cer o dată. 

Aveam nevoie de câteva clipe de reflecţie, dar ea nu mi-a 
lăsat acest răgaz. 

— Prima oară când am făcut dragoste a fost exact acum doi 
ani, în aceeaşi zi a lunii. Nici măcar nu-ţi mai aminteşti. Nu ne- 
am văzut de două săptămâni, şi sărbătorim această aniversare 
într-un bar păduchios din faţa spitalului, doar pentru că trebuie 
să înghiţim ceva înainte de a intra fiecare în gardă. Nu mai pot 
să-ţi fiu ba cea mai bună prietenă, ba amantă. Eşti gata să te 
devotezi întregului pământ, unui străin întâlnit în cursul aceleiaşi 
dimineţi, pe când eu, eu nu sunt decât colacul de salvare de care 
te agăţi în zilele de furtună şi pe care îl laşi de izbelişte imediat 
cum se face vreme bună. Lui Luc i-ai acordat atenţie în două luni 
mai mult decât mie în doi ani. Indiferent dacă refuzi sau nu să 
vezi lucrul ăsta, nu mai suntem în curtea şcolii, făcând năzbâtii. 
In viaţa ta, sunt o umbră; într-a mea, tu eşti mult mai mult decât 
atât, iar asta mă doare. De ce m-ai dus acasă la mama ta, de ce 
acel moment de intimitate din pod, de ce m-ai lăsat să intru în 
viaţa ta, dacă pentru tine nu sunt decât o simplă vizitatoare? M- 
am gândit de sute de ori să te părăsesc, dar nu reuşesc de una 
singură. De aceea, îţi cer un serviciu: fă-o tu pentru amândoi, ori 
— dacă vei considera că putem împărtăşi ceva, fie chiar şi 
pentru un timp — hai să ne oferim posibilitatea de a trăi această 
poveste. 

Sophie s-a ridicat şi a plecat. Prin geamul vitrinei, am văzut-o 
aşteptând pe trotuar să se schimbe culoarea semaforului, pentru 
a traversa. Ploua. Ea şi-a ridicat pe ceafă gulerul halatului şi, fără 
să ştiu de ce, acest gest neînsemnat m-a făcut s-o doresc enorm. 
Mi-am golit buzunarele pe masă ca să plătesc nota, şi am pornit- 


106 


- MARC LEVY - 


o iute pe urmele ei. Ne-am îmbrăţişat sub aversa glacială şi, 
printre săruturi, i-am cerut iertare pentru răul pe care i-l 
făcusem. Dacă aş fi ştiut, i-aş fi cerut iertare şi pentru răul pe 
care aveam să i-l fac în curând, dar încă n-aveam habar de el, iar 
dorinţa mea era sinceră. 


Mi-am luat periuţa de dinţi şi un pahar, două-trei lucruri din 
dulap, deşteptătorul de pe noptieră, câteva cărţi şi i-am lăsat 
garsoniera lui Luc, iar eu m-am mutat la Sophie. Dar în fiecare zi 
treceam pe acasă într-o vizită rapidă, asemenea unui marinar 
care coboară pe chei ca să verifice amarele. Şi profitam de 
ocazie pentru a sui cu un etaj mai sus. Lui Alice îi mergea de 
minune. Stăteam puţin la taclale, ea îmi debita grozăvii despre 
odraslele sale, iar asta o înveselea. Lui Luc îi trasasem sarcina de 
a se asigura că, în lipsa mea, Alice nu ducea lipsă de nimic. 

Intr-o seară, când, din întâmplare, ne aflam amândoi acolo, ea 
a făcut o observaţie cel puţin surprinzătoare. 

— In loc să aducem pe lume copii şi să ne zbatem să-i 
creştem, mai bine i-am adopta la o vârstă adultă. Măcar aşa, am 
şti cu cine avem de-a face. Pe voi doi v-aş alege imediat. 

Luc s-a uitat, uluit, la mine, iar Alice, nebună de bucurie din 
pricina efectului produs, a continuat. 

— Să nu fim ipocriţi, doar tu mi-ai spus că părinţii te calcă pe 
nervi; şi, atunci, de ce n-ar avea şi părinţii dreptul să simtă 
acelaşi lucru în privinţa progeniturii lor? 

Şi, cum Luc rămăsese fără glas, l-am luat în bucătărie şi, între 
patru ochi, i-am explicat că Alice cultiva o formă de umor cu 
totul specială. Nu trebuia să-i poarte pică: de fapt, era măcinată 
de suferinţă. Degeaba încercase să-şi păstreze demnitatea în 
faţa unui asemenea chin, degeaba încercase chiar să-şi urască 
fiii; asta nu-i folosise la nimic, dragostea pentru copiii ei fusese 
mai tare. Suferea martiriul de a fi fost abandonată. N 

Acest secret nu-mi fusese încredinţat de Alice. Intr-o 
dimineaţă, când venisem în vizită, soarele intrase în salonul ei, 
iar umbrele ni se alăturaseră niţel cam prea mult. 


* 


În primele zile ale lui martie, personalul secţiei Urgenţe a fost 
convocat la o adunare generală. Se descoperise că plăcile din 


107 


- HOŢUL DE UMBRE - 


plafoanele false conţineau azbest. Trebuiau să vină nişte echipe 
specializate, ca să le înlocuiască, iar lucrările aveau să dureze 
trei zile şi trei nopţi. In timpul acesta, atribuţiile noastre erau 
preluate de o altă instituţie spitalicească. Personalul era în şomaj 
tehnic pe toată durata weekendului. 

Am sunat-o imediat pe mama şi i-am dat vestea cea bună: 
puteam veni s-o văd. Urma să sosesc vineri. Mama a tăcut un 
moment, apoi m-a anunţat că-i pare nespus de rău, îi promisese 
unei prietene că merge cu ea în sud. larna fusese deosebit de 
aspră şi câteva zile de stat la soare nu le puteau face niciun rău. 
işi organizaseră călătoria de mai multe săptămâni, plătiseră 
avansul la hotel, iar biletele de avion nu se rambursau. Nu ştia 
cum ar fi putut anula totul. Şi ar fi vrut atât de mult să mă vadă! 
Era o situaţie pur şi simplu tâmpită, spera că o s-o înţeleg şi n-o 
să mă supăr pe ea. Vocea îi era atât de slabă, încât am liniştit-o 
imediat: nu numai că o înţelegeam, ci mă şi bucuram că iese din 
casă şi face o mică plimbare. La sfârşitul lunii, avea să vină 
primăvara şi, după întoarcerea ei, puteam să recâştigăm timpul 
pierdut. 


În seara aceea, Sophie era de gardă, eu nu. Luc recapitula de 
zor materia şi avea nevoie de o mână de ajutor. După ce am 
înfulecat câte o farfurie de paste, ne-am aşezat la biroul meu şi 
mi-am luat în primire rolul de profesor. Luc era elevul. La miezul 
nopţii, a dat de-a azvârlită cu manualul de biologie, care a 
aterizat în celălalt capăt al camerei. La apropierea examenelor 
din anul întâi, şi eu cunoscusem tensiunea asta, dorinţa de a lăsa 
totul baltă, pentru a scăpa de riscul unui eşec. M-am dus, am 
luat cartea şi am continuat ca şi cum nu se întâmplase nimic. 
Dar Luc era cu mintea aiurea, iar tulburarea lui mă cam îngrijora. 

— Dacă nu plec de-aici măcar două zile, explodez, mi-a spus. 
Şi rămăşiţele corpului meu le donez în beneficiul medicinei. 
Primul incubator uman care a făcut explozie pe dinăuntru ar 
trebuit să prezinte oarecare interes. Mă şi văd întins pe masa de 
disecţie, înconjurat de tinere studente. Măcar aşa, îmi vor palpa 
şi mie nişte fete bijuteriile, înainte să ajung la şase coţi sub 
pământ. 

Din această tiradă, am tras concluzia că amicul meu avea 
nevoie să iasă la aer. M-am gândit la situaţia lui şi i-am propus să 
continuăm recapitularea la ţară. 


108 


- MARC LEVY - 


— Nu-mi plac vacile, mi-a declarat cu un aer sinistru. 

S-a aşternut tăcerea. Eu nu-l scăpăm din ochi pe Luc, în timp 
ce el continua să privească în gol. 

— Marea, a spus el. Vreau să văd largul mării, orizontul 
nesfârşit, stropii purtaţi de vânt, vreau să aud pescăruşii... 

— Cred că am prins ideea, i-am răspuns. 

Ţărmul cel mai apropiat se afla la trei sute de kilometri. 
Singurul tren care mergea într-acolo era un personal, aşa că 
drumul ar fi durat şase ore. 

— Să închiriem o maşină. Atâta pagubă dacă-mi dau pe ea tot 
salariul de brancardier. Fac eu cinste, numai du-mă, te rog, la 
mare. 

In momentul când Luc îşi încheia fraza, Sophie a intrat în 
garsonieră. 

— Era deschis, ne-a spus. Vă deranjez? 

— Parcă erai de gardă! 

— Aşa credeam şi eu, dar am greşit ziua şi până să-mi dau 
seama că în secţie eram doi de serviciu, am pierdut aiurea patru 
ore. Când mă gândesc că aş fi putut petrece o seară întreagă cu 
tine... 

— Intr-adevăr, am aprobat-o eu. 

Sophie m-a privit lung. Expresia feţei ei nu prevestea nimic 
bun. Am căscat ochii mari, întrebând-o în felul ăsta care era 
problema. 

— Dacă am înţeles bine, pleci la mare în weekend? Hai, nu-mi 
face mutra asta, n-am ascultat pe la uşi, dar Luc zbiera în 
asemenea hal, încât îl auzeai de pe scară. 

— Nu ştiu, am ripostat. De vreme ce te-ai delectat cu discuţia 
noastră, trebuie să fi remarcat că eu n-am răspuns deocamdată 
nimic. 

Luc urmărea din priviri schimbul de replici, ca un spectator din 
tribuna unui teren de tenis. 

— Tu faci ce vrei. Dacă aveţi chef să petreceţi weekendul 
împreună, găsesc eu ceva cu care să-mi omor timpul, nu fiţi 
îngrijoraţi pentru mine. 

Luc probabil că ghicise dilema cu care mă confruntam. 
Deodată, s-a ridicat dintr-o săritură, s-a aruncat la picioarele lui 
Sophie şi, cuprinzând-i gleznele, a început s-o implore. Imi 
aminteam că, într-o zi, l-am văzut făcând un număr asemănător 
pentru a scăpa de o pedeapsă dată de doamna Schaeffer. 


109 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Te implor, Sophie, vino cu noi, nu fi naşpa, nu-l învinui, ştiu 
eu că ai fi vrut să petreci astea două zile cu el, dar tocmai 
încerca să-mi salveze viaţa. La ce-ţi foloseşte să faci Medicina, 
dacă refuzi să-i dai asistenţă unei persoane aflate în pericol, mai 
ales că persoana în chestiune sunt eu? O să mor sufocat sub 
grămada asta de cărţi dacă nu mă scoateţi de aici. Vino cu noi, 
fie-ţi milă, o să mă duc pe plajă, iar voi nici n-o să mă zăriţi, o să 
fiu invizibil. lţi promit că o să stau la distanţă, n-o să scot niciun 
cuvinţel, o să şi uiţi că sunt acolo. Două zile la mare, doar voi doi 
şi umbra mea, spune da, te implor, plătesc eu şi maşina, şi 
benzina, şi hotelul, şi tot. lţi aduci aminte de cornurile pe care le- 
am făcut numai pentru tine? Nici nu te cunoşteam, dar ştiam 
deja că o să ne înţelegem bine. Dacă spui da, o să-ţi fac nişte 
chouquettes cum n-ai mâncat de când eşti. 

Sophie şi-a plecat ochii şi a întrebat foarte serioasă. 

— Mai întâi, ce-s alea chouquettes? 

— Uite încă un motiv ca să vii; nu poţi să ratezi nişte 
chouquettes ca ale mele! a continuat Luc. Şi, dacă tu refuzi, nici 
tembelul ăsta n-o să vină, iar eu, dacă nu iau puţin aer, n-o să-mi 
pot continua recapitularea şi o să-mi pic examenele. Pe scurt, 
cariera mea de medic e în mâinile tale. 

— Nu te mai prosti, i-a spus cu duioşie Sophie, ajutându-l să 
se ridice. 

A clătinat din cap, convinsă fiind că erau făcuţi amândoi din 
acelaşi aluat. 

— Doi puştani! a spus ea. Fie, hai la mare şi, cum ne 
întoarcem, vreau chouquettes. 

L-am lăsat pe Luc cu recapitularea lui, stabilind să ne vedem a 
doua zi. 

In timp ce ne îndreptam spre casa ei, Sophie m-a luat de 
mână. 

— Tu chiar ai fi renunţat la acest weekend, dacă aş fi refuzat 
să vin? m-a întrebat. 

— Ai fi refuzat? i-am răspuns. 

Şi, intrând în garsonieră, mi-a declarat că Luc era totuşi un tip 
unic în felul lui. 


Nu încăpea nicio îndoială că Luc dibuise cea mai ieftină 
110 


- MARC LEVY - 


maşină de închiriat din oraş. Un break vechi, cu portierele 
vopsite în culori diferite. Masca radiatorului nu mai exista, iar 
cele două faruri separate de tăblăria ruginită păreau nişte ochi 
cu strabism pronunţat. 

— Bun, e ea puţin zbanghie, a spus Luc, văzând că Sophie 
şovăia să se urce în mormanul ăla de fiare, dar motorul toarce, 
nu alta, iar plăcuţele de frână sunt nou-nouţe. Chiar dacă 
ambreiajul mai cârâie niţel, o să ne ducă acolo unde trebuie şi, în 
plus, o să vedeţi, este foarte spațioasă. 

Sophie a preferat să se instaleze pe bancheta din spate. 

— Vă las pe voi în faţă, a spus, închizând portiera, care a scos 
un scrâşnet cumplit. 

Luc a băgat cheia în contact şi s-a întors, încântat, spre noi. 
Avusese dreptate, motorul torcea uşurel. 

Amortizoarele erau cele originale, şi, la cel mai mic viraj, 
maşina ne clătina de parcă am fi fost în căluşei. După cincizeci 
de kilometri, Sophie ne-a rugat să oprim la prima staţie de 
benzină. M-a gonit, fără menajamente, de lângă Luc. Prefera să- 
şi încerce norocul stând pe locul mortului, decât să mai suporte 
greaţa cu care se lupta pe bancheta din spate, unde, la fiecare 
mişcare de volan, era azvârlită dintr-o portieră în cealaltă. 

Am profitat de această oprire ca să facem plinul şi să 
înfulecăm câte un sandvici, înainte de a porni din nou la drum. 

Despre restul călătoriei nu-mi mai amintesc nimic. Tolănit 
comod şi legănat de mersul maşinii, am adormit ca un prunc. Din 
când în când, deschideam ochii. Sophie şi Luc erau în toiul 
conversaţiei, iar glasurile lor mă legănau şi mai mult, astfel că 
adormeam la loc. 

După cinci ore, Luc m-a zgâlţâit: sosiserăm. 

Am parcat în faţa unui vechi hotel, la fel de terminat ca 
maşina. Mai că-ţi venea să crezi că această epavă îşi găsise 
drumul spre casă. 

— De acord, nu e un hotel de patru stele, dar mi-am luat 
obligaţia de a plăti cazarea şi mai mult de atât nu vă pot oferi, 
ne-a spus Luc, scoţându-ne gentile de voiaj din portbagaj. 

L-am urmat fără niciun comentariu la recepţie. Proprietara 
trebuie să fi luat stabilimentul balnear în posesie pe vremea 
când împlinea douăzeci de ani. Acum, la aceştia, mai adăugase 
cincizeci, iar înfăţişarea i se potrivea de minune cu decoraţiunea 
localului. Îmi închipuisem că, în extra-sezon, aveam să fim 


111 


- HOŢUL DE UMBRE - 


singurii clienți, dar peste balustradă se aplecau vreo 
cincisprezece persoane vârstnice, curioase să vadă mutrele nou- 
veniţilor. 

— Sunt clienţii noştri obişnuiţi, ne-a explicat patroana, 
ridicând din umeri. Azilul din partea locului şi-a pierdut licenţa, 
aşa că m-am simţit obligată să recuperez eu acest grup simpatic, 
doar nu era să-l las în stradă. Aveţi noroc, unul dintre locatarii 
mei a murit săptămâna trecută, iar camera lui e liberă, vă 
conduc acolo. 

— N-am ce zice, chiar că avem noroc! a şoptit Sophie, luând-o 
în sus pe scară. 

Patroana le-a cerut pensionarilor să fie drăguţi şi să ne facă 
puţin loc pe culoar, ca să putem trece. 

Sophie a împărţit zâmbete peste zâmbete fiecăruia dintre ei. 
„Dacă duceam cumva dorul spitalului, acum n-o să ne mai 
lipsească cine ştie ce”, i-a şoptit în treacăt lui Luc. 

— Păi, tu cum crezi că am dibuit pontul? i-a replicat el. Mi-a 
pasat adresa o amică din anul întâi: în timpul vacanţelor, vine 
aici şi dă o mână de ajutor ca să mai câştige un ban. 

Uşa cu numărul 11 s-a deschis, lăsând vederii o încăpere cu 
două paturi. Sophie şi cu mine ne-am întors spre Luc. 

— Promit să fiu cât mai discret, s-a scuzat el. Hotelurile sunt 
făcute pentru dormit, nu? Dar, dacă vreţi să vă las singuri, o să 
mă culc pe bancheta din spatele breakului şi gata. 

Sophie şi-a pus mâna pe umărul lui Luc şi i-a spus că am venit 
aici ca să vedem marea, asta era tot ce conta. Liniştit, Luc ne-a 
propus să alegem ce pat dorim. 

— Niciunul, am mormăit eu, dându-i una cu cotul. 

Sophie a optat pentru cel mai depărtat de fereastră şi cel mai 
apropiat de baie. 

După ce ne-am lăsat gentile de voiaj, ne-a sugerat să nu mai 
pierdem timpul. li era foame şi avea chef să vadă întinsa mare. 
Luc n-a avut nevoie să fie îndemnat de două ori. 

Plaja era la şase sute de metri de mers pe jos, ne-a explicat 
patroana, schiţându-ne un plan pe o foaie de hârtie. Pe drum, 
aveam să găsim o braserie care servea toată ziua. 

— Eu fac cinste, ne-a propus Sophie, îmbătată deja de stropii 
minusculi, purtaţi de vânt până la noi. 

In momentul când am luat-o pe strada ce ducea spre piaţă, 
am avut o senzaţie de deja-vu, aş fi putut jura că mai fusesem 


112 


- MARC LEVY - 


pe aici. Am dat din umeri, toate micile staţiuni balneare seamănă 
între ele. Probabil că imaginaţia mea se apucase iar să-mi joace 
feste. 

Luc şi Sophie erau hămesiţi, meniul zilei nu-i săturase, aşa că 
ea a comandat pentru toţi cremă caramel. 

Când am ieşit din braserie, se lăsase noaptea. Marea nu era 
prea departe. Chiar dacă, pe întuneric, nu puteam vedea mare 
lucru, ne-am hotărât să dăm o raită pe plajă. 

Digul abia dacă era luminat: trei felinare vechi scânteiau la o 
distanţă bună unele de altele; după ele, tot restul digului era 
cufundat în întuneric. 

— Simţiţi? a exclamat Luc, îndepărtându-şi braţele. Simţiţi 
mirosul ăsta de iod? in sfârşit, am scăpat de putoarea aia de 
dezinfectant pe care o aveam în nări de când am început să 
lucrez ca brancardier. Ajunsesem să-mi frec nasul pe dinăuntru 
cu periuţa de dinţi, ca să mă descotorosesc de ea, dar nu mi-a 
folosit la nimic. In schimb aici, ce minune! Şi zgomotul ăsta, voi 
auziţi zgomotul valurilor? 

Luc n-a aşteptat să-i răspundem, şi-a scos pantofii şi şosetele 
şi a luat-o la fugă pe nisip, năpustindu-se spre linia de spumă. 
Sophie l-a privit cum se îndepărta, apoi mi-a făcut uşor cu ochiul, 
s-a descălţat şi a şters-o după Luc, care se ţinea după apa în 
reflux, ţipând cât îl ţinea gura. Am înaintat şi eu. Luna era 
aproape plină şi mi-am văzut umbra întinsă jos, pe nisip. Aş fi 
putut jura că, în apa sărată a unei băltoace, se reflecta silueta 
unei fetiţe care se uita la mine. 

Am ajuns la Luc şi la Sophie, care abia îşi mai trăgeau sufletul. 
Picioarele ne erau sloi, Sophie începuse să dârdâie. Am luat-o în 
braţe şi am frecat-o pe spate; era timpul să ne întoarcem la 
hotel. Am traversat iar staţiunea, cu încălţările în mână. Toţi cei 
din hotel dormeau deja. Am urcat scara tiptil. 

După duş, Sophie s-a strecurat în pat. Somnul a furat-o 
imediat. Luc a privit-o adormită, mi-a făcut un mic semn şi a 
stins lumina. 


* 
A doua zi de dimineaţă, ideea de-a ne lua micul dejun în sala 


de mese nu ne surâdea deloc. Atmosfera nu era din cale-afară 
de veselă, iar zgomotul scos de fălcile care mestecau nu era 


113 


- HOŢUL DE UMBRE - 


chiar îmbietor. 

— Este inclus în preţ, a insistat Luc. 

Dar, în faţa expresiei încurcate a lui Sophie, care nu se prea 
îndemna să-şi ungă cu unt pâinea prăjită, Luc şi-a dat scaunul 
deoparte, ne-a ordonat să aşteptăm şi a dispărut în bucătărie. 
După cincisprezece minute, pensionarii aşezaţi la mese şi-au 
ridicat nasul din farfurii, atraşi de o mireasmă neobişnuită. Nu s- 
a mai auzit niciun sunet; toţi bătrânii îşi lăsaseră jos tacâmurile 
şi fixau cu o privire vie uşa sălii de mese. 

In sfârşit, a apărut şi Luc, cu faţa plină de făină, ducând un coş 
plin cu plăcinte. A trecut pe la toate mesele, oferind câte două 
de fiecare persoană, apoi a venit la noi, a pus trei în farfuria lui 
Sophie şi a luat loc. 

— M-am descurcat şi eu cu ceea ce am găsit, ne-a spus, 
aşezându-se. Trebuie să luăm trei pungi de făină şi câte trei 
pachete de unt şi de zahăr, cred că am dat gata rezervele 
hangiţei noastre. 

Plăcintele erau un deliciu: călduţe şi pufoase, ţi se topeau în 
gură. 

— Ştii, duc dorul chestiei ăsteia, a spus Luc, privind de jur- 
împrejur. Imi plăcea când îi vedeam pe primii clienţi de 
dimineaţă, venind plini de poftă la brutărie. Uită-te şi tu la cei de 
aici, cât par de fericiţi. La drept vorbind, nu le-am dat nicio 
doctorie, dar plăcintele astea par să le fi făcut tare bine. 

Am ridicat capul: pensionarii se delectau cu plăcintele lui Luc. 
După tăcerea care domnea aici, când intraserăm de dimineaţă, 
acum se încinseseră conversații animate. 

— Ai nişte mâini de aur, a spus Sophie cu gura plină. La urma 
urmei, poate că şi ce le-ai dat tu e un fel de medicament. 

— Asta ar putea fi Marques după nişte ani, a spus Luc, arătând 

spre un bătrân care stătea drept ca un băț. 
__ Fiecare vecin din jur avea pe puţin de trei ori vârsta noastră. 
In mijlocul acestor chipuri poznaşe — pe ici pe colo, puteai auzi 
chiar şi unele hohote de râs — am avut strania impresie că mă 
întorsesem în cantina şcolii, printre colegii de clasă care mai 
îmbătrâniseră niţel. 

— Mergem să vedem cum arată marea la lumina zilei? a 
propus Sophie. 

Am dat o fugă până în cameră, ca să ne punem pulovere şi o 
haină groasă, şi am plecat de la pensiune. 


114 


- MARC LEVY - 


Ajuns pe plajă, am înţeles în sfârşit ceea ce simţisem în ajun. 
Această mică staţiune balneară nu-mi era necunoscută. La 
capătul digului, dintre ceţurile dimineţii a apărut un far, un mic 
far părăsit, aidoma celui păstrat în amintirea mea. 

— Vii? m-a întrebat Sophie. 

— Poftim? 

— La capătul plajei, e o crâşmă deschisă. Sophie şi cu mine 
visăm la o cafea adevărată; aia de la hotel parcă era apă de 
vase. 

— Duceţi-vă voi şi vă ajung din urmă. Trebuie să verific ceva. 

— Trebuie să verifici ceva pe plajă? Dacă eşti îngrijorat fiindcă 
a plecat marea, îţi făgăduiesc că diseară o să se întoarcă. 

— Poţi să-mi faci acest mic serviciu fără să mă tratezi ca pe un 
imbecil? 

— Şi încă unul cu fundu-n sus, unde mai pui! Sluga 
dumneavoastră o va însoţi, prin urmare, pe doamna, în timp ce 
domnul se va duce să numere scoicile. Am de transmis vreun 
mesaj? 

Fără să mai dau vreo atenţie prostiilor debitate de Luc, m-am 
dus la Sophie şi i-am cerut scuze că o las baltă, dar i-am promis 
că o să mă întorc cât pot de repede. 

— Unde te duci? 

— Mi-am amintit ceva. Sunt înapoi în cel mult un sfert de oră. 

— Ce ţi-ai amintit? 

— Cred că am mai fost aici, cu mama; am stat câteva zile care 
au avut o însemnătate deosebită în viaţa mea. 

— Şi abia acum ţi-ai dat seama? 

— Asta s-a întâmplat acum paisprezece ani şi, de atunci, nu 
m-am mai întors niciodată aici. _ 

Sophie s-a răsucit pe călcâie. În timp ce se îndepărta la braţul 
lui Luc, m-am îndreptat spre dig. 


Panoul ruginit atârna de acelaşi lanţ. Din Trecerea interzisă, 
nu se mai vedeau decât e-urile şi i-urile. Am păşit peste el, am 
împins uşa de fier a cărei broască — roasă de aerul sărat — 
dispăruse de multă vreme şi am urcat pe scară, până la balconul 
de veghe. Treptele parcă se micşoraseră, eu le ţineam minte mai 
înalte. M-am căţărat pe scăriţa mobilă ce ducea în cupolă. 
Geamurile acesteia erau intacte, însă negre de murdărie. Le-am 
şters cu pumnii şi mi-am aruncat ochii prin cele două cercuri pe 


115 


- HOŢUL DE UMBRE - 


care le făcusem, două cercuri ca un binoclu întors spre trecut. 

Deodată, m-am împiedicat de ceva. Pe podea, sub un strat de 
praf, am descoperit o cutie de lemn. Am îngenuncheat şi am 
deschis-o. 

Inăuntru, am găsit un zmeu foarte vechi. Armătura acestuia 
era neatinsă, dar aripile de vultur se aflau într-o stare foarte 
proastă. Am luat pasărea în braţe şi i-am mângâiat, cu mii de 
precauţii, aripile. Părea atât de fragilă. Apoi m-am uitat în fundul 
cutiei şi mi s-a tăiat respiraţia. Un firişor de nisip încă mai 
închipuia conturul unei jumătăţi de inimă. Alături, stătea o foaie 
de hârtie făcută cornet. Am desfăcut-o şi am citit: 

Te-am aşteptat patru veri la rând. Nu ţi-ai ținut promisiunea, 
nu te-ai mai întors niciodată. Zmeul a murit, l-am îngropat aici, 
cine ştie, poate că ai să-l găseşti într-o bună zi. 

Biletul era semnat Cléa. 


Patruzeci de metri. Sfoara fusese înfăşurată, cu perfectă 
minuţiozitate, pe mosor. Am coborât pe plajă, mi-am întins 
vulturul pe nisip şi i-am reasamblat beţişoarele. Am verificat 
nodul care ţinea la un loc piesele componente, am desfăşurat 
cinci metri de sfoară şi am început să alerg împotriva vântului. 

Aripile vulturului s-au umflat. Pasărea a pornit spre stânga, a 
virat la dreapta şi s-a înălţat spre cer. Am încercat să fac „S”-uri 
şi „8”-uri perfecte, dar pânza găurită răspundea cu greu la 
comenzile mele. Am mai desfăşurat puţină sfoară, iar zmeul s-a 
înălţat şi mai mult. Umbra lui făcea zigzaguri pe nisip, iar dansul 
ei mă îmbăta. Şi m-am simţit luat în stăpânire de râsul acela 
incontrolabil, un râs care se auzea din străfundul copilăriei mele, 
un râs neasemuit, cu timbru de violoncel. 

Ce se întâmplase cu micuța mea confidentă de o vară, cu 
fetiţa căreia îi destăinuisem toate secretele mele, pentru că nu le 
putea auzi? 

Am închis ochii... Alergam cu răsuflarea tăiată, traşi de 
vulturul nostru care deschidea alaiul. Tu te pricepeai mai bine 
decât oricine să-l înalţi, iar oamenii care se plimbau pe plajă se 
opreau de multe ori în loc, ca să-ţi admire îndemânarea. De câte 
ori nu te-am luat de mână chiar în locul ăsta? Ce s-a întâmplat cu 
tine? Unde trăieşti acum? Pe ce plajă îţi petreci verile? 

— Cu ce te joci? 

Nu auzisem paşii lui Luc. 


116 


- MARC LEVY - 


— Se joacă cu zmeul, a răspuns Sophie. Pot să încerc şi eu? m- 
a întrebat, apropiindu-şi mâna de sfoară. 

Şi, până să am vreo reacţie, mi-a confiscat-o. Zmeul a făcut o 
piruetă şi s-a îndreptat, în picaj, spre plajă. Izbindu-se de nisip, s- 
a rupt. 

— Ah! îmi pare nespus de rău, s-a scuzat Sophie. Nu-s prea 
îndemânatică. 

M-am repezit spre locul unde îmi căzuse zmeul. Ambele 
suspante erau distruse, iar aripile rupte i se adunaseră lângă 
corp. Arăta ca vai de el. M-am aşezat în genunchi şi l-am luat în 
palmele mele. 

— Nu face faţa asta, parcă eşti gata să plângi, mi-a spus 
Sophie. Nu e decât un zmeu vechi; dacă vrei, mergem să-ţi 
cumpăr unul nou. 

N-am răspuns nimic. Poate pentru că, dacă i-aş fi povestit 
despre Clea, ar fi însemnat că-mi trădez mica prietenă. O iubire 
din copilărie este sfântă, nimic nu ţi-o poate smulge din inimă. 
Rămâne acolo, ancorată în străfundurile fiinţei tale. E de-ajuns ca 
o amintire s-o elibereze, şi ea urcă la suprafaţă, chiar şi cu aripile 
frânte. Am împăturit pânza şi am înfăşurat sfoara pe mosor. 

Apoi, le-am cerut lui Luc şi lui Sophie să mă aştepte şi am 
plecat să aşez zmeul la loc, în farul lui. Ajuns în cupolă, l-am pus 
în cutie şi i-am cerut iertare; ştiu, e o tâmpenie să vorbeşti cu un 
zmeu, dar asta e. Am pus capacul peste cutie şi am început să 
plâng ca prostul, fără să mă pot opri. 

M-am întors la Sophie incapabil să scot o vorbă. 

— Ai ochii foarte roşii, a murmurat, luându-mă în braţe. A fost 
un accident, n-am vrut să-l stric... 

— Ştiu, i-am răspuns. E o amintire. Dormea liniştit acolo, sus, 
n-ar fi trebuit să-l trezesc. 

— Nu ştiu despre ce este vorba, dar se pare că e ceva care te 
face să suferi tare mult! Dacă vrei să te destăinui, am putea să 
mergem puţin mai încolo; ar fi bine să stăm câteva momente 
împreună, doar tu şi cu mine. De când ne aflăm pe plaja asta, 
am senzaţia că te pierd, eşti cu mintea în altă parte. 

Am sărutat-o pe Sophie şi i-am cerut iertare. Am mers de-a 
lungul valurilor, singuri, unul lângă celălalt, până când ne-a ajuns 
Luc. 

L-am văzut venind de departe, striga din răsputeri să-l 
aşteptăm. 


117 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Luc e prietenul meu cel mai bun şi, în dimineaţa asta, am avut 
încă o dată dovada acestui fapt. 

— lţi mai aminteşti când erai cu bicicleta şi ţi-ai spart mutra? 
mi-a spus, în timp ce se apropia, cu mâinile la spate. Bine, o să-ți 
împrospătez eu memoria, nerecunoscătorule ce eşti! Mama ta îţi 
cumpărase o bicicletă galbenă. Am luat şi eu vechea mea 
bicicletă şi am pornit să urcăm coasta din spatele cimitirului. 
Când am trecut prin faţa grilajului, nu mi-am putut da seama 
dacă ai vrut cumva să te asiguri că nu se luase după noi vreo 
fantomă, dar ai întors capul şi ai intrat drept într-o groapă din 
mijlocul drumului. Te-ai dat peste cap de ţi-era mai mare dragul 
şi te-ai întins cât erai de lung. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Taci şi ai să vezi. Roata din faţă se strâmbase, şi chestia 
asta te durea chiar mai rău decât genunchii însângeraţi. Repetai 
întruna că mama ta o să te omoare. Nu primiseşi bicicleta decât 
de trei zile şi, dacă o duceai acasă în halul ăla, mama ta nu avea 
să te mai ierte. Ca să ţi-o cumpere, trebuise să facă ore 
suplimentare. Era o adevărată catastrofă! 

Amintirea acelei zile mi s-a redeşteptat în memorie. Luc 
scosese o cheie din mica trusă de scule agăţată de şaua lui şi 
schimbase roţile. Cea de la bicicleta lui se potrivea la a mea. 

După ce a terminat de montat roata, mi-a spus că maică-mea 
n-avea să observe nimic. Luc i-a dus tatălui său roata mea ca s-o 
repare şi, după două zile, am făcut din nou schimbul. Mama nu 
observase nimic. 

— A dat Dumnezeu să-ţi aminteşti! Foarte bine! Dar te previn, 
e pentru ultima oară. Totuşi, tre' să te hotărăşti şi tu odată să 
creşti. 

Luc a scos la iveală ceea ce ascundea de câteva momente la 
spate, şi mi-a întins un zmeu nou-nouţ. 

— E tot ce am găsit în târgul de pe plajă. Ai avut noroc, tipul 
mi-a spus că era ultimul, nu mai vinde de multă vreme modelul 
ăsta. E o cucuvaie, nu un vultur, dar nu fi şi tu chiţibuşar, asta e 
tot un fel de pasăre şi, pe deasupra, zboară noaptea. Acum eşti 
mulţumit? 

Sophie a asamblat zmeul pe nisip, mi-a întins sfoara şi mi-a 
făcut semn să-l înalt. M-am simţit ca un caraghios, dar, când Luc 
şi-a încrucişat braţele bătând din picior, am înţeles că eram pus 
la încercare, aşa că am început să alerg, iar zmeul s-a ridicat 


118 


- MARC LEVY - 


spre cer. 
Asta zbura la perfecţie. Cu zmeele e la fel ca în cazul 
bicicletei, nu uiţi niciodată ce ai de făcut, chiar dacă nu ai mai 
exersat de ani de zile. 
De fiecare dată când cucuvaia făcea „S”-uri şi „8”-uri perfecte, 
Sophie aplauda şi de fiecare dată aveam senzaţia că o minţeam 
un pic. 


Luc a şuierat printre dinţi şi mi-a făcut semn să mă uit înspre 
dig. Cei cincisprezece pensionari se aşezaseră pe micul zid de 
piatră şi admirau piruetele aeriene ale cucuvaiei. 

Ne-am întors la hotel împreună cu ei; ora plecării noastre se 
apropia. Am profitat de faptul că Luc şi Sophie urcaseră să-şi 
facă bagajele, ca să plătesc nota şi suplimentul pentru 
alimentele din bucătărioara în care dăduserăm iama în cursul 
dimineţii. 

Patroana a încasat fără să clipească ceea ce i se cuvenea şi 
m-a întrebat încet dacă nu pot să-i fac rost de reţeta plăcintei. l-o 
ceruse lui Luc, dar nu avusese niciun succes. l-am promis că am 
să încerc să-i smulg secretul şi că am să i-l trimit prin poştă. 

Bătrânul domn care stătuse drept ca un băț cât timp ne-am 
luat micul dejun, în sala de mese, cel în care Luc văzuse 
încarnarea lui Marquès, a venit la mine. 

— Te-ai descurcat bine pe plajă, băiete, mi-a spus. 

l-am mulţumit pentru compliment. 

— Ştiu eu ce spun, doar am vândut zmeie toată viaţa. Cândva, 
am avut o dugheană pe plajă. Da' ce ai de te uiţi aşa la mine, 
parcă ai fi văzut o fantomă! 

— Dacă v-aş spune că, acum multă vreme, mi-aţi dăruit unul, 
m-aţi crede? 

— Cred că domnişoara ta are nevoie de ajutor, mi-a spus 
bătrânul domn, arătând spre scară. 

Sophie cobora scara, cărând şi geanta ei, şi pe a mea. | le-am 
luat şi m-am dus să le pun în portbagaj. 

Luc s-a aşezat la volan, iar Sophie alături de el. 

— Mergem? m-a întrebat ea. 

— Staţi o clipă, mă întorc imediat. 

M-am năpustit în hotel. Bătrânul domn se instalase în fotoliul 
lui din salon, şi se uita la televizor. 

— Pe fetiţa mută vi-o mai amintiţi? 


119 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Claxonul maşinii s-a auzit de trei ori. 

— Am impresia că prietenii tăi se grăbesc. Mai veniţi să ne 
vedeţi, vom fi încântați cu toţii să vă primim, mai ales pe amicul 
tău. Plăcintele lui de azi-dimineaţă au fost extraordinare. 

Claxonul a început să sune fără oprire. Am plecat împotriva 
voinţei mele, făgăduindu-mi, pentru a doua oară, că mă voi 
întoarce într-o bună zi în mica staţiune balneară. 


* 


Sophie fredona melodii pe care Luc punea cuvinte, cântând 
cât îl ţinea gura. Mi-a reproşat de douăzeci de ori că nu cânt 
împreună cu ei, şi, de douăzeci de ori, Sophie i-a spus să mă lase 
în pace. După patru ore de drum, Luc a devenit neliniştit, văzând 
că nivelul benzinei scăzuse brusc: acul indicatorului o luase 
dintr-odată spre stânga. 

— Din două una, ne-a anunţat pe un ton grav, ori indicatorul 
rezervorului e mort, ori o să fim nevoiţi, în curând, să împingem 
maşina. 

După douăzeci de kilometri, motorul a tuşit şi şi-a dat duhul la 
câţiva metri de pompa de benzină. leşind din maşină, Luc a 
bătut uşurel capota şi a felicitat break-ul pentru fapta lui de 
vitejie. 

In timp ce eu făceam plinul, Luc s-a dus să cumpere nişte apă 
biscuiţi. Sophie s-a apropiat de mine şi m-a luat de talie. 

— Eşti un vânzător de benzină destul de sexy, mi-a spus. 

M-a sărutat pe ceafă şi s-a dus după Luc, în prăvălie. 

— Vrei o cafea? m-a întrebat când s-a întors. 

Şi până să-i răspund, mi-a zâmbit şi a adăugat: 

— Când ai să vrei să-mi spui ce anume nu merge, am să fiu 
aici, aproape de tot, lângă tine, chiar dacă nu-ţi mai dai seama 
de asta. 

Puțin după ce am pornit din nou la drum, a început să plouă. 
Ştergătoarele de parbriz se chinuiau să îndepărteze stropii, iar 
şuieratul pe care îl scoteau când atingeau sticla avea în el ceva 
dureros. Am ajuns în oraş după căderea nopţii. Sophie dormea 
adânc, iar Luc ezita s-o trezească. 

— Ce facem? a şoptit. 

— Nu ştiu. Parcăm şi aşteptăm să se trezească. 

— Mai bine du-mă acasă decât să spui prostii, a murmurat, cu 


120 


ŞS 


- MARC LEVY - 


ochii închişi, Sophie. 

Dar Luc nu era de aceeaşi părere. Prin urmare, a luat-o spre 
garsoniera noastră. Nici vorbă să ne lase să cădem în butoiul cu 
melancolie de duminică seara, iar, pe timp de ploaie, trebuia să 
fii de două ori mai vigilent, a decretat el. Aveam să-i facem de 
petrecanie, tustrei, o dată pentru totdeauna, tristeţii de sfârşit de 
săptămână. Ne promitea nişte paste cum nu mai gustaserăm în 
viaţa noastră. 

Sophie s-a îndreptat şi şi-a frecat obrajii. 

— Fie, faci paste, şi după aia mă duceţi acasă. 

Am mâncat stând turceşte pe covor. Luc a adormit în patul 
meu, iar Sophie şi cu mine ne-am încheiat noaptea la ea acasă. 

Când m-am trezit, ea plecase. În bucătărie, am găsit un bilet 
rezemat de un pahar pus lângă tacâmurile pregătite pentru 
micul dejun. 


Îți mulțumesc că m-ai dus să văd marea, îţi mulțumesc pentru 
aceste două zile de excursie improvizată. Aş vrea să te pot minți, 
să-ți spun că sunt fericită, iar tu să mă crezi, dar nu reuşesc. 
Lucrul care mă doare cel mai tare e să te văd atât de singur 
când eşti cu mine. Nu sunt supărată pe tine, dar n-am făcut 
nimic pentru a merita să stau după uşă. Când eram prieteni, îmi 
păreai mai seducător. Nu vreau să-mi pierd cel mai bun amic, 
am prea mare nevoie de tandrețea lui, de sinceritatea lui. 
Trebuie să te regăsesc aşa cum ai fost. 

Mai târziu, când o să ne întâlnim la bufet, ai să-mi povesteşti 
ce ai făcut în ziua aceea; la rândul meu, am să-ți povestesc ce 
am făcut eu, iar complicitatea noastră va renaşte din punctul în 
care am abandonat-o. Puțin mai târziu... o să reuşim, ai să vezi. 

Când pleci, lasă cheia pe masă. 

Te sărut, 

Sophie 


Am îndoit biletul şi l-am băgat în buzunar. Mi-am luat din 
comoda ei cele câteva lucruri care îmi aparţineau, în afară de 
una dintre cămăşi, de care prinsese cu un bold un bileţel: „Pe 
asta nu; acum, ea mea”. 

l-am lăsat cheia garsonierei sale acolo unde îmi ceruse şi am 
plecat, convins că eram ultimul imbecil (ori poate cel dintâi). 


121 


- HOŢUL DE UMBRE - 


* 


Seara, am încercat s-o sun pe mama; aveam nevoie să 
vorbesc cu ea, să mă destăinuiesc, să-i aud vocea. Telefonul a 
sunat în gol. Totuşi, îmi spusese mai demult că pleacă în 
călătorie. Dar uitasem când urma să se întoarcă. 


Trecuseră trei săptămâni. La spital, când ne întâlneam, Sophie 
şi cu mine simţeam o oarecare stânjeneală, dar ne făceam că 
plouă. Prietenia noastră a renăscut odată cu nişte hohote de râs 
nebune. Eram în grădina spitalului, bucurându-ne amândoi de un 
moment de răgaz. Sophie îmi povestea o păţanie de-a lui Luc. La 
Urgenţe fuseseră aduşi, în acelaşi timp, doi răniţi. Luc gonea cu 
brancarda, pentru a-l duce mai întâi pe al lui în blocul operator. 
La capătul unui coridor, a trebuit să facă o mişcare bruscă, 
pentru a o evita pe asistenta şefă, iar pacientul a alunecat de pe 
targă. Luc s-a aruncat la pământ pentru a-i amortiza căderea — 
acţiune încununată cu succes — dar brancarda i-a căzut peste 
faţă. Luc s-a pricopsit cu trei copci pe frunte. 

— Prietenul tău cel mai bun a fost curajos. Chiar mult mai 
curajos decât tine, atunci când te-ai tăiat la deget cu un scalpel, 
în sala de disecţie, a adăugat ea. 

Uitasem de acest episod din primul nostru an de studenţie. 

In sfârşit, înţelegeam cum îşi făcuse Luc rana pe care o 
văzusem în ajun. Incercase să mă ducă de nas, îndrugându-mi o 
poveste cu nişte uşi batante pe care le încasase peste faţă. 
Sophie m-a pus să jur că n-o s-o dau de gol. La urma urmei, de 
vreme ce îl cususe, Luc îi era de fapt pacient, iar ea era obligată 
să păstreze secretul profesional. 

l-am promis că n-o s-o trădez. Sophie s-a ridicat, trebuia să-şi 
continue garda. Am strigat-o şi i-am făcut, la rândul meu, o 
confidenţă despre Luc. 

— Ştii, nu-i eşti deloc indiferentă! 

— Ştiu, mi-a răspuns, îndepărtându-se. 

Soarele răspândea o căldură blândă. Pauza nu mi se 
terminase încă; am hotărât să mai rămân puţin. 

Fetiţa care jucase deunăzi şotron a intrat în grădină, în spatele 
geamurilor de sticlă ale culoarului, părinţii ei discutau cu şeful 


122 


- MARC LEVY - 


serviciului de hematologie. Puştoaica a venit spre mine. După 
felul în care făcea ba un pas înainte, ba un pas înapoi, am ghicit 
că încerca să-mi atragă atenţia. Ceva îi stătea pe limbă. 

— M-am vindecat, mi-a declarat cu mândrie. 

De câte ori n-o văzusem pe această fetiţă jucându-se în 
grădina spitalului, fără să-mi pese măcar o dată de răul care o 
chinuia? 

— Acum pot să plec acasă. 

— Sunt foarte fericit pentru tine, chiar dacă o să-ţi duc dorul. 
Mă obişnuisem să te văd jucându-te în grădină. 

— Şi tu poţi să pleci la tine acasă în curând? 

Imediat după ce mi-a spus asta, fetiţa a izbucnit în râs, un râs 
cu timbru de violoncel. 

Există unele lucruri mărunte pe care le laşi în urma ta, clipe de 
viaţă ancorate în colbul timpului. Poţi încerca să le ignori, dar 
aceste mici nimicuri puse cap la cap alcătuiesc un lanţ care te 
leagă de trecut. 

Luc pregătise cina. Mă aştepta, prăbuşit în fotoliu. Cum am 
intrat în garsonieră, m-am aplecat asupra rănii lui. 

— Hai, gata, nu mai face atâta pe doftorul, ştiu că ştii, m-a 
respins el cu mâna. Dă-i drumul, te las să faci mişto de mine 
cinci minute şi, după aia, trecem la altceva. 

— Maşina aia pe care am luat-o pentru weekend... M-ai putea 
ajuta s-o închiriez? 

— Da' unde te duci? 

— Aş vrea să mă întorc la mare. 

— Ţi-e foame? 

— Da. 

— Cu atât mai bine, fiindcă, dacă ai chef să-ţi fac ceva de 
mâncare, trebuie să-mi spui de ce vrei să te întorci acolo. Insă 
dacă preferi să faci pe marele misterios, benzinăria este încă 
deschisă. La ora asta, cu puţin noroc, o să mai găseşti şi tu un 
sandvici. 

— Ce vrei să-ți spun? 

— Ceea ce ţi s-a întâmplat pe plajă, fiindcă mi-e dor de 
prietenul meu cel mai bun. Intotdeauna ai fost cu mintea 
oarecum în altă parte. Şi întotdeauna m-am resemnat, dar, de 
data asta, te asigur că nu mai suport. Aveai cea mai formidabilă 
fată cu putinţă, dar ai fost atât de cretin, încât după acel faimos 
weekend, şi ea e cu mintea în altă parte. 


123 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Mai ţii minte vacanţa aia, în care mama m-a dus la mare? 

— Da. 

— O mai ţii minte pe Clea? 

— Ţin minte că, la începutul şcolii, mi-ai spus că nu-ţi mai păsa 
nici pic de Elisabeth, că-ţi întâlniseşi sufletul pereche şi că fata 
aia avea să fie, într-o bună zi, femeia vieţii tale. Dar tu mai ţii 
minte că eram doar nişte puştani? Crezi că ea te-a aşteptat în 
staţiunea aia? Revino cu picioarele pe pământ, moşule. Te-ai 
purtat cu Sophie ca un bou. 

— Lucru care cred că-ţi pică numai bine, nu? 

— Trebuie să înţeleg că săgeata asta vrea să spună ceva? 

— Eu nu ţi-am cerut decât un pont pentru a putea închiria o 
maşină. 

— O s-o găseşti vineri seară, parcată în stradă. Am să-ţi las 
cheile pe birou. În frigider ai nişte mâncare, nu mai trebuie decât 
s-o încălzeşti. Noapte bună, mă duc să dau o tură pe-afară. 

Uşa garsonierei s-a închis. M-am apropiat de fereastră, ca să-l 
chem pe Luc şi să-i cer scuze. Degeaba l-am strigat; nu s-a 
întors. lar la colţul străzii a dispărut. 


* 


Aranjasem să fac de gardă vineri, pentru ca sâmbătă să fiu 
liber chiar de la prima oră. M-am întors acasă în zori. Am găsit 
cheile breakului, aşa cum îmi promisese Luc. 

Am făcut la repezeală un duş, m-am schimbat şi am pornit-o la 
drum spre sfârşitul dimineţii. Nu m-am oprit decât ca să umplu 
rezervorul. Joja îşi dăduse definitiv sufletul, aşa că trebuia să 
socotesc consumul mediu, pentru a estima momentul în care 
trebuia să alimentez iar cu benzină. Aşa, cel puţin, îmi ocupam 
mintea cu ceva. De când plecasem, aveam neplăcuta senzaţie 
că umbrele lui Luc şi a lui Sophie stau pe bancheta din spate. 

Am ajuns la pensiune după prânz. Patroana s-a mirat de vizita 
mea. li părea nespus de rău, camera pe care o ocupaserăm noi 
îşi găsise un nou locatar şi ea nu mai avea niciuna liberă. l-am 
explicat că nu _ intenţionam să-mi petrec noaptea acolo, ci 
venisem doar pentru o întrevedere cu unul dintre pensionari, un 
domn bătrân care avea o ţinută foarte dreaptă şi căruia voiam 
să-i pun o întrebare. 

— Aţi făcut tot drumul ăsta numai ca să-i puneţi o întrebare?! 


124 


- MARC LEVY - 


Nu ştiaţi că avem telefon? Domnul Morton a stat toată viaţa în 
picioare, la tejgheaua prăvăliei lui, de-aia are şi acum ţinuta atât 
de dreaptă. O să-l găsiţi în salon, acolo îşi petrece majoritatea 
după-amiezilor, nu iese aproape niciodată. 

l-am mulţumit patroanei, m-am apropiat de domnul Morton şi 
m-am aşezat în faţa lui. 

— Bună ziua, tinere, ce pot face pentru dumneata? 

— Nu vă mai amintiţi de mine? Am venit acum câtăva vreme 
aici, împreună cu o tânără şi cu prietenul meu cel mai bun. 

— Asta nu-mi spune nimic. Când ziceai că aţi fost? 

— Acum trei săptămâni. Luc v-a făcut plăcinte la micul dejun. 
V-au plăcut la nebunie. 

— Imi plac mult plăcintele. Mă rog, îmi plac toate dulciurile. Şi 
cine ziceai că eşti? 

— Amintiţi-vă, am înălţat un zmeu pe plajă şi dumneavoastră 
mi-aţi spus că mă descurc destul de bine. 

— Ştii, am vândut zmeie pe timpuri. Eu ţineam dugheana de 
pe plajă. Vindeam fel de fel de articole. O grămada: colaci de 
salvare, undiţe de pescuit... aici nu e nimic de pescuit, totuşi 
vindeam. Şi creme de plajă. Am văzut la viaţa mea atâţia 
amatori de scăldat... de toate soiurile. Bună ziua, tinere, ce pot 
face pentru dumneata? 

— Când eram mic, am petrecut vreo zece zile aici. Cu mine se 
juca o fetiţă. Ştiu că ea venea în fiecare vară, nu era o fetiţă ca 
toate celelalte, era surdomută. 

— Vindeam şi umbrele de soare şi vederi; dar mi-au fost 
şterpelite multe vederi, şi atunci am renunţat la ele. Imi dădeam 
seama fiindcă, la sfârşitul săptămânii, îmi rămâneau întotdeauna 
timbre în plus. Puştii mi le furau... Bună ziua, tinere, ce pot face 
pentru dumneata? 

Mă dădeam de ceasul morţii să obţin ceva de la bătrân, când 
o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine. 

— Azi n-o s-o scoateţi la capăt cu el, nu e una din zilele lui 
bune. leri era mai lucid; stările astea ale lui vin şi se duc, nu mai 
are mintea întreagă. Eu ştiu despre ce fetiţă este vorba. Eu, una, 
mi-am păstrat memoria. Vorbiţi despre micuța Cléa, o 
cunoşteam bine. Dar ştiţi, nu era surdă. 

Văzându-mi uluiala, doamna a continuat. 

— V-aş povesti cu dragă inimă totul, dar mi-e foame şi nu pot 
să vorbesc cu burta goală. Dacă m-aţi invita la patiserie, să iau 


125 


- HOŢUL DE UMBRE - 


un ceai, ne-am putea continua discuţia. Vreţi să mă duc să-mi 
iau pardesiul? 

Am ajutat-o pe bătrâna doamnă să-şi pună haina şi ne-am 
îndreptat în ritmul paşilor ei spre patiserie. S-a instalat pe terasă 
şi mi-a cerut o ţigară. Nu aveam. Ea şi-a încrucişat braţele 
privind ţintă la tutungeria de peste drum. 

— Blondele sunt foarte bune, mi-a spus ea. 

M-am întors cu un pachet de ţigări blonde şi cu o cutie de 
chibrituri. 

— La sfârşitul anului voi fi medic, i-am spus în timp ce i le 
dădeam. Dacă m-ar vedea profesorii mei oferindu-vă aşa ceva, 
ar fi vai de pielea mea. 

— Dacă profesorii dumneavoastră şi-ar pierde timpul urmărind 
ce facem noi în văgăuna asta, v-aş recomanda imediat să vă 
schimbaţi facultatea, mi-a răspuns, aprinzând un chibrit. Cât 
despre timp, având în vedere cât mai am, mă întreb de ce naiba 
îşi mai bat ăştia capul să ne amărască. N-ai voie să bei, n-ai voie 
să fumezi, n-ai voie să mănânci prea gras sau prea dulce, ca să 
te facă să trăieşti mai mult; numai că savanții ăştia, care 
gândesc în locul nostru, ne vindecă tocmai de fericirea de a trăi. 
Ce liberi eram când aveam vârsta dumneavoastră, liberi să ne 
omorâm mai repede, desigur, dar şi liberi să trăim. Aşa că voi 
profita de încântătoarea dumneavoastră companie pentru a sfida 
medicina şi, dacă nu vedeţi niciun inconvenient, nu i-aş spune nu 
unei savarine bune, cu rom. 

Am comandat o savarină cu rom, un ecler cu cafea şi două 
ciocolate calde. 

— Ah, micuța Cléa, cum să nu-mi amintesc de ea. Pe vremea 
aia, aveam o librărie. Vedeţi, aşa sfârşesc comercianții. li 
serveşti pe oameni ani de zile şi, când te pensionezi, nu mai vine 
nimeni să te vadă. N-am păr în cap de câte ori am zis bună ziua, 
mulţumesc, la revedere... Şi, de doi ani, de când am lăsat 
tejgheaua, nici măcar o vizită. Intr-un târg de mărimea ăstuia... 
Credeţi că-şi închipuie careva că am plecat pe lună? Micuța Cléa 
era tare drăguță. Am văzut eu şi puşti prost crescuţi; vă rog să 
observați că ţâncii nu sunt niciodată atât de prost crescuţi pe cât 
sunt părinţii lor. Pe ea aş fi putut-o ierta dacă n-ar fi mulţumit; 
ea, cel puţin, avea o scuză valabilă. Ei bine, închipuiţi-vă că scria. 
Venea deseori la librărie, privea cărţile, alegea câte una şi se 
aşeza într-un colţ, ca s-o citească. Soţul meu ţinea tare mult la 


126 


- MARC LEVY - 


mititica asta, punea cărţi deoparte doar pentru ea. Când pleca, 
îşi scotea din buzunar o hârtiuţă şi scria „Mulţumesc, doamnă; 
mulţumesc, domnule”. Era incredibil! Inchipuiţi-vă că, de fapt, nu 
era nici surdă, nici mută. Ei da, micuța Cléa suferea de o formă 
de autism. Blocajul era în capul ei. Auzea tot, doar că vorbele nu 
voiau să iasă; şi ştiţi ce a eliberat-o din această temniţă? Muzica, 
imaginaţi-vă! E o poveste frumoasă şi, în acelaşi timp, tristă. 

Vă întrebaţi dacă nu cumva am inventat toate astea doar ca 
să-mi oferiţi un pachet de ţigări şi o savarină cu rom? Fiţi pe 
pace, n-am ajuns în halul ăsta, cel puţin nu încă. Poate peste 
câţiva ani, dar, decât să mi se întâmple asta, mai bine să mă ia 
Dumnezeu înainte. Nu vreau să ajung ca vânzătorul din târg. Ah, 
nu e vina lui, şi eu aş fi luat-o razna dacă aş fi fost în locul lui. 
Când ai tras din greu toată viaţa ca să-ţi creşti copiii, şi niciunul 
dintre ei nu vine vreodată să te vadă sau nu-şi găseşte timp să 
te sune, cred şi eu că ai de ce să înnebuneşti, să vrei să-ţi ştergi 
amintirile. Dar pe dumneavoastră vă preocupă micuța Cléa, nu 
vânzătorul din târg.  Adineauri vă spuneam despre 
nerecunoştinţa clienţilor, a acelor oameni pe care i-ai servit o 
viaţă întreagă şi care, la piaţă, se fac că nu te recunosc. Ei bine, 
n-ar fi trebuit să generalizez. In ziua când mi-am dus bărbatul la 
groapă, ea a venit singură-singurică. Nu am recunoscut-o, şi pe 
bună dreptate, fiindcă a crescut mult, ca şi dumneavoastră de 
altfel. Şi pe dumneavoastră vă ştiu, eraţi băieţelul cu zmeul! Ştiu 
fiindcă în fiecare an, cum sosea în staţiune, micuța Cléa venea 
să mă vadă şi îmi întindea o hârtie pe care scria o întrebare: „S-a 
întors băiatul cu zmeul?” Sunteţi chiar dumneavoastră, nu? În 
ziua când mi-am înmormântat soţul, ea stătea la sfârşitul 
cortegiului, atât de delicată, atât de discretă. Mă întrebam cine 
e; şi, atunci, vă puteţi închipui cât am fost de surprinsă când s-a 
apropiat de urechea mea şi mi-a spus: „Sunt eu, Clea, îmi pare 
foarte rău, doamnă Pouchard. [ineam mult la soțul 
dumneavoastră, a fost atât de drăguţ cu mine!” Aveam deja 
lacrimi în ochi, dar chestia asta m-a mişcat şi mai tare; uite, doar 
am pomenit-o şi iar m-am emoţionat. 

Doamna Pouchard s-a şters la ochi cu dosul mâinii. l-am întins 
o batistă. 

— M-a îmbrăţişat şi apoi a plecat. Un drum de trei sute de 
kilometri dus, trei sute întors, doar ca să-i aducă soţului meu un 
ultim omagiu. Cléa dumneavoastră e instrumentistă. Ah, 


127 


- HOŢUL DE UMBRE - 


povestesc totul în dezordine, îmi pare rău. Staţi, lăsaţi-mă s-o iau 
iar de unde rămăsesem, în vara când n-aţi mai venit, micuța 
Cléa le-a cerut părinţilor ceva nemaipomenit: voia să înveţe să 
cânte la violoncel. Imaginaţi-vă ce faţă a făcut maică-sa! Vă daţi 
seama cât a suferit? Copilul tău surd, care vrea să devină 
muzician! E ca şi cum ai fi adus pe lume un olog care vrea să fie 
echilibrist pe sârmă. La librărie, Clea nu mai alegea decât cărţi 
despre muzică şi, de fiecare dată când veneau s-o ia, părinţii ei 
erau şi mai zguduiţi. Atunci taică-său şi-a luat inima în dinţi şi i-a 
spus soţiei: „Dacă ea vrea asta, o să facem cumva ca să 
izbutească”. Au înscris-o la o şcoală specială, unde era un 
profesor care îi ajuta pe copii să asculte vibraţiile instrumentelor 
muzicale, punându-le nişte căşti de recepţie pe gât. Ah, vă întreb 
unde Dumnezeu o să se oprească cu progresul ăsta? De obicei, 
sunt mai degrabă contra, dar, de data asta, trebuie să recunosc 
că a fost ceva util. Profesorul a început s-o înveţe pe Cléa notele 
de pe partituri, şi acesta a fost momentul când s-a produs 
miracolul. Clea, care nu rostise în viaţa ei un singur cuvânt 
corect, a pronunţat „Do, re, mi, fa, sol, la, şi, de”, absolut 
normal. Gama i-a ieşit din gură, ca trenul din tunel. Şi pot să vă 
spun că, de data asta, muţi au rămas părinţii ei. Clea învăţa 
muzica, începea să cânte, iar cuvintele se aşezau pe note. 
Violoncelul este cel care a scos-o din închisoarea ei. O evadare 
cu ajutorul violoncelului! Aşa ceva nu-i este dat totuşi oricui! 

Doamna Pouchard şi-a învârtit linguriţa în ciocolata caldă, şi-a 
înmuiat buzele în ceaşcă şi apoi a pus-o la loc. Am tăcut amândoi 
câteva clipe, pierduţi în amintiri. 

— A intrat la Conservatorul Naţional, acolo studiază. Dacă 
vreţi s-o regăsiţi... eu acolo aş începe s-o caut, dacă aş fi în locul 
dumneavoastră. 

Am făcut o provizie de biscuiţi şi de bomboane de ciocolată 
pentru doamna Pouchard, am traversat strada ca să-i cumpăr un 
cartuş de ţigări şi am condus-o înapoi, la pensiune. l-am promis 
că am să vin s-o văd când o să fie vreme bună şi am s-o duc la 
plimbare pe plajă. Ea m-a sfătuit să conduc cu prudenţă şi să-mi 
pun centura. La vârsta mea, merita să-mi acord puţină atenţie, a 
mai adăugat. 

Am plecat spre seară şi am condus o bună parte din noapte. 
Am ajuns la timp ca să dau înapoi maşina şi să intru de gardă. 


128 


- MARC LEVY - 


* 


După ce m-am întors, am schimbat halatul alb cu trenciul de 
detectiv. Spitalul nu era prea aproape de Conservator, dar 
puteam merge acolo cu metroul, pe care trebuia să-l schimb 
doar de două ori, şi ajungeam în piaţa Operei. Conservatorul era 
chiar în spatele acesteia. Singura problemă era orarul meu. Se 
apropiau examenele de sfârşit de semestru; singurele momente 
libere de care dispuneam, între recapitulări şi gărzi, erau 
noaptea târziu. A trebuit să aştept zece zile ca să mă pot duce 
acolo înainte de ora închiderii. Dar când am ajuns, după ce 
alergasem pe culoarele metroului până mi se tăiase răsuflarea, 
tocmai se închideau uşile. Paznicul m-a rugat să mă întorc a 
doua zi. L-am implorat să mă lase să intru, trebuia să mă duc 
neapărat la secretariat. 

— La ora asta nu mai e nimeni. Dacă vreţi să depuneţi un 
dosar de admitere, trebuie să veniţi până la ora 17. 

l-am mărturisit că nu venisem pentru asta. Eram student la 
Medicină, iar motivul ce mă aducea aici era speranţa de-a o 
regăsi pe o tânără pentru care muzica însemna foarte mult. 
Conservatorul era unica pistă de care dispuneam, dar trebuia să 
mai primesc şi alte îndrumări. 

— In ce an sunteţi la medicină? m-a întrebat paznicul? 

— Mai am câteva luni până la rezidenţiat. 

— Dacă mai aveţi câteva luni până la rezidenţiat, sunteţi 
îndeajuns de calificat pentru a arunca o privire la gâtul cuiva? De 
două zile, mă ustură când înghit şi n-am nici timp, nici mijloace 
ca să merg la doctor. 

Am acceptat cu plăcere să-l examinez. Mi-a dat drumul 
înăuntru şi l-am consultat chiar în biroul lui. În mai puţin de un 
minut, i-am pus diagnosticul de angină. l-am propus să vină a 
doua zi la mine, la Urgenţe, ca să-i dau o reţetă cu care să poată 
lua antibiotice de la farmacia spitalului. După consultaţii, 
paznicul m-a întrebat care e numele celei pe care o căutam. 

— Cléa, i-am răspuns. 

— Cléa şi mai cum? 

— Nu-i ştiu decât prenumele. 

— Cred că glumiţi. 

Expresia feţei mele spunea cu totul altceva. 

— Auziţi, domnule doctor, şi eu aş vrea să vă ajut, la rândul 


129 


- HOŢUL DE UMBRE - 


meu, dar trebuie să înţelegeţi că această instituţie are două sute 
de cursanţi în fiecare an. Unii nu rămân decât vreo câteva luni, 
alţii îşi continuă studiile câţiva ani, iar un anumit număr dintre ei 
intră chiar în diferite formaţii muzicale care ţin de Conservator. 
Dacă mă gândesc numai la ultimii cinci ani, în registrele noastre 
au fost înscrise aproape o mie de persoane, iar clasamentul nu 
se face după prenume, ci după numele de familie. Ar fi o 
adevărată muncă de furnică s-o găsiţi pe... cum ziceaţi că o 
cheamă? 

— Clea. 

— Da, dar, din păcate, Cléa fără nume... îmi pare nespus de 
rău, nu pot face nimic pentru dumneavoastră. 

Am plecat la fel de dezamăgit pe cât fusesem de fericit când 
paznicul consimţise să-mi deschidă uşa. 

Clea fără nume. lată ce erai tu în viaţa mea: o fetiţă din 
vremea copilăriei, azi deja femeie, o amintire complice, o dorinţă 
pe care timpul n-o îndeplinise. Păşind pe culoarele metroului, te 
revedeam alergând în faţa mea, pe dig, şi trăgând zmeul care se 
răsucea în aer. Cléa fără nume, care făcea „8"-uri şi „S”-uri 
perfecte pe cer. Fetiţa cu râs de violoncel, a cărei umbră m-a 
chemat în ajutor fără să-i trădeze secretul. Clea fără nume, care 
îmi scrisese: Te-am aşteptat patru veri la rând. Nu te-ai ținut de 
cuvânt, nu te-ai mai întors niciodată. 


Când am ajuns acasă, Luc era, în continuare, bosumflat. M-a 
întrebat de ce eram atât de palid. l-am povestit vizita mea la 
Conservator şi de ce nu făcusem nicio ispravă. 

— O să-ţi pici examenele dacă o mai ţii aşa. Nu te mai 
gândeşti decât la ea, la fata aia. Moşule, tot alergând după o 
fantomă, ai s-o iei razna. 

L-am acuzat că exagerează. 

— Am făcut puţină curăţenie în timp ce tu îţi pierdeai vremea. 
Ştii câte hârtii am găsit în coşul de gunoi? Zeci. Şi nu erau nici 
rezumatele cursurilor, nici formule chimice. Pe ele era desenat 
un chip, mereu acelaşi. Ai mână, mai bine ţi-ai folosi talentele 
făcând schiţe anatomice. Măcar ţi-a dat prin minte să-i spui 
paznicului că fata asta a ta, Clea, studiază violoncelul? 

— Nu, nu m-am gândit. 

— Pe deasupra, mai eşti şi tăntălău! a mormăit Luc, lăsându- 
se în fotoliu. 


130 


- MARC LEVY - 


— De unde ştii că ea cântă la violoncel? Doar nu ţi-am spus 
niciodată! 

— De zece zile mă scol cu Rostropovici, mă culc cu 
Rostropovici, mănânc cu Rostropovici. Nici nu ne mai vorbim, 
conversațiile noastre au fost înlocuite de violoncel, şi tu mă 
întrebi de unde ştiu! Şi unde scrie că, dacă o s-o regăseşti pe 
Clea asta, ea o să te recunoască? 

— Dacă nu mă recunoaşte, o să mă resemnez. 

Luc s-a uitat la mine o clipă şi, deodată, a bătut cu pumnul în 
birou. 

— Jură! Jură pe capul meu, nu, şi mai bine, jură pe prietenia 
noastră că, dacă o întâlneşti şi nu te recunoaşte, ai să-i pui cruce 
pentru totdeauna poveştii ăsteia şi că ai să devii din nou, 
imediat, cel pe care l-am cunoscut eu. 

Am aprobat, dând din cap. 

— Mâine nu lucrez. O să trec pe la spital ca să iau antibioticele 
şi o să i le duc, din partea ta, paznicului de la Conservator. O să 
profit de ocazie ca să aflu mai multe, mi-a promis Luc. 

l-am mulţumit şi i-am propus să-l scot la masă în oraş. 
Mijloacele noastre erau limitate, dar la restaurant, oricât de 
modest ar fi fost acesta, n-aveam să mai ascultăm niciun 
violoncel. 

Ne-am înfundat într-un bistrou de cartier. Ne-am întors binişor 
abţiguiţi şi, când Luc s-a aşezat pe o bancă pentru că i se 
învârtea capul, mi-a mărturisit necazul lui. Făcuse o gafă, mi-a 
spus, jurând că n-o făcuse dinadins. 

— Ce fel de gafă? 

— Alaltăieri am luat masa de prânz la bufet. Sophie era acolo 
şi m-am aşezat la masa ei. 

— Şi? 

— M-a întrebat ce faci. 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Că faci cât se poate de rău. Şi, fiindcă se îngrijorase, am 
vrut s-o liniştesc. Cred că mi-au scăpat vreo două vorbe despre 
preocupările tale. 

— Doar nu i-oi fi pomenit de Cléa! 

— Nu i-am spus numele, dar mi-am dat seama imediat că 
vorbisem mai mult decât trebuie. Cred că i-am dat de înţeles că 
ţi-a intrat în cap să-ţi regăseşti sufletul pereche. Şi am adăugat 
imediat, la mişto, că îl întâlniseşi când aveai doisprezece ani. 


131 


- HOŢUL DE UMBRE - 


— Cum a reacţionat Sophie? 

— Cum reacţionează ea întotdeauna, tu eşti mai în măsură să 
ştii. A zis că speră să fii fericit, fiindcă meriţi, eşti un tip 
formidabil. Îmi pare tare rău, n-ar fi trebuit să mă port aşa. Dar 
nu care cumva să-ţi închipui că am făcut neghiobia asta cu vreun 
plan ascuns. Nu-s chiar atât de inteligent. Doar că eram furios pe 
tine şi, atunci, m-a luat gura pe dinainte. 

— De ce erai furios pe mine? 

— Fiindcă Sophie era sinceră când spunea vorbele alea. 

L-am luat pe după umăr şi l-am ajutat să urce scara. L-am 
culcat în patul meu — era beat mort — iar eu m-am lungit pe 
salteluţa lui de sub fereastra garsonierei noastre. 


* 


Luc s-a ţinut de cuvânt. A doua zi după această băută, în ciuda 
mahmurelii de care nu putuse scăpa, a venit să mă vadă la 
spital, a luat antibioticele de la farmacie şi s-a dus la 
Conservator. Pentru mine, darul lui Luc de a-şi atrage simpatia 
celor de la care aşteaptă ceva anume rămâne un mister. Nimeni 
nu rezistă în faţa farmecelor lui. 

Luc i-a dat paznicului doctoriile aduse şi l-a descusut cu privire 
la meseria lui, i-a dat ghes să-i povestească întâmplări pe care le 
trăise şi, într-o oră, a reuşit să consulte pe îndelete registrele 
Conservatorului. Paznicul l-a aşezat la o masă, iar Luc şi-a făcut 
cercetările cu rigoarea unui anchetator de profesie. 

A început cu cei doi ani în care era cel mai probabil să se fi 
înscris Clea. A studiat fiecare pagină a registrului de evidenţă a 
admiterilor, urmărind cu nespusă minuţiozitate listele de 
studenţi, ajutat de o linie pe care o muta de sus în jos, pe hârtie. 
Spre mijlocul după-amiezii, s-a oprit pe rândul unde figura 
numele Clea Norman, anul întâi, secţia clasică, instrument 
principal, violoncel. 

Paznicul i-a permis lui Luc să consulte dosarul studentei Cléa 
Norman, iar Luc i-a promis paznicului că o să-i aducă 
medicamente din nou, peste câteva zile, dacă o să-l mai supere 
gâtul. 


132 


- MARC LEVY - 


Începusem garda de noapte. Am profitat de un moment de 
acalmie în secţia de Urgenţe şi m-am dus să mănânc ceva la 
micuța cafenea din faţa spitalului. Deodată, a apărut Luc. S-a 
aşezat la masă, a luat meniul şi a comandat de toate: aperitiv, 
fel principal şi desert, chiar înainte de a-mi spune bună seara. 

— Faci cinste, mi-a declarat, înapoindu-i chelneriţei meniul. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Fiindcă prieteni aşa ca mine nu mai găseşti tu cu una, cu 
două, poţi să fii sigur de asta. 

— Ai descoperit ceva? 

— Dacă ţi-aş spune că am două bilete la meciul de sâmbătă, 
îmi închipui că te-ar durea drept în cot, nu? Pică tocmai bine, 
fiindcă, sâmbătă, Clea ta cântă la Teatrul Primăriei: Dvorak, 
Concertul pentru violoncel, urmat de Simfonia nr. 8. Am reuşit 
să-ţi fac rost de un loc în rândul al treilea; o s-o poţi vedea de 
aproape. Să nu te superi că nu te însoțesc, dar mi s-a luat de 
violoncel pe o sută de ani de-acum încolo. 


* 


Am căutat în şifonier nişte haine cu care să mă pot îmbrăca 
seara. A fost de-ajuns să-l deschid şi să-mi trec în revistă 
îmbrăcămintea. Totuşi, nu puteam să mă duc la un concert în 
pantaloni verzi şi halat alb. 


* 


Vânzătoarea din marele magazin mi-a recomandat o cămaşă 
bleu şi un sacou de culoare închisă, care să meargă cu pantalonii 
mei de flanel. 


Teatrul Primăriei avea o sală mică: o sută de fotolii aşezate în 
semicerc şi o scenă de cel mult douăzeci de metri. Orchestra 
care cânta în seara aceea număra tot atâţia muzicieni. Dirijorul a 
salutat, în aplauzele publicului, instrumentiştii au intrat în 
formaţie, din stânga culiselor. Inima a început să-mi bată puţin 
mai tare; îmi simţeam pulsul în tâmple. Un minut fusese de ajuns 
pentru ca fiecare om de pe scenă să-şi ocupe locul, puţin cam 


133 


- HOŢUL DE UMBRE - 


prea repede pentru a putea deosebi silueta celei pe care o 
căutam. 

In sală, s-a făcut întuneric, dirijorul şi-a ridicat bagheta. S-au 
auzit primele note. În al doilea rând al orchestrei stăteau opt 
femei. Atenţia mi-a fost atrasă de un singur chip. 


Erai aşa cum îmi închipuisem: mai femeie şi încă şi mai 
frumoasă. Părul îţi cădea pe umeri şi părea să te deranjeze când 
mişcai arcuşul violoncelului. Imi era imposibil să-ţi disting 
partitura printre a celorlalte instrumente din concert. Apoi, a 
venit momentul tău de solo, doar câteva portative, câteva note, 
despre care îmi imaginam că mi le adresai numai şi numai mie. 
S-a scurs o oră, timp în care nu mi-am luat ochii de la tine. Şi, 
când sala s-a ridicat să vă aplaude, eu am strigat „bravo” cel mai 
tare. 

Am crezut, la un moment dat, că ni s-au întâlnit privirile. Ţi-am 
zâmbit şi ţi-am făcut cu mâna un semn mic şi stângaci. Te-ai 
înclinat în faţa publicului, odată cu confrații tăi, apoi s-a lăsat 
cortina. 

M-am dus, cu inima înfrigurată, să te aştept la ieşirea 
artiştilor. Am pândit, în capătul acelei fundături, clipa când uşa 
de fier avea să se deschidă. 

Ai apărut într-o rochie neagră, părul îţi era strâns cu o eşarfă. 
Un bărbat te ţinea de mijloc, tu îi zâmbeai. Nu-mi imaginasem 
niciodată că m-aş putea simţi atât de fragil. Te-am văzut în 
compania acelui bărbat, iar privirea pe care i-o aruncai era cea 
pe care aş fi visat s-o văd în ochii tăi, atunci când m-ai fi privit pe 
mine. Alături de tine, el părea atât de înalt, iar eu, pe această 
alee, atât de mic. Dacă aş fi putut fi acel bărbat, ţi-aş fi dat totul, 
dar nu eram decât eu însumi, umbra celui pe care l-ai iubit pe 
când eram copii, umbra adultului care devenisem. 

Ajungând în dreptul meu, mi-ai cercetat chipul. „Ne 
cunoaştem?” m-ai întrebat. Vocea îţi era limpede, aşa cum o 
auzeam când nu puteai vorbi, vocea umbrei care mă chemase în 
ajutor cu ani în urmă. i-am răspuns că venisem pur şi simplu să 
te ascult. Puțin jenată, m-ai întrebat dacă vreau un autograf. M- 
am bâlbâit, tu i-ai cerut un stilou prietenului tău. Ţi-ai scris la 
repezeală prenumele pe o foaie de hârtie, eu ţi-am mulţumit, iar 
tu ai plecat la braţul lui. În timp ce te îndepărtai, te-am auzit cum 
ai spus că ţi-ai câştigat primul fan, şi gândul ăsta te-a amuzat. 


134 


- MARC LEVY - 


Râsul care se auzea la capătul aleii nu mai avea timbrul de 
violoncel. 


* 


M-am întors acasă. Luc mă aştepta în faţa intrării. 

— Eram la fereastră şi te-am văzut venind. După mutra ta, mi- 
am zis că ar fi mai bine să nu urci scara de unul singur. Imi 
închipui că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum sperai. Imi pare 
nespus de rău, dar, ştii, era mai mult ca sigur că se va întâmpla 
aşa. Nu fi necăjit, moşule. Hai, vino, nu sta aici. Hai să ne 
plimbăm puţin, o să-ţi facă bine. Nu-i musai să vorbim, dar, dacă 
ai chef, sunt aici. O să vezi: mâine n-o să te mai doară aşa de 
tare, iar poimâine nici măcar n-o să te mai gândeşti la chestia 
asta, crede-mă; suferinţa din dragoste te chinuie mai rău în 
primele zile, dar, cu timpul, totul se aranjează, chiar dacă se 
aranjează în rău. Vino, moşule, nu sta aici să boceşti. O să ajungi 
un medic formidabil. Ea nu ştie pe lângă cine a trecut, dar ai să 
vezi, într-o bună zi ai s-o găseşti tu pe femeia vieţii tale. Pe lume 
nu există doar tipe ca Elisabeth sau Cléa, tu meriţi mult mai mult 
decât atât. 


Mi-am ţinut promisiunea făcută lui Luc. Am pus cruce 
copilăriei şi m-am consacrat studiilor. 

Uneori, seara, ne întâlneam cu toţii: Luc, Sophie şi cu mine. 
Repetam împreună materia: Sophie şi cu mine pentru 
rezidenţiat, Luc pentru testele de sfârşit de an. 

Ne-am luat tustrei examenele şi am sărbătorit evenimentul 
aşa cum se cuvenea. 


În vara aceea, Sophie şi cu mine nu aveam vacanţă. Luc 
plecase două săptămâni la ai lui. S-a întors în mare formă, cu 
câteva kilograme în plus. 

La începutul toamnei, a venit mama să mă vadă. Mi-a dat o 
valijoară cu cămăşi noi, scuzându-se că nu urcă să facă ordine în 
garsonieră. Scările o oboseau, genunchii o dureau tot mai rău. 


135 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Şi, în timp ce ne plimbam pe cheiuri, am observat că îşi pierde 
suflul. M-am îngrijorat. Ea mi-a pus mâna pe obraz şi mi-a spus, 
cu un zâmbet, că trebuie să accept ideea de-a o vedea 
îmbătrânind. 

— O să-ţi vină şi ţie rândul, într-o zi, mi-a spus la sfârşitul cinei 
pe care o luaserăm în restaurantul ei favorit. Până atunci, 
bucură-te de tinereţea ta, dacă ai şti cât de iute îşi ia tălpăşiţa! 

Şi, o dată în plus, a luat nota de plată înainte să pun eu mâna 
pe ea. 

In timp ce mergeam spre hotel, mi-a vorbit despre casă, se 
apucase să zugrăvească în toate camerele; lucra cât era ziua de 
lungă, chiar dacă efortul pe care îl făcea îi epuiza forţele cam 
prea repede pentru gustul ei. Mi-a destăinuit că făcuse curăţenie 
în pod şi îmi lăsase acolo o cutie pe care o găsise. La următoarea 
vizită, trebuia să urc şi să văd ce e cu ea. Am încercat să aflu 
mai multe, dar mama nu a vrut să-mi dezvăluie misterul. 

— Ai să vezi tu, când vii, mi-a spus, sărutându-mă în faţa 
hotelului. i 

A doua zi am condus-o la gară. Işi luase porția de oraş mare şi 
prefera să-şi scurteze şederea. 


* 


Într-o prietenie, unele lucruri nu se spun, se ghicesc. Luc şi 
Sophie petreceau tot mai mult timp împreună. Luc găsea mereu 
pretexte pentru a o invita să ni se alăture. Era cam ca arunci 
când Elisabeth se apropia de Marques, strecurându-se discret, 
tot mai mult, săptămână de săptămână, spre fundul clasei, cu 
singura deosebire că, de data asta, îmi dădeam seama ce se 
întâmplă. In afară de unele seri când Luc gătea pentru noi, îl 
vedeam din ce în ce mai puţin. Pe mine mă acapara 
rezidenţiatul, iar pe el, programul de brancardier, tot mai 
prelungit, pentru a-şi putea plăti studiile. 

Ne lăsam bilete pe biroul din dormitor, în care ne uram unul 
altuia fie o zi bună, fie o noapte liniştită. Luc o vizita deseori pe 
vecina noastră de deasupra. Intr-o zi, auzise un zgomot surd şi, 
temându-se ca Alice să nu fi căzut, s-a repezit la etaj. Când colo, 
ei îi mergea de minune, doar că făcea curăţenie generală şi se 
descotorosea de tot ceea ce aparţinea trecutului. Dădea de-a 
azvârlită cu albume de fotografii, cu o droaie de dosare şi cu fel 


136 


- MARC LEVY - 


de fel de amintiri adunate de-a lungul unei existenţe în care 
acum intra furioasă cu mătura. 

— N-o să iau nimic din toate astea cu mine, în groapă, a 
strigat, înveselită, deschizându-i lui Luc. 

Amuzat de zăpăceala care domnea acolo, Luc o ajutase pe 
vecina noastră toată după-amiaza. Ea umplea sacii de plastic, iar 
Luc cobora să-i arunce în pubelele clădirii. 

— Doar n-o să le dau copiilor satisfacția de a mă iubi după 
moarte! N-aveau decât s-o facă înainte! 

Incepând din această zi neobişnuită, între ei doi s-a născut un 
soi de complicitate. De fiecare dată când mă întâlneam pe scară 
cu vecina noastră, o salutam, iar ea îmi răspundea, trimiţându-i 
salutări lui Luc. Caracterul ei aprig îl cucerise pe Luc, care 
ajunsese să mă abandoneze uneori, pentru a-şi petrece primele 
ore ale serii cu ea. 


Se apropia Crăciunul. Făcusem tot ce putusem pentru a obţine 
câteva zile de concediu ca să mă duc la mama, însă şeful meu 
de serviciu nu mi le aprobase. 

— Vă scapă ceva din cuvântul „rezident”? m-a întrebat, când 
i-am prezentat cererea. Atunci când veţi fi titularizat, vă veţi 
putea duce acasă de sărbători şi, întocmai ca mine, îi veţi lăsa 
pe rezidenţi să vă ţină locul la spital. Răbdare şi perseverenţă, 
adăugase pe un ton care îmi stârnise dorinţa de a-i da vreo două 
peste mutră. Nu mai aveţi de tras decât câţiva ani şi, după aia, o 
să vă delectaţi şi dumneavoastră, în sânul familiei, cu gâscă 
friptă. 

Am anunţat-o pe mama, care m-a scuzat imediat. Cine putea 
înţelege mai bine decât ea constrângerile la care era supus un 
rezident? Cu atât mai mult cu cât şeful de clinică era un ins plin 
de el şi arogant. 

— Mai ţii minte ce mi-ai spus odată, când eram tristă că nu 
putusem asista la serbarea premiilor de la sfârşitul anului şcolar? 

— Că o să mai fie una şi la anul, i-am răspuns în receptor. 

— 0 să fie, fără îndoială, un alt Crăciun şi anul viitor, 
scumpule! Şi, dacă şeful tău rămâne la fel de încuiat, fii pe pace, 
sărbătorim Crăciunul în ianuarie. 

Cu câteva zile înainte de sărbători, Luc a început să-şi facă 


137 


- HOŢUL DE UMBRE - 


bagajele, pregătindu-şi mai multe lucruri decât de obicei. Cum 
mă întorceam cu spatele, cum îşi îndesa în geanta de voiaj 
pulovere, cămăşi şi pantaloni, inclusiv unii care nu se potriveau 
cu anotimpul. Până la urmă i-am observat manevra şi aerul 
oarecum încurcat. 

— Unde te duci? 

— Mă întorc acasă. 

— Şi, pentru câteva zile de vacanţă, îţi trebuie tot calabalâcul 
ăsta? 

Luc s-a lăsat greoi, în fotoliu. 

— In viaţa asta pe care o duc îmi lipseşte ceva, mi-a spus. 

— Ce-ţi lipseşte? 

— Viaţa mea! 

Şi-a încrucişat braţele şi m-a privit ţintă, după care a 
continuat. 

— Moşule, aici nu sunt fericit. Credeam că, dacă o să fiu 
medic, o să-mi schimb condiţia, că părinţii or să fie mânari de 
mine. Băiatul brutarului, care devine doctor, te prinzi ce 
frumoasă e povestea? Numai că, uite, chiar dacă aş reuşi să fiu 
într-o zi cel mai mare chirurg, tot nu i-aş ajunge tatei nici măcar 
până la glezne. Poate că tata nu face decât pâine, dar, dacă ai 
vedea cât sunt de fericiţi oamenii care intră în brutărie la primele 
ore ale dimineţii! li mai ţii minte pe bătrâneii din hotelul ăla de la 
mare, unde am făcut plăcintele? Tata repetă minunea asta în 
fiecare zi. E un om modest şi discret, nu spune prea multe, dar, 
în locul lui, vorbesc ochii. Când lucram cu el, uneori tăceam 
amândoi toată noaptea şi totuşi, frământând cot la cot aluatul, 
împărtăşeam o mulţime de lucruri. Cu tata vreau eu să semăn. 
Ceea ce îmi doresc să fac e meseria pe care a vrut s-o învăţ de la 
el. Mi-am zis că, într-o zi, poate că o să am şi eu copii; şi ştiu că, 
dacă voi fi un brutar la fel de bun ca tata, vor putea fi mândri de 
mine, aşa cum şi eu sunt mândru de el. Nu fi supărat pe mine, 
dar, după Crăciun, nu mă mai întorc, mă las de medicină. Stai, să 
nu zici nimic, că n-am terminat. Ştiu că tu ai vorbit cu tata, tu l-ai 
convins. Nu mi-a spus el, ci mama. In fiecare zi petrecută aici, 
chiar şi când mă călcai al naibii de rău pe nervi, ţi-am mulţumit 
în sinea mea că mi-ai oferit şansa de a studia la facultate. 
Mulțumită ţie, ştiu acum ceea ce nu vreau să fac. Când ai să vii 
în sat, o să-ţi pregătesc pain au chocolat şi ecleruri cu cafea, şi o 
să le împărţim ca în trecut. Nu, mai bine: o să ne bucurăm de ele 


138 


- MARC LEVY - 


ca în viitor. Aşa că nu-ţi spun adio, ci doar la revedere, moşule. 

Luc m-a luat în braţe. Cred că a plâns puţin; de altfel, cred că 
şi eu. Ce tâmpenie: ditai bărbaţii, să plângă unul în braţele 
celuilalt! Dar poate că, la urma urmei, nu-i chiar aşa, dacă cei doi 
prieteni se iubesc ca fraţii. 

Inainte de a pleca, Luc avea să-mi facă o ultimă confidenţă. 
După ce l-am ajutat să umple cu bagaje vechiul break, s-a aşezat 
la volan şi a închis portiera. Apoi, a coborât geamul şi mi-a spus 
pe un ton solemn: 

— Ştii, mi-e cam jenă să te întreb chestia asta, dar acum că, 
între tine şi Sophie, lucrurile sunt clare, mă rog, vreau să zic 
acum, când e sigură că voi doi nu mai sunteţi decât prieteni, te- 
ar deranja dacă aş suna-o din când în când? Fiindcă tu poate că 
nu ţi-ai dat seama, dar, în faimosul nostru weekend petrecut la 
mare, în timp ce tu făceai pe paznicul de far sau te jucai cu 
zmeul, noi doi am stat mult de vorbă. Poate că mă înşel, desigur, 
dar am avut impresia că între ea şi mine trecea ceva ca un fluid, 
ca un soi de afinitate, dacă pricepi ce vreau să spun. Prin 
urmare, dacă nu te deranjează, aş mai veni să te văd şi, cu 
ocazia asta, aş invita-o la cină. 

— Dintre toate fetele nemăritate din lume, ţie ţi s-au aprins 
călcâiele tocmai după Sophie? 

— Am zis: dacă nu te deranjează; ce pot să fac mai mult? 

Maşina a pornit şi Luc şi-a fluturat mâna pe geam, în semn de 
la revedere. 


Absorbit de muncă, nici nu mai vedeam cum treceau lunile. 
Miercurea, Sophie şi cu mine petreceam seara împreună, ca doi 
buni prieteni, luam cina după ce, uneori, mergeam la cinema, 
unde singurătatea unuia se contopea cu a celuilalt în întunericul 
din sală. Luc îi trimitea în fiecare săptămână câte o mică epistolă 
scrisă în timp ce tatăl lui moţăia pe scaun, rezemat de peretele 
brutăriei. Sophie îmi transmitea întotdeauna cele câteva rânduri 
adresate mie, în care Luc se scuza că nu mai avea timp să-mi 
scrie separat. Cred că ăsta era modul lui de a mă ţine la curent 
în privinţa corespondenţei cu Sophie. 

Garsoniera era liniştită, chiar mult prea mult după părerea 
mea. Uneori, contemplam această încăpere, unde Sophie şi cu 


139 


- HOŢUL DE UMBRE - 


mine priveam spre uşa întredeschisă a bucătăriei, aşteptând să 
apară Luc cu un morman de paste în braţe sau cu faimoasele 
sale gratins. li făcusem amicului meu o promisiune şi aveam 
grijă s-o respect cu sfinţenie. Marţea şi sâmbăta urcam s-o văd 
pe vecina noastră şi petreceam o oră în compania ei. Pe măsură 
ce trecuseră lunile, aflasem despre viaţa ei mai multe decât 
propriii săi copii, se jura Alice. Vizitele astea aveau în ele ceva 
bun: ea, care nu voia să-şi ia medicamentele, ceda în faţa 
autorităţii medicale pe care o reprezentam. 

Într-o luni seară, am avut imensa surpriză de a-mi vedea 
îndeplinită una dintre dorinţe. Tocmai urcam spre garsoniera 
mea, când, deodată, am simţit pe scară o aromă cunoscută. Am 
deschis uşa şi am dat cu ochii de Luc, cu şorţul dinainte, care 
aranjase chiar pe podea o masă cu trei tacâmuri. 

— Păi da, am uitat să-ţi las cheia! Doar nu era să te aştept pe 
palier. i-am pregătit mâncarea preferată: nişte macaroane 
gratinate de-o să mă pomeneşti. Ştii, sunt trei farfurii, mi-am 
permis s-o invit pe Sophie. De altfel, dacă ai putea să ai grijă de 
bucătărie, m-aş duc să fac un duş; ea vine într-o jumătate de oră 
şi nici măcar n-am avut vreme să mă schimb. 

— Bună ziua, totuşi, i-am răspuns. 

— Nu care cumva să deschizi cuptorul! Mă bazez pe tine, nu- 
mi trebuie decât cinci minute. Poţi să-mi împrumuţi o cămaşă? 
Uite, asta bleu e numai bună, a spus el, scotocind prin şifonier. 
Am profitat de ziua mea liberă, ţii minte că brutăria este închisă 
marţea? Am dormit în tren şi iată-mă proaspăt ca o floare. 
Totuşi, faptul că sunt aici mă face să mă simt al naibii de 
emoţionat. 

— lar eu mă simt al naibii de încântat să te văd. 

— Ah, totuşi; chiar mă şi întrebam când aveai de gând s-o 
spui! Nişte pantaloni, n-ai cumva să-mi împrumuţi şi nişte 
pantaloni? 

Luc a lăsat pe pat halatul meu, cu care era îmbrăcat, şi şi-a 
pus pantalonii aleşi din şifonier, s-a pieptănat în faţa oglinzii şi şi- 
a potrivit şuviţa care-i cădea pe frunte. 

— Ar trebui să mă tund, nu crezi? A început să-mi cadă părul, 
ştii? Pare-se că e o chestie genetică. Taică-meu are, spre ceafă, 
o frumuseţe de aeroport pentru țânțari; cred că eu o să mă 
pricopsesc cu o pistă de aterizare chiar în frunte. Cum sunt? m-a 
întrebat, întorcându-se către mine. 


140 


- MARC LEVY - 


— Pe gustul ei, dacă asta vrei să ştii. Sophie o să te găsească 
foarte sexy în hainele mele. 

— Da' ce-ţi umblă prin cap? Chestia e că nu am prea des 
ocazia să-mi lepăd şorţul, aşa că pot să mă pun şi eu o dată la 
patru ace. Imi face plăcere, asta-i tot. 

Sophie a sunat la uşă. Luc s-a repezit s-o întâmpine. Ochii îi 
străluceau mai intens decât în copilărie, când reuşeam să-i 
jucăm vreun renghi lui Marques. 

Sophie purta un puloveraş bleumarin şi o fustă în carouri, 
lungă până la genunchi. Le cumpărase chiar în acea după- 
amiază, de la un second, şi ne-a cerut părerea cu privire la look- 
ul ei un picuţ cam retro. 

— Îți vine de minune, a răspuns Luc. 

Sophie a părut mulţumită de opinia lui, pentru că l-a urmat în 
bucătărie, fără s-o mai aştepte şi pe a mea. 

In timpul mesei, Luc ne-a mărturisit că uneori regreta anumite 
lucruri din viaţa lui de student. Nu sălile de disecţii, a precizat 
imediat, nici culoarele spitalului şi, cu atât mai puţin, secţia de 
Urgenţe, ci serile cum era asta de acum. 

După cină, am rămas acasă. De data asta, Luc a fost cel ce s-a 
dus să-şi încheie seara la Sophie. Plecând, mi-a promis că vine să 
mă vadă înainte de sfârşitul primăverii. Dar viaţa a hotărât altfel. 


Mama mă anunţase, printr-o scrisoare, că o să mă viziteze în 
primele zile ale lui martie. In vederea evenimentului, rezervasem 
o masă la restaurantul ei preferat şi mă târguisem la sânge cu 
şeful meu de serviciu, pentru o zi liberă. In acea dimineaţă de 
miercuri, m-am dus s-o iau de la gară. Vagoanele se goleau de 
călători, dar mama nu era printre ei. Deodată, pe peron s-a ivit 
Luc. N-avea niciun bagaj şi stătea nemişcat în faţa mea. După 
lacrimile din ochii lui, am înţeles imediat că tocmai dispăruse o 
lume şi că nimic n-avea să mai fie ca înainte. 

Luc s-a apropiat încet. Aş fi vrut să nu ajungă niciodată la 
mine, să nu poată pronunţa cuvintele pe care se pregătea să le 
spună. 

Eram înconjurat de mulţimea călătorilor care se îndreptau 
spre ieşirea din gară. Aş fi vrut să fac parte dintre cei pentru care 
pământul continua să se învârtească de parcă nu s-ar fi 


141 


- HOŢUL DE UMBRE - 


întâmplat nimic, în timp ce, pentru mine, se oprise în loc. 

Luc a spus: „Moşule, mama ta a murit”, şi am simţit cum 
măruntaiele îmi sunt sfâşiate de lovitura unui pumnal. M-a luat în 
braţe, în timp ce eu hohoteam de plâns în neştire. Imi amintesc 
că, pe acel peron de gară, am scos un țipăt; era un urlet ce 
răzbătea din anii copilăriei. Luc m-a strâns şi mai tare, ca să nu 
cad, şi a şoptit: „Zbiară, zbiară cât vrei, moşule, de-aia sunt eu 
aici”. 


N-am să te mai văd niciodată, n-am să te mai aud strigându- 
mă cum făceai, uneori, dimineaţa; n-am să mai simt acel 
învăluitor parfum de ambră care ţi se potrivea atât de bine. N- 
am să-ţi mai pot împărtăşi bucuriile şi suferinţele mele, n-o să ne 
mai povestim nimic. N-ai să mai aranjezi în vaza mare din salon 
rămurelele de mimoză pe care ţi le aduceam în ultimele zile ale 
lui ianuarie. Vara, n-ai să-ţi mai porţi pălăria de pai; iar toamna, 
în primele zile friguroase, n-ai să-ţi mai pui pe umeri şalul de 
caşmir. N-ai să mai aprinzi focul în şemineu, când zăpezile lui 
decembrie îţi vor acoperi grădina. Ai plecat fără veste, m-ai lăsat 
înainte de venirea primăverii, şi niciodată în viaţa mea nu m-am 
mai simţit atât de singur ca pe acest peron de gară unde am 
aflat că nu mai eşti. 

„Astăzi, a murit mama”. Mi-am repetat fraza asta de sute de 
ori, de sute de ori, fără s-o pot crede măcar o dată. Absența 
născută în ziua plecării ei nu m-a mai părăsit niciodată. 

Luc mi-a explicat, acolo, pe peron, ce s-a întâmplat. Se oferise 
s-o conducă pe mama la gară, ca să-mi aştepte trenul. El e cel 
care a descoperit-o, fără suflare, în faţa uşii. Luc a chemat 
ambulanţa, dar era deja prea târziu, mama se prăpădise chiar cu 
o seară înainte. Probabil că ieşise să închidă obloanele şi se 
prăbuşise, doborâtă de un stop cardiac. Mama îşi petrecuse 
ultima noapte pe pământul acela, care era prelungirea grădinii 
sale, cu ochii deschişi spre stele. 

Am luat trenul din nou, împreună. Luc mă privea în tăcere, iar 
eu priveam pe fereastră peisajul, gândindu-mă la toate acele 
dăţi când mama îl privise în timp ce venea să mă vadă. Uitasem 
să contramandez rezervarea pe care o făcusem la restaurantul ei 
preferat. 

Mă aştepta în capela funerară. Antreprenorul de pompe 
funebre mi-a spus că mama fusese incredibil de chibzuită: se 


142 


- MARC LEVY - 


îngrijise de tot ce trebuie. Mă aştepta, întinsă în sicriu. Faţa îi era 
palidă, dar îşi păstrase zâmbetul ei alinător, acest fel atât de 
matern de a-mi spune că totul avea să fie bine şi că veghea 
asupra mea, ca în prima zi de şcoală. Mi-am lipit buzele de 
obrajii ei. Ultimul sărut pe care i-l dai mamei este ca o cortină ce 
cade pentru totdeauna peste scena copilăriei tale. Am rămas s-o 
veghez toată noaptea. Câte nopţi nu mă veghease şi ea! 

In adolescenţă, visezi la ziua în care îţi vei părăsi părinţii. Mai 
târziu, părinţii sunt aceia care te părăsesc. Atunci, nu mai visezi 
decât să poţi deveni din nou, chiar şi pentru o clipă, copilul care 
trăia sub acoperişul lor, să-i iei în braţe, să le spui fără nicio 
reţinere că-i iubeşti, să te lipeşti de pieptul lor ca să te mai 
mângâie încă o dată. 

Am ascultat predica preotului care slujea la groapa mamei: nu 
ne pierdem niciodată părinţii, ei continuă să trăiască în noi, chiar 
şi după ce au murit. Cei care ne-au adus pe lume, care ne-au dat 
toată dragostea lor, ca să le putem supravieţui, nu pot să 
dispară. 

Preotul avea dreptate, dar gândul că nu mai există niciun loc 
pe lume în care ei să respire, că nu le vom mai auzi glasul; că 
obloanele casei unde am copilărit vor rămâne închise pentru 
totdeauna ne cufundă într-o singurătate pe care nici chiar 
Dumnezeu n-ar fi putut-o prevedea. 

N-am încetat niciodată să mă gândesc la mama. Ea e prezentă 
în fiecare moment al vieţii mele. Uneori, văd câte un film şi mă 
gândesc că i-ar fi plăcut şi ei; sau ascult câte un cântec pe care îl 
fredona. lar, în unele zile minunate, simt în aer, când trece vreo 
femeie, un parfum de ambră care îmi aminteşte de ea. Alteori, 
mi se întâmplă chiar să-i şi vorbesc în şoaptă. Preotul avea 
dreptate, indiferent dacă eşti sau nu credincios, o mamă nu 
moare niciodată de tot. Nemurirea ei e acolo, în inima copilului 
pe care l-a iubit. Sper ca, într-o zi, să-mi câştig şi eu părticica de 
eternitate din inima copilului pe care îl voi creşte, la rândul meu. 

La înmormântare venise aproape tot oraşul, chiar şi Marquès, 
care, spre marea mea surpriză, purta o eşarfă de-a curmezişul 
pieptului. Boul ăsta reuşise să fie ales primar. Tatăl lui Luc îşi 
închisese brutăria, pentru a putea veni. Chiar şi directoarea şcolii 
era prezentă. Işi pusese de mult în cui aparatul de emisie- 
recepţie, dar plângea mai rău decât ceilalţi şi îmi spunea 
„micuțul meu”. Venise şi Sophie — anunţată de Luc — cu primul 


143 


- HOŢUL DE UMBRE - 


tren de dimineaţă. Văzându-i cum se ţin de mână, m-am simţit 
reconfortat, fără să pot spune de ce. Când cortegiul s-a risipit, 
am rămas singur în faţa mormântului. 

Am scos din portofel o fotografie care nu mă părăsise 
niciodată, o fotografie cu tata ţinându-mă în braţe. Am pus-o pe 
mormântul mamei, pentru ca în acea zi să fim, pentru ultima 
oară, toţi trei împreună. 

După ceremonie, Luc m-a dus cu vechiul lui break până în faţa 
casei. În cele din urmă, îl cumpărase de la tipul care i-l închiria. 

— Vrei să intru cu tine? 

— Nu, îţi mulţumesc, rămâi cu Sophie. 

— Doar n-o să te lăsăm singur, nu într-o seară ca asta. 

— Cred că este exact ceea ce-mi trebuie. Ştii, n-am mai pus 
piciorul aici de luni de zile şi, apoi, încă simt prezenţa mamei 
între pereţii casei. Te asigur că, deşi doarme în cimitir, o să-mi 
petrec această ultimă noapte împreună cu ea. 

Luc nu se hotăra să plece. Mi-a zâmbit şi a spus: 

— Ştii, la şcoală, toţi eram îndrăgostiţi de mama ta. 

— Nu ştiam. 

— Era, de departe, cea mai frumoasă dintre toate mamele 
clasei noastre. Cred că până şi boul ăla de Marquès era căzut în 
freză după ea. 

Tolomacul ăsta izbutise să-mi smulgă un zâmbet. Am coborât 
din maşină, am aşteptat să plece şi am intrat în casă. 


* 


Am descoperit că mama nu se apucase niciodată de zugrăvit. 
Dosarul ei medical era pe masa din salon. L-am citit. Uitându-mă 
la ecografii, am înţeles. Nu petrecuse niciodată acea săptămână 
de vacanţă în sud, vacanţă pe care şi-o oferise, chipurile, 
împreună cu o prietenă. La sfârşitul iernii făcuse o criză de inimă 
şi, în timp ce Luc, Sophie şi cu mine plecam la mare, ea se 
internase în spital pentru investigaţii. Născocise călătoria aia ca 
să nu mă îngrijoreze pe mine. Am făcut medicina în speranţa că 
o voi vindeca pe mama de toate bolile ei, şi n-am fost în stare să 
descopăr că era suferindă. 

M-am dus în bucătărie, am deschis frigiderul şi am găsit cina 
pe care şi-o pregătise exact înainte de a... 

Am rămas ca un prost în faţa frigiderului deschis, şi m-au 


144 


- MARC LEVY - 


podidit lacrimile. La înmormântare nu plânsesem, de parcă nu 
mă lăsase ea s-o fac, tocmai ca să am o ţinută demnă în faţa 
celorlalţi. Există mici amănunte care te fac să devii conştient 
dintr-odată de dispariţia celor pe care i-ai iubit. Un deşteptător 
care continuă să ticăie pe o noptieră, o faţă de pernă care se 
vede de sub o cuvertură, o poză pusă pe o comodă, o periuţă de 
dinţi într-un pahar, un ceainic de pe pervazul ferestrei din 
bucătărie, cu ciocul îndreptat către grădină, ca s-o privească, şi, 
pe masă, resturi dintr-o prăjitură cu sirop de arțar. 

Copilăria mea era acolo, răspândită în casa plină de amintiri, 
amintiri despre mama şi despre anii pe care îi trăisem alături de 
ea. 


* 


Mi-am amintit că mama îmi pomenise despre o cutie pe care o 
găsise. Era lună plină; am urcat în pod. 

Cutia era pusă la vedere, pe podea. Pe capacul ei, am găsit un 
bilet scris de mâna mamei. 


Iubirea mea, 

Ultima oară când ai fost acasă, te-am auzit urcând în pod. 
Bănuiam eu că ai s-o faci din nou, de aceea ti-am dat ultima 
întâlnire aici. Sunt sigură că mai vorbeşti din când în când cu 
umbrele tale. Să nu crezi că râd de tine, numai că asta îmi aduce 
aminte de copilăria ta. Când plecai la şcoală, intram în camera 
ta, pretextând că o aranjez şi, când îti făceam patul, îti luam 
perna şi îmi îngropam obrazul în ea, ca să-ţi simt mirosul. Erai la 
cinci sute de metri de casă şi îmi era deja dor de tine. Vezi tu, 
lucrurile sunt cât se poate de simple: o mamă nu încetează 
niciodată să se gândească la copiii ei; din prima clipă în care 
deschideţi ochii, puneţi stăpânire pe gândurile noastre. Şi nimic 
nu ne face mai fericite. Am încercat zadarnic să fiu cea mai bună 
dintre mame; tu însă ai fost un fiu care mi-a depăşit toate 
aşteptările. Vei fi un medic minunat. 

Această cutie, care n-ar fi trebuit să existe niciodată, îţi 
aparține. Iti cer iertare pentru ea. 

Mama ta care te iubeşte iar şi iar. 


Am deschis cutia. Înăuntru, am găsit toate scrisorile pe care 
145 


- HOŢUL DE UMBRE - 


mi le trimisese tata în fiecare an, de Crăciun şi de ziua mea. 

M-am aşezat turceşte, în faţa lucarnei, şi am privit luna care 
se înălța pe cerul întunecat. Am strâns în braţe toate scrisorile 
tatei şi am murmurat: „Mamă, cum ai putut să-mi faci una ca 
asta?”. 

Atunci, umbra mea s-a întins pe podea şi, alături de ea, mi s-a 
părut că o zăresc pe a mamei, care îmi zâmbea plângând. Luna 
şi-a văzut de drum, iar umbra mamei s-a făcut nevăzută. 


Nu reuşeam să-mi găsesc somnul. Camera era cufundată în 
tăcere, de cealaltă parte a ferestrei nu se mai auzea niciun 
sunet. Zgomotele cu care eram obişnuit dispăruseră, faldurile 
perdelelor rămâneau într-o tristă nemişcare. M-am uitat la ceas. 
La ora trei noaptea, Luc îşi lua pauza. Aveam chef să-l văd. 
Mânat de gândul ăsta, am încuiat uşa casei, fără să bănuiesc 
unde aveau să mă poarte paşii. 

Am dat colţul străduţei. Ascuns în umbra nopţii, mi-am văzut 
cel mai bun prieten stând pe scaun, în toiul unei conversații cu 
tatăl lui. N-am vrut să-i întrerup, m-am tras înapoi şi mi-am 
continuat drumul. Neştiind încotro să mă îndrept, m-am dus 
până la grilajul şcolii. Poarta era întredeschisă. Am împins-o şi 
am intrat. Curtea era tăcută şi pustie, cel puţin aşa credeam eu. 
Apropiindu-mă de castan, am auzit o voce care mă striga. 

— Eram sigur că o să te găsesc aici. 

Am tresărit şi m-am întors. Yves stătea pe bancă şi mă privea. 

M-am aşezat lângă el şi l-am întrebat ce făcea acolo. 

— Am fost la înmormântarea mamei tale. Imi pare nespus de 
rău pentru tine, a fost o femeie pe care am apreciat-o mult. Am 
ajuns puţin mai târziu, aşa că am rămas în urma cortegiului. 

Am fost sincer emoţionat că Yves venise la înmormântarea 
mamei. 

— Ce cauţi în curtea şcolii? m-a întrebat. 

— Nu ştiu, am avut o zi grea. 

— Ştiam că ai să vii. M-a adus aici nu numai înmormântarea 
mamei tale, voiam să te revăd şi pe tine. Ţi-ai păstrat aceeaşi 
privire. Eram sigur şi în privinţa asta, chiar dacă am vrut totuşi 
să verific. 

— De ce? 

146 


- MARC LEVY - 


— Deoarece cred că noi doi suntem în căutarea unor amintiri, 
până nu dispar şi ele. 

— Ce-ai făcut în toţi anii ăştia? 

— M-am îndreptat, ca şi tine, spre alt orizont, mi-am construit 
o viaţă nouă. Dar tu erai elevul, ce ai făcut după ce ai părăsit 
aceste ziduri şi acest orăşel? 

— Sunt medic, mă rog... aproape. N-am fost în stare nici 
măcar să văd că propria-mi mamă era bolnavă. Credeam că pot 
vedea lucruri ascunse pentru ochii celorlalţi, dar am fost chiar 
mai orb decât ei. 

— Ţi-aduci aminte? Cândva, ţi-am spus că dacă ai ceva pe 
suflet, ceva despre care simţi că nu îndrăzneşti să vorbeşti, poţi 
avea încredere în mine, fiindcă n-am să te trădez. Fă-o acum, în 
noaptea asta, ori poate niciodată... 

— leri am pierdut-o pe mama. Nu mi-a spus nicio vorbă despre 
boala ei, iar în seara asta am găsit în podul casei noastre nişte 
scrisori de la tata, pe care ea le ascunsese de mine. Totul începe 
cu o minciună şi nu mai ştii cum să te opreşti. 

— Ce-ţi scria tatăl tău, dacă nu sunt indiscret? 

— Că, în fiecare an, a venit să mă vadă la serbarea premiilor. 
Că a stat deoparte, în spatele grilajului ăstuia. Eram atât de 
aproape de el şi, în acelaşi timp, atât de departe! 

— Nu-ţi spunea nimic altceva? 

— Ba da, mi-a mărturisit că în cele din urmă, a renunţat. A 
avut un alt fiu, cu femeia aia pentru care a părăsit-o pe mama. 
Am un frate vitreg. Se pare că seamănă cu mine. De data asta, 
am o umbră adevărată, e amuzant, nu? 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu. In ultima scrisoare, tata îmi vorbeşte de laşitatea 
lui, zice că, voind să-i ofere un viitor noii sale familii, nu a avut 
niciodată curajul să-i impună trecutul lui. Acum ştiu unde s-a dus 
toată această dragoste. 

— Când erai mic, ceea ce te făcea pe tine un copil deosebit 
era capacitatea ta de a simţi nefericirea, nu numai pe aceea care 
te afecta direct, ci şi pe a altora. Doar că, între timp, ai devenit 
adult. 

Yves mi-a zâmbit şi a continuat, punându-mi o întrebare 
ciudată. 

— Dacă acel copil care ai fost l-ar întâlni pe bărbatul care ai 
devenit, crezi că s-ar înţelege bine amândoi, că ar putea fi 


147 


- HOŢUL DE UMBRE - 


prieteni apropiaţi? 

— Cine sunteţi cu adevărat? am întrebat. 

— Un om care nu voia să crească, un paznic de şcoală căruia 
tu i-ai redat libertatea sau o umbră pe care ai născocit-o atunci 
când aveai nevoie de un prieten, alege tu însuţi. Dar amo 
datorie faţă de tine, şi cred că noaptea asta este cel mai potrivit 
moment ca s-o achit. Apropo de momentul potrivit, ţi-aduci 
aminte ce ţi-am spus, într-o zi, despre iubirile pe care le 
întâlneşti? Cred că, pe vremea aia, îţi trăiai prima dezamăgire. 

— Da, mi-aduc aminte. Nu prea eram fericit în ziua aia. 

— Ştii, treaba cu momentul potrivit se poate aplica şi în cazul 
iubirilor pe care le regăseşti. Ar trebui să dai o raită prin spatele 
magaziei mele. Cred că ai lăsat acolo ceva, ceva care îţi 
aparţine. Du-te! Te aştept aici. 

M-am ridicat şi m-am dus după şopronul de lemn, dar degeaba 
mă tot uitam în jurul meu, că nu vedeam nimic deosebit. 

Am auzit vocea lui Yves, care îmi striga să caut bine. Am 
îngenuncheat. Luna lumina aproape ca ziua, dar tot nu vedeam 
nimic. A început să bată vântul. O pală a ridicat praful şi mi l-a 
aruncat drept în faţă. Cu pleoapele închise, mi-am căutat batista, 
ca să mă şterg la ochi şi să pot vedea cât de cât ceva. In 
buzunarul sacoului, cel pe care îl purtasem în seara concertului, 
am găsit o hârtiuţă, un autograf dat de mâna unei violonceliste. 

M-am întors spre bancă. Yves nu se mai afla acolo, curtea era 
din nou pustie. Pe locul unde stătuse el era un plic, cu o 
pietricică deasupra lui. L-am dezlipit. Inăuntru era fotocopia unei 
hârtii foarte frumoase, puţin îngălbenită de vreme. 

Singur pe bancă, am recitit acele rânduri. Poate că tocmai 
fraza în care mama îmi scria că dorinţa ei cea mai mare era ca, 
mai târziu, să fiu un om împlinit; că nădăjduia să-mi găsesc o 
meserie care să mă facă fericit şi că, indiferent ce alegeri urma 
să fac în viaţă, atâta vreme cât aveam să iubesc şi să fiu iubit, 
voi fi realizat toate speranţele pe care şi le pusese în mine... 
poate că tocmai rândurile astea m-au eliberat — şi pe mine — de 
lanţurile care mă legau de copilărie. 


A doua zi, am închis obloanele casei şi am trecut pe la Luc, să- 
i spun la revedere. Am condus vechea maşină a mamei toată 


148 


- MARC LEVY - 


ziua. Pe seară, am ajuns într-o mică staţiune balneară. Am 
parcat în dreptul digului. Am păşit peste lanţul de la vechiul far, 
am urcat în cupolă şi mi-am recuperat zmeul. 

Când m-a văzut, directoarea pensiunii s-a arătat şi mai 
mâhnită decât ultima oară. 

— Tot nu am cameră, a oftat ea. 

— Nu contează, am venit doar să-l văd pe unul dintre 
pensionarii dumneavoastră şi ştiu unde să-l găsesc. 

Doamna Pouchard, care stătea în fotoliul ei, s-a ridicat şi mi-a 
ieşit în întâmpinare. 

— Nu credeam că o să vă ţineţi de cuvânt, asta e o surpriză 
plăcută. 

l-am mărturisit că nu venisem s-o văd chiar pe ea. Bătrâna 
doamnă a lăsat ochii în jos, a văzut geanta de voiaj pe care o 
tineam într-o mână şi zmeul din cealaltă. Mi-a zâmbit. 

— Aveţi noroc. N-aş zice că azi are mintea prea limpede, dar 
este totuşi într-o zi destul de bună. E în camera lui, vă conduc. 

Am urcat scara împreună, ea a ciocănit la uşă şi am intrat în 
camera fostului negustor din târgul de pe plajă. 

— Leon, ai un musafir, a spus doamna Pouchard. 

— Ah, da? Nu aşteptam pe nimeni, a răspuns el, punându-şi 
cartea pe noptieră. 

M-am apropiat şi i-am arătat vulturul meu jigărit. El l-a privit 
îndelung şi chipul i s-a luminat. 

— Ciudat, îi dădusem unul la fel ca ăsta unui băieţel a cărui 
mamă era atât de cărpănoasă, încât nu voia să-i ia niciun cadou 
de ziua lui. Puştiul mi-l aducea înapoi în fiecare seară şi-l lua 
dimineaţa, ca să n-o facă pe maică-sa să se simtă prost, zicea el. 

— V-am minţit, mama era cea mai generoasă femeie, mi-ar fi 
dăruit toate zmeiele din lume, dacă i le-aş fi cerut. 

— De fapt, cred că asta era o braşoavă născocită de el, a 
continuat bătrânul, care nu mă ascultase. Dar puştiul acesta 
arăta atât de nefericit cu zmeul lui cu tot, încât n-am putut 
rezista dorinţei de a i-l dărui. Ehei, ce de puştani am mai văzut 
visând în faţa dughenei mele! 

— L-aţi putea repara? l-am întrebat febril. 

— Ar trebui reparat, mi-a spus, de parcă n-ar fi ajuns la el 
decât jumătate din spusele mele. În starea asta, nu prea e gata 
să zboare. 

— Este exact ce te-a rugat acest tânăr, Leon, fii totuşi puţin 


149 


- HOŢUL DE UMBRE - 


atent, eşti agasant. 

— Doamnă Pouchard, dacă, în loc să mă dăscăleşti, te-ai duce 
să cumperi ceea ce-mi trebuie ca să cârpesc zmeul ăsta, aş 
putea să mă pun pe treabă, fiindcă de aia a venit tânărul să mă 
vadă. 

Şi Leon a notat pe o hârtie tot ceea ce-i trebuia. Am luat lista 
şi am plecat în goană la o prăvălie cu articole de fierărie. 
Doamna Pouchard m-a condus la uşă şi mi-a şoptit că ar fi cea 
mai fericită dintre femei dacă aş trece, din întâmplare, pe la 
tutungerie. 

M-am întors după o oră, cu ambele misiuni îndeplinite. 

Bătrânul negustor mi-a fixat o întâlnire pentru a doua zi la 
prânz, pe plajă. Nu promitea nimic, dar avea să facă tot ce-i 
stătea în putinţă. 

Am invitat-o pe doamna Pouchard la cină. Am vorbit despre 
Cléa. l-am povestit totul. În timp ce o însoţeam la pensiune, mi-a 
şoptit la ureche o idee de-a ei. 

Am găsit o cameră într-un mic hotel din centrul oraşului. Cum 
mi-am pus capul pe pernă, am şi adormit. 


* 


La prânz, mă aflam în dreptul plajei. Negustorul de zmeie a 
sosit împreună cu doamna Pouchard exact la ora stabilită. A 
desfăşurat zmeul şi mi l-a prezentat, mândru nevoie mare. 
Aripile erau cârpite, pânza reparată şi chiar dacă vulturul meu 
părea cam beteag, îşi regăsise totuşi înfăţişarea mândră. 

— Poţi să faci cu el un mic zbor de încercare, dar fii prudent, 
nu mai e un puiandru de un an. 

Două mici „S”-uri şi un „8” mare. Zmeul şi-a luat zborul de la 
prima suflare de vânt. Mosorul se desfăşura cu toată viteza, iar 
Leon aplauda din răsputeri. Doamna Pouchard l-a luat de braţ şi 
şi-a pus capul pe umărul lui. El a roşit, ea s-a scuzat, dar a rămas 
în aceeaşi poziţie. 

— Dacă eşti văduvă, nu înseamnă că n-ai şi tu nevoie de 
puţină tandreţe, mi-a spus ea. 

Le-am mulţumit şi i-am lăsat pe plajă. Aveam destul drum de 
făcut şi mă grăbeam să mă întorc. 


* 


150 


- MARC LEVY - 


Mi-am sunat şeful, am pretins că, după înmormântarea 
mamei, trebuie să rămân puţin mai mult decât prevăzusem şi că 
aveam să fiu la serviciu cu o întârziere de două zile. 

Ştiu, începi cu o minciună şi nu mai ştii cum să te opreşti, dar 
puţin îmi pasă, fiecare are motivele lui, iar de data asta, şi eu le 
aveam pe ale mele. 


M-am înfiinţat la Conservator pe la începutul după-amiezii. 
Paznicul m-a recunoscut imediat. li trecuse gâtul, m-a informat, 
în timp ce intram în biroul lui. L-am întrebat dacă mă putea ajuta 
din nou. 

De data asta, voiam să aflu unde şi când avea să dea Cléa 
Norman un nou concert. 

— N-am idee, dar, dacă vreţi s-o vedeţi, este în sala 105, la 
parter, în capătul culoarului. Trebuie să aşteptaţi puţin, la ora 
asta predă, iar cursurile se termină la ora 16. 

Nu eram îmbrăcat cum trebuie. Eram nepieptănat, neras... Aş 
fi născocit o mie de motive doar ca să nu mă duc la ea. Incă nu 
eram pregătit. Dar n-am putut rezista dorinţei de-a o vedea. 

Clasa ei avea un perete de sticlă. Am rămas câteva clipe, 
privind-o de pe culoar. Ea le preda unor copilaşi. Am pus mâna 
pe geam. Unul dintre elevi a întors capul spre mine şi s-a oprit 
din cântat. M-am lăsat în jos şi am plecat în patru labe, ca un 
tâmpit. 

Am aşteptat-o pe Cléa în stradă. Când a ieşit din clădirea 
Conservatorului, şi-a strâns părul şi s-a îndreptat spre staţia de 
autobuz cu servieta în mână. Am urmat-o, cum îţi urmezi umbra, 
când ai lumina în spate. Totuşi, în acea zi, Clea era singura mea 
lumină şi păşea cu câţiva paşi înaintea mea. 

S-a urcat în autobuz. Eu m-am aşezat pe primul scaun şi am 
întors capul spre geam. Clea s-a instalat pe bancheta din spate. 
La fiecare staţie, aveam impresia că o să mi se oprească inima în 
loc. După şase staţii, Clea a coborât. 

A mers pe stradă fără să se întoarcă. Am văzut-o deschizând 
uşa unei mici clădiri. După câteva clipe, două ferestre de la 
etajul al treilea — şi ultimul — s-au luminat. Silueta ei trecea din 
bucătărie în sufragerie, dormitorul probabil că dădea în curte. 


151 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Am aşteptat pe o bancă, fără să-mi iau ochii de la ferestrele 
ei. La ora 18, în clădire a intrat o pereche. S-a luminat etajul doi. 
La ora 19, a intrat un domn bătrân, care stătea la parter. La ora 
22, luminile de la apartamentul în care locuia Cléa s-au stins. Am 
mai rămas puţin, după care am plecat, cu inima clocotindu-mi de 
fericire. Clea stătea singură. 

La primele ore ale dimineţii, m-am întors. Sufla un vânt vioi. 
Adusesem cu mine zmeul. Cum le-am desfăcut, aripile s-au 
umflat şi vulturul şi-a luat zborul. Câţiva trecători s-au oprit, 
înveseliţi, apoi şi-au continuat drumul. Vulturul cârpit s-a înălţat 
în dreptul fațadei şi a început să facă piruete în faţa ferestrelor 
de la etajul trei. 

Când l-a zărit, Clea tocmai îşi făcea un ceai. Nu şi-a crezut 
ochilor, iar ponoasele le-a tras ceaşca din mâna ei, care s-a făcut 
tăndări pe pardoseală. 

După câteva clipe, uşa clădirii s-a deschis şi Clea a venit spre 
mine, fixându-mă cu privirea. Mi-a zâmbit şi şi-a pus mâna peste 
a mea, nu ca să mi-o reţină, ci ca să apuce sfoara zmeului. 

Pe cerul marelui oraş, a desenat, cu un vultur de hârtie, nişte 
„S”-uri şi „8”-uri perfecte. Cléa îşi păstrase darul de a face 
poezie aeriană. Când am înţeles, în sfârşit, ceea ce-mi scria, am 
citit: „Mi-a fost dor de tine”. 

O femeie care izbuteşte să-ţi scrie „Mi-a fost dor de tine”, cu 
un zmeu, nu poate fi niciodată uitată. 

Soarele urca pe cer. Pe trotuar, umbrele ni se întindeau una 
lângă cealaltă. Deodată, am văzut că umbra mea se apleacă şi o 
sărută pe cea a iubitei mele Cléa. 

Atunci, biruindu-mi sfiala, mi-am scos ochelarii şi nu mi-a mai 
rămas decât s-o imit. 

Se pare că, în acea dimineaţă, undeva, pe un dig, luminile 
unui mic far părăsit au început să se învârtească din nou. Asta 
mi-a povestit umbra unei amintiri. 


Ţin să le mulțumesc următoarelor persoane: 
Pauline. 
Louis. 


Susanna Lea 
152 


- MARC LEVY - 


Emmanuelle Hardouin 
Raymond, Daniele şi Lorraine Levy. 


Nicole Lattes, Leonello Brandolini, Antoine Caro, Elisabeth 
Villeneuve, Anne-Marie Lenfant, Arie Sberro, Sylvie Bardeau, Tine 
Gerber, Lydie Leroy, Joël Renaudat şi tuturor echipelor de la 
Editura Robert Laffont. 

Pauline Normand, Natalie Lepage. 

Leonard Anthony, Romain Ruetsch, Danielle Melco-nian, Katrin 
Hodapp, Mark Kessler, Laura Mamelok, Lauren Wendelken, Kerry 
Glencorse, Moina Mace. 


Brigitte şi Sarah Forissier. 


153 


- HOŢUL DE UMBRE - 


Romanele lui Marc Levy au fost traduse în 
41 de limbi și au fost publicate în peste 20 de 


milioane de exemplare in lumea întreagă. 


— Acum, stai jos, trebuie să vorbim, a spus 
umbra. 
M-am așezat turcește pe podea. Umbra a luat 
aceeași poziție, în fața mea. Aveam impresia că 
stătea cu spatele la mine, dar ăsta nu era decât 
efectul razelor de lună. 
— Tu ai o putere foarte rară, trebuie s-o accepți 
și să te foloseşti de ea, chiar dacă te sperie. 
Și ce să fac cu ea? 
Găseşte, pentru fiecare dintre cei cărora le furi umbra, acea scânteie ce le va 
lumina viaţa, o frântură din memoria lor ascunsă, asta-i tot ce vrem noi de la tine. 
— Noi? 


- Noi, umbrele, a şoptit cea căreia îi vorbeam. 
Şi dacă adultul de acum l-ar intâlni pe copilul care ai fost cândva... 


Amuzant și tandru, Hoţul de umbre este cel de-al unsprezecelea roman al lui 


Marc Levy. 


Marc Levy este cel mai citit autor francez contemporan din lume. Născut în 
1961, la Paris, el a avut parte de un parcurs profesional fascinant: a fost mai 
întâi voluntar la Crucea Roșie, apoi antreprenor în SUA, după care fondează 
una dintre cele mai importante companii de arhitectură din Franţa. Cariera 
sa de scriitor demarează cu maximum de succes în anul 2000, când publică 
romanul „Şi dacă e adevărat...“, vândut în întreaga lume în milioane de 


exemplare şi ecranizat de Steven Spielberg (2005). Cartea a apărut în limba 


română la Editura Trei, alături de celelalte romane ale lui Marc Levy: În altă 
viață; Te voi revedea; Prietenii mei, iubirile mele; Șapte zile pentru o eternitate; 


Copiii libertăţii; Prima noapte etc. 


ISBN 978-973-707-510-9 
www.edituratrei.ro