Jack Canfield — Supa de pui pentru suflet de femeie

Jack Canfield 
Mark Victor Hansen 
Jennifer Read Hawthorne 
Marci Shimoff 


Jack Canfield, Mark Victor Hansen, 
Jennifer Read Hawthorne, Marci Shimoff 


SUPĂ DE PUI 
PENTRU SUFLET 
DE FEMEIE 


povești care deschid inima 
și reaprind spiritul mamelor 


Original: 101 Stories to Open the Hearts and 
Rekindle the Spirits of Women (1996) 


Traducerea: 
DANIELA NEACȘU 


ny 


virtual-project.eu 


Editura: AMALTEA 
2001 


„Ce sărbătoare încântătoare! Faceţi o pauză ca să citiţi câteva 
povestiri din Supă de pui pentru suflet de femeie. Ziua vă va fi 
mai plină de bucurie și de iubire.” 


Gladys Knight 
Cântăreaţă și prezentatoare 


„În sfârșit o Supă de pui pentru femei! M-a emoţionat din 
toate punctele de vedere - am plâns, am râs, m-a inspirat. Vă 
mulţumesc pentru că mi-aţi impresionat sufletul meu de 
femeie.” 


Olivia Newton-John 
Prezentatoare 


„Supa de pui pentru suflet de femeie este o colecţie 
fantastică de povestiri însuflețitoare dedicate femeilor. Ce mod 
fenomenal de a intra în relaţie cu alte femei! Cu siguranţă, 
această carte te va mișca și-ţi va înălța spiritul!” 


Ann W. Richards 
Fost guvernator al Texas-ului 


„Ca femei, dăruim celorlalţi o atât de mare parte din inimile și 
sufletele noastre. Supă de pui pentru suflet de femeie te va 
umple din nou de iubire, bucurie și însufleţire și te va ajuta să 
celebrezi spiritul feminin plin de mister.” 


Barbara DeAngelis 
Autor, Rea/ Moments 


„Nu citim prea des o carte care te amuză, te înalță și te mișcă 
până la lacrimi. Supă de pui pentru suflet de femeie este una din 
aceste cărţi. O recomand din toată inima.” 


Susan Jeffers, Ph. D 
Autor, Feal the Fear and Do It Anyway și 
End the Struggle and Dance with Life 


„Mi-a plăcut Supa de pui pentru suflet de femeie - această 
ediție a Supei de pui m-a impresionat în mod special! Vă rog mai 


3 


scrieţi pentru că am ajuns să depind de aceste cărți în decursul 
orelor lungi petrecute în avion!” 


Daisy Fuentes 
Manechin, actriță, purtătoare de cuvânt 


„Aceste povestiri ne reamintesc ce înseamnă să fii femeie sau 
fată în complexitatea lumii de azi - să ai curaj, respect de sine și 
mentori care să ne îndemne să ne atingem idealurile. Orice 
femeie, oricât de ocupată ar fi, trebuie să rupă câteva momente 
ca să citească aceste povestiri. Ele îi vor împrospăta, însufleți și 
echilibra ziua!” 


Leslie Smith 
Director executiv, National Association for Female 
Executives Women's Foundation 


„Acest volum - Supă de pui pentru suflet de femeie - are 
puterea de a vindeca răceala obișnuită a sufletului uman.” 


Margareta Arvidsson Cederroth 
Fostă Miss Univers 


„Această minunată colecție de povestiri surprinde bogăţia de 
tapiserie a experienței tesute din vieţile femeilor. Aceste 
povestiri sunt revigoratoare și pline de înţelepciune; ele ne ajută 
să devenim mai conștiente de noi înșine și să vedem cu mai 
multă claritate acele lucruri mărunte care dau sens vieților 
noastre.” 


Ellen Greene 
Profesor, Universitatea Oklahoma 


„Lectura Supei de pui pentru suflet de femeie este o invitaţie 
de a ne conecta la ceea ce este mai bun în vieţile noastre - 
credinţă, speranță, caritate și dragoste. Daţi-mi, vă rog, două 
porții - una pentru mine, una pentru o prietenă!” 


Susan B. Wilson 
Autor, Your Intelligent Heart: 
Notes to Women Who Work și Goal Setting 


4 


Femeia fenomenală 


Femeile frumoase se întreabă care e al meu secret 
Nu-s nici frumoasă, n-am nici alura unui manechin 
Dar când să le răspund încep 

Cred ele că le spun minciuni. 

Secretul meu stă în 

Cuprinderea bratelor mele, 

Suplețea soldurilor mele, 

Felul meu de a merge, 

Rotunjimea buzelor mele. 

Sunt femeie, 

Fenomenal. 

Femeie fenomenală, 

Asta sunt. 


Când intru undeva 

Sunt stăpână pe mine 
Cât despre bărbați, 

Ei se ridică sau 

Cad în genunchi. 

Apoi roiesc în jurul meu 
Ca albinele în stup. 
Secretul meu stă în 
Focul din privirea mea, 
Scânteierea dinților mei, 
Unduirea șoldurilor mele, 
Si bucuria din mersul meu. 
Sunt femeie, 

Fenomenal. 

Femeie fenomenală, 
Asta sunt. 


Bărbații, ei înșiși se întreabă 
Ce văd la mine. 

incearcă atât de tare 

Dar nu pot prinde 

Misterul din lăuntrul meu. 
Când încerc să le arăt 

Ei spun că nu văd. 


Secretul meu stă în 
Arcuirea spatelui meu, 
Lumina zâmbetului meu, 
Îndrăzneala sânilor mei, 
Si grația stilului meu. 
Sunt femeie 

Fenomenal. 

Femeie fenomenală, 
Asta sunt. 


Acum întelegi 

De ce capul meu nu se pleacă. 
Nu strig, nu topăi primprejur 
Nici n-am de ce să vorbesc tare. 
Când tu mă vezi trecând 
Trebuie să te simti mândru. 
Secretul meu stă în 

Zgomotul tocurilor mele, 
Unduirea părului meu, 

În palma mâinii mele, 

În nevoia ta de mângâierea mea. 
Pentru că sunt femeie, 
Fenomenal. 

Femeia fenomenală 

Asta sunt. 


Maya Angelou 


Dedicăm această carte cu multă dragoste celor 2,9 
miliarde de femei fenomenale din lume. 

Fie ca aceste povestiri să vă miște adânc 

Și să vă însuflețească spiritul. 


Dedicăm, de asemenea, această carte părinților 
noștri, Ellen Taylor și Fred Angelis, Una și Paul Hansen, 
Maureen și Brooks Reed, și Louise și Marcus Shimoff, 
pentru extraordinarul dar de dragoste și viață pe care 
ni l-ati făcut. 


Multumiri 


Ne-a luat mai mult de un an să scriem, compilăm și să edităm 
„Supă de pui pentru suflet de femeie”. A fost un efort făcut cu 
multă dragoste de fiecare dintre noi. Una din marile bucurii 
oferite de lucrul la această carte a fost colaborarea cu oamenii 
care și-au dedicat acestui proiect nu doar timpul și atenția, ci și 
sufletul şi afecțiunea. Dorim să mulțumim următoarelor 
persoane pentru devotamentul şi aportul lor, fără de care 
această carte n-ar fi existat. 

Familiilor noastre care ne-au susținut cu dragoste pe tot 
parcursul acestui proiect, fiind „supa de pui” pentru sufletele 
noastre! 

Lui Dan Hawthorne, pentru că a crezut în noi și în importanța 
acestui proiect. Iți mulțumim, Dan, pentru că ne-ai ajutat să nu 
ne abatem din drum și să ne păstrăm simţul umorului. Îţi 
suntem recunoscători pentru dragostea și pentru minunatul tău 
simţ al umorului. 

Lui Rusty Hoffman, pentru dragostea sa necondiționată și 
sprijinul imens, pentru marele lui suflet și excepţionalele sale 
cunoștințe despre Internet. Îţi mulţumim, Rusty, pentru 
îndemnul tău neobosit de a ne bucura de fiecare clipă. Ești un 
sfânt! 

Lui Maureen H. Reed, pentru că ne-a citit și recenzat sute de 
povestiri, pentru că a fost întotdeauna alături de noi și ne-a 
înveselit. Ai toată dragostea noastră! 

Lui Louise și Marcus Shimoff, pentru sprijinul și dragostea lor 
nesfârșită. Vă mulțumim pentru bunăvoința neîntreruptă cu care 
ați cercetat toate lucrările de care am avut nevoie, și pentru că 
ați fost una din cele mai bune surse de povestiri. Aveţi toată 
dragostea noastră! 

Lui Elinor Hall, care ne-a ajutat în orice privință, de la 
conducerea secretariatului destinat cărții, la munca de cercetare 
și sprijinul afectiv. Niciun efort nu a fost prea mare sau prea mic 
pentru tine, Elinor, și îți mulţumim pentru dragostea, prietenia și 
fericirea pe care ni le-ai dăruit - n-am fi reușit fără tine! 

Lui Ron Hall, pentru  conștiinciozitatea, imaginaţia și 
dragostea lui neţărmurită. 

Lui Carol Kline, pentru nesfârșita solicitudine cu care a citit și 
recenzat sute de povestiri, și pentru intervievarea a numeroase 

8 


femei și redactarea celor mai importante povestiri de inclus în 
volum. Îţi suntem recunoscători, Carol, pentru dragostea și 
prietenia ta statornică. 

Lui Joanna Cox, pentru efortul neobosit de dactilografiere a 
manuscrisului preliminar și pentru infinita răbdare cu care ne-a 
stat mereu alături. Ne-a bucurat influenţa ta statornică și ne-a 
făcut plăcere să lucrăm împreună. 

Lui Nancy Berg și Eileen Lawrence, pentru excepționala 
redactare a povestirilor. Le mulţumim din suflet pentru 
măiestria cu care au surprins ideea cărții în povestirile la care au 
lucrat. 

Lui Dan Clark, pentru că ne-a împărtășit multe din povestirile 
lui și pentru că a lucrat ore în șir la editarea lor, ajutându-ne 
astfel să respectăm termenele-limită. 

Lui Suzanne Lawlor, pentru munca de cercetare și pentru 
generozitatea sufletului ei. 

Lui K. Bernard, Bobby Roth, Susan Shatkin, Emily Sledge și 
Mary Zeilbeck, pentru ajutorul dat la redactare. 

Lui Peter Vegso și Gary Seidler de la Health Communications 
Inc., pentru că au crezut în cartea noastră din momentul în care 
le-am propus-o și pentru că, datorită lor, cartea a ajuns la 
milioane de cititori. Peter și Gary, vă mulțumim! 

Lui Christine Belleris, Mathew Diener și Mark Colucci, editorii 
noștri de la Health Communications Inc., pentru efortul și 
generozitatea fără de care cartea n-ar fi atins gradul de 
excelenţă pe care-l are. 

Lui Kim Weiss și Arielle Ford, pentru munca extraordinară 
depusă în sectorul de relații publice. 

Lui Patty Aubery și Nancy Mitchell, co-autori ai cărţii „Supă de 
pui pentru un suflet supraviețuitor”, care ne-au îndrumat în 
procesul de elaborare a acestei cărți și n-au pregetat niciun 
moment să ne încurajeze și să ne inspire. Îţi mulţumim, Patty, 
pentru că ai fost mereu alături de noi cu răspunsuri și multă 
înţelegere. Îţi mulțumim, Nancy, pentru remarcabilul efort de a 
obţine aprobarea pentru publicarea povestirilor în cartea 
noastră. 

Lui Heather McNamara, pentru naturalețea, talentul și 
acurateţea cu care a redactat și pregătit manuscrisul final. Iți 
mulțumim din inimă pentru răbdarea și sugestiile tale 
nepreţuite. Eşti un colaborator extraordinar! 


Veronicăi Valenzuela și Juliei Knapp, pentru munca lor în 
biroul lui Jack unde au făcut ca lucrurile să meargă ca unse. 

Lui Rosalie Miller (mătușica Ro), care ne-a hrănit la propriu și 
la figurat cu mâncărurile și cu dragostea ei în ultimele 
săptămâni de pregătire a manuscrisului. 

Lui Barry Spilchuk, pentru că a împărţit cu noi povestiri, 
desene, citate - și prăjiturele când a fost cazul. Apreciem din 
inimă, Barry, încurajările și umorul tău! 

Lui Mark Tucker, pentru că a povestit publicului său din toată 
ţara despre cartea noastră. Eforturile lui au avut drept rezultat 
sutele de povestiri care ne-au parvenit. 

Lui Recie Mobley, Diane Montgomery și Jenny Bryson, pentru 
că au atribuit linia telefonică pentru povestiri celor mai buni 
vorbitori din firmele lor. 

Lui Mavis Cordero și Companiei Women Inc., pentru că ne-au 
susținut proiectul și ne-au invitat să participăm la conferinţa 
pentru femei organizată la New York „Femei neobișnuite în 
domenii obișnuite”. 

Lui Dan Fields, Elaine Glusac, Joann Landreth și Sheryl Vestal, 
pentru prezentarea cărții în publicaţiile lor. 

Lui Bonni Bartlett și Elizabeth Caulder, pentru sprijinul lor plin 
de entuziasm și pentru răspândirea veștii despre nevoia noastră 
de a avea cât mai multe povestiri. 

Alizei Sherman de la Cybergirl Internet Media, pentru 
conceperea Website-ului nostru și pătrunderea noastră pe 
Internet. 

Următoarelor persoane, care au îndeplinit sarcina colosală de 
a citi versiunea preliminară a cărţii, ne-au ajutat să facem 
selecţia finală și ne-au dat sugestii nepreţuite pentru 
îmbunătăţirea cărţii: Patty Aubery, Kim Banks, Christine Belleris, 
Pamela Bice, Laura Chitty, Lane Cole, Debbie Davis, Linda Lowe 
DeGraaff, Pam Finger, Elinor Hall, Jean Hammond, Stephany 
Harward, Amy Hawthorne, Rachel Jorgensen, Kimberly 
Kirberger, Robin Kotok, Nancy Leahy, Jeanette Lisefski, Priscilla 
Lynch, Teres Lynch, Barbara McLoughlin, Karen McLoughlin, 
Heather McNamara, Barbara McQuaide, Jackie Miller, Nancy 
Mitchell, Cindy Palajac, Debra Halperin Poneman, Maureen H. 
Read, Wendy Read, Carol Richter, Loren Rose, Marjorie E. Rose, 
Heather Sanders, Wendy Sheets, Louise și Marcus Shimoff, 


10 


Carolyn Strickland, Paula Thomas, Debra Way și Kim Wiele. Mii 
de multumiri pentru eroica voastră contribuţie! 

Lui Craig Herndon, pentru dactilografierea manuscrisului și 
introducerea în calculator a tuturor datelor noastre. Munca lui 
Craig a fost instrumentală, în sensul că ne-a furnizat informaţii 
de la cititorii manuscrisului, ajutându-ne astfel să facem selecția 
finală a celor 101 de povestiri. 

Companiei Fairfield Printing, în special lui Stephany Harward 
și Deborah Roberts, pentru entuziasmul cu care au susţinut 
cartea și bunăvoința de a da prioritate „Supei de pui pentru 
suflet de femeie” în faţa oricăror alte proiecte. 

Lui Jim Rubis și Bibliotecii Publice Fairfield, lui Tony 
Kainauskas și Librăriei Secolul 21 pentru aportul lor remarcabil 
în activitatea de cercetare. 

Lui Rick și lrene Archer, pentru talentul artistic și pentru 
frumuseţea designului materialelor promoţionale. 

Lui Jerry Teplitz, pentru colaborarea la conceperea coperții. 

Lui Terry Johnson, Bill Levacy și Blaine Watson, pentru 
iscusința cu care ne-au îndrumat în diversele aspecte ale acestui 
proiect. 

Georgiei Noble, pentru că și-a pus casa la dispoziţia noastră în 
ultimele zile ale lucrului nostru la carte și pentru că ne-a 
împărtășit din lumina și dragostea ei de frumos. 

Lui M., pentru darul de înţelepciune și cunoaștere. 

Următoarelor persoane, care și-au adus contribuția de sprijin 
afectiv și încurajări pe tot parcursul proiectului nostru: Amsheva 
Miller, Robert Kenyon, Lynn Robertson, Loren și Cliff Rose, Janet 
Jenkins, David și Sofia Deida și grupurilor noastre de sprijin. 

Numeroșilor colaboratori la celelalte cărți din seria „Supă de 
pui pentru suflet”, pentru dragostea lor faţă de acest proiect și 
pentru bunăvoința  nesfârșită cu care ne-au împărtășit 
povestirile lor. 

Dorim de asemenea să mulţumim sutelor de persoane care 
ne-au trimis povestiri, poezii și citate pentru a fi incluse în „Supă 
de pui pentru suflet de femeie”. Deși ne-a fost imposibil să 
folosim în carte tot ce am primit, am fost profund impresionați 
de dorința voastră sinceră de a ne împărtăși nouă și cititorilor 
noștri povestirile voastre și chiar sufletul vostru. Vă mulțumim! 

Din cauza vastităţii acestui proiect, am trecut cu vederea, 
poate că am scăpat din vedere numele unor persoane care ne- 


11 


au ajutat de-a lungul drumului. Dacă da, ne cerem scuze - fiţi 
siguri că aveți toată aprecierea noastră. 
Suntem profund recunoscători tuturor celor care ne-au întins 
mâna din toată inima lor făcând posibilă apariţia acestei cărți. 
Vă iubim pe toți! 


12 


introducere 


Cartea aceasta a fost ca un dar pentru noi. Din chiar clipa în 
care am conceput-o, am simţit dragostea, bucuria și spiritul de 
nesupus al femeii, cu fiecare pas pe care îl făceam. Nutrim 
speranţa să consideraţi și voi cartea un dar. 

Ani la rând, noi patru am vorbit publicului - cel mai adesea, 
publicului feminin - despre cum să-și trăiască viaţa din plin și să 
se bucure de ea. Ne-a emoţionat, ne-a copleșit chiar, însufleţirea 
cu care femeile își deschideau sufletul și ne împărtășeau 
experienţa și episoade din viaţa lor. Tocmai din această 
însufleţire s-a născut Supă de pui pentru suflet de femeie. 

In procesul de elaborare a cărţii, am fost zilnic martorii unor 
miracole. A fost ca și cum o mână invizibilă ne-a arătat drumul 
până la sfârșit. 

De exemplu, am încercat, mai mult de un an, să dăm de 
Phyllis Volkens, autoarea cărții „Un sărut de noapte bună”, ca 
să-i cerem permisiunea de a insera povestea ei în cartea 
noastră. Am găsit, în cele din urmă, un văr îndepărtat, care ne-a 
spus că Phyllis și soţul ei se mutaseră în lowa, la doar câţiva 
kilometri de Jennifer și Marci! Dar și mai surprinzător a fost 
răspunsul lui Stanley, soțul lui Phyllis, la rugămintea noastră. 
Ne-a spus că e cu adevărat fericit că i-am găsit. De ani de zile 
erau fani ai seriei Supă de pui pentru suflet, dar Phyllis nu mai 
avea mult de trăit. N-a putut să nu-i spună că povestea ei va 
apărea în cartea noastră; mai târziu ne-a spus cât de mult a 
însemnat asta pentru ea. Phyllis a murit două zile mai târziu. 

Femeile care ne-au trimis povestiri ne-au mărturisit de 
nenumărate ori cât sunt de recunoscătoare pentru că le-am dat 
ocazia să le aștearnă pe hârtie. Ne-au spus că, deși povestirile 
lor nu au fost incluse în carte, sunt bucuroase că au putut să-și 
exprime gândurile. În felul acesta, s-au simţit purificate și 
înnobilate. 

Cartea ne-a schimbat și pe noi. Vedem cu mai multă claritate 
acum ce are cu adevărat importanţă în viaţă. Apreciem acum cu 
mai multă acuitate experienţa umană. Și trăim clipa mai din 
plin. 

Femeile oferă lumii daruri atât de minunate prin 
compasiunea, înţelepciunea și sinceritatea lor. Dorința noastră 
cea mai puternică este ca ori de câte ori citiți această carte să 


13 


resimţiţi o și mai mare apreciere faţă de voi înșivă și faţă de 
ceilalți - așa cum s-a întâmplat cu noi. 

După cum a spus una din femeile care ne-au scris, Mary 
Michalica: 


Toate femeile trec, în viața lor, prin perioade în care sunt 
supuse la o mulțime de solicitări: familia, serviciul, soțul, 
fostul sot, copiii, copiii adoptivi, părinții. 

Este important, chiar necesar, să ne oprim și să 
reevaluăm prioritățile pe care le avem, să reflectăm la 
misiunea noastră în viață. Pentru că, doar ținând la noi 
înșine, putem ține și avea grijă de alţii. Uneori suntem 
obligate să spunem: „Opriți-vă! Ascultaţi-mă. Am de spus o 
poveste.” 


Vă oferim, deci, din inimă Supa de pui pentru suflet de 
femeie. Fie să împărtășiţi și voi miracolul iubirii și entuziasmului 
când veţi citi cartea. Fie ca ea să vă emoţioneze și să vă 
însuflețească spiritul. 


Jack Canfield, Mark Victor Hansen, 
Jennifer Read Hawthorne și Marci Shimoff 


14 


1. DESPRE IUBIRE 


Cele mai bune și mai frumoase lucruri din lume nu sunt 
nici vizibile, nici palpabile. Ele trebuie simţite. 


Helen Keller 


la uite, asta nu costă nimic, 
dar serie aici: 
„Această măcură 
ce potriveşte tuturor 


(O) DAVE CARPENTER, Ie 


Gardenia albă 


În fiecare an de ziua mea, începând de la 12 ani, primeam 
acasă, nu știu de la cine, o gardenie albă. N-am găsit niciodată 
vreo carte de vizită sau vreun bileţel, iar telefoanele la florărie 
n-au dat niciun rezultat pentru că floarea era plătită întotdeauna 
cu bani gheață. După o vreme, am încetat să mai încerc să aflu 
identitatea expeditorului. Mă bucuram doar de frumusețea și 
parfumul ameţitor al acelei flori misterioase, de un alb perfect, 
cuibărită în faldurile hârtiei creponate, roz. 

Dar n-am încetat niciodată să mă întreb cine ar putea fi 
expeditorul. Mi-am petrecut unele din cele mai fericite clipe 
visând cu ochii deschiși la o persoană minunată și interesantă, 
dar prea timidă sau excentrică să-și facă cunoscută identitatea. 


15 


În adolescenţă, mă distram întrebându-mă dacă expeditorul nu 
e cumva vreun băiat de care eram îndrăgostită la nebunie sau 
poate cineva necunoscut care mă remarcase. 

Mama își aducea și ea contribuţia la speculaţiile mele. Mă 
întreba dacă nu exista vreo persoană căreia îi făcusem un 
serviciu deosebit, care și-ar putea arăta recunoștinţa în felul 
acesta anonim. Îmi aducea aminte de vremea când mergeam pe 
bicicletă, iar vecina noastră venea acasă cu mașina încărcată de 
copii și alimente. O ajutam întotdeauna să descarce 
cumpărăturile și aveam grijă să nu se ducă copiii în stradă. Sau 
poate că expeditorul misterios nu era altul decât bătrânul de 
peste drum. larna, îi duceam adeseori corespondenţa în casă, să 
nu fie nevoit să se aventureze pe treptele acoperite de gheață. 

Mama a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-mi stimuleze 
imaginaţia în legătură cu gardenia. Dorea ca noi, copiii, să avem 
o minte creatoare. Dorea, de asemenea, să ne simţim îndrăgiţi 
și iubiţi nu doar de ea, ci de toată lumea. 

La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima. În noaptea în care ne-am 
văzut pentru ultima oară, am adormit plângând. Când m-am 
trezit a doua zi dimineața, cineva scrisese cu rujul pe oglindă: 
„Inima mea știe, când jumătăţile de zei se duc, intră în scenă 
zeii”. M-am gândit multă vreme la acest citat din Emerson și l- 
am lăsat unde-l scrisese mama până când mi-a trecut durerea. 
Când, în cele din urmă, am șters oglinda, mama a înțeles că 
totul reintrase în normal. 

Au fost însă și răni pe care mama nu le-a putut vindeca. Cu o 
lună înainte să termin liceul, tata a făcut un atac de cord și a 
murit. Sentimentele mele au trecut de la durerea neostoită la 
renunțare, teamă, neîncredere și furia neputincioasă că tata 
lipsea de la unul din cele mai importante momente din viața 
mea. Mi-am pierdut total interesul față de evenimentul 
absolvirii, spectacolul organizat de clasele mari și balul de 
absolvire - evenimente pentru care muncisem și pe care le 
așteptasem cu nerăbdare. Mă gândeam chiar să rămân acasă și 
să dau mai degrabă la colegiu aici decât să plec la facultate în 
alt oraș cum plănuisem, pentru că mi se păruse mai sigur. 

Mama, în pofida propriei ei dureri, n-a vrut să audă că lipsesc 
de la vreunul din aceste evenimente. În preziua morţii tatei, 
fusesem amândouă să cumpărăm rochia de bal și chiar găsisem 
una minunată - metri întregi de muselină imprimată cu roșu, alb 


16 


și albastru. Îmbrăcată cu ea, m-am simţit ca și cum aș fi fost 
Scarlett O'Hara. Dar era prea mare, iar cum a doua zi a murit 
tata, am uitat cu totul de rochie. 

Mama n-a uitat, însă. Cu o zi înainte de bal, am găsit rochia 
așteptându-mă s-o îmbrac - era măsura potrivită. Trona 
maiestuos pe canapeaua din sufragerie, un dar făcut cu gust și 
multă dragoste. Poate că mie mi-era indiferent dacă am sau nu 
o rochie nouă la bal, dar mamei nu. 

Se preocupa de ceea ce simţeam noi, copiii, despre noi înșine. 
Ne-a insuflat sentimentul că lumea e fascinantă și ne-a făcut 
capabili să vedem frumusețea chiar și în contrariul ei. 

Într-adevăr, mama și-a dorit ca noi, copiii, să ne considerăm 
asemeni gardeniei - încântători, viguroși, perfecţi, răspândind o 
aură magică și poate, un strop de mister. 

Mama a murit când aveam 22 de ani, la zece zile după ce m- 
am căsătorit. Din anul acela, gardeniile n-au mai venit. 


Marsha Arons 


Cuvinte din inimă 


Lacrimile cele mai amare vărsate la un mormânt sunt din 
cauza cuvintelor nerostite și gesturilor nefăcute. 


Harriet Beecher Stowe 


Majoritatea oamenilor simt nevoia să audă cele „trei 
cuvinţele”. Din când în când se întâmplă ca unii să le audă la 
momentul potrivit. 

Am întâlnit-o pe Connie în ziua când a fost internată în salonul 
unde mă oferisem să lucrez voluntar. Soțul ei, Bill, se foia 
nervos, în timp ce Connie era transferată de pe targă în pat. 
Deși în ultima fază a luptei împotriva cancerului, Connie era 
vioaie și veselă. Am așezat-o confortabil în pat. Am terminat 
notarea numelui ei pe toate obiectele spitalului pe care urma să 
le folosească, apoi am întrebat-o dacă mai are nevoie de ceva. 

„Da, da”, răspunse, „vrei să-mi arăţi cum se folosește 
televizorul? Îmi plac nespus telenovelele și n-aș vrea să rămân 
în urmă cu întâmplările.” Connie era o romantică. Adora 


17 


telenovelele, poveștile romanţioase și filmele de dragoste bune. 
După ce ne-am împrietenit, mi-a mărturisit cât se simţea de 
frustrată pentru că 32 de ani a fost măritată cu un bărbat care o 
numea adesea „prostuţă”. 

„Știu că Bill ţine la mine”, mi-a spus, „dar face parte din 
bărbaţii care nu spun te iubesc și nu trimit niciodată o 
felicitare”. A oftat și s-a uitat pe fereastră la copacii din curte. 
„Ce n-aş da să-mi spună te iubesc, dar nu-i stă în fire.” 

Bill o vizita pe Connie în fiecare zi. La început, stătea pe 
scaunul de lângă pat în timp ce Connie se uita la televizor. Apoi, 
când ea a început să doarmă mai mult, se plimba pe coridorul 
de lângă rezerva ei. Mai târziu, când Connie nu se mai putea 
uita la televizor și era din ce în ce mai rar conștientă, am 
început să petrec mai mult timp cu Bill când era la spital. 

Mi-a povestit că lucrase ca tâmplar și că îi plăcea să meargă 
la pescuit. El și Connie nu aveau copii, dar se bucuraseră la 
vârsta pensionării să călătorească, până când s-a îmbolnăvit 
Connie. Bill nu putea da glas sentimentelor lui în legătură cu 
faptul că soţia lui era pe moarte. 

Într-o zi, la o cafea în cantina spitalului, i-am vorbit despre 
femei și cum avem nevoie de romantism în viaţa noastră; cum 
ne place să primim felicitări sentimentale și scrisori de dragoste. 

„Îi spui lui Connie că o iubești?” am întrebat (știind care va fi 
răspunsul lui); s-a uitat la mine ca la o nebună. 

„N-am de ce”, spuse el. „Ea știe că o iubesc!” 

„Sunt sigură că știe” am zis și i-am cuprins mâinile într-ale 
mele - mâini aspre, mâini de tâmplar, care ţineau strâns ceașca 
de parcă aceasta ar fi fost singurul lucru de care se putea agăța 
- „dar vrea s-o și audă, Bill. Simte nevoia să audă ce a însemnat 
ea pentru tine în toţi acești ani. Gândește-te la asta, te rog.” 

Ne-am înapoiat în camera lui Connie. Bill s-a strecurat 
înăuntru iar eu m-am dus să văd alt pacient. Mai târziu, l-am 
văzut pe Bill stând pe scaun lângă pat. O luase pe Connie de 
mână, deși ea dormea. Era 12 februarie. 

Două zile mai târziu, mă îndreptam spre rezerva lui Connie 
după-amiaza. Bill era acolo, pe coridor, sprijinit de perete. 
Aflasem de la sora-șefă că Connie se stinsese la 11 dimineaţa. 

Când m-a văzut, Bill s-a lăsat în brațele mele, într-o lungă 
îmbrăţișare. Obrajii îi erau uzi de lacrimi și tremura. Într-un 
târziu, s-a rezemat din nou de perete și a respirat adânc. 


18 


„Trebuie să-ţi spun ceva”, zise. „Trebuie să-ţi mărturisesc cât 
sunt de liniștit că i-am spus.” S-a întrerupt ca să-și sufle nasul. 
„M-am gândit mult la ce mi-ai spus și azi-dimineaţă i-am spus 
cât de mult o iubesc și cât sunt de fericit că m-am însurat cu ea. 
Ar fi trebuit să-i vezi zâmbetul!” 

Am intrat în salon să-mi iau adio de la Connie. Pe noptieră 
stătea o felicitare de dragoste de la Bill. Știţi, genul acela de 
felicitare sentimentală pe care scrie: „lubitei mele soţii... Te 
iubesc.” 


Bobbie Lippman 


Oala de ciorbă o mamei 


Sunt mult prea multe lucruri bune în viaţă pe care le privim ca 
și cum ni s-ar cuveni, de a căror valoare nu ne dăm seama decât 
când ies în evidenţă pe neașteptate. Așa s-a întâmplat cu oala 
de ciorbă a mamei. 

Mi-o amintesc și azi cum stătea pe soba de gătit în toată 
gloria ei, cu emailul alb-albastru ciobit, cu supa dând în clocot și 
aburul încolăcindu-se ca fumul unui vulcan activ. Când intram 
pe ușa din spate, mirosul de supă nu numai că te făcea să-ți 
lase gura apă dar îţi dădea și un sentiment de siguranţă. Fie că 
mama stătea lângă oală și amesteca în ea cu lingura lungă de 
lemn, fie că nu, știam că sunt acasă. 

Nu exista o reţetă anume pentru acea ciorbă de zarzavat și 
carne cu fidea. Era întotdeauna un rezultat al întâmplării. Așa 
fusese încă de pe vremea copilăriei ei, în munţii piemontezi din 
nordul Italiei unde învățase secretul ciorbei de la nonna (bunica) 
ei, care îl moștenise, la rându-i, de la generaţii întregi de alte 
nonne. 

Pentru familia noastră numeroasă de emigranţi, ciorba mamei 
era garanţia că nu vom fi niciodată flămânzi. Era simbolul 
securităţii, fierbând încet la foc mic. Reţeta consta întotdeauna 
din ce se găsea în bucătărie. Și judecam starea economică a 
familiei noastre după conţinutul ciorbei. O ciorbă consistentă cu 
roșii, paste făinoase, morcovi, ţelină, ceapă, porumb și carne 
dovedea că lucrurile mergeau bine în familia Buscaglia. O 
zeamă lungă denota perioade de sărăcie. lar mâncarea nu se 


19 


arunca niciodată. Era un mare păcat, era împotriva Domnului. 
Totul sfârșea în oala cu ciorbă. 

Prepararea ei era sfântă pentru mama. În faţa ei, gătitul era o 
aniversare a providenţei divine. Fiecare cartof, fiecare fărâmă 
de pui erau așezate în oală cu mulțumiri de recunoștință. De 
câte ori citesc proverbe, mă gândesc la mama: „Se trezește 
când încă n-au mijit zorile; pregătește mâncarea pentru familia 
ei... Se trezesc și copiii și o numesc „binecuvântata”. 

O dată, totuși, oala mamei a devenit motiv de îngrijorare 
pentru mine, căci mă temeam să nu-mi pierd proaspătul prieten 
pe care mi-l făcusem la școală. Sol era un băiețel slăbuț, cu 
părul negru, și un prieten destul de ciudat pentru mine, căci 
tatăl lui era doctor și locuiau în cel mai bun cartier din oraș. 
Adeseori Sol m-a invitat la el acasă la cină. Aveau o bucătăreasă 
în uniformă albă care gătea într-o bucătărie strălucind de 
ustensile cromate. Masa a fost bună, dar mie mi s-a părut de o 
politeţe rece, căci i-a lipsit însufleţirea meselor de la mine de 
acasă unde mâncarea se servea direct din oalele înnegrite de 
aragaz. Și atmosfera a fost la fel ca mâncarea. Totul era atât de 
formal. Părinţii lui Sol erau politicoși, dar conversaţia era 
pretențioasă și temperată. Și nimeni nu se îmbrăţișa! Singurul 
gest de apropiere pe care l-am văzut între Sol și tatăl lui a fost o 
strângere de mână. 

În familia mea, îmbrăţișările erau la ordinea zilei - toată 
lumea îmbrăţișa pe toată lumea - iar dacă nu o sărutam pe 
mama, ne interpela imediat: „Ce-i cu tine, nu ți-e bine?” 

Dar la vremea aceea, toate acestea mi se păreau jenante. 

Știam că lui Sol o să-i facă plăcere să ia masa cu noi, dar era 
ultimul lucru pe care mi-l doream. Familia mea era altfel. Niciun 
copil nu mai avea oale ca ale noastre pe aragaz, nicio mamă 
care să te așeze la masă cu lingura și farfuria în faţă imediat ce 
te vedea intrând în casă. 

„Lumea de aici nu face așa”, am încercat eu s-o conving pe 
mama. 

„Eu nu sunt lumea'”, a replicat ea mândră. „Eu sunt Rosina. 
Doar unui nebun nu i-ar plăcea ciorba mea.” 

În cele din urmă, Sol m-a întrebat de la obraz dacă poate veni 
la mine acasă. Am fost nevoită să spun „da”. Știam că nimic pe 
lume n-ar face-o pe mama mai fericită. Dar eu eram într-o stare 


LL 


20 


de neliniște totală. Masa în familia mea îl va îndepărta definitiv 
pe Sol de mine, credeam eu. 

„Mamă, de ce n-am servi și noi mâncare americană, 
hamburger sau pui fript de data asta?” 

S-a uitat la mine cu o privire de gheaţă și am înţeles că 
trebuia să-mi ţin gura. 

În ziua în care Sol a venit la noi, eram cu nervii la pământ. 
Mama și ceilalți nouă membri ai familiei l-au întâmpinat pe Sol 
îmbrăţișându-l și bătându-l prietenește pe umăr. 

Nu după mult timp ne-am așezat la masa masivă - pătată din 
belșug și bogat ornamentată - care era mândria și bucuria tatei. 
Era acoperită cu o mușama în culori vii, ostentative. 

Și bineînţeles, după ce tata a făcut rugăciunea, ne-au și 
apărut în faţă farfuriile de ciorbă. 

„Ei, Sol, l-a întrebat mama, știi ce-i asta?” 

„Supă?” încercă Sol. 

„Nici vorbă”, zise mama cu emfază. „E minestrone”. Şi se 
lansă într-o lungă, animată explicaţie a puterilor curative ale 
ciorbei: îndepărtează durerile de cap, răceala, durerile de inimă, 
indigestia, guta și toate bolile de ficat. 

După ce i-a pipăit mușchii lui Sol, mama l-a convins că ciorba 
ei îl va face puternic, ca pe eroul italiano-american, Charles 
Atlas. Eu mă făcusem mic de tot, convins fiind că asta era 
ultima dată când îl mai vedeam pe Sol. Sigur nu va mai vrea să 
vină vreodată într-o asemenea familie de oameni excentrici, cu 
accent ciudat și mâncare neobișnuită. 

Dar, spre surprinderea mea, Sol și-a terminat politicos farfuria 
și a mai cerut două porţii. „Îmi place foarte mult”, a zis el, 
sorbind cu zgomot. 

Pe când ne luam la revedere, Sol îmi mărturisi: „Ai o familie 
minunată. Ce n-aș da să gătească și mama așa”. Apoi adăugă: 
„Să știi că ești norocos!” 

Norocos? m-am minunat eu, în timp ce el ne făcea cu mâna 
din stradă zâmbind. 

Acum înţeleg cât am fost de norocos. Acum știu că afecțiunea 
pe care a simţit-o Sol la masa noastră a însemnat mult mai mult 
decât căldura fizică și spirituală a ciorbei făcute de mama. Era 
bucuria pură a unei mese în familie la care adevăratul festin era 
iubirea. 


21 


Mama s-a stins din viaţă de mult. La o zi după ce a fost 
înmormântată, cineva a închis aragazul pe care se afla oala cu 
minestrone, şi astfel o întreagă epocă de glorie s-a stins odată 
cu flacăra lui. Dar iubirea îngerească și încrederea care se 
ridicau odată cu aburul din ingredientele ei savuroase îmi 
încălzesc inima și astăzi. 

Sol și cu mine am rămas buni prieteni până azi. Am fost 
cavaler de onoare la nunta lui. Nu cu mult timp în urmă am fost 
invitat la cină. Își îmbrăţișa copiii și m-a strâns în braţe și pe 
mine. Soţia lui a pus apoi pe masă farfuriile aburinde de supă. 
Era supă de pui, cu legume și bucăți de carne. 

„Ei, Leo”, mă întrebă Sol, „știi ce-i asta?” 

„Supă?” am zis eu zâmbind. 

„Ei, supă!” pufni el. „Asta e supă de pui! Vindecă răceala, 
durerile de cap, indigestia. E bună la ficatul tău!” Sol făcu cu 
ochiul. 

Am simţit atunci că sunt din nou acasă. 


Leo Buscaglia 


Sunteţi sigură, doamnă doctor Pleshke, 
că sfatul mamei mele n-a influenţat 
în nici un fel tratamentul? 


La momentul potrivit 


Într-o noapte, pe la 23.30, o bătrână afro-americană stătea pe 
marginea unei autostrăzi din Alabama încercând să nu se lase 
intimidată de furtuna și ploaia torențială. | se stricase mașina și 


22 


trebuia neapărat să ajungă undeva. Udă până la piele, se hotări 
să facă semn următoarei mașini. Un tânăr alb se opri să o ajute 
- lucru nemaiauzit acolo, în inima Sudului, în timpul conflictelor 
din anii '60. Tânărul o duse în oraș, o ajută să obţină informaţii 
și o urcă într-un taxi. Părea că se grăbește foarte tare! Bătrâna îi 
luă adresa, îi mulțumi și plecă. 

Trecură șapte zile și în ușa tânărului se auzi un ciocănit. Spre 
surprinderea lui, îi erau livrate o uriașă combină cu televizor 
color și video-recorder. Erau însoţite de un bilet. În bilet scria: 


Stimate Domnule James, 

Vă multumesc extrem de mult pentru ajutorul dat zilele 
trecute pe autostradă. Ploaia imi înecase nu numai hainele, 
ci și mintea. Atunci ati apărut dumneavoastră. Datorită 
dumneavoastră, am reușit să ajung la soțul meu care era 
pe moarte chiar înainte de a-și da ultima suflare. 
Dumnezeu să vă binecuvânteze pentru ajutorul pe care mi 
l-ați dat și pentru altruismul cu care îi ajutați pe ceilalți. 


Cu stimă, 
D-na Nat King Cole 


Dan Clark 


Darurile inimii 


Dragostea pe care o dăruim este singura pe care o 
păstrăm. 


Elbert Hubbard 


În această lume nebună-nebună în care trăim, este mult mai 
ușor să treci ceva în contul propriu decât să faci un dar din 
inimă. 

lar darurile făcute din inimă sunt necesare mai ales în timpul 
sărbătorilor. 

Cu câţiva ani în urmă, am început să-mi pregătesc copiii să 
accepte faptul că în anul acela, Crăciunul va fi mai sărac. 
Reacţia lor a fost: „Da, sigur, mamă, am mai auzit asta și 


23 


înainte!” Îmi pierdusem credibilitatea pentru că le spusesem 
același lucru și cu un an înainte, în timp ce treceam printr-un 
divorț. Dar atunci îmi dădusem osteneala și folosisem 
încrederea la maximum. Găsisem chiar niște măsuri de 
finanţare pline de imaginaţie ca să plătesc cadourile de Crăciun 
ale copiilor. Desigur, anul acesta urma să fie diferit, dar copiii nu 
mă mai credeau. 

Cu o săptămână înainte de Crăciun, mi-am pus întrebarea: 
„Cu ce, din ce am, pot să fac Crăciunul acesta deosebit?” In 
toate casele în care locuisem înainte de divorț, îmi făcusem timp 
să le decorez. Învăţasem să lipesc tapetul, să pun gresie și 
faianță, să cos perdele și multe altele. Dar în casa pe care o 
închiriasem acum aveam puţin timp s-o decorez iar bani, și mai 
puțini. În plus, eram furioasă pe casa asta urâtă, cu covoarele 
roșu cu alb și pereţii turcoaz cu verde. Refuzam să bag banii în 
ea. În forul meu interior, glasul mândriei rănite striga: „Nu vom 
sta prea mult aici!” 

Nimeni altcineva nu părea să fie deranjat de casă, cu excepţia 
fiicei mele, Lisa, care se străduia întotdeauna să-și facă din 
camera ei un loc deosebit. 

Era momentul să-mi pun talentul la bătaie. L-am sunat pe 
fostul meu soț și i-am cerut să cumpere o anume cuvertură de 
pat pentru Lisa. Apoi am cumpărat eu cearceafurile care să 
meargă cu ea. 

În ajunul Crăciunului, am cheltuit 15 $ pe 4 | de vopsea. Am 
cumpărat și cele mai frumoase articole de papetărie pe care le- 
am găsit. Scopul meu era simplu: aveam să zugrăvesc, să cos și 
să fiu ocupată până la Crăciun ca să nu găsesc timp să-mi plâng 
de milă tocmai de sărbătoarea aceasta atât de importantă 
pentru familie. 

Seara le-am dat copiilor câte trei seturi de rechizite și plicuri. 
La începutul fiecărei pagini scrisesem: „Ce îmi place la sora mea 
Mia”, „Ce îmi place la fratele meu Kris”, „Ce îmi place la sora 
mea Lisa” și „Ce îmi place la fratele meu Erik”. Copiii mei aveau 
16, 14, 10 și 8 ani, și mi-a luat ceva timp să-i conving că vor fi în 
stare să găsească măcar un singur lucru care le place la ceilalţi. 
În timp ce ei scriau fiecare în camera lui, eu m-am dus în 
dormitor să le împachetez darurile cumpărate de la magazin. 

Când m-am întors în bucătărie, copiii terminaseră de scris. 
Numele erau și ele trecute pe plic. Ne-am îmbrățișat, ne-am 


24 


sărutat și ne-am urat noapte bună, și s-au dus la culcare. Lisei îi 
dădusem voie - temporar - să doarmă cu mine, cu condiţia să 
nu arunce vreo privire iscoditoare până dimineața. 

M-am pus pe treabă. Cu puţin înainte de zorii Crăciunului, am 
terminat de cusut perdelele, de zugrăvit și m-am dat un pas 
înapoi ca să-mi admir opera. la stai - de ce n-aș pune curcubee 
și norișori pe perete să meargă cu perdelele? Așa au apărut 
periile și pămătufurile mele de machiaj și la ora 5 eram gata. 
Prea obosită ca să mă mai gândesc că suntem o biată „familie 
descompusă” cum spun statisticile, m-am dus în dormitor și am 
găsit-o pe Lisa întinsă de-a curmezișul patului. Am decis că nu 
pot să dorm cu braţele și picioarele ei peste mine, așa că am 
luat-o încet în brațe și am dus-o ușor în camera ei. Când i-am 
pus capul pe pernă, m-a întrebat: „Mami, s-a făcut deja 
dimineaţă?” 

„Nu, iubito, ţine ochișorii închiși până vine Moșul”. 

M-am trezit dimineața cu o șoaptă veselă la ureche: „Mami, e 
minunată!” 

Mai târziu ne-am trezit cu toţii și ne-am așezat în jurul 
bradului și am deschis puţinele cadouri împachetate. Apoi 
fiecare copil a primit de la ceilalţi cele trei plicuri. Am citit 
scrisorile cu ochii în lacrimi și nasul curgând. Apoi am ajuns la 
scrisorile „mezinului” familiei. Erik, la cei opt ani ai lui, nu se 
aștepta să audă nimic drăguţ. Fratele lui scrisese: „Ce îmi place 
la fratele meu Erik este că nu-i e teamă de nimic.” Mia notase: 
„Ce îmi place la fratele meu Erik este că vorbește cu toată 
lumea!” Lisa scrisese: „Ce îmi place la fratele meu Erik este că 
se urcă în pomi mai sus decât toți!” 

Am simţit că mă trage cineva, ușor, de mânecă, apoi o palmă 
micuță se făcu căuș lângă urechea mea și Erik îmi șopti: „l-auzi, 
mami... n-am știut că mă plac!” 

În perioadele cele mai grele, imaginaţia și inventivitatea ne- 
au oferit cele mai frumoase clipe. Sunt acum din nou pe 
picioarele mele din punct de vedere financiar și, între timp, am 
petrecut multe Crăciunuri minunate cu sumedenie de daruri în 
jurul bradului... dar când ne întreabă cineva care Crăciun ne-a 
plăcut cel mai mult, cu toţii ne gândim la acela. 


Sheryl Nicholson 


25 


A a EC Muma 


Nu vor înțelege asta decât când vor fi mari, 
dar darurile cele mai minunate 
sunt amintirile pe care le strâng. 


Cealaltă femeie 


După 21 de ani de căsnicie am descoperit cum să menţin vie 
flacăra iubirii și intimităţii în relaţia cu soţia mea. 

Am început de curând să mă întâlnesc cu altă femeie. 

De fapt, a fost ideea soției mele. „Ştii foarte bine că o 
iubești”, îmi spuse într-o zi, luând-mă prin surprindere. „Viaţa e 
atât de scurtă. Trebuie să petreci mai mult timp cu cei pe care-i 
iubești.” 

„Dar eu te iubesc pe tine”, am protestat eu. 

„Știu. Dar o iubești și pe ea. Poate n-ai să mă crezi, dar 
părerea mea este că dacă voi doi petreceţi mai mult timp 
împreună, noi vom deveni mai apropiaţi.” 

Ca de obicei, Peggy avea dreptate. 

Cealaltă femeie cu care Peggy mă încuraja să mă întâlnesc 
era mama mea. 

Mama e văduvă, are 71 de ani șia trăit singură de când a 
murit tata, acum 19 ani. Imediat după moartea tatei, m-am 
mutat în California, la 4.000 km distanţă, unde mi-am început 
cariera și mi-am întemeiat o familie. Când, cu cinci în urmă, m- 
am mutat aproape de orașul meu natal, am promis să petrec 


26 


mai mult timp cu ea. Dar poate că din cauza slujbei mele 
solicitante și a celor trei copii, n-am reușit s-o văd decât în 
concedii sau la vreo reuniune familială. 

A fost mirată și neîncrezătoare când i-am telefonat și i-am 
sugerat să mergem - doar noi doi - la un film sau la restaurant. 
„S-a întâmplat ceva? Te muţi și-mi iei nepoţii de lângă mine?” 
m-a întrebat. Mama e tipul de femeie care se gândește la orice, 
numai la lucruri normale nu - un telefon seara târziu sau o 
invitaţie neașteptată la cină din partea fiului cel mare - anunţă 
vești proaste. 

„M-am gândit că ar fi bine să petrecem ceva mai mult timp 
împreună”, am zis. „Doar noi doi.” 

A reflectat o clipă la ceea ce spusesem. 

„Mi-ar plăcea, zise, chiar foarte mult.” 

Vineri, după serviciu, m-am trezit cuprins de emoție pe 
drumul spre locuinţa ei. Simţeam teama dinaintea unei întâlniri 
cu o femeie - deși, pe naiba, tot ce aveam de făcut era să ies în 
oraș cu mama mea. 

Despre ce o să vorbim? Și dacă nu-i place restaurantul pe 
care l-am ales? Sau filmul? 

Și dacă nu-i place nimic? 

Când am intrat pe alee mi-am dat seama cât de emoţionată 
era și ea din cauza întâlnirii noastre. Mă aștepta în faţa ușii gata 
îmbrăcată. Se coafase. Zâmbea. „Le-am spus prietenelor mele 
că ies cu fiul meu și au fost foarte impresionate”, mi-a spus 
urcându-se în mașină. „Abia așteaptă să le povestesc mâine 
despre seara noastră.” 

Nu ne-am dus la vreun restaurant de lux, doar undeva, în 
apropiere, unde să putem sta de vorbă. Când am ajuns, mama 
m-a luat de braţ - pe jumătate din dragoste, pe jumătate din 
dorinţa de a o ajuta să se descurce cu scara care ducea în 
restaurant. 

După ce am luat loc, a trebuit să citesc meniul pentru 
amândoi. Mama vedea doar vagi contururi și umbre. Pe la 
jumătatea listei de antreuri, mi-am ridicat privirea. Mama ședea 
în faţa mea, uitându-se la mine. Un zâmbet melancolic îi mijea 
pe buze. 

„Eu îţi citeam ţie meniul când erai mic”, zise ea. 

Mi-am dat seama imediat ce vroia să spună. De la cea care ne 
purtase de grijă la cea căreia i se purta de grijă, de la cel căruia 


27 


i se purtase de grijă la cel care purta de grijă; relaţia noastră 
descrisese un cerc complet. 

„Atunci, a venit vremea să te relaxezi și să mă lași să mă 
revanșez”, am zis. 

Am purtat o discuţie interesantă la masă. Nimic care să 
răstoarne lumea, doar rememorări ale propriilor noastre vieţi. 
Am stat de vorbă atât de mult că am pierdut filmul. „O să mai 
ies cu tine, doar dacă mă lași să plătesc eu masa la restaurant 
data viitoare”, îmi spuse mama când a coborât din mașină în 
faţa casei. Am fost de acord. 

„Cum a fost întâlnirea?” a vrut să știe soţia când am ajuns în 
seara aceea acasă. 

„Plăcută... chiar mai plăcută decât mi-am imaginat,” am 
răspuns. 

A zâmbit semnificativ: „ţi-am spus eu”. 

Din seara aceea, mă întâlnesc cu mama regulat. Nu ieșim 
chiar în fiecare săptămână, dar încercăm să ne vedem măcar de 
două ori pe lună. Luăm întotdeauna cina împreună și uneori 
vedem și un film. Deși, de cele mai multe ori, stăm doar de 
vorbă. Eu îi povestesc despre necazurile mele de la serviciu. Mă 
laud cu copiii și soția mea. Ea mă ţine la curent cu „bârfa” din 
familie cu care, se pare, rămân mereu în urmă. 

Sau îmi povestește despre trecut. Acum înțeleg ce a însemnat 
pentru mama să lucreze într-o fabrică în timpul celui de-al doilea 
război mondial. Am aflat cum l-a întâlnit pe tata acolo, cum a 
înflorit iubirea lor, în acele vremuri grele, în tramvai. Ascultându- 
i povestirile, am ajuns să înţeleg câtă importanţă au ele pentru 
mine. Ele sunt viața mea. Nu mă satur ascultându-le. 

Dar nu vorbim numai de trecut. Vorbim și despre viitor. Din 
cauza problemelor de sănătate, mama e îngrijorată în privinţa 
zilelor ce vor veni. „Mai am atâtea de făcut în viaţă”, mi-a spus 
într-o seară. „Vreau să-mi văd nepoţii mari. Nu vreau să pierd 
nimic din ceea ce fac.” 

Ca mulţi din prietenii mei familiști, am tendinţa să mă agit 
umplându-mi până la refuz agenda în efortul de a împăca viaţa 
familială cu cariera și cu păstrarea relaţiilor. Mă plâng adeseori 
că timpul zboară prea repede. Petrecându-mi timpul cu mama, 
am învățat cât de important este să nu te mai grăbești. Am 
înțeles, în sfârșit, semnificaţia unei expresii pe care am auzit-o 
de un milion de ori: timp calitativ. 


28 


Peggy a avut dreptate. Întâlnirile cu altă femeie chiar m-au 
ajutat în căsnicie. Au făcut din mine un soţ și tată mai bun, și, 
sper din tot sufletul, un fiu mai bun. 

Mulţumesc, mamă. Te iubesc. 


David Farrell 
Atingerea Ramonei 


Trecuseră doar câteva săptămâni de la operaţie și m-am dus 
la cabinetul doctorului Belt pentru control. Era chiar după primul 
tratament de chimioterapie. 

Tăietura nu se cicatrizase încă. Dedesubtul ei, brațul era 
amorțit. Acest complex de senzaţii noi și ciudate semăna cu 
sentimentul pe care ţi-l dă noul coleg de cameră cu care împărți 
cele două dormitoare, anterior denumite sâni, acum denumite 
drăgăstos „sân și piept”. 

Ca de obicei, am fost dusă în cabinet ca să mi se ia sânge din 
nou - operaţie înspăimântătoare pentru mine, care mă tem de 
ace. 

M-am întins pe patul unde urma să fiu examinată. Purtam o 
cămașă de flanelă largă, cu pliuri și o bluziţă pe dedesubt. Era o 
combinaţie aleasă cu grijă și cu speranța că alţii o vor privi ca 
pe o alegere întâmplătoare. Pliurile îmi ascundeau noul meu 
piept, bluziţa îl proteja, iar nasturii ușurau examenul medical. 

Intră în cameră Ramona. Imi era cunoscut zâmbetul ei cald și 
luminos care contrasta cu temerile mele. O văzusem pentru 
prima dată în clinică cu câteva săptămâni mai înainte. În ziua 
aceea nu lucrase cu mine, dar mi-o amintesc pentru că râdea. 
Avea un râs sincer, plin și nuanţat. Îmi amintesc că m-am 
întrebat ce poate fi atât de hazliu în spatele ușii de la cabinet. 
Ce ar putea găsi de râs într-un moment ca acesta? Așa că am 
decis că nu tratează cu seriozitate situaţia și că o să încerc să 
găsesc pe cineva serios. Dar mă înșelasem. 

Ziua aceea a fost altfel. Ramona îmi mai luase sânge înainte. 
Cunoștea teama mea de ace și a ascuns cu grijă accesoriile 
necesare sub o revistă cu fotografia luminoasă, albastră a unei 
bucătării redecorate. M-a ajutat să-mi deschei cămașa și să-mi 


29 


dau jos bluza; se vedeau acum cateterul de pe sânul meu și 
proaspăta cicatrice de pe piept. 

M-a întrebat: „Cum se vindecă cicatricea?” 

Am răspuns: „Cred că bine. Mă spăl în jurul ei cu grijă în 
fiecare zi.” Amintirea apei de la duș lovindu-mi pieptul amorţit 
îmi trecu fulgerător prin fața ochilor. 

intinse mâna cu blândeţe și și-o trecu peste cicatrice, 
examinând netezimea pielii cicatrizate și căutând să vadă dacă 
găsește vreo umflătură. Lacrimi mute au început să curgă 
domol. Și-a apropiat privirea de a mea și m-a întrebat: „N-ai 
atins-o încă, nu-i așa?” lar eu am spus: „Nu”. 

lar această femeie blândă, minunată, și-a pus palma cafenie 
peste pieptul meu fără culoare și a ţinut-o acolo cu gingășie. 
Mult timp. Am plâns mai departe, încetișor. Îmi spuse, cu 
blândeţe în glas: „Asta face parte din corpul tău. Asta ești tu. Nu 
se întâmplă nimic dacă o atingi.” Dar mi-a fost imposibil. Așa că 
a atins-o ea pentru mine. Cicatricea. Rana nevindecată încă. Și 
sub ea, mi-a atins inima. 

Apoi Ramona spuse: „Te ţin de mână cât o atingi.” Și-a pus 
mâna peste a mea, și am rămas amândouă în tăcere. Acesta a 
fost darul pe care mi l-a făcut Ramona. 

In seara aceea, când m-am dus la culcare, mi-am dus mâna 
încetișor la piept și am ţinut-o acolo până când am adormit. 
Știam acum că nu sunt singură. Metaforic vorbind, eram în pat 
cu toții: sânul meu, pieptul meu, darul Ramonei și eu. 


Betty Aboussie Ellis 


„Sunteti Dumnezeu?” 


Într-o seară geroasă, în timpul sărbătorilor, un băiețel de vreo 
șase-șapte anișori stătea în frig, în faţa unei vitrine. Copilul n- 
avea pantofi, iar hainele erau numai zdrenţe. O tânără care 
trecu pe-acolo văzu copilul și înțelese dorința din ochii lui 
albaștri. Luă copilul de mână și-l duse în magazin. Îi cumpără 
pantofi și un set complet de haine groase. 

Reveniră în stradă și femeia îi spuse: „Acum te poți duce 
acasă să te bucuri de sărbători.” 


30 


Băiețelul își ridică privirea și o întrebă: „Sunteţi Dumnezeu, 
doamnă?” 

Ea se uită la el zâmbind și-i răspunse: „Nu, fiule, sunt doar 
unul din copiii Lui.” 

Atunci, băieţelul zise: „Ştiam eu că sunteţi rudă cu El.” 


Dan Clark 


Lumânările electrice 


O dată pe lună, vineri dimineaţa, mă abat pe la spital ca să 
duc lumânări pentru Sabbath pacientelor evreice internate 
acolo. Lumânările aprinse sunt felul tradițional în care evreicele 
întâmpină Sabbathul, dar regulamentul spitalului nu îngăduie 
pacienţilor să ardă lumânări. Așa că le oferim cea mai bună 
alternativă - lumânări electrice care se pun în priză și se aprind 
vineri, la apusul soarelui, când începe Sabbathul evreiesc. 
Sabbathul se încheie sâmbătă noaptea. Duminica dimineaţa îmi 
recuperez lumânările și le pun bine până vinerea următoare 
când un alt voluntar se duce să le distribuie grupului de 
paciente din săptămâna respectivă. Uneori întâlnesc tot 
pacientele din săptămâna anterioară. 

Într-o vineri dimineaţă, în timp ce-mi făceam turul, am întâlnit 
o doamnă foarte în vârstă - cred că avea 90 de ani. Avea părul 
scurt, alb ca zăpada și părea a fi moale și scămos ca bumbacul. 
Pielea îi era îngălbenită și puternic ridată, ca și cum oasele s-ar 
fi micșorat brusc și ar fi lăsat pielea din jurul lor fără niciun 
suport, la voia întâmplării; acum atârna în falduri moi pe faţă și 
pe braţe. Arăta atât de mică întinsă în pat, cu pătura trasă până 
la subțiori. Mâinile, care se odihneau deasupra păturii, erau 
noduroase și muncite, mâini pline de experienţă. Dar ochii erau 
de un albastru limpede iar glasul surprinzător de puternic când 
m-a salutat. Din lista pe care mi-o dăduse spitalul, am aflat că 
se numea Sarah Cohen. 

Mi-a spus că mă aștepta, că acasă nu pierduse nicio 
ceremonie de aprindere a lumânărilor și că nu trebuia decât să 
le pun în priza de lângă patul ei ca să ajungă la ele. Se vedea că 
știa obiceiul spitalului. 


31 


Am făcut cum mă rugase și i-am urat sărbători fericite. Când 
m-am întors să plec, a zis: „Sper ca nepoţii mei să ajungă la 
timp să-și ia rămas-bun de la mine.” 

Cred că pe chipul meu trebuie să fi fost evident șocul produs 
de felul cum a afirmat nepăsătoare că știa că e pe moarte, dar 
am luat-o de mână și i-am spus că la fel sper și eu. 

Am ieșit din cameră și aproape m-am ciocnit de o tânără care 
părea să fi avut douăzeci și ceva de ani. Purta o fustă lungă, gen 
țărănesc, și avea capul acoperit. Am auzit-o pe Dna Cohen 
zicând: „Malka! Mă bucur că ai reușit să ajungi. Unde-i David?” 

Am fost nevoită să-mi continui turul prin spital, dar o parte din 
mine nu putea să nu se întrebe dacă și David va sosi la timp. Mă 
doare că trebuie doar să distribui lumânările și să plec după 
aceea, știind că unele paciente sunt foarte bolnave, că poate 
vor muri și că sunt și ele iubite de cineva. Cred că, într-un 
anume fel, ele îmi amintesc de mama, când se afla în spital, pe 
moarte. Bănuiesc că de-asta m-am oferit voluntar să lucrez aici. 

Gândul la d-na Cohen și la nepoții ei nu mi-au dat pace toată 
ziua de sâmbătă. Duminică dimineaţa m-am dus la spital să-mi 
recuperez lumânările. Apropiindu-mă de camera d-nei Cohen, 
am văzut-o pe nepoata ei stând pe jos, lângă ușă. Când a auzit 
căruciorul apropiindu-se, și-a ridicat capul. 

„Aţi mai putea lăsa lumânările câteva ore, vă rog?”, m-a 
întrebat. 

Rugămintea ei m-a surprins, așa că a început să-mi explice. 

Mi-a povestit că d-na Cohen îi învățase, pe ea și pe fratele ei, 
David, tot ce știau despre ce înseamnă să fii religios. Părinţii lor 
divorţaseră când ei erau mici și amândoi munceau aproape 
toată ziua. Ea și fratele ei își petrecuseră mai toate weekend- 
urile la bunica lor. 

„Ea pregătea Sabbathul pentru noi”, spuse Malka. „Ea gătea, 
făcea curat, cocea prăjiturile și toată casa arăta și mirosea... 
într-un fel pe care nu pot nici măcar să-l descriu. Când mergeam 
acolo, mi se părea că intrăm în altă lume. Fratele meu și cu 
mine am găsit acolo ceva ce nu exista, pentru noi, în altă parte. 
Nu știu cum să te fac să înţelegi ce însemna Sabbathul pentru 
noi - pentru toți trei, bunica, David și pentru mine - dar era o 
alinare în viața noastră. A fost minunat și ne-a redat religia lui 
David și mie. David stă în Israel acum. N-a izbutit să găsească 
alt zbor decât azi. Ar trebui să ajungă pe la șase, așa că dacă ai 


32 


putea lăsa lumânările până atunci, le-aș înapoia bucuroasă după 
aceea.” 

N-am înțeles ce legătură aveau lumânările cu sosirea lui 
David. Malka mi-a explicat. „Înţelegi? Pentru bunica, Sabbathul 
era ziua noastră de fericire. Nu vrea să moară de Sabbath. Dacă 
am putea s-o facem să creadă că Sabbathul nu s-a încheiat încă, 
poate că mai trăiește până când sosește David. Măcar să-și 
poată lua adio de la ea.” 

Pentru nimic în lume nu m-aș fi atins în acel moment de 
lumânări, și i-am spus lui Malka că mă întorc după ele mai 
târziu. N-am putut rosti niciun alt cuvânt, i-am strâns doar 
mâna. 

Există momente în timp, sau situaţii, care pot uni până și 
oameni străini. Acela a fost un asemenea moment. 

În ziua aceea, mi-am văzut de treburile mele, dar n-am putut 
să nu mă gândesc la drama care se desfășura la spital. Fărâma 
de forță care-i mai rămăsese bătrânei pe patul de moarte era 
folosită pentru a mai rămâne în viaţă câteva ore. 

Și nu pentru ea făcea acest efort. Prin atitudinea ei, îmi 
dăduse de înțeles că nu se temea de moarte. Părea să știe și să 
accepte faptul că îi venise sorocul și era, de fapt, pregătită să 
plece pe drumul fără întoarcere. 

Pentru mine, Sarah Cohen a întruchipat un tip de putere 
interioară despre care n-am știut că există și un tip de iubire 
despre care n-am știut că poate fi atât de puternic. Era dornică 
să-și concentreze întreaga fiinţă ca să nu moară de Sabbath. Nu 
voia ca nepoții ei să asocieze frumusețea și bucuria Sabbathului 
cu tristeţea morţii ei. Și poate că mai voia ca nepoţii ei să aibă 
sentimentul împlinirii care rămâne după ce ţi-ai luat rămas-bun 
de la persoana care ţi-a influenţat viaţa cel mai profund. 

Când m-am întors la spital duminică seara, am început să 
plâng înainte să intru în camera d-nei Cohen. M-am uitat 
înăuntru. Patul era gol, iar lumânările fuseseră stinse. 

Atunci am auzit o voce în spatele meu rostind în șoaptă: „A 
reușit.” 

Am privit-o pe Malka în ochii în care lacrimile se uscaseră. 
„David a sosit azi după-amiază. Se roagă acum. A ajuns la timp 
să-și ia rămas-bun și să-i dea vestea cea bună - el și soția lui vor 
avea un copil. Dacă va fi fetiță, îi vor spune Sarah.” 

Într-un anume fel, n-am fost surprinsă. 


33 


Am înfășurat firul în jurul piciorului lumânărilor. Erau calde 
încă. 


Marsha Arons 


Mai mult decât o bursă 


Gândurile mari se adresează doar marilor gânditori, 
Faptele mari se adresează, însă, tuturor. 


Emily P.Bissell 


Aţi auzit, probabil, de Osceola McCarty. Este bătrâna de 88 de 
ani din Mississippi care a muncit peste 75 de ani ca 
spălătoreasă. Într-o zi, după ce a ieșit la pensie, s-a dus la bancă 
și a descoperit, spre marea ei mirare, că micile ei economii 
lunare ajunseseră la mai mult de 150.000 de dolari. Apoi, spre 
uimirea tuturor, a donat 150.000 de dolari - aproape tot ce 
economisise - Universităţii din Sudul Mississippi-ului (USM) ca 
fond de burse pentru studenții săraci afro-americani. Fapta ei a 
ținut titlurile ziarelor din întreaga ţară. 

Ce nu știți este cum mi-a influenţat viața darul Osceolei. Am 
19 ani și sunt prima beneficiară a bursei Osceola McCarty. 

Eram o elevă sârguincioasă și mă hotărâsem, cu trup și suflet, 
să mă înscriu la USM. Dar, la examenul de admitere, am pierdut 
la diferenţă de un punct ocazia de a obţine bursa, asta fiind 
singura posibilitate de a urma cursurile acolo. 

Într-o duminică, am dat din întâmplare peste articolul din ziar 
despre Osceola McCarty și darul ei generos. l-am arătat mamei 
articolul și amândouă am fost de acord că a făcut o faptă 
extraordinară. 

A doua zi m-am dus la biroul de asistenţă financiară unde mi 
s-a spus că nu aveau încă bani disponibili pentru mine, dar că, 
dacă se ivește ceva, mă vor suna. După câteva zile, tocmai când 
eram pe punctul să ies pe ușă, grăbită să plec cu mama la 
serviciu, a sunat telefonul. M-am oprit din drum să răspund, și, 
în timp ce mama claxona de zor să mă grăbesc, mi s-a spus că 
am fost selectată pentru prima bursă Osceola McCarty. Am fost 
în al nouălea cer! Am alergat repede afară să-i dau și mamei 


34 


vestea. Ea a telefonat din nou la birou ca să se încredinţeze că 
era adevărat. 

Am întâlnit-o pe Osceola pentru prima dată la o conferință de 
presă - întâlnirea cu ea a fost ca regăsirea propriei familii. 
Osceola nu fusese căsătorită niciodată și nu avea copii, așa că 
familia mea a devenit și a ei. Bunica și Osceola vorbesc la 
telefon regulat și se plimbă împreună, iar Osceola e întotdeauna 
prezentă la reuniunile noastre de familie. 

Odată ne-am trezit vorbind despre înghețată. Am descoperit 
că Osceola nu se pricepea mai deloc la îngheţată, așa că ne-am 
înghesuit cu toţii în mașină și ne-am dus la Dairy Queen unde i- 
am comandat prima ei îngheţată de banane! Acum mănâncă o 
grămadă de înghețată. 

Osceola a trudit din greu toată viața - din zori până seara - 
spălând de mână rufele altora. Treceam prin fața casei ei în 
fiecare zi pe drumul spre școală. Sigur, pe atunci nu știam că 
aceea era casa ei, dar observasem cât de îngrijită era pajiștea 
din faţa casei și cât de curat și pus la punct era totul. Am 
întrebat-o acum câtva timp de ce nu am zărit-o măcar o dată în 
tot acel timp, iar ea a răspuns: „Probabil că eram în spate și 
spălam rufe.” 

Acum că a ieșit la pensie, Osceola se așază comod și citește 
Biblia mai tot timpul. Vreau să spun, când nu pleacă de acasă 
să-și primească premiile! De fiecare dată când îi mai fac o vizită, 
are un alt premiu. A fost invitată până și la Casa Albă. E atât de 
mândră și de fericită, dar deloc infatuată. Am convins-o cu greu 
să-și cumpere un video ca să înregistreze emisiunile și să se 
vadă la televizor - ea doar șade și zâmbește. 

Osceola mi-a dăruit infinit mai mult decât o bursă. Ea m-a 
învăţat despre harul dăruirii. Acum știu că sunt oameni buni pe 
lume care fac fapte bune. Ea a trudit toată viaţa și a dăruit 
celorlalți, și m-a învăţat să dăruiesc și eu când am ocazia. De 
fapt, am de gând să măresc fondul ei de bursă. 

Vrând să-i ofer Osceolei familia pe care și-a dorit-o 
întotdeauna, am adoptat-o ca pe o a doua bunică. Ea chiar îmi 
spune nepoata ei. lar când voi absolvi USM, ea va sta în sală 
între mama și bunica - exact acolo unde îi este locul. 


Stephanie Bullock 


35 


Nu doare 


Acte de  Bunătate făcute pe  negândite -  iuhuu! 
Nu doare. 

I-am spus soțului meu că îl iubesc. Nu 
doare. 

l-am pus fiului meu un bileţel în ghiozdănelul Nu 
doare. 


Cu mâncare, spunându-i cât mi-e de drag. 


La Walgreens, am deschis ușa pentru o doamnă 
Nu doare. 
Intr-un scaun cu rotile. 


Am lăsat o cutie cu prăjituri pentru poștaș. Nu 
doare. 


Am lăsat pe cineva să cumpere înaintea mea 
Nu doare. 
Când stăteam la rând la băcănie. 


L-am sunat pe fratele meu să-i spun că mi-e dor de el! 
Și lui îi e 


dor de 
mine. 
l-am trimis primarului o scrisoare lăudându-i munca. Nu 
doare. 
Am dus flori la sanatoriu. Nu 
doare. 


Am pregătit o supă de pui pentru o prietenă bolnavă. 
Nu doare. 


Am jucat Scrabble cu fetița mea. A fost 
distractiv. 


36 


Am mulțumit persoanei care m-a ajutat să-mi S-a 
luminat 


pun cumpărăturile în plasă. 
la față. 

l-am dat secretarei mele o zi liber cu plată. A 
durut puţin. 

M-am jucat cu mingea cu câinele meu. M-am 
simţit bine. 

Am invitat o doamnă care nu șofează M-am 
distrat bine. 


La restaurant și la un film. 


M-am dus la masaj. M-am 
simțit 
min 
unat. 


Acte de Bunătate făcute pe negândite - 
Nu doare. 
Hmmm, cred că aşa voi face tot anul. 


Sandy Ezrine 
Un sărut de noapte bună 


În fiecare după-amiază când vin la gardă ca asistentă în 
schimbul doi, mă plimb pe coridoarele sanatoriului, oprindu-mă 
la fiecare ușă să schimb o vorbă și să supraveghez. Adesea Kate 
și Chris stau cu albumele în poală și se lasă pradă amintirilor 
uitându-se la fotografii. Plină de mândrie, Kate mi-a arătat 
fotografiile din anii de demult: Chris, înalt, blond și chipeș; Kate, 
drăguță, brunetă și surâzătoare. Doi tineri îndrăgostiţi, trecând 
zâmbind prin anotimpuri. Ce încântători erau, cum stăteau acolo 
împreună, cu lumina soarelui dând strălucire părului lor alb, cu 
chipurile brăzdate de timp, zâmbind la amintirea anilor trecuți - 
eterni captivi în albumele cu poze. 

37 


Ce puțin știu tinerii cum să iubească, gândesc. Cât de naivi 
sunt să creadă că dețin monopolul asupra unei comori atât de 
preţioase. Bătrânii știu cu adevărat ce înseamnă iubirea; tinerii 
pot doar să bânuiască. 

In timp ce personalul ia masa de seară, Kate și Chris, mână în 
mână, se plimbă uneori încet prin faţa cantinei. Atunci 
conversaţia se schimbă într-o discuţie despre iubirea și 
devotamentul unui cuplu și despre ce se întâmplă când unul din 
ei moare. Cu toţii știam că Chris era cel puternic, iar Kate 
depindea de el. 

Cum s-ar descurca Kate dacă ar muri Chris? ne-am întrebat 
adesea. 

Culcarea devenise un ritual. Când îi aduceam, seara, 
medicamentele, Kate stătea în fotoliul ei, în capot și în papuci, 
așteptând să vin. Sub atenta supraveghere a lui Chris și a mea, 
Kate își lua tabletele. Apoi, cu foarte mare grijă, Chris o ajuta să 
se ridice din fotoliu și să se urce în pat și înfășură pătura în jurul 
trupului ei fragil. 

Observând acest act de iubire mă gândesc pentru a mia oară 
Doamne Dumnezeule, de ce n-or avea sanatoriile paturi duble 
pentru cei căsătoriți? Toată viaţa au dormit împreună, dar în 
sanatoriu li se cere să doarmă în paturi separate. Noaptea sunt 
lipsiți de confortul unei vieţi întregi. 

Cât de stupide sunt asemenea reguli, gândeam în timp ce îl 
priveam pe Chris întinzând mâna și stingând lumina de 
deasupra patului lui Kate. Apoi cu multă tandrete el se apleca și 
se sărutau duios. Chris o mângâia pe obraz și zâmbeau 
amândoi. El ridica apărătoarea patului ei și numai după asta se 
întorcea și-și lua și el medicamentele. leșind din cameră, îl 
auzeam pe Chris spunând „Noapte bună, Kate” și pe ea 
răspunzând „Noapte bună, Chris”, în vreme ce spaţiul imens din 
cameră despărțea paturile lor. 

Am fost liberă două zile. Când am revenit, prima veste pe 
care am auzit-o după ce am intrat pe ușa sanatoriului a fost: 
„Chris a murit ieri dimineaţă”. 

„Cum?” 

„Atac de cord. S-a petrecut foarte repede.” 

„Cum se simte Kate?” 

„Rău.” 


38 


Am intrat în camera lui Kate. Stătea în fotoliu, nemișcată, cu 
mâinile în poală, cu privirea fixă. l-am luat mâinile într-ale mele 
și am zis: „Kate, sunt eu, Phyllis.” 

Nu s-a uitat la mine; a rămas cu privirea fixă. Am luat-o de 
bărbie și i-am întors încet capul ca să mă privească. 

„Kate, tocmai am aflat ce s-a întâmplat cu Chris. Îmi pare 
foarte rău.” 

La cuvântul Chris, ochii ei au prins viaţă din nou. S-a uitat la 
mine contrariată ca și cum s-ar fi întrebat de unde am apărut 
așa brusc. „Kate, sunt eu, Phyllis. Imi pare așa de rău de Chris.” 

M-a recunoscut și amintirea i-a invadat chipul. Lacrimile i-au 
umplut ochii și-au început să alunece de-a lungul obrajilor ridaţi. 
„Chris s-a dus”, șopti ea. 

„Știu”, am zis. „Știu.” 

Am răsfățat-o pe Kate o vreme, lăsând-o să mănânce în 
cameră, înconjurând-o cu multă atenţie. Apoi, treptat, vechile 
reguli au fost reluate. Adeseori trecând pe lângă camera ei, o 
vedeam stând în fotoliu cu albumul în poală, privind cu nostalgie 
la fotografiile cu Chris. 

Mersul la culcare era perioada cea mai proastă din zi. Deși i 
se aprobase cererea să se mute din patul ei în patul lui Chris, 
deși personalul stătea de vorbă și râdea cu ea în timp ce o 
înveleau și o pregăteau de noapte, Kate rămânea încă tăcută și 
închisă în sine cu tristețea ei. Trecând prin camera ei, la o oră 
după ce fusese așezată în pat, o găseam încă trează uitându-se 
în tavan. 

Săptămânile trecură și în privinţa culcării nu se schimbase 
nimic. Kate părea atât de neliniștită, atât de vulnerabilă. De ce 
oare? M-am întrebat. De ce în această parte a zilei mai mult 
decât în celelalte ore? 

Apoi într-o seară, după ce am intrat în camera ei, doar ca s-o 
găsesc la fel de trează ca întotdeauna, am zis pe negândite „E 
oare din cauză că-ţi lipsește sărutul de noapte bună?” 
Aplecându-mă, am sărutat-o pe obrazul zbârcit. 

A fost ca și cum aș fi deschis zăgazurile apelor. Lacrimi îi 
șiroiau pe faţă; mâinile ei le-au apucat strâns pe ale mele. 
„Chris îmi dădea întotdeauna un sărut de noapte bună”, suspină 
ea. 

„Știu”, am șoptit eu. 


39 


„Mi-e tare dor de el, în toţi acești ani m-a sărutat de noapte 
bună”. A tăcut iar eu mi-am șters lacrimile. „Cred că mi-e 
imposibil să mă culc fără acel sărut.” A 

Își ridică privirea spre mine, cu ochii plini de recunoștință, „Îţi 
mulțumesc pentru sărutul tău.” 

Un zâmbet timid i se ivi în colţul gurii. „Ştii, spuse ea a 
mărturisire, Chris îmi cânta un cântecel.” 

„Chiar așa?” 

„Da, încuviinţă din cap, iar eu stau noaptea și mă gândesc la 
el.” 

„Cum era cântecelul?” 

Kate zâmbi, îmi luă mâna și-și drese glasul. Apoi, vocea ei, ca 
un firicel din cauza bătrâneţii, dar încă melodioasă, se înălță 
încetișor, cântând: 


Așadar, sărută-mă, iubito și să ne despărtim. 
lar când voi fi bătrân și nu oi mai visa, 
Sărutul tău dăinui-va în inima mea. 


Phyllis Volkens! 
Trimisă spre publicare de Jane Hanna 


Daruri 


Tin în mână un exemplar cu coperţi groase din Classic Science 
Fiction de Jules Verne; bucăţi din ambalajul poștei aeriene 
împrăștiate la picioarele mele. O dedicație: „Lui Matt, cu 
dragoste din partea bunicului Loren, San Francisco.” De ce i-o 
trimite oare tatăl meu, un bătrân de 75 de ani, o carte de 511 
pagini fiului meu de 9 ani? Nepotrivirea cadoului mă enervează 
- un cadou cumpărat în grabă, cu mult prea puţină grijă. Dar 
poate că greșesc așteptându-mă ca tata să știe ce și-ar dori un 
băieţel de 9 ani. Și atunci îmi aduc aminte de vara trecută, când 


1 Nota redactorului: Phyllis Volkens, autoarea acestei povestiri, a decedat 
la două zile după ce am găsit-o încercând să obţinem permisiunea de a 
include în carte povestirea ei (vezi Introducerea). Soțul ei, Stanley, ne-a 
povestit ce mult a însemnat pentru Phyllis includerea povestirii ei în „Supă de 
pui pentru suflet de femeie”. Am fost onoraţi să inserăm „Un sărut de noapte 
bună” în memoria lui Phyllis. 


40 


am fost în vizită la San Francisco. Tata a luat-o la fugă spre 
tramvai, înșfăcându-l de mână pe Matt și sărind pe scară. Mai 
târziu, a cules o monedă de pe trotuar. 

„Matt, uite! Dacă pui o monedă pe linie - tramvaiul aproape 
că o taie în două!” Parcă-i văd cum stăteau acolo amândoi, cu 
capetele plecate, admirându-se reciproc. 

Mai puţin iritată, mă uit pe geam la Hondo, cum doarme pe 
pajiște. Îl avem de când era de opt săptămâni. Fire albe de 
blană îi acoperă botul din capul de un negru lucios, iar pleoapele 
cad ușor peste ochii căprui. Labele uriașe de Labrador se fac și 
mai mari când calcă, și tot mai multe fire albe ies dintre perniţe. 
Mă gândesc la barba tatălui meu și cum am văzut firele albe 
înmulțindu-se până ce a încărunţit de tot. 

Freckles se odihnește lângă Hondo, blănița ei de Collie 
răsfirându-se în adierea vântului. Mulți din pistruii de pe vremea 
când era pui au dispărut. Mă gândesc din nou la vara trecută. 

Paisprezece ani reprezintă un ciclu complet de viaţă pentru 
un câine. Steaua lui Hondo se apropia de asfinţit, pălind din ce 
în mai mult cu fiecare apus de soare. Venise vremea să ne luăm 
alt câine, și cu sentimentul vinovăţiei în suflet, am adus-o acasă, 
la fermă, pe Freckles. Când a coborât, șovăind, din mașină, cu 
picioarele tremurând, Hondo s-a purtat ca un gentleman 
desăvârșit. El a adulmecat-o, iar ea s-a făcut ghem. Ea a scâncit, 
iar el a lins-o. Codiţele au fluturat și s-a-nfiripat prietenia. 

Jos, la grajd, Freckles îl privea pe Hondo, profesorul 
îngăduitor, așteptând cu răbdare să înșeuăm caii. S-a așezat și 
ea. Pisicile se frecau de picioarele lui Hondo, iar Freckles 
învățase că nu are voie să sperie pisicile. Am pornit călare după 
juninci, iar Hondo venea, credincios, în urma noastră. Freckles 
învățase că nu e bine să necăjească vacile sau căprioarele. 
Freckles se lungi și se înălţă, iar pasul lui Hondo deveni mai vioi. 
Anii au trecut. Am început să-i aruncăm bețe din nou și le-a adus 
până când n-a mai reușit să ţină băţul în gură. Freckles nu s-a 
obișnuit niciodată cu jocul ăsta, dar ea l-a înveselit pe Hondo 
oricum. Lui i-a fost oferit astfel un scurt răgaz, o a doua tinerețe. 

Apoi, o zi toridă de vară și o călătorie prea lungă pe urmele 
prăfuite ale vacilor și-au luat plata. Hondo s-a prăbușit în ocolul 
vitelor. Câteva vorbe de dezmierdare și blânde mângâieri l-au 
făcut să-și revină. Matt și Freckles au devenit atenţi privindu-l 
cum se ridică în picioare, clătinându-se, și-și scutură blana de 


41 


praf. Înainte de a se urca pe verandă și a-și relua locul de pază 
lângă ușă, Hondo bău cu lăcomie din găleata din curte. 
Următoarea dată când am înșeuat caii și ne-am dus pe islaz, l- 
am încuiat în trailerul pentru cai. Se uita iscoditor printre 
zăbrele, rănit în sentimentele sale și neînțelegând ce se petrece. 

„Nu te teme, amice”, i-am spus, „venim înapoi”. Dar era surd 
și nu m-a auzit. După aceea, l-am luat în continuare cu noi la 
plimbare. Steaua lui o să apună, indiferent cât l-am proteja. 

Pun volumul lui Jules Verne pe masă și adun de pe jos 
resturile ambalajului. De afară se aude o mașină pe aleea 
pietruită. Freckles o aude și se ridică, cu urechile ciulite. Hondo 
doarme. Apoi, Freckles latră - un lătrat scurt și ascuţit - nu ca 
lătratul de avertizare, adânc, din piept, care ne păzise casa 14 
ani. Nu zgomotul mașinii îl trezește, în cele din urmă, pe Hondo; 
lătratul ascuţit pătrunde în urechile lui din ce în ce mai surde și 
își saltă capul să vadă ce e. O vede pe Freckles la datorie, 
neșovăitoare și pe poziţie. Cu un adânc oftat de resemnare, își 
reazemă capul pe labe și închide ochii. 

Aș vrea să mă duc afară și să-i iau capul lui Hondo în mână, 
să-l privesc în ochii cafenii și să-i vorbesc mângâietor ca să 
perceapă cu inima ceea ce urechile lui nu mai aud. Aș vrea să 
mai rămână lângă mine încă puţin. 

În loc de asta, ridic cartea și citesc dedicaţia din nou. „Lui 
Matt, cu dragoste de la bunicul Loren.” Dintr-o dată, darul 
capătă sens. Patrusprezece ani îi despart pe Hondo și pe 
Freckles. Șaizeci și cinci de ani îl despart pe tata de nepotul lui. 
Câţiva ani, doar, de făcut daruri se mai întind în faţa lui. Și el 
numără apusurile de soare și se uită la steaua lui scăpătândă. 
Timpul nu-i mai permite luxul de a trimite doar daruri potrivite. 
Dacă în zece ani de acum înainte Matt va deschide această 
carte, gata să plonjeze 20.000 de leghe sub mări, cuvintele 
bunicului lui îi vor ura bon voyage. 

Pun din nou volumul greu pe masă, deschid ușa și ies pe 
pajiște. Blana lui Hondo strălucește în soare. Sesizează vibraţiile 
pașilor mei și începe să dea încet din coadă. 


Page Lambert 


42 


1.716 scrisori 


Pe 15 noiembrie, 1942, am spus fără să stau pe gânduri „da” 
chipeșului meu mire, care se împăuna cu uniforma lui de soldat 
al Statelor Unite, nouă și oficială. După numai opt luni, era 
chemat să-și servească ţara în cel de-al doilea război mondial, 
trimis nu se știe unde în Pacific, pentru nu se știe cât timp. 

La plecarea tânărului meu soţ, ne-am promis să ne scriem zi 
de zi cât vom fi despărțiți. Am hotărât să numerotăm scrisorile 
ca să știm dacă s-a rătăcit vreuna. Scriindu-ne în fiecare zi, am 
constatat că de multe ori nu prea aveam ce să ne spunem în 
afară de „te iubesc”. Dar cuvintele acestea nu lipseau din nicio 
scrisoare. 

Războiul l-a găsit pe soțul meu, stomatolog în armată, chiar în 
primele linii. Cu toate acestea, indiferent dacă se afla în focul 
unei lupte în Aleutine, Okinawa sau Philippine, își găsea totuși 
timp să scrie în fiecare zi. Câteodată, găsea chiar timp să facă 
ceva mai mult decât să scrie o scrisoare. Când avea câteva clipe 
libere, îmi făcea câte o bijuterie din materialele indigene pe care 
le găsea. 

În timpul unei perioade de acalmie a luptelor din Philippine, și- 
a făcut timp să graveze pe un cuţit de deschis scrisori, din lemn 
de mahon, numele meu, Louise, pe o parte a mânerului, iar pe 
cealaltă parte Philippine, 1944. Mi-a scris că acel coupe-papier 
urma să mă ajute să deschid zilnic scrisorile primite de la el. 
Peste cincizeci de ani, cuțitul stă încă pe biroul meu și e folosit 
zilnic la deschiderea corespondenței, deși niciuna din scrisorile 
pe care le primesc azi nu e la fel de importantă ca acelea 
primite de la el în timpul războiului. 

Erau zile și chiar săptămâni când nu primeam nicio scrisoare. 
Desigur, asta mă făcea să mă tem pentru soarta soţului meu - 
mulți din colegii lui de trupă fuseseră omorâţi deja. Și totuși, 
poșta își revenea, inevitabil, și soseau o grămadă de scrisori 
odată. Îmi petreceam timpul ordonându-le după număr ca să le 
pot citi în ordine cronologică și să le savurez pe fiecare în parte. 
Din păcate, fiecare scrisoare era verificată de cenzura armatei, 
și eram nevoită să mă chinui să ghicesc ce scria pe rândurile 
șterse. 


43 


Într-una din scrisorile trimise din Hawaii de soţul meu, mă 
ruga să-i trimit măsurile ca să-mi poată face niște pijamale la 
vestiții croitori chinezi care locuiau pe insulă. l-am răspuns, 
desigur, trimiţându-i măsurile: 35-24-36 (Ah, ce bine eram 
înainte!). Soțul meu a primit scrisoarea, dar numerele fuseseră 
șterse de cenzură, care presupusese că vreau să comunic cu el 
într-un cod secret. Dar pijamalele s-au potrivit oricum. 

În noiembrie 1945, războiul a luat sfârșit și soţul meu a fost 
trimis acasă. Nu ne mai văzusem de când plecase cu doi ani și 
patru luni înainte. Vorbisem la telefon doar o singură dată în tot 
acel timp. Dar, cum ne ţinuserăm cu fidelitate promisiunea de a 
ne scrie în fiecare zi, scrisesem fiecare 858 de scrisori, în total 
1.716 scrisori care ne întovărășiseră tot războiul. 

Când soțul meu a revenit acasă, am avut norocul să facem 
rost, pe piața imobiliară extrem de săracă din San Francisco, de 
un minuscul apartament. In aceste camere-cutii de chibrituri, 
de-abia aveam loc noi amândoi, așa că, spre regretul nostru, am 
fost nevoiţi să renunţăm la toate scrisorile noastre. În anii de 
după război, am avut norocul să nu ne despărţim mai mult de o 
zi-două o dată, așa că nu prea am mai avut ocazia să ne scriem 
din nou. 

De-a lungul acestor ani, însă, soțul meu mi-a arătat mie și 
copiilor și nepoților aceeași dragoste și devotament pe care mi 
le arătase la început. Tocmai am sărbătorit a 53-a aniversare a 
fericitei noastre căsnicii și, deși scrisorile din primii noștri ani de 
căsnicie nu mai sunt demult, dragostea cuprinsă în ele va 
rămâne pe veci dăltuită în inimile noastre. 


Louise Shimoff 


44 


Draga mea iubită, 
fără tine zilele 
par nesfârgiie. 


Zilele par săptămâni... 
săptămânile par luni... 


0/4 


TPI ZA 


Lunile par ani... Înțelegi 
anii par veacuri... Ce vreau să cpun. 
veacurile par... 


N/A 
yy 


E aael 


Ingredientul secret al Marthei 


ÎI intriga pe Ben de câte ori trecea prin bucătărie. Era cutiuța 
aceea de metal de pe raftul de deasupra aragazului Marthei. 
Probabil că nu i-ar fi dat atâta atenţie sau nu l-ar fi agasat dacă 
Martha nu i-ar fi spus să nu cumva să se atingă de ea. Motivul, a 
explicat ea, era că recipientul conţinea o „plantă misterioasă” 
de la mama ei și cum nu exista nici cea mai mică posibilitate de 
a-l reumple, se temea că, dacă Ben sau oricine altcineva l-ar fi 
luat în mână și l-ar fi deschis, s-ar fi putut întâmpla să-l scape și 
să risipească conţinutul atât de valoros. 

Recipientul nu-ţi atrăgea atenţia prin nimic deosebit. Era atât 
de vechi că desenul floral colorat în roșu și auriu se ștersese. 
Puteai spune cu precizie de unde fusese apucat de când tot era 
ridicat și i se trăgea capacul. 

Nu numai degetele Marthei îl apucaseră de acolo, ci și mama 
și chiar bunica ei. Martha nu era foarte sigură, dar avea 
sentimentul că până și străbunica ei folosise același recipient cu 
„planta lui misterioasă”. 

Ben era sigur de un singur fapt: la scurt timp după ce s-a 
căsătorit cu Martha, mama ei i-a adus recipientul și a sfătuit-o 
să-l folosească cu aceeași dragoste cu care îl folosise ea. 

Și așa a și făcut. Ben n-a văzut-o niciodată pe Martha gătind 
fără să ia recipientul de pe raft și să presare o fărâmă din 


45 


„planta misterioasă” peste mâncare. Chiar și când făcea 
prăjituri, plăcintă sau fursecuri, a văzut-o presărând puţin pe 
deasupra chiar înainte să bage tava în cuptor. 

Orice o fi fost în recipientul ăla, făcea minuni, căci Ben era 
sigur că Martha este cea mai bună bucătăreasă din lume. Nu era 
singurul care împărtășea această opinie - toţi cei care mâncau 
acasă la ei aveau numai cuvinte de laudă pentru mâncărurile 
Marthei. 

Dar de ce oare nu-l lăsa pe Ben să se atingă de cutie? Chiar 
se temea că Ben o să verse conţinutul? Și cum arăta, oare, 
„planta misterioasă”? Era atât de fină că Ben n-a reușit să-și dea 
seama ce era când Martha o presăra în mâncărurile pe care le 
făcea. Era clar că trebuia să folosească doar o fărâmă din ea 
pentru că nu exista nicio posibilitate de a umple recipientul din 
nou. 

Martha reușise, cumva, să tragă de conţinutul lui mai mult de 
treizeci de ani de căsnicie, până azi. Și de fiecare dată, efectul 
era același: îţi lăsa gura apă. 

Ben simţea din ce în ce mai mult tentaţia de a se uita în cutie 
măcar o dată, dar niciodată nu s-a putut convinge s-o și facă. 

Apoi, într-o zi, Martha s-a îmbolnăvit. Ben a dus-o la spital, 
unde a rămas internată peste noapte. Când s-a întors acasă, a 
constatat că îi e tare urât, singur, în casă. Martha nu lipsise 
noaptea de acasă niciodată. lar când s-a apropiat vremea cinei, 
s-a întrebat ce să facă - Marthei îi plăcea atât de mult să 
gătească, că el nu se prea grăbise să învețe să pregătească 
ceva de mâncare. 

Când a intrat în bucătărie să vadă ce era în frigider, i-a sărit în 
ochi recipientul de pe raft. l-a atras privirea ca un magnet - s-a 
uitat imediat în altă parte, dar curiozitatea l-a împins să-l 
privească iar. 

Curiozitatea nu-i dădea pace. 

Ce era în cutie? De ce nu trebuia s-o atingă? Cum arăta 
„planta misterioasă”? Cât mai rămăsese? 

Ben își mută privirea în altă parte și luă capacul de pe tava cu 
prăjituri aflată pe dulap. Aaa... rămăsese mai mult de jumătate 
din prăjitura cea bună a Marthei. Işi tăie o bucată mare, se 
așeză la masa din bucătărie și nici nu luă o îmbucătură că ochii i 
se îndreptară din nou spre recipient. Cu ce-ar greși dacă ar 


46 


arunca o privire înăuntru? De ce Dumnezeu făcea Martha un 
asemenea secret din el? 

Ben mai luă o îmbucătură și continuă să se întrebe - s-o facă, 
să n-o facă? Preţ de alte cinci îmbucături a tot chibzuit ce să 
facă, cu privirea aţintită la cutie. În cele din urmă, n-a mai 
rezistat. 

Traversă cu pași ușori camera și, mai grijuliu ca oricând, luă 
recipientul de pe raft - temându-se, Doamne ferește, să nu 
verse conţinutul în timp ce se uita pe furiș. 

Puse recipientul pe dulap și ridică, cu grijă, capacul. Aproape 
că îi era frică să se uite înăuntru! Când interiorul cutiei îi apăru 
clar sub ochi, Ben rămase cu gura căscată - nu se poate, 
recipientul e gol... doar o bucăţică de hârtie împăturită, pe fund. 

Ben întinse mâna după ea, chinuindu-se să-și vâre mâna 
înăuntru. A apucat hârtiuţa, cu grijă, de un colţ, a tras-o afară și 
a despăturit-o încet sub lampa din bucătărie. 

Doar câteva cuvinte erau scrise acolo, și Ben recunoscu 
imediat scrisul ca fiind al mamei Marthei. Spunea simplu: 
„Martha - în tot ce faci, pune o fărâmă de dragoste”. 

Ben înghiţi cu greu, puse la loc bilețelul și recipientul și se 
așeză cuminte să-și termine prăjitura. Acum înţelegea pe deplin 
de ce avea un gust atât de bun. 


Trimisă spre publicare de Dot Abraham 
Revista Reminisce 


47 


2. DESPRE ATITUDINE ȘI RESPECTUL DE 
SINE 


Nu-ţi stă în putere să alegi cum sau când vei muri. Dar 
poți hotărî cum vei trăi. 


Joan Baez 
Fii regină 


NOTA REDACTORULUI: De-a lungul anilor, ne-au încălzit 
inimile mesajele pe care ni le-au transmis importante 
personalităţi feminine despre dragoste și despre puterea de a 
alege. Unul din cele mai însufleţitoare mesaje ne-a parvenit prin 
cuvintele, faptele și exemplul personal al uneia din cele mai 
iubite și respectate femei din lume - Oprah Winfrey. Ea ne 
reamintește continuu că în fiecare femeie trăiește o regină care 
așteaptă să-și revendice măreţia. Referindu-se la o temă folosită 
de Marianne Williamson în cartea sa Meritul unei femei, la 
ceremonia de înmânare a diplomelor absolventelor Colegiului 
Spelman din 1993, Oprah a spus următoarele: 


Fii regină. Ai curajul să fii altfel. Deschide drumuri. Fii în 
frunte. Fii tipul de femeie care în fața vicisitudinilor 
îmbrățișează viața în continuare și pășește fără teamă spre 
noi provocări. Mergi mai departe! Caută adevărul și condu- 
ți regatul, oricare ar fi acesta - casa, serviciul, familia - cu 
inima plină de iubire. 

Fii regină. Fii blândă. Mintea ta să nască idei novatoare și 
bucură-te de feminitatea ta... Mă rog să încetăm să ne mai 
pierdem timpul în medliocrități și lucruri mondene... Suntem 
copiii lui Dumnezeu - suntem aici să învăţăm lumea să 
iubească... 

Nu contează prin ce-ai trecut, de unde vii sau ce sunt 
părinții tăi - nici statutul tău social sau economic. Nimic din 


48 


toate acestea nu contează. Ceea ce contează este cum 
alegi să trăiești, cum alegi să dai glas iubirii prin munca ta, 
prin familia ta, prin ceea ce ai de dăruit lumii... 

Fii regină. Fii stăpâna forței și măreției tale! 


Oprah Winfrey 


Planul mamei 


Presupun că momentul intrării la școală a primului meu nepot, 
Jamie, a fost acela care a declanșat amintirea primului meu an 
de școală. Era în 1942. „D-ra Edna” era acel tip învechit, dar 
minunat, de învăţătoare care își dedica întreaga viaţă elevilor. 
Mi-a plăcut la școală: mirosul de cretă și de creioane colorate; 
mirosul podelei vechi de lemn după ce Jim, îngrijitorul nostru, o 
dădea cu ceară; și faptul că aveam o bancă exact pe măsura 
mea. Și totuși, a existat la școală o problemă copleșitoare. 
Mildred. 

În fiecare zi când parcurgeam cei câţiva pași de la școală spre 
casă, Mildred mă lua peste picior, mă lovea și mă speria. Eram 
îngrozită din cauza ei. Rămăsese repetentă în clasa întâi și era 
cu un an mai mare decât mine. Mildred nu avea prieteni, așa că 
își bătea capul, se pare, cum să-și facă dușmani. Pentru că eram 
printre cei mai mici din clasă, mă alesese pe mine drept 
dușmanul ei numărul unu. 

Intotdeauna când mă duceam acasă pe jos după școală, mă 
călca pe marginea din spate a pantofilor și mi-i scotea din picior. 
Atunci, dacă mă aplecam să mă încalț, Mildred îmi aplica o 
lovitură puternică pe spate. In fiecare zi, de îndată ce clopoțelul 
anunţa sfârșitul orelor, inima începea să-mi bată tare și clipeam 
des ca să nu plâng. 

Curând de tot mama și-a dat seama că se întâmplă ceva la 
școală. Nu voiam să-i spun de Mildred. Am stat lipită de radio 
ascultând „Călărețul singuratic”, prefăcându-mă că nu aud ce 
mă întreabă despre școală. Mama continuă cu întrebările, 
pentru ca în cele din urmă, să-i povestesc totul printre lacrimi. 
„N-ai ce face, mami. Nu ai ce face. Toată lumea va zice că sunt 
copil mic.” 


49 


Mama nu putea să mă ia de la școală. Era la lucru. Tata 
murise cu câțiva ani în urmă. Nu aveam fraţi sau surori care să 
aibă grijă de mine. Nu-mi puteam imagina ce-ar putea face 
mama. Eram sigură că nu există soluţie - absolut nicio soluţie la 
o problemă atât de mare. 

A doua zi, la școală, d-ra Edna s-a aplecat peste banca mea și 
mi-a spus șoptit: „Marion, ai putea să rămâi după ore să mă 
ajuţi la un proiect? Am vorbit cu mama ta aseară și mi-a spus că 
îți dă voie.” Ochii ei albaștri erau plini de înțelegere, iar ea 
mirosea a cremă de mâini Jergens. Am decis atunci, pe loc, că 
toți îngerii trebuie să aibă ochi albaștri și să miroasă a cremă de 
mâini jJergens. Am dat repede din cap că da. 

Am rămas în banca mea plină de bucurie când a sunat 
clopoțelul. Mildred a părut contrariată o clipă, dar a ieșit odată 
cu ceilalți. După câtva timp, d-ra Edna a zis că e timpul să plec 
acasă. A rămas pe treptele din faţa școlii făcându-mi la revedere 
cu mâna. Am urcat colina ţopăind, fără niciun fel de teamă. 
Apoi, tocmai când am ajuns în vârf, am auzit binecunoscuţii pași 
în spatele meu. Mildred mă așteptase. S-a repezit și m-a călcat 
și mi-a dat o palmă pe spate. Am plâns. Nu m-am putut stăpâni. 

Când mama a venit de la serviciu și a văzut cum arăt, m-a 
luat la întrebări. Am implorat-o să nu se ducă la școală; n-am 
dormit prea bine în noaptea aceea. A doua zi de dimineaţă, a 
zis: „Azi am de gând să urc dealul cu tine, Marion. Poate că o 
vedem și pe Mildred.” Mildred traversa pe jos orașul ca să 
ajungă la școală. Nu mă necâăjise niciodată pe drumul spre 
școală, numai după aceea. 

„Nu fă asta, mami, te rog! Nu-i spune nimic lui Mildred. Nu vei 
face nimic decât s-o iriți și mai tare. Lasă, că stau singură acasă. 
Te rog, mami.” 

„Îmbracă-te mai repede, te rog, Marion.” Glasul mamei a fost 
blând, dar ferm. 

„Te rooog, mami.” 

„Ai încredere în mine, Marion. Am un plan.” Înlăuntrul meu 
era furtună. De ce nu putea mama să înțeleagă că niciun plan 
imaginat de ea nu avea să meargă? Am ieșit în frigul năprasnic 
și am început să urcăm dealul. Poate că n-o să ne-ntâlnim cu 
Mildred, speram eu. Mama, însă, arăta plină de încredere. 
Cunoșteam prea bine această privire și am avut sentimentul 


50 


copleșitor că ne vom întâlni cu Mildred și că mama își va pune 
„planul” în aplicare. 

Bineînţeles, când am ajuns în vârful dealului, unde eu trebuia 
s-o iau spre școală iar mama în direcţie opusă spre banca unde 
lucra, am zărit-o pe Mildred. Am așteptat câteva clipe 
îngrozitoare până când s-a apropiat de noi. Observând că mama 
e cu mine, s-a prefăcut că nu ne vede. 

„Bună, Mildred”, a zis mama calm. Mildred a înţepenit, ca o 
stană de piatră. Avea mâinile și faţa roșii din cauza gerului. 
Paltonul prea larg pentru ea atârna descheiat. Avea doar doi 
nasturi. Ceilalţi lipseau. Pe dedesubt, purta o rochiţă de bumbac, 
ca și cum ar fi fost vară. Eu eram așa înfofolită, că de-abia mă 
mișcăm. Mama mă obliga să port și flanelă de corp. 

Mama s-a aplecat ca s-o poată privi pe Mildred în ochi. N-a 
rostit niciun cuvânt la început. În schimb, s-a apucat să-i încheie 
repede nasturii la palton și i-a ridicat gulerul. Apoi i-a legat la 
spate șuviţa de păr rebelă care-i venea tot timpul în ochi. Eu am 
stat deoparte privind cum aburul respirației noastre zăbovea în 
fața chipurilor noastre în aerul geros de dimineaţă și rugându- 
mă să nu apară vreun coleg și să se termine mai repede planul 
mamei. 

„Sunt mama lui Marion. Mildred, aș vrea să mă ajuţi.” Mildred 
se uita la mama concentrată, cu o expresie pe care n-aș putea 
să o descriu. Doar câţiva centimetri despărțeau chipurile lor. În 
timp ce vorbea, mama ţinea mâinile reci ale lui Mildred în 
mâinile ei înmănușate. „Marion n-are nici fraţi, nici surori. Ar 
avea nevoie de o prietenă foarte bună la școală. Cineva cu care 
să urce dealul după ore. Ai vrea să fii prietena lui Marion, 
Mildred?” Mildred își frământă buza de jos, clipind tot timpul, 
apoi încuviință din cap. 

„Ah, mulţumesc tare mult!” spuse mama cu o anume 
încredere și recunoștință. „Ştiam eu că ești o persoană pe care 
mă pot baza.” Apoi o strânse la piept pe Mildred într-o lungă 
îmbrățișare. M-a îmbrățișat și pe mine în pripă și ni s-a dresat ca 
și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi întâmplat: „Pa, fetelor. Succes 
la școală.” Mildred și cu mine ne-am continuat drumul spre 
școală, înţepenite, ca marionetele, uitându-ne drept înainte, fără 
să vorbim. La un moment dat mi-am încrucișat privirea cu a ei. 
Mildred zâmbea! N-o mai văzusem niciodată zâmbind până 
atunci. 


51 


Am urcat dealul împreună în fiecare zi după ore și curând 
vorbeam, râdeam și ne împărtășeam secretele. Mildred a 
început să-și lege părul la spate cum făcuse mama. Uneori chiar 
purta o fundă în păr. Cineva îi cususe nasturii la palton și ea îi 
încheia pe toţi și-și ridica mereu gulerul. Am început, nu știu 
cum, s-o strig „Mil”. Apoi și ceilalţi au făcut la fel, chiar și d-ra 
Edna. 

„Ei, Mil, așează-te lângă mine”, o chema cineva la cantină. 
„Nu, Mil, stai cu noi” o ruga altcineva. Mildred le răspundea cu 
un zâmbet fericit, dar se așeza întotdeauna lângă mine. Mama 
punea mereu în pachețelul meu cu mâncare ceva special pentru 
Mil - până și bilețele de mulţumire. Mil mă lăsa întotdeauna în 
faţa ei când stăteam la rând la arteziana din școală. 

Ziua Sf. Valentin a fost un eveniment deosebit de important în 
clasa întâi, atunci, în anii '40. Făcusem cutii mari cu felicitări și 
le așezasem pe bănci. Spre sfârșitul petrecerii, am scos cutia 
enormă cu felicitarea de Sf. Valentin. Toţi s-au ridicat în picioare 
s-o vadă mai bine. Cadoul fusese cumpărat! Și se vedea că 
costase ceva. Majoritatea confecționaseră singuri felicitarea din 
hârtie roșie, mătase și lipici. „Ah-uri” și „oh-uri” pluteau prin 
clasă, părând să zăbovească în aer, când am deschis cutia mea 
nemaipomenită. Tipărite cu litere groase roșii în interiorul 
felicitării erau cuvintele: „De la cea mai bună prietenă!” 

M-am uitat la Mil. Stătea în bancă cu mâinile împreunate pe 
pupitru și zâmbea cu cel mai fericit zâmbet pe care-l văzusem 
vreodată. Avea o fundă în păr. Mildred? zâmbea acum tot timpul. 
Lua note bune și nu mai îndesa hărtii în pupitru. Și-a îndreptat 
privirea spre mine și ochii ni s-au întâlnit. În acel moment am 
știut că planul mamei a reușit. 

Nu înţelesesem planul mamei nici în 1942, nici mai târziu. 
Dar, de-a lungul anilor, am descoperit sursa de inspiraţie a 
formidabilului plan al mamei mele. Și am învăţat că planul dă 
rezultate în toate situaţiile fără ieșire: „Dragostea este îndelung 
răbdătoare... plină de bunătate... nu se poartă necuviincios... nu 
se mânie... nu se gândește la rău... crede totul... nădăjduiește 
totul... suferă totul. Dragostea nu dă greș niciodată.” (1 
Corintieni 13:4-5, 7-8). 


Marion Bond West 


Numele Mildred este pseudonim. 
52 


Poveste despre două orașe 


Apropiindu-se de un mare oraș, un călător a întrebat o femeie 
care stătea pe marginea drumului: 

„Cum sunt oamenii din acest oraș?” 

„Cum erau oamenii acolo de unde vii?” 

„Ingrozitori”, a răspuns pelerinul. „Meschini, mincinoși, 
detestabili în toate privinţele”. 

„Inţeleg, zise femeia, la fel îi vei găsi și pe cei din orașul din 
fața ta.” 

De-abia se îndepărtase primul pelerin că s-a mai oprit unul și 
a vrut și el să afle cum sunt oamenii din oraș. Bătrâna a întrebat 
din nou cum erau oamenii din locul de unde plecase. 

„Erau oameni deosebiți; cinstiţi, muncitori, și generoși chiar 
dacă greșeau în generozitatea lor. Mi-a părut rău că am plecat”, 
afirmă cel de-al doilea pelerin. 

Răspunse femeia înțeleaptă: „La fel îi vei găsi și pe cei din 
orașul din faţa ta.” 


Cele mai bune povestiri și snoave 


Unde stau sirenele? 


Ce e drept pentru un suflet poate fi nedrept pentru altul. 
Ceea ce înseamnă că trebuie să fii pe picioarele tale și să 
faci ceva care să pară ciudat în ochii celorlalți. 


Eileen Caddy 


Uriași, Pitici și Vrăjitori era tocmai jocul potrivit. 

Rămasă să am grijă de aproape 80 de copii între 7 și 10 ani, 
în vreme ce părinţii lor erau ocupați cu treburi de-ale părinţilor, 
mi-am adunat trupa în holul bisericii și le-am explicat jocul. Este 
o versiune de mai mare amploare a jocului Piatră, Hârtie și 
Foarfecă și implică gândirea, necesitând luarea unor decizii. Dar 
scopul adevărat al jocului este să faci cât mai mult zgomot și să 
încerci să-i prinzi pe ceilalți până când nimeni nu mai știe de 
partea cui este sau cine a câștigat. 


53 


Să organizezi o sală plină de școlari plini de energie în două 
echipe, să explici regulile de bază ale jocului, să realizezi 
consensul în privința identităţii de grup - nu e o realizare 
ușoară, dar am făcut-o cu bunăvoință și iată-ne gata să pornim. 

Agitaţia urmăririi atinsese un punct critic. Am strigat din 
răsputeri: „Trebuie să decideţi acum ce sunteţi - URIAȘI, PITICI 
sau VRĂJITORI!” 

In timp ce grupurile se înghesuiau, cuprinse de frenezie, să se 
consulte în șoaptă, m-am simţit trasă de pantaloni. Lângă mine 
stă un copilaș, se uită în sus și mă întreabă cu un glăscior 
îngrijorat: „Unde stau sirenele?” 

Unde stau sirenele? 

Pauză. O foarte lungă pauză. „Unde stau sirenele?” repet eu. 

„Da. Ştii, eu sunt Sirenă.” 

„Nu există Sirene în joc”. 

„Ba da, există, eu” 

Ea n-a ales să fie Uriaș, Pitic sau Vrăjitor. Ea își știa categoria 
foarte bine, Sirenă, și nu avea intenţia să iasă din joc și să se 
ducă la perete unde stau învinșii. Tinea cu tot dinadinsul să 
participe la joc, în orice loc intrau Sirenele în schema de joc, fără 
să renunțe la demnitatea sau identitatea ei. Era de la sine 
înţeles că era un loc și pentru Sirene și că eu trebuia să știu 
care. 

Chiar, unde stau Sirenele? Toate Sirenele - toate acele Sirene 
care sunt altfel, care încalcă regulile și care nu acceptă să stea 
în nișe și boxe? 

Daţi răspunsul la această întrebare și puteţi ridica o școală, o 
națiune sau o întreagă lume cu el. 

Care a fost răspunsul meu în acel moment? Din când în când 
mai dau și eu câte un răspuns corect. „Sirenele stau chiar aici, 
lângă Regele Mării!” (Da, chiar aici, lângă Bufonul Regelui, mi- 
am zis în sinea mea.) 

Așa că am stat acolo, mână în mână, trecând în revistă 
trupele de Vrăjitori, Uriași și Pitici care defilau pe lângă noi în 
mare dezordine. 

Apropos, nu e adevărat că nu există Sirene. Eu personal 
cunosc cel puţin una. Am ţinut-o de mână. 


Robert Fulghum 
Trimisă spre publicare de Rashaun C. Geter 


54 


Piratul 


Nu vedem lucrurile precum sunt ele, le vedem după cum 
suntem noi. 


Anais Nin 


Într-o zi d-na Smith stătea în sala de așteptare a medicului ei 
când a intrat un băieţel cu mama lui. Băieţelul i-a atras atenţia 
D-nei Smith pentru că avea un ochi acoperit. D-na Smith a fost 
uimită să vadă cât de puţin afectat era copilul de pierderea 
ochiului și l-a urmărit cum se îndreaptă după mama lui spre un 
scaun din apropiere. 

Cum medicul era foarte aglomerat în ziua aceea, d-na Smith a 
avut ocazia să stea de vorbă cu mama băiatului, în vreme ce el 
se juca cu soldățeii. La început, a stat liniștit și s-a jucat cu 
soldăţeii pe cotiera scaunului. Apoi a coborât în tăcere pe 
parchet, uitându-se întrebător la mama lui. 

În cele din urmă, d-na Smith a avut ocazia să-l întrebe pe 
băiețel ce se întâmplase cu ochiul lui. Copilul a reflectat câteva 
momente la întrebarea ei, apoi a replicat, ridicând peticul de pe 
ochi: „Nu s-a întâmplat nimic cu ochiul meu. Sunt pirat!” Apoi s- 
a întors la jocul lui. 

D-na Smith era acolo pentru că își pierduse piciorul de la 
genunchi în jos într-un accident de mașină. Scopul vizitei de azi 
era să vadă dacă se vindecase suficient pentru a i se pune 
proteză. Pierderea piciorului o răvășise complet. Oricât de 
curajoasă încerca să fie, tot se simţea infirmă. Mental, știa că 
pierderea aceasta nu trebuie să-i afecteze viaţa, dar emoţional îi 
era imposibil să depășească acest obstacol. Medicul îi sugerase 
autosugestia, și o încercase, dar nu fusese în stare să-și creeze, 
emoţional, o imagine acceptabilă, de lungă durată. În mintea ei 
se vedea ca o infirmă. 

Cuvântul „pirat” i-a schimbat viaţa. Într-o fracțiune de 
secundă, a pătruns în altă lume. S-a văzut îmbrăcată ca John 
Silver-Lunganul, pe puntea unei corăbii de pirați. Stătea cu 
picioarele depărtate - unul era de lemn. Își ţinea mâinile înfipte 
în șolduri, capul sus și umerii drepți, înfruntând, zâmbind, 
furtuna. Pale puternice de vânt îi biciuiau haina și părul. Stropii 


55 


reci împroșcau balustrada când valurile uriașe se spărgeau, 
lovind corabia. Vasul se clătina și scârțâia în ghearele furtunii. Și 
totuși, ea rămânea fermă pe poziţii - mândră, neînfricată. 

In acel moment, imaginea femeii infirme a dispărut și ea și-a 
recăpătat curajul. Se uită la băieţel, preocupat de soldățeii lui. 

Câteva minute mai târziu, o strigă sora. Mergea, clătinându- 
se, în cârje, iar micuțul observă piciorul amputat. „Doamnă, 
strigă el, ce s-a întâmplat cu piciorul dumneavoastră?” Mama 
copilului împietri. 

D-na Smith își privi o clipă piciorul amputat. Apoi răspunse 
zâmbind: „Nimic. Și eu sunt pirat.” 


Marjorie Walle 


Deci... ce cultivi? 


Nu suntem bogati prin lucrurile pe care le posedăm, ci 
mai degrabă prin lucrurile de care ne putem lipsi. 


Immanuel Kant 


Sandy locuiește într-un apartament atât de mic, că atunci 
când vine acasă după ce și-a făcut cumpărăturile la Goodwill, 
trebuie să se gândească ce să dea la o parte ca să facă loc 
pentru cumpărături. Se luptă zi de zi să asigure hrana și 
îmbrăcămintea pentru ea și pentru fetiţa ei de patru ani, din 
banii obţinuţi, ca liber profesionistă, din scris și din tot felul de 
alte slujbe. 

Fostul ei soț își pierduse urma pe o șosea necunoscută, ca să 
nu se mai știe, probabil, nimic de el. Mai des ca niciodată, 
mașina ei hotăra că are nevoie de o zi liberă și nu se mai urnea 
din loc. Ceea ce însemna mers pe bicicletă (când îi permitea 
vremea), pe jos sau - mai rar - cu mașina vreunui prieten. 

Lucrurile pe care majoritatea americanilor le consideră 
esenţiale pentru supravieţuire - televizor, cuptor cu microunde, 
boxe și pantofi de sport scumpi - sunt ultimele pe lista lui Sandy 
de articole „de cumpărat, poate, într-o zi”. 

Hrană consistentă, haine groase, un apartament funcţional, 
plata împrumutului pentru cursuri, cărți pentru fiica ei, asistenţa 


56 


medicală absolut necesară și câte un film la matineu, din când 
în când, devorează puţinii bani-gheaţă existenţi. 

În încercarea de a prinde o slujbă bună, Sandy a bătut la 
atâtea uși că nu le mai știe numărul, dar de fiecare dată e ceva 
care nu se potrivește - lipsa de experienţă sau altă calificare 
decât cea necesară sau un program care face imposibilă 
creșterea copilului. 

Povestea lui Sandy n-are nimic neobișnuit. Multe familii cu un 
singur părinte sau oamenii bătrâni se zbat să se descurce cu 
structura economiei noastre și se prăbușesc în prăpastia dintre 
independenţa financiară reală și limita de sărăcie la care obţin 
ajutor guvernamental. 

Ce o face pe Sandy să fie ieșită din comun este concepţia ei. 

„Nu sunt bogată, dacă te referi la bunuri sau la visul 
american”, mi-a mărturisit cu un zâmbet plin de sinceritate. 

„Și te deranjează?” am întrebat. 

„Uneori. Când văd vreo fetiță de vârsta fiicei mele, îmbrăcată 
frumos, cu jucării frumoase sau mergând într-o mașină luxoasă 
sau locuind într-o casă minunată, atunci nu mă simt bine. 
Fiecare își dorește s-o ducă bine pentru copiii lui”, răspunse. 

„Dar nu-i invidiezi?” 

„Ce e de invidiat? Nu murim de foame, nici de frig, și am ce e 
cu adevărat important în viaţă”, răspunse. 

„Adică ce?” am întrebat. 

„După cum văd eu lucrurile, indiferent câte lucruri cumperi, 
indiferent câţi bani faci, trebuie să păstrezi doar trei lucruri în 
viaţă”, spuse ea. 

„Ce înţelegi prin „să păstrezi'?” 

„Că nimeni nu ţi le poate lua.” 

„Și care sunt cele trei lucruri? am întrebat. 

„Unul, trăirile; doi, prietenii adevăraţi; și trei, ceea ce cultivi 
înlăuntrul tău”, a replicat cu siguranţă în glas. 

Pentru Sandy, „trăirile” nu au nimic nemaipomenit. Ele sunt 
așa-numitele clipe obișnuite - cu fiica ei, plimbări în pădure, 
moţăitul la umbra unui copac, muzica, o baie caldă sau pâinea 
coaptă în casă. 

Definiţia pe care o dă prietenilor e mai cuprinzătoare. 
„Prietenii adevăraţi sunt cei care-ţi rămân în suflet pentru 
totdeauna, chiar dacă ies din viaţa ta temporar. Și după o 


57 


despărţire de ani de zile, reiei totul exact de unde ai rămas, și 
chiar dacă mor, ei nu mor nicicând în inima ta”, explică ea. 

Cât privește ce cultivăm înlăuntrul nostru, Sandy spuse: „Asta 
depinde de fiecare, nu crezi? Eu nu cultiv amărăciunea sau 
tristeţea. Aș fi putut dacă aș fi vrut, dar mai bine nu.” 

„Atunci, tu ce cultivi?” am întrebat. 

Sandy se uită cu dragoste la fetița ei și apoi la mine. Arătă cu 
degetul ochii fetiţei, luminaţi de iubire, recunoștință și o bucurie 
însufleţitoare. 

„Eu asta cultiv.” 


Philip Chard 
Trimisă spre publicare de Laurie Waldron 


Bunica Ruby 


Mamă a doi băieţi plini de energie, în vârstă de șapte și, 
respectiv un an, mă necăjesc uneori din cauză că-mi fac de 
nerecunoscut casa frumos și atent întreținută. În joaca lor 
nevinovată, se întâmplă să dea peste veioza mea favorită sau să 
strice aranjamentele atent concepute. In aceste momente, când 
mi se pare că nimic nu mai e sfânt, îmi amintesc lecţia dată, cu 
înțelepciune, de soacra mea, Ruby. 

Ruby e mama a șase copii și bunica a 13 nepoți. Este 
întruchiparea bunătăţii, răbdării și dragostei. 

La un Crăciun, toţi copiii și nepoţii se strânseseră, ca de 
obicei, acasă la Ruby. Cu doar o lună înainte, Ruby își 
cumpărase o nouă mochetă, albă și frumoasă, după ce trăise, 
mai mult de 25 de ani, cu „același covor vechi”. Era mai mult 
decât bucuroasă de noua înfățișare pe care mocheta o dădea 
casei. 

Cumnatul meu Arnie, tocmai împărţise darurile tuturor 
nepoților și nepoatelor - mierea premiată, produsă în stupii lui. 
Toţi erau entuziasmați. Dar, după cum vrea soarta, Sheena, în 
vârstă de opt ani, vărsă mierea pe mocheta cea nouă și o 
împrăștie pe pantofi prin toate camerele de la parter. 

Plângând, Sheena dădu buzna în bucătărie și alergă în braţele 
lui Ruby. „Bunico, am vărsat toată mierea pe mocheta cea 
noua.” 


58 


Bunica Ruby îngenunchie, o privi cu dragoste pe Sheena în 
ochii plini de lacrimi și spuse: „Nu fii supărată, iubito, putem să 
mai facem rost de miere.” 


Lynn Robertson 


Problemă sau solutie? 


Era în 1933. Îmi pierdusem slujba cu jumătate de normă pe 
care o aveam și nu mai puteam contribui cu nimic la întreţinerea 
familiei. Singurul nostru venit era ce câștiga mama din croitorie. 

Dar mama a fost bolnavă câteva săptămâni și nu a mai putut 
lucra. Când n-am mai avut cu ce plăti lumina, compania de 
electricitate a venit și ne-a întrerupt-o. Apoi, compania de apă. 
Dar Direcţia de Sănătate i-a obligat să ne dea drumul la apă din 
motive de igienă. Cămara se goli de tot. Din fericire, aveam o 
grădină de legume și am reușit să gătim ceva la un foc în curtea 
din spatele casei. 

Apoi, într-o zi, sora mea mai mică veni acasă de la școală cu 
vestea „Mâine trebuie să ducem ceva la școală pentru cei 
săraci.” 

Mama începu să bombăne „Nu știu să fie cineva mai sărac 
decât noi”, când mama ei, care stătea la noi atunci, o linişti 
punându-i palma pe braţ și încruntându-se. 

„Eva, spuse ea, dacă îi dai copilului să înţeleagă la vârsta asta 
că e „săracă”, se va considera „săracă” tot restul vieţii. Mai este 
un borcan din jeleul făcut în casă. Ar putea să-l ia ea.” 

Bunica găsi niște hârtie fină și o bucăţică de fundă roz cu care 
împachetă ultimul nostru borcan de jeleu iar Sis se grăbi spre 
școală a doua zi, ducând mândră „darul ei pentru săraci”. 

Și de atunci încolo, când se ivea vreo problemă în 
comunitatea noastră, Sis se gândea firesc că ea trebuie să facă 
parte din soluția problemei. 


Edgar Bledsoe 


59 


Aşa cum esti 


Prietenul meu Mark Tucker produce și prezintă publicului din 
toată ţara diapozitive multi-media. 

Într-o seară, după o prezentare pe Coasta de Est, o femeie s-a 
apropiat de el și i-a spus: „Ştii, ai face bine dacă ai folosi muzica 
fiului meu la prezentările tale”. 

Mark s-a apucat atunci să-i dea explicaţiile de rigoare. Mai 
întâi, fiul ei trebuie să facă o casetă demo. Nu e nevoie să fie 
profesională, i-a explicat el. Fiul ei nu trebuie decât să se ducă 
în camera lui și să cânte câteva acorduri simple la chitară - doar 
pentru ca Mark să-și facă o idee despre muzica pe care o 
interpretează. 

După ce el i-a explicat tot ce era de făcut, femeia l-a privit 
într-un fel ciudat și i-a spus: „Ştii, fiul meu e Billy Joel.” 

De îndată ce și-a revenit din șoc, Mark s-a grăbit să o asigure 
că fiul ei nu trebuie să-i trimită o casetă demo! După care a 
auzit-o pe femeie îndemnându-l să se gândească la folosirea 
unui anume cântec pe care îl scrisese fiul ei. Ea era sigură că 
acel cântec cuprindea un mesaj pozitiv despre valoarea fiecărui 
om, care s-ar fi potrivit minunat prezentărilor făcute de Mark. Și 
continuă spunând că seminţele acestei idei fuseseră sădite 
demult, în copilăria lui Billy. 

Copil fiind, explică ea, fiul ei dorea adeseori să fie altcineva, o 
persoană diferită de cum era el. Se pare că era luat în derâdere 
pentru că era mai scund decât ceilalți copii. Devenise o 
obișnuinţă la el să vină acasă de la școală sau de la joacă și să 
se plângă că nu e bun de nimic. Și chiar credea că dacă ar fi fost 
o idee mai înalt, lucrurile s-ar fi îndreptat. 

Bineînţeles, mama lui n-a crezut nicio secundă că fiul ei ar fi 
altfel decât perfect. Așa că, de fiecare dată când el dădea glas 
vreunui sentiment negativ despre propria persoană, ea îi 
spunea: „Nu fi trist - n-are importanţă. Nu e nevoie să fii ca alții, 
pentru că tu ești deja perfect. Fiecare dintre noi e unic, ne 
deosebim unul de altul. lar tu, ai și tu ceva minunat pe care-l 
poți împărtăși lumii întregi. Eu te iubesc exact așa cum ești.” 

Vă aduceţi aminte zicala aceea veche despre vorbe care revin 
și nu-ţi dau pace? În cazul nostru, cuvintele mamei care-și iubea 
fiul necondiţionat au revenit, mulţi ani mai târziu, sub forma 


60 


unui cântec. Înțelegeţi, pe măsură ce Billy Joel a crescut, a aflat 
cine este și și-a descoperit idealul - de a compune muzică 
pentru toată lumea. Milioane de oameni au ajuns acum să 
asculte cu inima, întocmai ca mama lui, cuvintele cântecului? 
care a câștigat Premiul Grammy: 


Nu te schimba 
Ca să încerci să-mi faci pe plac... 
Eu te iubesc așa cum ești. 


Jennifer Read Hawthorne 


Adevărata frumusete 


Întrebată cum de arată tânără în pofida greutăților cu 
care s-a luptat în viață, Maica Teresa a răspuns: „Uneori un 
sentiment frumos care vine dinlăuntrul tău este mult mai 
prețios decât orice cosmeticiană. ” 


Pentru ziua mamei, Jennie se străduise și făcuse planuri peste 
planuri ca să-i facă un cadou cu totul aparte mamei ei, Bess. 
Strânsese cu grijă din primele ei salarii banii pentru o ședință de 
înfrumusețare care oferea un certificat de frumusețe. În ziua 
programării, tânăra fiică își aduse mama, o femeie simplă, 
timidă, la cabinetul meu. 

În timp ce aplicam machiajul și culorile, Bess mi-a mărturisit 
că ani de zile se concentrase asupra familiei, neglijându-se pe 
sine. În consecinţă, nici măcar nu se gândise vreodată ce haine 
îi veneau mai bine sau cum să se machieze. 

Pe măsură ce încercam să văd ce culori i se potrivesc mai 
bine, Bess a început să înflorească, deși părea să nu-și dea 
seama de asta. După ce am aplicat ultimele nuanţe de fard și ruj 
ca să accentuez culorile, am invitat-o să se privească în oglinda 
mare, rabatabilă. A stat mult și s-a privit, ca și cum ar fi studiat 
o persoană străină, apoi s-a apropiat și mai mult de imaginea ei 
din oglindă. În cele din urmă, cu ochii mari de uimire și cu gura 
căscată, a atins ușor oglinda. „Jeannie”, îi făcu ea semn, „vino 


3 „Așa cum ești”, versuri de Billy Joel, Copyright 1977 Impulsive Music. 
Toate drepturile rezervate. Folosite cu aprobare. 
61 


LU 


puţin.” Trăgând-o lângă ea, îi arătă imaginea din oglindă. 
„Jeannie, uită-te la mine. Sunt frumoasă!” 

Tânăra femeie zâmbi la cea vârstnică din oglindă care avea 
lacrimi în ochi. „Da, mamă, întotdeauna ai fost așa - frumoasă.” 


Charlotte Ward 


Cuvântul Angelei 


Când Angela era mică, 

De doi-trei-patru anișori 

Mămica și tăticul ei 

Au învăţat-o să nu spună vreodată NU. 
Au învăţat-o că trebuie să accepte 
Tot-tot ce spuneau ei, 

lar dacă nu, primea o palmă peste fund 
Și era trimisă-n pat. 


Astfel a crescut Angela 


Și a devenit cel mai drăgălaș copil; 

Nu era niciodată supărată 

Nu era niciodată enervată; 

Întotdeauna dăruia, întotdeauna îi păsa, 
Nu s-a certat niciodată 

Și orice-ar fi spus părinţii 

Credea că au dreptate. 


Îngerul de-Angela a învăţat bine la școală 


Și, se-înţelege, a respectat toate regulile; 
Profesorii spuneau că e foarte cuminte. 
Liniștită și politicoasă, 

Dar ce simţea Angela înlăuntrul ei 

N-au înţeles niciodată. 


Angela avea mulţi prieteni 


Care o plăceau pentru zâmbetul ei; 
Știau că e genul de prietenă 
Care ar face orice pentru ei; 
62 


Și dacă era bolnavă 

Și avea nevoie de odihnă, 
Când cineva îi cerea ajutorul 
Răspundea întotdeauna DA. 


La 33 de ani, era soția unui avocat, 


Avea o casă și-o familie, și o viaţa tihnită. 
Avea o fetiță de patru ani 

Și un băieţel de nouă, 

Și dacă era întrebată ce face 

Răspundea întotdeauna „Bine” 


Dar într-o seară rece, aproape de Crăciun, 


Când toți erau în pat, 

Ea rămase trează, căci gânduri îngrozitoare 
Îi umblau prin minte; 

Nu știa de ce, nu știa nici cum, 

Dar își dorea să moară; 

Așa că L-a rugat pe Cel o adusese pe pământ 
S-o ia înapoi la El. 


Atunci a auzit din adâncul sufletului ei 


Venind o voce, blândă și șoptită 
A spus doar un cuvânt, 
Cuvântul rostit a fost NU. 


De-atunci încolo, Angela a știut 


Ce are de făcut. 
Viaţa ei depindea de acel cuvânt 
lar cei dragi asta au auzit de la ea: 


NU, n-am chef de asta; 


NU, nu sunt de acord; 

NU, asta e datoria ta; 

NU, asta nu e pentru mine; 

NU, am vrut altceva; 

NU, asta m-a durut îngrozitor! 

NU, sunt obosită, și iar NU, sunt ocupată, 


63 


Și iar NU, prefer să nu! 


Ei bine, familiei i s-a părut șocant, 


Prietenii au fost uimiţi; 

Dar Angela era altfel, 

Puteai s-o vezi în ochii ei 

În care nu mai citeai blânda supunere 
Din urmă cu trei ani 

Când Îngerul Angela 

A primit permisiunea să zică NU. 


Azi, Angela e mai întâi o persoană, 


Apoi mamă și soţie. 

Ea știe unde începe și sfârșește ea, 
Are o viaţă proprie. 

Are talente și ambiţii, 

Are sentimente, nevoi și aspirații. 
Are bani în bancă 

Și o opinie în alegeri. 


lar copiilor ei le spune, 


„E bine când suntem de acord; 

Dar dacă nu veţi spune NU, nu veţi deveni 
Așa cum vreţi să fiți. 

Și pentru că eu știu că uneori greșesc 

Și pentru că vă iubesc atât, 

Veţi fi întotdeauna îngerașii mei 

Chiar dacă-mi spuneți NU.” 


Barbara K. Bassett 


64 


D-nă Carlson, trebuie neapărat să vă faceţi puţin timp şi 
pentru dumneavoastră.“ 


Spune DA 


Viata este fie o aventură plină de îndrăzneală, fie un 
mare nimic. 


Helen Keller 


Sunt de profesie comic. Lucram la un post de radio în New 
York la emisiunea despre vreme sub numele June East (sora 
demult pierdută a lui Mae West). Într-o zi, m-a vizitat o doamnă 
reporter de la The Daily News și mi-a spus că vrea să facă un 
articol despre mine. În finalul interviului pentru articol, m-a 
întrebat: „Care sunt planurile de viitor?” 

Ei bine, în momentul acela, zău că n-aveam niciun plan de 
viitor în minte, așa că, vrând să trag de timp, am întrebat-o ce 
voia să spună. A răspuns că era interesată să-mi urmărească 
cariera. Un reporter de la The Daily News spunându-mi că era 
interesată de persoana mea? M-am gândit că s-ar cuveni să-i 
povestesc ceva. Ce mi-a ieșit din gură a fost „Mă gândesc să 
depășesc recordul din Guiness Book la cea mai rapidă 
vorbitoare din lume”. 

Articolul a fost publicat a doua zi, iar autoarea menţionase 
remarca despre încercarea mea de a depăși recordul celei mai 
rapide vorbitoare din lume. Pe la orele 15.00 în aceeași zi am 


65 


primit un telefon de la „Larry King în direct” care mă invita să 
particip la emisiune. Voiau să încerc să bat recordul și mi-au 
spus că vor veni să mă ia la orele 20.00 - pentru că doreau să 
fac încercarea în seara aceea! 

Ei bine, nu auzisem până atunci de Larry King în direct, și 
când am auzit-o pe femeia aceea zicând că e de la Canalul 
Manhattan, mi-am zis în gând: „Eh, ăsta o fi vreun canal porno, 
nu? Dar, plină de răbdare, ea mi-a dat asigurări că e un post 
naţional de televiziune și că invitaţia - ca și ocazia - apare doar 
o dată în viață - era pentru seara aceea sau nu mai era deloc. 

Am rămas cu ochii pironiţi de receptor. Aveam spectacol în 
seara aceea în New Jersey, dar nu era greu de imaginat pe care 
din cele două le-aș fi preferat. Trebuia să găsesc un înlocuitor 
pentru spectacolul de la ora 19.00 și m-am apucat să dau 
telefoane tuturor comicilor pe care îi cunoșteam. Cu voia lui 
Dumnezeu, am găsit un comic care să mă înlocuiască și, cu cinci 
minute înainte de termenul-limită, le-am spus celor de la Larry 
King în direct că pot să vin. 

Apoi m-am așezat confortabil ca să mă gândesc ce naiba o să 
fac în emisiune. Am dat un telefon la Guiness să aflu cum se 
bate un record de vorbire rapidă. Mi-au spus că trebuie să recit 
ceva din Shakespeare sau din Biblie. 

Într-o clipită m-am apucat să recit Psamul 91, o rugăciune de 
ocrotire pe care o învăţasem de la mama. Cu Shakespeare nu 
mă înţelesesem niciodată prea bine, așa că m-am gândit că 
Biblia rămânea singura mea speranţă. Am început să exersez, și 
iar să exersez, până n-am mai putut. Eram și nervoasă și 
emoţionată în același timp. 

Limuzina a venit să mă ia la 20.00. Am exersat tot drumul 
până acolo, iar când am ajuns la studioul din New York, aveam 
deja cârcei la limbă. Am întrebat-o pe cea care se ocupa de 
mine: „Ce se întâmplă dacă nu bat recordul?” 

„Lui Larry nu-i pasă dacă îl baţi sau nu”, răspunse. „El ţine 
doar să încerci în emisiunea lui mai întâi”. Atunci mi-am zis 
„Care e lucrul cel mai rău care se poate întâmpla? Mă voi face 
de râs pe postul național! Mare lucru!” mi-am spus, gândindu- 
mă că n-o să mor din asta. Dar dacă depășesc recordul? 

Așa că am decis să fac tot ce pot, și asta am făcut. Am bătut 
recordul și am devenit Cea Mai Rapidă Vorbitoare din Lume 
rostind 585 de cuvinte pe minut în faţa telespectatorilor 


66 


televiziunii naţionale. (L-am mai doborât o dată, doi ani mai 
târziu, cu 603 cuvinte pe minut.) Cariera mea se înălța spre 
culmi. 

Lumea mă întreabă deseori cum de-am făcut-o. Sau cum de- 
am reușit multe din lucrurile pe care le-am făcut, de exemplu, 
să țin prima conferinţă, să fiu pe scenă prima dată, sau să sar cu 
frânghia prima dată. Le spun că îmi trăiesc viaţa conform 
acestei simple filosofii: „Spun întotdeauna mai întâi „da”, și 
după aceea mă întreb „Și-acum, ce am de făcut ca să reușesc?” 

Apoi îmi pun întrebarea: „Care e lucrul cel mai rău care se 
poate întâmpla dacă nu reușesc?” Răspunsul este: „Simplu, nu 
reușesc!” Și care este cel mai bun lucru care se poate întâmpla: 
„Reușesc!” 

Ce altceva să-ţi mai ceară viața? Fii tu însăţi și bucură-te de 
fiecare clipă! 


Fran Capo 


Darul vorbirii 


Deși îmi spusese să nu vorbesc cu necunoscuți, mama făcea 
asta tot timpul. La rând, așteptând să fim verificate. Scotocind 
prin valize la Marshall Field. Într-un lift care mergea încet, în 
vreme ce toţi ceilalți se uitau chiorâș la butoane. In aeroporturi, 
la meciurile de fotbal, pe plajă. 

Multumesc lui Dumnezeu, i-am ascultat sfatul doar când era 
vorba de necunoscuți periculoși. Cred că eu procedez mai bine. 

Obiceiul mamei de a intra în vorbă cu oamenii de lângă ea mă 
face să zâmbesc acum, dar în anii adolescenței mele mi se 
părea de-a dreptul stânjenitor. „Și lui Lynn i-l cumpăr tot pe 
primul” s-a confesat ea unei femei care făcea cumpărături cu 
fiica ei adolescentă în raionul de sutiene din supermarket-ul din 
orașul nostru. Mi-a venit să fug și să mă ascund sub un halat de 
baie expus în apropiere, dar în loc de asta, m-am făcut ca para 
focului, și i-am suflat mamei scrâșnind din dinţi „Maaamăă”. Nu 
m-am simţit cu mult mai ușurată când mama fetei a zis 
„încercăm să găsim unul pentru Sarah, dar toate sunt prea 
mari.” 


67 


Nu toată lumea răspundea când mama făcea câte o 
observație, încercând să aprindă scânteia unei scurte 
conversații. Unele persoane îi arătau un zâmbet dezaprobator 
și-i întorceau spatele. Foarte puţini o ignorau complet. De câte 
ori o însoţeam în anii aceia, observam că asta o îndurera puţin, 
dar ridica din umeri și mergeam mai departe. 

Și totuși, de cele mai multe ori simţeam nevoia să plec 
undeva departe și să mă întorc ca să descopăr că nu mai are 
darul vorbirii. Erau ocazii când mă temeam că am pierdut-o în 
aglomeraţie, dar îi auzeam apoi râsul melodios și un comentariu 
de genul „Da, da, și eu la fel.” 

Cu aceste sporovăieli instantanee mama m-a învățat că 
lumea e mult prea mare - sau prea mică, ia-o cum vrei - ca să ai 
timp să întinzi mâna tuturor. Ea mi-a amintit că noi, femeile, ne 
bucurăm de un anumit tip de înrudire, chiar dacă nu suntem 
toate la fel. În lucrurile obișnuite pe care le facem, suntem unite 
prin firi comune. Poate că acesta e motivul pentru care ne place 
hârtia și nu materialul plastic, sau pentru care considerăm că un 
pulover bleumarin e întotdeauna o bună achiziţie, sau pentru 
care imnul naţional ne dă încă fiori. 

Una din ultimele amintiri despre mama, din vremea când se 
afla în spital, cu câteva ore înainte de a se stinge din cauza unui 
cancer mamar care a măcinat-o până a ajuns la 40 kg, este cea 
în care zâmbind cu greu, îi explica asistentei cum să sădească 
bulbii de lalele. Am stat, tăcută, în pragul ușii, simțind nevoia să 
plâng, dar inundată de un imens sentiment de dragoste și 
căldură. Mama m-a învăţat să văd în ceilalți primăvara. Am să 
țin minte asta toată viața, mai ales când mă întorc spre cineva 
și spun: „Nu-i așa că e minunat când...” 


Lynn Rogers Petrak 
Eram „o sperietoare de ciori” în clasa a sasea 


Cuvintele pline de bunătate pot fi putine și ușor de spus, 
dar ecoul lor este fără sfârșit. 


Maica Teresa 


68 


„Să-ţi fie rușine! Eşti în clasa a șasea și încă te porţi ca o 
păgână, fără credinţă în Dumnezeu!” se răsti d-na Brimm, 
îmbrâncindu-mă pe banca de lemn alunecoasă din biroul 
directorului. (In particular, noi, copiii o porecliserăm d-na 
Grimm. Norocul meu, să fie ea de serviciu pe terenul de sport 
când mă hotărâsem să-i dau o lecţie celui mai înrăit elev care 
mă chinuia, Johnny Welson, o lecţie pe care o merita.) Temuta 
învăţătoare de la clasa a treia, cu părul negru, tăiat perfect, 
încadrându-i obrajii albi de gheișă, își arcui sprâncenele pensate 
a dezaprobare pe deasupra privirii tăioase. 

Ce diferită era de d-na Peterson, profesoara mea, de la clasa 
a șasea, plină de demnitate, care, chiar atunci când era serioasă 
părea să fie pe punctul de a zâmbi. Și totuși, d-na Peterson nu 
se vedea nicăieri. Nimănui nu-i pasă de mine! am gândit, 
înăbușindu-mi frica cu un țipăt de durere și furie. John și toți 
băieții ăia pot să mă lovească, să-mi pună piedică, și să mă 
insulte cât vor, și de fiecare dată când vreau să le-o plătesc, 
apare ea și mă învinovătește tot pe mine! 

„Când ai de gând să te maturizezi și să te porți ca o 
domnișoară...?” șuieră d-na Brimm, eliberându-mi, în sfârșit 
braţul, plină de dispreţ. „Aici să stai! D-ră Moss” ordonă d-na 
Brimm când faţa speriată a recepţionerei se ivi timidă de după 
un raft înalt de dosare „să nu lași să-ţi scape din ochi această 
tânără delincventă!” Mișcându-și gâtul ridat ca o găină beată, d- 
ra Moss aruncă o privire spre faţa mea murdară de noroi și spre 
uitătura ucigătoare a d-nei Brimm, își flutură mâinile, fără un 
cuvânt, înspre ușa deschisă a biroului, și se precipită spre biroul 
ei. Intrând, cu pași apăsaţi, în biroul d-lui Swensen, d-na Brimm 
trânti ușa masivă în spatele ei, dar cu toate acestea, răzbăteau 
din când în când explozii verbale de genul, Abso/ut imposibil!” și 
„Degradant! 

D-ra Moss se așeză la birou, scotoci prin hârtii și închise și 
deschise sertarele, aparent fără motiv, în vreme ce eu căutam 
să cercetez, pe furiș, ce mai rămăsese din brațul meu drept. Era 
același braţ pe care John Rosse, cel mai popular băiat din clasă 
și prietenul lui cel mai bun, John Welson, îl aleseseră drept sac 
de box când mă strigau „stâlp de telegraf”, „sperietoare de 
ciori”, „gură spartă” sau „retardata” sau, arătând la pantofii 
mei, „ghetele de ligă ale Lindei Legree” (poreclă pe care o 


69 


găseam curtenitoare dată fiind reputaţia de temut a lui Simon 
Legree). 

Eram prima care recunoșteam că nu sunt o frumusete. Mă 
lungisem până la înălțimea mea actuală, de neinvidiat, de |, 
75m în ciuda poliomielitei făcute cu un înainte, care mă lăsase 
„slabă ca un ţâr”, cum îi plăcea bunicii să spună. Aparatul de 
îndreptat dinţii și sus și jos, ghetele cu talonete și ochelarii pe 
care îi uram nu ajutau deloc la îmbunătăţirea imaginii. Umblam 
adusă de umeri ca să par mai scundă, și tot eram cea mai înaltă 
din clasă. Și ca să pună capac la toate, fusesem retrasă de la 
școală în acel an - în aparenţă ca să recuperez lunile pierdute 
din cauza bolii, dar în realitate ca să mi se ofere șansa de a 
îndrepta situaţia școlară îngrozitor de jalnică. 

Mama avea mare încredere în d-na Peterson, profesoara de la 
clasa a șasea, înaltă, senină, care, se confesase mama 
prietenelor de la Clubul Femeilor-Absolvente de Colegiu, „dacă 
nu poate face nimic cu Linda, nimeni altcineva nu poate”. 
Așadar, era mijlocul lui noiembrie și asta era a treia oară de 
când începuse școala când eram trimisă în biroul directorului 
pentru că mă băteam. Deodată, ușa de la birou fu izbită de 
perete și d-na Brimm ieși impetuoasă, lăsând în urma ei un ,,... 
de-a dreptul degradant!” Cu chipul obosit, dl. Swensen se 
încovoie în pragul ușii, arătând mult mai învins decât mine. 
Dacă d-na Peterson are de gând să facă ceva cu mine, am 
gândit, ar face bine să se grăbească! 

O săptămână mai târziu, după o suspendare de cinci zile 
însoţită de un mare surplus de activități obligatorii acasă, o 
muștruluială ca la carte din partea ambilor părinţi și un drum 
deprimant, cu părinţii acasă la Johnny Welson, unde am fost 
obligată să-mi cer „scuze” - pe care m-am chinuit să le mormăi 
în surdină - m-am întors la școală. Am rămas la ușă, ascultând 
larma veselă din clasă și simțind că-mi vine să vărs la gândul că 
o să văd din nou feţele îngâmfate ale colegilor mei. 

O mână m-a atins pe umăr și d-na Peterson mi-a spus cu glas 
prietenos: „Bine-ai venit. De-ai ști ce dor mi-a fost de tine, 
Linda.” Am ridicat privirea spre ochii ei ridaţi și chipul i s-a 
înseninat. „Am o problemă despre care aș vrea să vorbim azi în 
timpul orei de lucru individual”, a continuat ea, ducându-mă pe 
nesimţite în clasă. „Mă gândesc de mult că e nevoie de puţină 
înfrumusețare pentru clasa noastră. Poate un desen pe perete 


70 


cu unul din caii aceia cabraţi pe care-i desenezi tu mereu pe 
caiete? Ești destul de înaltă ca să-l faci cât gazeta de perete de 
lângă fereastră și ai putea lucra în orele de lectură sau după ce 
ţi-ai terminat temele.” l-am răspuns cu un zâmbet, uitând pe 
moment de corvoada care mă aștepta. „Fii bună și vino la 
catedră după ce se linişteşte clasa și o să-ți explic în detaliu la 
ce mă gândesc.” Am dat din cap, simţindu-mă, ca întotdeauna, 
înseninată și onorată de atenţia ei. M-a strâns de mână într-un 
gest cald și prietenos și s-a îndepărtat. 

Alice Lee a rânjit la mine și m-a împuns când am trecut pe 
lângă banca ei. M-am uitat la fața ei rotundă, veselă și am auzit- 
o spunând moale: „Bună.” Din spatele meu s-au auzit deodată 
chicote și glasuri șoptite: „S-a întors sperietoarea.” Asta era 
Cherri. Îi arăt eu ei după ore, am gândit furioasă, în timp ce îmi 
simţeam stomacul strâns ca într-o menghină. „Proasta, proasta” 
cadență Wardie Masterson în șoaptă iar glasul lui John Rosse se 
auzi de jos, printre picioare: „Cum e vremea acolo, sus, Stâlp de 
Telegraf?” Hohotele de râs se revărsară, oripilându-mi sufletul. 

Atunci se auzi un alt glas, amplu și melodios, care a stins pe 
dată șoaptele și râsetele. „Stâlp de telegraf?” întrebă glasul, 
nevenindu-i să creadă. Toţi ne-am întors spre locul de unde 
venea glasul, în timp ce d-na Peterson, care se aplecase peste 
diorama Denisei, se îndreptă în toată înălțimea ei și se întoarse, 
cu ochii măriţi de uimire. „A făcut-o cineva pe Linda noastră 
stâlp de telegraf?” întrebă ea din nou, nevenindu-i să creadă. 
Părea că plutește printre noi, iradiind o pace care ne-a învăluit 
pe toţi. 

Linda noastră! d-na Peterson făcuse cuvintele să pară 
importante, sacre, ca Tatăl nostru. Mie aproape că mi s-a oprit 
respiraţia de uimire. „Ei bine, eu una mă gândesc întotdeauna la 
Linda ca la un manechin Powers”. Douăzeci și nouă de chipuri 
nedumerite se uitară la ea cu ochii goi. „Aţi auzit despre Agenţia 
de Modele Powers din New York?” întrebă d-na Peterson, 
măturându-ne pe toți cu ochii ei căprui. Ca și cum capetele 
noastre ar fi fost legate toate de aceeași sârmă, am dat din cap 
a „nu” la unison. New York! Celălalt capăt al universului față de 
Ogden, Utah. 

„Agenţia de Modele Powers are cele mai vestite manechine 
din lume”, explică ea, teatral, spectatorilor ei extaziaţi. „Tuturor 
manechinelor li se cere să aibă cel puţin 1,80 m”. O mică 


71 


inspiraţie de uimire în toată clasa, inclusiv eu. Câteva perechi de 
ochi se uitară la mine apreciativ dar de data asta, în loc să mă 
fac mică sub privirile lor, am rămas dreaptă, dorind pentru 
prima dată în viaţă să fiu chiar un pic mai înaltă. 

Glasul d-nei Peterson se auzi din nou. „Știţi de ce 
manechinele trebuie să fie așa înalte?” întrebă ea. Altă mișcare 
lentă a capului colectiv. „Ei bine, pentru că femeile înalte au 
alura unei statui, iar asta face hainele să cadă mai frumos.” 
Alura unei statui! Ce cuvânt. D-na Peterson zâmbi afectuos 
clasei și destrămă vraja care ne cuprinsese pe toţi. O atinse pe 
mână pe populara (dar, cu tot regretul, mignona) Annelle 
Crabtree și spuse: „N-ai vrea să-mi arăţi desenul tău acum, 
Annelle?” și se îndepărtă. 

Am pășit ca o regină către banca mea. Copiii de pe culoarul 
dintre bănci, până și John Rosse, se înghesuiră repede pe-o 
parte, să-mi facă loc. Aveam o mulţime de gânduri de rumegat, 
planuri de elaborat și decizii de luat. Ar trebui să devin 
manechin la Powers înainte sau după ce mă fac pădurar sau 
medic veterinar? A fi faimoasă în toată lumea nu împiedică viaţa 
pe un vârf de munte, într-un foișor de foc? M-am așezat în banca 
cu urme de crestături, savurând noua speranţă din sufletul meu 
- alură de statuie! Cai nărăvași se cabrau și zburdau în faţa 
ochilor mei. Cai statuari! Ce minunat va ieși desenul pe perete! 


Linda Jessup 


72 


3. ÎNVINGEREA GREUTĂȚILOR 


Bogăția experienței umane ar pierde din bucuria împlinirii 
dacă n-ar exista și obstacole de învins. 


Helen Keller 


Dacă există vointă 


Regis Philbin și cu mine sărbătorim Ziua Mamei în 
emisiunea noastră „În direct cu Regis & Kathie Lee,” rugând 
telespectatorii să ne trimită povestiri despre o mamă 
deosebită. În fiecare an primim mii de scrisori. 

Oameni care n-ar scrie niciodată despre ei înșiși, își 
deschid sufletul și scriu despre mama pe care o îndrăgesc. 
lată una din aceste extraordinar de impresionante povestiri. 
Ea a fost scrisă de Stacey Nasalroad. 


Sunt cel de-al treilea copil al mamei mele, născut când avea 
20 de ani. La naștere, asistenta m-a luat din salon înainte ca 
mama să mă vadă. Medicul i-a explicat cu blândeţe că nu 
aveam braţul stâng, de la cot în jos. Apoi a sfătuit-o: „Să n-o 
tratezi altfel decât pe celelalte fete. Ei să-i ceri mai mult.” Și așa 
a făcut! 

Tata nu ne părăsise încă, când mama a fost nevoită să se 
reangajeze ca să întreţină familia. Eram cinci fete în casa 
noastră din Modesto, California și toate trebuia să ajutăm în 
casă. Odată, aveam vreo șapte ani, am ieșit plângând din 
bucătărie: „Mami, nu pot să curăţ cartofii, n-am decât o mână.” 

Mama nu și-a ridicat privirea de pe lucrul pe care-l cosea. „Te 
duci imediat înapoi în bucătărie și cureţi cartofii”, mi-a spus. „Și 
să nu-ndrăznești să mai folosești vreodată scuza asta!” 

Bineînţeles că am reușit să curăţ cartofii - cu mâna cea bună 
și ţinându-i pe masă cu cealaltă. Exista întotdeauna o 
posibilitate, și mama știa asta. „Dacă încerci din răsputeri”, 
spunea ea, „reușești să faci orice”. 


73 


În clasa a doua, învăţătoarea a aliniat clasa pe terenul de 
sport și ne-a pus să ne întrecem la spaliere, trecând de la o bară 
la alta doar în mâini. Când mi-a venit rândul, am dat din cap că 
nu. Câţiva copii din spatele meu au început să râdă. Am alergat 
acasă plângând. 

În seara aceea i-am povestit mamei ce s-a întâmplat. M-a 
strâns la piept și i-am citi în ochi „mai vedem noi”. Când a venit 
de la serviciu a doua zi după-amiază, m-a dus înapoi la școală. 
Pe terenul de sport, acum pustiu, mama a privit cu atenţie 
barele. 

„Hai, ridică-te în mâna dreaptă”, m-a sfătuit. A stat lângă 
mine în timp ce mă chinuiam să mă ridic în mâna dreaptă până 
când am reușit să mă prind de bară și cu cotul stâng. Am 
exersat zile la rând și mă lăuda la fiecare treaptă pe care 
reușeam s-o trec. 

N-am să uit niciodată cum s-a aliniat clasa la spaliere ora 
următoare. Trecând de la o bară la alta, m-am uitat în jos la 
copiii care râseseră de mine. Acum mă priveau cu gurile 
căscate. 

Așa s-au petrecut lucrurile cu toate celelalte: în loc să facă ea 
treburile pentru mine sau să-mi găsească scuze, mama ţinea 
morţiș să găsesc modalitatea de a le face singură. Erau situaţii 
când mă supăram pe ea. Ea nu știe cum e, gândeam. Nu-i pasă 
cât mi-e de greu. Într-o noapte, însă, după o seară dansantă la 
liceu, stăteam în pat și plângeam. Am auzit-o pe mama intrând 
în cameră. 

„Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat cu blândeţe. 

„Mami, am răspuns plângând, niciun băiat n-o să danseze cu 
mine din cauza mâinii mele.” 

Mult timp n-a rostit niciun cuvânt. Apoi, a zis: „Ei, iubito, într-o 
zi ai să-i baţi pe toți băieţii ăia cu o bâtă de baseball. Ai să vezi.” 
Vorbea șoptit și întretăiat. Am privit-o pe furiș de sub cuvertură 
și am văzut cum i se prelingeau lacrimile pe obraz. Atunci am 
înţeles cât suferea pentru mine. Și totuși, nu mă lăsase să-i văd 
lacrimile, pentru că nu voia să-mi plâng de milă. 

Ulterior, m-am căsătorit cu primul bărbat care am crezut că 
mă acceptă. Dar s-a dovedit a fi imatur și iresponsabil. După ce 
s-a născut fiica mea, Jessica, am vrut s-o protejez de nefericirea 
mariajului meu și am divorţat. 


74 


În timpul celor cinci ani cât mi-am crescut fiica singură, mama 
a fost stânca de care m-am sprijinit. Dacă simţeam nevoia să 
plâng, ea mă ţinea în braţe. Dacă mă plângeam că trebuie să 
mă ţin după fiica mea care abia învăţa să meargă, după ce 
veneam de la serviciu și de la școală, ea izbucnea în râs. lar 
dacă simțeam că-ncep să-mi plâng de milă, mă uitam la ea și-mi 
spuneam: Ea a crescut singură cinci! 

M-am recăsătorit, iar acum soţul meu, Tim, și cu mine avem o 
familie iubitoare care cuprinde patru copii. Poate pentru că 
mama n-a avut prea mult timp pentru copiii ei, recuperează ce a 
pierdut, cu nepoții. De multe ori am stat și m-am uitat la ea cum 
o leagănă pe Jessica, cum o mângâie pe căpșor. „O s-o răsfăț 
prea tare, dar apoi o să ţi-o dau ţie s-o disciplinezi”, obișnuia să 
spună. „Acum acesta e privilegiul meu.” N-a făcut-o, totuși. Le-a 
dăruit copiilor doar o infinită dragoste și răbdare. 

În 1991 am aflat că mama are cancer pulmonar și i s-a mai 
dat de trăit șase luni, cel mult un an. Era încă cu noi trei ani și 
ceva mai târziu. Doctorii au spus că e un miracol, eu cred că 
dragostea ei pentru nepoți a fost cea care i-a dat putere să lupte 
până în ultima clipă. Mama a murit la cinci zile după ce împlinise 
53 de ani. Chiar și acum mă doare când mă gândesc că o 
persoană care a suferit atât de mult în timpul vieţii a trebuit să 
sufere atât de mult și la capătul ei. i 

Dar tot ea m-a învățat răspunsul și la asta. In copilărie, mă 
întrebam de ce trebuie să mă chinui atât. Acum știu - greutăţile 
ne fac să devenim oameni. Tot timpul o simt pe mama alături de 
mine. Uneori, când mi se pare imposibil să rezolv ceva, îi văd în 
fața ochilor zâmbetul luminos. Avea forța sufletească să facă 
față oricărei situaţii. Și m-a învăţat și pe mine să fac la fel. 


Kathie Lee Gifford și Stacey Nasalroad 
Am parcurs un drum lung 


Femeia este ca plicul de ceai: Nu-i afli tăria până când 
nu-i dai drumul în apa fierbinte. 


Nancy Reagan 


75 


În 1996, noi, femeile suntem implicate în activităţi 
profesionale și ne sprijinim una pe alta la fel de hotărât cum au 
făcut, timp de decenii, omologii noștri masculini. Reţeaua de 
muncă este un loc mult mai prietenos acum, pentru femei, 
decât era cu 40-50 de ani în urmă. De câte ori mă simt 
mulțumită de asta, mă gândesc la mama - și mă întreb dacă aș 
fi putut supraviețui greutăților prin care a trecut ea în anii aceia. 

În 1946, când se împlineau aproape șapte ani de la căsătoria 
mamei mele, Mary Silver, cu Walter Johnson, ea era deja mama 
a patru copii energici și gălăgioși. La aproape șase ani, eu eram 
cea mai mare; ceilalți mă urmau la intervale mici: doi băieţi, în 
vârstă de 4 și 2 ani, și o fetiță, încă bebeluș. Locuiam într-o casă 
foarte veche, fără vecini primprejur. 

Nu știu prea multe despre viaţa părinţilor mei din această 
perioadă, dar, pentru că am crescut și eu doi copii în colțuri 
îndepărtate de ţară, îmi pot imagina cum a fost, mai ales pentru 
mama. Cu patru copii mici, cu un soţ al cărui simţ de răspundere 
se limita la a aduce banii în casă și a tunde iarba, fără vecini și 
fără nicio posibilitate de a-și face prieteni, mama nu avea, 
practic, cum să se elibereze de tensiunile uriașe care se 
acumulau în sufletul ei. Din anumite motive, tata a hotărât că 
mama „s-a abătut de la drumul drept”. Când să-și fi găsit timp și 
cu cine să se fi întâlnit, ca să nu mai vorbim că n-avea cu cine 
„păcătui” din moment ce noi patru eram invariabil pe lângă ea, 
este și azi o taină pentru mine. Dar tata luase hotărârea și cu 
asta basta. 

Într-o dimineaţă din primăvara lui 1946, mama a plecat 
devreme de acasă să ia lapte pentru bebeluș. Când s-a întors, 
tata stătea la o fereastră de la etaj, cu pușca în mână. A zis: 
„Mary, dacă încerci să intri în casa asta, împușc copiii.” Așa a 
anunţat-o tata pe mama că divorța de ea. 

A fost ultima dată când mama a mai văzut casa aceea. A fost 
nevoită să plece doar cu hainele de pe ea și cu banii din buzunar 
- și cu doi litri de lapte. Astăzi, ar avea probabil câteva opţiuni: o 
organizaţie care să-i dea adăpost, un număr de telefon la care 
să sune, un grup de prieteni pe care și-i făcuse la slujba cu 
normă întreagă sau jumătate pe care o avea. Ar avea și un 
carnet de cecuri sau cărți de credit în buzunar. Și ar putea 
apela, fără să-i fie rușine din cauza asta, la familia ei ca s-o 


76 


ajute. Dar în 1946, mama n-a avut nimic din toate astea. 
Oamenii căsătoriți nu divorţau. 

Deci, iat-o pe mama - singură-singură. Tata reușise, de fapt, 
să-l asmută pe propriul ei tată împotriva ei. lar bunicul i-a 
interzis bunicii să vorbească cu fiica ei tocmai când ea avea 
nevoie de asta mai mult ca oricând. 

La un moment dat, înainte să se prezinte la tribunal, tata a 
luat legătura cu mama și i-a spus: „Uite ce e, Mary, nu vreau de 
fapt să divorţez de tine. Am făcut asta doar ca să-ţi dau o 
lecție.” Dar mama și-a putut da seama că, oricât de proastă era 
situaţia ei, era mai bună decât cealaltă - să se întoarcă la tata și 
să-l lase să ne crească. Așa că, i-a spus: „Nici gând. Am mers 
prea departe, nu mă mai întorc.” 

Unde să se ducă? Acasă era exclus. Nu putea să rămână în 
Amherst, mai întâi pentru că știa că n-o s-o primească nimeni în 
gazdă; în al doilea rând, pentru că, din cauza HG-urilor (Hotărâre 
Guvernamentală), n-avea nicio speranță de angajare; și, în al 
treilea rând, și cel mai important, pentru că tata locuia aici. Așa 
că a luat autobuzul spre singurul loc în care-și putea pune o 
speranţă - New York. 

Mama avea un singur lucru care o putea ajuta: era 
absolventă, cu o diplomă în matematică la Colegiul Mt. Holyoke. 
Dar luase și ea drumul obișnuit al femeilor din anii '30 - '40: 
direct din liceu în colegiu și în viaţa casnică. Nu avea nicio idee 
despre cum să-și găsească de lucru și să se întreţină. 

New York-ul avea multe lucruri care vorbeau în favoarea lui: 
era la numai 200 km - își putea permite, deci un bilet de 
autobuz - și era un oraș mare - s-o fi găsind vreo slujbă undeva, 
pe acolo, și pentru ea. Era neapărat nevoie să-și găsească de 
lucru ca să ne întreţină pe noi, cei patru copii. La sosirea în New 
York a găsit o Asociaţie Creștină a Tinerelor Femei, unde putea 
locui pentru 1,50 $ pe noapte. Era și un automat Horn & Hardart 
cu diverse feluri de mâncare în apropiere de unde, introducând 
monede de câţiva cenți, putea să mănânce sandvișuri cu ouă și 
salată și să bea cafea cu 1 $ pe zi. Apoi, a început să bată 
străzile. 

Zile întregi, apoi săptămâni întregi, n-a reușit să găsească 
nimic: niciun loc de muncă pentru absolvenţi de matematică, fie 
ei bărbaţi sau femei, cu atât mai mult niciun loc de muncă 
pentru femei. În fiecare seară venea la ACTF, își spăla lenjeria și 


77 


bluza albă, le punea să se usuce, iar dimineaţa folosea fierul de 
călcat și masa asociaţiei ca să netezească încreţiturile bluzei. 
Aceste articole, alături de o fustă gri de flanelă, erau toată 
garderoba ei. Întreţinerea lor consuma o parte din serile lungi pe 
care le înfrunta singură la ACTF. Fără cărţi, fără niciun ban 
pentru ziare, fără telefon (și fără niciun cunoscut pe care să-l 
sune, chiar de-ar fi avut), fără radio, cu excepţia celui de la 
parter (unde lista oaspeţilor era cam înfricoșătoare), nopţile 
trebuie să fi fost cu adevărat insuportabile. 

Cum era ușor de prevăzut, banii s-au subţiat, ca și lista 
agenţiilor de plasare. În cele din urmă, totul s-a terminat într-o 
joi - ultima agenţie de plasare din oraș, ultimii bani - mai puţin 
de 1,5 $ cât îi trebuia să plătească pentru o noapte de cazare. 
Încerca din răsputeri să nu se gândească să-și petreacă nopţile 
în stradă. 

A urcat anevoie nenumăratele trepte până la agenţie, a 
completat formularele obligatorii, și când i-a venit rândul la 
interviu, și-a oțelit sufletul împotriva veștilor proaste. „Ne pare 
sincer rău, dar nu avem nimic pentru tine. De-abia găsim locuri 
de muncă pentru bărbaţii pe care trebuie să-i plasăm.” Căci, 
bineînţeles, bărbaţii erau primii preferaţi pentru orice fel de post 
disponibil. 

Mama nu mai simţea nimic când s-a ridicat de pe scaun și s-a 
îndreptat spre ușă. Demoralizată cum era, aproape că ieșise pe 
ușă înainte să-și dea seama că femeia mai îngăimase ceva. 

„Scuzaţi-mă, n-am înţeles. Ce aţi spus?” a întrebat mama. 

„Păi, am spus că mai e George B. Buck, dar toată lumea 
refuză slujba asta. Nimeni nu stă prea mult acolo”, a repetat 
femeia, arătând cu capul o cutie cu dosare pe un fișet. 

„Despre ce e vorba? Spuneţi-mi”, a zis mama nerăbdătoare, 
așezându-se din nou pe scaunul de lemn. „Accept orice. Când 
trebuie să încep?” 

„Cum să spun, este un post de contabil, pentru care aveţi 
calificarea necesară, dar salariul e prost și sunt sigură că n-o să 
vă placă”, spuse femeia, trăgând fișa cu date din cutia cu 
dosare. „Să vedem, scrie aici că puteți începe oricând. Presupun 
că aţi putea să vă duceţi la ei chiar acum. Nu s-a scurs chiar 
toata dimineaţa.” 

Mama povestește că a smuls, literalmente, fișa din mâna 
femeii și a luat-o la fugă pe scări. Nu s-a oprit nici măcar să-și 


78 


tragă răsuflarea cât a alergat, câteva străzi, până la adresa de 
pe fișă. Când s-a prezentat directorului de personal, acesta a 
hotărât că poate să înceapă chiar din dimineaţa aceea, dacă 
vrea - erau o mulţime de lucruri de făcut. Și s-a dovedit că joia 
era și zi de plată. Pe atunci multe firme își plăteau angajaţii din 
încasările zilnice pentru timpul lucrat, inclusiv ziua de salariu - 
așa că, în chip miraculos, când s-a făcut ora 17.00, mamei i s-au 
înmânat banii pentru cele cinci ore pe care le lucrase în ziua 
aceea. Nu era mult, dar a ajutat-o să se descurce până joia 
următoare, apoi până la cealaltă, și tot așa. 

Mary Silver Johnson a rămas la firma George B. Buck 38 de 
ani, ridicându-se până la o funcţie foarte importantă în firmă, îmi 
amintesc că avea un birou pe colţ - nu era puţin lucru în centrul 
Manhattan-ului. După 10 de ani la ei, a reușit să cumpere o casă 
în suburbiile New Jersey-ului, la mică distanţă de staţia de 
autobuz spre oraș. 

În ziua de azi, una din două familii e condusă de o mamă 
care-și întreține singură copiii, și uităm ușor că a fost o vreme 
când o astfel de viaţă era de neimaginat. Mă oglindesc cu 
umilinţă în realizările mamei mele, dar sunt și mândră de ele. Și 
dacă am parcurs un drum atât de lung, copila mea, e pentru că 
m-au însoţit, o bună bucată de drum, eforturile numeroaselor 
femei dinaintea mea - având drept conducător o femeie 
remarcabilă - mama mea. 


Pat Bonney Shepherd 
Si s-a făcut dreptate 


Viaţa nu era deloc ușoară pe vremea când micuța Sandra își 
petrecea copilăria la amărâta de B Ranch. Prin anii '30 locuia 
într-o casă de chirpici la graniţa dintre Texas și New Mexico, fără 
lumină electrică și fără apă curentă. Cu aceste resurse limitate, 
nimeni nu s-ar fi gândit că viitorul Sandrei va fi luminos. Dar 
părinţii ei îmbrăţișau un vis - visul că, într-o zi, fetița va merge 
la colegiu, lucru pe care nu avusese posibilitatea să-l facă 
niciunul din ei. 

Nu era un vis ușor de îndeplinit pentru părinţii ei. Mai întâi, nu 
era nicio școală pe zeci de kilometri. De aceea, mama Sandrei, 


79 


Ada Mae, a început să-i predea abecedarul de la vârsta de patru 
ani. Citeau împreună ore în șir, zi după zi. Apoi, se punea 
problema banilor. Tatăl Sandrei, Harry, era nevoit să trudească 
din greu la fermă ca să facă banii necesari pentru trimiterea ei 
la colegiu. 

De fapt, Sandra n-a mers numai la colegiu, ci și la facultatea 
de drept. lar în 1952 a absolvit printre primii din grupă 
Facultatea de Drept a Universităţii Standford. Visul părinţilor ei 
se împlinise. 

Lumea toată era acum a ei, iar Sandra s-a pus cu încredere pe 
treabă să-și găsească un post ca avocat. Dar era în 1952 și 
Sandra era femeie. Singurele oferte care i s-au făcut au fost de 
secretare în domeniu. Deși a fost dezamăgită, s-a încăpățânat 
și, în cele din urmă, a obţinut un post ca avocat - asistenta 
procurorului districtual în San Mateo, California. De-a lungul 
anilor, a muncit din greu și, în cele din urmă, și-a făcut o carieră 
strălucită în practica judiciară în Arizona. 

La 29 de ani de la absolvirea Facultăţii de Drept la 
Universitatea Stanford, a primit un telefon de la procurorul 
general William French Smith. Cu mulţi ani în urmă, d-l. Smith 
fusese unul din asociaţii unei mari firme de avocatură din Los 
Angeles care refuzase s-o angajeze ca avocat. Dar în acea zi, nu 
o sunase ca să-i ofere o slujbă de secretară. De fapt, o sunase s- 
o anunţe că Președintele Reagan tocmai o numise pe ea - 
Sandra Day O'Connor - prima femeie judecător la Curtea 
Supremă a Statelor Unite. 


Cele mai bune povestiri și snoave 


Ziua cheliei 


Când ai șaisprezece ani, stai în fața oglinzii și-ţi cercetezi 
fiecare centimetru al feţei. Îţi vine să înnebunești pentru că ai 
nasul prea mare și pentru că ţi-a apărut încă un coș - și culmea 
e că te simţi și proastă din cauza lui, că nu ai părul blond și că 
băiatul ăla din clasa de engleză nu te-a remarcat încă. 

Alison n-a avut niciodată aceste probleme. Acum doi ani, era 
o frumoasă și populară absolventă de clasa a 11-a, ca să nu mai 
pomenim de funcţia de portar de lacrosse în universitate și 


80 


aceea de salvamar. Subţire și înaltă, cu ochii albaștri ca azurul 
cerului, și cu bogatul ei păr blond, arăta mai degrabă a model 
de înotătoare decât a elevă de liceu. Dar în vara aceea, ceva s-a 
schimbat. 

După o zi de lucru ca salvamar, Alison n-a mai avut răbdare 
să se ducă acasă, să-și spele părul de apa sărată a mării și să-l 
descâlcească. Și-a aruncat coama albită de soare pe spate. 
„Aii!”, a ţipat mama ei. „Ce ţi-ai făcut?” Descoperise o mică 
porţiune lipsită de păr chiar în creștetul capului fiicei ei. „Te-ai 
ras în cap? S-ar fi putut să te radă cineva în timp ce dormeai?” 
Au rezolvat misterul rapid - „trebuie că și-a strâns părul în 
coadă prea tare. Incidentul a fost repede uitat”. 

Trei luni mai târziu, au descoperit încă o porțiune, apoi încă 
una. Curând, capul lui Alison era presărat cu pete curioase, de 
formă pătrată, fără păr. După diagnostice de genul „E doar din 
cauza stresului” și tratamente cu unguente locale, un specialist 
a început să-i administreze injecții cu cortizon, 50 în fiecare pată 
- mai exact - din două în două săptămâni. Ca să acopere 
craniul, însângerat din cauza injecţiilor, lui Alison i s-a dat voie 
să poarte o șapcă de baseball la școală, o încălcare - în mod 
normal - a codului strict al uniformei. Mici fire de păr se ițeau de 
sub coaja rănilor, doar ca să cadă două săptămâni mai târziu. 
Suferea de o boală a părului, cunoscută sub numele de alopecie, 
și nimic nu o putea vindeca. 

Spiritul optimist al fetei și sprijinul prietenilor i-au menţinut 
tonusul, dar au existat și momente deprimante. Ca atunci când 
sora ei mai mică a venit în camera ei, cu prosopul înfășurat în 
jurul capului, ca s-o pieptene. Când mama i-a desfăcut prosopul, 
Alison a văzut părul ciufulit al surorii ei revărsându-i-se, bogat, 
pe umeri. Prinzându-și tot părul care-i mai rămăsese între două 
degete, a izbucnit în lacrimi. Era prima dată când plângea de la 
declanșarea acestei experienţe. 

Timpul a trecut și locul șepcii, care nu mai putea ascunde 
capul chel, a fost luat de o băsmăluţă. Rămasă doar cu câteva 
smocuri mici de păr, venise timpul să-și cumpere o perucă. In 
loc să încerce să reînvie imaginea părului ei blond de altădată, 
prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic, a optat pentru o 
perucă cu părul castaniu, până la umeri. De ce nu? Femeile se 
tund și se vopsesc tot timpul. Odată cu noua înfățișare, i-a sporit 
și încrederea. Chiar atunci când, aflată în mașină cu niște 


81 


prieteni, i-a zburat peruca pe geam, au făcut haz cu toţii 
împreună. 

Pe măsură ce se apropia vara, Alison a început să fie tot mai 
îngrijorată. Dacă nu putea purta peruca și în apă, cum o să mai 
lucreze ca salvamar? „Da' ce, ai uitat să înoţi?” o apostrofă tatăl 
ei. Înţelese aluzia. 

Și după ce a purtat o cască de baie nesuferită o singură zi, şi- 
a luat inima în dinţi și s-a dus la lucru cu capul chel complet 
descoperit. În ciuda privirilor stăruitoare și a comentariilor 
făcute de cerșetorii insolenţi de pe plajă - „De ce v-oţi rade în 
cap, voi punkiștii?” - Alison se obișnui cu noua ei înfățișare. 

În toamna acelui an, a început școala fără păr, fără 
sprâncene, fără gene, cu peruca îndesată undeva, în fundul 
dulapului. După cum intenţionase dintotdeauna, candida la 
funcția de președinte pe școală - modificându-și doar foarte 
puţin cuvântarea pentru campania la președinție. Prezentând un 
program de diapozitive despre renumiţi conducători cu alopecie, 
de la Gandhi la D-l. Clean, Alison a ridicat sala în picioare. 

În prima ei cuvântare după ce a fost aleasă președinte, Alison 
a vorbit despre înfățișarea ei, răspunzând lejer la întrebări. 
Purtând un tricou cu inscripţia „Ziua părului prost”, arătă spre el 
și spuse: „Când vă treziţi dimineaţa și nu va place cum arătaţi, 
îmbrăcaţi acest tricou.” Punându-și alt tricou peste celălalt, 
adăugă: „Când eu mă trezesc dimineaţa, mă îmbrac cu acest 
tricou”. Pe el scria: „Azi e ziua cheliei”. Toţi au râs și au 
aplaudat. lar Alison, frumoasă, populară și inteligentă, ca să nu 
mai pomenim de funcţia de portar de lacrosse, salvamar și 
acum și președinte pe școală cu ochi albaștri ca azurul, zâmbi 
tuturor de pe podium. 


Alison Lambert cu Jennifer Rosenfeld 


La fel ca tine 


Eram în primele clase de liceu, când în viaţa mea s-au 
întâmplat două lucruri de maximă importanţă. Primul a fost că 
m-am îndrăgostit de un tânăr pe nume Charlie. Era în clasele 
mai mari, era fotbalist și era grozav! Eram sigură că el este 
tânărul cu care vreau să mă căsătoresc și să am copii. Din 


82 


păcate, exista o problemă serioasă: Charlie nu știa de existenţa 
mea. Cu atât mai puţin că ne făcusem planuri împreună! 

Cel de-al doilea lucru important era că luasem hotărârea să 
nu mai accept nici-o operaţie la mâini. M-am născut cu șase 
degete la ambele mâini și fără articulaţii la ele. Au început să-mi 
facă operaţii la mâini de când aveam șase luni, iar la 16 ani, 
suportasem deja 27 de operaţii. Chirurgii îndepărtaseră cel de-al 
șaselea deget, micșoraseră câteva degete și le făcuseră 
articulaţii. Fusesem un specimen arătat uneori unor grupuri și 
de 500 de chirurgi - specialiști în articulaţii. Deși mâinile mele 
nu erau încă „normale”, eu mă săturasem. 

La 16 ani, m-am gândit că am dreptul să spun: „Lăsaţi-mi 
trupul în pace!” Familia m-a susţinut în decizia mea și mi-a spus 
că va trebui să mai fac operaţii la maturitate. Dar eu mi-am zis 
în sinea mea: „Nu. Nu mai vreau. Mâinile mele vor rămâne așa.” 
Și cu asta s-a încheiat totul. 

Când am crescut, am avut un prieten pe nume Don. Mergeam 
împreună la școală din clasa întâi și eram cei mai buni prieteni, 
într-o după-amiază, Don a trecut pe la mine și ne-am apucat să 
vorbim despre apropiatul bal al absolvenţilor și despre planul 
nostru de a sta toată noaptea. Nu știam ce vom face acolo toată 
noaptea, dar ne surâdea ideea de a lipsi de acasă o noapte 
întreagă. 

Din senin, Don se uită la mine și mă întrebă: „Îţi place tare 
mult de Charlie, nu-i așa?” 

Am răspuns „Sigur, îmi place la nebunie.” 

„Dar știi, Carol, e o problemă - Charlie n-o să te vrea 
niciodată”, adăugă Don. 

„De ce?” am întrebat. Știu - o să mă fac blondă, am gândit în 
sinea mea. Știu că asta dă rezultate întotdeauna. Nu, nu, știu - o 
să devin conducătoarea galeriei. Tuturor le plac conducătorii de 
galerii. 

Dar Don continuă: „Carol, nu vrei să înţelegi. Charlie n-o să te 
vrea niciodată pentru că ești diformă.” 

Am auzit-o. Am crezut-o. Și am trăit cu asta. 

Vorbele lui m-au cutremurat. Am devenit învăţătoare la clasa 
întâi pentru că m-am gândit că acela e locul potrivit pentru o 
persoană cu handicap. 

În primul an de predare, am avut o fetiță în clasă pe nume 
Felicia. Era cel mai frumos copil pe care îl văzusem vreodată, 


83 


într-o după-amiază, eram ocupați cu toţii să învăţăm cum să 
scriem „a”. Pentru un elev de clasa întâi, asta înseamnă un 
creion roșu mare, hârtie liniată cu verde și un mare efort de 
concentrare ca să miști creionul „desenând un cerc și un 
bastonaș”. Clasa era tăcută căci toţi lucrau cu conștiinciozitate. 

M-am uitat la Felicia, cum făceam de multe ori, și am văzut că 
ține creionul cu degetele încrucișate. M-am dus în vârful 
picioarelor până la banca ei, m-am aplecat și am șoptit: „Felicia, 
de ce scrii cu degetele încrucișate?” Fetiţa și-a ridicat spre mine 
ochii mari, frumoși și a zis: „Pentru că vreau să fiu ca tine.” 

Felicia n-a văzut o diformitate, ci doar ceva anume pe care 
dorea să-l aibă și ea. Fiecare dintre noi are ceva considerat a nu 
fi în regulă - o diformitate. Ne putem considera handicapaţi sau 
ne putem considera deosebiți. Alegerea va fi hotărâtoare pentru 
felul cum ne vom trăi viaţa. 


Carol Price 


Cărucioare rosii 


Ca să fiu absolut sinceră, prima lună a fost ca-n rai. Când 
Jeanne, Julia, Michael - în vârstă de șase, patru și trei ani - și cu 
mine ne-am mutat din Missouri în orașul meu natal din nordul 
statului Illinois în chiar ziua pronunțării divorțului, am fost în 
culmea fericirii că am găsit un loc unde să nu mai fie ceartă și 
violenţă. 

Dar după prima lună, am început să duc dorul vechilor 
prieteni și vecinilor. Îmi lipsea casa noastră de cărămidă, 
confortabilă, modernă, în stil „fermier”, de la periferia orașului 
St. Louis, mai ales după ce ne-am stabilit în casa albă, veche de 
98 de ani, construită din bârne, singura pe care mi-am putut 
permite s-o închiriez cu venitul rămas după divorț. 

În St. Louis aveam tot confortul: mașină de spălat, uscător, 
mașină de spălat vase, televizor, autoturism. Acum nu aveam 
nimic din toate astea. După prima lună în casa cea nouă, mi se 
părea că am regresat de la confortul clasei mijlocii la panica 
nivelului de sărăcie. 

Dormitoarele din casa noastră veche de când lumea nu erau 
nici măcar încălzite, dar copiii păreau să nu observe faptul. 


84 


Podeaua acoperită cu linoleum, rece sub picioruţele lor, nu 
făcea decât să-i încurajeze să se îmbrace mai repede dimineața 
și să se vâre în pat mai repede seara. 

Eu mă plângeam de frig în timp ce vântul de decembrie 
șuiera pe sub ferestre și uși în casa aia bătrână. Dar copiii 
chicoteau veseli pe seama „locurilor răcoroase” și se cuibăreau 
sub plăpumile groase pe care ni le adusese mătușa Bernadine 
când ne mutasem aici. 

Eu eram „turbată” fără televizor. „Ce o să facem serile fără 
emisiunile noastre preferate?” îi întrebam. Mă simţeam frustrată 
pentru că micuţii mei nu vor avea parte de toate emisiunile 
speciale de Crăciun. Dar copiii erau mult mai optimiști și mai 
inventivi decât mine. Și-au scos la vedere jocurile și m-au 
implorat să mă joc cu ei „Țara de zahăr” și „Bătrâna slujnică”. 

Ne înghesuiam cu toţii pe canapeaua veche dăruită de 
proprietarul casei și citeam cărţi cu poze împrumutate de la 
biblioteca publică. La insistenţele lor, am ascultat discurile la 
pick-up, am cântat, am făcut floricele, am construit turnuri 
magnifice și ne-am jucat de-a v-aţi ascunselea în casa noastră 
plină de holuri. Copiii m-au învățat cum să mă distrez fără 
televizor. Într-o dimineaţă friguroasă de decembrie, cu o 
săptămână înainte de Crăciun, după ce mersesem pe jos trei 
kilometri de la magazinul de cataloage unde lucram cu jumătate 
de normă, până acasă, mi-am adus aminte că trebuia să duc 
rufele la spălat în seara aceea. Eram moartă de oboseală de cât 
ridicasem și sortasem cadourile de Crăciun ale celorlalţi oameni 
și întrucâtva amărâtă pentru că știam că nu-mi pot permite să le 
cumpăr copiilor mei niciun cadou de Crăciun. 

După ce i-am luat pe copii de la baby-sitter, am înghesuit 
patru coșuri pline de rufe murdare în căruciorul roșu al copiilor și 
am plecat cu toţii la spălătoria care era trei blocuri mai încolo. 

lnăuntru, am fost nevoiţi să așteptăm să se elibereze o 
mașină de spălat și apoi o masă de împăturit rufele. Sortarea, 
spălarea, uscarea și împachetarea rufelor ne-a luat mai mult 
decât de obicei. 

Jeanne a întrebat: „Ai adus biscuiţi sau stafide, mami?” 

„Nu, mâncăm cum ajungem acasă”, m-am răstit. 

Michael stătea cu nasul lipit de geamul aburit. „Mami, uită-te! 
Ninge! Cu fulgi mari!” 

Julia adăugă: „Strada e umedă. Ninge în aer dar nu se așază!” 


85 


Bucuria lor m-a întristat și mai tare. Ca și cum gerul nu era de 
ajuns, acum trebuia să ne mai luptăm și cu zăpada și mocirla. 
Nici măcar nu despachetasem ghetele și măânușile lor de iarnă. 

In fine, am pus rufele curate și împăturite în două coșuri și pe 
acestea în căruciorul roșu. Afară era întuneric beznă. Deja șase 
și jumătate? Nu era de mirare că le e foame! De obicei mâncam 
la cinci. 

Ne-am croit drum prin frigul de afară, alunecând pe trotuarul 
mocirlos. Procesiunea noastră, formată din trei omuleți, o mamă 
ursuză și patru coșuri de rufe proaspăt spălate într-un vechi 
cărucior roșu, înainta încet în timp ce vântul tăios ne biciuia 
feţele. 

Am traversat intersecţia aglomerată pe la trecerea de pietoni. 
Când am ajuns la curbă, roţile din faţă ale căruciorului au 
alunecat pe gheaţă, căruciorul s-a înclinat pe-o parte și rufele s- 
au împrăștiat într-o baltă neagră de noroi. 

„Nu se poate” m-am văicărit eu. „la coșurile, Jeanne! Julia, 
ține căruciorul! Du-te pe trotuar, Michael!” 

Am azvărlit cu furie rufele murdare în coșuri. 

„M-am săturat!” am zis ţipând. Lacrimi de furie mi-au ţâșnit 
din ochi. Mă săturasem să fiu săracă, fără mașină de spălat și 
uscător, fără autoturism. Mă săturasem de vremea urâtă. Mă 
săturasem să fiu singurul părinte responsabil de creșterea celor 
trei copii mici. Și, cu siguranţă, mă săturasem de toată această 
perioadă a Crăciunului. 

Când am ajuns acasă, am descuiat ușa, mi-am aruncat geanta 
undeva, în cameră, și m-am refugiat în dormitor ca să plâng. 

Plângeam destul de tare ca să mă audă copiii. Plină de 
egoism, voiam să știe că mă simt deplorabil. Mai rău de atât nu 
se putea. Rufele erau tot murdare, ne era tuturor foame, eram 
obosiţi, nu era nimic pregătit pentru cină și nicio perspectivă 
fericită la orizont. 

Când m-am oprit, în sfârșit, din plâns, m-am ridicat din pat și 
m-am uitat la o icoană din lemn a lui lisus, atârnată pe peretele 
de la picioarele patului meu. O aveam de când eram mică și o 
purtasem cu mine în toate casele în care locuisem. Îl înfățișa pe 
lisus cu braţele desfăcute în jurul pământului, rezolvând, 
evident, problemele lumii. 

Mi-am fixat privirea pe chipul Lui, așteptând să se întâmple un 
miracol. L-am privit și am așteptat, și, în cele din urmă, am spus 


86 


cu glas tare: „Doamne, nu poți să faci ceva să-mi fie viaţa mai 
bună?” 

Doream cu disperare să apară un înger pe un norișor alb și să 
mă salveze. 

Dar n-a apărut nimeni... cu excepţia Juliei care mă privea 
iscoditor din ușă și mi-a spus, cu glăsciorul ei de patru anișori, 
că pusese masa. 

Am auzit-o pe Jeanne, la cei șase ani ai ei, împărțind rufele în 
sufragerie în două categorii: „murdare tare, nu prea murdare, 
murdare tare, nu prea murdare.” 

Michael, de trei ani, a intrat ţopăind în camera mea și mi-a 
dat un desen cu prima zăpadă, pe care tocmai îl colorase. 

Și știți ceva? În acel moment am văzut nu unul, ci trei îngerași 
în faţa mea: trei heruvimi mititei, optimiști până la Dumnezeu, 
care mă scoteau încă o dată din bezna tristeţii la lumina lui „va 
fi mai bine mâine, mami”. 

Crăciunul din acel an a fost plin de vrajă căci ne-am înconjurat 
unii pe alţii cu sentimentul acela de dragoste bazat pe bucuria 
de a face împreună lucrurile simple ale vieţii. Un lucru e sigur: 
faptul că îmi creșteam singură copiii n-a mai fost niciodată atât 
de înspăimântător și deprimant ca în seara în care au căzut 
rufele din vechiul cărucior roșu. Cei trei îngeri de Crăciun au 
menţinut optimismul spiritului meu; chiar și azi, după 20 de ani, 
ei continuă să-mi umple sufletul cu prezența Domnului. 


Patricia Lorenz 


Lectiile tatălui meu 


Tata era unul din acei predicatori de ţară, de modă veche, 
care răcnea versetele din amvonul bisericii lui baptiste și-și 
făcea ascultătorii să tremure de spaimă. Era în stare să recite 
capitole întregi din lov fără să arunce o privire măcar, la Biblia 
încleștată în mână. 

Intr-o după-amiază după cursuri, tata și cu mine mergeam cu 
mașina pe un drum vechi și prăfuit de ţară la una din bătrânele 
doamne din congregaţie. Tocmai primisem cartea de citire de 
clasa a treia. Era primul manual cu coperţi tari și eram tare 
mândră de el. li citisem deja tatii o povestire și o începusem pe 


87 


a doua, când am dat peste un cuvânt pe care nu-l cunoșteam. 
Am ridicat cartea ca să vadă și tata și l-am întrebat ce 
înseamnă. A mormăit ceva cum că nu poate citi și șofa în același 
timp, așa că i-am dictat rar cuvântul: t-o-a-m-n-ă. Tata a condus 
mai departe în tăcere. Mânioasă, am ţipat la el: „Nu știi să 
citeşti?” 

Tata a tras mașina pe dreapta și a oprit motorul. „Nu, Cathy, 
nu știu”, a șoptit el blând. „Nu știu.” A întins mâna și mi-a luat 
cartea. „Nu pot citi nimic din cartea aceasta”, a rostit cu atâta 
durere, că până și eu, un copil de opt ani, am simtit-o. 

Foarte încet, tata a început să vorbească de copilăria lui, de 
familia numeroasă care a supraviețuit datorită muncii fizice 
depuse de membri ei. Când era vremea culesului recoltei, școala 
și cărţile mai puteau aștepta. Vara trebuia să sape bumbacul, iar 
toamna să-l culeagă. larna, trebuia să taie animalele și să pună 
carnea la păstrare. Erau multe guri de hrănit în casă și fiecare 
trebuia să-și îndeplinească îndatorirea. Ca și cum viaţa nu era 
destul de grea, tata mai avea doi fraţi handicapaţi, așa că 
ceilalţi erau nevoiţi să lucreze dublu și să facă și muncile lor. Din 
cauza numeroaselor absenţe la școală, tata a pierdut mai multe 
clase. Motivația de a învăţa s-a evaporat, iar la vârsta de 16 ani, 
a renunţat de tot. 

N-o să uit niciodată tristeţea din glasul tatălui meu când mi-a 
povestit toate astea. Părea atât de rușinat și îndurerat că nu 
fusese în stare să-și ajute la lecţii cei cinci copii. 

„Tată, dar atunci cum poţi citi toate capitolele din Biblie la 
amvon, fără să treci peste un singur cuvânt?” l-am întrebat. Mi-a 
explicat că memorase toate pasajele pe care mama i le citise de 
nenumărate ori. Auzind asta, mi-am iubit tatăl și mai mult decât 
până atunci. A fost o persoană remarcabilă și acela a fost 
momentul când am jurat să-l învăţ să citească. 

Tot ce învăţam la școală, îi împărtășeam tatii acasă. L-am 
învăţat sunetele și cuvintele așa cum le învăţam și eu. Când 
învățam să citim câte o povestire la școală, veneam acasă și-l 
învăţam și pe tata s-o citească. Când mă chinuiam să înţeleg 
vreun concept nou, tata se străduia alături de mine. În schimb, 
el m-a ajutat să găsesc modalități mnemonice ca să ţin minte 
subiectele pe care le aveam la teste. Curând a învăţat să scrie 
povestiri și poezii simple. Apoi a reușit să scrie citate și să 
noteze idei de care avea nevoie la predici. Cel mai fericit 


88 


moment din viaţa mea a fost când tata a citit Scriptura - a citit- 
o, într-adevăr - pentru predica de duminică. 

În 1977 doctorii i-au diagnosticat un cancer pulmonar în fază 
terminală și nouă luni mai târziu, a murit. În timpul acelor ultime 
luni de viaţă, a citit Biblia de la Geneză la Apocalipsă. Cel mai 
fericit moment din viaţa lui a fost când a închis Biblia, știind că 
poate citi tot ce era scris în ea. 

Înainte să se stingă, tata mi-a mulţumit pentru darul pe care i- 
| făcusem. Nu și-a dat seama, totuși, de darul pe care mi-l 
făcuse el mie: știam că așa cum el avea harul de pastor, eu 
aveam harul de învăţătoare. Datorită tatălui meu, eu cred că 
dacă pot salva un copil de la umilința și durerea provocate de 
analfabetism, cariera mea de învăţătoare și-a atins scopul. |i 
mulțumesc, Tată. 


Cathy Downs 


Pe cine să crezi? 


Medicii mi-au spus că n-o să mai merg niciodată. 
Mama mi-a spus că o să merg. Am crezut-o pe mama. 


Wilma Rudolph 


Haideţi să vă povestesc despre o fetiță care a venit pe lume 
într-o familie foarte săracă, într-o colibă din pădurile din 
Tennessee. Era a 20-a din cei 22 de copii, născută prematur și 
pirpirie. Viaţa îi era pusă sub semnul întrebării. Când avea patru 
ani, a facut dublă pneumonie și scarlatină - combinaţie fatală 
care a lăsat-o paralizată de piciorul stâng. A trebuit să poarte o 
proteză metalică. Și totuși, era norocoasă pentru că avea o 
mamă care o încuraja. 

Ei bine, mama asta i-a spus fetiţei, care era foarte isteaţă, că, 
în pofida protezei și a piciorului paralizat, ea poate să realizeze 
tot ce vrea în viață. l-a spus că are nevoie doar de credinţă, 
perseverenţă, curaj și de un spirit care nu se lasă înfrânt. 

Așa că la vârsta de nouă ani, fetița a renunţat la proteză și a 
făcut pasul pe care doctorii îi spuseseră că nu-l va face niciodată 
în mod normal. În decurs de patru ani, își dezvoltase un mers 


89 


ritmic, care a fost considerat o minune în lumea medicală. Apoi 
copila asta și-a băgat în cap - idee de neconceput - că ar vrea 
să fie cea mai mare alergătoare din lume. Ei, poftim, ce-și 
închipuia ea - cum să fie alergătoare cu un picior ca al ei? 

La 13 ani, a participat la prima cursă. A sosit ultima - departe, 
departe de ceilalți. A participat la toate cursele în liceu, și în 
toate cursele a sosit ultima. Toţi o rugau să renunţe. Și totuși, 
într-o zi, a sosit penultima. Apoi, a venit o zi când a câștigat 
cursa. Din ziua aceea, Wilma Rudolph a câștigat toate cursele la 
care a alergat. 

Wilma s-a înscris la Universitatea de Stat din Tennessee, unde 
a întâlnit un antrenor, pe nume Ed Temple. Antrenorul a sesizat 
spiritul de neînfrânt al fetei, credința nestrămutată și marele 
talent înnăscut pe care-l avea. A antrenat-o atât de bine că în 
1960 Wilma a participat la Jocurile Olimpice de la Roma. 

Acolo a trebuit să-și măsoare puterile cu cea mai mare 
alergătoare a vremii, o atletă germană pe nume Jutta Heine. 
Nimeni nu o întrecuse vreodată pe Jutta. Dar în cursa de 100 
metri, a câștigat Wilma. A întrecut-o pe Jutta din nou la cursa de 
200 metri. Wilma tocmai câștigase două medalii olimpice de 
aur. 

Apoi le-a venit rândul la 400 în ștafetă. Era din nou Wilma 
contra Juttei. Primele două alergătoare din echipa Wilmei au 
predat ștafeta perfect. Dar când cea de-a treia i-a înmânat 
ștafeta Wilmei, a fost atât de emoţionată că a scăpat-o, iar 
Wilma a văzut-o pe Jutta sprintând pe pistă. Era imposibil s-o 
prindă cineva din urmă pe această tânără sprintenă și agilă. Dar 
Wilma asta a făcut! Wilma Rudolph a câștigat cea de-a treia 
medalie olimpică de aur. 

În ziua aceea, Wilma a scris istoria, fiind singura femeie care a 
câștigat vreodată trei medalii de aur odată la jocurile olimpice. 
lar ei i se spusese că n-o să mai meargă niciodată... 


Mai multe seminţe de sădit 


Semnele vietii 


Colegii mei din echipa de schiori handicapaţi ai Statelor Unite 
făceau glume pe seama dimensiunii sânilor mei, spunându-mi 


90 


că marele meu handicap nu era lipsa piciorului, ci lipsa 
decolteului. Nu știau cât de adevărată urma să devină gluma 
lor. Anul trecut am aflat că, pentru a doua oară în viața mea, am 
cancer, de data asta la ambii sâni. Mi s-a făcut mastectomie 
bilaterală. 

Când am auzit că trebuie să fac operaţie, m-am gândit că n-o 
să fie mare lucru. Chiar le-am spus prietenilor în glumă: „Sunt 
sigură că o să aflaţi curând de mine”. La urma urmei, îmi 
pierdusem piciorul în prima mea rundă cu cancerul, la vârsta de 
12 ani, după care m-am străduit să devin campioană mondială 
la schi. Toţi din echipa de schiori handicapaţi aveam lipsă o 
parte sau alta din trup. Am văzut că un bărbat într-un scaun cu 
rotile poate fi cu adevărat sexy. Că o femeie fără mâini poate să 
arate ca și cum nu i-ar lipsi nimic. Această deplinătate nu are 
nimic de-a face cu ceea ce lipsește din trup, dar are de-a face în 
întregime cu spiritul. Deși știam toate acestea, am descoperit cu 
uimire că mă obișnuiesc greu cu noile mele cicatrici. 

Când am redevenit conștientă după operaţie, am început să 
plâng în hohote și să mă hiperventilez. Mi-am dat seama 
deodată că nu mai voiam să mă confrunt cu pierderea altei părți 
din trupul meu. Nu mai voiam din nou chimioterapie. Nu mai 
voiam să fiu curajoasă și puternică și să afișez un zâmbet 
permanent. Nu mai voiam nici măcar să mă trezesc. 

Respirația mi-a devenit atât de rapidă că medicul anestezist 
m-a pus pe oxigen și, mulțumesc lui Dumnezeu, am adormit din 
nou. 

Când făceam sprinturi pe deal în vederea pregătirii pentru 
întrecerile de schi - cu inima, plămânii și mușchii piciorului „în 
flăcări” - aveam deseori senzaţia că nu mai am resurse interne 
cu care să merg mai departe. Atunci mă gândeam la întrecerile 
viitoare - visul de a împinge potenţialul meu mai departe, și mai 
departe, satisfacția că am depășit propriile mele limite - și asta 
mă ajuta să sprintez mai bine. Aceeași tenacitate pe care am 
aplicat-o în întrecerile de schi m-a ajutat să supraviețuiesc celei 
de-a doua runde de cancer. 

După mastectomie, mi-am dat seama că singura modalitate 
de a-mi menţine tonusul era să reiau exerciţiile, așa că m-am 
îndreptat spre piscină. La dușuri, m-am trezit observând sânii 
celorlalte femei, pentru prima dată în viața mea. Sâni mari și 
sâni mici, sâni flasci și sâni obraznici. Dintr-odată, și pentru 


91 


întâia oară după toţi acești ani de infirmitate, am simţit o acută 
conștiință de sine. Nu m-am putut convinge să mă dezbrac. 

Am decis că e timpul unei confruntări cu mine însămi. În seara 
aceea, când m-am întors acasă, m-am dezbrăcat de tot și am 
privit îndelung la femeia din oglindă. Era un androgin. De 
exemplu, faţa mea - fără machiaj, era fața unui adolescent 
drăguţ. Mușchii umerilor, braţele și mâinile erau puternice și 
musculoase din cauza cârjelor. Nu aveam sâni deloc; în locul lor 
aveam două cicatrici proeminente pe piept. Aveam stomacul 
aplatizat, fundul rotund și pulpe bine dezvoltate datorită anilor 
de întreceri de schi. Piciorul drept se termina cu o altă cicatrice 
mare chiar deasupra genunchiului. 

Am descoperit că-mi place trupul meu androgin. Se potrivea 
personalităţii mele - latura masculină, agresivă, căreia îi plăcea 
să poarte cască, cotiere și genunchiere și să se lupte cu 
indicatoarele de slalom, și latura blândă, feminină, care tânjește 
să aibă copii într-o zi, căreia i-ar plăcea să se îmbrace într-o 
rochie elegantă de mătase, să iasă la restaurant cu iubitul ei și 
apoi să se lase pe spate și să fie încet dezbrăcată de el. 

Am constatat că cicatricile de pe piept și piciorul chiar erau 
mare lucru. Ele erau semnele mele de viaţă. Tuturor viaţa ne-a 
lăsat câte o cicatrice; doar că unele sunt mai vizibile decât 
altele. Cicatricile noastre sunt importante. Ele ne spun că am 
trăit, că nu ne-am ascuns de viaţă. Când ne vedem cicatricile 
așa cum sunt, găsim în ele, așa cum s-a întâmplat cu mine în 
ziua aceea, propria noastră frumusețe - unică. 

Următoarea dată când m-am dus la piscină, am făcut duș 
goală. 


Diana Golden 
Zburând liber spre culmi 


Nu e ușor să găsești fericirea în tine însăti, dar e 
imposibil s-o găsești în altă parte. 


Agnes Repplier 


92 


O casă nouă, piscină în curtea din spate, două mașini noi în 
garaj și primul meu copil care urma să se nască curând. După 
nouă ani de căsnicie aveam totul - sau, cel puţin, așa credeam. 

Mai erau câteva zile doar până când trebuia să nasc, când o 
discuţie cu soţul meu a zguduit lumea în care trăiam. „Vreau să 
rămân aici pentru copil, dar cred că nu te mai iubesc”, mi-a 
spus. Credeam că n-am auzit bine! Devenise distant în timpul 
gravidității mele, dar o pusesem pe seama temerilor și grijilor 
când devii tată. 

Când i-am cerut explicaţii, mi-a mărturisit că are o legătură de 
cinci ani și că de atunci nu mai simte același lucru pentru mine. 
Gândindu-mă doar la copil și dorind cu disperare să-mi salvez 
căsnicia, i-am spus că îl iert pentru orice a făcut și că vreau să 
rezolvăm situaţia. 

Săptămâna dinaintea nașterii fiului meu a fost, din punct de 
vedere emoţional, ca o cursă în montagne-russe. Eram nervoasă 
din pricina nașterii, îngrozită că-mi pierd soțul și mă mai 
simțeam și vinovată, uneori, căci dădeam vina pe copilul care 
urma să se nască pentru tot ce se întâmpla. 

T.J. s-a născut în iulie, într-o vineri. Era atât de frumos și 
nevinovat. N-avea nicio idee despre ce se petrecea în lumea 
mamei sale. Avea patru săptămâni când am aflat motivul 
îndepărtării tatălui lui de mine. Nu numai că avea o legătură de 
cinci ani, dar începuse o a doua în timp ce eram gravidă, care 
continua încă. De aceea, când T.J. avea cinci săptămâni, am 
lăsat amândoi noua noastră casă, piscina și toate visurile mele 
sfărâmate în urmă. Ne-am mutat într-un apartament în partea 
cealaltă a orașului. 

Am cunoscut adâncimi ale depresiei, care nu bănuiam că 
există. Nu trăisem niciodată până atunci nimic care să semene 
cu singurătatea celei care petrece ore în șir doar cu un nou- 
născut. Erau zile în care această responsabilitate mă copleșea și 
mi se făcea teamă. Familia și prietenii erau alături de mine, dar 
existau și ore întregi pline de gândurile despre visurile mele 
sfărâmate și de disperare. 

Am plâns de multe ori, dar aveam grijă să nu mă vadă T.. 
plângând. Eram hotărâtă să nu las situaţia asta să-l afecteze și 
pe el. De undeva, din forul meu interior, am găsit întotdeauna 
puterea să zâmbesc în faţa lui. 


93 


Primele trei luni din viaţa lui T.J. au trecut înnegurate de 
lacrimi. Mi-am reluat serviciul și am încercat să ţin secret ce se 
întâmpla. Mi-era rușine, deși nu înţeleg de ce. 

Într-o sâmbătă dimineaţă - T.J. avea patru luni - am clacat. 
Tocmai avusesem o nouă discuţie aprinsă cu soțul meu și ieșise 
din casă ca o furtună. T.J. dormea în pătuţul lui, iar eu m-am 
trezit în baie, făcută ghem și legănându-mă la nesfârșit. M-am 
auzit rostind cu glas tare: „Nu mai vreau să trăiesc.” După ce 
am rostit aceste cuvinte, tăcerea a devenit copleșitoare. 

Cred că Dumnezeu a fost lângă mine în ziua aceea. După ce 
am spus ce-am spus, am stat acolo în tăcere. Lăsând lacrimile 
să-mi curgă pe obraji. Nu știu cât timp a trecut, dar de undeva, 
din străfundurile sufletului meu s-a ridicat o forță pe care nu o 
mai simţisem până atunci. Atunci și acolo am luat hotărârea să 
fiu singura stăpână a vieţii mele. Nu mai aveam de gând să-l las 
pe soţul meu să-mi afecteze viaţa negativ. Mi-am dat seama că, 
dând atât de multă atenţie slăbiciunilor lui, am permis acelor 
slăbiciuni să-mi distrugă propria viaţă. 

În aceeași zi, am pus într-o valiză câteva lucrușoare pentru 
T.J. şi pentru mine și ne-am dus să petrecem week-end-ul la 
fratele meu. Era prima călătorie pe care o făceam singură cu T.J. 
şi mă simțeam puternică și independentă. Imi amintesc că de-a 
lungul celor două ore de șofat, am râs, am vorbit și i-am cântat 
lui T.J. tot drumul. Atunci, pe drumul acela, mi-am dat seama ce 
salvatoare a fost prezenţa lui T.J. toată această perioadă. 
Conștiinţa că el este lângă mine în fiecare clipă și că are nevoie 
de mine m-a menținut activă și mi-a dat un motiv să mă dau jos 
din pat în fiecare dimineaţă. Ce binecuvântare a fost micuțul în 
viaţa mea! 

Din ziua aceea, mi-am impus să-mi concentrez atenţia asupra 
încrederii și forței care mă ridicase atunci, din baie. După ce am 
început să gândesc pozitiv, nu mi-a venit să cred ce schimbare a 
produs în viața mea. Aveam din nou chef să râd și mă simţeam 
bine printre oameni pentru prima dată în atâtea luni de zile. Am 
declanșat procesul de descoperire a eului meu ţinut ascuns 
atâta vreme - proces care-mi face plăcere și azi. 

Începusem să mă duc la ședințe de consiliere la scurt timp 
după ce mă mutasem cu T.J. şi le-am continuat mult timp după 
ce am clacat atunci, în baie. Când n-am mai simțit nevoia 
sfaturilor și  lămuririlor consilierului, le-am întrerupt. Imi 


94 


amintesc încă ultima întrebare pe care mi-a pus-o înainte de a 
ieși din cabinet: „Ce ai învățat?”, m-a întrebat. Am răspuns fără 
ezitare: „Am învăţat că fericirea vine din interior.” 

Această lecţie mi-o amintesc în fiecare zi și tot această lecţie 
aș vrea s-o împărtășesc și altora. Am făcut greșeala de a-mi 
sprijini identitatea pe căsătorie și pe toate bunurile materiale 
care proveneau din aceasta relaţie. Am învăţat că am 
responsabilități față de propria mea viaţă și fericire. Când îmi 
centrez viața asupra altei persoane și încerc să-mi clădesc viaţa 
și fericirea în jurul acelei persoane, nu trăiesc cu adevărat. Ca să 
trăiesc cu adevărat, trebuie să-mi las spiritul liber să se bucure 
de unicitatea sa. Doar în această stare de trăire, dragostea față 
de altă persoană devine bucurie și nu ceva pe care ţi-e teamă 
că-l pierzi. 

Fie ca și spiritul tău să fie liber și să se înalțe spre culmi! 


Laurie Waldron 


Lacrimi de bucurie 


lubește-te în primul rând pe tine şi toate celelalte vin de 
la sine. Trebuie să te iubești cu adevărat ca să realizezi 
ceva pe lumea asta. 


Lucille Ball 


Doar omul este în stare să plângă, cu atât mai mult, să plângă 
de bucurie. Eu plâng în fiecare zi. 

Plâng pentru toți anii în care am vrut și am simţit nevoia să 
plâng și n-am putut. Plâng din cauza singurătăţii și tristeţii pe 
care le-am trăit. Plâng din cauza bucuriei simple că trăiesc. 
Plâng din cauza plăcerii pe care mi-o oferă trupul meu în 
mișcare și din cauză că pot să dansez, să mă întind și să 
transpir. Plâng în semn de recunoștință pentru viața pe care o 
duc acum. 

Am fost o fetiţă drăgălașă. Îmi plăcea să râd și să mă joc cu 
prietenii mei. Apoi, la vârsta de opt ani, am cunoscut 
traumatismul devastator al incestului. Ca să pot trăi cu coșmarul 
acela fizic, psihic și emoţional, am luat, inconștient, două decizii: 


95 


prima, voiam să fiu cât se poate de urâtă; a doua, n-am mai vrut 
să gândesc și să simt nimic. Știam că dacă îmi îngădui să simt 
ceva, îmi va fi cu neputinţă să mai suport situaţia. 

Așa că am început să mănânc. Când mă cuprindea frica, 
mâncam; când mă potopea durerea, mâncam. La 12 ani, 
cântăream 50 kg. 

Imi petreceam timpul singură, lucrând ceva cu mâinile sau 
uitându-mă la televizor. Chiar și când eram împreună cu frații și 
surorile mele, tot singură mă simţeam. Nu m-a invitat nimeni 
niciodată la dans sau la cinematograf, sau la o întâlnire. Eram, 
din punct de vedere social, invizibilă. 

La 25 de ani, aveam 200 kg. Doctorii mi-au dat șase luni de 
trăit. Organismul meu nu suporta grăsimea pe care o 
acumulasem. N-am ieșit din casă doi ani. Nici măcar nu puteam 
să mă mișc. Trebuia să scap de grăsime dacă voiam să trăiesc. 
Și am luat hotărârea să fac tot ce-mi spune medicul ca să 
slăbesc. 

Am slăbit 50 de kg și m-am simţit atât de ușoară că puteam 
să dansez. Dar am început să mă îngraș din nou și mi-am dat 
seama că trebuie să sap mai adânc și să cercetez originea 
problemei mele - durerea pe care nu o simţeam. Am început 
tratamentul, m-am înscris la un program în 12 etape și am 
acceptat dragostea și ajutorul familiei și prietenilor. La 35 de 
ani, am plâns pentru prima dată după 27 de ani. Conștientizarea 
durerii mele a fost secretul pierderii în greutate. 

Odată ce am luat-o pe acest drum, depindea numai de mine 
să continui așa și să devin conștientă, pe rând, de câte un 
singur lucru. A fost un proces de conștientizare și acceptare de 
sine. Am continuat programul terapeutic. Am început să fac 
studii de nutriţie și am aflat că, pentru mine, grăsimea era un 
sedativ. Mi-am supravegheat comportamentul și am monitorizat 
cauza nevoii mele de a mânca. Când m-am trezit că sufeream 
de boala Hăagen-Dazs, m-am oprit și m-am întrebat cum de-am 
ajuns acolo. 

Deși au fost momente când simţeam că alunec înapoi, doar 
acceptarea propriei persoane cu toate forţele și slăbiciunile 
mele m-a ajutat să mă ridic din nou și să merg înainte. Scopul 
meu era să fiu mai bună - nu perfectă. 

Când văd acum copii obezi, mi se rupe inima. Nici nu ne-ar 
trece prin cap să râdem de un copil care nu are un braţ sau un 


96 


picior sau care merge în scaun cu rotile. Dar lumea ironizează și 
ostracizează un copil care, din cauza nevoii necontrolate de a 
mânca, este obez. Încă nu înţelegem că greutatea pe care o are 
un asemenea copil este greutatea propriei lui dureri. 

Însănătoșirea vieţii mele nu a însemnat doar scăderea în 
greutate. Am fost nevoită să învăţ cum să trăiesc ca adult. Nu 
aveam noţiunile de bază ale vieţii în societate - odată, la 
serviciu, mi s-a adresat un bărbat când mă dusesem după niște 
apă rece iar eu am chicotit ca o fetiță de 14 ani. Am început să 
învăţ despre relaţiile între oameni și să mă maturizez. 

Acum, la 46 de ani, sunt matură. Am devenit o persoană de 
care îmi place cu adevărat. Greutatea mea se menţine în limite 
normale, fac gimnastică regulat și ţin la cariera de consilier 
motivaţional. Îmi dau seama acum de lucrurile bune provenite 
din anii de durere și izolare din copilărie: preferința pentru 
muzică clasică, talentul de a coase și de a picta pe sticlă - dea 
crea frumuseţe cu mâinile mele. Chiar talentul de a vorbi bine și 
captivant poate fi detectat în orele nesfârșite în care îi priveam 
la televizor pe excelenţii Lucille Ball și Milton Berle. 

Sunt recunoscătoare acum pentru toate lucrurile bune din 
viața mea, și accept evenimentele din viaţa mea ca daruri în 
vederea maturizării, creatoare de forță de caracter și putere de 
credință. Astăzi plâng în semn de recunoștință pentru viaţa pe 
care o am. 


Joan Fountain și Carol Kline 


97 


4. DESPRE CĂSĂTORIE 


Acum nu veti mai simti ploaia, 

Pentru că vă veti fi unul altuia adăpost. 
Acum nu veti mai simti frigul, 

Pentru că fiecare va fi căldura celuilalt. 
Acum nu veti mai fi singuri 

Pentru că fiecare va fi tovarășul celuilalt. 
Acum sunteți două trupuri, 

Dar aveți o singură viață în fața voastră. 
Duceţi-vă acum la casa voastră 

Si pășiți pe drumul contopirii voastre. 

Si să aveti parte de zile bune și multe pe lumea asta. 


Binecuvântare apașă 


Acasă pentru totdeauna 


Cel mai prețios bun care apare în viața unui bărbat pe 
acest pământ este sufletul unei femei. 


Josiah G.Holland 


Era una din zilele acelea rare. Ştiţi ce fel de zile. Când m-am 
trezit din somn dimineaţa, m-am simţit împăcată cu lumea. 
Soarele strălucea. Aerul era proaspăt și mirosea a verdeață. Era 
o zi minunată și totul era bine în lume. 

Era ziua mea liberă și chiar ardeam de nerăbdare să mă apuc 
de curăţenie și de spălat. Lucrez ca asistentă medicală într-un 
sanatoriu de îngrijire pe termen lung, cu foarte mulţi pacienți, și 
uneori aşteptam cu bucurie acest tip de diversiune pe care ţi-l 
oferă munca în gospodărie. Nu întotdeauna. Dar, din când în 
când, e o schimbare înviorătoare. 

Pe la ora 8.00 a sunat telefonul. La capătul celălalt al firului 
am auzit glasul mamei. Era oarecum încordat, instinctiv am 
bănuit că s-a petrecut ceva rău. Mama era pe punctul de a 
plânge. 

98 


A început prin a-mi spune că bunicul, tatăl ei, era îngrozitor 
de supărat pentru că sanatoriul particular în care fusese admis 
cu două săptămâni în urmă nu-l cazase încă în aceeași cameră 
cu bunica. Așa fusese înțelegerea: urma să împartă camera cu 
soţia lui. Noi îi promisesem acest lucru, iar el se bazase pe noi. 

Cu șapte ani și jumătate în urmă, bunica fusese internată în 
sanatoriu din cauza bolii Alzheimer și pentru că bunicului îi era 
cu neputinţă să aibă grijă de ea. Bunica avea 90 de ani în 
momentul internării, iar bunicul 91. În fiecare zi, timp de șapte 
ani și jumătate, bunicul a mers pe jos 3 km - dus-întors - ca să 
stea cu ea. Îi dădea să mănânce, o pieptăna, o mângâia, îi 
vorbea încetișor și-i spunea cât de mult o iubea. Deși bunica nu 
mai putea vorbi sau răspunde într-un fel la grija și afecțiunea lui, 
bunicul nu și-a întrerupt veghea zilnică. 

De fiecare dată când îi vizitam, bunicul îmi spunea povestea 
zilei în care s-au întâlnit - o zi, spunea el, pe care n-o s-o uite 
toată viața. Mi-a povestit cum a văzut-o mai întâi în mulțimea de 
oameni de la târg și cum a fost frapat de „minunata fundă roșie 
pe care o purta în frumosul ei păr castaniu”. Işi scotea apoi 
portvizitul și îmi arăta fotografia bunicii făcută în ziua aceea la 
târg. Mereu o purta cu el. Îmi amintesc că mi-o arătase și când 
eram mică. 

În cele din urmă, bunicul a devenit și el prea slab ca să mai 
stea singur și să-și poarte de grijă. Uneori, uita până și să 
mănânce. Ştiam că e doar o chestiune de timp până să aibă și el 
nevoie să fie îngrijit de alții. 

Nu i-a fost ușor să accepte asta. Era un bărbat care fusese 
întotdeauna aprig și independent. A avut și a condus mașina 
până la 93 de ani și a jucat golf zilnic, când vremea era bună, 
până la 96. Își plătea singur facturile, făcea curat în apartament, 
își spăla rufele, făcea cumpărături și și-a gătit până la 97 de ani. 
Dar la aproape 98 de ani, nu mai era în stare să-și poarte singur 
de grijă. 

Cu multă muncă de convingere, multă dragoste și sprijin, 
bunicul a fost de acord să fie internat în sanatoriul unde era 
bunica. Dar cu o condiţie: să împartă camera cu bunica, dacă 
nu, rămânea acasă. Aceasta a fost dorinţa lui și familia a fost de 
acord. Voia, după cum spunea, „să fie împreună cu iubirea lui”. 

Directoarea sanatoriului a acceptat rugămintea noastră și 
bunicul a fost internat. În ziua internării, totuși, ni s-a spus că va 


99 


dura o zi-două până ce o vor muta pe colega de cameră a 
bunicii în altă parte și pe bunicul în camera ei. L-am asigurat pe 
bunicul că totul merge bine. Am plecat, presupunând că 
lucrurile se vor rezolva. 

Dar zilele s-au transformat în săptămâni și bunicul tot nu se 
mutase în camera bunicii. Devenea din ce în ce mai confuz și 
letargic. Nu înțelegea de ce nu poate să stea cu ea. In plus, el 
era la alt etaj și nici nu o „găsea” ușor. 

Deși mama se interesa mereu de ce bunicul nu era mutat și 
ce cauza întârzierea, întrebările ei erau auzite de surzi. In cele 
din urmă, directoarea sanatoriului i-a spus că, după părerea lor, 
n-ar fi tocmai în interesul bunicului să fie mutat cu bunica. Erau 
de părere că, în starea de slăbiciune în care se găsea, bunicul s- 
ar fi putut răni încercând să aibă grijă de bunica. In definitiv, 
văzuseră timp de șapte ani de zile cât o iubea. Erau de părere 
că bunicul și-ar fi putut face rău încercând s-o miște sau să-i 
schimbe poziţia bunicii. Îl cunoșteau bine. Cunoșteau firea lui 
independentă - dorinţa lui de a face lucrurile cum trebuie. 

La început, mama a fost de acord cu hotărârea lor, dar treptat 
devenea din ce în ce mai îngrijorată. Bunicului nu-i era nici pe 
departe bine despărţit de soţia lui. Nu voia decât să fie 
împreună cu ea - cu „iubirea” lui de 68 de ani. Vorbea despre 
asta tot timpul. Și era mereu trist. Sclipirea din frumoșii lui ochi 
albaștri se stingea. 

În ziua când a sunat telefonul, nu-l mai văzusem pe bunicul 
de când fusese internat. Pe măsură ce mama, luptându-se să nu 
plângă, îmi spunea ce se întâmplase, mă cuprindea tristețea. 
Bunicul pe care-l iubeam atât de mult, pe care-l idolatrizasem în 
copilărie și, crescând, îl cunoscusem și-l respectasem la 
maturitate, își petrecea ultimii ani din viață deprimat și singur. 
El, legătura mea cu infinitul, își pierdea curajul. | se nega 
posibilitatea de a alege și de a-și controla viața. M-a cuprins 
mânia față de ce simţeam eu că e o adevărată nedreptate. 

După ce am vorbit cu mama, m-am hotărât să mă ocup eu de 
problemă. l-am telefonat directoarei sanatoriului și m-am 
interesat de situație. Ea a reiterat informaţia pe care mi-o 
dăduse și mama. l-am explicat cu calm că eu cred că bunicul 
trebuie să fie mutat în aceeași camera cu bunica, după cum i se 
promisese. Ea a insistat, în continuare, pe ideea că bunicul s-ar 
întrece pe sine și și-ar putea face rău în grija lui pentru bunica. 


100 


Eu am repetat că era important să fie respectată promisiunea și 
am spus că amândoi ar beneficia, din punct de vedere 
emoţional, dacă ar împărți camera. La urma urmei, împărţiseră 
aceeași cameră 68 de ani. Nu vedeam de ce să li refuze, la 
capătul unei vieți lungi și pline de iubire, posibilitatea de a-și 
ține companie unul altuia. S-au iubit atât de mult, iar împărțirea 
aceleiași camere făcuse parte din „înţelegere”. 

După multe discuţii și contraziceri, nu m-am mai putut 
stăpâni. Sentimentele mele au luat-o razna. Am întrebat: „La ce 
bun? Dacă bunicul, la cei 98 de ani ai lui, ar avea colesterolul 
mare și ar ţine să mănânce brânză, știți ce aș face? L-aș lăsa. De 
fapt, chiar m-aș duce și i-aș cumpăra brânza preferată! Și dacă 
n-ar putea să mănânce singur, l-aș hrăni eu. Pentru el e 
important să fie în aceeași camera cu bunica. Important pentru 
starea lui emoţională. Important pentru starea lui psihică. 
Important pentru sclipirea din privirea lui.” 

A urmat o lungă pauză la capătul celălalt al firului. Apoi, 
directoarea mi-a spus că înțelege ce spun și că o să ia măsuri. 

Era ora 9.00 când am încheiat convorbirea cu directoarea 
sanatoriului și i-am spus că are timp până la 14.00 să îi mute pe 
bunicii mei împreună. l-am adus la cunoștință, de asemenea, că 
dacă, până la acea oră, nu au făcut transferul, eu personal îi iau 
pe amândoi de acolo și caut alt sanatoriu - unde vor putea 
împărți aceeași cameră. 

Apoi am sunat-o pe mama și i-am spus: „Lasă totul deoparte 
și ia-ţi geanta. Mergem la bunici.” M-am dus cu mașina la 
mama, oprindu-mă pe drum să iau un televizor color pentru 
bunicul. Mama mă aștepta la ușă, surâzând, și am pornit 
împreună spre sanatoriu, simţindu-ne stăpâne pe situaţie. 

Când am ajuns, bunica dormea profund iar bunicul stătea 
lângă ea, mângâindu-i părul. Faţa îi surâdea și vechea sclipire 
pe care i-o știam, licărea în minunaţii lui ochi albaștri. Işi făcea 
de lucru cu cuvertura bunicii, îndreptându-i cearceaful de pe 
pat. Și a început să-mi povestească încă o dată despre „iubita” 
lui și cât de mult o iubea. A sporovăit iar despre târg și despre 
funda roșie din frumosul ei păr castaniu. Mi-a arătat fotografia 
din portvizit. Era, în sfârșit, acasă. 


Jean Bole 


101 


Putină magie de sărbători 


Ajunul Crăciunului a fost întotdeauna ziua mea preferată din 
an. Decembrie 24, 1969 - eram pe picioarele mele, locuind 
singură în primul meu apartament. Cu câteva ore la dispoziţie 
înainte de a mă alătura familiei acasă la mama, m-am hotărât, 
pe ultima sută de metri, să mai fac mici cumpărături. 

La etajul al treilea al celui mai vechi și mai bun magazin din 
orașul nostru, am cumpărat un coș mare de brânzeturi Gourmet, 
stridii afumate, o sticlă de vin și pahare pentru toată familia. La 
coborâre, liftul s-a oprit la etajul doi, unde a coborât toată 
lumea, cu excepția mea și a unei perechi în vârstă - și unde s-a 
urcat un bărbat înalt, chipeș, în uniformă de marină. Liftul a 
început să coboare din nou; apoi, deodată, s-a auzit o bufnitură. 
Liftul s-a clătinat, apoi s-a oprit. Eram blocaţi - în Ajunul 
Crăciunului! 

Din fericire, liftul avea telefon, iar bătrânul a sunat pe cineva 
de la întreţinere, care ne-a asigurat că ne vom pune curând în 
mișcare. Au trecut treizeci de minute, timp în care am vorbit de 
una, de alta, apoi am mai dat un telefon. Am aflat că liftul avea 
nevoie de o piesă nouă și că aveam de așteptat. 

In acest punct, unul câte unul - perechea în vârstă, d-na. şi d- 
|. Phillips; John, bărbatul chipeș din marină și eu - ne-am așezat 
pe podea și ne-am apucat să depănăm amintiri de Crăciun. A 
trecut o oră; apoi alte două; ne-am trezit că eram atât de 
absorbiți de discuţii, că am uitat că suntem blocaţi. În timp ce 
povesteam, pe rând, frânturi din trecut, am împărțit cu ceilalţi 
brânza și vinul. Nu mi-am dat seama atunci, dar ceea ce făceam 
noi era făurirea unei alte amintiri deosebite de Crăciun. 

După cinci ore, liftul s-a pus, în sfârșit, în mișcare. Când s-au 
deschis ușile, directorul magazinului, plin de îngrijorare, dar 
ușurat că ne-a găsit bine-dispuși, ne-a dat în dar, câte un coș cu 
brânzeturi Gourmet. Luându-ne la revedere, ne-am dat adresele 
și am promis să ne trimitem felicitări de sărbători în anii care 
urmau. 

Am ajuns la mama, la tradiționalul Crăciun în familie - puţin 
cam târziu, dar am ajuns. Când am închis ochii în noaptea 
aceea, nu cadourile mi-au venit în minte, ci un bărbat chipeș în 
uniformă de marină. 


102 


În seara de Crăciun, m-am întors acasă încărcată de cadouri. 
Mă așteptau un fir de trandafir roșu și un plic strecurat sub ușă. 
In plic era un mesaj:, Aș avea mare nevoie de ajutor pentru 
coșul cu brânză. John. Jos, pe pagină, era numărul lui de 
telefon... 

Ne-am căsătorit în Ajunul Crăciunului următor, în amurg, pe o 
plajă din Hawaii. Asta s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, dar noi 
tot schimbăm felicitări de Crăciun cu d-na. şi d-l. Phillips și avem 
un coș cu brânză Gourmet și o sticlă de vin la miezul nopţii în 
fiecare Ajun. Și mă trezesc încă în fiecare dimineață din Ajunul 
Crăciunului cu emoția acelei zile fermecate. 


K.M. Jenkins 


Parisul, primăvara 


Eram în grădină îngrijind trandafirii într-o zi de primăvară 
când Dan a îngenuncheat și m-a cerut în căsătorie. l-am spus să 
mă ceară din nou peste trei luni. La urma urmei, aveam și noi 
zilele noastre bune și rele, și nu eram sigură că suntem pregătiţi 
pentru acest tip de angajament. 

Cele trei luni au venit și au trecut. El n-a repetat gestul, iar noi 
am continuat, prudenţi, ca și până atunci, practicarea, cu 
îndatoriri reînnoite, a minunatei artei a relațiilor. 

În iama aceea am început să facem planuri pentru o excursie 
la Paris în primăvară. Nu prea știu de ce, dar inima și sufletul 
meu tânjeau după Paris și dintotdeauna simţisem dorința 
arzătoare de a vedea Parisul împreună cu Dan. Acum dorința 
urma să se împlinească. 

Parisul a fost incredibil! Cum vorbisem fluent franceza cu 20 
de ani în urmă, am devenit repede translatorul lui Dan. Franceza 
mea era dezastruoasă, dar cum Dan nu știa o iotă, credea că 
vorbesc perfect. Nu se mai sătura ascultându-mă cum îmi 
ceream scuze chelnerilor pentru măcelărirea limbii lor minunate 
sau cum încercam să comand ceva de care nu-mi dădeam 
seama ce era decât când apărea pe masă. 

lubirea plutea în aer oriunde ne duceam, iar Dan mă tot 
întreba cum se spune în franceză „sărut” sau „dă-mi mâna” sau 
„te iubesc”. Ne-am plimbat cu barca pe Sena, am mers pe jos în 


103 


lungi plimbări pe bulevardele străjuite de copaci, am băut cafea 
în cafenelele de pe trotuare, și ne-am îndrăgostit și mai mult 
unul de altul. 

Intr-o seară, după ce ne așezasem la masă într-un restaurant 
micuț, elegant, Dan s-a aplecat spre mine și m-a întrebat: „Cum 
spui în franceză „Vrei să te măriţi cu mine?” l-am răspuns că nu 
sunt sigură, dar cred că „Veux-tu me marier?” 

Veux-tu me marier? a repetat el. 

„lubitule, ești colosal!” am zis. „Pronunţia ta devine din ce în 
ce mai bună!” 

„Nu”, a zis el, apăsând cuvântul. Veux-tu me marier? Şi a 
împins spre mine o cutiuţă de catifea. 

Am deschis cutiuța și am găsit două inele superbe - unul de 
logodnă și unul de nuntă - și am înțeles ce se întâmplă. 
Lacrimile au început să mi se rostogolească pe obraji, iar 
chelnerii s-au repezit în jurul mesei noastre, agitându-se și 
exclamând cât de frumos e totul. Ne făceau încă fotografii când 
m-am uitat în ochii lui Dan și am spus, în sfârșit, „Oui, chéri!” 


Jennifer Read Hawthorne 


Sfaturi de căsătorie din 1886 


Să-ţi fie dragostea mai tare decât ura sau mânia. 

Invaţă înțelepciunea de a face compromisuri, căci e mai bine 
să te îndoi un pic decât să te frângi. 

Să crezi în bine, nu în rău. 

Oamenii au tendința să trăiască conform sau altfel decât 
opiniile tale despre ei. 

Ține minte că prietenia adevărată este baza oricărei relaţii 
durabile. Persoana cu care te căsătorești merită delicateţea și 
bunătatea pe care le dăruiești prietenilor tăi. 

Te rog, transmite mai departe copiilor tăi și copiilor copiilor 
tăi: Cu cât se schimbă mai mult lucrurile, cu atât ele rămân la 
fel. 


Jane Wells (1886) 
Trimisă spre publicare de Carol Abbs 


104 


O mâna de smaralde 


Viaţa nu înseamnă pietre de hotar, ci clipe. 
Rose Kennedy 


Când m-am căsătorit cu Jeff acum 16 ani într-o sâmbătă 
furtunoasă, nu ne-a trecut prin minte că va veni o vreme când ni 
se va părea că asta s-a petrecut cu mulţi, mulți ani în urmă. De 
atunci și până acum, am locuit în opt orașe și am avut trei copii. 
Suntem la cea de-a treia sticlă de sos Tabasco și eu tocmai am 
făcut bucăţi ultimul cearceaf primit ca dar de nuntă, ca să-l fac 
cârpe de spălat pe jos. Din nefericire, încă supraviețuiește 
aproape toată mobila aceea oribilă, de nuanţă pământie, pe 
care am cumpărat-o pentru primul nostru apartament. Rochia 
mea de nuntă atârnă pe umeraș în șifonier. Îi pot încă încheia 
fermoarul (cu condiţia să nu fiu eu în ea). Am avut patru mașini 
(Doamne, niciuna nouă) și prea multe suișuri și coborâșuri ca să 
le mai număr. 

O zi mi-a rămas însă în memorie. Locuiam în Est și părinţii mei 
veniseră în vizită. Pentru că eram niște proaspeți părinţi lefteri și 
extenuaţi, mama și tata ne-au platit cazarea pentru o 
săptămână într-o căsuţă pe plaja de la Jersey. Aranjamentul nu 
i-a picat bine lui Jeff, eu eram într-o stare sufletească 
nenorocită, iar amândoi ne certasem ca proștii la o partidă de 
Monopoly. Jeff a ieșit în călcâie din casă, a traversat strada și s-a 
dus pe plajă. Două ore mai târziu, eu îl aşteptam pe mal, când a 
ieșit din Atlantic, ars rău de soare, ducând o saltea pneumatică. 

„Unde ţi-e verigheta?” l-am interpelat. 

S-a uitat la mâna stângă, prostit. Degetul i se contractase din 
cauza apei reci în timp ce plutise pe saltea. Inelul alunecase și 
acum zăcea în mare printre anemone. Am izbucnit în plâns. 

„Scoate-ţi și tu verigheta și arunc-o în ocean”, m-a rugat el. 

„De ce naiba să arunc aurul când noi nu avem destui bani să 
cumpărăm benzină să ne întoarcem acasă?” m-am văicărit eu. 

„Pentru că inelele noastre vor rămâne astfel împreună în 
ocean”. 


105 


Spiritul practic a învins sentimentalismul, iar eu port verigheta 
și azi. Amintirea aceea mi-a susținut moralul în numeroase 
ocazii care numai romantice n-au fost. 

Când se apropie aniversarea căsătoriei noastre, mă gândesc 
la ziua aceea de pe plajă. Și mi-aduc aminte ce i-a spus 
răposatul Charlie MacArthur, lui Helen Hayes când a întâlnit-o la 
o petrecere. l-a dat o mână de alune și i-a spus: „Aș fi dorit să 
fie smaralde”. 

După o căsnicie fericită de o viaţă, când MacArthur se apropia 
de sfârșitul vieţii sale, i-a dat o mână de smaralde și a zis: „Aș fi 
vrut să fie alune”. 

Și eu. 


Rebecca Christian 
Ce nu înțeleg femeile despre bărbati 


Contrar opiniei multor femei, e ușor să dezvolți o relaţie de 
lungă durată, intimă și reciproc avantajoasă cu un tip. Tipul 
trebuie să fie, bineînţeles, un Labrador. Cu bărbaţii, este extrem 
de dificil. Și asta pentru că bărbaţii nu prea pricep ce înţeleg 
femeile prin cuvântul relatie. 

să ne imaginăm că un tip, pe nume Roger, invită o femeie, pe 
nume Elaine, la film. Ea acceptă; se distrează amândoi de 
minune. După câteva zile, o invită la restaurant și, din nou, se 
distrează bine. Continuă să se vadă regulat, și curând, niciunul 
nu se mai întâlnește cu nimeni altcineva. 

Apoi, într-o seară, în timp ce merg amândoi spre casă, lui 

Elaine îi trece un gând prin minte. Ea zice: „Îţi dai seama că ne 
vedem de exact șase luni?” 
__ In mașină se lasă tăcerea. Lui Elaine i se pare că tăcerea ţipă. 
Işi spune în gând: „Măi, să fie! Mă întreb dacă l-a deranjat ce am 
spus. Poate se simte încorsetat de relaţia noastră. Poate crede 
că încerc să-l prind în laţ.” 

lar Roger gândește: „Doamne! Șase luni!” 

In timp ce Elaine își spune: „Ei, dar nici eu nu sunt sigură că 
doresc acest tip de relaţie. Incotro o luăm? Spre căsătorie? 
Copii? Spre o viață întreagă împreună? Sunt eu pregătită pentru 
acest tip de angajament? Cunosc bine această persoană?” 


106 


lar Roger își spune: „Așa deci, asta înseamnă că era... să 
vedem... februarie când am început să ne întâlnim, chiar după 
ce am dus mașina în service... asta a fost... ia să verific 
kilometrajul... la naiba! Trebuia demult să schimb uleiul.” 

lar Elaine își spune: „E supărat. | se citește pe faţă. Dar poate 
că eu interpretez greșit. Poate că el vrea mai mult de la relaţia 
noastră - mai multă intimitate, un angajament mai serios. Poate 
că sesizează că sunt reţinută. Da, asta trebuie să fie. Se teme să 
nu fie respins.” 

lar Roger își spune: „O să-i pun să se mai uite o dată la 
transmisie. Nu dau doi bani pe ce spun tâmpiţii ăia - tot nu 
merge ca lumea. Și ar face bine să nu mai dea vina pe frigul de 
afară și de data asta. Sunt 30°C, iar chestia asta merge ca o 
mașină de gunoi, și i-am plătit pe cretinii și hoţii ăia 
incompetenți 600 de dolari!” 

lar Elaine își spune: „E înfuriat, și-i dau dreptate. Și eu aș fi. 
Mă simt vinovată că-l fac să treacă prin asta, dar nu pot să nu 
simt așa. Nu sunt încă sigură.” 

lar Roger își spune: „O să-mi spună, probabil, că perioada de 
garanţie e doar de 90 de zile. Asta o să-mi spună!” 

lar Elaine gândește: „Poate că sunt prea idealistă, așteptând 
să vină un cavaler pe un cal alb, când eu stau chiar acum lângă 
un om foarte bun, îndurerat din cauza imaginaţiei mele egoiste, 
de școlariță.” 

lar Roger gândește: „Garanţie? Le-arăt eu lor garanţie!” 

„Roger”, spune Elaine tare. 

„Ce e?” zice Roger. 

„Sunt o proastă”, zice Elaine, suspinând. „Adică, știu că nu 
există cavaleri și nici cai albi.” 

„Nu există cai albi?” repetă Roger. 

„Ma crezi o proastă, nu-i așa?” zice Elaine. 

„Nuu!” Zice Roger, bucuros că știe răspunsul corect. 

„Doar câ... am nevoie de timp”, zice Elaine. 

Urmează o pauză de 15 secunde în care Roger se chinuie să 
dea un răspuns sigur. „Da”, spune el în final. 

Elaine, adânc mișcată, îl mângâie pe mână. „O, Roger, chiar 
crezi așa?” 

„Așa cum?” zice Roger. 

„Așa, în legătură cu timpul”, zice Elaine. 

„A, da”, zice Roger. 


107 


Elaine se uită lung în ochii lui, făcându-l să se simtă nervos 
din cauza a ceea ce ar putea spune ea, mai ales dacă e vorba 
de un cal. În fine, ea zice: „Mulţumesc, Roger”. 

„Eu îţi mulțumesc”, replică el. 

Apoi el o conduce acasă, și ea se întinde în pat, un suflet plin 
de contradicții care varsă lacrimi până în zori, în timp ce Roger, 
odată ajuns acasă, deschide o pungă de chips, dă drumul la 
televizor și se scufundă imediat în reluarea unui meci de tenis 
dintre doi jucători cehi de care nici măcar nu auzise. Un glăscior 
din conștiința lui îi spune că s-a întâmplat ceva de importanţă 
majoră în mașină, dar își imaginează că e mai bine să nu să 
gândească la asta. 

A doua zi, Elaine își sună cea mai bună prietenă, și amândouă 
discută timp de șase ore bătute pe muchie. Analizează, în cele 
mai mici detalii tot ce a spus ea și tot ce a spus el. Vor continua 
să dezbată subiectul săptămâni de zile, fără să ajungă la vreo 
concluzie, dar și fără să se plictisească vreodată de el. 

Între timp, Roger, antrenându-se într-o zi la tenis cu un 
prieten de-al lui și al lui Elaine, se oprește chiar înainte de a 
servi și întreabă: „A avut Elaine vreodată un cal, Norm?” 

Nu vorbim aici de lungimi de undă diferite. Vorbim de p/anete 
diferite aflate în sisteme solare diferite. Elaine nu poate 
comunica logic cu Roger pentru că tot ce poate gândi el despre 
o relaţie este Ce, cum? 

El are creierul unui bărbat, un organ în esenţă analitic, care 
rezolvă probleme. Nu se simte în largul lui cu concepte ca 
dragoste, nevoie sau încredere. Dacă creierul tipului trebuie să- 
și formeze o părere despre altă persoană, preferă să se bazeze 
pe fapte, ca de exemplu, câștigul mediu al lui sau alei. 

Femeile acceptă greu asta. Ele sunt convinse că bărbaţii 
trebuie să petreacă o anumită perioadă de timp gândindu-se la 
relația lor. Cum o putea un tip să vadă aceeași ființă umană zi 
de zi, noapte de noapte, și să nu se gândească la relaţia lor? 
Asta își imaginează femeile. 

Ei bine, greșesc. Un tip implicat într-o relaţie e ca o furnică 
șezând în partea de sus a unui cauciuc de camion. Furnica este 
conștientă că stă pe ceva mare, dar nu e în stare să priceapă 
nici măcar vag, ce este. lar când camionul începe să se miște și 
cauciucul să se învârtească, furnica va sesiza că se întâmplă 


108 


ceva important, dar până ce nu ajunge sub roată și e strivită, 
singurul gând în micuțul ei creier va fi Ce, cum? 

Astfel că cel dintâi sfat pe care trebuie să-l ţină minte o 
femeie este să nu presupună niciodată că tipul înţelege că voi 
doi aveţi o relaţie. Tu trebuie să-i implantezi ideea în creier, 
făcând referiri subtile, ca de exemplu: 

„Roger, dă-mi, te rog sarea, în măsura în care noi doi avem o 
relație.” 

„Roger, scoală-te! E o vulpe în coteţ, iar noi avem o relaţie! 
Tu și cu mine, adică.” 

„Veşti bune, Roger! Doctorul spune că vom avea al patrulea 
copil - altă indicație a relaţiei pe care o avem!” 

„Roger, în eventualitatea că se prăbușește avionul și noi mai 
avem de trăit doar un minut, vreau să știi că avem 53 de ani de 
căsătorie, ceea ce constituie, evident, o relaţie.” 

Femei, nu vă lăsați! Pedalaţi cu putere pe această idee și ea 
va începe să penetreze creierul tipului. Într-o bună zi, el chiar ar 
putea începe să se gândească la ea, singur. Vorbind cu alţi tipi 
despre femei, va spune deodată: „Elaine și cu mine avem, 
hmmm... avem, ahhh... noi doi... Avem... chestia asta.” 

Și o va spune cu toată convingerea. 


Dave Barry 


109 


„Ha, ha, ha, cună-mă 
când ai timp: 


„Bine, Cathy, 
ne vedem mai târziu: 


\/ „Să te un însemnând 
” îmi respecti dreptul 
de a avea inițiativă cau 
că te cun doar 
în când mi-o ceri concret 2" 


gi ds 


Eşti o caraghioacă, Cathy. 
pi trebuie să-nchid . 


> Sunt o caraghioasă” 
d 
ai că” mă pisat 


i Cathy Zeflemea 


Pierdut si regăsit 


În vara lui 1928, Winona avea 19 ani când l-a întâlnit pe 
Edward, un tânăr înalt și chipeș. Venise la Detroit în vizită la 
sora lui, logodită cu fratele Winonei. Edward a stat la niște 
prieteni și deși a rămas doar câteva zile, a avut destul timp s-o 
cunoască pe tânăra brunetă și plină de viaţă care-i trezise 
interesul de la prima întâlnire. Și-au promis să-și scrie, iar 
Edward s-a întors la Pittsburgh. 

Luni întregi și-au scris scrisori lungi, pline de informaţii și 
detalii despre viaţa și visurile lor. Apoi, la fel de repede cum 
intrase în viaţa ei, Edward a și ieșit. Scrisorile lui s-au oprit iar 
Winona a acceptat, încetul cu încetul, că ea nu-l mai interesa. 
Edward n-a înţeles nici el de ce Winona nu i-a mai scris și s-a 
resemnat cu ideea că tânăra de care se îndrăgostise nu i-a 
împărtășit dragostea. 


110 


Câţiva ani mai târziu, Winona s-a căsătorit cu Robert, un 
bărbat chipeș, cu 10 ani mai mare decât ea. Au avut trei băieți. 
Ea afla vești despre Ed de la cumnata ei. Mulţi ani după 
căsătoria Winonei, Edward s-a însurat și a avut tot trei copii. 

Într-una din vizitele ei la fratele și cumnata ei, în Buffalo, 
fratele său a anunţat-o: „Mergem la Detroit, la nunta fiicei lui 
Ed. Vrei să vii și tu?” Winona n-a ezitat nicio clipă, și iată-i la 
drum. 

A fost nervoasă în mașină, gândindu-se ce-i va spune acestui 
bărbat pe care nu-l văzuse de 30 de ani. Işi va aduce, oare, 
aminte de scrisorile lor? Va avea timp să stea de vorbă cu ea? 
Dar va vrea, oare, asta? 

La puţin timp după ce au sosit la petrecere, Ed a zărit-o pe 
Winona din capătul celălalt al camerei. S-a îndreptat încet spre 
ea. Inima Winonei bătea să-i spargă pieptul când s-au salutat și 
și-au dat mâna. Când s-au așezat la una din mese să schimbe o 
vorbă, inima îi bătea atât de tare, că s-a temut să n-o audă Ed. 
Edward avea ochii în lacrimi cât timp au schimbat câteva fraze 
politicoase despre nuntă și despre familiile lor. N-au scos niciun 
cuvânt despre scrisori, și după câteva minute, Ed s-a întors la 
îndatoririle lui de tată al miresei. 

Winona s-a întors la Detroit și a continuat să predea lecții de 
pian, să lucreze la agenţia de publicitate și, ca și până atunci, să 
ia din viaţă ce era mai bun. A îngropat amintirea scurtei sale 
întâlniri cu Ed, laolaltă cu celelalte amintiri despre el. 

Când soţia lui Ed a murit 10 ani mai târziu, Winona i-a trimis o 
scrisoare de condoleanţe. Doi ani după aceea, soțul Winonei a 
decedat și Ed i-a scris. Corespondau din nou. 

Ed îi scria adesea, iar scrisorile au devenit momentele 
principale din viaţa Winonei. În drum spre serviciu se oprea la 
poștă să-și ridice corespondența și apoi le citea la semafor, 
așteptând să treacă strada. La capătul celor treizeci de minute 
de șofat, scrisorile erau citite și Winona își începea ziua fericită. 
Treptat, Edward și-a exprimat dragostea faţă de „draga Winona” 
și i-au aranjat să vină în vacanţă la Detroit. 

Winona era și emoţionată și nervoasă din cauza vizitei lui. La 
urma urmei, în afara scurtei întâlniri de la nuntă, nu petrecuseră 
niciun moment împreună în peste 40 de ani. Işi scriau de șase 
luni, iar acum Edward venea pentru două săptămâni. 


111 


Era o zi caldă, frumoasă de iunie, când Winona s-a dus cu 
mașina să-l ia de la aeroport. De data asta, când a văzut-o, s-a 
repezit la ea și a strâns-o în braţe îndelung și drăgăstos. Au 
sporovăit fericiţi, în legea lor, cât au stat la banda de bagaje și 
apoi, pe drumul spre mașină. A fost un început ușor. 

Pe drumul spre hotel, Edward a scos din buzunar o cutiuţă din 
catifea verde și a strecurat pe degetul Winonei un inel de 
logodnă. Ea a rămas mută de uimire. El făcuse aluzii la căsătorie 
în scrisori, dar ceea ce se întâmpla acum era prea brusc și prea 
curând. Dar era într-adevăr așa? Nu așteptase atâţia ani de zile 
această iubire? 

Ed a curtat-o pe Winona două săptămâni. Îi scria scrisori și de 
la hotel. Neliniștea Winonei s-a topit, treptat, în torentul de 
iubire arătat de Ed și în sprijinul dat de familie și prieteni din 
toată inima. Pe 18 septembrie 1971, Winona, într-o rochie lungă 
de culoare roz, a fost dusă la altar de primul ei născut. Căsătoria 
a avut loc, și, după spusele Winonei, „am trăit fericiți până la 
adânci bătrâneţi”. 

Dar scrisorile acelea care se opriseră brusc cu mulți ani în 
urmă? S-a dovedit că mama lui Edward distrusese scrisorile 
Winonei pentru că nu voia să-și piardă fiul cel mic. Patruzeci și 
trei de ani mai târziu, Winona l-a regăsit. 


Elinor Daily Hall 


Felicitarea bunicului de Sfântul Valentin 


Eram singura membră a familiei care locuia în apropiere, așa 
că pe mine m-au sunat prima de la sanatoriu. Bunicul se stingea 
rapid. Trebuia să vin. Nu era nimic de făcut, decât să-l ţin de 
mână. „Te iubesc, bunicule. Îţi mulțumesc că ai fost întotdeauna 
alături de mine.” Și, în tăcere, l-am eliberat. 

Amintiri... amintiri... șase zile pe săptămână, fermierul 
îmbrăcat în vechea cămașă albastră și salopetă, îngrijind vitele 
Hereford la care ţinea atât de mult... în zilele fierbinţi de vară, 
ridicând baloturile de fân din căruță, arând pământul, sădind 
porumbul și fasolea și culegând apoi recolta toamna... muncind 
neîntrerupt de dimineaţa până seara. Supraviețuirea cerea 
muncă, muncă și iar muncă. 


112 


Dar duminica, după terminarea treburilor de dimineaţă, el își 
punea costumul gri și pălăria. Bunica își lua rochia de culoarea 
vinului și mărgelele de fildeș, și se duceau la biserică. Viaţa 
mondenă nu prea exista. Bunicul și bunica erau oameni tăcuţi, 
liniștiți, raţionali, care făceau în fiecare zi ce se cuvenea să facă. 
Acesta a fost bunicul meu - fusese - timp de 35 de ani. Mi-era 
greu să mi-l imaginez în alt rol. 

Infirmiera s-a scuzat că trebuie să mă roage atât de curând să 
iau lucrurile bunicului din cameră. Nu avea să dureze mult. Nu 
prea era mare lucru de luat. Atunci am găsit-o în primul sertar 
de la noptieră. Părea să fie o felicitare veche de Sf. Valentin, 
lucrată manual. Ce trebuie să fi fost hârtie roșie pe vremuri era 
acum fâșii de un roz decolorat. O bucăţică de hârtie albă fusese 
lipită în centrul inimii. Pe ea, scrise de mâna bunicii, erau aceste 
cuvinte: 


LUI LEE DIN PARTEA LUI HARRIET 
Cu toată dragostea. 
14 februarie, 1895 

Ești viu? Real? Sau ești cel mai frumos vis pe care l-am 
visat vreodată? Ești înger - sau doar rodul imaginației 
mele? O persoană pe care-am născocit-o ca să umple golul? 
Să aline durerea? Unde-ai găsit timp să mă asculti? Cum 
de-ai putut să întelegi? 

M-ai făcut să râd când inima-mi plângea. M-ai luat la 
dans când nu puteam să fac un pas. M-ai ajutat să pot visa 
din nou când sufletu-mi murea. Mi-ai arătat stropii de rouă 
și am ținut în palmă diamante. Tu mi-ai adus flori de câmp 
și am ținut în mână orhidee. Tu mi-ai cântat și-un cor de 
îngeri a început să cânte. M-ai ținut de mână și m-am 
îndrăgostit de tine cu toată ființa. Mi-ai dăruit un inel și tie 
ti-am aparținut, ti-am aparținut ție și am cunoscut infinitul. 


Lacrimile mi se prelingeau pe obraz în timp ce citeam aceste 
cuvinte. Imaginea celor doi bătrâni îmi apăru în minte așa cum îi 
știam dintotdeauna. E greu să-ți imaginezi bunicii în alt rol decât 
acela de bunici. Ceea ce citisem era foarte frumos și sfânt. 
Bunicul o păstrase în toţi acești ani. Acum felicitarea stă 
înrămată pe masa mea de toaletă, o frântură nepreţuită din 
istoria familiei noastre. 


113 


Elaine Reese 


Ultima scrisoare a unui soldat 


Cu o săptămână înainte de lupta de la Bull Run (cunoscut și 
sub numele de Manassas), Sullivan Ballou, maior în regimentul 2 
de voluntari din Rhode Island, i-a scris soţiei acasă, în 
Smithfield: 


14 iulie, 1861 Washingotn, D.C. 

Scumpă Sarah, 

Avem informații sigure că ne vom pune în mișcare în 
câteva zile, poate chiar mâine. În eventualitatea că nu voi 
mai putea să-ți scriu, mă văd silit să scriu câteva rânduri 
care s-ar putea să-ți cadă în mână când eu nu voi mai fi. 

Nu am nicio îndoială sau neîncredere fată de cauza 
pentru care lupt, iar curajul nu m-a părăsit, nici nu a slăbit. 
Știu cât de mult se sprijină acum societatea americană pe 
victoria guvernului, și ce datorie mare avem față de cei 
care și-au vărsat sângele și au îndurat suferințele în 
Revoluție. Și doresc - doresc din toată inima - să renunt la 
toate bucuriile din viața mea ca să ajut la menținerea 
acestui guvern și să-mi plătesc datoria. 

Dragostea mea pentru tine, Sarah, este nemuritoare. Ea 
mă leagă cu lanțuri atât de puternice, pe care doar 
Atotputernicul le poate frânge. Și totuși, iubirea de patrie 
mă copleșește, ca un vânt aprig și mă țintuiește, irezistibil, 
cu toate aceste lanțuri, de câmpul de luptă. 

Amintirea tuturor clipelor de nespusă fericire pe care le- 
am petrecut cu tine pogoară peste mine și îi sunt 
recunoscător lui Dumnezeu și ție că m-am bucurat de ele 
atâta timp. Și cât de greu mi-e să renunţ la ele și să îmi văd 
prefăcute în cenușă speranțele anilor ce vor veni, când, cu 
voia Domnului, am fi trăit și ne-am fi iubit și ne-am fi văzut 
copiii crescând în jurul nostru și devenind bărbați de 
seamă... 

Dacă nu mă întorc, iubită Sarah, să-ţi amintesti mereu 
cât te iubesc și că, cu ultima suflare pe câmpul de bătălie, 
am rostit numele tău. lartă-mi nenumăratele greșeli și 


114 


supărările pricinuite. Cât de necugetat, cât de prostește m- 
am purtat uneori. 

Dar, scumpă Sarah! Dacă mortii se întorc pe pământ și 
zboară nevăzuți în jurul celor dragi, voi fi în preajma ta 
întotdeauna, la bine și la rău. Intotdeauna, întotdeauna. 

lar când blânda adiere îti va mângâia obrajii, să știi că-i 
răsuflarea mea; când briza răcoroasă îti va mângâia tâmpla 
fremătândă, să știi că-i sufletul meu în trecere pe-acolo. 
Sarah, să nu mă jelești ca pe un mort: Gândește-te că am 
plecat departe și mă așteaptă, căci ne vom întâlni din nou. 


Maior Sullivan Ballou‘ 
Trimisă spre publicare de Nancy Wong 


O dragoste ca asta 


Nimeni nu a măsurat, nici chiar poeții, cât poate îndura 
un suflet. 


Zelda Fitzgerald 


Aveam 23 de ani și, pe tot drumul spre spital, m-am gândit la 
ce o să-i spun mamei înainte s-o ducă să-i opereze inima, care a 
bătut, bănuiam eu, doar pentru mine; nu-mi spusese ea toată 
viaţa că eu sunt cel mai important lucru din lume pentru ea? 

Croindu-mi drum pe coridoarele spitalului, mă frământam să 
găsesc vorbele cele mai potrivite cu care să încep. Cine în afară 
de mine i-ar putea insufla puterea și încrederea de care are 
nevoie? Ce chip, în afară de al meu, ar vrea să vadă înainte s-o 
deschidă și să moară, poate? Al cui sărut, în afară de al meu...? 

Am dat colțul și am văzut-o pe mama întinsă pe targă în hol, 
așteptând să vină s-o ia. Tata stătea aplecat asupra ei. Ceva la 
ei m-a făcut să mă opresc și, în timp ce îi priveam, să stau 
deoparte, ca și cum ar fi fost un zid între mine și ei, un zid ce-i 
cuprindea doar pe ei doi. 

Mi-a fost limpede în acel moment că, pentru ei, nu exista 
nimic, absolut nimic altceva în afara lor; nu existau decât 


4 NOTA EDITORILOR: Sullivan Ballou a murit o săptămână mai târziu, în 
prima bătălie de la Bull Run. 


115 


bărbatul, femeia. Ea nu m-a văzut și din înfățișarea ei, nici nu 
cred că-i păsa dacă mă vedea sau nu. Nu-și vorbeau. El o ţinea 
de mână. Ea zâmbea, uitându-se în ochii lui, și amândoi, vă jur, 
vorbeau o limbă pe care eu, la 23 de ani, nici nu-ncepusem s-o 
înţeleg, cu atât mai puţin s-o vorbesc eu însămi. Eu i-am văzut 
însă pe ei, vorbind-o, literalmente i-am văzut și m-am apropiat 
să văd mai bine, uimită, fascinată, geloasă că m-am îndrăgostit 
de cineva, m-am măritat, am divorţat și nici măcar o dată nu 
fusesem pe-aproape de ceea ce vedeam în hol. 

Data viitoare, mi-am spus, n-o să mai greșesc. Am să iubesc 
și eu așa. 


Linda Ellerbee 


Cât voi trai 


Mama și tata urmau să aniverseze 50 de ani de la nunta lor. 
Mama strigă, emoţionată: „Mi-a adus 12 trandafiri albi!” Cu 
emoția unei adolescente care tocmai a fost invitată la balul de 
absolvire, mama vorbea despre cât e de fericită, cât de bine se 
simte și cât e de norocoasă. 

Aniversarea aceasta a scos la iveală o latură a părinţilor mei 
pe care nu o cunoșteam. De exemplu, pe verighetele lor e 
dăltuit un vers dintr-o poezie: /ti dăruiesc un alb boboc de 
trandafir. Tata mi-a spus asta într-o zi, în bucătărie. Mama a zis: 
„Ei, John”, ca și cum ar fi vrut să-l oprească. Tata a zis: „Ei, 
Claire.” 

Așa au fost întotdeauna părinţii mei în privinţa relaţiei lor: 
intimi. N-au existat niciodată lucruri false între ei de care noi, 
copiii, să ne dăm seama. Nu am văzut decât spirit de prietenie, 
de echipă. 

„iți amintești poezia?” l-am întrebat în ziua aceea pe tata, în 
bucătărie, în timp ce-i cercetam verigheta la lumină. S-a uitat la 
mine, a respirat adânc și a început să recite „Trandafirul alb” de 
poetul irlandez-american John Boyle O'Reilly. Nu s-a încurcat nici 
măcar o dată; era ca și cum ar fi recitat-o în gând în fiecare zi în 
toți acești 50 de ani. 

„Roșul trandafir șoptește a pasiune, / Albul trandafir cântă a 
iubire”, începu el. 


116 


Mama zise: „Ei, John!” 

„Ah, trandafirul roșu e șoim, / lar trandafirul alb e porumbel.” 

„Ei, John!” zise iar mama. Apoi, plecă din cameră. 

„Dar eu îți dăruiesc un alb boboc de trandafir / Cu petalele 
îmbujorate”, recită el mai departe, sprijinit de chiuvetă. „Căci 
iubirea cea mai pură și mai dulce / Poartă pe buze sărutul 
dorinței.” 

Tata se opri. „Nu-i așa că-i minunată?”, zise el, zâmbind. 

Ne-am dus s-o căutăm pe mama, care stătea în cămăruţa ei, 
cu capul în mâini. „E minunată!”, i-am spus. 

„E jenant”, spuse ea. 

Asta era femeia care în tinereţe nu văzuse nicio căsnicie 
fericită și care se întreba de ce se necăjește lumea. În schimb, 
își imaginase că avea să devină unul din exegeţii lui Chaucer. În 
colegiu, considerase întâlnirile de dragoste ușor amuzante. Până 
când l-a întâlnit pe tata. 

El era, în toate privințele, cel mai decent bărbat pe care-l 
cunoscuse vreodată. A atras-o bărbatul, nu instituția căsătoriei. 
S-a dus la altar, ne-a povestit ea mai târziu, cu sentimentul celui 
care se aruncă de pe o stâncă. 

In primul an de căsătorie, tata a plecat în război. Mama era 
însărcinată în cinci luni, și îngrozită. A născut copilul și s-a pus 
pe așteptat. Mânca îngheţată de alune și ciocolată ca să-și aline 
îngrijorarea. 

Tata s-a întors, și-a salutat fiul de șapte luni și, împreună cu 
mama, a cumpărat, repede, o casă. Au avut apoi o fetiţă, încă 
una și apoi pe mine. 

Chiar mică fiind, puteam să-mi dau seama că părinții mei sunt 
altfel. Tata prefera să stea cu mama în loc să se ducă la popice 
cu amicii. lar când tata nu era pe-aproape, ea nu-și dădea ochii 
peste cap, făcând glume pe socoteala soțului, cum făceau alte 
soţii. Spunea, în schimb: „Știi, niciodată nu m-a dezamăgit.” 

La aniversarea celor 50 de ani, părinţii mei și-au reînnoit 
jurămintele de nuntă în biserică. Aproape 75 de prieteni îi 
priveau. Când tata a rostit jurămintele, s-a înecat și a trebuit să 
facă o pauză. Mama le-a rostit cu o pasiune de care n-aş fi 
crezut-o în stare. Uitându-se în ochii lui, ea rosti solemn: „... cât 
voi trăi”. 

După ceremonie, a avut loc o mare petrecere, la care tata a 
sărutat-o pe mama și i-a spus: „Bun venit în veșnicie.” 


117 


Mama a fost mai mult tăcută, exceptând afirmaţia pe care a 
făcut-o: „Aceasta e cea mai fericită zi din viața mea”. După care 
a adăugat: „Azi a fost mai bine decât în ziua căsătoriei noastre - 
pentru că acum știu cum merg treburile!” 


Jeanne Marie Laskas 


118 


5. DESPRE CALITATEA DE MAMĂ 


_ Luarea deciziei de a avea un copil - este memorabilă. 
Inseamnă să te hotărăști pentru vecie să-ți lași inima să 
hoinărească în afara ta pe unde vrea ea. 


Elizabeth Stone 


îti va schimba viata 


Prietena mea e într-o cursă contra cronometru cu timpul. 
Luăm prânzul împreună, când amintește, în treacăt, că ea și 
soțul ei se gândesc „să întemeieze o familie”. Vrea să spună că 
ceasul ei biologic a început numărătoarea inversă, iar ea e 
obligată să ia în consideraţie perspectiva de a deveni mamă. 

„Studiem perspectiva”, spune ea, glumind pe jumătate. „Ce 
crezi? Să fac un copil?” 

„îţi va schimba viaţa”, răspund prudent, încercând să păstrez 
un ton neutru. 

„Știu”, zice ea. „Adio sculat târziu sâmbăta, adio vacanțe 
neprevăzute...” 

Dar eu nu asta am vrut să spun. Mă uit la prietena mea, 
încercând să mă hotărăsc ce să-i spun. 

Aș vrea să știe ceva ce n-o să afle nicicum la lecțiile despre 
naștere. Aș vrea să-i spun că rănile fizice provocate de sarcină 
se vindecă, dar că rolul de mamă îi va lăsa o rană afectivă 
veșnic deschisă, că va deveni pe vecie vulnerabilă. 

Mă gândesc s-o previn că nu va mai citi niciodată un ziar fără 
să se întrebe: „Ce s-ar fi întâmplat dacă acela ar fi fost copilul 
meu?” Că fiecare accident aviatic, fiecare incendiu o va hăitui. 
Că, atunci când se va uita la televizor la copiii care mor de 
foame, se va întreba dacă există ceva mai groaznic decât să-ţi 
privești copilul murind. 

Mă uit la unghiile ei manichiurate cu grijă și la costumul 
elegant cu care e îmbrăcată și mă gândesc că oricât de 
sofisticată e, calitatea de mamă o va reduce la postura primitivă 


119 


de ursoaică ce-și ocrotește puiul. Că un strigăt intempestiv de 
„Mami” o va face să scape pe jos cel mai grozav sufleu sau cel 
mai preţios cristal fără să ezite un moment. 

Simt că ar trebui s-o avertizez că, oricâţi ani a investit în 
carieră, din punct de vedere profesional va fi tulburată de 
calitatea de mamă. Ar putea angaja pe cineva să aibă grijă de 
copil, dar într-o zi va participa la o întâlnire de afaceri 
importantă și se va gândi la cât de dulce miroase bebelușul. Va 
trebui să folosească fiecare gram de disciplină interioară ca să 
nu alerge acasă doar ca să se asigure că totul e în regulă cu 
copilul ei. 

Aș vrea ca prietena mea să afle că deciziile zilnice nu vor mai 
face parte din rutină. Că dorința unui băieţel de cinci ani de a 
folosi mai degrabă, la McDonald's de exemplu, toaleta bărbaţilor 
decât pe cea a femeilor, se va transforma într-o adevărată 
dilemă. Că, exact acolo, în mijlocul zgomotului de tăvi și 
țipetelor de copii, problema identităţii de sex și a independenței 
vor fi cântărite în balanţă alături de posibilitatea ca un psihopat 
să stea la pândă în toaletă. Oricât de plină de hotărâre va fi la 
serviciu, ca mamă se va gândi întotdeauna de două ori. 

Uitându-mă la atrăgătoarea mea prietenă, aș vrea să o asigur 
că va scăpa de surplusul de greutate luat în timpul sarcinii, dar 
că niciodată nu se va mai simţi ca înainte. Că viaţa ei, atât de 
importantă acum, va fi mai puţin prețioasă după ce va avea un 
copil. Că și-ar da-o într-o clipă ca să-și salveze vlăstarul, dar și 
că va începe să dorească o viață mai lungă - nu ca să-și 
împlinească propriile visuri, ci ca să-și vadă copilul realizându-le 
pe ale sale. Aș vrea să afle că o cicatrice de la operaţia de 
cezariană sau urmele întinderii pielii vor deveni însemne de 
onoare. 

Relaţia prietenei mele cu soțul ei se va schimba, dar nu așa 
cum crede ea. Aș dori să înțeleagă că poţi iubi mult mai mult un 
bărbat care are grijă să pudreze copilul cu talc și care nu ezită 
niciodată să se joace cu fiul sau fiica lui. Cred că trebuie să știe 
că se va îndrăgosti de soţul ei din nou din motive pe care acum 
le consideră total lipsite de romantism. 

Aș vrea să sesizeze cât de legată va fi de toate femeile care, 
de-a lungul secolelor au încercat cu disperare să pună capăt 
războaielor, prejudecăților și șofatului în stare de ebrietate. Sper 
că va înţelege de ce sunt în stare să discut raţional despre cele 


120 


mai multe chestiuni, dar devin pe moment nebună când discut 
despre ameninţarea războiului nuclear la adresa viitorului 
copiilor mei. 

Aș vrea să-i descriu prietenei mele fericirea nespusă când îţi 
vezi copilul învățând să lovească mingea de baseball. Aș vrea să 
o pot face să audă râsul gângăvit al copilului care atinge pentru 
prima dată blana moale a unui câine. Aș vrea să guste bucuria 
care e atât de reală, că doare. 

Privirea întrebătoare a prietenei mele mă face să îmi dau 
seama că am lacrimi în ochi. „N-ai să regreţi niciodată”, îi spun 
în cele din urmă. Apoi, întind mâna peste masă, îi strâng mâna 
prietenei mele și fac o rugăciune pentru ea și pentru mine și 
pentru toate muritoarele care dau din întâmplare peste această 
cea mai sfântă dintre chemări. 


Dale Hanson Bourke 
Trimisă spre publicare de Karen Wheeler 


a 


In timp ce stau si te privesc dormind 


Neprețuitul meu copil, m-am strecurat în camera ta să stau cu 
tine în timp ce dormi și să privesc, o vreme, cum respiri ușor. 
Ochișorii-ţi sunt închiși iar cârlionţii tăi blonzi și mătăsoși îți 
încununează chipul de îngeraș. Cu câteva clipe înainte doar, 
stând cu lucrarea în faţă în cămăruța mea, m-a cuprins o tristeţe 
covârșitoare în timp ce reflectam la întâmplările de azi. N-am 
mai putut să fiu atentă la ce lucram și am venit să-ţi vorbesc, în 
liniștea camerei tale, în timp ce dormi. 

Azi dimineață, mi-am pierdut răbdarea cu tine în timp ce 
iroseai timpul, îmbrăcându-te încet, și ţi-am spus să nu mai fii 
așa mocăit. Te-am certat că ţi-ai rătăcit tichetul de masă și ți- 
am împachetat gustarea uitându-mă la tine dezaprobator când 
ţi-ai pătat cămașa cu mâncare. „lar?” am oftat și-am dat din 
cap. Tu mi-ai zâmbit timid și ai zis: „Pa, mami!” 

După amiaza, eu am dat telefoane în timp ce te jucai în 
camera ta, cântând în gura mare prostindu-te, cu toate jucăriile 
înșirate pe pat. Ti-am făcut semn nervoasă să stai cuminte și să 
încetezi cu gălăgia, și am mai petrecut o oră vorbind la telefon. 
„Du-te și te-apucă de lecţii imediat”, ţi-am ordonat aspru, ca un 


121 


sergent, „și nu mai pierde timpul”. „Bine, mami”, ai spus tu plin 
de căinţă, așezându-te la birou cu creionul în mână. lar după 
asta, s-a făcut liniște în camera ta. 

Seara, în timp ce stăteam și lucram la biroul meu, te-ai 
apropiat, ezitând. „Citim o poveste astă seară, mami?” ai 
întrebat cu o luminiţă de speranţă în ochi. „Nu astă-seară”, m- 
am răstit eu, „nu ţi-ai făcut încă ordine în cameră. De câte ori 
trebuie să-ți spun?” Ai plecat cu capul în jos, târșâindu-ți 
picioarele, și te-ai îndreptat spre camera ta. Nu după mult timp, 
ai revenit, uitându-te la mine din pragul ușii. „Ce mai e acum?” 
te-am întrebat cu nervozitate în glas. 

N-ai zis nimic, ai intrat doar, ţopăind, în cameră, m-ai luat de 
gât și m-ai sărutat pe obraz. „Noapte bună, mami, te iubesc”. 
Atât ai spus și m-ai strâns în brațe cu putere. Apoi, la fel de 
repede cum ai apărut, ai dispărut. 

După asta, am rămas mult timp cu ochii pironiţi pe birou, 
simțind cum mă cuprinde un val de remușcări. În ce punct, oare, 
am ajuns în contratimp cu ziua, m-am întrebat, și cu ce preţ? Tu 
n-ai făcut nimic ca să mă superi. Te-ai comportat exact ca un 
copil, preocupat să crești și să înveţi. Azi m-am rătăcit în lumea 
oamenilor mari, plină de responsabilităţi și griji, și nu mi-a mai 
rămas un strop de energie și pentru tine. Azi mi-ai devenit 
profesor, cu pornirea ta nereținută de a da buzna în cameră și a 
mă săruta de noapte-bună, chiar după ziua asta plină de 
încordare în care tu ai umblat pe vârfuri pe lângă nervii mei. 

lar acum, văzându-te cum dormi profund, tare aș vrea ca ziua 
de azi să aibă un nou început. Mâine, am să-mi acord tot atâta 
înţelegere pe cât mi-ai arătat tu azi, ca să pot să fiu o mamă 
bună - să îţi zâmbesc cu afecțiune când te trezești, să te 
încurajez când vii de la școală și să-ţi citesc o poveste seara la 
culcare. O să râd și o să plâng cu tine. O să-mi reamintesc ades 
că tu ești un copil, nu un adult, și voi fi fericită că-ţi sunt mamă. 
Spiritul tău flexibil m-a mișcat astăzi, și iată-mă așadar în 
camera ta la ceas târziu să-ţi mulţumesc, copilul meu, 
învățătorul și prietenul meu, pentru darul tău de iubire. 


Diane Loomans 


122 


Fiului meu adult 


Cu mâinile-ocupate ziua-ntreagă 
Nu prea aveam mult timp de joacă 
Nu prea aveam timp pentru tine 
Deși voiai a te juca cu mine. 
Spălam, coseam și tot găteam 

lar când veneai să ne jucăm 

Și mă rugai din inimă, „să ne distrăm” 
„N-am timp acum”, îţi tot spuneam. 
Seara, în pat, te înveleam, 

Să-ţi spui rugăciunea te vegheam, 
Stingeam lumina și plecam tiptil 
Deși-aș fi vrut să mai rămân puţin. 


Căci viaţa-i scurtă, anii se duc... 


Și iată, băieţelul a crescut. 

Spre tine nu se mai grăbește, 

Secretele nu ţi le mai împărtășește. 

Nu mai sunt cărți de colorat, 

Nu mai sunt jocuri de jucat, 

Nici rugăciuni, nici „somn ușor”, 

Toate au trecut cu anii-n zbor. 
Mâinile-mi, odată ocupate, sunt liniștite-acum, 
Aș vrea să-ntorc timpul din drum 

- Zilele lungi și goale se topesc - 
Rugămintea de copil să ţi-o îndeplinesc. 


Autor necunoscut 
Trimisă spre publicare de Eleanor Newbern 


Fuga de acasă 


Într-o zi îngrozitor de ocupată, când eu și soţul alergam într-o 
mie de direcţii diferite, a trebuit să-l dojenim pe fiul nostru de 
patru ani și jumătate, Justin Carl, pentru că făcea numai pozne. 
După mai multe admonestări, soțul meu l-a pus, în cele din 


123 


urmă, să stea la colț. S-a potolit, dar n-a fost prea încântat. Și 
după câteva clipe, a zis: „O să fug de-acasă”. 

Am fost mai întâi, uimită, iar apoi supărată de cuvintele lui. 
„Ce-o să faci!?” am zis dispreţuitor. Dar, apoi, când m-am întors 
și m-am uitat la el, arăta ca un îngeraș, era atât de mic și 
nevinovat, cu feţișoara atât de tristă. 

Cum i-am resimţit durerea din suflet, mi-am amintit un 
moment din copilăria mea când am rostit aceleași cuvinte 
pentru că m-am simţit neiubită și părăsită. Copilul spunea mult 
mai mult decât niște simple cuvinte. Strigătul lui venea 
dinlăuntrul lui: „Să nu care cumva să mă ignorațţi. Daţi-mi 
atenţie, vă rog! Și eu sunt important. Vă rog, vreau să mă simt 
dorit, iubit necondiţionat și să simt că aveţi nevoie de mine.” 

„Foarte bine, Jussie, fugi de-acasă dacă vrei”, am șoptit cu 
dragoste, începând să adun câteva lucrușoare de îmbrăcat. „Să 
vedem, vom avea nevoie de pijama, de hăinuţă...” 

„Mami, spuse el, ce faci?” 

„Vom avea nevoie și de haina și cămașa mea de noapte.” Am 
aranjat toate aceste lucruri într-o geantă și am pus-o lângă ușă. 
„Acum spune-mi, Jussie, ești sigur că vrei să fugi de-acasă?” 

„Da... Dar tu unde te duci?” 

„Păi, dacă o să fugi de-acasă, mami merge cu tine, pentru că 
n-aș vrea nicicum să fii singur. Te iubesc prea mult, Justin Carl.” 

Ne-am îmbrățișat în timp ce vorbeam. „De ce vrei să pleci de- 
acasă cu mine?” 

M-am uitat în ochii lui. „Pentru că te iubesc, Justin. Viaţa mea 
nu va mai fi la fel fără tine. Vreau să mă asigur că îţi va fi bine. 
Dacă tu pleci, merg și eu cu tine.” 

„Vine și tata?” 

Nu, tati trebuie să rămână acasă cu fraţii tăi, cu Erickson și 
Trevor. Apoi, tati trebuie să se ducă la lucru și să aibă grijă de 
casă în lipsa noastră.” 

„Freddi (hamsterul) poate veni?” 

„Nu, şi Freddi trebuie să rămână acasă.” 

S-a gândit o clipă și a zis: „Mami, putem să rămânem acasă?” 

„Da, Justin, sigur că putem.” 

„Mami.” 

„Da, Justin.” 

„Te iubesc.” 


124 


„Și eu te iubesc, puiule. Ce-ai zice sa mă ajuţi să facem 
floricele?” 

„Hai.” 

În acel moment am înţeles minunatul dar al calităţii de mamă 
care mi se făcuse, am înțeles că responsabilitatea sfântă de a 
face un copil să-și dezvolte sentimentul de securitate și respect 
de sine nu e ceva cu care te poţi juca. Am înțeles că în braţele 
mele țineam darul neprețuit al copilăriei; o minunată bucată de 
lut dispusă și dornică de a fi strânsă în palme și modelată cu 
dăruire pentru a deveni o capodoperă: un om matur plin de 
încredere. Am aflat că o mamă n-are voie „să fugă” de ocazia de 
a le arăta copiilor ei că sunt doriţi, importanţi, demni de iubirea 
ei și cel mai prețios dar făcut de Dumnezeu. 


Lois Krueger 


Am spus că fug de-acasă! 


N-ar trebui să încălzească cineva motorul?“ 


Făcând o pauză 


Să ai serviciu poate fi, pentru o femeie, destul de greu, dar să 
ai și serviciu și copii e și mai greu. 

Există o povestioară despre o mamă cu trei băieţi plini de 
energie care într-o seară de vara, după cină se jucau de-a „hoţii 


și vardiștii” în curtea din spatele casei. 


125 


Unul din băieți „a împușcat”-o pe mama lui și a strigat cât l-a 
ținut gura: „Poooc, ai murit”. Ea a căzut la pământ și, pentru că 
nu s-a mai ridicat de jos, a venit în fugă un vecin să vadă dacă 
nu cumva s-a lovit în cădere. 

Când vecinul s-a aplecat asupra ei, mama suprasolicitată a 
deschis un ochi și a zis: „Ssst. Nu mă da de gol. E singura mea 
șansă de a mă odihni.” 


Cele mai bune povestiri și snoave 


(n m de somh L g: 


„N-ar trebui s-o trezească cineva? 
A trecut demult ora la care trebuia să plecăm acasă. “ 


Se solicită ajutor - o mamă ideală 


Trecerea la calitatea de mamă poate fi dură pentru oricine. 

„N-am fost făcută să fiu o mamă bună” aud vocea obosită a 
prietenei mele la telefon, „Nu-mi pot convinge bebelușul să 
doarmă liniștit toată noaptea. Țip la cel mijlociu când, deabia 
învățând să meargă, dă peste toate cele. lar fetița mea de șase 
ani se plânge tot timpul că n-are ce face. La birou, cel puţin, 
există cineva care mă învaţă ce trebuie să fac, cum să-mi petrec 
serile și sfârșitul de săptămână.” 

O înțeleg perfect pentru că sunt și eu mamă. Dificultatea nu 
constă doar în tranziţia la primul copil. Dificultatea constă în 
remodelarea unor frânturi de personalitate și a modului de viață 


126 


în așa fel încât să devii acel tip de mamă de care copilul are 
nevoie în diferite etape ale existenţei sale. 

De exemplu, cerinţele unui anunț dat pentru mama ideală ar 
putea suna cam așa: 


Angajăm persoană simpatică, calmă, iubitoare, care să 
aibă grijă de copil. Trebuie să-i placă să-l legene, să-l țină în 
brațe, să-l țină liniștit douăzeci de minute cât durează masa 
la fiecare trei-patru ore, fără să se foiască. Trebuie să aibă 
somnul ușor, să se trezească dimineaţa devreme. 

Nu e necesară experiență. Trebuie să lucreze în trei ture, 
șapte zile pe săptămână. Nu se acordă concedii decât dacă- 
și aduce propria mamă ca înlocuitoare temporară. Fără 
posibilități de avansare. 


Un an mai târziu, candidatul ideal pentru postul de mamă 
pentru același copil ar fi descris cam așa: 


Angajăm atlet cu condiție fizică perfectă pentru 
supravegheat și protejat copil neobosit care abia învață să 
meargă. Sunt necesare reflexe rapide, energie debordantă, 
răbdare infinită. MAI ALES dornic să ajute. Cunostintele de 
acordare a primului ajutor sunt esențiale. Trebuie să ştie să 
șofeze, să gătească, să folosească telefonul, să lucreze în 
ciuda distragerilor permanente. Program de lucru - 15 ore. 
Fără pauză de cafea sau prânz - doar dacă copilul doarme. 
Asistentele de pediatrie cu experiență olimpică vor fi luate 
în considerație prioritar. 


Optsprezece luni mai târziu, mama ideală ar trebui să facă 
față acestor cerințe: 


Post liber - Specialistă în educația copilului mic, 
capabilă să ofere educație stimulatoare, plină de afecțiune, 
creatoare, individualizată, unui preşcolar. Sunt necesare 
experiența în artele plastice, muzică, activități de recreere 
și cunoașterea unei limbi străine. Studii de lingvistică, 
psihologie și metoda Montessori constituie un avantaj. 
Două ore libere pe săptămână când funcționează grădinița 
și copilul e sănătos. 


127 


Stabilitatea postului se îmbunătățește când copilul are vârsta 
între 6 și 12 ani, iar mamele care fac față cel mai ușor posedă 
aceste calificări: 


Ofertă de serviciu bună pentru expertă în activități de 
recreere, camping, arte plastice indiene, sporturi. Trebuie 
să aibă cunostinte de arbitraj. E necesar să aibă 
disponibilitatea de a fi mamă pentru camera de lucru a 
copilului, pentru dormitorul lui, pentru copiii din bloc. 
Experiența în relații publice - esențială. E necesară 
abilitatea de a trata efectiv cu profesorii, asociatia de 
părinți a școlii, cu alți părinți. Sunt necesare cunoștințe de 
educație sexuală și de matematici noi. Nu trebuie să aibă 
nimic de obiectat împotriva noroiului, colecţionării de 
insecte, animale de casă, copiii vecinilor. 


Preocupările unei mame se schimbă din nou când copilul 
împlinește 13-14 ani și trebuie să facă faţă unor noi solicitări: 


Post liber - pentru specialistă în psihologia 
adolescentului, cu experiență în pregătit mese îmbelșugate. 
Toleranta este principala cerință. O ușoară surzenie ar fi un 
avantaj, dacă nu, sunt necesare antifoane. Se cere să nu fie 
prea atentă. Trebuie să sesizeze când prezența ei e 
stânjenitoare pentru copil și să se evaporeze. 


După 18 de ani de activitate în calitate de mamă, femeia este 
calificată doar pentru o singură slujbă în plus: 


Se solicită de urgentă sponsor să furnizeze bani, 
haine, muzică, rotile unui student la colegiu. 

Nu sunt necesare sfaturile. Postul poate fi ocupat la 
nesfârșit. Rămâne mult timp la dispoziție pentru o activitate 
aducătoare de bani. 


Ca majoritatea anunţurilor de cereri de serviciu, există câteva 
menţiuni pe care le omit: (1) o mamă care are mai mult de un 
copil e nevoită, de obicei, să preia două sau mai multe din 
aceste posturi simultan; (2) cele care se descurcă foarte bine în 
aceste posturi muncesc permanent fără să aibă un serviciu, și 
(3) recompensele sunt inimaginabil de mari. 


128 


Joan Beck 
Trimisă spre publicare de Jeanette Lisefski 
CIRCUL 
IN 
FAMILIE 


„Aveai SERVICIU înainte să te măriți, mami, nu-i aşa?" 


Ziua absolvirii 


Mama nu este persoana pe care să te sprijini, ci persoana 
care face ca sprijinul să nu fie necesar. 


Dorothy Canfield Fisher 


Astăzi Cathy se va duce la grădiniţă. Cathy este fiica mea 
mezină și mă simt plină de nostalgie. Dacă aș avea curajul să 
recunosc, aș spune că mă simt tristă și puţin speriată. De ce mă 
simt așa? Nu m-am simţit așa când s-a dus Renata, sora ei mai 
mare, la grădiniță. Dimpotrivă, mă emoţiona și mă bucura noua 
ei libertate. 

Parca mai ieri Cathy era bebelușul cuminte și mulțumit. A fost 
întotdeauna o bucurie s-o ai în preajmă. Se juca cuminte cu 
animalele ei de pluș sau cu câinele nostru. Ei și câinelui le 
plăcea să se ascundă sub pătura pe care o aruncam peste 
fotoliul cel mare din salon. 


129 


Viaţa ei și a mea se vor schimba radical acum. Cathy va face 
acum parte din lumea mare de afară. Îmi va fi mai greu s-o apăr 
de loviturile și necazurile vieţii. 

Poate că am fost super-protectoare cu Cathy pentru că la trei 
ani a fost diagnosticată ca având o boală rară. Nimeni, în afara 
familiei, nu a știut și nici n-a observat vreo diferenţă la ea. 

Sunt pe punctul de a ieși din bucătărie să mă duc s-o trezesc 
pe Cathy pentru ziua cea mare. Dar iat-o venind, toată numai 
zâmbet și bucurie în priviri, îmbrăcată cu bluziţa și fustita roșie 
plisată. Mă îmbrățișează cu afecţiune și ne spunem bună- 
dimineața. 

„Bună dimineaţa, te-ai sculat devreme azi!” o salut eu. 

„ Neața, mami”, mormăie ea cu capul în șorţul meu, din cauza 
strânsei îmbrăţișări. „Vezi mami, m-am îmbrăcat singură și m- 
am și pieptănat.” Face, mândră de ea, o piruetă, ca s-o văd. 

„Dar n-am reușit să-mi pun funda în păr”. Îmi întinde peria, 
elasticul și funda roșie. Mă uimește cât de eficientă e în această 
dimineață. 

În timp ce-i leg funda în păr, o mai întreb o dată: „Nu vrei să 
merg cu tine la școală în prima zi?” 

Primesc același răspuns ca ieri. „Nu, mami, știu să mă duc 
singură. Renata, Leslie și cu mine ne-am dus la școală ieri și mi- 
au arătat pe ce cărare s-o iau prin pădure să ajung la terenul de 
joacă. 

„Ştii, mami, au terminat acum și totul este nou-nout - 
toboganul, leagănele, coșurile de baschet. O să fie grozav!” 

Raspunsul meu la entuziasmul ei este: „Stai liniștită să-ţi pot 
pune funda în păr.” 

Apoi o împing ușor spre masă. Se așază repede pe scaunul ei 
și atacă micul dejun. Mă întorc la vasele mele și iau o gură mare 
de aer, dar nici nodul din gât nu se duce, nici durerea din piept 
nu dispare. 

Arunc o privire la ceas. „Nu poți pleca înainte de 8.30., așa că 
mănâncă încet și mestecă bine.” 

În câteva minute își termină și ultima înghiţitură de lapte. 
Fără s-o îndemn, se grăbește să se spele pe dinţi și vine înapoi 
cu puloverul în mână. 

„Pot să plec acum?” întreabă rugător. 

„Când limba asta ajunge la șase”, îi explic arătându-i pe ceas. 


130 


Mai fac o încercare și o întreb a 'nșpea oară: „Sigur nu vrei să 
te duc azi la școala?” 

„Nu, mami, vreau să mă duc sigură.” lese pe verandă să 
cheme câinele și să arunce o privire în curte. 

„S-a făcut timpul de plecare?” ţopăie fără astâmpăr de colo- 
colo. 

li răspund cu un oftat: „Da, iubito.” 

O strâng în braţe îndelung și iat-o zburând pe scări și ieșind în 
fugă pe ușă. Stând în capul scărilor, mă uit pe fereastră. Aleargă 
pe trotuar. Apoi se oprește brusc, face stânga-mprejur și o ia la 
fugă înapoi spre casă. „Ah, nu”, gândesc, pregătindu-mă să-mi 
iau pantofii ca s-o duc, totuși, la școală. 

Ușa de la intrare se deschide val-vârtej și iat-o zburând în sus 
pe scări ca să mă ia în braţele ei micuţe și să-și apese obrazul 
pe stomacul meu. Lunga îmbrăţișare se termină când, ridicându- 
și privirea spre mine, proclamă cu seriozitate: „N-o să ţi se 
întâmple nimic, mami. Mă întorc la prânz.” 

Apoi dă buzna iar în noua ei lume, a aventurii școlare, 
emoţionată și fericită că a absolvit copilăria mică. Cu ochii 
încețoșați de lacrimi o urmăresc până la capătul aleii. Se mai 
întoarce o dată și-mi face semn cu mâna. li răspund la fel și simt 
că pot zâmbi acum. 

Greutatea din piept se topește odată cu gândul la efuziunea 
dragostei ei. Da, n-o să mi se întâmple nimic în timp ce pornesc 
spre noi aventuri. In această zi am absolvit și eu. 


Mary Ann Detzler 


131 


O grămadă de oameni 
din jurul nostru Poate ar fi bine să cerii 


au probleme cerioace. o carte care că ajute lumea. e 


„Gândeşte-te Ia ce i ce poate Ce & de făcut când 
întâmpla mai tău cuiva câinele tău de vânătoare 
şi scrie despre asta... fuge de acacă 


Scrisoarea unei mame adresată Lumii 


Dragă Lume, 

Fiul meu începe azi școala. O vreme, totul va fi nou și 
ciudat pentru el. Și aș dori să-l tratezi, cumva, cu blândețe. 

Vezi tu, până acum, el a fost regele grădinii. A fost 
stăpânul curții. Eu am fost mereu alături de el, să-i 
bandajez rănile, să-l alin. 

Acum, însă, lucrurile se vor schimba. 

In dimineața aceasta, va cobori treptele din fața casei, 
îmi va face semn cu mâna și va porni în marea aventură 
care va cuprinde, probabil, războaie, drame si tristețe. 

Ca să-și ducă viața în lumea în care trebuie să trăiască, e 
nevoie de încredere, dragoste și curaj. 

De aceea, Lume, aș dori să-l iei de mânuţă și să-l înveți 
tot ce trebuie să știe. Invaţă-l, dar cu blândețe, dacă poți. 
Invaţă-l că pentru fiecare ticălos există un erou, că pentru 
fiecare politician corupt există un lider plin de devotament; 
că pentru fiecare dușman există un prieten. Invață-l 
minunile din cărți. 

Lasă-i timp, în liniște, să reflecteze la misterul etern al 
păsărilor care zboară în înaltul cerului, al albinelor în lumina 
soarelui și al florilor pe dealurile înverzite. Învaţă-l că e mai 
onorabil să pierzi decât să înșeli. 

132 


Învață-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă 
toti îi spun că nu sunt bune. Învaţă-l să-și vândă cât mai 
bine forța mâinilor și a minţii, dar să nu-și negocieze 
niciodată sufletul și inima. 

Învaţă-l să-și astupe urechile în fata unei gloate care 
urlă... dar să rămână pe pozitie și să lupte dacă crede că 
are dreptate. 

Învață-l, Lume, cu blândete, dar nu-l cocoloși, căci numai 
în foc se călește otelul. 

Ai o sarcină grea, Lume, dar vezi ce poti să faci. E un 
băiețel așa de bun. 


Autor necunoscut 


Să dai darul vietii 


Ai deschis ochișorii acum câteva clipe, dar vrei să adormi din 
nou. Aș vrea să-ţi deschizi ochișorii și să mă priveşti. Copilul 
meu, scumpul meu, îngerașul meu trimis din ceruri... suntem 
împreună pentru ultima oară. Te ţin strâns la pieptul meu și-ţi 
simt căldura trupușorului pe trupul meu; mă uit la tine, mă tot 
uit la tine... Și simt că nu mă mai satur privindu-te. Pentru o 
ființă atât de mică, sunt mult prea multe lucruri la care să mă 
uit... într-un timp atât de scurt. Peste câteva clipe, vor veni să 
mi te ia. Dar, deocamdată, aceasta este clipa noastră și tu ești 
doar al meu. 

Obrăjorii tăi poartă încă urme de la naștere - te mângâi și-i 
simt atât de gingași sub degetele mele - ca aripioara unui 
fluture, ţi-ai încruntat sprâncenele a concentrare - oare, visezi? 
Ai prea multe gene ca să le pot număra, și totuși tare aș vrea să 
mi le pot întipări în minte pe toate. Vreau să ţin minte totul 
despre tine. E bine că respiri atât de repede? Nu știu nimic 
despre nou-născuţi - și poate, niciodată nu voi ști. Dar un lucru 
știu sigur - că te iubesc din toată inima. Te iubesc așa de mult și 
nu există nicio cale să ţi-o spun. Sper că într-o zi ai să înţelegi. 
Renunț la tine pentru că te iubesc. Vreau să ai în viață tot ce eu 
n-am putut avea - siguranță, afecţiune, bucurie și acceptare. 
Vreau să fii iubit pentru ceea ce ești. 


Aș vrea să te pot face mic și să te-ascund din nou înlăuntrul 
meu - nu sunt încă pregătită să mă despart de tine. De te-aș 
putea ţine așa, în braţe, pentru totdeauna și n-ar trebui să 
înfrunt ziua de mâine - ar fi bine, oare? Nu, știu că totul va fi 
bine doar dacă te las să pleci. Doar că nu m-am așteptat să simt 
așa - nu bănuiam că vei fi atât de frumos și perfect. Simt ca și 
cum inima mi-e smulsă din piept direct prin piele. N-am știut că 
voi simţi atâta durere. 

Mâine mămica și tăticul tău vor veni la spital să te ia acasă, 
iar tu vei începe o viață nouă. Mă rog la Dumnezeu să-i facă să- 
ți vorbească despre mine. Sper că vor ști cât am fost de 
curajoasă. Sper că îţi vor spune cât te-am iubit, pentru că nu voi 
fi lângă tine să ţi-o spun chiar eu. În inima mea voi plânge în 
fiecare zi, căci îmi va fi așa de dor de tine. Sper să ne revedem 
cândva - dar acum vreau să crești puternic și frumos și să ai tot 
ce-ţi dorești. Vreau să ai o casă și o familie. Vreau să ai copii 
într-o bună zi și să fie la fel de frumoși ca tine. Sper c-o să 
încerci să mă înţelegi și să nu fii supărat pe mine. 

Sora intră în cameră și întinde braţele după tine. Trebuie să 
ne despărțim? Îţi simt inimioara cum bate repede și deschizi 
ochișorii, în sfârșit. Te uiţi în ochii mei cu încredere și 
nevinovăție, și inimile ni se înlănțuiesc. Te dau sorei. Simt că aș 
putea muri. Adio, copilul meu - o parte din inima mea va fi cu 
tine întotdeauna, pe vecie. Te iubesc, te iubesc... te iubesc... 


Patty Hansen 


Ziua Mamei 


Într-o zi, - aveam pe atunci treizeci și ceva de ani - am stat 
într-o biserică din Midwestern și am izbucnit în plâns. Era Ziua 
Mamei și femei de tot felul, tinere sau bătrâne, erau aplaudate 
de familiile lor și de întreaga congregație. Toate au primit câte 
un trandafir și s-au întors în strană, unde stăteam și eu cu mâna 
goală. Compătimindu-mă, am fost convinsă că am pierdut șansa 
acelei aventuri minunate, acelei comunităţi de femei numite 
„mame”. 

Totul s-a schimbat într-un februarie când, grăbindu-mă să 
împing cu toată puterea, l-am adus pe lume pe Gabriel 


134 


Zacharias. Mi-au trebuit 24 de ore de travaliu să expulzez 
ghemotocul de fericire de 2 kg și jumătate. Nu-i de mirare că 
femeile acelea primiseră flori! 

Orice mamă care a supraviețuit primei nașteri rămâne uimită 
de dorința ei de a avea încă un copil. Jordan Raphael s-a născut 
anul următor, în martie. A fost mai mic iar travaliul a durat mai 
puţin; dar tot am simţit că merit să primesc flori. 

Comunitatea în care am intrat solicită o perioadă lungă și 
istovitoare: nouă luni de „poftă” a unor alimente neobișnuite, pe 
care n-o poţi potoli; surplus de greutate pe care nu-l poți 
explica; un mers care e, parţial, de rață, parţial de bizon; 
construcţii unice de perne seara, la culcare, menite să sprijine 
burta și să completeze golul dar și să evite presiunea asupra 
vezicii urinare; și semne mari de întindere a pielii, culminând cu 
durerea înfiorătoare a travaliului. 

Odată cu travaliul, se încheie și perioada istovitoare. Dar, o 
dată cu nașterea copilului, începe perioada de iniţiere în această 
mare comunitate a mamelor. Suferinţa strângerilor de inimă 
depășește cu mult durerea fizică din timpul travaliului. Au fost 
cauzate de prima tăietură la care a curs sânge, a fiului meu mai 
mare, de perioadele în care a avut febră, de lupta lui cu 
pneumonia; de groaza fiului meu mai mic faţă de un câine care 
lătra, de accidentul de mașină de care a scăpat ca prin urechile 
acului, de moartea șoricelului pe care-l creștea. 

Dacă perioada istovitoare de nouă luni poate părea lungă, 
perioada de iniţiere nu se termină niciodată. Mă trezesc din 
somn de câte ori tușesc copiii. Aud zgomotul înăbușit cu care le 
cad ursuleţii din pat. In magazine răspund la strigătele copiilor 
„Mami!”, ca să constat că acei copii nu sunt ai mei! 

Am trecut de biberoane, de oliţă, de prima zi de școală și de 
prima consultaţie la dentist. Vin din urmă primele drame, 
primele suferințe din dragoste, primele zile la volanul mașinii. 
Sper să-i văd într-o zi fericiţi la casa lor, cu propriii lor copii. 
Atunci voi câștiga dreptul de înrolare într-o și mai exclusivă 
comunitate, aceea a „bunicilor”. 

Deocamdată, parola pentru inima mea este „Mami” și le 
mulțumesc fiilor mei pentru asta. Mai ales de zilele lor de 
naștere, cu multă fericire într-o anumită duminică din mai. Copiii 
mei încă nu-și dau seama cât de mult apreciez eu apartenența 
la această comunitate de mame și nici n-ar marca-o cu flori 


135 


dacă nu li s-ar aminti. Şi totuși, de fiecare dată când mergem la 
plimbare, rup câte o floare pentru mine „doar așa”. 

Anul acesta aştept cu nerăbdare să sărbătorim Ziua Mamei - 
dumnezeiasca împlinire a trupului, măreaţa acceptarea a 
acestui lucru obişnuit, recunoştinţa fantastică faţă de 
posibilitatea de a-mi privi fiii devenind unici în felul lor. Datorită 
lui Gabriel și Jordan, sunt membră plătitoare, cu drepturi 
depline, a Clubului. Imi urez să am „O fericită Zi a Mamei”! 


Sharon Nicola Cramer 

CIRCUL 
IN 

FAMILIE 


Biata Mami. 
Noi trebuie să ne ducem la film de Ziua Mamei, 
iar ea trebuie să stea acasă. 


6. CLIPE DEOSEBITE 


Astăzi pentru mine răsare un nou soare; totul trăiește, 
totul este în mișcare, totul pare să-mi vorbească de 
pasiunea mea, totul mă îndeamnă să mă bucur de ea... 


Anne de Lenclos 
În grabă 


Treaba poate aștepta până ce îi arăţi copilului curcubeul, 
dar curcubeul nu așteaptă până ce termini treaba. 


Patricia Clafford 


Mă grăbeam. 

Am trecut ca furtuna prin sufragerie, îmbrăcată în costumul 
meu cel mai bun, gândindu-mă doar să fiu gata pentru întâlnirea 
din seara aceea. Gillian, fetița mea de patru ani, dansa pe una 
din melodiile ei preferate, „Cool” din Poveste din cartierul de 
vest. 

Mă grăbeam, eram pe punctul să întârzii. Cu toate acestea, un 
glăscior dinlăuntrul meu mi-a șoptit: „Oprește-te”. 

Așa că m-am oprit. M-am uitat la ea. Am întins mâinile, am 
luat-o de mână și am făcut o piruetă. Caitlin, fetița mea de șapte 
ani, a apărut pe orbita noastră și am prins-o și pe ea. Toate trei 
ne-am învârtit nebunește prin sufragerie și prin salon. Râdeam. 
Ne învârteam. Oare vedeau vecinii pe fereastră nebunia 
noastră? N-avea importanţă. Melodia s-a încheiat cu o cascadă 
dramatică de sunete și dansul nostru s-a terminat o dată cu ea. 
Le-am bătut ușor pe funduleț, trimiţându-le să-și facă baie. 

Au urcat treptele, respirând obosite, în timp ce râsetele lor 
umpleau casa. M-am întors la treburile mele. Stăteam aplecată, 
răscolind după niște hârtii în servieta-diplomat, când am auzit-o 
pe mezină spunându-i surorii ei: „Caitlin, nu-i așa că mami e cea 
mai nemaipomenit de grozavă mamă?” 


137 


Am împietrit. Eram la mai puţin de un pas, în goana mea prin 
viaţă, de a pierde acest moment. Gândul mi s-a îndreptat spre 
premiile și diplomele care atârnau în biroul meu. Niciun premiu, 
nicio realizare nu se compara cu asta: „Nu-i așa că mami e cea 
mai nemaipomenit de grozavă mamă?” 

Fetița mea spusese asta la patru ani. Nu mă aştept s-o spună 
la 14. Dar, la 40 de ani, când se va apleca peste cutia aia de 
lemn să-și ia la revedere de la obiectul acela inutil care nu mai 
adăpostește sufletul meu, aș vrea să o spună atunci. 

Nu-i așa că mami este cea mai nemaipomenit de grozavă 
mamă? 

Fraza asta nu e potrivită într-un Curriculum Vitae. Dar vreau 
s-o am pe piatra de mormânt. 


Gina Barrett Schlesinger 
Nu exista gesturi mărunte de bunătate 


De pot opri o Inimă să nu se frângă, 
În van, nu voi trăi; 

De pot o Viaţă face să nu plângă, 
Sau o durere ostoi, 

Sau să ajut o Pasăre căzândă 
S-ajungă iar în cuibul ei, 

În van, nu voi trăi. 


Emily Dickinson 


Era Joia Recunoștinței, ziua noastră „desemnată” pentru a 
oferi ajutor. Este o tradiţie săptămânală pe care fetiţele mele și 
eu am lansat-o cu ani în urmă. Joia a devenit ziua noastră de 
ieșit în lume și de făcut o faptă bună. In această joi, însă, nu 
aveam nicio idee despre ce o să facem, dar eram sigure că 
ocazia se va ivi singură. 

Conducând pe o șosea aglomerată din Houston, rugându-ne 
pentru ajutor în încercarea noastră de a ne îndeplini Gestul de 
Bunătate săptămânal, ora prânzului a atras „ghiorăiturile” de 
foame de rigoare la fetitele mele. N-au pierdut nicio clipă și m- 
au anunțat, în cor, în timp ce ne continuam drumul cu mașina: 


138 


„McDonald's, McDonald's, McDonald's”. M-am lăsat înduioșată și 
am început să caut nerăbdătoare un McDonald's. Dintr-o dată 
mi-am dat seama că la fiecare intersecţie prin care treceam 
stătea câte un cerșetor. Și atunci mi-a venit ideea! Dacă 
fetițelor mele le era foame, atunci cu siguranţă că și cerșetorilor 
le era foame. Perfect! Ocazia pentru Gestul nostru de Bunătate 
se prezentase singură. Aveam să cumpărăm masa de prânz 
pentru cerșetori. 

După ce am găsit un McDonald's și am comandat două Happy 
Meals pentru fiicele mele, am comandat alte cincisprezece porții 
și am pornit să le distribuim. A fost însufleţitor. Trăgeam mașina 
lângă un cerșetor, ne aduceam contribuţia și îi spuneam că 
sperăm ca lucrurile să se îmbunătăţească. Apoi, spuneam: „Ah 
că tot veni vorba, iată masa de prânz.” După care, valea! Spre 
altă intersecţie. 

A fost cel mai bun fel de a dărui. Nu aveam timp să ne 
prezentăm, să explicăm ce aveam de gând, și nici lor nu le 
rămânea timp să ne răspundă. Gestul de Bunătate era anonim și 
dătător de putere pentru fiecare dintre noi, și ne-a bucurat ce 
am văzut în oglinda retrovizoare: o persoană uimită și încântată, 
ținând în mână punga cu mâncare și uitându-se la noi cum ne 
îndepărtăm. A fost minunat! 

Ajunsesem la capătul „traseului” nostru când am văzut o 
femeie scundă stând și cerșind câţiva bănuţi. l-am întins ultima 
noastră contribuţie și punga cu mâncare, și am întors imediat 
mașina ca s-o pornim în direcție opusă, spre casă. Din păcate, 
culoarea semaforului s-a schimbat și am oprit în aceeași 
intersecție unde stătea femeia aceea. Eram stânjenită și nu prea 
știam cum să mă comport. Nu voiam să se simtă obligata să 
spună sau să facă ceva. 

S-a îndreptat spre mașina noastră, așa că am lăsat geamul jos 
tocmai când a început să spună ceva. „Nimeni n-a făcut așa 
ceva pentru mine până acum”, a zis ea cu uimire. Am răspuns: 
„Mă bucur că noi suntem primele”. Nu mă simţeam în largul 
meu și dorind să schimb subiectul, am întrebat: „Ei, când crezi 
că ai să iei masa?” 

S-a uitat la mine cu ochii aceia căprui, mari și obosiţi și a zis: 
„O, drăguță, n-o să mănânc eu prânzul acesta”. Am rămas 
uimită, dar înainte să pot spune ceva, ea a continuat: „Vezi tu, 
am o fetiţă acasă și adoră sanadvișurile de la McDonald's, dar nu- 


139 


mi permit să-i cumpăr vreodată pentru că pur și simplu nu am 
banii necesari. Dar știi ceva... în seara asta, fetița mea va avea 
un prânz McDonald's!” 

Nu știu dacă fetele au observat lacrimile din ochii mei. Mă 
întrebasem de atâtea ori dacă Gesturile noastre de Bunătate nu 
erau prea mici, prea nesemnificative ca să aducă, într-adevăr, o 
schimbare. Dar am înțeles, în acel moment, adevărul din 
spusele Maicii Tereza: „Nu putem face lucruri mari - doar lucruri 
mărunte, cu multă dragoste.” 


Donna Wick 


Ultimul borcan cu jeleu 


Copiii noștri au crescut cu sandvișuri cu unt de arahide și 
jeleu. Chiar și eu și soţul meu mai gustam câte unul seara 
târziu, cu un pahar de lapte. Cred că Regele Sandvișurilor însuși 
ar fi de acord cu mine că succesul acestei combinații unanim 
apreciate constă nu în sortimentul de unt de arahide folosit, cât 
mai ales în jeleul folosit. Jeleul potrivit încântă cerul gurii, iar cel 
făcut în casă e singura alegere. 

Nu eu făceam jeleul la noi în casă. Soacra mea îl făcea. Nici 
ea nu producea o gamă largă de arome. Era fie de struguri, fie 
de mure. Oferta limitată era o binevenită ușurare în perioadele 
cu copii mici, multe rude sau cățeluși. Când în jurul meu trebuia 


140 


luate alte decizii și făcute alte alegeri, să faci sandvișuri cu unt 
de arahide și jeleu era foarte ușor. Și pentru că ne plăceau 
ambele arome, luam de obicei din cămară sau din frigider, 
primul borcan care ne cădea în mână. 

Singura contribuţie pe care mi-am adus-o la făcutul jeleului 
era să păstrez borcanele cu hrană pentru copii, pe care soacra 
mea le umplea cu jeleul gustos și ni le trimitea înapoi, acasă. 
Timp de 22 de ani de căsnicie, ori de câte ori voiam să fac un 
sandviș cu unt de arahide și jeleu pentru mine, pentru soțul meu 
sau pentru copii, tot ce aveam de făcut era să întind mâna după 
unul din acele borcănașe cu jeleu. Erau întotdeauna acolo. A 
face jeleu e un mod de viață pentru soacra mea. Ea l-a făcut 
întotdeauna - urmând aceleași ritualuri - de la culesul fructelor 
la aranjarea borcanelor pe rafturile făcute artizanal din cămara 
ei de lângă bucătărie. 

Socrul meu a murit cu ani în urmă iar în decembrie anul 
trecut, s-a stins și soacra mea. Printre lucrurile din casa ei care 
urmau să fie împărţite între copiii ei se numărau și conservele 
din cămară. Fiecare a ales câteva din borcanele cu suc de roșii, 
fasole verde și jeleu. Când soţul meu a adus borcanele lui acasă, 
le-am aranjat cu grijă în cămară. 

Zilele trecute am întins mâna să iau jeleu să fac repede un 
sandviș, și l-am văzut. Singur, în partea din spate a raftului, era 
un borcănel de jeleu de struguri. Capacul ruginise puţin pe 
alocuri. Era scris, cu un marker negru, „ST” de la struguri și anul 
în care fusese făcut. 

Când am luat borcanul în mână, mi-am dat seama brusc de 
ceva la care nu mă gândisem până atunci. Am deschis din nou 
ușa cămării să fiu sigură. Da, așa era, acesta era ultimul borcan 
din „jeleul lui Buni”. Aveam întotdeauna și jeleu cumpărat din 
magazin, dar acesta era ultimul borcan pe care-l aveam făcut de 
mâinile răbdătoare, iubitoare ale soacrei mele. Deși plecase 
dintre noi de aproape un an, atâta doar ne rămăsese de la ea. 
Nu deschisesem niciodată un borcan de jeleu la micul dejun fără 
să nu glumim pe seama miilor de borcănașe pe care le umpluse. 
Pentru copiii noștri nu trecuse o zi fără jeleul bunicii lor. Părea 
un lucru neînsemnat, și de cele mai multe ori era ceva de la sine 
înţeles. Dar azi părea să fie o adevărată comoară. 

Cu borcanul în mână, m-am întors, cu inima, în timp, la prima 
întâlnire cu soacra mea. Mi-am amintit cum plângea în ziua 


141 


nunţii noastre și, mai apoi, sărutându-i și iubindu-i pe copiii 
noștri ca și cum nu ar mai fi avut încă cinci nepoți. Am revăzut-o 
plimbându-se pe câmp, așteptând răbdătoare în vreme ce 
ceilalți îngrijeau de vite. Am revăzut-o plimbându-se în pădure 
sau cocoțată deasupra fânului din remorcă, în spatele 
tractorului. l-am revăzut chipul, cum arăta când i-am făcut 
surpriza de a o întâlni la biserică. Am revăzut-o îngrijindu-și soțul 
bolnav și înconjurată de familia iubitoare la înmormântarea lui. 

Am pus borcanul înapoi pe raft. Nu mai era un simplu borcan 
cu jeleu. Era sfârșitul unei tradiţii de familie. Credeam că atâta 
timp cât îl știam acolo, o părticică din soacra mea va trăi mereu. 

Avem multe lucruri care au aparţinut odată părinţilor soţului 
meu. Puști, unelte, pulovere făcute de mână, mobilă. Avem sute 
de fotografii și încă și mai multe amintiri. Acestea sunt lucrurile 
despre care știi că vor supraviețui timpului și vor trece în 
stăpânirea copiilor tăi. Dar nu sunt încă pregătită să renunţ la 
acest ultim borcan de jeleu și la toate amintirile de care simpla 
lui prezență mă lasă să mă agăț. Borcanul nu va rezista atât de 
mult. Va trebui să-l mâncăm său să-l aruncăm... dar în niciun 
caz astazi. 


Andy Skidmore 


Poveste de Crăciun 


Mai erau câteva zile până la Crăciun în San Francisco și 
cumpărăturile făcute în centrul orașului începeau să ne 
obosească pe toţi. Îmi amintesc mulţimi de oameni așteptând 
impacientaţi, pe  refugiile de beton din mijlocul străzii, 
autobuzele și tramvaiele care se mișcau prea încet. Cei mai 
mulţi eram încărcaţi cu pachete, și se părea că la fel de mulţi 
începeau să se întrebe dacă toți acei prieteni și rude fără număr 
chiar meritau atâtea daruri. Nu acesta era spiritul Crăciunului în 
care crescusem. 

Când m-am trezit îmbrâncită, efectiv, pe scara tramvaiului 
supra-aglomerat, ideea de a sta acolo înghesuită ca sardelele 
tot drumul până acasă era deja mai mult decât puteam suporta. 
Ce n-aș fi dat pentru un loc! Trebuie să fi fost într-o stare de 


142 


oboseală ameţitoare de n-am observat, pe măsură ce lumea a 
coborât, că se făcuse destul loc în tramvai. 

Atunci am văzut cu coada ochiului ceva. Un băieţel scund, cu 
pielea măslinie - nu cred să fi avut mai mult de cinci-șase ani - a 
tras-o pe o femeie de mânecă și a întrebat-o: „N-aţi vrea să staţi 
jos?” A condus-o în tăcere spre cel mai apropiat loc pe care l-a 
găsit. Apoi a pornit să caute altă persoană obosită. Indată ce se 
elibera vreunul din puţinele locuri, el își făcea repede loc printre 
oameni în căutarea unei alte femei împovărate care simţea 
nevoia disperată de a-și odihni picioarele. 

Când am simţit, în sfârșit, că mă trage și pe mine de mânecă, 
am rămas absolut uluită de frumuseţea din ochii puștiului. M-a 
luat de mână zicând: „Veniţi cu mine” și cred că o să-mi 
amintesc acel zâmbet cât voi trăi. In timp ce-mi așezam pe jos 
pachetele grele, micul emisar al dragostei s-a întors imediat 
spre următorul subiect. 

Oamenii din tramvai evitaseră cu strășnicie, ca de obicei, să 
se privească în ochi, dar acum începeau să schimbe, timid, 
priviri și zâmbete. Un om de afaceri îi oferi o parte a ziarului pe 
care-l citea, necunoscutului de lângă el; trei persoane odată s- 
au aplecat să ridice un cadou care se rostogolise pe jos. lar 
acum oamenii vorbeau unii cu alţii. Băiețelul schimbase ceva - 
ne-am relaxat cu toţii pradă sentimentului de căldură și chiar 
ne-a plăcut călătoria până la capăt. 

N-am observat când a coborât copilul. Mi-am ridicat privirea la 
un moment dat și... dispăruse. Când am ajuns în staţie, am 
coborât, plutind, practic, din tramvai, i-am urat conductorului 
sărbători fericite și am observat cum străluceau, într-un fel nou, 
proaspăt, luminiţele de Crăciun de pe strada mea. Sau poate că 
eu le vedeam în felul acela de demult, cu aceeași uimire pe care 
o simţeam când aveam cinci-șase ani. Mi-am spus în sinea mea: 
„Așadar, asta trebuie să însemne Si un copilaș îi va conduce...” 


Beverly M.Bartlett 


Cine a câștigat? 


În 1968, în timpul întrecerilor de atletism la Jocurile Olimpice 
Speciale, am asistat la un minunat gest de bunătate. Unul din 


143 


participanţi era Kim Peek, un tânăr cu un serios handicap - o 
afecțiune la creier, care alerga în cursa de 50 m. 

Kim era în cursă cu alți doi atleți cu paralizie cerebrală. Cei 
doi erau în scaune cu rotile; Kim era singurul cu picioarele 
valide. Când s-a dat startul, Kim a luat-o repede la fugă înaintea 
celorlalți. Cu 20 m în faţa lor și 10 m până la linia de sosire, a 
întors capul să vadă unde sunt ceilalţi. Fata avea scaunul întors 
și proptit în perete. Celălalt băiat, cu spatele spre linia de sosire, 
împingea scaunul cu picioarele. Kim s-a oprit, s-a întors și a 
împins-o pe fetiță dincolo de linia de sosire. Băiatul în scaunul cu 
rotile care mergea cu spatele a câștigat cursa. Fetiţa a luat locul 
doi. Kim a pierdut. 

A pierdut? Mulțimea de pe stadion care l-a ovaţionat în 
picioare pe Kim n-a gândit așa. 


Dan Clark 


Pantofii de sport Bush 


Eram deja nervoasă. Stăteam acolo, la rând, la un dineu 
oficial la Casa Albă - da, acea Casă Albă - urmând să dau mâna 
cu Președintele și cu d-na Bush și încercând să-mi păstrez 
zâmbetul corect și să mă gândesc la ceva inteligent de spus. 
Pierdută în gânduri, am auzit vocea soţului meu: „O, Christine ar 
fi încântată să-i facă o pereche.” Mi-am ridicat privirea la 
momentul potrivit, ca să-l văd pe președinte uitându-se fix la 
pantofii soțului meu. Pantofii de tenis de culoare închisă, pictați 
de mână, nu erau chiar pantofii cei mai potriviţi pentru 
smoching. De-a lungul anilor, în vreme ce soțul meu, Wally 
Amos, își promova cu succes „faimoasele” fursecuri de 
ciocolată, eu cream opere de artă unicat din îmbrăcămintea lui, 
inclusiv mai recentele mele  aventurări în domeniul 
încălțămintei. 

Următoarele câteva secunde rămân învăluite în ceață până în 
ziua de azi, dar deznodământul e că Wally m-a oferit „voluntar” 
să pictez o pereche de pantofi de sport pentru soţia 
președintelui, Barbara. Prima mea reacţie a fost „Mulţumesc, 
dragul meu. Nu-i așa c-o să-ți facă plăcere să faci toate treburile 
din casă timp de o săptămână pentru ca eu să creez pantofi de 


144 


sport pentru președinte?”, urmată de presupunerea că discuţia 
era fără importanţă și că nu-i așa că fusese amabil din partea 
președintelui Statelor Unite să remarce pantofii soțului meu? ȘI 
totuși, o săptămână mai târziu, a sosit de la Casa Albă un 
pachet cu o pereche de pantofi de sport ai primei doamne, 
pentru a fi pictaţi de mine, însoţit de un bilet „diplomatic”. 
Normal, mi-am zis în sinea mea, doar e pentru prima doamnă. 

Bineînţeles, o dată ce am revenit la realitate, m-am implicat 
cu totul. Am pictat căţeaua, pe Millie, nepoții, cărți (d-na Bush 
milita pentru alfabetizare), curcubee, sori, palmieri - pe limbi, pe 
părţile laterale, pe șireturi. Pantofii aceia erau adevărate opere 
de artă când și-au luat zborul înapoi spre Washington, iar eu am 
fost mândră de ei. 

M-am trezit, dintr-o dată, că verific corespondența regulat, ca 
să văd reacţia. Câteva săptămâni mai târziu, am primit o 
scrisoare prietenoasă, scrisă de mână, de la prima doamnă, în 
care îmi mulțumea din inimă și-mi spunea cât sunt de minunaţi 
pantofii. 

Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Câteva luni mai târziu, 
soțul meu a fost invitat din nou la Casa Albă, la un dejun în 
bibliotecă, la care urma să ţină un discurs d-na Bush. Chiar 
înainte de începere, auzind că Wally urma să participe, d-na 
Bush a pus pe cineva să-i aducă magicii pantofi de sport. l-a 
încălțat, a făcut fotografii cu Wally - bineînțeles că și Wally îi 
purta pe ai lui - și a rămas încălţată cu ei la dejun. lat-o, așadar 
pe d-na Bush, cu ţinuta ei elegantă de primă doamnă și încălțată 
cu pantofii de sport pictaţi. Am fost, din nou, în al nouălea cer. 

Soțul meu umblăreţ are marele talent de a se folosi de orice 
ocazie. De data asta, a primit mulțumirile mele pentru că el mi-a 
oferit această amintire minunată. Sper că pantofii aceia de 
tenis, pictaţi în culori jucăușe, mai există pe undeva, în 
debaraua familiei Bush - doar dacă nu i-o fi folosit Millie pe post 
de jucării de cauciuc. 


Christine Harris-Amos și Cliff Marsh 


145 


Usor ca fulgul 


Și cele mai minunate lucruri vor veni simplu, așa mi se 
pare mie. 


Edna St. Vincent Millay 


Când eram în clasa a cincea, stăteam în banca a doua, pe 
rândul trei din stânga, cu braţele încrucișate și picioarele pe 
podea. Pastorul Beikman ne servea cele zece porunci în fiecare 
dimineaţă, iar noi învăţam să le mestecăm, să le îngurgităm și 
să ne temem de ele. Aceasta a fost esenţa educaţiei mele: să 
studiez, să memorez, să recit. Școala parohială m-a învăţat 
zdravăn cu uniforma și convențiile, într-o lume de programe 
școlare în care bărbaţii erau apreciaţi iar femeile erau ca și 
invizibile. Bărbaţii au fost cei care au descoperit pământuri noi, 
au explicat legile universului și au scris Biblia. Dar o femeie a 
fost cea care mi-a însuflețit spiritul și m-a învăţat să privesc 
viața în profunzime, să iubesc cu sinceritate și să-L văd pe 
Dumnezeu în toate. 

Pastorul ne-a anunţat într-o dimineaţă că altele îi vor fi 
îndatoririle și că va pleca din școală. Ne-a prezentat-o pe 
profesoara care îl înlocuia, d-ra Newhart, și un freamăt de 
bucurie a umplut clasa. Inaltă, cu o pieptănătură ca un stup de 
albine, cu pantofi cu talpă înaltă și o fustă care îi cam lăsa 
genunchii descoperiţi, d-ra Newhart era puternică și ușoară în 
același timp. Mâinile, mari și pistruiate ca pieptul de 
măcăleandru, se exprimau prin gesturi îndeajuns de largi să 
umple clasa. Dintr-o geantă mare cât o valiză a dat fiecărui elev 
câte o pană, spunându-ne că erau daruri de la proprietarii 
originari - păsări care își aruncaseră penajul de prisos și 
renunţaseră să care lucrurile de care nu mai aveau nevoie. 
Lumea noastră a suferit o schimbare în dimineața aceea, și 
curând, la fel s-a întâmplat și cu noi. 

La ora de istorie din ziua aceea, d-ra Newhart ne-a povestit 
despre Cristofor Columb. Pentru că fuseseră prea mult timp pe 
mare, marinarii de pe corabia lui au început să se agite și să 
ceară să se oprească într-un port. S-a vorbit chiar de răzvrătire, 
și se spune că Columb s-ar fi temut pentru viața sa. Apoi, într-o 


146 


dimineaţă, o pană a plutit prin aer, semn că pământul era 
aproape. D-ra Newhart ne-a spus că marinarii au zărit mai mulţi 
pescăruși, țipând și rotindu-se în aer, apoi, într-o mișcare plină 
de dramatism, și-a întins brusc braţele, iar pernuţele rotunjoare, 
pline de pistrui ai tricepșilor s-au cutremurat puțin. S-a răsucit 
rapid în cerc astfel că fusta s-a învârtejit și i-a lovit șoldurile în 
timp ce picioarele se învârteau cu repeziciune. Am crezut că și 
ea o să se ridice de la pământ și o să zboare. Ea m-a ajutat să 
descopăr că există speranţă până și în cele mai mărunte lucruri. 

A doua zi de dimineaţă, geanta d-rei Newhart era atât de 
burdușită că mai avea puţin și crăpa la cusături. Înăuntru se 
aflau un poster cu „Cina cea de Taină”, o pensulă, o busolă și un 
tub cilindric lung. Din tub a scos un desen alb-negru și l-a fixat 
pe tablă. Era un cerc care închidea în interior un bărbat cu 
brațele larg deschise și picioarele ușor depărtate; pe toată foaia 
erau mâăzgălite dimensiuni, chipuri, desene și numere. „Da 
Vinci”, a spus ea șoptit, „a fost mai mult decât un pictor. A 
studiat până ajuns să cunoască foarte bine omul, natura, știința, 
matematica...” 

„Știa și despre pene?” am întrebat. Femeii cu pieptănătura în 
formă de stup i-a plăcut tare mult întrebarea. 

Pionier în știința aerodinamicii, Leonardo da Vinci a studiat 
penele. Când te uiţi la ea de sus, pana apare convexă, delicat 
arcuită în sus și în afară, permiţând aerului să treacă peste ea 
ușor. Când penele sunt puse laolaltă, sub forma unei aripi, ele 
dau naștere unei suprafeţe care produce rezistenţa necesară la 
trecerea aerului prin ele. D-ra Newhart a fost mai mult decât o 
profesoară, iar da Vinci, care a fost mai mult decât un pictor, mi- 
a arătat cum să descopăr extraordinarul în lucrurile mărunte. 

Mai târziu, în cursul acelei zile, d-ra Newhart ne-a dus dincolo 
de zidurile școlii, pe un câmp din apropiere, plin de buruieni. Ne- 
am întins acolo, pe iarba ofilită și ne-am acoperit trupurile cu 
bețe, frunze și tulpini. Ele erau cuiburile noastre, ferestre spre 
cer. Ascunși acolo, am învățat să tăcem, să ne odihnim și să 
privim, să lăsăm insectele să se plimbe peste noi și primprejurul 
nostru, să ascultăm glasul păsărilor și să le studiem mișcările. 

După-amiază, d-ra Newhart a stat la ușă cât am ieșit din 
clasă, ne-a atins pe fiecare pe umăr și ne-a spus „La revedere” 
sau „Să te binecuvânteze Dumnezeu.” Îmi amintesc cât de 
ușoare și calde îi erau mâinile. M-a rugat de multe ori să rămân 


147 


după ore, să pun scaunele la locul lor, să arunc la gunoi hârtiile 
mototolite și să șterg tabla. Intr-una din aceste după-amiezi 
pline de graţie, i-am împărtășit un gând care nu-mi dădea pace 
și pe care îl ţineam secret. l-am spus d-rei Newhart că eu iubesc 
păsările mai mult decât pe Dumnezeu, un păcat, conform celor 
zece porunci. Profesoara mea a scotocit prin lucrurile de pe 
catedră, a găsit Biblia, a deschis-o la Psalmi și a citit: „Te va 
acoperi cu aripile Lui și sub aripile Lui îţi vei găsi scăpare; 
credinţa Lui îţi va fi scut și pavăză.” A scris versurile pe o hârtie 
și mi-a dat-o. O am și azi. Nu știam ce înseamnă „pavăză” - nici 
nu conta prea mult - dar ceva s-a trezit în adâncul fiinţei mele: 
aveam voie să iubesc lucrurile din tot sufletul căci Dumnezeu 
era în toate și mi le dăruise. În după-amiaza aceea, pe drum 
spre casă, mi-am imaginat că pot să zbor. Am alergat cu toată 
viteza, cu braţele larg desfăcute, atingând ușor trotuarul ca și 
cum aș fi fost o pasăre. 

La gât port o amuletă - o pasăre, primită în dar când eram 
mică. Aripile păsării au devenit simbolul meu. Ele îmi amintesc 
de zborul meu de demult pe acel trotuar și de drumurile pe care 
le-am străbătut de atunci. Și, pe măsură ce au trecut anii, am 
devenit și eu o pană: opun mai puţină rezistenţă la sacrificiile 
vieţii, iar tensiunile trec peste mine mai ușor. Ca profesoară, am 
condus copiii prin apele uneori învolburate ale fracţiilor, ale 
lecţiilor de ortografie și ale îndoielii de sine. 

I-am condus spre țărmuri sigure când se credeau pierduţi. Am 
învăţat să caut, din când în când, odihna în locuri liniștite și să 
las în urmă lucrurile de care nu mai am nevoie - invidii, tristeți, 
regrete. Am forţă interioară, sunt o fire blândă și cred din toată 
inima că nicio pavăză nu-mi va sta împotrivă. 


Melody Arnett 


365 de zile 


După părerea prietenilor și asociaţilor mei, sunt o persoană 
calmă, educată, relativ inteligentă, organizată și imaginativă. 
Dar aproape toată viaţa mea de adult, timp de 14 zile în fiecare 
an, m-am simţit exact pe dos. Din ce cauză, mă întrebaţi? Nu 
din cauza SPM* (*sindrom pre-menstrual); mai rău, din cauza 


148 


vizitei anuale a părinţilor mei. Trăind separată de ei, la o 
distanță de 2500 km, 361 de zile pe an îmi duc viața normal, ca 
soție, mamă, femeie implicată în afaceri și activităţi de 
voluntariat. Vizitele anuale ale părinţilor mei erau, însă, o 
adevărată tortură pentru mine. 

Povestea nu e nouă - primul născut care nu se poate ridica la 
înălțimea așteptărilor tatălui ei. În ochii celorlalţi, eforturile mele 
erau încununate de succes, dar nu și pentru tata. Mi-am 
petrecut toată viaţa urându-l din această cauză, și, în adâncul 
conștiinței mele, urându-mă și pe mine. 

Nu numai eu sufeream în timpul vizitei părinţilor mei, ci toți 
cei din jurul meu. Un lucru e sigur, iubitul meu soţ de 32 de ani, 
Dave, suferea odată cu mine. Săptămâni întregi, înainte de 
vizită, lustruiam casa, îl cicăleam pe soțul meu să facă mici 
reparaţii, să cumpere draperii, perne și cerceafuri noi - și, în 
general, dădeam bugetul casei peste cap. Făceam planuri de 
meniuri rafinate, găteam până se umplea congelatorul și îi 
tocam pe copii la cap în legătură cu camerele lor, politeţea și 
ridicarea vocii. În timpul vizitei, un val atotprezent de 
nervozitate mă înconjura, ca o pânză de păianjen. (Poate că era 
mai degrabă ca o pătură de lână, umedă!) După vizită, urmau 
nopţi de discuţii cu „jumătatea” mea. Incercam să descifrez ce a 
spus, ce n-a spus, tata. Și plângeam până adormeam, 
neconsolată - copilul din mine respins și epuizat. În 32 de ani de 
căsnicie au fost și bune și rele, dar singurul test adevărat al 
iubirii lui Dave a fost că m-a ajutat să supraviețuiesc acestor 
vizite! 

Când am făcut 40 de ani, nemurirea (sau lipsa ei) a început 
să-și scoată căpșorul răutăcios. Făcusem studii paranormale mai 
mulţi ani, un fel de investigare de idei colaterală. Am fost un 
medium cu activitate restrânsă, nu doream s-o fac publică. Cu 
toate acestea, în fiecare an, timp de 14 zile, spiritualitatea mea 
mă părăsea, iar eu rămâneam la fel de neacoperită, neajutorată 
și vulnerabilă ca un copil de cinci ani. 

Apoi, tata a fost diagnosticat cu Parkinson. În scurt timp s-a 
transformat din dumnezeul plin de viaţă, inteligent și atletic al 
copilăriei mele, într-un bătrân sfrijit, tremurând tot și 
dezorientat. Cum ceasul ticăia mai repede acum pentru 
amândoi, am ajuns să înțeleg că, înainte ca tata să ne 
părăsească definitiv, trebuia să reînnod relaţia noastră ruptă și 


149 


să mă eliberez de senzaţia că nu m-am ridicat la înălțimea 
așteptărilor lui. Dar cum? Am încercat tot ce mi-a trecut prin 
cap. Singurul lucru care mai rămăsese era să-l iert. 

Așa am făcut. Am rostit cu voce tare „Te iert” și întreaga mea 
trăire interioară s-a schimbat - de la îndoiala de sine la calmul 
sufletesc. Am renunţat la „ar fi trebuit”, „ar fi putut” și „aș dori”. 
In cursul acestui proces, m-am iertat și pe mine. 

Nu i-am spus niciodată tatii că l-am iertat, dar trebuie să fi 
fost evident și pentru el, pentru că relaţia noastră s-a schimbat 
în totalitate. 

In vara dinaintea morții sale, a venit să stea cu noi două 
săptămâni în august. În ceea mă privește, n-au mai existat 
curăţenia maniacă, cumpărarea de cearceafuri sau nervozitatea. 
Pentru că îl iertasem, puteam să-i vorbesc acum ca unui prieten 
sau tovarăș - nu ca o fiică plină de resentimente, dezamăgită și 
rănită. Am vorbit despre viaţa lui, despre căsnicia lui și 
experienţele din război, și despre dragostea lui pentru copaci și 
animale. Pentru prima dată în viaţă, mi-a spus că admiră intuiţia 
și inteligenţa mea și cât de mult îi place atmosfera din casa mea 
și grădina minunată pe care o aveam. Am explorat împreună 
câteva procedee de vindecare alternativă iar el mi-a împărtășit 
câteva evenimente spirituale uimitoare care avuseseră loc în 
viaţa lui. Dar cel mai uimitor lucru a fost că, pentru prima dată 
în viaţă, mi-a spus că mă iubește. 

Tata nu ne-a mai făcut nici-o vizită după aceea. După ce a 
murit, mama a făcut o casetă video cu imagini din viaţa tatii, pe 
fond muzical. Ridicând privirea din lucrările mele, văd caseta, 
înghesuită pe raftul bibliotecii. Nu m-am uitat până acum la ea. 
Viaţa mea cu tata a durat două săptămâni în august. Amintirile 
mele despre tata sunt cum stătea în balansoar pe verandă, în 
lumina soarelui, printre numeroasele ghivece cu flori, glumind, 
povestind, confesându-se - și iubindu-mă. 

lertarea totală și necondiționată mi-a adus pacea alinătoare în 
suflet și a deschis poarta spre o viață pe care nu mi-am 
închipuit-o a fi posibilă niciodată. 

Acum, pe lângă faptul că sunt soţie, mamă, bunică și consilier 
psihic, sunt și o persoană întreagă 365 de zile pe an. 


Rosemarie Giessinger 


Pete de diferite culori 


„lubitule, cineva a lăsat o haină în șifonierul mamei tale” i-am 
strigat soţului meu. Jacheta din blană de leopard era înghesuită 
în spatele șifonierului, nelalocul ei printre hainele și puloverele 
de culoare închisă. Mă întrebam cine ar fi ascuns o haină în 
șifonierul soacrei mele. Venisem acolo să luăm un palton pentru 
ea, căci venea acasă de la spital, la o săptămână după ce fusese 
internată de urgenţă. 

„Haină? Care haină?” Soţul meu își ridică privirea din 
grămada de scrisori. Am scos jacheta și am ţinut-o la lumină s-o 
vadă. „A, aia... Mama a cumpărat-o cu ani în urmă, când eram 
mic... când erau la modă. Ea și tata s-au și certat din cauza ei.” 

M-am gândit la femeia pe care o știam de 30 de ani. Își 
cumpăra rochiile și costumele-pantalon de la Kmart sau Sears, 
își ținea părul cărunt strâns într-o plasă și alegea cea mai mică 
bucată de carne din tava de pe masă. Știam că nu era genul 
frivol care ar purta o haină de leopard. 

„Nu mi-o pot imagina pe mama purtând așa ceva”, i-am zis. 

„Nu cred s-o fi purtat vreodată în afara casei”, a răspuns soţul 
meu. 

Am luat jacheta de pe umeraș și am întins-o pe cuvertura albă 
cu ciucuri de pe pat. Semăna cu un animal exotic cu labele 
întinse. Mâinile mele au mângâiat blana groasă, pufoasă; petele 
și-au schimbat luciul când degetele mele s-au afundat în blană. 

Soțul meu stătea în ușă. „Am văzut-o și pe mama plimbându- 
și degetele prin blană, cum faci tu acum”, spuse el. 

Când mi-am strecurat mâinile în mâneci, haina răspândi un 
parfum de gardenie și visuri. Îmi atârna, largă, pe umeri, cu 
gulerul înalt, blana moale și catifelată mângâindu-mi obrajii. 
Aparţinea unor vremuri pline de vrajă, demult apuse, epocii lui 
Joan Crawfor și Lana Turner; nu se potrivea nicidecum în 
șifonierul femeii practice, de 83 de ani, pe care o știam eu. 

„De ce nu mi-ai spus că mama are o haină de leopard?” am 
șoptit, dar soțul meu plecase să ude florile. 

Dacă m-ar fi rugat cineva să fac o listă cu lucrurile pe care 
soacra mea nu și le-ar fi dorit niciodată în viaţă, haina aceea ar 
fi fost printre cele dintâi pe listă. Și totuși, faptul că am găsit-o a 
schimbat relaţia noastră. M-a făcut să-mi dau seama ce puţin 


151 


știu despre speranţele și visurile acestei femei. Am dus haina la 
spital ca să se îmbrace cu ea. A roșit când a văzut-o, și s-a făcut 
și mai roșie la blândele tachinări ale personalului medical. 

In ultimii trei ani petrecuţi împreună, i-am făcut cadouri 
parfumuri, loțiuni și truse de machiaj, în locul lenjeriei de corp 
sau papucilor, mai practici. Ne întâlneam să luăm prânzul 
împreună o dată pe săptămână, iar ea se îmbrăca cu jacheta 
aceea și începuse chiar să se coafeze pentru întâlnirea noastră. 
Petreceam timpul uitându-ne la albumul de fotografii și am 
început, în cele din urmă, să întrezăresc tânăra care fusese 
soacra mea, cu gura frumos conturată, ca arcul lui Cupidon. 

Blana de leopard e la modă acum. O vezi în vitrinele 
magazinelor, pe stradă. De fiecare dată când zăresc câte una, 
îmi amintesc de jacheta soacrei mele și mă gândesc că toți 
avem un eu tainic care trebuie încurajat și împărtășit celor 
dragi. 


Grazina Smith 


152 


7. TRĂIEȘTE-ȚI VISUL 


Alice râse. „N-are niciun rost să încerci”, zise. „Nu poți să 
crezi în lucruri imposibile.” „Eu aș spune că-ți lipsește 
exercițiul”, spuse Regina. „Când eram de vârsta ta, făceam 
acest exercițiu jumătate de oră, în fiecare zi. Câteodată, 
credeam în șase lucruri imposibile chiar înainte de micul 
dejun.” 


Lewis Caroll 
Prin Oglindă 


Vântul de sub aripile ei 


Acolo, sus, în zări albastre, zboară idealurile mele cele 
mai înalte. Poate că n-o să reușesc să le ating, dar pot să 
mă uit la ele și să le admir frumusețea, să cred în ele și să 
încerc să le îndeplinesc. 


Louisa May Alcott 


În 1959, când Jean Harper era în clasa a treia, învăţătoarea le- 
a dat de făcut o lucrare despre ce vor să devină când vor fi mari. 
Tatăl lui Jean era pilot în agricultură, în mica comunitate de 
fermieri din California de Nord unde a crescut, iar Jean era pe 
de-a întregul captivată de avioane și pilotaj. Și-a pus tot sufletul 
în compunerea aceea și a scris despre toate visurile ei; voia să 
împrăștie substanţe din avion pe câmp, să sară cu parașuta, să 
însămânţeze norii (ceva ce văzuse într-un episod din „Regele 
Ceruluil1 la televizor) și să fie pilot pe un avion de pasageri. 
Lucrarea ei a primit „satisfăcător”. Învăţătoarea i-a spus că este 
„un basm” și că niciuna din profesiile pe care le înșirase nu erau 
pentru femei. Jean a simţit că se prăbușește de umilinţă. 

l-a arătat tatălui ei compunerea, iar el i-a spus că bineînțeles, 
ar putea să se facă pilot. „Uită-te la Amelia Earhart”, i-a spus el. 
„Învăţătoarea ta nu știe ce spune.” 


Dar, cum anii treceau, Jean a fost învinsă de descurajarea și 
negativismul pe care le întâlnea ori de câte ori vorbea despre 


cariera ei - „Fetele nu pot deveni piloţi; n-au fost și nu vor fi 
niciodată. Nu ești destul de inteligentă, ești nebună. E 
imposibil.” - până când s-a lăsat păgubașă. 


În ultimii ani de liceu, a avut-o ca profesoară de engleză pe d- 
na Dorothy Slaton. D-na Slaton era o profesoară intransigentă, 
exigentă, cu standarde înalte și intolerantă la scuze. Refuza să- 
și trateze elevii ca pe copii, așteptând, în schimb, de la ei să se 
comporte ca viitori adulţi responsabili care să aibă succes în 
viață după absolvire. Jean s-a speriat la început de ea, dar a 
învăţat să-i respecte fermitatea și sinceritatea. 

Într-o zi, d-na Slaton le-a dat de făcut o lucrare. „Ce 
profesiune credeţi că veţi avea peste 10 ani?” Jean s-a gândit ce 
să scrie. Pilot? Nicio șansă. Stewardesă? Nu sunt destul de 
drăguță - nu m-ar accepta niciodată. Soţie? Ce băiat m-ar vrea? 
Chelneriță? Aș putea să fac asta. Părea o chestie sigură, așa că 
a scris despre asta. 

D-na Slaton le-a luat lucrările și nu s-a mai vorbit despre ele. 
Două săptămâni mai târziu, profesoara le-a pus lucrările pe 
bănci, întoarse pe dos, și i-a întrebat: „Dacă aţi avea mijloace 
financiare nelimitate, acces la cele mai bune universităţi, talente 
și aptitudini nelimitate, ce aţi face?” Jean a simţit cum se 
reaprinde vechiul entuziasm și a scris, plină de încântare despre 
toate visurile ei. Când elevii s-au oprit din scris, profesoara a 
întrebat: „Câţi au scris despre același lucru și pe verso?” Nu s-a 
ridicat nicio mână. 

Următorul lucru pe care l-a rostit d-na Slaton a schimbat 
cursul vieţii lui Jean. Profesoara s-a aplecat în faţă peste catedră 
și a spus: „Am un mic secret pentru voi. Aveti talente și 
aptitudini nelimitate. Aveţi; acces la cele mai bune universități și 
puteți dispune de mijloace financiare nelimitate dacă vreţi ceva 
îndeajuns de tare. Asta este cheia! După ce terminaţi școala, 
dacă nu vă urmaţi visurile, n-o va face nimeni în locul vostru. 
Puteți avea ceea ce vă doriţi cu condiţia să vreţi îndeajuns.” 

Umilirea și teama anilor de descurajare s-au făcut fărâme în 
fața adevărului cuvintelor rostite de D-na Slaton. Jean s-a simţit 
jubilând, dar și puţin înfricoșată. A rămas după ore și s-a dus la 
catedră. l-a mulțumit d-nei Slaton și i-a povestit despre visul ei 


154 


de a deveni pilot. D-na Slaton s-a ridicat pe jumătate de pe 
scaun și a lovit catedra cu palma. „Atunci, fă-o!” a zis. 

Și Jean a făcut-o. Nu s-a întâmplat totul peste noapte. l-a 
trebuit 10 ani de muncă înverșunată și luptă cu opoziţia care 
mergea de la scepticismul tăcut la ostilitatea pe față. Nu stătea 
în firea lui Jean să-și susțină punctul de vedere când era 
refuzată sau umilită; în schimb, căuta, pe tăcute, să găsească o 
altă modalitate. 

A devenit pilot particular și și-a luat ulterior brevetul necesar 
ca să poată pilota avioane de transportat mărfuri și chiar 
avioane pentru navetiști, deși întotdeauna era doar copilot. 
Patronii ei refuzau, pe faţă, s-o promoveze - pentru că era 
femeie. Până și tatăl ei a sfătuit-o să se apuce de altceva. „E 
imposibil”, i-a spus. „Nu mai da atâta cu capul în zid!” 

Dar Jean a replicat: „Tată, nu sunt de acord. Cred că lucrurile 
încep să se schimbe, iar eu vreau să fiu în frunte când se va 
întâmpla asta.” 

Jean a mers mai departe și a făcut tot ceea ce învăţătoarea ei 
din clasa a treia îi spusese că e basm - a împrăștiat substanțe 
pe câmp din avion, a sărit cu parașuta de câteva sute de ori șia 
însămânţat și nori într-o vară ca pilot de modificare a vremii. În 
1978, a devenit una din primele trei femei pilot acceptate 
vreodată de United Airlines și una din cele 50, doar, de femei- 
pilot din Statele Unite la acea vreme. Astăzi, Jean Harper este 
căpitan și conduce un Boeing 737 la United. 

Numai forța unui cuvânt pozitiv bine plasat și scânteia unei 
încurajări venite de la o femeie pe care Jean o respecta i-au dat 
acelei copile nesigure de ea puterea și încrederea de a-și urma 
visul. Azi, Jean spune: „Am luat atunci hotărârea să cred în ea.” 


Carol Kline cu Jean Harper 
Ce vrei să fii? 


Imaginaţia este ca un zmeu pe care-l poate înălța cineva 
cât mai sus. 


Lauren Bacall 


Acum câteva săptămâni am avut unul din acele momente de 
sclipire. Eram în dormitor, schimbându-l pe unul din bebeluși, 
când fiica mea, Alyssa, de cinci anișori, a intrat și hop, în pat 
lângă mine. 

„Mami, ce vrei să te faci când o să fii mare?” m-a întrebat. 

Mi-am închipuit că se joacă de-a ceva în mintea ei și, ca să 
continuu jocul, i-am răspuns: „Hmmm. Cred că aș vrea să fiu 
mămică când mă fac mare.” 

„Nu poţi, că ești deja. Ce vrei să fii?” 

„Ei, poate că mă voi face pastor când voi fi mare”, am 
încercat un al doilea răspuns. 

„Mami, nu, ești deja pastor!” 

„lmi pare rău, iubito”, am spus, „dar nu înţeleg ce vrei să-ți 
spun”. 

„Mami, spune pur și simplu ce vrei să te faci când vei fi mare. 
Poţi să fii orice ce vrei!” 

In acea clipă am fost atât de mișcată de întâmplare că nu i- 
am răspuns imediat, iar Alyssa a renunţat și a ieșit din cameră. 

Experienţa aceea - experienţa aceea scurtă de doar cinci 
minute - a atins o coardă sensibilă. M-a mișcat pentru că în ochii 
fetitei mele, eu puteam să devin orice aș fi vrut! Vârsta, cariera, 
cei cinci copii, soțul, licenţa, masteratul - nimic nu conta. În 
ochii ei de copil eu puteam încă visa să ajung la stele. in ochii ei 
viitorul meu nu se încheiase încă. În ochii ei eu puteam să devin 
astronaut sau pianistă sau poate, chiar cântăreaţă de operă. In 
ochii ei de copil, eu mai puteam încă să cresc și mai aveam încă 
timp să devin. 

Adevărata frumuseţe a acelei întâmplări cu fiica mea a fost 
când mi-am dat seama că, în sinceritatea și nevinovăția ei, ar fi 
adresat aceeași întrebare bunicilor ei și străbunicilor. 

A spus cineva odată: „Bătrâna care voi deveni se va deosebi 
de femeia care sunt acum. Incepe un alt eu...” 

Deci... ce vreți să fiți când vă veţi face mari? 


Pastor Teri Johnson 


Hello, Dolly! 


Trebe să ai un vis. Dacă n-ai nici-unu”, cum o să faci visul 
să se-mplinească? 


Bloody Mary, în filmul South Pacific 


Presupun că muzica va fi singurul lucru care mă va susţine în 
acea perioadă a vieții mele când voi fi prea bătrână pentru sex 
și nepregătită încă să-l întâlnesc pe Dumnezeu. A făcut 
întotdeauna parte din mine. Incă de când începusem să rostesc 
primele cuvinte, am avut capacitatea să le rimez. Mă agăţam de 
orice lucru care avea ritm și puteai potrivi o melodie pe el. 
Puteam să iau cele două note din ţipătul prepeliței în noapte și 
să brodez pe ele un cântec. Prindeam ritmul în care mama 
rupea păstăile de fasole și, înainte chiar să-mi dau seama, 
băteam într-o cratiţă cu o lingură și cântam. Nu știu ce părere 
avea despre asta familia mea, dar în mintea mea asta era o 
muzică frumoasă. Imi plăcea să ascult stolurile de gâște când 
zburau pe deasupra noastră. Intram în ritmul ţipetelor lor și 
cadenţam pocnind din degete și cântând. Cred că mă atrăgeau 
atât de mult pentru că știam că se duc undeva. Aveau deci un 
motiv întemeiat să cânte. Erau libere să zboare pe aripi de vânt, 
și toată lumea era a lor. Cântecul meu mă lega, nevăzut, de ele. 
Ele luau o parte a spiritului meu cu ele oriunde se duceau. 

Când a trebuit să-mi urmez visurile muzicale din proprie 
inițiativă, am început să zdrăngăn vechea mea mandolină cu 
corzi de pian. Am devenit destul de bună, cu anumite limite, 
desigur, iar lumea a început să bage de seamă. Asta îmi și 
doream. Nu eram tipul timid care să fugă din centrul atenţiei. 

În cele din urmă, unchiul Louis a înţeles că vreau cu tot 
dinadinsul să învăţ și m-a învăţat să cânt la chitară. Mi-a dăruit o 
chitară Martin veche iar eu am învăţat corzile foarte repede. A 
fost ca o mană cerească pentru mine. Puteam, în sfârșit, să 
redau melodiile pe care le aveam în cap. Rudele din partea 
mamei aveau talent muzical iar eu le scoteam din sărite 
ținându-mă de capul lor „să mă învețe cum să ciupesc corzile” 
sau „să cânte cu mine”. Dacă tatii i se păruse greu să mă facă 


157 


să muncesc la câmp, acum chiar și el a înțeles că fusese o 
încercare moartă din fașă. 

Mă cocoțam în vârful grămezii de lemne și cântam de răsuna 
locul. Uneori luam câte un arac de la tutun și îl înfigeam în 
crăpăturile dintre scândurile de la veranda din faţă. O cutiuţă de 
conservă înfiptă în vârful aracului îl transforma în microfon, iar 
veranda devenea scena mea. Obișnuiam să mă produc în fața 
oricui sau a orice voia să mă privească. Copiii mai mici lăsaţi în 
grija mea deveneau, împotriva voinţei lor, publicul pentru cel 
mai recent spectacol pe care-l imaginasem. Atenţia unui 
puștiulică de doi ani nu ţine prea mult. lată-mă, deci, în toiul 
spectacolului, tocmai gândindu-mă că sunt cineva, când publicul 
începea să se îndepărteze mergând de-a bușilea. Doream cu 
atâta disperare să joc, că nu o dată am cântat în faţa găinilor, 
porcilor și rațelor. N-au aplaudat ele prea mult, dar cu puţin 
porumb, m-am putut baza pe ele că vor sta în preajma mea. 

O dată cu anii a crescut și dorinţa de a avea un public mai 
bun. Voiam să cânt la Grand Ole Opry! Dar lumea credea că 
șansele mele sunt cam slăbuțe, așa că veneau cu tot felul de 
răspunsuri - „Ești încă un copil” sau „Trebuie să fii înscrisă în 
sindicat” sau orice alt răspuns la care se puteau gândi. Dar nu 
mă lăsam intimidată. 

Ca să cânți la Opry, trebuia să ţi se facă loc în program, iar eu 
nu aveam nicio posibilitate să obţin așa ceva. În cele din urmă 
însă, Jimmy C.Newman, care era în program într-o sâmbătă 
seara, a fost de acord să-mi cedeze mie locul. Dar, deși mi se 
îndeplinise dorinţa de a cânta la Opry, realitatea faptului nu m-a 
dat gata. Mi-am ocupat, în seara aceea, locul din spatele scenei, 
eul meu semeţindu-se, ca de obicei și purtându-se ca și cum aș 
fi cântat la Opry în fiecare seară. 

Când mi-a venit rândul să cânt, nimeni altul decât Johnny 
Cash m-a prezentat. „Avem în seara asta o fetiță din East 
Tennessee”, a zis. „Tăticul ei ascultă acum radio-ul și dacă nu 
cântă în seara asta, o să aibă necazuri, așa că, s-o ascultăm!” 

Abia acum m-a izbit realitatea. Nu numai publicul și faptul că 
se transmitea în direct. Știam foarte bine că emisiunea se 
transmitea în direct în toata ţara. Pentru mine era clipa cea 
mare. 

M-am apropiat de microfonul cu literele binecunoscute WSM 
imprimate pe cutiuţa din jurul lui. Acu“ acu”, mi-am zis eu în 


158 


sinea mea. Cu ochii la microfon, același pe care-l văzusem în 
ziare în atâtea fotografii ale vedetelor pe care le admiram, am 
uitat, pentru o fracțiune de secundă, de ce sunt acolo. Stăteam 
pe aceeași scenă, în același loc unde stătuseră și ele, unde 
stătuse, cu cinci secunde în urmă, Johnny Cash când mă invitase 
pe scenă - pe mine, micuța Dolly Rebecca Parton din Locust 
Ridge. 

Cineva din public m-a fotografiat și lumina blitz-ului m-a 
readus cu picioarele pe pământ. Nu mai eram sigură că o să pot 
cânta. Dar Dumnezeu mă adusese până aici și sădise ceva în 
mine care nu putea fi oprit. Când am auzit banda cu 
introducerea la cântecul meu, am ridicat capul și am privit 
reflectoarele. Am zâmbit spectatorilor de la balcon și apoi... dă-i 
bătaie! Am cântat pentru Dumnezeu, pentru mama și pentru 
tata. Am cântat pentru toţi cei care au crezut în mine. Bănuiesc 
că s-a simţit asta în vocea mea. 

Am rămas uluită de reacţia publicului. Nu cred că mai 
văzusem vreodată două mii de oameni adunaţi la un loc. Știu că 
nu mai auzisem înainte un public care să se bucure, să strige și 
să aplaude așa. Și făceau asta pentru mine. M-au bisat de trei 
ori. Eram pregătită pentru un bis, dar nu pentru trei, nu la Grand 
Ole Opry. Cineva mi-a spus mai târziu: „Arătai ca și cum ai fi 
vrut să spui /ată-mă, asta sunt eu”. Şi chiar asta am fost. Nu 
doar pentru publicul acela, ci pentru întreaga lume. Și de atunci 
încolo n-am făcut decât asta. 


Dolly Parton 
Mi-am găsit aripile 
Înalță-te cât mai sus, căci stelele stau ascunse în sufletul 
tău. Visează, căci visele preced idealurile. 


Pamela Vaull Starr 


Ca multe alte fete, încrederea de sine, pe măsură ce 
creșteam, era ca și inexistentă. Mă îndoiam de forțele mele, de- 
abia credeam în potenţialul meu și puneam sub semnul 
întrebării meritele mele personale. Dacă luam note bune, 


159 


credeam că am avut, pur și simplu, noroc. Deși îmi făceam 
prieteni cu ușurință, mă temeam că, o dată ce vor ajunge să mă 
cunoască, prietenia noastră va lua sfârșit. lar când lucrurile 
mergeau bine, credeam doar că am fost la momentul potrivit în 
locul potrivit. Respingeam orice fel de laude și complimente. 

Alegerile pe care le făceam reflectau imaginea pe care o 
aveam despre mine. In adolescenţă, am atras privirile unui tip 
care dovedea aceeași lipsă de respect față de sine. În pofida 
temperamentului său violent și a unei relaţii rigide, am hotărât 
să mă mărit cu el. Mi-aduc și azi aminte cum tata, conducându- 
mă la altar, îmi șoptea: „Nu e încă prea târziu, Sue. Mai ai timp 
să-ți schimbi hotărârea.” Familia își dădea seama ce greșeală 
majoră făceam. In numai câteva săptămâni, mi-am dat și eu 
seama. 

Violenţa fizică a durat ani de zile. Am supraviețuit rănilor 
grave, eram plină de vânătăi mai tot timpul și a trebuit să fiu 
internată în spital de nenumărate ori. Viaţa mea devenise un 
calvar de sirene de poliție, rapoarte medicale și înfățișări la 
tribunal. Și totuși, mă întorceam la soțul meu, cu speranța că 
lucrurile se vor îndrepta la un moment dat. 

După ce s-au născut fetiţele, au fost momente când tot ce m- 
a susținut în acel coșmar a fost faptul că le simțeam brațele 
micuțe în jurul gâtului meu, obrăjorii catifelați lipiţi de obrazul 
meu și glasurile lor de copii care abia învățau să meargă 
spunându-mi: „Nu te necăji, mami. O să fie bine.” Dar eu știam 
că n-o să fie bine. Trebuia să iau o hotărâre - dacă nu pentru 
mine, măcar pentru a-mi proteja fetiţele. 

Apoi ceva mi-a dat curajul schimbării. Prin intermediul 
serviciului, am putut să particip la niște cursuri de specializare. 
La un asemenea curs, unul din conferenţiari a vorbit despre cum 
să transformi visele în realitate. Asta îmi era mie greu - chiar și 
să îmi fac vise de viitor. Dar ceva din acel mesaj m-a determinat 
să-l ascult. 

Vorbitoarea ne-a cerut să ne gândim la două întrebări 
esențiale: „Dacă aţi putea fi, face sau avea orice pe lume, și ați 
ști că e imposibil să eșuaţi, ce aţi alege? Și dacă ați fi în stare să 
vă imaginaţi un ideal de viaţă, ce aţi avea curajul să visaţi?” în 
momentul acela, viața mea a început să se schimbe. Am început 
să visez. 


160 


Mi-am închipuit că am curajul să mă mut cu fetiţele în alt 
apartament și s-o iau de la început. Mi-am imaginat o viaţă mai 
bună pentru copii și pentru mine. Am visat că ţin conferințe 
internaţionale despre motivaţia personală ca să pot și eu 
însufleți oamenii așa cum făcuse conducătorul acela de seminar. 
M-am văzut scriind povestea vieţii mele ca să-i încurajez pe alții. 

Am continuat așa să-mi vizualizez în minte cât mai clar 
succesul. M-am închipuit purtând un costum elegant roșu, 
ducând o servietă de piele în mână și urcându-mă în avion. Mă 
întindeam mai mult decât îmi era plapuma în visul meu, căci în 
acel moment nu-mi permiteam nici măcar să am costumul. 

Știam totuși, că dacă continuu să visez, era important să 
sesizez, cu toate cele cinci simţuri, fiecare detaliu. Așa că m-am 
dus la magazinul de marochinărie și am făcut în minte un model 
de servietă. Cum ar arăta și cum ar fi la pipăit? Cum miroase 
pielea? Am probat câteva costume de culoare roșie și am găsit 
chiar o fotografie a unei femei îmbrăcate în costum roșu, cu o 
servietă în mână, care se urca în avion. Am atârnat fotografia 
într-un loc unde o puteam privi tot timpul. M-a ajutat să-mi 
păstrez visul intact. 

Curând au început să apară și schimbările. M-am mutat cu 
copiii într-un apartament micuţ. Cu doar 98 $ pe lună, am 
mâncat o groază de unt de arahide și mi-am cumpărat o rablă 
de mașină. Dar, pentru prima oară, ne simţeam libere și în 
siguranţă. Am muncit din greu să-mi fac o carieră și mi-am 
concentrat atenţia tot timpul pe „visul meu imposibil”. 

Apoi, într-o zi, a sunat telefonul și vocea de la celălalt capăt al 
firului m-a invitat să iau cuvântul la viitoarea conferinţă anuală a 
firmei la care lucram. Am acceptat, iar cuvântarea mea a avut 
succes. Au urmat o serie de promovării, până la instructor 
naţional de vânzări. Am mers mai departe și mi-am înființat 
propria mea firmă și am făcut călătorii în toată lumea. „Visul 
meu imposibil” a devenit realitate. 

Cred că succesul începe când îţi întinzi ARIPILE - când începi 
să crezi în faptul că ai de ce să fii Apreciată, când ai încredere în 
Rațiunea ta, când începi să te lubești, să ai un Plan în minte și 
un Ideal de urmat. Atunci, chiar visurile imposibile devin 
realitate. 


Sue Augustine 


161 


Bunica Moses si eu 


Sunt prea bătrână și e prea târziu, repetam mecanic, în gând, 
la nesfârșit. Eram deprimată și epuizată după ce pusesem 
capăt, simultan, și căsniciei și carierei mele de avocat. În ciuda 
dorinţei mele aprinse de a deveni scriitoare, mă îndoiam de 
capacitatea mea de a obţine succes în domeniu. Îmi irosisem 
oare ani din viață urmărind țeluri greșite? 

Eram cu moralul la pământ când un glas la radio a început să 

depene povestea Bunicii Moses. Ann Mary Moses a plecat de 
acasă când avea 13 ani, a avut 10 copii și a muncit din greu să-i 
crească pe cei 5 care au rămas în viață. Chinuindu-se să-și 
câștige existenţa muncind la câte-o fermă săracă, a reușit să 
aducă puţină bucurie în viaţa ei brodând pe pânză. 
_ La 78 de ani, degetele îi erau prea ţepene ca să mai ţină acul. 
In loc să se lase învinsă de infirmitate, s-a dus în hambar și s-a 
apucat să picteze. Pe plăci aglomerate a plăsmuit scene din 
viaţa de la ţară, minunat colorate și minuţios desenate. În primii 
doi ani, tablourile au fost dăruite sau vândute pe o nimica toată. 
Dar, la vârsta de 79 și de ani, a fost „descoperită” de lumea 
artistică - restul este istorie. A pictat peste 2000 de tablouri, iar 
ilustrațiile la cartea „S-a întâmplat în noaptea dinainte de 
Crăciun” le-a făcut la vârsta de 100 de ani! 

In timp ce ascultam povestea la radio, starea mea s-a 
schimbat. Dacă Bunica Moses a fost în stare să înceapă o noua 
carieră și să aibă succes la peste 80 de ani, puteam spera ceva 
și pentru mine, la 30. Înainte să se termine emisiunea, m-am 
dus la computer să lucrez la romanul pe care aproape că îl 
abandonasem. 

A apărut opt luni mai târziu! 


Liah Kraft-Kristaine 


„Suntem aici ca să învătăm” 


Viitorul aparține celor care cred în frumusețea viselor lor. 


Eleanor Roosevelt 


162 


„Şaisprezece” am spus. Am uitat ce întrebase, la matematică, 
învăţătoarea mea din clasa a doua, Joyce Cooper, în ziua aceea, 
dar o să ţin minte toată viaţa ce am răspuns eu. De îndată ce 
răspunsul a ţâșnit de pe buzele mele, întreaga clasă din Școala 
Elementară Smallwood din Norfolk, Virginia, a izbucnit în râs. M- 
am simţit ca ultimul prost din lume. 

D-na Cooper s-a uitat la noi cu o privire severă. Apoi a spus: 
„Suntem aici ca să învăţăm”. 

La altă oră, d-na Cooper ne-a pus să scriem o compunere 
despre ce am vrea să facem în viaţă. Eu am scris: „Vreau să fiu 
învățătoare ca d-na Cooper.” 

Ea a scris pe compunerea mea: „Vei deveni o învăţătoare 
extraordinară pentru că ești hotărâtă și stăruitoare.” Aveam să 
port în suflet aceste cuvinte următorii 27 de ani. 

După ce am absolvit liceul în 1976, m-am căsătorit cu bărbat 
minunat, Ben, mecanic. Nu după mult timp, s-a născut Latonya. 

Aveam nevoie de fiecare bănuţ ca să trăim. Colegiu - profesia 
de învăţătoare - nici nu se punea problema. M-am învârtit, 
totuși, de o slujbă la școală - ajutor de femeie de serviciu. 
Făceam curat în 17 clase la Școala Elementară Larrymore în 
fiecare zi, inclusiv în clasa d-nei Cooper. Se transferase la 
Larrymore după ce se închisese Școala Smallwood. 

li spuneam d-nei Cooper că-mi doresc încă să predau, iar ea 
îmi repeta cuvintele pe care mi le scrisese pe lucrare cu ani în 
urmă. Dar facturile de plată erau încă o piedică în drumul meu. 

Apoi, într-o zi, în 1986, m-am gândit la visul meu, la cât de 
mult îmi doream să ajut copiii. Dar ca să fac asta, trebuia să vin 
dimineața la școală, la cursuri, nu după-amiaza, să fac curat. 

Am discutat despre asta cu Ben și Latonya, și am stabilit: mă 
voi înscrie la Universitatea Old Dominion. Timp de șapte ani m- 
am dus la cursuri dimineaţa, înainte de lucru. Când ajungeam 
acasă de la serviciu, învăţam. În zilele când n-aveam cursuri, 
lucram ca asistentă a d-nei Cooper. 

Uneori mă întrebam dacă am forţă să reușesc. La primul 
examen căzut, am vrut să renunţ. Sora mea Helen nici n-a vrut 
să audă. „Vrei să fii învăţătoare”, a zis ea. „Dacă te oprești aici, 
n-o să-ţi vezi niciodată visul cu ochii.” 

Helen știa ce înseamnă să nu te dai bătut - ea se lupta cu 
diabetul. Când scădea moralul uneia din noi, ea repeta: „Vei 
reuși. Amândouă vom reuși.” 


163 


În 1987, Helen a murit din cauza unei complicaţii la rinichi 
cauzată de diabet. Îmi rămânea mie datoria de a reuși pentru 
amândouă. 

În 8 mai, 1993, a fost marea zi a visului meu - absolvirea. 
Terminarea colegiului și obţinerea licenţei oficiale de profesoară 
mi-au dat posibilitatea să predau. 

Am dat interviuri la trei școli. La Școala Elementară Coleman 
Place, directoarea, Jeanne Tomlinson mi-a spus: „Chipul tău îmi 
pare cunoscut.” Lucrase la Larrymore mai mult de 10 ani. 
Făcusem curat și în clasa ei, și și-a amintit de mine. 

Și totuși, nu aveam nicio ofertă serioasă. Solicitarea a venit 
tocmai când semnasem al 18-lea contract ca ajutor de femeie 
de serviciu. Coleman Place avea un post de profesoară la clasa 
a cincea. 

La scurt timp după ce am început, s-a petrecut ceva care mi-a 
adus, brusc, în minte, trecutul. Scrisesem pe tablă o frază plină 
de greșeli gramaticale. l-am rugat pe copii să le corecteze. 

O fetiță corectase jumătate de frază când s-a fâstăcit și s-a 
oprit. Cum ceilalți copii râdeau, fetița a început sa plângă. Am 
îmbrăţișat-o și i-am spus să se ducă să bea puţină apă. Apoi, 
amintindu-mi de d-na Cooper, m-am uitat la copiii din clasă cu o 
privire severă. „Suntem aici ca să învăţăm”, am zis. 


Charles Slack, după povestirea lui Bessie Pender 


Camera fiecăruia 


Cartea Virginiei Wolf Camera fiecăruia m-a incitat de mică, să- 
mi caut un loc anume de tihnă și solitudine. Sufletul meu tânjea 
după frumusețea unui loc lângă un lac - unde aș fi putut respira 
mirosul pinilor, asculta freamătul copacilor la adierea vântului și 
privi întinderea albastră de apă, în timp ce-mi urmăream visul 
de a deveni scriitoare. 

Am urmat dorinţa inimii și am renunţat la cariera de avocat 
pentru a scrie cărţi, iar acum din scris cumpăram doar de 
mâncare. Începeau însă să se vândă mai bine cărţile și se 
înmulțeau invitaţiile să ţin conferinţe. Primăvara plutea în aer, 
iar eu înfloream odată cu pelinul. 


164 


Plătisem, timp de un an, ratele pentru o frumoasă bucată de 
pământ situată pe un lac numit Oconee. Pământul fusese o un 
dar miraculos - preţul fusese extrem de mic pentru că nimeni nu 
se gândise că se afla chiar în fața lacului. Ridicasem un cort 
acolo și-mi plăcea să dorm pe propria mea bucăţică de rai. Dar 
acum, eram pe punctul de a mă muta. Fără niciun ban în bancă 
și fără nicio posibilitate de ipotecare, eram, totuși, hotărâtă să- 
mi construiesc o casă, un loc numai al meu. 

Dar cum? Nu știam pe absolut nimeni în ţinut cu excepţia 
agentului de proprietăţi imobiliare care-mi vânduse pământul. 
Nu aveam nici cea mai vagă idee despre aprobări, legi sau 
construcţii. Tot ce aveam era o dorinţă arzătoare de a-mi face 
un cuib. Am obţinut câteva nume de dulgheri de la magazinul de 
articole de fierărie, am dat câteva telefoane și am găsit doi care 
s-au arătat interesaţi. Ne-am tocmit pentru plata cu ora - habar 
n-aveam cum se face. 

Din schiţele mele pentru casă, am socotit cam de ce cantitate 
de lemn aveam nevoie. Apoi am stat cu răsuflarea tăiată până 
când a fost livrată, temându-mă să nu fie prea mult sau prea 
puţin. Am săpat gropi, am turnat beton, am tăiat cu ferăstrăul 
bârne pentru pereţi și mi-am pus noul ciocan la lucru 11 ore pe 
zi chiar din prima zi. Bășicile de pe mâinile mele au început 
curând să facă parte din peisaj. 

Pe măsură ce se înălța al doilea etaj al clădirii, mintea mea 
era cuprinsă de groază - simțeam o teamă înfiorătoare de 
înălțime. Dar când dulgherii au avut nevoie de mine pe schelă 
pentru grinzile de la acoperiș, am alungat amețeala și mi-am 
îndeplinit sarcina. Nimeni n-a știut ce am câștigat atunci - n-am 
mai știut ce înseamnă frica. 

La capătul a cinci zile, pusesem acoperișul. Chiar și fără uși și 
ferestre, arăta ca o casă care mă putea apăra de ploaie, cel 
puțin. Așa că, într-un moment de exuberanță, mi-am mutat 
sacul de dormit înăuntru, laolaltă cu cheresteaua și praful și am 
stat singură cu mândria, satisfacția și febra mea musculară. 

În următoarele luni, în fiecare clipă liberă și cu fiecare dolar 
pe care-l economiseam, am terminat pereţii și am pus 27 de 
ferestre, învățând continuu cum să fac lucrurile mai bine. 
Oriunde mă aflam, indiferent ce făceam, plănuiam și schițam cu 
înverșunare, următoarea mișcare. Dar ce plăcută înverșunare! 


165 


Apoi a trebuit să mă confrunt cu marea problemă a apei 
curente și luminii. Întrucât tot nu-mi puteam permite să angajez 
specialiști, am cumpărat cărți și le-am studiat luni de zile înainte 
să am curajul să atac un nou proiect. 

Munca mea a trecut testul făcut de ochiul critic al 
inspectorului regional, dar eu știam că nici măcar el nu putea 
spune dacă ţevile aveau să reziste presiunii apei. A venit în 
sfârșit, momentul, să dau drumul la apă. Dacă făceam cine știe 
ce greșeală, aș fi inundat toată casa. 

După ce am deschis valva de afară, am alergat în casă să 
ascult, cu inima strânsă, cum se prelinge apa pe pereţi. Mi-am 
croit drum pe lângă fiecare bucăţică de perete. Nu se auzea 
nimic. Am dat drumul la apă în toate chiuvetele și am început să 
râd de fericire. Era o minune să am apă pentru prima dată în 
mai mult de un an de când construiam! Și cunoșteam locul 
fiecărui cot de ţeava pentru că eu le pusesem pe toate. 

O dată cu creșterea ofertelor de carte, am obţinut banii 
pentru a plăti experţi pentru montarea sistemului sanitar și 
construirea pereului. Cu trei zile înainte de Paști - la un an și opt 
luni după ce săpasem prima groapă - am terminat de lipit și 
ultima plăcuţă de faianţă în bucătărie. Tata și mama mea 
vitregă au venit la masă de Paști - prima masă gătită la micuțul 
meu cuptor nou și am sărbătorit obţinerea Certificatului de 
Proprietar de la inspectoratul regional. Priveam lacul albastru 
scânteind și florile de sânger înfrumusețând peisajul, iar inima 
mi-era atât de plină că n-am mai putut scoate o vorbă. 

Visul meu crescuse o dată cu mine. Și, la fel cum eu sunt o 
lucrare în plin progres, așa este și casa mea. Visul meu de a 
avea un acoperiș deasupra capului s-a transformat într-o casă 
cu foișor și verande, unde pot să scriu și să creez. Am cuibul 
meu, sălașul meu de tihnă și singurătate. 

Am învăţat cum să asamblez lucrurile făurindu-mi visul pe 
bucățele. Cum să apreciez cele mai mici progrese și avantaje. 
Cum să perseverezi când n-ai nicio soluţie la îndemână. Cum să 
clădești în loc să dai vina pe altceva. Această experienţă îmi va 
colora toată viața, pe măsură ce țes noi visuri și încep să le 
clădesc. 


Liah Kraft-Kristaine 


Întâlnirea cu Betty Furness 


Ocaziile sunt de cele mai multe ori mascate de trudă, de 
aceea cei mai mulți oameni nu le disting. 


Ann Landers 


Era 1964, anul în care turiștii au luat parte la inaugurarea 
faimoasei promenade de lemn din Atlantic City alături de 
Convenţia Naţională Democratică. 

Pe vremea aceea, lucram ca ospătăriţă într-un local foarte 
popular, creșteam cinci copii și-l ajutam pe soțul meu în noua 
noastră întreprindere - editarea unui săptămânal. În pofida 
satisfacției și a bacșișurilor mele consistente, eram moartă de 
oboseală și nu doream decât să se sfârșească totul odată. 

Într-o seară m-am apropiat de următorul client fără prea mult 
entuziasm. Era mai slabă și mai elegantă decât mi-o aminteam 
din reclamele canalului de televiziune Westinghouse în care 
închidea și deschidea ușile frigiderelor prin anii '50, dar glasul 
cu tonalități vesele era inconfundabil. Femeia care era pe cale 
să ia masa singură era Betty Furness. 

Căldura și caracterul ei prietenos au topit teama mea de a 
servi o celebritate. Am aflat că venise în Atlantic City să 
transmită despre Convenţia Naţională Democratică din punctul 
de vedere al unei femei, pentru emisiunea ei radiofonică zilnică. 
Când i-am adus nota de plată, mi-am luat inima în dinţi și am 
rugat-o să-mi dea un interviu pentru micul nostru ziar local. Mi-a 
răspuns invitându-mă la dejun. 

Pe măsură ce mă apropiam de hotel, eram, pe rând, cuprinsă 
de exuberanţă la gândul norocului meu și de trac la idea de a o 
intervieva pe femeia care primea odată 1300 de scrisori pe 
săptămână de la fanii ei. 

Ştiam deja o mulțime de lucruri despre interlocutoarea mea. 
Manechin pentru Powers la 14 ani și actriţă la 16, a evoluat până 
a devenit o stea a scenei. Dar lumea o cunoștea și mai bine 
datorită carierei ei extraordinare de om de afaceri - numărul 1 
în America. Numele Betty Furness avea tot atâta rezonanţă în 
sfera produselor casnice americane ca și postul de televiziune 
Westinghouse și emisiunea Studio One. 


167 


Tocmai din această cauză, atitudinea ei în timpul interviului 
mi s-a părut greu de crezut - dar a fost titlul perfect pentru 
articolul meu: „N-am să mai fac vreo reclamă la televizor cât 
timp voi mai trăi!” 

Mi-a explicat că în momentul când a închis ușa frigiderului în 
reclamele din 1960, era hotărâtă să-și croiască alt drum și o altă 
carieră - de data aceasta în domeniul știrilor. „Știu că lumea e 
plină de informaţii și că oamenii chiar își doresc să aibă aceste 
informaţii”, mi-a mărturisit. „Vreau să-mi aduc contribuţia în 
acest domeniu.” 

Cu toate acestea, deși lucra pentru CBS News, i se spusese 
deseori că, tehnic, nu era un bun corespondent de presă. „Asta 
îmi doresc cu disperare să fiu, dar colegii mei din presă și 
publicul refuză să-mi ia în serios dorinţa de a fi reporter la știri.” 

Ceva din spusele ei au aprins o luminiţă în capul meu. Lumea 
mă considera „o simplă chelneriță”, și nicidecum scriitoare. „Un 
scriitor e o persoană care scrie”, mi se spunea. Dar când 
Dumnezeu să am timpul, banii, forța și perseverența de a 
deveni ceea ce voiam - o persoană ca această femeie, cu patru 
cariere în spate, cariere pentru care alte femei ar fi fost în stare 
să facă crimă - și care era acum în căutarea celei de-a cincea, 
ca să se realizeze pe deplin. 

Măsura adevărată a caracterului ei, „dimensiunile” lumii 
acestei femei izvorau, însă, din fraza de final: „Toată viața m-am 
călăuzit după un singur principiu: fă bine ceea ce faci și ocazia 
de a face ce vrei cu adevărat o să-ţi iasă în cale.” 

În anii care au urmat acelei minunate întâlniri cu Betty, am 
urmărit-o punându-și înţelepciunea la lucru. La puţin timp doar, 
după convenţie, puterea voinței și gândirea ei pozitivă au 
catapultat-o într-o nouă și solicitantă carieră - asistenta specială 
a lui Lyndon Johnson pentru problemele consumatorilor. A 
continuat prin a deveni președinta Consiliului de Protecţie a 
Consumatorilor din New York și președinta Comisiei pentru 
Problemele Consumatorilor din New York. Când am auzit 
această știre, mi-am amintit de principiul ei de viaţă și i-am dorit 
numai bine. 

Ulterior, am urmărit-o pe Canalul 5 al televiziunii new yorkeze 
unde transmitea în fiecare seară ca reporter pentru problemele 
consumatorilor. Am râs, recunoscând-o, când critica producătorii 
de cearceafuri pentru că acestea nu se potriveau cu saltelele. M- 


168 


am bucurat când mi-a povestit ce conţineau în realitate unele 
remedii medicale. Tipic pentru reportajele ei a fost unul dintre 
ultimele: cum să te aperi de spitale - în timp ce ea însăși intra și 
ieșea din spital pentru tratarea cancerului de care suferea. 

De-a lungul anilor am tot reflectat la cuvintele ei, pe care le- 
am lipit pe o fotografie cu autograf. Uluitoare întâmplări au avut 
loc în viața mea pe măsură ce mă străduiam să pun în aplicare 
acele cuvinte - evidenţiate, unele dintre ele, de specialistul în 
mitologie, Joseph Campbell: „Urmează-ţi visul și se vor deschide 
uși și acolo unde nu există.” 

Slujbe la care nu mă gândisem sau pe care nu le-am dorit s- 
au transformat în slujbe făcute cu plăcere; drumuri nebănuite 
m-au purtat în locuri la care nu visasem nicicând. Pas cu pas, 
am început și am avansat de la chelneriță la șef de sală și 
director de relații publice al unui spital; de la reporter la un ziar 
la redactor asociat la mai multe reviste; de la consultant la 
instructor internaţional - și, în cele din urmă, la visul meu de 
scriitor profesionist. 

În ziua în care am văzut necrologul lui Betty, am citit că la 76 
de ani a primit titlul de „cel mai în vârstă reporter din 
televiziune”. Citind despre viaţa și realizările ei, m-am dus cu 
gândul la acel interviu de demult, când mi-a împărtășit secretul 
succesului ei. Puțin am înţeles atunci din imensul dar pe care 
mi-l făcuse acea femeie generoasă care descoperise 
sentimentul meu de frustrare în ziua aceea. 

Mi-am amintit că m-am lăsat purtată de convenţionalism, deși 
știam că viaţa mea nu era ceea ce-mi doream în realitate. Și 
totuși, dădusem peste ocazia de a-i lua un interviu, nu? Fă bine 
ceea ce faci și vei da peste ocazia de a face ce-ti dorești. 

Așa a fost, de-a lungul anilor ne urmaserăm, fiecare pe 
drumul ei, visurile și găsiserăm ocaziile. Ne trebuie talent, 
imaginaţie, hotărâre și perseverenţă și, mai important decât 
toate, încrederea puternică în forța de a ne reinventa pe noi 
înșine. Dar începutul fusese făcut în clipa aceea, pe străzile din 
Atlantic City. Inspirând adânc, m-am amestecat în mulţime, 
înlăturând torentul de idei pentru articolul pe care urma să-l 
scriu în noaptea aceea despre Betty Furness. Acum, trebuia să 
fac bine ceea ce făceam. Să fiu una din cei 14.000 de 
Democrati. 


Barbara Haines Howett 


170 


8. DESPRE ÎMBĂTRÂNIRE 


Îmbătrânește alături de mine! 
Ce e mai bun, de-abia acuma vine... 


Robert Browning 
Ținând pasul cu Bunica... şi cu „Moşii” 


Mă îngrozește bătrânețea. 

Nu-mi pot imagina nimic mai rău decât să fii bătrân, poate 
infirm, probabil singur. Ce îngrozitor trebuie să fie să n-ai nimic 
de făcut toată ziua, decât să te uiţi în tavan sau la televizor. 

Așa că, săptămâna trecută, când primarul a propus să 
sărbătorim Săptămâna Celui mai în Vârstă Cetățean aducând 
puţină bucurie unei persoane în vârstă, m-am hotărât să 
procedez întocmai. Îi voi face o vizită noului meu vecin, un 
domn în vârstă, pensionar, rămas văduv de curând, care, am 
bănuit, se mutase la fiica lui, fiind prea bătrân să se mai 
întreţină singur. 

Am copt o tavă de negrese și, fără să mă mai obosesc să-i 
dau un telefon (unii bătrâni nu aud telefonul), am pornit să-i 
înveselesc moșului ziua. 

Când am sunat la ușă, „moșul” a venit să deschidă îmbrăcat 
în pantaloni de tenis și un tricou de polo, arătând tot atât de 
bătrân și decrepit ca Donny Osmond. 

„Îmi pare rău că nu te pot invita înăuntru”, a zis când m-am 
prezentat, „dar trebuie să fiu la Racquet Club la ora două. Joc în 
semifinale azi.” 

„Ei, nu-i nimic”, am zis. „V-am adus câteva negrese...” 

„La ţanc!” mă întrerupse el, smulgându-mi pachetul din 
mână. „Tocmai ce îmi trebuia mâine la clubul de bridge! 
Mulţumesc foarte mult.” 

„n Şi mă gândisem să vă fac o scurtă vizită. Dar e-n regulă. O 
să traversez să trec pe la Buni Grady.” 


171 


(Buni Grady nu este, în realitate, bunica mea; e doar o 
bătrână care locuiește în apropiere de când o știu și căreia toată 
lumea îi spune „Buni”.) 

„Nu te deranja”, mi-a zis. „Buni nu-i acasă; știu, că tocmai am 
sunat-o să-i aduc aminte că mergem la dans diseară. S-ar putea 
să fie la coafor. Mi-a spus de dimineață, la micul dejun, că are 
programare - își vopsește părul.” 

l-am urat succes la partida de tenis (deși mă interesa mai 
mult „partida” lui cu Buni) și mi-am luat la revedere. 

Dar eu nu sunt ușor de descurajat. Imi pusesem în plan să 
vizitez pe cineva în vârstă în după-amiaza aceea și, zău că 
aveam de gând să găsesc o persoană în vârstă căreia să-i fac o 
vizită. 

Am sunat-o pe vara mamei (vârsta:83); era la spital... lucra în 
magazinul de cadouri. 

Am sunat-o pe mătușa mea (vârsta: 74); era în vacanţă în 
China. 

L-am sunat pe unchiul soțului meu (vârsta: 79). Am uitat că 
era plecat în luna de miere. 

Atunci mi-am amintit de bătrâna soră Margaret, o călugăriţă 
care-mi predase în școală. Se retrăsese într-un așezământ 
pentru călugăriţe în vârstă și trecuseră ceva ani de când nu o 
mai văzusem. Mă întrebam dacă drăguţa de ea nu o fi prea 
senilă ca să-și mai amintească de mine. 

Drăguţa de ea nu era acolo. 

„Cu cine doriţi?” m-a întrebat recepţionera când am întrebat-o 
dacă era permisă o vizită. 

„Cu sora Margaret”, am repetat. 

„Sora Margaret...” cugetă recepţionera. „A! Vreţi să spuneţi 
Mercedes! E plecată în turneu săptămâna asta.” 

„Mercedes?” am întrebat. „În turneu?” 

„Mercedes e numele de scenă al sorei Margaret”, spuse 
recepționera. „Când s-a făcut actriţă, și-a luat numele Mercedes 
pentru că a admirat-o întotdeauna pe Mercedes McCambridge și 
pentru că s-a gândit că Mercedes sună mai seducător decât 
Margaret.” 

„E... ăăă... actriţă?”, am întrebat, prea uimită ca să mă mai 
întreb când învățase sora Margaret sensul cuvântului 
„seducător”. 


172 


„De fapt, e mai mult producător și regizor”, mi-a explicat 
recepționera. „Cu câţiva ani în urmă a organizat un club 
dramatic pentru persoanele în vârstă, care s-a transformat în 
teatru ambulant. Merg peste tot prin ţară jucând piese. Vine 
înapoi joi, dar pleacă în aceeași seară spre Washington D.C. Ştii, 
e în Comisia pentru Bătrâni a Casei Albe.” 

Nu, nu știam, și nu-mi pot imagina cum a ajuns într-o 
asemenea comisie din moment ce e evident că nu știe nimic 
despre bătrâneţe! 

Și nici eu nu vreau să știu! 

Tot mi-e groază de bătrâneţe, acum mai mult decât înainte. 
Cred că, pur și simplu, nu sunt pregătită. 


Teresa Bloomingdale 


J Cândîmi zāmbese 
ophi intandezi! A atà Y 
Broadway-ul 
din partea moa// 


e Mio gi lui Jimmys 
Crack Com Z 
d” nunepacă! 


Generația în vârstă ripostează. 


Bunicile dansatoare 


De îndată ce te simti prea bătrân să faci ceva, fă-o! 


Margaret Deland 


173 


Acum 12 ani, când aveam 50 de ani, m-am întrebat Cum va fi 
la 60? Dar la 70? Am privit în jurul meu și n-am văzut decât un 
singur stil de a fi. Nu e drept, mi-am spus în gând. Tinerii au 
atâtea stiluri din care să aleagă - pot fi „yuppy” sau hippy sau 
ceea ce numesc eu „oameni obișnuiți” - dar bătrânii nu au decât 
o opţiune, și nici asta prea distractivă. Nimeni nu pare a se 
distra. Multor oameni (inclusiv mie) le displace cum arată când 
îmbătrânesc. Eu, să fiți siguri, nu eram deloc mulţumită de felul 
cum arătam și nu mă mai simţeam îndeajuns de îndemânatică 
ca să manevrez tot ce-mi apărea în cale. Mă simţeam din nou în 
nesiguranţă, precum o adolescentă. Am luat hotărârea să fac 
ceva în legătură cu asta, ceva practic. Am acţionat asupra 
condiției mele fizice, înscriindu-mă la un curs de gimnastică din 
oraș. După câţiva ani, eu și soţul meu ne-am mutat într-o 
comunitate de pensionari, iar eu am vrut să predau lecții de 
aerobică. Administraţia comunităţii nu mi-a dat o sală unde să 
predau, așa că am fost nevoită să-mi vâr nasul pe ici-colo să 
găsesc o cameră goală disponibilă. 

Într-o zi, personalul administrativ al comunităţii a venit la 
mine și m-a întrebat dacă vreau să ajut la organizarea unei 
petreceri hawaiiaane. Am spus da. (Nu spun niciodată nu. Întâi 
spun da și după aceea mă gândesc!) Apoi am convins cinci 
doamne să danseze cu mine. Cât poate să fie de greu? M-am 
gândit. Hula-hula? Îți unduiești un pic soldurile! Am dansat hula- 
hula și un dans războinic și i-am dat gata pe toţi. Cineva cu un 
aparat de fotografiat a făcut fotografii și le-a trimis ziarului local. 
Am primit mai multe angajamente, ceea ce ne-a făcut mai multă 
publicitate și, ne-a dus, și mai multe angajamente. Curând am 
primit invitații din toată ţara. Se născuseră „Bunicile 
dansatoare”! 

Partea tristă a fost că am întâmpinat cea mai mare rezistenţă 
de la familiile și soţii noștri. Femeile mai bătrâne decât noi își 
arătau dezgustul când dansam în leotard (maiou de balerină) și 
se făceau adeseori ecoul sfaturilor copiilor noștri de a „ne purta 
conform vârstei”. Ce naiba însemna asta? Să fii plictisitor, greoi 
și țâfnos? Nu, mulțumesc! (Desigur, după ce am fost invitate să 
dansăm la Casa Albă pentru Președinte, d-na Bush și 
oficialităţile aflate în vizită, familiile noastre au schimbat placa.) 

Ne-am confruntat de multe ori cu prejudecățile legate de 
bătrâneţe. Tinerii, mai ales, presupun multe lucruri despre 


174 


bătrâni, care nu sunt adevărate. Într-un week-end am fost 
invitate să dansăm la Universitatea Wisconsin, și s-a stabilit că 
vom dormi în căminele studenților. Ei bine, studenţii au 
demontat paturile suprapuse, pentru noi, bunicile! Și-or fi 
închipuit fie că nu ne putem urca în paturi, fie că odată suite, 
vom cădea din pat! 

Nici spectacolele noastre n-au mers, toate, ca pe roate. Prima 
noastră paradă a fost un dezastru. Făcusem coregrafia la un 
dans în care începeam ca „băbuţe”, cu plase de păr și rochii 
lungi, și deveneam apoi băbuţe „înflăcărate” - ne puneam 
pălării, mănuși și ne scoteam rochiile lungi. Proastă idee! Aţi 
încercat vreodată să vă schimbaţi hainele și să dansaţi în vreme 
ce mărșăluiţi la o paradă? In plus, cum mergeam pe stradă, 
oamenii care văzuseră „băbuţele” nu erau aceiași cu cei care au 
văzut băbutele „înflăcărate”, așa că dansul și-a pierdut tot 
farmecul, în cele din urmă, am încheiat cu schimbatul hainelor și 
am alergat să prindem parada din urmă. Dar spectatorilor le-a 
plăcut! 

Lumea se miră cât de solicitante sunt exerciţiile noastre de 
rutină. Facem „grand ecart”, roata, flotări într-o mână, salt 
înainte și tumbe, și lovituri de picior la nivelul feței. Cea mai 
bună la făcut roata are 72 de ani. 

Dar eu cred că adevăratul secret al Bunicilor dansatoare este 
atitudinea noastră. Eu am crescut în sărăcie - sărăcia aceea în 
care lipsea până și mâncarea. Dacă voiam jucării, trebuia să 
inventăm singuri ceva cu care să ne jucăm, așa că am învăţat 
de timpuriu să-mi folosesc imaginaţia. Știi, sărăcia a fost unul 
din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat, pentru că am 
învățat să caut comori. 

Și azi fac același lucru - caut comorile bătrâneţii. Mă simt din 
ce în ce mai bine. N-am auzit încă pe nimeni tânăr să zică: „De- 
abia aștept să îmbătrânesc - pare să fie tare distractiv!” Dar se 
poate întâmpla. Noi împingem limitele cât mai departe, trăind 
mai mult, într-o lume total diferită. Când eram mică și mergeam 
la bunica, auzeam mereu: „Fii atentă la bibelourile bunicii. Nu 
pune mâna pe nimic. Fii cuminte.” Când vin nepoţii la mine, le 
place să mă pună la încercare, iar eu îmi spun: „N-o să-i las pe 
zănaticii ăștia mici să mă dea gata!” Și, vai cât ne distrăm! 

E adevărat că antichităţile trebuie să fie tratate puţin altfel, cu 
un pic de grijă, dar au și ele frumusețea lor aparte. 


175 


Beverly Gemigniani și Carol Kline 
Idilă în anii '90 pentru persoanele de 70 


Vârsta nu te împiedică să iubesti. 
Dar iubirea, într-o anumită măsură, te împiedică să 
îmbătrânești. 


Jeanne Moreau 


Stătea acolo, înalt, chipeș, în vârstă de 71 de ani. Stăteam și 
eu acolo, mergând pe 70, iar chipul lui mi-a săgetat inima. 

Așteptam amândoi la același doctor într-un mic spital din 
lowa. Stăteam pe scaun lângă el și ne uitam la reviste, dar nu 
cred că am înţeles vreun cuvânt din ce am citit atunci. După o 
oră, am fost uimită să-l întâlnesc în farmacie, așteptând să i se 
aducă reţeta iar eu dorind să vorbesc cu farmacistul. Am spus: 
„Trebuie să încetăm să ne mai întâlnim așa.” A răspuns 
politicos, dar am aflat mai târziu că nici nu mă remarcase prima 
dată! 

Îl chema Bill. Sporovăind, am descoperit cu uimire că acest 
străin atrăgător era tatăl educatoarei nepoțelei mele. Nepoțelul 
lui era în aceeași grupă, iar cei doi copii erau atrași în mod 
misterios unul de celălalt. 

Amândoi ne mutasem în lowa ca să fim mai aproape de copiii 
și nepoţii noștri. Fiecare lăsase în urmă o poveste de dragoste 
nefericită și eram, într-un fel, pe punctul de a o lua de la capăt. 

Cu cât aflam mai multe despre acest bărbat, cu atât eram mai 
contrariată. Își construise singur casa după o reflectare serioasă 
la mediul înconjurător. Era artist și profesor de istoria artei. 
Refuzase să se înroleze în timpul războiului și, în multe privințe, 
preţuiam aceleași valori. 

După câteva convorbiri telefonice, familiile noastre s-au 
întâlnit în grădina orașului la un concert. Fiica mea a insistat să 
fac fursecuri. Se pare că au ieșit destul de bune în seara aceea. 

Într-o zi Bill a telefonat și s-a scuzat că nu m-a condus până la 
ușă cu o seară înainte. L-am asigurat că sunt o femeie liberă, 
care nu are nevoie de asemenea răsfăț, iar el a zis: „Nu, vreau 


176 


să spun că dacă te conduceam până la ușă, ţi-aș fi dat un sărut 
de noapte bună.” 

Se spune că sincronizarea e totul. Îngrijeam de o femeie 
bolnavă de Alzheimer și eram pe punctul să mă mut. 
Impărțeam, temporar, casa prea mică cu fiul meu și soţia lui, 
plănuind să găsesc o cameră cu chirie pe undeva. Am stat la Bill 
câteva zile, când mi-a spus: „Ar fi plăcut să aranjăm grădina 
împreună.” Asta însemna că vieţile noastre se împleteau, iar eu 
nu puteam fi mai fericită. 

Curând, în felul său drăgălaș, plin de sensibilitate, Bill a 
sugerat să ne căsătorim, să-mi apere reputaţia în mica 
comunitate în care trăiam. l-am spus că nu ţin la aparenţe. Apoi, 
după câteva săptămâni de ceea ce ar putea fi descris ca fericire 
casnică, m-am trezit într-o zi că stau în poala lui. M-a privit, a 
zâmbit și mi-a spus încetișor: „Ar fi plăcut să plănuim nunta 
împreună”. Nu știam că în inima mea ar putea încăpea atâta 
bucurie. Cum puteam să spun nu? 

Am fixat nunta într-o seară cu lună plină în iunie. Așa multă 
lume și-a exprimat dorinţa de a fi martori la unirea noastră, că 
am dat un anunț în ziarul local spunând că cei patru nepoți ai 
noștri adresează invitaţia la nunta bunicilor lor. 

Când am făcut schimb de jurăminte, eu am afirmat: „Tot ce s- 
a petrecut în viaţa mea m-a pregătit pentru această clipă 
fermecată.” Cred din toată inima că nimic nu s-a irosit. 

Bill și eu ne-am unit vieţile într-un moment când ne 
„plătiserăm datoriile”. Cunoscusem fiecare și multă durere, dar 
și multă frumusețe în viața noastră, și amândoi ajunsesem, în 
sfârșit, la ceva asemănător cu liniștea interioară, multumirea de 
sine și chiar aprecierea de sine. 

Când mă gândesc la relaţia noastră, îmi vine în minte un 
pasaj pe care l-am citit odată: 


Trebuie să-mi înving singurătatea singur. 

Trebuie să fiu fericit cu mine însămi, căci altfel n-o să am 
nimic de dăruit. 

Două jumătăți nu pot decât să se unească; 

Și, într-adevăr, alcătuiesc o entitate. 

Când, însă, două entități se potrivesc... 

Aceasta este frumusețea. Aceasta este dragostea... 


177 


Lillian Darr 


Bessie 


Puţini știu cum să îmbătrânească. 
La Rochefoucauld 


NOTA EDITORILOR: Următoarea povestire e un fragment din 
Poveștile noastre: Surorile Delaney. Primii 100 de ani, o 
biografie a surorilor Bessie și Sadie Delaney, două remarcabile 
femei afro-americane, medic stomatolog și, respectiv, 
profesoară, înainte ca femeile americane să aibă drept de vot. 
Bessie s-a stins pe 25 septembrie 1995, la vârsta de 104 ani. 
Suntem onorati să includem această povestire, în amintirea ei. 


Vă spun o poveste: în casa pe care o deţinem locuiesc două 
familii; uneori, vecinii ne aud prin perete. Odată, au avut o 
musafiră care a fost foarte revoltată. Chiar revoltată! A auzit 
zgomotele, hohotele noastre de râs, venind din apartamentul 
nostru, noaptea, târziu, și a fost convinsă că sunt fantome în 
casă. Da, chiar așa, a crezut că noi suntem stafii. 


Vecinul a venit la noi a doua zi și ne-a luat la întrebări. lar eu 
i-am spus: „Nu-i nici-o stafie, doar noi două care ne prosteam.” 
Nu le trecuse prin cap că două surori bătrâne, la vârsta asta, s- 
ar putea manifesta așa. Presupun că în mintea lor, bătrânii stau 
și zac ca niște pisici bătrâne și plictisite. Da' nu noi, domnule! 
Nici gând! Când lumea mă întreabă cum de am ajuns la mai 
mult de 100 de ani, zic: „Dragă, n-am fost niciodată măritate. N- 
am avut niciodată soţi care să ne plictisească de moarte!” 

Ador râsul. E un cântec pe care tocmai mi l-am amintit, de 
prin 1890, pe care noi, copiii de culoare, îl cântam pe vremea 
aceea. Și Sadie și eu îl găseam caraghios. Nu m-am mai gândit 
la el de... ei, sute de ani! Zice așa: 


Pastorul s-a dus la vânătoare 
Duminică, cu noaptea-n cap 
Si conform religiei sale 

Avea cu el o pușcă. 


178 


A-mpușcat vreo zece potârnichi 

În timp ce se-ndrepta spre târg 

Și îşi vedea de drum agale 

Si a zărit un grizzly uriaș 

Ursu” stătea-n două picioare în mijlocul drumului 
Pastorul a căzut în genunchi 

l-a fost așa de frică 

Ca s-a urcat în pom! 

Și-a stat acolo, în copac 

Toată noaptea, cred 

Apoi și-a ridicat ochii spre cer 

Si i-a spus lui Dumnezeu 

O, Doamne, nu l-ai scos Tu pe Daniel 
Din groapa cu lei? 

Si pe fratele lona 

Din burta balenei 

Și când cei trei copii evrei 

Trimiși au fost în furnalul groazei? 

O, Doamne, rogu-Te, ai milă! 

Si, Doamne, dacă nu poți să mă ajuti, 
Nu-l ajuta, Te rog, nici pe ursul ăla! 


Dragă, versul ăla de la coadă, zicem noi, e cel mai caraghios 
lucru spus vreodată. Oamenii persecutați au simțul umorului 
foarte dezvoltat. Gândește-te la evrei. Ei știu să facă haz chiar și 
de ei înșiși! Ei bine, noi, oamenii de culoare, suntem la fel. Noi, 
cei de culoare, suntem supraviețuitori. 

Există și stereotipii ofensatoare. Dar unele nu mă deranjează. 
De exemplu, întotdeauna am considerat că Mammy din Pe 
aripile vântului e teribil de hazlie. lar pe „Amos și Andy” de la 
radio i-am adorat de-a dreptul. Așa că, vezi, am destulă 
încredere în mine ca să nu mă deranjeze toate lucrurile astea. 
Pot încă să râd. 

Lui Sadie și mie ne face plăcere să ne amintim de lucruri care 
s-au întâmplat cu mulţi, mulţi ani în urmă. Vorbim despre 
oameni care sunt demult oale și ulcele, că noi suntem singurele 
de pe-acest pământ care ne mai amintim de ei. Găsim 
întotdeauna câte-o cale să ne comemorăm membrii familiei și 
prietenii. Știi, facem încă câte o mică petrecere de ziua de 
naștere a tatii, deși a plecat dintre noi din 1928. Pregătim 


179 


mâncarea lui preferată, exact așa cum îi plăcea: pui cu sos, orez 
și patate, șuncă, macaroane cu brânză, varză, conopidă, 
broccoli, gulii și morcovi. La desert avem tort și bem ambrozie 
din portocale și nucă de cocos. 

În general, ne ţinem departe de băuturile alcoolice. Cu câte-o 
excepție, când facem jeleu cu vin. Nu faci decât să înlocuiești o 
cantitate de apă din reţetă cu vin. Te relaxează, și nu te îmbeți. 
Adevărul e că nu m-am îmbătat niciodată. 

Un alt lucru pe care-l facem, Sadie și cu mine, e să ne ferim 
de doctori cât se poate. Evităm și spitalele, căci, dragă, te 
omoară acolo. Te îndoapă cu medicamente. Și când văd cât de 
bătrân ești și că nu ești senil, te tratează ca pe o curiozitate a 
naturii: „Priviţi, exponatul A, exponatul B”. Cam așa: „Ei, soră, 
vino să arunci o privire la doamna asta bătrână, se ţine bine...” 
De cele mai multe ori nici nu te tratează ca pe o ființă umană, ci 
ca pe un obiect. 

Odată, un doctor i-a cerut lui Sadie să facă un test de 
senilitate. Bineînţeles, l-a trecut. După un an, i-a spus să-l facă 
din nou, iar Sadie i-a zis: „Nu vă mai pierdeţi timpul, domnule 
doctor.” Și a răspuns la toate întrebările testului făcut cu un an 
în urmă, înainte ca doctorul să i le pună. Apoi mi-a zis: „Hai, 
Bess, hai să plecăm de-aici.” 

Lumea crede că la vârsta noastră, nu mai avem pic de minte. 
Da' să știi că judecăm bine încă! E adevărat că obosesc uneori, 
fizic. Dar cine sunt eu să mă plâng de oboseală? Dumnezeu nu 
obosește punând soarele să răsară în fiecare zi, nu? Cine sunt 
eu să mă plâng că-s obosită? 

Ciudat e că sunt zile în care mă simt tânără ca o puștoaică, iar 
altele în care mă simt aproape de mormânt, cu un picior în 
groapă. De-asta e important să așternem pe hârtie toate astea 
acum, că nu știi când te vei întâlni cu Dumnezeu în ceruri. 


Bessie Delaney 
„Ne distram deja?” 


Nu încetezi să râzi pentru că îmbătrânești; 
îmbătrânești pentru că ai încetat să mai râzi. 


Michael Pritchard 


În fiecare vară, când eram copil, petreceam două săptămâni 
de vacanță cu familia într-o staţiune din nordul statului 
Minnesota. Așteptam cu atâta nerăbdare acest eveniment, că 
încă îmi amintesc cum nu puteam să dorm noaptea dinaintea 
plecării și cum îmi creștea golul din stomac pe măsură ce ne 
apropiam de staţiune. 

Stațiunea se afla pe un lac numit Potato (Cartof). Și, pe 
cuvânt de onoare, ăsta e numele lacului și azi; și zău că nu 
găsești urmă de cartof în el. Îmi amintesc, totuși, câteva nume 
inteligente date bărcilor: „Patata”, „Cartof prăjit” și „Baraboi”. 
Tata vizitase lacul în copilărie și ne-a povestit cum a fost 
impresionat de frumusețea simplă a locului și de caracterul 
prietenos al oamenilor. Când s-a căsătorit cu mama, a convins- 
o, cumva, că acela va fi „paradisul lor din luna de miere”. Nu 
mai e nevoie să spunem că mama s-a îndrăgostit și așa a 
început povestea vacantelor noastre de vară. 

Nu ţin minte când am întâlnit-o prima dată pe Delores. Era 
tipul acela de om pe care-l simţi ca pe o rudă. Ştii cum e, crești 
împreună cu ei, iar ei sunt mai tot timpul prin preajma ta. 
Delores stătea cu familia într-o cabană la marginea staţiunii și 
se implica din tot sufletul în vacanţțele tuturor. Râd în sinea mea 
când spun „implicată din tot sufletul”, pentru că Delores era 
cunoscută ca „Director de Activităţi” în staţiune, bătând toba 
neîncetat despre tot felul de acţiuni care urmau să se facă. 

Am fost profund impresionată de această femeie. Știi cum e, 
din când în când, dai peste o persoană care vorbește inimii tale, 
ca și cum ai fost binecuvântat că ai întâlnit-o. Era o doamnă 
mignonă, cam pe la 60 de ani, cu pielea bronzată și un zâmbet 
care-i lumina toată fața. Expresia ei preferată era: „Ne distrăm 
deja?” 

Delores purta întotdeauna rochii în culori vesele, pălării, ace și 
coliere făcute de nepoţii ei. Era foarte sentimentală, părând să 
aibă mereu câte-o lacrimă în colţul ochilor provocată de ceva: 
îmbrăţișarea unui copil, un cântec pasionat sau un apus de 
soare minunat. Delores iradia încredere, întotdeauna te simţeai 
bine și cu tine și cu ceilalţi, când ea era prin preajmă. Găsea 
ceva bun la fiecare, iar asta nu e ușor de făcut. Mi-o amintesc 
cum spunea: „Dumnezeu ne-a făcut pe toţi și El este în noi... nu 


181 


trebuie decât să cauţi puţin mai adânc la unii oameni”. Toţi cei 
care o cunoșteau știau care-i sunt priorităţile: Dumnezeu, 
familia, prietenii și dragostea de viaţă. Se implica activ în 
acţiunile bisericii și ale comunităţii, putea profesa ca soră 
medicală și împreună cu soţul ei, Rich, creștea șase copii 
minunați. 

În fiecare an de 4 lulie, Delores organiza o mare paradă cu 
defilare de bărci, spectacole artistice, înălțarea drapelului, 
vânătoarea de bomboane pentru cei mici, meciuri de volei, 
mese cu de toate, jocuri de artificii și focul de tabără cu 
nelipsitele cântece. Sigur, se găseau întotdeauna unii să 
trântească și să bufnească cum că ei au venit în vacanță, dar la 
sfârșitul zilei, toată lumea participase și, din zâmbetele și 
râsetele lor, pot să spun că se distraseră grozav. 

În toamna lui 1991, medicii i-au spus lui Delores că are 
cancer. Sigur, toată lumea a rămas înmărmurită la aflarea 
acestei vești. Și totuși, într-un fel, simţeam că totul o să fie bine. 
În fiecare an, acolo, în staţiune, ne gândeam că acesta va fi 
ultimul ei „4 lulie”, dar continua să fie prezentă, cu pălăriile ei 
colorate, albastre, roșii și albe, organizând petrecerea din nou și 
întrebând, bineînţeles: „Ne distrăm deja?” 

În toamna lui 1994, Delores nu mai mergea decât în scaun cu 
rotile și a trebuit să fie hrănită intravenos. Ştiam cu toţii că 
moartea se apropie. Una din fiicele ei ne-a povestit cum Delores 
l-a chemat într-o zi pe preotul ei și i-a spus: „Știi, părinte, nu mi- 
a fost niciodată frică de moarte, pentru că știu unde mă duc, dar 
nu eram pregătită să plec până când familia mea nu era 
pregătită... dar acum cred că sunt pregătiţi.” Apoi l-a anunţat că 
trebuie neapărat să-și organizeze priveghiul. Preotul i-a spus: 
„Sigur, Delores, facem cum vrei tu.” Când preotul a început să-i 
explice ce trebuie făcut la priveghi și la înmormântare, Delores 
l-a întrerupt și i-a spus: „Nu, părinte, n-ai înțeles, eu vreau să fiu 
de faţă la priveghiul meu!” 

Cu două săptămâni înainte să se stingă din viaţă, Delores a 
avut „priveghiul irlandez”, cu toată familia și prietenii, cu grog 
irlandez, cântece, dansuri și veselie. Delores a stat în mijlocul 
camerei, în scaunul cu rotile, îmbrăcată în verde, cu o pălărie 
irlandeză, verde, pe cap și un ac pe care scria: „Sărută-mă, sunt 
irlandeză”. Ce sărbătoare minunată dedicată vieţii! 


182 


La câteva luni după moartea lui Delores, familia stătea în jurul 
mesei din bucătărie, întristaţi și cu dorul în suflet. Mark, unul din 
băieţii lui Delores, a zis: „Știţi, nu mai simt nevoia să merg la 
biserică. Cum să fim siguri că există Dumnezeu și Raiul?” 

În acea clipă s-a auzit un zgomot puternic - Baaang! Toţi au 
sărit de pe scaune, iar Mark s-a repezit și a ridicat de jos o 
placă, care căzuse de pe perete. Placa fusese acolo 
dintotdeauna. Scria pe ea: „Bucătăria lui Delores”. 

Toţi au rămas înmărmuriţi. Apoi, cineva a început să 
chicotească, și am izbucnit cu toţii în râs. Am văzut-o pe 
Delores, purtând una din vechile ei pălării hazlii, zâmbindu-ne și 
întrebându-ne: „Ne distrăm, deja?” 


Kim Miller 


9. MAREA ÎNȚELEPCIUNE 


Miracolele sunt firești; când nu se întâmplă, 
înseamnă că ceva nu merge bine. 


Helen Schucman 


Rugă pentru o minune 


Cu un număr de ani în urmă, autoarea și poeta Maya 
Angelou a aflat că singurul ei copil, Guy, a fost programat, 
de urgență, să fie operat. Cu câțiva ani înainte îşi fracturase 
gâtul într-un accident, iar acum se iviseră complicații. De 
aceea Maya s-a rugat pentru o minune. lată povestea 
relatată de ea. 


Am plecat direct la San Francisco ca să fiu cu Guy. Imediat ce 
a început operaţia dis-de-dimineaţă, m-am dus la Centrul 
Misionar Dolores și m-am rugat. Mai fusesem acolo o dată la un 
necaz - când eram însărcinată cu Guy și aveam nevoie de ajutor 
pentru a mi se permite să mă înscriu mai târziu la un program 
de cursuri de vară ca să-mi pot termina liceul. Mă rugasem 
atunci la statuia Sfintei Marii și rugăciunile mele fuseseră 
ascultate. Acum mă rugam pentru viaţa fiului meu. 

Când am revenit la spital, șase ore mai târziu, doctorul lui Guy 
mă aștepta. „Victorie!”, a zis. Era cuvântul pe care doream din 
tot sufletul să-l aud. Am sunat-o imediat pe sora mea să-i dau 
vestea cea bună. Guy s-a trezit repede după aceea. Se făcuse 
după-amiază târziu, și totul părea normal. Am mai rămas în 
spital, de vorbă cu el, apoi m-am întors la hotel. 

La miezul nopţii m-a sunat doctorul. „D-nă Angelou”, a zis, „îl 
pierdem pe Guy. L-am adus din nou în sala de operaţie, dar îl 
pierdem. Rămânetți acolo și o să vă sun.” 

Mi-a fost imposibil să stau în hotel. M-am dus la spital, dar nu 
am urcat la sala de operaţie. În schimb, m-am dus la etajul unde 
îi era rezerva și m-am plimbat pe coridor. Am trecut pe lângă 


184 


toate ușile acelea întredeschise și uneori, în timp ce străbăteam 
culoarul, simțeam că stau pe nisip umed și că nisipul îmi fuge de 
sub picioare. Atunci spuneam: „NU TE LĂSA. TINE-TE DE VIAȚĂ. 
ȚINE-TE BINE.” Tare. Trei ore am mers și am vorbit. Apoi m-am 
simţit încrezătoare. 

Doctorii au ieșit din sala de operaţie. „D-nă Angelou”, au 
spus, „ne pare rău. Trăiește, dar e paralizat de la gât în jos.” Am 
șoptit: „Înţeleg, înţeleg.” Am coborât la reanimare și m-am 
plimbat încoace și-ncolo, așteptând să se trezească fiul meu. Pe 
la 7.00 dimineaţa s-a trezit; am intrat și m-am uitat la el. Fire și 
drene apăreau de peste tot. „Mamă”, mi-a spus, „lucrul de care 
m-am temut cel mai mult s-a produs. Sunt paralizat.” 

„Așa se pare”, am răspuns. 

„Sunt singurul tău copil”, a continuat el, „și știu cât mă 
iubești, dar nu vreau să trăiesc doar ca un cap vorbitor. Dacă nu 
există nici-o șansă să mă fac bine, vreau să te rog să faci ceva 
ce n-ar trebui să facă niciodată o mamă.” Lacrimile se 
prelingeau pe chipul lui. „Dacă nu există nicio șansă să mă fac 
bine, te rog, scoate toate astea din priză și lasă-mă să mă duc.” 

„ÎN CAZUL ĂSTA”, am zis, „VINDECARE TOTALĂ, VĂD 
VINDECAREA TOTALĂ. TE VĂD UMBLÂND, STÂND ÎN PICIOARE, 
JUCÂND BASEBALL ȘI ÎNOTÂND. ELIBEREAZĂ-TE ACUM, ÎN ACEST 
MOMENT. ASCULTĂ-MĂ.” Asta am spus. Guy a început să râdă. A 
zis: „Mamă, revino-ţi, te rog. Sunt oameni bolnavi aici.’ 

Doctorii au venit să stea de vorbă cu mine. Mi-au spus: „D-nă 
Angelou, Guy a avut un cheag de sânge pe măduva spinării timp 
de opt ore. Măduva e atât de fragilă, că nu îndrăznim nici să 
respirăm deasupra ei. Nu va mai merge niciodată.” 

Am spus „Nu vă întreb, vă spun. Fiul meu va ieși din spital pe 
picioarele lui și eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta - 
acum!” 

Unul din doctori a început să spună: „Toţi trebuie să...” 

lar eu am spus: „Voi nu puteți să-mi spuneţi mie. Eu sunt atât 
de departe, dincolo de voi, iar voi nu sunteți acolo!” Și fiecare 
oră după aceea am repetat: „VINDECARE TOTALĂ. ÎTI 
MULTUMESC PENTRU ASTA. ȚI-O CER PENTRU ACEST COPIL. 
MULŢUMESC. VINDECARE TOTALĂ.” 

Următoarele două zile am fost foarte ocupată. Am sunat-o pe 
Dolly McPherson, călugăriţa la care mergeam, iar ea a chemat la 
biserică tot grupul pentru rugăciune. Aveam o prietenă, o 


185 


călugăriţă evreică, și ea i-a chemat pe toţi la sinagogă. O 
prietenă catolică i-a chemat pe toţi cunoscuţii din parohia ei. 
„Chemaţi-i pe toţi”, am zis. „Faceţi tot ce se poate.” 

A doua noapte, stăteam întinsă pe canapeaua din sala de 
așteptare când a intrat o soră. „D-nă Angelou”, a zis, „Guy și-a 
mișcat degetele de la picioare.” Am mers cu ea în camera lui 
Guy. A întins mâna și i-a tras pătura de pe picioare, iar Guy și-a 
mișcat degetele. Am zis: „ÎȚI MULŢUMESC, DOAMNE. M-AM 
RUGAT LA TINE ȘI TU MI-AI RĂSPUNS. MULTUMESC, DOAMNE.” 

În dimineaţa următoare, când m-am dus să-l văd pe Guy, mi-a 
spus: „Mamă, îţi mulțumesc pentru credinţa ta. Voi ieși din spital 
mergând.” Și asta a făcut câteva luni mai târziu. Eu știu că 
rugăciunile schimbă lucrurile. Eu știu. Nu mă îndoiesc. Știu. 


Maya Angelou 
Relatată lui Sherry Ruth Anderson și Patricia Hopkins 


Piatra femeii înțelepte 


Călătorind prin munţi, o femeie înțeleaptă a găsit o piatră 
prețioasă în apa unui izvor. A doua zi a întâlnit un călător căruia 
îi era foame, iar femeia cea înțeleaptă a desfăcut traista să 
împartă merindea cu el. Călătorul înfometat a zărit piatra 
prețioasă în desaga femeii, a admirat-o, și a rugat-o pe femeia 
cea înțeleaptă să i-o dea lui. Femeia i-a dat-o fără să stea pe 
gânduri. 

Călătorul a plecat, bucurându-se de norocul ce dăduse peste 
el. Ştia că piatra valora destul cât să-i asigure o viață tihnită. 

Dar după câteva zile s-a întors și a căutat-o pe femeia cea 
înţeleaptă. Când a găsit-o, i-a dat înapoi piatra și i-a spus: „M- 
am tot gândit. Știu cât prețuiește această piatră, dar ţi-o dau 
înapoi cu speranţa că poţi să-mi dăruiești ceva mult mai preţios. 
Dă-mi, dacă poţi, acel ceva dinlăuntrul sufletului tău care te-a 
făcut să-mi dai piatra.” 


Cele mai bune povestiri și snoave 


Let it be 


Vorbeam la telefon în dimineaţa zilei de 13 mai, 1993, când 
secretara mea mi-a înmânat un bileţel în care scria că sora mea 
e pe cealaltă linie. Imi aduc aminte că mi s-a părut ciudat că n-a 
lăsat un mesaj, dar am preluat-o cu un salut vesel: „Bună!” 

Am auzit-o pe sora mea suspinând, ca și când ar fi avut inima 
zdrobită de durere și încercând să-și regăsească stăpânirea de 
sine ca să-mi spună vestea. O întreagă listă de posibile tragedii 
îmi trecu prin minte. Se întâmplase, oare, ceva cu mătușa Chris 
sau cu unchiul Leo, acum la peste 80 de ani, care ne fuseseră ca 
niște părinţi și pe care îi iubeam atât de mult? Soţul lui Judy era 
plecat. Doamne, speram să nu i se fi întâmplat nimic! Poate că 
nu e nimic atât de îngrozitor - probabil că s-a petrecut ceva cu 
serviciul lui Judy. 

Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru vorbele pe care, în cele 
din urmă, le-a rostit Judy. „Sunny, Tommy al nostru a murit într- 
un accident de mașină azi-dimineaţă.” 

Nu putea fi adevărat. Tommy, iubitul meu nepot, singurul fiu 
al lui Judy, tocmai își termina penultimul semestru dinaintea 
absolvirii la Universitatea Missouri. Atlet, alesese să studieze 
marketingul sportiv. Cele două surori ale lui Tommy, Jen și Lisa, 
îl adoraseră întotdeauna ca pe un erou pe fratele lor mai mare. 
Noi toti îl adoram pe acest tânăr înalt, chipeș, cu o fire veselă și 
blândă. Tommy avea toată viața înaintea lui, iar mintea mea 
refuza să creadă cuvintele pe care tocmai le auzisem. Aproape 
că am întrebat „Ești sigură?” Dar chiar în momentul când m-am 
gândit la asta, mi-am dat seama că Judy nu mi-ar fi telefonat 
altfel. 

Amintirile mele din zilele care au urmat sunt învăluite într-o 
ceaţă de irealitate. Lynn, cealaltă soră a noastră, și cu mine am 
stat cu Judy și cu familia ei în acele zile, agăţându-ne unii de alţii 
pentru sprijin. Nu știam ce era mai dureros: pierderea lui 
Tommy sau s-o vezi pe sora mea purtându-se cu curaj, când 
știam că viaţa îi fusese zguduită. 

Ziua în care am făcut pregătirile pentru înmormântare a fost 
cea mai grea. Nicio mamă nu trebuie să aibă dureroasa datorie 
de a alege sicriul pentru copilul ei. Judy dorise atât de mult să-și 
mai vadă băiatul o dată, să-i atingă mâna sau să-i dea la o parte 


187 


părul de pe frunte. Dar directorul agenţiei funerare ne spusese 
că nu va fi posibil să-l mai vadă. Trebuia să-i spună adio doar 
sicriului ales cu dragoste. 

In aceeași după-amiază, stăteam în curtea din faţă a casei 
surorii mele și l-am rugat pe nepotul meu să ne trimită un semn 
că îi este bine... să ne arate cumva că se dusese undeva unde 
era mai frumos decât viața pe care i-o dorisem noi aici. „Dragul 
meu, ne poţi arăta că ţi-e bine?” 

Nu pot spune că aș fi crezut în ceea ce se cheamă „semne”. 
Dar când sufletul ţi-e îndurerat peste măsură, el își caută alinare 
în felul său. Echipă de baseball preferată de Tommy era St. 
Louis Cardinals, așa că l-am rugat să ne trimită o pasăre 
cardinal. Când privesc înapoi la zilele acelea, cum stăteam în 
curte, cu sufletul plin de amintiri din copilăria lui Tommy, a fost 
doar un gând trecător. „Te rog, dă-ne de știre că ţi-e bine. 
Pasărea cardinal va fi semnul după care o să mă uit.” 

Judy avusese grijă ca înmormântarea fiului ei să fie o 
celebrare a vieții lui. La rugămintea mea, inclusese minunata 
melodie a lui Paul McCartney, „Let it be”. Verii lui au fost băieții 
de altar și au citit scriptura ţinându-și firea cu greu. Tânărul 
preot care a citit slujba s-a luptat să-și ţină lacrimile în frâu toată 
dimineața. 

La un moment dat, când preotul a făcut o pauză să-și 
regăsească stăpânirea de sine, undeva, afară, a început 
deodată să cânte o pasăre. Era un cântec insistent, răsunător și 
a ţinut tot timpul slujbei. 

Dar numai târziu, după-amiaza, ne-am dat seama de mesajul 
lui Tommy. Un bun prieten ne-a sunat să ne spună cât de 
frumoasă a fost slujba, iar apoi a spus: „Când pasărea aceea a 
început să cânte așa tare, am întors capul și am văzut cea mai 
frumoasă pasăre cardinal stând la fereastra bisericii!” 

Am primit, așadar, semnul. 

Două săptămâni mai târziu, Paul McCartney a sosit în orașul 
nostru pentru un concert de Ziua Memorială. Cumpărasem deja 
biletele pentru Tommy și pentru ceilalți membri ai familiei, și ne- 
am decis să ne ducem. În dimineaţa concertului, în timp ce sora 
mea Lynn se îmbrăca pentru serviciu și asculta știrile la radio ca 
de obicei, a auzit doi disk jockey-i vorbind despre interviul pe 
care sperau să-l facă în ziua aceea cu faimosul fost membru al 
formaţiei Beatles. 


188 


Fără să stea pe gânduri, a făcut ceva total nepotrivit cu firea 
ei - a sunat la postul de radio și s-a trezit spunându-le povestea 
lui Tommy și tragedia familiei noastre, și cât de mult iubea 
Tommy formaţia Beatles. Ar putea să-i transmită povestea lui 
Paul? N-au promis, dar vor vedea ce vor putea face. 

În seara aceea, ne-am ocupat locurile la concert, în răcoarea 
serii, îngrămădindu-ne unii în alţii ca să ne încălzim. Mai mult de 
30.000 de persoane se adunaseră pentru vedeta serii. Paul 
McCartney a deschis concertul cu o melodie pe fundalul unui 
uriaș joc de artificii. Apoi, după ce a terminat cântecul, a 
așteptat să se facă liniște și a spus: „Doamnelor și domnilor, 
următorul cântec este dedicat unei familii foarte deosebite 
aflată în public. Dedic cântecul familiei lui Tommy.” Apoi, Paul 
McCartney a cântat „Let it be” pentru surorile mele, pentru 
nepoţii și nepoatele mele și pentru mine. 

Cum stăteam mână în mână, cu lacrimile curgându-ne pe 
obraji, s-au aprins lumânări în public și multe alte luminiţe au 
început să clipească. Ne erau dedicate nouă, și în special lui 
Tommy. 


K. Lynn Towse cu Mary L. Towse 
Nu suntem singuri 


După moartea subită a soţului meu, din cauza unui atac de 
cord pe terenul de tenis, lumea s-a prăbușit în jurul meu. Cei 
șase copii ai mei aveau zece, nouă, opt, șase, trei și un an și 
jumătate, iar eu eram copleșită de responsabilitatea de a le 
asigura existența, a-i îngriji și de a mă menţine, pur și simplu, 
pe linia de plutire. 

Am avut norocul să găsesc o menajeră, o femeie minunată, să 
aibă grijă de copii în timpul săptămânii, dar de vineri seara până 
luni dimineaţa, eram singură cu copiii, și, sinceră să fiu, nu mă 
simțeam tocmai în largul meu. Fiecare scârțâit din casă, fiecare 
zgomot ciudat, orice apel telefonic târziu - toate mă umpleau de 
groază. Mă simţeam incredibil de singură. 

Într-o vineri seara, am venit acasă de la serviciu ca să găsesc 
la ușa de la intrare un ciobănesc german superb. Animalul 
acesta puternic și frumos dădea semne că intenţionează să intre 


189 


în casă și să rămână acolo. Eu, totuși, eram precaută. De unde 
apăruse câinele ăsta bine îngrijit? Era bine să-i las pe copii să se 
joace cu un câine străin? Deși părea să fie blând, avea forță și 
impunea respect. Copiii l-au plăcut imediat pe „German” și m-au 
implorat să-i dau drumul înăuntru. Am fost de acord să-l las să 
doarmă în subsol până a doua zi, când ne puteam interesa de 
stăpânul lui prin vecini. In noaptea aceea am dormit liniștită 
pentru prima dată după nu știu câte săptămâni. 

In dimineața următoare am dat câteva telefoane și am 
verificat anunţurile despre câini pierduţi, dar fără rezultat. 
German, între timp, se integrase în familie și, plin de bune 
intenţii, se lăsa îmbrățișat, tăvălit și se juca cu copiii în curte. 
Sâmbătă noaptea era tot cu noi, așa că l-am lăsat să doarmă în 
subsol. 

Duminică plănuisem să-i duc pe copii la picnic. Cum m-am 
gândit că cel mai bine e să-l las pe German acasă, în cazul în 
care stăpânul lui trece pe acolo, am plecat fără el. Când ne-am 
oprit să punem benzină, am rămas uimiţi văzându-l pe German 
alergând după noi. Că a alergat după mașină n-a fost nimic, dar 
a sărit pe capotă și și-a proptit nasul în parbriz, uitându-se drept 
în ochii mei. N-aveam nicio șansă să nu-l luăm cu noi. Așa că a 
sărit drept în mașină și s-a așezat cuminte în spate ca să 
meargă la picnic. A stat cu noi și duminică. 

Luni dimineața l-am lăsat să alerge pe-afară în timp ce copiii 
se pregăteau să plece la școală. N-a mai venit înapoi. Cum se 
apropia seara și German nu apărea, am fost cu toţii dezamăgiţi. 
Eram convinși că se dusese acasă sau îl găsiseră stăpânii lui, și 
că nu-l vom mai vedea vreodată. Greșeam. Vinerea următoare, 
spre seară, German era din nou la ușa noastră. L-am luat din 
nou înăuntru, a stat din nou cu noi până luni dimineaţa când a 
venit menajera. 

Așa s-au petrecut lucrurile în fiecare week-end timp de vreo 
zece luni. Îl iubeam pe German din ce în ce mai mult și 
așteptam cu nerăbdare să se întoarcă. Nu ne mai gândeam la 
stăpânii lui - era al nostru. Ne liniștea prezenţa lui, bun și 
puternic cum era, și ne simţeam în siguranţă cu el în preajmă. 
Când îl vedeam pe German atent, ciulindu-și urechile, și auzeam 
lătratul lui gros, din fundul gâtului, știam că suntem apărați. 

Cum German devenise membru al familiei, a considerat că 
era de datoria lui să controleze fiecare dormitor, să se asigure 


190 


că toţi copiii sunt în pat. Când era mulţumit de control, după ce 
și ultima persoană se învelea, își lua locul în faţa ușii și rămânea 
acolo până dimineaţa. 

Cu fiecare săptămână, între vizitele lui German, deveneam 
puţin mai puternică, mai curajoasă, mai capabilă să mă descurc; 
în fiecare week-end mă bucuram de prezenţa lui. Apoi, într-o 
luni, l-am mângâiat pe cap și l-am lăsat să iasă pentru ceea ce 
s-a dovedit a fi ultima oară. Nu s-a mai întors. Nu l-am mai văzut 
și nici n-am mai auzit vreodată de el. 

Mă gândesc deseori la German. A apărut când aveam cea mai 
mare nevoie de el și a stat cu noi până când am devenit destul 
de tare să merg mai departe singură. Poate că există o 
explicaţie firească pentru vizitele lui German - poate că stăpânii 
lui plecau de acasă în weekend - poate. Eu cred că German ne-a 
fost trimis pentru că aveam nevoie de el și pentru că, indiferent 
de cât ne simţim de singuri și abandonaţi, undeva, cumva, 
cineva știe și îi pasă. Nu suntem, de fapt, singuri, niciodată. 


Mary L.Miller 


Deturnarea 


Zborul de la New York la Florida a demarat ca de obicei. 
Stewardesele erau ocupate cu întâmpinarea călătorilor, îi ajutau 
să-și așeze bagajele și îi conduceau la locurile lor. Întrucât eram 
prima  stewardesă, urmam procedurile de rigoare, care 
deveniseră firești pentru mine după șapte luni de zbor. În 
verificarea preliminară a locurilor, n-am observat bărbatul care 
purta o pălărie neagră de cowboy și stătea în rândul al treilea. 

Era o zi înnorată din 1983. La zece minute după ce decolasem 
din New York, avionul a intrat în nori. Controlând biletele 
pasagerilor, am ajuns la bărbatul cu pălărie de cowboy și m-am 
aplecat să-i cer biletul. Intr-o fracțiune de secundă de teroare, 
zborul normal a fost deturnat. 

Bărbatul a sărit în sus și mi-a răsucit braţul stâng la spate. Mi- 
a șoptit la ureche: „Am pistol. Du-mă în cabina pilotului.” În timp 
ce-mi înfigea pistolul în spate, am văzut privirea încărcată de 
groază a femeii care stătea lângă el, cu fetița ei. Am tras aer în 


191 


piept de câteva ori și le-am aruncat femeii și fetiţei o privire 
liniștitoare. 

Atacatorul avea forță; mă durea braţul răsucit. Având pistolul 
apăsat în spate, i-am spus că ușa de la carlingă era presurizată 
și nu putea fi deschisă decât după 15 minute, după ce avionul 
atingea altitudinea de 10.000 m. Din fericire, el nu știa că nu 
există nimic de genul unei uși presurizate la carlingă. 

Incet, l-am condus pe atacator în spatele avionului, cât mai 
departe de cabina piloților și de pasageri. Doar puţini și-au dat 
seama că ceva nu e în regulă. Michael, unul din stewarzi, se 
ocupa de servirea băuturilor, când mi-a zărit fața. Nu știu cum i 
s-a părut vocea mea, dar am reușit să-i spun că aveam o mică 
problemă și că trebuia să ne ducem la coada avionului. 

Era clar cu prisosință că viața mea nu era singura în joc. M-am 
gândit la echipaj, la pasageri și la cei dragi lor care-i așteptau, 
fără să știe nimic, la aeroport. Supraviețuirea noastră depindea 
de stăpânirea mea de sine - aveam nevoie disperată de o 
modalitate de a mă calma. Încercând să nu iau în seamă pistolul 
apăsat în spatele meu, am început să spun o rugăciune pe care 
o învăţasem în adolescenţă - Rugăciunea de seninătate: 


Dă-mi, Doamne, seninătatea 

De a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba; 
Curajul de schimba ceea ce pot, și 

Întelepciunea de a întelege diferența. 


În timp ce repetam Rugăciunea de seninătate, mi-au năvălit 
în minte toate metodele despre cum să abordezi un caz de 
deturnare pe care le învăţasem la cursuri. „Înainte de a declara 
oficial deturnarea, trebuie să vezi arma”, e una din reguli. Mi-am 
adunat tot curajul de care eram în stare și i-am spus 
atacatorului că trebuie să-mi arate arma. El m-a împuns și mai 
tare în spate. „E un pistol de calibru 32 și dacă mai îmi ceri asta 
o dată, te găuresc.” 

Apoi s-a întors spre Michael și i-a spus: „Sună-l pe pilot și 
spune-i că mergem în Haiti.” Michael s-a executat. După câteva 
momente de tăcere terifiantă, piratul aerului i-a spus lui Michael 
să-l cheme din nou pe pilot și să-i spună să aterizeze mai întâi în 
New Jersey, să dea toți pasagerii jos și să-și continue zborul spre 
Haiti doar cu echipajul. 


192 


Aceasta nouă indicație mi-a oferit un plan. Era cu bătaie 
lungă, dar poate că-l puteam convinge pe pirat să coboare cu 
mine în New Jersey. Următoarele 40 de minute mi s-au părut cât 
o viaţă de lungi, dar, în sfârșit, ne apropiam de pista 
aeroportului din New Jersey. Eu aveam pistolul tot în spate. M- 
am întors către atacator și i-am spus: „N-o să reușești să scapi 
dacă mergem în Haiti. Te vor prinde și o să stai în închisoare 
toată viaţa. Dacă cobori din avion împreună cu mine, te ajut să 
găsești o mașină și să fugi, și nimeni n-o să afle nimic.” 

„Nu, mergem în Haiti”, a zis. 

Avionul a aterizat, și când, în sfârșit s-a oprit, s-a întors spre 
mine și a zis: „M-am răzgândit - vreau să se sfârșească.” 

Tăcerea era asurzitoare. 

Michael a lăsat scările automate, iar eu și atacatorul am 
coborât singuri pe scară și am traversat aerodromul. Mergeam 
împreună, eu tot cu brațul răsucit și pistolul înfipt în spate. Mă 
întrebam unde o să-l duc și ce-o să fac cu el. 

Deodată, din senin, a apărut o mașină a poliţiei. Piratul aerului 
mă trase în faţa lui făcând din trupul meu scut împotriva poliţiei. 

În acel moment am fost sigură că voi muri. Mi-am văzut 
familia și cum reacţionau la moartea mea. Dar Rugăciunea de 
seninătate mi-a revenit cu rapiditate în minte. „Curajul de a 
schimba ce pot...” Atunci am simţit o pașnică acceptare, și din 
ea mi-am tras puterea. 

Am întors capul spre avion și am privit cum se ridicau scările 
și cum avionul și-a luat zborul în siguranţă, cu prietenii și colegii 
mei, cu toţi pasagerii la bord. Mi-am dat seama, cu sentimentul 
sfârșitului în suflet, că sunt singură. 

Atacatorul m-a împins în cea mai apropiată clădire. A rămas 
să aștepte în hol, în timp ce am intrat într-un birou să-i aduc un 
telefon ca să facă rost de mașina salvatoare. După ce mi-a 
eliberat braţul - trecuse mai mult de o oră - m-am îndepărtat 
încetișor de el și am intrat într-un birou. 

După ce i-am informat pe cei doi bărbaţi dinăuntru asupra 
pericolului, m-am întors și i-am făcut semn atacatorului să intre. 
l-am explicat cu calm că bărbaţii de la birou îl vor ajuta să facă 
rost de o mașină. Ducându-se la telefon, n-a mai fost atent la 
mine, pentru prima dată de când declanșase operaţiunea de 
deturnare. Am știut în clipa aceea că acum era singura mea 
șansă de a scăpa. 


193 


Am luat-o la fugă. Credeam că o să-mi sară inima din piept, 
dar am continuat să fug. Mi-e imposibil să descriu sentimentul 
de ușurare pe care l-am simţit când m-au înconjurat agenţii FBI 
și poliţia. 

Cincisprezece minute mai târziu l-au capturat pe atacator. M- 
au dus imediat într-o cămăruţă și mi s-a cerut să dau un raport 
amănunţit despre ce se întâmplase, agenţilor FBI și poliţiei. 
Memoria mea alertată reținuse fiecare detaliu al zborului, al 
echipajului și al atacatorului. M-au privit cu uimire și mi-au spus: 
Cum ai reușit? Nouă ne trebuie ani de zile să antrenăm oamenii 
să reacționeze cum ai reacţionat tu. Ai făcut exact ce trebuia.” 

Le-am spus simplu că a fost o combinaţie de mai multe 
lucruri: bună pregătire, un echipaj bun și pasageri buni, 
capacitatea de a controla emoția și, cel mai important, credinţa. 
Când m-am ridicat să plec, m-am uitat în jos și am văzut, sub 
geamul care acoperea masa, chiar acolo unde stătusem, o copie 
a Rugăciunii de seninătate. 


Autoarea nu și-a divulgat numele. 
Repovestită de K.Bernard 


Miracolul din Toronto 


N-am reușit să înţeleg ce m-a scos din căldura cafe-barului și 
m-a împins în cabina asta telefonică îngheţată din Toronto. Îmi 
beam liniștită cafeaua în acest oraș ciudat, când am simţit, 
brusc, impulsul bizar și irezistibil de a mă uita în cartea de 
telefon a orașului Toronto. Întrucât nu cunoșteam pe nimeni în 
Toronto, impulsul meu era lipsit de logică. 

Sunt englezoaică, dar locuiam în lowa în acea vreme. Aveam 
nevoie de o nouă viză de muncă pentru State, așa că am ales 
Toronto, căci aici părea să fie cel mai apropiat consulat. Și iată- 
mă frunzărind cartea de telefon, în aparenţă, fără motiv. 
Degetele mele s-au oprit asupra numelui Mcintyre. 

Numele nu-mi era necunoscut. Cu doisprezece ani înainte se 
schimbase legea adopţiei în Anglia, iar eu mă simţisem 
pregătită să încep să-mi caut mama biologică. Căutarea îmi 
dăduse trei date despre ea - avea părul roșu, se născuse lângă 
Glasgow și o chema Margaret Mcintyre Gray. Și totuși, căutarea 


194 


mea se dovedise zadarnică, iar eu am încercat să-mi scot totul 
din minte. 

Și totuși, eram acolo, la mii de kilometri de locul unde mă 
născusem, urmărind cu privirea paginile cu numele Mcintyre. 
Erau o groază, chiar și Mcintyre M. M-am scuturat. De ce făceam 
asta? Fusesem în zeci de orașe din lume și niciodată nu mă 
coborâsem la nivelul citirii cărţii de telefon! 

Următorul lucru de care știu este că mă oprisem la numele 
Gray. Am mers cu privirea până în josul paginii și m-am oprit 
când am văzut Gray, M. Mcintyre, Bulevardul Lawton nr.85, 
Toronto. Mintea parcă mi s-a oprit - tot ce auzeam era doar 
bătaia inimii mele. Ea e, ea e, îmi spunea inima. Dar de ce ar fi 
fost ea? Eram în Canada, și chiar dacă prin nu știu ce 
coincidenţă bizară ar fi aici, ar fi măritată, probabil, și ar avea alt 
nume acum. Și chiar dacă aș telefona, ce aș putea să spun? Și 
totuși, m-am trezit formând numărul. 

Tot ce am auzit la capătul celălalt al firului a fost un zgomot 
ciudat. Nu funcţiona. Am venit prea târziu, am gândit. Era ea, 
dar a murit. Am sunat la serviciul deranjamente. O voce 
politicoasă m-a anunţat: „Da, există un număr de contact, dar e 
confidenţial.” 

„Uitaţi, știu că o să mă credeţi nebună”, m-am repezit eu. 
„Dar s-ar putea să fie mama mea adevărată, pe care n-am 
cunoscut-o. Puteţi afla ce s-a întâmplat?” 

Operatoarea a consimţit, dar când a sunat la numărul de 
contact, a fost informată de o femeie că d-ra Gray n-a fost 
niciodată căsătorită, că, deci, s-ar putea să fie o greșeală. 
Uimită de cutezanţa din vocea mea, i-am spus: „Vă supăraţi 
dacă o mai sunaţi o dată? Spuneţi-i că poate, d-ra Gray n-o fi 
fost niciodată măritată, dar eu exist! Spuneți-i că femeia pe care 
o caut s-a născut pe 9 iulie, 1914 în Greenoch, Scoţia.” 

Așa am dat de Betty, prietena lui Margaret Mcintyre Gray. Ea 
mi-a spus că d-ra Gray se îmbolnăvise în vară și se mutase din 
apartament într-un sanatoriu particular. Destul de ciudat, deși 
Betty n-o vizitase de trei săptămâni, plănuia să se ducă la ea în 
după-amiaza aceea. 

Betty m-a sunat a doua zi. „Ei bine, ești norocoasă”, mi-a 
spus. „l-am povestit eu însămi lui Maggie și te-a recunoscut 
imediat. Dar, adună-ţi curajul - nu vrea să te vadă.” 


M-a cuprins disperarea. Dar știam că a doua zi obţin viza, iar 
duminică iau avionul spre casă. Poate că în State voi fi în stare 
să dau totul uitării. A doua zi, când m-am dus la consulat, din 
cauza unor chițibușuri birocratice mi s-a amânat viza și mi s-a 
spus că trebuie să stau în Toronto trei săptămâni. Trei 
săptămâni în același oraș cu mama pe care o căutam de atâta 
vreme, și fără nicio posibilitate de a o vedea! Nu știam cum o să 
suport. 

Câteva zile mai târziu, când a sunat telefonul, am ridicat 
receptorul, abătută. Era Betty; de-abia putea să vorbească de 
emoţionată ce era. „Mama ta vrea să te vadă duminică la ora 
trei!” Am ameţit de bucurie și a trebuit să mă așez. 

Duminică dimineaţa, eram prea emoţionată ca să pot mânca. 
Am sosit la locul de întâlnire mai devreme și am dat roată străzii 
de două ori. Apoi... am văzut-o... o femeie micuță, în vârstă, cu 
un costum verde, cu un păr bogat, moale și auriu ca mierea. 
„Bună, draga mea”, a zis, cu un puternic accent scoţian. M-a 
prins de umeri și m-a sărutat pe obraz, apoi ne-am privit, pentru 
prima dată după 46 de ani. 

Am intrat în casă, și s-a distrat arătându-mi și povestindu-mi 
despre fotografiile dintr-un album. Eu o priveam, sperând să 
descopăr că am nasul ei, mâinile ei. Spiritul ei a fost cel care a 
pus stăpânire pe mine, un sentiment copleșitor pe care l-am 
avut în legătură cu ea. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că 
mi-era dragă. 

Trei săptămâni au trecut, timp în care am așteptat să-mi iasă 
viza și m-am întâlnit cu mama aproape în fiecare zi. Ne-am 
bucurat de acest răstimp amândouă. 

Când am primit, în sfârșit, viza, m-am dus să-mi iau la 
revedere. „Știi, draga mea”, mi-a spus, „tare aș vrea să te pot 
păstra, dar nu cred că e posibil.” Am asigurat-o că totul e bine, 
și am reușit să mă smulg de lângă ea și să plec acasă. „Nu uita 
că ești prietena mea”, a zis ea la plecare. La ușă, m-am întors 
să-i fac semn cu mâna. Și-a ridicat mâna cu un gest de regină și 
și-a luat adio. 

Trei săptămâni mai târziu, mama a fost dusă la secţia de 
reanimare a spitalului Toronto General, ducând o luptă deja 
pierdută cu o pneumonie. Am luat avionul spre Toronto ca să-i 
fac o vizită la spital. Când am intrat în camera ei, am observat o 


196 


bucată de hârtie pe pieptul ei. Era biletul pe care i-l trimisesem, 
mulțumindu-i că mi-a dat viaţă. A murit a doua zi. 


Sue West 


Poveste de război 


Anglia, 1939. Aveam 15 ani și eram atât de emoţionată că de- 
abia mai dădeam atenţie studiilor. Eram prea preocupată de 
pregătirea călătoriei din Anglia în Franţa, unde urma să petrec o 
lună minunată de vară în cadrul unui schimb de studenți. 
Familia la care urma să stau avea o fată de vârsta mea, și ea 
urma să vină la mine, tot pentru o lună, la sfârșitul verii. 

Ziua plecării a sosit, în sfârșit, iar eu eram gata. Mama a venit 
cu mine până la Gara Victoria din Londra, unde m-a pus, cu 
grijă, în trenul care urma să mă ducă până la Dover. Nu s-a 
făcut niciodată nici măcar vreo aluzie că ar merge cu mine până 
la Dover. Avuseseră întotdeauna încredere în bunul meu simţ și 
nu i-a trecut nimănui prin minte că n-aș fi în stare să mă descurc 
singură în această întreprindere. 

Am traversat deci Canalul Mânecii cu vaporul, și a început 
marea mea aventură. „Familia” mea de francezi m-a întâmpinat 
la Paris, unde am văzut lucruri incredibile - îmi amintesc mai 
ales castelele superbe de pe valea Loirei - înainte de a ajunge 
cu mașina în sătucul Argent-sur-Sauldres, căminul meu în 
următoarele patru săptămâni. Dar am stat acolo doar trei 
săptămâni. 

Au fost trei săptămâni de fericire. Eram înconjurată de o 
mulţime de tineri, și tot mai cred că ei au învățat mai multă 
engleză de la mine decât am învățat eu franceză de la ei. Dar, 
pe măsură ce timpul trecea, am început să înțeleg că pe 
continent lucrurile nu mergeau bine. Se vorbea chiar de război. 

Acum știți că războiul nu-și găsește locul în mintea unuia de 
15 ani. Un bărbat care avea unele cunoștințe de engleză m-a 
luat deoparte și mi-a arătat titlurile din ziare. Nu voiam să mă 
duc acasă? Nu simțeam nevoia. Franţa nu era așa departe de 
casă; nu-mi luase chiar așa de mult să ajung aici. 

Am început însă să sesizez cum crește tensiunea și să presimt 
că ceva nu e în ordine. Părinţii mei nu aveau telefon și nici nu 


197 


trimiseseră vreo telegramă, așa că nu aveam idee cât de rău 
stăteau lucrurile. 

Apoi, m-am trezit într-o dimineaţă cu sentimentul că trebuie 
să plec acasă. Am avut presentimentul că trebuie să mă întorc 
în Anglia. Am stat de vorbă imediat cu gazdele mele despre 
ceea ce simţeam. Nu-mi arătaseră în niciun fel că ar vrea să 
plec, dar odată luată decizia, au început să planifice totul cu 
repeziciune. 

A doua zi dis-de-dimineaţă eram în trenul de Paris, însoţită de 
minunata mea mamă franceză. La ora 6.00 dimineaţa, străzile 
Parisului erau straniu de goale... exceptând camioanele 
încărcate cu militari francezi. Se îndreptau spre Linia Maginot în 
încercarea curajoasă de a-i respinge pe naziști. 

După ce, plină de tristeţe, mi-am luat rămas bun de la buna 
mea gazdă cu o săptămână mai devreme decât trebuia, am 
pornit singură în călătorie. A fost o întoarcere acasă plină de 
încordare - și foarte lungă - de trei ori mai lungă decât ar fi 
trebuit - și nu aveam decât 15 ani. Am ajuns în Anglia la miezul 
nopţii; nu era niciun autobuz sau taxi care să mă ducă un 
kilometru și jumătate cât aveam de la gară până acasă. Deși 
trimisesem o telegramă, părinţii mei habar n-aveau la ce oră 
sosesc, pentru că orarele mijloacelor de transport erau date 
peste cap. Așa că, la 24 de ore după ce plecasem din Franţa, am 
fost nevoită s-o iau pe jos, pe întuneric, un kilometru și 
jumătate. Nu pot descrie în cuvinte ce am simţit când am sunat, 
în cele din urmă, la ușa casei mele. 

Numai după câteva zile, s-a declarat războiul! 

Nu o să știu niciodată sigur ce m-a făcut atunci să plec acasă. 
Cu siguranţă, bunul simţ pe care mi-l inoculaseră părinţii mi-a 
fost de mare ajutor. Dar nu voi renunţa niciodată la părerea că 
ceea ce m-a salvat de la posibilitatea de a-mi petrece anii 
războiului departe de familie, într-o ţară străină, a fost doar 
intuiţia mea. 


Maureen Reed 


Legătura sufletească 


Eu și mama suntem profund legate prin capacitatea noastră 
misterioasă de a comunica, fără să vorbim, una cu alta. 

Acum 14 ani, eu locuiam în Evansville, Indiana, la 1500 km 
distanţă de mama... confidenta mea... cea mai bună prietenă a 
mea. Într-o dimineaţă, mă aflam într-o stare de liniștită 
contemplare când brusc, am simţit nevoia imperioasă de ao 
suna pe mama și a o întreba dacă se simte bine. Am ezitat, la 
început. Întrucât mama e învăţătoare la clasa a patra, s-o sun la 
7.15 însemna să-i întrerup programul obișnuit și s-o fac să 
întârzie la școală. Dar ceva mă împingea să mă duc s-o sun. Am 
vorbit trei minute, iar ea m-a asigurat că e bine sănătoasă. 

Ceva mai târziu, în aceeași zi, a sunat telefonul. Era mama, 
care-mi spunea că telefonul meu de dimineaţă i-a salvat, 
probabil, viaţa. Dacă ar fi ieșit din casă cu trei minute mai 
devreme, ar fi fost implicată într-un accident de proporții în care 
muriseră mai multe persoane și fuseseră rănite mult mai multe. 

Acum șapte ani am descoperit că sunt însărcinată cu primul 
copil. Data nașterii se preconiza a fi la 15 martie. l-am spus 
doctorului că era prea curând. Nașterea trebuia să aibă loc între 
29 martie și 3 aprilie pentru că atunci avea mama vacanţa de 
primăvară. Și, bineînțeles, voiam ca mama să fie cu mine. 
Doctorul a insistat, cu toate acestea, pe ideea că o să nasc pe la 
mijlocul lui martie. Am zâmbit. Reid s-a născut pe 30 martie. 
Mama a sosit pe 31 martie. 

Acum șase ani, aşteptam din nou un copil. Doctorul a zis că o 
să nasc pe la sfârșitul lui martie. l-am spus că, de data asta, 
trebuie să nasc mai devreme, pentru că - aţi ghicit - vacanţa 
mamei era aproape de începutul lui martie. Am zâmbit, și 
doctorul, și eu. Breanne a apărut pe 8 martie. _ 

Acum doi ani și jumătate, mama se lupta cu cancerul. In timp, 
și-a pierdut energia, pofta de mâncare, capacitatea de a vorbi. 
După un weekend petrecut cu ea în Carolina de Nord, urma să 
mă pregătesc de plecare, înapoi, în Midwest. Am îngenuncheat 
lângă patul ei și am luat-o de mână. „Mamă, vrei să vin înapoi, 
dacă pot?” Ochii i s-au mărit de efortul de a da din cap că da. 


După două zile, am primit un telefon de la tatăl meu vitreg. 
Mama era pe moarte. Familia se adunase pentru a îndeplini 
ultimele ritualuri. M-au conectat la un difuzor ca să ascult slujba. 

În noaptea aceea am încercat din răsputeri să-i transmit un 
cald adio mamei. Telefonul a sunat din nou a doua zi de 
dimineaţă: mama trăia încă, dar era în comă și se așteptau să 
se stingă în orice clipă. Dar n-a fost așa. Nici în ziua aceea, nici a 
doua zi. Nici a treia. În fiecare dimineaţă, primeam același 
telefon: s-ar putea stinge în orice clipă. Dar n-a murit. Și cu 
fiecare zi, creșteau durerea și tristețea mea. 

După patru săptămâni, m-am luminat, în sfârșit: mama mă 
aștepta pe mine. Îmi comunicase că vrea să mă întorc dacă pot. 
Nu putusem înainte, dar acum puteam. Am făcut rezervare la 
avion imediat. 

La 5.00 după-amiază, stăteam în patul ei și o ţineam în brațe. 
Era tot în comă, dar am șoptit: „Am venit, mamă. Poţi să pleci. 
Îți mulţumesc că m-ai așteptat. Poţi pleca acum.” A murit după 
câteva ore. 

Eu cred că, dacă o relaţie este atât de profundă și de 
puternică, ea trăiește veșnic undeva, dincolo de cuvinte, și este 
negrăit de frumoasă. În pofida agoniei pricinuită de pierderea 
mamei, n-aş schimba frumuseţea și puterea acestei relații pe 
nimic în lume. 


Susan B. Wilson 


lubire înăltătoare 


Eu și mama eram făcute din același aluat. Același păr 
castaniu drept, aceiași ochi căprui miopi, aceleași trăsături. 
Mama era sprijinul meu. În ciuda tuturor realizărilor mele școlare 
și a activităţilor studențești, eram timidă și nesigură, iar ea era 
întotdeauna alături de mine. Mama preda științele sociale la 
liceul unde învățam și eu, așa că toţi prietenii mei o cunoșteau 
și o iubeau. 

Aveam 15 ani când mama a fost diagnosticată cu lupus și 
internată în spital cinci luni. S-a făcut bine și și-a reluat 
activitatea în școală, totul părând să fie normal. După un an, a 
făcut o simplă răceală care s-a transformat într-o gravă 


200 


pneumonie. S-a stins în decurs de o săptămână. Lumea mea a 
fost brusc zguduită din temelii. Ușa se trântise brutal peste atât 
de multe posibilități. Toate întrebările mele despre viaţa și 
sentimentele mamei, despre propria mea feminitate care 
înflorea, despre o mulţime de lucruri mici - de exemplu, reţetele 
pentru prăjiturelele noastre preferate de Crăciun, sau pentru 
faimoasa plăcintă cu lămâie - acum, toate aceste întrebări 
rămăseseră fără răspuns. Mama nu va mai fi niciodată alături de 
mine, iar eu mă simțeam părăsită și profund îndurerată. 

În acel moment, întreaga mea personalitate a părut să se 
schimbe. Fusesem o fire deschisă și idealistă; acum deveneam, 
cu fiecare zi, mai înverșunată și mai sarcastică. Era ca și cum 
inima mea s-ar fi acoperit cu o armură de supărare și vinovăţie. 
Mă bântuiau imagini ale mamei mele pline de nefericire. Mi-o 
aminteam stând pe marginea patului, plângând, în timp ce 
ceilalți membri ai familiei se certau. Mi-am adus aminte de 
nenumărate ocazii când aș fi putut face ceva s-o liniștesc. 

În al doilea an de colegiu, am învăţat să meditez și am 
început, treptat, să ies din coconul de protecţie letargică în care 
mă înfășurasem. Meditaţia mi-a deschis o ușă și m-a învățat 
cum să-mi tratez eficient tristețea. Stăteam cu ochii închiși, în 
timp ce lacrimile vindecătoare îmi șiroiau pe obraji. 

Într-o dimineaţă, în timpul meditaţiei, mi-am amintit cum am 
îngrijit-o pe mama când a venit din spital. Detestam faptul că 
trebuia să-i pansez rănile cauzate de șederea îndelungată în pat 
când eu voiam, de fapt, să stau cu prietenii. M-a copleșit un 
sentiment de vinovăţie și rușine amintindu-mi cât de egoistă am 
fost. 

Chiar atunci mi-a trecut prin minte un gând. Era o poveste pe 
care mi-o spusese mama despre bunicul, care a fost lovit de un 
cancer la gât când mama avea opt ani. Inainte să moară, i-a 
spus: „Evalyn, să nu uiţi asta: dacă mi se întâmplă ceva, iar tu ai 
mare nevoie de mine, cheamă-mă și voi veni negreșit.” 

Mama îmi povestise că, în colegiu fiind, se îndrăgostise de un 
băiat care i-a frânt inima. S-a simţit atât de distrusă că l-a 
chemat în gând pe bunicul. Mi-a povestit: „Am simţit, brusc, că 
se află în camera mea. Am simţit că mă iubește atât de mult că 
am știut în clipa aceea că lucrurile se vor aranja.” _ 

Merita să încerc; plângând, i-am spus mamei, în gând: „Imi 
pare rău”. Nu m-am putut opri din plâns. Atunci, s-a petrecut o 


201 


schimbare în cameră. Timpul s-a oprit, iar eu am simţit cum mă 
învăluie un sentiment de pace. În sufletul meu, am auzit-o pe 
mama spunând: „Totul se înțelege. Totul se iartă. Nu e nevoie 
de regrete.” Greutatea pe care o purtasem în suflet toți acei ani 
s-a risipit într-o secundă. Am avut, în acel moment un sentiment 
de eliberare, mai important decât orice altceva m-aș fi gândit că 
e posibil în viaţă. 

Câţiva ani mai târziu, în ajunul căsătoriei mele cu un bărbat 
minunat, pe nume Tony, mi s-a făcut atât de dor de mama cum 
nu mai simţisem de ani de zile. Aș fi dorit din toată inima să fie 
de faţă la căsătoria mea; aveam nevoie de sfaturile și de 
binecuvântarea ei. Am chemat-o, încă o dată, în gând. 

Ziua nunţii a fost însorită și extraordinar de frumoasă - m-am 
luat curând cu pregătirile. După aceea, vechea mea prietenă, 
Marilyn s-a apropiat, cu urme de lacrimi pe față. Mi-a spus că nu 
e tristă; vrea doar să stea de vorbă cu mine. Ne-am făcut drum 
spre un colț mai retras. 

„Cunoști pe cineva Forshay?”, m-a întrebat. „Da, într-un fel. 
Numele de fată la mamei era Forshar, dar a fost schimbat din 
franceză în Forshay. Dar de ce mă întrebi?” 

Marlyn a început să vorbească și mai încet. „În timpul 
ceremoniei religioase, s-a petrecut un lucru incredibil. V-am 
văzut, pe tine și pe Tony, înconjurați de o lumină și o prezenţă 
plină de iubire faţă de tine. Era atât de frumoasă că am început 
să plâng. Şi în mintea mea era ideea că prezenţa aceea se 
asociază cu numele Forshay.” 

Am rămas mută de uimire. Marilyn a povestit mai departe: „Și 
a existat și un mesaj pentru tine. Prezenţa aceea a vrut să știi că 
vei fi întotdeauna iubită, să nu te îndoiești de asta, iar dragostea 
aceasta va veni spre tine prin prietenii tăi.” 

Acum plângeam și eu, și ne-am îmbrățișat. Am înțeles, în 
sfârșit, că moartea nu poate rupe o legătură ţesută din iubire. 
Până în ziua de azi, surprind câteodată ceva anume în privirea 
unui prieten sau a cuiva drag, sau chiar privirea mea, când mă 
uit în oglindă, și știu că mama e cu mine, și mă iubește. 


Suzanne Thomas Lawlor 


Mă întreb de ce lucrurile sunt aşa cum sunt 


În primul an de liceu, d-l. Reynolds, profesorul de engleză, ne- 
a înmânat fiecăruia o listă de gânduri și cugetări scrise de alţi 
elevi, după care ne-a dat de făcut o compunere bazată pe una 
din acele cugetări. La 17 ani, începusem să-mi pun o mulţime de 
întrebări, de aceea am ales fraza „Mă întreb de ce lucrurile sunt 
așa cum sunt?” 

În seara aceea, am așternut pe hârtie, sub forma unei 
povestiri, toate întrebările despre viaţă care mă nedumereau. 
Mi-am dat seama că e greu de răspuns la multe din ele, iar la 
altele nu se va răspunde, poate, niciodată. Când am predat 
lucrarea, mi-a fost teamă că n-o să iau notă bună pentru că nu 
dădusem un răspuns problemei: „Mă întreb de ce lucrurile sunt 
așa cum sunt?” Nu aveam niciun răspuns. Scrisesem doar 
întrebări. 

A doua zi, d-l. Reynolds m-a chemat în faţa clasei și m-a rugat 
să citesc lucrarea colegilor. Mi-a dat-o și s-a așezat în spatele 
clasei. În clasă s-a făcut liniște când am început să citesc. 


Mami, tati... de ce? 

Mami, de ce sunt trandafirii roșii? Mami, de ce e cerul 
albastru și iarba verde? De ce păianjenul are o pânză și nu 
o casă? Tati, de ce nu am voie să mă joc cu uneltele tale? 
D-ră învățătoare, de ce trebuie să învăţ să citesc? 

Mamă, de ce n-am voie să mă rujez la dans? Tată, de ce 
nu pot să stau până la 12 noaptea? Alţi copii stau. Mamă, 
de ce mă urăști? Tată, de ce nu mă plac băieții? De ce 
trebuie să fiu așa de slabă? De ce trebuie să port aparat 
dentar și ochelari? De ce trebuie să împlinesc 16 ani? 

Mami, de ce trebuie să fiu absolventă? Tată, de ce 
trebuie să cresc? Mami, tati, de ce trebuie să plec? 

Mamă, de ce nu-mi scrii mai des? Tată, de ce mi-e dor de 
vechii prieteni? Tată, de ce mă iubesti așa de mult? Tată, 
de ce mă răsfeți? Fetita a crescut. Mamă, de ce nu ne 
vizitezi? Mamă, de ce e greu să-ți faci prieteni? Tată, de ce 
tânjesc să fiu acasă? 

Tată, de ce-mi tresare inima când el se uită în ochii mei? 
Mamă, de ce îmi tremură picioarele când îi aud vocea? 


203 


Mamă, de ce „a fi îndrăgostit” e cel mai minunat sentiment 
din lume? 

Tată, de ce nu-ți place să ti se spună „Moș?” Mamă, de 
ce se apucă bebelușul meu cu degețelele lui mici așa de 
strâns de degetul meu? 

Mamă, de ce trebuie să se facă mari? Tată, de ce trebuie 
să plece? Mamă, de ce trebuie să mi se spună „bunică“? 

Mami, tati, de ce trebuie să mă părăsiți? Eu am nevoie de 
Voi. 

De ce a trecut tinerețea peste mine? De ce fata mea a 
păstrat urmele tuturor zâmbetelor pe care le-am oferit 
prietenilor sau străinilor? De ce în părul meu strălucesc fire 
argintii? 

De ce îmi tremură mâinile când mă aplec să culeg o 
floare? 

De ce, Doamne, sunt trandafirii roșii? 


Când am terminat de citit compunerea, privirea mea a 
întâlnit-o pe a domnului Reynolds, și am văzut o lacrimă 
alunecându-i pe obraz. În momentul acela am înţeles că viaţa nu 
se bazează întotdeauna pe răspunsurile pe care le primim, ci și 
pe întrebările pe care le punem. 


Christy Carter Koski 


204 


10. ÎNTÂLNIREA DINTRE GENERAȚII 


Eu sunt femeia care sustine cerul. 

Prin ochii mei trece curcubeul. 

Soarele își face cărare către pântecul meu. 
Gânadurile-mi iau forma norilor. 

Dar n-am rostit încă niciun cuvânt. 


Poem Ute 

CIRCUL 

IN 
FAMILIE 
Exista vreo generație mai în vârstă 
când erai tu mică, mami?“ 
Despre nasterea unui copil 
La nașterea unui copil, se nasc și bunicile. 

Judith Levy 


Există ceva ce trebuie spus despre frântura din fiinţa ta pe 
care o lași în urmă-ţi în copiii tăi. Am privit-o pentru prima dată 
pe fiica mea cu 27 de ani în urmă când mi-a fost pusă pe burtă, 


205 


cu cordonul ombilical încă netăiat. Ochișorii ei păreau o fărâmă 
de infinit cât timp m-au privit. Am văzut, stând acolo, o frântură 
din mine însămi, și totuși, atât de ciudat și minunat de unică. 

Astăzi stau lângă ea, ștergându-i fața și repetându-i să se 
concentreze asupra mișcărilor pe care trebuie să le facă ea la 
naștere și nu asupra durerii sau fricii. Și iat-o aici... refuzând 
medicamentele... trăindu-și hotărârea de a naște așa cum a 
lăsat natura, așa cum a făcut întregul șir de stră-stră-bunici 
înaintea ei. 

Secole de împins, așteptat, respirat - și apoi fiica fiicei mele 
este pusă la pieptul mamei ei și se uită în ochii mamei ei. Marele 
Mister mă binecuvântează din nou, dându-mi posibilitatea să-mi 
văd nepoata, frântura din mine însămi care va păși în viitor, 
modelându-și, la rândul ei, copilul - strănepotul meu. 


Kay Cordell Whitaker 


O păpușă pentru străbunica 


Când a murit bunicul, bunica, în vârstă de 83 de ani, o 
persoană plină de viață până atunci, a început, treptat, să se 
ofilească. Nemaifiind capabilă să-și vadă de gospodărie singură, 
s-a mutat la mama, unde primea vizitele celorlalți membri ai 
numeroasei și iubitoarei ei familii (doi copii, opt nepoți, 22 de 
strănepoţi și doi stră-strănepoţi). Deși mai avea încă și zile bune, 
era din ce în ce mai greu să-i trezești interesul. 

Dar acum trei ani, într-o seară friguroasă de decembrie, eu și 
fetița mea Meagan, în vârstă de opt ani pe vremea aceea, ne 
instalam, pregătindu-ne pentru o mai lungă ședere cu „GG”, 
cum îi spuneam în familie, când a observat că Meagan ţine în 
brațe păpuşa ei preferată. 

„Și eu am avut o păpușă preferată când eram mică”, i-a spus 
ea fetitei mele mirate. „Am primit-o de Crăciun, când eram cam 
de vârsta ta. Locuiam la o fermă veche din Maine, cu mama, 
tata și cele patru surori ale mele, și primul dar pe care l-am 
desfăcut la Crăciunul acela a fost cea mai frumoasă păpușă din 
lume. 

Avea o faţă frumoasă, din porțelan, pictată de mână, iar părul 
lung, castaniu era legat la spate cu o fundă mare, roz. Ochii 


206 


erau de un albastru intens, și-i închidea și deschidea, îmi 
amintesc că avea corpul din șevro, iar mâinile și picioarele se 
îndoiau la încheieturi.” 

Glasul i se înmuie și adoptă un ton aproape reverențţios. 
„Păpușa era îmbrăcată într-o elegantă rochiţă roz, cu garnitură 
de dantelă. Dar ce mi-a rămas în minte în mod special a fost 
juponul. Era din batist fin, cu multe volane de dantelă subţire. 
lar năsturașii de pe pantofiori erau adevăraţi... Un asemenea 
cadou era o adevărată minune pentru o fetiță de la ţară ca mine 
- părinţii mei probabil că făcuseră o groază de sacrificii ca să mi- 
o poată cumpăra. Dar ce fericită am fost în dimineaţa aceea!” 

Lui GG îi străluceau ochii și vocea îi tremura de emoție 
amintindu-și de acel Crăciun de demult. „M-am jucat cu păpușa 
toată dimineața. Era așa frumoasă... Apoi s-a petrecut 
ireparabilul. Mama ne-a chemat la masa festivă de Crăciun, iar 
eu am așezat păpușa cu infinit de multă grijă, pe masa din hol. 
Dar, în timp ce mă alăturam celorlalţi, am auzit o bufnitură 
puternică. 

Nici n-a trebuit să întorc capul - am știut că era prea iubita 
mea păpușă. Am știut, pur și simplu. li atârna un pic juponul 
peste masă, îndeajuns ca sora mea cea mică s-o tragă în jos. 
Am fugit de la masă; frumoasa mea păpușă zăcea pe jos, cu fața 
sfărâmată în bucăţi. Îmi amintesc încă cum mama a încercat să 
lipească biata păpușică la loc. Dar n-a putut. O pierdusem.” 

Câţiva ani mai târziu, i-a spus GG lui Meagan, au pierdut-o pe 
sora ei cea mică din cauza unei pneumonii. Acum lacrimile 
reținute au început să curgă - lacrimi nu numai după păpușa 
pierdută, după sora pierdută, ci și după, am simţit eu, timpul 
care se dusese. 

Potolită cât a mai durat vizita, Meagan nici nu s-a urcat bine 
în mașina care ne ducea acasă că a exclamat: „Mami, amo 
idee! Hai să-i cumpărăm lui GG o păpușă de Crăciun, una care 
să semene leit cu păpușa care s-a spart. Atunci n-o să mai 
plângă când se gândește la ea.” 

Mi s-a umplut inima de mândrie când am auzit-o pe micuța 
mea plină de duioșie. Dar unde să găsim o păpușă aidoma celei 
din amintirile lui GG? 

Unde există voinţă, se spune, există și o posibilitate. Când le- 
am povestit prietenelor mele, Liz și Chris, despre problema mea, 
Liz m-a pus în legătură cu un păpușar din zonă care făcea 


207 


capete, mâini și picioare de păpuși dintr-o ceramică foarte 
asemănătoare cu vechiul porțelan. Am comandat la el capul 
păpușii în stilul începutului de secol, neuitând să mentionez „cu 
ochii albaștri care se închid și se deschid”, mâinile și picioarele. 
La o altă firmă producătoare de păpuși am comandat o perucă 
cu păr lung, castaniu și corpul din șevro, iar Meagan și cu mine 
am cutreierat magazinele după material, dantelă și fundă, ca să 
facem o copie cât mai fidelă a rochiţei descrise cu atâta 
dragoste de GG. Liz, care se pricepea oarecum să folosească 
pistolul de lipit, s-a oferit să asambleze păpușa, și cum ultimele 
zile înainte de Crăciun zburau una după alta, Chris m-a ajutat să 
cos garderoba păpușii, inclusiv juponul cu dantelă. In timp ce 
eu, Liz și Chris căutam „pantofiori cu nasturi adevăraţi” pentru 
păpușă, Meagan a scris și ilustrat povestea păpușii pierdute. 

În fine, opera noastră era terminată. Era perfectă pentru noi. 
Dar bineînțeles, nu exista nici-o posibilitate să fie aidoma 
păpușii la care ţinuse atât de mult GG. O s-o găsească oare 
asemănătoare? 

In ajunul Crăciunului, amândouă, Meagan și cu mine, i-am dus 
cadoul nostru vesel lui GG, care era înconjurată de copii, părinţi, 
mătuși, unchi și veri. „Asta e pentru tine”, a zis Meagan, „dar 
mai întâi, trebuie să citești povestea care o însoțește.” 

„Citește tare”, i-a cerut unul din copii. Nici n-a ajuns GG să 
termine de citit prima pagină, că vocea i s-a frânt și n-a mai 
putut continua dar a preluat ștafeta Meagan și a citit mai 
departe. Apoi a venit timpul să desfacem cadoul. 

N-o să uit niciodată privirea lui GG când a luat păpușa în braţe 
și a strâns-o la piept. l-au curs din nou lacrimi, de data asta, 
însă, de fericire. Legănând păpuşa în braţe, repeta într-una: „e 
aidoma păpușii mele, exact ca ea.” 

Și poate n-o spunea doar din politețe. Poate că, oricât ar 
părea de imposibil, reușisem să obţinem a copie cât se poate de 
asemănătoare cu păpușa pe care o ţinea minte. Privind-o însă 
pe fiica mea de opt ani și pe străbunica ei întorcând păpușa pe 
toate părţile, am găsit o explicaţie și mai plauzibilă. Ce 
recunoscuse, de fapt, GG era dragostea care inspirase cadoul. 
lar dragostea, indiferent de unde vine, are același chip 
întotdeauna. 


Jacqueline Hickey 


208 


Plimbarea 


„Dacă o mai lăsăm pe mama să stea singură în casă, 
înseamnă că o neglijăm.” 

Cuvintele spuse de fratele meu la telefon au pus în mișcare 
imediat în mintea mea secvența evenimentelor cuprinzând 
ajutorul dat mamei să se mute din căsuţa unde trăise aproape 
60 de ani într-un apartament de la un sanatoriu de bătrâni aflat 
la o distanţă de 150 km. Vom avea o săptămână la dispoziţie să 
împachetăm totul. Cu ochii minţii o văd stând neajutorată în 
bucătăria galbenă, cu umerii căzuţi, sesizând că se va întâmpla 
ceva „rău” dar nefiind în stare întotdeauna să-și amintească ce. 
Nu pot suporta gândul că își petrece ultimele șapte zile în casa 
aceea - singură și trebuind să înfrunte despărțirea întristătoare 
de rădăcinile ei de demult. 

A doua zi, îmi termin orele și prind un expres spre casă, s-o 
ajut. 

Cele șapte zile care urmează sunt dulci-amare: unele din cele 
mai frumoase zile din viaţa mea, dar și unele din cele mai 
provocatoare și otrăvite. Starea mentală a mamei devine 
imediat vizibilă. La telefon îmi spusese că a început să 
împacheteze, dar când ajung, doar două cutii stau desfăcute în 
dormitor. Pe fundul uneia sunt două șerveţele de dantelă pe 
care le-a croșetat înainte de a se căsători cu tata. Cealaltă 
conţine trei rulouri de hârtie igienică - nimic altceva. Asta a fost 
toată „împachetarea” ei; restul e prea copleșitor. „Pur și simplu, 
Rita, nu știu de unde să încep.” Inima mea plânge deja 
împreună cu a ei. 

Nu începem să împachetăm. De fapt, toată săptămâna cât 
stau acolo, nu dăm jos niciun tablou, nu deranjăm cu nimic 
ordinea lucrurilor din casă. (Ordinul surorilor mele: „Fii 
avangarda, Rita. Fii cu ea la tristeţe și la despărțire. 
Împachetăm noi, când ajungem acolo. Bine?”) 

Încerc să aflu ce i-ar putea ridica mamei moralul: poate o 
mică plimbare pe lângă lac - asta sigur îi va ridica moralul. 
Unele din primele mele și cele mai vii amintiri despre mama mi- 
o arată mergând pe jos, peste tot, căci nu aveam mașină. 

Ce plimbăreaţă plină de încredere și veselie era! În memoria 
mea de copil de nouă ani e întipărită o amintire extraordinar de 


209 


vie încă: e o zi toridă de august. Mama merge cu pas vioi pe 
malul lacului - din fața casei noastre - îndreptându-se spre 
spital s-o nască pe sora mea Mary. Să nască? Mergând pe jos? 
Cu pas vioi? Da. Tata de-abia putea ţine pasul cu ea. 

Într-un fel, mersul pe jos a fost întotdeauna pentru mama 
prima măsură a stării ei de bine. Plimbarea o ajută să nutrească 
și să creeze un sentiment pozitiv faţă de sine, îi dă un sentiment 
de viaţă, de vitalitate. 

Mai târziu, după ce și-au luat zborul copiii, plimbarea pe malul 
lacului din faţa casei noastre devine o adevărată sărbătoare 
pentru mama - acum că avea mașină și nu mai era nevoită să 
meargă pe jos peste tot. Este și un ritual al nostru, când vin în 
vizită la ea. În ultimii trei-patru ani, însă, din cauza picioarelor 
umflate și a durerilor, mama, spre tristețea ei, n-a mai putut 
umbla. Cu toate acestea, de câte ori pornesc la plimbare, o 
întreb: „Crezi că ești în stare să faci o plimbare azi, mamă?” 

În prima zi când am venit, spre uimirea mea - ca și cum asta 
ar fi așteptat - răspunde: „Sigur că sunt!” Lacul s-ar putea să 
aibă cam jumătate de kilometru de jur împrejur. l-am dat roată 
de trei ori, fără să ne așezăm, oprindu-ne doar la capătul 
fiecărei ture complete ca să vedem dacă nu e vremea să ne 
îndreptăm spre casă. „Hai să mai mergem!” spune mama 
zâmbind cu greu. „Vezi, sunt încă în stare s-o fac!” Suntem 
amândouă surprinse și bucuroase de proaspăt regăsita ei 
vitalitate. lar ea e foarte mândră de asta. 

Dar în următoarele zile de-abia mai poate umbla, și în niciun 
caz în jurul lacului; până și urcatul și coborâtul din mașină au 
devenit un chin. „Cred că am depășit măsura atunci, în prima zi, 
Rita”. Și totuși, o invit la o plimbare cu mine de fiecare dată 
când mă pregătesc să ies, pentru cazul în care ar fi gata s-o 
facă. Amândouă suntem dezamăgite când nu e în stare să facă 
nici măcar o plimbare scurtă. 

În timpul acelor șapte zile, mama și cu mine am râs mult, am 
plâns puţin. Viaţa noastră a decurs aproape normal. Uneori, 
dimineața mergem să ascultăm slujba. Alteori, invităm câteva 
vechi prietene să ia prânzul cu noi la restaurant. La orice oră din 
zi și din noapte, ne găsești afundate în fotoliile din sufragerie 
nefăcând nimic decât să admirăm ore în șir priveliștea noastră 
preferată: lacul și copacii din fața casei. Cât iubește lacul! La fel 


210 


și noi, ceilalţi. Ne uităm la televizor - la știri, mai ales la buletinul 
meteo, Lawrence Welk, Roata norocului. 

În fiecare zi la ora 17.00 începe „ora fericită”. La 16.55 mama 
se apucă să aranjeze hors d'oeuvres pe masă în timp ce eu torn 
băutura în pahare. Și ciocnim întotdeauna paharele ca să 
semnalăm „ora fericită” care începe oficial. (De mai multe ori 
săptămâna aceasta, cuvintele pentru toast mi s-au oprit în gât.) 
După ce se termină „ora fericită” pregătim amândouă cina. 
Floricelele, mai târziu. Jucăm un pic, poate, pinacle. Și toate 
aceste activităţi obișnuite, care ne-au făcut plăcere de-a lungul 
anilor, sunt învăluite acum, neîntrerupt, de un nor. 

Accidentele vasculare minore de acum câteva săptămâni o 
împiedică pe mama să mai conducă mașina, așa că facem 
împreună drumurile pe care nu mai e în stare să le facă singură 

— Mergem la bancă, la băcănie, la Kmart pentru problemele 
cu proteza dentară și la alte cumpărături. O duc pentru ultima 
oară să-și facă permanent la femeia care a coafat-o timp de 35 
de ani, să-și plătească taxele la funcţionarul care a îndeplinit 
această sarcină pentru familia Bresnahan încă din anii '30. 
Înapoi acasă, stăm și privim lacul, uneori în tăcere, alteori, 
depănând amintiri. 

Întotdeauna i-au trezit interesul anumite aspecte ale lacului. 

„Vezi cum scânteiază lacul, ca diamantele.” 

„Valurile sunt înalte azi, nu-i așa, Rita?” 

„Tare drăguță e fântâna, nu?” 

„Uită-te la cei care se plimbă. O vezi pe doamna cu pălăria 
aceea roșie, nostimă?” 

Mult prea repede, vremea să stau cu ea se apropie de sfârșit, 
în ultima zi acasă, ultima zi pe care o mai petrec în căsuţa 
noastră, mă trezesc devreme ca să fac puţină mișcare înainte să 
plec la aeroport. Mama s-a trezit și ea, dar e încă în pat; la 
obișnuita mea invitaţie de a merge la plimbare, răspunde cu 
tristeţe în glas: „Nu, mă dor prea tare picioarele. Du-te tu.” 

Pășesc în răcoarea dimineţii cu inima grea - o dimineaţă 
cețoasă obișnuită în Illinois, cu vizibilitate cam la 100 de metri. 
Pornesc în pas alert și disting alte câteva suflete temerare, 
simple siluete în ceaţă, ieșite pentru exerciţiile de dimineață, 
înconjor lacul de trei-patru ori, apoi, când iau curba ce mă aduce 
în fața casei noastre, zăresc o siluetă singuratică într-un 
veșmânt lung, mergând agale prin ceaţă. Pe măsură ce silueta 


211 


se apropie, îmi dau seama că e mama. Ridică mâna și-mi face 
semn, și alerg să mă apropii, strigând „Mamă!” A îmbrăcat un 
fulgarin lung, maro, peste cămașa subţire de noapte. 

„Simţeam nevoia să-ţi ies în întâmpinare, Rita. Mai faci o 
tură?” 

„Nu prea știu. Vrei să mergi și tu?” 

Nu răspunde imediat, chinuită de lupta din sufletul ei - dintre 
spiritul neobosit care a cutreierat lacul 60 de ani și dorința 
arzătoare de a-l mai înconjura o dată, pe de o parte, și picioarele 
ei, care nu o mai pot duce și care strigă, cu fiecare os și mușchi 
„Nici să nu te gândești!”, pe de altă parte. Chipul ei reflectă 
această luptă; dă încet din cap, își coboară privirea încărcată de 
tristeţe spre lac și murmură cu vocea întretăiată: „Rita - hai - să 
ne plimbăm - sprijinindu-ne una pe alta - până acasă.” 

Ne întoarcem, și, braț la braţ, pas cu pas, mama și cu mine 
pornim încet spre căsuţa noastră. E ultima noastră plimbare aici 
- o știm cu fiecare fibră a fiinţei noastre. Plângem, amândouă. 
Simt cum i se ridică pieptul, acolo unde ne ţinem strâns de braț. 
Cât despre mine, 58 de ani de amintiri năvălesc și se preling 
peste obraji. Ne ţinem strâns de braţ. 

Căsuţa ne întâmpină și ne adăpostește cu căldură. Acum mai 
mult ca niciodată mi se pare că aici e pământ sfânt, încărcat 
cum e de plinătatea și bogăţia vieţii trăite aici. Sfânt pământ 
unde, de mică am învățat nu numai să merg, ci și să „ne 
plimbăm, sprijinindu-ne unul de altul”. Mă năpădesc valuri de 
recunoștință, pentru tot ce m-au învăţat părinţii mei, și pentru 
plimbările cu care m-a învăţat mama, mai ales pentru asta... 

O ajut pe mama să-și dea jos fulgarinul umed și să-și pună 
halatul de baie albastru, călduros, cu manşete de dantelă. 
Tremurând din toate încheieturile în timp ce își leagă cordonul la 
halat, mama se duce drept la aragaz și pune ceainicul, așa cum 
a făcut 60 de ani în fiecare dimineaţă: „Vino, Rita, hai să ne 
așezăm și să bem o ceașcă de ceai.” 


Rita Bresnahan 


Viitoarea femeie 


Stăteam cu tata și ne uitam cum cobora mama pe scări. Mai 
întâi au apărut vârfurile pantofilor de satin roșu, cu tocuri înalte, 
urmate de picioarele cu pielea albă, netedă. Tivul rochiei de 
mătase gri, Chanel, a plutit în faţa noastră ca o boare de ceaţă. 
Fusta se îngusta spre talia strânsă cu cordon, și se continua în 
sus, marcând o pereche de sâni îndrăzneţi peste care se mula 
satinul roșu ce urma linia umerilor și se strângea deasupra 
coatelor. Mama era imaginea reprezentativă a farmecului anilor 
'60. Parfumul ei a ajuns până la noi... îmbătător, încântător. 

Am întors capul spre tata să văd dacă-i place și am rămas 
pironită de expresia de pe chipul lui. Se uita la această ființă 
necunoscută - nu e soţia mea - cu o privire plină de strălucire 
care părea s-o ţintuiască așa cum fixezi un fluture cu acul în 
insectar. Mama s-a oprit, la jumătatea scării. Un zâmbet ușor 
întrebător i-a luminat chipul: „Cum arăt?” a murmurat. 

„la vino aici” - a zis tata. 

li priveam pe acești doi oameni care fuseseră odată părinţii 
mei. Păreau să împărtășească o taină care, oricât ar părea de 
ciudat, n-avea nimic de-a face cu mine. Am simţit brusc 
imboldul de a mă vâri între ei. L-am văzut pe tata cum îi pune 
mamei pe umeri haina de seară. S-a aplecat și i-a șoptit ceva în 
păr, iar ea și-a dat puţin capul pe spate. Privirea ei ascundea un 
secret. Ca diafragma unui aparat foto, mintea mea a înregistrat 
într-o miime de secundă acea imagine. A rămas acolo mult după 
ce s-a închis ușa în urma lor. 

A doua zi stăteam în fotoliul tatii, așteptând să sosească 
acasă. Eram îmbrăcată cu rochia mamei, cu cureaua strânsă 
dincolo de ultima gaură. Descoperisem că dacă îmi sug burta și 
îmi îndrept spatele, las impresia că am sâni. Așteptam, cu 
picioarele goale întinse în față, ca un manechin. Am observat 
pata de ruj - când îl scăpasem din mână, se lovise de marginea 
chiuvetei și ricoșase pe rochie. Am ascuns pata într-un fald. 
Atunci am auzit cheia în ușă. Mi-am îndreptat repede spatele. 

Tata s-a oprit când m-a văzut, gata să spună „bună”, ca de 
obicei, dar sesizând o oarecare diferență. Am văzut literalmente 
cum gândurile legate de serviciu îi fug din minte instantaneu - 
cum lași să cadă din spate un rucsac plin de praful călătoriei - 


213 


când a cuprins cu privirea rochia, machiajul meu, poza pe care o 
luasem. Privirea i s-a înmuiat, iar chipul i s-a luminat de un 
zâmbet în cel mai pur și mai fermecător stil Desi Arnaz. „Ei!, zise 
el. „E ziua mea norocoasă azi? la să te privim mai bine.” M-am 
dat jos din fotoliu și m-am îndreptat, pășind cu grijă, în foșnetul 
rochiei, spre el. Privirea amuzată a coborât spre pata de ruj și și- 
a schimbat expresia. S-a uitat la mine cu asprime în ochi. M-am 
oprit, abia acum înțelegând ce făcusem: rochia preferată a 
mamei, îngrozitor de scumpă, cadou de Crăciun de la tata. Ne- 
am privit unul pe altul, ochii lui părând să mă străpungă ca un 
cuțit... 

S-a aplecat brusc și m-a privit în ochi. Am văzut ridurile din 
jurul ochilor, ca niște raze micute, nebronzate, și părul moale, 
castaniu, mai deschis la culoare spre vârfuri. Mi-am văzut trupul 
micuţ, subţirel, scufundat în acest ocean mătăsos. Apoi l-am 
auzit șoptindu-mi: „Crești prea repede, știi asta? Intr-o bună zi 
voi întoarce capul iar tu vei fi regina orașului. Bătrânul tău tată 
nu-și va mai putea croi drum prin mulţimea de băieţi. Este?” 

M-a luat în braţe și m-a îmbrățișat strâns, ca un urs. Pantofii 
mamei mi-au zburat din picioarele prea mici, aterizând cu 
zgomot undeva, pe covor. M-a lăsat fără suflare și și-a înăbușit 
un hohot de râs în timp ce m-a lăsat cu blândeţe jos. S-a aplecat 
spre mine din nou. „Să nu crești prea repede, auzi?” a poruncit 
el. M-a mângâiat pe nas, nasul meu micuţ, care abia se vedea. 

Și pentru prima dată nu mi-a mai zis „crescătorie de pistrui”. 


Doni Tamblyn 
Omagiu tatii 


Tata a murit la trei săptămâni după ce a împlinit 80 de ani. 
Nimeni n-a citit anunţul morții lui căci tata nu inventase nimic 
despre care să se vorbească, nu apăruse pe marele ecran și nici 
nu făcuse o avere uriașă. Cea mai mare realizare a sa era faptul 
că fusese un om bun. Dar asta nu ţine paginile ziarelor. „Harold 
Halperin, om bun, moare la 80 de ani.” 

Cea mai mare parte a vieţii lui de adult, tata a fost 
proprietarul, împreună cu fratele lui, unei farmacii. Era genul 
clasic de magazin, cu vânzători prietenoși, o arteziană cu sifon 


214 


și un aparat de gumă de mestecat unde guma costa încă un 
bănuţ și puteai chiar să „câștigi” o acadea. Deși clienţii lui și-ar 
fi putut cumpăra medicamentele mai ieftin la lanțul de 
magazine de peste drum, veneau la tata pentru că salutul lui 
prietenos contribuia mai mult la vindecarea lor decât 
medicamentele în sine. 

Când s-a retras la 70 de ani, a început o a doua carieră, 
lucrând la Firma Hershey, având grijă de depozitul de acadele la 
magazinele 7-Eleven și White Hen Pantries. Deși ar fi trebuit să 
arunce acadelele expirate, cea mai mare bucurie a lui era să le 
împartă cu copiii vecinilor sau să le ducă la bucătăria mobilă 
pentru cei fără adăpost ca să le facă o bucurie. Toţi îl numeau 
Omul cu acadele. 

Boala, din momentul în care tata a fost diagnosticat cu cancer 
pancreatic, până când a murit, a durat mai puţin de patru luni. 
Cele patru luni au fost un dar - și pentru el, și pentru noi 
- îndeajuns de scurt pentru el ca să nu sufere foarte mult, și 
destul de lung pentru noi ca să ne putem lua rămas bun și să 
avem sentimentul datoriei împlinite. lar pentru mine a fost 
perioada în care mi-am dat seama nu numai cum a fost, dar și 
felul în care tata ne-a dăruit dragostea lui. Nu avusesem 
niciodată timp înainte să observ asta. 

Eu i-am compus necrologul. 


leri, de Sabbath, bunul meu tată a murit. Gândindu-mă 
ce să spun la înmormântare, m-am întrebat: „Ce tribut poți 
plăti unui om a cărui întreagă viată a fost un tribut? Un 
tribut adus bunătății, prieteniei, dragostei și generozității. 
Nu e nevoie de cuvinte, pentru că viața tatălui meu 
vorbește limpede și răspicat.” 

Stim cu toții cine a fost Harold Halperin. A fost prietenul 
preferat al tuturor. A fost vecinul preferat de toată lumea. A 
fost unchiul preferat al tuturor. A fost patronul preferat de 
toți. A fost angajatul preferat de toată lumea. N-a avut 
niciun dușman toată viața. Nu știu să fi fost cineva care să-l 
cunoască și să nu-l fi iubit. A fost un gentleman și un bărbat 
genti]. 

Nu că a fost perfect - niciun om nu e. Dar în toată viața 
mea, chiar și în momentele cele mai grele - și au fost 
câteva când am depășit măsura fată de el - n-am simţit nici 


215 


măcar un singur moment că n-ar fi alături de mine cu tot 
sufletul și cu toată dragostea. 

Cu toții îi vom simti lipsa. Eu îi voi simţi lipsa pentru că a 
fost singurul care imi spunea întotdeauna, regulat, că sunt 
frumoasă și că ar fi trebuit să devin stea de cinema - și 
chiar a crezut-o. 

Copiii îi vor simti lipsa pentru că nu a existat vreodată 
vreun bunic mai iubitor. AȘ fi vrut să vedeti cum se juca cu 
nepoții. lubirea din privirea lui, adoratia lui pentru ei - și 
cum îl iubeau și ei! Nu auzeai decât „Bunicule, uită-te la 
mine”, „Bunicule vino-ncoa”, „Bunicule, joacă-te cu mine!” 
Și se juca pe jos, pe covor, cu ei, nepăsându-i cât de greu îi 
era să se ridice apoi în picioare. 

lar mama - ce aș putea să spun despre dragostea lor? S- 
au dedicat total unul altuia timp de 47 de ani. 

Mama și soțul meu stăteau ieri de vorbă și mama a spus: 
„De-ati avea, tu și Debbie, mariajul pe care l-am avut eu și 
Harold. În 47 de ani nu ne-am dus o dată la culcare 
supăraţi.” La care sotul meu a răspuns: „Ceil, noi cred că 
am dat-o în bară deja.” 

Una din amintirile cele mai puternice din copilăria mea e 
când venea tata acasă de la serviciu la 18.30. Auzeam, și 
eu și fratele meu, cum suna tata la sonerie - una din 
glumele noastre era să-l lăsăm să sune de multe ori până 
ajungeam la ușă. Noi eram sus în camerele noastre, 
făcându-ne lecțiile sau uitându-ne la televizor și tipam unul 
la altul: „A venit tata, a venit tata!” Apoi alergam pe scări și 
deschideam ușa, iar el ne spunea întotdeauna: „De ce v-a 
trebuit atâta timp?” Era momentul cel mai important al zilei 
când sosea tata acasă. 

O altă amintire la fel de puternică este ritualul pe care-l 
avea la masă. Când se așeza la masă, tata întindea mâna, 
o punea pe brațul mamei și zicea: „Stiti voi că aveţi cea mai 
minunată mamă din lume?” Ne spunea asta în fiecare 
seară. Mama şi tata au trăit în ultimele lui săptămâni așa 
cum au trăit toată viata - mama iubindu-l și având grijă să-i 
îndeplinească toate dorințele 24 de ore pe zi. Făcând tot ce 
a fost omenește posibil pentru ca tata să poată muri demn, 
fără să sufere, în patul lui. lar tata, în ultimele zile, chiar 
ore, de viață, dorea încă să se asigure că soției și familiei 


216 


sale le va fi bine. Acum câteva zile, tata era atât de slăbit 
că nu mai putea vorbi, iar eu i-am spus cât îl iubesc și ce 
tată grozav a fost și ce noroc am avut eu și Larry să-l avem 
ca tată. Am tot vorbit, punându-mi tot sufletul în cuvinte, și, 
în final, i-am spus: „Te iubesc atât de mult, tată”. La care el 
mi-a șoptit ceva. La început nu l-am auzit, așa că mi-am 
pus urechea aproape de el și l-am întrebat: „Ce ai spus?” 
Și-a adunat puterile și a repetat: „Ai grijă să repari frânele 
la Oldsmobile. Nu vreau să conducă mama mașina cu 
frânele stricate.” 

Presa vorbește azi mult despre lipsa eroilor sau a 
oamenilor cu adevărat mari pe care copiii noștri să-i ia 
drept model. Tata poate că n-a luat premiul Nobel, dar dacă 
vreți un exemplu de om cu adevărat mare, nu trebuie să 
căutați dincolo de Harold Halperin. 

Eu și mama n-o să uităm niciodată cât de liniștit și 
împăcat erai în dimineața când ai murit, cu soarele 
revărsându-se pe fereastra dinspre est, luminându-ți părul 
argintiu ca și cum o mie de îngeri ar fi dansat în jurul tău. 

Nu vom uita niciodată nici faptul că deși câinele vecinului 
a lătrat tot timpul cât ai fost bolnav, n-a făcut nicio mișcare 
în noaptea în care ai închis ochii, a stat ca o stană de piatră 
ceas după ceas, uitându-se la fereastra ta ca și cum ar fi 
fost păzitorul oficial al porților cerului. 

Te iubim, tată. Ai fost la fel de frumos în moarte precum 
ai fost în viată. Îti vom simti lipsa, dar nu vom uita niciodată 
cum ai fost și vom vorbi mereu de tine și le vom povesti 
copiilor și nepoților noștri despre bunicul lor care, deși 
încerca să repare aparatele din casă cu sfoară și bandă 
scotch, a fost pentru noi cel mai important om din lume. 

Mergi în ceruri acum şi odihnește-te în pace. 

Te iubim. 


Debra Halperin Poneman 
Amintiri din copilăria de mult apusă 


Majoritatea celorlalte lucruri frumoase din lume vin câte 
două sau trei, cu duzina sau cu sutele. Mulţimi de trandafiri, 


217 


stele, apusuri de soare, curcubee, frați și surori, mătuși și 
veri, dar numai o singură mamă pe lume. 


Kate Douglas Wiggin 


Stă pasivă în faţa televizorului. Nu pare sa aibă importanţă ce 
program e, atâta timp cât nu trebuie să se ridice să schimbe 
canalele. Mersul, ca multe altele, a devenit greu pentru ea. Are 
nevoie de ajutor ca să se îmbrace, să mănânce, să facă baie. Nu 
pentru că trupul a îmbătrânit și s-a schilodit - are doar 48 de ani 
- ci pentru că mintea îi e așa. Are boala Alzheimer. E vorba de 
mama mea. 

Uneori mi se pare că timpul n-a trecut deloc de când eram 
copil și mergeam împreună la plimbare în mijlocul naturii. 
Natura a fost una din pasiunile mamei mele. Mă ducea pe plajă 
să explorăm ochiurile de apă rămase după flux. Săream din 
stâncă în stâncă, încercând să ferim valurile care se spărgeau 
doar câţiva metri mai încolo. Îmi arăta aricii de mare înspicaţi cu 
roșu aprins și stelele de mare viu colorate. Simt încă stropii fini 
din apa mării pe obraji și mirosul apei sărate. Îi mai plăcea să 
mă ducă în pădurile de sequoia după ploaie. Scormoneam după 
melcii aurii, a căror culoare galbenă, vie strălucea ca niște 
luminiţe în noapte în întunericul pădurii. Simţeam mirosul de 
frunze umede în timp ce ne plimbam printre zgârie-norii aceia 
gigantici și ne pierdeam în măreţia acelor locuri încântătoare. 

Profund influenţată de activismul politic din anii '60, mama 
credea în lupta pentru bine și protestul împotriva a ceea ce era 
rău. Nu era o radicală; era doar preocupată de ceea ce se 
întâmpla în lume și de oameni. Mai ţin minte cum am participat 
la un marș cu ea când aveam vreo zece ani. A fost un marș al 
tăcerii seara târziu în centrul orașului. Toţi aveam câte o 
lumânare aprinsă care lumina întunericul, simbol al speranțelor 
noastre de a aduce lumina în lume prin mesajul nostru tăcut. 

Educaţia a fost un alt lucru important pentru mama. Era 
profesoară și și-a luat gradele când eu eram în școala primară. 
Nici acum nu știu cum a reușit. Nici chiar atunci când învăţa cu 
asiduitate, nu-mi amintesc să fi fost vreun moment când n-a fost 
alături de mine. Fiind ea însăși profesoară, a făcut nenumărate 
prospecţiuni înainte de a alege o grădiniţă pentru mine. In 
vreme ce majoritatea părinţilor își duce copiii la cea mai 


218 


apropiată grădiniţă de casă, mama m-a dus să văd mai multe 
grădiniţe înainte de a alege una de care să fie mulțumită. 

Acum o privesc deseori pe fiica mea și o văd pe mama. Văd 
părul ei castaniu, înspicat cu șuvițe blond-aurii și roșiatice. Văd 
bărbia ei, ieșită ușor în afară și pliul care se formează pe una din 
pleoape - sunt aceleași trăsături pe care mama trebuie să le fi 
văzut când mă privea și se vedea pe sine însăși. 

Ulterior, mi-am dat seama că mă înconjoară cu lucruri care 
îmi amintesc de ea. Ori de câte ori beau un ceai Sleepytime, 
aroma liniștitoare îmi amintește de toate nopţile nedormite pe 
care mama și le-a petrecut ţinându-mă în braţe când eram 
bolnavă. Când mă îmbrac dimineaţa, loţiunea cu miros de plante 
și fixativul cu miros dulce, de fructe, pe care le folosesc, sunt 
aceleași cu cele pe care le cumpăra mama. Când ascult un 
cântec politic de-al lui Joan Baez sau ritmul vreunei melodii 
reggae cântate de Jimmy Cliff, aud vocea ei. Rareori trece vreo 
zi fără să nu aud, să miros, să gust sau să văd ceva care îmi 
trezește amintirile. Toate aceste lucruri mă liniștesc și mă ajută 
să evadez în anii copilăriei când mama era așa cum mi-o 
amintesc. 

Boala a luat repede cu ea femeia pe care o știam. Mama a 
fost întotdeauna o persoana activă, iar acum e atât de potolită. 
Am citit odată o poezie „Mamei mele bolnave de Alzheimer” 
care exprimă această idee foarte frumos: 


Bună mamă cu ochi albaștri strălucitori 
Te văd acum secată - și inima mea plânge. 


Poate că mama nu-și mai amintește tot ce a făcut ca să-mi 
influenţeze viaţa, dar eu nu am uitat. Cel mai greu îmi e să învăţ 
să iubesc mama pe care o am acum și să mă bucur de amintirea 
a ceea ce a fost. Mă rog pentru ea în fiecare seară, dar ruga 
mea s-a schimbat acum. Obișnuiam să spun „Doamne, ajută-i să 
găsească un leac.” Acum, îl rog simplu pe Dumnezeu „Doamne, 
ajut-o să fie fericită în lumea ei, așa cum ea m-a făcut pe mine 
fericită în lumea mea.” Uneori, sperând că poate mă aude, îi 
șoptesc: „Te iubesc, mamă. Mi-e dor de tine.” 


Sasha Williams 


Fire care unesc 


Dragostea este emblema eternității; 
ea transcende noțiunea de timp. 


Anna Louise de Stael 


Plapuma era, se vedea bine, foarte veche. Multe din bucăţile 
de mătase se roseseră cu timpul, dar era încă frumoasă. Înfăţișa 
o cabană cu bârne, una mică, pătrată, într-un colț, cu bârne pe 
două părţi. Da, materialul era uzat și culorile păliseră, dar se 
vedea că fusese bine îngrijită de-a lungul anilor. 

Profesoara de lucru ridică plapuma s-o poată vedea toți. „E un 
model de plapumă foarte popular pe la mijlocul secolului trecut. 
Aceasta trebuie să fi fost făcută de cineva care avea multe 
materiale, din cauza varietăţii folosite la ea. După ce am 
cumpărat-o, am observat că, iniţial, fusese mai mare. Cineva a 
tăiat-o în două”. Clasa a scos un murmur. Cine ar fi putut să taie 
o asemenea plapumă minunată? 

Un convoi de căruțe se îndrepta spre vest; era în 1852... 

Katherine se gândi la evenimentele petrecute cu trei ani în 
urmă în timp ce trăgea plapuma peste ea și sora ei, Lucy. Azi 
fusese o zi fericită; Katherine și Lucy își sărbătoriseră ziua de 
naștere. Kathy împlinea 13, iar Lucy 3 ani. Katherine avea exact 
10 ani când s-a născut sora ei. Ce fericită fusese că avea, în 
sfârșit, o surioară! Toţi prietenii ei aveau familii numeroase, iar 
Katherine își dorise un frate sau o soră de mult timp. În sfârșit, 
dorinţa i se împlinise: avea o soră, o soră născută în aceeași zi 
ca și ea. Toată familia era fericită. Părea că totul o să meargă 
bine de aici înainte. 

Tragedia a lovit familia când Lucy avea un an și jumătate. Le- 
a murit mama. Curând după aceea, tatăl a decis că familia 
trebuia să se mute în vest. S-a vândut totul, s-a aruncat, sau a 
fost împachetat și pus într-o căruță, și au pornit spre vest. În 
ciuda bucuriei produse de ziua de naștere, sărbătorită mai 
devreme, Katherine tremura și se înveli mai bine și ea și pe sora 
ei cu plapuma lor nepreţuită. Plapuma era tot ce avea ca 
amintire despre mama și căminul lor. 


220 


Lucy întrerupse reveria lui Katherine: „Spune-mi o poveste”, o 
rugă. „Spune-mi o poveste din plapumă.” 

Katherine zâmbi. Fiecare noapte era aidoma. Lucy adora 
poveștile din plapumă, iar lui Katherine îi făcea plăcere să le 
spună. O ajuta să-și amintească de zilele mai bune. 

„Care din ele?” o întrebă. 

Lucy își plimbă mâna peste plapumă până dădu de un petic 
moale, albastru, cu flori pe el. „Pe asta, Kathy”, spuse, uitându- 
se la sora ei. Lucy găsea aproape întotdeauna peticul albastru. 
Era povestea ei favorită. 

„Păi, începu Katherine, peticul ăsta e dintr-o rochie minunată 
care a aparținut unei fete frumoase, cu părul roșu. O chema 
Nell, și toată lumea spunea că era cea mai frumoasă fată din 
oraș...” 

După câtva timp, Lucy adormi, dar Katherine continuă să 
privească plapuma. Fiecare petic are ceva deosebit, gândi ea, și 
începu să depene pentru ea însăși unele din poveștile legate de 
peticele din plapumă. Au năpădit-o amintiri despre casa lor, 
despre prieteni, familie, despre timpuri fericite. Mama fusese 
croitoreasă, de aceea aproape fiecare petic era diferit. Multe 
erau bucăți de mătase și brocart de la rochiile pentru petreceri 
ale fetelor din oraș. Unele erau de la rochițele Katherinei. Unul 
era de la rochiţa de botez a lui Lucy. Unul era de la o rochiţă a 
Katherinei pe care a purtat-o la o ocazie specială când avea opt 
ani. Ici, o bucăţică dintr-o rochie de nuntă, colo, o bucăţică din 
șorțul bunicii. Plapuma asta liniștitoare era acum singurul avut 
care aducea bucurie și continuitate în viața lui Katherine, iar ea 
adormi, recunoscătoare pentru prezenţa plăpumii în viaţa ei și 
consolată de confortul pe care i-l oferea. 

Zilele se scurgeau încet una după alta, în timp ce micul grup 
traversa întinderi uriașe de câmpii. Nu era ușor, dar încercau cu 
toţii să fie cât se poate de veseli și să viseze la viaţa mai bună 
care-i aștepta. Serile treceau cu poveștile din plapumă. 

Călătoreau de trei săptămâni când Lucy s-a îmbolnăvit și a 
făcut febră. Katherine a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca Lucy să 
se simtă mai bine. Ziua, stătea cu Lucy în căruţă. li mângâia 
părul, îi aranja perna și-i cânta. Noaptea îi spunea poveștile din 
plapumă și o ţinea în braţe până adormea în cântecul greierilor. 
Inima lui Katherine era plină de teamă pentru surioara ei. 


221 


Strângea plapuma în jurul lor și lăsa lacrimile să-i curgă în 
vreme ce căuta alinare în căldura plăpumii. 

Intr-o după-amiază târzie, când se opriseră să înnopteze, 
Katherine o lăsă pe Lucy dormind și se duse să aducă apă de la 
un râu din apropiere. Ridică găleata și o năpădi un sentiment de 
pace; simţi că în curând o să-i fie bine lui Lucy. 

Katherine păși încet prin iarba moale până la pârâu. Ajunsă 
acolo, umplu găleata cu apă și se așeză. Susurul apei peste 
stânci era liniștitor și înviorător. Katherine se lăsă pe spate, privi 
cerul albastru și își aminti câteva cuvinte liniștitoare: 
„Dumnezeu a făcut ziua aceasta. Bucură-te de ea și fii fericită.” 
Poate că totul o să fie bine, se gândi. 

Trecu un timp, iar Katherine își spuse că ar fi mai bine să se 
întoarcă. Se ridică, luă găleata în mână și pomi înapoi spre 
căruţă. Urcă mica movilă din calea ei, se uită spre convoi, și 
încremeni. „Un mormânt! Lucy!” ţipă ea. „Lucy! Lucy! Lucy!” 
Katherine dădu drumul găleţii și o rupse la fugă. Lacrimi îi 
curgeau pe obraji și simţi că inima o să-i sară din piept când 
ajunse la căruţă și se urcă. 

Incepu să tremure fără să vrea. Plapuma era împăturită cu 
grijă pe locul unde fusese patul lui Lucy. Katherine se dădu în 
spate, gata să cadă din căruţă. Cu ochii înceţoșaţi, se duse până 
la tatăl ei, care stătea alături de ceilalți bărbaţi. Ținea în braţe 
trupul mort. Cu ochii roșii, umflaţi, o privi pe Katherine și-i 
spuse, simplu: „Acum și-a găsit liniștea.” 

Katherine nu putu decât să dea din cap. Se întoarse, amorţită 
de durere, iar una dintre femei o luă pe după umeri și o duse 
înapoi la căruţă. „Imi pare tare rău, Katherine”, îi spuse femeia, 
„dar avem nevoie de ceva s-o înfășurăm. Nu trebuie să fie prea 
mare.” 

Katherine dădu din cap și se urcă în căruţă. Găsi cumva 
foarfeca. Ridică cu grijă plapuma și, cu inima grea, începu s-o 
taie în două. 


Ann Seely 
Trimisă spre publicare de Laura J.Teamer 


Elogiu femeilor din viața mea 


Femeilor din viața mea 

Care mi-au arătat pe ce drum să merg și pe ce drum să nu o 
iau, 

A căror forţă și compasiune au fost flacăra vie care m-a 
îndemnat să merg mai departe, 

A căror slăbiciune și ignoranță mi-au întunecat poteca și m-au 
încurajat s-o iau pe alt drum. 

Femeilor din viața mea 

Care mi-au arătat cum să trăiesc și cum să nu trăiesc, 

A căror delicateţe, succes și recunoștință m-au înălțat la 
sentimentul plenar al capitulării în faţa lui Dumnezeu, 

A căror invidie, sarcasm și daruri irosite m-au avertizat 
împotriva deșertăciunii îndărătniciei. 

Femeilor din viața mea 

Care mi-au arătat cine sunt și cine nu sunt, 

A căror dragoste, încurajare și încredere m-au susținut cu 
duioșie și m-au îndemnat cu blândete, 

Al căror blam, dezamăgire și neîncredere m-au împins spre 
hotărâri mai bune. 

Femeilor din viața mea care m-au învăţat ce e iubirea atât 
prin lumină cât și prin întuneric, 

Acestor femei le spun fiti binecuvântate și vă multumesc din 
adâncul sufletului meu, căci m-am vindecat și m-am 
eliberat datorită bucuriei și sacrificiului vostru. 


Rev. Melissa M. Bowers 


223