Jack Canfield — Supa De Pui Pentru Suflet

Jack Canfield 


Mark Victor Hansen 


Ii povestiri 
pentru manei CTE IMI SI IT OA Ea sat PCI ali 


i 


ză y ? 
Ara asna N 
z e 


SUPĂ DE PUI 
PENTRU SUFLET 


101 povestiri 
pentru mângâierea inimii 
și înviorarea sufletului 


Jack Canfield 
şi 
Mark Victor Hansen 


Editura AMALTEA 
Bucureşti, 1998 


coperta: Alice Iordache 
scanare: Simona Derla 
paginare: Adrian Militarii, Marius Dumenică 
culegere: Ana-Magdalcna Zainea, Amalia Trafor, Tatiana Militaru 
corectură: Dr. Daniela Popescu, Dr. Carmen Rotaru, 
Dr. Dana Grosu, Lucia Ionescu tehnoredactare computerizată: AMALTEA 
TehnoPlus 


traducere: Monica Şerban 
adaptare: Mihaela Mazilu, Dr. Iuliana Cârstoiu 


editori: Dr. M.C. Popescu-Drânda Dr. Cristian Cârstoiu 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale CANFIELD, JACK 
Supă de pui pentru suflet: 101 povestiri pentru mângâierea 
inimii şi înviorarea spiritului / Jack Canfield, Mark Hansen; trad. de 
Monica Şerban - Bucureşti: Editura AMALTEA, 1998 256 p.: î; 21 cm. 
- (Cunoaştere & Autoeducare) 
ISBN 973-9397-19-0 


I. Hansen, Mark 
II. Şerban, Monica (trad.) 


820(73)-32=590 


Chicken Soup for the Soul © Jack Canfield and Mark Victor Hansen 


Supă de pui pentru suflet / Jack Canfield, Mark Victor Hansen ISBN 
973-9397-19-0 O 1998 - Editura AMALTEA 

Adresa: Spătarului 31, 70242 Bucureşti, tel/fax: (01) 21 04 555 email: 
emamalteaGhotmail.com 


Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii 
AMALTEA. Nici o parte a acestui volum nu poale fi reprodusă, în nici o 
formă, fără permisiunea scrisă a Editurii AMALTEA. 


Printed in Romania. 
Tipărit la S.P. „Bucureştii Noi”, Hrisovului 18 A, sector 1, Bucureşti. 


„După ce am intervievat sute de persoane bogate şi celebre, am 
ajuns la concluzia că banii şi faima nu te fac automat fericit. 
Fericirea trebuie să vină din interior. Aş prefera mai degrabă să am 
un milion de zâmbete în inimă decât un milion de dolari în buzunar. 
„Supa de pui pentru suflet” vă va ajuta să puneţi un milion de 
zâmbete in inimile dumneavoastră ” 


Robin Leach 
Personalitate TV şi scriitor 


„Să spui poveşti este una dintre cele mai convingătoare mijloace 
de a-i învăţa pe alţii valorile şi de a deschide uşi către noi 
posibilităţi. În această colecţie bogată şi variată, fiecare va găsi cel 
puțin o poveste care să îl impresioneze - o povestire pe care veţi 
dori să o păstraţi ca pe o comoară şi să o împărtăşiţi şi altora.” 

Nathaniel Branden Autor, „Puterea Preţuirii De Sine” 


„Aceasta este o carte minunată, caldă, care inspiră, plină de idei 
şi profunzime, pe care oricine o poate folosi ca pe o parte 
integrantă a vieţii lor. Ea ar trebui citită, apreciată şi recitită într- 
una.” 

Brian Tracy Autor, 


„Psihologia împlinirilor” 


„Această carte este înţelepciune şi mângâiere pentru toate 
vârstele. Este tot atât de contemporană ca şi o călătorie în spațiu şi 
veşnică precum o piramidă. Lumea are nevoie de povestitori ca să 
ne ajute să ieşim din confuzia şi haosul acestor vremuri. Jack şi 
Mark sunt povestitori talentaţi şi colecționari de poveşti adevărate. 
Ce dar divin: pentru profesori, pentru oratori, pentru oricine aflat 
pe calea vindecării şi a dezvoltării. Totul este aici, scris cu 
înțelepciune, compasiune şi integritate.” 

Sidney B. Simon 
Profesor Emerit, Universitatea din Massachusetts, 


co-autor la „Clarificarea Valorilor, Iertarea’ 
şi la alte 14 cărţi 


„M-am bucurat de fiecare pagină. Povestirile sunt emoţionante şi 


extrem de motivante, poeziile sunt minunate şi citatele sunt 
profunde şi pline de înțeles. Jack şi Mark au compilat o cantitate 
uriaşă de înţelepciune. Conţinutul ei pătrunde în toate aspectele 
vieții. 

Această carte va fi un dar minunat de împărtăşit cu cei dragi, şi 
puteți fi siguri că voi cumpăra şi alte exemplare pentru prieteni şi 
familia mea” 

Richard Loughlin 
Preşedinte, Corporaţia Century 21 Real Estate 


„Ce carte mare! Jack Canfield şi Mark Victor Hansen au scris o 
carte care are acelaşi efect pe care-l avea supa de pui a bunicii 
mele... Este caldă şi îti merge la suflet. Vreau s-o folosesc ori de 


câte ori voi avea nevoie de iubire.” 
Dawn Steel 
Fost Preşedinte, Columbia Pictures 


„Supa de pui pentru suflet ne aduce aminte că principalul 
ingredient al vieţii este Dragostea. Trebuie să o citească toată 
lumea!” 

Wally Amos 
Renumitele Prăjiturele Amos 


„Ce dar minunat ne-aţi oferit. Această colecţie de povestiri! Şi ce 
dar extraordinar va fi pentru prietenii mei! Sunt convins ca Supa de 
pui pentru suflet ar trebui să fie pusă la capul patului şi citită timp 
de 30 de minute la sfârşitul fiecărei zile pentru a ne păstra credința 
în natura umană şi în bunătatea fundamentală a oamenilor. 

Povestirile pe care le-aţi selectat încălzesc inima omului şi 
atenuează şocul provocat de ştirile zilnice din mass-media. Cartea 
dumneavoastră revigorează sufletul şi ne arată sensul pozitiv al 
vieţii. O treabă superbă! Sunt sigur că va fi un succes imens.” 

Bob Reasoner 

Preşedinte, Consiliul Internaţional pentru Preţuirea de 
Sine 

Autor, „Edificiul Preţuirii de Sine” 


Dacă există lumină în suflet, 

Omul va fi frumos. 

Dacă există frumuseţe în om, 

Este armonie în casă. 

Dacă în casă este armonie, 

Va fi ordine în ţară. 

Dacă în ţară este ordine Atunci va fi 


pace în lume. 
Proverb chinezesc 


Cu dragoste dedicăm această carte soțiilor noastre, Georgia şi 
Patty, şi copiilor noştri, Cristopher, Oran, Kyle, Elisabeth şi 
Melanie, care sunt supa de pui pentru sufletele noastre. 

Voi mereu ne mângâiaţi inima şi ne învioraţi sufletul. Vă iubim 
foarte mult! 


MULIUMIRI 


Această carte a necesitat aproape doi ani pentru a fi scrisă. S-a 
muncit cu dragoste şi a fost nevoie de eforturile conjugate ale 
multor oameni. Dorim în mod special să mulţumim următorilor: 

Patty Mitchell, care a bătut la maşină fiecare din aceste povestiri 
de cel puţin cinci ori. A lucrat de multe ori până la ora 10 seara şi 
de multe ori şi sâmbăta şi duminica. Mulţumim, Patty! N-am fi 
putut s-o facem fără tine. 

Kim Wiele, pentru editarea şi reeditarea acestor poveşti, făcând 
cea mai mare parte din munca de cercetare şi de coordonare, 
asigurând dreptul de autor al povestirilor pe care nu le-am scris 
noi. A făcut o treabă extraordinară. Mulţumim, Kim. 

Kate Driesen, care a asistat la editarea, citirea şi corectarea 
fiecărei povestiri şi ne-a ajutat mult cu munca de cercetare. Ai fost 
întotdeauna lângă noi atunci când nu mai aveam timp. Mulţumim. 

Wanda Pate, care a contribuit neîncetat la munca noastră cu 
editarea şi cercetarea. 

Cheryl Millikin, care a făcut posibil fluxul normal al circulaţiei 
materialului. 

Lisa Williams, pentru că a avut grijă de afacerile lui Mark, 
pentru ca acesta să se poată ocupa de carte. 

Larry Price şi Mark Powers, pentru menţinerea în ordine a 
tuturor celorlalte lucruri, pe perioada în care această carte a fost 
scrisă. 

Sutelor de oameni care au ascultat, citit şi au comentat aceste 
povestiri, poezii şi citate. 

Tuturor prietenilor noştri de la Asociaţia Oratorilor Naţionali, 
care ne-au oferit cu generozitate propriile lor materiale pentru a 
completa această carte. Vrem să mulţumim în mod special lui 
Dottie Walters pentru încurajarea şi sprijinul neîntrerupt. 

Lui Franc Sincone, un prieten drag, care a contribuit la multe 
dintre aceste povestiri. 

Lui Jeff Herman, pentru că este un agent literar atât de inspirat 


şi a crezut în această carte încă de la început. Jeff, suntem încântați 
să lucrăm cu tine. 

Lui Peter Vegso, Gary Seidler şi Barbara Nichols de la Health 
Communications pentru că au înţeles viziunea acestei cărţi înainte 
ca s-o facă altcineva. Îţi apreciem sprijinul entuziast. 

Lui Cindy Spitzer, care a scris şi a publicat multe dintre aceste 
povestiri. Cindy, contribuţia ta a fost extraordinară. 

Mariei Stilkind, redactorul nostru de la Health Communications, 
pentru eforturile necontenite de a aduce această carte la un nivel 
maxim de calitate. 

Lui Bob Proctor, care a contribuit la multe din aceste poveşti şi 
anecdote. Mulţumim, Bob. Ai fost un prieten adevărat. 

Lui Brandon Hali, care ne-a ajutat cu două povestiri. 

Mai dorim să mulţumim de asemenea următoarelor persoane 
care ne-au oferit părerea la o primă lectură: Ellen Angelis, Kim 
Angelis, Jacob Blass, Rick Canfield, Dan Drubin, Kathy Fellows, 
Patti Hansen, Norman Howe, Ann Husch, Tomas Nani, Dave Potter, 
Danielle Lee, Michele Martin, Georgia Noble, Lee Potts, Linda 
Price, Martin Rutte, Lou Tartaglia, Dottie Walters, Rebecca 
Weidekehr, Harold C. Wells. 


INTRODUCERE 


Stim tot ceea ce trebuie să ştim pentru a pune capăt 
nesfârşitelor suferințe sufleteşti pe care mulți oameni le 
experimentează în mod curent. Respectul fată de sine şi 
randamentul personal sunt două atribute pe care le pot 
avea toți cei care îşi fac timp pentru ele. 


Este foarte greu să transpui pe hârtie spiritul oricărui moment 
din viaţa reală. Poveşti pe care le spunem zilnic au necesitat 
transcrierea lor de cel puţin cinci ori pentru a suna bine în scris aşa 
cum sună şi în realitate. Când veţi citi aceste rânduri, vă rog uitaţi 
tot ce aţi învăţat la orele de lectură rapidă. Încetiniţi ritmul. Luaţi 
aminte la cuvintele din inima şi mintea dumneavoastră. 

Savuraţi fiecare povestire. Daţi-le voie să vă impresioneze, 
întrebaţi-vă după aceea: ce trezesc ele în mine? Ce-mi sugerează 
ele? Ce sentiment sau dorinţă din interiorul meu au atins? Lăsaţi-vă 
cuceriţi de fiecare povestire. 

Unele dintre ele vă vor vorbi mai pe înţeles decât altele. Unele 
vor avea semnificaţii mai profunde. Unele vă vor face să plângeţi. 
Unele să râdeţi. O parte dintre ele vă vor încălzi inima. Altele vă 
vor lovi drept între ochi. Nu există o reacţie standard. Există doar 
reacţia dumneavoastră. Nu încercaţi să vă împotriviţi şi lăsaţi-vă în 
voia ei. 

Nu vă grăbiţi când citiţi această carte. Găsiţi-vă timp să o gustaţi 
şi să o savuraţi. Îndrăgiţi-o cu toată fiinţa. Însumează zeci de mii de 
ore pentru a alege ceea ce a existat mai bun în 40 de ani de 
experienţă. 

Un ultim lucru: Să citeşti o carte ca aceasta este ca şi când ai sta 
la masă şi ai mânca un prânz alcătuit din prăjituri. S-ar putea să vi 
se facă rău de atâta dulce. Este o masă fără legume, salată sau 
pâine. Este doar esenţă cu puţină frişcă. 

La orele noastre de seminar şi de lucru petrecem mai mult timp 
cu stabilirea şi analizarea implicaţiilor fiecărei povestiri. Există mai 


multe explicaţii şi modalităţi de a aplica lecţiile şi principiile la 
viaţa de zi cu zi. Nu lecturaţi pur şi simplu. Făceţi-vă timp să le 
înţelegeţi şi să vi le apropiaţi. 

Dacă simţiţi nevoia să împărtăşiţi povestirile şi cu alţii, nu 
ezitaţi. Când o poveste vă determină să vă gândiţi la altă persoană, 
chemaţi-o şi povestiţi-i şi ei. Nu vă feriţi de aceste povestiri şi 
lăsaţi-le să vă determine să faceţi ce vă îndeamnă inima. Ele sunt 
menite să vă inspire şi să vă motiveze. 

În cazul multor povestiri am mers direct la sursă şi i-am rugat pe 
autori să le scrie ori să le povestească cu propriile lor cuvinte. 
Multe dintre ele păstrează amprenta creatorilor lor. Am încercat ca 
fiecărei povestiri în parte să-i atribuim autorul de drept. 

Sperăm că veţi fi încântați de lectura acestei cărţi tot atât de 
mult pe cât am fost noi atunci când am scris-o. 


1. DESPRE 
DRAGOSIE 


Si va veni şi ziua când, după ce vom controla 
spațiul, vânturile, mareele şi gravitația, vom 
controla, pentru Dumnezeu, forțele dragostei. şi 
în ziua aceea, pentru a doua oară în istoria lumii, 
vom fi descoperit focul. 


Tielhard de Chardin 


DRAGOSTEA: SINGURA FORŢĂ 
CREATOARE 


PRăspândiţi dragostea oriunde mergeţi: mai întâi în 
casele voastre. Oferiţi dragostea copiilor voştri, 
soției sau soțului, unui vecin... Nu lăsaţi pe 
nimeni să plece de la voi fără să se simtă mai 
fericit. Fiţi expresia vie a bunătății lui Dumnezeu; 
bunătate pe chipul vostru, bunătate în ochii 
voştri, în zâmbetul vostru, bunătate în primirea 
caldă. 

Maica Tereza 


Un profesor de colegiu şi-a dus într-o zi clasa de sociologie în 
mahalalele oraşului Baltimore pentru a studia cazul a 200 de băieţi 
care locuiau acolo. Studenţii au fost rugaţi să scrie o evaluare a 
viitorului fiecărui băiat. În toate cazurile studenţii au scris, „Nu are 
nici o şansă”. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu un alt profesor de 
sociologie a dat întâmplător peste aceste studii. Atunci, şi-a pus 
studenţii să urmărească proiectul şi să vadă ce se întâmplase cu 
acei băieţi. Cu excepţia a 20 dintre ei care se mutaseră sau 
muriseră între timp, studenţii au aflat că 176 din cei 180 obţinuseră 
mai mult decât un succes obişnuit, devenind avocaţi, doctori şi 
oameni de afaceri. Profesorul rămase uimit şi se hotări să cerceteze 
mai departe. Din fericire, toţi băieţii locuiau în oraş sau în 
apropiere, astfel încât a existat posibilitatea să-i contacteze pe 
fiecare în parte şi să-i întrebe „Cum vă explicaţi succesul 
dumneavoastră?” De fiecare dată răspunsul a fost acelaşi şi plin de 
căldură, „A existat o profesoară”. Profesoara încă mai trăia, aşa că 
a căutat-o şi a întrebat-o pe bătrâna încă plină de energie, ce 
formulă magică a folosit pentru a-i transforma pe micii vagabonzi în 
oameni plini de succes. Ochii profesoarei străluciră, Şi pe chipul ei 
apăru un zâmbet blând. „Totul a fost foarte simplu” spuse ea. „l-am 
iubit pe aceşti băieţi”. 

Eric Butterworth 


TOT CE ÎMI ADUC AMINTE 


Când tata vorbea cu mine, întotdeauna începea cu „[i-am spus 
astăzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost 
reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru că viaţa sa părea vizibil că se 
afla în ultima fază, am devenit şi mai apropiaţi... dacă se putea aşa 
ceva. 

La vârsta de 82 de ani el era gata să moară, şi eu eram pregătit 
să-l las să plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţa. 
Am râs şi am plâns, ne-am ţinut de mâini şi ne-am spus unul altuia 
cât de mult ne iubim şi am căzut de acord că îi venise sorocul. l-am 
spus, „Tată, după ce nu vei mai fi, să-mi dai un semn că eşti bine”. 
A râs de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa după 
moarte. Nici eu nu pot să spun că eram prea convins, dar trecusem 
prin mai multe situaţii care m-au făcut să cred că poţi primi nişte 
semne „de pe lumea cealaltă”. 

Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit 
atacul de inimă în propriul meu piept în momentul în care a murit. 
Mai târziu am jelit la gândul că cei din spital, în înţelepciunea lor 
sterilă, nu m-au lăsat să-l ţin de mână atunci când şi-a dat ultima 
răsuflare. 

Zi după zi mă rugam să aud ceva de la el, dar nimic nu s-a 
întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de 
a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi 
nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită. Mama 
murise cu cinci ani înainte de boala Alzheimer, şi deşi aveam 
propriile mele fete, am simţit moartea ei ca un copil părăsit. 

Într-o zi, în timp ce stăteam întins pe o masă de masaj într-o 
cameră întunecoasă şi liniştită, aşteptând să-mi vină rândul, m-a 
izbit brusc un dor de tatăl meu. Am început să mă întreb dacă nu 
cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem să-mi dea un semn. 

Mi-am dat seama că mintea mea este într-o stare hiper-acută. 
Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât aş fi putut 
să adun coloane întregi de cifre. Am verificat să văd dacă sunt treaz 
şi nu visez, şi mi-am dat seama că nu puteam fi mai treaz de atât. 
Fiecare gând al meu era ca o picătură de apă care pica tulburând 
suprafaţa perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea 


fiecărui moment care trecea. Apoi m-am gândit, „Am încercat să 
controlez mesajele de pe cealaltă lume. Mă voi opri acum”. 

Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arăta el 
înainte ca boala Alzheimer să-i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de 
kilograme. Minunatul ei păr argintiu îi înconjura faţa plăcută. Era 
atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia că, dacă 
întind mâna, o s-o ating. Arăta exact cum era ea cu douăzeci de ani 
în urmă, înainte ca declinul să o copleşească. Puteam chiar simţi 
aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea să aştepte şi nu spunea 
nimic. Mă întrebam cum se poate întâmpla aşa ceva, să mă gândesc 
la tata şi să apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin 
vinovat că nu mă gândisem şi la ea. 

I-am spus, „O, Mamă, îmi pare atât de rău că a trebuit să suferi 
de boala aceea aşa de îngrozitoare”. 

Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca să-mi arate că a 
înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit - un zâmbet minunat - şi mi-a 
spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a 
dispărut. 

Am început să tremur într-o cameră devenită rece dintr-o dată, şi 
am ştiut din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, că 
dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care 
contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare; dragostea 
rămâne. 

Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit 
vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea. 

Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut 
sigur că într-o zi, când mă voi aştepta mai puţin, el va apărea şi îmi 
va spune, „[i-am spus astăzi că te iubesc?” 


Bobbie Probstein 


CÂNTEC DE INIMA 


A fost odată ca niciodată un om mare care s-a căsătorit cu 
femeia visurilor lui. Din dragostea lor, s-a născut o fetiţă mică. Era 
o copilă isteaţă şi veselă, şi tare mult o iubea omul cel mare. 

Când ea era foarte mică, tatăl ei o ridica în braţe, fredona o 
melodie şi dansa cu ea prin toată camera, şi îi spunea, „Te iubesc, 
fetiţă mică”. 

Când fetiţa a crescut, omul cel mare o îmbrăţişa şi îi spunea, „Te 
iubesc, fetiţă mică”. Fetiţa se bosumfla şi spunea, „Nu mai sunt o 
fetiţă mică”. Atunci omul cel mare râdea şi îi spunea, „Dar pentru 
mine întotdeauna vei rămâne fetiţa mea mică”. 

Fetiţa mică, care-nu-mai-era-mică-deloc, plecă de acasă în lume. 
Cu cât învăţa mai mult despre ea, învăţa mai mult despre oameni. 
Ea îşi dădu seama că este cu adevărat mare şi puternică, pentru că 
îşi cunoştea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea pe care o 
arăta familiei sale. Nu avea importanţă unde se ducea sau unde se 
afla, pentru că întotdeauna exista lângă ea un om mare care o suna 
la telefon şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”. 

Veni ziua în care fetiţa-care-nu-mai-era-mică-deloc primi un 
telefon. Omul cel mare era în suferinţă. Avusese un atac de 
apoplexie. Era afazic, explicară ei fetiţei. Nu mai putea să 
vorbească şi nu erau siguri că înţelegea ce i se spune. Nu mai putea 
să zâmbească, să râdă, să meargă, să îmbrăţişeze, să danseze sau 
să-i spună fetiţei lui, care-nu-mai-era-mică-deloc, că o iubeşte. 

Şi astfel merse ea să fie alături de omul cel mare. Când intră în 
cameră, văzu un om mic şi deloc puternic. Se uita la ea şi încercă 
să-i vorbească, dar nu reuşi. 

Fetiţa făcu singurul lucru pe care îl putea face. Se urcă în pat şi 
se aşeză lângă omul cel mare. Din ochii lor începură să curgă 
lacrimi şi fetiţa îşi petrecu braţele în jurul umerilor slăbiţi ai tatălui 
ei. 

Cu capul pe pieptul lui se gândi la multe lucruri. Îşi aminti clipele 
minunate petrecute împreună şi cum se simţea ea întotdeauna 
protejată şi adorată de omul cel mare. Simţi o durere adâncă la 
gândul acelei pierderi uriaşe, cuvintele de dragoste care o 
mângâiaseră atâta vreme. 


Şi apoi, auzi dinăuntrul omului mare, bătăile inimii lui. Inima 
unde muzica şi cuvintele trăiseră întotdeauna; inima bătea întruna, 
parcă indiferentă la suferinţele din restul corpului. Şi, în timp ce 
fetiţa se odihnea la pietul lui, se întîmplă minunea. Auzi ceea ce îşi 
dorise să audă. 

Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti... 

Te iubesc 

Te iubesc 

Te iubesc 

Fetiţă mică 

Fetiţă mică 

Fetiţă mică 


Şi ea se simţi din nou mângâiată. 
Patty Hansen 


DRAGOSTE ADEVĂRATĂ 


Moses Mendelssohn, bunicul  binecunoscutului compozitor 
german, era departe de a fi un bărbat chipeş. Pe lângă faptul că era 
mic de statură, mai avea şi o cocoaşă grotescă. 

Într-o zi el se duse în vizită la un negustor din Hamburg care 
avea o fată încântătoare pe nume Frumtje. Moses se îndrăgosti 
nebuneşte de ea. Însă Frumţje simţea numai repulsie la vederea 
înfăţişării lui nefericite. 

Când veni timpul să plece, Moses îşi luă inima în dinţi şi urcă în 
camera ei pentru a putea vorbi cu ea încă o dată. Fata era o 
apariţie încântătoare, cerească, dar îl întristă profund pentru că 
refuză să se uite la el. După mai multe încercări de a închega o 
conversaţie, Moses întrebă timid, „Tu crezi în căsătoriile care sunt 
sortite în Ceruri?” 

„Da”, răspunse ea, uitându-se în continuare în jos. „Dar tu?” „Şi 
eu cred,” spuse el. „Vezi tu, în ceruri, la naşterea fiecărui băiat, 
Dumnezeu anunţă cu ce fată se va căsători el. Când m-am născut 
eu, mi s-a arătat şi viitoarea mea soţie. Apoi Dumnezeu a adăugat, 
„Dar soţia ta va fi cocoşată”. 

„În acel moment am strigat, ʻO, Doamne, o femeie cocoşată ar fi 
o tragedie. Te rog, Doamne, dă-mi mie cocoaşa şi lasă-i ei 
frumuseţea”. 

Apoi Frumţje s-a uitat drept în ochii lui şi sufletul ei a fost 
copleşit de nişte amintiri care veneau de dincolo de vremuri. I-a 
întins mâna lui Mendelssohn, şi mai târziu a devenit soţia lui 
devotată. 


Barry şi Joyce Vissell 


JUDECĂTORUL CARE ÎMBRĂŢIŞEAZĂ 


N: u mă enerva! Mai bine îmbrățişează-mă! 


Lee Shapiro este un judecător pensionat. El este şi unul dintre 
cei mai originali iubitori de oameni. La un moment dat din cariera 
sa, Lee şi-a dat seama că dragostea este cea mai mare putere care 
poate exista pe lume. Şi astfel a devenit Lee omul cu îmbrăţişările. 
A început prin a oferi tuturor o îmbrăţişare. Colegii lui l-au poreclit 
atunci „judecătorul care îmbrăţişează”. 

Cam cu şase ani în urmă Lee a creat ceva ce el numea „Cutia cu 
îmbrăţişări”. Pe cutie scria „O inimă pentru o îmbrăţişare”. În cutie 
erau 30 de inimioare roşii brodate pe spate. Lee îşi lua „Cutia cu 
îmbrăţişări”, mergea pe la oameni şi le oferea câte o inimioară în 
schimbul unei îmbrăţişări. 

Lee a devenit atât de cunoscut pentru acest lucru încât deseori 
este invitat la conferinţe şi convenţii, unde transmite mesajul său 
despre dragostea necondiționată. La una dintre conferinţe, la San 
Francisco, mass-media locală l-a incitat spunându-i, „Este uşor să 
împărţi îmbrăţişări la o conferinţă unde oamenii sunt pe jumătate 
convinşi să participe. Dar n-o să poţi niciodată să faci aşa ceva pe 
stradă să zicem”. 

Şi astfel l-au pus pe Lee să îmbrăţişeze lumea pe străzile din San 
Francisco. Urmat de o echipă de televiziune de la postul local, Lee 
a ieşit în stradă. Mai întâi s-a apropiat de o femeie care trecea pe 
acolo. „Bună, eu sunt Lee Shapiro, judecătorul care îmbrăţişează. 
Vă dau una din inimioarele astea în schimbul unei îmbrăţişări”. 
„Bineînţeles”, răspunse ea . „Prea uşor”, îl provocă din nou 
comentatorul local. Lee se uită în jur. Văzu o taxatoare care avea 
necazuri cu un posesor de BMW, căruia încerca să-i dea un bilet de 
parcare. Se îndreptă către ea cu echipa de filmare pe urmele lui, şi 
spuse, „Se pare că ai nevoie de o îmbrăţişare bună. Eu sunt 
judecătorul care îmbrăţişează şi îţi ofer şi ţie o inimioară în shimbul 
unei îmbrăţişări”. Ea acceptă. 

Comentatorul de televiziune îl provocă pentru ultima oară. „Uite, 
vine un autobuz. Se ştie că şoferii de autobuz din San Francisco 


sunt cei mai duri, mai îndărătnici şi mai răutăcioşi oameni din tot 
oraşul. Hai să te vedem dacă poţi să-l faci şi pe el să te îmbrăţişeze. 
Lee acceptă provocarea. 

Când autobuzul trase pe dreapta, Lee spuse, „Bună, eu sunt Lee 
Shapiro, judecătorul care îmbrăţişează. Munca dumitale este 
probabil una din cele mai stresante din lumea întreagă. Eu le ofer 
oamenilor îmbrăţişări ca să le mai luminez puţin viaţa. N-ai vrea şi 
tu o îmbrăţişare?” Uriaşul de 115 kg şi înalt de 1,85 m se ridică de 
pe locul lui, se dădu jos din autobuz şi spuse: „De ce nu?”. 

Lee îl îmbrăţişă, îi dădu o inimioară şi îi făcu cu mâna în timp ce 
autobuzul se îndepărta. Echipa de televiziune rămăsese fără grai. 
În sfârşit, comentatorul zise: „Trebuie să recunosc, sunt 
impresionat”. 

Într-o zi prietena lui Lee, Nancy Johnston trecu pe la el. Nancy 
este de profesie clown şi în acea zi era îmbrăcată, machiată, 
aranjată exact ea un clown. „Lee, ia 'Cutia cu îmbrăţişări! şi haide 
să mergem până la căminul pentru cei bolnavi incurabili”. 

Când ajunseră acolo, începură să împartă pacienţilor pălării cu 
baloane, inimioare şi ...îmbrăţişări. Lee se simţea stânjenit. Nu mai 
îmbrăţişase până atunci bolnavi incurabili, retardaţi sau 
paraplegici. Era pus la grea încercare. Dar, după un timp, totul a 
devenit mult mai uşor pentru că în drumul lor prin saloane li s-au 
alăturat medici, surori medicale şi felceri. 

După câteva ore intrară în ultimul salon. Acestea erau cele mai 
grave 34 de cazuri pe care Lee le văzuse în viaţa lui. Atmosfera era 
atât de sumbră încât simţi cum i se rupe sufletul. Dar, din dorinţa 
lor, să împărtăşească dragostea şi să schimbe atmosfera, Lee şi 
Nancy au început să umble prin salon urmaţi de personalul 
medical, care purtau deja cu toţii inimioare atârnate la gât şi pălării 
cu baloane pe cap. 

În cele din urmă, Lee se apropie şi de ultima persoană, de 
Leonard. Leonard purta o babeţică albă, uriaşă, pe care saliva 
întruna. Lee se uită la Leonard căruia îi curgeau balele şi spuse, 
„Haide să mergem, Nancy, aici nu mai e nici o şansă”. Nancy 
răspunse, „Fugi de-aici, Lee. E şi el o fiinţă umană, nu-i aşa?”. 

Apoi îi puse o pălărie din aceea caraghioasă pe cap. Lee luă una 
din inimioarele lui roşii pe care o prinse pe babeţica lui Leonard. 
Trase aer în piept, se aplecă şi îl îmbrăţişa. 

Dintr-o dată Leonard începu să tipe, „Eeeeeehh! Eeeeeehh!” 


Câţiva dintre ceilalţi pacienţi din cameră începură să facă zgomot, 
lovind diverse obiecte. Lee se întoarse către medici întrebător, şi 
văzu cu surprindere că toată lumea plângea. Lee o întrebă pe sora 
şefă: „Ce se întâmplă?” 

Lee nu va uita niciodată ce i-a răspuns aceasta: „Este pentru 
prima dată în 23 de ani când Leonard a zâmbit”. 

Ce simplu este să aduci o rază de soare în viaţa celorlalţi. 


Jack Canfield and Mark V. Hansen 


Intotdeauna poţisă-ţi 
daiseama când citeşte 
cărți de autoeducare 


OARE NU SE POATE ÎNTÂMPLA ŞI 
AICI? 


Avem nevoie de 4 îmbrăţişări pe zi ca să 
supravieţuim. Avem nevoie de 8 îmbrățişări 
pe zi ca să ne menţinem. Avem nevoie de 12 
îmbrățişări pe zi ca să creştem. 

Virginia Satir 


La seminarele şi conferințele pe care le ţinem întotdeauna îi 
învăţăm pe oameni să se îmbrăţişeze. Mulţi dintre ei răspund prin a 
spune: „Acolo unde lucrez eu nu poţi să îmbrăţişezi pe nimeni”. 

Sunteţi siguri? 

lată o scrisoare pe care am primit-o de la una dintre 
absolventele unui astfel de seminar. 


Dragă Jack, 


Îmi începusem ziua cam prost dispusă. Prietena mea 
Rosalind a trecut pe la mine şi m-a întrebat dacă am îmbrăţişat 
pe cineva astăzi. I-am mormăit ceva dar pe urmă am început să 
mă gândesc la îmbrăţişări şi la altele de acest fel în timpul 
săptămânii. M-am tot uitat pe foaia aceea despre "Cum să faci 
un seminar animat” pe care ne-ai dat-o şi când am ajuns la 
partea cu îmbrăţişările m-am împotmolit pentru că nu-mi 
puteam închipui cum să-mi îmbrăţişez colegii la serviciu. 

Ei bine, m-am hotărât să proclam „zi de îmbrăţişat”, şi am 
început să-i îmbrăţişez pe clienţii care veneau în magazin. Era 
extraordinar să vezi cum se înveselesc oamenii. Un student la 
Economie a sărit pe tejghea şi a dansat. Unii chiar se întorceau 
şi mai cereau să fie îmbrăţişaţi. Doi băieţi care se ocupau cu 
repararea copiatorului şi care nu vorbeau nici măcar între ei, 
au fost atât de surprinşi că s-au dezmeticit şi dintr-o dată au 
început să vorbească şi să râdă pe coridor. 

Am senzaţia că am îmbrăţişat pe toată lumea de la Şcoala de 
Afaceri Wharton şi, mai mult decât atât, indispoziţia mea din 


acea dimineaţă, inclusiv o durere fizică a dispărut cu totul. Îmi 
pare rău că scrisoarea mea este atât de lungă, dar sunt extrem 
de emoţionată. Cel mai drăguţ moment a fost atunci când vreo 
10 oameni se îmbrăţişau în faţa tejghelei. Nu-mi venea să-mi 
cred ochilor. 


Cu dragoste, 
Pamela Rogers 


P.S.: în drum spre casă am îmbrăţişat un poliţist pe Strada 
37. Acesta mi-a spus: „Pe poliţişti nu-i îmbrăţişează nimeni 
niciodată. Eşti sigură că nu vrei să arunci cu ceva în mine?” 


Un alt absolvent al seminariilor noastre ne-a trimis următoarea 
scrisoare despre îmbrăţişări: 


Îmbrăţişarea este: 


Îmbrăţişarea este sănătoasă. Ajută sistemul imunitar, 
vindecă depresia, reduce stress-ul şi aduce somnul. Îţi dă 
putere, te întinereşte şi nu are efecte secundare neplăcute. 
Îmbrăţişarea nu este altceva decât un medicament miraculos. 

Îmbrăţişarea este absolut naturală. Este organică, dulce, 
fără  ingredienţi artificiali, nepoluantă, neostilă mediului 
înconjurător, şi sută la sută hrănitoare. 

Îmbrăţişarea este cadoul ideal. Minunată în orice ocazie, 
amuzantă atunci când o oferi, dar şi când o primeşti, arată că 
nu eşti indiferent şi este pe deplin returnabilă. 

Îmbrăţişarea este practic un lucru perfect. Nu necesită 
baterii, nu se uzează, este ferită de inflaţie, nu presupune rate 
lunare, nu poate fi furată şi nu se impozitează. 

Îmbrăţişarea este o resursă prea puţin folosită, cu puteri 
magice. Când ne deschidem inimile şi braţele, îi încurajăm şi 
pe alţii să facă la fel. 

Gândiţi-vă la oamenii din viaţa voastră. Există cuvinte pe 
care aţi dori să le rostiţi? Aveţi îmbrăţişări pe care aţi dori să 
le oferiţi? Aşteptaţi şi speraţi ca altcineva să facă primul pas? 
Vă rog, nu mai aşteptaţi! 


Fiţi dumneavoastră primii! 
Charles Faraone 


Jack Canfield 


CEEA CE SUNI EU ÎNSEAMNĂ CEVA ! 


O profesoară din New York se hotări să le ofere un semn de 
preţuire elevilor din ultimul an, spunând fiecăruia în parte cât de 
importanţi sunt. Folosind o metodă dezvoltată de Helice Bridges 
din localitatea Del Mar, California, i-a chemat în faţa clasei unul 
câte unul; i-a spus mai întâi fiecăruia ce înseamnă pentru ea şi 
pentru clasă, apoi a dăruit fiecăruia dintre ei câte o fundă albastră 
pe care scria cu litere aurii: „Ceea ce sunt eu înseamnă ceva”. 

După aceea profesoara a hotărât să facă un studiu de clasă 
pentru a vedea ce fel de impact are aprecierea asupra unei 
comunităţi. I-a dat fiecărui student alte trei funde, şi i-a instruit să 
meargă şi să facă şi ei la rândul lor această ceremonie de 
recunoaştere. Apoi trebuiau să urmărească rezultatele să vadă cine 
pe cine respectă şi să le prezinte după o săptămână. 

Unul dintre băieţii din clasă s-a dus la tânărul vicepreşedinte al 
unei companii din apropiere şi i-a dăruit una dintre funde pentru 
faptul că îl ajutase în planificarea carierei sale şi i-a prins funda pe 
cămaşă. Apoi i-a dat şi celelalte două funde şi i-a spus, „Facem un 
studiu la şcoală despre apreciere şi am dori ca şi dumneavoastră să 
găsiţi pe cineva pe care să-l apreciaţi şi să-i daţi funda albastră, 
apoi să i-o daţi şi pe cea care a rămas, pentru ca la rândul lui să 
poată onora pe altcineva. Vă rog să-mi povestiţi după aceea ce s-a 
întâmplat”. 

Mai târziu, vicepreşedintele intră în birou la şeful său, care era 
cunoscut a fi un tip destul de ursuz. L-a rugat să ia loc, şi i-a spus 
ce mult îl admira pentru că este un adevărat geniu. Şeful rămase 
pur şi simplu uimit. Atunci vicepreşedintele îl întrebă dacă nu ar 
vrea să accepte funda albastră în semn de recunoaştere şi să şi-o 
prindă pe haină. Şeful cel uimit spuse: „Sigur că da”. 

Vicepreşedintele luă funda albastră şi o prinse pe haina şefului 
său chiar în dreptul inimii. Dându-i şi cealaltă fundă, spuse: „N-aţi 
vrea să îmi faceţi o favoare? Vă deranjează dacă luaţi şi funda 
aceasta pentru a o dărui altcuiva pe care îl apreciaţi? Tânărul care 
mi-a dat fundele face un studiu la şcoală şi ar vrea ca noi să facem 
această ceremonie de recunoaştere şi să observăm cum îi 
influenţează pe oameni”. 


În acea noapte, şeful lui merse acasă la fiul său de 14 ani şi se 
aşeză lângă el. Îi spuse: „Astăzi mi s-a întâmplat un lucru de 
necrezut. Mă aflam în biroul meu când unul dintre subalternii, mei 
a venit şi mi-a spus că mă admiră, şi mi-a dat o fundă albastră 
pentru faptul că sunt un geniu creator. Închipuieşte-ţi! Crede că 
sunt un geniu creator! Apoi mi-a prins în piept această fundă 
albastră pe care scrie: „Ceea ce sunt eu înseamnă ceva”. Şi mi-a 
mai dat şi o altă fundă pentru a o dărui unei persoane pe care o 
apreciez. În timp ce veneam cu maşina spre casă, mă tot întrebam 
cui să ofer acest semn de recunoaştere şi m-am gândit la tine. 
Vreau să accepţi semnul meu de preţuire. 

Zilele mele sunt atât de zbuciumate încât atunci când ajung 
acasă, nu prea îţi acord mare atenţie. Câteodată ţip la tine pentru 
că nu iei note suficient de mari la şcoală şi pentru că dormitorul 
tău arată ca un câmp de bătălie, dar nu ştiu cum, în seara asta mi- 
am dorit să stau lângă tine aici şi să-ţi spun ce mult însemni tu 
pentru mine. În afară de mama ta, tu eşti cea mai importantă 
fiinţă din viaţa mea. Eşti un copil minunat şi te iubesc!” 

Puştiul uimit începu să plângă în hohote şi nu se mai putea 
opri. Tremura din tot corpul. Se uită în sus la tatăl lui şi îi spuse 
printre lacrimi: „Mă pregăteam să mă sinucid mâine, tată, pentru 
că eu credeam că nu mă iubeşti. Acum nu mai e nevoie să fac 
asta”. 

Helice Bridges 


O Fuadå rană 
pentru fiecare persoană din 
America - crearea unei fundații de 
recunoaştere pentru generaţia actuală 
şi pentru cele care vor veni. 


Visul lui Helice Bridges este să prindă o fundă albastră în pieptul 
fiecărui american până în anul 2000. Pentru a-l ajuta să-şi îndeplinească 
visul, puteţi comanda fundele albastre „Ceea ce sunt eu înseamnă ceva” 


sunând la (1-800)-887-8422 sau scriind la HBC, P.O. Box 2115, Del Mar, 
California 92014, USA. 


UNA CÂTE UNA 


Un prieten de-al nostru se plimba pe o plajă mexicană pustie pe 
la apusul soarelui. În timp ce se plimba, văzu în depărtare un alt 
bărbat. Pe măsură ce se apropie de el, observă că localnicul se tot 
apleca, ridica ceva de jos şi arunca în apă. Din când în când tot 
arunca ceva în ocean. 

Ajungând tot mai aproape de el, prietenul nostru observă că 
bărbatul culegea de pe jos stele de mare aruncate de valuri pe țărm 
şi le arunca inapoi în apă, una câte una. 

Prietenul nostru era contrariat. Se dădu mai aproape de omul 
respectiv şi spuse, „Bună seara, prietene. Mă întrebam ce tot faci”. 

„Arunc aceste stele de mare înapoi în apă. Vezi tu, acum este 
reflux şi toate stelele astea au fost aruncate la mal. Dacă nu le 
arunc înapoi, vor muri cu toatele”. 

„Înţeleg”, răspunse prietenul nostru, „dar trebuie să fie mii de 
stele de mare pe toată plaja. Nu poţi să le aduni pe toate. Sunt pur 
şi simplu prea multe. Şi pe de altă parte nu-ţi dai seama că acest 
lucru se poate întâmpla chiar acum pe alte sute de plaje de pe costa 
asta? Nu vezi că n-are nici un rost?”, 

Localnicul zâmbi, se aplecă, mai culese o stea de mare, şi după 
ce o aruncă înapoi în mare, îi răspunse: „Are rost, pentru aceea pe 
care tocmai am aruncat-o!”. 


Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


DARUL 


Bennet Cerf ne relatează această poveste emoţionantă despre un 
autobuz care se târâia hurducăindu-se de-a lungul unui drum din 
Sud. 

Pe unul din locuri stătea un bătrân pirpiriu care ţinea în mână 
un buchet de flori proaspete. Pe scaunul din faţă se afla o fată care 
nu-şi mai putea lua ochii de la florile lui. Veni şi timpul ca bătrânul 
să se dea jos din autobuz. Brusc, el aruncă florile în poala fetei. „Se 
vede că-ţi plac florile”, explică el, „şi cred că soţiei mele i-ar fi 
plăcut să ţi le dau. O să-i spun că ţi le-am dat”. Fata primi florile, 
apoi îl privi pe bătrân cum coboară şi cum intră pe poarta unui mic 
cimitir. 


UN FRATE CA ACESIA 


Un prieten de-al meu pe nume Paul, a primit de la fratele lui, de 
Crăciun, un automobil. În Seara de Ajun, când Paul a plecat de la 
birou, un puşti cu păr tepos se tot învârtea în jurul maşinii 
strălucitoare, admirând-o. „E maşina dumneavoastră, domnule?” 
întrebă el. 

Paul dădu din cap. „Fratele meu mi-a făcut-o cadou de Crăciun”. 
Puştiul rămase cu gura căscată. „Vreţi să spuneţi că v-a dat-o 
fratele şi nu v-a costat nimic? Mamăăăă, ce n-aş da şi eu să...”. Şi 
ezită să mai continue. 

Bineînţeles că Paul ştia ce vroia să spună puştiul. Că îşi dorea un 
frate ca acesta. Dar ce spuse puştiul îl năuci pe bietul Paul. 

„Ce n-aş da”, continuă băiatul, „să pot să fiu şi eu un frate ca 
acesta”. 

Paul se uită la băiat perplex, apoi adăugă deodată, „Vrei să te 
plimb cu maşina mea?” 

„O, da, mi-ar plăcea”. 

După ce merseră o bucată de drum, băiatul se întoarse către el 
cu ochii strălucind şi spuse, „Domnule, vă supăraţi dacă mă duceţi 
până în faţa casei ?” 

Paul zâmbi puţin. Credea că ştie ce vroia puştiul. Vroia să le 
arate vecinilor că a venit acasă într-o maşină mare. Dar Paul se 
înşela din nou. „Vreţi să opriţi acolo unde sunt treptele alea două?” 
întrebă băiatul. 

Fugi în sus pe scări. Apoi la scurtă vreme Paul îl auzi întorcându- 
se, însă de data asta nu atât de repede. Îşi ducea în braţe micuțul 
frate infirm. Îl lăsă jos pe ultima treaptă, apoi se înghesui niţel în el 
şi îi arătă maşina. 

„Uite-o, Buddy, exact cum ţi-am spus eu sus. Fratele lui i-a dat-o 
de Crăciun şi nu l-a costat nici un sfanţ. Într-o zi am să-ţi fac cadou 
şi eu una exact ca asta... apoi o să poţi vedea cu ochii tăi toate 
lucrurile acelea drăguţe din vitrinele magazinelor de care îţi tot 
povesteam”. 

Paul ieşi din maşină şi îl luă pe puşti şi îl puse pe locul din faţă al 
maşinii. Fratele lui mai mare se aşeză cu ochii strălucind lângă el şi 
toţi trei porniră într-o călătorie de zile mari. 


În acea seară din Ajunul Crăciunului, Paul a înţeles ce vroia să 
spună lisus când a zis: „Este o binecuvântare mai mare să 
dăruieşti...” 


Dan Clark 


DESPRE CURAJ 


„Deci credeţi că sunt curajoasă?” întrebă ea. 

„Da, cred” 

„Poate că sunt. Dar asta datorită unor profesori sufletişti. O să 
vă povestesc despre unul dintre ei. Cu mulţi ani în urmă, când 
lucram ca voluntară la Spitalul Stanford, am cunoscut o fetiţă, Lisa, 
care suferea de o boală rară şi gravă. Singura ei şansă de vindecare 
părea a fi o transfuzie de sânge de la frăţiorul ei de cinci ani, care 
supravieţuise într-un mod miraculos aceleiaşi boli şi reuşise să-şi 
dezvolte anticorpi împotriva acelei maladii. Doctorul i-a explicat 
situaţia frăţiorului ei mai mic, şi l-a întrebat dacă vrea să-i doneze 
sânge surorii lui mai mari. L-am văzut atunci că ezită puţin, după 
care, a tras aer în piept şi a spus: „Da, o să-i dau sânge dacă asta o 
va salva pe Lisa”. 

În timp ce se efectua transfuzia, el stătea întins în pat lângă sora 
sa şi zâmbea, aşa cum făceam şi noi toţi, văzând cum fetiţei îi 
revenea culoarea în obraji. Dintr-o dată însă, chipul lui păli, şi 
zâmbetul îi pieri de pe buze. Îşi ridică ochii către doctor şi-l întrebă 
cu o voce tremurândă, „De acum încep să mor”?”. 

Fiind micuţ, băieţelul înţelesese greşit; el credea că o să 
trebuiască să-i dea tot sângele surorii lui. 

„Da, am învăţat ce e curajul,” adăugă ea, „pentru că am avut 
profesori sufletişti”. 

Dan Millman 


MARELE ED 


Când am ajuns în oraşul unde urmă să prezint un seminar 
despre Fermitatea în Conducere, un mic grup de oameni m-a invitat 
la cină pentru a mă pune la curent cu cei cărora urma să le vorbesc 
a doua zi. 

Se vedea clar că şeful grupului era Marele Ed, un munte de om 
cu o voce răsunătoare. La cină mi-a spus că este un fel de specialist 
în rezolvarea disputelor într-o mare organizaţie internaţională. 
Datoria lui era să meargă în anumite divizii şi filiale pentru a-i 
elimina pe cei care le conduceau incorect. 

„Joe”, zise el, „de-abia aştept ziua de mâine, pentru că toţi tipii 
ăia de acolo au nevoie să asculte un tip dur ca tine. Or să afle că 
stilul meu de acţiune este cel corect”. Rânji şi făcu cu ochiul. 

Eu am zâmbit. Ştiam că a doua zi se va întâmpla ceva total 
diferit de ceea ce anticipase el. 

Următoarea zi a stat nemişcat tot timpul seminarului, şi la sfârşit 
a plecat fără să-mi spună nimic. 

Trei ani mai târziu m-am întors în acel oraş să ţin un alt seminar 
despre conducere în faţa aceloraşi persoane. Marele Ed se afla din 
nou acolo. Pe la ora 10 s-a ridicat brusc în picioare şi a întrebat cu 
voce tare, „Joe, pot să spun ceva oamenilor?” 

Am rânjit şi am spus: „Bineînţeles. Când cineva este atât de 
mare ca tine, Ed, poate spune orice vrea”. 

Marele Ed continuă, „Toţi mă cunoaşteţi băieţi şi unii ştiţi ce s-a 
întâmplat cu mine. Aş vrea totuşi să vă împărtăşesc acest lucru încă 
o dată. Joe, cred că vei aprecia asta după ce voi termina. 

Când te-am auzit sugerând că fiecare dintre noi, pentru a deveni 
nişte tipi realişti, trebuie să învăţăm cum să spunem celor apropiaţi 
că îi iubim, mi s-a părut o stupizenie sentimentală. Mă întrebam ce 
legătură poate să aibă iubirea cu fermitatea. Tu ai zis că fermitatea 
este ca pielea şi că duritatea este ca granitul, o minte fermă este 
deschisă, flexibilă, disciplinată şi tenace. Dar nu puteam înţelege ce 
legătură are dragostea cu chestia asta. 

În noaptea aceea, stând în sufragerie faţă în faţă cu soţia mea, 
vorbele tale nu-mi dădeau pace. Ce fel de curaj trebuia să ai ca să-i 
spui nevestei că o iubeşti? Nu putea s-o facă toată lumea? Tu mai 


spuseseşi că trebuie s-o faci la lumina zilei şi nu în dormitor. M-am 
trezit că îmi dregeam vocea să spun ceva şi apoi m-am oprit. Soţia 
mea s-a uitat la mine şi m-a întrebat dacă am zis ceva, iar eu am 
răspuns, „A, nu, nimic”. Apoi, brusc, m-am ridicat, am traversat 
camera, i-am smuls nervos ziarul din mână şi i-am spus: „Alice, te 
iubesc”. Timp de un minut s-a uitat la mine speriaţi. După care i-au 
dat lacrimile şi a spus în şoaptă, „Ed, şi eu te iubesc, dar este prima 
dată în 25 de ani când mi-ai spus-o aşa”. 

Am mai discutat o vreme despre dragoste, cum risipeşte ea toate 
tensiunile dacă este din belşug, şi dintr-o dată m-am hotărât pe loc 
să-l sun pe fiul cel mai mare în New York. Niciodată nu 
comunicasem prea bine unul cu celălalt. Când mi-a răspuns, m-am 
repezit să-i spun, „Fiule, poate crezi că sunt beat, dar nu sunt. Pur 
şi simplu m-am gândit să te sun să-ţi spun că te iubesc”. 

La capătul celălalt al firului s-a lăsat o pauză, după care l-am 
auzit spunând cu voce scăzută, „Tată, cred că întotdeauna am ştiut 
asta, dar este bine când o auzi. Să ştii că şi eu te iubesc”. Am mai 
vorbit puţin şi mi-am sunat şi celălalt fiu din San Francisco, cu care 
eram mult mai apropiat. I-am spus şi lui acelaşi lucru, după care am 
discutat aşa cum nu o făcusem niciodată. 

În noaptea aia, în timp ce stăteam în pat, mi-am dat seama că 
toate lucrurile pe care ni le spuseseşi tu în cursul zilei - adevărate 
puncte de referinţă pentru un manager - capătau şi un alt înţeles, şi 
că aş fi putut să le folosesc şi să le aplic dacă înţelegeam cu 
adevărat ce înseamnă ca unul cu o minte dură să iubească cu 
adevărat. 

Am început să citesc cărţi pe această temă. Cu siguranţă, Joe, 
mulţi oameni mari au ceva de spus şi am început să-mi dau seama 
cât de practic este să foloseşti dragostea în viaţa de zi cu zi, atât 
acasă cât şi la serviciu. 

Aşa cum mulţi dintre voi ştiţi, mi-am schimbat total modul de 
lucru cu oamenii. Acum ascult mai mult şi aud cu adevărat. Am 
învăţat să stimulez ce e bun în oameni şi nu să insist asupra 
defectelor. Am început să descopăr adevărata plăcere de a-i ajuta 
pe ceilalţi să capete încredere în sine. Poate lucrul cel mai 
important dintre toate a fost faptul că am înţeles că un mod 
excelent de a arăta dragostea şi respectul este să-i ajuţi să-şi 
descopere calităţile pe care şi le pot folosi la potenţial maxim. 


Joe, acesta este felul meu de a-ţi mulţumi. Apropo, pentru că am 
vorbit de practică. Acum sunt vicepreşedintele executiv al 
companiei la care lucrez, şi ei îmi spun ‘şeful cel mare’. Acum, voi 


băieţi, luaţi aminte la ce spune tipul ăsta!” 
Joe Batten 


DRAGOSTEA ŞI TAXIMETRISTUL 


Într-una din zilele trecute mă aflam cu un prieten într-un taxi. 
După ce ne-am dat jos, prietenul meu i-a spus şoferului, 
„Mulţumesc mult că ne-ai dus. Eşti un şofer excelent”. 

Şoferul rămase surprins timp de câteva secunde. Apoi spuse, 
„Încerci să faci pe deşteptul sau ceva de genul ăsta?” 

„Nu, omule, şi nu încerc să-mi bat joc de dumneata. i-am 
admirat doar sângele rece de care ai dat dovadă în traficul acesta 
nenorocit”. 

„Daa, bine”, spuse şoferul şi plecă. 

„Ce-a însemnat chestia asta?” 

„Încerc să aduc dragostea înapoi în New York”, spuse el. „Cred 
că e singurul lucru care mai poate salva oraşul”. 

„Cum poate un om să salveze New York-ul?” 

„Nu este vorba despre un singur om. Eu sunt sigur că l-am 
fericit pe omul ăla astăzi. Să presupunem că are 20 de pasageri. O 
să fie drăguţ cu cei 20 pentru că cineva a fost drăguţ cu el. Aceştia, 
la rândul lor, vor fi mai amabili cu ceilalţi angajaţi, ori cu vânzătorii 
şi ospătarii sau chiar şi cu familiile lor. În final, bunăvoința va 
atinge cel puţin 1.000 de oameni. Şi asta nu e rău, nu-i aşa?” 

„Da, dar depinzi de acel şofer de taxi ca să răspândeşti această 
bunăvoință”. 

„Nu depind de el”, spuse prietenul meu. „Sunt conştient de 
faptul că sistemul nu este infailibil, aşa că s-ar puteam să am de-a 
face azi cu zece persoane diferite. Dacă din zece, fac trei oameni 
fericiți, în final voi putea influența indirect 3.000 de oameni”. 

„Sună bine pe hârtie,” am recunoscut eu, „dar nu sunt sigur că 
merge şi în practică”. 

„Dacă nu merge, oricum nu pierzi nimic. Nu m-a costat nimic să- 
i spun omului că şi-a făcut treaba aşa cum trebuie. N-a primit un 
bacşiş mai mare sau mai mic. Dacă nu a priceput, ce o să se 
întâmple? Mâine va fi un alt şofer de taxi pe care voi încerca să-l 
fac fericit”. 

„Eşti cam nebun”, i-am spus. 

„Asta dovedeşte cât de cinic ai devenit. Eu am făcut un studiu pe 
tema asta. Lucrul care pare să lipsească angajaţilor noştri de la 


poştă, pe lângă bani, evident, este faptul că nimeni nu le spune ce 
treabă bună fac ei”. 

„Păi, nici nu fac treabă bună”. 

„Nu fac o treabă bună pentru că au senzaţia că nimănui nu-i 
pasă de munca lor. De ce să nu le spună şi lor cineva o vorbă 
bună?”. 

Tocmai treceam pe lângă o clădire în construcţie, lângă care 
stăteau cinci muncitori ce-şi luau prânzul. Prietenul meu se opri. 

„Aţi făcut un lucru minunat aici, oameni buni. Trebuie să fie o 
muncă foarte periculoasă şi dificilă”. 

Muncitorii se uitară la el cu ochi suspicioşi. 

„Când va fi gata?” 

„În iunie”, mormăi unul dintre ei. 

„A, dar asta e chiar impresionant Trebuie să fiţi tare mândri”. 

După aceea ne-am îndepărtat. l-am spus atunci: 

„N-am mai văzut pe cinva ca tine de când cu filmul Omul din 
LaMancha 

„Când oamenii aceia vor rumega cuvintele mele, se vor simţi 
deja mai bine. Într-un fel sau altul oraşul va beneficia de fericirea 
lor”. 

„Dar nu poţi să faci asta de unul singur!” am protestat „Eşti doar 
unul singur”. 

„Lucrul cel mai important este să nu te descurajezi. Să-i faci pe 
oamenii din oraş să devină mai buni din nou nu este o muncă 
uşoară, dar dacă aş putea găsi şi alţii să mi se alăture...” 

„Tocmai ai făcut cu ochiul unei femei cam durdulii”, am spus. 

„Da, ştiu, răspunse el. Dar dacă acea femeie este profesoară, 
elevii ei vor avea o zi minunată”. 

Art Buchwald 


UN SIMPLU GEST 


Toată lumea poate fi minunată... pentru că toată 
lumea poate servi cuiva. Nu trebuie să ai 
facultate ca să faci asta. Nu trebuie să faci 
acordul între subiect şi predicat ca să 
serveşti. Ai nevoie doar de o inimă plină de 
bunăvoință. Un suflet plin de iubire. 

Martin Luther King, Jr. 


Într-o zi, când Mark se întorcea de la şcoală, observă că 
adolescentul din faţa lui se împiedică şi-şi scăpă pe jos toate cărțile, 
împreună cu două pulovere, o bâtă de baseball, o mănuşă şi un 
casetofon micuţ. Mark îngenunchie şi-l ajută pe băiat să-şi adune 
lucrurile. Pentru că mergeau în aceeaşi direcţie, îl ajută să ducă o 
parte din bagaj. În timp ce mergeau, Mark află că pe băiat îl chema 
Bill, că îi plăceau jocurile video, baseball-ul şi istoria, că avea o 
grămadă de probleme la celelalte materii şi că tocmai se despărţise 
de prietena lui. Mai întâi au ajuns la casa lui Bill şi atunci acesta îl 
invită pe Mark să bea o Coca-Cola şi să se uite la televizor. După- 
amiaza trecu pe nesimţite, au râs şi au vorbit vrute şi nevrute până 
când Mark trebui să plece acasă. Au continuat să se întâlnească şi 
pe la şcoală, au mâncat de vreo două ori împreună, şi astfel trecu 
primul an de liceu. În liceu s-au întâlnit de mai multe ori de-a 
lungul anilor. În sfârşit a venit şi mult aşteptatul ultim an de liceu, 
şi cu trei săptămâni înainte de absolvire, Bill l-a întrebat pe Mark 
dacă pot sta de vorbă. 

Bill i-a amintit de ziua în care s-au întâlnit prima dată, cu ani în 
urmă. 

„Te-ai întrebat vreodată de ce căram atât de multe lucruri în 
ziua aia?” întrebă Bill. 

„Vezi tu, îmi făcusem curat în dulap, pentru că nu vroiam să las 
mizerie în urma mea. Strânsesem câteva dintre somniferele mamei 
şi mă duceam acasă ca să mă sinucid. Dar, după ce am stat 
împreună şi-am râs şi-am vorbit, mi-am dat seama că dacă m-aş fi 
omorât aş fi pierdut clipele minunate petrecute cu tine şi poate 


multe altele care aveau să vină. Deci, vezi Mark, când mi-ai ridicat 
cărţile în ziua aceea, ai făcut mult mai mult. Mi-ai salvat viaţa”. 


John W. Schlatter 


ZÂMBETUL 


Zâmbiti unul altuia, zâmbeşte-i soției, zâmbeşte- 
i soţului, zâmbeşte copiilor tăi, zâmbiţi unul 
altuia - nu contează cui - şi vă va ajuta să 
creşteţți în spiritul dragostei dintre voi. 

Maica Tereza 


Mulţi cititori cunosc povestea minunată a „Micului Prinţ”, scrisă 
de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este o carte extraordinară şi 
plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, 
dar şi ca o fabulă plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Cu mult 
mai puţini sunt aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului. 

Saint-Exupery a fost un pilot de încercare care a luptat împotriva 
naziştilor şi a murit la datorie. Înainte de al doilea război mondial, 
el a luptat şi în războiul civil din Spania împotriva fasciştilor. A 
scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată 
„Zâmbetul” („Le Sourire”). Aceasta este povestea pe care vreau să 
v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică 
sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică. 

El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat într-o 
celulă. După privirile dispreţuitoare şi felul grosolan în care îl 
trataseră paznicii, era sigur că a doua zi urma să fie executat. 

Din acest moment o să spun povestea aşa cum mi-o aduc eu 
aminte, cu cuvintele mele. 

„Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit teribil de nervos şi 
tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai 
aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar 
pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură. 
Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate 
chibriturile. 

M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd 
ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? 
Atunci l-am strigat. 

„N-ai cumva un foc, por favor?” 

S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă 
ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil 


de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. 
Poate din cauza nervozităţii sau poate pentru că, atunci când eşti 
aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz eu 
i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum s-a aprins o scânteie 
între inimile noastre îndepărtate, între sufletele noastre. Ştiam că 
nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi 
pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, 
uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească. 

Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă 
un om, nu lângă un gardian. lar privirea lui părea să aibă altă 
expresie acum. 

„Ai copii?” m-a întrebat. 

„Da, aici, aici”. Mi-am scos portofelul şi am început să caut 
nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai 
lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe 
care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. l-am spus 
că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi 
avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de 
lacrimi. 

Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi pe 
tăcute m-a scos de acolo. În linişte şi pe căi ocolite m-a scos din 
oraş. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş. 

Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”. 

Da, zâmbetul - o legătură simplă, neplanificată, naturală între 
oameni. 

Folosesc această povestire în munca mea pentru că aş vrea ca 
oamenii să ţină seama că sub toate straturile cu care ne acoperim, 
demnitatea noastră, titlurile, diplomele, statutul nostru şi nevoia de 
a fi văzuţi în diferite feluri - sub toate acestea, rămâne Eul nostru 
autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet. Cu adevărat cred 
că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai 
fi duşmani. N-am mai putea simţi ura, invidia sau teama. Cu tristeţe 
vă spun că toate acele straturi, pe care le construim cu atâta grijă 
toată viaţa, ne îndepărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu 
alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente 
magice când două suflete se recunosc. 

Am trăit şi eu câteva momente asemănătoare. Când te 
îndrăgosteşti este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un 
copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în 


faţa noastră pe cineva care nu are toate acele straturi de protecţie, 
pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este absolut natural 
şi neprihănit. Şi atunci sufletul nostru de copil din noi zâmbeşte 


trist în semn de recunoaştere. 
Hanoch McCarty 


AMY GRAHAM 


După ce am mers cu avionul toată noaptea de la Washington 
D.C., mă simţeam foarte obosit când am ajuns la biserica Mile High 
din Denver. Urma să ţin trei slujbe şi un seminar despre conştiinţa 
prosperității. Când am intrat în biserică, doctorul Fred Vogt m-a 
întrebat: 

„Ştiţi ceva despre Fundaţia „Pune-ţi O Dorinţă”? 

„Da”, am răspuns eu. 

„Ei bine, lui Amy Graham i s-a pus diagnosticul de leucemie în 
ultimă fază. I-au mai dat trei zile. Ultima ei dorinţă este să asiste la 
slujba dumneavoastră”. 

Eram şocat. Simţeam ceva ciudat, un amestec de mândrie, 
teamă şi îndoială. Nu-mi venea să cred aşa ceva. Credeam că 
micuţii care sunt pe patul de moarte, vor să meargă să vadă 
Disneyland, să-l întâlnească pe Sylvester Stallone, pe Mr. M., sau 
pe Arnold Schwartzenneger. Cu siguranţă nu doreau să-şi petreacă 
ultimele zile, ascultându-l pe Mark Victor Hansen. De ce ar vrea un 
copil care mai are doar câteva zile de trăit să vină să asculte un 
vorbitor motivaţional? Dar gândurile mele fură întrerupte brusc... 

„lat-o pe Amy”, spuse Vogt, punând mânuţa firavă a fetiţei în 
mâna mea. În faţa mea stătea o fată de vreo 17 ani care purta un 
turban roşu-portocaliu, pentru a-i acoperi capul rămas fără păr în 
urma chimioterapiei. Trupul ei plăpând era gârbovit şi slăbit. 
Atunci ea zise: 

„Cele două țeluri ale mele erau să termin liceul şi să asist la 
unul dintre seminariile tale. Doctorii nu credeau că mai apuc să fac 
vreuna din ele. Spuneau că nu mai am suficientă forţă. M-au dat în 
grija părinţilor mei.... Aceştia sunt părinţii mei”. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi s-a pus un nod în gât; 
Echilibrul meu începea să se clatine. Eram profund mişcat. Mi-am 
dres vocea, am zâmbit şi am spus: 

„Tu şi ai tăi sunteţi invitaţii noştri. Vă mulţumesc că aţi vrut să 
veniţi”. 

Ne-am îmbrăţişat, ne-am şters lacrimile şi ne-am despărţit. 


Am participat la multe seminarii de vindecare în Statele Unite, 
Canada, Malaezia, Noua Zeelandă şi Australia. I-am văzut pe cei 
mai buni vindecători la lucru şi am studiat, am cercetat, am 
ascultat, am investigat şi am întrebat ce anume acţionează, de ce şi 
cum. 

În acea duminică după-amiază am ţinut un seminar, la care au 
participat Amy şi părinţii ei. Publicul era format din mai bine de o 
mie de oameni, toţi nerăbdători să înveţe, să crească şi să devină 
mai pe deplin oameni. 

Plin de respect am întrebat publicul dacă vrea să înveţe cum să 
vindece, pentru a-i putea folosi mai târziu în viaţă. De pe scenă 
părea că toată lumea ridicase mâinile în semn afirmativ. În 
unanimitate vroiau cu toţii să înveţe. 

I-am învăţat cum să-şi frece palmele una de alta, după care să le 
depărteze la o distanţă de câţiva centimetri şi să simtă energia 
tămăduitoare. Apoi i-am pus să-şi găsească un partener pentru a 
simţi cum această energie trece de la unul la altul. După care am 
zis: 

„Dacă aveţi nevoie de vindecare, primiţi-o aici şi acum”. 

Toţi aveau nevoie şi toţi trăiau acelaşi sentiment de extaziere. 
Le-am explicat că toată lumea are această energie şi puterea de a 
vindeca. Cinci la sută dintre noi au această energie atât de 
debordantă încât ar putea să o transforme într-un instrument al 
profesiunii lor. Am spus: 

„Azi dimineaţă am cunoscut o fată de 17 ani pe care o cheamă 
Amy Graham şi a cărei ultimă dorinţă era să participe la acest 
seminar. Vreau să o urc aici pe scenă pentru ca voi toţi să-i 
transmiteţi energia voastră tămăduitoare. Poate că o putem ajuta. 
Ea nu a cerut acest lucru. Fac acest lucru pentru ea, pentru că aşa 
simt eu că este bine”. 

Publicul a strigat: „Da! Da! Da! Da!” 

Tatăl lui Amy a ajutat-o să urce pe scenă. Părea atât de firavă din 
cauza tratamentului chimioterapeutic şi de prea mult stat în pat şi 
de lipsă de mişcare. (Doctorii nu i-au dat voie să meargă pe jos, 
începând cu două săptămâni înainte de acest seminar). 

I-am pus pe toţi atunci să-şi încălzească mâinile şi să trimită 
către ea puterea lor de vindecare, după care au ovaţionat-o până la 
lacrimi. 


Două săptămâni mai târziu ea m-a sunat să-mi spună că doctorul 
ei a lăsat-o să plece acasă după o totală vindecare. Doi ani mai 
târziu m-a sunat ca să-mi spună că s-a căsătorit. 

Am învăţat că nu trebuie să subestimăm niciodată puterea 
noastră de vindecare. Există întotdeauna acolo undeva înăuntru 
gata să fie folosită pentru lucruri minunate. Trebuie doar să ne 
amintim să o folosim. 

Mark V. Hansen 


O POVESTE DE ZIUA SFÂNTULUI 
VALENTIN 


Larry şi Jo Ann erau un cuplu obişnuit. Locuiau într-o casă 
obişnuită, pe o stradă obişnuită. La fel ca şi alte cupluri obişnuite, 
se luptau pentru bunăstarea lor şi a copiilor lor. 

Şi mai erau obişnuiţi şi dintr-un alt punct de vedere - aveau şi ei 
ciorovăielile lor. Mare parte din discuţiile lor se concentrau asupra 
a ceea ce mergea rău în căsnicia lor şi a cui era vina pentru asta. 

Până într-o zi când se întâmplă un lucru extraodinar. 

„Ştii Jo Ann, eu am nişte sertare magice. De fiecare dată când le 
deschid, ele sunt pline de ciorapi şi lenjerie curată, spuse Larry. 
Vreau să-ţi mulţumesc pentru că mi le-ai tot umplut în toţi aceşti 
ani”. 

Jo Ann se uită mirată la soţul ei, pe deasupra ochelarilor: 

„Ce vrei Larry?” 

„Nimic. Vreau doar să ştii că apreciez aceste sertare magice”. 

Nu era pentru prima dată când Larry făcea ceva ciudat, aşa că Jo 
Ann uită acest moment până într-o altă zi când Larry zise: 

„Jo Ann, îţi mulţumesc pentru că ai înregistrat corect toate 
cecurile luna asta. Ai scris corect numerele de 15 ori şi ai greşit o 
singură dată. Este un adevărat record”. 

Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, Jo Ann îşi lăsă la o parte 
lucrul. 

„Larry, dar tu întotdeauna te plângi de cum scriu eu greşit 
cecurile. De ce nu te mai plângi şi acum?” 

„Fără nici un motiv. Vreau doar să ştii că apreciez acest efort pe 
care îl faci”. 

Jo Ann dădu din cap şi-şi văzu mai departe de cârpit. „Ce i-o fi 
venit?” murmură în sinea ei. 

În orice caz, a doua zi când Jo Ann completa un cec pentru 
băcănie, verifică în registrul ei pentru a vedea dacă a scris corect 
numerele cecului. „De ce dintr-o dată îmi pasă de toate numerele 
astea tâmpite?” se întrebă ea. 

Încercă să uite incidentul, dar comportamentul ciudat al lui 
Larry deveni şi mai ciudat. 


„Jo Ann, mi-ai pregătit o cină minunată”, spuse el într-o seară, 
„Îţi apreciez tot acest efort. Ei bine, cred că în ultimii 15 ani ai 
pregătit pentru mine şi copii mai bine de 14.000 de mese”. 

Apoi într-o altă zi: 

„Doamne, Jo Ann, dar casa noastră arată ca un pahar. Cred că ai 
muncit din greu ca să arate aşa de bine”. 

Şi chiar: 

„Mulţumesc, Jo Ann, pentru că exişti. Îmi place cu adevărat să te 
ştiu lângă mine”. 

Jo Ann deveni din ce în ce mai îngrijorată. „Unde au dispărut 
sarcasmul şi criticile?” se întreba ea. 

Temerile ei că ceva în neregulă se întâmplă cu soţul ei erau 
confirmate şi de fiica ei de 16 ani, Shelly, care începu să se plângă: 

„Tata a cam luat-o razna, mamă. Tocmai mi-a spus că arăt bine. 
Cu tot machiajul ăsta şi ţoalele astea lălâi, şi tot m-a lăudat. Ăsta 
nu-i tata. Ce se întâmplă cu el?” 

Orice s-ar fi întâmplat, lui Larry nu-i trecu. Zi şi noapte, Larry 
continuă să se concentreze asupra lucrurilor pozitive. 

De-a lungul săptămânilor, Jo Ann începu să se obişnuiască cu 
comportamentul neobişnuit al soţului ei şi, din când în când, chiar 
îi mormăia câte un „Mulţumesc”. Era mândră că nu dădea prea 
mare atenţie acestor lucruri, până când într-o zi se petrecu un 
lucru atât de straniu, încât o lăsă cu gura căscată: 

„Vreau, draga mea, să faci o pauză, spuse Larry. Mă duc eu să 
spăl vasele. Aşa că, te rog, lasă tigaia aia din mână şi pleacă din 
bucătărie”. 

Un mare, mare moment de tăcere. „Mulţumesc, Larry. 
Mulţumesc foarte mult”. 

Acum paşii lui Jo Ann erau ceva mai uşori, încrederea în ea mai 
mare şi pentru prima dată după multă vreme, ea începu să 
fredoneze un cântecel. Nu părea să mai fie în toane proaste. „Chiar 
îmi place comportamentul lui cel nou”, îşi zicea ea. 

Acesta ar fi putut fi sfârşitul povestirii, dacă într-o bună zi nu se 
petrecu alt lucru din cale-afară. De data asta cea care vorbi fu Jo 
Ann. 

„Larry, spuse ea, vreau să-ţi mulţumesc pentru toţi aceşti ani în 
care te-ai dus la servici şi ne-ai asigurat o viaţă cu de toate. Nu 
cred că ţi-am spus vreodată cât de mult te apreciez”. 


Larry nu a dezvăluit niciodată motivul care l-a făcut să-şi 
schimbe atât de radical purtarea oricât de mult s-a străduit Jo Ann 
să obţină un răspuns de la el, şi va rămâne probabil unul din 
misterele vieţii sale. Dar este misterul datorită căruia mă bucur că 
trăiesc. 

Ştiţi, eu sunt Jo Ann. 

Jo Ann Larsen Desert News 


CARPE DIEM! 


Un exemplu desăvârşit de expresie curajoasă este John Keating, 
profesorul inovator, admirabil întruchipat de Robin Williams în 
„Societatea Poeţilor Morți”. În acest film de mare valoare, Keating 
preia, dintr-un liceu cu internat, un grup de studenţi ordonati, rigizi 
şi închistaţi spiritual, cărora le insuflă dorinţa de a-şi face viaţa 
extraordinară. 

Aceşti tineri, aşa cum Dl. Keating le sugerează, îşi pierduseră 
visele şi ambițiile. Ei trăiesc automat conform programului şi 
aşteptărilor părinţilor lor. Plănuiesc să devină doctori, avocaţi şi 
bancheri, pentru că aşa fuseseră sfătuiţi de părinţii lor. Dar aceşti 
tipi seci nici măcar nu se gândiseră la ceea ce doreau inimile 
copiilor lor. 

Într-una dintre scenele de început ale filmului, Dl. Keating îi 
conduce pe băieţi în holul mare al liceului unde, într-o vitrină, sunt 
prezentate fotografii ale unor promoţii mai vechi. „Uitaţi-vă la 
aceste poze, băieţi”, le spune profesorul băieţilor. „Tinerii pe care îi 
priviţi au avut acelaşi foc în ochi pe care îl aveţi şi voi acum. Şi ei 
plănuiau să răstoarne lumea şi să facă ceva extraordinar cu viaţa 
lor. Asta se întâmpla acum 70 de ani. Acum toţi împing margaretele 
în sus. Câţi dintre ei au reuşit să-şi împlinească visele? Au obţinut 
ei ceea ce-şi propuseseră?”. Apoi Keating intră în mijlocul bobocilor 
şi le Şopteşte răspicat, „Carpe diem” „Trăieşte clipa!”. 

La început elevii nu ştiau ce să creadă despre acest profesor. 
Dar, foarte curând, ei îşi dau seama de importanţa cuvintelor sale. 
Ajung să-l respecte şi să-l admire pe Dl. Keating, care le dăruise o 
nouă viziune - sau care le-o redăruise. 


Toti ne mişcăm de colo colo cu o felicitare 
pe care vrem să o dăruim cuiva - o felicitare 
care să cuprindă toată bucuria, creativitatea 
şi dorința de viață aflate în inima noastră. 


Unul dintre personajele filmului, Knox Overstreet, face o pasiune 


“x Trăieşte clipa! (în lb. latină) 


nebună pentru o fată superbă. Singura problemă este că fata este 
prietena unui jocheu cunoscut. Knox este îndrăgostit până peste 
urechi însă îi lipseşte încrederea şi nu are curajul să o abordeze. 
Apoi îşi aduce aminte de sfatul Dlui Keating: Trăieşte clipa! Knox îşi 
dă seama că nu se poate rezuma doar la un vis - dacă o vrea, 
trebuie să facă ceva în privinţa asta. Şi face. Îndrăzneţ şi poetic îi 
împărtăşeşte sentimentele sale cele mai profunde. În timpul 
declaraţiei, ea îl respinge şi se pomeneşte pocnit în nas de 
prietenul ei, văzându-se silit la o retragere umilitoare. Dar Knox nu 
renunţă la visul său, aşa că urmează dorinţa inimii lui. În final, ea 
simte adevărul sentimentelor lui, şi-şi deschide inima către el. Deşi 
Knox nu este un băiat arătos sau popular, el o cucereşte prin 
intenţia lui sinceră. El îşi făcuse din viaţă ceva extraordinar. 

Şi eu am avut ocazia să-mi trăiesc clipa. Mă îndrăgostisem de o 
fată drăguță care lucra la un magazin de animale. Era mai mică 
decât mine, avea un stil de viaţă diferit de al meu şi nu prea aveam 
ce să discutăm. Dar cumva lucrurile astea nu au contat. Îmi plăcea 
să stau cu ea şi mă simţeam minunat în prezenţa ei. Şi ei părea să-i 
facă plăcere prezenţa mea. 

Când am aflat că se apropia ziua ei, m-am hotărât să o invit în 
oraş. Când eram pe punctul să o sun, am stat şi m-am uitat la 
telefon timp de o jumătate de oră. Apoi am format numărul şi am 
închis înainte ca telefonul să sune. Mă simţeam ca un licean, care 
oscilează între emoția aşteptării şi teama de a nu fi refuzat. O voce 
din iad îmi tot spunea că ei n-o să-i placă şi că o să mă întrebe cum 
de am avut tupeul să-i propun aşa ceva. Dar mă simţeam prea 
entuziasmat de prezenţa ei ca să las temerile mele să mă oprească. 
În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o. Mi-a mulţumit, 
dar mi-a spus că avea deja alte planuri. 

Eram la pământ. Aceeaşi voce îmi spunea să o las baltă înainte 
să mă simt şi mai stânjenit. Dar eram prea curios să văd de unde 
vine atracţia asta. Simţeam ceva pentru femeia aceasta şi vroiam să 
arăt acest lucru. 

M-am dus la supermarket şi i-am luat o felicitare drăguță pe care 
i-am scris câteva rânduri poetice. Am dat colţul ca să intru în 
magazinul unde ştiam că lucra. În timp ce mă apropiam de uşă, 
aceeaşi voce deranjantă îmi spunea, „Şi dacă nu te place? Şi dacă 
te respinge?” M-am simţit vulnerabil şi am ascuns felicitarea în 
buzunarul cămăşii. Am hotărât că, dacă îmi arată cel mai mic semn 


de afecţiune, i-o voi da; dacă era rece cu mine, voi lăsa felicitarea 
acolo unde era. Astfel nu voi risca nimic şi voi evita un refuz sau un 
sentiment de stânjeneală. 

Am vorbit o vreme şi nu am primit nici un semn. Pentru că nu 
mă simţeam în largul meu, am vrut să plec. 

În timp ce mă apropiam de uşă, am auzit o altă voce şoptită. Era 
una suavă, dar nu ca aceea a domnului Keating. Mă avertiza, „Adu- 
ţi aminte de Knox Overstreet.... Carpe Diem!” În acel moment m-am 
simţit prins între dorinţa mea de a-mi exprima sentimentele şi 
neputinţa de a înfrunta vulnerabilitatea mărturisirii sentimentelor. 
Cum să le mai spun eu celorlalţi să-şi trăiască visele, când eu 
singur nu le puteam trăi pe ale mele? Pe de altă parte, care era 
lucrul cel mai rău care se putea întâmpla? Orice femeie ar fi 
încântată să primească o felicitare poetică. Şi m-am hotărât să-mi 
trăiesc clipa. După ce am făcut această alegere m-a cuprins un 
curaj nebun. Când vrei cu adevărat, poţi. 


Mă simțeam mai mulţumit şi liniştit cum nu 
mai fusesem de multă vreme... Trebuia să 
învăţ să-mi deschid inima şi să-mi ofer 
dragostea fără să aştept ceva în schimb. 


Am scos felicitarea din buzunar, m-am întors, am mers până 
lângă standul ei şi i-am dat-o. Atunci m-am simţit incredibil de 
înviorat şi emoţionat, dar şi plin de teamă. (Fritz Perls spune că 
teama este „fără respiraţie”). Dar am făcut-o. 

Şi ştiţi ceva? Nu prea a fost impresionată. A spus, „Mulţumesc” 
Şi a pus felicitarea deoparte fără măcar să o deschidă. Eram 
distrus. Mă simţeam dezamăgit şi respins. Să nu primesc nici un 
răspuns părea şi mai rău decât un refuz dur. 

Am spus politicos la revedere şi am ieşit din magazin. Apoi s-a 
întâmplat ceva uimitor. Am început să mă simt exaltat. O senzaţie 
uluitoare de satisfacţie s-a născut în mine şi mi-a cuprins toată 
fiinţa. Îmi exprimasem sentimentele şi era extraordinar! 

Îmi depăşisem teama şi ieşisem pe ringul de dans. Da, fusesem 
un pic neîndemânatic, dar o făcusem. (Emmet Fox a spus „Chiar 
dacă tremuri, fă-o!”) îmi pusesem inima la bătaie fără să am o 
garanţie a rezultatelor. Nu oferisem ca să primesc ceva în schimb. 
Îmi dădusem pe faţă sentimentele fără să mă agăţ de un răspuns 


anume. 


Dinamica necesară pentru ca orice relaţie 
să meargă este: Țineţi dragostea la vedere. 


Exaltarea mea se transformă într-o bucurie caldă. Mă simţeam 
mai liniştit şi mai împăcat cu mine ca niciodată. Mi-am dat seama 
de scopul întregii experienţe: Trebuia să învăţ să-mi deschid inima 
şi să dăruiesc dragoste fără să cer nimic în schimb. Această 
întâmplare nu povesteşte despre crearea unei relaţii cu o femeie, ci 
vorbeşte despre adâncirea relaţiei cu mine însumi. Şi am făcut-o. 
DI. Keating ar fi fost mândru de mine. Cel mai important era că eu 
eram mândru de mine. 

N-am mai văzut-o pe fată de atunci, dar experienţa aceea mi-a 
schimbat viaţa. Datorită acelei simple interacțiuni am văzut clar 
dinamica necesară pentru a face o relaţie şi chiar o lume întreagă 
să mergă: Jineţi dragostea la vedere. 

Credem că atunci cînd nu primim dragoste suntem răniţi. Dar nu 
asta ne răneşte. Durerea vine atunci când nu oferim dragoste. Ne- 
am născut ca să iubim. Aţi putea spune că suntem nişte maşini ale 
dragostei create de Dumnezeu. Funcţionăm la capacitate maximă 
atunci când oferim dragoste. Lumea ne-a făcut să credem că 
bunăstarea noastră este deplină dacă alţii ne iubesc. Dar acesta 
este un mod de gândire pe dos care a creat multe dintre 
problemele noastre. Adevărul este că bunăstarea noastră depinde 
de câtă dragoste oferim. Nu este vorba de ceea ce primim; este 
vorbă de ceea ce dăruim! 


Alan Cohen 


TE CUNOSC, EŞTI EXACT CA MINE! 


Unul dintre prietenii noştrii cei mai apropiaţi este Stan Dale. 
Stan predă un curs despre dragoste şi relaţii numit „Sex, dragoste 
şi intimitate”. Acum câţiva ani, în efortul de a învăţa cum sunt 
oamenii din Uniunea Sovietică, el a plecat împreună cu 29 de 
persoane în URSS pentru două săptămâni. Când ne-a scris despre 
experienţele lui de acolo, am fost tare încântați de următoarea 
anecdotă. 


În timp ce mă plimbam printr-un parc din oraşul industrial 
Harkov, am observat un bătrân veteran rus din al doilea război 
mondial. Sunt uşor de recunoscut după medaliile şi tresele pe care 
cu mândrie şi le arborează pe piept. Acesta nu este un act de 
vanitate. Este modul ţării de a-i onora pe cei care au salvat Rusia, 
deşi 20 de milioane de ruşi au fost ucişi de nazişti. M-am dus la 
bătrânelul acela care stătea împreună cu soţia lui pe o bancă şi i- 
am spus, „Droozhba, i mir” (prietenie şi pace). Uitându-se la mine 
cu neîncredere, a luat insigna pe care o făcusem special pentru 
această călătorie, şi pe care scria în rusă „Prietenie”, şi care arăta 
o hartă a Americii şi a U.R.S.S.-ului legate de nişte mâini iubitoare, 
şi mi-a spus, „Americanski?”. l-am răspuns, „Da, Americanski. 
Droozhba i mir”. M-a prins de mâini de parcă am fi fost doi fraţi 
pierduţi unul de altul şi a spus din nou, „Americanski!”. De data 
aceasta, în cuvintele lui puteai simţi recunoaştere şi dragoste. 

Timp de câteva minute el şi soţia lui au vorbit în ruseşte de 
parcă aş fi înţeles fiecare cuvânt, iar eu am vorbit în engleză de 
parcă ei ar fi putut să mă înţeleagă. Ştiţi ceva? Niciunul dintre noi 
nu a înţeles un cuvânt, în schimb ne-am înţeles unii pe alţii. Ne-am 
îmbrăţişat, am râs, am plâns, tot timpul spunând, „Droozhba, i mir, 
Americanski”. „Vă iubim, suntem mândri că ne aflăm în ţara 
voastră, nu vrem război. Vă iubim!” 

După cinci minute ne-am luat la revedere, şi cei şapte din grupul 
nostru mic au plecat. Un sfert de oră mai târziu, după ce mersesem 
ceva drum, bătrânul veteran ne-a prins din urmă. S-a apropiat de 
mine, şi-a scos medalia cu ordinul Lenin (probabil cea mai 
prețioasă) şi mi-a prins-o de haină. Apoi m-a sărutat pe gură şi mi-a 


dat cea mai caldă şi mai iubitoare îmbrăţişare din lume. Am plâns 
amândoi, ne-am uitat unul în ochii altuia timp îndelungat şi am zis 
„Dasvidania” (la revedere). 


Povestea de mai sus este simbolică pentru întreaga noastră 
excursie numită ”Diplomaţie cetăţenească” în Rusia. În fiecare zi 
am întâlnit şi am emoţionat sute de oameni din cele mai imposibile 
locuri. Nici noi şi nici ruşii nu vor mai fi la fel. Acum sunt sute de 
copii din trei şcoli pe care le-am vizitat, care nu vor mai crede atât 
de uşor că americanii vor să-i „elimine”. Am dansat, am cântat şi 
ne-am jucat cu copii de toate vârstele, apoi i-am îmbrăţişat, i-am 
sărutat şi ne-am dat cadouri unii altora. Ei ne-au oferit flori, 
prăjituri, insigne, tablouri, păpuşi, dar cel mai frumos cadou pe 
care ni l-au făcut a fost inima lor. 

De multe ori am fost invitaţi la ceremonii de căsătorie şi nu cred 
că vreo rudă de-a lor a fost mai bine primită, acceptată şi ospătată 
decât am fost noi. Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat, am dansat şi 
am băut şampanie, şnaps şi vodcă împreună cu mirele şi mireasa, 
cu mama, tata şi restul familiei. 

În Kursk, am fost găzduiţi de şapte familii ruse care s-au oferit 
voluntar să ne ofere masă şi casă. Patru ore mai târziu, niciunul 
dintre noi nu vroia să mai plece. Grupul nostru avea acum o familie 
completă în Rusia. 

În seara următoare, „familia noastră” a mers cu noi la hotel. 
Orchestra a cântat până noaptea târziu şi ce credeţi? 

Încă o dată am mâncat, am băut, am dansat, am vorbit şi am 
plâns până când a venit vremea să ne despărţim. Fiecare dans l-am 
dansat de parcă eram îndrăgostiţi şi aşa era. 

Aş putea să vă vorbesc ore în şir despre ce am trăit aici, dar tot 
nu aş putea să vă fac să înţelegeţi exact cum ne-am simţit. Cum v- 
aţi simţi când aţi ajunge la hotelul din Moscova şi aţi găsi un mesaj 
în ruseşte de la Mihail Gorbaciov, în care spune că regretă nespus 
că nu se poate întâlni cu noi pentru că va fi plecat din oraş, dar că, 
în schimb, a aranjat să ne întâlnim timp de două ore cu şase 
membri ai Comitetului Central? Am avut o discuţie sinceră despre 
toate, inclusiv despre sex. 

Cum v-aţi simţi dacă mai mult de douăsprezece doamne în 
vârstă, purtând băsmăluţe, ar ieşi din apartamentele lor doar ca să 
vă sărute? Cum v-aţi simţi când însoţitoarele voastre, Tania şi 


Nataşa, v-ar spune că nu au mai întâlnit pe nimeni ca voi? Şi când 
am plecat, toţi 30 am plâns pentru că ne îndrăgostisem de aceste 
femei extraordinare, şi ele de noi. 

Da, cum v-aţi simţi? La fel ca noi, probabil. 

Fiecare dintre noi a avut propria lui experienţă, bineînţeles, dar 
experienţa noastră colectivă a avut ceva în comun: Singurul mod în 
care poţi asigura pace pe pământ este să-i consideri pe toţi „familia 
ta”. Trebuie să-i luăm în braţe pe toţi şi să-i sărutăm. Să dansăm şi 
să ne jucăm cu ei. Trebuie să stăm cu ei, să vorbim, să ne plimbăm 
şi să plângem împreună cu ei. Pentru că atunci când vom face asta, 
vom vedea că, într-adevăr, toţi oamenii sunt frumoşi, că ne 
completăm unii cu alţii, şi că am fi mai săraci dacă nu ne-am avea 
unul pe celălalt. Şi în acel moment, zicala, „Te cunosc, eşti exact ca 
mine!” va căpăta un uriaş înţeles: „Aceasta este familia mea şi voi 
sta lângă ea orice s-ar întâmpla!” 


Stan Dale 


O ALTĂ CALE 


Trenul zăngănea şi zornăia prin suburbiile oraşului Tokio într-o 
după-amiază molcomă de primăvară. Vagonul nostru era relativ gol 
- doar câteva gospodine cu copiii după ele, câţiva bătrâni care 
mergeau la cumpărături. Priveam absent casele murdare şi 
tufişurile pline de praf. 

Într-una din staţii uşa se deschise, şi liniştea acelei după-amieze 
fu tulburată de bolboroselile violente ale unui bărbat. Acesta intră 
clătinându-se în vagon. Purta haine de lucru şi era mare, beat şi 
murdar. 'Ţipând, se lovi de o femeie care ţinea un copil în braţe. 
Lovitura o trimise învârtindu-se peste un cuplu în vârstă. A fost un 
miracol că băieţelul a scăpat nevătămat. 

Îngrozit, cuplul sări în picioare şi se repezi către celălalt capăt al 
vagonului. Muncitorul vru să-i dea un picior în fund bătrânei, dar o 
rată. Acest lucru îl înfurie atât de mult încât apucă bara de metal 
din centrul vagonului şi încercă să o smulgă din locul ei. Era tăiat la 
o mână şi sângera. Trenul îşi continua drumul, în timp ce pasagerii 
îngheţaseră de frică. M-am ridicat în picioare. 

Eram tînăr pe atunci, acum 20 de ani, şi aveam o bună condiţie 
fizică. Timp de trei ani făcusem Aikido, câte opt ore pe zi. Îmi 
plăcea să mă iau la trântă. Mă credeam grozav. Problema era că 
nu-mi testasem niciodată talentele mele marţiale. Cei care fac 
Aikido nu au voie să se bată. 

„Aikido”, spunea profesorul meu mereu, „este arta reconcilierii. 
Cine are în cap lupta, pierde legătura cu universul. Dacă încercaţi 
să dominați oamenii, aţi pierdut deja. Noi învăţăm cum să aplanăm 
un conflict, nu cum să-l începem”. 

I-am ascultat cuvintele. Mă străduiam. Am mers atât de departe 
încât traversam strada ca să evit „chimpira”, grupul de punkişti ce 
hălăduia pe lângă gări. Puterea mea de stăpânire mă exalta. 

Mă simţeam tare şi raţional în acelaşi timp. Totuşi, în inima mea, 
doream să am o ocazie legitimă în care să-i salvez pe nevinovaţi 
distrugându-l pe vinovat. 

„Acu i-acu'!” mi-am spus, în timp ce mă ridicam în picioare. 
„Oamenii sunt în pericol. Dacă nu fac ceva repede, cineva va fi 
rănit”. 


Văzându-mă că m-am ridicat, beţivul a văzut şansa de a-şi 
focaliza furia. „Aha!” urlă el. „Un străin! Ai nevoie de o lecţie în stil 
japonez!” 

Mă tineam uşor de bara de deasupra mea, aruncându-i o privire 
plină de dezgust şi dispreţ. Vroiam să-l iau deoparte şi să-l 
lămuresc, dar trebuia ca el să facă prima mişcare. Vroiam să fie 
furios, aşa că mi-am ţuguiat buzele şi i-am trimis un sărut insolent. 

„Ei bine!”, strigă el. „Vei primi o lecţie!” Şi se adună să se 
repeadă spre mine. 

Cu o fracțiune de secundă înainte să se mişte, cineva ţipase 
„Hei!” Să-ţi plezenească timpanele, nu alta! Suna ciudat de vesel şi 
însufleţit. Ca şi când tu şi un prieten ai căuta cu grijă ceva şi, dintr- 
o dată, acesta se împiedică de lucrul respectiv. „Hei!” 

M-am întors spre stânga; beţivul se răsuci spre dreapta. 
Amândoi ne uitam în jos la un bătrânel japonez. Trebuia să fie 
trecut bine de 70 de ani, omuleţul acela, care stătea acolo în 
chimonoul lui imaculat. Nici nu se uita la mine; îl privea încântat pe 
muncitor, ca şi când ar fi avut să-i spună un secret. 

„Haide, vino aici”, rostea încetişor bătrânul către beţiv. „Hai, 
vino şi vorbeşte cu mine”. Îşi mişca mâinile cu blândeţe. 

Omul se duse spre el ca hipnotizat. Se postă pus pe harţă în faţa 
lui într-o atitudine războinică şi începu să urle, „De ce dracu să 
stau de vorbă cu tine?” Acum acesta stătea cu spatele la mine. 
Dacă şi-ar fi mişcat cotul şi numai un milimetru, l-aş fi bătut măr. 

Bătrânul continua să-l privească pe muncitor. „Ce ai băut?” îl 
întrebă, cu ochii plini de interes. „Am băut sake”, strigă muncitorul, 
„Şi nu e treaba ta!” Stropi de salivă săreau pe bătrân. 

„A, dar este minunat”, spuse el, „absolut minunat! Vezi tu, şi mie 
îmi place sake-ul. În fiecare seară, eu şi soţia mea, care are 76 de 
ani, încălzim o sticluţă de sake, mergem în grădină cu ea şi stăm pe 
o băncuţă veche de lemn. Privim apusul şi ne mai uităm să vedem 
cum îi mai merge prunului nostru. Stră-străbunicul meu a plantat 
acest pom şi ne tot întrebam dacă îşi va mai reveni după viscolul de 
anul trecut. Pomul nostru, însă, şi-a revenit neaşteptat de repede, 
dacă luăm în calcul şi solul sărac. Este minunat să stai să ne 
priveşti cum ne bem seara sake-ul şi avem grijă de pomişorul 
nostru, chiar şi atunci când plouă!” Se uită la muncitor cu ochii 
strălucind. În încercarea sa de a urmări povestea bătrânului, 
privirea i se înmuiase. Pumnii i se descleştau încetul cu încetul. 


„Daa”, spuse el. „Şi eu iubesc prunii..”. 

Tonalitatea vocii lui scăzuse. 

„Da”, zise bătrânul, zâmbind, „şi sunt sigur că ai o soţie 
minunată”. 

„Nu”, răspunse muncitorul. „Soţia mea a murit”. Foarte blând, 
legănându-se în mişcarea trenului, uriaşul începu să suspine. „N-am 
nevastă, nu am casă, nu am slujbă. Mi-e atât de ruşine de mine”. 
Lacrimile i se înnodau în barbă, iar corpul îi era cuprins de spasme 
de disperare. 

Cum stăteam eu acolo, cu nevinovăția mea tinerească şi 
ferchezuită, în spiritul dreptăţii, m-am simţit mai murdar decât era 
el. 

Apoi trenul s-a oprit acolo unde trebuia să cobor. Uşile s-au 
deschis şi l-am auzit pe bătrânel spunând plin de înţelegere, „Vai de 
mine şi de mine, asta chiar că e o povară grea. Hai, stai jos şi 
povesteşte-mi”. 

Mi-am întors capul pentru a arunca o ultimă privire. Muncitorul 
stătea cu capul în poalele bătrânelului. Acesta îl mângâia încet şi 
blând pe părul murdar şi încâlcit. 

După ce a plecat trenul, m-am aşezat pe o bancă din staţie. Ceea 
ce am vrut eu să fac eu cu muşchi, se rezolvase cu câteva vorbe 
bune. Tocmai văzusem cum funcţionează Aikido, iar esenţa acestuia 
era dragostea. Din acel moment trebuia să practic acest sport într- 
un alt spirit, cu totul diferit. A trecut multă vreme după aceea până 
am reuşit să vorbesc despre aplanarea unui conflict. 


Terry Dobson 


CEA MAI STRINGENTĂ NEVOIE 


Cel puţin o dată pe zi, pisoiul nostru vine la unul dintre noi cu 
privirea aceea de parcă ar vrea să ne ceară ceva anume. Nu 
înseamnă că vrea mâncare sau ceva de genul ăsta. Dorinţa lui este 
cu totul aparte. 

Dacă stai cumva jos îţi va sări în poală; dacă nu, va sta acolo 
privindu-te melancolic, până când îl vei lua tu în braţe. O dată ce s- 
a aşezat bine, începe să toarcă, chiar înainte să îl mângâi pe spate, 
să îl scarpini sub bărbie şi să-i spui ce motănel cuminte este el. 
Apoi turaţia motorul lui aflat la relanti creşte; se foieşte până când 
îşi găseşte un loc comod. Uneori torsul scapă de sub control şi se 
transformă în sforăit. Se uită la tine cu ochii mari plini de adoraţie, 
şi îţi oferă privirea aceea pisicească lungă şi molcomă, de încredere 
absolută. 

După un timp, încetul cu încetul, se linişteşte. Dacă vede că nu 
te mişti, atunci se hotărăşte să tragă un pui de somn. Dar tot atât 
de bine poate să sară jos din poală şi să plece la treaba lui. Se simte 
bine în ambele cazuri. 

Fiica noastră spune mai pe scurt: „Negruţ are nevoie să toarcă”. 

În gospodăria noastră, el nu este singurul care are nevoie de 
acest lucru: şi eu şi soţia mea ştim că această nevoie nu ţine de 
vârstă. Totuşi, pentru că sunt dascăl, dar şi părinte, o asociez de 
obicei celor mai tineri, pentru că ei simt nevoia imperioasă să 
îmbrăţişeze, să stea cu capul în poală, să fie luaţi de mână, să fie 
înveliţi şi mângâiaţi, şi nu pentru că ar fi ceva în neregulă, ci pentru 
că aşa sunt ei. 

Există multe lucruri pe care aş vrea să le fac pentru copii. Însă, 
dacă ar fi să aleg unul singur, ar fi acesta: să-i ofer oricărui copil de 
oriunde, cel puţin o şedinţă de tors pe zi. 

Copiii, ca şi pisicile, au nevoie să toarcă. 

Fred T. Wilhelms 


BOPSY 


Tânăra mamă de 26 de ani îşi privea fiul care murea, suferind de 
leucemie în ultimă fază. Deşi inima ei era plină de durere, ea avea o 
putere mare. Ca orice părinte, îşi dorea ca fiul ei să crească mare şi 
să-şi îndeplinească toate visele. Acum, acest lucru nu mai era 
posibil. Leucemia fusese mai tare. Şi totuşi vroia ca visele 
băieţelului ei să se adeverească. 

Luă mâna micuţului şi îl întrebă, „Bopsy, te-ai gândit vreodată ce 
vrei să te faci când o să te faci mare? Ai visat vreodată ce se va 
întâmpla cu viaţa ta?”. 

„Mami, tot timpul mi-am dorit să mă fac pompier când o să 
cresc”. 

Mama îi zâmbi şi îi spuse, „Haide să vedem dacă dorinţa ta se 
poate îndeplini”. În aceeaşi zi, ea s-a dus la departamentul local de 
pompieri din Phoenix, Arizona, unde l-a întâlnit pe Bob care avea o 
inimă mare cât Phoenix-ul. Ea îi povesti despre ultima dorinţă a 
fiului ei şi îl întrebă dacă s-ar putea să-l plimbe cu maşina de 
pompieri pe puştiul ei de şase ani. 

Bob i-a răspuns, „Uite, putem face mai mult de atât. Pregăteşte-l 
pe fiul tău până la şapte, miercuri dimineaţă, şi îl vom face pompier 
onorific pentru întreaga zi. Poate să vină la staţie, pe la şapte, să 
mănânce cu noi, să meargă cu noi la toate apelurile... Şi, dacă ne 
dai şi măsura lui, îi vom face o uniformă adevărată, cu o bască 
adevărată, nu una de jucărie, cu emblema noastră pe frunte, cu 
vestă galbenă ca a noastră şi cu cizme de cauciuc. Toate se fabrică 
aici în Phoenix, aşa că o să le putem avea repede”. 

Trei zile mai târziu, Bob Pompierul îl luă pe Bopsy, îl îmbrăcă în 
uniforma de pompier şi îl escortă din patul de spital până la maşina 
de pompier care îl aştepta. Bopsy se urcă în spatele maşinii şi stătu 
acolo până la staţie. Era în al nouălea cer. 

Urmară trei apeluri în ziua aceea şi Bopsy merse cu brigada de 
fiecare dată. Merse cu maşini diferite de pompieri, cu maşina 
paramedicilor şi chiar cu cea a pompierului şef. A fost de asemenea 
filmat pentru jurnalul de ştiri al televiziunii locale. 

Realizarea visului său, precum şi faptul că a fost înconjurat de 
atâta dragoste şi atenţie, l-au ajutat pe Bopsy să trăiască trei luni 


mai mult decât prognozaseră medicii. 

Într-o seară, când toate semnele vitale părură să scadă dramatic, 
sora şefă, care credea în conceptul Hospice că nimeni n-ar trebui să 
moară singur, se hotări să-i cheme familia la spital. Apoi, îşi aduse 
aminte de ziua pe care Bopsy şi-a petrecut-o ca pompier, aşa că îl 
sună şi pe pompierul şef şi îl întrebă dacă n-ar fi posibil să-i trimită 
pe cineva în uniformă care să stea cu Bopsy până ce acesta va trece 
pragul lumii de dincolo. Şeful răspunse: „Putem face mai mult 
decât atât. Vom fi acolo în cinci minute. Dar vrei, te rog, să-mi faci 
o favoare? Când vei auzi sirenele urlând şi vei vedea luminile 
girofarurilor, anunţi tu prin sistemul vostru de comunicare că nu 
este nici un incendiu? Spune-le doar că brigada de pompieri a venit 
să-şi ia la revedere de la unul dintre cei mai minunaţi colegi pe care 
l-au avut. Şi vrei să deschizi fereastra de la camera lui? Mulţumim”. 

Cinci minute mai târziu la spital sosi o maşină de pompieri cu 
scară, ridică scara până la etajul trei al clădirii, acolo unde era 
salonul lui Bopsy, şi 14 pompieri şi două pompieriţe urcară pe ea 
până în camera lui. Cu permisiunea mamei lui, l-au îmbrăţişat, l-au 
tinut în braţe şi i-au spus ce mult îl iubesc. 

Cu ultima răsuflare, Bopsy şi-a ridicat ochii către şeful 
pompierilor şi i-a zis, „Şefule, acum sunt un pompier adevărat, nu-i 
aşa?”. 

„Da, Bopsy, eşti”, răspunse acesta. 

După aceste cuvinte, Bopsy a zâmbit şi a închis ochii pentru 
ultimă oară. 

Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


CĂŢELUŞI DE VÂNZARE 


Un proprietar de magazin a atârnat într-o zi deasupra uşii un 
anunţ pe care scria „Căţeluşi de vânzare”. Anunţuri ca acestea 
atrag de obicei copiii mici, şi nu trecu mult că şi apăru un băieţel 
care se opri la uşă. „Cu cât vinzi căţeluşii?”, întrebă el. „Depinde; 
între 30 de dolari şi 50 de dolari”, răspunse proprietarul. 

Băieţelul îşi goli buzunarele şi scoase nişte mărunţiş. „N-am 
decât 2 dolari şi 37 de cenți”, spuse el. „Da', pot şi eu să mă uit la 
ei?”. 

Proprietarul zâmbi, fluieră şi dintr-un coteţ ieşi Lady, care alergă 
de-a lungul magazinului, urmată îndeaproape de cinci ghemotoace 
micuţe de blană. Unul dintre căţeluşi rămăsese mult în urmă, abia 
mişcându-şi picioruşele. Imediat, privirea băieţelului căzu asupra 
căţeluşului şchiop şi întrebă, „Ce s-a întâmplat cu el?”. 

Proprietarul îi spuse că medicul veterinar examinase căţeluşul şi 
descoperise că acesta nu are o încheietură la un şold, şi că toată 
viaţa lui va fi şchiop. Băieţelul se însufleţi. ..Acesta este căţeluşul 
pe care vreau să-l cumpăr”. 

Proprietarul spuse, „Nu, nu vrei să-l cumperi. Însă dacă-l vrei cu 
adevărat, ţi-l dăruiesc”. 

Băieţelul se supără foarte tare. Se uită drept în ochii omului, 
arătând cu degetul drept înspre căţeluş, şi spuse: „Nu vreau să mi-l 
dai. Acel căţeluş valorează tot atât de mult ca şi ceilalţi, aşa că îţi 
voi da cât ai cerut. De fapt acum îţi dau 2 dolari şi 37 de centi, şi 
apoi câte 50 de cenți pe lună până se strânge toată sumă”. 

Omul totuşi insistă, „Tu nu vrei să iei câinele ăsta. N-o să fie 
niciodată în stare să alerge, să sară şi să se joace cu tine aşa cum 
fac ceilalţi”. 

Când a auzit asta, băieţelul se aplecă şi îşi ridică un crac al 
pantalonului, pentru a-i arăta bărbatului piciorul stâng schilodit, 
răsucit, susţinut de o tijă metalică. Îşi ridică privirea şi spuse încet, 
„Ei bine, nici eu nu alerg prea bine, iar căţeluşul are nevoie de 
cineva care să-l înţeleagă”. 


E Dan Clark 
Infruntând furtunile 


2. CUM SĂ ÎNVEŢI SĂ TE 
IUBESTI 


Oliver Wendell Holmes a participat odată la 
o întâlnire unde el era cel mai scund 
dintre toți. 

„Dr. Holmes”, remarcă sarcastic un prieten, 
„aş zice că te simți cam mic printre noi, 
ăştia mari”. 

„Da”, i-o întoarse Holmes, „mă simt ca David 
între o grămadă de Goliazi” 


BUDA CEL DE AUR 


Și iată secretul meu, unul foarte simplu: numai 
cu inima poți vedea ce este drept, pentru că 
esenţialul este ascuns privirii. 

Antoine de Saint-Exupery 


În toamna lui 1988 eu şi soţia mea Georgie am fost invitaţi să 
ţinem o prelegere despre prețuirea de sine şi performanţa de vârf 
la o conferinţă în Hong Kong. Pentru că nu mai fusesem niciodată 
în Orientul îndepărtat, am hotărât să vizităm şi Tailanda. 

Când am ajuns la Bangkok, ne-am decis să facem un tur al celor 
mai faimoase temple budiste din oraş. Împreună cu interpretul 
nostru şi şoferul, Georgia şi cu mine am vizitat nenumărate temple 
în ziua aceea, dar, foarte curând ele au început să se amestece în 
mintea noastră. 

Totuşi, a fost un templu care a lăsat o impresie extraordinară în 
inimile noastre. Se numeşte Templul lui Buda cel de Aur. Templul 
era foarte mic, probabil nu mai mare de 80 de metri pătraţi. Când 
am intrat însă, am rămas uimiţi de prezenţa unei statui înalte de 
peste 3 metri, din aur masiv, care îl reprezenta pe Buda. 
Cântăreşte peste 2 tone şi jumătate şi este evaluată la aproximativ 
196 de milioane de dolari! Era o privelişte impresionantă acel Buda 
din aur masiv, blând şi totuşi impunător, care zâmbea în jos către 
noi. 

În timp ce făceam obişnuitele fotografii, care mai de care mai 
trăsnite (în spatele lui Buda, cu strigăte de admiraţie, etc.), am dat 
peste un postament de sticlă pe care era un ciob mare de lut, de 
vreo 20 de centimetri grosime şi vreo 30 lăţime. Lângă ciob se afla 
o foaie bătută la maşină pe care scria povestea acestei măreţe 
opere de artă. 

Prin 1957, un grup de călugări dintr-o mănăstire trebuiau să 
mute statuia unui Buda făcut din lut într-un alt loc. Mănăstirea 
urma să fie mutată pentru a face loc unei autostrăzi care ducea 
până la Bangkok. Când macaraua a început să ridice idolul uriaş, 
greutatea lui fu atât de mare, încât aceasta începu să crape. În 
plus, începuse să şi plouă. Starețul călugărilor, căruia îi era teamă 


că Buda cel sfânt s-ar putea strica, hotări să lase statuia jos pe 
pământ şi să o acopere cu nişte prelate mari pentru a o proteja de 
ploaie. 

Mai târziu, seara, acesta s-a dus să verifice statuia. Şi-a aprins 
lanterna şi s-a băgat sub prelată ca să vadă dacă statuia era uscată. 
Când raza de lumină căzu pe o crăpătură, observă o sclipire 
ciudată. Uitându-se îndeaproape să vadă ce strălucea, se întrebă 
dacă nu era ceva ascuns sub lut. Se duse să aducă un ciocan şi o 
daltă şi începu să cioplească lutul. Pe măsură ce îndepărta din ce în 
ce mai mult lut, luminiţa deveni din ce în ce mai mare şi mai 
strălucitoare. După multe ore de trudă, stareţul stătea în faţa 
extraordinarului Buda de aur. 

Istoricii cred că, sute de ani înaintea descoperirii stareţului, 
armata birmaneză se afla pe punctul de a invada Tailanda (numit 
atunci Siam). Călugării siamezi, dându-şi seama că ţara lor va fi 
curând atacată, au îmbrăcat preţiosul lor Buda cu un strat de lut 
pentru a-şi apăra comoara, spre a nu fi prădată de birmanezi. Din 
nefericire, se pare că toţi călugării au fost măcelăriți, şi secretul s-a 
păstrat până în ziua aceea fastă din 1957. 

În timp ce ne întorceam cu avionul înapoi spre casă, mă 
gândeam în sinea mea, „Noi toţi suntem ca acel Buda de lut 
acoperit de o crustă dură creată de frică, şi totuşi, pe dedesubt, 
fiecare dintre noi este un “Buda de Aur’, un ‘Crist de Aur’ sau 
“esenţă de aur’ care reprezintă Eul nostru adevărat. Pe undeva, 
între vârsta de doi şi nouă ani, începem să ne acoperim 'esenţa de 
aur’ - Eul nostru natural”. Ca şi călugărul cu dalta şi ciocanul, 
datoria noastră este de acum să scoatem din nou la lumină 
adevărata noastră esenţă. 

Jack Canfield 


ÎNCEPEŢI CHIAR CU 
DUMNEAVOASTRĂ 


Următoarele cuvinte sunt scrise pe mormântul unui episcop 
anglican aflat în Criptele de la Abația Westminster: 


„Când eram tânăr şi liber, şi imaginaţia mea nu avea 
limite, visam să schimb lumea. Pe măsură ce îmbătrâneam 
şi deveneam mai înţelept, am descoperit că lumea nu vrea 
să se schimbe, aşa că am hotărât să privesc mai puţin 
departe, şi anume să-mi schimb doar ţara. 

Dar şi ea părea să fie de neclintit. 

În amurgul vieţii, într-o ultimă încercare disperată, am 
încercat să-mi schimb doar familia, pe cei apropiaţi mie, 
dar, vai, nici ei nu au vrut asta. 

Iar acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau seama că 
Dacă m-aş fi schimbat pe mine mai întâi, atunci prin acest 
exemplu mi-aş fi schimbat familia. 

Încurajat şi însufleţit de ei, aş fi găsit putere să-mi fac 
ţara mai bună şi, cine ştie, poate chiar aş fi schimbat lumea. 

Anonim 


ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL 


David Casstevens, de la Dallas Morning News, ne relatează o 
întâmplare despre Frank Szymanski, un centru înaintaş de la 
echipa Notre-Dame prin anii 1940, care a fost citat ca martor într- 
un proces civil la South Bend. 

„Joci în echipa Notre-Dame anul acesta?” l-a întrebat 
judecătorul. 

„Da, domnule judecător.” 

„În ce poziţie?” 

„Mijlocaş, domnule judecător.” 

„Cât eşti de bun ca mijlocaş?” 

Szymanski s-a foit pe scaun, dar a răspuns ferm: 

„Sunt cel mai bun mijlocaş pe care l-a avut vreodată Notre- 
Dame”. 

Antrenorul Frank Leahy, care se afla în sală, rămase surprins. 
Szymanski fusese întotdeauna modest, fără pretenţii. Aşa că, la 
terminarea şedinţei, îl luă deoparte pe Szymanski şi îl întrebă de ce 
afirmase aşa ceva. Szymanski roşi. 

„Îmi pare tare rău, domnule antrenor, dar nu aveam ce face! 
Eram sub jurământ”. 


PUNCIELE ESENŢIALE 


Într-o zi, un băieţel putea fi auzit vorbind cu sine însuşi în timp 
ce mergea cu paşi mari prin curtea din spate, purtând o şapcă de 
baseball şi ducând în mână o minge şi o bâtă de baseball. „Sunt cel 
mai tare jucător de baseball din lume”, spunea el mândru. Apoi 
zvârli mingea în aer, lovi şi rată. Neînfricat, ridică mingea de jos, o 
aruncă în aer şi spuse din nou, „Sunt cel mai tare jucător al tuturor 
timpurilor!” Lovi mingea din nou şi rată iarăşi. Se opri un moment 
şi examină cu atenţie bâta şi mingea. Apoi, încă odată aruncă 
mingea în aer şi spuse, „Sunt cel mai tare jucător care a existat 
vreodată”. Balansă bâta cu putere şi din nou dădu pe lângă minge. 

„Mamăăă..!” exclamă el. „Sunt cel mai bun aruncător de mingi!” 

Sursă necunoscută 


După slujba dintr-o Duminică dimineaţă, nepoţica mea 
de cinci ani desena concentrată ceva pe o bucată de 
hârtie. Când am întrebat-o ce face, ea mi-a răspuns 
că-l desenează pe Dumnezeu. „Dar nimeni nu ştie cum 
arată Dumnezeu am spus eu. 

„Vor şti când voi termina desenul!” a răspuns ea. 
Jacque Hall 


DECLARAŢIA MEA DE APRECIERE 
PERSONALA 


Ceea ce sunt ar fi suficient de bun dacă aş arăta- 
o deschis. 
Carl Rogers 


Următoarea povestire a fost scrisă Ca răspuns la întrebarea unei 
fete de 15 ani, „Cum pot eu să mă pregătesc pentru a mă realiza în 
viaţă?” 


Eu sunt eu. 

În toată lumea nu mai este nimeni exact ca mine. 

Există oameni care au nişte părţi asemănătoare cu ale mele dar 
nu seamănă cu mine perfect. De aceea, tot ce vine din mine îmi 
aparţine numai mie, pentru că doar eu am hotărât aşa. 

Eu îmi aparţin cu totul - corpul meu, cu tot ceea ce face el; 
mintea mea cu toate gândurile şi ideile; ochii mei şi toate imaginile 
pe care le văd; sentimentele mele, oricare ar fi ele - furie, bucurie, 
dragoste, frustrare, dezamăgire, nerăbdare; buzele mele şi toate 
cuvintele rostite - politicoase, dulci şi aspre, corecte sau incorecte; 
glasul meu răspicat sau şoptit; toate faptele mele, fie că includ pe 
alţii sau numai pe mine. 

Am propriile mele fantezii, propriile mele vise, speranţe şi 
spaime. 

Am propriile mele triumfuri şi succese, dar şi propriile eşecuri şi 
greşeli. 

Pentru că eu îmi aparţin mie, mă pot cunoaşte îndeaproape. 
Făcând acest lucru, mă pot iubi şi pot fi prietena tuturor părţilor 
care mă alcătuiesc. Numai atunci o să pot să le fac pe ele să lucreze 
pentru propriul meu interes. 

Ştiu că există anumite aspecte legate de mine care mă 
derutează, iar altele pe care nu le cunosc. Dar atâta vreme cât sunt 
prietenoasă şi drăgăstoasă cu mine însămi, pot căuta curajoasă şi 
plină de speranţă modalităţi de a afla mai multe despre mine. 

Oricum aş arăta şi m-aş auzi, orice aş spune şi aş face, şi orice aş 
gândi şi aş simţi la un moment dat, mă reprezintă întru totul pe 


mine. Clipa aceea este autentică şi mă arată pe mine cum sunt în 
acel moment. 

Când revăd mai târziu cum am arătat şi cum m-am auzit, ce am 
spus şi ce am făcut, cum am gândit şi ce am simţit, am senzaţia că 
multe părţi nu mi se potrivesc. Atunci las, trec peste aceste părţi, 
păstrându-le doar pe acelea care mi se potrivesc şi încercând să 
inventez altele noi în locul celor abandonate. 

Văd, aud, simt, gândesc, spun şi fac. Posed instrumentele de a 
supravieţui, de a fi alături de ceilalţi, de a realiza ceva bun şi de a 
găsi un rost şi o ordine în mulţimea de oameni şi de lucruri din 
afara mea. 

Eu îmi aparţin mie şi de aceea mă pot construi. 

Eu sunt eu şi mă simt bine. 

Virginia Satir 


DOAMNA GEANTĂ 


Obişnuia să doarmă în oficiul poştal de pe Strada 5. O simţeam 
după miros înainte să dau colţul în intrândul unde dormea ea, lângă 
telefoanele publice. Simţeam mirosul urinei care se scurgea prin 
zdrenţele ei murdare şi izul puturos al dinţilor ei cariaţi. Dacă nu 
dormea, mormăia vorbe fără şir. 

Acum poşta se închide la şase ca să scape de cei fără adăpost, 
aşa că se ghemuieşte pe trotuar, vorbind de una singură, cu gura 
clămpănind de parcă nu avea balamale şi cu mirosurile ei atenuate 
puţin de o adiere uşoară. 

Într-o zi, de Sărbătoarea Recunoștinței, rămăsese atâta mâncare, 
încât am împachetat-o, m-am scuzat şi am plecat cu maşina până pe 
Strada 5. 

Era o noapte friguroasă. Frunzele zburau de colo colo pe străzi 
şi rar întâlneai pe cineva, doar câţiva nefericiţi fără adăpost. Dar pe 
ea ştiam că o s-o găsesc. 

Era îmbrăcată aşa cum era întotdeauna, chiar şi vara. Nişte 
zdrenţe călduroase de lână de-abia reuşeau să-i acopere trupul ei 
bătrân şi cocârjat. Mâinile ei osoase ţineau un pachet cu mâncare. 
Se aşezase pe vine lângă un gard de sârmă din faţa unui teren de 
joacă, foarte aproape de poştă. „De ce nu şi-o fi ales şi ea un loc să 
o apere de vânt?”, m-am întrebat eu, dar am presupus că era atât 
de nebună încât nu îşi mai bătea capul să se ghemuiască într-un loc 
ferit. 

Am tras maşina pe dreapta, am lăsat gemul jos şi am spus, 
„Mamă... n-ai vrea...”, şi am rămas şocat de cuvântul acela. Dar, 
era... este... Într-un fel care îmi scapă. 

Şi i-am zis din nou, „Mamă, ţi-am adus nişte mâncare. Nu vrei 
nişte curcan şi plăcintă cu mere?” 

Atunci femeia s-a uitat la mine şi mi-a spus cu voce clară, cu cei 
doi dinţi pe care-de-abia se mai ţineau, „A, mulţumesc foarte mult, 
dar sunt ghiftuită acum. De ce nu-i dai cuiva care are cu adevărat 
nevoie?” Cuvintele rostite erau limpezi, iar manierele ei elegante. 
Apoi m-a concediat: îşi băgase iar capul între zdrenţe. 


Bobbie Probstein 


RASPUNDERE / CAPACITATE 


Jocul pe care-l jucăm 

este să ne prefacem 

şi ne prefacem că de fapt noi nu 
ne prefacem 


ne facem 

că uităm 
cine suntem 
şi apoi uităm 
că noi 

am uitat 


cine suntem noi de fapt? 


Centrul 

care priveşte 

şi conduce spectacolul 
care-şi poate alege 

pe ce drum 

va merge 

conştiinţa 

Eului 

acea reflecţie 

puternică 

şi puternic iubitoare 

a cosmosului, 

dar în încercarea noastră 
de a face faţă 

situaţiilor iniţiale 

am ales sau am fost 
hipnotizaţi 

să alegem o poziţie pasivă 
de evitare 

a pedepsei 

sau a pierderii dragostei 


alegem să negăm 
răspunderea / capacitatea 
noastră 

pretinzând că 

lucrurile pur şi simplu 
s-au petrecut 

sau că noi 

am fost cu 

bună ştiinţă 

controlaţi 


ne lăsăm 

la pământ 

şi ne obişnuim 

cu această 

postură 

masochistă 

cu această slăbiciune 
şi neputinţa de a decide, 
dar noi suntem 

în realitate 

un centru 

liber 

de energie cosmică 


voinţa voastră 
este puterea voastră 


nu vă prefaceţi 
că nu o aveţi 


sau nu o veţi avea 


Bernard Gunther 


REGULI DE AUR PENTRU A DEVENI O FIINŢĂ 
UMANA 


1. Veţi primi un corp. 
Vă place sau nu vă place, va fi al vostru pentru întreaga viaţă. 


2. Veţi învăţa lecţii. 

Sunteţi înscrişi la o şcoală cu informaţii non-stop numită Viaţă. 
În fiecare zi la această şcoală veţi avea ocazia să învăţaţi câte o 
lecţie. S-ar putea să vă placă lecţiile, sau s-ar putea să le 
consideraţi irelevante şi prosteşti. 


3. Nu există greşeli, numai lecţii. 

Dezvoltarea este un proces de încercări şi nereuşite: 
experimentare. Experimentele „ratate” fac parte din acest proces, 
tot aşa cum fac parte şi experimentele „reuşite”. 


4. O lecţie se repetă până când se învaţă. 
O lecţie va fi prezentată sub mai multe forme până când o veţi 
învăţa. Numai după ce aţi învăţat-o puteţi trece la altă lecţie. 


5. Procesul de învăţare nu se termină niciodată. 
Nu există moment al vieţii care să nu conţină o lecţie. Dacă 
sunteţi viu, atunci aceste lecţii trebuie învăţate. 


6. „Acolo” nu este mai bun decât „aici”. 
Când un „acolo” personal devine un „aici”, veţi obţine pur şi 
simplu un alt „acolo” care va arăta din nou mai bine decât „aici”. 


7. Alții sunt doar imaginea voastră în oglindă. 
Nu poţi iubi sau uri ceva la cineva decât dacă această persoană 
reflectă ceva ce voi iubiţi sau urâţi la voi înşivă. 


8. Ce faci cu viaţa ta depinde numai de tine. 
Deţii toate uneltele şi resursele de care ai nevoie. Cum le 
foloseşti rămâne la aprecierea ta. Alegerea îţi aparţine. 


9. Răspunsurile tale există în tine. 
Răspunsuri la întrebările Vieţii se află în tine. Tot ceea ce 


trebuie să faci este să priveşti, să asculţi şi să ai încredere. 


10. Vei uita toate astea. 


Cherie Carter-Scott 


3. DESPRE PĂRINŢI 


P robabil că cel mai mare serviciu social pe 
care îl poate face cineva ţării sale şi 
umanităţii este să alcătuiască o familie. 


George Bemard Shaw 


COPIII ÎNVAŢĂ DIN FELUL ÎN CARE 
TRĂIESC 


Dacă copiii sunt crescuţi cu critici, ei învaţă să 
condamne. 


Dacă copiii trăiesc în ostilitate, ei învaţă să se 
bată. 


Dacă copiii trăiesc în teamă, ei învaţă să fie 
temători. 


Dacă copiii trăiesc în milă, ei învaţă să se 
autocompătimească. 


Dacă copiii trăiesc în ridicol, ei învaţă să fie sfioşi. 


Dacă copiii trăiesc în gelozie, ei învaţă ce e 
invidia. 
Dacă copiii trăiesc în ruşine, ei învaţă să se simtă 


vinovaţi. 


Dacă copiii trăiesc în toleranţă, ei învaţă să fie 
răbdători. 


Dacă copiii trăiesc în încurajare, ei învaţă să fie 
încrezători. 


Dacă copiii trăiesc în apreciere, ei învaţă să 
aprecieze. 


Dacă copiii trăiesc în aprobare, ei învaţă să se 
placă pe ei înşişi. 


Dacă copiii trăiesc în acceptare, ei învaţă să 
găsească dragostea în lume. 


Dacă copiii trăiesc în recunoaştere, ei învaţă să 
aibă un ţel. 


Dacă copiii trăiesc în generozitate ei învaţă să fie 
generoşi. 


Dacă copiii trăiesc în cinste şi dreptate, ei învaţă 
ce înseamnă adevărul şi justiţia. 


Dacă copiii trăiesc în siguranţă, ei învaţă să 
capete încredere în sine şi în cei din jurul lor. 


Dacă copiii trăiesc în prietenie, ei învaţă că lumea 
este un loc frumos în care poţi trăi. 


Dacă copiii trăiesc cu seninătate, ei învaţă să aibă 
mintea împăcată. 


În ce trăiesc copiii dumneavoastră? 


Dorothy L. Nolte 


DE CE AM ALES CA TATĂL MEU SĂ FIE 
TĂTICUL MEU 


Mi-am petrecut copilăria într-o fermă minunată din Iowa, 
crescut de un cuplu de părinţi descris deseori ca „sarea pământului 
şi stâlpi ai societăţii”. Ei erau toate acele lucruri minunate pe care 
le ştim că le au părinţii buni: dragoste, devotament faţă de sarcina 
de a-şi creşte copii, cu mari aşteptări şi un simţ pozitiv de 
autoapreciere. Ei aşteptau de la noi să ne facem rugăciunea de 
dimineaţă şi de seară, să ajungem la timp la şcoală, să luăm note 
bunicele şi să fim copii buni. 

Eram şase copii. Şase copii! Nu fusese ideea mea de a fi atât de 
mulţi, dar nimeni nu-mi ceruse părerea. Pentru ca lucrurile să fie şi 
mai grele, soarta mă adusese în mijlocul Americii, unde era clima 
cea mai aspră şi mai rece. Ca toţi copiii, credeam că se făcuse o 
încurcătură nefericită şi că ajunsesem din greşeală în acea familie, 
şi cu atât mai mult, în acel stat. Iernile în Iowa sunt atât de 
geroase, încât trebuie să faci ture noaptea şi să verifici dacă nu 
cumva vitele s-au împotmolit pe undeva şi să moară de frig. 
Animalele nou-născute trebuiau duse în grajd şi uneori trebuiau 
încălzite în continuu pentru a fi ţinute în viaţă. Atât de reci sunt 
iernile în Iowa! 

Tatăl meu, un bărbat incredibil de chipeş, puternic, carismatic şi 
de plin de energie, era veşnic în mişcare. Fraţii şi surorile mele şi 
bineînţeles eu, eram căzuţi în admiraţie pentru el. Îl veneram şi îi 
arătam cel mai mare respect. Acum înţeleg de ce. Pentru că nu 
exista nimic inconsecvent în viaţa lui. Era un om onorabil, cu 
principii înalte. Alesese singur să lucreze pentru o fermă şi asta era 
pasiunea lui; era cel mai priceput. Stătea acasă unde creştea şi avea 
grijă de animale. Se simţea una cu pământul şi era foarte mândru 
de recoltele lui. Refuza să vâneze în afara sezonului, deşi 
împrejurimile fermei erau pline de căprioare, fazani, prepeliţe şi 
alte soiuri de vânat. Refuza să folosească îngrăşăminte pentru sol 
sau să hrănească animalele cu altceva decât hrană naturală. El ne- 
a învăţat de ce trebuie să facem acest lucru şi de ce trebuie să 
avem aceleaşi idealuri. Astăzi, îmi dau seama câtă dreptate a avut, 
pentru că aceste lucruri el ni le spunea prin 1950, înainte de 


angajamentul universal pentru păstrarea mediului înconjurător în 
bune condiţii. 

Tata a fost mereu un bărbat tare nerăbdător, dar nu în miez de 
noapte când făcea ronduri să verifice vitele. Relaţia care s-a stabilit 
între noi a rămas de neuitat. Însemna ceva impunător în viaţa mea. 
Am învăţat atât de multe despre el! Deseori aud femei şi bărbaţi 
spunând ce puţin timp şi-au petrecut cu taţii lor. Într-adevăr, în 
zilele noastre, oamenii tânjesc după un tată pe care nu l-au 
cunoscut niciodată cu adevărat. Eu l-am cunoscut pe al meu. 

Atunci credeam în taină că sunt copilul lui preferat, deşi este 
foarte posibil ca fiecare dintre ceilalţi fraţi să fi crezut acelaşi lucru 
despre ei. Asta era şi bine, şi rău. Rău era că eu fusesem aleasă de 
tata să merg cu el noaptea şi dimineaţa devreme la verificatul 
grajdurilor, şi detestam complet să mă dau jos din patul meu cald 
ca să ies afară în aerul îngheţat. Dar tata ştia cel mai bine să 
transforme orele acelea în ore de iubire. Era răbdător, înţelegător, 
blând şi un bun ascultător. Vocea lui era blândă, zâmbetul lui mă 
făcea să înţeleg de ce îl iubeşte mama aşa de mult. 

În acele momente, pot spune, era un profesor model - totdeauna 
concentrându-se asupra motivelor pentru care trebuie să faci ceva. 
Vorbea neîntrerupt timp de o oră sau o oră jumătate, cât îi lua să 
facă rondul. Vorbea despre experienţele lui de război, despre de ce- 
urile războiului în care luptase, despre oamenii pe care i-a 
cunoscut, despre urmările războiului şi despre perioada care i-a 
urmat. Îşi spunea povestea iar şi iar. Astfel, la şcoală, istoria mi s-a 
părut interesantă şi familiară. 

Îmi vorbea despre ce câştigase din călătoriile lui şi de ce era atât 
de important să vezi lumea. Îmi insufla nevoie şi dragoste pentru 
călătorii. Până la vârsta de 30 de ani vizitasem deja 30 de ţări. 

Îmi vorbea despre nevoia şi dragostea de a învăţa şi de ce este 
importantă educaţia, şi vorbea despre diferenţa dintre inteligenţă şi 
înţelepciune. Îşi dorea atât de mult să mă vadă mai mult decât o 
absolventă de liceu. „Poţi să o faci”, continua să-mi repete. „Eşti o 
Burres. Te duce mintea, eşti isteaţă şi nu uita, eşti o Burres”. Nu 
aveam voie să-l dezamăgesc. Am avut mai mult decât suficientă 
încredere pentru a urma orice curs mi-am dorit. În final, mi-am luat 
doctoratul şi mai târziu al doilea doctorat. Deşi primul a fost pentru 
tata şi al doilea pentru mine, a existat întotdeauna un simţ al 
curiozităţii şi al căutării care a uşurat obţinerea amândorura. 


Îmi vorbea despre standarde şi valori, despre dezvoltarea 
caracterului şi ce însemnau acestea în viaţa unui om. Scriu şi 
predau pe o temă similară. Îmi mai vorbea despre cum să iau şi să 
evaluez deciziile, când să rup legăturile şi când să plec şi cum să nu 
mă las până nu răzbesc. Îmi vorbea despre conceptul de a fi şi a 
deveni şi nu numai despre a avea şi a obține. Şi acum folosesc 
această frază, „Niciodată nu-ţi vinde inima”, cum spunea el. Îmi 
vorbea despre instincte şi cum să le diferenţiezi de sentimente şi 
despre cum să eviţi să te fraierească alţii. Spunea, „întotdeauna 
ascultă-ţi instinctele şi află că toate răspunsurile de care ai nevoie 
se găsesc în tine. Stai singur un timp. Fii suficient de relaxat pentru 
a găsi răspunsurile şi a le asculta. Găseşte ceva care îţi place să 
faci şi apoi trăieşte o viaţă care să dovedească acest lucru. 'Ţelurile 
tale ar trebui să ţâşnească din valorile tale, şi atunci munca ta va 
radia dorinţele inimii. Acest fapt te va opri de la toate acele 
distracţii prosteşti care nu fac altceva decât să-ţi risipească timpul - 
viaţa înseamnă timp - şi vei afla cât de mult poţi creşte în anii care 
îţi sunt destinaţi. „Să-ţi pese de oameni”, spunea el, „şi întotdeauna 
respectă pământul-mamă. Oriunde vei locui, fii sigur că ai suficienţi 
copaci în jurul tău, şi mult cer şi pământ”. 

Tatăl meu. Când mă gândesc cât de mult îşi aprecia şi îşi iubea 
copiii, îmi pare sincer rău pentru cei care nu-şi vor cunoaşte taţii în 
acest fel sau care nu le vor simţi puterea de caracter, etica, 
sensibilitatea, toate strânse într-o singură persoană, aşa cum am 
făcut-o eu. Tatăl meu întotdeauna modela cuvintele, şi mereu am 
ştiut că vorbea serios cu mine. Ştiam că mă preţuieşte şi că vroia ca 
şi eu să-mi dau seama de valoarea mea. 

Mesajele tatălui meu aveau înţeles pentru mine, pentru că eu nu 
am văzut nimic contradictoriu în viaţa lui. Se gândise profund 
asupra vieţii sale şi de aceea el o trăia zilnic. A cumpărat mai multe 
ferme de-a lungul timpului (şi astăzi mai munceşte, aşa cum a 
muncit mereu). S-a căsătorit şi a iubit aceeaşi femeie toată viaţa 
lui. Chiar şi după 50 de ani de la căsătorie părinţii mei se iubesc ca 
în prima zi. Sunt cei mai îndrăgostiţi oameni pe care i-am cunoscut 
vreodată. Tata şi-a iubit mult şi familia. Credeam că este mult prea 
posesiv cu copiii săi şi îi protejează prea mult, dar acum, că sunt şi 
eu părinte la rândul meu, îi înţeleg acele nevoi şi le văd rostul. Deşi 
el credea că ne poate vindeca de vărsat, şi aproape că a reuşit, 
refuza vehement să ne lase pradă oricărui viciu destructiv. Acum 


îmi mai dau seama cât de hotărât era să ne vadă nişte adulţi grijulii 
şi responsabili. 

Până în ziua de azi, cinci dintre copiii lui locuiesc foarte aproape 
de el, şi au ales un stil de viaţă ca al lui. Sunt soţi şi părinţi 
devotați, şi şi-au ales ca profesiune agricultura. Fără dubiu, sunt şi 
ei adevăraţi stâlpi ai societăţii. Dintre ei toţi, eu sunt singura care 
am ales o cale diferită. Şi asta probabil din cauza rondurilor acelea 
de noapte în care mă lua. Mi-am început cariera ca educator, 
consilier şi profesor universitar, pentru ca, în final, să scriu cărţi 
pentru părinţi şi copii, în care să le împărtăşesc ceea ce învăţasem 
despre respectul faţă de sine din anii copilăriei. Mesajul meu către 
fiica mea, chiar dacă puţin schimbat, conţine valorile pe care le-am 
învăţat de la tatăl meu, modelate bineînţeles de experienţa mea de 
viaţă. Acestea continuă să fie transmise mai departe. 

V-aş spune câte ceva despre fiica mea. E un băieţoi, o minunată 
atletă de 1,80 m, care în fiecare an participă la competiţii cu trei 
sporturi odată, se frământă dacă ia un 9 în loc 10 şi care tocmai a 
fost aleasă printre finalistele pentru concursul Miss California. Dar 
nu aceste însuşiri şi realizări extraordinare îmi aduc aminte de 
părinţii mei. Oamenii îmi spun mereu că fiica mea posedă o mare 
bunătate şi spiritualitate, şi un foc interior care îi iradiază prin toţi 
porii. Esenţa părinţilor este personificată de nepoata lor. 

Răsplata pentru faptul că şi-au prețuit copiii şi au fost nişte 
părinţi devotați, este efectul de vitalitate care s-a răsfrânt şi asupra 
vieţii părinţilor mei. În timp ce scriu aceste rânduri, tatăl meu se 
află la Clinica Mayo din Rochester, Minnesota, pentru un set de 
teste, care or să dureze cam opt zile. Este decembrie. Din cauza 
vremii aspre, şi-a luat o cameră de hotel chiar lângă clinică (ca 
pacient extern). Din cauza obligaţiilor de acasă, mama nu a putut 
să stea cu el decât câteva zile. Aşa că în Ajunul Crăciunului nu au 
fost împreună. 

În seara aceea l-am sunat mai întâi pe tatăl meu, în Rochester, 
să-i urez „Crăciun Fericit”. Părea deprimat şi trist. Apoi am sunat-o 
pe mama în lowa. Era amărâtă şi morocănoasă. „Este prima dată 
când eu şi tatăl tău nu facem Crăciunul împreună,” se lamenta ea, 
„Ăsta nu-l pot numi Crăciun, fără el”. 

În seara aceea aşteptam 14 invitaţi, toţi gata să petreacă. M-am 
întors la bucătăria mea, şi totuşi neputând să-mi scot din cap 
dilema părinţilor mei, i-am telefonat surorii mele mai mari. Ea i-a 


sunat pe fraţii mei. Am vorbit cu toţii şi am hotărât: Pentru că 
părinţii noştri nu puteau să stea departe unul de celălaltîn seara de 
Crăciun, fratele mai mic s-a dus cu maşina până la Rochester să-l ia 
pe tata, şi l-a dus acasă fără să-i spunem nimic mamei. Îl sunasem 
înainte pe tata ca să-i spunem de planurile noastre. „A, nu, în nici 
un caz, e prea periculos să bată drumul până aici pe o vreme ca 
asta”. Dar fratele meu în două ore a ajuns la hotel şi a bătut la uşa 
camerei. La scurtă vreme mi-a dat telefon ca să-mi spună că tata nu 
vrea să meargă acasă. „Trebuie să-i spui şi tu, Bobbie. Ştii că numai 
de tine ascultă”. 

„Du-te, tată”, i-am spus blând. 

Şi s-a dus. Tim şi tata au pornit la drum spre Iowa. Tot drumul 
am ţinut legătura cu ei prin telefonul existent în maşina fratelui 
meu. Până în acel moment toţi musafirii mei sosiseră şi toţi stăteau 
pe lângă mine. De câte ori suna telefonul, îl puneam pe „speaker 
pentru ca toată lumea să poată auzi ultimele noutăţi! Era trecut de 
9 când telefonul a sunat, şi l-am auzit pe tata, „Bobbie, cum pot eu 
să mă duc acasă fără nici un cadou pentru mama ta? Ar fi pentru 
prima data în 50 de ani când nu i-aş lua parfum de Crăciun! În acel 
moment toată lumea se gândea la o soluţie. Am sunat-o pe sora mea 
s-o rog să afle câteva magazine din apropiere care ar putea fi 
deschise la ora aceea, ca să poată apoi să cumpere singurul cadou 
pe care tata ţinea să i-l cumpere mamei - acelaşi parfum pe care i-l 
dăruise întotdeauna de Crăciun. 

La 9:52, fratele meu şi tata ieşeau dintr-un boutique mic din 
Minnesota. La 11:50 intrau pe poarta fermei. Tata, purtându-se ca 
un elev pus pe şotii, cobori din maşină la colţul casei şi se ascunse. 

„Mamă, am trecut pe la tata astăzi şi mi-a spus să-ţi aduc rufele 
astea”, spuse fratele meu în timp ce îi dădea valizele. 

„Eh, spuse ea încet şi trist, îmi e atât de dor de el, că mai bine le 
aranjez acum”. 

Atunci tata ieşi din ascunzătoare şi zise, „N-o să ai timp să le faci 
în seara asta”. 

După ce fratele meu m-a sunat să-mi povestească această scenă 
emoţionantă despre părinţii noştri, aceşti doi prieteni şi îndrăgostiţi 
în acelaşi timp, am sunat-o pe mama. „Crăciun fericit, mamă !” 

„Oh, măi copii...”, spuse ea cu lacrimi în glas. Dar nu mai putu să 
continue. Musafirii mei izbucniră în urale. 

Deşi eram la 2000 de mile depărtare de ei, a fost unul din cele 


mai frumoase Crăciunuri petrecute împreună cu părinţii mei. Şi 
bineînţeles că de atunci n-au mai fost despărțiți în această zi de 
sărbătoare. Aceasta este puterea copiilor care-şi iubesc şi respectă 
părinţii. 

„Părinţii buni”, îmi spunea Jonas Salk odată, „le dau copiilor 
rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să 
zboare în alte părţi unde să arate celorlalţi ce au învăţat”. Dacă 
moştenirea pe care o primeşti de la părinţi constă în a-ţi duce viaţa 
cu rost, a avea un cuib sigur unde să fii oricând binevenit, atunci 
înseamnă că mi-am ales bine părinţii. Abia la acest Crăciun am 
înţeles pe deplin de ce a fost necesar ca ei doi să fie părinţii mei. 
Deşi aripile m-au dus în jurul globului, şi în final m-au lăsat în 
cuibul meu cald din California, rădăcinile pe care mi le-au dat 
Părinţii mei vor rămâne pentru totdeauna bine înfipte în pământ. 


Bettie B. Youngs 


ŞCOALA DE ANIMALE 


Odată, de demult, animalele au hotărât că trebuie să facă ceva 
eroic pentru a se confrunta cu problemele unei „lumi noi”. Aşa că 
au organizat o „şcoală nouă”. 

Au adoptat un program de activităţi printre care alergarea, 
căţăratul înotul şi zborul. Pentru a uşura administrarea 
programului, toate animalele trebuiau să se pregătească la toate 
cele 4 materii. 

Răţoiul era excelent la înot, de fapt mai bun decât instructorul 
lui, în schimb, la zbor de-abia lua note de trecere şi la alergat ce să 
mai vorbim. Pentru că era foarte încet la alergat, trebuia să stea 
după ore şi chiar să renunţe la orele de înot pentru a exersa 
alergarea. O ţinu aşa până când, într-o zi, picioarele erau aşa de 
rănite încât abia obţinu o notă de trecere la cursul de înot. Dar atât 
cât ştia era suficient pentru cei de la şcoală, aşa că nimeni nu-şi 
făcu griji, cu excepţia răţoiului. 

Iepurele era primul la orele de alergat, dar suferi o depresie 
nervoasă din cauza orelor istovitoare de înot. 

Veveriţa era excelentă la căţărat, până când descoperi ce 
înseamnă frustrarea la orele de zbor, unde profesorul a pus-o să 
pornească de la sol în sus, în loc să o pună din vârful copacului, în 
jos. Din cauza suprasolicitării, făcu febră musculară, după care luă 
un 7 la căţărat şi un 6 la alergat. 

Vulturul era un copil problemă, aşa că era ţinut din scurt. La 
proba de căţărat îi bătea pe toţi ceilalţi, dar insista să-şi folosească 
propriul lui mod de a ajunge în vârful copacului. 

La sfârşitul anului, un ţipar anormal care putea să înoate extrem 
de bine, şi de asemenea, să alerge, să se caţere şi să zboare un pic, 
a avut cele mai bune rezultate şi a fost declarat şef de promoţie. 

Coioţii nu au vrut să meargă la şcoală şi s-au luptat cu cel care 
aduna taxele, pentru că administraţia a refuzat să adăuge ca 
materii săpatul şi scormonitul. Ei şi-au dus copiii să înveţe la un 
bursuc, şi mai târziu li s-au alăturat marmotele şi popândăii pentru 
a pune bazele unei şcoli private. 

Are fabula asta vreo morală? 

George H. Reavis 


ATINGEREA 


Ea este fiica mea şi este adâncită în turbulenţa vârstei de 16 ani. 
La scurtă vreme după o perioadă de boală, a aflat că cea mai bună 
prietenă a ei se va muta. Nici şcoala nu mergea aşa bine cum 
sperase ea şi nici cum sperasem noi. Îşi consuma tristeţea în 
tăcere, stând toată ziua printre pernele şi păturile de pe pat. Am 
încercat să-i aduc puţină alinare şi să-i alung gândurile negre care 
prinseseră rădăcini în sufletul ei tânăr. Totuşi, oricât de mult o 
iubeam şi oricât de mult aş fi dorit să-i alung tristeţea, ştiam cât de 
important este să procedez cu mare atenţie. 

Ca terapeut de familie, fusesem bine instruit în privinţa 
expresiilor nepotrivite în apropierea dintre tată şi fiică, în primul 
rând din experienţele clienţilor mei ale căror vieţi fuseseră distruse 
de abuzurile sexuale. De asemenea, eram conştient de cât de 
repede poate fi interpretată sexual grija, în mod special de bărbaţii 
care sunt străini de tărâmul emoţiilor şi care interpretează orice 
urmă de afecţiune drept o invitaţie la sex. Cât de uşor era să o ţin 
în braţe şi să o mângâi atunci când avea trei sau şapte ani. Dar 
acum trupul ei, societatea în care trăim şi nu în ultimul rând 
bărbăţia mea, păreau să mă împiedice să pot să-mi alin copilul. 
Cum aş fi putut s-o consolez şi totuşi să respect hotarele necesare 
existente între un tată şi fiica lui adolescentă? I-am propus să mă 
lase să o frec puţin pe spate. A fost de acord. 

I-am masat uşor spatele osos şi umerii noduroşi şi i-am cerut 
iertare pentru că lipsisem de acasă recent. I-am explicat că tocmai 
mă întorsesem de la finalele de masaj internaţional, unde luasem 
locul Patru. Şi am asigurat-o că este greu să învingi masajul unui 
tată îngrijorat, mai ales atunci când acesta este un maseur de mare 
clasă, dar şi un tată îngrijorat în acelaşi timp. l-am povestit totul 
despre concurs şi despre ceilalţi concurenţi, pe măsură ce mâinile 
şi degetele mele îi relaxau muşchii şi îi decongestionau tensiunea 
din trupul ei tânăr. 

I-am povestit despre bătrânul asiatic care câştigase locul trei. 
După ce studiase acupunctura şi presopunctură toată viaţa lui, îşi 
putea concentra toată energia în degete, ridicând masajul la rang 
de artă. „Apăsa şi lovea cu precizia unui prestidigitator”, i-am 


explicat, arătându-i şi câteva mişcări pe care le învăţasem de la 
bătrân. Ea mormăi ceva, dar nu eram sigur dacă era un răspuns la 
cuvintele mele ori la atingerea mea. Apoi i-am povestit despre 
femeia care câştigase locul doi. Venea din Turcia şi practicase 
dansul din buric încă din vremea copilăriei, aşa că putea să mişte şi 
să contracte muşchii într-o mişcare fluidă. Cu masajul ei reuşea să 
trezească în muşchii obosiţi şi în trupurile epuizate o dorinţă de a 
vibra, a tremura şi a dansa. „Ea lăsa degetele să se plimbe, şi 
muşchii să se unduiască”, i-am spus, făcându-i puţină demonstraţie. 

„Asta-i tare ciudat”, se auzi o voce slabă din perne. Erau 
cuvintele mele sau atingerea mea? 

Apoi i-am masat pur şi simplu spatele şi m-am aşezat lângă ea în 
tăcere. După un timp m-a întrebat, „Şi, locul întâi cine l-a luat?”. 

„N-o să-ţi vină să crezi!” i-am răspuns. „Un copil!” Şi i-am 
explicat cum atingerile sincere, uşoare ale unui copil care 
descoperă tărâmul pielii, şi al mirosurilor, şi al gusturilor nu se 
compară cu nici o altă atingere de pe lumea asta. Mai uşoară decât 
blândeţea, imprevizibilă, mângâietoare, căutătoare. Mâini micuţe, 
exprimând mai multe decât o pot face cuvintele. Vorbind despre 
blândeţe, încredere, dragoste inocentă. Şi apoi am atins-o încet şi 
blând aşa cum învăţasem de la micuţ. Mi-am reamintit foarte clar 
toată copilăria ei - cum o ţineam în braţe, cum o legănam, cum o 
priveam crescând şi bâjbâind în propria ei lume. Mi-am dat seama 
că de fapt ea este cea care m-a învăţat atingerea unui copil. 

După ce i-am mai făcut un pic de masaj uşor, în linişte, i-am spus 
că eram bucuros că am putut să învăţ atât de multe de la cei mai 
buni maseuri din lume. I-am explicat cum devenisem eu însumi un 
maseur mai bun pentru fiica mea de 16 ani care încet, încet, 
dureros, lua formă de adult. Am făcut în tăcere o rugăciune de 
mulţumire pentru că o astfel de viaţă îmi fusese dată pe mâinile 
mele şi fusesem binecuvântat cu miracolul atingerii chiar şi numai 
a unei părţi din ea. 


Victor Nelson 


TE IUBESC, FIULE ! 


Gânduri îmi trec prin minte în timp ce îmi duc fiul la şcoală: 
“neaţa, puştiule. Arăţi tare bine în costumul ăsta de cercetaş, nu 
atât de umflat pe cât era tatăl tău când era ca tine. Nu cred că 
aveam părul meu atât de lung până să merg la colegiu, dar cred că 
te-aş recunoaşte oricum prin felul tău de a fi: cu părul zburlit în 
dreptul urechilor, cu bătături la degete, cu julituri la genunchi... 
Ne-am obişnuit unul cu altul... 

Acum că ai opt ani observ că nu te mai văd aşa de mult. De ziua 
lui Columb ai plecat la nouă dimineaţa. Te-am văzut timp de 42 de 
secunde la prânz, şi ai reapărut pe la cinci la cină. Mi-e dor de tine, 
dar ştiu că ai treburi serioase de făcut. Cu siguranţă la fel de 
serioase, dacă chiar nu mai importante, decât ale celorlalţi. 

Trebuie să creşti, şi asta este mult mai important decât să tai 
cupoane, să aranjezi opţiunile la bursă sau să vinzi oamenilor 
asigurări. Trebuie să afli ce poţi tu să faci şi ce nu poţi - şi trebuie 
să înveţi cum să faci faţă. Trebuie să înveţi despre oameni şi cum se 
comportă ei când nu se simt bine în pielea lor - aşa cum sunt 
prostănacii cu biciclete care îi hărţuiesc pe cei mici. Da, va trebui 
chiar să înveţi cum să te faci că nu te deranjează vorbele jignitoare. 
Te va deranja întotdeauna, dar va trebui să te prefaci că nu, altfel 
dată viitoare îţi vor vorbi şi mai urât. Sper doar să nu uiţi cum este 
atunci când şi tu vei vrea să vorbeşti aşa altuia mai mic ca tine. 

Când ţi-am spus ultima oară ce mândru sunt de tine? Bănuiesc 
că dacă nu-mi aduc aminte, aveam multă treabă de făcut. Îmi 
amintesc însă ultima dată când am tipat la tine - ţi-am zis că o să 
întârziem dacă nu te grăbeşti - dar, sincer, aşa cum zicea şi Nixon, 
nu ţi-am oferit atâtea mângâieri pe câte urlete. Doar ca să ştii, în 
caz că vei citi rândurile mele, sunt mândru de tine. Îmi place în 
mod special independenţa ta, felul în care ai grijă de tine chiar 
dacă uneori mă înspăimânţi puţin. Niciodată nu ai fost plângăcios şi 
asta îţi conferă locul de puşti deosebit în cartea mea. 

De ce le este taţilor atât de greu să îşi dea seama că un băieţel 
de opt ani are tot atâta nevoie de îmbrăţişări pe cât are unul de 
patru? Dacă nu sunt atent, foarte curând te voi apuca de braţ şi-ţi 
voi striga: „Ce-ai spus, băiete?”, în loc să te iau în braţe şi să-ţi 


spun că te iubesc. Viaţa este prea scurtă ca să-ţi ascunzi 
afecțiunea. De ce băieţeii de opt ani se prind atât de greu că şi cei 
de 36 de ani au tot atâta nevoie de mângâiere cât şi cei de patru? 

Am uitat să-ţi spun ce mândru sunt că de fiecare dată mănânci 
mâncarea aceea nedigerabilă de la prânz? Şi totuşi tu mănânci, şi 
sunt bucuros că ai grijă de corpul tău. 

Aş vrea ca drumul până la şcoală să nu fie atât de scurt. Aş vrea 
să vorbim despre seara trecută... când fratele tău mai mic dormea 
deja, iar noi te-am lăsat să te uiţi la meciul cu Yankeii. Aceste 
momente sunt aşa de deosebite. Nu poţi să le planifici din timp. De 
câte ori încercăm să punem ceva la cale, nu este atât de bun, 
valoros ori cald. Timp de câteva minute scurte, era ca şi când nu ai 
fi crescut şi am mai fi stat de vorbă despre „Cum mai merge şcoala, 
fiule?” Iţi verificasem deja tema la matematică, aşa cum am putut - 
cu un calculator. Eşti mai bun la cifre decât am fost eu vreodată. 
Aşa că am vorbit despre meci şi tu ştiai mai multe despre jucători, 
decât mine şi eu am învăţat de la tine. Şi am fost amândoi fericiţi 
când Yankeii au câştigat. 

Iată, trece garda civilă. Probabil că va exista la infinit. Aş fi vrut 
să nu te fi dus azi la şcoală. Sunt atâtea lucruri pe care vreau să ţi 
le spun. 

Te dai jos din maşină atât de repede. Vreau să savurez 
momentul, dar tu deja ai zărit doi de-ai tăi. 

Nu vroiam decât să-ţi spun „Te iubesc, fiule.. 


Victor B. Miller 


CE EŞTI TU ESTE TOT ATĂT DE 
IMPORTANT CA CEEA CE FACI 


Ceea ce eşti tu vorbeşte atât de tare încât nu 
aud ceea ce spui. 
Ralph Waldo Emerson 


Era o sâmbătă după-amiază însorită în Oklahoma. Prietenul meu, 
Bobby Lewis, îşi ducea cei doi băieţei să joace mini-golf. S-a dus la 
vânzătorul de bilete şi i-a spus, „Cât costă biletul?” 

Tânărul i-a răspuns, „3 dolari pentru dvs. şi 3 dolari pentru orice 
copil mai mare de şase ani. Pentru cei mai mici de şase, intrarea 
este gratuită. Câţi ani au?” 

Bobby spuse, „Avocatul are trei, iar doctorul şapte, deci cred că 
îţi datorez şase dolari”. 

Omul de la tejghea i-a zis,”Hei, domnule, ai câştigat la loterie 
sau ce? Ai fi putut să economiseşti 3 dolari. Ai fi putut să-mi spui că 
băiatul mai mare are 6 ani; oricum n-aş fi avut de unde să-mi dau 
seama”. 

Bobby răspunse, „Da, e adevărat, dar şi-ar fi dat seama copiii”. 

Aşa cum a spus Ralph Waldo Emerson, „Ceea ce eşti vorbeşte 
aşa de tare încât nu se aude ceea ce spui”. În momente de 
încercări, morala contează mai mult ca niciodată, fiţi siguri că 
sunteţi un exemplu bun pentru cei cu care lucraţi sau cei cu care 
trăiţi. 


Patricia Fripp 


VIAŢA UNEI MAME 


Du-ţi farfuria în bucătărie, te rog. 

Du-o jos când pleci. 

N-o lăsa aici, du-o sus. 

Asta-i a ta? 

Nu mai da în fratele tău. 

Cu tine vorbesc. 

Da' taci puţin, te rog, nu vezi că vorbesc? 

Ţi-am spus să nu mă întrerupi. 

Te-ai spălat pe dinţi? 

La ora asta trebuia să dormi. 

Du-te înapoi la culcare. 

N-ai voie să te uiţi la televizor după-amiaza. 

Cum adică, n-ai nimic de făcut? 

Du-te afară. 

Citeşte o carte. 

Dă-l mai încet. 

Mai lasă telefonul ăla. 

Spune-i prietenei tale că o suni mai târziu. 

Acum, am zis! 

Alo. Nu, nu este acasă. 

Îi spun să te sune când se întoarce. 

Ia-ţi geaca. Ia un pulover. 

Ia una oricum. 

Cineva şi-a lăsat pantofii în mijlocul camerei. 

Ia-ţi jucăriile din hol. 

Scoate-i pe băieţi din cadă. 

Ia şi jucăriile de pe scări. 

Nu-ţi dai seama că puteai să omori pe cineva cu chestia 
asta? 

Grăbeşte-te. 

Mai repede. 

Toată lumea aşteaptă. 

Număr până la zece după care plecăm fără tine. 

Ai fost la baie? 

Dacă nu te duci, nu mergi cu noi. 


Vorbesc serios! 

De ce nu te-ai dus înainte să plecăm? 

Nu poţi să mai ţii? 

Ce se întâmplă acolo în spate? 

Termină! 

Am spus să termini o dată! 

Nu vreau să aud nimic despre asta. 

Termină sau te trimit acasă imediat. 

Gata. Mergem acasă. 

Dă-mi un pupic. 

Ia-mă în braţe. 

Fă-ţi patul. 

Fă-ţi curat în cameră. 

Pune masa. 

Te-am rugat să pui masa. 

Nu-mi spune că nu este rândul tău. 

Te rog, trage-ţi scaunul la masă. 

Ridică-te. 

Încearcă puţin. Nu trebuie să mănânci tot. 

Nu te mai juca şi mănâncă. 

Nu eşti atent la ce faci? 

Dă paharul mai încolo. E prea pe margine. 

Atenţie! 

Mai vrei, ce? 

Te rog, mai vreau. Acum e mai bine. 

Ia doar o înghiţitură de salată. 

Nu întotdeauna capeti ceea ce vrei. Asta-i viaţa. 

Nu te mai certa cu mine. Nu vreau să mai discutăm 
subiectul. 

Du-te în camera ta. 

Nu, încă n-au trecut cele zece minute. Încă un minut. 

De câte ori ţi-am spus să nu mai faci asta? 

Unde au dispărut prăjiturile? 

Mănâncă fructele mai vechi înainte de alea noi. 

Nu-ţi dau ciuperci. Le-am aruncat afară. Vezi? 

Ţi-ai terminat lecţiile? 

Nu mai tipa. Dacă vrei să mă întrebi ceva, vino aici. 

NU MAI ŢIPA. DACĂ VREI SĂ MĂ ÎNTREBI CEVA, VINO 
AICI. 


O să mă mai gândesc. 

Nu acum. Întreabă-l pe tata. 

O să mai vedem. 

Nu mai sta aşa aproape de televizor, îţi face rău la ochi. 
Linişteşte-te. 

Linişteşte-te şi ia-o de la cap. 

Ăsta-i adevărul? 

Pune-ţi centura. 

Şi-a pus toată lumea centurile? 

Îmi pare rău, dar asta-i regula. Îmi pare rău, dar asta-i 
regula, Îmi pare rău, dar asta-i regula. 

Delia Ephron 


FAMILIA AMERICANĂ PERFECTĂ 


Este 10.30 într-o dimineaţă superbă de sâmbătă şi suntem 
pentru moment familia americană perfectă. Soţia mea a dus-o pe 
fetita noastră de şase ani la prima ei lecţie de pian. Fratele ei de 14 
ani, încă nu s-a trezit. Cel de patru ani se uită la nişte fiinţe mici, 
antropomorfice de la televizor care se împing una pe alta pe nişte 
stânci. Eu stau la masa din bucătărie şi citesc ziarul. 

Aaron Malachi, puştiul, aparent plictisit de măcelul din desenele 
animate şi sigur pe sine că-i poate pune capăt oricând, pentru că 
deţinea minunea de telecomandă în mână, îmi invadă spaţiul. 

„Mi-e foame”, spune el. 

„Vrei nişte cereale?” 

„Nu”. 

„Nişte iaurt?” 

„Nu”. 

„Dar nişte ouă?” 

„Nu. Pot să mănânc nişte îngheţată?” 

„Nu”. 

Din câte ştiu eu, îngheţata este mult mai hrănitoare decât orice 
pungă de cereale sau ouă făcute pe bandă rulantă, dar, conform 
valorilor mele culturale, este greşit să mănânci îngheţată la 10:45 
sâmbătă dimineaţa. 

Tăcere. Câteva secunde. 

„Tati, mai avem mult de trăit, nu-i aşa?” 

„Da, Aaron, aşa e”. 

„Şi eu şi tu şi mami?” 

„Corect”. 

„Şi Isaac?” 

„Şi el”. 

„Şi Ben?” 

„Da. Şi tu şi eu şi mami şi Isaac şi Ben”. 

„Deci mai avem mult de trăit. Până când mor toţi oamenii”. 

„Ce vrei să spui cu asta?” 

„Până când mor toţi oamenii şi se întorc dinozaurii”. 

Aaron se sui pe masă, cu picioarele încrucişate ca un Buda, 
chiar în mijlocul ziarului meu. 


„Ce vrei să spui Aaron, până când toţi oamenii vor muri?” 

„Mi-ai spus că toată lumea moare. Când mor toţi, atunci se vor 
întoarce dinozaurii. Oamenii peşterilor au trăit în grotele 
dinozaurilor. Când dinozaurii s-au întors, i-au înghiţit pe oameni”. 

Mi-am dat seama că pentru Aaron, deja viaţa înseamnă o 
economie limitată, o resursă cu început şi sfârşit. Se închipuie pe el 
şi pe noi undeva de-a lungul acelei traiectorii, o traiectorie care se 
termină în nesiguranţă şi lipsă. 

Mă vedeam confruntat cu o decizie etică. Ce să fac acum? Să 
încerc să-i servesc teoria cu Dumnezeu, salvare, eternitate? Să-i 
spun vreo minunăţie de genul, „Trupul tău este ca un înveliş, care, 
după moarte, dispare, lăsând spiritul să trăiască veşnic”? 

Sau să-l las cu această nesiguranţă şi spaimă, pentru că eu cred 
că ăsta este adevărul? Să fac din el un existențialist angoasat sau 
să-l fac să se simtă mai bine? 

Nu ştiu. Fixam ziarul cu privirea. Celtics pierdeau continuu 
meciurile de vineri seara. Larry Bird este furios pe cineva, dar nu 
văd pe cine, pentru că piciorul lui Aaron stă chiar pe bucata aceea 
de ziar. Nu ştiu cum, dar susceptibilitatea mea nevrotică de 
burghez îmi spunea că acesta era un moment extrem de important, 
una din clipele în care Aaron îşi formează părerea lui despre lume. 
Ori poate că tocmai această susceptibilitate de burghez mă făcea 
să gândesc aşa. Dacă viaţa şi moartea sunt doar o iluzie, de ce să 
nu iau în serios felul în care le înţelege altcineva? 

Aaron se juca pe masă cu un soldăţel de jucărie, ridicându-i 
braţele şi balansându-l pe picioarele nesigure. Tipul pe care era 
furios Larry Bird se numea Kevin McHale. A, nu, nu era el, ci Jerry 
Sichting. Dar acesta nu mai juca pentru Celtics. Ce se întâmplase 
cu el? Totul moare, totul ajunge la un sfârşit. Ori juca pentru 
Sacramento sau Orlando, ori dispăruse. 

Nu trebuia să-l aiuresc pe Aaron în chestii din astea, ca moartea 
şi viaţa, pentru că vroiam ca el să aibă un puternic simţ al realitaţii 
şi al permanenţei lucrurilor. Era evident ce educaţie solidă îmi 
dăduseră măicuţele şi călugării. Ori agonie ori fericire. Iadul şi 
Raiul nu erau conectate prin serviciu interurban. Ori te aflai în 
echipă lui Dumnezeu, ori într-o supă care era foarte fierbinte. Nu 
vroiam ca Aaron să se frigă, dar vroiam să aibă o bază solidă. 
Anxietatea nevrotică dar inevitabilă poate să vină şi mai târziu. 

Este oare posibil? Este posibil să crezi că Dumnezeu, spiritul, 


karma, un ceva, - este transcendent, fără să traumatizezi prezentul 
unei persoane, imprimându-l în toate? Putem să avem prăjitura şi s- 
o şi mâncăm, din punct de vedere ontologic? Ori sensibilitatea lor 
fragilă, sentimentul de „acolo” erau alienate de un asemenea act? 

Simţind o creştere uşoară în agitația de pe masă, mi-am dat 
seama că Aaron se plictisise de tipul ăla. Plin de dramatismul 
momentului, mi-am dres vocea şi am început pe un ton profesionist. 

„Aaron, moartea este ceva despre care oamenii cred că...” 

„Tata”, mă întrerupse Aaron, „putem să ne jucăm un joc video. 
Nu este un joc prea violent”, explică el, gesticulând. „Nu este ca 
alea în care omori pe cineva. E cu un tip care trebuie să sară peste 
nişte obstacole”. 

„Da”, am răsuflat eu uşurat, „hai să ne jucăm. Dar mai întâi 
trebuie să facem ceva”. 

„Ce?”, se opri Aaron la jumătatea drumului. 

„Mai întâi să mâncăm nişte îngheţată”. 

O altă sâmbătă perfectă pentru o familie perfectă. Cel puţin 
momentan. 

Michael Murphy 


Problema cu tine, dragul meu, este că îţi lipseşte 
încrederea în forţele proprii... 


PUR ŞI SIMPLU SPUNEJI 


Dacă ar fi să muriţi curând şi aţi putea să dați 
un singur telefon, pe cine aţi suna şi ce i-ați 
spune? 

Și atunci ce mai aşteptaţi? 
Stephen Levine 


Într-o noapte, după ce citisem una dintre sutele de cărţi despre 
cum să fii un părinte bun, mă simţeam un pic vinovat deoarece 
cartea descria unele strategii pe care nu le mai folosisem de multă 
vreme. Principala strategie era să vorbeşti cu copilul tău şi să 
foloseşti cele două cuvinte magice: „Te iubesc”. Se sublinia 
încontinuu nevoia copiilor de a şti că îi iubeşti necondiţionat şi 
irevocabil. 

Am urcat scările până la dormitorul fiului meu şi am bătut la uşă. 
În timp ce băteam, singurul lucru pe care-l auzeam de dincolo de 
uşă erau tobele lui. Ştiam că e înăuntru şi totuşi nu răspundea. Aşa 
că am deschis uşa, destul de sigur că am să-l găsesc stând acolo cu 
căştile la urechi, ascultând o casetă şi bătând în tobe în acelaşi 
timp. După ce m-am aplecat înspre el pentru a-i atrage atenţia, l-am 
întrebat: „Tim, ai câteva minute?” 

Mi-a răspuns, „Da, bineînţeles, tată. Oricând vrei tu”. Ne-am 
aşezat şi după ce-am discutat tot felul de banalităţi vreo 15 minute, 
m-am uitat la el şi i-am spus: „Tim, îmi place foarte mult cum cânţi 
la tobe”. 

Iar el a zis, „Mulţumesc, tată, apreciez gestul tău”. Am ieşit din 
cameră, nu înainte de a-i spune, „Vorbim mai târziu”. În timp ce 
coboram scările, mi-am dat seama că urcasem pentru a-i transmite 
un mesaj anume, şi nu o făcusem. Am simţit că trebuie să mă întorc 
şi să spun cele două cuvinte magice. Am urcat din nou scările, am 
bătut la uşă şi am intrat. 

„Ai o secundă, Tim?” 

„Desigur, tată. Întotdeauna am avut o secundă sau două. Ai 
nevoie de ceva?” 

„Fiule, prima oară am venit la tine ca să-ţi împărtăşesc ceva, dar 
a ieşit altceva. Şi nu chiar ceea ce am vrut eu să-ţi spun. Tim, îţi 


aduci aminte când ai învăţat să conduci, ce probleme am avut? 

Ţi-am scris două cuvinte pe un bileţel şi ţi l-am pus sub pernă în 
speranţa că-l vei citi. Îmi făcusem datoria mea de părinte şi îmi 
exprimasem dragostea faţă de fiul meu. 

În final după o scurtă conversaţie, m-am uitat la el şi i-am spus: 

„Ce vreau ca tu să ştii, este că noi te iubim”. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

„Mulţumesc, tată. Adică tu şi mama, nu?” 

„Da, amândoi, nu ştim să o exprimărimăm suficient”, am zis eu. 

„Mulţumesc. Ştiu că mă iubiţi şi asta înseamnă mult pentru 
mine”. 

M-am întors şi am ieşit pe uşă. În timp ce coboram scările, mă 
gândeam: „Nu pot să cred. Am fost de două ori sus, ştiam ce vroiam 
să-i spun, şi totuşi pe gură îmi ieşise altceva”. 

M-am hotărât să mă mai duc încă o dată şi să-i spun lui Tim 
exact ceea ce simţeam. Trebuia să audă acest lucru direct de la 
mine. Nu-mi pasă că are un metru şi optzeci, Aşa că iată-mă înapoi 
la uşa lui, ciocănind. 

„Aşteaptă un minut! Nu-mi spune cine e. Nu cumva eşti tu, 
tată?” 

I-am spus: 

„De unde ai ştiut ?” 

El mi-a răspuns: 

„Doar te cunosc de când ai devenit tată. răspunse el. 

„Fiule, poţi să-mi mai acorzi o secundă?” 

„Ştii doar, că atunci când e vorba de o secundă, am timp. Hai 
intră. Presupun că nu mi-ai spus ce vroiai să-mi spui ?” 

„Pe asta cum de ai ştiut-o ?” 

„Te ştiu de când eram în scutece”. 

„Ei bine Tim, uite care este treaba. Vreau doar să-ţi spun ce mult 
însemni tu pentru familia noastră. Nu ceea ce faci tu sau ce ai făcut 
cu prietenii tăi prin oraş, ci tu ca persoană. Te iubesc şi am vrut 
doar să ştii că te iubesc, şi nu ştiu de ce ţi-am ascuns acest lucru 
până acum”. 

S-a uitat la mine şi a zis: 

„Ei, tată, ştiu că mă iubeşti şi este un lucru special faptul că aud 
aceste cuvinte. Îţi mulţumesc atât pentru gândurile tale cât şi 
pentru intenţia de a-mi spune”. 

În timp ce mă îndreptam spre uşă, m-a întrebat: 


„Hei, tată. Ai un minut liber ?” 

În acel moment m-am gândit: „Oh, doamne, ce o să-mi spună?” 
„Da, întotdeauna, dacă e vorba doar de un minut. Nu ştiu de unde 
au copiii chestia asta, ştiu sigur că nu de la părinţii lor”. „Iată, 
vreau să te întreb un singur lucru”. 

„Şi care ar fi acela ?” 

M-a privit şi mi-a zis: 

„Tată, ai fost la vreun seminar sau ceva de genul acesta ?” 

Îmi spun: „Oh, nu, ca orice alt tânăr de 18 ani, m-a prins”. I-am 
răspuns: 

„Nu, citeam doar o carte, în care spunea cât este de important 
să le zici copiiilor tăi ce simţi cu adevărat pentru ei”. 

„Bine, tată, mulţumesc pentru osteneală. Vorbim mai târziu”. 
Cred că ceea ce m-a învăţat Tim, mai mult decât orice, în noaptea 
aceea, este că singurul mod prin care îţi poţi da seama care este 
înţelesul şi scopul dragostei este să fii dispus să plăteşti preţul 
respectiv. Trebuie să-ţi asumi riscul şi să spui ceea ce simţi. 


Gene Bedley 


O MOSTENIRE DE DRAGOSTE 


Al era un tânăr olar şi un artist foarte talentat. Avea o soţie şi doi 
băieţi minunaţi. Într-o seară, pe băiatul lui cel mai mare îl duru 
stomacul foarte tare. Crezând că este doar o indigestie banală, nici 
el nici soţia lui nu luară această durere în serios. Dar băiatul 
suferea de apendicită acută şi muri brusc în aceeaşi noapte. 

Ştiind că moartea ar fi putut fi prevenită dacă ar fi luat totul în 
serios, sufletul lui Al se îmbolnăvi sub povara enormă a vinovăţiei. 
Pentru că un necaz nu vine niciodată singur, la scurtă vreme soţia 
lui îl părăsi, lăsându-l singur cu băieţelul lui de şase ani. Suferinţa 
şi durerea provocate de aceste două evenimente au fost mai mult 
decât putea să îndure Al, aşa că foarte curând începu să-şi înece 
amarul în alcool. Cu timpul el deveni un alcoolic notoriu. 

Din cauza băuturii, Al începu să piardă tot ceea ce avea - casă, 
pământ, obiecte de artă, totul. 

Până la urmă, Al muri singur într-o cameră de motel din San 
Francisco. 

Când am auzit de moartea lui Al, am reacţionat cu acelaşi 
dispreţ pe care-l arată lumea celor care nu fac nimic concret toată 
viaţa lor. „Ce eşec total!” mă gândeam. „Ce pierdere de vreme a 
fost viaţa lui!” 

Pe măsură ce timpul trecu, am început să-mi reevaluez 
judecăţile mele aspre. Vedeţi voi, îl cunoşteam pe fiul lui Al, care 
crescuse între timp, Ernie. 

Este unul dintre cei mai drăguţi, amabili şi adorabili bărbaţi pe 
care i-am întâlnit vreodată. Îl priveam pe Ernie împreună cu copiii 
lui şi vedeam cum dragostea circula între ei ca un flux continuu. 
Ştiam că grija şi bunătatea aceasta trebuiau să vină de undeva. 

Nu-l auzisem pe Ernie vorbind prea mult despre tatăl lui. Este 
atât de greu să iei apărarea unui alcoolic. Într-o zi mi-am luat inima 
în dinţi şi l-am întrebat: „Ştii, mă nedumereşte ceva. În principiu 
tatăl tău a fost singurul care te-a crescut. Ce, Doamne iartă-mă, a 
făcut, de ai devenit o persoană aşa de specială ?” Ernie a tăcut şi a 
cugetat câteva momente, apoi mi-a spus: „De când mă ştiu eu, din 
primele zile din copilărie, şi până când am plecat de acasă, la 18 
ani, Al intra la mine în cameră în fiecare seară, mă săruta şi îmi 


sn 


spunea ‘Te iubesc, fiule'”. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi mi-am dat seama ce prost am 
fost când îl numeam pe Al un ratat. Nu lăsase nici o avere în urma 
lui, dar fusese un tată bun şi iubitor, şi lăsase în urma lui unul 
dintre cei mai buni oameni care mi-a fost dat să-i cunosc. 


Bobbie Gee 
Cum să câştigi Jocul Imaginii 


DESPRE MESERIA DE PĂRINTE 


Copiii tăi nu sunt copiii tăi. 

Ei sunt fiii şi fiicele Vieţii care tânjeşte după ea însăşi. 

Ei vin prin tine, dar nu de la tine, 

Şi deşi ei sunt cu tine, totuşi ei nu-ţi aparţin. 

Poţi să le dai dragostea ta, dar nu şi gândurile tale, 

Pentru că ei au propriile lor gânduri. 

Poţi să le adăposteşti trupurile, dar nu şi sufletele, 

Pentru că sufletele lor locuiesc în casa viitorului, 

Pe care tu n-o poţi vizita, nici măcar în visele tale. 

Te poţi lupta să fii ca ei, dar nu încerca să-i faci ca tine 

Pentru că viaţa nu zăboveşte în ziua de ieri. 

Tu eşti ca arcul din care copiii tăi pleacă ca nişte săgeți vii. 

Arcaşul vede ţinta de pe calea către infinit, 

Şi-ţi dă şi ţie puterea să vezi cât de departe poţi ajunge. 

Se încordează cu tine, cu puterea Lui, aşa încât săgețile să 
zboare iute şi departe; 

Lasă ca încordarea ta în mâinile arcaşului să fie spre bucurie, 

Căci aşa cum îşi iubeşte săgeata care zboară, tot astfel El 
iubeşte arcul care este stabil. 


Kahlil Gibran 


4. DESPRE ÎNVĂŢARE 


Învăţarea înseamnă să afli ceea ce ştii deja. 
A face înseamnă a demonstra ceea ce ştii. 
Predarea înseamnă să le reaminteşti altora că şi 
ei ştiu ceea ce ştii tu. 
Sunteţi cu toții învăţăcei, făcători, dascăli. 
Richard Bach 


Sămi fac un viitor 


Dragă învăţătoare, 


Dragă doamnă învăţătoare, 

Mami az a plins. mami mantrebat şti tu dece te 
duci la şcoală iam zis nu ştiu dece. Şia zis ea casă- 
ţi facem un vitor. lam zis io cei aia vitor şi cum ie 
ăla. mami zice nu ştiu Jody că nimeni nuţi vede 
vitoru doar tu. Nu te năcăji cai să vezi tu, o să vezi 
tu. Şi pormă a plâns şa zis vai Jody aşa te iubesc. 

Mami zice că fiecare trebe să muncească din 
greu pentru ca noi copii să ne facem vitoru cel mai 
frumos dă pă lume. 

Doamna învăţătoare, putem săncepem de az 
sămi fac vitoru? Puteţi să vă străduiţi petru mami şi 
mine să fie unu drăguţ? 

Vă iubesc, doamna învăţătoare 

Cu drag, Jody 


Jo dy a 


Frank Trujillo 


MĂ SIMT BINE ÎN PIELEA MEA 


În momentul în care vezi că imaginea unui copil despre 
sine începe să se îmbunătăţească, vei vedea ce 
realizări semnificative are, dar ceea ce este şi mai 
important, este că vei vedea un copil care începe să 
se bucure şi mai mult de viaţă 

Wayne Dyer. 


Am avut un mare sentiment de uşurare când am început să 
înţeleg că un copil are nevoie de mai mult decât de subiectul 
lecţiei. Ştiu matematica foarte bine şi o predau bine. Credeam că 
asta este tot ce trebuia să fac. 

Acum învăţ copiii, nu mai predau matematica. Trebuie să accept 
faptul că am reuşit doar cu o parte dintre ei. Când nu trebuie să 
ştiu toate răspunsurile, se pare că am mai multe răspunsuri decât 
atunci când încercam să fiu expert. 

Tânărul care m-a făcut să înţeleg cu adevărat acest lucru, a fost 
Eddie. L-am întrebat într-o zi de ce crede el că ştie mai multe decât 
cu un an înainte. Atunci el a dat un sens nou întregii mele 
orientări: „Pentru că acum când sunt cu dumneavoastră, mă simt 
bine în pielea mea”. 

Un profesor citat de Everett Shostrom 
În „Omul, cel care manipulează” 


TOATE GÂNDURILE BUNE 


Era elev, în clasa a treia la şcoala „Sfânta Maria” din Morris, 
Minnesota. Toţi cei 34 de elevi îmi erau dragi, dar Mark Eklund era 
unul la un milion. Arăta foarte îngrijit, avea atitudinea aceea de 
„sunt fericit că trăiesc” care te făcea să-l îndrăgeşti chiar şi atunci 
când făcea prostii. 

Mark era şi un mare vorbăreţ. Am încercat de atâtea ori să-i 
atrag atenţia că nu trebuie să vorbească dacă nu i se dă voie. Ceea 
ce mă impresiona cel mai mult, totuşi, era reacţia lui sinceră de 
fiecare dată când trebuia să-l cert pentru comportamentul lui. „Îţi 
mulţumesc, soră, că mă corectezi!” Prima dată n-am ştiut cum să 
reacţionez, dar nu a trecut mult timp şi m-am obişnuit să-l aud 
spunând asta de mai multe ori pe zi. 

Într-o dimineaţă, răbdarea mea ajunse la limită, pentru că Mark 
vorbi din nou când nu trebuia. Şi am făcut greşeala unui profesor 
începător. M-am uitat la el şi i-am spus: „Dacă mai scoţi o vorbă, o 
să-ţi pun un leucoplast la gură !” 

Nici nu trecură zece secunde şi Chuck izbucni: „Mark iar 
vorbeşte”. Nu rugasem pe nimeni să-l supravegheze pe Mark, dar 
de vreme ce toată clasa auzise ce pedeapsă urma să primească, a 
trebuit să o pun în practică. 

Îmi amintesc scena de parcă s-ar fi petrecut azi dimineaţă. M-am 
îndreptat spre catedră, am deschis încet sertarul şi am scos o rolă 
de leucoplast. Fără să scot un cuvânt, m-am îndreptat spre banca 
lui Mark, am tăiat două bucăţi mari şi i le-am trecut peste gură în 
formă de X. Apoi m-am întors în faţa clasei. 

Când m-am uitat la Mark să văd ce face, mi-a făcut cu ochiul. Nu 
m-am putut abţine şi am început să râd. Întreaga clasă a izbucnit în 
urale când m-am întors la banca lui, i-am scos leucoplastul şi am 
ridicat din umeri. Primele lui cuvinte au fost: „Mulţumesc, soră, că 
m-aţi corectat”. 

La sfârşitul anului am fost rugată să predau matematica la liceu. 
Anii au zburat şi înainte să-mi dau seama Mark era din nou în clasa 
mea. Era mai frumos ca oricând, dar şi la fel de politicos. Era în 
clasa a noua şi se pare că noţiunile noi de matematică nu-l mai 
făceau să vorbească atât de mult. 


Într-o vineri, lucrurile nu păreau să meargă prea bine. 
Muncisem din greu toată săptămâna la un concept nou şi simţeam 
că elevii se simțeau frustraţi şi porniţi unii împotriva altora. 
Trebuia să fac ceva înainte ca situaţia să iasă de sub control. Aşa 
că i-am rugat să noteze; pe două foi de hârtie numele celorlalţi 
elevi din clasă şi să lase un rând liber între ele. Apoi i-am rugat să 
scrie în dreptul fiecăruia cel mai frumos lucru care le vine în minte 
despre respectivul. Le-a luat aproape tot restul timpului, dar la 
sfârşitul orei toţi elevii mi-au înmânat hârtiile. Chuck a zâmbit, iar 
Mark a spus: „Mulţumesc, Soră, că m-aţi învăţat. Să aveţi un 
weekend plăcut”. 

În sâmbăta aceea, am notat numele fiecărui elev din clasă pe o 
foaie separată de hârtie şi-am adăugat în dreptul fiecăruia ceea ce 
scriseseră ceilalţi. Luni i-am dat fiecăruia foaia corespunzătoare. 
Unii dintre ei aveau două pagini. Nu după multă vreme, întreaga 
clasă zâmbea. „Oare să fie adevărat?” am auzit pe cineva şoptind. 
„Niciodată nu m-am gândit că însemn atât de mult pentru cineva!” 
Nu credeam că ceilalţi mă iubesc atât de mult!” 

Nimeni n-a mai vorbit vreodată despre acele lucruri. N-am aflat 
niciodată dacă le-au discutat împreună după ore, sau părinţii, dar 
oricum nu conta. Exerciţiul îşi atinsese scopul. Elevii mei erau 
iarăşi fericiţi şi se puteau înţelege bine din nou unii cu alţii. 

Grupul acesta de elevi a mers mai departe ca toţi ceilalţi. Mulţi 
ani mai târziu, după ce mă întorsesem din vacanţă, părinţii mei m- 
au aşteptat la aeroport. În timp ce ne îndreptam spre casă, mama 
mi-a pus întrebările obişnuite despre cum fusese călătoria, vremea 
şi ce făcusem pe-acolo. La un moment dat, conversaţia se 
întrerupse brusc. Mama se uită pieziş la tata şi spuse: „Tată?” Tata 
îşi drese vocea. „Familia Eklund a sunat aseară, începu el. 

„Da?” am spus. „Nu mai ştiu nimic de ei de atâţia ani. Mă întreb 
ce mai face Mark”. 

Tata răspunse încet. „Mark a fost omorât în Vietnam. 
Înmormântarea este mâine, şi părinţii lui ar vrea să te duci şi tu 
dacă poţi”. Si în ziua de azi ţin minte perfect locul unde ne aflam pe 
şosea când tata mi-a spus despre Mark. 

Nu mai văzusem niciodată un soldat într-un sicriu militar. Mark 
era aşa de chipeş şi arăta atât de matur. Singurul lucru la care mă 
gândeam atunci era că aş fi dat tot leucoplastul din lume numai ca 
să-l mai aud vorbind. 


Biserica era tixită cu prietenii lui Mark. Sora lui Chuck cânta 
„Imnul de luptă al Republicii”. De ce a trebuit să plouă în ziua 
înmormântării? Şi-aşa a fost destul de greu la mormântul lui. 
Pastorul a citit rugăciunile obişnuite, iar gornistul îl acompania. 
Unul câte unul, toţi cei care-l iubisem pe Mark ne-am apropiat de 
sicriul acestuia şi l-am stropit cu apă sfinţită. 

Am fost ultima care mi-am luat adio. În timp ce stăteam acolo, 
unul dintre soldaţii care-l purtaseră pe umeri veni lângă mine. 
„Dumneavoastră aţi fost profesoara de matematică a lui Mark?” mă 
întrebă el. Am dat din cap şi am continuat să mă uit încremenită la 
sicriu. „Mark ne vorbea mult despre dumneavoastră”, mai spuse. 

După funeralii, majoritatea foştilor lui colegi de clasă s-au 
îndreptat către casa lui Chuck. Părinţii lui Mark se aflau acolo, 
evident, aşteptându-mă. „Vrem să-ţi arătăm ceva”, a zis tatăl lui, 
scoțând un portofel din buzunar. „Avea asta la el când a murit. Ne- 
am gândit că poate ştii despre ce este vorbă”. 

Desfăcând portmoneul, scoase cu grijă două bucăţi de hârtie 
vechi, care se vedeau că fuseseră desfăcute şi împăturite la loc de 
foarte multe ori. Mi-am dat seama fără să mă uit că era vorba 
despre foile pe care colegii lui Mark scriseseră toate gândurile 
bune despre el. „Vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru el”, spuse 
mama lui. „După cum vedeţi Mark a prețuit foile astea foarte mult”. 

Colegii lui se adunară curând în jurul nostru. Chuck zâmbi timid 
şi spuse: „Şi eu mai am lista. Este într-unul din sertare acasă”. 
Soţia lui John adăugă, „John m-a rugat s-o punem în albumul nostru 
de la nuntă”. „Şi eu o am”, zise Marylin. „Este în jurnalul meu Apoi 
Vicki, o altă colegă, se căută în geantă, scoase portofelul şi ne arătă 
lista ei mototolită, dar păstrată cu sfinţenie”. O am tot timpul cu 
mine”, spuse Vicki fără să clipească. „Cred că toţi am păstrat 
listele”. 

De-abia atunci m-am aşezat şi am început să plâng. Am plâns 
pentru Mark şi pentru toţi prietenii lui care n-o să-l mai vadă 
niciodată. 

Helen P. Mrosla 


EŞTI O MINUNE! 


Fiecare secundă pe care o trăim este un moment unic în univers, 
o clipă care nu va mai fi niciodată... Şi noi ce îi învăţam pe copiii 
noştri? Îi învăţam că doi şi cu doi fac patru, şi că Parisul este 
capitala Franţei. 

Când îi vom învăţa ce sunt ei? 

Ar trebui să spunem fiecăruia: „Ştii ce eşti tu? Eşti o minune. 
Eşti unic. În toţi anii care au trecut, nu a mai fost nici un copil ca 
tine. Picioarele tale, braţele tale, degetele tale deştepte, felul în 
care te mişti. 

Poţi deveni un Shakespeare, un Michaelangelo, un Beethoven. 
Tu poţi face orice. Da, eşti o minune. Şi când o să creşti, vei putea 
tu să-l răneşti pe altul, care este o minune ca tine? 

Trebuie să muncim - cu toţii trebuie să muncim - ca să facem 
această lume demnă de copiii ei. 

Pablo Casalas 


TOT CE A FOST NEVOIE SĂ ŞTIU CU 
ADEVĂRAT AM ÎNVĂŢAT LA 
GRĂDINIŢĂ 


Mare parte din lucrurile pe care trebuie să le ştiu neapărat 
despre cum să trăiesc, ce să fac şi cum să exist, le-am învăţat la 
grădiniţă. Înţelepciunea nu stătea în nişte diplome, ci în cutiuţa 
aceea cu nisip de la cămin. 

Iată lucrurile pe care le-am învăţat: Împarte tot ce ai. Fii corect. 
Nu lovi oamenii. Pune lucrurile la loc acolo de unde le-ai luat. 
Strânge mizeria pe care ai făcut-o. Nu pune mâna pe ce nu-i al tău. 
Spune că-ţi pare rău atunci când loveşti pe cineva. Spală-te pe 
mâini înainte să mănânci. Trage apa. Prăjiturelele calde şi laptele 
rece sunt bune pentru tine. Du o viaţă echilibrată, Învață câte ceva 
şi gândeşte câte ceva, desenează, pictează, cântă, dansează, joacă- 
te şi lucrează în fiecare zi câte puţin. 

Trage un pui de somn în fiecare după-amiază. Când ieşi în oraş, 
ai grijă cum traversezi, ţineţi-vă de mâini şi treceţi strada 
împreună. Fii atent la minuni. Aminteşte-ţi de mica sămânță din 
ceşcuţa de plastic. Rădăcinile merg în jos, iar planta în sus şi 
nimeni nu ştie cum, sau de ce, dar toţi suntem la fel. 

Caraşii, hamsterii şi şoarecii albi şi chiar mica sămânță din 
Pahar - ei cu toţii mor. Şi noi la fel. 

Şi apoi adu-ţi aminte de cartea despre Dick şi Jane şi primul 
cuvânt pe care l-ai învăţat, cel mai mare dintre toate: PRIVEŞTE. 
Tot ceea ce trebuie să ştiţi se află undeva acolo. Regula de Aur şi 
dragostea şi igiena de bază. Ecologia şi Politica şi un trai sănătos. 

Gândiţi-vă ce lume mai bună am fi - întreaga lume - dacă noi toţi 
am mânca prăjiturele şi am bea lapte pe la 3 după-masă, după care 
am pune o păturică pe noi şi am trage un pui de somn. Sau dacă am 
avea o politică de bază a oricărui popor care să ne oblige să ne 
punem întotdeauna lucrurile la loc şi să strângem mizeria după noi. 
Şi este încă adevărat, indiferent câţi ani ai, că, atunci când ieşiţi în 
lume, este mai bine să vă ţineţi de mâini şi să staţi împreună. 

Robert Fulghum 


ÎNVĂŢĂM FĂCÂND 


Nu cu mulţi ani în urmă am început să cânt la violoncel. Mulţi 
oameni ar spune că ceea ce fac acum este să „învăţ să cânt” la 
violoncel. Dar aceste cuvinte induc în mintea noastră ideea stranie 
că există de fapt două procese diferite: (1) să înveţi să cânţi la 
violoncel; şi (2) să cânţi la violoncel. Aceasta implică faptul că eu 
voi parcurge primul proces până când îl voi fi încheiat, şi apoi voi 
începe să-l parcurg pe cel de-al doilea. Pe scurt, „voi învăţa să 
cânt” până când voi fi „învăţat să cânt” şi de-abia atunci voi începe 
să cânt cu adevărat. Bineînţeles că asta este o prostie. Nu există 
două procese, ci unul singur. Învăţăm să facem ceva, chiar făcând 
acel ceva. Altă cale nu este. 

John Holt 


MÂNA 


Editorialul de Ziua Recunoştinţei al unui ziar relata povestea 
unei profesoare care şi-a rugat micuţii elevi să facă un desen prin 
care să arate pentru ce erau ei recunoscători. Ea se gândea că acei 
copilaşi din cartierele sărace nu prea aveau pentru ce să 
mulţumească. Dar credea că majoritatea vor desena curcani sau 
mese pline cu mâncare. Profesoara rămase însă uimită atunci când 
Douglas i-a înmânat desenul...care reprezenta o mână desenată 
copilăreşte. Dar a cui era mâna? Clasa era captivată la vederea 
desenului abstract. „Eu cred că este mâna lui Dumnezeu care ne 
aduce mâncare”, spuse un copil. „Un fermier”, spuse un altul, 
„pentru că el este cel care creşte curcanii”. După ce elevii s-au 
hotărât să se întoarcă la desenele lor, profesoara s-a aplecat peste 
banca lui Douglas şi l-a întrebat a cui era mâna aceea. „Este mâna 
dumneavoastră, doamnă”, murmură el. 

Atunci ea îşi reaminti că deseori, când erau în pauză, ea îl lua pe 
Douglas, un copil mic şi stingher, de mână. Deseori făcea acest 
lucru cu copiii. Dar pentru Douglas însemnase atât de mult. Poate 
că aceasta era recunoştinţa tuturor, nu mulţumirea adusă bunurilor 
materiale, ci şansa de a putea oferi ceva celuilalt, oricât de 
neînsemnat. 

Anonim 


CAVALERII REGALI DIN HARLEM 


Nu la mare distanţă de blocul meu din Manhattan, dar în acelaşi 
timp la ani-lumină depărtare, se află o parte a New York-ului 
numită Harlemul Latino-American. Din multe puncte de vedere, 
poate fi asemănat cu o ţară din lumea a treia. Mortalitatea infantilă 
şi maternă este similară, să zicem, cu cea din Bangladesh, iar 
durata medie de viaţă la bărbaţi este chiar mai redusă. Aceste 
statistici sunt valabile şi pentru restul Harlem-ului, deşi aici mulţi 
dintre ei mai sunt despărțiți de zone mai bogate ale oraşului şi 
datorită limbii pe care o vorbesc. Peste toate astea, mass-media 
este mută în ceea ce priveşte acest loc, cu insolenţa multor 
profesori şi a poliţailor care lucrează în acest tărâm din Lumea a 
Treia şi care nici nu concep să locuiască acolo, iar manualele nu 
prea au nici o legătură cu viaţa lor; lecţia pentru copii este clară: ei 
sunt „inferiori” oamenilor care locuiesc doar la câteva blocuri mai 
încolo. 

La unul dintre licee, care se ridica din beton în mijlocul unui 
teren de joacă şi care este înconjurat de un gard de metal, pe 
strada East 101, Bill Hali predă obişnuitele cursuri de limba 
engleză, plus engleza ca limbă secundară pentru elevii care vin 
direct din Puerto Rico, America Centrală şi de Sud, şi chiar din 
Pakistan şi Hong Kong. Copiii aceia sunt puşi faţă în faţă cu o 
cultură nouă, nişte reguli ciudate, vecini ostili, şi cu nişte părinţi 
care se simt tot atât de pierduţi ca şi ei. Bill Hali este pus faţă în 
faţă cu ei. 

Căutând un interes comun care să poată uni un asemenea grup 
Şi să-i ajute să înveţe şi engleza în acelaşi timp, Bill observă pe 
cineva din apropiere care ducea cu el o tablă de şah. Pentru că el 
însuşi era jucător de şah, ştia că acest joc trecea peste orice barieră 
culturală, aşa că obţinu permisiunea de la un director foarte sceptic 
să înceapă un club de şah după ore. 

Au venit puţine fete. Dacă nu mai văzuseră niciodată femei care 
Joacă şah, ele au crezut probabil că acest joc nu este pentru ele, şi 
pentru că nici nu aveau o profesoară care să le fie model, cele 
câteva care au venit la început s-au pierdut pe parcurs. Şi o parte 
din băieţi au renunţat - şahul nu era genul de joc care să te facă 


popular în cartier -în schimb au rămas vreo doisprezece băieţi care 
să înveţe regulile de bază. Prietenii lor râdeau de ei pentru că 
stăteau după ore, iar unii dintre părinţi vedeau în şah o pierdere de 
vreme care nu-i ajuta să găsească o slujbă; şi totuşi ei continuau să 
vină. Bill le dădea băieţilor ceva rar: atenţia totală a cuiva care 
credea în ei. 

Treptat, priceperea lor la şah, dar şi la engleză, a crescut. 
Pentru că deveneau din ce în ce mai buni la joc, Bill i-a luat la 
concursurile de şah la şcolile din afara Harlem-ului. Pentru că el 
era cel care le plătea cartelele de metrou şi pizză, nu puţin lucru 
pentru salariul unui profesor, băieţii şi-au dat seama că Bill ţine la 
ei. Au început să aibă ceva mai multă încredere în bărbatul acela 
micuţ de vârstă medie. 

Pentru a-i ajuta să devină mai independenţi, Bill l-a pus pe 
fiecare băiat în parte să preia organizarea şi conducerea unei astfel 
de excursii. Şi iată cum, încet-încet, chiar şi când Bill nu era prin 
preajmă, băieţii au început să-şi asume responsabilitatea unul 
pentru celălalt: să-i îndrume pe cei care rămâneau în urmă, să-şi 
împărtăşească problemele personale şi să explice părinţilor de ce 
şahul nu era pierdere de vreme, la urma urmei. Treptat, acest 
sentiment nou al competenţei a pătruns pe nesimţite şi la ore, şi 
notele lor au început să crească. 

Pentru că deveniseră nişte jucători de şah mai buni şi nişte elevi 
mai buni, visul lui Bill Hali căpăta aripi. Cu o sumă mică de bani 
oferită de clubul de şah Manhattan, i-a luat şi i-a dus în Finalele 
Statului New York de la Syracuse. 

Ceea ce odată fuseseră doisprezece copii disparaţi, izolaţi, 
deseori pasivi şi taciturni, deveniseră acum o echipă cu un nume 
propriu: Cavalerii Regali. După ce au ieşit pe locul trei la finalele pe 
stat, s-au calificat pentru finalele de juniori din California. 

Până în momentul acela, chiar şi colegii lui Bill îi spuneau ce 
pierdere de vreme este toată această chestie. În viaţa de zi cu zi, 
aceşti copii de ghetou nu vor ieşi vreodată mai departe de New 
Jersey, aşa cum spusese odată un profesor. De ce să strângi bani 
să-i duci cu avionul de partea cealaltă a ţării şi să-i faci să fie şi mai 
nemulţumiţi decât sunt? Totuşi, Bill strânse bani pentru bilete către 
California. În acea competiţie naţională, s-au clasat pe locul 
şaptesprezece din 109 de echipe. 

După aceea, şahul devenise un subiect de interes comun în 


şcoală - chiar şi numai dacă pentru avantajul călătoriilor. Într-una 
din zile, la clubul din New York membrii echipei au întâlnit o tânără 
din Uniunea Sovietică care era Campioana Mondială la femei. Chiar 
şi Bill fu încântat de ideea cu care veniseră doi dintre băieţi: dacă 
fata aceasta a putut să facă atâta drum din Rusia, de ce n-ar merge 
şi Cavalerii Regali acolo? La urma urmei, era capitala mondială a 
şahului, şi Jocurile Prieteniei tocmai începeau. 

Deşi nici un jucător american de vârsta lor nu participase 
vreodată la aceste jocuri, forurile oficiale din liceu au susţinut 
ideea. S-au alăturat şi câteva corporaţii care au suportat 
cheltuielile. Bineînţeles că nimeni nu credea că echipa lor o să 
câştige, dar nu ăsta era scopul. Călătoria în sine le va lărgi 
orizontul băieţilor, obişnuia Bill să spună. Când Pepsi-Cola veni cu 
un cec de 20.000 de dolari, Bill începu să realizeze că visul lui 
nebunesc era pe cale să se împlinească. 

Au urcat la bordul avionului ca reprezentanţi oficiali ai Americii, 
ţara în care doar cu câteva luni în urmă se simțeau nişte străini. 
Dar, ca adevăraţi veterani ai Harlemului Latino-American, 
susțineau cu tărie că sunt, în primul rând, reprezentanţii cartierului 
în care locuiesc. Pe spatele jachetelor de şaten nu era inscripţionat 
„U.S.A.”, ci „Cavalerii Regali”. 

O dată ajunşi la Moscova, încrederea lor începu să se năruie. 
Experienţa şi stilul sigur al adversarilor lor sovietici era ceva ce nu 
mai întâlniseră niciodată. În final, unul dintre Cavaleri rupse vraja 
făcând remiză cu un mare maestru în jur de 30 de ani într-un meci 
de simulare. Ruşii nu erau invincibili la urma urmei; erau şi ei tot 
oameni ca şi ei. După aceea Cavalerii câştigară jumătate din 
meciurile jucate, şi chiar descoperiră un atu pe care îl aveau de 
acasă, legat de viteza jocului. Spre deosebire de jucătorii sovietici, 
care fuseseră învăţaţi că a fi calm şi cu sânge rece este o virtute, 
Cavalerii aveau un stil de stradă mai isteţ care-i făcea atât rapizi, 
cât şi precişi. 

În momentul în care Bill şi echipa lui au ajuns la Leningrad 
Pentru a lua parte la cea mai dură parte a competiţiei, băieţii se 
simțeau bine din nou. Deşi fuseseră aleşi la întâmplare pentru 
nevoia lor de a învăţa limba engleză, şi nu pentru vreun talent 
special de şahist, şi, deşi jucau doar de câteva luni, au câştigat o 
partidă şi au obţinut o remiză în alta. 

Când Cavalerii s-au întors la New York, erau convinşi că pot 


face orice. 

Era o convingere de care aveau nevoie. Câteva luni mai târziu 
când m-am dus la clubul lor de la şcoală, Bill Hali, un om tare 
blând, care rareori se înfurie, era furios de-a binelea din cauză unei 
confruntări recente dintre un membru portorican al echipei şi un 
profesor alb. Bill se repezi să-mi explice cum băiatul făcuse atât de 
bine la un test de matematică încât profesorul, crezând că a copiat, 
l-a pus să-l mai dea o dată. Când l-a făcut bine şi a doua oară, 
profesorul părea mai degrabă deranjat decât încântat că nu 
avusese dreptate. „Dacă şcoala asta ar fi fost plasată în oricare alt 
colţ al oraşului, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva”, spuse Bill. 

Era genul de clasă umilă, care înghiţea tot, doar respectul de 
sine ajutându-i să reziste. „Poate că profesorul era pur şi simplu 
invidios”, spuse băiatul înveselit. „Adică, vreau să spun că noi am 
pus şcoala asta pe hartă”. 

Şi aşa şi era. Sala sărăcăcioasă de festivități a liceului fusese 
aleasă de o trupă sovietică drept decor pentru un spectacol pe care 
îl dădeau în New York. Fiecare director de şcoală dorea să aibă un 
program de şah, iar televiziunea locală şi ziarele îi intervievaseră 
pe Cavalerii Regali. Acum, că se aflau doar cu puţin timp înaintea 
absolvirii, veneau din toate părţile propuneri de la tot felul de şcoli 
cu programe speciale pentru copiii dotați; una veni chiar de la un 
liceu din California. Deşi băieţii se temeau de despărţirea 
inevitabilă, toţi au insistat ca cel care primise oferta să accepte să 
meargă acolo. 

„l-am spus să nu rateze aşa ocazie”, spuse unul. „l-am promis 
să-i scriem în fiecare săptămână”, adăugă altul. „De fapt”, spuse un 
al treilea, „plănuim să ţinem legătura toată viaţa”. 

Cu planuri de carieră care includeau dreptul, finanţele, 
profesoratul, informatica - lucruri la care nici nu ar fi conceput să 
se gândească înainte - nu se ştia ce surprize extraordinare urmau 
să aibă împreună la reuniunile echipei, care devenise pentru ei 
grupul lor de sprijin şi o a doua familie. 

I-am întrebat, ce făceau înainte ca Bill Hali şi şahul să intre în 
viaţa lor. A urmat un moment de tăcere foarte lung. 

„Lălăiam pe străzi şi eram un nimic”, răspunse un băiat, care 
acum vroia să ajungă avocat. 

„Furam banii de prânz de la copiii mai mici şi luam droguri din 
când în când”, recunoscu altul. 


„Stăteam în pat, citeam benzi desenate, şi suportam ţipetele 
tatălui meu care-mi urla mereu că sunt leneş”, spuse un al treilea. 

Oare manualele lor erau diferite de ale celorlaţi? 

„Doar atunci când domnul Hali a crezut că suntem deştepţi”, 
explică unul, iar ceilalţi dădură din cap aprobator, „şi eram”. 


Gloria Steinem 


BĂIEŢELUL 


Odată un băieţel s-a dus la şcoală. 
Era un băieţel chiar foarte mic. 
Iar şcoala era chiar foarte mare. 
Dar când băieţelul 

Văzu că poate intra în clasa lui 
Direct pe uşa de-afară 

Fu foarte fericit. 

Şi şcoala nu mai păru 

Chiar atât de mare. 


Într-o dimineaţă, 
Când băieţelul se afla la şcoală de ceva vreme, 
Învăţătoarea a spus: 


„Astăzi o să facem un desen”. 

„Bine!”, se gândi băieţelul. 

Îi plăcea să deseneze. 

Putea să facă tot felul de lucruri: 

Lei şi tigri, 

Pui şi vaci, 

Trenuri şi bărci - 

Aşa că scoase creioanele colorate 

Şi începu să deseneze. 

Dar învăţătoarea spuse: 

„Aşteptaţi! Încă nu puteţi să începeţi!” 
Şi aşteptă până când toţi erau pregătiţi. 


„Acum”, spuse învăţătoarea, 

„O să desenăm nişte flori”. 

Bun!”, gândi băieţelul, 

Lui îi plăcea să facă flori, 

Aşa că începu să deseneze flori frumoase 
Cu creioanele roz, portocaliu şi albastru. 


Dar învăţătoarea spuse, 


„Aşteptaţi! Şi o să vă arăt eu cum”. 
Şi desenă o floare pe tablă. 

Era o floare roşie cu tulpină verde. 
„Gata”, spuse învăţătoarea. 

„Acum puteţi începe”. 


Băieţelul se uită la floarea învăţătoarei. 
Apoi se uită la floarea sa, 

Îi plăcea mai mult a lui. 

Dar nu spuse nimănui, 

Întoarse foaia pe partea cealaltă 

Şi făcu o floare ca a învăţătoarei lui. 
Era roşie, cu tulpină verde. 


Într-o altă zi, 

Când băieţelul deschise singur 
Uşa de la intrare, 

Învăţătoarea spuse, 

„Astăzi o să facem ceva din lut”. 
„Bine!”, gândi băieţelul. 

Îi plăcea lutul. 


Putea să facă tot felul de lucruri din lut: 
Şerpi şi oameni de zăpadă, 

Elefanţi şi şoricei, 

Maşini şi camioane - 

Aşa că începu să frământe şi să întindă 
Bucata lui de lut. 


Dar învăţătoarea spuse, 

„Aşteptaţi! Încă nu e timpul să începeţi!” 
Şi aşteptă până când toţi ceilalţi fură gata. 
„Acum”, spuse profesoara, 

„O să facem o farfurie”. 

„Bun!”, gândi băieţelul, 

Îi plăcea să facă farfurii, 

Aşa că începu să modeleze 

Tot felul de farfurii. 


Dar învăţătoarea spuse, 


„Aşteptaţi! Şi vă voi arăta eu cum”. 

Şi le arătă cum să facă 

O farfurie adâncă. 

„lată,” spuse profesoara, 

„Acum puteţi începe”. 

Băieţelul se uită la farfuria învăţătoarei 
Apoi se uită la a sa. 

Îi plăceau mai mult ale lui, 

Dar nu spuse nimănui, 

Ci amestecă din nou lutul, 

Şi făcu o farfurie ca a învăţătoarei lui. 
Era o farfurie adâncă. 


Foarte curând 

Băieţelul învăţă să aştepte 

Şi să privească, 

Şi să facă lucruri ca ale învăţătoarei lui. 
Foarte curând, 

Nu mai făcu nici un lucru aşa cum îi plăcea lui 
Apoi se întâmplă 

Că familia lui se mută în altă casă, 
Într-un alt oraş, 

Iar băieţelul 

Trebui să meargă la altă şcoală. 


Şcoala asta era şi mai mare 

Decât cealaltă, 

Şi în clasa lui nu mai intra direct de afară 

Şi străbătea un hol lung să ajungă la clasa lui. 
Chiar în prima zi 

Profesoara spuse, 

„Astăzi o să facem un desen”. 


„Bine!” se gândi băieţelul, 

Şi aşteptă ca învăţătoarea 

Să-i spună ce să facă. 

Dar învăţătoarea nu-i spuse nimic. 
Se plimba încet printre elevi. 


Când ajunse lângă el, 

Îi spuse, „Nu vrei să faci un desen?” 

„Ba da,” spuse băieţelul. 

„Ce o să desenăm?” 

„Nu ştiu până când nu o să-l faceţi”, spuse învăţătoarea. 
„Cum să-l fac?” întrebă băieţelul. 

„Oricum îţi va place ţie”, spuse învăţătoarea. 
„Şi cu orice culoare vreau?” întrebă băieţelul. 
„Cu orice culoare”, spuse profesoara, 

„Dacă toată lumea ar face acelaşi desen, 

Şi ar folosi aceleaşi culori, 

Cum aş mai şti cine l-a făcut, 

Şi care cui aparţine?” 

„Nu ştiu”, spuse băieţelul. 

Şi începu să deseneze flori 

Roşii, portocalii şi albastre. 


Îi plăcea noua lui şcoală, 


Chiar dacă nu intra în clasă 
Direct de afară. 


Helen E. Buckley 


EU SUNT DASCĂL 


Eu sunt dascăl. 

M-am născut în momentul în care prima întrebare a ieşit din 
gura unui copil. 

Am fost în multe locuri sub multe înfăţişări. 

Eu sunt Socrate aţâţându-i pe tinerii Atenei să discute idei noi 
prin intermediul întrebărilor. 

Eu sunt Anne Sullivan depunând secretele universului în mâna 
întinsă a lui Helen Keller. 

Eu sunt Esop şi Hans Christian Andersen dezvăluind adevărul cu 
ajutorul poveştilor nenumărate. 

Eu sunt Marva Collins care se luptă pentru dreptul la învăţătură 
al fiecărui copil. 

Eu sunt Mary McCleod Bethune construind un colegiu uriaş 
pentru poporul meu, folosind cutii portocalii în loc de bănci. 

Şi sunt Bel Kaufman luptându-se să meargă în Sus pe Scara de 
Jos. 

Numele celor care au profesat meseria mea sună ca o galerie 
pentru faima umanității... Booker T. Washington, Buddha, 
Confucius, Ralph Waldo Emerson, Leo Buscaglia, Moise şi Iisus. 

Eu sunt şi aceia ale căror nume şi chipuri au fost demult uitate, 
dar ale căror lecţii şi personalitate vor rămâne veşnic în amintire 
prin împlinirile elevilor lor. 

Am plâns de bucurie la nunțile foştilor mei studenţi, am râs 
fericit la naşterea copiilor lor şi am stat cu capul plecat, îndurerat 
şi buimac, la marginea mormintelor săpate prea curând pentru 
nişte trupuri prea tinere. 

De-a lungul unei zile am fost nevoit să fiu actor, prieten, soră 
medicală şi doctor, antrenor, găsitor de lucruri pierdute, cămătar, 
şofer de taxi, psiholog, părinte de ocazie, agent comercial, 
politician şi păstrător al credinţei. 

În ciuda hărților, graficelor, formulelor, verbelor, poveştilor şi 
cărţilor, nu am avut mare lucru de predat, de vreme ce studenţii 
mei trebuiau să se înveţe singuri, şi ştiu că este un lucru greu să 
descoperi cine eşti. 

Eu sunt un paradox. Vorbesc cel mai tare atunci când ascult cu 


cea mai mare atenţie. Talentele mele cele mai mari constau în ceea 
ce sunt dispus să primesc de la discipolii mei ca apreciere. 

Bunăstarea materială nu este unul din scopurile mele, dar sunt 
un permanent vânător de comori în căutarea mea veşnică de ocazii 
noi în care discipolii mei să-şi folosească înzestrările, şi în căutarea 
mea constantă pentru acele talente care stau uneori undeva 
îngropate sub resemnare. 

Sunt cel mai norocos dintre cei care muncesc. 

Unui doctor i se permite să deschidă uşa către lumea noastră 
într-un singur moment magic. Mie mi se permite să văd cum viaţa 
renaşte în fiecare zi cu orice nouă întrebare, idee sau prietenie. 

Un arhitect ştie că atunci când clădeşte cu grijă, construcţia lui 
va dura secole întregi. Un dascăl ştie că dacă va pune dragoste şi 
adevăr în ceea ce face, ceea ce va construi el va dura o veşnicie. 

Sunt un luptător, în fiecare zi luptându-se împotriva presiunii 
ucigătoare, negativismului, fricii, conformismului, prejudecăţilor, 
ignoranței şi apatiei. Dar am alături de mine mari aliaţi: 
Inteligența,  Curiozitatea, Sprijinul Părintesc,  Individualitatea, 
Creativitatea, Credinţa, Dragostea şi Râsul - toate vin în grabă să 
se alăture sub stindardul meu. 

Şi cui trebuie să mulţumesc pentru această viaţă minunată şi 
experienţă norocoasă, dacă nu vouă, celor care sunteţi părinţi? 
Pentru că voi mi-aţi făcut marea onoare de a-mi încredința cea mai 
mare contribuţie a voastră la eternitate, copiii voştri. 

Şi aşa, am un trecut bogat în amintiri. Am un prezent incitant, 
plin de aventuri şi amuzament pentru că mi-am permis să-mi petrec 
zilele alături de viitor. 

Sunt un dascăl... şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta în 
fiecare zi. 


John W. Schlatter 


5. TRĂIEŞTE-ŢI VISUL 


Cei care spun că nu se poate, ar trebui să 
nu-i întrerupă pe cei care dovedesc că se 
poate. 


SĂ FACI CEVA SĂ DEVINĂ REALITATE 


În 1957 un băieţel de zece ani din California şi-a propus un ţel. 
Pe vremea aceea Jim Brown era cel mai bun fundaş care jucase 
fotbal profesionist şi băiatul acesta înalt, numai piele şi oase, vroia 
să aibă un autograf de la el. Pentru a-şi vedea visul cu ochii, băiatul 
trebuia să treacă însă peste multe obstacole. 

Crescuse într-un ghetou, unde nu avusese niciodată destulă 
mâncare. Subnutriţia îşi luase tributul, iar rahitismul îl obligase să 
poarte două atele metalice pentru a-i putea susţine picioarele 
subţiri şi torsionate. Nu avusese bani să-şi cumpere bilet pentru 
meci, aşa că a aşteptat răbdător la uşa din spate până când jocul s- 
a terminat şi Jim Brown a părăsit terenul. Politicos, l-a rugat pe 
Brown să-i dea un autograf. În timp ce acesta semna, băiatul îi 
explică, „Domnule Brown, am poza dumneavoastră pe perete. Ştiu 
că deţineţi toate recordurile. Sunteţi idolul meu”. 

Brown zâmbi şi dădu să plece, dar băiatul nu terminase ce avea 
de zis. Continuă, „Domnule Brown, într-o zi am să dobor toate 
recordurile dumneavoastră!” Brown rămase impresionat şi-l 
întrebă, „Cum te cheama, fiule?” 

Băiatul răspunse, „Orenthal James. Prietenii îmi spun O.J”. 

O.J. Simpson a doborât într-adevăr toate recordurile deţinute de 
Jim Brown în afară de trei, înainte ca accidentările să-i scurteze 
carieră de fotbalist. Stabilirea unui scop este cea mai puternică 
forţă pentru motivarea umană. Pune-ţi ceva în gând şi străduieşte- 
te să-l faci să devină realitate. 

Dan Clark 


CRED CĂ POT! 


N, u contează dacă tu crezi că poți sau nu poți, ai 
dreptate întotdeauna. 
Henry Ford 


Rocky Lyons, fiul lui Marty Lyons, fundaşul echipei New York 
Jets, avea cinci ani când se plimba într-o zi prin Alabama împreună 
cu mama lui, Kelly. Dormea pe scaunul din faţă al camionetei, cu 
picioarele în poala mamei lui. 

Conducând cu atenţie pe drumul şerpuitor de ţară, Kelly a 
intrat pe un pod foarte îngust. Imediat, maşina a nimerit într-o 
groapă, a derapat şi s-a înfipt cu roata din faţă, dreapta, într-un 
şanţ. Fiindu-i teamă ca nu cumva camionul să se răstoarne, 
încercă să redreseze maşina apăsând cu putere pe ambreiaj şi 
trăgând de volan în stânga. Dar piciorul lui Rocky se prinse între 
piciorul ei şi volan aşa că pierdu controlul asupra maşinii. 

Camioneta se rostogoli şi căzu într-o râpă adâncă de şase metri 
Când maşina se opri în fundul râpei, Rocky se trezi. „Mamă, ce s-a 
întâmplat?”, întrebă el. „Maşina noastră este cu roţile în sus”. 

Kelly era orbită de sângele de pe faţă. Schimbătorul de viteze o 
lovise chiar în faţă, sfâşâindu-i-o de la gură până la frunte. Avea 
gingiile sfâşiate, obrajii tumefiaţi, iar umerii zdrobiţi. Cu un os 
rupt, ieşindu-i în afară pe la subţioară, era ţintuită de uşa strivită. 

„O să te scot eu de-aici, mamă,” spuse Rocky, care scăpase ca 
prin minune fără nici o zgârietură. Se strecură încet de sub Kelly 
trecu prin geamul de la uşă şi încercă să o tragă afară. Dar ea nu 
se mişcă. „Lasă-mă să dorm”, îl imploră Kelly, care nu mai exact 
pe ce lume se află. „Nu, mamă”, însistă Rocky. „N-ai voie să 
adormi”. 

Se strecură înapoi în maşină şi reuşi să o împingă pe Kelly până 
ieşi dintre fiare. Apoi îi spuse că o să urce dealul până la şosea şi o 
să oprească pe cineva ca să-i ajute. Temându-se că nimeni nu ar 
putea să-i vadă băieţelul în întuneric, Kelly refuză să-l lase singur. 
În schimb, s-au târât încet până sus, Rocky, cu statura lui firavă de 
20 de kilograme împingând cele 60 de kilograme ale mamei lui. Se 
târau abia câţiva centimetri o dată. Durerea era atât de mare încât 


Kelly a vrut să renunţe, dar Rocky nu îi dădea voie. 

Pentru a-şi încuraja mama, Rocky i-a spus să se gândească la 
„Trenuleţul cel mic”, cel din povestea clasică pentru copii Mica 
locomotivă care a putut, trenuleţul care a reuşit să urce un munte 
abrupt. Pentru a-i reaminti, Rocky îi repeta întruna fraza care-l 
inspirase cel mai mult pe el: „Ştiu că poţi, ştiu că poţi”. 

Când au ajuns în cele din urmă la şosea, Rocky văzu pentru 
prima dată cu claritate chipul sfâşiat al mamei lui. Izbucni în 
lacrimi. Dând din mâini şi strigând, „Stop! Opriţi, vă rog!”, băieţelul 
reuşi să oprească un camion. „Du-o pe mama la spital”, îl implora el 
pe şofer. 

A durat 8 ore şi a fost nevoie de 344 de copci pentru a repara 
faţa lui Kelly. Arată total altfel astăzi - „Aveam un nas lung şi drept, 
buze subţiri şi pomeţi înalţi; acum am un nas turtit, obraji plaţi şi 
buze mult mai groase” - dar are foarte puţine cicatrici vizibile şi şi-a 
revenit de pe urma accidentului. 

Curajul lui Rocky a impresionat pe toată lumea. Dar puştiul 
curajos o ţinea într-una că el nu a făcut nimic extraordinar. „Eu nu 
vreau să spun că n-aş fi vrut s-o fac”, explică el. „Am făcut ceea ce 
ar fi făcut oricine altcineva”. lar mama lui spunea, „Dacă n-ar fi fost 
Rocky, aş fi sângerat până aş fi murit”. 


Prima dată auzită de la Michele Borba 


__ ODIHNEASCĂ-SE ÎN PACE: 
ÎNMORMÂNTAREA LUI „NU POT” 


Sala de clasa a IV-a a Donnei arăta ca multe altele pe care le 
văzusem în trecut. Elevii stăteau pe cinci rânduri a câte şase bănci. 
Catedra învăţătoarei se afla în faţa elevilor. Pe avizier erau indicate 
rezultatele muncii elevilor. În multe privinţe, clasa arăta ca o clasă 
elementară obişnuită. Şi totuşi ceva părea altfel în ziua în care am 
intrat prima dată acolo. Părea că undeva, deasupra, plutea un aer 
de însufleţire. 

Donna era una dintre veteranele şcolii din Michigan, care mai 
avea doar doi ani până la pensie. În plus, făcea parte dintr-un 
program național de îmbunătăţire a cadrelor, organizat şi 
promovat de mine, căruia i se alăturase voluntar. Pregătirea se axa 
pe ideea de artă a limbajului care să-i facă pe elevi să se simtă mai 
bine şi să îşi asume răspunderea pentru viaţa lor. Datoria Donnei 
era să participe la toate seminariile de pregătire şi să 
implementeze noile concepte prezentate. Datoria mea era să fac 
vizite prin clase şi să încurajez acceptarea acestor noi concepte. 

Am luat loc în spatele clasei într-o bancă goală şi am privit. Toţi 
elevii lucrau la unul dintre subiecte, umplând foile cu gânduri şi 
idei. Elevul care se afla cel mai aproape de mine îşi umpluse 
paginile cu „Nu pot”-uri. 

„Nu pot să lovesc mingea de fotbal mai departe de jumătatea 
terenului”. 

„Nu pot să fac împărțiri cu mai mult de trei cifre”. 

„Nu pot s-o fac pe Debbie să mă placă”. 

Pagina era deja plină până la jumătate şi părea că nu se oprea 

Lucra în continuare cu hotărâre şi perseverenţă. 

Am mers printre rânduri, trăgând cu ochiul la lucrările lor. 
Toată lumea scria propoziţii, descriind lucruri pe care nu le puteau 
face 

„Nu pot să fac 10 flotări”. 

„Nu pot să trimit mingea de baseball peste gardul de la teren”. 

„Nu pot să mănânc doar o prăjitură”. 

În acel moment, activitatea lor îmi stârnise curiozitatea, aşa că 
am hotărât să verific împreună cu învăţătoarea, să vedem ce se 


întâmplă. Când m-am apropiat de ea am văzut că şi ea scria de zor. 
Am simţit că e mai bine să n-o întrerup. 

„Nu pot s-o determin pe mama lui John să vină la o şedinţă”. 

„Nu pot s-o fac pe fiica mea să se ducă să facă plinul la maşină”. 

„Nu pot să-l fac pe Alan să folosească cuvintele în loc de pumni”. 

Adâncit în eforturile mele de a afla de ce elevii şi învăţătoarea se 
opreau asupra negativului în loc de a se opri asupra propoziţiilor 
pozitive de genul „Eu pot”, m-am întors la banca mea şi mi-am 
reluat observaţiile. Elevii au continuat să scrie încă zece minute. 
Majoritatea şi-au umplut pagina. Alţii au început una nouă. 

„Terminaţi-o pe aceea la care scrieţi şi nu mai începeţi alta”, 
erau instrucţiunile folosite de Donna pentru a semnala sfârşitul 
lucrării. Apoi elevii trebuiau să împăturească foaia în două şi să o 
lase pe catedră. Când elevii au ajuns lângă catedră, au lăsat 
lucrările într-o cutie goală de pantofi. 

După ce a adunat toate lucrările, Donna o puse şi pe a ei în 
cutie. Închise cutia, o luă la sub-braţ şi se îndreptă spre uşă, ieşind 
în hol. Elevii o urmară, iar eu după ei. 

Pe la mijlocul holului şirul se opri. Donna intră în camera 
administratorului, scotoci puţin pe acolo şi ieşi cu o lopată. Cu 
lopata într-o mână şi cutia în cealaltă, Donna îi duse pe elevi în 
curtea şcolii în cel mai îndepărtat colţ al terenului de joacă. Aici au 
început să sape. 

Urmau să-şi îngroape „Nu pot”-urile! Săpatul dură mai mult de 
zece minute, pentru că fiecare dintre ei dori să sape câte puţin. 
Când groapa se făcu cam de un metru adâncime, se opriră. Lăsară 
cutia cu lucrări pe fundul gropii şi o acoperiră repede cu pământ. 

Treizeci şi unu de elevi de 10-11 ani stăteau în jurul 
mormântului proaspăt săpat. Fiecare avusese cel puţin o pagină 
Plină de „Nu pot” aşezată în cutia care zăcea la un metru sub 
Pământ. Şi învăţătoarea lor avusese la fel. 

În acel moment, Donna anunţă, „Băieți şi fete, vă rog prindeţi-vă 
de mâini şi plecaţi-vă capetele”. Elevii se supuseră. Au format 
repede un cerc în jurul mormântului, creând o legătură prin 
mâinile lor. Şi-au plecat capetele şi au aşteptat. Donna a fost cea 
care a ţinut necrologul. 

„Prieteni, ne-am adunat astăzi să cinstim memoria lui ‘Nu pot’ 
Cât timp a trăit alături de noi, a atins vieţile tuturor, pe unii mai 
mult, pe unii mai puţin. Numele lui, din nefericire, a apărut în 


fiecare instituţie - şcoli, primării, instituţii de stat şi chiar şi la Casa 
Albă. I-am oferit lui “Nu pot’ un loc de odihnă şi o cruce care stă 
scris epitaful lui. Fraţii şi surorile sale “Pot”, “Voi face’ şi ʻO voi face 
chiar acum’ i-au supravieţuit. Ei nu sunt atât de populari ca ruda 
lor celebră şi nici puternici nu sunt încă. Poate într-o zi, cu ajutorul 
vostru, vor lăsa urme mai adânci în această lume. 

Fie ca ‘Nu pot’ să se odihnească în pace şi fie ca cei prezenţi 
aici de faţă să-şi ia viaţa în propriile mâini şi să meargă mai 
departe fără el. Amin!”. 


RL 


Aici zace 


NU POT 


5/08/96 


În timp ce ascultam acest discurs, mi-am dat seama că elevii 
nu vor uita niciodată ziua aceea. Exerciţiul a fost doar simbolic, 
o metaforă pentru viaţă. Era o experienţă benefică ce va rămâne 
în subconştient, dar şi în conştient o veşnicie. 

Să scrii „Nu pot”-uri, să le îngropi şi să le asculţi şi 
necrologul. Era un efort mare din partea învăţătoarei. Dar încă 
nu se terminase totul. La sfârşitul discursului său, s-a întors 
înspre elevi şi i-a dus în clasă unde au păstrat un moment de 


reculegere. 

După aceea au sărbătorit trecerea în neființă a lui „Nu pot” cu 
prăjituri, floricele de porumb şi suc de fructe. În timpul 
petrecerii, Donna a făcut din hârtie o cruce pe care a scris 
cuvintele „Nu pot” în mijlocul paginii şi deasupra „Aici zace”. 
Data era scrisă în josul paginii. 

Hârtia-cruce a fost atârnată pe perete în clasă pentru tot 
restul anului. În rarele ocazii când un elev uita şi spunea „Nu 
pot”, Donna îi arăta pur şi simplu semnul de pe perete. Elevul îşi 
amintea că „Nu pot” este mort şi reformula fraza. 

Eu nu am fost unul din elevii Donnei. Ea a fost eleva mea. Şi 
totuşi, în ziua aceea am învăţat o lecţie de neuitat de la ea. 

Acum, mulţi ani mai târziu, de câte ori aud cuvintele „Nu 
pot”, îmi apar înaintea ochilor imaginile acelei înmormântări. Ca 
şi elevii aceia, îmi amintesc că „Nu pot” a murit. 


Chick Moorman 


POVESTEA LUI 333 


Eram la un seminar de weekend în Deerhurst Lodge, la nord de 
Toronto. În noaptea de vineri o tornadă a lovit oraşul Barrie, la 
nord de noi, omorând sute de oameni şi provocând pagube de 
milioane de dolari. Duminică seara, în timp ce mă întorceam acasă, 
am oprit când am ajuns la Barrie. Am tras pe marginea drumului şi 
m-am uitat în jur. Oriunde îmi aruncam privirea vedeam case 
dărâmate şi maşini răsturnate. 

În aceeaşi noapte Bob Templeton mergea pe aceeaşi şosea. 

S-a oprit şi el exact ca mine, să privească dezastrul, numai că 
gândurile noastre erau diferite. Bob era vicepreşedinte la concernul 
„Telemedia Communications”, care deţine un număr mare de 
posturi radio din Ontario şi Quebec. El se gândea că trebuie făcut 
ceva pentru oamenii aceia, cu ajutorul staţiilor radio pe care le 
aveau. 

Seara următoare urma să iau parte la un alt seminar în Toronto. 
Bob Templeton şi Bob Johnson, un alt vicepreşedinte de la 
„Telemedia”, veniră şi ei şi se aşezară în spatele camerei. Ne-au 
împărtăşit şi nouă credinţa lor că trebuie să se poată face ceva 
pentru locuitorii din Barrie. După seminar ne-am întors în biroul lui 
Bob. Era hotărât să-i ajute pe oamenii care fuseseră prinşi de 
tornadă. 

Vinerea următoare a chemat toţi directorii de la Telemedia în 
biroul lui. Pe perete atârnase un panou pe care scrisese trei de „3”. 
El le-a spus subalternilor lui: 

„V-ar plăcea să strângem 3 milioane de dolari, în 3 ore peste 3 
zile, pe care să-i dăm locuitorilor din Barrie?” În cameră se aşternu 
tăcerea. La un moment dat cineva spuse, „Templeton, eşti nebun. 
Nu avem cum să facem aşa ceva”. 

Bob răspunse: „Stai puţin”. Nu v-am întrebat dacă „putem” sau 
dacă „ar trebui”, ci doar dacă v-ar „plăcea”. Atunci toţi răspunseră 
în cor, „Normal că ne-ar place”. 

Bob desenă apoi un T mare dedesubtul lui 333. Pe o parte scrise, 
„De ce nu putem”, iar pe partea cealaltă, „Cum putem”. 

„O să pun un X mare pe partea cu ,De ce nu putem”. N-o să 
pierdem timpul încercând să vedem de ce nu putem. Nu are nici o 


valoare. Pe partea cealaltă o să scriem fiecare idee ce vă trece prin 
cap pentru a vedea cum să facem să putem. Nu plecăm de aici până 
nu găsim o soluţie”. 

Din nou se lăsă liniştea. În final, cineva spuse, „Am putea face un 
spectacol radio pe care să-l transmitem în toată Canada”. 

„Este o idee minunată”, spuse Bob şi o notă pe tablă. Înainte să 
termine de scris, cineva adăugă: „Nu poţi face un un astfel de 
spectacol radio. Nu avem posturi radio în toată Canada”. Era o 
obiecţie destul de realistă. Aveau doar în Ontario şi Quebec. 

Templeton replică, „De aceea putem. Aşa că rămâne”. Totuşi 
obiecţia era una solidă, pentru că posturile de radio se află într-o 
adevărată concurenţă. De obicei nu lucrau împreună, şi să-i faci să 
se unească era aproape imposibil, din cauza acestor prejudecăţi ale 
concurenţei. 

Brusc cineva sugeră, „I-ai putea chema pe Harvey Kirk şi Lloyd 
Robertson, cele mai celebre figuri ale radiodifuziunii canadiene 
pentru a fi stelele spectacolului”. (Este ca şi cum i-ai pune la un loc 
pe Iosif Sava şi Florin Călinescu). Ei controlează spectacolele TV 
naţionale. N-ar accepta niciodată să vorbească la radio. Din acel 
moment s-a întâmplat ceva extraordinar: cele mai îndrăzneţe Şi 
nebuneşti idei au început să curgă una după alta. 

Asta se întâmpla într-o vineri. Marţea următoare aveau deja un 
maraton radio. Reuşiseră să convingă 50 de posturi radio din toată 
ţara să ia parte la această acţiune. Nu conta cine îşi făcea mai 
multă reclamă atâta vreme cât cei din Barrie făceau rost de hani. 
Bineînţeles că Harvey Kirk şi Lloyd Robertson s-au alăturat şi ei şi 
au venit să adune în trei ore trei milioane de dolari după trei zile! 

Vedeţi, orice se poate dacă vă concentrați asupra a „cum să 


faceţi” şi nu asupra lui „de ce nu puteţi să faceţi”. 
Bob Proctor 


NU EXISTĂ FURGONETE 


Îmi aduc aminte o zi de Sărbătoarea Recunoştinţei când familia 
mea nu avea nici bani, nici mâncare, şi cineva veni şi bătu la uşa 
noastră. Când am deschis, în prag se afla un bărbat cu o cutie mare 
de mâncare, în care se vedea un curcan uriaş şi chiar tăvile de 
gătit. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Tatăl meu îl întrebă: „Cine 
eşti? De unde vii ?” 

Străinul răspunse: „Mă aflu aici pentru că un prieten de-al 
vostru ştie că vă aflaţi la nevoie şi că nu acceptaţi un ajutor direct, 
aşa că v-am adus eu astea. La mulţi ani”. 

Tata replică: „Nu, îmi pare rău dar nu putem primi”. 

Iar străinul: „N-aveţi cum să nu primiţi”, închise uşa şi plecă. 

Evident experienţa aceea a avut un impact profund asupra vieţii 
mele. Mi-am pus atunci în gând că într-o zi o voi duce atât de bine, 
încât voi face şi eu la fel pentru alţi oameni. Până la vârsta de 18 
ani îmi creasem un adevărat ritual cu ocazia acestei sărbători, îmi 
place să fac tot felul de lucruri, spontan, de aceea mergeam în 
magazine şi cumpăram mâncare pentru una sau două familii. 

După care, mă îmbrăcam ca un băiat din aceia care fac tot felul 
de comisioane la domiciliu, mergeam în cartierele sărace Şi băteam 
la câte-o uşă. Întotdeauna puneam şi un bileţel în care mărturiseam 
evenimentul din copilărie. La sfârşitul bileţelului scriam: „Tot ceea 
ce cer în schimb este să aveţi suficient de multă grijă de 
dumneavoastră încât, într-o zi, să faceţi acelaşi lucru pentru 
altcineva”. Răsplata pentru acest ritual anual însemna mai mult 
decât orice sumă de bani câştigată vreodată. Cu câţiva ani în umă 
mă aflam la New York împreună cu soţia mea. Era necăjită pentru 
că nu petreceam această sărbătoare alături de familie. În mod 
normal ea ar fi trebuit să împodobească casa pentru Crăciun dar, în 
schimb, eram blocaţi într-o cameră de hotel. 

I-am spus, „Iubita mea, uite, de ce să nu împodobim astăzi nişte 
vieţi în loc de nişte copaci bătrâni?” După ce i-am povestit de 
ritualul meu, s-a însufleţit foarte tare. Am continuat: „Haide să 
mergem undeva unde putem dovedi cu adevărat cine suntem, de ce 
suntem în stare şi ce putem să oferim. Să mergem în Harlem!” Nici 
ea, nici ceilalţi parteneri de afaceri cu care eram, nu se arătară 


prea entuziasmați de ideea mea. Dar nu m-am lăsat: „Haideţi să 
mergem şi să ducem de mâncare unor oameni care au nevoie. N-o 
să fim noi cei care dăruim pentru că s-ar simţi jigniţi. O să ne 
deghizăm în angajaţi care livrează mâncarea acasă”. Cumpărăm 
mâncare suficientă pentru şase sau şapte familii, care să le-ajungă 
30 de zile. Avem bani destui. Haideţi s-o facem! Asta înseamnă de 
fapt sărbătoarea de astăzi: să aduci mulţumire, şi nu să mănânci 
curcan. Haideţi. La treabă! 

Pentru că mai întâi aveam un interviu la radio, i-am rugat pe 
partenerii mei să facă rost de o maşină. Când m-am întors, mi-au 
spus: „N-am reuşit. Nu există nici o maşină în tot New York-ul. Am 
fost pe la toate firmele care închiriază. Dar nu au nimic disponibil”. 

Le-am spus atunci, „Uite, care-i treaba, dacă vrem să facem 
ceva, trebuie să ne dorim cu adevărat! Tot ce trebuie să facem este 
să ne mişcăm. Există o grămadă de furgonete în New York. Nouă 
ne trebuie una singură. Aşa că hai să facem rost de una”. 

Au insistat, „Dar am sunat peste tot. Nu au”. 

„Hai să ne uităm pe stradă. Vedeţi acolo, vedeţi toate maşinile 
acelea ?” le-am zis eu. „Da, le vedem, şi ce-i cu asta ?” 

„Hai să luăm una din ele”. Mai întâi am încercat să opresc una 
din cele ce treceau pe stradă. În ziua aceea am învăţat ceva despre 
Şoferii din New York: ei nu opresc, ci măresc viteza. 

Apoi am încercat aşteptând lângă semafor. Ne duceam şi băteam 
la geam, aşteptam ca şoferul să-l lase în jos, uitându-se bănuitor la 
noi, după care eu ziceam: „Bună ziua. Astăzi este ziua 
Recunoştinţei şi am vrea să vă întrebăm dacă puteţi să ne duceţi şi 
pe noi până în Harlem ca să ospătăm nişte oameni”. De fiecare 
dată, şoferul îşi întorcea privirea, ridica furios geamul şi pornea 
mai departe fără să zică nimic. 

După ceva vreme ne-am înbunătăţit formula de abordare. 
Băteam la geam, ei îl lăsau în jos şi spuneam, „Astăzi este 

Sărbătoarea Recunoştinţei. Am vrea să ajutăm nişte oameni 
sărmani care locuiesc într-un cartier sărac al oraşului”. Părea mai 
de efect, dar tot nu a ţinut. Apoi am început să le oferim câte 100 
de dolari pentru cursă. Ne-am apropiat şi mai mult de rezultat, dar 
când aduceam vorba de Harlem, spuneau nu şi plecau. 

Vorbisem deja cu vreo douăzeci de persoane care ne refuzaseră. 
Prietenii mei erau pe punctul de a o lăsa baltă, dar le-am zis: 
„Există legea probabilităților: cineva o să spună da”. Şi iată că 


maşina perfectă se apropie. Era perfectă pentru că era foarte mare 
şi am fi încăput cu toţii în ea. Ne-am dat aproape de ea, am ciocănit 
în geam şi l-am întrebat pe şofer, „Ne-aţi putea duce până într-o 
zonă dezavantajată? Vă oferim o sută de dolari”. 

Şoferul răpunse, „Nu e nevoie să mă plătiţi. Mi-ar face plăcere 
să vă duc. De fapt, o să vă duc într-unul din cele mai dificile locuri 
din oraş”. Apoi şi-a luat pălăria şi şi-a pus-o pe cap. Pe ea scria: 
„Armata Salvării”. Bărbatul era căpitanul John Rondon şi era şeful 
acestei organizaţii din Bronxul de Sud. 

Ne-am urcat în maşină extaziaţi. 

„O să vă duc unde nu aţi fi crezut că o să ajungeţi vreodată. Dar 
spuneţi-mi, voi de ce faceţi asta?” 

I-am povestit întâmplarea mea, şi i-am mai spus că făceam asta 
pentru a-mi arăta recunoştinţa. 

Căpitanul Rondon ne-a purtat prin tot Bronxul de Sud, prin 
locuri care făceau Harlemul să arate ca Beverly Hills. Când am 
ajuns, am intrat într-un magazin de unde am cumpărat multă 
mâncare şi nişte coşuri. Am luat pentru şapte familii destul cât să le 
ajungă 30 de zile. Apoi am pornit să căutăm familiile cărora să le 
oferim alimentele. Am intrat în nişte clădiri în care locuiau şase 
oameni într-o singură cameră: „magherniţe” fără electricitate şi 
căldură în mijlocul iernii, invadate de şobolani, gândaci şi miros de 
urină. Era un adevărat miracol că oamenii supravieţuiau astfel, iar 
pentru noi era o adevărată împlinire să le aduceam o rază de 
bucurie. 

Vedeţi, dacă vreţi cu adevărat, puteţi obţine orice dacă treceţi la 
fapte. Miracole ca acestea se întâmplă în fiecare zi, chiar şi într-un 
oraş în care nu există nici o furgonetă. 

Anthony Robbins 


ÎNTREBAŢI, ÎNTREBAŢI, ÎNTREBAŢI! 


Cea mai pricepută vânzătoare din lume din zilele noastre nu se 
supără dacă o strigi: „Cercetaşa!”. Asta pentru că Markita Andrews 
a adunat mai mult de 80.000 de dolari vânzând prăjiturele „Girl 
Scout” când avea şapte ani. 

Mergând din uşă-n uşă după orele de la şcoală, Markita cea 
teribil de ruşinoasă şi timidă s-a transformat într-un mecanism de 
vânzare a prăjiturelelor, când a descoperit, la vârsta de 13 ani, 
secretul comerţului. Totul începe cu o dorinţă. Dorinţă arzătoare, 
incandescentă. 

Pentru Markita şi mama ei, care lucra ca ospătăriţă în New York, 
după ce soţul ei o părăsise când Markita avea opt ani, visul cel mai 
scump era să călătorească prin toată lumea. „Voi munci din greu ca 
să fac rost de bani şi să te trimit la colegiu”, spuse mama ei într-o 
zi. „Vei merge la colegiu şi după ce vei absolvi, vei câştiga bani 
suficienţi ca să mergem în jurul lumii. Ce zici?” 

Şi, la vârsta de 13 ani, când Markita a citit în revista „Girl Scout” 
că cercetaşa care va vinde cele mai multe prăjituri va câştiga o 
excursie gratuită pentru două persoane în jurul lumii, s-a hotărât să 
vândă şi ea prăjiturele - mai multe decât oricine vreodată. 

Dar nu-i suficient să vrei. Pentru că visul ei să se împlinească, 
Markita ştia că avea nevoie de un plan. 

„Întotdeauna să te îmbraci potrivit meseriei pe care o faci”, o 
sfătui mătuşa ei. „Când faci afaceri, îmbracă-te ca un om de afaceri. 
Poartă uniforma ta de cercetaşă. Când te duci pe la casele 
oamenilor între 16:30 şi 18:30, şi în mod special, vinerea seara, 
întreabă dacă nu vor o cantitate mai mare. Zâmbeşte mereu, chiar 
dacă nu cumpără, şi fii amabilă. Şi nu-i întreba dacă vor să-ţi 
cumpere prăjiturile; roagă-i să investească”. 

Poate că multe alte fetiţe şi-au dorit să câştige excursia. Poate 
că toate au avut un plan. Dar numai Markita a mers în fiecare zi, 
după ore, îmbrăcată în uniformă, să întrebe oamenii dacă nu vor 
să investească în visul ei. 

„Bună ziua. Eu am un vis. Să câştig o călătorie în jurul lumii 
pentru mine şi mama mea, vânzând aceste prăjiturele”, spunea ea 
la uşă. „N-aţi vrea să investiţi în 10 sau 20 de cutii cu prăjiturele?” 


Markita a vândut astfel 3526 de cutii în anul acela şi a câştigat 
excursia. De atunci a mai vândut alte 42.000 de cutii, a luat parte 
la multe convenţii despre tehnici de vânzare din toată ţara, a 
apărut într-un film Disney despre aventura ei şi este co-autoarea 
cărţii de mare succes „Cum să vinzi mai multe prăjituri, 
apartamente, Cadillac-uri, calculatoare... şi orice altceva 

Markita nu este mai deşteaptă şi mai expresivă decât mulţi alţii, 
tineri sau bătrâni, care-şi au visele lor. Diferenţa este că Markita a 
descoperit secretul vânzării: Întreabă, întreabă, întreabă! Mulţi 
dau greş chiar înainte de a începe, pentru că ei nu ştiu să ceară 
ceea ce vor. Teama de refuz ne face pe mulţi dintre noi să ne 
refuzăm pe noi şi visurile noastre înainte să apuce altcineva să o 
facă. 

Şi toată lumea vinde câte ceva. „Vă vindeţi pe dumneavoastră 
în fiecare zi - la şcoală, şefului, oamenilor noi pe care îi întâlniți”, 
spunea Markita la 14 ani. „Mama este ospătăriţă, ea vinde 
specialitatea zilei. Primarii şi preşedinţii care încearcă să obţină 
cât mai multe voturi, vând... Una dintre profesoarele mele 
preferate era Doamna Chapin. Ne preda geografia într-un mod 
interesant, şi asta însemna să-şi vândă marfa... Peste tot lumea 
vinde. Vânzarea face parte din viaţa tuturor”. 

E nevoie de curaj ca să ceri ceea ce vrei. Curaj nu înseamna 
absenţa fricii. Este ceea ce faci ca să înfrângi această frică. Şi aşa 
cum Markita a descoperit, cu cât ceri mai mult, cu atât este mai 
uşor (şi uneori mai amuzant) să obţii. 

Odată, la un spectacol în direct la TV, producătorul s-a gândit 
să-i ofere Markitei cea mai dură încercare legată de vânzare. Au 
rugat-o să vândă prăjiturele unui alt invitat din spectacol. „N-aţi 
vrea să investiţi în zece sau două zeci de cutii cu prăjiturele?”, 
întrebă ea. 

„Prăjiturele?! Eu nu cumpăr, dragă, nici un fel de prăjiturele! 
răspunse el”. „Eu sunt Guvernatorul Penitenciarului Federal. Eu 
dau stingerea la 2000 de violatori, hoţi, criminali, tâlhari şi pedofili 
în fiecare seară!”. 

Netulburată, Markita adăugă repede, „Domnule dacă luaţi 
câteva din aceste prăjiturele, poate n-o să mai fiţi atât de rău, furios 
şi cinic. Şi, domnule, cred că ar fi o idee grozavă să cumpăraţi câte 
o prăjitură pentru fiecare dintre deţinuţii dumneavoastră”. 

Markita a cerut. 


Şi Guvernatorul i-a completat un cec. 


Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


S-A MIŞCAT PĂMÂNTUL PENTRU TINE ? 


Angela, o fetiţă de şapte ani, a fost lovită de o boală incurabilă 
care îi afecta sistemul nervos. Nu mai putea să meargă, iar 
mişcările pe care le mai făcea erau foarte puţine. Doctorii nu-i mai 
dădeau prea multe speranţe. I-au prognosticat că probabil îşi va 
petrece restul vieţii într-un scaun cu rotile. Foarte, foarte puţini îşi 
mai reveneau la normal după ce se îmbolnăveau de boala aceasta. 
Fetiţa era condamnată. Întinsă pe patul ei de spital, le promitea 
tuturor celor dispuşi să o asculte că într-o zi va merge din nou. 

Curând a fost transferată la un centru specializat de reabilitare 
din zona San Francisco. Au folosit toate terapiile existente, iar cei 
care o îngrijeau erau fermecaţi de spiritul ei bătăios. Au învăţat-o 
cum să-şi imagineze că merge. Chiar dacă nu avea rezultate, îi 
dădea cel puţin speranţă şi sentimente pozitive care să o ajute să 
suporte mai uşor lungile ore petrecute în pat. Angela muncea 
foarte mult la orele de terapie fizică, în piscină şi la aparate. Dar 
muncea tot atât de mult şi la exerciţiul imaginării, vizualizându-se 
mergând şi mişcându-se. 

Într-o zi, în timp ce se chinuia să-şi imagineze că îşi mişcă din 
nou picioarele, i se păru că se întâmplă un miracol: Patul se mişcă! 
Mai mult, începu să se mişte în jurul camerei! Începu să strige. 
„Uitaţi-vă ce fac! Uitaţi-vă! Pot s-o fac! Am mişcat, am mișcat! 
Bineînţeles, în acel moment toată lumea din spital striga şi alerga 
să se adăpostească. Oameni urlau, aparatele cădeau şi se spărgea 
sticlăria. Vedeţi, era vorba despre recentul cutremur din San 
Francisco. Dar nu-i spuneţi asta Angelei. Este convinsă că ea a 
mişcat totul. Şi acum, după doar câţiva ani, s-a întors la şcoală. Pe 
picioarele ei. Fără cârje, fără scaun cu rotile. Aşa că luaţi aminte, 
cine e în stare să scuture pământul între San Francisco şi Oakland 
poate învinge o prăpădită de boală nesuferită, nu-i aşa ? 

Hanoch Mc. Carty 


ABŢIBILDUL LUI TOMMY 


Un puşti de la biserica din Huntington Beach, veni într-o zi la 
mine după ce mă auzise vorbind despre Banca Copiilor. Mi-a strâns 
mâna şi mi-a zis, „Numele meu este Tommy Tighe, am şase ani şi 
vreau să împrumut nişte bani de la Bancă”. 

„Tommy, i-am spus eu, acesta este unul din scopurile mele, să 
împrumut bani copiilor. Şi până acum toţi mi-au dat banii înapoi. Tu 
ce vrei să faci cu banii ?” 

„De când aveam 4 ani am o viziune care îmi spune că aş putea 
aduce pacea pe pământ. Vreau să fac un abţibild pe care să scrie, 
<<PACE, VĂ ROG! PENTRU NOI COPIII>>, semnat Tommy”. 

„Cred că o să pot să fac ceva pentru tine, am spus. Avea nevoie 
de 454 de dolari ca să facă 1000 de abtibilduri. „Fundaţia Mark 
Victor Hansen pentru Micuţii întreprinzători” a completat un cec 
pentru tipografia care urma să le tipărească. 

Tatăl lui Tommy îmi şopti la ureche, „Dacă nu dă banii înapoi, o 
să-i puneţi sechestru pe bicicletă?” 

„Nu, Doamne fereşte, am zis eu, fiecare copil în parte primeşte 
la naştere onestitate, moralitate şi principii. Pe ei trebuie să-i înveţi 
alte lucruri. Eu cred că o să ne dea banii înapoi”. 

Dacă aveţi un copil mai mare de 9 ani, lăsaţi-l să l-u-c-r-e-z-e 
pentru b-a-n-i, dar pentru ceva care este moral, onest şi etic, astfel 
încât să înveţe principiile corecte cât mai devreme. 

I-am dat lui Tommy câte un exemplar din fiecare casetă, şi le-a 
ascultat de 21 de ori pe fiecare până le-a învăţat pe de rost. Fraza 
de bază spunea: „Întotdeuna începeţi să vindeţi de la vârf”. Tommy 
şi-a convins tatăl să-l ducă cu maşina până la casa lui Ronald 
Reagan. A sunat la sonerie, şi a răspuns portarul. Tommy a făcut o 
prezentare irezistibilă, de două minute, despre abţibildul lui. 
Portarul a scos din buzunar un dolar şi jumătate şi i-a spus „Ține şi 
dă-mi şi mie unul. Aşteaptă puţin să-l chem şi pe Preşedinte”. 

L-am întrebat: 

„De ce i-ai cerut să cumpere unul?” 

„Fiindcă aşa spuneai pe casete: să-i întrebi pe toţi dacă vor să 
cumpere”. 

„Bine, bine. Recunosc” 


I-a trimis şi lui Gorbaciov unul, împreună cu o chitanţă de un 
dolar şi jumătate. Acesta i-a trimis banii, alături de o poză pe care 
scria: „Luptă pentru pace, Tommy”, şi semnată „Mihail Gorbaciov, 
preşedinte”. 

Pentru că eu eram un mare colecţionar de autografe i-am zis lui 
Tommy: 

„Îţi dau 500 de dolari pe autograful lui”. 

„Nu, mulţumesc, Mark”. 

„Tommy, să ştii că eu am multe companii. Când o să te faci 
mare, mi-ar place să lucrezi pentru mine”. 

„Glumeşti?” întrebă el. „Când o să mă fac mare o să te angajez 
eu pe tine”. 

Ediţia de duminică a ziarului Orange County Register a dedicat 
o pagină poveştii lui Tommy, Fundaţiei Micuţilor întreprinzători şi 
mie. Marty Shaw, jurnalistul, i-a luat un interviu de şase ore lui 
Tommy şi a făcut un articol excepţional. Marty l-a întrebat pe 
Tommy care crede el că va fi impactul lui asupra păcii în lume. 
Tommy i-a răspuns: 

„Nu cred că sunt suficient de mare încă; cred că trebuie să ai 
opt sau nouă ani ca să opreşti războaiele”. 

„Care sunt eroii tăi, Tommy?” 

„Tata, George Burns, Wally Joiner şi Mark Victor Hansen” 

Se vedea că Tommy ştia să-şi aleagă modelele. 

Trei zile mai târziu, am primit un telefon de la Compania 
Hallmark Greeting Card. Una dintre filialele ei le trimiseseră un fax 
cu o copie după articolul apărut în Register. Aveau un seminar în 
San Francisco şi vroiau ca Tommy să vorbească acolo, considerau 
că Tommy are nouă țeluri personale de atins: 


„Să vadă cât costă toată treaba. 
„Să tipărească abţibilde. 
ă facă un plan pentru împrumut. 
ă descopere cum să spună oamenilor. 
ă obţină adresele conducătorilor. 

6. Să scrie o scrisoare tuturor preşedinţilor şi conducătorilor 
altor ţări şi să le trimită un abțibild gratis. 

7. Să vorbească cu toată lumea despre pace. 

8. Să sune la ziare şi să discute despre afacerea lui. 

9. Să discute cu cei de la şcoală. 


Hallmark dorea ca prin intermediul companiei mele, Look 
Who's Talking („Uite cine vorbeşte”), să organizeze un concurs 
cu Tommy. Pentru că până la seminar nu mai erau decât două 
săptămâni, deci un timp foarte scurt, negocierile dintre 
Hallmark, Tommy şi mine au fost foarte amuzante, stimulative şi 
puternice. 

Joan Rivers l-a sunat pe Tommy Tighe să-l invite la emisiunea 
ei TV. Cineva îi trimisese şi ei un fax cu o copie a articolului din 
Register. 

„Tommy, spuse Joan, la telefon este Joan Rivers. Aş vrea să vii 
să participi la emisiunea mea care este urmărită de milioane de 
telespectatori”. 

„Minunat”, răspunse Tommy. El nu nu făcea nici o diferenţă 
între ea şi o sticluţă cu medicamente. 

„O să-ţi dau 300 de dolari”, zise Joan. 

„Minunat!”, spuse Tommy. Ascultând recent una din casetele 
mele despre Cum sa te vinzi mai scump, Tommy continuă: 

„Am numai opt ani, aşa că nu pot veni singur. Îţi poţi permite 
să plăteşti şi pentru mama, nu-i aşa Joan?” 

„Da!”, răspunse Joan. 

„Apropo, tocmai am urmărit o emisiune despre “Stilul de 
viaţă al celor bogaţi şi faimoşi”, în care se spunea că trebuie să 
stai la Trump Plazza când eşti în New York. Nu cred că o să fie o 
problemă pentru tine să ne aranjezi să stăm acolo, nu-i aşa?” 

„Daa...”, răspunse Joan. 

„Tot acolo zicea că, atunci când vii la New York, neapărat 
trebuie să vizitezi "Empire State Building” şi Statuia Libertăţii. 
Poţi să ne iei bilete, nu?” 

„Da...” 

„Minunat. Ţi-am spus cumva că mama nu conduce? Deci putem 
folosim limuzina ta, nu-i aşa?” 

„Bineînţeles” veni răspunsul. 

Tommy a participat la emisiunea lui Joan Rivers şi i-a 
fermecat pe toţi: pe Joe, echipa de filmare, publicul. Era atât de 
chipeş, interesant, autentic şi un mare iniţiator. A spus nişte 
poveşti atât de interesante şi de pline de înţeles încât toată 
lumea din sală şi-a scos portofelul ca să cumpere un abţibild. 

La sfârşitul emisiunii, Joan s-a aplecat şi l-a întrebat: 

„Tommy chiar crezi că abţibildul tău va aduce pace în lume?” 


Tommy, cu un zâmbet radios şi larg, i-a răspuns: 
„Păi, de doi ani de când le vând, a căzut zidul Berlinului. Cred că mă 
descurc binişor, tu ce zici?” 
Mark V. Hansen 


DEACE  PIEASE | 
Do ZT FoR US SKIDS 


Tonm 


Până în prezent, Tommy a „naut peste 2.500 de abţibilde şi şi-a 
plătit împrumutul de 454 $ de la „Fundaţia Mark Victor Hansen 
pentru  Micuţii Întreprinzători”. Dacă doriţi să comandaţi un 
OIML, trimiteţi 3$ lui Tommy Tighe, 17283 Ward Street, Fountain 
Valley, CA 92708, USA 


CINE CERE, NU PIERE - DAR DACĂ CERI, 
ATUNCI VEI AVEA ! 


Eu şi soţia mea, Linda, locuim în Miami, Florida. Când tocmai 
începusem cursul despre prețuirea de sine numit „Micile Ghinde”, 
pentru a-i învăţa pe copii cum să se ferească de droguri, 
promiscuitate sexuală şi alte comportamente autodistructive, am 
primit o broşură despre o conferinţă pe teme de educaţie care avea 
loc în San Diego. După ce am citit-o şi ne-am dat seama că 
persoane importante vor merge acolo, ne-am hotărât că trebuie să 
participăm şi noi. Dar nu ştiam cum. Eram abia la început, lucram 
acasă şi aproape toate economiile se duseseră pe cheltuielile de 
început. Nu ne puteam permite să plătim biletele de avion şi nici 
măcar alte cheltuieli. Dar ştiam că trebuie să fim acolo, aşa că am 
început să întrebăm în stânga şi-n dreapta. 

Primul lucru pe care l-am făcut, a fost să-i sun pe coordonatorii 
conferinţei în San Diego şi să le explic de ce trebuia să participăm 
şi noi, şi să-i întreb dacă ne pot asigura şi nouă două locuri la 
conferinţă. Când le-am explicat situaţia noastră, ce făceam şi de ce 
trebuia să mergem, au spus da. Deci aveam biletele de participare. 

I-am spus Lindei că am făcut rost de bilete, şi deci că putem să 
participăm la conferinţă. 

„Minunat! Dar noi suntem în Miami şi conferinţa în San Diego. 
Ce facem în continuare?”, zise ea. 

„Trebuie să ne ocupăm de transport.” 

Am sunat liniile aeriene „North-east” pentru că ştiam că sunt 
prospere. Femeia care a răspuns era chiar secretara preşedintelui, 
aşa că i-am zis de ce avem nevoie. Mi-a făcut legătura direct cu 
Steve Quinto. 

I-am explicat că tocmai discutasem cu cei din San Diego şi 
acceptaseră să ne dea 2 bilete gratuite, dar eram blocaţi aici. 

L-am întrebat dacă este atât de generos încât să ne asigure două 
bilete de avion dus-întors pentru San Diego. Răspunse scurt: 
„Bineînţeles că vă pot oferi biletele”. 

Dar cuvintele următoare m-au lăsat cu gura căscată. 
„Mulţumesc, că mi-aţi cerut”. 

„Ce-aţi spus?”, am întrebat. 


„Nu prea am ocazia să fac ceva pentru lume dacă nu-mi cere 
cineva. Cel mai bun lucru pe care-l pot face este să ofer ceva, şi voi 
m-aţi rugat asta. Este o ocazie unică şi vreau să vă mulţumesc 
pentru ea”. 

Eram uimit, dar i-am mulţumit şi am pus receptorul în furcă. M- 
am uitat la soţia mea şi i-am zis: 

„lubito, avem şi biletele de avion”. 

„Doamne, e minunat. Dar unde o să stăm?” 

Aşa că am sunat la Hotelul „Holiday Inn” din Miami şi am 
întrebat unde este sediul central. Mi-au răspuns că este în 
Memphis, Tennesse, aşa că am încercat şi acolo. M-au pus în 
legătură cu persoana de care aveam nevoie. Era un tip din San 
Francisco. El controla toate hotelurile „Holiday Inn” din California. 
I-am explicat că obţinusem bilete prin bunăvoința liniilor aeriene şi 
l-am întrebat dacă există vreo modalitate prin care ar putea să ne 
ajute să ne asigure cazarea pentru trei zile. M-a întrebat dacă ne 
convine să ne cazeze în hotelul nou din San Diego, ca oaspeţii lui. 
Ce puteam să-i mai spun decât că este extraordinar. Atunci el a 
adăugat: 

„Aşteptaţi puţin. Trebuie să vă previn, hotelul este la vreo 40 
kilometri distanţă de locul în care se ţine conferinţa, şi va trebui să 
găsiţi ceva cu care să ajungeţi acolo”. 

„Dacă o să fie nevoie, poate o să luăm un cal”. I-am mulţumit şi i- 
am zis Lindei: 

„Ei bine, draga mea, am rezolvat cu biletele de conferinţă, cu 
cazarea, şi avem biletele de avion. Mai trebuie să facem rost de 
ceva cu care să mergem şi să ne întoarcem de la sala de 
conferinţe”. 

A doua zi am sunat la Agenţia Naţională Pentru închinat Maşini, 
le-am spus şi lor povestea şi i-am întrebat dacă ne pot ajuta. Ne-au 
întrebat atunci: 

„Cum vi s-ar părea un Oldsmobil 88 nou?” Ce puteam să mai 
zic? 

Într-o singură zi le pusesem pe toate cap la cap. 

La conferinţă ne-am descurcat să ne cumpărăm singuri de 
mâncare o vreme, dar înainte să se termine una din sesiunile 
generale, m-am ridicat în picioare şi le-am povestit tuturor toată 
întâmplarea încheind cu: 

„Cine vrea să ne facă cinste din când în când cu un prânz va 


primi multe mulţumiri”. 

În jur de cincizeci de oameni s-au găsit voluntari să ne ofere o 
masă. 

Am petrecut clipe minunate, am învăţat o mulţime de lucruri şi 
am cunoscut persoane ca Jack Canfield. Când ne-am întors acasă, 
am lansat programul la care lucram şi care creşte şi acum cu 100 
de procente pe an. În luna iunie a anului acesta, mai mult de 2250 
de familii au absolvit cursul „Micile Ghinde”. Am ţinut şi pentru 
educatori două mari conferinţe intitulate: „Să facem o lume sigură 
pentru copiii noştri”, la care am avut invitaţi din întreaga lume. Mii 
de educatori au venit să afle noi idei despre cum să folosească 
prețuirea de sine la ore. 

La ultima conferinţă sponsorizată de noi, am invitat educatori 
din 81 de ţări. Şaptesprezece ţări au trimis ca reprezentanţi chiar 
pe miniştrii învăţământului. După terminarea conferinţei am fost 
noi invitaţi să începem acest program în ţări precum: Rusia, 
Ucraina, Bielorusia, Kazahtan, Mongolia, Taiwan, Insulele Cook şi 
Noua Zeelandă. 

Vedeţi, aşadar, că puteţi obţine tot ce doriţi; trebuie doar să 
întrebaţi mai multă lume. 

Rick Gelinas 


CĂUTAREA LUI RICK LITTLE 


La cinci dimineaţa Rick Little a adormit la volanul maşinii sale, 
s-a izbit de un parapet de 3 metri şi s-a zdrobit de un copac. Şase 
luni a stat după aceea în ghips cu coloana fracturată. Rick a avut 
timp suficient cu această perioadă să mediteze profund la viaţa 
lui - ceva pentru care cei 13 ani de învăţământ nu-l pregătiseră. 
Doar la două săptămâni la ieşirea din spital, s-a întors într-o 
după-amiază acasă pentru a da de mama lui zăcând inconştientă 
la podea în urma unei supradoze de somnifere. Rick se lovi din 
nou de insuficienţa unei pregătiri elementare care nu reuşise să-l 
pregătească să facă faţă unor şocuri emoţionale şi sociale atât de 
dure. 

De-a lungul următoarelor luni în mintea lui Rick începu să se 
înfiripe o idee - crearea unui curs care să te înzestreze cu 
încredere: în sine, abilităţi de comunicare şi aplanarea 
conflictelor. În timp ce începu să cerceteze ce ar trebui să 
conţină un asemenea curs, Rick a dat peste un studiu al 
Institutului Naţional de Educaţie în care peste 1000 de persoane 
în jur de 30 de ani fuseseră întrebate dacă au simţit că educaţia 
primită în liceu le-a oferit suficiente cunoştinţe pentru a face faţă 
nevoilor lumii reale. Mai mult de 80 la sută au răspuns: „Absolut 
nu”. 

Tot ei au mai fost întrebaţi ce le-ar fi plăcut să înveţe în liceu. 
Majoritatea au răspuns că le-ar fi plăcut să înveţe despre relaţiile 
interpersonale. Cum să se înţeleagă mai bine cu cei cu care 
trăiesc. Cum să-şi găsească şi să-şi păstreze un serviciu. Cum să 
rezolve un conflict. Cum să fie părinţi buni. Cum să înţeleagă mai 
bine dezvoltarea normală a unui copil. Cum să facă faţă 
problemelor financiare. Şi cum să intuiască sensul vieţii. 

Inspirat de viziunea sa de a crea un curs care să cuprindă 
toate aceste lucruri, Rick a renunţat la colegiu şi a traversat ţara 
în lung şi-n lat pentru a intervieva liceeni. În dorinţa lui de a afla 
ce ar trebui să cuprindă acest curs, a vorbit cu peste 2000 de 
elevi din 120 de licee, punând mereu aceleaşi două întrebări: 

1. Dacă ar fi să pui bazele unui program în liceul tău care să 
vă ajute să faceţi faţă problemelor pe care le aveţi acum şi pe care 


le-aţi putea avea în viitor, ce ar conţine acest program? 

2. Faceți o listă cu zece din cele mai pregnante probleme din 
viaţa voastră pe care aţi vrea să le rezolvaţi mai uşor acasă sau la 
şcoală. 

Fie că erau elevi din şcolile particulare, pentru cei cu bani, sau 
din ghetouri, suburbii, sau de la ţară, surprinzător, răspunsurile au 
fost aceleaşi. Singurătatea şi faptul că nu se plăceau ei înşişi erau 
în capul listei. În plus îşi doreau să înveţe aceleaşi lucruri pe care 
le-ar fi vrut şi cei de 30 de ani. 

Rick a dormit în maşina sa timp de două luni şi a trăit doar cu 60 
de dolari. Aproape în fiecare zi mânca biscuiţi cu unt de arahide. În 
unele zile n-a mâncat deloc. Rick n-avea prea multe resurse, dar 
visul lui era un sprijin mai puternic. 

Următorul pas a fost să facă o listă cu primii 10 educatori şi 
lideri din domeniul îndrumării şi psihologiei. Şi-a propus să-i 
viziteze pe toţi cei de listă şi să le ceară ajutorul şi experienţa lor. 
Aceştia au rămas impresionați de modul în care abordase 
chestiunea - întrebând elevii direct ce ar vrea să înveţe - totuşi 
foarte puţini s-au oferit să-l ajute în vreun fel. 

„Eşti prea tânăr. Întoarce-te la colegiu. Termină-ţi studiile, apoi 
poţi să faci ceea ce ţi-ai propus”. Era mai puţin încurajator decât s- 
a aşteptat el. 

Totuşi Rick nu s-a lăsat. Când a împlinit 20 de ani, îşi vânduse 
deja maşina, hainele, se împrumutase de la prieteni şi avea datorii 
de 32.000 de dolari. Cineva i-a sugerat să încerce la o fundaţie care 
să-l sprijine cu bani. 

Prima întâlnire cu o astfel de instituţie locală a fost o mare 
dezamăgire. Când intră în birou, Rick realmente tremura de frică. 
Vicepreşedintele fundaţiei era un bărbat brunet, înalt, cu un chip 
rece şi sever. Timp de o jumătate de oră l-a ascultat fără să scoată 
o vorbă, timp în care Rick şi-a deschis inima şi i-a povestit de mama 
lui, despre cei 2.000 de copii şi de planurile lui de a face un nou fel 
de curs pentru elevi. 

După ce a terminat, vicepreşedintele a împins un teanc de 
dosare şi i-a spus: „Fiule, lucrez aici de peste 20 de ani. Am investit 
în toate aceste programe de învăţământ şi toate au dat greş. Şi cu 
al tău se va întâmpla la fel. Motivele? Sunt evidente. 20 de ani, nu 
ai experienţă, nu ai bani, nu ai nici o calificare. Nimic!” 

Când a ieşit din birou, Rick şi-a jurat că îi va dovedi acestui 


bărbat că s-a înşelat. A început să studieze care dintre fundaţii erau 
interesate în sponsorizarea proiectelor pentru adolescenţi. Lunile 
următoare şi le-a petrecut alcătuind scrisori în care descria planuri 
grandioase - lucrând de dimineaţa până seara târziu. Rick a muncit 
astfel mai mult de un an, confecţionând fiecare scrisoare în parte în 
funcţie de interesele şi cerinţele fundaţiei respective. Pe fiecare a 
trimis-o cu mari speranţe, dar toate s-au întors cu un singur 
răspuns - Nu! 

Propunere după propunere a fost trimisă şi respinsă. În final, 
după 155 de încercări care fuseseră un eşec total, tot sprijinul lui 
Rick a începu să se năruie. Părinţii lui îl implorau să se întoarcă la 
colegiu, iar Ken Greene, un profesor, care-şi lăsase slujba pentru a-l 
ajuta să scrie scrisorile, i-a spus: „Rick, nu mai am nici un ban şi am 
o soţie şi copii de întreţinut. O să mai facem, o singură încercare. 
Dacă şi acesta se dovedeşte a fi un refuz, va trebui să mă întorc în 
Toledo şi să-mi reiau serviciul”. 

Era ultima lui şansă. Împins de disperare şi convingere, a reuşit 
să treacă peste câteva secretare dure, şi a obţinut o întâlnire la un 
prânz cu Dr. Russ Mawby, Preşedintele Fundaţiei Kellog. În drum 
spre restaurant, au trecut pe lângă un chioşc de îngheţată. „Vrei 
una?” întrebă Mawby. Rick dădu din cap. Dar neliniştea şi spaima îl 
făcură să rupă cornetul, astfel că îngheţata începu să se scurgă 
printre degete. Foarte jenat, Rick a făcut un efort disperat să scape 
de ea înainte să observe Dr. Mawby. Dar Mawby văzu, şi izbucnind 
în râs, se întoarse la vânzător şi-i cumpără lui Rick un pachet de 
şerveţele. 

Tânărul urcă în maşină vizibil ruşinat şi simțindu-se groaznic. 
Cum putea să ceară fonduri pentru un program de învăţământ când 
el nu era în stare să ţină în mână un comet de îngheţată? 

Două săptămâni mai târziu Mawby îi telefonă. „Ai cerut 55.000 
de dolari. Ne pare rău dar Consiliul Director a votat împotrivă”. 
Rick simţi cum ochii i se umplură de lacrimi. Muncise timp de doi 
ani pentru un vis, care acum se pierdea în ceaţă. „Totuşi”, mai 
spuse Mawby, „ei au votat în unanimitate pentru suma de 130.000 
de dolari”. 

Abia atunci îl podidi plânsul. Cu greu mai putu să rostească un 
mulţumesc. 

De atunci Rick adunat peste 100 de milioane de dolari pentru a- 
şi pune în practică visul său. Programul pentru „Descoperirea şi 


îmbunătăţirea Talentelor” este aplicat în peste 30.000 de şcoli din 
50 de state şi 32 de ţări. Anual milioane de copii învaţă noţiuni 
importante legate de viaţă şi toate astea datorită unui băiat care nu 
a cedat atunci când a fost refuzat. 

În 1989, succesul incredibil al acestui program i-a permis lui 
Rick Little să-şi ducă visul şi mai departe, primind un fond de 65 de 
milioane de dolari, cea de-a doua donaţie ca mărime din istoria 
americană, pentru crearea Fundaţiei Intenaţionale a Tineretului. 
Scopul acestei fundaţii este să găsească şi să susţină programele 
pentru tineret din întreaga lume. 

Viaţa lui Rick este un testament al puterii de a se devota unei 
viziuni înalte, dublată de dorinţa de a căuta în continuu visele care 
trebuie dezvăluite. 

Adaptat după Peggy Mann 


MAGIA CREDINȚEI 


Nu sunt destul de mare ca să joc baseball sau fotbal. Nu am nici 
opt ani. Mama mi-a spus că atunci când o să mă apuc de baseball, 
n-o să pot alerga aşa de repede pentru că am fost operat. Eu i-am 
spus că nici nu e nevoie să alerg aşa repede. Când o să joc baseball, 
voi lovi mingea de o să o trimit dincolo de parc. Şi atunci o să merg 
pur şi simplu, n-o să alerg. 


Edward J. McGrath 
O viziune excepțională asupra vieții 


CARTEA CU VISE A GLENNEI 


În 1977 eram o mamă singură cu trei fete mici, cu o casă şi o 
maşină de plătit şi cu o mare nevoie de a-mi reînvia nişte vise. 

Într-o seară am participat la un seminar şi am ascultat un bărbat 
care vorbea despre Principiul I x V = R (Imaginaţia înmulțită cu 
Voința devine Realitate). Vorbitorul scotea în evidenţă faptul că 
mintea gândeşte în imagini şi nu în cuvinte. Şi cu cât este imaginea 
mai vie, cu atât ceea ce dorim va deveni realitate mai curând. 

Acest concept a atins o coardă a creativităţii din inima mea. 
Cunoşteam adevărul biblic că Domnul ne dă „dorinţa din inimile 
noastre” (Psalmii 37:4) şi că „aşa cum gândeşte inima sa, aşa şi 
omul este” (Proverbe 23:7). Eram hotărâtă să-mi iau lista de 
rugăciuni şi să o transform în imagini. Am început să decupez 
reviste vechi şi să adun poze care exprimau „dorinţele inimii mele”. 
Le-am aranjat într-un album fotografic scump şi am aşteptat plină 
de speranţă. 

Eram foarte exigentă în ceea ce priveşte pozele. Ele conţineau: 

1. Un bărbat frumos. 

2. O femeie în rochie de mireasă şi un bărbat în frac. 

3. Buchete de flori. (Sunt o romantică.) 

4. Bijuterii minunate cu diamante. (Rațiunea era că Dumnezeu 
i-a iubit pe David şi Solomon, iar ei au fost cei mai bogaţi oameni 
care au trăit vreodată.) 

5. O insulă înconjurată de albastrul strălucitor al Caraibelor. 

6. O casă încântătoare. 

7. Mobilă nouă. 

8. O femeie care devenise recent Vicepreşedintele unei mari 
corporaţii. (Lucram pentru o companie care nu avea femei în 
conducere. Vroiam să fiu prima femeie Vicepreşedinte din 
compania aceea). 

Opt săptămâni mai târziu, mergeam cu maşina pe o autostradă 
în California, văzându-mi de-ale mele, pe la 10:30 dimineaţa. 
Deodată m-a depăşit un Cadillac superb, roşu cu alb. Am privit 
maşina pentru că era frumoasă. Şoferul s-a uitat şi el la mine şi mi- 
a zâmbit, iar eu i-am răspuns tot cu un zâmbet pentru că îmi place 
să zâmbesc. Şi iată-mă în încurcătură. Aţi păţit vreodată aşa ceva? 


Am încercat să mă prefac că de fapt nu mă uitasem. „Cine, eu? Nici 
măcar nu te-am văzut!” M-a urmărit vreo 20 de kilometri. M-a 
speriat de moarte! Mergeam eu, mergea şi el. Parcam eu, parca şi 
el..., şi până la urmă m-am şi căsătorit cu el! 

În ziua următoare primei noastre întâlniri în oraş, Jim mi-a trimis 
12 trandafiri. Apoi am descoperit că avea un hobby. Colecţiona 
diamante. Din cele mari! Şi căuta pe cineva care să le aranjeze. M- 
am oferit eu! Ne-am întâlnit aşa vreo doi ani, şi în fiecare luni 
dimineaţă primeam un trandafir roşu cu tija lungă şi un bilet de 
dragoste de la el. 

Cu trei luni înainte să ne căsătorim, Jim mi-a spus „Am găsit 
locul perfect unde să ne petrecem luna de miere. Vom merge în 
Insula Sf. John în Caraibe”. Râzând, i-am zis: „Nu m-aş fi gândit 
niciodată la aşa ceva!” Nu i-am spus adevărul despre albumul meu 
cu poze până în ziua când a trecut aproape un an de la căsătorie. În 
ziua aceea ne-am mutat în noua noastră casă pe care o mobilasem 
cu mobila elegantă la care visasem. (Jim se dovedi a fi distribuitor 
en-gross de pe Coasta de Vest la una din cele mai mari companii 
americane de mobilă). 

Apropo de acest lucru, nunta am făcut-o în Laguna Beach, 
California şi, bineînţeles, eu am purtat rochie de mireasă, iar el 
frac. La opt luni după ce-mi alcătuisem albumul, am devenit 
Vicepreşedinte al Departamentului de Resurse Umane în cadrul 
companiei unde lucram. 

Poate că totul sună a întâmplări de basm, dar este adevărat. Jim 
şi cu mine ne-am făcut multe „cărţi cu poze” de când ne-am 
căsătorit. Dumnezeu ne-a umplut vieţile arătându-ne ce e în stare 
să facă puterea credinţei. 

Stabiliţi exact ceea ce doriţi în fiecare domeniu al vieţii voastre. 
Faceţi din fiecare dorinţă o imagine vie. Apoi acţionaţi, alcătuindu- 
vă cartea dumneavoastră cu vise. Transformati ideile în realităţi 
concrete prin acest exerciţiu simplu. Nu există vise care nu se pot 
realiza. Şi ţineţi minte, Dumnezeu le-a promis copiilor Lui că le va 
dărui dorinţele din inimile lor. 

Glenna Lalsbury 


O ALTĂ STELUŢĂ PE LISTĂ 


Într-o după-amiază ploioasă un băiat isteţ de 15 ani, John 
Goddard, stătea la masa din bucătărie în Los Angeles şi scria 
câteva cuvinte pe o hârtiuţă galbenă: „Lista mea de-o viaţă”. Sub 
acest titlu el îşi notase 127 de țeluri. De atunci el a atins 108 din 
ele. Uitaţi-vă cu atenţie la lista lui Goddard de mai jos. Ele nu sunt 
nici simple, nici uşoare. Includ cucerirea celor mai înalte vârfuri 
montane, explorarea unor fluvii uriaşe, parcurgerea unei mile în 5 
minute, lectura operelor complete ale lui Shakespeare şi citirea în 
întregime a Encyclopediei Britannice. 


EXPOLREAZĂ 


Y1. Fluviul Nil 
Y2. Fluviul Amazon 
Y3. Fluviul Congo 
Y4. Fluviul Colorado 
5. Fluviul Yangtze, China 
6. Fluviul Niger 
7. Fluviul Orinoco, 
Venezuela 
8. Rio Coco, Nicaragua 


STUDIAZĂ CULTURILE 
PRIMITIVE ÎN: 


Y9. Congo 


10. Noua Guinee 
TUI. Brazilia 
v12. Borneo 
13. Sudan (John a fost 
aproape îngropat de 
viu într-o furtună de 
nisip) 


v 14. 
v15. 
v 16. 
x17. 


Australia 

Kenya 

Filipine 

Tanganyika (Tanzania 


- acum) 


v 18, 
Y 19. 
v 20. 


Etiopia 
Nigeria 
Alaska 


DE URCAT: 


21. 
22. 


23. 


24. 
v 25, 
v 26, 
v 27, 

28. 


Muntele Everest 
Muntele Aconcagua, 
Argentina 

Muntele Huascaran, 
Peru 

Muntele McKinley 
Muntele Kilimanjaro 
Muntele Ararat, Turcia 
Muntele Kenia 
Muntele Cook, Noua 
Zeelandă 


v 29. Muntele Popocatepetl, 
Mexic 

v 30. Matterhorn 

v 31. Muntele Rainer 

v 32. Muntele Fuji 

Y 33. Muntele Vezuviu 

Y 34. Muntele Bromo, lava 

v 35. Grand Tetons 

v 36. Muntele Baldy, Califor- 
nia 

v 37. Să-mi fac o carieră în 
medicină şi explorare 
(a studiat prevenirea şi 
tratarea bolilor la 
triburile primitive) 

38. Să vizitez toate ţările 

din lume (mai are 30) 

v 39. Să studiez indienii 
Navaho şi Hopi 

v 40. Să învăţ să pilotez 

Y 41. Să călăresc un cal în 
Parada Trandafirilor 


DE FOTOGRAFIAT: 


v 42. Cascada Iguacu, 
Brazilia 

v 43. Cascada Victoria, 
Rodezia (urmărit de un 
porc mistreţ) 

v 44. Cascada Sutherland, 
Noua Zeelandă 

Y 45. Cascada Yosemite 

v 46. Cascada Niagara 

Y 47. Pe urmele lui Marco 
Polo şi Alexandru cel 
Mare 


DE EXPLORAT SUB APĂ: 


v 48, 


v 49. 


v 50. 
v SI. 
Y 52. 
v 53. 


Recifele de corali din 
Florida 

Marea Barieră de 
Corali Australia (a 
fotografiat o scoică de 
15 kg) 

Marea Roşie 
Insulele Fiji 

Insulele Bahamas 
De explorat mlaştina 
Okefenokee şi 
Everglades 


DE VIZITAT: 


54. 
v 55. 
v 56. 


v 57. 
v 58. 
v 59. 


v 60. 
vs. 
v 62. 
v 63. 
v 64. 
v 65. 
v 66. 


67. 


Polul Nord şi Polul Sud 
Marele Zid Chinezesc 
Canalul Panama şi 
Canalul de Suez 
Insula Paştelui 
Insulele Galapagos 
Vaticanul (văzut pe 
Papă) 

Taj Mahalul 

Turnul Eiffel 

Grota Albastră 
Turnul Londrei 
Turnul Înclinat din 
Pisa 

Izvorul Sacru din 
Chichen-ltza, Mexic 
Să urce pe stânca 
Ayers în Australia 

Să urmez Râul 
Iordanului de la Marea 
Galileei până la Marea 
Moartă 


DE ÎNOTAT ÎN: 


v 68. 
v 69, 
y 1. 
vi. 


y 12. 


Lacul Victoria 
Lacul Superior 
Lacul Tanganyika 
Lacul Titicaca, 
America de Sud 
Lacul Nicaragua 


DE REALIZAT: 


73. 
vT. 


y 75. 


“16. 


yT. 


v78. 


Y7. 


Y 80, 


Y8. 


Să devin un Cercetaş 
Vultur 

Să mă scufund cu un 
submarin 

Să aterizez şi să 
decolez de pe un port- 
avion 

Să zbor cu un balon cu 
nacelă, propulsat cu 
aer cald 

Să merg pe un elefant, 
pe o cămilă pe un struţ 
şi un cal sălbatic 

Să mă scufund 
dezbrăcat la 40 de 
metri adâncime şi 
să-mi ţin respiraţia sub 
apă timp de două 
minute şi jumătate 

Să prind un homar de 5 
kilograme şi o scoică 
de 25 cm 

Să cânt la flaut şi 
vioară 

Să bat la maşină 50 de 
cuvinte pe minut 


Y 82, 
v 83. 


v 84. 
v 85. 


v 86. 


y 87. 


v 88. 
y 89. 
v 90. 
v91. 
v 92. 


93. 


94. 


95. 
v 96. 


v 97. 


Să sar cu paraşuta 

Să învăţ să schiez pe 
apă şi pe zăpadă 

Să merg într-o misiune 
bisericească 

Să merg pe urmele lui 
John Muir 

Să studiez leacurile 
populare şi să le 
popularizez pe cele 
folositoare 

Să strâng trofee de 
elefanţi, lei, rinoceri, 
maimuțe, bivoli 
sălbatici şi balene 

Să învăţ scrima 

Să învăţ jiujitsu 

Să predau la colegiu 
Să privesc o ceremonie 
de incinerare în Bali 
Să explorez adâncurile 
mării 

Să apar într-un film cu 
Tarzan (acum susţine 
că acesta e doar un vis 
irelevant, copilăresc) 
Să am un cal, un 
cimpanzeu, o pisică- 
tigru, o maimuțică şi 
un coiot (trebuie să 
mai facă rost doar de 
maimuță) 

Să devin radioamator 
Să-mi construiesc un 
telescop 

Să scriu o carte (despre 
excursia pe Nil) 


v 98. Să public un articol în 
revista National 
Geographic 

Y 99. Să am detenta de un 
metru jumătate 

v 100.Să sar de pe loc trei 
metri 

v 101.Să alerg o milă în 5 
minute 

v 102.Să cântăresc 80 de 
kilograme dezbrăcat 
(şi astăzi cântăreşte tot 
atât) 

v 103.Să fac 200 
genoflexiuni şi 20 de 
tracţiuni 

vY 104.Să învăţ franceza, 
spaniola şi araba 

105.Să studiez şopârlele 
dragon din Insula 
Komodo (barca s-a 
stricat la 20 de mile de 
insulă) 

v 106.Să vizitez locul de 
naştere al bunicului 
Sorenson în 
Danemarca 

Y 107.Să vizitez locul de 
naştere al bunicului 
Goddard în Anglia 

v 108.Să lucrez ca marinar 
pe un vas comercial 

109.Să citesc în întregime 
Encyclopedia 
Britannica (a citit părţi 
mari din fiecare 
volum) 


v 110.Să citesc Biblia din 
scoarţă-n scoarță 

v 111.Să citesc operele lui 
Shakespeare, Platon 
Aristotel, Dickens, 
Thoreau, Poe, 
Rousseau, Bacon, 
Hemingway, Twain, 
Burroughs, Conrad, 
Talmage, Tolstoi, 
Longfellow, Keats, 
Whittier şi Emerson 
(nu tot ce au scris ei) 

v 112.Să mă familiarizez cu 
compoziţiile lui Bach, 
Beethoven, Debussy, 
Ibert, Mendelssohn, 
Lalo, Rimski- 
Korsakov, Respighi, 
Liszt, Rahmaninov, 
Stravinsky, Toch, 
Ceaikovski, Verdi 

v 113.Să mă deprind cu 
avionul, motocicleta, 
tractorul, surf-boardul, 
puşca, pistolul, caiacul, 
microscopul, fotbalui, 
mingea de basket, 
arcul şi bumerangul 

Y 114.Să compun muzică 

V 115.Să cânt „Clair de Lune“ 
la pian 

Y 116.Să privesc 
ceremonialul de păşit 
cu picioarele pe jar (în 
Bali sau Surinam) 

Y 117.Să dau lapte unui şarpe 
veninos (muşcat de u0 


tă 


şarpe cu clopoței în 
timpul unei şedinţe 
foto) 

v 118.Să aprind un chibrit cu 
o puşcă de calibrul 22 

v 119.Să vizitez un platou de 
filmare 

v 120.Să urc pe piramida lui 
Keops 

v 121.Să devin membru al 
Clubului 
Exploratorilor şi al 
Clubului 
Aventurierilor 

v 122.Să învăţ să joc polo 


v 123.Să călătoresc prin 
Marele Canyon pe jos 
şi cu barca 

Y 124.Să fac înconjurul 
globului pământesc pe 
apă (de patru ori) 

Y 125,Să merg pe Lună („Cu 
bunăvoința lui Dumne- 
zeu“) 

Y 126.Să mă căsătoresc şi să 
am copii (are cinci 
copii) 

127.Să trăiesc până în 
secolul 21 (va avea 75 
de ani) 


John Goddard 


FII ATENTĂ, IUBITO, EU SUNI 
ALESUL TAU 


Este mai bine să fii pregătit pentru o ocazie pe 
care n-o vei avea, decât să ai vreo ocazie şi să nu fii 
pregătit. 

Whitney Young Jr. 


Les Brown şi fratele său geamăn au fost înfiaţi de Mamie Brown, 
bucătăreasă şi menajeră, curând după ce s-au născut într-un cartier 
mărginaş şi sărac din Miami. 

Din cauza prea multei energii pe care o avea şi a trăncănelii 
continue, Les a fost înscris la nişte cursuri speciale de reeducare. 
După absolvirea liceului, s-a angajat muncitor la salubritate în 
Miami Beach. Dar el visa să devină disc-jockey. 

Noaptea obişnuia să-şi ia cu el un radio cu tranzistori în pat şi 
asculta ore întregi muzica prezentată de DJ-ii locali. Îşi crease un 
post de radio imaginar în cămăruţa lui cu podeaua acoperită de 
linoleum rupt. O perie de păr îi folosea drept microfon timp ce îşi 
exersa discursul în faţa ascultătorilor imaginari. 

Mama şi fratele lui îl puteau auzi prin pereţii subţiri, şi îi strigau 
de multe ori să-şi ţină fleanca şi să meargă la culcare; Dar Les nu-i 
asculta. Era învăluit în lumea lui, trăind într-un vis. 

Într-o zi când tundea iarba, Les şi-a luat inima în dinţi şi s-a dus 
direct la postul de radio local în timpul pauzei de prânz. Intră în 
biroul directorului şi îi spuse că vrea să devină discjockey. 

Directorul îl privi pe tânărul acesta zburlit, îmbrăcat în salopetă şi 
cu pălărie de paie pe cap şi-l întrebă: 

„Ai ceva experienţă în mass-media?” 

„Nu, domnule, nu am”, răspunse Les. 

„Atunci, fiule, mi-e teamă că nu pot să-ţi ofer nici o slujbă”. 

Les îi mulţumi politicos şi plecă. Directorul postului crezu că nu 
o să-l mai vadă niciodată pe puştiul acesta. Dar subestimase dorinţa 
profundă a lui Brown. El avea un ţel mult mai înalt decât acela de a 
fi un simplu DJ. Vroia să cumpere o casă mai frumoasă pentru 
mama lui adoptivă, pe care o iubea foarte mult. Munca de D] urma 
să fie doar primul pas făcut pe drumul realizării viselor sale. 


Mamie Brown îl învățase pe Les să nu renunţe la vise, aşa că el 
ştia că va obţine slujba aceea în ciuda celor spuse de director. 

Şi astfel, Les se duse în fiecare zi acolo şi întrebă dacă nu cumva 
există vreun loc de muncă. În final, directorul cedă şi-l angajă un fel 
de băiat bun la toate, dar fără plată. La început, ducea cafeaua sau 
cumpăra mâncarea pentru cei care nu putea părăsi studioul. Cu 
timpul, entuziasmul lui pentru munca celor de acolo câştigă 
încrederea tuturor şi mai ales a disc-jockeilor, care îl trimiteau de 
acum cu Cadillac-urile lor să aducă celebrităţile care-i vizitau - 
Temptations, Diana Ross, The Supremes. Puţini ştiau că Les nu 
avea carnet de şofer. 

Les făcea tot ce i se cerea şi chiar mai mult. Stând acolo mai 
toată ziua, începu să fure din meserie şi, astfel, învăţă cum să-şi 
mişte mâinile pe mulţimea de butoane. Stătea în regie şi se 
învârtea pe-acolo până când ceilalţi îi cereau să plece. Noaptea în 
pat, el exersa şi se pregătea pentru ocazia care, ştia el, urma să 
vină. 

Într-o sâmbătă după-amiază, în timp ce Les se afla la radio, un DJ 
pe nume Rock băuse cam mult în timpul emisiunii. Doar Les mai 
era în clădire, şi-şi dădu seama că Rock o va face lată în seara 
aceea. Aşa că stătu aproape de el. Se plimba de colo-colo pe lângă 
cabina acestuia. În timp ce stătea la pândă, zicea în sinea lui: „Bea, 
Rock, bea!”. 

Les era înfometat şi pregătit să atace. Ar fi alergat să-i mai 
cumpere nişte băutură lui Rock, dacă acesta ar mai fi cerut. Când 
telefonul sună, Les se aruncă pe el. Era directorul, aşa cum bănuise 
el. 

„Les, sunt Klein”. 

„Da, ştiu”. 

„Les, nu cred că Rock o să poată termina emisiunea”. 

„Da, domnule, ştiu.” 

„Nu vrei tu să-l suni pe unul dintre D] să vină şi să-i ţină locul?” 

„Da, domnule, sigur”. 

Dar când Les puse telefonul în furcă se gândi: „Doar nu crede că 
sunt nebun să fac asta?” 

Les dădu un telefon, dar nu ca să sune pe alt DJ. Îşi sună mama, 
apoi prietena. 

„leşiţi pe veranda din faţa casei şi daţi drumul la radio pentru că 
o să intru pe post!” 


Aşteptă un sfert de oră înainte să-l sune pe director. 

„Domnule Klein, nu am găsit pe nimeni”. 

„Tinere, tu ştii cum să manevrezi butoanele alea din studio?” 

„Da, domnule”, răspunse Les. 

Les se repezi în cabină, îl dădu uşor pe Rock într-o parte şi se 
aşeză la pupitrul de comandă. Era gata. Şi era flămând. Dădu 
drumul la microfon şi zise: 

„Atenţie. Sunt eu, L.B. N-a mai fost nimeni înaintea mea şi nici 
nu va mai fi după mine. De aceea eu sunt singurul şi unicul. Tânăr 
şi singur, şi gata să mă alătur vouă. Calificat, bona fide, născut 
pentru a vă da satisfacţie şi multă, multă acţiune. Fii atentă, iubito, 
eu sunt a-leee-sul tău!” 

Pentru că se pregătise, Les era gata. Îşi fermecă publicul şi 
directorul. Din acea zi, Les făcu o carieră plină de succes cu 
emisiuni la radio şi televiziune. 

Jack Canfield 


GATA SĂ PLĂTEŞTI PREŢUL CUVENIT 


Cu 13 ani în urmă, când soţia mea Maryanne şi cu mine ne 
construiam salonul de coafură, un vietnamez venea în fiecare zi pe 
la noi şi ne vindea gogoşi. De-abia scotea un cuvânt în engleză, dar 
era întotdeauna prietenos şi am ajuns să ne cunoaştem cu ajutorul 
zâmbetelor şi semnelor. Îl chema Le Van Vu. 

În timpul zilei Le lucra la o brutărie, iar noaptea împreună cu 
soţia, asculta casete pentru învăţarea limbii engleze. Mai târziu am 
aflat că dormeau pe saci umpluţi cu rumeguş, puşi pe podea în 
camera din dosul brutăriei. 

În Vietnam, familia Van Vu era una din cele mai avute din toată 
Asia de Sud. Deţineau aproape o treime din nordul Vietnamului, 
fiind proprietarii unor domenii uriaşe din industrie şi ale unor 
bunuri imobiliare. Totuşi, după ce tatăl lui a fost ucis mişeleşte, Le 
s-a mutat în Vietnamul de Sud împreună cu mama sa, unde a 
studiat Dreptul. 

La fel ca şi tatăl lui, Le a devenit prosper. El a văzut o adevărată 
ocazie în construirea unor clădiri pentru americanii care erau din 
ce în ce mai numeroşi în zona aceea şi, curând, deveni unul dintre 
cei mai prosperi oameni de afaceri din ţară. 

Într-una din călătoriile sale în nord, Le a fost capturat de nord- 
vietnamezi şi închis timp de trei ani. A evadat de acolo omorând 
cinci soldaţi, şi s-a întors în Vietnamul de Sud unde a fost arestat 
din nou, pentru că guvernul de aici credea că este spion. 

După ce şi-a ispăşit pedeapsa, Le a ieşit şi şi-a pus pe picioare o 
companie de pescuit, devenind în final deţinătorul celei mai mari 
fabrici de conserve de peşte din Sud. 

Când Le a aflat că trupele americane şi personalul ambasadei 
erau pe punctul de a părăsi ţara, a luat o decizie importantă. 

Luă tot aurul pe care-l adunase, l-a încărcat pe unul din 
pescadoare şi împreună cu soţia sa porni către navele americane 
din port. Apoi dădu tot ce avea în schimbul unei călătorii sigure 
până în Filipine, unde el şi soţia lui au fost primiţi într-un lagăr 
pentru refugiaţi. 

După ce reuşi să obţină o audienţă la preşedintele ţării, Le îl 
convinse pe acesta să-i împrumute unul din vasele de pescuit. Doi 


ani mai târziu, înainte să părăsească Filipinele pentru a pleca în 
America (visul lui cel mai de preţ), le făcuse din pescuit o industrie 
înfloritoare în Filipine. 

Dar, în drum spre America, Le se simţea deprimat şi nefericit la 
gândul că va trebui să pornească din nou totul de la zero. Soţia lui 
povesteşte cum l-a găsit pe marginea parapetului, gata. să sară 
peste bord. 

„Le, dacă sari, ce se va alege de mine? Suntem împreună de 
atâta timp şi am trecut prin multe. Putem să trecem şi peste asta 
tot împreună”. 

Era încurajarea de care avea nevoie. 

Când au ajuns la Houston, în 1972, erau lefteri şi nu ştiau o 
boabă de engleză. În Vietnam, familia are grijă de toţi membrii ei, 
aşa că au fost instalaţi în camera din spate a brutăriei vărului său 
din Greenspoint Mall, la vreo 50 de metri depărtare de locul unde 
ne construiam noi coaforul. 

Şi acum, urmează aşa-numitul „mesaj a povestirii”: vărul lui Le 
le-a dat de lucru amândorura în brutăria lui. După ce plătea toate 
impozitele, Le rămânea 175 de dolari pe săptămână, iar soţia lui cu 
125 de dolari. Venitul lor anual era de 15.600 de dolari. Mai târziu, 
vărul lor le-a oferit să le vândă brutăria atunci când vor strânge 
30.000 de dolari. Restul de 90.000 de dolari va fi suportată de el. 

Şi atunci iată ce a făcut Le şi soţia lui. 

Chiar şi cu un venit de 300 de dolari pe săptămână, ei au hotărât 
să doarmă în camera din dosul brutăriei. S-au spălat la baia 
publică; doi ani au mâncat numai pâine, şi astfel au cheltuit numai 
600 de dolari în tot acest timp, şi au strâns cei 30.000 de dolari de 
care aveau nevoie. 

Mai târziu Le a explicat de ce a procedat aşa: 

„Dacă ne-am fi luat un apartament, chiria ne-ar fi costat aproape 
300 de dolari pe săptămână. Apoi, ar fi trebuit să ne cumpărăm 
mobilă. Apoi am fi avut nevoie de un mijloc de transport cu care să 
ajungem la servici şi înapoi, deci ar fi trebuit să ne cumpărăm o 
maşină. Apoi ar fi trebuit să luăm benzină şi să ne plătim asigurarea 
După aceea poate că am fi vrut să mergem să vizităm şi alte locuri, 
dacă tot am fi avut-o, şi ar fi trebuit să cumpărăm tot felul de haine 
şi accesorii. Am ştiut că dacă ne luam un apartament, nu vom 
strânge 30.000 de dolari”. 

Dacă vă închipuiţi că aţi auzit totul despre Le, lăsaţi-mă să vă 


spun că mai sunt şi altele: după ce au economisit 30.000 de dolari 
şi au cumpărat brutăria, Le şi soţia lui au avut iarăşi o discuţie 
serioasă. Încă îi mai datorau vărului lor 90.000 de dolari şi chiar 
dacă cei doi ani care trecuseră fuseseră destul de grei, trebuiau să 
mai suporte încă unul în condiţiile acelea. 

Sunt mândru să vă spun că într-un an, prietenul şi mentorul meu 
Le Van Vu şi soţia lui au economisit fiecare bănuţ din profit 
plătindu-şi datoria, şi iată cum, în trei ani, aveau o afacere curată şi 
profitabilă. 

De-abia atunci şi numai atunci familia Van Vu şi-a cumpărat 
primul apartament. Chiar şi astăzi, continuă să economisească bani 
în mod regulat, trăiesc cheltuind foarte puţini bani şi bineînţeles, 
întotdeauna plătesc cu bani gheaţă tot ceea ce cumpără. 

Vă gândiţi că Le Van Vu este milionar astăzi? 

Sunt fericit să vă spun că este multimilionar. 


John Mc Cormack 


FIECARE OM ARE UN VIS 


Acum câţiva ani am plecat într-o misiune în sudul ţării pentru a 
lucra cu oamenii care trăiau din ajutor social. Ce vroiam să fac era 
să arăt că toţi au capacitatea de a se descurca singuri, şi că 
singurul lucru care trebuia făcut era să punem în mişcare această 
capacitate. L-am rugat pe primar să adune un grup de persoane 
care trăiau astfel, oameni din diverse grupuri rasiale şi din mai 
multe familii. M-am întâlnit cu acest grup în fiecare vineri timp de 
trei ore. Am mai cerut şi ceva bani, pentru că foarte probabil urma 
să-i folosesc. Primul lucru pe care l-am spus după ce am dat mâna 
cu fiecare a fost: 

„Aş vrea să ştiu care sunt visurile voastre”. 

Toată lumea s-a uitat la mine de parcă eram de pe altă planetă. 

„Visuri? Noi nu avem visuri”. 

„Bine, bine, dar când eraţi copii? Nu vă doreaţi ceva anume?” 

O femeie a răspuns: 

„Nu ştiu ce se poate face cu visurile. Mie şobolanii îmi mănâncă 
copilaşii”. 

„Vai, dar asta este cumplit. Sigur că nu; ai prea multă treabă cu 
şobolanii şi copiii. Cum ar putea să te ajute visurile?” 

„Ei bine, aş avea nevoie de o nouă uşă de plasă la intrare, pentru 
că asta pe care o am acum e găurită”. 

„E cineva printre voi care ştie să repare aşa ceva?” 

Un bărbat din grup răspunse: 

„Mai demult făceam lucruri de-astea, dar acum mă doare spatele 
rău. Însă o să încerc”. 

I-am spus că aş putea să-i dau nişte bani să meargă la magazin 
să cumpere nişte plasă şi poate, după aceea, să facă ceva pentru 
femeie. 

„Crezi că poţi să o ajuţi?” 

„Da, o să încerc”. 

Săptămâna următoare, când toată lumea s-a aşezat, am întrebat- 
o pe femeie: 

„Ei bine”, către femeie, „e gata uşa?” 

„A, da, răspunse ea”. 

„Atunci putem să începem să visăm, nu-i aşa?” Femeia schiţă un 


zâmbet uşor. 

„Cum te mai simţi?” l-am întrebat pe bărbatul care făcuse 
treaba. 

„Ştiţi, se întâmplă ceva curios. Am început să mă simt mult mai 
bine”. 

Această întâmplare i-a ajutat pe cei din grup să viseze. Micile 
succese i-au făcut să înţeleagă că visurile nu erau o nebunie. Pașii 
aceştia mici au început să-i facă pe oameni să vadă şi să simtă că 
ceva se mişcă. 

Am început să-i întreb şi pe alţii de visurile lor. O femeie ne-a 
împărtăşit dorinţa ei de a deveni secretară. 

„Şi ce te împiedică?” Asta este întrebarea pe care o pun 
întotdeauna după aceea. 

„Am şase copii şi nu are cine să stea cu ei dacă plec de acasă”. 

„la să vedem. Este cineva în acest grup care ar putea să aibă 
grijă de copii o zi sau două pe săptămână, până când mama lor s-ar 
pregăti puţin la colegiul de stat?” 

„Şi eu am copii, spuse o femeie, dar cred că aş putea avea grijă 
de ei”. 

„Păi, hai s-o facem”, am zis eu. 

Şi astfel, alcătuisem un plan pentru ca femeia să poată merge la 
şcoală. Toată lumea a găsit ceva de făcut. Bărbatul care reparase 
uşa s-a dovedit un bun meşteşugar. Femeia care a avut grijă de 
copii şi-a luat licenţa în îngrijirea la domiciliu a copiilor. În 12 
săptămâni toţi oamenii aceia nu au mai trăit din mila comunităţii. 

Nu o singură dată am făcut asta, ci de mai multe ori. 


Virginia Satir 


URMEAZĂ-ŢI VISUL 


Am un prieten pe care-l cheamă Monty Roberts, care are o 
herghelie de cai în San Ysidro. El m-a lăsat să-i folosesc casa pentru 
diversele programe de binefacere în care strângeam bani pentru 
tineretul expus la pericole. 

Ultima oară când am fost la el m-a prezentat astfel: 

„Vreau să vă spun de ce l-am lăsat pe Jack să-mi folosească 
locuinţa. Totul este legat de o poveste despre un tânăr care era fiul 
unui dresor de cai ambulant, care mergea de la un grajd la altul, de 
la un hipodrom la altul, de la o fermă la alta, dresând cai. 
Rezultatul acestui mod de viaţă a fost faptul că fiul său îşi 
întrerupea tot timpul studiile. Când era în ultima clasă de liceu i s-a 
cerut să scrie un eseu despre ce vrea să ajungă şi ce să facă atunci 
când va fi mare. 

În noaptea aceea a scris şapte pagini în care descria visul său de 
a avea într-o zi o crescătorie de cai. Totul era descris cu multe 
detalii şi desenă chiar şi un plan pentru o fermă de 100 de hectare, 
indicând exact unde vor fi clădirile, grajdurile, căile de acces. 
Alături adăugă şi schiţa amănunţită a unei case de 1200 de metri 
pătraţi care va fi construită pe ferma din vis. 

Şi-a pus tot sufletul în proiectul acela şi a doua zi l-a predat 
profesoarei. Două zile mai târziu a primit lucrarea înapoi. Era 
notată cu un 4 mare şi avea o menţiune pe care scria, „Ne vedem 
după ore”. 

Băiatul s-a dus după ore şi întrebat-o pe profesoară; „De ce mi- 
aţi pus 4?” 

Ea i-a răspuns: „Acesta este un vis absurd pentru un băiat ca 
tine. Nu ai bani, vii dintr-o familie destrămată şi nu ai nici un fel de 
alte resurse. Ca să faci o fermă de cai trebuie să ai grămada de 
bani. Mai întâi trebuie să cumperi pământul, apoi să cumperi căţiva 
cai cu care să porneşti, şi mai târziu va trebui să plăteşti taxe 
uriaşe. Nu ai nici o şansă să poţi face aşa ceva. Fă lucrarea din nou, 
iar de data asta coboară cu picioarele pe pământ. Aşa poate că îţi 
voi schimba nota”. 

Băiatul a plecat acasă şi s-a gândit vreme îndelungată la ce i se 
spusese. Şi-a întrebat tatăl ce să facă. Acesta i-a zis: „Uite, fiule, 


trebuie să iei singur o hotărâre. Pentru că asta este o decizie 
importantă”. 

În sfârşit, după ce a stat aşa vreo săptămână, băiatul a predat 
aceeaşi lucrare, fără să o schimbe în vreun fel. A adăugat doar cu 
voce tare, „Puteţi păstra dumneavoastră nota 4, pentru că eu îmi 
păstrez visul”. 

Monty se întoarse către grup şi spuse: „V-am povestit toate 
acestea, deoarece chiar acum va aflaţi în casa mea care măsoară 
1200 de metri pătraţi şi care se găseşte în mijlocul unei ferme de 
100 de hectare. Încă mai am lucrarea aceea pe care am pus-o în 
ramă chiar deasupra şemineului”. Şi adăugă: „Partea cea mai 
grozavă a poveştii este că acum două veri profesoara mea de atunci 
a adus în tabără 30 de copii, aici, la mine. Când a plecat mi-a zis: 
“Ştii, Monty, pot să-ţi spun ceva acum. Când erai elevul meu, cred 
că nu am făcut altceva decât să-ţi fur visurile. În toţi aceşti ani am 
furat multe din visurile copiilor. Din fericire tu ai avut suficientă 
putere şi nu te-ai lăsat influenţat de nimeni!'. 

Nu lăsaţi pe nimeni să vă fure visele. Urmaţi glasul inimii orice 
s-ar întâmpla”. 

Jack Canfield 


CUTIA 


Când eram în ultimul an la liceu, m-am dus acasă în vacanţa de 
Crăciun pentru că presimţeam că voi petrece două săptămâni 
minunate alături de cei doi fraţi ai mei. Eram atât de încântați că 
suntem împreună, încât ne-am oferit să avem grijă de magazin 
pentru ca mama şi tata să-şi poată lua prima lor zi liberă după ani 
de zile. Cu o zi înainte ca ai mei să plece la Boston, tata m-a luat 
deoparte în cămăruţă din spatele magazinului. Camera era foarte 
mică şi în ea nu încăpea decât un pian şi o canapeluţă. De fapt, 
când desfăceai patul în cameră, abia mai era loc să cânţi la pian. 
Tata s-a apropiat de canapeaua cea veche şi a scos de dedesubt o 
cutie de trabuce. A deschis-o şi mi-a arătat un mic teanc de articole 
decupate din ziare. Citisem atâtea poveşti polițiste cu Nancy Drew, 
încât atunci când am văzut caseta m-am entuziasmat pe loc. 

„Ce sunt astea?” am întrebat. 

„Acestea sunt nişte scrisori şi articole care mi-au fost publicate 
în ziar”, mi-a răspuns tata serios. 

Pe măsură ce citeam, am observat că la sfârşitul fiecărui articol 
era trecut numele Walter Chapman, Esq. 

„De ce nu mi-ai zis că tu ai făcut astea?” l-am întrebat. 

„Pentru că n-am vrut ca mama ta să ştie. Ea mi-a zis întotdeauna 
că, de vreme ce nu am făcut prea multă şcoală, n-ar trebui să 
încerc să scriu. Am vrut să candidez şi pentru un post în politică 
dar tot ea mi-a zis să renunţ la idee. Cred că îi era teamă să nu se 
facă de râs dacă o dădeam în bară. Eu am vrut să încerc doar de 
dragul amuzamentului. Şi m-am gândit că aş putea scrie fără ca ea 
să-şi dea seama şi aşa am şi făcut. De fiecare dată când îmi apărea 
un articol, îl decupam şi-l ascundeam în cutie. Ştiam eu într-o zi o 
să arăt cutia cuiva, şi acela eşti tu”. 

M-a privit în timp ce eu frunzăream câteva dintre articole, şi 
când m-am uitat din nou la el, ochii lui mari şi albaştri erau umezi. 

„Cred că ultima dată am încercat ceva mult peste puterile mele, 
mai adăugă el. 

„Ai mai scris şi altceva?” 

„Da, am trimis câteva sugestii revistei noastre despre cum ar 
putea fi selectate mai corect comitetele noastre de nominalizare. 


Au trecut trei luni de când l-am trimis. Cred că am încercat ceva 
peste puterile mele”. 

Aceasta era o faţă atât de diferită a tatălui meu mereu dornic de 
distracţii, încât n-am mai fost în stare să spun decât: „Poate că 
totuşi o să-ţi vină vreun răspuns”. 

„Poate, dar nu te baza pe asta. Tata îmi zâmbi şi îmi făcu cu 
ochiul, apoi închise cutia şi o ascunse în spatele pianului”. 

În dimineaţa următoare părinţii noştrii au plecat cu autobuzul 
către Haverhill Depot de unde au luat trenul către Boston. Jim, Ron 
şi cu mine am avut grijă de magazin unde am avut timp suficient să 
mă gândesc la tata. Nu bănuisem niciodată că tatei îi plăcea să 
scrie şi nici nu le spusesem fraţilor mei; era un secret între mine şi 
tatăl meu. Misterul Cutiei Ascunse. 

În seara aceea am privit pe ferestră magazinului şi am văzut-o 
pe mama cum cobora din autobuz singură. A traversat Piaţa şi a 
intrat agitată în magazin. 

„Unde-i tata?”, am întrebat-o. 

„Tatăl vostru a murit”, ne-a răspuns fără o lacrimă în ochi. 

Nevenindu-ne să credem, am urmat-o până în bucătărie, unde 
ne-a povestit că treceau prin mulţimea de oameni de la staţia de 
metrou Park Street când tata a căzut brusc. O asistentă s-a aplecat 
repede asupra lui, s-a uitat în sus la mama şi a spus simplu: „E 
mort”. 

Mama stătea împietrită lângă el, neştiind ce să facă, în timp ce 
oamenii treceau grăbiţi pe lângă ea spre gura de metrou. Un preot 
spuse, „O să chem poliţia”, şi dispăru. Mama păzi cadavrul tatei 
timp de o oră. În final, veni şi o ambulanţă şi îi luă pe amândoi la 
morgă, unde mama trebui să-i scoată tatei tot de prin buzunare şi 
ceasul de la mână. A luat trenul înapoi şi s-a întors cu autobuzul 
singură. Mama ne-a dat vestea aceasta şocantă fără a vărsa măcar 
o lacrimă. Reţinerea emoţiilor a fost întotdeauna o chestiune 
demândrie şi disciplină pentru ea. Nici noi n-am plâns, şi am stat 
pe rând în magazin pentru a servi clienţii. 

Unul dintre clienţii casei întrebă, „Unde-i bătrânul în seara 
asta?” 

„A murit”, am răspuns. 

„O, ce păcat”, şi plecă. 

Nu mă gândisem niciodată la tata ca la un bătrân şi m-a enervat 
întrebarea, dar el avea 70, iar mama doar 50. Întotdeauna fusese 


sănătos şi fericit şi avusese grijă mereu de mama cea fragilă fără să 
se plângă, iar acum plecase dintre noi. Nu se vor mai auzi nici 
fluierături şi nici cântecele în timp ce marfa se aranjează pe rafturi. 
„Bătrânul” plecase. 

În dimineaţa înmormântării, m-am aşezat la o masă în faţa 
magazinului şi am început să citesc scrisorile de condoleanţe, când 
am observat în grămadă revista bisericii. În mod obişnuit n-aş fi 
deschis niciodată ceea ce consideram o publicaţie religioasă 
plictisitoare, dar poate că articolul tatei putea fi chiar acolo - şi aşa 
şi era. 

Am luat revista cu mine în mica cămăruţă, am închis uşa şi am 
izbucnit în lacrimi. Fusesem tare până atunci, dar văzând 
recomandările îndrăzneţe ale tatei tipărite negru pe alb, a fost mai 
mult decât aş fi putut să suport. Citeam, plângeam, şi citeam iarăşi. 
Am scos cutia din ungherul ei şi înăuntru am găsit o scrisoare de la 
senatorul Henry Cabot Lodge către tatăl meu, în care îi mulțumea 
pentru sugestiile oferite în legătură cu compania lui. 

N-am spus nimănui despre cutia mea. A rămas un secret. 


Florence Littauer 


ÎNCURAJARE 


Câteva dintre cele mai frumoase poveşti despre succes din 
istorie au apărut în urma unui cuvânt de încurajare sau a unui 
semn de încredere din partea cuiva iubit sau a unui prieten 
încrezător. Dacă n-ar fi existat o soţie încrezătoare ca Sofia, poate 
că astăzi n-ar fi existat în literatura universală numele lui Nathaniel 
Hawthorne. Când Nathaniel s-a dus acasă cu inima frântă şi i-a 
spus soţiei sale că este un ratat şi că a fost dat afară din slujba lui 
de la vamă, mare a fost surpriza lui când soţia sa l-a întâmpinat cu 
o exclamaţie de bucurie. 

„Acum”, spuse ea triumfător, „poţi să-ţi scrii şi tu cartea”. 

„Da”, replică soţul ei neîncrezător, „şi din ce o să trăim până o 
termin?” 

Spre marea lui uimire, ea a deschis un sertar şi a scos din elun 
teanc mare de bani. 

„De unde, Doamne iartă-mă, ai toţi banii ăştia?”, exclamă el. 

„Întotdeauna am ştiut că eşti un geniu. Ştiam că într-o zi vei 
scrie o capodoperă. Aşa că în fiecare săptămână, din banii pe care 
mi-i dădeai pentru gospodărie, am economisit câte puţin. Suma pe 
care o avem ne va ajunge pentru un an”. 

Din încrederea şi curajul ei s-a născut unul din cele mai bune 
romane din literatura americană, Litera Stacojie. 


Nido Qubein 


WALT JONES 


M. area întrebare este dacă eşti în stare să 
spui un da din inimă aventurii. 
Joseph Campbell 


Nimeni nu respinge faptul că succesul este o călătorie şi nu o 
destinaţie a fiinţelor umane în plină devenire, care nu permit 
vârstei să îi impiedice din drumul lor spre împlinire. Florence 
Brooks s-a alăturat Corpului Păcii când avea 64 de ani. Gladys 
Clappison locuia în căminul Universităţii din Iowa, pregătindu-şi 
lucrarea de doctorat în istorie la vârsta de 82 de ani. Apoi a mai 
fost Ed Stitt, care la vârsta de 87 de ani, lucra la programul de 
absolvire a studiilor şcolare din comunitatea sa în New Jersey. Ed 
spunea că îl ţine departe de boala „bătrâneţii” şi-i menţine 
creierul în funcţiune. 

Probabil că de-a lungul anilor nimeni nu mi-a stârnit imaginaţia 
atât de mult ca Walt Jones din Tacoma, Washington. Walt a 
supravieţuit şi celei de-a treia soţii, cu care era căsătorit de 52 de 
ani. Când aceasta a murit, cineva i-a spus lui Walt că trebuie să 
fie trist să pierzi un prieten pe care îl ai de ani de zile. Răspunsul 
lui a fost, „Ei bine, aşa este cum zici tu, dar pe de altă. parte tot 
răul merge spre bine”. 

„Cum aşa?” 

„Nu vreau să fiu rău sau să spun ceva defăimător despre 
caracterul ei minunat, dar în ultimii ani mă cam sufoca”. 

Când l-am rugat să-mi explice, a continuat: 

Niciodată nu i-a plăcut să facă ceva, era genul acela delăsător. 
Acum zece ani când aveam 94 de ani, i-am spus că noi nu 
văzusem niciodată altceva decât Pacificul de Nord. M-a întrebat 
ce mai pun la cale de data asta şi i-am spus că am de gând să 
cumpăr o rulotă şi poate mergem să vizităm toate celelalte 48 de 
state. „Ce crezi despre asta?” 

„Cred că ţi-ai pierdut minţile, Walt”, a zis ea. 

„De ce?” am întrebat-o. 

„O să ne împotmolim undeva pe-acolo. O să murim şi n-o să mai 
avem parte de nici un fel de înmormântare. Şi cine o să conducă 


maşina, Walter?” 

„Eu, mieluşel”. 

„Dar o să ne omori pe amândoi!” 

„Ştii, mi-ar place să las nişte urme pe nisipul timpului înainte. să 
dau colţul, dar nu poţi lăsa urme dacă nu-ţi mişti fundul... doar 
dacă nu eşti interesat să laşi urmele fundului tău în nisipul 
timpului”. 

„Bun, şi acum că ea s-a dus, Walt, ce ai de gând să faci?” 

„Ce am de gând să fac? Am îngropat pe bătrâna fată şi mi-am 
luat o rulotă. Suntem în 1976, şi inteţionez să văd toate cele 48 de 
state pentru a sărbători bicentenarul noastru”. 

Walt a reuşit să vadă 43 din ele, vânzând bibelouri şi suveniruri, 
Întrebat dacă a luat vreodată şi autostopişti, mi-a răspuns: „În nici 
un caz. Prea mulţi îţi vor da cu bâta în cap pentru doi dolari sau te 
vor da în judecată pentru că ai clipit în caz de accident”. 

Walt nici nu-şi cumpărase bine maşina sa cu rulotă, şi nu 
trecuseră şase luni de când îşi îngropase nevasta, când a fost văzut 
bătând drumurile împreună cu o doamnă atrăgătoare la vreo 62 de 
ani. 

„Walt?” a fost întrebat. 

„Poftim”, a răspuns el. 

„Cine era femeia care stătea lângă tine în maşină? Cine este 
prietena ta cea nouă, Walt?” 

La care el replică: „Da, este”. 

„Ce să fie?” 

„Prietena mea”. 

„Prietena ta? Walt, ai fost căsătorit de trei ori, ai împlinit 104 
ani. Femeia asta trebuie să fie cu patruzeci de ani mai tânără decât 
tine”. 

„Da, dar am descoperit că un bărbat nu poate trăi singur într-o 
rulotă”. 

„E de înţeles asta, Walt. Probabil că îţi era dor ai pe cineva cu 
care să vorbeşti, după ce în toţi anii ăştia a avut cine să-ţi ţină 
companie”. 

Fără ezitare Walt răspunse: 

„Da, mi-a fost dor şi de asta”. 

„Cum adică? Insinuezi că este vorba şi de ceva romantic la 
mijloc?” 

„Poate că da”. 


„Walt...” 

„Ce este?” 

„Vine o vreme în viaţa unui om când ştie că nu mai poate să facă 
anumite lucruri”. 

„Le referi la sex?” 

„Da”. 

„De ce?” 

„Ei bine, pentru că acel fel de epuizare fizică poate fi foarte 
riscantă în ceea ce priveşte sănătatea”. 

Walt se gândi puţin, după care spuse: 

„Dacă moare, moare, asta e”. 

În 1978 când inflaţia crescuse la noi aproape dublu, Walt se 
găsea printre investitorii importanţi din industria construcţiilor. 
Când a fost întrebat de ce-şi scoate banii dintr-un loc sigur cum 
este banca, pentru a-i investi într-o afacere cu apartamente, el a 
răspuns: „N-aţi auzit? Inflaţia creşte. Trebuie să vă transformați 
banii în proprietăţi imobiliare care să vă fie de folos mai târziu în 
anii care vor veni”. Ce ziceţi despre gândirea aceasta pozitivă? 

În 1980 şi-a vândut mare parte din proprietăţile pe care le avea 
în districtul Pierce, Washington. Mulţi au crezut că Walt era în 
pană de bani. În schimb, el şi-a adunat prietenii şi le-a explicat că 
nu avea nici o problemă cu banii, dar că îşi vânduse proprietăţile 
pentru ca banii să circule aşa cum trebuie. „Am făcut astfel un 
contract pe 30 de ani. O să iau patru miare pe lună până la 138 de 
ani”. 

Şi-a sărbătorit cea de-a o sută zecea aniversare în cadrul 
spectacolului făcut de Johnny Carson. Arăta superb cu bărbuţa lui 
albă şi pălăria neagră, semănând puţin cu Colonelul Sanders, iar 
Johnny a început prin a-i spune: 

„Suntem bucuroşi să te avem printre noi, Walt”. 

„E bine să fii oriunde atunci când ai 110 ani, Johnny”. 

„110? 

„110”. 

„1-1-0?” 

„Ce-i cu tine Carson, băiete, nu mai auzi bine? Asta am zis. 
Asta sunt. Ce-i aşa extraordinar?” 

„Extraordinar este faptul că peste trei zile vei avea de două ori 
vârsta mea”. 

V-a atras atenţia acest lucru, nu-i aşa? O sută zece ani - o fiinţă 


umană în plină devenire. Walt preluă deschiderea şi repede făcu 
aluzie la Johnny. 

„Cum ai fi dacă n-ai şti ziua de naştere şi n-ar exista nici un 
calendar nenorocit care să te deprime o dată pe an? Ai auzit de 
oameni  deprimaţi din cauza unei date din calendar? O, 
Dumnezeule, am făcut 30 de ani. Sunt aşa de deprimat, gata s-a dus 
cu tinereţea. O, nu, am împlinit 40 de ani. Toţi colegii de la birou s- 
au îmbrăcat în negru şi de-abia aşteaptă să mă ducă pe ultimul 
drum. O, nu, am 50 de ani. Jumătate de secol. Mi-au trimis 
trandafiri ofiliţi cu pânze de păianjen printre ei. Johnny, cine spune 
că la 65 de ani trebuie să pui mâinile pe piept şi să mori? Am 
prieteni care au devenit prosperi la 75. În urma unei investiţii pe 
care am făcut-o câţiva ani în urmă în industria cu apartamente, am 
făcut mai mulţi bani decât făcusem până la 105. Pot să-ți 
împărtăşesc propria mea definiţie a deprimării, Johnny?” 

„Spune”. 

„Sa ratezi o zi de naştere”. 

Fie ca povestea lui Walt Jones să ne inspire pe toţi să rămânem 
verzi şi înfloritori tot restul vieţii noastre. 


Bob Moawad 


_ EŞTI SUFICIENT DE PUTERNIC 
INCAT SA FACI FAŢA CRITICILOR? 


Nu criticul contează, nu omul care scoate în evidenţă cum se 
împiedică cel puternic sau cum ar fi trebuit să facă mai bine ceva 
cel care a făcut. Încrederea aparţine celui care este cu adevărat în 
arenă, a cărui faţă este plină de praf, sudoare şi sânge, care se bate 
curajos, care pleacă şi vine neîntrerupt, care ştie ce înseamnă să fii 
devotat, care-şi dăruieşte timpul pentru o cauză nobilă, care în cel 
mai bun caz ştie în final ce înseamnă să triumfezi, care în cel mai 
rău caz dă greş în timp ce se luptă îndrăzneţ, a celui care ştie că 
locul lui nu va fi niciodată lângă sufletele acelea timide şi reci, care 
nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea. 


Theodore Roosevelt 


SĂ RIŞTI 


Două seminţe stăteau una lângă alta în pământul fertil de 
primăvară. 


Prima sămânță spuse: „Vreau să cresc! Vreau să-mi trimit 
rădăcinile cât mai adânc în pământ, şi să-mi înfig spre lumină 
mugurii prin scoarţa pământului... Vreau să-mi desfac bobocii mei 
gingaşi Ca un semn că primăvară a venit... Vreau să simt căldura 
soarelui pe faţă şi binecuvântarea stropilor de rouă dimineaţa pe 
petalele mele!” 


Şi ea crescu. 


Cea de-a doua sămânță spuse: „Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit 
rădăcinile dedesubtul meu, nu ştiu ce voi întâlni în întuneric. Dacă 
îmi fac loc prin pământul tare şi răzbesc la suprafaţă pot să-mi 
rănesc mugurii delicaţi... Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un 
melc încearcă să-i mănânce? Şi dac-ar fi să-mi deschid bobocii, un 
copil poate să mă smulgă din pământ. Nu, e mai bine pentru mine 
să aştept până este mai sigur”. 


Şi aşteptă. 


O găină începu într-o zi de primăvară să zgârme pământul în 
căutare de ceva de mâncare, găsi sămânţa care aştepta şi o înghiţi 
imediat. 


MORALA POVEŞTII 


Aceia care refuză să rişte şi să crească vor fi înghiţiţi de viaţă. 


ÎNCERCAŢI ŞI ALTCEVA 


Când am citit prima dată povestirea următoare, tocmai 
începusem să predau un curs intitulat „Forumul de un milion de 
dolari”, un curs alcătuit astfel încât să-i înveţe pe oameni să-şi 
mărească venitul până la un milion de dolari în decurs de un an. 
Mai înainte, am descoperit că oamenii sunt prinşi într-o cursă în 
care în loc să încerce ceva mai isteţ, încercau mai tare. Să încerci şi 
mai tare un lucru, nu funcţionează întotdeauna. Câteodată avem 
nevoie de ceva total diferit pentru a atinge cele mai înalte nivele ale 
succesului. Trebuie să ieşim din închisorile paradigmei, din 
obiceiurile noastre împământenite şi din zona noastră de confort. 


XXX 


Stau într-o cameră liniştită la Hanul Milcroft, un loc plin de pace, 
ascuns printre brazi, cam la o oră de Toronto. De-abia a trecut de 
amiază, într-o zi de sfârşit de iulie, şi ascult sunetele disperate a 
unei lupte pe viaţă şi pe moarte care se desfăşoară la mică distanţă 
de mine. 

E vorba despre o musculiţă care-şi consumă ultimele resurse de 
energie în încercarea inutilă de a zbura afară prin geamul de la 
fereastră: Încearcă mai tare. 

Dar nu ţine. 

Efortul nebunesc nu-i dă nici o şansă de supravieţuire. Ironic, 
lupta face parte din cursă. Este imposibil ca musculiţa să reuşească 
să spargă geamul, oricât de mult ar încerca. Totuşi, acestă mică 
insectă şi-a pus viaţa în joc pentru a-şi atinge scopul, prin 
intermediul efortului dur şi al asiduităţii. 

Musculiţa aceasta este condamnată. Va muri aici, pe pervazul 
ferestrei. 

De partea cealaltă a camerei, la zece paşi mai încolo, uşa este 
deschisă. Zece secunde de zbor, şi fiinţa aceea mică ar fi reuşit să 
iasă în lumea pe care o căuta. Cu o mică parte din efortul pe care îl 
risipeşte acum ar putea fi liberă şi eliberată din capcana pe care şi- 
o impusese singură. Ar fi atât de uşor. 

De ce nu încearcă musca şi altă soluţie, ceva cu totul diferit? 


Cum a ajuns să fie atât de prinsă de ideea că doar drumul acela o 
să-i aducă succesul şi nu altul? Ce logică este să persişti în ceva ce 
îţi aduce moartea? 

Fără nici un dubiu că acea soluţie i se părea cea mai potrivită. 
Din nefericire ideea care a stat la baza ei o va omori. 

Să încerci din greu nu este neapărat soluţia pentru a obţine ceva 
mai bun. Poate foarte bine să nu-ţi ofere decât o promisiune falsă. 
Câteodată, de fapt, este cea mai mare problemă. 

Dacă îţi pui viaţa în joc pentru o salvare asemănătoare 
musculiţei, ai putea să-ţi ucizi toate şansele de succes. 


Price Pritchet 


SERVIRE CU UN ZÂMBET 


Un bărbat a scris o scrisoare unui mic hotel dintr-un orăşel din 
Vestul Mijlociu unde plănuia să-şi petreacă vacanţa. Iată cuvintele 
lui: 


„Mi-ar plăcea foarte mult să-mi aduc şi câinele. Este bine- 
crescut şi foarte curat. Sunteţi atât de amabil să-mi permiteti 
să stea cu mine în cameră?” 


Replica imediată veni de la proprietarul hotelului care i-a scris: 


„Conduc acest hotel de mulţi ani. În tot acest timp, n-am 
văzut nici un câine care să fure prosoape, lenjerii, veselă sau 
tablourile de pe pereţi. 

N-a fost nevoie niciodată să dau afară un câine în mijlocul 
nopţii pentru că era beat şi îi deranja pe ceilalţi. Şi n-am 
urmărit niciodată un câine care să fugă şi să nu plătească. 

Da, bineînţeles, câinele dumneavoastră este binevenit în 
hotelul meu. Şi, în cazul în care câinele este de acord să stea 
cu dumneavoastră în cameră, sunteţi şi dumneavoastră 
binevenit”. 


Karl Albrecht şi Ron Zenke 
Service America 


0. OBSIACOLE 
COPLESITOARE 


Obstacolele sunt lucrurile acelea îngrozitoare 
pe care le vedeți atunci când vă luati ochii de 
pe visul vostru. 


Henry Ford 


OBSTACOLE 


Noi, cei care am trăit în lagărele de concentrare ne amintim de 
oamenii care veneau şi aduceau alinare celor de acolo, dându-le 
chiar şi ultima bucăţică de pâine. Poate că au fost puţini la număr, 
dar erau dovada vie a faptului că-i poţi fura unui om orice, mai 
puţin ultima dintre libertăţi - aceea de a-şi alege singur calea pe 
care să o urmeze în anumite împrejurări, propriul lui drum 


Viktor E. Frankl 
Omul în Căutarea Sensului Vieţii 


LUAŢI AMINTE 


Luaţi aminte: 


° După prima probă dată de Fred Astaire în 1933, directorul 
studioului MGM şi-a notat: „Nu poate să joace! Uşor chelios! Ştie 
puţin să danseze!” Astaire a păstrat această notiţă toată viaţa, 
deasupra şemineului din casa sa din Beverly Hills. 


. Un expert a spus despre Vince Lombardi: „Posedă 
cunoştinţe minime despre fotbal. Îi lipseşte motivaţia”. 

° Lui Socrate i se spunea: „Un corupător imoral al 
tineretului”. 


. Când Peter ]. Daniel era în clasa a patra, învăţătoarea sa, 
doamna Phillips, obişnuia să-i spună: „Peter J. Daniel, nu eşti bun 
de nimic, eşti doar un măr stricat şi n-o să faci nimic în viaţă”. 
Peter a rămas complet analfabet până la 26 de ani. Un prieten a 
stat cu el o noapte întreagă şi i-a citit cartea „De la Idee la Bani”. 
Acum el deţine fiecare colţ de stradă pe care înainte se bătea şi 
tocmai şi-a publicat ultima carte: „Doamnă Phillips n-aţi avut 
dreptate!” 

. Louisa May Alcott, autoarea cărţii „Feministele”, a fost 
sfătuită de familia ei să-şi găsească un post de servitoare sau de 
cusătoreasă. 

. Beethoven de-abia se descurca la vioară, şi prefera să 
interpreteze propriile compoziţii decât să-şi îmbunătăţească 
tehnica. Profesorul lui i-a spus că nu există nici o speranţă ca el să 
ajungă vreodată compozitor. 

. Părinţii celebrului cântăreţ de operă Enrico Caruso au vrut 
ca el să devină inginer. Profesorul lui i-a spus că nu are nici un pic 
de voce şi că nu va putea cânta niciodată. 

° Charles Darwin, părintele Teoriei Evoluţioniste, a renunțat 
la cariera medicală şi tatăl lui i-a spus: „Nu-ţi pasă. decât de 
vânătoare, câini şi cursele de şobolani”. În autobiografia sa, Darwin 
scrie: „Am fost considerat de toţi profesorii mei, inclusiv de tata, un 
băiat absolut obişnuit, mai degrabă cu un nivel intelectual sub 
standard”. 

° Walt Disney a fost concediat de redactorul şef al unui ziar 


pentru lipsă de idei. El a fost falit de mai multe ori înainte să 
construiască Disneyland. 

° Profesorii lui Thomas Edison spuneau despre el că e prea 
prost ca să înveţe ceva. 

. Albert Einstein nu a vorbit până la vârsta de patru ani, şi nu 
a învăţat să citească decât la şapte. Profesorul său îl descria ca: 
„înapoiat mintal, nesociabil şi veşnic cu capul în nori”. A fost 
exmatriculat şi a picat examenul de admitere de la Şcoala 
Politenică din Zurich. 

° Louis Pasteur a fost un elev mediocru în învățământul 
gimnazial şi era al 15-lea din 22 la chimie. 

. Isaac Newton a fost un elev slab la şcoală. 

. Tatăl sculptorului Rodin spunea: „Am ca fiu un idiot”. 
Descris ca unul din cei mai slabi elevi din şcoală, Rodin a ratat de 
trei ori admiterea la Şcoala de Artă. Unchiul lui spunea, despre el 
că nu poate fi educat. 

. Lev 'Tolstoi, autorul cărţii „Război şi Pace”, a fost dat afară 
de la colegiu. Era descris drept „incapabil şi fără dorinţă de 
studiu”. 

. Dramaturgul Tennessee Williams a fost turbat de furie când 
piesa lui, „Eu, Vasha”, nu a fost selectată într-un concurs la 
Universitatea Washington, la care se înscrisese pentru a studia 
Secolul XVI englez. Profesorul lui îşi aduce aminte că Williams a 
atacat decizia juriului şi inteligenţa celor care făceau parte din el. 

° Patronii lui F.W.Woolworth de la magazinul de 
îmbrăcăminte unde lucra spuneau că nu are stofă de vânzător 
pentru ca nu ştie să servească clienții. 

. Henry Ford a ratat şi a dat faliment de cinci ori înainte să 
aibă succes. 

° Babe Ruth, considerat de comentatorii sportivi drept cel 
mai mare baseball-ist al tuturor timpurilor şi celebru pentru 
recordul absolut la numărul de home-run, deţine de asemenea şi 
recordul pentru ratări. 

. Winston Churchill a rămas repetent în clasa a şasea. Nu a 
devenit Prim Ministru al Angliei decât la vârsta de 62 de ani şi 
numai după o viaţă plină de înfrângeri şi necazuri. Cea mai mare 
contribuţie şi-a adus-o când devenise „un cetăţean în vârstă”. 

. 18 edituri au refuzat povestea de 10.000 de cuvinte a lui 
Richard Bach despre pescăruşul „care se înalţă spre cer”, intitulată 


Pescăruşul Jonathan Livingstone, înainte ca MacMillan să i-o 
publice în 1970. Până în 1975 vânduse mai mult de 7 milioane de 
exemplare numai în America. 

° Richard Hooker a lucrat şapte ani la romanul comic despre 
război, M*A*S*H, pentru ca 21 de edituri să refuze publicarea lui; 
Morrow a fost acela care a ales. A devenit un best-seller de cursă 
lungă, dând naştere unui film celebru şi unui serial de televiziune 
plin de succes. 


Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


JOHN CORCORAN, OMUL CARE NU 
ŞTIA SA CITEASCA 


Din câte îşi aducea aminte John Corcoran, cuvintele si-au bătut 
joc de el întotdeauna. Literele din propoziţie îşi schimbau locurile 
între ele, vocalele se pierdeau prin tunelul urechilor sale. La şcoală 
stătea în banca lui, prostit şi mut ca un peşte, ştiind că va fi altfel 
decât toţi ceilalţi toată viaţa lui. Măcar dacă cineva s-ar fi aşezat 
lângă băieţelul acela, l-ar fi prins după umeri şi i-ar fi spus, „O să te 
ajut eu, nu-ţi fie frică”. 

Dar nimeni nu auzise pe atunci de dislexie. Iar John. nu le putea 
spune că partea stângă a creierului său, lobul pe care oamenii îl 
folosesc pentru a aranja simbolurile într-o secvenţă logică dădea 
mereu rateuri. 

Şi iată cum, în clasa a doua, l-au aşezat în bancă pe rândul cu 
„proşti”. În clasa a treia, o călugăriţă le-a dat copiilor un băț cu 
care să-l lovească pe John peste picioare atunci când acesta refuză 
să scrie şi să citească. În clasa a patra învăţătoarea l-a pus să 
citească lecţia, dar cum acesta tăcea, a continuat şi ea să tacă până 
când liniştea care se lăsase în clasa a început să-l sufoce pe băiat. 
Aşa au trecut anii şi el clasele. John Corcoran n-a rămas niciodată 
repetent. 

În ultimul an de liceu John a fost ales şeful clasei şi a jucat şi în 
echipa de baschet a liceului. Mama lui l-a sărutat când a absolvit, şi 
a început să-i tot vorbească de colegiu. Colegiu? Era o nebunie 
numai să te gândeşti la aşa ceva. Până la urmă s-a hotărât pentru 
Universitatea Texas din El Paso, unde putea să încerce la clasa de 
baschet. A tras aer în piept, a închis ochii... şi a trecut peste ce 
părea imposibil de trecut. 

În cămin John a început să-l interogheze pe fiecare nou prieten 
pe care şi-l făcea: Care dintre profesori dădeau teste tip eseu? Care 
dădea tip grilă? În momentul în care ieşea din sala de curs, 
obişnuia să rupă paginile mâzgălite în timpul orei, în caz că cineva 
îi cerea să-i vadă cursurile. Seara se făcea că citeşte cărţi groase ca 
să nu intre la bănuit colegul lui de cameră. Apoi se aşeza pe pat, 
epuizat, dar incapabil să închidă ochii ori să-şi elibereze mintea de 
gânduri. John a promis că va merge la slujba religioasă 30 de zile la 


rând la răsăritul soarelui, dacă Dumnezeu îl va ajuta să termine 
facultatea. 

Şi-a luat diploma şi s-a dus la slujbă timp de 30 de zile. Şi acum? 
Poate că îi era sortit să i se înfunde. Lucrul de care se simţea cel 
mai nesigur - mintea sa - era lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult 
admirat. Poate, de aceea, în 1961 a devenit profesor. 

John a predat în California. În fiecare zi punea un elev să 
citească lecţia. Dădea teste standard pe care le putea nota punând 
deasupra o folie găurită, deasupra căreia erau trecute răspunsurile 
corecte, iar duminicile şi le petrecea singur în pat, deprimat. 

Apoi a cunoscut-o pe Kathy, o studentă de nota 10 şi soră 
medicală în acelaşi timp. Nu era o frunză ca John, era o stâncă. 
„Trebuie să-ţi spun ceva, Kathy”, spuse el într-o noapte prin 1965, 
înainte de căsătoria lor, „Eu ... nu pot să citesc”. 

„Dar e profesor”, se gândi ea. Vrea să spună că nu ştie să 
citească bine. Kathy nu a înţeles de fapt decât mai târziu, când a 
văzut că John nu era în stare să citească o poveste fetiţei lor de un 
an şi jumătate. După aceea, Kathy îi făcea testele, îi scria şi citea 
scrisorile. De ce nu o ruga el pur şi simplu să-l înveţe să citească şi 
să scrie? Pentru că nu credea că există cineva care să poată să facă 
aşa ceva. 

La vârsta de 28 de ani John a împrumutat 2.500 de dolari şi a 
cumpărat încă o casă, a reparat-o şi a închiriat-o. A cumpărat şi a 
mai închiriat încă una. Şi încă una. Afacerea lui s-a dezvoltat şi mai 
mult, până când a avut nevoie de o secretară, un avocat şi un 
asociat. 

Apoi, într-o zi, contabilul i-a spus că este milionar. Perfect. Cine 
ar observa că un milionar împinge întotdeauna uşile pe care scrie 
mare „IRAGE”, sau ezită în faţa toaletelor aşteptând să vadă Pe 
care din uşi iese un bărbat? 

În 1982 a început declinul. Proprietăţile sale se goliră, iar 
investitorii au început să se retragă. Amenințarea falimentului şi al 
sechestrului se revărsa din plicurile pe care le primea. În fiecare 
clipă a zilei părea că pledează în faţa bancherilor pentru a-i mai da 
un împrumut, în faţa constructorilor să continue ce începuseră, 
încercând în acelaşi timp să înţeleagă munţii de hârtie adunaţi. 
Curând, începu să-şi imagineze cum va fi în boxa acuzaților, când 
bărbatul în robă neagră îl va întreba: „Adevărul, John Corcoran. 
Chiar nu ştii să citeşti?” 


Până la urmă, în toamna anului 1986, la vârsta de 48 de ani, 
John a făcut două lucruri pe care jurase că nu le va face niciodată. 
Şi-a ipotecat propria casă pentru a mai obţine încă un împrumut, 
după care s-a dus la biblioteca din Carlsbad şi i-a spus doamnei 
care se ocupa de cei cu probleme speciale: „Eu nu ştiu să citesc”. 
Apoi a plâns. 

L-au dat în grija unei bunici în vârstă de 65 de ani pe nume 
Eleonor Condit. Cu multă greutate, literă cu literă, sunet după 
sunet, ea a început să-l înveţe. În mai puţin de 14 luni, compania de 
construcţii pe care o deţinea a început să se refacă. lar John 
Corcoran învăţa să citească. Următorul pas a fost mărturisirea: un 
discurs ţinut la San Diego în faţa a 200 de oameni de afaceri 
înmărmuriţi. Pentru a se vindeca, trebuia să se purifice. A fost ales 
în grupul de directori ai Consiliului pentru Alfabetizare din San 
Diego şi a călătorit în lung şi-n lat prin toată ţară pentru a ţine 
discursuri. 

„Analfabetismul este o formă de sclavie”, striga el. „Nu are rost 
să ne pierdem vremea dând vina pe altcineva. Trebuie să devenim 
obsedaţi de ideea de a-i învăţa pe oameni să citească!” 

Citea orice îi pica în mână, cărţi sau reviste, fiecare pancartă pe 
lângă care trecea, în gura mare, atât cât putea Kathy să suporte. 
Radia de fericire, de parcă ar fi cântat. Şi, în plus, acum putea să 
doarmă. 

Apoi, într-o zi, îi trecu prin minte un lucru pe care putea să-l mai 
facă. Da, să ia cutia aceea prăfuită din biroul lui, în care se afla un 
teanc de hârtii legate cu o fundă.... După un sfert de secol, John 
Corcoran citea scrisorile de dragoste ale soţiei sale. 

Gary Smith 


NU VĂ FIE TEAMĂ DE EŞEC 


Aţi dat greş de multe ori, deşi poate nu vă aduceţi aminte. 

Aţi căzut atunci când aţi încercat să mergeţi prima dată. 

Aproape v-aţi înecat atunci când aţi încercat să înotaţi, nu-i aşa? 

Aţi nimerit de prima oară poarta de fotbal? 

Marii campioni sunt de obicei marii învinşi. 

R.H.Macy a dat faliment de şapte ori înainte ca magazinul lui din 
New York să dea lovitura. 

Romancierul englez John Creasey a primit 753 de scrisori de 
refuz înainte să-şi publice cele 564 de cărţi. 

Babe Ruth a fost înfrânt de 1.330 de ori, dar a învins de 714 ori. 

Nu vă fie teamă de eşecuri. 

Să vă îngrijoraţi de şansele pe care le pierdeţi când nici măcar 
nu încercați. 


Un mesaj aşa cum a fost el publicat în 
Wall Street Journal, de United 
Tecnologies Corporation, 

Hartford, Connecticut 6101 


ABRAHAM LINCOLN NU A 
RENUNŢAT 


Sentimentul obligaţiei de a continua este prezent în noi 
toți. Datoria de a lupta este datoria tuturor. Am simţit o 
chemare către această datorie. 

Abraham Lincoln 


Probabil cel mai bun exemplu de stăruinţă este Abraham 
Lincoln. Dacă vreţi să auziţi de cineva care nu a renunţat, el este 
omul vostru. 

Născut în sărăcie, Lincoln a suferit tot felul de înfrângeri toată 
viaţa lui. A pierdut de opt ori în alegeri, a dat faliment de două ori 
şi a suferit o depresie nervoasă. 

Ar fi putut să renunţe de multe ori - dar n-a renunţat şi pentru că 
nu a renunţat, a devenit unul dintre cei mai mari preşedinţi din 
istoria Americii. 

Lincoln a fost un campion şi n-a cedat niciodată. Iată mai jos o 
schiţă a drumului lui Lincoln către Casa Albă: 


1816 Familia lui a fost evacuată din propria sa casă. A trebuit 
să lucreze pentru a-i sprijini. 

1818 Mama lui a murit. 

1831 A dat faliment. 

1832 A candidat în alegeri - a pierdut. 

1832 Şi-a pierdut slujba - a vrut să facă dreptul, dar n-a reuşit 
să ia admiterea. 

1833 A împrumutat nişte bani de la un prieten să înceapă o 
afacere şi până la sfârşitul anului a dat faliment. Şi-a 
petrecut următorii 17 ani plătind această datorie. 

1834 A candidat din nou pentru alegerile locale - a câştigat. 

1835 S-a logodit, dar iubita lui a murit şi asta l-a distrus. 

1836 A suferit o depresie nervoasă puternică şi a stat în pat 
timp de şase luni. 

1838 A căutat să devină reprezentantul legislaturii de stat - 
respins. 

1840 A căutat să devină Membru în Colegiul Electorilor - 


respins. 

1843 A candidat la Congres - a pierdut. 

1846 A candidat pentru Congres din nou - de data asta a 
câştigat a plecat la Washington şi şi-a luat o slujbă bună. 

1848 A candidat pentru realegerea în Congres - a pierdut. 

1849 A încercat să obţină un post de demnitar public în statul 
său - a fost respins. 

1854 A candidat pentru Senatul Statelor Unite - a pierdut. 

1856 A candidat pentru funcţia de vicepreşedinte al Convenţiei 
Naţionale a partidului său - a obţinut mai puţin de 100 de 
voturi. 

1858 A candidat din nou pentru Senatul American - a pierdut 
din nou. 

1860 A fost ales preşedinte al Statelor Unite. 


Cărarea era alunecoasă şi anevoioasă. Piciorul mi-a alunecat, 
lovindu-l pe celălalt, dar m-am redresat şi mi-am spus, „Am 


alunecat doar, nu am căzut”. 
Abraham Lincoln 
- După ce a pierdut cursa pentru Senat - 


LECŢIA PE CARE MI-A DAT-O FIUL 
MEU 


Pasiunea fiului meu Daniel pentru surf a început de la vârsta de 
13 ani. Înainte şi după şcoală, îşi punea costumul lui umed, se 
arunca pe placa de surf şi aştepta să se întreacă cu prietenii lui 
care de care mai înalt. Dragostea lui Daniel pentru întreceri a fost 
pusă la încercare într-o după-amiază fatală. 

„Băiatul tău a avut un accident”, i-a spus la telefon salvamarul 
soţului meu, Mike. 

„Cât e de grav?” 

„Foarte grav. Când se afla chiar pe creasta unui val, vârful plăcii 
l-a lovit chiar în ochi”. 

Mike s-a repezit în sala de urgenţe, după care a fost îndrumat 
către salonul de chirurgie plastică. Îi puseseră 26 de copci 
începând cu colţul ochiului până la şaua nasului. 

Eu mă aflam într-un avion înapoi spre casă, după ce ţinusem 
câteva discursuri, în timp ce fiul meu era la spital. După ce a plecat 
de la spital, Mike a venit direct la aeroport. M-a întâmpinat la 
poartă, şi mi-a spus că Dan aşteaptă în maşină. 

„Daniel?” am întrebat. Îmi aduceam aminte că mă gândisem că 
astăzi valurile trebuie să fi fost foarte mari. 

„A avut un accident, dar acum e bine”. 

Se adeverea coşmarul oricărei mame care călătoreşte foarte 
mult. Am alergat la maşină atât de repede încât mi s-a rupt tocul de 
la pantofi. Am deschis brusc portiera şi mi-am văzut fiul cel mic cu 
ochiul bandajat cum se aruncă de gâtul meu, plângând. „Ah, mami, 
sunt aşa de bucuros că te-ai întors acasă”. 

Am plâns în hohote pe umărul lui, spunându-i cât de îngrozitor 
mă simt că n-am fost acolo, când a telefonat salvamarul. 

„Nu-i nimic, mamă! mă linişti el. Tu oricum nu ştii să faci surf”. 

„Cum adică?” am întrebat eu, buimăcită de logica lui. 

„Mă voi face bine. Doctorul a zis că mă pot întoarce la apă peste 
opt zile”. 

Ce se petrecea în mintea lui? Vroiam să-i spun că nu mai avea 
voie să se apropie de apă până când va împlini 35 de ani, dar în 
schimb mi-am muşcat limba şi m-am rugat că poate, într-o zi, va 


uita de surfing pentru totdeauna. 

Următoarele şapte zile m-a bătut în continuu la cap să-l las să se 
întoarcă la surf. Într-o zi, după ce i-am repetat apăsat pentru a o 
suta oară „Nu”, m-a bătut cu propriile mele arme. 

„Mama, tu ne-ai învăţat să nu renunţăm niciodată la lucrurile pe 
care le iubim”. 

Apoi mi-a dat şi mită - un poem înrămat al lui Langston Hughes 
pe care-l cumpărase „pentru că îi amintea de mine”. 


Mama către fiul ei 


Ei bine, fiul meu, îți voi spune aşa: 

Viaţa pentru mine nu este o scară de cristal. 
Are pioneze în ea. 

Și aşchii, 

Și scânduri sparte, 

Și locuri fără de covor - 

Doar spațiu gol 

Dar tot timpul eu urc pe scări, 

Etaj după etaj, 

Colț după colţ, 

Și uneori trec prin întuneric 

Pe-acolo pe unde n-a fost lumina. 

Aşa că, băiete, nu te întoarce îndărăt 

Nu o lua pe scări în jos 

Căci va fi cumplit de greu. 

Ai grijă să nu cazi - 

Pentru că eu încă merg, puiul meu, 

Încă mai urc 

Iar viaţa pentru mine n-a fost o scară de cristal. 


M-am dat bătută. 

Pe vremea aceea Daniel nu era decât un băieţel care făcuse 
pasiune pentru surf. Acum el este un bărbat plin de 
responsabilităţi. Se clasează printre primii 25 de surferi din lume. 

Am fost pusă la încercare în propria mea grădină, iar subiectul 
testului era unul dintre principiile despre care discutăm adesea la 
conferințele ţinute în oraşele îndepărtate: „Oamenii pasionaţi sunt 


strâns legaţi de ceea ce iubesc şi nu renunţă niciodată”. 


Danielle Kennedy 


„ŞI DUPĂ CE AM AFLAT CĂ 
HAGI A RATAT DE 1330 DE ORL... 
M-AM SIMŢIT MULT MAI BINE 1 


EŞEC? NU! DOAR CĂDERI 
TEMPORARE 


P entru a vedea lucrul care stă să nască din sămânță, 
trebuie să ai geniu. 
Lao-1ze 


Dacă aţi putea veni împreună cu mine la biroul meu din 
California, aţi observa într-un colţ al camerei un frumos bar 
spaniol, de modă veche, din mahon, cu nouă taburete acoperite cu 
piele (genul acela pe care-l găseşti în farmacii). Neobişnuit? Da. 
Dar dacă aceste taburete ar putea vorbi, v-ar spune o poveste 
despre ziua în care aproape că mi-am pierdut speranţa şi eram pe 
punctul de a renunţa. 

Era o perioadă de recesiune economică, imediat după cel de-al 
doilea război mondial, când cu greu puteai găsi o slujbă. Bob, soţul 
meu, cumpărase o mică spălătorie chimică cu bani împrumutaţi. 
Aveam doi copii drăgălaşi, o casă, o maşină, o curte, Şi toatele 
ratele ni le plăteam la timp. Apoi ceva s-a întâmplat. Nu mai aveam 
bani nici de rate, nici de nimic altceva. 

Simţeam că n-am nici un talent special, n-aveam înclinaţie nici 
Pregătire ori studii superioare. Nu prea îmi păsa de mine. Dar mi- 
am adus aminte de cineva din trecutul meu care credea că am 
oarecare talent - profesoara mea de engleză de la liceul Alhambra. 
Ea m-a îndemnat să mă apuc de jurnalistică şi m-a numit marketing 
manager Şi redactor la ziarul liceului. Mă gândeam că dacă aş 
scrie „Rubrica Proprietarului de Magazin” în micul săptămânal ce 
apărea în oraşul nostru, poate aş fi putut să câştig banii necesari 
ratelor pentru casă. 

Nu mai aveam nici maşina şi nici pe cineva care să aibă grijă de 
cei mici. Aşa că mi-am luat copiii cu mine, i-am pus într-un căruţ de 
care legasem o pernă mare. Una dintre roţi ieşea tot timpul, dar eu 
o puneam la loc cu tocul de la pantofi şi mergeam mai departe. 
Eram hotărâtă pentru copii mei să nu pierd casa, aşa cum mi se 
întâmplase mie în copilărie. 

Dar la sediul ziarului am aflat că nu era nici un loc disponibil. 
Era recesiune. Atunci mi-a venit o idee. I-am întrebat dacă aş putea 


să cumpăr un spaţiu publicitar în care să-mi fac eu rubrica mea şi 
să o vând eu. Au fost de acord; mai târziu, mi-au povestit că, aşa 
cum împingeam căruţul acela cu doi copii în fiecare zi, pe 
drumurile de ţară, nu-mi dădeau mai mult de o săptămână înainte 
de a renunţa. Dar s-au înşelat. 

Ideea mea a funcţionat. Am câştigat suficienţi bani pentru a plăti 
ratele de la casă şi pentru a-mi cumpăra o maşină veche pe care 
mi-a găsit-o soţul meu. Apoi am angajat o elevă de liceu să aibă 
grijă de copii, de la 3 la 5 în fiecare zi. Când ceasul bătea de trei, 
înhăţam mostrele de ziar şi ieşeam pe uşă pentru a ajunge la 
întâlnirile programate. 

Dar, într-o după-amiază întunecată şi ploioasă, toţi cărora le 
dădusem un model de reclamă să-şi aleagă, au refuzat să-şi mai 
facă publicitate în rubrica mea. 

„De ce?”, am întrebat eu. Mi-au răspuns că observaseră că 
Ruben Ahlman, Preşedintele Camerei de Comerţ şi proprietarul 
Farmaciei Rexall nu-şi făcuse publicitate pe pagina mea. Magazinul 
lui era cel mai popular din tot oraşul şi toată lumea respecta 
părerea lui. „Probabil că ceva nu este în regulă cu ce faci tu acolo”, 
explicară ei. 

Mi s-a strâns inima. Aceşti patru clienţi ar fi însemnat achitarea 
ultimei rate la casă. Apoi m-am gândit că trebuie să încerc să mai 
vorbesc cu domnul Ahlman încă o dată. Toată lumea îl îndrăgea şi-i 
respecta opinia. Cu siguranţă îşi va face puţin timp şi pentru ea. De 
fiecare dată când încercasem în trecut să-l abordez, a refuzat să mă 
primească. Era întotdeauna „plecat” sau ocupat. Ştiam că dacă 
acceptă până la urmă să apară în rubrica mea, ceilalţi comercianţi 
din oraş îl vor urmă. 

De data asta când am intrat în farmacia Rexall, el stătea undeva 
în spate, la biroul unde se eliberau reţete. Am afişat cel mai frumos 
zâmbet al meu, şi am aşezat ziarul deschis la pagina cu pricina, la 
vedere, în căruţul verde al copiilor mei. l-am spus: „Toată lumea 
respectă părerea dumneavoastră, domnule Ahlman. N-aţi vrea să 
vă uitaţi puţin la ce fac eu pentru a le spune şi celorlalţi 
comercianţi ce gândiţi despre genul acesta de publicitate?” 

Gura lui a făcut grimasa aceea de negaţie care îţi dădea fiori. 
Fără un cuvânt, a dat din cap emfatic că „NU!”. Inima îmi bătea 
atât de tare din cauza disperării încât aveam senzaţia că toată 
lumea o aude. 


Brusc, tot entuziasmul meu s-a dus pe apa sâmbetei. M-am târât 
pur şi simplu lângă frumoasa tonetă cu răcoritoare din faţa 
farmaciei, simțind că nu mai am putere să ajung până acasă. Nu 
vroiam să stau acolo fără să cumpăr ceva, aşa că am scos din 
buzunar ultimii mei bănuţi şi am luat un suc de cireşe. Mă întrebam 
disperată ce să fac. Vor rămâne pe drumuri copii mei, aşa cum 
păţisem şi eu când eram mică? Se înşelase profesoara mea? Poate 
că talentul despre care vorbea profesoara mea nu era altceva decât 
un balon de săpun. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. 

Am auzit o voce blândă care venea dinspre taburetul de alături: 
„S-a întâmplat ceva, draga mea?” Mi-am ridicat privirea şi am văzut 
chipul compătimitor al unei bătrâne drăgălaşe. I-am povestit toată 
istoria, terminând cu „Dar ce pot să fac? Domnul Ahlman, pe care 
toată lumea îl respectă atât de mult, refuză să se uite la ce lucrez 
eu”. 

„Dă-mi şi mie să văd despre ce este vorba în rubrica aia a ta”, 
mai spuse bătrâna. Luă ziarul şi-l citi cu atenţie până la capăt. Apoi 
se învârti puţin cu taburetul, se ridică, se uită în fundul farmaciei 
unde era domnul Ahlman, şi cu voce tare să audă toată lumea, 
strigă, „Ruben Ahlman, vino aici !” Bătrânica era chiar doamna 
Ahlman. 

I-a spus lui Ruben să cumpere spaţiu de publicitate de la mine; 
gura lui se deschise într-un zâmbet larg. Apoi soţia lui m-a întrebat 
cine erau cei patru care m-au refuzat. S-a dus şi i-a sunat pe fiecare 
în parte. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus că toţi cei patru mă aşteaptă 
să trec pe la ei. 

Ruben şi Vivien Ahlman au devenit unii dintre cei mai buni 
Prieteni ai noştri şi în acelaşi timp cei mai consecvenţi clienţi. Am 
aflat după aceea că Ruben era de fapt un bărbat încântător care 
cumpăra de la toată lumea, dar îi promisese lui Vivian să nu mai 
cumpere nimic de la nimeni. Încerca doar să se ţină de promisiune. 
Măcar dacă i-aş fi întrebat pe ceilalţi, poate aş fi aflat că trebuie să 
discut cu doamna Ahlman din capul locului. Conversaţia aceea pe 
taburetele de lângă tonetă a fost decisivă. Afacerea mea a 
prosperat şi s-a transformat curând într-o firmă cu patru birouri, 
285 de angajaţi care aveau în grijă 4.000 de clienţi permanenţi, cu 
contract. 

Mai târziu, când domnul Ahlman şi-a modernizat farmacia şi 
a renunţat la tonetă cu răcoritoare, dragul meu soţ, Bob, a 


cumpărat-o şi a instalat-o în biroul meu. Dacă aţi fi în 
California, am putea sta împreună pe acele scăunaşe. V-aş servi 
nişte suc de cireşe şi v-aş aminti că nu trebuie să vă daţi bătuţi 
niciodată şi că ajutorul este de multe ori mai aproape decât 
credem. 

Apoi v-aş mai spune că dacă vi se întâmplă să nu puteţi 
discuta cu persoana cheie, cereţi mai multe informaţii despre 
aceasta, încercaţi pe altă cale. Găsiţi pe cineva care să fie 
purtătorul dumneavoastră de cuvânt. Şi, în final, v-aş oferi 
aceste cuvinte scânteietoare şi dătătoare de încredere care îi 
aparţin lui Bill Marriott, proprietarul lanţului de hoteluri 
Marriott: 

„Eşecul? Nu l-am întâlnit niciodată. 

Tot ce am întâlnit vreodată au fost doar căderi temporare.” 


Dottie Walters 


OOAIDUIUPUN= 


=== 
WU Ne O 


14 
15 
16 
17 
18 
19 
20 
21 
22 
23 


25 
26 
27 
28 
29 


PENTRU A FI MAI CREATOR, 
AŞTEPT... 


. Inspiraţie 

. Permisiune 

. Mângâiere 

. Să fie gata cafeaua 

. Să-mi vină rândul 

. Pe cineva să-mi netezească drumul 
. Restul regulilor 

. Pe cineva care să-mă schimbe 

. Drumuri mai largi 


Riscul să fie mai mic 

Mai mult timp 

Răzbunare 

O relaţie semnificativă pe care: 
a) să o îmbunătăţesc 

b) să o închei 

c) să o trăiesc 

$ Persoana potrivită 

; Un dezastru 

: Lipsă de timp 

; Un ţap ispăşitor evident 

. Copii care să plece de acasă 
; Un indice la bursă de 1.500 


í Un leu care să stea lângă un miel 
. înţelegere reciprocă 

E Un moment mai bun 

, Un horoscop mai favorabil 

24. 


Să-mi mai trăiesc o dată tinereţea 


: Un avertisment de 2 minute 

Reforma justiţiei 

; Realegerea lui Nixon 

; Să am vârsta la care să pot fi excentric 
i Ziua de mâine 


30. Să-mi intre un valet sau chiar mai bine 


31. Controlul medical anual 

32. Un cerc mai bun de prieteni 

33. Miza să fie mai mare 

34. Să înceapă semestrul 

35. Drumul să fie liber 

36. Pisica să nu mai zgârie canapeaua 

37. Absența riscului 

38. Câinele gălăgios al vecinilor să dispară 
din oraş 

39. Unchiul meu să vină acasă de la slujbă 

40. Pe cineva care să mă descopere 

41. Mai mulţi îngeri păzitori 

42. Impozite mai scăzute pentru câştigurile 
mari 

43. Să nu mai existe limite 

44. Să-mi moară părinții (Glumesc, fireşte!) 

45. Un leac pentru herpes / SIDA 

46. Lucrurile pe care nu le înțeleg sau cu 
care nu sunt de acord să dispară 

47. Să nu mai existe războaie 

48. Dragostea mea să reînvie 

49. Pe cineva care să mă vegheze 

50. Un set de instrucţiuni clare 

51. Un control mai bun al naşterilor 

52. Să treacă mileniul 

53. Sfârşitul sărăciei, nedreptății, cruzimii, 


înşelăciunii, incompetenței, murdăriei, al 
crimei şi al aluziilor meschine 


54. Un patent competitiv să fie depăşit 
55. Întoarcerea celor de la Chicken Little 
56. Subordonaţii mei să se maturizeze 
57. Eul meu să se îmbună tăţească 

58. Oala să fiarbă 

59. Noua mea carte de credit 

60. Muzica de pian 

61. Întâlnirea asta să ia sfârşit 


62. Să nu mai am datorii 


63. Să mi se termine şomaju 


64. Primăvara 

65. Să-mi iau costumul de la curăţătorie 

66. Să-mi revină respectul pentru mine 

67. Un semn din ceruri 

68. Să nu mai plătesc pensie alimentară 

69. Giuvaerurile cu briliante să fie îngropate 


o dată cu eforturile mele inutile de a fi 
recunoscut, aplaudat şi substanţial răsplătit, să 
mă pot apuca liniştit de al doilea proiect 


70. O reinterpretare a Regulamentului 
Ordine Interioară al lui Robert 

71. Să nu mă mai doară nimic 

72. Cozi mai mici la bancă 

73. Să adie un vânt răcoros 

74. Copiii mei să fie inteligenţi, curăței 
ascultători şi săritori 

75. Următorul anotimp 

76. Ca altcineva s-o dea în bară 

77. Viața mea actuală să fie considerată doar 


o repetiție cu costume cu câteva schimbări de 
scenariu înaintea premierei 


78. Să primeze logica 

79. Data următoare 

80. Să nu-mi mai stai în lumină 

81. Să vină barca mea 

82. Un deodorant mai bun 

83. Să-mi termin dizertația 

84. Un creion ascuţit 

85. Să se golească contul 

86. Să se întoarcă soţia mea, filmul sau 
bumerangul 

87. Aprobarea doctorului, permisiunea 


tatălui, binecuvântarea preotului, sau acordul 
avocatului 

88. Dimineaţa 

89. California să fie înghițită de Ocean 

90. 0 epocă mai puţin turbulentă 


91. 
92. 
93. 
94. 
95. 
96. 
97. 
98. 
99. 
100. 
101. 


Să vină Muntele la Mahomed 

O ocazie să telefonez cu taxă inversă 
O mai mare reducere a preţurilor 

Să nu mai simt nevoia să fumez 

Să scadă dobânzile 

Să crească dobânzile 

Să se stabilizeze dobânzile 

Să se evalueze averea bunicului meu 
Dobânzi săptămânale 

O indicație 

Să pleci tu primul 


David B. Campbell 


FIECARE POATE SĂ FACĂ CEVA 


Diferenta fundamentală dintre un bărbat 
obişnuit şi un războinic este că războinicul ia totul 
ca pe o provocare, în timp ce bărbatul obişnuit ia 
totul ori ca pe o binecuvântare ori ca pe un 
blestem. 

Don Juan 

Roger Crawford avea tot ce era nevoie pentru a juca tenis, mai 
puţin două mâini şi un picior. 

Când părinții Iui Roger au dat cu ochii de fiul lor pentru prima 
dată, ei au văzut un prunc care avea ceva asemănător cu un deget 
mare, direct din antebraţul drept, şi un deget din antebraţul stâng. 
Nu avea palme. Braţele şi picioarele copilului erau scurte, iar la 
picioare nu avea decât trei degete la dreptul şi unul la stângul. 
Acesta din urmă i-a şi fost amputat mai târziu. 

Doctorul le-a spus ca Roger suferă de ectrodactilism, o boală 
foarte rară care apare o dată la 90.000 de naşteri în Statele Unite. 
Probabil nu va putea să meargă niciodată şi nici nu va putea să-şi 
poarte singur de grijă. 

Din fericire, părinţii lui Roger nu l-au crezut pe doctor. 

„Părinţii mei m-au învăţat mereu că eram handicapat atâta 
vreme cât eu mă consideram aşa”, spunea Roger. „Niciodată nu mi- 
au dat voie să-mi plâng de milă sau să profit de oameni de pe urma 
handicapului meu. Odată am avut necazuri pentru că toate lucrările 
mele de la şcoală erau făcute cu întârziere”, explica Roger, care 
trebuia să ţină creionul cu ambele „mâini” pentru a scrie. „L-am 
rugat pe tata să scrie un bilet profesorilor, în care să le ceară să-mi 
acorde două zile în plus pentru a termina temele. În schimb, tata 
m-a pus să scriu lucrarea respectivă cu două zile mai devreme!”. 

Tatăl lui Roger l-a încurajat tot timpul să practice un sport, 
învăţându-şi fiul cum să prindă şi să arunce o minge de volei, ori să 
joace fotbal în curtea din spatele şcolii după ore. La 12 ani, Roger 
reuşea să-şi câştige un loc în echipa de fotbal a şcolii. 

Înainte de fiecare meci, Roger îşi imagina cum va fi atunci când 
va marca un gol. Într-o zi şi-a văzut visul cu ochii. Mingea s-a oprit 
la picioarele lui şi a început să alerge ca din puşcă, cât putea el de 


repede cu proteza de la piciorul stâng, către poarta adversă, în 
timp ce antrenorul şi coechipierii lui izbucniseră în urale sălbatice. 
Dar la marginea careului, un băiat din echipa adversă l-a prins din 
urmă şi l-a apucat de gleznă. Încercând să-şi elibereze piciorul din 
strânsoare, nu a făcut altceva decât să-şi smulgă proteza de la locul 
ei. 

„Eram în picioare”, îşi aduce aminte Roger. „Nu ştiam ce să fac, 
aşa că am început să sar într-un picior către poartă. Arbitrul a 
alergat şi el într-acolo şi şi-a ridicat fanionul. Gol. Dar ceea ce făcea 
mai mult decât golul obţinut era figura pe care o făcuse copilul 
celălalt care rămăsese cu proteza mea în mână”. 

Dragostea lui Roger pentru sport crescu, şi crescu şi încrederea 
în sine. Dar nu orice obstacol era aşa uşor de trecut. Când lua 
prânzul la cantină împreună cu ceilalţi copii, era unul din 
momentele cele mai dureroase, pentru că toţi se uitau cum se 
chinuie să-şi ducă mâncarea la gură, aşa cum se chinuia şi la orele 
de dactilografie. „Am învăţat o lecţie tare bună la acele ore”, 
spunea Roger. „Nu poţi face totul - este mai bine să te concentrezi 
asupra a ceea ce poți să faci”. 

Ce altceva putea să mai facă Roger era să manevreze o rachetă 
de tenis. Din nefericire, când o învârtea mai tare, priza lui fiind 
slabă, de obicei, trimitea racheta în sus. Din fericire, Roger a dat 
Peste o rachetă veche, ciudată, într-un magazin cu articole 
sportive, unde şi-a prins degetul în mânerul ei dublu. Găurică aceea 
mică în care degetul lui se prindea perfect a însemnat pentru 
Roger o Priză mai bună, astfel încât, foarte curând, a devenit un 
jucător de tenis foarte bun. Exersa în fiecare zi şi, nu după multă 
vreme, Putea să susţină partide întregi, pe care însă le pierdea. 

Dar Roger nu se dădu bătut. Se antrena şi juca într-una. 
Operația Pe care a făcut-o la cele două degete de la mâna stângă i- 
a permis lui Roger să ţină mai bine racheta şi astfel să-şi 
îmbunătăţească stilul. Deşi nu avea un model după care să se 
conducă, Roger a devenit obsedat de tenis şi cu timpul a început să 
câştige. 

El a continuat să joace tenis şi la colegiu, terminându-şi carieră 
de jucător de tenis cu 22 de victorii şi 11 înfrângeri. Mai târziu a 
devenit primul antrenor de tenis cu handicap fizic autorizat de 
Asociaţia Americană a Tenisului Profesionist. Acum, Roger merge 
prin toată ţara, vorbind oamenilor despre cum poţi ajunge 


învingător, indiferent cine eşti. 

„Singura diferenţă dintre mine şi voi este că voi puteţi să-mi 
vedeţi handicapul, dar eu nu pot să-l văd pe al vostru. Cu toţii îl 
avem. Când oamenii mă întreabă cum am reuşit să trec peste 
lipsurile mele fizice, le spun că nu am trecut peste nimic. Pur şi 
simplu am aflat ce nu pot să fac - cum ar fi să cânt la pian sau să 
mănânc cu beţigaşe - dar mai important este că am aflat ceea ce 
pot să fac. Aşa că fac ceea ce pot din tot sufletul şi din toată inima”. 

Jack Canfield 


DA, POŢI! 


Experienţa nu este ceea ce i se întâmplă unui 
om.Este ceea ce face un om cu ce i se întâmplă. 
Aldoux Huxley 

Ce aţi face dacă la 46 de ani aţi fi ars din cap până în picioare 
într-un teribil accident de motocicletă şi apoi, patru ani mai târziu, 
aţi rămâne paralizat de Ia brâu în jos în urma prăbuşirii unui avion? 
Apoi, te poţi imagina milionar, un orator respectat, un mire fericit şi 
un afacerist plin de succes? Te poţi vedea mergând cu pluta? Sărind 
cu paraşuta? Candidând la alegeri? 

W. Mitchell a făcut toate aceste lucruri, şi mai mult, după ce că 
cele două accidente i-au transformat chipul într-un amalgam de 
grefe, i-au lăsat mâinile fără degete şi picioarele subţiri şi inerte 
într-un scaun cu rotile. 

Cele 16 operaţii pe care le-a suportat Mitchell, după ce 
accidentul de motocicletă i-a ars 65 la sută din corp, l-au făcut să 
nu mai poată duce o furculiţă la gură, să formeze un număr de 
telefon sau să meargă la baie fără ajutor. Dar Mitchell, fost soldat la 
Marină, n-a crezut niciodată că este înfrânt. 

„Eu sunt comanant pe nava mea”, spunea el. „Suişurile şi 
coborâşurile sunt ale mele. Aş putea considera această situaţie ca 
pe o amânare sau ca pe un punct de plecare”. Şase luni mai târziu 
el pilota din nou un avion. 

Mitchell şi-a cumpărat o casă victoriană în Colorado, o adevărată 
proprietate, nu glumă, un avion şi un bar. Mai târziu a făcut echipă 
cu doi prieteni şi au pus bazele unei companii forestiere, care a 
devenit cea de-a doua companie privată ca Mărime din Vermont. 

Apoi, la patru ani după accidentul de motocicletă, avionul pe 
care-l pilota Mitchell s-a prăbuşit pe pistă imediat după decolare, 
zdrobindu-i cele 12 vertebre toracice şi lăsându-l paralizat pe viaţă 
de la mijloc în jos. „Mă întrebam ce naiba se întâmpla cu mine. Ce 
făcusem ca să merit asta?”. 

Neobosit, Mitchell lucra zi şi noapte să-şi  recâştige 
independenţa, atât cât se putea. A fost ales primar în Crested 
Butte, Colorado, pentru a salva oraşul de exploatarea minieră care 
ar fi distrus, mai devreme sau mai târziu, mediul înconjurător şi 


frumuseţea peisajului. După aceea a candidat pentru Congres, 
folosindu-şi apariţia stranie ca pe un atu, cu slogane de genul, „Nu 
doar o altă faţă drăguță”. 

În ciuda aspectului său şocant şi a încercărilor la care fusese 
supus corpul său, Mitchell s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit, şi-a luat 
Master-ul în Administraţia Publică, şi a continuat să zboare, să 
activeze în acţiunile legate de mediu şi de discursurile publice. 

Atitudinea mentală pozitivă, de nezdruncinat a lui Mitchell i-a 
adus apariţia în emisiuni ca „Today Show” şi „Good-Morning, 
America”, precum şi în articolele din Parade, Time, The York Times 
şi alte publicaţii. 

„Înainte să fiu paralizat, erau 10.000 de lucruri pe care le 
puteam face”, spune Mitchell, „acum sunt doar 9.000. Pot să plâng 
după cele 1.000 pe care nu pot să le mai fac sau pot să mă 
concentrez asupra celor 9.000 care mi-au rămas. Le povestesc 
oamenilor că am avut două accidente în viaţa mea. Dacă am ales să 
nu le folosesc ca pe o scuză pentru a mă da bătut, atunci poate 
întâmplările prin care treceţi acum şi vă pun în dificultate ar fi avut 
o altă perspectivă. Vă puteţi da un pas înapoi pentru a avea o 
panoramă mai largă, şi puteţi avea şansa de a spune, „Poate că nici 
nu este mare lucru, la urma urmei”. 

Ţineţi minte: „Nu conteză ceea ce vi se întâmplă ci ceea ce faceţi 
voi atunci când vi se întâmplă”. 


Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


ALEARGĂ, PATTI, ALEARGĂ 


La o vârstă foarte fragedă, Patti Wilson a aflat de la doctorul ei 
că este epileptică. Tatălui ei, Jim Wilson, îi plăcea să facă jogging 
dimineaţa. Într-o zi, Patti a zâmbit cu aerul acela specific de 
adolescentă, şi i-a spus, „Tată, ce mi-ar place să fac cu adevărat ar 
fi să alerg cu tine în fiecare zi, dar mi-e teamă de o criză”. Tatăl ei i- 
a răspuns, „Dacă o să ai vreo criză, ştiu ce trebuie să fac, aşa că hai 
să alergăm !”. 

Şi asta făceau în fiecare zi. Era o experienţă minunată pentru 
amândoi şi niciodată nu s-a întâmplat nimic. După câteva 
săptămâni, Patti i-a spus tatălui ei, „Tăticule, ce aş vrea să fac cu 
adevărat este să dobor recordul mondial feminin la rezistenţă”. 
Atunci, acesta a căutat în „Cartea Recordurilor” şi a descoperit că 
cea mai lungă distanţă pe care a alergat vreodată de o femeie a fost 
de 128 kilometri. Când era în clasa a noua, Patti anunţă, „O să 
alerg din districtul Orange până în San Francisco (o distanţă de 
643 kilometri). În clasa a zecea ea a continuat: „O să alerg până în 
Portland Oregon” (peste 2.400 de kilometri). „Când o să fiu 
junioară o să alerg până la St. Louis” (în jur de 3.200 kilometri). În 
ultima clasă de liceu ea a spus, „O să alerg până la Casa Albă” (mai 
mult de 4.800 kilometrii). 

În ciuda handicapului său, Patti era tot atât de ambițioasă pe cât 
era de entuziastă, dar ea spunea că handicapul de fi epileptic 
reprezintă un simplu „inconvenient”. Nu s-a concentrat asupra a 
ceea ce pierduse, ci asupra a ceea ce rămăsese. 

În acel an a dus până la capăt cursa până la San Francisco, 
Purtând un tricou pe care se putea citi, „Iubesc epilepticii”. Tatăl ei 
a alergat tot timpul alături de ea, iar mama ei împreună cu o 
asistentă au mers în urma ei cu o rulotă, în caz că se întâmpla ceva. 

În cel de al doilea an colegii de clasă ai lui Patti au susţinut-o tot 
drumul. Ei au construit un poster gigant pe care scria, „Aleargă 
Patti, aleargă!” (de atunci acesta a devenit motto-ul ei, şi mai târziu 
titlul cărţii pe care a scris-o). În al doilea maraton, în drum spre 
Portland, şi-a fracturat un os la picior. Doctorul i-a spus că trebuie 
să se oprească. „Trebuie să-ţi pun glezna în ghips, altfel o să fie şi 
mai rău”. 


„Doctore, nu înţelegi”, spuse ea. „Asta nu este o joacă pentru 
mine, este o obsesie magnifică! N-o fac doar pentru mine, o fac şi 
pentru ceilalţi care au mintea în lanţuri. Nu există chiar nici o cale 
prin care să pot alerga în continuare?”. Acesta i-a dat o singură 
soluţie. Putea să-i înfăşoare piciorul cu un bandaj bine strâns în loc 
de ghips. A avertizat-o că va fi îngrozitor de dureros şi i-a spus, „Vei 
face rosături”. Ea a acceptat. 

A terminat cursa la Portland, alergând pe ultima milă alături de 
guvernatorul din Oregon. Ar fi trebuit să vedeţi titlurile din ziare: 
„Super alergătoarea, Patti Wilson, termină maratonul pentru 
epilepsie în ziua când împlinea 17 ani”. 

După patru luni de alergare neîntreruptă de pe Coasta de Vest 
pe cea de Est, Patti a sosit la Washington unde a dat mâna cu 
Preşedintele Statelor Unite. Ea i-a spus, „Am vrut ca oamenii să ştie 
că epilepticii sunt fiinţe normale cu o viaţă normală”. 

Am spus nu demult această poveste la unul din seminariile mele, 
şi după aceea, un munte de om cu ochii plini de lacrimi veni la 
mine, îmi întinse mâna lui cărnoasă şi mare şi îmi spuse, „Mark, 
numele meu este Jim Willson. Ai vorbit despre fiica mea, Patti. 
Datorită eforturilor sale nobile”, mi-a povestit el, „s-au strâns 
suficienţi bani pentru a deschide 19 centre în valoare de mai multe 
milioane de dolari pentru epileptici în toată ţara”. 


Dacă Patti Willson poate să facă atât de mult cu atât de puțin, ce 
poți să faci tu pentru a te autodepăşi când eşti total sănătos? 


Mark V. Hansen 


PUTEREA DETERMINĂRII 


Micuța şcoală de ţară era încălzită cu o sobă mare, veche, cu 
cărbuni. Un băieţel avea datoria de a veni la şcoală devreme pentru 
a face focul, ca să se încălzească înainte să vină învățătorul şi 
colegii lui. 

Într-o dimineaţă când au ajuns, au găsit şcoala cuprinsă de 
flăcări. L-au scos pe băieţel leşinat din clădirea în flăcări, mai mult 
mort decât viu. Avea arsuri majore în partea inferioară a corpului şi 
a fost dus la spitalul cel mai apropiat. 

Zăcând în pat, ars îngrozitor, băieţelul semiconştient îl auzea ca 
prin vis pe doctorul care vorbea cu mama lui. Doctorul îi spunea 
acesteia că fiul ei cu siguranţă va muri - aşa era cel mai bine - 
pentru că arsurile îl distruseseră de la mijloc în jos. 

Dar băiatul curajos nu vroia să moară. Şi-a pus în cap să 
supravieţuiască. Şi, spre uimirea doctorului, el supravieţui. Când 
pericolul mortal trecu, l-a auzit din nou pe doctor şi pe mama lui 
discutând încet. De data asta doctorul îi spunea mamei lui că de 
vreme ce corpul lui era pe jumătate ars, era mai bine dacă ar fi 
murit, pentru că era condamnat pe vecie să rămână paralizat de la 
tarâu în jos, fără să-şi mai poată folosi vreodată picioarele. 

Încă o dată băiatul cel curajos s-a hotărât că nu va fi un infirm. 
Va merge. Din nefericire însă, nu mai avea nici un fel de abilitate 
motorie. Picioarele lui subţirele atârnau fără vlagă. 

Până la urmă a ieşit din spital. În fiecare zi, mama lui îi masa 
picioruşele, dar nu simţea absolut nimic, nimic. Totuşi, hotărârea 
lui că într-o zi va merge era tot atât de puternică. 

Când nu stătea în pat, era țintuit într-un scaun cu rotile. Într-o zi 
însorită, mama lui l-a scos în grădină ca să mai ia nişte aer curat. În 
loc să stea cuminte acolo, s-a aruncat din scaun pe iarbă şi a 
început să-şi târască picioarele. 

Şi-a făcut astfel drum până la gărduleţul alb de lemn care le 
mărginea grădina. Cu mare efort, s-a ridicat deasupra gardului. 
Apoi, dintr-un par într-altul, a început să se târască de-a lungul 
gardului, convins că va reuşi să meargă. A făcut aşa în fiecare zi, 
astfel că pe locul pe care mergea se făcuse potecă. Nu-şi dorea 
nimic altceva decât ca picioarele lui să prindă viaţă. 


Datorită masajelor zilnice, a voinţei lui de fier şi a unei hotărâri 
absolute, a reuşit într-una din zile să se ridice în picioare, apoi să 
meargă cu pauze, să meargă singur şi apoi să alerge. 

A început să meargă la şcoală, apoi să alerge la şcoală, după 
care să alerge din plăcere. Mai târziu, când era la colegiu devenise 
omul de bază al echipei. 

Peste alţi mulţi ani în Madison Square, acest băiat despre care 
se crezuse că va muri sau că nu va fi în stare să mai meargă 
vreodată, acest băiat hotărât, de acum un tânăr în toată puterea 
cuvântului, Dr. Glenn Cunningham, a luat parte la concursul 
mondial pentru cei mai rapizi alergători pe o distanţă de o milă! 


Burt Dubin 


PUTEREA OPIIMISMULUI 


Anii războiului din Vietnam au fost o perioadă foarte tulbure 
pentru politica externă a Americii, făcând ca suferinţa celor care 
participau la război să fie şi mai tragică. În această perioadă s-a 
născut şi povestea extraordinară a Căpitanului Gerald L. Coffee. 

Avionul lui a fost doborât deasupra Mării Chinei, la data de 3 
februarie 1966, şi următorii şapte ani i-a petrecut în diferite lagăre 
de prizonieri. Prizonierii de război care au supravieţuit, spune el, 
au reuşit asta printr-un regim special de exerciţii fizice, rugăciuni şi 
comunicarea prin orice mijloace cu ceilalţi. După zile întregi de 
tortură, Gerald a semnat declaraţia cerută de vietnamezi. Apoi a 
fost aruncat în celulă, singur, doar cu durerea lui. Dar ce-l durea 
cel mai tare era sentimentul de vinovăţie pentru că nu rezistase. Nu 
avea idee dacă mai erau şi alţi prizonieri americani în alte celule, 
când se auzi o voce: 

„Hei, omul din celula şase, hei tu, cel cu mâna ruptă, mă auzi?” 
Era colonelul Robinson Risner. 

„Poţi să vorbeşti. Nu-ţi face griji. Bine ai venit la Hotelul Inimilor 
Sfărâmate”. 

„Colonele, ştii ceva de copilotul meu, Bob Hansen?” 

„Nu. Ascultă, Jerry, trebuie să înveţi să comunici bătând în 
pereţi. Este singura legătură pe care o putem stabili între noi. 

Reisner zisese „Noi!”. Asta înseamnă că mai erau şi alţii. 
„Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt singur”. 

„Le-au torturat, Jerry?” 

„Da. Şi mă simt îngrozitor pentru că au scos totul de la mine”. 

„Ascultă, o dată ce se hotărăsc să distrugă un om, reuşesc. 
Lucrul cel mai important este cum îţi revii după asta. Urmează 
Codul pur şi simplu. Rezistă cum poţi. Dacă te distrug nu rămâne 
aşa. Linge-ţi rănile şi vino-ţi în fire. Vorbeşte cu cineva dacă poţi. 

Nu te lăsa doborât. Trebuie să avem grijă unul de altul”. 

Zile la rând Coffee a fost pedepsit pentru fleacuri, fiind legat cu 
frânghii şi apoi întins. Prietenul lui din celula alăturată obişnuia să-i 
transmită prin pereţi cuvinte încurajatoare: „Ţine-te bine”, „Mă rog 
pentru tine”. 

„Apoi el a fost cel pedepsit”, spune Coffee. „Şi-am făcut şi eu ce 


făcuse şi el pentru mine”. 
În cele din urmă, Coffee a primit o scrisoare de la soţia sa: 


Dragă Jerry, 

A fost o primăvară minunată şi ne este foarte dor de tine. 
Copiii sunt bine. Kim poate să facă acum ski nautic de-a 
lungul lacului. Amândoi băieţii înoată şi plonjează de pe 
ponton, iar micul Jerry se bălăceşte vesel în apă cu un colac în 
jurul lui. 


Coffee s-a oprit din citit pentru că ochii lui erau plini de lacrimi 
în timp ce ţinea strâns la piept scrisoarea soţiei sale. „Micuţul 
Jerry? Cine este Jerry?”. Apoi îşi dădu seama. Era băieţelul lor, 
născut după ce fusese luat prizonier; avea un băieţel pe care îl 
chema Jerry. Soţia lui n-avea de unde să ştie că toate scrisorile 
anterioare nu ajunseseră la el şi vorbea despre micuţ ca atare. 
Coffee povesteşte: 

„În timp ce tineam scrisoarea aceea în mâini, trăiam nenumărate 
sentimente: uşurare la gândul că familia mea era bine, tristeţe 
pentru că pierdusem primul an de viaţă al lui Jerry, recunoştinţă 
pentru binecuvântarea de a fi pur şi simplu în viaţă”. 

Scrisoarea se încheia astfel: 


Noi toţi, şi foarte mulți alţii ne rugăm pentru siguranţa ta 
şi sperăm că te vei întoarce curând. Ai mare grijă de tine, 
iubitul meu. 


Te iubesc. 
Bea. 


Coffee mai povesteşte despre orele lungi în care prizonierii îşi 
imaginau scenarii întregi, scene în care mergeau din cameră-n 
cameră prin casele lor, şi totul foarte detaliat. Tot timpul aveau 
aceste scene în cap despre cum o să fie când se vor întoarce acasă. 
Coffee mai spune că l-au ajutat să reziste prietenii lui şi credinţa. În 
fiecare duminică, şeful neoficial al fiecărei barăci dădea un semnal - 
chemarea la slujbă. Se ridicau în picioare, fiecare în celula lui, dacă 
mai erau în stare, apoi, cu un sentiment de înfrățire, recitau 
Psalmul 23: „Şi au pregătit o masă şi-au pus-o în faţa mea, în 
prezenţa duşmanilor mei, şi mi-au uns capul cu ulei; cana mea 


dăduse pe-afară”. 

„Mi-am dat seama că, în ciuda faptului de a fi încarcerat într-un 
loc atât de oribil, totuşi, într-o zi mă voi întoarce într-o ţară 
frumoasă şi liberă”. 

Mai târziu, când tratatul de pace a fost semnat pe 3 februarie 
1973, în al şaptelea an de închisoare, Coffee a fost chemat în faţa a 
doi tineri ofiţeri vietnamezi. 

„Astăzi este de datoria noastră să-ţi înapoiem bunurile”, spuse 
unul. 

„Ce bunuri?” 

„Asta”. 

Înghiţi cu greu şi întinse mâna să-şi ia verigheta dintre degetele 
soldatului. Da, era a lui. Şi-o puse pe deget. Era puţin largă, dar era 
verigheta lui. Nu se aşteptase s-o mai vadă vreodată. 

Copiii mei aveau 11 şi 12 ani când îmi luaseră verigheta. Brusc 
m-am simţit bătrân şi epuizat. Când eram tânăr, locuiam într-o casă 
dărăpănată, am făcut viermişori, mi-am rupt mâna şi câte altele. 
Mă întrebam dacă, acum, mai mari şi foarte mult schimbaţi, copiii 
mei mă vor accepta din nou în mijlocul lor, şi cum va fi revederea. 
Şi m-am gândit la Bea. Voi mai fi acelaşi pentru ea? Mă mai iubea? 
Ştia ea ce mult însemnase persoana ei pentru mine în toţi aceşti 
ani? 

Călătoria cu autobuzul până la aeroportul din Hanoi a fost o 
zăpăceală, dar un singur lucru exista în mintea lui Coffee: steagul 
frumos roşu, alb şi albastru, desenat pe coada enormului Air Force 
C-141 care strălucea în soare, aşteptând prima încărcătură de 
prizonieri eliberaţi. 

Lângă avion se mai aflau şi alţi prizonieri de război care le 
zâmbeau prin gard şi care le făceau cu mâna semnul victoriei. După 
ce s-au aliniat pe două rânduri, ofiţerul vietnamez le-a strigat 
numele, rangul şi ordinul. 

„Comandant Gerald L. Coffee, Marina Americană” (primise două 
grade în absenţă). 

În timp ce făcu un pas înainte, atenţia i-a fost atrasă de un 
colonel care purta uniforma şi însemnele Forţelor Aeriene. Era 
prima uniformă americană pe care o vedea după atâţia ani. 
Colonelul a răspuns la salutul lui Coffee. 

„Comandant Gerald L. Coffee la datorie”, domnule. 

„Bine ai venit înapoi, Jerry”. Acesta şi-a întins ambele mâini şi a 


strâns cu putere mâna lui Coffee. 

După ce avionul a fost încărcat, pilotul şi-a îndreptat aparatul 
către pistă principală, fără să mai aştepte nici o secundă, a blocat 
frânele şi a întins aripile avionului. Uriaşa maşinărie a început să 
vibreze, în timp ce pilotul făcea ultimele verificări. Zgomotul 
produs de motor era asurzitor. Când s-au ridicat în aer, vocea 
pilotului umplu cabina. Era un glas puternic şi sigur. 

„Felicitări, domnilor. Tocmai am părăsit Nordul Vietnamului”. 
De-abia atunci toţi au izbucnit în urale. 

Prima escală au făcut-o la baza aeriană Clark din Filipine. 
Mulțimea ţinea pancarde pe care scria: „Bine Aţi Venit Acasă! Vă 
iubim! Dumnezeu să vă binecuvânteze!”. Dincolo de cordoanele de 
securitate oamenii aplaudau frenetic la auzul fiecărui nume 
pronunţat în timp ce coborau. Camere de televiziune erau peste 
tot, dar bărbaţii aceia habar n-aveau că în acel moment erau priviţi 
de milioane de americani care acasă stăteau lipiţi de televizoare, 
ţipând şi plângând. Fuseseră instalate telefoane speciale pentru a 
le intermedia primele convorbiri cu cei de acasă. Stomacul lui 
Coffee s-a strâns în timp ce aştepta ca Bea să ridice receptorul din 
celălalt capăt al lumii, Sanford, Florida, acolo unde ea şi copiii 
aşteptau. 

„Bună, iubito. Sunt eu. Îţi vine să crezi?” 

„Bună, iubitul meu. Te-am văzut la televizor când te-ai dat jos 
din avion. Cred că toată America te-a văzut. Arăţi tare bine!” 

„Nu, n-arăt. Sunt cam slăbănog. Dar sunt bine. Doar nerăbdător 
să ajung acasă”. 

După mult aşteptata reuniune cu soţia şi copiii, în următoarea 
duminică, Gerald a luat parte la slujba de dimineaţă. Ca răspuns la 
întâmpinarea călduroasă al preotului, iată ce a spus Coffee. 
Rezumă perfect tot ceea ce ştiu eu despre codul optimismului: 


„Credinţa a fost cheia supravieţuirii mele în toți aceşti 
ani. Credinţa în mine şi în simpla idee de a-mi face datoria 
cât pot eu de bine, credința în întoarcerea mea acasă. 
Credinţa în semenii mei, începând cu voi cei de aici, ştiind 
că veţi avea grijă de familia mea, şi încredere în camarazii 
mei din celulele alăturate, oameni de care am depins şi 
care au depins de mine la rândul lor, câteodată în situaţii 
disperate. Credinţa în ţara mea, în instituțiile ei şi în cauza 


şi scopul nostru național... Şi, bineînțeles, credinţa în 
Dumnezeu - cu adevărat, aşa cum ştiţi voi toți, bază a 
tuturor lucrurilor... Viața noastră este o călătorie 
neîntreruptă şi trebuie să învăţăm şi să creştem pe măsură 
ce înaintăm, şi chiar dacă ne împiedicăm câteodată, 
trebuie să mergem înainte cu tot ce avem mai bun în noi ”. 


David Mc. Nally 
Din „Puterea Optimismului” de Alan Lay Mc. Ginnis 


CREDINȚA 


Suntem o specie nenorocită, noi cei cu deficiențe. Dacă n-am fi 
fost aşa, nu ne-am mai fi învârtit astăzi pe aici. Da, suntem o specie 
nenorocită. În multe feluri, am fost binecuvântaţi cu o savoare şi un 
spirit pe care mulți nu le au. 

Şi dați-mi voie să vă spun că acest refuz al acceptării 
handicapului cuiva ne împinge să ne agăţăm de un singur lucru - 
credinţa, o credinţă aproape divină. 

În recepţia Institutului de Medicină pentru Reabilitare Fizică, 
din New York, pe unul din pereţi este prinsă o placă de bronz. De-a 
lungul anilor în care am venit la acest Institut pentru tratament - de 
două sau de trei ori pe săptămână - am trecut de multe ori în 
scaunul meu cu rotile, înainte şi înapoi. Dar niciodată nu mi-am 
făcut timp să mă opresc şi să citesc cuvintele scrise pe acea placă, 
se spune, aparţinând unui soldat sudist necunoscut. Apoi, într-o 
după-amiază, m-am oprit. Am citit şi răscitit. Când am terminat a 
doua oară eram pe punctul de a izbucni în plâns - nu de disperare, 
ci cu un fel de iluminare care mă făceau să ţin strâns roţile 
scaunului. Mi-ar face plăcere să vi le spun şi vouă. 


Un Crez Pentru Cei Care Au Suferit 


I-am cerut lui Dumnezeu putere, ca să pot reuşi 
M-a făcut slab, ca să învăţ să mă supun cu smerenie... 


Am cerut sănătate, ca să pot face lucruri mari. 
Mi s-a dat infirmitate, ca să pot face lucruri mai bune... 


Am cerut bogății, ca să pot fi fericit. 
Mi s-a dat sărăcie, ca să pot fi înțelept... 


Am cerut putere, pentru ca oamenii să mă laude. 
Mi s-a dat slăbiciune ca să simt nevoia de Dumnezeu... 


Am cerut să primesc toate lucrurile bune din lume, ca să mă 
pot bucura de viaţă. 
Mi s-a dat viaţă, ca să mă pot bucura de toate lucrurile... 


Nu mi s-a dat nimic din ce am cerut - ci doar ce am sperat să 
primesc. 


Aproape în ciuda mea, rugăciunile mele nerostite au primit un 
răspuns. 


Sunt, printre oameni, cel mai binecuvântat! 


Roy Campanella 


EA A SALVAT 2109 VIEŢI 


Doamna Betty Tisdale este o eroină de mare clasă. Când războiul 
din Vietnam s-a încins în aprilie 1975, ea a ştiut că trebuie să-i 
salveze pe cei 400 de orfani care erau pe punctul de a fi aruncaţi în 
stradă. Adoptase deja cinci orfane vietnameze împreună cu fostul ei 
soţ, medic pediatru, colonelul Patrick Tisdale, care era văduv şi 
avea şi el cinci copii. 

Doctorul american Tom Dooley îi ajutase pe refugiaţi să scape de 
nordul comunist în 1954. Betty povesteşte: „Cred că Tom Dooley a 
fost cu adevărat un sfânt. Influenţa lui mi-a schimbat viaţa pe 
vecie”. Inspirată de cartea lui, ea şi-a strâns toate economiile şi a 
călătorit în Vietnam de 14 ori pentru a vizita şi a lucra în spitalele 
şi orfelinatele pe care le fondase el. În timp ce se afla în Saigon, s-a 
îndrăgostit de orfanii de la An Lac (Locul Fericit), condus de Vu Thi 
Ngai, o doamnă care a fost salvată de Betty în ziua în care a căzut 
Vietnamul, şi s-a întors împreună cu ea în Georgia, pentru a locui 
cu Betty şi cei zece copii ai ei. 

Când Betty, care era genul de femeie care găseşte soluţii rapide 
la orice, şi-a dat seama de nenorocirea care-i aştepta pe copii, s-a 
pus în mişcare în mare viteză. A chemat-o pe Madame Ngai şi i-a 
zis: „Da! Voi veni, voi lua toţi copiii cu mine şi le voi găsi părinţi 
adoptivi”. Nu ştia cum o să facă asta. Ştia doar că o s-o facă. Mai 
târziu, într-un film despre acest eveniment, „Copiii de la An Lac”, 
Shirley Jones a interpretat-o pe Betty. 

În câteva clipe ea a început să mute munţii din loc. A adunat 
banii necesari prin diverse mijloace, acceptând chiar şi cupoane de 
asistenţă socială. Pur şi simplu ea hotărâse să o facă şi a făcut-o. 
„Mi-am imaginat toţi acei copilaşi crescând în cămine creştineşti în 
America, nu sub comunism”, povesteşte ea. Asta a fost lucrul care a 
motivat-o. 

A plecat în Vietnam din Fort Benning, Georgia, într-o duminică, 
şi a sosit într-o marţi la Saigon, unde, în mod miraculos a trecut 
peste toate obstacolele şi a reuşit să obţină până sâmbătă un avion 
cu care să ia 400 de copii. 

La scurt timp după sosirea ei, şeful Departamentului de Ajutor 
Social din Vietnam, Dr. Dan, a anunţat-o brusc că nu îi va aproba să 


ia cu ea decât copiii sub zece ani şi numai dacă le prezintă 
certificatele de naştere. Repede şi-a dat seama că orfanii erau 
norocoşi numai pentru simplul fapt că erau în viaţă. Dar ei nu aveau 
certificate. 

Betty s-a dus la spital la secţia de pediatrie, a obţinut 225 de 
certificate de naştere, a creat date de naştere, ora şi locul pentru 
219 nou-născuţi şi copii mai mari. 

„N-aveam nici cea mai vagă idee, unde se năcuseră şi ai cui 
erau. Dar degetele mele au avut grijă de asta. Certificatele de 
naştere reprezentau singura lor speranţă pentru a pleca de acolo în 
siguranţă, către un viitor în libertate. Era atunci sau niciodată”. 

Acum avea nevoie de un loc unde să ducă orfanii după ce aceştia 
erau evacuaţi. Adăpostul militar de la Fort Benning rezistase la 
toate insistenţele ei, dar ea nu renunţă. Oricât de mult a încercat 
Betty, n-a putut să ia legătura cu Generalul, aşa că l-a sunat pe 
Secretarul de Stat, Bo Callway. Datoria lui era să nu răspundă 
apelurilor lui Betty, indiferent de urgenţa chestiunilor puse de ea. 
Totuşi ea nu s-a dat bătută. Ajunsese prea departe ca să se mai 
oprească. Pentru că acesta era din Georgia, ea a sunat-o pe mama 
lui şi i-a spus cum stau lucrurile. Betty a rugat-o din toată inima să 
intervină pe lângă fiul său. Peste noapte, Secretarul Stat i-a 
răspuns şi a aranjat ca o şcoală din Fort Benning să fie folosită 
drept cămin intermediar pentru orfanii de la An Lac. 

Dar Betty mai avea de rezolvat o problemă grea: cu ce mijloc de 
transport să-i scoată din ţară. Când a ajuns în Saigon, s-a dus la 
Ambasadorul Graham Martin imediat şi a pledat în interesul 
copiilor. A încercat să închirieze un avion Pan Am, dar firma Lloyd 
din Londra ridicase asigurarea la o sumă atât de mare, încât era 
imposibil să negociezi cu ei. Ambasadorul s-a oferit să o ajute dacă 
toate actele erau vizate de guvernul vietnamez. Dr. Dan a semnat 
ultimele hârtii practic în timp ce copii erau urcați în cele două 
avioane 

Copiii erau subnutriţi şi bolnavi. Mulţi dintre ei nu ieşiseră 
niciodată din orfelinat. Erau speriaţi. Betty recrutase soldaţi şi 
echipajul de la ABC care să o ajute să-i îmbrace, să-i transporte şi 
să-i hrănească. Nu vă puteţi imagina cât de emoţionaţi au fost acei 
voluntari în ziua aceea minunată de sâmbătă, când au ajutat 219 
copii să ia drumul libertăţii. Toţi au plâns de bucurie şi mulţumire 
că au contribuit la eliberarea altora. 


Închirierea unui avion din Filipine a fost o adevărată nebunie. 
Avionul liniilor aeriene United costa 21.000 de dolari. Dr. Tisdale a 
garantat plata lui din dragoste pentru acei copii. Dacă Betty ar fi 
avut mai mult timp, probabil că l-ar fi obţinut pe gratis! Dar timpul 
a fost un factor decisiv, şi au trebuit să se mişte repede. 

Fiecare copil a fost adoptat în mai puţin de o lună de la sosirea 
în America. Agenţia Luterană Tressler din York, Pennsylvania, 
specializată în adopţia copiilor handicapaţi, a găsit o familie pentru 
fiecare copil în parte. 

Betty a dovedit încă o dată că poţi face orice dacă îţi iei inima în 
dinţi şi ceri, dacă nu accepti un refuz, eşti perseverent şi faci orice 
pentru a-ţi realiza dorinţa. 

Cum se zice că Dr. Tom Dooley a spus odată: „Oamenii simplii 
fac lucruri extraordinare”. 


Jack Canfield şi Mark V. Hansen 


MĂ AJUŢI SAU NU ? 


În 1989 un cutremur de 8,20 pe scara Richter aproape că 
înghiţit Armenia, omorând peste 30.000 de oameni în mai puţin de 
patru minute. 

În mijlocul dezastrului şi al haosului, un tată şi-a lăsat soţia, care 
era în siguranţă acasă, şi s-a repezit înspre şcoala unde trebuia să 
fie fiul său, ca să descopere că locul era neted ca-n palmă. 

După şocul traumatic iniţial, şi-a adus aminte de promisiunea 
făcută fiului său: „Indiferent ce s-ar întâmpla, voi fi întotdeauna 
lângă tine”. Ochii i s-au umplut de lacrimi. În timp ce se uita la 
mormanele de dărâmături care fuseseră odată şcoală, totul părea 
fără speranţă, dar angajamentul luat în faţa fiului său a fost mai 
tare. 

Încercă să se concentreze şi să-şi aducă aminte drumul pe care-l 
făcea împreună cu fiul său în fiecare dimineaţă până în faţa clasei. 
Amintindu-şi că aceasta se afla în colţul din dreapta al clădirii, se 
repezi acolo şi începu să sape prin dărâmături. 

Între timp, alţi părinţi disperaţi sosiră cu inimile strânse şi 
spunând doar: „Fiul meu!”, „Fiica mea!”. Alţi părinţi bine 
intenţionaţi încercară să-l tragă de acolo, zicându-i: 

„E prea târziu!” 

„Sunt morţi!” 

„Nu mai poţi face nimic 

„Mergi acasă!” 

„Haide, vino-ţi în fire, nu se mai poate face nimic!” 

„Nu faci altceva decât să-ţi înrăutăţeşti situaţia”. 

Fiecărui părinte i-a răspuns cu o singură propoziţie: „Mă ajuţi 
sau nu?” Apoi continuă să sape după fiul său, ridicând piatră după 
Piatră. 

Sosiră şi pompierii şi încercară să-l scoată dintre dărâmături, 
spunându-i: „Incendiile izbucnesc peste tot, iar o explozie poate 
surveni oricând. Eşti în pericol. Avem noi grijă aici. Duceţi-vă 
acasă!”. La care tatăl iubitor i-a răspuns: „Mă ajutaţi acum sau 
nu?”. Poliţia veni şi spuse: „Eşti furios, îndurerat, dar totul e în 
zadar. Îi pui şi pe ceilalţi în pericol. Mergi acasă. Avem noi grijă!”. 
La care răspunsul lui veni: „Mă ajutaţi sau nu?”. Şi nimeni n-a vrut 


1” 


să-l ajute. 

Plin de curaj continuă de unul singur pentru că ştia că trebuie să 
afle: „E fiul meu viu sau mort?”. 

A săpat 8 ore...12 ore...24 ore...36 ore...apoi în ora a 38-a, dădu 
la o parte o grindă şi auzi vocea fiului său. Îl strigă pe nume, 
„Armand”. Răspunsul veni imediat, „Iată?!! Eu sunt, tati! Le-am 
spus eu celorlalţi copii să nu-şi facă griji. Le-am spus că, dacă mai 
trăieşti, mă vei salva şi atunci îi vei salva şi pe ei. Mi-ai promis că 
indiferent de ce s-ar întâmpla vei fi întodeauna alături de mine. Şi 
te-ai ţinut de promisiune, tati”. 

„Cum e acolo jos, ce se întâmplă?” întrebă tatăl. 

„Mai suntem doar 14 din 33. Suntem speriaţi, ne este foame şi 
sete, dar suntem fericiţi că eşti aici. Când s-a prăbuşit tavanul, s-a 
făcut un fel de pană ca un triunghi şi aşa am scăpat”. 

„Hai, băiete, vino afară!” 

„Nu, tată! Să iasă ceilalţi mai întâi pentru că ştiu că o să mă 
scoţi şi pe mine. Ştiu că vei fi alături de mine, orice-ar fi!” 


Mark V. Hansen 


MĂCAR ÎNCĂ O DATĂ 


Există un roman din secolul XIX a cărui acţiune este plasată într- 
un mic orăşel galez, în care, în fiecare an, de 500 de ani încoace, 
locuitorii se adună la biserică în Ajunul Crăciunului şi se roagă. 
Puțin înainte de miezul nopţii, aprind lumânări şi, cântând colinde 
şi imnuri, merg pe un drum de ţară vreo câteva mile până lao 
căsuţă de piatră veche şi abandonată. Acolo aranjează scena 
naşterii Domnului, cu tot ce trebuie: iesle, miei, etc. Apoi 
îngenunchează, şi plini de pietate se roagă. Cântecele lor încălzesc 
puţin aerul tăios al lui Decembrie. Toată lumea din oraş care poate 
umbla este acolo. 

Există o legendă în oraş, o credinţă conform căreia, dacă toţi 
locuitorii sunt prezenţi în Ajunul Crăciunului acolo, şi dacă toţi se 
roagă cu o credinţă sinceră, atunci şi numai atunci, la miezul nopţii, 
A Doua Venire a Lui Isus va avea loc chiar acolo. Şi de 500 de ani 
tot vin lângă ruinele acelea de piatră şi se roagă. Totuşi, miracolul 
nu se întâmplase niciodată. 

Unul dintre personajele principale din roman este întrebat: 

„Crezi că se va cobori printre noi în Ajunul Crăciunului?” 

„Nu”, răspunse el, dând din cap trist. „Nu cred”. 

„Şi atunci de ce te duci acolo în fiecare an?” 

„Aa”, spuse el zâmbind, „dar dacă eram singurul care nu se afla 
acolo dacă s-ar fi întâmplat?” 

Foarte puţină credinţă avea prietenul nostru, nu-i aşa? Dar avea 
puţină şi asta era important. Aşa cum se spune în Noul Testament, 
avem nevoie de credinţă, chiar dacă este mică cât un bob de 
muştar, pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. Şi câteodată, când 
lucram cu copiii cu probleme, cu tinerii expuşi la risc, cu 
adolescenţii furioşi, ori cu parteneri, prieteni şi clienţi alcoolici, 
violenţi sau deprimaţi... În aceste momente avem nevoie de puţinul 
acela de credinţă care-l făcea pe eroul nostru din roman să se 
întoarcă la pietrele acelea, în fiecare an, în Ajunul Crăciunului. 
Măcar încă o dată. 

Poate tocmai de data asta se va întâmpla minunea. 

Câteodată suntem chemaţi să lucrăm cu nişte oameni pe care 
ceilalţi i-au abandonat fără speranţă. Poate chiar am ajuns la 


concluzia că nu există nici o posibilitate de schimbare sau de 
creştere. Acesta este timpul în care, dacă putem găsi cea mai mică 
urmă de speranţă, putem răsturna situaţia, putem obţine o victorie 
mare sau mică, ori putem salva pe cineva care merita salvat. Te 
rog, prietene, mai du-te acolo măcar încă o dată. 


Hanoch McCarthy 


EXISTĂ MĂREȚIE ORIUNDE ÎN 
JURUL TĂU - FOLOSEŞTE-O! 


Sunt mulţi oameni care ar putea fi campioni olimpici, şi mă refer 
la Toţi Americanii care n-au încercat niciodată. Aş estima cam la 
cinci milioane numărul celor care m-ar fi învins la săritura cu 
prăjina în anii în care am ieşit învingător, cel puţin cinci milioane. 
Bărbaţi care erau mai puternici, mai înalţi şi mai agili decât eram 
eu ar fi putut s-o facă, dar ei n-au ridicat niciodată o prăjină, n-au 
făcut niciodată cel mai mic efort să-şi salte picioarele de pe pământ 
pentru a sări peste o bară. 

Măreţia este peste tot în jurul nostru. Este uşor să fii măreț 
pentru că oamenii măreţi te vor ajuta. Ceea ce este extraordinar la 
toate convențiile la care mă duc este că cei mai buni în afacerea lor 
vor veni şi-şi vor împărtăşi ideile, metodele şi tehnica pe care o 
folosesc. Am văzut pe cei mai buni experţi în vânzări cum îşi 
deschid inimile şi îi învaţă pe cei mai tineri cum să facă. Ei nu ţin 
numai pentru ei. Acest lucru l-am întâlnit şi în sport. 

Nu voi uita niciodată vremurile când încercam cu disperare să 
dobor recordul lui Dutch Warmer Dam. Eram cu aproape 30 cm sub 
recordul lui, aşa că, într-o zi, i-am dat un telefon. I-am spus, Dutch, 
poţi să mă ajuţi? Se pare că stau înţepenit la nivelul ăsta. Nu pot să 
sar mai sus”. 

Mi-a răspuns, „Sigur că da, Bob, treci pe la mine şi o să te ajut 
cu tot ce pot”. Am petrecut trei zile alături de maestru, cel mai bun 
săritor cu prăjina din lume. Timp de trei zile, Dutch m-a învăţat tot 
ce ştia el. Erau lucruri pe care le făceam greşit, iar el mi le-a 
corectat. Ca să nu mai lungim vorba, am reuşit să sar mai sus cu 20 
cm. Tipul acesta minunat îmi dăduse tot ce avea el. Am descoperit 
că eroii şi campionii sportivi îţi oferă de bunăvoie toate aceste 
cunoştinţe, pentru a putea deveni la rândul tău un campion mare. 

John Wooden, marele antrenor de baschet de la UCLA, are o 
filosofie care spune că în fiecare zi trebuie să ajute pe cineva care 
nu va putea niciodată să-l recompenseze pentru acest ajutor. 
Aceasta este obligaţia lui. 

În timp ce îşi făcea lucrarea lui de masterat despre cercetaşi şi 
fotbalul defensiv, George Allen a scris un chestionar de vreo 30 de 


pagini pe care le-a trimis celor mai mari antrenori din ţară. 85 la 
sută au dat răspunsuri complete. 

Oamenilor mari le place să împartă ce ştiu şi cu alţii, altfel Allen 
n-ar fi devenit niciodată unul din cei mai buni antrenori din lume. 
Maeştrii îţi vor spune secretele lor. Caută-i, sună-i la telefon sau 
cumpără-le cărţile. Mergi acolo unde merg şi ei, stai în preajma lor 
şi discută cu ei. E uşor să ajungi cel mai bun atunci când te afli în 
preajma celor mai buni. 


Bob Richards 
Atlet Olimpic 


7. ÎNŢELEPCIUNEA 
ECLECTICĂ 


Viata aceasta este un test. 

E doar un test. 

Dacă ar fi fost viaţă adevarată 
Ai fi primit 

Mai multe instrucţiuni despre 
Unde să mergi şi ce să faci! 


Găsită pe un avizier 


BATEM PALMA ACUM! 


Când Marita avea 13 ani, era epoca tricourilor largi şi a blugilor 
tociţi. Deşi crescusem în perioada Crizei şi nu aveam bani de haine, 
niciodată nu mă îmbrăcasem atât de sărăcăcios. Într-o zi, am văzut- 
o afară pe stradă cum freacă tivul blugilor ei noi cu noroi şi pietre. 
Rămăsesem cu gura căscată la vederea unui astfel de sacrilegiu: să 
distrugi o pereche de pantaloni nou-nouţi, de-abia cumpăraţi. M-am 
repezit afară ca s-o cert. Ea continua să-şi distrugă blugii în timp ce 
eu îi dădeam înainte cu romanul meu siropos despre o copilărie 
plină de lipsuri. Când mi-am dat seama că nu voi vedea din partea 
ei nici cea mai mică lacrimă, am întrebat-o de ce-şi strica în halul 
ăla blugii. Mi-a răspuns fără să se uite-n sus: „Nu se poartă blugi 
noi”. 

„De ce nu?” 

„Pentru că nu se poartă, aşa că îi fac să arate vechi”. Ce lipsă 
totală de logică! Ce modă o fi fost aia care să strice hainele noi? 

În fiecare dimineaţă în timp ce pleca la şcoală mă uitam la ea şi 
oftam, „în ce hal arată fiica mea”. Iat-o îmbrăcată cu tricoul vechi al 
tatălui ei, cu pete şi dâre de vopsea albastră. Tricoul ăla îl foloseai 
mai degrabă să ştergi praful cu el, mă gândeam eu. Şi blugii ăia - 
atât de sugrumaţi, încât mă temeam ca dacă respira mai adânc o 
să-i plesnească. Cum naiba puteau să meargă cu ei? Erau aşa de 
strânşi că de-abia te puteai mişca. Turul tocit, cu ajutorul pietrelor 
bineînţeles, avea aţe care îi atârnau în spate în timp ce mergea. 

Într-o zi, după ce plecase la şcoală, s-a întâmplat ceva de parcă 
Dumnezeu mi-a atras atenţia şi mi-a spus: „Îţi dai seama care sunt 
ultimele cuvinte pe care i le spui Maritei în fiecare dimineaţă? “în 
ce hal arată fiica mea'. Când ajunge la şcoală şi prietenii ei vorbesc 
despre mamele lor demodate care se plâng tot timpul, şi ea va avea 
partea ei constantă de contribuţie la aceste discuţii. Te-ai uitat 
vreodată şi la celelalte fete din liceu? De ce nu arunci o privire?”. 

M-am dus cu maşina s-o iau de la şcoală şi am observat că multe 
dintre celelalte fete arătau chiar mai rău. În drum casă i-am spus că 
îmi dădeam seama că fusesem prea dură în ceea ce priveşte blugii 
ei. I-am oferit un compromis: „De acum înainte poţi purta ce vrei la 
şcoală şi când ieşi cu prietenii tăi, şi promit că n-o să te mai bat la 


» 


cap”. 

„Asta da uşurare!”. 

„Dar când mergi cu mine la biserică, la cumpărături sau la 
prietenii noştri, mi-ar plăcea să te îmbraci în ceva ce ştii că-mi 
place, fără să mai trebuiască să-ţi spun eu.” 

Atunci ea reflectă. 

Apoi am adăugat, „Asta înseamnă că 95 la sută din timp te 
îmbraci cum vrei tu, iar 5 la sută cum vreau eu. Ce zici?” 

I s-a aprins o luminiţă în ochi în timp ce mi-a luat mâna şi mi-a 
scuturat-o. „Mamă, batem palma acum!” 

Din acel moment îmi luam un „La Revedere” fericit de la fata 
mea în fiecare dimineaţă şi nu mai îmi pasă de hainele ei. Când 
ieşea în oraş cu mine, se îmbrăca potrivit fără nici un fel de 
discuţie. Doar bătusem palma! 


Florence Littauer 


FĂ-ŢI TIMP CA SĂ VEZI CU 
ADEVĂRAT 


Cu toţii am auzit expresia: „Amintiţi-vă să vă opriţi şi să mirosiţi 
trandafirii”. Dar, cât de des ne facem timp în vieţile noastre agitate 
să observăm lumea din jurul nostru? Prea mult timp rămânem 
prizonierii orarului nostru încărcat, gândurilor noastre focalizate pe 
următoarele întâlniri, prizonierii traficului şi ai vieţii în general, 
pentru a mai realiza că mai sunt şi alţi oameni pe lângă noi. 

Sunt tot atât de vinovat ca şi ceilalţi că trec prin lume astfel, şi în 
mod special când merg cu maşina pe străzile supraaglomerate ale 
Californiei. Cu puţin timp în urmă, am fost martorul unui eveniment 
care mi-a arătat că a fi prins într-o lume aşa de mică înseamnă să 
treci cu vederea marea panoramă a lumii înconjurătoare. 

Mă îndreptam către o întâlnire de afaceri şi, ca de obicei, îmi 
alcătuiam discursul în minte. Am ajuns la o intersecţie foarte 
aglomerată unde semaforul tocmai se făcuse roşu. „Ei bine”, mi-am 
spus, „Pot să trec repede şi de următorul dacă trec de ăsta primul”. 

Mintea şi maşina mea erau pe pilot automat, gata să se avânte, 
când brusc transa în care picasem s-a împrăştiat la vederea unei 
imagini de neuitat. Un cuplu tânăr, amândoi orbi, traversau 
intersecţia aceea aglomerată, ţinându-se unul de altul, printre 
maşini care claxonau din toate părţile. Bărbatul ţinea de mână un 
băieţel, în timp ce femeia ţinea strâns la piept un sugar. Fiecare 
avea un băț alb, cu care pipăiau în faţa lor, încercând să treacă de 
obstacole. 

La început m-au emoţionat. Ei treceau peste unul dintre cele mai 
oribile handicapuri - credeam eu - a fi nevăzător. „Ce îngrozitor să 
fii orb!”, mă gândeam. Repede gândurile mele au fost întrerupte de 
oroarea de a vedea cum cuplul, în loc să o ia pe zebră, a luat-o pe 
diagonală, chiar înspre mijlocul intersecţiei Fără să-şi dea seama de 
pericolul în care se aflau, ei se îndreptau chiar spre punctul unde se 
întâlnesc maşinile. Mi-era teamă pentru că nu ştiam dacă ceilalţi 
şoferi îşi dau seama ce se întâmplă. 

În timp ce priveam de pe prima linie de unde urma să iau startul 
curând, am văzut petrecându-se un miracol. În acele momente 
toate maşinile din toate direcţiile s-au oprit. N-am auzit nici o roată 


scârţâind sau vreun claxon nerăbdător. Nimeni n-a strigat: „Daţi-vă 
la o parte!”. Totul îngheţase, iar timpul părea să se fi oprit pentru 
ca această familie să poată traversa. 

Uimit, m-am uitat la maşinile din jurul meu să verific dacă şi ele 
vedeau acelaşi lucru. Am observat că atenţia tuturor era atrasă de 
tânărul cuplu. Brusc şoferul din dreapta mea a reacţionat. 
Scoţându-şi capul pe fereastră, a început să strige, „La dreapta. 
Luaţi-o la dreapta!”. Alţii l-au urmat imediat, urlând în cor „La 
dreapta!”. 

Nescăpând nici un moment, cuplul făcu traseul conform 
instrucţiunilor primite. Având încredere în bastoanele lor albe şi în 
strigătele cetăţenilor îngrijoraţi, au reuşit să ajungă pe partea 
cealaltă a străzii. Când au urcat pe trotuar un lucru m-a 
impresionat din nou mult: se ţineau tot de braţ. 

Pe de altă parte eram uimit de expresiile liniştite de pe chipurile 
lor şi m-am gândit că habar n-aveau ce se întâmplă în jurul lor. 
Totuşi, imediat am simţit un oftat general de uşurare al celor care 
opriseră la intersecţie. 

În timp ce aruncam o privire la maşinile în jurul meu, un şofer 
din dreapta mea a început să mormăie, „Mamăă, ai văzut asta?!”. 
Cel din stânga mi-a zis „Nu-mi vine să cred!”. Cred că noi toţi 
fuseserăm emoţionaţi de ce se întâmplase. Iată cum, pentru câteva 
momente nişte fiinţe umane au uitat de egoism şi au ieşit puţin din 
carcasa rece pentru a ajuta nişte oameni la nevoie. 

De multe ori am reflectat la ce văzusem şi am învăţat foarte 
multe din acele momente. Primul lucru ar fi: „Încetineşte şi miroase 
trandafirii”. (Ceva ce rareori făcusem până atunci.) Făceţi-vă timp 
să aruncaţi o privire în jurul vostru şi să vedeţi cu adevărat ce se 
întâmplă în faţa voastră chiar acum. Faceţi asta şi veţi realiza că 
doar acest moment contează, şi mai important de-atât, acest 
moment vă face să vedeţi ce contează cu adevărat în viaţă. 

A doua lecţie pe care am învăţat-o, este că ţelurile pe care ni le 
fixăm pot fi atinse prin credinţa în noi, încredere în ceilalţi, în ciudă 
obstacolelor ce par imposibil de trecut. 

Scopul cuplului orb era să ajungă întregi de cealaltă parte a 
drumului. Obstacolele lor au fost opt rânduri de maşini care se 
pregăteau să vină înspre ei. Totuşi, fără panică sau îndoială, ei au 
mers înainte până şi-au atins ţinta. 

Şi noi putem merge înainte către ţelurile noastre, dând la o 


parte obstacolele care ne stau în cale. Trebuie doar să avem 
încredere în intuiţia noastră şi să acceptăm sfaturile celor mai 
înţelepţi. 

În ultimul rând, am învăţat să apreciez cu adevărat darul meu de 
a vedea în interior, un dar pe care nu l-am prețuit multă vreme. Vă 
puteţi imagina cât de diferită ar fi lumea fără vedere? Imaginaţi-vă, 
pentru o clipă, că sunteţi în mijlocul unei intersecţii şi nu vedeţi 
nimic. Cât de des uităm darurile simple pe care ni le-a făcut viaţa! 

Am plecat din intersecţia aceea aglomerată cu o mai mare 
înţelegere a vieţii şi o mai mare compasiune faţă de alţii. De atunci 
am luat hotărârea să văd viaţa aşa cum este în fiecare zi şi să-mi 
folosesc darurile date de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cei mai 
puţin norocoşi. 

Făceţi-vă o favoare în timp ce treceţi prin viaţă: Încetiniţi şi 
vedeţi pe îndelete viaţa aşa cum este. Petreceţi un minut chiar 
acum, acolo unde sunteţi, şi uitaţi-vă în jurul vostru. Altfel aţi putea 
pierde ceva minunat. 

J. Michael Thomas 


DACĂ AR FI SĂ MAI TRĂIESC O DATĂ 


Interviurile cu cei în vârstă şi cu cei bolnavi în ultim stadiu arată 
că oamenii nu regretă ce au făcut, ci ceea ce nu au apucat să facă. 


Aş îndrăzni să fac mai multe greşeli data viitoare. 

M-aş relaxa. Aş face exerciţii. 

Aş fi mai nebun decât am fost acum. 

Aş lua mai puţine lucruri în serios. 

Aş profita de mai multe şanse. 

Aş face mai multe călătorii. 

Aş urca pe mai mulţi munţi şi aş înota în mai multe râuri. 

Aş mânca, mai multă îngheţată şi mai puţină fasole. 

Poate că aş intra în mai multe încurcături, dar n-ar mai exista 
atâtea în mintea mea. 

Ştiţi, sunt una din acele persoane care trăieşte sănătos şi 
raţional ceas de ceas şi zi de zi. 

Ah, am avut şi eu clipele mele fericite şi dacă ar fi să iau totul de 
la capăt, aş căuta să trăiesc mai multe clipe de-astea. 

De fapt, n-aş vrea altceva decât clipe una după alta, în loc să 
trăiesc atâţia ani înaintea fiecărei zile. 

Am fost una dintre acelea care nu pleca nicăieri fără 
termometru, o sticlă de apă fierbinte, un trenci şi o paraşută. 

Dacă ar fi să mai trăiesc o dată, mi-aş lua mai puţine cu mine de 
data asta. 

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aş merge în picioarele goale de 
când începe primăvara şi până toamna târziu. 

Aş merge la mai multe petreceri. 

M-aş da în căluşei de mai multe ori. 


Aş culege mai multe margarete. 
Nadine Stair (85 de ani) 


DOI CĂLUGĂRI 


Doi călugări aflaţi în pelerinaj ajunseră la vadul unui râu. Aici 
văzură o fată îmbrăcată frumos, care se vedea clar că nu ştie ce să 
facă, pentru că râul era foarte adânc şi nu vroia să-şi ude hainele. 
Fără să stea prea mult pe gânduri, unul dintre călugări o luă în 
spate, o traversă râul şi o puse pe pământ uscat de partea cealaltă 
a apei. 

Apoi călugării îşi continuară drumul. După vreo oră, celălalt 
călugăr începu să se plângă, „Desigur, nu e corect să atingi o 
femeie; încalci poruncile dacă ai contact apropiat cu o femeie. Cum 
ai putut să faci aşa un păcat?”. 

Călugărul care o cărase în spate pe fată îşi continuă drumul 
tăcut, dar în final remarcă, „Eu am lăsat-o din spate acum o oră, tu 
de ce o mai porţi încă?”. 


N Irmgard Schloegl 
Înţelepciunea maeștrilor Zen 


SACHI 


Curând după ce se născu fratele ei, micuța Sachi începu să le 
ceară părinţilor s-o lase singură cu micuțul copilaş. Ei se temeau 
că, aşa cum sunt majoritatea copiilor de patru ani, s-ar putea simţi 
geloasă şi l-ar lovi sau zgâlţâi, aşa că au refuzat-o. 

Dar ea nu arăta nici un semn de gelozie. Trata copilaşul cu 
blândeţe şi dorinţa de a rămâne singură cu el devenea din ce în ce 
mai stringentă. Aşa că s-au hotărât s-o lase. 

Încântată, intră în camera copilului şi închise uşa, dar nu de tot 
suficient ca părinţii ei curioşi să zărească ceva şi să tragă cu 
urechea. Au văzut-o pe micuța Sachi cum se îndreaptă liniştită 
către frăţiorul ei, îşi puse faţa alături de a lui şi îi spuse încet, 
„Bebe mic, spune-mi şi mie cum mai arată Dumnezeu. Eu încep să 
uit”. 

Dan Millman 


DARUL DELFINULUI 


Mă aflam singură în apă la o adâmcime de 12 metri. Ştiam că n- 
ar fi trebuit să plec neînsoţită, dar eram o bună înnotătoare şi mi- 
am asumat riscul. Nu erau curenţi puternici, iar apa era atât de 
caldă, limpede şi incitantă. Când mi s-a pus cârcelul, mi-am dat 
seama într-o clipă ce prostie făcusem. Nu eram prea alarmată, dar 
foarte repede m-au luat şi nişte crampe în stomac. Am încercat să- 
mi desfac centura de la brâu, dar durerea era atât de mare încât n- 
am putut să desfac catarama. Mă scufundam şi teama mă 
cuprindea, incapabilă să mai fac vreo mişcare. Mă uitam la ceas şi 
ştiam că mai aveam puţin timp până când rezevorul meu va rămâne 
fără aer. Am încercat să-mi masez abdomenul. Din cauza 
costumului prea strâmt nu puteam să apuc muşchiul care avea 
cârcei. 

Mă gândeam,,,Nu se poate una ca asta! Mai am multe de făcut”. 
Nu puteam să mor aşa fără ca nimeni să ştie ce s-a întâmplat cu 
mine. Am început să strig în închipuire, „Cineva, ceva, să mă 
ajute!”. 

Nu eram pregătită pentru ce se întâmpla. Brusc am simţit ceva 
care mi se băgă la subraţ. „Vai, Doamne, nu, rechini!” Eram 
disperată şi îngrozită. Dar braţul meu era ridicat cu putere. În 
câmpul meu vizual apăru un ochi - cel mai minunat ochi pe care mi- 
l pot imagina. Pot să jur că zâmbea. Era ochiul unui delfin mare. 
Uitându-mă la el am ştiut că sunt în siguranţă. 

Mă ducea în sus din ce în ce mai repede, în timp ce eu mă 
tineam de aripioara lui dorsală. M-am relaxat în această 
îmbrăţişare, simţindu-mă eliberată. Animalul acela îmi transmitea 
siguranţă, şi mă vindeca în drumul nostru spre suprafaţa apei. 
Crampele de la stomac încetaseră, mă relaxasem şi simţeam cu 
putere că mă vindecă. După ce am ajuns la suprafaţă, am mers aşa 
împreună până la mal. Apa era atât de mică acolo, încât mi-a fost 
teamă pentru el şi l-am împins unde era mai adânc, dar el stătea şi 
mă privea ca şi când el ar fi vrut să vadă dacă sunt bine. 

Parcă eram în altă lume. Mi-am scos tubul de oxigen, mi-am dat 
costumul jos, şi în pielea goală m-am întors în ocean la delfinul 
meu. Mă simţeam uşoară, liberă, plină de viaţă şi tot ce doream era 


să mă bucur de soare şi aer în libertate. Delfinul m-a luat din nou 
cu el şi ne-am jucat mult timp împreună. În depărtare, fraţii lui îl 
aşteptau. 

După un timp m-a adus înapoi la mal. Eram obosită, aproape 
leşinată, dar el s-a asigurat încă o dată că am ajuns acolo unde apa 
era mică. Apoi s-a întors pe o parte şi m-a privit din nou cu ochiul 
lui blând. Am stat aşa câteva secunde care părură ore, aproape ca 
în transă, cu un şirag de gânduri trecând peste mine. A scos un 
singur sunet şi a plecat să se alăture celorlalţi. Şi s-au dus cu toţii. 


Elisabeth Gawain 


ATINGEREA MÂINII DE MAESTRU 


Strigând şi lovind cu ciocănelul de lemn, licitatorul 
Se gândi că nu prea merită efortul 

Să-şi piardă timpul cu vechea vioară, 

Dar continua s-o ţină în braţe zâmbind. 

„Ce licitez eu, oameni buni”, striga el, 

„Hai, care este primul?” 

„Un dolar, un dolar, apoi doi. Doar doi?” 

„Doi dolari, dar care dă trei?” 

„Trei dolari, o dată; trei dolari, de două ori”; 
„Mergem spre trei”... Dar nu, 

Din fundul camerei, un bărbat cu părul cărunt 
Veni în faţă şi luă arcuşul, 

Apoi, ştergând praful de pe vechea vioară, 

Şi întinzându-i corzile slăbite, 

Cântă o melodie dulce şi pură 

Aşa cum numai îngerii cântă. 


Melodia se opri, iar licitatorul 

Cu o voce înceată şi joasă, 

Spuse: Cât licitez eu, oameni buni pentru vioara veche 
Şi o ridică împreună cu arcuşul. 

„O mie de dolari, care dă două?” 

„Două mii! Care dă trei?” 

„Trei mii o dată; trei mii de două ori; 

Şi gata s-a adjudecat”, mai spuse el. 

Oamenii se veseliră, dar unii au strigat: 

„ Noi nu prea înţelegem”. 

„Ce i-a schimbat valoarea?” Dulce veni şi replica: 
„Atingerea mâinii de maestru”. 

Şi uite aşa şi omul cu viaţa dezacordată, 

Lovit şi împovărat de păcat, 

Este scos ieftin la licitaţie în faţa mulţimii necugetate, 
Precum vioara de care am vorbit. 

O „mizerie de vase”, un pahar de vin; 

Un joc - şi el merge mai departe. 


Se duce „o dată” şi de „două ori”, 

Se duce şi este aproape dus. 

Dar vine Maestrul şi mulţimea cea proastă 
N-o să înţeleagă niciodată 

Cât face un suflet şi ce mult a însemnat 
Atingerea divină a Maestrului. 


Myra B. Welch