T.R. Richmond — Ce-a lasat in urma

„Un thriller psihologicabordat dinti o perspectivă modernă.“ 
F Daily Telegraph 


T.R. Richmondi 


T.R. RICHMOND 


CE-A LĂSAT ÎN URMĂ 


Original: What She Left (2015) 


Traducere din engleză de: 
MARIA ACIOBANIȚEI 


7 


virtual-project.eu 


VP - 


PROLOG 


Articol în revista Arts Council, 2001 


Ce e un nume? E întrebarea la care i-am rugat pe 
adolescenți să răspundă în mai puțin de o mie de cuvinte 
pentru concursul de Noi Talente din acest an. lată răspunsul 
câștigător, dat de Alice Salmon, de cincisprezece ani. 


Mă numesc Alice. 


Aș putea să mă opresc aici. Știu ce vreau să spun cu 
asta. Sunt eu însămi, Alice Salmon. Sunt înaltă, am o 
înfățișare obișnuită, picioare mari, un păr care se ondulează 
numai cât vine vorba de apă și îmi fac griji cam din orice. 
Îmi place foarte mult muzica, sunt șoarece de bibliotecă, îmi 
place să stau în natură, deși mor de frică dacă văd un 
păianjen. 

Cei mai mulţi oameni îmi spun Alice, deși uneori sunt Al, 
Aly sau Lissa, dintre care ultimul îmi displace total. Când 
eram mică, aveam milioane de porecle, ca Ali Baba sau Ice 
și preferata mea, mai ales când așa mă striga tata, Ace. 

Unchiul meu îmi spune Celia, ca anagramă de la Alice, 
deși mie mi se pare că anagramă se confundă cu 
anacronism. „Asta sunt eu”, zice tata mereu când spune 
cineva anacronism, deși cuvântul e, de fapt, un palindrom!. 
leri am aflat asta. 

Îmi place să știu lucrurile astea, chiar dacă prietena mea 
cea mai bună, Megan, spune că mă face să par ca și cum aș 
fi înghiţit un dicționar. Nu-mi place să mă laud, dar trebuie 
să o faci dacă ai de gând să studiezi engleza. Dacă ar fi să 
am note mari, mi-ar plăcea să merg la Exeter sau la 
Liverpool, atât timp cât e departe de Corby nu mă 
deranjează, cu toate că oriunde mergi găsești oameni care 
vor să scape de acolo. Sinceră să fiu, abia aştept să mă 
mut, mama își bagă mereu nasul în treburile mele. Ea crede 
că e din cauză că-i pasă, dar nu e corect, eu sufăr fiindcă ea 
e paranoică. Evident că am scris ultima propoziţie după ce a 


1 Un palindrom este un șir de caractere (de obicei cuvinte, fraze sau numere) care, 
citit de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, rămâne neschimbat. De 
exemplu, dad (tata) în limba engleză (n.tr.). 


VP-3 


citit ea și nu o s-o vadă niciodată, pentru că oricum nu o să 
câștig. 

Poate că în numele meu se află muzica ce-mi place (am 
ascultat Dancing in the Moonlight de vreo patru sute de ori 
azi), emisiunile la care mă uit la televizor (sunt cel mai mare 
fan Dawson? din lume) sau prietenii și jurnalul pe care îl țin? 
Poate sunt frânturi din lucrurile pe care mi le amintesc, 
ceea ce nu înseamnă prea mult, pentru că am o memorie 
execrabilă. 

Poate e familia mea? Mama, tata și fratele meu îmi 
spuneau „lice”?, sau „mice”?, ori „Malice”5, ca și cum ar fi 
cea mai tare poantă din istoria lumii. Poate vor fi copiii mei, 
nu că aș avea de gând să fac, nu, mersi, toate chestiile 
acelea dezgustătoare, atâta caca și atâta vomă. Nici măcar 
n-am un iubit, deși, dacă domnul DiCaprio citește rândurile 
astea, sunt liberă vineri... 

„O să te răzgândești”, îmi zice mama despre copii, dar 
tot așa a zis și despre sparanghel și nu m-am răzgândit. 

Poate sunt lucrurile pe care vreau să le fac, cum ar fi să 
călătoresc, sau cel mai frumos lucru pe care l-am făcut, 
care e, de departe, atunci când m-am dus ca voluntar la 
centrul pentru surzi (vedeți cum îmi strălucește nimbul?), 
sau cel mai rău lucru (despre asta sigur nu dau din casă!). 

V-aș putea povesti despre cea mai frumoasă zi din viața 
mea. Aici e mai greu; poate a fost atunci când eu și Megan 
ne-am dus să-l vedem pe Enrique Iglesias sau când am 
cunoscut-o pe JK Rowling, ori când m-a dus bunicul la un 
picnic-surpriză de ziua mea. Dar, dacă pui problema așa, nu 
ajungi decât până în prezent, iar mâine poate să fie mai 
bine, așa că ar fi mai bine să spun „de până acum”, nu „din 
viața mea”. 

Pe de altă parte, uneori poţi să explici ce anume este un 
obiect spunând ce nu este (tocmai am căutat pe Google, se 
cheamă  „preterițiune”), așa că în numele meu pot fi 
lucrurile pe care le-aș putea face dacă n-aș face asta, cum 
ar fi să-mi fac tema la mate sau să-l plimb pe domnul Ham. 

Inainte, îmi doream să fie mai mulţi oameni celebri cu 
numele Alice. Adică nu super celebri, fiindcă, în cazul acela, 
de câte ori ar spune cineva numele respectiv, toți s-ar gândi 
la celebritatea respectivă - de exemplu, dacă te cheamă 


2 Referire la serialul TV Dawsons Creek (1998) (n.tr.). 

3 Păduche (n.tr.). 

4 Soareci (n.tr.). 

5 Răutate (toate cuvintele rimează în original cu numele personajului, Alice) (n.tr.). 


VP -4 


Britney sau Cherie -, ci doar semicelebri. Există Alice 
Cooper, dar el e bărbat și nici măcar nu e numele lui 
adevărat. Este și A/ice în Țara Minunilor, din care îmi tot 
dădea lumea citate, de exemplu „curios și curios”, deși 
pasajul meu preferat a fost întotdeauna acela despre cum e 
când nu poţi să te exprimi cum trebuie pentru că nu te vezi 
pe tine însuţi, chiar dacă nu l-am înțeles niciodată. 

Presupun că sunt și ceea ce scriu aici, adică niște prostii. 
Am rugat-o pe mama să citească - doar ca să verifice 
ortografia - și a zis că e grozav, cu toate că primele și 
ultimele rânduri mă fac să par alcoolică, dar i-am spus că e 
doar interpretarea ei. 

Mama a zis că mai sunt pasaje pe care trebuie să le 
reexaminez, dar nu are sens să trimit nimic dacă sunt 
minciuni, chiar dacă am fost de acord să scot multe 
înjurături și cuvinte din limbajul de stradă care apăreau în 
prima variantă (asta e a șaptea!) Folosesc prea multe 
paranteze și semne de exclamare, dar le las în text, altfel n- 
aș mai fi eu. 

„Uneori mă sperii de cât de mult semănăm”, a zis mama 
după ce l-a citit. Ei bine, nu e singura. Câteodată, chiar dacă 
se străduiește să o ascundă, umblă abătută prin casă de 
parcă se sfârșește lumea (da, fraza asta am scris-o după ce 
a scos-o ea, parcă e de la poliția gândirii!). 

Tata crede că probabil am fost scăpată în cap când eram 
mică, pentru că noi doi nu avem mai nimic în comun, deși 
amândurora ne place somonul, ceea ce e amuzant, fiindcă 
ne face să părem canibali.€ 

Mă numesc Alice Salmon. Sunt patru cuvinte din cele o 
mie. Sper că sunt de cel puţin două sute de ori mai multe 
decât acestea. Poate nu acum, dar sper să fiu, într-o zi. 

Acum o să termin de scris, o să mă ridic în picioare și o 
să mă întreb cine sunt eu. Fac asta de multe ori. Osă mă 
uit în oglindă. Mă încurajez, mă sperii, mă plac, mă urăsc. 

Mă numesc Alice Salmon. 


5 Numele de familie al lui Alice este Salmon - somon (n.tr.). 


VP-5 


PARTEA ÎNTÂI 


Ceva surprins în trecere 


Forum online, Southampton StudentNet, 
duminică 5 februarie 2012 


Subiect: Accident 


Ştie cineva ce se întâmplă jos, la râu? Sunt ambulante și 
mașini de poliţie peste tot. 
Postat de Simon A, 08.07 


E adevărat. E plin de polițiști. Johnny R a ieșit la vâslit și 
spune că tot malul e restricționat. 

Postat de Ash, 08.41 
Sper că nu a fost vreun accident, barajul acela a fost mereu 


o capcană fatală. Cei de la universitate ar fi trebuit să-l 
izoleze de ani buni. Luna trecută s-a înecat acolo un câine. 


Postat de Clare Bear, 08.48 
O fi capcană, dar trebuie să-ţi faci de cap pe acolo sau să fii 


foarte ghinionist ca să cazi în apă peste balustradele 
acelea. 


Postat de Woodsy, 09.20 


Se pare că e un vagabond. 
Postat de Rebecca, 09.54 


Pe Twitter scrie că a fost un tip de la o petrecere de burlaci, 
care s-a urcat pe pod pentru un pariu. S-a lovit la cap în 
cădere, așa că era inconștient. Eu pescuiam în partea aia a 
râului... e foarte rece acolo iarna. Câteva secunde acolo și 
faci hipotermie, fără îndoială. Curenţii sunt puternici, te trag 
la apă adâncă dacă nu ești un înotător super puternic. 


Postat de Graeme, 10.14 


Înainte, acolo mergeau toţi sinucigașii. Pe bune. 

Postat de 1992, 10.20 
Ar trebui să vă ţineţi gura, morbizilor, și să vă plângeţi mai 
departe de cât de lefteri sunteţi - imaginaţi-vă cum s-ar 


simţi familia omului aceluia dacă ar citi toate porcăriile 
astea. 


Postat de Jacko, 10.40 
Familia n-o să intre pe pagina asta, nu? Doar sadici ca mine 
și ca tine, Jacko, care n-avem o viaţă adevărată! 

Postat de Mazda Man, 10.51 
Fratele meu e pompier și crede că e vorba de o fostă 
studentă, pe nume Alice Samson. 

Postat de $mecherul, 10.58 
A fost o fată Alice Sa/mon în generaţie cu fratele meu. Fată 
foarte bună, din câte se spune. 

Postat de Harriet Stevens, 11.15 
Sunt multe Alice Salmon pe Facebook. Se pare că numai 
una a fost aici la universitate. Nu e nimic nou pe cronologia 
ei de ieri după-amiază, când a scris: „De-abia aștept să ies 


diseară în Flames”. Înseamnă că încă locuia în 
Southampton? 


Postat de Katie Perryfan, 12.01 


OMG. Tocmai am aflat de Alice Salmon. Nici n-am cunoscut- 
o și sunt devastată. Nu avea copii, nu? Vă rog, spuneţi-mi 
că NU E adevărat. 


Postat de Annie Orfana, 12.49 


Deja roiesc polițiștii pe acolo. De ce sunt așa de mulţi? Nu a 
fost un accident? 


Postat de Simon A, 13.05 


Bună ziua, tuturor. Eu am fost în an cu ea, dacă e acea Alice 
Salmon. A stat în Portswood, pe urmă în Polygon în ultimul 


VP -7 


an. Lucrează în media, la Londra, deși nu mi s-a părut 
niciodată genul „midie”. 


Postat de Gareth1, 13.23 
Peștele Alice, așa îi spuneam noi! Nu-mi vine să cred că e 


adevărat. Ce ziceţi dacă facem o pagină-tribut pe 
Facebook? 


Postat de Eddie, 13.52 


Peștii n-ar trebui să știe să înoate? 


Postat de Smithy, 13.57 


Du-te-n în m..a, Smithy, nu e momentul. Bo..e. 


Postat de The Bear. 13.58 


Nu se întâlnea cu un tip de la Soton? Era fata pistruiată, nu? 
Care purta multe pălării? 


Postat de jane-nu-așa-de-ștearsă, 14.09 


Universitatea va da în curând o declaraţie oficială pe tema 
asta; până atunci, nu se cuvine ca pe acest site să apară 
orice fel de comentarii, așa că suspend discuţia din acest 
moment. 


Postat de Administratorul Forumurilor StudentNet, 14.26 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 
8 februarie 2012 


Dragă Larry, 

Mi-au ajuns veștile la urechi. Mi-au ajuns, dacă poţi să crezi, 
tocmai la catedră. Mai auzi că unul dintre colegi și-a lovit ușor 
mașina nouă sau că Tesco deschide un supermagazin pe 
șoseaua de centură, ori că prim-ministrul și-a pierdut funcţia în 
alegerile suplimentare, dar nu despre moartea cuiva. 

Era într-o luni dimineață și îmi vedeam de treabă, rezolvam 
rebusul din The Times. 

— Nume creștin pentru cod, nouă litere, am mormăit eu. 
Șapte litere. 


VP-8 


Nu mi-a răspuns nimeni. Mă aștepta purgatoriul, cu trei ore de 
curs cu studenţii de anul întâi. În jurul meu, lumea discuta ca 
mai înainte. 

— Ce părere aveți de fosta studentă care a murit? a întrebat 
Harris. Tăcere, toţi așteptau următorul lui anunţ. Micul parvenit 
a știut întotdeauna cum să câștige publicul. A fost peste tot la 
televizor în weekend, s-a înecat în râu. 

Ştirea asta trecuse pe lângă mine. Dar mie îmi vine greu de 
multe ori să mă uit la știri; sunt atât de multe prostii care 
dezinformează în căutarea senzaţionalului și sunt deprimant de 
previzibile. Credeam că evoluția trebuie să ne facă mai civilizaţi. 
Și-apoi, fusesem ocupat să sap grădina. 

— În Points South scrie că știa bine să înoate, a intervenit 
cineva. 

— Da, dar în Points South scrie și că nu există încălzire 
globală! a răspuns altcineva. 

Doar moartea cuiva poate aprinde conversaţia din catedră. 
Mă întrebam dacă ar reacţiona la fel când mi-ar veni mie 
vremea. 

— l-am fost profesor, a spus unul de la departamentul de 
engleză. Era fata aceea, Salmon. 

Am simţit că-mi slăbește mâna pe ziar. O, Doamne! Nu Alice. 
Nu, nu Alice, Te rog, oricine, dar nu Alice a mea. 

— Îi plăcea foarte mult Plath - previzibil, a adăugat. Drăguţă 
fată. Deșteaptă. 

Alte voci. A văzut-o unul care plimba câinii, a crezut la început 
că era un coș de gunoi. Câștiga teren o teorie cum că era într-un 
weekend cu fetele și câteva dintre ele și-au făcut de cap cu o 
barcă. 

— Alice Salmon care a plecat în 2007? am întrebat cât de 
nonșalant am putut. 

— Chiar ea, a spus Harris. 

— Alice, Alice, cine dracu-i Alice”? a râs unul dintre doctoranzi, 
vrând să glumească. 

Asta nu e treaba ta, Jeremy, mi-am zis. Nu mai e. 
Concentrează-te pe rebus. Du-te și predă-i turmei de boboci 
bovini despre diversitatea culturală în relaţiile de rudenie. Du-te 
la programarea de la spital, apoi du-te acasă și gătește bibanul. 


7 Aluzie la una dintre variantele piesei Living Next Door to Alice, lansată de trupa 
Smokie în 1972 (n.tr.). 


VP-9 


Problema era, Larry, că imaginea lui Alice mi se fixase în creier. 
Am încercat să mi-o imaginez liniștită și împăcată, ca Ofelia în 
pictura lui Millais, plutind cu faţa în sus, cu rochia dansând în 
vârtejuri. Numai că râul Dane nu e pârâul liniștit din imaginaţia 
lui John Everett Millais; e murdar și parșiv, plin de gunoaie și 
șobolani. Cât am stat fără să rezolv alte trei indicii la rebus - 
înainte îl terminam cât beam o ceașcă de cafea, dar se pare că 
în ultima vreme pierd informaţii - a devenit altă persoană decât 
cea pe care mi-o aminteam: acum juca tenis la club, era 
temperamentală și vorbea franceza ca o nativă. Nimic din toate 
astea nu era adevărat, după părerea mea. 

— Din câte se spune, era frumușică, a spus unul dintre băieţii 
noi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am izbucnit, vă auziţi ce 
spuneți? Sunteţi ca vulturii. 

— Să nu faci vreun atac, bătrâne, a glumit el. 

Cineva a adus vorba de povestea aia, cum că părul și unghiile 
continuă să crească după ce mori, dar telefoanele încetează, 
ceea ce a trimis conversaţia în alte direcţii: serviciile medicale și 
Leveson, ultimele runde de negocieri, situaţia din Siria. Mi-am 
amintit de ziua când a absolvit. Nu s-a mirat nimeni că m-am 
dus. De ce s-o fi făcut? Eram un membru respectat al 
personalului facultăţii. Făceam parte din instituţie; eram ca 
accesoriile și reglajele. M-am dus pur și simplu ca să le urez 
drum bun celor din promoţia 2007; să îi trimit în siguranţă în 
lumea mare. Am stat tăcut în spate - epitaful meu, cel mai 
potrivit posibil - și m-am uitat la Alice, care crescuse mare și 
pleca. Arăta minunat, cu roba și pălăria pătrată pe cap. Mi-ar fi 
plăcut să o văd acolo și pe mama ei, dar fie n-am văzut-o eu, fie 
m-a evitat. Elizabeth. Biata femeie! Oare ea cum a primit 
vestea? Probabil de la poliţie; cu siguranţă, au mers la ea acasă, 
nu au sunat-o. Dumnezeu știe cum a suportat, era un suflet atât 
de fragil chiar și în cele mai bune zile. Îmi aminteam cum arăta 
când plângea. Acum vorbesc de mama ei, Larry, nu de Alice. 
Strania mașinărie a durerii: felul în care faţa ei își schimba 
forma, la fel ca tot trupul. Am scăpat ziarul. Am simţit că sunt pe 
cale să plâng și cred că nu mai făcusem asta de douăzeci și 
cinci de ani. 


VP - 10 


— Endeavourf, a strigat Harris din partea opusă a camerei. 
Numele creștin pentru cod. Endeavour - era prenumele 
Inspectorului Morse. 

Avea dreptate. Isteţul avea dreptate. 

Îmi cer scuze că mi-am descărcat sufletul în fața ta, Larry, dar 
tu ești singurul în fața căruia pot fi sincer. Simplul fapt că scot 
stiloul (o scrisoare scrisă de mână, ce dinozauri grozavi suntem) 
și încep cu salutul standard îmi aduce o mare mângâiere. Nu e 
nevoie de formalităţi, nu ascund nimic, pot fi eu însumi. 
Apreciez faptul că nu e nevoie să îţi spun să nu discuţi cu nimeni 
despre asta, dar vor fi repercusiuni în cele din urmă. 

Nu merita să moară, Larry. 


Al tău, ca întotdeauna. 


Jeremy 


Biografia de pe Twitter a lui Alice Salmon. 
8 noiembrie 2011 


Pălăvrăgesc ocazional, fac cumpărături frecvent. Părerile sunt (de 
cele mai multe ori) ale mele. Umblaţi cu grijă. Dacă mă găsiţi, 
returnaţi-mă expeditorului. Intre timp, eu vreau un /atte degresat cu 
spumă... 


x k x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 6 august 2004 


Vârsta: 18 ani 


Mi-aș dori să am părinţi normali. 

Mama a intrat mai devreme în cameră și s-a trântit pe pat ca 
să se ia de mine. 

— Cum te simţi? m-a întrebat. 

Ultimul lucru de care aveam nevoie era o prelegere. Simţeam 
că se clatină camera. 

— Nu mai încerca să controlezi tu totul, i-am spus. 


8 Silinţă, strădanie (n.tr.). 
VP -11 


— Sunt doar îngrijorată. 

O iubesc foarte mult, dar dacă m-ar iubi și ea atât cât 
pretinde, atunci mi-ar da pace. Pur și simplu nu suportă să vadă 
că mă distrez. 

— Se întâmplă lucruri rele când ești atât de beat, a zis ea, 
mângâindu-mă pe frunte. 

Așa face mereu, presupune că viața e o serie de dezastre 
care sunt pe punctul de a se întâmpla, poate așa o fi fost pentru 
ea, dar nu și pentru mine. 

— Se întâmplă lucruri rele și când ești treaz, i-am răspuns eu 
enigmatic. 

— Măcar o dată, ascultă-mă, Alice! 

Și asta era o minciună, pentru că îmi petreceam viaţa făcând 
exact asta, nu aveam încotro. 

— Abia aștept să mă mut, am spus eu. 

Număr zilele care au rămas. După sfârșitul lui septembrie, 
plec la Southampton. Mama s-a împotrivit să merg acolo, a 
dondănit că trebuie să merg la Oxford, a zis că sunt nebună să 
refuz un loc acolo. Tipic pentru mama - dă repede sfaturi, numai 
să nu aibă vreun impact asupra ei. Atâta vreme cât devin 
imaginea pe care o are ea în minte despre mine: studenta 
silitoare care are numai note de zece, un soț bun și vreo doi 
copii și jumătate sau care devine un fel de călugăriţă. În niciun 
caz nu aveam de gând să merg la Oxford cu o gașcă de filfizoni. 
Acum insistă să ajung acasă vinerea viitoare înainte de miezul 
nopții, iar ieri, din senin, m-a anunţat că nu e sigură în privinţa 
lui V. 

— Poate tu ar trebui să bei, ai fi mai puţin plictisitoare, i-am 
spus. 

A început să-mi strângă hainele de pe jos, aplecată ca o 
bunicuţă, aruncându-le nervoasă în coșul de rufe. Era într-o 
dispoziţie foarte proastă. 

— Fir-ar să fie, lasă-mi lucrurile în pace! Tot timpul te iei de 
mine. 

A făcut chestia aia când își mușcă buza și e dezumflată ca un 
balon la sfârșitul petrecerii. 

— Imi pare rău că-mi fac griji pentru bunăstarea fetei mele, 
îmi pare rău că te iubesc! 

— Nu asta am vrut să zic, voiam să... 

— Ce anume ai vrut să spui? 


VP - 12 


— Eşti așa de ipocrită, i-am spus, folosind actualul cuvânt 
preferat. 

Când eram mică, foloseam un cuvânt nou de fiecare dată 
când scriam în jurnal, în mod ideal cu multe silabe sau erudit 
(sau care fusese erudit cândva), elogii complicate care ar fi 
impresionat pe oricine dădea peste scrierile mele, nu că aș fi 
lăsat pe cineva să se apropie la un kilometru de ele. Toate 
jurnalele vechi au dispărut - le-am ars -, iar aceasta, dragă 
cititorule, e ediția de 18-plus! Aici sunt laturile mele pe care nu 
le vede nimeni. Cum e cutia neagră din avion. Aș putea să scriu 
toate lucrurile astea pentru că nu e nimeni pe aici care să mă 
asculte, de parcă sunt invizibilă. 

Mama spune că o să-i fie cumplit de dor de mine după ce o să 
părăsesc cuibul și mă face să-mi imaginez că sunt un pui de 
pasăre, o pasăre mare și urâtă, cum ar fi un strut sau o barză, 
nu una graţioasă și elegantă, și să-mi amintesc că era în 
dormitorul meu și voiam să dau înapoi ultimele minute. 

— Tu de ce nu bei? am întrebat-o. 

— E o poveste lungă, a zis ea. E complicat. 

Dar chiar și asta m-a enervat. Eu eram cea cu viaţa 
complicată. Tot ce trebuia să facă ea era să se ducă la serviciul 
ei stupid la firma de construcţii, cu legitimaţia „Elizabeth 
Salmon, Consultant pentru ipoteci”, fie dând bani oamenilor 
care nu își permiteau să împrumute, fie refuzând să le dea celor 
care puteau. Nu vorbește niciodată de cariera ei academică, dar 
trebuie să fi fost de milioane de ori mai interesantă decât să 
lucrezi pe o stradă principală de rahat. M-am gândit din nou la 
V, la mesajele de la Meg, la pozele cu Pink și Kings of Leon pe 
scenă, printre braţele întinse în soare și am simţit că mă înfurii. 

— Ești invidioasă, i-am zis. 

— De ce să fiu? 

— Pentru că eu am o viaţă. Aici e ca la cimitir. 

Am adormit buștean în secunda în care a ieșit din cameră. 

e 

Ceva mai târziu am coborât la bucătărie, iar mama umplea 
maşina de spălat vase. Am pus pâine la prăjit. 

— Cum te simți acum? m-a întrebat. Tu eşti ca mine. Am 
putea merge la o plimbare mai târziu, dacă vrei. Aerul proaspăt 
te ajută. 


VP - 13 


Eu mestecam pâinea prăjită. Nu avea niciun gust, dar mă 
făcea să mă simt rău. 

— Lucrurile acelea pe care le-ai spus, Alice, nu crezi că e chiar 
așa, nu? 

În clipa aia nu-mi aminteam ce anume spusesem. În mine se 
întorcea un motor, lucrul acela care mă făcea să spun lucruri pe 
care nu trebuia să le spun, să fac lucruri pe care nu trebuia să le 
fac și acum mă simţeam îngrozitor - mahmură, dar și rău de tot, 
de-a dreptul nasol. Am pus mâna pe mâneca de la capotul ei 
roz, șters, cumpărat de tata de ziua ei - eu l-am ajutat să-l 
aleagă, bine, de fapt, l-am ales eu pentru el - și mi s-a făcut 
rușine. Mi-a dat prin cap că pur și simplu nu era fericită. Am 
îmbrățișat-o și am plâns puţin, iar ea m-a strâns mai departe. 

— Gata, gata, scumpo, a zis ea, mângâindu-mă pe spate. 
Scoate tot afară. Nu e nicio problemă. Părinţii trebuie să lase 
copiii să crească, dar și să-i lase să plece. O să înţelegi și tu într- 
o zi. 

M-am strâmbat. 

— Dar asta în viitor, a spus ea. Mai ai multe de făcut până 
atunci. Pentru început, trebuie să mergi la universitate. 
Gândește-te numai, amândoi copiii mei plecaţi la facultate. 

Nu prea îl mai vedem pe Robbie, acum că e la Durham. În 
vara asta a fost în Australia, prostul norocos; primesc poze de 
pe plajă și mesaje de genul „Ce mai e în Corby, fraiero?” 

— Imi pare rău pentru ce-a fost mai devreme, i-am spus. Sunt 
așa de proastă! 

— Se vede că ești fata mamei tale. 

Pe urmă am intrat amândouă pe internet, am citit pe NUS și 
pe alte site-uri ale universităţii ca să vedem ce cursuri trebuia să 
urmez (lista crește în fiecare zi!) uitându-ne la poze cu fete care 
jucau hochei sau se plimbau câte două sau câte trei printre 
clădirile de cărămidă, cu cărţi sub braţ și aruncându-și chipiul de 
absolvire în aer, toate astea păreau ireale. În curând o să mă 
mut. 

— O să fie bine, iubito, a zis mama, de parcă îmi citise 
gândurile. O să fie foarte bine. 

Poate că asta e nostalgia, mi-am zis eu, stând la masa din 
bucătărie - în zgomotul mașinii de spălat vase și clicurile 
boilerului - poate asta voi ajunge să ţin minte, de asta o să-mi 


VP - 14 


fie dor. Domnul Ham a venit la mine și s-a cocoțat la mine în 
brațe. Parcă ar ști că plec. 

— Cum te simţi când bei? m-a întrebat mama. 

Era cât pe ce să spun că groaznic, dar mi-am amintit noaptea 
trecută. Cântau The Peppers și unul dintre băieţi dansa pe o 
masă, iar eu am tras o dușcă mare de punci cu gust de ananas, 
apoi mi-am dat seama că viaţa ar fi minunată dacă ar putea să 
rămână exact așa pentru totdeauna. 

— Cred că mă face sa mă simt mai bună, i-am zis. Nu așa 
cum sunt, nu ca Alice. 

— lubita mea, a spus ea. E o iluzie. Felul în care te simţi când 
ești îmbătată de gin nu e real. 

— Urăsc ginul, am spus. 

— Mi-aș dori să-l urăsc și eu, a zis ea, zâmbind cu jumătate de 
gură. Astea sunt adevărate. Dimineaţa de după, regretul, 
rușinea, certurile noastre, acelea sunt cele mai rele - deși o să 
îndreptăm lucrurile, întotdeauna o să le îndreptăm, tu și eu. Imi 
trecea cu degetele prin păr așa cum făcea când eram mică. Uite 
ce frumoasă ești, a zis ea. 

— Nu-mi place să mă cert cu tine, i-am spus. 

— Nici mie. 

— Eşti cea mai bună mamă pe care am avut-o până acum! i- 
am spus, râzând, ștergându-mă la nas. 

— Și tu ești cea mai bună fiică pe care am avut-o până acum. 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 
10 februarie 2012 


Larry, 


Două scrisori în două zile, trebuie să fie recordul meu - cel 
puțin în privința corespondentei noastre recente. 

E îngrozitor cum moartea cuiva scoate afară tot ce e mai urât 
din oameni. Studenții se hrănesc pur și simplu cu povestea lui 
Alice, deși niciunul din generaţia nouă nu o cunoștea. După cum 
poți să-ţi imaginezi, bursa zvonurilor din campus a intrat în priză 
- vremea din Arctica nu mai este subiectul principal de discuţie. 


VP -15 


Studenţii fac schimb de teorii pe telefoane, laptopuri și iPad-uri. 
Clatină din cap sau încuviinţează entuziasmați la cantină sau în 
sălile de curs și stau pe unde apucă, scuturându-și picioarele de 
zăpadă, bârfind în grupuri înfrigurate în holișorul din fata 
biroului meu. lată, bătrânul meu prieten, că iar îi spun ho/ișor: 
obiceiul acela snob de pe vremea când aveam pretenţii de 
Oxford; de fapt e un spaţiu de beton prin care studenții aleargă 
„fără direcţie”, probabil cea mai bună metaforă pentru viitorul 
lor. 

Am revenit în biroul de la catedră luni, evitând cursurile pe 
care le aveam pe motiv că eram bolnav (ce ironie) și am căutat- 
o pe Alice pe internet. Am găsit multe fete cu numele Alice 
Salmon, dar în curând am descoperit-o pe cea potrivită. Site- 
urile de socializare erau pline de informaţii; cine zice că un cal 
bătrân nu se mai învaţă cu hamul? Așa funcţionează știrile în 
ziua de azi, un joc uriaș și grotesc de telefon fără fir. Frânturi de 
bârfe, capete de discuţii, bucăţi de informaţii reciclate auzite 
între patru vertical și nouăsprezece orizontal. Dar câte prostii; 
nu era o blondă sociabilă, nu era o feministă inveterată, nu era 
cea mai la modă pe strada Fleet. Toate astea erau al naibii de 
reductive. Am văzut-o descrisă drept lipsită de griji, perfectă, 
iresponsabilă, ghinionistă, proastă, în formă, grasă, superbă, 
una la un milion. 

— Nu, m-am trezit mormăind. Opriţi-vă. 

Oare așa jelesc tinerii în ziua de azi? Psihologul aceea la care 
am mers o scurtă perioadă acum mulţi ani (probabil la scurt 
timp după ce am cunoscut-o pe mama lui Alice, după cum poate 
îți amintești) spunea că durerea trebuie să ajungă undeva. 

Am citit tot ce am găsit scris despre ea și de ea. „lești cu 
îngerii”, scrisese cineva pe pagina ei de Facebook și m-am 
întristat. Măcar scrie corect ortografic! Am copiat totul pe 
desktop și am avut un sentiment rar de satisfacție, de liniște. 
Gata. Aveam o mică parte din ea. Mi-am dat seama că, dacă 
descoperisem atât de multe în doar câteva minute, cine știe 
câte puteam să aflu dacă săpam mai adânc. Mi-ar plăcea să 
cred că suntem mai mult decât suma părților noastre. Chiar și 
eu. Un profesor de șaizeci și patru de ani, care nu a avut 
niciodată impresia că și-a găsit /ocu/ în lume. 

Tocmai am recitit scrisoarea; am citit-o cu voce tare, pentru 
că îmi place să fac proba cadenţței. Totuși, cred că există ceva 


VP - 16 


groaznic în sunetul propriilor fraze; e ca și cum auzi pe 
altcineva. Vocale obosite, moi, ca la școala de stat; nici urmă de 
Edinburgh. E ciudat că sunt eu, că e vocea mea. Bătrânul 
Cookie. Asta au fost nevoiţi studenţii mei să audă în toți acești 
ani, bieţii de ei. Am tot încercat să-mi amintesc vocea lui Alice. 
Avea un accent greu de localizat. Părinţi mobili din punct de 
vedere social. Inflexiuni de școală pregătitoare. Presărată cu 
râsete. Unde s-a dus vocea care mi-a spus cândva; „De ce vă 
purtaţi cu mine de parcă aș fi specială?” 

Nu prea am cum să iau legătura cu Elizabeth, dar aș putea 
vorbi cu prietenii și colegii ei. Aș putea vorbi cu fratele ei. L-am 
găsit repede pe site-ul firmei lui, împreună cu o biografie 
sumară și o fotografie alb-negru. Robert. Nu prea semăna cu 
sora și cu mama lui. Nu mi-a fost greu nici să-i găsesc pe 
prietenii ei. Lucrau în marketing, imobiliare și finanţe; câţiva 
aveau familii abia făcute, aveau fetițe pe nume Sophie și băieţi 
cu numele de George. Copii pe care Alice nu îi va mai avea. l-am 
contactat unul câte unul. „Nu ne cunoaștem, începeau 
discursurile mele, dar avem ceva în comun...” 

Să cerceteze, să înregistreze, să adune - da, acesta e rolul 
antropologului. Larry - oare nu ar aduce puţină consolare 
familiei ei, poate chiar fericire, dacă aș reuși să adun câteva 
astfel de informaţii? Să îi insuflu puţină viață? Să o fac să mai 
danseze o dată, pentru că întotdeauna i-a plăcut să danseze. 
Cred că o moștenise pe mama ei: iubea dansul. ` 

Ar fi minunat dacă aş afla părerea ta despre asta. In ciuda 
recomandărilor tale, mereu ai fost mai cu picioarele pe pământ 
decât mine, întotdeauna ai fost considerat - groaznică expresie, 
recunosc - un om popular, deși eu te-am văzut ca exclusiv a/ 
meu. Ai fost singurul om la care am putut să apelez. „Inspirație” 
e un cuvânt folosit prea des, dar asta ai fost tu pentru mine. Nu 
m-ai judecat niciodată. Nu voi putea niciodată să te răsplătesc, 
deşi săptămâna asta i-am trecut pe copiii tăi în testament. 

Ah, răsfățul delicios de a scrie o scrisoare obișnuită. Când 
eram copil, îmi făceam griji că scrisul meu de mână își tot 
schimba forma: mă temeam că nu puteam deveni adult până nu 
avea să rămână constant. Atunci aveam să fiu eu, cel format. 
Cum își dezvoltă azi oamenii simțul sinelui când nu scriu decât 
pe tastaturi? Sunt hotărât să continui să corespondez cu tine în 


VP - 17 


felul acesta. E una dintre tradiţiile noastre, unul dintre secretele 
noastre. Unul dintre multele. 

Nu te va mira faptul că vestea asta despre Alice m-a lovit 
foarte tare. Nu mă voi preface că nu e așa; de ce aș face-o? 
Indiferent pe cine am amăgit, niciodată nu ne-am minţit. Acesta 
era pactul nostru: fără minciuni. Într-o lume în care secretele 
erau peste tot, sinceritatea noastră a fost una dintre constante. 
Tu ești ca o busolă pentru mine. 

„Complici”, cum ai glumit tu cândva. 

Am pus toate informaţiile într-un folder, „Salvaţi-o pe Alice”. 
M-a făcut să râd denumirea asta; să pun nume unei lucrări a fost 
mereu o preferinţă de-a mea. Primul răspuns din partea unei 
prietene a lui Alice a venit după zece minute. 

Dă-o-ncolo de Ofelia, o voi picta pe Alice Salmon. 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 6 februarie 2012, 
22.01 


Am luat un cartonaș, dar ce poți să scrii? Cum poate așa ceva să 
ofere o fărâmă de consolare? Alice e moartă. Prietena mea cea mai 
bună, Alice, e moartă. Nu știu nicio persoană de vârsta mea care să fi 
murit. Atât de nedrept, atât de necinstit, atât de ireal - ca și cum mi-ai 
spune că e o girafă în grădină. Nu mă pot opri din plâns. Cum poţi să 
nu mai fi? Cum poţi să mori când alți oameni continuă să trăiască? 
Respiră, mănâncă și merg, ucigași, violatori și alți asemenea 
nenorociti. Nu e drept când cineva atât de minunat ca tine moare. Nu 
ai plecat o zi, o săptămână, o lună sau chiar o vară întreagă, ca atunci 
când ai lucrat la Centre Parcs, ci pentru totdeauna. Nu-mi permit să 
mă gândesc prea mult la cum mă simt sau cât o să dureze. 

N-am putut să stau singură, așa că m-am întors acasă la mama și la 
tata. Tata crede că trebuie să se facă o autopsie, pentru că așa se 
întâmplă când cineva moare pe neașteptate. „Biata fată, trebuie să 
mai treacă și prin asta”, a zis el. 

Unde ești, unde te-au dus? Știu câteva locuri în care nu ești - nu 
ești pe vârful dealului de lângă Lacuri, cu mine, Chloe și Lauren în 
timp ce punem mâna pe borna geodezică. Nu ești în restaurantul 
acela thailandez unde mergeam pe strada Clapham High (un 
restaurant, fii atentă la noi, Alice, ce mari ne-am făcut!). Nu ești în 
turneul clubului de hochei, cântând în cor Amarillo. Acum o să fie 


VP-18 


multe locuri în care nu ești tu. Uite-o iar, girafa din grădină, faptul că 
nu ești. Dar când mă uit pe geam nu văd nimic, doar leagănul ruginit 
unde ne jucam noi două, împărtășind secrete și făcând planuri pentru 
când aveam să creștem, iar tu n-ai apucat să îndeplinești decât 
câteva, tocmai când începeai să te prinzi cum e cu viața, ţi s-a închis 
în nas. Nu-i cinstit, dar când îţi spuneam ţie asta, ziceai că lumea nu-i 
cinstită, că e plină de nedreptate și că oamenii ar vedea asta dacă ar 
deschide ochii. 

Am trimis cartonașul pe adresa părinţilor tăi. Un cartonaș stupid, cu 
o floare roz în faţă și cu „Sincere condoleanţe” dedesubt. Mi se pare 
ireal faptul că din cauza ta se spun lucrurile astea. O să le fie foarte 
dor de tine. Și lui Robbie. Aș vrea să știu ce ţi-ai dori să fac cu Luke, 
dacă să-l urăsc sau nu, pentru că o mică parte din mine e sigură că v- 
ați fi împăcat. 

Am fost prietene de când aveam cinci ani. Am fost aproape la bine 
și la rău... glumeai mereu, spunând că tu ești grasă și eu slabă... 
vorbeam de școală, de iubiţi de rahat și am mers și la universitate 
împreună, nu pentru că ne-ar fi fost frică, ci pentru că Southampton e 
un loc grozav și era fabulos să fii și tu acolo, deși tu erai mult mai 
apropiată de gașca celor populari decât am fost eu vreodată! 

Cine o să mă mai ţină din scurt și să-mi spună că sunt ciudată 
fiindcă îmi plac bărbaţii în vârstă?! Glumeai, spunând că suntem două 
cazuri pierdute, tu aveai necazuri cu Luke, iar eu mă păstram pentru 
George Clooney, deși eram gata să-i cedez lui Harrison Ford la nevoie. 

„Orice om important moare la douăzeci și șapte de ani”, ai spus tu 
după ce Amy Winehouse a murit după o supradoză, dar ai spus-o doar 
ca să stârnești o discuţie, făceai deseori treaba asta, iar tu nici n-ai 
apucat douăzeci și șapte de ani. Moarte - ce cuvânt urât, groaznic. 
Circulă tot felul de ipoteze, dar de ce erai, de fapt, acolo? Nu-ţi plăcea 
apa. 

Alice, draga mea, sper că nu te superi că pun lucrurile astea pe 
blog. Probabil și tu ai fi făcut la fel. „Scoate totul afară, spuneai. 
Scuipă-ţi durerea. Arunc-o înapoi în lume”. 

Am vorbit cu Chloe și Lauren mai devreme. Nu prea mult, pur și 
simplu am plâns. l-am sunat și pe ai tăi, dar mi-a răspuns căsuţa 
vocală. Acum toţi trebuie să fim puternici pentru ei: tatăl tău drag, cu 
puloverele alea smintite și felul în care îţi zicea Al-ice, făcând pauză 
între „Al” și „ice”, de parcă punea o întrebare; mama ta superbă, 
persoana aceea plină de energie, cu care semeni leit și după care te 
iei în atât de multe feluri. Dar nu o să mai semeni cu nimeni. S-a oprit, 
tu te-ai oprit, s-a tras o linie sub tine, ultima pagină din carte și a 
rămas un gol mare acolo unde ar trebui să fii tu, râsul tău, gustul 
PROST în materie de muzică și colanţii aceia TURBATI. 


VP -19 


Tocmai am sunat pe mobilul tău pentru că voiam să-ţi aud vocea. 
„Nu sunt aici. Evident. Dar aș vrea să vorbim, așa că te rooog lasă-mi 
un mesaj drăguţ și o să pălăvrăgim cât de curând...” 

A intrat mama și a zis că trebuie să ne amintim vremurile bune, 
pentru că așa merge lumea mai departe. M-am uitat peste umărul ei 
la leagănul ruginit. „E o girafă în grădină”, i-am spus. 

O fi crezut că sunt nebună. 

S-a stins o lumină. Te iubesc, Alice Palace... 


x k x 


Articol din Antropologia la modă, iulie 2013 


„De ce am dezgropat trecutul” 


Profesorul Jeremy Cooke a devenit o celebritate dintr-un 
profesor necunoscut în doar douăsprezece luni. In acest 
articol personal, explică cu sinceritate cum descoperirea 
cadavrului a stârnit „cercetarea” și i-a schimbat viata 
pentru totdeauna. 


Nu a fost tocmai un moment Evrica, deși e posibil să fie 
cel mai asemănător cu unul din câte voi avea în viață. 


Eram în bibliotecă și văzusem un student scriindu-și 
inițialele în condensul de pe geam. RP. Robert Pearce, cred 
că așa îl chema și, după ce a plecat, m-am trezit scriind un 
„I” între litere. O bibliotecară mi-a zâmbit ciudat. „Bătrânul 
Cookie, și-o fi zis ea, e tare ciudat”. M-am așezat pe scaunul 
cald pe care stătuse studentul. A rămas ore întregi pe 
geam, acel RIP*, așa că am rămas și eu. Cred că am aţipit 
și, când m-am trezit, nu mai era. RP - RIP - fusese acolo, 
apoi dispăruse. Atunci mi-am dat seama. Că toţi facem asta, 
în fiecare zi: lăsăm o urmă, o amprentă, un semn. Semnul 
nostru. Oare o fi posibil, mă întrebam, să reconstruiești o 
viaţă din asemenea fragmente? Să reasamblezi o persoană, 
să pui totul cap la cap din asemenea frânturi solubile? 
Pentru că eu aveam ocazia perfectă. O viaţă - de fapt, o 
moarte - pe pragul casei mele. Acolo, chiar sub nasul meu. 
Alice Salmon. 

A fost cu siguranță, ca să folosesc limbajul modern, un 
„moment”. Să-l văd pe geograful acela scriindu-și cu 


? RIP - prescurtare de la rest în peace = odihnească-se în pace (nitr.). 
VP - 20 


degetul inițialele pe geamul aburit (într-o epocă în care 
fumatul de marijuana se consideră o infracţiune minoră, nu 
era să-l cert tocmai pentru așa ceva, nu?) și să simt bucuria 
iute, neobișnuită și surprinzătoare a unei idei noi. Cu câteva 
zile mai devreme, Alice, după cum spuneau la știri printr-un 
eufemism, „a intrat în apă”. Pe 5 februarie 2012, la ora 2 
a.m., după cum avea să concluzioneze legistul mai târziu. 
Ea venise aici pentru prima dată cu opt ani înainte. 
Bineînţeles, pentru toți ceilalți - și pentru mine, la început - 
era doar o boboacă, una dintre miile pe care le-am văzut 
de-a lungul a câtorva zeci de ani. Imi amintesc că am 
remarcat-o de câteva ori la începutul acelui semestru: 
înăltuţă, cu părul lung, frapantă. 

S-au spus multe în ultima vreme despre „legătura” 
noastră, dar era perfectă pentru scopul meu din mai multe 
puncte de vedere. Nu numai din cauza felului în care a 
murit, ci din cauza perioadei când a trăit. Felul în care 
comunicăm s-a schimbat mai mult în ultimii douăzeci și 
cinci de ani - o viaţă de om - decât în cei o mie dinainte. 
Internetul a rescris regulile jocului. Generaţia ei a văzut 
schimbarea, a fost schimbarea. 

Evident, nu știam unde aveam să ajung, dar nu am lăsat 
loc pentru legea consecințelor nedorite. In ceea ce mă 
privea, avea să fie o lucrare directă și, speram eu, 
edificatoare. Ce-i drept, avea să necesite și puţină 
sensibilitate. Nu era neapărat vorba de a încerca să 
demonstrez o teorie, am vrut doar să schițez planul unei 
vieți. A ei. Da, din cauza „legăturii” noastre, dar mai mult 
fiindcă era ca noi toţi: complicată, fascinantă, unică, umană. 

— Nu e puțin cam nesofisticat? m-au întrebat vreo doi 
colegi. 

Dar i-am dat naibii. Odată mi-am ascultat și eu inima. Am 
vrut să văd cât a lăsat în urmă fata aceea dragă, fiindcă nu 
demult - merită să ne amintim că, măcar din punct de 
vedere evolutiv, totul este de dată relativ recentă - viața și 
moartea nu îţi erau înregistrate decât dacă erai un nobil sau 
un membru al casei regale. Rămâneai neobservat, în afară 
de familia apropiată și poate un grup mic de colegi. Și-ar fi 
amintit de tine în trecere cei care ţi-ar fi supraviețuit, în rest 
- nimic. 

Nu m-am apucat de „cercetare”, în sensul clasic. E o 
descriere prea grandioasă și face aluzie la o abordare mai 
metodică decât ce am putut eu să fac - sau am fost dispus 
să fac - ca să se aplice. „Obsesie” era un cuvânt pe care 


VP -21 


alţii se grăbeau să-l folosească și poate exista puţin adevăr 
în asta. Ca să citez mottoul mișcării cercetașilor, am făcut 
cum am putut mai bine. 

„Descoperirile” mele se regăsesc în carte. A fost 
necesară puţină muncă de editare ca să evit ambiguitatea, 
dar sunt încrezător că a rămas ceva reprezentativ, dacă nu 
cu totul comprehensiv. Sper să îi facă puţină dreptate și, 
într-o manieră mai critică, să îi aducă dreptate. Pentru că 
asta e speranța mea sinceră: conţinutul să fie tratat ca 
dovadă. 

Avea douăzeci și cinci de ani - biata, draga de ea! - când 
a intrat în apă. 

Cât de pervers e felul în care lumea se interesează de 
tine numai după ce nu mai ești, dar așa s-a întâmplat 
întotdeauna. 

E ironic că așa am ajuns eu o mică celebritate. Toată 
munca mea în domeniul etnolingvisticii și limbilor sami! a 
trecut neobservată, remarcată doar de un grup mic de 
profesori. Brusc, am devenit căutat. Canalul SKY trimitea 
mașini la mine acasă la ore nepotrivite ca să mă ia pe sus la 
studiouri, unde femei blonde îmi acopereau obrajii cu 
machiaj ca să mă „iubească” niște camere de luat vederi. 
Intrebările lor făceau deseori referire la o „călătorie”: a ei, a 
mea, a lor, se pare că toată lumea se afla într-o călătorie în 
ziua de azi. Antropolog. Toţi se agăţau de cuvântul acesta. 
De parcă le dădea autoritate, autenticitate. „Avem un 
antropolog: unul adevărat, în carne și oase, aici în studio”. 
In curând, am devenit căutat nu numai pe baza domeniului 
meu de expertiză, ca să îmi exprim părerea de specialist; 
m-am trezit chemat să discut despre tot felul de chestiuni 
actuale. Afganistan. Avort. Noul iPhone. Ba chiar o dată, la 
Canalul 5, despre obsesia noastră cu emisiunile TV din 
timpul zilei - o ironie pe care, evident, producătorul nu a 
sesizat-o. 

Dată fiind această valoare nouă, angajatorii mei erau 
nehotărâţi: aduceam laude pentru instituţia lor, dar 
povestea cu Alice era o binecuvântare îndoielnică, pentru că 
reporterii veneau pe capul profesorilor din catedră, așa cum 
veneau la mine acasă. 

Așa sunt prezentat acum. Antropologul lui Alice Salmon. 
Cel care a descoperit adevărul despre fata din râul Dane. 
Dumnezeu să ne ajute, cercetătorul a ajuns detectiv. Eu și 


10 Nume generic pentru limbile vorbite în nordul Norvegiei, Suediei, Finlandei și în 
nord-vestul extrem al Rusiei de către populaţia sami (n.tr). 


VP - 22 


Alice am devenit un corolar unul pentru celălalt. O notă de 
subsol în biografia celuilalt. Deși cred că oricum asta am fi 
devenit până la urmă. 

O primă variantă a cărţii e pe biroul meu. Alice mă 
privește de pe copertă. Dacă alegeţi să o citiţi, până să 
ajungeţi la ultima pagină veţi afla adevărul despre Alice 
Salmon. Am obosit să spun că fiecare cuvânt e adevărat, 
pentru că aceia ale căror vieţi le-a atins sunt din fire 
subiectivi: cu nuanţe de iubire sau, în unele cazuri, după 
cum aveam să descopăr, de ură. 

Per ansamblu, oamenii au fost remarcabil de serviabili, 
chiar și atunci când le explicam că informaţiile oferite de ei 
aveau să devină publice. Am fost clar de la bun început: nu 
avea să fie nicio șlefuire. Avea să fie pus totul la un loc, 
oricât de rușinos sau de șocant, o metodă pe care am 
aplicat-o cu seriozitate și cu mine însumi. 

Dat fiind teritoriul pe care mă aflam, era inevitabil să mă 
confrunt și cu o oarecare opoziţie, dar nu aveam cum să 
anticipez reacția unor grupuri: faptul că aveau să încerce 
să-mi saboteze munca, să-mi păteze reputaţia, să facă din 
soţia mea o ţintă. Au spus că sunt un profanator, m-au 
numit pervers, m-au acuzat că dezgrop morţii. Dar noi, 
Homo Sapiens, avem datoria să facem acest lucru. Dacă nu 
ar fi așa, nu am fi aflat despre Tutankhamon sau despre 
Machu Pichu. Fără curiozitatea scrutătoare, fără să privim 
fără încetare peste umăr, nu am ști despre picturile din 
peșterile de la Lascaux, nu am putea sta acolo, să vedem 
taurii aceia magnifici din Paleolitic care aleargă, nu ne-am 
putea mira de minunea prin care prind viaţă în faţa noastră, 
acum, ca și în urmă cu 17.000 de ani. Sper să mai am timp 
să-i mai văd o dată. Aștept cu nerăbdare următorul capitol 
din viaţa mea, chiar dacă va fi unul scurt. 

Nu vreau să revin în pielea profesorului, dar ceea ce 
numim azi „comunicare” - vorbirea - a apărut, de fapt, 
acum 100.000 de ani. Mijloacele non-verbale au evoluat în 
cele verbale. Scrierea a fost un pas seismic: ne-a dat 
posibilitatea de a înregistra, de a ne aminti. A grăbit 
răspândirea cunoștințelor. A fost o evoluţie și o accelerare a 
evoluției. Asta distinge omenirea, definește felul în care 
trăim și ceea ce suntem. Alice știa foarte bine să comunice. 
Eram hotărât să o las să vorbească pentru ea însăși. Așa 
cum a spus unul dintre colegii mei, cu o perspicacitate care 
nu-i stătea în fire: „Las-o să fie propria ei poveste”. 


VP - 23 


Îmi place să cred, de asemenea, că sunt un om mai bun 
decât eram înainte ca toate acestea să înceapă. Cu 
siguranţă sunt mai puţin arogant, deși faptul că presupui că 
ești așa e apogeul aroganţei. 

Când dau cu degetul peste coperta cărții, rezist înclinaţiei 
firești de a trage concluzia că și coperta, ca orice carte, e 
inadecvată - paginile, cerneala pusă în forme, albul se 
transformă în galben, hârtia se învechește și se 
dezintegrează: are o durată de viaţă proprie. Imi reamintesc 
de potenţialul pe care îl avea, de puterea ei. De faptul că 
urmează dreptatea. Trebuie să urmeze. 

Imi mai amintesc și că oameni pe care nu i-am cunoscut 
niciodată - pe care nici măcar nu-i pot vizualiza - vor ţine în 
mână această ofrandă măruntă (nu sunt tehnofob, dar mi-o 
imaginez ca pe un obiect real, palpabil, nu ca pe o carte în 
format electronic). Că voi fi auzit, că voi vorbi unor străini, 
că vorbele mele vor construi punți între noi, ca un ţesut 
viguros. Poate caut mântuire. Ispășire. lertare. Desigur, va 
rămâne o singură persoană în toată această poveste pe 
care nu o voi ierta niciodată. 

La urma urmei, poate a fost ceva adevăr în comentariile 
acelea. Despre motivul pentru care am ales-o pe fata asta; 
de ce am vrut, de ce am avut nevoie să o construiesc la loc. 
Să o fac să trăiască. Pentru că după asta tânjim toţi, nu? Să 
simţim că suntem importanţi, că suntem doriţi, că am fost 
luați în seamă. Că am produs o schimbare. Că ni se duce 
dorul. Că fiecare dintre noi este ţinut minte. Să ne simţim, 
cum spuneau colegii mei din fostul departament, 
binecuvântați pe pământ. 

Dar mai mult decât atât. Mai mult și mai puţin decât atât. 

Pur și simplu, că suntem iubiţi. 

Alice Salmon, RIP. 


Cartea Ce-a lăsat în urmă de profesorul Jeremy Cooke va fi 
publicată săptămâna viitoare de Prion Press, la preţul de 9.99 de 
lire. Cititorii revistei Antropologia la modă pot primi o reducere 
dacă fac comandă prin numărul de telefon de la pagina 76. 


x k x 


„Citatele preferate” ale lui Alice Salmon, 


pe profilul de Facebook, 3 noiembrie 2011 


VP - 24 


„Gramatica face diferența dintre a te face și a fi de rahat”. 
Anon 


„Fii eroina vieţii tale, nu victima”. 
Nora Ephron 


„Adevărul doare o vreme, dar minciunile dor pentru totdeauna”. 
Anon 


„Există o teorie care spune că, dacă dai mașini de scris unui milion 
de maimuțe și le pui la treabă, ajung până la urmă să scrie operele 
complete ale lui Shakespeare. Datorită internetului, acum știm că nu 
este adevărat”. 

Robert Wilenski 


„Tinereţea e un vis, o formă de nebunie chimică”. 
F. Scott Fitzgerald 


x k x 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison 


pe laptop, 8 februarie 2012 


N-ai știut niciodată că voiam să te cer de soție, nu-i așa? Ei 
bine, adaugă și asta pe lista lucrurilor pe care nu ți le-am spus. 
În seara în care ne-am certat despre Praga - în seara în care ai 
spus că trebuia să luăm o pauză de la relaţia noastră - aveam 
inelul în buzunar. O plănuiam de săptămâni întregi. Aveam de 
gând să-ţi spun a doua zi dimineaţă să împachetezi o geantă 
pentru o noapte, urma să mergem la gară, să ajungem la 
Gatwick, apoi la Roma. Totul era rezervat. 

— Luke, o să te întreb ceva și vreau să răspunzi sincer, ai 
spus tu înainte să apuc să fac gestul. Poţi să-mi promiţi că faci 
asta? 

— Desigur, ţi-am răspuns. 

Îmi imaginam faţa ta: cum aveai să arăţi când îţi explicam că 
vorbisem cu șeful tău, că totul era aranjat. Era grozav: să știu că 
acele optsprezece luni în care fuseserăm împreună erau doar 
începutul. Da, eram puţin cam tineri - nimeni nu se mai 
căsătorește până spre treizeci de ani în ziua de azi -, dar de ce 
să așteptăm? Nu erai singura care putea fi impulsivă. 

VP - 25 


— În weekendul în care ai fost la Praga cu echipa de rugby - 
te-ai culcat cu cineva? 

Camera a rămas fără aer. M-am așezat pe marginea patului 
tău și am pipăit cutia de bijuterii din buzunar, o greutate rigidă, 
pătrată. Nu puteam să te mint, nu pe tine. 

— Al, nu a însemnat nimic. 

— Cine era? ai întrebat tu, pe un ton liniar, resemnat. 

Se întâmplase la șapte săptămâni după ce ne cunoscuserăm. 
Știam exact cât timp trecuse pentru că hotărâsem că, dacă era 
mai puţin de două luni, aveam să tac din gură; dacă era mai 
mult, aveam să spun adevărul. 

— Nu contează cine era. 

— Pentru mine contează, ai spus tu. Crede-mă, în clipa asta 
contează pentru amândoi. 

— Era o fată venită într-un weekend de burlăcițe. Eram beat. 

— De ce nu mi-ai spus? 

Am auzit un ton nou în vocea ta: dur, neîndurător. 

— Mi-era frică să nu mă părăsești. 

Am pus degetul pe inelul din buzunar. M-am gândit: oare s-o 
fac pur și simplu? Să nu mai aștept până la restaurantul Campo 
di Fiori - îl alesesem pentru că era celebru pentru scoici și erau 
preferatele tale; masa era rezervată, îi dădusem un bacșiș și 
șefului de sală. Să o fac, pur și simplu. Să dovedesc cât de mult 
te iubeam, mai mult decât o fată pe care nici nu-mi aminteam 
cum o cheamă, dintr-un weekend pe care nici nu-l mai ţineam 
bine minte. Dar ai început să plângi și, când am întins mâna 
spre tine, m-ai dat la o parte și te-ai trântit pe pat, așa că 
stăteam la capete opuse. Începusem să-mi amintesc frânturi din 
excursia la Praga: barul irlandez, ea și prietenii ei la o masă de 
lângă noi, o stradă pietruită slab luminată - era aproape patru 
dimineaţa - am făcut stânga spre hotel, ea a venit după mine, 
fata aceea de la Dartrord sau de la Dartmouth - nu, nu Jen, Gill. 
Totul mi se păruse atât de departe de viaţa mea. 

— Nu a însemnat nimic, am repetat, răsucindu-mă și luându- 
te de mână. 

M-am uitat la tine cum plângeai, iar brăduţul de Crăciun 
lumina pe comoda din spatele tău. Îmi aminteam și mai multe 
lucruri din excursia de ia Praga: mirosul pavajului ud, pancartele 
cu cartofi din vitrinele brutăriilor, cum mi se păruse că e sfârșitul 
unei ere. Știam că tu ești aleasa, Al, chiar și după șapte 


VP - 26 


săptămâni de când te cunoscusem, dar știam și că reprezentai 
sfârșitul celui care eram obișnuit să fiu, sfârșitul excursiilor în 
străinătate cu băieții, al beţiilor terminate la patru dimineaţa, al 
întâlnirilor întâmplătoare din baruri. Nu-mi părea rău, avea să-mi 
fie dor, dar acum te aveam pe tine și totul avea să fie mai bine. 
Te iubeam încă de pe atunci, Alice, dar a fost ca și cum trebuia 
să-mi iau adio de la vechiul meu fel de a fi, să-l trimit la 
plimbare cu surle și trâmbiţe. O ultimă și uriașă explozie. 

— Cred că ar trebui să pleci acum, ai spus tu. 

Vedeam cu ochii minţii avionul nostru decolând spre Roma cu 
două locuri goale, al tău era la fereastră pentru că știam că-ți 
plăcea priveliștea. 

— Nu poţi să împaci și capra, și varza, Luke. Viaţa nu merge 
așa. 

— Al dracului Adam, am spus eu. Idiotul. 

— Secretele rareori rămân ascunse. 

Ţi-ai șters lacrimile de la ochi. Ai spus că ţi-au plăcut ultimele 
optsprezece luni. Dar aveam deja douăzeci și cinci de ani și 
relaţiile erau prea importante ca să riști sau să le distrugi. 

— Trebuie să ne dăm seama ce simţim unul pentru altul. 

— Eu știu ce simt, i-am spus. Te iubesc. 

Nu aveam de gând să las să se întâmple așa ceva, nu din nou, 
nu cu tine. Să spun: Uite? Dar era deja greșit, stricasem tot. lar 
tu erai hotărâtă. 

— Eu nu, ai zis tu. În clipa asta nu știu dacă te iubesc. Sau te 
iubesc, dar nu știu dacă te iubesc destul. 

— Sunt același om ca întotdeauna, am spus. 

— Nu, nu ești. 

Era cât pe ce să-ţi pierzi cumpătul; mai văzusem asta o 
singură dată, când ai surprins bărbatul acela din autobuz 
plesnind un băieţel. 

— N-am pretins niciodată că aș fi vreun înger. 

— Nu îndrăzni să spui că e vina mea, Luke! 

— A fost la șapte săptămâni după ce te-am cunoscut, pentru 
numele lui Dumnezeu! Nici măcar nu spuneam că suntem iubiţi. 

— Du-te, te rog, pur și simplu du-te! Nu pot să stau cu tine o 
vreme. 

— Nu ne despărțim, nu? Nu. 

— Vreau să luăm o pauză. Fără mesaje, fără e-mailuri, fără 
nimica. 


VP - 27 


În alte situaţii, ţi-aș fi atras atenţia - aș fi râs și aș fi spus că 
nu e corect să spui nimica, dar deja îţi curgeau lacrimile pe 
obraji. Mai erau două săptămâni până la Crăciun. 

— Niciun contact timp de două luni, ai zis tu. 

Mi s-a părut o perioadă ciudat de lungă, dar mi-am dat seama 
că era mai bine așa decât cealaltă alternativă - nimic altceva 
decât weekenduri la Praga pentru tot restul vieții. 

— Acum ieși din apartamentul meu. 

Îi criticai foarte dur pe cei cu vieţi amoroase complicate. „E 
foarte simplu, ziceai, ori iubești pe cineva, ori nu”. Dar eu te-am 
transformat într-unul din oamenii aceia. Acela a fost cadoul meu 
pentru tine și acum ai murit. Ai murit de trei zile și e imposibil, 
Al. Să dorm. Să mă trezesc, să mănânc, să fac duș, să mă 
bărbieresc, să merg cu metroul, să răspund la telefon. Nu are 
niciun sens. Mi-ai spus odată că ai avut o premoniţie când erai 
adolescentă și n-am înţeles niciodată, dar acum înţeleg în 
sfârșit, în sfârșit, acum e prea târziu; înțeleg cum trebuie să fi 
fost pentru tine să fii Alice Louise Salmon, fata pe care am 
cunoscut-o într-o vineri, pe 7 mai 2010 (vezi, chiar țin minte 
aniversarea noastră), în Covent Garden. Ai venit și te-ai așezat 
lângă mine - din cauza puterii mele de atracție fizică, am glumit 
eu mai târziu. Te-au servit înaintea mea și eu am zis: „Uite o 
femeie impunătoare”, iar tu ai spus: „Uite un bărbat care pare 
că vrea să se bage în faţă”. 

Nu puteam să trăiesc cu tine în viaţă și noi despărțiți, iar 
acum nu pot să trăiesc când tu ai murit și suntem despărțiți. 

Nu mi-a plăcut niciodată să pun lucrurile pe hârtie, dar tu 
spuneai că, dacă nu ar face-o nimeni, nu am putea să 
împărtășim lucrurile, să învăţăm și să devenim mai buni, așa că 
scriu ce simt, așa cum făceai tu - cum spuneau ei, poate ceva s- 
ar schimba, totuși. 

Vrei să fiu sincer, Al? Bine, uite că sunt sincer. M-am certat cu 
cineva - de dovă ori. N-ai aflat de a doua ceartă, pentru că a 
fost sâmbăta trecută, a doua zi după ce ai murit, dar despre 
prima știai, pentru că a fost cu tine. 


x k x 


E-mail trimis de Elizabeth Salmon, 3 martie 2012 


VP -28 


De la: Elizabeth_salmon101Qhotmail.com 
Către: jfhcookeogmail.com 
Subiect: Lasă-mă în pace 


Jeremy, 


Nu-mi vine să cred că iau legătura cu tine după atâţia ani. Am jurat 
că nu o să mai am nimic de-a face cu tine - se pare că persoana 
aceea care ne hotărăște soarta avea alte planuri. Hai să trecem peste 
formalități. Ce naiba se întâmplă? Am auzit că aduni informaţii despre 
Alice. Dumnezeu știe de ce, mi s-a spus că e pentru un proiect de 
cercetare, sincer, nu-mi pasă, orice ai avea nevoie - trebuie să renunți 
acum, auzi? 

Fiul meu, care lucrează la o firmă de avocatură, a redactat o 
scrisoare pentru tine. l-am spus că am pus-o la poștă, dar am aruncat- 
o la gunoi. Era plină de limbaj juridic, subliniind că am aprecia să 
avem parte de intimitate, cerându-ţi să încetezi astfel de lucruri de 
îndată și incluzând o aluzie subtilă la o posibilă acţionare în judecată. 
Dar eu te cunosc mai bine. Te avertizez. 

Se spune că faci un fel de album de amintiri. Pune și asta în 
albumul tău. Sunt mândră de fiica mea. Nu-mi pasă ce spune lumea, 
mă bucur că a luat viaţa de frâie și a trăit-o. Indiferent unde sunt, 
uneori mă trezesc strigând: Alice Salmon era fiica mea. Intru în 
camera ei și vorbesc cu hainele, cu CD-urile și cu pușculița în formă 
de purceluș roz cu buline. Le spun noapte bună și bună dimineaţa și 
că o iubesc, că a fost prostuţă, dar că nu suntem supăraţi pe ea, sigur 
că nu suntem, nu facem decât să ne fie dor de ea, pentru că nimeni 
nu-și poate stabili destinul și eu nu sunt tocmai în măsură să dau 
lecții. 

Intotdeauna ai avut tendinţa de a interpreta greșit lucrurile, așa că 
să-ţi fie clar, singurul motiv pentru care trimit acest e-mail e ca să-ți 
spun să încetezi exercițiul ăsta bizar și macabru pe care l-ai început. 
Nici măcar nu o să discut despre e-mailul pe care mi l-ai trimis înainte 
să moară. Sentimental, inoportun și ofensator. 

Se spune că există un Dumnezeu al beţivilor și al copiilor. Dacă e 
așa, unde era Dumnezeu pe 5 februarie, Jem? Dacă ești așa deștept, 
dă-mi un răspuns. De fapt, nu, nu-mi da - nici măcar nu-mi răspunde, 
doar lasă-ne în pace, pe mine și ce a mai rămas din familia mea. Fă 
asta pentru mine sau, dacă nu pentru mine, atunci pentru Alice. 


Cu drag, 


Elizabeth Salmon 


VP - 29 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 26 noiembrie 
2005 


Vârsta: 19 ani 


— Bună, domnișoara Perspectivă, a zis tipul de la cursul de 
marketing când am ieșit din sală. 

Eram impresionată că ţinuse minte cuvintele mele. 

— Eu sunt Ben, a spus el, întinzând mâna. Ai chef să bem 
ceva? Am ezitat, nu pentru că nu-mi plăcea de el, ci pentru că 
nu eram invitată prea des la așa ceva. 

— Ce zici? a spus el. Cum ar fi să fim noi surprinși în trecere? 
Erau vorbele care îmi ieșiseră pe gură în discuţia de mai 
devreme, când ne-au întrebat cum ar trebui să arate o 
fotografie reușită. 

— Foarte amuzant, am zis eu, dându-mi seama că mă purtam 
de parcă aș fi crezut că râde de mine, când, de fapt, nu aveam 
în cap decât faptul că voiam mult, mult, mult de tot să beau 
ceva cu el. Chiar aveam chef: mă purtasem ca o călugăriță în 
primul an. 

— Hai, a zis el, fac eu cinste. De fapt, face cinste banca 
numită „părinţi”, dar e același lucru. 

Am ieșit în parcare, apoi am scurtat drumul pe alee, de-a 
lungul râului, către strada principală. El era în anul al treilea, 
unul dintre cei din găștile de șmecheri pe care îi vedeai 
plimbându-se prin oraș îmbrăcaţi fistichiu, jucându-se cu 
conurile de trafic sau sărind unul în spatele celuilalt. Când am 
ajuns la bar, a cumpărat câte o halbă de cidru pentru fiecare, iar 
el și-a luat și o votcă cu Red Bull. 

— Cam tare combinaţia, nu? am spus eu. 

M-a ignorat și a zis: 

— Discuţia aia a fost o porcărie. L-am căutat pe Google și nu e 
tocmai Henri Cartier-Bresson!!, se ocupă mai mult de nunţi și 
botezuri. 

— Nu e nicio problemă dacă faci poze la evenimente fericite. 
Ce, tu faci poze numai în zone de război? 

Eram încă aprinsă după seminar. De aceea venisem la 
universitate, să jonglez cu termeni precum perspectivă și 


11 Fotograf de origine franceză, considerat a fi părintele foto-jurnalismului (n.tr.). 
VP - 30 


personalitate. Pentru asta, dar și ca să cunosc oameni noi. 
Simţeam și cidrul în organism, mă simţeam bine și îmi era cald. 

— Nici de-al dracului, nu risc eu să mă împuște careva. 

„Poate că, mi-am zis eu, luând o dușcă și uitându-mă la el 
cum făcea același lucru, ceva din încrederea lui în sine o să mi 
se transmită și mie”. 

— Asta vrei să faci după ce termini? m-a întrebat. Să fii 
fotograf? 

— AȘ vrea, dar nu mă pricep deloc la detaliile tehnice. Până să 
mă dumiresc eu ce e cu ISO, s-a dus imaginea. Aș fi un 
paparazzo de tot râsul! 

— Aș prefera să fiu gunoier, decât paparazzi. De fapt, nu - 
gunoierii trebuie să se trezească devreme. Mai bine aș fi 
traficant de droguri, măcar ei contribuie cu ceva la societate! 

— Și ce o să faci? l-am întrebat. Era în anul al treilea și mulţi 
din anul lui depuneau deja CV-uri pentru slujbe. 

— Dumnezeu știe, sunt praf la majoritatea lucrurilor. Avea un 
aer copilăresc. Dar tu? 

— Aş vrea să fac jurnalism. La fel ca toată lumea. 

— Zi-mi că nu o să lucrezi pentru heat. Zi-mi măcar atâta 
lucru! 

— Doamne, nu, o să lucrez pentru ceva mai tare. La TLS, cel 
puţin! 

Am luat amândoi încă o înghiţitură. Parcă intra prea bine. 

— Întotdeauna am fost de părere că media ar trebui să 
distrugă stereotipurile, dar nu face decât să le întărească, a zis 
el. 

— Foarte profund, i-am spus, deși mă gândeam: „Chiar așa 
e”. 

— Te-ai uitat vreodată la un canal numai pentru știri? a 
continuat el. Adică să stai și să te uiţi. Eu o fac des pentru că 
sunt leneș din naștere și e o porcărie totală. Până și 
prezentatorii sunt dezinteresați. 

— Neinteresați. 

— Poftim? 

— Vrei să spui neinteresaţi, nu dezinteresaţi. Sunt două 
lucruri diferite. Ei trebuie să fie dezinteresaţi, asta înseamnă să 
fie imparţiali, dar tu insinuezi că nu le pasă nici cât negru sub 
unghie. 

— Corect, a zis el. 


VP - 31 


— Și atunci ceo să faci? 

— Probabil, o să ajung să lucrez pentru tata. 

Felul în care a spus „tata” - încet, dispreţuitor - m-a făcut să 
trag concluzia că nu ar fi prima lui alegere, ci, probabil, singura 
lui opţiune. Mi-am dat seama că era posibil să nu-mi placă tipul 
dacă ajungeam să-l cunosc, dar mi-am amintit că nu era 
necesar. 

— Și cu ce se ocupă tatăl tău? 

— Cu asigurări. 

— Lucrează într-un call center, nu? 

— Foarte amuzant. De fapt, face asigurări pentru 
ambarcaţiuni. 

— Ar trebui să fiu impresionată? 

— Poţi să fii cum vrei. Ar trebui să sărbătorim. 

— Ce să sărbătorim? 

— Ce vrei tu - eu pot să beau în cinstea căsătoriei lui Charles 
cu Camilla, dacă ai nevoie de un motiv. 

— Eu sunt republicană. 

— Ce surpriză! Ce-ar fi să bem pentru că am negociat cu 
profesorul să-mi prelungească data limită pentru tema cu 
Brevetarea şi Proprietatea  Intelectuală? Pentru că am 
supravieţuit unei discuţii cu un om care se crede Robert Capa? 
Pentru că suntem aici, în Southampton? Pentru că ne-am 
cunoscut, da, acesta e cel mai bun motiv dintre toate. 

Imi plăcea felul în care stătea, întors pe jumătate spre mine, 
cu un picior sub el, cu braţul stâng pe marginea canapelei, în 
spatele meu. Și felul în care mișca mâinile; mie îmi era tot 
timpul teamă că nu mă mișcam mai mult. 

— Sunt distrus, n-am mâncat nimic azi. Apropo, nu sugerez s- 
o facem, a zis el, apoi, după o pauză: Adică să mâncăm, nu să o 
facem. Deși, știi tu... 

— N-ai tu norocul ăsta, am zis eu. 

Remarca lui mutase conversaţia pe alt plan, unul care putea 
duce la alt rezultat. Ai putea să te culci cu el, Alice. Ideea a 
trecut pe lângă mine, iar tipul s-a dus înapoi la bar. 

— Și eu care credeam că o să mă duci la o cină romantică, am 
spus eu când a pus două halbe de cidru și două pahare de tărie 
pe masă. 

— Mâncarea e fudulie, a zis el. Am mai luat un rând, niște 
ginuri mari. Ştii când am zis că sunt praf la majoritatea 


VP - 32 


lucrurilor? E și un lucru la care nu sunt, a zis el și a dispărut la 
toaletă. Când s-a întors, zâmbea. Uite, acesta e un lucru pe care 
pot să-l fac bine. 

— Ce, pipi? 

— Nu, ce am făcut după asta. Și-a pus degetul pe vârful 
nasului. Ce zici de un pupic? S-a aplecat spre mine și ne-am 
sărutat. „Nu e genul tău”, mi-am zis, văzându-i braţul vânos, 
pistruiat. Mi-am dat seama că încă nu știam care era genul meu. 

— Am vorbit destul despre mine, tatăl tău cu ce se ocupă? a 
întrebat el. 

— Are o firmă de consultanţă, am zis eu, apoi mi-am zis: „La 
naiba cu toate, n-am nevoie de aprobarea băiatului ăsta”. Sau a 
avut, dar a dat faliment. Tata e inginer de instalaţii de încălzire. 

— Îmi pare rău, a zis el. 

— De ce, că s-a dus afacerea pe copcă sau că e inginer de 
instalaţii de încălzire? 

Ceva mă făcea să-l înţep: îmi provoca un amestec de dispreţ 
și atracţie pe care nu-l mai simţisem până atunci. După încă 
vreo două pahare, aveam să fac și eu ca el: să spun orice și să 
scap basma curată. „Hai să ne îmbătăm pe banii magnatului 
flotei comerciale!” 

S-a dus la bar. Era înalt, cu vreo șapte centimetri mai înalt ca 
mine, iar eu am 1,79 m; se vedea că făcea și sport. S-a întors cu 
șampania. 

— Încă nu sunt impresionată. 

— Înseamnă că nu vrei să bei! a zis el, turnând în două 
pahare. 

Viaţa te lua uneori prin surprindere, într-o marți după-amiază, 
amețindu-te într-un bar în care nu e aproape nimeni și cu băiatul 
ăsta nou, Ben - întotdeauna îmi plăcuse numele ăsta - și cu 
ochii lui uimitori. Am privit bulele și mi-a apărut în gând cuvântul 
„decadent”. 

— Mi-a plăcut ce-ai spus mai devreme despre poze, a zis el. 
Ceea ce bodogănea acel tip, că treaba lui e să înregistreze 
istoria, nu s-o influenţeze, astea erau prostii arogante, dar ce ai 
zis tu era adevărat. 

— Serios, ce o să faci după ce pleci de la Southampton? l-am 
întrebat, brusc intimidată de iminenţa celor ce urmau să se 
întâmple. 


VP - 33 


— Cât de puţin posibil. Poate să lucrez într-un bar. Ne-am 
sărutat din nou. Tu... ești... minunată. 

— Pariez că așa le spui tuturor fetelor. 

— Sigur că da, dar cu ele nu vorbesc serios. Cu tine vorbesc 
serios, domnișoara Ceva Surprins în Trecere. Nu te mișca de 
aici, mă întorc cât ai zice pește, a zis el și a dispărut iar la 
toaletă. 

Am simţit un val de amețeală și am decis că trebuia să plec, 
că eram aproape de punctul de unde nu mai exista întoarcere, 
nu un punct de la care nu mă mai puteam întoarce, ci mai 
degrabă ceea ce făceam nu mai depindea de mine. Făceam asta 
la intervale regulate: parcă mă uitam la mine cum depășeam 
limita. 

— Vrei puţin? m-a întrebat el când s-a întors. 

— Nu. 

— Hai, trăiește și tu puţin, mai descreţește-ţi fruntea. 

Mi-a mângâiat părul și m-am întrebat cum era să iei cocaină, 
cum m-ar fi făcut să mă simt, cum m-ar fi făcut să fiu - să fiu eu 
într-o măsură mai mare sau să fiu altcineva? A început piesa 
Holiday de la Green Day și mi-am dat seama că nu mă 
descurcasem prea rău. M-am simţit bucuroasă pentru faptul că 
eram eu. Am simţit bule în nas și am simţit chiar că-mi era 
dragă fata aceea cu uniformă cu galben și gri care striga: „Urăsc 
totul” prin ușa ei de la dormitor, pe care se afla un poster cu 
Boyzone. 

— Dintotdeauna mi-a plăcut mult de tine, a zis Ben. 

— Cum adică, dintotdeauna? Nu mă cunoști dintotdeauna. 

— Te cunosc de cel puţin o oră. E destul timp. 

— Destul timp pentru ce? 

Mi-a pus mâna pe picior și i-am atins-o: fierbinte, cărnoasă, 
osoasă. Ne-am sărutat din nou, el m-a tras mai aproape și m-am 
lipit de el, iar greutatea lui mă apăsa pe canapea. 

— Îmi pare bine să te cunosc, domnişoară Ceva Surprins în 
Trecere, a zis el. 

Tipul de la seminar ne întrebase ce era, de fapt, o fotografie 
și, când a văzut că nu răspunde nimeni, m-a întrebat pe mine - 
domnișoara din faţă, cu eșarfa violet -, iar eu m-am înroșit și am 
spus ceva, că ar fi ca și când ai îngheţa timpul; el a zis că e 
foarte poetic și că ar vrea să elaborez puţin și atunci am zis că e 
ca și când ai surprinde ceva aflat în trecere. 


VP - 34 


— Vrei să mergem la mine? m-a întrebat Ben. 

— Ca să bem o cafea? 

— Și pentru asta. 

Pentru o secundă am vrut să plec, dar simţeam efectele 
șampaniei și nu aveam de gând să mă întorc la mine acasă. 
Locuiau șase oameni acolo și era aiurea. Mai ales că fusesem 
mai devreme în camera mea și se întorsese. LUCRUL. 

Ben mi-a pus mâna pe coapsă. „Alice, tu nu ești deloc așa”, 
mi-am zis eu. Niciodată nu mă culc cu bărbaţi de la prima 
întâlnire. Am văzut imaginea noastră reflectată pe oglinda mare, 
împleticiţi pe canapeaua maro, cu paharele goale pe masa 
joasă. 

— Vrei să mergem? 

— Da, i-am răspuns, cât de nonșalant puteam, dar a sunat ca 
și cum vorbeam eu, cea veche, prea conștientă de sine, dar el 
nu mă cunoștea pe mine cea veche și mi-am dat seama că, 
dacă luam puţină cocaină, nu aveam să fiu eu. 

— Vreau să fac dragoste cu tine, mi-a șoptit în ureche când 
ne-am ridicat. Simţeam că sunt la milioane de kilometri distanţă 
de fata din Corby care se întreba cum avea să atingă un bărbat 
și cum avea să se simtă după aceea, dacă avea să arate sau să 
fie altfel, chiar dacă ar fi fost vizibil doar pentru cei care o 
cunoșteau cel mai bine, mama și tata (nu Robbie, prostul acela 
n-ar fi observat nici dacă i-ar fi crescut încă un picior!). Mai am 
destulă băutură acasă. Mai am destule alte lucruri, a zis el, 
atingându-și nasul. 

— Sunt o fată cuminte, am spus eu, râzând. 

(J 

Casa lui era o cocină friguroasă, am băut vin alb, apoi votcă și 
am ascultat Eminem, iar atunci când vecinii i-au bătut în perete, 
a bătut și el drept răspuns. Mai târziu a presărat cocaină pe 
măsuța de cafea, tăind-o și aranjând-o cu o carte de credit. Apoi 
a rulat o bancnotă și a tras aer pe nas, iar eu m-am uitat cum 
praful alb se ridică spre nările lui. 

— E rândul tău, a zis el. 

— Nu prea mult, am spus, simţindu-mă deodată mai trează, 
apoi beţia m-a copleșit din nou. 

— O să-ţi placă, pot să-mi dau seama. 

— Mi-e frică, am bălmăjit eu. 


VP - 35 


Mi-a spus să nu mă port ca un copil, să nu-mi fac griji, era în 
regulă, totul era în regulă, iar felul în care a spus-o lăsa aceeași 
impresie de lentoare, doar că acum toate lăsau impresia asta: 
felul în care mișca mâinile, umbrele lăsate pe perete de frunzele 
din copacul de afară, parcă și muzica se auzea ciudat. 

M-am aplecat în față și mi-am spus: „Acum devii o persoană 
nouă, Alice”. Dar nu puteam fi prea legată de vechea mea 
persoană, pentru că asta nu m-a oprit. Am simţit fiorul curat, 
șocant când am tras praful - l-am tras așa cum văzusem în filme 
și m-am simţit imediat mai bine, toate păreau mai bune. 

— E bine? a întrebat el. 

— E bine. 

Unul din noi a zis ceva despre magneţi cu vapoare și magneţi 
de frigider, am râs și am turnat vin roșu în pahare, eu nu știam 
că beam vin roșu și mi-am zis că trebuia să am grijă ca să nu 
ajung să-mi placă prea mult. 

Apoi azi-dimineaţă, când stăteam întinși în patul lui, a zis: 

— Acum aș vrea să îngheț timpul. _ 

Afară ninsese și la el nu mergea încălzirea. Imi apăreau în 
gând frânturi din seara trecută: cum îmi ronțăia urechea, cum 
îmi șoptea că sunt frumoasă, omoplaţii lui - niște umflături 
osoase. A făcut ceai și am citit ziarele, apoi a spus că urma să 
plece acasă în weekend - înapoi în Bucks sau Berks, n-am 
reţinut cum se numea, pentru majoratul fratelui său. O 
petrecere cu cort. 

— O să fie o noapte monstruoasă, a spus el. 

— Și aseară ce a fost? 

— A fost doar un preludiu. 

„Dar tu nu te culci cu nimeni de la prima întâlnire, Alice”, mi- 
am zis eu. 

Aseară s-a terminat cu niciodată. 

„Nu iei niciodată cocaină”. 

S-a zis și cu asta. 

Nu eram sigură dacă trebuia să plec sau să rămân și să încerc 
să salvez ceva, să găsesc în el măcar un lucru în plus care să-mi 
placă în afară de cât de în formă era. Toată lumea are calitatea 
asta. 

— Serios, mulţumesc că mi-ai ţinut companie aseară, a zis el. 

Poftim, poate chiar asta era, comentariul acesta pe care Îl 
făcuse cu sinceritate. Remarcasem că foarte des își începea 


VP - 36 


propoziţiile cu „serios”. Mi-am zis: „În câţiva ani o să fii la 
costum într-un birou elegant și nu vom mai fi studenţi”; am 
simţit melancolia aceea pe care o simțeam frecvent. Am 
încercat să păstrez în memorie camera în care mă aflam. Sticla 
de vin cu o lumânare înăuntru, planta cu păianjenul mort, roata 
de bicicletă prinsă între dulap și perete. Știam că era posibil să 
nu-l mai văd niciodată sau că nu aveam să-l mai văd, dar poate 
nu în felul acela. Avea să devină tipul cu care mă culcasem după 
discuţia despre fotografie, un bărbat pentru care aveau să mă 
tachineze fetele, domnul Marketing sau domnul Ceva Surprins în 
Trecere. 

— Atunci asta o să fim? Prieteni care și-o trag? 

Am râs când am auzit expresia asta într-un episod vechi din 
Sex and the City; dar acum mi se părea brutală și că exprima 
mai puţin decât fusese de fapt. A băgat mâna sub pat și a scos 
altă tăviţă cu cocaină. 

— E momentul pentru un stimulent, a spus. 

Am început să-mi adun hainele și să mă îmbrac. Oare chiar 
crezusem în urmă cu doar câţiva ani că era mare scofală să te 
culci cu cineva? Simţeam o umbră de durere pentru mine, cea 
de atunci. Mi-ar fi plăcut măcar să-mi amintesc dacă îmi 
scosesem singură hainele sau dacă le scosese el pentru mine. 

— Serios, nu pleca. O să fiu singur dacă pleci. 

A tras o liniuţă, apoi a pregătit încă una și mi-a zâmbit. 

„E totul în regulă?” mă întrebase mama în dimineaţa de după 
ce mă culcasem prima dată cu Josh. Știa că urma să rămână 
peste noapte; ea și tata îl plăceau. Mama credea că e mai bine 
cu răul știut. Tata credea că toţi sunt răi. În cele câteva luni în 
care am fost împreună, el și tata își dădeau mâna când se 
întâlneau - cei doi bărbaţi din viaţa mea. Se întrebau unul pe 
altul: „Cum e la școală? Cum e la serviciu? Ai văzut meciul cu 
Manchester United?” „Bărbaţii sunt atât de asemănători și totuși 
atât de diferiţi”, mă gândeam eu, privind într-o zi în bucătărie 
siluetele lor incompatibile: Josh era slab, dar într-un fel frumos, 
iar tata era rotund. „Nu lăsa pe nimeni să te convingă că ești 
altceva decât prețioasă”, îmi spusese tata, făcându-mă să mă 
simt execrabil, pentru că mă avertiza astfel că existau băieţi 
cărora le plăcea să facă asta, iar Ben era unul dintre ei, cu after- 
shave-ul lui prea dulce și pielea înroșită în locurile unde se 
bărbierea. 


VP - 37 


M-am așezat pe marginea patului. Îmi bubuia capul. Mi-am 
amintit de tema care trebuia predată deja de trei zile și pe care 
trebuia să o termin azi: liniștea spațioasă, strălucitoare a 
bibliotecii. M-am uitat la cocaină, la Ben, apoi iar la cocaină; 
poate eram încă puţin ameţită. M-am gândit: „Mama și tata ar fi 
îngroziţi, dar nu e mare lucru și am făcut-o deja o dată, aseară 
am depășit limita, acum aș face-o pur și simplu din nou”. Mi-am 
dat seama care avea să fie noul cuvânt când voi scrie din nou în 
jurnal, era simplu: coca. 

— Asta e fata mea, a zis Ben când am aplecat capul. 

Mă simţeam atât de bine, că aș fi putut plânge. 


VP - 38 


PARTEA A DOUA 


Nu există cuvinte pentru ceea ce suntem 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 
17 februarie 2012 


Înainte credeam că voi ajunge la bătrânețe. Eram convins că 
voi fi unul dintre bătrânii aceia care se plimbă pe strada 
principală cu pălărie și haină, indiferent de vreme. Care pierde 
noţiunea timpului și se uită, speriindu-se subit, la ceas și 
mormăie. Care, atunci când încearcă să grăbească pasul, 
seamănă cu un obiect mecanic prost asamblat. Care nu observă 
că îi curg mucii, că are salivă pe barbă; care are o umezeală 
absentă în ochi și care se sprijină de mese și de scaune, ca și 
cum s-ar împotrivi unei lumi care se învârte tot mai repede și 
devine tot mai greu de înțeles. Dar nu, evident. Există o 
umflătură pe prostata mea, o umflătură dură, canceroasă. Eu și 
medicul am făcut schimb de scenarii bune și rele și, când l-am 
auzit pronunţând cuvinte care nu-mi erau cunoscute sau pe care 
nu le asociasem niciodată cu persoana mea - „biopsie”, 
„metastaze” și „finasteride” - m-am hotărât să cumpăr flori 
pentru Fliss în drum spre casă, un buchet uriaș de iriși, de 
ochiul-boului și floarea miresei. Poate să pregătesc o friptură: de 
porc, asta a fost mereu preferata ei. Știe, desigur, dar tu ești 
singurul care află în afară de ea. Ultimele vizite la doctor m-au 
făcut să-mi dau seama cât de norocos am fost să o am lângă 
mine în toți acești ani. 

Am vrut să-mi ocup anii de pensie cu olăritul, Larry. Să fac 
oale în grădină, cu cleștii roșii, să merg pe la magazinele de 
antichităţi din Winchester, să umblu prin casă cu cana de cafea 
în mână, pe care scrie: Ce/ mai morocănos din lume. Mi-am 
închipuit mereu că voi ajunge să-mi cumpăr o mașină sport și să 
meșteresc pe sub capotă. Voiam să-mi iau o salopetă - nu cred 
că am avut vreodată salopetă - și să las urme de ulei pe ibric. 
Chiar dacă, Doamne ferește, aș fi ajuns într-un azil, aliniat la 
perete cu ceilalţi deţinuţi ca și cum am fi fost în fața plutonului 


VP - 39 


de execuţie sau am fi stat în cerc, jucând cărţi pe covoare 
special alese ca să nu se vadă „accidentele” - chiar și o 
asemenea stare redusă, copilăroasă, jenant de încărcată de 
ambiţii sexuale, ar fi fost mai bună decât ceea ce am în faţă: 
nimicul. 

Presupun că nu ar trebui să mă plâng: tot voi trăi de două ori 
mai mult ca Alice. E mai ceva ca în romane, nu-i așa, Larry? 
Credeam că moartea li se întâmplă numai altora, precum 
certurile în public sau falimentul. Am evoluat în milioane de ani 
și n-am reușit să rezolvăm iminenţa acestui defect anume al 
naturii umane, nu? 

— Se pare că aici se produce o înlocuire, mi-a spus Fliss încet 
când am informat-o de planul meu de a „cataloga o fostă 
studentă decedată”. 

Intr-adevăr, se dovedește a fi o diversiune, umple goluri în 
care s-ar strecura altfel frica. De fapt, parcă năvălește - trecutul 
lui Alice, așa cum apare din poze, e-mailuri, mesaje, postări pe 
Twitter, anecdote, chiar și niște teorii fanteziste, dintre care una 
susține că ar fi fost consumatoare de heroină. Când te gândești 
că înainte nu eram decât câteva înregistrări formale, obiective și 
subţirele: un certificat de naștere, un permis de conducere, un 
certificat de căsătorie, un certificat de deces. Acum apărem în o 
mie de locuri: separat, dar complet; efemer, dar permanent; 
digital, dar real. Există undeva acolo un depozit uriaș de 
informaţii. Doamne, e imposibil să mai păstrezi un secret. Un 
lucru e sigur, bătrâne, n-am fi reușit niciodată să zburăm pe sub 
radar dacă ne-am fi născut cu patruzeci de ani mai târziu. 

Unii au venit în persoană, căutând prin amintirile recente sau 
prin buzunarele goale, făcându-mă să pun instinctiv mâna pe 
caiet sau pe dictafon. A devenit o obsesie să surprind aceste 
detalii. 

— Dumneata ești tipul cu Alice? m-a întrebat în dimineața 
asta o domnișoară, dându-mi o poreclă care nu mi-a displăcut. 
Mi-a întins rugătoare telefonul mobil. E doar un mesaj, dar e 
ultimul pe care l-am schimbat. 

Frunzărind ce adunasem mai devreme, m-am întrebat: Ce 
este asta? Această fotografie cu o prietenă a lui Alice de la 
școală, lângă un cort pentru premiul Ducelui de Edinburgh. O 
fotografie cu ea în excursie la casa memorială Brontë - „bieţii 
locuitori din Haworth nici nu și-au dat seama ce-a dat peste ei”, 


VP - 40 


scria în e-mail. Un bilet de la un cuplu vecin cu ea, de când era 
mică și o vedeau „peste gard, sărind în sus și în jos pe 
trambulină”. 

— Sună puţin ca un necrolog întârziat, mi-a spus Fliss atunci. 

— Așa și este, i-am răspuns eu, imaginându-mi cât de mic ar 
fi fost al meu: câteva paragrafe în ziarul universității, câţiva 
centimetri așezați în coloană pe o foaie mare. 

Mor, Larry. Gata, am spus-o. Mi-a luat ceva timp, dar acum 
pot să o spun. Nu cum ar spune-o un doctorand în filosofie - „cu 
toţii murim” ci /iteral. Nu e nimic de o iminenţă imediată. Apuc 
Crăciunul viitor, cel de după, poate și cel de după acela. Așa fac 
eu mereu, nu-i așa? Nici măcar nu pot să mor într-un fel 
dramatic. 

Mă întreb cum e, de fapt, momentul morţii. Unde se va 
întâmpla? Cum mă voi simţi? Cu soţia lângă pat, cu mâinile 
împreunate - sau asta o fi doar versiunea înfrumuseţată la 
televizor. Poate nici nu o să-mi dau seama că s-a întâmplat. Sau, 
mai rău, poate o să-mi dau seama - dar va fi un moment 
ambiguu și confuz: o tranziție complicată către... unde? lată încă 
un lucru pe care noi, așa-zișii oameni de știință, nu am reușit 
încă să-l învăţăm. Nu am de gând să dispar ușor în noaptea 
blândă, Larry. E momentul să fiu sincer, să pun cărţile pe masă. 
Despre Alice, despre mine, despre tot. 

Nu știu cum ar fi fost cei de la universitatea ta, dar o parte 
dintre profesorii de aici sunt cam cu nasul pe sus. „Cum merge 
proiectul Salmon?” m-a întrebat unul de dimineaţă, abia 
ascunzându-și disprețul. Dar la naiba cu toţi, toată viața mea am 
căutat aprobarea colegilor mei, deși ei nu fac decât să îţi susțină 
ideile ca să le fure sau să se bucure de neajunsurile tale. 
Doamne, oare cum am putut să mă bucur de compania unor 
astfel de oameni, sunt ca niște vulpoi care își miros fundul unul 
altuia. 

Mă îndoiesc că știrile de aici, oricât de grave, sunt prea 
răspândite în colțul tău de lume, dar nu e imposibil să fi auzit 
frânturi ale poveștii din diferite surse. Mijloacele media de la noi 
se hrănesc cu asta și nu știu nici jumătate din ce a fost. Cel 
puțin deocamdată. lartă-mă dacă omit vreun lucru în povestirea 
mea, dar voi face tot posibilul să fiu echitabil și să mă fac 
înţeles. Crede povestea, nu povestitorul, asta spunea Lawrence 
- ei bine, va trebui să ai răbdare cu mine, pentru că atenţia mea 


VP - 41 


la detalii nu mai e ce-a fost. Nu te-am minţit niciodată, nu 
intenţionat, dar presupun că voi fi tentat să o fac în următoarele 
săptămâni și luni. Mă voi împotrivi: chiar și părţilor mai puţin 
avantajoase și surprizelor, căci sunt destule. Neadevăruri, 
infidelităţi, obsesii, subterfugii - de unde să încep? 

Va trebui să am grijă, având în vedere când am văzut-o ultima 
dată pe Alice, dar trebuie s-o fac. lar în ceea ce privește 
cântecele de lebădă, ar putea fi unul și mai rău de atât. 

Apoi azi-dimineaţă a apărut fata asta în biroul meu, ţinând 
telefonul în mână de parcă era un artefact istoric. O chema 
Megan. 

— Am iubit-o, a zis ea. 

Nu mă puteam gândi decât la cum ar fi fost să simt mâinile ei 
- cu unghiile roșii - pe mine, pe pielea mea albă și subţiată. 

— Acum nu o mai iubești? am întrebat-o. Nu o mai iubești 
încă? E ciudat cum ne luptăm cu timpurile verbale. Am iubit. 
lubesc. Știu, am știut. Am vrut, vreau. Niște prieteni de-ai noștri 
- le spun „prieteni”, dar nu mai ţinem de mult legătura cu ei - 
și-au pierdut băiatul pe când era doar un adolescent. Una din 
întrebările cărora le-au făcut cel mai greu față apoi - poate încă 
le mai e greu - era una dintre cele mai simple: Câţi copii aveţi? 

— O iubesc, a zis ea. 

— Știu, draga mea, i-am spus, întinzând mâna. 

Ea s-a tras înapoi, ca și cum nu e nimic mai respingător pe 
lume decât un om bătrân. 

— Cum? De unde știți? 

— Pentru că și eu simt la fel. 


x k x 


Articol pe website-ul Nationalgazette.co.uk, 
6 februarie 2012, 18.25 


„O fată tristă moare în apropierea podului pe care s- 
a luptat să îl închidă”. 


O femeie tânără a murit în apropierea unui pod pentru 
închiderea căruia a militat. 


VP - 42 


Se spune că trupul jurnalistei Alice Salmon, în vârstă de 
douăzeci și cinci de ani, a fost descoperit într-un canal din 
Southampton ieri-dimineaţă (duminică). 

Sursele menţionează că biata Salmon, care studiase în 
Hampshire, deși se mutase de curând în Londra, venise într- 
o vizită de weekend. 

Poliţia nu spune prea multe, dar teoria care apare la nivel 
local este că participanta la festival s-a despărţit de 
prietenii ei și se îndrepta către pod după o zi lungă de 
petrecere. 

Ca într-un joc crud al sorții, pentru prima ei slujbă la un 
ziar local dintr-o staţiune de pe coasta de sud, a militat 
pentru siguranţă în același loc de unde se spune că ar fi 
sărit în apa rece ca gheaţa. 

Intr-un articol, fata numise podul, aflat la șapte metri 
deasupra apei și un loc preferat de plimbare, „un accident 
iminent” și ceruse autorităţilor să pună garduri mai înalte 
de-a lungul lui. „Problema nu ar trebui să fie cât costă - ci 
care ar fi preţul dacă nu se rezolvă”, a scris extravertita 
Salmon în The Southampton Messenger. 

Foștii ei colegi și-o vor aminti ca pe o combatantă 
neînfricată împotriva infracționalităţii - o pasiune căpătată 
în orașul de pe coasta de sud odată cu campania „Să-l 
prindem pe prădătorul nopţii”, care a dus direct la 
condamnarea bărbatului ce atacase violent o bătrânică de 
optzeci și doi de ani. 

Website-urile de socializare s-au umplut repede de teorii. 

Un utilizator Twitter a spus că podul era „locul ideal de 
unde lumea făcea vara scufundări la beţie”. Altul, care se 
presupune că o cunoștea pe victimă, a declarat că avea „o 
viaţă amoroasă complicată”. 

Părinţii ei nu au dorit să comenteze când au fost 
contactaţi de The National Gazette, dar un vecin ar fi 
mărturisit că „sunt distruși”. 

Alte articole de citit: 


e Un băieţaș se îndreaptă spre debut în fotbalul 
englezesc 

e Revoltă cauzată de schimbarea bugetară 

e Criza de la fabrica de mașini stârnește teama de șomaj 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison 


pe laptop, 9 februarie 2012 


VP - 43 


Când am spus că m-am certat cu cineva, Al, nu era adevărat 
și trebuie să fiu sincer. Nu m-am certat, am început o ceartă. 
Săracul băiat nu făcuse nimic rău, dar eu l-am lovit și am 
început să ne rostogolim pe jos, iar el era masiv - de asta l-am 
ales - și stătea deasupra mea, lovindu-mă cu pumnul în faţă. 
„Lovește-mă din nou, nenorocitule”, strigam eu, simțind fiecare 
pumn ca pe un val strălucitor de durere, înlăturându-mi din 
minte pentru moment ultimele douăzeci și patru de ore. De 
îndată ce s-a oprit, ai apărut tu în golul lăsat. Faţa mea era 
distrusă, în timp ce el a plecat fără o zgârietură, nu că aș fi 
încercat să-l rănesc, e destulă durere în lume fără tâmpiţi ca 
mine care dau cu pumnul de parcă împrăștie confetti la o nuntă. 

S-a întâmplat într-un bar de rahat lângă Waterloo. Tocmai 
venisem de la Southampton. Aveam gândurile împrăștiate. Îmi 
luasem o halbă de bere și stăteam pe terasă când m-a sunat 
fratele tău. „Unde ești?”, m-a întrebat. 

Nu i-am spus, evident că nu i-am spus. Ce era să-i spun? 
Tocmai m-am întors la Londra, după ce am urmărit-o pe sora ta 
până la Southampton. Abia i-am răspuns, cât de nonșalant am 
putut: „In oraș”. 

Știa că luăm o pauză. Nu îi plăcuse niciodată de mine, deși nu 
a spus-o vreodată, dar era evident. „Am niște vești proaste”, a 
spus el și nu părea să o spună pentru prima dată. De-abia îl 
auzeam, terasa era plină. Dar am auzit când a spus că era 
imposibil de acceptat, că detaliile precise încă nu erau clare, că 
seara trecută fusese ireală și că părinţii tăi erau distruși... Eu am 
rămas pe loc, trăgând în plămâni fumul albicios dintr-o ţigară cu 
haşiş cât puteam de adânc, simţindu-mă ametit, în timp ce o 
gașcă de adolescenți sălbatici stăteau în jurul meu. Dar nu-și 
dădeau deloc seama că le era imposibil să-mi facă vreun rău, 
nici ei și nici amicii lor dinăuntru. Eu însumi eram mort. „Tai-o 
de-aici, altfel îți dau cu sticla asta peste ochi”, mi-a spus unul 
dintre ei. Aveam un sentiment nebunesc, zguduitor: berea 
Stella, iarba, nevoia interioară care creștea tot mai mult de a 
stinge o durere cu alta. 

Mai târziu am primit un mesaj de la mama ta: „Vino pe la 
noi”. Pe urmă, ceva mai târziu, când mă sufocam din cauza 
vinovăţiei, l-am văzut pe acel tip masiv la bar și m-am gândit: „E 
bun și ăsta”. 


VP - 44 


În cele două luni în care am fost despărțiți, Al, am făcut exact 
ce convenisem, mi-am pus ordine în gânduri și mi-am dat seama 
ce voiam. Nu că ar fi fost nevoie, știam - tu erai. Am muncit 
mult, am economisit niște parale, ba chiar am căutat un 
apartament pentru noi. Eu nu am ieșit cu nimeni, dar tu? Cine 
dracu' e Ben ăsta cu care făceai schimb de mesaje pe Twitter? 
Era clar că îmi ascundeai ceva când ne-am certat weekendul 
trecut. Era valabil pentru amândoi, Alice. Era viitorul nostru, nu 
doar al tău, al nostru. Și acum ai murit și, oricine ar fi, nu te mai 
vezi cu el, nu-i așa, cum nu te mai vezi nici cu mine și așa te 
afectează gelozia, asta se întâmplă când ești îndrăgostit, iar eu 
eram îndrăgostit de tine, Al. Ce a fost la Praga nu a fost nimic - 
a fost o fată dintr-un loc care începea cu D, o fată al cărei nume 
nici nu mi-l mai aminteam, într-o cameră obscură de hotel. Abia 
dacă am schimbat câteva cuvinte și ea deja își strângea 
lucrurile și spunea: 

— Ești îndrăgostit, nu? 

— De ce spui asta? o întrebasem eu. 

— Pentru că eu nu sunt și, când nu ești îndrăgostit, îi observi 
pe oamenii care sunt. 

Aproape că mă așteptam să îmi dea vreun citat - tu chiar așa 
ai fi făcut într-o astfel de situaţie - să-mi explice exact la ce se 
referea, dar femeia care nu erai tu și-a șters pur și simplu o 
lacrimă sau rimelul din colţul ochiului și a ieșit din cameră. 

Dar toate acestea nu sunt din cauza ei, ci din cauza mea. 
Trebuie să scriu asta. 

— Dacă nimeni nu ar scrie nimic, nu am avea-o pe Jane 
Austen și imaginează-ţi cum ar fi viaţa fără ea, ai spus tu la 
primele noastre întâlniri. 

Eu rămăsesem fără replică și am tăcut mâlc, pentru că nu 
voiam să par filistin, deși m-ai ghicit repede! 

Vieţile sunt ca încercarea aceea de a bate recordul cu piesele 
de domino, pe care am văzut-o la televizor când eram copil: un 
lucru nelalocul lui schimbă tot ce vine după. Dacă nu ar fi fost 
Praga, poate nu ai fi fost în Southampton sau, chiar dacă te-ai fi 
dus, poate nu ai fi fost atât de beată și nu te-ai fi dus la râu, iar 
eu cu siguranță nu aș fi fost acolo cu tine. Sau poate mi-ai fi 
trimis mesaj în cursul serii și mi-aș fi dat seama că erai praf din 
cauza punctuaţiei greșite, mi s-ar fi aprins beculeţul și ţi-aș fi 
răspuns - iubito, ai grijă sau du-te înapoi la prietenii tăi - de 


VP - 45 


obicei, când erai supărată, nu reușeam să comunic cu tine, 
uneori era ca și cum stătea în spatele unui perete de sticlă. 

Spuneai că sunt amuzant când sunt băut: un bețiv nostim, dar 
distrus, speriat și am faţa stâlcită, dar de ce să nu vadă și alţii 
ce mi-am făcut cu mâna mea, ce mi-ai făcut tu, ce ne-ai făcut 
nouă? Îmi imaginam cum aveau să arate copiii noștri, dacă 
urmau să aibă nasul meu și pistruii tăi, barbia mea și părul tău, 
urechile mele și gropiţele tale - construiam în minte imaginea 
asta a viitorului nostru dar tu ai distrus totul, deși ce a fost la 
Praga s-a întâmplat după doar șapte săptămâni amărâte, nici 
măcar nu aveam o nenorocită de relaţie. 

Era ciudat că prima dată în două luni când m-am simţit cât de 
cât uman a fost când am primit un pumn în față. De când ai 
spus: „Vreau să luăm o pauză”. De când ai spus: „Fără nimic”. 

E ciudat și că poliţia nu pune mai multe întrebări, că nu e mai 
suspicioasă. Nu fac decât să cheme martori, mai ales pe cei care 
erau cu tine sâmbătă seara. Probabil că nu e așa de neobișnuit 
când moare o fată beată. Cineva moare în fiecare minut, în 
fiecare zi. 

— Inţeleg că eraţi despărțiți, m-a întrebat o polițistă. Cred că 
vă era greu. Te-ai certat cu Alice? 

M-a pufnit râsul, am râs în hohote în nasul ei isteț, dispreţuitor 
și curios. 


x kK x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 2 decembrie 
2006 


Vârsta: 20 de ani 


Paris, sunt doar la Paris! 

Nu mai vorbisem cu Ben de câteva săptămâni, dar m-a sunat 
miercuri și m-a întrebat dacă aveam chef să plecăm într-un 
weekend împreună, pe cheltuiala lui. 

— Sunt ocupată, i-am spus. Lucrez la dizertaţie. 

— Dar dacă ţi-aș spune că ai nevoie de pașaport? 

Nu există un cuvânt pentru ce suntem noi. Nu ieșim la 
întâlniri, dar facem alte lucruri împreună. Nu suntem iubiţi, deși 
din când în când ne prefacem că suntem. Oarecum. Așa stăteau 


VP - 46 


lucrurile de când îl cunoscusem la seminarul despre fotografie. 
Și iată-ne la Paris. 

— E cam mic, a zis el despre Mona Lisa. 

— Așa e, dar uită-te la ochii aceia. Nu puteai să te pui cu ea! 

A trebuit să-i explic că Venus din Millo era Afrodita, dar 
singurul lui comentariu a fost că era păcat că nu se deranjaseră 
să o termine. Apoi, când eu am pufnit în râs, a spus: 

— Vezi, ţi-am zis eu că ţi-ar prinde bine o pauză de la 
dizertaţie. Cum merge cu rahatul acela? 

— Groaznic. Am senzaţia că mă înec. De ce, te oferi să mă 
ajuţi? 

— Aș prefera să-mi trag una în testicule! 

Am urcat în Turnul Eiffel, unde Ben m-a anunţat bucuros că, 
dacă dai drumul unui măr de sus, ar putea ucide un om aflat jos, 
apoi am vizitat podul cu lacăte, Pont des Arts (Vedeţi, știam eu 
că atestatul de limbă franceză o să-mi prindă bine!). 

— Cuplurile pun lacătele aici, apoi aruncă cheile în apă ca să- 
și demonstreze devotamentul unul faţă de altul, am zis eu. Se 
spune că, dacă îndrăgostiţii se sărută aici, vor fi împreună toată 
viaţa. 

Ben părea neliniștit. 

— Să nu-ţi vină idei ciudate, Faţă de Peşte. 

lar am simţit o împunsătură, o senzaţie nesatisfăcătoare dată 
de ceea ce eram eu și bărbatul ăsta. „Amici de pat”, așa ne 
descrisese el odată. Dar eu o să împlinesc curând douăzeci și 
unu de ani, el i-a împlinit deja. Era în regulă acum un an, când 
abia ne cunoscuserăm, dar nu mai am de gând să mă las dusă 
cu preșul. 

— Am putea să facem mai des chestia asta, am zis eu. Adică 
să fim un cuplu adevărat. 

— Mie îmi convine situaţia așa cum e. 

Meg crede că e complet tâmpit, dar ea - pregătiţi-vă găleata 
pentru vomat - nu vede latura pe care o văd eu în el. Ca atunci 
când apare la ușă cu flori sau când mă prezintă celorlalţi drept 
domnișoara Ceva Surprins în Trecere. 

— N-ar fi chiar așa de groaznic, nu, să ne întâlnim ca oamenii 
normali? 

— Credeam că nu-ţi place să fii normală. 


VP - 47 


— Nu spun să ne stabilim la casa noastră și să ne cumpărăm 
o rulotă. Pur și simplu sugerez că am putea să ne vedem mai 
des. Ar putea să fie distractiv. 

— Tu mă știi, Pește, nu caut ceva serios. Se uita lung la apă. 
Eu trăiesc momentul. 

Avusesem o zi grozavă și acum mă rodea conversaţia asta. 
Chiar dacă schimbam subiectul - evident că urma să-l 
schimbăm -, avea să rămână în aer. 

— Ai voie să te schimbi, am spus eu, forțându-mă să 
zâmbesc. 

— Nu strica weekendul, a zis el. 

— Atunci nu mă obliga. 

Du-te naibii, Ben! Merit mai mult decât un simplu moment. 
Am dat cu degetele peste lacăte și mi-am dat seama că poate 
aici - pe Podul lubiţilor, cu lumina Turnului Eiffel strălucind în 
depărtare, în cel mai romantic oraș din Europa - avea să se 
termine relaţia noastră. 

Pe de altă parte, așa crezusem și altă dată. 

e 

N-ar fi trebuit să vin la Paris. 

A fost una dintre cele mai mari tâmpenii pe care le-am făcut 
vreodată. Ar fi trebuit să stau acasă și să lucrez la dizertaţie (nu 
încape nicio îndoială care o să fie cuvântul de azi din jurnal - 
dizertaţie!). Profesorul Edwards, îndrumătorul meu, spune că mă 
îndrept spre o reușită, crede că - citez - abordez extrem de 
matur opera lui Austen. „Ești o cititoare sensibilă, Alice, mi-a zis 
el. Se pare că ai o slăbiciune pentru eroinele damnate!” 

Dar încurajările lui nu mă ajută să nu mă stresez. N-ar fi așa 
de rău dacă dizertaţia ar dispărea după ce o predau, dar apoi 
urmează să caut un loc de muncă (pentru Ben e în regulă, n-ai 
nevoie de slujbă dacă te întreţin mămica și tăticul). Uneori mă 
simt ca și cum pur și simplu nu fac față. Dacă eram un aparat 
electrocasnic, un iPod sau o mașină de spălat, m-ar fi trimis 
înapoi în fabrică, aș fi fost preluată și reparată, dar nu poţi să 
faci asta cu oamenii, pentru că nu suntem creați în fabrici și, 
dacă te uiţi la cine m-a făcut - evident, mama -, e la fel de rea, 
deși tace mâlc când o întreb cum era la vârsta mea. Mi-a zis 
odată că nu e vorba de felul în care aștepți să treacă furtuna, ci 
despre felul în care înveţi să dansezi în ploaie. 


VP - 48 


Înainte eram convinsă că jurnalul acesta e un fel de supapă 
de presiune, dar nu mă ajută, așa cum nu te ajută dacă îţi 
îmbogățești vocabularul, pentru că poţi să vorbeşti ca Stephen 
Fry și nu înseamnă decât că știi alte moduri (o veritabilă 
abundență de moduri!) prin care să exprimi cât de nasol te 
simți. Niciunul dintre cuvintele pe care le recită despre CHF? nu 
poate face TOTUL să dispară, n-ar face decât să-i dea o nouă 
formă, o nouă dimensiune, un nou sunet. Poate că pur și simplu 
nu sunt destul de deşteaptă ca să înțeleg sensul vieții. Adică, 
poate reușesc eu să răspund la zece din unsprezece întrebări la 
Mastermina!?, dar la University Challenge!" n-aş reuși să 
răspund decât la patru sau cinci. 

Desigur, există o metodă prin care îndepărtez stresul. Mă uit 
la baia din camera de hotel și îmi amintesc altă baie, de acum 
câţiva ani, unde am deschis încet dulăpiorul cu medicamente și 
am scos tot afară - plasturii, picăturile pentru ochi, forfecuţele 
de unghii, Paracetamolul - și le-am pus pe marginea căzii, 
aliniate de parcă erau piese din jocul de Monopoly (eu eram 
mereu cățelul Scottie). Tremur. lau telefonul. Ben a zis că se 
duce după ţigări, dar cred că e în vreun bar. „Vino înapoi”, îi 
scriu în mesaj. Seara trecută a fost la fel ca toate celelalte după 
discuţia avută pe pod. N-am rezolvat nimic. Nu s-a schimbat 
nimic. L-am sunat înnebunită. 

— Alice, a răspuns el surprins. 

L-am văzut cu ochii minţii sprijinit de marginea podului, dând 
capul pe spate, scoțând fumul afară și gândindu-se la mine și m- 
am simţit puţin ca un personaj dintr-o carte, dar nu mă puteam 
decide ce aș fi: imperfectă și tragică sau curajoasă și înfiptă. 

— Unde ești? 

— Cumpăr mere! 

— Vorbesc serios. Unde ești? 

— Pe-afară. 

Bălmăjea cuvintele. M-am hotărât că nu mai puteam continua 
așa. Se terminase. 

— De fapt, ţi-am cumpărat un cadou, a zis el. 


12 În cultura chineză tradiţională, chi este un principiu activ care face parte din orice 
organism viu. | se mai spune „forță naturală”, „energia vieții” și „fluxul de energie”. 
(n.tr.). 

13 joc pentru două persoane (n.tr.). 

14 Emisiune-concurs din Marea Britanie (n.tr.). 


VP - 49 


ÎI uram puţin pentru că-mi dădeam seama că eu aveam să 
sfârșesc în lacrimi. 

— Ti-am făcut o surpriză, a spus. 

După o jumătate de oră, alt mesaj. „Cadoul acela de care ți- 
am zis, trebuie să defilezi cu el când mă întorc”. 

Am simţit un fior sau poate un strop de rușine. 

— Tu ești Afrodita mea? m-a întrebat mai târziu, în timp ce 
beam șampania pe care o comandase la room-service. 

E adevărat: chiar am o slăbiciune pentru eroina damnată. 

e 

Încercam să lucrez la dizertaţie, dar mă uitam la peisajul rural 
care-mi trecea prin faţa ochilor. 

Când aveam doisprezece, cincisprezece sau șaptesprezece 
ani, nu credeam că așa o să fiu la douăzeci - în trenul Eurostar, 
după un weekend petrecut la Paris cu un bărbat care nu se 
putea hotărî să pronunţe cuvântul „iubită”. 

Ben dormea dus. Atât de încrezător, de vulnerabil, cu smocul 
de păr blond și dinţii albi, perfecţi. Probabil nu avea să se miște 
până la Waterloo, apoi avea să se trezească speriat, să se 
întindă, să ia rucsacul, după care urma să mergem împreună la 
Southampton, iar el avea să dispară câteva zile și să-mi trimită 
după aceea un mesaj, vreo prostie despre weekendul acesta - 
despre Nina Simone în braseria aceea sau despre Venus din 
Millo și mere. Da, o să-i placă, asta o să-și amintească: faptul că 
poți să omori pe cineva dacă îi arunci în cap un măr din vârful 
Turnului Eiffel. 

Dar nu o să primească niciun răspuns. 

— Trebuie să rămânem împreună, a zis el odată, panicat din 
cauză că tipam la el. Oricum, a adăugat, cuprins din nou de 
vechea lui încredere în sine, nu poţi să mă părăsești pentru că 
nu suntem un cuplu adevărat! 

După schimbul acela de replici, urmase o pauză mai lungă 
decât de obicei: luni în loc de săptămâni. Dar tot am lăsat să se 
întâmple din nou, la sfârșitul unei seri, în momentul acela când 
formaţia termină de cântat sau când stai foarte aproape lângă 
cineva ori în clipa aceea de la o petrecere la cineva acasă când 
ați rămas doar voi doi în bucătărie - o iminenţă greoaie, eu și el. 
Așa fac eu mereu, fac niște lucruri chiar dacă toată ființa mea 
strigă (poate fiinţa să strige?) nu o face. Fac datorii. li spun 
proprietarului de apartament că e un parazit. Mă îmbăt la 


VP - 50 


petrecerea de Crăciun a Catedrei de Antropologie din primul an. 
O parte din mine se bucură că nu-mi amintesc mai multe de la 
evenimentul acela, dar o parte mai mare din mine are nevoie 
să-și amintească. Nu rețin decât frânturi. Gustările cu macrou. 
Discuţiile despre o descoperire din Indonezia, o chestie legată 
de hobiţi. Vinul rece (nu era îngrozitor, după cum spusese 
profesorul Cooke, deși ar fi preferat unul roșu, recitând denumiri 
și varietăţi de struguri care pentru mine ar fi putut la fel de bine 
să fie într-o limbă străină). Mai târziu am încercat să citesc o 
plăcuţă de pe perete, dar literele îmi dansau prin faţa ochilor. 
Am început să râd și Bătrânul Cookie a zis: „E momentul să te 
ducem de-aici, domnişoară”. 

Ben s-a răsucit în scaun și a întrebat somnoros: 

— Unde suntem? 

Mă întrista faptul că nu ne puteam aminti împreună de 
weekendul acesta. Aveam să ne aducem aminte același lucru, 
dar din perspective diferite. 

Profesorul Edwards vorbește întruna despre perspectivă. „Prin 
ochii cui privești? întreabă el. Cine e naratorul poveștii? Cine e 
eroul poveștii?” 

Ben și-a revenit, a căscat, s-a frecat la ochi, iar eu am ezitat o 
clipă. 

„Prea târziu”, mi-am spus. 

— Toţi suntem eroi în povestea noastră, a spus cândva 
profesorul Edwards. 

— Sau eroine, am răspuns eu. Nu uitaţi eroinele. La urma 
urmei, în mare parte din istorie, anonima era o femeie. 

— Foarte adevărat. Cred că citezi din Woolf. 

Mi se aprinsese beculeţul. În povestea mea, eu eram eroina, 
întotdeauna, eu. 

— Am putea să luăm chifle, a zis Ben și mi-am spus: „Idiotule, 
am fi putut lua chifle, dar ai stricat tot. Nu primești a doua 
șansă. Sau, mai bine zis, ai avut a doua șansă de vreo șase ori. 
Nu o mai primești și a șaptea oară. 

Habar nu avea ce-l aștepta. Aproape că-mi era milă de el. 


x k x 


E-mail de la profesorul Jeremy Cooke, 4 martie 2012 


VP -51 


De la: jfhcookeOgmail.com 
Către: Elizabeth_salmon101Qhotmail.com 
Subiect: Re: Lasă-mă în pace 


Dragă Elizabeth, 


Îmi pare foarte rău de Alice. Nu are nicio însemnătate că îţi spun 
asta, dar chiar îmi pare rău. Vorbim mereu despre puterea cuvintelor, 
dar par dureros de inadecvate în astfel de momente. M-am gândit să 
îţi trimit condoleanţe într-un bilet, dar am decis că ar fi mai sigur să 
nu o fac, mai ales după e-mailul anterior prost gândit. Imi cer iertare 
dacă am fost insensibil. 

Inteleg de ce ești atât de protectoare în privinţa lui Alice, orice 
părinte ar fi, dar poate ar trebui să-ţi explic exact în ce constă 
„cercetarea” mea. O văd mai mult ca pe un tribut decât ca pe un 
necrolog; cu siguranţă, nu vreau să-i dezvălui metehnele pentru că, la 
naiba, toţi avem așa ceva. Tu mă știi, Liz: mă interesează oamenii, 
oamenii cu toate detaliile lor colorate și extraordinare. Și nimeni nu e 
mai colorat și mai extraordinar decât Alice. 

Strădaniile semi-academice sunt ca o viaţă. Sunt greu de judecat la 
jumătatea drumului; trebuie să vezi rezultatele finale, dar nu poţi 
primi asigurări din faptul că atât de mulţi prieteni și colegi ai lui Alice 
vin să mă ajute? Mai ai și cuvântul meu că nu aș trata-o niciodată cu 
altceva decât cu respect. 

Ar trebui să insist pe faptul că e un proiect personal, nu e condus 
de universitate. Sincer, sunt sătul de lumea academică: e plină de 
snobi și de oameni înguști la minte. Adevărat, eu spun că mă feresc 
de cuvântul „cercetare”, dar nu pot să nu fiu profesor, așa cum tu nu 
poți să nu lucrezi într-o societate de construcţii sau cum soțul tău nu 
poate să nu fie inginer de instalaţii de încălzire și fiul tău nu poate să 
nu fie avocat. Ințelegi ce spun despre urmele noastre, o scurtă 
incursiune pe internet a dezvăluit câteva dintre urmele ta/e. 

Văd că fiul tău are doi copii (Doamne, Liz - tu, bunică) și e partener 
într-o firmă respectabilă, ceea ce e o realizare colosală pentru un 
bărbat de vârsta lui. Poate nu ar trebui să-l numesc „tânăr”, dar ajungi 
la o vârstă când toţi din jur îţi par așa - cu excepţia colegilor, desigur, 
care încep să decadă cu o râvnă deosebită. Inmormântările sunt 
singurele ocazii în care mă mai întâlnesc cu contemporanii mei. Am 
fost deja la două afurisite de evenimente de acest fel și suntem abia 
în martie. Am devenit un adevărat expert: mersul, strânsul mâinilor, 
primele replici stânjenite, chiar și îmbrățișările, deși știi că nu mă prea 
pricep la asta. Știu nenorocitul de Abide by Me” pe de rost. 


15 Imn religios (n.tr.). 
VP - 52 


Putem să ne vedem la o cafea sau la ceva mai tare? Am putea să 
ne întâlnim pe un teren „neutru” dacă în locul acesta sunt prea multe 
fantome pentru tine. Aș putea să-ţi arăt câteva dintre - din nou, iartă- 
mi lipsa de sensibilitate - „descoperirile” mele. 

Dacă vrei să știi părerea mea, Alice, adevărata Alice, cea pe care 
am ajuns s-o cunosc bine în ultimele săptămâni, era foarte diferită de 
ce vedeau în ea cei mai mulţi oameni. Mai profundă, mai complexă. |ţi 
seamănă incredibil de mult. 

Tu ce mai faci, Liz? Înţeleg că ai rămas în Corby. Fără îndoială că 
viaţa în Southampton ţi se pare acum foarte îndepărtată. Eu n-am 
evadat; ba chiar am rămas în același nenorocit de birou. În curând 
vine ziua mea, cea mare: șaizeci și cinci de ani. Cred că asta 
înseamnă că tu ai cincizeci și patru. Nu o duc prea bine cu sănătatea, 
dar Fliss mă scoate în oraș la cină: un hotel de ţară din New Forest. Au 
niște vinuri roșii italiene foarte bune, iar vânatul e spectaculos. 
Mergem acolo în fiecare an, stăm la aceeași masă. Imi plac tradiţiile. 

Nimeni nu-mi mai spune Jem acum. 


Al tău. 
jem 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 8 
februarie 2012, 21.30 


E posibil să fac o mare greşeală, dar uneori trebuie să-ți 
urmezi inima. Publică, și la naiba cu toate, așa spunea Alice. 
A fost una dintre jurnalistele decente, care a încercat să 
facă o schimbare. Nu a scris despre familia Kardashian sau 
despre cățelul nou al lui Katy Perry, nu a publicat fotografii 
cu celebrități cu pete de transpirație la subraț sau ieșind pe 
trei cărări din cluburi și era la fel de şocată de spargerea 
telefoanelor ca noi toți. Dar putea să umble săptămâni 
întregi după cineva care amăgise o bătrână și îi furase 
economiile sau după un constructor necinstit care făcuse o 
construcţie doar până la jumătate, lăsând o familie la 
ananghie. Așa că o să-i urmez exemplul. Oricum, nu e ca și 
cum situaţia se poate înrăutăți și mai tare. 
„Uneori primești un răspuns fără să știi care a fost 
întrebarea, a zis Alice odată. Pur și simplu trebuie să pui 
lucrurile pe tapet”. 


VP-53 


Am găsit-o într-o cutie cu lucruri pe care mi le-a dat 
mama ei și prin care nu se îndura să umble. Erau tot felul 
de chestii - numere vechi din Cosmopolitan, o droaie de 
chitante de la H&M, o pagină printată din campania 
JustGiving, cu maratonul sponsorizat pe care îl plănuia Alice, 
un cartonaș cu „reţine data” pentru o nuntă în toamnă și 
alte lucruri de la serviciu -, dar, îngropată sub toate astea, 
se afla o foaie de hârtie A4, cu un bileţel lipit deasupra, pe 
care se vedea scrisul lui Alice: „Primit pe 21 decembrie 
2011”. 

Stau aici de două ore și mă întreb dacă să fac postarea 
asta publică. 

Publică, și la naiba cu toate. 


MĂ MAI ŢII MINTE, DOMNIȘOARĂ HAI SĂ PRINDEM 
INFRACTORII? TE-AI SIMȚIT BINE NU-I AȘA SĂ PĂSTREZI 
STRĂZILE SIGURE CA SĂ PUTEM DORMI CU TOȚII ÎN 
SIGURANȚĂ. UMBLI PESTE TOT ȘI LE SPUI OAMENILOR CĂ 
SUNT MONȘTRI. EI BINE, AR TREBUI SĂ Al GRIJĂ, ALTFEL O 
SĂ OBȚII PROPRIUL TĂU MONSTRU. ȚI-AR PLĂCEA? UN 
MONSTRU DE CRĂCIUN? TE TEMI DE MONȘTRI? CINE TE 
CREZI, TÂRFĂ ÎNCREZUTĂ. TU ȘI CAMPANIA TA?! NU ȘTII 
NIMIC DESPRE MINE. NU MĂ SPERII TU PE MINE. TU TE 
SPERII DE MINE? CUM DORMI? PREA MULT TIMP ACORDAT 
PENTRU COMPORTAMENT BUN. PREFER FEMEILE MAI IN 
VARSTA, DAR O SA MA MULŢUMESC CU TINE. DIN PARTEA 
UNUI OM LIBER. 


Comentariu lăsat pentru postarea de mai sus: 


Ești o TÂRFĂ ca și prietena ta. TU cum dormi noaptea, 
Megan Parker? 
UN OM LIBER 


Interviu cu Alice Salmon în numărul din 
toamna anului 2005 al revistei studențești Voice 
de la Universitatea Southampton 


Î: Cum ţi-ai ales cursul? 

R: Un profesor mi-a spus odată că școala ne poate face 
să ne îndrăgostim de un autor, dar universitatea ne ajută să 
înțelegem de ce suntem într-o relaţie cu el. Am vrut să aflu 
cum o adevărată sihastră precum Emily Brontë a avut atât 
de multe de spus când era atât de tânără. Doar nu a 


VP - 54 


călătorit mult și nu a avut internet. Toată înțelepciunea 
aceea cultivată într-un colţișor bătut de vânturi din 
Yorkshire Moor. Cred că trebuie să rețin fraza asta, îmi 
place cum sună: cultivată într-un colțișor bătut de vânturi 
din Yorkshire Moor! 

Î: Ai un iubit? 

R: Nu, dar sunt dispusă să primesc oferte. Nu că aș avea 
timp pentru bărbaţi! 


Î: Privești jumătatea plină a paharului sau jumătatea 
goală? 


R: Cu siguranţă, jumătatea plină. Dar voi mai bea unul, 
dacă faceţi cinste. Un Mojito, vă rog. 


Î: Care e locul preferat? 


R: Southampton. Mai ales Flames, în serile de miercuri. În 
rest, orice loc în care am nevoie de bocanci de munte. 


Î: Ce anume te inspiră? 


R: Oamenii din New Orleans care reconstruiesc orașul 
după uraganul Katrina. Am văzut un filmuleţ cu o bătrână 
scoasă pe sus din casa inundată și nevoită să-și 
abandoneze câinele - i-a lăsat mâncare în vas, deși știa că 
bietul animal va muri. Bine, nu e vorba de o persoană, dar 
tot am plâns cu sughițuri. 


|: Păreri despre politică? 


R: Destule, dar sunt în mare parte inconstante și 
contradictorii. Dar împrumuturile pentru studenţi sunt 
nasoale! 


Î: Ce vrei să faci când o să fii mare? 


R: Nu voi fi mare niciodată, așa că nu pot să răspund! 
Serios, aș vrea să spun că voi asigura pacea în lume, că voi 
eradica sărăcia și voi găsi leacul pentru cancer, dar probabil 
voi ajunge șomeră sau stagiară pe vecie. Asta presupunând 
că obţin diploma, acum deja am depășit termenul de 
predare al unei teme. 


VP-55 


Î: Fă-ţi o descriere în trei cuvinte. 


R: Întârzii, sunt loială și muncesc mult (știu că la 
„muncesc mult” am folosit două cuvinte, dar se pune tot ca 
unul). 


Î: Ce-ai schimba la tine dacă ai avea o baghetă magică? 


R: Labele picioarelor, părul, umerii... Cât timp aveţi la 
dispoziție? 


Î: Ce te înfurie? 


R: Lucrurile obișnuite. Nedreptatea. Violenţa. Egoismul. 
Eu însămi. Și cafeaua rece. Nu tol/erez cafeaua rece. 


Î: Care e cel mai de preț obiect pe care îl ai? 


R: IPod-ul, familia și prietenii mei. Nu neapărat în ordinea 
asta... 


Î: Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit? 


R: Norocul înseamnă să crezi că ești norocos. A spus-o o 
persoană celebră, nu-mi mai amintesc cine. 


Î: Dacă ai câștiga un milion la loterie, pe ce l-ai cheltui? 


R: Profesorii primesc mite? 


Î: Care e cea mai mare realizare? 


R: Am câștigat o competiţie de scrieri literare la 
cincisprezece ani. 


Î: Care e cel mai mare regret? 


R: Je ne regrette rien.1$ De fapt, regret ceva, dar dacă v- 
aș spune, ar trebui să vă ucid... 


Î: La sfârșit, spune-ne un secret despre tine. 


R: Când eram mică, mă prefăceam că eram o persoană 
cu totul diferită, inventam nume noi și îmi plăsmuiam un 
trecut și o identitate nouă. 


16 Nu regret nimic (în franceză în original) (n.tr.). 
VP - 56 


Vreti să publicați în această secțiune? Nu primiți bani, dar 
vă veti putea vedea propriile cuvinte în cea mai interesantă 
revistă din Southampton și veti beneficia de cele 
cincisprezece minute (în fine, cincisprezece întrebări) de 
glorie! 


E-mail de la Elizabeth Salmon, 8 martie 2012 


De la: Elizabeth_salmon101Qhotmail.com 
Către: jfhcookeogmail.com 
Subiect: Re: Lasă-mă în pace 


Eşti același Jem, nu te-ai schimbat deloc, nu-i așa? Munca ta, ziua 
ta, vinul tău - aici nu e vorba de tine. Nu mă trata ca pe una dintre 
studentele tale. Ar trebui să fiu impresionată că ne-ai căutat pe 
internet? Nu e tocmai o revelaţie că suntem toţi aici, inclusiv tu. Unele 
lucruri nu s-au schimbat. E clar că studenţii încă te consideră detașat 
și încrezut. Evident că ţi-a scăpat marea descoperire din cercetarea ta 
despre fonologie. La fel și OIB-ul” de care vorbeai cândva. Nu-i frumos 
să-ţi vezi neajunsurile scrise negru pe alb, nu? Mie mi se pare că viaţa 
ta are nevoie de o reconstrucție, nu cea a lui Alice. Chiar și când e 
vorba de cineva ca tine, despre care se presupune că s-a realizat, 
bănuiesc că ești într-o dispoziţie melancolică pe măsură ce te apropii 
de finalul carierei. Eşti fericit? Cum îţi merge în căsnicie? Te bântuie 
faptul că nu ai copii? Vezi, nu e plăcut să-ţi vezi viaţa analizată la 
microscop, nu-i așa? In mod normal nici n-aş visa să-ţi pun asemenea 
întrebări, dar asta faci tu cu Alice, tu ne-ai pus în situaţia asta. Toţi 
avem laturi pe care am prefera să le păstrăm pentru noi. Un post- 
mortem nu-i de-ajuns? Pariez că nu ţi-a bătut nimeni vreodată la ușă 
să te roage să vorbeşti despre o rudă decedată, așa-i? Eu și David am 
trecut prin asta. Ziariștii îl numesc ciocănitul morții. Inainte veneau 
după poze, dar acum le fură de pe internet și caută doar citate. La 
câteva săptămâni după ce a început noul serviciu, au trimis-o pe Alice 
cu ciocănitul morții la mama unui băiat care murise într-un accident 
de la care șoferul fugise. A refuzat. Poţi să-ţi imaginezi așa ceva - abia 
ieșită de pe băncile facultăţii, nici nu învățase bine unde e ceainicul și 
l-a înfruntat pe editor? l-a spus că nu de asta s-a apucat de jurnalism. 
Nu a amărât-o în privinţa carierei pe care și-o alesese, dar nici nu a 
mers vreodată acasă la oameni cu ciocănitul morții. 


17 Ordinul Imperiului Britanic (n.tr.). 
VP - 57 


M-am săturat să citesc porcării despre fiica mea. E în pericol să fie 
strivită de greutatea lor. Cunoaștem bine faptele. Avea două sute 
zece miligrame de alcool în sânge. Care parte din cuvântul „accident” 
nu o înțeleg vampirii ăștia? 

Uite o ironie pentru tine. Alice a fost cât pe ce să nu meargă la 
Southampton, i s-a oferit un loc la Oxford. La Merton. Dar a preferat 
un loc „adevărat”. Mă bucur că am scăpat de orașul tău. Viaţa 
academică e oribilă, tribală. E și o lume mică, iar eu am fost infectată. 

Alice nu e un fel de exerciţiu de genul unește-punctele, Jem, nu e 
un artefact arheologic prăfuit pe care să-l cureţi tu și să-l expui. Nu e 
a ta. Destui oameni i-au răscolit viaţa. Vânează pe altcineva și las-o 
pe Alice în pace! Nu face cum ai făcut mereu - să te lași furat de idee, 
să confunzi faptele cu ficțiunea, să modifici lumea ca să se 
potrivească realităţii ta/e. Nu, cu siguranță nu o să merg cu tine să 
bem ceva - m-am lăsat în urmă cu mult timp și nu cred că soțul meu 
ar fi tocmai încântat să socializăm. E un om sensibil, așa că nu i-am 
spus că am discutat prin e-mail; te rog să ai decența de a păstra 
secretul acestui lucru. 

Nu te deranja să răspunzi - asta dacă nu ai descoperit cum să aduci 
morții înapoi la viaţă și bănuiesc că un antropolog stimat ca tine nu a 
reușit încă așa ceva. 

Te mai rog frumos o dată. Oprește-te din orice ai face! Te implor, 
dacă trebuie. Mi-e tare dor de fetița mea, Jem! 


Ata. 
Liz 


x k x 


Declaratie făcută la ora 10 a.m. pe 6 februarie 
2012, de avocatul care le reprezenta pe Sarah 
Hoskings, Holly Dickens și Lauren Nugent 


Alice Salmon era o persoană bună, generoasă și minunat 
de caldă și e de neînțeles faptul că a fost luată de lângă noi. 

Era inteligentă, frumoasă și populară și ne vom considera 
mereu norocoase că ne-am numărat printre prietenii ei. 

Ne apasă o durere imensă, dar tristeţea și pierderea 
noastră nu se compară cu cea a familiei ei. Nu putem 
înțelege nici pe departe durerea pe care o trăiesc ei. Le 
suntem alături în acest moment. 


VP -58 


Așa cum s-a comentat îndelung, noi trei am petrecut o 
bună parte din seara de sâmbătă, 4 februarie, cu Alice în 
centrul orașului Southampton. Bineînţeles că am cooperat și 
vom continua să cooperăm cu autorităţile în orice fel 
posibil. Avem încredere - și speranţă - că vor reconstrui în 
curând firul evenimentelor tragice care s-au produs înaintea 
morții lui Alice. Acest lucru nu o va aduce înapoi, dar poate 
va oferi un dram de consolare familiei ei. Din nefericire, noi 
nu putem spune unde a fost și ce a făcut Alice după ora 10 
p.m. 

E îngrozitor să te gândești unde ar fi putut merge sau ce 
ar fi putut face prietena noastră în cele câteva ore cuprinse 
în acel interval. Vom regreta toată viața că nu am avut mai 
multă grijă de ea și că nu am putut opri ce s-a întâmplat 
după aceea. Ne pare sincer rău de acest lucru. 

Considerăm că îi putem arăta respectul cuvenit dacă nu 
alimentăm și mai mult speculaţiile. Din acest motiv, am ales 
să nu vorbim în public despre ea. E adevărat că poliţia ne-a 
recomandat să adoptăm această atitudine. Intre timp, 
îndemnăm pe toată lumea să respecte dreptul la intimitate 
al familiei Salmon. 

Ne va lipsi prietena noastră deosebită din toată inima. O 
lumină s-a stins și nu putem face decât să ne reamintim că, 
deși a ars pentru scurt timp, a strălucit cu putere. 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 30 mai 
2012 


Am suferit un șoc, Larry. 

Un derbedeu rufos a dat buzna în biroul meu azi-dimineaţă și 
mi-a spus: 

— Dumneata ești tipul care o readuce la viață pe fata moartă, 
nu? 

— N-aș folosi tocmai cuvintele astea, am răspuns. 

A trântit un rucsac pe biroul meu, a scos un CD, o pereche de 
adidași, o cană și un cercel. 

— Ce naiba... 

— lţi aduc cadouri, a zis el. Sunt ale lui Alice. 

— Ai furat lucrurile astea? 


VP -59 


— Se pare că cineva își simte conștiința încărcată - dar se 
poate spune și așa. Nu că ar fi dat ea doi bani pe mine, dar 
eram nebun după ea și, pentru că mi-am dat seama că nu 
aveam șanse să rămânem împreună, m-am hotărât să 
șterpelesc câteva suvenire! 

— Dacă e adevărat, ar trebui să-i dai lucrurile lui Liz. Lui 
Elizabeth Salmon, mama ei. 

— E chiar adevărat. 

— Cine ești, cum te cheamă? 

— Asta nu are importanţă. 

— Are importanţă - ca să am cercetările complete. 

— Trece-mă acolo ca o persoană interesată, a zis el. Da, una 
foarte interesată. Le cunoșteam pe toate, a spus. Pe ea și pe 
gașca ei - eram în mijlocul lor. 

— Erai și tu student? 

— Da, am fost și colegi în aceeași casă. Am împărțit același 
loc în anul al doilea. Am fost membrul clubului, amice. 

— Deci voi doi erați apropiaţi? 

— Destul de apropiaţi. A ridicat mâna și și-a încrucișat 
degetele. Așa eram cu ea, cu gaşca ei, cu băieţii ei, cu toţi. Îţi 
povestesc pe îndelete, dacă plătești! 

A scos un tricou alb din rucsac și l-a despăturit: pe faţă scria 
Dacă nu au ciocolată în rai, eu nu mă duc. L-a dus la nas, a 
inhalat adânc, înnebunit. 

— Am de toate. E ca o comoară. 

— Cum de n-a observat că lipseau? 

— Era o casă mare, stăteam șase oameni acolo. Lucrurile se 
tot pierdeau. Se puneau aiurea. Din păcate, a zis el, zâmbind 
vulgar, a fost una dintre domnișoarele cu care n-am pus-o! A 
fost destul de ușor, mereu pierdea lucruri când ieșea în oraș și 
se îmbăta. Nici nu sunt prost, am luat puţin câte puţin. Ar trebui 
să ai grijă ce faci - e ca și cum te-ai juca cu o placă Ouija!t. 

— Nu e chiar deloc așa. 

— O să primească o plăcuță? 

— Universitățile nu se grăbesc să facă reclamă foștilor 
studenţi care mor în circumstanţe dubioase. 


18 Placă marcată cu literele alfabetului, cu numerele de la 0 la 9, cuvintele DA și NU, 
precum și cu alte semne grafice, folosită pentru invocarea spiritelor în timpul 
ședinţelor de spiritism (n.tr.). 


VP - 60 


— Înseamnă că nu le convine deloc ce faci tu, omule, o 
transformi într-o celebritate. A privit în gol, dus pe gânduri. Era 
super în formă. 

Inainte mă durea sufletul să mă gândesc la bărbaţii din viaţa 
ei. In primele luni când era aici, mă enervam de câte ori vedeam 
vreun boboc - la ideea că ei, cu rucsacul lor, cu insignele și 
zâmbetele lor largi puteau pune mâna pe ea. Cu siguranţă îţi 
amintești scrisorile mele de atunci, Larry! Într-o zi am văzut-o 
ieșind din cămine. De fapt, îl întrebasem pe paznic unde stătea - 
în D3, Căminul Bates - și o așteptam. Aproape că m-am dus la 
ea. Ar fi fost un lucru atât de îngrozitor? Să întind mâna și să-i 
ating umărul în timp ce mergeam în pas cu ea sau să-i ating 
partea de jos a spatelui. Poate să o fi luat de mână. 

— Vrei să vezi obiectul meu preferat din colecție? m-a 
întrebat el. 

A scos o pereche de chiloți violet. 

— Eşti un nemernic bolnav. 

— Haide, haide, nu-i nevoie să fii așa. N-ar trebui să-mi dai cu 
tifla, avem multe în comun. Oricum, i i-aș da înapoi, dar acolo 
unde s-a dus nu mai are nevoie de chiloţi, nu? 

Nici tu n-ai rămas rece la farmecele fetelor tinere, nu-i așa, 
Larry? Mirosul parfumului lor, mi-ai spus cândva cu 
sensibilitatea ta poetică, era precum cea mai bună muzică de 
Handel. Uneori amețeai, după cum mi-ai mărturisit, urmărind 
studentele de la fereastra biroului tău, chiar dacă făceai astfel 
de observaţii cu o obiectivitate științifică. Îmi plăcea să cred 
despre noi că eram esteţi. Dacă petreci suficient timp în 
campus, până și cei mai urâţi și mai inepţi bărbaţi din punct de 
vedere social (evident că mă refer la mine însumi, tu nu ești 
niciuna, nici alta) se trezesc confruntaţi cu anumite „ocazii”. 

— Ce ai de gând să faci cu toate lucrurile astea pe care le 
colecționezi? m-a întrebat băiatul. S-a uitat în jur de parcă se 
aștepta să vadă o cutie pe care scria Alice Salmon. Pare să fie 
un puzzle uriaș - te întrebi cum o să arate la sfârșit? Eu cred că 
s-a sinucis. Cred că ţi-a trecut și ţie prin cap vechea manevră 
harachiri. 

Îmi amintesc mirosul puternic, steril din biroul medicului meu. 

— Nu-ţi dau atâţia bani pentru presupuneri, m-am răstit. Am 
rămas amândoi tăcuți câteva clipe, apoi, enervat de atitudinea 
lui, i-am zis: Știi măcar ce înseamnă expresia asta? 


VP -61 


— Da, sigur - să-ţi faci felu’. 

— Nu, cum se traduce /iteraP 

Se uita la mine cu o privire goală. 

— E în japoneză, înseamnă „stomac tăiat”. 

Băiatul din biroul meu nu a răspuns. Ce groaznic trebuie să fie 
să nu știi să te exprimi, mi-am zis eu. Să nu fii auzit. Poate de 
aceea scriem? De aceea ţinea Alice un jurnal? A spus-o foarte 
frumos cândva, că nu însemna să te ridici și să strigi: „Uită-te la 
mine”, ci să stai în mijlocul unei mulțimi și să strigi cu ceilalți: 
„Ascultaţi-ne”. 

— Seppuku e cuvântul mai formal, am spus. E forma scrisă, 
dar harachiri e folosit mai frecvent în limba vorbită. 

— Mă rog. Eu am întrebat dacă mica ta anchetă cercetează și 
lucrul ăsta. 

— Nu, am spus, deși ideea îmi trecuse deseori prin gând. Cei 
disperaţi și care nu-și găseau locul fuseseră mereu atrași de 
partea aceea a râului - uneori stăteam și eu acolo -, dar poliția 
era lămurită: era beată, a alunecat, s-a înecat. 

— De ce toată lumea vorbește frumos de oameni după ce 
mor? Era cam dusă cu pluta când era în viaţă. 

Am mângâiat un prespapier de piatră de pe masă. Era cadou 
de la Elizabeth, singurul meu suvenir. Nicio poză, nicio scrisoare 
(nu îndrăznisem niciodată), doar acest obiect preţios, greu, 
cenușiu, mai mic decât un cap de bebeluș, mai mic decât 
pumnul. Toată perioada aceea din viața mea redusă la atât: o 
bucată de opal de pe plaja din Chesil și amintirile noastre, 
vestigiile reacțiilor chimice din bucata de un kilogram și 
jumătate de materie cenușie pe care îl numim creier. 

Băiatul s-a ridicat, s-a plimbat prin biroul meu, a dat cu 
degetul pe cotorul câtorva cărţi. Man to Man!" al profesorului 
John Winter, Where the Body Becomes The Brain” de Margaret 
Monahan, Painting the Past! de Guy Turner. 

— Nu pune mâna, m-am răstit. 

— Cine scrie porcăriile astea? 

— Eu, printre alţii. Cel puţin, am contribuit la o parte. 

— Sortit să fii mereu cavalerul de onoare, nu? a zis el, 
surprinzător de perspicace. 


19 De la bărbat la bărbat (n.tr.). 
20 Acolo unde trupul devine creier (n.tr.). 
21 Pictând trecutul (n.tr.). 


VP - 62 


Un profesor se îndrăgostește de o studentă, e un clișeu 
colosal, nu-i așa, Larry? Dar în ziua în care o urmăream, inima 
îmi bătea mai tare, dinţii îmi erau încleștaţi, tineam pumnii 
strânși. Parcă eram și eu iarăși student. Părea neliniștită, ca o 
boboacă, dar râdea mult și cei care râd ușor sunt întotdeauna 
de treabă. Mi-aș dori să râd și eu mai mult. Ti-l amintești pe 
statisticianul acela care avea o înclinaţie pentru ginul roz și 
pentru băieţi, despre care îţi spuneam că avea camera lângă a 
mea? M-a acuzat cândva că sunt un „bătrân plictisitor”. L-am 
luat drept un compliment: îmi luasem aerul de „sunt prea 
inteligent să mi se pară amuzant ce li se pare tuturor amuzant” 
și îl consideram un atribut necesar raţionamentului iniţial pe 
care intenţionam să-l aplic. Am devenit al naibii de priceput; 
păcat că nu a fost valabil și pentru raţionamentul iniţial. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ia-i de aici, am spus, făcând 
semn spre chiloţi. Indiferent ai cui sunt. 

— Sunt chiar ai lui Alice. Poţi să-i păstrezi, a zis el. la-l drept 
un semn de bunăvoință, un cadou, deși brânza e întotdeauna pe 
bani, nu-i așa, profule? S-a lăsat pe spate în scaun și a pus 
lenjeria pe veioza de pe masa de lângă el. lubirea neîmpărtășită 
e un lucru groaznic, nu? 

Pe perete e fotografia soţiei mele. Una cu Milly, labradorul pe 
care îl aveam prin anii '90. O fotografie alb-negru cu mine și cu 
mama. Ce știa el, cel din poză, despre lucrurile pe care avea să 
le facă, despre ce avea să devină? Zâmbea larg, dar chiar și 
atunci avea un zâmbet neliniștit. Pariez că nu i-a trecut 
niciodată prin cap că viaţa lui ar putea să ajungă la un sfârșit, 
acest lucru care îl trezea dimineaţa, care îl făcea să pună flori de 
câmp între paginile fragile din Biblia bunicului său, care îl făcea 
să caște ochii la atlase și în microscoape. Cum și-ar fi putut 
imagina momentul în care avea să apară prima viziune a 
caracterului muritor, cuvintele doctorului: testele au dat niște 
rezultate pe care trebuie să ne concentrăm. 

A împins cu degetul un teanc de cărţi pe care aterizaseră 
chiloţii. 

— Uau, astea sunt demenţiale. 

Nu sunt sigur dacă a ajuns și la tine expresia asta, Larry, dar 
cred că înseamnă „bine”. La fel cum nu sunt sigur dacă mai 
apuc să vizitez ţara ta minunată. Oamenii în stare mea nu ar 
trebui să zboare; mă îndoiesc că e bine pentru ei să fie departe 


VP - 63 


de casă și de doctori, de pastile și de tratamente. Încep să învăţ 
că așa funcționează boala: îţi răpește toate părţile constitutive, 
una câte una. Capacitatea de a călători, libidoul, scopul pe care 
îl ai în viață. E ca și cum ar scoate la întâmplare cifrele dintr-o 
ecuație sau ar desface un model molecular, până rămâi doar cu 
părțile care nu merg și care nici nu mai seamănă cu tine. 

— Cărțile astea, biroul ăsta, parcă ești dintr-un film. Eşti 
grozav. 

— O voi lua ca pe un compliment. 

— la-o cum vrei, dar trebuie să vorbim despre scrisoare. 

— Ce scrisoare? 

l-am observat antebraţele: acoperite complet de tatuaje, roșii 
și verzi, albastre și galbene. 

— Bănuiesc că ești conștient de faptul că nu ai făcut nimic 
original aici, i-am spus captivat. Oamenii își marchează trupurile 
de mii de ani. Și Otzi era tatuat. 

— Cine? 

— Omul Gheţarilor. Cadavrul din Epoca de Piatră pe care noi l- 
am descoperit în 1991. Avea peste 5.000 de ani. 

— Fir-aș al naibii, a zis el. 

__Nu a fost vorba de „noi” în descoperirea aceea, mi-am zis. 
Incă o dată fusesem doar un spectator. 

— Avea ochi căprui, grupa de sânge O, avea patruzeci și șase 
de ani când a murit - când a fost ucis; ba chiar am stabilit ce a 
consumat la ultima masă: carne de capră. Se bănuiește că 
tatuajele reprezentau o metodă de calmare a durerilor: bietul 
om avea artrită. 

— Și tu ești la fel, a zis el. 

— La fel cum? 

— Ai spus că oamenii își marchează trupurile, dar e ciudat să 
o spui așa. Ar trebui să spui noi, pentru că și tu ești la fel, ești un 
om. Dar destul am vorbit de mizeria asta, ce facem cu 
scrisoarea, Omul Gheţarilor? 

— Care scrisoare? 

— N-o face pe nevinovatul. Eşti o celebritate locală, omule, 
imaginează-ţi ce panaramă iese dacă se întoarce mass-media 
împotriva ta. Te-ar sfârteca, pe tine și pe soţia ta. 

A scotocit în rucsac, a scos o foaie de hârtie frumos împăturită 
și a pus-o pe birou, ţinând mâna deasupra. Mi-am recunoscut 
scrisul și am simţit că-mi stă inima. „Micuţă Alice”, așa începea. 


VP - 64 


— leși afară sau te dau eu afară, am spus, cuprins de furie. 

Îmi amintea de vremurile când aveam vreo cincizeci sau 
patruzeci de ani. Chiar simteam ceva. Am mângâiat 
prespapierul și cea mai stranie întrebare mi-a apărut în gând: 
Cum ar fi dacă l-aș lovi cu asta în cap? Să-l fac să dispară, să 
tacă, să știe cum e să fii muritor, să ai un termen limită. Mi-am 
frecat faţa cu mâna și m-am adunat puţin. 

— Ea îi făcea pe ceilalţi să se simtă altfel în pielea lor, am 
spus. Reușea să-i atingă. 

— Pe mine nu m-a atins. Poate te-a atins pe tine? Poate tu pe 
ea? Ce-ai păţit, arăţi de parcă ai văzut o fantomă! 

Larry, totul e așa de complicat! Știm că e complicat, dar e și 
mai complicat decât ar fi putut fi. Teoria asta mojică despre 
sinucidere e greșită, la fel ca toate celelalte. Sarcina mea e să 
adun informaţii din nebunia asta, să creez o formă din haos. E o 
chemare în care m-am adâncit destul de mult; prin urmare, s-a 
ajuns la pauza asta rușinos de lungă între scrisorile mele. Dar tu 
mă vei înţelege, nu-i așa, pentru că mă voi strădui să evidenţiez 
modelele, deși abilităţile mele cognitive nu mai sunt ce au fost. 
În fiecare zi îmi apar în gând noi detalii, îmi atrag atenţia frânturi 
din trecut scoase la lumină de mecanismul când neclar, când de 
încredere al aducerii-aminte. Dar mă voi strădui să fiu fidel 
faptelor, oricât de urâte și de lascive. Totul e acolo, ascuns în 
mintea și în inima câtorva oameni, gata de scos afară. Treaba 
mea e să intru în detalii, să verific, să autentific, să separ faptele 
de legende: minciunile, iubirea, ura, adulterul, trădarea, crima. 

Stăteam acolo, trăgând aer în piept. Încercând să aduc la 
viață încă un cadavru. 

lisuse, ce am făcut? 


Al tău, ca întotdeauna. 
Jeremy 


x k x 


Articol pe website-ul Southern Eye, 7 decembrie 2012 


VP - 65 


Polițistul ajuns la locul unde a murit Salmon 
demisionează după ce a primit telefoane de pe 
„lumea cealaltă”. 


Polițistul care a ajuns primul la locul unde a murit Alice 
Salmon a vorbit pentru prima dată despre experienţa lui 
terifiantă. 

Mike Barclay, tată a trei copii, a declarat că episodul 
„înfiorător”, care și după un an de zile ţine prima pagină a 
ziarelor, a contribuit la decizia lui de a demisiona din poliţie 
după aproape treizeci de ani de activitate. 

Barclay a fost puternic traumatizat când a auzit telefonul 
lui Salmon sunând, după ce fusese trimis la râul Dane în 
urma apelului primit la 999 de la o persoană aflată acolo. 

„Era strivit, căzut în noroiul de lângă râu, dar suna și a 
trebuit să-l las acolo, iar cel care suna habar nu avea de 
vestea pe care urma să o primească”, a spus el. 

„După treizeci de ani în meseria asta devii insensibil, dar 
fiica mea cea mică are douăzeci de ani, așa că m-a afectat 
foarte tare”. 

Fostul poliţist a spus că prima lui reacţie a fost să creadă 
că incidentul avea o „motivaţie sexuală” pentru că „bluza îi 
era ruptă și ridicată, așa că i se vedeau talia și spatele”. 

Domnul Barclay a declarat: „Mi-am dat seama imediat că 
e un cadavru pentru că întotdeauna plutesc cu faţa în jos și 
cu braţele departe de corp, așa că nu am scos-o din apă, 
treaba mea era să chem întăririle, apoi ori să asigur 
perimetrul, ori să merg pe lângă ea în timp ce plutea la 
vale, dar se încâlcise în buruieni. Tipul care ne sunase 
stătea pe jos, șocat. Bolborosea întruna: «Așa am găsit-o, 
jur, așa am găsit-o.» 

A venit colegul meu și a preluat controlul, avea și câinele 
cu el - cei de la CID%?, CSI? și SST” cu echipamentul de 
scufundare, tot tacâmul. Era esenţial să izolăm locul - 
cărările, treptele, podul, prioritatea era să securizăm zona, 
să oprim spectatorii să distrugă indiciile”. 

Autopsia a confirmat că a murit înecată, iar legistul a 
declarat ulterior că Salmon avea urme de alcool și cocaină 
în sânge. Concluzia a fost „neclară”, pentru că a afirmat și 


22 Criminal Investigation Departament - Departament de Investigare a Infracţiunilor 
(n.tr.). 

23 Crime Scene Investigation - Anchetă la locul crimei (n.tr.). 

24 Special Security Team - Echipă de securitate specială (n.tr.). 


VP - 66 


că fata avea „zgârieturi și tăieturi pe faţă, pe genunchi și o 
vânătaie mare pe umărul drept”. 

„Fata asta a fost bătută bine, a adăugat Barclay, era ca și 
cum fusese lovită cu pumnul”. 

Fostul polițist a recunoscut, șocat, că încă îi mai apar 
imaginile în gând, declanșate de o anumită sonerie de 
telefon. „Era soneria aceea cu rața, a spus el. Sunetul acela 
mă va urmări și în mormânt”. 

La final a spus: „A doua zi a fost ziua de naștere a 
nepoatei mele și, când a stins lumânările de pe tort, mi-am 
pus și eu o dorinţă”. 


x kK x 


Recenzie făcută de Alice Salmon în revista muzicală 
Stunt din Southampton, 2005 


The Dynamite Men e o formație care trebuie urmărită. 

Au intrat pe scenă la The Pump House, plini de stil și vervă, și 
au cântat timp de o oră numai piese foarte antrenante pentru 
publicul format din studenţi. 

Fiind un loc foarte căutat, nu erau locuri decât în picioare, cei 
două sute de spectatori veniseră să vadă trioul local. 

Mai întâi trebuie să fac o mărturisire, recenzorul vostru are un 
interes legitim. L-am întâlnit cândva pe vocalistul trupei într-un 
bar pe strada East și am rămas impresionată ca un fan de 
paisprezece ani. Numele lui adevărat, pe care STUNT îl poate 
dezvălui, este Jack Symonds, are nouăsprezece ani și este din 
Hampton, e un Lord Byron al timpurilor noastre, nepieptănat și 
atrăgător, cu șuviţele cârlionțate și brune, cu blugii mulaţi și 
prezenţa scenică intensă. 

Lumea și-a încetinit mersul timp de o oră. Grijile financiare, 
stresul examenelor, proprietarii fasciști - toate s-au estompat și 
nu a mai rămas decât muzica umplând spațiul din încăpere și 
din inimile noastre. Au cântat despre relaţii în nostalgicul și 
profundul Morning, Morning, în care se tânguiesc după ce „mă 
trezesc lângă o femeie necunoscută, mă întorc pe cealaltă parte 
și îi văd faţa. Nu zâmbea”. Apoi a urmat melancolicul Away, care 
vorbea despre momentul trist al plecării de acasă - clipa aceea 
când „ceea ce lăsăm în urmă pare mai mic, iar noi părem mai 


VP - 67 


mari, așa că ridicăm umerii cu mândrie și mergem mai departe”. 
Dar versurile nu sunt lipsite de umor. Vorbeau despre cum e să 
fii lefter în piesa amuzantă și evident autobiografică 67 p. O altă 
favorită de-a mea a fost You Kill Me, un imn dedicat primei iubiri 
nenumite (norocoasă fată!), cineva care „mi-a frânt inima și nici 
măcar n-a clipit”. 

Se vedeau multe influențe în muzica lor. The Libertines, Oasis, 
poate și puţin de la Amy. Dar ei au amestecat toate aceste 
influenţe și au creat un sunet unic. Sunetul trupei The Dynamite 
Men. 

Piesa mea preferată a fost Hit, o analiză pătrunzătoare a 
dependenţei, cântată de Jack, singur și trist pe scenă, descriind 
pe o tonalitate perfectă senzaţia edificatoare, mângâietoare și 
îndrăzneață pe care ţi-o dau drogurile. „E rândul meu la toaletă, 
e rândul meu pentru o tabletă, respir polenul sau înghit peștele 
strălucitor...” 

Bineînţeles, nu era complet singur - erau și colegii lui, Callum 
Jones (nouăsprezece ani) și Eddy Cocs (douăzeci). Sunt prieteni 
din școală, așa a spus la un moment dat, uniţi de puterea 
muzicii de a schimba lumea. „Am crezut că avem ceva de spus”, 
a strigat el. 

Te ascultăm, Jack. Te ascultăm cu multă atenţie. 

Sursele mele din lumea muzicii îmi spun că în meseria asta îţi 
trebuie mult noroc și acesta e singurul lucru care îi desparte pe 
The Dynamite Men de succes. Un tip de nouăsprezece ani, 
student la matematică, i-a descris ca pe cea mai bună trupă pe 
care a văzut-o în ultima vreme și, cu toate că nu aș fi întru totul 
de acord - în opinia mea, spectacolul Pulp de la The Apollo din 
Manchester a fost mult mai bun - se apropie de locul al doilea. 

Se vede ca ușurință de ce The Dynamite Men au deja fani 
devotați în circuitul universităţii. Jack a rămas pe urmă cu niște 
spectatori la bar (vă veţi bucura să știți că recenzorul vostru a 
rămas cu el până la ora închiderii - evident, doar de dragul 
cercetării pentru STUNT!). 

M-am simţit privilegiată să văd trupa asta. A fost ca și când 
am văzut un moment. Cum trebuie să fi fost când îi vedeai 
prima dată pe Arctics. Acel gen de moment despre care oamenii 
încă mai vorbesc ani de zile după aceea. Noaptea în care The 
Dynamite Men au cântat prima dată la Pump House. Vor 


VP - 68 


continua să provoace explozii. Vor continua să facă zarvă. Trupa 
asta e sortită să devină foarte mare. 

Cu siguranță, voi merge la fiecare dintre spectacolele lor de 
acum înainte (împrumut pentru studenţi, care împrumut?). 
Munca pentru universitate poate să mai aștepte. Muzica de 
acest fel nu poate. Și-apoi, așa cum a spus Babyshambes, Dă-o 
dracului de veșnicie. 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 12 februarie 2012, 
21.30 


Am verificat mesajele directe ale lui Alice de pe Twitter. Mă bucur 
să văd că nu mi-ai urmat sfatul și nu ţi-ai schimbat parola, 
Salmonette... cred că ai folosit aceeaşi parolă pentru toate site-urile 
pe care ţi-ai făcut cont! Am găsit schimbul acesta pe 15 ianuarie. 
Evident că le-am spus și celor de la poliție, dar n-au făcut nicio 
brânză. Publică și la naiba cu toate, nu, Alice? 

De la QFreemanisFree?5: N-am uitat de mica mea luptătoare pentru 

libertate. 

De la QAliceSalmonl: Cine ești? 

De la QFreemanisFree: Răbdare, răbdare, micuță domnişoară care 

Prinde Infractori, toate la timpul lor. 

De la QAliceSalmon1: Nu mă sperii. 

De la QFreemanisFree: Nici tu pe mine. 

De la QAliceSalmonl: Cine ești sau nu ai curaj să-mi spui? 

De la QFreemanisFree: Oh, am curaj destul, vrei să ţi-l arăt? 

De la QAliceSalmonl: Eşti jalnic. 

De la QFreemanisFree: Eşti moartă. 

De la QAliceSalmon1l: Nu-mi mai trimite mesaje, altfel te denunţ la 

poliţie. 

De la QFreemanisFree: Îmi place pălăria ta nouă, aia movă. Mi-ar 

plăcea să ţi-o trag. 

De la QAliceSalmonl: Du-te dracului. Și învaţă să scrii corect cât 

ești pe-acolo. 


x k x 
Mesaje între Alice Salmon și Gemma Rayner. 


25 Omul liber e liber (n.tr.). 
VP - 69 


14 decembrie 2011 


GR: îmi pare rău să aud de tine și Luke - ai chef să ieșim la 
alergat, să mai uiţi? 

AS: Nu pot, mi-am scrântit glezna. 

GR: La sport? 

AS: UDI.?® 

GR: Unde? 

AS: La Meg, deunăzi. Nu m-am înţeles cu scările! Dau vina pe 
balustrada șubredă! 

GS: Ești categoria ușoară. 

AS: Te sun eu, ar fi fain să mai povestim. Trebuie să aflu cum 
merge căutarea apartamentului. Poate facem o alergare 
ușoară în Battersea Park în weekend? 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 10 iunie 
2012 


Dragă Larry, 


Băiatul cu tatuajele s-a întors azi. L-am găsit în birou, 
înăuntru, mândru nevoie mare, așteptându-mă. 

— lar tu, am zis. 

— Salut, Omul Gheţarilor, a răspuns el. M-am gândit că vrei 
să-ţi vezi din nou scrisoarea. 

A scos-o din rucsac. 

— Nu știu exact de ce am păstrat-o, poate m-a impresionat 
cumva. A fost ciudat să descopăr că mai era cineva care o 
plăcea pe Alice. M-am apucat imediat să-i șterpelesc lucrurile. 
Un psiholog s-ar distra de minune cu chestia asta, nu? - probabil 
ar crede că voiam să înlătur concurenţa! 

Ar fi trebuit să mă aștept ca scrisoarea să-și facă din nou 
apariţia, Larry, dar Alice spusese că a distrus-o. Ceea ce 
susținuse atunci - că ar fi ars-o - părea cam teatral, dar am 
presupus că n-ar fi supraviețuit chiar dacă lucrurile nu stăteau 
așa: la urma urmei, era doar o hârtie. 

— Un nebun mi-a trimis un bilet în timpul săptămânii 
Bobocilor, mi-a mărturisit dragostea nemuritoare, mi-a zis ea. 


26 Dispozitiv de identificare individuală (n.tr.). 
VP - 70 


— Cât de deranjant, am răspuns eu, prefăcându-mă neștiutor. 
Vin moliile atrase de lumina ta? 

— Mai degrabă muștele care se adună la rahat, a spus. 

Băiatul din biroul meu a zis: 

— Trebuie să fii un distrus ca să scrii așa ceva. 

Bucla unui B. Capătul înalt, ascuţit al unui A mare. Ale mele, 
toate erau ale mele. 

— Ea a crezut că-i o glumă, dar eu recunosc un pervers când 
îl văd. Ce crezi, Omul Gheţarilor, tu cum stai cu detectarea 
perverșilor? E o glumă sau un nebun? Eu pariez pe ultimul - tu 
ce zici? Haide, pe ce pui banii? 

— Trebuie să-mi spui cum te cheamă, am zis. 

— Mi se spune Mocksy. Se juca cu biletul meu; nu avea niciun 
drept să scoată povestea la lumină. Incă un cuvânt pe care îl 
recunoșteam, o bucată de frază, structura unei propoziţii. In 
mâinile potrivite, lingvistica e ca un mini-profil ADN, la fel de 
fiabil ca orice paradă de susținere a identităţii. Am privit în jur. 
Diploma mea, o fotografie ștearsă cu un preot oarecare, o 
tăietură dintr-un ziar pe care scria „Cooke finalizează 
descoperirea”, referindu-se la ultima încercare inutilă de 
cercetare. 

— In loc de semnătură, e un semn de întrebare. Ce ţicnit! O 
semnătură și un sărut - așa fac numai copiii. 

M-am uitat la X. Acele două linii încrucișate. A douăzeci și 
patra literă din alfabet, cifra romană pentru zece, o variabilă 
necunoscută, prima literă a cuvântului grecesc pentru Hristos. 
Un sărut. 

— Stai departe de mine și de amintirea lui Alice Salmon, auzi? 

— De ce? Tu nu faci asta. Hai, fă o încercare, tu cine crezi că a 
scris-o? 

Amândoi ne-am uitat la foaia de hârtie: o bucată din mine, 
toxică, prețioasă. Micuţă Alice, nu te teme, așa începea. 

— 500 de lire, a zis el. 

Am pierdut șirul ocaziilor în care m-am descărcat în faţa ta, 
Larry. Dar am avut - am - atât de puţin confidenţi! Toate 
paginile acelea pe care le-am dedicat lui Descartes și Thomas 
de Aquino trebuie să fi pălit prin comparaţie cu spaţiul pe care i 
l-am dedicat lui Alice în 2004 și înainte de asta, prin anii '80, cu 
aventura mea extraconjugală. Îţi amintești cum te imploram să 
vii în vizită? Să faci din asta o misiune miloasă, ca un Saint 


VP -71 


Bernard care aduce cu sine coniac și sfaturi înțelepte? Am fi 
putut merge la The Crown; ne-am fi dus la o masă în spatele 
barului, iar ceilalţi clienţi n-ar fi știut dacă abia ne-am cunoscut 
sau suntem cei mai apropiaţi prieteni, am fi schimbat povești la 
o halbă de apă de gură spumoasă și îngrozitoare, pe care ei o 
numesc bere. 

— 500 de lire, a repetat băiatul cu tatuaje. Altfel o să vadă și 
domnul, și doamna Salmon o copie după asta. 

A ridicat foaia și i-a apărut un zâmbet abia vizibil în colţul 
gurii. Am văzut încă un cuvânt și am simţit un fior de nostalgie 
pentru vremea când învăţam să silabisesc: senzaţia de 
posibilităţi infinite, prima ocazie în care am priceput ideea că 
felul în care înţelegem lumea - prin urmare, cuvântul în sine - 
era dependent de cuvintele de care dispuneam pentru a o 
explica. 

Văd și acum totul de parcă a fost ieri: cum m-am strecurat în 
Bates Hall; scările reci, coridoarele cu ecou și covoarele 
jerpelite. Îmi amintea de Warwick. Mirosul de mâncare stătută, 
chilii con carne; secţiunea proustiană a creierului meu era 
activata la maxim. „Nu ești vreun școlar caraghios și 
insignifiant”, mi-am spus, căutând camera ei. Avea o etichetă cu 
nume pe ușă, de care au copiii. Dacă ar fi deschis ușa, cine știe 
ce aș fi făcut? Aș fi spus bună ziua? Aș fi întrebat-o cum se 
acomoda? Aș fi insistat să intru? Mă plimbam pe coridor cu 
gândurile de-a valma: Nu deschide ușa, deschide ușa, nu 
deschide ușa, deschide ușa. Mi se părea esenţial să nu rămână 
nespus cât de extraordinară era. Era cu atât mai extraordinară 
cu cât nu avea nici cea mai vagă idee despre asta, bineînțeles. 
Era o copie la indigo a mamei ei. 

Doamne, ador femeile! Am venerat forma gâtului lor, culoarea 
buzelor, mirosul părului. Vreau să le-o trag tuturor, până la 
ultima, așa îmi amintesc că ţi-am scris odată. După cum știi, nu 
m-au atras doar femeile - de multe ori ţi-am povestit întâlnirile 
mele cu studenţii care îmi erau colegi la Warwick. Cum se face, 
Larry, că de câte ori îmi amintesc întâlnirile acelea amoroase, 
rapide și în mare parte nesatisfăcătoare, simt o umbră de 
rușine? Sute de specii de animale s-au dovedit a fi 
homosexuale, dar una singură - specia noastră - manifestă 
homofobie. Presupun că oricare dintre bărbaţii aceia m-ar fi 
putut trimite pe altă traiectorie. În loc de asta, am ascuns totul 


VP- 72 


în interior, acea partea din mine, dacă era într-adevăr o parte 
din mine, porţiunea care mă adusese în parcurile publice și în 
camerele străinilor, împodobite cu suvenirele școlilor publice, 
majoritatea dintre ei ceva mai tineri ca mine. Acum nu mai are 
importanţă. Am luat singur deciziile. 

Formulasem scrisoarea într-un fel care să nu o sperie pe Alice. 
E uimitor cum e posibil să spui atât de multe și atât de puţine 
lucruri în douăsprezece rânduri. Pe măsură ce scriam, cugetam: 
Oare intru într-o depresie? Întotdeauna m-am întrebat cum m-aș 
simţi. Probabil că nu e așa de dramatic cum crede lumea: o 
serie de pași micuţi, imperceptibili și invizibili, fiecare în parte. 
Dar nu-mi păsa. Era posibil să fiu observat, auzit, simţit. £u. 
Bătrânul Cookie. Chiar dacă făcea toată povestea publică, 
oamenii nu aveau cum să-și dea seama că eram eu și, oricum, 
nu era ca și cum cariera mea se îndrepta în vreo direcție. Cu 
puţin timp înainte, fusesem trecut cu vederea pentru 
conducerea departamentului în favoarea unui băiat de la 
Imperial. „Nu e vorba că nu-ți recunoaștem contribuţia, am fost 
informat cu un aer de superioritate. Doar că funcţia necesită alt 
fel de abilităţi decât ai tu”. 

Fliss și-a dat seama că ceva nu era în regulă. „Pari îngrijorat”, 
mi-a zis ea în seara în care am scris scrisoarea. Dădusem peste 
un documentar Attenborough care ne-a ţinut ocupați o vreme, 
apoi am urcat la etaj, ea citea cartea ei despre flora și fauna din 
South Downs, iar eu răsfoiam absent cartea mea despre 
ultimele zile ale irochezilor; în câteva minute a început să 
sforăie și eu am coborât la parter și mi-am căutat stiloul. 

Fliss a bănuit aventura mea - iartă-mă, bătrâne, că tot fac 
salturi printre amintiri, dar așa funcţionează memoria. Problema 
e că e în natura umană să caute mereu Numărul Unu. Toţi avem 
nevoie să fim convinși că suntem cel mai important lucru de pe 
pământ; este premisa evoluţiei. E un pronostic foarte pesimist - 
un simptom al faptului că nu am avut copii? Se spune că atunci 
când ai copii înveţi să pui pe altcineva pe locul întâi. Bineînțeles 
că am făcut sacrificii. lisuse, faptul că privești cum îţi moare 
mama implică suficiente sacrificii - eu și tata am întrerupt orice 
legătură cu mult înainte ca nemernicul acela bătrân să dea 
colțul -, dar dacă ai fi zis: „Viaţa ei sau a ta?” cum aș fi 
reacționat? Cum ar reacţiona oricare din noi? 


VP-73 


Da, am băut, dar numai câte un pahar care să te încălzească 
pe timp de iarnă. Balvenie single malt” - eu și Fliss îl păstram 
pentru o ocazie specială. Problema e că n-am avut niciodată o 
ocazie specială. Așa mi-am petrecut toată viața, Larry. 
Așteptând. 

Poate aceea a fost o ocazie specială, ziua în care m-am 
strecurat în Bates Hall? M-am simţit viu, energic, am simţit ce 
înseamnă să fii o ființă umană, să fii bărbat. Nu mă mai 
simţisem în felul acela - în felul acela - de ani de zile. Uneori 
suntem mai mult decât un produs al științei, nu? Mai mult decât 
antropologia mea sau genetica ta. Noi distrugem logica. Atunci 
suntem cei mai buni, cei mai frumoși. Și cei mai periculoși. 

— Ai spune că sunt un om bun? i-am întrebat azi-dimineaţă pe 
băieţii din biroul meu, pe cel tatuat care stătea în fața mea și pe 
cel temător din poza de pe perete. 

— Cine a scris asta nu a fost un om bun, a răspuns unul din ei. 
Acum unde dracu' sunt cele cinci sute de lire? 

După zece minute eram cu el la un bancomat. 


Al tău, ca întotdeauna. 
Jeremy 


x k x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 5 august 2007 


Vârsta: 21 de ani 


Tocmai îmi terminasem prăjitura cu brânză și tata era în 
picioare, ciocănind în pahar. 

— Vă rog, puţină atenţie pentru câteva clipe. Parcă abia ieri 
Lizzie a fost dusă de urgenţă la spital - și când spun de urgenţă, 
vreau să spun de urgentă. Frumoasa noastră fată aproape că s- 
a născut pe autostrada A427! 

Părinţii mei rezervaseră un restaurant grozav pentru prânzul 
în cinstea aniversării mele de douăzeci și unu de ani. Eram 
optsprezece oameni, rude, nași și prieteni de familie, cei cărora 
le spuneam unchi și mătuși, deși nu asta erau. Eu am comandat 


27 Băutură obţinută din malţul unei singure distilerii (n.tr.). 
VP - 74 


somonul scoţian afumat (asta înseamnă că sunt canibală?) care 
a fost delicios, deși m-ar fi tentat scoicile și homarul cu ghimbir 
dacă n-aș fi fost lașă când venea vorba de fructe de mare. Se 
transformase într-o sărbătoare dublă pentru că mi se oferise o 
slujbă. Da, dă-te la o parte, Kate Adie, eu sunt Alice Salmon, 
reporterul începător de la Southampton Messenger, începând cu 
10 septembrie. 

— Suntem cu toţii foarte mândri de Alice, a spus tata. Ba chiar 
are media 2.1, deși ea insista - și aici vine gluma lui preferată 
despre universitate - că n-o să obţină decât un biet Desmond!?% 

După aceea a susținut că fusese un discurs spontan, dar nu 
putea să fie așa, dat fiind felul în care glumea că prima măsură 
a lui Gordon Brown ca prim-ministru era să mă facă pe mine să 
plătesc taxe. Era un adevărat povestitor. 

— ințeleg că adevărata petrecere aniversară are loc 
weekendul viitor în Southampton - într-un loc numit Flames, a 
spus tata și am simţit din nou un fel de tristețe pentru că nu și-l 
putea imagina - alcovurile și lemnăria de acolo, ringul de dans 
luminat și colţurile întunecate - locul unde trebuie să mergi, 
după cum aflasem în săptămâna Bobocilor - când eu avusesem 
atâtea nopţi minunate acolo. Bărbaţi din Southampton, păzea, a 
adăugat el, iar mătușa Bev a crezut, bineînţeles, că se referea la 
„obsedaţi sexual”, pentru că a venit direct la mine și m-a luat la 
întrebări despre viaţa mea sexuală (ea face parte din latura 
religioasă a familiei). 

— Eşti frumoasă, Ace, a spus tata, făcându-mă să mă bâlbăi, 
apoi a zis că nu ar putea concepe să fie altcineva pe lume fiica 
lui („Nu poţi concepe, ei”, a strigat Robbie... s-a uitat și el la un 
dvd cu Peter Kay și crede că poate să fie comic de stand-up) și 
că erau mândri de mine, ceea ce m-a făcut să mă simt vinovată, 
pentru că nu făcusem absolut nimic. Pe urmă, când a spus că 
suntem o familie atât de apropiată, m-a făcut praf, pentru că m- 
a făcut să mă gândesc la faptul că mă cunoștea aproape în 
totalitate și am simţit nevoia să-i împărtășesc și celelalte lucruri: 
că nu mă Simţisem niciodată suficient de bună, ca și cum totul 
nu era decât o prefăcătorie, de aceea băutura era atât de 
grozavă, mă făcea să mă simt la același nivel cu toată lumea, 
băutura și câteva liniuţe, deși o să mă las de toate astea, pentru 


28 Desmond - termen argotic pentru media 2.2 în învăţământul britanic (n.tr.). 
VP -75 


că acum e vorba de cariera mea, dar aș vrea ca tata să 
înţeleagă, pentru că altfel nu mă vede decât pe jumătate. 

— Nu-mi vine să cred că ghemotocul de frumuseţe care ţipa și 
pe care Lizzie aproape că a născut-o într-o escală acum 
douăzeci de ani a devenit asta... acest ghemotoc puţin mai 
frumos, care încă ţipă! 

Când a citat dramul de latină pe care îl cunoaște, tempus 
fugit, mama a intervenit și a zis: 

— Haide, Dave, am spus că dau drumul la alarma de incendiu 
dacă depășești cinci minute. 

Apoi el a zis: 

— Mulţumesc, Alice. Pur și simplu, mulțumesc. 

Am înconjurat masa și l-am îmbrățișat, întrebându-mă dacă 
simțea mirosul de vin și de cocaină care îmi ieșea prin pori ca și 
cum interiorul meu nu mai suporta, iar el părea la fel ca 
întotdeauna: mare, solid, moale și... ca tata. 

e 

După ce am reușit să îl facem pe tata să ia loc, mi-am jucat 
rolul de gazdă, mergând pe la oaspeți și spunând: „Mă bucur să 
vă revăd”, „Ce mai face fiica dumneavoastră?” și „Arătaţi foarte 
bine”. 

— Te-ai făcut mare, a zis bunicul Mullens când am ajuns la el. 

— Mă simt foarte bătrână. 

— Așteaptă să ajungi la vârsta mea, atunci o să te simţi 
bătrână. O chelneriţă i-a adus o halbă de bere. Există avantaje și 
când ești un bătrân senil, a zis el, făcându-mi cu ochiul. 

M-a rugat să stau cu el, a întors cu greu un scaun, apoi a 
vorbit despre bunica, despre faptul că i-ar fi plăcut ziua asta, că 
trecuseră trei ani, dar încă îi era dor de ea în fiecare zi și ce 
frumoasă era când îi „făcea curte”, când o lua cu Fordul lui 
Anglia, gătită ca Elizabeth Taylor, cu părul lung și ciorăpei cu 
dantelă. Așa e el - are momente uimitoare de luciditate (acesta 
e cuvântul din pagina de jurnal de azi) când tot ce-l făcea pe el 
să fie el era încă aici, apoi avea perioade când totul dispărea și- 
mi spunea Liz, mamei îi spunea Alice și lui Robie îi spunea 
David. 

— Cât de mult vorbești cu mama ta? m-a întrebat deodată. Nu 
să staţi la palavre, să vorbiţi cu adevărat. 

— Vorbim un pic, i-am zis. 


VP - 76 


— Secretele mereu ies la iveală în cele din urmă, chiar dacă 
durează decenii. Poţi să le învingi dacă le faci să se afle în 
condiţiile tale. Mă pierduse, dar asta se întâmpla des. Înainte mă 
enervam, dar mama spunea că trebuia să fiu înțelegătoare 
pentru că la bătrânețe creierul nu mai funcţionează liniar. N-am 
cunoscut niciodată pe cineva mai mândru decât pe fetișcana 
asta, dar vorbește cu ea, ascult-o. 

Am  privit-o pe mama plimbându-se de la o masă la alta, 
discutând cu prietenii. 

— Mai ţii minte când veneai și îl plimbai pe Chip? m-a întrebat 
bunicul și m-am întrebat dacă azi era o zi în care creierul lui nu 
funcţiona liniar. 

— Sigur că da, era un câine pe cinste! 

Eu și Rob mergeam la bunicul ca să scoatem câinele la 
plimbare și, când ne întorceam, bunicul ne urmărea pe 
fereastră, așteptând, iar Chip se făcea ghem la picioarele lui și 
bunicul îl mângâia pe cap și spunea: „Bun băiat, bun băiat, bun 
băiat”. Era o glumă pe care o făceam permanent, îl întrebam la 
ce vârstă părăsise e/ școala, pentru că ne spusese de un milion 
de ori că la cincisprezece ani. 

Intr-o după-amiază, când eram în clasa a șasea, mi-a întins un 
plic maroniu. A insistat să-l iau. 

— Să te distrezi la universitate, fetițo, a spus el și mai târziu, 
când îmi plăteam chiria sau îmi cumpăram cărţi, îmi spuneam 
că erau banii bunicului Mullens, dar când cumpăram băutură și 
țigări, acela era împrumutul pentru studenți. 

Îi plăcea să audă povești de la universitate pentru că era ceva 
necunoscut pentru el, așa că i-am spus câteva acum: despre 
noaptea în care n-am dormit ca să-mi termin dizertaţia, despre 
jigodia de proprietar care fugise cu avansul nostru și despre 
ciudatul cu tatuaje care stătea cu noi în casă. 

— Am nevoie să-mi promiţi ceva în legătură cu mama ta, a zis 
el, luând-o pe altă direcţie. Că o să ai grijă de ea când eu n-o să 
mai fiu. 

— Ea naibii de puternică, am spus eu, folosind expresia lui. 

— Nu e la fel de dură pe cât pretinde. Și tu ești la fel. Întreab- 
o de Southampton de pe vremea ei, despre timpul pe care l-a 
petrecut acolo. intreab-o, pentru că are nevoie să o înţelegi, dar 
așteaptă până când eu n-o să mai fiu, prințesă, pentru că m-a 
pus să jur că păstrez secretul! 


VP - 77 


— Ce tot șușotiți acolo? a întrebat mama, aplecându-se spre 
noi. Pare că puneţi ceva la cale. 

— Vorbim despre tine, nu cu tine, a zis bunicul, făcându-mi cu 
ochiul. Pe urmă, după ce a plecat ea, a zâmbit șmecherește și a 
zis: i-am povestit vreodată că m-am lăsat de școală la 
cincisprezece ani? 

Era una dintre zilele lui bune. O zi liniară. 

— Hei, Faţă de Pește. 

e 

Ochii lui îmi aminteau de bunicul, dar din alt motiv - Ben era 
beat. 

— Ce cauţi tu aici? 

— M-am gândit să-ţi fac o vizită. Nu mă inviţi înăuntru să-ți 
cunosc familia? 

— De unde ai știut că suntem aici? 

— N-a fost prea greu, Lissa. Numai despre asta vorbeşti pe 
Facebook de o săptămână. Vrei o ţigară? 

Era ca în vremurile de odinioară, numai că acum trebuia să 
ieşim ca să fumăm, aici nu era un bar studenţesc și numai unul 
din noi era beat. Am avut grijă să nu fiu văzută din restaurant 
pentru că nu le spusesem mamei și tatei despre înclinația mea 
către o ţigară ocazională. 

— Deci ai o slujbă. 

— Da, nu e chiar la The New York Times, dar e un început. 
Nici vreun rezidenţiat de rahat. 

— Plus că poţi să rămâi în Hampton, a zis Ben. 

— Probabil că asta e o greșeală. Nu poţi să te prefaci la 
nesfârșit că ești student. 

l-am explicat că urma să-mi iau adio de la Polygon și să merg 
la Highfield, că mă mutam în alt apartament săptămâna 
următoare, mai scump cu șaizeci de lire pe lună, dar că nu eram 
decât trei chiriași. La urma urmei, acum sunt o tânără angajată. 

— Mă bucur că măcar unul din noi e, a zis el. O să sune 
ciudat, Lissa, dar eu... sunt mândru de tine, pare minunat. 

Eram convinsă că stricasem tot, pentru că intrasem în tiparul 
de moară hodorogită la interviu, așa cum spunea mama - 
trăncănind despre faptul că mă imaginam ocupându-mă de 
lucruri măreţe, precum dispariţia Madeleinei McCann sau 
atentatul de la Virginia Tech, că îmi plăcea să fac recenzii 
muzicale și să investighez cazuri de infracţiuni pentru că erau 


VP - 78 


prea mulţi nemernici în libertate și eram convinsă că stricasem 
tot, dar editorul a dat din cap și a spus: „Avem mai mulţi 
nemernici în orașul acesta decât avem nevoie”. 

e 

Mă întrebam cum avea să fie această nouă versiune a mea. 
Cea care avea să umble cu părul strâns, să aibă un birou într-o 
sală necompartimentată, să participe la ședințe de consiliu și la 
audieri la tribunal, scriind stenografiat, ceva ce Îmi propusesem 
să învăţ până de Crăciun. Poate că nu o plăcusem neapărat pe 
vechea Alice - mai degrabă pe tânăra Alice -, dar mă 
obișnuisem cu ea: cea care deseori se trezea abia la zece, care 
își făcea temele noaptea târziu, purtând discuţii pe internet 
despre Plath și făcând însemnări pe marginea cărților, cea 
căreia îi plăceau acvariile din barurile de pe Bedford Place și 
weekendurile petrecute la cluburile de hochei și chiar și acest 
tip, acum că făcea parte din trecut. Mă simțeam puţin tristă că 
se terminase - dimineţile în care beam ceai pe canapele 
jerpelite, făcând schimb de fotografii făcute cu o seară înainte, 
continuând (poate acesta ar trebui să fie cuvântul de azi) cu 
după-amiezile la bibliotecă și serile pe fotoliile beanbag, 
uitându-mă la Lost sau la Deal or No Deal, în timp ce zilele se 
amestecau unele cu altele până când bam, venea dizertaţia! 

— Nu-mi vine să cred că ai apărut neinvitat la prânzul meu. 
Nu ai pic de rușine? 

— Nu, a zis Ben. A zâmbit și mi-am amintit totul: el îmbrăcat 
în Superman, după-amiaza în care am luat prima dată cocaină 
împreună, noi doi la Paris. Toate erau așa de simple atunci - 
doar cursuri și seri în oraș, fiorul de încântare când m-a întrebat 
dacă voiam să plec cu el, fără nicio obligaţie, doar că aveam 
nevoie de pașaport. Apoi mi-am amintit cum m-am luat de el pe 
peronul 6 din gara Waterloo. 

— Mă părăsești? mă întrebase el, nevenindu-i să creadă. 

— Da. 

— Târfo, a zis și a plecat. 

Gândul că mă putea suna m-a făcut să tremur de furie, dar 
asta se întâmplase în urmă cu șase luni, era istorie și trecusem 
mai departe. 

— Mi-am dat seama ce era în legătură cu tine, i-am spus. 

— Ce anume, ce mă face irezistibil? 


VP - 79 


— Nu, ce anume te face imposibil. Mă simţeam ca bunicul 
într-una din zilele în care era lucid. Lucrurile căpătau sens. E 
vorba de felul în care nu vezi dincolo de prezent. Căutarea asta 
permanentă a satisfacţiei e ca un copil, ca un animal. 

— Care din ele? 

— Care din ele ce? 

— Nu pot fi amândouă - ori sunt ca un copil, ori ca un animal. 

— Nu fi nesimtit! 

— Ce-ar fi să împărțim diferența - să spunem că sunt un pui 
de animal? Ce naiba, Lissa, mai lasă-mă în pace, am bătut atât 
drum ca să-ţi spun la mulţi ani. 

Tipic pentru el - să vină din Southampton la Corby dintr-un 
capriciu. Mi-l imaginam blocat în casa aceea distrusă. Înainte 
era lipsit de griji, în curând avea să fie jenant și trist. În cele din 
urmă avea să se furișeze înapoi în casa părinţilor lui din Londra: 
casa în stil georgian cu holul uriaș și candelabrul care strălucea 
ca sute de cercei. Era adevărat, dar faptul că terfeleam 
caracterul cuiva mă făcea să mă simt mai în vârstă și nu eram 
sigură că îmi plăcea. 

— Adu-mi aminte cum de am stat cu tine. 

— Pentru că sunt superb. 

— Dacă treci de suprafață, pun pariu că ești același măgar 
uriaș. 

— Ce anume e uriaș la mine? 

— Vezi, e imposibil să am o conversaţie matură cu tine. 

— Las-o dracului de maturitate, Lissa! Hai să ne bem mințile. 
Hai să plecăm undeva. O să fie ca petrecerea de după! 

Mi-am amintit de ce spusese bunicul înainte să devină ciudat 
și sa spună chestiile acelea despre mama, că ar trebui să trăiesc 
fiecare zi ca și când ar fi ultima. După ce începeam munca, avea 
să fie vorba numai despre apă minerală, ședințe la sală și 
mersul la culcare devreme. Am văzut camera în care 
mâncasem, acum goală, mesele care se eliberau și mă întrebam 
cum avea să fie următoarea reuniune de familie. M-am uitat pe 
geam la mama care îl ajuta pe bunicul să urce în mașină, 
ridicându-i picioarele și dându-i bastonul. Probabil că avea să se 
întâmple la înmormântarea lui. 

— De ce nu, i-am zis lui Ben. Nu ești tânăr decât o dată. 


Playlistul lui Alice Salmon pe Spotify, „Vara 2011”, 
VP - 80 


30 august 2011 


Post Break-Up Sex 
Schinny Love 
Tonight's the Kind of Night 
Sex on Fire 
Someone Like You 
That's Not My Name 
Just For Tonight 
Sigh No More 

Your Song 

Mr Brightside 

Dog Days are Over 
Last Request 

Sweet Disposition 


The Vaccines 
Bon Iver 
Noah and the Whale 
Kings of Leon 
Adele 
The Ting Things 
One Night Only 
Mumford & Sons 
Ellie Goulding 
The Killers 
Florence and the Machine 
Paolo Nutini 
The Temper Trap 


Just the Way You Are Bruno Mars 

The A Team Ed Sheeran 

The Edge of Glory Lady Gaga 

Sleeping to Dream Jason Mraz 
x kx * 


E-mail trimis de profesorul Jeremy Cooke, 22 martie 
2012 


De la: [email protected] 
Către: [email protected] 
Subiect: Re: Lasă-mă în pace 


Dragă Liz, 


Poate îţi va fi greu să crezi, dar mi-a părut bine să citesc e-mailul 
tău; mi s-a părut foarte antrenant. Auzi la mine, doar o frază și deja 
vorbesc ca un profesor care dă o temă. Obiceiurile vechi se uită greu. 
Iti mulțumesc și pentru că m-ai considerat „realizat”; aș fi preferat 
„grozav”, dar trebuie să acceptăm orice compliment primim. 

Iti amintești de terenurile pentru crichet? Acum sunt case acolo. Și 
de catedra de antropologie? O singură cameră oarecum decentă în tot 
campusul și ei îl transformă într-un apartament pentru conducere, 
câteva grinzi, câteva vergele și un strop de tencuială au încurajat, 
evident, potenţialii investitori să dea bani ca să ne trimită pe noi, 
pedestrașii, într-un buncăr înfiorător din bolţari. lți mai amintești toate 
astea? Pentru că acum mi se pare foarte important să-ţi amintești. 


VP - 81 


Tipic pentru mine - nici măcar nu mă pot îmbolnăvi într-un loc 
original! 

Am tot încercat să-mi amintesc când am vorbit ultima oară cu 
adevărat. Ne-am întâlnit întâmplător pe la începutul anilor '90, nu-i 
așa, când erai cu Alice? Eu eram la Corby pentru o conferință și 
trecusem de curiozitate pe strada ta. A trebuit să aștept o vreme ca 
să te văd. 

— Alice, ai zis tu, rămânând foarte liniștită când m-am apropiat eu 
bâlbâindu-mă, el e un prieten al lui mami, îl cheamă doctorul Cooke. 
Spune-i bună ziua doctorului Cooke, Alice. 

Eu am întins mâna cu nonșalanţă. 

— Am fost coleg cu mama ta la universitate cu mult timp în urmă, i- 
am spus eu, ca și cum o fetiță avea de unde să știe ce e aceea o 
universitate, un colegiu sau ce înseamnă cu mult timp în urmă. Ești o 
fetiță mare, nu-i așa? am spus. 

Nu prea aveam experienţă cu copiii, cum să le vorbesc pe limba lor. 
O limbă de sine stătătoare: o subcategorie a limbii noastre. 

— Am aproape șapte ani, a spus ea. 

Te-am recunoscut pe tine în vocea ei. 

— Duminică e o petrecere de ziua mea și o să avem jeleu, a spus 
copila. 

Ce ciudat că mi-a rămas chestia asta în minte atâţia ani! Că urma 
să aibă jeleu. 

— Vii și tu la petrecerea mea? 

— Jem e puţin ocupat duminică, ai intervenit tu. 

— Mă bucur să te văd, Liz. Ce mai faci? 

Tu ţi-ai mușcat buza, ai pus mâna pe capul fiicei tale, ai întors-o 
ușor și ai șoptit: 

— E cam târziu să mă întrebi acum. 

— Dar, dar... 

— Dar nimic, Jem. Ce fac eu nu are absolut nicio legătură cu tine. 

Alice și-a dat seama de tonul vocii tale și s-a tras de lângă tine și s- 
a răsucit. 

— Doctorii te fac bine, a zis ea. 

— Jeremy e alt fel de doctor, scumpo, i-ai spus tu. El lucrează cu 
oameni care au trăit cu mult înainte să ne naștem noi. 

— Păi, asta nu înseamnă că sunt morți? 

— Eşti foarte perspicace, domnişoară, am spus. 

O maşină a oprit pe alee. 

— Tati, tati, tati, a țipat ea și a fugit de lângă tine. 

— Tu ai o familie? m-ai întrebat. 

— Nu. N-am avut copii. E o binecuvântare care a trecut pe lângă 
noi, am zis, folosind fraza pe care eu și Fliss o foloseam de obicei. Era 
posibil să fi fost din pricina oricăruia, după cum îi spuneam deseori 


VP - 82 


soţiei mele, la care ea răspundea: „Dar nu a fost oricare din noi doi, a 
fost vina mea”. Văd că tu ţi-ai făcut o familie. 

— Da, ai zis. Avem și un băiat. 

— Bravo ţie, am izbucnit eu, amintindu-mi de groaza care se 
înstăpânise încet, de analize, de teorii, de statistici. 

Doctorilor le plăceau tare mult probabilitățile. 

Rămăsesem pe loc în stradă, examinându-l pe bărbatul din viaţa ta. 
Îmi aminteam cele câteva luni pe care le-am petrecut împreună în 
urmă cu aproape zece ani. El ne-a făcut relaxat din mână, ca și cum 
eram unul care întreba pe unde s-o ia, apoi a început să descarce 
cumpărăturile din portbagaj și am simţit un impuls să mă duc la el și 
să-i spun: Eu știu lucruri despre soția ta pe care tu nu le știi. 

Așadar, Alice a refuzat să meargă la Oxford? N-aș fi crezut. 
Bănuiesc că a dat naștere la câteva discuţii la voi în casă. Eu aveam 
note suficient de bune, dar am picat la interviu. Cu siguranță au 
observat la mine, chiar și la vârsta aceea fragedă, ceea ce aveam să 
devin: bun doar pe hârtie. Când făceam doctoratul, mi s-a spus că cei 
din mediul academic aveau nevoie de suflet ca să fie cu adevărat 
extraordinari. 

Chiar nu pot să te fac să te răzgândești să ieșim la o cafea, Liz? Aș 
putea să-ţi arăt ce suvenire legate de Alice colecţionez. Dumnezeu 
știe ce-or fi crezând cei de la departamentul de informaţii al 
universităţii că pun la cale, căsuţa mea poștală n-a mai fost așa de 
aglomerată de ani de zile. Până acum, fotografia mea preferată cu ea 
o arată cățărându-se pe statuia lui Henry Scott. E o luptă continuă să 
îi ţii pe studenţi departe de el; nu poţi să-i mâni ca pe vite. Ea stă cu 
brațele în jurul gâtului lui și scoate limba la el. Ura pentru Alice, zic eu, 
că-l ia în râs - nu era decât un plagiator derivat. 

Liz, pot să te întreb ceva? Cum era ea când a murit? Era într-o 
dispoziție bună în ultimele zile? lartă-mă că aduc vorba, dar multe 
dintre cele pe care le-am citit fac aluzie la starea ei de spirit. 

Cum era vorba aceea, că jurnalismul e prima ciornă a istoriei? Mă 
întreb dacă asta este corespondenţa noastră. Prima ciornă pentru 
ceva. Cuvintele astea, propoziţiile pe care le formează, sentimentele 
pe care le redau. Adevărurile - sau alte lucruri - pe care le schimbăm 
între noi. Pentru că nimic nu e întru totul obiectiv, iar faptele sunt 
foarte alunecoase. Suntem mai bine echipați pentru comunicare decât 
orice alt organism care a existat vreodată, dar nu cred că suntem mai 
buni la așa ceva decât eram acum patruzeci de mii de ani, când 
oamenii din Neanderthal și-au lăsat urma palmelor în peșterile El 
Castillo. În fiecare zi eșuăm când comunicăm. Vorbim folosind 
ghicitori, jumătăţi de adevăr sau chiar mai rău. In fiecare zi ratăm 
șansa frumoasă, minunată, de a trece dincolo de întuneric și a crea o 
legătură. Totuși, singurul mod prin care putem să găsim logica în 


VP - 83 


toată nebunia asta îl reprezintă lucrurile acelea nebunești, nostime, 
înnebunitor de magice pe care le numim „cuvinte”. Cuvintele sunt tot 
ce avem. 

Aș fi întrebat ce ai făcut după ce ne-am despărțit, aproape că am 
făcut-o în foarte multe ocazii, dar nu știam cum vei reacționa tu sau 
dacă cei din jurul tău cunoșteau situaţia. Eram bolnav de grijă. 

Bineînţeles că voi păstra secretul e-mailului tău. E posibil ca și eu 
să fi omis să-i spun lui Fliss de corespondenţa noastră. Secrete, ei - ce 
mai pereche facem! 

Mi-ar plăcea foarte mult să te văd, chiar dacă e să fie finalul nostru. 


Al tău. 


Jem 


Editorial scris de reporterul principal de la 
Southampton Messenger, Alice Salmon, 14 
septembrie 2008 


Locuitorii din Southampton pot dormi liniștiți la noapte. 

Liam Bardsley, bărbatul care a atacat-o pe bunicuța de 
optzeci și doi de ani, a fost condamnat săptămâna asta la 
patru ani de închisoare. 

Acest monstru a atacat patruzeci de locuinţe din zona 
noastră într-o serie de spargeri date în decursul unui an. 

În urma lui a lăsat o mulţime de victime - inclusiv 
octogenara curajoasă Dot Walker, care l-a înfruntat pe 
infractorul de treizeci și șase de ani, când a trezit-o 
„mișcarea” din bucătărie. Bărbatul a trântit-o la pământ și a 
lovit-o, după spusele acuzării, „de cel puţin cinci ori în faţă” 
înainte de a părăsi locul. La tribunal a fost descris ca „o 
creatură inumană, care nu avea milă de nimeni”. 

Locul lui este după gratii. Ceea ce vrem noi să știm este 
de ce a fost închis pentru numai patru ani? Dacă luăm în 
considerare așa-zisul „comportament frumos”, ar putea 
umbla liber pe străzile noastre după numai doi ani. 

Cititorii care au răspuns campaniei noastre „Să-l prindem 
pe prădătorul nopţii” ar trebui să se simtă mândri de rolul 
pe care l-au jucat în trimiterea acestui animal la închisoare. 
Dacă voi nu v-aţi fi oferit serviciile, nu am fi reușit să 
adunăm atâtea dovezi împotriva lui Bardsley - dovezi pe 
care poliţia le-a descris ca fiind „vitale” în consolidarea 
cazului. 


VP - 84 


Fotografia lui Dot, pe care am publicat-o, cu acordul 
familiei, în urma atacului îngrozitor a stârnit un potop de 
telefoane date la linia de asistenţă telefonică a poliţiei 
(mulți dintre voi au contactat direct ziarul The Messenger.) 

Sentința de patru ani pentru tâlhărie și vătămare 
corporală gravă ar fi trebuit să fie mult mai mare. Chiar și o 
sentinţă dublă pare prea scurtă pentru bărbatul care i-a 
spus unei bătrâne că „avea să o spintece dacă scotea vreun 
sunet”. 

Astăzi facem apel la guvern să propună sentințe mai 
serioase pentru infracțiuni violente comise împotriva 
bătrânilor și colaborăm cu parlamentarii locali, care au 
promis să insiste asupra acestui aspect în Parlament. 

Îi dăm ultimul cuvânt lui Dot, una dintre cele mai 
curajoase femei pe care am avut onoarea să le cunosc - o 
pensionară obișnuită în multe privințe, dar complet unică în 
altele. 

După ce a auzit ce s-a întâmplat în Sala de Judecată D, la 
Curtea de Justiţie Criminală din Southampton săptămâna 
aceasta, a declarat: „Sper doar ca nimeni să nu treacă prin 
ce am trecut eu”. 

Când a fost întrebată de reacţia ei la sentinţa primită de 
atacator, a răspuns cu înţelepciunea, demnitatea și 
compasiunea ei specifică: „Işi va primi judecata când se va 
întâlni cu Creatorul”. 


e Aveţi informaţii despre o infracţiune? Sunaţi-o strict 
confidenţial pe Alice Salmon la numărul afișat pe pagina 7. 


x k x 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison pe 
laptop, 14 februarie 2012 


Ultimul loc în lumea asta în care voiam să fiu era acasă la 
mama și tatăl tău, dar nu puteam să nu mă duc. N-aș fi făcut 
decât să stârnesc bănuieli. 

— Arăţi de parcă vii de la război, mi-a zis mama ta când am 
ajuns. 

l-am servit ceva despre un accident cu bicicleta, dar mai 
târziu am recunoscut că m-am bătut. 


VP - 85 


— Presupun că toți am făcut lucruri de care nu suntem mândri 
până terminăm de crescut, a spus ea. Imi pare rău de afurisitele 
astea de întrebări pe care le tot pune poliţia, dar asta e meseria 
lor. Toţi avem nevoie de același lucru - de adevăr, a zis ea și am 
simţit cum mă roade cuvântul „drăguță”, pentru că mi-o 
imaginam spunândur-ți-l ţie, iar eu n-am fost niciodată apropiat 
de mama. Singurul mod în care puteam să fiu mai aproape de 
tine era să îi simt părul pe obraz. 

— Ai însemnat așa de mult pentru ea, a zis ea. 

Secrete, Al. Atât de multe secrete! 

— Știţi că eu și Alice nu mai eram împreună, am recunoscut. 
Aveam niște probleme. 

Confesiunea mea a răsunat în bucătărie, ciocnindu-se de 
suprafețele albe strălucitoare și întorcându-se la mine. Ar fi fost 
ciudat să n-o spun. S-ar fi întrebat de ce. 

— Sigur că da. Suntem o familie unită. Fiica noastră vorbește 
cu noi. Vorbea. 

— Aș înţelege dacă aţi prefera să nu vin la înmormântare, am 
spus, sperând pe jumătate să prindă firul. 

— Nu, vrem să fii acolo, eu sigur vreau. Mă bazez pe ideea că 
voi doi, caraghioșilor, v-aţi fi împăcat mai devreme sau mai 
târziu. David are o părere puţin diferită, desigur. 

Era ciudat să fiu iar în casa aceea în care fuseserăm împreună 
de atâtea ori, în care am avut emoţii să intru la început - n-ar fi 
trebuit să am emoții, părinţii tăi au fost grozavi, mi-au dat o 
groază de băut, deși era o bere slabă de tot, insistând că nu m- 
ar fi considerat deloc nepoliticos dacă m-aș fi izolat în seră cu 
ziarele de duminică. Casa în care am avut grijă de câine, în care 
am făcut baie împreună, unde mi-ai arătat vechiul tău sacou de 
școală și eu am glumit că ar trebui să-l porţi pentru mine, iar tu 
m-ai făcut pervers și ne-am băgat în patul tău de o persoană la 
ora două după-amiază, tu ai dat nerăbdătoare la o parte 
iepurașul de jucărie, ce tipic pentru tine, după aceea am stat 
întinși și ne-am uitat la cer prin luminator, la norii care se 
alergau pe fundalul albastru. 

Casa era plină de oameni care te iubeau, numele tău se 
auzea odată cu fiecare răsuflare, în fiecare propoziţie, în fiecare 
cameră. Toţi au rămas ca trăsniţi când m-au văzut. Mama ta m- 
a luat de braț și m-a dus în grădină la un moment dat; erau 


VP - 86 


atâţia oameni acolo și ea își făcea timp pentru mine, așa că i-am 
explicat cât de mult mă uram. 

— N-o face, a zis ea. Nu. 

Poate aș fi fost altfel - mai bun - dacă aveam părinţi că ai tăi. 
Am avut un sentiment de căldură pentru ea, poate că nu mă 
disprețuia pentru ce făcusem. Mai târziu, m-am dus în garaj la 
tatăl tău, care cioplea o bucată de lemn pe bancul de lucru, și i- 
am zis: 

— Mulţumesc că m-aţi lăsat să vin. 

— Soţiei mele trebuie să-i mulțumești. Dacă era după mine, te 
băgăm printr-un geam. S-a uitat la o bucăţică de sticlă 
decolorată. De ce n-ai putut să-ţi ţii scula aia afurisită în 
pantaloni? 

N-o să mă ierte niciodată, cine poate să-l condamne, nici eu 
n-o să mi-o iert niciodată. 

— Douăzeci și cinci de ani, a zis el, ce fel de vârstă e asta? 
Raspunde, nemernic prost ce ești! A ridicat pumnul și m-am 
gândit: „Lovește-mă, lovește-mă cum a făcut-o tipul de la bar”. 
Poate ne-ar prinde bine amândurora. Dar a coborât braţul și a 
scos un sunet de animal rănit. Cum ai putut să-i faci așa ceva 
fetitei mele? 

Nici nu-mi vine să cred că au vrut să vin la înmormântarea ta, 
doar nu eram rude, nu făceam parte din familie, nu era ca și 
cum am fi fost căsătoriți. Ăsta e încă un lucru pe care nu-l ştii, 
Al. Am avut de gând să te cer în căsătorie a doua oară. |n 
dimineața în care ai plecat la Southampton. Eram despărțiți deja 
de aproape două luni, perioada asupra căreia insistaseși. Fără 
niciun contact, astea erau regulile, regulile tale, dar aveam de 
gând să-ţi fac o surpriză. Să-mi cer iertare, să-ţi explic, să te fac 
să înţelegi. Trebuia să rămâi uimită - dar cred că într-un sens 
pozitiv. În cele două luni îmi dădusem seama că pentru fiecare 
om există o persoană specială și pentru mine tu erai persoana 
aceea, Alice Salmon. Dă-o încolo de excursie la Roma! Voiam s-o 
fac chiar acolo, chiar atunci, în pragul casei tale. Dar a răspuns 
Soph la ușă și a zis că nu erai acasă. 

— Unde a plecat? 

— La Southampton. 

Mă umplea de disperare posibilitatea de a duce o viaţă în care 
noi doi să nu știm unul de altul. Trebuie să te găsesc, mi-am 
spus. 


VP - 87 


Trebuie s-o găsesc pe Alice și s-o cer în căsătorie. Soph mă 
privea bănuitoare. Nu eram sigur cât de multe vorbiseși cu ea; 
eu sigur nu trâmbiţasem ce se întâmplase. 

— Pot să urc în camera ei? 

— Nu. 

— Acolo e, nu-i așa? am spus eu și mi-a apărut în gând 
posibilitatea să fii acolo cu un alt bărbat. Cu cine e acolo? Tu ai 
insistat că nu era vorba de nimeni altcineva când urcasem 
ultima oară în camera ta și plângeai și micul pom de Crăciun 
sclipea, iar eu te zgâlțâiam - iartă-mă, n-am putut să mă abtin, 
m-am pierdut cu firea, atât de mult te iubeam - și tu ai juratcă 
nu era nimeni, dar de unde să știu ce să cred? Eu nu mă joc, 
Soph, cu cine e? 

— Întreab-o tu singur dacă ești așa disperat. Aaa, nu vorbește 
cu tine, nu? 

— Îmi pare rău, am zis eu, încercând altă tactică. Mi-e dor de 
ea. Trebuie să mă ajuţi. Te rog! 

— Tocmai a plecat, a zis Soph, intrând în casă. g 

Atunci mi-a venit ideea; „Du-te la Southampton”. Imi 
scosesem telefonul. Alice S, aşa erai trecută de la început, 
pentru că Alice Kemp era deja în agendă, dar, după ce am 
devenit un cuplu, te-am trecut pe tine Alice și pe ea Alice K; pe 
urmă, după o perioadă în care am ieșit împreună, ai devenit Al. 
Ti-am trimis un mesaj. „Aproape s-au terminat cele două luni. 
Mor că nu pot să te văd. Am ceva important să-ți spun”. 

Am rămas o oră la părinții tăi; aş fi stat mai mult, dar trebuia 
să mă întorc aici, la masa asta, la berea asta. Îmi tot apar în fața 
ochilor imagini cu tine - tu, în London Eye; tu, bând șampanie 
dimineaţa la zece în ziua în care s-au căsătorit Kate și Wills; tu, 
în metrou, cerând unui bărbat să-și miște fundul și să-i facă loc 
unei femei gravide; tu, dansând în bucătărie la petrecerea din 
Peckham; tu, cu privirea aceea de căprioară speriată, când m-ai 
văzut sâmbătă lângă râu, vocea ta, mirosul tău, tu, dusă acum 
de ape, înecată în apa rece cu tot cu secretele noastre. 

Acum nu mă simt decât supărat și drogat, și, după ce termin 
berile astea și jointul ăsta, cu siguranţă n-o să te mai văd cum 
mă privești, tristă și îngrozită la marginea patului sau la masa la 
care n-am apucat să stăm la Campo de Fiori sau din apa aceea 
neagră, o să stau în bucătărie și o să dispară și furia: o să se 


VP - 88 


audă doar televizorul în surdină, o să simt pulsaţiile rănilor de 
pe față și oftatul ocazional al altui bărbat din cameră. 

Am stat o veșnicie în faţa apartamentului tău. Soph se tot uita 
pe fereastră să vadă dacă am plecat. Nu ai răspuns la mesajul 
meu. Am luat-o spre gară. Tie îţi plac surprizele, mi-am spus, 
așa că o să-ţi dau eu ţie surpriză, la dracu'! 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 20 martie 2012, 
18.35 


Am vorbit despre tine cu un profesor din Southampton, Alice 
Palace. 

Nu mi-l aminteam de pe vremea când eram studenți, e profesorul 
Cooke, dar se pare că e acolo de prin 1820. A avut o idee grozavă să 
facă un colaj despre tine. Deseori stăm doar eu și el și discutăm, dar 
alteori facem adevărate cercetări, sunând oameni și verificând date, 
trecând în revistă lucruri pe care le-ai scris sau le-ai făcut. Mama 
crede că e bine că îmi canalizez durerea într-un mod pozitiv, deși tu ai 
spune că sunt tâmpeniile ei cu yin și yang. 

La început m-am simţit ca o trădătoare, dar trebuie să vorbim și să 
înlăturăm lucrurile stupide, neadevărate și dușmănoase care s-au 
spus despre tine. „Noi suntem apărătorii lui Alice acum, când nu se 
mai poate apăra singură”, spune el și nu se înșală. Mereu spuneai că 
ti-ar fi plăcut să apari într-o carte, nu? Asta ar putea să iasă de aici - o 
carte despre tine. 

Profesorul spune să nu scriu prea mult despre mine sau despre el 
pe blog, pentru că e vorba de tine, nu despre noi și trebuie să fim 
observatori ca să funcţioneze cu adevărat, să fim obiectivi, nu 
subiectivi, dar mereu îl întreb - l-am vizitat deja de vreo zece ori - 
cum pot să fiu obiectivă când tu erai prietena mea cea mai bună? 

Nu-mi vine să cred ce lucruri îi împărtășesc, ca să fiu sinceră, dar 
față de un străin poţi să te deschizi așa cum nu poți în faţa unei 
persoane apropiate. 

Imi amintește de un personaj dintr-un serial de comedie - „unchiul” 
lipsit de abilităţi sociale. Probabil că studenţii lui îl urăsc, dar e făcut 
pentru Radio 4. Ți-ar plăcea biroul lui, Alice, fiecare centimetru de pe 
pereții lui e acoperit de cărți, sunt mi; de cărţi. De fapt, l-ai adora pe 
Jeremy pentru că e unul dintre oamenii aceia super deștepţi care a 
fost în niște locuri absolut incredibile. Doamne, parcă aș fi o școlăriță 
îndrăgostită, nu? 


VP - 89 


Domnule Jeremy - dacă citiţi asta, ceea ce e posibil să faceţi pentru 
că m-aţi felicitat pentru blogul meu, apropo, bine aţi venit într-un club 
foarte exclusivist... Sunteţi unul dintre cei aproximativ șase oameni 
care îl citesc, nu mi-o luaţi în nume de rău pentru „ipoteza” 
dumneavoastră că adevărul trebuie să fie mai presus de orice © 

Auzi la mine, Alice Palace. Glumesc și tu ești moartă, n-au trecut 
decât vreo două luni. L-am întrebat pe Jeremy dacă asta înseamnă că 
sunt un om rău și a spus că dacă cel mai rău lucru pe care l-am făcut 
a fost să râd din cauza amintirilor fericite înseamnă că nu m-am 
descurcat prea rău. 

Ți-ar plăcea felul în care pune tot felul de lucruri într-un context 
istoric, Lissa. „Cum o să schimbe istoria faptul că prietena mea cea 
mai bună a murit?”, l-am întrebat odată și am început să plâng, așa că 
m-a îmbrățișat - nu e un bărbat solid, dar pare să fie, oare asta 
înseamnă prefăcătorie? - și a zis că ar trebui să fiu mândră că ești 
prietena mea cea mai bună. Eu l-am învăţat cuvântul ăsta, ba chiar l- 
am făcut să spună: „Stai calm”, ţie ţi s-ar fi părut foarte amuzant; a 
zis că o să încerce cu studenții sau cu medicul lui - și așa e, am fost, 
sau sunt, prietena ta cea mai bună și asta o să fiu mereu. 

II interesează foarte mult amenințările pe care le primeai și spune 
că am făcut foarte bine că le-am postat pe blog; era inevitabil să 
existe și cei afectați și care să-ţi poarte pică, dată fiind munca ta. 
Spune însă că ar trebui să am grijă ce vorbesc în mass-media, pentru 
că și alţii au propriile interese, dar cum apar eu e irelevant, singurul 
lucru important e ca faptele să fie auzite. 

Cel mai mult îmi place să mă întâlnesc cu el pentru că îmi oferă o 
scuză să mă gândesc la tine. O fac tot timpul, scumpo, dar e ca și cum 
am avea anumite perioade - timp preţios, așa îi spune Jeremy în 
glumă - în care ne putem concentra exclusiv asupra ta. Trebuie să-ţi 
mărturisesc ceva. Câteva dintre întâlnirile noastre s-au transformat în 
ore de consiliere în carieră pentru mine. Tu spuneai să încerc în relații 
publice și să fac niște cursuri, iar ședințele astea - aseară iar am stat 
până aproape de miezul nopţii - îmi reamintesc cât de frumos e să 
înveţi, deși o mare parte din ce facem noi nu e să învăţăm, ci să ne 
amintim. 

Sunt conștientă că nu ar trebui să scriu prea mult, pentru că acum 
tot ce postezi pe internet face parte din CV-ul tău; nu dispare complet 
nici dacă ștergi, apare în știrile accesate de alţii, în cache-uri, iar 
Google simte tot chiar dacă nu mai e acolo, așa cum cei cărora li s-a 
amputat un membru simt mâncărimi la degetele de la picioare, deși 
nu mai au piciorul. 

Mă întreabă multe lucruri despre înmormântarea ta, Alice... iartă- 
mă că m-am încurcat la necrolog... și când am îmbrăţișat-o pe mama 
ta, mi-a spus: „Meg, cum o să trec peste asta?, iar eu i-am zis: „O să 


VP - 90 


reușești pentru că vrei să fie o sărbătoare a vieţii ei”, dar ea a spus: 
„Nu e vorba de azi, e vorba de restul vieţii mele”. 

Jeremy a zis că a văzut dricul venind, că nu a intrat, dar că a 
insistat să-ţi aducă un ultim omagiu în liniște, iar eu i-am zis cum 
spuneai tu că făceai urticarie când intrai în biserică; el a zis că evită 
bisericile din principiu, apoi s-a dus cu gândul în altă parte și mi-a 
explicat despre niște înmormântări aeriene incredibile în Tibet, unde îl 
dezmembrează pe decedat - o face o persoană numită „rogyapa” sau 
zdrobitor de cadavre - și aruncă rămășițele de sus ca să le mănânce 
păsările de pradă. Se numește „jhator”, adică să dai păsărilor de 
pomană. 

N-am vorbit deloc cu Luke la înmormântare pentru că a plecat 
imediat după aceea și oricum a fost complet deplasat să vină acolo 
duhnind a băutură... nu-mi pasă dacă citești chestia asta, Luke, Alice 
nu și-ar dori să mint și, după cum spune Jeremy, doar adevărul mai 
contează acum. Mai spune și că nu are importanţă cum îmi amintesc 
de tine atât timp cât o fac; cine o să-și amintească de mine, spune el, 
și mă obligă să promit, să jur chiar, că nu o să ajung la vârsta asta să 
am regrete, apoi îi explic că mulţi dintre prietenii noștri și-au promis 
să ducă o viață mai bună, mai plină, mai mare din cauza a ceea ce s-a 
întâmplat cu tine; el zice că e frumos, așa și trebuie, „să ieși în lume și 
să te agăţi de ea, domnişoară, du-te și agaţă-te de viaţă”. 

„Carpe diem”, am spus cândva, folosind una dintre expresiile tale 
preferate, ca și cum l-aș fi putut impresiona, apoi i-am spus alte 
povești despre noi două, căci, odată pornită, îmi vine greu să mă 
opresc, iar el abia ţine pasul, stând și luând notițe cu beculeţul roșu 
clipind la dictafon. 

— Fiice, atâta spune. Fiicele astea! 


Comentarii la postarea de mai sus: 


Chiar citesc blogul acesta, domnișoară. Un personaj de serial de 
comedie, ei? Sper că aduc mai mult cu Geoffrey Palmer decât cu 
Victor Meldrew. 

Jeremy „surfer argintiu” Cooke 


Meg, nu poţi să acuzi lumea așa, întreci măsura. Să știi că nu eram 
beat la înmormântare, băusem doar o halbă. Fac același lucru ca 
toată lumea, încerc să rezist. Și-apoi pari să uiţi cu ușurință că Alice a 
fost cea care s-a despărţit de mine, nu invers, și nu eu eram cel care 
se întâlnea și cu alții! 

Luke 


VP - 91 


Nu interesează pe nimeni caietul vostru stupid de amintiri și teoriile 
voastre cretine despre o fată care s-a înecat pentru că era BEATĂ de 
nu mai știa de ea. Ar trebui să aveți grijă, tu și hodorogul ăla de 
profesor. 

UN BARBAT LIBER 


x k x 


Un schimb de mesaje între Gavin Mockler şi Alice 
Salmon, 


14 martie 2005 


GM: Hei, Alice, ce faci în seara asta LOL?%? 

AS: Cine e? 

GM: Colegul tău preferat. 

AS: Mersi, sunt cu toată lumea aici. Suntem la Corrigan. 

GM: E o invitație? 

AS: Tocmai am plecat. Ce faci? 

GM: Mă relaxez, joc Warcraft. 

GM: Corrigan e un bar de rahat, după părerea mea, condus de 
fasciști. 

GM: Mi-a plăcut să stăm de vorbă în hol aseară, m-am liniștit, ești 
mai bună decât ceilalți. 

AS: Nicio problemă, dar a fost doar o conversaţie... apropo, Spam 
Sam zice că, dacă nu ai ieșit în seara asta, ar trebui să faci curat în 
casă! 

AS: Nu te mai masturba! 

AS: Scuze, ultimul mesaj a fost de la Ben, mi-a luat telefonul. 

GM: Mor de râs aici - deloc!!! Ai putea avea pe cineva mult mai bun 
ca Ben Finch. 

GM: Suntem creaturi ale nopţii, noi doi, niște păsări de noapte. 


x kK x 


E-mail trimis de Elizabeth Salmon, 3 aprilie 2012 


De la: [email protected] 
către: [email protected] 


2? LOL este un acronim de la „Laughing Out Loud”, expresie în limba engleză folosită 
pe Facebook, Messenger și Twitter; în română se traduce cu „râd în hohote” sau „ce 
amuzant”. (n. red.). 

VP - 92 


Subiect: Re: Lasă-mă în pace 


Cum cred că stăteau lucrurile în ultimele ei zile și ore? Mi-aș dori să 
știu. Ce stare de spirit avea, pe unde umbla, ce conversații purta, le 
reiau pe toate în gând. Soţul meu zice că mă învârt în cerc, dar nu e 
ca și cum pot să sufăr și mai mult. De ce era acolo jos, lângă apă? Era 
chiar atât de beată? Era atât de nefericită? Cu cine era? Mă chinuie 
acel timp lipsă, de când s-a despărţit de prietenele ei și până a ajuns 
în apă. Pe urmă, oricât de frustrată și furioasă aș fi când citesc toate 
prostiile acelea, cu atât mă expun mai mult pentru că nu mă face 
decât să caut și mai multe informații. 

Inainte credeam în destin, dar acum nu mai cred în nimic în afară 
de capacitatea marginală a faptelor de a te consola. Le adun pentru 
că mi-e teamă să nu le uit, Jem, să mă trezesc într-o zi că nu pot să-mi 
amintesc detaliile legate de fiica mea. Că o să mă trezesc într-o zi că a 
dispărut încă o dată. 

Ajută-mă să răspund la întrebări, ajută-mă să o găsesc pe Alice. Imi 
ești dator. Jem, ce naiba făceai trimițându-mi e-mailuri? A văzut e- 
mailul de la tine în inbox-ul meu, l-a văzut în ziua în care a murit. Ar fi 
fost de ajuns să înnebunească pe oricine. 

Uneori îl dispreţuiesc pe David pentru că a /ăsat să se întâmple 
asta, dar eu sunt cea care nu a făcut nimic să o împiedice. Ce i-am dat 
eu ca s-o ajut? Lecţii adevărate ca alea pe care le dau cu o simplitate 
dulceagă serialele americane pe care le devora, ca The OC sau 
Dawson's Creek, sfaturi care să o pregătească emoţional, să poată 
face faţă necazurilor care apar în viaţă. Nu i-am transmis nimic, poate 
doar dragostea pentru Sylvia Plath, nu-mi vine să cred că i-am făcut 
cunoscută fiicei mele opera ei, deși știam foarte bine că putea să-ți 
intre pe sub piele ca un cârlig. Dragostea pentru Plath și părul pe care 
îl descriam cu preţiozitate într-o poezie ca fiind ca pana corbului 
(citisem asta pe undeva), precum și dorinţa de a spune frecvent lumii 
să se ducă dracului. l-am transmis lucrurile astea și intonaţia noastră, 
cadenţa chiar și în scris, aceea eram eu în ea și ea în mine. 

De ce nu i-am vorbit niciodată de asta, Jem? Nu e ca și cum n-aș fi 
fost conștientă de caracteristica asta întunecată a femeilor din familia 
Mullen, acel lucru care o vizita noaptea și o făcea să discute cu 
vulpile, acel lucru pentru care nu aveam un nume, deși ea îi spunea 
LUCRUL, cel pe care îl scria cu majuscule - LUCRUL - pentru că literele 
mici erau insuficiente. Credeam că Plath avea dreptate, dar se înșela 
atât de mult încât ar trebui să fie scoasă din programă, nu ca în 
romanul 1984, ci pentru că moartea nu are nimic frumos și nu trebuie 
să convingă adolescentele că ar avea. 

Alice nu și-a luat singură viaţa. Nu putea, n-ar fi făcut-o. 


VP - 93 


Eram îndrăgostită de tine. Cel puţin, de o versiune a ta - e 
discutabil dacă era una reală sau una construită în imaginaţia mea. Ar 
fi necinstit să susţin că n-au fost momente care, în alte circumstanțe, 
s-ar fi transformat în amintiri plăcute, dar acum sunt în mare parte 
pierdute, amestecate în încrengătura care a rămas după despărțirea 
noastră. Cam asta a rămas în urmă: o introspecţie chinuitoare cu 
privire la ce avea să vină (tu habar n-ai, crede-mă). Imi amintesc 
foarte bine o anumită ceartă. 

— Te referi la soția ta, am strigat eu, pentru că mă înnebunea 
faptul că erai incapabil să-i spui pe nume. Dacă poţi să te culci cu 
mine, poţi măcar să-i spui numele. 

— E complicat să fii căsătorit. Tu n-ai cum să înţelegi. 

— Nu mă lua de sus, m-am răstit. Nu sunt vreo adolescentă 
îndrăgostită. Dar așa mă purtam. Te așteptasem o oră în fața biroului 
și explodasem când ai apărut, vorbind despre un știu ce porcărie de 
ședință care se prelungise. N-o să devin una dintre femeile acelea 
care sunt tot timpul recunoscătoare, Jem. Recunoscătoare pentru un 
telefon, pentru o seară în oraș, pentru o dimineaţă în care mă trezesc 
și ești încă în pat. Nu trebuie să fac asta. Sunt tânără, nu sunt urâtă. 

Cum ai răspuns tu? 

— Ce zici să discutăm la un pahar? 

Acesta era modus operandi al tău, în afară de complimente: să mă 
amețești cu gin. Mă umpleai de magia lui caldă până uitam sau 
ajungeam să nu-mi mai pese, nu mai făceam scandal, nu tipam, 
pentru că nu puteam, nu-i așa, să creăm o scenă. Storceai și ultima 
picătură de distracție din mine, apoi fugeai repede înapoi la soţia ta. 
Te uram fiindcă mă transformaseși în genul de persoană pe care o 
uram (să știi că nu mai fusesem până atunci cu un bărbat căsătorit - 
și nici de atunci n-am mai fost), dar pe mine mă uram mai mult pentru 
că lăsasem să se întâmple așa ceva. Am început să plâng. 

— Ce glumă suntem, am zis. 

Tu ai venit spre mine, roșu de furie. 

— Dacă e doar o glumă, atunci de ce nu râzi? 

Pe atunci eram mereu speriată, dar în momentul acela am simţit o 
frică viscerală, fizică. iți simțeam răsuflarea: mirosea a cafea stătută și 
a ceapă. 

— Bine, ai zis tu, strângându-mă de încheietura mâinii. Haide, râzi. 

— Niciodată nu m-ai făcut să râd, am spus. Îmi faci cinste cu masa, 
mă duci în hoteluri nu tocmai excelente, îmi cumperi haine de care nu 
am nevoie și bijuterii care sunt total opusul gusturilor mele, apoi te 
duci acasă la Fliss și i-o tragi și ei, pentru că ești nesigur. 

Ai ridicat mâna - și recunosc că băusem și eram cu mintea 
împrăștiată -, dar am văzut o gheară căzând asupra mea, era cao 
gheară de animal. 


VP - 94 


— S-a terminat, am strigat. 

Și acum am reluat legătura, după atâţia ani. Nu-mi vine să cred că 
am scris așa de mult. Presupun că e ca un catharsis. Ce-a fost a fost, 
dar ai o responsabilitate. Ai putere, împarte-o cu înţelepciune. M-am 
destăinuit în faţa ta, Jem, așa că nu mă dezamăgi. 

Pentru „dosarele” tale, atașez câteva fragmente din jurnalul ei și 
una dintre pozele mele preferate. E cu ea și Rob la plajă în străinătate, 
trebuie să fi fost înainte ca afacerea lui Dave să se ducă de râpă. Uită- 
te la ea - privește marea ca și cum ar fi putut să străbată necuprinsul 
albastru din câteva mișcări de braţe, să se bălăcească, să meargă pe 
apă. Nu e niciun nor pe cer. E genul acela de zi pe care ţi-l amintești 
din copilărie, dar nu mai ești sigur dacă s-a întâmplat sau dacă 
memoria îţi joacă feste: îngheţate, castele de nisip, aţipeli în mașină, 
când ești dus pe sus până în pat. Acel gen de zi pe care toţi ar trebui 
să și-l poată aminti, dar mulţi copii nu mai ţin minte. Asta am încercat 
să oferim copiilor noștri: zile cu mare și cer. N 

Ai dreptate, cuvintele sunt deseori insuficiente. Imi pare rău că ești 
bolnav. Nu pot să spun c-o să mă rog pentru tine, dar îţi doresc numai 
bine. Când mi te imaginez, te văd într-un birou acoperit de iederă, 
sorbind ceaiul și ascultând meciuri de crichet la radio. Așa e? 

Ai dreptate - chiar suntem o pereche deosebită cu secretele 
noastre. 

Mi-ar plăcea să te văd din nou. 


Ata. 
Liz 


x k x 


Transcrierea mesajului telefonic primit de profesorul 
Jeremy Cooke la 01.22, 24 mai 2012 


Știu unde locuiești, domnule profesor mare și tare... 
aș putea să te găsesc la fel de ușor ca atunci când 
comanzi pizza... ai face bine s-o lași în pace... nu-i 
treaba ta... atunci n-ai mai vrea atât să răscolești 
trecutul, nu-i așa, domnule Antroporologic (sic)... a 
murit... (cuvânt nedeslușit)... moartă... nu mai e... care 
parte n-o înţelegi? Ea (cuvinte nedeslușite) pod. 
(cuvinte nedeslușite) Ar trebui să-ţi fie rușine, rușine... 
nu mai deschide răni vechi, nu mai... (cuvinte 


VP - 95 


nedeslușite) iubit pe Alice. Ai grijă, bătrâne, se 
întâmplă lucruri rele, se întâmplă accidente. 


VP - 96 


PARTEA A TREIA 


Viața ca un joc de scrabble 


Mesaje schimbate vineri 13 mai 2010 


Între Luke Addison și Alice Salmon 
10.06 


L: Mersi pentru o seară grozavă, Alice, dar acum simt 
oboseala! Tu cum ești? 

A: Cu cine vorbesc??? 

L: Foarte nostim! E tipul pe care l-ai îmbătat. 

A: Tu m-ai îmbătat *pe mine* - și mâine am școală. Ești un 
om rău, domnule Addison! 

L: De obicei nu beau, am făcut o excepţie pentru tine! 

A: Ce excepţie eroică! A 

L: Așa sunt eu - un erou! Imi pare rău de The Crown, 
apropo. Nu știam că a devenit cel mai nasol bar din Balham. 
A: înseamnă că *a fost* o întâlnire? 

L: Nu comentez © 


3.42 


A: Cum e cu mahmureala? 

L: E în regulă! A ta? 

A: Mă tratez cu ceai, îl tot beau cu găleata. Și restul zilei 
cum e? 

L: Am fost la cea mai plictisitoare întâlnire. Te-ai mai gândit 
la sâmbătă? 

A: La cinema? 

L: E sezonul retrospectivelor suedeze la Picture House... 

A: De fapt, mă spăl pe cap... 

L: The Road? 

A: încercam să te impresionez când am vorbit de el. Aș 
prefera să văd Shrek Forever After. 

L: Și eu. Am putea mânca înainte la Tapas de pe strada 
Clapham? Tequila nu se pune ca băutură dacă e cu tapas! 
A: Sunt o întâlnire ieftină cu tequila © 

L: O să ţin minte © 


VP - 97 


8.02 


A: Colegul de apartament a desfăcut o sticlă cu vin, așa că 
beau un pahar. Unde ești? 

L: Am fost la sală mai devreme să scap de mahmureală, 
acum m-am întors la bar. 

A: Ejoi! 

L: Joi e noua zi de vineri! 

A: Prietenii tăi nu se enervează că-i ignori? 

L: Sunt afară la o ţigară. Oricum, nu sunt prietenii mei 
adevăraţi. Prefer să-ți trimit mesaje. 


11.41 


L: Nu te-ai culcat? 

A: In pat, citesc. Unde ești? 

L: Merg spre casă. M-am simţit super bine aseară, Alice. 

A: Ai mai spus asta. 

L: Am vrut s-o spun din nou. 

A: Și eu. N-am mai râs așa de mult. 

L: CU mine, nu DE mine, sper. 

A: Ambele! Acum închid telefonul - am nevoie de somnul de 
frumusețe. Dă-mi un mesaj mâine, am o zi lungă și îmi 
trebuie amuzament. 

L: Sunt disponibil toată ziua pentru servicii de amuzament! 
A: Mersi X 


Între Charlie Moore și Luke Addison 
18.20 


C: Cum a fost aseară? 

: Țicnită. 

: Cine, partenera ta? 

: Nu, de data asta nu! A fost super tare. 

: Ai încheiat afacerea? 

S-a dus acasă, amice. 

Glumești? 

: Nu. Incerc să nu stric tot de data asta. 

: *Îmi vine să vomit.* 

Boule. 

: Cu cine ai fost, de fapt? 

: Am cunoscut-o weekendul trecut la Porterhouse, înaltă, 
păr brunet, pistrui, puţin trăsnită, dar superbă. 


[OC OCOCOCONI 


VP - 98 


: *lar vomit.* 

: Bou și mai mare! 

: Așa spun fetele! Te mai vezi cu ea? 

: Sigur - sâmbătă. Mâncăm, pe urmă la film. 

: Eşti prea doritor! 

: Chiar sunt. 

: lrelevant. Să n-o lași să se prindă! Trebuie să ne vedem 
la o bere să facem planul pentru Praga - îţi trimit e-mail. O 
să fie dezastru. 

L: Ce se întâmplă la drum... 


Ororo 


On 


x kK x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 19 februarie 
2009 


Vârsta: 22 de ani 


E patru și un sfert și nu pot să dorm. 

Un oraş nou, o slujbă nouă, colegi noi de apartament. Parcă e 
din nou săptămâna Bobocilor. Am decis că viața e un joc uriaş 
de snakes and ladders**: ajungi în vârful unei scări, apoi bam, 
cazi peste şarpe! 

Nopțile sunt ca șerpii. Ar trebui să am o regulă: nicio pagină în 
jurnal după ora 11 noaptea. 

Vulpea aia e afară. Mereu stă pe aici. Cred că e vulpoi, e 
mare, dar lăţos ca o păpușă de cârpe. S-o fi simțind singur acolo 
afară, printre tomberoane și autobuze, oare cât de mult își 
dorește să simtă iarba sub picioare? Sper să-și găsească o 
iubită. Deși pare că și-a găsit mai mult de una, cuceritooorul. 

Cum de mă simt așa de singură când sunt șapte milioane de 
oameni în Londra? Mă uit la ei în metrou - cu blugii strâmţi și 
ochelarii mari, citesc Metrou și trimit mesaje, frânturi vagi de 
Dizzie Rascal sau Franz Ferdinand ies din căști - și îmi imaginez 
că existența lor se desfășoară alături de a mea. Le ascult 
conversațiile și încerc să construiesc viaţa lor din fragmentele 
auzite. 

„Tu analizezi lucrurile prea mult”, mi-a zis Meg odată și 
probabil la asta se referă. La faptul că mă uit la o vulpe în 
grădină - mai degrabă un pătrăţel de beton pe care îl împărțim 


30 Serpi și scăriţe - joc care îmbunătățește abilităţile matematice. (n.tr.). 
VP - 99 


cu vecina de jos, care e posibil să fie gravidă - îi spunem: „Poate 
e un Copil” - și cu familia poloneză de la etaj: „Unde-s 
Tomberoanele?” - pentru că atât am reușit să vorbim cu ei. 

Oare nu-s prea bătrână să mă mai simt așa, să mă iau singură 
prin surprindere? Să mă văd în oglindă și să mă gândesc: Alice, 
ce mama dracului? Toate promisiunile pe care mi le-am făcut 
mie însămi pe când eram o adolescentă cu ochi strălucitori - să 
nu mă ating de droguri, să nu fac datorii, să nu dezamăgesc pe 
nimeni. Viaţa te copleșește. Nu mi-am imaginat vreodată că o 
să-mi fac un tatuaj, bine, e discret, dar e tot un tatuaj și părinţii 
mei ar lua-o razna dacă l-ar vedea. Am jurat și că n-o să las 
niciodată un bărbat să mă dea peste cap, dar uite-mă aici, 
schimb mesaje cu Ben. Ba chiar a apărut neinvitat la prânzul 
meu aniversar în Corby. 

— Te-ai mai văzut cu cineva zilele astea? m-a întrebat 
nonșalant după ce a apărut din senin. 

— Nu. Dartu? 

— Nimic serios. Totul avea un aer plăcut, familiar. Îţi amintești 
când stăteam pe Pont des Arts? Felul în care l-a pronunțat suna 
foarte franțuzesc. A fost ceva special. 

— Nu îmi petrec noaptea cu tine. 

— O să vedem. 

— Vorbesc serios. 

— Te-ai învoit repede să iei masa cu mine. 

— Nu strica tot, Ben. Hai să terminăm seara într-un fel 
prietenesc. Hai să dovedim că putem face asta. 

Mi-a pus mâna pe genunchi. 

— Incă sunt nebun după tine. 

— Ba nu ești. Ești nebun după ideea de mine. De fapt, nu 
suporţi o iubită. Și ia mâna de pe mine. 

Era ca un joc „douăzeci și unu”, în care ne tot învârteam în 
loc: așa făcea el, se învârtea în continuare, chiar dacă știa că 
avea să cadă; așa făcea întotdeauna. O parte din mine era puţin 
rușinată pentru că mă îndrăgostisem de el. Meg spunea mereu 
că e măgar. 

A urcat mâna mai sus pe piciorul meu. 

— Ce avem noi aici? iți place, nu-i așa? 

— la mâna de pe mine. 

— iți place să aţâţi, Lissa, asta îţi place să faci. 


VP - 100 


L-am plesnit. O palmă, iute și grea, pe obraz, era prima dată 
când pălmuiam pe cineva și am simţit imediat nevoia să-l întreb 
dacă era în regulă. Un semn roșu a început să-i apară pe obrazul 
stâng. 

— De fapt, mă iubește, a zâmbit el unui bărbat de la o masă 
din apropiere. O să mă culc cu tine din nou, mi-a zis. Dacă nu în 
seara asta, altă dată. 

L-am lăsat în bar. 

e 

Am avut un presentiment bun în legătură cu locul ăsta de 
îndată ce l-am văzut pe Gumtree. 

„Camera primește multă lumină - soarele o luminează mai 
ales seara”, spunea anunţul și după trei ore beam o cafea cu 
Alex și Soph. 

— Preferăm pe cineva cu care să ne înţelegem, a zis el. 

— Dar dacă nu se poate, ne mulţumim și cu cineva care nu e 
un criminal în serie, a adăugat ea. 

Mi-au arătat camera și soarele bătea în geam. 

— Când pot să mă mut? am întrebat. 

Acum nu mai bate soarele. 

Vulpoiul e tot afară. Rusty, așa o să-i spun. Micul Rusty. O să 
fie cuvântul de azi din jurnal. l-aș pune ceva de mâncare, dar 
Soph crede că are purici și că ar putea să muște, așa că îmi pare 
rău, micuţule, ești pe cont propriu, deocamdată doar stăm de 
vorbă. _ 

Mă privesc în oglindă din cap până în picioare. Imi sunt la fel 
de străină ca atunci când eram adolescentă: chestia asta pe 
care o duc cu mine, care mă duce pe mine, acest trup. Imi ating 
părul, faţa, șoldurile. Pipăi linia micuță a cicatricii de pe burtă. 
Mă sperie: de ce e în stare femeia la care mă uit. 

Chestia e că nu mă iau prin surprindere doar în feluri 
negative. Nu mi-aș fi imaginat nici într-o mie de ani că o să am 
curaj să merg la tribunal când eram la Southampton și să mă uit 
la animalul acela care o atacase pe bătrânică. Să văd cum își 
primește sentința. Și nici n-am clipit când mi-a trimis o sărutare. 
Apoi, după ce am început munca, a trebuit să fac o prezentare 
pentru toţi șefii și nu am bolborosit cuvintele („dă drumul la 
creier înaintea gurii, somon prăjit”, așa îmi spunea tata), nici n- 
am avut nevoie de cartonașe și, după ce am terminat, m-au 


VP - 101 


aplaudat toţi, serios, toți m-au aplaudat și n-au făcut-o doar de 
complezență. 

Probabil că dramatizez. Asta spunea tata despre mine, apoi 
mai târziu, când a început să-mi placă dansul, a zis că sunt mai 
degrabă regina ringului, iar mie îmi plăcea să dansez pentru el 
și îmi place și acum, îmi place, îmi place, îmi place! 

Nu e mare scofală. Mulţi oameni nu dorm - inclusiv mama, 
știu, pentru că mi-a zis ea odată, a zis că în tinerețe avea 
amețeli când totul i se părea fără rost, prea puţin, prea mult, 
prea copleșitor. „Să vorbești cu mine dacă te simţi vreodată așa, 
a zis ea. Promite-mi că o să vorbești cu mine, Alice”. 

Trebuie să îţi înfrunţi monștrii, așa spune ea mereu. 

Sunt norocoasă. Eu nu am mulți. Poate doar unul, pe care n- 
am îndrăznit niciodată să-l înfrunt. Bătrânul Cookie. 

— Am cunoscut un vechi prieten de-al tău, i-am spus, 
bâjbâind după informaţii, cu prima ocazie când am sunat-o pe 
mama după petrecerea de la antropologie. Profesorul Cooke. Ce 
fel de om e? 

— E o persoană dezagreabilă, Alice, asta e, mi-a răspuns. 

L-am evitat cu religiozitate în următorii trei ani. Am trecut la 
un moment dat pe lângă biroul lui, mânată de curiozitate - 
dorinţa de a ști ce se întâmplase creștea treptat, mai mult decât 
disperarea de a uita - și era la birou, privind în gol pe fereastră, 
cum se uita domnul Ham-Ham la ușa din spate, când aștepta să 
fie scos la plimbare. Aproape că am ciocănit în geam să mă 
asigur că nu murise. Apoi mi-am amintit de mâinile lui și iar am 
fugit... 

e 

Şase fără douăzeci. Tocmai s-a auzit apa trasă la baie. Alex 
pleacă la serviciu la șapte fără zece și Soph pleacă la sală. 
Ciudat cum de le ştiu rutina: nişte străini pe care i-a adus 
împreună un drum de zece minute până în staţie. Ei știu că 
blochez holul cu bicicleta și că îmi place să mănânc târziu, dar 
nu știu că, atunci când lumea doarme, eu și Rusty suntem 
prieteni. Alex o să mănânce pâine prăjită, Soph o să bea o cafea 
neagră, viețile noastre se intersectează pentru puţin timp în 
bucătărie. Spunem: „Să ai o zi bună!”, „Ne vedem diseară”. Nu 
le spun că am stat trează o jumătate de noapte; Soph n-o să 
spună că a mai trecut o zi în care n-a mâncat mai nimic; Alex n- 
o să spună că e încă nebun după fosta lui iubită. Dar eu știu, 


VP - 102 


pentru că diagramele noastre Venn:! s-au suprapus aici: 
Apartamentul 8, Bedlington Road numărul 25, Balham, SW 12. 
Ideea de a pierde într-o bună zi legătura cu ei mă umple de 
groază. i 

Dar în seara asta ies cu echipa la cină și la un pahar. Intr-un 
restaurant călduros de pe Malul Sudic, în sunetul bețiṣşoarelor, în 
fluxul conversaţiei despre bicicletele Boris și despre Heath 
Ledger, cu glumele despre Wayne și Coleen sau despre Russell 
Brand și Jonathan Ross, în himera noastră plină de râsete, totul 
va fi doar o amintire. 

O baie rapidă, o ceașcă de ceai, o privire aruncată la știrile de 
pe telefon - se spune că zăpada care a căzut în ultima vreme e 
în cea mai mare cantitate din ultimii douăzeci de ani - și o să 
apar eu, cea care va merge pe Malul Sudic peste douăsprezece 
ore. Nu mai e decât o jumătate de zi, o să râd și o să fiu sufletul 
petrecerii, eu, cea cu mască. 

E tare să fii singură, dar e nasol să nu ai niciodată pe nimeni, 
iar eu am un talent să le spun bărbaţilor care nu-și doresc 
lucruri serioase că vreau mai mult, iar bărbaţilor care vor ceva 
serios le spun să o lăsăm mai moale (nu că ar fi fost mulţi dintre 
aceștia: de fapt, a fost doar Josh și eram abia în clasa a șasea). 
Se pare că mereu înţeleg relaţiile pe dos, ca și cum aș vedea 
lumea într-o oglindă. 

Erai trează azi-dimineaţă la patru fără zece? Te-ai uitat în 
grădină și ai simţit că amețești? l-ai șoptit lui Rusty? 

Spune-mi despre momentele acelea pe care le ai, numai tu cu 
tine. 

Cine ești? 

Cine sunt eu? 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 20 iunie 
2012 


Dragă Larry, 
Nu vei ghici niciodată unde am ajuns aseară. La poliție! Tipul 
de la recepție, care avea vreo paisprezece ani, a tras repede 


31 Diagramă care arată toate relațiile logice posibile dintr-un număr finit de seturi. 
(n.tr.). 


VP - 103 


concluzia că mesajele telefonice erau o glumă; era clar că 
întreaga situație îl amuza. 

— Ce anume doriţi, domnule, pază permanentă? 

— Ar putea fi relevante pentru cazul lui Alice Salmon, am 
spus. 

— Da, sigur. Despre asta e vorba aici, de cercetările 
dumneavoastră? 

Mai apăruse un articol în presa locală; începuse promiţător, 
numind acțiunea mea „o abordare interesantă a memoriei 
noastre colective moderne”, dar pe urmă a pornit în altă 
direcție, susținând că eu am fost cel care a descoperit cadavrul. 
Am scos poza cu Alice pe care o ţineam în portofel și am 
fluturat-o sub nasul lui. 

— Poate ceva rău chiar s-a întâmplat cu Alice. Puneţi alte 
întrebări, puneţi mai multe întrebări. Adunați la un loc ultimele 
ei clipe. 

— După cum v-am explicat, echipa de investigaţii s-a ocupat 
de asta, domnule. 

— Dar dacă le-a scăpat ceva? Ei nu o cunoșteau. 

— Haideţi să nu ne lăsăm duși de val, domnule Cooke! 

— Sunt profesorul Cooke. 

— În general, nu redeschidem cazuri clare pe baza câtorva 
mesaje telefonice nepoliticoase. 

— Nu au fost câteva, au fost trei și nu au fost nepoliticoase, 
Kidson, erau amenințătoare. 

— Sunt inspectorul Kidson, m-a corectat el. Dacă puneam un 
ban deoparte de fiecare dată când cineva a stat în același loc ca 
dumneavoastră, susținând că a apărut o eroare în sistemul 
nostru, m-aș fi putut pensiona până acum. 

— Nici nu aţi fi aici dacă nu s-ar întâmpla lucruri rele. 

S-a uitat la ceas. 

— Lucrurile rele îmi dau de mâncare, amice, dar pot să te 
asigur că incidentul cu pricina ar fi fost investigat cu seriozitate. 

M-a surprins faptul că decăzusem de la „domnule” la „amice”, 
ceea ce însemna că își pierduse răbdarea. Doi polițiști aduceau 
un adolescent beat la recepție, trăgând de el, lăsându-i 
picioarele să se târâie în urma lui ca o perie. Inainte mă 
îngrozea lucrul acesta: tineri care beau până nu mai știu de ei, 
dar acum mi se pare oarecum reconfortant. Dragii de ei, sunt 
convinși că ei au inventat obiceiul acesta, când de fapt vechii 


VP - 104 


macedoneni îl practicau încă din secolul al VI-lea î.Hr. Cât de 
crudă și viscerală e acea manifestare a vitalităţii, acea căutare 
nerușinată a satisfacției. Nici nu m-am dat vreodată înapoi de la 
un pahar, dar lui Elizabeth îi plăcea la nebunie. Bea cu o nevoie 
primitivă, iar băutura o tăia în bucăţi, o făcea flenduri, 
dezinhibată și înfiorătoare. Încercam să contextualizez lucrurile 
pentru ea: îi explicam despre vechii egipteni și zeul vinului, 
Osiris, sau despre amerindienii care se luptau pentru apa de foc 
pe câmpiile din Dakota, dar ea bea și râdea, spunându-mi să tac 
dracului din gură - adoram latura asta vulgară a ei - apoi bea 
încă puţin. Acum îmi spune că s-a lăsat, ceea ce nu-i de mirare. 
Treaba aceea nu putea să se termine decât în două feluri. 

— Mă face să mă simt mai mare, mi-a zis ea odată. Mă face 
să nu-mi mai fie frică. 

— Avem cu toţii nevoie să ne fie puţin frică, i-am răspuns. 

Tipic pentru mine: să invoc inerția. 

Mi-ar plăcea să nu-mi mai fie frică, Larry. 

Polițistul de paisprezece ani a șușotit ceva cu un coleg, apoi 
mi-a zis: 

— Ce-ar fi să mergeţi acasă să vă odihniţi, domnule? 

— Nu sunt bolnav, am spus eu și ironia declaraţiei m-a uimit. 

— Domnișoara Salmon nu era beată? m-a întrebat Kidson. 

Se pare că stătea acolo cu un barman; un flăcău pe care l-am 
intervievat mi-a spus că îi văzuse certându-se, o ceartă în toată 
regula. Altul susținea că se sărutau. Ea vărsase paharele cu 
băutură. La un moment dat căzuse. Imbrăţișase pe toată lumea, 
plânsese. 

— Da, era beată, dar asta nu e o infracţiune. 

— Este, dacă ești ca el, a spus polițistul, făcând semn spre 
spectacolul care se desfășura sub ochii noștri. 

Luke Addison mi-a spus că a văzut-o pe Alice de câteva ori 
bând până când își pierdea cunoștința. A rămas șocat când s-a 
întors de la serviciu și m-a găsit la intrare. 

— O caut pe Alice Salmon, i-am zis. 

— E moartă, a răspuns el. 

— Asta știu foarte bine, dar tot mă interesează. Și tu mă 
interesezi. 

— Dacă aș fi fost acolo, aș fi putut s-o protejez, mi-a spus. 

— Se pare că ai reușit să-ţi vezi mai departe de viaţă 
remarcabil de repede, i-am zis. 


VP - 105 


S-a uitat lung la mine. E nervos, mi-am spus. 

În preajma barului se zvonea că prietenele lui Alice intraseră 
într-un magazin de chipsuri, presupunând că ea putea să stea 
sprijinită de un zid, dar probabil că obosise și plecase 
neobservată, cu viteza și hotărârea de care numai beţivii sunt 
capabili, împleticindu-se, înclinându-se, departe de centrul 
orașului, înspre râu. Cele trei fete, despre care se spune că erau 
cu ea, tac cu încăpățânare. 

— Nu e timpul să uitaţi de asta, domnule profesor? m-a 
întrebat polițistul. 

Pe fața lui se întipărise o expresie de milă și mi-am dat seama 
că era o expresie pe care aveam s-o văd din ce în ce mai des. 

— Sunt mai multe feluri în care poţi să mori când ești beat, i- 
am spus. Nici nu mă mir că avea mai mult succes în a prinde 
infractorii decât aveți voi! Citisem tot despre campaniile ei 
pentru aducerea criminalilor în faţa justiţiei, asta da femeie 
hotărâtă. Dacă Marea Societate a lui Cameron înseamnă ceva, 
susținea ea într-un articol, e că justiția nu mai e rezervată doar 
poliţiei. Presupun că știți cât de mulţi oameni o urau? l-am 
întrebat pe Kidson. 

— În ziar aţi spus că toată lumea o iubea, a răspuns el 
sarcastic. 

— Le-am spus multe lucruri - au ales să nu le publice. S-a 
auzit un vaiet prelung de pe coridor, probabil de la adolescentul 
beat. Voiam să spun că toţi cei care o cunoșteau o iubeau, dar 
prin munca ei intra în contact cu multe persoane care nu 
simțeau la fel. 

— Cunosc sentimentul, a zis el, uitându-se la ceasul de mână. 

— Și mai e ceva. leri, când am ajuns acasă, am descoperit că 
intrase cineva. 

— S-a furat ceva? 

— Nu, dar lucrurile erau mutate, cineva mi-a pornit 
calculatorul. 

— V-au luat calculatorul? 

— Nu, dar cineva l-a folosit. l-am simţit prezența. 

Acum era greu de zis dacă mă privea cu milă sau se pregătea 
să izbucnească în râs. 

— Mda, a zis el, și s-a luat ceva? 


VP - 106 


— Nu, dar cineva a fost cu siguranţă în casa mea. Eu sunt 
foarte tipicar, lucrurile nu erau așa cum le lăsasem. Și am mereu 
senzaţia că sunt urmărit. 

L-am văzut pe tipul cu tatuaje prin campus, Larry; chiar și ieri, 
în parcarea de la spital. Apare mereu la mine la birou, 
aducându-mi lucruri din „colecția Alice”; e ca un motan care îmi 
aduce ceea ce omoară. E clar că e ceva la mijloc între el și 
câţiva dintre prietenii lui Alice. 

— Ben Finch acela era un tâmpit, mi-a zis azi. Vorbea întruna 
de vechea lui școală și de institutori - de ce n-o fi avut profesori, 
ca noi toți? 

— E unul din foștii ei iubiţi, nu? 

— Era un psihopat, dar școlile astea fițoase îţi creează o 
latură malefică, în locurile acelea supraviețuiește cel mai bun, 
ucizi sau ești ucis. 

— Pot, într-adevăr, să creeze unele trăsături ceva mai mult 
decât neprielnice. 

— Mi-a tras o chelfăneală zdravănă doar pentru că se purta ca 
o mamă severă. Nu s-a oprit din șuturi nici când eram pe jos, cu 
fața la pământ, strigând după îndurare și ţinându-mă de masă, 
care, apropo, era prea mică să stai la ea, pentru că mi-au dat 
camera cea mai mică din casă și nu fiindcă aș fi fost ultimul 
venit. A doua zi dimineaţă, nemernicul ăla slugarnic a rânjit 
când mi-a văzut faţa și a zis: „Ar trebui să vezi ce-ai acolo, 
amice, pare grav”. Apoi, când au apărut fetele, iar s-a luat de 
mine, a zis că era evident că fusese o gâlceavă în comunitatea 
pasionaţilor de jocuri! 

Azi-dimineaţă mi-a spus: 

— Am vazut-o pe soţia ta la Waitrose. 

— Să stai departe de ea, l-am avertizat. 

— 500 de lire, atât mi-a răspuns. 

Oare imaginaţia mea îmi joacă feste, Larry? Nu prea am mai 
dormit. „Nu crezi că ar trebui s-o lași mai moale cu munca? m-a 
întrebat Fliss. Oare nu e mai bine ca unele lucruri să rămână 
nespuse? Poate unele secrete trebuie să meargă în mormânt, 
Jeremy”. 

N-am contestat ideea, n-am zis că n-aș fi de acord. Eu nu 
vreau să iau secrete cu mine în mormânt, Larry. Nu vreau să 
rămână lucruri nespuse. Când e vorba de Alice - și de Fliss - aș 
vrea să copiez relația noastră, a mea și a ta: claritatea simplă și 


VP - 107 


vindecătoare. Îţi amintești cum ne testam pactul de sinceritate? 
Cum forțam limitele în scrisorile acelea. Coșurile mele, eczema 
ta. Ura mea pentru tata, sărăcia părinţilor tăi. Fanteziile mele 
când mă masturbam, pierderea virginităţii tale. Era ca un joc de 
cărți: eliberator, încântător. Numai că nu ne jucam cu niște cărți, 
ci cu noi înșine (deseori literal pe vremea aceea, ca niște 
sălbatici lacomi ce eram!)! Abia așteptam scrisorile acelea, 
aveam o senzaţie apăsătoare de anticipare: să le citesc și să le 
scriu. Ajungeam să privesc momentele importante din viaţa mea 
- rezultatele la examene, locuinţele noi, căsnicia - nu în esenţa 
lor, ci în felul în care aveam să ţi le împărtășesc. Nu-mi spuneai 
niciodată Jeremy Cock, cum făceau ceilalţi băieţi; nu m-ai făcut 
niciodată faţă ascuţită, jocheu sau patru ochi. Toate lucrurile 
care ne interesau pe amândoi, era ca și cum am fi fost despărțiți 
la naștere: filatelia, colecţionarea de autografe (semnăturile 
sunt foarte demodate în ziua de azi, tinerii colecţionează poze 
pe telefon cu celebrităţi) și episoadele obscure din istorie, ca 
atunci când olandezii au navigat pe Medway și ne-au prădat 
corăbiile la Chatham în 1667. Ţin minte că mă gândeam: în 
sfârșit, încă unul ca mine. Era prima dată când nu mă simţeam 
complet singur pe planeta asta. 

— Sunt contribuabil, faceţi-vă nenorocita de slujbă, m-am 
răstit la Kidson. 

— În regulă, am încercat să am răbdare, dar am terminat 
discuţia. Dacă simţiţi că nu sunteţi luat în serios, atunci sunteţi 
liber să depuneți o plângere. 

Camerele de supraveghere o arătaseră pe Alice mergând 
câţiva metri, apoi oprindu-se. Mergea, se oprea. Mergea, se 
oprea. Apoi, după cum a declarat în media proprietarul barului 
în care fusese, a dispărut „de pe radar” (s-a grăbit și să adauge 
că împlinise vârsta la care avea voie să consume alcool). Avea 
vânătăi și zgârieturi pe coate și pe genunchi - datorate, conform 
medicului legist, „căderilor repetate pe jos într-o stare avansată 
de ebrietate”. RNA - doar atât puteau fi, după cum spunea un 
student pe care l-am intervievat. L-am rugat să explice. RNA. 
Răni Neidentificate provocate de Alcool. 

— Insist să notaţi ce v-am spus, am strigat la Kidson și, pentru 
o clipă, m-am auzit așa cum mă auzeau probabil cei din jur: 


32 Penis (nitr.). 
VP - 108 


pompos, superior, înfumurat. Bătrânul Cookie. Măcar faceţi o 
însemnare în registru. 

M-am aplecat, i-am apucat mâna cu stiloul și i-am apăsat-o pe 
carnet. S-a auzit un pocnet și și-a tras mâna. 

— Dacă n-ai fi un moșneag prăpădit, te-aș sălta pentru atac 
asupra unui ofițer de poliție. Acum șterge-o înapoi sub bolovanul 
de sub care te-ai târât până aici. 

Tot ce vreau e să îmi pun casa în ordine și, luând aminte la 
asta, îți fac o mărturisire: e posibil să fi omis să-ţi spun tot 
adevărul în privința unui aspect din toată povestea asta. Ți-am 
explicat despre obiceiul meu de a mă plimba noaptea, nu? Că o 
fac de amuzament, îmi oferă exercițiul ușor pe care mi l-a 
recomandat medicul. Ei bine, făceam o plimbare din asta 
sănătoasă prin centru în Southampton, pe 4 februarie. Hai să 
spunem că aflasem că Alice era în oraș în seara aceea. 

Poate că era numai bine că Kidson și acoliţii lui nu-și făcuseră 
bine treaba, altfel aș fi avut de dat niște explicații. 

Când am ajuns într-un târziu acasă, Fliss - nu se culcase, era 
înnebunită de grijă - m-a întrebat de ce eram agitat și speriat; 
se temuse că era un simptom al bolii mele. 

— Dacă îţi dau ăștia, încetezi s-o mai urmărești pe soția mea? 
i-am zis azi-dimineaţă băiatului cu tatuaje, întinzându-i încă un 
plic. Nu e vorba de bani, Larry, nu asta e important, dar trebuie 
s-o protejez pe Fliss. 

— Ce ironie, nu-i așa, Omul Gheţarilor, că ești hotărât să ai 
grijă de ea când tocmai tu ai rănit-o atât de mult. Alice nu a fost 
nevoită să stea cu mine în casă decât un an, dar soţia ta te 
suportă din 1978. 

M-a luat prin surprindere că a menţionat data aia. 

— E scris pe spate, a zis el, făcându-mi cu ochiul. Pe 
fotografia de la nuntă de lângă pat. 

Se pare că m-am băgat într-o belea, Larry. 


Al tău, ca întotdeauna, 
Jeremy 


x kK x 


O ciornă de e-mail scris de Alice Salmon, 


VP - 109 


10 decembrie 2004 


De data asta chiar am făcut-o lată, mamă. Auzi despre 
lucrurile astea și mă mândream că eu n-aș permite să ajung 
în asemenea situaţii, dar acum am ajuns și oare cum am 
putut fi atât de proastă? 

— Ce părere ai de mica noastră adunare? m-a întrebat el, 
în timp ce stăteam în grupuri și ne chinuiam să facem 
conversație. Găzduim această serată în aceeași zi în fiecare 
an, e o adevărată tradiţie. 

— Ar trebui să vă văd când nu vă distraţi, am zis eu, 
îndemnată de cutezanţa dată de vin. 

— O cunoșteam pe mama ta, a spus el. 

— Ce norocos, am răspuns. 

Mi-am dat brusc seama că eram la al treilea pahar. 

— Și ce mai face mama ta? 

Ce mă fac? Amintirile îmi sunt împrăștiate... cutii cu 
dosare, o veioză cu franjuri, el insista să-i spun Jeremy în loc 
de profesorul Cooke, muzica clasică, „cin-cin”, a zis el, 
„până la fund”. Cine m-ar crede? E celebru. O să spună că 
aveam o pasiune pentru el, la fel ca alte studente. Mi se 
face pielea de găină. Nici nu-s sigură ce susţin. Oare să am 
încredere în alt profesor? Sau în Megan? Probabil că o să 
spună: „Am avut grijă de ea. A băut cam mult”. O boboacă, 
una care s-a îmbuibat cu alcool. Ce prostuţă! 

Oare de ce mă învinovăţesc singură, e/ e monstrul, de 
fapt. Dar dacă vorbesc, unde o să se ajungă? Dacă trebuie 
să renunţ la facultate sau să implic poliţia? Mi-ar pune 
întrebări și eu n-aș avea ce răspuns să dau, o proastă care 
nu ţine la băutură și care nu se învață minte. Nu rămâne 
decât răsuflarea lui, cămașa scorțoasă, pielea uscată și 
tăbăcită, ca de reptilă. Mă ţineam de el în timp ce lumea se 
învârtea în jurul meu. Oare e de ajuns că-mi amintesc doar 
frânturi? Sunt probe suficiente? Oare trupul meu e o probă? 
Mi-e teamă, mamă. N 

Nici măcar n-ar fi trebuit să fiu acolo. Imbunează-l pe 
moșneag, mă hotărâsem atunci când mi-a propus să 
mergem să bem ceva, pentru că niște foști studenţi de-ai lui 
ajunseseră la concursurile naţionale și asemenea cunoștințe 
erau de nepreţuit. M-a plimbat prin fața unor oameni ursuzi. 

— Țineţi minte numele ei, a zis. Intr-o zi va fi celebră. 

Eu mă rugam să se deschidă pământul și să mă înghită. 

— Plănuiește să urmeze o carieră în media. 


VP - 110 


— Încă nu m-am hotărât. 

— E o situaţie - și aici a făcut o pauză cu un aer afectat - 
în care nu știi ce vei deveni, dar te cunoști așa cum ești. 
Shakespeare, a adăugat el, înfumurat. 

— Știu! Hamlet - și aţi greșit, domnule, era „știm cine 
suntem, dar nu știm ce am putea fi”. 

— Touché, a spus el. Așchia nu sare departe de trunchi, 
nu? 

Chelnerițele îmi tot umpleau paharul, iar senzaţia 
chinuitoare de teamă care mă cuprindea de obicei în astfel 
de situaţii se evaporase. Mă simţeam ca atunci când cobori 
de pe tocuri la sfârșitul serii. 

— Cum e vorba aceea? l-am auzit pe un coleg de-al lui 
chicotind. Un zece pentru o tăvăleală. 

De ce nu m-am dus la ligă, mamă? Aș fi fost în siguranţă 
acolo. Aș fi băut doar bere, aș fi jucat biliard, aș fi stat cu 
Meg, Holly și Jamie T. M-aș fi întors în cămine, aș fi băut 
cafea în timp ce băieţii s-ar fi jucat cu o minge de rugby și 
s-ar fi auzit Usher sau Kanye West din camera lui Doncaster 
Will. 

Biroul lui era un amestec de birou și dormitor. 

— Lumea de afară e un loc periculos, mai ales când ești 
băut, a zis el. Dar aici ești în siguranță. Camera se învârtea 
cu mine, îmi era greață, a pus o pătură pe mine, prea cald, 
nu pot să respir, mă sufoc, ia-o de pe mine... Mi-e atât de 
rușine, dar lui ar trebui să-i fie, lui, lui, LUI, o umbră care mă 
atinge, mă atinge, mă atinge, la dracu’. 

Apoi m-am trezit pe un pat extensibil, cu mâna în mâna 
lui. 

— Ai avut un coșmar, a zis el încet. Strigai în somn. 

— Lasă-mă-n pace, am zis eu, sărind în picioare. 

De afară se auzeau sunetele obișnuite - sunetul de 
avertizare de la un camion care dă cu spatele, doi băieți 
care se băteau în glumă, o boboacă râzând. Ultimele ore... 
doar umbre, forme, somn agitat, el care mă ajuta să beau 
un ceai verde, așa cum îmi dădeai tu medicamente când 
eram mică, îmi spunea că făcusem vâlvă la recepţie, dar că 
nu avea să-mi poarte pică deloc, că ar trebui să am grijă, nu 
toată lumea e ca el, fetele în starea aceea „sfârșeau în tot 
felul de necazuri de neconceput”. 

Bluza îmi era descheiată, fusta boțită pe jos. Mi s-a făcut 
rău, l-am dat la o parte și am fugit. 

Intotdeauna ai zis că pot să am încredere în tine, dar nu 
pot să-ți trimit asta... 


VP - 111 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 25 iunie 
2012 


Larry, nu pot să mi le scot din cap pe Alice și pe Liz. Azi- 
noapte le-am și visat. M-am trezit și Fliss m-a întrebat dacă sunt 
în regulă pentru că mormăiam prin somn. Nu i-am spus că mă 
urmărea imaginea părului lui Liz, coada aceea lungă și 
strălucitoare. 

— E ca o coamă, îmi amintesc foarte clar că i-am spus într-o 
după-amiază. 

— Mulţumesc foarte mult, a râs ea, pentru că mă compari cu 
un cal! 

Eram pe un pat într-un hotel ieftin de pe autostrada A36 și 
simţeam că încep să am erecţie. Nu era nicio jenă, nicio rușine; 
asta venea de obicei mai târziu. Ea s-a ghemuit jos și mi-a luat-o 
în gură. Se auzea vocea lui Margaret Thatcher de la televizorul 
mic, alb-negru, din colţ. Insulele Falklands. 1982. Mi-a aparut 
Fliss în gând, dar ceea ce făcea Liz a îndepărtat imaginea ei. Am 
întins mâna și am mângâiat-o pe obraz. „Mă faci să mă simt 
grozav”, i-am spus acestei femei, care nu era cea pe care o 
luasem de soție cu șase ani înainte, această ultimă adăugire la 
personalul de predare pe care o văzusem valsând prin mulţime 
- nu mergea, valsa ca și cum pășea pe muzică - în urmă cu 
câteva luni. A ridicat privirea și a zâmbit - avea dinţii pătaţi din 
cauza rujului nu prea bun - apoi a trecut mai departe. Mi-a dat 
prin gând că acesta eram eu, cel care aș fi putut fi: genul de 
bărbat care făcea sex după-amiaza în camere de hotel. Chiar 
sunt bărbatul acela, mi-am zis. „Niciodată nu m-am mai simţit 
așa”, i-am spus, ducând mâna între picioarele ei, simțind cum se 
încordează, apoi se relaxează. 

— Nici eu, a răspuns. 

Larry, e ca la spovedanie, să-ţi spun toate astea din nou. 

Mă vedeam cu alţi ochi: nu analizam comportamentul 
altcuiva, nu ciuguleam de pe oasele existenței altcuiva, trăiam 
în acel moment, în prezent, nu într-o eră de acum câteva mii de 
ani. l-am atins părul negru, fiecare fir un pachet de ADN. Dă-l 
încolo de ADN, mi-am zis, mângâindu-i părul, e ea, e Elizabeth. 


VP - 112 


Simţeam că totul se schimbă: politica, regulile, societatea. Poate 
că fata asta gălăgioasă a unui băcan avea dreptate: totul e 
posibil. 

— Poftim, a zis ea în timp ce bâjbâiam la sutienul ei, 
desfăcându-l și urcându-se pe mine. Asta îţi dorești? Ei bine, 
dragul meu artefact? 

Nu se plictisea niciodată să mă tachineze pentru faptul că 
eram cu unsprezece ani mai în vârstă ca ea. 

Am întins mâna și ea a scos un sunet care îmi amintea de 
felul în care gemea Fliss când o atingeam acolo. Nu te mai 
gândi, nu te mai gândi, mi-am spus și mi-am lipit gura de unul 
din sânii ei. 

— Tu nu te sperii niciodată? m-a întrebat după aceea Liz. 

— Rareori sunt altceva decât speriat, i-am răspuns. 

Erau multe întrebări obtuze și răspunsuri codificate, dar era a 
doua oară când mă întreba așa ceva. Mai venise vorba și cu o 
seară înainte, în timp ce ne îmbrăcam pentru cină. 

Și-a aprins o ţigară, m-a întrebat dacă voiam una și m-am 
simţit deodată abătut: nici măcar nu știa dacă fumam. Presupun 
că ar fi putut fi ironică. 

— Încerc să mă las, a zis ea, expirând firul subţire de fum. 

Pur și simplu habar n-ai că nu fumez, mi-am zis. Habar n-ai că 
nu fumez, așa cum nu știi că mi-ar plăcea să am o seră de 
orhidee și că nu suport ţările unde e prea cald - cele două 
săptămâni în care am fost cu Fliss în Leukaspis au fost ca un 
purgatoriu - sau, că tot veni vorba, că sunt ușor alergic la 
fructele de mare. Stăteam întinși în pat, iar eu m-am uitat la 
ceas: în seara aceea mă duceam cu Fliss la o serată organizată 
de facultate. 

— Vorbesc serios, a zis ea. Tu nu te trezești niciodată 
îngrozit? 

— De ce? 

— De unde ai putea să ajungi. 

Prin perdelele trase intra lumina slabă a soarelui. 

— Probabil voi ajunge în același birou în care sunt acum, doar 
că voi avea artrită și voi fi un zgârie-brânză. 

Bărbaţii ajung la o vârstă, după cum mi-a zis cândva 
îndrumătorul meu de la doctorat, cu un pesimism pe care până 
și eu îl consideram zdrobitor, la care tot ce pot face e să încerce 
să scape dracului. „Nu va funcţiona, mi-a spus, dar tot vei 


VP - 113 


încerca”. Oare asta încercam să fac cu Liz? Nu știam dacă 
aveam de gând s-o părăsesc pe Fliss; dacă puteam s-o 
părăsesc. E greu de crezut, dat fiind cât sunt de organizat, că nu 
aveam niciun plan. Nu aveam decât teama că ar fi putut fi 
ultima mea șansă să obţin orice ar fi fost acel lucru care îmi 
depășea imaginaţia. Trecusem în grabă de optsprezece, 
douăzeci și unu și treizeci de ani, fără să bag de seamă aceste 
momente cruciale, preocupat de ambițiile mele științifice, dar pe 
atunci mă apropiam deja în grabă de treizeci și cinci de ani și 
clipa aceea îmi zgândărea conștiința. Ajunsesem la jumătate, 
dacă era să apuc media de șaptezeci de ani. Îmi era teamă și de 
alt aspect. Dacă acesta era doar începutul, dacă aveau să mai 
fie și altele ca Elizabeth? Sperasem că avea să se prindă de 
răspunsul meu și să spună: zgăârie-brânză, nu vrei cumva să spui 
și mai zgârie-brânză? Pentru că atunci am fi râs și am fi pus 
capăt firului acela de conversaţie, deosebit și vătămător. În loc 
de asta, privea imaginile îndepărtate, arătate cu răceală la 
televizor, ale argentinienilor morţi, întinși în șir indian într-o 
groapă din pământ, apoi m-a întrebat: 

— Crezi că ne este scris să rămânem împreună? Să ne 
întoarcem mereu unul la celălalt, indiferent cu cine vom fi? Se 
mai întâmplă. 

Când nu i-am răspuns, a zis: 

— Măcar eu știu că nu știu ce vreau. Tu ești unul dintre cei 
mai inteligenți oameni pe care îi cunosc, dar nu știu cum se face 
că ești cel mai... incurabil. 

— Nu sunt convins că sunt făcut pentru poligamie, i-am 
răspuns, făcând-o pe prostul. 

— Oare de ce lumea vorbește numai de poligamie? Există 
chiar și poliandrie. 

Acesta pare a fi un teritoriu mai sigur. 

— Intr-adevăr, am răspuns. Femeile din triburile Maasai, 
printre multe altele, o practică - o adaptare absolut logică la 
ratele mari de mortalitate printre copii și războinici. 

— Nu poți să dai vina pe ele că-și păstrează libertatea de a 
alege, a zis ea și i-a dispărut zâmbetul de pe faţă, dacă bărbații 
lor sunt la fel de jalnici că ai noștri. 

Mi-am dat seama că discuţia asta nu era deloc teoretică: era 
vorba de noi. 


VP - 114 


Mă întrebam dacă avea vreun rost să mai facem sex o dată. 
Mai devreme, îmi venise ideea că totul semăna cu legea 
micșorării profiturilor marginale: faptul că te culcai cu altcineva 
decât cu soția ta nu era /a fel de rău după ce o făceai o dată. 
Chiar și acum, mi-am zis, stând dezbrăcat cu o femeie aproape 
străină într-un hotel, nu pot să nu fiu eu: plictisitor, pedant, 
academic. 

În camera de lângă a noastră a început să plângă un copil. 
Știam încă din clipa aceea că în lunile și anii care vor urma 
aveam să-mi spun mie însumi că eram amândoi adulți, că 
niciunul nu l-a forţat pe celălalt să facă ceva din toate astea, că 
e nevoie de doi pentru un dans. A fost ideea de bază a unui curs 
predat în primul an: responsabilitatea individuală. Pe coridor, 
plânsul copilului s-a întețit, apoi s-a oprit. 

— Mă întreb dacă e un băiețel sau o fetiță, am întrebat eu, dar 
ea nu mă asculta. 

Te-am schimbat, m-am gândit. Orice ai fi fost tu când ai valsat 
pe lângă mine, acum ești o femeie care și-o trage cu un bărbat 
însurat într-o cameră de hotel, apoi își pune lenjeria intimă și 
pleacă, așa cum din soţia mea făcusem o persoană care îmi lăsa 
mâncare în cuptor și nu-mi punea prea multe întrebări când 
eram „plecat în interes de serviciu” - așa cum credea ea că 
fusesem plecat tot mai des în vara aceea. 

Liz s-a întins peste mine ca să ia un pahar cu vin de pe 
noptieră, l-a golit, apoi a băgat chiștocul ţigării în gură și a tras 
adânc din el. Un pic de jar mi-a căzut pe picior. 

— Ce mama dracului, Elizabeth, m-am răstit. Ai grijă. 

— Da, n-am vrea să se rănească vreunul din noi, nu-i așa? A 
râs: suferința, goliciunea, nașterea urii. 7u nu vrei copii într-o 
bună zi? 

— Ah, da. Ei. Eu și Fliss renunțaserăm la ideea de a avea o 
familie, deși ne căutase și ne analizase o armată de doctori. O 
parte din vechea ranchiună a ieșit la suprafață; voiam să-i spun 
lui Liz cât de înjositor fusese, cum îmi furaseră bărbăţia: cum 
rasa umană ar fi dispărut dacă nu existau decât cupluri ca noi. 

— Poate pur și simplu nu ne este dat să avem un copil, 
spusese Fliss. Poate o să fim doar noi, domnule ]. 

Am căscat ochii la ideea de „nu”. 

— Nu spune asta, i-am răspuns. Vom încerca până când 
reușim. 


VP - 115 


— Poate nu acesta e planul lui Dumnezeu pentru noi. Și-apoi, 
n-ar fi tocmai groaznic, nu, dacă am fi doar noi doi? 

Liz a spus: 

— Pentru că eu vreau copii. Ideal ar fi să am câte unul din 
fiecare, dar mai ales o fată. E ceva neobișnuit, nu-i așa, pentru 
că femeile își doresc de obicei băieți. 

lar începuse: așa făcea câteodată, trecea de la optimism la 
disperare cât fuma o ţigară. 

Știrile plecaseră de la insulele Falkland către Washington și 
către actorul acela ţipător și lipsit de talent, Reagan, și subiectul 
lui preferat, așa-zisul inhibitor nuclear. Am spus: 

— Unii ar putea spune că lumea e destul de periculoasă, așa 
că le faci o favoare celor din generaţia următoare neaducându-i 
pe lume. 

— Dacă fiica mea îmi moștenește toate trăsăturile negative și 
niciuna pozitivă? a întrebat ea. 

— Tu nu ai trăsături negative. 

A pufnit pe nas. 

— Dacă o să am o fetiţă, când o să am o fetiţă, o să fiu mereu 
îngrozită să nu semene prea mult cu mine, biata mielușea. 

l-am atins pielea, pielea ei subţire și catifelată și m-am gândit 
că poate cu femeia asta ar trebui să am fiul pe care mi-l doream 
dintotdeauna. 

— Ei bine? a zis ea. Nu mi-ai răspuns la întrebare. Tu nu te 
sperii niciodată? 

— Ce să mai vorbim de profesorat, tu ai fi bună de ziaristă, 
am pus, întinzând din nou mâna spre părul ei, mișcând mâna tot 
mai jos, mai jos, mai jos. 

— Eşti nesăţios, a spus ea. 

— Puțin probabil. 

— Atunci ce ești? a zis. Ce suntem noi? 

Ar fi trebuit să știu că acela era începutul sfârșitului. 


x kK x 


Colecţia Kindle „de citit în 2012” a lui Alice Salmon 


Tresspass - Rose Tremain 
How to be a Woman - Caitlin Moran 
Cranford - Elizabeth Gaskell 


VP - 116 


The Time Traveller's Wife - Andrey Niffenegger 
The Brightest Star in the Sky - Marian Keyes 
The Snowman - Jo Nesbo 

Gone With The Wind - Margaret Mitchell 

Cold Confort Farm - Stella Gibbons 

50 Shades of Grey - EL james 

Eat, Pray, Love - Elizabeth Gilbert 

Jamie's Great Britain - Jamie Oliver 

The House of Mirth - Edith Wharton 


x k x 


Articol publicat pe website-ul Southampton Star, 
15 martie 2012 


„Martorul” mortii lui Alice dezvăluie amenințarea 
primită prin cadavrul unui animal 


Cea mai bună prietenă a „fetei din râu”, Alice Salmon, a 
provocat o nouă controversă legată de acest caz, 
dezvăluind că a primit „ameninţări cu moartea” cu doar 
câteva zile înainte de decesul acesteia pe 5 februarie. 

În interviul exclusiv cu The Star, Megan Parker, care 
locuiește în Cheltenham, a susținut că amenințările 
declarate anterior au fost doar „vârful ghețarului” și a spus 
că fata în vârstă de douăzeci și cinci de ani „se temea 
pentru viaţa ei”, după ce i-a fost lăsată pe pragul casei o 
pisică moartă, împreună cu un bilet „sinistru”. 

„Era îngrozită, a declarat Parker. Eram îngrijorată de ce 
ar fi putut să facă - așa că i-am explicat că poate fusese 
călcată de o mașină sau murise de bătrâneţe și se târâse pe 
prag, pentru că așa fac pisicile, se retrag undeva să moară, 
dar apoi mi-a spus despre biletul prins de zgardă. Se pare 
că scria «Tu urmezi»”. 

Această mărturisire explozivă va stârni, probabil, alte 
întrebări cu privire la moartea ziaristei Salmon, al cărei 
cadavru a fost descoperit într-un râu din centrul orașului, 
uimind autorităţile. 

Se sugerează că incidentul a avut legătură cu munca 
făcută de Salmon ca jurnalist care se opunea 
infracționalităţii și care și-a adus astfel contribuţia la 
condamnarea răsunătoare a mai multor criminali din oraș. 


VP - 117 


„Alice primea ameninţări de multă vreme, a adăugat 
Parker. Făcea plimbări incredibil de lungi pe Clapham 
Common - mereu o avertizam că e periculos să faci așa 
ceva noaptea -, dar se oprise, pentru că era convinsă că era 
urmărită. 

Mi-aș dori să se fi dus la poliţie cu amenințările acelea, 
dar m-a pus să promit că voi păstra secretul pisicii moarte. 
Credea că aș putea fi în pericol dacă aduceam măcar vorba 
de acest lucru. A fost cea mai curajoasă femeie pe care am 
cunoscut-o”. 

Parker, care se gândește să-și închidă conturile pe site- 
urile de socializare de teama repercusiunilor provocate de 
prietenia ei cu justiţiara Salmon, a spus că acum a spus 
adevărul din respect pentru prietena ei. 

Ea a declarat că tragicul eveniment „a afectat-o 
profund”, dar a infirmat zvonurile despre o ceartă între 
prietenii lui Alice. „Toţi suntem puţin responsabili, în feluri 
diferite. Știam prea bine că era nefericită în ultimele luni și 
am stat cu mâinile în sân, și am privit-o ducându-se la vale, 
a fost ca și cum am fost martoră la declinul ei. Nu mi-o voi 
ierta niciodată. 

Circulă tot felul de acuzaţii, dar e posibil să fi fost un 
simplu accident. In cele din urmă, poate va trebui să 
acceptăm că nu vom recrea niciodată firul evenimentelor 
care au dus-o pe Alice la moarte”. 

Intr-un articol publicat într-o revistă de top pentru femei 
toamna trecută, Salmon însăși vorbea despre senzaţia de 
„inutilitate” și „conștiința glacială” a faptului că „pur și 
simplu nu fusese făcută pentru viaţă”. 

Poliția din Hampshire a confirmat în această dimineaţă că 
păstrează o „atitudine deschisă” în legătură cu acest caz. 
„E o anchetă încă activă, cu multiple piste de investigat, a 
declarat purtătorul de cuvânt. Între timp, am alocat familiei 
Salmon un polițist comunitar care să ţină legătura cu ei și 
ne exprimăm încă o dată regretele față de familia și 
prietenii domnișoarei Salmon”. 

Cazul continuă să aprindă imaginaţia publicului, iar 
aceste ultime dezvăluiri, venite în urma numeroaselor 
reportaje din media, îl vor aduce inevitabil înapoi în atenţie. 

„Nu m-ar surprinde deloc dacă i-a făcut felul vreun 
nemernic care i-a tras-o”, a declarat un cititor al ziarului 
Star pe pagina noastră de Facebook. „Crima e în floare în 
orașele noastre... Salmon a scalpat câteva nume mari și 


VP - 118 


răufăcătorii nu suportă ca jurnaliștii să-și aroge astfel de 
libertăţi”. 


e Fotografia din acest articol a fost înlocuită pe 16 
martie. Originalul le înfățișa pe Megan Parker, pe Alice 
Salmon și o a treia persoană, identificată drept 
„prietena bietei Salmon, Kirsty Blake”. Domnișoara 
Blake ne-a solicitat să clarificăm că nu era ea în 
fotografie și să renunţăm la imagine, ceea ce am făcut 
cu plăcere. 


E-mail primit de Alice Salmon de la editorul revistei 
Azure, 


2 noiembrie 2010 


Bună, Alice, 


Mulţumesc pentru ideea pe care am citit-o cu interes. Azi- 
dimineaţă, când eram în tren, făcând naveta, îmi tot apărea în gând și 
acesta e, de obicei, un barometru bun pentru un articol cu potenţial 
impact! Trebuie să insiști pe elementul personal, adică în ce fel te-a 
ajutat jurnalul să gestionezi problemele tale din adolescenţă, folosind 
această nouă arhivă naţională de jurnale ca pe un subiect atractiv. Hai 
să discutăm câteva minute la telefon ca să fixăm un rezumat detaliat. 


sună-mă. 
Olivia X” 


PS: „Un antidot pentru viaţă” - ador fraza asta. Ea ta sau e un 
citat? 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 27 martie 2012, 
19.13 


„Megan Parker, cea mai bună prietenă”. 


33 X Înseamnă „te pup” în limbajul social-media. (n. red.). 
VP - 119 


Măcar m-au prezentat cum trebuie, deși au luat-o repede pe 
arătură. Poate am fost naivă, ca idioţii aceia care se duc la Big 
Brother, convinși că vor fi prezentaţi într-o lumină favorabilă. 

„Cei mai buni prieteni au o legătură specială”, îmi spusese 
ziarista când m-a contactat pe Linkedin. Dacă dai interviul, ar fi 
o șansă să explici de ce a fost ea specială pentru tine. 

Ca să evit surprizele neplăcute, am cerut să aflu care urma să 
fie prima întrebare după ce porneau camerele. 

— E ușor. O să fie: caracterizeaz-o pe Alice. 

Măcar aici s-a ţinut de cuvânt. 

— Bună, am zis. Frumoasă. Talentată. 

Ziarista, Arabella, a făcut un semn încurajator din cap și am 
văzut camera cu coada ochiului. Insistase să facem interviul 
lângă râu. „O să pună comentariile tale în context, mi-a zis ea. O 
să creeze o impresie de veridicitate pentru spectatori”. 

— Poţi să-mi dai un exemplu, Megan? 

Îmi folosea numele des, probabil ca să mă asigure că eram 
prietene, că era de aceeași parte, în echipa Alice. Sunt la curent 
cu procedeele și șmecheriile pe care le folosesc ziariștii; așa se 
întâmplă când lucrezi în relaţii publice. 

Am spus din nou cum a traversat ea jumătate din orașul 
Southampton într-o misiune de salvare când eram la pat cu 
gripă; apoi am zis că nu te plictiseai niciodată cu ea, era 
energică tot timpul. Aici am dat entuziasmată din cap: ofeream 
ce se aștepta de la mine. 

— Megan, cum te-ai simţit când ai auzit că prietena ta cea 
mai bună a murit? 

Alice ar fi pufnit în râs aici. „Ce clișeu”, ar fi zis. 

— Distrusă, am spus. Amorţită. Și acum mă simt la fel. N-am 
mai fost vreodată fără ea. Eram cele mai bune prietene, chiar și 
când eram mici. 

Ne aflam în locul în care - în funcţie de persoana pe care o 
ascultai - a intrat în apă. 

— Povestește-ne despre asta, despre când eraţi mici. 

Aici m-am  bâlbâit puţin, reușind să susțin că ne 
cunoscuserăm când aveam cinci ani, apoi am zis șase. Din 
prostie, nu-mi făcusem niciun plan, am preferat să vorbesc din 
inimă. 

— Ai o amintire anume de pe vremea aceea, pe care vrei să o 
împărtășești telespectatorilor? 


VP - 120 


l-am spus o grămadă, dar niciuna n-a intrat în montajul final 
Au fost tăiate - probabil, de un stagiar sau de un student la 
jurnalism, vreun deștept cu programul lui Final Cut Pro, disperat 
să producă un reportaj provocator pentru portofoliu. Nu era loc 
pentru asemenea culori; aveau în minte o anumită perspectivă. 

Ziarista a zâmbit, o manevră foarte bine exersată. 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat în seara aceea? 

Ar fi trebuit să spun că nu e treaba mea să speculez și că 
faptele aveau să iasă la lumină la timpul potrivit, dar că, 
deocamdată, din respect pentru familia lui Alice, ar trebui să ne 
ferim de presupuneri. Dar ce am spus - și a fost o tâmpenie, 
sunt conștientă, mă supărase faptul că eram lângă râu și femeia 
asta mă dăduse peste cap - a fost asta: 

— Imi doresc să nu fi băut atât de mult. 

— Era foarte beată? 

— Nu eram acolo. 

— E vreo lecţie aici pentru alte fete tinere, care ies în oraș să 
bea? Poate pentru noi toți? 

Am cedat și am simţit apăsarea autoritară a camerei. Asta au 
lăsat în interviu, sigur că da. Nimic mai bun ca lacrimile servite 
împreună cu ceaiul și mesele încălzite la microunde, atât timp 
cât sunt ale altcuiva, evident. 

— Alice era o fată populară? 

— Foarte, am spus. Toată lumea o iubea. Dar eu mai mult ca 
toţi. 

— Ai spus că primea ameninţări. 

— Am iubit-o atât de mult! 

— Povestea asta trebuie să fie cumplită pentru prietenii ei. 
Mai ales pentru iubitul ei - avea un iubit? 

Am ezitat, rugându-mă că o să mă ajute, ar fi putut să spună: 
„Am înţeles că era fan al filmului My Big Fat Gypsy Wedding” 
sau „Plănuia un mini-maraton sponsorizat?”, dar îi mirosise a 
ceva. 

— Avea un iubit? 

De parcă n-ar fi știut-o foarte bine. Cu siguranţă își făcuse 
cercetările, se uitase la alte clipuri, citise despre subiectul zilei: 
Alice Salmon. 

— Da, oarecum. 


VP - 121 


Ar fi trebuit să înjur - fusesem învățată la un curs că, dacă un 
interviu cu presa mergea prost, trebuia să înjuri, pentru că erau 
forțați a se oprească. 

— Am auzit că era pe cale să se mărite. 

— Serios? am întrebat, șocată. 

Ar fi trebuit să fac interviul acesta în zilele de după moartea 
ei, nu la câteva săptămâni după. Atunci ar fi fost mai 
respectuoși. Atunci nu era decât o tragedie. Acum se terminase 
cu abordarea „ce îngrozitor că a murit”. Acum căutau ceva nou; 
în ședințele editoriale discutaseră probabil despre cum puteau 
„să continue povestea” și vreun isteţ menţionase că se discuta 
mult pe internet - despre ameninţări, despre cât de beată era, 
despre o ceartă cu iubitul ei. Cum e vorba aceea? Dacă 
sângerează, câștigă. Alice nu era acest gen de jurnalist. „Nu am 
auzit multe de la prietenii ei - trebuie să fi avut o prietenă foarte 
bună, căutaţi-o pe cea mai bună prietena, o fi zis redactorul. 

Așa că m-au găsit pe mine. 

— Am înţeles că era o persoană foarte complicată, a spus 
ziarista. 

Mai aveam puţin și strigam: Ce naiba mai înseamnă și asta? 
Dar eram disperată să pun lucrurile în ordine, să las tuturor o 
impresie corectă despre tine, să fii mândră de mine că mă 
așezasem în faţa camerei, deși urăsc orice fel de atenție. Așa că 
am zis da, era o femeie cu multe laturi, cu profunzimi ascunse, 
cu anumite contradicții și cu fiecare răspuns alunecai puţin mai 
departe de mine. 

— Mă interesează cum era iubitul ei, Luke, a zis ea. 

— E un actor bun, am spus eu și am regretat imediat. 

— Chiar? 

— Nu comentez, am spus. 

Camerele s-au oprit, mi-au scos microfonul. 

— Mersi, drăguță, a spus această Arabella. Te-ai descurcat 
perfect. 

— Asta e tot? Mai sunt și alte lucruri pe care aș vrea să le 
spun. 

— Cu altă ocazie, drăguță. 

Știam cum merg lucrurile. Aveau să-și strângă echipamentele, 
să ia prânzul în goană și să se întoarcă în studio. Ea avea să-și 
facă o însemnare să revină asupra subiectului când urmau să 
facă din nou un reportaj despre excesul de băutură sau dacă era 


VP - 122 


vreun val de căldură în vară și făceau o emisiune despre 
pericolele înotului. Poate după un an; da, asta e mereu o 
poveste ușoară: abordarea aniversară. 

— Ești mândră de ceea ce faci? am întrebat și a dispărut orice 
simpatie ar fi putut avea legată de felul în care m-au editat. 

Colegul ei m-a informat că segmentul „probabil” avea să fie 
dat în emisiunea de la ora șase, dar asta numai dacă nu apărea 
vreun subiect „mai mare” între timp. Cu puţin noroc, o să intre 
pe post și la ora nouă, a zis ea. 

l-am sunat pe părinţii lui Alice, le-am explicat că aveau să 
vadă mai multe la știri și le-am cerut scuze. 

După cum era previzibil, reportajul s-a terminat cu mine 
privind tristă spre apă. În cele din urmă, s-a difuzat la șase și la 
nouă, apoi din nou la zece. Evident că plânsesem destul. 


x kK x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 20 mai 2010 


Vârsta: 23 de ani 


— Cum e? 

— Drăguţ. 

— Doar atât? Drăguţ. Eşti jurnalistă, femeie! 

— Bine, extrem de drăguţ. 

Meg venise în oraș pentru o ședință și mâncam pizza. 
Subiectul principal de conversaţie: Luke. 

Avuseserăm discuţii ca asta de când începuserăm să fim 
interesate de băieţi. Uneori ea punea întrebările, alteori eu. l-am 
arătat poza lui de profil pe Facebook. 

— Seamănă puţin cu David Tennant, nu? Fără Tardis*, 
evident. 

— E serios? Cât de des îţi trimite mesaj? O dată pe zi sau de 
mai multe ori? 

— De mai multe ori. De cinci, șase ori... uneori și mai mult. 

— Doamne, e un psihopat! 

Ca la un semn, am primit un mesaj. Am râs amândouă. l-am 
explicat că lucrează în software - nu ca tocilarii în management 


34 Maşină a timpului din serialul de televiziune Doctor Who difuzat în Marea Britanie 
(n.tr.). 


VP - 123 


de proiect, managementul angajaţilor - și dă impresia unui 
puștan, la prima vedere, dar numai la suprafaţă. 

— Și știe să asculte. 

— Amintește-mi de câte ori l-ai văzut, mai exact, a zis Meg. 
Vorbești de parcă îl cunoști de o veșnicie. 

— De două ori. De trei ori, dacă pui la socoteală și ziua în care 
ne-am cunoscut. 

Luke crede că eu sunt cea care a intrat în vorbă cu el la The 
Porterhouse, dar a fost cu siguranţă pe dos. „Sper că îmi dai 
numărul tău”, a zis el, iar eu am fost nevoită să-l strig de trei ori 
pentru că era gălăgie. El l-a format în telefon, a sunat și mi-am 
văzut telefonul cu ecranul luminat în geantă. 

— Gata, a zis el. Acum te-am prins. 

La prima întâlnire, am fost la un pahar la Clapham Junction și 
Balham, apoi la cinema în vinerea următoare, pentru că așa 
cere legea pentru a doua întâlnire. La un moment dat, a vorbit 
de o excursie la schi și a zis „noi”, dar nu era neapărat să fi 
vorbit de o femeie, ar fi putut fi vorba de prieteni. Apoi a zis 
deodată că se întâlnea cu cineva, Amy, anul trecut și m-a 
întrebat când ieșisem ultima dată la întâlniri. 

— Sunt o adevărată călugăriță, i-am spus. 

— Ultima mea relaţie nu s-a terminat prea frumos, a zis el. 

— Niciodată nu se termină frumos, i-am răspuns, amintindu- 
mi rușinată cum îl părăsisem pe Ben. Dar tot ce s-a întâmplat 
înainte e irelevant, e istorie. Da, anul trecut lucrurile deveniseră 
neplăcute - ajunsesem și la doctor și, pentru că mi se 
prescriseseră antidepresive și înainte, mi-a pus întrebarea 
obligatorie: „Cum te simţi?”, dar e o întrebare de nimic, 
jurnaliștii și prezentatorii TV o folosesc tot timpul din lene; pe 
urmă, când am zis: „Sunt în regulă, în general”, mi-a sugerat să 
mai fac o programare. Când am ieșit din nou în sala de 
așteptare, am văzut mame tinere și m-am gândit că poate eu n- 
o să ajung niciodată așa, am văzut bunici în vârstă și m-am 
gândit că nici așa nu aveam cum să ajung. Mai era și un ecran 
care anunţa că antibioticele se dădeau mai greu, că le dăduseră 
cu ușurință multă vreme și urma să murim din cauza lipsei de 
rezistenţă, iar eu aproape am vrut să mă întorc și să-i spun 
doctorului că exact așa mă simțeam, că uneori nu aveam 
rezistență la lumea întreagă. Dar să ștergi trecutul e la fel de 
ușor ca atunci când dai cu degetul pe rotita mouse-ului, 


VP - 124 


selectând mai multe e-mailuri și ștergându-le. Șterse. Stând la 
cinema cu Luke - până la urmă am ales să vedem Robin Hood - 
mi-am dat seama că acesta putea fi un nou început. Ne vedem 
și mâine. La teatru, iubireeeeee. E minunată senzaţia asta de 
anticipare, optimismul acesta. Sunt fericită. Și luaţi aminte: în 
crearea acestei pagini de jurnal nu s-au folosit niciun fel de 
substanţe artificiale! 

Când am plecat acasă de la The Porterhouse, m-am uitat la 
numărul lui și m-am întrebat cât avea să rămână în telefonul 
meu: dacă avea să rămână doar ca un număr „recent”, 
mutându-se tot mai jos până ajungea jos de tot, sau dacă 
aveam să-l salvez la contacte. M-am gândit dacă avea să devină 
un număr pe care să-l învăţ pe de rost. Oprește-te, Alice, mi-am 
zis. Nu te lăsa dusă de val. |ţi întinzi singură o capcană. 

Singurul lucru de care eram sigură până acum a fost că eu nu 
sunt de ajuns. De exemplu, mereu am vrut să alerg la maraton, 
dar săptămâna trecută, când stăteam în fața Clubului Balham 
Bowls, m-am gândit: aceasta sunt eu, cea care vreau să fiu, cea 
care tocmai a trecut de al treilea pahar cu vin și fumează o 
țigară Marlboro Light. Dă-l naibii de antrenament pentru 
maraton, mi-am zis, nu ești tânăr decât o dată, viața e ca un joc 
de scrabble, nu trebuie să-ți păstrezi literele, trebuie să le 
folosești imediat ce le primești. Dar când mă întorceam cu 
trenul din Covent Garden, am simţit că era destul. 

Poate că ai venit la ţanc, Luke. 

Totul se schimbă. O să fiu promovată la serviciu. O să ajung 
chiar reporter senior. Îmi place munca. Îmi place ce fel de om 
sunt acolo și, într-adevăr, poate sunt nevoită să iau interviuri 
unor nebuni și să ascult niște psihopaţi insistând că sunt 
nevinovaţi, dar am ocazia să cunosc niște puști incredibili care 
suferă de paralizie cerebrală și totuși insistă să meargă la 
universitate, sau bătrânici simpatice care se reîntâlnesc după o 
jumătate de secol cu rude de mult pierdute. Am învăţat cum să- 
mi fac meseria, așa cum am învățat să fiu studentă, 
drăgălășeniile şi nuanțele profesiei mele:  introducerile, 
paragrafele și numele așezate sub titlu, capetele de creion, 
dosarele și fotografiile digitale. E limbajul nostru. 

Toată lumea se schimbă. Meg e hotărâtă să renunţe la relaţii 
publice și se gândește să se întoarcă la școală ca să-și termine 
studiile, Robbie a fost făcut partener la firmă, Alex are o iubită 


VP-125 


nouă, Sophie are un iubit nou. Până și Rusty a dispărut. Mă 
amăgesc singură că a trecut mai departe, dar probabil a murit. 
S-a distrat atât timp cât a putut. Și-a adunat trandafirii. Unde 
am mai auzit expresia asta? Acum o să mă sâcâie, ca un cuvânt 
care îmi stă pe limbă. 

Am terminat ceaiul de mușetel. Fata aceea cu care Luke zicea 
că se întâlnea anul trecut - mă întreb dacă voia să spună că au 
fost împreună tot anul trecut - sau că se întâlneau de mai mult 
timp și s-au despărţit anul trecut. Sper că era prima variantă. 

Întâlniri, acesta poate fi cuvântul din pagina de jurnal de azi. 
Da, sună bine. Întâlniri. 

E și un pic de adevăr în ce a zis Meg. Chiar simt că îl cunosc 
pe Luke de-o veșnicie. 


x k x 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison pe 
laptop, 


26 februarie 2012 


Nu plănuisem să vorbesc cu tine la râu. 

Încercasem toată seara să te prind singură, te-am urmărit în 
toate barurile în care ai intrat, dar erai mereu cu cineva. 
Aproape că am avut ocazia când te-ai dus la baie într-un local, 
dar ai început să pălăvrăgești cu un tip în vârstă, Dumnezeu știe 
cine era, ieșea în evidență ca păduchele în frunte cu sacoul 
acela de stofa, poate era proprietarul barului. 

Ai luat-o razna când m-ai văzut într-un târziu. De parcă nu 
puteai să-ţi crezi ochilor. 

— Luke, ai spus. Luke. 

— Salut, Al. Surpriză! Am venit să te văd. 

— Nu vreau să mă vezi. 

Căutasem peste tot, apoi mi-am dat seama. Facebook și 
Twitter. „Am început să lucrez la mahmureala de mâine”, ai 
postat pe la 16.12. „La Nando să fie”, la 17.20. „La Soton e 
super”, la 18.12. Am verificat postările dinainte. 13.41: 
„Cunoaștem vreodată pe cineva cu adevărat?” 13.51: „Mă duc 
să mă fac praf”. În cele din urmă te-am găsit și te-am prins 
singură. Eram lângă râu și tu stăteai pe o bancă. 


VP - 126 


— Tu ești ca autobuzele, ai zis tu și ai râs, dar nu era un râs 
vesel. 

— Ești beată. 

— Cine ești tu, tata? 

Era întuneric și începeau să apară fulgi de zăpadă. 

— laca, ninge, ai spus, numai că a sunat cam ca 
„Lukeninge”55. E departe până jos dacă e să cazi, nu? ai zis, 
luând o dușcă dintr-o cutie de gin tonic. Ai început să plângi și 
m-am gândit că poate ţi-o fi pus cineva ceva în băutură, iar 
gândul la tine, frumoasa mea Al, beată și înconjurată de bărbaţi 
care erau gata să-ți facă așa ceva, și totul numai din cauza mea, 
mă înfuria. Ar fi fost de ajuns să stai la câţiva metri mai departe 
de tejgheaua de la The Porterhouse, o întârziere de doar treizeci 
de secunde pe Victoria Line, întâlnirea mea să se fi prelungit cu 
câteva minute, un coleg care să mai întrebe ceva legat de 
aprobarea bugetului operațional. Dacă s-ar fi întâmplat oricare 
dintre lucrurile astea, n-ai mai fi ajuns să fii cu mine. 

— Am încercat să te sun toată seara, am spus. 

Ai început să-ţi cauţi frenetic telefonul. 

— Mi-am pierdut telefonul. 

— Nu l-ai pierdut, iubito, e aici. L-am luat de pe jos și ţi l-am 
dat. Probabil pornise când a căzut pentru că se auzea muzică, 
una dintre trupele tale preferate, The XX. Cred că ţi-e frig, i-am 
spus. 

— Mâinile reci, inima caldă. 

Erai roșie la față, aveai părul răvășit: îmi amintea de felul în 
care arătai după sex. Poate dacă făceam dragoste puteam 
repara totul - să ne desfacem în bucăţi, apoi, după ce ne 
construiam la loc, am fi fost diferiți și eu n-aş mai fi fost un 
nemernic. Am vrut să te iau de mână, dar m-ai împins. 

— Cine ar fi crezut, hm, mama mea! 

— Ce tot vorbești acolo, Al? 

Mama ta mi-a apărut în gând, turnând cafea și întrebându-mă 
despre serviciu. Pun pariu că arăta superb cu niște ani în urmă, 
așa ţi-am spus după ce m-ai prezentat, o adevărată găină 
bătrână, și tu ai zis: „Of, termină cu asta” și că era în 
continuare. Superbă, nu găină bătrână! 


35 Look (a privi, a se uita) și Luke (nume propriu) au pronunție identică în limba 
engleză. (n.tr.). 


VP - 127 


— Dar lemingii? ai spus tu. Nu mi-ai răspuns la întrebarea 
despre lemingi. 

Am început să mă simt frustrat. 

— Tu și eu, Al, am zis. Trebuia să fim tu și eu împotriva 
tuturor. 

— Tu, eu și fata de la Praga! 

Locul acela era ca o pală de aer îngheţat. 

— De ce nu pot să nu mă mai simt așa? ai întrebat. 

— Cum? 

— Ca mine. 

Numai că suna mai degrabă ca mieee. 

Erai udă pe umeri, dacă aș fi avut haină, ţi-aș fi dat-o. 

— Nu e nimic în neregulă cu tine. Ești perfectă. 

— Oamenii perfecţi nu sfârșesc aici. 

Am văzut un stand de îngheţată, treptele care coborau spre 
apă, podul. Amândoi vedem aceleași lucruri, mi-am zis, dar nu 
ajută la nimic. 

— E nasol să fii pe cont propriu. 

— E și mai nasol să fii cu cineva nasol. Nu poţi să alegi care 
părţi din mine îţi plac și care nu, nu merge așa. Nu poţi să faci 
mofturi cu mine. Ar trebui să-ţi pese de mine în orice condiţii, ai 
spus că așa o să faci. 

— Imi pasă. 

— Îți pasă când îţi convine ţie, când e ușor, dar cum e atunci 
când e greu? Pentru că acelea sunt clipele care contează. 

M-am întrebat cum ne vom aminti de asta. Pentru noi era o 
ocupaţie pentru a doua zi dimineaţă, să reconstruim serile 
dezlănțuite bucată cu bucată și îmi plăceau nopţile acelea, dar 
în ultima vreme cel mai mult îmi plăcuseră serile liniștite, cele în 
care eram treji, când eram doar noi doi. Îmi aminteam cum te- 
am privit într-o seară, la puţin timp după ce ne-am cunoscut, 
cum te dezbrăcai, cum te demachiai și am avut o revelaţie: nu 
trebuia să fiu un iubit de rahat. 

— Te iubesc, ţi-am spus. 

— Tu nu vrei niciodată să înoţi până scapi de toate, Luke? 
Pentru că eu vreau. Nu mai știu cine sunt. 

— Tu ești Alice. 

— Asta-i bună, ai spus, ca și când aș fi glumit. Apoi: Cine e 
ea? Cine e Alice? 


VP - 128 


A trecut o mașină de poliţie și zgomotul sirenei parcă a făcut 
o gaură în izolarea noastră, iar pe tine te-a cuprins alt val de 
beţie. 

— Vreau la prietenele mele, ai zis. Vreau acasă. Unde e 
acasă? 

— La Balham, am spus. Locuiești în Balham. 

— Nu sunt acolo, ai zis. Te-ai cutremurat şi te-ai cuprins 
singură cu brațele, frecându-le în sus și în jos. Brațe micute, 
niște oase acoperite cu un strat subţire de carne. Nu dorm. 
Sclipiri de diamant pe zăpadă, ploaie de toamnă, nu am murit, 
nu dorm. 

— Ce tot vorbești, Al? 

— Mă-nșel, ai zis. Zzzăpada pe care lucește diamantul. 

A trecut o ambulanţă pe lângă noi, cu sirena și luminile 
pornite. 

— Seara cuiva s-a terminat prost, ai spus. 

Făceai asta deseori - aveai momente în care erai aproape 
trează în toiul beției, ca și cum ieșeai la suprafață să respiri. Ti- 
ai scuturat fulgii din poală și m-am gândit că probabil îţi 
cumpăraseși pantalonii aceia roșu-burgund după ce te-am văzut 
ultima dată. Ce altceva se întâmplase în ultimele opt 
săptămâni? Așa se întâmplă, așa se despart cuplurile, pur și 
simplu /asă lucrurile să se întâmple și mi-am zis la dracu’, de ce 
nu, probabil că nu e niciodată momentul potrivit - sau nepotrivit 
- așa că m-am lăsat în genunchi. 

— Tu ești aleasa mea, Alice, am spus. 

Probabil ai crezut că am alunecat, pentru că ai pufnit în râs. 

— Ridică-te, omule, ai zis. Poartă-te ca un bărbat! 

M-am ridicat, cuprins brusc de furie. Am încercat să-mi 
controlez respiraţia, m-am forţat să mă uit la plăcuța de pe 
bancă, scria ceva despre o femeie care a murit. Stătea deseori 
aici și privea lumea plutind la vale. Ţi-ai aprins o ţigară, ai tras 
de două ori și mi-ai suflat fumul în față. 

— Nu mă face să te urăsc, am spus eu, ceea ce nu aveam de 
gând să spun. 

Ai mai luat o dușcă, ai mai tras un fum. 

— Nu te juca cu mine, am spus. 

— Tu ești cel care ţi-o trăgeai cu altele. 

— O dată, Alice, o dată. De când o dată a început să însemne 
că mi-o trăgeam cu altele? 


VP - 129 


— Ai făcut-o o dată mai mult decât mine. Am fost mai mult 
prostită decât am prostit eu, ai declarat, râzând. Ccclar. 

Un grup de bărbaţi treceau cântând ceva mai departe. 

— De ce nu puteţi toţi să nu mă mai urmăriţi? 

M-am întrebat dacă te refereai cumva la tipul cu care flirtai în 
All Bar One. Aproape că îi stăteai în poală. Mă uitam la voi prin 
pahar, așa cum ne uitaserăm noi la rechinii de la Acvariu, și m- 
am forţat să nu sar la voi. Poate era o poveste mai veche - te 
întâlneai cu un iubit mai vechi, te răzbunai pe mine pentru 
povestea de la Praga. O meritam. Gelozia e ca jalea, se 
multiplică și împrăștie ură și suferință, dar eu nu vreau decât să 
ne întoarcem la ce a fost. La tine, care veneai să vezi Live al The 
Apollo, te-aș lăsa chiar să te uiţi la Wallander. Să vii și să te 
plângi de cutiile de pizza vechi de trei zile, să alergi de la duș în 
camera mea, udă și tremurând, spunând că poate nu e cel mai 
mare și mai elegant cartier, că poate avea să ajungă precum 
Peckham, Elephant sau Clerkenwell, dar că ne-am putea permite 
să închiriem propriul nostru apartament dacă ne adunam 
veniturile. 

— Pari că ai nevoie de o îmbrăţișare. 

— Am, dar nu de la tine. 

O fărâmă de ranchiună s-a născut în mine. Eram blocat pe 
repeat, sortit să continui să stric totul, ca într-o parodie 
groaznică după Ziua Cârtiţei. Am douăzeci și șapte de ani, mi- 
am spus. Sunt prea bătrân pentru asta. 

— Ții minte când am făcut baie în pielea goală? ai spus. Hai să 
facem baie. 

— Nu fi ridicolă, ninge. 

— Tu ești ridicol, cum te ţii după mine. Ești jalnic. 

Fărâma de ranchiună se întărea, așa că am încercat să număr 
până la zece înainte să vorbesc, auzind apa curgând peste baraj 
la distanţă, dar când am ajuns la șase m-am auzit spunând: 

— Vită-te în ce hal ești. Eşti de toată jena. 

— Nici tu nu ești mai breaz. Suntem la fel de răi. Tu, eu, chiar 
și mama. 

Mi-a venit pofta să mă îmbăt. Băusem șase sau șapte halbe, 
dar simțeam că sunt doar pe jumătate - jumătate treaz, 
jumătate beat, jumătate gol, jumătate plin, jumătate din ce 
fusesem cândva. Aveam nevoie să mă fac atât de praf încât să 
nu mai știu cât de mult stricam totul. 


VP - 130 


— Pot să beau și eu? am întrebat, făcând un semn spre cutie. 

— N’ mai e, ai zis. S-a dus. 

Nu așa trebuia să fie. Aveam de gând să te cer în căsătorie, 
nu să te rânesc, făcusem asta destul, dar simţeam furia 
crescând în mine, searbădă, acră și înciudată. Era un sentiment 
nou care nu era iubire, ceva ţepos și de necuprins. 

— Hai să mergem la hotelul unde sunt cazat. 

— Prefer să dorm pe banca asta. 

Ai aruncat o privire deprimată la plăcuţa despre femeia 
decedată, apoi ai mijit ochii la pantalonii mei. 

— Alea sunt cheile tale sau doar te bucuri că mă vezi? ai 
întrebat, râzând. 

M-am uitat în jos: se vedea conturul cutiei de bijuterii. Nici să 
te cer ca lumea nu reușisem. Mă făcuseși să greşesc. Imi 
imaginam cum îi dădeam vestea lui Charlie, luând un aer 
curajos. Cum îi trimiteam un mesaj din barul hotelului sau 
mâine, din tren. Urcă-te la loc pe cal, băiete! Ţi-a venit tovarășul 
înapoi. Bem o bere vineri? Nu-mi dădeam seama dacă simţeam 
bucurie sau disperare. Am scos cutia, am aruncat-o în râu și s-a 
auzit un pleosc. 

— Ce-a fost asta? ai întrebat indiferentă. 

— Trecutul, asta a fost - asta o să fii și tu în curând. 

— Foarte profund, ai zis și poate, dacă n-ai fi râs, n-aș fi făcut 
ce am făcut după aceea, dar în clipa aia - cu părul peste faţă, cu 
ţigara pe jumătate fumată și stinsă lângă picioare - erai un om 
pe care îl uram mai mult decât pe mine însumi. Trebuia s-o 
termin - să termin cu noi doi - în așa fel încât să nu ne mai 
putem răni unul pe altul. 

— Fata aceea de la Praga era superbă, am spus, și mi-am 
amintit foarte clar cum fusesem înainte de tine, singur, neavând 
nimic de pierdut, nu aveam de cine să-mi pese, nu aveam pe 
cine să dezamăgesc, nu avea cine să mă dezamăgească. Sexul 
cu ea a fost demenţial. Când sunt cu tine în pat e ca și cum aș fi 
mort, tu ești ca și moartă. 

— Ce interesant că spui asta, ai zis și ai râs într-un fel glacial. 
Nu mi-e frică de tine, nu mi-e frică de nimeni, ai zis tu, sugând în 
van din cutia goală. 

Am întins mâna și am văzut o deschizătură. Am văzut sutienul 
tău negru, cu dantelă, cel pe care ţi-l cumpărasem de Ziua 
îndrăgostiţilor. Simţeam nevoia să te trag atât de aproape încât 


VP - 131 


să dispară totul sau să te împing atât de departe încât să nu te 
mai văd niciodată. Da, asta era, să nu am pe cine să rănesc, să 
nu aibă cine să mă rănească, mă puteam obişnui cu asta, 
puteam să supraviețuiesc, trebuia să trăiesc așa ca să 
supraviețuiesc - să conduc duminica dimineaţa la ușă fetele 
cunoscute sâmbăta seara, să le sărut pe obraz și să le spun: 
„Da” când mă întrebau într-o doară dacă urma să le sun, apoi să 
îi trimit mesaj lui Charlie, domnul Singur, și să-i spun: „Amice, 
am marcat la o tipă super tare aseară!” În seara în care ne-am 
cunoscut am avut încredere să vin să vorbesc cu tine numai 
pentru că nu aveam nimic de pierdut și eram așa de bucuros că 
lăsasem toate porcăriile acelea și pe mine în urmă, dar acum 
aveam să mă întorc la viaţa aceea și să mă consolez, nu putea 
să fie mai rău decât era acum, dar mai întâi trebuia să dispari, 
trebuia să te șterg din gând. Te uram, Al, pentru că mă făceai să 
cred că am alternative. Am văzut podul, cu grinzi și console, 
amintindu-mi că-mi dorisem cândva să ajung arhitect. Incă un 
vis abandonat. 

— Întoarce-te cu mine, te rog, am spus, făcând un ultim și 
jalnic efort. 

Ai ridicat capul. 

— Măcar Ben recunoaște cât de nemernic e. 

Am ignorat chestia asta, indiferent cine mama dracului era 
Ben ăsta, și am văzut preț de-o clipă cum aveam să fiu după 
tine. Cum avea totul să devină o amintire - cum deveniseră și 
Amy, Alex sau Pippa. Am avut senzaţia trecătoare pe care urma 
s-o resimt gândindu-mă la tine după un an, doi sau cinci, într- 
adevăr, cu o urmă de regret, dar tot ca o amintire. Aveam să te 
văd ca pe o treaptă până la ea - oricine ar fi fost, următoarea 
mea iubită. Poate treaba asta - noaptea asta - avea să devină o 
glumă știută numai de noi, de mine și de ea, cum mă certasem 
cândva cu o femeie pe o bancă lângă un râu, pe zăpadă. Cum 
urmărisem cândva o fată până la Southampton ca un adolescent 
îndrăgostit. Cum mă întâlnisem cu o jurnalistă. Și cum aveam să 
râdem, stânjeniţi la început, dar apoi mai relaxaţi, de toate 
astea, de tine, de noi, așa cum râdem acum tu și eu - cum 
râdeam - de mine și de despărțirea mea de Amy din cauza unui 
picior de miel sau de Alex care mi-a spus într-o staţie de 
autobuz din Neasden că sunt imatur din punct de vedere 


VP - 132 


emoţional. Nu-mi plăcuse s-o pierd pe Amy, pe Alex sau pe tine. 
Când aveau să se termine toate? 

— Te iubesc, Al, am spus din nou și nu mai plângeai numai tu. 
Nu te las să mă părăsești. 

Dar ai sărit în picioare și când te-am apucat erai udă de la 
ninsoare și mică, mereu declarai că erai mare - ca Shrek, așa 
spuneai -, dar eu mă simţeam de două ori mai mare ca tine, de 
trei ori, de zece ori, furios că nu puteam proteja ceva atât de 
fragil și de frumos. 

— De ce vrea toată lumea să pună mâna pe mine, nu mai 
suport. 

Când ai început să ţipi, ţi-am pus mâna peste gură, pentru că, 
dacă ne auzea cineva, ar fi fost convins că te atacam. li 
simțeam răsuflarea, buzele, dinţii, nările, gâtul. 

— Șșșș, iubito, șșșș, peste umărul tău se vedea jarul unei 
țigări de cealaltă parte a râului. 

— Nu pot să respir, ai scâncit. 

— Atunci nu mai striga. 

— Ajutor, ajutor, să mă ajute cineva. 

— Nu e nimeni care să te ajute. Eu încerc să te ajut. 

— Mă doare. 

Îl simţeam pe celălalt eu - viaţa aceea nouă în locul vieţii 
vechi, alternativă, premiul de consolare, ceva. Nu era atât de 
departe, prin zăpadă, prin frig, dincolo de pod, dar nu îl puteam 
atinge până nu scăpăm de tine. 

— Poţi să te arunci de pe pod, nu-mi pasă, am spus, 
strângându-te mai tare. 

Ai întors capul ca să vezi podul, dar nu ţi-am dat drumul, ți- 
am văzut decolteul și mi te-am amintit pe pat, dezbrăcată și 
dorinţa s-a aprins în mine, ca un pește care a înghiţit momeala. 
Am întins celălalt braţ, dar mi l-ai dat la o parte, așa că te-am 
apucat zdravăn, trebuia să te ţin, să te păstrez acolo ca să-ți 
explic, mi-am dat seama că de fapt ţineam în mână doar părul 
tău. 

— Dă-te de pe mine, ai ţipat. 


x k x 


VP - 133 


Comentarii lăsate în albumul deschis pentru Alice 
Salmon la plecarea de la The Southampton Messenger, 
20 noiembrie 2009 


Ne va fi dor de tine și de râsul tău, dar nu de adidașii tăi 
puturoși lăsaţi pe calorifer! 
Amanda 


Mereu va exista în biroul acesta un colț care va rămâne 
pentru totdeauna „echipa Salmon”. Va fi locul unde se 
desface sticla de vin vinerea la 16.30. 

Mel X 


Era inevitabil pentru cineva cu talentul tău să fie pescuit* 
mai devreme sau mai târziu. E o ocazie minunată, căreia 
nu-i poţi spune NU. Pierderea noastră e câștigul Londrei. 
Multumim pentru munca grea și pentru entuziasmul tău. 
Poate într-o bună zi te vom putea ademeni să vii înapoi? 

Mark 

* La pescuit de somon, te-ai prins! 


l-am chemat pe cei de la Rentokil să-ţi dezasambleze 
biroul. 

l-am avertizat că s-ar putea să găsească șobolani! 

Barbara S 


Ține minte vremurile bune, cum a fost campania 
„prădătorul nopţii”. Ai făcut ce ţi-ai propus - l-ai băgat după 
gratii pe unul dintre cei mai periculoși oameni din 
Southampton și ar trebui să fii mândră de asta. Numai bine. 

Bev 


Următoarea oprire e la New York Times, după o perioadă 
scurtă la Balham! Poarta spre Sud și tot restul... 

Gavin 

P.S.: Dacă susţine Cazza că a fost ideea ei să-ți luăm un 
cadou la plecare, minte, a fost ideea mea. 


Du-te, Faţă de Pește, du-te. Dacă lași iPod-ul în urmă, nu- 
ţi face griji, nu ţi-l ia nimeni. Din fericire, gustul tău pentru 
cărţi e mai bun decât cel pentru muzică. Mulţumesc pentru 
cărțile recomandate și pentru amintiri. 

Bella 


VP - 134 


Suspin! Ai fost ca o soră mai mare pentru mine, sună ca 
și cum ai fi bătrână? Am învăţat atât de multe de la tine și 
ai fost un umăr excelent pe care să mă sprijin. Nu poţi să ne 
lași... Trebuie să ne lași... Nu poți să ne lași... Mi-a plăcut 
fiecare minut în care am lucrat cu tine. Trimite-mi mesaje 
pe Twitter, domnișoară S! 

Ali XXX 


A devenit deja legendară ziua în care fata cea nouă i-a 
ținut piept lui Jonathan Sexton la Advertiser și a refuzat 
„ciocănitul morții”. 

Gavin 


Sper să-ţi placă Kindle-ul, e noul DX cu ecran mare! Acum 
nu mai ai nicio scuză să nu citești Kafka! 

Cazza 

PS: Gav vorbește numai prostii! 


Cine o să mai facă acum ceai, chiar dacă insistai să-l faci 
atât de tare încât stătea lingurita ţeapănă în ceașcă? 
Bucură-te de marele oraș. Sunt foarte gelos! Când putem 
veni în vizită? Două lingurite de zahăr, vă rog. 

Phil 


Serile de vineri în Flames nu vor mai fi la fel fără tine. Să 
mai vii să ne vezi. Pe-al meu îl vreau dublu © 
Juliet 


Mult noroc. 
De la Anthony Stanhope 


Ai făcut tot posibilul să pari indiferentă, domnișoară 
Salmon, dar știu din surse sigure că ești nebună după mine, 
așa că dă-mi de știre când ești gata să ieșim în oraș! Un 
bărbat ca mine nu așteaptă la nesfârșit! 

Marele Tom 


jurnalistă extraordinară, regina brutarilor, maratonistă, 
voluntară la organizaţii de caritate, campioana celor 
deposedaţi, înnebunită după tequila, prietenă minunată. 
Există ceva ce nu poţi face? Bărbaţi din Londra, păzea! Cu 
drag și multe îmbrăţișări. 

Michelle X 


VP-135 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 29 iunie 
2012 


Dragul meu Larry, 


M-am dus la râu după ce am fost la poliție. În locul unde 
stătuse un alai de prezentatori TV, ca și cum apropierea 
geografică îi făcea să înţeleagă mai bine. In acel loc, șușoteau 
pe un ton autoritar, ajunsese la capăt viaţa unei tinere care 
promitea mult. Aici, în acest loc liniștit și pașnic în mod obișnuit, 
o femeie tânără își găsise sfârșitul tragic. Aici, unde o seară de 
sâmbătă altminteri normală - ca miile de sâmbete de care te 
bucuri în fiecare weekend - a ajuns la un final îngrozitor. Se 
concentrau aproape exclusiv asupra acestui loc, îi agitau pe 
telespectatori cu detalii necoroborate despre forța curentului pe 
5 februarie (mediu spre rapid), despre greutatea ei (se 
presupune că avea între 60 și 63 kg) și despre ce purta (blugi, o 
bluză de mătase mov și cizme... că erau până la genunchi, 
negre, luate de la Top Shop, un anumit prezentator s-a dus puţin 
cam departe cu detaliul acesta). 

La început, locul era bombardat cu flori: o explozie de flori de 
iarnă, roșii, roz și galbene; fundalul perfect pentru cameramani. 
Acum se mai văd rămășițele veștejite ale unui buchetţel. Nu era 
nimeni prin preajmă, era după ora unu noaptea, așa că am 
îngenuncheat lângă apă, am băgat mâna, am simţit un fior rece. 
Din concluziile iniţiale reieșea că un alergător văzuse cadavrul 
fetei, apoi a fost transformat într-o persoană care plimba câini. 
Omul era șocat când am luat legătura cu el, m-a întrebat dacă 
sunt persoană oficială. Da, l-am asigurat. l-am pus întrebări ca și 
cum nu știam nimic, dar părea foarte important să acopăr 
golurile. Crezuse că era un trunchi de copac, apoi și-a dat seama 
că erau haine. 

— Nu puteam să înțeleg, a spus el, bărbatul pe care l-am 
întâlnit la restaurantul Debenhams. Era ca și cum creierul meu 
nu reușea să proceseze, era o femeie moartă în apă. 

Nu a folosit expresia asta - de fapt, e o expresie pe care și eu 
am aflat-o de curând -, dar ceea ce văzuse era prima etapă a 
unui „artefact scufundat”. Pielea ei era plină de pustule, ca și 

VP - 136 


când i se făcuse pielea de găină în mod exagerat (cutis 
anserina, acesta e termenul tehnic); pielea netedă și catifelată 
era acum umflată și zbârcită ca a unei spălătorese. Punând 
ceașca de cafea pe masă, a spus că fata avea un băț în mână. 
Se pare că nu e ceva neobișnuit ca obiectele să rămână așa 
după moarte, fixate de un spasm cadaveric. Dacă rămânea mai 
mult în apă, peștii și alte vietăţi ar fi ciugulit carnea lui Alice, 
buzele și pleoapele. Cuvântul care definea așa ceva era nou 
pentru mine: antropofagie. Dacă rămânea acolo și mai mult, s-ar 
fi scufundat, apoi ar fi ieșit din nou la suprafață, ridicată de 
gazele provocate de bacteriile din corp. „Umflă-te și plutește”, 
am văzut descrierea asta sinistră pe un forum de pe internet. 

Bărbatul de la Debenhams era îngrozit că l-ar fi putut aresta; 
aduni doi cu doi și-ţi dă cinci. 

— Consiliul a înlocuit multe din gardurile de lângă pod, a zis 
el. 

l-am explicat despre campania din ziar dusă de Alice cu niște 
timp în urmă. Cât de mult credea în ea; cum obținuse rezultate 
datorită încăpăţânării și tenacităţii ei. 

— Au fost vandalizate, dar ar trebui să vrei să sari ca să treci 
dincolo, a zis. 

La început aveam unele bănuieli, dar pur și simplu nu cred: nu 
o văd luându-și viața. Nu Alice. Pentru fiecare pagină din jurnalul 
ei în care scria cât de rău se simțea, erau altele două despre cât 
de frumoasă era viaţa. Mai trecuse și înainte prin perioade grele. 
Liz, draga de ea, se teme de ideea de sinucidere ca o femeie 
care se retrage de pe marginea unei prăpăstii, dar eu nu cred. 
De fiecare dată a înfruntat totul, a învins întunericul, a 
perseverat, a trăit. 

Am mers din nou la marginea râului și am băgat mâna în apă, 
amintindu-mi vag că am fost cândva într-o barcă și că m-am 
lăsat pe spate, cu mâna scufundată pe jumătate. Am căzut în 
patru labe. M-am trezit strigând: „Draga mea, unde ești?” și mi- 
am văzut imaginea reflectată - ochelarii cu lentila în formă de 
semilună, sprâncenele, ridurile, smocurile de păr - apoi 
imaginea a dispărut. M-am întrebat cum ar fi fost să intru în apă, 
să o urmez, să mă duc după ea. Nu durerea provocată de boală 
mă sperie, Larry, asta nu e atât de imposibil, nu mă pot împăca 
cu gândul declinului. Gândul că Fliss va trebui să-l vadă. Ca și 
cum n-am rănit-o destul. 


VP - 137 


— Nu evadezi tu atât de ușor, spusese ea când am glumit că 
ar trebui să mergem într-o ultimă vacanţă în Suedia. 

Se schimonosise la față și zisese că viaţa era prețioasă, că nu 
era a noastră ca să ne-o luăm singuri și, în plus, ea se bucura de 
fiecare secundă petrecută lângă mine. 

Când băiatul cu tatuaje a vorbit de „harachiri”, l-am făcut 
ferfeniță, subliniind traducerea literală a expresiei, explicându-i 
apoi că un samurai înfrânt își recâștiga onoarea eviscerându-se, 
iar înlocuirea aceea era similară predatului; dacă te concentrai 
numai pe detalii, nu mai vedeai ceea ce priveai, nu mai simţeai 
nimic, enumerai pur și simplu amănunte, arhitectura familiară a 
cunoștințelor. „Imaginează-ţi o rușine atât de mare încât 
forțează o fiinţă umană să-și ia viaţa”, i-am zis eu, iar el, ca și 
altă dată, m-a întrebat de ce vorbesc despre oameni ca și cum 
ar face parte din altă specie, ca și cum nu eram unul dintre ei. 
Mi-a cerut mai mulţi bani și i-am explicat că samuraii erau 
consideraţi cu atât mai curajoși cu cât scoteau mai puţine 
sunete în urma eviscerării - după wakizashi. 

Privind în sus spre pod, mi-am dat seama de ceva, Larry. Am 
înţeles cât de inutile erau toate cunoștințele astea. Dacă ar fi 
fost să iau un cuţit, să mi-l înfig în partea stângă a abdomenului 
și să trag de el până în partea dreaptă, apoi în sus, oare toate 
cunoștințele pe care le am ar fi oprit sângele să băltească la 
picioarele mele? Nimic din toate astea nu însemna ceva, așa 
cum faptul că am învăţat cuvinte precum brahiterapie și acid 
zoledronic nu face ca boala mea să dispară. 

— lată cum cancerul te poate ajuta să-ți îmbogățești 
vocabularul, i-am spus lui Fliss după una dintre vizitele la spital. 

— Te iubesc, a zis ea, iar eu m-am decis: o să-ți spun. Când 
toate astea se vor termina, când voi avea toate informaţiile 
posibile despre Alice, o să-ţi spun ce a însemnat ea pentru mine, 
ea și mama ei. O să-ţi spun ţie și lumii întregi, pentru că nu ai 
cum să crezi că sunt sincer în legătură cu orice - cum o să crezi 
că te iubesc - dacă nu pot fi sincer în legătură cu povestea asta. 

— E frumos felul în care o reconstruiești pe fata asta, a 
remarcat ea odată, în timp ce ne uitam la niște fotografii cu ea 
pe laptopul meu. 

— Vorbești de parcă e Hopa Mitică, am glumit eu, amintindu- 
mi cum toți caii și oamenii regelui nu se descurcaseră cu 
mititelul acela. 


VP - 138 


— Probabil că nu ai totuși de gând să publici toate astea, nu? 
m-a întrebat. 

Draga de ea, habar n-avea. 

Am înțeles ce este acest sentiment care mă face să-i spun 
șefului de departament: „Fac asta cu sau fără ajutorul tău” sau 
rectorului: „Nu mă interesează care e părerea dumneavoastră”, 
ori ultimului recrut din departament, o brută cu pieptul bombat 
și fălcile pătrate: „Ești la fel de plictisitor în dormitor cum ești în 
laborator?” L-am simţit după ce am intuit prima dată ce anume 
m-a trimis în fugă la toaletă de patru ori într-o noapte. L-am 
simţit iar când am văzut confirmarea în ochii doctorului. Și, mai 
târziu, când medicul specialist a spus: „În fază terminală”. Îţi 
spun eu ce e, Larry, e lipsa fricii. În sfârșit, lipsa totală a fricii. 

— Nu-ţi mai dau niciun ban, i-am spus băiatului tatuat. 

Zgomotul slab al muzicii din căștile lui ajungea până la mine. 

Poate așa va fi după ce mor, mi-am zis: ca un ecou de pe altă 
lume. El a băgat mâna în rucsac și mă aşteptam să scoată alt 
suvenir de la Alice, dar a scos o figurină de sticlă care ar fi 
trebuit să se afle pe bufetul din sufrageria noastră. l-o 
cumpărasem lui Fliss pentru aniversarea noastră, la un an după 
ce ne mutaserăm în vechea casă. 

— Du-te dracului, m-am auzit spunând. 

O clipă a rămas ca trăsnit. Oare de ce n-am înfruntat 
niciodată bătăușii când eram copil, Larry? 

— Nu-mi pasă ce faci cu scrisoarea aia, am spus. O să mor în 
curând. Tu mai ai cincizeci de ani de trăit. Imaginează-ţi, încă o 
jumătate de secol în care să fii tu - trebuie să fie o tortură. Tu ai 
mai multe de ascuns decât mine, ai mai mult de pierdut. Nu mai 
vezi un ban de la mine. 

Întotdeauna încuia ușa după el, dar mă întrebam cum ar fi 
arătat scena asta dacă ar fi intrat cineva. Un profesor cu unul 
dintre studenţii lui? Un savant și unul dintre asistenţi? Un tată și 
fiul lui - unul tânăr, ce-i drept, poate din a doua căsnicie, care 
venise să-l salute și să scoată niște bani de la bătrânul lui tată? 

— Mă urâști doar fiindcă suntem la fel, a spus el. Poate că o 
îmbraci în cuvinte mari, dar tu ești faţa respectabilă pentru ceea 
ce sunt eu. Tu ești ca mine, dar cu sacou de stofă. 

Am hohotit de râs la replica asta. 

— Du-te dracului, Omul Gheţarilor, a zis el. 


VP - 139 


Mă întrebam, în cazul în care aș fi avut un fiu, dacă ne-am fi 
vorbit vreodată astfel - dacă ne-am fi certat, dacă ne-am fi 
înțeles bine, dacă ne-am fi admirat reciproc, dacă am fi avut 
încredere unul în altul, dacă ne-am fi iubit. Am dat să apuc 
figurina, dar s-a rostogolit pe podea și s-a spart. 

— Voi afla adevărul înaintea ta, am spus. Voi scrie totul într-o 
carte, iar tu, rahat mic ce ești, poate vei apărea și tu în ea. 

— Înseamnă că domnul și doamna Salmon o să aibă ceva nou 
de citit! a răspuns. 

Toți vom avea ceva nou de citit dacă ies lucrurile cum vreau 
eu. 
Verdictul medicului legist a fost practic o recunoaștere: 
suntem blocaţi. Spume albe la gură și nas, fluid în plămâni, 
resturile din apă în stomac - astfel de observaţii le-ar fi sugerat 
celor care o examinau pe Alice că s-a înecat, că era vie când a 
intrat în apă și că s-a chinuit să respire în timp ce se scufunda, 
dar asta nu explică ce s-a întâmplat înainte. Nu ţi se pare ironic 
că într-o lume în care fiecare pas îţi este supravegheat, 
monitorizat și filmat, ultimii ei pași au fost nevăzuţi? Cel puţin, 
nu de lumea largă. Oare n-ar trebui ca cineva să stea după gratii 
pentru treaba asta? Probabil că eu ar trebui să stau, pentru ce 
am făcut în seara aceea de decembrie din 2004, deși acolo e 
altă poveste. 

Am stat pe malul râului până s-a luminat de ziuă, privind apa, 
resturile și valurile negre, adânci, curgând cu repeziciune la 
vale. Și o priveam pe Alice Salmon. Mi-am amintit de cartea mea 
cu Humpty Dumpty, de copertele galbene și crăpate, cum îi 
atingeam cotorul, simțind povestea, simțind însuși oul micut. 

— E antropomorf, îmi spusese tata. Mai știi ce înseamnă 
cuvântul acesta, Jeremy? 

Nu puteam, oricât aș fi încercat; nu voiam decât să spun 
povestea cu glas tare, să-l aud măcar o dată pe el spunând-o 
tare, în forma încurajatoare și familiară a rimelor. 

— Am mai discutat asta, a zis el scurt. Dacă îţi dau să guști 
puţin din asta, îţi amintești? a zis el, desfăcându-și cureaua. 

E un singur catren. Dar nu înseamnă nimic să mă dumiresc 
asupra formei. Și ce dacă știu că oul acela umflat, sfărâmicios, 
își face apariţia în Alice în Tara Oglinzilor, discutând despre 
semantică împreună cu protagonista Alice? Mă întreb dacă Alice 
a noastră a citit cartea asta. Ar fi iubit-o pe eroina eponimă. Te 


VP - 140 


voi face la loc, micuță Alice, și când vei fi întreagă în cartea mea 
- când vom fi împreună în cartea mea - poate va fi momentul 
potrivit ca eu să am o mare cădere. 

Chestia e, bătrâne, că am văzut-o în noaptea în care a murit. 
N-am spus asta la poliţie, n-ar fi făcut decât să înţeleagă pe dos. 
Nu că ne-ar fi văzut cineva când vorbeam, când ne certam, dar 
n-ar face decât să alimenteze speculaţiile. li urmărisem 
mișcările pe Twitter, o listă de baruri: ca niște puncte pe hartă. 
Am ajuns-o din urmă pe o stradă numită adecvat Barul de Sus, i- 
am auzit râsul dintr-un grup de fumători, la intrarea în bar. Eu 
știu râsul acesta, mi-am zis. Știu tonul, știu timbrul. M-am întors 
și m-am holbat. Recunosc părul acela, mi-am spus. Alice. 

— Tu, a zis ea, şocată, înspăimântată. După câteva minute, 
mi-a tras o palmă. Asta e pentru ce mi-ai făcut când aveam 
optsprezece ani, a spus. 

De ce n-a putut să poarte pantofi în loc de cizme, Larry, poate 
n-ar fi tras-o la fund atât de tare? Avea urme pe față, așa îmi 
spusese bărbatul de la Debenhams. Probabil, a zis el, din cauza 
curentului care o izbise de suprafețe dure. Poate o izbise de 
trepte, m-am gândit eu. Valurile or fi împins-o de mai multe ori 
spre trepte. 

Am privit-o alunecând în râu și știam în adâncul sufletului că 
nu ar fi fost ca Ofelia din cauza altui lucru pe care l-am învăţat. 
Trupurile plutesc în apă cu fața în jos. 


Al tău, ca întotdeauna. 


Jeremy 


Mesaj de la Elizabeth Salmon, sâmbătă. 

februarie 2012, 13.27 

Alice, fă-mi o favoare, iubito, nu-mi pot deschide e-mailul, poţi să 
intri tu de pe telefon... sunt la pepinieră și am nevoie de codul de la 
voucher. Trebuie să fie într-un e-mail primit ieri. Sper să fie în regulă 


în weekend la Southampton. Tata spune să nu bei prea mult. 
Te iubesc, X 


x kK x 


VP - 141 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 3 iulie 
2012 


Sincer, a fost aceeași poveste îngrozitoare, Larry. Conversaţii 
superficiale, fără niciun rost. Fuga după puncte profesionale. 
Punerea în inferioritate a celuilalt, doar că în stil antropologic. 
Măcar a fost destulă băutură și am scăpat de durere. 

Eram la o adunare de oameni de știință, după o conferinţă. Nu 
ne furișam în vreun hotel strident, nu era un rendez-vous de 
jumătate de oră în biroul meu cu jaluzelele trase, nu eram în 
mașina mea, pe marginea drumului din New Forest. Eu și Liz 
eram la o petrecere. Asta își dorise. Noi, împreună, în public. 

De câte ori se deschidea ușa de la intrare mă uitam să văd 
cine e. 

— Relaxează-te, m-a asigurat ea, ești la câţiva kilometri de 
casă. Aici nu cunoaștem pe nimeni. Oricum, toți sunt preocupați 
de propria persoană - chiar și tu ai spus-o. E natura umană. 

Eram în bucătărie. Câţiva oameni dansau în living pe muzică 
de ABBA. Nu era nimeni de vârsta mea; toți aveau în jur de 
douăzeci de ani sau erau de vârstă mijlocie. Liz purta o rochie 
neagră și un colier cumpărat de mine; arăta divin. Eram captivat 
de gâtul ei în seara aceea: linia lungă, albă și curbată, ca o 
lebădă, ca tulpina unei orhidee sau ca o piesă de decor din sticlă 
suflată. Mă simțeam ametit, nesăbuit. Ca un personaj de film - 
de exemplu, Charlton Heston sau Gregory Peck. 

Un șir întreg de bărbaţi se holba la ea. 

— Voi doi sunteţi împreună? a întrebat unul fără rușine. 

— Păi, sigur nu sunt tatăl ei, m-am răstit, împuns de gelozie. 
Am înconjurat-o cu braţul, simţindu-i umerii micuţi. Arăţi superb, 
i-am șoptit. 

Îi simţeam tensiunea din umeri. Ar fi trebuit să mă aștept la 
asta: se lăsase de câteva ori tăcerea la prânz, când se juca cu 
macroul, iar eu am întrebat-o cum e mâncarea și ea a răspuns 
sec: „Uscată”. Nici încercările mele de a relua conversaţia la un 
nivel satisfăcător, vorbind despre un subiect despre care știam - 
sau bănuiam - că o va fascina, ridicarea vasului Mary Rose, n-au 
avut succes. 

— Nu pot să continui așa, a zis ea. 

— Vinul acesta nu-i prea bun, asta-i sigur. 

— Am nevoie să simt că mă aflu pe o traiectorie. 


VP - 142 


Am așteptat să treacă momentul. Când am văzut că nu trece, 
am spus: ; 

— Se vede că ești în departamentul de engleză. In curând vei 
vorbi despre arca noastră! 

— Nu mă lua peste picior, a spus ea. Nu e nerezonabil. Ce 
facem noi e atât de fals, nu e corect față de nimeni, mai ales 
față de Fliss. 

Numele soției mele a trecut ca o umbră prin cameră. Copiii 
celor care găzduiau petrecerea - Îi terorizaseră pe oaspeți toată 
seara - au intrat alergând prin bucătărie. Bieții amărâți, era 
limpede că părinţii lor îi forțaseră să se îmbrace: aveau cravate 
și maiouri. Profesorii aceștia, nici pe copii nu-i scuteau de 
obsesiile lor. 

— De ce au bărbaţii mereu impresia că lor li se aplică alte 
reguli? a întrebat Liz. 

Am așteptat, sperând că era o întrebare retorică. 

— Nu vezi? Dacă e să existe un noí, vreau să fie ceva de care 
să fiu mândră. 

Unul dintre copii, un puști precoce - îmi amintea de mine la 
vârsta aceea - a venit și s-a prezentat. Fusese unul dintre 
numele de pe lista mea și a lui Fliss, dar renunţaserăm demult 
să mai vorbim despre nume de copii. Renunţaserăm demult să 
mai discutăm despre copii. Știam că era acasă și se uita la The 
Two Ronnies, râzând la scena în care se dădeau drept 
prezentatori TV; că făcea cafeaua în timpul secvenţei în care 
Ronnie Corbett își spunea povestea de câine lăţos în scaunul lui 
cu spătar înalt. 

— Nu o s-o părăsești niciodată pe soţia ta, nu-i așa? a zis Liz, 
după ce s-a îndepărtat băiatul. 

— Nu mă lua așa de repede, i-am spus. Ne cunoaștem abia de 
câteva luni. 

— De câteva luni, de câţiva ani - nu contează. N-ai lăsa-o 
niciodată. 

— Nu e loialitatea o trăsătură bună? 

— Nu e momentul potrivit pentru glumele tale, Jem. Trebuie 
să deținem controlul asupra destinului nostru și eu sunt doar o 
pasageră în al tău. 

M-am uitat la ceas. A luat o înghiţitură mare de gin. 

— Mă iubești? m-a întrebat. 

— Ei, asta da întrebare. 


VP - 143 


— Da, eo întrebare - și acum vreau un răspuns. 

— Noi, antropologii, ne luptăm cu conceptul acesta, am spus. 
În general, se consideră că iubirea, sau iubirea romantică, s-a 
dezvoltat ca să ne concentrăm energia pentru procreare asupra 
unui singur partener, pentru că atașamentul acesta ne permite 
să creștem copiii ca o echipă. O americană a făcut o treabă 
fascinantă în acest domeniu. A încercat să identifice, dacă pot 
să spun așa, simptomele iubirii; ipoteza ei este că cel mai 
important e gânditul excesiv - cealaltă persoană se stabilește în 
gândurile tale. 

— Nu-mi pasă. Dumnezeu știe de ce, dar mie îmi pasă de tine. 
Credeam că ţii la mine. Liz și-a aprins altă ţigară. Se pare că 
singura dată când nu fuma era când mânca sau când făcea sex. 
Îmi aminteam că eu și soția mea ne lăsaserăm împreună curând 
după ce ne cunoscuserăm. 

Unul dintre copii, cel mai mic - trebuie să fi avut vreo trei 
anișori, dar nu mă pricepeam la vârste - plângea de-i ieșeau 
ochii din cap. 

— Cineva e nefericit, am spus. 

— Acum suntem doi nefericiţi. Poate că n-am făcut mereu 
cele mai bune alegeri în privinţa bărbaţilor, dar nu sunt proastă. 

— N-am zis că ești. 

— Atunci de ce te porţi cu mine ca și când aș fi? 

M-a fixat cu aceeași privire pe care i-o observasem când 
mânca macroul. M-am întors: un cărucior de servit, o canapea 
de culoarea caramelului, un sistem hi-fi cu discuri sprijinite pe o 
parte; știam că în anii care vor veni așa îmi voi aminti de relația 
noastră. 

— lar te porţi în felul tău tipic, Jem - ești plin de păreri despre 
toți ceilalți, dar când îţi pun o întrebare simplă despre tine, te 
pierzi. 

— Nu prea aș spune că e simplă. Câteva dintre cele mai 
strălucite minţi din domeniul meu - și al tău - s-au luptat fără 
succes să descopere ce e iubirea, /a ce servește. 

— lar începi, nici nu-ţi dai seama că o faci. Nu știu dacă te 
iubesc sau te urăsc mai mult. În ce mă privește, e ușor-eură, 
ură, categoric, de fiecare dată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă uri, am spus. Nuteuri 
pe tine însăți. 


VP - 144 


— Îţi spun eu pentru ce e dragostea: există pentru că, fără ea, 
am fi doar două trupuri care se lovesc unul de celălalt. E 
suficient de rău că avem o aventură, dar parcă e și mai rău dacă 
e vorba numai de sex. Parcă e mai lipsit de respect. 

— E lipsă de respect faţă de cine? 

— Nu face pe inocentul. Pentru început, faţă de soţia ta sau 
iar ai uitat în mod convenabil de ea? Fără ea, fără dragoste, sunt 
doar cealaltă femeie, bucăţica ta pe alături. A lăsat ţigara din 
mână. Aveam ideea că e posibil să avem ceva deosebit aici, că 
am putea avea un viitor. Aproape că aș fi putut trăi cu ce urma 
să-i facem lui Fliss dacă ar fi însemnat să trăim fericiţi până la 
adânci bătrâneţi. Dar dacă nu, atunci mă tratezi pur și simplu ca 
pe... ca pe o târfă. Dacă nu, atunci mă port ca una. 

A început să plângă și am văzut cât de diferit arăta Fliss când 
plângea: mai tăcută, mai matură, mai așezată. În clipa aceea, 
comparând durerea celor două femei, mi-am dat seama pentru 
prima dată cum era să mă urăsc cu adevărat pe mine însumi. 
Am întins mâna, i-am mângâiat conturul șirei spinării cu degetul 
arătător. Toţi suntem făcuţi din carne și oase. 

— Liz, iubito, nu fi așa, nu plânge! 

— Ti-ar conveni, nu-i așa? Nu te-ai purtat niciodată cu mine ca 
și cum aș fi o comoară. Îţi pasă mai mult de oamenii care au 
trăit cu mii de ani înainte decât de mine. Eu nu contez? 

— Sigur că da, știi că da. 

— Nu știu, cum aș putea să știu - nu-mi spui niciodată. Mă 
simt pur și simplu pierdută. 

De ce trebuie să fim toţi așa de fragili? mi-am zis, dar probabil 
am spus-o cu glas tare, pentru că am auzit o voce slabă 
răspunzând: 

— Fragilă? Fragilă? Sunt de-a dreptul robustă faţă de cum 
eram înainte. 

e 

Liz s-a îmbătat foarte repede. A flirtat cu alți bărbaţi. A 
răsturnat câteva pahare. Când am încercat s-o ating, a zis că nu 
poate să aibă o relaţie pe jumătate. 

Eu și Liz stătuserăm în faţa tablourilor de Tizian și Caravaggio 
la Muzeul Naţional; spusese că nu-i păsa cine ne vedea, nu 
dădea doi bani, viaţa era prea scurtă. Fuseserăm un weekend la 
Dorset, ne plimbaserăm agale pe pietrișul de pe plaja Chesil și 
ascultaserăm valurile. Merseserăm la mare, la Beachy Heady cu 


VP - 145 


mașina mea TR7, mașina despre care Fliss spunea în glumă că e 
un simptom al crizei timpurii de vârstă mijlocie, băuserăm 
șampanie cu acoperișul lăsat în bătaia brizei sărate. O parte din 
mine voia să alerge acasă și să-i spună lui Fliss, să-i spună cât 
de departe se vedea în larg, despre farul micut și măreţia 
vertiginoasă a crestei albe. Voiam să o trezesc ușor din somn, 
pentru că avea să fie în pat până mă întorceam eu de la 
„Simpozionul din weekend”, și să-i spun: „Fliss, Fliss, nu vei ghici 
niciodată unde am fost”. Fusese o zi extraordinară, mi se părea 
absolut firesc să o împart cu ea. O parte din mine dorise să o 
duc în același loc, astfel ca ea, F/iss, să simtă aceeași bucurie pe 
care o simţise Liz, să văd același zâmbet pe faţa ei - zâmbea 
atât de rar pe vremea aceea - care apăruse și pe faţa lui Liz. O 
viaţă pur și simplu nu e de ajuns, mi-am spus, simțindu-mă din 
nou copleșit de situaţia imposibilă. Ţi-ai permis să iubeşti alte 
femei, egoist și prost ce ești. Cuvintele unui profesor, fie de 
istorie, fie de literatură clasică, răsunau în cameră ca și cum s-ar 
fi adresat unui câine: „Ai fost un băiat prostuţ, Cooke, prostut”. 
e 

— Jeremy Cooke, ca să vezi! 

M-am întors în loc. Martin Collings. Lucrase cu Fliss când era 
angajată la UCL. Păstraseră mereu legătura. 

— Martin, ce plăcere să te văd, am spus, uitându-mă peste 
umărul lui. 

Liz plecase la toaletă. Rămăsesem în bucătărie, de-abia 
vorbind; niciunul din noi nu voia să se apropie sfârșitul serii: 
eram amândoi îngroziţi de ce s-ar fi putut întâmpla mai departe. 

— M-am purtat mizerabil, a spus Martin, n-am mai vorbit cu 
Fliss de când lumea. E și ea aici? 

— Nu, am zis. Nu e. 

M-am uitat prin cameră după Liz. Era beată și plecase de mult 
timp. Te rog, m-am gândit, ce bine ar fi să mă fi părăsit! 

— Cum e la serviciu? Tot te mai interesează morții? 

Liz a venit și s-a oprit lângă mine. S-a clătinat și s-a sprijinit 
de mine. Nu era nimic la mijloc, nicio legătură, nicio intimitate, 
doar greutatea ei. 

— Te iubesc și te urăsc, în orice caz, ai stricat tot, relicvă 
preistorică și proastă ce ești! 


VP - 146 


M-a sărutat pe obraz. Era un sărut de adio: tandru, umed și 
crud. Am încercat să mă uit la Martin; aproape că îi vedeam 
gândurile mișcându-se; mecanismul minţii lui era supra-activat. 

Liz a ieșit din cameră și am gesticulat ca și cum aș fi băut - de 
parcă spuneam că n-am nici cea mai vagă idee ce-i cuea,nuo 
lua în seamă, e beată. A început să cânte Neil Diamond și Liz a 
plecat, clătinându-se, în living, ca și când o atrăgea muzica, de 
parcă și-ar fi amintit că uitase ceva acolo. 

— Ce manevrezi, Jeremy? m-a întrebat el. 

— Ce manevrez? 

Muzica s-a oprit și a început din nou. REO Speedwagon. Am 
auzit râsul lui Liz și m-am simţit ciudat de calm: de parcă acum 
nu mai depindea de mine. Martin avea să-i spună lui Fliss și 
avea să fie mai bine decât să păstrez secretul acesta uriaș, 
canceros. Dar ceva m-a făcut să perseverez în minciună, în 
clișeu. Ca un rol pe care trebuia să-l joc. 

— Doar nu crezi... o, e de-a dreptul amuzant. E asistenta mea, 
ultima angajată la departament. Dar, să fiu sincer, are o mică 
problemă cu vinul. 

Mi-o imaginam pe Fliss: punând ceva de mâncare câinelui, 
trăgând zăvorul la ușă - petrecerile astea infernale pentru 
profesori, știi cum sunt, se lungesc, așa că mai bine nu mă duc, 
îi spusesem eu - și urcând treptele ca să meargă la culcare. 

— Nu mă fraieri, a zis Martin. O cunosc pe soţia ta de multă 
vreme, merită ceva mai bun de atât. 

Liz dansa cu bărbatul căruia îi spusesem că nu eram tatăl ei. 
Atunci, asta e, mi-am zis. Asta însemna să ai o aventură. 

— Eşti un mare nenorocit, Jeremy, a spus prietenul soţiei 
mele. 

Mult mai târziu - pe vremea aceea nimeni nu se urca băut la 
volan, eram în 1982 - m-am furișat în casă, am mângâiat-o pe 
Milly când s-a ridicat din coșul ei ca să mă întâmpine, i-am șoptit 
că e fetiță bună, am făcut un duș și m-am strecurat în pat, în 
timp ce soția mea murmura ceva ce nu am înţeles, probabil: 
„Bine ai venit” sau, „De ce n-ai sunat?” ori „Sunt singură”. Am 
rămas treaz lângă femeia care era diferită în atât de multe 
privinţe de cea care-mi fusese alături în seara aceea, dar mai 
ales într-un anumit aspect: cu aceasta eram căsătorit. Nu am 
dormit, am așteptat să sune telefonul, să sune broasca aia 
lingușitoare de Collings ca să-mi pecetluiască soarta. Dar 


VP - 147 


telefonul nu a sunat. Poate am scăpat basma curată, mi-am 
spus, ascultând răsuflarea ușoară, regulată a soţiei mele. 

De unde era să știu eu ce avea să facă Liz după nouă zile, 
Larry? Ar fi trebuit să prevăd asta? Să o opresc? Nu mai eram o 
problemă unul pentru celălalt. Când am prins de veste, am fost 
la fel de șocat ca atunci când am auzit că murise Alice. O bătaie 
ușoară în ușa biroului, era un coleg, unul dintre puţinii care știau 
ce se întâmplase între noi doi, cu o expresie între simpatie și 
dispreţ. 

— Jeremy, ai aflat? 

De unde naiba ar fi trebuit să știu? 


Al tău, întotdeauna. 
Jeremy 


x k x 


Vedere trimisă de Alice Salmon, 17 august 2009 


Dragă mamă și tată, 

Vremea e sufocantă, hotelul e adecvat, mâncarea e groaznică. Stau mult 
la piscină și beau multe cocteiluri. Insula e frumoasă (insistă să avem măcar 
o activitate „culturală” pe zi!). Arăt mai mult ca un homar decât ca un 
somon! Sunt mulți nemți, dar o să te bucuri să ştii că n-am menționat nici 
măcar o dată războiul, tată. La Fuertevento am venit noi când eram mici? 
Fetele vă salută. 

Vă iubesc mult. 

AX 


PS: Cine spunea că nu se mai trimit vederi în ziua de azi? 


x k x 


E-mail trimis de Elizabeth Salmon, 22 iulie 2012, 11.02 


De la: [email protected] 
Către: [email protected] 
Subiect: Spune-mi 


jem, 


VP - 148 


Am atașat la e-mail un bilet scanat, primit azi-dimineaţă împreună 
cu niște fotocopii după scrisul tău și cerința de „a le compara pe cele 
două”. Vreau să-mi confirmi că biletul ăsta nu e scris de tine, pentru 
că seamănă în mod remarcabil. Avea optsprezece ani, era boboacă, 
era plecată de acasă pentru prima dată, un bilet că acesta ar fi speriat 
orice fată de vârsta ei. Scrisul acela foarte mărunt a șocat-o. Ți-am 
trimis fotografii cu Alice când era mică, ce mama dracului! Dacă nu 
eram eu, Dave te-ar fi băgat în mormânt. Nu pot să cred că m-am 
lăsat ispitită să te primesc înapoi în sentimentele mele - spune-mi că 
n-am fost amăgită, Jem, că n-ai scris tu biletul ăsta. Persoana care mi 
l-a trimis a zis că ţi l-a arătat, crezând că „transpirai ca un pedofil în 
costum de Moș Crăciun”. Azi am fost mai aproape să beau ceva decât 
am fost de când m-am lăsat. Am cumpărat o sticlă de gin de la Tesco 
și am stat cu ea în parcare. Am stat acolo, cu sticla în braţe, mângâind 
sticla verde, rece și netedă: promisiunea unei evadări, a uitării, a 
nimicului. Nu-mi dorisem decât să adorm și, când avea să mă 
trezească cineva, totul să se fi sfârșit. La nouă zile după ce ne-am 
despărțit am băut o sticlă întreagă de gin. Nu degeaba i se spune 
„distrugerea mamei”. Pofta aceea nu dispare niciodată, e ca o 
apăsare surdă în creier. M-ai asigurat că poliția avea să găsească 
răspunsurile până la urmă în legătură cu ce s-a întâmplat cu puiul 
meu, jem, așa ai spus, dar n-au găsit... n-au făcut decât să mă 
păcălească și să-mi arate piste moarte și direcţiile pe care le-au 
explorat, sincer, sunt disperată... Ai vorbit cândva de semnul, de urma 
pe care o lăsăm în urmă. De dragul nostru, al amândurora, sper că 
biletul acesta nu e al tău. Doamne, ce drept am eu să o fac pe sfânta? 


Elizabeth 


x k x 


Articol de opinie scris de Ali Manning în Daily Digest, 
16 martie 2012, 16.35 


Mi-a sunat telefonul târziu azi-noapte și, când persoana s- 
a recomandat drept Holly Dickens, mi-a luat o secundă să 
mă prind. 

Era una dintre fetele care o însoțeau pe Alice Salmon în 
noaptea în care a murit și mă căutase pentru că știa că 
lucrasem cu Alice la fostul ei loc de muncă. M-a întrebat 
dacă puteam discuta confidenţial; am fost de acord. Am stat 
de vorbă mai mult de o oră, din care o mare parte a 


VP - 149 


petrecut-o plângând. A vorbit despre „vina ei de 
nezdruncinat”. 

A devenit o modalitate preferată de petrecere a timpului 
liber să dai vina pe fata asta tânără și pe prietenele ei, 
Sarah Hoskings și Lauren Nugent, pentru moartea lui Alice. 
Ca și cum ar fi o crimă faptul că au pierdut-o din ochi pentru 
câteva secunde în noaptea aceea. Ca și cum nu am fost toți 
în situația asta. 

„Cum e posibil să te pregătești pentru o seară în oraș cu 
prietena ta și apoi să mergi la înmormântarea ei?”, m-a 
întrebat ea. 

Dar nu am avut niciun răspuns. 

„Alice stătea pe un zid lângă magazinul cu chipsuri, mi-a 
spus. Era acolo, apoi a dispărut brusc. Ne-am întors cu 
spatele doar câteva secunde. Nu pot să cred că am pierdut- 
o”. 

Au sunat-o toate trei pe urmă de trei ori, după care au 
presupus, în mod rezonabil, că Alice se întorsese la hotel. 

„Ştia să se descurce pe stradă, nu mi-a trecut nicio clipă 
prin gând că ar putea fi în pericol, dar, în retrospectivă, 
fusese într-o stare ciudată toată ziua și ar fi trebuit să 
verificăm, pentru că era puţin ameţită. Niciuna dintre noi 
nu-și poate ierta acest lucru”. 

Am încheiat discuţia cu Holly și mi-am amintit de 
perioada frumoasă în care am lucrat cu Alice la 
Southampton Messenger. Ce zile fericite! După câteva 
secunde, Holly m-a sunat iar. 

„Nu mă supăr, a zis ea. Dacă vrei să mă citezi. Oamenii 
trebuie să înţeleagă că am făcut o greșeală pe care o vom 
regreta pentru tot restul vieţii, dar și că am iubit-o pe Alice”. 

Aceste trei fete nu au greșit cu nimic. Ca și cum nu e de 
ajuns că au pierdut o prietenă, lumea le și blamează pentru 
că au refuzat să o bârfească pe Alice, pentru că s-au ţinut 
cu stoicism de promisiunea de a nu comenta în plus faţă de 
declarația oficială. Această decizie demnă e de înţeles, în 
cel mai înalt grad. A fost produsul unei dorințe de a 
respecta familia lui Alice și, să nu uităm, a fost luată 
conform sfatului poliţiei, de teamă să nu prejudicieze 
involuntar o posibilă urmărire în justiţie. 

l-am reamintit lui Holly că nu ar trebui să se auto- 
condamne. Ce i s-a întâmplat ei se putea întâmpla oricui; 
cei care locuiesc în case de sticlă nu ar trebui să arunce cu 
pietre, toți ne ducem la Dumnezeu până la urmă... 


VP - 150 


Citiţi și: 

CUVINTE: „Orgia” fotbalistului din prima ligă de la hotelul 
de patru stele 

IMAGINI: S-a zis cu lauda prim-ministrului că ar fi 
„renunţat la ţigări”. 

VIDEO: Momentul în care membrii unei găști de stradă 
atacă un biciclist în vârstă 


Articol publicat de Alice Salmon în revista Azure, 
20 octombrie 2011 


Toată lumea a făcut-o, de la Anne Frank la Bridget Jones, 
iar femeile moderne adoptă tradiția de a ține un jurnal. O 
nouă inițiativă este lansată pentru a asigura insuflarea de 
forțe noi acestei practici, iar Alice Salmon explică în ce fel a 
ajutat-o pe ea să supraviețuiască unei crize adolescentine. 

e 

Am șterpelit una dintre lamele vechi ale tatei din pachet 
şi m-am lăsat pe podea. 

Era cald și o mașină de tuns iarba bâzâia în grădina unui 
vecin. Nu avea niciun sens să tunzi iarba - doar creştea la 
loc. Aveam treisprezece ani și așa părea totul în seara 
aceea - nesfârșit, inutil, fără să se schimbe sau să se 
îmbunătăţească. Am dus mâna dreaptă spre încheietura 
mâinii stângi și am făcut o mișcare zgomotoasă cu lama. 
Timp de câteva secunde extraordinare, totul a dispărut - 
stresul examenului, procentul de 34% la biologie, era clar 
că eram și proastă, pe lângă faptul că eram urâtă, chiar și 
cearta avută cu prietena mea cea mai bună, Meg, ce tipic 
pentru mine, să o acuz că mă urăște. Totul estompat de 
inevitabilitatea urgentă, luminoasă a durerii. Depășit de o 
revelație mai înspăimântătoare: sângele. 

Alice, te-ai tăiat, mi-am spus. Uite ce a făcut Alice 
Salmon. Uite ce a făcut fata asta prostuţă. 

— Tati, am strigat, dar nu era acasă. Nimeni nu era 
acasă. 

La radioul lui Robbie se auzea Britney cu Baby One More 
Time şi dincolo de asta - în spate - mașina aceea de tuns 
iarba. Nu leșina, m-am instruit singură. NU LEȘINA. Era o 
tăietură nouă, curată și era un sentiment nou și curat. L-am 
auzit pe domnul Ham lătrând și m-a apucat frica: dacă 
rămâne cicatrice? Doar eram fiica tatălui meu, am făcut 


VP - 151 


toate calculele practice: o să spăl acel prosop, o să port 
brățări multe și mâneci lungi. Nu-i puteam lăsa pe părinţii 
mei să afle pentru că nu voiam să-i supăr. Curgea mult 
sânge - mai mult sânge al meu. Trebuie să fi fost foarte 
aproape de suprafața pielii. Am ţinut încheietura sub 
robinet, iar apa s-a limpezit într-un târziu, apoi am pus doi 
plasturi pe rană în formă de cruce. Am băgat prosopul sub 
un jet de apă caldă și am curăţat baia până n-a mai rămas 
nicio urmă că-mi vărsasem sângele. 

Când mama a văzut plasturele și m-a întrebat ce naiba 
tăcusem, i-am spus că mă zgâriasem într-un cui pe drum de 
la școală. 

— Doamne, ar trebui să te vadă un doctor, poate ai 
nevoie de un antitetanos. 

— Nu e nimic, i-am spus. 

Tata a spus că e tipic pentru mine, să-mi bandajez brațul 
pentru o zgârietură de parcă eram cu un picior în groapă. 

— Ace a mea mereu dramatizează, a spus el. Și ce aud, 
somon prăjit, te-ai apucat să cureţi baia? Ce naiba te-a 
apucat? 

— Unde era cuiul, Alice? m-a întrebat mama după ce a 
ieșit tata din cameră. 

— In drumul spre casă de la școală. 

— Unde pe drumul spre casă de la școală? 

Mai auzisem și altă dată tonul vocii ei. Dar puteam să fiu 
convingătoare la nevoie. 

e 

Am pus data pe marginea de sus a paginii - 13 august 
1999 - și totul a început să iasă afară, prostii despre 
modelele de pe tapițeria autobuzului școlar. Dar pe măsură 
ce scriam, simţeam cum se risipește apăsarea. 

Trecuse o lună de când stătusem pe podeaua din baie și 
revenise sentimentul acela, că priveam viaţa printr-o bucată 
groasă de sticlă și că, orice ar fi fost acolo, nu eram făcută 
pentru așa ceva. 

Senzaţia pe care o aveam când scriam se asemăna cu 
cea pe care o avusesem în baie, numai că acum nu mai era 
sânge pe jos: erau cuvinte pe un ecran. Cursorul se mișca 
de la stânga la dreapta, lăsând un șir de litere în urmă, 
adunate în propoziţii și paragrafe făcute de mine și totuși 
independente față de mine. 682 de cuvinte. 1394. 2611. A 
fost prima dată când am scris în jurnal și în curând am 
devenit dependentă. Scriam în orele libere, în tren, în 
autobuz, uitându-mă la Pop Idoli când nu puteam să dorm. 


VP - 152 


Mai târziu, în sălile de curs de la universitate și aplecată pe 
biroul de la serviciu, ascunzându-mi lucrarea ca o școlăriţă 
care își apără foaia de examen. Scriam pe laptop, în caiete, 
pe telefon, pe bucăţi de ziar, pe paginile goale de la 
sfârșitul romanelor. Scriam peste tot și îmi păstram 
elucubraţiile cu religiozitate: hârtiile în cutii, iar cele digitale 
pe stick-uri de memorie. Imi imaginam că arde casa sau 
apartamentul, că un pompier atrăgător mă trăgea înapoi, 
spunând: „Nu, Alice, e prea periculos”, dar eu scăpăm și 
alergam fără teamă prin flăcări ca să le recuperez. „Nu 
vedeţi, aș fi strigat, e jurnalul meu, acolo sunt eu”. 

Când mă cuprindea dorinţa de a mă întoarce în baie, 
atunci când mă apăsa ceea ce aveam să numesc mai târziu 
LUCRUL, deschideam laptopul. Deseori scriam în toiul nopții 
sau în chinurile mahmurelii, dar nevoia mă apuca fără 
niciun avertisment. Abia mai târziu am auzit expresia 
„transfer”. Am aflat și că alcoolul și drogurile aveau același 
efect calmant, dar acestea aveau consecinţe. Imi vedeam 
imaginea pe ecran, lăsam totul, mă agăţțam, căutam un 
sens în nebunie, antidotul meu pentru viață, casetofonul 
meu, apoi iPod-ul care amesteca piesele, sărind de la Ricky 
Martin la Pink, de la Robbie la Peppers și de la Steps la R 
Kelly. 

Mi-am dat seama că nimeni nu putea fi interesat de 
jurnal și că, dacă era să-l citească cineva, ar fi crezut că 
sunt nebună, dar nu-mi păsa. Puteam să respir. 

e 

La şaisprezece ani, am rămas fără sprâncene după un 
incendiu. 

Trebuia să dau foc jurnalelor mele, pur și simplu trebuia. 
Ca un magazin care lichidează stocul, totul trebuia să 
dispară. 

Venisem devreme de la școală și mama le întinsese pe 
jos în dormitorul meu. 

— Ce faci, am zis, de ce cotrobăi prin lucrurile mele? 

— lubito, nu mi-ai zis niciodată. 

De trei ani eram disperată să-i spun de liniile albe, abia 
vizibile, de pe încheietura mea, că de fapt nu erau de la o 
fereastră spartă acasă la vreo prietenă, nici de la o bătaie 
cu o sticlă pe care o câștigase sticla, dar creierul meu era 
acum terci. 

— leşi afară. 

— Sunt mama ta. 


VP - 153 


— Cum îndrăznești să-mi cauţi în lucruri? am ţipat. Sunt 
lucruri intime. 

— Mă regăsesc atât de mult în tine, a zis ea și poate s-a 
uitat la încheietura mea, dar ceea ce scrisesem despre asta 
era într-un carnet legat în piele, primit de Crăciun de la 
mătușa Anna, iar acela nu era la vedere. Sunt mama ta, a 
repetat ea. 

— Da, din păcate, am spus, simțind vechea dorinţă 
galopând în mine - să fug și să nu mă opresc până nu ajung 
suficient de departe încât să nu mă recunoască nimeni, să 
fiu altă persoană, nerăsfaţată și tare. Aș vrea să mori! Aș 
vrea să mor eu! 

Imediat după ce am scăpat de ea, mi-am deschis laptopul 
și am apăsat întruna pe delete. Mai târziu, când mama și 
tata au ieșit - ea nu prea voia să mă lase singură, dar i-am 
promis că discutăm dacă mă lasă în pace o oră - mi-am 
adunat hârtiile cu însemnări și le-am aruncat în coșul de 
metal în care tata ardea gunoaiele din grădină. Apoi am 
turnat o măsură de gaz dintr-o canistră din garaj și fâssss, 
s-a aprins o flacără portocalie uriașă, care mi-a prăjit 
sprâncenele într-un val de căldură și frică. 

— Arzi, am ţipat, rupând paginile și înteţind focul. 

Nu simţeam nimic pentru fata care scrisese prostiile 
acelea. Eram un om nou. 

Implineam șaisprezece ani. 

e 

A doua zi după ce am ars jurnalele, m-am întors în 
grădină. Bucăți arse de hârtie aterizaseră pe iarbă. A apărut 
un măcăleandru și s-a aşezat pe marginea cădiței pentru 
păsări. Dădea din aripi și stropea cu apă. Era ce/ mai fericit. 
M-am gândit că mi-ar plăcea așa ceva - să fiu în apă. Să 
înot. Intotdeauna înotasem prost, dar m-aș fi simţit 
minunat: curenţii răcoroși, eu ţinută la suprafață ca o 
geamandură, ca și cum aș fi fost mai ușoară decât sunt. 

— N-a ars tot, iubire, a zis mama mai târziu, în după- 
amiaza aceea. N-am citit nimic, jur, dar le-am adus în casă 
pentru că m-am gândit că s-ar putea să le vrei într-o zi. 

Acum am douăzeci și patru de ani și tot nu i-am spus 
mamei despre însemnarea din jurnal de la treisprezece ani, 
care se numea De ce am intrat în baie ca să scap de durere. 
Articolul acesta va da startul forțat unei conversații pe care 
o amân de aproape un deceniu. Poate de asta am insistat 
atât de mult să se publice. Voi purta conversaţia aceea 
înainte ca ea să citească acest articol - și chiar îl va citi, 


VP - 154 


pentru că ea citește tot ce scriu, chiar și lucrurile 
plictisitoare despre organizarea apelurilor și despre bătăile 
din cluburile de noapte, le citește cu meticulozitate. Acum a 
renunţat să le mai taie din ziar, albumul ei e prea mare - 
dar nu uită niciodată să declare cât sunt de minunate, iar 
eu am mereu senzaţia aceea caldă și înfloritoare: mama 
mea e mândră de mine. 

Incercam să mă sinucid, o să-i spun de la început, nu 
încercam decât să dau afară lucrurile rele. O să-i spun și că 
sentimentele acelea nu dispar niciodată, dar obţii 
mecanisme de a face față, iar pentru mine jurnalul era cel 
mai bun mecanism dintre toate. Pentru că iată care e 
chestia cea mai ciudată - ghiciţi ce am făcut după ce mi-a 
dat punga în care erau fragmentele arse și înnegrite din 
mine, cea care am fost între zece și șaisprezece ani? Am 
urcat la etaj, am deschis laptopul și am început să scriu. 

Alice Salmon, la şaisprezece ani, aşa am început. 

Am scris despre felul în care hârtia carbonizată îmi lăsase 
funingine pe degete și cum o mirosisem instinctiv, ca un 
copil care explorează. Am scris despre măcăleandru, cum 
roșul de pe pieptul lui micuţ nu era tocmai roșu - de fapt, 
era mai mult ocru. Despre cum își înfoia penele și se 
scutura: existenţa lui era pentru el cel mai important lucru 
din lume, singurul lucru din lume. 

Uneori e mai ușor să uiţi, dar amintirea ne face oameni. 
Jurnalele ne ajută să facem asta, să așezăm acele straturi 
ale vieții în ordine și conform logicii. Anne Frank și Bridget 
Jones au înţeles asta. La fel și Oscar Wilde. Samuel Pepys. 
Sylvia Plath. Dar, de cele mai multe ori, sunt ţinute de 
oameni ca mine și ca voi. Tocmai aceste mâzgălituri își 
propune acest proiect revoluționar să le sărbătorească. 
Arhiva Națională de Jurnale plănuiește să păstreze 
observaţiile noastre zilnice. Poate o să donez și eu o copie 
după al meu. 

Ceea ce am făcut eu nu a fost neobișnuit; statisticile 
arată că una din zece fete își face rău singură. Eu am fost 
una dintre cele norocoase: am scăpat, cicatricea micuță e 
practic invizibilă, se vede numai din anumite unghiuri și la o 
anumită lumină, iar atunci numai dacă știi unde să te uiţi. 

Nu o urăsc pe fata care a făcut-o: cea care fixa cu 
privirea bisturiele de la orele de artă sau lamele tatălui ei 
din dulăpiorul cu medicamente și se gândea ce ușor, ce 
ușor ar fi să dea cu o lamă pe interiorul brațului, pe 
încheietura mică și albă ca burta unui pește, o singură linie 


VP - 155 


dreaptă ar fi de ajuns, ca și cum ar desface o pungă 
ermetică sau ar rupe bucăţi de pâine ca să hrănească 
rațele. Nicidecum. Ea e secretul meu. 

— Ești gata, Alice? m-a strigat mama când aveam 
șaisprezece ani și o zi. 

— Mă mir că e deschis joia la TGI Friday, a zis tata în 
mașină, era gluma lui cu „restaurantul”. 

Am râs și am decis să rezist, să văd cât de departe avea 
să mă poarte acest lucru numit viaţă. Urmau examenele de 
bacalaureat. Apoi facultatea, o idee îndepărtată și 
interesantă: eu, un fel de Joey Potter sau Andrey Liddell. 

Am și scris lucrul acesta, de parcă avea importanţă. 
Pentru că avea. Are. Era un jurnal și știam că, atât timp cât 
tineam unul, nu avea să mai fie sânge pe jos în baie. 


*Mai multe informaţii găsiţi la: 


Wwww.youngminas.org.uk 
www.selfharm.co.uk 
www.mind.org.uk 


x k x 


Mesaj telefonic lăsat de Alice Salmon pentru Megan 
Parker, 


4 februarie 2012, 13.44 


La dracu’, Meg, sună-mă urgent... nu-mi vine să cred ce e-mail am 
văzut acum... sună-mă, trebuie să vorbim înainte să dau de mama... 
am intrat în e-mailul ei ca să găsesc un voucher... pare autentic, dar 
nu poate să fie, e prea îngrozitor să fie așa. Știu că ești pe un deal la 
milioane de kilometri distanţă, dar te rog să răspunzi la telefon... sunt 
încă în tren, la dracu’, o să mă îmbăt diseară, lisuse, nu pot să fac față 
la așa ceva, mă depășește complet, sună-mă... 


x kK x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 6 iulie 
2012 


Dragul meu Larry, 


VP - 156 


Ai murit în noiembrie, dar eu am aflat abia în ianuarie. Se 
pare că au fost câteva necrologuri, dar evit să citesc ziarele: e 
vorba doar de tineri sălbatici care fac tâmpenii, super interdicții 
și dubla recesiune. Te-au numit „mare”, o persoană care „a 
schimbat regulile jocului”, „un om care a redefinit domeniul lui 
de activitate”. Toate lucrurile care nu se vor spune niciodată 
despre mine. 

Ne știm de peste cincizeci de ani. „Ştie cineva ce e acela un 
prieten prin corespondență? ne-a întrebat profesorul meu de 
engleză. Cooke, tu vei lua legătura cu un băiat din Canada. Mai 
exact, din New Brunswick”. 

Am stat ore întregi să scriu prima scrisoare ca să creez 
impresia corectă. Ba chiar mi-am recunoscut - îngâmfare 
deghizată în umor, pe care tu l-ai luat drept ironie - 
dezamăgirea că nu fusesem pus în legătură cu un vânător din 
Papua Noua Guinee. 

Răspunsul tău a început cu „Saltare, Jeremy”, o adresare 
care părea că sare la mine prin lipsa ei de formalism. „Eu sunt 
Larry Gutenberg, am unsprezece ani și învăţ la Școala Primară 
Adena”. 

„Vreau să fiu un mare savant”, te-am informat. Era o 
emblemă de onoare că scrisorile mele erau la fel de lipsite de 
greșeli de ortografie ca ale tale. Îmi imaginam că le citeai și 
dădeai din cap impresionat, gândindu-te: „Băiatul acesta, 
Cooke, e ca mine”. 

— Mă întrebam dacă aș putea cumva să îl vizitez pe Larry, |- 
am întrebat pe tata după ce începusem corespondenţa de 
câteva luni. Aș fi foarte recunoscător. 

— Voi doi sunteţi ca niște homosexuali, a zis el dispreţuitor. 

Mai târziu am aflat că mama, nu el, a fost cea care și-a dorit 
copii. 

Ne-am scris în fiecare trimestru, când erau examenele de 
bacalaureat. Minunaţii ani '60 puteau să nici nu existe din 
punctul meu de vedere. „Plec la Warwick în toamnă”, ţi-am spus 
când eram în anul șase la colegiu, imitând limba de la Oxbridge 
și tu nu m-ai dat niciodată în vileag, deși probabil descoperiseși 
șiretlicul meu. 

Apoi erau ideile tale. Încă de pe vremea aceea se îndepărtau 
de mine. Mă părăseai. Mi-a venit ca o revelaţie; semăna cu un 
moment Evrica clipa în care am simţit: Doar până aici pot să 


VP - 157 


merg. Până să ajung pe la douăzeci și cinci de ani, mi-am dat 
seama că nu aveam niciodată să ajung un savant cu adevărat 
fenomenal. 

Pe când cercetările mele sfârșeau în fundături, întorcându-mă 
mereu în punctul de unde plecasem, ca un biet animal migrator, 
munca ta culegea tot mai multe aplauze. Eram martorul 
succeselor tale cu o senzaţie străină: una aproape complet 
lipsită de gelozie. Voiam să fiu acolo cu tine, să sărbătorim, să îţi 
stau alături. Tu erai un savant așa cum îmi dorisem mereu să 
fiu: intuitiv, genial, neînfricat, viu. Ba chiar au denumit o lege 
după tine. Legea lui Gutenberg. Când am auzit expresia asta 
pronunţată pe un ton respectuos, admirativ, am simţit nevoia să 
urlu: a fost al meu înainte de legea asta eponimă. Al meu, 
numai al meu. 

Apoi a venit anul 2004 și cartea Totul ține de gene. Sfântul 
Graal: o carte serioasă de știință, care a zburat de pe rafturi. Pe 
măsură ce întorceam paginile, luat pe sus de curenţii ameţitori 
ai teoriei tale, în timp ce eram purtat de tangentele elaborate, 
delicioase (dintre care unele, trebuie să recunosc, mă 
depășeau), simţeam apăsarea crescândă a furiei. Mai exact, o 
furie oarbă. Fiecare afurisită de pagină se scălda în lumina asta 
albă. Parcă ţineam în mână esenţa însăși a științei. Grozavă, 
frumoasă și simplă, dar nouă și incredibilă. Moment după 
moment. Mi-aș fi dat viața măcar pentru o pagină la fel, pentru 
un asemenea moment. Gelozia, ciudat de absentă, m-a cuprins. 
Nenorocit absolut, mi-am zis. Mă simţeam de parcă m-ai fi 
înșelat. Singurul lucru pe care îmi dorisem să-l fac, să scriu o 
carte, iar tu mi-o luaseși înainte. 

Imi aduc aminte foarte bine când am terminat de citit. Era 
într-o după-amiază de 2 decembrie 2004. Știu pentru că a fost în 
ziua petrecerii anuale a departamentului de antropologie și 
petrecerea asta cade mereu în prima zi de joi din decembrie. 
Mergând într-acolo cu capul plin de vitriol, am dat peste Alice. 
Măi să fie, mi-am spus. Ce coincidenţă. Tu. 

Nu ai știut niciodată, Larry, dar ai fost responsabil, într-o 
oarecare măsură, pentru ce s-a întâmplat în seara aceea. La 
sfârșitul ultimului capitol, ai citat primul vers dintr-o poezie de 
Robert Herrick. Adună trandafirii cât mai poți. L-am interpretat 
așa cum interpretam multe din cele spuse de tine: ca pe un sfat, 
ca pe o instrucţiune, ca pe o evanghelie. 


VP - 158 


Ce spui de faptul că în cartea mea apare Alice, amice? Sunt 
teribil de încântat. Îmi tot apar în gând versiuni posibile ale 
titlului. Suma părților e preferatul meu în acest moment. E un 
mare regret pentru mine că nu o vei citi. 

„Sunt soţia lui Larry Gutenberg și am niște vești proaste”, așa 
începea scrisoarea de la Marlene. M-a contactat numai pentru 
că a dat peste scrisorile noastre în timp ce îţi aranja lucrurile; o 
sarcină pe care o amânase pentru după Crăciun. Înţeleg de ce 
nu ai vrut să-i spui soţiei tale despre corespondenţa noastră. Un 
bărbat are nevoie de secrete; să simtă că e mai mult decât își 
imaginează cei din jurul lui. 

Marlene spune că ţi-ai terminat cafeaua, ai îmbrăcat haina 
preferată, i-ai spus că scoţi câinele la plimbare și nu te-ai mai 
întors. Am încercat să privesc întâmplarea ca pe un episod cu 
Căpitanul Oates: în realitate, ai căzut pe asfalt și erai deja mort 
la sosirea ambulanţei. Nu e cel mai potrivit mod în care să 
moară un om care avea o teorie ce-i purta numele. Prietenul 
meu, marele Larry Gutenberg. 

Faptul că ai dispărut de pe radar m-a dat complet peste cap, 
amice. Felul în care ai scăpat din vedere, neobservat. Mai ţii 
minte cum te băteam la cap să-ți scrii autobiografia? Ptiu, ziceai 
tu, nu e de ajuns munca? Mai devreme sau mai târziu, cineva tot 
trebuia să-ţi scrie biografia. Mă întreb ce ar fi spus despre noi? 
Știu ce aș fi spus eu. Ce voi spune. Două cuvinte. Te iubesc. 

Te voi prezenta frumos în cartea mea, Larry. Promit. Am 
aranjat cu Marlene să preiau corespondenţa noastră și mă bate 
gândul să o includ în micul meu tom. La urma urmei, niciodată 
nu sunt mai sincer decât atunci când vorbesc cu tine, Larry, și 
tuturor ne-ar prinde bine ceva mai multă sinceritate. Lui Alice 
mai mult decât oricui. 

Copiii din ziua de azi nu mai apucă să-și facă prieteni prin 
corespondenţă, nu-i așa? Internetul a eliberat planeta, a furat 
misticul și intriga. l-a transformat pe toţi în posibili prieteni prin 
corespondenţă. Ori asta, ori i-a făcut hărțuitori. 


Al tău, ca întotdeauna, J 


x k x 


VP - 159 


E-mail primit de Alice Salmon, sâmbătă 4 februarie 
2012, 13.52 


De la: postmasterOmail.hotmail.com 
Către: Alicethefish7/ Ogmail.com 
Subiect: Eroare livrare mesaj 


E-mailul cu subiectul „Tu???”, pe care aţi încercat să îl trimiteţi la 
13.51 pe 3 februarie 2012, nu a ajuns la destinatarul ales - 
jfhcookeOgmail.com - deoarece căsuţa poștală de destinaţie nu mai 
are capacitate de stocare. 


Vă rugăm nu răspundeţi la acest e-mail deoarece este generată 
automat o notificare de livrare a mesajului. 


Mesaj telefonic lăsat de Alice Salmon pentru 
Megan Parker, 4 februarie 2012, 18.31 


l-am lăsat mamei vreo douăzeci de mesaje, dar nu pot să vorbesc 
cu ea acum, nu așa, am băut și Alice cea rea a ieșit la joacă, mi-aș 
dori să fiu pe un deal lângă Lacuri cu voi, departe de tot, de toate 
rahaturile astea... seara se duce de râpă și, colac peste pupăză, aș fi 
putut să jur că l-am văzut pe Bătrânul Cookie mai devreme, ori are o 
dublură, ori mi-am imaginat, am eu creierii împrăștiați după ce am 
văzut e-mailul acela... nu poate să fie așa, Meg, cu siguranţă nu se 
poate, e prea scârbos să mă gândesc la asta, îmi vine să vărs, e prea 
grețos. „Pe când eram noi doi” - ce mama dracului mai înseamnă și 
asta? Mâine o sun pe mama, presupun că-i posibil să fie o glumă 
proastă. Oare ar trebui să mă prefac că nici nu l-am văzut? Ghici cine 
mi-a trimis mesaj mai devreme... Ben! Aș vrea să fiu trează și să 
vorbesc cu tine și să te ascult, zilele astea nu fac decât să îţi 
vorbesc... îmi pare așa de rău că m-am îmbătat ultima oară când ne- 
am văzut, glezna încă mă mai doare de mor! Luni mă văd cu Lukey, 
m-am hotărât categoric și-n privinţa lui. Totu-i clar... ca vinul și 
limpede ca berea! Cât ţine un mesaj vocal la tine, Parkster? Poţi să 
vorbești cât te ţine gura, așa zici tu mereu. Nu te-ntrebi de unde am 
învăţat asta? Răspunde răspunde răspunde răspunde. Răspundeeeeee 
Megan! Te rog! Sunt în faţa barului. Totul s-a schimbat pe aici, nu 
recunosc strada. Aud râul. Nimic nu durează la nesfârșit, toți suntem 
surprinși în trecere. Acest e-mail e pentru mama. 


VP - 160 


PARTEA A PATRA 


O traducere a lumii 


Postare pe forumul de internet „Cei ce spun adevărul” 
de Lupul Singuratic, 21 iunie 2012, 23.22 


Haideţi să vă spun ceva despre domnișoara perfectă Alice Salmon. 
L-a pus pe iubitul ei să mă OMOARE. Il chema Ben Finch și era o p..ă. 
Scuze, îmi dau seama că înjuratul e împotriva regulilor, dar e adevărul 
și oricum sunt moderator, n-aveţi decât să mă reclamați! 

Am încercat să-i vând o gogoașă despre fotografiile cu Alice pe care 
le găsise, că erau pentru un proiect nocturn de la școală, dar a luat-o 
razna complet. E a mea, striga el, în timp ce mă lovea cu bocancul. A 
mea, a mea, a mea. In faţă, în stomac, în spate, în testicule, în rinichi 
- l-au învăţat bine la Eton, la Harrow sau mai știu eu la ce școală din 
care a ieșit programat, da, p..ă ăla știa exact unde să lovească! 

Dar ea era diferită, noi doi aveam o anumită legătură. Am stat 
amândoi într-o dărăpănătură de casă în anul al doilea, pe Caledonian 
Road, la numărul 2 și ne întâlneam seara în living. 

— De ce nu dormi, Mocksy? mă întreba ea și ne spuneam unul 
altuia tot felul de prostii, iar eu am iertat-o atunci pentru Ben Finch. 

— Trebuie să rămânem uniţi, i-am spus odată și a fost de acord. 

— Părăsește-l, am implorat-o în dimineaţa după ce m-a bătut. Intr-o 
zi o să te bată pe tine. 

l-am arătat vânătăile care se înnegriseră, cu toate că le ajutasem și 
eu puţin cu o pompă de bicicletă - păi, deh, trebuia să o conving că 
Ben Finch era un psihopat. 

— Ce naiba e cu mine, sunt așa de idioată, a spus ea, apoi a 
încercat să se apere și a negat vehement că fusese el, dar probabil o 
pusese el să jure că păstrează secretul, da, BATAUȘUL acela o fi 
forțat-o să tacă mâlc pentru că i-ar fi stricat reputaţia, bunul Ben 
Finch, viaţa și sufletul petrecerii, care are premii de la clubul de 
canotaj, destinat să ocupe un loc în consiliul afacerii tatălui său. 

— Nu mă interesează că te doare dacă reușesc să te fac să înţelegi, 
i-am spus lui Alice. Imi dai un sărut? 

— Ești un ciudat, Mocksy, a zis ea. 

— Intr-o zi o să te sărut. 

Apoi a apucat-o nebunia. 


VP - 161 


— Mă bucur că Ben ţi-a făcut asta, a spus. O meritai. Eu i-am zis s-o 
facă. 5 

Vedeți, ADEVARUL iese la suprafață dacă insişti destul, iar moartea 
ei e un act de dreptate, pentru că lucrurile rele se întâmplă oamenilor 
răi și probabil că o excitase să-și imagineze încălțările lui uriașe 
lovindu-mă, pulpele lui păroase și bicepșii umflaţi la sală. 

După ce a dat colțul, am încercat să vând un articol despre ea 
ziarelor naţionale, dar nu erau interesaţi, ce idioţi. Le-am zis că sunt 
bârfele adevărate, tot ce vor să știe de la cel care o cunoștea cel mai 
bine. Am împărțit aceeași casă, da, am fost practic iubitul ei, așa le- 
am spus. Le-am oferit totul ca pe un material exclusiv, dar nemernicii 
nu-și dau seama ce înseamnă un articol bine scris nici dacă-i mușcă 
de mână. Când citesc ce am de zis, o să vină la mine într-un suflet. 

După ce au ieșit în oraș toţi cei care locuiau pe Caledonian Road, 
m-am întins pe patul lui Alice și mi-am imaginat că îmi spăla rănile și 
că mă dureau, dar că era o durere plăcută, ceea ce m-a făcut să o 
iubesc și mai mult, așa că am adăugat cana ei cu elefantul la colecția 
mea, dosită în șifonier - o eșarfă, un pix ros de ea, un sutien. 

Am deviat de la subiect, pentru că am pus tema asta ca să vorbesc 
despre un profesor universitar MALEFIC. Am făcut și eu câteva 
cercetări și în curând individul cu pricina o să ajungă în genunchi. Vine 
vremea dreptăţii. 

— S-a spart, i-am spus lui Alice când m-a întrebat de cană. 

Nu era mare lucru, multe lucruri se spărgeau pe Caledonian Road. 


x k x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 11 martie 2011 


Vârsta: 24 de ani 


— Care e secretul unei căsnicii de durată? am întrebat (da, 
da, știu că e o întrebare-clișeu, dar cititorii ar dori să știe). 

— Să laşi partenerul să creadă că el conduce, a spus Queenie. 

— Să fii de acord, a adăugat Alf, zâmbind larg. 

Mă mânaseră în camera din față, îmi aduseseră ceai și biscuiţi 
pe o tavă demodată, îmi dăduseră albumul lor cu „Nunta de 
diamant”. 

— Dacă ajungem la aniversarea de șaizeci și cinci de ani, 
mergem la bâlci, a zis Queenie. 

— La acela frumos din Parcul Thorpe, a spus Alf, ducându-se 
să scoată câinele afară. 


VP - 162 


— Cu siguranţă mă întorc să vă iau interviu după aceea, le-am 
spus. 

— La vremea aceea vei fi plecat de mult mai departe, dragă, 
a spus ea. O fată deșteaptă ca tine. 

Tocmai am fost promovată. Sunt chiar reporter senior. Ura! 

Mi-au arătat desenele lor cu South Downs. Pensionarii care 
pictează. Oamenii de vreo optzeci de ani cu talent la grădinărit. 
Octogenarii amorezaţi. Așa îţi condiţionează munca asta 
creierul: prin inserturi. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, Alice, a zis Alf. Rareori 
citesc ziare. Un roman bun conține mai mult adevăr. 

Parcă îl auzeam deja pe editor pufnind: Cum au fost 
căzăturile? Au supraviețuit interviului? Ar fi vrut citate mai 
picante. l-am întrebat: 

— Aveţi vreun sfat pentru tineri, doamnă Stones? 

— Trăiţi fiecare zi ca și cum ar fi ultima, a spus ea. 

Nu e un citat rău, m-am gândit. „Profunzime și conflict”, asta 
era vorba lui. 

— Probabil că vă mai și călcaţi pe nervi uneori, nu? am spus 
eu, ţintind spre zona aceea neutră care trece puţin de o 
întrebare retorică. 

— Uneori se poartă ca un moș arțăgos, dar eu n-aş putea trăi 
fără el. L-am privit amândouă pe Alf, care aștepta pe terasă să 
se extenueze câinele. Bănuiesc că ai fost la facultate, nu? a spus 
ea. Mi-aș dori să fi fost și eu. Pe vremea aceea nu mergeam, mai 
ales fetele. Dacă ai nevoie de un rând sau două despre regrete 
pentru articolul tău, acesta e. 

— Am studiat engleza, i-am spus. 

— Asta aș fi făcut și eu. A dat îngăduitoare din cap către soțul 
ei, care cobora pe o parte o treaptă de pe terasă. Moșneagul 
ăsta sentimental crede că o să fiu întotdeauna prințesa lui. 

Întotdeauna nu o să dureze la nesfârșit, aș fi putut să-i spun. 
Dar învăţasem să mă aştept la această contradicţie: felul în care 
poveștile fericite mă întristau. 

— Probabil că te întâlneşti cu cineva. Cum e el, tânărul tău 
prieten? 

— ÎI cheamă Luke. 

— Luke, așa îl cheamă pe nepotul meu. E chipeș, nu? 


VP - 163 


Am scos telefonul, am găsit o poză cu el pe bicicletă în fața 
Palatului Westminster și, când i l-am întins, a evitat să atingă 
ecranul, ca și cum s-ar fi temut să nu-l murdărească. 

— Are o figură blândă. Chiar chipeș. 

Televizorul are sonorul oprit, pe braţul canapelei e ziarul 
Radio Times, iar Poirot e încercuit cu roșu. 

— Noi am pierdut un copil, a spus Queenie pe nepusă masă. 

O viaţă din care nu au lipsit tragediile, mi-am spus. Nu, nu o 
să insist pe asta. Am pus carnetul jos și am răsfoit fotografiile cu 
un adolescent de vreo zece, unsprezece sau doisprezece ani - 
copiii sunt toţi ca unul la vârsta aceea - și am trasat cu degetul 
conturul în alb-negru. 

— Nu ai niciodată fotografii destule; nu te poţi baza mereu pe 
acesta, a zis ea, bătându-se cu degetul în tâmplă. Și-a coafat 
părul - probabil pentru interviu, pentru mine. Mi se părea o lipsă 
de respect să încerc să le reduc viața la un singur lucru - un 
articol, o nuntă de diamant, un articol despre o nuntă de 
diamant - pentru că o viaţă nu e un singur lucru, nu poate să fie, 
nu trebuie să fie. Mi-a spus: Ajungi la o vârstă când uiţi ce ai 
uitat. 

— Eu scriu într-un jurnal. 

— Cu toții traducem lumea în feluri diferite, a zis ea. Mie îmi 
plac fotografiile. Apropo, putem să avem și noi o copie după cele 
pe care le face bărbatul acela mai târziu? 

l-a pus să stea în pragul ușii sau i-a convins să stea pe o 
bancă din grădină, să se ţină de mână sau să ţină fotografia cu 
fiul lor mort. Le spunea: „Zâmbiţi”, „minunat” sau „perfect” și 
pe urmă se întorcea la birou să pună imaginile pe un disc, 
corectând culorile, ștergând detaliile urâte, apoi își calcula 
cheltuielile și lua un tren rapid ca să scape de trafic. 

— Pare a fi un flăcău de treabă, Luke al tău. 

Când o să întrebe despre cum a fost ziua, o să-i spun că am 
întâlnit un cuplu drăguţ și ei au spus că e flăcău. Mâine- 
dimineaţă la 6.40, după ce sună alarma de două ori, o să-l 
împing ușor și o să spun: Haide, flăcău/e, urnește-te! Apoi, mai 
târziu, când îmi face un playlist, când îmi cumpără flori sau îmi 
lasă pachetele surpriză în pragul ușii, bomboane sau bileţele 
siropoase, o să-i spun: Esti un flăcău de ispravă. 

— Îl iubeşti, nu-i așa? 

— Încă suntem la început. 


VP - 164 


— Nu te rușina. Îl iubești, da. Am optzeci de ani, pot să-mi dau 
seama. 

Se auzea un mormăit din bucătărie și un castron care 
zăngănea pe jos, unde Alf îi dădea câinelui de mâncare. Am 
încercat să mi-l imaginez pe Luke bătrân, dar nu reușeam să-l 
văd îmbrăcat ca un pensionar din cauza ţinutei - hanoracul cu 
nasturi de piele, bastonul, basca turtită. Poate ar fi arțăgos? Era 
sentimentul unui om bătrân, cuvântul unui om bătrân (și cu 
siguranţă cuvântul meu din această pagină de jurnal!). 

— Probabil o să locuiţi împreună înainte să vă căsătoriţi, tu și 
dragul tău Luke? 

— Suntem împreună doar de un an, i-am spus. 

Cuvântul „casnică” mi-a apărut în fața ochilor. La naiba cu 
asta. Cum rămâne cu toate celelalte alternative? Alice Salmon, 
jurnalistă de investigaţie. Editoare. Cronicar muzical. Călătoare. 
Romancieră celebră. Petrecăreaţă. Distrusă. l-am spus: 

— Poate cândva în viitor. 

— Draga mea, viitorul nu e atât de departe. 

— Încă n-am exclus posibilitatea să le dau naibii pe toate și să 
călătoresc în toată lumea, am spus eu, căutând un compromis. 
Australia, Argentina, Thailanda, mi-am dorit mereu să văd 
Mexicul. În ziua de azi, nimeni nu se mai așază la casa lui decât 
când se apropie de cel puțin treizeci de ani. 

Mi-a întins pe masă arborele ei genealogic: o cuvertură din 
petice, cu nume, cu numere și linii conectate, ducându-se înapoi 
și în sus, cu datele tot mai îndepărtate și nume ca în romane: 
Winston, Victoria, Ethel, Alfred. Acolo, în partea de jos - sub cei 
patru copii, șapte nepoți și doi strănepoţi - și legat cu o singură 
linie dreaptă: Alfred Stones și Maud Walker. 

— Maud e un nume frumos, am spus. 

— Mereu am crezut că mi s-ar fi potrivit mai bine Rose. Pot să- 
ți dau un mic sfat? Pentru tine, nu pentru ziar. Nu încerca să fii 
de toate. Generaţia voastră e norocoasă, dar trebuie să-ţi alegi 
drumul. A pus degetul pe un colţ al arborelui genealogic. Mie mi 
se pare confortabil să am locul meu aici. 

Ce meserie ciudată mai e și asta, să fii plătit să bei ceai și să 
scotocești în sufletul unor străini, să surprinzi dezvăluirile lor pe 
un dictafon sau să le stenografiezi cu viteza mea de o sută de 
cuvinte pe minut. 


VP - 165 


— Când am auzit că o să treci pe la noi, am calculat câte zile 
sunt în șaizeci de ani, a spus Queenie. Sunt 21.900. Unde să 
trăim dacă nu în zile? Bănuiesc că știi poezia. E de Larkin. 

— Mamei mele îi place - sau îi place să-l urască. 

— A fost un specimen dizgraţios. 

O amintire neclară mă neliniștea. Eram la școală și Meg 
mâăzgălea ceva pe coperta interioară a mapei mele. Un ceas pe 
perete, zece minute până la sfârșitul orei. Era într-o vineri, la fel 
ca azi. Zile. M-am văzut la masa de la birou, televizorul de 
deasupra capului meu fixat pe postul Sky News - se difuzau știri 
despre explozia nucleară de la Fukushima -, iar eu mă uitam la 
ceas și mă grăbeam să termin articolul ca să scap și să mă 
întâlnesc cu Luke. 

— Va veni o zi când nu ne vor trezi, a spus Queenie, turnând 
ultimele picături de ceai cu bilele osoase ieșind prin piele. Zilele. 

— Unde să trăim dacă nu în zile? am spus eu, recitând 
mecanic două sau trei versuri din poezie. 

Alf a reapărut. 

— Poţi să mă descrii ca pe un fustangiu, a zis el. Dar să nu 
spui că suntem pe un afurisit de drum. O să pornim curând la un 
drum adevărat - cel mai mare din toate! 

M-am întors la birou și am pus povestea cap la cap, apoi am 
scris în jurnal. Trebuia să notez detaliile ca să am ce să-mi 
amintesc când nu mai puteam decât să-mi amintesc, mai ales 
dacă ajungi să nu te mai pricepi la asta, așa cum susţine 
Queenie. Mi-ar plăcea și să am ce să arăt unei fete ca mine dacă 
venea să mă întrebe de viaţa mea când împlineam optzeci de 
ani. 

Nu-mi displăcea cum ieșise articolul. Îi prezenta într-o lumină 
suficient de bună, atât cât se putea în cinci sute de cuvinte. Am 
dat deoparte câteva lucruri - citate pe care presupuneam că ar 
prefera să nu le includ, pe care nu le scriu nici măcar aici, 
precum și aspecte despre mine pe care le-am păstrat pentru 
acest jurnal. Cum ar fi întrebarea lui Queenie: 

— Cum te simţi când nu ești cu Luke? 

— Ca și cum lipsește ceva, i-am răspuns. Ca și cum lipsește o 
parte din mine. 


x k x 


VP - 166 


E-mail de la profesorul Jeremy Cooke, joi, 2 februarie 
2012 


De la: jfhcookeOgmail.com 
Către: Elizabeth_salmon101Qhotmail.com 
Subiect: Pe când eram noi doi 


Dragă Elizabeth, 


N-am mai vorbit de mult - sau, mai bine zis, n-am mai vorbit de 
mult „online”, așa cum ne învaţă frazeologia contemporană. Ce naiba 
mai faci? Parcă a trecut o veșnicie de când eram noi doi. 

Vei rămâne uimită de ce te caută un dinozaur bătrân ca mine - ei 
bine, am aflat de pe internet că e posibil ca Alice să se întoarcă în 
oraș pentru un fel de reuniune în acest weekend și asta m-a făcut să 
plonjez în trecut, ca un bufon bătrân și sentimental ce sunt. 

Viaţa e scurtă, Liz, sau cel puţin așa e în cazul meu - așa că, de ce 
naiba să nu te contactez? Zilele astea sunt de-a dreptul nesăbuit prin 
comparaţie cu vechiul eu. De fapt, cu excepţia uniformei mele 
obișnuite din stofă cu dungi, de-abia m-ai recunoaște. Oare eu te-aș 
recunoaște pe tine? Am încercat să te caut cu Google, dar n-am dat 
de niciun rezultat, spre deosebire de Alice, care e omniprezentă pe 
internet. O cântăreaţă slabă la chitară, dar o bucătăreasă bună - așa 
s-a descris pe un site. Habar nu aveam că știe să cânte la chitară. 

Nu mă aștept la o vizită - știind cum e ea, cred că se va duce direct 
într-un bar. Totuși, foștii studenți nu mă consideră complet 
respingător; păstrez legătura cu unii dintre ei. Probabil că motivul lor 
este că m-au identificat ca pe un posibil referent, dar asta îmi dă voie 
să simt că strădaniile mele nu au fost în zadar. _ 

N-am fost complet respingător pentru tine, Liz, nu-i așa? Imi 
amintesc cu mult drag de perioada frumoasă pe care am petrecut-o 
împreună. Erai frumoasă. Bănuiesc că încă mai ești. Am fost distrus 
după ce ne-am despărţit, nu în ultimul rând din pricina 
circumstanțelor, dar mai ales din cauza faptelor tale. 

Nu mă aștept să-mi răspunzi - deși m-aș bucura dacă aș primi un 
răspuns -, dar m-am simţit nevoit să te contactez. Metaforic vorbind, 
desigur. Privind în urmă, o mare parte din existența mea a fost 
metaforică. De parcă ultimii șaizeci de ani nu au fost petrecuţi trăind, 
ci observând. Dar noi nu eram metaforici, nu? Noi eram foarte reali, 
foarte literali. 

lartă-mă dacă te-am deranjat. Mi s-a părut important să-ţi spun că 
n-am uitat de noi. Noi. Ce sentiment ciudat! 

N-ar fi o coincidenţă amuzantă dacă m-aș întâlni din întâmplare cu 
fata ta în weekend? 


VP - 167 


Al tău, 


Jem 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison pe 
laptop, 


7 martie 2012 


Provoc pe oricine să nu fi fost creativ în privința adevărului, 
date fiind circumstanțele. 

Nu prea aveam cum să spun la poliţie ce se întâmplase, nu? - 
că ţipasem la tine, că te apucasem de păr, pentru că n-ar fi 
crezut niciodată că asta a fost tot. 

Mai e și un alt factor. O mare parte din ce s-a întâmplat în 
seara aia a dispărut. Pur și simplu, nu-mi mai amintesc. Atât de 
beat eram. Da, domnule poliţist, am apucat-o de păr, dar vă 
asigur că după aceea nu i-am făcut nimic rău, chiar dacă nu-mi 
mai amintesc. Aș putea la fel de bine să-mi semnez propriul 
mandat de arestare. 

Ceea ce nu trebuie să fac - ce ţi-am promis că nu o să fac - e 
să uit părţile cu tine pe care le mai ţin minte. Verdele clar al 
ochilor tăi. Firicelele de păr de pe ceafă. Ridurile de la ochi pe 
care susţineai panicată că le-ai remarcat. Dispar atât de repede 
- deja mă lupt să rețin detaliile, iar lumea e hotărâtă să mă facă 
să uit. N-ar fi nevoie de prea mult. Șeful meu mă încurajează să 
conduc un proiect mare, ar putea fi exact ce am nevoie -să mă 
apuc de ceva concret. Băieţii de la clubul de rugby insistă să vin 
sâmbătă la o alergare, o să-mi facă foarte bine. Să-i las pe 
colegi să mă convingă să bem ceva la The Porterhouse, haide, 
ne distrăm, merit și eu, o să fie toată echipa acolo, după trei ore 
m-ar suna altă fată, așa că aș avea numărul ei; în telefon și tu ai 
fi o fostă iubită, cea care a murit, cea pe care am dus-o la 
Margate, cea pe care trebuia să o uit. Nu. Nu. NU. 

Sunt la Waterstone și frunzăresc cărțile care îţi plăceau ţie. 
Ascult playlistul tău din vara anului 2011 pentru că a fost cea 
mai tare vară. Mă întorc la Southampton să mă afund în orașul 
tău preferat, mă întorc la râu, la locul crimei, locul unde am spus 
că o să te fac să regreţi dacă fugi de mine. Mă holbez la pozele 


VP - 168 


cu ţine de pe telefon, ca și cum te-ai putea materializa ca prin 
farmec dacă m-aș putea concentra destul. 

La serviciu stau ca un zombi și ridic din umeri când mă 
întreabă clienţii: „Ce faci cu asta, Luke?” Foile de calcul mi se 
perindă prin faţa ochilor. Vocile răsună fără răspuns în sălile de 
conferinţă. Ce previziuni avem pentru profiturile de pe trimestrul 
trei? Cum o să fie anul 2013 pentru afacerea noastră? De unde 
putem deduce cheltuielile? 

Colegii mă asigură că e normal, dar le place pe ascuns: o 
poveste de pe internet care se petrece chiar în biroul /or. 
Moartea cuiva, izul crimei. Trec pe lângă birourile lor și își închid 
rapid browser-ele și telefoanele. Nu trebuie să fii un geniu ca să- 
ți imaginezi discuţiile. Rezistă incredibil de bine. E distrus. E 
aproape prea calm. 

Și acum scriu toate astea, eu care - după cum spuneai foarte 
des - nu mă pricep la cuvinte. 

— Nu-i așa că o să scrii despre asta în jurnal? mă răstisem 
atunci, la râu. Mereu ai fost mai fericită într-o carte decât în 
viața reală. E jalnic cum îţi descarci sufletul pe o foaie de hârtie. 

— E-un laptop, ai spus tu și am simţit că fierb de mânie. 

Poţi să uiţi cam orice, e ușor, trebuie doar să-ţi propui, să 
blochezi amintirile sau să reiei în gând altă variantă atât de des 
încât devine realitate. Dar știam că nu o să uit niciodată faptul 
că te-am tras de păr. 

— Dacă mai pui vreodată mâna pe mine așa, te reclam la 
poliţie, mi-ai spus. 

Părul tău începuse să se încrețească unde era ud de zăpadă și 
simţeam o gădilătură în palmă acolo unde îl atingeam. 

După ce ne-am certat, m-am plimbat până am găsit un bar 
deschis, am băut cidru și am băgat monede în tonomat, 
dansând de unul singur; când s-au apucat doi băieţi să râdă de 
mine, mi-am zis: Nu știți nimic despre mine sau ce am făcut, am 
băut whisky și m-am trezit la cinci pe jos în camera de hotel, cu 
brațul ridicat pe marginea patului de parcă mă ţineam de o 
epavă, mi s-a făcut rău pe covor, vedeam imagini din noaptea 
precedentă, îmi pătrundeau în conștiință ca pietrele care sparg 
un geam. Apoi am stat pe jos în chiloţi și am încercat să pun cap 
la cap ultimele ore, așa cum făceam deseori împreună, am plâns 
ca un copil. 


VP - 169 


Am făcut un duș fierbinte, m-am frecat bine, trebuia să dau 
jos de pe mine ce se întâmplase, trebuia să te dau pe tine jos, 
apoi m-am întors cu trenul la Waterloo. În timp ce traversam 
peronul, am zărit titlul de ziar: „Căpitanul de pe Costa Concordia 
«ar putea fi pus sub acuzare»” și mi-am reamintit. Ce făcusem. 
M-am oprit în cel mai apropiat bar, am luat o halbă de Stella, o 
votcă dublă și o Cola. 

— N-am omorât-o, i-am zis lui Charlie după câteva zile. 

— Amice, n-a zis nimeni că ai fi făcut-o, a răspuns el. 

Ce ciudat că nu ne-a văzut nimeni la râu și nici nu ne-au 
surprins camerele de supraveghere! 

Aseară am citit că e esenţial ca victimele unei infracţiuni să 
coopereze ca să se realizeze un portret robot în douăzeci și 
patru de ore. Altfel, imaginea pe care o generează poate fi 
foarte diferită de realitate. Dacă poliția nu rezolvă un caz - mai 
ales unul grav - în primele douăzeci și patru de ore, șansele s-o 
facă scad, așa scria în articol. 

Mi-a sunat telefonul când eram la berăria aceea din Waterloo, 
era un numar pe care nu-l recunoșteam. 

— Robert Salmon la telefon. Unde ești? m-a întrebat. Eşti 
singur? 

Atunci am început să mint. 

Ceva mai târziu - după două beri Stella și două votci duble - 
am văzut bărbatul acela masiv de la bar și m-am gândit: Ești 
bun și tu. 

Și acum mă uit la e-mailul pe care mi l-ai trimis vineri, pe 2 
februarie, cu o zi înainte de a muri, cu trei zile înainte să se 
termine perioada de două luni. L-am găsit în folder-ul cu diverse 
la trei săptămâni după moartea ta, stâlcit între un spam de la un 
bărbat care susţinea că avea nevoie urgentă de bani pentru că 
rămăsese undeva prin Filipine și un mail care îmi oferea obiecte 
de birotică. 

„US, asta ai scris la subiect și prima reacţie a fost: De ce 
mi-a trimis Al un e-mail despre America? Pe urmă, când am 
început să mă trezesc din băutură, cu faţa umflată de pumni, 
mi-am amintit că vorbisem să facem o vacanţă acolo - să 
vizităm Ground Zero”, clădirea Empire State, să mâncăm chifle, 


36 Noi (n.tr.). 
37 Monumentul aflat pe locul unde s-au prăbușit turnurile gemene de la World Trade 
Center pe 11 septembrie 2001. (n.tr.). 


VP - 170 


să mergem la un spectacol pe Broadway. Poate să ne ducem pe 
Coasta de Vest. Dawson's Creek, The OC, 90210. Peisajul văzut 
cu ochii altora din copilăria mea, așa îi spuneai tu. 

Număr zilele de când ai murit. Treizeci și două. 768 de ore. Un 
portret robot făcut acum abia dacă ar mai semăna. 

Poliţia, familia ta, prietenii tăi, bărbatul acela din bar, Megan, 
constructorul cu care am stat azi într-o sală de ședințe și se 
plângea de „livrări proaste”. Niciunul dintre ei nu știe că te-am 
omorât. 

„Hei, domnule L”, așa începea e-mailul tău. 


x k x 


Stenograma interviului cu Jessica Barnes, desfăşurat la 
sectia de politie Southampton Central, realizat de 
superintendentul-șef Simon Ranger, 5 aprilie 2012, 17.20 


SR: Ca să reluăm, nu ești arestată și poţi să pleci oricând, dar 
te rog să ne spui numele întreg, vârsta și adresa. 

JB: Mă numesc Jessica Barnes, am nouăsprezece ani și 
locuiesc pe Hartley Road, la numărul 74a. 

SR: Jessica, poţi să ne povestești ce ai făcut în seara de 
sâmbătă, 4 februarie? 

JB: Eu și o gașcă de prieteni am ieșit în oraș, eram șapte sau 
opt - trebuie să le spun numele? 

SR: Nu în acest moment, dar ar fi bine să aflăm în ce baruri ați 
mers. 

JB: Am fost întâi la The Rock and Revs, apoi la The High-Life și 
la final la The Ruby Lounge. Am fost și la Carly's Bar - a da, și la 
New Inn. 

SR: The Ruby Lounge e lângă râu, nu? V-aţi dus acolo din 
vreun motiv anume? 

JB: E un loc bun pentru sfârșitul serii, e deschis până la două 
și e forfotă. 

SR: înţeleg că spre sfârșitul serii te-ai separat de prietenii tăi. 
Cum s-a întâmplat asta? 

JB: Mă certasem cu Mark. 

SR: Mark? 

JB: lubitul meu. Era în oraș cu băieţii și aranjasem să ne 
întâlnim la The Ruby Lounge, dar el se purta ca un măgar, flirta 

VP - 171 


cu Lottie. Doar nu era să stau și să mă uit la așa ceva, deci am 
plecat. Am luat-o pe scurtătura spre râu, te scoate în Hooper 
Road și voiam să iau un autobuz de noapte de acolo. 

SR: Pe la ce oră s-a întâmplat asta? 

JB: Nu știu, a fost demult. Aș fi spus și înainte, dar nu am dat 
importanţă, n-am auzit de fata înecată decât a doua zi 
dimineaţă, eram la tata și se dădea la televizor, eu nu mă uit la 
știri, de ce să mă uit, doar nu mă afectează direct. E posibil să fi 
fost pe la miezul nopții. 

SR: Deci atunci i-ai văzut pe cei doi pe o bancă, pe cealaltă 
parte a râului? 

JB: Da, am spus asta unui domn poliţist mai devreme. Acum 
pot să plec? 

SR: Ești liberă să pleci în orice moment, dar ne-ai fi de ajutor 
dacă ne-ai spune ce crezi că făceau. 

JB: Era departe și mai și ningea. 

SR: Câţi ani crezi că aveau? 

JB: Erai mai mari ca mine, cred că vreo treizeci. 

SR: Dar ai putea să spui așa, în mare, ce făceau? 

JB: În mod sigur se certau, pentru că auzeam frânturi, am stat 
acolo câteva minute cât am fumat o ţigară, încercând să mă 
hotărăsc dacă să mă întorc la The Ruby Lounge și să mă cert cu 
Mark. E vorba de fata aceea moartă de la televizor? Ea e, nu-i 
așa? O să fiu distrusă dacă e ea. 

SR: Până mai stabilim niște detalii, preferăm să-i spunem 
„fata de pe bancă”. Poţi să le faci o descriere? 

JB: Cred că el avea o cămașă neagră - n-am stat decât câteva 
minute acolo, nu prea le-am dat atenţie, eram cu gândurile 
vraiște și oricum nu era treaba mea, doar nu era să mă comport 
ca un emo. Ea e, nu? Au spus că s-a înecat. Studenţii sunt niște 
onaniști îngâmfaţi, dar ea părea drăguță. O să am probleme? N- 
am făcut nimic rău. 

SR: Nimeni nu a spus asta, Jessica. Dar s-a întâmplat un 
incident foarte grav, în care e posibil să fi fost implicate 
persoanele pe care le-ai văzut. Ne-ar ajuta mult în anchetă dacă 
ţi-ai aminti mai multe despre conversaţia lor. 

JB: Erau departe de tot, râul e lat și mi-era greu să înţeleg, ca 
atunci când vorbești la telefon și nu ai semnal și nu auzi decât 
fragmente, apoi nu mai auzi nimic, pe urmă iar fragmente. Cred 
că plănuiau un weekend, pentru că am auzit-o pe ea spunând: 


VP - 172 


„Praga” și am văzut la televizor odată că toate cuplurile șic se 
duc acolo în vacanţă. 

SR: Ce alte fragmente de conversaţie ai mai auzit? l-ai auzit 
cumva spunându-și pe nume? 

JB: Da - ea îi spunea Luke. 

SR: Eşti sigură? 

JB: Da, sigur, pentru că fratele meu mai mic s-a tot uitat la 
filmele cu Star Wars și zice întruna: „Luke, eu sunt tatăl tău”, și 
de asta am observat. 

SR: Altceva? 

JB: O să sune aiurea, dar ea a spus „lemingi”. 

SR: OK, hai s-o luăm altfel. Cum se certau? Ai spune că era o 
ceartă furioasă? 

JB: De care alt fel să fie? Știţi că uneori când te cerți, te cerți 
nonstop, dar ei doi se aprindeau, apoi erau calmi, pe urmă iar se 
aprindeau și erau momente în care nu vorbeau sau șopteau. De 
vreo două ori ea l-a împins zdravăn și el a căzut o dată, a căzut 
în genunchi, parcă se ruga de ea. Probabil a alunecat pe zăpadă. 

SR: Cât de beată era fata de pe bancă? Era mai mult sau mai 
puţin beată decât tine? 

JB: Mai puţin. Ba nu, mai mult. Era doar o fată beată. Ea e, nu- 
i așa? Se spune că era o luptătoare contra violenţei asupra 
femeilor, așa e? 

SR: Altcineva în locul tău ar fi chemat poliția? 

JB: Să zicem că aș fi chemat copoii - scuze, pe voi - ce-aș fi 
putut să le spun? Aș fi zis: „Sunt doi oameni pe malul celălalt al 
râului”, ar fi răspuns: „Ce fac” și eu aș fi zis: „Stau pe o bancă și 
vorbesc”, cu siguranţă n-ar fi trimis o echipă specială, nu? 

SR: Jessica, nu e o glumă. A murit un om. 

JB: Îmi pare rău, dar vorbiţi de parcă e vina mea și nu e, n-o 
să am probleme, nu-i așa? Nu pot să-mi pierd serviciul, am un 
copil, îmi pare rău, știam că ar fi trebuit să sun la 999 când a 
început să o îmbrâncească. Au spus undeva pe internet că era 
gravidă - e adevărat? 

SR: Să o îmbrâncească? Explică puţin. 

JB: După ce a căzut el, ea a început să râdă, așa că el s-a dus 
la ea și a luat-o în brațe, dar nu într-un fel bun. Îmi pare rău, îmi 
pare rău, vă rog să nu mă arestaţi, am un copil... 


x k x 


VP - 173 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 9 iulie 
2012 


Larry, 


Ții minte că ţi-am spus cu mulţi ani în urmă de psihologul 
acela, un tip încrezut cu nasul roman și umeri ca de pasăre, ei 
bine, am reexaminat notițele pe care le-am luat în timpul 
ședinţelor cu el. A avut tupeul să mă acuze că nu-mi plăcea prea 
mult de el. 

— Nu o lua personal, am ripostat. Mie nu-mi plac prea mult 
oamenii. 

— Ce curios, a zis el, să aud așa ceva de la un antropolog. 

— Pentru un antropolog, existenţa e curioasă, l-am informat. 
Curioasă și uimitoare. 

Era ca un meci de tenis al intelectelor. Puteam s-o ţin așa la 
nesfârșit, deși nu era nevoie: dura doar o oră, miercurea după- 
amiaza. 

— Acceptă, i-am spus, că ești absolut incapabil să mă faci 
bine. 

— Nu e vorba să te fac bine, tu trebuie să-ţi înţelegi mai bine 
propria persoană. Ce-ar fi să-mi spui de ce ai ales să vii la mine, 
Jeremy? 

Faptul că îmi folosea în mod repetat prenumele mă enerva. 
După o pauză, a cărei lungime îi fusese predată, fără îndoială, la 
vreo școală politehnică de categorie inferioară, a strigat: 

— Aici nu există răspunsuri incorecte. 

— Nu prea am ce face miercurea după-amiaza. Studenţii fac 
sport. 

Era a doua zi consecutivă de miercuri în care intrasem ca un 
soldat călit în lupte în cabinetul bine văzut și discret dintr-o zonă 
rezidenţială din Winchester, deși părerea mea despre psihologi 
nu era tocmai bună. Fusesem învăţat să am o abordare bazată 
pe dovezi, iar ei sunt atât de neclari. Nu că i-ar fi păsat, dar Fliss 
nu știa nimic, așa cum nu știa unde mă duceam nici înainte 
miercurea după-amiaza, când studenţii făceau sport: ascuns în 
hoteluri stridente cu ultima angajată a facultăţii de engleză - 
Elizabeth Mullens. 

S-a scărpinat în barba zdrenţăroasă, a încrucișat și și-a 
desfăcut picioarele. Homosexual, evident. În tăcerea care a 


VP - 174 


urmat, m-a cuprins din nou: acea mânie densă, apăsătoare, din 
cauza insistențelor lui și din cauza mea - pentru că aveam 
nevoie să fiu aici cu un bărbat micuţ, probabil mai tânăr ca mine 
cu cinci ani, cu ochelari mici și rotunzi, probabil jucând teatru, 
încercând să se impună. 

— Ea crede că joc squash miercurea după-amiaza, am spus. 
Adică Fliss. Soţia mea. 

— De ce crede asta? 

— Pentru că asta i-am spus. 

— Întotdeauna crede ce-i spui tu? 

— Sincer, nu crede aproape niciodată ce-i spun. 

— Ar trebui s-o facă? 

— Sigur că nu. Gândește și singură. 

— Asta te îngrijorează? 

— Nu la fel de mult ca implicaţiile posibile ale ridicării la 
putere a Ayatollahului Khomeini sau ale afurisitelor astea de 
sindicate. 

Chiar și atunci îmi dădeam seama cât de inutilă mi se părea 
discuţia noastră. Fusese în seara de după petrecere, când soţia 
mea a dat cărțile pe faţă. Se spăla când am ajuns acasă și, când 
i-am spus: „Bună, iubito, cum ţi-a mers azi?”, nu s-a întors, așa 
cum nu se întorcea nici când spuneam: „Nu te-ai dus la culcare” 
sau: „Mă duc în pat, sunt terminat”, dar când a făcut-o, am 
văzut că plângea. 

— M-a sunat Martin, a spus. 

Am încremenit. 

— Mi-a spus că s-a întâlnit cu tine ieri, la petrecere - cum a 
fost petrecerea? 

Ar fi trebuit să accept situația chiar atunci, Larry, să recunosc. 
Poate ar fi fost în favoarea mea, să diminuez pagubele. Dar am 
dat înainte. 

— Plictisitor. O adunare tipică de profesori. Știi cum sunt. 

— De fapt, nu știu. Explică-mi. 

— Pierce e tot pe punctul de a-și da demisia, Shields e 
convins că urmează să fie sunat pentru premiul Nobel, Mills e 
clinic incapabil să aibă o idee originală. 

Unii bărbaţi își acoperă cu naturaleţe urmele, Larry, alţi sunt 
autodidacţi - eu nu făceam parte din nicio categorie; suna 
ridicol ce spuneam - ca și cum soţia mea m-ar fi întrebat: „Ce 
formă are pământul?” iar eu i-aș fi răspuns: „Cubică”. 


VP - 175 


— Profesori plictisitori care se laudă unii pe alţii, am adăugat. 

— Profesori plictisitori de la catedra de engleză? 

În spatele meu s-a auzit un clic de la aragazul Aga, mândria 
soției mele. 

— Da. 

— Cum se descurcă fata cea nouă, a întrebat, cea care a fost 
prezentată în buletinul informativ, Liz Mullens? 

— Cred că bine. 

Masa de lemn, câinele din coș, cutia cu cereale și cele două 
castroane de alături, toate pregătite pentru dimineaţă. In 
calitate de consultant pe probleme de mediu, soţia mea vorbea 
deseori de noţiunea de „habitat”. Acesta e al meu, mi-am zis. Al 
nostru. Fără asta, fără ea, ce aș fi, ce aș face? 

— Oh, domnule J, ai promis că vei avea grijă de mine pentru 
totdeauna. 

Larry, psihologul acela nepieptănat, un adevărat viitor 
bolșevic, nu se lăsa deloc. 

— Ce-ar fi să-ţi pun eu niște întrebări? l-am întrebat, ca să 
întrerup bombardamentul. 

— Nu vom face prea mari progrese așa. 

— Te rog, doar una. 

— La urma urmei, sunt banii tăi. 

În clipa aceea l-aș fi luat în braţe pe adversarul meu slăbănog, 
cu șirul de litere inutile scrise după numele lui, pentru că 
disprețul nu era un sentiment pe care să-l manifest de obicei, 
cel puţin nu pe față. 

— Ce este sexul? 

— În momentul acesta, simt că e o zonă pe care ar trebui să o 
explorăm. 

— Explorarea e cea care m-a băgat în belele. 

— Nu poţi să dai vina pe sex. Orice ai făcut, ai făcut-o de unul 
singur. 

La acest răspuns îmi venea să ridic mâna și să-l plesnesc 
peste faţa aia de guguștiuc, ca pe un copil obraznic, dacă aș fi 
avut unul. 

— Tot nu mi-ai explicat de ce ești aici. 

— Pentru că e ca atunci când te duci la prostituate. Nu există 
consecinţe, e pur și simplu o tranzacţie. 

— Poftim, ai revenit la sex. 


VP - 176 


Uram insistența lui necruțătoare. Dar avea dreptate: aveam 
treizeci și cinci de ani și o parte din mine era defectă. Tăcere, iar 
spectrul uneia dintre cele mai mari temeri ale mele, lipsa 
vorbirii, s-a prins de mine ca un val de ceaţă. 

— Ai vrea să-mi spui cine era? 

Nu recunoscusem direct că aș fi avut o aventură, probabil 
umpluse singur spaţiile goale. 

— De ce, vrei să-i dai un telefon? V-aţi putea combina, nu e 
pretențioasă! 

Am auzit iritarea și ciuda din vocea mea și m-am înfiorat. 

— Mai păstraţi legătura? 

— M-a ameninţat că-mi înfige un cuţit între omoplaţi dacă mă 
mai apropii de ea. 

Mi-am amintit: cum căzusem cândva în genunchi în faţa lui Liz 
și ea mă mângâiase pe cap cum ar fi făcut cu un copil sau ca și 
cum eram o oală de lut căreia îi dădea formă, iar absenţa ei m-a 
străfulgerat: gustul ei, mirosul ei, aroma de cupru pe limbă, o 
durere surdă în stomac și în testicule. Dar tu n-ai simţit 
niciodată așa ceva, nu-i așa, aproape că am scuipat, poponar ce 
ești. 

Fliss îmi povestise detaliile despre conversaţia ei cu Martin cu 
un dezinteres calm; ca și cum povestea o scenă dintr-un roman, 
poate din Copiii din miezul nopții de Rushdie, sau cea mai nouă 
teorie despre un tip de floare în care era specialistă. 

— După ce a sunat, am căutat prin sacourile tale. 

— Ce-ai făcut? am spus, cu o indignare prefăcută ce nu 
sunase niciodată mai ridicol. 

Mi-a întins o bucată de hârtie, o notă de plată de la un 
restaurant. Buzele îi tremurau și răsufla greu. 

— Cum ai putut? 

— Cum te simţi? m-a întrebat psihologul. 

Eram ud pe obraz; nemernicul mă făcuse să plâng. 

— Bravo, azi ţi-ai meritat banii. Ce comportament al naibii de 
confuz, să verși lacrimi, am spus, bâjbâind în arhitectura 
familiară a unei dispute, lacrimile a căror funcţie rămâne încă un 
subiect de dezbatere în cercurile științifice. 

— Ajută-mă și tu, Jeremy - ca de la un specialist la altul. 

— M-am săturat să simt că viața îmi scapă printre degete. Poţi 
să oprești acest lucru, domnule doctor Richard Carter? Poţi? Te 
rog! 


VP - 177 


— Nu, a zis el. Numai tu poţi să faci asta. 

— Nimeni nu mai e fidel în ziua de azi, am spus, conștient că 
nu era o observaţie complet nefondată; cu excepția moșnegilor 
lipsiţi de bărbăție și de creier, ca Devereux, tot campusul numai 
asta făcea. Suntem în anii '80, toată lumea și-o pune cu toată 
lumea. 

— Pot să te asigur că nu e așa. 

— Ești căsătorit? l-am întrebat. 

— Nu, a răspuns. 

— Nu ţi-ai luat nevastă, nu-i așa? 

M-am auzit vorbind și o făcusem cu amărăciune. Cel care 
proslăvea beneficiile discuţiilor și dezbaterilor, care credea că 
specia umană se distingea doar prin câteva atribute, dintre care 
un element-cheie era abilitatea noastră de a comunica, era 
redus la folosirea acestui dar așa cum ar fi făcut-o un copil. 
Aruncase cu o sită în mine. Adică Fliss. Acum pare amuzant - 
genul acela de scenă pe care o vezi într-o telenovelă 
îngrozitoare -, dar atunci nu a fost așa, te asigur. Mi s-a lipit de 
frunte și a sfâșiat pielea, lăsând să curgă un fir lipicios de sânge. 

— Cu siguranță, inteligenţa, a spus psihologul meu, este 
abilitatea de a te face fericit pe tine și pe cei din jurul tău. E clar 
că ai eșuat în privinţa asta. 

Mă băgase în cofă, rahatul acela mic mă băgase în cofă. 

— Cum face faţă situației femeia care nu e soția ta? 

— A încercat să se sinucidă. 


x k x 


Mesaje pe Twitter către Alice Salmon de la 


@FreemanisFree între 16 ianuarie și 27 ianuarie 2012 


Cum merg plimbările tale prin parc? 

Domnul a spus că dreptatea e a mea. 

Ţi-a plăcut mâncarea italiană aseară? 

Frumos uscător de păr ai primit de Crăciun. 
Fotografia aia cu flori din dormitorul tău e nouă? 
Îți place să petreci, fetito? Vin după tine. 


x k x 


VP - 178 


Extras din interviul cu Luke Addison, desfășurat la 
secția de poliție Southampton Central, realizat de 
superintendentul-șef Simon Ranger, 6 aprilie 2012, 13.25 


LA: E o glumă, eram iubitul ei. 

SR: Erai? Pentru că ni s-a spus că voi doi nu mai formaţi un 
cuplu când a murit. 

LA: E complicat. A 

SR: Explică-ne de ce e atât de complicat. Înţeleg că tu și Alice 
eraţi despărțiți. 

LA: Da, încercam să rezolvăm niște probleme. 

SR: Probleme? 

LA: M-am culcat cu altcineva și Alice avea nevoie de timp ca 
să se obișnuiască cu gândul. 

SR: Inseamnă că te-a părăsit? 

LA: Nu, eram într-o pauză. 

SR: Presupun că ea a propus pauza asta, nu tu? Probabil te-a 
afectat destul de tare. 

LA: Eram terminat. 

SR: Ce ai răspunde dacă s-ar spune că ești un fel de crai? 

LA: O iubeam pe Alice. 

SR: Să zicem că e așa, ești genul de om căruia îi place să 
obţină ce vrea, nu? Ai spune despre tine că-ţi place să deţii 
controlul? 

LA: Nu, sigurcă nu. 

SR: Dar ești masiv din punct de vedere fizic. Cât ai, 1,85 m, 
peste optzeci de kilograme? Ești „gălăgios, o belea, unul din 
gașcă, un bărbat căruia îi place să bea, niciodată nu se știa cum 
avea să se termine o seară când era Luke prin preajma” - cam 
așa ai fost descris. Unul dintre colegii tăi a zis că ești bătăuș. 

LA: Eram nebun după ea. 

SR: Suficient de nebun ca s-o arunci în râu? 

LA: la mai du-te naibii! 

SR: Hai să ne calmăm, domnule, bine? 

LA: Dumneata ai fi calm dacă ai fi în locul meu? lubita mea a 
murit și voi mă tratați de parcă eu am împins-o de pe pod. 

SR: Interesantă formulare! Dacă nu cumva mă înșel, nimeni 
nu a dovedit că a fost „împinsă de pe pod”, de ce ai ales 
asemenea cuvinte? 


VP - 179 


LA: Așa se spune. E un pod acolo, Alice a ajuns în apă, nu 
trebuie să fii un geniu ca să deduci că probabil a căzut de pe 
pod. 

SR: Dar tu ai zis „împins”, nu căzut. 

LA: Voi trebuie să scoateţi capul din nisip - să faceți 
percheziţii pe stradă sau să mergeţi din casă în casă. Întindeţi 
plasa mai mult, extindeți căutarea. 

SR: Ți-ar conveni, nu-i așa, dacă am extinde căutarea? 

LA: La dracu', e ridicol. 

SR: Te rog să nu înjuri în prezența mea, Luke! Sau înclini să 
vorbești urât când ești provocat? 

LA: Nu avem toţi aceeași înclinaţie? 

SR: Nu, eu sunt un om calm. Dar sunt și nedumerit, pentru că 
la douăzeci și patru de ore după moartea lui Alice ne-ai făcut să 
credem că erai singur în apartament în noaptea cu pricina, iar 
acum iese la lumină faptul că erai în Southampton. 

LA: V-am explicat despre asta, n-ar fi trebuit să mint, dar mi- 
era teamă că n-o să mă credeţi. Știam că o să trageţi concluzii 
greșite. 

SR: Ce concluzii ar fi trebuit să tragem, Luke? Vezi, aici e încă 
o inadvertență. După ce ţi-ai schimbat o dată relatarea și ai 
recunoscut că erai în Southampton, ai susținut că discuţia ta cu 
Alice lângă râu a fost - și citez - „în mare parte amabilă”. Ei 
bine, un martor ne-a spus că ai ameninţat-o pe Alice. 

LA: Martor... ce martor? 

SR: Un martor care a observat mica voastră dispută. Ea 
susține că o ţineai pe Alice - iarăși citez - „de gât”. 

În acest moment, persoana intervievată râde. 

LA: E absurd - e ca intriga unui roman prost. 

SR: Mi-aș dori să fie așa, Luke. 

LA: N-aţi auzit niciodată de conceptul „nevinovat până la 
proba contrarie”? 

SR: Nu știam că am folosit cuvântul „vinovat”. Interesant că 
aduci vorba de asta! Dacă ai fi în locul meu, cum ai interpreta 
aceste contradicții? 

LA: O iubeam. 

SR: Aș prefera să-mi explici inadvertenţele astea. Am aflat, și 
dintr-o sursă foarte sigură, că ai un temperament irascibil și nu 
e greu să-ţi imaginezi cum a fost testat temperamentul acesta - 


VP - 180 


emoțiile cât casa, mai pui și băutură la mijloc, femeia căreia îi 
erai devotat îți dăduse papucii. 

LA: Găsiţi-l pe cel care a făcut-o, vă rog. 

SR: Când am discutat cu tine la patruzeci și opt de ore de la 
moartea lui Alice, aveai un ochi vânăt și, când te-am întrebat 
cum l-ai căpătat, mi-ai spus că ai jucat squash. Vrei să te mai 
gândești? 

LA: Nu-mi amintesc. 

SR: la încearcă să răspunzi încă o dată. 

LA: M-a lovit un tip într-un bar. 

SR: E mai bine, acum mai vii de acasă. Și „tipul” te-a lovit 
înainte sau după ce a murit Alice? 

LA: A fost a doua zi, eram beat. 

SR: Deci chiar bei mult? 

LA: Îmi place să ies în oraș vinerea și sâmbăta seara. 

SR: Înseamnă că ești beţiv? 

LA: Nu - sunt un tânăr normal de douăzeci și șapte de ani. 

SR: Ai băut înainte de a te certa cu Alice la râu? 

LA: Nu. 

SR: Și asta mă nedumerește, pentru că avem un proprietar de 
bar care e dispus să depună mărturie că ţi-a servit cel puţin 
două halbe de cidru. 

LA: Nu e treaba voastră, nimic din toate astea nu e. 

SR: A devenit treaba mea în clipa în care a murit Alice. 
Paznicul de noapte de la Premier Inn de pe strada Queen 
declară că te-ai întors la zece fără zece. Spune că erai pe șapte 
cărări. Luke, fac de mult timp meseria asta și se poate face pe 
calea ușoară sau pe calea mai grea, dar oricum ajungem la 
aceeași concluzie. Am căutat puţin în dosarele noastre - ai fost 
arestat pentru vătămare corporală în 2002. 

LA: Vreau un avocat. 

SR: Vătămare corporală într-un bar din Nantwich. 

LA: Nu s-a depus nicio plângere. 

SR: Puţină consolare pentru cel pe care l-ai bătut. 

LA: Aveam șaptesprezece ani - dacă aveţi de gând să 
scormoniți într-un trecut atât de îndepărtat, toți avem lucruri pe 
care preferăm să le păstrăm ascunse. 

SR: Precum Praga? E acesta un lucru pe care ai prefera să-l 
păstrezi ascuns? 

LA: Du-te dracului. 


VP - 181 


SR: Ai grijă. Temperamentul acesta al tău ar putea fi foarte 
periculos. 

LA: Nu mai am nimic de zis. 

SR: Luke Addison, te arestez ca suspect în cazul uciderii lui 
Alice Salmon... 


x k x 


Mesaj telefonic lăsat de Alice Salmon, 4 februarie 
2012, 17.09 


Tată, eu sunt, unde-i mama, de ce nu răspunde la 
telefon? Zi-i să mă sune, e urgent. Cum ți s-a părut azi? A 
lucrat la laptop? Tu ce faci? Eu sunt un pic abțiguită. Sunt în 
The Hampton pentru o reuniune și mi-am adus aminte cum 
plângeai când m-ai adus aici pentru săptămâna Bobocilor, 
moș sentimental ce ești! Când mai luăm un prânz de 
duminică împreună și pe urmă să ieșim cu câinele? Mi-e dor 
de tine, tati! Imi pare rău că n-am fost mereu o fiică 
strălucită, probabil meritai una mai bună ca mine. Dacă mai 
contează, ești cel mai bun tată pe care îl poate avea o fată. 
Cum îmi spuneai - că sunt îngerul tău. Imi place asta, să fiu 
înger. Ar trebui să închid, rămân fără baterie. O să te iubesc 
întotdeauna. 


x k x 


Postare pe forumul „Cei Ce Spun Adevărul” 
de Lupul Singuratic, 6 iulie 2012, 22.50 


Dacă ai putea să demaști un lucru foarte rău, făcând ceva rău la 
rândul tău, ai face-o? Dacă ar fi singurul mod de a dezvălui un scandal 
de la o firmă de medicamente sau de la MI5? Dacă ar trebui să comiți 
un jaf sau un atac minor ca să expui o infracțiune și mai mare, de 
exemplu o crimă sau un viol? Cei mai mulți dintre noi ar face-o, pentru 
că oamenii puternici n-ar trebui să scape basma curată după ce au 
făcut ceva rău. 

Profesorul Cooke. 

Nimeni nu-mi poate face nimic pentru că îi dau numele. 

Profesorul Jeremy Frederick Harry Cooke. OMUL GHEȚARILOR. 


VP - 182 


Poartă sacouri și haine în dungi și nu e ilegal că afirm public despre 
el că e malefic, se numește libertate de exprimare și n-am învățat 
asta dintr-un rahat de diplomă de studii despre media. Nu mă poate 
atinge, ceea ce e ironic, pentru că asta a făcut el altcuiva! 

Credeţi-mă, poate că m-am înșelat în privinţa altor lucruri, dar de 
data asta am dreptate și trebuie să fie DEMASCAT. Când o să 
mânuiesc sabia adevărului, nu o să mai credeţi că sunt nebun sau 
hilar, nu-i așa? 

Acum își expune și punctul de vedere într-o carte. Se spune că 
istoria o scriu învingătorii; ei bine, nu mai e cazul, o scriem noi. l-am 
zis că nu poate folosi nimic din ce am vorbit cu el din cauza drepturilor 
de autor, dar o ţine una și bună că e neoficial, așa că o să-ţi plătesc cu 
aceeași monedă, deșteptule! 

O să fiu sincer, am avut o înţelegere „financiară” cu Omul 
Gheţarilor, ba chiar mi-am făcut un tatuaj ca s-o sărbătoresc, dar el s- 
a răzgândit. Nu eram lacom și ar fi fost frumos să nu-mi mai fac griji 
cu banii, cum nu-și face nici Ben Finch - pentru el e în regulă, trăiește 
o viață de huzur, convins că a scăpat nepedepsit, deși a încercat să 
mă OMOARE din cauza pozelor pe care le-am găsit. 

Într-o seară, când stăteam amândoi în living și discutam despre 
fotografie, a fost cât pe ce să-i arăt lui Alice poza mea preferată cu ea, 
cea din parc; era după o alergare și se sprijinea de un copac. Nopțile 
acelea erau speciale, dar vorbeam des și în după-amiezile de 
duminică. Era de-a dreptul mahmură, stătea pe canapeaua aia 
jerpelită, cu o cuvertură roșie deasupra, bea ceai din cana ei cu 
elefant. Tinea telefonul pe spătar, îi tot apăreau mesaje pe ecran și o 
întrebam dacă avusese o seară grea, iar ea spunea: „Cum ai ghicit?” 
Eu îi ziceam că o auzisem poticnindu-se înăuntru, iar ea își cerea 
scuze, se simţea vinovată, ezita ca și cum aștepta să-i explic eu ce 
făcuse. 

Aveam o legătură adevărată până să o întoarcă împotriva mea 
PSIHOPATUL acela de Ben Finch. Imi place că aici am voie să spun 
asemenea lucruri. Două ziare naţionale m-au respins, dar asta numai 
pentru că nu acceptă comentariile mele și pentru că sunt controlate, e 
la fel de rău ca în Coreea de Nord. Ziarele sunt moarte din cauza lui 
Julian Assange - doar pe internet găsești adevărul și asta e epoca 
jurnalismului făcut de cetățeni, când noi și Guido Fawkes suntem 
ascultați, pentru că internetul e prietenul lui David, nu al lui Goliat. 

Presa îi calcă pe cap pe oamenii ca mine și îi lasă să prospere pe 
cei ca Ben Finch, Alice Salmon și Omul Gheţarilor. Dar nu mai e așa, 
vine ziua dreptăţii - Alice e moartă, Ben Finch a luat-o razna, iar Omul 
Gheţarilor e pe cale să fie prins pentru ce a făcut. 

Nu ghiciţi deja de cine a abuzat? URMARIȚI IN CONTINUARE! 


VP - 183 


x kK x 


Editorial în The Evening Echo, 17 martie 2012 


Greg Aston: Vocea nemiloasă a rațiunii 


E un clișeu să spui că pe vremuri puteai să lași ușa de la 
intrare descuiată, însă pe atunci aveam mai multă grijă unii 
de alții. De prieteni, de familie, de vecini - lucrurile astea 
erau importante când eram tânăr. Dacă venea un val de 
frig, verificam la bătrâna de alături dacă avea de mâncare 
și era în regulă, nu o lăsam să moară de frig și de foame. Un 
ziar mai fiţos i-ar spune „busolă morală”, dar e vorba doar 
de a recunoaște ce fel de comportament este acceptabil 
sau inacceptabil. 

Trei femei care nu au așa ceva sunt Holly Dickens, Sarah 
Hoskings și Lauren Nugent. Ele formează trioul care s-a pus 
pe băut cu Alice Salmon în noaptea în care aceasta s-a 
înecat. Amețite bine, s-au despărțit de Alice, iar ea a sfârșit 
în apele râului. 

Una dintre ele, Dickens, a făcut apel la compasiune într- 
un articol publicat ieri, în care sugera că au „pierdut-o” pe 
Alice - de parcă era o valiză la aeroport. Ziaristul nu a făcut 
decât să îi sprijine atitudinea, sugerând că i s-ar fi putut 
întâmpla oricui. 

Dacă nu s-ar fi comportat într-o manieră iresponsabilă din 
punct de vedere social, probabil că nu ar fi permis ca 
prietena lor să plece singură (eu aș spune că au 
„abandonat-o”) și Alice Salmon ar fi încă în viaţă. 

„Eram puţin ameţite”, așa descrie Dickens starea de 
beție în care se aflau. 

Mai degrabă afumate. 

Cele trei fete ar trebui să dea socoteală pentru purtarea 
lor. 

Între timp, tăcerea lor nu a făcut decât să creeze un gol 
în care s-au tot turnat informaţii greșite. Mulţi oameni au 
căutat răspunsuri pe site-urile de socializare, acolo unde 
ultima postare a lui Alice pe Twitter spunea simplu: „Spune 
salut, fă semn de adio”, care a fost interpretată ca o aluzie 
la versurile unei piese clasice din anii '80 a celor de la Soft 
Cell, preluată recent de The Hoosiers. 

Dacă aș fi un tip cinic, aș putea menţiona și că motivul 
pentru care păstrează tăcerea nu are atât de mult de a face 


VP - 184 


cu respectul pentru familia Salmon, ci cu rușinea pricinuită 
de comportamentul lor. Nici nu e de mirare că s-au ferit de 
atenţia oamenilor. Și mie mi-ar fi rușine dacă aș fi în locul 
lor. 

Aceste femei (am văzut că lumea le spune „fete”, dar nu 
sunt, soţia mea avea deja doi copii la vârsta lor) sunt 
produsul „generaţiei eu”, o generaţie care fuge de 
responsabilitate, care bea fără măsură și caută plăcerea cu 
orice preţ. Intr-adevăr, Alice a fost o victimă a acestei 
generaţii. Toţi suntem responsabili pentru asta. 

Am făcut ca băutura la volan să devină inacceptabilă. Am 
făcut ca huliganismul la fotbal să devină inacceptabil. 
Haideţi să facem și ca băutura fără măsură să devină 
inacceptabilă. Haideţi să punem capăt culturii care închide 
ochii atunci când mitocanii - și băieţi, și fete - aleargă și își 
fac de cap pe străzi, se bat, vomită și merg împleticit de la 
un magazin de alcool la altul. 

Dacă poate să iasă și ceva bun din tragedia asta 
îngrozitoare, acel lucru este să nu mai fim dispuși să lăsăm 
orașele noastre să devină locuri de joacă letale în weekend. 


Comentarii la articolul de mai sus 


Corect, prietene, cum adică să „pierzi” pe cineva? Doar nu 
era un set de chei sau un telefon mobil. Ce au făcut ele e ca și 
cum ai întoarce spatele unui sugar - așa ceva nu se face. 

Monkey Blues 


E cam ciudat jurământul ăsta de tăcere, nu? dacă eram în 
locul lor deschideam repejor gura, să mă asigur că nu mă arată 
nimeni cu degetul. 

DoarEu 


Care parte din cuvântul „a jeli” nu o înțelegeţi, lipitorilor? 
Made in Bridlington 


Hoosiers, să fim serioși, versiunea lui david gray e cea mai 
bună preluare a cântecului de departe. 
Marele Mike 


VP-185 


Viaţa imită arta, nu?... Am citit azi-dimineaţă un articol în care 
era vorba de cartea preferată a lui Alice, The Secret History, ei 
bine, în cartea aia, un grup de studenţi de la un colegiu 
american prestigios se face nevăzut după moartea cuiva. 

Hazel 


Voi n-aţi tăcea mâlc dacă v-ar muri cel mai bun prieten? E 
singurul fel în care pot aduce un omagiu amintirii ei. Ne-am 
grăbi să le criticăm dacă s-ar pune în faţa camerelor de luat 
vederi și-apoi e așa de ușor să te auto-incriminezi fără să vrei! 
Asta nu-i un afurisit de circ! 

Colecţionar de gunoi 


M-a mișcat declaraţia lor, au fost criticate că a fost scrisă prea 
superficial și că l-au pus pe avocatul lor să o citească, dar eu n- 
aș fi putut să stau în fața camerelor dacă ar fi trecut doar 
douăzeci și patru de ore de la moartea celei mai bune prietene. 

EmF 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 19 iulie 
2012 


Dragă Larry, 


Să ştii că am continuat să merg la doctorul Richard Carter. 

— E limpede că îţi place compania femeilor, a spus el la 
începutul unei ședințe, dar hai să discutăm despre cum te făcea 
ea, Liz, să te simţi. 

Mă simţeam oscilând între a-l bloca și a-l momi permanent pe 
băiatul ăsta - eram ca doi luptători din categoria cocoș, miopi și 
grași - și a rămâne într-o stare care ar fi putut, eventual, să fie 
descrisă drept imparţialitate. 

— Viu, i-am spus. Sublim, primitiv, glorios. Ca un nemernic. 
Ca un bărbat. 

— Cum te simți, Jeremy? 

In primele noastre discuţii, poate că i-aș îl răspuns 
disprețuitor: „N-o să afli niciodată”, dar i-am spus: 


38 Istoria secretă (n.tr.). 
VP - 186 


— Ca și cum aș fi altcineva. 

— E bine? 

— Richard, eu fac parte din clasa mijlocie, mă apropii și de 
vârsta mijlocie, sunt un profesor de rasă albă care predă anglo- 
saxonă. Existenţa mea se bazează pe convenţii, meseria mea 
necesită înţelepciune și sârguinţă. „Meticulos”, așa mă descriau 
profesorii de la școală. Acel „altcineva” nu trebuia să ţină cont 
de regulile obișnuite, reușea să smulgă hainele de pe o femeie 
aproape străină. 

Slăbisem vreo șase kilograme după ce a plecat Fliss și 
niciodată nu fusesem prea gras. Plecase la părinţii ei, în Lincoln. 
Acum toată lumea o face, un obicei care s-a împământenit în 
anii 2000, se întorc la cuib ca puii grăbiţi de cuc, pentru că i-au 
terminat împrumuturile pentru studii sau pentru că au crescut 
prețurile pentru proprietăţi, dar pe atunci mirosea inconfundabil 
a eșec: era o inversare a ordinii firești să te întorci în casa 
părintească. Inevitabil, lumea ridica din sprâncene prin campus. 
Nu că absenţa soţiei mele ar fi fost subiect de bârfa prea mult 
timp; a fost dată la o parte de descoperirea mult mai 
devastatoare că Elizabeth Mullens încercase să-și facă felul. 
Sunam acasă la socri în fiecare zi, dar refuzau să mă lase să 
vorbesc cu Fliss. Am sunat și acolo unde Liz stătea cu chirie, ca 
să aflu în ce stare era, dar n-am reușit să vorbesc decât cu o 
proprietăreasă necooperantă, care nu se bucura de telefoane 
după ora nouă seara și se plângea de chiria neplătită. 

— Eşti fan al formaţiei The Rolling Stones? m-a întrebat 
Richard Carter. 

— Îi știu. 

— Pentru că Mick Jagger a scris un cântec care se numește 
You cant Always Get What You Want.” S-ar putea să aibă 
dreptate. 

— Oamenii nu sunt construiți așa, m-am răţoit la el. 

— Te contrazic. Suntem capabili de acte uriașe de altruism, 
uneori cu preţul unor sacrificii personale enorme. 

— Suntem altruiști în mod selectiv. E cu direcţie - de obicei cu 
rudele, dar numai ca să ne asigurăm de o reciprocitate. 

— Nu e așa. Eu am un debit direct către o organizaţie 
caritabilă care sapă fântâni în estul Ugandei - ce beneficiu am 
eu de aici? 


3 Nu poti să primeşti mereu ceea ce vrei (n.tr.). 
VP - 187 


— Poate că te ajută să dormi noaptea sau ca să-mi povestești 
mie și, făcând asta, probabil îţi permite să-ţi faci meseria cu mai 
multă eficiență. 

— E un pronostic fenomenal de sumbru, a zis el. Altruismul 
poate fi pur. Există femele de păianjeni care își lasă 
progeniturile să le mănânce ca să le crească șansele de 
supravieţuire. De asemenea, masculii lasă femelele să-i 
devoreze după împerechere. Relaţii destul de unilaterale, nu 
crezi? 

— Tipic pentru femeile astea afurisite. Mă întrebam dacă Liz 
auzise de păianjeni, ar fi fost fascinată de ei. 

— Dar nu discutăm despre animale sau despre evoluție, a zis 
el, vorbim despre tine. 

— Deci vorbim tocmai despre animale și evoluţie. 

Nu știu dacă ţi-am expus atunci toată saga, Larry, dar am fost 
chemat în faţa unei „comisii” academice; curtea unor afurisiţi de 
canguri care m-au privit iscoditori - aveam plasturele pe frunte 
și hainele boţite - și m-au informat politicos că, dacă acceptam 
să cooperez ca să nu ajungă acest „dezastru” în presă, ar privi 
situaţia în chip favorabil. Aveam multe de oferit (e posibil să fi 
folosit cuvântul „ceva” în loc de „multe”, dar e greu să-mi 
amintesc toate detaliile). 

— Oare implicarea ta într-o relaţie extraconjugală e o reacție 
la faptul că nu aţi avut copii? m-a întrebat Richard. Apoi a 
adăugat, ca și cum vorbea de un sat din Regiunea de Vest: Hai 
să rămânem puţin aici. 

Eu și Fliss nu renunţaserăm complet la dorinţa de a fi părinți 
înainte ca aventura mea cu Liz să iasă la suprafaţă, dar totul 
devenise din ce în ce mai ipotetic: ca situaţia în care IRA“ ar 
renunţa să mai pună bombe sau să am eu o realizare la serviciu, 
în munca pe care o făceam (practic, era o derivație după 
scrierile lui Chomsky). Între timp, Liz era disperată să se mărite 
și să-și facă o familie; eram în anii '80, femeile încă își mai 
doreau asta. Imi dădea întruna exemplu de animale care se 
împerecheau pe viaţă - o specie de antilope, vulturii cenușii, 
cocorii, o specie de pești care se numeau convict“ dar continua 


4 Armata Republicană Irlandeză (n.tr.). 
+1 Convict - deţinut (în limba engleză); denumire provenită de la aspectul dungat al 
peștelui (n.tr.). 


VP - 188 


să facă alegeri nepotrivite și, sincer, eu eram o astfel de 
alegere. 

— Te simţi vinovat pentru ce a făcut Liz? a întrebat Richard. 

Se atârnase de o bârnă aflată deasupra unei mese de la 
cantină.  Fascinantă încăpere. Tavane înalte, ferestre cu 
armătură de oțel, cu grinzi de la o corabie de război din Epoca 
Tudor. A intrat o femeie de serviciu să ia un recipient cu soluţie 
de lustruit parchetul și a găsit-o atârnată, beată, cu picioarele ei 
frumoase și lungi întinse sub ea, fără să se mai zbată. 

Simţeam nevoia să mă târăsc înapoi în biroul meu, unde 
știam toate regulile. Mi-am imaginat că mă scufund în 
însemnări, ca și cum m-aș fi prăbușit pe un pat moale. 

— Nu pot să spun că nu am nicio vină. L-ai citit vreodată pe 
Tolstoi, Richard? Considera că toate familiile sunt la fel, dar aici 
a greșit. Nefericirea e incredibil de previzibilă. Înseamnă să te 
asiguri că ţi-ai golit buzunarele înainte să-ți pui pantalonii în 
coșul de rufe, să îţi faci baie ca să scapi de parfumul necunoscut 
înainte de a te strecura în patul conjugal, sunt feţele familiare 
deformate în feluri neobișnuite de durere și de băutură. 
Fericirea e unică. Constă în detaliile precise ale celor două vieți 
petrecute împreună: mecanică neatrăgătoare și caldă a unei 
relaţii monogame. 

— Dar te-ai culcat cu altă femeie. 

— Da, pentru că dorinţa e ca un drog, îţi zăpăcește creierul. 

— Nu te-ai gândit la suferința pe care era inevitabil să o 
provoci? 

— Puteam s-o anticipez, puteam s-o explic logic, puteam chiar 
să ghicesc magnitudinea ei, dar n-o puteam simți. Asta 
înseamnă că sunt psihopat? 

În seara în care mă înfruntase în bucătărie, Fliss mi-a cerut 
să-i explic ce avea pupăza aia de Elizabeth și nu avea ea, iar 
când i-am spus că nu era așa, mi-a zis: „Mă simt atât de 
dezamăgită, atât de proastă”. 

— Care e părerea soţiei tale, acum că aţi cântărit amândoi 
situația? m-a întrebat Richard. 

— E în Lincoln. 

— Ah, tot în Lincoln. Frumoasă catedrală, a zis el. Foarte puţin 
apreciată. 


VP - 189 


Mă obișnuisem cu schimbările astea de direcţie. Era un 
procedeu pe care Robin Day îl folosea mereu: un catehism 
aleatoriu. 

— Probabil că s-ar bucura să știe că încă vin la ședințele 
astea, am spus, întotdeauna m-a considerat un muncitor. Draga 
de ea, a spus-o ca pe un compliment, dar eticheta zornăie. 
Muncitorii sapă drumuri și fac cutii în fabrici. Eu căutam 
originalitatea. 

— Eu unul aș prefera fericirea în loc de originalitate, a 
declarat psihologul meu. Aș prefera absenţa durerii. 

— Absența durerii și fericirea nu reprezintă același lucru. 
Prima e doar atât - nivelurile de jos ale triunghiului lui Maslow 
îndeplinite. 

— Nu râde, a zis el, milioane de oameni ar ucide pentru așa 
ceva. 


x kK x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 3 septembrie 
2011 


Vârsta: 25 de ani 


— Ar trebui să ne mutăm împreună, a zis Luke. 

De câte ori plecam undeva împreună, aveam conversații care 
se îndreptau către nişte teritorii dincolo de zona obişnuită; era 
ca și cum sub suprafață se afla o reechilibrare ușoară a relaţiei 
noastre. Abia când am ajuns în Malta - după șase luni - mi-a 
dezvăluit cât de rar se vedea cu părinţii lui. 

— Vreau să spun, a adăugat, mi-ar plăcea să locuiesc cu tine 
și sper că și tu vrei. 

— Luke, e o idee grozavă. Doar că nu mă așteptam să mă 
întrebi - cel puţin, nu azi! 

— Ar trebui să strângem bani câteva luni, dar am putea găsi 
ceva cât de cât decent. 

— Unde? 

A înfipt furculita într-un cartof și l-a aruncat spre un pescăruș. 

— Dacă eram într-un film, aici ar începe muzica siropoasă și 
eu aș spune: „Nu-mi pasă, atât timp cât suntem împreună”. Dar 
nu mă mut în Stockwell! 


VP - 190 


— Sau în New Cross. 

— Până la urmă, aș vrea să scap de Londra, a zis el. Vorbea 
cu o nouă însufleţire; de parcă adunase toate astea în suflet și 
acum nu mai putea ţine secretul. Ar fi și timpul să te așezi la 
casa ta. La urma urmei, ești pe cale să faci douăzeci și cinci de 
ani! 

— Scuză-mă, am zis eu. Aaaaaaaahhhhh! 

Pescărușul a bătut din aripi, s-a învârtit în cerc și a aterizat pe 
o balustradă ruginită din faţa noastră. 

Luke a băgat mâna în buzunar și mi-a venit un gând nebun că 
avea de gând să mă ceară de nevastă, dar și-a scos ţigările. A 
aprins una, a dat fumul afară, care s-a risipit în lumina 
strălucitoare, fragilă, de pe malul mării. 

— Am putea merge oriunde, a zis el, vesel ca un băieţaș. 
Carpe diem și așa mai departe. 

— La pescuit? am glumit eu, citând una din replicile lui 
preferate din filmul The Inbetweeners. Chiar săptămâna trecută 
glumise că una din cerințele lui pentru alegerea unui 
apartament era să aibă suficient spaţiu pentru colecţia lui de 
dvd-uri, înseamnă că probabil avea deja în cap discuţia despre 
mutatul împreună. Poate ar fi făcut-o ieri, când ne-am întâlnit la 
Victoria, cum ar fi făcut-o și când s-a întors de la bufet cu 
cafeaua mea /atte degresat cu spumă și cu ceaiul lui sau când a 
spus la Faversham, după ce în sfârșit m-am prins unde 
mergeam, „în Barbados nu e cu nimic mai frumos decât pe 
plajele din Margate”. 

— Îți convine aici, nu? a întrebat el. Aproape că am ales 
Parisul, dar mi se părea că locul ăsta ţi se potrivește mai mult. 

— Luke, e perfect. Și așa era. Strălucirea estompată, lipsa 
ostentativului, abordarea fără pretenţii a distractiei, adoram 
toate astea. 

— In orice caz, nu puteam să te duc la Paris, pentru că ai avut 
cândva un weekend destrăbălat acolo! 

Imi aminteam hotelul unde portarul - „idiotul cu pălărie”, așa 
îl poreclise Ben - mi se adresase cu „madame” și cum ciocnisem 
paharele deasupra unui platou cu scoici, iar el îmi spusese: „Tu 
es Lissa” și mie îmi venise să plâng. 

— Putem să păstrăm Parisul pentru altă dată, a zis Luke. 

M-a trecut un fior cald: noi doi să păstrăm chestii, să mai 
avem încă atâtea lucruri de făcut. 


VP-191 


— În Margate era un Chei Victorian, a spus el. Unul făcut de 
Eugenius Birch. Ghiciţi arhitectul frustrat! 

Mă durea faptul că ar fi putut avea regrete, pentru că la 
vârsta de douăzeci și cinci de ani, oricât de trecută ar fi, e prea 
devreme să ai regrete. Nu voiam ca omul acesta să aibă 
vreodată regrete. 

— Putem să facem orice, a spus el. Dacă suntem noi doi - noi 
împotriva tuturor - o să fim de neoprit, Al. 

M-am aplecat spre iubitul meu și l-am sărutat. 

— Pentru ce-a fost asta? 

— Pentru că m-ai adus aici, pentru că ești tu. 

Spune-i totul despre tine. Despre nopţile în care nu poţi să 
dormi, despre deliciul dezastruos al relaţiei cu Ben, despre felul 
în care te-ai simţit mereu slabă (nu slabă-slabă, aș vrea eu!), ci 
nesemnificativă, chiar și despre ziua aceea din baie când ai scos 
durerea afară, spune-i. Lasă-l pe bărbatul acesta superb să afle 
de la tine. Mareea se retrăgea, dar, când ajungea din nou pe 
plajă în punctul maxim, i-ai fi putut spune și toată porcăria aia s- 
ar fi dus în mare când se retrăgea din nou, așa aţi fi putut 
merge mai departe împreună. 

— Ce anume ai vrea cel mai mult să schimbi la tine? m-a 
întrebat el. 

— În clipa asta, nimic - pentru că, dacă aş schimba, poate că 
n-am mai fi aici. Poate acum ar trebui să se audă muzica aia 
siropoasă! 

Luke a plecat capul. Îi dădeau lacrimile, Luke chiar plângea. 

— Te iubesc, Al Salmon, a zis. 

— Și eu te iubesc, i-am spus. 

O spunea după câteva luni, dar eu mă scăpasem după cinci 
săptămâni, probabil mult prea devreme. 

— Dar tu, l-am întrebat, ce anume ai schimba dacă ai avea o 
baghetă magică? 

— Dar am una, a spus el, rânjind și uitându-se în jos, în poală. 

După ce fusese serios, acum simţea nevoia să se destindă - 
era palpabilă tensiunea care se scurgea din el. Avea chef să 
meargă într-un bar. 

— Nu scapi așa de ușor, i-am spus. Haide, ce anume? 

— Să te fi cunoscut când eram mai tânăr. 

— Bun răspuns! 

— Înainte să avem un trecut. 


VP - 192 


— Vorbește în numele tău! 

— Mai sunt și alte chestii. 

Un copil a trecut în viteză pe un scuter, distrându-se de 
minune, apoi conversaţia s-a întors la „apartament” și la 
avantajele cartierului Elephant versus Clerkenwell. Eu urma să 
aduc ustensilele de bucătărie lăsate acasă la mama și la tata, să 
despachetez cutiile de cărţi din apartamentul lor, poate chiar să 
șterg praful de pe trofeul meu cu „cel mai bun debutant” pe 
care îl câștigasem la serviciu și să-l pun pe polita șemineului - 
ce chestie, un șemineu. Prietenii noștri l-ar fi luat și răsucit când 
erau invitaţi la cină. Ar fi pornit unele conversații: glume despre 
greutatea trofeului, cum ai fi putut să provoci răni grave cu 
ajutorul lui, discuţii despre infracțiuni și politică purtate în timp 
ce se servea salata grecească sau spuma de ciocolată albă și 
fructul pasiunii cumpărată de la Nigella. 

— Ştii ce-mi place cel mai mult la tine? l-am întrebat. 

— Frumusetea mea zdrobitoare? Personalitatea 
fermecătoare? Istețimea judiciară? 

— Imi place că știi să asculţi. Ti s-a mai spus asta până acum? 

— Probabil. Dar cred că nu eram atent! 

Urma să se îmbete. Îmi dădeam seama. Răspunsurile lui, felul 
în care arunca firimituri de chipsuri pescărușilor, chiar și felul în 
care fuma. Avea să fie frumos - noi doi, ascunși într-un bar, într- 
o zonă retrasă din oraș. Faptul că eram aici avea un aer ilicit: 
departe de Londra, de fete, ascunși. Urma să ne mutăm 
împreună. Puteam să aud conversaţia cu Meg. Ne îmbrățișam și 
ea mă strângea mai mult. „Nu o să te pierd, nu-i așa? îmi 
trimisese mesaj mai devreme, din întâmplare, când îi spusesem 
că Luke mă ducea într-un loc surpriză în weekend. Ești ca o soră 
pentru mine”. 

Luke și-a aprins altă ţigară, mi-a dat și mie una, apoi a zis: 

— Când ai spus să ne lăsăm însemna să ne lăsăm după ce 
terminăm pachetul - evident. 

Asta e viaţa mea, mi-am zis. Aici se petrece viaţa mea. Într-un 
oraș pe malul mării, unde culoarea pietricelelor mă face să-mi 
doresc să pot picta, în trenuri șubrede care pleacă de la Peronul 
2 din Victoria cu conductori care spun: „Bună seara”, cu un 
bărbat pe care îl cheamă Luke Stewart Addison, care 
recunoscuse că ajunsese la optzeci și două de kilograme când 


VP - 193 


ne dădeam în carusel, ceea ce m-a făcut să interzic curry în 
mijlocul săptămânii! În sfârșit, în sfârșit, mi se părea de ajuns. 

— Suntem oameni mari, i-am spus. Am nevoie de vin. 

— E ora de bere, a zis Luke. 

Mergând înapoi spre hotel, mă gândeam: acum și acest loc e 
al nostru. Margate. Chiar și magazinașul din care am cumpărat 
Fanta. Voiam să le adaug la celelalte locuri „ale noastre”: 
restaurantul nostru în care ne „desfătam” era Casa Thailandeză 
de pe Balham High Street, în joia noastră ideală mergeam la un 
film la cinematograful Clapham, locul preferat unde să ascultăm 
muzică era Academia Brixton. Simţeam că sunt într-un loc stabil 
mai mult ca oricând: un echilibru. De obicei, mă abăteam de la 
corolarul (acesta e cu siguranţă cuvântul de azi) că Luke mă 
făcuse fericită pentru că noi nu avem nevoie de un bărbat 
pentru asta, nu, dar era inevitabil: eram mai fericită de când îl 
cunoșteam pe el. 

Acum a plecat să-și ia ţigări. Ultimul ultim pachet. Ce ciudat 
că am așteptat cândva pe un alt bărbat, în timp ce e/se ducea 
după ţigări! Mi-am imaginat-o pe drăguţa și bătrâna Queenie 
dându-se în montagne russe în Parcul Thorpe: ţinându-se 
disperată cu mâinile ei ca de marmură, cu petele de la ficat, cu 
fața zbârcită turtită din cauza forţei de greutate, cu gura 
cleioasă din care ieșeau strigăte apoase de groază și de bucurie. 
Sper să ajungă acolo. „Eu traduc lumea în cuvinte”, îi spusesem. 
Cât despre cuvântul meu de azi? Dă-l încolo de „corolar”, e 
demodat, pe acesta l-aș fi ales la optsprezece ani, pe vremea 
când căutam cu aroganță cuvintele erudite, cu multe silabe, 
deși uneori cele mai simple exprimă cel mai mult. Cum ar fi 
„iubit”, „încredere” sau „devotament”. Sau chiar iubire. 

Da, acesta e numai bun. /ubire. 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 7 aprilie 2012, 
11.20 


OMG”, tocmai am citit pe internet că Luke a fost dus la poliție. Nu- 
mi vine să cred, a fost dus la o secţie din Southampton. Se pare că l-ar 


42 OMG este un acronim de la „Oh My God”, expresie din limba engleză folosită pe 
Facebook, Messenger și Twitter; în română se traduce cu „Doamne Sfinte!” (n. red.). 


VP - 194 


putea pune sub acuzare. Pe site-ul poliţiei nu apare nimic, nicio 
declaraţie, dar, Twitter a luat foc din cauza asta. 

Știam eu că ceva nu era în regulă cu el. Am încercat odată să-i 
spun lui Alice, dar n-a vrut să mă asculte - era mereu încăpăţânată 
când era vorba de bărbaţi, era oarbă în fața defectelor lor, mi-a tras 
un perdaf și m-a acuzat că sunt geloasă. 

Pe bune, deja mă gândeam să-mi pun suspiciunile pe blog, că 
probabil e sociopat, dar Jeremy a zis că trebuie să am grijă ce anume 
fac public, credea că aș putea avea probleme dacă împrăștii acuzaţii, 
dar fir-ar să fie, Luke. 

Se vedea cu ochiul liber cum era în preajma lui Alice. Avea o latură 
geloasă și nu voiai să te cerți cu el, e mare ca un bolid. Alice mi-a spus 
odată că ţipase la ea, iar eu l-am văzut devenind agresiv într-un bar - 
da, era o ceartă prostească, însă e clar că avea un comportament 
volatil. Apăruse în peisaj de puţin timp și deja încerca să mă arate ca 
pe un gând secundar, dar ea era prietena mea cea mai bună, nu a lui. 

Doamne, nu-mi vine să cred. E limpede că poliția nu progresa în 
niciun fel cu investigarea acelor ameninţări, deși m-am oferit să dau 
încă o declaraţie după ce s-a publicat în ziar povestea despre pisica 
aia moartă. Doamna drăguță de la poliție m-a ascultat, dar când ești 
super supărată vorbeşti aiurea și începi să te îndoiești de tine însăți, 
iar ce spui e și mai neverosimil. Probabil că m-a etichetat ca fiind 
„emotivă”. Da, m-a luat de sus, nu glumă. Sigur că sunt emotivă, cine 
n-ar fi când prietena ei cea mai bună a murit? Parcă a murit jumătate 
din mine. 

Spun că a murit în loc de „a fost ucisă” pentru că acolo 
ajunseserăm cu concluziile. Dacă nu e de vină unul dintre cei pe care 
i-a băgat la pușcărie și nici nu s-a sinucis, atunci toți am crezut că 
fusese doar un accident îngrozitor - dar de ce vorbesc acum cu Luke? 
Doamne, LUKE. Poliţia nu duce pe nimeni la secție fără motiv, iar el 
era furios pe Alice pentru că-i dăduse papucii; ea spunea că era 
devastat, că s-a purtat ca un nebun. Avea niște ochi sălbatici, așa 
zicea. Dacă o iubea cu adevărat, atunci cum explica el ce se 
întâmplase la Praga? Vedeţi, eu și Alice ne spuneam totul, așa cum 
fac cele mai bune prietene. Câtă ură trebuie să ai în suflet, ca să înșeli 
un om atât de încrezător ca Alice? 

Nimic nu e atât de simplu pe cât pare, așa crede Jeremy, dar el 
vorbește de multe ori enigmatic și răspunde la întrebări reale cu 
lucruri teoretice. „Un om nu e mort atât timp cât i se pronunţă 
numele”, spune mereu, omițând de fiecare dată că e un citat din Terry 
Pratchett, de parcă speră că eu o să cred că e al lui. 

Imi spune că ar trebui să am grijă ce postez, că aș putea lăsa fără 
să vreau o impresie greșită, dar interviul acela pe care l-am dat la 
televizor s-a dovedit o mișcare proastă. Nici măcar nu semănăm cu 


VP - 195 


mine. Cineva a postat fragmente parafrazate din ce am spus pe 
pagina de Facebook a lui Alice, după care un reporter de la un ziar 
local le-a reluat (nici măcar cu exactitate, dar deja nu-mi mai păsa, 
pentru că nici reportajul care s-a difuzat la televizor nu era 
reprezentativ pentru ceea ce spusesem) și i le-a atribuit lui Megan 
Parker, ceea ce i-a făcut pe și mai mulţi oameni să intre înnebuniţi pe 
Facebook și să comenteze despre comentariile pe care se presupunea 
că le făcusem eu în ziar. 

Chestia e că, atunci când pierzi pe cineva apropiat, devii pur și 
simplu paranoic, suspectezi pe toată lumea. O să fiu sinceră, chiar și 
Jeremy începe să mă sperie puţin. Felul în care vorbește despre soția 
lui ca și cum ar fi dintr-o specie inferioară. Eu n-aș lăsa sub nicio 
formă pe cineva să vorbească așa despre mine și nici Alice, asta e 
sută la sută sigur, i-ar fi spus șovinistului că suntem în 2012, nu în 
Epoca de Piatră! 

Acum vreo două seri, m-a invitat la el să catalogăm alte câteva 
„propuneri” și să o cunosc pe soţia lui, numai că soţia lui nu era acolo, 
iar el a deschis o sticlă de vin, un vin roșu din Chile pe care l-a descris 
drept „un vinuţț viguros”, așa că am vorbit despre întoarcerea mea la 
universitate și mi-a promis că o să-mi scrie o recomandare, deși mă 
cunoaște de puţin timp. Urma să obţin o dispensă, spunea el, din 
cauza lui Alice. Am rămas acolo peste noapte, pentru că mă cam 
ameţisem. 

Tocmai am văzut pe Twitter că motivul pentru care l-au săltat pe 
Luke e că era în Southampton în noaptea morții lui Alice. Fir-ar să fie, 
asta contrazice tot ce a spus iniţial. Un avocat zice pe Twitter că pot 
să-l rețină douăzeci și patru de ore fără să-l pună sub acuzare - dar că 
o să sară pe el, o să-l treacă prin toate apele, o să-i facă percheziții 
acasă și tot tacâmul. 

Nu iese fum fără foc, așa se spune. 

Ar fi bine să o sun pe mama lui Alice. Exact când crezi că toată 
povestea asta nu poate fi mai cruntă pentru ei. 

Are și propriul ei hashtag“*. La asta se rezumă totul, la atât a fost 
redusă prietena mea cea mai bună? /alicesalmon 


Comentariu la postarea de mai sus 


Megan, pot să-mi cer scuze dacă vreodată nu te-ai simţit în largul 
tău în compania mea. Eu și Fliss ne-am dori foarte mult să vii la cină în 
weekend - o ocazie perfectă să vă cunoașteţi. Ai numărul meu de 
mobil - sună-mă și discutăm. 

Jeremy „Surferul argintiu” Cooke 


43 Cuvânt sau expresie precedată de semnul 4, care marchează începutul unei postări 
(n.tr.). 


VP - 196 


x k x 


Mesaj telefonic lăsat de Alice Salmon, 
sâmbătă 4 februarie 2012, 20.43 


Unde ești, Parker? Sper că ai pe tine pantaloni ca ai lui Bridget 
Jones... cred că mori de friiiiiiiiiig pe dealuri. Am o mică 
mărturisire... Bine, una ceva mai mare, da’ o s-o iei razna, aşa 
că nu-ți zic până nu mă suni. Oricum, ce șanse erau să mă 
întâlnesc cu Ben, ei? Drăguţ, ca pe vremuri, tot mai are un 
orgoliu uriaș, dar e mai serios, dacă ar fi fost așa și înainte, 
poate lucrurile ar fi stat altfel. Și e și destul de simpatic, încă 
mai are ochii aceia supeeeeeeerbi. Meg, dacă trece tot atât timp 
de când eram amândouă în anul al doilea, o să avem treizeci de 
ani afurisiţi! Și... și... la Grady au făcut un restaurant de fiţe, ca 
și cum ai transforma Catedrala St. Paul într-un Mac și clubul 
acela de lângă podul feroviar într-un nenorocit de Toys R Us... 
sau, pentru o fată drăguță din Brisel cum ești tu, Meg, un Toys 
We Be”! In fine, l-am pus pe Benny Boo să-mi ia șampanie și pe 
urmă am șters-o, ha, o să se înveţe minte, chiar dacă o să 
mormăie puţin, știu în ce bar s-a dus, s-a întors roata acum, 
dacă-i trimit mesaj, să vezi ce iute vine! Nu mă uri, Meg, nu-mi 
purta pică pentru o seară în oraș. Am nevoie de asta. Să scap de 
toate. Zbor, încerc să nu mă gândesc la e-mailul acela al mamei. 
Coboară de pe deal și sună-mă imediat, Parker Larker! 


x k x 


Forumul online StudentNet din Southampton, 7 aprilie 
2012 


Subiect: Arestare 


Văd că a fost arestat iubitul în cazul lui Alice Salmon. Mereu mi s-a 
părut că are ceva ciudat acel tip. 
Postat de ExtremeGamer, 13.20 


44 Lanţ de magazine de jucării, în traducere liberă: /ucăriile suntem noi; în sens 
argotic: o slujbă prost plătită (n.tr.). 
4 Joc de cuvinte sugerat de Toys R Us; Toys We Be = noi suntem jucării (n.tr.). 


VP - 197 


Mai exact, cum ţi-ai dat seama? Era prieten de-al tău, 
ExtremeGamer, sau e una dintre teoriile tale excentrice? 
Postat de Su, 13.26 


Faptele vorbesc de la sine. Arestat. 
Postat de Extreme Gamer, 13.33 


Conform bookface“$, a fost la Universitatea din Liverpool între 2003 
și 2006. Trebuie să fi fost deștept, pentru că a terminat primul și a 
fost angajat de o firmă mare de construcţii după un plan de angajare 
a absolvenţilor. 

Postat de Graeme, 13.56 


Bravo lui că a ajuns totuși la universitate, oricum a fost la o școală 
de rahat. 
Postat de Lex, 14.14 


Era un băiat la mine în clasă când eram într-a șasea, cel mai 
deștept din școală, dar îi plăcea să facă scandal vinerea seara ca 
oricărui alt om. Doar pentru că era deștept nu înseamnă că nu-i 
plăcea să dea cu pumnul. 

Postat de Baz șoferul, 14.28 


Am citit un „profil” al lui dintr-un ziar... părinţii lui au divorțat când 
avea opt ani. Au citat un psihiatru care a explicat că sentimentele 
reprimate după asemenea lucruri se pot manifesta zeci de ani mai 
târziu sub formă de misoginism. 

Postat de Fi, 14.41 


Bine ai revenit, Fi! De ce în capul tău totul se reduce la misoginism? 
Sau și acesta e un comentariu misogin? Doar e imposibil ca o 
persoană să-și piardă cumpătul cu alta și s-o înece. 

Postat de Tom, 14.46 


Stati puţin, iar puneţi căruţa înaintea cailor. Sunt arestați oameni în 
fiecare zi fără să fie acuzați. E felul autorităţilor de a spune: Avem 
destule informaţii ca să vrem să aflăm mai multe. 

Postat de Jacko, 14.54 


Eu una sunt convinsă că a sărit. 
Postat de Cealaltă Katniss, 14.54 


46 Anagramă a cuvântului Facebook (n.tr.). 
VP - 198 


N-avea cum, Kat - 2012 nu e an bisecti!!!!+ 
Postat de Smithym 15.02 


Era un jucător promiţător de rugby când era mai tânăr, așa am 
auzit. Când era școlar, a încercat să intre în echipa Harlequins, pe 
urmă s-a lovit la genunchi și s-a zis cu povestea asta. 

Postat de Phil, 15.20 


Mai ales că aţi văzut poze cu el. Ei bine, ATENȚIE! 
Postat de Gem, 15.31 


lese pe cauţiune? 
Postat de Jane-nu-așa-de-ștearsă, 15.49 


Depinde. Poliţiștii au douăzeci și patru de ore la dispoziţie să te 
acuze sau să-ți dea drumul. Pot obţine o prelungire, dar nu e ușor. Am 
văzut la o emisiune la televizor că au ţinut pe cineva nouăzeci și șase 
de ore, dar au nevoie de acordul unui magistrat. 

Postat de CunoscătordeArtă, 15.49 


Încă o dată mă văd nevoit să vă informez că voi închide acest 
subiect. Trebuie să le reamintesc tuturor participanţilor că ancheta 
poliției este „deschisă”, așadar comentariile pe acest subiect ar putea 
fi păguboase din punct de vedere legal. 

Postat de Administratorul Forumului StudentNet, 14.26 


Dar nimeni nu i-a spus pe nume, dacă te-ai fi obosit să citești ce s-a 
scris, așa că greșești. 
Postat de Barley Mow, 14.26 


x kK x 


E-mail trimis de profesorul Jeremy Cooke, 23 iulie 
2012, 16.44 


De la: [email protected] 
Către: [email protected] 
Subiect: Spune-mi 


Draga mea Liz, 


+7 Joc de cuvinte; în limba engleză, anul bisect se numește /eap year, de la verbul to 
leap = a sări (peste ceva) (n.tr.). 


VP - 199 


Voiam să-ţi trimit un e-mail, ca să afli de la mine, dar evenimentele 
mi-au luat-o înainte. Biletul acela a fost este-într-adevăr pus pe seama 
mea. Scrisul meu de mână a fost dintotdeauna mărunt. 

Poate nu mă vei crede, dar când am început cercetările în privinţa 
lui Alice, abia mai ţineam minte biletul acela. Am fost într-o reală 
încurcătură în 2004. Apoi a apărut Alice și mi-a amintit atât de mult de 
toate emoţiile pe care încercasem - și, în mare parte, reușisem - să le 
stăpânesc. Practic, tu. Apoi, când am descoperit cine era, a fost ca și 
cum o parte din trecutul meu - o parte din mine - a revenit la viaţă. 
Am invitat-o odată la o petrecere să bea ceva, la petrecerea anuală a 
departamentului de antropologie. 

— Sună a ceva incredibil de distractiv, a glumit ea. Nu vor fi acolo 
doar profesori? 

— Primești o dispensă specială pentru că mama ta a lucrat aici. 

A ezitat. 

— Va fi băutură pe gratis, i-am spus eu și așa am câștigat-o. 

— Voi, profesorii, chiar știți să vă distraţi, a spus ea, privindu-ne 
cum ne foiam încoace și încolo ca niște cadavre reanimate. Unde-i 
muzica? Unde-i băuturica? 

Trei ore mai târziu, eram în biroul acesta. A scos un joint din 
buzunar, l-am trecut de la unul la altul și mi-am amintit de ceea ce 
credeam deseori că ar fi trebuit să-mi amintească zilele petrecute la 
universitate. Ea a zis că se simte ameţită, a venit și s-a așezat la mine 
în braţe, eu i-am spus: „Nu”. Mai târziu a adormit într-un colț pe 
scaun, așa că am acoperit-o cu puloverul meu, am vrut să o înfășor, 
să o învelesc, dar și-a pus brațul pe după gâtul meu. „Miroși frumos”, 
a zis. Nu voiam să fac ce-am făcut după aceea, chiar nu voiam, 
trebuie să mă crezi, Liz, dar mâna mea i-a atins părul și am simţit un 
curent electric: un șoc de „tine” trecând prin mine. 

Sunt beat, Liz. Nu că s-ar simţi. Nici asta nu pot să fac cum trebuie: 
să mă îmbăt. De exemplu, uită-te la scrisoarea asta: până și afurisita 
de punctuație e corectă. Voi mai bea ceva. Profesorul desfrânat se va 
face turtă. Un beţiv treaz. Asta da oximoron. Auzi la mine, un 
oximoron. Sunt afectat chiar și când sunt praf. 

Fliss știe totul despre aventura noastră. Îi voi frânge inima când va 
afla ce i-am făcut lui Alice, dar îi datorez adevărul. Nu trebuie să 
murim având secrete, iar eu, sincer, mă înec în secrete. Mi-aș dori să 
fi aflat mai devreme aspectul ăsta: că îţi erodează sufletul. 

Vorbeai foarte des despre aici și acum, Liz - ei bine, problema cu 
asta e că-i al naibii de trecător. Cine-ar fi crezut, nu? Marele C. Un fel 
afurisit care e suficient de rar încât evoluţia lui nu poate fi prevăzută. 
Nu mă va da gata imediat, dar nici nu voi ajunge septuagenar. Imi 
pare rău dacă e greu de digerat, dar boala, ca și vârsta, asta face: îi 
face pe oameni mai puţin înțelegători și mai imuni față de jenă. 


VP - 200 


Oare poţi, în inima ta, să nu mă detești total? Acea Liz care a 
împărțit cu mine o perioadă din viața mea ar putea. Cea lângă care 
am stat pe plaja Chesil, care ţopăia de bucurie în faţa picturilor de 
Tizian și Caravaggio la Muzeul Naţional, care - la douăzeci și ceva de 
ani, dar puţin cam copilăroasă - s-a luminat toată când a aflat că 
blana de pe coarnele cerbului se numește „catifea”. Ințelegere și 
iertare: cam asta-i tot. Și dreptate. 

Nu ar trebui să ne fie rușine de noi, nu ar trebui să ne lăsăm daţi la 
o parte din istorie. Am avut o relaţie, am dormit împreună, ne-am 
tras-o. Și noi contăm. 

Plouă. In noaptea asta trebuie să dorm aici. Nu ar fi prima dată 
pentru mine să mă trezesc în haosul hărtiilor, în timp ce telefonul 
clipește din cauza apelurilor pierdute de la Fliss. Câte griji și-a făcut 
femeia asta din cauza mea! Am fost foarte egoist, dar oamenii ar 
trebui să fie judecaţi după cum se comportă de obicei, pe termen 
lung, nu după cel mai bun sau cel mai rău lucru pe care l-au făcut. Nu 
ar fi un barometru mai just al vieţii pe care ai dus-o, al genului de 
persoană care ai fost? 

S-ar putea să fie mai bine când mă trezesc. Spune-mi că așa va fi. 
Spune-mi că voi dormi. Spune-mi că nu mă voi uita pe pereţi noaptea, 
concentrându-mă să nu ţip sau strângându-mi cărțile în braţe, ori 
scriind în condensul de pe geam: JRFC, RIP. Spune-mi că mă voi trezi 
și voi avea iar nouă ani - nouă sau paisprezece, ori chiar treizeci și 
cinci, ar fi OK. Aș suporta usturimea curelei tatălui meu, nenorocitul 
ăla bătrân, tachinările din curtea școlii, tristețea crescândă a vizitelor 
la spital ale lui Fliss și conversațiile tot mai ipotetice despre nume, 
camere pentru copii și școli sau disperarea goală a vârstei mijlocii, aș 
suporta oricare din toate astea numai să nu fiu bărbatul care simte 
apăsarea sfârșitului sumbru. 

Lasă-mă să dorm un somn bun. Lasă-mă să beau whisky. Lasă-mă 
să plec ușor. 

Pentru tine a fost ușor când aproape că ai plecat în noapte? Ziua 
aceea din cantină, bârnele negre din corăbiile de război din Epoca 
Tudor deasupra capului tău, masa de sub picioarele tale, netezită de 
frecușul coatelor unor generaţii întregi de studenți. Cred că te simţeai 
cumplit de singură. 

Am mers la un psiholog după ce ne-am despărțit și îi plăcea în mod 
deosebit o anumită epigramă: durerea trebuie să se ducă undeva. În 
clipa asta, a mea se duce la tine. E nedrept, dar unde să se ducă în 
altă parte? Depinde de tine unde se duce pe urmă. Sunt prea obosit 
să-mi mai pese. Nu-i așa că-i o surpriză plăcută? Omul care și-a păzit 
cu strășnicie dreptul de a decide își pune acum soarta în mâinile 
altcuiva. 

Fie-ți milă de mine. Aruncă-mă în groapa cu lei. E decizia ta. 


VP - 201 


Fliss își va ocupa locul de drept după ce nu voi mai fi eu, pur și 
simplu știu că așa va fi. Voi fi mândru de ea. Aș vrea să pot să zic 
același lucru și despre mine. 

Noapte bună. Somn ușor. Șapte purici pe-un picior. Asta le-aș fi 
spus copiilor mei dacă i-aș fi avut. 


Îmi pare rău. 


Cu drag. 
jem 


x k x 


Declaratie făcută de Politia Hampshire pe 7 aprilie 
2012, 17.22 


Un bărbat de douăzeci şi şapte de ani, arestat pe baza 
suspiciunii de ucidere a unei foste localnice din Southampton, a 
fost eliberat în această după-amiază fără a fi pus sub acuzare. 

Poliția a confirmat că eliberarea a avut loc în urma unui 
interogatoriu cu privire la decesul lui Alice Salmon, survenit pe 5 
februarie. 

Poliția îl arestase ieri, după ce câțiva martori au dat declaraţii 
referitoare la acest caz. 

Superintendentul-șef Simon Ranger spune: „Investigaţiile 
noastre asupra circumstanțelor morții lui Alice continuă. 
Autopsia a confirmat că a murit înecată, dar lucrăm în mod 
sistematic pentru a stabili ce s-a întâmplat în ultimele ei clipe. 
Aș dori să le mulţumesc cetățenilor care ne-au ajutat până acum 
și insist pe faptul că rămânem interesaţi să vorbim cu oricine a 
văzut-o pe Alice în seara respectivă sau a observat orice 
activitate din apropierea râului Dane”. 

Trupul lui Alice Salmon a fost descoperit pe 5 februarie la ora 
07.15 BST“? de către o persoană care plimba câini. 

Dacă aveţi informaţii care ar putea sprijini ancheta, vă rugăm 
să contactaţi camera de control a poliţiei sau să sunaţi sub 
protecţia anonimatului la numărul 0800 555111, 
MilitanțiAntiCrimă. 


x k x 


48 British Summer Time = ora de vară în Regatul Unit al Marii Britanii (n.tr.). 
VP - 202 


Fragment din discuția de la secţia de poliție 
Southampton Central dintre superintendentul-șef Simon 
Ranger, detectivul Julie Welbeck și Elizabeth Salmon, 5 
august 2012, 17.45 


ES: Aveţi copii? 

SR: Da, unul, o fată. 

ES: Câţi ani are? 

SR: Șapte. De ce întrebaţi? 

ES: Pentru că ei cresc și nu mai poţi să-i protejezi. Faci tot 
posibilul să-i îndrumi pe cea mai bună cale, dar trebuie să faci 
un pas în spate și să-i privești cum pleacă. Nu poţi să-i înfășori 
în vată. Îi cocoloșim sau îi distrugem, ce anume facem noi, 
părinţii? 

SR: Există un motiv anume pentru care aţi venit azi, doamnă 
Salmon? Nu ne așteptam să vă vedem. 

ES: Am venit să pun flori la... la... pe malul râului. Apa trebuie 
să fi fost tare rece. 

SR: înțeleg că doriţi și să aflaţi informaţii noi. 

ES: Au trecut șase luni. Unde sunt răspunsurile mele? 

SR: Înţeleg cât de dureros trebuie să fie. 

ES: Serios? Mă îndoiesc că înțelegeţi. Pentru că o să ieșiți din 
tură și o să completaţi hârtii - ce o să spuneţi despre mine, că 
mă contrazic, că sunt instabilă, beată? - și o s-o înveliţi pe fiica 
dumneavoastră în pat și eu... eu... n-am nici cea mai vagă idee 
ce o să fac. 

Persoana intervievată se ridică și se plimbă prin cameră... 

ES: Înregistraţi discuţia? 

SR: Nu. Vreți să o înregistrăm? 

ES: Nu, nu, nu trebuie. 

Persoana intervievată plânge din nou... 

ES: Nu sunt proastă. 

JW: Nimeni nu spune așa ceva. Ce-ar fi să vă aducem o 
ceașcă de ceai? 

ES: Ceai nu, nu ceai. O urmărea. 

SR: Cine? 

ES: Profesorul care scrie o carte despre Alice o urmărea când 
era la universitate... a profitat de ea, așa a făcut; el, bărbat de 
vârstă mijlocie, și ea, o boboacă, abia împlinise optsprezece ani, 
era prima dată când pleca de acasă. Mi se face rău la gândul că 


VP - 203 


a ademenit-o în bârlogul lui, a așteptat până s-a îmbătat și pe 
urmă a atacat. Puiul meu, dus ca mielul la tăiere. Am dovezi, am 
un e-mail de la Cooke în care a recunoscut. 

SR: Vă rog, vorbiţi mai rar, doamnă Salmon... 

ES: Ca la spovedanie, poate că șarpele a sărit peste 
Catolicism, era de Crăciun în 2004, a dus-o în magherniţa aia de 
birou și... Persoana intervievată se leagănă înainte și înapoi pe 
scaun, plânge, privește în sus... Nu-l arestaţi? 

SR: Nu e atât de simplu. 

ES: Dar am dovezi, mărturisirea lui, asta e o dovadă. 

SR: Înţeleg că este dureros. 

ES: Nimic nu e dureros după ce-ţi pierzi copilul, sunt doar 
niște straturi de amorțeală. 

JW: Doamnă Salmon, aţi consumat alcool? 

ES: Ce-i băutura? Încă un strat de amorţeală - apă care curge 
din gheaţă. Voi nu ați bea, dacă aţi fi în locul meu? 

SR: Da, da, bănuiesc că așa aș face. Sunteţi sigură că nu vă 
putem aduce niște ceai? 

ES: Nu-mi mai oferiţi atât ceai! La ce-mi ajută ceaiul? Alice e 
moartă. Vicarul a spus că Dumnezeu o fi avut nevoie de încă un 
înger, dar nu era îngerul lui Dumnezeu ca să-l ia, era al meu. Voi 
v-aţi dat bătuţi, ați fi trecut la cu totul altceva dacă n-ar fi fost 
mass-media care să vorbească întruna de ea. Poate ce se spune 
nu e mereu corect, dar măcar n-au uitat-o. 

SR: Vă asigur că cercetările noastre sunt extinse și că 
încercăm să fim receptivi. 

ES: Lăsaţi-o naibii de receptivitate - pe Cooke ar trebui să-l 
arestați. 

SR: Fiica dumneavoastră v-a vorbit despre acest presupus 
incident - sau oricui - la vremea aceea? 

ES: Nu e deloc presupus și bineînțeles că nu mi-a spus, ea 
ținea totul în ea - dacă aș fi aflat așa ceva, aș fi sunat la poliţie 
într-o milisecundă... Pe urmă i-aș fi făcut o vizită monstrului, l-aș 
fi făcut să-i pară rău că s-a născut. 

Persoana intervievată se cuprinde cu brațele, apoi plânge... 

ES: N-aţi făcut decât să umblaţți după cai verzi pe pereţi cu 
Luke - cel mai ridicol lucru de care am auzit. 

SR: Arestarea cuiva pe baza suspiciunii de crimă nu e un pas 
pe care l-am fi făcut cu ușurință. 


VP - 204 


ES: Băiatul acela o iubea pe fiica mea și pentru asta o să-l 
iubesc mereu. Pe Cooke ar trebui să-l interogaţi. E evident, 
cineva a ucis-o. 

SR: De ce sunteţi atât de sigură? 

ES: Nu a fost un accident, iar Alice a mea n-ar fi, știți voi, n-ar 
fi făcut asta singură - mi-a apărut în vis. 

JW: Ar fi un moment bun să facem o pauză de câteva minute. 

ES: Bietul băiat, e mâhnit și voi îi trageţi o săpuneală. 

SR: Cu tot respectul, meseria mea îmi cere să evidențiez 
tipare. 

ES: Tipare. Tipare? Uitaţi unul, ploaia de la fereastra din 
spate. Lui Alice i-ar fi plăcut chestia asta. Lăbuţe de animale în 
zăpadă, bulele din șampanie, dungile de pe o pisică tărcată pe 
care o avea când era mică... îi spunea Gandalf. li plăcea 
Stăpânul Inelelor cu mult înainte să apară filmele. 

JW: Mergeţi la doctor? 

ES: Mergeam... nu poate să mă ajute. 

SR: Luaţi vreun medicament de care ar trebui să știm, 
doamnă Salmon? 

ES: Ei spun că mă tratez singură! 

JW: Probabil că veţi merge acasă după ce plecaţi de aici? 

ES: Acasă? Acasă? E și asta o variantă. 

JW: Soţul dumneavoastră e acolo? 

ES: E plecat... 

Persoana intervievată plânge. 

ES: Fiţi siguri că se vor afla păcatele voastre. 

SR: Doamnă Salmon? 

ES: Am făcut ceva îngrozitor. Alice a văzut e-mailul acela de la 
jem - adică de la Cooke - pe care mi l-a trimis chiar în ziua în 
care a murit ea. 

SR: De ce v-a trimis un e-mail? 

ES: Pentru că încearcă să-și pună ordine în toate înainte să 
dea colțul și cândva am avut o relație. 

SR: Cum a reacţionat Alice? 

ES: N-am vorbit... a trimis destule mesaje... am fost 
dezgustătoare, o ipocrită, o mincinoasă, o prefăcută... ce mult 
seamănă cu mine fata asta, îi sare muștarul. Credeţi în karma, 
domnule superintendent? Pentru că eu am făcut probabil niște 
chestii groaznice într-o viaţă anterioară. 

JW: Vă simţiţi bine? Aveţi nevoie să luaţi puţin aer? 


VP - 205 


ES: Sunt oricum, numai bine nu. N-am mai fost așa de puţin 
bine din 1982. Dacă vine după mine? N-are nimic de pierdut. 

JW: Poate ar trebui să luăm legătura cu soțul dumneavoastră 
- unde am putea da de el? 

ES: Știu la fel de multe ca voi. Sper să-l falimenteze pe Cooke 
cartea lui nenorocită. Ce-i o carte, domnule superintendent? Nu- 
i nimic. Hârtie, cerneală, vanitate. Un milion de pagini nu fac cât 
fericirea unui om. 

SR: Fiul dumneavoastră, parcă Robert îl cheamă, n-am putea 
să-l sunăm să vină să vă ia? 

ES: N-ar veni. Știţi cum m-a făcut săptămâna trecută? Beţivă! 
Pe mama lui, încântător! Pot să stau aici puţin? 

SR: Sigur, puteți sta cât aveţi nevoie, dar vine cineva să vă ia 
mai târziu? 

ES: Poate polițistul comunitar să vină la mine acasă? Nu mă 
bazez să stau singură azi. 


x k x 


Postare pe blogul lui Megan Parker, 3 august 2012, 
20.24 


E o mizerie ce face Cooke. Mi-a promis că o să fie un tribut, dar s-a 
transformat într-un atac la persoană. Nu-mi vine să cred că am 
colaborat cu jefuitorul ăsta de morminte, se presupune că sunt 
expertă în comunicare, fir-ar a dracu’. Am avut cele mai bune intenții, 
dar durerea mi-a întunecat vederea. Aici s-a terminat - nu mai am 
nimic de-a face cu el și îi sfătuiesc pe toţi prietenii lui Alice și ai mei să 
facă la fel. 

E mai rău ca presa de scandal - ca și cum nu ajunge că îi răscolește 
trecutul, acum ciugulește resturile din ultimele ei ore de viaţă. 

Ba chiar a susținut că îl sprijină pe Luke, declarând pios că trebuie 
să avem încredere în autorităţi, dar cum să ai încredere când vezi 
erorile astea judiciare? 

O spun sincer, Cooke nu e normal. Vrea să vorbim mai mult despre 
mine decât despre Alice, trăncănește întruna că ar trebui să-mi urmez 
visul și să mă întorc la studii. 

— Ai găsi cu siguranţă un loc, mai ales dacă pun o vorbă bună acolo 
sus, a zis. 

— Mulţumesc, dar n-aş veni la Southampton, i-am explicat. Prea 
multe stafii. 


VP - 206 


— Nu mă refeream neapărat la augusta noastră instituţie. Poate că 
reputaţia mea nu mai e ce-a fost, dar nu am legături proaste în 
cercurile academice. Nu că ai avea nevoie de o recomandare de la 
mine. Ești inteligentă, sensibilă, ai experienţa industriei, așa că 
instituţiile s-ar călca în picioare să pună mâna pe tine - și, dacă n-ar 
face-o, ei bine, ar fi cazul s-o facă! 

Pe urmă, acum vreo două seri - surpriză surpriză, soţia lui era 
întâmplător plecată - vorbea la telefon, așa că am cotrobăit 
(curiozitatea e o trăsătură bună, așa spunea Alice!) și într-un sertar 
are un dosar cu fotografii. Astea erau în plus și ascunse la mijloc, erau 
neclare, ca o listare a unei scanări digitale după imagini vechi, erau cu 
ea pe plajă când era COPIL. M-am speriat cumplit și după aceea, 
pentru că mă temeam să nu intre la bănuieli, a trebuit să stau cu el în 
sufragerie, cu imaginea lui Alice într-un bikini roz cu buline, cu colăcei 
de înot pe braţe, imprimată în creier, în timp ce el vorbea întruna de 
„etapele suferinţei” de parcă recita un text, parcă îi lipsește o doagă 
omului ăsta și fiecare celulă din corpul meu striga: Fugi... 

Vorbea de vinovăţie, dar de unde să încep cu asta? Vina că n-am 
fost cu ea în weekendul acela să-i port de grijă, că nu i-am răspuns la 
mesaje, că n-am fost o prietenă mai bună? Și-apoi (ne certam mereu 
dacă puteai sau nu să începi o propoziție cu „și”, dar ea era de 
neclintit că se putea foarte bine... și când folosesc paranteze îmi 
amintesc de ea, pentru că le folosea des), mai e și furia. Furia că 
oameni bătrâni păstrează poze cu ea de când era copil și că fustangiii 
ca Luke au ocazia să iasă la băut, deși i-a minţit pe polițiști. Chloe și 
Rach spun că n-ar trebui să fiu atât de rea cu el, dar de ce să nu fiu 
rea - dacă renunţ la furia asta e ca și cum aș renunţa la Alice. 

O să renunţ la blog. Credeam că cinstesc amintirea lui Alice vorbind 
despre asta, dar nu e așa. Poate că simţim nevoia să aflăm 
necunoscutele, dar faptul că închidem capitolul nu o va aduce pe Alice 
înapoi. Preocuparea asta lascivă pentru detalii, dorinţa de a găsi 
logica acolo unde nu există neapărat, nu așa arăţi respect. Detaliile 
ultimelor ei clipe sunt ale ei, nu ale noastre... în ritmul ăsta, o să fie 
ultimul secret pe care îl mai are, mai ales dacă Cooke publică 
nenorocirea aia de carte. 

Se pare că opinia publică adoptă teoria că era singură la final, așa 
că, dincolo de asta, detaliile precise presupun că sunt irelevante. Fie 
că a alunecat pe un mal noroios, fie că s-a împiedicat de o rădăcină de 
copac sau s-a oprit să privească uimită la întunecimea strălucitoare și 
s-a rostogolit. Chiar dacă a decis în starea ei de beţie că, știți voi, e 
vremea să meargă la culcare, haideţi să o lăsăm să păstreze măcar 
partea asta privată. Ultimul ei mister. Intr-un fel, e mai nimerit așa. 

Alice a noastră avea o latură romantică, o slăbiciune pentru 
trandafiri roșii, pentru eroinele damnate, pentru cerneala pătată de 


VP - 207 


lacrimi de pe scrisorile vechi (Alice Palace, lacrimile mele curg acum 
pe o tastatură). Așa ai făcut, Alice, te-ai făcut praf și te-ai rostogolit în 
râu. Dacă n-ai fi murit ar fi foarte amuzant, o poveste pe care am 
spune-o la diverse adunări - până la ziua lui Hannah mai sunt doar 
patru săptămâni, acum o s-o ratezi, vezi? Cât de specific ţie, doamnă! 

Moartea alege la întâmplare și, dacă te opui, problema asta te 
înnebunește. 

„Vor fi destule întrebări fără răspuns, cât să umpli o carte”, mi-a 
spus mama lui Alice într-una din discuţiile noastre purtate noaptea 
târziu, câte o oră. 

Se întâmplă ca fetele băute să cadă în râu și să se înece. 

Inainte să o las în urmă pe cea mai bună prietenă pe care o voi 
avea vreodată, trebuie să spun adevărul într-o privinţă. Profesorul 
nostru lăudat și celebrat, care păstrează fotografii cu copile în 
costume de baie - nu trebuie să credeţi o vorbă din ce spune în carte. 
Pentru că are un plan, e mai mult decât ce se observă la prima 
vedere, e un pervers și m-a atacat. Când m-am scuzat și m-am ridicat 
de la masă, m-a strâns cu mâna ca o gheară. 

Publică și la naiba cu toate, nu-i așa, Lissa? 


Comentarii la postarea de mai sus 


Am încercat în zadar să îţi trimit e-mail și să te sun, așa că nu am 
de ales decât să îţi las aici un comentariu. Ințeleg că ești supărată, 
dar ceea ce spui tu reprezintă niște acuzaţii extrem de grave - și 
nefondate. Dacă nu le ștergi în decurs de douăsprezece ore, voi 
consulta un avocat. Sunt foarte dezamăgit de tine, Megan! 

Jeremy „Surferul argintiu” Cooke 


„Voi consulta un avocat” - nu mă sperii eu de dumneavoastră, 
domnule profesor Cooke! Nu mă las intimidată de un terorist, Alice nu 
și-ar fi dorit asta. Poate că cei din media umblă cu mănuși cu astfel de 
lucruri, s-au înșelat atât de tare cu Joanna Yeates, dar eu am dreptul 
la opinie. Renunţ la blog, dar nu pentru că vă convine dumneavoastră 
și ceea ce s-a scris rămâne scris din respect pentru Alice, în cazul în 
care n-aţi observat - dumneavoastră, Luke și restul șacalilor - e un 
privilegiu pe care prietena mea cea mai bună nu l-a avut. 


Megan Parker 


Megan, ţi-ai pierdut minţile de tot, nu pot să cred că scrii așa ceva 
despre Jeremy, e un tip de treabă și chestiile pe care le postezi despre 
mine sunt niște porcării, da, m-au dus la poliţie, dar m-au eliberat, 
adică NU am fost acuzat. Poliţia n-ar fi făcut așa ceva dacă ar fi avut 


VP - 208 


cea mai mică bănuială legată de mine. Lui Alice nu i-ar plăcea să ne 
certăm pe amintirea ei, așa că nu o face pe sfânta - da, erai cea mai 
bună prietenă a ei, dar nu o mai vizitai de când lumea. Ti-a apărut și 
ție numele într-un rahat de revistă de relaţii cu publicul drept „una 
dintre cei treizeci de tineri sub treizeci de ani pe care trebuie să-i 
urmărim” și te-ai și întors cu spatele la vechii prieteni. Oricum, Alice 
mi-a spus că, ultima dată când te-a sunat, i-ai tras un perdaf de zile 
mari. 


Luke A 


Dacă ești atât de nevinovat, atunci de ce a vrut poliţia să stea de 
vorbă cu tine, Luke? Trebuie să fi avut un motiv, altfel nu te-ar fi târât 
până la Southampton și poate că te-au lăsat să pleci, dar asta nu 
înseamnă că nu te pot acuza după asta. M-am săturat de oameni care 
se iau de mine pentru că într-o tâmpenie de interviu am îndrăznit să 
spun că nu era perfectă. Când e vorba de prieteni adevăraţi, nu ai de 
ce să te prefaci că sunt perfecţi. Nu am fost prietena ei numai la bine, 
n-am fost vreun iubit temporar! De fapt, e lipsă de respect să susţii că 
ar fi fost o călugăriţă - îi plăcea să bea câteva pahare cu vin, îi plăcea 
să se îmbete, nu e o crimă. Tu mai ales ar trebui să știi asta, deși sunt 
sigură că nu ţi-a spus când a venit aici într-un weekend în decembrie, 
nu-i așa, când s-a îmbătat și a căzut pe scări de m-a luat și pe mine 
după ea! Probabil mi-am imaginat toate astea, nu? 


Megan Parker 


Da, pun pariu că și tu erai la fel de beată. 
Luke A 


De fapt, nu eram deloc așa. Ca să știi și tu, nu băusem și era vina 
ta, dacă e să arătăm cu degetul, că se făcuse praf, pentru că a fost în 
ziua de după ce a aflat că ţi-o trăgeai cu alta la Praga și era supărată 
și avea nevoie de companie, așa că nu-mi veni mie cu predici! 


Megan Parker 


x kK x 


Fragment din stenograma interviului cu Jessica Barnes 
de la sectia de politie Southampton Central, realizat de 
superintendentul Simon Ranger, 5 aprilie 2012, 17.20 


VP - 209 


SR: Ca să-mi fie și mie clar, susţii că, după ce bărbatul cu 
bluză neagră, ca să reiau expresia ta, „a luat-o în braţe, dar nu 
într-un fel bun”, Alice a fugit. Așa e? 

JB: Da, am explicat, a scăpat, a fugit. 

SR: E foarte important, Jessica - ești sută la sută sigură de 
asta? 

JB: Da, ea a plecat într-o direcţie, el a plecat în altă direcţie. 

SR: E posibil ca vreunul din ei să te fi văzut? 

Persoana intervievată ridică din umeri. 

JB: Probabil că el ar fi putut să se întoarcă, dar plecasem 
acasă. Ar fi cel mai îngrozitor lucru să fie așa. 

SR: Cât de beată era? 

JB: Nu era în ultimul hal, dar nici trează nu era. Se clătina, dar 
putea să meargă. 

SR: „Se clătina, dar putea să meargă” în care direcţie? 

JB: În jos, spre ecluza aia. E oribil acolo, tot auzi că sunt câini 
care sunt trași înăuntru. E foarte periculos, toată lumea știe 
asta. 

SR: Poate că nu și Alice Salmon. 

JB: Deci ea era, bănuiam eu. 

SR: Dar tu susţii că bărbatul cu bluza neagră, cel căruia ea îi 
spunea Luke, nu era nicăieri prin preajmă în momentul acela? 

JB: Da, adică nu. 

SR: Care din două? 

JB: El plecase în direcţia opusă, se ducea spre strada 
principală. 

SR: Bănuiesc că ţigara era terminată de mult, nu? 

JB: Da, dar atunci am devenit îngrijorată. 

SR: De ce te-ai îngrijorat, Jessica? 

JB: Pentru că a început să se urce pe baraj. 

SR: De ce crezi că a făcut asta? 

JB: Așa fac copiii vara, ca să înoate. 

SR: Dar nu era vară, era în februarie. 

JB: De asta mi se părea o nebunie, exact cum nu-ţi dai seama 
dacă un clip de pe YouTube e adevărat sau nu. 

SR: Te asigur că aici nu era YouTube, Jessica, a murit un om. 

JB: Eu n-am greșit cu nimic. Mă arestaţi? 

SR: Nu, ești liberă să pleci în orice moment, dar mi se pare un 
lucru curios să se urce așa pe baraj. Nu cumva ai strigat-o? 


VP - 210 


JB: Am strigat-o, da, așa am făcut, jur pe viaţa mea că am 
tipat, dar deja era la distanţă mare și dusă în lumea ei. Și eu am 
încremenit, parcă visam și stăteam atât de ţeapănă că nu 
puteam să vorbesc. 

SR: Ce s-a întâmplat pe urmă? 

JB: A rămas pe grilajul acela, cred că sub ea era apa, apoi a 
trecut dincolo de gard și mi-am zis: Heeei, de ce face asta? E 
adevărat că era însărcinată? 

SR: Pe urmă ce a făcut? 

JB: E acolo un cadru, ca un fel de ultim etaj, iar ea s-a urcat 
acolo. Cred că era la vreo șase metri deasupra apei și deja mă 
speriasem de-a binelea. Nu știu de ce nu e îngrădit locul acela 
cum trebuie, copiii s-ar putea căţăra acolo. Mi-a adus aminte de 
reclama aceea de la televizor, în care tipul se urcă pe schelă 
pentru că e beat și crede că poate să zboare, numai că ea părea 
destul de grijulie. 

SR: Grijulie? 

JB: Da, se mișca lent. Unii, când vor să se omoare, sunt ca 
niște maniaci și strigă în gura mare, dar ea făcea exact pe dos, 
era atentă, ca și cum se mișca cu încetinitorul. Nu m-am gândit 
nicio clipă că e pe punctul de a cădea, m-am gândit că face ceva 
intenţionat. Atunci mi-am dat seama prima dată. 

SR: De ce anume? De ce anume ţi-ai dat seama, Jessica? 

JB: De faptul că voia să sară. 


VP - 211 


PARTEA A CINCEA 


Nu se termină cu un sărut 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 9 decembrie 
2011 


M-am prefăcut că nu auzisem mai devreme în restaurant. 
Dacă n-aș fi făcut asta, aș fi explodat - serios, aș fi luat-o razna, 
aș fi izbucnit în lacrimi sau aș fi ţipat, i-aş fi aruncat lui Luke 
mâncarea peste faţa lui grasă și încrezută. In afară de asta - ca 
o idioată ce sunt - încă îi mai acordam prezumția de 
nevinovăție. Mama spunea mereu că îmi sare muștarul prea 
repede, așa că așteptam să vină cu ceva de genul: „Nu înţelege 
greșit discuția mea cu Adam” sau: „Nu-l băga în seamă pe 
Adam, o face pe nebunul”. Dar nu a spus nimic și nici nu am 
auzit sau am înţeles greșit, pentru că oi fi eu proastă, dar nici 
chiar așa. 

Nu mă mir că era atât de disperat să vină aici imediat după ce 
s-a întors de la Praga. Avea conștiința încărcată, nu glumă. M-a 
sunat în clipa în care a coborât din avion pe Heathrow. 

— E duminică, am protestat eu, știind că urma o zi importantă 
la serviciu. 

— Te rog, m-a rugat el cu vocea aia de căţeluș, care îl făcea 
să pară de doisprezece ani. 

— Sigur, acum după ce m-ai forțat, i-am spus și după o oră a 
venit cu rucsacul și cu un buchet de flori și fără o sprânceană 
(spuneai că era rasă din cauza unui pariu cretin). Și ce-ai făcut? 
Sau n-ar trebui să întreb! 

— Ce se întâmplă în turneu rămâne în turneu, a râs el. 

Evident. 

S-a prăbușit în faţa televizorului: abia adunase două ore de 
somn în ambele nopți. 

Mincinosul prefăcut stătuse pe aceeași parte a mesei ca mine; 
eram băiat-fată, băiat-fată. Erau colegii lui de la serviciu, dar nu 
voiam să fiu antisocială și să o șterg, deși a doua zi trebuia să 
fac cumpărăturile pentru Crăciun. Un tip de la barul din fața 


VP - 212 


noastră a trecut pe lângă noi spre toalete și, când l-a văzut pe 
Luke, l-a bătut pe umăr, s-a așezat pe vine lângă el și a început 
să vorbească. Nu mi s-a părut că erau foarte apropiați; felul în 
care a dat Luke mâna cu el era același fel în care dădea mâna 
cu colegii mei. Am prins frânturi din conversaţie. Era un prieten 
de-al lui Charlie de acasă, venit la Londra în weekend; se 
întâlniseră la Praga. 

— Beai tequila într-un bar irlandez când te-am văzut ultima 
oară, a zis Luke. 

— Ce weekend bestial, nu? 

Au vorbit - „au fraternizat”, cum ar fi spus Luke - despre o 
altercație în bar, despre jocurile de băut și am simţit o 
împunsătură de gelozie. Voiam să iau și eu parte la discuţie. 
Oare cum e să fii băiat? m-am întrebat. Oare ar fi foarte diferit? 

Și acum, în seara asta, când am ieșit din restaurant, după ce îi 
sunase ceasul, a avut și tupeul să mă întrebe: 

— La mine sau la tine? 

— La mine, am răspuns, simțind nevoia să fiu pe teritoriul 
meu când îl înfruntam. 

Așa că am stat alături în metroul spre Leicester Square, ca un 
cuplu normal de oameni care nu s-au înșelat unul pe altul. Avea 
zece staţii la dispoziţie să nege sau să recunoască. Ar fi fost un 
început dacă ar fi recunoscut măcar că discuţia lui cu Adam nu 
era doar produsul imaginației mele. Dar stătea trântit pe scaun 
cu picioarele desfăcute, întinse în vagon atât de mult încât 
ceilalți pasageri trebuiau să le ocolească, iar el nu spunea 
absolut nimic. Sunt așa de idioată! După ce venise de la Praga, 
îmi răspunsese la întrebările despre weekend cu: „Mai mult prin 
baruri” și eu înghiţisem gălușca. De ce să n-o fi făcut? N-am fost 
încântată nici când a adăugat: „Și în vreo două cluburi de 
striptease, evident”, dar așa fac băieţii și îmi plăcea că putea să- 
mi spună asemenea lucruri. 

Nu erau doar baruri și cluburi de striptease. 

Conform variantei stilizate pe care mi-a servit-o, „văzuseră” 
castelul, dar fără să intre. Au vorbit dacă să meargă la Muzeul 
Comunismului, dar n-au reușit să o facă. Luke mi-a vorbit de 
Podul Charles și de statuile baroce, informându-mă îngâmfat că 
acolo se filmase o parte din Misiune: Imposibilă. 


VP - 213 


— Am băut cafea în Vechea Piaţă Publică - asta se pune ca 
activitate culturală? a glumit el, umflând pernele și întinzându- 
se pe canapea. 

— Pentru tine, da. 

— Mi-a fost dor de tine, a zis. 

— Și mie, am răspuns și am făcut o glumă proastă despre 
faptul că și mie îmi fusese dor de mine și acum îmi dau seama 
că nu era prima dată când făceam gluma asta cu un iubit. 

— Sunt prea bătrân pentru tâmpeniile astea, a zis el. Mă simt 
distrus. 

Îi privisem pe Luke și pe prietenii lui purtându-se în același stil 
degajat ca el, dar nu erau deloc la fel de sexy. /ubitu/ meu, mi- 
am spus, privindu-l cum dă din cap și râde. Vorbeau despre cât 
de tragic era că Gary Speed se spânzurase și de ce avea să se 
întâmple cu Apple acum, după moartea lui Steve Jobs. „Sunt la o 
răscruce din punct de vedere al creației”, a zis Luke și am 
păstrat-o în minte; urma să-l tachinez cu asta mai târziu. 
Răscruce din punct de vedere al creatiei, urma să-i spun. Auzi la 
tine! Pe urmă nu i-am mai ascultat pe cei doi și am început să 
fiu atentă la discuţia din stânga mea despre o expoziţie nouă la 
Tate Britain, o retrospectivă. Luke mi-a făcut cu ochiul, era un 
fel de „îmi pare rău, plecăm în curând” și mi-a dat un sentiment 
cald de indulgență: eram împreună deja de optsprezece luni. 

— Câtă tequila am băut în excursia aia? l-am auzit pe iubitul 
meu întrebându-l pe noul lui prieten. 

— N-am idee, a răspuns celălalt, și mă îndoiesc că tu ai avea. 
Ai stat mai tot weekendul băgat până la gât în faţa aia din 
Dartmouth. 


x k x 


Articol pe website-ul Hot off the Press, 9 septembrie 
2012 


EXCLUSIV: O nouă legătură „amoroasă” 
a lui Salmon cu figura paternă Cooke 


Cercetătorul acuzat că ar fi avut un interes pervers legat 
de Alice Salmon a avut o legătură „amoroasa” cu decedata. 


VP - 214 


Un martor dezgustat spune că singuraticul Jeremy Cooke, 
care scrie o carte despre această frumuseţe tragică, a 
căpătat un „interes nenatura!l” în privinţa ei pe când era 
studentă sub îndrumarea lui. 

Se spune că bărbatul de șaizeci și doi de ani, care nu are 
copii și locuiește într-o casă de 500.000 de lire, ar fi fost 
văzut ducând femeia fatală, ce părea beată, în biroul lui în 
2004, pe vremea când era boboacă; asta s-a aflat ieri. 

O fostă studentă, care a cerut să nu îi fie dat numele, dar 
care are acum o slujbă de succes în Midlands, a făcut unele 
declaraţii, dezvăluind comportamentul  „relicvei” auto- 
intitulate care pedalează peste tot pe veşnica lui bicicletă 
veche. 

„Am dat peste cei doi într-o seară, la sfârșitul semestrului 
de toamnă, iar el o ţinea pentru că abia putea să meargă, a 
declarat ea. Am făcut o glumă, zicând că părea să fi avut o 
seară frumoasă, așteptându-mă ca el să sugereze să o duc 
eu înapoi în camera ei, dar nu a spus nimic, așa că l-am 
întrebat dacă vrea să am grijă de ea și a zis: «Nu, asta e 
doar a mea»”. A fost ciudat, jur că îi ţinea mâna pe fund. Ar 
fi trebuit să fiu mai îndrăzneață și să insist, dar era în vârstă 
și un tip destul de înspăimântător, așa că am lăsat-o baltă”. 

Informatoarea consideră că e posibil să nu fi fost un 
incident izolat. „El și Salmon aveau cu siguranţă o legătură 
specială, a spus ea. În primul semestru îi vedeam de multe 
ori vorbind și am auzit că petreceau împreună timpul când 
își dădea ea examenele. Era flatată de atenţia lui, așa cum 
ar fi fost orice fată. E posibil să fi fost îndrăgostită și să-l fi 
admirat. Poate că îl vedea ca pe o figură paternă. Da, ar fi 
putut fi un fel de poveste de dragoste”. 

Ea a adăugat apoi: „La început mi s-a părut absolut 
inocentă oferta lui de a-i îndruma pe studenții care nu erau 
la cursurile lui, dar era neobosit, îi copleșea cu manifestări 
total nepotrivite de bunătate și ajutor. Era obsedat de 
recunoaștere și de moștenirea lui, a spus ea, denunţând 
munca lui actuală ca pe cea a unui «aspirant la celebritate 
care caută atenţie». Era un ciudat. Il vedeai deseori 
plimbându-se pe malul râului Dane, pe porțiunea aceea de 
lângă vechiul pod, acolo unde stau beţivii”. 

Un formular de feedback completat de studenţi cu privire 
la modulul Sex, Limbă și Cultură, ajuns în mâinile noastre, 
arată felul în care era privit de studenţi bărbatul care a 
terminat o școală de stat în regiunea bogată a Scoției și 
care a lucrat într-o singură instituție academică. 


VP - 215 


„E ca și cum ar veni din altă epocă, parcă e pe pilot 
automat sau ca și cum n-ar fi în aceeași cameră cu tine”, 
comenta un student. 

Altul a concluzionat în chip nimicitor: „Parcă se agaţă cu 
ultimele puteri de naufragiu! Cei din conducere, se spune, 
au încercat să scape de el prin anii '80 după un scandal, dar 
a rămas aici mai departe”. 

Intr-o eră în care nu este tolerat niciun fel de contact 
între profesori și studenţi, aceste dezvăluiri vor ridica niște 
semne de întrebare cu privire la viitorul profesorului 
suferind. 


Scrisoare trimisă de Robert Salmon, 25 iulie 2012 


Harding, Young & Sharp 
3 Bows Yard 
Londra 


Domnule Cooke, 


Re: Alice Salmon, decedată 

Nu ne cunoaștem și nici nu ne vom cunoaște vreodată, așa că 
voi fi scurt. Sunt fratele lui Alice Salmon. Nu știu dacă mama 
mea a crezut sau nu de cuviință să menţioneze, în 
corespondența purtată cu dumneavoastră, că sunt avocat. Se 
pare că a intrat în tot felul de detalii din alte puncte de vedere. 

Sunt specialist în drept corporativ, dar m-am consultat cu 
colegii mei care sunt specialiști în publicaţii și doresc să vă aduc 
la cunoștință că această „carte despre Alice” a dumneavoastră 
vă duce pe un teritoriu juridic periculos. Calomnia e o chestiune 
care vă poate costa scump, domnule profesor Cooke! Asemenea 
cazuri se prelungesc și sunt costisitoare, iar falimentul personal 
nu e tocmai neobișnuit pentru cei care se confruntă cu 
asemenea acuzaţii. Un om nu îi poate calomnia pe decedați, e 
adevărat, dar există multe metode legale prin care să se 
împiedice publicarea sau autorul să fie acționat în judecată dacă 
publică informaţiile respective. 

Presupun că mama a neglijat să vă ceară să păstraţi 
intimitatea confesiunilor ei. Comunicarea între mine și ea este 
limitată momentan, dar trebuie să vă reamintesc că, în afară de 
orice aspect legal, să faceţi acest lucru ar fi total lipsit de etică, 
dată fiind starea ei actuală de spirit. Și suporta chiar bine până 

VP - 216 


acum. Este evident că discuţiile ei cu dumneavoastră 
declanșează crize de imprevizibilitate intensificată, așa că 
trebuie să încetaţi imediat orice comunicare. 

Aţi deschis cutia Pandorei în momentul în care aţi început să o 
urmăriţi pe Alice. Creați o ruptură în ce a mai rămas din familia 
mea. Tatăl meu nu este din fire un bărbat violent sau gelos, dar 
toţi avem o limită. Dumneavoastră cum aţi reacționa dacă ați 
afla că soţia a avut o relaţie cu același bărbat care acum 
manifestă un interes priapic pentru răposata fiică? Și că soţia 
dumneavoastră a încercat cândva să își ia viața? Că a fost (și 
probabil încă „este”) alcoolică, ceea ce el știa, din câte înţeleg; 
asta a fost o revelație numai pentru mine. Felicitări, domnule 
profesor, aţi reușit ce nu a putut nimeni să facă în treizeci de ani 
- aţi împins-o pe mama din nou spre băutură. 

Poate credeți că e nepotrivit să iau legătura cu 
dumneavoastră - faptul că vă spun aceste lucruri ar putea fi 
interpretat ca o încălcare a confidenţialităţii -, dar când cineva 
nu e în toate minţile, cei apropiaţi trebuie să ia deciziile în locul 
persoanei respective. 

Ințelegeţi că, dacă mai puneţi în pericol bunăstarea mamei 
mele sau relaţia ei cu tatăl meu, vă voi urmări până rămânetți 
fără niciun ban și până dispare și ultima copie a cărții 
dumneavoastră jalnice. 


Cu sinceritate. 
Robert M Salmon, Licenţiat în drept comun 


x k x 


Stenograma interviului cu Jessica Barnes desfăşurat la 
sectia de politie Southampton Central, realizat de 
Superintendentul Simon Ranger, 5 aprilie 2012, 17.51 


SR: Ai spus că fata de pe baraj era pe cale să sară, pe urmă 
ce s-a întâmplat? 

JB: A început să cânte. 

SR: Să cânte? 


VP - 217 


JB: Eu îi făceam cu mâna și eram sigură că i-am atras atenţia, 
pentru că mi-a făcut și ea cu mâna, îi vedeam telefonul 
mișcându-se prin aer, adică lumina de la ecran. 

SR: Cum ai reacţionat? 

JB: Ce fel de lume e asta în care crește copilul meu, în care o 
fată moare și nimeni nu bagă de seamă? 

SR: Ea cum a reacţionat când i-ai făcut cu mâna, Jessica? 

JB: Cineva a scris pe Facebook „s-a dus într-un loc mai bun”, 
dar știți ce a scris un dement? „Înseamnă că nu mai mergem la 
Portsmouth”. 

SR: Jessica, poţi să te concentrezi? Ce s-a întâmplat pe urmă? 

JB: Nu a mai făcut cu mâna, a rămas pe baraj și m-am mai 
liniștit, pentru că m-am gândit că ai fi mai neglijent dacă ai vrea 
să-ți faci felul, n-ai da doi bani pe nimic, nu-i așa? Și felul în care 
a ţipat la băiatul acela, era o luptătoare, femeile ca ea nu se 
sinucid. Bravo ei, zic eu, fără supărare, dar bărbaţii sunt niște 
nenorociți. 

SR: Deci bărbatul cu care era - în momentul acela se mai 
vedea pe acolo? 

JB: Plecase de mult. 

SR: Dar s-ar fi putut întoarce fără să știi tu? 

JB: Credeţi că el a fost? 

SR: Una dintre direcţiile noastre de investigație este că nu era 
singură când a intrat în apă. 

JB: Mark are dreptate, zice că voi nu aveţi nici cea mai vagă 
idee. Nici nu-i de mirare că vă critică presa. Se spune că era 
urmărită, așa e? 

SR: Ce s-a întâmplat cu Alice după ce nu a mai făcut cu 
mâna? 

JB: Se plimba încolo și încoace și eu mă tot întrebam: „La 
naiba, ce să fac, ce să fac?”, așa că am strigat: „Hei”, apoi am 
pus mâna pe telefon, nu eram sigură pe cine să sun, la poliţie 
sau pe altcineva, dar nu aveam semnal și atunci mi-am dat 
seama de ce s-a dus acolo și dădea din mâini. Se urcase acolo 
ca să prindă semnal. 

SR: Pare puţin cam tras de păr. 

JB: Faci tot felul de lucruri ciudate când ești amețit, lucrurile 
nebunești par să aibă sens și cele normale par nebunești. Işi tot 
aducea telefonul în fața ochilor, vedeam lumina ecranului, 
probabil trimitea un mesaj sau primea unul. 


VP - 218 


SR: Jessica, o să-ţi pun o întrebare foarte simplă și e esenţial 
să-mi răspunzi sincer. Ce a făcut Alice după asta? 

JB: A coborât, jur pe viața copilului meu, a coborât de acolo. 

SR: Ai fi pregătită să declari asta sub jurământ la tribunal? 

JB: Da, categoric. Când am plecat, am văzut pe altcineva pe 
malul pe care era ea, ceva mai la deal - un moș, cred că-și 
plimba câinele. N-am văzut niciun câine, dar ce altceva să cauţi 
acolo, erau - 200 de grade. 

SR: Tu erai acolo. 

JB: Am explicat asta deja, n-aș fi lăsat-o acolo dacă știam că o 
să moară, nu puteți da vina pe mine... 

SR: Nu ești suspectată de nimic. 

JB: Când veneam încoace cu autobuzul, mi-am amintit ce 
cânta. Parcă era la karaoke și nu o asculta nimeni. 

SR: Ce poţi să ne mai spui despre „moșul care plimba 
câinele”? 

JB: Acum nu-mi mai iese din cap, era Example, pentru că tot 
cânta versul acela despre dragostea care revine la viaţă. Pe 
internet scrie că era unul dintre preferatele ei. Eu nu-s poliţai, 
dar dacă voia să sară, ar fi făcut-o de pe baraj și nu era atât de 
beată încât să fi alunecat, așa că, după părerea mea, mai 
rămâne o singură posibilitate. 

SR: Care e aceea, Jessica? 

JB: E clar, nu? A fost ucisă. 


x k x 


Biografia de pe Twitter a lui Alice Salmon, 


ultima actualizare pe 4 ianuarie 2012 


Femeia bună la toate. Nici câine, nici ogar. Păreri personale - unele 
împrumutate, altele sunt albastre (în mare parte albastre). Ține minte, 
nu e vorba de bani, bani, bani... 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 25 iulie 
2012 


Dragă Larry, 


VP - 219 


Trebuie să mă ierți pentru preocuparea mea legată de trecut; 
anul 1982 mi se pare incredibil de actua/. Am mers la doctorul 
Richard Carter până în toamnă, observaţiile lui rămâneau 
provocatoare, dar începeam să obţin o satisfacție neclară din 
ele. Când mă poticneam, Fliss îmi amintea de înțelegerea 
noastră. Urma să mă păstreze, așa spusese, ca și cum vorbea 
de o piesă veche de mobilier sau despre un animal neplăcut de 
companie - poate un câine care începuse să muște - atât timp 
cât mergeam mai departe la „consultaţii”. 

Intr-o seară, după vreo șase săptămâni de când plecase, am 
parcat pe alee - nu mă cita aici, timpul se schimbă și se 
curbează pe la margini - și lumina din camera de zi era aprinsă. 

— Te-ai întors, am spus. 

— Nu o lua drept slăbiciune, mi-a răspuns. Să nu cumva să o 
iei drept slăbiciune. 

Comunicarea dintre noi a fost stângace și lipsită de tact în 
perioada de după întoarcerea ei. Fusese șocată prima dată când 
i-am mărturisit unde o ștergeam miercurea după-amiaza. 

— Meseria mea, i-am spus eu cu înfumurare, e gata mereu să 
pună omenirea faţă în faţă cu o oglindă, așa că ar fi nimerit să 
fac același lucru și cu mine. 

Richard s-a arătat relativ iritat când i-am expus remușcările 
mele. Partenerul meu de ceartă chiar a dezvăluit câteva detalii 
despre el însuși; avea o logodnică, îl interesa arboricultura și 
avea o înclinaţie către curentul gotic. Avea niște păreri 
neconvenţionale, dar fascinante despre Jung. 

— Dintre toate carierele pe care le-ai fi putut alege, de ce te- 
ai oprit la asta? l-am întrebat. 

— Nu prea sunt multe de făcut miercurea după-amiaza, a zis 
el și am pufnit amândoi în râs; încă un moment hotărâtor. 

De altfel, după trei decenii, mai că aș vrea să-l scot din nou la 
lumină pe doctorul Richard Carter; am avea o serie nouă de 
probleme pe care, după cum ar spune el, „să le explorăm”. Dar 
pe vremea aceea observam un fenomen de-a dreptul incredibil: 
progresul. Mă simţeam ca un om nou. În noiembrie, am întrebat- 
o pe Fliss dacă era de acord. 

— Eu nu-mi doresc un om nou, a zis, doar o versiune ușor 
îmbunătăţită a celui vechi. Tata a spus că, în fond, e posibil să 
nu fii prea de treabă, dar nu sunt de acord. Ești un prost, dar nu 
ești rău în esenţă, nu în adâncul inimii. 


VP - 220 


— Am fost atât de prost! 

— Nu te contrazic. A continuat să pregătească aluatul, 
probabil o reţetă de la Delia, pe atunci era foarte la modă, așa 
cum a redevenit după treizeci de ani. Ce ai văzut? m-a întrebat 
Fliss, dându-și părul după ureche și lăsând acolo un praf de 
faină fără să vrea. Când te-ai uitat în oglindă? 

— Un om foarte norocos. Un om care nu va mai face niciodată 
aceeași greșeală. 

Am întins mâna și i-am șters faina din păr. Eram bucuros că 
mă bătuse la cap. Nu mai puteam purta singur povara 
secretului. 

— Evoluţia ar trebui să ne facă mai buni, dar mi-e teamă că 
noi mergem înapoi, am spus. Devenim mai puţin umani. leri 
citeam că e posibil ca douăzeci de mii de oameni să fi murit în 
războiul din Liban. Poţi să crezi că suntem în 1982 și încă ne mai 
omorâm unii pe alţii din cauza pământului? 

Ea și-a dat silințţa să mă încurajeze, m-a făcut moșneag 
pesimist - mi-a reamintit că erau și destule vești bune, de 
exemplu, bărbatul de la Universitatea din Utah care primise 
prima inimă artificială din lume; naveta Co/umbia care plecase 
în spaţiu; inginerii noștri se luptau cu forța apelor Tamisei 
înainte ca acestea să înghită Londra; ba chiar, a zis ea cu 
oarecare teamă - conștientă fiind că, în ciuda vederilor mele de 
stânga, eram sceptic în privinţa lepădăturilor acelea de lesbiene 
din Greenham Common - reacția împotriva cursei înarmărilor. 

Larry, nu mă așteptasem niciodată la o convertire adevărată. 
Richard mă avertizase că nu aveam să trăiesc un moment în 
care să se aprindă beculeţul, dar mă simţeam revitalizat. 
Acestea fiind spuse, ar fi o denaturare să afirm că îmi 
transformasem personalitatea; lucram din greu în culise să-l 
eliberez pe prefăcutul acela de Devereux de responsabilităţi 
pentru că a dus singur o campanie împotriva „lipsei mele de 
integritate morală” (în cele din urmă, după cum îţi amintești, 
eforturile mele s-au dus pe apa sâmbetei; era prieten bun cu cei 
de sus). 

— Retrospectiv, cum ai descrie faptele tale? mă întrebase 
Richard într-una dintre ultimele noastre discuţii, iar întrebarea 
mi-a amintit de școală. Eu nu aveam niciodată necazuri, așa că 
o auzeam doar adresată altora, dar băieţii mai zvăpăiaţi, cei cu 
adevărat energici - cei despre care aveam să citesc mai târziu 


VP - 221 


în revista absolvenţilor că deveniseră capitaliști sau că se 
mutaseră în Kuala Lumpur - îmi povesteau că directorul îi 
întreba, în mijlocul pedepsei, cum și-ar descrie faptele. 

— De proastă calitate, am spus. Lipsite de eleganţă. 

Pe urmă, într-o după-amiază, după ce se lămurise probabil că 
relația noastră trecuse într-o nouă etapă, Richard a făcut-o lată. 

— Sunt multe lucruri pe care le admir la tine, Jeremy, dar îţi 
dai seama că ești un mare ipocrit. Vorbești despre insignifianţa 
noastră, dar în adâncul sufletului crezi că ești cel mai important 
om care a călcat pe pământul lui Dumnezeu. Nu poţi să accepţi 
adevărurile evidente pe care le predai studenţilor. Cu toate 
calificările tale - și te rog să mă scutești de porcăriile tale 
despre Oxford -, nu te poți obişnui cu un lucru simplu. Eşti 
muritor. Vei muri. Nu o să schimbi lumea. Mai mult, dacă asta ar 
fi o relaţie între profesor și student, m-aș simţi dator să-ți 
reamintesc că nu mi-ai răspuns niciodată satisfăcător la prima 
mea întrebare, adică de ce ai venit aici! 

— Aveam nevoie de puţină iertare. 

— Asta depășește competența mea, a zis el, ridicând capul 
spre ceruri. 

Mi-am amintit atunci de mottoul școlii noastre, „dulcius ex 
asperis”*. 

— Voiam să fiu mai bun, am spus. Voiam să nu mai rănesc 
oamenii. 

— Vezi, a zis el, cu un aer vag de îngâmfare. Altruism! Doar 
nu e ca și cum te-ai referi la rudele tale. 

Larry, m-am străduit deseori să aflu ce reprezenta cuvântul 
„rude” în cazul meu. Amândoi părinţii sunt morţi, la o 
înmormântare am participat, pe cealaltă am boicotat-o. Nu am 
fraţi; am un văr la Edinburgh pe care nu l-am mai văzut de când 
lumea. Fliss era cea mai apropiată persoană, femeia pe care o 
luasem de soţie într-o bisericuţă de piatră din Wiltshire, cu 
lumina soarelui pătrunzând prin vitralii. 

— Dar cum ai iubi dacă ai avea o inimă artificială? m-a 
întrebat ea odată, fascinată. 

— Unii nu s-au descurcat prea bine nici cu una normală, i-am 
răspuns. 

— Ne vedem la aceeași oră și în același loc și săptămâna 
viitoare? m-a întrebat Richard în decembrie. 


4 Mai dulce în urma greutăților (în latină în original) (n.tr.). 
VP - 222 


— Nu, i-am spus. Am terminat. 

— Toţi mă abandonează în cele din urmă, a râs el. 

— Avem asta în comun. Și studenţii mei fac la fel cu mine. 
Mulţumesc pentru tot. Mă simt mai bine. Sunt vindecat. 

— Eu nu prea folosesc expresia asta. Te-aș descrie ca fiind „în 
remisiune”. 

Am sărit în mașină - TVR-ul pe care îl cumpărasem dintr-un 
capriciu cu o vară înainte - și am pus piesa mea preferată, You 
Can't Always Get What You Want. 

Doctorul Richard Carter devenise unul dintre cei mai apropiaţi 
prieteni ai mei. 


Mesaje pe Twitter către Alice Salmon de duminică. 


29 ianuarie, până duminică, 5 februarie 2012 


De la OGEmmalrons7 

S-a zis cu decizia mea de a nu-mi face cont pe Twitter - am 
aterizat! Abia aştept să te văd luna viitoare. Adu-ţi pantofii de 
dans!! 

11.39, 29 ianuarie 


De la OEmmalrons7 

Apropo, o să-ţi placă LA NEBUNIE rochia pe care am 
cumpărat-o ieri. 

12.04, 29 ianuarie 


De la OEmmalrons7 
De ce nu răspunzi la mesajele mele trudite din greu? 
18.31, 29 ianuarie 


De la QAliceSalmonl 

Scuză-mă, Ems, am muncit mult înainte de weekend. 
Petrecem, petrecem, pup. 

17.55, 30 ianuarie 


De la OCarolynstocks 
Mult succes cu articolul săptămâna asta, fă-i praf! 
08.50, 31 ianuarie 


De la QAliceSalmonl 
VP - 223 


Ah, mersi, Cazza. Muncesc, pup. 
09.16, 31 ianuarie 


De la Nick Fonzer 

Mâine vin în cartierul tău și îţi sunt dator cu o cină, dacă ai 
chef să ieşim la masă. La restaurantul acela care-ţi plăcea? 

15.44, 1 februarie 


De la QAliceSalmonl 

Ar fi super să ne vedem, dar săptămâna asta e cumplit - 
săptămâna viitoare? 

15.55, 1 februarie 


De la QAliceSalmonl 

Luptătoarea împotriva criminalităţii se culcă devreme diseară, 
înaintea weekendului măreț în vechiul meu cartier. Aveţi grijă, 
pup. 

19.37, 3 februarie 


De la QAliceSalmonl 
Când o să mă învăţ minte? 
20.07, 4 februarie 


De la QGeordieLauren12 

Categoria ușoară, n-o să te lăsăm niciodată să uiţi că ai plecat 
devreme de la o reuniune! 

23.05, 4 februarie 


De la QAliceSalmonl 
Spune salut, fă semn de adio. 
23.44, 4 februarie 


De la OCarolynstocks 
Răspunde naibii la telefon, Salmon... 
11.09, 5 februarie 


De la OMissMeganParker 

Nici eu nu reușesc să dau de (QAliceSalmonl. Probabil e 
cumplit de mahmură pe undeva! 

13.34, 5 februarie 


VP - 224 


De la OCarolynstocks 

Te-a răpit cineva? Trimit echipa de salvare după tine dacă nu 
mă suni în curând. 

14.04, 5 februarie 


De la GMissMeganParker 

Am tot sunat și eu, n-am noroc - presupunând că nu mai are 
baterie la telefon, ea nu și-l încarcă niciodată! 

14.22, 5 februarie 


x kK x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 8 august 
2012 


— O să fie urât afară, să nu te întorci târziu, mă instruise Fliss 
când i-am spus după-amiază la patru că ies puțin la o plimbare. 

La șase, am primit mesaj, mă întreba când voiam să iau cina. 
La șapte, un flegmatic: „Unde ești?” 

Dar nu puteam să ratez o asemenea ocazie. Vezi tu, bătrâne, 
Alice era în oraș. Un dar al zeilor. 

Nu mi-a fost greu să o găsesc. Mai întâi, prin urmele lăsate 
digital, apoi, după ce i-am simţit mirosul, m-am luat după ea, 
cea în carne și oase. Eram ca un ogar. Mulțimea mi-a permis să 
rămân neobservat destul de ușor, nu trebuia decât să-mi aleg 
un loc la distanţă de unde să o monitorizez; provocarea era să 
rămân suficient de aproape. In curând, am ajuns să gâfâi din 
cauza ei; m-a alergat de m-a rupt. Asta avea să fie seara cea 
mare, Larry. Eram hotărât să exorcizez niște fantome, să 
mărturisesc ce făcusem în seara cu petrecerea antropologilor. 

Era într-un grup de patru persoane, un cvartet mișcător care 
se mărea și se micșora, cele trei prietene tot dispăreau și 
apăreau la loc; alţii se alăturau, rămâneau cu ele, dispăreau, 
reveneau. Inevitabil, o cavalcadă de bărbaţi care se băteau să-i 
câștige atenţia. Nu aveam nimic împotrivă că îi luau întruna de 
băut; o pregăteau pentru discuţia pe care aveam de gând să o 
am cu ea. Băieți de oraș, unii dintre ei, niște huligani. „La o 
reuniune”, am auzit-o strigând la cineva ca să acopere gălăgia. 
Alţii erau studenţi; făceau zarvă și o tot amăgeau pe amica mea 
să participe la jocuri de băut. Multă frivolitate. 


VP - 225 


După cum probabil ţi-ai dat seama, Larry, am tot reluat 
evenimentele acelei seri din februarie în detaliu, analizând 
mișcările și discuţiile lui Alice. Vezi tu - și aici trebuie să ai 
puțină răbdare cu mine - autorităţile au înţeles pe dos. Eu 
bănuiesc că o persoană apropiată îi voia răul. Inţelege-mă dacă 
nu elaborez în clipa asta. Pentru un profesor poate fi periculos 
să-și facă publice bănuielile; s-au distrus reputaţii pentru mai 
puţin de atât. 

„Îmi fac griji pentru tine”, îmi spunea Fliss într-un mesaj. 

Niciunul dintre filistinii aceia nu și-ar fi dat seama, dar, în 
spatele fericirii induse de alcool, Alice purta un văl de tristețe. 
Îmi amintea atât de mult de Liz, încât trebuia să mă abtin să nu 
mă duc la ea și s-o iau cu forța de acolo. Avea cam aceeași 
vârstă ca mama ei când ni s-au intersectat drumurile. Vreo 
douăzeci și cinci de ani. Coaptă. 

La un moment dat a apărut alt tip. Unul cu bani. Venisem mai 
aproape; cred că o atingea pe braț. Râdea atât de tare la o 
glumă făcută de el încât își dădea capul pe spate, iar luminile 
din bar îi făceau părul să arate identic cu al mamei ei. Aveam de 
gând să-i explic mai târziu și care fusese relaţia mea cu Liz, dar 
mă temeam să nu fie prea multe informaţii pentru ea. Mă 
întrebam dacă avea să facă o scenă. 

Nu am putut descifra răspunsul lui Alice, dar pe al lui l-am 
prins. 

— Oricine ar fi, e un idiot dacă te-a lăsat să pleci. 

— Spune-i și lui, a zis ea. 

— Dă-mi telefonul tău și-i spun. 

Asta trebuie să fie „chimia”, mi-am zis, cuprins de melancolie. 

Incă un mesaj de la Fliss: „Ești în regulă?” 

Când am ajuns acasă, chiar am notat evenimentele din seara 
aceea: m-am încuiat în birou și le-am scris cât erau încă 
proaspete în minte. După aceea, am tot disecat elementele 
constitutive. Pregătirea te învaţă să construiești un caz fără 
cusur. Dumnezeu știe că au fost destule digresiuni în acest caz: 
devieri doritoare de atenţie. Doar niște spectacole secundare. 

La un moment dat, tipul și-a pus halba goală invers pe cap, 
apoi a lăsat-o pe masă și a ridicat victorios amândouă braţele, 
iar ei i-a plăcut, chiar i-a plăcut, hohotea de râs. Vedeam și de 
ce; dacă ar fi fost la noi la școală, aș fi făcut o pasiune pentru el: 
umerii tari de la vâslit, zâmbetul lejer, obraznic, inteligent, dar 


VP - 226 


lipsit de ambiţii. Întâlnisem destui ca el, Larry. Mă furișam 
mereu în compania lor, cu o recunoștință perversă pentru 
disprețul sau cruzimea lor. Dacă era să aleg, acela ar fi fost locul 
unde se ascundea mizantropia mea: pe fundalul unor cizme de 
rugby care bocăne pe podelele vestiarelor și întrebărilor legate 
de declinări și conjugări în latină. In convingerea de durată că 
toți până la unul erau împotriva mea. 

— Mai iei câte un pic de coca din când în când? a întrebat-o 
el. 

— Nu. Sau aproape niciodată. 

— Care din două? 

— A doua, aproape niciodată. 

— In seara asta nu prea e niciodată, a zis el. 

Incă un mesaj de la Fliss: „Ce naiba faci?” 

Alice s-a întors și era greu de văzut dacă se uita în spate, spre 
grup, sau la tabla de scris cu creta de pe perete, la curcubeul 
acela de litere: 8 shot-uri, 7 lire. 

— N-avem decât o viață. 

— Bravo, fată, a zis el. Bravo, fată! 


x k x 


Memoriu intern între cei din conducerea Universității 


Southampton, 17 august 1982 


De la: Anthony Devereux 
Către: Charles Whittaker 
Statut: Urgent și confidențial 
Data: 15 aprilie 1982 


Charles, 


Nu reuşesc să te găsesc la telefon, dar trebuie să 
discutăm cât se poate de repede. Bănuiesc că ești la curent 
cu situaţia profesoarei de engleză Elizabeth Mullens. Poate 
că ai la dispoziţie mai multe informaţii decât deţin eu 
momentan, dar înțeleg că ieri a avut o tentativă de 
sinucidere. Se pare că o persoană de la curăţenie a sunat 
ieri la urgență după ce a descoperit-o. ințeleg că era într-o 
stare foarte gravă. E clar că e vorba de o tragedie 
personală, dar, din punctul meu de vedere ca specialist, mă 


VP - 227 


gândesc și mai departe. Presa va afla cu siguranță - 
implicată o femeie de serviciu, ele sunt pur și simplu 
incapabile de discreţie - așa că trebuie să redactăm o 
declaraţie. Mare tristețe, șoc, cam pe tonul acesta. N-ar fi 
rău să scriem ceva despre „probleme” care nu au legătură 
cu serviciul și poate vor face ei legătura cu faptul că îi 
plăcea să bea. Dacă s-ar fi întâmplat în afara universităţii, 
nu ar fi fost atât de rău. De când cu acest incident, mi-au 
ajuns la urechi zvonuri despre Mullens și Cooke de la 
antropologie. Dacă ei doi sunt/au fost împreună, situaţia se 
va complica. Cooke e mai în vârstă ca ea și căsătorit, 
niciunul din lucrurile astea nu va trece neobservat. Nu avem 
nevoie de un scandal, Charles! S-a sinucis un profesor la 
una dintre universităţile acelea politehnice, îngrozitoare, iar 
ziarele s-au distrat de minune, s-a lăsat cu demisii. 
instinctul - scriu asta cu încredere, pentru că suntem 
prieteni de treizeci de ani - îmi spune că acest Cooke e lipsit 
de talent, așa că ar fi momentul nimerit să-i reevaluăm 
viitorul. Asta ar liniști puţin setea de sânge a ziarelor. Poate 
ar fi prudent să îi trimiţi flori lui Mullens. Slavă Domnului că 
studenții sunt în vacanţă - îţi dai seama ce fel de atmosferă 
febrilă ar trebui să gestionăm dacă ar fi în timpul 
semestrului. 


Al tău, 
Anthony 


PS: în altă ordine de idei, poţi să vii cu noi pe data de 24 
pentru seminarul de practică business? Unul dintre invitați 
este un director de la IBM care susține că, în curând, 
calculatoarele vor fi la fel de răspândite ca televizoarele. 


x k x 


„Citatele preferate” pe pagina de Facebook a lui Alice 
Salmon, 


14 decembrie 2011 


„Te voi eviscera în ficțiune. Fiecare coș, fiecare defect. Eu am 
fost gol pentru o zi; tu vei fi gol o veșnicie”. 
Geoffrey Chaucer 


VP - 228 


„Fii tu însuţi, toţi ceilalți sunt deja luaţi”. 
Anon 


„Dacă spui adevărul, nu trebuie să ţii minte nimic”. 
Mark Twain 


„De vânzare: o inimă. Stare groaznică. Primesc orice la 
schimb. Vă rog”. 
Anon 


„Într-o societate liberă, vine o vreme când adevărul - oricât ar 
fi de greu de auzit, oricât de nechibzuit ar fi de zis - trebuie să 
fie spus”. 

Al Gore 


x k x 


Postare pe forumul „Cei ce spun adevărul” de Lupul 
Singuratic, 


14 august 2012, 23.51 


N-am văzut doar în mintea Omului Gheţarilor, am văzut și ce e în 
casa lui și e un conac! Am aruncat o privire pe Google Earth, dar a 
trebuit să aştept ca el și soția lui, scorpia aia snoabă și ascuțită, să 
plece la Waitrose ca să intru. Nu mă judecați, scopul scuză 
întotdeauna mijloacele, mai ales în acest caz, iar acesta e jurnalismul 
adevărat - nu porcăria aia pe care o făcea Alice, ci aflarea lucrurilor 
pe care autoritățile nu le vor descoperite. Omul Ghețarilor trebuie 
demascat ca un PERVERS ce este. 

Megan aia care venea pe la Alice îl bârfește mereu pe blog. Cică ar 
avea acasă poze ciudate și alte chestii. Ei bine, eu am mers mai 
departe, am mers la alt profesor pentru informaţii, oh da, o fosilă de la 
azil, pe nume Devereux, care a lucrat cândva cu Omul Gheţarilor și 
care-l disprețuiește. A trebuit să le torn o minciună că sunt nepotul lui 
ca să mă lase să intru, dar nu mi-o luaţi în nume de rău - doar nu e ca 
și cum i-am spart telefonul lui Milly Dowler! 

— Ce mă bucur că vă văd, i-am spus cu vocea mea cea mai 
elegantă. Moșneagul acela afurisit habar nu avea dacă mă ţinea 
minte, dar asta nu l-a oprit să înghită bomboanele de ciocolată de 
parcă nu mai mâncase de o săptămână. Trebuia să-l agit un pic, să-i 
spun de cartea Omului Gheţarilor, să îl conving că de e/ avea să-și 


VP - 229 


amintească lumea - așa cum vorbesc toţi despre Darwin, dar nimeni 
nu-și amintește de Wallace, o replică pe care o exersasem, dar în 
curând a început să bodogăne ca un copil. 

— A violat o studentă, asta a făcut, a zis Devereux, cu bule de 
salivă în colțul gurii. A dus-o în biroul lui și a siluit-o. 

Bingo! O parte din mine era dispusă să-i acorde înghețatului 
prezumția de nevinovăție, să-l las să scape doar cu eticheta de 
hărțuitor, dar asta - a dus-o în biroul lui și i-a tras-o când era beată de 
să intre în COMA... faptul că m-am urcat eu pe fereastra din spate nici 
nu mai pare ceva așa de grav!!! 

Am făcut-o pe nonșalantul cu Devereux, m-am prefăcut că știam 
toate astea, simțind că mai erau și altele de zis. l-am dat cu discursul 
înainte: 

— Dar în cartea lui va susține că era de o moralitate impecabilă și 
că alţii - printre care și dumneavoastră, din păcate - și-o trăgeau ca 
iepurii. A 

— Ca iepurii, a cârâit el. iți arăt eu ţie /epuri. Cooke nu și-a putut 
ține în pantaloni scula aia cât un creion, era dependent de sex, un 
dependent de sex. 

Pe urmă mi-a mai zis ceva. Am mult mai MULTE informaţii decât 
Megan Parker și acum nu spun decât că e super tare și, când o să 
aflaţi ce e, o să luaţi în serios toate celelalte lucruri pe care le spun. 
După aceea, dezvăluirile mele vor deveni VIRALE, iar cartea lui 
stupidă o să putrezească în câteva biblioteci, dar vorbele mele o să 
facă înconjurul lumii, mai puţin în China, unde nici nu poţi să intri pe 
Facebook pentru că guvernul a creat un „mare zid chinezesc de 
protecție”. 

La început nu voiam să fac lucrurile astea publice, dar el e cel care 
a dat înapoi de la înţelegerea noastră și, dacă vrea să joace murdar, 
așa o să fac și eu. Trăncănește întruna despre evoluţie, dar eu sunt 
flexibil și sensibil, mă adaptez. 

Îi dau lovitura de graţie. A venit clipa ca Lupul Singuratic să urle. Să 
vă fie milă de prada mea. 


x k x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 9 decembrie 
2011 


Când iubeşti pe cineva, observi lucruri pe care restul lumii nu 
le observă. Clipitul din ochi, rigiditatea din umeri, o schimbare 
minusculă în intonație. Am văzut toate lucrurile astea la iubitul 


VP - 230 


meu (acum trebuie să spun fostul meu iubit?), după ce l-am 
auzit pe Adam spunând chestia aia la restaurant. Apoi, cu 
desăvârșire calm, Luke i-a spus: „Și ce mai face Charlie?” După 
care conversaţia a continuat, a luat-o în altă direcţie, exact așa 
cum intenţionase el. 

Dar nu îmi imaginasem. Ai stat mai tot weekendul băgat până 
la gât în fața aia din Dartmouth. E clar că tipul nu-și dăduse 
seama că eu și Luke eram împreună - sau cel puţin că nu eram 
când fuseseră ei la Praga. Luke s-a întors scurt la mine și mi-a 
aruncat un zâmbet forțat, fals, cu o atitudine care spunea clar: 
oare a auzit? 

Da, am auzit bine. 

Pe urmă a stat tot restul cinei - a insistat să luăm desert, nici 
nu mă mir că se chinuia să nu se îngrașe, lacomul - și s-a purtat 
ca și cum nu se întâmplase nimic. Am servit cafeaua, tot nu a 
zis nimic. Ba chiar și lichior. 

Oare despre câte alte excursii mă minţise? Plecase de multe 
ori de când ne cunoscuserăm - cu clubul de rugby, în 
weekenduri cu băieţii, la petreceri aniversare, vreo două 
petreceri de burlaci, la Dublin, Newcastle, Brighton, Barcelona. 

Pe urmă, pe tot drumul spre casă, adică cele zece staţii de 
metrou, nimic. Poate avea impresia că, dacă nu spusesem 
nimic, scăpase basma curată. Avea un aer dur, calm și calculat, 
pe care nu-l mai văzusem la el până atunci. 

Cele zece stații de metrou erau ocazia lui de a nega sau dea 
mărturisi. Bărbatul pe care credeam că-l iubesc n-ar fi stat așa 
zece stații fără să aducă vorba. Când am ajuns la Oval, a avut 
tupeul să sugereze că ar trebui să mergem la Tinker Tailor 
Soldier Spy, pentru că era un poster acolo, dar eu am ridicat 
numai din umeri; calculam în gând când anume fusese excursia 
de la Praga - și am ajuns la concluzia că trebuia să fi fost la vreo 
două luni după ce ne cunoscuserăm, pentru că sigur a fost după 
nunta lui Emily T. 

Mi-a dat prin gând că mă puteam preface că nu auzisem. 
Aveam și opţiunea asta. Putea fi chiar simplu, să o ascund 
undeva în creier, să o ignor. Unele femei trăiesc așa toată viața, 
ținând adevărul la distanţă - dar, fir-ar să fie, el greșise și acum 
trebuia să înfruntăm situaţia. 

Îmi era teamă să ispitesc soarta, dar Luke era altfel. Meg a zis 
că nu trebuie să mă las dusă de val. 


VP - 231 


— Trebuie să fie ceva în neregulă cu el - doar e bărbat! 

— Dacă e, eu încă n-am găsit nimic, îi spuneam mereu. Și am 
căutat destul de bine! Deși, când vine vorba de bărbați, 
judecata mea nu e tocmai imbatabilă, nu? 

— Nu, dar e impecabilă când vine vorba de prieteni! 

Când ne-am întors la apartament, Soph și Alex erau în camera 
de zi cu prietenii lor, așa că ne-am dus în dormitorul meu și eu 
am izbucnit: 

— În weekendul acela cu echipa de rugby la Praga - te-ai 
culcat cu altcineva? 

La început a negat, dar în scurt timp a lăsat minciuna 
deoparte și și-a schimbat discursul, așezându-se stângaci pe 
marginea patului, ca un școlar prins cu mâţa în sac. 

Nu însemnase nimic. Era beat. Noi doi de-abia începuserăm 
relaţia. Bla bla bla. 

— Sunt același om ca întotdeauna, a zis el. 

— Asta e problema - poate nu mi-am dat seama cine era 
omul acela. 

Eram hotărâtă să nu plâng, dar evident că am plâns. Brăduţul 
acela de Crăciun m-a stârnit, cu luminile care străluceau, 
amintindu-mi că cele mai diverse lucruri mă întristau - o 
fotografie, un copil care plimba câinele, o chiuvetă plină cu oale 
- și îl dispreţuiam pe Luke că mă făcuse să mă simt iar așa. 

— Nu sunt cretină, am strigat eu și cineva din apartamentul 
vecin a bătut în perete. 

— N-a zis nimeni că ești. 

— Și nu mă lua de sus. 

El și-a dat părul la o parte din ochi. 

— Vrei să nu mai faci asta? am tipat. 

Poate că pur și simplu nu eram compatibili. Felul în care 
trăncănise despre filmul acela la Oval, cât de elegant era, cât de 
grozav, cât de isteţ, eu îl tot ascultam, da, dar probabil e 
plictisitor, iar eleganța nu e obligatoriu să fie un lucru bun în 
filme, așa cum nu e nici în viaţa reală; aș prefera să-mi trăiesc 
viața ca în filmele Domnișoară de onoare sau Trebuie să vorbim 
despre Kevin. 

Am văzut fotografia cu flori de pe perete, uitată de fostul 
chiriaș. Venisem înapoi aici pentru că aveam nevoie să fiu pe 
propriul meu teritoriu, dar apartamentul acesta nu era al meu, 
camera asta nu era a mea. Trebuia să ne mutăm împreună. 


VP - 232 


— Vreau să nu comunicăm timp de două luni. Fără telefoane, 
fără mesaje, fără nimica. 

Mi-a apărut în gând cea mai tâmpită chestie, că făcusem o 
greșeală gramaticală. 

— Dar trebuie să ne mutăm împreună, a zis el. Mai sunt doar 
două săptămâni până la Crăciun. 

Imi doream atât de mult o îmbrăţișare, voiam să-mi ascund 
capul lângă gâtul lui, să inspir mirosul acela: alcool, fum și 
rămășițe de gel de duș, apoi să ne prăbușim pe pat - eu pe 
partea dreaptă, el pe stânga. 

— Imi place să stau aproape de ușă, spusese el în a doua 
noapte când rămăsese la mine. În caz că trebuie să fug repede! 

Mă făcuse să râd mult în ziua aceea. 

— Nu o să las să se întâmple asta, nu, nu, a zis el. 

Dă-i mai departe, mi-am spus. Continuă așa. Nu faci decât să- 
ți sapi singur groapa. 


x k x 


Articol pe website-ul Your Place, Your People. 
20 octombrie 2012 


Profesorul care luptă să „păstreze viu numele 
Salmon” este pe moarte 


Astăzi putem anunța că celebrul profesor care și-a propus 
să aducă un „tribut emoționant” fostei studente Alice 
Salmon suferă de cancer în fază terminală. 

Profesorul Jeremy Cooke ar mai putea avea doar 
douăsprezece luni de trăit şi este puțin probabil să mai 
apuce încă cinci ani, conform specialiștilor. 

Se spune că bine-cunoscutul profesor a jurat în secret să 
continue să ducă o viață normală, în ciuda bolii lui, care a 
devenit publică după o postare anonimă pe un forum al unei 
persoane care se recomandă „Lupul Singuratic”. 

Un medic pensionar de la un spital din Southampton a 
confirmat că situația e neclară. „Nu am văzut observațiile 
legate de cazul lui, dar rata de supraviețuire a cancerului de 
prostată a crescut în ultimii treizeci de ani. Nu e imposibil să 
mai trăiască zece ani sau chiar mai mult de atât. La fel de 
bine ar putea să nu fie așa”. 


VP - 233 


Studenţii și profesorii îi acordă sprijin celui căruia i se 
spune cu afecțiune „Bătrânul Cookie”. Fosta lui colegă, 
Amelia Bartlett, spune: „E un profesor extraordinar, cu un 
intelect excepțional. Nu l-am văzut de câţiva ani, dar îmi 
pare rău pentru el și pentru soţia lui. Sper să poată pune în 
aplicare înţelepciunea lui filosofică pentru a face față 
acestei situații îngrozitoare”. 

Fosta studentă Carly Tinsley a declarat: „A fost 
întotdeauna un fel de legendă - se bucura să joace squash 
cu noi sau să vină cu noi la o bere la ligă. Nu suport felul în 
care l-a hărțuit presa. Mereu a muncit în plus în activitatea 
de mentorat și în sprijinul acordat. Mie mi-a dat vitamine 
când aveam gripă”. 

Intr-un formular anonim de feedback din partea 
studenţilor, făcut public de curând, un student scria: „Cursul 
lui despre Melanezia a fost grozav, m-a făcut să mă 
hotărăsc să vizitez partea aceea a lumii, cred că e cea mai 
mare răsplată pentru un antropolog”. 

Altcineva spunea: „La școală, profesorii repetau ca 
papagalii ce citeau în alte cărţi, dar el măcar a fost în 
locurile de care vorbea. Are cunoștințe extraordinare despre 
sociolingvistică”. 

Stabilit de mulți ani în acest oraș, a devenit prima dată 
cunoscut publicului în 2000, când a apărut în documentarul 
BBC Cine suntem. 

Beneficiarul a numeroase premii importante, inclusiv 
mult râvnitul Premiu Merton Harvey pentru „Inspirația 
oferită tinerilor din domeniul antropologiei”, curajosul Cooke 
e cunoscut pentru părerile lui dure cu privire la mediul 
înconjurător. 

Absolvent al respectatei Școli Glenhart din apropiere de 
Edinburgh și un susținător înfocat al câtorva organizaţii 
caritabile locale, a făcut celebrul jurământ într-un interviu 
live la radio BBC acum cinci ani de a „scăpa de afurisita de 
mașină și a pedala oriunde trebuie să ajung, la naiba”. 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 21 
august 2012 


Dragă Larry, 


Alice mi-a aruncat băutura din pahar în faţă și a strigat: 
— Perversule! 


VP - 234 


M-am șters la ochi cu batista; locul era așa de aglomerat încât 
nu s-a uitat nimeni la noi. Am rămas încremeniţi în zarva aceea, 
dar unul din doi tot trebuia să spună ceva, așa că am puso 
întrebare ridicolă: 

— Cum merge reuniunea? 

— Ca dracu’, așa merge, cea mai urâtă zi din viața mea. Mai 
ai și alte întrebări cretine? 

— Doamne. 

— De fapt, e a doua cea mai urâtă zi din viaţa mea. Îți 
amintești de prima zi, erai acolo - tu ai făcut-o să fie urâtă! 

Nu vei ghici ce a făcut atunci, Larry: îţi jur că mi-a tras o 
palmă. 

— Poftim. Asta e pentru ce mi-ai făcut când aveam 
optsprezece ani. 

Ultimul om care mă lovise era tatăl meu, în urmă cu peste 
cincizeci de ani, iar lovitura ei avea aceeași calitate dură, 
mecanică. Ciudat, în toată agitația aceea, nimeni nu a observat. 

— Am meritat asta, am spus. Dacă te consolează cu ceva, ce 
am făcut regret cu toată ființa mea. 

— Foarte poetic, dar nu mă consolează. 

— N-am venit să-ți fac rău. Mă aflu aici ca să-ţi explic. 

Privirea ei îmi amintea de o nevăstuică aproape moartă, pe 
care o găsisem într-o capcană când eram copil. 

— N-ai de ce să te sperii. 

— Nu. Nu mă sperii de niciun bărbat. 

— Să-ţi aduc puţină apă? 

— Apă? a răspuns ea, ca și cum i-aș fi sugerat să închiriem un 
restaurant. Eu de alcool am nevoie. 

M-am dus la bar și i-am adus un pahar - am ales gin tonic, 
pentru că asta îi plăcea mamei ei, unul dublu - și când m-am 
întors se chinuia să respire, pufăind ca și cum abia terminase de 
alergat. 

— Pleacă, a zis ea. Dacă pleci acum, pot să mă conving că a 
fost doar o coincidenţă. 

— Dar nu e. Știam de pe Twitter că ești aici. 

— Mă urmărești? 

— Și oamenii care au peste șaizeci de ani pot să folosească 
internetul. Trebuie să-ţi explic ce s-a întâmplat, i-am spus. 
Trebuie să mă asculți. 

— Nu mă interesează. 


VP - 235 


Dar era doar o bravadă. Semăna cu felul în care îmi repetam 
eu incantaţia întruna: Nu mă tem de moarte. M-a cuprins o 
senzație de presiune. 

— Ne-am sărutat, am spus, tremurând. A dat să se întoarcă 
cu spatele, dar nu a putut. Fără minciuni, Larry, am hotărât că 
nu spunem minciuni și sunt conștient că nu ţi-am spus niciodată 
exact ce s-a petrecut în noaptea aceea. Era în 2004, 
comunitatea antropologilor era prinsă cu discuţii legate de 
descoperirea rămășițelor umanoide fosilizate din Indonezia, 
Homo  Floresiensis. Numai despre asta se discuta la mica 
noastră petrecere: despre faptul că această specie de oameni 
care semănau cu hobiţii ar fi trăit în urmă cu douăsprezece mii 
de ani, că aveau scheletele ca Homo Erectus, dar trupurile și 
creierele lor erau micuţe. Nu ţi-am spus că după aceea, când ne- 
am retras în intimitatea biroului meu, Alice s-a trântit în braţele 
mele, mi-a luat o scamă de pe sacou, a chicotit și a murmurat 
ceva neinteligibil: poate a zis: „Strânge-mă tare”, „Mă simt 
bine” sau pur și simplu „Noapte bună”. 

— Stai, tu m-ai sărutat sau te-am sărutat eu? a întrebat ea. 

Se uita în jur după prietenele ei; eram legaţi de un sentiment 
de singurătate. 

— Ne-am sărutat unul pe altul. 

— Și pe urmă? Se uita fix în ochii mei; era ca și cum luase o 
hotărâre. Pe urmă ce-a fost? 

— Te-am atins. Și tu m-ai atins. 

— Unde? 

— Stăteai în poala mea și te-am atins pe obraz, pe gât, pe... 
pe sâni. 

Și-a acoperit involuntar sânii cu mâinile. Cred că eram la 
distanţă de un metru, dar ar fi putut la fel de bine să fie o milă; 
parcă se uita la mine prin apă. 

— Și? 

— Te-am atins în alte locuri. Într-un alt loc. În treacăt. 

A inspirat adânc, apoi a expirat. 

— Unde? 

— Eu, eu... am pus mâna acolo, i-am spus, lăsându-mi 
privirea să alunece spre abdomenul ei. Foarte puţin. 

— Cât de puţin? 

— Ce mai contează, Alice? 


VP - 236 


— Crede-mă, contează - puţin, adică o secundă, zece 
secunde, cinci minute? 

Ceva în interiorul ei se schimbase: replicile mele pregătite 
dinainte se evaporaseră, acum ea era cea care conducea 
discuţia. 

Larry, nu ţi-am spus niciodată că m-am chinuit puţin ca să-i 
scot fusta. Nu am vorbit despre violetul surprinzător al lenjeriei 
sau despre cum mi-am șters o lacrimă de pe faţă și, Doamne, 
iartă-mă! cum am atins-o cu o mână. 

— Între cele două, între cele două, între una și zece secunde, 
te-am atins acolo o dată peste chiloţi și pe urmă m-am oprit, jur. 

— Mă minţi? 

Ceva în atitudinea ei mă făcea cumplit de melancolic; ca și 
cum era obișnuită să fie minţită. 

— Nu, i-am spus. 

S-a cutremurat, apoi s-a uitat peste umărul meu la mulţimea 
de cheflii ieșiți sâmbăta seara: acolo vrei să fii, nu-i așa, iubito, 
în viaţa aceea. 

— N-am făcut sex, i-am zis, dar nu m-a auzit, așa că am 
repetat mai tare, iar declaraţia mea a părut ciudată, ca și cum 
aș fi spus: Trăiesc pe lună. 

— Eu știu, o femeie știe. 

Larry, nu m-am culcat cu ea. Nu mă aștept la mulțumiri sau la 
laude, dar nu m-am culcat niciodată cu fata asta. Știu că 
vorbesc ca Bill Clinton, dar acesta e adevărul. Am plâns și am 
stat acolo, cu pantalonii și chiloţii în jurul gleznelor, cu șosetele 
și pantofii în picioare, cu penisul moale, atârnând ca un peștișor 
mort, și am început să plâng. Cu mâna pe penis, plângeam și 
mă gândeam: Asta e tot ce înseamnă să fii bărbat? Atâtea 
milioane - miliarde - de ani de evoluţie și asta e tot ce am 
devenit? 

— Am venit să-ți spun că-mi pare rău. 

— Scuzele nu-s de ajuns. Ar fi trebuit să fii dat afară! 

Vocea ei avea un ton foarte autoritar. Devenise o femeie 
formidabilă. 

— Ar trebui să mergi la închisoare, ești practic un pedofil. 

— Nu, aici greșești, nu accept așa ceva. Erai băută, amândoi 
eram, dar erai lucidă. 

Mi se zbătea ochiul drept, o venă din tâmpla dreaptă îmi 
pulsa. Eu îmi ies rareori din minţi, Larry - s-a întâmplat de trei 


VP - 237 


sau patru ori în ultimii douăzeci de ani, dar când explodez, 
explodez de-a binelea. Odată, după o vizită la spital, am mers în 
parc - ca să ne „destindem”, cum spunea Fliss, pentru că veștile 
nu erau bune - și am dat cu pumnul într-o bancă până mi-au 
sângerat mâinile. E ciudat că îmi amintesc atât de puţine lucruri 
despre ziua aceea. Le-am exorcizat din mintea mea. Memoria 
cuiva - anume creierul - funcţionează în moduri incredibile: 
elimină lucrurile rele. Larry, jur că mi-am tras pantalonii și am 
învelit-o pe Alice cu puloverul, apoi m-am așezat lângă ea cu 
trupul meu micuţ, cu creierul meu micuţ și am ţinut-o de mână 
până s-a luminat de ziuă. S-a trezit panicată, ca și cum ar fi sărit 
din arc, apoi a ieșit în fugă din birou și n-a mai zis o vorbă 
despre noaptea aceea în cei trei ani cât a stat la universitate. 

— ţi sunt teribil de recunoscător, am spus eu, forțându-mă să 
las furia crescândă deoparte. Pentru discreţia ta. Viaţa mea ar fi 
putut să decurgă într-un mod foarte diferit. 

— N-am făcut-o pentru tine. Asta crezi? Moșneag cretin ce 
ești! Am făcut-o pentru că nu aveam destul curaj să fac altceva. 
Dacă s-ar întâmpla acum, m-aș asigura să fii spânzurat. 

— Ce mult semeni cu mama ta! 

— Despre asta era vorba - un membru al familiei nu-ţi era de 
ajuns? Trebuia să o pui cu toată seria? Am văzut e-mailul tău - 
azi, mai devreme, l-am văzut. 

— Alice, n-am ţinut legătura de aproape treizeci de ani. Când 
am aflat că ești în oraș, mi-au revenit multe emoţii de demult. 
Intenţia mea era doar să-i transmit urările mele de bine și să o 
anunţ că sunt bolnav - deși, culmea, tocmai asta am uitat să 
menţionez. Simţeam că se furișează teama în mine. Cancer de 
prostată, am cancer de prostată. 

— Ar trebui să-mi pară rău pentru tine? 

— Nu ar trebui să simţi ceva. E doar un fapt divers. 

— Așa îţi spunea ea - Jem? Sunteţi scârboși amândoi. 

— Ce simpatică ești, Alice! Doar nu ne-am născut bătrâni. Se 
spune că moartea unui om bătrân nu poate să fie o tragedie 
absolută, dar, fir-ar să fie, nu sunt chiar așa de bătrân. Cel puţin, 
nu așa mă simt. Ar fi trebuit să plec atunci din bar, Larry, dar 
era ultima ocazie pe care o aveam să mai vorbesc cu ea. 
intotdeauna am avut o slăbiciune pentru tine, i-am zis. Încă de 
când erai boboacă, am simţit nevoia să te protejez datorită 
mamei tale. Chestia e, sau era, că grija aceea se manifesta 


VP - 238 


vizibil. Poate îți amintești că ai primit un bilet anonim în timpul 
săptămânii Bobocilor. Mă tem că era din partea mea. 

— Nemernicule! 

— Adevărul nu poate niciodată să fie întru totul un lucru rău. 
Una dintre expresiile preferate ale mamei tale era „privește-ți 
monștrii”. Asta ai făcut tu în seara asta. Sunt mândru de tine. 
Am simţit o eliberare stranie: o descătușare. 

Ea se uita în jos la masă, dădea cu degetul peste liniile 
lemnului. M-a uimit mereu, de când eram copil, cum poți afla 
vârsta unui copac după cercurile din lemn, a fost una din 
primele ocazii când am înţeles că știința putea să ofere 
răspunsuri. Îmi circulau în minte și alte descoperiri: obiceiul lui 
Liz de a bea, încercarea de a-și lua viaţa, dar m-am lovit de ele 
ca de o ușă încuiată. Nu erau ale mele să le spun mai departe. 

— l-am lăsat mamei un mesaj după ce am citit e-mailul - unul 
nu prea drăguţ. 

— De ce nu o suni, să o liniștești? Nimeni nu ar trebui să lase 
să apună soarele peste o ceartă. 

— Nu pot, e pre târziu, o să iasă aiurea. O să-i telefonez 
dimineaţă. Nu că ar fi treaba ta. 

Atunci și-a tras puţin nasul, era cât pe ce să-i dea lacrimile și 
am simţit o durere în stomac, în testicule, un spasm, memoria 
mușchilor. Timpul, Larry, rămâneam fără chestia asta afurisită. 
Avusesem la dispoziţie șaizeci și cinci de ani să fiu altă 
persoană, una mai bună; cum am putut să ratez o asemenea 
ocazie? Și-a luat telefonul. Să mai tasteze putin. Așa mamă, așa 
fiică... la dracu' cu toate. 

— Doar nu o să faci vreo prostie, nu? 

— Culmea, tu vorbești?! 

Avea dreptate. Auzi la mine, o avertizam în privinţa prostiei, 
în schimb, eu mă întrebam dacă să mă urc la volan, deși eram 
plin de whisky. Simţeam că mă aflam într-un spaţiu nou, ușor 
modificat; eram de un calm de tip zen, aproape existenţial. Se 
terminase. 

— Citatul acela pe care l-ai pus pe pagina ta de Facebook, îmi 
place - că adevărul doare pentru puţin timp, dar minciunile te 
dor o veșnicie. 

— Ești vai de capul tău, a zis ea. 

S-a terminat un cântec pe care nu-l cunoșteam și a început 
altul. 


VP - 239 


— Cum te-ai simţit când m-ai atins? 

Am decis să fac o plimbare, să-mi limpezesc gândurile. La râu 
ar fi fost frumos: liniștit, înviorător, întăritor. În timp ce mă 
îndepărtam, m-a apucat de braţ și m-a răsucit. 

— Ți-am pus o întrebare, domnule profesor Pervers: Cum te-ai 
simţit când m-ai atins? 


— Ca în rai, Alice. M-am simţit ca în rai. 


x k x 


Postare pe forumul de internet „Cei ce spun adevărul” 
de Lupul Singuratic, 20 august 2012, 23.02 


Mi-am exersat accentul elegant, am învăţat câteva cuvinte noi și în 
curând, hodoronc-tronc, Devereux vorbea fără frână. l-am spus de 
Cooke, cum se descria în cartea lui ca fiind cel mai bun profesor din 
universitate și, după cum era previzibil, a mușcat momeala. 

— E un rahat, a zis el, cu spume la gură. 

Era a treia mea vizită. A doua fusese un fiasco, nu dormise cu o 
noapte înainte, pentru că venise ambulanţa să ia pe unul de acolo, iar 
el era melancolic și drăguţ, or, mie asta nu-mi era de niciun folos. Azi 
era ațâțat și perfect. 

— Nu e la nivelul dumneavoastră, am spus, enumerând lista de 
premii pe care le câștigase rahatul ăla bătrân, avea chiar și pagină pe 
Wikipedia, cât de vanitos să fii. „Limitat”, acesta e cuvântul pe care-l 
va folosi ca să vă descrie. 

— „Cock”, așa-i spuneam, a zis el. „Jeremy Cock”. 

Am un talent să văd înăuntrul oamenilor și aici era ceva mai mult, 
trebuia doar să zgândăr locul potrivit. 

— A spus tuturor că sunteţi o legumă. 

— l-a tras-o mamei fetei în anii '80. 

N-am reacţionat. Alice mi-a zis pe Caledonian Road că ziariștii se 
folosesc de liniște pentru că toţi ne temem de ea și de aceea simţim 
nevoia să umplem golurile. 

— Mullens, a zis el. Elizabeth Mullens. 

Măi să fie, deci i-a tras-o mamei lui Alice Salmon, la fel cum a făcut 
cu ea. Am inspirat aerul succesului și al mâncării stătute și m-am 
văzut înapoi în camera de la etajul al treilea, postând informaţia asta, 
și am așteptat ca liniștea să-și facă treaba, numai că s-a auzit un vaiet 
prelung din altă cameră și cineva a strigat: Nuuu! 


VP - 240 


— A încercat să se omoare. El ar fi trebuit să rămână fără slujbă. 

— Ar putea încă să rămână, am râs eu. Și ea ar putea încă să se 
omoare. 

Părinţii lui Alice s-au certat îngrozitor când i-am urmărit și, înainte 
să ziceți ceva, nu e ilegal, doar n-am făcut poze cu o lentilă mare. Ela 
întrebat câte secrete mai are și pe care crezuse de cuviinţă să le 
păstreze pentru ea, iar ea a zis că se întâmplase în altă viaţă, au tipat 
mult unul la altul, pe urmă ela făcut-o beţivă și ea a ieșit din casă. 

La televizor a început Pointless. 

— Cred că biata femeie ura lumea asta dacă a ajuns să-și facă 
harachiri, am spus. 

— Sinucigașii se urăsc cel mai mult pe ei înșiși, a răspuns 
Devereux. Deși grăbirea sfârșitului e împotriva voinței lui Dumnezeu. 
Ah, voia lui Dumnezeu. Încă un motiv de ceartă între mine și Cock. 

— O fi trupul fragil, dar mintea încă vrea. 

Ar vrea să credem că sunt mai buni ca noi, profesorii ăștia, dar sunt 
ca niște puști. Cearta lui și a Omului Gheţarilor a început cu o dispută 
măruntă din cauza bugetului și a continuat de-a lungul a trei decenii. 

— Și-acum o mai face, sexul cu studentele, am zis eu, zgândărind 
mai tare. Cock zice că ambulanţele vin aici în fiecare seară și vă iau 
unul câte unul. M-am aplecat la urechea lui și am șoptit: Haideţi să-l 
distrugem. 

Nu mă judecaţi, n-am căzut de acord că scopul scuză mijloacele, că 
profesorii și-o pun cu studentele și că Omul Gheţarilor a ucis-o pe 
Salmon? 

A venit un infirmier, a zis că n-ar trebui ca Devereux să se agite, că 
urma să ia cina, friptură de miel, preferata lui. Trebuia să mă mișc 
repede și atunci mi-a venit ideea, o manevră genială. L-am întrebat: 

— Aţi cunoscut-o pe soţia lui Cock? 

— Da, o dată. Felicity. Minunată doamnă. Nu merita să se 
procopsească cu el. 

— A murit, i-am spus, aducând-o din condei, spunând asta pentru 
că păsăroiul ăla bătrân n-avea de unde să știe ce era și ce nu era 
adevărat, închis cum era în celula asta. L-a prins într-o zi coțăindu-se 
ca iepurii în patul lor și a făcut pe loc atac de cord, chiar așa. 

— Mizerabilul, a zis el. 

— Lupul nu-și schimbă părul. 

— Fata aia, Mullens, aproape că a murit și el tot n-a lăsat-o în pace. 

— Ce memorie aveţi, i-am zis. E uimitoare. 

Se uita cu atenţie la Pointless, iar mirosul pe care îl simțeam îmi 
amintea de urină. 

— S-au cuplat din nou după câţiva ani, să știi. Când era măritată. 
Sunt sigur că o făceau pe ascuns, ca niște iepuri tăcuţi, dar eu m-am 
prins. A fost la trei ani după aventura lor. 


VP - 241 


Am făcut calculele. Trebuia să fi fost cu un an înainte să se nască 
Alice. 


x k x 


Necrologul citit de Megan Parker la înmormântarea lui 
Alice Salmon, 12 februarie 2012 


Ce înseamnă să mori? Stau pe malul mării. O corabie trece și 
își întinde pânzele albe în briza dimineții, pornind către ocean. E 
nespus de frumoasă și rămân să o urmăresc cu privirea până 
când dispare la linia orizontului, iar cineva de lângă mine spune: 
„A dispărut”. Unde a dispărut? Din ochii mei, atât. E tot la fel de 
mare, cu catarg, carenă și lonjeroane, ca atunci când o vedeam 
eu, la fel de capabilă să-și poarte încărcătura vie până la 
destinație. Dimensiunea redusă și dispariţia din câmpul vizual se 
regăsesc în mine, nu în ea și chiar când cel de lângă mine 
spune: „A dispărut”, alţii o privesc venind și alte voci strigă de 
bucurie: „Uite-o că vine”. 

Asta înseamnă să mori. 


Episcopul Charles Henry Brent (1862 - 1926) 


x k x 


Fragment din jurnalul lui Alice Salmon, 9 decembrie 
2011 


Nu trebuie să mă opresc din scris... trebuie să-mi țin mintea 
ocupată... trebuie să țin demonii la distanță... 

Presupun că Luke s-a dus acasă, dar ar putea la fel de bine să 
doarmă pe o bancă în gara Balham, nu-mi pasă. 

— Nu mai sunt trenuri, s-a rugat ei. E târziu. 

Ce jalnic, să mormăie despre trenuri. Oricum, s-o fi străduit el 
să pună bani deoparte pentru garanţia la apartamentul nostru, 
dar avea mereu de taxiuri, așa cum avea mereu pentru ieșirile 
cu băieţii sau pentru excursiile lor prin orașe europene scumpe 
în weekend! 


VP - 242 


Am sunat-o pe Meg de îndată ce am trântit ușa după el. 
„Sună-mă, scumpo, am rugat-o printr-un mesaj. Trebuie 
neapărat să vorbim”. Mi-am amintit bucuroasă ce-mi spusese 
când i-am vorbit prima dată de Luke. „Bărbaţii vin și pleacă, 
prieteniile durează o viaţă întreagă”. 

Am stat pe pat și au început să curgă mesajele - îmi pare rău, 
nu pot să trăiesc fără tine, o să mă schimb, nu mai fac niciodată 
așa ceva, te iubesc mai mult decât pe oricine altcineva, bla bla 
bla. Am scris „Care parte din fără niciun contact *nu* o 
înţelegi?” și m-am simţit ciudat că nu am terminat mesajul cu 
un sărut, dar l-am șters înainte să-l trimit. 

Nemernicul, cum a îndrăznit?! 

M-am întins pe pat și am derulat pozele de pe telefon. Atât de 
multe cu e/. Oare nu mai era nicio latură din viaţa mea în care 
nu se infiltrase? Apăsam la fiecare iconiţa pentru coșul de gunoi. 
Apoi am tastat numărul lui și l-am șters și pe acela. 

Prin cameră zburau idei nemaiauzite despre cum aș fi putut 
să mă răzbun pe el. 

Se auzea muzică din apartamentul de sus. O ușă trântită, apa 
trasă la toaletă, conversații în surdină în camerele lui Alex și a 
lui Soph, între ei și jumătăţile lor. Nu vă duceţi la culcare, mi-am 
zis. Nu mă lăsaţi să rămân singura trează. 

Am încercat din nou la Megan. Căsuţa vocală. „Acum ce s-a 
mai întâmplat?”, m-ar fi putut întreba, exasperată. N-ar fi fost 
prima dată pentru mine când îi închideam telefonul în nas. „Să 
nu ai niciodată încredere într-un bărbat, Somone!”, îmi spunea și 
am fost mereu de acord cu ea, până să apară Luke. Acum ÎI 
uram fiindcă dovedise că Meg avea dreptate. „Dă-i încolo de 
bărbaţi, doar prietenii rămân pentru totdeauna”, mi-a zis odată, 
când m-a găsit pe treptele ei de la intrare după o ceartă cu Ben. 
M-a luat în casă, mi-a pus să ascult Hollyoaks, a zis: „Toţi sunt 
niște măgari conduși de penis”, mi-a turnat niște vin și mi-a mai 
trecut durerea. 

Ben a luat legătura cu mine din senin acum câteva 
săptămâni, cu un mesaj destul de ciudat: „Ce mai e nou, Față de 
Peşte?” L-am ignorat, știind prea bine unde puteau să ducă 
mesajele astea. Eram şocată că mă căutase după ce-i făcusem. 
Acum iau telefonul, cu mâinile tremurând, și tastez un mesaj 
scurt pentru el. 


VP - 243 


Nemernicul și ticălosul, cum a putut? Aveam destui bani puși 
deoparte pentru garanţie și prima lună de chirie. li pusesem în 
contul nostru comun - domnișoara A L Salmon și domnul L S 
Addison - verificând periodic rapoartele, căci creșterea dobânzii 
stârnea mereu discuţii despre „apartamentul nostru”, un 
concept care devenea din ce în ce mai real pe măsură ce 
băteam drumurile prin Wandsworth și Lambeth, prin zonele rău 
famate din Denmark Hill și în locurile frumoase din Plimblico, să 
vedem cum trăiau și cei avuţi, optând în cele din urmă pentru 
Tooting Bec, care ni s-a părut convenabil, dar în curs de 
dezvoltare („e următorul Shoreditch”, m-a asigurat un agent 
optimist). Speram să luăm două camere, dar ne descurcam și cu 
una singură. Am fi vrut un apartament gata construit, nu 
convertit. Preferam să nu fie nimeni deasupra, ca să evităm 
zgomotul. Căsuţele erau excluse. O grădiniță ar fi fost un bonus, 
dar, dacă nu era, n-am fi încălcat înţelegerea. Unul singur 
încălcase înțelegerea în toată povestea asta. Luke. 

Unul singur care sfâșiase o inimă. 

Aș putea să mă duc în Australia, m-am gândit eu, întrezărind 
lumina strălucitoare, dar efemeră a optimismului. Doar am 
douăzeci și cinci de ani. Știam că era o greșeală să te așezi la 
casa ta la douăzeci și cinci de ani; asta fac numai cei care au 
împlinit treizeci! Dar strălucirea s-a estompat la fel de rapid: ce 
farmec ar avea fără Luke? 

Mi-am luat haina. Voiam să mă plimb. De multe ori, când 
ieșeam pe promenadă, intram pe Facebook sau pe Twitter și îi 
urmăream pe prietenii prietenilor mei din interior spre exterior, 
în cercuri concentrice, până ajungeam la niște necunoscuţi și le 
trimiteam mesaj, spunând: „Bună, ce faci?” sau, ca să nu creadă 
că era spam, le trimiteam unul personalizat, de exemplu: „Cum 
a fost la teatru?” sau „Imi place rochia din poza ta de profil”. 
Intr-o seară, un oarecare m-a întrebat: „Unde ești?” și i-am 
răspuns: „La iazul de lângă promenada Clapham, mă uit la apă” 
și asta a fost toată discuţia. Meg spune că e ciudat să vorbesc 
cu oameni pe care nu-i cunosc, dar să trăiești în oraș e ciudat, 
înghesuiți ca niște găini în cuști, dormind la câţiva centimetri de 
niște străini, trimițând e-mail colegilor, deși sunt la doar câțiva 
metri de tine. 

Nu ajungeau două luni fără contact, trebuia să șterg toate 
cele optsprezece luni, chiar și lunile dinainte de Praga - acum 


VP - 244 


erau murdare, pângărite. Cum de nu mi-am dat seama? Cine 
mai știa despre asta? Îl uram pe el și mă uram pe mine pentru 
că îl iubeam. Proastă, proastă, proastă ești, Alice! 

De ce nu mă suni, Megan? 

— Nu o să aibă niciodată ce avem noi, mi-a zis ea odată când 
eram adolescente. Pe oricine am întâlni, cu oricine ne-am 
mărita, nu o să aibă niciodată ce avem noi. 

Traficul a amorţit și nu l-am sunat, nu i-am trimis mesaj. Mă 
agăţăm de fărâma aceea de control. Am deschis laptopul și m- 
am forțat să tastez. Am făcut cum făcea Luke de multe ori, 
rezumam situațiile în limbaj de tabloid. 

Fata a aruncat brăduţul de Crăciun pe fereastră. 

Fata simțea o detaşare familiară, aproape ca și cum ar fi 
plutit. 

Fata a rămas trează, întrebându-se unde dispăruse vulpea 
care îi fusese cândva prietenă. 

Trebuia să fiu pe teritoriul propriu înainte de a discuta cu el, 
dar cușca asta de iepuri nu era o casă, până și poza de pe 
perete era abandonată de fostul chiriaș. 

Nu îl las să-mi strice Crăciunul. Şi cât de bucuroasă îl 
așteptasem - să îi văd pe ai mei, să gust mâncarea făcută de 
mama, să mă joc de-a mătușa Alice. Când aveam optsprezece 
ani, abia așteptam să scap din suburbii, dar acum, când sunt 
stresată, locul acela mă atrage ca un magnet - adevărata casă. 
Dormitorul în care Meg și cu mine („se spune eu și Meg”, ar 
insista mama) ne petreceam leneșe după-amiezile de duminică, 
bicicletele care treceau în sus și în jos, mirosul grătarelor, 
casetofoanele date prea tare, siluetele din faţa ecranelor de 
calculator și familiile care stăteau în chioșcuri, pisicile de pe 
trepte și peluzele înrourate dimineața, așteptând clinchetul 
cheilor, copiii care strigau autoritar și drăgăstos: „Mamaaa”. Ce- 
o să creadă mama și tata despre asta? Le place de Luke. Nuo 
să le mai placă după ce o să le spun cine e adevăratul Luke, 
despre aversiunea lui față de muncă, despre indecizia cu privire 
la cariera lui, despre vulnerabilitatea lui de copilandru, despre 
temperamentul lui. Ei bine, putem adăuga pe listă și inabilitatea 
patologică de a rămâne fidel! 

Cum de-am fost atât de proastă? Proasta, proasta, proasta de 
mine. 


VP - 245 


— Labagiu, am strigat și, pentru că nu mai tastasem câteva 
minute, ecranul a intrat în standby: o fotografie cu Luke cu 
ochelarii de soare la ochi, făcută de jos în sus. 

M-am enervat că era acolo. Am șters-o. 

În cele din urmă, am renunţat să mai citesc mesajele de la el. 
Dădeam cu degetul pe ecran cât să apară butonul roșu de 
ștergere, apoi dispăreau. 

Deci asta a fost, nu? Optsprezece luni. Un restaurant grecesc 
pe strada Dean. Un prieten al unui prieten al lui. O replică 
negândită a unui om pe care nu-l cunoscusem niciodată și 
probabil că nici nu aveam să-l cunosc. 

Nu aveam de gând să-l sun și nici să-i trimit mesaj, nu voiam 
să plâng sau să las LUCRUL să se furișeze înapoi. 

Am reușit să le fac pe primele două. 

M-am forțat să tastez, iar ironia cruntă m-a lăsat fără aer. 
Ștersesem toate pozele cu el din telefon și poftim, acum îl 
puneam înapoi în laptop. M-am forţat să continui, deși mâinile 
mele erau ca niște greutăţi - grase, palide, bucăţi pătate de 
carne. 

Clișee. Numai clișee. 

Fata de douăzeci și cinci de ani se urăște pe ea însăși, dar pe 
Luke Addison îl urăște mai mult. 

Într-un târziu, zgomotul traficului s-a oprit, iar eu nu l-am 
sunat și nu i-am trimis mesaj. Mă ţineam cu dinţii de fărâma 
aceea de control. 

Zdrăngăneam cheile cu mâinile mele  scârboase și 
sentimentele ameţitoare din capul meu deveneau litere pe 
pagină. Camera se învârtea. Nu eram beată, dar pusesem și 
asta deoparte ca opţiune. 

Scrie mai departe, Alice... nu te opri. 

Trebuie să mă concentrez pe lucrurile bune. Crăciunul - apoi e 
reuniunea din februarie, tot în Hampton. Așa e când ești 
nefericit. Așa e a doua jumătate dintre douăzeci și treizeci de 
ani? Să te agăţi de momentele de cotitură ca să poţi merge mai 
departe. 

Ben mi-a răspuns. „Ce faaaaaaaci? Când ne combinăm?” 

Când eram mică, îmi imaginam crizele amoroase: credeam că 
nu pot să fiu femeie dacă nu le trăiesc. Compuneam poezii 
despre asta, pline de efecte teatrale, teoretice și aeriene. Dar 
acum era real - nu aveam idee dacă ura e mai importantă decât 


VP - 246 


iubirea și, dincolo de asta, mai erau detaliile practice și urâte, 
fiindcă nu știam dacă să-mi închid telefonul sau nu, sau ce urma 
să spun dacă mă întreba cineva de Luke la serviciu, ori ce să fac 
cu biletele noastre la teatrul Globe joia următoare. 

Luke Addison e un mincinos, am scris, hotărând că acesta 
avea să fie cuvântul de azi din jurnal. Mincinos. Sau nemernic. 
Sau Praga. Sau infidel. Sau naiv. Variante din belșug. 

Trei înseninări într-o singură seară, dar aceasta o să fie ultima 
dată când scriu în jurnal pentru o vreme. 

Îmi doresc să moară. Îmi doresc să mor eu. 

Meg nu m-a mai sunat. 

„Sunt prin zona ta în prima săptămână din februarie”, i-am 
răspuns lui Ben, dar senzaţia de satisfacţie a fost înlocuită 
repede de un sentiment ezitant de vinovăție. 

Afară era liniște - sau cel puţin liniștea aproximativă care se 
găsește într-un oraș. Salut, prieteni vechi, m-am trezit spunând 
nopţii, liniștii aproximative și epuizării granuloase din ochii mei, 
pentru că nu aveam curaj să o scriu. 

Mai scriu un singur rând în jurnalul meu: O să-/ fac pe Luke să 
regrete chiar de-o fi să mor. 


x kK x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 
7 septembrie 2012 


Larry, 

Nu mi-a apărut într-un vis, nici într-o explozie de conversație 
frenetică noaptea târziu. Nu a fost însoţit de aplauze furtunoase 
sau de cântările unui cor celest. Nu a fost pe un fundal măreț și 
romantic; a fost doar o plimbare cu câinele într-o zonă 
împădurită. Un decor subtil pentru o eventuală mare epifanie. O 
crimă. 

Vezi tu, eu știu ce s-a întâmplat cu Alice. A fost un salt 
neașteptat, dar electrizant. Presupun că avea nuanţe din ce ai 
simţit tu când ai descoperit întâmplător (aici îți fac un 
deserviciu, domnule, ce ai făcut tu nu a fost o descoperire 
întâmplătoare, ci produsul anilor de muncă asiduă, sistematică) 
Teorema lui Gutenberg. O sclipire - și iartă-mă că folosesc acest 


VP - 247 


termen în legătură cu mine - de inspiraţie. Niciodată nu am fost 
mai aproape de un moment Evrica. 

Nu se poate, mi-am zis. Pur și simplu nu se putea. Dar care e 
treaba noastră de oameni de știință, Larry, dacă nu să gândim 
imposibilul? Fie și numai de dragul discuţiei, am postulat: Dar 
dacă? 

Chestia e că, după ce ţi-a venit un gând original, se deschid 
ușile imaginaţiei. Totul este filtrat prin prisma aceea. Ca niște 
piese de domino care cad. La fel cum, după ce s-a întocmit 
harta genomului uman, a devenit accesibilă o abundență de 
oportunităţi - chiar și descifrarea predispoziţiilor noastre către 
boli. Această minune de descoperire a venit prea târziu pentru 
mine, dar ce pași uriași ar putea face descendenţii noștri! 

În ziua de azi, toţi sunt detectivi amatori, dar polițiștii abordau 
problema dintr-un unghi greșit. Aveau anumiţi suspecți, dar e ca 
atunci când cauţi un lucru anume într-o cameră: ochii tăi nu pot 
să nu fie parţial închiși faţă de toate cele din încăpere. Modul 
logic, plauzibil în care lucrau - construind teorii, apoi încercând 
să le demonstreze sau să le discrediteze - se baza pe faptul că 
una dintre acele teorii era corectă. Știința ne permite să privim - 
de fapt, ne obligă - situaţiile din perspective mărginite. 
Pasionaţii de ficțiune o numesc „minciuna care dezvăluie 
adevărul”. Ei bine, așa a fost și pentru mine, prietene. Minciuna 
care a dezvăluit adevărul. 

În timp ce discutăm despre valoarea muncii mele, muncim, 
activând mecanismul „proiectului Alice”. 

— Putem să o prezentăm pe Alice cum vrem noi, au spus ei. 
Putem să inventăm o persoană și să ne reinventăm și pe noi pe 
parcurs. 

Larry, voiam să-ţi expediez o depeșă de îndată, dar e mult de 
lucru. Am mai fost respins și cu alte ocazii din cauza unei 
ipoteze pregătite necorespunzător. Sunt dovezi de adunat, 
argumente de dezbătut. Trebuie să fie inatacabil. Totuși, sunt 
încredințat. Cât despre problemele aparente, mărginite și 
impenetrabile, soluţia e orbitor de vizibilă. 

Eu și Fliss ieșim în seara asta: la o punere în scenă bine 
primită după Furtuna, la The Mayflower. Intotdeauna am fost 
foarte atras de personajul enigmatic al lui Prospero - ca un zeu, 
ca un copil, stăpân al universului, excomunicat, rănit de iubire și 
de lipsa acesteia, imperfect, dar capabil de iertare. Dar nu-ţi 


VP - 248 


face griji, vechiul meu prieten, nu mă voi lăsa influenţat de 
manifestările lui de bunăvoință. Dreptatea trebuie să învingă. 

Simfonia a cincea de Mahler, o ceașcă de ceai Earl Grey, 
ciorna scrisorii mele de demisie (una pe care am început-o de 
atâtea ori până acum) în fața mea. Nu e o viaţă rea. Notiţele 
pentru structura cărţii mele, cartea despre Alice, stau 
împrăștiate pe birou. După plimbarea prin zonele verzi din după- 
amiaza asta, bănuiesc că va avea un final neașteptat. 


x k x 


Mesaje telefonice trimise de Alice Salmon 
între 23.47 și 23.59, 4 februarie 2011 
Către Ben Finch 


Ai dreptate, suntem ceva surprins în trecere... ești acolo? N-ai vrea 
să ne vedem la locul tău preferat??? 


Către Megan Parker 
Îmi pare rău că am fost o prietenă groaznică, te iubesc, doamnă X 


Către Luke Addison 


Nu s-a întâmplat cum voiam - sunt așa de distrusă, nu mă mir că 
mă urăști © 


Către Elizabeth Salmon 
Cum ai putut cum ai putut cum ai putut? Nu fac cu mâna, mă înec 


VP - 249 


PARTEA A ȘASEA 


Lucrurile care te definesc 
Postare pe blogul lui Megan Parker, 4 iulie 2012, 17.15 


Azi-dimineaţă am citit pe Twitter că sunt nebună. 

M-a făcut să râd în hohote. Serios. Trebuie să râzi, altfel te 
apucă plânsul. Dacă nu, lucrurile astea te trag în jos. 

După ce am pierdut-o pe Alice, familia ei a fost prima asaltată 
de media. Apoi s-au orientat spre orice bărbat cu care a stat 
vreodată de vorbă - în funcţie de publicaţie, erau „foști”, 
„legături amoroase”, „aventuri romantice” sau „cuceriri”. Apoi 
au fost puși pe listă și prietenii, ca niște ţinte legitime, iar eu am 
fost în vârf. Eram o pradă ușoară. 

A fost o perioadă în care nu puteam să ies din casă - un grup 
restrâns și prietenos de jurnaliști se instalase afară, aducându-și 
cafea de la Starbucks și salutându-mă, când deschideam ușa, cu 
clicurile aparatelor de fotografiat, strigând: „Megan, cum te 
simţi azi, Megan?” 

Moartea unui adult nu stârnește niciodată un interes la fel de 
febril ca un caz în care e implicat un copil, dar un editor a mers 
până la a spune că povestea noastră avea „un aer de tragedie 
shakespeariană - două prietene ca două surori, despărțite prin 
moarte”. 

E amuzant că sunt mari specialiști în ce mă privește. Nu știam 
că am beneficiat de „o educaţie specifică suburbiilor”, că eram 
„O Balanţă tipică” și tristețea mea era „o piatră de moară 
insuportabilă”. 

Au fost scoși la lumină terapeutți, articolele au fost ilustrate cu 
desene colorate și diagrame. Cum suporti suferința. La ce să te 
aștepți când moare prietena ta cea mai bună. Celebrităţi care și- 
au pierdut cei mai buni prieteni. 

Am încercat să cooperez - m-am forţat să mă uit în camere, 
să le răspund la întrebări pentru că, la fel ca pe viespile dintr-un 
borcan, mă temeam să-i enervez. Când și asta s-a întors 


VP - 250 


împotriva mea, am refuzat să mai discut, dar nu s-a simţit nicio 
diferenţă: și-au ales oricum o perspectivă proprie. 

După ce m-a analizat, un website a publicat o poză cu mama 
și tata, care „luau o pauză de la susţinerea mea”; probabil că 
subtextul viclean, după cum era evident din descrierea „părinţii 
Parker se bucură de o plimbare pe plajă la Devon”, era că nu 
aveau voie să plece undeva în weekend, ca să-și sărbătorească 
aniversarea căsătoriei. Nu era nici pe departe așa. Meditaţii 
despre  maternitate/paternitate, polemici despre prietenie, 
reflecții despre cum centrul orașelor noastre a devenit zonă 
interzisă în serile de vineri și sâmbătă - toate sunt vizate, toţi o 
folosesc pe Alice drept „momeală”. Intitulându-se „analize”, 
„Eseul de sâmbătă” sau „Subiect de conversaţie”, utilizează 
strategii ieftine și cutremurătoare de genul: „Uneori, când se 
întâmplă o tragedie, nu există răspunsuri”, sau „Durerea ei e și 
durerea noastră”. Remarcând caravana, o foaie volantă s-a 
urcat repede în căruţă, scriind un articol cu titlul „Moștenirea lui 
Leveson”. Se pare că stârnesc niște întrebări foarte interesante. 

Uit ce am spus - sau ce n-am spus. Sunt complet epuizată de 
toate astea, dar ei continuă să-mi dea târcoale ca niște șacali 
care caută să mai muște din cadavru o dată, încă o întorsătură 
de situaţie, un bis, o continuare. 

S-au făcut interpretări, extrapolări și exagerări (Alice ar fi 
spus că îi amintea de expresia Doar o clipă). Salturi în logică și 
credinţă; doi plus doi adunat într-un fel atât de credibil încât să 
rezulte cinci. De ce am lăsa faptele să stea în calea unei povești 
bune? 

Am citit undeva că mi-am dat demisia nu pentru că voiam să 
mă întorc la școală, ci pentru că am devenit incapabilă să 
muncesc, că unii colegi - nenumiţi - au văzut că am devenit „o 
umbră a celei care eram” și „în pericol de a mă prăbuși sub 
apăsarea brută a pierderii grele suferite”. Au existat multe surse 
nenumite. 

Chiar săptămâna asta a apărut „știrea” pe un blog, înghesuită 
între vești despre Jay-Z Și Jim Davidson, că eu și Alice fumam 
iarbă „cu regularitate”. De când se cheamă așa cele trei sau 
patru ocazii în care am fumat în ultimii zece ani? Care era 
justificarea? O jumătate de rând din partea unui prieten comun 
(nu te teme, Nik, nu-ţi port pică, ai fost dus ca mielul la tăiere). 


VP - 251 


Printre anunţurile cu reduceri de 50% la pantofi, reclamaţii cu 
privire la prejudicii personale și asigurările de pierdere a trei 
kilograme în șapte zile, mi s-a dat alt prenume și o vârstă 
greșită, iar adresa mea s-a plimbat prin toată zona Midlanas. 
Puteţi să mă credeţi sau nu, dar tata nu a fost managerul unui 
magazin de mobilă, era o afacere cu tâmplărie. Am crescut într- 
o casă semidecomandată. Vacanţa în care am fost cu familia lui 
Alice la unsprezece ani a fost în Grecia, nu în Turcia. Chiar și 
lucrurile frumoase pe care le spun sunt pătate. N-am avut o 
copilărie „perfectă”, a fost frumoasă, normală și nu e corect să-i 
spui altfel. 

S-a spus despre mine că sunt habotnică, petrecăreaţă, un 
sclav în relațiile cu publicul, o fată banală de douăzeci și ceva de 
ani. Ce se întâmplă cu mine seamănă cu ce s-a întâmplat cu 
Alice. Dar ar trebui să fiu recunoscătoare. Sunt încă aici ca să 
citesc toate astea. 

Câteva site-uri - probabil pentru că știu că abordarea asta o 
să-i atingă pe cititori la coarda sensibilă - au cerut publicului să 
mă lase în pace. „Cât trebuie să mai suporte femeia asta?”, au 
întrebat. Majoritatea folosesc trucurile ieftine, cum ar fi „deseori, 
când se întâmplă o tragedie, nu există răspunsuri”. 

Înteleg de ce caracterul nesfârșit al ştirilor o obosea pe Alice 
uneori. Știrile „nu dorm niciodată, mi-a zis ea odată. Ca mine!” 

Pentru fiecare persoană care spune că sunt de treabă, apare 
alta care susține contrariul - care se bagă în discuţie când se 
dezbate problema mea, de parcă ar fi vorba de recesiune sau 
despre curăţenia feţelor de masă pe trip advisor”; termenilor 
precum „curajoasă” li se opun cei de genul „distrusă”, „loială” 
este înlocuit cu „falsă”, „normală” cu „ciudată”. 

N-am crezut niciodată că o să spun așa ceva, dar am ajuns să 
înțeleg de ce folosesc celebrităţile și politicienii specialiști în 
imagine. Nu mi-a plăcut niciodată această latură a relaţiilor cu 
publicul, mașinaţiunile clandestine și machiavelice care introduc 
- și retrag - numele în media, manevrele de culise pentru care 
era celebru Max Clifford, înainte ca aceeași bestie media să se 
întoarcă împotriva lui. Foarte bine a păţit: asta primeşti când 
înoţi printre rechini. 


50 Website cu oferte turistice, unde utilizatorii pot lăsa comentarii legate de condiţiile 
de cazare în diverse locaţii (n.tr.). 


VP - 252 


Poate că în curând se vor sătura de mine. Cu siguranţă, o să 
se mute ca lăcustele la următoarea victimă, nu? Nu și-au primit 
livra de carne? Vă rog, lăsaţi-mă în pace acum. 

Din naivitate, am crezut că o să ajute la ceva dacă scriu pe 
blog, dar n-am făcut decât să întețesc focul, așa că aceasta e 
ultima mea postare. Oricum, iată pe ce ar trebui să se 
concentreze. Pe felul în care Indiana Cooke profită de tragedia 
asta. „O perspectivă unică asupra cazului lui Alice, așa promite 
reclama pentru carte. O mărturisire explozivă din interior cu 
privire la cazul care a stârnit discuţii în toată ţara”. 

Pentru că miroase a bestseller, editura se grăbește să o 
publice. Ar trebui să le fie rușine. Și lui la fel. Și ciudăţeniei lui, 
mulțumită de sine și autocritică; își suge ochelarii și îi anunţă pe 
cei intervievaţi că o să mai fie un capitol în toată această saga 
jalnică. 

Relaţiile cu publicul te învaţă să respecţi scenariul, dar 
câteodată trebuie să vorbești din inimă. Dă totul afară, spunea 
Alice. Așa o să fac, chiar așa. 

Îmi pare rău dacă suferinţa mea nu vă ajunge, dacă nue 
sortimentul potrivit de suferinţă - dar vă rog acum să mă lăsați 
în pace. Nimeni nu știe cât de mult am pierdut. 


E-mail de la Alice Salmon trimis vineri, 2 februarie 
2012 


De la: Alicethefish7ogmail.com 
Către: Lukea504Qgmail.com 
Subiect: NOI 


Bună, domnule L, 


M-am tot gândit la noi - de fapt, nu prea m-am gândit la altceva în 
ultimele două luni - și am ajuns la o concluzie. Nu o să te mint, m-am 
învârtit în cerc și nu o să pot niciodată să nu urăsc ce ai făcut, dar pe 
tine nu te urăsc. Nu pot. Te iubesc. Te iubesc și restul sunt detalii. Te 
sun luni, dar e important să știi. 

Asta-i tot. 

Ai făcut o greșeală prostească, dar nici eu nu sunt apoteoza (caută 
cuvântul!) virtuţii și nu sunt pregătită să-mi distrug viitorul din cauza 
mândriei. Nu te panica, nu încep cu lucruri grele - hai să ne gândim 


VP - 253 


bine înaintea altor discuții despre mutatul împreună -, dar asta am 
putea avea aici - un viitor. A 

Mai ţii minte când am urcat în The Eye? Imi doresc mai multe zile 
ca aceea. A fost minunată. Sus în văzduh, zburând, Londra, Londra 
noastră, întinsă la picioarele noastre, mă prefăceam că mă uit la apă, 
la Parlament, la Malul Stâng, dar de tine eram obsedată, de tine, 
devorată de un val de conștientizare: unele fete îşi petrec toată viața 
așteptând așa ceva. 

In ultimele două luni am fost ca în transă - am mers la sală și am 
ieșit cu fetele, am fost destul de ocupată, dar a fost totul alb și negru, 
simplu, nimic nu a strălucit, nu a cântat și nu a ieșit în evidență. Mă 
simt vie când sunt cu tine și, când îmi amintesc asta, decizia îmi pare 
incredibil de simplă. Uite ce e, domnule L. Vreau să fim împreună, nu 
pentru că mă tem de alternativă - aș supraviețui, aș fi în regulă, 
amândoi am fi, dar cine vrea să supravieţuiască? Fir-ar să fie! Merit 
mai mult de atât. Amândoi merităm. 

Trebuie să închei în curând, șeful meu mă presează cu un articol. 
Trebuie să sun un om care a venit aseară acasă și a găsit două linii 
duble galbene vopsite pe aleea de la intrare și să notez ce spune: îmi 
imaginez că sunt cuvinte precum șocat, furios și birocraţia scăpată de 
sub control. Și mai zici de mine că am ambiţii nefondate! 

Tocmai ţi-am căutat numărul în telefon și aproape că am sunat. Dar 
hai să vorbim luni. Atunci se termină cele două luni și este ceva 
atrăgător în asta, simetric. O să spui că am citit prea multe cărți, dar 
viaţa e ca o carte. Trebuie să fie o naraţiune. O să vezi într-o zi, pentru 
că o să te convertesc la lectură chiar de-ar fi să mor! 

E atât de greu (să nu ţi se urce la cap!) să nu sun, parcă te și aud 
când răspunzi: tonul vocii tale, cadenţa (caută-l și pe acesta!), dar ce 
mai contează patru zile? O parte din mine se bucură că amână 
discuţia cu tine - să am ce să aștept cu nerăbdare. O să am asta în 
gând tot weekendul cât mă plimb prin Hampton (o să fie dezastru!), o 
să fie secretul meu, secretul nostru. Chestia asta mă face să par 
nebună de legat? Ei bine, nu suntem toţi așa? Mai ales când ești 
îndrăgostit. Pentru că am mai spus asta. TE IUBESC. 


AX 


PS: Toate astea, evident, cu condiţia să vrei să mai fi cu mine, 
pentru că e posibil să fi întâlnit o fată mai deșteaptă și mult mai 
frumoasă în ultimele opt săptămâni. Pe de altă parte, ţi-ar trebui mai 
mult de opt săptămâni să găsești pe cineva care să suporte 
trâncăneala ta despre filme și obsesia cu călcatul cămășilor! 

PPS: Ar fi bine să răspunzi la telefon când te sun luni, amice! 

PPPS: Dacă mai faci vreodată așa ceva, îţi tai boașele! 


VP - 254 


PPPPS: Te iubesc. 


XXX 


E-mail trimis de Elizabeth Salmon, 8 octombrie 2012 


De la: Elizabeth_salmon101Qhotmail.com 
Către: jfhcookeogmail.com 
Subiect: Ea 


Dragă Jem, 


Pun pariu că nu te așteptai să mai primești vești de la mine, nu? 
Nici eu nu mă așteptam să reiau legătura. Nu mă așteptam la nimic 
din toate astea. Ei bine, nu te frământa: curând scapi de mine. Dar, 
după ce am discutat cu Meg, mă simt nevoită să-ți scriu. Aud că voi 
doi nu vă înțelegeţi, dar trebuie să lăsaţi la o parte prejudecățile astea 
caraghioase. Ea mi-a deschis ochii. 

— Îmi pare rău că n-am ţinut legătura în ultima vreme, a zis ea. 

Uneori îmi e mai ușor să evit ceea ce îmi amintește de ea. Cu cât 
așteptam mai mult, cu atât devenea mai greu. 

— Draga mea, vino încoace, i-am zis. 

S-a prăbușit în braţele mele și am inspirat adânc: un miros care îmi 
amintea de un miros ce îmi amintea de Alice. 

Am vizitat-o sub pretextul de a-i da înapoi o carte. Draga de ea, era 
clar că nu avusese curaj să bată la ușă, o lăsase pe prag într-o seară. 
M-am gândit că dacă i-o dăduse Alice însemna că voia să rămână la 
Meg. 

— Incă mi-e dor de ea în fiecare zi, mătușică Liz. 

Cred că nu-mi mai spusese așa de vreo zece ani: acel „mătușică” a 
dispărut pe nesimţite exact când Alice a renunțat să-i spună mamei lui 
Meg „mătușica Jen”. 

— Se spune că nu reușești să te simţi mai bine, că nu ai cum să 
treci peste așa ceva. Te obișnuiești cu o realitate nouă, te adaptezi. 

Pe masă sunt ţigări, o sticluță maronie cu pastile, ziare rămase din 
weekend cu titluri despre dezbaterea dintre președintele Obama și 
Mitt Romney, o coliziune între două feriboturi în Hong Kong, o femeie 
georgiană care se presupune că ar fi murit la o sută treizeci și doi de 
ani. Noua ei realitate. 

— N-ai de ce să-ți fie rușine, să porţi cicatricile - asta ne face ceea 
ce suntem. 

Prezenţa lui Alice mă făcea să simt mai acut absenţa lui Alice, 
faptul că Meg era în viaţă mă făcea să văd mai clar moartea fiicei 


VP - 255 


mele: dădea culoare și profunzime distanţei. Îmi aminteam vocile lor 
la etaj, hohotele de râs, șoaptele, intrigile, cântecele, economiile 
pentru role, apoi, mai târziu, pregătirile pentru ieșirile în oraș, ore 
întregi petrecute la oglindă: fete entuziasmate, îndrăznețe. 

— Unii părinţi botează stele cu numele copiilor lor. Data viitoare 
când o să fie o noapte senină, Meg, uită-te pe cer. Acolo sus e o 
galaxie întreagă de copii. Ne-am șters lacrimile de pe obraz una 
alteia; era pielea pe care o atinsese Alice. Intr-o zi, scumpa mea, o să 
ai copii frumoși și o să-ţi aducă atâta bucurie cât mi-a adus Alice mie, 
cât încă îmi mai aduce. 

— De ce-a făcut-o, mătușică Liz? 

Am continuat să-i mângâi obrazul cu degetul, ca și cum încercam 
să șterg o pată invizibilă. 

— De ce a ales calea asta? Nu era nevoită... 

A durat câteva secunde să pricep la ce făcea aluzie; o pârghie din 
mine s-a recalibrat. 

— lubita mea, a fost un accident. 

— Imi pare rău, mătușică Liz, dar nu putem să ne ajutăm una pe 
alta dacă nu suntem sincere. 

— Alice n-ar fi făcut niciodată așa ceva. 

— Dar a făcut-o. 

— Nu, să nu spui una ca asta. 

— Imi pare rău că sunt cea care trebuie s-o spună, dar nu putem să 
trecem mai departe până nu înfruntăm situaţia. Nu trebuie să-ţi fie 
rușine. Oamenii se sinu... Adică, își iau propria viaţă pentru un milion 
de motive. E prea groaznic să înţelegi, dar, la urma urmei, a fost 
alegerea ei. 

— Fiica mea nu era așa. 

— Nu e vorba despre cum era, nu există un șablon. Oricine ar putea 
ajunge în punctul acela. 

Panica sufocantă m-a cuprins din nou: nu o s-o mai văd niciodată 
pe Alice. 

— Mi-a spus ce ai făcut când erai la Southampton. Că ai... știi tu... 
cum... mi-a zis că bunicului ei i-a scăpat. 

— Asta a fost acum treizeci de ani. 

jem, am primit și un mesaj pe telefon. Lumea are impresia că în 
epoca internetului nu mai există secrete, dar există. Am primit un 
mesaj de la Alice. 

Analiză celulară, așa i-a spus polițistul comunitar. Recuperarea 
datelor medico-legale. Mesaje lui Alice, apelurile ei, chiar și istoricul 
căutărilor pe internet se răspândiseră pe domeniul public - trimise de 
anchetatori, ghicite, lăsate să apară sau distribuite de cei cu care 
comunicase. Neadevăruri ameţitoare: de la iPhone-ul pe care îl iubea 
și pe care l-au pescuit din apă, de la fapte la ficțiune, de la materie la 


VP - 256 


mit. Dar nu toate apelurile ei au ieșit la lumină. Majoritatea au ieșit, 
dar unul nu. 

Vezi, am regrete. 

Ce-o să mă fac, Jem? 


Ata. 
Liz 


x k x 


Necrologul citit de Elizabeth Salmon la înmormântarea 
lui Alice Salmon, 12 februarie 2012 


Moartea nu înseamnă nimic. N-am făcut decât să trec în 
camera cealaltă. Totul rămâne exact la fel. Eu sunt eu, voi 
sunteți voi, iar viaţa de demult, pe care am trăit-o cu atâta 
drag împreună, e neatinsă, neschimbată. Orice am fi fost 
unii pentru alţii, suntem și acum. Spuneţi-mi pe vechiul meu 
nume, vorbiţi-mi în același fel degajat în care îmi vorbeați 
cândva. Nu vă schimbaţi tonul în niciun fel, nu vă luaţi un 
aer fals de solemnitate sau de durere. Râdeţi așa cum 
râdeam mereu la micile glume de care ne bucuram. Jucaţi- 
vă, gândiţi-vă la mine, rugaţi-vă pentru mine, fie ca numele 
meu să rămână un nume de referință, așa cum a fost 
dintotdeauna. Să fie pronunţat fără afectare, fără vreo 
umbră. Viaţa înseamnă tot ce a însemnat vreodată. A fost la 
fel ca întotdeauna; există o continuitate nesfârșită. Ce e 
moartea în afară de un accident neglijabil? De ce ar trebui 
să fiu uitat doar pentru că nu mă mai văd? Eu vă aştept o 
vreme, undeva foarte aproape, chiar după colț. Totul este 
bine. 


Henry Scott Holland 
1847-1918 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 
10 octombrie 2012 


Larry, a fost aici. Fără programare, fără avertisment; pur și 
simplu a bătut la ușă și a intrat. 


VP - 257 


E încă frumoasă. Îmbrăcată cam rufos și puţin ţicnită; un strop 
de Redgrave sau de Hepburn. Se pare că e incorect să compari 
o femeie cu un vin bun, dar s-a maturizat într-un mod 
impresionant. 

— Unde-ţi sunt răspunsurile? m-a întrebat ea, năpustindu-se 
în birou. 

— Liz. Ce mai faci, la naiba?! 

S-a așezat pe scaun, cocoțată pe margine. 

— Haide, domnule doctor Moarte. Toate cercetările pe care le 
faci - unde sunt concluziile? 

Cam atât au ţinut plezanteriile și flecărelile. În privinţa 
tonului, am luat lucrurile exact de unde le lăsasem în urmă cu 
trei decenii. 

— Dacă ești un intelectual așa de mare, explică-mi ce s-a 
întâmplat cu fiica mea? Haide, aștept. 

Am simţit miros de băutură, dar nu-l emana ea, venea din 
paharul de vin roșu de pe birou. Mi-a apărut în gând o amintire: 
umedă și indiscretă. 

— Dacă e adevărat, dacă s-a sinucis cu adevărat? 

— Liz, nu s-a sinucis. 

— Megan e convinsă. 

— Eu nu m-aș grăbi să cred tot ce spune Megan Parker. 

— Trebuie să lași deoparte antipatia asta ridicolă faţă de ea. 
Cruciada asta pe care ai pornit-o împotriva ei nu ajută la nimic. 
E puerilă. 

Am vrut să-i povestesc ce spusese Fliss, că Meg făcuse o 
pasiune pentru mine, dar m-am oprit. Mi se părea greșit să îi 
pomenesc ei despre soţia mea - așa cum ar fi fost mai târziu, 
dacă i-aș fi spus lui Fliss despre întâmplarea asta. 

— Megan era prietena ei cea mai bună. 

Eram în încurcătură, Larry. Știi că mă întâlnisem cu Alice în 
ultima ei noapte de viaţă, că era indignată, dar nu se comporta 
ca o persoană pe cale să se sinucidă (nu că aș fi fost pregătit să- 
i dau lui Liz informaţia atunci; pentru ea și pentru restul lumii, 
conversaţia aceea nu avusese loc). Pe lângă asta, când petreci 
sute de ore trecând prin detaliile unei vieți, ajungi să cunoști 
personalitatea acelui om. Era imposibil să se fi sinucis. 

— Liz, am spus și aproape am întins mâna spre ea. 

— Singurul lucru pe care îl aveam, de care mă agăţțam, era că 
nu a fost așa - și acum este. 


VP - 258 


— Nu, era puternică. 

— Jem, imbecil ce ești, nu trebuie să fii slab ca să-ţi iei viaţa. 
Sinuciderea e ca depresia, e o boală a celor puternici. 

Stăteam așa, iar ea îmi examina biroul, tăvița goală, cutiile cu 
dosare, prespapierul de piatră pe care mi-l cumpărase pe 
vremuri. Îmi aminteam hotelurile, zborurile, certurile, breteaua 
de elastic a sutienului ei. 

— Dacă m-am înșelat de la început? a zis ea. Sinuciderea era 
singurul lucru pe care nu-l puteam accepta, pur și simplu nu 
puteam - că fetița mea s-ar fi putut simţi atât de rău. Am negat- 
o timp de opt luni, dar nu se poate nega ceva incontestabil. 

Are umbre în jurul ochilor; o insomniacă, la fel ca mine. Noi 
doi la un concert, mâncând macrou într-o cameră cu lambriuri 
de lemn, o pensiune într-un oraș provincial, la malul mării, 
înainte să devină căutat de turiști, scaunele cu tapiţerie în piele 
și în pânză ale TR7-ului meu, lipicioase și de culoare cafenie. O 
amintire o declanșa pe alta - straturi de amintiri acumulate, ca 
straturile unei roci. 

— A mai fost și mesajul acela. 

— Mesajul? 

— L-a trimis la douăzeci de minute după miezul nopţii, dar nu 
l-am văzut decât duminică dimineața. 

— Mesajul? 

— La început, nu i-am dat importanţă, Alice trimitea mereu 
mesaje la beție, dar pe la zece deja eram nervoasă că nu mă 
sunase înapoi. Apoi a venit bătaia în ușă - un poliţist și o 
polițistă. Știam că e de rău, pentru că nu vin la tine acasă decât 
dacă s-a întâmplat ceva rău. Bătea cu degetul într-un semn de 
pe speteaza scaunului. Încă era o duminică dimineaţa obișnuită 
când am primit mesajul acela, ultima duminică dimineaţa 
obișnuită. 

— Liz, vorbește cu mine. Ce mesaj? 

— Era din Plath. Nenorocita aia. Versul despre întinsul în iarbă 
- e un vers despre sinucidere. 

Și-a lins degetul și l-a pus iar pe semnul de pe scaun. 

— Nu se ia, a zis ea și m-a cuprins mila ca un viciu. Au obţinut 
toate celelalte, dar pe acesta nu. Nu poate să însemne decât un 
singur lucru. Nu suportam ca acelea să fie ultimele ei cuvinte, 
așa că nu le-am spus niciunui om, nu puteam, nici măcar lui 
David. 


VP - 259 


— Dar poliţia... 

— Nu cei care au venit la ușă, cei care au venit după aceea 
sunt la curent, dar nimeni altcineva nu știe. E unul din puţinele 
lucruri legate de Alice care nu au devenit publice. Nu e treaba 
nimănui. 

Stăteam așa; o atmosferă tensionată, ca după o ceartă pe 
care nu o avuseserăm. 

— Am presupus că a băut ceva, pentru că a greșit citatul, iar 
Alice a mea avea un fix cu redarea exactă a citatelor. Și-a tras 
nasul, a zâmbit ușor, dar i-a trecut repede. Tu ai întotdeauna o 
părere - ce crezi despre asta, Bătrâne Cookie? 

Parcă eram în urmă cu treizeci de ani, când spunea 
înverșunată: „Nu o să-ți părăsești niciodată nevasta, nu-i așa?” 

Pe vremea aceea, când era încă neatinsă, apogeul inevitabil 
al dorinței mele o consumase. Acum, când era în bucăţi, singura 
mea dorinţă era să fie în siguranță. 

— Pot să te duc undeva - de exemplu, acasă? 

— E departe. 

— Aş face-o, știi că aș face-o pentru tine. 

— lar eu l-aș evita pe soţul meu dacă aș fi în locul tău. 

Mi-am umplut paharul și mi-a apărut în faţa ochilor o imagine 
a lui Liz: vin roșu pe dinţi. Eram copleșit de vină, dar nu făcusem 
nimic rău, Larry. Urma să plec de la întâlnirea asta și să mă duc 
acasă, la o femeie cu părul la fel de încărunţit: un bărbat la 
șaizeci de ani care suferă de stomac și se chinuie să citească de 
pe panourile cu plecări din gară, făcusem la fel în urmă cu 
treizeci de ani, numai că atunci eram o persoană care trecea pe 
Benzile Verzi cu o mașină sport sclipitoare, făceam cinci meciuri 
de squash, apoi săream pe bicicleta Raleigh Europa, fără să am 
cancer. 

— David știe că ești aici? 

— Tu ce crezi? 

La fel ca în 1982, întrebări care nășteau alte întrebări. 

— David și Robie sunt convinși că sunt încă vulnerabilă, mă 
tratează ca pe un copil. Nu sunt copil. 

— Ești puternică. 

— Nu sunt puternică, Jem. Cine ar putea fi? 

Și-a încrucișat braţele, frecându-se de parcă îi era frig. 
Carapacea ei. Lângă noi se afla patul de campanie pe care fiica 
ei dormise băută cu nouă ani înainte. 


VP - 260 


A zis: 

— Trebuie să știi, Jem, că îl iubesc foarte mult pe soțul meu. 

— Precum cocorii, nu? 

— Precum cocorii. Presupun că ai aflat speculaţiile puerile că 
ai fi fost tatăl lui Alice. 

— Mocksy, i-am spus. Stârnite de Devereux. Dușmanul meu. 

— Nu l-aș înșela niciodată pe un bărbat atât de bun ca David. 

Alice îmi amintea de ea, Larry, dar în clipa aceea se întâmpla 
pe dos: ea era cea care îmi amintea de Alice. 

— Ar trebui să citeşti At/as de Fanthorpe, a zis ea. Acolo e un 
rezumat perfect al căsătoriei. 

Am curățat lentilele de la ochelari; înainte era foarte 
important să am șervețele la îndemână când veneau bobocii să- 
și descarce sufletul, dar în ultima vreme nu mă vizitau decât ca 
să își ceară drepturile și eventual altă notă. Era mai mult decât o 
teorie; era un fapt. Și nici nu implica o sinucidere. 

— Vei fi în regulă? am întrebat-o. 

— Albastrul uniformelor de poliţie nu e la fel, în realitate, cu 
cel de la televizor. 

— Liz, vei fi în regulă? 

Ceea ce urma să fac putea să însemne că nu va mai fi 
niciodată în regulă. 


x k x 


Scrisoare trimisă de Robert Salmon, 3 septembrie 2012 


Harding, Young & Sharp 
Bow's Yard, numărul 3 
Londra 


Dragă domnule profesor Cooke, 


Mi-a revenit sarcina să vă scriu din partea familiei mele. 

Oficial, doresc să spun că noi nu sancționăm, aprobăm sau 
lăudăm în vreun fel conținutul cărții dumneavoastră. Acesta e 
un cuvânt pe care nu îl veți putea folosi pe copertă: autorizată. 

„Hibrid între o carte captivantă și știință socială, pe naiba”, 
așa îi spune mama. „De aruncat la câini, mai degrabă”. 


VP - 261 


„E un fel ciudat de a-ţi trăi viaţa, spune ea, să dezgropi 
morții”. 

De curând am prins finalul unei emisiuni la Radio 4 în care 
discutaţi despre lege. Cu siguranță vă uitaţi prea mult la 
televizor, pentru că există foarte puţine cazuri de „îndreptare a 
greșelilor” în această profesie. Prin comparaţie cu antropologia, 
presupun că obținem, într-adevăr, rezultate imediate, dar acest 
lucru poate fi un noroc dubios. Legea nu ne-a dat niciun 
răspuns, așa că poate chiar e josnică, la urma urmei. 

După ce am pierdut-o pe Alice, mă cuprindea o groază 
iraţională că întreaga construcție avea să se prăbușească: 
părinţii mei, căsnicia, copiii, dar deunăzi i-am văzut pe ai mei 
lucrând în grădină și mi-am dat seama ce sunt - o pereche. 
Trăiesc de atât timp împreună încât au și început să vorbească 
în același fel. Ei nu merg mai departe pentru că nu o iubesc pe 
Alice - ci pentru că o iubesc foarte mult. O iubesc pe ea și Îi 
iubesc pe băieţii mei, care au nevoie de bunici și nu pot înţelege 
de ce a plecat mătușica lor Alice („s-a dus la cumpărături?”, m-a 
întrebat cel mic). Mătușica Alice care îi luă în braţe și le citea 
The Very Hungry Caterpillar” mult timp după ce îi amorțeau 
picioarele. Încă o dată, se rugau ei. Încă o dată, încă o dată, încă 
o dată... 

M-am achitat de datoria de fiu și v-am informat în legătură cu 
părerea noastră despre carte. Ceea ce părinţii mei nu mi-au 
cerut să vă spun - dar o voi face - este că mama nu a mai băut 
de șase luni și suntem foarte mândri de ea. Evident că ne 
poticnim, dăm vina pe noi înșine, ne luptăm cu sentimentul de 
vinovăție, dar suntem puternici ca familie. 

Ascultaţi-mă, fac exact ceea ce am jurat să nu fac - să intru în 
dialog, să discut, să elaborez. E adevărat ce se spune, chiar 
atrageți lumea. Dar nu vă lăsaţi amăgit de orgoliu. Mama spune 
că pentru ea însemnați mai puţin decât un fir de praf. Sunt 
cuvintele ei. 

Cât despre mine și tata, recunoaștem un bătrân pervers când 
îl vedem; chiar ne este milă de dumneavoastră. Stăpâniţi-vă 
tentaţia de mărire de sine și sentimentele de valoare, domnule 
profesor - descoperirea relaţiei dumneavoastră cu mama a fost 
o lovitură relativ minoră, dată fiind tragedia prin care am trecut. 


51 Omida foarte flămânadă de Eric Carie (n.tr.). 
VP - 262 


Alice spunea că sunt un „avocat îngâmfat”. Ei bine, afirmaţia 
mea că legea e josnică pe o hârtie cu antetul firmei - nu e 
tocmai mottoul companiei - arată că ultimele nouă luni m-au 
făcut mai puţin îngâmfat. 

Am început această scrisoare cu intenţia de a scrie o misivă 
legală, dar se pare că s-a metamorfozat. „Asumă-ţi un risc din 
când în când, Robert, îmi spunea ea, o să-ţi prindă bine”. Așa voi 
face. Trebuie să fac o mărturisire: v-am lăsat un mesaj pe 24 
mai, anul trecut, pe care nu ar fi trebuit să-l las. Vă cer scuze 
pentru asta. 

În rest, vă rog să reţineţi avertismentul nostru de a lăsa 
familia în pace, pentru că nu voi detalia aici ce a jurat tatăl meu 
să facă dacă nu încetați. 

Chiar dacă încercaţi să-i deranjaţi pe părinţii mei, vor fi 
plecaţi. O iau de la capăt, își schimbă datele de contact, șterg 
trecutul cu buretele. Nu îi veți găsi, domnule profesor. Mama 
spune că nu aveţi decât să o înghiţiţi și pe asta. Spune că 
dumneavoastră, la fel ca restul lumii, puteţi să vă duceţi naibii. 
Mai spune că Alice - adevărata Alice - va trăi mai mult în inima 
ei decât în orice carte. Și asta puteţi să v-o băgaţi undeva, zice 
ea, undeva unde nu bate soarele. 

In paranteză fie spus, nici eu, nici tata sau mama nu avem 
intenţia de a vă citi cartea. 


Al dumneavoastră, 


Robert Salmon, Licenţiat în drept comun 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 


noiembrie 2012 


— Aţi vrut să mă vedeţi, a zis ea. Am venit. 

— Într-adevăr, domnișoară Megan. Te rog, intră. 

A făcut cum i-am cerut, apoi a declarat: 

— Sunteţi cam bătrân să vă furișaţi și să lăsaţi bilete, nu 
credeți? Larry, dacă ar fi răspuns la ce îi scrisesem, nu ar fi fost 
nevoie să recurg la vechiul truc cu biletul pe sub ușă. „Doresc să 
îndrept lucrurile, îi spusesem, încrezător că vorbele mele aveau 
să o scoată din vizuină. Vino pe la mine; ar putea fi cea mai 


VP - 263 


profitabilă oră pe care ai petrecut-o vreodată.” Purta cizme și 
colanţi negri și optase pentru o fustă scurtă, în ciuda vremii 
friguroase. 

— Arăţi bine, am minţit-o. 

— Deci acesta e biroul dumneavoastră. 

— Acesta este. 

— E ca o hrubă, nu e aer. 

I-am întins un pahar cu vin. Alb, pus la rece; așa cum îi plăcea 
ei. 

— Simte-te ca acasă, ia loc. 

Menţionasem în misivă că puteam să-i ofer vreo două 
contracte pentru firma ei de relaţii cu publicul la niște muzee, 
dar, pentru că primisem niște vești nu prea bune de la medic, 
aveam o stare fragilă, certăreață. 

— De ce ai declarat că te-am atins? 

— Dacă vă simţiţi cu musca pe căciulă... 

— Dar nu e adevărat. 

A luat o gură mare de vin, cu un aer dispreţuitor. 

— Ce-i asta? 

— Gagnard-Delagrange. 100 de lire sticla. 

— Nu mai beau în ultima vreme, a zis ea. După ce s-a 
întâmplat cu Alice, mi-e frică. Când văd fete abţiguite, simt 
nevoia să le ţin morală despre pericolele consumului de alcool. 
Probabil îmbătrânesc! 

— Eu devin mai impulsiv pe măsură ce îmbătrânesc, am zis 
eu, absent. In viaţa următoare, voi fi de-a dreptul nesăbuit. 

— Alice e doar un joc pentru dumneavoastră, nu-i așa? 

— Nu aș considera-o așa ceva. 

— Am citit interviul acela în care susţineaţi că sunteţi un 
„observator inveterat al naturii umane”, dar nu vă interesează 
oamenii decât dacă au murit, dacă fac parte din vreun trib sau 
sunt de pe alt continent. E ca și cum ai citi - evadezi din viața 
reală pentru că oamenii morți și de departe nu-ţi pot face rău. 

Am încercat să-mi aduc aminte din ce carte era expresia asta, 
oameni de departe, dar memoria mea nu mai e ce a fost, Larry. 

— Ai terminat? 

— Nu, nu încă. Cum rămâne cu noi, cei care suntem aici și 
acum? Nu merităm și noi aceeași grijă? Lucrurile acelea pe care 
le-au scris despre Alice și cu mine sunt doar fantezii. 


VP - 264 


— Despre mine și Alice, am spus. „Despre mine și Alice”, nu 
„despre Alice și cu mine”. 

Mi-a întins paharul gol a rugăminte, așa că am servit-o. 

— Știrile de azi sunt hârtia de ambalat de mâine - îmi tot 
reamintesc lucrul ăsta, dar nu mă ajută. 

Vorbește întruna despre intimitate, Larry, dar nu a ratat nicio 
ocazie să se arunce în lumina reflectoarelor, să își etaleze 
zâmbetul cochet, de om faţă de care s-a greșit mult - are ceva 
din prințesa Diana în ea - apoi să respire adânc și să-i aducă 
elogii prietenei ei. 

— Pentru dumneavoastră e în regulă, sunteţi acoperit ca un 
vas de teflon. Dar nu vă epuizează faptul că toată lumea are o 
părere despre dumneavoastră? 

— Te obișnuiești. Muriseră atât de mulţi dintre prietenii mei, 
Larry: tatăl meu, cei care mi-au fost colegi la școală, la 
universitate, la serviciu. Ultimul lucru pe care îl știu despre 
Devereux e că l-au trimis la un azil, înghesuit într-un colț, 
spunând minciuni și împroșcând cu otravă. De ce ai încercat să 
îmi înscenezi așa ceva? 

— Uneori, oamenii sunt arestaţi pentru lucruri pe care nu le- 
au făcut. Sunt condamnaţi pentru un delict neadevărat și poate 
că nu li se întâmplă pentru ce au făcut, dar oricum au făcut ceva 
la fel de rău. E o eroare în justiție? 

— Practic, am spus. 

— Practic, pe naiba. Toate se reduc la același lucru. E 
dreptate. 

— Nu ești tu cea care să împartă dreptatea, am spus. 

— Nici dumneavoastră nu sunteţi. 

Dădea paharele cu vin pe gât de parcă era apă; avea să i se 
urce la cap în curând. Am învăţat un lucru. Publicul preferă o 
minciună simplă unui adevăr complex. 

Am văzut soarele de iarnă, slab și apos. 

— Adevărul călătorește în linii drepte, Megan. Ca lumina. 

— Nu mai vorbiţi în doi peri - și ce-i cu oferta aia? 

— Aici nu e vorba de mașini gratis sau vacanțe. 

— Pff, a pufnit ea. Scria într-un ziar că de mine depinde cum 
îmi construiesc viitorul. 

— Romanul Magic Faraway Tree?, am răspuns. Asta era. 
Cartea lui Enid Blyton. 


52 Copacul magic din depărtare (n.tr.). 
VP - 265 


— Vorbiţi prea tare. 

— Eşti cumva geloasă? Te porţi așa pentru că nu ești tu în 
lumina reflectoarelor? 

— Acesta e cel mai nebunesc și scârbos lucru pe care l-ați 
spus, și aţi spus destule. 

— Pot să-ți fac complimente dacă tânjești după atenţie. 

Caloriferul a făcut un clic, se auzea apa curgând, emanând 
căldură. 

— Liz mi-a spus de convingerea ta că a fost o sinucidere. Aș fi 
interesat să aflu pe ce te bazezi. 

— Podul acela e precum Capul Beachy. Se aruncă de pe el ca 
lemingii, așa fac. 

Larry, sunt la curent cu reputaţia locului. Mă plimbam și eu pe 
acolo de obicei; unul dintre puţinele locuri din orașul acesta 
unde poţi merge în căutarea singurătăţii. 

— Răspuns greșit. Mai încearcă o dată. 

— N-ar trebui să fiu aici, aţi putea avea probleme dacă ies 
discuţii. 

Tu nu vei ieși, mi-am spus, uitându-mă discret pe birou după 
chei. 

— Haide, zi, cum s-a sinucis? 

— Se zice că sunt o prietenă rea, dar eu nu am un glob de 
cristal. Când se îmbăta, Alice putea să fie incredibil de 
imprevizibilă - mai adăugaţi și cocaina. Asta o făcea să fie greu 
de suportat. Mai vorbise de sinucidere și înainte. 

Redevenisem scrib, Larry, o inversare a rolului cu care mă 
obișnuisem: arhivist, analist, anchetator. Colecţionar de probe. 

— Serios? Când? 

— Înainte. Probabil, nu mai avea voinţă să trăiască. 

— Nu ai nevoie de voinţă ca să trăieşti, Megan. Asta e starea 
noastră prestabilită. Voinţă îţi trebuie ca să nu mai trăieşti, să îţi 
iei propria viaţă. 

— Cine sunt eu, Doamne? S-a trântit în fotoliu, făcându-și 
vânt cu mâna. O greșeală, a spus. A fost o greșeală că am venit 
aici. Ar trebui să plec. Trebuia să fiu babysitter în seara asta. 

— Încă nu. Am luat discret cheia, m-am foit prin spatele ei, 
prefăcându-mă că pun o carte la loc pe raft și, nefiind în raza ei 
vizuală, am încuiat ușa. Fata asta nu pleca nicăieri. 

— Cine sunteţi dumneavoastră să mă întrebaţi, Indiana? 


VP - 266 


Larry, aveam tot dreptul să am o părere; începusem să o 
cunosc foarte bine pe domnișoara asta - în numeroasele seri 
când soţia mea juca bridge sau mergeam la U3A*, unul lângă 
altul la masa din sufragerie, în timpul şedinţelor pentru 
„proiectul Alice”. Un cuplu straniu, claustrofob: răsfoind munţii 
de materiale, un exerciţiu chinuitor, un fel de dezgropare. 

— Cum s-a sinucis Alice, Megan? 

— Niciuna dintre întrebările dumneavoastră nu o poate aduce 
înapoi - s-a dus. S-a aruncat spre un teanc de hârtie și a rupt o 
foaie. Asta nu este ea și nu sunt nici eu... suntem mai mult de 
atât. 

Afară se vedea un bec pâlpâind; mi-am făcut o notiţă în gând 
să sun a doua zi la întreţinere. 

— Inainte eram atât de impresionată de dumneavoastră, a zis 
ea pe un ton ridicat, dar nu aveți nimic deosebit, sunteţi doar 
vorbe, vânt, aer fierbinte... sunteţi un... - și a râs dispreţuitor, 
un LOL, așa cum mă informase ea mai demult - imbecil total! 

Luminile se stinseseră una câte una în birourile alăturate; 
colegii mei se împrăștiau. Am bombardat-o cu întrebări, cu 
complimente, cu întrebări. A devenit niţel amețită; se vedea în 
ochii ei, după cum își încrucișa și își desfăcea picioarele în felul 
acela stângaci. Și am reținut cuvintele ei șoptite; le-am notat, 
pentru că deja nu mai ţin minte detaliile (deunăzi, i-am zis lui 
Fliss „Liz” - din fericire, o greșeală de care ea a râs). 

— Povestește-mi ultima dată când ai văzut-o pe Alice, i-am zis 
mai târziu, mai puţin ceremonios. 

— Zăpadă, a răspuns ea, visătoare. Era zăpadă. 

Nu ninsese decât o dată în iarna trecută: în noaptea de 4 
februarie. 

— Era lângă râu, nu-i așa, Megan? Erai acolo, nu-i așa, erai la 
Southampton? 


x k x 


E-mail trimis de profesorul Jeremy Cooke, 24 august 
2013 


De la: [email protected] 


53 Cursuri universitare pentru pensionari (n.tr.). 
VP - 267 


Către: marlenegutenbergogmail.com 
Subiect: Plecare 


Dragă Marlene, 


După cum îţi poţi imagina, lucrurile sunt haotice, așa că îţi trimit 
repede un mesaj ca să te informez cu progresul realizat aici. Aproape 
am terminat de împachetat și voi ascunde valizele în mașină în seara 
asta, imediat după ce se întunecă. Mâine-dimineaţă la opt, voi trece 
deja cu mașina prin Hampshire în drum spre Gatwick. Fliss, draga de 
ea, habar nu are. 


J. 


x k x 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 20 
aprilie 2013 


— E normal să fii atât de obsedat de femei? m-a întrebat el 
aseară. De sex? 

— Se spune că sexul este ca oxigenul, i-am spus. Nu îi duci 
dorul decât dacă nu îl faci. 

Mă fascinau duritatea lui aspră și însemnele de pe trup. Și da, 
înainte să mă cerţi, Larry, știu bine că ar trebui să-l dau pe 
nemernic pe mâna poliţiei, dar știi cum e cu cel ce e fără de 
păcat și așa mai departe. 

— Alice era oxigenul meu. 

Işi spune Mocksy, dar îl cheamă Gavin. 

— Te ajuta faptul că îi colecționai lucrurile? l-am întrebat. 

— Nu prea. Erau numai lucrurile ei, nu era ea. 

Pe podea, adunate pentru returnarea în siguranţă către 
familia Salmon: niște brățări, cărţi de joc, o ciornă de temă 
despre Maya Angelou, o periuță de dinţi, cărți poștale, markere, 
un suport de pahar cu un cangur desenat, un trandafir uscat, o 
cană cu un elefant, notițe pentru o recenzie de concert, o bluză 
sport pe care scria „RÂZI IUBEȘTE TRĂIEȘTE” cu litere ieșite în 
relief. 

— Singurul lucru pe care nu ţi l-am dat e cartea, și pe aceea 
am lăsat-o pe pragul ușii la maică-sa. 

— De curând a murit cel mai apropiat prieten al meu, am zis. 


VP - 268 


— Tot te urăsc. 

— Era cel mai bun prieten al meu și nu l-am cunoscut 
niciodată. 

— Tot o urăsc și pe Alice. 

— Ai grijă cu ura, Gavin. Te pătează - capeţi culoarea ei dacă 
o ţii prea mult în suflet. 

Larry, e un concept nou și uimitor: să încerci să nu vezi ce e 
mai rău la o persoană. 

— E adevărat că ești pervers? m-a întrebat. 

Aici e bine-venită o mică mărturisire: n-am fost complet 
deschis faţă de Fliss cu privire la „întâlnirile” astea. Nu că ar fi 
ceva dificil de recunoscut, dar nu ar fi de acord și e de înțeles, 
dat fiind ce a făcut flăcăul. E limpede că e capabil de o mare rea 
voinţă, dar la bază - doar asta e treaba profesorului, să vadă ce 
se află la bază - nu e întru totul rău. Nimeni nu este. 

— O să apar și eu în cartea asta a ta? a întrebat. 

— Apari deja. 

— Ar fi bine să nu mă tragi pe sfoară. 

— Te voi trata cu același respect cu care m-ai tratat și tu pe 
mine pe forumurile acelea! 

— Acolo era doar pe internet, o carte e ceva diferit. N-o să-mi 
șteargă postările, dacă asta insinuezi. Așa e politica lor. 

— S-au spus și lucruri mai rele despre mine. Oricum, sunt o 
parte din toate astea. 

— Toate lucrurile acelea pe care le-am postat, a zis el, 
nimănui nu-i pasă de asemenea prostii. Cartea ta are mai multe 
șanse să mă facă celebru - chiar dacă sunt numai tâmpenii. 

Îmi place disprețul lui; îmi amintește de discuţiile cu 
psihologul acela, Carter. Încă o mărturisire: l-am găsit pe ticălos. 
Băiatul s-a ridicat și s-a dus la fereastră. Ce pereche trebuie să fi 
fost, Larry: două creaturi de pe continente incomensurabile. 
Dovada A și dovada B. Se juca cu urechea dreaptă, în care era o 
gaură foarte la modă atunci, și mi s-a făcut milă de el: că se 
putea automutila în felul acela. 

— Biroul ăsta, universitatea asta, orașul ăsta - sunt forumurile 
tale, nu-i așa? a zis el. Te lasă să continui necontestat. 

E mai elocvent în persoană. Internetul îl deforma, cuvintele lui 
erau detașate, fără substanță, golite de comunicare non- 
verbală; o bătaie reală într-un bar unde cel mai mic numitor 
comun învinge. 


VP - 269 


— Era prea puternică pentru amândoi, nu? Așa era Alice. 

— Dorinţa, am spus eu, e programată în noi. Nu putem alege 
decât cum să reacţionăm la ea. Mi-a venit în gând, fugitiv, 
complexitatea sechestrată a dorinţei - carnalitatea metalică a 
limbii unei fiinţe umane, mirosul vechi și necruţător al sexului -, 
dar a dispărut, dispărând în neant ca atunci când îți amintești 
peisaje dintr-o vacanţă de demult, de exemplu, dealurile Skye 
sau munții Dolomiţi din Italia. 

— Măcar tu ai apucat să i-o tragi, a zis el. 

Mi-am amintit cum mă numise într-una dintre tiradele lui din 
mediul virtual - un maniac sexual. Un termen din 1980; o 
expresie de tipul dă-i înainte. Așa își va aminti lumea de mine? 
O figură oarecum comică, condus haotic în tinereţe de 
testosteron și egoism, deghizate în intelect sau, mai degrabă, în 
excentricitate. 

— Am mai discutat asta, am spus. Gavin, învaţă din greșelile 
mele! Poţi rezolva o situaţie făcând în așa fel ca secretele tale 
să nu mai fie secrete. 

— Presupun că am iubit-o, a zis el. Pe Alice. Oarecum. Noua 
mea femeie, Claire, e o iubită adevărată - poate că și pe ea o 
iubesc. 

— Eu o iubesc pe Fliss. De fapt, mai mult decât pe mine 
însumi. 

— Măi să fie, așa de mult! 

— Și am de gând să i-o și spun. 

— Cred că femeile ne fac mai buni, a zis el. 

— Amin. Dar și mai răi. Au asta în comun cu religia. Îmi doresc 
să-mi redescopăr credinţa. Între timp, voi crede în potenţialul 
oamenilor, în puterea noastră. 

— Crezi în toate astea, Omul Gheţarilor? În iubire și altele? 

Tăcere, iar eu am ramas mut, amintindu-mi o direcţie de 
cercetare pe care o exploram în urmă cu niște decenii, 
desfătându-mă în amintirea definiţiei mele și a soției mele: ea 
gonindu-mă de la chiuveta din bucătărie în spălătorie, clinchetul 
foarfecilor ei de grădină, strânsoarea șorțului cu „cel mai bun 
bucătar din lume” pe care mi-l cumpărase când am împlinit 
șaizeci de ani, o ceainărie într-o piaţă, un drum la anticariat. 

— Da, cred. Foarte mult. E ceea ce rămâne după toate astea. 
E ceea ce oferea Alice în fiecare zi și acum, că s-a dus, e ceea ce 
a lăsat în urmă. 


VP - 270 


Și-a pus mâna pe cămașă pe partea stângă a pieptului și m- 
am gândit că în spatele mâinii lui, în spatele pielii - o piele 
palidă, aș fi zis - îi bătea inima. Şaptezeci și două de bătăi pe 
minut. Cu excepţia clipelor de teamă sau în timp ce alerg sau 
sunt într-o partidă de sex, când crește de două ori mai mult. Și-a 
desfăcut primii doi nasturi de la cămașă și a dat-o la o parte, 
dezvăluind o inimă cu un design complicat și cu inițialele AS. 

— Pun pariu că ghicești ce înseamnă. Le-am tatuat peste un 
tatuaj mai vechi. Când m-a întrebat Claire, i-am zis că e 
cuvântul „AS”, nu inițialele „A S”, iar ea a spus că lipseșteun S 
la sfârșit!5+ 

M-am dus lângă el și i-am pus mâna pe umăr - mic, dar 
surprinzător de musculos - și m-am simţit transportat înapoi în 
altă cameră: una de la Warwick, cu un coleg student, iar eu 
întrebând: „E încuiată ușa?” 

— Nu sunt homosexual, Omul Gheţarilor, să știi. 

— Nici eu, i-am zis. Să știi și tu. M-am așezat la loc pe scaun. 
Problema cu distanţa luată de turmă, tinere, e că uneori ai 
nevoie de turmă. Protecţie, tăinuire, companie, iubire - suntem 
animale sociale. 

— Nu mi-am /uat distanţă, am fost împins. 

Nu suntem atât de diferiţi, Larry, eu și băiatul acesta: 
disperaţi - disperarea, după părerea lui Picasso, era tot sensul 
artei - să spălăm praful de pe viaţa noastră de zi cu zi, avem 
nevoia de a fi auziţi, preocupați cu scrierea poveștii noastre, cu 
înregistrarea moștenirii lăsate de viaţa noastră, el într-un 
curcubeu de culori pe braţe, eu în cartea asta, așa cum făceau 
strămoșii noștri pe pereţii peșterilor din Lascaux. 

— Chiar crezi că ne putem schimba? a întrebat. 

— Da, cred. Asta înseamnă să fii om, să ai posibilitatea asta. 
În fiecare zi alegem cine să fim. Ce haine să purtăm, ce să 
spunem, ce să mâncăm, cum să ne purtăm, ce desene să ne 
facem pe braţe, doar prin multitudinea asta de mici decizii 
cumulate ajungem să fim cine suntem. 

— Am o destăinuire pentru tine. Moșul ăla de Devereux n-a 
declarat niciodată că i-o trăgeai mamei lui Alice cu un an înainte 
să se nască. Aia a fost o înfloritură de-a mea! 

E atât de greu să nu urăști, Larry, dar fac o încercare. 

— Încă mai urăsc părţi din tine, a zis el. 


54 Ass - măgar, în limba engleză (n.tr.). 
VP - 271 


— E bine: măcar știm cum stam. 

— Și eu râd întotdeauna la urmă. 

— Voi face și eu asta în curând. 

— Cum e, Omul Ghețarilor? Cancerul? Bunicul meu credea că 
e ca și cum te mănâncă ceva pe dinăuntru. 

Pentru mine nu era așa, Larry. Nu e vorba de procedurile 
medicale sau de dezintegrarea bucată cu bucată a abilităţilor 
fizice ale cuiva, e groaza fluidă la gândul că eu nu voi mai fi, dar 
totul va merge mai departe bine mersi. Ciudată existența 
noastră, nu-i așa? Noi, profesorii, cheltuim miliarde de lire 
sterline și investim rezerve imense de energie intelectuală în 
căutarea celor mai vagi ţinte, când nici n-am început bine să 
analizăm cum ne putem menţine în viață. 

— Voi avea grijă să se facă dreptate înainte să mor. Pentru 
Alice. 

— Sper că mama ei n-a citit cartea aia, a spus el. Ar fi fost 
nasol pentru ea, era vorba de oameni crescuţi ca să fie desfăcuți 
în bucăţi și folosiţi ca rezerve - recoltări, donatori, clone, 
moarte. In definitiv, e doar o poveste - adică e inventată. 

Se scărpina la braţ: era un tic nervos și, pe sub vopseaua de 
razboi, avea o eczemă. Voiam să-i spun: „N-ar trebui să ai așa 
ceva, ești doar un copil”, dar a ieșit altceva: 

— Te doare când te tatuezi? 

— Puțin. Dar merită. 

Da, ne mai trebuie câteva mii de ani, Larry, și vom reuși să le 
punem pe toate cap la cap, acest puzzle uriaș. Nouă, oamenilor 
de știință. Nouă, antropologilor. Tribul meu. 

— Chestia cu tatuajele, a zis el, e că rămân cu tine, își pun 
amprenta. 

— La fel face și viaţa, fiule. La fel și viaţa. 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 


6 noiembrie 2012 
— Erai acolo, nu-i așa? am repetat. Erai în Southampton? 
Vinul începuse deja să-și facă efectul, trăsăturile îi erau 


deformate, firele de păr erau dezordonate. Ar fi putut fi suta de 
lire cel mai bine cheltuită vreodată. Ea se lupta cu consecinţele 


VP - 272 


afirmației ei, chinuindu-se, aruncându-se mintal către un 
răspuns. 

— Erai acolo, Megan, nu? Recunoaște. 

Furioasă, îngrozită - o combinaţie pe care nu prea o mai 
văzusem înainte. De fapt, doar o dată: la Liz. Megan a murmurat 
ceva. 

— Din nou, am insistat. Mai tare. Larry, ridicasem tonul. 
Pentru un bărbat impotent, aveam o concentrare cumplit de 
tensionată. Poate chiar eram pe punctul de a deveni agresiv 
fizic. Din nou, am repetat. Stăm aici toată noaptea dacă trebuie. 

Se strâmba, făcea calcule, estimări, formulări, dar vinul 
Gagnard Delagrange, acest vin alb excelent - elegant, excitant 
și plin de graţie - își făcuse efectul magic, deformând rotițele din 
mintea ei. 

l-am spus: 

— Ar fi mai bine să spui singură. Aici. Acum. Mie. Va fi mai 
bine pentru tine. 

— M-am dus acolo numai pentru că era atât de beată. 

— Deci erai acolo? 

— Da, dar nu cu ea, nu lângă ea. 

Privirea i s-a îndreptat spre tavan, urmărind aiurea arcuirile 
acestuia. 

— De ce? am întrebat. 

— Sinucidere, a zis ea. 

— Nu. 

— Ba da. 

— Nu. 

— Ba da. Atenţia i s-a îndreptat de la vasul victorian de prost 
gust către pata de mucegai care crescuse de curând de la 
dimensiunea unei mingi de tenis la mărimea unei farfurii. Câte 
dovezi vă mai trebuie? 

— Câteva, mi-ar plăcea câteva dovezi. 

— Destule. 

— Nu e niciuna. 

A sughiţat, foindu-se pe scaun. l-am turnat restul din sticlă. 
Nu era prima fată care se afla în starea asta în biroul meu. Mai 
fuseseră și Alice, și altele. Da, altele. 

— Acum facem progrese, Megan. Am apucat deschizătorul de 
scrisori, un cuţit lung de oţel inoxidabil, de modă veche. Băteam 
cu el în palma mâinii stângi. Nu a fost sinucidere, nu-i așa? 


VP - 273 


— Nu mai negaţi. Există dovezi. 

— Nu există nici urmă de dovadă. 

— Mesajul, a strigat ea, acela e o dovadă. 

Ne-am privit unul pe altul și m-am cutremurat. 

— Ce mesaj, Megan? 

A ezitat, apoi a continuat, bâlbâindu-se: 

— Mesajul cu sinuciderea. 

— Mesajul cu sinuciderea? 

— Citatul acela din Plath pe care i l-a trimis lui Liz înainte să 
se omoare. Nu există o concluzie mai bună ca asta - un mesaj 
despre sinucidere! 

Mi-au revenit în gând cuvintele lui Liz: Au obținut toate 
celelalte, dar asta nu au obținut. 

— De unde ai auzit de asta? 

— Am citit undeva. 

— Nu se poate. 

— Ba da, a fost în ziar. 

— Care ziar? 

— Un ziar. Nu trebuie să suport chestia asta, a zis ea, 
ridicându-se în picioare. 

l-am pus mâna pe umăr, apăsând ușor. 

— Cu siguranţă poţi să mă lămurești în privința ziarului, 
pentru că niciunul din câte am văzut eu nu vorbea despre un 
mesaj despre sinucidere, iar Alice e un subiect despre care eu 
am citit mai mult ca oricine. 

— Da, ciudatule. 

— Exact. Am cutii pline cu tăieturi din ziar. Putem să le 
revedem dacă vrei. Haide, hai să citim împreună! 

— De fapt, domnule cleptoman, a fost pe un website, da, 
exact, pe un website. 

— Atunci așază-te aici și voi găsi fiecare articol de pe internet 
scris despre ea vreodată, le-am salvate pe toate, tu doar să-mi 
arăţi unde e. 

— Eu n-am memorie fotografică, nu-mi amintesc decât că era 
pe internet, că a trimis un mesaj despre faptul că moartea e 
frumoasă și cum e să stai întins pe pământul cafeniu și moale. 

— Pentru cineva care susţine că nu are o memorie perfectă, 
pari să știi foarte bine versul acela. 

— Mă simt ciudat, a zis ea. 

— E timpul, Megan. Gata cu minciunile. 


VP - 274 


A făcut o mișcare în zigzag cu mâna. 

— Nu călătorește mereu în linii drepte, a zis ea, pierzând șirul. 

Nu am spus asta nimănui, nici măcar lui David, asta îmi 
spunea Liz. 

— Totul se termină în seara asta. 

— A căzut. 

— Deci ai văzut? 

— Da. Nu. 

— Care din două? 

— Barajul acela e așa de sus! 

— De ce vorbești despre baraj, Megan? 

— Eram departe. 

— Dar ai văzut-o căzând în apă? 

— A sărit. 

— Cum poţi să fii sigură dacă erai departe? 

Și-a sprijinit capul pe mâini; mă rugam să nu înceapă să 
vorbească aiurea sau să leșine. 

— Am încercat s-o salvez. 

— Ah, ai încercat să o salvezi, serios? 

— Adică în ultimii douăzeci și cinci de ani. Mi-am petrecut 
toată viaţa protejând-o de ea însăși. Era un accident pe cale să 
se producă. 

Mă uitam la mucegaiul de pe tavan. Nu mai avea sens să 
repar asta; era o sarcină pentru următorul ocupant al biroului. 

— Doar trei oameni știu de mesajul acela: eu, Liz și persoana 
care l-a trimis. 

— Am încercat să o fac să plece de lângă margine, dar o 
apucase nebunia, o moștenea pe maică-sa, nu s-a putut abţine. 

A dat să se ridice, dar am forţat-o să se așeze. S-a uitat la 
ușă. Încuiată. 

— A fugit de mine, am văzut-o alunecând. 

— Dar ai zis că a sărit. 

— De ce nu mă lăsaţi în pace? Vă rog! 

— Cum s-a auzit, Megan? Când a căzut în apă? 

— De ce-mi faceți așa ceva? 

— Pentru că nimeni nu știe că suntem aici. Pentru că pot. 
Cum s-a auzit când Alice a căzut în apă? 

— Am încercat s-o salvez după ce a căzut, niciodată în viața 
mea nu m-am chinuit atât de mult... 


VP - 275 


Larry, fusese exuberantă când s-a aflat de arestarea lui Luke. 
Prea exuberantă. Apoi, când a fost eliberat, altă ţintă, alt centru 
de atenţie. A încercat, cu cinism și prudenţă, să îndrepte 
suspiciunile către un nou suspect: către mine. 

l-am spus: 

— N-ar fi putut să strige după ajutor pentru că avea gura plină 
cu apă. N-ar fi putut avea aer ca să strige. 

— Opriţi-vă, a zis ea. 

— Probabil a încercat să dea apa afară, dar i-a intrat în 
stomac. 

— Nu, a zis ea. 

— Probabil s-a zbătut, dând din mâini, plângând, a încercat să 
se întoarcă pe spate, probabil nu reușea să respire. 

— Urăsc asta, a zis ea. Vă urăsc. O urăsc. 

— Probabil și-a ţinut respiraţia, dar nu poţi să o ţii la nesfârșit, 
avem reflexul de a inspira și trebuie să eliminăm dioxidul de 
carbon din interior. În aproximativ un minut s-a dus la fund - s-a 
scufundat ca o bucată de plumb. 

Îmi aminteam cum mă numise mincinos, pervers, un monstru. 
„Putem să o prezentăm pe Alice oricum vrem noi”, spusese la 
un moment dat. Funcţia cognitivă a omului e surescitată în 
asemenea momente de emoție intensă; apoi devine preocupat, 
nu știe dacă și-a imaginat asemenea întâmplări. Dar eu nu eram 
așa, sunt sigur că nu. 

— De ce am vrea să facem așa ceva? o întrebasem. 

Îmi pusese mâna pe genunchi. Oja de pe unghii: crăpată, 
violet-închis, aproape negru. 

— Acum depinde de noi, îmi spusese. 

Evident, aici intrăm pe teritorii controversate, Larry - cele ale 
memoriei, ale interpretării și ale descrierii (a fost mereu un 
motiv de curiozitate pentru mine și soția mea, că aveam păreri 
diferite despre ce anume este de fapt „rozul”). Dar de faptele lui 
Megan nu mă îndoiesc. Mâna îi tremurase și se mutase un pic 
mai sus. 

— V-ar plăcea? mă întrebase. Să avem un secret. V-ar plăcea 
foarte mult, nu-i așa? Ei n-ar înțelege, dar noi am putea să 
înțelegem. Poate să fie secretul nostru, unul dintre secretele 
noastre. 

— leşi afară din casa mea, îi ordonasem. 


VP - 276 


A doua zi a apărut postarea pe blog care susținea că aș fi fost 
acuzat de viol când eram student. 

— Creierul lui Alice nu a mai avut oxigen, i-am spus acum. Eu, 
Larry, păpușarul. Conducându-i durerea, rușinea și furia către un 
apogeu inexorabil. Disperat după oxigen. 

— Nu, s-a văitat ea. 

Suntem aproape, mi-am zis, apoi m-am întors la ea, insistând, 
apăsând, curenţi electrici trecându-mi prin trupul fragil, virili, 
primari, nemuritori, agățându-se de intuiţia luminoasă, ca un 
indian Navajo după ce luase peyote* sau unul din tribul Guajibo 
după ayahuascas. 

— Probabil a avut convulsii, a făcut spume la gură. 

Un strigăt prelung, fantomatic. Eu am făcut asta, Larry, eu am 
făcut-o să strige și am continuat, tot înainte spre punctul critic, 
către propria mea revelaţie ultra-pură: adevărul. 

— Trebuie să fi fost întuneric beznă. Alice s-a scufundat în 
beznă. 

Și-a dus mâinile la urechi, bătând cu picioarele în podea. 

— Ce drept aveţi să mă torturați așa? 

— Pentru că sunt cu un picior în groapă. Asta se întâmplă 
când înţelegi mortalitatea. Dar, mai ales, dorinţa de a ști. 

Îmi pare rău, Larry, că nu ţi-am împărtășit teoria mea mai 
devreme, dar poate fi un lucru periculos să te uiţi peste parapet. 

— Tu ai fost, nu-i așa? Tu ai ucis-o, așa-i? 

A clipit și a scâncit ca o pisică, m-am dus la ea și am 
mângâiat-o pe păr, iar ea a ridicat capul spre mine, cu ochi de 
căprioară chinuită, iar din gură i-au ieșit cuvintele: „Era o 
criminală”. 


x k x 


Postare pe forumul „Cei ce spun adevărul” 
de Lupul Singuratic, 4 martie 2013, 03.02 


Probabil v-aţi frământat, întrebându-vă unde am fost, ei bine, m-am 
întors, dar numai ca să-mi iau la revedere. Nu mi-am schimbat 
părerea că Omul Gheţarilor face parte din conducere pentru că e 


55 Plantă halucinogenă (n.tr.). 
5 Amestec de plante care produce halucinaţii (n.tr.). 


VP - 277 


profesor și că are o carte publicată, dar acum pot să scriu cuvintele 
astea fără majuscule, așa că e și acesta un progres, nu? Problema cu 
majusculele e că ajungi să le încarci cu de toate și de fapt nu e nimic, 
ca atunci când strigi: „Lupul!” permanent. O fi el un tâmpit slugarnic, 
dar nu e un om rău. Crede că ajutorul pe care i-l dau cu cartea mă 
ajută și pe mine să-mi folosesc talentele. Următoarea oprire e 
punctuaţia, zice el. 

Mă tot gândeam la Devereux, dacă nu o fi crăpat, și mă simţeam 
prost, așa că m-am dus să-l văd. Mi-a părut rău să văd că s-a dus la 
vale. Sssst, a zis el, habar n-avea ce era și ce nu era secret. Felul în 
care vorbea mi-a amintit de felul în care scriu eu, deși n-ar trebui, 
fiindcă el e tot profesor. Mi-a apărut în gând o imagine despre cum ar 
fi fost el acum trei sute de ani, altă imagine când a dat un citat despre 
învingători, dar pe urmă s-a apucat iar să bolborosească despre 
Jeremy Cock, că și-o trăgea ca iepurii. L-am rugat pe Omul Gheţarilor 
să nu fie rău cu el în carte, apoi m-am oferit să citesc tot în avans, dar 
nu vrea să mă lase, crede că e important să nu vadă nimeni din cei 
implicaţi, iar eu i-am zis cum rămâne cu el și el a spus: „Bine zis, 
băiete, bine zis”. Cred că e mai mult din cauză că nu are încredere în 
mine să-mi ţin gura în legătură cu finalul, tace mâlc în privinţa asta. 
Nu pot să-l condamn că nu mă lasă să arunc un ochi înainte, nici eu 
nu m-aș vrea pe mine drept editor, ha ha. 

M-am gândit ce să spun despre Alice când iese cartea pe piață, nu 
o să mint, o să spun că n-a fost drăguță cu mine și că greșelile au 
prins-o din urmă, dar că nimeni nu merită să moară la douăzeci și 
cinci de ani. Da, am speriat-o, dar când suferi de singurătate, nu te 
poți abtine să nu apelezi la oameni care sunt singuri la rândul lor. Eu 
văd înăuntrul oamenilor și miros frica la fel de bine ca vrăjeala, pentru 
că mi-a fost frică de multe ori și lumea m-a luat cu vrăjeli și ea se 
temea, nu glumă. Toate nopţile alea pe Caledonian Road, când se 
întorcea capsată, bălmăjind cuvintele și chicotind, era neajutorată și 
aș fi putut să fac orice, dar n-am făcut pentru că nu sunt așa cum se 
spune. 

Când i-am spus Omului Gheţarilor că o să mai fac o ultimă postare, 
a zis că așa e și cântecul”, ceea ce m-a făcut să râd, pentru că e 
singura bucată de muzică clasică pe care o știu. Dar Lupul Singuratic 
se retrage și, nu vă faceţi griji, nu e vreun bilet de sinucidere, pentru 
că eu nu mi-aș face felul sub nicio formă. 

Nu o să mă întorc să vă văd comentariile, acesta e primul test. Nu 
contează ce spuneți, cum a zis Alice odată, sorbind ceaiul din cana ei 
cu elefant, îi plăcea ideea ca oamenii să-i citească jurnalul, dar că tot 
l-ar păstra dacă ar fi pe o insulă pustie. 


57 Referire la The Last Post, cântec tradiţional în armata Marii Britanii (n.tr.). 
VP - 278 


Una dintre regulile de aici e să nu apară informaţii personale, dar 
dacă vreţi să știți cum arăt, gândiţi-vă că sunt într-o cameră mică, la 
etajul al treilea al unei case în stil victorian, cu o sticlă de Pepsi Max, 
cu vopseaua scorojită, cu o singură fereastră și cu luna și nu am 
niciun obiect șterpelit de la cei din casă! Imi doresc câteodată să fi 
păstrat cartea aia a lui Alice în loc să i-o dau Omului Gheţarilor, nu 
puteți să-mi purtaţi pică pentru asta, doar nu am o personalitate 
obsesivă LOL. Da, am aruncat-o pe pragul ușii la maică-sa pentru că 
așa era corect, dar sper că n-a citit-o, toate lucrurile alea despre 
trăitul până la o sută de ani și alţii care mor de tineri, ceea ce la ei se 
cheamă desăvârșire. Alice nu era de acord să faci însemnări pe cărți, 
dar cred că asta îi plăcuse, pentru că sub titlul Mever Let Me Go” își 
scrisese numele, desigur, primul lucru pe care l-am făcut când am 
luat-o a fost să scriu PROPRIETATEA LUI GAVIN MOCKLER. 

Imaginați-vă și că sunt un tip normal cu o slujbă normală pentru că, 
ce-i drept, Omul Gheţarilor crede că o să-mi dea o recomandare, 
folosește cuvinte precum pasionat și sensibil, ceea ce e o mare 
îmbunătăţire de la ciudat, onanist și pocksy mocksy. Devii ce se spune 
că o să devii și poate o să devin și eu ce zice el că aș fi. 

Așa că, pe mai târziu, fraierilor, am șters-o de aici. Las Lupul 
Singuratic aici, deși cred că avatarul meu cu capul de lup alb o să 
apară de câte ori e reactivată vreo discuţie la care am participat pe 
forum. Are dreptate Omul Gheţarilor, câteodată ai nevoie de turmă. 

Nu știu cum să termin, ne mai vedem sau numai bine, sau salut. 
Lăsaţi-mă să mai scriu ceva cu majuscule înainte să plec, de dragul 
vremurilor de odinioară, pentru că e cum zice Omul Gheţarilor că o să 
fiu. Două cuvinte, da, MAI BUN. 


x k x 


Stenograma discutiei telefonice live din emisiunea de 
radio 


Martin „Omul diminetii” Clark, 2 septembrie 2013 


MC: Mai târziu discutăm despre politică și despre părerile 
voastre cu privire la deschiderea granițelor, dar mai întâi, e 
vorba de noroc și dacă l-aţi avut... așteptăm să ne povestiţi 
despre cele mai frumoase și ciudate întâmplări și, ca să-i dăm 
drumul, o avem pe Ellie la telefon, din Southampton. Ellie, îți 


58 Never Let Me Go de Kazuo Ishiguro; în limba română a apărut cu titlul Să nu mă 
părăsești (n.tr.). 
VP - 279 


urăm un bun venit cum se cuvine în emisiunea noastră de la 
micul dejun, ce vrei să ne spui? 

EE: Fata care a murit, ea a fost. 

MC: Bine, în regulă, despre care fată vorbim, mai exact? 

EE: Fata aceea, Salmon, de la începutul anului, am vorbit cu 
ea în ziua în care a murit. 

MC: Asta e... puţin... pe lângă subiect, dar hai să discutăm... 

EE: Eram însărcinată în șapte luni și mi-a oferit un loc în 
autobuz. Arăţi ca și cum ţi-ar prinde bine să stai jos, zice ea, pe 
urmă m-a întrebat dacă am gemeni și, când am zis că nu, mi-a 
spus că trebuie să învețe să nu mai vorbească înainte să 
gândească, dar eu i-am spus că e o greșeală nevinovată, pentru 
că eram cât o barjă și ea mi-a zis că și ea era la fel, doar că nu 
avea nicio scuză! Mi-a zis că străluceam. O femeie de la serviciu 
tot vorbea despre o carte care se cheamă Fapte bune 
întâmplătoare și asta a fost și atunci, pentru că de obicei 
oamenii nu discută în autobuz. 

MC: Aduci un element de cultură foarte căutat în emisiunea 
noastră, Ellie - le dăm ascultătorilor chiar și recomandări de 
lectură! 

EE: Nu mi-am dat seama nicio clipă că ea era cea care a 
apărut la știri a doua zi. 

MC: Emoţionant, dar dacă ar fi să fiu pedant, aș zice mai 
degrabă că e trist decât că e ceva norocos, nu, Ellie? 

EE: Ajungeam și la asta - știți, soțul meu mi-a trimis un mesaj 
din senin când eram în autobuz, sugerând să îi punem copilului 
numele A/ice. Așa mă cheamă pe mine, a spus fata când i-am 
povestit. 

MC: Mulţumim, Ellie, veniţi cu noi, cei de pe coasta de sud, 
aveţi și voi o poveste norocoasă care să fie mai tare ca asta? O 
coincidenţă incredibilă, o aruncare a zarului, mâna destinului... 
implicaţi-vă în toate felurile obișnuite, detalii găsiți pe website. 

EE: Mi-a zis că se duce să se îmbete crunt și i-am spus că mi- 
ar fi plăcut să pot și eu. S-a uitat la burta mea și a zis că trebuie 
să fie epuizant să cari chestia aia și că nu le facem mamelor 
viața mai ușoară, deși ele mereu sunt alături de noi și în cele din 
urmă ajungem noi să fim alături de ele. 

MC: Ellie, îți mulțumim pentru telefon... Era să uit să te întreb, 
ce nume i-aţi dat copilului până la urmă? 

EE: Alice, am botezat-o Alice. 


VP - 280 


MC: Ascultăm puţină muzică, apoi primim știrile din trafic, pe 
urmă ne întoarcem cu povești despre noroc... 


x k x 


Dedicatie în cartea Ce-a lăsat în urmă de profesor JFH 
Cooke, 


prima editie publicată în septembrie 2013 


Pentru Alice Salmon (7.07.1986-4.02.2012) 
Felicity Cooke (16.10.1951 -) 
Fără cea dintâi, această carte nu ar fi existat; 
fără cea de-a doua, eu nu as fi existat. 


x k x 


Transcrierea însemnărilor făcute de Luke Addison pe 
laptop, 


30 iunie 2013 


La trei săptămâni după ce ai murit, am descoperit e-mailul de 
la tine. Subiectul era NOI. 

Dintre toate locurile în care nu meritai să ajungi, Al - tocmai 
în folder-ul meu junk. A nimerit acolo din cauza documentului 
atașat: era o poză cu o felicitare pe care ai scanat-o, o poză cu 
doi lemingi care se uitau peste marginea unei stânci și unul 
zicea: „Tu primul”, iar celălalt spunea: „Nu, tu primul” și 
dedesubt ai scris Uneori în viață trebuie să sari cu încredere. 

Când l-am văzut, a fost ca o lovitură de ciocan. Deci la asta te 
refereai atunci la râu, când vorbeai despre lemingi - la e-mailul 
pe care mi l-ai trimis cu două zile înainte de a muri, în care îmi 
explicai că voiai să ne împăcăm. E-mailul la care nu ai primit 
niciun răspuns. 

La început n-am spus asta nimănui, m-am gândit că nu o să 
facă decât să alimenteze teoriile alea cretine despre sinucidere 
care tot circulau. Dar idioţii aceia fără creier care spuneau așa 
ceva nu au fost cu noi la Margate, nu-i așa, nu au fost acolo 
când plănuiam să ne mutăm împreună, nu te-au auzit spunând 


VP - 281 


că e un lucru matur și înspăimântător, dar că uneori trebuie să 
sari cu încredere. La fel ca multe dintre informaţiile lor, erau la 
mâna a doua. Apoi m-a contactat Jezza Cooke despre proiectul 
lui. Mi-a spus că ar înțelege dacă nu aș vrea să vorbesc despre 
conversațiile noastre - sau că puteam să vorbesc „neoficial” și 
că nu le va folosi decât ca fundal dar că pe tine te-ar fi încântat 
ideea unei asemenea cărți. Am ajuns la aceeași concluzie 
despre ce am scris pe laptop imediat după ce te-am pierdut. 
Instinctul meu a fost să șterg tot - am șters unele chestii -, dar 
se caută transparenţa. „Nu e bine să ţii lucrurile în tine”, mă tot 
băteai cu asta la cap, așa că e o lecţie de viaţă pe care chiaram 
primit-o de la tine. 

— Luaţi-l, i-am zis lui Jezza, întinzându-i un stick de memorie. 
Luaţi-l. O să vă chinuiţi să îi daţi de cap, sunt numai tâmpenii. 

De fapt, facem parte unul din istoria celuilalt. Faptul că am 
fost iubitul tău, Al, a fost un privilegiu, o onoare. Parcă te aud 
spunând că sunt un sentimental, dar e important să spun asta 
oficial. Pentru că, în eventualitatea puţin probabilă ca cineva să 
citească acea carte a lui Jezza - că doar nu e Harry Potter - așa 
aș vrea să fiu văzut, ca fiind iubitul tău. Nu pot să înțeleg de ce 
o femeie atât de minunată ca tine a fost vreodată cu un tip ca 
mine, dar sunt cinstit și vreau să arăt respect față de omul care 
erai („aduc un omagiu”, ai fi zis tu, cu vorbăria ta artistică 
pentru Radio 4!). Am o oarecare bănuială că ţi-ar plăcea cu 
adevărat ideea ca noi doi să apărem într-o carte. Poveștile au 
nevoie de echilibru, așa spuneai. Au nevoie de context. Trebuie 
să fie ascultate ambele părți. 

Bănuiesc că fiecare am suportat - încă suportăm - ceea ce s-a 
întâmplat în mod diferit și înţeleg de ce unii au păstrat tăcerea, 
suntem blamaţi dacă vorbim și blamaţi dacă tăcem, dar mie mi 
s-a părut un lucru bun să vorbesc. Trebuia să mă descarc. Poate 
sunt fraier, dar am încredere în Jezza. 

— Încă nu te hotărî definitiv în privinţa mea, îmi zice mereu. 
După ce va fi publicată, s-ar putea să ai altă părere. 

Se pare că are și el vreo două fantome de exorcizat, dar mi se 
pare un act de respect, aproape de adorare, grija și pasiunea pe 
care le-a investit în cercetarea despre tine. 

— In cartea mea, m-a avertizat, vor fi pasaje care ţi se vor 
părea dificile. 


VP - 282 


— Înseamnă că aţi auzit de abilităţile mele de lectură! am 
glumit. 

Sper să nu te superi, Al, dar uneori râd. Nu ţi-ai dori să nu mai 
râd niciodată, nu-i așa? O fi rău, dar acum trec zile întregi fără 
să mă gândesc la tine, apoi îmi apari brusc. În după-amiaza 
asta, s-a întâmplat în timpul ședinței plictisitoare la muncă, sunt 
tot acolo, dar o să-ţi urmez sfatul și să mă recalific arhitect - și 
scot pe ascuns e-mailul tău. Te simțeai vie când erai cu mine. 
Mă iubeai. 

Jezza Cooke are dreptate, e o crimă să uiţi și asta se întâmplă. 
Nu li se întâmplă celor care ţi-au fost apropiaţi, care ţineau la 
tine și te iubeau (deși în mod clar a trebuit să reanalizăm cine se 
încadrează în categoria asta), ci pe o scară mai largă. Alice 
Salmon, spun oamenii. Cea care a fost răpită? Nu, a fost aia de 
la Crăciun, nu, aia care s-a înecat, atacată de iubitul ei, nu, a 
fost eliberat, sunt sigur că el a fost, fata avea o viaţă amoroasă 
cam complicată, nu i-a dat de capăt profesorul acela... 

Sper să nu te superi, Al, dar m-am întâlnit cu vreo două fete. 
Nimic serios, n-a mers cu niciuna din ele, așa că probabil o să 
iau o pauză de la întâlniri. Nu e corect faţă de nimeni. Poate o să 
vină o vreme când o să fiu pregătit. E în regulă? Oricine o fi, o 
să-i fie greu să te înlocuiască. 

Cred că am luat-o puţin razna după ce ai murit, pentru că 
răspundeam la e-mailul acela cu lemingii (pe acela chiar nu i l- 
am arătat lui Jezza), dar acum aș vrea să râd mai mult, dacă e în 
regulă. Mama ta spune - ne întâlnim la Starbucks, tatăl tău nu 
vrea să mă primească la ei acasă - că nu pot să mă torturez la 
nesfârșit. 

— Trăiește, zice ea. Trebuie să trăieşti. 

— Dar cum? o întrebam destul de des. 

— Fiecare zi, așa cum vine, îmi răspundea, fiecare zi așa cum 
vine. 

Ai spus odată că oamenii sunt ca porcii spinoși, alergând unii 
spre alţii disperaţi să aibă companie, apoi împrăștiindu-se la fel 
de repede, pentru că nu fac decât să se înțepe unii pe alţii cu 
spinii. Nu aveam atunci niciun citat să dau la schimb, așa că am 
dat o replică din filmul / Love You Man despre o femeie care 
avea o tufă ca un porc spinos (nu pot să cred că am zis asta!), 
dar mai târziu ai spus că prostiile de genul ăsta erau 
reprezentative pentru mine. 


VP - 283 


Știi chestia aia pe care o fac oamenii, cu ghilimelele în aer, 
când spun cuvântul relaţie, ei bine, Al, când mă gândesc la 
relația noastră, nu o fac între ghilimele. E în milioanele de lucruri 
care îmi stârnesc amintiri. Când văd pe cineva cu picioarele 
încrucișate, cu ochelari mari, cu fuste scurte, când apare Praga 
la televizor, când văd pe cineva în metrou că citește un mesaj și 
zâmbește, urechi pufoase de iarnă, șuviţe brunete și cârlionțate 
pe gâtul unei femei. Sunt lucruri de care oricine nu te-a 
cunoscut ar spune că sunt caraghioase, dar pentru mine, asta e 
ceea ce te reprezintă. 

E mai ales în muzică. Inainte, uram să ascult cântece care îţi 
plăceau ţie, dar acum îmi place, așa că am făcut un playlist cu 
ce ai fi ascultat tu vara asta. N-am ales nimic sentimental - fir-ar 
să fie cu toate -, am ales cântece care te-ar fi făcut să sari de pe 
canapea și să strigi: „/ubesc piesa asta” sau să întinzi mâna și 
să dai mai tare radioul din mașină, ori să te lansezi valvârtej pe 
ringul de dans de la Clapham Grand, apoi să îmi zâmbești și să 
dansezi mai departe. 

Acum o să dau drumul la iPod, Al, o să dau tare șio să mă 
plimb - o să mă plimb noaptea pe promenadă, cum făceai tu, și 
o să-ți ascult vocea... 


Pomepii Bastille 

Wake me up Avicii 

Locked Out of Heaven Bruno Mars 
Ho hey The Lumineers 
Wrecking Ball Miley Cyrus 


Drinking from the Bottle Calvin Harris (cu apariţia specială 
a lui Tinie Tempah) 


I Need Your Love Calvin Harris (cu apariţia specială a 
lui Ellie Goulding) 
I Love It Icona Pop 
Play Hard David Guetta 
You and Me The Wannadies 
Up All Night To Get Lucky Daft Punk 
We Are Young Fun 
x x X 


Scrisoare trimisă de profesorul Jeremy Cooke, 


VP - 284 


6 noiembrie 2012 


— E o criminală, a repetat femeia din biroul meu. 

Am făcut un pas în spate, dar a întins mâna să mă prindă de 
talie. 

— Mi-a ucis copilul, a ţipat ea. De asta m-am dus la 
Southampton. M-am smuls din strânsoarea lui Megan și mâinile 
i-au căzut stângaci pe burtă. 

— Trebuia să știe ce a făcut - m-am dus acolo să-i spun. 

Atunci a început să plângă, Larry. 

— În seara în care a aflat că Luke a înșelat-o a apărut la mine 
acasă, o luase razna. Nu voia să se culce. M-am chinuit să o duc 
sus, dar a alunecat. 

Copacul din fața biroului foșnea. Alte lacrimi. Sughiţuri mari, 
mucoase. 

— Dacă nu s-ar fi ţinut de mine, ar fi fost în ordine, dar apoi 
ne-am trezit la baza scărilor, iar ea era deasupra mea și râdea, 
râdea, la dracu’. 

M-a cuprins mila, amestecată cu o furie iute, orbitoare. 

— Măcar o dată trebuia să fie vorba de mine, nu de Alice, dar 
n-a putut să-mi lase măcar atât lucru, un copil. L-a luat apa 
născut pe jumătate, mort și luat de apă... 

— Dumnezeule, am zis. 

— Nu-mi faceţi rău, a scâncit ea. Vă rog, nu-mi faceți rău! Se 
spune că eu am o doagă lipsă, dar Alice era sărită complet. Și-a 
tăiat venele odată când avea treisprezece ani, ca și cum ar fi 
desfăcut o cutie de Cola dietetică, dar Alice, scumpa 
dumneavoastră Alice, a reușit să facă până și lucrul ăsta să pară 
raţional. 

— Nu e a mea, i-am spus. Să știi și tu că nu e așa. 

— Ameninţările alea pe care le primea, a zis ea, cu mucii 
curgându-i din nas, chestiile alea de pe Twitter, scrisorile alea, 
erau de la mine, toate de la mine. Eu sunt Omul Liber. Chiar și 
pisica moartă, de la mine. Biata pisicuţă! 

— Tu ai împins-o în apă, nu-i așa? 

— M-am dus să-i arăt cât rău a făcut pentru că eu, Eu eram 
răul pe care l-a făcut. 

— Tu ai împins-o în apă, nu-i așa? 

— Nu o să vă creadă nimeni. 


VP - 285 


— Ai împins-o și pe urmă ai trimis mesajul, ca să pară că și-a 
luat viaţa. 

— Nu au încredere în dumneavoastră, dacă aţi fi un sortiment, 
aţi fi unul toxic. 

— Dar nu suntem sortimente. 

— Toţi suntem sortimente. 

Vântul sufla printre crengile ulmului, ale ulmului meu. 

— O adoram pe femeia asta, o idolatrizam. În faţa străinilor 
mă prefăceam că sunt sora ei geamănă. 

Eu nu știu multe lucruri, Larry, dar obsesia e un domeniu care 
îmi e foarte cunoscut. Uzura ei aspră, ţepii ascuţiţi, acreala ei 
stătută. Linia dintre iubire și ură e subţire ca hârtia. Când iubești 
pe cineva și se transformă în ură, se creează o relaţie inversă 
între cele două. Larry, ceea ce am întrebat pe urmă era deo 
cruzime extremă, dată fiind dezvăluirea ei, dar nu aveam 
încotro. 

— Băiat sau fată? 

— Era prea devreme, a zis ea. Prea curând. S-a ridicat, am 
lăsat-o în pace, s-a furișat într-un colţ, apoi s-a prăbușit pe jos. 
Am încercat să-i explic că eram însărcinată când a venit la mine, 
dar era oarbă la ce spuneam, era prea beată. Oarbă, oarbă, 
oarbă. Trebuia să fie cea mai veche prietenă. 

Niciun martor, nicio filmare de pe camerele de supraveghere. 
Două fete și o asemenea cameră într-un cimitir, într-un sat de 
lângă Corby, inscripţia de pe mormântul ei, Eu nu sunt pasăre și 
nicio plasă nu mă poate prinde. 

— În curând voi muri - măcar oferă-mi o încheiere ca premiu 
de consolare. 

— Ce-am făcut? 

— Ai minţit, am spus eu. 

— Odată ce ai depășit o limită, nu mai poţi să te întorci. 

— Ba poţi, întotdeauna poți. Mi-am amintit o vorbă a mamei: 
O minciună a colindat jumătate de lume până să se încalţe 
adevărul. Nu e greu să fii cinstit, să minţi e mai dificil. 

Larry, m-am gândit dacă să o urc cu forţa în mașină - să o car 
la poliţie sau să o forțez să repete mărturisirea ca să fie oficial. 

— Nu vei scăpa basma curată. 

— Îmi plac secretele, Indiana. Mă pricep să le păstrez. 

— Și eu la fel. Dar mă pricep mai mult la adevăruri. 

— Relaţiile publice sunt ca o poveste, a zis ea. 


VP - 286 


Da, o poveste. Probabil și-a ridicat gulerul hainei sau și-a 
înfășurat eșarfa pe faţă - ningea, așa că nu avea cum să atragă 
atenţia - și s-a întors la mașină, a condus până la Lacuri, apoi a 
doua zi i-a sunat pe Dave și pe Liz, după ce a așteptat să se afle 
știrea, ca să poată fi un sprijin pentru ei. Și-a jucat bine rolul, 
așa cum ani de zile îl jucase pe cel de cea mai bună prietenă. 

Larry, un observator imparțial ar putea să spună că și eu am 
un interes aici. Intr-adevăr, o carte ca a mea - am ales titlul Ce- 
a lăsat în urmă - ar putea beneficia de o asemenea revelaţie. O 
întorsătură de situaţie. Dar e adevărul și nu poţi să fii cinstit 
doar pe jumătate, așa cum nu poţi să fii pe jumătate orb, pe 
jumătate mort sau pe jumătate însărcinată. 

Am privit întunericul nopţii. Urma să plec de aici în curând. 
Lucrul acesta m-a izbit: sunt pe moarte. 

— Nu meriţi să fii mamă. Dacă ai avea un copil, l-ai distruge. 

— Am împins-o și am auzit-o ţipând, apoi am plecat și mă 
bucur că am făcut-o. l-a căzut capul într-o parte. Mă simt rău, a 
zis. Nici măcar nu voiam un copil, sunt prea tânără ca să am un 
copil. Ce baftă am, o aventură de-o noapte cu un nemernic și 
rămân însărcinată! Și-a strâns genunchii la piept, și-a sprijinit 
capul pe mâini. Ar trebui să vorbesc cu un preot, nu cu un 
profesor amărât. Cum poate să-ţi fie dor de ceva ce n-ai avut 
niciodată, Indiana? 

— Ușor. Se numește imaginaţie. A ta a luat-o razna complet. 
Stăteam într-o liniște apăsătoare și mă gândeam: după noaptea 
asta, nu voi mai face niciodată pe cineva să plângă. Mesajul 
acela era, de fapt, din Wilde. Plath și l-a însușit. 

— Și eu la fel. Apoi, după o pauză, a adăugat: A fost prea 
ușor. Telefonul era pe jos. După ce a sărit - sau a alunecat, cum 
doriţi - l-am luat și gata, i l-am trimis mămicii. Din câte știa ea, 
era de la Alice. 

Atât de ușor a fost, Larry - să apăs câteva butoane, să pun 
câteva semne de exclamare, un emoticon sau două. Atât e de 
ajuns ca să spui adio. Atât e de ajuns ca să mori. 

— Lacrimi de crocodil, am spus. Doar lacrimi de crocodil. 

— Ochi pentru ochi, Indiana. Dinte pentru dinte. 

Larry, până și mie îmi curgeau lacrimile. Aveam o senzaţie 
caldă de catharsis: puteam să plâng, puteam. 

— Nu puteţi să puneţi mâna pe mine, a zis ea. 


VP - 287 


— Ba pot, i-am zis, mergând către ea și ridicând mâna. Și o 
voi face. 
S-a uitat la mine și am văzut mai mult decât frică în ochii ei. 


E-mail trimis de profesorul Jeremy Cooke, 25 august 
2013 


De la: jfhcookeOgmail.com 
Către: marlenegutenbergogmail.com 
Subiect: Plecare 


Dragă Marlene, 


Am câteva minute libere înainte de zborul din seara asta, așa că 
profit de ocazie și scriu ceva mai mult decât în misiva grăbită de ieri. 

Ultima consultaţie la doctor nu a mers prea bine. Trei ani, asta e 
pronosticul lui; cel mult cinci ani. S-a zis cu imortalitatea pe care ţi-o 
dă o carte. i 

M-am împăcat oarecum cu soarta. În mod ironic, vestea asta 
provoacă mai multă supărare celor cărora le-o spun. Incă nu mi-am 
perfecționat discursul pentru asemenea conversații. Un creator de 
rebusuri de la Guardian, care îmi place foarte mult, și-a anunțat boala 
în fază terminală printr-o serie de indicii: un semn de creștere (6) și un 
transportor de alimente care se presupune că reduce treptat 
scurgerile permanente (10). „Cancer la esofag”, am descoperit în timp 
ce umpleam cutiile în catedră. 

Nu mă voi mai ţine scai de nimic ca să devin redundant. Mă voi 
retrage. Aș prefera să mă strecor neobservat, dar se plănuiește o 
petrecere. Așadar, un pahar de vin cald și mediocru, niște antreuri și 
câteva cuvinte de la șeful meu (dacă îi iei cravata, zici că e student), 
referindu-se inevitabil la „contribuţia” mea și la metodologia mea 
„unică”, apoi, după scurtul moment de bonomie, îmi voi strânge 
lucrurile din birou, voi face curat pe masă, voi închide ușa în urma 
mea și mă voi duce acasă la Fliss și la câine. 

Soţia mea reacţionează la circul care s-a stârnit în jurul publicării 
cărții cu graţia și tăria de caracter obișnuite. A citit conștiincioasă o 
variantă brută a manuscrisului, apoi s-a întors către mine, care 
așteptam speriat, și a declarat: „Măi să fie”. Pe părerile criticilor nu 
dau doi bani, dar părerea soţiei mele e foarte importantă. „Nu sunt 
mândră de ce ai făcut, dar sunt mândră de tine”, a fost declaraţia ei 
oficială. 

Glumește că aș deveni un preferat al mediei din cauza apariţiilor la 
televizor și la radio. Sincer până la capăt (nu prea mai sunt acum în 


VP - 288 


poziția de a mă autocenzura), fără să mă las intimidat de controverse, 
pregătit să sar de la o discuţie despre consumul actual de cocaină la 
etnografie, sunt luat la întrebări la mese rotunde, cu prezentatori 
geniali care nu știu în ce fel să mă prezinte: „Căutător neobosit ai 
dreptăţii” sau „bătrân desfrânat”. 

Până acum, m-am opus cu încăpățânare să dezvălui descoperirea 
mea, respingând asemenea cerințe flămânde, ripostând că dorința 
mea cea mai mare este să aduc în faţa justiției persoana vinovată și 
că pentru asta este nevoie să public o poveste neprescurtată. Mai 
este, desigur, și deznodământul cărţii, iar informaţiile divulgate astfel 
scad vânzările. 

Poate ar fi trebuit să-mi fac teoria publică de îndată ce mi-a venit 
ideea; dar am învăţat pe propria piele ce pericole mă pasc dacă mă 
arunc înainte cu capul. În schimb, mi-am dublat eforturile; sigur, și 
Megan a făcut la fel. Şedinţele acelea de cercetare pe care le-am 
făcut păreau ireale: un joc de șah complicat, cu fragmente din trecutul 
lui Alice, mișcări și contra-mișcări, suspiciunile mele creșteau, 
încercările ei de a-mi influenţa concluziile deveneau tot mai lașe, ea 
era tot mai disperată să își creeze propria poveste, cea pe care ar fi 
scris-o ea, trecutul pe care și l-ar fi dorit, viitorul pe care îl căuta. 

Sunt conștient că risc să fiu dat în judecată dacă susţin public că 
cineva și-a ucis cel mai bun prieten. Chiar și aluzia că nu ar fi făcut tot 
posibilul în situaţia respectivă poate fi considerată defăimătoare. Dar 
adevărul este o apărare indestructibilă în faţa calomniei. In plus, 
există un precedent. Cunoscătorii din domeniul media își vor aminti de 
prima pagină a ziarului Daily Mail din 1997. Sub titlul mare „Ucigașii”, 
au publicat fotografii cu cinci bărbaţi, atât erau de siguri că cei cinci 
erau responsabili de moartea lui Stephen Lawrence. „Dacă ne 
înșelăm, să ne dea în judecată”, au spus ei. 

Haide, Megan, dacă mă înșel, dacă mint, dă-mă în judecată. 

Cât despre Alice, nu voi susţine niciodată că ce am scris eu e demn 
de o enciclopedie. E de ajuns să te gândești la apariţia în presă a 
cazului Jo Yeates (Fliss m-a certat atunci pentru interesul „bolnav” pe 
care l-am manifestat) ca să-ţi amintești. Pagina ei de pe Wikipedia 
arată la ce universitate a urmat cursuri, ce înălțime avea, barul în care 
a fost văzută ultima oară, ba chiar te pune la curent cu ultimele filmări 
cu ea de pe camerele de supraveghere - când cumpăra o pizza -, dar, 
la urma urmei, sunt foarte puţine detalii. iți poate oferi un cadru de 
referinţă pentru locul în care a fost descoperit cadavrul ei, dar nu îţi 
dă coordonatele inimii ei. 

Cititorii care sunt atrași de calitatea romanescă a cărții mă vor 
condamna pentru faptul că dezvălui oarecum finalul încă de la început 
(eroina noastră moare în Primul Capitolul). Dar așa e viața, nu e ca și 
cum n-ai ști de la început cum se va termina. 


VP - 289 


În eventualitatea improbabilă că va avea succes, voi profita de cele 
cincisprezece minute de glorie ca să lansez o organizaţie de caritate 
care oferă excursii de studiu pentru antropologii aspiranţi din medii 
mai puţin privilegiate. Ca un masochist ce sunt, plănuiesc și un turneu 
de publicitate și conferinţe. Mă întreb cum mă vor privi aceste ultime 
persoane ghinioniste care trebuie să suporte polemicile mele: ca pe 
un narcisist lăudăros sau ca pe un iepure surprins de faruri? In orice 
caz, am terminat în privința lui Alice Salmon. Am făcut informația 
publică, m-am achitat de datorie; acum e rândul altora să continue. 

Fliss mă tachinează că probabil voi sfârși bătut măr. 

Abia aștept să vină dimineaţa; am plănuit totul în cel mai mic 
detaliu. Fliss a visat mereu să viziteze California și mâine îi voi împlini 
visul. Toate vacanţele acelea în care ne-am plimbat prin Valea Regilor, 
la Stadionul Panathinaikos și Sinagoga Ades au fost incredibile, dar 
acestea vor fi două săptămâni de distracţie nerușinată. Vom absorbi 
lumina soarelui, vom mânca lucruri nerecomandate cardiacilor și vom 
conduce cu viteză prea mare în Chevy-ul nostru din 1970 - incredibil 
de nepractic, desigur, și un consumator avid de benzină, dar e unul 
din lucrurile de făcut înainte de moarte. Mă întreb când va realiza Fliss 
care e adevărul - când voi anunţa că va rata cursul de seară, când îi 
voi spune că trebuie să-l lăsăm pe Harley la adăpostul pentru câini, 
când își va vedea pașaportul? E unul dintre lucrurile pe care le aștept 
cu cea mai mare nerăbdare: să văd zâmbetul pe fața soției mele. 
Pentru că are cel mai frumos zâmbet. 

Marlene, aș minţi dacă aș susţine că nu îmi trecuse prin cap ca noi 
doi să începem să corespondăm. Dar nu voi scrie din nou, din motive 
similare celor pentru care am încetat întâlnirile între patru ochi cu 
Gavin. Nu am vrea ca tocmai acum să își facă cineva o impresie 
greșită, nu? Oare ce s-ar spune? E un ciudat, acest Old Cookie. Acest 
Jeremy Cock. Trebuie să stăm cu ochii pe el. Hai să ne oprim aici, ce 
spui - la al tău, cu sinceritate. 

In schimb, lasă-mă să visez cât de des pot că vizitez țara voastră 
extraordinară. Să apar neanunţat în pragul vostru, să iasă soţul tău în 
fugă să mă întâmpine. „Să vezi și să nu crezi”, ar zice el. Am bea ceva 
și am pune lumea la cale, am porni în drumeţii, ca doi prieteni vechi, 
două minţi strălucite, două haimanale bătrâne, plimbându-ne cu 
mașina pe Ruta 1 și Ruta 11, vizitând Fredericton și Moncton, 
punctișoare la baza munţilor. Eu și marele Larry Gutenberg. 

Acum mă voi întoarce la împachetat. Dar mai întâi mă voi duce la 
fereastra acoperită de condens și, cu o senzaţie de déjà vu, să 
desenez conturul unei inimi în care să scriu inițialele mele și ale soției. 
De ajuns. Cel puţin pentru moment, e mai mult decât de ajuns. 


Al tău, cu sinceritate, 
VP - 290 


Jeremy Cooke 


VP - 291 


EPILOG 


Scrisoarea lui Alice Salmon, 8 septembrie 2011 


Dragă Eu, 


Probabil, te întrebi de ce îţi scriu. O ziaristă de douăzeci și 
cinci de ani care trăiește în sudul Londrei. Nu te îngrijora, nu ai 
dat de necazuri. Nici nu sunt pe cale să scriu vreun articol 
revelator și groaznic despre tine. Nu e stilul meu. 

E pentru că tocmai citesc o carte extraordinară, care se 
numește Dear Me”, plină de mesaje pe care unii oameni le-au 
scris către ei înșiși, cei de la șaisprezece ani. O să folosesc ideea 
la serviciu și aș vrea să o lansez cu scrisoarea mea. A ta. 

Trebuie să te lași puţin dusă de val, domnişoară! Nu obtii 
nimic dacă stai și te stresezi în toiul nopţii. Așa cum îi va plăcea 
să spună unui șef pe care încă nu-l cunoști, de câte ori vei fi într- 
o situaţie grea: la urma urmei, n-a murit nimeni. 

E în regulă să-ţi fie frică. E în ordine. E important să nu lași 
frica să te tragă înapoi. Sheryl Sandberg, directoarea executivă 
de la Facebook, avea dreptate când a zis: Ce ai face dacă nu ti- 
ar fi frică? Uneori trebuie pur și simplu să te arunci înainte cu 
ochii închiși. 

Nu îţi mai face probleme pentru felul în care arăţi. Nu ai 
picioare de nutrie și nici umeri de halterofil. Eşti unică. Probabil 
o să dureze ceva timp ca să afli exact ce e, dar o să merite, 
pentru că, așa cum spunea tatăl tău - tatăl meu, al nostru - tu 
nu ești decât una, Alice Salmon. 

Sper că nu o să te simţi prost când o să citești asta. Dacă te 
consolează cu ceva, The Advertiser se vinde în vreo douăzeci și 
șapte de exemplare, așa că nu prea are cum să devină viral 
(evident că o să editez fraza asta înainte să-l las pe șeful s-o 
vadă, la fel o să fac și cu înjurăturile). Ori asta, ori o s-o public și 
la naiba cu toate. O să public și o să fiu „acolo”, dar și asta face 
parte din ceea ce suntem: produsul generaţiei internetului. 


5 Dear Me: A Letter to My Sixteen-Year-Old Self (Dragă Eu: o scrisoare pentru mine la 
șaisprezece ani) de Joseph Galliano, 2009 (n.tr.). 


VP - 292 


Mă îndoiesc că o să mă asculți pentru că pentru tine o să fiu 
demodată, de vârstă mijlocie, practic moartă și nu pot să te 
condamn, pentru că în clipa asta nici eu nu i-aș da atenţie celei 
care o să fiu peste treizeci de ani dacă ar sporovăi despre 
planuri de pensie și zone cu școli bune. Dar pot măcar să-ți 
sugerez să nu faci câteva lucruri? Nu lua droguri, nu bea atât de 
mult, nu face datorii, nu sta atât timp pe internet, nu te mai 
gândi la ce crede lumea (chestia asta începe să sune ca piesa 
aceea, Sunscreen, din anii '90), nu-ţi face griji din cauza 
bărbaţilor și, mai ales, nu te uri pe tine însăţi. Pe de altă parte, 
nu respecta toate NU-urile pentru că, așa cum te va informa 
într-o bună zi un profesor celebru, *zic eu cu eleganţă și 
rafinament*, ai tendința să regreţi lucrurile pe care nu le faci, nu 
pe cele pe care le faci. Nu avea dreptate întru totul. Uneori 
regreţi și lucrurile pe care le faci. Eu știu asta. Și el ar trebui să 
știe. El, mai mult ca oricine. 

Încearcă și să fii mai drăguță cu mama ta. Nu i-a fost ușor. 
Are și ea secretele ei, secrete pe care nu ţi le-a putut spune la 
șaisprezece ani, pe care nu mi le poate spune nici mie la 
douăzeci și cinci. Într-o zi o să le spună și eu o să fiu aici s-o 
ascult. Un lucru e cert, ea a fost aici înaintea mea, așa cum eu 
voi fi aici și după ea. Mai ţii minte? Erai convinsă că ar fi un lucru 
mai rău ca moartea dacă ai ajunge ca mama ta? Ei bine, o să 
ajungi la un punct în care de-abia aștepți. Când simţi că ar fi un 
privilegiu. 

Fii mai drăguță și cu Robster. Poate că la șaisprezece ani ai 
încetat să-l mai ciupești, dar nu i-a fost ușor să trăiască lângă 
tine ca adolescentă și mereu ţi-a luat apărarea: surorii lui mai 
mici, care scria absolut totul pe ceva, apoi devenea disperată să 
scape de ceea ce vedea și care și-a ars jurnalele într-o criză de 
furie dezgustată. 

Apropo, felicitări pentru câștigarea concursului acela de 
creaţii literare, What's in a Name?. Nu sunt sigură dacă te-am 
felicitat vreodată. Ca ziaristă de succes (Caitlin Moran, păzea), 
mă simt obligată acum să spun că scrisoarea ta avea prea multe 
paranteze și semne de exclamare (ca și cum asta n-ar avea!) și 
că nu ai reușit, de fapt, să răspunzi la întrebare (ceva nou?). În 
plus, ai folosit doar 996 de cuvinte din cele 1.000 permise. Dar 
adevărul e că ai câștigat. Încă mi se pare ciudat, după zece ani. 
Tu - eu, noi - ai câștigat. 


VP - 293 


Ceea ce nu știai, desigur, când scriai cele 996 de cuvinte, e că 
o să ajungi în curând să te gândești cu drag la orașul din care 
erai disperată să scapi că o să te duci la facultate la 
Southampton (apropo, bravo că ai refuzat să mergi la Oxford); și 
că o să scapi de obsesia pentru Leonardo DiCaprio la vreo 
douăsprezece secunde după apăsarea butonului send. Nu știai 
nimic din toate astea, așa cum nu știai că piesa pe care o asculţi 
acum pe iPod, /ris de Goo Goo Dolls, o să devină piesa care îţi 
place ce/ mai mult, că o să cunoști un bărbat pe nume Luke într- 
un bar din Covent Garden sau, dacă tot povestim, că a doua zi 
după ce ai aflat că ai câștigat concursul or să cadă Turnurile 
Gemene și lumea o să petreacă următorul deceniu căutându-l 
pe vinovat, doar ca să-l găsească acum două luni în Pakistan. 
Prima știre legată de moartea lui s-a aflat prin intermediul 
internetului: un vecin a scris pe Twitter despre zgomotul 
elicopterelor americane. 

Ti-ar plăcea de Luke. Spuneai în taină, cu voce tare, cuvântul 
„iubit”, nu-i așa, bucurându-se de forma lui rotundă, 
voluptuoasă, de felul în care se mișcau buzele când îl pronunţai, 
de posibilităţile lui ipotetice. O să afli că e un cuvânt complicat, 
unul cu multe laturi, interpretări și grade de finalitate. Dar Luke 
e iubitul meu și cred că e bine. 

Alte câteva Alice au devenit celebre de când ai făcut tu lista 
aceea, cum ar fi Alice Cullen, care a devenit celebră în Amurg și 
Alice Munro, care a fost, de fapt, celebră dintotdeauna, dar tu 
abia ai descoperit-o de curând. E clar că numele nostru apare 
des la scriitori. Am ajuns să ador Culoarea purpurie a lui Alice 
Walker încă de la vârsta ta, deși a trebuit să caut cuvântul 
„epistolar”. Cine știe, dacă încep să am succes cu recenziile 
muzicale, poate ajung și eu pe listă. Imaginează-ţi. Imortalizată 
ca o eroină romantică. Eu. Această Alice. Alice Salmon. 

Dar, deocamdată, eu o să fiu fata puţin cam înaltă care a 
crescut în corpul meu, care a învăţat să-l suporte, care se 
bucură nespus când e cu prietenii ei, căreia încă îi place să se 
uite la Dawson's Creek, chiar dacă se trezește uneori că ascultă 
declaraţiile înțelepte ale acelor adolescenți și murmură în sinea 
ei: Da, sigur. Pentru că în viaţă nu e vorba doar de petreceri pe 
plajă și peisaje în culori de toamnă. E complicat și ne poticnim. 
Nu sunt numai zile în care toată lumea e de partea ta, când toți 
sunt în echipa Alice. Dar e ca în filmul acela, În căutarea lui 


VP - 294 


Nemo (sunt la fel de rea ca jumătatea mea, Luke, care citează 
din filme), când peștele spune că, atunci când ești deprimat, 
trebuie să înoți mai departe. Asta o să fac și eu: să înot mai 
departe. 

Da, ai curaj, pentru că peste zece ani o să simţi că ești exact 
acolo unde trebuie să fii. Ba chiar vei fi încetat să-ţi mai dorești 
să treacă timpul mai repede, deși erai mereu tentată s-o faci, 
nu-i așa? |ți doreai mereu următorul lucru. 

In cele din urmă, tot ce poţi să faci e să continui acest lucru 
numit „viaţă”. Nimeni nu scapă fără vânătăi, dar cicatricile 
noastre arată cine suntem, unde am fost, cum ne-am luptat, 
cum am câștigat. Când cobori pe un șarpe, urcă-te la loc pe 
scară. Ține minte, e ca la Scrabble: folosește literele de îndată 
ce le primești. 

Cât despre acele patru cuvinte lipsă, despre ce ar fi trebuit să 
fie, despre ce sunt. E ușor. 

Eu sunt Alice Salmon. 


VP - 295 


virtual-project.eu 


VP - 296