Rosamund Lupton — Sora

BESTSELLER INTERNATIONAL 


ROSAMUND 
LUPION 


ROSAMUND LUPTON 


SORA 


VA Lab 


Traducere din limba engleză Andreea Bratu 


ISBN: 
978-606-600-634-7 


Rosamund Lupton 
Sister 


Editura LITERA 
2012 


Rosamund Lupton, romancieră britanică născută în 1964, a 
studiat literatura engleză la Cambridge. După mai multe slujbe la 
Londra, printre care cea de copywriter şi de autor de recenzii la 
Literary Review, a câştigat un concurs organizat de Carlton 
Television şi a fost selectată de BBC să participe la cursul 
organizat pentru scriitorii debutanţi. A fost invitată şi să facă 
parte din atelierul literar de la Royal Court Theatre, înainte să 
devină scriitoare, a lucrat ca scenarist de televiziune şi de film şi 
a scris scenarii originale. 

In 2010, Rosamund Lupton a publicat primul său roman, 
Sister, un bestseller care a fost tradus în 25 de limbi, devenind în 
scurtă vreme un fenomen literar internaţional. A doua sa carte, 
Afterwards, a fost lansată la sfârşitul anului 2011. 


Părinților mei, Kit şi Jane Orde-Powletit, 
pentru încurajările lor statornice. 


Și soțului meu, Martin, cu dragoste. 


„Unde să găseşti o fiică mai bună, o soră mai iubitoare 
ori o prietenă mai sinceră?” 


Jane Austen, Emma 
„Dar florile ce iernii-i înfrâng casna 
Doar chipu-şi pierd. Rămâne-le 


mireasma...”! 


Shakespeare, Sonetul al V-lea 


1 W. Shakespeare, Sonete, traducere de G. Tomozei, Editura Litera, 
Bucureşti, 2003. 


Capitolul 1 


Duminică seara 
Scumpă Tess, 


Aş da orice să pot fi cu tine în clipa asta, ca să-ţi ţin mâinile 
într-ale mele, să-ţi privesc faţa, să-ţi ascult glasul. Cum ar putea 
atingerea, văzul şi auzul - toţi acei receptori senzoriali, nervi 
optici şi vibrații de timpane - să fie înlocuite de o scrisoare? Am 
reuşit însă şi altă dată să ne folosim de cuvinte ca intermediari, 
nu-i aşa? Ca atunci când am plecat la internat şi a trebuit să 
înlocuim joaca şi râsetele şi confidenţele şoptite cu scrisori 
trimise una alteia. Nu-mi mai amintesc ce am spus în prima 
scrisoare, ştiu doar că am folosit un puzzle de cuvinte pentru a 
scăpa de ochii iscoditori ai gazdei mele (ghicisem eu bine că îi 
dispăruse de ceva ani aplecarea copilărească spre tălmăcirea 
jocurilor de cuvinte). Imi amintesc însă cuvânt cu cuvânt 
răspunsul tău de copil de şapte ani la frânturile mele de dor de 
casă exprimate în scrisoare şi scrisul tău rămas invizibil până 
când l-am pus la lumina lanternei. De-atunci înainte, pentru mine 
bunătatea a avut miros de lămâie?. 

Ziariştii ar aprecia istorioara asta, căci m-ar prezenta ca fiind 
încă din copilărie un fel de detectiv incognito şi ar arăta ce surori 
apropiate am fost întotdeauna. De fapt, chiar în clipa asta ei se 
află în faţa apartamentului tău, cu echipa de filmare şi tehnicienii 
de sunet (feţe transpirate, jachete soioase, cabluri înşirate pe 
scări şi încâlcite printre balustrade). De acord, am cam 
improvizat, dar cum altfel să-ţi spun? Nu prea ştiu cum o să 
reacţionezi la faptul că ai ajuns o celebritate, dar bănuiesc că o 
să ţi se pară oarecum amuzant. Ha-ha, amuzant şi ciudat. Mie mi 
se pare doar ciudat, dar eu n-am avut niciodată simţul umorului, 
ca tine, nu-i aşa? 


— Dar eşti consemnată, e ceva serios, am spus. Data viitoare 


? Aluzie la obiceiul detectivilor şi al spionilor de a folosi zeamă de 
lămâie pe post de cerneală invizibilă, care devine lizibilă doar când este 
expusă la o sursă de lumină. (n.tr.). 


7 


o să te exmatriculeze definitiv, iar mama are şi aşa destule pe 
cap. 

Te prinseseră când îţi aduseseşi pe furiş iepurele în şcoală. Eu 
mă purtam cu adevărat ca o soră mai mare. 

— Dar, Bee, nu-i aşa că e şi niţel amuzant? ai întrebat, cu 
buzele țuguiate ca să nu izbucneşti în râs, amintindu-mi de o 
sticlă de băutură energizantă din care se ridicau bule de gaz, 
gata să explodeze înspumate şi să iasă la suprafață. 


Cu gândul la râsul tău îmi fac curaj şi mă apropii de fereastră. 

Afară, recunosc figura unui reporter de la un canal de ştiri. 
Sunt obişnuită să-i văd figura în 2D, lăţită pe o plasmă în 
intimitatea apartamentului meu din New York, însă acum 
individul e în carne şi oase, într-o imagine 3D, stând pe Chepstow 
Road şi privindu-mă drept în ochi prin fereastra ta de la demisol. 
Imi vine să apuc telecomanda şi să apăs pe off, în loc de asta, 
trag perdeaua. 

Acum însă e mai rău decât atunci când îi vedeam. Luminile lor 
lucesc prin perdele, sunetele lor bufnesc în geamuri şi în pereţi. 
Prezenţa lor e ca o greutate care e gata să se năpustească în 
sufrageria ta precum un buldozer. Nici nu-i de mirare că presa se 
numeşte presă, iar dacă lucrurile o să continue tot aşa, am să 
mă sufoc. Da, de acord, a sunat cam dramatic, probabil că tu le- 
ai duce o cafea. După cum ştii însă, eu sunt foarte iritabilă şi ţin 
exagerat de mult la spaţiul meu personal. O să mă duc în 
bucătărie şi o să încerc să fac faţă situaţiei. 

Aici e mai multă linişte şi pot să gândesc. E ciudat să văd ce 
anume mă surprinde acum; uneori e vorba de cel mai 
neînsemnat lucru. De pildă, un ziar povestea ieri ce surori 
apropiate am fost întotdeauna, dar nici măcar nu a menţionat 
diferenţa de vârstă. Poate că acum, că am crescut, nu mai 
contează, însă era atât de bătătoare la ochi pe când eram copii. 
„Cinci ani e un interval mare...?” ar spune oamenii care nu ştiu, 
cu o intonaţie uşor crescătoare spre sfârşitul propoziției, ca să-i 
dea un ton întrebător. lar noi ne-am gândi amândouă la Leo şi la 
golul lăsat de el, deşi poate că termenul mai potrivit ar fi acela 
de vid căscat, numai că nu am spus asta niciodată, nu-i aşa? 

O aud pe o ziaristă vorbind la mobil de cealaltă parte a uşii din 
spate. Probabil îi dictează ceva cuiva şi brusc îmi aud propriul 
nume, „Arabella Beatrice Hemming”. Mama spunea că nimeni nu 
mi-a zis vreodată pe numele mic, aşa că am presupus că de copil 


şi-au dat seama că nu eram o Arabella, un prenume a cărui 
caligrafie în cerneală neagră avea bucle şi înflorituri; un prenume 
care include în el fete care se cheamă Bella sau Bells, sau Belle - 
atâtea variante atrăgătoare. Nu, chiar de la început a fost clar că 
eram o Beatrice, un nume scris clar şi fără podoabe în Times 
New Roman, cu nimeni altcineva ascuns în interior. Tata a ales 
numele Arabella înainte de naşterea mea. Probabil că realitatea 
l-a dezamăgit. 

Vocea ziaristei se aude iar, cred că e o altă convorbire, se 
scuză că lucrează până târziu. Imi ia ceva până să realizez că 
motivul sunt eu, Arabella Beatrice Hemming. Imi vine să ies afară 
şi să mă scuz, ştii doar cum sunt eu, ajungeam mereu prima în 
bucătărie când mama îşi elibera furia prin tam-tamul ocoalelor 
trântite. Ziarista se îndepărtează, nu-i mai aud cuvintele, dar îi 
ascult tonul vocii, liniştitor, uşor defensiv, prudent. Brusc glasul i 
se schimbă. Probabil vorbeşte cu copilul ei. Vocea i se strecoară 
prin uşă şi prin ferestre şi îţi încălzeşte apartamentul. 

Poate ar trebui să dau dovadă de politeţe şi să o trimit acasă. 
Cazul tău este în deliberare, aşa că nu am voie să îi spun nimic 
până după proces. Numai că, la fel ca toţi ceilalţi, ea deja ştie 
asta. In legătură cu tine, ziariştii nu vor să obţină fapte, ci emoţii. 
Vor să-mi încleştez mâinile şi să le ofer un prim-plan cu degete 
albite de strânsoare. Vor să vadă câteva lacrimi care evadează şi 
îmi alunecă pe obraji ca melcii, lăsând dungi negre de rimei. Aşa 
că stau în casă. 


În sfârşit, reporterii şi anturajul lor de tehnicieni au plecat, iar 
pe treptele de la intrare a rămas o dâră de scrum, ca în urma 
unei maree înalte, de la chiştoacele stinse în ghivecele tale cu 
narcise. Mâine o să pun afară nişte scrumiere. De fapt, pe câţiva 
reporteri i-am judecat greşit. Trei s-au scuzat pentru deranj, iar 
un cameraman mi-a dăruit crizanteme de la magazinul din colţ. 
Ştiu că ţie nu ţi-au plăcut niciodată. 


— Dar sunt cafenii ca uniformele de şcoală şi au nuanțe de 
maro tomnatic chiar şi primăvara, ai spus, zâmbind, necăjindu- 
mă că apreciez o floare pentru simplitatea şi longevitatea ei. 

— Uneori au culori foarte intense, ţi-am zis, fără urmă de 
zâmbet. 

— Țipătoare. Crescute ca să sară în ochi pe suprafețele 
betonate ale curților din fața garajelor. 


Numai că astfel de exemple veştejite sunt dovada unei 
neaşteptate consideraţii, un dram de compasiune la fel de 
surprinzătoare ca un fir de ciuboţica-cucului pe marginea 
autostrăzii. 

Cameramanul cu crizantemele mi-a spus că astă-seară, la 
Știrile de la 10, se dă un reportaj special despre tine. Tocmai am 
sunat-o pe mama să o anunţ. Cred că dintr-un ciudat impuls 
matern e chiar mândră de câtă atenţie ţi se acordă. Şi-i doar 
începutul. După spusele unuia dintre tehnicienii de sunet, mâine 
o să ajungă şi ziariştii străini. E totuşi ciudat - într-un fel 
caraghios - că acum câteva luni, când am încercat să le spun 
oamenilor ce cred, nimeni n-a vrut să mă asculte. 


Luni după-amiază 


Acum se pare că toţi vor să asculte - presa; poliţia; avocaţii - 
pixurile mâzgălesc de zor, capetele se apleacă înainte, atente, 
reportofoanele zumzăie. In după-amiaza asta o să depun 
mărturie la Serviciul de Urmărire Penală (SUP), pentru pregătirea 
procesului, care va dura patru luni. Mi s-a spus că mărturia mea 
are o importanţă vitală pentru acuzare, deoarece sunt singura 
persoană care ştie toată întâmplarea. 


Domnul Wright, avocatul de la SUP care îmi ia declaraţia, stă 
în faţa mea. Cred că are spre patruzeci de ani, dar poate că e 
mai tânăr şi a fost martor la prea multe poveşti asemănătoare cu 
a mea. Are o expresie ageră şi o clipă se apleacă spre mine, gata 
să încurajeze confidenţele. Bănuiesc că e un bun ascultător, dar 
oare ce fel de om e de fapt? 

— Dacă nu vă deranjează, spune, aş dori să-mi ziceţi totul, de 
la început şi o să decid eu mai târziu ce anume e important. 

Încuviinţez din cap. 

— Nu prea ştiu exact care e începutul. 

— Poate clipa în care v-aţi dat seama că ceva nu era în 
ordine? 

Observ că poartă o cămaşă de în italienească, frumoasă şi o 
cravată urâtă de poliester - nu se poate ca aceeaşi persoană să 
le fi ales pe amândouă. Probabil că pe una dintre ele o primise 
cadou. Dacă e vorba despre cravată, atunci faptul că o poartă 
dovedeşte că e un om amabil. Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar 


10 


mintea mea a căpătat obiceiul de a bate câmpii atunci când nu 
vrea să se ocupe de o problemă urgentă. 

Ridic privirea şi mă uit drept în ochii lui. 

— A fost odată cu telefonul mamei, când am aflat că sora mea 
a dispărut. 

XXX 

Când a sunat mama, era duminică şi aveam invitaţi la masa 
de prânz. Mâncarea, luată de la magazinul local de delicatese, 
era tipică pentru New York - stilată şi impersonală; la fel erau şi 
apartamentul, mobila şi relaţia noastră - nimic făcut în casă. 
Marele Măr? lipsit de miez. Te surprinde schimbarea mea de 
atitudine, ştiu bine, dar discuţia despre viaţa mea în New York 
mai poate aştepta. 

Ne întorseserăm în dimineaţa aceea dintr-un „sejur romantic 
şi plin de zăpadă” la o cabană din Maine, unde sărbătoriserăm 
promovarea mea în postul de director. Todd se amuza să-i 
încânte pe oaspeţi, povestind despre marea noastră greşeală: 

— Nu că ne-am fi aşteptat la baie într-un jacuzzi, dar un duş 
fierbinte n-ar fi stricat şi ar fi fost bună şi o linie telefonică 
terestră. Nici măcar mobilele nu le-am putut folosi, pentru că 
furnizorul nostru nu are acoperire în zona aceea. 

— A fost o escapadă? a întrebat Sarah, căreia nu-i venea să 
creadă. 

După cum ştii, eu şi Todd n-am fost niciodată un exemplu de 
spontaneitate. De peste masă, Mark, soţul lui Sarah, i-a aruncat 
o privire aprigă. 

— Draga mea. 

Sarah l-a privit în ochi. 

— Nu pot să sufăr când spui „draga mea”. Asta înseamnă, de 
fapt, „taci dracu' din gură”, nu-i aşa? 

Ţi-ar plăcea Sarah. Poate de-asta şi suntem prietene, chiar de 
la început mi-a amintit de tine. S-a întors spre Todd. 

— Când v-aţi certat ultima dată, tu şi Beatrice? a întrebat ea. 

— Nici unul dintre noi nu-i pasionat de momente teatrale, a 
răspuns Todd, încercând plin de mulţumire să-i saboteze 
conversaţia. 

Numai că Sarah nu se lasă cu una cu două. 

— Prin urmare, nici tu nu poţi fi scos dintr-ale tale. 

A urmat o tăcere stânjenitoare, pe care am întrerupt-o 
politicoasă: 


3 În original, The Big Apple, porecla oraşului New York. (n.tr.). 


11 


— Vrea cineva cafea sau ceai de plante? 


Când am ajuns în bucătărie, am pus boabele în maşina de 
râşnit, acesta fiind singurul lucru pe care îl pregăteam eu însămi 
pentru masă. Sarah a venit după mine, plină de remuşcări. 

— lartă-mă, Beatrice. 

— Nu-i nimic. Eram o gazdă perfectă, zâmbeam, calmam 
apele, râşneam cafeaua. Mark bea cafeaua cu lapte sau fără? 

— Cu lapte. Nici noi nu mai râdem, a spus ea, aşezându-se pe 
blatul din bucătărie şi balansându-şi picioarele. Cât despre sex... 

Am dat drumul la râşniţă, în speranţa că zgomotul o s-o facă 
să tacă. A strigat ca să-l acopere: 

— Tu şi Todd cum staţi? 

— Suntem bine, am răspuns, în timp ce puneam cafeaua în 
maşina de expresso de şapte sute de dolari. 

— Încă mai râdeţi şi vi-o mai trageţi? a întrebat. 

Am deschis o cutie cu linguriţe din 1930, fiecare dintr-un email 
colorat diferit, aidoma unor acadele topite. 

— Le-am luat duminica trecută, de dimineaţă, de la un târg de 
antichităţi. 

— Beatrice, ai schimbat subiectul. 

Tu însă te-ai prins că n-am făcut-o; într-o duminică dimineaţă, 
pe când alte cupluri stau în pat şi fac dragoste, Todd şi cu mine 
umblam după obiecte vechi. Am fost întotdeauna mai buni 
tovarăşi de cumpărături decât iubiţi. Credeam că, dacă ne 
umpleam apartamentul cu obiecte alese de noi, ne cream astfel 
un viitor împreună. Parcă te aud cum mă tachinai că nici măcar 
un ceainic Clarice Cliff“ nu înlocuieşte sexul, numai că mie un 
chilipir de valoare mi se părea mult mai liniştitor. 

A sunat telefonul. Sarah nu l-a băgat în seamă. 

— Sex şi râsete. Ingredientele principale ale unei relaţii. 

— Ar trebui să răspund la telefon. 

— Când crezi că e timpul să deconectezi aparatul care 
menţine în viaţă o relaţie? 

— Chiar trebuie să răspund. 

— Când ar trebui renunţat la contul, ipoteca şi prietenii 
comuni? 

Am ridicat receptorul, bucuroasă că aveam o scuză ca să 
întrerup conversaţia aceea. 


1 Ceramistă britanică (1899-1972), celebră pentru seturile de ceai cu 
design Art Deco şi cubist emailate şi viu colorate. (n.tr.). 


12 


— Beatrice, mama e la telefon. 
Dispăruseşi de patru zile. 


Nu-mi amintesc când am împachetat, dar ştiu când a venit 
Todd şi a închis valiza. M-am întors spre el. 

— Ce zbor am? 

— Nu e nici unul până mâine. 

— Dar trebuie să plec acum. 


Nu mai apăruseşi la serviciu de duminica trecută. Şefa ta 
încercase să te sune, dar răspunsese doar robotul. Trecuse pe la 
apartamentul tău, însă nu erai acolo. Nu ştia nimeni unde erai. 
Acum te căuta poliţia. 


— Poţi să mă duci la aeroport? O să iau orice cursă disponibilă. 

— O să chem un taxi, a răspuns Todd. Băuse două pahare de 
vin. De obicei, îmi plăcea precauţia de care dădea dovadă. 

XXX 

Sigur că nu-i zic nimic din toate acestea domnului Wright. Îi zic 
doar că mama a sunat pe 26 ianuarie la trei şi jumătate după- 
amiază, ora New Yorkului, ca să-mi spună că eşti dată dispărută. 
Ca şi tine, el e interesat de faptele generale, nu de detalii. Incă 
din copilărie, picturile tale erau mari, revărsate dincolo de 
marginile foii, pe când eu desenam atent, cu creion, linie şi 
gumă. Mai târziu, ai pictat pânze abstracte, ilustrând adevăruri 
imense cu pete îndrăzneţe de culori vii, în timp ce eu mă 
potriveam de minune cu slujba mea în designul corporativ, 
acordând fiecărei culori din lume un număr pantone?. Pentru că 
îmi lipseşte talentul tău de a folosi tuşe groase, o să-ţi spun 
povestea punctând cele mai mici detalii. Ca într-o reprezentare 
pointillistă, sper ca punctele să formeze o imagine, care, atunci 
când va fi completă, să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat şi 
de ce. 

— Prin urmare, până la telefonul mamei dumneavoastră, n-aţi 
ştiut nimic? întreabă domnul Wright. 

Simt cum mă cuprinde cunoscuta vinovăţie insuportabilă. 

— Nu. Nimic care să-mi fi atras atenţia. 


5 Pantone este o corporație din New Jersey care a creat codul 


standard de culori folosit mai ales în industria tipografică, dar şi în alte 
domenii. (n.tr.). 


13 


KKK 


Am călătorit la clasa întâi, era singurul loc liber pe care-l 
găsisem. În timp ce zburam prin purgatoriul de nori, îmi 
imaginam cum aveam să te cert pentru că mă făcuseşi să trec 
prin toate astea. Te obligasem să-mi promiţi că niciodată nu 
aveai să mai pui la cale aşa ceva. iți amintisem că în curând 
urma să devii mamă şi că era timpul să încerci să te comporți ca 
un om mare. 

— „Soră mai mare” nu trebuie neapărat să fie denumirea unei 
meserii, Bee. 

Oare despre ce îţi ţinusem predică atunci? Putea fi orice; 
important e că întotdeauna mi-am imaginat rolul de soră mai 
mare ca pe o slujbă, pentru care eram foarte potrivită. lar pe 
când zburam ca să te găsesc, pentru că o să te găsesc (a te 
căuta face parte din atribuţiile slujbei mele), m-a alinat 
sentimentul familiar că sunt sora mai mare, superioară, matură 
care o ceartă pe fetişcana fluşturatică şi iresponsabilă care ar fi 
trebuit deja să-şi înveţe lecţia. 

Avionul începuse coborârea spre Heathrow. Londra de Vest se 
răsfira dedesubt, ascunsă sub un strat subţire de zăpadă. In timp 
ce se aprindea semnalul că trebuie să ne punem centura de 
siguranţă, eu am făcut un pact cu Dumnezeu: dacă erai teafără, 
aveam să fac absolut orice. Dacă mi-ar fi garantat asta, aş fi 
făcut un pact şi cu diavolul. 

Pe când avionul ateriza neîndemânatic pe pistă, supărarea din 
închipuirea mea se transforma în teamă apăsătoare. Dumnezeu 
devenise eroul unui basm pentru copii. Puterile mele de soră mai 
mare se năruiseră într-o neputinţă inertă. Simţeam în tot corpul 
efectul pricinuit de moartea lui Leo. Durerea mă copleşea, ca şi 
cum aş fi ingerat nişte resturi putrede. Nu te puteam pierde şi pe 
tine. 

XXX 

Fereastra e surprinzător de mare pentru un birou şi lasă 
lumina soarelui să inunde încăperea. 

— Prin urmare, aţi făcut o legătură între dispariţia lui Tess şi 
moartea lui Leo? întreabă domnul Wright. 

— Nu. 

— N-aţi spus că v-aţi gândit la Leo? 

— Mă gândesc tot timpul la Leo. Era fratele meu. Am obosit să 
tot vorbesc despre asta. Leo a murit la opt ani, de fibroză 
chistică. Eu şi Tess nu am moştenit boala, ne-am născut perfect 


14 


sănătoase. 

Domnul Wright încearcă să stingă lumina orbitoare din tavan, 
dar nu se ştie de ce aceasta nu se stinge. Ridică din umeri ca 
pentru a se scuza şi se aşază iar. 

— Pe urmă ce s-a întâmplat? 

— M-a aşteptat mama şi am mers la poliţie. 

— Imi spuneţi mai multe despre asta? 

XXX 

Mama mă aştepta la aeroport, îmbrăcată în haina ei Jaeger de 
culoare caramel. Când m-am apropiat, am văzut că nu se 
pieptănase şi că se machiase neglijent. Ştiu; nu o mai văzusem 
aşa de la înmormântarea lui Leo. 

— Am venit cu taxiul tocmai de la Little Hadston. Avionul tău a 
întârziat. 

— Doar zece minute, mamă. 

Peste tot în jur, iubiţi, rude şi prieteni se îmbrăţişau de 
reîntâlnire. Noi ne-am purtat cu stânjeneală. Cred că nici măcar 
nu ne-am sărutat. 

— Poate că a încercat să dea telefon cât timp am fost plecată, 
a spus mama. 

— O să încerce din nou. 

Dar îmi verificasem de nenumărate ori mobilul de când 
aterizase avionul. 

— Ce prostie din partea mea, a continuat mama. Nu ştiu de ce 
mă aştept să sune. Pur şi simplu a renunţat să o mai facă. Prea 
mare bătaie de cap, presupun. l-am simţit unda de iritare. Şi 
oare când s-a deranjat să mă viziteze ultima dată? 

M-am întrebat când avea să înceapă să facă înţelegeri cu 
Dumnezeu. 


Am închiriat o maşină. Era de-abia şase dimineaţa, însă pe 
autostrada M4, spre Londra, circulaţia era deja îngreunată; 
înaintarea greoaie, supărătoare şi frustrantă la ora numită în 
mod absurd de circulaţie maximă era încetinită şi mai mult din 
cauza zăpezii. Ne îndreptam direct spre secţia de poliţie. N-am 
putut să conving radiatorul să funcţioneze, aşa că vorbele 
noastre se transformau în norişori ce atârnau efemer în aerul 
rece dintre noi. 

— Ai vorbit deja cu poliţia? am întrebat eu. 

Vocea mamei părea să plutească în aer, supărată. 

— Da, nu că ar ajuta la ceva. Ce să ştiu eu despre viaţa ei? 


15 


— Ştii cine le-a spus că a dispărut? 

— Proprietarul. Unul, Amias sau cam aşa ceva, a răspuns 
mama. 

Nu ne-am amintit nici una numele lui de familie. Mi s-a părut 
ciudat că bătrânul tău proprietar a fost cel care a anunţat poliţia 
despre dispariţia ta. 

— Le-a spus că era sâcâită de tot felul de apeluri, a zis mama. 

În ciuda frigului din maşină, m-am simţit lac de sudoare. 

— Ce fel de apeluri? 

— N-au precizat, a spus mama. 

Am privit-o. Faţa ei palidă şi neliniştită dădea la iveală linia 
fondului de ten, asemenea chipului unei gheişe de vârstă mijlocie 
acoperit cu un strat gros de Clinique. 

Când am ajuns la secţia de poliţie din Notting Hill era şapte şi 
jumătate dimineaţa, dar încă întuneric. Străzile erau aglomerate, 
însă trotuarele proaspăt acoperite cu prundiş erau aproape 
pustii. Singura dată când mai intrasem într-o secţie de poliţie 
fusese pentru a raporta pierderea mobilului; nici măcar nu-mi 
fusese furat. Nu trecusem de biroul de recepţie. De data asta am 
fost escortată dincolo de recepţie, în lumea străină a camerelor 
de interogatoriu, a celulelor şi a poliţiştilor care purtau la centură 
bastoane şi cătuşe. Toate acestea nu aveau nici o legătură cu 
tine. 

XXX 

— Atunci l-aţi întâlnit pe ofiţerul detectiv Finborough? întreabă 
domnul Wright. 

— Da. 

— Cum vi s-a părut? 

Mi-am ales cuvintele cu grijă. 

— Atent. Meticulos. Cumsecade. 

Domnul Wright pare surprins, dar reuşeşte să-şi ascundă rapid 
reacţia. 

— Vă amintiţi ceva din acel prim interogatoriu? 

— Da. 

XXX 

Pentru început, am fost uluită de dispariţia ta, însă simţurile 
mi-au devenit extrem de alerte; vedeam prea multe detalii şi 
prea multe culori, de parcă lumea era animată de Pixarf. Şi alte 
simţuri erau în alertă maximă; am auzit zgomotul făcut de limba 
ceasului de mână, scrâşnetul unui picior de scaun pe linoleum. 


6 Studio de filme de animaţie din California. (n.tr.). 


16 


Am adulmecat mirosul de ţigară rămas într-o haină agăţată pe 
uşă. Era un zgomot alb” dat la maximum, ca şi cum creierul meu 
nu mai era în stare să elimine ceea ce nu conta. Totul conta. 


Mama fusese condusă de o polițistă să bea o ceaşcă de ceai, 
aşa că rămăsesem singură cu ofiţerul detectiv Finborough. Avea 
maniere alese, de modă veche chiar. Imi dădea mai degrabă 
impresia unui profesor de la Oxbridge? decât a unui poliţist. Am 
văzut pe fereastră că afară era lapoviţă. 

— Vă puteţi gândi la vreun motiv pentru care sora 
dumneavoastră ar fi putut să plece? a întrebat el. 

— Nu. Nici unul. 

— V-ar fi spus? 

— Da. 

— Locuiţi în America? 

— Vorbim mereu la telefon şi ne trimitem e-mail-uri. 

— Sunteţi apropiate, prin urmare. 

— Foarte apropiate. 

Sigur că suntem apropiate. Diferite, de acord, însă apropiate. 
Niciodată diferenţa de vârstă nu ne-a făcut să ne îndepărtăm una 
de cealaltă. 

— Când aţi vorbit cu ea ultima dată? a întrebat detectivul. 

— Cred că lunea trecută. Miercuri am plecat la munte, pentru 
câteva zile. Am încercat să o sun de câteva ori dintr-un 
restaurant, însă linia era mereu ocupată; e în stare să stea ore în 
şir de vorbă cu prietenii ei. 

M-am străduit să par iritată - la urma urmei, eu sunt cea care 
îţi plăteşte telefonul; am încercat să simt o emoție veche şi 
familiară. 

— Şi mobilul? 

— L-a pierdut cu vreo două luni în urmă sau poate i-a fost 
furat. E foarte aiurită. Am încercat din nou să par iritată. 

Detectivul Finborough a făcut o pauză, gândindu-se cum să-şi 
potrivească întrebarea. Era foarte grijuliu. 

— Prin urmare, credeţi că dispariţia ei nu este un act voluntar? 
a întrebat el. 

— Nu e un act voluntar. Cuvinte blânde pentru ceva violent. La 


7 Zgomot de bandă lată, folosit în măsurători electrocasnice, 
caracterizat prin energie egală pe lăţime de bandă constantă. (n.tr.). 

8 Nume generic dat universităţilor din Oxford şi Cambridge, deseori 
şi cu conotaţia de statut social superior. (n.tr.). 


17 


acea primă întrevedere nu a rostit nimeni cuvintele „răpire” sau 
„crimă”. Detectivul Finborough şi cu mine ajunseserăm la o 
înţelegere mută. l-am apreciat tactul; era prea devreme pentru 
etichete. M-am forţat să rostesc întrebarea: Mama mi-a spus că 
era sâcâită de nişte apeluri? 

— Da, potrivit celor spuse de proprietar. Din păcate, ea nu i-a 
dat nici un fel de amănunte. Tess v-a spus ceva în sensul ăsta? 

— Nu. 

— Şi nici nu a menţionat că s-ar simţi speriată ori ameninţată? 
a întrebat el. 

— Nu. Nimic de genul ăsta. Era normală, fericită. Aveam şi eu 
o întrebare: Aţi verificat toate spitalele? Rostind-o, mi-am simţit 
în glas obrăznicia şi mustrarea implicită. Mă gândeam doar că 
poate a intrat mai devreme în travaliu. 

Detectivul Finborough a pus jos ceaşca de cafea, cu un pocnet 
care m-a făcut să tresar. 

— N-am fost informaţi că era însărcinată. 

Brusc, ideea mi-a apărut ca o geamandură spre care am înotat 
imediat. 

— Dacă a intrat mai devreme în travaliu, ar putea fi în vreun 
spital. Nu v-aţi gândit să verificaţi saloanele de naşteri, nu-i aşa? 

— Le cerem spitalelor să-şi verifice toţi pacienţii, iar asta 
înseamnă şi maternitatea, a răspuns el şi geamandura mea a 
dispărut. 

— Când trebuie să nască? m-a întrebat. 

— În mai puţin de trei săptămâni. 

— Ştiţi cine este tatăl? 

— Da. Emilio Codi. E profesor la Facultatea de Arte unde 
studiază Tess. 

Am spus totul pe nerăsuflate. Trecuse vremea discreţiei. 
Detectivul Finborough nu s-a arătat surprins, dar poate că asta 
face parte din pregătirea de poliţist. 

— Am mers la Facultatea de Arte, a început să spună, dar l-am 
întrerupt. Mirosul de cafea din cana termoizolantă devenise 
ameţitor de intens. 

— Probabil vă îngrijorează mult soarta ei. 

— Imi place să lucrez minuţios. 

— Desigur. 

N-am vrut ca detectivul Finborough să mă creadă isterică, ci 
înţelegătoare şi inteligentă. Imi amintesc că m-am gândit că n-ar 
trebui să conteze ce credea despre mine. Mai târziu aveam să 


18 


descopăr că, de fapt, conta foarte mult. 

— L-am întâlnit pe domnul Codi, a spus detectivul Finborough. 
Nu a spus că Tess ar avea vreo altă relaţie cu el, în afară de 
aceea de fostă studentă. 

Emilio se lepăda de tine chiar şi acum, când erai dată 
dispărută. Imi pare rău. Dar aşa se manifesta întotdeauna 
„discreţia” lui - ca o negare ascunsă în spatele unui cuvânt mai 
potrivit. 

— Ştiţi cumva de ce domnul Codi nu ar dori ca noi să aflăm de 
relaţia lor? a întrebat el. 

Ştiam foarte bine. 

— Facultatea nu le permite profesorilor să aibă relaţii sexuale 
cu studenţii lor. Şi mai e şi însurat. Când sarcina a început să se 
vadă, a pus-o pe Tess să-şi ia un an sabatic. 

Detectivul Finborough s-a ridicat; manierele i se schimbaseră 
niţel, acum se purta mai mult ca un poliţist decât ca un profesor 
de la Oxbridge. 

— Există un program local de ştiri despre persoane dispărute, 
pe care îl folosim uneori. Vreau să fac o reconstituire televizată a 
ultimelor ei deplasări cunoscute. 


Dincolo de rama metalică a ferestrei cânta o pasăre. Mi-am 
amintit vocea ta aşa de clar, de parcă te aflai în cameră cu mine: 


— În unele oraşe, păsările nu se mai aud unele pe altele din 
cauza zgomotelor. După un timp, îşi uită frumusețea şi structura 
elaborată a cânturilor. 

— Ce naiba are asta de-a face cu mine şi cu Todd? am 
întrebat. 

— Unele chiar au renunţat complet la cânturi şi imită fără 
greşeală alarmele maşinilor. 

Aveam o voce plină de nerăbdare şi de iritare. 

— Tess. 

— Todd îţi aude cântul? 


La vremea aceea ţi-am respins trăirile intense de studentă ca 
pe ceva de care mă eliberasem cu ani în urmă. În încăperea de la 
poliţie, mi-am amintit însă din nou de acea conversaţie, deoarece 
gândurile despre cântul păsărilor, despre Todd şi despre orice 
altceva reprezentau o evadare din faţa lucrurilor care se 
petreceau în clipa aceea. Detectivul Finborough mi-a simţit 


19 


suferinţa. 
— Cred că e mai bine să fiu excesiv de precaut, mai ales 
acum, când ştiu că e însărcinată. 


A dat instrucţiuni unui subaltern. A urmat o discuţie despre 
echipa de filmare şi despre cine o să joace rolul tău. Nu doream 
să fii imitată de o străină, aşa că m-am oferit eu. Când am 
părăsit încăperea, detectivul Finborough s-a întors spre mine: 

— Domnul Codi e mult mai în vârstă decât sora 
dumneavoastră? 

Mai mare cu cincisprezece ani şi profesorul tău pe deasupra. 
Ar fi trebuit să-ţi fie ca un tată, nu amant. Da. Ştiu că ţi-am mai 
reproşat asta de nenumărate ori, până când te-am făcut să-mi 
spui foarte explicit să-mi văd de treaba mea, doar că tu ai zis-o 
mai pe şleau şi mi-ai cerut să nu mă mai bag unde nu-mi fierbe 
oala. Detectivul Finborough îmi aştepta încă răspunsul. 

— M-aţi întrebat dacă sunt apropiată de ea, nu dacă o înţeleg. 

De abia acum cred că te înţeleg, atunci însă nu simţeam asta. 


Detectivul Finborough mi-a dat mai multe amănunte despre 
reconstituire. 

— O doamnă care lucrează la oficiul poştal de pe Exhibition 
Road îşi aminteşte că Tess a cumpărat o felicitare şi un timbru 
par avion, puţin înainte de ora două după-amiază. Nu a spus că 
Tess era însărcinată, însă bănuiesc că tejgheaua era între ele şi 
nu avea cum să vadă. 

Pe când detectivul Finborough îşi continua povestirea, am 
zărit-o pe mama înaintând spre noi pe coridor. 

— Tess a trimis felicitarea de la acelaşi oficiu, cândva înainte 
de două şi un sfert. 

Vocea mamei a răsunat pe coridor, trădându-i răbdarea deja 
pierdută. 

— Era felicitarea pentru ziua mea de naştere. De luni de zile 
nu a mai trecut să mă vadă. Telefon abia dacă-mi mai dă. Imi 
trimite însă o felicitare, ca şi cum asta ar rezolva lucrurile. 

Cu vreo două săptămâni mai devreme îţi amintisem că se 
apropia ziua ei, nu-i aşa? 

Inainte de a merge mai departe, pentru că vreau să fiu sinceră 
când relatez povestea asta, trebuie să recunosc că ai avut 
dreptate în privinţa lui Todd. Nu mi-a auzit cântul. Asta pentru că 
nu i l-am cântat niciodată. Nici altcuiva, de altfel. Poate că eu 


20 


sunt una dintre acele păsări care nu ştiu decât să imite alarmele 
maşinilor. 
XXX 

Domnul Wright se ridică să tragă o jaluzea, orbit de lumina 
strălucitoare a soarelui de primăvară. 

— lar mai târziu în acea zi aţi făcut reconstituirea? întreabă el. 

— Da. 

Domnul Wright are banda cu reconstituirea şi nu are nevoie de 
detalii referitoare la extraordinara mea costumare, dar ştiu că tu 
ai. Tare ţi-ar plăcea să afli ce fel de imagine ţi-am construit. M- 
am descurcat destul de bine, de fapt. O să-ţi povestesc sub 
influenţa impresiilor de atunci. 

XXX 

Agentul Vernon, o polițistă de vârstă mijlocie, m-a dus într-o 
încăpere ca să mă schimb. Avea obrajii roşii şi plesnea de 
sănătate, ca şi când tocmai s-ar fi întors mai degrabă de la 
mulsul vacilor decât de la patrularea pe străzile din Londra. Mi- 
am dat seama de paloarea mea, consecinţă a zborului de 
noapte. 

— Credeţi că ajută la ceva? am întrebat. 

Mi-a zâmbit şi m-a îmbrăţişat rapid, ceea ce m-a luat prin 
surprindere, dar mi-a şi plăcut. 

— Da, aşa cred. Nu s-ar face atâta caz de reconstituiri, dacă n- 
ar exista şansa să stârnească memoria cuiva. lar acum, când 
ştim că Tess e gravidă, există şanse şi mai mari să o fi remarcat 
cineva. Bun, acum hai să alegem hainele, de acord? 

Mai târziu am aflat că, deşi avea patruzeci de ani, Vernon era 
polițistă doar de câteva luni. Modul ei de a acţiona la slujbă îi 
reflecta calităţile de mamă caldă şi pricepută. 

— Am adus nişte haine din apartamentul ei, a continuat ea. 
Aveţi idee cu ce ar fi putut fi îmbrăcată? 

— O rochie. Ajunsese la faza în care nimic altceva nu i-ar mai 
fi cuprins pântecele, iar haine de gravidă nu îşi permisese să-şi 
cumpere. Din fericire, mai toate hainele ei sunt largi şi fără 
formă. 

— Comode. Bee. N 

Poliţista a deschis fermoarul unei valize. Impăturise cu grijă 
fiecare dintre hainele vechi şi uzate şi le învelise în hârtie. Am 
fost mişcată de grija de care dăduse dovadă. Incă mai sunt. 

Am ales-o pe cea mai puţin şifonată; voluminoasa ta rochie 
Whistles roşie, cea cu broderie pe tiv. 


21 


— Pe asta a cumpărat-o la reduceri acum cinci ani, am spus. 

— O marcă bună rezistă, nu-i aşa? 

Parcă eram în cabinele de probă de la magazinul Selfridges. 

— Da, aşa e. 

— Merită s-o cumperi, dacă poţi. 

li eram recunoscătoare poliţistei Vernon pentru abilitatea de a 
conversa despre lucruri mărunte, creând o punte verbală între 
doi oameni aflaţi într-o situaţie dintre cele mai neverosimile. 

— Atunci pe-asta o alegem, a spus şi a avut tactul de a se 
întoarce cu spatele cât timp eu mi-am scos costumul incomod. 

— Semeni cu Tess? a întrebat ea. 

— Nu, nu mai semăn cu ea. 

— Pe vremuri semănai? 

l-am apreciat din nou uşurinţa de a vorbi despre nimicuri, deşi 
bănuiam că urma să ajungem şi la lucruri mai importante. 

— Oarecum. 

— Adică? 

— Mama încerca mereu să ne îmbrace la fel. 

In ciuda diferenţei de vârstă, purtam fuste ecosez şi pulovere 
Fair Isle sau rochii de bumbac în dungi, în funcţie de anotimp. 
Nimic extravagant sau înzorzonat, mai ţii minte? Nimic din 
nailon. 

— Şi părul îl aveam la fel. 

„Să aibă o tunsoare decentă”, spunea mama, iar părul nostru 
cădea secerat pe podea. 

— Toţi erau de părere că Tess urma să arate ca mine când va 
fi mai mare. Erau doar amabili. 

M-a surprins faptul că rostisem asta cu voce tare. Până atunci 
nu mai făcusem astfel de mărturisiri în faţa nimănui, deşi mai 
avusesem gânduri de genul acesta. Am ştiut întotdeauna că 
aveai să devii mai frumoasă decât mine. Nu ţi-am spus-o 
niciodată, nu-i aşa? 

— Bănuiesc că-i era destul de greu, a spus Vernon. Am ezitat 
înainte de a o contrazice şi ea a schimbat subiectul. Aveţi 
aceeaşi culoare de păr? 

— Nu. 

— Ce noroc au unii oameni să fie aşa de blonzi! 

— De fapt, nu-i blond natural. 

— N-aş fi zis. 

De data aceasta printre lucrurile mărunte s-a strecurat o 
observaţie importantă. 


22 


— Atunci poate ar fi mai bine să purtaţi o perucă. 

M-am înfiorat, dar am încercat să-mi ascund reacţia. 

— Da. 

In timp ce scotea o cutie cu peruci, mi-am tras rochia peste 
cap şi am simţit cum îmi alunecă pe piele bumbacul moale, 
spălat de nenumărate ori. Apoi, brusc, m-ai îmbrăţişat. După o 
fracțiune de secundă mi-am dat seama că era de fapt mirosul 
tău, ceva ce nu mai întâlnisem: un amestec între şamponul şi 
săpunul tău şi altceva greu de descifrat. Probabil că îl mai 
simţisem doar când ne îmbrăţişam. Mi-am ţinut respiraţia, luată 
pe nepregătite de vârtejul emoţional stârnit de faptul că erai atât 
de aproape şi totuşi absentă. 

— Vă simţiţi bine? 

— Are mirosul ei. 

Pe faţa maternă a poliţistei a apărut o expresie plină de 
compasiune. 

— Mirosul este un simţ extrem de puternic. Medicii îl folosesc 
pentru a încerca să-i trezească pe pacienţii aflaţi în comă. Se 
pare că este preferat mirosul de iarbă proaspăt tăiată, fiind 
foarte evocator. 

Imi comunica astfel că nu aveam reacţii exagerate. Era 
înţelegătoare şi intuitivă şi îi eram recunoscătoare că se afla 
lângă mine. 

Perucile aveau diferite tipuri de păr şi am presupus că nu erau 
folosite doar pentru reconstituiri ale cazurilor de persoane 
dispărute, ci şi când era vorba de victimele unor crime violente. 
Mi s-a părut a fi o colecţie de scalpuri şi, în timp ce scotoceam 
prin ele, mi-a venit să vomit. Vernon a observat imediat. 

— Lăsaţi-mă pe mine. Cum e părul lui Tess? 

— Lung, nu şi-l tunde aproape niciodată, aşa că arată cam 
neîngrijit. Şi foarte lucios. 

— Şi culoarea? 

„Codul pantone PMS167”, mi-a venit imediat în minte, numai 
că oamenii nu ştiu toate culorile din lume după cod, aşa că am 
răspuns doar „caramel”. De fapt, părul tău m-a dus mereu cu 
gândul la crema caramel. La strălucirea lichidă, mai precis, a 
cremei din interiorul unei bomboane Rolo’. Poliţista a găsit o 
perucă destul de asemănătoare, din nailon lucios. Degetele mele 
s-au străduit cu silă să tragă peruca peste tunsoarea mea 


? Bomboane de ciocolată umplute cu cremă caramel, produse de 
Nestle. (n.tr.). 


23 


îngrijită. Credeam că terminasem. Numai că Vernon era 
perfecţionistă. 

— Se machiază? a întrebat ea. 

— Nu. 

— Atunci v-ar deranja să vă ştergeţi machiajul? 

Am avut vreo ezitare? _ 

— Sigur că nu, am răspuns. Insă mă deranja. Chiar şi 
dimineaţa mai aveam buze rozalii şi fard în obraji din seara 
precedentă. Mi-am îndepărtat machiajul într-o chiuvetă mică, pe 
marginea căreia stăteau în echilibru ceşti murdare de cafea. M- 
am răsucit şi te-am zărit. Am simţit o dragoste arzătoare. Câteva 
clipe mai târziu mi-am dat seama că era doar imaginea mea în 
mărime naturală reflectată într-o oglindă. M-am apropiat şi m-am 
văzut, neîngrijită şi obosită. Aveam nevoie de machiaj, de haine 
bine croite şi de o tunsoare decentă. Ţie nu-ţi trebuie toate astea 
ca să fii frumoasă. 

— Mă tem că în privinţa pântecelui va trebui să improvizăm, a 
spus poliţista. Când mi-a dat perna am rostit întrebarea care mă 
măcina de câtva timp: 

— Ştiţi cumva de ce proprietarul lui Tess nu v-a spus că e 
însărcinată când a raportat dispariţia? 

— Nu, din păcate. L-aţi putea întreba pe detectivul 
Finborough. 

Mi-am îndesat încă o pernă sub rochie şi am încercat să le dau 
forma unui pântece convingător. Preţ de o clipă, totul a părut o 
farsă absurdă, aşa că am izbucnit în râs. Poliţista a izbucnit şi ea 
într-un râs spontan şi am observat că faţa ei era zâmbitoare în 
mod normal. Bănuiesc că e un efort pentru ea să-şi păstreze aşa 
de mult timp pe chip o expresie neprefăcută de seriozitate şi de 
înţelegere. 

A intrat mama. 

— Draga mea, ţi-am adus ceva de mâncare, a spus ea. Ai 
nevoie să mănânci cum trebuie. 

M-am răsucit şi am văzut că avea o pungă plină cu mâncare şi 
am fost impresionată de grija ei maternă. Numai că atunci când 
s-a uitat la mine a înlemnit. Biata mama. Farsa care mie mi se 
păruse încărcată de umor negru se transformase într-una crudă. 


— Trebuie să-i spui. Va fi tot mai rău, pe măsură ce amâni. 


— leri am văzut un şerveţțel de ceai care avea inscripția asta: 
„Nu lăsa pe mâine ce poți face azi.” 


24 


— Tess... (sau poate doar am slobozit suspinul ăla evocator de 
soră mai mare?) 

Ai izbucnit în râs şi m-ai tachinat cu căldură: 

— Incă mai ai chiloţi cu numele zilelor săptămânii brodate pe 
ei? 

— Schimbi vorba. lar ăia mi-au fost făcuţi cadou când aveam 
nouă ani. 

— Chiar i-ai purtat pe fiecare în ziua respectivă? 

— O să fie foarte supărată dacă nu-i spui. 


Am privit-o pe mama şi i-am răspuns la întrebare fără a scoate 
vreun cuvânt. Da, erai gravidă; da, nu-i spuseseşi; da, acum avea 
să afle toată lumea, cel puţin cei care se uită la televizor. 

— Cine e tatăl? Nu am răspuns; fiecare şoc la timpul lui. De- 
asta nu a mai trecut de luni de zile să mă vadă, nu-i aşa? li era 
prea ruşine. Era mai degrabă o constatare decât o întrebare. Am 
încercat să o liniştesc, însă mi-a respins cuvintele făcând un gest 
din mâini, într-una dintre rarele ei manifestări fizice. Măcar văd 
că are de gând să o ia de soţie. 

Se uita la inelul meu de logodnă, pe care nu mă gândisem să-l 
scot. 

— E al meu, mamă. Era absurd cât de jignită mă simţeam că 
nu îl remarcase până atunci. 

Mi-am scos inelul cu solitar şi i l-am dat. L-a pus în geantă şi a 
închis fermoarul fără măcar să-l privească. 

— Intenţionează să se însoare cu ea, Beatrice? 

Poate ar fi trebuit să mă port frumos şi să-i spun că Emilio 
Codi era deja însurat. Asta i-ar fi alimentat furia faţă de tine şi ar 
fi ţinut încă un timp la distanţă teroarea rece. 

— Intâi s-o găsim, mamă, apoi putem să ne facem griji pentru 
viitor. 


25 


Capitolul 2 


Echipa de filmare a poliţiei era amplasată lângă staţia de 
metrou South Kensington. Eu - vedeta filmuleţului - mi-am primit 
îndrumările de la un poliţist tânăr care purta mai degrabă o 
şapcă, decât o cască. Poliţistul-regizor aflat în pas cu moda a zis: 

— OK, dă-i drumul. 

lar eu am pornit-o pe Exhibition Road, îndepărtându-mă de 
oficiul poştal. 

Tu n-ai avut niciodată nevoie de tocuri înalte ca să te simţi 
mai sigură pe tine, aşa că fără tragere de inimă am renunţat la 
ele în favoarea balerinilor tăi. Imi erau prea mari, aşa că le 
îndesasem vată în vârf. Mai ţii minte când făceam aşa cu pantofii 
mamei? Cei cu toc înalt, care scoteau un sunet atrăgător când 
mergeam cu ei şi ne simţeam domnişoare. Balerinii tăi alunecau 
uşor, discret, pielea lor moale scufundându-se în băltoacele de 
sub pojghiţa de gheaţă şi absorbindu-le apa extrem de rece. In 
faţa Muzeului de Ştiinţe Naturale era o coadă lungă şi arţăgoasă 
de copii nerăbdători şi de părinţi hărţuiţi. Copiii priveau echipele 
de poliţie şi de filmare, părinţii se uitau la mine. Le ofeream un 
spectacol gratuit, înainte de a intra să vadă macheta animată a 
lui Tyrannosaurus rex şi marea balenă albă. Insă nu-mi păsa. 
Speram doar ca unul dintre ei să fi fost acolo joia trecută şi să te 
fi văzut când ai plecat de la poştă. Şi pe urmă? Oare ce să mai fi 
observat? Mă întrebam cum de s-ar fi putut întâmpla ceva grav 
sub ochii atâtor martori. 

incepuse iar lapoviţa, cu apa ei îngheţată care bătea darabana 
pe trotuar. Un poliţist mi-a spus să merg înainte; deşi în ziua în 
care dispăruseşi ninsese, lapoviţa de acum crea un efect destul 
de asemănător. Am aruncat o privire spre coada din faţa 
Muzeului de Ştiinţe Naturale. Cărucioarelor le crescuseră 
carapace din plastic. Părinţii se adăpostiseră sub glugi şi 
umbrele. Lapoviţa îi făcuse miopi. Nu se mai uita nimeni la mine. 
Nu te-ar fi urmărit nimeni. Nu ar fi observat nimeni nimic. 

Din pricina lapoviţei, părul lung al perucii se udase, aşa că 
acum mi se prelingea pe spate un pârâiaş. Pe sub jacheta 
deschisă, frumoasa ta rochie din bumbac mi se lipea de trup, 
îngreunată de apa rece ca gheaţa. Mi se ghicea fiecare 
rotunjime. Ţie ţi s-ar fi părut nostim ca o reconstituire a poliţiei 


26 


să capete o uşoară tentă de film porno. O maşină a încetinit când 
a trecut pe lângă mine. Din căldura adăpostului său, bărbatul de 
vârstă mijlocie de la volan m-a privit prin parbriz. M-am întrebat 
dacă oprise careva şi se oferise să te conducă undeva, oare asta 
să se fi întâmplat? Numai că nu-mi puteam permite să mă 
gândesc la ce ţi se întâmplase, întrebările m-ar fi împins într-un 
labirint de scenarii înfiorătoare în care mi s-ar fi rătăcit minţile, or 
eu aveam nevoie să rămân cu mintea întreagă, altfel nu puteam 
să-ţi fiu de vreun ajutor. 

Când m-am înapoiat la secţia de poliţie, mama m-a întâmpinat 
în cabină. Eram udă leoarcă şi nu-mi puteam stăpâni tremuratul 
provocat de frig şi de oboseală. Nu dormisem de peste douăzeci 
şi patru de ore. Am început să-mi dau jos rochia ta. 

— Ştiai că mirosul e format din fragmente minuscule care s-au 
descompus? am întrebat-o. Invăţasem cândva la şcoală. Lipsită 
de interes, mama a scuturat din cap. Dar atunci când ieşisem în 
lapoviţă îmi amintisem şi realizasem că mirosul rochiei tale 
exista pentru că mici particule din tine erau prizoniere în firele 
fine de bumbac. Până la urmă, nu fusese deloc absurd să mă 
gândesc că erai lângă mine. Sau poate că da, într-un fel 
macabru. 

I-am dat rochia mamei şi am început să-mi îmbrac taiorul. 

— Chiar trebuia s-o faci să pară aşa de ponosită? a întrebat 
ea. 

— Aşa arată, mamă. Altfel n-are nici un rost, dacă nu o 
recunoaşte nimeni. 

Mama obişnuia să ne aranjeze ori de câte ori ne făceam vreo 
fotografie. Chiar şi la aniversările altor copii obişnuia să ne 
şteargă rapid gura mozolită de ciocolată şi să ne aranjeze un pic 
părul cu o perie scoasă din geantă, imediat ce zărea vreun 
aparat de fotografiat. Incă de atunci îţi tot spunea că ai arăta mai 
bine „dacă ai face un efort, ca Beatrice”. Eu însă eram plină de o 
bucurie vinovată, căci, dacă ai fi „făcut un efort”, diferenţa 
izbitoare dintre noi le-ar fi sărit în ochi tuturor, iar criticile mamei 
către tine erau de fapt complimente indirecte adresate mie - 
ceea ce era o raritate. 

Mama mi-a înapoiat inelul de logodnă, pe care mi l-am pus pe 
deget. Greutatea lui a avut un efect reconfortant, de parcă m-ar 
fi ţinut de mână Todd însuşi. 

A intrat şi poliţista Vernon, cu pielea umedă de lapoviţă şi cu 
obrajii ei rozalii încă şi mai intens îmbujoraţi. 


27 


— Mulţumesc, Beatrice. Te-ai descurcat de minune. În mod 
ciudat, m-am simţit flatată. O să se transmită diseară pe canalul 
londonez de ştiri, a continuat ea. Detectivul Finborough o să vă 
anunţe imediat ce apare vreo informaţie. 

Îmi era teamă să nu vadă vreun prieten de-ai tatălui nostru 
filmuleţul şi să-i dea telefon. Foarte perspicace în privinţa stărilor 
emoţionale, poliţista a sugerat ca poliţia din Franţa să-l anunţe 
pe tata de dispariţia ta printr-o discuţie „faţă în faţă”, ca şi când 
ar fi fost mai bine aşa decât să-l sunăm noi, iar eu am fost de 
acord. 


Domnul Wright îşi slăbeşte nodul cravatei de poliester; primele 
raze ale soarelui de primăvară, căzând exact pe clădire, au 
încălzit birourile pe neaşteptate. Insă eu mă bucur că e cald. 

— Aţi mai vorbit cu detectivul Finborough în ziua aceea? 
întreabă el. 

— Doar pentru a-i confirma numărul la care mă putea găsi. 

— La ce oră aţi părăsit secţia de poliţie? 

— La şase. Mama plecase cu o oră mai devreme. 


La poliţie nimeni nu realizase că mama nu numai că nu avea 
maşină, dar nici măcar nu ştia să conducă. Vernon şi-a cerut 
scuze faţă de mine, spunând că, dacă ar fi ştiut, ar fi dus-o chiar 
ea acasă. Gândindu-mă acum la asta, cred că poliţista a avut 
atâta compasiune, cât să-şi dea seama de persoana fragilă care 
se ascundea sub carapacea fustei plisate bleumarin şi a ofensei 
tipice pentru clasa de mijloc. 

XXX 

Uşile turnante ale secţiei de poliţie s-au închis în urma mea. 
Aerul întunecat şi îngheţat m-a lovit direct în faţă. Eram ameţită 
de luminile farurilor şi ale felinarelor şi intimidată de trotuarul 
aglomerat. Pentru o clipă te-am zărit în mulţime. Mai târziu am 
aflat că e ceva obişnuit să ai senzaţia că-i vezi printre străini pe 
cei dragi de care eşti despărţit; e vorba de centrii de 
recunoaştere din creier care sunt suprasolicitaţi şi activaţi prea 
uşor. Farsa aceasta crudă a minţii a durat doar câteva momente, 
însă a fost de-ajuns ca să simt fizic cât de mult aveam nevoie de 
tine. 


Am parcat lângă treptele ce coborau spre locuinţa ta. Alături 
de vecinele ei înalte şi vechi, clădirea ta avea aerul unei rude 


28 


sărace care nu şi-a putut permite un strat nou de vopsea 
înaintea iernii. Cu valiza în mână, am coborât treptele îngheţate 
spre demisol. Un felinar portocaliu abia dacă lumina cât de cât 
drumul. Cum de nu ţi-ai rupt picioarele în aceşti trei ani? 

Am apăsat pe sonerie, cu degetele amorţite de frig. Preţ de o 
secundă, chiar am sperat că o să-mi deschizi. Apoi am căutat sub 
ghiveciul de flori. Ştiam că ascundeai de obicei cheia de la 
intrare sub unul dintre ghivece şi-mi spuseseşi chiar şi cum se 
numea planta din el, dar nu-mi mai aminteam. Grădinăritul e 
pasiunea ta şi a mamei. Şi-apoi, eu eram prea ocupată ca să-ți 
fac morală în legătură cu siguranţa precară în care trăiai. Cum 
putea cineva să-şi lase cheia de la intrare sub ghiveciul aflat 
chiar lângă uşă? Şi asta tocmai la Londra. Era un act absolut 
iresponsabil. O invitaţie limpede pentru hoți. 

— Da’ ce faceţi acolo? a întrebat o voce de undeva de 
deasupra mea. Am privit în sus şi l-am văzut pe proprietarul tău. 
Ultima dată când îl întâlnisem arăta ca un bunic din poveşti - 
dacă-i lipeai o barbă albă, era leit Moş Crăciun. Acum însă era 
încruntat, neras şi avea ochii arzători şi cruzi ai unui om mai 
tânăr. 

— Sunt Beatrice Hemming. Sora lui Tess. Ne-am mai întâlnit o 
dată. 

Expresia feţei bătrânului s-a mai îmblânzit, iar privirea i s-a 
domolit într-una de om mai în vârstă. 

— Amias Thornton. Mă iertaţi. Mă cam lasă memoria. A 
coborât cu băgare de seamă treptele alunecoase ale demisolului. 
Tess a încetat să-şi mai ascundă cheia sub ghiveciul cu ciclamă 
roz. Mi-a dat-o mie. 

A deschis fermoarul compartimentului de monede al 
portofelului şi a scos o cheie. in trecut nu-mi luaseşi deloc în 
serios predicile despre siguranţă, oare ce anume te făcuse brusc 
aşa de precaută? 

— Acum două zile le-am dat drumul înăuntru celor de la 
poliţie, a spus mai departe Amias. Ca să poată căuta indicii. Vreo 
veste? Aproape că plângea. 

— Mă tem că nu. 

Mi-a sunat mobilul. Am tresărit amândoi, iar eu am răspuns 
iute. Mă privea, plin de speranță. 

— Alo? 

— Bună, iubito. Era vocea lui Todd. Am scuturat din cap spre 
Amias. Nu a văzut-o nimeni şi primea apeluri ciudate, am spus, 


29 


tresărind la auzul tremurului din propria-mi voce. Diseară o să fie 
la televizor o reconstituire făcută de poliţie. A trebuit să joc eu 
rolul ei. 

— Dar nu semănaţi deloc, a răspuns Todd. M-a liniştit 
pragmatismul lui. Era mai interesat de distribuţie decât de filmul 
propriu-zis. Bănuiesc că reconstituirea i se părea o exagerare 
absurdă. 

— Pot să arăt ca ea. Oarecum. Amias urca atent scările spre 
uşa lui. A venit vreo scrisoare de la ea? Poliţia spunea că a 
cumpărat timbre par avion chiar înainte de a dispărea. 

— Nu, nu a sosit nimic. 

Poate că scrisoarea nu avusese încă timp să ajungă la New 
York. 

— Te sun eu mai încolo? Vreau să ţin linia asta liberă, în cazul 
în care încearcă să mă sune. 


— Sigur, cum vrei. Părea iritat, iar eu m-am bucurat că încă 
mai aveai efectul acesta asupra lui. În mod clar gândea că o să 
apari vie şi nevătămată, iar el o să fie primul care o să te 


muştruluiască. 

Am descuiat uşa locuinţei tale şi am intrat. Mai venisem acolo 
de două-trei ori şi nu stătusem niciodată peste noapte. Cred că 
pentru toţi fusese o uşurare că nu era loc pentru mine şi Todd, 
aşa că singura variantă rămânea hotelul. Niciodată nu-mi 
plăcuse să văd cât de prost montate erau ferestrele tale. Prin 
spaţiile goale intrau valuri de aer îngheţat. Pereţii erau plini de 
igrasie, care-i făcea umezi şi reci la atingere. Dura o eternitate 
până când becurile tale ecologice luminau mulţumitor încăperea. 
Am dat la maximum sistemul de încălzire centrală, dar numai o 
suprafaţă infimă din partea de sus a caloriferului emana căldură. 
Pur şi simplu nu vezi toate lucrurile astea sau eşti mai stoică 
decât mine? 

Am observat că aveai telefonul deconectat. De aceea era 
ocupat zilele trecute, când am încercat să te sun? Nu se poate 
să-l fi lăsat scos din priză atâta timp. Am încercat să-mi 
domolesc neliniştea care începea să mă cuprindă - de multe ori 
îţi decuplezi telefonul când pictezi ori asculţi muzică, indignându- 
te nevoia lui enervantă de atenţie nemeritată; probabil că ultima 
dată când ai fost aici ai uitat să-l bagi iar în priză. 

M-am apucat să pun în dulap hainele din valiză, bucuroasă că 
simţeam din nou acea undă obişnuită de iritare. 


30 


— De ce nu-ți pui dulapul în dormitor, unde-i e locul? Arată 
caraghios aici. 

Prima mea vizită, când m-am întrebat de ce naiba cămăruţa ta 
de zi era invadată de un dulap masiv. 

— Mi-am transformat dormitorul în atelier, ai răspuns şi ai 
izbucnit în râs înainte de a termina fraza. 

„Atelier” era de-a dreptul pompos pentru minusculul dormitor 
de la demisol. 


Unul dintre lucrurile care îmi plac în ceea ce te priveşte este 
că te simţi ridicol mult mai rapid decât oricine altcineva şi eşti 
prima care râzi de tine. Eşti singura persoană pe care o cunosc 
care se amuză copios de propriile absurdităţi. Din păcate, nu 
este o trăsătură de familie. 

Pe când îţi puneam hainele pe umeraşe, am zărit un sertar în 
partea de jos a dulapului şi l-am deschis. Ţineai acolo lucrurile 
pentru copil. Totul în apartament arăta, pur şi simplu, ponosit, 
îmbrăcămintea ta provenea de la magazinele de binefacere, 
mobila, din containerele cu lucruri de prisos, în timp ce hainele 
acestea de bebeluş erau noi şi scumpe. Am scos din sertar o 
păturică de caşmir albastru-deschis şi o bonetă minusculă; atât 
de moi erau lucruşoarele, încât mâinile mele păreau aspre. Erau 
frumoase. Mă simţeam ca şi cum aş fi descoperit un scaun 
Eames” într-o staţie de autobuz. Era clar că nu-ţi puteai permite 
să le cumperi, oare cine îţi dăduse banii? Credeam că Emilio Codi 
încerca să te convingă să faci avort. Ce se întâmplă, Tess? 

A sunat soneria şi am alergat să răspund. Când am deschis 
uşa, mă pregăteam să rostesc „Tess”. In prag se afla o femeie 
tânără. Mi-am înghiţit vorba. Unele cuvinte au gust. Mi-am dat 
seama că tremuram din pricina impulsului de adrenalină. 

Era gravidă în cel puţin şase luni, dar în ciuda frigului haina ei 
din lycra era deschisă şi lăsa să i se vadă pântecele umflat şi 
piercingul din buric. Modul în care îşi exhiba sarcina mi s-a părut 
la fel de ieftin ca şi vopseaua cu care se făcuse blondă. 

— Tess e acasă? a întrebat ea. 

— Eşti prietenă cu ea? 

— Da. Prietenă. Sunt Kasia. 


10 Realizate de perechea de arhitecţi şi designeri americani Charles 
şi Ray Eames, pionieri ai designului modern, modelele variate de 
scaune confortabile, cu linii curbe, au devenit creaţii de referinţă în 
istoria designului de mobilier. (n.tr.). 


31 


Mi-am amintit că-mi povestiseşi despre Kasia, prietena ta 
poloneză, numai că descrierea ta nu se potrivea cu ceea ce 
apăruse în prag. Fuseseşi atât de măgulitoare, încât deformaseşi 
imaginea, dându-i polonezei o aură care, pur şi simplu, îi lipsea. 
Aşa cum stătea acolo, în caraghioasa ei fustă mini, cu pielea de 
găină pe picioarele cu vene umflate de la sarcină, mi s-a părut că 
era cât se poate de departe de „un desen de Donatello”. 

— Tess şi cu mine întâlnit la clinică. Şi io-s fără prieten. Mi-a 
atras atenţia mai curând engleza ei precară decât ceea ce 
spunea. A ridicat ochii spre un Ford Escort parcat în capul scărilor 
şi a zis: El întors. De trei săptămâni. Trăgeam nădejdea că mi se 
citea pe faţă totala lipsă de interes pentru starea vieţii ei 
personale. Când se întoarce Tess? 

— Nu ştiu. Nu ştie nimeni unde e. A început să-mi tremure 
vocea, dar chiar n-aveam de gând să-mi trădez vreo emoție în 
faţa fetei ăsteia. Moştenisem din plin snobismul mamei. Am 
continuat la repezeală: N-a mai fost văzută de joia trecută. Ai 
idee unde ar putea fi? 

Kasia a scuturat din cap: . 

— Noi am fost în vacanţă. In Majorca. Să ne-mpăcăm. 

Bărbatul din Fordul Escort a apăsat pe claxon. Kasia i-a făcut 
semn cu mâna şi am văzut că era nervoasă. În engleza ei 
stricată, m-a rugat să-ţi spun că trecuse pe la tine, apoi a urcat 
treptele grăbită. 


Da, domnişoară Freud, eram supărată că nu eşti tu. Nu-i vina 
ei. 


Am urcat scările şi am sunat la uşa lui Amias. A răspuns, după 
ce şi-a făcut de lucru cu lanţul de siguranţă. 

— Ştiţi de unde are Tess toate hainele alea scumpe de 
bebeluş? l-am întrebat. 

— S-a dus la cumpărături pe Brompton Road, a răspuns el. Era 
destul de zgârcită la... 

L-am întrerupt nerăbdătoare. 

— Vreau să spun, cum de şi-a permis să le cumpere? 

— Nu mi-a venit să întreb. 

Asta a sunat a dojană; el avea purtări alese, eu nu. 

— De ce i-aţi anunţat dispariţia? am întrebat. 

— Nu a venit să ia masa de seară cu mine. Aşa mi-a promis şi 
niciodată nu şi-a încălcat vreo promisiune, nici măcar faţă de un 


32 


om bătrân, ca mine. A desfăcut lanţul. În ciuda vârstei, era încă 
înalt şi drept - mă depăşea cu câţiva centimetri buni. Poate că ar 
trebui să daţi cuiva hainele copilului, a spus. 

M-am simţit dezgustată şi furioasă pe el. 

— Nu credeţi că-i cam devreme să o abandonăm? 

Am coborât scările în grabă. A strigat ceva în urma mea, dar 
nici n-am mai încercat să înţeleg ce anume. Am intrat în 
apartament. 


— Încă zece minute şi încheiem, spune domnul Wright, iar eu 
îi sunt recunoscătoare. Nu-mi imaginasem cât de epuizant avea 
să fie totul. Aţi intrat în baie? întreabă el. 

— Da. 

— V-aţi uitat în dulăpior? Am clătinat din cap. Prin urmare, n- 
aţi observat nimic ciudat? 

— Ba da. 

XXX 

Mă simţeam extrem de obosită, murdară şi îngheţată bocnă. 
Tânjeam după un duş fierbinte. Mai erau două ore până când 
avea să fie difuzată reconstituirea, ceea ce îmi lăsa destul timp 
să fac un duş, dar mă temeam că nu o să aud dacă suni. Aşa că 
m-am gândit că era o idee bună - potrivit logicii care spune că 
iubirea îţi apare sigur în prag de îndată ce ţi-ai pus pe faţă o 
mască şi te-ai îmbrăcat în pijamaua cea mai urâtă. Sunt de acord 
că nu prea i se potriveşte denumirea de logică, dar speram că, 
dacă o să fac duş, o să suni. In plus, ştiam că mobilul meu preia 
mesajele. 

Am intrat în baia ta. Sigur că nu avea duş, ci doar cada cu 
emailul ei ciobit şi mucegai în jurul robinetelor. M-a uluit cât de 
diferită era de baia mea din New York - un omagiu în crom şi 
calcar adus stilului modern. M-am întrebat cum puteai să te simţi 
curată după ce ieşeai de aici. Am avut sentimentul acela familiar 
de superioritate, apoi am zărit dintr-odată raftul cu periuţa şi 
pasta ta de dinţi, soluţia pentru lentilele de contact şi o perie cu 
fire lungi de păr rămase printre peri. 

Am înţeles atunci că nutrisem speranţa că studenta din tine 
făcuse ceva nebunesc şi că fugiseşi la cine ştie ce festival sau 
manifestaţie de protest care era în toi; că te purtaseşi 
iresponsabil, ca de obicei şi nu-ţi păsa de consecinţele sarcinii de 
peste opt luni, târând-o pe vreun câmp acoperit de zăpadă, îmi 
imaginasem cum aveam să te cert pentru nesăbuinţa ta 


33 


absolută. Raftul tău cu cosmeticale mi-a năruit toate închipuirile. 
Nu mai era loc de speranţă. Oriunde ai fi fost, nu avuseseşi nici o 
intenţie să ajungi acolo. 

XXX 

Domnul Wright închide casetofonul. 

— Ne oprim aici. 

Dau din cap şi clipesc, încercând să-mi şterg din memorie 
imaginea firelor de păr rămase în perie. 

Intră o secretară cu alură de matroană şi ne anunţă că 
numărul ziariştilor din faţa apartamentului tău a crescut 
îngrijorător. Domnul Wright e amabil şi mă întreabă dacă aş dori 
să-mi găsească un alt loc unde să stau. 

— Nu, mulţumesc. Vreau să fiu acasă. 

Acum îţi numesc apartamentul acasă, dacă n-ai nimic 
împotrivă. Deja locuiesc acolo de două luni şi asta e senzaţia pe 
care o am. 

— Vreţi să vă duc eu cu maşina? întreabă el. Probabil mi-a 
observat surpriza, căci adaugă: Nu-i nici un deranj. Şi-apoi sunt 
sigur că ziua de azi a fost chinuitoare. 

Cravata de poliester cu imprimeu era un cadou. E un om 
amabil. 

II refuz politicos şi mă conduce la lift. 

— O să dureze câteva zile până procesăm declaraţia. Nu-i nici 
o problemă, nu? 

— Sigur că nu. 

— Asta pentru că aţi fost atât anchetatorul, cât şi martorul 
nostru principal. „Anchetator” sună mult prea ambițios pentru 
rolul pe care l-am jucat eu. Vine liftul, iar domnul Wright îmi 
deschide uşa şi se asigură că intru fără probleme. Declaraţia 
dumneavoastră o să închidă cazul, îmi spune şi, pe când cobor 
cu liftul aglomerat, îmi închipui cuvintele ca pe o smoală care 
acoperă carena navei acuzării şi o izolează contra umezelii. 

Afară, soarele de primăvară a încălzit aerul în primele ore ale 
serii, iar în preajma cafenelelor de pe trotuarele cenuşii şi-au 
făcut apariţia umbrelele albe. Secţia de poliţie se află la doar 
câteva străzi de Parcul St. James aşa că bănuiesc că o să merg 
pe jos o bucată din drumul spre casă. 

Incerc să o iau pe o scurtătură spre parc, numai că drumul 
care speram să mă ducă direct acolo se dovedeşte a fi o 
fundătură. Fac cale întoarsă şi aud zgomot de paşi în urma mea, 
nu sunetul liniştitor de tocuri înalte, ci paşi ameninţători şi tăcuţi 


34 


de bărbat. Deşi mi-e teamă, îmi dau seama că mă confrunt cu 
clişeul femeii urmărite de ceva rău şi încerc să îl alung, dar paşii 
încă mă urmăresc, acum şi mai aproape şi mai apăsaţi. Fără 
îndoială că bărbatul o să mă depăşească, o să treacă pe partea 
cealaltă şi astfel o să realizez că nu-mi vrea răul. Dimpotrivă, 
ajunge şi mai aproape. li simt respiraţia rece în ceafă. Alerg, cu 
mişcări smucite din cauza fricii. Ajung la ieşirea din fundătură şi 
zăresc oameni care merg pe trotuarul aglomerat. Mă alătur lor şi 
mă îndrept spre metrou, fără să întorc capul. 

Imi spun că, pur şi simplu, nu e posibil. Se află în stare de 
cercetare, închis, i s-a refuzat cauţiunea. După proces o să fie 
închis pe viaţă. Probabil că urmărirea a fost doar rodul 
imaginaţiei mele. 

Mă urc într-un metrou şi mă aventurez să arunc o privire în jur. 
Zăresc imediat o fotografie cu tine. E în Evening Standard pe 
prima pagină, poza pe care ţi-am făcut-o în Vermont, acum două 
veri, când ai venit în vizită; părul ţi se înfoaie la spate în bătaia 
vântului ca pânza strălucitoare a unei corăbii, iar faţa îţi este 
luminoasă. Eşti uluitor de frumoasă. Nu-i de mirare că au ales-o 
pentru prima pagină, în interior e cea pe care ţi-am făcut-o la 
şase ani, când îl îmbrăţişai pe Leo. Ştiu că tocmai plânseseşi, dar 
nu se vede în fotografie. Chipul îţi redevenise normal de îndată 
ce zâmbiseşi în faţa aparatului. Lângă poza ta e una pe care mi- 
au făcut-o mie ieri. Faţa mea nu-şi mai revine deloc. Din fericire, 
nu-mi mai pasă cum arăt în fotografii. 

Cobor la staţia de metrou Ladbroke Grove şi observ abilitatea 
cu care se mişcă londonezii - în sus, pe scări şi prin porţile de 
acces - fără să se atingă unul pe altul. Când ajung la ieşire, 
cineva se află din nou prea aproape de mine, îi simt răsuflarea 
rece în ceafă şi începutul de ameninţare. Mă îndepărtez iute, 
lovindu-mă în graba mea de alţi oameni şi încerc să-mi spun că a 
fost doar curentul iscat de trenurile de dedesubt. 

Poate că, odată ce-ai simţit teroarea şi spaima, ele sălăşluiesc 
în tine, chiar şi după ce cauza a dispărut şi lasă în urma loro 
groază latentă care poate fi stârnită mult prea uşor. 


Ajung pe Chepstow Road şi sunt uluită de mulţimea de oameni 
şi de maşini. Sunt prezente echipe de ştiri ale tuturor canalelor 
din Marea Britanie şi ale mai tuturor celor din străinătate, după 
câte se pare. Grupul de ziarişti de ieri pare acum o serbare 
câmpenească metamorfozată într-un parc de distracţii cuprins de 


35 


frenezie. 

Când mai am cam zece uşi până la locuinţa ta, mă zăreşte 
tehnicianul cu crizantemele. Imi adun forţele ca să o iau din loc, 
însă el întoarce capul; din nou sunt surprinsă de amabilitatea lui. 
Încă două uşi şi mă reperează un reporter. Porneşte spre mine, 
apoi e urmat de toţi ceilalţi. Cobor treptele în fugă, reuşesc să 
intru şi trântesc uşa în urma mea. 

Afară, o cascadă de sunete invadează spaţiul ca trifidele!; 
obiectivele obscene ale aparatelor de fotografiat sunt îndreptate 
spre fereastră. Trag perdeaua, dar materialul subţire nu reuşeşte 
decât să facă luminile ceva mai puţin orbitoare. Ca şi ieri, mă 
retrag în bucătărie, însă nici acolo n-am pace. Cineva bate de zor 
în uşa din spate, iar în faţă ţărâie soneria. Telefonul face o pauză 
de maximum o secundă, apoi sună iar. In tot vacarmul ăsta intră 
în scenă şi mobilul meu. Cum de-au făcut rost de număr? 
Sunetele sunt insistente şi supărătoare, aşteptând un răspuns. 
Îmi amintesc prima noapte petrecută în locuinţa ta. M-am gândit 
atunci că nimic nu creează mai mult senzaţia de singurătate 
decât un telefon care nu sună. 

XXX 

La 22.20 am privit la televizor filmul cu reconstituirea de pe 
canapeaua ta, acoperită cu şalul tău indian, încercând zadarnic 
să mă încălzesc. De la depărtare, semănăm destul de mult cu 
tine în film. La sfârşit a apărut un apel către cei care au 
informaţii şi un număr de telefon la care să sune. 


La 23.30 am ridicat receptorul ca să verific dacă telefonul 
funcţiona. Apoi am intrat în panică, gândindu-mă că în timp ce 
verificam poate sunase cineva: tu sau cineva de la poliţie care 
să-mi spună că ai fost găsită. 

24.30 Nimic. 

1.00 Am simţit cum liniştea din jur mă sufocă. 


1.30 M-am auzit strigându-ţi numele. Sau poate numele tău se 
afla în adâncul liniştii? 


2.00 Am auzit ceva la uşă. M-am repezit să deschid, dar era 


11 Plante mobile, carnivore şi extrem de veninoase, inventate de 
scriitorul John Wyndham în romanul SF Ziua trifidelor (1951). (n.tr.). 


36 


doar o pisică vagaboandă pe care o adoptaseşi cu câteva luni în 
urmă. Laptele din frigider era vechi de o săptămână şi acrit. Nu 
am avut cu ce să-i potolesc mieunatul. 


La 4.30 am intrat în dormitorul tău, strecurându-mă printre 
şevalet şi maldărul de pânze. M-am tăiat la picior şi, aplecându- 
mă, am dat de cioburi. Am tras perdeaua şi am găsit o folie de 
polietilenă prinsă cu scoci peste ochiul de geam spart. Nu-i de 
mirare că e aşa de frig în apartament. 

M-am băgat în pat. Polietilena fâlfâia în bătaia vântului rece, 
cu un zgomot inuman şi sacadat, la fel de deranjant ca frigul. 
Sub pernă ţi-am găsit pijamaua. Avea acelaşi miros ca rochia. 
Am strâns-o în braţe, prea înfrigurată şi neliniştită ca să dorm. Şi 
totuşi, cumva am adormit. 

Am visat culoarea roşu: de la codul pantone PMS 1788 la PMS 
1807; culoarea cardinalilor şi a femeilor uşoare; a pasiunii şi a 
fastului; carmin obţinut din insecte zdrobite; stacojiu; purpuriu; 
culoarea vieţii; culoarea sângelui. 


M-a trezit soneria. 
kk 


Marţi 


Ajung la secţia de poliţie în ziua în care primăvara îşi face în 
mod oficial intrarea în oraş. Mirosul vag al ierbii proaspăt tunse 
din parc se strecoară înăuntru odată cu fiecare mişcare a uşii 
turnante; angajatele de la recepţie au rochii de vară, iar feţele şi 
picioarele le sunt arămii, probabil că se bronzaseră artificial cu o 
seară înainte. In ciuda căldurii de afară, eu port haine mult prea 
groase şi sunt palidă, lăsând impresia unei amintiri a iernii. 

In timp ce mă îndrept spre biroul domnului Wright, sunt 
hotărâtă să-i spun despre urmăritorul imaginar de ieri. Am 
nevoie doar să aud, din nou, că e aruncat în închisoare şi că 
după proces o să rămână acolo pe vecie. Dar când intru, camera 
e inundată de soarele de primăvară, lumina becului se revarsă 
din tavan şi în toată această strălucire orice urmă de teamă 
rămasă de ieri păleşte şi dispare în neant. 

Domnul Wright porneşte casetofonul şi deschide discuţia. 

— AŞ dori să începem cu sarcina lui Tess, spune, iar eu mă 
simt uşor mustrată. leri mă rugase să o iau de la momentul în 


37 


care „simţisem că ceva nu era în ordine”, iar eu îi relatasem 
telefonul pe care-l primisem de la mama în timp ce aveam 
invitaţi la masă în duminica aceea. Acum însă ştiu că, de fapt, nu 
atunci a fost începutul. Şi mai ştiu şi că, dacă mi-aş fi făcut mai 
mult timp să stau cu tine, dacă aş fi fost mai puţin concentrată 
asupra propriei mele persoane şi aş fi fost mai atentă la ce 
spuneai, mi-aş fi dat poate seama cu luni în urmă că ceva nu era 
în regulă cu tine. 

— Tess a rămas însărcinată la şase săptămâni după ce 
începuse legătura cu Emilio Codi, îi spun, lăsând deoparte toate 
emoţiile legate de informaţia aceasta. 

— Ce părere avea despre asta? întreabă el. 

— A spus că a descoperit miracolul din corpul ei. 

Imi amintesc de conversaţia noastră de la telefon. 


— Aproape şapte miliarde de miracole care mişună pe planeta 
asta, Bee, iar noi nici măcar nu credem în ele. 


— l-a spus lui Emilio Codi? întreabă domnul Wright. 

— Da. 

— Şi el cum a reacţionat? 

— Dorea ca ea să scape de sarcină. Tess i-a răspuns că acel 
copil nu era un balast. 

Domnul Wright zâmbeşte şi imediat încearcă să se ascundă, 
dar surâsul mi-l face şi mai simpatic. 

— După refuzul ei, el i-a spus că trebuia să plece de la 
facultate înainte ca sarcina să înceapă să se vadă. 

— Aşa a făcut? 

— Da. Emilio le-a spus celor de la administraţie că ea primise 
de undeva o ofertă de an sabatic. Cred că a menţionat chiar 
numele unei facultăţi reale. 

— Cine mai ştia despre asta? 

___— Prietenii ei apropiaţi, inclusiv alţi colegi de la secţia de artă. 
Insă Tess i-a rugat să nu spună nimic celor de la facultate. 

Chiar nu înţelegeam de ce îl protejai pe Emilio. Nu se purtase 
cu tine astfel încât să o merite. 

— l-a oferit vreun ajutor lui Tess? 

— Nu. A acuzat-o că l-a păcălit, rămânând gravidă şi a spus că 
nu o să accepte să fie forţat să-i ajute în vreun fel, nici pe ea, nici 
pe copil. 

— Chiar îl „păcălise”? întreabă domnul Wright. 


38 


Mă surprinde că-mi cere atât de multe detalii, dar îmi aduc 
aminte că vrea să-i spun totul, pentru ca apoi să decidă el ce e 
relevant. 

— Nu. Sarcina nu a fost intenţionată. 

Îmi amintesc de restul conversaţiei telefonice dintre noi. Eram 
la birou, supravegheam crearea unei noi identități corporatiste 
pentru un lanţ de restaurante şi în acelaşi timp îmi îndeplineam 
şi rolul de soră mai mare. 

XXX 

— Cum să fie vorba de un accident, Tess? 

Echipa de design alesese să folosească litere înguste Berbard 
MT, care păreau mai degrabă de modă veche decât retro, aşa 
cum cerusem eu. 

— „Accident” are o conotaţie oarecum negativă, Bee. 
„Surpriză” sună mai bine. 

— OK, cum să ai aşa o „surpriză”, când pe orice stradă se află 
o farmacie de unde poți să cumperi prezervative? 

Ai râs plină de duioşie şi m-ai tachinat în timp ce eu te 
dojeneam. 

— Unele persoane se lasă duse de val. 

Am simţit nota critică. 

— Şi ce-o să te faci? 

— O să mă fac din ce în ce mai mare, apoi o să am un copil. 
Vorbeai ca un copil; te purtai ca un copil, cum să devii tu însăți 
mamă? E o veste bună, nu fi supărată. 


— A luat vreodată în calcul posibilitatea unui avort? întreabă 
domnul Wright. 

— Nu. 

— Aţi fost crescute în spirit catolic? 

— Da, însă nu din cauza asta nu dorea să facă avort. Singura 
taină catolică în care credea Tess era cea a momentului prezent. 

— Mă scuzaţi, nu cred că ştiu... 

Ştiu că nu ajută cu nimic la proces, dar aş dori să ştie mai mult 
despre tine, în afară de faptele violente arhivate în dosare. 

— Inseamnă să trăieşti în prezent, îi explic. Să te bucuri de 
prezent fără să-ţi faci griji pentru viitor ori să îl amesteci cu 
trecutul. 

Eu n-am acceptat niciodată taina asta; dă dovadă de prea 
multă iresponsabilitate, de prea mult hedonism. Probabil a fost 
adăugată de greci; Dionysos a mers nepoftit printre catolici şi s-a 


39 


asigurat că măcar au parte de ceva distracţie. 

Mai e ceva ce vreau să afle. 

— L-a iubit chiar de la început, de când copilul nu era altceva 
decât o îngrămădire de celule. De aceea credea că propriul ei 
corp e un miracol. Şi tot de aceea nu ar fi făcut niciodată un 
avort. 

Incuviinţează din cap şi lasă un moment de pauză în semn de 
respect pentru dragostea ta faţă de copil. 

— Când i s-a pus copilului diagnosticul de fibroză chistică? 
întreabă. N 

Mă bucur că l-a numit copil, nu fetus. Incepe să aibă şi despre 
tine, ca şi despre copil o imagine mai umană. 

— La douăsprezece săptămâni, am răspuns. Din cauza 
istoricului familial de fibroză chistică, a făcut un screening 
genetic. 


— Eu sunt. Mi-am dat seama că, la celălalt capăt al firului, te 
abțineai să nu izbucneşti în plâns. E băiat. Ştiam ce avea să 
urmeze. Are fibroză chistică. 

După voce păreai aşa de tânără. Nu ştiam ce să-ți spun. Ştiam 
amândouă prea multe despre fibroză chistică pentru a-ţi 
răspunde cu platitudini. 

— O să treacă prin tot chinul ăla, Bee, la fel ca Leo. 

XXX 

— Asta a fost în august? întreabă domnul Wright. 

— Da. Pe 10 august. Patru săptămâni mai târziu m-a sunat să- 
mi spună că i se oferise un nou tratament genetic pentru copil. 

— Ce informaţii avea despre asta? 

— Spunea că urmau să-i injecteze copilului gene sănătoase 
care să înlocuiască gena fibrozei chistice. Şi că treaba asta se 
făcea când copilul era încă în pântece. Pe măsură ce se dezvolta 
şi creştea, gena nouă urmă să continue procesul de înlocuire a 
genei bolnave. 

— Ce reacţie aţi avut? 

— M-am speriat, gândindu-mă la riscul pe care şi-l asuma. Mai 
întâi cu agentul şi... 

Domnul Wright mă întrerupe: 

— Agent? Mă scuzaţi, nu... 

— E modul în care noua genă e introdusă în organism. Ca un 
fel de taxi, dacă vreţi. Virusurile sunt uneori folosite ca agenţi de 
contaminare pentru că reuşesc să introducă celule în organism 


40 


şi, în acelaşi timp, să transporte şi noua genă. 

— Sunteţi expertă în domeniu. 

— În familia noastră suntem cu toţii experţi amatori în 
genetică, de când cu Leo. 

XXX 

— Dar au murit oameni în încercările astea de tratament 
genetic. Le pot ceda toate organele. 

— Mă laşi să termin, te rog? Nu folosesc ca agent un virus. 
Tocmai asta e chestia genială. Cineva a reuşit să creeze un 
cromozom artificial care să introducă gena în celulele copilului. 
Aşa că nu există nici un risc pentru copil. Incredibil, nu? 

Chiar era incredibil. Dar tot nu mi-a alungat îngrijorarea. Mi- 
am amintit şi restul convorbirii. Mi-am jucat cu măiestrie rolul de 
soră mai mare. 

— De acord, prin urmare nu sunt probleme cu agentul. Dar cu 
gena modificată? Dacă nu vindecă fibroză, ci declanşează 
altceva neprevăzut? 

— Vrei să nu-ţi mai faci atâtea griji? 

— E posibil să aibă cine ştie ce efect secundar îngrozitor. 
Poate da peste cap în organism ceva ce nu era deloc prevăzut. 

— Bee... 

— Poate că pare un risc minim... 

Mi-ai întrerupt tirada, dându-mă la o parte de la tribuna mea 
improvizată. 

— Fără tratamentul ăsta, are fibroză chistică. E sută la sută 
Sigur. Aşa că trebuie să-mi asum un risc minim. 

— Şi spui că o să ţi-l injecteze în burtă? 

Ti-am simţit zâmbetul în voce. 

— Cum altfel să ajungă la copil? 

— Prin urmare, tratamentul ăsta genetic te poate afecta şi pe 
tine. 

Ai oftat. Era oftatul ăla care spunea „mai slăbeşte-mă”, oftatul 
unei surori mai mici în faţa celei mari. 

— Sunt sora ta. Am dreptul să fiu îngrijorată de soarta ta. 

— lar eu sunt mama copilului meu. Răspunsul tău m-a luat pe 
nepregătite. O să-ți scriu, Bee. 

Ai închis. 

— Vă scria des? continuă domnul Wright. 


Mă întreb dacă îl interesează sau doar caută ceva anume. 
— Da. De obicei, atunci când ştia că nu o să fiu de acord cu 


41 


ceva. Uneori dorea doar să-şi limpezească gândurile şi se folosea 
de mine ca să se audă, de fapt, pe sine însăşi. 

Nu sunt sigură dacă ştii, dar mi-au plăcut întotdeauna 
conversațiile tale monolog. Deşi mă scot deseori din sărite, mă 
simt totuşi eliberată când mai scap de rolul meu critic. 

_ — Poliţia mi-a dat o copie a scrisorii ei, spune domnul Wright. 
Imi pare rău. A trebuit să le dau toate scrisorile tale. Detectivul 
zâmbeşte. Scrisoarea cu îngerii umani. 

Mă bucur că a subliniat ce conta pentru tine, nu ce era 
important în anchetă. Nu am nevoie de scrisoare ca să-mi 
amintesc acel fragment: 


Toți aceşti oameni pe care nu-i cunosc, despre care nici măcar 
nu ştiam ceva, au lucrat ore în şir, zi după zi, ani şi ani, ca să 
găsească un leac. La început, cercetarea a fost finanțată din 
donații de binefacere. Sunt, pur şi simplu, îngeri, îngeri umani în 
halate albe de laborator şi fuste din tweed, care organizează 
curse de alergări, vâna prăjiturele şi îşi agită coşulețele pentru 
donații pentru ca într-o zi să fie vindecat copilul unei persoane 
necunoscute. 


— Scrisoarea ei a fost cea care v-a mai atenuat îngrijorarea cu 
privire la tratament? întreabă domnul Wright. 

— Nu. Cu o zi înainte de a o primi, ştirea despre 
experimentarea tratamentului genetic a apărut în presa din 
America. Scria în toate ziarele şi se vorbea pe toate posturile TV 
despre tratamentul genetic găsit de Chrom-Med pentru fibroză 
chistică. Insă erau arătate doar nenumărate fotografii ale 
bebeluşilor vindecaţi şi se dădea prea puţină informaţie 
ştiinţifică. Până şi în ziarele importante apăreau mai des 
formulări de tipul „copil-minune” decât „tratament genetic”. 

Domnul Wright aprobă din cap. 

— Da. Şi aici s-a întâmplat acelaşi lucru. 

— A apărut şi pe internet, iar asta însemna că puteam să mă 
documentez mai în detaliu. 

Am aflat că experienţele îndepliniseră toate criteriile impuse, 
de fapt, chiar le depăşiseră. In Marea Britanie se născuseră deja 
douăzeci de copii care scăpaseră de fibroză chistică şi erau 
perfect sănătoşi, în cazul mamelor nu se observaseră efecte 
negative. Femei gravide din America, ai căror fetuşi aveau 
fibroză chistică, implorau să le fie administrat tratamentul. Mi-am 


42 


dat seama ce norocoasă era Tess că i se propusese aşa ceva. 

— Ce informaţii aveaţi despre Chrom-Med? 

— Ştiam că sunt o firmă serioasă şi că erau implicaţi de ani şi 
ani în cercetarea genetică. Şi că îl plătiseră pe profesorul Rosen 
pentru descoperirea cromozomului, apoi îl angajaseră ca să-şi 
continue cercetările. 

Pentru ca doamnele în fuste de tweed, despre care vorbeai tu, 
să nu mai fie nevoite să-şi agite coşuleţele. 

— Am văzut şi vreo şase interviuri cu profesorul Rosen, cel 
care a inventat noul tratament. 

Ştiu că nu era prea important, dar profesorul Rosen a fost cel 
care mi-a schimbat părerea despre tratament sau, cel puţin, m-a 
făcut mai receptivă la nou. Imi amintesc când l-am văzut prima 
dată la televizor. 

XXX 

Prezentatoarea programului de dimineață i-a adresat 
întrebarea cu voce caldă: 

— Domnule profesor Rosen, cum e să fiţi ca „omul care a făcut 
posibil miracolul”, aşa cum sunteţi numit de mulţi? 

Alături de ea, profesorul Rosen părea a fi imaginea tipică a 
cercetătorului, cu ochelarii lui cu rame subţiri de metal, cu umeri 
înguşti şi cute adânci între sprâncene, probabil şi cu vreun halat 
alb atârnat pe undeva prin încăpere. 

— Nu e vorba despre un miracol. Au fost zeci de ani de 
cercetări şi... 

L-a întrerupt. 

— Chiar aşa. 

Era o constatare, dar el a înţeles greşit şi a luat-o ca pe o 
invitaţie să continue. 

— Gena fibrozei chistice este situată pe cromozomul şapte. 
Produce o proteină numită  reglator al  conductanţei 
transmembranare sau, pe scurt, CFTR”. 

Ea şi-a netezit fusta strâmtă peste picioarele lungi şi suple şi i- 
a zâmbit. 

— În variantă simplificată, domnule profesor Rosen. 

— Aceasta este varianta simplificată. Am creat un cromozom 
artificial... 

— Nu cred că telespectatorii noştri... a spus ea, cu o fluturare 
a mâinii, ca pentru a arăta că vorbele lui depăşeau puterea de 


12 în limba engleză, acronimul pentru cystic fibrosis transmembrane 
conductance regulator. (n.tr.). 


43 


înţelegere omenească. 

M-a enervat şi am fost bucuroasă să văd că şi profesorul 
Rosen a avut aceeaşi reacţie. 

— Telespectatorii dumneavoastră au fost binecuvântaţi cu 
creiere, nu-i aşa? Cromozomul meu artificial poate transporta 
fără risc o nouă genă sănătoasă în interiorul celulelor. M-am 
gândit că probabil îl învățase cineva cum să-şi explice ştiinţa pe 
limba tonţilor. Părea că însuşi profesorul era descurajat şi nu mai 
putea continua. Cromozomul uman artificial poate nu doar să 
introducă, ci şi să menţină stabilă gena de tratament. 
Centromerii sintetici au fost... 

L-a întrerupt la repezeală: 

— Mă tem că trebuie să lăsăm ora de ştiinţă pe altă dată, 
domnule profesor, pentru că avem legătura cu cineva care 
doreşte să vă transmită mulţumiri speciale. 

S-a răsucit spre un ecran mare de televizor, care transmitea 
direct dintr-un spital. O mamă cu ochii în lacrimi şi un tată 
mândru care îşi strângeau la piept bebeluşul sănătos, abia 
născut, i-au mulţumit profesorului Rosen pentru băieţelul lor 
frumos. Se vedea că profesorului i s-a părut deplasată scena şi 
că era stânjenit. Nu se lăuda cu succesele lui, ceea ce mi-a 
plăcut la el. 

— Prin urmare, aţi avut încredere în profesorul Rosen? 
întreabă domnul Wright, fără să-şi trădeze propriile impresii, deşi 
cu siguranţă îl văzuse la televizor în perioada în care mass-media 
fuseseră invadate de povestea asta. 

— Da. In toate interviurile TV pe care le-am văzut a lăsat 
impresia unui om de ştiinţă dedicat, care nu ştia cum să se 
poarte în faţa presei. Părea modest, stânjenit de laude şi în mod 
clar nu îi făcea plăcere acel moment de celebritate mediatică. 

Nu i-am mai spus domnului Wright că profesorul îmi amintea 
şi de domnul Normans (l-ai avut şi tu la matematică?), un om 
bun, dar care nu avea nici o treabă cu aiurelile adolescentelor şi 
ne bombarda cu ecuaţii. Neştiinţa de a se purta în faţa presei, 
ochelarii cu ramă metalică subţire şi asemănarea cu un fost 
profesor nu erau motive logice ca să accept în cele din urmă că 
experienţa nu prezenta vreun risc, ci doar impulsul de care 
aveam nevoie ca să-mi depăşesc rezervele. 

— Tess v-a descris cum anume i s-a administrat tratamentul? 
întreabă domnul Wright. 

— Nu în detaliu. Mi-a spus doar că i se făcuse injecţia şi că 


44 


acum trebuia să aştepte. 
XXX 

M-ai sunat în toiul nopții, ai uitat sau nu ti-a mai păsat de 
diferența de fus orar. Todd a fost cel care s-a trezit şi a răspuns. 
Iritat, mi-a dat mie telefonul, şoptina: 

— Pentru Dumnezeu, e patru şi jumătate dimineața. 

— A mers, Bee. E vindecat. 

Am plâns; cu suspine şi cu lacrimi de crocodil. Fusesem aşa de 
neliniştită, nu pentru copil, ci gândindu-mă cum avea să fie 
pentru tine să ai grijă şi să iubeşti un copil cu fibroză chistică. 
Todd a crezut că s-a întâmplat ceva groaznic. 

— E dată naibii chestia asta. 

Nu ştiu ce l-a surprins mai mult, faptul că plângeam din cauza 
unui lucru grozav ori faptul că am înjurat. 

— Aş vrea să-i spun Xavier. Dacă mama nu are nimic 
împotrivă. 

Mi-am amintit ce mândru era Leo de cel de-al doilea nume al 
lui; cât îşi dorise să-i spunem aşa. 

— Leo ar zice că e tare de tot, am spus şi m-am gândit ce trist 
e să mori atât de tânăr încât să mai foloseşti încă expresia „tare 
de tot”. 

— Da, aşa ar spune, nu? 

XXX 

Secretara între două vârste a domnului Wright ne întrerupe, 
aducând apă minerală şi brusc mă cuprinde setea. Dau peste cap 
dintr-odată paharul subţire din hârtie, iar ea mă priveşte cu 
dojană. Când îmi ia paharul observ că palmele îi sunt mânjite cu 
portocaliu. Probabil că în seara precedentă se dăduse cu 
autobronzant. Mă mişcă faptul că femeia asta masivă a încercat 
să se facă frumoasă odată cu sosirea primăverii, li zâmbesc, însă 
nu mă vede. Il priveşte pe domnul Wright. li citesc în ochi că e 
îndrăgostită de el, că pentru şeful ei şi-a dat aseară cu 
autobronzant pe faţă şi pe braţe şi că rochia pe care o poartă a 
fost cumpărată cu gândul la el. 

Domnul Wright pune punct bârfelor mele imaginare. 

— Din punctul dumneavoastră de vedere nu mai erau 
probleme cu copilul sau cu sarcina? 

— Am crezut că totul era în ordine. Singura mea grijă 
rămăsese modul în care ea avea să se descurce ca mamă 
singură. La vremea aceea părea o problemă majoră. 

Secretara Miss Pasiune pleacă, abia observată de domnul 


45 


Wright, care mă priveşte peste masă. Gândindu-mă la ea, mă uit 
la mâna detectivului; nu are verighetă. Da, iar îmi umblă mintea 
cu sorcova, refuzând să meargă mai departe. Ştii ce urmează. 
Imi pare rău. 


46 


Capitolul 3 


O clipă, soneria a făcut parte din visul meu colorat în roşu. 
Apoi am alergat la uşă, convinsă că erai tu. Detectivul 
Finborough a ştiut că nu era el cel aşteptat. A avut eleganța să 
pară şi stânjenit şi plin de milă, ghicindu-mi în acelaşi timp 
teama. 

— E în regulă, Beatrice. Nu am găsit-o. A intrat în camera ta 
de zi. În spatele lui era poliţista Vernon. Emilio Codi a văzut 
reconstituirea, a spus el şi s-a aşezat pe canapea. Tess a născut 
deja. 

Totuşi, m-ai fi anunţat. 

— Trebuie să fie o greşeală. 

— Spitalul St. Anne's a confirmat că Tess a născut acolo 
marţea trecută şi că şi-a făcut ieşirea în aceeaşi zi. A aşteptat un 
moment, plin de compasiune, în timp ce-şi pregătea următoarea 
ştire-bombă: Copilul s-a născut mort. 


Pe vremuri credeam că „născut mort” inducea o stare de 
calm}. Ape liniştite!*. Linişteşte-te, o, inimă fremătătoare:. 
Vocea liniştită a calmului:$. Acum cred că expresia produce 
disperare prin faptul că-i lipseşte viaţa; un eufemism crud, care 
înfăşoară în sârmă ghimpată realitatea pe care încearcă să o 
camufleze. Dar nici nu mă gândeam la copilul tău. lartă-mă. Mă 
gândeam doar că născuseşi cu o săptămână mai devreme şi nu 
avusesem nici o veste de la tine. 

— Am vorbit cu cei de la secţia de psihiatrie de la St. Anne's, a 
continuat detectivul Finborough. Tess le-a fost transferată 
automat din cauza morţii copilului. Un anumit doctor Nichols o 
are ca pacientă. L-am sunat acasă şi mi-a spus că Tess are 


13 În engleză, still born, „născut liniştit, nemişcat”. (n.tr.). 
14 Aluzie la proverbul „Apele liniştite sunt adânci.” (n.tr.). 
15 Expresie folosită în epoca romantică pentru a calma emoţiile unei 


tinere care îşi zăreşte iubitul. Apare prima dată în tragedia Ze/mane de 
William Mountfort (1705). (n.tr.). 
16 Ultimul vers din imnul Doamne şi Părinte al Omenirii, desprins din 


poemul The Brewing of Soma de poetul quaker american John 
Greenleaf Whittier (1807-1892). (n.tr.). 


47 


depresie postnatală. 

Ca schijele de obuz, faptele ne sfârtecau relaţia. Nu mi-ai spus 
când ţi-a murit copilul. Aveai depresie, dar nu-mi ceruseşi 
ajutorul. Ştiam fiecare tablou la care lucrai, toţi prietenii, până şi 
cărţile pe care le citeai şi numele pisicii tale. („Caramel”, mi-am 
amintit a doua zi.) Cunoşteam toate detaliile neînsemnate ale 
vieţii tale. Dar nu şi lucrurile importante. Nu te cunoşteam pe 
tine. 

Prin urmare, diavolul tot îmi oferise până la urmă un târg. Să 
accept faptul că nu eram aşa de apropiată de tine şi, în schimb, 
să aflu că nu fuseseşi răpită. Că nu fuseseşi omorâtă. Incă trăiai. 
Am acceptat târgul. 

— Sigur că încă suntem îngrijoraţi de starea ei, a spus 
detectivul Finborough. Dar nu avem motive să suspectăm că ar fi 
amestecat altcineva. 

Am făcut o pauză, de dragul formalităţilor, ca să verific 
detaliile acelui pact. 

— Cum rămâne cu apelurile acelea sâcâitoare? 

— Doctorul Nichols crede că, probabil, Tess a avut o reacţie 
exagerată din cauza instabilității emoţionale. 

— Şi fereastra spartă? Când am ajuns acolo, pe podeaua din 
dormitor erau cioburi. 

— Am cercetat şi asta când a fost anunţată dispariţia ei. Cinci 
maşini de pe stradă au avut parbrizele sparte de un huligan în 
noaptea de marţi. Probabil că o cărămidă s-a rătăcit şi spre 
geamul lui Tess. 

Un val de uşurare mi-a alungat tensiunea simțită în tot corpul 
şi a făcut loc unei oboseli sfâşietoare. 


După ce au plecat, m-am dus să-l văd pe Amias. 

— Ştiaţi că-i murise copilul, nu-i aşa? l-am întrebat. De-asta aţi 
spus că ar fi mai bine să dau cuiva toate lucrurile bebeluşului. 

M-a privit abătut. 

— Imi pare rău. Credeam că ştiţi şi dumneavoastră. 

N-am vrut să deschid discuţia, nu încă. 

— De ce nu le-aţi spus poliţiştilor nimic despre copil? 

— Nu e măritată. Mi-a citit pe faţă nedumerirea. M-am temut 
că o s-o creadă vreo uşuratică. Că nu o să se mai agite săo 
caute. 

Poate că avea dreptate, deşi nu chiar în sensul în care gândea 
el. De îndată ce poliţia ar fi ştiut că suferi de depresie 


48 


postpartum, căutarea ta n-ar mai fi fost o urgenţă. Dar în acel 
moment lucrul ăsta nu era prea evident. 

— Tess mi-a spus că bebeluşul fusese vindecat, aşa este? am 
întrebat. 

— Da, de fibroză chistică. Mai era însă ceva despre care nu 
ştiau. In legătură cu rinichii, cred. 


M-am dus la mama să-i dau vestea bună. Da, bună, pentru că 
trăiai. lartă-mă, la copil nu m-am gândit. După cum spuneam, 
era un târg propus de diavol. 

Unul fals. In timp ce conduceam, m-am gândit ce proastă 
fusesem să mă las aşa de uşor păcălită, îmi doream atât de mult 
să accept învoiala, încât închisesem ochii în faţa adevărului. Te 
cunosc de când te-ai născut. Eram cu tine când a plecat tata. 
Când a murit Leo. Ştiu lucrurile importante. Mi-ai fi spus despre 
copilul tău. Şi mi-ai fi spus şi dacă ai fi plecat. Aşa că ceva - 
cineva - trebuie să te fi împiedicat s-o faci. 


Mama a fost la fel de uşurată ca mine. Am simţit că dau 
dovadă de cruzime când i-am tăiat entuziasmul: 

— Nu cred că au dreptate, mamă. Nu ar fi plecat aşa, pur şi 
simplu, fără să-mi spună. 

Numai că mama se agăţase de vestea bună şi nu mă lăsa să i- 
o smulg fără luptă. 

— Draga mea, tu n-ai avut un copil. Nici nu-ţi poţi imagina ce 
simte. lar melancolia cauzată de pierderea copilului e destul de 
serioasă, fără să mai punem la socoteală şi restul. Mama 
întotdeauna s-a priceput la eufemisme. Nu spun că sunt 
bucuroasă că i-a murit copilul, a continuat ea. Dar cel puţin are 
parte de o a doua şansă. Nu mulţi bărbaţi acceptă să crească 
copilul altuia. In stilul ei, deja îţi prevedea un viitor luminos. 

— Chiar nu cred că a dispărut de bunăvoie. 

Mama însă n-a vrut să mă asculte. 

— O să aibă cândva un alt copil, în condiţii mai fericite. Vocea 
i-a tremurat însă când a încercat să te descrie într-un viitor sigur 
şi stabil. 

— Mamă... 

M-a întrerupt şi nu a vrut să asculte. 

— Ştiai că era gravidă, nu-i aşa? Acum, în loc să te proiecteze 
în viitor, mama se întorcea în trecut. Oriunde, numai să nu 
vorbim despre ce ţi se întâmpla în clipa de faţă. Gândeai că era 


49 


bine pentru ea să fie mamă singură? 

— Tu te-ai descurcat de una singură. Tu ne-ai arătat că se 
poate. 

Intenţionasem ca răspunsul să fie un compliment, însă a 
înfuriat-o şi mai mult. 

— Comportamentul lui Tess şi al meu nu pot fi nicicum 
comparate. Nicicum. Eu m-am măritat înainte de a rămâne 
însărcinată. Şi chiar dacă soţul meu a părăsit familia, asta nu a 
fost niciodată alegerea mea. Până atunci nu o mai auzisem 
numindu-l „soţul meu”, tu, da? Intotdeauna fusese „tatăl vostru”. 
lar eu ştiu ce înseamnă ruşinea, a continuat mama. Nu i-ar strica 
nici lui Tess să înveţe câte ceva despre asta. 

După cum spuneam, furia poate îndepărta răceala terorii, cel 
puţin pentru câtva timp. 


Pe când conduceam de la Little Hadston înapoi spre Londra a 
început să viscolească, iar autostrada M11 a fost brusc vârâtă 
într-un glob de zăpadă care se scutura cu putere. Milioane de 
fulgi cădeau frenetic pe pământ, lovind parbrizul, prea mulţi şi 
prea rapizi pentru ca ştergătoarele să le facă faţă. Pe autostradă, 
semnalizatoare pâlpâiau avertizând despre condiţiile de drum 
periculoase şi anunțând limite reduse de viteză pentru protecţia 
şoferilor. Am fost depăşită de o ambulanţă în vuiet de sirene. 


— Nu e vacarm. Bee. 

— Bine, atunci zarvă. 

— Sirena e sunetul care anunță sosirea cavaleriei secolului 
douăzeci şi unu. Tocmai Începuseşi facultatea de artă şi erai 
plină de gânduri-negândite-de-altcineva. Şi mai aveai şi acea altă 
trăsătură studențească enervantă de a crede că aceia care nu 
erau studenți nu aveau cum să înțeleagă. Vreau să spun, 
cavaleria reprezentată de maşina de pompieri, de cea de poliție 
sau de ambulanta care vine în viteză să ajute. 

— Am priceput de prima dată, Tess, mersi. 

— Şi ți s-a părut prea caraghios ca să mai comentezi? 

— Mada. 

Ai chicotit. 

— Zău, pentru mine sirena reprezintă sunetul unei societăți 
care are grijă de cetățenii ei. 


Ambulanţa dispăruse, nu i se mai auzea sirena. Oare pentru 


50 


tine exista vreo cavalerie? Mi-am impus să nu mai am astfel de 
gânduri. Nu puteam să mă tot întreb ce ţi se întâmpla. Insă mă 
simţeam îngheţată, înfrigurată şi singură. 


Drumurile din preajma casei tale nu fuseseră curățate şi 
reprezentau un adevărat pericol din cauza gheții. Am derapat la 
parcare şi aproape am dat peste o motocicletă oprită lângă 
locuinţa ta. Un bărbat de vreo douăzeci şi ceva de ani era aşezat 
pe prima treaptă, cu un buchet de flori caraghios de mare, pe 
celofanul căruia fulgii de zăpadă se topeau instantaneu. L-am 
recunoscut după descrierea făcută de tine - Simon, fiul 
parlamentarului. Ai dreptate; buzele cu piercing dau un aer 
chinuit feţei lui copilăroase. Costumul de motociclist ţi era ud 
leoarcă, iar degetele îi erau învineţite de frig. In ciuda aerului 
îngheţat, am simţit mirosul de aftershave. Imi amintesc când mi- 
ai povestit despre avansurile lui stângace şi despre răspunsul 
tău. Eşti probabil printre puţinele persoane care îşi oferă 
prietenia drept premiu de consolare. 

l-am spus că erai dată dispărută şi a strâns buchetul la piept, 
strivind florile. Vocea lui educată la Eton era potolită. 

— De cât timp? 

— De joia trecută. 

S-a albit. 

— Am fost cu ea joi. 

— Unde? 

— İn Hyde Park. Am fost împreună până pe la patru. Adică 
două ore după ce fuseseşi văzută la poştă. El a fost probabil 
ultimul care te-a întâlnit. Mă sunase în dimineaţa aceea şi mă 
rugase să ne vedem, a continuat Simon. Propusese Galeria 
Serpentine” din Grădinile Kensington. Urma să ne întâlnim la o 
cafea, să vedem cum stau lucrurile. Acum vorbea cu accentul din 
nordul Londrei. M-am întrebat care era de fapt cel adevărat. Pe 
urmă am întrebat-o dacă o pot conduce acasă, a spus mai 
departe Simon. Insă m-a refuzat. In voce i se simţea 
autocompătimirea. N-am mai sunat-o de atunci şi nu am mai 
trecut pe la ea. De acord, nu dau dovadă de prietenie, dar am 
vrut să vadă ce înseamnă să fii tratat cu nepăsare. 

Probabil că egoul lui era uriaş, dacă îşi închipuia că 
sentimentele lui rănite ar mai fi contat pentru tine, după ce-ţi 


17 Galerie de artă contemporană din Grădinile Kensington, în Hyde 
Park. (n.tr.). 


51 


murise copilul, sau pentru mine, acum că tu dispăruseşi. 

— Unde ai lăsat-o? l-am întrebat. 

— Să fie clar, ea m-a lăsat pe mine. Am traversat împreună 
Hyde Park. Apoi a plecat. Eu n-am lăsat-o nicăieri. 

Eram convinsă că minţea. Accentul din nordul Londrei era fals. 

— Unde? N-a răspuns. Am urlat la el, repetând întrebarea: 
Unde?! 

— Lângă bazin. 

Nu mai urlasem vreodată la cineva. 


L-am sunat pe detectivul Finborough şi i-am lăsat un mesaj 
urgent. Simon era acum în baia ta, unde îşi încălzea degetele 
îngheţate sub jetul de apă caldă. Damful lui de aftershave a 
persistat şi mai târziu în baie, ceea ce m-a scos din sărite, pentru 
că masca mirosul săpunului şi al şamponului tău. 

— Ce a spus poliţia? a întrebat el când a intrat în cameră. 

— Au spus că vor verifica. 

— Un răspuns cât se poate de american din partea lor. 

Numai tu ai voie să mă tachinezi astfel. De fapt, polițistul 
spusese: „O să cercetez chiar acum.” 

— Prin urmare, o să cotrobăie prin Hyde Park? a întrebat 
Simon. 

Eu însă n-am făcut efortul de a analiza ce voise să spună 
polițistul cu „o să cercetez”. 

Inlocuisem eufemismul lui britanic cu unul american, pentru a 
îndulci realitatea crudă a cuvintelor lui. 

— Şi o să ne sune? a întrebat Simon din nou. 

Eu sunt sora ta. Pe mine o să mă sune detectivul Finborough. 

— Da, detectivul Finborough o să mă anunţe dacă au găsit 
ceva, am răspuns. 

Simon s-a întins pe canapeaua ta, iar ghetele lui pline de 
zăpadă au lăsat urme pe cuvertura ta indiană. Mi-am ascuns însă 
nemulţumirea, căci trebuia să-i pun câteva întrebări. 

— Poliţia crede că suferă de depresie postpartum. Ţie cum ţi s- 
a părut? 

Câteva clipe a rămas tăcut, iar eu m-am întrebat dacă făcea 
un efort de memorie ori fabrica vreo minciună. 

— Era disperată, a spus. Trebuia să ia nişte pastile speciale, ca 
să-i oprească lactaţia. Mi-a zis că asta i se părea cel mai greu de 
suportat, faptul că producea hrană pentru copil şi nu avea cum 
să i-o dea. 


52 


Încet-încet am început să conştientizez moartea bebeluşului 
tău. Îmi pare rău că mi-a luat atâta timp. Tot ce pot spune în 
apărarea mea e că îngrijorarea faţă de tine n-a mai lăsat loc 
pentru copilul tău. 

Mă rodea ceva în legătură cu Simon. Mi-am dat seama ce. 

— Ai spus era. A părut luat prin surprindere. Ai spus că era 
disperată? 

O clipă, mi s-a părut încolţit, apoi a redevenit calm. Avea din 
nou accentul fals din nordul Londrei. 

— Am vrut să spun că marţi după-amiază, când am văzut-o, 
era disperată. De unde să ştiu eu cum se simte acum? 

Nu mai avea o faţă de copil, ci una plină de cruzime; acele 
piercinguri nu mai erau urmele unei răzvrătiri adolescentine, ci 
ale unui masochism pe care-l gusta din plin. Mai trebuia să-i pun 
o întrebare. 

— Tess mi-a spus că bebeluşul era vindecat, aşa e? 

— Mda, n-a fost nimic legat de fibroză chistică. 

— A fost din cauza faptului că s-a născut cu trei săptămâni 
mai devreme? 

— Nu. Mi-a spus că avea ceva care l-ar fi omorât chiar dacă s- 
ar fi născut când trebuia. Ceva la rinichi. 

M-am pregătit sufleteşte. 

— Ştii cumva de ce nu mi-a spus că i-a murit copilul? 

— Credeam că ţi-a spus. In privire i se citea o sclipire de 
victorie. Ştiai că urma ca eu să-i fiu naş? 

A plecat în silă, după ce deloc obişnuit, aluziile mele 
politicoase s-au transformat într-o cerere directă. 


Am aşteptat două ore şi jumătate telefonul detectivului 
Finborough, după care am sunat la secţia de poliţie. O polițistă 
mi-a spus că detectivul Finborough nu era acolo. Am hotărât să 
merg în Hyde Park. Speram să nu dau de el; speram că nu era la 
secţie pentru că era ocupat cu cazuri mai urgente, în timp ce în 
al tău era acum vorba de o persoană dispărută care avea să 
apară când credea ea de cuviinţă; speram că doar plecaseşi pe 
undeva după moartea bebeluşului tău. Am încuiat uşa şi am pus 
cheia sub ghiveciul cu ciclamă roz, în caz că te-ai fi întors acasă 
în lipsa mea. 

Pe când mă apropiam de Hyde Park am fost depăşită de o 
maşină de poliţie a cărei sirenă se tânguia. Sunetul m-a 
înspăimântat. Am mărit viteza. Când am ajuns la Lancaster Gate, 


53 


maşina de poliţie care mă depăşise parca lângă altele deja aflate 
acolo, cu sirenele în funcţiune. 

Pe ninsoarea uşoară care începuse, am intrat în parc. Mi-aş fi 
dorit să mai aştept puţin şi să mă mai bucur măcar vreo oră de 
viaţa mea de până atunci. Pentru mulţi, gândul acesta o să pară 
ceva plin de egoism, dar tu ai simţit ce e durerea, aşa că ştiu că 
o să înţelegi. 

Undeva mai încolo i-am zărit pe poliţişti, vreo cincisprezece, 
poate. Maşini de poliţie înaintau spre ei, direct prin parc. La locul 
respectiv începuseră să se adune gură-cască - un reality show în 
aer liber. 


Erau aşa de multe urme de paşi şi de cauciucuri de maşină în 
zăpadă. 


Am mers încet spre poliţişti. În mod ciudat, mintea îmi era 
liniştită şi am simţit cu detaşare că inima mi se lovea neregulat 
de coaste, că îmi pierdeam suflul şi că tremuram tare. Cumva 
mintea a reuşit să stea deoparte, întârziind să reacționeze la fel 
ca trupul. 

Am trecut de un paznic al parcului, care, în uniforma lui 
maronie, vorbea cu un bărbat care ţinea de lesă un labrador. 

— Ne-au întrebat despre bazin şi despre lac şi am crezut că o 
să le sece, dar şeful poliţiei a hotărât să caute mai întâi în 
clădirile dezafectate. De când cu reducerile au apărut o mulţime. 
Lângă ei s-au oprit alţi oameni care plimbau câini şi care ieşiseră 
la jogging. Cu mulţi ani în urmă, clădirea de acolo era WC public 
pentru bărbaţi, dar a fost mai ieftin să facă altele decât să o 
renoveze pe asta. 

Am trecut pe lângă el şi publicul lui şi m-am îndreptat spre 
poliţişti. Instalau un cordon în jurul unei clădiri victoriene ruinate, 
pe jumătate ascunsă de tufişuri. 

Puțin mai departe de cordon se afla poliţista Vernon. Obrajii ei 
odinioară rozalii erau acum palizi; ochii îi erau umflaţi de plâns; 
tremura. Un poliţist o ţinea pe după umeri. Nu m-au văzut. Vocea 
poliţistei era precipitată şi inegală. 

— Da, am văzut. Dar numai la spital şi niciodată aşa de 
tânără. Sau de singură. 

Mai târziu aveam să-i apreciez dragostea şi compasiunea. 
Atunci însă, cuvintele ei mi s-au întipărit în conştiinţă ca un fier 
roşu şi m-au obligat să realizez ce se întâmpla. 


54 


Am ajuns la cordonul de poliţie. Detectivul Finborough m-a 
văzut. O clipă s-a mirat că eram acolo, apoi faţa i-a trădat mila. A 
venit spre mine. 

— Beatrice, îmi pare foarte rău... 

L-am întrerupt. Dacă reuşeam să-l împiedic s-o spună, poate 
că nu se adeverea. 

— Vă înşelaţi. 

Am vrut să fug de el. M-a luat de mână. Am crezut că dorea să 
mă oprească. Acum cred că a fost un gest blând, plin de 
tandreţe. 

— Am găsit-o pe Tess. 

Am încercat să-mi smulg mâna dintr-a lui. 

— Nu aveţi cum să fiţi siguri. 

M-a privit cuviincios, drept în ochi; chiar şi în clipele acelea mi- 
am dat seama că avea nevoie de mult curaj. 

— Tess avea la ea legitimaţia de student. Mă tem că nu e 
vorba de nici o greşeală. Imi pare foarte rău, Beatrice. Sora 
dumitale este moartă. 

Mi-a dat drumul la mână. M-am îndepărtat de el. Poliţista 
Vernon a venit după mine. 

— Beatrice... 

Am auzit când detectivul Finborough a chemat-o înapoi. 

— Vrea să fie singură. 

l-am fost recunoscătoare. 


M-am aşezat sub nişte copaci cu ramuri negre, goliţi de frunze 
şi de viaţă sub zăpada care amortiza sunetele. 

Atunci am ştiut că eşti moartă? Sau când mă anunţase 
detectivul Finborough? Când zărisem faţa palidă şi plină de 
lacrimi a poliţistei Vernon? Când văzusem cosmeticalele tale 
rămase în baie? Ori când mama mă sunase să-mi spună că 
dispăruseşi? Când am ştiut? 

Am văzut cum scoteau o targă din clădirea în ruină a toaletei. 
Pe targă era un sac pentru cadavre. Am mers spre el. 

O şuviţă de păr ţi se prinsese în fermoar. 

Atunci am ştiut. 


55 


Capitolul 4 


De ce îţi scriu aşa ceva? Data trecută am deviat de la 
întrebare, am vorbit despre nevoia mea de a înţelege toate 
faptele, detaliile mele punctiforme dând la iveală o imagine 
pointillistă. Am evitat adevărata întrebare - de ce ţie? Să fie 
acesta un joc imaginar al celor aproape dementi? Cearşafuri şi 
pături alcătuiesc un cort, o corabie a piraţilor sau un castel. Tu 
eşti cavalerul neînfricat, Leo, prinţul fanfaron, iar eu, prinţesa şi 
povestitoarea - care spune povestea aşa cum i se năzare. Doar 
eu am fost întotdeauna povestitoarea, nu? 

Cred că mă auzi? Fără îndoială că da / Precis, nu. Alege; eu o 
fac în fiecare oră. 

Spus mai simplu, simt nevoia să discut cu tine. Mama mi-a zis 
că nu am vorbit prea mult până la naşterea ta, iar după aceea 
am avut o soră cu care să stau de vorbă şi nu m-am mai oprit. 
Nu vreau să mă opresc nici acum. Dacă aş face-o, aş pierde o 
parte din mine. O parte din mine de care mi-ar fi dor. Ştiu că nu- 
mi poţi critica sau comenta scrisoarea, dar asta nu înseamnă că 
nu-ţi cunosc criticile ori că nu-ţi ghicesc comentariile, tot aşa 
cum şi tu obişnuiai să le cunoşti şi să le ghiceşti pe ale mele.E o 
conversaţie-monolog, una pe care n-aş putea-o avea decât cu 
tine. 

lar scopul ei e să-ţi spun de ce ai fost omorâtă. Aş putea 
începe cu sfârşitul, să-ţi dau răspunsul aflat pe ultima pagină, 
dar ai pune o întrebare care ar duce la câteva pagini mai în faţă, 
apoi alta, până am ajunge unde suntem acum. Aşa că o să-ți 
spun povestea pas cu pas, aşa cum am aflat-o, fără să 
interpretez lucrurile din prisma celui care ştie adevărul. 

XXX 

— Un poliţist pe care l-am văzut pentru prima dată mi-a cerut 
să o identific. 

l-am spus domnului Wright ce ţi-am spus şi ţie, omiţând pactul 
cu diavolul şi alte abateri neimportante de la declaraţie. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? întreabă el, iar vocea îi e 
blândă, la fel ca pe parcursul întregii discuţii, dar nu pot să-i 
răspund. În ziua în care te-au găsit, timpul chiar a luat-o razna; 
un minut a avut durata unei jumătăţi de zi, o oră a trecut cu 
iuţeala unei secunde. Ca într-o carte de poveşti pentru copii, am 


56 


zburat peste săptămâni şi ani; am ajuns pe a doua stea din 
dreapta!* şi de acolo direct într-o dimineaţă ce nu avea să mai 
sosească nicicând. Mă aflam în tabloul lui Dali cu ceasurile 
curgătoare şi luam ceaiul cu Pălărierul cel Nebun”. Nu-i de 
mirare că Auden spusese: „Opriţi ceasurile toate”; era dorinţa 
disperată de a-mi păstra mintea întreagă. 

— Nu ştiu la ce oră a fost, am răspuns. M-am hotărât să risc, 
spunând doar o parte din adevăr, în clipa aceea timpul nu mai 
conta. De obicei, timpul modifică şi influenţează toate lucrurile, 
dar când moare cineva iubit timpul nu are cum să modifice acest 
fapt, nu se mai schimbă nimic, indiferent câtă vreme ar trece, 
aşa că timpul încetează să mai aibă vreo importanţă. 

Când ţi-am zărit şuviţa de păr, am ştiut că durerea e dragoste 
preschimbată în dor etern. De acord, era puţin cam prea mult 
pentru domnul Wright, dar doream ca el să ştie mai mult despre 
moartea ta. Că înseamnă mai mult decât ore sau zile şi minute, 
îţi mai aminteşti de linguriţele de cafea în stilul anilor 1930, care 
păreau fiecare o acadea topită? Aşa îmi trăisem viaţa, în doze 
mici, atent măsurate. Moartea ta era însă o mare uriaşă, iar eu 
mă scufundam. Ştiai că adâncimea oceanului poate atinge şapte 
kilometri? Nici o rază de soare nu ajunge atât de departe. in acel 
întuneric absolut supraviețuiesc numai creaturile monstruoase şi 
greu de recunoscut; emoţii mutante a căror existenţă îmi fusese 
necunoscută înainte de moartea ta. 

— Ne oprim aici? mă întreabă domnul Wright şi o clipă mă 
întreb dacă nu cumva mi-am rostit gândurile cu voce tare şi se 
teme că am înnebunit. Sunt absolut convinsă că am reuşit să-mi 
ascund gândurile şi că e doar amabil. Dar nu mai vreau să fiu 
nevoită să-mi amintesc din nou de ziua aceea. 

— AŞ prefera să terminăm. 

Se crispează aproape imperceptibil, iar eu simt că îşi face 
curaj. Nu mă gândisem că lucrul acesta avea să fie dificil pentru 
el. Bătrânului marinar?! îi fusese greu să-şi spună povestea, dar 
la fel de greu era şi pentru amărâţii de nuntaşi care fuseseră 
nevoiţi să o asculte. Incuviinţează, iar eu merg mai departe. 


18 Referire la zborul spre Neverland al lui Peter Pan, personaj creat 
de scriitorul scoţian J. M. Barrie (1860-1937). (n.tr.). 

13 Personaj din A/ice în Ţara Minunilor de Lewis Carol. (n.tr.). 

20 Primul vers din poemul lui W.H. Auden, Funeral Blues. (n.tr). 


21 Aluzie la Balada bătrânului marinar de Samuel-Taylor Coleridge 
(1772-1834). (n.tr.). 


57 


— Poliţiştii o aduseseră pe mama la Londra, însă ea nu se 
simţea în stare să o identifice pe Tess, aşa că m-am dus singură 
la morga poliţiei. Eram însoţită de un sergent. Avea spre şaizeci 
de ani. Nu-mi amintesc numele lui. S-a purtat foarte frumos. 

XXX 

Când am intrat la morgă, sergentul m-a luat de mână şi mi-a 
tinut-o tot timpul cât am fost înăuntru. Am trecut pe lângă o 
cameră în care se fac autopsiile. Suprafeţele lucioase de metal, 
faianţa albă şi lumina puternică o făceau să pară un exemplu 
extrem de bucătărie echipată cu tehnologie de ultimă oră. M-a 
condus într-o încăpere în care te aflai tu. Mirosul de antiseptic 
era insuportabil. Sergentul m-a întrebat dacă eram pregătită. Nu 
aveam să fiu niciodată. Am încuviinţat din cap. A dat la o parte 
pătura. 

Erai îmbrăcată cu paltonul cel gros pe care ţi-l făcusem cadou 
de Crăciun. Dorisem să ai ceva călduros. In mod prostesc, m-am 
bucurat că erai îmbrăcată cu el. Culoarea morţii nu poate fi 
descrisă, nu există un cod pantone potrivit cu faţa ta. Era exact 
opusul culorii; opusul vieţii. Ţi-am atins părul încă lucios ca 
mătasea. 

— Era aşa de frumoasă. 

Degetele sergentului mi-au strâns mâna. 

— Da. Este frumoasă. 

A folosit prezentul şi am crezut că nu m-a auzit bine. Acum 
însă cred că încerca să mai salveze situaţia; moartea încă nu-ți 
răpise chiar totul. Avea dreptate; aveai acea frumuseţe pe care o 
au eroinele tragice ale lui Shakespeare. Deveniseşi o 
Desdemona, o Ofelia, o Cordelia; palidă şi amorţită în moarte; o 
eroină nedreptăţită; o victimă pasivă. Dar tu n-ai fost niciodată 
tragică, pasivă sau o victimă. Erai veselă, pasională şi 
independentă. 

Am observat că mânecile groase ale paltonului erau îmbibate 
cu sângele care, acum uscat, întărise stofa. La încheietura 
mâinilor erau tăieturi prin care viaţa ţi se scursese odată cu 
sângele. 


Nu-mi amintesc ce a spus sau dacă am răspuns. Îmi amintesc 
doar că mă ţinea de mână. 


Pe când părăseam clădirea, sergentul m-a întrebat dacă nu 
doream ca poliţia din Franţa să-l anunţe pe tata, iar eu i-am 


58 


mulţumit. 

Mama mă aştepta afară. 

— Imi pare rău. Pur şi simplu, nu sunt în stare să o văd aşa. M- 
am întrebat dacă îşi închipuia că eu eram în stare. N-ar trebui ca 
lumea să treacă prin aşa ceva, a spus ea mai departe. Ar trebui 
să folosească teste ADN sau ceva similar. E o barbarie. Nu eram 
de acord. Oricât ar fi fost de îngrozitor, trebuia să am în faţă 
cruda realitate a chipului tău lipsit de culoare ca să pot crede că 
ai murit. 

— Te-ai descurcat de una singură? a întrebat mama. 

— M-a însoţit un poliţist. A fost foarte amabil. 

— Toţi au fost foarte amabili. Trebuia să găsească un lucru 
bun în toată povestea asta. Nu-i frumos că presa îi tot critică, nu 
crezi? Chiar nu ar fi putut fi mai amabili de-atât sau... S-a 
întrerupt; nu era nimic bun în asta. Faţa era...? Vreau să spun, 
era...? 

— N-avea nici o urmă. Era perfectă. 

— Aşa o faţă frumoasă. 

— Da. 

— Întotdeauna a fost aşa. Doar că nu se vedea din claia aia de 
păr. Mereu i-am spus să-şi ridice părul ori să-l tundă cum trebuie. 
Ca să vadă toată lumea ce chip frumos are, nu pentru că nu-mi 
plăcea părul ei. 

A început să plângă şi am luat-o în braţe. S-a agăţat de mine 
şi am simţit amândouă apropierea aceea fizică după care 
tânjisem încă de când coborâsem din avion. Eu încă nu 
plânsesem şi am invidiat-o pe mama, de parcă odată cu lacrimile 
se elibera şi de o fărâmă din durerea aceea sfâşietoare. 


Am condus-o acasă pe mama şi am ajutat-o să se culce. Am 
stat lângă ea până când, într-un târziu, a adormit. 


La miezul nopţii m-am întors la Londra. Pe M11, am deschis 
geamul maşinii şi am ţipat, acoperind zgomotul motorului şi 
zumzetul autostrăzii; am ţipat în întuneric până când m-a durut 
gâtul şi am răguşit. Când am ajuns la Londra, străzile erau 
liniştite şi goale, iar trotuarele, tăcute şi pustii. Nu-ţi puteai 
imagina că de dimineaţă oraşul acela întunecat şi abandonat 
avea să fie iar plin de lumini şi de oameni. Incă nu mă interesa 
cine te omorâse; moartea ta îmi paralizase gândurile. Tot ce îmi 
doream era să merg din nou în locuinţa ta, ca şi cum acolo aş fi 


59 


fost mai aproape de tine. 

Când am ajuns, ceasul din maşină arăta 3.40 dimineaţa. Ţin 
minte asta, pentru că nu mai era ziua în care fuseseşi găsită, ci 
următoarea. Aparţineai deja trecutului. Oamenii cred că e 
liniştitor să spui „viaţa merge mai departe”, dar oare nu înţeleg 
că durerea e mai sfâşietoare tocmai pentru că viaţa lor continuă, 
iar cea a persoanei dragi lor, nu? Urma un şir întreg de zile ce nu 
mai erau ziua în care fuseseşi găsită; acea speranţă şi viaţa în 
care avusesem o soră încetaseră să mai existe. 

Pe întunericul acela, am alunecat pe treptele acoperite de 
gheaţă spre apartament şi m-am prins de balustrada sticloasă. 
Fiorul de adrenalină şi frigul m-au făcut să conştientizez şi mai 
mult moartea ta. Am pipăit sub ghiveciul cu ciclamă după cheie 
şi betonul îngheţat mi-a julit degetele. Cheia nu era acolo. Am 
văzut că uşa din faţă era deschisă. Am intrat. 

Era cineva în dormitor. Durerea îmi amoriise orice alt 
sentiment, aşa că am deschis uşa fără frică. Ilnăuntru, un bărbat 
scotocea prin lucrurile tale. Durerea a lăsat loc furiei. 

— Ce naiba faci aici? 

Pe fondul acelei stări noi de doliu profund, nici măcar propriile 
cuvinte nu mi le mai recunoşteam. Bărbatul s-a întors cu faţa 
spre mine. 

XXX 

— Ne oprim aici? întreabă domnul Wright. Mă uit la ceas; e 
aproape şapte. li sunt recunoscătoare că m-a lăsat să termin de 
relatat despre ziua în care ai fost găsită. 

— Mă iertaţi. Nu mi-am dat seama că e aşa de târziu. 

— După cum spuneaţi, timpul nu mai înseamnă nimic atunci 
când moare cineva drag. 

Mă întreb dacă o să continue în direcţia asta. Simt că suntem 
pe poziţii inegale. Vreme de cinci ore m-a făcut să-i împărtăşesc 
toate sentimentele pe care le trăisem. Intre noi e o anumită 
tăcere şi aproape că mă gândesc să-i cer să mi le destăinuie şi el 
pe ale sale. 

— Soţia mea a murit acum doi ani; într-un accident de maşină. 

Ne privim în ochi şi ne dăm seama de camaraderia care ne 
leagă; suntem doi veterani ai aceluiaşi război, istoviţi de lupte şi 
însângeraţi emoţional. Dylan Thomas s-a înşelat; stăpânirea 
morţii nu încetează”. Moartea câştigă războiul, iar durerea este 


22 Aluzie la poezia Și stăpânirea morții va-nceta de Dylan Thomas 
(1914-1953). (n.tr.). 


60 


victimă colaterală. Pe vremea când studiam literatura engleză nu 
m-am gândit niciodată că, în loc să învăţ cuvintele poeţilor, o să 
ajung să-i contrazic. 

Domnul Wright mă conduce pe culoar spre lift. O femeie de 
serviciu dă cu aspiratorul; birourile celelalte sunt cufundate în 
beznă. El apasă pe butonul de la lift şi stă cu mine până soseşte. 
Intru singură. 

În timp ce liftul coboară, simt în gură gustul de fiere. Odată cu 
vorbele, corpul meu a rememorat şi senzațiile fizice şi am simţit 
din nou cum îmi revine greaţa, ca şi cum aş încerca să elimin 
fizic cele ştiute. Inima mi se zbate iar între coaste şi îmi creează 
o senzaţie de sufocare. Părăsesc liftul cu o durere de cap la fel 
de ucigătoare ca în ziua în care ai fost găsită. Apoi realitatea 
morţii tale explodează în mintea mea, iar şi iar. Cât am vorbit cu 
domnul Wright m-am aflat din nou pe un teren minat, legată la 
ochi. Moartea ta nu va deveni niciodată inofensivă în faţa 
amintirii, dar am învăţat cum să mă strecor pe lângă ea în 
anumite zile, în cele bune. Dar nu azi. 

les din clădire şi aerul serii e cald, dar încă tremur, iar firele de 
păr de pe braţe îmi sunt zbârlite, în încercarea de a-mi menţine 
căldura corpului. Nu ştiu dacă tremuratul meu puternic din ziua 
aceea a fost provocat de răceala amară a şocului. 

Spre deosebire de ieri, nu simt o prezenţă amenințătoare în 
urma mea, poate pentru că, după ce am descris ziua în care ai 
fost găsită, nu mi-a mai rămas energie să simt frica. In loc să iau 
metroul, mă hotărăsc să merg pe jos. Trupul meu are nevoie să 
fie conectat la lumea exterioară reală, nu la atmosfera 
amintirilor. E mai bine de o oră până la tura mea la Coyote, aşa 
că am destul timp să ajung pe jos. 

Eşti uimită şi, da, sunt ipocrită. Incă îmi amintesc tonul meu 
superior. 


— Dar barmaniță? Nu puteai să găseşti ceva mai puțin... 

N-am mai continuat, dar ştiai ce urmează: „plictisitor”, 
„Înjositor”, „lipsit de perspective”. 

— E doar ca să mă întreţin, nu-i o carieră. 

— Dar de ce nu iti găseşti o slujbă pe timp de zi care să aibă 
un viitor şi să te poți întreţine şi ca artistă? 

— Nu e o Slujbă de zi, e una de noapte. 

În spatele umorului tău se ghicea o undă de nemulţumire. Îmi 
observaseşi zeflemeaua mascată; lipsa mea de încredere în 


61 


viitoarea ta carieră artistică. 


Pentru mine e mai mult decât o slujbă de zi ori de noapte, e 
singura pe care o am. După trei săptămâni de concediu acordat 
din compasiune, răbdarea şefului meu a ajuns la limită. A trebuit 
să-i spun - ori una, ori alta, Beatrice - ce aveam de gând, aşa că, 
rămânând la Londra, am fost nevoită să demisionez. Hotărâre 
care mă face să par o persoană relaxată, care face faţă oricărei 
situaţii, gata să schimbe cu mare uşurinţă postul de director al 
unei agenţii de publicitate cu unul de barmaniţă cu jumătate de 
normă. Tu însă ştii că nu sunt deloc aşa. lar slujba mea din New 
York era ultima rămăşiţă dintr-o viaţă previzibilă şi confortabilă. 
In mod surprinzător, îmi place să lucrez la Coyote. 

Mersul pe jos are efect şi, după patruzeci de minute, respiraţia 
mi se domoleşte; bătăile inimii îşi recapătă ritmul obişnuit. În 
sfârşit, îmi dau seama că mi-ai atras atenţia că ar fi trebuit 
măcar să-l sun pe tata. M-am gândit însă că noua lui soţie l-ar 
putea alina mult mai bine decât mine. E adevărat că sunt 
căsătoriţi de opt ani, eu însă o văd tot ca pe o nouă soţie - 
proaspătă, toată în alb şi strălucitoare, cu diadema ei tinerească 
şi falsă, neîntinată de vreo pierdere. Nu-i de mirare că tata a 
ales-o pe ea în locul nostru. 

Ajung la Coyote şi văd că Bettina a desfăcut copertina verde şi 
scoate afară mesele vechi de lemn. Deschide larg braţele, 
aşteptând să mă las cuprinsă de îmbrăţişarea ei. Cu câteva luni 
în urmă, aş fi fost îngrozită. Din fericire, am devenit mai puţin 
sensibilă la ipocrizii. Ne îmbrăţişăm strâns şi sunt recunoscătoare 
să o simt aproape. În sfârşit, mă opresc din tremurat. 

Mă priveşte îngrijorată. 

— Te simţi în stare să lucrezi? 

— Mă simt bine, pe cuvânt. 

— Am văzut totul la ştiri. Au spus că procesul va fi la vară? 

— Da. 

— Crezi că o să-mi capăt înapoi computerul? mă întreabă cu 
un zâmbet. Scrisul meu e imposibil. Nu poate nimeni să citească 
meniul. 

Deoarece ştiau că îl foloseai deseori, poliţia îi luase 
computerul, în speranţa să afle ceva care ar fi ajutat în anchetă. 
Chiar că are un zâmbet frumos, care mereu mă copleşeşte. Işi 
trece braţul pe după umerii mei şi mă conduce înăuntru, iar eu 
îmi dau seama că mă aştepta. 


62 


Îmi văd de treabă, deşi mai am încă senzaţia de greață şi 
durerea de cap, însă nimeni nu comentează, chiar dacă poate 
mi-a fost observată tăcerea. Am fost întotdeauna bună să fac 
calcule în minte, aşa că aspectul acesta al muncii de chelneriţă 
nu-mi dă bătăi de cap, dar altfel stă treaba cu glumele clienţilor. 
Din fericire, Bettina are gură mare, iar în seara asta mă bazez pe 
ea, aşa cum făceam şi cu tine deseori. Clienţii sunt toţi obişnuiţii 
localului şi mă tratează cu acelaşi respect ca personalul, nu-mi 
pun întrebări şi nu comentează ce s-a întâmplat. Tactul e 
contagios. 

Când ajung acasă e deja târziu şi de-abia aştept să mă culc, 
căci sunt stoarsă de puteri. Din fericire, au mai rămas numai trei 
bravi reporteri. Poate că sunt liberi profesionişti ajunşi la 
strâmtoare. Cum nu mai fac parte din haită, renunţă să-mi mai 
strige întrebările şi să-mi bage sub nas aparatele de fotografiat. 
Totul se desfăşoară mai degrabă potrivit scenariului unui cocteil, 
în care măcar ei sunt conştienţi de faptul că s-ar putea să refuz 
să le vorbesc. 

— Domnişoară Hemming? leri fusesem Beatrice şi mă 
deranjase tonul de falsă intimitate. (Sau chiar „Arabela” pentru 
cei care, leneşi, nu-şi făcuseră temele cum trebuie.) Reportera 
continuă, menţinând distanţa politicoasă. 

— V-aş putea pune câteva întrebări? 

E cea pe care duminică dimineaţa am auzit-o vorbind la 
telefonul mobil în faţa geamului de la bucătărie. 

— N-ar trebui să fiţi mai degrabă acasă, să citiţi poveşti de 
noapte bună? E vizibil surprinsă. Am tras cu urechea. 

— În seara asta fiul meu e cu mătuşa lui. Şi, din păcate, nu 
sunt plătită ca să le citesc poveşti copiilor. E ceva ce aţi dori ca 
lumea să ştie despre sora dumneavoastră? 

— li cumpărase bebeluşului culori pentru dactilopictură. 

Nu prea ştiu ce m-a făcut să spun asta. Poate faptul că pentru 
prima oară nu mai trăiai doar în prezent, ci făceai planuri de 
viitor. Evident, reportera mai vrea şi altceva. Aşteaptă. 

Incerc să te caracterizez într-o singură frază. Mă gândesc la 
calităţile tale, însă în cap mi se conturează un anunţ 
matrimonial: „Frumoasă, talentată, 21 de ani, populară şi 
amatoare de amuzament caută...” Te aud cum izbucneşti în râs. 
Am omis să spun simţ al umorului dezvoltat, ceea ce în cazul tău 
e cât se poate de adevărat. Mă gândesc la ce anume îi face pe 


63 


oameni să te iubească. Dar când fac lista motivelor, mă apropii 
periculos de mult de un ferpar, iar tu eşti prea tânără pentru aşa 
ceva. Un reporter mai în vârstă, până atunci tăcut, intervine. 

— E adevărat că a fost dată afară de la şcoală? 

— Da. Nu-i plăceau regulile, mai ales cele ridicole. 

Mâzgăleşte ceva, iar eu îmi continui încercarea de a construi o 
frază care să te încapă. Câte subordonate poate avea o unică 
frază? 

— Domnişoară Hemming? 

Mă uit în ochii ei. i 

— Ar trebui să fie aici. Acum. In viață. 

Rezumatul meu în opt cuvinte despre tine. 


Intru în apartament, închid uşa şi te aud spunându-mi că am 
fost cam dură cu tata mai devreme. Ai dreptate, dar încă mai 
eram foarte supărată pe el. Tu erai prea mică să înţelegi prin ce 
au trecut mama şi Leo la plecarea lui, doar cu trei luni înainte de 
moartea fratelui nostru. Sigur că ştiam că o făcuse din cauza 
fibrozei chistice; Leo era atât de bolnav, încât el nu a mai putut 
suporta să-l privească; din pricina asta mama a ajuns aşa de 
încordată, încât inima i s-a închistat şi i s-a micşorat, de-abia îi 
mai pompa sângele în corp, fără să mai poată lupta pentru 
oricine altcineva. Ştiam, aşadar, că tatăl nostru avusese motivele 
lui să plece. Dar avusese copii şi, ca urmare, nu puteau exista 
alte motive. (Da, avusese, pentru că doi dintre copii erau morţi, 
iar al treilea nu mai era copil.) 

Tu l-ai crezut când a spus că se va întoarce. Eu eram mai 
mare cu cinci ani, dar asta nu mă făcea mai înţeleaptă şi ani 
întregi am visat la un final fericit. Visul meu s-a sfârşit în prima 
noapte petrecută la universitate, când mi-am dat seama că un 
final fericit nu mai avea sens. Pentru că în privinţa tatălui meu nu 
doream să sper la un final fericit, ci mi-ar fi plăcut doar să fi avut 
un început fericit. Doream ca tata să fi avut grijă de mine în 
copilărie, nu să mă împac cu el când eram adult. Acum însă nu 
mai ştiu exact ce vreau. 

Văd pe fereastră că au plecat toţi reporterii. Caramel îşi 
unduieşte trupul printre gleznele mele şi toarce, şantajându-mă 
să-i mai dau de mâncare. După ce hrănesc pisica, umplu o 
stropitoare şi ies pe uşa de la bucătărie. 


— Asta e curtea ta din spate? am întrebat la prima mea vizită 


64 


în locuința ta, uimită că nu te referiseşi la „curtea din spate” în 
sensul american al cuvântului, adică o grădină în toată regula, ci 
în sensul propriu, presupunând câţiva metri de pământ presărat 
cu pietricele şi două containere de gunoi. 

Ai zâmbit. 

— Ai răbdare, Bee, o să fie frumoasă. 


Cred că ai muncit ca un soldat troian. Toate pietrele 
îndepărtate, pământul săpat şi plantat. Intotdeauna ţi-a plăcut 
grădinăritul, nu-i aşa? Când erai numai de-o şchioapă, îmi 
amintesc, te ţineai după mama prin grădină cu un făraş pe 
măsura ta, în culori ţipătoare şi cu şorţul special de grădinărit. 
Mie niciodată nu mi-a plăcut. Nu lunga aşteptare dintre 
însămânţare şi apariţia plantei mă deranja (pe tine da, mureai de 
nerăbdare), ci faptul că atunci când în sfârşit sosea momentul 
apariţiei vreunei flori, acesta trecea mult prea repede. Plantele 
erau mult prea efemere şi vremelnice. Eu preferam să 
colecţionez ornamente din porțelan, obiecte neînsufleţite solide 
şi de încredere, care nu aveau să se schimbe ori să moară a 
doua zi. 

De când stau în apartamentul tău însă, chiar mi-am dat silinţa, 
crede-mă, să am grijă de bucăţica asta de pământ din spate. 
(Din fericire, de ghivecele din grădina ta suspendată, de pe 
treptele din faţă, se ocupă Amias). Am udat plantele în fiecare zi, 
le-am pus până şi îngrăşământ. Nu, nu ştiu precis de ce - poate 
pentru că îmi imaginez că e important pentru tine; poate că 
vreau să am grijă de grădina ta, din moment ce de tine nu am 
avut? Oricare ar fi motivul, mă tem că am eşuat în mod 
lamentabil. Au murit toate plantele. Lujerele sunt maronii, iar 
cele câteva frunze rămase s-au uscat şi se sfărâmă. Pe bucăţile 
de pământ golaş nu creşte nimic. Scurg şi ultimele picături din 
stropitoare. De ce merg înainte în mod inutil cu udatul unor 
plante moarte şi al unui pământ sterp? 

Ai răbdare, Bee, o să fie frumoasă. 

O să umplu stropitoarea şi o să mai aştept puţin. 


65 


Capitolul 5 


Miercuri 


Ajung la birourile Serviciului de Urmărire Penală şi observ că 
secretara Miss Pasiune mă priveşte fix. De fapt, mai degrabă mă 
cercetează amănunţit. Simt că mă evaluează ca pe o rivală. 
Domnul Wright intră grăbit, cu servieta într-o mână şi cu ziarul în 
cealaltă. Imi zâmbeşte larg şi călduros; încă nu s-a desprins de 
casă şi n-a intrat în atmosfera de birou. Acum sunt sigură că 
secretara Miss Pasiune mă analizează ca pe o rivală, căci atunci 
când domnul Wright îmi zâmbeşte, privirea ei devine în mod 
evident ostilă. Domnul Wright habar nu are. 

— Imi pare rău că a trebuit să aşteptaţi. Intraţi, încă nu e 
complet concentrat. Il însoțesc în birou, iar el închide uşa. Simt 
privirea secretarei care încă îl urmăreşte de dincolo de uşă. 

— Aseară a fost totul în regulă? Ştiu că toate astea trebuie să 
fie sfâşietoare. 

Inainte de moartea ta, existenţa mea era descrisă cu adjective 
de categoria a doua: „stresantă”, „supărătoare”, „întristătoare”; 
„extrem de tristă”, în cel mai rău caz. Acum, în vocabularul 
despre mine însămi am parte de cuvinte covârşitoare prin 
greutatea lor: „sfâşietoare”, „traumatizantă”, „devastatoare”. 

— Am rămas la momentul în care era cineva în dormitorul lui 
Tess? 

— Da. 7 

Acum e concentrat, aşa că trecem la treabă. Imi citeşte ultima 
replică: „Ce naiba faci aici?” 

XXX 

Bărbatul s-a răsucit. În ciuda frigului din apartament, fruntea îi 
era acoperită de sudoare. A ezitat puţin înainte de a vorbi. 
Intenţionat sau nu, accentul lui italienesc îl făcea să pară că 
flirtează. N 

— Mă numesc Emilio Codi. Imi cer scuze dacă v-am speriat. 

Imi dădusem însă seama imediat cine era. Simţisem primejdia 
din cauza situaţiei şi pentru că bănuiam că te omorâse - sau 
poate că l-aş fi considerat periculos şi dacă lucrurile ar fi stat 
altfel? Pentru că, spre deosebire de tine, pentru mine 
sexualitatea latină - masculinitatea aceea insidioasă a 


66 


maxilarului pronunţat şi a tenului oacheş - e mai degrabă 
amenințătoare decât atrăgătoare. 

— Ştiţi că e moartă? am întrebat şi cuvintele mi s-au părut 
caraghioase, ca dintr-un dialog teatral exagerat pe care nu ştiam 
cum să-l rostesc. Apoi mi-am amintit de faţa ta lipsită de culoare. 

— Da. Am văzut la ştirile locale. O tragedie groaznică, absolut 
groaznică. 

Vocea lui fără inflexiuni era fermecătoare, deşi nepotrivită şi 
m-am gândit că a fermeca înseamnă şi a prinde în capcană. 

— Am venit doar să-mi iau lucrurile. Ştiu că pare o grabă cam 
lipsită de orice decenţă... 

L-am întrerupt. 

— Ştiţi cine sunt? 

— O prietenă, presupun. 

— Sora ei. 

— Mă iertaţi. Vă deranjez. 

Nu-şi putea masca surescitarea care i se simţea în voce. S-a 
îndreptat spre uşă, însă i-am blocat calea. 

— Dumneavoastră aţi omorât-o? 

Ştiu, a fost cam direct, fără să fie un moment bine orchestrat, 
ca la Agatha Christie. 

— E evident că sunteţi foarte supărată, a spus, dar l-am 
întrerupt. 

— Aţi încercat să o obligaţi să avorteze. Voiaţi să scăpaţi şi de 
ea? 

A pus jos ce avea în mână şi atunci am văzut că erau nişte 
pânze. 

— Nu judecaţi limpede şi e de înţeles, însă... 

— Afară! leşi dracului afară de-aici! 

Am urlat la el iar şi iar, cu toată durerea înverşunată pe care o 
simţeam şi am continuat să urlu şi după ce dispăruse. Amias a 
intrat precipitat pe uşa din faţă, rămasă deschisă, cu ochii cârpiţi 
de somn. 

— Am auzit strigăte. 

M-a privit tăcut. A ştiut fără ca eu să spun vreun cuvânt. S-a 
gârbovit, apoi s-a răsucit, nedorind să fiu martoră la mâhnirea 
lui. 

A sunat telefonul şi am lăsat robotul să preia apelul. 

— Salut, sunt Tess. 

O clipă, regulile realităţii s-au dat peste cap şi ai fost în viaţă. 
Am înşfăcat receptorul. 


67 


— Draga mea? Eşti acolo? a întrebat Todd. Desigur, ce 
auzisem mai înainte era mesajul tău de întâmpinare de pe robot. 
Beatrice? Ai răspuns? 

— Au găsit-o într-o toaletă publică. Era acolo de cinci zile. 
Singură. 

A urmat o pauză; informaţiile nu se potriveau cu scenariul 
presupus de el. 

— Vin cât pot de repede. 

Todd era plasa mea de siguranţă. De aceea îl alesesem. Orice 
se întâmpla, mă puteam baza pe el. 

M-am uitat la teancul de pânze abandonate de Emilio. Toate 
erau nuduri de-ale tale. In privinţa asta tu n-ai avut niciodată 
sfiiciunea mea. Probabil că erau pictate de el. In toate tablourile 
aveai capul întors. 

XXX 

— A doua zi de dimineaţă i-aţi spus detectivului Finborough 
despre bănuielile dumneavoastră? întreabă domnul Wright. 

— Da. A spus că a fost foarte lipsit de tact din partea lui Emilio 
să vină să-şi recupereze tablourile, dar cam atât. Mi-a mai spus şi 
că medicul legist urma să ceară să se facă autopsia şi că ar 
trebui să aşteptăm rezultatele înainte de a acuza pe cineva sau 
de a trage vreo concluzie. Işi măsura cuvintele şi îşi controla 
frazele. M-a scos din sărite. Poate că, labilă cum eram în 
momentele acelea, îl invidiam pentru echilibrul de care dădea 
dovadă. Mă aşteptam ca detectivul Finborough să-l întrebe 
măcar pe Emilio ce făcuse în ziua în care fusese omorâtă sora 
mea. Mi-a spus că până nu aveau rezultatele autopsiei nu puteau 
şti exact când murise Tess. 

Secretara Miss Pasiune intră cu pahare cu apă şi mă bucur că 
ne întrerupe. În mod ciudat, sunt foarte deshidratată, aşa că 
beau apa pe nerăsuflate şi observ mai întâi oja ei de un roz 
perlat, apoi verigheta de pe deget. De ce oare ieri m-am uitat 
doar la mâna domnului Wright? Imi e milă de secretara Miss 
Pasiune care, deşi nu-i în pericol să-şi înşele fizic soţul prea 
curând, comite zilnic un adulter emoţional în timpul orelor de 
program. Domnul Wright îi zâmbeşte. 

— Mulţumesc, Stephanie. 

Zâmbetul lui e lipsit de vreo nuanţă insinuantă, dar francheţea 
lui e atrăgătoare şi poate fi greşit înţeleasă. Aştept ca ea să 
plece. 

— Aşa că m-am dus chiar eu să vorbesc cu Emilio Codi. 


68 


Mă reîntorc în acel trecut precipitat; puţin mai stăpână pe 

situaţie, datorită ojei şi verighetei. 
XXX 

Am părăsit secţia de poliţie, cuprinsă încă de furie, în ciuda 
sfârşelii pe care o simţeam. Detectivul Finborough spusese că 
încă nu ştiau sigur când ai murit, eu însă ştiam. Se întâmplase 
joi. În acea zi, îl lăsaseşi pe Simon lângă bazinul din Hyde Park, 
aşa cum relatase, dar nu mai apucaseşi să ieşi din parc. Nimic 
altceva nu avea vreo logică. 

Am sunat la facultate şi o secretară cu accent nemtesc mi-a 
spus că Emilio Codi lucra acasă la un curs. Când i-am spus că 
sunt sora ta, s-a mai îmbunat şi mi-a dat adresa. 

In drum spre el, mi-am amintit discuţia noastră despre locul 
unde locuia Emilio. 


— Habar n-am. Nu ne întâlnim decât la facultate sau în 
apartamentul meu. 

— Atunci ce vrea să ascundă? 

— Pur şi simplu nu vine vorba despre asta. 

— Bănuiesc că locuieşte într-un cartier ca Hoxton. Zonă la 
modă pentru clasa de mijloc, dar cu aura şic dată de vecinii 
săraci. 

— Chiar nu-l poţi suferi, nu-i aşa? 

— Cu destule graffittiuri cât să aibă aspectul ăla de junglă 
urbană. Cred că indivizii de teapa lui ies noaptea cu spray-uri de 
vopsea şi fac desene ca să mențină cartierul la modă, să nu 
ajungă cumva o zonă dezagreabilă tipică pentru cei din clasa de 
mijloc. 

— Ce-a făcut ca să merite toate astea? 

— Nu ştiu. Poate faptul că s-a culcat cu sora mea mai mică, a 
lăsat-o gravidă şi apoi a negat orice responsabilitate. 

— În felul în care prezinti lucrurile, eu apar complet incapabilă 
să-mi organizez viața. Ţi-am lăsat cuvintele suspendate de firul 
dintre telefoane. Iti auzeam chicotitul din voce. Ai uitat de faptul 
că e asistent şi că a abuzat de poziția lui de autoritate. 


Niciodată nu ai tratat cu seriozitate... seriozitatea mea. 

Ei bine, am aflat unde locuieşte, nu-i în Hoxton ori Brixton, ori 
în vreunul dintre locurile acelea în care apar cei din clasa de 
mijloc imediat ce se deschide vreo cafenea unde găseşti caffe 
latte fără grăsimi. E în Richmond; frumosul şi rafinatul Richmond. 


69 


lar casa lui nu e o clădire tip Richard Rogers?, ci o bijuterie în stil 
Queen Anne”; numai zona verde din faţă trebuie să valoreze cât 
vreo două străzi din Peckham?%. Am traversat pe jos grădina lui 
impresionant de lungă şi am bătut la uşă, folosind ciocănelul de 
epocă. 

Aşa-i că nu-ţi vine să crezi că am făcut-o? Pare că am acţionat 
exagerat, dar logica şi cumpătarea sunt anulate de o nouă 
durere vie şi arzătoare. Emilio a deschis uşa; adjectivele care îl 
descriu sunt clişee de romane lacrimogene; e diabolic de frumos; 
are un magnetism animalic; sunt adjective care includ o latură 
de-a dreptul amenințătoare. 

— Aţi omorât-o? l-am întrebat. Data trecută nu mi-aţi răspuns 
la întrebare. 

A încercat să-mi închidă uşa în nas, dar am blocat-o. Nu mai 
făcusem niciodată uz de forţă împotriva unui bărbat şi m-a 
surprins puterea pe care o aveam. Până la urmă, toate şedinţele 
acelea cu un antrenor personal la care mă dusesem regulat 
păreau să dea roade. 

— l-a spus proprietarului ei că primea telefoane de intimidare. 
De la dumneavoastră erau? l-am întrebat. 

Pe urmă am auzit o voce de femeie în spatele lui, pe hol. 

— Emilio? 

Soţia lui a venit lângă el, la intrare. Încă mai păstrez e-mail- 
urile noastre despre ea. 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Salul, Bee, l-am întrebat de ea, înainte de a începe totul 
şi mi-a spus că s-au căsătorit în pripă şi că au o relație 
liberă, dar nu regretă. Le face plăcere să fie împreună, însă 


23 Născut în 1943, Richard Rogers este unul dintre cei mai influenţi 
arhitecţi britanici ai momentului. Între lucrările sale renumite se 
numără clădirea Centrului Pompidou (Beaubourg) din Paris, proiectată 
împreună cu arhitectul italian Renzo Piano. (n.tr.). 

24 Stil arhitectural denumit şi baroc englez, apărut în Anglia în timpul 
domniei reginei Anne (1702-1714). În varianta lui de început de secol 
XX, sunt des folosite fațadele din cărămidă roşie în contrast cu detalii 
din piatră deschisă la culoare. (n.tr.). 

25 Cartier sărac din sudul Londrei, cunoscut pentru rata înaltă de 
criminalitate şi ciocnirile între bande rivale. (n.tr.). 


70 


nu mai au de ani de zile o relație fizică. Nici unul nu e gelos 
pe celălalt. Mulțumită? 


T XXXX 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: [email protected] 


Dragă T, 

Ce bine pentru el! Bănuiesc că ea are patruzeci şi ceva 
de ani şi, cum natura e de obicei mult mai crudă cu femeile 
decât cu bărbatii ce altceva mai poate face? Nu-s 
mulțumită. 

Lol 
Bee 


PS: De ce foloseşti Bradley hand ITC ca font pentru 
mesaje? Se citeşte greu. 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Dragă Bee, 

Tu depăşeşti fără ezitare o situație morală dificilă, pe 
când eu mă pierd în fața celui mai mic obstacol. Dar îl cred 
pe Emilio. Mu văd de ce ar fi cineva rănit. 

TXXXX 


PS: Mie mi s-a părut un font uşor de citit. 
FPS: Ştiai că lol înseamnă „râd cu voce tare”? 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: tesshemmingQhotmail.co.uk 


Dragă Tess, 
Nu cred că poti fi aşa de naivă. Fii mai înțeleaptă. 


Lol 


71 


Bee 
(pentru mine înseamnă „cu multă dragoste”2%) 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


„Fii mai înțeleaptă”? Data viitoare o să-mi spui să termin 
relația amiabil. 

E cazul să pleci din State şi să te întorci acasă. O zi bună, 
iubi, TX 


Îmi imaginasem o femeie de patruzeci şi ceva de ani a cărei 
frumuseţe trecuse, în timp ce a soţului rămăsese intactă. Mi-i 
imaginasem egali la douăzeci şi cinci de ani şi nepotriviţi 
cincisprezece ani mai târziu. Numai că femeia din hol nu avea 
mai mult de treizeci de ani. Avea ochii de un albastru teribil de 
deschis. 

— Emilio? Ce e? 

Vocea ei era cristalină şi aristocratică; probabil, casa era a ei. 
Nu am privit-o, ci i-am adresat întrebarea lui Emilio: 

— Unde aţi fost joia trecută, pe 23 ianuarie, când a fost 
omorâtă sora mea? 

Emilio s-a întors spre soţia lui. 

— Tess Hemming, una dintre studentele mele. Au vorbit 
despre ea aseară, la ştirile locale, îţi aminteşti? 

Eu unde fusesem când au dat ştirea? Incă alături de tine, la 
morgă? Sau o culcam pe mama? Emilio şi-a luat soţia după umeri 
şi a spus pe un ton măsurat: 

— Aceasta e sora mai mare a lui Tess. Trece printr-o perioadă 
extrem de dureroasă şi... e foarte furioasă. 

Incerca să scape de mine prin explicaţii. Să scape de tine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Tess a fost iubita 
dumneavoastră. lar pe mine mă cunoaşteţi pentru că v-am 
surprins aseară când vă luaţi tablourile din apartamentul ei. 

Soţia lui l-a privit cu faţa brusc vulnerabilă. Strânsoarea 
braţului lui a devenit mai puternică. 

— Tess a făcut o pasiune pentru mine. Asta-i tot. E vorba doar 
de o fantezie. O fantezie care a scăpat de sub control. Am vrut să 
mă asigur că în apartamentul ei nu exista nimic referitor la ce 
inventase despre mine. 


26 Lots of love, acelaşi acronim cu laughing out loud. 


72 


Ştiu ce voiai să spun. 

— Şi copilul tot o fantezie a fost? 

Incă îşi mai ţinea braţul în jurul umerilor soţiei, care era 
nemişcată şi mută. 

— Nu există nici un copil. 

Imi pare rău. Şi îmi pare rău şi pentru ce a urmat. 

— Mami? 

O fetiţă cobora treptele. Soţia lui a luat copila de mână. 

— E ora de culcare, iubire. 


Te întrebasem odată dacă Emilio avea copii, iar tu te-ai mirat 
că m-am putut gândi la aşa ceva. „Sigur că nu, Bee.” Ceea ce 
însemna: „Sigur că nu, Bee, pentru că, dacă ar avea, nu aş mai 
face sex cu el, drept cine mă iei?” Poate că în privinţa moralității 
erai mai tolerantă ca mine, dar aveai o limită şi nu ai fi depăşit-o. 
Nu după povestea cu tata. Prin urmare, el încercase să ascundă 
acasă povestea. 

Emilio mi-a trântit uşa în nas şi de data asta n-am mai avut 
puterea să-l împiedic. Am auzit cum a pus şi lanţul. „Lasă-mă în 
pace, pe mine şi familia mea.” Am rămas pe trepte, strigând de 
dincolo de uşă. Nu ştiu cum, devenisem nebuna obsedată de pe 
trepte, în timp ce el era membrul unei familii persecutate, 
asediate în frumoasa lor casă de epocă. Ştiu, cu o zi înainte 
întrebuinţasem replici dintr-un serial poliţist, iar acum eram la 
Hollywood. Numai că tot ceea ce se întâmpla nu semăna cu 
nimic din viaţa reală, cel puţin nu din viaţa mea reală. 

Am aşteptat în grădina din faţă. Se făcuse întuneric şi groaznic 
de frig. In grădina acoperită de zăpadă a acestui străin, cu nimic 
familiar în jur, am cântat în minte colinde. Ţie ţi-au plăcut 
întotdeauna cele vesele, Ding Dong Merrily on High, We Three 
Kings from Orient Far; God Rest ye Merry Gentleman; cântece 
despre petreceri, cadouri şi distracţie. Eu am optat mereu pentru 
cele liniştite şi meditative, ca Silent Night sau It Came Upon a 
Midnight Clear. Acum am ales „In miez de iarnă/ Vântu-ngheţat a 
gemut/ Pământul a stat stană/ Apa s-a-ntărit”?7. Niciodată nu-mi 
dădusem seama că e un cântec al celor care au suferit o 
pierdere. g 

Soţia lui Emilio a ieşit din casă şi mi-a întrerupt soloul tăcut. În 


27 Versuri din poezia /n the Bleak Midwinter („În miezul neguros al 
iernii”) scrisă de Christina Rossetti în 1871 şi care a devenit ulterior un 
cunoscut colind. (n.tr.). 


73 


drum s-a aprins un bec de siguranţă care i-a luminat drumul spre 
mine. Mi-am închipuit că venea să o liniştească pe nebuna din 
grădină înainte ca aceasta să înceapă să-i hărţuiască. 

— N-am apucat să facem cunoştinţă. Cynthia. 

Poate că sângele rece face parte din codul genetic al 
aristocraților. M-am trezit că răspund la gestul acesta ciudat de 
politeţe oficială şi am dat mâna cu ea. 

— Beatrice Hemming. 

Nu mi-a scuturat mâna, mai curând mi-a strâns-o. Avea o 
politeţe puţin mai caldă. 

— Imi pare nespus de rău pentru sora dumneavoastră. Am şi 
eu o soră mai mică. Compasiunea ei părea sinceră. Aseară, a 
continuat ea, imediat după ştiri, Emilio a spus că îşi lăsase 
laptopul la facultate. E unul scump, important pentru activitatea 
lui, iar el ştie să mintă convingător. Numai că îl zărisem în biroul 
lui înainte de masa de seară. Am crezut că pleacă la o partidă de 
sex. Vorbea repede, ca şi cum dorea să termine cât mai iute cu 
toată povestea asta. Ştiţi, eram la curent cu totul, numai că nu 
avusesem o discuţie cu el. Şi am crezut că se terminase. Cu luni 
în urmă. Aşa-mi trebuie. Ştiu cum e. La fel am procedat şi eu cu 
prima lui soţie. Inainte nu-mi dădeam seama cu adevărat ce 
trebuie să fi simţit ea. 

Nu am răspuns; deşi situaţia era complet ciudată, m-am 
pomenit că încep să o privesc cu mai multă simpatie. Becul de 
siguranţă al casei s-a stins şi am rămas amândouă într-un 
întuneric aproape total. Intr-o stranie intimitate. 

— Ce s-a întâmplat cu copilul lor? m-a întrebat. Până atunci nu 
îl considerasem altceva decât copilul tău. 

— A murit, am spus şi în întuneric mi s-a părut că văd lacrimi 
în ochii ei. M-am întrebat dacă erau pentru copilul tău sau pentru 
mariajul lor ratat. 

— Ce vârstă avea? a zis ea. 

— A murit la naştere, nu cred că se consideră a fi avut vreo 
vârstă. 

Se mai adaugă astfel ceva la liniştea care învăluie sintagma 
de „născut mort”. Am văzut cum mâna i s-a mişcat involuntar 
spre pântece. Mai devreme nu observasem că era puţin umflat, 
să fi fost în luna a cincea. Brusc şi-a şters lacrimile. 

— Probabil că nu asta doriţi să auziţi, însă Emilio a lucrat 
acasă joia trecută, de obicei aşa face o dată pe săptămână. Am 
petrecut toată ziua împreună, iar seara am fost la o petrecere. 


74 


Emilio e o fiinţă slabă, nu are moralitate, însă nu ar face rău 
nimănui. Cel puţin, nu fizic. 

S-a întors, gata să plece, dar mai aveam să-i dau încă o ştire- 
bombă. 

— Copilul lui Tess avea fibroză chistică. Asta înseamnă că 
Emilio e probabil purtător. 

Aş fi putut la fel de bine să-i dau un pumn. 

— Dar fetiţa noastră e sănătoasă. 

Noi două, tu şi cu mine, am crescut cu poveşti despre 
genetică, în timp ce alţi copii aflau lucruri despre echipa de 
fotbal favorită a taţilor lor. Sigur că nu era momentul cel mai 
potrivit pentru o introducere în acest subiect, dar m-am străduit 
să o fac. 

— Gena FC e recesivă. Asta înseamnă că, deşi poate şi 
dumneavoastră şi Emilio sunteţi purtători, aveţi şi gene 
sănătoase. Copilul vostru ar avea 25% şanse să aibă FC. 

— Şi dacă eu nu sunt purtătoarea genei FC? 

— Atunci copilul nu o poate avea. Ambii părinţi trebuie să fie 
purtători. 

A încuviinţat din cap, încă pe gânduri. 

— Probabil cel mai bine ar fi să verificăm. 

— Da. Am vrut să-i mai calmez neliniştea care făcea să-i 
tremure vocea. În cazul în care se confirmă, în prezent există un 
tratament nou. 

I-am simţit căldura în mijlocul grădinii aceleia înzăpezite. 

— Faptul că vă preocupă soarta noastră e o dovadă de mare 
generozitate din partea dumneavoastră. 

Emilio a ieşit în prag şi i-a strigat numele. Cynthia s-a mişcat şi 
nu l-a băgat deloc în seamă, ci a continuat să mă privească 
intens. 

— Sper să-l găsească pe ucigaşul surorii dumneavoastră. 

S-a răsucit şi a mers agale spre casă, declanşând becul de 
siguranţă. La lumina lui am văzut cum Emilio voia să o ia de 
talie, însă ea l-a respins şi şi-a strâns braţele în jurul corpului. El 
m-a zărit în timp ce-i urmăream şi s-a întors. 

Am aşteptat în întunericul îngheţat până ce toate luminile din 
casă s-au stins. 


75 


Capitolul 6 


În timp ce conduceam spre casă pe drumuri periculos de 
alunecoase, Todd a sunat să mă anunţe că lua un zbor spre 
Heathrow şi că urma să ajungă dimineaţă, iar gândul la el m-a 
făcut să mă simt cumva mai în siguranţă la volan. 

A doua zi de dimineaţă îl aşteptam la aeroport şi nu l-am 
recunoscut când a ieşit, privirea mea căutând pe altcineva - o 
imagine idealizată a lui Todd? Pe tine? Când l-am reperat, mi s-a 
părut mai împuţinat decât mi-l aminteam, mai mic parcă. Primul 
lucru pe care l-am întrebat a fost în legătură cu vreo scrisoare 
primită de la tine, dar nu venise nimic. 

Imi adusese o valiză plină cu haine de care considerase că 
aveam nevoie, inclusiv un costum potrivit pentru înmormântarea 
ta şi o reţetă de somnifere de la doctorul meu american. În 
dimineaţa aceea şi tot timpul care a urmat s-a asigurat că 
mâneam cum trebuie. Ştiu că îl descriu pe el, ne descriu pe noi 
destul de incoerent, dar atunci aşa mi se părea că stăteau 
lucrurile. 

El era plasa mea de siguranţă. Dar nu-mi întrerupsese căderea 
încă. Am omis să-i spun domnului Wright despre sosirea lui Todd, 
dar i-am relatat despre înfruntarea din pragul casei lui Emilio şi 
despre discuţia purtată cu soţia lui în grădină. 

— Ştiam că Emilio avea motive să o omoare pe Tess - 
pierderea postului şi poate chiar desfacerea căsătoriei. Acum ştiu 
şi că era capabil să trăiască în minciună. Şi să deformeze 
adevărul după cum îi convenea. Până şi de faţă cu mine, sora ei, 
a pretins că Xavier nu fusese altceva decât închipuirea unei 
studente obsedate. 

— Şi aţi crezut alibiul creat de doamna Codi pentru el? 

— Atunci, da. Mi-a plăcut de ea. Mai târziu, m-am gândit că 
poate a ales să mintă pentru el, ca să-şi protejeze fetiţa şi copilul 
ce urma să se nască. M-am gândit că prima ei grijă erau copiii şi 
că de dragul lor nu dorea ca el să ajungă la închisoare; şi că 
fetiţa era motivul pentru care nu-l părăsise pe Emilio atunci când 
descoperise că o înşelase. 

Domnul Wright priveşte un dosar aflat chiar în faţa lui. 

— Poliţiştilor nu le-aţi spus despre întâlnirea asta? 

Dosarul conţine probabil declaraţiile mele de la poliţie. 


76 


— Nu. Două zile mai târziu, detectivul Finborough mi-a spus că 
Emilio Codi depusese o plângere oficială împotriva mea la şeful 
lui, inspectorul Haines. 

— De ce aţi crezut că o făcuse? întreabă domnul Wright. 

— Nu eram sigură şi în clipa aceea nu mă gândeam la Emilio 
Codi, pentru că în cursul aceleiaşi discuţii telefonice, detectivul 
Finborough îmi spusese că primiseră rezultatele autopsiei. M-am 
mirat că terminaseră aşa de repede. Imi spusese însă că mereu 
încercau să fie rapizi, pentru ca familia să se poată ocupa de 
înmormântare. 

Imi pare rău că trupul tău a trebuit să fie tăiat din nou. Medicul 
legist a cerut asta, iar părerea noastră n-a contat. Nu cred însă 
că te deranjează, în privinţa morţii, întotdeauna ai fost 
pragmatică şi nu ai avut nici un sentiment pentru corpul care 
rămâne. Când a murit Leo, mama şi cu mine i-am îmbrăţişat 
trupul mort, păcălindu-ne cu iluzia că încă îl mai îmbrăţişam pe 
Leo. Tu, la doar şase ani, ai plecat de lângă el. Te-am compătimit 
pentru curajul tău. 

Eu, pe de altă parte, am manifestat mereu un respect 
deosebit pentru trup. Când am găsit-o pe Thumbelina moartă în 
coteţ, deşi plângeai, tu ai împuns-o cu degetele firave de copil de 
cinci ani, ca să vezi cum se simte moartea; pe când eu am 
înfăşurat-o într-o eşarfă de mătase, încredinţată fiind, cu toată 
solemnitatea unei copile de zece ani, că un corp mort e preţios. 
Şi acum aud cum ai râs de mine pentru că era vorba despre un 
iepure - adevărul e că întotdeauna am crezut că trupul e mai 
mult decât un recipient al sufletului. 

In noaptea în care ai murit, am simţit însă foarte clar cum ţi-ai 
părăsit trupul şi ai luat cu tine, ca într-un vârtej, tot ceea ce te 
alcătuia. In urma ta era o dâră de nori înşiraţi în direcţie 
inversă?8. Poate că imaginea mi-a fost sugerată de reproducerea 
după Chagall pe care o ai în bucătărie, cu oamenii aceia ireali 
care se ridică spre ceruri; indiferent ce fusese, am ştiut că trupul 
tău nu mai adăpostea nici o parte din tine. 

Domnul Wright mă priveşte, iar eu mă întreb cât timp am 
păstrat tăcerea. 

— Cum aţi reacţionat la autopsie? mă întreabă. 

— In mod ciudat, nu m-a interesat ce se întâmpla cu trupul ei, 
am spus, hotărâtă să ţin pentru mine povestea cu Chagall şi cu 


28 Aluzie la un vers din oda Intimations of Immortality from 
Recollections of Early Childhood de William Wordsworth. (n.tr.). 


77 


dâra de nori desfăşurată în direcţie inversă. O să-i mărturisesc 
totuşi câte ceva. Trupul unui copil reprezintă o parte importantă 
din personalitatea lui; poate pentru că îl putem ţine în braţe. Il 
putem ţine cu totul. Când însă creştem prea mari ca să mai 
putem fi cuprinşi pe de-a-ntregul, corpul nu ne mai defineşte. 

— Când am întrebat despre reacţia la autopsie, voiam să ştiu 
dacă aţi crezut rezultatele. 

Mi-e groaznic de ruşine, dar mă bucur că măcar n-am spus 
nimic de Chagall. Mă priveşte cu o faţă mai prietenoasă. 

— Mă bucur că n-am fost foarte explicit. 

Încă mă simt extrem de caraghioasă, dar îi zâmbesc, ca o 
primă încercare de a râde de mine însămi. De fapt, cred că am 
ştiut că dorea să vorbesc despre rezultate. Dar exact aşa cum 
alesesem să-l întreb pe detectivul Finborough de ce fusese 
făcută aşa de repede autopsia, vorbind cu domnul Wright, am 
vrut să amân iar discutarea rezultatului. Numai că acum trebuie 
să o fac. 

— Ceva mai târziu în ziua aceea, detectivul Finborough a 
trecut pe la apartamentul surorii mele cu raportul autopsiei, ca 
să-mi dea rezultatele. 

Spusese că prefera să discutăm faţă în faţă, iar mie mi s-a 
părut un gest amabil. 

XXX 

L-am privit din camera ta de zi pe detectivul Finborough cum 
cobora scările abrupte spre demisol, întrebându-mă dacă mergea 
aşa de încet pentru că erau alunecoase din cauza gheții sau 
pentru că nu dorea să ne întâlnim. Era urmat de poliţista Vernon, 
care avea oarecare stabilitate datorită pantofilor solizi, dar, 
pentru orice eventualitate, se ţinea de balustradă cu mâna 
înmănuşată; era o femeie sensibilă, pe care în seara aceea o 
aşteptau acasă copiii. 

Detectivul Finborough a intrat în camera de zi, însă nu s-a 
aşezat şi nici nu şi-a dat jos haina. Am încercat să-ţi mai îmbunez 
caloriferul, dar în apartament era încă neplăcut de frig. 

— Veţi fi mângâiată, sunt convins, la aflarea veştii că trupul lui 
Tess nu prezintă vreo urmă de agresiune sexuală. 

Ideea că ai fi putut fi violată căpătase forma unei nelinişti 
neexprimate, care se strecurase insidios şi îmi măcinase 
imaginaţia. Am simţit cum un val de uşurare mi-a cuprins întreg 
corpul. 

Detectivul Finborough a continuat: 


78 


— Acum ştim sigur că a murit joi, 23 ianuarie. Asta îmi 
confirma ceea ce ştiam deja şi anume că după întâlnirea cu 
Simon nu mai apucaseşi să ieşi din parc. Autopsia arată că Tess 
a murit în urma sângerării produse de rănile de pe braţe, a spus 
mai departe detectivul Finborough. Nu sunt urme de luptă. Nu 
avem motive să credem că a fost amestecată vreo altă 
persoană. A durat un pic până am înţeles ce voia să spună, ca şi 
cum traduceam totul dintr-o limbă străină. Medicul legist a 
hotărât că e vorba de sinucidere, a spus el. 

— Nu. Tess nu s-ar omori. 

Chipul detectivului Finborough era plin de amabilitate. 

— Sunt sigur că aşa e, în condiţii obişnuite, numai că aici n-a 
fost vorba de aşa ceva, nu-i aşa? Tess suferea nu numai de 
durere, ci şi de o depresie post... 

L-am întrerupt, supărată că îndrăznea să-mi vorbească despre 
tine când nici măcar nu te cunoştea. 

— Aţi privit vreodată pe cineva cum moare de fibroză chistică? 
l-am întrebat. A scuturat din cap şi se pregătea să spună ceva, 
însă i-am tăiat vorba. Noi l-am privit pe fratele nostru cum se 
căznea să respire, fără să-l putem ajuta. Incerca din răsputeri să 
trăiască, dar se îneca în propriile secreţii, iar noi nu aveam ce să 
facem. Când vezi pe cineva drag cum se luptă din greu pentru 
viaţă, aceasta capătă o valoare atât de mare, încât nu-ţi mai 
doreşti să o iroseşti. 

— După cum spuneam, în condiţii obişnuite, sunt convins... 

— În orice condiţii. Atacul meu emoţional nu-i ştirbise 
încrederea. Trebuia să-l conving pe cale logică; cu argumente 
puternice, masculine. Precis există o legătură cu telefoanele de 
ameninţare primite. 

— Psihiatrul ei ne-a spus că probabil erau simple invenţii. 

Eram uluită. 

— Cum? 

— Ne-a spus că suferea de psihoză postnatală. 

— Telefoanele erau inventate, iar sora mea, nebună? Aşa stau 
lucrurile acum? 

— Beatrice... 

— Mai înainte mi-aţi spus că avea depresie postpartum. De ce 
s-a transformat brusc în psihoză? 

In faţa mâniei mele dojenitoare, a adoptat un ton calm. 

— Dovezile par să arate că acesta e lucrul cel mai plauzibil. 

— Când a anunţat dispariţia ei, Amias a spus totuşi că 


79 


telefoanele erau reale, nu-i aşa? 

— De fapt, nu a fost niciodată martor la un astfel de apel. 

M-am gândit să-i spun că la sosirea mea telefonul tău era scos 
din priză. Dar asta nu dovedea nimic. Şi aşa apelurile ar fi putut 
să fie inventate. 

— Psihiatrul lui Tess ne-a spus că iluziile şi paranoia fac parte 
din simptomele  psihozei postnatale, a adăugat detectivul 
Finborough. Din păcate, multe dintre femeile suferinde doresc 
să-şi facă rău şi, în mod tragic, unele chiar reuşesc. 

— Tess nu dorea asta. 

— Lângă corpul ei a fost găsit un cuţit, Beatrice. 

— Acum bănuiţi că avea un cuţit la ea? 

— Era unul de bucătărie. Avea amprentele ei. 

— Ce fel de cuţit? 

Nu prea ştiu de ce am întrebat asta, poate mi-am amintit vag 
ceva despre anchetatorul care preia comanda. A ezitat puţin 
înainte de a spune: 

— Un cuţit pentru tăiat oase Sabatier? cu lama de 13 cm. 

Am auzit doar cuvântul „Sabatier”, poate pentru că mi-a 
abătut gândurile de la violenţa hidoasă pe care o presupunea 
restul descrierii. Sau poate m-a surprins cuvântul „Sabatier”, 
pentru că ideea ca tu să ai unul era complet absurdă. 

— Tess nu-şi putea permite un cuţit Sabatier. 

Conversaţia asta se transforma într-o farsă? In ceva ieftin? 

— Poate că l-a luat de la un prieten? a sugerat detectivul 
Finborough. Sau a fost primit cadou de la cineva. 

— Mi-ar fi spus. 

Pe chipul lui neîncrederea s-a amestecat cu mila. Voiam să-l 
fac să înţeleagă că noi două ne împărtăşeam cele mai mici detalii 
despre vieţile noastre, pentru că ele erau firele urzelii care ne 
ţinea atât de aproape. lar tu mi-ai fi povestit fără doar şi poate 
despre un cuţit Sabatier, căci ar fi avut trăsătura rară de a fi un 
detaliu din viaţa ta care corespundea cu unul dintr-a mea - 
amândouă schimbam păreri despre ustensilele de bucătărie de 
lux. 

— Ne spuneam cele mai mărunte lucruri, bănuiesc că asta ne 
făcea să fim atât de apropiate, toate mărunţişurile şi cu 
siguranță s-ar fi gândit că voiam să aflu despre cuțitul Sabatier. 

Da, ştiu, nu am fost prea convingătoare. 


29 Cuţite recunoscute pentru calitatea lor, fabricate de mai mulţi 
producători din regiunea Thiers, Franţa. (n.tr.). 


80 


Vocea detectivului Finborough s-a auzit plină de compasiune, 
însă fermă, iar eu m-am întrebat în treacăt dacă, asemenea unor 
părinţi, poliţiştii cred în stabilirea unor limite. 

— Inţeleg că vă este foarte greu să acceptaţi. Şi vă înţeleg 
nevoia de a da vina pe cineva pentru moartea ei, dar... 

Convingerile pe care le aveam despre tine m-au făcut să-l 
întrerup. 

— O cunosc de când s-a născut. O cunosc mai bine decât ar fi 
putut s-o facă oricine altcineva. Niciodată nu s-ar fi omorât. 

M-a privit cu milă; nu-i făcea nici o plăcere să mă supună la 
toate astea. 

— N-aţi fost la curent cu moartea copilului, nu? 

N-am putut să-i răspund, lovitura a fost prea puternică şi 
resimţită într-o parte a corpului deja rănită şi fragilă. In mod 
indirect, îmi mai spusese o dată că nu eram apropiate, însă 
atunci fusese vorba despre fuga ta neanunţată. Atunci faptul că 
nu eram apropiate însemna că erai încă în viaţă. De data asta 
câştigul nu era deloc extraordinar. 

— A cumpărat timbre par avion chiar înainte de a muri, nu? De 
la oficiul poştal din Exhibition Road. Probabil mi-a scris. 

— A venit vreo scrisoare de la ea? 

Rugasem un vecin să meargă zilnic să verifice la apartament. 
Dădusem telefon la biroul poştal din zona în care locuiam în New 
York şi îi rugasem şi pe cei de acolo să verifice. Insă nu găsiseră 
nimic; cu siguranţă ar fi ajuns până acum. 

— Poate că a intenţionat să-mi scrie, dar a fost împiedicată. 

Mi-am dat seama că suna neconvingător. Detectivul 
Finborough mă privea cu compătimire. 

— Cred că Tess a suferit groaznic după moartea copilului, a 
spus. Nu putea fi nimeni alături de ea în suferinţa asta. Nici 
măcar dumneata. 

M-am dus în bucătărie „să-mi descarc nervii”, cum spunea 
mama, dar nu era vorba de asta, ci mai degrabă de negarea 
fizică a ceea ce spusese el. Peste câteva minute, am auzit uşa de 
la intrare închizându-se. Nu ştiau că prin ferestrele tale prost 
izolate se puteau strecura cuvinte. 

Poliţista Vernon a spus cu voce joasă: 

— N-a fost puţin cam...? 

N-a mai continuat sau poate nu am mai auzit eu restul. Apoi s- 
a auzit vocea detectivului Finborough, care mi s-a părut tristă. 

— Cu cât acceptă mai repede adevărul, cu atât o să-şi dea 


81 


seama că nu are nici o vină. 

Eu însă ştiam adevărul, aşa cum îl ştiu şi acum: ne iubim; 
suntem apropiate; niciodată nu ţi-ai fi pus capăt zilelor. 

Cam după un minut, poliţista a coborât iar scările, cu rucsacul 
tău în mână. 

— lartă-mă, Beatrice, am uitat să ţi-l dau. 

Am deschis rucsacul. lnăuntru nu era decât portofelul tău cu 
permisul de bibliotecă, abonamentul de transport şi legitimaţia 
de student - însemnele unei persoane care făcea parte dintr-o 
societate cu biblioteci, transport public şi facultăţi de artă; nu 
dintr-o societate în care o fată de douăzeci şi unu de ani e ucisă 
într-o toaletă dărăpănată şi zace acolo cinci zile înainte de a fi 
dată deoparte ca un simplu caz de sinucidere. 

Am rupt căptuşeala, însă dedesubt nu se afla ascunsă nici o 
scrisoare pentru mine. 

Poliţista s-a aşezat lângă mine pe canapea. 

— Mai e şi asta. A scos o fotografie dintr-un plic gros, pus între 
două cartoane. M-a mişcat grija ei, tot aşa cum mă mişcase felul 
în care îţi împachetase hainele aduse pentru reconstituire. E o 
fotografie a bebeluşului ei. Am găsit-o în buzunarul paltonului. 

Am luat din mâna ei fotografia făcută cu un polaroid, 
incapabilă să înţeleg. 

— Bine, dar copilul ei a murit. 

Vernon a dat din cap, ca o mamă care ştie mai multe lucruri. 

— Atunci poate că era o fotografie cu atât mai importantă 
pentru ea. 

Ceea ce vedeam în poză erau braţele tale, cu încheieturile fără 
tăieturi, ţinând bebeluşul. Faţa nu ţi se vedea şi nici n-am 
îndrăznit să mi-o imaginez. Nici acum nu pot. 

L-am privit. Avea ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit. 
Sprâncenele erau doar două linii trase cu creionul, abia formate 
şi absolut perfecte; faţa nu-i fusese marcată de nimic din 
urâţenia şi cruzimea lumii ăsteia. Era frumos, Tess. Fără nici un 
cusur. 

Acum am eu fotografia. O port mereu cu mine. 


Poliţista şi-a şters lacrimile ca să nu păteze fotografia. 
Compasiunea ei nu avea limite. M-am întrebat dacă o persoană 
aşa de deschisă ca ea are şanse să rămână poliţist. Incercam să 
mă gândesc la altceva, nu la copilul tău; nu la tine pe când îl 
ţineai în braţe. 


82 


XXX 


De îndată ce-i spun domnului Wright despre fotografie sar 
brusc în picioare şi anunţ că trebuie să merg la toaletă. Ajung 
acolo şi lacrimile încep să-mi şiroiască pe obraz imediat ce închid 
uşa. La chiuvetă se află o femeie, o secretară, poate, ori o 
avocată. Oricine ar fi, e destul de discretă cât să nu facă vreun 
comentariu despre lacrimile mele, dar când pleacă îmi zâmbeşte 
uşor, în semn de oarecare solidaritate. Ţie mai am să-ţi spun şi 
alte lucruri, însă nu şi domnului Wright. Prin urmare, cât stau aici 
şi plâng pentru Xavier o să merg mai departe cu povestirea. 

XXX 

Cam la o oră după plecarea lui Vernon, au ajuns la apartament 
mama şi Todd. El mersese cu maşina mea închiriată tocmai până 
la Little Hadston ca s-o ia şi să demonstreze ce ginere cavaler 
era, exact cum mă aşteptasem. l-am pus la curent cu ce spusese 
detectivul Finborough, iar pe faţa mamei s-a citit o imensă 
uşurare. 

— Eu cred însă că poliţia se înşală, mamă, i-am spus şi am 
văzut-o că tresare. Am văzut că nu dorea să continui, însă am 
făcut-o. Nu cred că s-a sinucis. 

Mama şi-a strâns paltonul în jurul ei. 

— Ai prefera să fi fost omorâtă? 

— Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Tu nu... 

M-a întrerupt. 

— Ştim cu toţii ce s-a întâmplat. Nu gândea limpede. Aşa ne-a 
spus inspectorul. II promovase pe detectivul Finborough la rang 
de inspector, ca să dea greutate argumentului ei. l-am simţit în 
glas disperarea. Probabil nici nu ştia ce face. 

— Mama ta are dreptate, draga mea, i s-a alăturat şi Todd. 
Poliţia ştie ce spune. S-a aşezat pe canapea lângă mama şi a 
făcut gestul acela bărbătesc de a-şi desface larg picioarele, 
ocupând de două ori mai mult loc decât ar avea nevoie; ca să fie 
masculin şi impozant. Zâmbetul lui a alunecat de pe faţa mea 
mohorâtă spre cea a mamei, binevoitoare. Părea să fie aproape 
prietenos. Avantajul e că acum s-a terminat cu autopsia şi putem 
organiza înmormântarea, a continuat Todd. Mama a dat din cap, 
privindu-l cu recunoştinţă, ca o fetiţă. E clar că s-a lăsat păcălită 
de comportamentul lui de persoană influentă. Ştiţi unde aţi vrea 
să se odihnească? a întrebat. 

„Să te odihneşti”, de parcă te-ai duce la culcare, iar dimineaţa 
te-ai simţi mai bine. 


83 


Sărmanul Todd, nu-i vina lui că eufemismele astea mă scoteau 
din minţi. Pe mama în mod clar nu o deranjau. 

— Aş vrea să fie înmormântată în cimitirul din sat. Lângă Leo. 
În cazul în care nu ştii deja, trupul tău se află acolo. În clipele 
mele cele mai vulnerabile, îmi imaginez că tu şi Leo sunteţi 
undeva împreună, indiferent unde ar fi acel loc. Gândul că 
sunteţi acolo unul pentru celălalt mă face să fiu mai puţin 
deznădăjduită. Desigur, dacă acest loc există, ar mai fi cu voi şi o 
a treia persoană. 

Te avertizez că o să fie dureros ce urmează. Am scos 
fotografia din plicul cel gros şi i-am dat-o mamei. 

— E copilul lui Tess. 

Mama nu a vrut să ia fotografia din mâna mea; nici măcar nu 
s-a uitat la ea. 

— Dar era mort. 

Imi pare rău. 

— Era băieţel. 

— De ce ai fotografia asta? E macabră. 

Todd a încercat să salveze situaţia. 

— Cred că acum, pentru a-i ajuta să facă faţă suferinţei, îi lasă 
pe oameni să aibă o fotografie a bebeluşului lor mort. 

Mama i-a aruncat lui Todd una dintre acele priviri rezervate de 
obicei doar membrilor familiei. El a ridicat din umeri, ca pentru a 
se distanţa de o idee atât de bizară şi de dezagreabilă. 

Am vorbit mai departe, singură: 

— Tess şi-ar dori ca bebeluşul să fie înmormântat alături de 
ea. 

Brusc, vocea mamei s-a auzit în tot apartamentul. 

— Nu. Nu accept aşa ceva. 

— Asta şi-ar dori. 

— Şi-ar dori ca toată lumea să afle despre copilul ei nelegitim? 
Asta şi-ar dori? Ca ruşinea ei să fie făcută publică? 

— Nu i-ar fi fost niciodată ruşine cu el. 

— Ar fi trebuit să-i fie. 

Mama reacţiona automat; sub influenţa a patruzeci de ani în 
care se hrănise cu prejudecățile clasei de mijloc. 

— Vrei poate să-i pui şi litera A” pe sicriu? am întrebat. 

Todd a intervenit. 


30 Aluzie la romanul Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne, în care 
eroina e obligată să poarte litera A brodată pe haine, ca însemn al 
adulterului comis. (n.tr.). 


84 


— Draga mea, nu era cazul să spui asta. 

M-am ridicat. 

— Mă duc să fac o plimbare. 

— Prin zăpadă? 

Cuvintele erau mai mult critice decât pline de îngrijorare. 
Vorbise Todd, dar ar fi putut la fel de bine să fie şi mama. Nu îmi 
mai petrecusem niciodată vremea împreună cu amândoi, iar 
acum Îmi dădeam seama ce bine semănau. Mă întrebam dacă 
urma să mă mărit cu el din acest motiv; poate că familiaritatea, 
chiar cea negativă, sădeşte mai degrabă un sentiment de 
siguranţă decât de dispreţ. M-am uitat la Todd dacă avea de 
gând să vină cu mine. 

— Rămân aici cu mama ta. 

Intotdeauna considerasem că, dacă s-ar întâmpla vreun lucru 
grav în viaţa mea, Todd avea să fie acolo ca să mă sprijine. Acum 
însă îmi dădeam seama de ce nimeni nu avea cum să fie plasa 
mea de siguranţă. De când fuseseşi găsită, eu cădeam 
încontinuu - mă prăbuşeam - prea rapid şi prea jos ca să mă mai 
poată opri cineva. Aveam nevoie de cineva care să rişte să 
coboare cu mine în străfundul întunericului celui mai adânc. 

XXX 

Bănuiesc că atunci când o să intru, domnul Wright o să-mi 
observe faţa umflată. 

— Sunteţi sigură că puteţi continua? 

— Fără nici o problemă. 

Vocea îmi e vioaie. 

Simte că doresc să păstrez tonul acesta şi continuă: 

— l-aţi cerut detectivului Finborough o copie a raportului 
autopsiei? 

— Nu, nu atunci. Am luat de bun cuvântul detectivului 
Finborough că la autopsie nu fusese găsit nimic altceva în afară 
de tăieturile de pe braţe. 

— Apoi v-aţi dus în parc? 

— Da. Singură. 

Nu ştiu de ce am adăugat asta. Probabil mai am şi acum 
sentimentul că am fost dezamăgită de Todd, deşi nu mai 
contează. 

M-am uitat la ceas, era aproape unu. 

— Am putea să facem o pauză de prânz? La unu şi zece mă 
întâlnesc cu mama la un restaurant de după colţ. 

— Desigur. 


85 


Spuneam că o să povestesc faptele aşa cum le-am aflat şi eu, 
fără să anticipez - dar nu-i cinstit faţă de tine ori faţă de mama 
să ascund ceea ce simte ea acum. Şi cum eu sunt cea care face 
regulile, am voie să le mai încalc din când în când. 


Ajung la restaurant mai devreme cu câteva minute şi pe 
fereastră o văd deja pe mama aşezată la o masă. Nu mai are 
părul „aranjat”, iar acum, fără să fie făcut permanent, îi atârnă 
drept şi moale de-o parte şi de alta a feţei. 

Când mă zăreşte, încordarea de pe faţă îi dispare. Mă 
îmbrăţişează în mijlocul restaurantului, fără să-i pese prea mult 
că îi barează drumul unui chelner care se îndrepta spre 
bucătărie. Imi dă la o parte de pe faţă părul (deja mai lung). Ştiu, 
nu e deloc comportamentul ei obişnuit. Insă durerea a stors-o de 
tot ceea ce noi consideram tipicăriile ei şi a scos la iveală o 
persoană care pare extrem de cunoscută, asociată cu foşnetul 
unui halat în întuneric şi cu atingerea unor braţe calde înainte de 
a mai putea spune ceva. 

Comand o jumătate de sticlă de Rioja, iar mama mă priveşte 
îngrijorată: 

— Eşti sigură că e cazul să bei? 

— E vorba doar de o jumătate de sticlă, mamă. Pe care o 
împărţim. 

— Chiar şi un strop de alcool îţi poate induce o stare de 
tristeţe. Am citit asta undeva. 

A urmat un moment de tăcere, apoi am izbucnit amândouă în 
râs, un râs aproape adevărat, pentru că tristeţea ar fi fost bine- 
venită în locul durerii declanşate de o pierdere grea. 

— Bănuiesc că e dificil să treci iar prin asta, rememorând 
totul, spune ea. 

— Nu-i chiar atât de rău. Domnul Wright, avocatul poliţiei, e 
foarte drăguţ. 

— Unde ai ajuns? 

— La momentul cu parcul. Imediat după rezultatul autopsiei. 

Îşi întinde mâna pe masă şi o acoperă pe a mea, aşa că ne 
ţinem de mâini în văzul lumii, aidoma îndrăgostiţilor. 

— Trebuia să te împiedic să mergi. Era groaznic de frig. 

Mâna ei caldă peste a mea îmi aduce lacrimi în ochi. Din 
fericire şi mama şi eu avem mereu la noi cel puţin două pachete 
de şerveţele în buzunar şi în geantă şi pungi de plastic în care să 
le adunăm pe cele folosite. Eu am la mine cremă şi balsam de 


86 


buze, ca şi nefolositorul Rescue Remedy pentru momentele în 
care mă înec în lacrimi în locuri nepotrivite, precum autostrăzile 
sau supermarketurile. Pentru durere a fost creată o gamă largă 
de accesorii de pus în geantă. 

— Todd ar fi trebuit să meargă cu tine, spune ea şi într-un fel 
tonul critic la adresa lui mă aprobă pe mine. 

Imi şterg nasul cu o batistă de fetiţă pe care mi-a dat-o chiar 
ea săptămâna trecută, din bumbac cu floricele brodate. Spune că 
bumbacul zgârie mai puţin ca şerveţelul, e şi mai eco, iar eu ştiu 
că tu ai aprecia ideea asta. 

Imi strânge mâna. 

— Meriţi să fii iubită. lubită cu adevărat. 

Spuse de oricine altcineva, cuvintele acestea ar fi sunat ca un 
clişeu, dar cum până acum mama nu a mai rostit niciodată astfel 
de lucruri, ele par ceva nou. 

— Şi tu, îi răspund. 

— Nu sunt deloc sigură că merit asta. 

Probabil că o discuţie atât de deschisă ţi se pare ciudată. Eu 
deja m-am obişnuit, tu însă nu aveai cum, deocamdată. La 
sărbătorile noastre în familie au existat întotdeauna stafii, 
subiecte tabu pe care nimeni nu avea curajul să le recunoască, 
pe care le ocoleam cu grijă până ajungeam în situaţia în care nu 
mai vorbeam deloc unii cu alţii. Ei bine, acum eu şi mama îi 
scoatem la lumină pe toţi musafirii aceia nepoftiţi: Trădarea; 
Singurătatea; Pierderea; Furia. Vorbim despre ei până când 
dispar, ca să nu mai existe între noi. 

E o întrebare pe care nu i-am pus-o niciodată, pe de o parte 
pentru că sunt aproape sigură de răspuns, pe de alta pentru că, 
dinadins, bănuiesc, nu s-a ivit ocazia. 

— De ce mi-aţi folosit întotdeauna al doilea nume şi nu primul? 
o întreb. Bănuiesc că ea şi tata, mai ales tata, au considerat încă 
din start frumosul şi romanticul Arabella ca fiind un nume 
nepotrivit pentru mine, aşa că l-au ales pe înţepatul Beatrice. Dar 
aş vrea să aflu amănuntele. 

— Cu câteva săptămâni înainte ca tu să te naşti, am mers la 
National Theatre să vedem Mult zgomot pentru nimic, răspunde 
mama. Bănuiesc că-mi citeşte pe chip mirarea, căci adaugă: 
Făceam astfel de lucruri, tatăl tău şi cu mine, înainte de a avea 
copii, obişnuiam să mergem seara la Londra şi să ne întoarcem 
acasă cu ultimul tren. Beatrice e personajul principal al piesei. E 
foarte curajoasă. Şi sinceră. Sigură pe ea. Ţi s-a potrivit încă de 


87 


când erai copil. Tatăl tău spunea că Arabella era prea insignifiant 
pentru tine. 

Răspunsul mamei mă ia prin surprindere, de fapt, sunt chiar 
puţin uluită. Mă întreb dacă, ştiind de mică explicaţia numelui 
meu, aş fi încercat să mă ridic la înălţimea lui şi, în loc să fiu o 
Arabella ratată, aş fi devenit o Beatrice temerară. Oricât de mult 
mi-ar plăcea subiectul acesta, nu mai pot să pierd timpul cu el 
acum. Am pus întrebarea doar ca să mă conducă la ce voiam de 
fapt să aflu. 

Te supără că ea ar putea crede că te-ai sinucis - după 
povestea cu Leo - ştiind câtă suferinţă provoacă moartea cuiva 
drag. Pe când îţi relatam povestea, am încercat să-ţi spun că 
mama se agăța de sinuciderea ta ca de un colac de salvare, că 
era un reflex de autoapărare, dar tu aveai nevoie să auzi asta din 
gura ei. 

— De ce ai crezut că Tess s-a sinucis? o întreb. 

Nu ştiu dacă întrebarea o surprinde, în orice caz nu o arată şi 
nu are nici o ezitare când îmi răspunde. 

— Pentru că aş prefera să mă simt toată viaţa oarecum 
responsabilă, decât să ştiu că măcar o clipă i-a fost frică de ceva. 

Lacrimile îi picură pe faţa de masă de damasc, însă nu-i pasă 
nici de privirea  chelnerului, nici de „aspect” şi de 
comportamentul social corespunzător. Acum e mama în halatul 
foşnitor care stă la capul paturilor noastre în întuneric, mirosind 
a cremă de faţă. Imaginea fugară pe care o zărisem când s-a 
eliberat prima dată de deprinderile ei de mamă e acum complet 
ieşită la iveală. 

Nu ştiam că poate exista atâta dragoste pentru cineva, până 
nu am văzut-o pe mama suferind din pricina ta. In cazul lui Leo, 
eu am fost plecată la internat şi nu am fost de faţă. Durerea ei 
mi se pare în acelaşi timp şocantă şi frumoasă. Şi mă face să mă 
tem să devin mamă - să risc să trec prin ce trece ea acum sau 
prin ce ai trecut tu cu Xavier, probabil. 

Urmează o scurtă tăcere, o rămăşiţă a celei de mai devreme, 
apoi mama o întrerupe: 

— Ştii că nu-mi pasă prea mult de proces. Deloc chiar, dacă e 
să fiu complet sinceră. Mă priveşte, căutând să-mi vadă reacţia, 
dar eu nu zic nimic. Am mai auzit-o spunând asta, în milioane de 
feluri. Nu-i pasă de dreptate ori de răzbunare, ci doar de tine. 
Zile întregi Tess a fost pe prima pagină a ziarelor, anunţă cu 
mândrie. (Ţi-am spus deja, cred, cât de încântată e de toată 


88 


atenţia mediatică?) 

Mama crede că meriţi să fii subiectul principal de discuţie al 
tuturor şi pe locul întâi în buletinele de ştiri, nu datorită poveştii 
tale, ci pentru că toţi ar trebui să afle totul despre tine. Ar trebui 
să li se spună despre bunătatea ta, despre căldura, talentul şi 
frumuseţea ta. Mama nu se mulţumeşte cu „Opriţi ceasurile!”, ci 
cu „Daţi drumul la rotativă!”, „Deschideţi televizorul!”, „Priviţi-mi 
fiica atât de frumoasă!”. 

— Beatrice? Mi se înceţoşează privirea. Mai aud doar vocea 
mamei: Te simţi bine...? Draga mea...? 

Teama din vocea ei mă face să-mi revin complet, îi citesc 
îngrijorarea pe faţă şi mă condamn că i-am provocat-o eu, însă 
chelnerul încă face curat pe masa de alături, prin urmare 
momentul nu a durat prea mult. 

— Mă simt bine. N-ar fi trebuit să beau vin la prânz, mă 
ameţeşte, nimic altceva. 


Când ieşim din restaurant îi promit că o s-o vizitez la sfârşitul 
săptămânii şi o asigur că o s-o sun pe seară, ca de obicei. Ne 
îmbrăţişăm de rămas-bun sub soarele puternic de primăvară şi o 
privesc cum se îndepărtează. Printre angajaţii cu păr strălucitor 
şi mers vioi care se întorc la birou după pauza de prânz, mama 
iese în evidenţă cu părul ei grizonant, obişnuit şi lipsit de 
strălucire şi cu mersul ei nesigur. Mâhnirea pare să o apese, să-i 
încovoaie trupul, ca şi când acesta nu ar avea forţa să o îndure. 
Pe când o privesc în mulţime, îmi pare o barcă micuță care în 
mod straniu reuşeşte încă să plutească pe suprafaţa unei mări 
imense. 


Există o limită a lucrurilor neplăcute pe care i le pot cere 


mamei  dintr-odată. Însă vrei să ştii dacă Xavier este 
înmormântat alături de tine. Sigur că este, Tess. In brațele tale. 


89 


Capitolul 7 


Mă reîntorc la discuţia de după-amiază cu domnul Wright, cu o 
mică întârziere. Incă mă simt ciudat, nu gândesc tocmai limpede. 
O rog pe secretara Miss Pasiune să-mi aducă o cafea tare. Când 
îţi relatez povestea, trebuie să am reflexe agere şi mintea vie, nu 
pe jumătate adormită. Vreau să spun ceea ce trebuie, apoi să 
merg acasă şi să o sun pe mama, să fiu sigură că e bine. 

Domnul Wright îmi aminteşte unde am ajuns. 

— Pe urmă v-aţi dus în Hyde Park? 

XXX 

l-am lăsat acasă pe mama şi pe Todd şi am urcat grăbită 
treptele îngheţate ale demisolului, strâns înfăşurată în palton. 
Credeam că am mănuşile în buzunar, dar mai era doar una. Era 
cam ora cinci şi trotuarele erau aproape pustii; prea frig ca să 
hoinăreşti fără ţintă. Am grăbit paşii spre Hyde Park, ca şi cum ar 
fi trebuit să ajung la oră fixă, ca şi când aş fi fost în întârziere. 
Când am ajuns la Lancaster Gate, m-am oprit. Ce căutam acolo? 
Ceva pe care să-mi descarc nervii? „Nu sunt îmbufnată! Mă duc 
să-mi caut serviciul de ceai!” Imi amintesc de indignarea mea de 
copil de şase ani care urca scările în fugă. De data asta chiar 
aveam o ţintă, chiar dacă fusese declanşată de dorinţa de a fugi 
de mama şi de Todd. Trebuia să văd unde se sfârşise viaţa ta. 

Am trecut de porţile de fier forjat. Frigul şi zăpada erau 
aidoma zilei în care te găsiseră, astfel că am simţit cum timpul 
se scurge în urmă cu şase zile şi mă reîntorc la acea după- 
amiază. M-am îndreptat spre clădirea în ruină a toaletei, 
îndesându-mi adânc în buzunarul paltonului mâna fără mănuşă. 
Am văzut câţiva copii care făceau plini de avânt un om de 
zăpadă, sub privirile mamei care bătea din picioare pe loc ca să 
se încălzească. Apoi le-a strigat să se oprească. Faţă de ziua 
aceea, copiii şi omul lor de zăpadă erau singurele personaje în 
plus; poate că din cauza aceasta insist asupra lor sau poate că 
ignoranţa şi inocenţa lor faţă de cele întâmplate acolo m-au 
îndemnat să-i privesc. M-am îndreptat spre locul în care fuseseşi 
găsită, cu mâna fără mănuşă amorţită de frig. Simţeam zăpada 
îndesată sub tălpile subţiri ale pantofilor. Nu erau făcuţi pentru 
un parc înzăpezit, ci pentru o petrecere din New York, într-o altă 
viaţă. 


90 


Am ajuns la toaleta în ruină, cu totul nepregătită pentru 
buchetele de flori. Erau sute. Nu erau valurile de flori în semn de 
regret pentru moartea prinţesei Diana, însă erau totuşi o 
mulţime. Unele erau pe jumătate îngropate în zăpadă, probabil 
aflate acolo de câteva zile, altele mai noi şi totuşi ofilite în 
învelitoarea lor de celofan. Erau şi ursuleţi de pluş şi pe moment 
am fost uimită, până mi-am dat seama că erau pentru Xavier. În 
jurul clădirii joase poliţiştii întinseseră o bandă de plastic galben 
cu negru care delimita clar zona în care muriseşi. Mi s-a părut 
ciudat ca poliţia să lase locul marcat după atâta timp de când 
fuseseşi descoperită. Banda de delimitare şi florile erau singurele 
pete de culoare din parcul complet alb. 


Am verificat să nu fie cineva prin preajmă, apoi am trecut de 
banda de delimitare. Pe moment nu m-a mirat absenţa ofițerului 
de poliţie. Intre timp, Vernon mi-a spus că întotdeauna trebuie să 
rămână un poliţist la locul unei crime. Trebuie să stea lângă 
banda aceea, indiferent ce se întâmplă şi pe orice vreme. Mi-a 
spus că e groaznic când vrei să mergi la toaletă. Mai curând 
lucrurile de genul acesta, mi-a zis, o s-o facă să renunţe la 
cariera de poliţist, decât faptul că e prea sensibilă la durerea 
altora. Da, vorbesc în doi peri. 

Am intrat. Nu-i nevoie să-ţi descriu cum arăta clădirea aceea 
pe dinăuntru. Oricum te-ai fi simţit, precis ai observat totul cu 
atenţie. Ai ochi de artist şi tare mi-aş fi dorit ca ultimul loc pe 
care l-ai văzut să nu fi fost pătat, respingător şi urât. Am intrat 
într-o cabină şi am zărit pete de sânge pe podeaua de beton şi 
stropi pe pereţii decojiţi. Am vomat într-o chiuvetă, înainte de a- 
mi da seama că nu avea ţeavă de scurgere. Am ştiut că nimeni 
nu ar fi ales de bunăvoie să între într-un astfel de loc. Nimeni nu 
ar fi ales să moară aici. 

Am încercat să nu mă gândesc că ai stat acolo singură cinci 
nopţi la rând. M-am agăţat de fantezia mea inspirată din Chagall 
şi mi-am imaginat că ţi-ai părăsit trupul, însă nu ştiam exact 
când anume. Ţi-ai părăsit trupul chiar în clipa în care ai murit, 
aşa cum speram eu cu toată fiinţa? Ori poate mai târziu, când te- 
au găsit, când trupul ţi-a fost văzut de altcineva în afara 
ucigaşului. Sau poate la morgă, atunci când sergentul de poliţie a 
tras cearşaful şi te-am identificat - durerea te-a eliberat? 

Am ieşit din clădirea urât mirositoare şi dezgustătoare şi mi- 
am tras răsuflarea în frig până când am simţit că mă dor 


91 


plămânii, bucurându-mă din plin de aerul alb şi îngheţat. Acum 
buchetele aveau o logică. Oameni cumsecade încercau să lupte 
împotriva răului cu ajutorul florilor; binele lupta sub stindardul 
buchetelor. Am în minte imaginea drumului spre Dunblane”! 
mărginit de jucării din pluş. Inainte nu înţelegeam de ce credea 
lumea că o familie al cărei copil fusese împuşcat ar dori să 
primească un ursuleţ de pluş. Acum înţeleg; în faţa 
împuşcăturilor, mii de jucării din pluş pline de compasiune 
atenuau puţin ecoul grozăviei. „Nu asta este faţa omenirii - spun 
cadourile - noi nu suntem aşa. Lumea nu este doar aşa.” 

Am început să citesc bileţelele. Pe unele nu se mai vedea 
scrisul, erau umezite de zăpadă şi cerneala se contopise cu 
hârtia udă. Am recunoscut numele Kasiei, lăsase un ursuleţ cu 
numele „Xavier” scris cu litere mari, de copil şi cu o inimioară 
deasupra literei i, cu x-uri ce simbolizau sărutări şi cercuri pentru 
îmbrăţişări. Snoaba din mine s-a revoltat în faţa prostului gust, 
dar am fost şi mişcată, ruşinându-mă de atitudinea mea de 
superioritate. M-am hotărât să-i caut numărul de telefon când 
aveam să ajung acasă şi să-i mulţumesc pentru gând. 

Am adunat biletele care mai erau lizibile ca să le iau cu mine - 
nu avea să le citească nimeni altcineva în afară de mine şi de 
mama. În timp ce mi le îndesam în buzunar am văzut puţin mai 
încolo un bărbat între două vârste cu un labrador ţinut în lesă la 
picior. Avea un buchet de crizanteme. Mi-am amintit că-l zărisem 
în după-amiaza în care te-au găsit, când urmărea ce fac poliţiştii, 
iar câinele se tot căznea să fugă. Ezita, poate aştepta să plec ca 
să depună florile. M-am dus la el. Avea o pălărie din tweed şi o 
jachetă Barbour, ca un moşier de la ţară care ar fi trebuit să fie 
pe domeniul lui, nu într-un parc londonez. 

— Aţi fost prieten cu Tess? l-am întrebat. 

— Nu. Nici măcar nu am ştiut cum o cheamă, până nu a 
apărut la ştiri, a răspuns. Obişnuiam să ne salutăm cu un fluturat 
de mână, asta-i tot. Când treci pe lângă cineva în mod frecvent, 
se formează cu vremea un fel de legătură. Una neimportantă, 
desigur, mai mult în sens de recunoaştere. Şi-a suflat nasul. De 
fapt, nu am căderea să fiu supărat, e absurd, ştiu asta. Dar 
dumneata o cunoşteai? 

— Da. 


31 Referire la masacrul de la şcoala primară din Dunblane, Scoţia, de 
pe 16 februarie 1996, în care au fost omorâţi şaisprezece copii şi un 
adult. (n.tr.). 


92 


Indiferent ce-ar crede detectivul Finborough, eu te cunoşteam. 
Moşierul a ezitat, neştiind dacă era cazul să continue o 
conversaţie sub semnul ofrandelor florale. 

— Polițistul a plecat? spunea că în curând o să dispară şi 
banda, căci acum nu mai e vorba de locul unei crime. 

Sigur că acum, după ce poliţia hotărâse că te sinuciseseşi, nu 
mai era locul unei crime. Moşierul părea că aşteaptă o reacţie din 
partea mea. A mai făcut o încercare. 

— Ei, dacă aţi cunoscut-o, probabil că ştiţi mai bine ca mine 
despre ce e vorba. 

Poate că îi făcea plăcere să discute despre asta. Nu-i o 
senzaţie neplăcută să simţi cum îţi dau lacrimile. Teroarea şi 
tragedia simţite de la distanţă sunt palpitante, excitante chiar, te 
fac să ai o oarecare legătură cu o durere şi o tragedie care nu-ți 
aparţin. Le-ar fi putut spune oamenilor, fără îndoială că a şi 
făcut-o, că era amestecat puţin în toată povestea asta, că avea 
un oarecare rol în toată drama care se consuma. 

— Sunt sora ei. 

Da, am vorbit la prezent. Faptul că eşti moartă nu îmi şterge 
calitatea de soră, relaţia noastră nu s-a transformat în ceva ce 
aparţine trecutului, altfel nu aş mai suferi acum, în prezent. 
Moşierul a părut îngrozit. Cred că spera ca şi eu să fiu oarecum 
distanţată emoţional. 

M-am îndepărtat. 

Ninsoarea, care cădea la întâmplare cu fulgi moi, a devenit 
dintr-odată mai deasă şi mai înfuriată. Am văzut că omul de 
zăpadă al copiilor dispărea, înghiţit de omătul cel nou. M-am 
hotărât să ies pe altă poartă, căci încă aveam prea vie în minte 
amintirea stării în care mă aflasem data trecută când părăsisem 
parcul. 

Pe când mă apropiam de Galeria Serpentine, a început un 
viscol puternic care a înecat în zăpadă copacii şi iarba. In curând, 
florile tale şi ursuleţii lui Xavier aveau să fie acoperiţi de zăpadă 
şi să dispară. Aveam picioarele amorţite, iar mâna fără mănuşă 
mă durea de frig. Vomitatul îmi lăsase în gură un gust amar. M- 
am gândit să intru în Galeria Serpentine, să văd dacă e vreo 
cafenea unde să găsesc apă. Când însă m-am apropiat de 
clădire, am văzut că era cufundată în întuneric şi că uşa avea 
lacăt. În geam era un anunţ în care se spunea că galeria avea să 
se redeschidă abia în aprilie. Simon n-avea cum să te fi întâlnit 
acolo. Era ultima persoană care te văzuse în viaţă şi minţise. li 


93 


auzeam în minte minciuna iar şi iar, ca un ţiuit, un unic zgomot 
neacoperit de ninsoare. 

M-am întors la locuinţa ta din Chepstow Road, în timp ce-l 
sunam de pe mobil pe detectivul Finborough, cu buzunarele 
înţesate cu biletele lăsate lângă buchete şi ursuleţi. De departe, 
l-am zărit pe Todd patrulând prin faţa clădirii cu paşi mici şi 
îngrijoraţi. Mama luase deja trenul spre casă. Todd m-a urmat în 
apartament, cuprins de o uşurare care i-a transformat 
îngrijorarea în iritare. 

— Am încercat să te sun, dar a fost mereu ocupat. 

— Simon a minţit când a spus că s-a întâlnit cu Tess la Galeria 
Serpentine - trebuie să-i spun asta detectivului Finborough. 

Reacţia lui Todd, sau mai degrabă lipsa ei, ar fi trebuit să mă 
pregătească pentru cea a detectivului Finborough. Insă exact 
atunci a răspuns la telefon, iar eu i-am spus despre Simon. 

A vorbit cu voce răbdătoare, blândă chiar. 

— Poate că Simon a vrut să se pună într-o lumină bună. 

— Spunând o minciună? 

— Spunând că a întâlnit-o la o galerie. Nu-mi venea să cred că 
detectivul Finborough inventa scuze pentru el. Am vorbit cu 
Simon, după ce am aflat că se văzuseră în acea zi, a continuat el. 
Nu avem motive să credem că are vreun amestec în moartea ei. 

— Dar a minţit în legătură cu locul în care au fost. 

— Beatrice, cred că ar trebui să încerci să... 

M-am înfuriat imediat, cu gândul la clişeele pe care urma să le 
folosească; trebuia să încerc „să merg mai departe”, „să las totul 
în urmă” şi chiar, în fraze mai înflorite, „să accept adevărul şi să- 
mi văd de viaţa mea”. L-am întrerupt înainte ca vreunul dintre 
clişeele acestea să prindă glas. 

— Aţi văzut locul în care a murit, nu-i aşa? 

— Da, l-am văzut. 

— Credeţi că ar fi ales cineva să moară într-un astfel de loc? 

— Nu cred că a fost vorba de o alegere. 

Pentru o clipă am crezut că încep să-l conving, apoi mi-am dat 
seama că punea moartea ta pe seama dereglării mintale. Aidoma 
unui obsedat compulsiv care nu face decât să repete acelaşi 
lucru de sute de ori, o femeie care suferă de psihoză postnatală 
e înghițită de valul de nebunie şi împinsă spre autodistrugere. O 
tânără care are prieteni, familie, talent şi frumuseţe şi e găsită 
moartă trezeşte suspiciuni. Chiar dacă i-a murit copilul, tot mai 
sunt semne de întrebare în privinţa morţii ei. Dar e de ajuns să 


94 


strecori cuvântul psihoză pe lista celor care-i descriu viaţa şi 
semnul de întrebare dispare imediat; ucigaşul primeşte un alibi 
mintal, iar victimei i se înscenează sinuciderea. 

— Cineva a obligat-o să între în locul acela îngrozitor şi a ucis- 
O. 

Detectivul Finborough încă mai avea răbdare cu mine. 

— Nu există un motiv pentru care cineva să vrea să o omoare. 
Din fericire, nu e vorba de o crimă din motive sexuale şi nu-i 
vorba nici de jaf. lar când am făcut cercetări în legătură cu 
dispariţia ei, nu am găsit pe nimeni care i-ar fi dorit răul, 
dimpotrivă. 

— Măcar o să mai vorbiţi o dată cu Simon? 

— Sincer, nu cred că am avea ceva de câştigat din asta. 

— Pentru că Simon e fiul unui ministru? 

l-am aruncat vorbele astea în speranţa că o să-l fac să se 
răzgândească, de ruşine. 

— Am hotărât să nu mai discut încă o dată cu Simon Greenly 
pentru că nu ar servi la nimic. 

Acum îl cunosc puţin mai bine şi ştiu că foloseşte un limbaj 
oficial atunci când se simte presat din punct de vedere 
emoţional. 

— Dar ştiţi că tatăl lui Simon e parlamentarul Richard Greenly? 

— Nu cred că discuţia asta ajunge undeva. Poate... 

— Moartea lui Tess nu merită să vă asumaţi un astfel de risc, 
nu? 

XXX 

Domnul Wright mi-a turnat un pahar cu apă. Descrierea clădirii 
toaletei mi-a produs senzaţia de vomă. l-am povestit despre 
minciuna lui Simon şi despre apelul meu către detectivul 
Finborough. Dar am omis faptul că în timp ce vorbeam la telefon 
cu el, Todd mi-a pus paltonul în cuier; că mi-a scos din buzunar 
bileţelele, întinzându-le cu grijă la uscat şi că, în loc să mi se 
pară grijuliu, fiecare gest de a netezi bileţelele mi s-a părut plin 
de dojană; că ştiam că e de partea detectivului Finborough, deşi 
nu ascultase decât varianta mea. 

— Prin urmare, după ce detectivul Finborough a spus că nu-l 
mai interoghează pe Simon, v-aţi hotărât să o faceţi 
dumneavoastră? întreabă domnul Wright. Cred că îi simt în voce 
o notă de amuzament, ceea ce nu m-ar surprinde. 

— Da, începea să devină un fel de obişnuinţă. 

Cu exact opt zile mai devreme, în timp ce zburam spre 


95 


Londra, eram o persoană căreia nu-i plăceau confruntările. Prin 
comparaţie cu brutalitatea morţii tale violente, duelurile verbale 
păreau însă inofensive şi oarecum banale. Oare de ce mă 
intimidaseră mai înainte, mă speriaseră chiar? Acum consideram 
că fusesem de o laşitate ridicolă. 

XXX 

Todd se ducea să cumpere un prăjitor de pâine („Nu-mi vine 
să cred că sora ta prăjea pâinea pe plită”). Cel pe care îl aveam 
la New York avea opţiunea de decongelare şi de încălzire a 
croasantelor, pe care noi o foloseam în mod obişnuit. S-a întors 
spre mine din prag. 

— Pari extrem de obosită. Afirmația lui dovedea îngrijorare sau 
critică? Ţi-am spus eu aseară că trebuia să iei un somnifer din 
cele pe care le-am adus de la doctorul Broadbent. 

Era critică. 

S-a dus după prăjitor. 

Nu-i explicasem de ce nu puteam să iau somnifer - ar fi fost 
un gest de laşitate să mă rup de tine, fie şi numai pentru câteva 
ore. N-o să-i spun nici că o să-l vizitez pe Simon, pentru că s-ar fi 
simţit dator să mă împiedice să fiu „aşa de nechibzuită şi de 
caraghioasă”. 

M-am dus cu maşina la Simon, îi găsisem adresa pe un bileţel 
lipit în agenda ta şi am parcat în faţa unei vile cu trei etaje din 
Kensington. Simon mi-a deschis poarta automată şi am urcat 
până la ultimul etaj. Abia l-am recunoscut când a deschis uşa. 
Faţa lui blândă de copil era brăzdată de urmele oboselii; barba 
nerasă, la modă, începea să capete forma unei bărbi rare. 

— Aş vrea să vorbim despre Tess. 

— De ce? Credeam că tu o cunoşti cel mai bine. Avea în voce 
un ton fals de gelozie. 

— Şi tu ai fost apropiat de ea, nu-i aşa? 

— Mda. 

— Atunci pot să intru? 

A lăsat uşa deschisă şi l-am urmat într-un salon mare şi luxos. 
Era probabil vizuina din Londra a tatălui lui, atunci când nu era 
plecat în circumscripţia lui electorală. Pe un perete, pe toată 
lungimea salonului dublu, se afla un tablou mare ce înfăţişa o 
închisoare. Când am privit mai de aproape, am văzut că era de 
fapt un colaj; o închisoare făcută din mii de fotografii de paşaport 
ce reprezentau feţe de bebeluşi. Era captivant şi dezgustător. 

— Galeria Serpentine e închisă până în aprilie, nu aveai cum 


96 


să te vezi acolo cu Tess. A ridicat din umeri, părând că nu-i păsa. 
De ce ai minţit? l-am întrebat. 

— Mi-a plăcut ideea, asta-i tot, a răspuns. Aşa părea că era o 
întâlnire romantică. Galeria Serpentine e un loc pe care Tess l-ar 
alege pentru astfel de întâlniri. 

— Numai că nu a fost o întâlnire romantică, nu? 

— Ce importanţă are dacă rescriu un pic istoria? Şi o transform 
în ce aş fi vrut să fie? Introduc puţină ficţiune? Nu-i nici un rău în 
asta. 

Mi-a venit să urlu la el, dar nu ar fi ajutat la nimic, ar fi fost 
doar o scurtă manifestare ad-hoc a furiei mele. 

— Atunci de ce v-aţi întâlnit în parc? Bănuiesc că era cumplit 
de frig. 

— Tess a vrut să se plimbe în parc. A spus că avea nevoie să 
iasă la aer. Mi-a spus că statul în casă o înnebunea. 

— O înnebunea? A folosit cuvântul ăsta? 

Nu te auzisem niciodată folosindu-l. Deşi vorbeşti ca o moară 
stricată, alegi cuvintele cu grijă şi din patriotism le foloseşti pe 
cele britanice, dojenindu-mă pe mine pentru americanismele 
mele. 

Simon a luat o punguţă de catifea dintr-un dulap cu uşi de 
sticlă. 

— Poate a spus că era claustrofobă. Nu-mi mai amintesc. 

Era mai plauzibil. 

— Ţi-a spus de ce voia să vă vedeţi? am întrebat. Şi-a făcut de 
lucru cu nişte foiţe Rizla, fără să răspundă. Simon...? 

— Voia să-şi petreacă timpul cu mine. Dumnezeule, ce-i aşa 
de greu de înţeles? 

— Cum ai aflat că a murit? Ţi-a spus vreun prieten? i-au 
povestit despre tăieturile de la încheieturi? Voiam să-l fac să 
plângă, pentru că ştiu că lacrimile transformă în apă sărată 
barierele defensive din jurul secretelor noastre. Ţi-au spus că a 
stat cinci nopţi acolo, în toaleta aia împuţită? 

Ochii îi erau plini de lacrimi, iar vocea mai şoptită ca de obicei. 

— În ziua aceea m-ai găsit în faţa locuinţei ei. Am aşteptat 
după colţ până ai plecat. Apoi te-am urmărit pe motocicletă. 

Imi amintesc vag uruitul unei motociclete care s-a auzit când 
am plecat spre Hyde Park. După aceea nu l-am mai băgat în 
seamă. 

— Am aşteptat ore în şir dincolo de porţile parcului. Ningea, a 
continuat Simon. Eram deja îngheţat, mai ştii? Te-am văzut 


9'7 


ieşind împreună cu o polițistă. Am văzut o dubă neagră. N-a vrut 
nimeni să-mi spună nimic. Nu făceam parte din familie. 

Acum lacrimile îi curgeau pe obraji; n-a făcut nimic ca să le 
oprească. La fel ca arta lui, mi se părea dezgustător. 

— Mai târziu, în aceeaşi seară, a apărut anunţul pe postul 
local, a spus el mai departe. O ştire scurtă, nici două minute, 
despre o femeie tânără care fusese găsită moartă într-o toaletă 
din Hyde Park. l-au arătat fotografia de studentă. Aşa am aflat că 
a murit. 

A trebuit să-şi sufle nasul şi să-şi şteargă ochii şi am socotit că 
era momentul potrivit pentru o înfruntare. 

— De ce a vrut de fapt să se întâlnească cu tine? 

— A spus că era speriată şi voia să o ajut. 

Povestea cu lacrimile dăduse roade, aşa cum bănuisem; de 
atunci, din acea primă noapte petrecută la internat, când 
cedasem şi-i mărturisisem directoarei că nu de mama şi de casă 
îmi era dor, ci de tata. 

— Ţi-a spus de ce era speriată? l-am întrebat. 

— A spus că primea nişte telefoane ciudate. 

— Ţi-a spus de la cine? 

A clătinat din cap. Brusc m-am întrebat dacă lacrimile erau 
adevărate sau dacă nu cumva erau nemiloase şi lipsite de 
remuşcare, ca ale celebrului crocodil. 

— De ce crezi că te-a ales pe tine, Simon? De ce nu pe un alt 
prieten de-ai ei? 

Acum lacrimile îi secaseră şi începea să fie mai puţin 
comunicativ. 

— Eram foarte apropiaţi. Poate că mi-a detectat scepticismul, 
căci a continuat pe un ton jignit, vizibil supărat: Pentru tine e 
uşor, eşti sora ei, ai tot dreptul să o plângi. Oamenii se aşteaptă 
să fii distrusă. Eu nici măcar nu pot să spun că era prietena mea. 

— Nu te-a sunat, nu-i aşa? A tăcut. Nu ar fi profitat niciodată 
de sentimentele tale pentru ea. A încercat să-şi aprindă ţigara cu 
marijuana, dar îi tremurau degetele şi nu s-a descurcat cu 
bricheta. Ce s-a întâmplat de fapt? 

— O sunasem de nenumărate ori, dar de fiecare dată 
răspundea robotul sau suna ocupat. De data aceea a răspuns. A 
spus că trebuia să iasă din casă. Am propus să mergem în parc şi 
a fost de acord. N-am ştiut că Galeria Serpentine era închisă. 
Speram să putem merge acolo. Când ne-am întâlnit în parc, m-a 
întrebat dacă ar putea să stea la mine. Zicea că are nevoie să fie 


98 


în permanenţă cu cineva. A făcut o pauză, furios. Spunea că sunt 
singurul de la facultate care nu lucrează câteva ore pe undeva. 

— In permanenţă? 

— Tot timpul. Nu-mi amintesc exact cum a spus. Dumnezeule, 
chiar are importanţă? Avea, pentru că îmi dădea certitudinea că 
spunea adevărul. Era speriată şi mi-a cerut ajutorul, pentru că 
eram la îndemână, a continuat el. 

— Atunci de ce ai lăsat-o acolo? 

Intrebarea a părut să-l zdruncine. 

— Cum? 

— Ai spus că voia să stea cu tine, de ce n-ai fost de acord? 

A reuşit în sfârşit să-şi aprindă ţigara şi a tras un fum. 

— l-am spus ce simţeam pentru ea. Cât de mult o iubeam. 
Absolut tot. 

— Te-ai dat la ea? 

— Nu despre asta a fost vorba. 

— lar ea te-a respins. 

— Direct. Fără menajamente. A spus că de data asta nu 
credea că mai putea să-mi propună „cu toată credibilitatea” să 
fim prieteni. 

Egoul lui uriaş înghiţise orice urmă de milă pentru tine, pentru 
durerea ta, transformându-l pe el în victimă. Numai că furia mea 
era mai mare decât egoul lui. 

— A apelat la tine, iar tu ai încercat să profiţi de nevoia ei de 
protecţie. 

— A fost exact invers, ea dorea să profite de mine. 

— Prin urmare, tot mai voia să stea la tine? 

Nu a răspuns, dar am ghicit ce urma. 

— Fără vreo obligaţie? A continuat să tacă. Numai că tu nu ai 
acceptat, aşa e? am întrebat eu. 

— Să pic de fraier? 

O clipă cred că m-am holbat la el, mult prea uluită de 
egoismul lui îngrozitor ca să mai pot răspunde. Credea că nu am 
înţeles. 

— Voia să fie cu mine doar pentru că îşi ieşise din minţi de 
groază. Cum crezi că m-am simţit? 

— Işi ieşise din minţi de groază? 

— Am exagerat, am vrut să spun... 

— Mai devreme ai spus „speriată”, acum „îşi ieşise din minţi 
de groază”? 

— OK. Spunea că i s-a părut că o urmărise un bărbat până în 


99 


parc. 

M-am căznit să-mi păstrez un ton oarecare. 

— Ţi-a spus cine era bărbatul? 

— Nu. L-am căutat. Am scotocit până şi prin tufişuri, m-am 
umplut de zăpadă şi de rahat uscat de câine. Nimic. 

— Trebuie să mergi la poliţie. Să vorbeşti cu un ofiţer, 
detectivul Finborough. E la secţia de poliţie din Notting Hill. O să- 
ţi dau numărul lui. 

— N-are rost. S-a sinucis. Am văzut la ştirile locale. _ 

— Dar tu ai fost acolo. Ştii mai multe decât reporterii, nu? li 
vorbeam ca unui copil, încercând să-l conving, încercând să-mi 
ascund disperarea. Ţi-a spus despre bărbatul care o urmărea. ști; 
că era speriată. 

— A fost probabil rodul unei iluzii paranoice. Au spus că 
depresia postpartum le face pe femei s-o ia razna de tot. 

— Unde ai auzit asta? 

— Cred că la televizor. Şi-a dat seama că era un răspuns de 
doi bani. M-a privit în ochi, nepăsător. OK. S-a interesat tata. De 
obicei nu-i prea cer nimic, aşa că atunci când o fac... 

S-a întrerupt, ca şi cum nu-i venea să-şi mai bată capul cu 
restul frazei. A făcut un pas spre mine şi i-am simţit mirosul 
aftershave-ului pregnant în aerul prea cald al apartamentului. Mi- 
a revenit brusc în minte prima imagine pe care am avut-o despre 
el, aşezat în zăpadă, în faţa locuinţei tale, cu un buchet de flori în 
mână, mirosind şi atunci la fel, în ciuda aerului rece. Atunci nu 
realizasem, dar de ce flori şi aftershave, dacă tu nu i-ai oferit 
decât prietenie ca premiu de consolare? lar acum, când ştiam că 
l-ai refuzat în mod direct, ce însemnau toate astea? 

— Aveai un buchet de flori când te-am găsit aşteptând-o. 
Miroseai a aftershave. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Te-ai gândit să mai faci o încercare, nu? Poate devenise 
atât de disperată, încât era gata să-ţi accepte condiţiile. 

A ridicat din umeri, fără să pară vinovat. Răsfăţat din naştere; 
răsfăţ care l-a transformat într-un astfel de om, în loc să fie cel 
care ar fi putut ajunge. 

M-am întors cu spatele la el şi am privit uriaşul colaj de feţe de 
bebeluşi care alcătuiau imaginea unei închisori. 

M-am îndepărtat cu o tresărire şi m-am dus spre uşă. 

Când am deschis-o, am simţit lacrimile curgându-mi pe faţă 
înainte de a-mi da seama că plângeam. 


100 


— Cum de-ai putut s-o laşi acolo? 

— Nu sunt eu vinovat că s-a sinucis. 

— Eşti vreodată vinovat de ceva? 

XXX 

Sunt iar în faţa domnului Wright şi am încă viu în minte 
mirosul lui Simon şi al apartamentului lui. Mă bucur că e deschis 
geamul şi că din parc ajunge până la noi mireasma vagă de iarbă 
proaspăt tăiată. 

— Le-aţi spus poliţiştilor ce vă relatase Simon? întreabă 
domnul Wright. 

— Da, unui subaltern al detectivului Finborough. A fost 
politicos, dar ştiam că nu avea nici un rost. Bărbatul care o 
urmărise era ucigaşul, dar putea la fel de bine să fie rodul 
presupusei ei paranoia. Faptele care indicau o crimă susțineau şi 
diagnosticul de psihoză. 

Domnul Wright se uită la ceas, e cinci şi un sfert. 

— Ne oprim aici? 

Incuviinţez din cap. Am încă, undeva în gât şi în nas, 
rămăşiţele mirosului rememorat al drogului şi al aftershave-ului 
şi sunt recunoscătoare că pot ieşi să respir aer curat. 


Traversez pe jos Parcul St. James, apoi iau un autobuz spre 
Coyote. Ştiu că eşti curioasă să afli cum de am ajuns să muncesc 
acolo. Iniţial m-am dus să le pun întrebări celor cu care ai lucrat, 
în speranţa că cineva avea să-mi dea vreun indiciu în legătură cu 
moartea ta. Dar n-a putut să mă ajute nimeni, nu te mai 
văzuseră din duminica dinainte de naşterea lui Xavier şi nu ştiau 
mare lucru despre viaţa ta de dincolo de Coyote. Intre timp, şeful 
meu din America mă „concediase” - „cu mare părere de rău, 
Beatrice” - şi habar n-aveam când urma să-mi găsesc alt post. 
Ştiam că partea care-mi revenea din ipoteca apartamentului din 
New York avea să-mi înghită cât de curând toate economiile. 
Trebuia să-mi câştig cumva existenţa, aşa că m-am întors şi i-am 
cerut Bettinei să mă angajeze. 

XXX 

Eram îmbrăcată cu singurele mele haine curate, un costum cu 
pantaloni de la Max Mara şi la început Bettina a crezut că 
glumesc, apoi şi-a dat seama că vorbeam serios. 

— De acord, nu mi-ar strica încă o persoană, pentru două ture 
în weekend şi trei în cursul săptămânii. Poţi să începi din seara 
asta. Şase lire pe oră plus masa de seară gratuită gătită de mine, 


101 


dacă faci ture mai lungi de trei ore. 

Bănuiesc că am părut puţin uimită că mi-a oferit pe loco 
slujbă. 

— Adevărul e că-mi placi, a spus Bettina. A chicotit când mi-a 
văzut faţa îngrozită. Scuze, nu m-am putut abţine. 

Felul în care râdea de uşurinţa cu care mă scandalizam mi-a 
amintit de tine; o făcea fără pic de cruzime. 

In timpul turei din seara aceea, m-am gândit că exista, 
desigur, o jumătate de normă care trebuia acoperită, de vreme 
ce tu muriseşi. Am descoperit însă de curând că postul tău 
fusese luat de altcineva, prin urmare m-a angajat din loialitate 
faţă de tine şi din compasiune pentru mine. 

De la Coyote ajung acasă aproape de miezul nopţii şi mă 
aştept să dau de puţini ziarişti sau chiar de nici unul. E prea 
târziu şi oricum, după agitația din ultimele zile, probabil că au 
făcut rost de toate fotografiile şi imaginile de care aveau nevoie. 
Insă m-am înşelat; apropiindu-mă, realizez că e un grup întreg, 
cu luminile lor uriaşe aprinse şi îndreptate asupra Kasiei. 
Ultimele două zile le-a petrecut în casa unei prietene, până când 
am crezut că avea să se stingă înverşunarea presei şi se putea 
întoarce. Acum locuieşte cu mine, cred că asta îţi face plăcere, 
dar te şi face curioasă în legătură cu felul în care ne organizăm. 
Ei bine, ea doarme în patul tău, iar eu pe canapeaua din camera 
de zi, pe care o desfac în fiecare seară şi aşa reuşim să ne 
înghesuim în apartament. 

Când ajung mai aproape văd ce timidă pare, e nervoasă din 
cauza atenţiei care i se acordă şi obosită. Dintr-un impuls 
sălbatic de a o proteja, îi alung din calea mea pe fotografi şi pe 
ziarişti. 

— De când aştepţi? o întreb. 

— De ore în şir. 

La Kasia, asta putea însemna orice interval care depăşea zece 
minute. 

— Unde ţi-e cheia? 

Ridică din umeri, încurcată. 

— Scuze. 

Mereu pierde câte ceva, iar asta îmi aduce aminte de tine. 
Câteodată firea ei aiurită mi se pare de-a dreptul drăgălaşă. În 
seara asta însă, trebuie să recunosc, mă cam calcă pe nervi. 
(Vechile obiceiuri dispar greu şi, la drept vorbind, sunt stoarsă, 
după o discuţie lungă la secţia de poliţie, o schimbare de profesie 


102 


în postura de chelneriţă şi acum întâlnirea cu presa care-mi vâră 
în ochi camere de luat vederi pentru a surprinde, îmi închipui, o 
imagine emoţionantă.) 

— Vino, trebuie să mănânci ceva. 

Mai are doar o săptămână până când trebuie să nască şi n-ar 
trebui să flămânzească prea mult. O apucă leşinul şi sunt 
convinsă că nici pentru copil nu e bine. 

O iau pe după umeri ca s-o poftesc în casă, iar aparatele foto 
ţăcăne ca la comandă. 

Mâine, lângă fotografia mea ţinând-o pe Kasia pe după umeri, 
articolele vor scrie asemenea celor de azi despre cum o „salvez” 
eu pe fata asta. Chiar folosesc cuvinte gen „salvare” şi „îi 
datorează viaţa”; cuvinte din cărţi de benzi desenate care 
ameninţă să mă transforme într-un personaj care poartă chiloţii 
peste pantaloni, îşi schimbă costumele şi identitatea în cabine de 
telefon şi scoate din încheietură fire de păianjen. Vor scrie că am 
ajuns prea târziu ca să te salvez pe tine (schimbarea din cabina 
de telefon n-a fost destul de rapidă!), dar că datorită mie Kasia şi 
copilul ei vor supravieţui. Ca noi toţi, cititorii lor aşteaptă un final 
fericit al poveştii. lar finalul meu a fost o şuviţă de păr prinsă într- 
un fermoar. 


103 


Capitolul 8 


Joi 


Traversez Parcul St. James spre clădirea secţiei de poliţie. Azi 
cerul e iar albastru, mai exact codul pantone PMS 635, un cer 
dătător de speranţă. In dimineaţa asta, domnul Wright o să mă 
întrebe despre următorul capitol al poveştii tale, care include 
întrevederea cu psihiatrul tău. Numai că mintea mea e încă pe 
jumătate adormită şi nu are limpezimea necesară, aşa că o voi 
relata mai întâi aici, ca o repetiţie în minte, înainte de a-i povesti 
totul domnului Wright. 

XXX 

Lista de aşteptare a doctorului Nichols pentru cei veniţi prin 
Serviciul Naţional de Sănătate era completă pe următoarele 
patru luni, aşa că am plătit ca să-l văd. Sala de aşteptare a 
cabinetului lui particular arăta mai degrabă a salon de coafură de 
lux decât a ceva care să aibă vreo legătură cu medicina: vase cu 
crini, reviste glossy, un dozator de apă. Tânăra secretară avea 
privirea dispreţuitoare de rigoare, cârmuind cu puterile ei de 
paznic al cetăţii asupra pacienţilor din sală. Cât am aşteptat, am 
răsfoit o revistă (am moştenit iritarea mamei în legătură cu timpii 
morţi). Avea pe copertă data lunii următoare şi mi-am amintit 
cum râdeai de revistele de modă care o iau înaintea timpului, 
spunând că data de pe copertă ar trebui să-i avertizeze pe cititori 
în privinţa lucrurilor absurde din interior. E o flecăreală mintală 
nervoasă din partea mea, pentru că atâtea lucruri depind de 
întrevederea aceasta. Din cauza doctorului Nichols erau convinşi 
poliţiştii că sufereai de psihoză postnatală; din cauza lui erau 
siguri că te-ai sinucis. Din cauza doctorului Nichols nu-l căuta 
nimeni pe ucigaşul tău. 

Secretara mi-a aruncat o privire şi m-a întrebat: 

— La ce oră spuneaţi că aveţi programarea? 

— La două şi jumătate. 

— Aţi avut noroc că doctorul Nichols şi-a făcut loc să vă 
primească. 

— Sunt sigură că voi fi taxată pe măsură. 

Mă încălzeam pentru o confruntare mai aprigă. Părea iritată. 

— Aţi completat formularul? 


104 


| l-am înapoiat, cu toate rubricile necompletate, în afara celei 
cu detaliile cardului de credit. Mi l-a luat, cu o voce falsă şi privire 
dispreţuitoare. 

— Nu aţi completat nimic referitor la istoricul dumneavoastră 
medical. 

M-am gândit la toţi cei care veneau aici, aflaţi în depresie, 
neliniştiţi, care îşi pierdeau controlul asupra realităţii şi alunecau 
în hăul nebuniei; oameni fragili, vulnerabili, care aveau dreptul 
măcar la un dram de politeţe din partea primei persoane cu care 
aveau de-a face. 

— Nu am venit pentru un consult medical. 

Nu a vrut să se arate interesată de mine. Sau poate s-a gândit 
că eram vreo altă pacientă dusă cu care nu merita să-şi piardă 
timpul. 

— Sunt aici pentru că sora mea a fost omorâtă, iar doctorul 
Nichols a fost psihiatrul ei. 

O clipă i-am captat atenţia. A observat părul meu îngrăşat 
(spălatul pe cap e unul dintre lucrurile cu care nu îţi mai baţi 
capul când eşti doborâtă de durere), lipsa machiajului şi pungile 
de sub ochi. A văzut urmele durerii, dar le-a interpretat ca semne 
de nebunie. M-am întrebat dacă nu aşa se întâmplase şi în cazul 
tău, într-un sens mai larg - semnele de teamă considerate drept 
nebunie. Mi-a luat formularul fără să mai adauge ceva. 

In timp ce aşteptam, mi-am amintit de schimbul nostru de 
mesaje din perioada în care spusesem că mă gândeam să merg 
la un psihiatru. 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Un doctor de cap? De ce naiba, ai nevoie de aşa ceva, 
Bee? Dacă vrei să vorbeşte despre anumite lucruri, de ce nu 
vorbeşte cu mine ori cu vreun prieten? 


T xox 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: [email protected] 


105 


Mă gândeam că e o experienţă interesantă, valoroasă 
chiar, să consult un psihiatru. E cu totul altceva decât 
discuția cu un prieten. 


lol 
Bee XX 
PS: Nu li se mai spune doctori de cap. 


De la: [email protected] 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Dar dacă ai vorbi ca mine ar fi gratis şi m-aş gândi doar 
la interesul tău, iar discuţia nu s-ar limita la o oră pe ceas. 


T xoxo 


PS: Doctorii ăştia acţionează asupra personalității ca un 
program de apă caldă, căci o fac să intre la apă şi o reduc la 
ceva care se potriveşte cu o categorie din manual. 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: tesshemmingQhotmail.co.uk 


Sunt foarte bine pregătiţi. Un psihiatru (mai curând decât 
un psiholog) e un medic calificat care face o specializare. 
Nu i-ai mai compara cu maşinile de spălat dacă ai suferi de 
bipolaritate, demenţă sau schizofrenie, nu? 


lol 
Bee 
De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Ai dreptate. Dar tu nu suferi de aşa ceva. 
TX 


PS: O să strig puțin mai tare, în caz că nu m-ai auzit de 
pe piedestalul tău. 


106 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: tesshemmingQhotmail.co.uk 


Nu mă refeream numai la cei grav bolnavi mintal care au 
nevoie de un psihiatru; uneori şi cei cu suferințe mai puțin 
vizibile cer ajutorul unor specialişti. 


lol Bee x 
De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Îmi pare rău, Bee. Îmi spui despre ce e vorba? 
TX XXXX 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: [email protected] 


Trebuie să merg la o întrunire f. importantă. Vorbim mai 
încolo. 


Bee x 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


lar eu trebuie să servesc la mese, nu să-ți trimit ţie 
mesaje de la computerul Bettinei, iar cei de la masa patru 
încă îşi mai aşteaptă brânza, dar nu mă mişc până nu 

răspunzi. 
T XXXX 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Cei de la masa patru au plecat acasă fără brânză. 
Mai  slăbeşte-mă, te rog. Am ajuns să folosesc 
americanisme”?, vezi cat de mult vreau să mă ierti? 


32 în original a fost folosită expresia give me a break, din engleza 


107 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Am terminat tura, bBee-bean şi încă sunt în faţa 
computerului Bettinei, aşa că trimite-mi un mesaj imediat 
ce l-ai primit pe ăsta! Te rog? 


T XXX0000 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: tesshemmingQhotmail.co.uk 


Nu am vrut dinadins să amân răspunsurile, dar întrunirea 
s-a prelungit. Nu interpretez nicicum povestea asta cu 
psihiatrii. E vorba doar despre faptul că atunci când eşti în 
New York, trebuie să te comporti asemenea celor de aici... 
Bănuiesc că e trecut de miezul nopții la Londra, aşa că du-te 
acasă şi culcă-te. 


lol 
Bee X 


De la: tesshemmingQhotmail.co.uk 
Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 


Nu-i bai dacă nu vrei să-mi spui. Bănuiesc că suferinţa ta 
are legătură cu Leo? Sau cu tata. 


Lol 
TX 


De la biroul ei, secretara a ridicat privirea spre mine. 
— Doctorul Nichols vă aşteaptă. 
In timp ce intram, mi-am amintit de discuția noastră de la 


telefon din acea seară (la mine; la tine era două dimineata). Tot 
nu ţi-am spus de ce voiam să consult un psihiatru, însă tu mi-ai 
explicat de ce credeai că nu ajută la ceva. 


— Mintea noastră ne reprezintă; e cea cu care simtim, gândim 


şi credem. Acolo se nasc iubirea, ura, încrederea şi pasiunea. 


americană. (n.tr.). 


108 


Fervoarea ta mă cam tulbura, dar tu ai spus mai departe: 

— Cineva care nu e în acelaşi timp teolog, filosof şi poet cum 
ar putea spera să vindece mintea cuiva? 

Am deschis uşa cabinetului doctorului Nichols şi am intrat. 

Când te-ai întâlnit cu doctorul Nichols în clinica Serviciului 
Naţional de Sănătate avea probabil un halat alb, însă aici, în 
cabinetul lui particular, era îmbrăcat cu pantaloni decoloraţi de 
catifea raiată şi un pulover vechi de lână, având un aer neglijent 
pe fundalul tapetului dungat stil Regency. l-am dat spre 
patruzeci de ani, ce zici, am ghicit? 

S-a ridicat de pe scaun cu o faţă pe care mi s-a părut că citesc 
compasiune. A 

— Domnişoară Hemming? Imi pare nespus de rău de sora 
dumitale. 

Sub birou am auzit un tropăit de labe şi am zărit un labrador 
bătrân care pesemne fugărea iepuri în somn, lovind podeaua cu 
coada. Mi-am dat seama că în cabinet plutea un uşor miros de 
câine, care mi-a plăcut mai mult decât cel al crinilor din sala de 
aşteptare. Mi-am  închipuit-o pe secretară repezindu-se să 
împrospăteze aerul cu un parfum de cameră în pauza dintre 
două consultaţii. 

A făcut semn spre un scaun aflat lângă al lui. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Când m-am aşezat, am văzut pusă la vedere fotografia unei 
fetiţe în scaun cu rotile şi l-am apreciat pe doctorul Nichols 
pentru mândria necondiționată de care dădea dovadă. 

— Cu ce vă pot fi de folos? a întrebat el. 

— V-a spus Tess de cine îi era frică? A scuturat din cap, şocat 
în mod vădit de întrebarea mea. Insă v-a spus că primea 
telefoane de ameninţare? am întrebat. 

— Da, telefoane supărătoare. 

— V-a spus cine suna? Sau ce îi spunea persoana respectivă? 

— Nu. Nu a vrut să-mi povestească despre ele şi nu mi s-a 
părut de nici un ajutor să insist. La vremea aceea, mi-am 
închipuit că era probabil cineva care făcea publicitate prin 
telefon ori care greşise numărul şi că, din cauza stării ei 
depresive, lui Tess i se părea că era hărţuită. 

— l-aţi explicat asta lui Tess? 

— Da, i-am sugerat posibilitatea asta. 

— Şi a plâns? 

A părut surprins că ştiam. Te cunosc însă de-o viaţă. La patru 


109 


ani, puteai să ai julituri la genunchi şi nasul însângerat, dar nu ai 
fi plâns - decât dacă nu te credea cineva când spuneai adevărul, 
iar atunci şuvoiul tău de lacrimi exprima cea mai acută 
indignare. 

— Aţi zis că /a vremea aceea aţi presupus că era vorba de 
telefoane în scopuri publicitare sau de apeluri greşite? 

— Da. Mai târziu am descoperit că Tess nu avea o depresie, 
aşa cum crezusem, ci suferea de psihoză puerperală, denumită 
în limbaj comun psihoză postnatală. Am încuviinţat. Imi făcusem 
temele. Ştiam că psihoza puerperală se referă de fapt la cele 
şase săptămâni de după naştere. In orice caz, a continuat 
doctorul Nichols, când am înţeles că suferea de psihoză 
puerperală, mi-am dat seama că telefoanele trebuie să fi fost 
halucinaţii auditive, în termeni comuni, „voci auzite” sau, în cazul 
ei, chiar şi soneria telefonului. 

— Aţi schimbat diagnosticul când aţi aflat că a murit, nu-i aşa? 
am întrebat şi am văzut că emoția i-a îmbujorat puţin faţa ridată 
şi i-a împietrit-o pentru o clipă. A răspuns după o ezitare. 

— Da. Cred că aţi înţelege mai bine dacă v-aş explica mai 
multe despre psihoza puerperală. Simptomele pot include 
paranoia, iluzii şi halucinaţii. Din păcate, consecinţa este o rată 
ridicată de risc de suicid. 

Ştiam deja asta din propriile mele cercetări. 

— Aş vrea să lămurim un lucru, am spus. Aţi schimbat 
diagnosticul din depresie în psihoză după ce a murit. Abia atunci 
au devenit telefoanele „halucinaţii auditive”? 

— Da, pentru că halucinaţiile auditive sunt simptome ale 
psihozei. 

— Nu suferea de psihoză. Puerperală, postnatală sau cum vreţi 
să-i spuneţi. A încercat în zadar să mă întrerupă, însă am 
continuat: De câte ori aţi întâlnit-o pe sora mea? 

— În psihiatrie nu e vorba de cunoaşterea intimă a unei 
anumite persoane, ca între prieteni ori membri ai familiei; nici în 
cazurile extreme nu e nimic asemănător cu relaţia de lungă 
durată pe care psihiatrul o are cu pacientul ca terapeut al lui. 
Când un pacient suferă de o boală mintală, psihiatrul are 
pregătirea care îi permite să recunoască anumite simptome 
prezente la acesta. 

Nu ştiu de ce, dar mi l-am imaginat exersând replica asta mai 
devreme în faţa oglinzii. Am repetat întrebarea: 

— De câte ori? 


110 


A privit în altă parte. 

— Doar o dată. Mi-a fost trimisă automat, pentru că îi murise 
copilul, dar s-a externat aproape imediat după naştere, aşa că nu 
am văzut-o în secţia spitalului. Două zile mai târziu i s-a dat o 
trimitere urgentă ca pacient extern. 

— A venit prin Serviciul Naţional de Sănătate? 

— Da. 

— Acolo e o listă de aşteptare de patru luni. Eu de aceea am 
plătit ca să vă întâlnesc. 

— Tess era o urgenţă. Scăpăm imediat de toate cazurile 
potenţiale de depresie şi de psihoză puerperală. 

— Scăpaţi? 

— Mă scuzaţi. Vreau să spun că nu mai ţinem cont de lista de 
aşteptare. 

— Cât durează o consultaţie prin Serviciul Naţional de 
Sănătate? 

— Aş prefera să am mai mult timp pentru fiecare pacient, 
dar... 

— Cu o listă de aşteptare de patru luni, bănuiesc că sunteţi 
presat să evaluaţi toate cazurile. 

— Imi rezerv pentru fiecare pacient cât de mult timp pot. 

— Dar nu e de ajuns, nu-i aşa? 

A făcut o scurtă pauză. 

— Nu. Nu este. 

— Psihoza puerperală este un caz psihiatric de mare urgenţă, 
nu? 

— Da, aşa e. 

— Necesită internare? 

Işi controla cu atenţie limbajul corpului, ţinând hotărât braţele 
pe lângă el şi picioarele puţin depărtate, dar ştiam că voia să şi 
le încrucişeze, pentru ca poziţia trupului să fie pe măsura gândirii 
sale defensive. 

— La fel ca mine, mulţi psihiatri ar fi interpretat simptomele lui 
Tess mai degrabă ca indicatori ai depresiei decât ai psihozei. 
Distrat, s-a aplecat şi a mângâiat urechile mătăsoase ale 
câinelui, ca şi când ar fi avut nevoie de alinare, apoi a continuat: 
Faţă de alte ramuri ale medicinii, în psihiatrie e mult mai greu de 
pus un diagnostic. Aici nu sunt de ajutor radiografiile şi testele de 
sânge. lar eu nu am avut acces la dosarul ei, aşa că nu am ştiut 
dacă exista vreun istoric de maladii mintale. 

— Nu există un astfel de istoric. Când a avut programare la 


111 


dumneavoastră? 

— Pe 23 ianuarie. La nouă dimineaţa. 

Nu se uitase în agendă şi nici în calculator. Se pregătise 
pentru discuţia noastră, desigur. Probabil vorbise toată 
dimineaţa la telefon cu sindicatul lui medical. Faţa părea să-i 
trădeze o urmă de emoție adevărată. M-am întrebat dacă se 
temea pentru el sau chiar era mâhnit din pricina ta. 

— Prin urmare, aţi văzut-o în ziua în care a murit? am întrebat. 

— Da. 

— Şi în dimineaţa în care a murit v-aţi gândit că suferă de 
depresie, nu de psihoză? 

S-a ghemuit, încrucişându-şi braţele şi picioarele, fără să mai 
poată ascunde că era în defensivă. 

— La vremea aceea nu am detectat vreun indiciu de psihoză. 
Şi nu avea semne care să arate că dorea să-şi facă rău. Nu a fost 
nimic care să sugereze că avea de gând să-şi ia viaţa. 

Mi-a venit să urlu la el că era normal să nu existe semne, 
pentru că nu ţi-ai luat singură viaţa; ţi-a fost smulsă în mod 
violent. Mi-am auzit vocea răsunând încet undeva departe, pe 
fondul acelui urlet imaginar: 

— Moartea ei v-a făcut să reevaluaţi diagnosticul? 

Nu a răspuns. Faţa lui ridată şi pantalonii de catifea reiată nu 
mi s-au mai părut de o neglijenţă înduioşătoare, ci incurabilă. 

— Greşeala dumneavoastră nu a fost că aţi diagnosticat-o cu 
depresie când de fapt suferea de psihoză. A încercat să mă 
întrerupă, dar am continuat: Aţi greşit pentru că nu aţi crezut de 
la bun început că ar putea spune adevărul. Din nou a vrut să mă 
întrerupă. A făcut-o şi cu tine, nu-i aşa, atunci când ai încercat 
să-i spui prin ce treceai? Credeam că psihiatrii au menirea să 
asculte. Bănuiesc că o programare urgentă prin Serviciul 
Naţional de Sănătate, strecurată în programul plin al unei clinici, 
nu vă mai lasă prea mult timp pentru ascultarea pacientului. 
Măcar v-aţi gândit vreo clipă la posibilitatea ca telefoanele de 
ameninţare şi bărbatul care a urmărit-o în parc să fie ceva real? 
l-am întrebat. 

— Tess nu a fost omorâtă. Mi s-a părut ciudat că era atât de 
neclintit. La urma urmei, o crimă l-ar fi scăpat de greşeala de 
diagnosticare. A tăcut, apoi s-a căznit să pronunţe cuvintele, ca 
şi când asta i-ar fi provocat o durere fizică. Tess avea halucinaţii 
auditive, despre care v-am vorbit; dacă doriţi, ne putem 
contrazice în privinţa interpretării lor. Dar avea şi halucinaţii 


112 


vizuale. La vremea aceea, le-am luat drept coşmaruri puternice, 
comune de altfel la pacienţii depresivi, care au suferit o pierdere, 
a spus mai departe doctorul Nichols. Dar i-am recitit dosarul şi 
acum îmi e clar că erau halucinaţii, pe care eu nu le-am depistat. 
Uşoara supărare pe care o zărisem mai devreme părea să îi 
cuprindă întreaga faţă. Halucinaţiile vizuale sunt un semn clar de 
psihoză gravă. 

— Despre ce „halucinaţii” era vorba? 

— Trebuie să respect confidenţialitatea faţă de pacient. Mi s-a 
părut bizar că s-a gândit brusc la confidenţialitate deşi până 
acum nu păruse să-l deranjeze. M-am întrebat dacă avea vreun 
motiv sau era vorba de un alt exemplu de incompetenţă. Am 
rugat-o să picteze ce văzuse, a spus el mai departe, cu o faţă 
blândă. Mă gândeam că asta ar ajuta-o. Poate că reuşiţi să găsiţi 
tabloul? 

A intrat secretara. Timpul expirase, însă nu am plecat. 

— Trebuie să mergeţi la poliţie, să le spuneţi că aveţi îndoieli 
în legătură cu psihoza puerperală. 

— Dar nu am îndoieli. După cum v-am spus, semnele au 
existat, dar nu le-am văzut. 

— Nu sunteţi motivul morţii ei, dar aţi putea fi cel pentru care 
ucigaşul ei va scăpa. Din cauza diagnosticului dumneavoastră, el 
nici măcar nu este căutat. 

— Beatrice... 

Era prima dată când îmi folosea numele mic. Sunase 
clopoţelul; se terminaseră cursurile, aşa că acum puteam deveni 
mai intimi. Eu nu m-am ridicat, el însă da. 

— Imi pare rău, dar nu te mai pot ajuta. Nu pot să-mi schimb 
judecata profesională pentru că mi-o ceri dumneata şi pentru că 
se potriveşte cu un scenariu pe care l-ai construit despre 
moartea ei. Am făcut o greşeală, o gravă eroare de judecată. 
Trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Vorbele îi trădau sentimentul 
de vină; iniţial fusese doar o părere, care apoi se transformase în 
principalul subiect de discuţie. Părea uşurat că în sfârşit putea să 
i se abandoneze. Realitatea crudă e că o femeie tânără care 
suferea de psihoză puerperală a fost diagnosticată cu ceva mai 
uşor, iar eu trebuie să-mi asum partea mea de vină. 

Mi s-a părut de-a dreptul ironic că buna-cuviinţă poate fi 
combătută mai greu decât opusul ei egoist şi condamnabil. 


Oricât de deranjant ar fi, simţul înalt al moralității e prea sigur. 
XXX 


113 


Pe fereastra deschisă se vede cum plouă, o ploaie de 
primăvară care adună mirosul ierbii şi al copacilor înainte de a 
dispărea pe asfalt. Simt uşoara scădere de temperatură şi o 
adulmec înainte de a o percepe. Aproape i-am terminat de 
relatat domnului Wright despre întâlnirea cu doctorul Nichols. 

— Am crezut că gândea că făcuse o mare greşeală şi se ruşina 
în mod sincer de asta. 

— l-aţi cerut să se ducă la poliţie? m-a întrebat domnul Wright. 

— Da, însă a susţinut cu convingere că era vorba de psihoză 
puerperală. 

— Deşi asta arunca 9) lumină proastă asupra 
profesionalismului lui? N 

— Da. Şi pe mine m-a mirat. Insă mi-am spus că era din cauza 
unei moralităţi prost girate; ar fi dat dovadă de laşitate dacă ar fi 
fost de acord cu mine că Tess nu avea psihoză şi că fusese 
omorâtă. La sfârşitul întrevederii am fost de părere că e un 
psihiatru prost, dar un om cu bună-cuviință. 

Facem pauză de prânz pentru că domnul Wright are o întâlnire 
programată, aşa că eu plec singură. Afară încă plouă. 


Nu ţi-am mai răspuns la mesaj ca să-ți spun care a fost 
motivul real pentru care am mers la un psiholog. Pentru că până 
la urmă m-am dus. La şase săptămâni după logodna cu Todd. M- 
am gândit că dacă mă mărit nu o să mă mai simt în nesiguranță. 
Numai că inelul de logodnă de pe deget nu m-a făcut să fiu mai 
stăpână pe viaţa mea, aşa cum crezusem. Am fost la doctoriţa 
Wong, o femeie extrem de inteligentă şi de pătrunzătoare, care 
m-a ajutat să înţeleg că nu era deloc surprinzător că mă simţeam 
abandonată, prin urmare nesigură, având în vedere că tata 
plecase şi Leo murise la un interval de câteva luni. Ai avut 
dreptate în privinţa celor două suferinţe. Dar momentul 
culminant care m-a făcut să mă simt abandonată a fost cel în 
care am fost trimisă la internat, exact în acelaşi an. 

In timpul şedinţelor de terapie, am înţeles că mama nu mă 
respinsese, ci încercase să mă protejeze. Tu erai mult mai 
tânără, de tine îşi putea ascunde durerea, faţă de mine ar fi fost 
însă mult mai greu. Ca o ironie, m-a trimis la internat pentru că a 
crezut că din punct de vedere emoţional acolo voi fi mai în 
siguranţă. 

Cu ajutorul doctorului Wong am ajuns să mă înţeleg mai bine 
nu numai pe mine, dar şi pe mama, iar învinuirea făcută în pripă 


114 


şi fără judecată s-a transformat în înţelegere dobândită cu trudă. 

Din păcate, faptul că ştiam cauza nesiguranţei mele nu m-a 
ajutat să îndrept răul deja făcut, în mine ceva fusese distrus, iar 
acum ştiam că nu fusese un act rău intenţionat - ca un servitor 
care a doborât din greşeală un bibelou pe pardoseală, mai 
degrabă decât să-l fi aruncat în mod deliberat - deşi acel ceva 
rămâne distrus pentru totdeauna. 

Vei înţelege, cred, de ce nu-ţi împărtăşesc scepticismul în 
privinţa psihiatrilor. Deşi sunt de acord că un psihiatru bun 
trebuie să aibă şi sensibilitate artistică şi cunoştinţe ştiinţifice 
(doctorita Wong a terminat literatura comparată înainte de a se 
apuca de medicină), reprezentând versiunea modernă a omului 
renascentist. Acum, când îţi spun toate astea, mă întreb dacă nu 
cumva respectul şi gratitudinea mea faţă de propriul meu 
psihiatru nu mi-au influenţat părerea despre doctorul Nichols, 
dacă nu acesta a fost motivul pentru care mi s-a părut că avea 
atât de multă bună-cuviinţă. 


Mă întorc la sediul poliţiei înaintea domnului Wright, care 
apare grăbit cinci minute mai târziu, vizibil stresat. Poate că 
întâlnirea nu a mers cum trebuia. Bănuiesc că are legătură cu 
tine. Cazul tău e unul greu - titluri de presă, membri de 
parlament care cer o anchetă publică. Răspunderea domnului 
Wright trebuie să fie foarte mare; nu numai că se pricepe de 
minune să ascundă presiunea pe care o simte, dar nici nu o 
aruncă în vreun fel asupra mea, iar eu apreciez asta. Dă drumul 
la casetofon şi continuăm. 

— La cât timp după întâlnirea cu doctorul Nichols aţi găsit 
tablourile? 

Nu trebuie să precizeze; ştim amândoi despre ce tablouri este 
vorba. 

— Le-am căutat în dormitor de îndată ce m-am întors în 
apartament. Tess îşi scosese toată mobila, cu excepţia patului. 
Până şi dulapul se afla în camera de zi, ceea ce era caraghios. Nu 
ştiu de ce i-am spus asta. Poate pentru că, dacă trebuie să fii o 
victimă, vreau să ştie că eşti una cu ciudăţenii, dintre care unele 
o enervau pe sora ta mai mare. Cred că erau vreo patruzeci- 
cincizeci de pânze proptite de pereţi, spun mai departe. 
Majoritatea în ulei, unele pe carton gros, câteva colaje. Erau 
toate mari, cu lăţimea de cel puţin treizeci de centimetri. Mi-a 
luat ceva timp să mă uit la toate. Nu voiam să le stric. 


115 


Ai tablouri extraordinar de frumoase. Ţi-am spus-o vreodată 
sau eram prea îngrijorată de faptul că n-o să-ţi câştigi existenţa 
cu ele? Ştiu care e răspunsul. Mă temeam că nimeni nu avea să 
cumpere pânze mari în culori care nu se potriveau cu ambianța 
din casele lor, nu-i aşa? Mă temeam că vopseaua era aplicată în 
tuşe atât de groase, încât avea să se desprindă şi să distrugă 
vreun covor, în loc să-mi dau seama că făcuseşi culoarea însăşi 
palpabilă prin picturile tale. 

— Am avut nevoie cam de o jumătate de oră ca să le găsesc 
pe cele de care-mi vorbise doctorul Nichols. 

Domnul Wright a văzut doar cele patru tablouri cu 
„halucinaţii”, nu şi pe cele făcute mai înainte. Cred că pentru 
mine cel mai şocant a fost contrastul dintre ele. 

— Celelalte tablouri ale ei erau atât de... La naiba, pot s-o 
spun. Vesele. Pânza conţinea o explozie de viaţă, lumină şi 
culoare. 

Cele patru tablouri erau însă pictate cu paleta unui nihilist, 
culori de la codul pantone PMS 4625 la PMS 4715, cu spectrul de 
nuanţe de negru şi maro, forțându-l pe privitor să se retragă 
înspăimântat la vederea subiectului. Nu trebuie să-i explic 
domnului Wright lucrul acesta, pentru că are fotografiile 
picturilor la dosar, le zăresc. Deşi sunt mai mici şi întoarse cu 
susul în jos, tot mă tulbură, astfel că îmi întorc rapid privirea. 

— Se aflau în spatele unui teanc mare de alte pânze. 
Vopseaua unuia dintre ele mânjise dosul următorului. Am bănuit 
că le ascunsese la repezeală, înainte de a avea timp să se usuce 
cum trebuie. 

A fost nevoie să pui într-un loc ferit faţa femeii şi tăietura gurii 
deschise pentru țipăt ca să poţi adormi? Sau poate omul mascat, 
care pândea din umbră ameninţător, te tulburase la fel de mult 
ca pe mine? 

— Todd a crezut că sunt dovezi ale psihozei ei, am spus eu. 

— Todd? 

— Logodnicul meu din vremea aceea. 

Suntem întrerupţi de secretara Miss Pasiune care îi aduce un 
sandviş domnului Wright; e evident că întâlnirea de la ora 
prânzului nu a inclus şi masa, iar ea s-a gândit la asta şi are grijă 
de el. Abia dacă îmi aruncă o privire când îmi oferă paharul cu 
apă. El îi zâmbeşte cu surâsul lui deschis şi cuceritor. 

— Mersi, Stephanie. 

Zâmbetul se tulbură. Lumina din birou scade. 


116 


— Vă simţiţi bine? 

— Da. 

Insă biroul este cuprins de întuneric. Aud, dar nu văd nimic. Mi 
s-a întâmplat şi ieri la prânz, când luam masa cu mama şi am dat 
vina pe vin, dar azi nu am nici un ţap ispăşitor. Ştiu că, dacă 
rămân calmă, întunericul se va risipi. Aşa că povestesc mai 
departe, căznindu-mă să-mi amintesc ce s-a întâmplat - iar în 
acel întuneric tablourile tale mohorâte sunt pline de culoare. 

XXX 

Când a intrat Todd, plângeam şi lacrimile cădeau pe tablouri şi 
se transformau în picături negre ca de cerneală şi maro 
noroioase ce alunecau în jos, pe pânză. Todd m-a înlănţuit cu 
braţul. 

— Draga mea, pe astea nu le-a pictat Tess. O clipă mi-am 
recăpătat speranţa; le pusese cineva acolo, nu Tess trăise toate 
stările acelea. Nu era ea însăşi, a continuat Todd. Nu era sora pe 
care o ştiai. Nebunia are efectul acesta, îţi răpeşte identitatea. 
Eram furioasă pe el pentru că avea impresia că ştia totul despre 
boala ta mintală; că după câteva şedinţe de terapie avute la 
treisprezece ani, când au divorţat ai lui, devenise cine ştie ce 
expert. N 

M-am întors spre tablouri. De ce le pictaseşi, Tess? În loc de 
mesaj? Şi de ce le-ai ascuns? Todd nu şi-a dat seama că tăcerea 
mea fusese umplută de nevoia imperioasă de dialog imaginar. 

— Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, draga mea. 

Brusc devenise aşa de bădăran; ca şi când încăpăţânarea de a 
greşi îl făcea mai masculin; ca şi când ar fi putut transforma 
consecinţele nedorite ale morţii tale într-un weekend de aventuri 
în care să-şi testeze bărbăţia. De data asta mi-a simţit furia. 

— Imi pare rău, poate că „nebunie” este un cuvânt prea dur, a 
spus el. 

In clipa aceea l-am contrazis furioasă, în tăcere. Mie 
„psihotică” îmi suna mult mai rău decât „nebună”. Mă gândeam 
că nu poţi fi psihotică aidoma unui pălărier sau unui iepure de 
martie”. Psihoticii nu au parte de ilustraţii jucăuşe şi glumeţe în 
cărţile de copii. Nici Regele Lear nu suferea de psihoză când a 
descoperit mari adevăruri în timpul delirurilor lui. Mă gândeam 
că putem înţelege nebunia ca pe o emoție trăită la un nivel 
intens şi tulburător, poate chiar o putem respecta pentru aleasa 


33 Aluzie la personaje din A/ice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll. 
(n.tr.). 


117 


ei origine literară, dar psihoza e undeva departe şi trebuie să ne 
temem de ea şi să o respingem. 

Acum însă, în loc să-i analizez originea literară, mă tem de 
nebunie. Şi îmi dau seama că opinia mea iniţială era cea a unui 
privitor, nu a cuiva care suferea de aşa ceva. „Nu mă lăsaţi să- 
nnebunesc, o, zei;"** căci pierderea raţiunii, a sinelui, aduce după 
ea o teroare disperată, indiferent cum vrei să o numeşti. 

Am găsit o scuză ca să plec din apartament, iar Todd a părut 
dezamăgit. Cred că s-a gândit că tablourile mă vor face să alung 
„refuzul de a accepta realitatea”. Il surprinsesem folosind 
expresia asta în şoptitele lui conversații telefonice îngrijorate cu 
prietenii comuni din New York, când credea că nu aud; vorbise 
până şi cu şeful meu. Din punctul lui de vedere, tablourile tale 
aveau să mă oblige să înfrunt realitatea. Se afla în faţa mea, în 
patru exemplare, sub forma unei femei care ţipa şi a unui bărbat 
mascat. Tablouri psihotice, înspăimântătoare, diavoleşti. De ce 
altceva mai aveam nevoie? Cu siguranţă, acum aveam să accept 
ideea că te-ai sinucis şi aveam să merg mai departe. Puteam să 
lăsăm totul în urma noastră. Să ne continuăm viaţa. Expresia- 
stereotip a consilierilor care îţi dau sfaturi cum să trăieşti putea 
deveni realitate. _ 

Afară era întuneric şi frigul împrospătase aerul. Inceputul de 
februarie nu e o perioadă bună pentru mărşăluitul plin de furie. 
Am căutat din nou prin buzunar mănuşa invizibilă. De-aş fi fost 
un şoarece de laborator, nu m-aş fi descurcat deloc bine cu 
formarea reflexelor şi cu pedeapsa. M-am întrebat ce era mai 
rău, să alunec pe treptele îngheţate sau să apuc cu mâna goală 
balustrada acoperită de zăpadă. M-am hotărât pentru varianta 
din urmă şi am închis ochii când am atins metalul rece ca 
gheaţa. 

Ştiam că, de fapt, nu aveam de ce să fiu supărată pe Todd, 
pentru că, dacă rolurile ar fi fost inversate şi eu aş fi dorit ca el 
să redevină persoana pe care credeam că o cunosc - cineva 
sensibil şi raţional, care avea respect pentru autorităţi şi nu 
stârnea complicaţii inutile. Dar cred că eşti mulţumită că m-am 
certat cu poliţia, că am acostat persoane în faţa casei lor şi în 
propriile lor apartamente şi că am ignorat autorităţile, toate 
acestea pentru tine. 


34 Regele Lear, actul I, scena 5, în Shakespeare, Opere complete, 
vol. 7, traducere de Mihnea Gheorghiu, Editura Univers, Bucureşti, 
1988. (n.tr.). 


118 


Pe când mă plimbam de una singură pe străzile alunecoase 
din pricina zloatei îngheţate, mi-am dat seama că Todd nu mă 
cunoştea deloc. Şi nici eu pe el. Aveam o relaţie bazată pe 
discuţii mărunte. Nu stătusem niciodată prea mult treji în noapte, 
în speranţa că avea să se ivească acea conversaţie nocturnă cât 
se poate de concretă, prin care minţile noastre să se conecteze 
una la cealaltă. Nu ne privisem niciodată lung în ochi, pentru că 
se spune că ei sunt oglinda sufletului şi ar fi oarecum nepoliticos 
şi stânjenitor să ne privim astfel. Ne construisem o relaţie 
periferică, ocolind emoţiile intense şi sentimentele complexe, 
astfel că în străfundurile lor fiinţele noastre erau ca doi străini. 

Imi era prea frig ca să merg mai departe, aşa că m-am întors 
la apartament. Când am ajuns în partea de sus a scărilor m-am 
ciocnit de cineva în întuneric şi am tresărit înfiorată, înainte de a- 
mi da seama că era Amias. Cred că era la fel de speriat că mă 
vede. 

— Amias? 

— lartă-mă. Te-am speriat? Poftim... Mi-a ţinut lanterna ca să 
văd pe unde calc. Am văzut că avea în mână un sac cu pământ. 

— Mulţumesc. 

Brusc mi-am dat seama că locuiesc în apartamentul lui. 

— Ar trebui să-ţi plătesc cât stau aici. 

— Nici nu se pune problema. Oricum, Tess plătise deja chiria 
pe luna viitoare. Cred că şi-a dat seama că nu l-am crezut. l-am 
cerut să-mi plătească în tablouri, a continuat el. Cum făcea 
Picasso cu notele de plată de la restaurant. Tablourile pentru 
lunile februarie şi martie le-a pictat mai devreme. 

Gândeam că îţi petreceai timpul cu el pentru că era încă unul 
dintre vagabonzii tăi, dar are un farmec anume, nu-i aşa? Un aer 
masculin şi de protipendadă, fără urmă de discriminare ori 
snobism, care îmi aduce în minte imagini alb-negru cu trenuri cu 
abur, pălării moi şi femei cu rochii înflorate. 

— Mă tem că nu e o locuinţă foarte sănătoasă, a spus el mai 
departe. M-am oferit să o modernizez, dar Tess spunea că are 
personalitate. 

M-am simţit ruşinată de faptul că mă enervau lipsa aparaturii 
moderne în bucătărie, starea în care erau băile şi ferestrele care 
nu se închideau bine. 

Ochii mi s-au obişnuit cu întunericul şi am observat că 
plantase ceva în ghivecele tale de lângă uşă, căci avea mâinile 
murdare de pământ. 


119 


— Venea să mă vadă în fiecare joi, a mai spus Amias. Uneori 
ca să bem ceva, alteori la cină. Bănuiesc că ar fi avut o groază 
de alte lucruri de făcut. 

— Te plăcea. 

Mi-am dat seama că era adevărat. Mereu ai avut prieteni, 
prieteni adevăraţi, de toate vârstele. Imi imaginasem că lucrurile 
vor sta exact invers pe măsură ce aveai să îmbătrâneşti. Cândva 
urma să devii o octogenară care avea să discute cu oameni cu 
zeci de ani mai tineri. Amias nu a fost deranjat de tăcerea mea 
şi, plin de delicateţe, a părut să ghicească momentul când mi-am 
terminat raţionamentul şi abia atunci a continuat: 

— Poliţia nu prea m-a luat în seamă când i-am anunţat 
dispariţia. Asta până când le-am spus de apelurile alea 
sâcâitoare. Au făcut mare caz de ele. 

S-a întors iar la plantatul lui şi, la rândul meu, am avut 
politeţea de a aştepta să-şi termine gândurile înainte de a 
interveni. 

— V-a spus Tess ceva despre acele telefoane? 

— Doar că primea apeluri răutăcioase. Şi asta doar când m-a 
anunţat că-şi scosese telefonul din priză şi se gândea ca nu 
cumva să am nevoie să o sun. Avea şi un mobil, dar cred că l-a 
pierdut. 

— „Răutăcioase”? Aşa a spus? 

— Da. Aşa cred. Ce e înspăimântător când îmbătrâneşti e că 
nu mai eşti sigur pe tine. Totuşi, plângea. A încercat să se abţină, 
dar tot a plâns. Amias s-a întrerupt o clipă, căznindu-se să-şi 
păstreze firea. l-am spus lui Tess că ar trebui să meargă la 
poliţie. 

— Psihiatrul ei le-a spus poliţiştilor că apelurile erau doar în 
imaginaţia ei. 

— l-a spus asta şi lui Tess? 

— Da. 

— Sărmana Tessie. De când plecase tata nu mai auzisem pe 
nimeni care să-ţi spună aşa. E îngrozitor să nu fi crezut de 
ceilalţi. 

— Da. 

S-a întors spre mine. 

— Am auzit când a sunat telefonul. Am spus la poliţie, dar nu 
ştiam sigur dacă era unul dintre apelurile acelea. Dar imediat 
după, Tess m-a rugat să am grijă de cheie. Asta a fost cu două 
zile înainte de moartea ei. li citeam angoasa pe faţa luminată de 


120 


razele portocalii ale felinarului din stradă. Ar fi trebuit să insist să 
meargă la poliţie. 

— Nu e vina dumitale. 

— Mulţumesc, eşti foarte drăguță. La fel ca sora dumitale. 

Mă întrebam dacă să le spun poliţiştilor despre cheie, dar nu 
cred că mai conta. Incă o exemplificare a presupusei tale 
paranoia. 

— Psihiatrul crede că era nebună. Crezi că aşa era, după 
povestea cu copilul, vreau să spun? 

— Nu. Era foarte supărată şi cred că şi foarte speriată. Dar nu 
era nebună. 

— Şi poliţia crede că era nebună. 

— A întâlnit-o vreodată vreunul dintre poliţişti? 

Planta mai departe bulbi cu mâinile lui bătrâne, cu pielea 
subţire ca hârtia şi deformate de artrită, care bănuiesc că îl 
dureau pe frigul acela. M-am gândit că probabil era felul lui de a 
înfrunta mâhnirea: planta bulbi care acum păreau uscați şi care 
la primăvară aveau să înflorească în mod miraculos, îmi 
amintesc că, după moartea lui Leo, tu şi mama aţi petrecut mult 
timp în grădină. Abia acum văd legătura. 

— Sunt din soiul Regele Alfred, a spus Amias. Narcisele ei 
favorite, datorită galbenului intens. Trebuie plantate toamna, dar 
răsar după şase săptămâni, ca să aibă timp să înflorească la 
primăvară, însă până şi eu ştiam că n-ar trebui să plantezi nimic 
în pământ îngheţat. Nu ştiu de ce, m-am înfuriat la gândul că 
bulbii lui Amias nu vor înflori. 

In cazul în care poate te-ai întrebat, da, iniţial l-am suspectat 
până şi pe Amias. Am suspectat pe toată lumea. Dar văzând că 
plantează bulbi pentru tine, orice urmă de suspiciune a devenit 
absurdă, îmi pare rău că a existat vreodată. 

Mi-a zâmbit. 

— Mi-a spus că oamenii de ştiinţă au introdus o genă de 
narcisă într-o plantă de orez şi au creat orez cu vitamina A. Ca să 
vezi. 

Imi spuseseşi şi mie. 


— Vitamina A face narcisele galbene. E uluitor, nu-i aşa, Bee? 

— Da, presupun. 

Încercam să mă concentrez asupra hopurilor pe care le 
întâmpina echipa mea în proiectarea unui nou logo pentru o 
companie distribuitoare de petrol, observasem iritată că 


121 


folosiseră culoarea PMS 683, deja utilizată în logoul unei 
companii concurente. Nu ştiai că în capul meu se mai derula o 
conversație. 

— Mii de copii au orbit din cauza lipsei de vitamina A din 
alimentație. Acum, cu orezul ăsta nou, nu vor avea probleme. 

O clipă nu m-am mai gândit la logo. 

— Copiii vor vedea datorită galbenului din narcise. 


Cred că ţie ţi se părea aşa de deosebit faptul că o culoare 
putea salva vederea. l-am zâmbit la rândul meu lui Amias şi cred 
că în acea clipă ne-am amintit amândoi acelaşi lucru despre tine: 
pasiunea ta pentru viaţă, pentru infinitele ei posibilităţi, pentru 
miracolele zilnice. 

XXX 

Vederea îmi revine la normal, întunericul se transformă în 
lumină. Mă bucur de defecţiunea care face ca becul să nu poată 
fi stins şi de lumina de primăvară care se revarsă prin ferestrele 
extrem de mari. Văd că domnul Wright mă priveşte îngrijorat. 

— Sunteţi foarte palidă. 

— Mă simt bine. 

— O să ne oprim aici. Trebuie să ajung la o întrunire. 

Poate că aşa e, dar cred mai degrabă că îmi poartă de grijă. 

Domnul Wright ştie că sunt bolnavă şi cred că din ordinul lui 
secretara îmi aduce mereu apă minerală, iar azi el pune capăt 
discuţiei mai devreme. E destul de delicat ca să înţeleagă că nu 
vreau să vorbesc despre problemele mele de sănătate, nu încă, 
nu mai devreme decât e cazul. 


Tu ţi-ai dat deja seama că nu mă simt bine, nu-i aşa? Şi te 
întrebi de ce nu ţi-am dat amănunte. Probabil că te-ai amuzat 
copios ieri când am spus că un pahar de vin băut la prânz mă 
ameţeşte. N-am vrut să te păcălesc, pur şi simplu nu voiam să- 
mi recunosc mie însămi slăbiciunile trupului. Pentru că trebuie să 
fiu puternică dacă vreau să termin cu depoziţia asta. Şi trebuie 
să termin. 

Ştiu, vrei să afli ce m-a îmbolnăvit, o să-ţi spun, când ajungem 
la acel moment al povestirii - în care povestea ta devine şi a 
mea. Până atunci mă voi strădui să nu mă gândesc la motiv, 
pentru că, pline de laşitate, gândurile mele dau bir cu fugiţii din 
faţa lui. 

Muzica dată la maximum ne întrerupe monologul. Mă aflu în 


122 


apropierea locuinţei noastre şi prin geamul fără perdea o zăresc 
pe Kasia dansând pe CD-ul ei Go/den Hits din anii 1970. Mă vede 
şi o clipă mai târziu apare la uşa din faţă. Mă ia de mână şi, fără 
să-mi mai dea timp să mă dezbrac de palton, mă obligă să 
dansez alături de ea. Mereu face aşa, pentru că „dansul e bun 
pentru organism”. Numai că azi, nefiind în stare să dansez, 
găsesc o scuză şi mă aşez pe canapea să o privesc. Pe când 
dansează aşa, cu faţa strălucitoare şi transpirată, râzând şi 
spunând că bebeluşului îi place la nebunie, pare că nu-şi dă 
deloc seama de problemele pe care le va avea, ca mamă 
singură, poloneză şi şomeră. 

Sus, Amias loveşte cu piciorul în tavanul nostru în ritmul 
muzicii. Când a făcut-o prima dată, am crezut că ne ruga să dăm 
muzica mai încet. Dar îi place. Spune că înainte de sosirea Kasiei 
era prea multă linişte. Până la urmă reuşesc să o conving pe 
Kasia, rămasă fără suflu, să se oprească din dansat şi să 
mănânce cu mine. 


Pe când Kasia se uită la televizor, eu îi dau un bol cu lapte lui 
Caramel, apoi ies cu stropitoarea în curtea din spate, lăsând uşa 
întredeschisă, ca să am lumină. Incepe să se întunece şi se face 
frig, soarele de primăvară nu-i destul de puternic ca să 
încălzească aerul până spre seară. Peste gard, văd că la vecinii 
de alături o curte similară găzduieşte trei containere de gunoi. In 
timp ce ud plantele moarte şi pământul sterp mă întreb, ca de 
obicei, de ce fac asta. Vecinii tăi cu containerele probabil cred că 
sunt absurdă. Eu cred că sunt absurdă. Deodată, ca la semnul 
unui magician, văd lăstari verzi minusculi printre crengile 
moarte. Simt un fior de interes şi de uimire. Deschid larg uşa ca 
să luminez întreaga grădină. Din plantele care erau moarte cresc 
lăstari mici de un verde crud. Mai încolo, pe pământul cenuşiu, e 
un cuib din frunzele de culoare roşu-închis ale unui bujor care va 
înflori din nou în toată splendoarea lui vara aceasta. 

In sfârşit înţeleg de ce tu şi mama aveţi pasiunea 
grădinăritului. Este miraculos în fiecare sezon. Toată acea 
vitalitate, creştere, viaţă nouă şi reînnoire. Nu-i de mirare că 
politicienii şi clericii folosesc în propriul scop lăstari verzi şi 
simboluri ale primăverii. In seara asta mă folosesc şi eu de 

35 Partidul Conservator din Marea Britanie are ca simbol imaginea 
stilizată a unui copac, iar partidele verzilor din Scoţia şi din Irlanda 
folosesc imaginea unor lăstari şi a florii-soarelui; în religie, cedrul din 


123 


această imagine în scopuri personale şi îmi dau voie să sper că 
până la urmă moartea poate că nu înseamnă un sfârşit; că 
undeva, aidoma cărţilor din Narnia adorate de Leo, există un Rai 
unde Vrăjitoarea Albă a murit şi statuile au fost retrezite la 
viaţă**. In seara asta nu pare ceva chiar atât de imposibil. 


Liban, ramurile de palmier, de măslin, trifoiul, macul, crinul etc. au o 
bogată simbolistică. (n.tr.). 

36 Referire la domnia Vrăjitoarei Albe, care şi-a transformat toţi 
duşmanii în stane de piatră, în seria de romane Cronicile din Narnia de 
C.S. Lewis. (n.tr.) 


124 


Capitolul 9 


Vineri 


Deşi e târziu, mă îndrept agale pe jos spre clădirea secţiei de 
poliţie. În relatarea aceasta, sunt trei lucruri despre care îmi este 
foarte greu să vorbesc. Despre primul am spus, e vorba de 
găsirea trupului tău, iar ce urmează acum e al doilea. Pare trivial, 
o factură, nimic mai mult, dar efectul e devastator. Mă 
moşmondesc şi aud vocea mamei care-mi spune că e deja nouă 
fără zece, o să întârziem, vino odată, Beatrice. Apoi tu ţâşneşti 
pe lângă noi pe bicicletă, cu ghiozdanul agăţat de ghidon, cu 
ochii veseli, în timp ce trecătorii zâmbesc când treci vâjâind pe 
lângă ei şi chiar aduci un aer proaspăt. Nu avem toată ziua la 
dispoziție, Beatrice. Dar tu ştiai că aşa era şi că o trăiam minut 
cu minut. 

Ajung la biroul domnului Wright, care, fără să facă vreun 
comentariu legat de întârzierea mea, îmi întinde o cană 
termoizolantă cu cafea, pe care băânuiesc că a cumpărat-o de la 
automatul de lângă lift. li sunt recunoscătoare pentru amabilitate 
şi ştiu că un strop din ezitarea mea de a-i relata următorul 
capitol al poveştii ţine şi de faptul că nu vreau să-şi facă o 
impresie proastă despre mine. 

XXX 

Stăteam împreună cu Todd la masa ta Formica”, cu un teanc 
de corespondenţă venită pe numele tău în faţa noastră. În mod 
straniu, sortarea facturilor tale mi s-a părut chiar liniştitoare. Eu 
întotdeauna am făcut liste, iar teancul tău de corespondenţă s-a 
dovedit a fi uşor de rezolvat. Am început cu facturile urgente, 
apoi am trecut la cele mai puţin presante. La fel ca mine, Todd 
se pricepe la birocraţia din viaţa noastră şi în timp ce lucram 
împreună, pentru prima dată de când a venit la Londra, am 
simţit că exista o legătură între noi. Mi-am amintit de ce eram 
împreună şi cum mărunţişurile de fiecare zi au format o punte 
între noi. Era vorba de o relaţie cotidiană bazată mai curând pe 
detalii practice decât pe pasiune, dar îi apreciam totuşi legăturile 


37 Marcă înregistrată pentru un material compozit din care se 
fabrică, printre altele, mese de bucătărie. (n.tr.). 


125 


minore. Todd s-a dus să discute cu Amias despre „contractul de 
închiriere”, deşi i-am spus că nu prea credeam în existenţa lui. A 
avut totuşi dreptate când a subliniat că nu aveam cum să aflăm 
asta dacă nu întrebam. 

Uşa s-a închis în urma lui, iar eu am luat factura următoare. 
De la moartea ta, acum mă simţeam cel mai relaxată. Aproape 
că îmi puteam imagina că pregăteam o ceaşcă de cafea în timp 
ce dădeam drumul la Radio 4. Aveam un scurt moment de 
normalitate, în care am putut să-mi imaginez o perioadă fără 
suferinţă. 

XXX 

— Mi-am scos cardul ca să-i plătesc factura telefonică. De 
când pierduse mobilul, eu îi plăteam linia fixă în fiecare lună. Era 
cadoul meu de aniversare pentru ea; a spus că eram prea 
generoasă, dar aveam şi eu ceva de câştigat din asta. 

Ţi-am spus că voiam să fiu sigură că poţi să mă suni şi să-mi 
vorbeşti cât vrei, fără să te gândeşti la nota de plată. Ce nu ţi-am 
spus e că trebuia să mă asigur că, dacă voiam să te sun, nu 
aveai telefonul decuplat. 

— Nota asta era mai mare decât cea anterioară. Era defalcată, 
aşa că am hotărât să verific apelurile. Cuvintele îmi sunt mai 
rare, mai tărăgănate. Am văzut că mă sunase pe mobil pe 21 
ianuarie. Apelul era la unu după-amiază, ora ei, opt dimineaţa la 
New York, aşa că probabil fusesem în metrou, în drum spre birou. 
Nu ştiu cum de s-a făcut legătura, chiar dacă a durat doar câteva 
secunde. Trebuie să spun totul dintr-o suflare, altfel nu voi fi în 
stare să o iau de la capăt. Asta a fost în ziua în care l-a născut pe 
Xavier. Cred că m-a sunat când a intrat în travaliu. Fac o scurtă 
pauză, fără să-l privesc pe domnul Wright, apoi povestesc mai 
departe. Următorul apel a fost la nouă seara ora ei, patru la New 
York. 

— Opt ore mai târziu. De ce credeţi că după atâta timp? 

— Nu avea mobil, prin urmare, odată plecată de-acasă spre 
spital, i-ar fi fost dificil să mă sune. Şi-apoi, nu era urgent. Vreau 
să spun, nu aveam cum să ajung la ea ca să-i fiu alături la 
naştere. Acum vorbesc aşa de încet, încât domnul Wright e 
nevoit să se aplece spre mine. Cred că al doilea apel a fost dat 
când s-a întors acasă de la spital. Mă suna în legătură cu Xavier. 
Convorbirea a durat douăsprezece minute şi douăzeci de 
secunde. 

— Ce a spus? întreabă el. 


126 


Brusc mi se usucă gura. Nu mai am salivă ca să pot vorbi. lau 
o gură de cafea, dar gura tot uscată îmi e. 

— Nu am vorbit cu ea. 

XXX 

— Draga mea, bănuiesc că ieşiseşi din birou. Sau erai la vreo 
şedinţă, a spus Todd. Se întorsese de la Amias plin de dubii în 
legătură cu faptul că îţi plătiseşi chiria cu tablouri şi mă găsise 
plângând. 

— Nu, eram acolo. 

Mă întorsesem la birou după o şedinţă la secţia de design care 
ţinuse mai mult decât crezusem. Mi-am amintit vag de Trish care 
mi-a spus că eşti pe fir şi că şeful meu voia să mă vadă. Am 
rugat-o să-ţi spună că te sun eu. Cred că am făcut o notiţă şi am 
lipit-o pe calculator la plecare. Poate de aceea am uitat, pentru 
că am scris pe bilet şi nu a fost nevoie să-mi întipăresc totul în 
minte. Dar nu am nici o scuză. Absolut nici una. 

— Nu i-am răspuns la telefon şi am uitat să o sun mai târziu. 
Ruşinea îmi reduce vocea la o şoaptă. 

— Copilul venise cu trei săptămâni mai devreme, nu aveai 
cum să prevezi aşa ceva. 

Ar fi trebuit s-o fac. 

— lar 21 ianuarie e ziua în care ai fost promovată, a continuat 
Todd. Aşa că sigur aveai altele în minte. Părea aproape vesel. Îmi 
găsise imediat o scuză. 

— Cum de-am uitat? 

— Nu a spus că era vorba de ceva important. Nici măcar nu ți- 
a lăsat un mesaj. 

Disculpându-mă, însemna că arunca vina asupra ta. 

— Nu ar fi trebuit să precizeze că era important. Şi ce mesaj 
să-i lase secretarei? Despre copilul ei mort? 

Mă răstisem la el, încercând să mai arunc din vină şi asupra 
lui. Însă bineînţeles că vina e numai a mea şi nu o pot împărţi cu 
nimeni. 

XXX 

— După aceea aţi plecat în Maine? întreabă domnul Wright. 

— Da, pe nepusă-masă, doar pentru câteva zile. lar copilul 
urma să sosească abia peste trei săptămâni. Mă dispreţuiesc 
pentru această încercare jalnică de a mă reabilita în faţa lui. 
Factura arată că în ziua anterioară şi în dimineaţa dinaintea 
morţii m-a sunat la birou şi acasă de cincisprezece ori. 

Am văzut lista cu numerele apelate, toate ale mele, fiecare 


127 


reprezentând încă un moment în care te-am abandonat şi care 
mă incrimina iar şi iar. 

— Apelurile pe telefonul de acasă au durat câteva secunde. 

Până când ai fost conectată la robot. Ar fi trebuit să las un 
mesaj care să anunţe că suntem plecaţi, dar nu am făcut-o şi 
asta nu pentru că fuseserăm luaţi de val, ci pentru că ni se 
păruse riscant. „Să nu anunţăm în gura mare că suntem plecaţi.” 
Nu mai ţin minte dacă Todd sau eu am spus asta. 

Am crezut că ţi-ai imaginat că mă întorc repede şi de aceea nu 
ai lăsat vreun mesaj. Sau poate că, pur şi simplu, nu ai fost în 
stare să-mi dai vestea cea groaznică fără să-mi auzi vocea mai 
întâi. 

— Dumnezeu ştie de câte ori o fi încercat să mă sune pe 
mobil. Îl închisesem pentru că în locul unde ne aflam noi nu era 
semnal. 

— Nu aţi încercat să o sunaţi? 

Cred că mă întreabă din amabilitate. 

— Ba da. Insă cabina nu avea telefon fix, iar mobilul meu nu 
avea semnal, aşa că n-am putut să sun decât când am mers la 
restaurant. Am încercat, de câteva ori, dar suna mereu ocupat. 
M-am gândit că vorbea cu prieteni de-ai ei sau că îl decuplase ca 
să-şi vadă de pictat. 

Insă nu aveam nici o scuză. Ar fi trebuit să răspund la apelul 
tău. lar dacă n-am făcut-o, ar fi trebuit să te sun eu imediat şi să 
te sun mereu până dădeam de tine. lar dacă nu reuşeam, ar fi 
trebuit să rog pe cineva să meargă să vadă ce faci, apoi să mă 
urc în primul avion spre Londra. 

Mi s-a uscat prea tare gura şi nu mai pot vorbi. 

Domnul Wright se ridică. 

— Vă aduc un pahar cu apă. 

După ce iese şi închide uşa, mă ridic şi încep să mă plimb prin 
încăpere, de parcă aş încerca să scap de vină. Se ţine însă după 
mine, e umbra mea urâtă. 

Inainte de întâmplarea asta eram convinsă că sunt o persoană 
delicată şi grijulie, care e atentă cu ceilalţi. Imi aminteam cu 
conştiinciozitate zilele de naştere (datele din agenda mea erau 
trecute pe calendar în fiecare an); trimiteam imediat bilete de 
mulţumire (erau deja cumpărate şi aşteptau cuminţi în sertarul 
biroului). Insă odată cu lista de numere de pe factura ta am 
realizat că nu eram deloc atentă cu ceilalţi. Ţineam cont de 
amănuntele vieţii, însă în privinţa lucrurilor importante eram 


128 


egoistă şi de o neglijenţă plină de cruzime. 

iti aud întrebarea care aşteaptă răspuns: De ce, atunci când 
detectivul Finborough mi-a spus că născuseşi, nu mi-am dat 
seama că nu ai avut cum să-mi telefonezi ca să mă anunţi? De 
ce am pus accentul pe faptul că nu ai apelat la ajutorul meu, în 
loc să realizez că de fapt eu împiedicasem asta? Pentru că pe 
vremea aceea credeam că încă mai eşti în viaţă. Inainte de a 
veni la Londra, n-am ştiut că fuseseşi omorâtă. Mai târziu, când 
ti-au găsit corpul, n-am mai fost în stare să judec logic şi să pun 
informaţiile cap la cap. 

Nici nu-mi pot imagina ce crezi despre mine. (Nu pot sau nu 
îndrăznesc?) Probabil te miră faptul că nu am început această 
scrisoare către tine cu o scuză, urmată de o explicaţie, ca să-mi 
înţelegi neglijenţa. Adevărul e că mi-a lipsit curajul, ceea ce m-a 
făcut să amân totul cât am putut, căci ştiam că nu aveam ce 
explicaţie să dau. i 

Aş face orice să primesc o a doua şansă, Tess. Insă, spre 
deosebire de cărțile noastre de poveşti, eu nu pot zbura înapoi 
pe lângă a doua stea din dreapta şi prin fereastra deschisă, ca să 
te găsesc în patul tău, în viaţă. Nu pot să călătoresc în timp, 
reîntorcându-mă la acele zile şi în dormitorul meu unde mă 
aşteaptă mâncarea caldă şi sunt iertată. Nu există un nou 
început. Nu există o a doua şansă. 

Tu mi-ai cerut ajutorul, iar eu nu ţi l-am dat. 

Eşti moartă. lar dacă aş fi răspuns la telefon, ai fi fost în viaţă. 

Acesta e adevărul. 

Imi pare rău. 


129 


Capitolul 10 


Domnul Wright revine în încăpere cu un pahar de apă pentru 
mine. Imi amintesc că soţia lui a murit într-un accident de 
maşină. Poate că fusese vina lui, poate conducea după ce băuse 
sau pe moment se gândea la altceva - vina care mă urmăreşte s- 
ar simţi mai bine dacă ar avea companie. Insă nu pot să-l întreb. 
Beau apa, iar el porneşte din nou casetofonul. 

— Prin urmare, ştiaţi că Tess vă ceruse ajutorul? 

— Da. 

— Şi că aţi avut dreptate? 

— Da. 

Există şi un revers al sentimentului de vină. Ape/aseşi la mine 
pentru ajutor, eram deci apropiate, într-adevăr te cunoşteam şi, 
prin urmare, puteam fi convinsă că nu te omorâseşi. Oare 
convingerea mea fusese vreodată zdruncinată? Puțin. Când am 
crezut că nu mi-ai spus despre copil; când am crezut că nu ai 
venit la mine pentru ajutor atunci când ţi-a fost teamă. Atunci 
am pus la îndoială apropierea dintre noi şi m-am întrebat dacă te 
cunoşteam cu adevărat. Atunci m-am mai întrebat, în sinea mea: 
Pentru tine viaţa chiar preţuia prea mult ca să-i pui capăt? 
Telefoanele tale arată că, deşi obţinut cu mare sacrificiu, 
răspunsul era afirmativ. 

XXX 

În dimineaţa următoare m-am trezit când era încă întuneric. 
M-am gândit să iau un somnifer, să scap de vina care era acum 
la fel de prezentă ca durerea, dar nu puteam fi atât de laşă. 
Atentă să nu-l trezesc pe Todd, m-am dat jos din pat şi am ieşit 
afară, în speranţa că astfel scap de gânduri sau cel puţin găsesc 
ceva care să-mi mai distragă atenţia. 

Când am deschis uşa din faţă, l-am văzut pe Amias care la 
lumina unei lanterne punea saci de hârtie peste ghivecele tale. 
Bănuiesc că m-a văzut în prag, în lumină. 

— Au zburat câţiva bulbi în timpul nopţii. Trebuie să-i pun la 
loc până nu-i prea târziu. 

M-am gândit la faptul că plantase bulbi de narcise în pământul 
îngheţat. De la început nu avuseseră nici o şansă. N-am vrut să-l 
supăr şi nici să-i spun banalităţi despre eficienţa serelor lui 
improvizate cu hârtie, aşa că am schimbat subiectul. 


130 


— E multă linişte în orele astea ale dimineţii, nu-i aşa? 

— Stai să vină primăvara, să vezi ce vacarm o să mai fie. 

Cred că am părut nedumerită, pentru că s-a apucat să explice: 

— Concertul matinal. Nu înţeleg de ce păsărilor le place mai 
ales strada asta, dar au un motiv doar de ele ştiut. 

— N-am înţeles niciodată ce e de fapt cu acest concert 
matinal. Continuam conversaţia ca să-i fac pe plac sau ca să 
scap de gândurile mele? 

— Cântecele au menirea de a atrage o pereche şi de a 
delimita teritoriile, a răspuns Amias. Mare păcat că oamenii nu 
pot încerca o astfel de abordare muzicală, nu? 

— Da. 

— Ştiai că există o ordine anume? a întrebat el. Mai întâi 
mierlele, apoi prigoriile, pitulicile, cintezele, pitpalacii, sturzii 
cântători. Pe vremuri erau şi privighetori. Pe când îmi povestea 
despre concertul matinal am realizat că voi afla cine te-a omorât. 
Ştiai că o privighetoare poate cânta până la trei sute de cântece 
de dragoste? Acesta era scopul meu unic; nu mai aveam timp de 
ocolişuri pline de vinovăţie. Un muzician a pus cântul 
privighetorii pe un ritm mai lent şi a descoperit că seamănă cu 
Simfonia nr. 5 de Beethoven. 

In timp ce Amias îi dădea înainte cu miracolele muzicale ale 
concertului matinal, m-am întrebat dacă îşi dădea seama cât de 
mult mă alina conversaţia şi am bănuit că ştia. Mă lăsa să 
gândesc, dar nu de una singură şi îmi contracara mâhnirea cu 
ceva liniştitor. Pe întuneric am încercat să ascult cântul unei 
păsări, dar nu se auzea nimic. lar în liniştea şi întunericul din jur, 
a fost greu să-mi imaginez răsăritul luminos de primăvară plin de 
triluri. 


De îndată ce s-a făcut ora nouă, am ridicat receptorul şi am 
telefonat la poliţie. 

— Cu detectivul Finborough, vă rog. Sunt Beatrice Hemming. 

Incă pe jumătate adormit, Todd m-a privit, uimit şi enervat. 

— Draga mea, ce faci? 

— Am dreptul la o copie a raportului autopsiei. Poliţista Vernon 
mi-a dat o groază de documente, printre care şi o broşură despre 
asta. 

Fusesem mult prea pasivă; prea acceptasem tot ce mi s-a 
spus. 

— Draga mea, o să-i faci să-şi piardă timpul şi nimic altceva. 


131 


Am observat că Todd nu a spus „e o pierdere de timp”, ci că 
aveam să-i fac pe alţii să-şi piardă timpul cu mine; alţii, pe care 
nici nu-i cunoştea. Ca şi mine, Todd ştie când e o pacoste pentru 
ceilalţi. Pe vremuri ştiam şi eu. 

— În ziua dinaintea morţii, m-a sunat din oră în oră Şi 
Dumnezeu ştie de câte ori o mai fi încercat şi pe mobil. In 
aceeaşi zi l-a rugat pe Amias să aibă grijă de cheia de rezervă, 
pentru că îi era prea frică să o mai lase sub ghiveci. 

— Poate că începuse să fie preocupată de propria siguranţă. 

— Nu, el mi-a spus că asta s-a întâmplat după unul dintre 
apelurile acelea de ameninţare. În ziua în care a fost omorâtă, m- 
a sunat la zece, probabil când a ajuns acasă de la psihiatru. Apoi 
din jumătate în jumătate de oră până la unu şi treizeci, când 
probabil a plecat la poştă, apoi să-l întâlnească pe Simon în Hyde 
Park. 

— Draga mea... 

— l-a spus psihiatrului că se temea. lar Simon a spus că ea 
dorea să fie cu cineva în permanenţă; că „îşi ieşise din minţi de 
groază” şi că a văzut pe cineva care o urmărise în parc. 

— Aşa a spus, dar suferea de psihoză puer... 

Detectivul Finborough a răspuns şi ne-a întrerupt. l-am relatat 
despre numeroasele tale apeluri către telefoanele mele, de la 
birou şi de acasă. 

— Bănuiesc că vă simţiţi îngrozitor. Chiar vinovată. M-a 
surprins tonul lui blând, deşi nu-mi dau seama de ce. Fusese 
întotdeauna amabil cu mine. Sunt sigur că nu vă consolează prea 
mult, a continuat el, dar din cele spuse de psihiatrul ei, cred că 
oricum ar fi mers înainte, chiar dacă aţi fi reuşit să vorbiţi cu ea 
la telefon. 

— Ar fi mers înainte? 

— Cred că telefoanele erau, fără îndoială, strigăte de ajutor. 
Dar asta nu înseamnă că cineva, chiar rudele apropiate, ar fi 
putut s-o ajute. 

— Avea nevoie de ajutor pentru că era ameninţată. 

— Cu siguranţă, aşa s-a simţit. Dar prin prisma celorlalte 
fapte, telefoanele nu ne schimbă convingerea că s-a sinucis. 

— AŞ dori să văd o copie a raportului autopsiei. 

— Sunteţi sigură că doriţi să treceţi prin asta? V-am spus care 
sunt concluziile şi... 

— Am dreptul să citesc raportul. 

— Desigur. Dar mă tem că o să vi se pară tulburător. 


132 


A 


— Hotărârea de a-mi asuma acest risc îmi aparţine, nu 
credeţi? 

In plus, văzusem când trupul tău fusese scos într-un sac de 
plastic dintr-o toaletă în ruină şi după o astfel de experienţă m- 
am gândit că adjectivul „tulburător” va fi uşor de acceptat. Fără 
tragere de inimă, detectivul Finborough a spus că-l va ruga pe 
medicul legist să-mi trimită o copie. 

Când am pus jos receptorul, Todd mă privea. 

— Ce anume speri să obţii cu asta? în cuvintele „anume” şi 
„cu asta” am simţit meschinăria relaţiei noastre. Fuseserăm 
legaţi prin tendoanele superficiale ale lucrurilor mărunte şi 
lumeşti, dar un fapt atât de grav ca moartea ta distrugea una 
câte una aceste legături fragile. Am spus că trebuie să merg la 
St. Anne's, uşurată că aveam o scuză ca să părăsesc 
apartamentul şi o discuţie în contradictoriu pentru care nu eram 
pregătită. 

XXX 

Domnul Wright se întoarce spre un biblioraft aflat în faţa lui, la 
unul dintre numeroasele dosare groase, numerotate după un cod 
pe care încă nu l-am descifrat, pe care scrie cu o caligrafie 
neîngrijită „Beatrice Hemming”. Imi place nota personală dată de 
caligrafia neîngrijită ce apare lângă numere; mă duce cu gândul 
la toţi acei oameni care lucrează din umbră în folosul justiţiei. 
Cineva mi-a scris numele pe dosar; poate e vorba de aceeaşi 
persoană care va transcrie înregistrările de pe banda care bâzâie 
undeva în fundal ca un ţânţar uriaş. 

— In acel moment ce părere aveaţi despre detectivul 
Finborough? întreabă domnul Wright. 

— Mi se părea inteligent şi amabil. lar frustrarea mea venea 
din faptul că înţelegeam că apelurile lui Tess puteau fi 
interpretate ca „strigăte de ajutor”. 

— Aţi spus că după aceea aţi mers la spitalul St. Anne's? 

— Da. Am vrut să fac ce era necesar pentru ca bebeluşul să fie 
înmormântat împreună cu ea. 

Nu-ţi datoram numai dreptate, ci şi înmormântarea pe care ți- 
ai fi dorit-o. 

XXX 

În acea zi sunasem la spital la ora 6.30 şi îmi răspunsese o 
doctoriţă plină de compasiune, pe care n-o deranjase ora 
matinală. M-a sfătuit să trec pe acolo mai târziu, când 
„deschideau taraba”. 


133 


În drum spre spital am pus telefonul pe hands-free şi l-am 
sunat pe părintele Peter, noul preot paroh al mamei, care urma 
să oficieze slujba de înmormântare. De la orele pregătitoare 
pentru prima împărtăşanie îmi aminteam vag că sinuciderea era 
un păcat (Nu trece de Start! Nu încasa 200 de lire! Mergi direct 
în lad!) Am început discuţia pe un ton agresiv, deşi în 
defensivă. 

— Toată lumea crede că Tess s-a sinucis. Eu însă, nu. Dar, 
chiar dacă ar fi făcut-o, nu ar trebui să fie judecată pentru asta. 
Nu l-am lăsat pe părintele Peter să răspundă. lar copilul trebuie 
înmormântat alături de ea. Nu trebuie judecată în nici un fel. 

— Credeţi-mă, nu-i mai înmormântăm de mult la o răscruce de 
drumuri pe sinucigaşi, a răspuns părintele Peter. Sigur că 
bebeluşul trebuie să fie împreună cu ea. 

In pofida blândeţii din vocea preotului, eram încă suspicioasă. 

— V-a spus mama că nu era măritată? 

— Nici Maria nu a fost. 

Eram complet uluită, credeam că poate era o glumă. 

— Adevărat, am spus. Dar, în fine, ea era fecioară. Şi Maica 
Domnului. 

L-am auzit râzând. Era prima dată când auzeam pe cineva 
râzând de la moartea ta. 

— Treaba mea nu e să judec oamenii. Menirea preoţilor e să-i 
înveţe pe ceilalţi ce reprezintă iubirea şi iertarea. Pentru mine, 
asta înseamnă să fii creştin. lar provocarea noastră este 
încercarea de a găsi în noi şi în ceilalţi acea iubire şi iertare. 

Inainte de moartea ta discursul lui mi s-ar fi părut de prost- 
gust; lucrurile importante sunt stânjenitoare, e mai bine să le 
eviţi. De atunci prefer însă conversațiile directe. Să scăpăm de 
balast şi să vorbim despre ceea ce contează. Să ne arătăm 
emoţiile şi gândurile fără învelişul modest al discuţiei fără sens. 

— Vreţi să luaţi cuvântul în timpul slujbei? 

— Nu. O las pe mama. Mi-a spus că i-ar face plăcere. 

Aşa zisese? Sau doar am vrut eu să aud astfel când a anunţat 
că o va face? 

— Mai aveţi ceva de adăugat? 

— Adevărul este că nu vreau să o înmormântăm. Tess era un 
spirit liber. Ştiu că e un clişeu, dar nu văd alt mod în care să vă 


38 La jocul de Monopoly, expresii folosite pentru a anunţa pedeapsa 
Mergi la închisoare!, care în limbajul curent a căpătat sensul: S-a 
terminat! (n.tr.). 


134 


explic cum era. Nu vreau să spun că nu respecta convențiile, 
deşi e adevărat, ci că atunci când mă gândesc la ea, o văd în cer, 
ridicându-se tot mai sus. Elementul ei e aerul, nu pământul. Şi nu 
suport ideea de a o pune sub pământ. 

Era prima dată când vorbeam în acest fel despre tine cu 
altcineva. Cuvintele mi-au ieşit din gândurile ascunse sub cele 
superficiale care sunt hârşâite şi rostite de obicei. Bănuiesc că 
preoţii au mereu parte de aşa ceva, pătrund în cotloanele cele 
mai profunde ale sufletului, unde poate fi găsită credinţa, dacă 
aceasta există. Părintele Peter tăcea, dar ştiam că asculta, aşa 
că am continuat conversaţia noastră nepotrivită în timp ce 
treceam pe lângă un supermarket din zonă. 

— Până acum nu acceptam rugurile funerare, acum însă le 
înţeleg rostul. E îngrozitor să arzi pe cineva care ţi-e drag, dar 
momentul în care fumul se ridică spre cer cred că este chiar 
frumos. Şi îmi doresc ca Tess să fie acolo sus. Undeva unde 
există culoare, lumină şi aer. 

— Inţeleg. Mă tem că nu putem să vă oferim aşa ceva. Dar 
poate că împreună cu mama dumneavoastră ar trebui să luaţi în 
calcul varianta crematoriului? Avea în glas o seninătate care mi-a 
plăcut. Bănuiesc că moartea şi înmormântările făceau parte din 
viaţa lui de zi cu zi şi nu le îngăduia să-i modifice tonul 
conversaţiei, ceea ce nu însemna însă că le trata cu impoliteţe. 

— Credeam că incinerarea nu e posibilă pentru catolici. Mama 
spunea că Biserica o consideră un rit păgân. 

— Aşa era. Cu multă vreme în urmă. Nu şi în prezent. Atâta 
timp cât credeţi în învierea trupului. 

— Mi-aş dori să cred, am spus, sperând să am şi eu un ton 
senin, dar vocea mea părea disperată. 

— Ce-ar fi să vă mai gândiţi? Sunaţi-mă când v-aţi hotărât sau 
chiar dacă nu sunteţi hotărâtă şi doriţi să mai discutăm despre 
asta. 

— Bine. Mulţumesc. 

Pe când parcam maşina închiriată în subsolul spitalului, m-am 
gândit să-ţi duc cenuşa în Scoţia, pe un munte acoperit cu tufe 
roşii de iarbă-neagră şi flori galbene de drobiţă, să urc spre cerul 
cenuşiu, dincolo de primul nivel de nori şi să te las purtată de 
vânt în aerul curat şi rece. Ştiam însă că mama nu avea să fie de 
acord cu incinerarea. 


Mai fusesem la St. Anne's, dar acum era de nerecunoscut, 


135 


pentru că avea o sală de aşteptare nouă, cu instalaţii de artă şi o 
cafenea. Spre deosebire de alte spitale în care intrasem, părea 
să facă parte din lumea de afară. Prin uşile mari de sticlă 
vedeam cum trecea lumea de la cumpărături, iar podeaua sălii 
era inundată de lumină naturală. Mirosea a cafea proaspăt 
prăjită şi a păpuşi noi, tocmai scoase din cutiile cu cadouri de 
Crăciun (scaunele noi şi lucitoare ale cafenelei erau făcute poate 
din acelaşi tip de plastic). 

Am luat liftul până la etajul patru, aşa cum mi se spusese, apoi 
am mers spre aripa care adăpostea maternitatea. Strălucirea nu 
ajunsese până aici, iar mirosul de cafea prăjită amestecat cu cel 
al păpuşilor noi-nouţe era sufocat de obişnuitul miros de spital, al 
dezinfectantelor şi al fricii. (Ori poate numai noi simţim asta, din 
cauza lui Leo?) Nu existau ferestre, ci numai tuburi de neon care 
luminau  linoleumul; nu existau ceasuri, până şi cele ale 
infirmierelor erau răsturnate cu capul în jos; eram din nou în 
lumea de spital, dincolo de starea vremii şi timp, în care 
episoadele aberante de durere, boală şi moarte alcătuiau un 
univers kafkian devenit realitate. Un afiş îmi cerea să mă spăl pe 
mâini cu gelul pus la dispoziţie, aşa că acum îmi intrase în piele 
mirosul de spital care estompa strălucirea diamantului inelului de 
logodnă. La soneria uşii încuiate a secţiei a răspuns o femeie de 
vreo patruzeci de ani, cu păr roşu şi creţ prins la spate cu o 
agrafă; părea competentă şi sfârşită de oboseală. 

— Am sunat mai devreme. Beatrice Hemming? 

— Desigur. Sunt Cressida, moaşa-şefă. Sunteţi aşteptată de 
doctorul Saunders, unul dintre obstetricieni. 

M-a însoţit în salonul postnatal. Din saloanele alăturate se 
auzea plânsetul bebeluşilor. Până atunci nu mai auzisem nou- 
născuţi plângând, unul părea disperat, de parcă ar fi fost 
abandonat. Moaşa-şefă m-a dus în camera de aşteptare a rudelor 
şi mi-a spus cu o voce plină de sensibilitate profesională: 

— Imi pare rău pentru nepotul dumneavoastră. 

Pe moment n-am ştiut la cine se referea. Nu mă gândisem 
niciodată la relaţia pe care o aveam eu cu el. 

— Eu l-am numit întotdeauna copilul lui Tess, nu nepotul meu. 

— Când e înmormântarea? 

— Joia viitoare. Odată cu aceea a surorii mele. 

In vocea moaşei-şefe, sensibilitatea a fost înlocuită de şoc. 

— Imi pare rău. Mi s-a spus doar că a murit copilul. l-am fost 
recunoscătoare  doctoriţei amabile cu care vorbisem de 


136 


dimineaţă că nu transformase moartea ta într-o bârfă oarecare. 
Deşi presupun că într-un spital moartea este mai degrabă un 
subiect profesional decât unul de bârfă. 

— Vreau ca bebeluşul să fie cu ea. 

— Desigur. 

— Şi aş mai dori să vorbesc cu persoana care a fost alături de 
Tess la naştere. Ştiţi, ar fi trebuit să fiu eu cu ea, dar nu am fost. 
Nici măcar nu i-am răspuns la telefon. Am început să plâng, însă 
aici lacrimile erau ceva normal, cred că şi încăperea cu canapele 
acoperite de huse detaşabile fusese proiectată cu gândul la 
rudele plângăcioase. Moaşa-şefă şi-a pus mâna pe umărul meu. 

— Mă interesez ce persoane au stat cu ea şi le chem să vorbiţi 
cu ele. Scuzaţi-mă un moment. 

A ieşit pe coridor. Prin uşa deschisă am zărit o femeie într-un 
scaun rulant, cu un nou-născut în braţe. Alături, un doctor şi-a 
trecut braţul pe după umerii unui bărbat. 

— În mod normal, copilul plânge, nu tatăl. Bărbatul a izbucnit 
în râs, iar doctorul i-a zâmbit. Azi-dimineaţă când aţi venit, eraţi 
un cuplu, acum sunteţi o familie. Uluitor, nu-i aşa? 

Moaşa-şefă a clătinat din cap. 

— Domnule doctor Saunders, ca obstetrician n-ar mai trebui 
să vă uluiască aşa ceva. 

Doctorul Saunders a împins căruciorul mamei cu bebeluş într- 
un salon alăturat, în timp ce eu îl priveam. Chiar de la distanţă, 
am văzut că avea o faţă cu trăsături armonioase, cu ochi a căror 
strălucire venea din interior, ceea ce îl făcea mai degrabă frumos 
decât atrăgător într-un mod agresiv. 

A ieşit din salon însoţit de moaşa-şefă. 

— Domnule doctor Saunders, v-o prezint pe Beatrice 
Hemming. 

Doctorul Saunders mi-a zâmbit absolut natural şi mi-a adus 
aminte de tine prin felul modest în care se raporta la frumuseţea 
lui. 

— Desigur, colega mea, cu care aţi vorbit de dimineaţă, m-a 
anunţat că veţi veni. Preotul capelei noastre a aranjat totul cu cei 
de la serviciul de pompe funebre, care vor veni azi după-amiază 
să ia copilul. Pe fondul agitaţiei din salon, vocea lui era vizibil 
calmă; vocea cuiva care ştia că oamenii îl ascultă. Preotul a 
dispus ca trupul lui să fie depus în camera de priveghi, a 
continuat el. Ne-am gândit că morga nu e locul potrivit. Regret 
doar că a trebuit să stea acolo câtva timp. 


137 


Ar fi trebuit să mă gândesc la asta mai devreme. La copil. N-ar 
fi trebuit să-l las să zacă la morgă. 

— Doriţi să vă conduc acolo? a întrebat el. 

— Precis aveţi timp? 

— Sigur că da. 

Doctorul Saunders m-a însoţit pe coridor spre lifturi. Am auzit 
ţipătul unei femei. Venea de sus, unde bănuiesc că se afla sala 
de naşteri. La fel ca plânsetul nou-născutului, ţipătul ei era ceva 
ce nu mai auzisem până acum şi exprima durerea pură. în lift 
mai erau alţi doctori şi infirmiere, dar n-au părut să bage de 
seamă ţipetele. M-am gândit că erau obişnuiţi, de vreme ce 
lucrau zi de zi în lumea asta de spital kafkiană. 

Uşile liftului s-au închis. Doctorul Saunders şi cu mine am fost 
uşor presaţi unul în celălalt. Am remarcat verigheta care-i atârna 
pe un lanţ scurt ce ieşea din gulerul uniformei. Ceilalţi au coborât 
la etajul doi, aşa că am rămas singuri. M-a privit direct, 
concentrându-şi toată atenţia asupra mea. 

— Imi pare foarte rău de Tess. 

— O cunoşteaţi? g 

— Poate, nu sunt sigur. Imi pare rău, poate părea crud, dar... 

Am completat eu: 

— Consultați sute de paciente? 

— Da. Aici se nasc anual peste cinci mii de copii. Al ei când s-a 
născut? 

— Pe 21 ianuarie. 

A făcut o scurtă pauză. j 

— İn cazul ăsta nu eram aici. Imi pare rău. Săptămâna aceea 
am fost la un curs în Manchester. 

M-am întrebat dacă minţea. Să-i cer dovezi că nu se afla în 
oraş când ai născut copilul şi când ai fost omorâtă? Nu ţi-am 
auzit vocea răspunzându-mi, nici măcar tachinându-mă. L-am 
auzit pe Todd cum îmi spunea să nu mai fiu aşa de caraghioasă. 
Avea dreptate. li consideram pe toţi bărbaţii din ţară vinovaţi 
până când aduceau dovezi ale nevinovăţiei lor? Şi-apoi, de ce 
trebuia neapărat să fie vorba de un bărbat? Poate că ar fi trebuit 
să le suspectez şi pe femei, pe moaşa cea amabilă, pe doctoriţa 
cu care vorbisem de dimineaţă. lar ei te consideră pe tine 
paranoică. Numai că doctorii şi infirmierele au putere asupra 
vieţii şi a morţii, iar unii dintre ei au devenit dependenţi de ea. 
Deşi, când ai un spital plin de oameni vulnerabili, ce naiba l-ar fi 
împins pe un angajat din sistemul medical să aleagă toaleta în 


138 


ruină din Hyde Park ca loc în care să-şi dezlănţuie pornirile 
psihopate? Când am ajuns în acest punct al raţionamentului, 
doctorul Saunders mi-a zâmbit şi m-a făcut să mă simt puţin 
stânjenită şi ruşinată. 

— La următoarea oprire am ajuns. 

Fără să-i aud vocea, mi-am spus, cu hotărâre, că dacă era 
frumos nu însemna că era neapărat şi ucigaş - ci doar cineva 
care pe vremea când era burlac m-ar fi respins fără să-şi fi dat 
măcar seama. Am recunoscut că acesta era motivul pentru care 
îl suspectam. Imi legam suspiciunea obişnuită de un motiv diferit 
- Şi mult mai puternic. 

Am ajuns la morga spitalului tot cu gândul la găsirea 
ucigaşului tău şi nu la Xavier. Doctorul Saunders m-a condus la 
încăperea în care rudele „vedeau decedatul”. M-a întrebat dacă 
doream să mă însoţească, dar fără să mă gândesc am spus că 
mă descurc şi singură. 

Am intrat. Camera era decorată îngrijit şi cu gust, ca un salon 
cu perdele imprimate, covor pluşat şi flori (artificiale, dar din cele 
scumpe, de mătase). Incerc să fac ca totul să pară decent, chiar 
frumos, dar nu vreau să te mint, iar salonul ăsta pentru morţi era 
înfiorător. O bucată din covor, cea din apropierea uşii, se tocise, 
semn al numeroşilor vizitatori care rămăseseră unde stăteam şi 
eu acum, copleşiţi de apăsarea durerii, nedorind să meargă spre 
persoana dragă, căci ştiau că, odată ajunşi acolo, aveau să aibă 
certitudinea că ea nu mai exista. 

Am mers spre el. 

L-am ridicat şi l-am înfăşurat în păturica albastră de caşmir pe 
care i-o cumpăraseşi. 

L-am ţinut în braţe. 

Cuvintele au dispărut. 

XXX 

Domnul Wright m-a ascultat cu o milă plină de atenţie când i- 
am povestit despre Xavier, fără să mă întrerupă ori să mă 
grăbească şi respectându-mi tăcerile. Cred că la un moment dat 
mi-a dat un şerveţel, căci acum îl ţin în mână, ud. 

— Atunci v-aţi hotărât să nu faceţi incinerarea? întreabă el. 

— Da. 

Într-un ziar de ieri un jurnalist scria că nu „am admis 
incinerarea” pentru că voiam „să mă asigur că nu sunt distruse 


dovezile”. Însă nu acesta a fost motivul. 
XXX 


139 


Cred că am stat cu Xavier vreo trei ore. Când l-am ţinut în 
braţe, mi-am dat seama că aerul rece de deasupra munţilor nu 
era locul potrivit pentru un bebeluş, prin urmare nici pentru tine, 
mama lui. La plecare, l-am sunat pe părintele Peter. 

— Poate fi îngropat copilul în braţele lui Tess? am întrebat şi 
m-am aşteptat să-mi spună că era imposibil. 

— Desigur. Cred că acolo îi şi e locul, a răspuns părintele 
Peter. 

XXX 

Domnul Wright nu mă obligă să spun de ce am ales 
înmormântarea, iar eu îi sunt recunoscătoare pentru tactul de 
care dă dovadă. Incerc să merg mai departe şi folosesc cuvinte 
preţioase care să nu-mi trădeze emoția. 

— Apoi m-am întors să vorbesc cu moaşa-şefă, crezând că mă 
voi întâlni cu persoana care a asistat-o pe Tess la naştere. Numai 
că nu găsise dosarul lui Tess, aşa că nu ştia cine fusese de faţă. 
M-a sfătuit să revin marţea următoare, până atunci avea timp să- 
i dea de urmă. 

— Beatrice? 

les din birou în fugă. 


Ajung la toaletă exact la timp. Îmi e îngrozitor de rău. Greaţa e 
de necontrolat. Îmi tremură corpul. O secretară tânără îşi bagă 
capul pe uşă, apoi şi-l retrage. Sunt întinsă pe gresia rece şi 
încerc să-mi recapăt controlul asupra propriului corp. 


Domnul Wright intră şi cu un braţ în jurul meu mă ajută să mă 
ridic încet. În timp ce mă susţine, îmi dau seama că îmi place să 
aibă cineva grijă de mine, nu în sensul de a mă domina, ci, pur şi 
simplu, de a mă trata cu blândeţe. Nu înţeleg de ce până acum 
nu am realizat asta şi am respins blândeţea chiar dinainte de a- 
mi fi oferită. 

În sfârşit mă opresc din tremurat. 

— E timpul să mergeţi acasă, Beatrice. 

— Dar depoziţia... 

— Ce-aţi spune să reluăm amândoi mâine-dimineaţă discuţia, 
dacă vă simţiţi în stare? 

— De acord. 

Vrea să-mi cheme un taxi sau măcar să mă conducă până la 
metrou, dar îl refuz politicos. li spun că am nevoie de aer curat şi 
pare să înţeleagă. 


140 


Vreau să rămân singură cu gândurile mele, care sunt despre 
Xavier. Din clipa în care l-am luat în braţe, l-am iubit pentru el 
însuşi, nu doar pentru că era copilul tău. 

les în stradă şi îmi ridic capul spre cerul albastru-deschis, ca 
să-mi împiedic lacrimile să se reverse. Imi amintesc de 
scrisoarea pe care mi-ai trimis-o despre Xavier, la citirea căreia 
încă nu am ajuns în relatarea poveștii tale. Imi închipui cum te 
duci acasă de la spital prin ploaia deasă. Imi închipui cum îţi 
ridici privirea spre cerul negru şi nemilos. Imi închipui cum urli: 
„Dă-mi-l înapoi.” Şi cum nu-ţi răspunde nimeni. 

Îmi închipui cum îmi dai telefon. 


141 


Capitolul 11 


Sâmbătă 


Nu e multă lume trează la ora 8.30 sâmbăta dimineaţă, 
trotuarele sunt pustii. Când intru în clădirea poliţiei, la recepţie e 
doar o secretară, îmbrăcată în haine obişnuite, iar când ajung la 
lift, e gol. Mă duc la etajul trei. Azi secretara Miss Pasiune nu e 
aici, aşa că trec pe lângă pupitrul ei şi intru în biroul domnului 
Wright. 

Văd că mi-a aranjat pe masă cafeaua şi apa minerală. 

— Precis vă simţiţi în stare să continuaţi? 

— Sigur. Acum mă simt bine. 

Dă drumul la casetă. Insă mă priveşte îngrijorat şi cred că de 
ieri mă consideră mult mai fragilă decât îşi imaginase. 

— Putem începe cu raportul autopsiei? Aţi cerut o copie. 

— Da. A sosit prin poştă două zile mai târziu. 

Domnul Wright are în faţă o copie a raportului, cu rânduri 
subliniate cu un marker galben. Ştiu care sunt frazele galbene şi 
o să-ţi spun imediat, mai întâi să termin însă cu rândul care nu e 
subliniat, dar e adânc întipărit în memoria mea. Chiar la 
începutul raportului autopsiei tale, patologul promite „cu sufletul 
şi conştiinţa” că va spune adevărul. Trupul tău nu a fost analizat 
cu detaşare ştiinţifică; a beneficiat de o abordare mai învechită şi 
mai omenească. 


Secţia de Medicină legală, 
Spitalul Chelsea & Westminster, Londra 


Subsemnata Rosemary Didcott, absolventă a Facultății 
de Medicină, declar cu sufletul şi conştiinţa mea că la data 
de 30 ianuarie 2010, la morga spitalului Chelsea Se 
Westminster şi în prezența medicului legist, domnul Paul 
Lewis-Stevens, am efectuat disecția corpului lui Tess 
Hemming (21), domiciliată în Chepstow Road nr. 35, Londra, 
corp a cărui identificare a fost făcută de sergentul-detectiv 
Finborough de la Poliţia Metropolitană din Londra şi că 
raportul de mai jos conține adevărul. 


142 


A fost identificat corpul unei femei caucaziene cu 
constituție firavă, măsurând 1.71 metri înălțime. Au fost 
găsite indicii ce atestă o naştere survenită cu două zile 
înainte de deces. 

S-au constatat cicatrice vechi, datând din copilărie, pe 
genunchiul drept şi cotul drept. 

Pe încheietura şi brațul drept exista o tăietură recentă cu 
lungimea de zece centimetri şi adâncimea de patru 
centimetri, care a intersectat muşchiul interosos şi a 
secționat artera radială. Pe încheietura şi brațul stâng 
exista o tăietură mai mică, de cinci centimetri lungime şi doi 
centimetri adâncime şi o tăietură mai mare, cu lungimea de 
şase şi adâncimea de patru centimetri, care au secţionat 
artera cubitală. Rănile corespund cuțitului de oase cu lama 
de cincisprezece centimetri găsit lângă cadavru. 

Nu am găsit alte vânătăi, cicatrice sau semne. 

Nu au existat indicii despre un raport sexual recent. 

Au fost colectate probe de sânge şi țesut care au fost 
date spre analiză la un laborator extern. 

Estimez că moartea tinerei s-a produs cu şase zile înainte 
de disecţie, adică în data de 23 ianuarie. 

in urma disecţiei, opinia mea este că tânăra a murit ca 
urmare a hemoragiei produse de tăieturile de pe încheieturi 
şi antebrațe. 


Londra, 30 ianuarie 2010 


Cred că am citit documentul de o sută de ori, dar „cuțitul de 
oase” are aceeaşi conotaţie violentă pe care a avut-o şi prima 
dată, căci n-au menţionat marca Sabatier, ca să-l facă mai casnic 
şi mai puţin tăios. 

— Erau incluse şi rezultatele laboratorului? întreabă domnul 
Wright. (E vorba despre rezultatele testelor de sânge şi de ţesut, 
care sunt făcute după autopsie la un alt laborator.) 

— Da. Erau adăugate la sfârşitul documentului, cu data zilei 
precedente, deci tocmai le primiseră. Dar nu le-am înţeles. Erau 
redactate în limbaj ştiinţific, nu scrise astfel încât să le poată 
înţelege un om de rând. Din fericire, am o prietenă care este 
medic. 

— Christina Settle? 

— Da. 


143 


— Am o depoziţie din partea ei. 

Imi dau seama că sunt probabil zeci de persoane care 
lucrează la cazul tău şi iau declaraţii în paralel. 

XXX 

Am pierdut legătura cu vechii prieteni din liceu şi din 
universitate când am plecat în America. Insă de la moartea ta 
aceştia mă sună şi îmi scriu; „se regrupează în jurul meu”, cum 
spune mama. Printre cei regrupaţi e şi Christina Settle, care 
acum e medic la spitalul Charing Cross. (Mi-a spus că peste 
jumătate dintre colegii care au terminat biologia la Nuffield 
College fac carieră în domeniul ştiinţific.) In fine, Christina a 
trimis o scrisoare de condoleanţe caldă, cu acelaşi scris înclinat 
şi ordonat pe care îl avea în anii de şcoală, pe care a încheiat-o, 
aşa cum se întâmplă deseori, cu „te rog să-mi spui dacă te pot 
ajuta cu ceva”. M-am hotărât să o sun. 

Christina mi-a ascultat cu atenţie ciudata rugăminte. A spus că 
e doar medic rezident, la pediatrie, nu la patologie, prin urmare 
nu are calificarea necesară pentru a interpreta rezultatele 
analizelor. Am crezut că nu vrea să se amestece, dar la sfârşitul 
convorbirii m-a rugat să-i trimit raportul prin fax. După două zile 
m-a sunat să mă întrebe dacă nu voiam să ieşim să bem ceva. 
Are un prieten al cărui amic e patolog şi l-a rugat să se uite 
împreună peste rezultate. 

Când i-am povestit lui Todd de întâlnirea cu Christina, a fost 
uşurat, crezând că mă reîntorc la viaţa mea obişnuită şi încep să 
mă văd cu vechii prieteni. 


Am intrat în bistroul pe care îl alesese Christina şi m-a izbit 
intensitatea zgomotului lumii normale. Nu mai mersesem într-un 
local public de la moartea ta şi mă simţeam vulnerabilă în faţa 
vocilor puternice şi a râsetelor. Apoi am văzut-o pe Christina care 
îmi făcea semn cu mâna şi m-am mai liniştit, pe de o parte 
pentru că arăta aproape la fel ca în anii de şcoală, cu acelaşi 
frumos păr negru, ochelari cu lentile groase deloc atrăgători şi pe 
de alta pentru că găsise un separeu izolat de restul bistroului. 
(Christina încă se pricepe să pună mâna prima pe anumite 
lucruri.) Credeam că nu o să-şi amintească de tine - doar era în 
clasa a şasea împreună cu mine când ai venit tu la internat - dar 
mi-a spus imediat că îşi amintea. 

— Chiar foarte bine. La unsprezece ani era deja prea relaxată 
pentru şcoală. 


144 


— Nu cred că „relaxată” e tocmai cuvântul pe care l-aş... 

— Nu în sensul negativ, nu distantă sau aiurită. Tocmai acesta 
era lucrul extraordinar la ea. De aceea mi-o şi amintesc aşa de 
bine. Zâmbea tot timpul; un copil relaxat, care râdea şi zâmbea. 
Aşa o combinaţie nu mai întâlnisem la nimeni. S-a oprit cu o mică 
ezitare în glas. Bănuiesc că ţi-a fost greu să ţii pasul cu ea...? 

Nu ştiu dacă dădea dovadă de grijă sau de curiozitate, dar am 
hotărât să trec la scopul întâlnirii noastre. 

— Poţi să-mi explici ce spune raportul acela? 

A scos din servietă raportul şi un carneţel. Am zărit un pachet 
de Calpol şi o carte despre haine de bebeluş. Poate că scrisul şi 
ochelarii Christinei erau neschimbate, nu însă şi viaţa ei. S-a uitat 
în carneţel. 

— James, prietenul unui prieten despre care ţi-am vorbit la 
telefon, e patolog-şef, aşa că se pricepe. Insă nu prea vrea să se 
amestece, patologii fiind mai tot timpul daţi în judecată şi 
disecaţi de presă. Nu îi poţi menţiona numele. 

— Desigur. 

— Tu ai urmat engleza, chimia şi biologia, Hemms, nu-i aşa? 

Vechea mea poreclă, îngropată în praful anilor scurşi; mi-a 
trebuit o clipă ca să reacţionez. 

— Da. 

— Ai făcut şi biochimie după aceea? 

— Nu, de fapt am terminat engleza. . 

— Atunci îţi spun în termeni obişnuiţi. In versiune simplă: când 
a murit, Tess avea în organism trei substanţe. 

Nu mi-a observat reacţia, căci privea în carneţel. Eu însă eram 
uluită. 

— Ce substanţe? 

— Una era Cabergoline, care opreşte lactaţia. 

Imi spusese Simon de medicamentul ăsta şi din nou simpla lui 
menționare m-a făcut să zăresc o frântură din ceva atât de 
dureros, încât am renunţat să mă mai gândesc mai departe; mi- 
am întrerupt propriile gânduri. 

— Şi celelalte? 

— Una era un sedativ. Luase o doză destul de mare. Dar 
pentru că asta se întâmplase cu câteva zile înainte ca Tess să fie 
găsită şi să i se colecteze o probă de sânge... S-a întrerupt, 
supărată şi a trebuit să se adune înainte de a continua: Ceea ce 
înseamnă că, din cauza decalajului de timp, e greu să se 
estimeze corect cantitatea exactă de sedativ. James a spus că nu 


145 


poate da decât o evaluare bazată pe experienţa lui. 

— Adică...? 

— Luase o cantitate mult mai mare decât doza normală. El 
crede că nu atât cât să o omoare, însă destul cât să-i producă un 
somn profund. 

Prin urmare, de asta nu erau urme de rezistenţă, mai întâi te 
drogase. Ţi-ai dat seama prea târziu? Christina a mai citit câteva 
rânduri scrise înclinat cu caligrafia ei perfectă. 

— A treia substanţă e fenciclidina sau PEP%, pe scurt. E un 
halucinogen puternic, creat în anii 1950 ca substanţă anestezică, 
dar interzis după ce pacienţii au avut reacţii psihotice. 

Am tresărit şi am repetat papagaliceşte: 

— Halucinogen? 

Christina a crezut că nu am înţeles şi a explicat cu voce calmă: 

— Inseamnă că substanţa poate provoca halucinaţii sau 
„trăiri”, în limbaj obişnuit. E ca LSD-ul, dar mai periculos. Din 
nou, după cum spune James, e greu de precizat ce cantitate a 
luat şi cu cât timp înainte de a muri, pentru că a fost găsită 
târziu. E dificil şi pentru că substanţa e depozitată în muşchi şi în 
tesutul adipos când încă e la capacitate psihoactivă maximă, aşa 
că are efect şi după ce consumul a încetat. 

O clipă am auzit doar trăncăneala ştiinţifică, apoi am început 
să înţeleg. 

— Prezenţa substanţei înseamnă că ar fi putut avea halucinaţii 
în zilele dinaintea morţii? am întrebat. 

— Da. 

Prin urmare, doctorul Nichols avusese totuşi dreptate; numai 
că halucinaţiile tale nu erau date de psihoza puerperală, ci de o 
substanţă halucinogenă. 

— A plănuit totul. Mai întâi a scos-o din minţi. 

— Beatrice...? 

— A făcut-o să pară nebună, pentru ca toţi să o creadă astfel, 
apoi a drogat-o înainte de a o omori. 

Prin lentilele groase, ochii căprui ai Christinei păreau enormi, 
iar mila exprimată era şi mai accentuată. 

— Când mă gândesc cât de mult îmi iubesc copilul, chiar nu 
ştiu ce aş fi făcut în locul lui Tess. 

— Pentru ea, sinuciderea nu era o variantă, chiar dacă ar fi 
vrut. Pur şi simplu nu ar fi fost în stare. Nu după povestea cu Leo. 


3% Denumit în argou şi „praful îngerilor” (angel dust), este de fapt o 
heroină sintetică. (n.tr.). 


146 


lar de drogat nu s-a drogat niciodată. 

A urmat un moment de linişte, apoi separeul a fost invadat de 
zgomotul nepotrivit al atmosferei de bar din jurul nostru. 

— Tu ai cunoscut-o mai bine, Hemms. 

— Aşa e. Mi-a zâmbit; un gest de capitulare în faţa siguranţei 
mele, care era justificată de legătura de sânge. Apreciez foarte 
mult ajutorul tău, Christina. 

Era prima persoană care îmi fusese de folos în mod concret. 
Fără ea, nu aş fi aflat de sedativ şi de halucinogen. li eram însă 
recunoscătoare şi pentru că-mi respecta părerile, fără să şi le 
ascundă pe ale ei. In adolescenţă petrecuserăm şase ani în 
aceeaşi clasă şi nu cred că ne atinsesem vreodată, dar în faţa 
restaurantului ne-am luat rămas-bun cu o îmbrăţişare strânsă. 

XXX 

— V-a spus şi altceva despre PEP? întreabă domnul Wright. 

— Nu, dar a fost destul de uşor să mă documentez pe internet. 
Am aflat că declanşează un comportament toxic, împingând 
victima spre paranoia şi producând viziuni înspăimântătoare. 
Oare ţi-ai dat seama că erai torturată mintal? lar dacă nu, ce 
credeai că ţi se întâmpla? Este distructiv mai ales în cazul celor 
care deja au suferit o traumă psihologică. A folosit împotriva ta 
propria-ţi durere, ştiind că astfel efectul substanţei va fi şi mai 
nociv. Există site-uri în care armata americană este acuzată că a 
folosit PSP la Abu Ghraib şi în cazurile de extrădare. E clar că 
generează trăiri înfricoşătoare. 

Pentru tine au fost mai cumplite trăirile sau gândul că 
înnebuneai? 

— Le-aţi spus poliţiştilor? întreabă domnul Wright. 

— Da, i-am lăsat un mesaj detectivului Finborough. Deja era 
târziu, după orele de program. M-a sunat în dimineaţa următoare 
ca să mă anunţe că acceptă să ne întâlnim. 

XXX 

— Draga mea, nu pot să cred că iar îl pui pe omul ăla pe 
drumuri. Todd pregătea ceaiul şi aranja biscuiţii, ca şi cum gestul 
său compensa efortul la care îl supuneam pe detectivul 
Finborough. 

— Trebuie să afle despre substanţe. 

— Poliţia ştie deja despre ele, draga mea. 

— Nu are de unde. 

Todd a pus pe farfurie şi biscuiţi cu ciocolată lângă cei cu 
cremă de ou, ordonându-i în două şiruri de galben şi maro, 


147 


simetrie care îi trăda iritarea. 

— Ba da. Şi a ajuns la aceeaşi concluzie ca mine. 

S-a întors şi a luat vasul cu apă fiartă de pe ochiul aragazului. 
Nu făcuse nici un comentariu cu o seară înainte, când îi 
povestisem despre substanţe; în schimb, mă întrebase de ce nu 
îi spusesem care fusese adevăratul motiv al întâlnirii mele cu 
Christina. 

— Nu-mi vine să cred că sora ta nu avea nici măcar un ceainic. 

S-a auzit soneria. 

Todd l-a salutat pe detectivul Finborough, apoi a plecat să o ia 
pe mama. Urma ca eu şi mama să-ţi împachetăm lucrurile 
împreună. Cred că Todd spera ca, prin împachetarea lucrurilor 
tale, să reuşesc să depăşesc momentul“. Da, ştiu, e un termen 
american, dar nu cunosc echivalentul englezesc; cred că mama 
ar spune „să fac faţă situaţiei”. 

Detectivul Finborough s-a aşezat pe canapea şi a mâncat 
politicos un biscuit cu ciocolată, în timp ce eu i-am relatat ce-mi 
spusese Christina. 

— Ştim deja despre sedative şi despre PEP. 

Am fost şocată. Deci Todd avusese dreptate. 

— De ce nu mi-aţi spus nimic? 

— M-am gândit că împreună cu mama dumneavoastră aveati 
destule pe cap. Nu voiam să vă mai pricinuiesc şi eu o mâhnire 
inutilă. lar substanţele nu au făcut decât să ne confirme 
convingerea că Tess s-a sinucis. 

— Credeţi că le-a înghiţit dinadins? 

— Nu au fost indicii de întrebuințare a forţei, în plus, în mod 
frecvent, cei care intenţionează să se sinucidă ingerează 
sedative. 

— Dar cantitatea nu a fost suficientă ca să o omoare, nu? 

— Nu, dar poate că Tess nu era conştientă de asta. La urma 
urmei, nu mai încercase aşa ceva înainte, nu? 

— Nu. Şi n-a făcut-o nici de data asta. Bănuiesc că a fost 
păcălită şi convinsă să le ia. Am încercat să-i îndepărtez de pe 
faţă expresia calmă de milă. Nu vedeţi? A drogat-o cu sedative 
ca să o poată omori fără să se opună. Din cauza asta nu sunt 
urme pe corp. 

Nu reuşisem însă să-l fac să-şi schimbe părerea sau 
fizionomia. 

— Sau poate, pur şi simplu, a luat o supradoză care s-a 


10 To find closure, în original, expresie din engleza americană. (n.tr.). 


148 


dovedit insuficientă. 

Aveam iar nouă ani şi eram la ora de engleză, ferm îndrumată 
de un profesor grijuliu ca să obţin răspunsurile corecte analizând 
textul din faţa mea. 

— Cum rămâne cu PEP? am întrebat, gândindu-mă că 
detectivul Finborough nu are cum să-i explice prezenţa în corpul 
tău. 

— Am vorbit cu un inspector de la narcotice, a răspuns 
detectivul Finborough. Mi-a spus că de ani de zile traficanţii îl 
ascund şi îl vând drept LSD. Există o întreagă listă de porecle: 
„porc”, „ozon”, „sminteală”, „praful îngerilor”. Bănuiesc că 
furnizorul lui Tess... 

L-am întrerupt. 

— Credeţi că Tess avea un „furnizor”? 

— Mă scuzaţi. Mă refer la persoana care i-a dat sau i-a vândut 
PEP. Aceasta nu i-a spus lui Tess ce a luat de fapt. Am vorbit şi 
cu doctorul Nichols, psihiatrul lui Tess; şi... 

L-am oprit. 

— Tess nu s-ar fi atins de droguri, indiferent de care ar fi fost. 
Le ura. Încă din şcoală, când prietenii ei au fumat şi au încercat 
ţigări cu marihuana, a refuzat să aibă de-a face cu aşa ceva. Işi 
considera sănătatea ca pe un dar, de care Leo nu avusese parte 
şi pe care nu avea nici un drept să-l distrugă. 

Detectivul Finborough a făcut o pauză, ca şi cum chiar mi-ar fi 
analizat punctul de vedere. 

— Numai că acum nu mai era vorba de o şcolăriţă şi de 
temerile ei, nu? Nu spun că dorea să folosească droguri sau că o 
mai făcuse deja, dar cred că ar fi fost de înţeles dacă şi-a fi dorit 
să-şi alunge durerea. 

Imi amintesc când a spus că după moartea lui Xavier erai în 
lad, un loc în care nu te putea însoţi nimeni. Nici măcar eu. M-am 
gândit şi la cât tânjeam eu după somnifere, după câteva ore în 
care durerea să înceteze. 

Cu toate acestea, nu am luat nici unul. 

— Ştiaţi că PEP se poate şi fuma? am întrebat. Sau se poate 
trage pe nas ori injecta, sau poate fi chiar înghiţit? Ar fi putut să 
i-l strecoare cineva într-o băutură, fără ca ea să-şi dea seama. 

— Beatrice... 

— Doctorul Nichols s-a înşelat în privinţa halucinaţiilor ei. Nu 
au fost provocate de psihoza puerperală. 

— Aşa e. Dar, după cum încercam să vă explic, am discutat cu 


149 


doctorul Nichols despre PEP. A spus că, deşi cauza halucinaţiilor 
era în mod clar alta, starea ei fusese aceeaşi. Din păcate şi 
consecinţa acesteia. Se pare că în mod frecvent persoanele 
aflate sub influenţa PEP se automutilează sau se omoară. 
Inspectorul de la Narcotice a spus cam acelaşi lucru. Am încercat 
să îl întrerup, însă a mers înainte spre concluzia raţionamentului 
lui. Toate faptele conduc spre acelaşi rezultat. 

— Medicul legist a crezut varianta aceasta? Cineva care nu are 
un istoric de abuz de droguri ar fi luat în mod voluntar un 
halucinogen puternic? Nici măcar nu a pus-o la îndoială? 

— Nu. De fapt, mi-a spus că... Detectivul Finborough s-a 
întrerupt şi a cugetat. 

— Ce v-a spus? Ce anume v-a spus despre sora mea? 
Detectivul Finborough a rămas tăcut. Nu credeţi că am dreptul să 
ştiu? 

— Ba da. A spus că Tess era studentă la Arte Plastice, trăia la 
Londra şi că s-ar fi mirat mai mult dacă ar fi fost... 

N-a mai continuat, aşa că am completat eu. 

— Curată? 

— Da, cam aşa ceva. 

Prin urmare, erai murdară, cu toate mizeriile pe care le implică 
acest cuvânt chiar şi în secolul XXI. Am scos din plic factura de 
telefon. 

— V-aţi înşelat când aţi crezut că Tess nu mi-a spus că îi 
murise copilul. A încercat să o facă - iar şi iar, dar nu a reuşit. 
Până şi dumneavoastră vă daţi seama că aceste apeluri sunt 
„strigăte de ajutor”, strigăte către mine. Pentru că eram 
apropiate. O cunoşteam bine. Şi ştiu că nu ar fi consumat 
droguri. Şi nu s-ar fi omorât. A rămas tăcut. A apelat la mine, iar 
eu am dezamăgit-o. Dar a apelat la mine. 

— Da. Aşa e. 

Mi s-a părut că i-am citit pe faţă şi altceva decât milă. 


150 


Capitolul 12 


La o oră după plecarea detectivului Finborough, Todd a ajuns 
la apartament cu mama. Sistemul de încălzire părea să fi cedat 
complet, aşa că mama nu şi-a scos paltonul. 

Răsuflarea îi era vizibilă în camera îngheţată. 

— Bun, să începem strângerea lucrurilor. Am adus folie 
protectoare şi ambalaje. 

Poate spera că hotărârea ei plină de avânt o să ne facă să 
credem că vom reuşi să descâlcim haosul lăsat în urmă de 
moartea ta. Deşi adevărul e că moartea e însoţită de o mulţime 
de sarcini practice; toate lucrurile pe care fuseseşi obligată să le 
părăseşti trebuiau sortate, împachetate şi redistribuite în lumea 
celor vii. Mi-a venit în minte imaginea unui aeroport gol, cu 
banda de bagaje care se învârte la nesfârşit, plină cu hainele 
tale, tablourile, cărţile, lentilele de contact şi ceasul bunicii, pe 
care doar eu şi mama am venit să le recuperăm. 

Mama a început să taie fâşii din folia protectoare, în timp ce 
rostea pe un ton plin de acuze: 

— Todd spunea că ai cerut iar să vorbeşti cu detectivul 
Finborough? 

— Da. Am ezitat puţin înainte de a continua: Au găsit nişte 
substanţe în corpul ei. 

— Da, mi-a povestit deja Todd. Beatrice, ştim cu toţii că nu era 
în apele ei. Dumnezeu ştie că erau destule lucruri de care voia să 
scape. 

Fără să-mi dea ocazia să o contrazic, s-a dus în camera de zi 
ca să „avanseze niţel cu treaba înainte de prânz”. 

Am scos nudurile pe care le pictase Emilio şi le-am împachetat 
iute. Pe de o parte, pentru că nu voiam să le vadă mama, pe de 
alta, pentru că nu doream să mă uit la ele. Da, sunt puritană, dar 
nu acesta a fost motivul. Pur şi simplu nu suportam să văd 
culorile vii în care fusese pictat corpul tău, când la morgă faţa ta 
era aşa de palidă. In timp ce le ambalam, m-am gândit că Emilio 
avea cel mai bun motiv să te omoare. Din cauza ta şi-ar fi putut 
pierde cariera şi soţia. De acord, ea ştia deja de legătura voastră, 
însă el nu era la curent cu asta şi şi-ar fi putut imagina o altă 
reacţie din partea ei. Numai că sarcina ta l-ar fi dat de gol, aşa că 
- dacă te-a omorât ca să-şi apere căsătoria - nu înţelegeam de 


151 


ce ar fi aşteptat până după naşterea copilului. 

Terminasem cu împachetarea nudurilor şi tocmai începusem 
să învelesc în folie protectoare unul dintre tablourile tale - nu m- 
am uitat la imagine şi la culorile vii, dar mi-am amintit de bucuria 
ta de copil de patru ani când pocneai între degetele firave o bulă 
de aer care făcea „POC!”. 

Mama a intrat şi a privit teancul de pânze. 

— Ce naiba credea că o să realizeze cu toate astea? 

— Nu ştiu exact, dar cei de la facultate vor să le includă în 
expoziţia organizată de ei. E peste trei săptămâni şi vor ca Tess 
să aibă un perete special. 

Mă sunaseră cu câteva zile mai devreme şi acceptasem 
imediat. 

— Insă nu o să plătească ceva pe ele, nu? a întrebat mama. 
Vreau să spun, care credea ea că e scopul unei astfel de 
activităţi, până la urmă? 

— Dorea să fie zugrav. 

— Adică un fel de decorator? a întrebat mama, mirată. 

— Nu, acum cuvântul se foloseşte pentru artişti. 


— E termenul corect politic, ai spus, tachinându-mă pentru 
vocabularul meu prăfuit Starurile pop sunt artişti, artiştii sunt 
Zugravi, iar zugravii sunt decoratori. 


— Coloratul desenelor cât e ziua de lungă e activitatea copiilor 
de grădiniţă, a continuat mama. Nu mi-a păsat foarte mult de 
bacalaureat. M-am gândit că-i face bine să scape de materiile 
adevărate, dar e ridicol să numeşti aşa ceva învăţământ 
superior. 

— Şi-a urmat talentul. 

Da, ştiu. E un argument cam slab. 

— Era ceva infantil, s-a răstit mama. O irosire a tuturor 
realizărilor ei academice. 

Era foarte supărată pe tine că ai murit. 

De frica unei certe, nu îi spusesem mamei despre faptul că 
aranjasem ca Xavier să fie înmormântat împreună cu tine, dar nu 
mai puteam amâna. 

— Mamă, cred că Tess ar dori ca Xavier... 

Mama m-a întrerupt: 

— Xavier? 

— Copilul ei, Tess ar dori... 


152 


— S-a folosit de numele lui Leo? 

Vocea îi trăda şocul; îmi pare rău. 

S-a întors în cameră şi a început să îndese haine într-un sac 
negru de plastic. 

— Tess n-ar dori să fie aruncate, mamă, ea recicla totul. 

— Pe astea nu le mai poate purta nimeni. 

— Vorbea odată despre un loc unde se reciclează textilele. O 
să văd... 

Dar mama se întorsese deja cu spatele şi deschisese sertarul 
de jos al dulapului. A scos un pulover micuţ de caşmir din 
ambalajul lui. S-a răsucit şi mi-a spus cu voce blândă: 

— Ce frumos e! 

Imi amintesc de uimirea mea când am venit prima dată în 
apartament şi, în mijlocul sărăciei care domnea în jur, am dat 
peste lucruşoarele acestea de copil absolut minunate. 

— Cine i le-a dat? a întrebat mama. 

— Nu ştiu. Amias a spus că s-a dus ea la cumpărături. 

— Cu ce bani? l-a dat tatăl copilului? 

Mă pregătisem pentru întrebarea asta; avea dreptul să afle 
adevărul. 

— E însurat. 

— Ştiu. 

Bănuiesc că mama a văzut uimirea mea; blândeţea din glas îi 
dispăruse. 

— M-ai întrebat dacă „vreau poate să pun şi litera A pe sicriu”. 
Tess nu era măritată, aşa că „litera stacojie”, simbolul 
adulterului, nu putea să însemne decât că tatăl era însurat. 
Vocea i s-a asprit şi mai mult când mi-a observat surpriza. 
Credeai că nu înţeleg aluzia, aşa e? 

— lartă-mă. A fost o cruzime din partea mea să spun aşa ceva. 

— Voi amândouă aţi crezut că odată cu absolvirea, m-aţi 
depăşit. Că eu nu mă gândesc decât la meniul cinei plictisitoare 
de peste trei săptămâni. 

— Nu te-am văzut niciodată citind, de aceea. 

Incă mai ţinea în mână puloverul minuscul al lui Xavier, pe 
care îl mângâia în timp ce vorbea. 

— Obişnuiam să o fac. Ţineam lampa de la capul patului 
aprinsă până când tatăl vostru voia să se culce. Il scoteam din 
sărite, dar nu mă puteam abţine. Era ca o dependenţă. Apoi s-a 
îmbolnăvit Leo. N-am mai avut timp de asta. Oricum, mi-am dat 
seama că în cărţi sunt o mulţime de lucruri neînsemnate şi de 


153 


prostii. Cui îi pasă de povestea de dragoste a altcuiva şi de cum 
arată un apus descris pe pagini întregi? Cui îi pasă? 

A pus jos micul pulover şi s-a reapucat să îndese hainele în 
sacul de plastic. Nu scosese umeraşele de sârmă, aşa că 
agăţătorile lor au sfâşiat folia neagră şi subţire. In timp ce îi 
urmăream gesturile chinuite şi neîndemânatice, mi-am amintit 
de cuptorul şcolii noastre şi de tava cu vase din lut moale care 
erau introduse la copt. Urmau să se întărească gradat, până 
când cele imperfecte aveau să se spargă în bucăţi. Moartea ta îi 
distrusese mamei echilibrul; privind-o cum înnoda sacul de 
plastic, mi-am dat seama că în clipa în care avea să se confrunte 
cu moartea ta, pentru ea durerea avea să acţioneze aidoma unui 
cuptor care o va distruge. 

O oră mai târziu, am dus-o pe mama la gară cu maşina. La 
întoarcere, ţi-am scos hainele din sacii de plastic în care le 
îngrămădise în grabă şi le-am agăţat înapoi în dulap; ceasul 
bunicii şi-a reluat locul pe poliţa căminului. Până şi cosmeticalele 
tale rămăseseră neatinse în dulapul din baie, în timp ce ale mele 
erau tot în trusa de toaletă de pe taburet. Cine ştie, poate că 
acesta e motivul adevărat pentru care am stat tot acest timp în 
apartamentul tău. Am evitat să te împachetez şi să mă despart 
de tine. 

Pe urmă am terminat de ambalat tablourile. Era, de fapt, 
pregătirea pentru expoziţie, aşa că nu m-a deranjat. In final, mai 
rămăseseră patru. Erau pânzele de coşmar realizate cu tuşe 
groase de guaşă, ce reprezentau un bărbat mascat aplecat 
asupra unei femei care ţipa cu gura sfâşiată şi însângerată. Mi- 
am dat seama că forma din braţele ei, singura pată albă de pe 
pânză, era un bebeluş şi că le-ai pictat când erai sub influenţa 
PEP-ului, că erau o consemnare vizuală a călătoriilor tale 
chinuitoare în lad. Am zărit urmele lăsate de lacrimile mele când 
le privisem prima dată, acele dâre de vopsea scursă în josul 
tabloului. Atunci, lacrimile fuseseră singurul răspuns pe care îl 
aveam, acum însă ştiam că cineva te torturase în mod deliberat, 
iar lacrimile mele se uscaseră şi se transformaseră în ură. Aveam 
să-l găsesc. 

XXX 

Biroul e încălzit peste măsură, iar razele de soare care se 
revarsă prin fereastră sporesc căldura şi mă ameţesc. Beau 
ultimul strop de cafea şi încerc să mă trezesc. 

— După aceea i-aţi făcut o vizită lui Simon? întreabă domnul 


154 


Wright. 

Bănuiesc că îmi compară declaraţia cu cele ale altor martori, 
pentru a fi sigur că totul corespunde. 

— Da. 

— Pentru a-i pune întrebări despre droguri? 

— Da. 

XXX 

Am sunat la Simon şi când mi-a deschis o femeie de serviciu 
am urcat ca şi cum aveam tot dreptul să fiu acolo. Din nou m-a 
surprins luxul clădirii. Locuiam deja de ceva timp în apartamentul 
tău şi mă dezobişnuisem oarecum de bogăţia materială. Simon 
era în bucătărie, aşezat la tejgheaua barului pentru micul dejun. 
A părut surprins să mă vadă, apoi iritat. Faţa lui de copil era tot 
nerasă, dar m-am gândit că era doar de fason, la fel ca 
piercingul. 

— l-ai dat bani lui Tess ca să cumpere lucruri pentru bebeluş? 
l-am întrebat. Ideea nu-mi trecuse prin cap până când nu 
ajunsesem în apartament, dar acum mi se părea posibil să fie 
adevărată. 

— Ce cauţi aici, să dai buzna aşa? 

— Uşa era deschisă. Trebuie să-ţi mai pun câteva întrebări. 

— Nu i-am dat bani. Am încercat odată, dar n-a acceptat. 
Părea jignit, prin urmare spunea probabil adevărul. 

— Atunci ştii cine i-a dat bani? 

— Habar n-am. 

— In ziua aceea, în parc, era somnoroasă? 

— Dumnezeule, ce-i cu întrebările astea? 

— Vreau doar să ştiu dacă părea somnoroasă când v-aţi 
întâlnit. 

— Nu, poate eventual nervoasă. 

Prin urmare, îţi dăduse sedativul mai târziu, după ce plecase 
Simon. 

— Avea halucinaţii? am întrebat. 

— Credeam că nu accepţi ideea că avea psihoză postnatală? 
m-a luat el în zeflemea. 

— Avea sau nu? 

— Vrei să spui altele în afară de omul invizibil pe care-l vedea 
în tufişuri? 

Nu i-am răspuns. Avea o voce răutăcioasă, plină de ironie. 

— Nu, în afară de asta, părea complet normală. 

— l-au găsit sedative şi PEP în sânge. | se mai spune şi 


155 


„Ssminteală”, „praful îngerilor”... 

M-a întrerupt imediat cu o reacţie cât se poate de 
convingătoare. 

— Nu. E o greşeală. Tess era al naibii de puritană în privinţa 
drogurilor. 

— Tu însă le foloseşti? 

— Şi ce-i cu asta? 

— Poate că ai vrut să-i oferi ceva ca să se simtă mai bine, o 
băutură de pildă? Cu ceva în ea care te-ai gândit că ar putea să o 
ajute? 

— Nu i-am pus nimic în băutură. Nu i-am dat bani. lar acum 
vreau să pleci, înainte ca lucrurile să degenereze. Incerca să 
imite un om mai autoritar, poate pe tatăl lui. 

Am mers în hol şi am trecut pe lângă o uşă deschisă spre un 
dormitor. Pe perete am zărit o poză de-ale tale, cu părul desfăcut 
lăsat pe spate. Am intrat să văd fotografia. In mod evident, era 
camera lui Simon, cu hainele atent împăturite, cu jachetele 
agăţate pe umeraşe de lemn; obsesiv de ordonată. 

De-a lungul unui perete se întindea o fâşie pe care era scris cu 
o caligrafie migăloasă Femela Speciei. Dedesubt erau zeci de 
fotografii de-ale tale, lipite pe perete cu adeziv. In toate erai cu 
spatele la aparat. Deodată Simon a fost lângă mine, studiindu-mi 
faţa. 

— Ştiai că eram îndrăgostit de ea. 

Fotografiile însă mi-au amintit de oamenii de pe insula Bequia, 
care cred că fotografia fură sufletul, în vocea lui Simon răzbătea 
lăudăroşenia. 

— Sunt pentru portofoliul meu de absolvire. Am ales să fac un 
reportaj foto despre un singur subiect, îndrumătoarea mea e de 
părere că e tema cea mai originală şi mai interesantă din an. 

De ce nu-ţi fotografiase deloc faţa? 

Cred că mi-a ghicit gândurile. 

— Nu am vrut ca proiectul să fie despre o persoană anume, 
aşa că am ales să nu aibă identitate. Voiam ca ea să reprezinte 
toate femeile. 

Sau poate că dorise să te poată privi şi urmări neobservat? 

Simon încă avea un ton înfumurat. 

— „Femela Speciei” e primul vers al unui poem“. Următorul e 
„mai periculoasă decât masculul”. 

Mi-am simţit gura iască şi cuvintele mi-au ţâşnit pline de furie. 


11 Titlul şi vers al unui poem scris de Rudyard Kipling în 1911. (n.tr.). 


156 


— Poemul este despre mamele care-şi apără pruncii. De aceea 
femela e mai periculoasă decât masculul. Are mai mult curaj. 
Kipling îi înfierează pe bărbaţi ca fiind laşi. „In conflict cu 
conştiinţa.” 

Simon a fost surprins că ştiam poemul lui Kipling sau vreun alt 
poem, poate că şi tu eşti mirată. Dar am studiat engleza la 
Cambridge, mai ştii? Cândva am fost o persoană cu înclinații 
artistice. Deşi, la drept vorbind, m-a ajutat mai mult analiza 
ştiinţifică a formei decât înţelegerea sensului. 

Am desprins de pe perete una dintre fotografiile tale, apoi încă 
una şi tot aşa. Simon a încercat să mă împiedice, dar nu m-am 
oprit până când nu au dispărut toate pozele tale de pe peretele 
lui; până când nu mai avea cum să se mai uite la tine. Apoi am 
părăsit apartamentul, cu fotografii cu tot, în timp ce Simon 
protesta furios, spunând că are nevoie de ele pentru examenul 
de sfârşit de an; că era vorba de furt şi de încă un lucru pe care 
nu l-am mai auzit, pentru că trântisem deja uşa în urma mea. 

In timp ce conduceam spre casă cu fotografiile în poală, m-am 
întrebat de câte ori te urmărise Simon ca să te fotografieze. Oare 
te urmărise şi în ziua aceea, după ce îl părăsiseşi în parc? Am 
oprit maşina şi m-am uitat cu atenţie la fotografii. In toate erai 
surprinsă din spate, iar peisajul era diferit, de la cel de vară la 
toamnă, apoi la iarnă, în ton cu hainele ce variau de la tricou la 
jachetă, apoi la palton. Trebuie să te fi urmărit luni de-a rândul. 
Nu am găsit însă nici o fotografie cu tine într-un parc înzăpezit. 

Când am ajuns acasă, am văzut în bucătărie un ceainic nou în 
cutia lui şi l-am auzit pe Todd în dormitor. Am intrat şi l-am 
surprins în timp ce încerca să rupă una dintre „picturile 
psihotice”, numai că pânza era solidă şi nu ceda. 

— Ce naiba faci? 

— Nu încap în punga de plastic şi nu le pot lăsa aşa în 
containerul de gunoi. Nu are nici un rost să le păstrezi, când te 
tulbură aşa de mult. 

— Dar trebuie să le păstrez. 

— De ce? 

— Pentru că... M-am oprit. 

— Pentru că...? 

Dovedeau că fuseseşi torturată psihic, am spus în gând, dar 
nu şi cu voce tare. Pentru că ştiam că asta ar fi dus la o ceartă 
despre felul în care muriseşi; pentru că în mod inevitabil cearta 
ar fi dus la despărţirea noastră. Şi pentru că nu doream să fiu şi 


157 


mai singură decât eram deja. 
XXX 

— Le-aţi relatat poliţiştilor despre fotografiile lui Simon? 
întreabă domnul Wright. 

— Nu. Deja erau sceptici, chiar mai mult decât atât, în 
legătură cu uciderea lui Tess şi nu credeam că fotografiile le-ar 
putea schimba părerea. Nu puteam să le spun despre locuitorii 
din Bequia şi de păpuşile lor voodoo. Ştiam că Simon s-ar 
justifica spunând că erau pentru diploma lui, am continuat. Avea 
un motiv să o urmărească. 

Domnul Wright se uită la ceas. 

— Trebuie să ajung la o întâlnire în zece minute, aşa că ne 
oprim aici. 

Nu-mi spune la ce întâlnire merge, dar trebuie să fie 
importantă, dacă e programată sâmbăta după-amiază. Sau poate 
a observat că sunt obosită. De altfel, mai tot timpul sunt 
vlăguită, dar când mă gândesc la ce ai avut tu de îndurat, eu nu 
am nici un drept să mă plâng. 

— Am putea să continuăm mâine cu declaraţia? întreabă el. 
Dacă vă simţiţi în stare. 

— Cum să nu, spun. 

Totuşi nu cred că e normal să lucreze duminica. Cred că mi-a 
ghicit gândurile. 

— Declaraţia dumneavoastră este extrem de importantă 
pentru a ne asigura că va exista o condamnare. Aş dori să 
înregistrăm cât mai multe fapte, cât vă sunt încă proaspete în 
minte. 

Ca şi cum mintea mea ar fi un frigider plin de informaţii utile în 
pericol să putrezească în compartimentul de zarzavaturi. Insă nu 
e drept. Adevărul e că domnul Wright a descoperit că mă simt 
mai rău decât crezuse iniţial. E destul de perspicace, încât să se 
gândească cu îngrijorare că, dacă starea mea fizică se 
înrăutăţeşte, s-ar putea ca şi mintea, mai ales memoria, să aibă 
de suferit. Are dreptate să vrea să continuăm în ritm alert. 


Acum mă aflu într-un autobuz aglomerat, strivită de fereastră. 
Printr-o părticică neaburită a geamului văd clădirile care 
mărginesc străzile Londrei. Nu ţi-am mărturisit niciodată că aş fi 
dorit să studiez arhitectura în loc de engleză, nu? După trei 
săptămâni de la începerea cursurilor, mi-am dat seama că 
făcusem o greşeală. Creierul meu matematic şi lipsa de 


158 


încredere în mine aveau nevoie de ceva mai solid decât structura 
comparaţiilor în poezia metafizică, dar nu am îndrăznit să întreb 
dacă aş putea să mă schimb, de frică să nu mă dea afară de la 
engleză şi să nu găsesc loc liber la arhitectură. Riscul era mult 
prea mare. Insă de fiecare dată când văd o clădire frumoasă 
regret că nu am avut curaj să mi-l asum. 


159 


Capitolul 13 


Duminică 


În dimineaţa asta nici măcar secretara nu mai e la recepţie, iar 
marea sală de aşteptare e pustie. lau liftul, care e gol, până la 
etajul trei. Bănuiesc că numai eu şi domnul Wright suntem aici 
azi. 

Mi-a spus că vrea „să parcurgem etapa cu mărturia Kasiei 
Lewski în dimineaţa asta”, ceea ce va fi ciudat, căci cu numai o 
oră mai devreme o lăsasem pe Kasia în apartamentul tău, 
îmbrăcată în vechiul tău halat. 

Mă duc direct în biroul domnului Wright, care iar mă aşteaptă 
cu cafea şi apă. Mă întreabă dacă totul e în regulă şi îl liniştesc, 
spunându-i din nou că mă simt bine. 

— Incep cu o recapitulare a ceea ce mi-aţi spus până acum 
despre Kasia Lewski, spune el cu ochii la notițele bătute la 
maşină, probabil transcrierea unor părţi anterioare ale depoziţiei 
mele. Citeşte cu voce tare: „Kasia Lewski a venit la apartamentul 
lui Tess pe 27 ianuarie, pe la patru după-amiază şi a întrebat de 
Tess.” 

Imi amintesc când a sunat soneria şi am alergat la intrare; îmi 
amintesc gustul numelui tău, căci eram gata să rostesc „Tess” 
când am deschis uşa. Imi amintesc supărarea când am văzut-o în 
prag pe Kasia, cu pantofii ei cu toc înalt, ieftini şi venele umflate 
de sarcină pe picioarele învineţite de frig. Mă înfior când îmi 
amintesc ce reacţie snoabă am avut, dar mă bucur că memoria 
mea este încă trează. 

— V-a spus că fusese în acelaşi spital cu Tess? întreabă 
domnul Wright. 

— Da. 

— A spus care? 

Clatin din cap şi nu îi zic că eram prea nerăbdătoare să scap 
de ea ca să mă intereseze ce spunea, darămite să mai şi pun 
întrebări. Işi consultă iar notițele. 

— A spus că şi ea fusese singură, dar că acum prietenul ei 
revenise? 

— Da. 

— L-aţi întâlnit pe Michael Flanagan? 


160 


— Nu, a rămas în maşină. A claxonat şi îmi aduc aminte că ea 
părea agitată din cauza lui. 

— Următoarea întâlnire a fost după ce v-aţi întors de la 
apartamentul lui Simon? întreabă el. 

— Da. l-am dus nişte hăinuţe pentru copil. 

Aici am fost puţin nesinceră. Vizita la Kasia era o scuză ca să-l 
evit pe Todd şi cearta care ştiam că avea să pună capăt relaţiei 
noastre. 

XXX 

În ciuda zăpezii şi a trotuarelor alunecoase, mi-a luat doar 
zece minute ca să ajung la locuinţa Kasiei. Imi spusese deja că 
venea mereu la tine, probabil ca să-l evite pe Mitch. Stă în 
Trafalgar Crescent - o serie de case urâte din beton insinuate 
printre grădinile simetrice şi răcoroase şi conturul exact al 
clădirilor în semicerc care mai există în W11”. De-a lungul străzii 
ei şi dincolo de ea, la fel de puţin la îndemână ca o carte de pe 
un raft înalt, este Westway“, al cărei trafic asurzitor se revarsă 
peste tot în jur. Pe casa scărilor, artişti graffiti (poate acum li se 
spune zugravi) şi-au lăsat amprenta, aidoma câinilor care 
urinează pentru a-şi marca locul. Kasia a deschis uşa, fără să 
scoată şi lanţul: 

— Da? 

— Sunt sora lui Tess Hemming. 

A desfăcut lanţul şi am auzit-o cum trage zăvorul. Deşi e 
singură (în plus, afară ninge şi mai e şi însărcinată), e îmbrăcată 
cu o bluză strâmtă şi cizme de lac cu toc înalt, cu ştrasuri într-o 
parte. O clipă m-am alarmat, crezând că poate e o prostituată 
care aştepta un client. Te aud râzând. De-ajuns. 

— Beatrice. Am fost uimită să văd că îşi aminteşte numele 
meu. Intră. Te rog. 

Trecuseră două săptămâni de la ultima noastră întâlnire - 
când a venit la apartament să întrebe de tine - şi avea acum 
pântecele şi mai mare. Am estimat că trebuia să fie deja cam în 
luna a şaptea. 

Am intrat în apartamentul care mirosea a parfum prost şi a 
odorizant de cameră, fără să mascheze însă mirosul natural al 
mucegaiului şi al umezelii ce lăsaseră urme pe pereţi şi pe covor. 


42 Codul cartierului din vestul Londrei care include şi zona Notting 
Hill. (n.tr.). 


13 Secţiune suspendată din A40, autostrada din vestul Londrei. 
(n.tr.). 


161 


La fereastră fusese agăţată o cuvertură indiană asemănătoare cu 
aceea de pe canapeaua ta (cadou de la tine?). M-am gândit că 
nu aveam cum să redau exact cuvintele Kasiei ori să-i imit 
accentul, însă în discuţia noastră incoerenţa ei a făcut ca tot 
ceea ce a spus să aibă un impact şi mai puternic. 

— Imi pare rău. Bănuiesc că eşti... Cum să spun? S-a chinuit să 
găsească un cuvânt, apoi a renunţat, ridicând din umeri ca un fel 
de scuză: Tristă, dar tristă nu e puternic cât trebuie. Nu ştiu cum 
s-a făcut că engleza ei precară a sunat mai sincer decât orice 
scrisoare de condoleanţe perfect redactată. 

O iubeşti foarte mult, Beatrice. „lubeşti”, la prezent, căci Kasia 
nu stăpânea încă timpul trecut sau poate pentru că îmi intuise 
mai bine ca alţii durerea? 

— Da, aşa e. 

M-a privit cu o faţă plină de compasiune, care m-a uluit. Brusc, 
sărise din cutia în care o plasasem aşa de iute. Ea era cea care 
se purta frumos cu mine, deşi ar fi trebuit să fie exact invers. l- 
am dat mica valiză cu care venisem. 

— i-am adus câteva lucruri pentru copil. 

Nu a părut să fie aşa de încântată cum mă aşteptam. Poate 
pentru că erau hainele lui Xavier; pentru că erau încărcate de 
tristeţe. 

— Tess... înmormântare? a întrebat. 

— Da, sigur. E în Little Hadston, lângă Cambridge, joi, 15 
februarie, la ora 11. 

— Poţi scrie...? 

l-am notat toate amănuntele, apoi, pur şi simplu, i-am îndesat 
în braţe valiza cu haine de copil. 

— Tess ar dori să le iei. 

— Preotul nostru duminică spune liturghia pentru ea. M-am 
întrebat de ce schimbase subiectul. Nici măcar nu deschisese 
valiza. A fost bine? 

Am încuviinţat. Totuşi, nu ştiu ce părere ai tu despre asta. 

— Părintele John. Om foarte bun. Foarte... cu un gest distrat şi- 
a dus mâna la pântece. 

— Creştin? am întrebat. 

A zâmbit, prinzând gluma. 

— Da. Ca preot. Glumea şi ea? Desigur. Era mult mai 
inteligentă decât crezusem. Liturghia? Tess se supără? a 
întrebat. 

Din nou m-am întrebat dacă intenţionat folosea prezentul. 


162 


Poate că da - dacă liturghia e ceea ce trebuie să fie, eşti deja în 
Rai sau în Purgatoriu, camera de aşteptare, la timpul prezent. 
Aparţii timpului prezent, chiar dacă nu şi locului - şi poate că 
liturghia Kasiei a ajuns până la tine, iar acum te ruşinezi puţin de 
ateismul tău pământean. 

— N-ai vrea să te uiţi în valiză, ca să te hotărăşti ce vrei să 
păstrezi? 

Nu ştiu dacă am dat dovadă de bunătate sau voiam doar să 
revin la un subiect care să mă facă să mă simt superioară. In 
mod cert, nu eram în largul meu pe post de destinatar al 
bunătăţii unei persoane de tipul Kasiei. Da, încă eram destul de 
snoabă ca să folosesc termenul „de tipul”. 

— Întâi fac ceai? 

Am urmat-o în bucătăria sărăcăcioasă. Linoleumul de pe 
podea era rupt şi lăsa să se vadă cimentul de dedesubt. Insă 
totul era cât de curat putea fi în condiţiile date. Vasele ciobite de 
porțelan străluceau, oalele vechi sclipeau scoțând în evidenţă 
petele de rugină. A umplut ceainicul şi l-a pus pe aragaz. Nu mă 
gândeam că ar fi putut să-mi dea vreo informaţie folositoare, dar 
am încercat marea cu degetul. 

— Ştii cumva dacă i-a dat cineva droguri lui Tess? 

A părut şocată. 

— Tess nu ia niciodată droguri. Cu copil, nimic rău. Nu ceai, nu 
cafea. 

— Ştii de ce anume se temea Tess? 

Kasia a clătinat din cap. 

— Tess nu are teamă. 

— Dar după naşterea copilului? 

I s-au umplut ochii de lacrimi şi mi-a întors spatele, încercând 
să-şi vină în fire. Sigur, când l-ai născut tu pe Xavier, ea fusese în 
Majorca împreună cu Mitch. S-a întors abia după moartea ta, 
atunci când a bătut la uşă şi a dat peste mine. M-am simţit 
vinovată că am supărat-o şi că-i puneam întrebări, deşi era clar 
că nu mă putea ajuta în nici un fel. Acum pusese de ceai, aşa că 
nu puteam pleca, dar habar nu aveam ce să-i mai spun. 

— Şi tu lucrezi undeva? am întrebat, ca variantă cam 
necizelată a replicii standard de cocteil „cu ce te ocupi?” 

— Da. Curăţenie... Uneori rafturi de supermarket, dar muncă 
de noapte, oribilă. Uneori lucrez pentru reviste. 

Gândul mi-a zburat automat la revistele porno. Prejudecăţile 
mele, bazate pe preferinţele ei vestimentare, erau mult prea 


163 


adânc ancorate pentru a putea fi clintite fără un efort 
considerabil. Deşi, ca să fiu cinstită cu mine, începusem să fiu 
mai degrabă îngrijorată decât critică în privinţa carierei ei în 
lumea sexului. Era destul de iute la minte ca să-şi dea seama că 
aveam rezerve faţă de „munca pentru reviste”. 

— Cele gratuite, a explicat mai departe. Le pun în cutiile 
poştale. Pun şi la casele care au semn „Vă rugăm, fără 
corespondenţă publicitară”. Nu ştiu citi engleza. l-am zâmbit. A 
părut să o bucure primul zâmbet sincer pe care i l-am adresat. 
Toate uşile din locuri bogate nu vor ziare gratuite. Dar noi nu 
mergem la locuri sărace. Amuzant, nu? 

— Da. Am căutat să deschid o altă conversaţie. Când ai 
cunoscut-o pe Tess? 

— A, nu spus la tine? 

Bineînţeles că îmi spusese, dar uitasem - nu-i de mirare, dacă 
ţii cont de lipsa de interes pe care o avusesem pentru ea. 

— Clinica. Şi copilul meu bolnav, a spus ea. 

— Copilul tău are fibroză chistică? 

— Fibroză chistică, da. Dar acum... şi-a atins burta. Mai bine 
acum. Un miracol. A făcut semnul crucii, un gest la fel de natural 
ca datul unei şuviţe după ureche. Tess o numea „Clinica de 
mumii“* cu dezastre”. Când întâlnit prima dată, ea făcut pe mine 
să râd. Cerut mie să mă fac plată. | s-a gâtuit vocea. S-a întors cu 
spatele la mine. Nu-i vedeam faţa, dar am ştiut că se abţinea să 
nu plângă. Am întins mâna, vrând să o pun pe umărul ei, dar nu 
am fost în stare. Pentru mine, atingerea unei persoane 
necunoscute e ca atingerea unui păianjen pentru arahnofobi. Ţi 
se pare amuzant, poate, dar te asigur că nu e. E aproape un 
handicap. 

Kasia a terminat de preparat ceaiul şi a pus totul pe o tavă. 
Am observat că aranjase totul cum se cuvine: cești şi farfurii, un 
vas pentru lapte, strecurătoare, ceainicul ieftin mai întâi încălzit. 

Când am intrat în salon, pe peretele opus am văzut un tablou 
pe care mai înainte nu-l zărisem. Era un portret în cărbune al 
Kasiei. Era frumos. Şi m-a făcut să descopăr că şi Kasia era 
frumoasă. Ştiam că era făcut de tine. 

— De Tess? am întrebat. 

— Da. 

Privirile ni s-au întâlnit şi o clipă ne-am transmis ceva care nu 


14 Joc de cuvinte în original: în engleză, Mummies înseamnă şi 
„mămici”, dar şi „mumii”. (n.tr.). 


164 


avea nevoie de cuvinte şi prin urmare depăşea orice bariere. 
Dacă ar fi să transpun în cuvinte acel „ceva”, aş spune că tu şi 
ea eraţi în mod evident destul de apropiate, încât să doreşti să-i 
faci portretul; că vedeai frumuseţea în oamenii în care alţii nu o 
vedeau. Numai că nu a fost nimic atât de explicit şi de sonor 
între noi; a fost ceva mult mai subtil. Apoi o uşă trântită m-a 
făcut să tresar. 

M-am răsucit şi am văzut un bărbat care intra în cameră. Mare 
şi musculos, cam de douăzeci de ani, mult prea masiv pentru 
acel apartament minuscul. Purta o salopetă de muncitor, fără 
tricou pe dedesubt, cu tatuaje ce păreau a fi mâneci pe braţele 
lui musculoase. Părul îi era plin de praf de tencuială. Pentru un 
om masiv ca el, avea vocea surprinzător de subţire, însă tonul 
era unul ameninţător. 

— Kash? De ce dracu’ n-ai zăvorât uşa? Ti-am spus... S-a 
întrerupt când m-a văzut. Vizită de la sănătate? 

— Nu, am răspuns. 

Nu m-a băgat în seamă şi a întrebat-o pe Kasia: 

— Atunci ce dracu' e asta? 

Kasia era nervoasă şi încurcată. 

— Mitch... 

El s-a aşezat, ca să arate că avea dreptul să fie acolo, spre 
deosebire de mine. 

Kasia era agitată din cauza lui, având pe faţă aceeaşi expresie 
ca atunci, în faţa apartamentului tău, când el claxonase. 

— Ea e Beatrice. 

— ŞI, mă rog, ce treabă are „Beatrice” cu noi? a întrebat el 
batjocoritor. 

Brusc, m-am simţit stingheră în jeanşii de firmă şi puloverul 
meu de caşmir, ţinută obligatorie pentru un weekend la New 
York, dar total nepotrivită pentru o dimineaţă de luni în Trafalgar 
Crescent. 

— Mitch lucrează noaptea. Foarte greu, a spus Kasia. Devine 
foarte... S-a chinuit să găsească un cuvânt, dar ca să găseşti un 
eufemism pentru purtarea lui Mitch trebuia să stăpâneşti limba 
ca un vorbitor nativ. „Intors pe dos” mi-a venit mie în minte 
aproape instantaneu; mai că-mi venea să i-l scriu pe o bucată de 
hârtie. 

— N-ai de ce naibii să-ţi ceri scuze pentru mine. 

— Tess, sora mea, era prietenă cu Kasia, am spus, dar 
căpătasem vocea mamei; neliniştea mă face întotdeauna să 


165 


folosesc un accent mai sofisticat. 

S-a uitat supărat la Kasia. 

— Aia la care te cărai mai tot timpul? Nu ştiam dacă engleza 
Kasiei era atât de bună, încât să-şi dea seama că îi vorbea urât. 
M-am întrebat dacă se şi purta urât cu ea. 

Vocea Kasiei era moale. 

— Tess e prietena mea. 

Nu mai auzisem aşa ceva din clasele primare, cineva care să 
ia apărarea cuiva spunând doar „e prietena mea”. M-a mişcat 
forţa acestui mesaj simplu. M-am ridicat, pentru că nu voiam să-i 
fac şi mai multe greutăţi. 

— Cred că e mai bine să plec. 

Mitch era revărsat în fotoliu; a trebuit să păşesc peste 
picioarele lui ca să ajung la uşă. 

Kasia m-a condus. 

— Mulţumesc pentru haine. Foarte amabilă. 

Mitch a ridicat privirea spre ea. 

— Ce haine? 

— l-am adus nişte haine pentru bebeluş. Doar atât. 

— Îţi place să faci pe Lady Bountiful%5? 

Kasia n-a înţeles la ce se referea, dar şi-a dat seama că era 
ceva plin de răutate. M-am întors spre ea. 

— Sunt lucruri foarte frumoase şi n-am vrut să le arunc sau să 
le duc la un magazin caritabil, de unde le-ar putea cumpăra cine 
ştie cine. 

Mitch a intervenit, gata de ceartă şi vizibil încântat de ocazie. 

— Carevasăzică ori noi, ori magazinul de caritate? 

— Când ai de gând să termini cu atitudinea asta de macho? 

Înfruntările, altădată total necunoscute, îmi deveniseră acum 
ceva familiar. 

— Avem şi noi haine pentru bebeluş, a spus, intrând în 
dormitor. Peste câteva clipe s-a întors cu o cutie pe care mi-a 
aruncat-o la picioare. M-am uitat înăuntru. Era plină cu haine 
scumpe. Kasia a părut încurcată. 

— Eu şi Tess, cumpărături. Impreună. Noi... 

— De unde aţi avut bani? am întrebat. Inainte ca Mitch să 
explodeze, am continuat: Nici Tess nu avea bani, vreau doar să 
ştiu cine i-a dat. 


15 Personaj din comedia Stratagema de George Farquhar (1677- 
1707). Prin extensie, a ajuns să însemne persoană generoasă în mod 
ostentativ. (n.tr.). 


166 


— Oamenii care făcut experienţa, a spus Kasia. Trei sute de 
lire. 

— Ce experienţă? Experimentul asupra fibrozei chistice? am 
întrebat. 


— Da. 
M-am întrebat dacă fusese mită. Ajunsesem să suspectez pe 
oricine şi orice lucru care aveau legătură cu tine - iar 


experimentul acesta, despre care încă de la început avusesem 
îndoieli, era deja plin de necunoscute şi îmi alimenta foarte uşor 
alte bănuieli. 

— Îţi aminteşti cumva numele persoanei respective? 

Kasia a clătinat din cap. 

— Era un plic. Doar broşuri, fără scrisoare. O surpriză. 

Mitch i-a tăiat calea. 

— lar tu i-ai cheltuit pe toţi pe haine de bebeluş, care în 
câteva săptămâni nu-i mai sunt bune şi doar sunt atâtea alte 
lucruri de care avem nevoie. 

Kasia şi-a întors privirea de la el. Am realizat că era un subiect 
de ceartă vechi şi intens dezbătut, care ştersese orice urmă din 
bucuria resimţită când cumpărase hainele. 

M-a însoţit în stradă. In timp ce coboram treptele de beton pe 
scara cu pereţii colorați cu graffiti, a ghicit ce-aş fi spus dacă 
fiecare am fi vorbit fluent limba celeilalte şi a răspuns: 

— Ele tată. Acum nimic nu schimbă asta. 

— Eu locuiesc în apartamentul lui Tess. O să treci pe la mine? 

M-a surprins şi pe mine cât de mult îmi doream să vină. 

Mitch a urlat din capul scărilor. 

— Ai uitat asta. 

A aruncat pe casa scării valiza cu haine. Când a aterizat pe 
ciment, s-a deschis; pulovere minuscule, o pălărioară şi o 
păturică erau acum înşirate pe cimentul umed. Kasia m-a ajutat 
să le strâng. 

— Nu veni la înmormântare, Kasia. Te rog. 

Da, din pricina lui Xavier. l-ar fi fost mult prea greu. 


M-am îndreptat spre casă cu vântul tăios biciuindu-mi faţa. 
Aveam gulerul paltonului ridicat şi un fular înfăşurat în jurul 
capului, în încercarea de a mă feri de frig, aşa că nu am auzit 
telefonul mobil, care a înregistrat mesajul. Era de la mama, 
spunea că tata dorea să vorbească cu mine şi îmi dădea numărul 
lui. Ştiam că nu o să-l sun. M-am simţit iar ca o adolescentă 


167 


nesigură pe ea care avea senzaţia că trupul ei în creştere nu 
căpătase forma justă pentru a se potrivi cu noua viaţă pe care şi- 
o construise. Am simţit din nou durerea pricinuită de respingerea 
lui. Da, ştiu că îşi amintea de aniversările noastre, că ne trimitea 
cadouri extravagante, mult prea mature pentru noi, ca şi cum ar 
fi încercat să ne accelereze creşterea ca să scape de 
responsabilitate. Apoi erau cele două săptămâni petrecute cu el 
în vacanţa de vară, când feţele noastre englezeşti pline de 
reproş estompau strălucirea soarelui din Provence, instalându-şi 
microclimatul lor de tristeţe. La plecarea noastră, era ca şi cum 
nici n-am fi fost acolo. Odată am zărit lăzile în care erau ţinute 
aşternuturile „noastre” - puse bine în pod tot restul anului. Până 
şi tu, cu tot optimismul tău şi capacitatea de a vedea latura bună 
a oamenilor, ai avut acelaşi sentiment. 

In timp ce mă gândeam la tata, am înţeles brusc de ce nu i-ai 
cerut lui Emilio să-şi asume responsabilitatea faţă de Xavier. 
Copilul tău era mult prea important, prea iubit, pentru a fi 
transformat de cineva într-un stigmat al vieţii lui. Nu trebuia să 
se simtă vreodată lipsit de valoare ori nedorit. Nu pe Emilio îl 
protejai, ci pe propriul tău copil. 

XXX 

Domnului Wright nu i-am povestit despre convorbirea pe care 
nu am avut-o cu tata, ci doar despre banii pe care tu şi Kasia i-aţi 
primit pentru experiment. 

— Nu a fost vorba de sume mari, am spus mai departe. Dar m- 
am gândit că poate a fost ceea ce le-a convins pe Tess şi pe 
Kasia să participe la experiment. 

— Tess nu vă spusese nimic despre plată? 

— Nu. Ea vedea întotdeauna latura bună a oamenilor, dar ştia 
că eu sunt mai sceptică. Bănuiesc că n-a vrut să-mi dea ocazia 
să o cert. 

Ţi-ai fi închipuit imediat cu ce avertismente-clişeu aş fi venit: 
„Nimic nu e pe gratis”, „Altruismul corporatist reprezintă o 
contradicţie în termeni”. 

— Aţi crezut că banii au convins-o? întreabă domnul Wright. 

— Nu. Era de părere că experimentul era unica şansă pentru 
vindecarea copilului ei. Ar fi fost gata să le dea ea bani ca să 
participe la experiment. M-am gândit însă că aceia care i-au dat 
banii nu ştiau asta. Aidoma Kasiei, Tess părea să aibă nevoie de 
bani. M-am oprit pentru ca domnul Wright să noteze ceva, apoi 
am continuat. Când Tess a adus prima oară vorba de 


168 


experiment, m-am interesat în amănunt, dar nu am cercetat şi 
aspectul financiar. Am făcut-o după aceea. Pe internet am 
descoperit că este legal ca oamenii să fie plătiţi când iau parte la 
experimente. Există până şi site-uri speciale care fac reclamă ca 
să-i atragă pe cei care vor să participe voluntar la anumite 
experimente şi care promit bani cu „care vă veţi achita vacanţa 
viitoare”. 

— Şi voluntarii pentru experimentul Chrom-Med? 

— N-am găsit nimic despre faptul că ar fi fost plătiţi. Nici 
măcar pe pagina Chrom-Med, care oferea multe detalii despre 
experiment, nu scria nimic despre bani. Ştiam că efectuarea unui 
tratament genetic ar fi costat o avere şi pe lângă asta trei sute 
de lire nu însemnau nimic, dar tot mi s-a părut ciudat. Pagina 
Chrom-Med menţiona adresele tuturor membrilor companiei - 
probabil pentru a părea deschişi şi abordabili - aşa că i-am trimis 
un mesaj profesorului Rosen. Eram convinsă că o să ajungă la 
vreun subordonat favorit, dar mi-am zis să încerc totuşi. 

Domnul Wright are în faţă copia mesajului. 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: professor.rosenQchrom-med.com 


Stimate domnule profesor Rosen, 

V-aş ruga să-mi spuneţi de ce mamele care participă la 
experimentul asupra fibrozei chistice sunt plătite cu trei 
sute de lire. Sau, dacă doriți să folosesc un limbaj corect, 
„primesc o compensație pentru timpul pe care-l acordă”. 


Beatrice Hemming 


Aşa cum anticipasem, nu am primit răspuns de la profesorul 
Rosen. Mi-am continuat însă cercetările pe net, încă îmbrăcată 
cu paltonul cu care fusesem la Kasia şi cu geanta aruncată la 
picioare. Nu aprinsesem lumina şi acum se făcuse întuneric. Abia 
dacă l-am observat pe Todd când a intrat. Fără să ridic ochii de la 
ecranul computerului, nici măcar nu m-am întrebat, darămite să-l 
mai descos pe el, unde fusese toată ziua. 

— Tess a fost plătită ca să ia parte la experimentul FC, la fel şi 
Kasia, dar nicăieri nu se spune ceva despre asta. 

— Beatrice... 

— Totuşi, nu acesta e cel mai important amănunt, am 


169 


continuat. Până acum nu mi-a dat prin minte să cercetez 
aspectul financiar al experimentului, dar mai multe site-uri 
importante, între care FT şi New York Times, spun că peste 
câteva săptămâni Chrom-Med o să fie listată la bursă. 

Ştirea apăruse probabil şi în ziare, dar de la moartea ta nu le 
mai citisem. Listarea la bursă a companiei Chrom-Med mi s-a 
părut a fi o informaţie crucială, însă Todd nu a reacţionat în nici 
un fel. 

— Directorii de la Chrom-Med sunt pe cale să facă avere, am 
spus mai departe. Site-urile au estimări diferite, însă oricum 
sumele sunt uriaşe. lar angajaţii sunt acţionari, aşa că îşi vor 
primi şi ei partea lor. 

— Compania a investit probabil milioane în cercetare, dacă nu 
chiar miliarde, a spus Todd cu nerăbdare în glas. lar acum au un 
experiment plin de succes care reprezintă rezultatul investiţiilor 
făcute. Sigur că o să fie listată la bursă. Ca afacere, este o 
mişcare absolut logică. 

— Dar banii daţi femeilor... 

— Incetează, pentru Dumnezeu, încetează, a strigat el. O 
clipă, am fost amândoi surprinşi. Timp de patru ani fusesem 
politicoşi unul cu celălalt. A încercat să aibă un ton mai potolit. 
La început a fost asistentul ei însurat, apoi o ciudăţenie de 
student obsedat, iar acum pui pe listă şi experimentul ăsta - pe 
care toţi, inclusiv presa şi oamenii de ştiinţă din toată lumea, l-au 
susţinut din toată inima. 

— Da, suspectez o serie de oameni, inclusiv experimentul 
ăsta. Pentru că încă nu ştiu cine a omorât-o. Sau de ce. Ştiu doar 
că a făcut-o cineva. Prin urmare, trebuie să analizez toate 
variantele. 

— Nu. Nu trebuie s-o faci tu. Asta e treaba poliţiei, iar ei au 
rezolvat-o. Tu nu mai ai ce să faci. 

— Sora mea a fost omorâtă. 

— Te rog, draga mea, la un moment dat trebuie să accepţi 
adevărul că... 

L-am întrerupt. 

— Niciodată nu s-ar fi sinucis. 

In punctul acesta al disputei, când amândoi ne simţeam ciudat 
şi puţin stingheriţi, am avut sentimentul că suntem ca nişte 
actori la repetiţie care se luptă cu un scenariu stângaci. 

— Asta e doar ce vrei tu să crezi, a spus el. Faptul că vrei să 
crezi nu înseamnă că e şi adevărat. 


170 


— De unde ştii tu care e adevărul? m-am răstit. Tu ai întâlnit-o 
doar de câteva ori, iar atunci abia dacă te-ai deranjat să stai de 
vorbă cu ea. Nu era genul de persoană pe care ţi-ai fi dorit să o 
cunoşti. 

Mă certam cu convingere, cu voce ridicată şi cuvinte tăioase, 
alese ca să rănească, dar de fapt mă aflam încă pe drumul de 
centură al relaţiei noastre, iar cât timp eram în interior nu aveam 
dificultăţi şi eram în siguranţă. Mi-am jucat mai departe rolul, 
uşor mirată că îmi intram aşa de uşor în ritm. Nu mă mai 
certasem cu cineva până atunci. 

— Cum ai poreclit-o? Scrântita? am întrebat, fără să aştept 
răspuns. Nu cred că ţi-ai pierdut vreodată timpul să asculţi ce 
avea de spus în cele două ocazii când aţi luat masa împreună. Ai 
judecat-o fără să ai măcar o conversaţie mai de doamne-ajută cu 
ea. 

— Ai dreptate. Nu am cunoscut-o bine. Recunosc şi că nu prea 
îmi plăcea. De fapt, mă scotea din sărite. Dar acum nu e vorba 
de cât de bine... 

L-am întrerupt. 

— Ai dat-o deoparte pentru că era studentă la arte plastice, 
din cauza modului în care trăia şi a felului în care era îmbrăcată. 

— Pentru Dumnezeul! 

— N-ai văzut ce fel de persoană era de fapt. 

— Eşti total deplasată. Ascultă, înţeleg că vrei să dai vina pe 
cineva pentru moartea ei. Ştiu că nu vrei să te simţi tu 
responsabilă. Tonul lui calm părea fals, mi-a amintit de felul în 
care vorbeam eu cu poliţiştii. lţi e teamă că va trebui să trăieşti 
cu vina asta, a spus el mai departe. Te înţeleg. Insă ce vreau eu 
să înţelegi e că în clipa în care accepţi ce s-a întâmplat cu 
adevărat, o să-ţi dai seama că n-a fost deloc vina ta. O ştim cu 
toţii. Şi-a luat singură viaţa, din motive pe care poliţia, medicul 
legist, mama ta sau doctorii le-au acceptat şi nimeni altcineva nu 
e de învinuit, nici măcar tu. Dacă ai reuşi să accepţi asta, ai 
putea să mergi mai departe. Stângaci şi-a pus mâna pe umărul 
meu şi a rămas aşa, deşi, ca şi mie, astfel de gesturi îi sunt 
străine. Am luat bilete spre casă pentru amândoi. Zborul e seara, 
imediat după înmormântare. 

Nu am spus nimic. Cum să plec? 

— Ştiu că te frământă ideea că mama ta are nevoie de tine 
aici, a continuat Todd. Dar e de acord că şi pentru tine e mai bine 
dacă ajungi mai repede acasă şi îţi reiei viaţa obişnuită. A lovit cu 


171 


palma în masă. Am zărit vibrația pe ecranul computerului înainte 
de a percepe gestul fizic. Nu mai ştiu cine eşti. Eu îmi vărs tot 
amarul, iar tu nici măcar nu te deranjezi să ridici ochii din 
afurisitul ăla de computer. 

M-am uitat la el şi de-abia atunci i-am observat chipul palid şi 
corpul chircit de suferinţă. 

— Imi pare rău. Dar nu pot pleca, nu înainte de a şti ce i s-a 
întâmplat. 

— Ştim ce i s-a întâmplat. Şi trebuie să accepti faptele. Pentru 
că viaţa merge înainte, Beatrice. Viaţa noastră. 

— Todd... A 

— Ştiu ce greu îţi e fără ea. Înţeleg. Dar mă ai pe mine. Avea 
ochii împăienjeniţi de lacrimi. Ne căsătorim peste trei luni. 

Am încercat să mă hotărăsc ce să spun şi în momentul de 
linişte care a urmat el s-a dus în bucătărie. Cum să-i explic că nu 
mă mai puteam căsători, pentru că asta presupunea un 
angajament de viitor, or eu nu-mi puteam imagina viitorul fără 
tine? Şi că mai degrabă acesta, decât lipsa de pasiune faţă de el, 
era motivul pentru care nu-l puteam lua de bărbat. 

M-am dus în bucătărie. Era cu spatele la mine şi mi-am 
imaginat cum avea să arate când va fi în vârstă. 

— Todd, îmi pare rău, dar... 

S-a răsucit şi a urlat la mine: 

— La naiba, te iubesc. 

Ca atunci când strigi în limba ta unui străin, de parcă volumul 
vocii o să-l facă să înţeleagă; o să mă facă să-l iubesc şi eu. 

— Nu mă cunoşti cu adevărat. Dacă m-ai cunoaşte, nu m-ai 
iubi. 

Acesta era adevărul, nu mă cunoştea. Nu îl lăsasem să o facă. 
Dacă aş fi avut un cânt al meu, nu i l-aş fi cântat niciodată; nu aş 
fi stat niciodată cu el în pat într-o dimineaţă de duminică. 
Întotdeauna fusese ideea mea să ne sculăm şi să ieşim. Poate că 
mă privise în ochi, dar dacă o făcuse, eu una nu îi răspunsesem 
la fel. 

— Meriţi mai mult, am spus şi am încercat să-l apuc de mână. 
S-a dat în spate. Îmi pare foarte rău. 

S-a îndepărtat de mine. Îmi părea rău. Şi acum îmi pare. Îmi 
pare rău că nu am observat că pe drumul acela de centură sigur 
mă aflam doar eu, în timp ce el era în interiorul relaţiei, singur şi 
vulnerabil. Fusesem din nou egoistă şi crudă cu cineva la care ar 
fi trebuit să ţin. 


172 


Înainte de moartea ta, credeam că relaţia mea cu Todd era 
matură şi de bun-simţ. Numai că eu dădusem dovadă de laşitate; 
făcusem o alegere pasivă, motivată mai degrabă de nesiguranța 
mea decât de ceea ce merita Todd - o alegere activă, făcută din 
iubire. 

A plecat câteva minute mai târziu. Nu mi-a spus unde se 
ducea. 

XXX 

Domnul Wright hotărâse să lucrăm şi în timpul prânzului, aşa 
că acum a adus sandvişuri de la magazin. Mă conduce pe 
coridoare pustii până la o sală de şedinţe unde se află o masă. 
Nu ştiu cum se face că biroul mare în care suntem doar noi are 
un aer intim. 

Nu i-am spus domnului Wright că mi-am rupt logodna în 
timpul cercetărilor şi că în seara aceea Todd, care nu avea 
prieteni în Londra, mersese probabil prin zăpadă până la un 
hotel. l-am spus numai de listarea la bursă a companiei Chrom- 
Med. 

— l-aţi dat telefon detectivului Finborough la unsprezece şi 
jumătate noaptea? întreabă el, privind lista cu apeluri a poliţiei. 

— Da. l-am lăsat un mesaj în care îl rugam să mă sune. A doua 
zi, la nouă şi jumătate, încă nu sunase, aşa că m-am dus la St. 
Anne's. 

— Aranjaserăţi deja o nouă vizită acolo? 

— Da. Moaşa-şefă îmi spusese că până atunci cu siguranţă 
avea să găsească fişele lui Tess şi stabilise o întâlnire cu mine. 


Am ajuns la St. Anne's nervoasă la gândul că urma să mă 
întâlnesc cu persoana care fusese lângă tine când l-ai născut pe 
Xavier. Ştiam că trebuia să o fac, dar nu ştiam exact de ce. Cao 
penitenţă, poate; ca o înfruntare directă a vinii mele. Am ajuns 
cu cincisprezece minute mai devreme şi m-am dus la cafeneaua 
spitalului. Când m-am aşezat la masă, am văzut că aveam un 
mesaj nou. 


Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
De la: Biroul profesorului Rosen, Chrom-Med 


Stimată Doamnă Hemming, 


Vă asigur că nu oferim nici un fel de stimulent financiar 
participantelor la experimentul desfăşurat de noi. Fiecare 


173 


participare se face pe bază de voluntariat, nu ca urmare a 
unor mijloace de constrângere sau de convingere. Dacă ati 
fi amabilă să verificaţi apelând la comisiile de etică ale 
spitalelor care participă la proiect, aţi vedea că sunt puse în 
practică cele mai stricte principii de etică. 


Cu stimă, 
Sarah Stonaker, asistentă PR a profesorului Rosen. 


Am răspuns imediat. 
De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: professor.rosenQchrom-med.com 


Una dintre „participante” a fost sora mea. 

A fost plătită cu 300 de lire ca să ia parte la experiment. 
Se numea Tess Hemming (al doilea nume era Annabel, 
numele bunicii ei). Avea 21 de ani. A fost omorâtă după ce 
a născut un copil mort. Inmormântarea ei şi a fiului ei e joi. 
Îmi lipseşte cum nici nu vă puteți imagina. 


Mi s-a părut un loc potrivit pentru scrierea unui astfel de 
mesaj. Poate că boala şi moartea sunt închise în saloanele de 
sus, dar eu mi-am imaginat potopul invizibil care s-ar revărsa în 
hol şi ar ajunge în ceştile cu cappuccino şi ceai din cafeneaua 
spitalului. N-aş fi fost prima persoană aşezată la masa asta care 
scria un mesaj copleşit de emoţii. Mă întrebam dacă „asistenta 
PR” i-ar transmite un astfel de mesaj profesorului Rosen. Aveam 
îndoieli. 

M-am hotărât să-i întreb pe cei din spital dacă ştiau ceva 
despre bani. 


Cu cinci minute înainte de ora de întâlnire am luat liftul până 
la etajul patru, aşa cum mi se spusese şi am intrat în 
maternitate. 

Moaşa-şefă a părut iritată când m-a văzut sau poate părul ei 
roşu şi creţ îi dădea un astfel de aer. 

— Mă tem că tot nu am găsit fişa lui Tess. lar fără ea nu am 
putut afla cine a asistat-o la naştere. 

Am simţit o uşurare, dar mi s-a părut că ar fi o laşitate din 
partea mea să cedez. 

— Nu-şi aminteşte nimeni? 


174 


— Mă tem că nu. În ultimele trei luni am funcţionat cu 
personal redus, aşa că am folosit un număr mare de moaşe 
trimise de agenţie şi de medici suplinitori. Bănuiesc că a fost 
unul dintre ei. 

A intervenit o infirmieră cu aer punkist şi cu piercing în nas, 
care stătea la biroul destinat personalului medical: 

— In computerul central avem informaţiile de bază, ca ora şi 
data internării şi externării şi din păcate, ca în cazul surorii 
dumneavoastră, era şi data morţii copilului. Dar nimic altceva. 
Nimic despre istoricul medical ori personalul care i-a îngrijit. leri 
am verificat şi la secţia de psihiatrie. Doctorul Nichols a spus că 
nici măcar nu a primit fişa ei. Mi-a spus că secţia noastră ar 
trebui „să-şi suflece mânecile şi să treacă la treabă”, ceea ce 
înseamnă că era cam supărat. 

Imi amintesc când doctorul Nichols a menţionat că nu-ți 
văzuse „istoricul medical”. Nu ştiam că era din cauza faptului că 
îţi pierduseră fişa. 

— Datele ei nu se află şi undeva în computer? Şi informaţii 
detaliate, alături de cele generale? am întrebat. 

Moaşa-şefă a clătinat din cap. 

— Pentru pacientele din maternitate folosim fişe scrise pe 
hârtie, pentru ca ele să le poată avea asupra lor în cazul în care 
intră în travaliu şi nu se află lângă spitalul de care aparţin. Pe 
urmă adăugăm şi fişa naşterii, scrisă de mână şi toate actele pot 
fi păstrate laolaltă. A sunat telefonul, dar moaşa-şefă nu l-a 
băgat în seamă, ci a continuat discuţia cu mine. Imi pare rău. 
Inţelegem că pentru dumneavoastră e ceva foarte important. 

Când a răspuns la telefon, deşi iniţial fusesem uşurată că îţi 
rătăciseră fişa, am început să devin bănuitoare. Oare datele 
medicale includeau vreun indiciu referitor la uciderea ta? Din 
cauza asta erau „rătăcite”? Am aşteptat ca moaşa-şefă să 
termine convorbirea telefonică. 

— Nu e ciudat să dispară fişa unei paciente? am întrebat. 

Moaşa-şefă s-a strâmbat. 

— Câtuşi de puţin, din păcate. 

Un medic specialist corpolent, îmbrăcat într-un costum în 
dungi, a trecut pe lângă noi şi a comentat: 

— Marţi din clinica mea de diabet a dispărut un cărucior întreg 
cu fişe. Au fost toate înghiţite de o gaură neagră a administraţiei. 

Am observat că la biroul infirmierelor sosise doctorul 
Saunders, care acum verifica fişa unei paciente. Părea că nu m-a 


175 


văzut. 

— Chiar aşa? i-am spus specialistului în costum dungat, lipsită 
de interes. El a continuat însă, pasionat de subiect. 

— Anul trecut când au construit spitalul St. James, nimeni nu 
şi-a amintit să includă şi o morgă, aşa că atunci când primul 
pacient a murit, nu au avut unde să-l ducă. Comentariile lui o 
iritau în mod vizibil pe moaşa-şefă, iar eu m-am întrebat de ce 
îmi făcea  confidenţe despre greşelile spitalului. Pacienţii 
adolescenţi bolnavi de cancer au fost trimişi în altă parte, dar au 
uitat să le trimită şi ovulele congelate, a spus mai departe 
medicul specialist. Aşa că după vindecare nu o să mai aibă nici o 
şansă să facă şi ei copii. Doctorul Saunders m-a zărit şi mi-a 
zâmbit încurajator. Totuşi, credeţi-mă, nu suntem mereu aşa de 
incompetenţi. 

— Ştiaţi că li se dădeau bani femeilor care participau la 
experimentul asupra fibrozei chistice? l-am întrebat. 

Specialistul în costum dungat a părut puţin enervat de 
schimbarea bruscă de subiect. 

— Nu, nu ştiam. 

— Nici eu, a spus doctorul Saunders. Ştiţi cât? 

— Trei sute de lire. 

— Poate a fost vorba doar de un doctor ori o infirmieră care au 
fost  mărinimoşi, a spus doctorul Saunders, pe un ton 
circumspect. Din nou mi-a amintit de tine, prin felul în care 
vedea latura bună a oamenilor. Anul trecut am avut-o pe 
infirmiera aceea de la oncologie, nu-i aşa? 

Specialistul a dat din cap. 

— A cheltuit tot fondul de transport al secţiei pe haine pentru 
un bătrân de care i-a fost milă. 

Li s-a alăturat şi infirmiera punkistă. 

— Uneori şi moaşele încearcă să le ajute pe mamele care au 
probleme, la plecare le dau scutece şi lapte pentru sugari. Uneori 
mai scapă şi câte un sterilizator sau o cădiţă de bebeluş. 

Specialistul în costum dungat a zâmbit. 

— Vrei să spui că ne-am întors la epoca în care infirmierelor 
chiar le păsa? 

infirmiera  punkistă i-a aruncat o privire furioasă, iar 
specialistul vărgat a izbucnit în râs. 

S-au auzit două apeluri de pager, iar în biroul infirmierelor a 
sunat telefonul. Medicul specialist a plecat să răspundă la pager; 
infirmiera punkistă a răspuns la telefon; moaşa-şefă răspundea la 


176 


apelul unui pacient. Am rămas singură cu doctorul Saunders. Am 
fost întotdeauna intimidată de bărbaţii atrăgători, ce să mai spun 
de cei cu adevărat frumoşi. li asociez nu atât cu o respingere, cât 
cu faptul că în faţa lor devin complet invizibilă. 

— Aţi dori să beţi o cafea? a întrebat. 

Am clătinat din cap, probabil îmbujorată. Nu voiam să primesc 
vreo pomană afectivă. 


Trebuie să recunosc că, deşi încă eram cu Todd, am visat la 
doctorul Saunders, cu toate că ştiam că visul nu se va realiza. 
Chiar dacă mi-aş putea imagina o poveste în care el să fie atras 
de mine, verigheta lui mă împiedica să o transform în ceva sigur 
sau pe termen lung, aşa cum doream eu să fie o relaţie. 

XXX 

— l-am lăsat moaşei-şefe datele mele de contact, pentru cazul 
în care ar fi găsit fişa lui Tess. M-a avertizat însă că ar putea fi 
pierdută. 

— Spuneaţi că v-a dat de bănuit faptul că s-a rătăcit? întreabă 
domnul Wright. N 

— La început, da. Insă cu cât am stat mai mult la spital, cu 
atât mi s-a părut mai greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla 
ceva suspect. Părea un spațiu mult prea public, prea deschis, în 
care oamenii lucrau la propriu claie peste grămadă. Nu vedeam 
cum ar fi putut cineva să reuşească aşa ceva. Deşi nu prea ştiam 
ce anume ar fi trebuit să reuşească. 

— Şi banii? 

— Pe cei de la St. Anne's nu i-a mirat ideea, nici nu le-a dat de 
bănuit. 

Se uită în jurnalul apelurilor poliţiei. 

— Detectivul Finborough nu v-a sunat înapoi şi nu aţi insistat? 

— Nu, ce să-i spun? Că nişte femei fuseseră plătite, dar că 
nimeni dintre cei cu care am vorbit la spital nu credea că era 
ceva rău sau ciudat; iar Chrom-Med era listată la bursă, dar până 
şi logodnicului meu i se părea a fi o hotărâre de afaceri potrivită. 
Şi că fişa lui Tess dispăruse, dar că personalului medical i se 
părea ceva obişnuit. Nu aveam nimic. Gura mi-e uscată. Beau 
apă, apoi relatez mai departe: Am crezut că ajunsesem într-un 
impas şi că trebuia să fi continuat să-i suspectez pe Emilio Codi 
şi pe Simon. Ştiam că mai toţi criminalii sunt persoane 
domestice. Nu mai ştiu unde am auzit asta. 

Imi amintesc că m-am gândit la contradicţia dintre termenii 


177 


„crimă” şi  „domestic”. Călcatul rufelor duminică seara şi 
scoaterea vaselor din maşina de spălat sunt treburi domestice, 
nu crima. 

— Consideram că atât Simon, cât şi Emilio erau capabili să o fi 
omorât. Emilio avea un motiv evident, iar Simon era în mod clar 
obsedat de ea. Fotografiile o dovedeau. Ambii o ştiau pe Tess de 
la facultate: Simon ca student, iar Emilio ca asistent. Aşa că după 
ce am plecat de la spital, m-am dus la facultate. Voiam să văd 
dacă era cineva care să aibă vreo informaţie pentru mine. 

Probabil domnul Wright mă crede hotărâtă şi plină de energie. 
Nu despre asta era vorba însă. Amânam întoarcerea acasă. În 
parte, pentru că nu doream să mă întorc fără să mai avansez, 
dar şi pentru că voiam să-l evit pe Todd. Sunase şi se oferise să 
vină la înmormântare, dar i-am spus că nu era nevoie. Aşa că 
plănuia să se reîntoarcă în America cât de curând şi urma să 
treacă pe la apartament ca să-şi ia lucrurile. Nu doream să fiu 
acolo. 

XXX 

Zăpada nu fusese curățată de pe aleile care duceau la 
Facultatea de Arte, iar majoritatea ferestrelor erau în beznă. 
Secretara cu accent nemţesc mi-a spus că era ultima dintre cele 
trei zile de activităţi administrative. M-a lăsat să pun două 
anunţuri. Primul conţinea date despre înmormântarea ta. Al 
doilea îi ruga pe prietenii tăi să vină peste două săptămâni la 
cafeneaua de vizavi de facultate, la o întâlnire cu mine. L-am 
scris la repezeală şi am ales la întâmplare data întâlnirii, iar când 
l-am afişat lângă anunţurile despre colocatari şi lucruri de 
vânzare mi s-a părut caraghios şi mi-am spus că nu o să vină 
nimeni. Dar l-am lăsat totuşi acolo. 


Când am ajuns acasă, l-am văzut pe Todd care aştepta în 
întuneric, cu gluga pe cap din cauza lapoviţei. 

— Nu am cheie. 

Am crezut că o luase. 

— Imi pare rău. 

Am descuiat uşa, iar el s-a dus în dormitor. 

Din prag l-am privit cum îşi împacheta lucrurile cu 
meticulozitate. Brusc, s-a întors şi parcă m-a luat prin 
surprindere, căci pentru prima dată ne priveam cu adevărat. 

— Te întorci cu mine? Te rog. 

Am ezitat, cu ochii la hainele lui aranjate perfect şi mi-am 


178 


amintit viaţa noastră aşezată şi ordonată din New York, un 
adevărat refugiu faţă de uraganul de aici. Numai că viaţa mea 
ordonată aparţinea trecutului. Nu aveam cum să mă întorc la ea. 

— Beatrice? 

Am clătinat din cap şi acele uşoare mişcări de negare m-au 
ameţit. 

S-a oferit să înapoieze maşina la biroul de închirieri din 
aeroport. La urma urmei, habar n-aveam cât urma să rămân aici. 
Era mult prea scump să o păstrez. Nota domestică a conversaţiei 
noastre, atenţia dată detaliilor practice aveau o familiaritate 
liniştitoare şi mi-a venit să-l rog să stea cu mine, să-l conving să 
rămână. Dar nu-i puteam cere aşa ceva. 

— Precis nu vrei să rămân la înmormântare? a întrebat. 

— Da. Mulţumesc, totuşi. 

l-am dat cheile maşinii închiriate şi de-abia după ce am auzit 
că a pornit mi-am dat seama că trebuia să-i înapoiez inelul de 
logodnă. În timp ce mi-l învârteam pe deget, am privit pe geamul 
demisolului cum s-a îndepărtat şi am rămas aşa mult timp după 
ce maşina dispăruse, iar huruitul de motor venea acum de la 
maşinile unor necunoscuţi. 

M-am simţit închisă într-o cuşcă a singurătăţii. 

XXX 

l-am povestit domnului Wright despre anunţurile de la 
facultate, dar nu şi despre Todd. 

— Ce-ar fi să iau nişte prăjituri? spune el. 

Sunt complet luată prin surprindere. 

— Ar fi bine. 

Bine - mâine o să iau cu mine un dicţionar de sinonime. Mă 
întreb dacă o face din amabilitate. Ori de foame. Sau poate ca 
gest romantic - ca un vechi ritual al ceaiului băut împreună. Sunt 
surprinsă să constat că sper să fie ultima variantă. 

După ce pleacă, formez numărul lui Todd de la serviciu. 
Răspunde asistenta lui, care nu-mi recunoaşte vocea, probabil 
din cauza noului meu accent britanic. Imi face legătura cu Todd. 
Însă suntem puţini stânjeniţi, dar nu chiar atât de mult ca 
înainte. Suntem în plină campanie de vânzare a apartamentului 
şi discutăm despre asta. Apoi el schimbă brusc subiectul. 

— Te-am văzut la ştiri, spune. Totul e în regulă? 

— Da. Sunt bine, mersi de întrebare. 

— Am vrut să-mi cer scuze. 

— Nu ai de ce. Eu sunt cea care... 


179 


— Ba sigur că am. Ai avut dreptate în privinţa surorii tale. 

Se instalează tăcerea, dar intervin. 

— Prin urmare, te muţi împreună cu Karen? 

Răspunde după o scurtă pauză. 

— Da. Desigur, până vindem, o să plătesc în continuare partea 
mea de ipotecă. Karen e noua lui iubită. Când mi-a spus, am 
simţit o uşurare vinovată la gândul că intrase aşa de repede într- 
o relaţie nouă. Nu mă gândeam că o să te deranjeze, spune 
Todd, iar eu bănuiesc că el vrea ca mie să-mi pese. Are o veselie 
falsă în voce. E cam ce a fost şi cu noi, doar că acum s-au 
inversat rolurile. Nu ştiu ce să-i răspund la replica asta. „Dacă la 
fel iubirea nu poate fi“s“, spune Todd cu seninătate în voce, pe 
care acum nu o interpretez greşit. Mă tem că ar putea adăuga: 
„Atunci eu mai mult te voi iubi.” 

Ne luăm rămas-bun. 

Ţi-am amintit deja că am studiat literatura, nu? Am avut 
întotdeauna la îndemână o lungă listă de citate, dar mereu au 
subliniat imperfecţiunea vieţii mele, în loc să îi ofere un avânt 
literar. 


Domnul Wright se întoarce cu prăjituri şi ceşti cu ceai, aşa că 
depoziţia mea intră într-o pauză de cinci minute, iar noi vorbim 
de amănunte neimportante - vremea neobişnuit de caldă pentru 
această perioadă, bulbii din parcul St. James, bujorul care a 
răsărit în grădina ta. Ceaiul băut împreună pare oarecum 
romantic, are ceva din siguranţa aceea de secol nouăsprezece, 
deşi mă îndoiesc că eroinele lui Jane Austen obişnuiau să bea 
ceai din căni termoizolante şi primeau prăjituri ambalate în cutii 
de plastic transparente. 

După ceai, revenim la vreo două pagini anterioare din 
depoziţia mea, deoarece domnul Wright vrea să verifice încă o 
dată câteva lucruri, apoi propune să încheiem. Mai trebuie să 
rămână, căci are de terminat nişte rapoarte, dar mă conduce 
totuşi până la lift. Pe când înaintăm pe coridorul lung, trecând pe 
lângă birouri goale şi neluminate, am senzaţia că mă conduce 
până la uşa casei. Aşteaptă să se deschidă uşa liftului şi să intru 
cu bine. 


Părăsesc clădirea poliţiei şi mă duc să mă întâlnesc cu Kasia. 


46 versuri faimoase de W.H. Auden, If equal affection cannot be | Let 
the more loving one be me (The More Loving One). (nitr.). 


180 


O să-mi cheltuiesc banii câştigaţi pe două zile de servit la mese 
pe bilete la London Eye, aşa cum i-am promis. Numai că sunt 
sfârşită de oboseală, picioarele îmi sunt ca de plumb, parcă nu ar 
fi ale mele şi nu mai vreau decât să mă duc acasă şi să dorm. 
Când văd ce coadă lungă e, mă supăr pe London Eye care a 
transformat Londra într-un ciclop urban. 

O reperez pe Kasia care-mi face cu mâna de undeva din 
partea din faţă a cozii. Cred că a aşteptat ore în şir. Oamenii se 
uită la ea, alarmaţi probabil că o să între în travaliu în interiorul 
unei capsule. 

Merg lângă ea şi zece minute mai târziu ne „îmbarcăm”. 

Pe măsură ce capsula se ridică tot mai sus, Londra se 
desfăşoară sub noi şi brusc nu mă mai simt aşa de rău şi de 
obosită, ci chiar exaltată. Mă gândesc că, deşi nu sunt deloc 
viguroasă, măcar azi nu mi-am pierdut cunoştinţa, iar acesta 
trebuie să fie un semn bun. Aşa că poate ar trebui să sper că am 
ieşit cu bine din toată povestea asta; şi că poate totul este într- 
adevăr în ordine. 

li indic Kasiei obiectivele importante şi îi rog pe cei care stau 
pe latura de sud să se dea la o parte ca să-i pot arăta Big Ben, 
Battersea Power Station, Palatul Parlamentului, Podul 
Westminster. In timp ce îmi agit braţele, lăudându-mă în faţa 
Kasiei cu Londra, sunt surprinsă - nu doar de faptul că sunt 
mândră de oraşul meu, dar şi de posesivul „al meu”. Alesesem 
să trăiesc la New York, dincolo de întregul Ocean Atlantic, dar 
dintr-un motiv care îmi scapă simt că locul meu e aici. 


181 


Capitolul 14 


Luni 


M-am trezit ridicol de devreme azi. Pe post de pernă miţoasă, 
Caramel toarce la picioarele mele. (N-am înţeles niciodată de ce 
ţi-ai luat o maidaneză.) Domnul Wright mi-a spus că azi o să 
„acoperim” episodul înmormântării tale; la ora cinci renunţ să 
mai încerc să dorm şi ies în grădină. Ar trebui să parcurg totul în 
minte mai întâi, să fiu sigură că îmi amintesc lucrurile 
importante, dar gândurile îmi zboară când încerc să mă 
concentrez şi să rememorez totul. Aşa că privesc crengile şi 
mugurii care înfloresc acum pe ramurile pe care altădată le 
credeam moarte. Mă tem că o nenorocire tot s-a întâmplat. 
Trandafirul Constance Spry a murit înecat de urina unei vulpi, 
aşa că în locul lui am plantat un Cardinal Richelieu. Pe acesta nici 
o vulpe nu ar îndrăzni să-l ude. 

Simt o haină care îmi înveleşte umerii, apoi o văd pe Kasia 
cum merge împleticită înapoi în pat. Halatul tău nu-i mai 
cuprinde pântecele. Mai sunt doar trei zile până la termen. M-a 
rugat să-i fiu parteneră de naştere, „doula“”” (un termen prea 
sofisticat pentru cunoştinţele mele rudimentare). Nu mi-ai spus 
despre femeile „doula” când m-ai rugat să fiu lângă tine la 
naşterea lui Xavier, m-ai rugat doar să fiu prezentă. Poate te-ai 
gândit că o să mă sperie ideea (ai fi avut dreptate). Sau poate nu 
aveam nevoie de o denumire specială. Sunt sora ta. Şi mătuşa lui 
Xavier. E de ajuns. 

Ai putea crede că, după ce pe tine te-am dezamăgit, Kasia îmi 
acordă o a doua şansă. Deşi ar fi simplu, nu e adevărat. Nue nici 
un tratament antidepresie. Dar m-a obligat să-mi analizez 
viitorul. iți aminteşti când îmi spunea Todd că „viaţa trebuie să 
continue”? Cum însă viaţa mea nu se putea întoarce la timpurile 
în care tu trăiai, am vrut să fac o pauză, căci mi se părea că era 
egoist din partea mea să merg înainte. Copilul tot mai mare al 


17 Din termenul grecesc doule - „sclavă”; în prezent se referă la o 
persoană cu pregătire şi experienţă profesională care îi oferă viitoarei 
mame asistenţă fizică, emoţională şi informaţii înainte, în timpul şi după 
naştere. (n.tr.). 


182 


Kasiei (fetiţă, după cum a aflat) este o aluzie vizuală constantă la 
faptul că viaţa continuă totuşi - opusul unui memento mori. Nu 
ştiu dacă există şi un memento vitae. 

Amias avea dreptate; concertul matinal chiar e extrem de 
gălăgios. De o oră deja, păsările cântă cât le ţin puterile. Incerc 
să-mi amintesc de ordinea pe care mi-a spus-o şi cred că acum e 
rândul ciocârliilor. In timp ce ascult o ciocârlie de pădure, cred, 
ale cărei triluri seamănă cu un preludiu de Bach, rememorez 
înmormântarea ta, oarecum uimită şi alinată. 

XXX 

Noaptea dinainte am petrecut-o în Little Hadston, în vechiul 
meu dormitor. De ani de zile nu mai dormisem într-un pat de o 
persoană şi acum salteaua îngustă, aşternutul strâns înfăşurat în 
jurul meu şi plapuma greoaie de puf mi-au creat o stare de 
siguranţă şi mângâiere. M-am trezit la cinci şi jumătate, dar când 
am coborât mama era deja în bucătărie. Pe masă erau două ceşti 
cu cafea. Una mi-a dat-o mie. : 

— Ţi-aş fi adus-o în cameră, dar nu am vrut să te trezesc. Incă 
dinainte de a lua o înghiţitură am ştiut că era rece. Afară era 
întuneric şi se auzea darabana ploii. Zăpăcită, mama a tras 
perdeaua, de parcă ar fi putut zări ceva, însă încă era negură aşa 
că nu şi-a văzut decât reflexia în geam. 

— Când moare cineva, poţi evoca acea persoană la orice 
vârstă, nu? a întrebat. Pe când mă gândeam ce să-i răspund, ea 
a continuat: Tu probabil o ai în minte pe Tess adulta, pentru că ai 
fost încă apropiată de ea. Eu însă, când m-am trezit, mi-am 
amintit de ea la trei ani, îmbrăcată cu o fustă de zână pe care i- 
am luat-o de la Woolworth's şi cu un coif de poliţist pe cap. O 
lingură de lemn era bagheta ei fermecată. leri în autobuz m-am 
văzut ţinând-o în braţe când avea două zile. l-am simţit căldura. 
Imi amintesc cum avea toate degeţelele strânse în jurul 
degetului meu, atât de mici încât nu îl cuprindeau complet. Imi 
amintesc forma capului ei şi cum îi mângâiam ceafa până când 
adormea. Imi amintesc mirosul ei. Mirosul inocenţei. Altă dată, 
are treisprezece ani şi e aşa de frumoasă, încât îmi fac griji de 
fiecare dată când un bărbat îi aruncă o privire. Toate acele Tess 
sunt fiica mea. 

La zece şi cincizeci şi cinci de minute am intrat în biserică, sub 
ploaia rece care ne biciuia feţele şi picioarele, în suflarea 
vântului, astfel că rochia neagră a mamei i se lipea udă de 
coapse, iar cizmele mele negre erau stropite de noroi. Mă 


183 


bucuram însă că ploua şi că bătea vântul: „Suflaţi, turbate 
vânturi, să vă crape / Şi bucile obrajilor, suflaţi!”** Da, ştiu, nu ne 
aflam pe o pârloagă nimicită de furtună“, ci în Little Hadston, 
într-o dimineaţă de marţi, cu maşinile parcate prea departe pe 
aleea spre biserică. 

In faţa bisericii erau peste o sută de persoane care aşteptau în 
ploaia rece, unele la adăpostul umbrelelor, altele doar cu glugile 
trase pe cap. Pe moment am crezut că încă nu se deschisese 
biserica, apoi mi-am dat seama că era plină şi nu mai aveau loc 
înăuntru. În mulţime l-am zărit pe detectivul Finborough alături 
de poliţista Vernon, dar sub efectul ploii şi al emoţiei nu îmi mai 
amintesc cine erau ceilalţi. 

Pe când priveam mulţimea de afară şi îmi imaginam 
persoanele înghesuite înăuntru, m-am gândit că fiecare dintre 
ele avea propria amintire despre tine - vocea, faţa, râsul tău, ce 
anume ai făcut şi ai spus - şi că, dacă am putea aduna laolaltă 
toate aceste fragmente, am reuşi poate să avem imaginea ta 
completă; împreună am putea să te cuprindem pe de-a-ntregul. 

Părintele Peter ne-a aşteptat la poarta cimitirului care duce 
spre biserică, ţinându-ne umbrela ca să ne ferească de ploaie. 
Ne-a spus că le făcuse loc oamenilor în stalul corului şi că 
adusese scaune în plus, dar acum nu mai erau nici locuri în 
picioare. Ne-a condus prin cimitir spre uşa bisericii. 

Pe când păşeam alături de părintele Peter, am zărit din spate 
un bărbat care stătea singur în cimitir. Avea capul gol şi hainele 
complet ude. Era aplecat deasupra gropii căscate care îţi aştepta 
sicriul. Am văzut că era tata. După toţi acei ani în care noi îl 
aşteptaserăm şi nu venise, acum el te aştepta pe tine. 

Clopotul bisericii a început să bată. Nu există un sunet mai 
înfiorător. Nu are pulsul vieţii, nu are ritm omenesc, ci doar acele 
lovituri mecanice care reprezintă o pierdere. Era timpul să intrăm 
în biserică. Mi s-a părut la fel de imposibil şi de înspăimântător ca 
a ieşi pe fereastra ultimului etaj al unui zgârie-nori. Cred că la fel 
a simţit şi mama. Un singur pas avea să ducă implacabil trupul 
tău în pământul ce mustea de apă. Am simţit un braţ în jurul 
meu şi l-am văzut pe tata. Cu cealaltă mână o învăluise pe 


48 Vers din Regele Lear, actul III, scena 2, în Shakespeare, Opere 
complete, vol. 7, traducere de Mihnea Gheorghiu, Editura Univers, 
Bucureşti, 1988. (n.tr.). 

49 Locul în care se desfăşoară scena în care Lear rosteşte versul 
respectiv. (n.tr.). 


184 


mama. Ne-a condus în biserică. Corpul lui mi-a transmis 
tresărirea mamei când ţi-a văzut sicriul. Tata a continuat să-şi 
ţină braţele în jurul nostru în timp ce am înaintat spre locurile 
noastre de-a lungul coridorului ce părea nesfârşit. Apoi s-a 
aşezat între noi două şi ne-a ţinut de mână. Niciodată nu m-am 
bucurat atât de mult de o atingere umană. 

La un moment dat, m-am întors o secundă şi am privit biserica 
aglomerată şi lumea care se revărsa afară în ploaie, întrebându- 
mă dacă ucigaşul se afla aici, printre noi. 

Mama ceruse toată Liturghia de înmormântare şi m-am 
bucurat, pentru că însemna că mai dura ceva până aveam să te 
îngropăm. Nu ti-au plăcut niciodată predicile, dar cred că ai fi 
fost mişcată de cea a părintelui Peter. Cu o zi înainte fusese 
Sfântul Valentin, poate din cauza aceasta el a vorbit despre 
iubirea neîmpărtăşită. Cred că îmi amintesc destul de exact 
cuvintele lui: 

„Când vorbesc despre iubirea neîmpărtăşită, majoritatea se 
gândeşte probabil la cea romantică, dar mai există şi alte feluri 
de iubire care nu sunt răsplătite aşa cum trebuie, asta în cazul în 
care primesc vreo răsplată. Un adolescent furios e posibil să nu-i 
ofere mamei la fel de multă dragoste pe cât primeşte de la 
aceasta; un tată abuziv nu răspunde la iubirea sinceră şi curată a 
copilului. Durerea este exemplul suprem de iubire neîmpărtăşită. 
Oricât de mult şi de îndelungat am iubi pe cineva care a murit, 
acesta nu ne mai poate împărtăşi dragostea. In orice caz, aşa 
simţim...” 


După liturghia din biserică am ieşit afară ca să te 
înmormântăm. 

Neînduplecata ploaie transformase pământul albit de zăpadă 
al cimitirului în noroi clisos. 

Părintele Peter a început slujba de înmormântare: 

„li lăsăm pe sora noastră Tess şi pe copilul Xavier în seama 
milei Domnului şi le încredinţăm trupurile pământului: din ţărână 
aţi venit şi în ţărână vă veţi întoarce: cu speranţa vie şi certă a 
învierii la o viaţă veşnică.” 

Mă întorc în timp la înmormântarea lui Leo şi îmi amintesc 
cum te tineam de mână. Eu aveam unsprezece ani, tu, şase, iar 
mâna ta era moale şi mică. Atunci când vicarul a rostit „cu 
speranţa vie şi certă a învierii la o viaţă veşnică”, tu te-ai întors 
spre mine şi ai spus: „Nu vreau cu speranţa vie şi certă, vreau 


185 


doar cu siguranţă, Bee.” 

La înmormântarea ta am vrut şi eu certitudine. Dar nici măcar 
Biserica nu poate oferi decât speranţa şi nu promisiunea, că 
sfârşitul vieţii omeneşti e unul fericit. 

Sicriul tău a fost coborât în hăul adânc ce fusese săpat în 
pământ. Am văzut cum trece pe lângă rădăcini de iarbă retezate 
şi dezvelite. Apoi a coborât mai jos. Aş fi dat orice să te mai ţin 
de mână, absolut orice, doar o dată, doar câteva secunde. Orice. 

Ploaia răpăia pe sicriu pic-pic: Pic, pic, pic necontenit, / Peste- 
oraşul adormit; aveam cinci ani şi îţi cântam ţie, cea nou- 
născută. 

Sicriul a ajuns în fundul monstruoasei gropi. O parte din mine 
a coborât cu tine în solul mocirlos, ţi s-a întins alături şi a murit 
împreună cu tine. 

Apoi mama a făcut un pas în faţă şi a scos din buzunarul 
paltonului o lingură de lemn. Şi-a desfăcut degetele şi lingura a 
căzut pe capacul sicriului. Bagheta ta fermecată. 

Eu am lăsat să cadă înăuntru mesajele semnate cu „lol”. Şi 
titlul de soră mai mare. Şi porecla Bee. Legătura pe care o 
aveam noi, m-am gândit, nu era importantă pentru nimeni 
altcineva. Lucruri mici. Lucruri mărunte. Tu ştiai că eu nu 
construiam cuvinte din porţia mea de paste în forma literelor 
alfabetului, ci îţi dădeam ţie vocalele ca să faci mai multe 
cuvinte. Ştiam că iniţial culoarea ta favorită fusese roşu, dar mai 
târziu o schimbaseşi cu galbenul strălucitor; („ocru e termenul 
artistic, Bee”) iar tu ştiai că a mea e portocaliul, asta până când 
am descoperit că griul maroniu e mai sofisticat, lucru pentru care 
ai râs de mine. Ştiai că primul meu animal de porțelan a fost o 
pisică (mi-ai împrumutat cincizeci de penny din banii tăi de 
buzunar ca să-mi fac capriciul ăsta) şi că o dată mi-am scos toate 
hainele din cufărul de la internat şi le-am împrăştiat prin cameră, 
fiind singura dată când am avut ceva ce semăna a criză de nervi. 
Ştiam că, pe când aveai cinci ani, te-ai căţărat în patul meu în 
fiecare seară timp de un an. Toate lucrurile care ne legaseră - 
rădăcinile puternice, lăstarii, frunzele şi florile frumoase şi 
delicate ale relaţiei noastre de surori - le-am aruncat în pământ 
alături de tine. Şi am rămas pe marginea gropii, împuţinată de 
pierdere şi m-am gândit că nu mai pot sta acolo. 

Tot ce mi-a fost îngăduit să păstrez pentru mine a fost 
sentimentul că îmi lipseşti. Ce însemna asta? Lacrimile ascunse 
care îmi înţepau faţa, emoția care îmi punea un nod în gât, golul 


186 


din pieptul pe care îl simţeam prea mare pentru trupul meu 
împuţinat. Doar asta îmi rămăsese? Nimic altceva din douăzeci şi 
unu de ani de iubire pentru tine. Sentimentul că totul mergea 
bine în lumea mea, a cărei temelie erai tu încă din copilărie şi în 
care eu am ajuns adultă - sentimentul acesta nu avea să fie 
înlocuit cu nimic? Spectrul înspăimântător al nimicului. Pentru că 
acum nu mai eram sora nimănui. 

Am văzut când tata a luat o mână de pământ. Numai că atunci 
când a întins braţul deasupra sicriului tău nu a vrut să deschidă 
pumnul. A preferat să-şi bage mâna în buzunar şi să deşerte 
pământul acolo, nu deasupra ta. L-a privit pe părintele Peter cum 
aruncă în locul lui primul pumn de ţărână şi a cedat, sfărâmat de 
durere. M-am dus la el şi i-am luat mâna murdară de pământ 
într-a mea, simțind între palmele noastre moi asprimea ţărânei. 
M-a privit cu dragoste. Un egoist poate iubi totuşi o altă 
persoană, nu? Chiar şi după ce a rănit-o şi a dezamăgit-o. Mai 
ales eu ar trebui să înţeleg asta. 

Mama a rămas tăcută când ţi-au acoperit sicriul cu pământ. 

In spaţiu, o explozie nu produce nici un sunet. 

XXX 

Când ajung la secţia de poliţie, am încă în minte ţipătul mut al 
mamei. E luni şi clădirea mişună de oameni. La intrarea în liftul 
aglomerat încep să mă îngrijorez, ca de fiecare dată, că o să 
rămân blocată şi că mobilul nu are semnal, prin urmare, Kasia nu 
o să poată da de mine dacă intră în travaliu. Cum ajung la etajul 
trei îmi verific mesajele: nimic. Verific şi pagerul. Kasia e singura 
care are numărul. De acord, sunt exagerată, dar asemenea 
persoanelor recent convertite la catolicism, trecerea mea la 
precauţia extremă va fi făcută absolut cum trebuie, cu rozarii şi 
beţişoare parfumate, adică un pager şi un sunet de apel 
personalizat. Nu beneficiez de siguranţa de a mă fi născut o 
persoană grijulie. Măcar am învăţat asta. Nu pot să o iau ca pe o 
componentă a existenţei mele. Da, poate că îngrijorarea mea în 
privinţa Kasiei este o modalitate de a-mi reorienta gândurile spre 
cineva care este încă în viaţă. Am nevoie de un memento vitae. 

Intru în biroul domnului Wright. In dimineaţa aceasta nu-mi 
zâmbeşte, pentru că ştie că azi trebuie să începem cu 
înmormântarea ta; sau poate scânteia de episod romantic pe 
care credeam că am simţit-o la sfârşitul săptămânii a fost stinsă 
de ceea ce îi tot povestesc. Depoziţia mea, centrată pe o crimă, 
nu prea seamănă a sonet de dragoste. Pun pariu că păsările lui 


187 


Amias nu îşi povestesc în cânturile lor despre astfel de lucruri. 

A tras jaluzelele ca să împiedice lumina puternică de 
primăvară să pătrundă înăuntru, aşa că încăperea întunecată 
pare potrivită pentru o discuţie despre înmormântare. Azi voi 
încerca să nu vorbesc despre slăbiciunile mele fizice; am spus 
doar că nu am nici un drept să mă plâng, de vreme ce trupul tău 
e îngropat în pământ, rănit şi fără speranţa de a mai fi vindecat. 

Îi relatez domnului Wright despre înmormântare, rezumându- 
mă la fapte, nu la sentimente. 

— Deşi la vremea aceea nu mi-am dat seama, înmormântarea 
mi-a furnizat două noi indicii importante, am spus, lăsând 
deoparte chinul înfiorător de a privi cum îţi era acoperit cu 
pământ sicriul. Primul e faptul că am înţeles de ce, dacă ar fi 
omorât-o pe Tess, Emilio Codi ar fi aşteptat să se nască Xavier. 
Domnul Wright nu-şi imaginează încotro duce raţionamentul 
meu, dar cred că tu înţelegi. Am ştiut tot timpul că Emilio avea 
un motiv, am continuat. Aventura lui cu Tess îi punea în 
primejdie căsnicia şi slujba. E adevărat că soţia aflase şi nu-l 
părăsise, dar el nu avea de unde să ştie. Dar, dacă într-adevăr el 
fusese cel care o omorâse pe Tess ca să-şi apere căsnicia şi 
cariera, de ce nu o făcuse atunci când Tess refuzase avortul? 
Domnul Wright încuviinţează şi cred că i-am stârnit curiozitatea. 
Mi-am mai amintit şi că Emilio Codi fusese cel care, după 
reconstituire, sunase la poliţie şi anunţase că Tess născuse deja. 
M-am gândit că ori o văzuse, ori vorbise cu ea imediat după 
naştere. Emilio depusese deja la poliţie o plângere oficială 
împotriva mea, aşa că trebuia să am grijă, să nu-i dau ocazia să 
spună că îl hărţuiam. L-am sunat şi l-am întrebat dacă mai dorea 
tablourile în care apărea Tess. Se vedea că încă mai era supărat 
pe mine, dar cu toate acestea le voia. 

XXX 

Emilio părea prea masiv pentru apartamentul tău, îl inunda, 
pur şi simplu, cu masculinitatea şi cu furia lui. Desfăcuse fiecare 
dintre nuduri - ca să verifice că nu sunt deteriorate? Că nu am 
desenat frunze de smochin? Sau doar ca să se mai uite o dată la 
trupul tău? Avea vocea întinată de mânie. 

— Nu era cazul ca soţia mea să afle nici de Tess, nici de 
fibroza chistică. Acum se testează să vadă dacă este purtătoarea 
genei FC; la fel şi eu. 

— Face foarte bine. Dumneavoastră în mod clar sunteţi, altfel 
Xavier nu ar fi avut fibroză. Dacă boala apare la copil înseamnă 


188 


că ambii părinţi sunt purtători. 

— Ştiu. Ne-a spus consilierul genetic. Dar poate că nu sunt eu 
tatăl. Eram uluită. A ridicat din umeri. Nu avea inhibiţii în privinţa 
sexului. Putea foarte bine să aibă şi alţi iubiţi. 

— V-ar fi spus. La fel şi mie. Nu era mincinoasă. A tăcut, căci 
ştia că aveam dreptate. Dumneavoastră aţi anunţat poliţia că îl 
născuse deja pe Xavier, nu-i aşa? 

— M-am gândit că trebuia s-o fac. 

Imi venea să-l provoc. Nu făcuse niciodată ceea ce „trebuia”. 
Dar nu acesta era scopul interogatoriului meu. 

— Prin urmare, vă spusese că Xavier a murit? Tăcea. Aţi vorbit 
la telefon sau v-aţi întâlnit? A luat tablourile şi s-a întors, gata de 
plecare. M-am postat însă în pragul uşii. Voia să îl recunoaşteţi 
pe Xavier, nu-i aşa? 

— Trebuie să înţelegeţi ceva. Când m-a anunţat că era 
însărcinată, i-am spus foarte limpede care era poziţia mea faţă 
de copil. l-am spus că nu o să-i ajut cu nimic, nici pe ea, nici pe 
copil. Nu aveam să joc rolul de tată. Nu a făcut caz de treaba 
asta. A spus chiar că o să-i fie mai bine copilului fără mine. 

— Da. Dar cum a fost când Xavier a murit? 

A pus jos tablourile. O clipă am crezut că o să mă împingă cât 
colo, ca să poată pleca. S-a dat însă bătut, cu un gest copilăresc, 
absurd şi respingător. 

— Aveţi dreptate. Mă predau. A ameninţat că va face totul 
public. 

— Adică dorea să recunoaşteţi că sunteţi tatăl lui Xavier? 

— E acelaşi lucru. Încă avea mâinile ridicate, iar când şi-a 
strâns pumnii am crezut că o să mă lovească. Apoi şi-a lăsat 
braţele în jos. Ar trebui să-l luaţi la întrebări pe puştiul ăla care o 
urmărea tot timpul ca un nebun cu aparatul de fotografiat în 
mână. Era obsedat de ea. Şi al naibii de gelos. 

XXX 

— Ştiam că dacă ar fi trăit Xavier, Tess nu i-ar fi cerut nimic lui 
Emilio. Dar pentru că murise, Tess nu ar fi suportat ca Emilio să-l 
mai renege, i-am spus domnului Wright. 

Tata s-a reabilitat în ochii mei când l-am văzut la mormântul 
tău. Atunci când a contat - când trupul tău mort cobora în 
pământul mocirlos şi rece - el şi-a reluat rolul de tată. Nu poţi 
renega un copil mort. 

Domnul Wright aşteaptă o clipă înainte de a pune următoarea 
întrebare. 


189 


— Aţi crezut ce a spus despre Simon? 

— li suspectam pe amândoi şi pe el şi pe Simon, dar nu aveam 
nimic concret împotriva lor; nimic care să schimbe convingerea 
poliţiei că ea se sinucisese. 

l-am relatat domnului Wright despre întâlnirea mea cu Emilio 
ca din punctul de vedere al unui detectiv, dar aspectul ei cel mai 
important îl percepeam doar ca soră a ta. Trebuie să-i spun şi 
partea asta, s-ar putea să conteze. Pentru mine e stânjenitor, 
căci mă expun, dar nu mai pot fi modestă şi timidă. Trebuie să- 
mi asum riscul unei păreri nefavorabile pe care ar putea-o avea 
despre mine. Aşa că merg mai departe. 

XXX 

Emilio stătea în faţa uşii deschise, cu tablourile în mână; pe 
faţă i se citea o furie imensă. 

— Chiar nu înţelegeţi? Intre mine şi Tess a fost vorba de sex, 
unul grozav, dar atât, nimic altceva. Tess era conştientă de asta. 

— Nu credeţi că o persoană atât de tânără ca Tess e posibil să 
fi căutat în dumneavoastră o figură paternă? 

Eu asta credeam, indiferent cât te-ai fi străduit tu să o negi. 

— Nu, nu cred asta. 

— Din moment ce tatăl ei plecase, iar dumneavoastră eraţi 
asistentul ei, nu credeţi că dorea ceva mai mult decât „doar 
sex”? 

— Nu. 

— Sper că nu. Ar fi fost extrem de dezamăgită. 

Eram bucuroasă că în sfârşit i-o spusesem direct. 

— Sau poate că i-a făcut plăcere să încalce regulile, a spus el. 
Eram de neatins, poate că asta e ceea ce a atras-o. Acum 
aproape că flirta cu mine. Fructul interzis este întotdeauna mai 
atrăgător, nu? Nu am răspuns, iar el a venit mai aproape de 
mine. Mult prea aproape. Insă dumitale nu-ţi place sexul, nu-i 
aşa? Am rămas tăcută, în timp ce el aştepta, urmărindu-mi 
reacţia. Tess spunea că ai parte de sex numai pentru a-ţi asigura 
confortul unei relaţii. Am simţit cum mă priveşte în ochi şi mă 
spionează până în adâncul fiinţei mele. Spunea că ai ales o slujbă 
plictisitoare, dar sigură şi că la fel stau lucrurile cu logodnicul 
dumitale. incerca să sfâşie straturile protectoare ale legăturii 
noastre de surori, aşa că a mers mai departe. Spunea că vrei să 
fii mai degrabă în siguranţă, decât fericită. A văzut că îşi atinsese 
ţinta şi şi-a continuat tirul. Că îţi e frică de viaţă. 


190 


Aveai dreptate. După cum ştii, de altfel. Alţi oameni 
navighează pe mările albastre ale vieţii, având parte de câte o 
furtună ocazională, însă pentru mine viaţa a fost mereu un 
munte - înspăimântător şi periculos. Aşa cum cred că ţi-am spus, 
mă agăţasem de el folosindu-mă de securitatea oferită de prize, 
crampoane şi corzi reprezentate de o slujbă, un apartament şi o 
relaţie sigure. 


Emilio încă se mai holba la faţa mea, sperând să mă simt 
trădată de tine şi rănită. Eram de fapt extrem de mişcată. Şi m- 
am simţit, dimpotrivă, foarte apropiată de tine. Pentru că tu mă 
cunoşteai mai bine decât crezusem - şi totuşi, mă iubeai. Ai fost 
destul de blândă, încât să nu-mi spui că-mi cunoşti temerile, 
lăsându-mă astfel, ca Soră mai Mare, să-mi păstrez respectul 
faţă de mine însămi. Acum îmi doresc să-ţi fi spus. Mai ştiu că 
dacă aş fi avut curajul să privesc mai departe de muntele meu 
înşelător, te-aş fi zărit zburând spre cer fără bagajul neîncrederii 
şi al temerilor şi nestrunită de corzi. Fără corzi care să te 
menţină în siguranţă. 

Sper să consideri că am găsit puţin curaj. 


191 


Capitolul 15 


Domnul Wright a ascultat relatarea întâlnirii mele cu Emilio, 
iar acum încerc să-mi dau seama dacă şi-a făcut o părere mai 
proastă despre mine. Secretara Miss Pasiune dă buzna şi îi aduce 
cafea în ceaşcă de porțelan, lângă care a pus în echilibru, pe 
farfurioară, prăjituri Maryland, a căror ciocolată topită se scurge 
pe porțelan. Eu am parte de o ceaşcă din polistiren, fără prăjituri. 
Domnul Wright este puţin stânjenit de acest favoritism. Aşteaptă 
ca ea să plece, apoi pune una dintre prăjituri lângă ceaşca mea. 

— Spuneaţi că înmormântarea v-a furnizat două indicii noi? 

Indiciu? Chiar am folosit cuvântul acesta? Uneori îmi aud noul 
fel de a vorbi şi pentru o clipă absurditatea situaţiei ameninţă să- 
mi transforme viaţa într-o farsă. 


— Colonelul Mustard e ucigașul, a făcut-o în bucătărie, cu 
sfeşnicul de lumânări. 

— Bee, spui prostii. A fost profesorul Plum în bibliotecă. Cu 
frânghia!% 


Domnul Wright aşteaptă. 

— Da. Celălalt era profesorul Rosen. 

Deşi din cauza durerii nu i-am remarcat pe majoritatea 
oamenilor veniţi la înmormântare, pe profesorul Rosen l-am 
văzut, poate, pentru că faţa lui îmi era cunoscută de la televizor. 
Se afla printre cei care nu mai avuseseră loc în biserică şi avea o 
umbrelă cu orificii, umbrelă de om de ştiinţă, care lăsa să treacă 
vântul, în timp ce umbrelele celorlalţi îndoliaţi erau întoarse pe 
dos. Mai târziu a venit spre mine şi mi-a întins mâna stângaci, 
apoi a lăsat-o în jos, ca şi cum s-ar fi ruşinat să facă gestul până 
la capăt. 

— Alfred Rosen. Voiam să-mi cer scuze pentru mesajul trimis 
de asistenta PR. A fost extrem de dur. Avea ochelarii aburiţi şi i-a 
şters cu o batistă. V-am trimis un mesaj cu datele mele de 


50 Personaje din jocul de societate Cluedo (de tip Monopoly), apărut 
în 1949 în Leeds, Anglia, apoi şi în SUA. Intriga polițistă se desfăşoară 
într-o casă, există şase suspecți, printre care cei doi menţionaţi în text, 
şase posibile arme şi şase încăperi, iar scopul este elucidarea crimei. 
(n.tr.). 


192 


contact, în cazul în care vreţi să îmi mai puneţi întrebări. Sunt 
gata să vă răspund la tot ce doriţi. 

Avea un limbaj rigid şi era tensionat, era tot ce observasem, 
căci toate gândurile mele se îndreptau spre tine. 

XXX 

— L-am sunat pe profesorul Rosen la numărul indicat, cam la o 
săptămână după înmormântare. Trec peste săptămâna de 
furtuni emoţionale care a urmat după înmormântare, în care nu 
am judecat limpede, n-am fost în stare să mănânc şi de-abia am 
scos un cuvânt. Povestesc mai departe rapid, încercând să-mi 
alung din minte amintirea acelei perioade: A spus că urma să 
plece într-un turneu de conferinţe şi a propus să ne întâlnim 
înainte. 

— Aveaţi bănuieli în privinţa lui? întreabă domnul Wright. 

— Nu. Nu aveam nici un motiv să cred că el sau experimentul 
aveau vreo legătură cu moartea lui Tess. Pe atunci socoteam 
deja că plăţile făcute către acele femei erau probabil fără rea- 
intenţie, aşa cum sugeraseră cei de la spital, dar cum nu-l 
întrebasem direct pe profesor despre asta, voiam să o fac. 

Credeam că trebuia să pun totul sub semnul întrebării, să 
bănuiesc pe toată lumea. Nu-mi puteam permite să merg pe o 
singură cale, trebuia să le cercetez pe toate, până când aveam 
să-l găsesc pe criminal la capătul uneia dintre ele, în centrul 
labirintului. 

— Aveam întâlnire la ora zece, dar la Chrom-Med se 
organizează seminarii de informare la nouă şi jumătate, aşa că 
am reţinut un loc. Domnul Wright pare surprins. E cam la fel cum 
era pe vremuri cu industria nucleară, explic eu. Se vrea ca totul 
să pară nevinovat şi făcut la vedere. Vizitaţi Sellafield” şi 
aduceți-vă coşul de picnic! Ştiţi cum e. 

Domnul Wright zâmbeşte, iar mie mi se întâmplă un lucru 
ciudat. O clipă, în timp ce spuneam toate acestea, m-am auzit 
vorbind ca tine. 

XXX 

Era ora de vârf a dimineţii şi metroul era înţesat de lume. Pe 

când călătoream strivită printre alţi navetişti, mi-am amintit 


51 Fostă uzină electrică şi uzină producătoare de plutoniu de pe 
Coasta de Vest, din nordul Angliei. În 1957 aici a avut loc un incendiu 
care a contaminat zona cu materiale radioactive. În prezent s-a dispus 
instalarea pe acelaşi teren a unei centrale nucleare care va fi terminată 
înainte de 2025. (n.tr.). 


193 


îngrozită de anunţul pus la facultate prin care îi rugam pe colegii 
tăi să se întâlnească cu mine. Cu toată agitația iscată de 
înmormântarea ta, uitasem de asta. Întâlnirea era în acea zi, la 
ora douăsprezece. M-am temut de ea mult mai mult decât de 
cea cu profesorul Rosen. 

Exact înainte de ora nouă şi jumătate am ajuns la sediul 
Chrom-Med - o clădire din sticlă de zece etaje, cu lifturi 
transparente externe care urcau ca bulele în apa minerală. 
Clădirea era încercuită de tuburi de lumină din care ţâşneau 
străfulgerări purpurii şi albastre de jur-împrejur; mesajul părea să 
fie: „Ficţiunea ştiinţifică devine realitate ştiinţifică.” 

Imaginea strălucitoare de basm era stricată de prezenţa unui 
grup de vreo zece manifestanți cu pancarte, între care una pe 
care scria: NU, BEBELUŞILOR PROIECTAŢI! Pe alta: LASAŢI-L PE 
DUMNEZEU SA SE JOACE DE-A DUMNEZEU! Pancartele nu erau 
însoţite de strigăte, demonstranţii căscau şi erau fără vlagă, ca şi 
cum ar fi fost mult prea devreme ca să manifesteze. M-am 
întrebat dacă se aflau acolo ca să apară la televizor, deşi se cam 
stinsese interesul presei în ultimele săptămâni, căci televiziunea 
folosea acum secvenţe deja înregistrate. Poate că veniseră 
pentru că de câteva săptămâni bune era prima zi în care nu 
cădeau zăpadă, lapoviţă sau ploaie. 

Când m-am apropiat, am auzit-o pe una dintre demonstrante, 
o femeie cu numeroase piercinguri şi o creastă de păr supărată 
şi ţepoasă, care vorbea cu o ziaristă. 

— ... şi numai cei bogaţi vor putea să-şi permită genele care le 
vor face copiii mai deştepţi, mai frumoşi şi mai atletici. Doar 
bogaţii îşi vor putea permite genele care le vor împiedica 
progeniturile să aibă cancer sau boli de inimă. 

Ziarista ţinea reportofonul şi părea oarecum plictisită, dar 
protestatara cu creastă nu s-a descurajat şi a continuat furioasă: 

— Până la urmă va fi creată o superclasă genetică. Nu vor fi 
posibile alianțele între clase. Cine o să vrea să ia în căsătorie pe 
cineva mai urât, mai puţin robust, mai prost şi mai bolnăvicios? 
După câteva generaţii vor apărea două specii de oameni: geno- 
bogaţii şi geno-săracii. 

M-am dus la demonstranta cu creastă. 

— Aţi întâlnit pe cineva care are fibroză chistică? Ori distrofie 
musculară? Sau boala lui Huntington? am întrebat-o. S-a uitat 
urât la mine, iritată că am întrerupt-o. Nu ştiţi ce înseamnă să 
trăieşti cu fibroză chistică, să fii conştient că te omoară, că te 


194 


îneacă în propriile tale secreţii. Nu ştiţi nimic despre toate astea, 
nu-i aşa? S-a îndepărtat de mine. Aveţi noroc, am strigat în urma 
ei. Natura v-a făcut geno-bogată. 

Apoi am intrat în clădire. 

Mi-am spus numele la interfon, în faţa unui grilaj de siguranţă 
şi uşa s-a deschis după un bâzâit. Am semnat în registrul de la 
recepţie şi am prezentat paşaportul, după cum fusesem instruită. 
Automat, un aparat de fotografiat amplasat de cealaltă parte a 
biroului mi-a făcut o poză pentru legitimaţie şi aşa am putut 
intra. Nu ştiu exact de ce erau atât de vigilenţi, dar aparatura de 
acolo era mai sofisticată decât tot ce întâlnisem eu în timpul 
controalelor din aeroporturi. Pe urmă grupul nostru de 
cincisprezece a fost condus într-o cameră de prezentări 
dominată de un ecran mare, unde ne-a întâmpinat o femeie pe 
nume Nancy, vesela noastră „îndrumătoare”. 

După un curs elementar de genetică, Vesela Nancy ne-a 
proiectat un film scurt despre şoareci, cărora le fusese injectată 
o genă de meduză pe când erau încă embrioni. In film s-a stins 
lumina şi imediat şoarecii au devenit fosforescenţi. S-au auzit 
multe exclamaţii de mirare şi am observat că, în afară de mine, o 
singură persoană nu găsea lucrurile amuzante: un bărbat între 
două vârste, cu o coadă de cal grizonantă. 

Vesela Nancy ne-a pus filmul următor, în care şoarecii se aflau 
într-un labirint. 

— lată-l pe Einstein şi pe prietenii lui, s-a entuziasmat ea. 
Micuţii aceştia au o copie în plus a unei gene care codifică 
memoria, astfel că sunt mult mai inteligenţi. 

Bărbatul cu coadă de cal a luat cuvântul, întrebând pe un ton 
agresiv: 

— Gena asta a inteligenţei merge pe linia seminţei? 

Nancy a zâmbit spre restul grupului. 

— Adică, întrebaţi dacă gena le este transmisă copiilor? 
Zâmbind, s-a întors spre Omul-cu-coadă-de-cal: Da. Primii 
şoareci au fost subiectul stimulării genetice acum zece ani. Au 
fost străstră-stră-, le-am pierdut deja şirul, bunicii acestora. Fără 
glumă, gena inteligenţei a fost transmisă de-a lungul multor 
generaţii. 

Omul-cu-coadă-de-cal avea şi ţinuta şi tonul unui războinic. 

— Când o s-o experimentați pe oameni? O să daţi lovitura 
atunci, nu-i aşa? 

Faţa Veselei Nancy nu s-a clintit. 


195 


— Legea nu ne îngăduie să folosim stimularea genetică pe 
oameni. Numai pentru tratarea bolilor. 

— Dar imediat ce e legală, sunteţi gata să începeţi, nu? 

— Eforturile ştiinţifice se fac, pur şi simplu, pentru avansarea 
cunoştinţelor noastre, nu au alte intenţii ticăloase sau 
comerciale, a răspuns Vesela Nancy. Poate că avea cartonaşe cu 
răspunsuri pentru astfel de întrebări. 

— Veţi fi listaţi la bursă, aşa e? a întrebat el. 

— Nu e treaba mea să discut aspectele financiare ale 
companiei. 

— Dar deţineţi acţiuni? Angajaţii au acţiuni, nu? 

— Cum spuneam... 

A întrerupt-o. 

— Prin urmare, aţi ascunde tot ce nu e în regulă. N-aţi vrea să 
ajungă la urechile tuturor, nu? 

Vesela Nancy avea o voce dulce, dar am simţit că sub 
costumul de în se ascundea o fire dârză. 

— Vă asigur că suntem total transparenţi. Şi că totul este „în 
regulă”, cum spuneţi dumneavoastră. 

A apăsat pe buton şi ne-a proiectat următorul montaj, în care 
şoarecii erau în cuşcă, iar un cercetător făcea gestul util de a 
pune înăuntru o riglă. De-abia atunci îţi dădeai seama de 
dimensiunile lor - nu neapărat măsurându-i cu rigla, ci 
comparându-i cu mâna cercetătorului. Erau uriași. 

— Acestor şoareci le-am introdus o genă care să accentueze 
creşterea masei musculare, a explicat Vesela Nancy plină de 
entuziasm. Şoarecii au devenit nu doar mult mai mari, dar şi mai 
blânzi. Inițial am crezut că vom obţine un Arnold 
Schwarzenegger, dar până la urmă ne-am ales cu un Bambi 
foarte musculos. 

Cei din grup au izbucnit în râs; din nou, eu şi Omul-cu-coadă- 
de-cal am stat deoparte. Ca şi cum şi-ar fi ţinut în frâu propria 
voioşie, Vesela Nancy a spus mai departe: 

— Cu toate acestea, experimentul are un aspect important. Ne 
arată că aceeaşi genă poate codifica două caracteristici complet 
diferite şi neînrudite. 

Acesta era motivul pentru care eu îmi făcusem griji pentru 
tine. Până la urmă, nu fusesem chiar exagerată. 


În timp ce Vesela Nancy îndruma grupul spre ieşirea din 
camera de prezentare, am văzut că un paznic vorbea cu Omul- 


196 


cu-coadă-de-cal. Se certau, dar nu am auzit în legătură cu ce 
anume; apoi Omul-cu-coadă-de-cal a fost condus afară cu 
fermitate. 

Noi am mers în direcţie opusă şi am fost poftiţi într-o încăpere 
mare, dedicată în întregime experimentului FC. Se găseau acolo 
fotografii ale bebeluşilor vindecaţi şi titluri de articole apărute în 
ziare din întreaga lume. Vesela Nancy ne-a prezentat rapid un 
ghid simplificat despre fibroză chistică, în timp ce în spatele ei, 
pe un ecran uriaş se afla imaginea unui copil care suferea de FC. 
Am observat că toţi ceilalţi din grup priveau ecranul, eu însă o 
urmăream pe Vesela Nancy, cu obrajii ei rozalii şi vocea plină de 
entuziasm. 

— Povestea tratamentului pentru fibroză chistică a început în 
1989, când o echipă internaţională de cercetători a descoperit 
gena defectivă care era cauza bolii. Pare ceva uşor, dar nu uitaţi 
că în fiecare celulă a corpului omenesc există patruzeci şi şase 
de cromozomi şi că pe fiecare cromozom sunt treizeci de mii de 
gene. Găsirea acelei gene a fost o realizare fantastică. Apoi s-a 
dat startul la căutarea tratamentului! 

Parcă ar fi fost vorba de începutul unui film din seria Războiul 
Stelelor. A continuat cu elan: 

— Oamenii de ştiinţă au descoperit că gena defectivă 
producea prea multă sare şi prea puţină apă în celulele care 
căptuşesc plămânii şi intestinele, determinând astfel formarea 
de mucus lipicios. 

S-a întors spre ecran, unde se vedea un copil care se căznea 
să respire şi i-a tremurat puţin vocea. Poate că avea reacţia 
aceasta de fiecare dată când prezenta filmul. 

— Problema era găsirea unei modalităţi de introducere a unei 
gene sănătoase în organismul bolnav, a explicat ea mai departe. 
Metoda existentă, de folosire a unui virus, nu era deloc ideală. 
Prezenta riscuri şi deseori efectul ei dispărea prea repede. Apoi 
profesorul Rosen, susţinut de Chrom-Med, a creat un cromozom 
artificial. Acesta era un mod nou şi absolut sigur de a introduce 
în corp gena sănătoasă. 

A luat cuvântul un tânăr îmbrăcat într-un tricou cu 
universitatea Oxford, a cărui faţă era îngrijorată: 

— Vreţi să spuneţi că aţi introdus un cromozom în plus în 
fiecare celulă a corpului? 

— Da, a răspuns Vesela Nancy, cu ochi sclipitori, în cazul 
pacienţilor trataţi, fiecare celulă are patruzeci şi şapte de 


197 


cromozomi, în loc de patruzeci şi şase. E vorba însă doar de un 
microcromozom şi... 

El a întrerupt-o, iar cei din grup au fremătat tensionat. Îi lua 
locul Omului-cu-coadă-de-cal, pe post de membru nepoliticos al 
grupului? 

— Acest cromozom suplimentar este transmis descendenților? 
a întrebat el. 

— Da, va fi transmis generaţiilor viitoare. 

— Asta nu vă îngrijorează? 

— Nu, nu chiar, a spus Vesela Nancy cu un zâmbet. Răspunsul 
ei anodin a părut că elimină orice urmă de ostilitate din partea 
tânărului. Sau poate n-am mai putut eu să o observ, pentru că 
Vesela Nancy micşorase lumina. 

Pe un ecran uriaş a început un film care prezenta elicea dublă 
a ADN-ului mărită de milioane de ori. impreună cu alţi 
treisprezece oameni, am privit perechea marcată de gene FC 
defecte. Am urmărit cum genele defecte sunt înlocuite de cele 
sănătoase. 

Este uluitor să contempli minunăţia descoperirilor ştiinţifice 
care modifică graniţele realităţii. E ca şi cum ai fi privit prin 
telescopul lui Hershel”, când a descoperit o nouă planetă, ori 
prin cel al lui Columb când a zărit Lumea Nouă. Crezi că 
exagerez? Am văzut tratamentul pentru fibroză chistică, Tess, 
era chiar în faţa ochilor mei. Am văzut cum condamnarea la 
moarte a lui Leo ar fi putut fi rescrisă. Acum ar fi în viaţă; la asta 
mă gândeam în timp ce ea ne povestea despre teleomeri5:, cipuri 
ADN şi fabrici de celule; acum ar fi în viaţă. 

In timp ce filmul a trecut la secvenţe cu nou-născuţi vindecaţi 
de fibroză chistică, sărutaţi de mame recunoscătoare şi de taţi 
extrem de emoţionaţi, m-am gândit la un băiat care ar fi putut 
creşte; care nu ar mai fi primit de ziua lui ilustrate cu Action Man; 
care ar fi acum mai înalt ca mine. 

Filmul s-a terminat şi mi-am dat seama că pentru o scurtă 
bucată de vreme uitasem de ceea ce mă interesase în ultima 
lună sau, în orice caz, îmi lăsasem deoparte gândurile. Pe urmă 
mi-am amintit, sigur că mi-am amintit şi m-am bucurat că nu 


52 Sir Frederick William Hershel (1738-1822), astronom şi compozitor 
german care a descoperit planeta Uranus şi doi sateliți ai acesteia, dar 
şi sateliți ai lui Saturn, ca şi radiaţiile infraroşii. (n.tr.). 

53 Zonă de secvenţă repetitivă de ADN aflată la capătul unui 
cromozom, cu rol protector. (n.tr.). 


198 


exista nici un motiv ca acel tratament să aibă vreo legătură cu 
moartea ta şi a lui Xavier. Doream ca tratamentul genetic pentru 
fibroză chistică să fie Lumea noastră Nouă, lipsită de costuri, de 
sacrificii şi răutate. 

Credeam că filmul s-a terminat, însă acum profesorul Rosen 
ţinea un discurs pe ecran. Îl auzisem deja pe internet şi îl citisem 
tipărit, numai că acum avea o altă rezonanţă. 

„Majoritatea lumii nu crede că oamenii de ştiinţă îşi fac 
meseria cu pasiune. Asta ar fi de înţeles dacă am cânta la un 
instrument, am picta sau am scrie poezii, însă noi, oamenii de 
ştiinţă, suntem reci, analitici, detaşaţi. Pentru majoritatea 
oamenilor, „clinic „înseamnă rece şi lipsit de emoție; de fapt, 
înseamnă a fi implicat în tratamentul medical - a face ceva în 
folosul binelui. La fel ca artiştii, muzicienii şi poeţii, ar trebui să 
ne facem meseria cu energie, dăruire şi pasiune.” 


Zece minute mai târziu, de la recepţie, secretara m-a însoţit 
într-un lift-capsulă până la ultimul etaj, unde m-a întâmpinat 
profesorul Rosen. Arăta la fel ca la televizor şi la înmormântarea 
ta: avea aceiaşi ochelari caraghioşi cu ramă metalică subţire, 
umerii înguşti şi aceeaşi stângăcie: un savant reconfortant. l-am 
mulţumit că venise la înmormântarea ta, iar el a încuviinţat din 
cap, puţin cam prea tăios, mi s-a părut. Am străbătut împreună 
coridorul, iar eu am rupt tăcerea: 

— Fratele meu a avut fibroză chistică. Mi-aş fi dorit să apăreţi 
cu câţiva ani mai devreme. 

S-a răsucit puţin într-o parte şi mi-am amintit de la televizor că 
îl stânjeneau laudele. A schimbat subiectul, iar eu i-am apreciat 
modestia. 

— Prezentarea vi s-a părut interesantă? m-a întrebat. 

— Da. Şi extraordinară. Mă pregăteam să continui, dar m-a 
întrerupt fără să-şi dea seama. 

— Mie şoarecii cu un nivel de inteligenţă ridicat mi s-au părut 
cei mai îngrijorători. Am fost rugat să particip la experimentul 
iniţial. Un tânăr coleg cercetător de la Imperial College căuta 
diferenţa dintre cei supradotaţi şi cei normali. Asta s-a întâmplat 
cu mulţi ani în urmă. 

— Dar şoarecii apar în filmul de la Chrom-Med? 

— Da, compania a cumpărat proiectul de cercetare, de fapt 
gena, nu ştiu până la urmă cu ce folos. Din fericire, cel puţin în 
cazul oamenilor, ingineria genetică e ilegală. Altfel, fără îndoială 


199 


că am fi avut deja oameni fosforescenţi sau uriaşi îngânând 
cântece de leagăn. 

Am avut senzaţia că replica era a altcuiva sau în orice caz 
exersată. Nu părea genul de om care să facă vreodată glume. 

— Insă tratamentul pentru fibroză chistică e cu totul altceva, 
am spus. 

S-a oprit din mers şi s-a întors spre mine. 

— Da. Nu putem compara tratamentul genetic al fibrozei 
chistice, care tratează o maladie groaznică, cu cârpitul genelor 
de dragul unei îmbunătăţiri genetice. Sau al unui spectacol cu 
monştri. Nu există nici un fel de comparaţie. 

M-a surprins intensitatea cuvintelor lui şi pentru prima dată 
am realizat că era o prezenţă fizică puternică. 

Am ajuns la biroul lui şi am intrat. 

Era o încăpere mare, cu ferestre pe trei laturi care ofereau o 
privire panoramică asupra Londrei, pe măsura clădirii pline de 
fală. Cu toate acestea, biroul lui propriu-zis era mic şi ponosit; 
mi-am imaginat că fusese plimbat din camera lui de student într- 
o serie de încăperi mai mari, până când ajunsese aici. Profesorul 
Rosen a închis uşa. 

— Voiaţi să-mi puneţi câteva întrebări? 

Pentru câteva clipe uitasem de bănuielile mele, iar când mi- 
am amintit, mi s-a părut caraghios să-l interoghez despre plăţile 
făcute (cum am mai spus, o sumă modică de trei sute de lire, în 
timp ce investiţiile în experiment trebuie să fi fost uriaşe) - iar în 
lumina celor văzute acolo mi se părea şi nepoliticos. Numai că nu 
mai eram constrânsă de ceea ce părea potrivit sau politicos. 

— Ştiţi că femeile care au participat la experiment au fost 
plătite? l-am întrebat. 

Aproape că nu a reacţionat. 

— Mesajul asistentei PR a fost redactat într-un mod crud, dar 
este corect. Nu ştiu cine a plătit-o pe sora dumneavoastră, sau 
pe celelalte femei, dar vă asigur că nu a fost vorba de noi ori de 
altcineva care s-a ocupat de experiment. Aveţi aici numele şi 
rapoartele celor din comisiile spitalelor participante. Vă puteţi 
convinge că nu sunt oferite sau făcute nici un fel de plăţi. Ar fi 
complet inadecvat. Mi-a dat un teanc de documente, apoi a 
continuat. Adevărul este că, dacă ar fi vorba de tranzacţii 
băneşti, mamele ar fi mai degrabă cele care ne-ar plăti pe noi, 
nu invers. Vin la noi părinţi care ne imploră să le oferim 
tratamentul. 


200 


A urmat un moment de linişte stânjenitor. Întrebarea mea 
primise răspuns şi mă aflam acolo doar de trei minute. 

— Incă mai lucraţi pentru Imperial College? am întrebat, ca să 
trag de timp pentru a pregăti o întrebare mai importantă. Insă 
atinsesem un punct nevralgic, pentru că şi corpul şi vocea îi erau 
acum în defensivă. 

— Nu. Lucrez aici cu normă întreagă. Sunt condiţii mai bune. 
Mă lasă să ies pentru a susţine cursuri. l-am detectat 
amărăciunea din glas şi m-am întrebat care era cauza. 

— Bănuiesc că sunteţi des solicitat? am întrebat din politeţe. 

— Da, foarte des. Interesul a fost copleşitor. Toate 
universităţile de prestigiu din Europa m-au rugat să ţin prelegeri, 
iar în America toate cele opt universităţi din Ivy League”* m-au 
invitat să ţin cuvântări de deschidere, patru dintre ele oferindu- 
mi şi postul de profesor onorific. Mâine încep turneul de 
conferinţe în Statele Unite. Va fi o mare uşurare să vorbesc ore în 
şir în faţa unor oameni care înţeleg măcar puţin din ceea ce le 
spun, decât să dau declaraţii de presă. 

Cuvintele lui erau revelatoare şi mi-am dat seama că îl 
judecasem greşit. Dorea să fie în lumina reflectoarelor, dar în 
faţa pupitrelor de conferinţe din universităţi de prestigiu, nu pe 
micul ecran. Dorea să primească îmbrăţişări, dar de la colegi. 

Eram aşezată la distanţă de el, dar chiar şi aşa, când vorbea, 
stătea retras, aplecat de spate, ca şi cum camera ar fi fost prea 
strâmtă. 

— În mesajul dumneavoastră de răspuns păreaţi să spuneţi că 
ar putea fi o legătură între moartea surorii dumneavoastră şi 
experimentul meu. 

Am remarcat că a spus „experimentul meu” şi mi-am amintit 
că la televizor spusese „cromozomul meu”. Până atunci nu 
înţelesesem cât de mult se identifica cu experimentul asupra 
fibrozei chistice. 

S-a întors şi a privit nu spre mine, ci spre propriu-i chip oglindit 
pe jumătate în geamul biroului. 

— Găsirea unui tratament pentru fibroză chistică e munca 
mea de-o viaţă. Mi-am petrecut viaţa, la propriu, cheltuind tot 
ceea ce am mai de valoare - timp, dăruire, energie, dragoste 
chiar - pentru acest lucru unic. Nu am făcut-o cu scopul de a 


5t La origine o ligă de atletism, Ivy League reprezintă un grup din 
care fac parte cele mai prestigioase şi de tradiţie universităţi din S.U.A. 
(n.tr.). 


201 


produce rău cuiva. 

— Ce anume v-a determinat să o faceţi? l-am întrebat. 

— Vreau să ştiu că atunci când o să mor voi fi reuşit să fac 
lumea să fie mai bună. S-a întors cu faţa spre mine şi a 
continuat: Sunt încredinţat că realizările mele vor fi privite de 
generaţiile viitoare ca un punct de cotitură care va conduce la o 
perioadă în care vom putea produce populaţii fără boli - fără 
fibroză chistică, boala lui Alzheimer, boala neuronului motor sau 
cancer. Eram uluită de pasiunea din vocea lui. Nu numai că o să 
le eradicăm, a spus el mai departe, dar ne vom asigura că aceste 
schimbări vor fi transmise generaţiilor următoare. Milioane de ani 
de evoluţie nu au vindecat nici măcar o banală răceală, ce să mai 
vorbim de bolile serioase, dar noi putem să o facem şi probabil 
vom şi reuşi peste câteva generaţii. 

De ce mi s-a părut atât de îngrijorător, deşi vorbea despre 
tratarea unor boli? Poate pentru că orice fanatic ne face să ne 
înfiorăm, indiferent pentru ce cauză luptă. Mi-am amintit de 
discursul în care compara omul de ştiinţă cu un pictor, muzician 
sau poet. Acum legătura mi s-a părut alarmantă - pentru că în 
loc de note, cuvinte sau vopseluri, geneticianul are pe mână 
gene umane. Bănuiesc că mi-a simţit neliniştea, dar s-a înşelat 
asupra motivului ei. 

— Credeţi că exagerez, domnişoară Hemming? Cromozomul 
meu se află în fondul nostru genetic, în jumătate din existenţa 
mea am obţinut dezvoltarea pe care omenirea ar fi realizat-o 
într-un milion de ani. 


Mi-am predat legitimaţia temporară şi am părăsit clădirea. 
Protestatarii încă erau acolo; acum mai gălăgioşi, după ce 
băuseră cafea din termosuri. Omul-cu-coadă-de-cal era cu ei. M- 
am întrebat cât de des mergea la prezentări ca s-o provoace pe 
Vesela Nancy. Se pare că, din motive legale şi de PR, nu aveau 
cum să-l împiedice. 

M-a văzut şi a venit după mine. 

— Ştiţi cum măsoară inteligenţa acelor şoareci? m-a întrebat. 
Nu e vorba doar de labirint. Am clătinat din cap şi m-am 
îndepărtat, dar m-a urmărit. Sunt duşi într-o încăpere şi li se 
administrează şocuri electrice. Când sunt reintroduşi acolo, cei 
cu inteligenţa dezvoltată genetic se tem. Le măsoară inteligenţa 
cu ajutorul fricii. Am mers mai repede, dar tot m-a urmărit. Sau li 
se dă drumul într-un recipient cu apă în care există o platformă 


202 


ascunsă. Şoarecii inteligenţi învaţă să descopere platforma. 

M-am îndreptat grăbită spre staţia de metrou, încercând să-mi 
redobândesc entuziasmul pentru experimentul asupra fibrozei 
chistice, dar eram neliniştită din cauza profesorului Rosen şi a 
şoarecilor. Cuvintele „le măsoară inteligenţa cu ajutorul fricii” mi- 
au rămas fixate în minte, deşi am încercat să le uit. 

XXX 

— Am vrut să cred că experimentul FC era complet legal. Nu 
îmi doream să aibă nici un fel de legătură cu uciderea lui Tess şi 
cu moartea lui Xavier. Insă vizita aceea m-a neliniştit. 

— Din pricina profesorului Rosen? întreabă domnul Wright. 

— Da, parţial. Crezusem că nu-i plăcea celebritatea pentru că 
pe micul ecran păruse foarte stânjenit. Dar se lăudase cu seria 
de conferinţe pe care fusese rugat să le ţină, subliniind că erau la 
„cele mai prestigioase” universităţi din lume. Ştiam că-l 
judecasem complet greşit. 

— V-a trezit bănuieli? 

— Aveam temeri. Inainte să vorbesc cu el, presupusesem că 
venise la înmormântarea lui Tess şi îmi răspunsese la întrebări 
din compasiune, însă acum motivul nu mi se mai părea la fel de 
plauzibil. M-am gândit că mai toată viaţa lui fusese considerat un 
savant ciudat; cu siguranţă, aşa se întâmplase în anii de şcoală 
şi, probabil, la universitate. Acum însă, vremea lui sosise - şi, 
datorită cromozomului creat, viitorul avea să-i aparţină tot lui. M- 
am gândit că, dacă ar fi apărut vreo problemă legată de 
experiment, nu ar fi dorit să-i fie periclitat noul statut. 

XXX 

Însă ceea ce mă neliniştea cel mai mult era puterea pe care o 
avea la îndemână orice genetician, nu doar profesorul Rosen. Pe 
când mă îndepărtam de clădirea Chrom-Med, m-am gândit la 
Ursitoare - una care toarce firul vieţii omeneşti, alta care îl 
măsoară, cealaltă care îl taie. M-am gândit la firele ADN-ului 
nostru, răsucite în spirala lor dublă, două torsade în fiecare 
celulă a corpului în care se află codul sorții noastre. M-am gândit 
că niciodată ştiinţa nu avusese o legătură mai strânsă cu ceea ce 
ne face umani - cu ceea ce ne face muritori. 


203 


Capitolul 16 


Absorbită de gânduri după vizita la Chrom-Med, am parcurs pe 
jos o mare parte din drumul până la cafeneaua din faţa facultăţii. 
La înmormântare veniseră foarte mulţi prieteni de-ai tăi, dar nu 
eram sigură că va veni vreunul la întâlnirea cu mine. 

Când am intrat în cafenea, era plină de studenţi care mă 
aşteptau. Am rămas complet blocată şi mută. Niciodată nu mi-a 
plăcut să fiu gazda unui eveniment, nici măcar a unui prânz, ce 
să mai spun de o întâlnire cu nişte străini. Şi m-am simţit aşa de 
serioasă prin comparaţie cu ei, îmbrăcaţi ca nişte artişti, cu 
tunsori îndrăzneţe şi piercinguri. Unul dintre ei, cu codițe rasta şi 
ochi migdalaţi, mi-a spus că se numeşte Benjamin. M-a luat pe 
după umeri şi m-a condus la o masă. 

Şi-au imaginat că doream să ştiu mai multe despre viaţa ta şi 
mi-au povestit despre talentul, bunătatea şi umorul tău. Pe când 
îmi înşirau toate poveştile lor minunate despre tine, le priveam 
feţele şi mă întrebam dacă vreunul dintre ei ar fi fost în stare să 
te omoare. Oare Annette, cu părul ei arămiu intens şi braţe 
subţiri, era destul de puternică şi de rea ca să ucidă? Lacrimile 
care au curs din frumoşii ochi migdalaţi ai lui Benjamin erau 
adevărate sau poate el era doar conştient că oferea un spectacol 
atrăgător? 

XXX 

— Prietenii lui Tess au descris-o fiecare în alt mod, îi spun 
domnului Wright. A fost însă o expresie pe care toţi au folosit-o. 
Absolut fiecare dintre ei a amintit de acea joie de vivre a ei. 

Bucurie şi viaţă laolaltă. E descrierea ta atât de plină de ironie. 

— Avea mulţi prieteni? întreabă domnul Wright, iar eu sunt 
impresionată, pentru că nu era obligat să întrebe. 

— Da. Punea mare preţ pe prietenie. 

Am dreptate, nu? Intotdeauna ţi-ai făcut uşor prieteni, dar nu 
ai renunţat la ei la fel de uşor. La petrecerea ta de majorat au 
fost invitaţi prieteni de-ai tăi din şcoala primară. Aduci oamenii 
din trecut împreună cu tine în prezent. Poţi fi mereu începător în 
privinţa prieteniilor? Sunt prea valoroase ca să renunţi la ele în 
clipa în care nu-ţi mai sunt de un folos imediat. 

— l-aţi întrebat despre droguri? spune domnul Wright şi îmi 
redirecţionează atenţia asupra subiectului nostru. 


204 


— Da. La fel ca Simon, erau siguri că Tess nu consumase 
niciodată aşa ceva. l-am întrebat despre Emilio Codi, dar nu am 
aflat nimic care să mă ajute. Doar că era „un nenorocit arogant” 
prea preocupat de arta lui ca să fie un asistent bun. Toţi ştiau 
despre legătura lor şi despre sarcină. Pe urmă i-am întrebat 
despre Simon şi relaţia lui cu Tess. 

XXX 

Atmosfera din cafenea s-a schimbat, a devenit mai 
apăsătoare, încărcată cu ceva care mi-a scăpat. 

— Ştiaţi cu toţii că Simon dorea să aibă o relaţie cu ea? am 
întrebat. Au dat din cap, dar nu mi-au oferit de bunăvoie nici o 
altă informaţie. Emilio Codi a spus că era gelos? am întrebat, 
încercând să pornesc o altă conversaţie. 

A răspuns o fată cu păr negru ca smoala şi buze roşii, ca o 
vrăjitoare din basme: 

— Simon era gelos pe oricine o iubea pe Tess. 

O clipă m-am întrebat dacă şi eu intram în categoria asta. 

— Numai că ea îl iubea pe Emilio Codi? am spus. 

— Nu. Povestea cu Emilio a fost mai mult ca un fel de 
competiţie pentru Simon, a răspuns drăgălaşa vrăjitoare. El era 
gelos pe copilul lui Tess. Nu suporta ideea că ea iubea pe cineva 
care nici nu se născuse încă, dar nu-l iubea pe el. 

Mi-am adus aminte de colajul închisorii, făcut din feţe de 
bebeluşi. 

— A venit la înmormântare? am întrebat. 

Înainte ca ea să răspundă, am citit ezitarea pe faţa Drăgălaşei 
Vrăjitoare: 

— L-am aşteptat la gară, dar n-a apărut. L-am sunat şi l-am 
întrebat ce naiba făcea. A spus că s-a răzgândit şi că nu mai 
vine. Pentru că nu avea „un loc special”, iar sentimentele lui 
pentru Tess erau - să caut termenul exact - „ignorate”, iar el „nu 
putea tolera aşa ceva”. 

Acesta să fi fost motivul pentru care atmosfera devenise 
apăsătoare când întrebasem de Simon? 

— Emilio Codi spunea că Simon era obsedat de ea... am spus. 

— Mda, era, a răspuns Drăgălaşa Vrăjitoare. Când a început 
proiectul ăla al lui, Femela Speciei sau aşa ceva, a urmărit-o 
peste tot ca o umbră. 

Am văzut cum Benjamin i-a aruncat Drăgălaşei Vrăjitoare o 
privire de avertisment, dar ea nu l-a băgat în seamă. 

— La naiba, o hărţuia, nu altceva. 


205 


— Având drept scuză aparatul de fotografiat? am întrebat, 
amintindu-mi de fotografiile de pe peretele dormitorului lui. 

— Mda, a spus Drăgălaşa Vrăjitoare. Nu era destul de bărbat 
ca să o privească direct, trebuia s-o facă printr-un obiectiv. Unele 
erau foarte mari, ca acelea ale afurisiţilor de paparazzi. 

— Ai idee de ce îl suporta? am întrebat. 

A răspuns un băiat cu faţă sfioasă, care până atunci nu 
scosese un cuvânt. 

— Era plină de bunătate şi cred că îi părea rău de el. Simon nu 
avea alţi prieteni. 

M-am întors spre Drăgălaşa Vrăjitoare. 

— Din ce spui tu, să înţeleg că proiectul s-a oprit...? 

— Da, îndrumătoarea lui, doamna Barden, i-a spus să 
înceteze. Ştia că proiectul era doar o scuză ca s-o urmărească 
peste tot pe Tess. l-a spus că va fi dat afară dacă avea să mai 
continue. 

— Când a fost asta? am întrebat. 

— La începutul anului universitar, a spus Annette. Prin urmare, 
anul trecut, în prima săptămână din septembrie. Tess a fost 
uşurată când a aflat. 

Insă fotografiile lui te urmăriseră toată toamna şi iarna. 

— A continuat, am spus. Voi nu aţi ştiut? 

— Probabil că s-a ferit, a spus Benjamin. 

— Ar fi fost cam greu, a spus Drăgălaşa Vrăjitoare. Dar noi nu 
am prea mai văzut-o pe Tess după ce şi-a luat acel „an sabatic”. 

Imi amintesc când Emilio a spus: „Ar trebui să-l luaţi la 
întrebări pe puştiul ăla care o urmărea tot timpul ca un nebun cu 
aparatul de fotografiat.” 

— Emilio Codi ştia că nu încetase, am spus. El este asistent la 
facultate. Atunci de ce nu l-au exmatriculat pe Simon? 

— Pentru că Simon ştia de legătura lui Emilio Codi cu Tess, a 
răspuns Drăgălaşa Vrăjitoare. Probabil că fiecare îl obliga pe 
celălalt să păstreze tăcerea. 

Nu mai puteam să-mi amân întrebarea. 

— Credeţi că ar fi putut s-o omoare vreunul din ei? 

Cei din grup au tăcut, dar le-am simţit mai mult stânjeneala şi 
neplăcerea, decât şocul. Nici măcar Drăgălaşa Vrăjitoare nu m-a 
privit în ochi. 

Până la urmă, Benjamin a fost cel care a vorbit, probabil din 
amabilitate faţă de mine. 

— Simon ne-a spus că ea suferea de psihoză postnatală şi că 


206 


asta a împins-o spre sinucidere. A spus că a fost concluzia 
medicului legist şi că poliţia nu are nici un dubiu. 

— Nu ştim dacă spunea adevărul, a adăugat băiatul cu faţă 
sfioasă. Dar ştirea a apărut şi în ziarele locale. 

— Simon zicea că la vremea aceea nu erai aici, a intervenit 
Annette. Insă el o văzuse, iar ea era... S-a oprit, dar mi-am 
imaginat ce le spusese Simon despre starea ta mintală. 

Prin urmare, presa şi Simon îi convinseseră că te-ai sinucis. 
Fata pe care o cunoşteau ei şi pe care mi-o descriseseră nu s-ar 
fi omorât, tu însă intraseşi sub influenţa demonului modern 
numit psihoză puerperală - un demon din cauza căruia o fată cu 
joie de vivre ajungea să urască viaţa într-atât, încât să şi-o 
curme. Fuseseşi omorâtă de ceva cu denumire ştiinţifică, nu cu 
chip omenesc. 

— Da. Intr-adevăr, poliţiştii cred că s-a sinucis, am spus. Asta 
pentru că ei susţin că suferea de psihoză puerperală. Eu sunt 
convinsă că se înşală. 

Când m-au privit, pe unele feţe am zărit compasiune, iar pe 
altele, milă pentru sora cea sărmană. Pe urmă au început cu „e 
deja trecut de unu şi jumătate” şi „avem cursuri peste zece 
minute” şi au plecat. 

M-am gândit că probabil Simon îi montase deja împotriva mea 
încă dinainte de întâlnire. Precis le spusese despre instabila soră 
mai mare, cu teoriile ei aiurite, ceea ce explica de ce fuseseră 
mai degrabă stânjeniţi decât şocaţi când i-am întrebat de crimă, 
ca şi felul ciudat în care se purtaseră faţă de mine. Nu i-am 
condamnat însă că au înclinat să-l creadă mai degrabă pe Simon 
decât pe mine; pentru că preferaseră astfel să-ţi aleagă o moarte 
lipsită de violenţă. 

Benjamin şi Drăgălaşa Vrăjitoare au plecat ultimii. M-au rugat 
să vin la expoziţia de artă de peste o săptămână; am fost 
mişcată de insistența lor, aşa că am acceptat. Aveam astfel o 
altă ocazie ca să-i interoghez pe Simon şi pe Emilio. 


Rămasă singură în cafenea, mi-am dat seama că Simon nu 
numai că mă minţise în legătură cu „proiectul” lui, dar îl şi 
înflorise: „Sunt pentru portofoliul meu de absolvire... 
Îndrumătoarea mea e de părere că e tema cea mai originală şi 
mai interesantă din an.” M-am întrebat ce alte minciuni mai 
spusese. In ziua morţii tale oare chiar ai vorbit cu el la telefon şi 
ai stabilit să vă întâlniți? Sau te urmărise, aşa cum făcea de 


207 


obicei şi inventase toate faptele ca să nu îl suspectez? În mod 
evident, se pricepea de minune să manipuleze oamenii, în ziua 
aceea chiar se ascunsese un bărbat în tufişuri sau poate Simon îl 
inventase - ori, în mod şi mai inteligent, inventase paranoia ta, 
care îl plăsmuise pe acel individ - toate acestea ca să abată 
bănuiala de la el? De câte ori o fi stat la tine în prag cu un buchet 
uriaş de flori, doar-doar avea să-l vadă cineva cum pare să te 
aştepte nevinovat, pe când tu deja erai moartă? 

Cu gândul la Simon şi la Emilio, m-am întrebat, ca şi în 
prezent, dacă toate femeile frumoase au în viaţa lor bărbaţi care 
par să fie de rău augur. Dacă eu aş fi fost găsită moartă, nu ar 
exista nimeni în viaţa mea care să dea de bănuit, aşa că atenţia 
s-ar muta în afara cercului meu de prieteni şi a fostului logodnic. 
Nu cred că femeile extrem de frumoase şi de charismatice dau 
naştere la obsesii în mintea bărbaţilor consideraţi normali, ci îi 
atrag mai degrabă pe ciudaţi şi pe cei înclinați spre hărţuială; 
sunt o flacără în întunericul populat de aceşti oameni 
neliniştitori, pe care în mod nesăbuit îi atrag tot mai aproape, 
până când ei sting chiar flacăra de care sunt atraşi. 


XXX 
— După aceea v-aţi întors la apartament? întreabă domnul 
Wright. 
— Da. 


Sunt prea obosită ca să-i relatez întoarcerea la apartament; ca 
să-mi amintesc ce am auzit acolo, încep să vorbesc mai rar şi 
abia îmi mai ţin corpul drept. 

Domnul Wright mă priveşte îngrijorat. 

— Să ne oprim aici. 

Se oferă să-mi cheme un taxi, îi spun însă că mersul pe jos îmi 
va face bine. 

Mă însoţeşte până la lift şi îmi dau seama că apreciez foarte 
mult politeţea lui de modă veche. Cred că, în tinereţe, Amias 
semăna foarte mult cu domnul Wright. Işi ia rămas-bun cu un 
zâmbet, iar eu îmi spun că micile scântei romantice poate nu s- 
au stins totuşi. Gândurile acestea romantice mă mai înviorează, 
au un efect mai dulce decât cofeina şi nu cred că-i vreun rău în a 
le încuraja. Aşa că o să mă gândesc la domnul Wright, o să-mi 
permit acest mic lux şi o să traversez pe jos Parcul St. James, în 
loc să mă înghesui în metroul aglomerat. 

Aerul proaspăt de primăvară chiar mă face să mă simt mai 
bine, iar gândurile fără importanţă mă fac puţin mai curajoasă. 


208 


Când ajung la capătul parcului, mă întreb dacă să merg înainte 
prin Hyde Park. Cred că a sosit timpul să-mi înfrunt demonii şi să 
scap de umbrele care mă bântuie. 

Trec de poarta Regina Elisabeta şi inima începe să-mi bată 
mai tare. La fel ca vecinul lui, Hyde Park este plin de culoare, 
zgomote şi arome. In mijlocul acestei pete de verdeață nu 
găsesc nici urmă de demoni; nu mă bântuie nici o şoaptă printre 
jocurile cu mingea încinse în jur. 

Străbat grădina de trandafiri, apoi trec pe lângă chioşcul 
fanfarei, care pare ieşit dintr-o carte de copii, cu decoraţiunile lui 
roz-deschis şi acoperişul alb ca zahărul, susţinut de stâlpi ce par 
beţigaşe de lemn-dulce. Apoi îmi amintesc de bomba care a 
explodat în mulţime, de cuiele prinse în jurul ei şi de carnagiul 
produs şi simt privirea cuiva aţintită asupra mea. 

li simt în spate respiraţia rece în aerul cald din jur. Merg 
repede, fără să întorc capul. E pe urmele mele, respiră mai iute 
acum şi face să mi se zbârlească părul de pe ceafă. Muşchii mi 
se încordează cu un spasm. În depărtare zăresc bazinul de înot, 
unde sunt oameni. Alerg spre el, iar adrenalina şi teama fac să- 
mi tremure picioarele. 

Ajung la bazin şi mă aşez; picioarele încă îmi tremură, iar 
pieptul mă doare când respir. Mă uit la copiii care împroaşcă apa 
din bazinul cel mic şi la doi bărbaţi de vârsta a doua cu alură de 
directori, care se bălăcesc cu pantalonii suflecaţi. Abia acum 
îndrăznesc să mă uit în spate. Mi se pare că zăresc o umbră 
printre copaci. Aştept până când se contopeşte cu umbra 
pestriță a ramurilor. 

Scurtez drumul pe lângă pâlcul de copaci, având grijă să nu 
mă îndepărtez de zonele cu oameni şi cu zgomot. Ajung în 
partea cealaltă şi văd o fâşie de iarbă tânără, de un verde aprins, 
plină de brânduşe. O fată merge prin ea cu picioarele goale, cu 
pantofii în mână, bucurându-se de iarba încălzită de soare, iar 
gândul îmi zboară la tine. O privesc până când traversează fâşia 
de iarbă împestriţată cu flori şi de-abia atunci zăresc clădirea 
toaletei, ca o rană întunecată şi adâncă printre culorile blânde şi 
luminoase ale primăverii. 

Merg repede pe urma fetei şi ajung la clădirea toaletei. Ea e 
deja departe, cu braţul unui băiat în jurul taliei. Râd împreună şi 
ies din parc. Plec şi eu, cu picioarele încă nesigure şi respiraţia 
îngreunată, încerc să mă iau singură în râs. Nu ai motive să fii 
speriată, Beatrice; e rezultatul faptului că ai o imaginaţie prea 


209 


bogată; mintea îţi joacă tot felul de feste - mă liniştesc gânauri 
şterpelite dintr-o lume a copilăriei plină de siguranţă. Nu e nici un 
monstru în debara. Insă noi două ştim că el există. 


210 


Capitolul 17 


Marţi 


În sediul poliţiei, mă înghesui într-un lift plin de sudoare care 
miroase a cauciuc ars; fără voia lor, corpurile sunt presate unele 
într-altele. Inconjurată de oameni, în lumina puternică a 
dimineţii, ştiu că nu voi povesti nimic despre bărbatul din parc. 
Pentru că domnul Wright mi-ar spune, pe bună dreptate, că 
acesta se află la închisoare, că i s-a refuzat ieşirea pe cauţiune şi 
că după proces o să fie condamnat la închisoare pe viaţă, fără 
posibilitatea de eliberare condiţionată. Judecând raţional, ar 
trebui să ştiu că nu-mi mai poate face rău niciodată. Când liftul 
ajunge la etajul trei, îmi spun cu hotărâre că el nu e aici şi că nu 
va fi niciodată, că reprezintă o absenţă, nu o prezenţă şi că nu 
trebuie să-i permit să capete contur nici măcar în viziunile mele. 

Prin urmare, această dimineaţă e una a hotărârilor importante. 
Nu mă voi lăsa intimidată de spectrul unui rău imaginar. Nu-i voi 
permite să aibă vreo putere asupra minţii mele, aşa cum a avut 
cândva asupra trupului meu. Din contră, voi fi liniştită de domnul 
Wright, de secretara Miss Pasiune şi de toţi ceilalţi oameni care 
sunt în jurul meu în clădire. Ştiu că încă îmi mai pierd cunoştinţa, 
chiar mai des şi că sunt tot mai slăbită, dar nu mă voi lăsa 
dominată nici de o teroare iraţională, nici de slăbiciunea mea 
fizică. In loc să-mi imaginez teroarea şi urâţenia, o să încerc să 
găsesc frumosul în lucrurile de zi cu zi, ca tine. Dar mai ales mă 
voi gândi la ce ai îndurat tu - şi voi şti, din nou, că în comparaţie 
cu tine eu nu am dreptul să tolerez ameninţarea unei fantome şi 
mila de sine. 

Am hotărât ca azi să fac eu cafeaua. E o prostie să mă 
gândesc că îmi tremură braţele. Uite. Am reuşit să prepar două 
ceşti de cafea - le duc în biroul domnului Wright fără nici o 
problemă. 

Puțin surprins, domnul Wright îmi mulţumeşte pentru cafea. 
Schimbă caseta şi reluăm lucrul. 

— Am ajuns la discuţia cu prietenii lui Tess despre Simon 
Greenly şi Emilio Codi? întreabă el. 

— Da. După aceea m-am întors în apartament. Tess avea un 
vechi robot de telefon pe care cred că l-a luat de la un târg de 


211 


vechituri. Ea n-a avut nici o problemă cu asta. Nu dau toate 
amănuntele, deoarece trebuie să ajung la subiect. Când am 
ajuns acasă am văzut un beculeţ care semnaliza că banda era 
plină. 

XXX 

Încă îmbrăcată, am ascultat mesajele înregistrate, care erau 
neimportante, unele provenind de la o companie de gaze. 

Deja ascultasem toate celelalte mesaje, monologuri ale 
diferitelor persoane care te sunaseră. 

Mi-am dat jos paltonul şi eram pe punctul de a derula banda, 
când am văzut că există o faţă A şi una B. Pe a doua nu o 
ascultasem niciodată, aşa că am întors caseta. Fiecare mesaj era 
introdus de o voce electronică, anunțând data şi ora înregistrării. 

Ultimul mesaj de pe faţa B era de marţi, 23 ianuarie, ora opt şi 
douăzeci de minute seara. La câteva ore după ce îl născuseşi pe 
Xavier. 

Camera s-a umplut de sunetul unui cântec de leagăn. Avea o 
răutate suavă. 

XXX 

Încerc să par veselă şi vorbesc cam tare, căci vreau ca 
propriile mele cuvinte să acopere sunetele pe care le aud încă în 
memorie. 

— E o înregistrare profesionistă, m-am gândit că acela care o 
făcuse probabil că pusese telefonul lângă un CD player. Domnul 
Wright încuviinţează; a ascultat deja înregistrarea, deşi nu cred 
că o ştie pe dinafară, ca mine. Ştiam de la Amias că ea se simţea 
ameninţată de apeluri, am continuat. Că îi era teamă de 
persoana care o tot suna, prin urmare, trebuia să se fi întâmplat 
de multe ori, cu toate acestea exista o singură înregistrare. 

Nu-i de mirare că la venirea mea telefonul era deconectat. N- 
ai mai suportat să le mai asculţi. 

— Aţi dat imediat telefon la poliţie? întreabă domnul Wright. 

— Da. l-am lăsat un mesaj detectivului Finborough în căsuţa 
poştală. l-am povestit despre proiectul fals al lui Simon şi despre 
faptul că descoperisem motivul pentru care Emilio ar fi aşteptat 
până după naşterea lui Xavier ca s-o omoare pe Tess. l-am spus 
că s-ar putea să existe nişte nereguli legate de experimentul FC, 
pentru că femeile fuseseră plătite, iar fişa lui Tess dispăruse, deşi 
mi se părea puţin probabil să existe vreo legătură între aceste 
fapte. l-am spus că după părerea mea cântecele de leagăn erau 
cheia misterului. Că dacă ar afla cine le-a trimis, ar găsi ucigaşul. 


212 


Mesajul meu nu a fost chiar unul neutru sau calm. Dar tocmai 
ascultasem cântecul de leagăn, aşa că nu eram într-o stare 
neutră sau calmă. 

XXX 

După ce i-am lăsat mesajul detectivului Finborough, m-am dus 
la St. Anne's. Eram extrem de supărată şi de furioasă, aşa că 
trebuia să-mi exteriorizez cumva sentimentele. Am mers la 
secţia de psihiatrie, unde doctorul Nichols consulta un pacient 
extern. l-am găsit numele scris pe un cartonaş prins pe uşă şi mi- 
am făcut loc pe lângă un pacient care se pregătea să între. În 
spatele meu, secretara a protestat, dar nu am luat-o în seamă. 

Doctorul Nichols m-a privit, uluit. 

— Pe robotul ei e un cântec de leagăn, am spus. Apoi am 
început să-l cânt: „Dormi, copile drag, mama îţi trimite / Peste-al 
nopţii prag visuri liniştite / Dormi uşor, uşor, clipele tăcute / Se 
opresc din zbor fruntea să-ţi sărute.” 

— Beatrice, vă rog... 

L-am întrerupt. 

— L-a ascultat în seara în care s-a întors de la spital. La câteva 
ore după ce îi murise bebeluşul. Dumnezeu ştie de câte ori 
înainte o mai obligase să asculte cântece de leagăn. Apelurile nu 
erau „halucinaţii auditive”. Cineva a supus-o la o tortură psihică. 
Şocat, doctorul Nichols mă privea fără să scoată un cuvânt. Nu 
era nebună, dar cineva încerca să o înnebunească sau să-i facă 
pe toţi ceilalţi să o considere nebună. 

El a spus cu voce tremurată: 

— Sărmana fată, cântecele de leagăn trebuie să i se fi părut 
înfiorătoare. Dar sunteţi sigură că intenţionat au fost pline de 
cruzime? Nu credeţi că ar fi putut fi o gafă îngrozitoare a unuia 
dintre prietenii ei care nu ştia că îi murise copilul? 

Am socotit că varianta aceasta i-ar fi convenit de minune. 

— Nu, nu cred aşa ceva. A privit în altă parte. De data asta 
purta un halat alb, şifonat şi puţin pătat, care-i dădea un aer şi 
mai neîngrijit. De ce nu aţi ascultat-o? Nu i-aţi pus mai multe 
întrebări? 

— Singura dată când am întâlnit-o aveam clinica plină de 
pacienţi, ca de obicei, la care se adăugaseră urgenţe pentru care 
nu aveam timp şi a trebuit să le rezolv pe toate, micşorând cât 
se putea perioada de aşteptare. M-am uitat la el, dar privirile nu 
ni s-au întâlnit. Ar fi trebuit să petrec mai mult timp cu ea. Îmi 
pare rău. 


213 


— Ştiaţi de PEP? 

— Da. Mi-a spus poliţia. Dar numai după ultima noastră 
întâlnire. Le-am spus că provoacă halucinaţii, unele 
înspăimântătoare, probabil. lar pe fondul durerii lui Tess, aveau 
să fie foarte puternice. Cărţile de specialitate spun că adesea 
consumatorii îşi fac rău. Cântecele de leagăn trebuie să fi fost 
ultima picătură. 

Nu era nici un câine în camera lui de consult de la Serviciul 
Naţional de Sănătate (SNS), dar simţeam cât ar fi vrut să întindă 
mâna ca să se liniştească, mângâindu-i urechile mătăsoase. 

— Asta ar explica de ce în acea dimineaţă avea tendinţe de 
suicid, fiind cu totul altfel faţă de momentul în care o văzusem 
eu, a continuat el. Ascultase probabil vreunul dintre cântecele de 
leagăn, poate luase şi PEP, iar combinaţia... S-a întrerupt când a 
observat expresia de pe faţa mea. Credeţi că încerc să-mi caut 
scuze? Am fost surprinsă că reuşise să aibă prima lui remarcă 
intuitivă. Dar nu există nici o scuză, a spus mai departe. E clar că 
avea halucinaţii vizuale. Nu contează dacă erau provocate de 
psihoză ori de PEP. Eu nu le-am detectat. Oricare ar fi fost cauza 
- psihoza sau un drog - ea era un pericol pentru sine, iar eu nu 
am protejat-o aşa cum ar fi trebuit s-o fac. 

La fel ca la prima noastră întâlnire, cuvintele i-au trădat 
ruşinea. 

Venisem să-mi revărs furia, dar acum nu mai avea nici un rost. 
Părea că el se pedepsea singur. lar părerea nu avea să şi-o 
schimbe. S-a deschis uşa, iar recepţionera şi infirmierul care au 
dat buzna au părut surprinşi de liniştea din cabinet. 

Am închis uşa în urma mea. Nu mai aveam ce să-i spun. 

Am mers grăbită de-a lungul coridorului, de parcă aş fi putut s- 
o iau înaintea gândurilor care mă urmăreau, pentru că acum nu 
mai exista nimic care să-mi distragă atenţia şi în minte nu te 
aveam decât pe tine ascultând cântecele de leagăn. 

— Beatrice? 

Pur şi simplu m-am ciocnit de doctorul Saunders. De-abia 
atunci mi-am dat seama că plângeam, îmi curgeau şi ochii şi 
nasul, iar în mână ţineam o batistă udă. 

— A fost torturată psihic înainte de a fi omorâtă. | s-a înscenat 
sinuciderea. 

Fără nici o întrebare, m-a îmbrăţişat. Am simţit în jurul meu 
braţele lui puternice, dar nu mi-au dat senzaţia de siguranţă. 
Intimitatea fizică mi s-a părut întotdeauna neliniştitoare, chiar 


214 


venind de la membrii familiei, cu atât mai mult din partea unor 
străini, aşa că am fost mai mult îngrijorată decât liniştită. El însă 
părea obişnuit să ţină în braţe femei abătute, era absolut în 
largul lui. 

— Pot să vă invit iar la o cafea? 

Am acceptat pentru că voiam să-i pun întrebări despre 
doctorul Nichols. Voiam să am dovezi despre incompetenţa lui, 
astfel ca poliţia să reanalizeze tot ce le spusese. In parte şi 
pentru că atunci când menţionasem faptul că fuseseşi torturată 
psihic, el acceptase ideea fără să se arate neîncrezător, intrând 
astfel, alături de Amias şi de Christina, în micul grup al celor care 
nu mă socoteau din start nebună. 


Ne-am aşezat la o masă în mijlocul cafenelei pline de lume. M- 
a privit drept în ochi, cu toată atenţia îndreptată asupra mea. Mi- 
am adus aminte de concursurile noastre de privit ţintă. 

— Priveşte exact în pupilă, Bee, asta-i poanta. 

Tot nu eram în stare să o fac. Nu când ochii erau ai unui 
bărbat atât de atrăgător. Nici măcar în conjunctura asta. 

— Domnule doctor Saunders, îl... 

M-a întrerupt. 

— William, vă rog. Nu mi-au plăcut niciodată politeţurile. l-am 
condamnat pe părinţii mei pentru că m-au trimis la o şcoală 
adeptă a curentului „educaţia nouă”. Prima dată când am purtat 
o uniformă a fost atunci când am primit halatul alb pentru slujba 
de aici. A zâmbit. In plus, am obiceiul de a da mai multe 
informaţii decât mi se cer. V-am întrerupt, doreaţi să mă întrebaţi 
ceva? 

— Da, îl cunoaşteţi pe doctorul Nichols? 

— L-am cunoscut demult. Cu mulţi ani în urmă am fost 
împreună în programul de rezidenţiat şi am rămas prieteni, deşi 
în prezent nu îl văd prea des. Pot să întreb de ce vă interesează? 

— A fost psihiatrul lui Tess. Vreau să aflu dacă e incompetent. 

— Ca să vă răspund scurt, nu. Deşi bănuiesc că aveţi altă 
părere? A aşteptat să-i răspund, eu însă voiam să obţin, nu să 
ofer informaţii, iar el a părut să înţeleagă. Ştiu că Hugo dă 
impresia că e puţin dezordonat, cu hainele lui de tweed şi câinele 
acela bătrân, a continuat William. E însă bun în ceea ce face. 
Dacă ceva n-a mers bine în tratamentul surorii dumitale, atunci 
vina e mai degrabă a stării jalnice a finanţării secţiei de psihiatrie 
din cadrul SNS decât a lui Hugo. lar mi-a amintit de tine, prin 


215 


felul în care vedea latura bună a oamenilor; la fel ca în discuţiile 
cu tine, probabil am părut sceptică. Inainte de a deveni medic, a 
fost cercetător, a continuat William. Se pare că era vedeta 
universităţii. Se zvonea că era strălucit - că era făcut pentru o 
carieră de succes. 

Am fost surprinsă de această descriere a doctorului Nichols; 
nu se potrivea deloc cu omul pe care îl întâlnisem; nimic nu 
lăsase să se vadă aşa ceva. 

William s-a dus la bar să ia lapte, iar eu m-am întrebat dacă 
doctorul Nichols mă dusese de nas. Oare câinele şi hainele 
dezordonate de la prima întâlnire fuseseră atent gândite ca să- 
mi creeze o anumită imagine, pe care eu făcusem prostia să o 
iau de bună? Dar de ce tot efortul acesta? De ce să fie atât de 
nesincer? Şi manipulativ? Neîncrederea îmi părea ceva normal, 
acum când eram obişnuită să suspectez pe toată lumea. Dar nu 
aveam argumente pentru a-l suspecta. Era mult prea amabil şi 
incorigibil de neîngrijit ca să fie o persoană violentă. Zvonul 
despre excelența lui era cu siguranţă fals. Oricum, te întâlnise 
după ce îl născuseşi pe Xavier şi atunci doar o dată, aşadar ce 
motiv ar fi avut să te omoare, în afara cazului în care era 
psihopat? 

William s-a întors cu laptele. Voiam să-i împărtăşesc gândurile 
mele, ar fi fost o alinare să-i spun cuiva ce ştiam, dar tot ce am 
făcut a fost să-mi amestec cafeaua, moment în care mi-am zărit 
inelul. Ar fi trebuit să i-l înapoiez lui Todd. 

Probabil l-a observat şi William. 

— Asta, da, piatră. 

— Da. De fapt, nu mai sunt logodită. 

— Atunci de ce îl mai purtaţi? 

— Am uitat să-l scot. 

A izbucnit în râs, amintindu-mi de felul tău de a râde de mine, 
cu blândeţe. Nimeni cu excepţia ta nu mă tachina astfel. 

l-a sunat pagerul şi s-a strâmbat. 

— De obicei, am la dispoziţie douăzeci de minute ca să ajung 
la urgenţe. Dar internii care sunt de serviciu azi au nevoie de mai 
multă îndrumare. 

Când s-a ridicat, verigheta lui de aur care atârna de lanţul din 
jurul gâtului a ieşit de sub gulerul bluzei de uniformă. Cred că a 
fost prea evident că am remarcat-o. 

— Soţia mea e radiolog la Portsmouth, a spus el. Nu-i uşor să 
găseşti posturi în acelaşi oraş, nu mai vorbesc de acelaşi spital. 


216 


Şi-a vârât lanţul înapoi sub guler. Nu avem voie să purtăm 
verigheta pe deget - sub ea se pot dezvolta bacterii. Un lucru 
plin de semnificaţii, nu credeţi? 

Am încuviinţat, surprinsă. Am simţit că se purta cu mine altfel 
decât fusesem tratată până atunci. Brusc mi-am dat seama că 
aveam hainele puţin şifonate, că părul nu era aranjat cu foehnul 
şi că nu eram machiată. Nimeni din New York nu m-ar fi 
recunoscut în persoana furioasă care intonase cântecul de 
leagăn în cabinetul doctorului Nichols. Nu mai eram femeia abilă, 
stăpână pe sine, care fusesem în Statele Unite şi mă întrebam 
dacă, în replică, îi încurajam şi pe alţi oameni să scoată la iveală 
aspectele dezordonate ale personalităţii şi vieţii lor. 

Pe când îl urmăream pe William cum părăsea cafeneaua, mă 
întrebam, ca şi acum, dacă dorisem să întâlnesc pe cineva care 
îmi amintea măcar puţin de tine. Şi dacă speranţa era cea care 
m-a făcut să zăresc o asemănare cu tine sau aceasta chiar 
exista. 

XXX 

l-am relatat domnului Wright despre vizita mea la doctorul 
Nichols, urmată de conversaţia cu William. 

— Cine credeaţi că îi trimisese cântecele de leagăn? întreabă 
domnul Wright. 

— Nu ştiam. Pe Simon îl credeam în stare de aşa ceva. Şi pe 
Emilio. Nu-mi puteam imagina că profesorul Rosen ar fi ştiut 
destule despre o femeie tânără cât s-o chinuiască în felul acesta. 
Dar mă mai înşelasem şi altă dată în privinţa lui. 

— Şi doctorul Nichols? 

— Ar fi ştiut cum să tortureze mintal pe cineva. Meseria lui era 
o garanţie a acestui fapt. Dar nu părea deloc sadic sau crud. Şi 
nu avea nici un motiv să o facă. 

— V-aţi îndoit de opinia dumneavoastră despre profesorul 
Rosen, dar nu şi de cea despre doctorul Nichols? 

— Da. 

Domnul Wright pare să fie pe punctul de a-mi mai pune o 
întrebare, apoi se răzgândeşte şi îşi notează ceva. 

— Mai târziu în aceeaşi zi v-a sunat inspectorul Haines? 
întreabă el. 

— Da. S-a prezentat drept şeful detectivului Finborough. 
Iniţial, mi s-a părut un lucru bun să vorbesc cu cineva cu mai 


multă autoritate. 
KK 


217 


Vocea inspectorului Haines a răsunat în telefon; era un om 
obişnuit să se facă ascultat într-o încăpere zgomotoasă. 

— Am toată compasiunea pentru dumneavoastră, domnişoară 
Hemming, dar nu se poate să tot aruncaţi acuzaţii în dreapta şi 
în stânga. |n semn de respect pentru pierderea suferită, v-am 
considerat nevinovată când domnul Codi a depus plângere 
împotriva dumneavoastră, dar mi-aţi întrecut orice răbdare. 
Trebuie să vă atrag atenţia foarte clar - nu puteţi să tot 
declanşaţi alarme false. 

— Nu declanşez alarme false, eu... 

— Nu, m-a întrerupt. Declanşaţi mai multe alarme false 
deodată şi nici măcar nu ştiu dacă există vreuna instalată. 
Aproape că a chicotit amuzat de propria-i glumă. Medicul legist a 
ajuns însă la o concluzie despre moartea surorii dumneavoastră, 
pe baza faptelor. Oricât de inacceptabil vi s-ar părea verdictul - 
şi înţeleg că vă este foarte greu - adevărul este că s-a sinucis şi 
că nu este nimeni responsabil de moartea ei. 

Nu cred că poliţia mai recrutează oameni ca domnul Haines; 
oameni superiori şi dominatori, care îi tratează de sus pe ceilalţi 
şi nu se îndoiesc de ei înşişi. 

Mi-am dat toată silinţa să-mi controlez vocea pentru a nu da 
impresia femeii iraționale care credea că sunt: 

— Totuşi, odată cu cântecele de leagăn vă puteţi da seama că 
era cineva care încerca să... 

M-a întrerupt. 

— Eram deja la curent cu cântecele de leagăn, domnişoară 
Hemming. Am fost de-a dreptul şocată. Domnul Haines a 
continuat: Când a dispărut sora dumneavoastră, vecinul de la 
etaj, un domn în vârstă, ne-a dat voie să intrăm în apartament. 
Unul dintre ofiţerii mei a verificat dacă exista ceva care ne-ar fi 
putut ajuta să găsim locul unde se afla sora dumneavoastră. A 
ascultat toate mesajele de pe robotul telefonic. Nu ni s-a părut că 
acele cântece ar fi avut vreo conotaţie amenințătoare. 

— Trebuie să fi fost mai multe, chiar dacă nu există decât o 
înregistrare. Din cauza aceasta era speriată de apeluri. De aceea 
scosese din priză telefonul. Amias a spus că era vorba de apeluri, 
a folosit pluralul. 

— E un om în vârstă, care a admis singur că nu mai are o 
memorie foarte bună. 

Incercam încă să par stăpână pe mine. 

— Nu vi s-a apărut că şi unul singur era ciudat? 


218 


— Nu mai mult decât a avea dulapul în camera de zi şi 
vopseluri scumpe, dar nici un ceainic. 

— Din cauza aceasta nu mi-aţi spus mai devreme despre 
cântecul de leagăn? Pentru că nu vi s-a părut a fi răutăcios sau 
ciudat? 

— Exact. 

Am comutat telefonul pe speaker şi am pus jos receptorul, 
pentru ca el să nu-şi dea seama că îmi tremurau mâinile. 

— PEP-ul găsit în corpul ei, împreună cu cântecele de leagăn, 
trebuie să vă indice faptul că era cineva care o tortura psihic, 
nu? 

Din difuzorul telefonului, vocea lui răsunătoare a invadat 
apartamentul. 

— Nu credeţi că a fost mai degrabă vorba de un prieten care 
nu ştia că Tess deja născuse copilul şi care fără să vrea a dat 
dovadă de lipsă de tact? 

— Doctorul Nichols v-a spus asta? 

— Nu era nevoie. E concluzia logică. Mai ales având în vedere 
că bebeluşul era aşteptat abia trei săptămâni mai târziu. 

Nu mi-am putut controla tremurul vocii. 

— Atunci de ce m-aţi sunat? Dacă deja ştiaţi despre cântecele 
de leagăn, dar le-aţi înlăturat ca probe? 

— Dumneavoastră ne-aţi sunat, domnişoară Hemming. Din 
politeţe, v-am sunat înapoi. 

— Lumina din dormitor e mai bună. De aceea scosese dulapul, 
ca să poată folosi camera drept atelier. 

Insă deja închisese. 

De când locuiesc aici, am înţeles. 

XXX 

— La o săptămână după ce aţi ascultat cântecul de leagăn a 
fost deschiderea expoziţiei de artă? întreabă domnul Wright. 

— Da. Fusesem invitată de prietenii lui Tess. Era sigur că 
Simon şi Emilio aveau să fie acolo, aşa că trebuia să mă duc. 

Cred că s-a potrivit bine ca participarea mea la vernisajul 
acelei expoziţii - unde erau prezente frumoasele tale tablouri, 
care le arătau tuturor spiritul şi dragostea ta de viaţă - să fie 
momentul în care am aflat în sfârşit calea ce avea să mă 
conducă la ucigaşul tău. 


219 


Capitolul 18 


În dimineaţa în care s-a deschis expoziţia de artă, prietenul 
tău Benjamin a trecut pe la mine, arătând ca un om de afaceri, 
cu codiţele lui rasta prinse la spate şi însoţit de un tânăr pe care 
nu l-am recunoscut; veniseră cu o dubă albă şi veche ca să ia 
tablourile să le ducă la facultate. Spunea că, deşi nu era vorba 
de expoziţia de absolvire a primului an, care era un eveniment 
grandios, era totuşi ceva important. Puteau să apară chiar 
potenţiali cumpărători şi toată lumea îşi invita membrii familiei. 
S-au purtat foarte grijuliu cu mine, de parcă eram fragilă şi cel 
mai mic zgomot sau hohot de râs m-ar fi putut răni. 

Când au părăsit apartamentul cu tablourile, am observat că 
amândoi aveau ochii în lacrimi. Motivul era probabil legat de o 
parte a vieţii tale pe care nu o cunoşteam; poate, pur şi simplu, 
îşi amintiseră de ultima dată când veniseră în apartament, iar 
acum schimbarea - prezenţa mea aici în locul tău - era 
dureroasă. 


Îţi ambalasem chiar eu tablourile, dar, cu toate acestea, când 
am intrat în expoziţie, mi s-a tăiat răsuflarea. Nu le văzusem 
niciodată expuse, ci doar îngrămădite pe podea şi aşa cum se 
aflau aranjate laolaltă erau o explozie de culori vii, a căror 
vibraţie îţi atrăgea atenţia. Prieteni de-ai tăi pe care îi întâlnisem 
la cafenea au venit unul câte unul să stea de vorbă cu mine, ca şi 
cum ar fi fost programaţi să mă aibă în grijă cu schimbul. 

Nu era nici urmă de Simon, dar în mulţime l-am zărit pe Emilio 
în celălalt capăt al sălii. Lângă el se afla Drăgălaşa Vrăjitoare şi 
pe faţa ei am citit că ceva nu era în ordine. Când m-am îndreptat 
spre ei, am văzut că el expusese nudurile tale. 

M-am dus la el, lividă, dar am vorbit încet; nu doream să ne 
audă cineva şi să atrag publicul asupra lui. 

— Aventura dumneavoastră cu ea nu mai are consecinţe 
acum, că e moartă? l-am întrebat. 

A făcut un gest cu mâna spre nuduri, părând că acest schimb 
de replici cu mine îi făcea plăcere. 

— Nu înseamnă că am avut o aventură. Bănuiesc că pe faţa 
mea s-a citit mirarea. Beatrice, credeţi că artiştii se culcă 
întotdeauna cu modelele lor? Da, chiar asta credeam. Faptul că 


220 


îmi folosea prenumele era un gest de intimitate total nepotrivit, 
tot aşa cum expunerea nudurilor tale era un gest la fel de intim 
şi de nepotrivit. Nu trebuie să fii iubitul unei femei ca să-i pictezi 
nudul, a spus el. 

— Numai că aţi fost iubitul ei. lar acum vreţi ca toată lumea să 
afle asta, nu-i aşa? La urma urmei, când o fată frumoasă, cu 
douăzeci de ani mai tânără, a acceptat să aibă relaţii sexuale cu 
dumneavoastră e ceva ce vă creează o imagine bună. Bănuiesc 
că faptul că îi eraţi asistent şi că sunteţi însurat contează mai 
puţin decât imaginea de macho. 

Am văzut-o pe Drăgălaşa Vrăjitoare cum m-a aprobat din cap, 
oarecum surprinsă, aş fi zis. Emilio i-a aruncat o privire înfuriată, 
iar ea a ridicat din umeri şi s-a îndepărtat. 

— Credeţi că îmi etalez imaginea de macho cu ajutorul 
tablourilor mele? 

— Da. Prin felul în care vă folosiţi de trupul lui Tess. 

Am pornit spre peretele pe care erau tablourile tale, dar a 
venit după mine. 

— Beatrice... Nu m-am întors. Am o veste care cred că o să vă 
intereseze. Am primit rezultatul testului pentru fibroza chistică. 
Soţia mea nu e purtătoare a genei FC. 

— Mă bucur. 

Numai că Emilio nu terminase ce avea de spus. 

— Nici eu nu sunt purtătorul genei de fibroză chistică. 

Dar trebuia să fie. Nu avea nici o logică. Xavier avea fibroză 
chistică, aşa că tatăl lui era purtător. 

M-am agăţat de o explicaţie: 

— Nu se poate spune întotdeauna numai pe baza unui simplu 
test. Există mii de mutații ale genei fibrozei chistice şi... 

M-a întrerupt: 

— Am făcut toate testele care există - tot setul - şi ni s-a spus 
în mod cert că nici unul dintre noi nu e purtător. 

— Uneori un copil poate avea boala în mod spontan, chiar 
dacă unul dintre părinţi nu este purtător. 

— Ce şanse sunt să se întâmple aşa ceva? Una la un milion? 
Xavier nu avea nici o legătură cu mine. 

Era prima dată când l-am auzit pronunţând numele lui Xavier - 
dintr-o răsuflare, împreună cu toate cuvintele cu care se lepăda 
de el. 

Explicaţia cea mai logică era că Emilio nu era tatăl lui Xavier. 
Numai că tu mi-ai spus altceva şi tu nu minţi. 


221 


XXkX* 


Simt că domnul Wright ascultă cu din ce în ce mai multă 
atenţie ceea ce îi povestesc. 

— Am ştiut că Xavier nu avusese fibroză chistică. 

— Pentru că ambii părinţi trebuie să fie purtătorii genei FC? 
întreabă domnul Wright. 

— Exact. 

— Atunci despre ce aţi crezut că era vorba? 

M-am oprit o clipă, amintindu-mi de emoția care m-a cuprins 
când am avut această revelaţie. 

— M-am gândit că cei de la Chrom-Med folosiseră terapia 
genetică pe bebeluşi perfect sănătoşi. 

— Din ce motiv? 

— Mă gândeam că era vorba de fraudă. 

— Imi puteţi da mai multe explicaţii? 

— Nu era nici o surpriză că „tratamentul” Chrom-Med pentru 
fibroză chistică avea aşa mare succes dacă din start copiii nu 
avuseseră boala. Valoarea companiei a crescut enorm tocmai 
datorită presupusului tratament miraculos. Asta s-a întâmplat cu 
câteva săptămâni înainte de listarea la bursă. 

— Cum rămâne atunci cu acele comisii care au monitorizat 
experimentul? A 

— Nu înţelegeam cum de fuseseră înşelate atât de uşor. Insă 
mi-am zis că asta trebuia să se fi întâmplat. Ştiam că pacienţi ca 
Tess nu ar fi pus niciodată la îndoială diagnosticul. Dacă ai în 
familie pe cineva bolnav de fibroză chistică, ştii că ai putea fi 
purtător. 

— Aţi crezut că profesorul Rosen era implicat? 

— M-am gândit că trebuia să fie. Chiar dacă ideea nu fusese a 
lui, trebuie s-o fi aprobat. In plus, era directorul Chrom-Med, ceea 
ce însemna că, după listarea companiei, urma să câştige o 
avere. 

Când îl întâlnisem pe profesorul Rosen la sediul Chrom-Med, îl 
crezusem un om de ştiinţă plin de zel care tânjea după admiraţia 
colegilor lui. Mi-a fost dificil să înlocuiesc imaginea aceea cu cea 
a unui impostor avid de bani; care în loc să fie mânat de vechea 
motivaţie a gloriei, era impulsionat de una şi mai veche, a 
lăcomiei. Era greu de crezut că era un actor aşa de bun; că 
discursul lui despre eradicarea bolilor şi punctul de cotitură din 
istorie nu era decât vorbărie menită să ne conducă pe o pistă 
falsă, pe mine şi pe toţi ceilalţi. Dacă într-adevăr aşa stăteau 


222 


lucrurile, fusese extrem de convingător. 

— Aţi luat iar legătura cu el? 

— Am încercat. Era în Statele Unite, în turneul de conferinţe şi 
se întorcea abia pe 16 martie, adică peste douăsprezece zile. l- 
am lăsat un mesaj telefonic, dar nu mi-a răspuns. 

— l-aţi relatat toate acestea detectivului Finborough? întreabă 
domnul Wright. 

— Da. L-am sunat şi i-am spus că trebuia să ne vedem. A 
stabilit o întâlnire în după-amiaza aceea, imediat după prânz. 

Domnul Wright îşi priveşte notițele. 

— La întâlnirea cu detectivul Finborough a luat parte şi 
inspectorul Haines? 

— Într-un mod foarte activ. Era un om care încălca barierele 
fine ale spaţiului personal, de parcă avea tot dreptul să-l 
invadeze cu prezenţa lui. 

— Inainte de a trece mai departe, aş dori să lămurim un lucru, 
spune domnul Wright. In ce fel credeaţi că avea vreo legătură 
frauda cu moartea lui Tess? 

— M-am gândit că probabil ea aflase totul. 

XXX 

Faţa fălcoasă a inspectorului Haines mă privea de peste masă, 
în ton cu vocea lui autoritară. Lângă el se afla detectivul 
Finborough. 

— Ce credeţi că este mai plauzibil, domnişoară Hemming? a 
tunat inspectorul Haines; ca o companie serioasă, de renume 
internaţional, care se conformează unui număr nesfârşit de 
reguli, să testeze un tratament genetic pe bebeluşi complet 
sănătoşi sau ca o studentă să se înşele în privinţa identităţii 
tatălui copilului ei? 

— Tess nu ar fi minţit în legătură cu tatăl copilului. 

— Ultima dată când am vorbit la telefon, v-am rugat politicos 
să încetaţi să mai daţi aiurea vina pe oameni. 

— Da, dar... 

— În mesajul telefonic lăsat acum o săptămână, domnul Codi 
şi Simon erau în capul listei dumneavoastră de suspecți. 

Am regretat amarnic mesajul pe care îl lăsasem pe mobilul 
detectivului Finborough. Mă făcea să par o fiinţă instabilă 
emoţional şi înşelătoare, ceea ce distrugea orice credibilitate pe 
care aş fi avut-o până atunci. 

— Acum v-aţi răzgândit? 

— Da. 


223 


— Noi însă nu, domnişoară Hemming. Nu a apărut nimic nou 
care să pună la îndoială concluzia medicului legist privind 
sinuciderea. O să vă expun faptele concrete. E posibil să nu doriţi 
să le auziţi, dar asta nu înseamnă că ele nu există. 

Folosise nu două, ci trei negaţii. Arta lui oratorică nu era chiar 
aşa de grozavă cum îşi imagina. 

— O tânără nemăritată, a continuat el, încântat să accentueze 
cuvintele, care este studentă la Arte Plastice la Londra, are un 
copil ne/egitim bolnav de fibroză chistică. Bebeluşul este tratat 
cu succes cu ajutorul noului tratament genetic în utero, (mi-am 
imaginat cât de mândru se simţea de cele câteva informaţii 
avute, de fărâma de latină strecurată în discurs), dar din păcate 
subiectul moare la naştere din pricina unei alte afecţiuni (da, 
ştiu, „subiectul”). Unul dintre prietenii ei, din numeroşii pe care 
se pare că îi avea, lasă un mesaj lipsit de tact pe robotul 
telefonic, care o împinge şi mai mult spre sinucidere. Am 
încercat să spun ceva, dar a mers mai departe, aproape fără să 
mai tragă în piept aerul de care avea nevoie pentru a continua 
să-mi vorbească de sus. Sub influenţa halucinaţiilor cauzate de 
drogurile ilegale pe care le consuma, ia un cuţit de bucătărie şi 
se duce în parc. Am observat un schimb de priviri între detectivul 
Finborough şi inspectorul Haines. Poate că a cumpărat special 
cuțitul, a sărit Haines. Poate dorea să fie unul scump şi deosebit. 
Sau poate doar ascuţit. Nu sunt psihiatru, nu pot şti ce-i în 
mintea unei femei cu tendinţe de suicid. Detectivul Finborough a 
părut să se îndepărteze de inspectorul Haines; antipatia pentru 
superiorul său era evidentă. S-a dus în clădirea părăsită a unei 
toalete, a continuat Haines. Ori ca să nu fie găsită, ori pentru că 
voia să nu stea în zăpadă, din nou nu am cum să ştiu ce motive 
avea. Pe când era în parc, sau poate în toaletă, a luat o doză 
prea puternică de sedative. (M-am mirat că s-a abținut să 
vorbească despre o „sinucidere sigură”, ştiam că de-abia 
aştepta.) Apoi şi-a tăiat venele cu cuțitul de bucătărie. Mai târziu 
se află că tatăl copilului nu era asistentul, aşa cum credea, ci 
altcineva, care trebuie să fi fost purtător al genei fibrozei 
chistice. 

Am încercat să îl contrazic, dar la fel de bine aş fi putut să 
cânt la trianglu pe banda de avarie a autostrăzii M4. Ştiu, e una 
dintre expresiile tale, dar amintirea ei m-a alinat un pic în timp 
ce îl ascultam pe domnul Haines cum striga la mine şi mă 
reducea la tăcere. Pe când îmi vorbea de sus, am observat 


224 


neglijenţa cu care eram îmbrăcată, părul meu care trebuia 
neapărat tuns, faptul că nu mai eram politicoasă şi nici nu mai 
aveam vreun respect pentru autoritatea lui; nu era de mirare că 
nu-mi dădea nici o atenţie. Pe vremuri, nici eu nu acordam vreo 
atenţie oamenilor care arătau ca mine. 

Când detectivul Finborough m-a condus spre ieşirea din 
clădirea poliţiei, m-am răsucit spre el: 

— Nu a ascultat absolut nimic din ce i-am spus. 

In mod clar, detectivul Finborough era stânjenit. 

— E din cauza acuzațiilor pe care le-aţi făcut împotriva lui 
Emilio Codi. Şi a lui Simon Greenly. 

— Prin urmare, pentru că am declanşat prea multe alarme 
false? 

A zâmbit. 

— Intr-un mod foarte convingător. Nu ajută nici faptul că 
Emilio Codi a depus o plângere oficială împotriva 
dumneavoastră, iar Simon Greenly e fiu de parlamentar. 

— E imposibil să nu vadă că ceva nu-i în ordine. 

— Odată ce a ajuns la o concluzie, susţinută de fapte şi de 
logică, e greu să fie abătut de la ea. Poate doar dacă există 
contraargumente mai solide. 

M-am gândit că detectivul Finborough era mult prea 
cumsecade şi prea bun profesionist ca să-şi critice superiorul. 

— Şi dumneavoastră? 

A făcut o pauză, de parcă nu ştia precis dacă să-mi spună. 

— Am primit rezultatele analizei efectuate asupra cuţitului 
Sabatier. Era nou-nouţ. Nu mai fusese folosit. 

— Nu avea bani pentru un Sabatier. 

— Sunt de acord, nu prea se potriveşte cu faptul că nu avea 
ceainic sau prăjitor de pâine. 

Prin urmare, ultima dată când venise în apartament ca să-mi 
spună despre rezultatele autopsiei, observase toate acestea. Nu 
fusese doar o vizită de curtoazie, aşa cum crezusem atunci. li 
eram recunoscătoare că era mai întâi de toate poliţist. Mi-am 
făcut curaj să-i pun întrebarea. 

— Acum credeţi că a fost omorâtă? 

O clipă, întrebarea mea a rămas suspendată în tăcerea dintre 
noi. 

— Cred că există un semn de întrebare. 

— O să căutaţi un răspuns? 

— O să încerc. Asta e tot ce vă pot promite. 


225 


XXX 


Domnul Wright este extrem de concentrat asupra a ceea ce îi 
spun; are corpul înclinat spre mine şi mă susţine din priviri, deloc 
pasiv, ci ca un participant activ la poveste, astfel că realizez cât 
de rar sunt oamenii ascultați cu adevărat. 

— Când am plecat de la secţia de poliţie, m-am dus direct la 
apartamentul Kasiei. Voiam ca ea şi Mitch să facă testul pentru 
gena FC. Dacă vreunul avea rezultat negativ, poliţia trebuia să 
ţină cont de asta şi să acţioneze cumva. 

XXX 

De la ultima mea vizită, camera de zi ponosită a Kasiei 
devenise şi mai jilavă. Un radiator electric cu un singur element 
nu făcea faţă pereţilor de beton reci şi umezi. Şalul indian subţire 
care acoperea ferestrele închise fâlfâia din cauza curentului. 
Trecuseră trei săptămâni de când o văzusem, acum era aproape 
în luna a opta. Părea uluită. 

— Nu înţeleg, Beatrice. 

Din nou, aş fi vrut să nu mi se adreseze atât de intim, pentru 
că, laşă cum eram, nu doream să mă simt aproape de ea, acum 
când o supăram. Mi-am folosit tonul distant, corporatist şi i-am 
explicat: 

— Ambii părinţi trebuie să fie purtătorii genei FC pentru ca 
bebeluşul să se nască cu boala. 

— Da. Mi-au spus asta la clinică. 

— Tatăl lui Xavier nu e purtătorul genei. Prin urmare, Xavier 
nu avea cum să aibă fibroză chistică. 

— Xavier nu bolnav? 

— Nu. 

A intrat Mitch, care venea din baie. Bănuiesc că trăsese cu 
urechea. 

— La naiba, a minţit în legătură cu cei cu care s-a culcat. 

Fără praful de tencuială, faţa lui era armonioasă, dar exista 
ceva ameninţător în contrastul dintre chipul cu trăsături 
frumoase şi corpul musculos şi tatuat. 

— Nu se ruşina în legătură cu sexul, am spus. Dacă s-ar fi 
culcat şi cu altcineva, mi-ar fi spus. N-avea nici un motiv să 
mintă. Chiar cred că trebuie să faci testul, Mitch. 

Am greşit că i-am spus pe nume. In loc să pară că-i vorbesc 
prieteneşte, am avut tonul învăţătoarei din şcoala primară. Kasia 
încă părea nedumerită. 

— lo am gena de fibroză chistică. Am ieşit pozitiv. 


226 


— Da. Însă poate că Mitch e negativ, poate nu e purtător şi... 

— Sigur că da, m-a întrerupt el, pe un ton sarcastic. Doctorii 
au greşit, iar tu ştii mai bine? M-a privit ca şi când m-ar fi urât, 
poate chiar aşa şi era. Sora ta a minţit în legătură cu tatăl 
copilului, a spus el. Nici nu-i de mirare, cu tine care o priveai tot 
timpul de sus. Arogantă afurisită ce eşti. 

Speram că vorbeşte agresiv de dragul Kasiei, ca să 
demonstreze că bebeluşul tău a avut fibroză chistică, la fel ca al 
lor şi că tratamentul nu era o păcăleală. Ar fi putut fi adevărat 
doar dacă tu erai mincinoasă, iar eu o arogantă afurisită şi 
inflexibilă. Numai că îi făcea prea mare plăcere să vorbească 
urât ca s-o facă dintr-un motiv mai amabil. 

— Adevărul e că s-a cuplat cu atâţia bărbaţi, încât nici nu mai 
ştia cine era tatăl. 

Vocea Kasiei s-a auzit încet, dar răspicat. 

— Nu. Tess nu aşa. Mi-am amintit de modul simplu în care îşi 
exprimase loialitatea când spusese că erai prietena ei. El i-a 
aruncat o privire plină de mânie, dar ea a continuat: Beatrice are 
dreptate, în timp ce vorbea s-a ridicat, iar din gestul acela reflex 
am înţeles că el obişnuia să dea în ea şi se ridicase din instinct, 
ca să-i evite mişcarea. 

Tăcerea din cameră s-a lovit de umezeala pereţilor; pentru că 
a persistat, mi-am dorit să simt mai degrabă atmosfera încinsă a 
unei certe în care cuvintele să fie cele care se ciocnesc, decât 
teama că mai târziu va exista o înfruntare fizică. Kasia s-a 
îndreptat spre uşă, aşa că am însoţit-o. 

Am coborât împreună treptele de beton pătate şi colţuroase. 
Tăceam amândouă. Când s-a întors ca să meargă în casă am 
apucat-o de braţ. 

— Vino şi stai cu mine. 

Şi-a dus mâna la pântece şi mi-a evitat privirea. 

— Nu pot. 

— Te rog, Kasia. 

M-am surprins pe mine însămi. Gestul maxim de implicare 
făcut de mine până atunci era o semnătură pe un cec într-un 
scop caritabil, dar acum îi ceream să stea cu mine şi chiar 
speram să accepte. Speranţa aceea m-a surprins. Kasia s-a 
răsucit şi a urcat scara de beton pătată spre apartamentul rece 
şi umed şi ce o mai aştepta înăuntru. 

In drum spre casă, m-am întrebat dacă îţi spusese vreodată de 
ce îl iubise cândva pe Mitch. Eram sigură că aşa stătuseră 


227 


lucrurile, că nu era genul de persoană care să facă sex cu cineva 
fără să-l iubească. M-am gândit că verigheta lui William era un 
semn că era luat, arvunit, dar că micul crucifix de aur purtat de 
Kasia la gât nu arăta că aparţinea sau că era promisă cuiva; era 
un semn de „trecere interzisă” pentru toţi în afara celui care îi 
oferea purtătoarei dragoste şi blândeţe. Eram furioasă pe Mitch 
pentru că ignora semnul acesta. Căci îl ignora, cu agresivitate 
chiar. 


Apoi, imediat după miezul nopţii, a sunat soneria, iar eu m-am 
repezit să deschid, în speranţa că era Kasia. Când am văzut-o în 
prag, n-am observat hainele vulgare şi vopseaua ieftină din păr, 
ci doar vânătăile de pe faţă şi urmele de lovituri de pe braţe. 

În noaptea aceea am dormit în acelaşi pat. Sforăia ca o 
locomotivă şi mi-am amintit când îmi spuneai că sarcina te poate 
face să sforăi. Imi plăcea sunetul. Petrecusem nopţi în şir trează, 
ascultându-mi mâhnirea; plânsul meu fusese unicul zgomot din 
cameră, în timp ce inima îmi urla în ritmul bătăilor simţite pe 
saltea, iar acum sforăitul ei era un sunet obişnuit, nevinovat şi 
enervant de liniştitor. In noaptea aceea a fost prima dată de la 
moartea ta când am dormit dusă. 

XXX 

Domnul Wright a trebuit să plece la o întrunire, aşa că azi vin 
mai devreme acasă. Când ies de la metrou plouă torențial şi 
până acasă mă fac fleaşcă. O văd pe Kasia care mă aşteaptă, 
lipită de fereastră. O clipă mai târziu, mă întâmpină în uşă, 
zâmbind. 

— Beata (varianta poloneză pentru Beatrice)! Aşa cum cred că 
ţi-am spus deja, acum patul e al ei, iar eu dorm pe canapeaua 
din camera de zi, care e destul de înghesuită; picioarele îmi ating 
dulapul, iar capul îmi ajunge la uşă. 

In timp ce mă schimb în hainele de casă, îmi spun că ziua de 
azi a fost una bună. Am reuşit să-mi respect hotărârea de 
dimineaţă şi să nu mă simt speriată sau intimidată. lar când am 
simţit că-mi vine să leşin, să tremur sau că mi-e greață, am 
încercat să ignor starea şi să nu las corpul să-mi domine mintea 
şi cred că m-am descurcat destul de bine. incă nu am ajuns atât 
de departe, încât să descopăr frumuseţea fiecărei zile, dar poate 
că pentru moment ar fi prea mult. 

M-am schimbat şi acum îi dau lecţii de engleză Kasiei, ca în 
fiecare zi. Am o carte de engleză pentru polonezi. Cartea are 


228 


grupuri de cuvinte pe care ea le învaţă înaintea fiecărei „ore”. 

— Piekn, spun eu, urmând instrucţiunile de pronunție. 

— Frumos, minunat, splendid, răspunde ea. 

— Nemaipomenit. g 

— Mulţumesc, Beata, spune cu o solemnitate prefăcută. Incerc 
să ascund ce mult îmi place că foloseşte varianta poloneză a 
numelui meu. Ukochanie? spun eu mai departe. 

— lubire, adoraţie, plăcere, pasiune. 

— Bravo. Nienawisc? 

Tace. Am dat pagina şi acum sunt la antonime. l-am dat 
cuvântul polonez pentru ură. Ridică din umeri. Incerc un alt 
exemplu, echivalentul polonez pentru nefericire, dar se holbează 
la mine. 

Iniţial mă irită golurile din vocabularul ei şi mi se pare o 
copilărie să refuze să înveţe cuvintele cu conotaţie negativă - un 
fel de politica struţului aplicată în lingvistică. In privinţa celor cu 
sens pozitiv e avansată, căci a învăţat şi expresii colocviale. 

— Cum îţi merge, Kasia? 

— A-ntâia, Beata. (li plac filmele muzicale din anii '50.) 

Am rugat-o să rămână cu mine şi după naşterea copilului. Atât 
Kasia, cât şi Amias sunt încântați. El ne-a oferit apartamentul pe 
gratis, până când „ne punem iar pe picioare”, iar eu cumva 
trebuie doar să am grijă de ea şi de copil. Pentru că vom trece 
peste asta. Se va termina totul cu bine. 

După lecţie, îmi arunc privirea pe fereastră şi abia acum 
observ ghivecele tale de pe trepte. Sunt toate înflorite, sunt 
multe tufe (mici, dar totuşi tufe) de narcise galbene. j 

Sun la uşa lui Amias. Pare sincer încântat să mă vadă. Il sărut 
pe obraz. 

— Infloresc narcisele pe care le-ai plantat. 

Cu opt săptămâni mai devreme, îl urmărisem cum plantează 
bulbii în pământul acoperit de zăpadă şi chiar aşa, nepricepută 
cum eram într-ale grădinăritului, ştiam că nu aveau cum să 
supravieţuiască. Amias mi-a zâmbit, amuzat de nedumerirea 
mea. 

— Nu e cazul să fii chiar aşa de surprinsă. 

La fel ca tine, îl vizitez regulat pe Amias, uneori luăm masa de 
seară împreună, alteori bem doar un pahar de whisky. Pe 
vremuri credeam că o faci din bunăvoință. 

— Ai plantat unele deja crescute în lipsa mea? îl întreb. 

Izbucneşte într-un râs sănătos, foarte puternic pentru cineva 


229 


de vârsta lui, nu? Viguros şi puternic. 

— Mai întâi am turnat puţină apă fierbinte, am amestecat-o cu 
pământul şi abia apoi am plantat bulbii. intotdeauna e mai bine 
dacă încălzeşti niţel pământul. 

Imaginea aceasta mi se pare a fi tare mângâietoare. 


230 


Capitolul 19 


Miercuri 


În dimineaţa asta, când ajung la secţia de poliţie, descopăr că 
şi alte persoane au minuscule tufe de narcise înflorite, căci 
secretara domnului Wright scoate un buchet din hârtia lui 
umedă. Exact ca acele petites madeleines ale lui Proust, 
înmuiate în ceai, bucata de prosop de hârtie îmbibată de apă din 
jurul codiţelor mă trimite îmbietor înapoi, într-o clasă invadată de 
lumină şi la buchetul meu de narcise culese de-acasă, aşezat pe 
catedra doamnei Potter. O clipă mă conectez la trecutul acela în 
care Leo era în viaţă, iar tata era cu noi şi internatul încă nu 
umbrise sărutul de noapte bună al mamei. Insă această legătură 
se fărâmiţează şi dispare, înlocuită de o amintire mai dură şi mai 
crudă, când, cinci ani mai târziu, tu i-ai dus doamnei Potter un 
buchet de narcise, iar eu am fost supărată pentru că nu mai 
aveam o profesoară căreia să-i mai ofer flori: plecasem la 
internat, unde bănuiam că şi în cazul în care ar fi existat flori, nu 
aş fi fost lăsată să le culeg. Şi pentru că totul se schimbase. 

Apare domnul Wright, cu ochii roşii şi plini de lacrimi. 

— Staţi liniştită. Febra fânului. Nu e contagioasă. 

In timp ce intrăm în birou, îmi pare rău de secretara lui care 
trebuie să arunce la coş frumuseţea veselă a narciselor ei dintr-o 
stimă plină de iubire pentru şeful ei. 

El se îndreaptă spre fereastră. 

— Vă supăraţi dacă o închid? 

— Nu, nu face nimic. 

Se vede că nu îi e deloc bine şi mă bucur că de data asta pot 
să îmi concentrez atenţia asupra bolii altcuiva, ceea ce mă face 
să mă simt mai puţin preocupată de mine însămi. 

— Am ajuns la momentul în care Kasia s-a mutat la 
dumneavoastră? întreabă el. 

— Da. 

Imi zâmbeşte. 

— Văd că încă mai locuieşte cu dumneavoastră. 

Probabil a văzut ziarul. Am avut dreptate în privinţa acelei 
fotografii în care am braţul pe după umerii Kasiei, a apărut în 
toate ziarele. 


231 


— Da. A doua zi de dimineaţă am pus-o să asculte cântecul de 
leagăn de pe robot. Ea a presupus însă că era vorba de vreun 
prieten care, fără să ştie, fusese îngrozitor de lipsit de tact. 

— l-aţi spus care era părerea dumneavoastră? 

— Nu, nu voiam să o supăr fără motiv. La prima noastră 
întâlnire îmi spusese deja că nu era la curent cu spaimele lui 
Tess, evident că nici cu cine ar fi putut să i le provoace. A fost o 
prostie din partea mea să-i dau să asculte cântecul. 

Dar oare, dacă aş fi considerat-o a fi cu adevărat egala mea, i- 
aş fi spus ce gândeam? Aş fi vrut să am pe cineva alături în toată 
povestea asta, să-mi împărtăşesc gândurile cuiva? La vremea 
când am petrecut acea primă noapte ascultându-i sforăitul, când 
am trezit-o dimineaţa cu o ceaşcă de ceai şi i-am făcut un mic 
dejun normal, hotărâsem deja că rolul meu era să am grijă de ea. 
să o protejez. 

— Apoi s-a auzit robotul, am continuat. Era un mesaj de lao 
femeie pe nume Hattie, pe care nu o cunoşteam, prin urmare, nu 
l-am considerat important. Kasia însă a recunoscut-o, mi-a spus 
că fusese împreună cu ea şi cu Tess la „Clinica de mumii cu 
dezastre”. Bănuia că Hattie născuse, dar apelul ei era o surpriză 
pentru ea. Nu fusese niciodată apropiată de Hattie; Tess era cea 
care organiza întotdeauna întâlnirile lor. Nu avea numărul ei de 
telefon, dar ştia unde stătea. 

XXX 

M-am dus la adresa pe care mi-o indicase Kasia, ceea ce părea 
a fi un lucru uşor, numai că fără maşină şi cunoştinţe minime 
despre sistemul de transport public, a fost o activitate stresantă 
şi care a luat mult timp. Kasia rămăsese acasă, prea stânjenită 
de vânătăile de pe faţă ca să iasă în lume. S-a gândit că 
mergeam în vizită la una dintre vechile tale prietene dintr-un 
impuls sentimental şi am lăsat-o să creadă ce voia. 

Am ajuns în faţa unei case frumuşele din Chiswick şi mi s-a 
părut destul de ciudat să sun la uşă. Nu avusesem cum să 
telefonez ca să-mi anunţ vizita şi nici nu ştiam dacă Hattie era 
acasă. A răspuns o bonă filipineză care ţinea în braţe un copilaş 
blond în vârstă de câteva luni. Fata părea foarte timidă, nu mă 
privea în ochi. 

— Beatrice? a întrebat. 

M-a uluit faptul că ştia cine eram. 

Bănuiam că îmi observase nedumerirea. 

— Eu sunt Hattie, o prietenă de-ale lui Tess. Ne-am întâlnit la 


232 


înmormântare, doar o clipă, am dat mâna. 

Un şir lung de lume aşteptase să vorbească cu mine şi cu 
mama, fusese un fel de parodie plină de cruzime a ceremoniei în 
care primeşti invitaţii la o nuntă; oamenii îşi aşteptau rândul ca 
să ne spună că le părea rău - atâtea păreri de rău, de parcă era 
vina lor că ai murit. Dorisem să se termine odată, să nu fiu eu 
motivul acelei cozi şi nu avusesem starea necesară ca să rețin 
toate acele nume ori figuri. 

Kasia nu-mi spusese că Hattie era filipineză; bănuiesc că nu 
avea nici un motiv s-o facă. Dar m-a surprins nu atât 
naționalitatea lui Hattie, cât vârsta ei. Dacă tu şi Kasia sunteţi 
tinere, abia ieşite din adolescenţă, ea se apropie de patruzeci de 
ani. Şi poartă verighetă. 

Hattie mi-a ţinut uşa şi m-a poftit, pe un ton rezervat, plin de 
respect chiar: 

— Intră, te rog. 

Am urmat-o în casă şi m-am căznit să disting vreun scâncet de 
bebeluş, dar n-am auzit decât frânturi dintr-o emisiune pentru 
copii care veneau de la televizorul din camera de zi. Am urmărit- 
o în timp ce aşeza copilaşul să vadă filmuleţul Locomotiva 
Thomas Şi mi-am amintit că mi-ai povestit de o prietenă filipineză 
care era bonă, dar nu fusesem atentă la numele ei, pentru că 
eram iritată de încă una dintre modemele tale prietenii liberale 
(Dumnezeule, o bonă filipineză!). 

— Aş vrea să te întreb câteva lucruri, se poate? 

— Da, dar la douăsprezece trebuie să-l iau pe fratele lui. Te 
superi dacă... A arătat spre scândura de călcat şi spre coşul cu 
rufe din bucătărie. 

— Bineînţeles că nu. 

A părut să accepte fără nici o reţinere că am apărut din senin 
la uşa ei şi că-i pun întrebări. Am urmat-o în bucătărie şi am 
observat că purta o rochie ponosită şi subţire. Era frig, dar în 
picioare avea nişte şlapi vechi din plastic. 

— Kasia Lewski mi-a spus că şi copilul tău a participat la 
experimentul asupra fibrozei chistice, aşa e? 

— Da. 

— Tu şi soţul tău sunteţi purtătorii genei? 

— În mod cert. 

In contrast cu apariţia ei blândă, tonul era tăios. Nu m-a privit 
în ochi şi am crezut că nu auzisem bine. 

— În trecut ai făcut testul pentru depistarea genei fibrozei 


233 


chistice? 

— Am un copil cu FC. 

— Imi pare rău. 

— Locuieşte cu bunica şi cu tatăl lui. Şi fiica mea stă cu ei. Ea 
însă nu are fibroză chistică. 

Era clar că şi Hattie şi soţul ei erau purtători de FC, prin 
urmare, teoria mea despre cum Chrom-Med trata copii sănătoşi 
nu avea să fie susţinută de cazul ei. Doar dacă... 

— Soţul tău e încă în Filipine? 

— Da. 

Am început să construiesc diferite scenarii despre cum ar 
putea rămâne însărcinată o filipineză extrem de timidă, în timp 
ce soţul ei era încă în Filipine. 

— Eşti bonă internă? am întrebat şi nu ştiu nici acum dacă 
încercam să fac conversaţie sau sugeram că tatăl copilului ei era 
capul familiei la care lucra. 

— Da. Locuiesc aici. Georgina preferă să mă ştie aici când e 
plecat domnul Bevan. 

Am remarcat că mama era „Georgina”, dar tatăl era „domnul 
Bevan”. 

— Ar fi mai bine pentru tine să locuieşti în altă parte? am 
întrebat, reîntorcându-mă la scenariul în care domnul Bevan era 
tatăl. Nu prea ştiu ce era în mintea mea, poate aşteptam o 
mărturisire bruscă de tipul: „da, în cazul ăsta stăpânul nu ar mai 
avea ocazia să-şi facă mendrele cu mine în fiecare noapte”. 

— Sunt fericită aici. Georgina este o persoană foarte bună. E 
prietena mea. 

Din start am ignorat remarca asta; prietenia presupune 
egalitate între două persoane. 

— Şi domnul Bevan? 

— Nu-l cunosc prea bine. E mult timp plecat în interes de 
serviciu. 

In direcţia aceea nu aveam să mai obţin vreo informaţie. Am 
urmărit-o în timp ce continua să calce, meticulos şi perfect şi m- 
am gândit cât trebuie să o invidieze prietenele pe Georgina. 

— Eşti sigură că tatăl copilului tău e purtătorul genei de 
fibroză chistică? i 

— Ţi-am spus. Fiul meu are fibroză chistică. li revenise tonul 
tăios şi răspicat pe care îl auzisem mai devreme. Te-am primit 
pentru că eşti sora lui Tess, a continuat. Din politețe. Nu ca să 
mă interoghezi în felul ăsta. Ce te interesează pe tine toate 


234 


astea? 

Mi-am dat seama că o judecasem complet greşit. Crezusem că 
nu mă priveşte în ochi din timiditate, însă de fapt avusese grijă 
să-şi apere propriul teritoriu. Nu avea o timiditate pasivă, ci îşi 
apăra cu ferocitate intimitatea. 

— Imi cer scuze. Insă nu sunt sigură că experimentul asupra 
fibrozei chistice s-a desfăşurat în mod legal, de aceea doresc să 
ştiu dacă şi tu şi tatăl copilului sunteţi purtătorii genei. 

— Crezi că înţeleg în engleză un cuvânt aşa de lung ca 
„legitim”? 

— Da. De fapt, cred că destul te-am tratat de sus. 

S-a răsucit, zâmbind, iar acum părea că în faţa mea era o cu 
totul altă femeie. Acum mi-o puteam imagina pe Georgina, 
oricine ar fi fost ea, ca fiind prietena ei. 

— Experimentul a fost legal. A vindecat bebeluşul, însă copilul 
meu din Filipine nu poate fi vindecat. Pentru el e prea târziu. 

Tot nu voia să-mi spună cine era tatăl copilului. Trebuia să 
revin la subiect, poate atunci va avea încredere să-mi spună. 

— Pot să te întreb altceva? A încuviinţat. Ai fost plătită ca să 
participi la experiment? 

— Da. Trei sute de lire. Acum trebuie să-l iau pe Barnaby de la 
grădiniţă. 

Mai erau atâtea întrebări pe care nu i le pusesem şi m-am 
speriat că nu o să mai am ocazia s-o fac. S-a dus în camera de zi 
şi l-a convins pe copilaş să plece din faţa televizorului. 

— Pot să te mai văd? 

— Stau cu copiii marţea viitoare. Ei pleacă la opt. Poţi veni 
atunci, dacă vrei. 

— Mulţumesc... 

Mi-a făcut semn să tac, ca să-l ferească pe copilul din braţele 
ei de vreo conversaţie nepotrivită. 

XXX 

— Când am întâlnit-o prima dată pe Hattie, am crezut că era 
diferită de Tess sau de Kasia. Vârsta, naționalitatea, slujba ei 
erau diferite. Dar purta haine ieftine, la fel ca Tess şi Kasia şi mi- 
am dat seama că, pe lângă participarea la experimentul asupra 
fibrozei chistice de la St. Anne's, ce aveau ele în comun era 
sărăcia. 

— Vi s-a părut un amănunt important? întreabă domnul 
Wright. 

— M-am gândit că asta mărea şansele ca ele să fie convinse 


235 


mai uşor cu o sumă de bani sau să fie mituite. Mi-am dat seama 
şi că, de vreme ce soţul lui Hattie era în Filipine, toate trei erau 
de fapt singure. 

— Cum rămâne cu prietenul Kasiei, Michael Flanagan? 

— Deja o părăsise la vremea când Kasia a fost inclusă în 
experiment. Când a revenit, au rămas împreună doar câteva 
săptămâni. M-am gândit că acela care plănuise totul a ales în 
mod deliberat femei singure, deoarece în cazul lor nu exista 
nimeni care să urmărească şi căruia să-i pese prea mult ce se 
întâmpla. Le exploata astfel o presupusă vulnerabilitate izolată. 
Domnul Wright e pe punctul de a face o remarcă amabilă, dar nu 
vreau să ne avântăm într-o discuţie consolatoare, aşa că trec 
repede mai departe: La televizor şi la Chrom-Med văzusem 
montaje despre bebeluşii care participaseră la experiment, în 
care apăreau atât mamele, cât şi taţii. M-am întrebat dacă doar 
la St. Anne's erau mame singure. Dacă doar la St. Anne's se 
întâmplau lucruri groaznice. 

XXX 

Hattie îl aşezase cu grijă pe copilaş în căruţ, oferindu-i ceva de 
băut şi un ursuleţ. A conectat alarma şi şi-a luat cheile. Eu 
căutasem semnele prezenței vreunui bebeluş, dar nu 
descoperisem nimic - nici un plânset, nici un monitor ori vreun 
coş cu scutece. Nici ea nu spusese nimic. Acum părăsea casa şi 
era clar că la etaj nu se afla nimeni. Eram în prag, aproape 
dincolo de uşă, când mi-am folosit curajul sau cruzimea să o 
întreb: 

— Bebeluşul tău...? 

A răspuns încet, ca să nu o audă copilaşul: 

— A murit. 

XXX 

Domnul Wright a trebuit să meargă la o întâlnire la prânz, aşa 
că eu am ieşit să mă plimb. Parcul a fost spălat de ploaia de ieri, 
astfel că iarba e de un verde strălucitor, iar brânduşele au luciri 
de pietre preţioase. Prefer să vorbesc cu tine aici, unde culorile 
sunt strălucitoare chiar şi în absenţa soarelui. Hattie ţi-a spus că 
i-a murit copilul după o cezariană făcută de urgenţă. Ţi-a spus şi 
că au trebuit să-i facă histerectomie, că i-au îndepărtat uterul? 
Nu ştiu ce-or crede cei de aici când mă văd plângând, probabil 
mă consideră nebună. Când mi-a spus Hattie, eram atât de 
concentrată asupra implicaţiilor, încât nu numai că nu am plâns, 
dar nici măcar nu m-am gândit vreo clipă la copilul ei. 


236 


Mă întorc la secţia de poliţie şi îmi continui declaraţia în faţa 
domnului Wright, menţionând doar faptele seci, lipsite de orice 
încărcătură emoţională. 

— Hattie mi-a spus că bebeluşul ei murise din cauza unei 
afecţiuni a inimii. Xavier murise în urma unei complicaţii la 
rinichi. Eram convinsă că decesele celor doi copii aveau ceva în 
comun şi că ambele erau legate de experimentul de la St. 
Anne's. 

— Bănuiaţi cam care ar fi fost legătura? 

— Nu. Nu înţelegeam ce se întâmplase. Mai devreme 
avusesem o teorie clară despre copii sănătoşi care participau la 
un experiment fals; credeam că era vorba de o fraudă imensă 
făcută pentru profit. Numai că acum doi dintre copii erau morţi, 
iar lucrurile nu mai aveau nici o logică. 

Sunt întreruptă de secretara domnului Wright, care îi aduce 
pastile antialergice. Mă întreabă dacă vreau şi eu una, 
interpretând greşit roşeaţa ochilor mei. Imi dau seama că am 
judecat-o greşit, nu neapărat din pricina încercării de a fi drăguță 
cu mine, ci pentru iniţiativa de a elimina narcisele. Părăseşte 
încăperea, iar noi continuăm discuţia. 

— L-am sunat pe profesorul Rosen, care încă se afla în turneu 
în Statele Unite. l-am lăsat un mesaj pe mobil în care îl rugam să- 
mi explice ce naiba se întâmpla. 

Mă întrebam dacă felul în care se mândrea cu invitaţiile 
tuturor acelor universităţi din Ivy League era un mijloc de a-şi 
abate atenţia de la adevăratul scop. Oare fugea, îngrijorat că 
anumite lucruri aveau să fie descoperite? 

— N-aţi mai vorbit cu poliţia? întreabă domnul Wright. E clar 
că există o pauză în lista convorbirilor mele cu poliţia, 
consemnate în jurnalul pe care îl consultă. 

— Nu. Inspectorul Haines deja mă considera dezechilibrată şi 
caraghioasă şi asta în mare parte din vina mea. Inainte de a 
merge iar la poliţie trebuia să fac rost de „contraargumente mai 
solide”. 

XXX 

Sărmana Christina, nu cred că, atunci când şi-a încheiat 
scrisoarea cu formula consacrată „te rog să-mi spui dacă te pot 
ajuta cu ceva”, s-a gândit că o să profit de asta şi încă de dovă 
ori. Am sunat-o pe mobil şi i-am spus despre bebeluşul lui Hattie. 
Era la birou şi a fost extrem de eficientă. 


237 


— S-a făcut vreo autopsie? m-a întrebat. 

— Nu. Hattie mi-a spus că nu a vrut să i se facă. 

Undeva în fundal am auzit un bâzâit şi glasul Christinei care 
discuta cu cineva. Cu o voce hărţuită, mi-a spus că urma să mă 
sune ea diseară, când ieşea din tură. 

Până atunci, m-am hotărât să-i fac o vizită mamei. Era 12 
martie şi ştiam că era o zi dificilă pentru ea. 


238 


Capitolul 20 


Întotdeauna de ziua lui Leo îi trimit mamei flori şi o sun; un 
gest de atenţie făcut de la distanţă, întotdeauna am avut grijă să 
fac rost de un motiv pentru a încheia conversaţia telefonică - o 
şedinţă la care trebuia să merg, o conferinţă telefonică pe care 
nu o puteam amâna - ca să-mi creez o barieră în faţa unei 
posibile izbucniri sentimentale. Doar că nu existase niciodată o 
astfel de izbucnire, doar puţină stânjeneală când emoţiile erau 
reţinute şi transmise aidoma sunetului auzit cu întârziere într-o 
convorbire transatlantică. 

Îi cumpărasem deja o felicitare lui Leo, dar la staţia de metrou 
Liverpool Street am cumpărat şi un buchet de albăstrele 
sălbatice de un albastru aprins, pentru tine. In timp ce 
vânzătoarea le ambala, mi-am amintit de Kasia care spunea că 
ar trebui să depun pentru tine un buchet de flori în faţa clădirii 
toaletei, aşa cum făcuse ea cu săptămâni înainte. A fost extrem 
de insistentă şi credea că şi mamei avea să i se pară un gest 
„Vindecător”. Dar eu ştiam că mama avea să considere 
neliniştitoare şi ciudată această modalitate modernă de 
exprimare a mâhnirii - altarele pline de flori de pe trecerile de 
pietoni, de pe stâlpii de lumină şi borduri. Florile trebuiau depuse 
acolo unde erai înmormântată, nu unde ai murit. În plus, aveam 
să mă dau peste cap şi să mă asigur că mama nu avea să vadă 
vreodată clădirea toaletei. Nici eu, de fapt. Nu mai doream să mă 
apropii vreodată de clădirea aceea. Aşa că i-am spus Kasiei că 
mai degrabă aş planta ceva frumos în grădina ta; de care să am 
grijă; să urmăresc cum creşte şi înfloreşte. Şi, la fel ca mama, să 
depun flori la mormântul tău. 

Am parcurs pe jos cei opt sute de metri care despărţeau gara 
din Little Hadston de biserică, unde am zărit-o pe mama în 
cimitir. Ţi-am povestit despre prânzul luat împreună cu ea acum 
câteva zile, astfel că am anticipat faptele, ca să te liniştesc şi să 
fiu corectă faţă de ea. Aşa că ştii deja cât de mult s-a schimbat 
după moartea ta; cum a redevenit mama cu halat de casă 
foşnitor din perioada în care eram mici, care umplea întunericul 
cu miros de cremă de faţă şi cu o atmosferă liniştitoare. Plină de 
căldură şi iubitoare, devenise şi îngrijorător de vulnerabilă. 
Schimbarea se produsese la înmormântarea ta. Nu a fost vorba 


239 


de un proces gradat, ci de ceva înfiorător de rapid; ţipătul ei mut 
în momentul în care ai fost coborâtă în noroiul umed i-a distrus 
toată falsitatea firii şi i-a scos la lumină esenţa. In acel moment 
copleşitor a dispărut şi ficţiunea creată de ea în jurul morţii tale. 
La fel ca mine, a ştiut că niciodată nu te-ai fi sinucis. Adevărul 
acela violent i-a stors corpul de putere şi i-a albit părul. 

Acum, de fiecare dată când o văd, aşa de bătrână şi căruntă, 
sunt şocată. 

— Mamă? 

S-a răsucit şi am văzut că faţa îi era brăzdată de lacrimi. M-a 
îmbrăţişat strâns şi şi-a îndesat faţa în umărul meu. l-am simţit 
lacrimile prin bluză. S-a îndepărtat, încercând să râdă. 

— N-ar trebui să te folosesc pe post de batistă, nu? 

— Poţi s-o faci când vrei, nu-i nimic. 

Mi-a mângâiat părul. 

— Claia asta. Trebuie tunsă. 

— Ştiu. 

Am îmbrăţişat-o. 

Tata se întorsese în Franţa, fără să promită că va suna sau că 
ne va vizita; acum era destul de cinstit cât să nu facă promisiuni 
pe care nu putea să le respecte. Ştiu că mă iubeşte, dar că nu va 
fi prezent în viaţa mea de zi cu zi. De fapt, eu şi mama ne avem 
acum doar una pe cealaltă. Ceea ce face ca fiecare dintre noi să 
aibă pentru cealaltă mult mai multă însemnătate şi care este 
insuficientă. Trebuie să ne jucăm atât rolul nostru, cât şi să ţinem 
locul celorlalţi - al tău, al lui Leo, al lui tata. Trebuie să devenim 
mai mult decât suntem acum, când ne simţim mai împuţinate. 

Am pus albăstrelele pe mormântul tău, pe care nu îl mai 
văzusem din ziua înmormântării. Când priveam pământul movilit 
peste tine şi Xavier, mă gândeam că la asta s-a rezumat totul - 
vizitele la poliţie, la spital, căutările pe internet, interogatoriile, 
investigare, suspiciunile şi acuzaţiile - toate se rezumau la ceea 
ce se afla în clipa aceea în faţa mea: la tine, acoperită de noroiul 
ăla sufocant, departe de lumină, de aer, de viaţă, de dragoste. 

M-am întors spre mormântul lui Leo şi am aşezat felicitarea cu 
Action Man, pe care un băiat de opt ani probabil că ar aprecia-o. 
Niciodată nu am adăugat ani la vârsta lui. Mama deja îi pusese 
un cadou împachetat, îmi spusese că era un elicopter cu 
telecomandă. 

— De unde ai ştiut că avea fibroză chistică? am întrebat-o. 

Mai demult îmi spusese că ghicise că Leo avea boala chiar 


240 


înainte de apariţia vreunui semn, dar nici ea, nici tata nu ştiuseră 
că erau purtători; atunci cum de îi venise să-i facă testul? Mintea 
mea se obişnuise să pună întrebări, chiar şi la mormântul lui Leo, 
chiar în ziua în care ar fi trebuit să fie aniversarea lui. 

— Încă era bebeluş şi plângea, a spus mama. L-am sărutat pe 
obraz şi am simţit gustul sărat al lacrimilor. l-am spus medicului 
de familie, ca fapt divers, fără să fac caz de asta. Lacrimile 
sărate sunt un simptom al fibrozei chistice. 

iti aminteşti, în copilărie, cum pe noi abia dacă ne săruta când 
plângeam? Eu îmi amintesc de perioada în care o făcea; înainte 
de a simţi sarea din lacrimile lui Leo. 

Am rămas tăcute câteva clipe, iar privirea mea s-a mutat de la 
mormântul aranjat al lui Leo la al tău, cel proaspăt şi am văzut 
cum diferenţa dintre ele ilustra starea mea de doliu pentru 
fiecare dintre voi. 

— M-am hotărât ce piatră să-i punem, a spus mama. Vreau un 
înger, unul din aceia mari din piatră, cu aripi învăluitoare. 

— Cred că i-ar plăcea un înger. 

— Ar amuza-o teribil. 

Am schiţat amândouă un zâmbet mic, imaginându-ne reacţia 
ta la vederea îngerului de piatră. 

— Cred însă că lui Xavier i-ar plăcea, a spus mama. Copiii 
consideră îngerii tare drăgălaşi, nu-i aşa? Nu prea sentimentali. 

— Deloc. 

Ea, totuşi, a devenit sentimentală, în fiecare săptămână aduce 
un ursuleţ şi îl înlocuieşte când se murdăreşte şi se udă. A căutat 
să-şi găsească scuze, dar nu foarte puternice. Mama, aşa cum 
fusese ea înainte, s-ar fi înfiorat de atâta prost gust. 

Îmi amintesc iar discuţia în care ţi-am atras atenţia că trebuia 
să-i spui mamei despre sarcină, inclusiv finalul pe care îl 
omisesem, în mod voit, cred. 


— Încă mai ai chiloti cu numele zilelor săptămânii brodate pe 
ei? 

— Schimbi vorba. lar ăia mi-au fost făcuţi cadou când aveam 
nouă ani. 

— Chiar i-ai purtat pe flecare în ziua respectivă? 

— O să fie foarte supărată dacă nu-i spui. 

Vocea ta a devenit neobişnuit de serioasă. 

— O să spună lucruri pe care o să le regrete mai târziu. Şi nu o 
să mai poată să şi le retragă. 


241 


Ai fost amabilă. Ai plasat dragostea înaintea adevărului. 
Numai că nu mai fusesem martoră la aşa ceva, credeam că doar 
cauţi o scuză. 


— Eviti subiectul, 
— O să-i spun după naştere. Când o să-l iubească. 


Ai Ştiut tot timpul că o să-l iubească. 

Mama s-a apucat să planteze un trandafir Madame Carriere 
într-un ghiveci de lângă mormântul tău. 

— E temporar, până soseşte îngerul. E prea gol fără nimic 
alături. 

Eu am umplut stropitoarea ca să-l putem uda şi mi-am amintit 
de tine, copil, când te ţineai după mama cu uneltele tale 
liliputane, având în pumnişorul încleştat seminţele luate de la 
alte plante; cred că nişte căldăruşe, dar niciodată nu fusesem 
prea atentă. 

— li plăcea grădinăritul, nu-i aşa? am întrebat. 

— De când era micuță, a răspuns mama. Mie a început să-mi 
placă abia pe la treizeci de ani. 

— Cum ai început? 

Făceam conversaţie, atât, o conversaţie fără surprize, care 
speram să-i aducă alinare mamei, întotdeauna i-a plăcut să 
discute despre plante. 

— Când plantam ceva, devenea din ce în ce mai frumos, exact 
opusul a ceea ce mi se întâmpla mie la treizeci şi şase de ani, a 
spus mama, în timp ce controla pământul din jurul trandafirului 
cu mâinile goale. Am văzut că avea unghiile pline de pământ. N- 
ar fi trebuit să mă deranjeze că nu-mi păstram frumuseţea, a 
spus ea mai departe. Dar atunci, înainte de moartea lui Leo, m-a 
deranjat. Cred că îmi era dor să fiu tratată cu blândeţe, cu 
dărnicie, pentru că eram o fată drăguță. Omul care ne-a 
reinstalat sistemul electric şi un taximetrist, odată, s-au purtat 
dezagreabil în mod gratuit; bărbaţi care în mod normal ar fi făcut 
câte ceva prin casă pe gratis erau agresivi, ca şi cum ar fi ştiut 
că demult fusesem drăguță, frumoasă chiar şi nu voiau să afle că 
frumuseţea dispare şi îmbătrâneşte. Era ca şi cum mă 
învinovăţeau pe mine pentru asta. 

M-a surprins puţin, dar numai un pic. Devenise aproape o 
obişnuinţă pentru ea să vorbească fără ocolişuri. Mama şi-a şters 


242 


faţa cu degetele murdare, care i-au lăsat pe obraz o dungă de 
negreală. 

— Pe urmă Tess a crescut aşa frumoasă, fără să-şi dea seama 
deloc că oamenii erau atât de generoşi cu ea tocmai datorită 
frumuseţii ei. 

— Cu toate astea, nu s-a folosit niciodată de frumuseţe. 

— Nu avea nevoie. Lumea şi-a deschis porţile în faţa ei, iar ea 
a intrat cu zâmbetul pe buze, crezând că aşa se va întâmpla tot 
timpul. 

— Ai fost geloasă? 

Mama a ezitat o clipă, apoi a clătinat din cap. 

— Nu era vorba de gelozie, însă când mă uitam la ea îmi 
dădeam seama cum ajunsesem eu. S-a întrerupt. Sunt puţin 
ameţită. De fapt, de ziua lui Leo îmi permit să mă abţiguiesc 
puţin. La fel când e comemorarea morţii lui. Acum o să mai fie şi 
comemorările lui Tess şi Xavier, nu? O să ajung o beţivă, dacă nu 
ai grijă de mine. l-am strâns mâna cu putere. Tess venea 
întotdeauna la mine de ziua lui, a spus ea. 


Când ne-am luat rămas-bun la gară, i-am propus o ieşire 
duminica următoare la pepiniera din Petersham Meadows, care 
îţi plăcea aşa de mult, dar era prea scumpă pentru tine. Am 
căzut de acord să alegem o plantă nouă pe care ţi-ai fi dorit-o în 
grădină. 

Am luat trenul înapoi spre Londra. Nu mi-ai spus niciodată că 
mergeai la mama de ziua lui Leo. Probabil ca să nu-mi dai ocazia 
să mă simt vinovată. M-am întrebat de câte ori ai mai vizitat-o, 
înainte ca sarcina să înceapă să se vadă. Din factura de telefon 
ştiam deja că eu mă purtasem cu cruzime şi te neglijasem şi mi- 
am dat seama că la fel făcusem şi cu mama. Tu erai fiica 
iubitoare, nu eu, aşa cum avusesem ipocrizia să cred 
întotdeauna. 

Am fugit, nu-i aşa? Slujba la New York nu fusese o „ocazie de a 
face carieră”; fusese ocazia de a o lăsa în urmă pe mama, ca şi 
orice răspundere şi de a începe o viaţă organizată pe un alt 
continent. Cu nimic mai prejos faţă de tata. Tu însă nu ai plecat. 
Oi fi avut tu nevoie să-ţi amintesc când se apropiau aniversările, 
însă tu nu ai fugit. 

Mă întrebam de ce oare doctorita Wong nu îmi arătase ce 
defecte aveam. Cu siguranţă, un psihanalist bun ar trebui să 
scoată de sub canapea un portret a /a Dorian Gray pentru ca 


243 


pacientul să poată vedea cine este cu adevărat. Sunt însă 
nedreaptă cu ea. Nu i-am pus întrebările potrivite despre mine; 
de fapt, nu m-am luat deloc la întrebări. 

Soneria telefonului m-a smuls din autoanaliza în desfăşurare. 
Era Christina. Câteva minute a vorbit vrute şi nevrute, ca să 
evite, probabil, adevăratul motiv al apelului, apoi a ajuns la 
subiect. 

— Hemms, nu cred că moartea lui Xavier şi a celuilalt bebeluş 
au vreo legătură între ele. 

— Trebuie să aibă. Atât Tess, cât şi Hattie au participat la 
acelaşi experiment, în acelaşi spital... 

— Aşa e, însă din punct de vedere medical nu e nici o 
legătură. Nu există ceva care să dezvolte o maladie cardiacă atât 
de severă, încât să omoare un copil şi, în acelaşi timp, probleme 
renale - probabil colaps renal - care să-i fie fatale unui alt copil. 

Am întrerupt-o, speriată. 

— In genetică, o genă poate coda caracteristici diferite, nu? 
Poate că... 

M-a întrerupt din nou, sau poate că legătura era proastă, 
deoarece mă aflam în tren. 

— L-am întrebat pe profesorul meu, m-am gândit că poate îmi 
scapă mie ceva. Nu i-am spus despre ce e vorba, i-am prezentat 
doar un scenariu ipotetic. A spus că două boli fatale atât de 
diferite nu pot avea aceleaşi cauze. 

Ştiam că eliminase limbajul medical ca să înţeleg eu mai bine. 
Mai ştiam şi că versiunea complexă ar fi spus exact acelaşi lucru. 
Experimentul de la St. Anne's nu putea fi cauza morţii ambilor 
copii. 

— Dar nu e ciudat că au murit doi copii la St. Anne's? am 
întrebat-o. 

— Orice spital are o rată de mortalitate perinatală, iar la St. 
Anne's se nasc anual cinci mii de copii, aşa că acest caz e trist, 
dar, din păcate, nu e ceva neobişnuit. 

Am încercat să-i mai pun alte întrebări, să găsesc o hibă, dar 
nu mi-a mai spus nimic. Am simţit cum mă zgâlţâia trenul, iar 
disconfortul meu fizic era o ilustrare perfectă a stării mele 
emoţionale, ceea ce m-a făcut să mă îngrijorez şi în privinţa 
Kasiei. Plănuisem să facem o călătorie, dar poate era prea 
periculos, aşa că i-am cerut părerea Christinei. Fericită că mă 


putea ajuta, mi-a dat un răspuns cu mult prea multe detalii. 
XXX 


244 


Îi termin de povestit domnului Wright despre convorbirea cu 
Christina. 

— Am crezut că le minţise cineva pe femei în legătură cu 
adevărata cauză a morţii copiilor lor. Nici unuia dintre bebeluşi 
nu i se făcuse autopsie. 

— Nu v-aţi gândit nici o clipă că poate v-aţi înşelat? 

— Nu. Mă priveşte cu admiraţie, cred, dar trebuie să-i spun 
adevărul. Nu aveam energia să mă gândesc că poate mă 
înşelam, explic mai departe. Pur şi simplu nu eram în stare să o 
iau de la capăt. 

— Şi ce aţi făcut? mă întreabă, iar eu mă simt obosită când 
aud întrebarea, obosită şi descurajată, aşa cum mă simţisem şi 
atunci. 

— M-am dus iar la Hattie. Nu credeam că îmi mai poate spune 
vreun lucru care să mă ajute, dar trebuia să încerc ceva. 

XXX 

Încercam să mă agăţ de un fir de pai, eram conştientă de asta, 
dar trebuia să mă agăţ de ceva. Singurul lucru care m-ar fi putut 
eventual ajuta era să aflu identitatea tatălui copilului lui Hattie, 
dar nu prea îmi făceam speranţe că aveam să reuşesc. 

Când am sunat la uşă, mi-a deschis o femeie drăguță, cam de 
treizeci de ani, despre care am bănuit că era Georgina; într-o 
mână avea o carte de copii, în cealaltă un ruj. 

— Intraţi, cred că sunteţi Beatrice. Am întârziat puţin, i-am 
promis lui Hattie că dispar cel târziu la opt. 

Hattie a apărut în spatele ei, pe hol. Georgina s-a întors spre 
ea. 

— Poţi să le citeşti copiilor povestea cu vaca, te rog? Eu o să-i 
dau ceva de băut lui Beatrice. 

Hattie ne-a lăsat şi s-a dus sus. Am simţit că Georgina 
plănuise totul, deşi părea cu adevărat prietenoasă. 

— Percy şi vaca e cea mai scurtă, durează şase minute, cu 
zgomotele de motor şi sunetele animalelor cu tot, aşa că în 
curând o să coboare. A deschis o sticlă de vin şi mi-a dat un 
pahar. Să nu o supăraţi, vă rog. A trecut prin atâtea. De-abia mai 
mănâncă de când s-a întâmplat. Incercaţi... să fiţi blândă cu ea. 

Am încuviinţat din cap şi grija ei m-a făcut să o plac. Afară s-a 
auzit claxonul unei maşini, iar Georgina a strigat la etaj înainte 
de a pleca: 

— Hattie, am deschis o sticlă de Pinot gris. Serveşte-te. Hattie 
i-a mulţumit de sus. Păreau mai degrabă colege de cameră decât 


245 


stăpână şi bonă, ambele de treizeci şi ceva de ani. 

După ce a liniştit copiii, Hattie a coborât şi ne-am dus 
împreună în camera de zi. S-a aşezat pe canapea, cu picioarele 
sub ea şi cu un pahar de vin în mână, comportându-se ca în casa 
ei, nu ca o servitoare care locuia cu stăpânii. 

— Georgina e foarte amabilă, nu? am întrebat-o. 

— Da, aşa este. Când i-am spus de copil, s-a oferit să-mi 
plătească biletul de avion spre casă şi să-mi mai dea şi salariul 
pe două luni. Nu-şi permit aşa ceva, amândoi lucrează cu normă 
întreagă şi de-abia reuşesc să-mi plătească salariul. 

Prin urmare, Georgina nu era stăpâna tipică a unei bone 
filipineze, tot aşa cum nici Hattie nu locuia în debara. Am parcurs 
setul de întrebări devenite deja obişnuite. Ştia dacă te temeai de 
cineva? Cunoştea pe cineva care ar fi putut să-ţi dea droguri? 
Vreun motiv pentru care ai fi putut fi omorâtă (m-am pregătit să 
înfrunt privirea care mi se arunca de obicei la întrebarea asta)? 
Hattie nu mi-a putut da nici un răspuns. Asemenea celorlalţi 
prieteni ai tăi, nu te-a mai văzut după naşterea lui Xavier. 
Ajunsesem la fundul sacului cu întrebări, gândindu-mă că nu 
prea avansasem. 

— De ce nu ai spus nimănui numele tatălui copilului tău? A 
ezitat şi mi s-a părut că e ruşinată. Cine e, Hattie? 

— Soţul meu. 

A tăcut, lăsându-mă să încerc să-mi dau seama singură. 

— Erai gravidă când ai luat slujba asta? 

— M-am gândit că nu o să mă angajeze nimeni dacă se afla. 
Când sarcina a devenit vizibilă, am pretins că urma să nasc mai 
târziu decât termenul normal. Am preferat ca Georgina să creadă 
că sunt uşuratică decât că am minţit-o. Bănuiesc că am avut o 
faţă uimită. A avut încredere în mine şi am devenit prietene. 

O clipă m-am simţit exclusă din legăturile de prietenie dintre 
femei, de care nu simţisem vreodată că aveam nevoie, pentru că 
tu îmi erai suficientă. 

— l-ai spus lui Tess de pierderea copilului? am întrebat. 

— Da. Al ei urma să se nască abia peste câteva săptămâni. A 
plâns când i-am spus, pentru mine, iar eu m-am supărat pe ea. 
Mi-a împrumutat sentimente pe care nu le aveam. 

Ai ştiut că se supărase pe tine? Era singura persoană cu care 
vorbisem şi care avusese motiv să te critice; pe care tu o 
judecaseşi greşit. 

— Adevărul e că m-am simţit uşurată, a spus Hattie. Avea un 


246 


ton sfidător, mă provoca să fiu şocată de vorbele ei. 

— Inţeleg, am răspuns. Ai acasă alţi copii de care trebuie să te 
îngrijeşti. Un bebeluş însemna să-ţi pierzi slujba, oricât de 
înţelegători ar fi fost stăpânii şi astfel nu puteai să le trimiţi bani 
acasă. Am privit-o şi am înţeles că eram departe de adevăr. Sau 
nu ai fi putut suporta să mai laşi în urmă un copil ca să vii să 
munceşti în Marea Britanie? M-a privit în ochi, ca o confirmare 
mută. 

Cum de eu o puteam înţelege pe Hattie, iar tu nu? Poate 
pentru că eu înţeleg ruşinea, în timp ce tu nu ai simţit-o 
niciodată. Hattie s-a ridicat. 

— Mai vrei să ştii altceva? Dorea să plec. 

— Da. Ştii cine ţi-a făcut injecţia? Cea cu gena? 

— Nu. 

— Dar doctorul care a asistat la naştere? 

— A fost cezariană. 

— Dar trebuie să fi văzut cine a fost? 

— Nu. Purta mască. La injecție. Şi la operaţie. Tot timpul cu 
mască. In Filipine nu există aşa ceva. Nu-i pasă nimănui prea 
mult de igienă, dar aici... 

In timp ce vorbea, am revăzut în minte cele patru tablouri de 
coşmar pe care le-ai pictat, cu femeia care ţipa şi figura mascată 
aplecată deasupra ei. Nu erau imagini ale unei halucinaţii induse 
de droguri, chiar ţi se întâmplase aşa ceva. 

— Ai fişa de spitalizare? 

— Nu. 

— S-a pierdut? 

A părut surprinsă că ştiam. 

XXX 

Beau ultima înghiţitură de cafea şi nu ştiu dacă efectul 
cofeinei sau amintirea acelor tablouri mă face să tresar, astfel că 
vărs puţină cafea pe masă. Domnul Wright mă priveşte îngrijorat. 

— Să ne oprim aici? întreabă el. 

— Da, dacă nu vă deranjează. 

Mergem împreună în hol. Domnul Wright zăreşte buchetul de 
narcise de pe biroul secretarei şi se opreşte. Văd că ea se 
crispează. El se răsuceşte spre mine, cu ochii roşii. 

— Imi place foarte mult ce v-a spus Tess despre gena culorii 
galbene din narcise care salvează vederea copiilor. 

— Şi mie. 


247 


Sergentul-detectiv Finborough mă aşteaptă la Carluccio's, nu 
departe de clădirea secţiei de poliţie. M-a sunat ieri să mă 
întrebe dacă ne-am putea întâlni. Nu sunt sigură că se cuvine, 
dar am acceptat. Ştiu că nu vine în propriul interes, ca să mă 
roage să camuflez adevărul, pentru a-i crea lui o imagine mai 
bună. 

Mă îndrept spre el şi o clipă avem amândoi o ezitare, de parcă 
ar urma să ne sărutăm pe obraz ca doi prieteni, nu ca doi - ce? 
Ce suntem unul pentru celălalt? El e persoana care mi-a spus că 
tu erai cea găsită în clădirea toaletei. El e bărbatul care m-a luat 
de mână, m-a privit drept în ochi şi a distrus persoana care 
fusesem până în acel moment. Nu avem o relaţie de tipul celor 
de la cocteiluri, unde ne pupăm pe obraz, dar nici o simplă 
relaţie ca între un poliţist şi ruda unei victime. Il iau şi îl ţin de 
mână, aşa cum făcuse şi el mai demult; de data asta mâna mea 
e mai caldă. 

— Voiam să spun că îmi pare rău, Beatrice. 

Sunt pe cale să răspund, când o chelneriţă se împinge printre 
noi, cu tava ridicată şi un creion înfipt cu profesionalism în coada 
de cal. Cred că ar trebui să fim undeva într-o biserică, de 
exemplu - un loc liniştit şi serios - unde lucrurile importante sunt 
spuse în şoaptă, nu răcnite ca să acopere zgomotul cratiţelor şi 
al taclalelor. 

Ne aşezăm la o masă şi cred că pentru amândoi atmosfera e 
ciudat de intimă. Rup eu tăcerea. 

— Ce mai face poliţista Vernon? 

— A fost promovată. Acum lucrează la unitatea de violenţă 
casnică. 

— Bravo ei. 

Imi zâmbeşte, căci acum gheaţa e spartă şi se poate avânta 
într-o conversaţie mai serioasă. 

— Ai avut dreptate de la început. Ar fi trebuit să te ascult şi să 
te cred. 

Obişnuiam să-mi imaginez că aud exact fraza asta şi mi-aş fi 
dorit să-i fi putut şopti celei care eram pe atunci că un poliţist 
avea să-mi spună cândva aşa ceva. 

— Cel puţin, ai avut îndoieli, îi spun. Şi ai făcut ceva ca să le 
lămureşti. 

— Mult prea târziu. N-ar fi trebuit să ajungi să fii în primejdie. 

Brusc, zgomotele restaurantului se sting, iar lumina e înghițită 
de întuneric. Îl aud doar pe detectivul Finborough care îmi 


248 


vorbeşte, mă linişteşte, spunându-mi că mă simt bine, apoi 
vocea lui se pierde şi totul e întunecat, iar eu vreau să ţip, însă 
nu reuşesc să scot nici un sunet. 


Când îmi revin, mă aflu în toaleta curată şi călduroasă a 
cafenelei. Detectivul Finborough e alături de mine. Imi spune că 
am fost „dusă” cam cinci minute. Nu prea mult. Dar e prima dată 
când au dispărut şi sunetele. Personalul de la Carluccio's a fost 
amabil şi mi-a chemat un taxi ca să merg acasă. Il întreb pe 
detectivul Finborough dacă vrea să mă însoţească, iar el acceptă 
bucuros. 


Mă aflu acum într-un taxi negru, cu un poliţist alături, dar tot 
mă simt speriată. Ştiu că el mă urmăreşte; simt cum prezenţa lui 
nefastă, criminală, devine din ce în ce mai apropiată. 

Vreau să-i spun detectivului Finborough. Dar, la fel ca domnul 
Wright, mi-ar spune că el e ţinut în închisoare pentru cercetări; 
că nu-mi mai poate face rău, că nu am de ce să mă tem. Numai 
că nu l-aş putea crede. 

Detectivul Finborough aşteaptă până mă vede ajunsă în 
apartament, în siguranţă, apoi se urcă în taxi şi pleacă. Când 
închid uşa, Caramel îşi lipeşte unduitor corpul ei blănos şi cald de 
picioarele mele şi toarce. O strig pe Kasia. Nici un răspuns. 
Teama mă acoperă cu un val de sudoare, apoi observ pe masă 
un bilet în care îmi spune că e la grupul de suport prenatal. 
Trebuie să ajungă acasă dintr-o clipă în alta. 

Mă duc la fereastră ca să verific şi trag perdeaua. Două mâini 
lovesc geamul din afară, încercând să-l spargă. Ţip. El dispare în 
întuneric. 


249 


Capitolul 21 


Joi 


E o zi frumoasă de primăvară, dar decât să traversez parcul, 
prefer să iau metroul spre secţia de poliţie, ca să fiu mereu 
înconjurată de oameni. 

Când ajung acolo mă bucur că iar voi fi strivită în lift, dar ca de 
obicei îmi fac griji că pagerul şi mobilul nu au semnal, că o să 
rămân blocată şi Kasia nu o să poată da de mine. 

Imediat ce sunt lăsată la etajul trei, verific dacă ambele 
funcţionează. Nu i-am spus despre omul de la fereastră de 
aseară, nu am vrut să o sperii. Sau să recunosc cealaltă 
posibilitate - faptul că nu doar corpul începe să-mi slăbească, ci 
şi mintea. Ştiu că fizic nu mă simt bine, dar nu m-am gândit că s- 
ar putea să am şi probleme psihice. Să fie omul acela doar o 
închipuire, produsul unei minţi bolnave? Poate că pentru a 
rămâne întreg la cap ai nevoie de forţă fizică, iar eu nu o mai am. 
De nebunie mă tem cel mai mult, chiar mai mult decât de el, 
pentru că te distruge pe tine, cea care eşti în trupul care 
supravieţuieşte într-un mod grotesc. Da, probabil că şi tu te-ai 
temut. Şi mi-aş fi dorit ca tu să fi ştiut că a fost vorba de PEP - nu 
de vreo slăbiciune sau boală închipuită - care ţi-a ameninţat 
sănătatea minţii. 

Poate şi mie mi s-a administrat PEP. Te-ai gândit la asta 
înaintea mea? Poate că răul care mă urmăreşte e produsul unui 
halucinogen. Dar nu avea cine să mi-l dea. Singurele locuri 
frecventate de mine au fost sediul poliţiei, Coyote şi 
apartamentul, unde nu e nimeni care să-mi vrea răul. 

Nu o să-i spun domnului Wright despre ucigaşul de la 
fereastră, nu încă; nici despre teama că aş putea înnebuni. Dacă 
nu îi spun, o să mă trateze normal şi ca urmare o să mă comport 
şi eu normal. Se aşteaptă să fiu în toate minţile, iar eu nu o să-i 
înşel aşteptările. In plus, măcar pe parcursul orelor petrecute cu 
el, ştiu că sunt în siguranţă. Aşa că o să aştept până la sfârşitul 
acestei zile şi o să-i spun abia atunci. 

In dimineaţa asta, biroul domnului Wright nu mai e plin de 
lumină; întunericul învăluie contururile, iar eu clipesc ca să încerc 
să-l alung. Când încep să-i vorbesc, îmi aud cuvintele oarecum 


250 


bolborosite şi îmi e greu să mi le amintesc. Dar domnul Wright a 
spus că poate azi o să încheiem declaraţia, aşa că trebuie să mă 
forţez să merg mai departe. 

Domnul Wright nu pare să observe că nu e totul în regulă. 
Poate că am ajuns expertă în a-mi ascunde stările proaste sau e 
concentrat asupra ultimei părţi a depoziţiei. Recapitulează ultima 
parte a interviului. 

— Hattie Sim v-a spus că bărbatul care i-a făcut injecţia şi a 
asistat la naşterea copilului purta o mască. 

— Da. Am întrebat-o dacă era vorba de aceeaşi persoană şi 
mi-a spus că da. Dar altceva nu-şi amintea - vocea, culoarea 
părului sau înălţimea, încerca să uite întreaga experienţă şi i-am 
dat dreptate. 

— Aţi crezut că acela care a ajutat-o la naştere o asistase şi pe 
Tess? 

— Da. Eram sigură că era vorba de bărbatul care o omorâse. 
Dar îmi trebuiau mai multe dovezi înainte de a merge la poliţie. 

— Contraargumente mai solide? întreabă domnul Wright. 

— Da. Trebuia să dovedesc că purta mască pentru a-şi 
ascunde identitatea. Nu reuşisem să aflu cine o asistase pe Tess 
la naştere - mi-am dat seama că aşa fusese aranjat. Dar poate 
reuşeam să aflu cine le administrase injecţia şi lui Tess şi lui 
Hattie. 

XXX 

De la casa lui Hattie din Chiswick am ajuns târziu la spitalul St. 
Anne's; era deja trecut de miezul nopţii. Dar trebuia să aflu 
imediat. La sosirea mea, saloanele erau cufundate în întuneric şi 
mi-am dat seama că nu era chiar ora potrivită să încep să pun 
întrebări. Dar apăsasem deja pe soneria uşii maternității şi a 
răspuns o infirmieră pe care nu am recunoscut-o. M-a privit cu 
suspiciune, iar eu mi-am amintit că măsurile de siguranţă existau 
pentru a împiedica furtul bebeluşilor. 

— Pot să vorbesc cu moaşa-şefă? Cressida se numeşte, mi se 
pare. 

— E acasă. A terminat tura acum şase ore. Revine mâine. 

Nu puteam aştepta până atunci. 

— William Saunders e aici? am întrebat. 

— Sunteţi pacienta lui? 

— Nu. Am avut o ezitare. O prietenă. 

Am auzit un bebeluş plângând, apoi alţii care i s-au alăturat. A 
sunat soneria. Infirmiera s-a strâmbat şi am observat că părea 


251 


stresată. 

— Bine. E în camera de gardă. A treia uşă pe dreapta. 

Urmărită de infirmieră, am bătut la uşă, apoi am intrat. 
Camera era în semiîntuneric, luminată doar de uşa întredeschisă. 
William s-a trezit imediat, extrem de alert, poate pentru că era 
de gardă şi trebuia să fie în stare să acţioneze pe loc la 
capacitate maximă. 

— Ce cauţi aici, Bee? 

In afară de tine, nimeni nu mi-a spus aşa niciodată; părea că i- 
ai împrumutat un strop din relaţia noastră apropiată. S-a dat jos 
din pat şi am văzut că era îmbrăcat într-o uniformă albastră. 
Părul îi era ciufulit de la pernă. Am observat dimensiunile reduse 
ale camerei şi patul de o persoană. 

— Ştii cine le face injecţiile femeilor care participă la 
experimentul FC? l-am întrebat. 

— Nu. Vrei să încerc să aflu? 

Era aşa de simplu. 

— Da. 

— Bine. Părea pus pe treabă, extrem de concentrat şi i-am 
fost recunoscătoare că mă lua în serios. Mai ştii şi de alte 
paciente, în afară de sora ta? 

— Kasia Lewski şi Hattie Sim. Tess le-a întâlnit la clinica FC. 

— Poţi să-mi notezi numele lor? 

A aşteptat până când am scotocit prin geantă şi am notat 
numele, apoi a luat cu blândeţe hârtia din mâna mea. 

— Acum pot să te întreb ce anume vrei să ştii? 

— Persoana care a făcut-o a purtat mască. Şi când le-a făcut 
injecţia şi când le-a asistat la naştere. 

A urmat o clipă de tăcere, iar eu am simţit că începe să-şi 
piardă promptitudinea de care dăduse dovadă până atunci. 

— Nu e neobişnuit ca personalul medical să poarte mască, mai 
ales cei de la obstetrică, a răspuns el. Naşterile pun probleme, se 
intră în contact cu o mulţime de fluide ale corpului şi de obicei 
personalul medical poartă echipament de protecţie. Bănuiesc că 
mi-a citit pe faţă neîncrederea sau dezamăgirea. Chiar e o 
măsură de rutină, cel puţin în spitalul acesta, a continuat el. 
După Johannesburg, avem cel mai mare procentaj de pacienţi 
infectați cu HIV. Suntem testaţi regulat pentru a evita să ne 
infectăm pacienţii, dar nu se întâmplă şi invers. Astfel că, atunci 
când ne vine o pacientă nouă, nu putem şti dacă este bolnavă 
sau purtătoare a virusului. 


252 


— Dar când le sunt administrate genele? Când li se fac 
injecţiile? am întrebat. Asta nu implică prezenţa vreunui fluid, 
nu? Atunci de ce poartă mască? 

— Poate că persoana respectivă s-a obişnuit să fie atentă. 

Mai demult îi admirasem capacitatea de a vedea partea bună 
a oamenilor, asemenea ţie, dar acum mă scotea din sărite. 

— Preferi să găseşti o explicaţie nevinovată decât să crezi că 
cineva mi-a omorât sora şi şi-a ascuns identitatea în spatele unei 
măşti. 

— Bee... 

— Eu nu-mi permit luxul de a alege. Varianta urâtă şi violentă 
e singura pe care o am. M-am dat cu un pas mai în spate. Tu 
porţi mască? 

— Da, de multe ori. Poate părea o măsură extremă, dar... 

L-am întrerupt: 

— Tu ai fost? 

— Poftim? 

S-a uitat fix la mine şi nu am fost în stare să-l privesc în ochi. 

— Crezi că eu am omorât-o? a întrebat. Părea consternat şi 
jignit. 

Am greşit când am crezut că un duel verbal era ceva banal. 

— Imi pare rău. M-am forţat să-l privesc în ochi. Cineva a 
omorât-o. Nu ştiu cine este. Doar că este vorba de cineva. 
Bănuiesc că deja am întâlnit acea persoană, am vorbit cu ea şi 
nu am ştiut. Nu am însă nici cea mai mică dovadă. 

M-a luat de mână şi mi-am dat seama că tremuram. 

Incet, degetele lui mi-au mângâiat palma; la început prea 
delicat că să cred că era cu adevărat un gest de atracţie. Dar 
când a continuat am ştiut că nu mă înşelasem, deşi aproape că 
nu mi-a venit să cred. 

Mi-am retras mâna. Faţa i-a trădat dezamăgire, însă vocea îi 
era blândă: 

— Nu sunt o variantă prea bună, nu? 

M-am îndreptat spre uşă, încă uluită şi mai mult decât flatată. 

De ce am părăsit încăperea aceea şi posibilităţile pe care le 
oferea? Pentru că, admițând că aş fi putut ignora aspectul moral 
al faptului că era însurat - un obstacol nu foarte greu de trecut, 
după cum mi-am dat seama - ştiam că nu ar fi fost vorba de 
ceva pe termen lung sau sigur, aşa cum îmi doream şi îmi 
trebuia mie. Ar fi fost o clipă de pasiune, nimic altceva, iar pe 
urmă aş fi avut de plătit o datorie emoţională extrem de mare. 


253 


Sau poate a fost pentru că îmi spusese Bee. Un nume pe care 
doar tu îl foloseai. Un nume care m-a făcut să-mi amintesc cine 
fusesem în toţi acei ani. Un nume care nu făcea aşa ceva. 

Aşa că am închis uşa în urma mea şi am depăşit clătinându- 
mă, dar încă dreaptă, această situaţie morală dificilă. Şi nu 
pentru că aveam principii solide, ci pentru că din nou am ales 
siguranţa în locul unei fericiri pe termen scurt. 


Am aşteptat autobuzul de noapte în stradă, în apropierea 
spitalului. Mi-am amintit de atingerea braţelor lui puternice când 
mă îmbrăţişase şi de blândeţea degetelor lui când îmi mângâiase 
palma. Mi-am imaginat căldura îmbrăţişării lui dacă m-ar fi strâns 
în braţe acum - dar eram singură în noapte şi în frig şi am 
regretat că plecasem, că eram o persoană care, în mod 
previzibil, întotdeauna avea să plece. 

M-am răsucit, gata să merg înapoi, chiar am făcut câţiva paşi, 
apoi mi s-a părut că aud pe cineva la câţiva metri de mine. Două 
alei neluminate porneau din stradă sau poate că el stătea pitit în 
spatele unei maşini parcate. Mai devreme, cufundată în gânduri, 
nu observasem că nu era nici o maşină pe drum şi nici pe 
trotuare. Eram singură, împreună cu persoana care mă urmărea. 

Am văzut un taxi negru, cu un singur far şi am ridicat mâna, 
rugându-mă în gând să oprească - ceea ce s-a şi întâmplat - şi 
admonestându-mă că mă plimbam singură la miezul nopţii. 
Cursa până acasă m-a costat toţi banii pe care îi mai aveam. 
Şoferul a aşteptat să ajung cu bine în apartament, apoi a plecat. 

XXX 

Domnul Wright mă priveşte cu îngrijorare, iar eu îmi dau 
seama cât de rău mă simt. Gura îmi e extrem de uscată. Beau 
toată apa din paharul pe care mi l-a lăsat secretara. El mă 
întreabă dacă pot să continui, iar eu îi spun că da; pentru că mă 
linişteşte să fiu cu el şi nu vreau să fiu singură în apartament. 

— V-aţi gândit că era bărbatul care o urmărea pe Tess? 
întreabă domnul Wright. 

— Da. Însă era vorba de senzaţia că mă privea cineva şi cred 
că şi de auzul unui sunet, căci fusesem alertată de ceva, dar de 
fapt nu văzusem pe nimeni. 

Domnul Wright îmi propune să mâncăm un sendviş, aşa că 
mergem în parc la un picnic de lucru. Pentru că devin ameţită şi 
incoerentă, speră, bănuiesc, că o gură de aer proaspăt o să mă 
trezească. la casetofonul. Nici nu mi-a trecut prin gând că e unul 


254 


portabil. 

Mergem în Parcul St. James, care e aidoma scenei din Mary 
Poppins, peste tot sunt flori, boboci, cerul e albastru şi încărcat 
de nori albi ca bezelele. Pe iarbă e plin de funcţionari întinşi la 
soare, aşa că parcul s-a transformat într-o plajă lipsită de mare. 
Mergem de-a lungul aleii unul lângă celălalt, apropiaţi, în 
căutarea unui loc mai puţin aglomerat. Faţa lui blândă e întoarsă 
spre mine, iar eu mă întreb dacă şi el îmi simte căldura, aşa cum 
o simteupe alui. 

O femeie cu un căruţ dublu se îndreaptă spre noi şi suntem 
nevoiţi să mergem unul în spatele celuilalt. Rămasă singură 
câteva clipe, simt brusc că am pierdut ceva, ca şi cum odată cu 
absenţa lui a dispărut căldura pe care o simţeam în stânga 
corpului. Asta mă face să-mi imaginez că sunt întinsă pe partea 
stângă pe o podea rece de ciment şi simt cum intră frigul în 
mine, îmi aud inima bătând prea repede şi nu pot să mă mişc. 
Intru în panică, anticipez evenimentele, apoi brusc el e iar lângă 
mine şi ne recăpătăm pasul obişnuit, iar eu revin la cursul normal 
al poveştii. 

Găsim un loc liniştit, iar domnul Wright întinde o cuvertură pe 
care să ne aşezăm. Sunt mişcată că azi-dimineaţă, în clipa în 
care a văzut că era cer senin, a plănuit un picnic în parc 
împreună cu mine. Dă drumul la casetofon. Fac o pauză, până 
trece un grup de adolescenţi, apoi încep povestirea. 

— Kasia s-a trezit când am intrat sau poate mă aşteptase. Am 
întrebat-o dacă şi-l amintea pe medicul care-i făcuse injecţia. 

XXX 

S-a înfăşurat în halatul tău. 

— Nu ştiu nume, a spus. E problemă? 

— Purta mască, de aceea nu ştii? 

— Da, mască. Ceva rău? Beata? 

Şi-a dus involuntar mâna la pântece. Nu mi-am putut îngădui 
să o sperii. 

— Totul e în ordine. Pe cuvânt. 

E însă prea ageră ca să fie păcălită atât de uşor. 

— Copilul lui Tess nu-i bolnav, a spus. Nu are FC. Când ai venit 
la apartament. Când tu rugat Mitch să facă testul. 

Nu-mi dădusem seama că înţelesese. Probabil că de atunci s-a 
tot gândit la asta, dar nu m-a întrebat, bănuiesc că a avut 
încredere în mine că aveam să-i spun tot ce-ar fi trebuit să ştie. 

— Da, aşa e. Incerc să aflu mai multe. Dar asta nu are nici o 


255 


legătură cu tine. Tu şi copilul tău o să fiţi bine, fără nici o 
problemă. 

A zâmbit la „fără nici o problemă”, expresie pe care o învățase 
de curând; un zâmbet care părea forţat, special pentru mine. 

Am îmbrăţişat-o. j 

— Chiar o să fiți bine. Amândoi. |ţi promit. 

Pe tine şi pe Xavier nu am putut să vă ajut, însă pe ea o s-o 
ajut. Nimeni nu o să-i facă rău, ei ori copilului. 

kk 

Puțin mai departe câţiva adolescenţi joacă softball şi pentru o 
clipă mă întreb ce va spune persoana care va asculta 
înregistrările despre zgomotul din fundal, despre râsete şi despre 
flecăreala din jur. 

— A doua zi aţi primit un mesaj de la profesorul Rosen? 
întreabă domnul Wright. 

— Da. Duminică dimineaţa, pe la zece şi un sfert. Eram în 
drum spre slujbă, urma să lucrez în tura de weekend brunch, o 
idee nouă a Bettinei. Am remarcat că era trimis de pe adresa lui 
personală, spun, nu de la cea a companiei Chrom-Med, pe care o 
folosise până atunci. 

Domnul Wright se uită la o copie a mesajului. 


Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
De la: alfredrosenmac.com 


Tocmai m-am întors din turneul de conferințe americane 
şi am găsit mesajul dumneavoastră. Aşa cum fac de obicei, 
în astfel de călătorii nu iau cu mine telefonul mobil. 
(Membrii apropiați ai familiei au un număr de telefon de la 
hotel, în cazul în care e nevoie să fiu contactat) E caraghios 
să spuneţi că experimentul meu prezintă vreun pericol 
pentru bebeluşi. El se bazează tocmai pe faptul că e o 
metodă sigură de a introduce în organism gena sănătoasă. 
E modalitatea prin care putem influența un tratament în 
modul cel mai sigur. 


Prof. Dr. Alfred Rosen, 
magister al Universității Cambridge 


De la: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
Către: alfredrosenOmac.com 


256 


Puteţi să-mi explicati de ce medicul de la St. Anne's a 
purtat mască şi când a asistat la naşterea bebeluşilor şi 
când s-a ocupat de injectarea genelor? 


Către: iPhone-ul lui Beatrice Hemming 
De la: alfredrosengmac.com 


În mod evident, personalul medical poartă echipament 
de protecţie adecvat când asistă la naşterea bebeluşilor, 
dar nu sunt expert în aşa ceva, aşa că, dacă aveți întrebări, 
vă sugerez să vă adresati cuiva de la obstetrică. 

Cât despre injecții, în mod clar persoana respectivă nu a 
înțeles esentialul despre cromozomul meu. Spre deosebire 
de un virus, nu prezintă nici un risc de infecţie. Astfel de 
precautii nu sunt necesare. Poate că sunt doar obişnuiţi să 
fie atenţi? Oricum, v-am spus la înmormântarea surorii 
dumneavoastră că sunt dispus să vă răspund la orice 
întrebare, aşa că voi face cercetări. Deşi mă îndoiesc că voi 
afla ceva. 


Nu ştiam dacă să am sau nu încredere în el. În orice caz, nu 
ştiam de ce voia să mă ajute. 

XXX 

Iniţiativa Bettinei de a oferi un brunch s-a dovedit de succes, 
aşa că la ora douăsprezece Coyote era înţesat de lume. L-am 
zărit pe William care îşi făcea loc să înainteze şi încerca să-mi 
atragă atenţia. A zâmbit când mi-a văzut uimirea. 

— Cressida, moaşa-şefă, mi-a spus că lucrezi aici. Sper că nu-i 
nici o problemă. 

Mi-am amintit că-i lăsasem adresele de la apartament şi de la 
Coyote când îţi căuta fişa. Bettina mi-a zâmbit şi a preluat 
comenzile mele de băuturi, ca să pot vorbi cu William. Eram 
uluită că nu se mira că un bărbat atrăgător venise să mă vadă. 
M-am dus spre capătul tejghelei barului, iar el m-a urmat. 

— Nu am reuşit să aflu cine i-a făcut injecţia lui Tess sau 
celorlalte femei, se pare că fişele lor au dispărut fără urmă. Îmi 
pare rău. N-ar fi trebuit să mă ofer să caut. 

Imi dădusem deja seama că nu avea nici o şansă. Dacă nimeni 
nu ştia cine fusese cu tine la naşterea lui Xavier, care durase cel 
puţin câteva ore, fără fişă lui îi era imposibil să afle cine îţi făcuse 


257 


injecţia, un fapt atât de rapid şi de simplu. 

— Ştiam că urma să te dezamăgesc, a continuat William. Aşa 
că am făcut nişte cercetări la clinica de genetică. Am mers la cei 
care-mi erau datori cu câte ceva. Uite ce ţi-am adus. Mi-a dat un 
teanc de fişe medicale, ca şi cum mi-ar fi oferit flori. Dovezile 
tale, Bee. Am văzut că erau fişele lui Mitch. Michael Flanagan e 
partenerul Kasiei Lewski, a spus William, iar eu am realizat că îi 
povestisem foarte puţin despre prietenia mea cu Kasia. Nu e 
purtător al genei de fibroză chistică. 

Prin urmare, Mitch făcuse testul - şi era clar că nu îi spusese 
Kasiei despre rezultat. Am presupus că, la fel ca Emilio, îşi 
imaginase - sau preferase să-şi imagineze - că nu era el tatăl 
copilului ei. Mi-am închipuit ce uşurat a fost la aflarea 
rezultatului, avea fraza cu care scăpa de responsabilitate, cea cu 
care o acuza pe Kasia că era doar o uşuratică şi că-l păcălise. M- 
am întrebat dacă putea cu adevărat să creadă aşa ceva. 

Din tăcerea şi lipsa mea de entuziasm, William a crezut că nu 
înţelesesem. 

— Ambii părinţi trebuie să fie purtătorii genei fibrozei chistice 
pentru ca bebeluşul lor să aibă boala. Acest tată nu are gene FC, 
prin urmare, copilul nu avea cum să fie bolnav. Nu ştiu ce se 
întâmplă cu experimentul asupra fibrozei chistice, dar e clar că 
ceva nu-i în ordine, iar fişele acestea o dovedesc. Din nou mi-a 
înţeles greşit tăcerea. Imi pare rău. Ar fi trebuit să te ascult cu 
mai multă atenţie şi să te susţin chiar de la început. Dar poţi să 
duci tu la poliţie fişele acestea, nu-i aşa? Sau preferi să le duc 
eu? 

— Nu vor ajuta la nimic. M-a privit nedumerit. Kasia, fosta lui 
parteneră, e genul de persoană despre care oamenii îşi fac păreri 
greşite. Poliţia o să creadă că s-a înşelat asupra paternităţii lui 
Michael Flanagan sau că a minţit. Tot aşa cum au făcut şi cu sora 
mea. 

— Nu poţi fi sigură de asta. 

Puteam, pentru că mai demult eu însămi o judecasem greşit 
pe Kasia. Ştiam că, la fel ca mine în trecut, inspectorul Haines o 
s-o considere o fată care se culca cu cine se nimerea; o fată care 
foarte uşor se putea înşela sau putea minţi în legătură cu 
identitatea tatălui copilului ei. 

S-a auzit pagerul lui William, un sunet ciudat în mijlocul 
conversaţiilor şi al clinchetelor de la bar. 

— Imi pare rău. Trebuie să plec. 


258 


Mi-am adus aminte că avea la dispoziţie douăzeci de minute 
ca să ajungă la spital. 

— O să ajungi la timp? 

— Sigur. Am venit cu bicicleta. 

Când a plecat, am văzut-o pe Bettina, care mi-a zâmbit iar. l- 
am răspuns şi eu cu un zâmbet. Pentru că, deşi dovezile lui nu 
serveau la nimic, eram încurajată. Pentru prima oară, cineva era 
de partea mea. 

Bettina m-a trimis acasă mai devreme, de parcă mi-ar fi dat 
un cadou pentru zâmbetul meu. 


Când am ajuns acasă, am găsit-o pe Kasia în genunchi, 
frecând podeaua. 

— Ce naiba faci? 

A ridicat spre mine faţa lac de sudoare. 

— Spuneau că e bine pentru copil; să fiu în poziţia bună. 
Foarte repede, apartamentul tău ajunsese să semene cu al ei: în 
jurul spărturilor, al ruginii şi al petelor, totul strălucea. Oricum, a 
spus, îmi place să fac curat. 

Mi-a zis că atunci când era mică, mama ei lucra la fabrică în 
ture lungi. După ore, Kasia obişnuia să frece şi să spele, ca 
atunci când se întorcea mama ei acasă, totul să strălucească 
pentru ea. E un cadou curăţenia asta a Kasiei. A 

Nu i-am spus că Mitch nu era purtătorul genei FC. Incă nu-i 
spusesem nici de moartea bebeluşului lui Hattie. Aseară mă 
gândeam că în felul acesta o protejam, însă acum mă întreb 
dacă nu-i înşelam încrederea în mine. Sincer, nu ştiam care era 
adevărul. 

— Poftim, am spus şi i-am dat biletele. Am ceva pentru tine. 
Le-a luat, oarecum nedumerită. Nu mi-am permis să cumpăr 
bilete de avion, aşa că ţi-am luat bilete de autocar, la şase 
săptămâni după naşterea copilului. Unul pentru fiecare dintre 
noi, bebeluşul merge pe gratis. 

M-am gândit că ar trebui să ducă bebeluşul în Polonia, să-şi 
întâlnească cei patru bunici, unchii, mătuşile şi verii. Are o 
mulţime de rude care să-l ajute pe bebeluş. Cum şi mama şi tata 
erau copii unici, noi nu aveam o reţea de rude care să ne 
sprijine. Familia ne era micşorată încă înainte de naşterea 
noastră. 

Kasia se holba la bilete, neobişnuit de tăcută pentru firea ei. 

— Ţi-am luat şi ciorapi speciali, căci prietena mea care e 


259 


medic mi-a spus să ai grijă să nu faci tromboflebită, zakrzepica, 
am spus, traducând în poloneză ultimul cuvânt, după ce-l 
căutasem în dicţionar. Nu reuşeam să citesc pe faţa ei ce gândea 
şi m-am temut că eram prea insistentă. Nu trebuie să stau cu ai 
tăi. Dar chiar nu cred că e bine să pleci aşa departe cu copilul 
singură. 

M-a sărutat. Mi-am dat seama că, în ciuda tuturor celor 
petrecute, era prima dată când o vedeam plângând. 

XXX 

l-am spus domnului Wright despre fişele lui Mitch. 

— Credeam că acesta era un alt motiv pentru care alegeau 
fete sărace şi singure - aveau mai puţine şanse să fie crezute. 

In loc să mă trezească, lumina soarelui m-a făcut mai 
somnoroasă. Termin relatarea despre fişele lui Mitch. Deja 
trebuie să fac eforturi ca să-mi păstrez coerenţa. 

— Pe urmă i-am dat Kasiei biletele pentru Polonia şi a început 
să plângă. Acum mintea mea e prea puţin concentrată că să 
discern ce e important, în noaptea aceea mi-am dat seama cu 
adevărat ce curajoasă fusese. O considerasem naivă şi imatură, 
dar de fapt e chiar curajoasă, ar fi trebuit să observ acest lucru 
când mi-a luat apărarea în faţa lui Mitch, deşi ştia că o s-o bată. 

Vânătăile de pe faţă şi urmele de pe braţe erau adevărate 
dovezi de curaj. Dar la fel erau şi zâmbetul şi dansul cu care 
înfrunta orice îi apărea în cale. La fel ca tine, are darul de a 
vedea fericirea în lucruri mărunte. Trece prin sită viaţa, în 
căutare de aur şi îl găseşte în fiecare zi. 

Ce dacă pierde lucruri, la fel ca tine? Acesta nu-i un semn de 
imaturitate, tot aşa cum faptul că eu ştiu tot timpul unde îmi 
sunt lucrurile nu-i un semn de înţelepciune. Gândeşte-te că înveţi 
o nouă limbă şi înregistrezi doar cuvintele care descriu o lume 
frumoasă, refuzând să le afli pe cele care vorbesc de una 
întunecată; astfel, îţi modelezi lingvistic lumea în care trăieşti. Nu 
cred că e un exemplu de naivitate, ci de un optimism 
inimaginabil. 

A doua zi dimineaţă am ştiut că trebuia să-i spun ce se 
întâmpla. Cine eram eu să-mi imaginez că pot avea grijă de 
cineva, după toate cele care ţi se întâmplaseră ţie? 

— Urma să-i spun, dar deja era cu mobilul la ureche şi anunţa 
jumătate din Polonia că vine cu bebeluşul să-i vadă. Pe urmă am 
primit un alt mesaj de la profesorul Rosen, care mă ruga să ne 
întâlnim. Când am părăsit apartamentul, Kasia încă sporovăia la 


260 


telefon cu rudele. 
XXX 

La propunerea lui, m-am întâlnit cu profesorul Rosen la 
intrarea în clădirea Chrom-Med, care era un furnicar, deşi era 
duminică. Mă aşteptam să mă conducă în birou, dar m-a dus la 
maşina lui. Am intrat şi a blocat portierele. Protestatarii erau tot 
acolo - ceva mai departe de noi - le auzeam strigătele. 

Profesorul Rosen încerca să pară calm, dar avea în voce un 
tremur pe care nu şi-l putea controla. 

— In cadrul experimentului meu asupra fibrozei chistice 
desfăşurat la St. Anne's a fost folosit un vector de virus activ. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat. 

— Fie e vorba de o boroboaţă monumentală, a spus, în timp ce 
eu mă gândeam că nu folosise niciodată cuvinte ca „boroboaţă” 
şi că limbajul lui nu avea să fie niciodată mai colorat de atât. Fie 
la St. Anne's este testată o altă genă, una care are nevoie de un 
vector de virus activ, iar experimentul meu asupra fibrozei 
chistice e folosit ca paravan. 

— Au deturnat experimentul asupra fibrozei chistice? 

— Poate că da. Dacă vreţi să sune mai melodramatic. 

Incerca să micşoreze gravitatea celor întâmplate, dar nu-i prea 
reuşea. 

— In ce scop? am întrebat. 

— Bănuiesc că, dacă are loc un experiment ilegal, atunci e de 
inginerie genetică, iar testarea pe subiecţi umani e interzisă în 
Marea Britanie. 

— Şi ce urmăreşte să dezvolte? 

— Nu ştiu. Ochi albaştri, coeficient ridicat de inteligenţă, 
muşchi puternici. Lista absurdităţilor poate continua. Despre 
orice fel de genă ar fi vorba, are nevoie de un vector activ care 
să o transporte. 

Vorbea ca un om de ştiinţă, referindu-se la fapte, dar cuvintele 
îi trădau emoția. Era livid. 

— Ştiţi cine administrează injecţiile în cadrul terapiei cu gena 
FC la St. Anne's? l-am întrebat. g 

— Nu am acces la astfel de informații. In general, suntem 
ţinuţi izolaţi în laboratoarele noastre de la Chrom-Med. Nu e ca în 
mediul universitar, nu se face schimb de idei sau informaţii. Prin 
urmare, nu, nu cunosc numele medicului. Dacă aş fi în locul lui 
sau al ei, aş administra însă tratamentul genetic pentru fibroză 
chistică fetuşilor care chiar ar avea FC, testând în acelaşi timp şi 


261 


gena interzisă. Poate că persoana respectivă a devenit neatentă 
sau nu erau destule paciente. S-a întrerupt şi mi-am dat seama 
cât de mânios şi de jignit era. Cineva încearcă să facă bebeluşii 
mai perfecţi decât sunt. Dar, dacă sunt sănătoşi, sunt deja 
perfecţi. Sănătatea deja înseamnă perfecțiune. Am observat că 
tremura. 

M-am întrebat dacă tu aflaseşi despre experimentul deturnat 
şi despre identitatea celui care o făcuse. De aceea fuseseşi 
omorâtă? 

— Trebuie să le spuneţi celor de la poliţie. A clătinat din cap, 
fără să mă privească în ochi. Dar trebuie să le spuneţi. 

— Deocamdată e vorba doar de o ipoteză. 

— Sora mea şi bebeluşul ei sunt morţi. 

A privit prin parbriz ca şi cum ar fi condus maşina, nu doar s-ar 
fi ascuns în ea. 

— Mai întâi trebuie să am dovezi că experimentul fals e de 
vină. Dacă am dovezi, îmi pot salva experimentul meu asupra 
fibrozei chistice. Altfel, el va fi oprit în toate spitalele până când 
se va afla ce se întâmplă, iar asta poate dura luni sau ani de zile. 
S-ar putea să nu mai fie reluat niciodată. 

— Dar experimentul asupra fibrozei chistice nu are de ce să fie 
afectat. Cu siguranţă... 

M-a întrerupt. 

— Dacă ziariştii pun mâna pe subiectul acesta, cu fineţea şi 
inteligenţa lor, nu pe un experiment independent, ci pe 
experimentul meu asupra fibrozei chistice vor da vina pentru 
moartea bebeluşilor şi pentru Dumnezeu mai ştie ce altceva. 

— Nu cred că e adevărat. 

— Chiar aşa? Cei mai mulţi oameni sunt aşa de prost informaţi 
şi educați, încât nu cunosc diferenţa dintre inginerie genetică şi 
tratament genetic. 

— E absurd... 

M-a întrerupt din nou. 

— Unii pediatri au fost hăituiţi, chiar şi atacați, de câte o 
adunătură de imbecili care credeau că pediatru e acelaşi lucru cu 
pedofil. Aşa că, da, vor eticheta şi experimentul asupra fibrozei 
chistice ca fiind ceva negativ, pentru că nu vor înţelege că există 
o diferenţă între ele. 

— Atunci de ce v-aţi interesat din capul locului? am întrebat. 
Dacă tot nu faceţi nimic cu ceea ce aţi aflat. 

— M-am interesat pentru că v-am promis că o să vă răspund la 


262 


întrebări. M-a privit cu o expresie care îi trăda teama şi furia că îl 
pusesem într-o astfel de situaţie. Am crezut că nu aveam ce să 
aflu. 

— Prin urmare, va trebui să mă duc la poliţie fără să mă 
susţineţi? am întrebat. 

Părea să aibă un imens disconfort fizic şi, fără succes, încerca 
să întindă stofa puternic şifonată a pantalonilor săi gri. 

— Poate că vectorul de virus activ s-a folosit din greşeală; se 
mai întâmplă şi erori informatice. Greşelile administrative sunt 
îngrijorător de frecvente. 

— Asta o să declaraţi la poliţie? 

— Este explicaţia cea mai credibilă. Da, asta o să le spun. 

— lar pe mine nu mă vor crede. Tăcerea a coborât între noi ca 
un perete de sticlă. Am spart-o: Despre ce e vorba de fapt, 
despre vindecarea  bebeluşilor sau despre reputația 
dumneavoastră? 

A deblocat portierele, apoi s-a întors spre mine. 

— Dacă fratele dumneavoastră ar fi acum un bebeluş pe cale 
să se nască, ce aţi dori să fac? 

Am avut o ezitare, însă a durat doar o clipă. 

— AŞ dori să mergeţi la poliţie şi să spuneţi adevărul, apoi să 
vă daţi peste cap pentru a vă salva experimentul. 

S-a îndepărtat de maşină, fără să mă mai aştepte şi fără să-şi 
mai dea osteneala să o încuie. 

Femeia cu creastă l-a recunoscut şi i-a strigat: 

— Lăsaţi-l pe Dumnezeu să se joace de-a Dumnezeu! 

— Dacă Dumnezeu şi-ar fi făcut treaba cum trebuie, n-ar mai fi 
nevoie să-i luăm noi locul, i-a răspuns profesorul. Femeia l-a 
scuipat. 

Protestatarul cu coadă de cal a strigat: 

— Spuneţi NU bebeluşilor proiectaţi! 

El şi-a croit loc printre ei şi a intrat în clădire. 


Nu l-am considerat pe profesorul Rosen rău-intenţionat, ci slab 
şi egoist. Pur şi simplu, nu suporta să renunţe la noul lui statut. 
Avea însă un alibi mintal pentru lipsa de iniţiativă; circumstanţe 
atenuante pe care le putea invoca în favoarea lui - tratamentul 
fibrozei chistice este foarte important. Amândouă ştim asta. 


Am ajuns la staţia de metrou şi abia acolo mi-am dat seama 
că profesorul Rosen îmi furnizase o informaţie extrem de 


263 


importantă. Când îl întrebasem dacă ştia cine administra injecţia 
în cadrul experimentului FC de la St. Anne's, spusese că nu ştia; 
că nu avea acces la astfel de informaţii. Dar vorbise despre 
persoana care alegea pacienţii „care chiar aveau FC şi care testa 
în acelaşi timp gena ilegală”. Cu alte cuvinte, persoana care 
administra injecţia conducea în acelaşi timp şi experimentul FC 
la St. Anne's. Aşa trebuiau să stea lucrurile, dacă era persoana 
care răspundea de alegerea pacientelor pentru experiment. Era 
mult mai uşor să aflu cine conducea experimentul FC la St. 
Anne's decât să descopăr identitatea cuiva care făcuse o singură 
injecție. 
kk 

Este minunat afară, cerul are nuanța aceea de albastru a 
porțelanurilor Wedgwood. În timp ce funcţionarii se întorc la 
birou, îmi amintesc că la St. Amy's făceam cursuri afară când era 
cald, atât copiii, cât şi profesorii, prefăcându-se că suntem 
interesaţi de cărţi în timp ce ne încărcăm cu căldura verii; preţ 
de o clipă uit cât de frig îmi e. 

— Credeţi că profesorul Rosen a intenţionat să vă spună? 
întreabă domnul Wright. 

— Da. E mult prea inteligent şi prea pedant ca să aibă astfel 
de scăpări. Cred că a strecurat informaţia ca să-şi spele 
conştiinţa şi a lăsat găsirea persoanei responsabile pe seama 
inteligenţei mele. Sau poate că în acel moment al conversaţiei 
noastre latura lui bună a fost mai puternică. Indiferent ce a fost, 
tot ce aveam acum de făcut era să aflu cine conducea 
experimentul de la St. Anne's. Picioarele îmi sunt aproape 
complet amorţite. Nu sunt sigură că o să reuşesc să mă ridic. L- 
am sunat pe William, iar el a spus că o să afle cine se ocupa de 
experimentul FC şi că spera să mă sune în aceeaşi zi. Pe urmă 
am sunat-o pe Kasia pe mobil, dar era ocupat, probabil încă 
vorbea cu rudele ei - deşi cred că i se terminase deja creditul şi o 
sunaseră ele. Ştiam că urma să se întâlnească cu nişte prieteni 
polonezi de la biserică, aşa că m-am gândit să-i povestesc totul 
la întoarcere. Când urma să ştim cine se afla în spatele lucrurilor, 
iar ea avea să fie în siguranţă. 

XXX 

Între timp, m-am dus să mă întâlnesc cu mama la pepiniera 
Petersham, ca să alegem o plantă pentru grădina ta, după cum 
plănuiserăm. Mă bucuram că exista ceva care să-mi abată 
gândurile; aveam nevoie să fac ceva, nu să umblu de colo-colo 


264 


prin apartament în aşteptarea telefonului lui William. 

Kasia mă tot bătuse la cap să depun flori pentru tine în faţa 
toaletei publice. Imi spusese că astfel mi-aş pune odcisk palca de 
iubire pe ceva rău. (oacisk palca înseamnă amprentă, asta e cea 
mai apropiată şi mai duioasă traducere pe care am găsit-o). Era 
însă un gest pentru ceilalţi oameni, nu pentru mine. Eu trebuia 
să găsesc răul şi să-l înfrunt direct, nu cu ajutorul florilor. 


După săptămâni întregi de umezeală şi frig, acum era prima zi 
caldă şi uscată de început de primăvară, iar la pepinieră, camelii, 
primule şi lalele începeau să-şi arate culorile. Am sărutat-o pe 
mama, iar ea mi-a răspuns cu o îmbrăţişare strânsă. In timp ce 
înaintam pe sub acoperişul vechilor sere, părea că ne-am întors 
înapoi în timp, în grădina unei reşedinţe maiestuoase. 

Mama verifica dacă plantele aveau degerături şi inflorescențe 
repetate, în timp ce eu eram preocupată - după aproape două 
luni de investigaţii, la sfârşitul zilei aveam să ştiu cine te 
omorâse. 

Pentru prima dată de la sosirea la Londra, mi-a fost prea cald, 
aşa că mi-am scos paltonul cel scump, dând la iveală 
îmbrăcămintea de dedesubt. 

— Beatrice, hainele alea sunt groaznice. 

— Sunt ale lui Tess. 

— M-am gândit eu. Nu mai ai nici un ban? 

— Nu, nu prea. Mai am ceva, dar sunt blocaţi în apartament, 
până după vânzare. 

Trebuie să mărturisesc că de câtva timp umblu îmbrăcată în 
hainele tale. Hainele mele din New York sunt caraghioase, 
potrivite doar pentru acel stil de viaţă şi pe lângă asta am 
descoperit şi cât de confortabile sunt ale tale. Ar fi trebuit să fie 
ciudat şi extrem de grav că îmbrac hainele surorii mele moarte, 
dar m-am gândit că te-ai amuza teribil să mă vezi purtând la 
mâna a doua hainele tale de mâna a doua; eu, care întotdeauna 
trebuia să am ultimele modele ale creatorilor celebri şi care le 
dădeam la curăţătorie după o singură purtare. 

— Ai aflat deja ce s-a întâmplat? a întrebat mama. 

Era prima dată când îmi punea întrebarea asta. 

— Nu, dar cred că o să aflu. Curând. 

Mama a întins mâna şi a mângâiat petala unei clematite 
timpurii. 

— Asta i-ar fi plăcut. 


265 


Brusc a amuţit şi corpul i-a fost străbătut de un puternic val de 
durere, imposibil de privit. Am cuprins-o cu braţul, dar era de 
nealinat. Câtva timp am rămas aşa, apoi s-a răsucit spre mine. 

— Cât de înspăimântată trebuie să fi fost. lar eu nu am fost 
acolo. 

— Era adult, nu puteai fi mereu alături de ea. 

Lacrimile i-au ţâşnit ca un țipăt. 

— Trebuia să fiu cu ea. 

Mi-au venit în minte clipele din copilărie când îmi era frică, 
apoi auzeam în întuneric foşnetul halatului de casă şi simţeam 
mirosul cremei de faţă şi doar zgomotul făcut de ea şi acel miros 
îmi alungau frica şi mi-am dorit să fi fost şi alături de tine. 

Am îmbrăţişat-o cu putere, încercând să am o voce credibilă. 

— Nu şi-a dat seama, crede-mă, absolut deloc. l-a pus un 
sedativ în băutură ca s-o adoarmă. Nu avea cum să-i fie frică. A 
murit liniştită. 

Ca şi tine, în sfârşit mama învățase să pună dragostea pe 
primul plan, înaintea adevărului. 

Am mers mai departe prin seră, ne-am uitat la plante, iar 
mama a părut să-şi găsească puţină alinare în prezenţa lor. 

— Inseamnă că nu o să mai stai aici prea mult timp, a spus. 
Dacă o să afli în curând. 

M-a rănit gândul ei că aş putea pleca iar, după toate cele 
întâmplate. 

— Nu. Rămân pentru totdeauna. Amias a spus că pot sta în 
apartament, chiar aproape pe gratis, cred. 

Decizia mea era un pic egoistă. Hotărâsem să fac cursuri ca să 
devin arhitectă. De fapt, n-ar trebui să vorbesc la trecut, încă mai 
doresc să fac asta, după terminarea procesului. Nu sunt sigură 
dacă voi fi acceptată, nici cum o să plătesc studiile şi cum o să 
am grijă şi de Kasia şi bebeluş, dar vreau să încerc. Ştiu că 
gândirea mea matematică, obsedată de detalii, o să se descurce 
bine cu partea structurală. O să încerc să-mi descopăr ceva din 
capacitatea ta creativă. Cine ştie? Poate că undeva dormitează 
un cod necitit pentru talentul artistic, strâns înfăşurat într-un 
cromozom spiralat ce aşteaptă condiţii prielnice ca să se 
trezească la viaţă. 

Mi-a zbârnâit telefonul, era un mesaj de la William care dorea 
să ne vedem urgent. l-am răspuns, trimiţându-i adresa 
apartamentului. Anticiparea momentului mi-a dat o stare de rău. 

— Trebuie să pleci? a întrebat mama. 


266 


— Da, curând. Îmi pare rău. 

Mi-a mângâiat părul. 

— Tot nu te-ai tuns. 

— Ştiu. 

Mi-a zâmbit, cu mâna încă în părul meu. 
— Semeni aşa de mult cu ea. 


267 


Capitolul 22 


Când am ajuns acasă, William mă aştepta la capătul de jos al 
scărilor. A ridicat privirea spre mine, era palid şi expresia lui 
obişnuită de francheţe era marcată de nervozitate. 

— Am aflat cine răspunde de experimentul asupra fibrozei 
chistice de la St. Anne's. Pot să intru? Nu cred că ar trebui să... 
Vocea lui, de obicei calmă, era precipitată şi sacadată. Am 
descuiat uşa şi el m-a urmat înăuntru. A aşteptat o clipă înainte 
de a vorbi: E Hugo Nichols. Inainte ca eu să apuc să întreb ceva, 
William s-a întors spre mine, cu vocea încă precipitată, apoi a 
început să se plimbe de colo-colo prin cameră: Nu înţeleg. De ce 
naiba a introdus în experiment bebeluşi care nu aveau fibroză 
chistică? Ce naiba face? Nu înţeleg. 

— Experimentul FC de la St. Anne's a fost deturnat, am 
răspuns. Pentru testarea unei alte gene. 

— Dumnezeule! De unde ai aflat? 

— De la profesorul Rosen. 

— Se duce la poliţie să raporteze? 

— Nu. 

După o clipă a reluat. 

— Atunci rămâne s-o fac eu. Să le spun despre Hugo. Speram 
să fie vorba despre altcineva. 

— Nu e vorba despre a povesti lucruri neadevărate, nu? 

— Nu. Imi pare rău. 

Insă tot nu reuşeam să înţeleg. 

— De ce ar face un psihiatru un experiment genetic? 

— A fost cercetător la Imperial College. Inainte de a deveni 
medic în spital. Ţi-am spus asta, nu? Am încuviinţat. Făcea 
cercetări în genetică, a continuat William. 

— Asta nu mi-ai spus. 

— Nu m-am gândit - Dumnezeule - pur şi simplu nu m-am 
gândit că era un amănunt important. 

— Am fost nedreaptă. Imi pare rău. 

Mi-am amintit că William îmi spusese că doctorul Nichols avea 
reputaţia de a fi fost „strălucit” şi „făcut pentru o carieră de 
succes”, însă eu considerasem că zvonul trebuie să fi fost fals şi 
crezusem în părerea mea că era incorigibil de neîngrijit. 
Amintindu-mi de opinia mea despre doctorul Nichols, mi-am dat 


268 


seama că îl eliminasem de pe lista suspecţilor nu doar pentru că 
îl credeam prea dezordonat ca să fie violent, nici măcar pentru 
că socotisem că nu avea vreun motiv, ci în urma convingerii 
mele nestrămutate că era foarte cumsecade. 

Cu faţa tensionată, William s-a aşezat şi a început să lovească 
cu palmele braţele canapelei. 

— Cu ani în urmă, am avut o discuţie cu el despre cercetările 
lui. Mi-a spus despre o genă pe care o descoperise şi pe care i-o 
cumpărase o companie. 

— Ştii care companie? 

— Nu. Nici măcar nu mai ştiu dacă a menţionat-o. Asta s-a 
întâmplat cu mult timp în urmă. Imi amintesc însă o parte din ce 
a spus, pentru că era extrem de entuziasmat, cum nu e de 
obicei. Se plimba din nou prin cameră. Mi-a spus că era ambiția 
lui de-o viaţă, de fapt, nu, a spus că era scopul vieţii lui să 
introducă această genă în pacienţi umani. Spunea că vrea să-şi 
lase amprenta asupra viitorului. 

— Amprenta asupra viitorului? am repetat eu, înfiorată, 
gândindu-mă că ţie viitorul îţi fusese întrerupt. 

William a crezut că nu înţelesesem. 

— Inseamnă că voia să-şi introducă gena în celulele 
embrionare, pentru a fi transmisă generaţiilor viitoare. Spunea 
că vrea să „îmbunătăţească ceea ce ne face umani”. Dar, deşi 
experimentele pe animale au avut succes, nu i s-a dat voie să-şi 
testeze gena pe oameni. | s-a spus că e vorba de inginerie 
genetică şi că este ilegală în cazul subiecţilor umani. 

— Ce fel de genă era gena „lui”? am întrebat. 

— Spunea că măreşte coeficientul de inteligenţă. 

William a adăugat că nu-l crezuse pentru că ar fi fost o 
realizare extraordinară şi uimitoare, iar el era atât de tânăr; a 
mai spus ceva, dar nu eram foarte atentă, pentru că mi-am 
amintit de vizita la Chrom-Med. Mi-am amintit că inteligenţa era 
măsurată cu ajutorul fricii. 

— M-am gândit că probabil inventase mare parte din ce 
povestea, a continuat William. Sau cel puţin că înflorea mult 
lucrurile. Dacă cercetarea lui era atât de strălucită, de ce s-o 
abandoneze pentru un spital nenorocit? Bănuiesc însă că a ţinut 
cu tot dinadinsul să fie medic de spital - a aşteptat ocazia ca să- 
şi testeze gena pe oameni. 

Am ieşit în grădină, ca şi cum simţeam nevoia să am mai mult 
spaţiu ca să mă obişnuiesc cu implicaţiile enorme ale 


269 


informaţiilor primite. Nu doream să fiu singură, aşa că m-am 
bucurat când William a venit după mine. 

— Probabil a distrus fişa lui Tess, a spus el. Apoi a modificat 
motivul real al morţii bebeluşilor, pentru ca moartea lor să nu 
poată fi pusă în legătură cu experimentul. Nu ştiu cum, dar i-a 
reuşit. Dumnezeule, nu ştiu, ajungi să vorbeşti altfel, ca aceia de 
la televizor. Dar vorbesc despre Hugo, pentru Dumnezeu. Despre 
un om pe care credeam că-l cunosc. Care-mi plăcea. 

Eu folosisem limbajul acela străin din clipa în care îţi găsiseră 
corpul. Ştiam cum e când îţi dai seama că limbajul folosit 
altădată nu poate descrie ce se întâmplă în prezent. 

Am privit micul petic de pământ în care hotărâsem împreună 
cu mama să plantăm pentru tine clematita de iarnă. 

— Trebuie să mai fi fost cineva implicat, nu? am spus. N-avea 
cum să fie alături de Tess la naştere. 

— Toţi medicii fac un stagiu de şase luni la obstetrică. Hugo 
ştie ce să facă la o naştere. 

— Trebuie să fi observat cineva, totuşi. Un psihiatru care 
asistă la o naştere, nu se poate să nu fi remarcat cineva...? 

— Secţia de naşteri e plină de oameni şi avem şi aşa mare 
nevoie de personal. Dacă vezi pe cineva în halat alb într-un 
salon, respiri uşurat şi mergi să rezolvi următoarea posibilă criză. 
Mulţi medici sunt consultanţi, iar şaizeci la sută dintre moaşe 
sunt trimise de agenţii, aşa că nimeni nu ştie cine sunt exact. S-a 
întors spre mine, cu o faţă tensionată. Şi-apoi, purta mască, Bee, 
nu mai ştii? 

— Totuşi, cineva... 

William m-a luat de mână. 

— Suntem al naibii de ocupați. Avem încredere în ceilalţi, 
pentru că e prea obositor şi prea dificil ca să procedăm altfel şi 
suntem destul de naivi ca să credem că toţi colegii se află aici în 
acelaşi scop - tratarea şi vindecarea bolnavilor. Corpul îi era 
încordat, iar mâinile le ţineau strâns pe ale mele. Şi pe mine m-a 
păcălit. Am crezut că-mi era prieten. 

XXX 

În pofida soarelui cald şi a păturii de picnic din lână, tremur. 

— Mi-am dat seama că de la început fusese avantajat de 
statutul lui, spun. Cine altcineva dacă nu un psihiatru să-l facă pe 
un pacient să-şi piardă minţile? Să-l determine să se sinucidă? lar 
eu aveam doar varianta lui în privinţa celor întâmplate în timpul 
şedinţelor de terapie. 


270 


— Aţi crezut că a încercat cu adevărat să o facă pe Tess să-şi 
ia viaţa? 

— Da. lar când ea a refuzat s-o facă - deşi era torturată psihic 
în cel mai sadic mod cu putinţă - a omorât-o. 

Nu mi s-a părut o surpriză faptul că doctorul Nichols fusese 
atât de cinstit în privinţa eşecului de diagnosticare a psihozei 
puerperale - faţă de crimă, ştirbirea imaginii profesionale nu era 
cine ştie ce. 

Domnul Wright priveşte o notiţă pe care îmi amintesc că a 
făcut-o cu mult timp în urmă. 

— Aţi spus că doctorul Nichols nu se afla pe lista persoanelor 
suspectate că i-ar fi putut trimite lui Tess cântecele de leagăn? 

— Intocmai. Aşa cum am spus, nu credeam că avea vreun 
motiv. M-am oprit o clipă. Şi îl consideram un om dezordonat, dar 
cumsecade, care a recunoscut că a făcut o greşeală imensă. Incă 
mai tremur. Domnul Wright îşi scoate haina şi mi-o pune pe 
umeri. Am presupus că Tess aflase de faptul că el deturnase 
experimentul FC şi din cauza asta a omorât-o. Totul se potrivea. 

„Se potrivea” sună foarte curat şi clar, de parcă ar fi vorba de 
o piesă care completează un puzzle şi aduce satisfacţie şi nu de 
hârşâit de metale, în vreme ce sânge ruginiu se varsă pe 
pământ. 

XXX 

Am rămas tăcuţi în mica ta grădină din spate, iar eu am 
observat că lăstarii verzi mai crescuseră cu câţiva centimetri pe 
crengile altădată moarte şi că aveau muguraşi; totul era viu şi în 
creştere, căci mugurii mici conţineau viitoarele flori de vară. 

— Ar trebui să sunăm la poliţie, a spus William. Sun eu sau o 
faci tu? 

— Cred că tu ai mai multă credibilitate. N-ai mai dat alarme 
false şi n-ai făcut crize de isterie. 

— Bine. Cum îl cheamă pe poliţist? 

— Inspectorul Haines. Dacă nu dai de el, întreabă de 
detectivul Finborough. 

A luat mobilul. 

— O să fie al naibii de greu. 

A tastat numărul pe care i l-am dat şi a cerut să vorbească cu 
inspectorul Haines. 

In timp ce William vorbea cu domnul Haines şi îi relata ce-mi 
spusese mai devreme, mie îmi venea să urlu la doctorul Nichols. 
Voiam să-l lovesc, să-i dau lovitură după lovitură; voiam chiar să- 


271 


| omor, iar senzaţia era ciudat de eliberatoare. În cele din urmă, 
furia mea avea o ţintă şi era o adevărată uşurare să mi-o eliberez 
- să arunc în sfârşit grenada ţinută mult timp cu cuiul scos, care 
ameninţa să mă distrugă, eliberându-mă astfel de toată povara 
şi tensiunea. 

William a închis. 

— Ne-a cerut să mergem la poliţie, dar are nevoie de o oră ca 
să-şi cheme superiorul. 

— Vrei să spui să te duci tu. 

— Îmi pare rău, Bee. Ultimii veniţi, ca americanii la sfârşitul 
războiului. 

— Deşi, dacă e să fim cinstiţi, datorită lor am câştigat. 

— Cred că ar trebui să mergem amândoi. Şi mă bucur că ne 
mai rămâne ceva timp şi pentru noi. 

A întins mâna şi mi-a dat la o parte o şuviţă de păr de pe ochi. 

M-a sărutat. 

Am ezitat. Oare aş putea cobori de pe munte ori depăşi 
situaţia aceea morală dificilă de care vorbeai tu? 

M-am răsucit şi am intrat în apartament. 

M-a urmat, iar eu m-am întors şi i-am răspuns la sărut. 
Profitam de moment şi îl trăiam din plin, pentru că nu ştiam când 
avea să se sfârşească. Dacă am învăţat ceva din moartea ta, 
este că prezentul e mult prea preţios ca să fie irosit. In sfârşit am 
înţeles taina momentului prezent, căci asta e tot ce avem. 

M-a dezbrăcat, iar eu m-am lepădat de vechea mea fire. M-am 
lăsat complet la vedere. Pe pieptul lui gol nu mai atârna 
verigheta. lar când pielea mea rece a simţit căldura trupului lui 
deasupra mea, am renunţat şi la toate corzile mele de siguranţă. 

XXX 

Dintr-o plasă, domnul Wright scoate o sticlă de vin şi două 
pahare de plastic de la automatul de apă al poliţiei, iar eu mă 
gândesc cât de mult îl apreciez pentru atenţia şi organizarea de 
care dă dovadă, îmi toarnă un pahar şi eu am nesocotinţa de a-l 
da imediat peste cap. Nu face nici un comentariu, tot aşa cum nu 
a făcut nici în legătură cu faptul că m-am culcat cu William şi iar 
îl apreciez pentru că nu mă judecă. 

XXX 

Stăm amândoi întinşi în patul tău, iar lumina joasă a soarelui 
de început de primăvară pătrunde prin fereastra demisolului. Mă 
sprijin de el şi beau ceaiul pe care mi l-a preparat, încercând să 
prelungesc cât pot momentul; încă simt pe piele căldura trupului 


272 


lui şi ştiu că va trebui să ne dăm jos din pat şi să ne reîntoarcem 
în lumea reală; îmi vine în minte John Donne care blestema 
nebunul şi bătrânul soare ce-i alunga iubita” şi mă minunez că 
versurile lui mi se potrivesc acum şi mie. 

XXX 

O clipă, vinul îmi dă energie şi simt cum îmi încălzeşte trupul. 

— William s-a dus la baie şi s-a uitat în dulăpior. A găsit o cutie 
cu pastile care avea eticheta spitalului. Erau pastile de PEP. 
Fuseseră acolo tot timpul. A spus că multe medicamente sunt 
ilegale dacă sunt procurate pe stradă, dar nu şi atunci când sunt 
prescrise de medici în scopuri terapeutice. 

— Eticheta menţiona numele medicului care le prescrisese? 

— Nu, dar el a spus că din actele farmaciei spitalului va fi uşor 
pentru poliţie să facă legătura dintre medicament şi doctorul 
Nichols. M-am simţit caraghios. Mă gândisem că un medicament 
ilegal trebuia să fie ascuns, nu ţinut la vedere. Fusese acolo tot 
timpul. _ 

Imi pare rău; încep să mă repet. Incep să-mi pierd 
concentrarea. 

— Apoi...? întreabă el. 

Am ajuns însă aproape de sfârşit, aşa că încerc să-mi adun 
ultimele rămăşiţe de energie mintală şi să merg mai departe. 

— Am părăsit împreună apartamentul. William îşi lăsase 
bicicleta legată cu lanţ de balustrada de vizavi, dar i-o furaseră, 
deşi lanţul era la locul lui. L-a luat cu el, spunând în glumă că 
acum putea să declare şi furtul bicicletei. 

XXX 

Am hotărât să mergem spre poliţie prin Hyde Park, ca să 
evităm traseul urât ce mărginea strada. La porţile parcului era un 
stand de flori. William a propus să ducem câteva la locul unde ai 
murit şi s-a dus să cumpere un buchet. 

În timp ce el vorbea cu vânzătoarea, eu i-am trimis un mesaj 
Kasiei: erau două cuvinte, odcisk palca - ştiam că o să înţeleagă 
că în sfârşit îmi lăsam amprenta plină de dragoste. 

William s-a întors cu două buchete de narcise. 

— Mi-ai spus că erau florile favorite ale lui Tess. Pentru că 
galbenul lor salvează vederea copiilor. 

Am fost bucuroasă şi surprinsă că şi-a amintit. 

M-a cuprins cu un braţ şi, în timp ce intram împreună în parc, 


5 Referire la primul vers din poemul Răsăritu/ soarelui scris de 
poetul metafizic englez John Donne (1572-1631). (n.tr.). 


273 


mi s-a părut că te aud cum râzi de mine şi am recunoscut în faţa 
ta că sunt o ipocrită fără pereche. Sinceră să fiu, ştiam că 
aventura nu avea să dureze şi că el avea să rămână căsătorit. 
Dar ştiam şi că asta nu avea să mă doboare. Nu eram mândră de 
mine, dar mă simţeam eliberată de cea care nu mai eram sau nu 
mai doream să fiu. Pe când mergeam înainte împreună, am 
simţit cum răsăreau mlădiţele speranţei şi am hotărât să le las să 
crească. Pentru că acum, când aflasem ce ţi se întâmplase, 
puteam să privesc înainte şi să îndrăznesc să-mi imaginez un 
viitor fără tine. Mi-am adus aminte că venisem aici aproape cu 
două luni în urmă, când stătusem în zăpadă şi te plânsesem 
printre copacii desfrunziţi şi fără viaţă. Acum locul era plin de 
jocuri, râsete, picnicuri şi frunziş verde şi proaspăt. Era acelaşi 
loc, dar peisajul era cu totul altul. 

Am ajuns la clădirea toaletei şi am scos narcisele din celofan, 
ca să pară culese. Când le-am aşezat în faţa intrării, o amintire - 
sau mai curând absenţa ei - mi s-a strecurat în minte, 
nechemată. 

— Nu ţi-am spus niciodată că îi plac narcisele sau din ce 
motiv. 

— Ba da, cum să nu. De-aia le-am şi cumpărat. 

— Nu. Am vorbit despre asta cu Amias. Şi cu mama. Nu cu 
tine. De fapt, îi spusesem foarte puţine despre tine, ca şi despre 
mine, de altfel. Probabil ţi-a spus chiar Tess. 

Cu buchetul lui de narcise în mână, s-a îndreptat spre mine. 

— Bee... 

— Nu-mi mai spune aşa. M-am tras înapoi. 

A venit mai aproape şi m-a împins înăuntru cu putere. 


A închis uşa în urma noastră şi mi-a pus cuțitul la gât. 

Mă întrerup, tremurând sub efectul adrenalinei. Da, telefonul 
dat inspectorului Haines fusese o prefăcătorie. Probabil, ideea îi 
venise de la vreunul dintre serialele TV difuzate în timpul zilei, pe 
care televizoarele din saloane le transmit non-stop - îmi 
amintesc de când era Leo în spital. Poate că o făcuse din 
disperare. Poate că eu fusesem prea aiurită ca să observ ceva. 
Domnul Wright e destul de cumsecade cât să nu critice 
încrederea ridicolă de care dădusem dovadă. 

Adolescenţii au părăsit partida zgomotoasă de softball în 
favoarea unei muzici răguşite. Picnicul funcţionarilor a fost 
înlocuit de mămici şi copii preşcolari; vocile lor ascuţite abia 


274 


formate trec rapid de la ţipete de bucurie la plânsete şi înapoi, ca 
argintul viu al termometrelor. Vreau ca ei să fie mai zgomotoşi, 
râsetele lor să fie mai puternice, iar muzica să fie dată la 
maximum. Vreau ca parcul să fie ticsit de lume, să nu mai 
găseşti unde să te aşezi. Vreau ca lumina soarelui să fie 
orbitoare. 

XXX 

A închis uşa toaletei şi a blocat-o cu lanţul de la bicicletă. Nu 
existase nicicând o bicicletă, nu-i aşa? Lumina se strecura 
înăuntru prin geamurile soioase şi crăpate, de la care căpătase 
un iz de murdărie, aruncând o umbră ca de coşmar. Cărămizile 
umede atenuau sunetele exterioare ale parcului - copiii care 
râdeau şi plângeau şi muzica ce se auzea de la un CD player. Da, 
sinistru cât de mult semăna acea zi cu cea de azi, când sunt în 
parc cu domnul Wright, dar poate că sunetele parcului sunt în 
fiecare zi aceleaşi, cu mici excepţii. Şi atunci, în clădirea aceea 
rece şi crudă, mi-am dorit ca acei copii să fie mai zgomotoşi, 
râsetele lor să fie mai puternice, iar muzica să fie dată la 
maximum. Poate pentru că, dacă eu îi puteam auzi, mai era o 
şansă şi ca ei să-mi audă ţipetele; nu, asta nu se putea întâmpla, 
căci dacă ţipam, avea să mă reducă la tăcere cu cuțitul. Aşa că 
probabil am vrut să fiu alinată de zgomotele vieţii în timp ce 
alunecam spre moarte. 

— Tu ai omorât-o, nu-i aşa? 

Dacă aş fi judecat cum trebuie, poate că ar fi trebuit să-i las o 
portiţă de scăpare, să-mi închipui că m-a împins înăuntru pentru 
cine ştie ce partidă sadică de sex, căci, odată acuzat, cum să-mi 
mai dea drumul? Insă oricum nu avea intenţia asta. Indiferent ce 
aş fi făcut ori aş fi spus. Prin minte mi se perindau tot felul de 
gânduri nebuneşti despre cum te poţi împrieteni cu cel care te-a 
răpit. (De unde naiba răsărise ideea aia? Şi de unde convingerea 
că majoritatea oamenilor ar trebui să ştie aşa ceva?) In mod 
uimitor, eu ştiam. Dar nu aveam cum să mă împrietenesc cu el, 
căci fusese iubitul meu, iar de aici încolo nu mai aveam încotro s- 
o luăm. 

— Nu sunt responsabil de moartea lui Tess. 

O clipă chiar am crezut că nu era; că îl judecasem greşit; că 
totul avea să se desfăşoare aşa cum crezusem iniţial, urma să 
mergem la poliţie, iar doctorul Nichols avea să fie arestat. Numai 
că autoînşelarea nu e posibilă când termenul celălalt al ecuaţiei 
conţine un cuţit şi un lanţ. 


275 


— Nu am vrut să se întâmple. Nu am pl/ănuit-o. Pentru 
Dumnezeu, doar sunt medic. Nu era vorba să omor pe cineva. Ai 
idee cum te face să te simţi? Treci printr-un adevărat iad. 

— Atunci încetează acum, cu mine. Te rog. 

A rămas tăcut. Frica mi-a făcut pielea de găină şi mi-a zbârlit 
sute de mii de fire de păr, care păreau gata să-mi ofere protecţia 
lor fără noimă. 

— Ai fost medicul ei? 

Trebuia să-l ţin de vorbă - nu pentru că aş fi crezut că venea 
cineva să mă salveze, ci pentru că orice clipă de viaţă în plus era 
prețioasă, chiar dacă o petreceam în clădirea aia, alături de acel 
om. 

Şi pentru că trebuia să ştiu. 

— Da. l-am urmărit evoluţia pe tot parcursul sarcinii. 

Nu-i pomeniseşi niciodată numele, spuseseşi doar „medicul”, 
iar eu nu întrebasem, ocupată cum eram cu multe alte probleme 
de serviciu. 

— Am avut o relaţie bună, ne-am plăcut unul pe altul. M-am 
purtat întotdeauna frumos cu ea. 

— Ai asistat la naşterea lui Xavier? am întrebat. 

— Da. 

Gândul mi-a fugit la omul mascat din tablourile tale de 
coşmar, care stătea în umbră întunecat şi ameninţător. 

— A fost uşurată când m-a întâlnit în parc în ziua aceea, a 
spus mai departe William. Mi-a zâmbit. Am... 

L-am întrerupt. 

— Dar era îngrozită de tine. 

— De cel care o asistase la naştere, nu de mine. 

— Totuşi, trebuie să-şi fi dat seama că tu fuseseşi acela. Chiar 
cu mască, nu se poate să nu-ți fi recunoscut măcar vocea. Dacă 
ai îngrijit-o pe toată perioada sarcinii, cu siguranţă... Continua să 
tacă. Nu-mi dădusem seama că era posibil să-l găsesc şi mai 
înfricoşător. Nu ai vorbit cu ea. Când era în travaliu. Când a 
născut. Nici când copilul a fost mort. Nu ai vorbit cu ea. 

— M-am întors şi am consolat-o, cam după douăzeci de 
minute. Ţi-am spus. M-am purtat întotdeauna frumos cu ea. 

Prin urmare, îşi scosese masca şi se transformase în omul 
blând care credeai că e; care credeam şi eu că e. 

— l-am propus să sun pe cineva din partea ei, a continuat el. 
Mi-a dat numărul tău. 

Ai crezut că ştiu. În tot acel timp, tu ai crezut că ştiu. 


276 


XXX 


Domnul Wright mă priveşte îngrijorat. 

— Aţi pălit. 

— Da. 

Simt că pălesc şi în interior şi pe dinafară. Mă gândesc la 
expresia „a deveni ştearsă” şi la cât de bine mi se potriveşte, o 
persoană ştearsă într-o lume strălucitoare care mă face 
invizibilă. 

XXX 

Îi puteam auzi afară pe oamenii din lumina puternică a 
soarelui de după-amiază, dar pentru ei eu eram invizibilă în 
clădirea toaletei. Işi scosese cravata şi îmi legase mâinile la 
spate. 

— Când te-am întâlnit prima dată, i-ai spus Tess. 

Continuam să-l ţin de vorbă - era unicul mod în care puteam 
rămâne în viaţă. Şi trebuia să ştiu. 

— Da, o greşeală prostească, a răspuns. Asta demonstrează 
că nu sunt bun la aşa ceva, nu? Nu mă pricep la subterfugii şi 
minciuni, 

Se pricepuse însă. Mă manipulase de la bun început, 
conducând conversaţia şi evitând întrebările cu abilitate. De la 
dorinţa mea de a-ţi găsi fişa, până la întrebările despre persoana 
care se ocupase de experimentul FC la St. Anne's, făcuse în aşa 
fel încât să nu primesc nici o informaţie reală. Venise până şi cu 
o scuză, în cazul în care teatrul jucat nu ar fi fost convingător. 

— Dumnezeule, nu ştiu, ajungi să vorbeşti altfel, ca aceia de la 
televizor. 

Pentru că pe ei îi imita. 

— Nu am plănuit toate astea. Un huligan a aruncat piatra în 
geamul ei, nu eu; ea însă a crezut că era ţinta atacului. 

Mi-a legat picioarele cu sfoară. 

— Şi cântecele de leagăn? am întrebat. 

— Am intrat în panică şi am făcut ce mi-a trecut prin cap. CD- 
ul era în salonul de postnaşteri. L-am luat acasă, fără să ştiu cu 
adevărat ce fac. Nu am plănuit nimic în detaliu. Nu m-am gândit 
că o să se înregistreze pe casetă. Cine mai are în zilele noastre 
robot cu casetă? Toată lumea foloseşte serviciul de mesaje de la 
furnizorul de telefonie. 

Oscila între micile detalii ale cotidianului şi oroarea crimei. 
Grozăvia faptei lui se strecura în faptele mărunte şi obişnuite. 

— Ştiai că fişele lui Mitch nu ajutau la nimic, căci nimeni nu ar 


277 


fi crezut-o vreodată pe Kasia. 

— In cel mai rău caz, le-ai fi dus la poliţie şi te-ai fi făcut de 
râs. 

— Dar aveai nevoie ca eu să am încredere în tine. 

— Tu m-ai făcut să continui povestea. Să fac asta. 

Nu mi-ai dat de ales. 

Avusesem însă încredere în el chiar cu mult înainte de a face 
rost de fişele lui Mitch. Ceea ce îl ajutase fusese nesiguranța 
mea. Crezusem că eram suspicioasă în privinţa lui mai degrabă 
din cauza obişnuitei mele nervozităţi în prezenţa bărbaţilor 
arătoşi, decât pentru că îl suspectam că te omorâse, aşa că 
alungasem bănuiala. In toată povestea asta, el fusese singurul 
care se concentrase asupra mea, nu asupra ta. 

Dar gândeam prea mult; nu-mi permiteam să las să se 
instaleze tăcerea între noi. 

— Tu, nu doctorul Nichols, eşti cercetătorul care a găsit gena 
respectivă? 

— Da. Hugo e un om tare drăguţ. Dar în nici un caz nu e 
strălucit. 

Povestea lui despre doctorul Nichols fusese, pe de o parte, o 
laudă, pe de alta, o înşelătorie. Mi-am dat seama că încă de la 
început plănuise înscenarea legată de doctorul Nichols şi 
aruncase cu abilitate asupra acestuia o umbră de îndoială, ca să 
nu se abată asupra lui însuşi. Planul machiavelic fusese făcut pe 
termen lung. 

— Imperial College şi absurdul lor comitet de etică nu ar fi 
admis experimentarea pe oameni, a continuat William. Le lipsea 
viziunea. Sau curajul să o urmeze. Gândeşte-te numai ce 
înseamnă asta, o genă care măreşte coeficientul de inteligenţă. 
Apoi au luat legătura cu mine cei de la Chrom-Med. Singura mea 
cerinţă a fost să se permită experimente asupra oamenilor. 

— Ceea ce chiar s-a întâmplat. 

— Nu. Au minţit; m-au dezamăgit. Eu... 

— Chiar i-ai crezut? Directorii de la Chrom-Med sunt foarte 
inteligenţi. Le-am citit biografiile. Sunt destul de deştepţi, încât 
să pună pe cineva să muncească în locul lor. Cineva care să 
tragă ponoasele în caz de eşec. 

A clătinat din cap, dar am văzut că îl atinsesem într-un punct 
sensibil. Deschisesem o portiţă prin care m-am repezit imediat. 

— Ingineria genetică, acolo sunt adevărații bani, nu? Imediat 
ce va deveni legală, va fi ceva colosal. lar Chrom-Med vrea să o 


278 


ia înaintea tuturor şi să fie gata de acţiune. 

— Nu au de unde să ştie. 

— Te-au dus de nas, William. 

Numai că procedasem greşit, căci eram prea speriată ca să fiu 
aşa de abilă cum trebuia să fiu; nu făcusem decât să-i ştirbesc 
egoul şi să-i stârnesc din nou furia. Ţinuse cuțitul aproape într-o 
doară, iar acum avea iar degetele încleştate pe mânerul lui. 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat cu experimentul pe oameni. 

Incă ţinea cuțitul în mână, dar încheieturile degetelor nu mai 
erau albe, prin urmare, strânsoarea nu mai era la fel de 
puternică. In mâna cealaltă avea lanterna. Venise pregătit: cuţit, 
lanternă şi lanţ de bicicletă, o parodie grotescă a unei excursii de 
cercetaşi. Mă întrebam ce altceva mai adusese cu el. 

XXX 

Domnul Wright mă ţine de mână şi îi sunt din nou extrem de 
recunoscătoare, dar de data asta nu-i mai resping amabilitatea. 

— Mi-a zis că la oameni gena lui de inteligenţă codează două 
lucruri complet diferite. Afectează nu numai capacitatea 
memoriei, ci şi funcţionarea plămânilor. Ceea ce însemna că la 
naştere bebeluşii nu puteau să respire. 


Îmi pare nespus de rău, Tess. 

— Mi-a spus că, dacă bebeluşii sunt intubaţi imediat după 
naştere şi o perioadă de timp sunt ajutaţi să respire, mai târziu 
sunt bine. Pot supravieţui. 

XXX 

Mă obligase să mă întind pe jos, pe partea stângă şi umezeala 
rece a cimentului îmi pătrundea în trup. Am încercat să mă mişc, 
dar membrele îmi erau prea grele. Probabil mă drogase când îmi 
făcuse ceaiul. Ca să rămân în viaţă, nu aveam la îndemână decât 
cuvinte. 

— Numai că nu i-ai ajutat să respire, nu-i aşa? Pe Xavier. Pe 
bebeluşul lui Hattie. 

— N-a fost vina mea. Era vorba de o boală de plămâni rară, iar 
cineva avea să pună întrebări. Eu am nevoie să fiu lăsat în pace. 
Atunci n-ar mai fi probleme. E vorba de ceilalţi, care se înghesuie 
în jurul meu şi nu-mi lasă loc să mă desfăşor. 

— Aşa că i-ai minţit în privinţa adevăratului motiv al morții 
bebeluşilor? 

— Nu puteam risca să fiu luat la întrebări. 

— Şi cu mine cum rămâne? Doar nu o să-mi înscenezi şi mie o 


279 


sinucidere, cum ai făcut cu Tess? Să-mi înscenezi propria moarte, 
la fel ca în cazul surorii mele? Pentru că, dacă se întâmplă de 
două ori, poliţia o să între la bănuieli. 

— Să înscenez? După cum spui tu, sună a ceva criminal. Nu 
am plănuit nimic, ţi-am mai spus. Poţi observa asta din greşelile 
pe care le-am făcut, nu? Mi-am planificat în cele mai mici detalii 
cercetarea şi experimentul, dar nu şi urmarea. Am fost forţat să 
recurg la aşa ceva. Pentru Dumnezeu, le-am şi plătit, fără să mă 
gândesc că gestul ar putea trezi suspiciuni. Şi nu mi-am închipuit 
că o să discute între ele. 

— Atunci de ce le-ai plătit? 

— Din mărinimie, nimic altceva. Voiam să mă asigur că 
mănâncă bine, pentru ca fetuşii să aibă condiţii bune de 
dezvoltare. Le dădusem banii pentru alimente, nu pentru haine 
de bebeluş. 

N-am îndrăznit să-l întreb dacă mai erau şi alte femei şi câte 
anume. Nu voiam să mor ştiind astfel de lucruri. Erau însă altele 
pe care trebuia să le aflu. 

— Ce te-a făcut să o alegi pe Tess? Faptul că era singură? Și 
săracă? 

— Şi catolică. Femeile catolice sunt mai puţin predispuse să 
întrerupă sarcina dacă află că bebeluşul are o problemă. 

— Hattie e catolică? 

— Milioane de filipinezi sunt catolici. Hattie Sim a menţionat în 
fişa ei religia catolică, în timp ce, atenţie, nu a scris şi numele 
tatălui. 

— Bebeluşul ei avea fibroză chistică? 

— Da. Unde s-a putut, am tratat fibroză chistică şi mi-am 
testat şi gena. Dar nu au fost destui copii care să corespundă 
tuturor criteriilor. 

— Ca Xavier? 

A tăcut. { 

— Tess a aflat de experiment? Asta-i motivul pentru care ai 
omorât-o? 

A avut o scurtă ezitare. Din tonul lui se vedea că aproape se 
autocompătimea; cred că spera cu adevărat să înţeleg. 

— A mai existat o consecință pe care nu o prevăzusem. Gena 
mea ajunsese în ovarele mamelor. Ceea ce însemna că exista 
aceeaşi modificare genetică în fiecare ovul, iar dacă o femeia 
avea mai mulţi copii, aceştia urmau să aibă aceeaşi problemă la 
plămâni. 


280 


Nu putea fi acolo pentru următorii copii. Oamenii se mai mută, 
pleacă din oraş. Până la urmă, cineva avea să descopere ce se 
întâmpla. De aceea trebuise să-i facă histerectomie lui Hattie. 
Dar travaliul lui Tess se petrecuse prea rapid. Ajunsese la spital 
când copilul era deja pregătit să iasă. Nu mai era timp de 
cezariană, cu atât mai mult de histerectomie. 


Prin urmare, nu aflasei absolut nimic. 

Te omorâse pentru că trupul tău era o dovadă vie împotriva 
lui. 

XXX 

În jurul nostru, oamenii încep să plece din parc, iarba cea 
verde devine gri, iar aerul serii se răcoreşte. Oasele mă dor din 
cauza frigului, aşa că mă concentrez asupra căldurii emanate de 
mâna domnului Wright, care încă o ţine pe a mea. 

— L-am întrebat ce anume l-a împins să o facă; am sugerat că 
ar fi vorba de bani. S-a înfuriat, mi-a răspuns că motivele lui nu 
erau legate de lăcomie. Nu erau impure. A spus că nu ar fi putut 
vinde o genă, mai ales că nu fusese testată în mod legal. Nici 
faima nu fusese un motiv. Nu putea publica rezultatele. 

— V-a spus atunci care a fost motivul? 

— Da. 

O să-ţi spun ce mi-a mărturisit acolo, în parcul verde-cenuşiu, 
în aerul proaspăt şi răcoros. Nici una dintre noi nu are nevoie să 
se mai întoarcă în clădirea aceea ca să-l audă. 

— A spus că ştiinţa căpătase puterea pe care o pretinsese 
altădată religia, numai că ea e reală şi susţinută de dovezi, nu 
superstiţioasă şi făţarnică. A spus că miracolele nu se întâmplă în 
biserici din secolul al cincisprezecelea, ci în laboratoare de 
cercetare şi în spitale. Că morţii sunt readuşi la viaţă în secţiile 
de terapie intensivă; că schilozii pot iar să umble după operaţiile 
de sudare a oaselor; că orbii văd din nou în urma operaţiilor cu 
laser. Mi-a spus că în noul mileniu există zei noi cu puteri reale şi 
dovedite, că aceştia sunt oamenii de ştiinţă care îmbunătăţesc 
ceea ce ne face umani. Că gena lui va intra într-o zi în fondul 
comun de gene fără să mai prezinte vreun pericol, iar aceasta va 
însemna că noi, ca oameni, vom fi irevocabil îmbunătăţiţi. 

Îşi etala în mod şocant imensa lui aroganță nemăsurată. 

XXX 

Îmi lumina faţa cu lanterna, astfel că nu puteam să-l văd. Tot 

mai încercam să mă mişc, însă trupul meu era prea ametit de la 


281 


ceaiul plin de sedative ca să mai răspundă la comenzile 
disperate ale creierului care îl îndemna să acţioneze. 

— In ziua aceea ai urmărit-o în parc? 

Eram îngrozită să aud povestea, dar trebuia să ştiu cum ai 
murit. 

— După ce a plecat puştiul ăla, s-a aşezat pe o bancă şi a 
început să scrie o scrisoare, aşa, stând în zăpadă. Un lucru 
extraordinar, nu crezi? 

M-a privit, aşteptând un răspuns, de parcă aveam o 
conversaţie obişnuită şi mi-am dat seama că urma să fiu prima şi 
ultima persoană căreia îi spunea povestea asta. Povestea 
noastră. 

— Am aşteptat puţin, ca să mă asigur că puştiul nu revine. 
Vreo zece minute, poate. A fost uşurată când m-a văzut, ţi-am 
spus deja, nu? A zâmbit. Aveam o relaţie bună. Adusesem un 
termos cu ciocolată caldă şi i-am turnat o ceaşcă. 

XXX 

Parcul cenuşiu se întunecă, căpătând nuanţe potolite de violet 
şi de negru. 

— Mi-a spus că ciocolata caldă era plină de sedativ dizolvat. 
După ce a drogat-o, a dus-o în clădirea toaletei. Mă simt 
doborâtă de oboseală şi cuvintele îmi ies greu din gură. Îmi 
imaginez cum cuvintele acelea hidoase înaintează încet. Apoi a 
făcut tăieturile. 


O să-ţi spun ce am aflat de la el; ai dreptul să ştii, deşi o să fie 
dureros. Nu, dureros nu e deloc cuvântul potrivit. Până şi 
amintirea vocii lui mă înspăimântă într-atât, încât parcă am iar 
cinci ani, sunt singură în întuneric, un ucigaş e pe cale să dărâme 
uşa şi nu e nimeni în preajmă care să mă ajute. 


— Pentru un medic e uşor să facă o tăietură. Prima dată când 
taie pielea, i se pare o violare. Pielea, cel mai mare organ uman, 
acoperă întreg corpul şi e intactă, iar tu o agresezi în mod voit. 
După aceea, nu mai pare un abuz, pentru că eşti conştient că o 
faci pentru a înlesni o procedură medicală. Tăierea nu mai e 
violentă sau o violare, ci un pas necesar în vederea vindecării. 


Strânsoarea degetelor calde ale domnului Wright devine mai 


puternică. 
Deja îmi amorţesc picioarele. 


282 


KKK 


Întinsă pe ciment, îmi simţeam bătăile puternice şi rapide ale 
inimii; singura parte a corpului care îmi era trează în timp ce-l 
priveam. Apoi, în mod uimitor, am văzut cum pune cuțitul în 
buzunarul hainei. 

Optimismul mi-a încălzit trupul deja amorţit. 

M-a ajutat să mă ridic în şezut. 

Mi-a spus că nu o să-mi taie venele, căci o supradoză dă mai 
puţin de bănuit decât o rană de cuţit. 

Nu pot să folosesc exact cuvintele lui. Pur şi simplu nu pot. 

A spus că-mi pusese deja în ceai o cantitate suficientă de 
sedativ ca să nu mă pot zbate sau fugi. lar acum urma să-mi 
administreze doza fatală. M-a asigurat că totul avea să fie calm 
şi lipsit de durere şi tocmai această falsă amabilitate a cuvintelor 
le făcea de nesuportat, pentru că, de fapt, era menită să-l 
liniştească pe el. 

A spus că venise cu propriile lui sedative, dar că nu era nevoie 
să le folosească. 

A scos din buzunar o sticluţă, erau somniferele aduse de Todd 
din Statele Unite, prescrise de doctorul meu. Probabil le găsise în 
dulăpiorul din baie. La fel ca lanţul de bicicletă, lanterna şi 
cuțitul, flaconul de somnifere era dovada planificării atente; am 
înţeles de ce crima cu premeditare e mult mai cumplită decât 
una spontană, căci răutatea lui se manifestase pe o durată mai 
îndelungată decât timpul necesar ca să mă omoare pur şi simplu. 

XXX 

Apusul adusese cu el aerul rece al nopţii. E ora de închidere a 
porţilor parcului şi ultimii adolescenţi sunt pe picior de plecare. 
Copiii sunt deja acasă, se pregătesc de baie şi de culcare, însă eu 
şi domnul Wright mai rămânem, căci nu am terminat încă. Nu 
ştiu cum se face că nu ne-au alungat. Poate nici nu ne-au 
observat. Mă bucur, pentru că trebuie să povestesc mai departe. 
Trebuie să ajung la final. 

Nu-mi mai simt deloc picioarele şi mă tem că domnul Wright 
va trebui să mă scoată din parc în braţe, cum fac pompierii. Sau 
poate va chema o ambulanţă care va veni până aici. 

Dar mai întâi o să termin de povestit. 

XXX 

L-am implorat. Ai făcut-o şi tu? Cred că da. La fel ca mine, 
cred că îţi doreai cu disperare să rămâi în viaţă. Sigur că nu a 
funcţionat, l-a înfuriat doar şi mai mult. Când a început să 


283 


deşurubeze capacul flaconului de somnifere, mi-am adunat 
ultimele puteri şi am încercat să folosesc argumente logice. 

— Dacă mă vor găsi aici, în acelaşi loc ca Tess, cu siguranţă 
poliţiştii vor intra la bănuieli. lar asta o să-i determine să-şi pună 
întrebări şi în legătură cu moartea lui Tess. E o nebunie să o faci 
aici, nu crezi? 

O clipă, furia de pe faţă i-a dispărut şi s-a întrerupt din 
deşurubarea capacului, iar eu am obţinut amânarea sentinţei în 
această dezbatere pe viaţă şi pe moarte. 

Apoi a zâmbit, ca şi cum ne-ar fi asigurat pe amândoi că nu 
exista nici un motiv de îngrijorare. 

— M-am gândit şi la asta. Numai că cei de la poliţie ştiu în ce 
stare eşti de la moartea lui Tess; deja te consideră puţin isterică, 
nu? Chiar dacă nu-şi dau singuri seama, orice psihiatru le va 
spune că ai ales să te omori în locul ăsta. Ai vrut să te omori 
acolo unde a murit sora ta mai mică. A scos capacul flaconului de 
somnifere. La urma urmei, dacă e să judecăm logic, ce om în 
toate minţile ar alege să curme două vieţi în acelaşi loc? 

„Să curme vieţi.” Transforma o ucidere brutală în ceva pasiv; 
ca şi cum era vorba de eutanasiere asistată, nu de crimă. 

In timp ce vărsa pastilele în palma făcută căuş, m-am întrebat 
cine o să aibă îndoieli în privinţa sinuciderii mele sau o să 
garanteze că eram în toate minţile. Doctorul Nichols, căruia îi 
interpretasem furioasă cântecul de leagăn? Chiar dacă la ultima 
noastră întâlnire poate nu mă considera înclinată spre 
sinucidere, probabil avea să se îndoiască de diagnostic, aşa cum 
făcuse în cazul tău şi să se condamne că nu observase indiciile. 
lar inspectorul Haines? Mă credea deja mult prea sensibilă şi 
iraţională şi mă îndoiam că detectivul Finborough, chiar dacă ar 
fi dorit să încerce, ar fi putut să-l convingă de contrariu. Todd 
gândea că „nu sunt în stare să accept realitatea” şi multe alte 
persoane erau de acord cu el, chiar dacă erau prea amabile ca să 
mi-o spună în faţă. Aveau să creadă că, în vâltoarea emoţională 
produsă de moartea ta, iraţională şi deprimată, puteam cu 
uşurinţă să devin înclinată spre suicid. Persoana raţională şi 
convenţională care fusesem cu luni în urmă nu ar fi fost niciodată 
găsită într-un astfel de loc, moartă în urma unei supradoze de 
medicamente. În cazul ei şi-ar fi pus întrebări, dar nu şi în cazul 
celei care eram în momentele acelea. 

lar mama? O anunţasem că eram pe cale să aflu ce ţi se 
întâmplase şi ştiam că le-ar spune asta poliţiştilor. Dar ştiam că 


284 


nu aveau s-o creadă sau mai degrabă nu aveau să creadă ce-i 
spusesem. Am socotit că după ceva vreme nici mama nu o să 
mai creadă, pentru că mai degrabă alegea să poarte vina 
sinuciderii mele, decât să-şi închipuie că am simţit vreo clipă 
teama aceasta. Mi s-a părut de nesuportat să-mi imaginez 
supliciul ei când urma să mă jelească şi pe mine fără să aibă pe 
cineva alături. 

Mi-a băgat în buzunar flaconul golit. Apoi mi-a spus că 
autopsia trebuia să arate că înghiţisem pastilele întregi, 
dovedind astfel că fusese un act voluntar. Incerc să nu-i aud 
vocea, dar ea îşi face drum până la mine, refuzând să fie redusă 
la tăcere. 

— Cine poate obliga un om să înghită nişte pastile? 

Mi-a pus cuțitul la gât; simţeam în întuneric răceala muchiei 
de metal în contrast cu căldura pielii mele. Eu nu sunt aşa. Parcă 
aş trăi un coşmar în care m-am transformat într-un străin. 

Cred că aştepta să-l compătimesc. Şi-a apropiat de gura mea 
mâna în care ţinea pastilele. Flaconul fusese plin, ceea ce 
însemna că erau cel puţin douăsprezece. Doza era de una pe zi. 
Mai mult era deja periculos. Mi-am amintit că aşa citisem pe 
etichetă. Ştiam că douăsprezece pastile erau mai mult decât 
suficiente ca să mă omoare. Mi-am adus aminte că Todd îmi 
spusese să iau una, dar am refuzat pentru că voiam să rămân 
lucidă; nu-mi puteam permite câteva ore de uitare indusă de 
medicamente, oricât mi-aş fi dorit-o; pentru că ştiam că a lua un 
sedativ echivala cu o amânare plină de laşitate pe care aş fi vrut 
să o repet la nesfârşit. Asta era în mintea mea când mi-a împins 
pastilele în gură, în timp ce limba mea se lupta în zadar să se 
opună. 

Apoi mi-a turnat în gură apă dintr-o sticlă şi mi-a spus să 
înghit. 

XXX 

S-a lăsat întunericul, o perdea neagră ca la ţară. Îmi zboară 
gândul la toate creaturile de noapte aflate împrejurul nostru, 
acum că oamenii s-au dus acasă. Mă gândesc la cartea noastră 
de poveşti despre ursuleţii de pluş care ies noaptea în parc la 
joacă. „Ursul de la numărul trei alunecă pe tobogan.” 

— Beatrice...? 

Domnul Wright mă ajută, îndemnându-mă şi ademenindu-mă, 
ca să-mi termin depoziţia. incă mă ţine de mână, dar abia îi mai 
disting faţa. 


285 


— Am reuşit cumva să-mi strecor pastilele între dinţi şi obraz, 
în timp ce apa mi s-a dus pe gât cu una, poate două dintre ele. 
Dar ştiam că nu mai era mult şi aveau să fie dizolvate de salivă. 
Voiam să le scuip, dar încă aveam faţa în lumina lanternei. 

— Pe urmă ce s-a întâmplat? 

— A scos o scrisoare din buzunarul interior al hainei. Era de la 
Tess pentru mine. Bănuiesc că era cea pe care o scrisese pe 
bancă, în parc, exact înainte de a muri. 

M-am oprit, iar lacrimile mi-au căzut pe iarbă sau poate pe 
mâna domnului Wright, nu mi-am dat seama din cauza 
întunericului. 

— A îndreptat lanterna spre scrisoare ca să mi-o citească. 
Astfel încât nu mă mai lumina pe mine. Aveam o scurtă ocazie ca 
să scap de pastile, aşa că mi-am aplecat capul spre genunchi şi 
le-am scuipat în poală. Au căzut fără zgomot între cutele 
paltonului. 

Tu ştii ce mi-ai scris, însă eu am auzit vocea lui William, nu pe 
a ta; vocea lui William care-mi spunea despre teama, disperarea, 
durerea ta. Vocea ucigaşului tău care-mi spunea că ai cutreierat 
străzile şi parcurile, prea înspăimântată ca să stai în apartament, 
că ai urlat pe fundalul cerului întunecat al nopţii spre un 
Dumnezeu în care nu mai credeai, cerându-i să-ţi înapoieze 
copilul. Şi că ai socotit că acesta era un semn al nebuniei tale. 
Ucigaşul tău a fost cel care mi-a spus că nu înţelegeai de ce nu 
am venit la tine, nu am sunat, nu am răspuns la apelurile tale. 
Bărbatul care te-a omorât mi-a spus că ştiai că, fără îndoială, 
aveam un motiv serios; iar vocea lui, care îţi citea cuvintele 
scrise, a siluit încrederea lor în mine. Insă la sfârşitul scrisorii, 
vocea ta blândă a fost cea care mi-a şoptit de dincolo de a lui: 

— Am nevoie de tine, chiar acum, exact în clipa asta, te rog, 
Bee. 

Atunci, ca şi acum, cuvintele tale mi-au scăldat faţa în lacrimi. 


— A pus scrisoarea înapoi în buzunar, probabil cu gândul de a 
o distruge mai târziu. Nu ştiu de ce a păstrat-o sau de ce mi-a 
citit-o. 

Cred însă că, aşa cum simţisem şi eu mai devreme, alături de 
domnul Wright, avea nevoie să-şi împărtăşească vina cuiva. 

— Am nevoie de tine, chiar acum, exact în clipa asta, te rog, 
Bee. 

— Apoi? întreabă domnul Wright, care acum simte nevoia să 


286 


mă îndemne, ca să fie sigur că-mi amintesc absolut tot. Dar 
aproape am terminat. 

— Mi-a închis telefonul şi l-a pus lângă uşă, unde nu puteam 
să ajung. Apoi a scos din buzunar una dintre eşarfele mele, pe 
care probabil că o luase din apartament. Mi-a legat-o la gură, ca 
un câluş. 

In timp ce îmi punea căluşul, mintea mi-a fost cuprinsă de 
panică, o mulţime de gânduri s-au învălmăşit unele într-altele, ca 
şi cum ar fi invadat brusc o autostradă cu şase benzi, de pe care 
se înghesuiau în zadar să iasă; am crezut că puteam să mă 
eliberez de unele dintre ele dacă ţip, de altele dacă plâng, de 
altele dacă eram îmbrăţişată. Cele mai multe deveniseră primare 
şi fizice. Până atunci nu ştiusem că trupurile noastre sunt cele 
care au cea mai mare capacitate de a gândi şi că din cauza 
aceasta era aşa de crud să ţi se pună căluş. Nu pentru că nu 
puteam striga după ajutor - cine să mă audă într-o clădire 
părăsită din mijlocul unui parc golit de lume? Ci pentru că nu 
puteam să ţip, să plâng sau să gem. 

— Apoi i s-a declanşat pagerul. A sunat la spital de pe mobil şi 
a spus că se afla pe drum. Cred că ar fi dat de bănuit dacă nu se 
ducea. 

M-am auzit cum mă străduiam să-mi recapăt respiraţia 
normală. 

— Beatrice? 

— Eram îngrijorată ca nu cumva să fi intrat Kasia în travaliu şi 
acesta să fie motivul pentru care se ducea la spital. 

Simt în întuneric sprijinul oferit de mâna domnului Wright. Mă 
simt alinată de atingerea degetelor lui, pe care le simt în palma 
mea moale. 

— A verificat căluşul şi legăturile de la mâini şi picioare. Mi-a 
spus că se va întoarce să le desfacă mai târziu, ca să nu dea de 
bănuit când aveam să fiu găsită. Incă nu-şi dăduse seama că 
scuipasem majoritatea pastilelor. Insă eu ştiam că dacă la 
întoarcere avea să mă găsească în viaţă, urma să folosească 
cuțitul, cum făcuse cu Tess. 

— Dacă avea să vă găsească în viaţă? 

— Nu ştiam sigur câte pastile înghiţisem, nici cât sedativ se 
dizolvase în salivă şi dacă era o cantitate suficientă ca să mă 
omoare. Încerc să mă concentrez asupra mâinii domnului Wright, 
care o ţine pe a mea. A plecat. După câteva minute, mi-a sunat 
pagerul. El îmi închisese telefonul, dar nu ştia de pager. Am 


287 


încercat să mă conving singură că era un apel neimportant de la 
Kasia. La urma urmei, copilul trebuia să se nască abia peste trei 
săptămâni. 

Da, la fel ca în cazul tău. 

Domnul Wright îmi mângâie degetele, iar blândeţea gestului 
mă face să-mi doresc să plâng. 

— După aceea? întreabă. 

— Luase lanterna cu el. Nu mai fusesem niciodată înconjurată 
de atâta beznă. 

Rămăsesem singură în întuneric. Întuneric ca de smoală. 
Smoală făcută din catran. 

intunericul avea un miros putred, de frică. M-a sufocat, mi-a 
pătruns în gură şi în nas; mă înecam şi mi-am amintit de tine şi 
de vacanţa pe insula Skye, când ai ieşit din mare, împroşcând 
apa şi îmbujorată - N-am nimic! Doar nişte apă de mare care a 
intrat pe unde nu trebuie! - apoi am respirat adânc. intunericul 
mi-a înecat plămânii. 

Am văzut întunericul mişcându-se - o entitate vie, 
monstruoasă, care a umplut clădirea şi s-a revărsat afară, în 
noaptea de dincolo, fără vreun înveliş al nopţii care să-l cuprindă. 
Am simţit cum mă târăşte într-un vid de teamă infinită - departe 
de lumină, de viaţă, de dragoste, de speranţă. 

M-am gândit la mama, în halatul ei foşnitor de mătase, 
mirosind a cremă de faţă, venind spre paturile noastre, dar 
amintirea ei era blocată în copilărie şi nu-mi putea lumina 
întunericul. 


Aştept îndemnul domnului Wright de a continua. Dar nu mai 
am ce să spun. În sfârşit, am ajuns la final. 
Acum s-a terminat. 


Încerc să-mi mişc mâinile, dar sunt strâns legate cu cravata. 
Degetele mâinii drepte sunt încleştate în jurul mâinii stângi. Mă 
întreb dacă din cauza faptului că sunt dreptace a preluat mâna 
dreaptă rolul de ocrotitor. 

Sunt singură în întunericul ca de smoală, întinsă pe podeaua 
de ciment. 

Am gura extrem de uscată. Răceala cimentului aspru mi-a 
pătruns în trup şi m-a amorţit până la oase. 

Încep o scrisoare către tine, iubita mea soră mai mică. Mă 


288 


prefac că e duminică dimineaţa, perioada de timp cea mai lipsită 
de primejdie şi că sunt înconjurată de ziarişti care vor cu toţii să 
ne relateze povestea. 


Scumpă Tess, 


Aş da orice să pot fi cu tine în clipa asta, ca să-ţi tin mâinile 
într-ale mele, să-ți privesc fața, să-ți ascult glasul Cum ar putea 
atingerea, văzul şi auzul - toţi acei receptori senzoriali, nervi 
optici şi vibrații de timpane - să fie înlocuite de o scrisoare? Am 
reuşit Însă şi altă dată să ne folosim de cuvinte ca intermediari, 
nu-i aşa? 

Mă întorc cu gândul la perioada internatului şi la prima 
scrisoare pe care mi-ai trimis-o, cea scrisă cu cerneală invizibilă 
şi la faptul că de-atunci înainte pentru mine bunătatea a avut 
miros de lămâie. 


Și în timp ce mă gândesc la tine şi îţi vorbesc, pot să respir din 
nou. 


289 


Capitolul 23 


Cred că au trecut câteva ore, iar asta înseamnă că în curând 
se va întoarce William. Nu ştiu ce cantitate de sedativ am 
înghiţit, dar toată noaptea am simţit cum amorţeala oboselii mi-a 
alungat căldura trupului şi limpezimea minţii. Cred că am avut 
repetate treceri de la momente de luciditate la inconştienţă, dar 
cum să-mi dau seama în bezna asta? Dacă aşa a fost, în somnul 
meu forţat şi nenatural încă mai vorbeam cu tine, poate şi pentru 
că în acele clipe imaginaţia mea se manifesta teribil de puternic. 

Acum mă simt complet trează şi toate simţurile îmi sunt în 
alertă, cuprinse de o excitație nervoasă; bănuiesc că e efectul 
adrenalinei - un hormon ce declanşează reacţia de luptă sau de 
fugă, atât de puternic, încât poate porni inima după un stop 
cardiac; destul de puternic cât să mă facă să redevin lucidă. 

Incerc să mă mişc, dar trupul îmi e încă prea dopat şi amortit, 
iar legăturile prea strânse. Acum întunericul are aproape 
consistenţa unui corp solid - nu catifelat ca în cărţile de poveşti, 
nu moale şi neted, ci plin de ghimpi ai fricii, iar la un pipăit atent 
probabil că dincolo de ei s-ar simţi dinţii ascuţiţi ai răului care stă 
la pândă. intinsă pe ciment, aud ceva mişcându-se la câţiva 
centimetri de faţa mea, un şoarece poate? O insectă? Mi-am 
pierdut capacitatea de a evalua corect sunetele. Mă doare 
obrazul, cred că se sprijină pe o denivelare a cimentului. 

Şi dacă nu mă ţine trează adrenalina, ci chiar sunt perfect 
conştientă? Poate că am înghiţit mai puţin sedativ decât mă 
temeam - sau am depăşit cumva starea de supradoză şi am 
supravieţuit. 

N-are importanţă. Chiar dacă trupul nu îmi e drogat cu o 
cantitate letală, sunt legată şi cu căluşul pus, iar William o să se 
întoarcă. Atunci o să descopere că încă mai sunt în viaţă. Şi o să 
se folosească de cuţit. 

Prin urmare, trebuie să-ţi clarific lucrurile înainte de 
întoarcerea lui. Totul s-a întâmplat aşa cum ţi-am povestit, 
începând cu telefonul mamei care mi-a spus că erai dată 
dispărută, până la momentul în care William m-a lăsat să mor 
aici. Dar sfârşitul meu va fi la fel ca al tău, nespus, aici, în 
clădirea asta. N-am avut curajul să o recunosc sau poate iubesc 
prea mult viaţa ca să mă despart de ea cu atâta uşurinţă. Nu mi- 


290 


am putut imagina un sfârşit fericit, ci am inventat unul just. Şi l- 
am făcut să fie cât de real m-am priceput, imaginându-mi un 
viitor sigur până în cele mai mici detalii. 

Imi pare rău că ai aşteptat să fiu salvată de detectivul 
Finborough, dar cred că ai simţit cum povestea şchiopătează 
când ţi-am pomenit despre prânzul nostru de la Carluccio's. N-a 
fost vorba decât de o variantă frumoasă, visată cu ochii deschişi 
pentru a înlocui realitatea searbădă; nu am dat dovadă de 
sinceritate sau curaj, dar ştiu că mă înţelegi. 

Ai ghicit deja de ceva timp, cred, că nu există nici un domn 
Wright. Pe avocat l-am inventat nu doar ca să-mi joc rolul într-un 
final just - cu un proces şi un verdict de vinovăţie - ci şi pentru 
că mă obliga să nu mă abat de la faptele controlabile şi de la 
cronologia lor. Aveam nevoie de cineva care să mă ajute să 
înţeleg ce s-a întâmplat şi de ce - şi care să mă împiedice să o 
iau razna. Nu ştiu sigur de ce e atât de important pentru mine să 
am mintea întreagă când mor, dar este covârşitor de important. 
Ştiu că fără prezenţa lui, scrisoarea mea către tine ar fi fost un 
țipăt redat de tehnica fluxului conştiinţei, o întruchipare a 
disperării furioase care m-ar fi sufocat. 

L-am construit amabil şi infinit de răbdător cu mine, pe când îi 
relatam povestea noastră; şi marcat la rândul lui de o pierdere, 
ca să înţeleagă. Poate că sunt mai catolică decât credeam şi i-am 
dat şi rolul de confesor al meu, însă unul care m-ar fi putut iubi 
într-un viitor imaginat, chiar dacă avea să afle totul despre mine. 
În decursul acestor lungi ore, el a devenit şi pentru mine mai real 
decât întunericul din jur; mai mult decât o născocire a unei 
imaginaţii disperate; a căpătat propria personalitate şi propriile 
toane, pe care a trebuit să le suport; căci nu mi-a făcut 
întotdeauna pe plac şi nu a servit scopului în care fusese creat, 
în loc să mă ajute să pictez tabloul pointillist al evenimentelor, 
am ajuns să creez o oglindă în care pentru prima dată m-am 
văzut cu adevărat. 

L-am înconjurat de secretara care avea o pasiune pentru el şi 
pentru unghiile date cu ojă, de narcise şi de un automat de cafea 
şi de alte detalii neimportante care împletite alcătuiau o frânghie 
a normalităţii - căci aveam nevoie să mă agăţ de ceva în clipa în 
care am căzut în abisul terorii, iar trupul meu a fost marcat de 
lipsa de control de greață şi de spasmele fricii. 

Biroul, în care era mereu cald, i l-am imaginat extrem de 
luminos şi cu becurile mereu aprinse. 


291 


Îmi sună pagerul. Încerc să-mi acopăr urechile ca să nu-l aud, 
dar e imposibil cu mâinile legate la spate. A sunat toată noaptea, 
cred că la fiecare douăzeci de minute, deşi nu pot şti cu 
siguranţă cât am rămas complet conştientă. Nu pot să suport 
ideea că nu am cum s-o ajut. 

Afară aud zgomotul copacilor, foşnetul frunzelor, hârşâitul 
ramurilor; nu ştiam că pomii fac atâta zgomot. Nici un sunet de 
paşi, deocamdată. 

De ce nu s-a întors? Probabil naşte Kasia, iar el a stat cu ea în 
tot acest timp şi încă mai e acolo. O să înnebunesc dacă mă 
gândesc la asta, aşa că încerc să mă conving că ar putea exista 
diferite motive pentru care William a fost chemat la spital. E 
medic; e sunat tot timpul. La spitalul lui se nasc cinci mii de copii 
pe an. L-au chemat pentru altcineva. 

Poate că detectivul Finborough a cercetat acel „dubiu” avut în 
privinţa morţii tale, aşa cum a promis, l-a arestat pe William şi e 
chiar acum pe cale să mă găsească. Nu-i doar dorinţa mea fără 
sorţi de izbândă; el e un poliţist bun şi un om cumsecade. 

Sau poate că profesorul Rosen s-a hotărât să procedeze cum 
trebuie acum, cu riscul de a periclita posibilitatea de a lăsa o 
amprentă asupra viitorului. Poate că a riscat viitorul 
experimentului FC şi dobândirea gloriei academice şi s-a dus la 
poliţie. Vrea să facă ceva în slujba binelui, să vindece, iar 
ambițiile lui - faima, gloria, banii chiar - sunt atât de omeneşti, 
faţă de lăcomia uriaşă a lui William de a avea, pur şi simplu, 
putere. A venit la înmormântarea ta şi chiar a încercat să afle ce 
s-a întâmplat, deşi iniţial nu făcuse nimic cu ceea ce aflase. Aşa 
că aleg să cred că, în sufletul lui, profesorul Rosen e un om bun, 
tot aşa cum e şi unul vanitos. Aleg să am o părere bună despre 
el. 

Poate că unul dintre cei doi a declanşat mecanismul care va 
duce la arestarea lui William şi la salvarea mea. Dacă fac un 
efort, mi se pare mie sau aud o sirenă undeva la marginea nopţii 
tăcute? 

Aud şoaptele înfrunzite ale copacilor şi gemetele lemnului şi 
ştiu că pentru mine nu există nici o sirenă. 

Imi mai îngădui însă o ultimă fantezie şi speranţă. Cea în care 
Kasia încă nu a început travaliul. Ca de obicei, s-a întors acasă 
pentru ora de engleză şi a pregătit pagini întregi de cuvinte 
optimiste pe care să mi le spună. William nu ştie că acum ea 
locuieşte cu mine; nici că, după moartea ta, transformarea mea 


292 


într-o persoană grijulie s-a petrecut absolut cum trebuie. Aşa că 
atunci când a văzut că nu sunt acolo şi că nu am răspuns la 
telefon sau la pager, ea a ştiut că s-a întâmplat ceva. Castelul 
meu din cer” pare egoist, dar trebuie să am ocazia să-i spun că 
bebeluşul ei are nevoie de ajutor pentru a respira. Aşa că îmi 
imaginez că s-a dus la poliţie şi le-a cerut să mă caute. Mi-a mai 
luat o dată apărarea, deşi ştia că o s-o încaseze, aşa că o să-i 
poată ţine piept inspectorului Haines. 

lar îmi sună pagerul şi fantezia mea se sparge în cioburi 
tăioase. 

Aud păsări. O clipă cred că e vorba de concertul din zori şi că 
deja s-a luminat. Dar e încă întuneric, aşa că păsările trebuie să 
se fi înşelat. Ori poate le-am inventat eu, e doar vreun ţiuit în 
urechi cu tril de pasăre, provocat de medicamente. Îmi amintesc 
ordinea. Cum mi-a spus Amias: mierlele - prigoriile - pitulicile - 
bufniţele cafenii - cintezele - pitpalacii, apoi sturzii cântători. Imi 
amintesc când spuneai că păsările de oraş îşi pierd capacitatea 
de a-şi cânta una alteia, făcând aluzie la mine şi la Todd, sper că 
am inclus asta în scrisoarea către tine. Ti-am spus că am citit mai 
multe despre păsări? Am aflat că, atunci când o pasăre cântă, nu 
contează dacă e în întuneric sau în desiş, căci cântul trece prin 
sau ocoleşte obiectele şi poate fi auzit chiar şi la distanţe mari. 

Ştiu că eu nu pot zbura nicicând ca tine, Tess. Prima dată când 
am încercat, sau am crezut că o fac, am ajuns aici, legată fedeleş 
şi întinsă pe ciment. Dacă acesta a fost zbor, apoi ştiu că m-am 
prăbuşit de toată frumuseţea. Cu toate astea, în mod uimitor, nu 
sunt zdrobită. Nu sunt distrusă. leşită din minţi de spaimă, 
cuprinsă de tremur, înfricoşată până la greață, da. Dar nu mai 
sunt nesigură pe mine. Şi asta pentru că, în timp ce căutam să 
aflu cum ai murit, am reuşit cumva să mă redescopăr pe mine, 
cea nouă. lar dacă prin cine ştie ce miracol o să fiu eliberată, iar 
fantezia mea o să devină realitate, cu William arestat, iar Kasia şi 
copilul împreună cu mine într-un autocar spre Polonia, atunci 
acel munte de care m-am tot agăţat o să se răstoarne până ce 
voi ajunge întinsă pe pământ, fără să mai am nevoie de puncte 


55 Referire la filmul de desene animate al regizorului japonez Hayao 
Miyazaki, Laputa: Castle in the Sky (1986), în care conducătorii unui 
oraş plutitor aflat în cer speră să ajungă să influenţeze Pământul şi 
oamenii, consideraţi inferiori şi neştiutori. Filmul dezbate problema 
conducătorilor însetaţi de putere şi ideea că aceasta aduce cu sine şi 
responsabilitate, şi mărinimie faţă de supuşi. (n.tr.). 


293 


de sprijin şi de corzi de siguranţă, căci am să merg, să alerg, să 
dansez chiar. Să-mi trăiesc viaţa. lar cea care va răsturna 
muntele va fi nu durerea mea, ci dragostea. 

Cred că îmi aud numele strigat de vocea înaltă şi delicată a 
unei fete. E o închipuire, probabil, o halucinație auditivă născută 
din gândurile despre tine. 

Ştiai că există un concert matinal undeva departe în spaţiu? E 
rezultatul faptului că electroni de energie înaltă sunt prinşi în 
centurile de radiaţii ale pământului, apoi cad pe pământ ca unde 
radio care par triluri de păsări. Ce zici, oare din acest motiv poeţii 
secolului al XVII-lea auzeau şi invocau muzica sferelor? Poţi s-o 
auzi, acolo unde eşti acum? 

lar îmi aud strigat numele, abia se distinge printre cânturile 
păsărilor. 

Cred că întunericul se transformă într-un cenuşiu-închis. 

Păsările încă mai cântă, acum şi mai clar. 

Aud voci de bărbaţi, e un grup întreg, îmi strigă numele. Cred 
că şi pe ei mi-i imaginez. Dacă însă nu e aşa, trebuie să le 
răspund. Numai că am încă strâns legat la gură căluşul şi chiar 
dacă el n-ar exista, gura mea nu ar fi în stare să scoată nici un 
sunet. În primul rând, am încercat să scuip toată saliva, de 
teamă să nu aibă urme de sedativ dizolvat, apoi mi-am simţit 
gura uscată şi sărată, iar în imaginaţia mea secretara domnului 
Wright mi-a adus o mulţime de pahare cu apă. 

— Beata! 

Numele îmi e strigat de vocea ei, care se distinge clar printre 
cele ale bărbaţilor. Kasia. Limpede şi reală. Nu naşte. William nu 
e cu ea. De uşurare, îmi vine să râd în hohote. Cum nu pot să râd 
din cauza căluşului, pe obrajii reci simt lacrimi calde. 

Probabil, William avusese dreptate când mi-a spus că poliţia 
mă credea în stare să mă sinucid, aşa că anunţul Kasiei despre 
dispariţia mea ar fi fost luat în serios. Potrivit prezicerii lui, poate 
că au ghicit că locul acesta era cel ales. Sau să-i fi adus aici 
odcisk palca, cele două cuvinte trimise în mesaj Kasiei? 

Pot să disting o pată pe ciment. Chiar se luminează. Probabil 
au răsărit zorii. 

— Beata! Acum vocea ei se aude mult mai aproape. 

Imi sună iar pagerul. Nu e nevoie să sun înapoi, îmi dau seama 
că a devenit un fel de far automat, iar sunetul îi va ghida spre 
mine. Kasia m-a sunat toată noaptea, nu pentru că avea nevoie 
de mine la naştere, ci pentru că fusese îngrijorată de soarta mea. 


294 


E ultima bucăţică din oglindă. Pentru că în toată perioada asta, 
de fapt, ea a avut grijă de mine, nu-i aşa? S-a mutat în 
apartament pentru că eu eram în suferinţă, singură şi 
neajutorată. Braţele ei, purtând urmele bătăilor, mă alinaseră 
noaptea - prima noapte după moartea ta în care dormisem bine. 
lar când mă obliga să dansez, deşi nu voiam şi să zâmbesc, deşi 
nu aveam chef, mă obliga să simt măcar pentru puţin timp şi 
altceva decât durere şi furie. 

Acelaşi lucru e valabil şi pentru tine. Mirosul de lămâie ar fi 
fost de ajuns ca să-mi aducă aminte că şi tu ai grijă de mine. Te- 
am ţinut de mână la moartea lui Leo, dar tu m-ai ţinut şi mai 
strâns. Tu m-ai ajutat să depăşesc noaptea asta, Tess, gândul la 
tine şi discuţia cu tine; tu m-ai ajutat să respir. 

Aud o sirenă care se tânguie în depărtare, dar se apropie. Ai 
dreptate, e sunetul unei societăţi civilizate care are grijă de 
cetăţenii ei. 

Pe când aştept să fiu salvată, ştiu că am suferit o pierdere, dar 
nu sunt împuţinată de moartea ta. Pentru că eşti sora mea în 
fiecare fibră a fiinţei mele. lar fibra aceea e vizibilă - două fire de 
ADN răsucite într-o spirală dublă, în fiecare celulă a corpului meu 
- dovedind clar că suntem surori. Mai există însă şi alte fire care 
ne leagă, pe care nu le-ar vedea nici cel mai performant 
microscop electronic. Mă gândesc la cât ne leagă moartea lui 
Leo, plecarea tatei, tema pierdută la cinci minute după ce ar fi 
trebuit să plecăm spre şcoală; vacanţele pe insula Skye şi 
ritualurile de Crăciun (la cinci şi zece avem voie să deschidem un 
cadou care e în partea de sus a ciorapului, la cinci fără zece le 
putem pipăi, dar înainte de miezul nopţii nici măcar să tragem cu 
ochiul nu e voie). Suntem unite de sute de mii de amintiri care se 
depun în interiorul nostru şi încetează să mai fie amintiri, 
devenind una cu noi. In interiorul meu se află fata cu păr de 
culoarea zahărului ars care zboară pe bicicletă, îşi îngroapă 
iepurele, pictează tablouri în explozii de culori, îşi iubeşte 
prietenii şi mă sună la ore ciudate, tachinându-mă şi arătându-mi 
bucuria de a trăi; iar pentru că tu eşti sora mea, acele lucruri 
sunt şi parte din mine şi aş da orice să ne întoarcem cu două luni 
în urmă, ca să fiu eu afară şi să-ţi strig numele, Tess. 

Probabil că tu ai simţit şi mai mult frigul. Zăpada a înăbuşit 
zgomotul copacilor? Era îngrozitor de frig şi de linişte? Paltonul 
de la mine ţi-a ţinut de cald? Sper că în timp ce mureai ai simţit 
cât te iubesc. 


295 


Afară se aud paşi, iar uşa se deschide. 

A fost nevoie de ore de teroare neagră şi de un număr infinit 
de cuvinte, dar până la urmă totul se reduce la atât de puţin, îmi 
pare rău. 

Te iubesc. 

O voi face întotdeauna. 


Bee 


296 


Mulţumiri 


Nu ştiu dacă citeşte cineva mulţumirile, dar sper să se 
întâmple aşa, pentru că fără persoanele de mai jos această carte 
nu ar fi fost scrisă sau publicată. 


În primul rând, doresc să-i mulţumesc editorului meu, 
minunatei Emma Beswetherick, pentru creativitate şi sprijin şi nu 
doar pentru că îşi apără curajos convingerile, dar îi inspiră şi pe 
alţii să i le împărtăşească. Am avut norocul să am şi un agent 
nemaipomenit în persoana lui Felicity Blunt de la Curtis Brown - 
e creativă, inteligentă şi răspunde la apelurile telefonice! 


Aş dori să le mulţumesc şi lui Kate Cooper şi Nick Marston, tot 
de la Curtis Brown, precum şi celorlalţi din echipa de la Pitakus şi 
Little, de la Brown. 


Mii de mulţumiri pentru Michele Matthews, Kelly Martin, 
Sandra Leonard, Trixie Rawlinson, Alison Clements, Amanda 
Jobbins şi Livia Giuggioli, al căror ajutor a fost extrem de variat şi 
de util. 


Cosmo şi Joe, mulţumesc că aţi înţeles când simţeam nevoia 
să scriu şi că sunteţi mândri de mine. 


În sfârşit, mulţumirile mele merg mai ales către sora mea mai 


mică, Tora Orde-Powlett - sursa de inspiraţie a acestei cărţi şi o 
continuă binecuvântare pentru mine. 


297 


Cuprins 


ru cute E Iu BRENNER DIE RR IDE RA SEDII PR ARII NOIR 7 
2 i our 1 IN, ANR DRINA IC ARO 7 POI a 26 
Capitolul 3 ra cerea ice 3250 SU gi tu a da E ac oasele tt ll aa aaa pls 46 
Capitolul A 00 a a EE EAEE la ala al 55 
Capitolul oin rnn RR e ORI IONI PRR RECI PA AC PRD PI ARI a 65 
Capitolül 10. ss sti cică 0 ca e să alia ada d anii 75 
Capitolul 7 efira PRI RIS SRC TO Ea RR A TE PD PRR 89 
Capitolul S a oaie ga ei aaa Ra Să bi OSE ll atat 103 
Capitolul O se: ese el Sa e esti an A aie e în d ad a a aa 123 
(ZEU DO]: asa e a zl ae Antilele anii ll 128 
Capitolul ÎN BEE RO REPER ae RECE PI E AER RR NORI DN SE PRI EET RNP e 140 
CAO OI 2 iai, oa eta situa ont ca ci E iati aia 149 
Capitolül Ta cesare ati eee adie et cai zi 300 ue pă lina 158 
Capitolul TAn setei 8 e a a eta det tos a a De a 180 
rau one li i UD Bo OP RR IRA II ARRP NI ORE DIC RE ECE SD ARR PRUNI AR PE 190 
Capitolul ÎN 9 ai 00 0200 090 00 aa adela Bd în al Dc A a ES 202 
(Ap DOI IA scenete atare a 05 pl ia 7 a cat 209 
Capitolul Tga aeaa EE E E T Sa ai dt le 218 
= 1 oua O] KEU ÎI EO ASE ESEE 228 
Capitolul 2O a acea ate e Eaa A EEEE de EEA A ZA ala 236 
Capii DOI: cau e (odaie nete eine e E 300 Ziar a ls 247 
Capitolü l 220 e nisa E al ce 0 lasata E E pai E pai 264 
Capul 23.5 eesti ea a i a ae ia a art de Pad la 285 
MultümMi a NP RO IRANIAN e Ra RAR COP AR E IP CI NO RIC 292 
Bi a ai a es Fahnen RRNIN OC RER ORI RONI RR E RE II A ROD ARIE AICI 9 293 


298 


Ce-ai face dacă propria ta soră 
ar dispărea într-o bună zi fără urmă? 


Când află că sora ei mai mică a dispărut, Beatrice Hemming 
se întoarce cu primul avion acasă, la Londra. În scurtă 
vreme, Tess este găsită moartă, aparent o sinucidere, iar 
poliția închide dosarul. Convinsă că sora ei nu s-ar fi sinucis 
niciodată, Beatrice se mută în apartamentul lui Tess și 
pătrunde tot mai adânc în viaţa și în secretele acesteia, în 
încercarea de a-l descoperi singură pe criminal. Pe urmele 
lui Tess, Beatrice află despre relaţia ei ascunsă, despre 
participarea ei la un experiment medical, dar se afundă 
tot mai mult într-o întunecată cameră a oglinzilor, plină 
de revelații tulburătoare. 

Căutând cu disperare adevărul despre moartea surorii ei, 
va reuși oare să se redescopere pe sine? 


„Captivant și plin de stil, Sora se află în punctul acela destul 
de greu de atins în care romanul polițist și marea literatură 


se întâlnesc.“ 
Jeffery Deaver 


„Un thriller gotic excepţional... care ascunde, deopotrivă, 
o forță devastatoare.“ 5 
iz The Guardian 


„Scris cu forţa și cu eleganța unei tinere Daphne du Maurier, 
romanul este excelent și anunţă un talent cu adevărat 


original.“ 
Daily Mail 


Roman publicat în 30 de țări ZA 


disponibil 


Află mai mult pe: 


nf are E 


Be af: 978-A0IG-B0-6 poate arată 


db ring PRwave Hi MII a 


. 
=. ee o ` 


S - À i 00 N =: Te