Agatha Christie — Cortina

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


Cortina 


Sau ultimul şi cel mai de seamă caz al lui Hercule Poirot 


| 

Cine oare nu se simte cuprins de o emoție puternică, de o 
neaşteptată tristeţe când retrăieşte o întâmplare de 
odinioară? 

„Am mai trecut prin asta.” 

De ce oare aceste cuvinte ne tulbură întotdeauna atât de 
profund? 

lată întrebarea pe care mi-o puneam stând în tren şi 
privind pe geam peisajul întins al Essex-ului. 

Cât timp se scursese de când făcusem aceeaşi călătorie? 

Atunci, aveam senzaţia, ridicolă, că partea cea mai bună a 
vieţii mele trecuse! Fusesem rănit într-un război care 
pentru mine va rămâne întotdeauna războiul, iar acum acel 
război pălea în comparaţie cu un al doilea, şi mai îngrozitor. 

În anul 1916, tânărului Arthur Hastings i se părea că era 
matur, în vârstă. Ce puţin pricepeam că pentru mine viaţa 
de-abia începea! 

Călătoream, deşi eu n-o ştiam, ca să-l întâlnesc pe omul a 
cărui influenţă avea să-mi modeleze şi să-mi determine 
existenţa. De fapt, mergeam să stau cu bunul meu prieten 
John Cavendish, a cărui mamă, de curând recăsătorită, avea 
un conac la ţară numit „Styles”. Tot ce îmi trecea prin minte 
era că va fi o reluare plăcută a unor vechi legături, fără să 
prevăd că în curând mă voi afunda în complicațiile obscure 
ale unei crime misterioase. 

Mă aflam la „Styles”, când l-am reîntâlnit pe Hercule 
Poirot, acel omuleţ straniu pe care-l cunoscusem în Belgia. 


Cât de bine îmi amintesc de uimirea mea când am văzut 
urcând pe drumul satului un tip şchiopătând puţin, cu o 
mustață enormă. 

Hercule Poirot! De atunci a fost cel mai drag prieten al 
meu; influenţa lui mi-a transformat viaţa. În tovărăşia lui, 
urmărind încă un criminal, am cunoscut-o pe soţia mea, cea 
mai devotată şi fermecătoare parteneră pe care şi-o poate 
dori un bărbat. 

Acum ea zace în pământul Argentinei, murind aşa cum îşi 
dorise, fără să fi apucat să îndure suferinţele nesfârşite şi 
avatarurile unei vârste înaintate. Dar lăsase în urma ei un 
om foarte nefericit şi singur. 

Ah! Dacă aş putea să mă întorc... Să-mi trăiesc din nou 
viaţa! Dacă s-ar putea să existe iar acea zi din anul 1916 
când am călătorit pentru prima oară la „Styles”. Câte 
transformări au avut loc de-atunci! Ce de goluri printre 
figurile familiare! Chiar „Styles”-ul fusese vândut de familia 
Cavendish. John Cavendish murise, iar soţia lui, Mary, 
femeia aceea enigmatică şi fascinantă, trăieşte încă, locuind 
în Devonshire. Lawrence împreună cu soţia şi copiii sunt în 
Africa de Sud. Transformări - transformări pretutindeni! 
Dar, destul de ciudat, un singur lucru rămăsese acelaşi. Mă 
duceam la „Styles” să-l întâlnesc pe Hercule Poirot! 

Ce uluit am fost primind scrisoarea sa cu antetul: „Styles 
Court, Styles, Essex”. 

Nu-l mai văzusem pe vechiul meu prieten de aproape un 
an. Când ne-am întâlnit ultima oară am fost profund zguduit 
şi mâhnit. Era de-acum un om foarte bătrân şi aproape 
paralizat de artrită. Se dusese în Egipt cu speranţa să-şi 
amelioreze starea sănătăţii, dar se întorsese şi mai bolnav, 
după cum reieşea din epistola lui. Cu toate acestea, îmi 
scrisese plin de optimism... 


„Şi nu te intrigă, prietene, să vezi adresa de unde îţi scriu? 
Nu-i aşa că ţi se trezesc vechi amintiri? Da, sunt aici, la 
«Styles»! Imaginează-ţi, acum este ceea ce ei numesc o 


«pensiune», ţinută de unul dintre coloneii voştri britanici 
din şcoala de modă veche, a militarilor de colonii. Bien 
entendu (1) soţia lui este cea care face să meargă treaba. 
E o bună administratoare, cu siguranţă, dar are o limbă 
ascuţită şi bietul Colonel suferă din pricina asta. Să fiu în 
locul lui i-aş arăta eu ei! 

Am citit anunţul lor în ziar şi mi-a venit ideea să mă 
reîntorc în locul unde am fost găzduit pentru prima oară în 
această ţară. La vârsta mea, omului îi face plăcere să 
reînvie trecutul. 

Apoi, închipuie-ţi, aici am găsit un gentleman, un baronet, 
prieten cu patronul fiicei tale (această frază sună niţel ca un 
exerciţiu de franceză, nu-i aşa?). Pe loc am născocit un plan. 
E] voia să convingă familia Franklin să vină peste vară la 
«Styles». La rândul meu, eu te voi convinge pe tine şi astfel 
vom fi cu toţii împreună, en famille (27. Va fi deosebit de 
plăcut. Prin urmare, dragul meu Hastings, depechez vous 
13) vino cât poţi de repede! Am comandat pentru tine o 
cameră cu baie (înţelegi, scumpul şi vechiul «Styles» este 
modernizat acum!) şi am discutat şi preţul cu doamna 
colonel Luttrell până când am obţinut un aranjament tres 
bon marche (4). 

Familia Franklin şi încântătoarea ta Judith au şi sosit de 
câteva zile. Totul este aranjat, aşa că nu face mofturi. A 
bientât! 

Al tău, 

HERCULE POIROT” 


Perspectiva era ademenitoare şi am desluşit fără greutate 
gândurile vechiului meu prieten. Nu aveam nici un fel de 
obligaţii şi nici un cămin stabil! Dintre copiii mei, un băiat 
era în marină, iar celălalt se însurase şi avea un ranch în 
Argentina. Fiica mea Grace se măritase cu un militar şi 
acum se afla în India. 


Judith, copilul ce-mi mai rămăsese, era cea pe care 
întotdeauna, în secret, o iubisem cel mai mult, deşi 
niciodată n-am putut-o înţelege. Un copil bizar, ascuns, 
întunecat, plăcându-i să facă treburile numai după voia ei; 
ceea ce uneori m-a ofensat şi m-a întristat. Soţia mea fusese 
mult mai înţelegătoare. Din partea Judithei, mă asigura ea, 
nu era o lipsă de încredere sau de confidenţă, ci un soi de 
extraordinară reţinere. Dar şi ea, ca şi mine, fusese uneori 
îngrijorată din pricina ei. Sentimentele Judithei, spunea ea, 
erau prea puternice, prea intense şi discreţia ei instinctivă 
o priva de orice supapă de siguranţă. Avea o stranie 
înclinaţie spre meditaţie şi o îndârjită, aproape dureroasă, 
putere de ataşament. Era cea mai inteligentă din familie şi 
noi am fost bucuroşi şi de acord cu dorinţa ei dea urma o 
universitate. Cu un an în urmă îşi luase licenţa în ştiinţe şi 
apoi ocupase un post de asistentă la un doctor angajat în 
cercetarea bolilor tropicale. Soţia doctorului era cam 
suferindă. 

Uneori mă apuca teama ca nu cumva cufundarea Judithei 
în muncă şi devotamentul faţă de şeful ei să nu fie un semn 
că s-ar fi îndrăgostit de el, dar relaţiile lor, bazate mai ales 
pe o activitate profesională comună, mă linişteau în privinţa 
asta. 

Judith, cred, mă iubea, dar avea o fire reţinută şi deseori 
dispreţuia şi nu tolera ceea ce numea ea ideile mele 
sentimentale şi desuete. Eram, sincer să fiu, puţin cam 
nervos din cauza fiicei mele! 

În acest punct gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea 
trenului în gara Styles St. Mary. Cel puţin aceasta nu se 
schimbase. Timpul trecuse pe lângă ea. Se afla aşezată încă 
în mijlocul câmpiei, neavând aparent nici o rațiune de a 
exista. Am realizat totuşi şi aici trecerea anilor, pe când 
străbăteam satul în taxi. Styles St. Mary se transformase 
devenind de nerecunoscut. Benzinării, un cinematograf, 
încă două hanuri, multe case noi... 


Îndată am ajuns la poarta „Styles”-ului. Mi s-a părut că mă 
reîntorc în vremurile de altădată. Parcul rămăsese, în mare 
măsură, aşa cum mi-l aminteam, dar drumul era prost 
întreţinut şi bălăriile năpădiseră aleea cu pietriş. Am dat 
coltul şi s-a ivit casa. De afară părea neschimbată, dar se 
cerea grabnic zugrăvită. 

Ca şi cu mulţi ani în urmă când am sosit la „Styles”, am 
zărit o femeie aplecată peste un strat de flori. Mi s-a oprit 
inima. Apoi femeia s-a îndreptat şi a venit spre mine, iar eu 
am râs de mine însumi. O siluetă mai deosebită decât aceea 
a robustei Evelyn Howard cu greu puteai să-ţi imaginezi! 

Era o doamnă fragilă, în vârstă, cu un păr des, cârlionţat, 
cu obrajii trandafirii şi cu ochii albaştri reci ce contrastau 
cu manierele sale degajate, parcă prea degajate, după 
părerea mea. 

— Sunteţi desigur căpitanul Hastings, nu-i aşa? Mă întrebă 
ea. Şi eu sunt murdară şi nu pot să vă întind mâna. Ne face 
plăcere să vă vedem, am auzit atâtea despre 
dumneavoastră! Sunt nevoită să mă prezint singură: 
doamna Luttrell. Împreună cu soţul meu am cumpărat acest 
loc într-o clipă de nebunie şi am încercat să fac din asta o 
afacere rentabilă. Nu m-am gândit însă niciodată că va veni 
ziua când voi ţine o pensiune! Dar, căpitane Hastings, vă 
previn că sunt o femeie de afaceri! Adun cu grija cea mai 
mare tot ce prisoseşte! 

Am râs amândoi ca de o glumă bună, dar mi-a trecut prin 
minte că ceea ce-mi spusese doamna Luttrell era probabil 
adevărul curat. În spatele lustrului ei de doamnă manierată. 
Încântătoare, am întrezărit o duritate de cremene. 

Deşi din când în când doamna Luttrell vorbea cu un vag 
accent irlandez, n-avea strop de sânge irlandez în vine. Nu 
era nimic altceva decât simulare. 

M-am interesat de prietenul meu. 

— Oh! Sărmanul domn Poirot! Şi o inimă de piatră s-ar 
înduioşa cu câtă nerăbdare aşteaptă sosirea 
dumneavoastră. Regret teribil cât suferă. 


Ne-am îndreptat împreună spre casă şi ea şi-a scos 
mănuşile de grădinărit. 

— Şi încântătoarea dumneavoastră fiică, urmă, ce drăguță 
este! O admirăm enorm! Dar ştiţi, eu sunt de modă veche şi 
mi se pare o ruşine şi chiar un păcat ca o fată ca ea, care ar 
trebui să meargă la petreceri şi la dans cu băieţii, să fie 
silită să-şi petreacă timpul ciopârţind iepuri şi să stea toată 
ziua aplecată deasupra microscopului. Chestiile astea ar 
trebui lăsate pe seama femeilor urâte, cred eu. 

— Unde-i Judith, e cumva prin apropiere? Am întrebat-o. 

Doamna Luttrell făcu ceea ce copiii numesc o „mutră”. 

— Oh! Biata copilă! S-a închis în atelierul din fundul 
grădinii. Doctorul Franklin l-a închiriat şi a amenajat un 
laborator. Are acolo şi cuşti pentru sărmanii cobai, şoareci 
şi iepuri. Nu prea-mi place mie ştiinţa asta, căpitane 
Hastings! Oh! Dar iată-l pe soţul meu! 

Colonelul Luttrell tocmai dădea colţul casei. Era un bărbat 
în vârstă, foarte înalt, slab, cu o faţă cadaverică, cu ochi 
albaştri şi blânzi; avea şi un tic: se trăgea cam nehotărât de 
mustăcioara sa căruntă. 

Părea uşor nervos. 

— Oh! George, a sosit căpitanul Hastings! 

Colonelul Luttrell îmi strânse mâna. 

— Aţi călătorit cu cel de cinci... de cinci şi patruzeci? 

— Cu ce altceva ar fi putut veni şi, de altfel, ce contează? I- 
o reteză tăios doamna Luttrell. George, condu-l sus şi arată- 
i camera. Şi apoi poate că vrea să meargă direct la domnul 
Poirot, sau doriţi mai întâi un ceai? 

Am asigurat-o că nu voiam ceai şi că preferam să mă duc 
să-mi salut prietenul. 

— Bine... Dacă vreţi să mă urmaţi. Cred că... Că v-au luat 
bagajele sus. Nu-i aşa, Daisy? Întrebă colonelul Luttrell. 

— George, asta-i treaba ta. Eu m-am ocupat de grădină. 
Nu le pot face pe toate, ripostă acru doamna Luttrell. 

— Nu, nu, sigur că nu. Am... Am să aranjez eu, draga mea. 

L-a urmat pe scările din faţă. 


La intrare ne-am ciocnit de un bărbat cu păr cenuşiu, 
slăbuţ, cu un binoclu în mână şi care se grăbea să iasă. Avea 
o faţă de băieţandru şi şchiopăta puţin. 

Ni se adresă, bâlbâindu-se uşor: 

— Lângă si-sicomor s... s-au cuibărit ni-nişte păsări! 

Luttrell îmi zise pe când intram: 

— Este Stephen Norton. Drăguţ băiat. E nebun după 
păsări. 

În hol, lângă masă, stătea un bărbat masiv. După toate 
aparențele tocmai atunci pusese receptorul jos. Ridicându- 
şi ochii mormăi: 

— Mi-ar place să-i spânzur, să-i împuşc şi să-i căsăpesc pe 
toţi antreprenorii şi constructorii. Niciodată nu fac ceva 
cum trebuie, blestemaţi să fie! 

Mânia sa era atât de caraghioasă şi plină de înverşunare, 
încât am izbucnit amândoi în râs. M-am simţit dintr-o dată 
atras de acest bărbat. Deşi avea peste cincizeci de ani, 
arăta foarte bine, puternic bronzat cum era. Parcă şi-ar fi 
petrecut toată viaţa în aer liber, părând, în aceiaşi timp, 
tipul de om pe care-l întâlnim din ce în ce mai rar: un 
englez de modă veche, deschis, îndrăgostit de viaţa în 
natură. Genul de om ce poate şi ştie să poruncească. 

N-am fost deci deloc surprins când colonelul Luttrell mi l-a 
prezentat: sir William Boyd Carrington. Fusese, după ştiinţa 
mea, guvernatorul unei provincii în India, unde înregistrase 
un succes răsunător. De altfel, era cunoscut şi ca un 
trăgător de elită şi un mare vânător. Specie pe cale de 
dispariţie, în aceste timpuri decăzute, reflectam eu amar. 

— Ah! Sunt încântat să-l întâlnesc în carne şi oase pe acel 
faimos personaj „mon ami Hastings”, îmi spuse râzând. 
Scumpul nostru bătrânel belgian vorbeşte foarte des 
despre dumneavoastră. Şi apoi, desigur, am întâlnit-o aici şi 
pe fiica dumneavoastră. Este o fată deosebită. 

— Nu cred că Judith a vorbit despre mine prea mult, am 
remarcat zâmbind. 


— Nu, nu, este prea modernă. Fetele din ziua de azi par 
stânjenite că trebuie să recunoască că au un tată şi o 
mamă. 

— Părinţii sunt de fapt o ruşine, am adăugat eu. 

A râs. 

— Oh, da. Eu nu sufăr din această cauză. Ghinion, n-am 
copii. Judith a dumneavoastră este o fată foarte frumoasă, 
dar teribil de intelectuală! Ceea ce mi se pare de-a dreptul 
alarmant! 

Ridică din nou receptorul. 

— Luttrell, sper că nu te superi dacă trimit la dracu 
centrala asta telefonică. Nu sunt un om răbdător. 

— Aşa le trebuie, mormăi Luttrell. 

Mă conduse pe scări şi îl urmai sus. 

Mă purtă de-a lungul aripii stângi a casei până la o uşă din 
capătul coridorului şi atunci mi-am dat seama că Poirot îmi 
alesese aceeaşi cameră unde mai stătusem. 

Se făcuseră schimbări şi aici. Pe când străbăteam 
coridorul, câteva din uşi erau deschise şi am văzut că marile 
dormitoare, de modă veche, fuseseră împărţite în mai 
multe, mai mici. 

Camera mea, care nu era prea mare, era aproape 
neschimbată, exceptând instalaţia de apă rece şi caldă - o 
parte din spaţiul odăii fusese amenajat ca o mică baie. O 
mobilaseră într-un stil modern, banal, ieftin, ceea ce m-a 
dezamăgit oarecum. Aş fi preferat o linie mai adecvată cât 
de cât arhitecturii casei. 

Bagajul meu se afla în cameră şi Colonelul m-a lămurit că 
Poirot ocupa camera de vis-ă-vis. Era pe punctul de a mă 
conduce la el când un strigăt ascuţit răsună de jos din hol: 

— George! 

Colonelul Luttrell tresări ca un cal nervos, ducându-şi 
mâna la gură. 

— Sunteţi... Sunteţi sigur că vă simţiţi bine? Sunaţi dacă 
doriţi ceva... 

— George! 


— Vin imediat, draga mea, vin! 

Se îndepărtă grăbit de-a lungul coridorului. Am rămas o 
clipă privind în urma lui. Apoi, cu inima bătând puţin mai 
repede am traversat coridorul şi am ciocănit la uşa lui 
Poirot. 


După părerea mea, nimic nu e mai trist decât ravagiile 
provocate de bătrâneţe. 

Sărmanul meu prieten! L-am descris de nenumărate ori. 
Dar să vă spun acum ce i se mai întâmplase între timp. 
Înţepenit din cauza artritei, se deplasa într-un scaun cu 
rotile. Dispăruse şi trupul lui rotofei! In momentul de faţă 
era un omuleţ slab, cu faţa brăzdată, zbârcită. Mustaţa şi 
părul, e adevărat, erau încă negre, dar sincer să fiu, deşi n- 
aş fi vrut pentru nimic în lume să-l necăjesc spunându-i-o, 
tocmai asta constituia o mare greşeală. Vine o vreme când 
culoarea părului e dureros de evidentă. Odinioară am 
rămas surprins aflând că acea culoare neagră a părului lui 
Poirot se datora unei sticluţe de vopsea. Dar acum era clar 
că exagera, pur şi simplu dădea impresia că purta o perucă 
şi că-şi împodobise buza de sus cu acea mustață ca să 
distreze copiii! Numai ochii îi rămăseseră aceiaşi, ageri şi 
scânteietori, iar acum erau, fără îndoială, plini de emoție: 

— O, mon ami, Hastings, mon ami, Hastings... 

Am înclinat capul şi, după obiceiul său, m-a îmbrăţişat 
călduros. 

— Mon ami, Hastings! 

Se lasă pe spate şi, plecându-şi uşor capul într-o parte, mă 
studie. 

— Da, exact acelaşi... Spatele drept, lat în umeri, părul 
cărunt, tres distingue (5). Ştii, prietene? Te ţii bine. Les 
femmes 16) încă te plac, nu? 


— Poirot, te rog, am protestat eu. Trebuie... 

— Dar te asigur, prietene, că este un test - da, un test! 
Când fetele foarte tinere vin şi vorbesc cu tine amabil, o! 
Atât de amabil! 

— Acesta-i sfârşitul! „Sărmanul bătrân, îşi spun ele, 
trebuie să fim drăguţe cu el.” E îngrozitor să ajungi aşa. 
Dar tu, Hastings, tu Hastings, vous et6s encore jeune. 
Pentru tine mai există şanse. E adevărat, răsuceşte-ţi 
mustaţa, îndreaptă-ţi umerii, văd că e aşa cum zic eu, altfel 
nici n-ai arăta atât de sigur de tine. 

Am izbucnit în râs. 

— Poirot, e prea de tot. Tu cum te simţi? 

— Eu sunt o ruină, o epavă, răspunse Poirot strâmbându- 
se. Nu mai pot să merg. Sunt schilod şi strâmb. Mulţumesc 
soartei că încă pot să mănânc, dar, oricum, încep să fiu 
îngrijit ca un copil: să fiu culcat, spălat şi îmbrăcat. Enfin, 
nu e deloc amuzant. Slavă Domnului, că deşi fizic m-am 
prăbuşit, miezul e încă intact. 

— Într-adevăr. Cea mai sănătoasă inimă din lume. 

— Inima? Se poate. Nu m-am referit la inimă. Creierul, 
mon ami, este ceea ce numesc eu „miezul”. Creierul meu 
încă funcţionează admirabil. 

Cel puţin aveam o dovadă clară: creierul său nu se 
deteriorase într-atât încât să-l apuce modestia! 

— Şi îţi place aici? 

Poirot ridică din umeri. 

— E acceptabil. Nu este „Ritz”, după cum îţi şi închipui. 
Nu, desigur. Lia început, când am venit, camera în care am 
stat era mai mică şi mobilată aiurea. M-am mutat în asta 
fără să adaug ceva la preţ. Apoi bucătăria este tipic 
englezească, englezească în ce are ea mai rău. Acele verze 
de Bruxelles, atât de grele pentru stomac, după care se 
prăpădesc englezii! Cartofii fierţi ori prea tari ori 
sfărâmându-se! Legume cu gust apos, apă şiiarapă! 
Absența completă a sării şi piperului din orice mâncare... 

Făcu o pauză semnificativă. 


— Îngrozitor, am bâiguit eu. 

— Nu mă plâng, răspunse Poirot, continuând totuşi s-o 
facă. Mai sunt şi aşa-zisele modernizări. Băi, robinete peste 
tot. Şi ce curge din ele? Apă călduţă, mon ami, la toate orele 
din zi. Şi apoi prosoapele, atât de subţiri, atât de 
sărăcăcioase. 

— Sunt destule de spus despre zilele apuse, am zis eu 
gânditor. Mi-amintesc norii de aburi ce ţâşneau din 
robinetul cu apă fierbinte a unicei băi pe care o avusese 
„Styles”-ul la început. Una din acele băi în mijlocul căreia 
trona mândră o uriaşă cadă cu marginile din lemn de 
mahon. Şi mai îmi amintesc şi imensele prosoape de baie, 
precum şi nelipsitele căni de alamă lucitoare, cu apă 
fierbinte din lavoarele vechi. 

— Dar nu trebuie să ne plângem, reluă Poirot. Sunt 
mulţumit că îndur totul pentru o cauză dreaptă. 

Brusc îmi trecu prin minte un gând. 

— Poirot, nu cumva... Nu cumva eşti lefter? Ştiu că 
războiul i-a lovit serios pe cei ce îşi plasaseră capitalurile... 

Poirot m-a liniştit repede. 

— Nu, nu, prietene. Am o situaţie materială cât se poate 
de onorabilă. Sunt chiar bogat. Nu nevoia de a face 
economii m-a adus aici. 

— Atunci totu-i în regulă. Cred că îţi pot înţelege 
sentimentele. Pe măsură ce omul îmbătrâneşte este din ce 
în ce mai înclinat să se întoarcă spre trecut, încearcă să-şi 
retrăiască vechile emoţii. Într-un fel mi se pare dureros 
faptul că mă aflu aici copleşit de sute de gânduri din trecut 
şi de sentimente pe care nu le-am uitat. Îndrăznesc să cred 
că şi tu simţi la fel, am continuat eu. 

— Ba deloc. Eu nu simt nimic de genul ăsta. 

— Frumoase vremuri, am spus eu cu tristeţe. 

— Hastings, vorbeşti din punctul tău de vedere. Pentru 
mine sosirea la Styles St. Mary a fost dureroasă, 
apăsătoare. Eram în refugiu, rănit, exilat din ţara şi casa 
mea, trăind din milă într-o ţară străină. Nu, n-a fost deloc 


vesel. Nu ştiam pe atunci că Anglia va fi casa mea şi că aici 
o să-mi găsesc fericirea. 

— Uitasem toate astea, am admis eu. 

— Sigur. Totdeauna atribui celorlalţi sentimentele propriei 
tale experienţe. Hastings era fericit, toată lumea era deci 
fericită! 

— Nu, nu, am protestat eu râzând. 

— Şi-n orice caz nu-i adevărat, continuă el. Când ţi- 
aminteşti de trecut îţi vin lacrimile în ochi., Oh, ce timpuri 
fericite! Pe-atunci eram tânăr!” Dar cu siguranţă, prietene, 
că nu erai chiar atât de fericit cum crezi. Fuseseşi grav 
rănit, îţi făceai sânge rău că nu mai erai apt pentru serviciul 
militar activ, dezolat peste măsură de recenta şedere într- 
un sanatoriu mohorât şi, din câte îmi aduc aminte, intraseşi 
într-o încurcătură amoroasă: te îndrăgostiseşi în acelaşi 
timp de două femei. 

M-am înroşit şi am râs: 

— Poirot, ce memorie ai! 

— Ta, ta, ta, mi-aduc aminte de aerul tău melancolic când 
îndrugai dulci nimicuri despre cele două femei 
încântătoare. 

— N-ai uitat, nu-i aşa, ce mi-ai spus? „Niciuna din ele nu e 
pentru tine”. N-are a face. Mon ami, consolează-te! S-ar 
putea să vânăm din nou împreună şi atunci... 

M-am oprit, Poirot şi cu mine „vânasem” în Franţa şi acolo 
am întâlnit-o pe femeia unică... 

Prietenul meu mă bătu uşor pe umăr. 

— Ştiu, Hastings, ştiu că rana e încă proaspătă. Dar nu te 
mai gândi la asta, nu te uita numai în urmă. Mai bine 
priveşte spre viitor. 

Am făcut un gest de lehamite. 

— Să privesc spre viitor? Pentru ce? 

— Eh bien, prietene, avem treabă. 

— Treabă? Unde? 

— Aici. 

Am căscat ochii la el. 


— M-ai întrebat adineaori de ce am venit la Styles şi poate 
n-ai observat că nu ţi-am dat nici un răspuns. Ţi-l dau acum. 
Sunt aici pentru a prinde un criminal. 

Mă uitam fix la el, cu o mirare crescândă. Pentru o clipă 
am crezut că bate câmpii. 

— Vorbeşti serios? 

— Bineînţeles. Pentru ce altceva te-aş fi pus pe foc să vii la 
mine? Picioarele nu mă mai ajută, dar creierul nu mi-a fost 
atins, cum de altfel ţi-am şi spus. Regula mea, dacă n-ai 
uitat, a fost întotdeauna aceeaşi: stai şi gândeşte-te. Ceea 
ce încă pot face. De fapt, este singurul lucru de care mai 
sunt în stare. Pentru partea activă a acţiunii îl am alături pe 
nepreţuitul meu Hastings. 

— Chiar vorbeşti serios? Am suspinat eu. 

— Desigur. Tu şi cu mine, Hastings, vom porni încă o dată 
la „vânătoare”. 

Mi-au trebuit câteva minute ca să înţeleg că Poirot vorbise 
într-adevăr serios. 

Deşi cuvintele lui păreau de necrezut, n-aveam nici un 
motiv să mă îndoiesc de judecata lui sănătoasă! 

Cu un zâmbet uşor îmi spuse: 

— În sfârşit, te-ai convins. La început ai crezut că am luat- 
o razna, nu? 

— Oh, nu, nu, am răspuns jenat. Numai că mi se pare un 
loc total nepotrivit! 

— Chiar aşa crezi? 

— Da, deşi nu i-am cunoscut încă pe toţi... 

— Pe cine-ai văzut? 

— Numai familia Luttrell, pe unul Norton, ce pare un tip 
inofensiv şi Boyd Carrington, pentru care, trebuie să-ţi 
mărturisesc, simt cea mai mare simpatie. 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Hastings, îţi spun că atunci când ai să-i cunoşti şi pe 
ceilalţi, declaraţia mea ţi se va părea la fel de incredibilă ca 
şi acum. 

— Cine mai e aici? 


— Doctorul Franklin şi soţia, sora care o îngrijeşte pe 
doamna Franklin, Judith, fiica ta. Apoi un tip Allerton, un 
gen de Don Juan, domnişoara Cole, o femeie în jur de 
treizeci şi cinci de ani. Dă-mi voie să-ţi spun că toţi sunt 
nişte oameni foarte drăguţi. 

— Şi unul din ei e un criminal? 

— Da, unul dintre ei e un criminal. 

— Dar cum, de ce crezi că... 

Mi-era greu să-mi formulez întrebările, care pur şi simplu 
mă copleşeau. 

— Hastings, linişteşte-te. Să începem cu începutul. Te rog 
să-mi aduci caseta aceea din birou. Bien. Şi acum cheia... 
Aşa... 

Descuie caseta şi scoase un teanc de pagini dactilografiate 
şi tăieturi din ziare. 

— Hastings, le poţi cerceta pe îndelete. Pentru moment nu 
te sinchisi de tăieturile din ziare. Sunt pur şi simplu 
relatări, uneori inexacte, alteori sugestive ale diverselor 
tragedii. Ca să-ţi faci o idee despre cazuri, cred că ar trebui 
să citeşti rezumatul făcut de mine. 

Am început lectura cu un interes profund. 


Cazul A. Etherington 

Leonard Etherington. Obiceiuri urâte - un om straniu, 
sadic, alcoolic şi luând droguri. Soţia - tânără şi 
atrăgătoare. Profund nefericită cu el. Etherington 
decedează aparent din cauza unei intoxicații alimentare. 
Doctorul nu e mulţumit. Rezultatul autopsiei: moartea se 
datora otrăvirii cu arsenic. Cantitatea de otravă găsită în 
casă, dar comandată cu mult timp înainte, declanşează o 
nouă anchetă. Doamna Etherington este arestată şi acuzată 
de crimă. Avusese până de curând un prieten, din Serviciul 
Civil, care se întorsese în India. Nici o bănuială de 
infidelitate în momentul respectiv, doar dovada unei adânci 
simpatii existente între cei doi. După aceea tânărul s-a 


logodit, urmând să se căsătorească cu o fată întâlnită pe 
vapor, în drum spre India. Dubiul: dacă doamna 
Etherington a primit scrisoarea care o anunţa de acest 
eveniment înainte sau după moartea soţului ei. Ea însăşi a 
declarat că înainte. N-au existat probe împotriva ei, dar 
absenţa altui suspect a dus la arestarea femeii. La tribunal 
simpatia a fost de partea doamnei Etherington ţinându-se 
cont de caracterul soţului ei cât şi de modul în care se 
purtase cu ea. Juraţii au fost în favoarea ei, fiind absolvită 
de vină fără nici un fel de dubii. Doamna Etherington a fost 
achitată. Dar părerea generală era că totuşi fusese 
vinovată. După aceea a avut o viaţă destul de grea; şi-a 
pierdut prietenii, relaţiile. Doi ani mai târziu a murit luând o 
doză mare de somnifere. La anchetă verdictul a fost de 
moarte accidentală. 


Cazul B. Sharpies 

Fată bătrână. Infirmă. Fire dificilă, suferind de dureri 
mari. O îngrijea nepoata ei Freda Clay. Domnişoara 
Sharpies a murit din cauza unei doze duble de morfină. 
Freda Clay şi-a recunoscut greşeala, susţinând că suferinţa 
mătuşii sale era atât de grea încât nu a putut să rămână de 
piatră şi i-a dat o doză mai mare de morfină pentru a-i 
calma durerea. Poliţia a fost de părere că domnişoara Clay 
a făcut-o deliberat şi nu din greşeală, dar au considerat că 
nu există probe suficiente pentru a o condamna. 


Cazul C. Riggs 

Edward Riggs, muncitor agricol. O bănuia pe soţia sa că-l 
înşeală cu chiriaşul lor, Ben Craig. Craig şi doamna Riggs 
au fost găsiţi împuşcaţi. Glontele provenea din revolverul lui 
Riggs. Riggs s-a predat poliţiei, spunând că probabil el a 
comis crimele, dar nu-şi putea aminti. Susţinea că nu-şi 


aduce aminte nimic. Riggs a fost condamnat la moarte, apoi 
sentinţa i-a fost comutată în închisoare pe viaţă. 


Cazul -D. Bradley 

Derek Bradley. Era încurcat cu o fată. Nevastă-sa a aflat şi 
a jurat că o să-l omoare. Bradley a murit otrăvit cu cianură 
de potasiu pusă în bere. Doamna Bradley a fost arestată şi 
acuzată de crimă. La anchetă a clacat. A fost condamnată şi 
spânzurată. 


Cazul E. Litchfield 

Matthew Litchfield - un bătrân tiran. În casă patru fete, 
lipsite de orice bucurie şi neavând nici un ban. Într-o seară, 
întorcându-se acasă a fost atacat la uşă şi omorât cu o 
lovitură în cap. Mai târziu, după cercetările făcute de 
poliţie, fiica lui cea mai mare, Margaret, s-a prezentat la 
poliţie şi s-a predat mărturisind că ea l-a ucis. A făcut-o, a 
declarat ea, pentru ca celelalte trei surori mai tinere să 
poată să-şi aibă viaţa lor până nu era prea târziu. Litchfield 
a lăsat o avere mare. Margaret Litchfield a fost declarată 
iresponsabilă şi internată la Broadmoor; a murit la scurt 
timp după aceea. 


Citisem cu atenţie, dar cu o nedumerire crescândă. Am 
pus hârtiile jos şi l-am privit întrebător pe Poirot. 

— Ei, mon ami? 

— Îmi amintesc de cazul Bradley, am zis eu încet. Am citit 
despre el la vremea respectivă. Era o femeie foarte 
frumoasă. 

Poirot încuviinţă din cap. 

— Trebuie să mă lămureşti. Ce-i cu toate astea? 

— Mai întâi spune-mi ce crezi tu. 

Eram nedumerit de-a binelea. 


— Ceea ce mi-ai dat este o relatare despre cinci crime 
deosebite. S-au petrecut în locuri şi medii diferite. Mai 
mult, la prima vedere nu apare nici o asemănare între ele. 
Deci una a fost din cauza geloziei, cealaltă - o nevastă 
nefericită vrând să scape de soţul ei. În celălalt caz motivul 
au fost banii. În următorul poţi să spui că a existat un ţel 
generos, de vreme ce făptaşul nici n-a încercat să scape de 
pedeapsă, iar a cincea crimă a fost pur şi simplu brutală şi 
comisă probabil sub influenţa alcoolului. M-am oprit şi apoi 
am continuat intrigat: Există ceva comun în toate acestea, 
vreun lucru pe care eu să-l fi omis? 

— Nu, nu, eşti foarte exact în relatarea ta. Singurul punct 
pe care l-ai fi putut menţiona, dar n-ai făcut-o, este faptul că 
în niciunul din aceste cazuri n-a existat măcar o îndoială. 

— Nu prea pricep ce vrei să spui. 

— Doamna Etherington, de pildă, a fost achitată. Dar toţi, 
fără excepţie, au fost convinşi că ea e ucigaşa. Freda Clay n- 
a fost acuzată deschis, dar nimeni nu s-a gândit la altă 
posibilitate în crima respectivă. Riggs a declarat că nu-şi 
aminteşte că şi-a omorât soţia şi pe iubitul ei, dar niciodată 
nu s-a pus problema dacă n-a făcut-o altcineva. Margaret 
Litchfield a mărturisit. În fiecare caz, înţelegi, Hastings, a 
existat un singur suspect clar, el şi nu altul. 

M-am încruntat. 

— Da, e adevărat... Nu-mi dau seama însă ce concluzie 
tragi din asta. 

— Oh, vezi, am ajuns la un fapt pe care tu încă nu-l ştii. 
Hastings, să presupunem că în fiecare din aceste cazuri 
rezumate de mine există ceva în plus, un element străin, 
comun tuturor, ce zici? 

— Ce vrei să spui? 

Poirot răspunse rar: 

— Hastings, vreau să fiu foarte clar în cele ce urmează. 
Hai să punem problema în felul următor: există o anumită 
persoană - X. În niciunul dintre aceste cazuri X (aparent) n- 
are nici un motiv să lichideze victima. Ba, din câte am putut 


afla, într-unul dintre cazuri X se afla la 200 mile distanţă 
atunci când s-a comis crima. N-are a face, zic eu şi îţi 
relatez următoarele: X era în termeni foarte apropiaţi cu 
Etherington, X a locuit un timp în acelaşi sat cu Riggs, X se 
cunoştea cu doamna Bradley, X şi Freda Clay au fost văzuţi 
plimbându-se împreună pe stradă, iar când a fost ucis 
bătrânul Litchfield, X se afla în apropierea casei. Ce spui de 
asta? 

M-am uitat fix la el şi am zis încet: 

— Mda, e un pic cam mult. Coincidenţă poate să fie în 
două cazuri, hai să zicem trei, dar în cinci este prea de tot. 
Trebuie să existe, deşi pare neverosimil, o legătură între 
toate aceste crime. 

— Atunci presupui ceea ce am presupus şi eu? 

— Că X este ucigaşul? Da. 

— Hastings, în acest caz trebuie să facem împreuna un pas 
mai departe. Dă-mi voie să-ţi spun că X se află în această 
casă. 

— La „Styles”? 

— Da, la „Styles”. Şi ce concluzie logică trebuie trasă? 

Ştiam ce avea să urmeze când i-am zis: 

— Continuă. Spune odată! 

— Hercule Poirot vorbi grav: 

— În curând se va comite o crimă. Aici. 


III. 


Pentru o clipă sau două m-am uitat îngrozit la Poirot, apoi 
am reacţionat: 

— Nu! Nu se va întâmpla! O vei preîntâmpina tu! 

Poirot mi-a aruncat o privire afectuoasă. 

— Credinciosul meu prieten! Cât de mult apreciez 
încrederea ta în mine. Tout de meme (77, nu sunt sigur că 
în acest caz este justificată! 


— Prostii! E clar că o poţi împiedica! 

Glasul lui Poirot căpătă o notă gravă: 

— Hastings, gândeşte-te puţin. Cineva poate să prindă un 
asasin. Bine. Dar cum să împiedice o crimă? 

— Ei bine, tu, tu... Eu cred că dacă tu ştii dinainte... M-am 
oprit derutat, întrezărind brusc greutăţile. 

— Vezi? Nu e chiar atât de simplu. De fapt există doar trei 
metode: prima este să avertizezi victima. S-o pui în gardă. 
Ceea ce nu e totdeauna posibil, fiindcă este neînchipuit de 
greu să convingi pe unii oameni că se află într-un pericol 
grav, poate chiar din partea cuiva apropiat şi drag lor. Ei 
vor fi indignaţi şi nu vor voi să te creadă. A doua metodă e 
să-l previi pe criminal. Să-i spui aproape deschis: „Îţi cunosc 
inten ţiile. Dac ă cutare om moare, prietene, vei fi cu 
siguran ţă spânzurat.” Are ceva mai mult succes decât 
prima metodă, dar poate şi ea să eşueze. Pentru că un 
criminal este cel mai încrezut tip de pe pământ. 
Întotdeauna se consideră mai deştept decât oricine altul... 
Nimeni nu-l va suspecta pe el sau pe ea, poliţia poate fi uşor 
derutată etc. Aşadar el (sau ea) nu se vor opri şi vor omori 
şi singura ta satisfacţie va fi să-i spânzuri după aceea... 
Făcu o pauză şi continuă gânditor: De două ori în viaţa mea 
am avertizat şi fără nici un rezultat un asasin: prima dată în 
Egipt, a doua oară altundeva. În fiecare caz, criminalul era 
hotărât să ucidă... Şi gata! S-ar putea ca şi aici să se 
întâmple la fel. 

— Ai spus că există şi a treia metodă, i-am reamintit. 

— Oh, da! Pentru aceasta îţi trebuie însă o profundă 
ingeniozitate. E necesar să ghiceşti precis cum şi când va 
cădea lovitura şi să fii gata să intervii exact în momentul 
psihologic. Trebuie să-l prinzi pe criminal, dacă nu chiar 
asupra faptului, cel puţin în momentul în care intenţia lui 
criminală e evidentă. Şi aceasta, prietene, continuă Poirot, 
este, te asigur, o chestiune foarte complicată şi delicată şi, 
pentru moment, n-aş putea să fiu sigur de succes. S-ar 
putea să fiu încrezut, dar nu în asemenea măsură! 


— Totuşi ce metodă propui să încercăm? 

— Poate că pe toate trei. Prima este cea mai dificilă. 

— De ce? Eu socoteam că e cea mai simplă. 

— Da, dacă ştii cine va fi victima, dar nu pricepi, Hastings, 
că încă nu ştiu cine va fi victima? 

— Ce?! 

Am dat drumul exclamaţiei fără să mă gândesc. Apoi 
dificultăţile situaţiei au început să-mi treacă deodată prin 
minte. Exista, trebuia să existe o verigă comuna care să 
lege lanţul acesta de crime, dar noi n-o ştiam. Motivul, 
motivul de importanţă capitală, lipsea! Iar dacă nu-l ştiam, 
nu puteam spune cine se afla în pericol. 

Poirot, citind pe faţa mea că începusem să pricep toate 
greutăţile problemei, încuviinţă, dând din cap: 

— Prietene, vezi că nu e chiar atât de simplu? 

— Da, văd! Până acuma n-ai reuşit să găseşti nici o 
legătură între toate aceste cazuri deosebite? 

Poirot clătină din cap: 

— Nimic. 

Am căzut iar pe gânduri. Crimele în lanţ se consideră 
îndeobşte că formează un fel de serie alfabetică, deşi în 
realitate se dovedesc a fi cu totul altceva. 

— Eşti sigur că nu există un motiv bănesc, bine ascuns, 
nimic cum, de exemplu, ai găsit în cazul Evelyn Carlisle? L.- 
am întrebat. 

— Nu. Poţi să fii sigur, dragul meu Hastings, că primul 
lucru pe care-l cercetez este câştigul bănesc. 

Aşa era. Poirot fusese întotdeauna cinic în privinţa banilor. 

Am mai reflectat. Un fel de vendetă? Se potrivea parcă 
mai mult cu faptele întâmplate. Dar chiar şi aşa, părea că 
nu există nici o verigă de legătură. Mi-am adus aminte de o 
poveste citită de mine despre o serie de crime comise 
aparent fără motiv, cheia fiind însă aceea că victimele 
făcuseră întâmplător parte dintre juraţi, iar crimele le 
comisese un tip pe care ei îl condamnaseră. Mi-a venit în 
minte că s-ar putea să fie ceva asemănător şi în cazul de 


faţă. Totuşi - mărturisesc cu jenă - am ţinut ideea pentru 
mine. Mi s-a părut că aş fi exagerat dacă i-aş fi sugerat 
această soluţie lui Poirot. 

În schimb, l-am întrebat: 

— Şi-acum spune-mi cine e X? 

Spre marea mea supărare, Poirot clătină din cap foarte 
hotărât: 

— Prietene, asta nu-ţi spun. 

— Fleacuri! De ce? 

Ochii lui Poirot licăriră: 

— Fiindcă ai rămas acelaşi vechi Hastings, mon cher. Ai 
încă un chip pe care se poate citi orice. Vezi, nu vreau ca să 
te holbezi la X cu gura deschisă, mutra ta parcă zicând: 
„Ăsta... Ăsta la care mă uit e un criminal”. 

— Ar trebui să ai măcar un pic de încredere în mine: pot 
să mă prefac, la nevoie. 

— Când încerci să disimulezi e şi mai rău. Nu, nu, mon 
ami, amândoi trebuie să fim foarte prudenţi. Şi când o fi să-l 
înhăţăm, îl înhăţăm. 

— Eşti foarte încăpățânat, diavol bătrân. Cred că... 

Am tăcut, auzind o bătaie în uşă. 

— Intră, zise Poirot şi apăru fiica mea. Judith. 

Mi-ar place s-o descriu pe Judith, dar n-am avut niciodată 
talent la treburi de-astea. 

Judith este înaltă, ţine capul sus, are sprâncenele negre şi 
drepte şi o linie plăcută a obrazului şi bărbiei, severă în 
austeritatea ei. E gravă şi uşor dispreţuitoare, mie personal 
sugerându-mi ceva de tragedie antică. 

Judith nu se apropie şi nici nu mă sărută, nu era genul. Îmi 
zâmbi doar şi mă salută: 

— Bună, tată! 

În ciuda răcelii ei aparente, surâsul timid şi puţin încurcat 
mă făcu să simt că se bucură că mă vede. 

— Ei bine, iată-mă şi aici, am zis, simţindu-mă stânjenit ca 
totdeauna când aveam de-a face cu tânăra generaţie. 

— Foarte înţelept din partea ta, dragul meu. 


— Îi descriam mâncarea de aici, zise Poirot. 

— E foarte proastă? Întrebă Judith. 

— N-ar trebui să pui o asemenea întrebare, copila mea. 
Nu te gândeşti la nimic altceva decât la eprubete şi la 
microscoape? Degetul tău mijlociu e pătat cu albastru de 
metil. Nu e un lucru bun pentru soţul tău dacă n-o să te 
interesezi de stomacul lui. 

— Îndrăznesc să spun că nu voi avea un soţ. 

— Ba te vei căsători. De ce te-a creat bunul Dumnezeu? 

— Sper că pentru multe lucruri. 

— Le mariage este primul dintre ele. 

— Foarte bine. Găseşte-mi un soţ drăguţ şi voi avea cât se 
poate de multă grijă de stomacul lui. 

— Râde de mine, zise Poirot. Într-o zi va afla cât de 
înţelepţi sunt bătrânii. 

Încă o bătaie la uşă şi apăru doctorul Franklin, un bărbat 
tânăr, de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, stângaci, cu o 
bărbie voluntară, păr roşcat şi ochi albaştri scânteietori. 
Era cel mai neîndemânatic om pe care-l cunoscusem 
vreodată, se lovea distrat în permanenţă de tot ce îi ieşea în 
cale. 

Se împiedică de scaunul lui Poirot şi întorcându-şi capul 
murmură automat: 

— Vă rog să mă scuzaţi. 

Mi-a venit să râd, dar Judith, am observat, rămăsese foarte 
serioasă. Presupun că era pe deplin obişnuită cu lucrurile 
de acest gen. 

— Ţi-l aminteşti pe tatăl meu, nu? Vorbi Judith. 

Doctorul Franklin mă privi fix, clipi nervos, îşi roti ochii, 
apoi, scrutându-mă, zise parcă trezindu-se din somn: 

— Sigur, sigur. Ce mai faceţi? Auzisem că veniţi. 

Se întoarse spre Judith: 

— Crezi că e necesar să ne schimbăm pentru cină? Dacă 
nu, putem lucra până la masă. Dacă am avea pregătite ceva 
mai multe lamele... 

— Nu, vreau să stau de vorbă cu tata, îi răspunse Judith. 


— Oh, da, desigur. Zâmbi copilăros, cerându-şi scuze: îmi 
pare rău, sunt atât de cufundat în ale mele... E de neiertat 
să fiu atât de egoist. lertaţi-mă... 

Bătu ceasul şi Franklin se uită la el şi intră în panică: 

— Doamne, Dumnezeule! Chiar aşa de târziu e? Am dat de 
naiba! Îi promisesem Barbarei să-i citesc înainte de masă. 

Rânji la noi doi şi se grăbi să plece, izbindu-se de tocul uşii 
pe când ieşea. 

— Cum se simte doamna Franklin? Întrebai eu. 

— La fel, întrucâtva tot aşa sau chiar mai rău... Răspunse 
Judith. 

— E foarte trist pentru ea să fie aşa de bolnavă, zisei eu. 

— Pentru un doctor este înnebunitor. Doctorilor le plac 
oamenii sănătoşi, replică Judith. 

— Ce duri sunteţi voi tinerii! Am exclamat eu. 

— Am făcut o simplă remarcă, spuse cu răceală Judith. 

— Nu-i nimic. Doctorul cel bun s-a grăbit să se ducă să-i 
citească, comentă Poirot. 

— Stupid! Sora poate foarte bine să-i citească, dacă 
doreşte să i se citească. Eu n-aş putea suporta să-mi 
citească cineva cu voce tare. 

— Ei bine, gusturile diferă, am intervenit eu. 

— E o femeie foarte proastă, continuă Judith. 

— Mon enfant, nu sunt de acord cu tine, interveni Poirot. 

— Nu citeşte nimic altceva decât romane ieftine. N-o 
interesează deloc munca lui. Nu e la curent cu mersul 
lucrurilor. Oricui vrea s-o asculte îi vorbeşte doar despre 
suferinţa ei. 

— Insist să susţin că doamna Franklin îşi foloseşte materia 
cenuşie într-un mod despre care tu, fetiţo, nu ştii absolut 
NIMIC, zise Poirot. 

— Este foarte feminină. Gângureşte şi toarce. M-aşteptam 
să-ţi placă o femeie de genul ăsta, unchiule Hercule. 

— Deloc, i-am răspuns. Lui îi plac cele solide şi sclipitoare 
şi mai ales rusoaicele. 


— Aşadar mă trădezi! Judith, tatălui tău i-au plăcut 
întotdeauna femeile cu părul castaniu, ceea ce l-a băgat în 
multe încurcături. 

Judith zâmbi îngăduitoare. 

— Ce cuplu nostim sunteţi! Zise şi ne părăsi. 

M-am ridicat: 

— Trebuie să-mi despachetez lucrurile şi aş vrea să fac şi o 
baie înainte de masă. 

Poirot apăsă pe soneria de lângă el şi după un minut sau 
două apăru valetul său. Am rămas surprins descoperind că- 
mi era complet străin. 

— Dar unde este Georges? 

Georges fusese vreme îndelungată valetul lui Poirot. 

— Georges s-a întors la ai lui. Tatăl său e bolnav. Sper să 
revină cândva. Între timp Curtiss are grijă de mine, zise el 
zâmbindu-i noului valet. 

Curtiss îi zâmbi la rândul său respectuos. Era un bărbat 
masiv, cu o faţă tâmpă, de bovină. Pe când ieşeam am băgat 
de seamă că Poirot încuia cu grijă hârtiile la locul lor în 
casetă. 

Năpădit de gânduri am traversat coridorul spre camera 
mea. 


IV. 


În seara aceea coboram la cină cu senzaţia că viaţa 
devenise dintr-o dată ireală. 

În timp ce mă îmbrăcam, m-am întrebat, o dată sau de 
două ori, dacă nu cumva era posibil ca Poirot să-şi fi 
închipuit întreaga afacere. În definitiv, dragul meu prieten 
era acum un om bătrân, cu o sănătate şubredă. Spunea că 
mintea îi merge la fel ca întotdeauna, dar oare aşa să fie? 
Îşi petrecuse toată viaţa descoperind crime. Ar fi fost chiar 
atât de surprinzător dacă şi la sfârşitul vieţii ar fi ajuns să 


imagineze crime acolo unde nu erau? Inactivitatea lui, 
determinată de împrejurări, trebuie că-l enerva îngrozitor. 
Ce altceva mai putea să facă decât să scornească o nouă 
„vânătoare”? Dacă te gândeşti mai mult... O nevroză 
absolut explicabilă. Selectase un număr de întâmplări 
cunoscute şi descifrase în ele ceva ce nu exista - o umbră în 
spatele lor - un asasin în serie, un descreierat. După toate 
probabilitățile, doamna Etherington îşi omorâse într-adevăr 
soţul, muncitorul îşi împuşcase nevasta, o tânără îi 
administrase bătrânei sale mătuşi o supradoză de morfină, 
o soţie geloasă îşi dăduse gata bărbatul aşa cum îl şi 
ameninţase şi o fată bătrână, nebună, comisese crima şi 
după aceea se predase. De fapt aceste crime erau exact 
ceea ce păreau să fie! 

Împotriva acestui punct de vedere (desigur, cel mai de 
bun-simţ) puteam crede totuşi în perspicacitatea lui Poirot. 
Poirot îmi spusese că se pregătea o crimă şi că pentru a 
doua oară, Styles” urma să fie teatrul unde aceasta se va 
petrece. (8) 

Timpul va confirma sau va infirma presupunerea lui, dar, 
dacă era adevărat, aveam datoria să împiedecăm comiterea 
ei. 

Poirot ştia identitatea criminalului, pe când eu nu. 

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât deveneam mai 
furios. Sincer vorbind, Poirot era de condamnat! Cerea 
ajutorul meu şi totuşi refuza să aibă deplină încredere în 
mine! 

De ce? Trebuia să existe un motiv... Desigur unul aiurit! 
Eram sătul de această glumă proastă în legătură cu „chipul 
meu pe care se citea totul”. Puteam să păstrez un secret lot 
atât de bine ca oricare alt om. Totdeauna Poirot persistase 
în credinţa sa umilitoare pentru mine, că am o fire deschisă 
şi că oricine poale ghici ce-mi trece prin minte. Încerca să 
îndulcească lovitura explicând că totul se datora 
caracterului meu frumos, onest, care respingea orice formă 
de înşelăciune. 


Desigur, meditam eu, dacă întreaga afacere era doar o 
născocire a imaginaţiei lui Poirot, reținerea sa era uşor 
explicabilă. 

Nu ajunsesem încă la nici o concluzie până în clipa când 
sunase gongul şi am coborât la cină fără idei preconcepute, 
dar cu ochii larg deschişi pentru a-l descoperi pe 
legendarul X al lui Poirot. 

Pentru moment voi accepta tot ceea ce-mi spusese Poirot 
ca fiind literă de Evanghelie. Sub acest acoperiş se afla o 
persoană care săvârşise cinci crime şi care se pregătea de 
încă una. Cine era? 

Înainte de a merge să cinăm, în salon am fost prezentat 
domnişoarei Cole şi maiorului Allerton. Domnişoara Cole, în 
jur de treizeci şi trei - treizeci şi patru de ani, era o femeie 
înaltă, încă frumoasă. Maiorul Allerton mi-a displăcut 
instinctiv. Era un bărbat bine, de vreo patruzeci şi ceva de 
ani, bronzat, lat în umeri, vorbind cu uşurinţă, mai 
întotdeauna însă cu două înţelesuri. Avea pungi sub ochi, 
semn al unei existenţe dezordonate. Bănuiam că duce o 
viaţă de petreceri, că joacă des cărţi, că bea peste măsură 
şi că era mai ales un vânător de fuste. 

Am observat că nici bătrânul colonel Luttrell nu-l plăcea 
prea mult, iar Boyd Carrington se arăta foarte reţinut faţă 
de el. Allerton avea succes doar cu femeile. Doamna Luttrell 
gângurea încântată în jurul lui, în timp ce el o complimenta 
leneş şi cu o impertinenţă abia ascunsă. Spre nemulţumirea 
mea am băgat de seamă că şi Judithei îi plăcea compania lui 
şi că se străduia mai mult ca de obicei să discute cu el. De-a 
lungul existenţei mele m-a intrigat de ce oare astfel de 
bărbaţi de nimic puteau să placă şi să intereseze pe cele 
mai drăguţe femei. Ştiam instinctiv că Allerton era o 
puşlama, un tip antipatic şi că din zece bărbaţi nouă ar fi 
fost de acord cu mine, în timp ce din zece femei nouă sau 
chiar toate zece s-ar fi simţit atrase de el imediat. 

Stând la masă în faţă cu o farfurie umplută cu un lichid alb 
cleios, mi-am rotit ochii în jurul meu, trecând în revistă 


toate posibilităţile. 

Dacă Poirot avea dreptate şi-şi păstrase judecata intactă, 
limpede, unul dintre aceşti oameni era un criminal 
periculos şi probabil un alienat mintal. 

Poirot nu-mi spusese, dar presupuneam că X este probabil 
un bărbat. Care dintre aceştia ar putea fi? 

Fără îndoială că nu bătrânul colonel Luttrell, cu aerul său 
lipsit de energie, şovăielnic. Oare Norton, bărbatul cu 
binoclu pe care l-am întâlnit ieşind în fugă din casă? Nici el 
nu părea să fie. Făcea impresia unei persoane plăcute, cam 
împrăştiat şi fără vitalitate. Desigur, îmi ziceam, mulţi 
criminali sunt nişte oameni şterşi. Şi tocmai asta le displace, 
că sunt trecuţi cu vederea, ignoraţi şi atunci recurg la 
crimă pentru a ieşi din anonimat. Norton putea să fie un 
criminal de acest fel. Dar observasem pasiunea lui pentru 
păsări şi din totdeauna am crezut că dragostea pentru 
natură este un semn de sănătate psihică. 

Boyd Carrington? Nu intra în discuţie. Un om cu un nume 
cunoscut în toată lumea. Un bun sportiv, un tip de acţiune, 
un bărbat agreat şi admirat de toţi. 

Pe Franklin de-asemenea l-am eliminat. Ştiam cât de mult 
îl respecta şi admira Judith. 

Venea la rând maiorul Allerton. Am insistat asupra lui, 
cântărindu-l. Un tip scârbos cum nu mai văzusem niciodată! 
Genul de persoană care şi-ar jupui şi bunica! Şi totul ascuns 
sub superficialele sale maniere seducătoare! Tocmai acum 
povestea cât de zăpăcit este, stârnind râsul tuturor în felul 
jalnic în care ştia să primească glumele făcute pe socoteala 
lui! 

Dacă Allerton era X, am reflectat eu, atunci crimele sale 
fuseseră comise pentru un profit oarecare. 

E adevărat că Poirot nu afirmase clar că X este un bărbat. 
Şi domnişoara Cole, de o frumuseţe cam stranie, putea să 
fie! Mişcările ei erau cam agitate şi spasmodice - evident ca 
ale unei femei nervoase. Plăcută, dar ciudată. Părea totuşi 
destul de normală. Ea, doamna Luttrell şi Judith erau 


singurele femei la masă. Doamna Franklin cina sus în 
camera ei iar sora care avea grijă de ea urma să mănânce 
după ce isprăveam noi. 

După cină stăteam la fereastra salonului privind în grădină 
şi-mi aminteam de vremea când o văzusem pe Cynthia 
Murdoch, o tânără cu părul castaniu, alergând pe gazonul 
acela. Ce minunată era în rochia ei albă... 

Pierdut în amintiri, am tresărit când Judith şi-a petrecut 
braţul pe după al meu şi m-a condus pe terasă. 

— S-a întâmplat ceva? M-a întrebat brusc. 

— Ce vrei să spui? Am tresărit eu. 

— Toată seara ai fost foarte ciudat. De ce i-ai examinat la 
cină pe toţi? 

Chestia asta m-a deranjat. Nu-mi dădusem seama deloc 
că-mi trădasem în vreun fel gândurile ce mă frământau. 

— Da?! Cred că mă gândeam la vremurile trecute. Poate 
vedeam şi stafii. 

— Ah, da! Când erai tânăr, ai stat aici, nu? A fost omorâtă o 
doamnă în vârstă sau aşa ceva, nu? 

— Da, otrăvită cu stricnină. 

— Cum era? Drăguţă sau antipatică? 

Am reflectat asupra întrebării. 

— O femeie foarte cumsecade, generoasă, care a făcut 
mult bine, am răspuns eu încet. 

— Oh! Genul ăsta de generozitate! 

Glasul Judithei era uşor dispreţuitor. Apoi mi-a pus o 
întrebare cam ciudată: 

— Erau... Erau fericiţi oamenii de aici? 

Nu, nu erau fericiţi. Cel puţin atât cât ştiam eu. Am 
răspuns stins: 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Fiindcă se simțeau ca nişte prizonieri. Vezi tu, doamna 
Inglethorp avea toţi banii şi... Şi... Îi împărțea cu zgârcenie. 
Copiii ei vitregi nu puteau să aibă propria lor viaţă. 


Am auzit-o pe Judith respirând greu. Mâna de pe braţul 
meu se încordă. 

— E nedrept, nedrept! Abuz de putere! Asemenea lucruri 
n-ar trebui îngăduite! Oamenii bătrâni, oamenii bolnavi n-ar 
trebui să aibă puterea să-i ţină în loc pe cei tineri şi 
puternici. Să-i înlănţuie, silindu-i să se zbată în gol, 
irosindu-le forţa şi energia care ar putea fi folosite, de care 
e nevoie. Asta-i de-a dreptul egoism! 

— Nu numai bătrânii deţin acest monopol! 

— Oh, tată, ştiu că tu crezi că tinerii sunt egoişti. Poate că 
aşa suntem, dar e un egoism curat. Noi, cel puţin, vrem să 
facem numai ceea ce dorim noi înşine, nu dorim ca 
altcineva să facă ceea ce vrem noi, nu vrem să-i 
transformăm în sclavi pe ceilalţi oameni. 

— Nu, doar îi călcaţi în picioare dacă se întâmplă să vă 
stea în cale. 

Judith m-a strâns de braţ: 

— Nu fi atât de înverşunat! N-am călcat nimic cu adevărat 
în picioare şi... Şi tu n-ai încercat niciodată să dirijezi vieţile 
noastre, nici măcar a unuia dintre noi şi pentru asta îţi 
suntem recunoscători. 

— Mă tem, am mărturisit eu deschis, că mi-ar fi plăcut s-o 
fac, dar mama voastră a fost aceea care a insistat ca voi să 
fiţi lăsaţi să faceţi propriile voastre greşeli. 

Judith mă strânse iar de braţ şi spuse: 

— Ştiu. Ai fi vrut să te învârţi în jurul nostru ca o cloşcă. 
Detest agitația. N-aş fi suportat. Oare nu eşti de acord cu 
mine, că vieţile utile nu trebuie să fie sacrificate de dragul 
celor inutile? 

— Uneori se întâmplă. Am admis eu. Dar nu e nevoie do 
măsuri drastice. E posibil ca totul să se rezolve până la 
urmă când cineva o vrea, nu? 

— Da, dar oare aşa se întâmplă? 

Tonul ei fusese atât de vehement încât m-am uitat la ea 
dezaprobator. Era prea întuneric ca să-i pot vedea bine 
faţa. Continuă, cu o voce stinsă şi tremurătoare: 


— Sunt atâtea. E atât de greu - probleme financiare, 
simţul responsabilităţii, reținerea de a nu râni pe cineva 
drag - o groază de asemenea lucruri şi totuşi există atâţia 
oameni fără scrupule - ei ştiu exact cum să se descurce cu 
toate aceste sentimente. Unii oameni, unii oameni sunt ca 
lipitorile! 

— Draga mea Judith! Am exclamat eu, surprins de furia 
din glasul ei. 

Se pare că a înţeles că a fost prea pornită şi râzând îşi 
retrase mâna: 

— Am fost prea violentă, nu? E adevărat că mă aprind 
când discut problema asta. Ştii, cunosc un caz... O brută 
bătrână. Şi când cineva a avut curajul să taie nodul şi să le 
redea oamenilor pe care-i iubea libertatea, au zis că e 
nebun. Nebun? Este lucrul cel mai sănătos ce-l poate face 
cineva... Şi cel mai curajos! 

Mă cuprinse o ameţeală teribilă. Unde mai auzisem ceva în 
genul ăsta şi încă nu demult? 

Am întrebat-o tăios: 

— Judith, de cine vorbeşti? 

— Oh, n-ai de unde să-i cunoşti. Nişte prieteni de-ai 
familiei Franklin. Bătrânul se chema Litchfield. Era într- 
adevăr bogat şi efectiv îşi lăsa sărmanele fete aproape să 
moară de foame, nu le dădea voie să vadă pe nimeni sau să 
iasă undeva. Era nebun, nebun de-a binelea, dar nu în 
sensul medical. 

— Şi cea mai mare dintre fete l-a omorât, am zis eu. 

— Oh, ai citit despre caz, nu? Presupun că numeşti asta 
crimă, dar n-a fost făcută din motive personale. Margaret 
Litchfield s-a dus direct la poliţie şi s-a predat. Cred că a 
fost foarte curajoasă. Eu n-aş avea curajul ei. 

— Curajul de a te preda sau curajul de a comite o crimă? 

— Amândouă. 

— Sunt bucuros că aud aşa ceva, am răspuns sever, dar 
nu-mi place să te ascult vorbind de o crimă şi încă să o şi 


justifici. Am făcut o pauză şi pe urmă am adăugat: Doctorul 
Franklin cum gândeşte? 

— Zice că aşa i-a trebuit! Ştii, tată, există oameni care într- 
adevăr cer să fie omorâţi. 

— Judith, nu vreau să te mai aud vorbind astfel. Cine ţi-a 
băgat în cap ideile astea? 

— Nimeni. 

— Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că ceea ce susţii e complet 
lipsit de sens. 

— Da. S-o lăsăm baltă! După o scurtă pauză urmă: 
Venisem să-ţi transmit un mesaj din partea doamnei 
Franklin. l-ar face plăcere să te vadă dacă nu te superi şi 
vrei să urci în camera ei. 

— Voi fi încântat. Îmi pare rău că se simte atât de prost 
încât n-a putut cobori la cină. 

— Se simte bine, dar îi place să facă mofturi, zise Judith 
necruțătoare. 

Tinerii sunt teribil de neînţelegători. Pe doamna Franklin o 
mai întâlnisem doar o singură dată... O femeie în jur de 
treizeci de ani, semănând cu o Madonă: o faţă dulce, 
prelungă, ochii căprui şi mari, părul pieptănat cu o cărare 
la mijloc. Era foarte subţire şi pielea ei avea o transparenţă 
fragilă. 

Stătea întinsă pe o canapea, sprijinită între perne, într-un 
neglige spumos bleu-pal cu alb. Franklin şi Boyd Carrington 
se aflau şi ei acolo, bând cafea. Doamna Franklin îmi ură 
bun venit întinzându-mi mâna şi zâmbind: 

— Căpitane Hastings, sunt foarte bucuroasă că aţi venit. 
Va fi foarte plăcut pentru Judith. Copila munceşte prea 
mult. 

— Se pare că-i place, i-am răspuns luându-i mâna micuță şi 
delicată. 

Barbara Franklin suspină: 

— Da, e norocoasă. Cât o invidiez. Nu cred că ştie cu 
adevărat ce înseamnă să fii bolnav. Ce părere ai, soră? Oh! 
Daţi-mi voie să vă prezint: Sora Craven, care-i 


nemaipomenit de bună cu mine. Nu ştiu ce m-aş face fără 
ea. Mă îngrijeşte ca pe-un copil. 

Sora Craven era o tânără înaltă, prezentabilă, cu o culoare 
frumoasă în obraji şi cu un superb păr castaniu. l-am 
remarcat mâinile: lungi şi albe - foarte diferite de cele ale 
celor mai multe surori de spital. Părea în anumite privinţe o 
fiinţă cam taciturnă, puţin dispusă să vorbească. Nici acum 
nu spuse nimic, plecându-şi doar uşor capul. 

— Da, într-adevăr, continuă doamna Franklin, John o 
chinuie pe fata dumneavoastră foarte tare cu munca. Este 
ca un supraveghetor de sclavi. Eşti un supraveghetor de 
sclavi, nu-i aşa, John? 

Doctorul Franklin, aşezat la fereastră, privea afară. 
Fluiera încetişor şi-şi zornăia mărunţişul în buzunar. 
Tresărise uşor la întrebarea soţiei sale. 

— Ce-ai spus, Barbara? 

— Am zis că o supui la o muncă prea grea pe sărmana 
Judith. Acum căpitanul Hastings se află aici şi ne vom alia şi 
nu vom mai îngădui! 

Ironia nu reprezenta punctul tare al doctorului Franklin. 
Părea uşor tulburat şi se întoarse întrebător spre Judith, 
bolborosind: 

— Trebuia să-mi spui dacă am depăşit măsura. 

— Glumesc şi ei, interveni Judith. Fiindcă a venit vorba de 
muncă, voiam să te întreb despre pata aceea pentru a doua 
lamelă - ştii aceea... 

Doctorul se întoarse spre ea brusc interesat: 

— Da, da. Dacă nu te deranjează, mergem jos în laborator. 
Aş vrea să fiu chiar sigur... 

Au ieşit împreună din cameră, discutând mai departe. 

Barbara Franklin se lăsă pe perne, suspinând. 

Sora Craven vorbi brusc şi aş putea spune chiar 
dezagreabil. 

— Cred că domnişoara Hastings este adevăratul 
supraveghetor de sclavi. 

Din nou doamna Franklin-suspină şi murmură: 


— Mă simt atât de neadaptată. Ştiu, ar trebui să mă 
intereseze mai mult munca lui John, dar pur şi simplu nu 
pot. Probabil că eu sânt de vină, dar... 

O întrerupse un pufăit scos de Boyd Carrington care se 
instalase lângă cămin: 

— Nu vorbi prostii, fetiţo! N-ai nici o vină, nu te mai necăji! 

— Ba mă necăjesc, Bill dragă. Sunt foarte descurajată. 
Totuşi nu pot să nu simt asta, totul este atât de... Scârbos. 
Cobaii şi şobolanii şi celelalte. Uh! Se cutremură. Ştiu că eo 
tâmpenie, dar sunt atât de proastă! Mă fac să mă simt chiar 
bolnavă. Vreau să mă gândesc doar la lucruri plăcute: 
păsări şi flori, copiii jucându-se, doar tu ştii, Bill! 

Boyd Carrington se apropie şi-i luă mâna întinsă. Uitându- 
se la doamna Franklin, expresia lui Carrington se 
schimbase, devenind tandră. O privea cu o duioşie aproape 
feminină. Într-un fel era impresionant, Boyd Carrington 
fiind un bărbat în adevărata putere a cuvântului. 

— Fetiţo, nu te-ai schimbat prea mult de pe vremea când 
aveai şaptesprezece ani. Ţi-aminteşti grădina aceea a casei 
voastre şi baia păsărelelor şi nucile de cocos? 

— Îşi întoarse capul spre mine: Barbara şi cu mine suntem 
vechi tovarăşi de joacă. 

— Of! Tovarăşi de joacă! Protestă ea. 

— A! Nu tăgăduiesc că eşti cu peste cincisprezece ani mai 
mică decât mine. Dar atunci când eram tânăr mă jucam cu 
tine; erai o copilă. Draga mea, te dădeam în leagăn. Şi apoi, 
mai târziu când m-am întors acasă am găsit o frumoasă 
domnişoară, gata de a ieşi în lume, şi te însoţeam pe terenul 
de golf, învăţându-te să joci. Îţi aduci aminte? 

— Vai, Bill! Crezi că am uitat? Familia mea trăia în partea 
aceea a lumii, îmi explică doamna Franklin. Şi Bill avea 
obiceiul să vină şi să stea la Knatton cu bătrânul său unchi, 
sir Everard. 

— Şi ce mausoleu a fost şi este Knattonul! Uneori doresc 
cu disperare să-l fac cât de cât locuibil! Adăugă Boyd 
Carrington. 


— A, Bill, ar putea fi aranjat minunat, într-adevăr minunat! 

— Da, scumpo, dar necazul e că n-am nici o idee. Băi şi 
câteva scaune cu adevărat confortabile... Este tot ce-mi 
trece prin minte. E nevoie de o femeie. 

— Ţi-am spus că am să vin şi am să te ajut. Şi-am s-o fac! 

Sir William se uită cu îndoială la sora Craven. 

— Dacă te simţi în stare, te-aş putea duce acolo. Ce părere 
aveţi, soră Craven? 

— Oh, da, sir William! Cred că i-ar face bine doamnei 
Franklin, bineînţeles dacă va avea grijă să nu se obosească 
peste măsură. 

— Atunci, nu uita invitaţia! Şi-acum culcă-te. Mâine să fii în 
formă, spuse Boyd Carrington. 

I-am urat amândoi doamnei Franklin „noapte bună” şi am 
ieşit. Pe când coboram scările, Boyd Carrington mormăi 
morocănos: 

— N-aveţi idee ce făptură fermecătoare era la 
şaptesprezece ani. Ştiţi, mă întorsesem acasă din Burma, 
unde-mi murise soţia. Nu e nevoie să vă spun că mă 
îndrăgostisem până peste urechi de ea. Trei sau patru ani 
mai târziu s-a măritat cu Franklin. Nu mi se pare că e un 
mariaj prea fericit. Cred că asta-i şi cauza ascunsă a bolii ei. 
Individul n-o înţelege şi n-o apreciază şi ea este foarte 
sensibilă. Bănuiesc că această fragilitate este în parte de 
natură nervoasă. Scoate-o dintr-ale ei, distreaz-o, trezeşte-i 
interesul şi devine o altă fiinţă! Dar acest blestemat de 
doctoraş e preocupat doar de experienţele sale şi de 
băştinaşii şi culturile africane! 

Pufăi supărat. 

Mă gândeam că în ceea ce spunea se afla şi un dram de 
adevăr. Dar mă surprindea că Boyd Carrington se simţea 
atras de doamna Franklin, care, orice s-ar zice, era o 
femeie bolnavă, deşi drăguță şi fragilă ca o figurină de 
ciocolată. lar Boyd Carrington avea o asemenea vitalitate şi 
era a de plin de viaţă încât credeam că l-ar incomoda teribil 
o făptură suferindă, nevrotică. Oricum, Barbara Franklin 


trebuie să fi fost într-adevăr fermecătoare ca fată, iar la cei 
mai mulţi dintre bărbaţi, în special la cei romantici, aşa cum 
cred că e Boyd Carrington, primele impresii se şterg greu. 

Jos doamnă Luttrell se repezi asupra noastră şi ne propuse 
să jucăm bridge. M-am scuzat zicând că doresc să-l văd pe 
Poirot. 

Mi-am găsit prietenul stând în pat. Curtiss se mişca prin 
cameră făcând ordine, apoi ieşi, închizând uşa. 

— Poirot, să te ia naiba! Pe tine şi obiceiul tău de a tăinui. 
Mi-am petrecut toată seara încercând să ghicesc cine este 
X. 

— Cred că treaba asta te-a cam tulburat, observă 
prietenul meu. N-a comentat nimeni aerul tău absent şi nu 
te-a întrebat ce ai? 

M-am înroşit puţin, amintindu-mi întrebarea pusă de 
Judith. M-am gândit că Poirot a băgat de seamă 
stinghereala mea. Am observat un uşor zâmbet maliţios pe 
buzele sale. Dar mă chestionă numai: 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? 

— Ai să-mi spui dacă am sau nu dreptate? 

— În mod cert, nu! 

M-am uitat atent la faţa lui impasibilă. 

— L-am luat în consideraţie pe Norton - mina lui Poirot nu 
se schimbă - nu fiindcă aş avea vreun indiciu. 

Mi se pare mai plauzibil decât oricare altcineva. Şi apoi el 
trece... Ei bine... Neobservat. Îmi închipui că genul de 
criminal după care umblăm ar trebui să fie cel al unui om 
şters, stând în umbră. 

— Ai dreptate. Dar sunt mai multe căi de a reuşi să nu fii 
remarcat. 

— Ce vrei să spui? 

— Să presupunem, luând un caz ipotetic, că dacă un străin 
cu o mină ciudată soseşte undeva cu câteva săptămâni 
înainta de o crimă, aşa, fără nici un motiv aparent, el ar fi 
remarcat. Ar fi mult mai bine dacă străinul ar fi o persoană 


ce ar trece neobservată, pasionată de un sport oarecare, 
pescuitul bunăoară, nu? 

— Sau care ar studia viaţa păsărilor, am căzut eu de acord. 
Da, dar tocmai asta spuneam şi eu. 

— Pe de altă parte, continuă Poirot, ar putea să fie şi mai 
bine în cazul când criminalul ar fi o persoană foarte 
cunoscută, să zicem, de pildă, măcelarul. Ar mai avea şi 
avantajul că nimeni n-ar observa petele de sânge de pe 
hainele unui măcelar! 

— Eşti chiar ridicol. Oricine ar fi în stare să afle dacă 
măcelarul s-a certat cu brutarul. 

— Nu şi dacă măcelarul a devenit măcelar numai în scopul 
de a avea şansa să-l omoare pe brutar. Trebuie să priveşti 
întotdeauna şi dincolo de lucruri, dragul meu prieten. 

Mă uitam la el intens, încercând să ghicesc dacă în dosul 
acestor cuvinte se ascunde vreo insinuare. Dacă ele 
cuprindeau ceva, atunci l-ar fi indicat pe colonelul Luttrell. 
Deschisese deliberat o pensiune ca să poată avea prilejul 
să-şi omoare unul din oaspeţi? 

Poirot clătină uşor din cap, spunând: 

— Nu pe faţa mea ai să citeşti răspunsul. 

— Poirot, eşti exasperant, am zis oftând. În orice caz, 
Norton nu e singurul pe care-l suspectez. Ce zici de acest 
individ Allerton? 

Poirot, cu o mină impasibilă, mă întrebă. 

— Nu-ţi place? 

— Nu. 

— Ah! Ceea ce ai numi o puşlama, nu-i aşa? 

— Categoric. Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Sigur. Are mare succes la femei, zise încetişor Poirot. 

Am scos o exclamaţie de dispreţ. 

— Cum pot fi femeile atât de nesocotite? Ce găsesc la un 
tip ca ăsta? 

— Cine poate şti? Întotdeauna se întâmplă aşa. Mauvais 
sujet - Veşnic femeile se simt atrase de el. 

— Dar de ce? 


Poirot ridică din umeri: 

— Probabil că văd ceea ce noi nu vedem! 

— Ce anume? 

— Pericolul, poate... Prietene, fiecare dintre noi tânjeşte să 
simtă gustul pericolului. Unii prin intermediul altora - de 
exemplu ca la coride. Alţii citesc despre asta. Alţii îl găsesc 
în filme. Am însă certitudinea unui singur lucru, şi anume că 
prea multă siguranţă este incompatibilă cu natura 
omenească. Bărbaţii gustă pericolul în mai multe feluri - 
femeile se mulţumesc să-l afle doar în aventurile lor 
amoroase. Poate tocmai de aceea le atrage felul de a fi al 
tigrului care îşi tine ghearele ascunse şi atacă pe 
neaşteptate. Aşa se şi explică de ce trec totdeauna cu 
vederea genul de bărbat cumsecade care le-ar putea deveni 
un soţ bun şi iubitor. 

Câteva minute am reflectat în tăcere, mohorât, apoi am 
reluat vechiul subiect: 

— Ştii, Poirot, va fi destul de uşor pentru mine să descopăr 
cine este X. N-am decât să cercetez şi să aflu cine se 
cunoaşte cu toţi aceşti oameni. Vreau să spun cu oamenii 
implicaţi în cele cinci cazuri ale tale, am vorbit eu 
triumfător. 

Poirot mi-a aruncat doar o privire batjocoritoare. 

— Hastings, n-am reclamat prezenta ta cu scopul ca tu să 
refaci greoi drumul pe care cu l-am şi parcurs! Şi dă-mi voie 
să-ţi spun că nu e chiar atât de simplu cum crezi tu. Patru 
din crime s-au întâmplat aici în regiune, iar oamenii de sub 
acest acoperiş nu sunt o adunătură de străini veniţi 
întâmplător, fiecare separat. Nu e o pensiune în adevăratul 
sens al cuvântului. Familia Luttrell e originară tot de aici. 
Au scăpătat şi atunci au cumpărat „Styles”-ul şi au pus pe 
roate afacerea. Oamenii ce vin la „Styles” sunt prietenii lor 
sau cei recomandaţi de prietenii lor. Sir William a insistat să 
vină familia Franklin. Aceştia la rândul lor i-au sugerat lui 
Norton şi, cred eu, domnişoarei Cole şi aşa mai departe. 
Astfel că există oricând şansa ca o persoană cunoscută de 


unul dintre ei să fie cunoscută şi de toţi ceilalţi. Acest fapt îl 
ştie cu siguranţă şi X. Să luăm cazul muncitorului Riggs. 
Satul unde a avut loc tragedia se află nu prea departe de 
reşedinţa unchiului lui Boyd Carrington. Familia doamnei 
Franklin, de asemenea, trăia în apropiere. Hanul din sat 
este foarte frecventat de turişti. Unii dintre prietenii 
familiei doamnei Franklin au poposit acolo. Chiar şi Franklin 
a tras tot acolo. Probabil că şi Norton şi domnişoara Cole, 
au stat şi ei tot la han. Nu, nu, dragul meu prieten, te rog să 
mă ierţi, dar n-ai să reuşeşti cu aceste încercări stângace 
ale tale să mă faci să-ţi divulg secretul pe care refuz să ţi-l 
spun. 

— Prostii! De parcă aş fi eu omul care să se dea de gol. 
Ascultă Poirot, m-am săturat de glumele tale despre „chipul 
meu pe care se citeşte totul”! Nu mă mai amuză! 

— Eşti sigur că ăsta e singurul motiv? Mă întrebă liniştit 
Poirot. Nu-ţi dai seama, dragul meu, că o asemenea 
„cunoaştere” poate fi periculoasă? De ce nu vrei să vezi că 
mă preocupă siguranţa persoanei tale? 

M-am uitat la el cu gura căscată. Nu mă gândisem încă la 
acest aspect. Dar, desigur, era adevărat. Dacă un criminal 
inteligent şi cu nenumărate calităţi, având la activ cinci 
crime, şi care nu e suspectat, aşa cum credea el, dintr-o 
dată se trezeşte că cineva se află pe urmele lui, desigur că 
din acea clipă omul respectiv n-ar mai fi în siguranţă. 

Am întrebat tăios: 

— Dar atunci şi tu... Tu însuţi, Poirot, eşti în pericol? 

Poirot, pe cât îi îngăduia starea sa, făcu un gest de dispreţ 
suprem: 

— Sunt obişnuit; eu mă pot apăra singur. Şi nu vezi că am 
aici şi un câine credincios care mă păzeşte! Excelentul şi 
loialul meu Hastings?! 


VI. 


Presupuneam că Poirot se culcă devreme, de aceea l-am 
părăsit îndată, ca să meargă la culcare şi am coborât, 
oprindu-mă să schimb câteva vorbe cu valetul Curtiss. 

L-am găsit un pic cam nepăsător, puţin greu de cap, dar 
om de încredere şi priceput. Se afla în serviciul lui Poirot 
încă de la întoarcerea acestuia din voiajul în Egipt. 
Sănătatea stăpânului său, mi-a spus el, era destul de bună, 
deşi din când în când avea crize de inimă neliniştitoare, 
inima fiindu-i în ultimele luni foarte slăbită. Organismul i se 
deteriora din ce în ce. 

Oh, da, avusese o viaţă frumoasă! Cu toate acestea inima 
mi se frângea observând cum bătrânul meu prieten se lupta 
vitejeşte pentru fiecare pas pe drumul fără întoarcere al 
vieţii. Chiar şi acum, slăbit şi anchilozat, spiritul lui 
îndărătnic încă îl mâna să-şi facă meseria în care era atât 
de expert. 

Am coborât cu inima plină de tristeţe. Cu greu îmi puteam 
imagina viaţa fără Poirot. 

În salon tocmai se termina o partidă de cărţi şi am fost 
invitat să joc şi eu. M-am gândit că o să-mi mai abată 
gândurile şi am primit. Boyd Carrington tocmai părăsea 
masa de joc, iar eu m-am aşezat cu Norton, Colonelul şi 
doamna Luttrell. 

— Ei, ce ziceţi domnule Norton, vreţi să fim parteneri? 
Întrebă doamna Luttrell, Ultima oară când ne-am asociat 
ne-a mers foarte bine. 

Norton zâmbi cu amabilitate, dar murmură: 

— Poate că totuşi ar trebui ca familia Luttrell să facă o 
echipă... Ce spuneţi? 

Doamna Luttrell a consimţit, dar nu prea încântată, mi s-a 
părut mie. 

Eu cu Norton jucam împreună împotriva familiei Luttrell. 
Am remarcat că doamnei Luttrell nu-i plăcea nicidecum 
treaba asta. Îşi muşca buzele şi aerul ei simpatic şi 
pronunția irlandeză îi dispăruseră complet pentru moment. 


Mi-am dat seama repede de ce. Am jucat după aceea în 
câteva rânduri cu colonelul Luttrell şi nu era un jucător 
chiar atât de prost. Era ceea ce se consideră îndeobşte 
drept un jucător de talie medie, dar neatent. De aceea era 
în stare oricând să facă nişte greşeli grosolane. Jucând însă 
cu nevasta lui ca parteneră făcea greşeală după greşeală. 
În mod cert era nervos din cauza ei, ceea ce-l determina să 
joace cu mult mai prost decât de obicei. Fără nici un dubiu 
doamna Luttrell se dovedea o foarte bună jucătoare, dar nu 
era o parteneră agreabilă. Alerga după orice avantaj 
imaginabil, ignorând regulile, dacă adversarului îi scăpau 
neobservate, dar făcea apel la ele de câte ori îi slujeau ei. 
Mai avea şi obiceiul să tragă cu ochiul la cărţile celorlalţi. 
Cu alte cuvinte juca numai ca să câştige. 

Şi-am înţeles foarte curând ce voise să spună Poirot când 
îmi vorbise de „acreala” ei. La cărţi îşi pierdea stăpânirea 
de sine şi-l boscorodea pe nefericitul ei soţ la orice 
greşeală. Era foarte neplăcut atât pentru mine cât şi pentru 
Norton şi am fost foarte mulţumit când partida s-a terminat. 

Amândoi ne-am scuzat că nu mai jucăm o altă partidă fiind 
prea târziu. 

În vreme ce plecam, Norton, fără pic de prevedere, îşi 
dădu frâu liber sentimentelor. 

— Hastings, îţi mărturisesc că a fost îngrozitor. M-a 
înfuriat să-l văd pe sărmanul bătrân bruftuluit în halul ăsta. 
Şi cu câtă supunere le încasa! Sărmanul! Nimic din 
temperamentul năvalnic al unui colonel din Indii! 

— Sst... L-am apostrofat eu, fiindcă Norton ridicase glasul 
şi mă temeam ca nu cumva bătrânul colonel Luttrell, să-l 
audă. 

— Nu, dar prea e de tot! 

Am zis cu compătimire: 

— Nu m-aş mira deloc dacă într-o bună zi are să-şi ia 
revanşa. 

Norton clătină din cap. 


— Nu o va face. l-a distrus sufletul. Va continua tot aşa: 
„Da, draga mea, nu draga mea, îmi pare rău, scumpo”, 
trăgându-se de mustață şi vorbind blând, pe un ton 
plângăreţ până îl va băga în coşciug. Nu se va putea 
impune nici dacă ar încerca. 

Am dat din cap, plin de tristeţe, recunoscând în sinea mea 
că Norton avea dreptate. 

Ne-am oprit în hol şi am observat că uşa ce da spre 
grădină era deschisă şi o izbea vântul. 

— N-ar trebui s-o închidem? Am întrebat eu. 

Norton a ezitat câteva secunde înainte de a-mi răspunde: 

— Păi... Ei bine... Nu cred că au intrat toţi în casă... 

M-a străfulgerat, brusc o bănuială: 

— Cine e în grădină? 

— Cred că... Fiica dumneavoastră şi... Allerton. 

Încercase s-o spună pe un ton neutru, dar această 
informaţie puse vârf la toate, mai ales după discuţia mea cu 
Poirot şi pe loc m-a cuprins o senzaţie de nelinişte. 

Judith şi... Allerton. Oare Judith, fata mea cea deşteaptă, 
distanta Judith, nu va fi trasă pe sfoară de un astfel de om? 
Oare era în stare să priceapă ce fel de tip este? 

În vreme ce mă dezbrăcăm, îmi repetasem asta de 
nenumărate ori, dar neliniştea persista. Nu puteam să dorm 
şi mă zvârcoleam când pe o parte, când pe cealaltă. 

Aşa cum se întâmplă noaptea, totul căpătă alte proporţii. 
Mă cuprinse un fel, de deznădejde şi nu ştiam cum să 
procedez. Dacă ar mai fi trăit scumpa mea soţie! Ea, a cărei 
judecată chibzuită m-a scos din impas de-a lungul anilor! 
Fusese întotdeauna înţeleaptă şi înţelegătoare în privinţa 
copiilor. 

Fără ea mă simţeam teribil de neajutorat. Răspunderea 
pentru siguranţa şi fericirea lor îmi revenea mie acum. 
Eram în stare de asta? Nu, cerul să mă ajute, nu eram un 
om deştept. Făceam gafe, greşeli. Dacă Judith îşi distrugea 
şansa de a fi fericită, dacă va suferi... 

Disperat am aprins lumina şi m-am sculat. 


Nu ducea la nimic să continui aşa. Trebuia să dorm cât de 
cât. Am coborât din pat şi m-am dus la lavoar, privind cu 
îndoială o sticluţă cu aspirine. 

Nu, aveam nevoie de ceva mai puternic decât aspirina. M- 
am gândit că Poirot probabil avea somnifere. Am traversat 
holul spre camera lui şi m-am oprit, ezitând, la uşă. Era 
într-adevăr păcat să-mi trezesc prietenul. 

Pe când mă tot codeam, am auzit paşi şi m-am întors. 
Allerton venea de-a lungul coridorului spre mine. Fiind 
semiîntuneric, până când n-a ajuns lângă mine n-am putut 
să-i disting faţa şi mă întrebam cine era. Apoi l-am văzut şi 
am îngheţat fiindcă îşi zâmbea sie însuşi, iar acest surâs mi- 
a displăcut profund. 

Dădu cu ochii de mine, şi mă întrebă, ridicându-şi 
sprincenele: 

— Ei. Domnule Hastings, ce-i? 

— Nu pot să dorm, am răspuns scurt. 

— Asta-i tot? Rezolv eu. Veniţi cu mine! 

Am intrat în camera lui, vecină cu a mea. O stranie 
fascinaţie mă determina să-l studiez mai îndeaproape. 

— Şi dumneata te culci târziu, am remarcat eu. 

— Niciodată nu m-am culcat devreme... lar acum când e şi 
amuzant... Nu merită să iroseşti aceste superbe nopți... 

Râse şi râsul lui nu-mi plăcu deloc. 

L-am urmat în baie unde a deschis un dulăpior şi a scos o 
sticluţă cu tablete. 

— Poftim! E un somnifer adevărat. O să dormiţi buştean şi 
o să visaţi frumos! Minunatele pastile Slumberyl - ăsta-i 
numele lor. 

Entuziasmul din glasul lui mă făcu să tresar. Era pe 
deasupra şi toxicoman? Am întrebat cu un aer de îndoială: 

— Nu e... periculos? 

— Numai dacă iei prea multe. Face parte dintre 
barbituricele care au doza toxică fatală foarte apropiată de 
cea eficace în mod obişnuit. 

Zâmbi şi faţa lui căpătă o expresie neplăcută. 


— Nu cred că se pot lua fără prescripţia medicului, am 
continuat eu. 

— Nu, bătrâne. În orice caz, dumneata nu le poţi lua, eu 
însă am acest avantaj. 

Bănuiesc că am făcut o prostie, dar uneori am asemenea 
impulsuri. 

— L-ai cunoscut pe Etherington, nu? 

În aceeaşi clipă mi-am dat seama că am încurcat-o. Ochii i 
se întunecară, devenind circumspecţi. Îmi răspunse cu o 
voce schimbată, uşoară şi prefăcută. 

— Oh, da! L-am cunoscut pe Etherington. Sărmanul! Şi 
văzând că nu zic nimic, continuă: Etherington, desigur, lua 
droguri, dar a întrecut măsura. Trebuie să ştii când să te 
opreşti. El n-a ştiut. Proastă treabă! Soţia aia a lui a fost 
norocoasă. Dacă n-ar fi simpatizat-o juriul, ar fi fost 
spânzurată. 

Îmi dădu câteva tablete. Apoi mă întrebă degajat: 

— L-aţi cunoscut bine pe Etherington? 

I-am spus adevărul: 

— Nu l-am cunoscut. 

Pentru o secundă mi s-a părut că nu ştie cum să 
procedeze, apoi a întors-o râzând degajat: 

— Amuzant individ. Un tip nedus la biserică, dar uneori 
era o companie foarte agreabilă. 

I-am mulţumit pentru tablete şi m-am întors în camera 
mea. 

În timp ce stingeam lumina şi mă culcam, mă întrebam 
dacă nu fusesem necugetat. 

Fiindcă mi se părea mai clar ca niciodată că Allerton era, 
mai mult ca sigur, X şi-l lăsasem şi pe el să întrevadă că-l 
bănuiam. 


VII. 
Povestirea mea despre zilele petrecute la „Styles” trebuie 
că e cam dezlânată. În amintirile mele îmi apar ca o serie de 


discuţii, de cuvinte şi fraze sugestive ce mi s-au gravat în 
memorie. 

Mai întâi de toate, încă de la început am realizat că Poirot 
este bolnav şi neajutorat. Credeam, după cum îmi spusese 
el, că mintea îi funcţiona cu toată vechea-i ascuţime, dar din 
punct de vedere fizic era atât de şubred, încât mi-am dat 
seama pe loc că rolul meu e necesar să fie mult mai activ 
decât de obicei. Era nevoie să fiu, ca să zic aşa, ochii şi 
urechile lui Poirot. 

E adevărat că, în fiecare zi frumoasă, Curtiss îşi lua pe sus 
stăpânul şi-l cobora grijuliu pe scări până la scaunul cu 
rotile care-l aştepta jos. Apoi împingea scaunul până în 
grădină, alegând un loc ferit de curent. În zilele când era 
vreme urâtă, îl instala în salon. 

Oriunde ar fi stat, o persoană sau alta venea cu siguranţă 
şi se conversa cu el, dar nu era acelaşi lucru ca atunci când 
Poirot putea să-şi aleagă singur partenerul pentru o 
discuţie între patru ochi. Acum nu-şi mai îngăduia să 
selecteze el însuşi pe cel cu care ar fi vrut să vorbească. 

A doua zi după ce sosisem la, Styles”, doctorul Frank mă 
luă în grădină, unde se afla un vechi atelier transformat la 
repezeală în laborator. 

Să fie clar de la început că nu prea am înclinaţie spre 
ştiinţă. În relatarea mea despre munca lui Franklin probabil 
că voi folosi greşit termenii, scandalizându-i pe cei într- 
adevăr iniţiaţi în problemele astea. 

Din câte am putut eu, un simplu profan, să deduc, Franklin 
făcea experienţe cu diverşi alcaloizi obţinuţi din boabele 
unei plante ce se găseşte în Africa tropicală, Physostigma 
venenosum, şi asta am înţeles mai mult dintr-o discuţie ce 
avusese loc într-o zi între Franklin şi Poirot. Judith, care 
încerca să mă iniţieze, era, aşa cum se întâmplă de obicei 
cu tinerii, sufocant de „tehnică”. Se referea savant la 
fizostigmină sau ezerină, fizovenine şi geneserine şi apoi a 
trecut la o substanţă cu denumirea cea mai imposibilă, 
prostigmină sau N-dimetil carbonat de 3-hidroxifenil- 


trimetil amoniu etc., etc. Şi multe alte asemenea denumiri 
care mi se păreau acelaşi lucru spus însă cu alte cuvinte. În 
orice caz, era un limbaj păsăresc pentru mine şi am 
indignat-o pe Judith întrebând-o ce folos trage omul din 
toate acestea? Ce scop au? 

Nu există întrebare care să-i scoată mai mult din minţi pe 
adevărații savanţi. Judith mi-a aruncat o privire 
dispreţuitoare şi s-a lansat iar în explicaţii lungi, docte. În 
concluzie, am dedus eu, nişte triburi obscure din Africa de 
Vest dovedeau o remarcabilă imunitate la o boală la fel de 
obscură, deşi mortală, boală căreia Judith, după cât îmi 
amintesc, i-a zis jordănita - după numele unui entuziast 
doctor Jordan, cel ce o depistase primul. Era o maladie 
tropicală rară, care, contractată în câteva cazuri de albi, le- 
a fost fatală. 

Am riscat să stârnesc furia Judith ei făcând observaţia că 
ar fi mult mai rezonabil să se descopere nişte medicamente 
împotriva complicaţiilor ivite după pojar! 

Cu milă şi dispreţ în acelaşi timp Judith m-a luminat că nu 
despre o binefacere pentru rasa umană e vorba, ci despre 
lărgirea cunoaşterii omeneşti, singurul ţel demn de urmărit. 

M-am uitat la câteva probe la microscop, am examinat 
câteva fotografii ale unor băştinaşi din Africa de Vest (într- 
adevăr foarte amuzante!) şi am dat cu ochii de un şobolan 
ce mă privea prostit dintr-o cuşcă, apoi m-am grăbit să ies 
din nou la aer. 

După cum am mai spus, interesul pe care mi l-a stârnit se 
datora unei discuţii dintre Franklin şi Poirot. 

— Ştiţi, domnule Poirot, e mai mult de domeniul 
dumneavoastră. Sunt boabele încercării, investite cu 
puterea „divină” de a dovedi vinovăția sau nevinovăția. 
Aceste triburi din Africa de Vest cred orbeşte, sau credeau, 
căci în zilele noastre au mai evoluat. Ei le mestecau solemn 
convinşi că vor muri dacă sunt vinovaţi sau că nu vor păţi 
nimic dacă sunt inocenți. 

— Şi astfel mor? 


— Nu, nu mor toţi. lată ceea ce totdeauna s-a scăpat din 
vedere până acum. În spatele acestui lucru se ascund 
multe... Un om şiret, cu ceva cunoştinţe în domeniul 
medicinii, cred eu. Există două specii din această plantă - 
numai că seamănă atât de mult încât e foarte greu să 
observi diferenţa. Dar exist ă o diferenţă. Amândouă conţin 
fizostigmină şi geneserină şi restul de substanţe, dar în a 
doua specie poţi separa sau, mai bine zis, cred eu că se 
poate separa şi un alt alcaloid - acţiunea acestuia 
neutralizând efectul celorlalte. Şi încă ceva, acea a doua 
specie este cu regularitate mâncată de unii membri ai 
tribului care sunt iniţiaţi într-un ritual secret... Şi oamenii 
care o consumă nu se îmbolnăvesc niciodată de jordănita. 
Această a treia substanţă are un efect remarcabil asupra 
sistemului muscular - fără alte urmări secundare. E al 
dracului de interesant! Din nefericire alcaloidul pur este 
foarte instabil. Şi totuşi sunt pe cale să găsesc ceva. Dar 
ceea ce doresc este o cercetare mai substanţială a 
subiectului respectiv. Această muncă trebuie să fie făcută! 
Da, fir-ar să fie, asta e... Mi-aş vinde şi sufletul... 

Se întrerupse brusc. Râse forţat din nou. 

— Iertaţi-mi bâlciul! Mă cam prind lucrurile astea! 

— După spusele dumitale, zise placid Poirot, aceasta în 
mod sigur ar face profesia mea mai uşoară dacă aş putea 
depista atât de simplu vinovăția sau nevinovăția. Ah, dacă 
ar exista o substanţă care să poată face ceea ce se pretinde 
că fac boabele acelei plante din Africa tropicală! 

— Dar necazurile dumitale nu s-ar sfârşi aici! În fond ce 
este vinovăția sau inocenţa? Zise Franklin. 

— Nu cred că ar putea să existe vreun dubiu despre 
aceasta, am remarcat eu. 

Se întoarse spre mine. 

— Ce este rău? Ce este bine? Ideile s-au schimbat de la un 
secol la altul. Ceea ce ai putea cerceta ar fi probabil doar 
sentimentul de vinov aţie şi sentimentul de nevinov aţie. 
Test, de fapt, egal cu zero. 


— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Domnul meu, să presupunem că un om crede că are 
dreptul divin de a omori un dictator sau un cămătar sau un 
codoş sau pe cineva care i-a stârnit indignarea. El comite 
ceea ce dumneavoastr ă consideraţi un fapt de culpă, dar el 
îl socoteşte ca un act legitim. La ce ar folosi în acest caz 
sărmana mea plantă destinată „judecății divine”. 

— Cu siguranţă că întotdeauna trebuie să existe un 
sentiment de vinovăţie când e vorba de crimă, nu? Ara 
întrebat eu. 

— Mi-ar place să ucid o groază de oameni, adăugă 
Franklin vesel. Şi să nu credeţi că după o chestie ca asta nu 
m-ar lăsa conştiinţa să dorm noaptea. E o idee de-a mea, 
ştiţi, că optzeci la sută din rasa umană ar trebui eliminată. 
Am duce-o mult mai bine fără ei. 

S-a ridicat şi s-a îndepărtat fluierând vesel. 

M-am uitat după el ros de îndoieli. Un chicot al lui Poirot 
mă aduse la realitate. 

— Parcă ai văzut o groapă cu şerpi, amice, aşa arăţi! Să 
sperăm că prietenul nostru doctor nu pune în practici ceea 
ce teoretizează. 

— Ah, dar dacă am presupune că o face? 


După multe ezitări m-am decis că s-ar cuveni să discut cu 
Judith subiectul, Allerton”. Simţeam nevoia să cunosc 
reacţia ei. Era, o ştiam, o fată echilibrată, în stare să-şi 
poarte singură de grijă şi nu credeam că s-ar putea lăsa 
înşelată de farmecul ieftin al unui tip ca Allerton. Socotesc 
acum că atacasem subiectul deoarece în realitate doream 
să mă liniştesc pe tema asta. 

Din nefericire n-am obţinut ceea ce voiam... Recunosc că 
n-am prea avut tact. Nu există pe lume ceva pe care tinerii 
să-l deteste mai mult decât sfaturile bătrânilor lor. Am 
încercat să vorbesc degajat şi blajin. Cred însă că nu am 
reuşit. 

Judith îşi ieşi din fire imediat. 


— Ce-i asta? Un avertisment părintesc împotriva lupului 
mare şi râu? 

— Nu, nu, Judith, desigur că nu. 

— Bănuiesc că nu-ţi place maiorul Allerton. Nu? 

— Să fiu sincer, nu. De altfel presupun că nici ţie. 

— De ce nu? 

— Ei... Ei bine... Nu e genul tău, nu? 

— Tată, care socoteşti că ar fi genul meu? 

Judith reuşea întotdeauna să mă facă să-mi pierd capul. M- 
a pus într-o încurcătură teribilă. Stătea privindu-mă intens, 
cu un zâmbet ironic pe buze. 

— Sigur că ţie nu-ţi place. Mie da. Îl găsesc foarte 
amuzant. 

— Amuzant, poate. Mă străduiam să trec peste asta. 

Judith zise apăsat: 

— E un bărbat foarte atrăgător. Orice femeie ar gândi la 
fel. Bărbaţii, desigur, nu pricep asta. 

— E clar că nu. Am continuat lipsit de tact: leri noapte ai 
fost cu elpână târziu. 

N-am apucat să termin, că furtuna izbucni. 

— Tată, într-adevăr, ai devenit prea stupid. Nu-ţi dai seama 
că la vârsta mea pot să-mi rezolv singură problemele? N-ai 
nici un drept să controlezi ce fac sau pe cine îmi aleg ca 
prieten. E amestecul ăsta, fără sens, al părinţilor în viaţa 
copiilor şi care te scoate din minţi. le iubesc foarte mult... 
Dar sunt o femeie în toată firea şi viaţa mea îmi aparţine. 
Nu te transforma într-un tiran! 

M-am simţit atât de rănit de cuvintele ei extrem de dure 
încât am fost incapabil să-i mai dau vreo replică şi Judith s-a 
îndepărtat repede. 

Am rămas cu sentimentul penibil că făcusem mai mult rău 
decât bine. 

Stăteam cufundat în gânduri când am fost trezit de glasul 
plăcut al sorei doamnei Franklin: 

— Un bănuţ pentru gândurile dumneavoastră, căpitane 
Hastings! 


Mă bucuram că venise şi astfel m-a smuls din starea mea 
proastă. 

Sora Craven era o tânără foarte drăguță. Se dovedea însă 
puţin lipsită de tact şi cu maniere nelalocul lor. Dar în rest 
era inteligentă şi amuzantă. 

Tocmai se întorcea de unde-şi instalase pacienta, un loc 
însorit nu prea departe de laboratorul improvizat. 

— Doamna Franklin este interesată de munca soţului ei? 
Am întrebat-o eu. 

Sora Craven, dispreţuitoare, clătină din cap: 

— Oh! E o treabă prea tehnică pentru ea. Ştiţi, căpitane 
Hastings, nu e deloc o femeie inteligentă. 

— Nu, mi se pare şi mie câănue. 

— Munca doctorului Franklin, desigur, poate fi apreciată 
numai de cineva care cunoaşte cât de cât medicina. 
Doctorul Franklin, fără îndoială, este un om inteligent, o 
minte strălucită. Sărmanul! Îmi pare atât de rău de el. 

— Vă pare rău de el? 

— Da. Deseori am văzut că se întâmplă aşa: te căsătoreşti 
cu un tip de femeie care nu ţi se potriveşte, vreau să zic. 

— Credeţi că ea nu e genul de femeie pentru el? 

— Ei bine, dumneavoastră nu credeţi la fel? N-au chiar 
nimic comun. 

— Doctorul pare foarte legat de ea. Foarte atent, la 
dorinţele ei şi la toate celelalte... 

Sora Craven chicoti foarte neplăcut: 

— Are ea grijă de asta! 

— Socotiţi că profită de situaţia ei... de sănătatea ei 
proastă? Am întrebat-o îndoit. 

Sora Craven râse: 

— Nimeni n-o întrece când e vorba de a obţine ceea ce 
vrea ea. Ceea ce doreşte doamna se întâmplă. Au unele 
femei capacitatea de a se maimuţări punându-şi mintea la 
contribuţie. Dacă cineva li se opune, odată se prăbuşesc, îşi 
închid ochii şi se prefac bolnave de îţi e mai mare mila sau 
pot să facă o criză de nervi; doamna Franklin e tipul de 


femeie leşinăcios. Nu doarme toată noaptea şi dimineaţa e 
albă ca varul şi extenuată. 

— Este totuşi suferindă, nu? Am întrebat eu uimit de-a 
binelea. 

Sora Craven îmi aruncă o privire ciudată şi îmi răspunse 
sec: 

— Oh, desigur! Şi apoi schimbă brusc subiectul. 

Mă întrebă dacă era adevărat că mai fusesem la,. Styles” 
cu mult timp în urmă, în vremea primului război mondial. 

— Da, este purul adevăr. 9 

Cobori vocea: 

— S-a petrecut o crimă, nu? Aşa mi-a spus una dintre 
servitoare. O doamnă în vârstă, nu? 

— Da. 

— Şi eraţi aici? 

— Da. 

Se înfiora uşor, spunând: 

— Asta explică totul, nu? 

— Ce explică? 

Îmi aruncă o privire piezişă 

— Atmosfera... Atmosfera locului. Nu o simţiţi? Eu, da. 
Ceva e în neregulă, nu ştiu dacă înţelegeţi ce vreau să zic? 

Am rămas pe gânduri câteva clipe. Era oare adevărat ceea 
ce îmi spusese? Oare faptul că o moarte violentă, 
premeditată, s-a petrecut într-un anumit loc, îşi poate pune 
pecetea pe acel loc atât de pregnant încât atmosfera să 
stăruie mulţi ani după aceea? Nevropaţii spun că aşa e. 
Oare, într-adevăr, „Styles” purta urmele întâmplării 
petrecute cu atâta timp în urmă? Aici, intre aceste ziduri, în 
aceste grădini gândul asasinatului a persistat şi s-a 
consolidat, materializându-se până la urmă în actul final. 
Oare mai pluteşte şi acum în aer acest gând? Sora Craven 
îmi întrerupse gândurile spunând pe neaşteptate: 

— Am fost într-o casă unde cândva avusese loc o crimă. N- 
am să uit niciodată. Ştiţi, lucrurile astea nu se prea uită. 
Era vorba de unul dintre pacienţii mei. A trebuit să depun 


mărturie şi toate celelalte. Nu m-am simţit deloc în apele 
mele. Pentru o fată e o experienţă neplăcută. 

— Trebuie să fi fost... Ştiu pe propria-mi piele că... M-am 
întrerupt văzându-l pe Boyd Carrington apărând de după 
colţul casei. 

Ca de obicei, personalitatea lui, plină de viaţă, părea să 
măture umbrele şi grijile nevăzute. Era atât de puternic, de 
sănătos, trăit în aer liber - unul dintre acele tipuri 
atrăgătoare, energice, împrăştiind voioşie şi înţelepciune. 

— Bună, Hastings, bună, soră. Unde este doamna 
Franklin? 

— Bună dimineaţa, sir William. Doamna Franklin se află în 
fundul grădinii sub boschetele de lângă laborator. 

— Şi Franklin, presupun, este în laborator, nu? 

— Da, sir William... cu domnişoara Hastings. 

— Sărmana fată. E ciudat ca într-o dimineaţă ca aceasta să 
te închizi în casă şi să te ocupi de chimie! Hastings, ar 
trebui să protestezi! 

Sora Craven spuse în grabă: 

— Oh, dar domnişoara Hastings este de-a dreptul fericită. 
Ştiţi, chiar îi place, iar doctorul, sunt sigură, nu poate lucra 
fără ea. 

— Jalnic tip, continuă Boyd Carrington. Dacă aş avea 
asistentă o fată atât de drăguță ca Judith a dumitale, aş 
privi-o numai pe ea, în loc să mă uit la cobai. Ei, ce părere 
aveţi? 

Era genul de glume pe care Judith nu le înghiţea, dar cu 
sora Craven mergeau, ea râdea acum cu poftă. 

— Ah, sir William, nu trebuie să spuneţi asemenea lucruri. 
Sunt sigură că ştim cu toţii cum aţi proceda 
dumneavoastră! Dar bietul doctor Franklin este atât de 
serios şi de preocupat de munca lui! Exclamă sora Craven. 

Boyd Carrington continuă voios: 

— Ei bine, se pare că soţia sa şi-a ales un loc de unde 
poate să-şi supravegheze soţul. Cred că este geloasă. 

— Sir William, ştiţi prea multe! 


Sora Craven părea încântată de aceste glume şi zise cu 
părere de rău: 

— În fine, socotesc că trebuie să plec să văd de laptele cu 
malţ al doamnei Franklin. 

Se mişcă alene şi Boyd Carrington rămase uitându-se 
după ea. 

— Drăguţă fată, remarcă el. Păr şi dinţi frumoşi. Superb 
exemplar de feminitate. Nu-i prea uşor să ai grijă tot timpul 
de oameni bolnavi. O fată ca ea merita o soartă mai bună. 

— Oh! Cred că într-o bună zi se va mărita, am zis eu. 

— Să sperăm! 

Oftă şi îmi trecu prin minte că se gândea la soţia lui care 
murise. Apoi mă întrebă: 

— 'Ţi-ar place să mergi cu mine la Knatton, să vizităm 
locurile? 

— Sigur. Dar mai întâi să văd dacă Poirot n-are nevoie de 
mine. 

L-am găsit stând pe terasă, bine înfofolit. M-a îndemnat să- 
l însoțesc pe Carrington. 

— Du-te, Hastings. Cred că e o proprietate frumoasă. 
Categoric trebuie să te duci. 

— Mi-ar face plăcere. Dar nu vreau să te las singur. 

— Ce prieten grijuliu am! Nu, nu, du-te cu sir William. Un 
bărbat încântător, nu-i aşa? 

— Clasa întâi! Am zis plin de entuziasm. 

Poirot zâmbi: 

— Ah, da! M-am gândit eu că e genul tău! 


Escapada m-a încântat. 

Nu numai fiindcă fusese o vreme grozavă, o zi cu adevărat 
frumoasă de vară, dar îmi plăcuse şi compania. 

Boyd Carrington poseda acel magnetism, acea 
nemaipomenită experienţă de viaţă şi cunoaştere a locurilor 
care-l făceau un tovarăş de drum excelent. Mi-a povestit 
întâmplări din perioada administraţiei sale în India, câteva 
amănunte interesante despre triburile din Africa de Est şi 


totul a fost atât de captivant, încât m-a distras şi m-a făcut 
să uit de necazurile mele legate de Judith şi de temerile 
stârnite ele destăinuirile lui Poirot. 

Îmi plăcuse, de asemenea, modul în care Boyd Carrington 
vorbea despre prietenul meu. Avea un deosebit respect 
pentru el; îl respecta atât pentru munca sa, cât şi pentru 
caracterul său. Boyd Carrington nu scosese nici un cuvânt 
de compătimire ieftină la adresa sănătăţii precare a lui 
Poirot. Părea convins că o viaţă petrecută aşa cum fusese a 
lui Poirot era prin ea însăşi o bogată recompensă şi că în 
amintirile sale Poirot îşi putea găsi satisfacția şi conştiinţa 
valorii personale. 

— În plus, pariez că mintea-i e sclipitoare cum a fost 
întotdeauna. 

— Da, sigur, bineînţeles, am întărit eu din tot sufletul... 

— Nu e greşeală mai mare decât aceea să crezi că poate fi 
afectat creierul unui om de beteşugul picioarelor sale. Nici 
vorbă! Bătrâneţea atacă facultăţile intelectuale mult mai 
puţin decât o credem. Pe toţi sfinţii, zău că aş încerca să 
comit o crimă sub nasul lui Hercule Poirot - chiar la acest 
ceas al zilei. 

— Te-ar „înhăţa” dacă ai face-o, i-am zis rânjind. 

— Da, bănuiesc că m-ar prinde. Nu pentru că n-aş fi bun 
să pun la cale o crimă, adăugă eltrist. Dar nu pot să-mi 
propun aşa ceva. N-am răbdare. Dacă aş comite o crimă aş 
face-o fără premeditare. 

— S-ar putea ca tocmai aceea să fie crima cea mai dificilă 
de rezolvat. 

— Nu prea cred. Probabil că aş lăsa o groază de urme 
după mine. Ei bine, e un noroc că n-am înclinări criminale. 
Singurul gen de om pe care îmi imaginez că l-aş putea 
ucide e un şantagist. E dezgustător, dacă vrei. Totdeauna 
am fost de părere că şantagiştii ar trebui împuşcaţi. Ce zici? 

I-am mărturisit că eram întru totul de acord cu punctul lui 
de vedere. 


Apoi am trecut la examinarea transformărilor făcute casei 
- iar atunci un tânăr arhitect ne veni în întâmpinare. 

Knatton dăinuia din vremea 'Tudorilor, doar o aripă fiind 
construită mai târziu. Nu fusese modernizat cam din 1840, 
când i-au fost instalate două băi primitive. 

Boyd Carrington ne povesti că unchiul său fusese un tip 
retras, nu-i plăceau oamenii şi trăia într-un colţişor al vastei 
case. Boyd Carrington şi fratele său fuseseră toleraţi şi îşi 
petreceau aici vacanţele înainte ca sir Everard să devină 
atât de solitar. 

Bătrânul nu se căsătorise niciodată şi cheltuise doar a 
zecea parte din veniturile sale considerabile, astfel că la 
moartea sa, chiar după achitarea tuturor datoriilor, actualul 
baronet se trezi un om foarte bogat. 

— Dar foarte singur, adăugă oftând. 

Am tăcut, simpatia mea fiind prea puternică pentru a 
putea fi exprimată în cuvinte. Mai ales că şi eu eram tot un 
om singur. De când murise Cinders, parcă trăiam doar pe 
jumătate. 

Ezitând, am exprimat puţin din ceea ce simţeam. 

— Ah, da, Hastings, dar ai avut ceva de care eu nu m-am 
bucurat niciodată. 

Se opri o clipă şi apoi continuă povestindu-mi tragedia 
vieţii sale. Tânăra şi frumoasa lui soţie fusese o femeie 
rafinată şi plină de farmec, dar cu o ereditate blestemată, în 
familia ei aproape toţi muriseră alcoolici şi ea a căzut 
victimă aceluiaşi blestem. După un an de căsătorie a clacat 
şi a murit alcoolică. Nu o condamna pe ea, realizând că 
ereditatea fusese prea puternică. 

După dispariţia ei se hotărâse să ducă o viaţă retrasă, 
îndurerat de experienţa sa, se decise să nu se mai însoare. 

— Mă simt mai în siguranţă de unul singur, mărturisi el 
simplu. 

— Da, pot să-ţi înţeleg simţămintele, în orice caz, mai ales 
la început. 


— Tragedia a fost atât de mare. Încât am îmbătrânit 
înainte de vreme şi m-am blazat. Se opri un moment, apoi 
continuă: E adevărat că odată am fost teribil de ispitit să mă 
recăsătoresc. Dar ea era aşa de tânără şi am simţit că nu e 
bine să-şi lege viaţa de cea a unui om profund deziluzionat. 
Eram de altfel şi prea bătrân, iar ea aproape un copil, 
nemaipomenit de drăguță şi de pură. 

Se întrerupse, clătinând din cap. 

— N-ar fi trebuit s-o laşi pe ea să hotărască? 

— Nu ştiu, Hastings. Nu m-am gândit. Părea că mă place. 
Dar, după cum ţi-am spus, era atât de tânără. Totdeauna mi- 
o voi aminti cum arăta în ultima zi, înainte de plecarea mea. 
Capul plecat puţin într-o parte, privirea uşor întrebătoare, 
micuța ei mână... 

Se opri. Cuvintele sale conturară un tablou ce mi se părea 
vag familiar, deşi nu-mi dădeam seama de ce. 

Gândurile mi-au fost întrerupta de glasul lui Boyd 
Carrington, sunând dintr-o dată tăios: 

— Am fost un prost. Orice bărbat e nebun când lasă să-i 
scape din mână o asemenea ocazie. Oricum, iată-mă cu un 
palat seniorial prea mare pentru mine şi fără nici o făptură 
graţioasă care să stea în capul mesei mele. 

Abordarea acestor lucruri în maniere de modă veche era o 
desfătare pentru mine. Aducea în faţa ochilor mei imaginea 
unei încântătoare lumi dispărute. 

— Unde se află doamna acum? Am întrebat. 

— Oh! Căsătorită. Schimbă scurt vorba. Realitatea este că 
sunt făcut pentru o existenţă de celibatar. Am micile mele 
manii. Vino să vezi grădinile. Au fost neglijate, dar în felul 
lor sunt foarte frumoase. 

Ne-am plimbat prin jur şi am fost impresionat de cele 
văzute. Knatton era fără îndoială o proprietate superbă şi 
nu mă miram că Boyd Carrington era atât de mândru de ea. 
Cunoştea împrejurimile şi pe cei mai mulţi dintre oamenii 
ce locuiau pe aici, deşi desigur se găseau şi unii veniţi mai 
de curând. 


Îl cunoştea pe colonelul Luttrell din zilele de altădată şi-şi 
exprima speranţa că afacerea „Styles”va merge. 

— Sărmanul Toby Luttrell, ştii, este lefter. Simpatic tip. 
Bun soldat şi foarte bun trăgător. Odată am fost cu el în 
Africa, în safari. Ah! Ce zile au fost! Era însurat dar, slavă 
Domnului, consoarta nu venea cu noi. Pe vremea aceea era 
o femeie drăguță, dar cam scorpie. Ciudat câte poate 
suporta un bărbat din partea unei femei. Bătrânul Toby 
Luttrell care obişnuia să-şi facă subalternii să tremure de 
spaimă, fiind atât de aspru, de zbir! Şi iată-l acum sub 
papuc, timorat şi umil. Rea de gură mai e şi femeia asta, ce 
să mai vorbim. Şi totuşi are capul pe umeri. La „Styles” ea 
este sufletul. Luttrell nu s-a priceput niciodată la afaceri, 
dar doamna Luttrell ar jupui-o şi pe bunică-sa! 

— E atât de amabilă, am completat eu. 

Boyd Carrington păru amuzat. 

— Ştiu. Numai unt şi miere. Dar ai jucat bridge cu ei? 

I-am răspuns compătimitor că da. 

— În general eu evit femeile care joacă bridge şi, dacă vrei 
să mă asculţi, fă la fel, zise Boyd Carrington. 

I-am povestit ce prost ne-am simţit, Norton şi cu mine, în 
seara sosirii mele la „Styles”. 

— Exact. Nu ştii cum s-o scoţi la capăt! Adăugând: Drăguţ 
tip, Norton. Foarte liniştit. Mereu studiază păsările şi 
celelalte. Mi-a mărturisit că nu are dorinţa să le vâneze. 
Formidabil! Nici o înclinare spre sport; i-am spus că asta-l 
văduveşte de multe satisfacţii. Nu pot să înţeleg ce plăcere 
poate să fie aceea să stai şi să tot stai la pândă în frigul din 
pădure, uitându-te la păsări cu binoclul. 

Cât de puţin realizam noi că hobby-ul lui Norton avea să 
joace un rol important în evenimentele ce vor urma. 

VIII. 


Zilele treceau. A fost o perioadă apăsătoare, trăind mereu 
cu senzaţia neplăcută că aştepţi să se petreacă ceva. 


Ca să zic aşa, de fapt nu s-a întâmplat nimic. Deşi fuseseră 
câteva incidente, frânturi de conversaţie ciudată, informaţii 
suplimentare despre unii din cei prezenţi la „Styles”, 
remarci edificatoare. Toate creşteau cantitativ şi, dacă le 
îmbinam cum se cuvine, puteam să mă lămuresc cât de 
cât... 

Tot Poirot a fost acela care în puţine cuvinte, dar clare, mi- 
a dezvăluit un lucru faţă de care fusesem neîngăduit de orb. 

Mă plângeam, nu ştiu pentru a câta oară, de refuzul său 
de a-mi face confidenţe complete. Îi spuneam că asta nu-i 
cinstit. Până acum noi doi cunoşteam lucrurile în egală 
măsură. Chiar dacă eu eram mai greu de cap, iar el era mai 
ascuţit la minte când era să tragem concluziile potrivite din 
ceea ce ştiam! 

Îşi flutură mâna uşor agasat. 

— Chiar aşa, prietene! Nu e cinstit! Nu-i cavaleresc, 
sportiv! Nu joc cum trebuie! Sunt de acord cu toate, dar 
trec peste ele! Dar asta nu e joacă - nu este le sport. Pentru 
tine preocuparea de bază este să cauţi cu înverşunare, să 
ghiceşti identitatea lui X. Dar eu nu de aceea te-am rugat să 
vii aici. N-are rost să-ţi iroseşti timpul cu asta. Eu ştiu deja 
răspunsul la întrebare. Dar ceea ce nu ştiu şi trebuie să aflu 
este „Cine urmează să moară foarte curând?” Problema, 
mon vieux, nu este ca tu să răspunzi la o ghicitoare, ci ca să 
împiedicăm o crimă! 

Eram uimit. 

— Desigur, am zis încet. Eu... Ei bine, ştiu că ai mai spus-o 
odată, dar nu mi-am dat întru totul seama. 

— Atunci dă-ţi seama acum, pe loc! 

— Da, da, cred că... Înţeleg. 

— Bien. Şi atunci, Hastings, spune-mi cine va fi omorât? 

Îl priveam năuc. 

— N-am nici cea mai mică idee! 

— E de dorit să ai o idee! Pentru ce altceva te afli aici? 

— Sigur, i-am răspuns, întorcându-mă la reflecţiile mele 
asupra acestui subiect, trebuia să existe o legătură între 


victimă şi X şi dacă-mi spui cine este X... 

Poirot clătină din cap cu atâta vehemenţă, încât îţi făcea şi 
râu să-l vezi. 

— Nu ţi-am spus că în asta constă esenţa tehnicii lui X? Că 
nu se va face nici o legătură între X şi victimă? E sigur. 

— Vrei să spui că va fi ascunsă? 

— Atât de bine încât nici eu, nici tu nu o vom găsi. 

— Dar dacă vom cerceta trecutul lui X... 

— Ţi-am spus că nu! Cu siguranţă că nu în timp util. Vrei 
să înţelegi sau nu că această crimă sa poate petrece în orice 
clipă? 

— Va fi omorât cineva din această casă 7 

— Da, cineva din această casă. 

— Şi tu într-adevăr nu ştii cine şi cum? 

— Ah, dacă aş şti te-aş mai pune să cauţi? 

— Bănuiala ta se întemeiază numai pe prezenţa lui X? 

Din glasul meu răzbătu îndoiala. Poirot, al cărui 
autocontrol slăbise de când era imobilizat, ţipă la mine: 

— Ah, ma foi, de câte ori vrei să-ţi spun treaba asta? Dacă 
într-un anumit loc din Europa sosesc o groază de 
corespondenţi de război, ce înseamnă acest lucru? 
Înseamnă război! Dacă doctorii din întreaga lume se adună 
în acelaşi oraş - ce arată asta? Că aici va fi o conferinţă 
medicală. Unde vezi un vultur rotindu-se, acolo trebuie să 
fie şi un hoit. Dacă vezi hăitaşi pornind către vreun teren de 
vânătoare, acolo vor fi şi împuşcături. Dacă vezi un om 
oprindu-se brusc, dezbrăcându-se şi aruncându-se în mare, 
asta înseamnă că cineva trebuie salvat de la înec. Dacă vei 
observa nişte doamne între două vârste, cu înfăţişarea 
respectabilă uitându-se printr-un gard viu, fii sigur că acolo 
nu e ceva în regulă! Şi în sfârşit, dacă simţi un miros 
îmbietor şi vezi mai mulţi oameni mergând pe coridor în 
aceeaşi direcţie, poţi să ai certitudinea că urmează să fie 
servită masa! 

Am meditat asupra acestor analogii un minut sau două, 
apoi am zis, referindu-mă la prima: 


— În orice caz, cu un corespondent de război nu se face 
război! 

— Sigur că nu. Nici cu o rândunică nu se face primăvară. 
Dar un ucigaş, Hastings, poate comite o crimă. 

Aceasta, desigur, fără doar şi poate aşa era. Dar mă 
gândeam, şi Poirot părea departe de gândul acesta, că şi un 
ucigaş are momentele lui de relaxare. Poate că X venise la 
„Styles” doar în vacanţă, fără nici o intenţie criminală, 
Poirot părea atât de preocupat încât n-am îndrăznit să-i 
comunic şi varianta asta. Mă gândeam cu amărăciune că 
totul îmi părea fără ieşire, fără speranţă. Trebuia să 
aşteptăm... 

— Şi vezi, sfârşi Poirot, ne aflăm în aceeaşi situaţie ca 
domnul Asquith 49) al vostru în ultimul război. locmai la 
asta nu trebuie să ajungem, mon cher. Nu zic, fii atent, că 
vom reuşi, pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, când un 
ucigaş s-a hotărât să comită o crimă nu e uşor să-l 
împiedici. Dar cel puţin putem încerca. Imaginează-ţi, 
Hastings, că ai în ziar o problemă de bridge. Se arată toate 
cărţile. Ceea ce ţi se cere este să „prevezi rezultatul 
problemei”. 

Am clătinat din cap: 

— Poirot, nu duce la nimic. N-am nici cea mai mică idee. 
Dacă aş şti cine eX... 

Poirot ţipă din nou la mine. Strigă atât de tare încât 
Curtiss veni în fugă din camera de alături, cu o figură 
îngrozită. Poirot îl concedie şi când ieşi, prietenul meu vorbi 
mai stăpânit: 

— Haide, Hastings, doar nu eşti atât de prost pe cât te faci. 
Ai studiat acele cazuri pe care ţi le-am dat să le citeşti. Nu 
ştii cine este X, dar ştii tehnica lui de a comite crime. 

— Aha, pricep. 

— Sigur că pricepi. Buclucul cu tine este că aio minte 
leneşă. Îţi place să participi la joc şi să încerci să ghiceşti. 
Dar nu-ţi place să-ţi baţi capul. Care este elementul 
fundamental în tehnica lui X? Oare nu este acela că atunci 


când se comite, crima apare „completă”? Adică există un 
motiv pentru a ucide, un moment favorabil, mijloacele 
necesare şi ceea ce este cel mai important, persoana 
„vinovată” e gata pentru boxa acuzaților. 

Dintr-o dată am înţeles lucrul esenţial şi mi-am dat seama 
că fusesem un prost că nu pricepusem mai repede. 

— E clar. Trebuie să caut pe cineva care... Care să 
îndeplinească toate aceste condiţii... Victima potenţială. 

Poirot se lăsă pe spate cu un suspin de uşurare: 

— En fin! Sunt foarte obosit. Trimite-l pe Curtiss la mine. 
Ai înţeles în ce constă misiunea la. Eşti activ, poţi să circuli, 
să urmăreşti oamenii, să vorbeşti cu ei, să-i ţii sub 
observaţie fără să ştie... (Am vrut să protestez, dar m-am 
oprit. Era o discuţie prea veche!) Poţi să tragi cu urechea, 
ai genunchii încă flexibili şi poţi să-i îndoieşti şi să te uiţi pe 
gaura cheii... 

— N-am să mă uit pe gaura cheii, l-am întrerupt cu 
indignare. 

Poirot închise ochii 

— Foarte bine. N-ai să te uiţi pe gaura cheii. Ai să rămâi 
un perfect gentleman englez, iar un om va fi ucis. N-are 
importanţă asta, fiindcă înainte de toate pentru un englez 
Onoarea contează! Onoarea ta e mult mai importanta decât 
viaţa cuiva! Bien! E de la sine înţeles. 

— Nu, dar... Poirot... 

Poirot îmi zise rece: 

— Trimite-mi-l pe Curtiss şi te rog du-te! Eşti încăpățânat 
şi stupid şi aş vrea să exista cineva în care să pot avea 
încredere, dar am impresia că sunt silit să mă mulţumesc cu 
tine şi cu ideile tale aiurite despre fair play. Dacă nu poţi să- 
ţi foloseşti materia cenuşie, care se pare că îţi lipseşte, în 
orice caz foloseşte-ţi ochii, urechile şi nasul când va fi 
necesar, dar numai atât cât iţi îngăduie preceptele 


Li 


„onoarel 


De-abia în ziua următoare am îndrăznit să pun în discuţie 
o idee ce-mi venise în minte de mai multe ori. O făceam cu 
oarecare îndoială, fiindcă nimeni nu ştia cum poate să 
reacționeze Poirot. 

— Poirot, m-am frământat o groază. Ştiu cu n-am stofă de 
bun partener. Mi-ai spus că sunt stupid. Într-un fel e 
adevărat. Sunt doar pe jumătate din ceea ce am fost. De 
când a murit Cinders... M-am oprit. 

Poirot scoase o exclamaţie plină de simpatie. 

Am continuat: 

— Dar aici se află un bărbat care ne-ar putea ajuta, exact 
genul de om de care avem nevoie. Inteligență, imaginaţie, 
forţă - capabil să ia o hotărâre, un tip cu multă experienţă. 
Vorbesc de Boyd Carrington. Poirot, el este omul care ne 
trebuie. Ai încredere în el. Prezintă-i toată afacerea. 

Poirot deschise ochii şi vorbi foarte hotărât: 

— Nu, categoric nu. 

— Dar de ce? Nu poţi nega că este deştept, mult mai isteţ 
decât mine. 

— Ceea ce nu-i prea greu, zise Poirot cu sarcasm amar. 
Dar Hastings, scoate-ţi ideea asta din cap. Noi n-o să facem 
nimănui mărturisiri, ai înţeles, hein? Pricepe odată, îţi 
interzic să discuţi chestiunea aceasta! 

— Bine, dacă zici tu, dar într-adevăr Boyd Carrington... 

— Of! Ta, ta, ta! Boyd Carrington. De ce eşti atât de 
obsedat de Boyd Carrington? Şi la urma urmei ce este el? 
Cogeamite bărbatul îngâmfat şi mulţumit de sine pentru că 
oamenii i se adresează cu „excelența voastră”. Un om - da, 
da, cu maniere încântătoare şi plin de tact. Dar Boyd 
Carrington al tău nu e chiar atât de sublim. Se repetă, 
spune aceeaşi istorie de două ori şi, pe deasupra, memoria 
sa e atât de slabă încât îţi relatează câte o poveste auzită 
chiar de la tine! Un om deosebit de înzestrat? Deloc! Un 
bătrân plicticos, un palavragiu, en fin, fără substanţă! 

— Oh! Am exclamat eu brusc edificat. 


Era adevărat că Boyd Carrington avea o memorie proastă. 
Făcuse recent şi o gafă care-l afectase destul de mult pe 
Poirot. Poirot îi povestise o întâmplare de pe vremea când 
profesa în Belgia, şi numai după câteva zile, când eram 
adunaţi mai mulţi în grădină, Boyd Carrington, uitând cu 
totul, ne reproduse acelaşi fapt nouă şi lui Poirot, făcând la 
început remarca: „îmi amintesc că şeful Siguranţei din Paris 
mi-a relatat...” 

Mi-am dat seama ce-i provocase ranchiuna! 

Plin de tact, n-am mai insistat. 


Am coborât scările şi am ieşit în grădină. Nu era nimeni în 
jur şi am pornit pe sub boschete urcând până la o colină 
ierboasă unde se afla un fel de chioşc într-un grad avansat 
de dărăpănare. Aici m-am aşezat, mi-am aprins pipa şi am 
început să trec problemele în revistă. 

Dintre cei care se aflau la „Styles”, cine oare avea un 
motiv clar să omoare pe cineva, sau despre cine s-ar fi putut 
crede aşa ceva? 

Lăsând la o parte cazul puţin cam stânjenitor al colonelului 
Luttrell, care nu părea totuşi capabil să înfigă cuțitul în 
nevastă-sa în toiul vreunei partide de cărţi (şi faptul ar fi 
fost oarecum explicabil dacă se petrecea!) - altcineva nu-mi 
mai venea în minte, ca ipoteză de prim ordin. 

Partea proastă era că nu-i cunoşteam destul pe aceşti 
oameni. De exemplu, Norton şi domnişoara Cole? Ce motiv 
putea sta în mod obişnuit la baza unei crime? Banii? Boyd 
Carrington, am remarcat, era singurul om bogat de aici. 
Dacă murea, cine l-ar fi moştenit? Cineva prezent în această 
casă? Greu de crezut, dar iată un punct ce trebuia cercetat! 
Putea, de pildă, să lase banii pentru experienţe, făcându-l 
pe Franklin membru în consiliul de administraţie. Aceasta, 
ţinând seama de remarca deplasată a doctorului Franklin 
că optzeci la sută din rasa umană ar trebui eliminată, putea 
să constituie o acuzaţie clară împotriva doctorului cel 
roşcovan. Sau probabilitatea ca Norton şi domnişoara Cole 


să fie rude îndepărtate şi automat moştenitori. Greu de 
crezut, dar nu imposibil! Oare colonelul Luttrell, vechi 
prieten al său, ar putea şi el beneficia de testamentul lui 
Boyd Carrington? Cu astea se părea că am epuizat 
problema motivului bănesc. 

M-am întors spre motive ceva mai romantice. Familia 
Franklin. Doamna Franklin era bolnavă. Exista posibilitatea 
ca ea să fie otrăvită lent, iar vina să cadă asupra soţului? El 
era doctor, avea fără îndoială, şi prilejul şi mijloacele 
necesare. Dar motivul? Îmi trecu fulgerător prin minte 
gândul neplăcut că Judith ar putea fi implicată. Eu aveam 
toate motivele să ştiu că relaţiile lor erau doar de serviciu, 
dar ceilalţi vor crede oare acelaşi lucru? Ar putea crede un 
poliţist cinic aşa ceva? Judith este o femeie tânără, foarte 
frumoasă. O secretară sau o asistentă plină de farmec 
constituise motivul pentru înfăptuirea multor crime. Am 
rămas consternat de această alternativă. 

M-am oprit apoi la Allerton. Exista oare vreun temei ca eu 
să continui pe linia Allerton? Dacă urma să se întâmple o 
crimă, aş fi preferat să-l văd pe Allerton în chip de victimă! 
Cineva ar putea să fie în stare să găsească uşor motive ca 
să scape de el. Domnişoara Cole, deşi nu prea tânără, era 
încă o femeie frumoasă. Dacă fusese în relaţii intime cu 
Allerton, nu era exclus ca ea să fie geloasă, deşi n-aveam 
nici un motiv concret să cred aşa ceva. În afară de cazul 
când Allerton era X. 

Dădui din cap neliniştit. Toate astea nu duceau nicăieri. 
Atenţia mi-a fost atrasă de paşii ce se auzeau pe pietriş. Era 
Franklin îndreptându-se grăbit spre casă, cu mâinile în 
buzunare, cu capul plecat înainte. Întreaga lui atitudine 
exprima deprimare. Văzându-l, fără ca el să ştie, m-a frapat 
faptul că arăta ca un om profund nefericit. 

Eram atât de preocupat să-l privesc încât n-am simţit că 
cineva s-a apropiat şi m-am întors, tresărind, când 
domnişoara Cole mi se adresă. 

— Nu v-am văzut venind, mi-am cerut scuze ridicându-mă. 


Ea examină chioşcul. 

— Ce relicvă victoriană! 

— Nu-i aşa? Mă tem că-s numai păianjeni. Staţi jos. Am să 
curâţ locul pentru dumneavoastră. 

Pe dată mi-a trecut prin minte că aveam şansa să cunosc 
mai bine pe unul din oaspeţi. Am studiat-o pe domnişoara 
Cole pe îndelete în timp ce îndepărtam pânza de păianjen. 

Era o femeie între treizeci şi patruzeci de ani, uşor trasă la 
faţă, cu un profil frumos desenat şi ochi superbi. Avea un 
aer rezervat, ba aş zice chiar suspicios. Deodată m-a 
străfulgerat gândul că femeia aceasta suferise şi că deci 
era, în consecinţă, adânc neîncrezătoare în viaţă. Am simţit 
că mi-ar place să ştiu mai multe despre Elizabeth Cole. 

— Poftim, e tot ce am putut face, am zis terminând de şters 
cu batista. 

— Mulţumesc. 

Zâmbi şi se aşeză. M-am aşezat lângă ea. Se auzi un 
scârţiit îngrijorător, dar nu se întâmplă nici o catastrofă. 

— Îmi spuneţi la ce meditaţi când am sosit eu? Păreaţi 
adâncit în gânduri, zise ea. 

Am răspuns încet: 

— Mă uitam la doctorul Franklin. 

— Da? 

N-am văzut nici un motiv pentru care să nu-i spun ce-mi 
trecuse prin cap. 

— M-a izbit faptul că arată ca un om foarte nefericit. 

Femeia de lângă mine vorbi liniştită: 

— Dar cu siguranţă că este. Dumneavoastră trebuia sa vă 
daţi seama. 

Cred că mi-am arătat surpriza. Am zis bâlbâindu-mă uşor: 

— Nu... Nu... Nu mi-am dat seama. M-am gândit 
totdeauna la el ca la un om absorbit complet de munca lui. 

— Aşa şi este. 

— Şi numiţi asta nefericire? Eu aş spune că e cea mai 
fericită stare imaginabilă. 


— Oh, da, nu vă contrazic. Dar nu şi dacă eşti împiedecat 
să faci ceea ce doreşti să faci. Adică dacă nu poţi să dai ce ai 
mai bun în tine. 

M-am uitat la ea destul de nedumerit. A continuat 
explicându-mi: 

— Doctorului Franklin i s-a oferit toamna trecută şansa să 
plece în Africa şi să-şi continue cercetările acolo. Este 
extraordinar de pasionat şi, după cum ştiţi, a şi avut 
realizări importante în domeniul medicinei tropicale. 

— Şi nu s-a dus? 

— Nu. Soţia lui s-a opus. Nu se simţea prea bine şi nu ar fi 
suportat nici clima şi nici n-a vrut să fie lăsată singură, mai 
ales că trebuia să ducă şi o viaţă modestă, salariul oferit 
nefiind prea mare. 

— Ah! Am exclamat eu, continuând încetişor: Cred că s-a 
gândit că în starea ei precară de sănătate nu o poate lăsa 
singură. 

— Căpitane Hastings, ştiţi mai multe despre starea 
sănătăţii ei? 

— Ei bine, eu... Nu... Dar e bolnavă, nu? 

— Ceea ce-i sigur e că are o sănătate cam şubredă, zise 
sec domnişoara Cole. 

M-am uitat la ea neîncrezător. Era uşor de observat că 
întreaga ei simpatie se îndrepta spre soţ. 

— Presupun, am continuat cu glas scăzut, că femeile care 
sunt... Fragile sunt şi egoiste, nu? 

— Da. Cred că bolnavii, bolnavii cronici, de obicei, sunt 
foarte egoişti. De altfel, nimeni nu-i poate condamna. E aşa 
de simplu. 

— Nu credeţi că doamna Franklin are într-adevăr 
probleme cu sănătatea? 

— Oh, n-am spus asta. E doar o bănuială. Totdeauna pare 
în stare să facă tot ceea ce doreşte. 

Am reflectat în tăcere un minut sau două. M-a izbit faptul 
că domnişoara Cole părea foarte la curent cu problemele 
menajului lui Franklin. 


Am întrebat-o cu oarecare curiozitate: 

— Presupun că-l cunoaşteţi bine pe doctorul Franklin? 

Clătină din cap: 

— Oh, nu! L-am mai văzut o dată sau de două ori înainte 
de a ne întâlni aici. 

— Vi s-a confesat, nu? 

Din nou scutura capul: 

— Nu, tot ceea ce v-am spus am aflat de la Judith, fiica 
dumneavoastră. 

Judith, m-am gândit o clipă cu amărăciune, vorbeşte cu 
oricine numai cu mine nu. 

Domnişoara Cole continuă: 

— Judith este teribil de loială cu şeful ei şi foarte ataşată 
de munca şi treburile lui. Atitudinea ei de condamnare a 
egoismului doamnei Franklin e copleşitoare. 

— Şi dumneavoastră credeţi că este egoistă? 

— Da, dar accept şi punctul ei de vedere. Eu... Eu. Înţeleg 
suferinzii. Pot să înţeleg şi purtarea doctorului Franklin faţă 
de soţia lui. Judith, desigur, crede că el ar putea-o plasa 
undeva iar el să-şi vadă de munca lui. Fiica dumneavoastră 
este pasionată de munca de cercetare. 

— Ştiu, am zis eu neconsolat. Uneori treaba asta mă 
necăjeşte. Nu pare firesc, dacă puteţi înţelege ce vreau să 
spun. Simt că ar trebui să fie... Mai umană., mai dornică să 
se distreze, să se amuze, să iubească un băiat drăguţ sau 
altul. La urma urmei, tinereţea e vremea când oricine 
trebuie să zburde şi nu să stea aplecat deasupra 
eprubetelor. Nu e firesc. În zilele tinereţii noastre ne 
distram, flirtam, ne amuzam, dumneavoastr ă ştiţi. 

Urmă o clipă de tăcere şi apoi domnişoara Cole spuse cu o 
voce rece, ciudată: 

— Nu, nu ştiu! 

M-am îngrozit. Fără să-mi dau seama îi vorbisem de parcă 
eram de aceeaşi vârstă, dar realizam deodată că era cu cel 
puţin zece ani mai tânără decât mine şi fusesem cu totul 
lipsit de tact. 


Mi-am cerut scuze cât am putut mai bine, dar îmi opri 
bâiguiala scurt: 

— Nu, nu asta am vrut să spun. Vă rog să nu vă mai 
scuzaţi. Am vrut să zic exact ceea ce am zis: Nu ştiu. N-am 
fost niciodată ceea ce dumneavoastră înţelegeţi prin 
„tânăr”. Niciodată nu m-am distrat. 

Ceva în glasul ei, o amărăciune, un puternic resentiment 
mă lăsă fără grai. Am zis pierdut, dar cu sinceritate: 

— Îmi pare rău. 

A zâmbit: 

— Oh, n-are importantă. Nu mai fiţi aşa tulburat. Hai să 
discutăm despre altceva. 

M-am supus. 

— Spuneţi-mi şi mie câte ceva despre ceilalţi oameni de 
aici, dacă nu cumva vă sunt cu toţii necunoscuţi. 

— Cunosc familia Luttrell de-o viaţă. E într-adevăr trist că 
au trebuit să facă aceasta - mai ales pentru el, cate este un 
om nepreţuit. Şi ea este mai drăguță decât credeţi. A fost 
chinuită şi nevoită să strângă cu greu banii toată viaţa şi de- 
aceea a devenit întrucâtva... Ei bine... Rapace. Dacă eşti 
pus pe făcut bani, asta-şi spune până la urmă cuvântul. 
Ceea ce însă îmi displace profund sunt manierele ei cam 
degajate. 

— Spuneţi-mi câte ceva despre domnul Norton. 

— Nu sunt prea multe de zis. Este foarte simpatic, cam 
timid şi... Puțin cam stupid poate. A fost totdeauna oarecum 
fragil. A trăit lângă mama lui - o femeie arţăgoasă, netoată. 
L-a condus foarte mult, cred. A murit acum câţiva ani. E 
pasionat de păsări, flori şi bucurii de acest gen. E un tip 
foarte cumsecade... Şi este una din acele persoane care văd 
o grămadă de lucruri. 

— Vă referiţi la ceea ce vede prin binoclu? 

Domnişoara Cole zâmbi: 

— Nu m-am referit ad litteram la asta. Am vrut să spun că 
el observă foarte multe. Aceşti oameni liniştiţi o fac adesea. 


Este generos... Şi foarte amabil pentru un bărbat, dar... 
Cam anost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Am dat din cap afirmativ. 

— Ah, da, ştiu! 

Elizabeth Cole vorbi pe neaşteptate şi încă odată glasul ei 
era plin de amărăciune: 

— Aceasta e partea apăsătoare a unui astfel de loc. 
Pensiuni ţinute de oameni de bună condiţie, scăpătaţi. Sunt 
pline de rataţi, de oameni care n-au ajuns niciodată nicăieri 
şi nici nu vor ajunge, oameni învinşi şi zdrobiţi de viaţă, 
oameni bătrâni, obosiţi, sfârşiţi. 

Tăcu. Mă cuprinse o puternică amărăciune. Cât de 
adevărat era! Da, eram o colecţie de nerealizaţi. Capete 
cenuşii, inimi cenuşii, visuri cenu şii. Eu însumi, mâhnit şi 
singur, femeia de lângă mine tot aşa, o persoană deprimată, 
chinuită. Doctorul Franklin cu ambițiile sale ţinute în frâu şi 
zădărnicite, soţia sa victimă a bolii. Paşnicul Norton şontâc- 
şontâc umblând să vadă păsări. Chiar şi Poirot, eclatantul 
Poirot de odinioară, acum un om distrus, un bătrân aproape 
paralizat. 

Ce diferit fusese totul pe vremuri, în zilele când sosisem 
pentru prima oară la „Styles”. Gândul acesta era prea mult 
pentru mine şi de pe buze îmi scăpă o exclamaţie de durere 
şi regret. 

— Ce s-a întâmplat? M-a întrebat repede partenera mea. 

— Nimic. M-a şocat doar contrastul... Ştiţi, cu mulţi ani în 
urmă, pe vremea când eram tânăr, am fost aici. Mă 
gândeam la diferenţa dintre atunci şi acum. 

— Înţeleg. Pe atunci era o casă fericită? Era fericită toată 
lumea? 

Ciudat cum uneori gândurile cuiva par a se mişca exact ca 
într-un caleidoscop. Aşa mi se întâmpla mie acum. Un 
amalgam de amintiri tulburătoare, de evenimente. Apoi 
mozaicul se aranjă în adevărata sa formă. 

Regretele mele fuseseră pentru trecut ca trecut, nu 
pentru realitatea lui. Pentru că nici atunci, în vremea aceea 


de demult, nu existase fericire la „Styles”. Mi-am reamintit 
nepărtinitor faptele reale. Prietenul meu John şi soţia sa, 
amândoi nefericiţi şi necăjiţi din cauza vieţii pe care erau 
constrânşi s-o ducă, Lawrence Cavendish, cufundat în 
melancolie, Cynthia, vioiciunea ei copilărească înăbuşită de 
poziţia ei dependentă, Inglethorp se căsătorise pentru banii 
ei cu o femeie bogată însă bătrână. Nu, niciunul dintre ei nu 
fusese fericit. Şi acum, din nou, nimeni de aici nu era fericit. 
„Styles” nu era o casă norocoasă. 

I-am răspuns domnişoarei Cole: 

— M-am complăcut în sentimente false. Aceasta n-a fost 
niciodată o casă fericită. Nici acum nu este. Aici, fiecare în 
parte e nefericit. 

— Nu, nu. Fiica dumneavoastră... 

— Judith nu e fericită, am spus eu cu certitudinea unei 
revelații bruşte. 

Nu. Judith nu era fericită. 

— Poate Boyd Carrington, am zis cu îndoială. Mi-a 
mărturisit într-una din zile că se simte singur, dar cu toate 
acestea cred că se bucură de viaţă... cu casa lui, cu una, cu 
alta. 

Domnişoara Cole spuse tăios: 

— Ah, da! Dar sir William e altceva. El nu aparţine acestui 
loc aşa cum aparţinem noi. El face parte dintr-o altă lume - 
lumea succesului şi independenţei. A ştiut să obţină 
succesul în viaţă şi e conştient de asta. El nu este unul 
dintre... Dintre cei schilodiţi. 

Alesese un cuvânt ciudat. M-am întors şi am privit-o lung. 

— Vreţi să-mi spuneţi de ce aţi folosit o expresie atât de 
neobişnuită? 

— Fiindcă e adevărat, îmi răspunse cu o pornire 
impetuoasă. În orice caz în ceea ce mă priveşte. Sunt o 
schiloadă. 

— Îmi dau seama că aţi fost foarte nefericită, am răspuns 
blând. 

Mă întrebă liniştită: 


— Nu-i aşa că nu ştiţi cine sunt? 

— Vă ştiu numele... 

— Numele meu nu e Cole... Vreau să spun că a fost numele 
de fată al mamei mele. L-am luat după... 

— După?! 

— Adevăratul meu nume este Litchfield. 

Pentru un minut sau două numele nu-mi spuse nimic, deşi 
mi se părea vag familiar. Apoi mi-am reamintit: 

— Matthew Litchfield. 

Încuviinţă din cap: 

— Vedeţi că ştiţi?! Tocmai asta am vrut să zic adineaori. 
Tatăl meu era bolnav, era un tiran. Nu ne-a îngăduit să 
ducem o viaţă normală. Nu puteam să ne invităm prietenii 
acasă. Ne ţinea din scurt cu banii. Eram ca... Într-o 
închisoare. 

Făcu o pauză, ochii ei, acei minunaţi ochi, erau întunecaţi, 
sălbatici. 

— Şi apoi sora mea... Sora mea... se opri. 

— Vă rog nu mai... Nu mai continuaţi. E prea dureros. 
Cunosc cazul. Nu e nevoie să-mi mai povestiţi. 

— Dar nu ştiţi! Nu puteţi şti! Maggie. E de necrezut, de 
neimaginat. Ştiu că s-a dus la poliţie, că s-a predat, că a 
mărturisit. Dar eu totuşi uneori nu pot crede! Simt, nu ştiu 
cum, că n-a fost adevărat... Că n-a fost... Că nu s-a putut 
întâmpla aşa cum a declarat ea. 

— Vreţi să spuneţi... Am ezitat eu... Că faptele se băteau 
cap în cap... 

Mă întrerupse scurt: 

— Nu, nu! Nimic de genul ăsta. Nu! E vorba de Maggie 
însăşi! Nu era „genul” ei. Nu era... Nu era... Maggie! 

Cuvintele îmi tremurau pe buze, dar n-am scos o vorbă. 
Nu sosise încă timpul să-i pot spune: 

Aveţi dreptate. N-a fost Maggie... Să fi fost ora şase când 
pe cărare se ivi colonelul Luttrell. Avea în mâini o puşcă de 
vânătoare şi doi guguştiuci morţi. 

A tresărit când l-am salutat şi a părut mirat că ne vede. 


— Salutare. Ce faceţi aici? Ştiţi, dărăpănătura asta nu este 
un loc prea sigur. Se poate prăbuşi în orice clipă, chiar şi 
peste voi. Elizabeth, mă tem că o să te cam murdăreşti. 

— Oh! Nu-ţi face griji. Căpitanul Hastings şi-a sacrificat 
batista pentru o cauză bună: să nu-mi murdăresc rochia. 

Colonelul murmură vag: 

— Ah, da? Ei, atunci totul e-n regulă! 

Stătea acolo mângâindu-şi mustaţa şi ne-am ridicat 
apropiindu-ne de el. 

În seara aceea părea cu gândul în altă parte. Făcu un efort 
şi spuse: 

— Am încercat să vânez câţiva afurisiţi de guguştiuci. Ştiţi, 
fac o groază de stricăciuni. 

— Am auzit că sunteţi un bun trăgător, am zis eu. 

— Eh! Cine v-a spus? Ah, Boyd Carrington. Eram... Eram... 
Acum m-am prostit! Vârsta! 

— Ochii? I-am sugerat. 

A negat imediat. 

— Nu. Văd tot atât de bine ca şi înainte. E adevărat că... 
Trebuie să port ochelari când citesc, desigur! Dar la 
distanţă văd foarte bine. 

Un minut sau două mai târziu repetă: 

— Da... Foarte bine. Nu aceasta-i problema... 

Vocea i se stinse într-un murmur distrat. 

Domnişoara Cole privi în jur şi zise: 

— Ce seară frumoasă! 

Avea perfectă dreptate. Soarele cobora spre apus şi 
lumina galben-aurie catifelată dezvăluia umbrele adânci ale 
copacilor de un verde puternic, fosforescent. Era o seară 
liniştită şi calmă, tipic englezească, aşa cum şi-o amintesc 
cei ce se află în îndepărtatele ţări tropicale. Mi-am dezvăluit 
gândurile. 

Colonelul mă aprobă cu înflăcărare: 

— Da, da, ştiţi, când eram în India deseori ne gândeam la 
seri ca aceasta. Te fac să meditezi la un cămin, la ieşirea la 
pensie, nu? 


Am clătinat capul în semn de aprobare. Continuă cu o voce 
schimbată: 

— Da, la un cămin, la întoarcerea acasă - nu întotdeauna 
este însă chiar ceea ce îţi imaginai... Nu... Nu. 

Reflectam că toate astea erau adevărate în mod special în 
cazul lui. Nu-şi închipuise că va ţine o pensiune, încercând 
s-o facă să renteze, împreună cu o soţie cicălitoare, veşnic 
arţăgoasă şi plângăreaţă. 

Am pornit-o alene spre casă. Norton şi Boyd Carrington 
stăteau pe terasă, iar eu şi Colonelul ne-am îndreptat spre 
ei, în timp ce domnişoara Cole se duse înăuntru. 

Am stat şi am sporovăit câteva minute. Colonelul Luttrell 
avea aerul că s-a mai înseninat. A făcut o glumă sau două şi 
părea mult mai vesel şi mai vioi decât era de obicei. 

— A fost cald azi, mi-e sete, zise Norton. 

— Să bem ceva, băieţi, în contul casei. Ce ziceţi? 

— Glasul Colonelului suna vesel şi energic. 

I-am mulţumit şi am acceptat. S-a ridicat şi a dispărut. 

Ferestrele sufrageriei dădeau chiar pe terasa unde 
stăteam noi, iar geamurile erau deschise. 

L-am auzit pe Colonel cum intră, deschide bufetul, apoi 
scârţâitul unui tirbuşon şi după aceea un zgomot ca şi cum 
dopul sticlei fusese scos. 

Şi dintr-o dată vocea ascuţită, stridentă, familiară a 
doamnei Luttrell: 

— George, ce faci? 

Glasul Colonelului se pierdu într-o bolboroseală. Auzeam 
doar din când în când câte un cuvânt... Băieţii de afară... 
Băutură... 

Vocea ei tăioasă, iritată, izbucni indignată: 

— George, n-ai să faci asta. Ce idee! Cum crezi că vom 
face acest loc rentabil dacă ai să serveşti pe fiecare cu 
băutură? Aici ca să bei trebuie să plăteşti. Eu am cap 
pentru afaceri, dacă tu n-ai! Dacă n-aş fi eu, tu mâine te-ai 
trezi ruinat! Trebuie să mă ţin după tine ca după un copil. 


Da, da, ca după un copil. Nu eşti în toate minţile. Dă-mi 
sticla aceea. Dă-mi-o, ţi-am zis! 

Din nou se auzi un murmur slab, chinuit, de protest. 

Doamna Luttrell răspunse punându-l la punct: 

— Nu-mi pasă ce zic ei! Sticla o pui în bufet, iar bufetul îl 
voi încuia! 

Se auzi zgomotul unei chei răsucite în broască. 

— Gata! Asta-i! 

De data aceasta vocea Colonelului răsună mai clar: 

— Daisy, mergi prea departe. Nu-ţi îngădui! 

— Nu-mi îngădui? Aş vrea să ştiu şi cine, mă rog, eşti tu? 
Cine ţine casa? Eu! Şi ţine minte asta! 

Apoi se auzi un foşnet de draperii; evident, doamna 
Luttrell părăsise camera. 

Trecură câteva minute până ce apăru Colonelul. În acest 
scurt interval părea că îmbătrânise grozav şi se şubrezise şi 
mai tare. 

Tuturor ne părea rău de Colonel şi fiecare în parte simţea 
că ar fi omorât-o cu dragă inimă pe doamna Luttrell. 

— Băieți, regret profund, dar mi se pare că ni s-a cam 
terminat whisky-ul, spuse el cu o voce uscată, falsă. 

Se poate să nu-şi fi dat seama că noi auzisem, fără să 
vrem, toată discuţia, dar înţelese aceasta imediat din 
comportarea noastră. Ne simţeam teribil de stânjeniţi şi 
Norton aproape că îşi pierduse capul şi se repezi primul să 
spună că el nu dorise realmente să bea, că de fapt se 
apropia şi cina, iar apoi, deliberat, schimbă subiectul făcând 
o serie de remarci fără nici o noimă. A fost un moment 
penibil. Mă simţeam paralizat şi Boyd Carrington, singurul 
dintre noi care ar fi fost în stare să se descurce şi să treacă 
peste toate astea, nu reuşi să stăvilească bâlbâiala lui 
Norton. 

Cu coada ochiului am zărit-o pe doamna Luttrell pornind 
pe una din alei, echipată cu mânuşi de grădinărit şi o 
săpăligă de plivit păpădii. În mod evident era o femeie 
energică, dar pe moment mă simţeam pornit împotriva ei. 


Nici o fiinţă omenească nu are dreptul să umilească o altă 
fiinţă omenească. 

Norton continua să vorbească agitat. Ridică de jos un 
guguştiuc şi pe nerăsuflate ne povesti cum se făcuse de râs 
la şcoală când aproape a leşinat văzând un iepure ucis; 
vorbi de potârnichea scoțiană de mlaştină, debitând, după 
aceea, o poveste lungă şi dezlânată despre un accident ce 
avusese loc în Scoţia când fusese împuşcat un hăitaş. 
Discutarăm diverse accidente de vânătoare cunoscute de 
noi şi apoi Boyd Carrington îşi drese glasul şi începu: 

— Odată s-a întâmplat un lucru într-adevăr amuzant cu o 
ordonanţă de-a mea. Un irlandez. Avea permisie şi a plecat 
în Irlanda. Când s-a întors l-am întrebat dacă a petrecut 
bine. „Oh, sigur, înălţimea-voastră. Cea mai straşnică 
permisie din viaţa mea.” „Mă bucur”, am zis surprins de 
entuziasmul său. „Oh, da, a fost grozav! Mi-am împuşcat 
fratele!” „Ţi-ai împuşcat fratele!” am exclamat. „Da, chiar 
aşa. Sunt mulţi ani de când voiam s-o fac. Şi iată că mă 
aflam la Dublin pe un acoperiş şi pe cine văd că trece pe 
stradă? Pe frate-meu. Aveam carabina în mână. A fost o 
împuşcătură frumoasă, deşi n-ar trebui s-o zic tocmai eu. L- 
am curăţat dibaci, ca pe o pasăre. Ah! A fost o clipă 
straşnică, n-am s-o uit niciodată!” 

Boyd Carrington povestise bine istoria, cu o emfază 
dramatică exagerată şi toţi am făcut haz şi ne-am simţit mai 
în largul nostru. Când Boyd s-a ridicat şi a plecat, spunând 
că trebuie să facă o baie înainte de cină, Norton dădu glas 
sentimentelor noastre, zicând cu entuziasm: 

— Ce tip nemaipomenit! 

Am încuviinţat şi eu şi Luttrell. 

— Da, da, bun băiat. 

— Am înţeles că a avut succes pretutindeni, comentă 
Norton. Pe tot ce a pus mina i-a mers. Un cap limpede, a 
ştiut totdeauna ce vrea, lucru esenţial pentru un om de 
acţiune. Un bărbat căruia i-a mers din plin. 

Luttrell vorbi încetişor: 


LIA 


— Unii bărbaţi aşa sunt: pe ce pun mâna le iese. Nu pot da 
în bară! Unii oameni... au noroc cu toptanul. 

Norton clătină repede din cap: 

— Nu, nu, domnule, nu noroc, zise şi apoi cită: „şansa nu e 
în stelele noastre, dragă Brutus... ci în noi înşine!” 

— Poate că aveţi dreptate, acceptă Luttrell. 

Am zis îndată: 

— În orice caz e un om norocos că e stăpânul Knattonului. 
Ce loc! Dar în mod cert trebuie să se căsătorească. Ar fi 
prea singur acolo. 

Norton râse: 

— Să se însoare şi să se cuminţească? Ia presupuneţi că 
soţia lui îl va ţine sub papuc... 

A fost un adevărat ghinion! Era genul de replică pe care 
putea s-o dea oricine. Dar în împrejurările acelea era foarte 
neinspirată şi Norton realiză acest lucru chiar în momentul 
când îi scăpaseră cuvintele. Încercă să îndrepte lucrurile, 
bâlbâindu-se, bolborosind întruna ca apoi să se oprească 
debusolat. Ceea ce înrăutăţi şi mai mult situaţia. 

Începurăm să vorbim deodată amândoi. Am făcut o 
remarcă stupidă despre lumina serii, iar Norton zise ceva 
de o partidă de bridge, după ce cinam. 

Colonelul Luttrell nu ne acordă nici o atenţie. Vorbi cu o 
voce inexpresivă, bizară: 

— Nu, Boyd Carrington nu va fi sub papucul nevestei. Nu e 
genul de om să îngăduie să fie terorizat. Ele bine. E b 
ărbat! 

Era foarte penibil. Norton începu din nou să 
bolborosească ceva despre bridge. În toiul discuţiei un 
porumbel popesc mare veni în zbor pe deasupra capetelor 
noastre şi se aşeză într-un copac nu prea departe. 

Colonelul Luttrell ridică arma. 

— E o pasăre dăunătoare, zise el. 

Dar înainte de a putea trage, pasărea îşi luă zborul din 
nou printre copaci, unde era imposibil s-o împuşti. 


În aceeaşi clipă, totuşi atenţia Colonelului fu atrasă de o 
mişcare pe o colină îndepărtată. 

— La dracu, un iepure roade scoarţa pomilor aceia tineri, 
deşi am împrejmuit locul. 

Ridică arma, trase şi. 

Izbucni un strigăt de femeie, ce se stinse într-un horcăit 
oribil. 

Colonelului îi căzu arma din mână, se îndoi de la mijloc 
ducându-şi mâna la gură: 

— Oh! Dumnezeule! E Daisy. 

Eu şi alergam peste peluză. Norton venea după mine. Am 
ajuns la locul respectiv şi am îngenunchiat. Era doamna 
Luttrell în genunchi, agăţându-se de ţăruşul unui pom 
tânăr. larba crescuse înaltă astfel că mi-am dat seama cum 
se făcuse că nu o văzuse clar Colonelul, ci observase doar o 
mişcare. Lumina, de altfel, era confuză. Fusese împuşcată 
în umăr şi sângele-i ţâşnea din rană. 

M-am aplecat să-i examinez rana şi apoi mi-am ridicat 
privirea spre Norton. Se sprijinise de un copac, verde la 
faţă, ca şi când era gata să-i vină rău. Spuse scuzându-se: 

— Nu pot să văd sânge. 

I-am zis tăios: 

— Du-te repede după Franklin sau după soră. 

Încuviinţă şi se îndepărtă în goană. 

Sora Craven a fost prima care a apărut la faţa locului. 
Venise într-un timp record şi imediat, cu multă îndemânare 
profesională, se apucă să oprească hemoragia. La scurt 
timp sosi şi Franklin în fugă. Amândoi o luară pe doamna 
Luttrell şi o duseră în casă, aşezând-o în pat. Franklin 
curăţă şi bandajă rana şi trimise după doctorul doamnei 
Luttrell. Sora Craven rămase cu rănita. 

Am alergat la Franklin care tocmai terminase o convorbire 
telefonică. 

— Cum se simte? 

— Oh! Va trece cu bine hopul. Din fericire n-a fost atins 
nici un organ vital. Cum s-a întâmplat? 


I-am povestit. 

— Înţeleg, zise el. Unde-i bătrânul? Trebuie să fi avut un 
şoc. Nu m-aş mira. Probabil că are nevoie de îngrijire mai 
mult decât are ea. N-aş zice că o duce prea bine cu inima. 

L-am găsit pe colonelul Luttrell în fumoar. Arăta complet 
uluit şi avea o dungă vânătă în jurul gurii. Întrebă distrus: 

— Daisy? Este... Cum se simte? 

Franklin îi răspunse repede: 

— Domnule, va fi bine. Nu fiţi îngrijorat. 

— Am crezut... lepure... Rodea scoarţa... Nu ştiu cum am 
putut să fac o asemenea greşeală. Lumina în ochi... 

— Se întâmplă lucruri de acest gen, comentă sec Franklin. 
Am văzut şi eu de vreo două-trei ori aş-a ceva. Ascultaţi, 
domnule, mai bine m-aţi lăsa să vă dau un întăritor. Nu vă 
este prea bine. 

— Mă simt perfect. Pot să... Pot să mă duc la ea? 

— Nu chiar acum. Sora Craven stă cu dânsa. Dar nu 
trebuie să vă neliniştiţi. Se simte bine. Doctorul Oliver va 
sosi curând şi vă va spune acelaşi lucru. 

I-am lăsat pe amândoi împreună şi am ieşit afară în lumina 
amurgului. Pe alee veneau Judith cu Allerton. Capul lui era 
înclinat spre ea şi amândoi râdeau. 

Apăreau în momentul culminant al tragediei care tocmai 
se întâmplase şi mă enervai îngrozitor. Am strigat-o aspru 
pe Judith şi ea ridică privirea surprinsă. Le-am spus în 
câteva cuvinte ce se petrecuse. 

— Ce extraordinar lucru! Comentă fiica mea. 

Nu era atât de tulburată pe cât ar fi trebuit, m-am gândit 
eu. 

— Comportarea lui Allerton a fost însă de-a dreptul 
scandaloasă. Părea să ia totul ca o glumă buna. Şi-a primit 
pedeapsa a dracului zgripţuroaică! Cred că bătrânul a 
făcut-o înadins, observă el. 

— Categoric nu! Am zis eu tăios. A fost un accident. 

— Da, dar cunosc eu accidentele astea! Uneori sunt al 
naibii de binevenite. Dacă a împuşcat-o dinadins, pe 


cuvântul meu că-mi scot pălăria în faţa lui! 

— N-a fost nimic de felul ăsta, am spus eu supărat. 

— Nu fiţi chiar atât de sigur. Cunosc doi bărbaţi care şi-au 
împuşcat „accidental” nevestele. Unul curăţindu-şi 
revolverul, celalalt a ochit-o în glumă, a declarat el. Nu ştia 
că arma este încărcată. Au scăpat amândoi. Grozavă 
eliberare, aş zice. 

— Colonelul Luttrell nu e un astfel de om, am comentat 
rece. 

— Ei bine, nu puteţi spune că n-ar fi fost o eliberare 
binecuvântată, nu? Întrebă Allerton. N-au avut ei de curând 
o ceartă sau aşa ceva? 

M-am întors furios, încercând în acelaşi timp să-mi ascund 
o tulburare certă. Allerton se apropiase binişor de ţintă. 
Pentru prima dată în mintea mea se strecură îndoiala. 

Nu m-am simţit mai bine nici când l-am întâlnit pe Boyd 
Carrington. Fusese să se plimbe jos la lac, îmi explicase el. 
Când i-am comunicat ce s-a întâmplat, spuse dintr-o dată: 

— Hastings, crezi că a vrut s-o împuşte? 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Scuză-mă. N-am avut intenţia să afirm aşa cava. Pentru 
o clipă te poţi întreba... Ea... Ea nu l-a cam scos din sărite? 
Doar ştii! 

Am rămas tăcuţi câteva minute reamintindu-ne scana pe 
care o auzisem fără să vrem. 

Am urcat scările simţindu-mă nefericit şi tulburat şi am 
bătut la uşa lui Poirot. 

El deja auzise de întâmplare, îi povestise Curtiss, dar era 
dornic să ştie mai multe amănunte. De când sosisem la 
„Styles” luasem obiceiul să-i relatez zilnic, cu toate detaliile, 
cele mai multe dintre întâlnirile mele şi conversațiile avute. 
În felul acesta socoteam că vechiul meu prieten se simţea 
mai puţin rupt de lume. Îi dădea iluzia că participă în 
realitate la tot ce se petrece. Totdeauna avusesem o 
memorie bună, clară şi era o chestiune simplă să-i repet 
toate discuţiile, cuvânt cu cuvânt. 


Poirot mă asculta foarte atent. Speram că el o să fie în 
stare să trateze cu dispreţ neplăcuta insinuare care acum 
îmi stătea pe creier, dar, înainte de a avea şansa să-mi 
spună ce gândea, se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

Era sora Craven. Îşi ceru scuze că ne deranjează: 

— Îmi pare rău, dar am crezut că doctorul se află aici. 
Bătrâna doamnă şi-a revenit şi este îngrijorată din cauza 
soţului ei. Ar vrea să-l vadă. Căpitane Hastings, ştiţi pe unde 
o fi Colonelul? N-aş vrea să-mi las singură pacienta. 

M-am oferit să mă duc să-l caut. Poirot încuviinţă din cap şi 
sora Craven îmi mulţumi călduros. 

L-am găsit pe colonelul Luttrell într-o cămăruţă rareori 
folosită. Stătea la fereastră şi se uita afară. Când am intrat 
s-a întors brusc. Ochii lui erau întrebători. Am remarcat că 
arăta speriat. 

— Colonele Luttrell. Soţia dumneavoastră şi-a recăpătat 
cunoştinţa şi vrea să vorbească cu dumneavoastră. 

— Ah! 

În obraji îi reveni culoarea şi de-abia atunci mi-am dat 
seama că înainte fusese alb ca varul la faţă. Întrebă încet, 
nesigur, ca un om bătrân, bătrân de tot: 

— Ea... Ea... Vrea să vin? Vin... Vin imediat. 

Era atât de nesigur, de şovăitor când începuse să meargă 
spre uşă încât m-am apropiat să-l ajut. Se sprijini greu de 
mine în timp ce urcam scările. Respira cu greutate. Șocul, 
după cum bănuise Franklin, fusese teribil. 

Am ajuns la uşa camerei unde se afla rănita. Am bătut în 
uşă şi sora Craven, cu o voce vioaie, energică, ne invită: 

— Poftim! 

Sprijinindu-l încă pe bătrân am intrat cu el în cameră, în 
jurul patului fusese instalat un paravan. L-am ocolit. 

Doamna Luttrell, cu ochii închişi, albă la faţă şi firavă, 
arăta foarte rău. Deschise ochii când trecurăm de colţul 
paravanului. 

Cu glas stins murmură: 

— George... George... 


— Daisy... Draga mea... 

Avea un braţ bandajat şi imobilizat. Celălalt, liber, se mişcă 
nesigur spre el. Colonelul făcu un pas şi apucă mâna ei 
mică, fragilă, zicând iar: 

— Daisy... Şi apoi suspinând: Mulţumesc Domnului, că eşti 
bine. 

Şi uitându-mă la el, văzându-i ochii umezi plini de dragoste 
adâncă şi îngrijorare, m-am simţit îngrozitor de prost de tot 
ce-mi trecuse prin minte. 

Am părăsit tiptil camera. Nici vorbă că fusese un accident! 
În vocea lui, când mulţumise Domnului că ea nu murise, 
desluşisem o notă profund sinceră, de recunoştinţă. Am 
simţit o imensă uşurare Pe când străbăteam coridorul, 
sunetul gongului mă făcu să tresar. Uitasem complet de 
scurgerea timpului. Accidentul tulburase totul. Numai 
bucătăreasa îşi văzuse de treabă ca ele obicei şi terminase 
de pregătit cina la ora obişnuită. 

Cei mai mulţi dintre noi nu ne schimbaserăm pentru cină, 
iar colonelul Luttrell nu-şi făcu apariţia. Dar doamna 
Franklin, arătând foarte atrăgătoare într-o rochie de seară 
roz-pal, cobori îndată şi lăsă impresia că se simte bine şi 
fizic şi psihic. Franklin, m-am gândit, părea indispus şi 
preocupat. 

După cină, spre neplăcerea mea, Allerton şi Judith 
dispărură împreună în grădină, O vreme am stat şi am 
ascultat discuţia dintre Norton şi Franklin despre bolile 
tropicale. Norton se dovedea un interlocutor plin di 
înţelegere şi interesat de subiect, chiar dacă nu ştia prea 
multe în domeniul respectiv. 

La celălalt capăt al camerei doamna Franklin conversa cu 
Boyd Carrington. El îi arăta nişte mostre de draperii sau de 
cretoane. 

Elizabeth Cole citea o carte şi părea adânc cufundată în 
lectură. Aveam impresia că era uşor jenată şi se simţea 
prost faţă de mine, ceea ce n-ar fi fost neobişnuit după 
mărturisirile sale din acea după-amiază. Îmi părea rău, cu 


toate acestea, şi speram că nu regreta ce îmi povestise. Mi- 
ar fi plăcut să o fac să înţeleagă clar că îi voi respecta 
confesiunea şi că se putea baza pe discreţia mea. În orice 
caz nu-mi oferi prilejul pentru a i-o spune. 

După un timp am urcat la Poirot. 

L-am găsit acolo pe colonelul Luttrell, stând în cercul de 
lumină pe care-l făcea o mică lampă electrică, singura din 
cameră aprinsă. 

El vorbea şi Poirot asculta. M-am gândit că vorbea mai 
mult pentru el însuşi decât pentru Poirot. 

— Mi-aduc aminte atât de bine... Da... A fost la un balal 
vânătorilor. Purta o rochie albă de tul sau cum îi zice, 
plutind în jurul ei. O fată atât de drăguță... M-a înnebunit 
pe dată. Mi-am zis: „Aceasta-i fata cu care am să mă însor”. 
Şi am reuşit, slavă Domnului. Era încântătoare; ştrengăriţă, 
ştiţi, gata de un răspuns obraznic. Şi niciodată nu se lăsa 
mai prejos, binecuvântată să fie. 

Surâse. 

Îmi imaginam şi eu scena. Puteam să mi-o închipui pe 
Daisy Luttrell cu o mutriţă de ştrengăriţă şi cu o limbă 
ascuţită, atât de încântătoare atunci, atât de înclinată să 
devină o scorpie odată cu trecerea anilor. 

Dar în această seară colonelul Luttrell se gândea la ea 
numai ca la fata aceea tânără, prima lui dragoste 
adevărată, la Daisy a sa. 

Şi din nou m-am simţit ruşinat de ceea ce pălăvrăgisem cu 
câteva ore înainte. 

Desigur, când colonelul Luttrell, în sfârşit, s-a dus să se 
culce, i-am povestit lui Poirot totul. 

M-a ascultat foarte liniştit. N-am putut citi nimic pe faţa 
lui. 

— Hastings, deci asta-i ce gândeai tu: împuşcătura a fost 
trasă deliberat, nu? 

Da, şi acum mă simt ruşinat... Poirot căută să-mi înlăture 
frământările. 

— Te-ai gândit singur sau ţi-a sugerat cineva? 


— Allerton a zis ceva de genul ăsta, am răspuns iritat. Nici 
nu mă aşteptam la altceva din partea lui. 

— Şi altcineva? 

— Boyd Carrington. 

— Ah! Boyd Carrington! 

— Şi la urma urmelor el e un om de lume şi are experienţa 
lucrurilor de genul ăsta. 

— Ah! Chiar aşa, chiar aşa! Totuşi el n-a văzut cum s-a 
întâmplat, nu? 

— Nu, era la plimbare. Puţină mişcare înainte de a se 
schimba pentru cină... 

— Da, da, da. 

Am continuat stânjenit: 

— Nu am crezut într-adevăr în teoria asta. A fost numai... 

Poirot m-a întrerupt: 

— Hastings, nu-i nevoie să ai atâtea remuşcări din cauza 
bănuielilor tale. E o idee care, datorită împrejurărilor, putea 
să-i treacă prin cap oricui. Ei, da, e cel mai firesc lucru! 

Era ceva ce nu înţelegeam în comportarea lui Poirot. O 
anumită reţinere. Ochii lui mă examinau cu o expresie 
stranie. 

Am zis încet: 

— Poate. Dar văzând acum cât de ataşat este de ea... 

Poirot încuviinţă: 

— Exact. Nu uita, deseori dincolo de certuri, neînţelegeri, 
ostilitățile aparente ale vieţii de zi cu zi, între soţi poate 
exista o afecţiune adevărată. 

Am fost de acord. Mi-am reamintit privirea blândă, 
afectuoasă, din ochii doamnei Luttrell în momentul când se 
uita la soţul ei aplecat peste patul său. Nu mai era nici urmă 
de acreală, iritare, nemulţumire. 

Căsătoria, reflectam eu pe când mă duceam la culcare, 
este un lucru curios. 

Totuşi ceva în comportarea lui Poirot încă mă neliniştea. 
Acea privire ciudată, atentă ca şi când aştepta de la mine să 
văd ceva, dar ce? 


Tocmai mă băgăm în pat când am avut revelaţia. Parcă m-a 
lovit în moalele capului. 

Dacă doamna Luttrell ar fi fost omorâtă ar fi fost un caz la 
fel cu celelalte cinci. Colonelul Luttrell, după toate 
aparențele, şi-ar fi ucis soţia. Putea să fie socotit un 
accident, dar în acelaşi timp nimeni n-ar fi fost sigur nici că 
a fost un accident, nici că a făcut-o dinadins. Dovezi 
insuficiente să probeze că fusese o crimă, dar destule ca să 
fie suspectat criminalul. 

Dar asta însemna... Asta însemna... 

Ce însemna? 

Însemna... Dacă ceva în lume e de înţeles... Că nu 
colonelul Luttrell o împuşcase pe doamna Luttrell, ci X. 

Şi faptul era în mod clar, imposibil. Văzusem întreaga 
scenă. Colonelul Luttrell trăsese. N-a fost nici o altă 
împuşcătură. 

În afară dacă... Dar sigur că ar fi fost imposibil. Nu, poate 
nu imposibil, ci doar puţin probabil. Dar posibil, da... Da... 
Să presupunem că altcineva aştepta momentul acesta şi că 
exact atunci când colonelul Luttrell trăsese (într-un iepure) 
această persoană o împuşcase pe doamna Luttrell. Atunci s- 
ar fi auzit numai o împuşcătură. Ori, chiar la un mic 
interval, cealaltă putea să fie socotită ca un ecou (abia acum 
îmi dau seama, că fusese sigur şi ecoul). 

Dar nu, era absurd. Existau mijloace ca să se determine cu 
exactitate calibrul glonţului sau arma cu care se trăsese. 
Semnele de pe glonte trebuiau să coincidă cu ghintul ţevii. 
Dar aceasta, mi-am reamintit eu, se întâmpla numai când 
poliţia voia să stabilească cu ce armă se trăsese. În cazul de 
faţă nu ar fi avut loc însă nici o anchetă. Pentru că în mod 
sigur colonelul Luttrell şi nu altcineva fusese cel care 
trăsese focul fatal. Acest fapt era evident pentru oricine, 
acceptat fără nici un dubiu şi nu s-ar mai fi pus problema 
expertizelor. Singurul dubiu ar fi fost dacă împuşcătura era 
accidentală sau fusese provocată de o intenţie criminală - o 
chestiune care n-ar fi putut fi lămurită niciodată. 


Şi de aceea cazul s-ar fi înscris exact pe linia celorlalte - 
cel al lucrătorului Riggs, neamintindu-şi de nimic dar 
presupunând că el trebuie să fi săvârşit crima; cel al 
Maggiei Litchfield care şi-a ieşit din minţi şi s-a predat 
singură - pentru o crimă pe care n-o comisese. 

Da, acest caz se înscria pe linia celorlalte şi acum 
înţelegeam comportarea lui Poirot! Aştepta ca eu să înţeleg 
adevărul! 

X. 


În dimineaţa următoare am deschis discuţia cu Poirot. Se 
lumină la faţă şi aprobă din cap, mulţumit. 

— Excelent, Hastings. Mă întrebam dacă ai să vezi şi tu 
asemănarea. N-am vrut să-ţi sugerez eu asta, te rog să 
înţelegi. 

— Atunci am dreptate. Este un alt caz al lui X? 

— Incontestabil. 

— Dar de ce, Poirot? Care este motivul? 

Poirot îşi scutură capul. 

— Nu ştii? N-ai nici o idee? 

Poirot răspunse încet: 

— Ba da, am o idee. 

— Ai descoperit legătura între toate aceste cazuri? 

— Da, aşa cred. 

— Bine, atunci... 

Îmi stăpâneam cu greu nerăbdarea. 

— Nu, Hastings. 

— Dar trebuie să ştiu şi eu. 

— E mult mai bine să nu afli. 

— De ce? 

— Trebuie să crezi că e aşa cum îţi spun eu. 

— Eşti incorigibil. Aproape paralizat de artrită, stând aici 
neajutorat şi totuşi încercând să acţionezi de unul singur. 

— Nu-ţi imagina că lucrez de „unul singur”. Deloc. 


SV 


Dimpotrivă, Hastings, tu eşti foarte mult „în scenă”. Tu eşti 


ochii şi urechile mele... Numai că refuz să-ţi dau o 
informaţie care ar putea fi periculoasă. 

— Pentru mine? 

— Pentru criminal. 

— Vrei ca el să nu miroasă că te afli pe urma lui? Am 
întrebat încet. Presupun că asta-i! Sau poate crezi că nu pot 
să am grijă de mine însumi? 

— Hastings, un lucru trebuie, cel puţin, să ştii: un om care 
a omorât o dată va omori din nou - iar şi iar, mereu. 

— În orice caz de data aceasta n-a mai avut loc o crimă. 
Un glonte, cel puţin, şi-a greşit ţinta. 

— Da, a fost un mare noroc... Un mare noroc într-adevăr. 
Aşa cum îţi spuneam, lucrurile acestea sunt foarte greu de 
prevăzut. 

Oftă. Faţa lui căpătă o expresie de nelinişte. 

M-ara îndepărtat fără zgomot, realizând cu tristeţe cât de 
greu suporta acum Poirot un efort prelungit. Mintea lui era 
încă pătrunzătoare, dar el era un om bolnav şi obosit. 

Poirot mă pusese în gardă să nu încerc să aflu cine e X. În 
mintea mea stăruia însă credinţa că eu descoperisem cine 
era. La „Styles” exista o singură persoană care mi-a apărut 
ca o fiinţă primejdioasă. Printr-o simplă întrebare, oricum, 
puteam să fiu sigur de un lucru. Testul, chiar de va fi 
negativ, totuşi va avea o anume valoare. 

După micul dejun am atacat-o pe Judith: 

— Când ne-am întâlnit aseară de unde veneai cu Allerton? 

Păcatul este că atunci când eşti preocupat de un anume 
aspect al unui lucru ignori toate celelalte laturi ale lui. Am 
rămas surprins că Judith s-a înfuriat pe mine. 

— Tată, de fapt nu văd ce te interesează pe tine. 

M-am uitai la ea deconcertat. 

— Eu... Eu te-am întrebat doar. 

— Da, dar de ce? De ce pui mereu întrebări? Ce am făcut? 
Unde am fost? Cu cine am fost? E de nesuportat! 

Partea nostimă era, desigur, că de data asta nu mă 
interesa deloc unde fusese Judith. Pe mine mă privea numai 


persoana lui Allerton. 

Am încercat s-o liniştesc. 

— Judith, nu văd de fel de ce nu pot pune nici cea mai 
simplă întrebare. 

— Nu înţeleg de ce vrei să le ştii tu pe toate. 

— Nu ţin neapărat. Voiam doar să-ţi spun că am fost 
intrigat că niciunul din voi... Oh, da... Păreaţi că n-aveaţi 
habar de ce s-a întâmplat. 

— Vorbeşti de accident? Mă dusesem în sat, dacă vrei să 
ştii, să cumpăr timbre. 

M-am legat de pronumele personal: 

— Atunci Allerton nu era cu tine? 

Judith, scoasă din sărite, îmi răspunse cu o voce furioasă: 

— Nu, nu era. De fapt ne-am întâlnit chiar lângă casă şi 
numai cu două minute înainte să ne zăreşti tu. Sper că 
acum eşti mulţumit. Dar vreau să-ţi spun că şi în cazul în 
care mi-aş fi petrecut toată ziua plimbându-mă cu Allerton, 
tot nu e treaba ta. Am douăzeci şi unu de ani şi-mi câştig 
singură existenţa şi mă priveşte doar pe mine cum îmi 
petrec timpul. 

— Sigur, am spus repede, încercând să stăvilesc furtuna. 

— Mă bucur că eşti de acord. 

Judith părea că s-a potolit. Surâse trist: 

— Of, iubitule, nu încerca să fii şi tu un tată greu de 
suportat! Nu ştii ce enervant e lucrul acesta. Nu te mai 
agita atât! 

— N-am să... În viitor n-am să mă mai agit deloc, i-am 
promis eu. 

În secunda aceea se apropie de noi cu paşi mari Franklin. 

— Salut, Judith. Să mergem. Am întârziat mai mult ca de 
obicei. 

Comportarea lui era tăioasă, poruncitoare şi nu tocmai 
politicoasă. Împotriva voinţei mele, mi-a fost ciudă. Ştiam că 
Franklin era şeful ei, astfel că putea s-o solicite oricând şi 
deoarece o plătea avea dreptul să-i dea şi ordine. Numai că 
nu înţelegeam de ce n-o făcea cu o oarecare amabilitate. 


Manierele lui în general nu erau faţă de nimeni ceea ce s-ar 
putea numi „cizelate”, dar cel puţin faţă de majoritatea 
oamenilor dovedea mai multă politeţe. Dar cu Judith, în 
special în vremea din urmă, se dovedea tăios şi extrem de 
sever. Rareori o privea când i se adresa şi de cele mai multe 
ori o făcea ca să-i dea porunci. Judith nu părea niciodată 
ofensată, în schimb, eu da, în numele ei. Îmi trecu prin 
minte că era cu atât mai nefericită comportarea lui cu cât 
contrasta cu atenţia exagerată pe care i-o acorda Allerton, 
Fără îndoială că John Franklin era de zece ori mai bun 
decât Allerton, dar nu era un bărbat care să se poată 
compara cu acesta în privinţa atracției ce o exercita asupra 
femeilor. 

Îl priveam pe Franklin pe când se îndepărta pe aleea ce 
ducea la laborator: un mers dizgraţios, un trup ciolănos, 
oasele proeminente ale feţei şi craniului, părul roşcat şi 
pistruii lui! Un bărbat urât şi greoi. Nu poseda niciuna din 
calităţile ce sar în ochi. O minte sclipitoare, da, dar femeile 
rareori se dau în vânt numai după asta. Mă gândeam cu 
consternare că Judith, datorită slujbei ei, nu venise 
niciodată de fapt în contact cu alţi bărbaţi, n-avusese 
prilejul să cunoască oameni plini de şarm. În comparaţie cu 
morocănosul şi dizgraţiosul Franklin, farmecul amăgitor al 
lui Allerton era şi mai puternic. Biata mea copilă n-avea nici 
o şansă să-l „aprecieze” la adevărata lui valoare. 

Şi dacă s-ar îndrăgosti serios de el? Un semn neliniştitor 
ar fi şi iritarea pe care o arătase acum. Allerton, ştiam, era 
într-adevăr de calitate proastă, ba chiar şi mai rău... Dacă 
era X? 

N-ar fi fost exclus. Nu se afla cu Judith în momentul când 
se trăsese. 

Oare care să fi fost mobilul tuturor acelor crime ce păreau 
„fără motiv”? Aveam certitudinea că Allerton nu este deloc 
nebun. Un om sănătos, perfect sănătos dar total lipsit de 
scrupule. 


Şi Judith, Judith a mea, cu toate astea stătea prea mult 
împreună cu el. 


Până atunci deşi eram puţin îngrijorat de fiica mea, 
preocuparea legată de X şi de crima ce se putea comite în 
orice moment îmi alungaseră din minte chestiunile 
personale. 

În momentul de faţă fiindcă lovitura căzuse, fiindcă se 
încercase un asasinat care, din fericire, nu reuşise, eram 
liber să reflectez iar la aceste lucruri. Şi pe măsură ce o 
făceam deveneam tot mai neliniştit. Un cuvânt aruncat din 
întâmplare într-una din zile îmi dezvălui faptul că Allerton 
era însurat. 

Boyd Carrington, care ştia totul despre toţi, mă lămuri mai 
departe. Soţia lui Allerton era o romano-catolică cucernică. 
La scurt timp după căsătorie ea îl părăsise, dar, datorită 
religiei ei, nici nu putea fi vorba de divorţ. 

— Şi dacă vrei să ştii părerea mea, continuă Boyd 
Carrington franc, asta îi convine de minune tipului. Cum are 
mereu porniri necinstite, soţia aceasta îi completează 
tacâmul de minune. 

Plăcute lucruri de auzit pentru un tată! 

După accidentul cu împuşcătura, zilele se scurgeau destul 
de monoton la suprafaţă, dar ele marcau creşterea unui 
sentiment de nelinişte în adâncul fiinţei mele. 

Colonelul Luttrell îşi petrecea multă vreme în dormitorul 
soţiei sale. Angajaseră o soră să aibă grijă de pacientă şi 
astfel sora Craven îşi reluă îndatoririle faţă de doamna 
Franklin. 

Fără să doresc să fiu răutăcios, trebuie să admit că 
observasem semne de iritare din partea doamnei Franklin 
că nu mai era bolnava en chef. Agitaţia şi atenţia 
concentrate în jurul doamnei Luttrell în mod clar erau 
foarte neplăcute pentru micuța doamnă ce fusese obişnuită 
ca propria sa sănătate să fie tema principală a zilei. 


Stătea întinsă într-un şezlong, cu mâna pe inimă, 
plângându-se de palpitaţii. Nici o mâncare care i se servea 
nu-i făcea bine şi toate pretenţiile ei excesive se ascundeau 
sub o mască de resemnare. 

— Nu-mi place deloc să fac caz, murmură plângător spre 
Poirot. Mi-e jenă de sănătatea mea precară. E aşa de... Aşa 
de umilitor să rogi oamenii mereu să facă aproape toate 
lucrurile pentru tine. Uneori mă gândesc că boala este o 
adevărată crimă. Dacă nu eşti sănătos şi insensibil, 
înseamnă că nu eşti făcut pentru lumea aceasta şi încet- 
încet trebuie să fii dat deoparte. 

— O, nu, madame, o contrazise Poirot, galant ca 
totdeauna. Delicatei flori exotice trebuie să i se ofere 
adăpostul serei, ea nu poate suporta vânturile reci. E 
cunoscut de toată lumea că buruienile obişnuite cresc 
foarte bine în aerul aspru, dar asta nu înseamnă că sunt 
mai vrednice de preţuire. Gândiţi-vă la mine - cu dureri, 
deformat, imobilizat, dar eu... Eu nu mă gândesc să mă 
despart de viaţă. Încă mă bucur de lucrurile ce-mi sunt la 
indemnă: mâncarea, băutura, plăcerile oferite spiritului. 

Doamna Franklin suspină şi murmură: 

— O, dar e altceva pentru dumneavoastră. Nu trebuie să 
vă gândiţi decât la dumneavoastră. În cazul meu intră însă 
la socoteală şi sărmanul meu John. Simt ce povară este 
pentru el o soţie bolnavă, inutilă. O piatră de moară 
atârnată de gâtul lui. 

— Sunt sigur că nu v-a spus niciodată aşa ceva. 

— O, nu mi-a spus aşa! Sigur că nu! Dar bărbaţii, bieţii de 
ei, sunt atât de uşor de descifrat. Şi John nu e genul care 
să-şi poată ascunde sentimentele. Nu vrea să fie, desigur, 
dur, dar €... ei bine, din fericire pentru el, este insensibil. N- 
are nici un fel de sentimente şi de aceea se aşteaptă ca nici 
alţii să nu aibă. E un mare noroc să te naşti cu obrazul gros. 

— Parcă n-aş zice de doctorul Franklin că e un om cu 
obrazul gros. 


— Nu?! O, dar dumneavoastră nu-l cunoaşteţi atât de bine 
ca mine. Sigur că realizez că dacă n-aş fi eu, el ar fi mult 
mai liber. Uneori, ştiţi, sunt atât de profund deprimată încât 
mă gândesc ce uşurare ar fi dacă aş termina cu toate. 

— Oh, lăsaţi, madame! 

— Şi la urma urmei de ce folos pot fi eu cuiva? Să scapi de 
toate astea în Marele Necunoscut... Îşi scutură capul şi 
continuă: Şi apoi John ar fi liber. 

— Prostii! Îmi zise sora Craven când i-am relatat discuţia. 
Nu fiţi îngrijorat, căpitane Hastings, nu va face nimic de 
acest gen. Cei care vorbesc de „sfârşit” cu voce stinsă n-au 
nici cea mai mică intenţie să-şi pună capăt zilelor. 

Şi trebuie să spun că atunci când agitația stârnită de 
rănirea doamnei Luttrell s-a potolit, iar sora Craven reveni 
lângă pacienta ei, starea de spirit a doamnei Franklin s-a 
îmbunătăţit foarte mult. 

Într-o dimineaţă deosebit de frumoasă Curtiss îl luase şi-l 
dusese pe Poirot jos, în colţul de sub fagi, lângă laborator. 
Era locul său preferat; ferit de vânt, de orice adiere, ceea 
ce îi convenea lui Poirot, care detesta curentul şi avea o 
mare teamă de a sta în aer liber. 

De fapt, mă gândeam eu, Poirot ar fi preferat să rămână în 
casă, dar când era bine înfofolit suporta şi aerul de afară. 

Mă îndreptam spre el şi, când tocmai ajunsesem acolo, din 
laborator ieşea doamna Franklin. 

Era îmbrăcată cu mult gust şi părea extrem de bine 
dispusă. Ne spuse că se duce cu maşina cu Boyd Carrington 
să vadă casa de la Knatton şi să-i dea un sfat competent în 
alegerea cretoanelor. 

— Ieri când am discutat cu John mi-am uitat poşeta în 
laborator, continuă ea cu explicaţiile. Bietul John, el şi cu 
Judith s-au dus la Tadcaster - au nevoie de substanţe 
reactive sau aşa ceva. Se aşeză lângă Poirot şi clătină din 
cap, cu o expresie şăgalnică: 

— Sărmanii... Sunt atât de bucuroasă că n-am o minte de 
savant... Într-o zi frumoasă ca aceasta... Totul pare atât de 


pueril... 

— Nu e cazul să audă şi savanții ce ziceţi dumneavoastră, 
madame. 

— Nu, sigur că nu. Se schimbă la faţă, devenind serioasă. 
Continuă liniştită: Domnule Poirot, nu trebuie să credeţi că 
nu-mi admir soţul. Îl admir. Mă gândesc că modul lui de a 
trăi numai pentru munca lui este într-adevăr... Formidabil. 

Glasul îi tremura uşor. 

Îmi trecu prin minte bănuiala că doamnei Franklin îi cam 
plăcea să joace fel de fel de roluri. În clipa aceea întruchipa 
pe soţia credincioasă care-şi diviniza soţul. 

Se aplecă uşor înainte şi, ca o dovadă a bunelor sale 
intenţii, îşi aşeză mâna pe genunchiul lui Poirot. 

— John este cu adevărat un... Un fel de sfânt. Lucrul ăsta 
mă cam înspăimântă uneori. 

Să-l consideri pe Franklin „sfânt” era cam exagerat, mă 
gândeam eu, dar Barbara Franklin continuă cu ochi 
scânteietori: 

— El ar face orice, şi-ar asuma orice risc, doar să 
contribuie la îmbogățirea tezaurului cunoştinţelor umane. 
Nu credeţi că e un lucru minunat? 

— Cu siguranţă, cu siguranţă, se grăbi să încuviinţeze 
Poirot. 

— Dar uneori, ştiţi, continuă doamna Franklin, sunt teribil 
de îngrijorată din cauza lui. Până unde va merge? Mă 
întreb. Acest lucru oribil pe care-l experimentează acum. 
Tare mă tem că va începe experienţa pe el însuşi. 

— Îşi va lua toate măsurile de precauţie, în mod cert, am 
asigurat-o eu. 

Cu un zâmbet vag, trist, clătină capul: 

— Nu-l cunoaşteţi pe John. Aţi auzit vreodată ce-a făcut el 
cu acel gaz nou? 

Am dat negativ din carp. 

— Era un gaz nou în legătură cu care voiau să se 
lămurească. John s-a oferit voluntar să-l testeze. A fost 
închis într-un rezervor timp de 36 de ore -i se controla 


pulsul, temperatura, respiraţia - ca să se vadă ce urmări 
avea şi dacă efectele erau aceleaşi atât pentru oameni cât şi 
pentru animale. Şi-a asumat un risc teribil, aşa mi-au spus 
profesorii după aceea. Putea uşor să treacă pe lumea 
cealaltă. Dar John este un om care uită cu desăvârşire de el 
însuşi! Găsesc că e nemaipomenit să fii aşa, nu credeţi? Eu 
n-am să fiu niciodată destul de vitează. 

— Trebuie, desigur, mult curaj să faci aceste lucruri cu 
sânge rece, remarcă Poirot. 

— Da, da, aşa este, confirmă Barbara Franklin. Ştiţi, sunt 
foarte mândră de el, dar în acelaşi timp şi neliniştită, 
fiindcă, vedeţi, la un moment dat, cobaii şi broaştele nu mai 
ajung pentru experienţă. Vrei să vezi şi reacţia omului. lată 
de ce sunt atât de îngrozită că John va încerca pe el însuşi 
preparatul şi s-ar putea întâmpla ceva teribil. Suspină şi 
clătină din cap: însă el râde de temerile mele. Ştiţi, este 
într-adevăr un fel de sfânt. 

În momentul acela apăru şi Boyd Carrington: 

— Bună, eşti gata, fetiţo? 

— Da, Bill, te aşteptam. 

— Sper că nu te va obosi peste măsură. 

— Desigur că nu. Astăzi mă simt mai bine ca oricând. 

Se ridică, ne zâmbi drăgălaş la amândoi şi începu să urce 
peluza alături de înaltul ei însoțitor. 

— Doctorul Franklin... Sfântul modern... hm, mormăi 
Poirot. 

— O schimbare totală de atitudine, dar cred că ăsta e 
genul doamnei, am comentat eu. 

— Adică ce gen? 

— Are plăcerea să joace diverse roluri. Într-o zi e o soţie 
neglijată, neînţeleasă, apoi o femeie suferindă ce se 
sacrifică pe sine, detestând faptul că e o povară pentru 
omul pe care-l iubeşte. Astăzi a întruchipat pe soţia care-şi 
adoră soţul „erou”. Necazul e că toate aceste roluri sunt 
puţin exagerate. 

Poirot întrebă gânditor: 


— Crezi într-adevăr că doamna Franklin e cam... Prostuţă? 

— N-am spus asta, dar cu siguranţă că nu prea e deo 
inteligenţă sclipitoare! 

— Oh, nu e genul tău! 

— Şi, mă rog, cine-i genul meu? Am întrebat iritat. 

Poirot îmi dădu un răspuns neaşteptat: 

— Deschide gura şi închide ochii şi ai să vezi ce-ţi vor 
trimite zânele... 

Am fost împiedicat să-i mai replic fiindcă sora Craven 
venea cu pas uşor peste peluză. Ne zâmbi descoperindu-şi 
dinţii sclipitori, descuie uşa laboratorului, intră şi reapăru 
cu o pereche de mânușşi. 

— Întâi batista şi acum mânuşile, totdeauna uită ceva, făcu 
ea observaţia grăbindu-se să se întoarcă cu ele la Barbara 
Franklin şi Boyd Carrington care o aşteptau. 

Doamna Franklin, reflectam eu, era acel tip de femeie 
neajutorată care-şi pierde mereu lucrurile, uitând diverse 
obiecte şi aşteptând ca pe ceva firesc să i le găsească 
ceilalţi. Bănuiam că e chiar mândră de procedeul ei. Am 
auzit-o nu o singură dată gângurind mulţumită de sine: 

— Oh, sunt teribil de împrăştiată! 

Am rămas uitându-mă după sora Craven care fugea peste 
peluză până ce a ieşit din raza mea vizuală. Alerga bine, 
avea trup puternic, bine proporţionat. M-a luat gura pe 
dinainte: 

— Bănuiesc că o fată nu poate să nu se plictisească de felul 
ăsta de viaţă. Vreau să spun, când nu e de făcut o treabă de 
infirmieră, ci doar de alergat de colo până colo. Nu cred că 
doamna Franklin este deosebit de amabilă sau de agreabilă. 

Răspunsul lui Poirot m-a supărat. Fără nici un fel de motiv 
închise ochii şi murmură: 

— Păr castaniu... 

Fără îndoială că sora Craven avea părul castaniu, dar nu 
înţelegeam de ce Poirot îşi alesese tocmai acest moment să 
comenteze astfel spusele mele. 

Nu i-am răspuns nimic. 


XI. 


În dimineaţa următoare, mi se pare, înainte de masă, a 
avut loc o discuţie care m-a cam tulburat. 

Eram patru: Judith, eu, Boyd Carrington şi Norton. 

Nu sunt sigur cum abordasem subiectul, dar vorbeam 
despre eutanasie - dacă optam sau nu pentru ea. 

Boyd Carrington, cum era şi firesc, a întreţinut cel mai 
mult conversaţia, Norton scoțând doar din când în când 
câte un cuvânt, iar Judith a tăcut, ascultând însă cu atenţie. 

Eu însumi am mărturisit că, deşi la prima vedere se pare 
că există toate motivele să susţii exercitarea ei, totuşi, am 
de fapt o repulsie sentimentală faţă de acest procedeu. Mai 
ales, am completat eu, că, după părerea mea, rudele ar fi 
acelea care ar hotări în locul bolnavului. 

Norton a fost de acord cu mine, adăugând că el crede că 
trebuia făcut acest lucru numai cu consimţământul şi la 
dorinţa pacientului însuşi, a cărui moarte, după o suferinţă 
prelungită, era inevitabilă. 

— Oh, dar aici e lucrul ciudat, interveni Boyd Carrington. 
Doreşte persoana respectivă să sfârşească cu „chinurile” 
sale, după cum zicem noi? 

Apoi ne povesti o întâmplare, afirmând că e reală, cu un 
bolnav de cancer neoperabil, care avea dureri îngrozitoare. 
Acest om l-a implorat pe doctor, să-i dea ceva ca să termine 
cu toate”. Doctorul i-a răspuns: „Nu pot face asta, dragul 
meu”. Mai târziu, la plecare, pusese lângă pacient mai 
multe tablete de morfină, spunându-i câte poate să ia fără 
grijă şi ce doză ar fi periculoasă. Deşi fuseseră lăsate în 
seama pacientului şi el ar fi putut uşor să înghită doza 
fatală, n-a făcut-o. 

— Aceasta dovedeşte, încheie Boyd Carrington, că, în 
ciuda vorbelor sale, omul prefera suferinţa în loc de o 
eliberare rapidă şi binecuvântată. 

Atunci Judith vorbi pentru prima oară, apăsat, cu violenţă 
chiar: 


— Sigur că ar fi vrut, dar nu trebuia lăsat în seama lui să 
hotărască! 

Boyd Carrington o întrebă ce voia să zică. 

— Cred că un om slăbit, bolnav şi torturat de dureri, n-are 
tăria să ia o decizie. Nu este în stare. Trebuie s-o facă 
altcineva. În locul lui. Este de datoria celui care-l iubeşte să 
ia hotărârea. 

— Datoria? Am întrebat eu îndoit. 

Judith s-a năpustit asupra mea: 

— Da, datoria... Cineva a cărui minte este limpede şi poate 
să-şi asume responsabilitatea. 

Boyd Carrington clătină din cap: 

— Şi să sfârşeşti pe banca acuzaților învinuit de crimă? 

— Nu neapărat. În orice caz, dacă iubeşti pe cineva, îţi vei 
asuma riscul. 

— Dar ascultă, Judith, ceea ce sugerezi tu este acceptarea, 
pur şi simplu, a unei teribile răspunderi, zise Norton. 

— Nu cred că-i aşa. Oamenii prea se tem de răspundere. 
Ei îşi asumă răspunderea când e vorba de un câine, atunci 
de ce nu şi când e vorba de o existenţă umană? 

— Ei bine... Există o diferenţă, nu? 

— Da, omul e mult mai important, răspunse Judith. 

— Îmi tai respiraţia, bolborosi Norton. 

— Deci, tu ţi-ai asuma riscul, nu? Întrebă curios Boyd 
Carrington. 

— Aşa cred. Nu mă tem să risc, răspunse Judith. 

Boyd Carrington clătină din cap: 

— Nu merge, să ştii. Nu se poate ca oamenii aici, dincolo 
sau oriunde, să ia legea în propriile lor mâini, să decidă 
probleme de viaţă şi de moarte. 

— De fapt, dumneavoastră, domnule Boyd Carrington, ştiţi 
că pe cei mai mulţi oameni nu-i ţin curelele să-şi asume 
responsabilitatea, completă Norton. 

Zâmbi vag, uitându-se la Judith: 

— Nu cred că ai face-o dacă ar fi la o adică. 

Judith răspunse calmă: 


— Fireşte, nu poţi să fii sigur. Dar eu cred că aş face-o. 

Norton zise clipind uşor: 

— Numai atunci când ai urmări anumite interese 
personale. 

Judith se înroşi tare. Răspunse tăios: 

— Asta dovedeşte tocmai că n-aţi priceput nimic! Dacă aş 
avea un... Un interes personal n-aş putea face nimic. Nu 
înţelegeţi? Ne interpelă ea pe noi toţi. Să fie absolut 
impersonal. Poţi să-ţi asumi răspunderea... de a pune capăt 
unei vieţi numai clacă eşti foarte sigur de motivul tău. Şi, 
categoric, e necesar să fie altruist. 

— Cu toate acestea, n-ai putea s-o faci, spuse Norton. 

Judith insistă: 

— Aş face-o. Începând cu faptul că eu nu consider - ca voi 
toţi - viaţa un lucru sfânt. Vieţile lipsite de sănătate, de 
utilitate - să fie date la o parte, înlăturate. E aşa o 
harababură în lume! S-ar cuveni să le fie permis să trăiască 
numai oamenilor care pot aduce o contribuţie cât de cât 
normală obştei. Ceilalţi ar trebui înlăturați fără dureri. 

Apelă brusc la Boyd Carrington 

— Sunteţi de acord cu mine, nu? 

El răspunse fără grabă: 

— În principiu, da. Numai cei care merită ar trebui să 
supravieţuiască. 

— Nu aţi lua legea în propriile dumneavoastră mâini dacă 
ar fi nevoie? 

Boyd Carrington vorbi încet: 

— Poate. Nu ştiu... 

Norton interveni calm: 

— O groază de oameni ar fi de acord cu dumneata în 
teorie. Dar practica e cu totul altceva. 

— Asta nu-i logic. 

Norton zise pe un ton nerăbdător: 

— Sigur că nu. Este într-adevăr o chestiune de curaj. Nu 
pe oricine l-ar ţine curelele, ca să mă exprim vulgar. 

Judith tăcu. Norton continuă: 


— Judith, ştii cinstit, şi dumneata ai păţi la fel. N-ai avea 
curajul când ar trebui s-o faci. 

— Aşa crezi? 

— Sunt sigur. 

— Cred că greşeşti, Norton, interveni Boyd Carrington. 
Bănuiesc că Judith are mult curaj. Din fericire, n-are prilejul 
s-o dovedească prea des. 

Din casă se auzi bătând gongul. 

Judith se ridică. Îi spuse foarte clar lui Norton: 

— Să ştii că greşeşti. Am curaj mai mult... Mai mult decât 
crezi. 

Se îndreptă repede spre casă. Boyd Carrington. După ea, 
strigă: 

— Hei, Judith, aşteaptă-mă. 

I-am urmat, simţindu-mă amărât din mai multe motive. 
Norton, gata întotdeauna să sesizeze o stare de spirit 
proastă, se străduia să mă consoleze. 

— Ştiţi, n-a vorbit serios. Sunt idei necoapte pe care le are 
oricine când e tânăr şi care din fericire mai târziu dispar. 
Rămân doar vorbe goale. 

Cred că Judith auzise, fiindcă ne-a aruncai o privire 
furioasă peste umăr. 

Norton cobori vocea: 

— "Teoriile nu e cazul să neliniştească pe cineva. Dar 
căpitane Hastings... 

— Da?! 

Norton părea încurcat de-a binelea. 

— Nu vreau să mă amestec, dar ce ştiţi de Allerton? 

— De Allerton? 

— Da, îmi pare rău dacă sunt indiscret, însă v-o spun 
sincer... Dacă aş fi în locul dumneavoastră, n-aş lăsa-o pe 
fată să se vadă prea mult cu el. El este... Ei bine, reputaţia 
lui nu e prea grozavă. 

— Văd şi singur ce pramatie este, am zis cu necaz. Dar în 
zilele noastre nu-i atât de uşor să intervii. 


— Oh, ştiu. Fetele pot să-şi poarte singure de grijă, după 
cum se obişnuieşte să se spună. Multe din ele pot, sigur. 
Dar... Vreau să zic... Allerton are o tehnică specială în 
această direcţie. 

Ezită, apoi continuă: 

— Cred că trebuie să vă spun totuşi. Nu lăsaţi lucrurile să 
ajungă prea departe, desigur... Fiindcă se întâmplă ca eu să 
ştiu ceva foarte neplăcut despre el. 

Îmi relată atunci o istorie şi mai târziu am putut-o verifica 
în fiecare amănunt al ei. O poveste revoltătoare. Istoria unei 
fete, sigură de ea, modernă, independentă. Allerton şi-a pus 
la bătaie toată „tehnica” sa ca s-o cucerească. Mai târziu a 
apărut şi cealaltă faţă a tabloului... Povestea s-a sfârşit cu o 
fată disperată care s-a sinucis cu o doză mare de veronal. 

Şi partea oribilă era că acea fată din istorisire fusese cam 
acelaşi gen ca Judith - o fată independentă, intelectuală. 
Genul de fată care atunci când se îndrăgosteşte o face cu o 
disperare şi cu o dăruire pe care duduile dulci, cârlionţate 
şi prostuţe n-o cunosc niciodată. 

M-am dus la masă cuprins de o cumplită presimţire. 

XII. 

— Ce te supără, mon ami? Mă întrebă Poirot în după- 
amiaza aceea. 

Am clătinat doar din cap, fără să-i răspund. Simţeam că n- 
aveam nici un drept să-l împovărez pe Poirot cu problema 
mea pur personală. Nu mă putea ajuta în nici un fel. 

Judith ar fi primit orice dojeni din partea lui cu acel 
zâmbet de indiferenţă pe care-l abordează tinerii faţă de 
sfaturile plictisitoare ale bătrânilor. 

Judith, Judith a mea... 

E greu să descriu prin ce am trecut atunci. Acum, 
rememorând evenimentele, sunt înclinat să atribui unele 
lucruri atmosferei proprii „Styles”-ului. Aici îţi veneau uşor 
în minte imagini malefice. Nu numai trecutul era sinistru, 
dar şi prezentul. Umbra crimei şi a asasinului bântuiau 
rasa. 


Şi după cate bănuiam asasinul era Allerton, iar Judith se 
îndrăgostise de el! 'Totul era de necrezut, monstruos şi eu 
nu ştiam ce să fac. 

După masă Boyd Carrington mă luă deoparte. Şovăi oleacă 
până să ajungă la chestiune. În sfârşit, vorbi sacadat: 

— Să nu socoteşti că mă bag, dar cred că e necesar să 
discuţii cu fiica dumitale. Previn-o măcar cu un cuvânt... Ştii, 
acest tip, Allerton. Se bucură de o reputaţie proastă şi ea... 
Ei bine, îmi face impresia că e ceva... 

Cât de uşor era pentru aceşti oameni fără copii să 
vorbească aşa! Să o previn?! 

Ar fi oare de vreun folos? Nu ar înrăutăţi situaţia? 

Dacă Cinders ar fi fost aici cu noi! Ea ar fi ştiut cum să 
procedeze, ce să spună. Recunosc că eram tentat să-mi 
păstrez calmul şi să nu abordez acest subiect. Dar după o 
vreme m-am gândit şi am ajuns la concluzia că ar fi doar o 
laşitate din partea mea. Mă codeam să am o explicaţie cu 
Judith de frica unui conflict. Mă temeanm, înţelegeţi, de 
frumoasa mea fiică. 

Străbăteam grădina în sus şi în jos într-o stare de agitaţie 
crescândă. Până la sfârşit paşii m-au purtat în grădina de 
trandafiri, şi acolo, ca să zic aşa, decizia n-a mai depins de 
mine. Şi asta fiindcă Judith stătea singură şi în viaţa mea nu 
mai văzusem o expresie de o mai mare nefericire pe faţa 
unei femei. 

Masca îi căzuse. Se vedea numai o profundă nefericire şi 
nesiguranţă. 

Mi-am făcut curaj şi m-am îndreptat spre ea. Nu m-a auzit 
până n-am ajuns lângă ea. 

— Judith, pentru numele lui Dumnezeu, nu pune totul la 
inimă... 

Se întoarse spre mine, surprinsă: 

— Tată? Nu te-am auzit. 

Am continuat, ştiind că ar fi fatal dacă reuşea să mă facă 
să dau conversaţiei o turnură banală, normală. 


— Oh, scumpa mea copilă, să nu crezi că nu ştiu, că nu pot 
pricepe. E un om de nimic, ah, ascultă-mă, nu face două 
parale. 

Fata ei mâhnită, alarmată se întoarse spre mine. Zise 
liniştită: 

— Crezi într-adevăr că ştii ce vorbeşti? 

— Da, ştiu. Îţi place acest bărbat. Dar, draga mea, asta nu 
poate duce la nimic bun. 

Surâse sumbru un zâmbet care-ţi zdrobea inima. 

— Poate că ştiu asta la fel de bine ca şi tine. 

— Nu ştii. Nu poţi. Ah, Judith, ce poate ieşi din toate astea? 
E un bărbat însurat. Nu poate exista nici un viitor pentru 
tine... Numai durere şi dezonoare... Şi totul sfârşind într-un 
amar dezgust de tine însăţi... 

Zâmbetul ei se accentuă, plin de mâhnire. 

— Cu ce uşurinţă vorbeşti, nu? 

Judith, încetează, termină cu toate astea! 

— Nu! 

— Nu merită, draga mea: 

Răspunse liniştit şi încet: 

— Pentru mine el înseamnă totul pe lume. 

— Nu, nu, Judith, te implor... 

Zâmbetul îi pieri. Se întoarse spre mine ca o furie 
răzbunătoare: 

— Cum îndrăzneşti? Cum îndrăzneşti să te bagi? Până aici! 
Să nu-mi mai vorbeşti niciodată despre asta! le urăsc, te 
urăsc! Nu-itreaba ta. E viaţa mea - viaţa mea personală, 
interioară! 

Se ridică şi cu o mână fermă mă împinse şi plecă. Ca o 
furie răzbunătoare. 

Priveam consternat în urma ei. 


După vreun sfert de oră încă mai eram acolo, uluit şi 
neajutorat, incapabil să mă gândesc la ce aveam de făcut. 

Când Elizabeth Cole şi Norton au dat peste mine, mă 
găseam încremenit în acelaşi loc. 


Mai târziu mi-am dat seama că au fost foarte drăguţi cu 
mine. Au văzut, trebuie să fi văzut că eram teribil de 
tulburat. Dar, plini de tact, n-au făcut nici cea mai mică 
aluzie la starea mea. În schimb m-au luat la plimbare. 
Amândoi iubeau natura. Elizabeth Cole îmi atrăgea atenţia 
asupra florilor sălbatice, Norton mi-arăta prin binoclu 
păsări. 

Conversaţia lor era plăcută, liniştitoare, având ca obiect 
numai păsăretul şi toată flora pădurii. Încetul cu încetul mi- 
am revenit, deşi în subconştient persista încă o stare de 
grozavă nelinişte. 

Mai mult decât atât, eram, aşa cum sunt toţi oamenii, 
convins că orice s-ar fi întâmplat de-acum încolo era în 
legătură cu propria mea problemă. 

Aşa încât atunci când Norton privind cu binoclul exclamă: 

— Ei! Dacă aceea nu e o ciocănitoare pestriță, niciodată... 
Şi se întrerupse imediat - îndată m-a cuprins bănuiala. 

Am întins mâna spre binoclu, cerând cu un ton categoric: 

— la să văd! 

Norton se încurcă în curelele binoclului. Vorbi cu o voce 
ciudat de şovăitoare: 

— Am... Am greşit... A zburat... Şi la urma urmelor era o 
pasăre oarecare. 

Se făcuse alb la faţă şi avea o expresie încurcată, evitând 
să se uite la noi. Părea şi năucit şi mâhnit. 

Chiar şi acum nu pot crede că am exagerat trăgând 
imediat concluzia că ceea ce văzuse el cu binoclul era ceva 
ce voia să mă împiedice să văd şi eu. 

Orice zărise, faptul îl zăpăcise atât, încât şi eu şi 
domnişoara Cole am remarcat aceasta. 

Binoclul îi era îndreptat spre pădure. Oare ce văzuse 
acolo? 

I-am zis poruncitor: 

— Vreau să mă uit şi eu! 

Am tras de binoclu. Mi-amintesc că a încercat să se 
împotrivească, dar destul de neîndemânatic. Practic i l-am 


smuls din mână. 

Norton protestă pierit: 

— Într-adevăr n-a fost... Credeţi-mă... Pasărea a zburat... 
Vreau... 

Când am dus binoclul la ochi mâinile îmi tremurau uşor. 
Era un binoclu cu lentile puternice. L-am fixat cât am putut 
de aproape de locul unde credeam că s-a uitat Norton. 

Dar n-am văzut nimic... Nimic decât o pată albă (rochia 
albă a unei fete?) dispărând printre copaci. 

Am lăsat în jos binoclul şi fără să scot o vorbă i l-am 
înapoiat lui Norton. Mi-a ocolit privirea. Arăta neliniştit, 
perplex. 

Ne-am întors spre casă fără să prea discutăm şi mi- 
amintesc că tot drumul Norton a fost foarte tăcut. La scurt 
timp după ce ne-am înapoiat în casă, au sosit şi doamna 
Franklin cu Boyd Carrington. O dusese cu maşina până la 
Tadmister fiindcă ea voise să facă ceva cumpărături. 

Am dedus că nu-şi pierduse vremea degeaba. Din maşină 
au fost scoase o groază de pachete. Doamna Franklin, cu 
obrajii îmbujoraţi, era foarte vioaie, vorbind şi râzând cu 
însufleţire. 

Îl trimise sus pe Boyd Carrington cu o achiziţie deosebit de 
fragilă; galant, am luat şi eu câteva pachete. 

Vorbea mai repede şi mai nervos ca de obicei. 

— Îngrozitoare arşiţă, nu? Cred că vine furtuna. Vremea 
asta trebuie să se strice în curând. Ştiţi, toţi spun că este 
chiar secetă. Cea mai mare secetă din ultimii ani! 

Continuă, întorcându-se spre Elizabeth Cole: 

— Cum v-aţi petrecut vremea? Unde e John? Mi-a zis că-l 
doare capul şi că se duce să se plimbe. Pentru el nu e un 
lucru obişnuit să aibă migrenă. Ştiţi, cred că e neliniştit din 
cauza experienţelor. Nu merg bine, sau cam aşa ceva. Aş 
vrea să ne spună şi el mai multe despre treburile astea... 

Făcu o pauză, apoi se adresă lui Norton: 

— Domnule Norton, sunteţi foarte tăcut. S-a întâmplat 
ceva? Arătaţi... Arătaţi speriat. Doar n-aţi văzut stafia 


doamnei... Nu ştiu cum îi spune? 

Norton tresări: 

— Nu, nu, n-am văzut nici o stafie. Mă... Mă gândeam doar 
la ceva. 

În clipa aceea prin uşile larg deschise îşi făcu apariţia 
Curtiss împingând scaunul de invalid al lui Poirot. 

Se opri în hol, pregătindu-se să-l ia pe stăpânul său şi să-l 
ducă sus pe scări. 

Poirot, cu ochii atenţi, se uită la noi plimbându-şi privirea 
de la unul la altul. 

Întrebă tăios: 

— Ce este? S-a întâmplat ceva? 

Pentru o clipă niciunul dintre noi nu răspunse, apoi 
Barbara Franklin zise cu un zâmbet forţat: 

— Nu, nu. Ce-ar putea să fie? E doar, poate... Poate că se 
apropie furtuna? Eu, oh, vai, sunt teribil de obosită. 
Căpitane Hastings, dacă vreţi, luaţi aceste lucruri şi duceţi- 
le sus. Mulţumesc foarte mult. 

Am urmat-o pe scări şi apoi de-a lungul coridorului către 
aripa de răsărit. Camera sa se afla la capătul acestei aripi. 

Doamna Franklin deschise uşa. Eram în spatele ei cu 
braţele încărcate de pachete. 

S-a oprit brusc în prag. Lângă fereastră sora Craven ţinea 
mâna lui Boyd Carrington, ghicindu-i în palmă. 

EI ridică privirea şi râse cam prosteşte: 

— Hei, tocmai mi se prezicea viitorul. Sora Craven ştie să 
ghicească în palmă. 

— Da? Habar n-am avut! 

Glasul Barbarei Franklin era tăios. Mi-a trecut prin minte 
că se supărase pe sora Craven. 

— Soră, vrei te rog să iei aceste lucruri? Şi pregăteşte-mi 
un egg flip 410). Mă simt foarte obosită. De asemenea, te 
rog, o sticlă cu apă fierbinte. Am să mă bag în pat cât se 
poate de repede. 

— Sigur, doamnă Franklin. 


Sora Craven se apropie. Nu se citea nimic pe faţa ei decât 
interesul profesional. 

— Bill, te rog să pleci, sunt teribil de obosită, spuse 
doamna Franklin. 

Boyd Carrington părea foarte îngrijorat: 

— Oh, scumpo, spune, a fost prea mult pentru tine? Îmi 
pare rău. Ce neghiob sunt! Nu trebuia să te las să te 
oboseşti peste măsură. 

Doamna Franklin îi acordă un zâmbet angelic, de martiră. 

— Nu vreau să mai discutăm. Detest să fiu plictisitoare. 

Am ieşit amândoi din cameră puţin stingheriţi şi le-am 
lăsat singure pe cele două femei. 

Boyd Carrington, plin de remuşcări, murmură: 

— Ce nebun sunt! Barbara părea atât de vioaie şi veselă 
încât am uitat cu totul să o menajez. Să sperăm că nu a 
păţit nimic. 

Am răspuns mecanic: 

— Oh, cred că se va simţi foarte bine după o noapte de 
odihnă. 

Boyd Carrington a coborât scările. Eu am ezitat, dar apoi 
m-am dus pe coridorul celeilalte aripe spre camera mea şi a 
lui Poirot. Omuleţul probabil că mă aştepta. Pentru prima 
oară n-aveam nici un chef să merg la el. Eram profund 
absorbit de gândurile mele şi încă simţeam acea durere 
surdă în capul pieptului. 

Mergeam încet de-a lungul coridorului. 

Din camera lui Allerton am auzit voci. Nu cred că am vrut 
în mod conştient să trag cu urechea, deşi automat m-am 
oprit un minut în dreptul uşii lui. Apoi deodată uşa s-a 
deschis şi a ieşit Judith, fiica mea. 

Când m-a văzut, a încremenit. Am apucat-o de braţ şi am 
îmbrâncit-o în camera mea. M-am înfuriat dintr-o dată 
teribil. 

— Cum îndrăzneşti să intri în camera individului ăluia? 

M-a privit calmă. Acum nu mai părea supărată, afişând 
însă o mare răceală. Câteva secunde nu-mi răspunse nimic. 


Am scuturat-o de braţ: 

— Ţi-am mai spus; aşa ceva nu îngădui! Habar n-ai ce faci! 
Ai... 

Îmi vorbi pe un ton coborât, caustic: 

— Cred că ai o minte cât se poate de murdară. 

— Nu neg! Este un reproş pe care generaţia ta îi place să-l 
facă generaţiei mele. Dar cel puţin noi avem etaloane certe! 
Judith, înţelege odată, îţi interzic cu desăvârşire să mai ai 
de-a face cu acest bărbat! 

Se uită la mine calmă, apoi spuse liniştită: 

— Pricep! Deci asta este! 

— Tăgăduieşti că ai legături cu el? 

— Nu! 

— Dar nici nu ştii ce fel de om este! Nu poţi să ştii! 

Deliberat, i-am vorbit fără menajamente, repetându-i 
povestea pe care o auzisem despre Allerton. 

— Iată ce tip de brută dezgustătoare este, i-am spus când 
am terminat. 

Părea impasibilă. Îşi încreţi buzele într-un rictus 
batjocoritor: 

— N-am crezut niciodată că este un sfânt, pot să te asigur! 

— Şi pentru tine toate acestea n-au nici o importanţă? 
Judith, nu poţi să fii atât de coruptă! 

— Spune-i cum vrei! 

— Judith, tu n-ai... Tu nu eşti... 

Nu puteam să exprim prin vorbe ceea ce simţeam. Judith 
îşi smulse braţul din mâna mea. 

— Tată, acum ascultă! Fac ce vreau! Nu poţi să mă opreşti! 
Şi nu e bine să fii patetic! Voi face ceea ce îmi place cu viaţa 
mea şi tu nu mă poţi împiedica! 

Într-o clipă a ieşit din cameră. 

Îmi tremurau picioarele. 

M-am prăbuşit pe un scaun. Era rău... Mult mai rău decât 
îmi închipuisem eu... Copila era orbită cu desăvârşire... Nu 
aveam la cine cere ajutor. Mama ei, singura persoană pe 


care poate ar fi ascultat-o, era moartă. Totul depindea 
numai de mine... 

Nu cred că am mai suferit vreodată, înainte şi după aceea, 
atât cât am suferit atunci... 


M-am dezmeticit curând. M-am spălat, m-am bărbierit şi 
m-am schimbat. Am coborât la cină. Presupun că m-am 
comportat în limite normale. Nimeni nu părea să observe că 
e ceva în neregulă. 

O dată sau de două ori am văzut-o pe Judith aruncându-mi 
o privire intrigată. Probabil că era surprinsă, reflectam eu, 
că reuşeam să mă port firesc. 

Şi pe măsură ce trecea timpul, în adâncul fiinţei mele 
deveneam din ce în ce mai hotărât. 

De curaj, de curaj şi de minte aveam nevoie în primul 
rând! 

După cină, am ieşit afară, am privit cerul, discutând 
despre atmosfera încărcată, ce anunţa ploaie, fulgere, 
furtună. 

Cu coada ochiului am zărit-o pe Judith dispărând după 
colţul casei. Imediat Allerton porni grăbit în aceeaşi 
direcţie. 

Am terminat ce începusem să-i spun lui Boyd Carrington şi 
am apucat-o şi eu pe acelaşi drum. 

Norton, cred, a încercat să mă oprească. M-a luat de braţ 
şi mi-a propus să facem o plimbare până la grădina cu 
trandafiri. Nu i-am dat nici o atenţie. 

Era tot cu mine când am dat colţul casei. 

Ei se aflau acolo. Am văzut-o pe Judith cu faţa ridicată şi pe 
Allerton aplecându-se spre ea, am văzut cum a luat-o în 
braţe şi a sărutat-o. 

Apoi s-a smuls din îmbrăţişare. Am făcut un pas înainte. 
Aproape cu forţa, Norton m-a tras înapoi după colţ, zicând: 

— Ascultă, nu poţi... 

L-am întrerupt, spunând vehement: 

— Pot. Şi-am s-o fac. 


— Dragul meu, n-are rost. Este dureros totul, dar, oricum 
ai lua-o, în fond nu mai poţi face nimic. 

Am tăcut. Putea să creadă că lucrurile aşa stau, dar ştiam 
eu ce ştiam. 

Norton continuă: 

— Îmi dau seama cât de neputincios şi exasperat poţi să te 
simţi, dar singurul lucru ce mai rămâne de făcut e să admiţi 
înfrângerea. Împac ă-te cu asta, omule! 

Nu l-am contrazis. Am aşteptat, lăsându-l sa vorbească. 
Apoi, hotărât, m-am dus din nou după colţul casei. 

Cei doi dispăruseră acum, dar aveam o vagă idee unde ar 
putea fi. Nu prea departe, în mijlocul unor tufe de liliac se 
afla un chioşc. 

M-am îndreptat într-acolo. Cred că Norton mă însoțea 
încă. Dar nu sunt sigur. 

Apropiindu-mă am auzit voci şi atunci m-am oprit. Am 
distins glasul lui Allerton. 

— Ei bine, atunci, draga mea. Rămâne stabilit. Nu mai face 
nici un moft. Mâine te duci în oraş. Eu am să spun că trag o 
fugă până la Ipswich şi că am să rămân la un prieten o 
noapte sau două. Ai să telegrafiezi de la Londra că nu te 
poţi întoarce. Şi cine o să ştie de acea încântătoare cină din 
apartamentul meu? N-ai să regreţi, îţi promit... 

M-am simţit tras de Norton şi m-am întors îndată cu 
supunere spre el. Aproape că era să izbucnesc în râs 
văzându-i faţa speriată, neliniştită. L-am lăsat să mă ducă 
înapoi în casă. M-am prefăcut că accept fiindcă în clipa 
aceea ştiam exact ce aveam de făcut... 

I-am vorbit clar şi răspicat: 

— Nu te necăji, bătrâne. N-are nici un rost, acum am 
înţeles. Nu poţi controla viaţa copiilor tăi. Am isprăvit cu 
asta. 

Uşurarea lui mi s-a părut ridicolă. 

După puţin timp i-am spus că mă duc să mă culc devreme, 
fiindcă mă încerca o migrenă groaznică. 


N-aveam nici cea mai mică bănuială de ceea ce voiam să 
fac. 


M-am oprit o clipă în coridor. Era o linişte desăvârşită. Nu 
se afla nimeni prin apropiere. Paturile fuseseră pregătite 
pentru noapte. Pe Norton, care avea camera în partea asta, 
îl lăsasem jos. Elizabeth Cole juca bridge. Curtiss, ştiam, 
coborâse să-şi ia cina. Puteam acţiona fără grijă. 

Mă flatam singur gândindu-mă că nu lucrasem degeaba cu 
Poirot atâţia ani. Ştiam ce precauţii trebuiesc luate în astfel 
de cazuri. 

Allerton nu se va mai duce mâine la Londra să se 
întâlnească cu Judith... 

Allerton nu va mai merge mâine nicăieri... 

Totul era într-adevăr ridicol de simplu... 

Am intrat în camera mea şi am luat flaconul cu aspirine. 
Apoi m-am dus în cea a lui Allerton şi după aceea în baie. 
Tabletele de Slumberyl se aflau în dulap. Opt, am socotit eu, 
de atât aveam nevoie. Una sau două tablete constituiau 
doza obişnuită. Deci opt, erau suficiente. Allerton însuşi 
spusese că doza toxică nu era prea mare. Am citit eticheta: 
„E. periculos să întreceţi doza prescrisă”. 

Am zâmbit în sinea mea. 

Mi-am înfăşurat mâna într-o batistă de mătase şi am 
apucat cu grijă flaconul. Nu trebuia să rămână nici o 
amprentă. 

Am golit tabletele. Da, erau aproape de aceeaşi mărime cu 
aspirinele. Am pus opt tablete de aspirină în flacon, apoi l- 
am umplut la loc cu Slumberyl, luând eu opt din ele. Acum 
flaconul arăta exact aşa cum fusese înainte. Allerton nu 
avea să observe nici o diferenţă. 

M-am întors în camera mea. Acolo aveam o sticlă de 
whisky - la „Styles” mai toţi aveam câte una în cameră. Am 
scos două pahare şi un sifon. Nu ştiam ca până acum 
Allerton să fi refuzat vreun pahar. Când va urca îl voi invita 
la o băuturică. 


Am încercat tabletele în puţin alcool. S-au dizolvat destul 
de uşor. Am gustat mixtura, Poate oleacă amară, dar destul 
de greu de sesizat. Aveam planul meu. În clipa când 
Allerton va urca îmi voi turna un pahar. Pe acela însă am să 
i-l dau lui, iar pentru mine voi umple un altul. Totul foarte 
simplu şi firesc. 

Nu putea să aibă nici cea mai mică idee de sentimentele ce 
le nutream eu, decât, dacă, desigur, nu-i spusese Judith 
ceva. Am reflectat o clipă la asta, dar am decis că eram în 
perfectă siguranţă. Judith nu spunea niciodată nimănui 
NIMIC. 

EI îşi închipuie, probabil, că n-am habar de planurile lor. 
N-aveam nimic altceva de făcut decât să aştept. Putea să 
dureze mult, o oră sau chiar două până ce Allerton să urce 
ca să meargă la culcare. Totdeauna fusese o pasăre de 

noapte. 

Stăteam liniştit şi aşteptam. 

O bătaie neaşteptată la uşă mă făcu să tresar. Era doar 
Curtiss. Poirot mă ruga să mă duc la el. 

Mi-am venit în fire. Poirot! Toată seara nu mă gândisem o 
singură dată la el! Trebuie să se fi întrebat ce era cu mine. 
Ceea ce mă tulbură puţin. Întâi de toate pentru că mă 
simţeam vinovat că n-am stat deloc cu el, apoi pentru că nu 
voiam ca el să bănuiască ceva din ceea ce era pe cale să se 
întâmple. 

L-am urmat pe Curtiss traversând coridorul. 

— Eh bien, m-ai părăsit, hein? Exclamă Poirot. 

M-am străduit să casc şi să zâmbesc, cerându-mi scuze: 

— Îmi pare teribil de rău, bătrâne. Dar am să-ţi spun 
adevărul: am o durere de cap năucitoare, încât nici nu văd 
în faţa ochilor. Presupun că e din cauza vremii, că se 
apropie furtuna. M-am simţit complet ameţit, astfel încât 
am uitat cu totul că n-am trecut pe la tine să-ţi spun noapte 
bună. 

După cum sperasem, Poirot se arătă îndată plin de 
solicitudine. Mi-a oferit medicamente. S-a agitat. M-a 


acuzat că-mi place să stau în curent (în cea mai călduroasă 
zi de vară!). Am refuzat aspirina sub pretextul că deja 
luasem câteva dar n-am putut să nu accept o ceaşcă de 
ciocolată caldă, de-a dreptul infectă! 

— Înţelege că ajută la nervi, îmi explică Poirot. 

Am băut-o pentru a evita discuţiile şi apoi, cu toate 
exclamaţiile neliniştite şi afectuoase ale lui Poirot, care-mi 
răsunau încă în urechi, i-am urat noapte bună. 

M-am întors în camera mea şi am închis uşa cu zgomot. 
Mai târziu, am deschis-o, crăpând-o puţin cu mare grijă. Nu 
puteam să ratez să aud când urca Allerton. Dar probabil că 
asta va mai dura. 

Stăteam acolo aşteptând şi mă gândeam la soţia mea care 
nu mai era. 

O dată am şi murmurat în şoaptă: 

— Scumpa mea, înţelege, am s-o salvez. 

O lăsase pe Judith în grija mea. Nu o voi dezamăgi. 

În calmul şi tăcerea înconjurătoare am simţit deodată că 
Cinders se afla foarte aproape de mine. 

Am simţit-o ca şi când ar fi fost în cameră. 

Şi am rămas nemişcat într-o cumplită aşteptare... 

XIII. 


E teribil de neplăcut să aşterni pe hârtie cu sânge rece 
ceva care îţi cam zdruncină stima faţă de tine însuţi. 

Pentru că adevărul este, înţelegeţi, că stăteam acolo 
aşteptându-l pe Allerton şi că am adormit! 

Aş zice că, în fond, nu a fost chiar atât de ciudat. Cu o 
noapte înainte dormisem foarte prost. Toată ziua mi-o 
petrecusem în aer liber. Eram ros de nelinişte şi îmi 
adunasem forţele ca să pun în aplicare ceea ce hotărâsem 
să fac. Şi, ce a pus vârf la toate, fusese şi vremea 
apăsătoare, prevestind furtuna. Poate că şi efortul intens de 
concentrare pe care-l făceam să mă fi îndemnat la somn... 

În orice caz, cum necum, s-a întâmplat. Am adormit în 
scaunul meu şi când m-am trezit, afară ciripeau păsărelele, 


soarele răsărise, iar eu înţepenisem şi mă simţeam prost, 
prăbuşit pe scaun, în costumul de seară, cu un gust 
îngrozitor în gură şi-mi mai plesnea şi capul de durere. 

Eram stânjenit, sceptic, dezgustat şi, în sfârşit, peste 
măsură de uşurat! Cine scrisese oare: „Aşteaptă până 
mâine şi cea mai întunecată zi va fi trecut”?! Şi ce adevărat 
este! Vedeam acum clar şi raţional cât de surescitat şi 
încăpățânat fusesem. Melodramatic, pierzând cel mai 
elementar simţ al proporţiilor! De fapt, fusesem hotărât să 
ucid o altă fiinţă umană. 

În clipa aceea mi-au căzut ochii pe paharul cu whisky din 
faţa mea. Cu o cutremurare m-am ridicat, am tras 
draperiile şi l-am aruncat pe fereastră. Fusesem probabil 
nebun noaptea trecută! 

M-am bărbierit, am făcut o baie şi m-am îmbrăcat Apoi, 
simţindu-mă mult mai bine, m-am dus la Poirot Ştiam că şi 
el se scula devreme. Am luat loc şi mi-am despovărat 
conştiinţa povestindu-i totul. 

Pot să spun că a fost o mare alinare. 

EI clătină din cap cu blândeţe spre mine: 

— Ce nebunie îţi propuseseşi să faci. Sunt bucuros că ai 
venit să-ţi mărturiseşti păcatele. Dar de ce, dragul meu 
prieten, nu mi-ai spus aseară ce era în capul tău? 

Am zis stânjenit: 

— M-am temut, presupun, că ai fi încercat să mă opreşti. 

— Fără îndoială că aş fi făcut-o. Ah, cu siguranţă... Crezi că 
vreau să te văd spânzurat din cauza unei canalii pe numele 
de maior Allerton? 

— N-aş fi fost prins. Mi-am luat toate măsurile de 
precauţie. 

— Toţi criminalii gândesc la fel. Ai căpătat adevărata lor 
mentalitate! Dar dă-mi voie să-ţi spun, mon ami, că n-ai fost 
chiar atât de deştept cum îţi închipui tu. 

— Am luat toate măsurile. Am şters amprentele mele de pe 
sticlă. 


— Exact. Dar ai şters şi amprentele lui Allerton. Şi când el 
era găsit mort ce s-ar fi întâmplat? Făceau autopsia şi se 
stabilea că a murit dintr-o supradoză de Slumberyl. A luat-o 
accidental sau intenţionat? Tiens, amprentele lui nu sunt pe 
flacon. Dar de ce? Accident sau sinucidere, n-avea nici un 
motiv să le şteargă Şi apoi ar fi fost examinate tabletele 
rămase şi s-ar fi găsit că aproape jumătate din ele fuseseră 
înlocuite cu aspirină! 

— Ei bine, dar oricine are tablete de aspirină, am protestat 
eu slab... 


— Da, dar nu oricine are o fiică faţă de care Allerton avea 
intenţii necinstite, ca să folosesc o frază melodramatică de 
modă veche. Şi tu te-ai şi certat cu Judith pe acest subiect 
cu o zi înainte. Doi oameni, Boyd Carrington şi Norton, 
puteau jura că nutreai mari resentimente faţă de Allerton. 
Nu, Hastings, n-ar fi fost prea bine. Imediat atenţia s-ar fi 
concentrat asupra ta şi în acest răstimp probabil că ţi-ar fi 
fost atât de teamă sau ai fi avut chiar remuşcări, încât un 
bun inspector de poliţie s-ar fi lămurit definitiv că tu eşti 
vinovatul. E chiar posibil ca cineva să te fi văzut schimbând 
tabletele. 

— Nu putea, nu era ţipenie în jur. 

— Afară e un balcon. Cineva putea să se afle acolo, 
trăgând cu ochiul... Sau, cine ştie, se putea uita cineva şi 
prin gaura cheii... 

— Numai de-astea ai în cap, Poirot. Oamenii nu-şi petrec 
timpul uitându-se pe gaura cheii atât de mult cum crezi tu. 
Poirot îşi miji ochii şi-mi aminti că întotdeauna am fost o 

natură prea încrezătoare. 

— Şi dă-mi voie să-ţi spun că în casa asta se întâmplă 
lucruri foarte ciudate cu cheile. Mie îmi place să ştiu că uşa 
mea e încuiată pe dinăuntru, chiar dacă bunul Curtiss se 
află în camera de alături. Şi cum sosesc aici - cum îmi 
dispare cheia, dar pentru totdeauna! A trebuit să-mi fac 
alta... 

— Ei bine, în orice caz, am spus eu scoțând un suspin de 
uşurare, mintea mea fiind încă împovărată de propriile 
mele necazuri, las-o baltă! E teribil să crezi că cineva te 
poate „lucra” aşa! Am coborât vocea: Poirot, nu crezi cumva 
că... Din cauza... Din cauza crimei aceleia de odinioară... 
Aici în aer pluteşte ceva molipsitor? 

— Vrei să spui un virus al crimei? Ei da, e o idee 
interesantă. Casele au o atmosferă a lor, iar „Styles”-ul are 
o tristă, istorie, am continuat eu pe gânduri. 

Poirot fu de acord cu mine: 


— Da. Aici s-au aflat oameni, unii din ei, care au dorit din 
tot sufletul moartea cuiva. E foarte adevărat. 

— Cred că atmosfera asta te copleşeşte întrucâtva. Dar 
acum, Poirot, spune-mi cum să procedez cu Judith şi 
Allerton? Trebuie să pun capăt într-un fel acestei situaţii. Ce 
crezi că-i mai bine să fac? 

— Nimic, sublinie Poirot. 

— Ah, dar... 

— Crede-mă. Dacă nu te amesteci e mai bine. 

— Dacă aş încerca să-l „atac” pe Allerton... 

— Ce poţi să spui sau să faci? Judith are douăzeci şi unu de 
ani şi e propria ei stăpână. 

— Dar eu simt că aş fi în stare... 

Poirot m-a întrerupt: 

— Nu, Hastings. Nu-ţi imagina că eşti destul de deştept, 
destul de puternic sau chiar destul de abil să-ţi impui 
personalitatea măcar faţă de unul din ei doi. Allerton este 
obişnuit să aibă de-a face cu părinţi înfuriaţi şi neputincioşi 
şi probabil că se va amuza ca de o glumă bună. lar Judith 
nu e genul care să poată fi terorizată. Te-aş sfătui, dacă vrei 
să te sfătuiesc cât de cât, să faci cu totul altceva. Eu, dacă 
aş fi în locul tău, aş avea încredere în ea. 

M-am holbat la el. 

— Judith e de calitate foarte bună. O admir foarte mult, 
adăugă Poirot. 

Am răspuns cu o voce nesigură: 

— Şi eu o admir, dar mă tem pentru ea. 

Poirot scutură capul cu o energie bruscă. 

— Şi eu mă tem pentru ea. Dar nu la modul tău. Mi-e 
teribil de frică. Dar eu sunt neajutorat... Sau aproape. Şi 
zilele trec. Hastings, aici pluteşte pericolul şi el este foarte 
aproape... 

Ştiam tot atât de bine ca Poirot că pericolul era foarte 
aproape. Aveam mai multe motive decât el ca să ştiu. Din 
cauza celor ce auzisem din întâmplare noaptea trecută. 


Pe când coboram la micul dejun reflectam totuşi la fraza 
spusă de Poirot: „Dacă aş fi în locul tău, aş avea încredere 
în ea”. 

Venise pe neaşteptate, dar îmi dăduse o oarecare 
mângâiere. Şi aproape îndată am avut revelaţia că era 
adevărat. Pentru că Judith se răzgândise şi nu se dusese la 
Londra în ziua aceea. 

În loc să plece, după micul dejun mersese cu Franklin 
direct la laborator şi era clar că vor avea o zi plină, de 
activitate intensă. 

Mă copleşi un sentiment de profundă mulţumire. Ce 
nebun, ce disperat fusesem noaptea trecută! Credeam, 
credeam aproape cu certitudine că Judith acceptase 
propunerile amăgitoare ale lui Allerton. Dar era adevărat, 
reflectam eu acum, că nici nu o auzisem pe Judith dându-şi 
consimţământul. Nu, era prea sensibilă, prea bună şi 
dreaptă în esenţă, ca să accepte asta. Refuzase întâlnirea. 

Am aflat că Allerton îşi luase micul dejun devreme şi 
plecase la Ipswich. El nu renunţase la plan şi probabil că şi- 
a închipuit că Judith s-a dus la Londra aşa cum îi propusese. 

Ei bine, m-am gândit jubilând, va fi dezamăgit! 

Boyd Carrington se apropie şi constată cam îmbufnat că 
arătam foarte vesel în această dimineaţă. 

— Da, am avut câteva veşti bune, am admis eu. 

Îmi spuse că el n-avusese parte de aşa ceva. Fusese 
chemat la telefon de arhitect care-i comunicase că are 
dificultăţi cu construcţia - un inspector local îl şicana. Şi pe 
deasupra şi nişte scrisori enervante. Iar în plus se temea că 
ieri o lăsase pe doamna Franklin să se obosească peste 
măsură. 

Doamna Franklin compensa starea ei recentă de sănătate 
şi bună dispoziţie. Era, după cum am aflat de la sora 
Craven, absolut imposibilă. 

Sora Craven trebuise să renunţe la ziua ei liberă în care 
promisese să se ducă să se întâlnească cu nişte prieteni şi 
era foarte amărâtă din cauza asta. Încă dis-de-dimineaţă 


doamna Franklin ceruse sărurile volatile, sticle cu apă 
fierbinte, diferite mâncăruri şi băuturi şi, încăpăţânată, nu o 
lăsa pe sora Craven să iasă din cameră. Avea o nevralgie, o 
supăra inima, dureri în picioare, frisoane şi nu mai ştiu încă 
ce. 

Pot afirma aici şi acum că nici eu şi nici altcineva dintre noi 
nu era înclinat să fie într-adevăr alarmat. Toţi o puneau pe 
seama tendinței de ipohondrie a doamnei Franklin. 

Lucru confirmat şi de sora Craven şi de doctorul Franklin. 

Doctorul a fost chemat din laborator şi a ascultat 
văicărelile soţiei sale şi a întrebat-o dacă ar vrea să-l solicite 
pe medicul local (doamna Franklin a refuzat cu îndârjire), 
apoi el i-a preparat un sedativ, a calmat-o cât a putut de 
bine şi s-a întors din nou la lucru. 

Sora Craven îmi spuse: 

— El ştie, desigur, că doamna joacă teatru. 

— Nu credeţi că are într-adevăr ceva? 

— Temperatura este normală, iar pulsul perfect. Dacă mă 
întrebaţi pe mine, totul e doar teatru! 

Era supărată şi vorbea mai pe faţă decât de obicei. 

— Îi place să-şi bage nasul în treburile oricui se bucură de 
viaţă. Îi face plăcere să-şi chinuie soţul, iar eu să alerg în 
jurul ei şi chiar pe sir William l-a făcut să se simtă o brută 
fiindcă „a obosito peste măsură ieri”. Asta-i e firea. 

Astăzi, evident, sora Craven o găsea aproape insuportabilă 
pe pacienta ei. Bănuiam că doamna Franklin fusese într- 
adevăr extrem de aspră cu ea. Era genul de femeie pe care 
surorile şi servitorii nu-l agreează în mod instinctiv, nu 
numai fiindcă pricinuia necazuri, ci mai ales din cauza 
felului agasant de a fi. Aşadar, după cum am zis, nimeni nu 
luase în serios indispoziţia ei. 

Singura excepţie o făcea Boyd Carrington, care umbla de 
colo-colo arătând, înduioşător, ca un băieţel ce fusese 
dojenit. 

De multe ori de atunci încoace am trecut iar şi iar în 
revistă evenimentele din ziua aceea, încercând să-mi 


amintesc ceva cât de cât neglijat - un incident cât de 
mărunt uitat; am făcut eforturi stăruitoare ca să-mi aduc 
aminte exact comportarea fiecăruia dintre noi, dacă se 
purtau normal sau arătau frământaţi. 

Îngăduiţi-mi, încă o dată, să trec în revistă exact ceea ce 
îmi reamintesc despre fiecare. 

Boyd Carrington, după cum am spus, arăta stingherit şi 
vinovat cu adevărat. Părea să creadă că fusese prea 
exuberant cu o zi înainte şi egoist fiindcă nu se gândise mai 
mult la sănătatea fragilă a companioanei sale. O dată sau de 
două ori urcase să se intereseze de Barbara Franklin, iar 
sora Craven, ea însăşi nu în cea mai bună dispoziţie, fusese 
acră şi arţăgoasă cu el. El s-a dus chiar în sat şi a cumpărat 
o cutie de bomboane de ciocolată. Aceasta fusese trimisă 
înapoi jos. „Doamna Franklin nu poate suferi bomboanele 
de ciocolată.” 

Profund dezamăgit Boyd Carrington deschise cutia în 
fumoar şi Norton, cu mine şi cu el ne servirăm în tăcere. 

Dacă mă gândesc mai bine, în dimineaţa aceea, Norton nu 
părea în apele lui. Era cam absent şi l-am surprins o dată 
sau de două ori încruntând din sprâncene, ca şi când ceva îl 
descumpănea. 

Îi plăceau bomboanele de ciocolată şi, distrat, mâncă o 
groază. 

Vremea se stricase. De la ora zece ploua cu găleata. 
Uneori o zi ploioasă îţi dă o stare de tristeţe, dar de data 
asta pentru noi a fost ca o uşurare. 

La amiază Curtiss l-a adus jos pe Poirot şi l-a instalat în 
salon. Aici Elizabeth Cole a venit lângă el şi apoi i-a cântat 
la pian. Avea un tuşeu plăcut şi a ales Bach şi Mozart, 
amândoi compozitori favoriţi ai prietenului meu. 

Pe la unu fără un sfert, Franklin şi Judith au apărut din 
grădină. Judith era palidă şi crispată. A fost foarte tăcută, 
părând pierdută vag într-un vis, apoi a plecat. Franklin a 
rămas cu noi. Şi el arăta obosit şi preocupat şi avea aerul 
unui om iritat la culme. 


Mi-aduc aminte că am zis ceva despre ploaie, că e cao 
uşurare şi el a răspuns repede: 

— Da. Vine o vreme când ceva se frânge... 

Şi într-un fel am avut impresia că nu se referea numai la 
vreme. Stângaci ca totdeauna în mişcările lui, lovi brusc 
masa şi bomboanele se împrăştiară pe jos. Cu aerul lui 
obişnuit de uimire, îşi ceru scuze, dar parcă se adresa 
cutiei: 

— Oh! Îmi pare rău. 

Ar fi trebuit să pară caraghios, dar nu ştiu de ce n-a fost. 
Se aplecă repede şi adună bomboanele. 

Norton îl întrebă dacă a avut o dimineaţă obositoare. 

A zâmbit tinereşte, plin de însufleţire: 

— Nu... Nu... Mi-am dat doar seama că am mers pe o pistă 
greşită. Un proces mult mai simplu este mai potrivit. De- 
acum putem s-o luăm mai de-a dreptul. 

Stătea balansându-se de pe un picior pe altul, cu ochii 
absenţi. 

— Da, s-o scurtăm... E cea mai bună soluţie. 


Dacă dimineaţa am fost cu toţii nervoşi şi fără nici un rost, 
după-amiaza se dovedi neaşteptat de plăcută. Se ivi soarele, 
atmosfera era proaspătă şi răcoroasă. Doamna Luttrell 
fusese adusă jos şi stătea afară pe terasă. Era într-o formă 
excelentă, manifestându-şi şarmul şi obiceiurile cu mai 
puţină ostentaţie şi fără urmă de acreală, îşi tachina 
bărbatul, dar blând şi cu afecţiune, iar el radia. Era într- 
adevăr încântător să-i vezi atât de apropiaţi. 

Poirot de asemenea hotărâse să fie adus afară şi se 
dovedea bine-dispus. Cred că-i făcea plăcere să vadă familia 
Luttrell în asemenea raporturi de prietenie. Colonelul arata 
cu câţiva ani mai tânăr. Comportarea lui era mai puţin 
şovăitoare, se trăgea mai puţin de mustață. Chiar lansă 
ideea ca în acea seară să se organizeze un bridge. 

— Daisy simte lipsa bridge-ului. 

— Sigur că o simt, confirmă doamna Luttrell. 


Norton observă că ar fi cam obositor pentru ea. 

— Am să joc doar o partidă, ripostă doamna Luttrell şi 
adăugă cu o sclipire jucăuşă: Şi am să fiu cuminte, n-o să-l 
mai bat la cap pe săracul George! 

— Draga mea, ştiu că sunt un jucător foarte prost, 
protestă soţul ei. 

— Şi ce dacă? Nu treaba asta mi-a oferit marea plăcere să 
te necăjesc şi să te terorizez? Întrebă doamna Luttrell. 

Ne făcu pe toţi să râdem. Doamna Luttrell continuă: 

— Oh! Îmi cunosc greşelile dar nu sunt dispusă deloc să 
renunţ la ele la vârsta mea! George trebuie să se descurce 
cu mine aşa cum sunt! 

Colonelul Luttrell o privea topit. 

Cred că faptul că-i vedeam pe amândoi în asemenea 
termeni buni a dus la o discuţie despre căsătorie şi divorţ 
care a avut loc mai târziu în cursul zilei. 

Oare în momentul de faţă, din cauza facilităţilor create în 
legătură cu divorţul, erau bărbaţii şi femeile mai fericiţi? 
Sau de multe ori după o perioadă de iritare şi înstrăinare... 
de necazuri pricinuite de existenţa unei a treia persoane... 
se creau condiţii, după o vreme, pentru reluarea legăturilor 
de prietenie şi afecţiune? 

Uneori e ciudat să observi cât de mult diferă părerile 
oamenilor în legătură cu propria lor experienţă. 

Deşi mariajul meu fusese incredibil de fericit şi reuşit, iar 
eu sunt o persoană de modă veche, totuşi eram adeptul 
divorţului - trebuie să poţi pune capăt nereuşitelor şi să-ţi 
iei viaţa de la început! 

Boyd Carrington, a cărui căsătorie fusese nefericită, 
susţinea obligativitatea suportării căsătoriei, a lanțurilor ei. 
Avea, mărturisea el, un respect imens pentru mariaj ca 
instituţie. Constituia fundamentul societăţii. 

Norton, neavând vreo obligaţie şi vreun punct de vedere 
personal, se situa de partea mea. 

Franklin, un gânditor ştiinţific modern, era în mod destul 
de surprinzător împotriva divorţului. După toate 


aparențele, acesta încălca idealurile lui clare de gândire şi 
acţiune. Omul îşi asumă anumite responsabilităţi. Acestea 
trebuie duse până la sfârşit şi fără să te eschivezi sau să le 
dai deoparte. Un contract, preciză el, e un contract. Îl 
accepţi de bună voie şi trebuie să-l respecţi. Orice altceva 
ar duce la ceea ce numea el o încurcătură. Încurcături, 
legături destrămate. 

Lăsat în scaun, lovind uşor cu picioarele sale lungi în masă, 
el spuse: 

— Un bărbat îşi alege soţia. E responsabil faţă de ea până 
moare unul dintre ei. 

Norton comentă glumeţ: 

— Şi uneori... Oh, binecuvântata moarte, nu? 

Am râs cu toţii. 

— N-ar trebui să vorbeşti tocmai tu, flăcăule. N-ai fost 
niciodată însurat, zise Boyd Carrington. 

Clătinând din cap, Norton remarcă: 

— Şi-acum cred că e prea târziu. 

— Da?! Eşti sigur? Îl întrebă Boyd Carrington, privindu-l 
curios. 

Tocmai în clipa aceea intră şi Elizabeth Cole. Fusese sus cu 
doamna Franklin. 

Mă întrebam dacă era născocirea mea sau Boyd 
Carrington se uitase într-adevăr cu înţeles de la ea la 
Norton şi Norton roşise? 

Mi-a venit o nouă idee şi am privit-o cercetător pe 
Elizabeth Cole. Era adevărat că încă putea fi considerată o 
femeie tânără. Mai mult, chiar frumoasă. De fapt o 
persoană cu mult farmec şi foarte înţelegătoare, care putea 
să facă fericit pe oricare bărbat. Şi ea şi Norton 
petrecuseră împreună o bună bucată de vreme. În 
hoinărelile lor după flori sălbatice şi păsări deveniseră 
prieteni; mi-am amintit cum vorbea ea despre Norton ca 
fiind o persoană foarte amabilă. 

Ei bine, dacă aşa stăteau lucrurile, mă bucuram de dragul 
ei. Copilăria ei grea, nu lipsită de privaţiuni, nu o va 


împiedica să-şi realizeze ultima şansă de fericire. Tragedia 
ce-i zdruncinase viaţa nu trebuia să fi fost zadarnică. 
Privind-o, mă gândeam că arăta în mod sigur mult mai 
fericită şi, într-adevăr, mult mai veselă decât atunci când 
sosisem eu la „Styles”. 

Elizabeth Cole şi Norton, ei da, ar putea fi o pereche! 

Şi brusc, din nimica, o senzaţie vagă de nelinişte şi 
îngrijorare mă invadă. Nu era prudent, nu era drept, să faci 
planuri de fericire aici. Plutea ceva rău în atmosfera de la 
„Styles”. O percepeam acum, în acest minut. Şi dintr-o dată 
m-am simţit bătrân, şi obosit şi, ei bine, înfricoşat. 

O clipă mai târziu, acest sentiment se spulberă. Nimeni nu 
băgase de seamă, cred, în afară de Boyd Carrington. Câteva 
minute după aceea mă întrebă pe un ton scăzut: 

— Hastings, e vreo problemă? 

— Nu... de ce? 

— Ei bine... Arătai... Nu pot să-ţi explic prea clar! 

— Am numai o senzaţie de teamă. 

— O presimţire rea? 

— Da, dacă pui problema aşa... O senzaţie că... Că se va 
întâmpla ceva... 

— Curios. O dată sau de două ori am simţit şi eu. Ai idee de 
ce? 

Mă urmărea atent. 

Am clătinat din cap, fiindcă desigur nu avusesem o 
senzaţie definită, legată de un anumit lucru. Fusese doar un 
val de adâncă depresiune şi teamă. 

Apoi din casă ieşi Judith. Mergea încet, cu capul sus, cu 
buzele strânse, cu o faţă gravă, frumoasă. 

M-am gândit cât de puţin semăna cu mine sau cu Cinders. 
Arăta ca o tânără preoteasă. Norton sesiză şi el cam acelaşi 
lucru şi îi zise: 

— Arăţi cum trebuie să fi arătat tiza ta înainte de a-i tăia 
capul lui Holofern (11). 

Judith zâmbi şi, ridicând uşor sprâncenele, răspunse: 

— Nu-mi amintesc acum de ce voia s-o facă. 


— Oh, numai din motive profund morale, pentru binele 
comunităţii! 

Uşoara zeflemea din tonul său o irită pe Judith? Se 
îndepărtă şi se aşeză lângă Franklin. 

— Doamna Franklin se simte mult mai bine şi doreşte în 
seara asta ca noi toţi să mergem şi să bem cafeaua cu 
dânsa, zise ea. 


După cină, în timp ce urcam cu toţii scările, mă gândeam 
că doamna Franklin era, evident, o fiinţă capricioasă. După 
ce toată ziua făcuse oricui viaţa insuportabilă, acum era 
fermecătoare cu toţi. 

Se îmbrăcase într-un neglige bleu-pal şi stătea întinsă pe 
canapea. Lângă ea se afla o măsuţă cu rafturi de cărţi 
dedesubt, având pe ea toate ustensilele pentru pregătit şi 
servit cafeaua. Degetele ei îndemânatice şi albe, distribuiau 
cafeaua preparată cu tot ritualul şi sora Craven o ajuta 
puţin. Ne aflam adunaţi cu toţii acolo, în afară de Poirot, 
care întotdeauna se retrăgea înainte de cină, de Allerton, ce 
nu se întorsese încă de la Ipswich şi de doamna şi domnul 
Luttrell rămaşi jos. 

Aroma delicioasă a cafelei ajunse la nasurile noastre. 
Cafeaua la „Styles” era un lichid tulbure fără gust, astfel 
încât toţi aşteptam cu nerăbdare cafeaua doamnei Franklin 
cu aromă atât de proaspătă. 

Doctorul Franklin, în picioare, de cealaltă parte a mesei 
înmâna ceştile pe măsură ce ea le umplea. Boyd Carrington 
se aşezase la picioarele canapelei. Elizabeth Cole şi Norton 
se aflau lângă fereastră. Sora Craven se retrăsese mai în 
spate, la capătul canapelei. Eu mă cufundasem într-un 
fotoliu luptându-mă cu un joc de cuvinte încrucişate din 
Times şi citeam cu voce tare „definiţiile”. 

— Dragoste năbădăioasă... cu riscuri pentru al treilea. 
Cinci litere. 

— Poate e o anagramă, sugeră Franklin. 

Ne-am gândit o clipă, apoi am continuat: 


— Învelişul scrisorii e părtaş. 

— Implicat. 

— Citat: „Şi orice întrebare ai pune, pe-aceeaşi Ecoul ţi-o 
răspunde”. Puncte, puncte. Tennyson. Şase litere. 

— Pleacă, se repezi doamna Franklin. Sigur asta-i: „Şi 
Ecoul răspunde pleacă”. 

Mă îndoiam. 

— Cuvântul trebuie să se termine în e. 

— O groază de cuvinte se termină în e: pasăre, floare... 

Elizabeth Cole vorbi de lângă geam: 

— Citatul din Tennyson este: „Şi orice întrebare ai pune 
Ecoul răspunde Moarte”. 

Am auzit în spatele meu un oftat. Am ridicat ochii. Era 
Judith. Trecu pe lângă noi spre fereastră şi ieşi pe balcon... 

Am zis, pe când citeam ultima „definiţie”: 

— Dragostea năbădâioasă nu poate fi o anagramă. A doua 
literă este M. 

— Care-i totuşi „definiţia”? 

— Dragoste năbădăioasă...cu riscuri pentru al treilea. Deci 
a doua literă este M urmată de alte trei. 

— Amant, strigă Boyd Carrington. 

Am auzit linguriţa zăngănind în ceaşca doamnei Barbara 
Franklin. Am continuat cu următoarea „definiţie”: 

— Gelozia e un monstru cu ochii verzi, a spus persoana 
respectivă. 

— Shakespeare, zise Boyd Carrington. 

— Othello sau Emilia? Întrebă doamna Franklin: 

— 'Toate sunt prea lungi. Cuvântul e din patru litere: 

— Iago. 

— Sunt sigură că era Othello. 

— În nici un caz nu e Othello. Romeo a spus asta Juliettei. 

Toţi ne spuneam cu voce tare părerile. Brusc din balcon 
Judith strigă: 

— Uitaţi o stea căzătoare! Ah! Alta! 

Boyd Carrington întrebă: 

— Unde? Trebuie să ne punem o dorinţă în gând. 


leşi şi el pe balcon lângă Judith, urmat de Elizabeth Cole şi 
Norton. Sora Craven se duse şi ea. Franklin se ridică şi 
merse şi el pe balcon. Stăteau acolo exclamând şi 
contemplând cerul. 

Rămăsesem cu capul plecat asupra cuvintelor încrucişate. 
De ce să fi vrut să văd o stea căzătoare? Nu-mi doream 
NIMIC... 

Boyd Carrington se întoarse îndată în cameră: 

— Barbara, trebuie să vii şi tu. 

— Nu, nu pot, sunt prea obosită, răspunse doamna 
Franklin tăios. 

— Prostii, fetiţo! Trebuie să mergi şi tu şi să-ţi pui o 
dorinţă. Râse: Nici o vorbă! Te duc eu. 

Şi aplecându-se deodată, o ridică în braţe. Ea râse şi 
protestă: 

— Bill, lasă-mă jos, nu fii caraghios! 

— Copilele trebuie să vină şi să-şi dorească ceva. 

O duse pe balcon şi acolo o lăsă jos. 

M-am aplecat şi mai tare deasupra ziarului. Îmi aduceam 
aminte: o noapte senină tropicală, broaştele orăcăind... Şi 
stele căzătoare. Stăteam lângă geam şi m-am întors şi am 
luat-o în braţe pe Cinders şi am dus-o să vadă stelele şi să-şi 
pună în gând o dorinţă. Careurile cuvintelor încrucişate îmi 
tremurau şi fugeau în faţa ochilor. 

O siluetă se desprinse din balcon şi intră în cameră - era 
Judith. 

Judith nu trebuia să mă surprindă niciodată cu lacrimi în 
ochi. În grabă m-am întors spre cărţile de sub masă şi m-am 
prefăcut că aleg una. Mi-aminteam că zărisem o ediţie 
veche din Shakespeare. Da, era acolo. Am frunzărit Othello. 

— Ce faci, tată? 

Am bâiguit ceva despre dezlegarea cuvintelor încrucişate, 
degetele mele întorcând paginile. Da, era Iago. 


Să te păzeşti de gelozie, doamne, 


Dihanie-i cu ochii verzi, ce-şi râde 
De-al său nutreţ... 412) 


Judith continuă cu alte versuri: 


Nici mac, nici mandragoră, 
Nici toate-adormitoarele fierturi 
Nicicând nu-ţi vor întoarce somnul dulce de până ieri. 


113) 


Vocea ei suna frumos, profund. 

Se întoarseră şi ceilalţi, râzând şi discutând. Doamna 
Franklin se întinse iar pe canapea. Franklin reveni la locul 
său amestecându-şi cafeaua. Norton şi Elizabeth Cole îşi 
terminaseră de băut cafelele şi se scuzară că se retrag, 
deoarece făgăduiseră să joace bridge cu familia Luttrell. 

Doamna Franklin îşi bău şi ea cafeaua şi apoi îşi ceru 
„pilulele”. Judith i le aduse din baie, pentru că sora Craven 
tocmai ieşise. 

Franklin se învârtea fără nici un rost de colo până colo. Se 
împiedică de o măsuţă. Soţia sa îl apostrofă aspru: 

— John, fii mai atent, te rog! 

— Iartă-mă, Barbara, mă gândeam la ceva! 

Doamna Franklin vorbi foarte afectat: 

— Eşti un mare ursuz, dragă, nu-i aşa? 

EI o privi absent şi apoi zise: 

— Frumoasă noapte, cred că am să fac o plimbare, şi ieşi. 

— E un geniu, să ştiţi. Se poate vedea şi după felul lui de a 
fi! Atâta pasiune pentru muncă! Într-adevăr, îl admir 
grozav, spuse doamna Franklin. 

— Da, da, deştept băiat, zise Boyd Carrington, complet 
neatent. 


Judith părăsi brusc camera, aproape izbindu-se în prag de 
sora Craven. 

Boyd Carrington întrebă: 

— Fetiţo, ce-ai zice de un pichet? 

— Oh, grozav. Vrei să ne aduci nişte cărţi, soră? 

Sora Craven se duse după cărţi, iar eu, mulţumindu-i 
pentru cafea, îi urai noapte bună doamnei Franklin. 

Pe coridor i-am văzut pe Franklin şi Judith. Stăteau 
uitându-se afară pe fereastra coridorului. Nu scoteau o 
vorbă! Şedeau doar unul lângă altul! 

Franklin privi peste umăr pe când mă apropiam. Făcu un 
pas sau doi, ezită şi apoi zise: 

— Judith, vii să facem o plimbare? 

Fiica mea clăâtină din cap: 

— Nu, astă seară nu, şi adăugă brusc: Mă duc să mă culc. 
Noapte bună! 

Am coborât cu Franklin. Fluiera încetişor şi zâmbea. 

Remarcai îmbufnat, fiindcă mă simţeam deprimat: 

— Pari mulţumit de dumneata în seara asta! 

EI confirmă: 

— Da. Am făcut ceva ce trebuia de mult timp să fac. Şi 
asta-i foarte bine! 

Jos m-am despărţit de el şi am trecut pentru un minut pe 
la cei ce jucau bridge. Norton îmi făcu cu ochiul într-un 
moment când doamna Luttrell nu se uita la el. Jocul se 
desfăşura într-o deosebită armonie. 

Allerton încă nu se întorsese. Mi se păru că fără el casa 
era mai fericită şi mai puţin apăsătoare. 

Am urcat în camera lui Poirot. Aici am găsit-o pe Judith 
stând de vorbă cu el. Când am intrat îmi zâmbi şi nu mai 
scoase o vorbă. 

— Mon ami, Judith te-a iertat, zise Poirot. 

Ce remarcă jignitoare pentru mine! 

— Într-adevăr e... am îngăimat. Îmi vine greu să cred. 

Judith se ridică, se apropie şi îşi puse un braţ în jurul 
gâtului meu, mă sărută şi zise: 


— Săracul tata! Unchiul Hercule nu te-a atacat în 
demnitatea ta. Eu sunt cea care trebuie iertată. Aşa că 
iartă-mă şi spune-mi noapte bună! 

Nu ştiu de ce, dar am zis: 

— Judith, îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. N-am vrut... 

Mă opri: 

— E-n regulă. Să uităm asta. Totul e-n regulă acum. Zâmbi 
absent şi repetă: Acum totul e bine - şi părăsi liniştită 
camera. 

După ce ea plecă, Poirot se uită la mine: 

— Ei bine, ce s-a întâmplat astă-seară? Mă chestionă el. 

Am desfăcut mâinile neputincios: 

— Nu s-a întâmplat nimic şi nici nu-i pe cale să se petreacă 
ceva. 

Remarca se dovedi neadevărată. Pentru că totuşi ceva se 
întâmplase. Doamnei Franklin i-a fost îngrozitor de rău. Doi 
doctori au venit s-o consulte, dar în zadar. A murit a doua zi 
dimineaţa. 

De-abia după douăzeci şi patru de ore am aflat că moartea 
se datora otrăvirii cu fizostigmină. 

XIV. 


Ancheta a avut loc două zile mai târziu. Asistam pentru a 
doua oară la o anchetă în acest loc. 

Anchetatorul era un bărbat competent, de vârstă mijlocie, 
cu o privire perspicace şi un mod sec de a vorbi. 

Dovezile medicale au fost cele dintâi luate în consideraţie. 
Se stabilise faptul că moartea survenise în urma otrăvirii cu 
fizostigmină constatându-se prezenţa şi altor alcaloizi din 
cei conţinuţi de boabele de Physostigma venenosum. 
Otrăvirea se produsese în seara precedentă între orele 
şapte şi miezul nopţii. Medicul legist al poliţiei şi colegul său 
refuzaseră să fie mai exacți. 

Primul martor a fost doctorul Franklin. În ansamblu a 
făcut o impresie bună. Depoziţia lui fusese clară şi simplă. 
După moartea soţiei sale a verificat soluţiile din laboratorul 


său. A descoperii că o oarecare sticlă ce trebuia să conţină 
o soluţie puternică de alcaloizi extraşi din Physostigma 
venenosum, cu care el făcea experienţe, fusese umplută cu 
apă obişnuită, rămânând doar o urmă vagă din lichidul 
original. Nu putea spune cu siguranţă când fusese făcută 
operaţiunea respectivă de înlocuire, pentru că nu folosise 
preparatul acela de câteva zile. 

L-au întrebat apoi despre modul de acces în laborator. 
Doctorul Franklin a declarat că de obicei laboratorul era 
ţinut încuiat, iar cheia o păstra în mod obişnuit în buzunarul 
său. Domnişoara Hastings, asistenta lui, o avea pe cealaltă. 
Oricine dorea să intre în laborator, trebuia să ia cheia de la 
ea sau de la el. Soţia sa o ceruse o singură dată, 
întâmplător, atunci când îşi uitase nişte lucruri în laborator. 
El personal nu adusese niciodată în casă sau în camera 
soliei sale soluţie de fizostigmină şi era de părere că în nici 
un caz ea nu ar fi putui lua soluţia din întâmplare. 

Întrebat mai departe de anchetator, doctorul a declarat că 
soţia sa avea de câtva timp o stare proastă, nervoasă. Nu 
putea fi vorba de o boală organică. Suferea de instabilitate 
psihică, cu frecvente crize depresive. 

În ultima vreme însă fusese mai veselă şi credea că starea 
sănătăţii şi a psihicului ei se îmbunătăţiseră. Nu avusese loc 
nici o ceartă între ei şi se aflau în termeni buni. Cu o seară 
în urmă soţia sa părea bine-dispusă, nu era melancolică. 

Mai adăugă că ea vorbea din când în când de moarte, dar 
că nu-i luase în serios cuvintele. Întrebat precis, clar, afirmă 
că după părerea lui ca medic şi soţ, Barbara Franklin nu 
era tipul de sinucigaşă. 

I-a urmat sora Craven. În uniforma ei arăta energică şi 
sigură de ea, iar răspunsurile sale au fost vioaie şi 
profesionale. Se afla în serviciul doamnei Franklin de peste 
două luni. Doamna Franklin suferea teribil din cauza unei 
depresiuni nervoase. Martorii au auzit-o de cel puţin trei ori 
că ea „voia să termine cu toate astea”, că viaţa ei era inutilă 
şi că atârna ca o piatră de moară de gâtul soţului său. 


— De ce spunea toate acestea? Au avut loc ceva altercaţii 
între ei? 

— Oh, nu! Dar se gândea că bărbatului ei i se propusese 
de curând un angajament în străinătate şi că el refuzase, ca 
să n-o lase singură. 

— Şi uneori se simţea îngrozitor din pricina aceasta, nu? 

— Da. Şi îşi blestema sănătatea şubredă şi se chinuia 
singură. 

— Doctorul Franklin cunoştea acest fapt? 

— Nu cred că ea a abordat cu el deseori această 
problemă. 

— Dar uneori doamna Franklin făcea crize de depresiune 
nervoasă? 

— O, bineînţeles! 

— A amintit vreodată că ar vrea să se sinucidă? 

— Cred că fraza pe care o folosea destul de des la asta se 
referea: Aş vrea să sfârşesc cu toate”. 

— N-a pomenit niciodată în mod special vreun mijloc de a- 
şi curma viaţa? 

— Nu. Vorbea foarte vag. 

— În ultima vreme a existat vreun motiv deosebit ca să fie 
deprimată? 

— Nu. Avea o stare de spirit rezonabilă. 

— Sunteţi de acord cu doctorul Franklin că în seara morţii 
era bine-dispusă? 

Sora Craven ezită. 

— Ei bine... A fost cam agitată. Avusese o zi proastă: cu 
dureri şi amețeli. Seara părea că se simte mai bine, atât 
doar că buna ei dispoziţie mi s-a părut un pic cam 
artificială. Era destul de neliniştită şi se străduia să nu se 
observe asta. 

— Aţi văzut vreo sticluţă sau ceva ce ar fi putut conţine 
otrava? 

— Nu. 

— Ce a mâncat şi ce a băut? 


— A mâncat supă, cotlet, mazăre, pireu de cartofi şi tartă 
cu vişine. A băut un pahar de vin de Burgundia. 

— De unde provenea vinul? 

— Avea o sticlă în cameră. În ea mai rămăsese vin, dar 
cred că a fost cercetată şi s-a găsit totul în ordine. 

— Putea să-şi pună otrava în pahar fără s-o vedeţi? 

— Oh, da! Foarte uşor. Am intrat şi am ieşit mereu din 
cameră, făcând ordine, punând lucrurile la locul lor. Nu o 
supravegheam. Lângă ea avea un n6cessaire şi o poşetă. 
Putea să toarne orice în vin, sau mai târziu în cafea sau în 
laptele fierbinte pe care l-a băut la sfârşit. 

— Aveţi vreo idee ce a putut să facă cu sticluţa sau în ce o 
fi fost otrava? 

Sora Craven a rămas puţin pe gânduri. 

— Ei bine, presupun că ar fi putut s-o arunce pe fereastră 
mai târziu. Sau s-o pună în coşul de hârtii, sau s-o golească 
şi s-o spele în baie şi apoi s-o aşeze la loc în dulapul cu 
medicamente. Acolo sunt mai multe sticluţe goale. Le-am 
păstrat fiindcă mai e nevoie de ele. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Franklin? 

— La zece şi jumătate. Am pregătit-o pentru noapte. A 
băut lapte fierbinte şi mi-a zis că ar vrea şi o aspirină. 

— Cum se simţea? 

Martora se gândi puţin: 

— Ei bine, realmente ca de obicei... Ba nu, aş zice că poate 
era puţin cam agitată. 

— Nu într-o stare depresivă? 

— Nu... Mai degrabă într-un fel de... Tensiune, ca să zic 
aşa. Dar dacă vă gândiţi la o sinucidere, s-ar fi putut ca 
acest fapt s-o determine să se comporte aşa. Poate că se 
simţea nobilă şi exaltată din cauza asta. 

— Consideraţi că era în stare să-şi ia singură viaţa? 

Urmă o pauză. Sora Craven părea că se luptă să-şi 
limpezească gândurile. 

— Ei bine, şi da... Şi nu, vorbi în sfârşit. Cred... Da, în 
ansamblu cred că da. Era foarte dezechilibrată. 


Urmă sir Boyd Carrington. Părea foarte afectat, dar 
declaraţiile sale au fost clare. 

În seara respectivă jucase cu decedata pichet. Atunci nu 
remarcase nici un semn de depresiune, dar într-o discuţie 
ce avusese loc cu câteva zile înainte doamna Franklin 
atinsese subiectul sinuciderii. Era o femeie foarte puţin 
egoistă şi o necăjea profund sentimentul că ar constitui o 
piedică în calea carierei soţului ei. Devotată bărbatului ei, 
nutrea ambiţii deosebite în privinţa lui. Uneori era foarte 
deprimată din cauza propriei ei stări. 

A fost chemată Judith, dar a avut puţine de spus. 

Nu ştia nimic de sustragerea din laborator a fizostigminei. 
În seara tragediei doamna Franklin i s-a părut ca de obicei, 
poate puţin mai agitată. Nu o auzise niciodată pomenind de 
sinucidere. 

Ultimul martor a fost Hercule Poirot. Depoziţiile sale au 
fost făcute cu multă emfază şi au produs o impresie 
covârşitoare. A redat discuţia pe care o avusese cu doamna 
Franklin cu o zi înaintea morţii sale. Era foarte deprimată şi 
de câteva ori pomenise de dorinţa sa ca să termine cu toate. 
Era îngrijorată din cauza stării sănătăţii ei şi-i mărturisise 
că avusese crize de profundă melancolie când i se părea că 
viaţa nu mai merită să fie trăită. Îi spusese că uneori simţea 
că ar fi fost minunat să te poţi culca şi să nu te mai scoli 
niciodată. 

Următoarea lui replică provocă chiar o şi mai mare 
senzaţie: 

— În dimineaţa de 10 iunie vă aflaţi în apropierea 
laboratorului? 

— Da. 

— Aţi văzut-o pe doamna Franklin ieşind din laborator? 

— Da. 

— Avea ceva în mână? 

— Da. În mâna dreaptă strângea o sticluţă. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 


— A fost cumva încurcată când v-a văzut? 

— Părea surprinsă, doar atât. 

Anchetatorul a procedat la recapitularea faptelor. 
Trebuiau să-şi clarifice gândurile, a afirmat el, în legătură 
cu modul în care a murit doamna Franklin. 

În stabilirea cauzei morţii n-au întâmpinat nici o greutate, 
dovezile medicale fiind clare. Doamna Franklin decedase 
otrăvită cu fizostigmină. lot ceea ce trebuia să se 
stabilească era dacă a luat accidental otrava ori cu intenţie, 
sau dacă i-a fost administrată de altă persoană. Au auzit că 
decedata avea crize de melancolie, o sănătate deplorabilă şi 
cu toate că nu suferea de o boală organică era într-o 
condiţie psihică proastă. Domnul Hercule Poirot, un martor 
al cărui nume cântăreşte mult, depusese mărturie că o 
zărise pe doamna Franklin ieşind din laborator cu o sticluţă 
în mână şi că păruse surprinsă văzându-l. Puteau să ajungă 
la concluzia că luase otrava din laborator cu intenţia de a-şi 
curma viaţa. Părea că era obsedată că stătea în calea 
soţului ei şi că îi împiedica cariera. Considerau doar că e 
fair faţă de doctorul Franklin să se menţioneze că se pare 
că era un soţ atent şi afectuos şi că niciodată nu-şi 
exprimase nemulţumirea în legătură cu sănătatea ei 
delicată sau nu se plânsese că ea constituia un obstacol în 
calea carierei lui. Ideea îi aparţinea în întregime doamnei 
Franklin. Femeile într-o stare psihică de genul acesta au 
astfel de idei fixe. Nu exista nici o dovadă care să arate la ce 
oră sau cum a fost luată otrava. Era, desigur, puţin cam 
neobişnuit că sticluţa ce conţinuse otrava n-a putut fi găsită, 
dar, probabil că, aşa cum sugerase sora Craven, doamna 
Franklin spălase şi o pusese în dulăpiorul din baie de unde 
O şi luase la început. Rămânea ca juriul să delibereze. 

După un scurt răstimp verdictul fu dat. Juriul trăgea 
concluzia că doamna Franklin s-a sinucis într-o clipă de 
rătăcire. 


O jumătate de oră mai târziu, mă aflam în camera lui 
Poirot. Arăta istovit. Curtiss îl aşezase în pat şi îl înviorase 
cât de cât administrându-i un tonic. 

Ardeam de nerăbdare să stau de vorbă cu el, dar m-am 
abținut până când valetul şi-a terminat treaba şi a părăsit 
camera. 

Apoi am izbucnit: 

— Poirot, e adevărat ceea ce ai declarat? Că ai văzut o 
sticluţă în mâna doamnei Franklin când a ieşit din 
laborator? 

Un zâmbet uşor se ivi pe buzele vinete ale lui Poirot care 
murmură: 

— Dragă prietene, tu n-ai văzut-o? 

— Nu. 

— Dar s-ar fi putut să n-o îi observat, hein? 

— Da, e posibil să nu fi remarcat. Nu pot jura că ea n-avea 
sticluţa. L-am privit cu îndoială: Problema este dacă tu spui 
adevărul? 

— Dragul meu, crezi că aş minţi? 

— Eu te întreb pe tine! 

— Hastings, mă şochezi şi mă uimeşti! Unde e încrederea 
ta oarbă? 

— Ei bine, am admis eu în fine, nu-mi închipui că ai fi 
comis cu adevărat un sperjur. 

Poirot replică blajin: 

— Nu ar fi fost sperjur. N-am declarat sub jurământ. 

— Atunci a fost o minciună? 

Poirot flutură mecanic mâna: 

— Mon ami, ceea ce am spus, am spus. E inutil să mai 
discutăm asta. 

— Pur şi simplu nu te înţeleg! Am strigat eu. 

— Ce nu înţelegi? 

— Mărturia ta, tot ce-ai relatat despre doamna Franklin, 
că ţi-a vorbit despre sinucidere, despre starea ei depresivă. 

— Enfin, şi tu ai auzit-o spunând astfel de lucruri. 


— Da! Dar a fost doar una din stările ei de spirit! Ceea ce 
n-ai precizat însă! 

— Poate că n-am vrut. 

L-am privit fix. 

— Ai vrut ca verdictul să fie sinucidere? 

Poirot făcu o pauză înainte de a vorbi, apoi replică: 

— Hastings, cred că nu-ţi dai seama de gravitatea situaţiei. 
Da, dacă vrei, am dorit ca verdictul să fie: sinucidere... 

— Dar tu nu crezi... Tu însuţi... Nu crezi că s-a sinucis? 

Poirot clătină uşor din cap. 

— Crezi că... A fost omorâtă? L-am întrebat. 

— Da, Hastings, a fost omorâtă. 

— Atunci de ce ai încercat să muşamalizezi crima făcând 
să fie etichetată şi clasată drept sinucidere?! Asta a oprit 
toată ancheta! 

— Sigur. 

— Tu ai vrut asta? 

— Da. 

— Dar de ce? 

— Oare tu chiar nu realizezi de ce? N-are nimic, să nu mai 
intrăm în problemă. Trebuie să mă crezi pe cuvânt că a fost 
crimă... O crimă deliberată, premeditată. Hastings, ţi-am 
spus că aici se va comite o crimă şi că e foarte greu să 
reuşim s-o împiedicăm noi, pentru că ucigaşul este şi 
hotărât şi fără milă... 

M-am înfiorat. L-am întrebat: 

— Şi ce se va întâmpla mai departe? 

Poirot zâmbi: 

— Cazul a fost rezolvat, etichetat şi clasat ca sinucidere. 
Dar tu şi cu mine, Hastings, vom continua, vom lucra pe 
ascuns precum cârtiţele. Şi mai devreme sau mai târziu, noi 
îl vom prinde pe ă. 

— Şi presupune că în acest interval va fi ucis încă cineva, 
am replicat eu. 

Poirot clătină din cap: 


— Nu cred. Numai dacă a văzut cineva ceva sau ştie ceva, 
dar dacă ar fi aşa, desigur că ar fi declarat asta... 


XV. 


Amintirile mele în legătură cu evenimentele ce au urmat în 
zilele de după ancheta referitoare la moartea doamnei 
Franklin sunt puţin cam vagi... A avut loc înmormântarea la 
care a participat un număr mare de gură-cască de la Styles 
St. Mary. Cu această ocazie, o femeie bătrână, cu ochi 
urduroşi şi cu o comportare cam agresivă, m-a acostat în 
momentul când ieşeam din cimitir. 

— Vă aduceţi aminte, domnule, nu? 

— Păi... Da, poate... 

A continuat neatentă la cuvintele mele: 

— Cu douăzeci şi ceva de ani în urmă. Când bătrâna 
doamnă a murit la conac. Aceea a fost prima crimă la 
„Styles”. Şi nu va fi ultima, ziceam eu. Pe bătrâna doamnă 
Inglethorp a omorât-o bărbatul ei, aşa am spus cu toţii. Şi 
eram siguri de asta. Mă privi curios, cu şiretenie: Poate că 
şi acum... Este tot soţul. 

— Ce vreţi să insinuaţi? Am întrebat-o tăios. N-aţi auzit că 
s-a ajuns la concluzia că e vorba de sinucidere? 

— Aşa a spus anchetatorul. Dar el poate greşi, nu credeţi? 
Mă înghionti uşor: Doctorii ştiu cum să scape de nevestele 
lor. Şi după cum se pare nu-i era de nici un folos... 

M-am răţoit furios la ea şi s-a îndepărtat bolborosind că n- 
a vrut să spună nimic, numai că s-ar fi putut întâmpla 
acelaşi lucru şi a doua oară, nu? 

— Şi ciudat, domnule, aţi fost aici de ambele dâţi, nu? 

Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu mă suspecta pe mine 
de a fi comis cele două crime. A fost într-adevăr tulburător! 
Sigur că asta m-a făcut să realizez ce fapt straniu şi obsesiv 
este suspiciunea localnicilor. 


Şi nici măcar nu erau prea departe de adevăr. Pentru că 
totuşi cineva o ucisese pe doamna Franklin... 

După cum am mai spus, mi-amintesc foarte puţine lucruri 
din zilele acelea. Eram preocupat peste măsură de starea 
sănătăţii lui Poirot. Curtiss venise la mine cu faţa sa 
impasibilă, părând uşor tulburat şi îmi comunicase că Poirot 
avusese un atac îngrijorător de inimă. 

— Domnule, cred că trebuie să consulte un doctor. 

M-am dus la Poirot să-i propun acest lucru, dar s-a 
împotrivit cu vehemenţă. M-am gândit că se comporta altfel 
ca de obicei. Totdeauna, după părerea mea, fusese extrem 
de atent, chiar ridicul de atent cu sănătatea lui. Nu suporta 
aerul rece, îşi înfofolea gâtul cu fulare de lână şi mătase, 
avea oroare ca nu cumva să-şi ude picioarele şi să 
răcească... „De altfel poate să fie o fluxion de poi trine 114) 
„„ La cea mai mică indispoziţie, o ştiam, consulta imediat un 
doctor. 

Acum, când într-adevăr era bolnav, se situa cu totul şi cu 
totul pe altă poziţie. 

E posibil ca tocmai boala să fie de fapt motivul real al 
acestei comportări. Indispoziţiile acelea fuseseră nişte 
fleacuri. Acum, când era cu adevărat bolnav, se temea, 
poate, să admită realitatea bolii sale. O trata cu uşurinţă 
pentru că se temea. 

Protestelor mele le răspunse cu energie şi amărăciune: 

— Oh, dar am consultat doctori, nu unul, o groază! Am fost 
la cutare şi la cutare (pronunţă numele a doi mari 
specialişti) şi ce mi-au făcut? M-au trimis în Egipt unde m- 
am simţit şi mai rău. Am fost şi la R. (R. Era, după câte 
ştiam, specializat în boli de inimă). 

L-am întrebat repede: 

— Şi ce-a spus? 

Poirot mi-a aruncat o privire piezişă şi îndată mi-a îngheţat 
inima. 

Continuă liniştit: 


— Mi-a făcut tot ceea ce se putea face. Am tratamentul 
meu, toate medicamentele, absolut totul la îndemână. În 
afară de aceasta... Nu e nimic de făcut... Aşa că vezi tu, 
Hastings, să mai chem şi alţi doctori n-ar fi de nici un folos. 
Mon ami, mecanismul s-a uzat. Omul nu e o maşină care-şi 
schimbă motorul şi apoi continuă să funcţioneze la fel ca 
înainte. 

— Ascultă, Poirot, aici e ceva la mijloc. Curtiss... 

Poirot mă chestionă tăios: 

— Curtiss?! 

— Da, a venit la mine. E îngrijorat. Ai avut un atac... 

Poirot clătină uşor din cap: 

— Da, da. Uneori crizele sunt foarte greu de suportat 
pentru cei de faţă. Curtiss, cred, nu e obişnuit cu aceste 
atacuri de inimă. 

— Într-adevăr nu vrei să consulţi un medic? 

— Dragul meu prieten nu mi-e de nici un folos. 

Vorbea foarte blând dar hotărât. Şi din nou mi se strânse 
inima. Poirot îmi zâmbi şi zise: 

— Hastings, acesta va fi ultimul meu caz. Va constitui, de 
asemenea, pentru mine cel mai interesant caz şi cel mai 
interesant criminal. Pentru că X stăpâneşte o tehnică 
superbă, magnifică... Îţi stârneşte admiraţia chiar fără să 
vrei! Mon cher, acest X a lucrat până acum cu atâta 
abilitate că m-a înfrânt pe mine... Hercule Poirot! 
Desfăşoară o modalitate de atac la care nu pot găsi nici o 
replică! 

— Dacă erai sănătos... Am început să-l consolez... 

Dar se pare că nu găsisem cel mai nimerit lucru de spus. 

Poirot se enervă imediat: 

— Ah! Trebuie să-ţi spun de zeci de ori şi iar de zeci de ori 
că nu e nevoie de nici un efort fizic? Un singur lucru e 
necesar: să gândeşti. 

— Ei... Desigur... Da, ceea ce poţi să faci foarte bine. 

— E-n regulă atunci? Sunt în stare să fac asta la superlativ. 
Picioarele mele sunt paralizate, inima-mi joacă renghiuri, 


dar creierul meu, Hastings, creierul meu funcţionează ca în 
zilele cele mai bune. E încă de înaltă clasă, creierul meu e 
încă excelent! 

— Splendid! Am vorbit eu liniştitor. 

Dar pe când coboram încet scările, îmi ziceam că totuşi 
mintea lui Poirot nu părea că ţine pasul cu evenimentele ce 
se succedau cu rapiditate. Mai întâi doamna Luttrell 
scăpase ca prin urechile acului, iar acum intervenise 
moartea doamnei Franklin. Si noi ce făcusem? Practic, 
NIMIC! 


A doua zi Poirot îmi zise: 

— Hastings, mi-ai sugerat că ar trebui să consult un medic. 

— Da, am răspuns eu cu speranţă. Aş fi mult mai fericit 
dacă ai face-o. 

— Eh bien, sunt de acord. Îl voi consulta pe doctorul 
Franklin! 

— Franklin? Am întrebat cu îndoială. 

— Ei da, el nu e doctor? 

— Da, dar... Principala lui preocupare e munca de 
cercetare, nu? 

— Evident. El nu va urma, îmi imaginez, calea unui 
practician comun. Nu-i prea indicat pentru ceea ce numeşti 
tu „bolnavii ţintuiţi la pat”. Dar e foarte bine pregătit 
profesional. În esenţă aş putea spune aşa cum se zice în 
filme: „îşi cunoaşte meseria mai bine decât cei mai mulţi”. 

Nu eram pe deplin mulţumit. Deşi nu mă îndoiam de 
capacitatea lui Franklin, el mă frapase ca o persoană lipsită 
de răbdare şi indiferentă la suferinţele omeneşti. Asta era, 
eventual, admirabil în munca de cercetare, dar nu prea 
indicat faţă de o persoană bolnavă pe care ar trebui s-o 
îngrijească. 

Cu toate acestea, pentru că îl preţuia pe Poirot şi fiindcă 
acesta nu avea nici un medic local care să-i acorde 
asistenţă, Franklin acceptă să-l consulte. Dar îmi preciză că 


dacă era necesară o îngrijire medicală obişnuită ar fi 
trebuit să chem un practician local. El nu putea să aibă 
grijă de bolnav. 

Franklin a stat multă vreme la Poirot. 

Când în sfârşit ieşi, eu îl aşteptam. L-am luat în camera 
mea şi am închis uşa. 

— Ei bine? L-am întrebat neliniştit. 

— E un om remarcabil, răspunse Franklin gânditor. 

— Ah! Asta da... Am lăsat la o parte acest fapt evident... 
Dar sănătatea lui? 

— Oh! Sănătatea? Franklin păru foarte surprins, ca şi cum 
aş fi atins o chestiune fără nici o importanţă. Ah! Sănătatea 
lui e deplorabilă, desigur. 

Simţeam că nu punea deloc problema într-un mod 
profesional. Şi eu care auzisem de la Judith că Franklin 
fusese unul dintre cei mai străluciți studenţi din generaţia 
sa! 

— Cât de grav e? L-am chestionat îngrijorat. 

Mi-a aruncat o privire piezişă. 

— Chiar vreţi să ştiţi? 

— Desigur. 

Oare ce credea neghiobul?! 

A început să vorbească aproape imediat: 

— Cei mai mulţi dintre oameni nu vor să afle. Doresc un 
sirop calmant. Vor speranţă. Vor să fie puţin liniştiţi. Şi, 
desigur, să se întâmple o minune. Dar nu e cazul la Poirot. 

— Vreţi să spuneţi că... Din nou gheara aceea rece îmi 
încleştă inima. 

Franklin încuviinţă: 

— Oh, da, e pe ducă. Şi aş zice că destul de curând. Nu v- 
aş fi spus-o dacă nu m-ar fi autorizat el însuşi s-o fac. 

— Atunci el ştie... 

— Ei bine, da. Inima îl poate lăsa în orice clipă. Nimeni 
însă nu poate preciza, desigur, exact când. 

Făcu o pauză, apoi vorbi încetişor: 


— Din câte am discutat cu el, bănuiesc că e îngrijorat în 
legătură cu ducerea la bun sfârşit a unui lucru, lucru pe 
care, după cum s-a exprimat, şi-a propus să-l rezolve. Ştiţi 
despre ce e vorba? 

— Da, ştiu. 

Franklin mi-a aruncat o privire plină de interes: 

— Vrea să fie sigur că va duce la bun sfârşit treaba. 

— Înţeleg. 

Mă întrebam dacă John Franklin avea vreo idee despre ce, 
treabă” era vorba?! 

El zise cu glas coborât: 

— Sper să reuşească. Din spusele sale înţeleg că aceasta 
înseamnă foarte mult pentru el. Făcu o pauză, apoi adăugă: 
Are o minte foarte ordonată, metodică. 

L-am întrebat neliniştit: 

— Nu se poate face nimic... Un tratament, ceva...? 

Clătină din cap: 

— Nu mai e nimic de făcut. Când simte că se apropie 
atacul trebuie să-şi ia tabletele de nitroglicerină. 

Apoi întrebă un lucru teribil de ciudat: 

— Nutreşte un mare respect pentru viaţa omenească, nu? 

— Da... Presupun că da... 

Cât de des îl auzisem pe Poirot zicând: „Nu accept crima”. 
Această declaraţie, făcută atât de afectat, îmi stârnea 
totdeauna imaginaţia. 

Franklin continuă: 

— Aceasta-i diferenţa dintre noi. Eu n-am acest respect...! 

L-am privit curios. A înclinat capul, zâmbind vag. 

— E adevărul gol-goluţ. Deoarece moartea oricum vine ce 
importantă mai are dacă vine mai devreme sau mai târziu? 
Atât de puţin contează! 

— Atunci de ce dracu v-aţi mai făcut doctor dacă gândiţi 
aşa? L-am întrebat cu oarecare indignare. 

— O, dar stimate domn, profesia de medic nu e doaro 
problemă de a înlătura inevitabilul sfârşit. E mult mai mult - 
este o problemă de ameliorare a vie ţii. Dacă un om sănătos 


moare, n-are importanţă... Prea mare. Dacă un imbecil, un 
cretin moare, e un lucru bun, dar dacă descoperi un 
medicament şi-l administrezi unei glande şi transformi 
cretinul într-un individ sănătos, normal, corectându-i 
deficienţa tiroidiană, ei, asta după mine înseamnă foarte 
mult. 

L-am privit cu mai mult interes. E adevărat că nu pe 
Franklin l-aş fi chemat dacă aş fi făcut vreo gripă, dar 
simţeam că trebuie să respect sinceritatea deschisă, vădită 
şi forţa reală a acestui om. Observasem o schimbare a 
doctorului Franklin după moartea soţiei sale. Arăta puţine 
semne obişnuite de întristare. Din contră, părea mai vioi, 
mai puţin distrat şi mai plin de o energie proaspătă şi de 
înflăcărare. 

Vorbi pe neaşteptate, întrerupându-mi şirul gândurilor: 

— Dumneata şi cu Judith nu semănaţi prea mult, nu? 

— Nu, am impresia că nu. 

— Seamănă mai mult cu mama ei? 

M-am gândit puţin şi apoi am clătinat uşor din cap: 

— Nu pe de-a-ntregul. Soţia mea era veselă, o fiinţă care 
ştia să râdă. Nu lua nimic în serios şi încerca să mă 
determine şi pe mine să fac la fel, dar mă tem că fără prea 
mult succes. 

Zâmbi vag: 

— Sunteţi un tată cam sever, nu? Aşa spune Judith. Judith 
nu râde prea mult... E o fată foarte serioasă. Cred că 
lucrează prea mult. E greşeala mea. 

Căzu pe gânduri. Am zis convenţional: 

— Munca dumitale trebuie să fie foarte interesantă. 

— Eh?! 

— Am spus că munca dumitale trebuie să fie foarte 
interesantă. 

— Numai pentru câţiva oameni. Pentru toţi ceilalţi este 
plictisitoare... Şi probabil că au dreptate. 

Îşi dădu capul pe spate, îşi îndreptă umerii, arătând dintr- 
o dată ceea ce era, un bărbat puternic, viril şi continuă: 


— În orice caz am să-mi încerc şansa. Dumnezeule, îmi 
vine s-o strig în gura mare. Oamenii de la Minister mi-au 
dat astăzi vestea. Postul este încă liber şi pot să-l ocup eu. 
Plec în zece zile. 

— În Africa? 

— Da. E formidabil! 

— Atât de repede... Am comentat cu uşor şocat. 

Mă privi stăruitor. 

— Ce vreţi să spuneţi prin repede? Ah! Da... Se lumină la 
faţă: Vreţi să spuneţi că atât de repede după moartea 
Barbarei? Şi de ce nu? N-are nici un rost să ascund că 
moartea ei a fost cea mai mare uşurare pentru mine, nu? 

Părea amuzat de expresia feţei mele. 

— Mă tem că n-am vreme pentru atitudini convenţionale. 
M-am îndrăgostit de Barbara... Era o fată foarte drăguță... 
M-am căsătorit cu ea şi după un an mi-a trecut amorul. 
Cred că la ea n-a ţinut nici măcar atât. Desigur, am fost o 
cruntă dezamăgire pentru Barbara. A crezut că poate să 
mă influenţeze şi s-a înşelat. Sunt un egoist, încăpățânat, un 
soi de brută şi fac numai ceea ce doresc să fac. 

— Dar aţi refuzat acest post în Africa din cauza ei, i-am 
reamintit eu. 

— Da! A fost însă o chestiune pur financiară... Nu eram în 
stare s-o întreţin pe Barbara la nivelul de viaţă cu care era 
obişnuită. Dacă aş fi plecat ar fi însemnat s-o las în 
dificultăţi pecuniare. Dar acum... Zâmbi cu un surâs 
deschis, copilăros... S-a întors roata norocului şi pentru 
mine! 

Eram revoltat. E adevărat, bănuiesc, că mulţi bărbaţi ale 
căror soţii mor nu rămân neapărat cu inima zdrobită şi 
oricine, mai mult sau mai puţin, ştie acest lucru. Însă 
doctorul o afirma atât de ostentativ! 

Îmi văzu indignarea, dar cred că nu vroia să mi-o înlăture. 

— Adevărul este rareori apreciat. Şi totuşi te scuteşte de o 
groază de timp pierdut şi de o mulţime de vorbe goale, zise 
el. 


Am spus tăios: 

— Şi chiar nu vă pasă deloc că soţia dumneavoastră s-a 
sinucis? 

Răspunse pe gânduri: 

— Nu cred cu adevărat că s-a sinucis. Foarte puţin 
probabil... 

— Dar atunci... Ce credeţi că s-a întâmplat? 

M-a întrerupt: 

— Nu ştiu... Şi nici nu cred că... Că vreau să ştiu! 
Înţelegeţi? 

M-am holbat la el. Avea o privire rece, apăsătoare. 

Repetă: 

— Nu vreau să ştiu. Nu mă interesează! Înţelegeţi? 

Nu înţelegeam, dar nici nu-mi plăcea povestea! 


Nu prea ştiu în ce moment am observat că pe Stephen 
Norton îl preocupa ceva. În urma anchetei fusese foarte 
tăcut, iar după ce înmormântarea avusese loc umbla cu 
ochii în pământ şi încruntat. Avea obiceiul să-şi treacă mina 
prin părul lui scurt, cenuşiu, până îl ciufulea şi arăta ca un 
arici. Era ridicol, dar o făcea total inconştient şi se vedea 
că-l chinuie o nedumerire. Când îi vorbeai îţi dădea 
răspunsuri distrate, ceea ce mă făcu să-mi dau seama că 
într-adevăr era neliniştit. L-am întrebat cu scopul de a-l 
tatona dacă primise cumva veşti proaste, dar negă atât de 
vehement acest lucru, încât mă făcu să renunţ la subiectul 
respectiv o vreme. 

Puțin mai târziu însă păru că încearcă stângaci, pe ocolite, 
să afle părerea mea într-o problemă oarecare. 

Bâlbâindu-se puţin, aşa cum i se întâmpla întotdeauna 
când aborda cu seriozitate un lucru, se apucă să-mi înşire o 
istorie complicată legată de o chestiune de etică. 

— Ştii, Hastings, ar trebui să fie foarte simplu să distingi 
răul de bine şi de fapt, când e la o adică, apele nu mai sunt 
aşa de limpezi. Ce vreau să spun este că atunci când dai 


peste o chestiune... de genul ăsta, vezi dumneata... Peste 
ceva ce nu te priveşte... Care este mai mult un fel de 
întâmplare... Ceva de care nu te poţi folosi şi... Şi totuşi 
care poate deveni teribil de important... Înţelegi ce vreau 
să spun? 

— Mă tem că nu prea, am mărturisit eu. 

Faţa lui se întunecă iar. Îşi trecu mâinile prin păr 
răvăşindu-l şi arătând iarăşi ca un arici, grozav de 
caraghios! 

— E atât de greu să explici! Uite ce vreau să zic... 
Presupune că ţi s-ar întâmpla să citeşti o scrisoare pe care 
ai deschis-o din greşeală... Sau aşa ceva... O scrisoare 
destinată altcuiva şi tu începi s-o parcurgi crezând că ţi-a 
fost scrisă ţie şi până să-ţi dai seama ai apucat să citeşti 
nişte rânduri ce nu-ţi erau adresate... Se poate întâmpla... 
Ştii bine! 

— Ah, da, sigură că se poate! 

— Ei bine, vreau să zic, ce ar avea de făcut acel cineva? 

— Păi., cred că ar trebui să se ducă la persoană şi să-i zică: 
„îmi pare teribil de rău, dar am deschis-o din greşeală”, mi- 
am spus eu părerea. 

Norton oftă. Îmi zise că nu era chiar aşa de simplu cum 
credeam eu. 

— Înţelegi, Hastings, puteai să citeşti ceva foarte 
stânjenitor... 

— Ceea ce ar fi pus în încurcătură pe cealaltă persoană, 
vrei să spui? Presupun că poţi să susţii că de fapt n-ai citit 
nimic, că ţi-ai dat seama de greşeală la timp. 

— Da, aprobă Norton după o clipă, dar se părea că nu 
ajunsesem încă la o soluţie satisfăcătoare. 

Căzu pe gânduri şi urmă: 

— Aş vrea să ştiu ce trebuie să fac... 

L-am asigurat că nu vedeam ce altceva putea să facă. 

Norton vorbi, nedumerirea stăruindu-i încă pe faţă: 

— Vezi, Hastings, este mai mult decât atât... Presupune că 
ceea ce ai citit era... Era de o mare importanţă pentru 


altcineva... 

Mi-am pierdut răbdarea. 

— Norton, într-adevăr, nu înţeleg ce vrei să spui. Nu ai 
dreptul să citeşti scrisorile altora, e clar, nu? 

— Nu, sigur că nu. Nu asta voiam să spun... Şi în orice caz 
nu e vorba de nici o scrisoare... Am zis de o scrisoare numai 
ca să încerc să explic acest gen de lucruri... Natural, orice 
vezi sau auzi, sau citeşti... Din întâmplare... Ţii pentru tine, 
în afară de cazul în care... 

— Care ce...? 

Norton spuse încet: 

— In afară de cazul în care este ceva ce trebuie spus 
neapărat. 

L-am privit brusc interesat. 

El continuă: 

— Ascultă! Imaginează-ţi, hai să zicem, că ai văzut ceva 
prin... Prin gaura cheii... 

Gaura cheii! Asta mă făcu să mă gândesc la Poirot! 

Norton continua să se bâlbâie: 

— Vreau să spun că având motive să te uiţi pe gaura 
cheii... Cheia s-ar fi putut să rămână înţepenită în broască 
şi ai vrut doar să te convingi... Sau... Sau un alt motiv într- 
adevăr plauzibil. Şi nu te aşteptai o clipă să vezi ceea ce ai 
văzut... 

Pentru o clipă sau două am pierdut şirul bâlbâielilor lui 
fiindcă am avut deodată o revelaţie. Mi-am amintit de ziua 
aceea când pe o colină ierboasă Norton îşi rotea binoclul 
urmărind o ciocănitoare pestriță... Şi-apoi cum s-a întristat 
brusc şi cât de încurcat părea şi eforturile sale dea mă 
împiedica să mă uit şi eu cu binoclul. Atunci trăsesem 
concluzia că văzuse ceva ce avea legătură cu mine... pe 
scurt că îi zărise pe Allerton şi Judith. Dar să presupunem 
că nu erau ei? Că văzuse cu totul altceva?! În momentul 
acela acceptasem ideea că era ceva în legătură cu Allerton 
şi Judith fiindcă eram obsedat de ei şi nu mă puteam gândi 
la nimic altceva. 


L-am întrebat brusc: 

— E ceva ce ai văzut prin binoclu? 

Norton a părut şi surprins şi uşurat. 

— Hastings, cum de-ai ghicit? 

— S-a petrecut în ziua rând eu, tu şi Elizabeth Cole ne 
aflam sus pe colină, nu? 

— Da. 

— Şi nu vroiai să mă uit şi eu? 

— Nu. Nu era... Ei bine... Vreau să zic că nu-ţi era de nici 
un folos să vezi şi tu... 

— Ce a fost de fapt? 

Norton se posomori din nou. 

— Asta-i problema. Trebuie să spun? Vreau să ziccăa 
fost... A fost pur şi simplu... Un fel de spionaj! Am văzut 
ceva fără voia mea... Nu căutam asta... Acolo se afla într- 
adevăr o ciocănitoare pestriță, un exemplar reuşit... Şi apoi 
am zărit celălalt lucru... 

Se opri. Eram curios, extrem de curios, deşi îi respectam 
scrupulele. 

L-am întrebat: 

— Era ceva... Ceva important? 

Răspunse încet: 

— S-ar putea să fie important. Tocmai asta e. Nu ştiu 
deocamdată. 

Am continuat să-l sâcâi: 

— E cumva în legătură cu moartea doamnei Franklin? 

Tresări: 

— E ciudat că ai spus asta. 

— Atunci are legătură? 

— Nu... Nu direct. Dar s-ar putea să aibă... Continuă 
încetişor: E posibil să arunce o lumină diferită asupra 
anumitor lucruri... ar putea să însemne că... Of! La dracu' 
cu toate! Nu ştiu ce să fac! 

Mă aflam într-o dilemă. Eram mort de curiozitate, deşi 
simţeam că Norton nu prea voia să-mi mărturisească ce 
văzuse. Îl înţelegeam perfect. Şi eu aş fi simţit la fel. 


Totdeauna e neplăcut să fi în posesia unei informaţii 
dobândită, după părerea celorlalţi oameni, într-un mod 
dubios. 

Apoi îmi veni o idee: 

— De ce nu-l consuli pe Poirot? 

— Poirot?! Norton păru puţin îndoit. 

— Da, cere-i sfatul. 

— Ei bine... E o idee, zise Norton încet. Numai că... 
Desigur... El e străin... se opri, încurcat cu totul. 

Ştiam de fapt ce voia să spună. Remarcile caustice ale lui 
Poirot pe tema „ai intrat în horă, trebuie să joci” mi-erau 
familiare şi mie. Mă intriga numai că Poirot nu se gândise 
niciodată să ia în considerare povestea cu binoclul! Precis 
că ar fi făcut-o dacă îi dădea prin minte! 

— Poirot va respecta confesiunea dumitale, am stăruit eu. 
Şi nu trebuie să acţionezi după sfatul lui dacă nu-ţi convine. 

— E adevărat, admise Norton înseninându-se. Hastings, 
ştii, cred că tocmai asta voi face! 


Am rămas uimit de reacţia promptă a lui Poirot când i-am 
reprodus discuţia respectivă. 

— Hastings, ce spui?! 

Lăsă să-i cadă bucata de pâine prăjită pe care tocmai o 
ducea la gură. Se aplecă mult spre mine: 

— Dă-i drumul, dă-i drumul repede! 

I-am repetat istoria. 

— În ziua aceea a văzut ceva prin binoclu... Repetă pe 
gânduri Poirot. Ceva ce n-a vrut să-ţi spună... Întinse mâna 
şi mă apucă de braţ: N-a vorbit cu nimeni altcineva, nu? 

— Cred că nu... Nu, sunt sigur că n-a discutat. 

— Hastings, fii foarte atent! E extrem de important să nu 
mai vorbească cu nimeni... Nu trebuie să facă nici măcar o 
aluzie... Dacă o face s-ar putea să fie foarte periculos... 

— Periculos?! 

— Foarte periculos. 

Poirot avea o faţă gravă. 


— Mon ami, aranjează cu el să vină sus la mine şi să ne 
vedem chiar în seara asta. Doar o mică vizită obişnuită, 
prietenească, înţelegi? Nu lăsa pe nimeni altcineva să 
bănuiască că ar exista vreun motiv special pentru vizita lui. 
Şi, Hastings, fii foarte atent; te rog fii foarte, foarte atent. 
Cine altcineva ai zis că se mai afla cu voi? 

— Elizabeth Cole. 

— Ea a observat ceva ciudat în comportarea lui Norton? 

Am încercat să-mi amintesc: 

— Nu ştiu. S-ar putea. S-o întreb dacă... 

— Hastings, n-ai să discuţi nimic... Absolut nimic.: 


XVI. 


I-am transmis lui Norton mesajul lui Poirot. 

— Negreşit am să urc şi am să-l văd. Îmi face plăcere. Dar 
ştii, Hastings, îmi pare rău cu adevărat că am atins această 
problemă, chiar şi cu tine. 

— Apropo, n-ai mai spus nimănui, nu? L-am întrebat eu. 

— Nu... Cel puţin... Nu, bineînţeles că nu. 

— Eşti sigur? 

— Da, n-am discutat nimic. 

— Ei bine, să nu mai abordezi subiectul până ce nu-l vezi 
pe Poirot. 

Am sesizat ezitarea uşoară din glasul lui când mi-a 
răspuns prima dată, dar a doua oară asigurarea sa fusese 
foarte fermă. Deşi mai târziu mi-am reamintit de acea 
uşoară ezitare. 


M-am îndreptat spre colina cu iarbă unde stătusem în acea 
zi. Cineva se şi afla acolo: Elizabeth Cole. Când am urcat 
panta a întors capul spre mine. 


— Căpitane Hastings, păreţi foarte agitat. S-a întâmplat 
ceva? 

Am încercat să mă liniştesc. 

— Nu... Nu e nimic... Mi-am pierdut doar răsuflarea 
mergând prea repede... Am adăugat pe un ton obişnuit, 
banal: O să plouă. 

Privi cerul: 

— Da, cred că da. 

Un minut sau două am rămas tăcuţi. Mi se părea că femeia 
aceasta este plină de bunăvoință şi de când îmi mărturisise 
cine este în realitate şi tragedia care-i distrusese viaţa 
începuse chiar să mă intereseze persoana ei. Doi oameni 
încercaţi de nefericire au multe în comun. Dar pentru ea 
exista, sau cel puţin aşa mi se părea mie, încă o şansă. 
Spontan, m-am confesat: 

— Astăzi sunt mai mult decât tulburat, sunt deprimat. Am 
aflat veşti proaste în legătură cu scumpul şi vechiul meu 
prieten. 

— Domnul Poirot? 

Interesul manifestat de ea mă făcu să mă destăinuiesc. 
Când am terminat, vorbi blând: 

— Înţeleg. Aşa că... Sfârşitul poate veni oricând? 

Am dat afirmativ din cap, incapabil să scot vreun cuvânt. 

După un minut sau două am zis: 

— Când se va prăpădi, voi fi într-adevăr singur pe lume. 

— Ah, nu, o aveţi pe Judith... Şi pe ceilalţi copii. 

— Toţi sunt împrăştiaţi prin lume, iar Judith... Ea are 
munca ei. N-are nevoie de mine. 

— Bănuiesc că în general copiii n-au nevoie de părinţii lor 
până când nu dau de necazuri. Trebuie să vă gândiţi la 
aceasta ca la o lege fundamentală. Eu sunt mult mai 
singură decât dumneavoastră. Surorile mele trăiesc 
departe - una în America iar cealaltă în Italia. 

— Draga mea copilă, viaţa dumitale abia acum începe. 

— La treizeci şi cinci de ani? 


— Ce înseamnă treizeci şi cinci de ani? Aş vrea să am 
acum treizeci şi cinci de ani! Am adăugat maliţios: Nu sunt 
chiar orb, să ştiţi! 

Mă privi întrebătoare, apoi izbucni: 

— Doar nu credeţi... Oh! Stephen Norton şi cu mine 
suntem doar prieteni... Avem multe lucruri care ne plac la 
amândoi... 

— Cu atât mai bine. 

— El este... El este doar extrem de amabil. 

— Ah, draga mea. Nu cred că e vorba numai de 
amabilitate. Noi bărbaţii nu suntem făcuţi în acest fel. 

Dar Elizabeth Cole se făcu deodată albă la faţă şi zise cu o 
voce joasă, încordată: 

— Sunteţi crud... Orb! Cum aş putea eu oare sămă 
gândesc la... Căsătorie? Cu povestea mea! Cu o soră 
ucigaşă... Sau, dacă nu, nebună... Nu ştiu ce-i mairău... 

Am răspuns autoritar: 

— Nu vă lăsaţi copleşită de această poveste. Amintiţi-vă că 
s-ar putea să nu fie adevărat. 

— Ce vreţi să spuneţi? Asta e adevărul. 

— Nu vă aduceţi aminte ce mi-aţi zis odată: „N-a fost 
Maggie”? 

Îşi ţinu răsuflarea: 

— Aşa pare... Aşa simţi... 

— Ceea ce pare adesea e... adevărat. 

Se uită stăruitor la mine: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Sora dumitale nu şi-a ucis tatăl. 

Îşi duse mâna la gură. Ochii ei miraţi şi înspăimântați 
priveau cu intensitate în ochii mei. 

— Sunteţi nebun! Trebuie că sunteţi nebun! Cine v-a spus 
asta? 

— N-are importanţă. E adevărat. Într-o bună zi am să v-o 
dovedesc... 


Lângă casă l-am întâlnit pe Boyd Carrington. 

— Este ultima mea seară aici, mâine plec, mă anunţă el. 

— La Knatton? 

— Da. 

— Va fi captivant pentru dumneata. 

— Oare?! Cred că da. Suspină. În orice caz, Hastings, nu 
pot să mă abţin să nu-ţi spun că voi fi foarte bucuros să 
părăsesc locul acesta. 

— Mâncarea este într-adevăr foarte proastă şi serviciul nu 
e bun. 

— Nu la astea mă refer. E totuşi ieftin şi, de altfel, nu te 
poţi aştepta la mai mult de la acest fel de pensiune. Eu, 
Hastings, nu mă refer la confort, ci la ceva mai mult. Nu-mi 
place casa... Bântuie ceva blestemat în jurul ei. Se întâmplă 
tot felul de lucruri... 

— Da, într-adevăr. 

— Nu ştiu ce-i... Poate că o casă în care a locuit cândva un 
criminal nu mai este niciodată aceeaşi cu adevărat... Nu-mi 
place. Întâi a fost acel accident cu doamna Luttrell... Ce 
cumplit lucru era să se întâmple. Şi apoi sărmana, micuța 
Barbara... 

Se opri. 

— Aş putea spune că era persoana cea mai puţin dispusă 
din lume să se sinucidă. 

— Ei bine, nu ştiu dacă eu aş merge atât de departe ca... 
Am comentat eu ezitând. 

Mă întrerupse: 

— Ei bine, eu da. La naiba, mi-am petrecut cu ea aproape 
toată ziua dinaintea nefericitei întâmplări... Era bine 
dispusă... se bucura de excursia noastră. Singurul lucru 
care o neliniştea era faptul dacă nu cumva John se lăsase 
prea mult prins cu experimentele sale şi le exagera 
importanţa şi dacă nu cumva o să încerce chiar câteva din 
„nutreţurile” sale pe el însuşi. Ştii ce cred eu, Hastings? 

— Nu. 


— Că acel soţ al Barbarei este responsabil de moartea ei... 
Bănuiesc că o sâcâia... Se simţea totdeauna destul de 
fericită când era cu mine. El îi dăduse de înţeles că îi stătea 
în calea preţioasei sale cariere (i-aş da eu lui carieră!) ceea 
ce a distrus-o. Blestemat tip, fără inimă, n-a mişcat un 
deget... Şi cât e de detaşat, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat! Iar acum se pregăteşte să plece în Africa! 
Hastings, ştii, într-adevăr, N-aş fi prea surprins dacă aş afla 
că el a omorât-o... 

— Doar nu bănuieşti asta? Am întrebat eu tăios. 

— Nu... Nu cred cu adevărat. Pentru că, dacă vrei să ştii, 
dacă el ar fi omorât-o, n-ar fi făcut-o aşa, pot să înţeleg şi eu 
atâta lucru. Vreau să zic că... se ştia că el lucrează cu 
substanţa aceea, fizostigmină, astfel că dacă el ar fi omorât- 
o, nu s-ar fi folosit tocmai de asta. Totuşi, Hastings, nu sunt 
singurul care crede că Franklin este un individ dubios. Am 
aflat-o de la cineva care evident că ştie mai bine. 

— De la cine? L-am chestionat eu aspru. 

Boyd Carrington cobori glasul: 

— De la sora Craven. 

— Ce?! Eram profund surprins. 

— Sst! Nu ţipa. Da, sora Craven mi-a băgat în cap ideea. 
Ştii, e o fată isteaţă, îi merge mintea! Nu-i place Franklin... 
Nu l-a agreat niciodată... 

Eram uluit. Aş fi zis că persoana care-i displăcea profund 
sorei Craven era propria sa pacientă. Îmi trecu brusc prin 
minte că sora Craven cunoaşte probabil o groază de lucruri 
în legătură cu menajul familiei Franklin. 

— Va rămâne în noaptea asta aici, continuă Boyd 
Carrington. 

— Ce?! Eram profund intrigat. 

Sora Craven părăsise, Styles”-ul imediat după 
înmormântare. 

— Doar o noapte, între două cazuri, explică Boyd 
Carrington. 

— Înţeleg! 


Eram uşor neliniştit de întoarcerea sorei Craven, deşi cu 
greu aş fi putut spune de ce. Mă întrebam dacă exista oare 
vreun motiv pentru ca ea să revină?! Nu-i plăcea Franklin, 
afirmase Boyd Carrington... 

Liniştindu-mă singur, am vorbit cuprins de o bruscă 
vehemenţă: 

— N-are nici un drept să insinueze fel de fel de lucruri 
despre Franklin. Şi, la urma urmei, mărturia ei a fost cea 
care a ajutat să se stabilească faptul că a fost vorba de o 
sinucidere. Mărturia ei şi a lui Poirot care a văzut-o pe 
doamna Franklin ieşind din laborator cu o sticluţă în mină. 

Boyd Carrington izbucni. 

— Ce înseamnă o sticluţă?! Femeile întotdeauna au la ele 
sticluţe... cu parfum, cu loţiune de păr, cu ojă. În seara 
aceea fata ta alerga de colo-colo cu o sticluţă în mină şi asta 
nu înseamnă că ea se gândea să se sinucidă, nu? Prostii! 

Se întrerupse pe când se apropia de noi Allerton. Şi, în 
aceeaşi clipă, ca într-o melodramă, din depărtări se auzi 
ecoul unui tunet. Reflectam, cum o mai făcusem şi înainte, 
că Allerton părea destinat să joace rolul ticălosului... 

Dar în noaptea morţii Barbarei Franklin el se aflase 
departe de casă. Şi, pe deasupra, ce motiv putea să aibă? 

Apoi m-am gândit că X niciodată n-avea vreun motiv... În 
aceasta consta puterea poziţiei sale. Şi asta şi numai asta 
ne încurca teribil! Totuşi, nu era deloc imposibil ca în orice 
clipă să apară o scânteie care să ne ajute să descoperim 
totul... 


Cred că aici şi acum aş vrea să mărturisesc ceva ce nu 
luasem în consideraţie nici o clipă şi anume faptul că Poirot 
ar putea să sufere un eşec. În înfruntarea dintre Poirot şi X 
nu mă gândisem niciodată la posibilitatea ca X să iasă 
victorios. În ciuda sănătăţii proaste, şubrede a lui Poirot, am 
crezut în el ca fiind potenţial mai puternic decât X. Vedeţi, 
mă deprinsesem cu succesele lui Poirot. 


Poirot însuşi a fost primul care mi-a strecurat în inimă 
îndoiala. 

Înainte de a cobori la cină m-am dus să-l văd. Nu-mi mai 
amintesc acum ce anume l-a determinat s-o spună, dar 
brusc Poirot întrebuinţă propoziţia „dacă mi se întâmplă 
ceva”. 

Am protestat pe loc şi vehement. Nu se va întâmpla 
nimic... Nimic nu se putea întâmpla. 

— Eh bien, atunci n-ai ascultat atent ce ţi-a spus doctorul 
Franklin. 

— Franklin nu ştie. Poirot, o să trăieşti încă multă vreme... 

— E posibil, prietene, deşi ar fi extrem de neobişnuit. Dar 
acum vorbesc în sens particular şi nu în sens general. Deşi, 
dacă ar fi să mor curând, s-ar putea să n-am timp suficient 
să-l „aranjez” pe prietenul nostru X. 

— Ce?! Faţa mea oglindea cât de şocat eram. 

Poirot dădu afirmativ din cap. 

— Da, Hastings. X este, în fond, inteligent. De fapt, foarte 
inteligent. Şi X, evident, înţelege că eliminarea mea, chiar 
dacă-mi va anticipa moartea naturală doar cu câteva zile, 
poate să reprezinte un avantaj inestimabil. 

— Dar atunci... Dar atunci... Ce o să se întâmple? 

Eram îngrozit 

— Când colonelul cade, mon ami, al doilea la comandă îi ia 
locul. Tu vei continua. 

— Cum am să pot eu? Plutesc într-un întuneric desăvârşit. 

— Am aranjat şi cu asta. Dacă mi se întâmplă ceva, 
prietene, vei găsi aici, bătu cu palma caseta încuiată de 
lângă el, toate cheile de care ai nevoie. Vezi, am aranjat 
totul pentru orice eventualitate. 

— Într-adevăr, nu e nici o nevoie să fii deştept! Spune-mi 
măcar acum tot ce este de ştiut. 

— Nu, prietene. Faptul că tu nu ai cunoştinţă de ceea ce 
eu ştiu e un lucru în sine preţios. 

— Mi-ai făcut un raport clar despre toate problemele? 

— Evident că nu. X ar putea pune mâna peel. 


— Atunci ce-mi laşi? 

— Doar indicaţii. Ele nu vor însemna nimic pentru X, fii 
sigur de asta, dar te vor conduce pe tine să descoperi 
adevărul. Nu sunt chiar atât de sigur. Poirot, de ce trebuie 
să ai o minte atât de întortocheată? Totdeauna ţi-a plăcut să 
complici lucrurile... Totdeauna! 

— Şi a devenit pentru mine acum o adevărată pasiune? 
Asta vrei să spui? Poate. Dar, te asigur, indicaţiile pe care ţi 
le furnizez te vor duce la adevăr. Făcu o pauză, apoi spuse: 
Şi poate atunci vei dori ca ele să nu te fi condus aşa de 
departe. Şi poate că atunci ai prefera să spui: „Să tragem 
cortina”. 

Ceva în glasul său îmi trezi din nou acea spaimă vagă, 
nedesluşită pe care o mai simţisem o dată sau de două ori. 
Era ca şi cum undeva, în afara razei mele vizuale, exista 
ceva ce n-aş fi dorit să văd... Ce n-aş fi vrut să ştiu... Un 
lucru ce totuşi, în străfunduri, îl ştiam... 

Am alungat această senzaţie şi am coborât la cină. 


XVII. 


Cina a fost destul de veselă. Doamna Luttrell coborâse din 
nou şi manifesta cea mai bună formă de veselie irlandeză 
artificială. Franklin părea mult mai vioi şi mai bine dispus 
decât îl ştiusem vreodată. Pe sora Craven o vedeam pentru 
prima oară în haine obişnuite în loc de uniforma ei de 
infirmieră. Acum, când scăpase de servituţile profesionale, 
se prezenta netăgăduit ca o tânără foarte atrăgătoare. 

După cină doamna Luttrell propuse un bridge, dar până la 
urmă începură alte jocuri. Pe la nouă şi jumătate Norton ne 
făcu cunoscută intenţia lui de a urca să-l vadă pe Poirot. 

— Bună idee, zise Boyd Carrington. Îmi pare rău că se 
simte prost din cauza vremii. Vin şi eu cu tine. 

Am acţionat rapid. 


— Ascultă, nu te supăra... E prea obositor pentru el să 
discute cu mai mult de o persoană odată, am intervenit eu. 

Norton îmi ţinu hangul şi adăugă repede: 

— l-am promis că-i împrumut o carte despre păsări. 

— Bine, acceptă Boyd Carrington. Hastings, te întorci? 

— Da. 

Am urcat cu Norton. Poirot ne aştepta. După ce am 
schimbat câteva cuvinte, am coborât din nou. Am început să 
jucăm remi. 

Boyd Carrington, cred, era cam iritat în seara aceea din 
cauza atmosferei vesele de la „Styles”. Se gândea, poate, că 
nu se scursese atât de mult timp de la tragedie încât toţi s-o 
uite. Era distrat, uitând deseori ce făcea şi până la urmă se 
scuză că nu va mai juca mai departe. Se duse la fereastră şi 
o deschise. Se auzea tunând în depărtare Se pornise o 
furtună, care încă nu ajunsese până la noi. Închise fereastra 
şi se întoarse. Stătu un minut sau două uitându-se la jocul 
nostru, apoi ieşi din cameră. 

M-am dus să mă culc pe la unsprezece fără un sfert. Am 
urcat şi n-am mai intrat la Poirot. Probabil că dormea. 
Simţeam o repulsie să mă mai gândesc la „Styles” şi la 
problemele sale. Voiam să dorm... Să dorm şi să uit... 

Tocmai aţipisem, când mă trezi un zgomot. Am crezut că 
cineva a bătut la uşa mea. Am zis: „Intră”, dar fiindcă n-am 
primit nici un răspuns m-am sculat, am aprins lumina şi m- 
am uitat pe coridor. 

Chiar în clipa aceea l-am văzut pe Norton întorcându-se de 
la baie şi îndreptându-se spre camera sa. Purta un halat de 
o culoare respingătoare, iar părul îi stătea ridicat caraghios 
în creştet, ca de obicei. A intrat în camera lui, a închis uşa şi 
imediat l-am auzit întorcând cheia în broască. 

Din înalturi răzbătu bubuitul unui tunet, Furtuna se 
apropiase. 

M-am reîntors în pat cuprins de o uşoară senzaţie de 
nelinişte provocată de zgomotul acelei chei întoarse în 
broasca uşii. 


Sugera, foarte vag, lucruri sinistre. Oare în mod obişnuit 
Norton îşi încuia uşa noaptea? M-am mirat. Îl prevenise 
Poirot să procedeze aşa? Cu o bruscă tulburare mi-am 
amintit cum cheia de la uşa lui Poirot dispăruse în chip 
misterios... 

Stăteam culcat şi neliniştea mea crescu în timp ce furtuna 
îmi accentua starea nervoasă. Până la urmă ra-ara ridicat şi 
am încuiat şi eu uşa. Apoi am revenit în pat şi am adormit... 


Înainte de a cobori la micul dejun am intrat la Poirot. 

Se afla în pat şi încă odată m-a izbit cât de prost arăta. 
Linii adânci de oboseală, de extenuare îi brăzdau faţa. 

— Cum te simţi, prietene? 

Îmi zâmbi liniştitor. 

— Exist, dragul meu, încă exist. 

— Ai dureri? 

— Nu... Sunt doar obosit, foarte obosit, suspină el. 

— Cum a fost aseară? Ţi-a spus Norton ce-a văzut în ziua 
aceea? 

— Da. 

— Ce-a fost? 

Poirot mă privi lung şi gânditor, înainte de a-mi răspunde: 

— Hastings, nu sunt sigur că ar fi bine să-ţi spun. Ai putea 
înţelege greşit. 

— Despre ce e vorba? 

— Norton mi-a mărturisit că a zărit doi oameni... 

— Judith şi Allerton, am strigat. M-am gândit eu atunci că 
aşa e! 

— Eh bien, non. Nu Judith şi Allerton. Nu ţi-am zis că o să 
înţelegi greşit? Ai şi tu o idee fixă! 

— Îmi pare rău, mi-am cerut eu scuze puţin stingherit. 
Hai, dă-i drumul! 

— Am să-ţi spun mâine. Am multe lucruri asupra cărora 
trebuie să reflectez. 

— Are... Are vreo legătură cu cazul? 


Poirot dădu afirmativ din cap. Închise ochii, lăsându-se pe 
spate. 

— Cazul este încheiat. Da, este terminat. Sunt numai 
câteva fleacuri ce trebuie asamblate. Prietene, du-te să-ţi iei 
micul dejun. Şi când pleci trimite-l pe Curtiss la mine. 

Aşa am făcut şi am coborât. Voiam să-l văd pe Norton. 
Eram teribil de curios să aflu ce îi spusese lui Poirot. 

Fără să ştiu de ce, nu mă simţeam nici liniştit, nici fericit. 
Mă impresionase neplăcut dispoziţia sumbră a lui Poirot. De 
ce acest secret desăvârşit? De ce această adâncă, 
inexplicabilă tristeţe? Care era adev ărul despre toate 
acestea? 

Norton nu venise la micul dejun. 

Am ieşit în grădină să mă plimb. După furtună aerul era 
curat şi rece. Am observat că plouase mult. Pe peluză l-am 
găsit pe Boyd Carrington. Îmi făcea plăcere să-l văd şi 
voiam să-l pot lua confident. Dorisem acest lucru tot timpul. 
Acum eram foarte ispitit s-o fac. Poirot nu mai era în stare 
să ducă singur la bun sfârşit cazul. 

În această dimineaţă Boyd Carrington arăta atât da 
viguros, atât de sigur de sine încât m-am simţit cuprins de 
un val de căldură şi de linişte. 

— Te-ai sculat cam târziu, zise el. 

Am dat afirmativ din cap. 

— Am dormit mai mult. 

— În timpul nopţii a fost o furtună grozavă, cu trăsnete. 

Acum îmi aminteam că prin somn auzisem tunetele. 

— Aseară cred că mă aflam sub influenţa vremii, continuă 
Boyd Carrington. Astăzi mă simt mult mai bine. 

Întinse braţele şi căscă. 

— Unde e Norton? L-am întrebat. 

— Cred că nu s-a sculat încă. E leneş, diavolul. 

Printr-o înţelegere tacită am ridicat ochii. Ferestrele 
camerei lui Norton se aflau chiar acolo deasupra noastră. 
Am tresărit. Pe toată faţada casei numai geamurile camerei 
lui Norton erau închise. 


— E bizar. Crezi că au uitat să-l cheme la micul dejun? Am 
întrebat eu. 

— Ciudat... Sper că nu e bolnav. Să mergem şi să vedem. 

Am urcat împreună. Servitoarea, o fată arătând cam 
tâmpă, se afla pe coridor. Ne-a comunicat, după ce o 
întrebarăm, că domnul Norton nu răspunsese când 
ciocănise la uşa lui. Bătuse o dată sau de două ori, dar nu se 
părea că o auzise. Uşa sa era încuiată. 

Mă cuprinse o presimţire neplăcută. Am ciocănit tare, 
strigând: 

— Norton, Norton. Trezeşte-te! 

Şi din nou cu o nelinişte crescândă: 

— Trezeşte-te! 


Când a devenit evident că, în ciuda insistențelor noastre, 
nu primeam nici un răspuns, ne-am dus şi l-am căutat pe 
colonelul Luttrell. Ne ascultă şi în ochii lui albaştri, spălăciţi, 
se ivi o spaimă vagă. Se trase nehotărât de mustață. 

Doamna Luttrell, adeptă a hotărârilor prompte, nu 
tergiversă. 

— Trebuie să deschidem uşa într-un fel. N-avem încotro, e 
singura soluţie. 

Pentru a doua oară în viaţa mea am văzut o uşă spartă la 
„Styles”. În spatele uşii era ceea ce fusese şi prima dată în 
dosul unei uşi încuiate: Moarte prin violen ţă. 

Norton, în halat, zăcea pe patul său. Cheia se afla în 
buzunarul halatului. În mână avea un revolver minuscul ca 
o jucărie, dar în stare să-şi îndeplinească misiunea. Exact în 
mijlocul frunţii se vedea o mică gaură. 

Pentru o clipă sau două n-am putut să precizez de ce-mi 
amintea. Ceva, sigur, foarte de demult... 

Eram prea obosit ca să-mi amintesc... 


Pe când intram în camera lui Poirot, acesta îmi văzu mutra 
şi mă întrebă repede: 


— Ce s-a întâmplat? Norton? 

— Mort! 

— Cum? Când? 

În câteva cuvinte i-am spus. Am încheiat extenuat: 

— "Toţi spun că e vorba de sinucidere. Ce altceva pot să 
zică? Uşa era încuiată. Geamurile închise. Cheia în 
buzunarul lui. Asta-i bună! L-am văzut cu ochii mei intrând 
în cameră şi l-am auzit încuind uşa. 

— Hastings, l-ai văzut? 

— Da, astă noapte. 

I-am explicat. 

— Eşti sigur că era Norton? 

— Desigur, îi recunosc dintr-o mie halatul ăla îngrozitor. 

Pentru o clipă Poirot deveni cu adevărat bătrân, pisălog. 

— Ah! Dar este vorba de un om pe care-l identifici şi nu de 
un halat. Ma foi! Oricine poate purta un halat! 

— E adevărat, am răspuns eu încet, că nu i-am văzut faţa. 
Dar era părul lui, ei bine, şi acel uşor şchiopătat... 

— Mon Dieu, oricine poate şchiopăta. 

L-am privit uimit. 

— Poirot, vrei să insinuezi că nu era Norton cel pe care l- 
am zărit? 

— Nu insinuez nimic. Sunt numai supărat de argumentele 
neştiinţifice aduse de tine când susţii că era Norton. Nu, nu, 
nici o clipă nu vreau să insinuez că n-a fost Norton. Ar fi fost 
greu să fie oricine altcineva, fiindcă fiecare bărbat de aici 
este înalt, mult mai înalt decât Norton şi, en fin, înălţimea 
nu 0 poţi masca, aceasta categoric nu. Cred că Norton avea 
doar un metru şaizeci înălţime. Tout de meme, e ca un truc, 
ca o scamatorie, nu? Intră în cameră, încuie uşa, pune cheia 
în buzunar şi este găsit împuşcat ţinând revolverul în mână, 
iar cheia în buzunarul halatului! 

— Atunci nu crezi că s-a sinucis? Poirot clătină uşor din 
cap. 

— Nu. Norton nu s-a sinucis. A fost ucis în mod deliberat! 


Am coborât dezorientat. Lucrul era atât de inexplicabil 
încât mi se poate ierta faptul că nu mi-am putut imagina 
următorul pas inevitabil. Eram buimăcit. Mintea nu-mi mai 
mergea cum trebuie. 

Şi totuşi era atât de logic. Norton fusese omorât. De ce? 
Ca să fie împiedicat, aşa bănuiam eu, să spună ceea ce 
văzuse. 

Dar el mărturisise ceea ce ştia unei alte persoane. 

Aşa încât şi acea persoană se afla în pericol... 

Şi nu era numai în pericol, dar şi neajutorat... 

Ar fi trebuit să ştiu... 

Ar fi trebuit să prevăd... 

— Cher ami! Mi-a zis Poirot pe când părăseam camera. 

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din 
gura lui. Pentru că atunci când Curtiss se duse să-şi 
servească stăpânul, descoperise că murise... 


XVIII. 


Nu vreau să scriu despre asta deloc. 

Doresc, înţelegeţi, să mă gândesc cât mai puţin la acest 
lucru. Hercule Poirot murise şi o dată cu el murise şio bună 
parte din Arthur Hastings. 

Vă voi relata faptele fără prea multe amănunte. Mai mult, 
nu suport să fac. 

Poirot a murit, au spus toţi, de moarte naturală. A avut un 
atac de inimă. Aceasta a fost cauza, iar Franklin a declarat 
că el se aştepta ca Poirot să moară. Fără îndoială că vestea 
morţii lui Norton l-a dat gata. Dar, pe de altă parte, se pare 
că pastilele de nitroglicerină nu se aflau la îndemână lângă 
patul lui. 

Fusese o neglijenţă? Le-a îndepărtat cineva în mod 
deliberat? Nu, trebuia să fie ceva mai mult de atât. X nu 


putea să conteze pe faptul că Poirot va avea un atac de 
inimă. 

Pentru că, înţelegeţi, refuzam să cred că moartea iui Poirot 
era naturală. Fusese omorât, aşa cum fusese omorât şi 
Norton şi Barbara Franklin. Şi eu nu ştiam de ce au fost 
UCiŞI... Şi nici cine-i suprimase! 

A urmat o anchetă în legătură cu moartea lui Norton şi 
concluzia a fost: sinucidere. Singura îndoială a fost 
exprimată de medicul legist care a afirmat că e neobişnuit 
ca un om să se împuşte singur exact în mijlocul frunţii. Dar 
asta nu aducea decât o umbră de îndoială. Întreaga 
problemă era atât de clară! Uşa încuiată pe dinăuntru, 
cheia în buzunarul mortului, ferestrele bine închise... 
Revolverul în mina lui. Se pare că Norton se văitase de 
migrene şi că mai multe investiţii ale sale dăduseră greş. 
Greu de crezut că acestea ar fi putut să constituie motive 
pentru o sinucidere, dar trebuiau să găsească şi ei ceva! 

Revolverul se pare că era al lui. Cât stătuse la „Styles” o 
servitoare îl văzuse de vreo două ori pe masa lui de toaletă. 
Deci asta era situaţia! O altă crimă frumos pusă în scenă şi, 
ca de obicei, fără nici o alternativă. 

În duelul dintre Poirot şi X, X câştigase. 

Dar venise şi rândul meu... 

M-am dus în camera lui Poirot şi am luat caseta. 

Ştiam că mă lăsase executorul lui testamentar, încât 
aveam dreptul să procedez aşa. Cheia era legată în jurul 
gâtului său. 

Ajuns în camera mea, am deschis caseta. 

Şi am avut pe loc un şoc. Filele cazurilor lui X dispăruseră. 
Le văzusem doar cu o zi sau două înainte când Poirot le 
băgase în casetă şi apoi o încuiase. Aceasta era dovada, 
dacă aş mai fi avut nevoie de ea că X acţionase! Fie că 
Poirot distrusese el însuşi aceste hârtii (puţin probabil însă), 
fie că X o făcuse. 

X, X. Acest diavol blestemat! 


Dar caseta nu era goală. Mi-am reamintit promisiunea lui 
Poirot că am să găsesc alte indicaţii pe care X să nu le poată 
descifra. 

Unde se aflau aceste indicaţii? 

În casetă am găsit un exemplar al uneia dintre piesele lui 
Shakespeare şi anume Othello, într-o ediţie mică, ieftină. 
Cealaltă carte era piesa John Ferguson de St. John Ervine. 
În ea era un semn la actul al treilea. 

Priveam cele două cărţi cu desăvârşire pierdut. 

— lată cheile pe care mi le lăsase Poirot... Şi nu-mi 
spuneau absolut nimic! 

Ce puteau să însemne? 

Singurul lucru care-mi trecu prin cap a fost că ele 
constituie un fel de cod. Un cod bazat pe aceste piese. 

Dar dacă eră aşa, cum îl voi putea descifra? 

Nicăieri nu erau cuvinte, litere subliniate. Ani încercat plin 
de râvnă să găsesc cheia, dar fără nici un rezultat! 

Am citit foarte atent actul al treilea din John Ferguson. O 
scenă admirabilă, cutremurătoare era cea în care 
„neghiobul” Clutie John stă şi discută, scenă care se 
termină cu plecarea tânărului Ferguson în căutarea omului 
ce-i violase sora. 

Caractere realizate cu artă... Dar greu puteam să cred că 
Poirot îmi lăsase cartea ca să-mi rafineze gustul literar. 

Şi apoi pe când întorceam paginile căzu o bucăţică de 
hârtie. Conţinea o singură propoziţie scrisă de mâna lui 
Poirot: 

Discută cu valetul meu Georges! 

Ei, asta era ceva! Cheia codului, poate, dacă exista un cod, 
a fost lăsată la Georges. Trebuia să obţin adresa lui şi să mă 
duc să-l văd. 

Dar mai întâi era problema dureroasă a înmormântării 
prietenului meu drag. 

Aici era locul unde trăise când venise prima oară în 
această ţară. Aici urma să se odihnească în pace... În zilele 
acelea Judith a fost foarte drăguță cu mine. Petrecu o 


groază de vreme în preajma mea şi mă ajută să aranjez 
totul. A fost blândă şi plină de înţelegere. Elizabeth Cole şi 
Boyd Carrington au fost şi ei foarte amabili. 

Elizabeth Cole era mai puţin afectată de moartea lui 
Norton decât aş fi crezut eu. Dacă era cumva profund 
îndurerată atunci păstra acest lucru doar pentru ea. 

Şi astfel totul luă sfârşit... 


Da, trebuie să scriu despre asta... 

Trebuie să spun tot. 

Înmormântarea se terminase. Stăteam cu Judith, 
încercând să schiţez câteva planuri pentru viitor. 

— Dar vezi, dragă, eu n-am să fiu aici, mă întrerupse ea. 

— N-ai să fii aici? 

— Nu voi mai fi în Anglia. 

M-am uitat fix la ea. 

— N-am vrut să-ţi spun înainte, tată. Nu doream să fac 
lucrurile şi mai grele pentru tine. Dar acum trebuie să ştii. 
Sper să nu te superi prea tare. Plec în Africa, înţelegi, cu 
doctorul Franklin. 

Când am auzit, am explodat. Era imposibil! Nu putea să 
facă un asemenea lucru! Toată lumea o să bârfească. Să fie 
asistenta lui în Anglia, mai ales, când soţia sa trăia era una, 
dar să se ducă cu el în Africa era alta. Era imposibil şi mă 
împotriveam cu hotărâre. 

— Judith, nu trebuie să faci un asemenea lucru! 

Nu m-a întrerupt. M-a lăsat să termin. Zâmbea uşor. 

— Dar, iubitule, nu plec ca asistentă a lui, ci ca soţie. 

Am simţit că o măciucă mă izbeşte în moalele capului. 

Am zis sau mai mult am bâiguit: 

— Al... Allerton? 

Părea uşor amuzată. 

— N-a fost niciodată nimic. Ţi-aş fi spus-o, dacă nu mă 
înfuriai. Pe deasupra doream ca tu să crezi, ei bine... Ceea 
ce credeai. Nu voiam să afli că era... John. 


— Dar într-o seară l-am văzut sărutându-te. 

— Ah! Se poate. În seara aceea eram distrusă, nefericită. 
Se mai întâmplă. O ştii şi tu doar, nu? 

— Nu te poţi căsători cu Franklin încă... Aşa repede... 

— Ba da. Vreau să plec cu el şi tu singur ai spus că e mai 
uşor. Acum... Acum nu mai avem de ce să aşteptăm! 

Judith şi Franklin. Franklin şi Judith. 

Înţelegeţi ce gânduri mă năpădiră... Gânduri care zăceau 
în adâncuri de multă vreme?! 

Judith cu o sticluţă în mână, Judith cu glasul ei tânăr, 
pasionat declarând că vieţile lipsite de sens ar trebui 
înlăturate în favoarea celor folositoare. Judith, pe care o 
iubisem şi eu şi o iubise şi Poirot! Cei doi văzuţi de Norton 
fuseseră oare Judith şi Franklin? Dacă era aşa. Dacă era 
aşa... Nu, aceasta nu putea fi adevărat... Nu Judith... Poate 
Franklin... Un om straniu, dur, un bărbat care dacă s-ar fi 
hotărât să comită o crimă putea să ucidă, chiar de mai 
multe ori... 

Poirot acceptase să-l consulte pe Franklin. 

De ce? Ce-i spusese în acea dimineaţă? 

Dar nu Judith... Nu iubita mea, serioasa şi tânăra mea 
Judith! 

Şi cât de straniu se comportase Poirot! Cum îmi răsunau 
încă în urechi acele cuvinte ale sale: „Şi poate că atunci ai 
prefera să spui: „Să tragem cortina.” 

Şi dintr-o dată mă izbi o nouă idee. Monstruos! Imposibil! 
Nu cumva întreaga istorie a lui X fusese o născocire şi 
Poirot venise la „Styles” fiindcă se temea de o tragedie în 
menajul familiei Franklin? Voia să veghez asupra lui Judith? 
Oare acesta să fi fost motivul pentru care nu-mi spusese 
nimic? Fiindcă întreaga poveste despre X fusese doar o 
născocire, o perdea de fum? 

Judith, fiica mea, era inima întreagă a tragediei? 

Othello! Othello luasem eu din raftul de sub masă în seara 
aceea când murise doamna Franklin! Să fie oare aceasta 
cheia? 


În acea seară, Judith arăta, cum remarcase cineva, ca tiza 
ei înainte de a-i tăia capul lui Holofern! Judith - purtând 
moartea în inimă?! 


XIX. 


Aceste rânduri le scriu la Eastbourne. 

Venisem la Eastbourne să-l văd pe Georges, fostul valet al 
lui Poirot. 

Georges slujise la Poirot mulţi ani. Competent, era genul 
de om prozaic, fără nici un pic de imaginaţie. Iotdeauna 
privea lucrurile aşa cum erau şi le preţuia la adevărata lor 
valoare. 

Ei bine, m-am dus să-l văd. l-am spus de moartea lui Poirot 
şi Georges reacţionă aşa cum mă aşteptasem, în modul lui 
obişnuit. A fost abătut şi trist, dar aproape că a reuşit să 
ascundă aceasta. 

Apoi l-am întrebat: 

— Ţi-a lăsat un mesaj pentru mine, nu? 

Georges răspunse prompt: 

— Pentru dumneavoastră, domnule? Nu, nu, după cât îmi 
aduc aminte. 

Am rămas surprins. Am insistat dar a fost foarte categoric. 

La sfârşit am zis: 

— Presupun că e greşeala mea. Ei bine, asta-i! Aş fi vrut să 
fii cu el când a murit. 

— Domnule, şi eu aş fi dorit. 

— Cred că şi dacă tatăl dumitale ar fi fost bolnav, 
dumneata tot ai fi venit la Poirot. 

Georges mă privi într-un mod curios. 

— Domnule, vă cer iertare. Nu vă înţeleg prea bine. 

— Ai plecat de la Poirot ca să ai grijă de tatăl dumitale, nu? 

— Domnule, eu n-am vrut să plec. Domnul Poirot m-a 
îndepărtat. 


— Te-a îndepărtat? M-am mirat eu. 

— Domnule, nu vreau să zic că m-a concediat. Înțelegerea 
a fost ca eu să mă reîntorc în serviciul dânsului ceva mai 
târziu. Dar am plecat la dorinţa sa şi dânsul mi-a aranjat o 
remuneraţie corespunzătoare în timp ce eu stăteam aici cu 
bătrânul meu tată. 

— Dar de ce, Georges, de ce? 

— Domnule, într-adevăr n-aş putea spune de ce. 

— N-ai întrebat? 

— Nu, domnule. N-am crezut că am căderea s-o fac. 
Domnul Poirot întotdeauna a avut ideile sale, domnule. Un 
gentleman foarte deştept, ceea ce eu am înţeles 
întotdeauna, domnule, şi demn de mult respect - Da, da, am 
murmurat eu absent. 

— Era foarte atent cu ţinuta sa... cu hainele, deşi avea 
gusturi cam ciudate şi fanteziste... Dacă înţelegeţi ce vreau 
să spun... Dar e de înţeles, fiindcă în fond era un gentleman 
străin. Tot aşa cu părul şi mustaţa... 

— Ah! Acele faimoase mustăţi. Am simţit un junghi dureros 
reamintindu-mi cât de mândru era de ele. 

— În special îl preocupa mustaţa, continuă Georges. Nu o 
purta după ultima modă, dar i se potrivea, dacă înţelegeţi 
ce vreau să spun. 

I-am răspuns că da. Apoi am murmurat cu discreţie 

— Bănuiesc că şi-o vopsea, ca şi părul de altfel, nu? 

— Da împrospăta un pic culoarea mustăţii... Dar nu a 
părului... Cel puţin în ultimii ani. 

— E un nonsens! Era negru ca pana corbului, arăta chiar 
ca o perucă, atât de artificial pare. 

Georges îmi mărturisi, codindu-se: 

— Scuzaţi-mă, domnule, era chiar perucă. Părul domnului 
Poirot căzuse mult în ultima vreme aşa că şi-a luat o perucă. 

Mă gândeam cât de trist era că un valet ştia mai multe 
despre un om decât cel mai apropiat prieten al său. 

M-am întors la întrebarea care mă intriga: 


— Dar într-adevăr n-ai idee de ce domnul Poirot te-a 
expediat de lângă el? Gândeşte-te, omule, gândeşte-te! 

Georges se străduia s-o facă, dar era clar că nu era capabil 
de aşa ceva. 

— Aş putea numai să sugerez, domnule, vorbi el în sfârşit, 
că m-a îndepărtat pe mine fiindcă voia să-l angajeze pe 
Curtiss. 

— Curtiss? De ce ar fi vrut să-l angajeze pe Curtiss? 

Georges tuşi din nou. 

— Ei bine, domnule, habar n-am de ce. Nu mi s-a părut, 
când l-am văzut, un... Vă rog să mă scuzaţi... Un specimen 
prea reuşit, domnule! Desigur, din punct de vedere fizic era 
puternic, dar aş îndrăzni să afirm că nu prea avea calităţile 
care să-i convină domnului Poirot. Fusese asistent mai 
înainte la o casă de nebuni, cred. 

L-am privit fix pe Georges. 

Curtiss! 

Acesta să fi fost motivul pentru care Poirot nu vroise să-mi 
spună mai mult? Curtiss, singurul om pe care nu-l pusesem 
la socoteală niciodată! Da, şi Poirot fusese mulţumit să fie 
aşa, ca eu să-i cercetez numai pe oaspeţii de la „Styles” în 
căutarea misteriosului X. Dar X nu era un oaspete! 

Curtiss! 

Cândva asistent într-un ospiciu... Şi oare nu citisem 
undeva că mulţi dintre foştii pacienţi în case ori aziluri 
pentru nebuni rămân uneori sau se întorc acolo ca 
asistenţi? 

Un om ciudat, taciturn, cu o înfăţişare de tembel... Un om 
ce putea să omoare pentru un motiv oarecare straniu, 
patologic?! 

Şi dacă era aşa... Dacă era aşa... 

Atunci mi se lua o mare greutate de pe suflet! 

Curtiss...? 


Postscriptum (Însemnări de căpitanul Arthur Hastings: 


La patru luni după moartea prietenului meu Poirot, a 
intrat în posesia mea următorul manuscris. Am primit o 
înştiinţare de la o firmă de avocaţi rugându-mă să le fac o 
vizită la birou. Acolo, „în conformitate cu instrucţiunile 
clientului lor, domnul Hercule Poirot”, îmi înmânară un 
pachet sigilat. Reproduc aici conţinutul lui). 

Manuscrisul lui Hercule Poirot: 


Mon cher ami, 

Când vei citi aceste rânduri voi fi mort de patru luni. Am 
meditat îndelung dacă să aştem sau nu pe hârtie ceea ce 
am scris eu aici şi am decis că e absolut necesar să se afle 
adevărul despre cea de a doua „afacere Styles”. De 
asemenea, risc o presupunere şi anume că la vremea când 
parcurgi aceste rânduri vei fi desfăşurat cele mai 
extravagante teorii... Şi nu e exclus să-ţi faci mari 
necazuri... 

Dar lasă-mă să-ţi spun că tu, mon ami, ai fiputut uşor să 
ajungi să descoperi adevărul. Zic asta fiindcă aveai toate 
indiciile. Dacă n-ai ajuns, e din cauză că întotdeauna ai avut 
o fire fericită, mult prea încrezătoare. A la fin comme an 
commencement. 415) 

Trebuie să afli, cel puţin, cine l-a omorât pe Norton - chiar 
dacă cine a ucis-o pe Barbara Franklin e încă un mister. 
Ultima afirmaţie s-ar putea să te cam surprindă. 

Dar să încep cu începutul. După cum îţi aminteşti am 
trimis după tine. [i-am spus că am nevoie de tine. Era 
adevărat. Ţi-am zis că voiam ca tu să fii ochii şi urechile 
mele. Şi asta era adevărat, foarte adevărat... Dar nu în 
sensul în care ai înţeles tu! Tu trebuia să vezi ceea ce eu 
voiam să vezi şi să auzi, subliniez deci, ceea ce eu vroiam de 
fapt să auzi. 


Te-ai plâns, cher ami, că eram „unfair” în prezentarea 
acestui caz. M-am străduit să nu afli ceea ce eu ştiam. Adică 
am refuzat să-ţi dezvălui identitatea lui X. E foarte 
adevărat! Am făcut asta deşi nu din motivele pe care ţi le- 
am „servit”. Imediat vei vedea adevăratul motiv. 

Şi acum să examinăm această problemă a lui X. Ţi-am dat 
rezumatul diferitelor cazuri. 'Ţi-am indicat că în fiecare caz 
în parte părea foarte clar că persoana acuzată sau 
suspectată comisese crima respectivă, că nu exista nici o 
soluţie alternativă. Apoi am stabilit prin deducție al doilea 
fapt important: că în fiecare caz X ori fusese în scenă, ori 
foarte implicat. Atunci tu ai tras o concluzie care, paradoxal, 
era şi adevărată şi falsă în acelaşi timp. Şi anume că X 
comisese toate crimele. 

Dar, dragul meu prieten, circumstanţele au fost de 
asemenea natură în fiecare dintre cazuri (sau aproape în 
fiecare) încât numai persoana acuzată putea să fi comis 
crima. Pe de altă parte, dacă aşa stăteau lucrurile, ce 
responsabilitate avea X? Când nu e vorba de o persoană 
angajată în forţele poliţieneşti sau, să zicem, la o firmă de 
avocaţi criminalişti, nu e plauzibil ca ea să fie prezentă în 
cinci cazuri de crimă, fie el bărbat, fie femeie. Înţelegi, aşa 
ceva nu se întâmplă! Niciodată, niciodată nu se întâmplă să- 
ţi spună cineva confidenţial: „Află că eu, de fapt, cunosc 
cinci criminali!” Nu, nu, mon ami nu e posibil! Astfel că am 
ajuns la rezultatul curios să avem aici un caz de cataliză - o 
reacţie între două substanţe care are loc numai în prezenţa 
unei a treia substanţe, că cea de a treia substanţă aparent 
nu ia parte la reacţie şi rămâne neschimbată. Aşa stau 
lucrurile. Asta înseamnă că acolo unde X fusese prezent 
avuseseră loc crimele, dar X nu luase parte activă la ele. 

O situaţie extraordinară, anormală! Şi am înţeles în cele 
din urmă că dădusem, la sfârşitul carierei mele, de 
criminalul perfect, criminalul ce inventase o asemenea 
tehnică încât nu putea fi niciodat ă acuzat de crâm ă. 


Era uluitor, dar nu inedit. Au existat situaţii asemănătoare. 
Şi aici iată prima dintre „cheile” pe care ţi le-am lăsat. Piesa 
Othello. Pentru că acolo, magnific conturat, avem originalul 
lui X. Lago este criminalul perfect. Moartea Desdemonei, 
cea a lui Cassio şi, desigur, a lui Othello însuşi, sunt toate 
crimele lui Iago, plănuite de el, împlinite de el. Şi el rămâne 
în afara cercului, neatins de bănuială sau... Aşa ar fi putut 
să rămână. Pentru că marele tău Shakespeare, dragul meu 
prieten, era preocupat de dilema pe care o provocase 
propria lui artă. Ca să-l demaşte pe Lago a recurs la cel mai 
grosolan tertip, batista, lucru câtuşi de puţin potrivit cu 
tehnica generală a lui lago şi o gafă de care ai senzaţia că el 
însuşi nu s-ar fi făcut vinovat. 

Da, aici avem arta perfectă a crimei. Nici un cuvânt de 
sugestie directă. lago este totdeauna gata să-i reţină pe 
ceilalţi de la violenţă, combătând cu oroare suspiciunile 
exprimate de ceilalţi înainte ca el însuşi să le pomenească! 

Aceeaşi tehnică o vedem şi în strălucitul act al treilea al 
piesei John Ferguson - unde Clutie John „cel sărac cu 
duhul” îi determină pe alţii să-l ucidă pe omul pe care el 
însuşi îl ura. E o perfectă demonstraţie de sugestie psihică. 

Acum Hastings, trebuie să înţelegi următorul lucru: 
oricine e un criminal potenţial, în fiecare om se trezeşte din 
când în când dorin ţa de a ucide, dar nu şi voin ţa dea 
ucide. Cât de des n-ai spus sau n-ai auzit pe alţii spunând: 
M-am înfuriat atât de tare încât îmi venea să-l omor!” „Când 
mi-a zis una ca asta numai că nu l-am omorât!”, „De 
supărare puteam să-l şi strâng de gât!”. Şi toate aceste 
declaraţii sunt întrucâtva adevărate. În astfel de momente 
mintea ţi-e limpede. Îţi vine să omori! Dar n-o faci. Voinţa ta 
trebuie să concorde cu dorinţa. La copii nu se realizează 
deocamdată perfect. Am cunoscut un copil care, necăjit de 
pisicuţa lui, i-a zis: „Stai cuminte sau îţi dau una în cap de te 
omor” şi într-adevăr aşa a făcut - ca, o clipă mai târziu, 
când şi-a dat seama că viaţa pisicuţei nu se va mai întoarce, 
să fie uluit şi îngrozit, pentru că, înţelegi, copilul o iubea 


foarte mult. Astfel încât noi toţi suntem criminali potenţiali. 
Şi arta lui X a fost următoarea: nu să sugereze dorin ţa, dar 
să năruiască împotrivirea normală, decentă. A fost o artă 
desăvârşită de o practică îndelungată. X ştia cuvântul exact, 
fraza exactă, chiar şi intonaţia care să sugereze şi să 
producă presiune cumulativă asupra unui punct sensibil! Se 
putea face. A făcut-o fără ca victima să bănuiască măcar. Nu 
a fost hipnotism - prin hipnotism n-ar fi reuşit. A fost mult 
mai perfid, mult mai periculos. A fost de fapt o concentrare 
de forţe, de sentimente, în scopul adâncirii unei breşe şi nu 
a închiderii ei. A apelat la ce-i mai bun într-un om şi l-a 
asociat cu ce-i mai rău! 

Hastings, tu ar trebui să ştii, fiindcă ţi s-a întâmplat şi ţie... 

Aşadar, acum probabil că începi să înţelegi ce anume din 
remarcile mele te necăjea sau te deconcerta cu adevărat. 
Când îţi spuneam că va fi comisă o crimă la „Styles”, nu mă 
refeream întotdeauna la aceeaşi crimă. Ţi-am comunicat că 
mă aflam la „Styles” cu un anume scop. Eram acolo, ţi-am 
zis, pentru că urma să aibă loc o crimă. Ai fost surprins de 
certitudinea mea asupra acestui punct. Dar puteam să fiu 
sigur... de crimă, pentru că, înţelegi, urma să fie înfăptuită 
chiar de mine... 

Da, prietene, este ciudat... Şi ridicol... Şi cumplit! Eu, care 
nu accept crima... Eu, care preţuiesc viaţa omenească, să- 
mi sfârşesc cariera comiţând o crimă! Probabil că mi-a fost 
dat să mă frământe această dilemă pentru că am fost prea 
plin de mine însumi, prea conştient de dreptatea judecății 
mele! Pentru că înţelegi. Hastings, sunt două aspecte ale 
problemei. De o viaţă fac eforturi să salvez făpturi 
nevinovate... Să împiedic crima... Şi aceasta., şi aceasta a 
fost singura mea cale! Nu greşesc. X nu putea fi atins de 
lege! Era în siguranţă. Prin nici un alt mijloc, oricât de 
ingenios, nu cred că aş fi fost în stare să-l înfrâng. 

Şi cu toate astea, prietene... Am şovăit. Am înţeles ce 
râmnea de făcut... Dar nu mă puteam hotări să o fac eu 
însumi. Am fost, ca Hamlet... Amânând mereu ziua 


blestemată... Şi apoi următoarea tentativă a avut loc - 
atentatul împotriva doamnei Luttrell. 

Am fost curios, Hastings, să văd dacă binecunoscutul tău 
fler pentru lucrurile evidente o să lucreze. Şi a lucrat! 
Prima ta reacţie a fost o vagă bănuială asupra lui Norton Şi 
aveai dreptate întrutotul. Norton era cel în cauză. Nimic 
nu-ţi motivase părerea - în afară de impresia adevărată, 
însă exprimată cu jumătate de gură, că Norton ar fi un om 
insignifiant. Aici, cred că te-ai apropiat foarte mult de 
adevăr. 

Am trecut în revistă istoria vieţii lui cu băgare de seamă. 
Era singurul fiu al unei femei despotice. Se pare că n-a avut 
nici timp, nici talent ca personalitatea sa să se afirme sau să 
facă impresie asupra celorlalţi oameni. Din copilărie 
şchiopăta puţin şi nu fusese în stare, ca elev, să ia parte la 
jocurile celorlalţi. 

Tu mi-ai spus unul din cele mai semnificative lucruri 
despre el: cum s-a făcut de râs la şcoală când a văzut un 
iepure mort şi era gata să leşine din cauza asta. Acela, cred, 
a fost un incident ce se poate să-i fi lăsat o impresie adâncă. 
Nu-i plăceau sângele şi violenţa şi în consecinţă prestigiul 
său avea de suferit. În subconştient, aş zice, aştepta să se 
reabiliteze devenind dur, fără cruţare. 

Presupun că a început, încă de foarte tânăr, să descopere 
propria sa putere de a influenţa oamenii. E un bun auditor, 
o persoană liniştită şi plină de înţelegere. Oamenii îl plac, 
fără însă, în acelaşi timp, să-l bage prea mult în seamă. Nu-i 
convenea chestia asta, dar mai târziu a făcut uz de ea. A 
descoperit cât de ridicol de uşor era, folosind cuvintele 
adecvate şi apelând la imboldurile necesare, să influenţeze 
fiinţele din jurul lui. Tot ce trebuia era să-i înţeleagă, să le 
pătrundă gândurile, să le cunoască dorinţele şi reacţiile 
intime. 

Hastings, poţi realiza că o asemenea descoperire e în stare 
să hrănească un simţ al puterii? lată-l deci pe Norton, pe 
care oricine îl agrea dar nu-l băga prea mult în seamă, 


puţind să determine oamenii să facă lucruri ce nu doreau 
sau (reţine!) gândeau că nu voiau să le facă. 

Îmi pot imagina cum şi-a dezvoltat acest hobby al lui... Şi 
puţin câte puţin şi-a creat indirect un gust morbid pentru 
violenţă. Violenţa pentru care îi lipsea puterea fizică şi 
pentru care, lipsindu-i, fusese ridiculizat. 

Da, hobby-ul lui a crescut mereu până când a devenit o 
pasiune, o necesitate! Era un drog. Hastings, un drog ce-i 
stimula pofta în aceeaşi măsură cum ar fi făcut-o opiumul 
sau cocaina. 

Norton, în aparenţă blând şi afectuos, era de fapt un sadic, 
un vicios al durerii, al torturii mentale, care bântuise în 
ultimii ani lumea ca o adevărată epidemie căci l/apetit vient 
en mangeant. 

Era dominat de două pasiuni - setea de cruzime şi aceea 
de putere. Numai el, Norton, stăpânea cheile vieţii şi ale 
morţii! 

La fel ca sclavii oricărui drog, trebuia să-şi procure raţia 
zilnică. Victimele şi le-a găsit una după alta. N-am nici o 
îndoială că au fost mai multe cazuri, nu numai cele cinci pe 
care le-am scos acum la iveală. În fiecare dintre acestea ela 
jucat acelaşi rol. Îl ştia pe Etherington, a stat o vară în satul 
unde locuia Riggs şi a băut cu Riggs în cârciuma din sat. 
Într-o călătorie a întâlnit-o pe Freda Clay şi a speculat şi a 
încurajat convingerea pe jumătate consolidată a fetei că 
dacă bătrâna ei mătuşă ar muri ar fi un lucru într-adevăr 
bun... O eliberare pentru mătuşică şi o viaţă lipsită de 
constrângeri financiare şi plăcută pentru ea însăşi. A fost 
prieten cu familia Litchfield şi, când îi vorbea, Margaret 
Litchfield se şi vedea ca o eroină ce-şi salvează surorile de 
la o viaţă condamnată la privaţiuni, lipsită de libertate. 
Hastings, nu cred deloc că vreunul din aceşti oameni ar fi 
făcut ceea ce au făcut, dacă n-ar fi fost incitat de Norton. 

Şi acum să ne întoarcem la evenimentele de la „Styles”. 
Eram pe urma lui Norton de câtăva vreme. Făcuse 
cunoştinţă cu familia Franklin şi deodată am „mirosit” 


pericolul. Trebuie să înţelegi că lui Norton îi era necesar un 
nucleu de la care să pornească. Poţi să dezvolţi ceva numai 
când sămânţa există. De pildă, am avut totdeauna 
convingerea că în mintea lui Othello era cumva prezentă 
impresia (poate adevărată) că dragostea Desdemonei 
pentru el era de fapt admiraţia nemăsurată a unei tinere 
pentru „erou”, pentru un faimos războinic şi nu dragostea 
echilibrată a unei femei pentru Othello, b ărbatul. Este 
posibil ca Othello să-şi fi dat seama că adevărata pereche a 
Desdemonei era Cassio şi că ea putea înţelege acest lucru, 
cu vremea. 

Familia Franklin reprezenta o foarte agreabilă perspectivă 
pentru Norton al nostru! O sumedenie de posibilităţi! Fără 
îndoială, Hastings, că acum ţi-ai dat seama de ceea ce 
pentru orice om de bun-simţ era foarte clar în tot acest 
răstimp şi anume că Franklin era îndrăgostit de Judith şi ea 
de el. Bruscheţea lui, obiceiul de a nu o privi în faţă 
niciodată, de a fi nepoliticos cu ea, trebuiau să-ţi spună că 
acest bărbat era îndrăgostit până peste urechi de Judith. 
Dar Franklin este un om cu o mare tărie de caracter şi 
extrem de corect. Modul său de a se exprima este foarte 
prozaic, dar el este un bărbat cu concepţii bine definite. În 
nici un caz un bărbat nu poate accepta să-şi lase soţia pe 
care el însuşi şi-a ales-o. 

Judith, cum m-am gândit eu şi cum chiar tu puteai să vezi, 
era profund nefericită în dragostea ei. A crezut că ai înţeles 
acest lucru în ziua aceea când ai găsit-o în grădiniţa cu 
trandafiri. De aici şi izbucnirea ei de furie. Firile de genul 
celei a lui Judith nu pot suporta nici o manifestare de milă 
sau simpatie. E ca şi cum le-ai atinge o rană sângerândă. 

Apoi a descoperit că tu credeai că Allerton era cel ce o 
interesa. Te-a lăsat să crezi asta, apărându-se în felul acesta 
de orice manifestare de simpatie şi de orice re-zgândărire a 
ranei sale. A flirtat cu Allerton încercând cu disperare să-şi 
aline durerea. Ştia exact ce tip de om e Allerton. O amuza şi 


îi abătea gândurile, dar niciodată n-a nutrit nici cel mai mic 
sentiment pentru el. 

Norton, desigur, aflase dincotro bate vântul. Ela întrezărit 
mai multe posibilităţi de a acţiona în triunghiul Franklin. Pot 
afirma că a început întâi cu Franklin, dar n-a avut nici un fel 
de succes. Franklin este un om cu desăvârşire imun la 
genul de sugestii şi insinuări ale lui Norton. El are o minte 
clară, sănătoasă, cu o cunoaştere limpede a propriilor 
sentimente şi care nu ţine seama de nici o presiune din 
afară. Mai mult, marea pasiune a vieţii sale este munca. 
Cufundarea în muncă îl face mai puţin vulnerabil. 

Cu Judith, Norton a avut mai mult succes. A pedalat foarte 
inteligent pe tema vieților inutile. Pentru Judith era o 
profesiune de credinţă dar ignora faptul că dorinţele ei 
secrete erau în deplină concordanţă cu această teorie, în 
timp ce Norton se folosea din plin de ea. A fost foarte 
deştept, a adoptat un punct de vedere opus, ridiculizând 
uşor ideea că ea ar avea vreodată tăria să purceadă la o 
asemenea acţiune decisivă... Aşa vorbesc toţi tinerii, dar de 
făcut nu o fac niciodată!” Un truc vechi şi răsuflat şi totuşi 
cât de des reuşeşte, Hastings! Atât de vulnerabili sunt ei, 
aceşti copii! Atât de dispuşi, deşi nu vor s-o recunoască, să 
primească o provocare! 

Şi inutila Barbara odată înlăturată, drumul devine liber 
pentru Franklin şi Judith! Lucrul acesta nu s-a spus 
niciodată, niciodată nu s-a recunoscut deschis. E de 
subliniat că aspectul personal n-a fost amintit niciodată, cu 
nici un prilej. Pentru că dacă Judith ar fi ajuns să 
recunoască acest aspect, ar fi reacţionat cu violenţă. 

Dar în cazul unui criminal atât de vicios ca Norton, pofta 
vine mâncând. El găseşte prilej de plăcere pretutindeni. 
Inclusiv în familia Luttrell. 

Hastings, aruncă-ţi o privire în urmă! Aminteşte-ţi de 
prima seară când ai jucat bridge. Observațiile lui Norton 
după partidă, făcute în gura mare încât tu te-ai temut să nu 
le audă colonelul Luttrell! Desigur! Tocmai asta voia şi 


Norton, să le audă! Nu pierdea nici un prilej să abordeze 
subiectul, insistând chiar asupra lui. Şi până la sfârşit 
eforturile sale au fost încununate de succes! S-a întâmplat 
sub nasul tău, Hastings, şi n-ai înţeles niciodată cum! 
Temelia era deja pusă - faptul că era făcut de râs în faţa 
celorlalţi bărbaţi de soţia sa îi adâncea resentimentele 
împotriva ei. 

Adu-ţi aminte ce s-a întâmplat exact! 

Norton a zis că îi este sete. (Ştia că doamna Luttrell se află 
în casă şi va apare în „scenă”?) Colonelul a reacţionat 
imediat, conform structurii sale, ca o gazdă ospitalieră. A 
oferit băuturi. S-a dus să le aducă. Voi toţi stăteaţi afară 
lângă geam. În cameră intră şi soţia lui şi inevitabila scenă 
are loc - scenă pe care el ştia că poate fi auzită de voi. 
Colonelul se întoarce. S-ar fi putut trece peste comentariile 
deplasate - şi Boyd Carrington a şi făcut-o. (El are 
experienţă şi e plin de tact, deşi altminteri este unul dintre 
cei mai încrezuţi şi plicticoşi indivizi pe care i-am întâlnit 
vreodată! Tocmai genul admirat de tine!). Tu însuţi te-ai 
descurcat binişor! Dar Norton s-a repezit să vorbească 
foarte mult, fără sens, cu o lipsă de tact remarcabilă, fără să 
se oprească deloc, făcând astfel ca situaţia să fie şi mai 
stânjenitoare. A trăncănit despre bridge (mai mult pentru a 
aminti umilinţele suferite de Colonel), a pălăvrăgit fără nici 
un sens despre accidentele de vânătoare. Şi exact când 
trebuia, aşa cum intenţiona Norton, catârul ăla bătrân cu 
rumeguş în cap, Boyd Carrington, îi ţine hangul dând 
drumul la povestirea lui despre ordonanța irlandeză care şi- 
a împuşcat fratele. O întâmplare, Hastings, pe care Norton 
i-o spusese lui Boyd Carrington, ştiind sigur că bătrânul 
neghiob o va reproduce la momentul potrivit ca fiind a lui. 
Înţelegi, sugestia supremă nu va veni de la Norton! Mon 
Dieu, non! 

Toate s-au aranjat! Efectul cumulat! Limita critică! Jignit în 
sentimentele lui de amfitrion, făcut de ocară în faţa 
semenilor hăi, suferind din cauza faptului că ei erau 


convinşi că nu-l ţin curelele să facă ceva, ci doar să se 
supună cu blândeţe, să se lase terorizat... Şi apoi dintr-o 
dată cuvintele cheie care-i ofereau eliberarea! 

Carabina de vânătoare, accidentele... Omul care şi-a 
împuşcat fratele, şi brusc îi apare chipul soţiei sale... 
„Siguranţă perfectă... Un accident. Am să le ar ăteu lor... 
I-arăt eu ei... Blestemata! Aş vrea s-o văd moartă... Şi va 
muri!” 

Hastings, dar n-a ucis-o! Sunt aproape convins că atunci 
chiar când a tras ela ratat instinctiv pentru că a vrut să 
rateze. Şi după aceea vraja diavolului s-a destrămat! Ea era 
soţia lui, femeia iubită de el mai presus de orice. 

Una din crimele lui Norton care n-a reuşit până la capăt. 
Ah, dar următoarea lui încercare! Realizezi, Hastings, că tu 
ai fost cel ce a urmat? Aruncă o privire în urmă - aminteşte- 
ţi totul, fiecare lucru în parte. Tu, onestul, blândul meu 
Hastings! El ţi-a descoperit toate slăbiciunile, dar şi toate 
calităţile de cinste şi comportare demnă! 

Allerton este omul care nu-ţi place şi de care instinctiv de 
temi. Despre el crezi că ar trebui înlăturat. Şi tot ce-ai 
gândit şi ai auzit în legătură cu el era absolut adevărat. 
Norton îţi debitează o poveste despre Allerton - faptele în 
sine erau adevărate. (Deşi în realitate fata de care fusese 
vorba era nevrotică şi de condiţie modestă.) Apelează la 
instinctele tale convenţionale şi de modă veche. Allerton 
este nemernicul, seducătorul, bărbatul ce distruge viaţa 
fetelor şi le împinge la sinucidere! Norton îl determină şi pe 
Boyd Carrington să te atace pe aceeaşi temă! Eşti îndemnat 
să „discuţi cu Judith”. Judith, cum era lesne ele prevăzut, îţi 
răspunde pe loc că va face ce va vrea cu viaţa ei. Ceea ce te 
determină să-ţi închipui ce-i mai rău. 

Înţelegi acum diferitele clape pe care cânta Norton! 
Dragostea pentru copilul tău. Sentimentul intens, de modă 
veche, al responsabilităţii unui om ca tine faţă de soarta 
copiilor săi. Natura ta uşor infatuată: „lrebuie să fac ceva. 
Totul depinde de mine!” Sentimentul tău de ne-ajutorare 


pentru că acum eşti lipsit de judecata înţeleaptă a soţiei 
tale! Loialitatea ta - nu trebuie s-o trec cu vederea! Iar pe 
de altă parte, vanitatea ta! Colaborând cu mine învăţaseşi 
toate secretele meseriei! Şi, în sfârşit, acel tainic sentiment 
pe care-l nutresc cei mai mulţi taţi pentru fiicele lor - o 
ilogică gelozie şi repulsie faţă de bărbatul ce-i răpeşte fiica! 
Norton a cântat, Hastings, ca un virtuos pe toate aceste 
clape! Şi tu ai reacţionat! 

Prea uşor iei lucrurile de bune! Totdeauna ai făcut aşa! Ai 
acceptat prea lesne faptul că Judith era aceea căreia îi 
vorbea Allerton în seră. Deşi nici n-ai văzut-o, nici n-ai auzit- 
o scoțând o vorbă. Şi incredibil, chiar şi în dimineaţa 
următoare, încă îţi stăruia în minte că fusese Judith. Te-ai 
bucurat că „s-ar fi răzgândit”. 

Dar dacă te-ai fi apucat să examinezi mai atent faptele, ai 
fi descoperit dintr-o dată că nu fusese nici o clipă vorba ca 
Judith să plece la Londra în ziua aceea! Şi ai îi tras 
concluzia justă! Altcineva trebuia să plece în ziua aceea, o 
persoană care s-a supărat foarte rău că de fapt n-a reuşit să 
plece. Sora Craven. Allerton nu este bărbatul care să 
curteze o singură femei?! Flirtul lui cu sora Craven 
progresase mult mai mult decât cel nevinovat cu Judith. 

Nu, era o punere în scenă tot de-a lui Norton! 

I-ai văzut pe Allerton şi Judith sărutându-se! Apoi Norton 
te trage după colţ. Fără îndoială că Norton ştia foarte bine 
că Allerton urma să se întâlnească în seră cu sora Craven. 
După o uşoară altercaţie, îţi dă voie să pleci dar vine şi el cu 
tine. Ceea ce vorbea Allerton şi tu ai auzit slujea formidabil 
scopului său şi Norton te-a smuls în grabă de acolo înainte 
ca tu să ai cea mai mică şansă să descoperi că femeia nu 
era Judith! 

Da, virtuosule! Şi reacţia ta este promptă la toate aceste 
provocări! Şi ai ripostat! 'Te-ai hotărât să comiţi o crimă! 

Dar din fericire, Hastings, tu aveai un prieten al cărui 
creier încă funcţiona! Şi nu numai creierul lui! 


Am afirmat la începutul acestei confesiuni că dacă n-ai 
ajuns să descoperi adevărul asta se datorează faptului că 
eşti o natură prea încrezătoare. Crezi tot ceea ce ţi se 
spune! Ai crezut şi ce ţi-am spus eu Deşi era foarte uşor să 
descoperi adevărul. L-am „expediat” pe Georges... de ce? L.- 
am înlocuit cu un om fără experienţă şi în mod clar mult mai 
puţin inteligent... de ce? Nu m-am dus să mă vadă un 
doctor, eu. Care întotdeauna am avut grijă de sănătatea 
mea. N-am vrut să accept să consult vreunul... de ce? 

Acum înţelegi de ce aveam nevoie de tine la „Styles”? 
Trebuia să am pe cineva care să ia de bun tot ce îi spuneam, 
fără să întrebe nimic. Ai acceptat mărturisirea mea că m-am 
întors din Egipt mult mai rău decât plecasem. Nu era aşa! 
M-am înapoiat mult mai bine! Ai fi putut afla asta dacă te-ai 
fi străduit un pic. Dar nu, tu ai crezut! L-am „expediat” pe 
Georges fiindcă n-aş fi reuşit să-l fac să creadă că deodată 
mi-am pierdut toate puterile, că nu mă mai pot folosi de 
membrele mele! Georges este extrem de inteligent şi 
cântăreşte tot ceea ce vede! Ar fi putut să observe că mă 
prefăceam. 

Hastings, înţelegi? Tot timpul cât am pretins că sunt 
neajutorat şi că mă bazez pe Curtiss, nu eram deloc 
„neajutorat”. Greu, dar puteam să umblu. 

În seara aceea te-am auzit urcând. Ţi-am sesizat ezitarea 
şi apoi te-am auzit intrând în camera lui Allerton. Şi dintr-o 
dată m-a cuprins neliniştea. Eram deja îngrijorat de starea 
ta sufletească. 

Nu mă împiedica nimic. Eram singur. Curtiss coborâse să 
cineze. Am ieşit pâş-pâş din camera mea şi am traversat 
coridorul. Te-am auzit în camera de baie a lui Allerton. Şi 
prompt, dragă prietene, în maniera ce o deteşti atât de 
mult, m-am lăsat în genunchi şi m-am uitat prin gaura cheii 
în camera de baie. Din fericire, camera de baie fiind 
prevăzută cu un zăvor şi în uşă nefiind nici o cheie, am 
putut să văd înăuntru. 


Am zărit manipulaţiile tale cu somniferele şi am realizat ce 
idee îţi venise. 

Şi astfel, dragul meu prieten, am acţionat. M-am întors în 
camera mea. Am făcut pregătirile necesare. Când Curtiss a 
urcat, l-am trimis după tine să te cheme. Ai sosit, căscând şi 
spunând că aveai migrenă. Am făcut mare caz şi ţi-am 
recomandat urgent remediile! De dragul de a fi lăsat în 
pace ai acceptat să bei o ceaşcă de ciocolată. Ai sorbit-o 
îndată ca să poţi pleca mai repede. Dar şi eu, prietene, 
aveam somnifere! 

Şi astfel ai dormit... ai dormit până dimineaţa, când te-ai 
trezit în starea ta obişnuită... Rezonabilă şi îngrozit de ceea 
ce ai fost la un pas să faci! 

Acum eşti în siguranţă, nimeni nu încearcă aceste lucruri 
de două ori, mai ales când revii la starea ta normală, 
echilibrată! Dar asta m-a decis pe mine, Hastings! Pentru că 
oricine putea să procedeze ca tine! Tu nu eşti criminal, 
Hastings! Dar puteai să fii spânzurat pentru o crimă comisă 
de fapt de altul care în ochii legii ar fi fost fără vină! 

Tu, bunul, onestul, onorabilul meu Hastings... Atât de 
blând, atât de inocent, atât de scrupulos! 

Da, trebuia să acţionez. Ştiam că timpul meu era scurt— şi 
de aceea eram bucuros. Pentru că partea cea mai proastă a 
unei crime este efectul ei asupra criminalului. Eu, Hercule 
Poirot, puteam să cred că eram destinat de divinitate să 
împart moartea pentru toţi fără excepţie... Dar, slavă 
Domnului, nu va mai fi vreme pentru aceasta. Sfârşitul se 
apropie curând. Şi eu mă temeam că Norton ar fi putut să 
reuşească cu cineva grozav de drag amândurora. Vorbesc 
de fiica ta... 

Şi iată că am ajuns şi la moartea Barbarei Franklin. 
Indiferent de ideile ce le-ai fi putut avea în legătură cu 
subiectul, Hastings, nu cred că ai fi vreodată în stare să 
bănuieşti adevărul. 

Pentru că, vezi tu, Hastings, tu ai ucis-o pe Barbara 
Franklin! 


Mais oui, tu ai făcut-o! 

Fiindcă aici era, înţelegi, încă o latură a triunghiului. Una 
neluată de mine prea mult în consideraţie. Aşa cum s-a 
întâmplat, tacticile lui Norton erau nesesizabile, 
neperceptibile pentru mulţi din noi. Dar n-am nici un dubiu 
că pe acesta el a exploatat-o... 

Hastings, ţi-ai pus vreodată întrebarea de ce a vrut 
doamna Franklin să vină la „Styles”? Când te gândeşti, viaţa 
la ţară nu era deloc pe gustul ei. Îi plăceau confortul, 
mâncarea bună şi mai presus de toate relaţiile sociale. 
„Styles” nu e vesel, nu merge ca pe roate, şi mai este şi la 
ţară. Totuşi doamna Franklin în persoană a insistat să-şi 
petreacă vara aici. 

Da, iată cea de-a treia latură a triunghiului - Boyd 
Carrington. Doamna Franklin era o femeie dezamăgită. 
Acest fapt se afla la rădăcina bolii ei nevrotice. Era 
ambițioasă, atât pe plan social cât şi financiar. S-a măritat 
cu Franklin fiindcă se aştepta ca el să facă o carieră 
strălucită. 

EI era strălucitor, dar nu conform speranţelor ei. 
Strălucirea sa nu-i va aduce niciodată celebritatea în presă 
sau o reputaţie în Harley Street (16). Era cunoscut doar de 
câţiva colegi de breaslă şi publica articole în reviste 
ştiinţifice de specialitate. Cealaltă lume nu auzise de el şi în 
mod sigur nu „făcuse” bani. 

Şi iată-l pe Boyd Carrington, întors acasă din Orient, 
tocmai moştenind titlul de baronet şi bani. Şi Boyd 
Carrington a avut dintotdeauna sentimente tandre faţă de 
încântătoarea fată de şaptesprezece ani, fiind la un pas dea 
o cere în. Căsătorie. El merge la „Styles” sugerează şi 
familiei Franklin să vină - iar Barbara soseşte. 

Ce înnebunitor era pentru ea! Evident, nu pierduse nimic 
din vechea ei atracţie asupra acestui bărbat bogat, 
şarmant, dar el este de modă veche - şi nu e omul care să 
sugereze divorţul. Care nu intra nici în vederile lui John 


Franklin... Dacă John Franklin ar muri, atunci ar putea fi 
Lady Boyd Carrington şi ah! Ce minunată viaţă ar duce! 

Norton, cred, a descoperit că ea poate să devină 
„instrumentul” lui. 

Este foarte clar, Hastings, dacă stai să te gândeşti. Întâi 
acele câteva încercări când doamna Franklin voia să ne 
„dovedească” cât de mult îl iubea pe soţul ei. A exagerat 
puţin... Bâiguind vag „că vrea să sfârşească cu toate” 
fiindcă ar fi o piedică pentru el... 

Apoi o pistă cu totul nouă. leama ei că Franklin ar putea 
face experienţe pe el însuşi! 

Ar fi trebuit să fie pentru noi clar ca lumina zilei, Hastings! 
Ne pregătea pentru eventualitatea ca John Franklin să 
moară otrăvit cu fizostigmină. Nu s-ar fi pus, înţelegi, 
problema că ar fi încercat cineva să-l otrăvească! Oh, nu! 
Doar o simplă experienţă ştiinţifică! El a luat inofensivul 
alcaloid şi acesta s-a dovedit funest! 

Singura dificultate a fost că deznodământul trebuia să 
aibă loc prea repede! Tu însuţi mi-ai povestit că nu i-a făcut 
plăcere deloc să-l găsească pe Boyd Carrington cu sora 
Craven care-i ghicea norocul. Sora Craven este o femeie 
tânără, atrăgătoare, cu ochii după bărbaţi. A încercat cu 
doctorul Franklin şi n-a avut succes. (De aici şi faptul că n-o 
plăcea pe Judith!) A continuat cu Allerton, dar ştia foarte 
bine că el nu era serios. Inevitabil că pusese ochii pe 
bogatul şi încă atrăgătorul Boyd Carrington. Şi sir William, 
era, poate, gata să se lase „cucerit”! Fiindcă şl el o 
remarcase pe sora Craven - o fată sănătoasă, frumoasă! 

Barbara Franklin s-a speriat şi s-a decis să acţioneze 
rapid. Cu cât mai curând devenea o patetică. Încântătoare 
şi deloc neconsolată văduvă, cu atât mai bine. 

Şi astfel, după o dimineaţă plină de nervi, ea aranjează 
scena. 

Mon ami, ştii că am un oarecare respect pentru boabele 
de Physostigma venenosum. De data asta, vezi, au lucrat”. 
Au cruțat pe nevinovat şi au omorât vinovatul! 


Doamna Franklin v-a invitat pe toţi la ea în cameră. A 
pregătit cafeaua cu multă afectare şi făcând mare caz. 
După cum mi-ai spus, ceaşca ei se afla lângă ea, iar cea a 
soţului ei în partea cealaltă a mesei care avea dedesubt şi 
etajera pentru cărţi. 

Şi apoi apar stelele acelea căzătoare şi toată lumea iese pe 
balcon în afară de tine, dragul meu prieten, rămas la 
cuvintele tale încrucişate şi cu amintirile tale şi, ca să-ţi 
ascunzi emoția, ai răsucit masa ca să iei o carte în care 
căutai un citat din Shakespeare. 

Şi toţi se întorc de pe balcon şi doamna Franklin bea 
cafeaua cu boabe alcaloide destinate iubitului savant John, 
iar John Franklin bea ceaşca cu cafea ce fusese de fapt 
pregătită pentru deşteapta doamnă Franklin! 

Dar vei înţelege, Hastings, dacă te vei gândi o clipă că deşi 
am realizat ce s-a întâmplat, am văzut că numai un singur 
lucru rămânea de făcut. Nu puteam dovedi ce s-a petrecut. 
Şi dacă moartea doamnei Franklin ar fi fost considerată 
orice în afară de sinucidere, bănuiala inevitabil ar fi căzut 
fie pe Franklin, fie pe Judith. Pe doi oameni profund, 
complet nevinovaţi! Astfel că am făcut ceea ce aveam 
dreptul să fac - am scos în evidenţă şi am folosit toată 
puterea mea de convingere când am repetat remarcile 
extrem de neconvingătoare ale doamnei Franklin legate de 
subiectul sinuciderii. 

Am putut s-o fac... Şi probabil că eu eram singura 
persoană în stare s-o facă. Fiindcă, vezi tu, mărturia mea 
avea greutate. Sunt un om cu experienţă în domeniul 
criminalisticii. Dacă eu eram convins că este sinucidere, ei 
bine, atunci va fi acceptată ideea sinuciderii. 

Te-a mirat, am văzut, şi n-ai fost încântat deloc. Slava 
Domnului că nu ai bănuit adevăratul pericol! 

Dar ai să te gândeşti la asta, după ce eu mor, nu-i aşa? Îţi 
va veni în minte, zăcând acolo ca un şarpe întunecat care 
din când în când îşi înalţă capul şi zice: „Dar dacă Judith...” 


Se prea poate. Şi de aceea îţi scriu eu rândurile de faţă. 
Trebuie să ştii adevărul. 

A existat o singură persoană pe care verdictul de 
sinucidere n-a satisfăcut-o. Norton! A fost dezamăgit, vezi 
tu, că i s-a „luat” bucăţica lui! După cum spuneam, era un 
sadic. Voia întreaga gamă de emoţii, bănuieli, temeri, 
necazurile legii. A fost văduvit de toate acestea. Crima 
„aranjată” de el mersese anapoda. 

Dar pe loc a întrezărit posibilitatea pe care cineva ar 
putea-o numi „o modalitate de a se despăgubi pe sine 
însuşi”. A început să răspândească insinuări. Încă de la 
început prelinsese că văzuse „ceva” cu binoclul lui. În 
realitate intenţiona să lase a se înţelege ceea ce şi dorea - 
anume să dea impresia că i-a văzut pe Allerton şi Judith 
într-o poziţie compromiţătoare. Dar nespunând nimic 
precis, putea să folosească acel incident într-un alt mod. 

Presupune, de exemplu, că afirma că l-a văzut pe Franklin 
cu Judith. Aceasta ar fi deschis un nou şi interesant unghi al 
cazului de sinucidere! Era posibil, nu-i exclus, să arunce 
îndoieli asupra părerii că a fost sinucidere... 

Astfel, mon ami, m-am decis că ceea ce aveam de făcut 
trebuia să fac îndată. Am aranjat ca tu să-l aduci la mine în 
cameră în noaptea aceea... 

Acum am să-ţi spun exact ce s-a întâmplat. Norton, fără 
îndoială, ar fi fost încântat să-mi debiteze istoria 
confecţionată de el. Nu i-am dat răgaz, i-am comunicat clar 
şi hotărât tot ce ştiam despre el. 

N-a tăgăduit. Nu, mon ami! S-a lăsat pe spate în scaunul 
lui şi zâmbea cu superioritate. Mais oui, nu există nici un alt 
cuvânt pentru asta - zâmbea superior. M-a întrebat ce am 
de gând să fac în legătură cu această idee amuzantă a mea. 
I-am spus că am hotărât să-l execut. 

— Ah, înţeleg! Pumnalul sau cupa cu otravă? 

Tocmai ne pregăteam să bem o ceaşcă de ciocolată. 

Împreună. El, domnul Norton, era mare amator de 
dulciuri. 


— Cel mai simplu, am zis eu, ar fi o cupă de otravă. 

Şi i-am dat ceaşca de ciocolată pe care tocmai o turnasem. 

— În acest caz te-ai supăra dacă aş bea din ceaşca 
dumitale în loc să beau din a mea? Mă întrebă el. 

— Deloc, i-am răspuns. 

De fapt, n-avea nici o importanţă. Cum ţi-am mai spus şi eu 
luam somnifere. Singura deosebire este că de când le 
înghiţeam în fiecare noapte, şi încă de mult timp, 
căpătasem o toleranţă certă şi o doză care l-ar fi adormit pe 
domnul Norton pe loc, asupra mea ar fi avut un efect foarte 
mic. Doza o pusesem în ciocolată. Deci amândoi aveam în 
ceşti aceeaşi cantitate! Porţia lui şi-a făcut efectul în timpul 
cuvenit, pe când asupra mea a avut unul redus, mai ales 
fiind contracarată şi de o doză din tonicul cu stricnină pe 
care-l luasem înainte. 

Şi aşa am ajuns la ultimul capitol. Când Norton a adormit, 
l-am aşezat în scaunul meu cu roţi, ceea ce nu mi-a fost 
greu pentru că scaunul are o groază de mecanisme, şi l-am 
împins în intrândul de la geam, în spatele perdelelor unde 
stătea de obicei. 

Apoi Curtiss „m-a aşezat în pat”. Când totul s-a liniştit, l- 
am dus pe Norton cu scaunul în camera lui. Îmi rămăsese 
doar să mă „folosesc” de ochii şi urechile excelentului meu 
prieten Hastings! 

Hastings, n-ai putut să realizezi, dar eu purtam perucă. 
Nu ţi-ai dat seama nici de faptul că aveam o mustață falsă. 
(Nici chiar Georges nu ştie asta!). Curând după ce a venit 
Curtis am pretins că mi-am ars-o accidental şi îndată 
frizerul mi-a făcut una la fel cu cea purtată de mine. 

Mi-am pus halatul lui Norton, mi-am zbârlit părul meu 
adevărat, cărunt, în creştet, am plecat pe coridor şi am 
bătut la uşa ta. Tu ai venit imediat la uşă şi te-ai uitat cu 
ochii cârpiţi de somn în coridor. L-ai văzut pe Norton ieşind 
din baie şi îndreptându-se şchiopătând spre camera lui. 
După ce a intrat l-ai auzit că încuie uşa pe dinăuntru. 


Apoi l-am îmbrăcat din nou pe Norton în halatul lui, l-am 
întins pe pat şi l-am împuşcat cu un mic revolver 
achiziţionat în străinătate şi ascuns cu mare grijă în afară 
de două ocazii când (nimeni nu ştie asta) l-am pus 
ostentativ pe toaleta lui Norton, în acele dimineţi în care el 
hoinărea pe undeva pe afară. 

După aceea am băgat cheia în buzunarul lui Norton şi am 
părăsit camera. Eu însumi am încuiat uşa pe dinafară 
folosindu-mă de duplicatul cheii pe care-l aveam de câtăva 
vreme. Am împins scaunul înapoi în camera mea. 

De atunci scriu această confesiune. 

Sunt foarte obosit... Şi efortul făcut m-a extenuat. Cred că 
nu va mai dura mult... 

Sunt două-trei lucruri pe care aş vrea să le subliniez. 

Crimele lui Norton au fost perfecte. 

A mea nu. Nici n-am avut intenţia să fie. 

Cea mai uşoară şi cea mai bună cale pentru mine să-l ucid 
ar fi fost s-o fac deschis. Să fi avut, cum am zice noi, un 
accident cu revolverul meu cel mic. M-aş fi arătat disperat, 
regretând... Un foarte nefericit accident! Toţi ar fi zis: 
„Bătrânul ga-ga nu şi-a dat seama că era încărcat - ce 
pauvre vieux! (17) 

N-am ales calea aceasta. 

Îţi voi spune de ce. 

Pentru că, Hastings, am preferat să fie ceva „sportiv”, 

Mais oui, sportiv! Fac într-adevăr toate lucrurile pe care tu 
atât de des mi-ai reproşat că nu le fac. Sunt fair cu tine! Nu 
te trag pe sfoară! Respect regulile jocului! Ai toate şansele 
să descoperi adevărul. 

În cazul în care nu mă crezi, lasă-mă să enumăr toate 
„cheile”. 

„Cheile”. 

Ştii, pentru că eu ţi-am spus-o, că Norton a sosit aici după 
ce venisem eu. Ştii, pentru că eu ţi-am spus, că mi-am 
schimbat camera după ce m-am instalat aici. Ştii, pentru că 


tot eu ţi-am spus, că de când eram la „Styles”, cheia de la 
camera mea dispăruse şi eu am făcut alta. 

Prin urmare când te întrebi: „Cine ar fi putut să-l ucidă pe 
Norton? Cine ar fi putut să-l împuşte şi apoi să părăsească 
odaia (aparent) încuind pe dinăuntru în timp ce cheia se 
afla în buzunarul lui Norton?” Răspunsul este: „Hercule 
Poirot, care, de când a venit aici, se află în posesia 
duplicatului cheii de la una dintre camere”. 

Bărbatul văzut de tine în coridor. 

Eu însumi te-am întrebat dacă erai sigur că bărbatul văzut 
de tine în coridor fusese Norton. Ai fost surprins. M-ai 
chestionat dacă voiam să-ţi dau a înţelege că nu era Norton. 
Ţi-am răspuns, sincer, că nu intenţionasem deloc să sugerez 
că n-ar fi fost Norton. (Natural, fiindcă avusesem destulă 
bătaie de cap pentru a te face să crezi că fusese Norton.) 
Apoi am ridicat problema în ăl ţimii. Toţi bărbaţii, am zis eu, 
erau mult mai înalţi decât Norton. 

Dar exista un bărbat mai mic de statură decât Norton - 
Hercule Poirot. Şi este destul de uşor să adaugi ceva la 
înălţimea cuiva cu ajutorul tocurilor sau a unor branţuri în 
pantofi. 

Aveai impresia că eram un om bolnav, neajutorat. Dar de 
ce? Numai pentru că eu ţi-am spus aşa. L-am îndepărtat şi 
pe Georges. Ultima mea indicație pentru tine a fost: „Du-te 
şi discută cu Georges”. 

Othello şi Clutie John ţi-arătau că X era Norton. 

Atunci cine l-a putut ucide pe Norton? 

Numai Hercule Poirot. 

Şi odată ce te-ai fi gândit la asta, totul s-ar fi putut 
explica... Lucrurile pe care le-am spus, gesturile mele, 
inexplicabila mea reţinere. Mărturia doctorilor din Egipt, a 
propriului meu doctor din Londra că nu eram incapabil să 
umblu. Mărturia lui Georges că purtam o perucă. Ceea ce 
n-am reuşit să ascund şi tu ar fi trebuit să-ţi dai seama e că 
eu şchiopătam mai tare decât Norton! 


Şi la urmă de tot, împuşcătura! Punctul meu slab! Îmi dau 
seama că trebuia să-l fi împuşcat în tâmplă. Însă n-am fost 
în stare să duc până la capăt „scena hazardului”! Nu, eu l- 
am împuşcat exact în mijlocul frunţii, simetric! 

Ah, Hastings, Hastings! Acel fapt ar fi trebuit să-ţi spună 
adevărul! 

Dar poate, până la urmă, bănuiai adevărul? E posibil ca 
atunci când citeşti rândurile astea tu de fapt să ştii! 

Uneori însă mă îndoiesc... 

Nu. Tu eşti prea încrezător... 

Şi ai o fire prea frumoasă... 

Ce ţi-aş putea spune mai mult? Amândoi, şi Franklin şi 
Judith, cred că vei afla, ştiu adevărul, deşi ei nu ţi-l vor 
spune şi ţie. Ei doi vor fi fericiţi împreună. Vor fi săraci, îi 
vor pişca o mulţime de insecte tropicale şi vor suferi de 
febra aceea păcătoasă... Dar toţi avem, fiecare în parte, 
propriile noastre păreri despre viaţa ideală, nu? Şi tu, 
sărmanul meu, singuraticul meu Hastings?! Ah, inima-mi 
sângerează pentru tine, dragul meu prieten. Vrei, pentru 
ultima oară, să urmezi sfatul vechiului tău prieten Poirot? 

După ce vei citi rândurile astea, ia un tren sau o maşină 
sau câteva autobuze şi du-te şi găseşte-o pe Elizabeth Cole 
care este de fapt Elizabeth Litchfield. Să citească 
manuscrisul sau povesteşte-i tu ce conţine. Spune-i că tu, 
de asemenea, ai fi putut face ceea ce a făcut sora ei 
Margaret... Numai că Margaret Litchfield n-a avut în 
preajmă un înger păzitor ca Hercule Poirot. Înlătură-i 
coşmarul, arată-i că tatăl ei a fost omorât nu de fiica lui, ci 
de acel simpatic prieten al familiei, acel „onest Iago”, 
Stephen Norton. 

Pentru că nu e drept, dragul meu prieten, ca o femeie ca 
ea, graţioasă, încă atrăgătoare, să-şi refuze dreptul la viaţă 
gândindu-se că are o reputaţie pătată. Nu, nu e drept. 
Spune-i aşa, tu, prietenul meu, tu însuţi fiind încă un bărbat 
atrăgător... 


Eh bien, nu mai am acum prea multe de spus. Nu ştiu, 
Hastings, dacă ceea ce am făcut eu e drept sau nu. Nu... Nu 
ştiu! Nu cred că omul trebuie să ia legea în propriile sale 
mâini. 

Dar, pe de altă parte, eu sunt legea! La începutul carierei 
mele, când lucram în cadrul poliţiei belgiene, am împuşcat 
un criminal disperat care se urcase pe un acoperiş şi trăgea 
în oamenii de jos. În caz de necesitate se aplică legea 
marţială. 

Luându-i viaţa lui Norton, am salvat alte vieţi - vieţi 
nevinovate. Dar încă nu ştiu... Poate aşa e drept, să nu 
ştiu... Am fost totdeauna atât de sigur... Prea sigur chiar... 

Însă acum sunt foarte umil şi zic ca un copilaş: „Nu ştiu...” 

Cher ami, la revedere. Am luat de lângă patul meu şi le-am 
pus în altă parte tabletele de nitroglicerină. Prefer să mă 
abandonez în mâinile lui Bon Dieu. Poate că pedeapsa sau 
iertarea lui vor veni mai repede... 

Prietene, nu vom mai „vâna” împreună. Prima noastră 
„vânătoare” aici a fost. Şi ultima. 

Am trăit zile frumoase. 

Da, am trăit zile frumoase. 

Sfârşitul manuscrisului lui Poirot. 


(Nota finală aparţinând căpitanului Arthur Hastings: Am 
terminat de citit... Încă nu pot crede toate acestea... Dar 
Poirot are dreptate. Ar fi trebuit să ştiu. Ar fi trebuit să ştiu 
când am văzut gaura glontelui atât de simetrică în mijlocul 
frunţii. 

Ciudat... Tocmai mi-a trecut... Mi-a trecut prin minte ce 
gândeam în dimineaţa aceea... 

Semnul de pe fruntea lui Norton... Era ca stigmatul lui 
Cain...) 


SFÂRŞIT 


(1) Bineînţeles (în fr. În original) 

(2) în familie (în fr. În original). 

(3) Grăbeşte-te (în fr. În original). 

(4) Foarte ieftin (în fr. În original). 

(5) Foarte distins (în fr. În original). 

(6) Femeile (în fr. În original). 

(7) Cu toate astea (în fr. În original). 

18) E vorba de primul roman al Agathei Christie The 
Mysterious Affair at Styles (1920) în care l-a creat pe 
faimosul detectiv belgian Hercule Poirot, cel mai popular 
după Sherlock Holmes. Acţiunea se petrece la „Styles”, 
unde este omorâtă bătrâna doamnă Inglethorp. Stăpâna 
domeniului. In scenă apare Hercule Poirot care reuşeşte să 
rezolve acest caz dificil... 

19) Herbert Henry Asquith (1852-1928), om politic 
englez; prim-ministru (1908-1916), depăşit de situaţie 
demisionează. 

110) Gălbenuş de ou frecat cu zahăr şi lapte, peste care 
se toarnă bere, vin, cidru etc. Fierbinţi. 

111) General al regelui babilonian Nabucodonosor, 
omorât potrivit Vechiului Testament de Judith. 

112) W. Shakespeare, Antologie bilingvă, volum alcătuit 
de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 
1964, p. 485— 486. 

(13) Ibidem, p. 497 (14) Congestie pulmonară (in fr. În 
original). 

(15) De la început şi până la sfârşit (în fr. În original). 

116) Stradă din Londra unde îşi au cabinetele cei mai 
mulţi şi mai buni medici consultanţi. 

(17) Bietul bătrân (în fr. În original).