Agatha Christie — Crima Din Mesopotamia

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Crima din Mesopotamia 


Prefaţă de Dr. Giles Reilly 

Întâmplările istorisite aici au avut loc acum vreo patru ani. 
Date fiind împrejurările, este necesar, după părerea mea, 
ca o relatare corectă să fie adusă la cunoştinţa publicului. 
Au existat tot felul de zvonuri, care de care mai prosteşti şi 
mai ridicole, care sugerau că ar fi fost ascunse dovezi 
importante şi alte lucruri de genul acesta. Astfel de 
interpretări eronate au apărut mai ales în presa americană. 

Fireşte, era de dorit ca relatarea să nu aparţină vreunuia 
dintre membrii expediției, căci s-ar fi putut crede, pe drept 
cuvânt, că nu este obiectivă. 

Prin urmare, i-am propus domnişoarei Amy Leatheran să 
preia această sarcină. Este cu certitudine persoana 
potrivită. Are o reputaţie profesională impecabilă, nu a avut 
nici un fel de legături anterioare cu expediţia în Irak a 
Universităţii Pittstown, aşa că, prin urmare, nu este 
părtinitoare, şi a fost un martor ocular raţional şi cu spirit 
de observaţie. Nu mi-a fost uşor să o conving pe 
domnişoara Amy Leatheran să preia această sarcină - de 
fapt, a fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am 
făcut în cariera mea - şi, chiar şi după ce a terminat, a fost 
ciudat de reticentă să îmi arate manuscrisul. Am aflat că 
aceasta se datora în parte unor remarci critice pe care le 
făcuse cu privire la fiica mea, Sheila. I-am alungat această 
îngrijorare, asigurând-o că, întrucât, în zilele noastre, copiii 
îşi critică în mod liber părinţii în scris, părinţii sunt de-a 
dreptul încântați când şi odraslele lor au parte de mustrări! 
Cealaltă obiecţie era legată de extrema modestie pe care o 
arăta în privinţa stilului său literar. Spera ca eu să fac 
„corecturile de gramatică şi toate cele necesare”. Eu însă 
m-am împotrivit să schimb până şi cel mai mic cuvânt. După 


părerea mea, stilul domnişoarei Leatheran este viguros, 
aparte şi cât se poate de adecvat. Dacă îl numeşte pe 
Hercule Poirot „Poirot” într-un paragraf şi „domnul Poirot” 
în celălalt, această variaţie este deopotrivă interesantă şi 
sugestivă. La un moment dat „îşi aduce aminte de buna- 
cuviinţă”, ca să spun aşa (iar surorile medicale ţin foarte 
mult la etichetă), iar în clipa următoare povesteşte cu 
interesul unui om obişnuit - fără bonetă şi manşete albe! 

Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să îmi iau 
libertatea de a scrie un prim capitol - ajutat de o scrisoare 
pe care una dintre prietenele domnişoarei Leatheran a avut 
gentileţea de a mi-o pune la dispoziţie. Acest capitol se vrea 
un fel de frontispiciu - cu alte cuvinte, schiţează caracterul 
naratorului. 


Capitolul 1 - Frontispiciu 

În holul hotelului Tigris Pilace din Bagdad, o soră medicală 
încheia o scrisoare. Stiloul îi aluneca repede pe hârtie. 

.„.Draga mea, cred că asta este tot. Trebuie să recunosc că 
a fost interesant să văd puţin lumea - deşi eu, una, nu aş da 
niciodată Anglia pe altă ţară. Nu ţi-ar veni să crezi ce 
murdărie şi ce îmbulzeală e în Bagdad - şi defel romantic, 
cum ai putea crede citind O mie şi una de nopţi! E dreptcă 
pe malul fluviului e foarte frumos, însă oraşul în sine este 
îngrozitor - şi nu găseşti nici un magazin decent. Maiorul 
Kelsey m-a dus prin bazare, care, fireşte, sunt foarte 
pitoreşti - dar sunt atâtea gunoaie şi atâta zgomot de la 
tigăile de aramă în care tot bat, încât te apucă durerea de 
cap - şi nu am văzut nimic ce aş putea folosi, afară doar 
dacă aş fi convinsă că sunt perfect curate. Când e vorba 
despre tigăi de aramă, trebuie să fii cu mare băgare de 
seamă la cocleală. 


O să-ţi scriu să îţi dau de veste dacă iese ceva cu serviciul 
acela despre care vorbea doctorul Reilly. Spunea că domnul 
acela american este acum în Bagdad şi că s-ar putea să vină 
să mă vadă în după-amiaza aceasta. E pentru soţia lui - are 
„halucinaţii”, cel puţin aşa s-a exprimat doctorul Reilly. Nu 
mi-a spus nimic altceva, şi fireşte că toată lumea ştie ce 
înseamnă de obicei asta (sper totuşi că nu e vorba despre 
droguri!) Bineînţeles că doctorul Reilly nu a zis nimic, dar 
avea aşa o privire - ştii la ce mă refer. Profesorul Leidner 
este arheolog şi face săpături undeva în deşert pentru un 
muzeu american. 

Draga mea, o să mă opresc aici. lar ceea ce mi-ai povestit 
despre micuța Stubbins a fost absolut senzaţional! Ce a zis 
sora-şefă? 

Gata pentru acum. 

A ta pentru totdeauna, Amy Leatheran 

Puse scrisoarea într-un plic şi o adresă sorei Curshaw, de 
la spitalul St Cristopher's, Londra. 

Tocmai când punea capacul la stilou, unul dintre băieţii de 
serviciu se apropie de ea. 

— A venit un domn să vă vadă. Profesorul Leidner. Sora 
Leatheran se întoarse. Observă un bărbat de înălţime 
mijlocie, cu umerii uşor lăsaţi, cu barbă brună şi ochi blânzi 
şi obosiţi. 

Profesorul Leidner zări în faţa lui o femeie de treizeci şi 
cinci de ani, cu o ţinută dreaptă, încrezătoare. Văzu un chip 
prietenos, cu ochi albaştri uşor ieşiţi din orbite şi cu păr 
şaten, lucios. Arăta, constată el, exact aşa cum trebuia să 
arate o soră care se ocupa de cazuri de boli nervoase. 
Veselă, robustă, perspicace şi cu picioarele pe pământ. 

„Sora Leatheran, îşi spuse, este nimerită.” 

Capitolul 2 -Facem cuno ştin ţă cu Amy Leatheran 

Nu pretind că sunt scriitoare şi nici că ştiu ceva despre 
scris. Fac asta doar pentru că m-a rugat doctorul Reilly, iar 
când doctorul Reilly te roagă ceva, parcă nu-ţi vine să-l 
refuzi. 


— O, dar, domnule doctor, am spus eu, nu am talent la scris 
- absolut deloc. 

— Prostii, a răspuns el. Dacă te ajută, gândeşte-te la asta 
ca la nişte fişe ale pacienţilor. 

EI, fireşte, se poate gândi aşa. 

Doctorul Reilly a continuat. A spus că e neapărată nevoie 
de o relatare simplă, fără înflorituri, a afacerii de la Tell 
Yarimjah. 

— Dacă o va scrie cineva direct interesat, nu va fi 
convingătoare. Lumea o să creadă că e de partea unuia sau 
a altuia. 

Şi, fireşte, avea dreptate şi în privinţa asta. Eu eram din 
afară, ca să zic aşa. 

— De ce n-o scrieţi dumneavoastră, domnule doctor? Am 
întrebat. 

— Eu nu am fost la faţa locului, dar dumneata ai fost. În 
plus, a adăugat el cu un oftat, n-o să mă lase fiica mea. Felul 
în care se supune năpârstocului ăluia de fată a lui este de-a 
dreptul ruşinos. Mai că îmi stătea pe limbă să îi spun asta, 
când i-am văzut licărirea din privire. Asta era cel mai 
supărător la doctorul Reilly. Nu ştiai niciodată dacă glumea 
sau nu. Întotdeauna vorbea rar şi pe un ton melancolic, dar 
jumătate din timp era o notă de amuzament în ceea ce 
spunea. 

— Ei bine, am zis eu cam cu ezitare, cred că aş putea face 
asta. 

— Fireşte că poţi. 

— Doar că nu ştiu de unde să pornesc. 

— Există un precedent foarte bun. Începe cu începutul, 
mergi până la sfârşit, apoi încheie. 

— Nici măcar nu ştiu când şi unde a început totul, am spus 
eu şovăitoare. 

— Crede-mă, soră, începutul nici nu se compară cu cât de 
greu îţi va fi să te opreşti. Cel puţin aşa mi se întâmplă mie 
ori de câte ori trebuie să ţin un discurs. Trebuie să mă 


apuce cineva de pulpana hainei şi să mă silească să mă dau 
jos de la tribună. 

— O, glumiţi, domnule doctor. 

— Sunt cât se poate de serios. Deci cum rămâne? 

Mai era ceva care mă frământa. După ce am ezitat câteva 
clipe, am zis: 

— Ştiţi, domnule doctor, mă tem că s-ar putea să fac pe 
alocuri nişte comentarii destul de personale. 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, femeie, cu cât mai 
personal, cu atât mai bine! Doar e o poveste despre oameni 
vii, nu despre manechine! Fă comentarii personale, fii 
părtinitoare, fii răutăcioasă, fii cum vrei! Scrie cum îţi vine! 
După aceea, vei putea scoate bucăţile care sună a calomnie. 
Începe să scrii. Eşti o femeie cu capul pe umeri, iar 
relatarea dumitale va fi fără doar şi poate una de bun-simţ. 

Asta a fost tot, iar eu am promis că îmi voi da toată silinţa. 

Şi încep, dar, cum îi ziceam şi domnului doctor, nu prea 
ştiu de unde să o apuc. 

Pesemne că ar trebui să spun câteva vorbe despre mine. 
Am treizeci şi doi de ani şi mă numesc Amy Leatheran. Mi- 
am făcut ucenicia la spitalul St Christopher, şi după aceea 
am fost doi ani la maternitate. Am lucrat şi în particular - 
timp de patru ani am muncit la sanatoriul domnişoarei 
Bendix din Devonshire Place. Am venit în Irak cu doamna 
Kelsey. Avusesem grijă de ea când se născuse copilul. Acum 
venea la Bagdad cu soţul ei şi angajaseră deja o doică 
pentru copil, o femeie care lucrase câţiva ani aici, la nişte 
prieteni de-ai lor. Copiii se întorceau acasă pentru a merge 
la şcoală, iar doica se învoise să intre în serviciul doamnei 
Kelsey după plecarea lor. Doamna Kelsey avea o sănătate 
delicată şi era foarte îngrijorată de perspectiva unei 
călătorii aşa de lungi cu un copil atât de mic, aşa că maiorul 
Kelsey mi-a propus să o să însoțesc şi să mă ocup de ea şi de 
copil. Urma să îmi plătească drumul înapoi dacă nu găseam 
pe nimeni care să se întoarcă în Anglia şi să aibă nevoie de 
o soră medicală. 


Ei, nu cred că e nevoie să îi descriu pe cei din familia 
Kelsey - copilul era adorabil, iar doamna Kelsey, foarte 
drăguță, deşi mai degrabă genul agitat. Mi-a plăcut foarte 
mult călătoria. Nu mai mersesem niciodată atât de mult cu 
vaporul. 

Printre pasageri era şi domnul Reilly. Un bărbat cu părul 
negru, cu faţa prelungă, care zicea tot soiul de lucruri 
amuzante cu glas scăzut şi trist. Cred că îi plăcea să mă ia 
peste picior, şi făcea cele mai incredibile afirmaţii doar ca 
să vadă dacă le înghit. Era chirurg civil într-un loc numit 
Hassanieh - la o zi şi jumătate depărtare de Bagdad. 

Eram în Bagdad de vreo săptămână, când m-am întâlnit 
din întâmplare cu el şi m-a întrebat când aveam să plec de 
la familia Kelsey. I-am răspuns că era o coincidenţă ciudată 
să mă întrebe tocmai asta, căci familia Wright (prietenii pe 
care i-am pomenit mai devreme) urma să plece înapoi în 
Anglia mai devreme decât fusese plănuit, iar doica lor putea 
intra imediat în serviciul doamnei Kelsey. 

Mi-a spus că auzise despre familia Wright şi de aceea mă 
întrebase. 

— De fapt, soră, s-ar putea să am o slujbă pentru 
dumneata. 

— Un caz? 

— Nu prea poate fi numit caz. E vorba despre o doamnă 
care are - cum să spun - halucinaţii... 

— O! Am exclamat eu. 

(Se ştie îndeobşte ce înseamnă asta - alcool sau droguri!) 

Doctorul Reilly nu mi-a dat alte explicaţii. A fost foarte 
discret. 

— Da, a spus el. O anume doamnă Leidner. Soţul ei e 
american - mai precis, american de origine suedeză. 
Conduce o mare expediţie arheologică americană. 

Şi mi-a povestit cum membrii acestei expediţii făceau 
săpături în locul unde fusese un mare oraş asirian, cam ca 
Nineveh. Casa în care stăteau nu era de fapt departe de 


Hassanieh, însă era o zonă izolată, iar profesorul Leidner îşi 
făcea de ceva vreme griji în privinţa sănătăţii soţiei sale. 

— Nu a fost foarte explicit, dar se pare că are atacuri 
repetate de panică. 

— Rămâne cumva singură peste zi cu localnicii? Am 
întrebat. 

— A, nu, e multă lume în jur - vreo şapte sau opt persoane. 
Nu cred să fi stat vreodată singură în casă. Dar, după câte 
se pare, a intrat într-o stare ciudată. Leidner are o mulţime 
de treburi pe cap, însă e nebun după soţia lui şi e îngrijorat 
din pricina stării în care se află. S-ar simţi mai bine dacă ar 
şti că e cineva responsabil şi cu bune cunoştinţe în domeniu 
care o supraveghează. 

— Şi ce crede doamna Leidner despre toate acestea? 

Doctorul Reilly a răspuns pe un ton grav: 

— Doamna Leidner este o femeie încântătoare. Rareori 
are aceeaşi părere despre ceva două zile la rând. Dar, una 
peste alta, este de acord. Este o femeie bizară, a adăugat el. 
Plină de afecţiune şi, din câte cred eu, o mincinoasă de 
primă clasă - însă Leidner pare într-adevăr convins că e 
ceva care o sperie de moarte! 

— Şi dumneavoastră ce v-a spus doamna Leidner, domnule 
doctor? 

— A, păi nici nu m-a consultat! Oricum nu-i place de mine - 
din mai multe motive. Leidner e cel care a venit la mine cu 
această propunere. Ei bine, soră, ce zici de planul ăsta? O 
să mai vezi câte ceva din ţara asta înainte să te întorci 
acasă - săpăturile vor dura încă vreo două luni. lar 
excavaţiile sunt o treabă foarte interesantă. 

Am ezitat câteva clipe, întorcând problema pe toate feţele. 

— Păi, am zis, cred că o să încerc. 

— Splendid, a spus doctorul Reilly, ridicându-se. Leidner e 
în Bagdad acum. O să-i dau de veste să vină şi să vadă dacă 
poate aranja lucrurile cu dumneata. 

Profesorul Leidner a venit la hotel în aceeaşi după-amiază. 
Era un bărbat de vârstă mijlocie, genul destul de agitat şi 


de şovăitor. Avea un aer blând, amabil şi cumva neajutorat. 

Părea foarte devotat soţiei lui, dar a fost foarte vag cu 
privire la problemele pe care le avea aceasta. 

— Vezi dumneata, a zis el, trăgându-se de barbă, ca şi cum 
ar fi fost încurcat, într-un mod care, aveam să descopăr mai 
târziu, îi era caracteristic, soţia mea are o puternică stare 
de nelinişte. Sunt... Sunt foarte îngrijorat din pricina ei. 

— Este sănătoasă fizic? Am întrebat. 

— Da - a, da, cred că da. Nu, nu cred că e vreo problemă 
din punct de vedere fizic. Însă... Însă... Îşi imaginează tot 
felul de lucruri. 

— Ce fel de lucruri? M-am interesat eu. 

Dar nu mi-a răspuns la întrebare, ci s-a mulţumit să 
murmure, confuz: 

— Se ambalează din orice... Temerile ei nu au nici un 
temei. 

— Temeri privitoare la ce, profesore Leidner? 

A zis vag: 

— A, sunt doar... Nişte atacuri de panică. 

„Zece la unu că e vorba despre droguri, mi-am spus în 
sinea mea. lar el nici nu-şi dă seama! O mulţime de bărbaţi 
păţesc aşa. Doar se întreabă de ce nevestele lor sunt atât 
de agitate şi îşi schimbă atât de brusc dispoziţia.” 

L-am întrebat dacă doamna Leidner era de acord cu 
venirea mea. 

S-a luminat la faţă. 

— Da. Am fost surprins. Foarte plăcut surprins. Mi-a spus 
că este o idee foarte bună. Că se va simţi mai în siguranţă. 

Această exprimare mi s-a părut ciudată. „Mai în 
siguranţă.” O exprimare cât se poate de stranie. Am început 
să mă gândesc că doamna Leidner ar putea reprezenta 
totuşi un caz de boală mentală. 

Profesorul Leidner a continuat, cu un soi de entuziasm 
copilăresc: 

— Sunt convins că o să te înţelegi foarte bine cu ea. Este 
într-adevăr o femeie absolut fermecătoare. A zâmbit 


dezarmant. Simte că dumneata îi vei fi de mare ajutor. Am 
simţit şi eu acelaşi lucru de îndată ce te-am văzut. Arăţi, 
dacă îmi permiţi îndrăzneala, atât de minunat de sănătoasă 
şi de plină de bun-simţ. Sunt convins că eşti persoana 
potrivită pentru Louise. 

— Nu putem decât să încercăm, profesore Leidner, am zis 
eu, plină de voioşie. Sper să îi pot fi de ajutor soţiei 
dumneavoastră. Poate că o nelinişteşte prezenţa localnicilor 
şi a negrilor? 

— O, nu, nicidecum. Scutură din cap, amuzat de o astfel de 
presupunere. Soţiei mele îi plac foarte mult arabii - 
apreciază simplitatea şi simţul umorului pe care aceştia le 
vădesc. E a doua campanie la care ia parte - suntem 
căsătoriţi de mai puţin de doi ani, dar deja vorbeşte destul 
de bine araba. O vreme n-am mai spus nimic, apoi am 
încercat din nou. 

— Nu-mi puteţi spune absolut nimic despre ceea ce o 
înspăimântă pe soţia dumneavoastră, profesore Leidner? L- 
am întrebat. 

S-a codit. Apoi a zis încet: 

— Sper, cred... Că îţi va spune singură. Altceva n-am mai 
izbutit să scot de la el. 

Capitolul 3 -Bârfe 

A rămas stabilit să merg la Tell Yarimjah săptămâna 
următoare. 

Doamna Kelsey tocmai se instala în casa de la Alwiyah, şi 
m-am bucurat că o pot ajuta. 

Cât am stat acolo, am auzit una sau două aluzii la expediţia 
condusă de profesorul Leidner. Un prieten de-al doamnei 
Kelsey, un tânăr comandant de escadron, şi-a ţuguiat 
buzele, surprins, şi a exclamat: 

— Frumoasa Louise. Deci asta e ultima! S-a întors spre 
mine. Aşa îi spunem noi pe aici. E cunoscută ca Frumoasa 
Louise. 

— Asta înseamnă că e chiar atât de atrăgătoare? Am 
întrebat. 


— Dacă e să îi dai crezare. Ea crede că e într-adevăr aşa! 

— Nu fi răutăcios, John, a zis doamna Kelsey. Ştii prea bine 
că nu e singura care crede asta! O mulţime de oameni s-au 
îndrăgostit pur şi simplu de ea. 

— Poate că ai dreptate. E trecută de prima tinereţe, dar 
este destul de seducătoare. 

— Şi tu ai fost înnebunit după ea la un moment dat, a spus 
doamna Kelsey, râzând. 

Comandantul de escadron a roşit şi a recunoscut, cumva 
ruşinat: 

— Păi ştie cum să se facă plăcută. Cât despre Leidner, el 
venerează şi pământul pe care calcă - iar restul membrilor 
expediției trebuie să facă la fel! Asta aşteaptă de la ei! 

— Câţi sunt în total? M-am interesat eu. 

— De toate felurile şi de toate naţiile, a răspuns 
comandantul de escadron, vesel. Un arhitect englez, un 
părinte francez din Cartagina - el se ocupă de inscripţii, 
tabliţe şi alte lucruri din astea. Şi apoi mai e domnişoara 
Johnson. Şi ea e englezoaică; e, ca să zic aşa, omul bun la 
toate. Şi un bărbat mic şi îndesat care se ocupă de fotografii 
- el e american. Şi familia Mercado. Dumnezeu ştie ce nație 
sunt: italieni sau spanioli, ceva! Ea e destul de tânără - o 
creatură perfidă - şi, vai, cât o urăşte pe Frumoasa Louise! 
Şi mai sunt şi vreo doi tineri. Asta-i tot. O adunătură de 
ciudaţi, dar, una peste alta, nişte oameni drăguţi - nu-i aşa, 
Pennyman? 

Se adresa unui bărbat în vârstă, care stătea cufundat în 
gânduri şi învârtea în mână un pince-nez. 

Acesta a tresărit şi a ridicat privirea. 

— Da, da, foarte drăguţi. Asta dacă îi iei unul câte unul. 
Fireşte, Mercado e puţin excentric... 

— Are o barbă aşa stranie, a adăugat doamna Kelsey. 
Genul acela de barbă firavă şi parcă mototolită. 

Maiorul Pennyman a continuat fără să o bage în seamă: 

— Tinerii sunt amândoi de treabă. Americanul e destul de 
tăcut, iar englezul vorbeşte puţin cam mult. Curios, de 


obicei e exact pe dos. Leidner însuşi e un bărbat minunat - 
aşa de modest şi de rezervat. Da, luaţi unul câte unul, sunt 
toţi nişte oameni foarte drăguţi. Dar, dintr-un motiv sau 
altul, sau poate că e doar închipuirea mea, ultima dată când 
am trecut pe acolo am avut impresia că era ceva în 
neregulă. Nu ştiu precis ce anume... Parcă nimeni nu se 
purta firesc. Atmosfera era tensionată. Ca să înţelegeţi mai 
bine - erau cam prea politicoşi când îşi dădeau unul 
celuilalt untul. Înroşindu-mă puţin, pentru că nu-mi prea 
place să îmi expun părerile, am spus: 

— Când oamenii stau închişi într-un loc prea mult timp, 
încep să se calce pe nervi. Ştiu asta din spital. 

— E adevărat, a zis maiorul Kelsey, însă campania de-abia 
a început, e prea devreme ca să se fi creat deja animozităţi. 

— O asemenea expediţie este, probabil, ca viaţa reală, 
numai că în miniatură, a intervenit maiorul Pennyman. Are 
propriile bisericuțe, rivalități şi invidii. 

— Pare că sunt mulţi nou-veniţi anul acesta, a spus maiorul 
Kelsey. 

— Să vedem. Comandantul de escadron i-a numărat pe 
degete. Tânărul Coleman e nou, la fel şi Reiter. Emmott a 
fost şi anul trecut, la fel şi familia Mercado. Părintele 
Lavigny este nou-venit. II înlocuieşte pe profesorul Byrd, 
care e bolnav şi nu a putut ajunge. Carey, fireşte, e dintre 
cei vechi. E parte din expediţie de la bun început, de acum 
cinci ani. Domnişoara Johnson e aproape la fel de veche ca 
şi Carey. 

— Întotdeauna am crezut că la Tell Yarimjah oamenii se 
înţeleg atât de bine, a remarcat maiorul Kelsey. Parcă erau 
o familie fericită - ceea ce e cu adevărat surprinzător, dacă 
stai să te gândeşti la natura umană! Sunt sigur că sora 
Leatheran e de acord cu mine. 

— Păi, am zis eu, nu ştiu să nu aveţi dreptate! Am văzut 
atâtea certuri în spital, şi adesea izbucneau de la lucruri 
mărunte, de la o dispută pentru o ceaşcă de ceai. 


— Da, oamenii tind să devină foarte meschini în astfel de 
împrejurări, a spus maiorul Pennyman. Totuşi, mie mi se 
pare că în acest caz e vorba despre altceva. Leidner este un 
om atât de blând şi de modest, cu un tact remarcabil. 
Întotdeauna a reuşit să păstreze veselia printre oamenii lui 
şi să îi facă să se înţeleagă bine între ei. Şi, cu toate acestea, 
şi eu am simţit deunăzi acea tensiune. 

Doamna Kelsey a râs. 

— Şi nu vă daţi seama de explicaţie? Sare în ochi! 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Doamna Leidner, de bună seamă. 

— Ei, hai, Mary, a zis soţul ei, e o femeie fermecătoare, nu 
e defel genul care să se certe. 

— N-am spus că ar fi certăreaţă. Doar provoacă certe! 

— În ce fel? Şi de ce ar face-o? 

— De ce? De ce? Pentru că se plictiseşte. Nu e arheolog, e 
doar nevastă de arheolog. Se plictiseşte din cauză că nu 
găseşte nimic să o intereseze, şi atunci îşi creează propriile 
evenimente dramatice. Se amuză făcându-i pe ceilalţi să se 
dondănească. 

— Mary, habar nu ai despre ce vorbeşti. Doar îţi imaginezi 
ce se întâmplă. 

— Bineînţeles că doar îmi imaginez! Dar o să descoperi că 
am dreptate. Nu degeaba Frumoasa Louise arată ca Mona 
Lisa! Poate că nu vrea să facă nici un râu, însă îi place să 
vadă ce se întâmplă. 

— Îi este devotată lui Leidner. 

— O! Nu mă refeream la intrigi vulgare. Dar femeia asta 
este o allumeuse. 

— Femeile sunt atât de drăguţe unele cu altele, a spus 
maiorul Kelsey. 

— Ştiu. Scorpie, scorpie, scorpie, asta ziceţi voi, bărbaţii, 
însă de cele mai multe avem dreptate în privinţa semenilor 
de acelaşi sex. 

— Chiar şi aşa fiind, a intervenit maiorul Pennyman, 
gânditor, presupunând că toate bănuielile răutăcioase ale 


doamnei Kelsey sunt adevărate, nu cred că asta ar putea 
justifica acea ciudată senzaţie de tensiune, de calm 
dinaintea furtunii. Am avut impresia că furtuna poate 
izbucni în orice moment. 

— Să n-o speriem pe soră, a zis doamna Kelsey. Urmează 
să se ducă acolo peste trei zile, iar ce spuneţi 
dumneavoastră o s-o facă să se răzgândească. 

— A, nicidecum, nu mă sperii dintr-atât, am replicat eu, 
râzând. 

Cu toate acestea, m-am gândit mult la ceea ce auzisem. 
Mi-am adus aminte de acele cuvinte ciudate ale 
profesorului Leidner - „mai în siguranţă”. Oare teama 
secretă a soţiei sale, nemărturisită sau poate exprimată, 
producea această reacţie asupra celorlalţi? Sau tensiunea 
(ori poate cauza necunoscută a acesteia) producea această 
reacţie asupra nervilor ei? 

Am căutat în dicţionar cuvântul allumeuse, pe care îl 
folosise doamna Kelsey, dar nu am înţeles la ce se referea. 

„Ei bine, mi-am zis în sinea mea, trebuie să aştept şi să mă 
lămuresc singură.” 

Capitolul 4 - Sosesc în Hassanieh 

Trei zile mai târziu plecam din Bagdad. 

Îmi părea rău să mă despart de doamna Kelsey şi de fetiţă, 
care era adorabilă şi se dezvolta de minune, luând în 
greutate în fiecare săptămână exact atât cât trebuia. 
Maiorul Kelsey m-a condus la gară. Urma să ajung la Kirkuk 
a doua zi, şi acolo avea să mă aştepte cineva. 

Am dormit prost - niciodată nu dorm bine în tren - şi 
somnul mi-a fost tulburat de vise. Totuşi, când m-am uitat 
de dimineaţă pe fereastră şi am văzut că este o zi splendidă, 
am devenit curioasă cu privire la oamenii pe care aveam să 
îi cunosc. 

Cum stăteam pe peron, şovăitoare şi tot uitându-mă în jur, 
am văzut un tânăr care se îndrepta spre mine. Avea faţa 
rotundă şi rozalie şi, pe cuvânt, în viaţa mea nu am văzut pe 


cineva care să semene atât de bine cu tinerii din cărţile lui 
P. G. Wodehouse. 

— Salutare, salutare, salutare, a spus. Dumneata eşti sora 
Leatheran? Vreau să zic, fireşte că dumneata eşti, se vede. 
Ha ha! Mă cheamă Coleman. M-a trimis profesorul Leidner. 
Cum te simţi? Călătoria a fost îngrozitoare? Ah, ce bine 
cunosc trenurile astea! Ei, am ajuns. Ai luat micul dejun? 
Ăsta e tot bagajul dumitale? Eşti teribil de modestă, nu-i 
aşa? Doamna Leidner avea patru valize şi un cufăr - ca să 
nu mai pomenesc de cutia de pălării, şi de perna specială, şi 
de tot felul de mărunţişuri. Vorbesc prea mult? Hai să 
mergem la bătrânul autobuz. 

Afară era ceea ce am auzit mai apoi că se numea un vagon 
militar. Aducea un pic a trăsură, un pic a camion şi un pica 
automobil. Domnul Coleman m-a ajutat să mă urc, 
explicându-mi că ar fi mai bine să stau lângă şofer, ca să nu 
simt atât de tare zdruncinăturile. 

Zdruncinături! Mă mir că hârbul ăla nu s-a făcut bucăţi! Şi 
nici măcar nu era 0 şosea ca lumea - doar o potecă plină de 
gropi şi de urme de roţi! Minunatul Orient, n-am ce spune! 
Când mă gândeam la nemaipomenitele noastre artere de 
circulaţie din Anglia, mă cuprindea dorul de casă. 

Domnul Coleman, care stătea în spatele meu, s-a aplecat 
în faţă şi mi-a ţipat în ureche mare parte din drum. 

— Drumul e în stare foarte bună, a strigat el chiar după ce 
fusesem aruncaţi în sus din scaun de aproape atinsesem 
plafonul. 

Şi părea că vorbeşte serios. 

— Îţi face foarte bine, îţi pune în mişcare ficatul. Ar trebui 
să ştii asta, soră. 

— Faptul că îmi stimulează ficatul n-o să-mi prea fie de 
folos dacă mă aleg cu capul spart, am remarcat eu, acră. 

— Ar trebui să treci pe aici după ce plouă! Se derapează 
splendid. Cel mai adesea o iei pieziş. 

La asta nici nu m-am obosit să răspund. 


Puțin după aceea a trebuit să traversăm fluviul, pe cel mai 
şubred feribot imaginabil. A fost un miracol că am ajuns pe 
malul celălalt, dar toată lumea părea să fie de părere că e 
un lucru cât se poate de firesc. 

Ne-a luat cam patru ore să ajungem la Hassanieh, care, 
spre surprinderea mea, era un loc destul de mare. Arăta şi 
foarte drăguţ, înainte să ajungem acolo de cealaltă parte a 
fluviului - se înălța alb, ca de poveste, cu minarete. Însă, 
odată ce traversai podul, era puţin altfel. Aşa o duhoare, 
totul dărăpănat, noroi şi mizerie pretutindeni. 

Domnul Coleman m-a condus la casa doctorului Reilly, 
unde, zicea el, eram aşteptată la prânz. 

Doctorul Reilly a fost la fel de amabil ca întotdeauna, iar 
casa era şi ea frumoasă - avea baie, şi totul era curat şi 
dichisit. Am făcut o baie bună, şi, când am coborât, 
îmbrăcată din nou în uniformă, mă simţeam foarte bine. 

Masa era pregătită, şi am început să mâncăm; doctorul şi- 
a cerut scuze pentru fiica sa, care, spunea el, mereu 
întârzia. Tocmai terminasem o porţie delicioasă de ouă în 
sos, când a intrat; doctorul Reilly mi-a prezentat-o: 

— Soră, ea este fiica mea, Sheila. 

A dat mâna cu mine, mi-a zis că speră că am călătorit bine, 
şi-a aruncat pălăria, a dat din cap a salut înspre domnul 
Coleman şi s-a aşezat. 

— Ei, Bill, a spus ea, cum merg lucrurile? 

El a început să vorbească despre tot felul de oameni care 
urmau să vină la club, iar eu am avut vreme să îmi fac o 
părere despre ea. 

Nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Puțin prea rece 
pentru gustul meu. O fată degajată, deşi frumoasă. Pâr 
negru şi ochi albaştri - un chip palid şi buzele date cu ruj. 
Avea un fel rece, sarcastic de a vorbi, care mă cam enerva. 
Am avut o stagiară odată care semăna cu ea - o fată care 
lucra bine, recunosc, însă al cărei fel de a fi mă exaspera. 

Mi s-a părut că domnul Coleman era cucerit de ea. Se cam 
bâlbâia, iar conversaţia pe care o făcea era încă şi mai 


idioată decât înainte, dacă aşa ceva e cu putinţă! Mi-aducea 
aminte de un câine mare şi prost care dă din coadă şi 
încearcă să fie pe placul stăpânului. 

După masă, doctorul Reilly a plecat la spital, domnul 
Coleman avea treburi în oraş, şi domnişoara Reilly m-a 
întrebat dacă aş vrea să merg puţin prin oraş sau dacă 
prefer să rămân acolo. Domnul Coleman, mi-a zis ea, avea 
să se întoarcă să mă ia cam într-o oră. 

— E ceva de văzut? M-am interesat eu. 

— Sunt nişte locuri pitoreşti, a răspuns domnişoara Reilly. 
Dar nu ştiu dacă o să vă placă. E foarte multă mizerie. 

Felul în care a spus-o m-a iritat. N-am înţeles niciodată de 
ce pitorescul unui loc ar trebui să scuze murdăria. 

În cele din urmă m-a dus la club, care era destul de plăcut, 
cu vedere spre fluviu, şi unde găseai o mulţime de ziare şi 
de reviste englezeşti. 

Când ne-am întors, domnul Coleman nu sosise încă, aşa că 
ne-am aşezat şi am stat puţin de vorbă. Conversaţia parcă 
nu se lega. 

M-a întrebat dacă făcusem deja cunoştinţă cu doamna 
Leidner. 

— Nu, am răspuns. Doar cu soţul ei. 

— O, a zis ea. Mă întreb ce impresie o să vă facă. 

Nu am replicat nimic. Apoi a continuat: 

— Îmi place foarte mult profesorul Leidner. Toată lumea îl 
place. 

„E ca şi cum ai spune, mi-am zis în sinea mea, că nu-ţi 
place de soţia lui.” 

Nici de data asta nu am răspuns; imediat după aceea m-a 
întrebat: 

— Ce are? V-a spus cumva profesorul Leidner? 

Nu aveam de gând să mă apuc să bârfesc despre un 
pacient înainte să apuc să îl văd măcar, aşa că m-am 
mulţumit să spun vag: 

— Înţeleg că e puţin obosită şi are nevoie să fie îngrijită. 

A râs - un râs neplăcut, strident şi sacadat. 


— Doamne Dumnezeule, a zis, nu-i ajung cei nouă oameni 
care au grijă de ea? 

— Pesemne că fiecare are treburile lui. 

— Treburi? Fireşte că au treburi. Dar Louise are prioritate 
- face tot ce trebuie ca să fie aşa. 

„Nu, mi-am spus în sinea mea. Nu-ţi place de ea.” 

— Totuşi, a continuat domnişoara Reilly, nu înţeleg de ce 
vrea o soră medicală. Aş fi zis că preferă un ajutor mai puţin 
profesionist, nu cineva care să îi vâre termometrul în gură, 
să îi ia pulsul şi care să vorbească doar despre fapte 
incontestabile. 

Trebuie să recunosc că mi-a stârnit interesul. 

— Credeţi că nu are nimic? Am întrebat-o. 

— Bineînţeles că nu are nimic! Femeia e sănătoasă tun. 
„Draga de Louise n-a dormit! Are cearcăne.” Da, făcute cu 
dermatograf! Orice ca să atragă atenţia, ca să se învârtă 
toţi în jurul ei, să facă toată lumea caz de ea! 

Putea fi un sâmbure de adevăr în ce spunea, de bună 
seamă, întâlnisem (ce soră nu a întâlnit?) multe cazuri de 
ipohondri a căror plăcere era să îi facă pe toţi din casă să 
stea la dispoziţia lor. Şi dacă vreo soră sau un doctor le 
spunea: „Nu aveţi nimic!”, nu credeau, iar indignarea lor 
era cât se poate de autentică. 

Era posibil ca şi doamna Leidner să fie un astfel de caz. 
Soţul, fireşte, ar fi fost primul păcălit. Soții, am descoperit, 
sunt nişte oameni foarte creduli când vine vorba despre 
boală. Dar, chiar şi aşa, nu prea se potrivea cu ceea ce 
auzisem. Nu justifica, de exemplu, folosirea acelor cuvinte: 
„mai în siguranţă”. 

Ciudat cum îmi rămăseseră vorbele acelea în minte. 

După ce am reflectat puţin, am întrebat: 

— Doamna Leidner e o persoană neliniştită? O nelinişteşte, 
de pildă, faptul că trăieşte departe de orice aşezare 
omenească? 

— De ce ar nelinişti-o? Pentru numele lui Dumnezeu, sunt 
zece! Şi au şi paznici, pentru antichităţi. O, nu, nu e 


neliniştită, cel puţin... 

Părea că îi trecuse ceva prin cap, şi s-a oprit; a continuat 
încet, după un minut sau două: 

— Curios că aţi pomenit de asta. 

— De ce? 

— Eu şi căpitanul de aviaţie Jervis am fost acolo deunăzi. 
Era dimineaţă. Cei mai mulţi erau la săpături. Ea scria o 
scrisoare, şi bănuiesc că nu ne-a auzit venind. Băiatul care 
pofteşte oaspeţii nu era acolo de data aceea, aşa că am 
mers direct pe verandă. După toate aparențele, a văzut 
umbra căpitanului Jervis pe zid şi pur şi simplu a început să 
ţipe! Şi-a cerut scuze, fireşte. A zis că i s-a părut că era un 
bărbat ciudat. Cam bizară întâmplarea. Vreau să zic, chiar 
dacă ar fi fost un bărbat ciudat, de ce să se sperie aşa? 

Am dat din cap, gânditoare. 

Domnişoara Reilly a tăcut, apoi, deodată, a început să 
vorbească din nou: 

— Nu ştiu ce-i cu ei anul ăsta. Toţi sunt tulburaţi. Johnson 
e atât de înnegurată, că nici nu mai deschide gura. David 
nu vorbeşte decât dacă e absolută nevoie. Bill nu se opreşte 
din vorbit, ca de obicei, dar pălăvrăgeala lui nu face decât 
să atragă atenţia asupra celorlalţi. Carey dă impresia că 
poate să îşi piardă cumpătul în orice clipă. Şi se uită unii la 
alţii de parcă, de parcă... O, nu ştiu, dar e foarte ciudat. 

Era curios ca doi oameni atât de diferiţi ca domnişoara 
Reilly şi maiorul Pennyman să fi avut aceeaşi senzaţie. 

Exact în acel moment, domnul Coleman a dat buzna în 
încăpere. A dat buzna - aceasta e expresia potrivită. Dacă 
ar fi scos şi limba şi i-ar fi crescut pe loc o coadă din care să 
dea, nu ar fi fost deloc surprinzător. 

— Salutare, salutare, a spus. Cel mai bun cumpărător din 
lume, ăsta sunt eu. I-ai arătat sorei Leatheran toate 
frumuseţile oraşului? 

— N-a fost impresionată, a replicat domnişoara Reilly sec. 

— Nu o condamn, a zis domnul Coleman plin de însufleţire. 
Un orăşel aşa de sărăcăcios, de dărăpânat şi de plicticos! 


— Nu prea apreciezi pitorescul şi antichităţile, nu-i aşa, 
Bill? Nu-mi pot imagina cum de eşti arheolog. 

— Nu e vina mea. E vina tutorelui meu. El e un învăţat, 
membru al Societăţii de Cercetări Ştiinţifice de la 
universitatea lui, genul care se apucă să citească imediat ce 
se dă jos din pat. A fost un mare şoc pentru el să se 
trezească pe cap cu un astfel de pupil. 

— Cred că a fost o neghiobie din partea ta să accepţi să 
faci cu de-a sila o meserie care nu îţi place, a remarcat fata 
tăios. 

— Nu cu de-a sila, Sheila, nu cu de-a sila. Bătrânul m-a 
întrebat dacă mă gândesc la vreo meserie anume, iar eu am 
zis că nu, aşa că mi-a aranjat să vin aici anul ăsta. 

— Dar n-ai nici cea mai mică idee ce ţi-ar plăcea să faci? 
Nu e cu putinţă! 

— Fireşte că am. Dacă ar fi după mine, aş renunţa cu totul 
la muncă. Ce mi-ar plăcea mie ar fi să am o groază de bani 
şi să mă apuc de curse de automobile. 

— Eşti absurd! A spus domnişoara Reilly. 

Părea destul de mânioasă. 

— O, îmi dau şi eu seama că nici nu intră în discuţie, a zis 
atunci domnul Coleman, pe un ton vesel. Deci, dacă tot 
trebuie să fac ceva, nu-mi prea pasă ce anume fac atâta 
vreme cât nu sunt nevoit să zac toată ziua într-un birou. 
Chiar mi-a plăcut să văd puţin lumea. „Asta e”, mi-am zis, şi 
am venit aici. 

— Îmi închipui că le eşti de mare ajutor! 

— Aici n-ai dreptate. Pot să stau şi eu să strig „I Allah”, 
laolaltă cu toată lumea! Şi, la drept vorbind, sunt destul de 
bun la desen! La şcoală eram specialist în imitarea 
scrisurilor. Aş fi putut deveni un plastograf de prima mână. 
Ei, cine ştie, poate chiar o să se întâmple asta. Dacă într-o 
bună zi, când aştepţi autobuzul, Rolls-Royce-ul meu o să te 
împroaşte cu noroi, să ştii că am intrat în lumea 
infractorilor. 

Domnişoara Reilly a zis rece: 


— Nu crezi că ar fi mai bine să porniţi la drum în loc să 
vorbeşti aşa de mult? 

— Câtă ospitalitate, nu-i aşa, soră? 

— Sunt sigură că sora Leatheran de-abia aşteaptă să se 
instaleze. 

— Eşti întotdeauna sigură de toate, a ripostat domnul 
Coleman, rânjind. 

„Asta cam e adevărat, mi-am spus în sinea mea. Un drac 
de fată cochetă şi plină de sine.” 

Am spus sec: 

— Poate că ar trebui să mergem, domnul Coleman. 

— Ai dreptate, soră. 

Am dat mâna cu domnişoara Reilly, i-am mulţumit pentru 
tot şi am plecat. 

— A naibii de atrăgătoare fată, Sheila asta, a zis domnul 
Coleman. 

— Însă îi pune mereu la punct pe bărbaţi. 

Am ieşit din oraş, şi am intrat pe un soi de cărare între 
două lanuri. Era plină de hârtoape şi de urme de roţi. 

După vreo jumătate de oră, domnul Coleman a arătat cu 
degetul spre o movilă mare pe malul fluviului şi a spus: „Lell 
Yarimjah”. 

Se vedeau nişte siluete mici şi negre care umblau de colo 
până colo ca nişte furnici. 

Deodată s-au repezit toate să coboare pe o parte a movilei. 

— Fidos, mi-a explicat domnul Coleman. Ora închiderii, 
încetăm lucrul cu un ceas înainte de apusul soarelui. 

Casa în care stăteau membrii expediției se afla nu departe 
de fluviu. 

Şoferul a virat, a intrat printr-o arcadă extrem de îngustă 
şi iată-ne ajunşi. 

Casa era construită în jurul unei curţi interioare. Iniţial, 
ocupase doar latura dinspre sud a curţii, iar spre est erau 
câteva acareturi lipsite de importanţă. Membrii expediției 
continuaseră construcţia şi pe celelalte două laturi. Cum 


planul casei se va dovedi mai târziu de mare interes, anexez 
aici o schiţă. 

Toate camerele aveau uşa spre curte, iar majoritatea 
ferestrelor dădeau şi ele în curte - excepţie făcând partea 
dinspre sud a casei, unde ferestrele dădeau şi spre câmp. 
Totuşi, aceste ferestre aveau zăbrele. În colţul din sud-vest 
era o scară care ducea până la acoperişul lung şi plat, cu un 
parapet de-a lungul laturii dinspre sud a casei, care era mai 
înaltă decât celelalte trei laturi. 

Domnul Coleman m-a condus de-a lungul laturii dinspre 
est a curţii interioare, spre o verandă mare, neacoperită, 
care ocupa partea centrală a laturii dinspre sud. A deschis 
uşa de la capătul verandei şi am intrat într-o încăpere în 
care mai mulţi oameni erau aşezaţi în jurul unei mese de 
ceai. 

— Salutare! A spus domnul Coleman. Iat-o pe Sairey 
Gamp. (1) 

Doamna care stătea în capul mesei s-a ridicat şi a venit să 
mă întâmpine. 

Atunci am văzut-o prima dată pe Louise Leidner. 

Capitolul 5 - Tell Yarimjah 

Nu mă deranjează să recunosc că prima impresie pe care 
mi-a lăsat-o doamna Leidner a fost de surprindere absolută. 
Când tot auzi vorbindu-se despre o persoană, începi să îţi 
imaginezi cum e. Mie îmi intrase în cap că doamna Leidner 
era o femeie brunetă şi nemulțumită. Genul de persoană 
uşor iritabilă, mereu cu nervii întinşi la maximum. Şi mă 
aşteptam, de asemenea, să fie - ca să zic lucrurilor pe nume 
- puţin vulgară. Nu era defel cum mi-o închipuisem! Întâi de 
toate, avea pielea foarte deschisă la culoare. Nu era 
suedeză, ca soţul ei, dar ar fi putut foarte bine trece drept 
una, dacă te luai numai după cum arăta. Avea acel ten alb, 
scandinav, pe care nu îl vezi prea des. Nu era foarte tânără. 
Undeva între treizeci şi patruzeci de ani, după părerea 
mea. Era trasă la faţă, şi am zărit şi nişte fire albe prin 
pârul ei blond. Cu toate acestea, ochii îi erau minunaţi. 


Singurii ochi, din cei pe care i-am văzut vreodată, despre 
care se poate spune, fără teama de a greşi, că erau violeţi. 
Erau foarte mari, cu nişte cearcăne palide dedesubt. Era 
foarte slabă şi părea plăpândă; ştiu că, dacă o să zic că 
dădea impresia de istovire şi, în acelaşi timp, de energie 
nestăvilită, o să pară o prostie - dar asta a fost senzaţia pe 
care am avut-o. Mi s-a părut, de asemenea, o adevărată 
doamnă. lar asta nu e puţin lucru, chiar şi în zilele noastre. 

Mi-a întins mâna şi a zâmbit. Glasul îi era jos şi blând, uşor 
tărăgănat, ca al americanilor. 

— Îmi pare aşa de bine că ai venit, soră. Vrei nişte ceai? 
Sau preferi să mergi mai întâi în camera dumitale? 

Am spus că aş vrea nişte ceai, iar ea m-a prezentat celor 
din jurul mesei. 

— Domnişoara Johnson şi domnul Reiter. Doamna 
Mercado. Domnul Emmott. Părintele Lavigny. Soţul meu va 
sosi imediat. Ia loc aici, între părintele Lavigny şi 
domnişoara Johnson. 

Am făcut întocmai, iar domnişoara Johnson a început să 
stea de vorbă cu mine, întrebându-mă cum a fost drumul, şi 
aşa mai departe. 

Mi-a plăcut de ea. Îmi amintea de sora-şefă pe care am 
avut-o pe când făceam practica, o femeie pe care o 
admiram toate şi de dragul căreia munceam din greu. 

Se apropia de cincizeci de ani, după judecata mea, şi era 
destul de masculină, cu pârul cărunt tuns scurt. Avea o voce 
plăcută, destul de gravă, şi vorbea neceremonios. Era urâtă 
la faţă, cu trăsături aspre şi un nas aproape ridicol de cârn 
pe care avea obiceiul să şi-l tot scarpine când o tulbura sau 
o mira ceva. Purta o haină şi o fustă de tweed, cu o croială 
mai degrabă bărbătească. Mi-a zis numaidecât că e de loc 
din Yorkshire. 

Părintele Lavigny mi s-a părut puţin înfricoşător. Era un 
bărbat înalt, cu barbă lungă, neagră şi cu pince-nez. O 
auzisem pe doamna Kelsey spunând că era şi un călugăr 
francez printre ei, iar acum am remarcat că părintele 


Lavigny purta o rasă călugărească dintr-un soi de țesătură 
albă de lână. Am rămas cam surprinsă, pentru că, din câte 
ştiam eu, călugării se duceau la mănăstire şi nu mai ieşeau 
de acolo. 

Cu doamna Leidner folosea cu precădere franceza, dar cu 
mine a vorbit într-o engleză destul de bună. Am observat că 
avea ochi vicleni, pătrunzători, pe care îi plimba de la un 
chip la altul. 

În faţa mea stăteau ceilalţi trei. Domnul Reiter era un 
tânăr blond, bine făcut, cu ochelari. Avea părul cârlionţat, 
destul de lung, şi nişte ochi albaştri foarte rotunzi. Cred că 
fusese foarte drăgălaş când era copil, însă acum nu mai era 
cine ştie ce! De fapt, semăna oarecum cu un porc. Celălalt 
tânăr avea părul tuns foarte scurt. Avea faţa prelungă, 
veselă şi dinţi foarte sănătoşi şi era foarte atrăgător când 
zâmbea. Cu toate acestea, vorbea foarte puţin - se 
mulțumea să dea din cap când i se spunea câte ceva sau 
răspundea monosilabic. Era, ca şi domnul Reiter, american. 
Cea de-a treia persoană era doamna Mercado; nu m-am 
putut uita prea bine la ea, pentru că, de fiecare dată când 
aruncam o privire înspre ea, vedeam că se zgâieşte la mine 
cu o căutătură nesăţioasă, cel puţin deconcertantă. După 
cum se holba la mine, ai fi zis că surorile medicale sunt 
nişte lighioane ciudate. Total lipsită de maniere! 

Era destul de tânără - nu avea mai mult de douăzeci şi 
cinci de ani - şi era smeadă şi graţioasă, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. Era drăguță, într-un fel, dar mă făcea să mă 
gândesc că îi curge ceva sânge negru în vine. Era 
îmbrăcată cu un pulover de culoare foarte aprinsă, iar 
unghiile îi erau date cu o ojă de aceeaşi nuanţă. Avea faţa 
ascuţită, tăioasă, cu ochi mari şi buze subţiri, parcă 
bănuitoare. 

Ceaiul era foarte bun - tare şi plăcut la gust - total diferit 
de chestia aia chinezească pe care o servea mereu doamna 
Kelsey şi care fusese o grea încercare pentru mine. Era şi 
pâine prăjită cu dulceaţă, precum şi o farfurie de fursecuri 


cu fructe confiate şi prăjituri. Domnul Emmott se purta 
foarte politicos şi îmi tot dădea diverse lucruri. Deşi tăcut, 
era foarte atent când mi se golea farfuria. 

Deodată, domnul Coleman a dat buzna înăuntru şi s-a 
aşezat lângă domnişoara Johnson. El nu părea defel 
neliniştit. Nu-i mai tăcea gura. 

Doamna Leidner a oftat o dată şi i-a aruncat o privire 
plictisită, însă fără nici un efect. Tot aşa cum nu l-a domolit 
nici faptul că doamna Mercado, căreia i se adresa cel mai 
mult, era prea ocupată să mă ţintuiască pe mine cu privirea 
ca să aibă chef să îi răspundă altfel decât de formă. 

Tocmai când terminam de luat ceaiul, au intrat profesorul 
Leidner şi domnul Mercado, care veneau de la săpături. 

Profesorul Leidner m-a salutat în felul său amabil. L-am 
văzut grăbindu-se să se uite, îngrijorat, la soţia sa şi părând 
după aceea uşurat. S-a aşezat la celălalt capăt al mesei, iar 
domnul Mercado a luat loc pe scaunul liber de lângă 
doamna Leidner. Era un bărbat înalt, subţire, melancolic, cu 
mult mai în vârstă decât nevasta lui, cu tenul palid şi cu o 
barbă ciudată, moale şi fără formă. M-am bucurat când a 
intrat, căci soţia lui a încetat să mă mai fixeze şi şi-a 
îndreptat atenţia asupra lui, privindu-l cu un fel de 
febrilitate alarmată, pe care am găsit-o cam stranie. El 
învârtea absent în ceai, fără să scoată o vorbă. Nici nu s-a 
atins de prâjitura din farfurie. 

Mai era un loc liber; brusc, uşa s-a deschis şi a intrat un 
bărbat. În momentul în care l-am zărit pe Richard Carey, 
mi-am zis că este unul dintre cei mai chipeşi bărbaţi pe care 
i-am văzut vreodată - şi, cu toate acestea, mă îndoiesc că 
era chiar aşa. Să spui că un bărbat este chipeş şi, în acelaşi 
timp, că arată precum un cadavru pare o contradicţie 
grosolană, dar este cât se poate de adevărat. Dacă te uitai 
la capul lui, aveai impresia că pielea este prea întinsă pe 
oase - însă avea oase frumoase. Linia maxilarului şi a frunţii 
era atât de precis conturată, încât îmi amintea de statuile 
de bronz. Faţa îi era uscăţivă şi măslinie, iar ochii - dintre 


cei mai strălucitori şi mai albaştri pe care i-am văzut în 
viaţa mea. Măsura cam un metru optzeci şi cred că avea 
puţin sub patruzeci de ani. 

Profesorul Leidner a spus: 

— Soră, acesta este domnul Carey, arhitectul nostru. 

El a murmurat ceva cu vocea lui plăcută, scăzută, cu 
accent britanic şi s-a aşezat lângă doamna Mercado. 

Doamna Leidner i-a zis: 

— Mă tem că s-a cam răcit ceaiul, domnule Carey. 

— O, nu face nimic, doamnă Leidner, a răspuns el. E vina 
mea că am întârziat. Voiam să termin schiţele. 

Doamna Mercado a intervenit: 

— Dulceaţă, domnule Carey? 

Domnul Reiter a împins spre el farfuria cu pâine prăjită. 

Şi mi-am adus aminte de Maiorul Pennyman care 
remarcase: „Ca să înţelegeţi mai bine, erau cam prea 
politicoşi când îşi dădeau unul celuilalt untul”. 

Da, era ceva curios în toată povestea asta... 

Puțin prea ceremonioşi... 

Ai fi zis că e grup de străini, nu de oameni care se cunosc - 
unii dintre ei - de mulţi ani. 

Capitolul 6 -Prima seară 

După ceai, doamna Leidner m-a condus în camera mea. 

Poate că ar fi bine să descriu pe scurt cum erau dispuse 
camerele. E foarte simplu şi uşor de înţeles dacă priviţi 
planul. 

De o parte şi de alta a verandei neacoperite erau uşi care 
duceau în cele două încăperi principale. Uşa din dreapta 
dădea în sufragerie, unde am luat ceaiul. Cea de pe partea 
cealaltă ducea într-o cameră identică (am numit-o cameră 
de zi) care era folosită drept salon şi cameră de lucru 
neoficială - locul unde se făceau multe desene (altele decât 
cele care ţineau strict de arhitectură) şi unde erau aduse 
bucăţile cele mai delicate de ceramică pentru a fi lipite. Din 
camera de zi se trecea în camera antichităţilor, unde erau 
aduse toate obiectele găsite în timpul săpăturilor, care erau 


apoi depozitate pe etajere şi în diferite compartimente, 
precum şi întinse pe băncile şi mesele dinăuntru. Singura 
ieşire din această încăpere era prin camera de zi. 

Lângă camera antichităţilor, dar cu intrarea printr-o uşă 
care dădea în curtea interioară, era dormitorul doamnei 
Leidner. Acesta, ca şi celelalte camere de pe această latură 
a casei, avea două ferestre zăbrelite cu vedere spre câmp. 
După colţ, lipită de dormitorul doamnei Leidner, însă fără să 
comunice cu acesta, era camera profesorului Leidner. Era 
prima dintre încăperile de pe latura dinspre răsărit. Alături 
era camera care îmi fusese rezervată. Lângă camera mea 
era cea a domnişoarei Johnson, urmată de cea a doamnei şi 
de a domnului Mercado. După aceea veneau două aşa-zise 
băi. 

(Când m-am exprimat odată astfel de faţă cu doctorul 
Reilly, a izbucnit în râs şi mi-a spus că o baie ori este baie, 
ori nu este baie! În orice caz, dacă eşti obişnuit cu robinete 
şi cu ţevi, ţi se pare ciudat să spui că două camere cu 
pământ pe jos, cu câte o cadă de cositor care îţi ajunge 
până la brâu şi cu apă mâloasă adusă în canistre de kerosen 
merită numele de băi!) Toată această parte fusese 
construită de profesorul Leidner. Dormitoarele erau 
identice, având toate câte o fereastră şi o uşă care dădeau 
spre curtea interioară. De-a lungul laturii dinspre nord erau 
sala de desen, laboratorul şi camera de fotografii. 

Dar să mă întorc la verandă: de cealaltă parte, dispunerea 
camerelor era foarte similară. Prin sufragerie se ajungea în 
biroul unde erau ţinute dosarele, se făcea catalogarea şi se 
băteau la maşină documentele. Pe colţ era camera 
părintelui Lavigny, căruia i se dăduse dormitorul cel mai 
mare; aici se ocupa şi de decodarea - sau care o fi cuvântul 
potrivit - tăbliţelor. 

În colţul dinspre sud-vest era scara care ajungea pe 
acoperiş. Pe latura dinspre apus erau bucătăria şi patru 
dormitoare folosite de tineri - Carey, Emmott, Reiter şi 
Coleman. 


În colţul dinspre nord-vest era camera de fotografii, din 
care se trecea în camera obscură. Lângă laborator. Apoi 
venea singura intrare - arcada prin care pătrunsesem în 
casă. În exterior erau dormitoarele servitorilor, localul de 
pază pentru soldaţi, grajdurile pentru cai şi restul. Sala de 
desen era în dreapta arcadei şi ocupa restul laturii dinspre 
nord. 

Am descris în detaliu felul în care arăta casa pentru că nu 
vreau să mă întorc la asta mai târziu. După cum spuneam, 
doamna Leidner însăşi m-a însoţit în turul casei şi, în cele 
din urmă, m-a lăsat în camera mea, exprimându-şi speranţa 
că mă voi simţi bine şi că am tot ce îmi trebuie. 

Încăperea era mobilată drăguţ, deşi foarte simplu - un pat, 
o comodă, un lavoar şi un scaun. 

— Băieţii îţi vor aduce apă caldă înainte de prânz şi de 
cină - şi dimineaţa, fireşte. Dacă vrei şi în alt moment al 
zilei, ieşi afară şi bate din palme, iar când apare băiatul, 
spune-i jib mai' har. Crezi că o să ţii minte? 

Am răspuns că da şi am repetat cuvintele, puţin 
şovăitoare. 

— Foarte bine. Fii sigură pe dumneata şi strigă. Arabii nu 
înţeleg nimic spus cu voce obişnuită, „britanică”. 

— Limbile astea sunt surprinzătoare, am zis eu. Pare atât 
de ciudat că sunt aşa de multe şi de diferite. 

Doamna Leidner a zâmbit. 

— În Palestina e o biserică în care Rugăciunea Domnului 
este scrisă în nouăzeci - dacă nu mă-nşel - de limbi. 

— Ia te uită! Am exclamat eu. Trebuie să îi scriu mătuşii, 
să îi povestesc. O s-o intereseze. 

Doamna Leidner a atins urciorul şi ligheanul, cu un aer 
absent, şi a mutat savoniera câţiva centimetri mai încolo. 

— Sper din tot sufletul că vei fi mulţumită aici, a adăugat 
ea, şi nu o să te plictiseşti prea tare. 

— Nu mă plictisesc aproape niciodată, am asigurat-o eu. 
Viaţa nu e destul de lungă. 


Nu mi-a răspuns. A continuat să se joace cu obiectele de 
pe lavoar, dusă pe gânduri. 

Deodată, şi-a aţintit ochii violeţi asupra mea. 

— Ce anume ţi-a spus soţul meu, soră? 

De obicei, la astfel de întrebări se dă acelaşi răspuns. 

— Am înţeles că sunteţi puţin cam obosită, doamnă 
Leidner, am zis eu pe un ton cât se poate de veridic. Şi că 
doriţi pe cineva care să aibă grijă de dumneavoastră şi să 
vă mai scape de griji. 

Şi-a înclinat încet capul, visătoare. 

— Da, a replicat. Da, aşa e foarte bine. 

Era puţin cam enigmatic, dar nu aveam de gând să îi pun 
alte întrebări. M-am mulţumit să continui: 

— Sper să mă lăsaţi să vă dau o mână de ajutor la ce e de 
făcut prin casă. Nu trebuie să mă lăsaţi să trândăvesc. 

A surâs slab. 

— Mulţumesc, soră. 

Apoi s-a aşezat pe pat şi, spre marea mea surpriză, a 
început să mă chestioneze. Spun că am fost mirată, pentru 
că, din clipa în care am văzut-o prima oară, am fost sigură 
că doamna Leidner era o adevărată doamnă. Şi o doamnă, 
din experienţa mea, nu îşi manifestă decât arareori 
curiozitate cu privire la problemele personale ale altora. 

Doamna Leidner însă părea nerăbdătoare să afle totul 
despre mine. Unde îmi făcusem ucenicia şi cu cât timp în 
urmă. Ce mă făcuse să vin în Orient. Cum de se întâmplase 
că primisem recomandarea doctorului Reilly. M-a întrebat 
până şi dacă fusesem vreodată în America sau dacă aveam 
rude în America. Vreo două dintre întrebările pe care mi le- 
a pus mi-au părut pe moment lipsite de sens, dar, mai 
târziu, mi-am dat seama de semnificaţia lor. 

După aceea, dintr-odată, atitudinea ei s-a schimbat. A 
zâmbit - un zâmbet cald, luminos - şi mi-a zis, cu dulceaţă 
în glas, că era foarte bucuroasă că venisem şi că era sigură 
că aveam să îi fiu de mare ajutor. 

S-a ridicat de pe pat şi a spus: 


— Vrei să urci pe acoperiş ca să vezi apusul? E foarte 
frumos la ora asta. 

Am încuviinţat din toată inima. 

Pe când ieşeam din cameră, m-a întrebat: 

— Erau mulţi oameni în trenul dinspre Bagdad? Bărbaţi? 

I-am răspuns că nu remarcasem pe nimeni. Fuseseră doi 
francezi în vagonul-restaurant cu o seară înainte. Şi un 
grup de trei bărbaţi care, din câte înţelesesem din discuţia 
lor, se ocupau de conducta de ţiţei. 

A dat din cap şi i-a scăpat un sunet. Ca un mic oftat de 
uşurare. 

Am urcat împreună pe acoperiş. 

Acolo am găsit-o pe doamna Mercado, aşezată pe parapet, 
şi pe profesorul Leidner, aplecat, uitându-se la o mulţime de 
pietre şi cioburi de ceramică aşezate rânduri-rânduri. Erau 
nişte chestii mari, cărora el le spunea râşniţe, pisălogi, 
topoare de piatră şi topoare perforate, precum şi o 
sumedenie de bucățele de ceramică, împodobite cu tot felul 
de motive bizare. 

— Veniţi încoace, ne-a strigat doamna Mercado. Nu-i aşa 
că e nemaipomenit de frumos? 

Era, neîndoielnic, un apus splendid. Hassanieh-ul părea 
desprins din cărţile cu poveşti, iar fluviul Tigru, cu malurile 
sale late, dădea impresia de ireal. 

— Nu-i aşa că e minunat, Eric? A zis doamna Leidner. 

Profesorul Leidner a ridicat privirea, distrat, a murmurat 
„Minunat, minunat”, cam fără chef, după care s-a întors la 
sortarea hârburilor. 

Doamna Leidner a zâmbit. 

— Arheologii se uită numai la ce e la picioarelor lor. Pentru 
ei, cerul şi raiul nici nu există. 

Doamna Mercado a chicotit. 

— O, sunt nişte oameni foarte ciudaţi. O să-ţi dai curând 
seama de asta, soră, a adăugat ea. A făcut o pauză, apoia 
continuat: Suntem cu toţii aşa de bucuroşi că ai venit. Am 


fost atât de îngrijoraţi din pricina doamnei Leidner, nu-i aşa, 
Louise? 

— Într-adevăr? 

Vocea nu îi era încurajatoare. 

— O, da, bineînţeles. A fost îngrozitoare, soră. Tot felul de 
atacuri de panică, de temeri. Când mi se spune despre 
cineva „E doar din cauza nervilor”, întotdeauna mă întreb 
ce poate fi mai râu de atât. Nervii sunt însăşi esenţa făpturii 
umane, n-am dreptate? 

„Gura, gura”, mi-am zis în sinea mea. 

Doamna Leidner a replicat sec: 

— Ei bine, nu trebuie să îţi mai faci griji din pricina mea, 
Mărie. Sora o să aibă grijă de mine. 

— Cu siguranţă, am asigurat-o eu, plină de voioşie. 

— Sunt convinsă că asta va schimba complet lucrurile, a 
răspuns doamna Mercado. Eram toţi de părere că ar trebui 
să consulte un doctor sau să facă neapărat ceva. Are nervii 
distruşi, nu-i aşa, dragă Louise? 

— Într-atât de distruşi, încât se pare că i-am distrus şi pe- 
ai voştri, a zis doamna Leidner. Ce-ar fi să vorbim despre 
ceva mai interesant decât starea mea lamentabilă? 

Am înţeles în clipa aceea că doamna Leidner era genul de 
femeie care îşi face cu uşurinţă duşmani. Era o undă de 
grosolănie în vocea ei (nu că aş fi condamnat-o pentru asta), 
iar obrajii palizi ai doamnei Mercado s-au îmbujorat. A 
bolborosit ceva, însă doamna Leidner se ridicase deja şi se 
dusese lângă soţul ei, în celălalt capăt al acoperişului. Mă 
îndoiesc că a remarcat apropierea ei până când nu i-a pus 
mâna pe umăr; atunci şi-a ridicat repede ochii spre ea. Pe 
chip i se citea afecțiunea; privirea îi era întrebătoare. 

Doamna Leidner a încuviinţat, dând încet din cap. Braţ la 
braţ, au mers până la marginea parapetului şi au coborât 
împreună treptele. 

— Îi este foarte devotat, nu? A spus doamna Mercado. 

— Da, am răspuns eu. E foarte plăcut să vezi asta. Se uita 
la mine cu o căutătură piezişă, stranie, oarecum 


nerăbdătoare. 

— Care crezi că e problema cu ea, soră? M-a întrebat, cu 
glasul ceva mai scăzut. 

— O, nu cred că e ceva grav, am zis eu, calmă. Pesemne că 
e doar puţin obosită. 

M-a sfredelit cu privirea, aşa cum făcuse şi când luasem 
ceaiul. Brusc, m-a întrebat: 

— Dumneata te ocupi de cazuri de boli mentale? 

— O, nu, Doamne fereşte! Cum de vă puteţi gândi la aşa 
ceva? 

A tăcut câteva clipe, apoi a continuat: 

— Ştii ce ciudat s-a purtat în ultima vreme? Ţi-a spus 
profesorul Leidner? 

Nu sunt de acord cu bârfele despre pacienţi. Pe de altă 
parte însă, ştiu din proprie experienţă că, adesea, este 
foarte dificil să afli adevărul de la rude şi, până nu ştii exact 
despre ce este vorba, orbecăi şi nu eşti de mare folos. 
Fireşte, lucrurile stau complet altfel când eşti în subordinea 
unui medic. El îţi spune ceea ce ai nevoie să ştii. Dar, în 
cazul acesta, nu era nici un doctor care să îmi dea sfaturi. 
Doctorul Reilly nu fusese niciodată chemat în calitate de 
medic. lar eu nu eram defel încredinţată că profesorul 
Leidner îmi zisese tot ce ştia. De cele mai multe ori, soţii 
sunt reticenţi din instinct - ceea ce le face cinste, după 
părerea mea. Cu toate acestea, cu cât aflam mai multe, cu 
atât avea să îmi fie mai uşor să îmi dau seama ce măsuri 
trebuie să iau. Doamna Mercado (pe care am catalogat-o 
drept o caţă veninoasă) murea de nerăbdare să mi se 
destăinuie. Şi, sincer vorbind, atât omeneşte, cât şi din 
punct de vedere profesional, voiam să aud ce are de spus. 
Dacă vreţi, puteţi considera că eram pur şi simplu curioasă. 

Am zis: 

— Înţeleg că doamna Leidner nu s-a prea purtat normal în 
ultima vreme? 

Doamna Mercado a râs într-un fel neplăcut. 


— Normal? N-aş prea crede. Ne-a înspăimântat de 
moarte, într-o noapte - degete care îi băteau în geam. Altă 
dată - o mână fără braţ. Dar când s-a ajuns la un chip 
galben lipit de fereastră - iar când s-a năpustit la geam nu 
era nimic - ei bine, aş spune că a fost cam înfiorător pentru 
toată lumea. 

— Poate e cineva care se ţine de farse, am sugerat eu. 

— A, nu, nici pomeneală, e doar închipuirea ei. Acum trei 
zile, la cină, am auzit focuri de armă în sat, la aproape o 
milă depărtare, iar ea a tresărit de spaimă şi a început să 
ţipe - ne-a înfricoşat pe toţi. Cât despre profesorul Leidner, 
s-a repezit la ea şi s-a purtat în cel mai ridicol mod cu 
putinţă. „Nu e nimic, draga mea, nu e nimic”, tot repeta el. 
Cred că ştii prea bine, soră, că uneori bărbaţii încurajează 
închipuirile astea isterice ale femeilor. E păcat, pentru că e 
un lucru rău. Maniile nu ar trebui încurajate. 

— Dacă e într-adevăr vorba despre manii, am replicat eu 
sec. 

— Despre ce altceva ar putea fi vorba? 

Nu am răspuns, pentru că nu ştiam ce să spun. Era o 
afacere curioasă. Împuşcăturile şi ţipetele erau destul de 
fireşti - pentru cineva aflat într-o stare de nervi, vreau să 
spun. Dar povestea cu mâna şi cu chipul fantomatic era 
altceva. După părerea mea, existau două alternative - fie 
doamna Leidner inventase totul (tot aşa cum copiii 
obişnuiesc să născocească tot felul de minciuni ca să atragă 
atenţia asupra lor), fie, aşa cum sugerasem deja, era o farsă 
pusă la cale de cineva. Era genul de lucru, am cugetat eu, 
pe care un individ lipsit de imaginaţie, cum era domnul 
Coleman, l-ar fi putut găsi amuzant. M-am hotărât să stau 
cu ochii pe el. Pacienţii cu tulburări nervoase pot fi îngroziţi 
până şi de o glumă stupidă. 

Doamna Mercado a continuat, aruncându-mi o privire 
piezişă: 

— Pare un personaj romantic, soră, nu crezi? Tipul de 
femeie căreia i se întâmplă tot felul de lucruri. 


— I s-au întâmplat multe lucruri? M-am interesat eu. 

— Păi, primul ei soţ a fost ucis în război, pe când avea doar 
douăzeci de ani. E foarte patetic şi romantic, nu? 

— Dacă ţineţi să înfrumuseţaţi realitatea, am răspuns eu 
aspru. 

— O, soră! Ce observaţie neobişnuită! 

E cât se poate de adevărat. Când te gândeşti la toate 
femeile pe care le auzi zicând: „Dacă Donald, sau Arthur, 
sau cum l-o fi chemat, ar fi trăit...” Şi, câteodată, îmi spun în 
sinea mea că, dacă ar fi trăit, ar fi fost acum de vârstă 
mijlocie, gras, arţăgos şi lipsit de romantism. 

Se întuneca, aşa că am propus să coborâm. Doamna 
Mercado a încuviinţat şi m-a întrebat dacă aş vrea să văd 
laboratorul. 

— Soţul meu e probabil acolo - lucrează. 

I-am răspuns că mi-ar face plăcere, şi ne-am îndreptat 
spre laborator. Încăperea era luminată de o lampă, dar era 
goală. Doamna Mercado mi-a arătat o parte dintre aparate 
şi nişte ornamente de cupru care tocmai erau tratate, 
precum şi nişte oase acoperite cu un strat de ceară. 

— Pe unde o fi Joseph? S-a întrebat doamna Mercado. 

S-a uitat în sala de desen, unde lucra Carey. Acesta abia 
dacă a ridicat privirea când am intrat, iar eu am fost 
surprinsă de istovirea care i se citea pe chip. Mi-am zis: 
„Omul acesta e la capătul puterilor. Foarte curând va ceda”. 
Şi mi-am adus aminte că mai remarcase cineva această 
încordare la el. 

Când am ieşit, am întors capul ca să mă mai uit o dată la 
e]. Stătea aplecat deasupra unei foi de hârtie, cu buzele 
strânse, iar aspectul de cadavru era şi mai accentuat. Poate 
că era doar imaginaţia mea, însă mi s-a părut că aduce cu 
un cavaler din vechime care se pregăteşte să plece la luptă 
şi ştie că va fi ucis. 

Şi, din nou, am simţit extraordinara şi aproape 
inconştienta atracţie pe care o exercita. 


L-am găsit pe domnul Mercado în camera de zi. Ii explica 
doamnei Leidner un nou proces. Ea era aşezată pe un 
scaun de lemn şi broda nişte flori pe o mătase fină; am fost 
din nou mirată de înfăţişarea ei ciudată, fragilă, 
nepământeană. Părea ireală, nu o fiinţă în carne şi oase. 

Doamna Mercado a exclamat, cu vocea ei înaltă şi ascuţită: 

— A, aici erai, Joseph! Te-am căutat în laborator. 

A tresărit; părea uimit şi derutat, ca şi cum apariţia ei ar fi 
rupt o vrajă. A zis poticnit: 

— Eu... Trebuie să plec acum. Sunt în mijlocul... În 
mijlocul... 

Nu şi-a încheiat propoziţia, dar s-a întors spre uşă. 

Doamna Leidner a răspuns, cu glasul ei scăzut şi 
tărăgănat: 

— Trebuie să îmi povesteşti cândva şi sfârşitul. Era foarte 
interesant. 

A ridicat privirea spre noi, ne-a zâmbit dulce, dar cumva 
distant, şi s-a aplecat din nou asupra broderiei. 

Peste vreo două minute a spus: 

— Sunt nişte cărţi acolo, soră. Bine alese. Ia una şi stai jos. 

M-am dus la etajeră. Doamna Mercado a mai rămas câteva 
minute, apoi, răsucindu-se brusc, a ieşit din cameră. Când a 
trecut pe lângă mine, i-am văzut chipul, şi nu mi-a plăcut 
defel expresia pe care o avea. Părea înnebunită de furie. 

Mi-am adus aminte, fără să vreau, de câteva dintre 
lucrurile pe care doamna Kelsey le spusese sau lăsase să se 
înţeleagă despre doamna Leidner. Nu voiam să mă gândesc 
că sunt adevărate, pentru că o plăceam pe doamna Leidner, 
însă m-am întrebat totuşi dacă nu era cu putinţă să fie un 
sâmbure de adevăr în ele. Neîndoielnic că nu era doar vina 
ei, dar era limpede că urâţica domnişoară Johnson şi atât de 
banala doamnă Mercado nu îi ajungeau nici până la degetul 
mic când venea vorba de frumuseţe sau de farmec. Şi, la 
urma urmei, bărbaţii sunt tot bărbaţi, indiferent în ce colţ 
de lume te afli. Dacă ai meseria mea, îţi dai repede seama 
de asta. 


Mercado nu era un tip sclipitor, şi bănuiesc că doamna 
Leidner nu dădea doi bani pe admiraţia lui, însă soţiei lui îi 
păsa. Dacă nu care cumva mă înşelam, îi păsa chiar foarte 
mult, şi, dacă ar fi avut ocazia, cred că nu ar fi ezitat să i-o 
plătească. 

M-am uitat la doamna Leidner, care stătea şi cosea la 
frumoasele ei flori, aşa de intangibilă, de departe şi de 
retrasă. Mi-a trecut prin cap că poate ar trebui să o 
avertizez. Că poate nu ştie cât de stupide, de nebuneşti, de 
violente pot fi gelozia şi ura - şi de cât de puţin este nevoie 
ca să înceapă să mocnească. 

Apoi mi-am zis:,Amy Leatheran, eşti o proastă. Doamna 
Leidner nu e o fetişcană naivă. Se apropie binişor de 
patruzeci de ani şi neîndoielnic ştie tot ce trebuie despre 
viaţă”. 

Însă tot aveam impresia că nu e chiar aşa. 

Avea o înfăţişare ciudat de ingenuă. 

Am pornit să mă întreb ce fel de viaţă dusese până atunci. 
Ştiam doar că se căsătorise cu profesorul Leidner cu doi ani 
în urmă. Şi, potrivit spuselor doamnei Mercado, primul ei 
soţ murise cu vreo cincisprezece ani înainte. 

M-am aşezat lângă ea cu o carte, şi, curând după aceea, 
am mers să mă spăl pe mâini pentru cină. Am mâncat bine - 
un curry cu adevărat excelent. Eram obosită, aşa că m-am 
bucurat când toată lumea s-a dus devreme la culcare. 

Profesorul Leidner m-a condus până în cameră ca să se 
asigure că am tot ce îmi trebuie. 

Mi-a strâns călduros mâna şi mi-a spus, plin de entuziasm: 

— Te place, soră. Te-a plăcut din prima clipă. Sunt atât de 
fericit. De-acum sunt convins că totul va fi bine. 

Vorbea cu o însufleţire aproape copilărească. 

Şi eu eram de părere că doamna Leidner mă simpatiza şi 
eram mulţumită că se întâmplase aşa. 

Cu toate acestea, nu eram la fel de încrezătoare ca el. Mi 
se părea că situaţia era mult mai complicată decât îşi dădea 
el seama. 


Era ceva - ceva ce nu reuşeam să definesc. Dar plutea în 
aer. 

Patul era foarte comod, însă nu am dormit bine. Am visat 
prea mult. 

Mi se tot învârteau prin minte cuvintele dintr-un poem de 
Keats, pe care îl învăţasem în copilărie. Le tot încurcam, şi 
asta mă îngrijora. Era un poem pe care îl urasem 
dintotdeauna - pesemne pentru că fusesem obligată să îl 
învăţ. Dar, când m-am trezit în miez de noapte, am 
descoperit pentru prima dată o anume frumuseţe în acele 
versuri. 

„O, oare ce te mâhnegşte, cavaler sub arme, singur - şi 
(cum mai era?) - palid cutreierând...?” 42) Am văzut 
pentru prima dată faţa cavalerului - era faţa domnului 
Carey - un chip neînduplecat, încordat, bronzat, care îmi 
aducea aminte de acei bieţi tineri din vremea războiului... 
Şi mi-a părut râu pentru el; apoi am adormit din nou şi am 
văzut că La Belle Dame sans Merci era doamna Leidner, 
care se apleca într-o parte pe cal, cu o broderie de flori în 
mână, iar calul s-a împiedicat, şi peste tot erau oase 
acoperite cu ceară, şi m-am trezit cu pielea de găină, 
tremurând, şi mi-am zis că nu îmi picase deloc bine 
mâncarea din seara aceea. 

Capitolul 7 -Bărbatul de la fereastră 

Cred că ar trebui să spun limpede încă de pe acum că nu 
va exista nici un fel de culoare locală în povestirea mea. Nu 
ştiu nimic despre arheologie şi nici nu aş vrea să aflu. Nu 
văd ce rost are să pierzi vremea cu oameni care sunt de 
mult oale şi ulcele şi cu locuri care nu mai există. Domnul 
Carey îmi tot spunea că îmi lipseşte temperamentul de 
arheolog, şi avea neîndoielnic dreptate. 

Chiar în prima dimineaţă după sosirea mea, domnul Carey 
m-a întrebat dacă aş vrea să merg să văd palatul pe care îl 
proiecta, cred că ăsta a fost cuvântul pe care l-a folosit. Cu 
toate că habar nu am cum poţi proiecta un lucru care s-a 
întâmplat cu atât de mult timp în urmă. Am zis că aş vrea, 


şi, ca să fiu sinceră, eram destul de entuziasmată. Din câte 
înţelesesem, palatul acela era vechi de aproape trei mii de 
ani. Mă întrebam ce fel de palate existau pe atunci şi dacă 
avea să semene cu fotografiile pe care le văzusem cu mobila 
din mormântul lui Tutankhamon. Dar, vă vine să credeţi, nu 
era decât noroi! Pereţi murdari din argilă de vreo jumătate 
de metru - şi atâta tot. Domnul Carey m-a dus de colo-colo, 
povestindu-mi tot soiul de lucruri - asta era curtea mare, 
acolo erau nişte apartamente şi un alt cat şi alte încăperi 
care nu dădeau în curtea centrală. lar eu mă tot întrebam: 
„Cum de ştie toate astea?”, deşi, fireşte, eram prea 
politicoasă ca să rostesc astfel de gânduri cu voce tare. A 
fost o teribilă dezamăgire! Mi se părea că pe întregul sit 
arheologic nu e decât nămol - nu marmură, sau aur, sau 
ceva frumos - până şi casa mătuşii mele din Cricklewood ar 
fi fost o ruină mai impresionantă! Şi vechii asirieni, sau ce- 
or fi fost ei, îşi ziceau regi. După ce a terminat cu „palatele”, 
domnul Carey m-a dat pe mâna părintelui Lavigny, care mi- 
a arătat restul. Mi-era puţin teamă de părintele Lavigny, 
căci era călugăr, străin şi, în plus, avea şi o voce gravă, însă 
a fost foarte amabil, deşi cam vag. Câteodată aveam 
impresia că nici el nu găsea că lucrurile acelea aveau 
substanţă. 

Doamna Leidner mi-a explicat mai târziu că părintele 
Lavigny nu era interesat decât de „documentele scrise”, 
cum le numea ea. Oamenii ăştia scriau totul pe argilă, cu 
nişte semne ciudate, grosolane, dar destul de inteligente. 
Erau chiar şi nişte tăblițe de şcoală - lecţiile dascălului pe o 
parte şi strădaniile învăţăcelului pe cealaltă. Recunosc că 
acestea mi-au stârnit curiozitatea - păreau atât de 
omeneşti, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Părintele Lavigny m-a însoţit în jurul sitului arheologic, 
lămurindu-mă care erau templele sau palatele şi care 
locuinţele particulare, ba mi-a arătat până şi, zicea el, un 
cimitir de la începutul epocii sumeriene. Sărea de la una la 


alta, dându-mi câte o frântură de informaţie, apoi revenind 
la alte subiecte. 

— E bizar că ai venit aici, mi-a spus. Înseamnă că doamna 
Leidner e cu adevărat bolnavă? 

— Nu ăsta e cuvântul potrivit, am răspuns eu, cu 
prudenţă. 

— E o femeie stranie. O femeie primejdioasă, după 
părerea mea. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Primejdioasă? Cum adică 
primejdioasă? 

Clătină din cap, îngândurat. 

— Cred că e nemiloasă. Da, cred că poate fi absolut 
nemiloasă. 

— Vă cer iertare, dar vorbiţi prostii. 

Dădu iar din cap. 

— Dumneata nu cunoşti femeile aşa cum le cunosc eu. 

lar asta mi s-a părut o replică foarte curioasă, venind din 
partea unui călugăr. Pesemne că auzise însă multe la 
spovedanie. Dar şi asta m-a cam nedumerit, pentru că nu 
ştiam precis dacă şi călugării ascultă spovedanii sau doar 
preoţii. lar eu presupusesem că e călugăr - cu rasa lui 
lungă de lână, cu care mătura pe jos, cu mătăniile şi tot 
restul! 

— Da, ar putea fi nemiloasă, reluă el, dus pe gânduri. Sunt 
aproape convins. Şi totuşi, deşi e o persoană atât de tare, ca 
piatra, ca marmura, îi este frică. De ce se teme? 

„Asta, mi-am zis, vrem cu toţii să aflăm!” 

Era posibil ca soţul ei să ştie, dar, în afară de el, mă 
îndoiam că mai ştia cineva. 

— E neobişnuit aici? Găseşti că e neobişnuit? Sau ţi se 
pare firesc? 

— Nu foarte firesc, am zis, reflectând puţin. Este destul de 
confortabil, în ceea ce priveşte casa şi restul, dar nu pot 
spuse că îmi dă un sentiment plăcut. 

— Eu nu mă simt deloc în largul meu. Am impresia - 
deveni dintr-odată ceva mai puţin străin - că se pregăteşte 


ceva. Nici profesorul Leidner nu e el însuşi. Şi pe elil 
preocupă ceva. 

— Sănătatea soţiei? 

— Poate. Însă nu numai atât. Cum să zic - e o stare de 
nelinişte. 

Pusese punctul pe i - era într-adevăr o stare de nelinişte. 

Nu ne-am mai continuat discuţia, pentru că profesorul 
Leidner s-a apropiat de noi. Mi-a arătat un mormânt de 
copil, pe care abia îl descoperiseră. Era destul de 
înduioşător: nişte oscioare şi vreo două oale şi nişte bobi, 
care, mi-a explicat profesorul Leidner, reprezentau de fapt 
un colier de mărgele. 

Muncitorii m-au făcut să râd. Nu vezi prea des o asemenea 
adunătură de sperietori - toţi în fuste lungi şi peticiţi, cu 
capetele înfăşurate în nişte bucăţi de pânză, de parcă îi 
dureau măselele. Şi, uneori, pe când cărau dintr-o parte 
într-alta coşuri cu pământ, începeau să cânte - cel puţin 
cred că era vorba despre un cântec - un soi de murmur 
monoton, neîntrerupt. Am observat că ochii le erau 
înfricoşători - la toţi supurau, şi unul sau doi dintre ei 
păreau pe jumătate orbi. Iocmai mă gândeam ce oameni 
nefericiţi trebuie că erau, când profesorul Leidner a spus: 
„Nişte bărbaţi foarte chipeşi, nu-i aşa?”, iar eu mi-am dat 
seama, încă o dată, că lumea asta e un loc tare ciudat şi că 
doi oameni pot avea păreri opuse cu privire la unul şi 
acelaşi lucru. Nu m-am exprimat prea bine, dar cred că 
înţelegeţi la ce vreau să mă refer. 

La scurt timp după aceea, profesorul Leidner a zis să se 
duce acasă pentru o ceaşcă de ceai înainte de prânz. Aşa că 
am plecat împreună, şi, pe drum, mi-a povestit tot felul de 
lucruri. Era cu totul altceva. Era ca şi cum aş fi văzut cu 
ochii mei cum era pe vremuri - drumurile, casele - şi mi-a 
arătat şi nişte cuptoare în care coceau pâine şi mi-a spus că 
arabii folosesc cam acelaşi tip de cuptoare şi în zilele 
noastre. 


Când am ajuns la casă, doamna Leidner se sculase. Arăta 
mai bine astăzi, nu mai era la fel de trasă la faţă şi de 
obosită. Ceaiul ne-a fost servit aproape imediat, iar 
profesorul Leidner i-a istorisit ce apăruse de dimineaţă la 
săpături. Apoi s-a întors la lucru, iar doamna Leidner m-a 
întrebat dacă aş vrea să văd câteva dintre obiectele pe care 
le descoperiseră până atunci. Bineînţeles că am fost de 
acord, aşa că am pornit împreună spre camera 
antichităţilor. Erau o groază de lucruri acolo - în mare 
parte oale sparte, după părerea mea, sau unele care 
fuseseră reparate şi lipite la loc. Eu, una, mi-am zis că s-ar 
cuveni să fie aruncate cu toatele. 

— O, Doamne, am exclamat, e păcat că sunt aşa sparte, nu- 
i aşa? Chiar merită păstrate? 

Doamna Leidner a schiţat un zâmbet şi mi-a spus: 

— Să nu te audă Eric vorbind aşa. Nimic nu-l interesează 
mai mult decât vasele, iar unele dintre acestea simt cele 
mai vechi pe care le avem - s-ar putea să aibă chiar şi şapte 
mii de ani. Şi mi-a explicat cum unele dintre ele proveneau 
dintr-o excavaţie foarte adâncă şi cum, cu mii de ani în 
urmă, se spărseseră şi fuseseră lipite cu bitum, ceea ce 
dovedeşte că oamenii îşi preţuiau lucrurile şi pe vremea 
aceea, cum o fac şi astăzi. Şi acum, o să-ţi arât ceva mult 
mai atrăgător. 

A dat jos o cutie de pe etajeră şi a scos din ea un minunat 
pumnal din aur, cu plăselele bătute în pietre albastre. 

Am rămas cu gura căscată. 

Doamna Leidner a râs. 

— Da, toată lumea iubeşte aurul! Mai puţin soţul meu. 

— De ce nu-i place profesorului Leidner? 

— În primul rând, pentru că e scump. Trebuie să plăteşti 
lucrătorilor care găsesc obiectul greutatea lui în aur. 

— Doamne Dumnezeule! Am exclamat eu. Dar de ce? 

— A, aşa e obiceiul. Asta îi împiedică să fure. Înţelegi 
dumneata, dacă ar fura un asemenea obiect, ar face-o 


pentru valoarea lui intrinsecă, nu pentru valoarea 
arheologică. L-ar putea topi. Aşa că îi ajutăm să fie cinstiţi. 

A dat jos o altă tavă şi mi-a arătat un pocal din aur cu 
capete de berbec pe el. 

Din nou am rămas cu gura căscată. 

— Da, e frumos, nu-i aşa? Au fost găsite în mormântul unui 
prinţ. Am mai găsit şi alte morminte de regi, dar cele mai 
multe fuseseră jefuite. Pocalul ăsta este cea mai mare 
descoperire pe care am făcut-o. Este unul dintre cele mai 
frumoase găsite vreodată. Începutul epocii sumeriene. 
Unic. 

Deodată, încruntându-se, doamna Leidner a apropiat 
pocalul de ochi şi l-a râcâit delicat cu unghia. 

— Ce ciudat! E ceară pe el. Pesemne a intrat cineva aici cu 
o lumânare. 

A desprins bucăţica de ceară şi a pus pocalul la locul lui. 

După aceea mi-a arătat nişte figurine bizare de teracotă - 
cele mai multe erau însă pur şi simplu vulgare. Oamenii 
ăştia din vechime aveau nişte minţi tare murdare, dacă mă 
întrebaţi pe mine. 

Când ne-am întors pe verandă, am găsit-o acolo pe 
doamna Mercado, care îşi făcea unghiile. Se uita la ele, 
admirându-şi opera. lar eu mi-am spus în sinea mea că era 
greu de imaginat ceva mai hidos decât acel roşu-portocaliu. 

Doamna Leidner adusese din camera antichităţilor o 
farfurioară foarte fină, spartă în mai multe bucăţi, pe care 
s-a apucat să le lipească la loc. Am privit-o vreo două 
minute, după care m-am oferit să o ajut. 

— O, da, mai sunt o mulţime. 

A venit cu alte vase sparte, şi ne-am pus pe treabă. Am 
înţeles curând ce trebuie făcut exact, iar doamna Leidner 
m-a lăudat pentru îndemânarea mea. Presupun că surorile 
medicale sunt foarte îndemânatice. 

— Ce ocupată e toată lumea! A zis doamna Mercado. Mă 
simt teribil de leneşă. Fireşte, sunt leneşă. 


— De ce nu ai fi, dacă îţi place aşa? Replică doamna 
Leidner. 

Nu era nici urmă de interes în vocea ei. 

La ora douăsprezece am luat prânzul. După aceea, 
profesorul Leidner şi domnul Mercado au curăţat nişte 
vase, turnând peste ele o soluţie de acid hidrocloric. Unul 
dintre vase a dobândit o frumoasă culoare violet, iar pe 
altul a ieşit la iveală un model cu coarne de taur. Parcă era 
o vrajă. 'Tot noroiul ăla întărit pe care nu-l puteai îndepărta 
oricât ai fi spălat vasele a făcut spumă şi a dispărut ca prin 
minune. 

Domnul Carey şi domnul Coleman s-au dus la situl 
arheologic, iar domnul Reiter s-a îndreptat spre camera de 
fotografii. 

— Tu ce vrei să faci, Louise? A întrebat-o profesoral 
Leidner pe soţia lui. Bănuiesc că vrei să te odihneşti puţin, 
nu-i aşa? 

Am înţeles că doamna Leidner obişnuia să se culce puţin 
după masă. 

— O să mă întind vreo oră. Apoi poate o să ies să mă plimb 
puţin. 

— Foarte bine. Sora o să te însoţească, nu-i aşa? 

— De bună seamă, am încuviinţat eu. 

— Nu, nu, s-a împotrivit doamna Leidner. Îmi place să 
merg singură. Sora nu trebuie să simtă că nu poate să mă 
scape din ochi. 

— O, dar mi-ar face plăcere să merg. 

— Nu, aş prefera să nu vii. Era destul de hotărâtă, 
aproape imperativă. Trebuie să fiu singură din când în 
când. Am nevoie de asta. 

Bineînţeles, nu am insistat. Dar, când m-am dus la rândul 
meu să trag un pui de somn, mi s-a părut ciudat că doamna 
Leidner, cu atacurile ei de panică, era dornică să iasă de 
una singură, fără nici un fel de protecţie. 

Când am ieşit din cameră la trei şi jumătate, nu era nimeni 
în curte în afară de un băieţaş cu un lighean mare de 


aramă, care spăla nişte bucăţi de ceramică, şi de domnul 
Emmott, care le sorta şi le aranja. În momentul în care m- 
am îndreptat spre ei, doamna Leidner a intrat prin arcadă. 
Părea mult mai în formă decât o văzusem până atunci. Ochii 
îi străluceau, iar ea părea bine-dispusă, aproape veselă. 

Profesorul Leidner a ieşit din laborator şi i-a venit în 
întâmpinare. I-a arătat o farfurie mare cu coarne de taur pe 
ea. 

— Nivelurile preistorice sunt extraordinar de productive, a 
zis el. Până acum o ducem foarte bine. Am avut noroc că am 
dat peste mormântul ăla exact la început. Singurul care s-ar 
putea plânge este părintele L.avigny. N-am găsit aproape 
nici o tabletă. 

— Nu pare că ar fi făcut prea multe nici cu cele pe care le 
are, a răspuns doamna Leidner sec. Poate că este într- 
adevăr un excelent epigrafist, însă este remarcabil de leneş. 
Îşi petrece toate după-amiezile dormind. 

— Îi ducem dorul lui Byrd. Omul ăsta mi se pare cumva 
neortodox - deşi, fireşte, nu e de competenţa mea să îl 
judec. Doar că una sau două traduceri au fost cel puţin 
surprinzătoare. Nu-mi prea vine să cred, de pildă, că are 
dreptate cu privire la cărămida aceea inscripționată, şi 
totuşi trebuie că ştie el ce ştie. 

După ceai, doamna Leidner m-a întrebat dacă aş vrea să 
fac o plimbare până la fluviu. M-am gândit că pesemne se 
temea că mă jignise, refuzând să mă lase să o însoțesc după 
prânz. 

Voiam să îi dau de înţeles că nu sunt genul foarte sensibil, 
aşa că m-am învoit numaidecât. 

Era o seară minunată. O cărare ducea printre câmpurile 
de orz, şi apoi printre nişte pomi în floare. În cele din urmă 
am ajuns pe malul Tigrului. La stânga noastră era Tell (3), 
cu muncitorii care cântau, cu murmurul lor monoton. Un 
pic mai la dreapta noastră era o roată mare de apă, care 
scotea un scârţâit ciudat. La început m-a iritat. Însă apoi a 
început să îmi placă, ba chiar, într-un mod straniu, a avut un 


efect liniştitor asupra mea. Dincolo de roata de apă se 
întindea satul de unde proveneau majoritatea lucrătorilor. 

— E frumos, nu-i aşa? A zis doamna Leidner. 

— E foarte tihnit. Mi se pare de necrezut că suntem atât 
de departe de orice. 

— Departe de orice, a repetat doamna Leidner. Da. Măcar 
aici ar trebui să fim în siguranţă. 

I-am aruncat o privire pătrunzătoare, dar cred că vorbise 
mai mult pentru sine, şi probabil că nu îşi dăduse seama ce 
scoseseră la iveală cuvintele ei. 

Am pornit înapoi spre casă. 

Deodată, doamna Leidner m-a prins atât de strâns de 
mână, încât aproape mi-a venit să ţip. 

— Cine e acolo, soră? Ce face? 

Ceva mai departe de noi, chiar în locul unde cărarea 
trecea pe lângă casă, stătea un bărbat. Purta haine 
europene şi părea că se ridicase în vârful picioarelor ca să 
încerce să se uite printr-una dintre ferestre. 

La un moment dat, a privit în jur, ne-a zărit şi a apucat 
imediat pe cărare, înspre noi. Am simţit cum doamna 
Leidner mă strânge şi mai tare de mână. 

— Soră, a şoptit. Sora... 

— E totul în regulă, e totul în regulă, am încercat eu să o 
calmez. 

Bărbatul s-a apropiat, apoi a trecut pe lângă noi. Era un 
irakian, şi, de îndată ce l-a văzut limpede, doamna Leidner 
s-a relaxat, scoțând un oftat de uşurare. 

— E doar un irakian, a spus. 

Ne-am continuat drumul. Am privit ferestrele. Nu numai 
că erau zăbrelite, dar erau şi prea sus ca să vadă cineva 
înăuntru, căci afară nivelul solului era mai jos decât în 
curtea interioară. 

— Probabil că era doar curios, am zis eu. 

Doamna Leidner dădu din cap. 

— Probabil. Însă pentru o clipă am crezut că... 

S-a oprit brusc. 


lar eu m-am întrebat în sinea mea: „Ce aţi crezut? Asta aş 
vrea să aflu. Ce aţi crezut?” 

Dar acum ştiam un lucru - doamnei Leidner îi era teamă 
de un om în carne şi oase. 

Capitolul 8 - Alarmă în miez de noapte 

E destul de dificil să îmi dau seama ce trebuie notat din 
săptămâna care a urmat sosirii mele la Tell Yarimjah. 

Privind acum înapoi, ştiind ceea ce ştiu, îmi dau seama de 
o mulţime de mici semne şi indicii care mi-au scăpat la 
momentul respectiv. 

Totuşi, pentru a păstra acurateţea istorisirii, cred că ar 
trebui să încerc să adopt punctul de vedere pe care îl 
aveam atunci - când eram nedumerită, neliniştită şi din ce 
în ce mai conştientă că e ceva în neregulă. 

Un lucru era cert, acea senzaţie curioasă de încordare şi 
de constrângere nu era o închipuire. Era cât se poate de 
reală. Până şi insensibilul Bill Coleman a făcut comentarii în 
această privinţă. 

— Locul ăsta mă irită, l-am auzit spunând. Sunt 
întotdeauna aşa ursuzi? 

Vorbea cu David Emmott, celălalt asistent. Începuse să îmi 
placă domnul Emmott; eram convinsă că, în pofida faptului 
că era taciturn, nu era neprietenos. Dădea o impresie de 
constanţă şi de linişte într-o atmosferă în care nu ştiai 
niciodată ce gândesc sau simt ceilalţi. 

— Nu, i-a răspuns el domnului Coleman. Anul trecut nu 
era aşa. 

Dar nu a dezvoltat subiectul şi nici nu a mai spus altceva. 

— Ce nu pricep e despre ce este vorba de fapt, a continuat 
domnul Coleman pe un ton mâhnit. 

Emmott a ridicat din umeri, fără să zică nimic. 

Eu am avut o conversaţie destul de lămuritoare cu 
domnişoara Johnson. O simpatizam foarte mult. Era o 
persoană capabilă, inteligentă şi cu picioarele pe pământ. 
Nutrea, era destul de limpede, o admiraţie profundă pentru 
profesorul Leidner. 


De data aceasta mi-a povestit viaţa lui încă din tinereţe. 
Ştia fiecare sit arheologic unde fusese, precum şi 
rezultatele săpăturilor. Aproape că aş îndrăzni să bag mâna 
în foc că ar fi putut cita din toate prelegerile pe care le 
ţinuse vreodată, îl considera, mi-a mărturisit, cel mai bun 
arheolog în viaţă. 

— Şi e atât de modest. Atât de naiv. Nu cunoaşte sensul 
cuvântului îngâmfare. Numai un mare om poate fi atât de 
modest. 

— E-adevărat, am răspuns eu. Oamenii de seamă nu 
trebuie să facă uz de puterea lor. 

— Şi, în plus, e o persoană aşa de jovială. Nici nu-ţi poţi 
imagina cât de bine ne distram - eu, el şi Richard Carey - în 
primii ani când am venit aici. Eram un grup aşa de vesel! 
Richard Carey a lucrat cu el în Palestina, fireşte. Sunt 
prieteni de vreo zece ani. Eu îl ştiu de vreo şapte. 

— Domnul Carey e un bărbat atât de chipeş! 

— Da, probabil că da. 

A rostit aceste cuvinte destul de tăios. 

— Dar puţin cam tăcut, nu? 

— Nu era aşa, s-a grăbit domnişoara Johnson să zică. Doar 
de când... 

S-a oprit brusc. 

— Doar de când...? Am îmboldit-o eu. 

— Păi... Domnişoara Johnson dădu din umeri, în felul ei 
caracteristic. S-au schimbat multe. 

Nu am spus nimic. Speram că va continua; şi, într-adevăr, 
a făcut-o, prefaţându-şi spusele cu un scurt hohot de râs, ca 
şi cum voia să le micşoreze importanţa. 

— Mă tem că sunt o fată bătrână cu idei învechite. 
Câteodată mă gândesc că, dacă nevasta unui arheolog nu e 
interesată de genul ăsta de muncă, nu ar trebui să 
însoţească expediţia. Altminteri, se ajunge adesea la 
neînţelegeri. 

— Doamna Mercado... Am sugerat eu. 


— A, ea! Domnişoara Johnson înlătură această sugestie. 
Mă refeream de fapt la doamna Leidner. Este o femeie 
fermecătoare, şi oricine poate înţelege de ce i-a „căzut cu 
tronc” domnului Leidner, ca să folosesc o expresie mai 
familiară. Dar tot am senzaţia că nu e la locul ei aici. Ea... 
Asta tulbură lucrurile. 

Aşadar, domnişoara Johnson, ca şi doamna Kelsey, era de 
părere că doamna Leidner era răspunzătoare de atmosfera 
tensionată. Însă, în cazul acesta, unde intrau în joc temerile 
doamnei Leidner? 

— Îl tulbură, a reluat domnişoara Johnson, serioasă. 
Bineînţeles, eu sunt, mă rog, eu sunt ca un câine bătrân, 
credincios, dar gelos. Nu îmi place să îl văd aşa de obosit şi 
de îngrijorat. Ar trebui să se preocupe numai de muncă, nu 
să fie acaparat de nevastă şi de temerile ei prosteşti! Dacă 
nu îi convine să trăiască în locuri îndepărtate şi izolate, ar fi 
trebuit să rămână în America. Nu suport oamenii care vin 
într-un loc, şi apoi nu fac decât să se plângă. Apoi, ca şi cum 
s-ar fi temut că a spus mai multe decât intenţionase, a 
urmat: Fireşte că o admir foarte mult. E o femeie 
încântătoare şi se poartă atât de fermecător când vrea. 

După care am abandonat subiectul. 

Mi-am zis în sinea mea că mereu se întâmplă aşa - când 
sunt mai multe femei la un loc, precis se iscă gelozii. În mod 
evident, domnişoara Johnson nu o plăcea pe soţia şefului ei 
(şi pesemne că era normal), şi, dacă nu mă înşelam 
amarnic, doamna Mercado o ura pur şi simplu. 

O altă persoană care nu o agrea pe doamna Leidner era 
Sheila Reilly. A venit de câteva ori la sit, o dată cu maşina şi 
de două ori cu câte un tânăr pe un cal - pe doi cai, vreau să 
zic, bineînţeles. Bănuiam că are o slăbiciune pentru 
americanul cel tăcut, Emmott. Când era de serviciu la sit, 
stătea de vorbă cu el, şi mi se părea că şi el o preţuia. 

Într-o zi, dând, după părerea mea, dovadă de nesăbuinţă, 
doamna Leidner a comentat această problemă la prânz. 


— Fata aceea, Reilly, tot îl mai vânează pe David, a spus ea, 
râzând. Bietul de tine, te urmăreşte şi la săpături! Cât de 
prostuţe sunt fetele! 

Domnul Emmott nu a răspuns, dar chipul lui bronzat s-a 
cam înroşit. A ridicat capul şi a privit-o în ochi cu o expresie 
foarte ciudată - o câutătură directă, neşovăitoare, cumva 
sfidătoare. 

Doamna Leidner a zâmbit slab şi a întors privirea. 

L-am auzit pe părintele Lavigny murmurând ceva, însă 
când am spus: „Pardon?”, doar a scuturat din cap şinua 
mai repetat ce zisese. 

În după-amiaza aceea domnul Coleman mi-a spus: 

— De fapt, nici mie nu prea mi-a plăcut de doamna L. La 
început. Îmi sărea la beregată de fiecare dată când 
deschideam gura. Însă acum o înţeleg mai bine. E una 
dintre cele mai cumsecade femei pe care le cunosc. Te 
trezeşti că începi din senin să îi spui toate problemele pe 
care le ai. E drept că are ceva împotriva Sheilei Reilly, dar şi 
Sheila a fost teribil de grosolană cu ea o dată sau de două 
ori. Asta este cel mai neplăcut la Sheila - nu are deloc 
maniere. Şi, în plus, se înfurie aşa de uşor! 

Asta nu era greu de crezut. Doctorul Reilly o răsfăţase. 

— Fireşte că, fiind singura tânără de aici, e normal să fie 
puţin cam prea plină de sine. Însă asta nu scuză întru totul 
felul în care îi vorbeşte doamnei Leidner - de parcă ar fi 
soră cu bunica ei. Doamna L. E trecută de prima tinereţe, 
dar arată al naibii de bine. Parcă e una dintre zânele acelea 
care ies din mlaştini şi te ademenesc să mergi cu ele. Sheila 
însă nu ademeneşte pe nimeni. Ea doar te pune la punct, a 
adăugat el cu amărăciune. 

Nu îmi amintesc decât două alte incidente cu o oarecare 
însemnătate. 

Primul - când m-am dus în laborator să iau nişte acetonă 
ca să-mi curăţ degetele, lipicioase de la reparatul vaselor. 
Domnul Mercado stătea într-un colţ, cu capul sprijinit pe 


braţe, şi mi-am imaginat că doarme. Am apucat sticla pe 
care o voiam şi am plecat cu ea. 

În aceeaşi seară, spre marea mea surprindere, doamna 
Mercado s-a legat de mine: 

— Ai luat dumneata o sticlă de acetonă din laborator? 

— Da, am zis. Am luat. 

— Ştii foarte bine că ţinem mereu o sticluţă în camera 
antichităţilor. 

Era destul de mânioasă. 

— Da? Nu ştiam. 

— Eu cred că ştiai. Ai vrut doar să spionezi un pic. Ştiu eu 
cum sunt surorile medicale. 

M-am zgâit la ea. 

— Nu înţeleg despre ce vorbiţi, doamnă Mercado, am spus 
eu pe un ton demn. Cu siguranţă nu am vrut să spionez pe 
nimeni. 

— A, nu! Fireşte că nu. Crezi nu îmi dau seama de ce eşti 
aici? Serios, vreme de câteva clipe m-am gândit că a băut. 
Am plecat fără să mai adaug nimic. Dar tot am rămas cu 
impresia că era foarte straniu. 

Celălalt incident nu a fost mare lucru. Încercam să 
momesc un căţeluş cu o bucată de pâine. Era foarte sfios, 
ca toţi câinii de pe acolo, şi era convins că nu îi vreau 
binele. S-a îndepărtat, iar eu m-am luat după el - am ieşit 
pe arcadă şi am cotit pe lângă casă. Am dat colţul atât de 
brusc, încât, fără să vreau, m-am ciocnit de părintele 
Lavigny şi de un alt bărbat care era cu el, şi mi-am dat 
numaidecât seama că al doilea bărbat era acelaşi pe care 
eu şi doamna Leidner îl văzusem încercând să tragă cu 
ochiul pe fereastră. 

Mi-am cerut scuze, iar părintele Lavigny a zâmbit, şi-a luat 
rămas-bun de la celălalt bărbat şi s-a întors cu mine în casă. 

— Ştii, mi-a spus, mi-e foarte ruşine. Învăţ limbile 
orientale, şi niciunul dintre oamenii de la sit nu mă înţelege! 
E umilitor, nu crezi? Îmi încercam araba pe bărbatul acela, 
care e orăşean, să văd dacă reuşeşte să mă priceapă mai 


bine, dar tot nu am avut prea mult succes. Leidner e de 
părere că araba mea e prea pură. 

Asta a fost tot. Însă mi-a trecut prin cap că era bizar că 
acelaşi bărbat dădea târcoale casei. 

În noaptea aceea am avut parte de o sperietură. 

Trebuie că era cam două dimineaţa. Eu dorm uşor, aşa 
cum se cuvine să facă surorile medicale. Eram deja trează 
şi în capul oaselor, când s-a deschis uşa de la camera mea. 

— Soră, soră! 

Era doamna Leidner, care vorbea cu glas scăzut şi 
stăruitor. 

Am aprins un chibrit, şi apoi o lumânare. 

Stătea lângă uşă, îmbrăcată într-un halat lung, de culoare 
albastră. Părea înmărmurită de groază. 

— E cineva - cineva - în camera de lângă mine... L-am 
auzit... Râcâind pe perete. 

Am sărit din pat şi m-am apropiat de ea. 

— E în regulă, i-am spus. Sunt aici. Nu-ţi fie teamă, draga 
mea. 

— Cheamă-l pe Eric, mi-a şoptit. 

Am încuviinţat şi am bătut la uşa profesorului Leidner. A 
venit imediat. Doamna Leidner stătea pe patul meu, 
răsuflând întretăiat. 

— L-am auzit, a zis ea. L-am auzit râcâind pe perete. 

— Cineva în camera antichităţilor? A exclamat profesoral 
Leidner. 

A ieşit în fugă din cameră, şi mi-a trecut brusc prin cap cât 
de diferit reacţionau cei doi. Temerile doamnei Leidner 
erau strict personale, iar profesoral Leidner se gândea 
îndată la preţioasele lui obiecte. 

— Camera antichităţilor! Murmură doamna Leidner. De 
bună seamă! Ce proastă am fost! 

S-a ridicat, şi-a înfăşurat strâns halatul în jurul trupului şi 
mi-a făcut semn să vin cu ea. Ioate urmele de panică se 
şterseseră. 


Când am intrat în camera antichităţilor, i-am găsit acolo pe 
profesoral Leidner şi pe părintele Lavigny. Cel din urmă 
auzise şi el un zgomot, se sculase să cerceteze ce se 
întâmplă şi i se păruse că văzuse o lumină în camera 
antichităţilor, întârziase cu pusul papucilor şi cu înşfăcatul 
unei torţe, aşa că nu mai găsise pe nimeni când ajunsese 
acolo. În plus, uşa era încuiată, aşa cum trebuia să fie 
noaptea. 

În timp ce se asigura că nu se furase nimic, venise şi 
profesorul Leidner. 

Nu am aflat nimic altceva. Poarta de la intrare era 
încuiată. Paznicul ajurat că nimeni nu ar fi putut pătrunde 
din afară, însă, cum pesemne dormea dus la momentul 
respectiv, spusele lui nu erau deloc concludente. Nu erau 
urme sau semne lăsate de vreun intrus şi nu dispăruse 
NIMIC. 

Era posibil ca doamna Leidner să se fi speriat de zgomotul 
pe care îl făcuse părintele Lavigny când dăduse jos cutiile 
de pe etajere ca să fie sigur că era totul în ordine. 

Pe de altă parte, părintele Lavigny era convins că (a) 
auzise paşi pe lângă fereastra lui şi (b) văzuse o licărire de 
lumină, poate de la o torţă, în camera antichităţilor. 

Nimeni altcineva nu auzise şi nu văzuse nimic. 

Acest incident este important pentru povestirea mea, căci, 
a doua zi, doamna Leidner mi-a dezvăluit ce avea pe suflet. 

Capitolul 9 -Povestea doamnei Leidner 

Tocmai terminasem de luat prânzul. Ca de obicei, doamna 
Leidner s-a dus în camera ei să se odihnească. Am instalat-o 
în pat, cu o carte şi o mulţime de perne, şi, tocmai când mă 
pregăteam să ies din încăpere, m-a chemat înapoi. 

— Nu pleca, soră, vreau să îţi spun ceva. 

M-am întors. 

— Închide uşa! 

I-am dat ascultare. 

S-a ridicat din pat şi a început să se învârtă prin odaie. Mi- 
am dat seama că încearcă să ia o decizie cu privire la ceva, 


şi nu am vrut să o întrerup. Era vădit foarte nehotărâtă. 

În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi. S-a răsucit spre 
mine şi mi-a zis brusc: 

— Ia loc! 

M-am aşezat fără zgomot la masă. A început să vorbească, 
agitat: 

— Pesemne că te întrebi despre ce e vorba aici, nu-i aşa? 

Am dat din cap, fără să zic nimic. 

— M-am hotărât să îţi spun... Totul! Trebuie să spun cuiva, 
altminteri o să înnebunesc! 

— Cred că aşa ar fi cel mai bine. Câtă vreme nu eşti 
lămurit ce se petrece, e greu să ştii ce ar trebui să faci. 

S-a oprit din mers şi s-a întors cu faţa spre mine. 

— Ştii de ce mă tem? 

— De cineva. 

— Da, dar nu am întrebat de cine, am întrebat de ce. 

Am aşteptat. 

— Mă tem că o să fiu ucisă! 

Ei, ieşise şi adevărul la iveală. Nu aveam de gând să mă 
arăt îngrijorată. Şi aşa era în pragul isteriei. 

— O, Doamne! Deci despre asta e vorba? 

Atunci a început să râdă. Nu mai contenea, iar lacrimile îi 
curgeau pe obraji. 

— Tonul pe care ai spus-o! A şoptit, răsuflând întretăiat. 
Tonul pe care ai spus-o... 

— Gata, gata. Încetaţi! Glasul îmi era tăios. Am obligat-o să 
se aşeze pe scaun, m-am dus la lavoar, am udat un burete 
cu apă rece şi i-am frecţionat fruntea şi încheieturile. Gata 
cu prostiile! Povestiţi-mi calm şi precis! 

S-a potolit. S-a îndreptat în scaun şi a început să 
vorbească pe o voce normală. 

— Eşti o comoară, soră. Mă faci să mă simt de parcă aş 
avea şase ani. O să-ţi povestesc. 

— Aşa... Nu vă grăbiţi, avem tot timpul. 

A pornit să istorisească, încet şi pe-ndelete. 


— M-am măritat când aveam douăzeci de ani. Cu un tânăr 
dintr-unul dintre departamentele noastre de stat. Era în 
1918. 

— Ştiu. Mi-a zis doamna Mercado. A fost ucis în război. 

Însă doamna Leidner a clătinat din cap. 

— Asta crede ea. Asta crede toată lumea. Dar adevărul e 
puţin altfel. Pe vremea aceea eram o fată plină de 
patriotism, de entuziasm, de idealism. Eram căsătorită doar 
de câteva luni, când am aflat - printr-o întâmplare 
neprevăzută - că soţul meu era spion în slujba nemților. Am 
mai aflat şi că informaţiile pe care le dăduse conduseseră în 
mod direct la scufundarea unui vapor american şi la 
pierderea a sute de vieţi omeneşti. Nu ştiu ce ar fi făcut alţii 
în locul meu... Dar o să-ţi spun ce am făcut eu. Am mers la 
tatăl meu, care era în Departamentul de Război, şi i-am 
dezvăluit adevărul. Frederick a fost ucis în război, însă a 
fost ucis în America, împuşcat ca spion. 

— O, Doamne, Doamne! Am exclamat. Ce cumplit! 

— Da. A fost cumplit. Era atât de cumsecade, atât de bun... 
Şi, în tot acest timp... Dar nu am şovăit nici o clipă. Poate că 
am greşit. 

— E greu de spus. Eu, una, nu ştiu ce ar trebui făcut într-o 
astfel de situaţie. 

— Ceea ce îţi mărturisesc acum nu a fost niciodată 
cunoscut în afara Departamentului de Stat. În aparenţă, 
soţul meu plecase pe front şi fusese omorât. Am avut parte 
de multă compasiune şi de bunăvoință ca văduvă de război. 

Se ghicea amărăciune în glasul ei, aşa că am încuviinţat 
din cap, înţelegătoare. 

— O mulţime de bărbaţi au vrut să se căsătorească cu 
mine, dar mereu am refuzat. Şocul fusese prea mare. Nu 
credeam că o să pot avea vreodată încredere în cineva. 

— Da, îmi dau seama că aşa trebuie să vă fi simţit. 

— Şi apoi m-am îndrăgostit de un tânăr. Am ezitat. După 
care s-a petrecut un lucru nemaipomenit! Am primit o 
scrisoare anonimă - de la Frederick - în care spunea că, 


dacă mă căsătoream vreodată cu alt bărbat, avea să mă 
omoare! 

— De la Frederick? De la soţul dumneavoastră mort? 

— Da. Fireşte, la început mi-am zis că sunt nebună sau că 
visez... In cele din urmă, m-am dus la tatăl meu. Mi-a spus 
adevărul. Soţul meu nu fusese de fapt împuşcat. Scăpase, 
dar evadarea nu îl ajutase prea mult. Câteva săptămâni mai 
târziu, fusese implicat într-un accident feroviar, şi cadavrul 
lui fusese găsit zăcând printre celelalte. Tatăl meu îmi 
ascunsese episodul cu evadarea, şi, întrucât oricum murise, 
nu mai considerase de cuviinţă să îmi povestească şi restul. 
Însă scrisoarea pe care o primisem deschidea noi 
perspective. Era oare cu putinţă ca soţul meu să fie încă în 
viaţă? Tatăl meu a investigat problema cu toată atenţia 
cuvenită. Şi mi-a spus că era sigur, atât cât este omeneşte 
posibil, că acel cadavru fusese într-adevăr al lui Frederick. 
Trupul fusese desfigurat într-o oarecare măsură, aşa că nu 
putea fi absolut convins, însă şi-a reiterat părerea fermă că 
Frederick murise şi că acea scrisoare nu era decât o farsă 
crudă şi răutăcioasă. Acelaşi lucru s-a întâmplat de mai 
multe ori. De fiecare dată când deveneam apropiată de un 
bărbat, primeam o scrisoare de ameninţare. 

— Cu scrisul soţului dumneavoastră? 

— Asta e greu de spus, a zis doamna Leidner încet. Nu 
aveam scrisori de la el. Nu mă puteam baza decât pe 
memoria mea. 

— Nu era nici o aluzie sau vreo expresie particulară care 
să vă încredinţeze că e vorba despre soţul dumneavoastră? 

— Nu. Erau anumite cuvinte - porecle, de exemplu, pe 
care le foloseam între noi - şi dacă vreunul dintre acestea 
ar fi fost folosit sau citat, atunci aş fi fost cât se poate de 
sigură. 

— Da, am zis eu, gânditoare. Asta e ciudat. Din câte se 
pare, nu era vorba despre soţul dumneavoastră. Dar cine 
altcineva ar fi putut fi? 


— Mai există o posibilitate. Frederick avea un frate mai 
mic - un băiat care avea zece sau doisprezece ani când ne- 
am căsătorit. Îl venera pe Frederick, iar Frederick îi era 
devotat. Ce s-a întâmplat cu acest băiat - William îl chema - 
nu ştiu. Se prea poate ca, adorându-şi atât de mult fratele, 
să mă fi considerat direct răspunzătoare de moartea lui. 
Întotdeauna fusese gelos pe mine, şi poate că a inventat 
această stratagemă ca să mă pedepsească. 

— 'Tot ce se poate. Copiii au un mod ciudat de a-şi aminti 
lucrurile care i-au traumatizat. 

— Ştiu. Poate că băiatul ăsta şi-a dedicat viaţa răzbunării. 

— Vă rog, continuaţi! 

— Nu mai sunt multe de spus. L-am cunoscut pe Eric în 
urmă cu trei ani. Eu nu voiam să mă recăsătoresc. Eric m-a 
făcut să mă răzgândesc. Până în ziua nunţii am aşteptat o 
altă scrisoare de ameninţare, dar nu a mai sosit niciuna. Mi- 
am spus că autorul lor fie murise, fie se plictisise de acest 
sport nemilos. La două zile după căsătorie, am primit asta. 

A tras spre ea o servietă care era pe masă, a deschis-o, a 
scos o scrisoare şi mi-a întins-o. 

Cerneala era puţin decolorată. Scrisul era mai curând de 
femeie, aplecat spre dreapta. 

Nu m-ai ascultat. Acum nu mai ai scăpare. Trebuie să fii 
doar soţia lui Frederick Bosner! Trebuie să mori. 

— Mi s-a făcut frică, dar nu la fel cum mi-ar fi fost la 
început. Cu Eric mă simţeam în siguranţă. Apoi, o lună mai 
târziu, am primit o a doua scrisoare. 

Nu am uitat. Îmi pun la punct planul. Trebuie să mori. De 
ce nu mi-ai dat ascultare? 

— Soţul dumneavoastră ştie de aceste scrisori? 

— Ştie că sunt ameninţată. I le-am arătat pe amândouă 
când a sosit a doua. Era înclinat să creadă că totul este o 
păcăleală. Sau că era cineva care voia să mă şantajeze, 
pretinzând că primul meu soţ era încă în viaţă. A făcut o 
pauză, după care a continuat: La câteva zile după ce am 
primit ce-a de-a doua scrisoare am scăpat ca prin urechile 


acului de la moarte prin otrăvire cu gaz. Cineva intrase în 
apartamentul nostru după ce ne culcaserăm şi dăduse 
drumul la gaz. Din fericire, m-am trezit şi am simţit mirosul. 
Atunci mi-am pierdut curajul. l-am destăinuit lui Eric că 
eram persecutată de ani de zile şi i-am zis că sunt sigură că 
acest nebun, oricine ar fi fost el, chiar avea de gând să mă 
omoare. Cred că, pentru prima dată, chiar credeam că era 
vorba despre Frederick însuşi. În spatele bunătăţii lui 
fusese întotdeauna puţină cruzime. Eric era însă, după 
părerea mea, mai puţin îngrijorat decât mine. A propus să 
mergem la poliţie. Bineînţeles, nici nu am vrut să aud de 
aşa ceva. În cele din urmă, am căzut de acord să îl însoțesc 
la săpături şi să nu mă întorc vara în America, ci să rămân 
la Londra şi Paris - părea o idee înţeleaptă. Ne-am dus 
planul la bun sfârşit, şi totul a mers bine. Eram convinsă ca 
nu va mai fi nici o problemă. În definitiv, ne despărţea 
jumătate de glob de duşmanul nostru. Apoi însă - acum 
vreo trei săptămâni - am primit o scrisoare, cu timbru 
irakian pe ea. 

Mi-a întins o a treia scrisoare. 

Ai crezut că poţi scăpa. Te-ai înşelat. Nu este cu putinţă să 
mă duci de nas şi să continui să trăieşti. Ţi-am spus mereu 
asta. Moartea va veni foarte curând. 

— Şi acum o săptămână, asta! Am găsit-o pe masă. Nici 
măcar nu a fost trimisă prin poştă. 

Am luat bucata de hârtie. Pe ea era măzgălita o singură 
propoziţie: „Am sosit”. 

Doamna Leidner m-a privit ţintă. 

— Vezi? Înţelegi? Are de gând să mă ucidă. Poate că e 
Frederick, poate că e micul William - orice ar fi, are de 
gând să mă ucidă. 

Glasul a început să îi tremure. 

— Gata, gata, am zis eu prevenitoare. Nu vă lăsaţi. O să 
avem grijă de dumneavoastră. Aveţi cumva nişte săruri? 

A arătat cu capul înspre lavoar. Le-am adus şi i-am dat să 
miroasă. 


— Acum e mai bine, am spus, văzând că îi revine culoarea 
în obraji. 

— Da, mă simt mai bine. Dar, soră, înţelegi acum de ce 
sunt în starea asta? Când l-am văzut pe bărbatul acela 
uitându-se pe fereastra de la camera mea, mi-am zis: „A 
venit...” Chiar şi când ai sosit dumneata, am fost 
bănuitoare. Mă gândeam că ai putea fi un bărbat 
deghizat... 

— Ce idee! 

— O, ştiu că pare absurd. Însă ai fi putut să fii complicea 
lui, şi nu o simplă soră medicală. 

— Dar asta-i o prostie! 

— Da, pesemne. Dar nu mai gândesc limpede. 

Brusc, mi-a venit o idee şi am întrebat: 

— L-aţi recunoaşte pe fostul dumneavoastră soţ, nu? 

— Nici nu ştiu, a răspuns doamna Leidner încet. Au trecut 
peste cincisprezece ani de atunci. S-ar putea să nu-i mai 
recunosc chipul. Apoi s-a înfiorat. L-am văzut într-o noapte - 
dar era un chip de mort. Am auzit un răpăit la fereastră. 
După care am văzut la geam o faţă, o faţă de mort, 
fantomatică şi rânjind. Am ţipat, şi am tot ţipat... lar ei mi- 
au spus că nu era nimic! 

Mi-am adus aminte de povestea doamnei Mercado. 

— Credeţi cumva, am zis eu şovâăielnic, că aţi visat? 

— Sunt convinsă că nu a fost un vis! 

Eu nu eram aşa convinsă. Era genul de coşmar care ar fi 
putut apărea într-o astfel de situaţie şi care ar fi putut fi 
luat cu uşurinţă drept o întâmplare reală. Dar eu nu îmi 
contrazic niciodată pacienţii. Am încercat să o liniştesc pe 
doamna Leidner şi i-am explicat că, dacă vreun străin ar 
veni pe acolo, sigur n-ar trece neobservat. 

Când am plecat, era, cred, ceva mai calmă. M-am dus să îl 
caut pe profesorul Leidner şi i-am povestit cum a decurs 
conversaţia noastră. 

— Mă bucur că ţi-a spus. Toate astea mă tulbură nespus. 
Sunt sigur că istoria cu chipul şi bătăile la fereastră au fost 


doar nişte închipuiri. Nu mai ştiu ce să fac. Dumneata ce 
părere ai? 

Nu prea i-am înţeles tonul, dar am răspuns destul de 
prompt: 

— Este posibil ca aceste scrisori să nu fie decât o farsă 
crudă şi răutăcioasă. 

— Da, este posibil. Dar ce ar trebui să facem? Scrisorile 
astea o înnebunesc. Nu mai ştiu ce să cred. 

Nici eu nu ştiam. Mi-a trecut prin cap că ar putea fi vorba 
despre o femeie. Scrisorile aveau ceva feminin în ele. M-am 
gândit la doamna Mercado. 

Dacă aflase cumva ce se întâmplase în timpul primei 
căsătorii a doamnei Leidner? Poate că îşi înghiţea veninul 
terorizând-o pe cealaltă femeie. 

Nu mi-a venit să îi sugerez profesorului Leidner aşa ceva. 
E greu să îţi dai seama cum reacţionează oamenii. 

— Ei, am zis eu cu voioşie, să sperăm că va fi bine. Cred că 
doamna Leidner se simte deja mai liniştită acum, că mi-a 
spus ce are pe suflet. Dacă ţii totul în tine, te afectează mai 
mult. 

— Mă bucur că ţi-a spus, a repetat el. E semn bun. 
Înseamnă că te place şi că are încredere în dumneata. Nu 
mai ştiu ce să fac ca să fie bine. 

Mi-a stat pe limbă să îl întreb dacă s-a gândit să dea ceva 
de înţeles poliţiei, însă după aceea mi-a părut bine că nu am 
făcut-o. 

lată ce s-a întâmplat. A doua zi domnul Coleman mergea la 
Hassanieh ca să ia lefurile muncitorilor. Avea să ducă şi 
scrisorile noastre, ca să plece cu avionul. 

Scrisorile, odată terminate, erau puse într-o cutie de lemn 
pe pervazul din sufragerie. În seara aceea, înainte de 
culcare, domnul Coleman le-a scos şi a început să le sorteze 
şi să le lege cu elastice. 

Deodată a scos un țipăt. 

— Ce este? L-am descusut. 

A ridicat scrisoarea, rânjind. 


— Frumoasa Louise s-a prostit de tot. Vrea să expedieze o 
scrisoare câtre cineva de pe 42nd Street, Paris, Franţa. Nu 
cred că există aşa ceva, nu? Eşti bună să i-o duci şi s-o 
întrebi ce a vrut să scrie de fapt? 'locmai ce s-a retras în 
camera ei. 

Am luat scrisoarea de la el şi m-am dus la doamna Leidner, 
care a modificat adresa. 

Era prima dată când vedeam scrisul doamnei Leidner, şi 
m-am întrebat într-o părere unde îl mai zărisem, pentru că 
îmi părea destul de cunoscut. 

Abia la miezul nopţii mi-am dat seama. 

Era mai mare şi ceva mai lăbărţat, dar, în afară de asta, 
semăna extraordinar de mult cu cel de pe scrisorile 
anonime. 

Mi-au trecut prin cap tot felul de idei. 

Oare doamna Leidner chiar scrisese ea însăşi acele 
misive? 

Şi profesorul Leidner să fi avut oareşice bănuieli în 
această privinţă? 

Capitolul 10 - Sâmbătă după-amiaza 

Doamna Leidner mi-a spus povestea ei într-o vineri. 

Sâmbătă dimineaţa atmosfera era uşor schimbată. 

Doamna Leidner, mai ales, mi se adresa destul de tăios şi 
evita în mod vădit posibilitatea unui tete-â-tete. Asta nu m-a 
surprins câtuşi de puţin! Mi s-a întâmplat de nenumărate 
ori. Doamnele se confesează surorilor într-un acces de 
sinceritate, şi, după aceea, se simt stingherite şi îşi doresc 
să nu o fi făcut! Aşa e firea omului. 

M-am ferit să fac vreo aluzie sau să îi aduc aminte în vreun 
fel de ceea ce îmi povestise. M-am mărginit în mod voit să 
vorbesc doar despre lucruri banale. 

Domnul Coleman pornise de dimineaţă cu camionul spre 
Hassanieh, cu scrisorile într-o raniţă. Mai avea de făcut şi 
vreo două comisioane pentru membrii expediției. Era ziua 
de leafă pentru bărbaţi, şi trebuia să se ducă la bancă şi să 
ia banii în monede mici. Toate astea aveau să-i ocupe mult 


timp, aşa că nu ne aşteptam să se întoarcă decât după- 
amiază. Eu, una, bănuiam că s-ar putea să ia masa cu Sheila 
Reilly. 

La sit nu se lucra foarte intens în după-amiaza când se 
dădeau lefurile, căci la trei şi jumătate începea împărţirea 
banilor. Băieţelul, Abdullah, a cărui treabă era să spele 
vasele, era postat ca de obicei în mijlocul curţii şi, tot ca de 
obicei, îşi îngâna cântecul nazal şi monoton. Profesorul 
Leidner şi domnul Emmott intenționau să lucreze la vase 
până la întoarcerea domnului Coleman, iar domnul Carey s- 
a dus la sit. 

Doamna Leidner a plecat în camera ei să se odihnească. 
Am instalat-o în pat, ca de obicei, şi am mers şi eu în 
camera mea, luând o carte cu mine, pentru că nu-mi era 
somn. Era cam unu fără un sfert, şi am petrecut vreo două 
ceasuri în chip foarte plăcut. Citeam Death în a Nursing 
Home (4) - într-adevăr o carte captivantă, deşi mă îndoiesc 
că autorul ştia prea multe despre cum se petrec lucrurile în 
aceste sanatorii. Eu cel puţin n-am văzut niciodată un 
asemenea sanatoriu! Chiar mă gândeam că ar trebui să îi 
scriu autorului şi să îl lămuresc în unele privinţe. 

Când, în cele din urmă, am lăsat jos cartea (criminala era 
slujnica roşcată, pe care nu o suspectasem nici o clipă!) şi 
m-am uitat la ceas, am fost foarte surprinsă să constat că 
era trei fără douăzeci! 

M-am ridicat, mi-am îndreptat uniforma şi am ieşit în 
curte. 

Abdullah încă mai curăța şi îngâna cântecul lui trist, iar 
David Emmott stătea în picioare lângă el, sortând vasele 
spălate şi punându-le pe cele sparte în nişte cutii, ca să fie 
reparate mai târziu. Tocmai mă îndreptam spre ei, când 
profesorul Leidner a coborât scara care ducea la acoperiş. 

— Am lucrat bine în după-masa asta, a zis el vesel. Am 
făcut puţină curăţenie sus. Louise o să se bucure. Se tot 
plângea că nu ai unde să pui piciorul. Mă duc să îi dau 
vestea cea bună. 


A ajuns la uşa camerei soţiei lui, a bătut şi a intrat. 

Cam un minut şi jumătate mai târziu, a ieşit din nou. Din 
întâmplare, exact în momentul acela mă uitam spre uşă. A 
fost ca un coşmar. Intrase în încăpere vioi şi vesel. A ieşit ca 
un om beat, clătinându-se pe picioare şi cu o expresie 
buimacă pe chip. 

— Soră, m-a strigat cu o voce ciudată, răguşită. Soră... Mi- 
am dat imediat seama că e ceva în neregulă şi am fugit spre 
el. Arăta groaznic - faţa îi era cenuşie şi contorsionată şi 
stătea să se prăbuşească. 

— Soţia mea... Soţia mea... O, Doamne... 

M-am repezit în cameră. Apoi m-am oprit brusc. 

Doamna Leidner zăcea grămadă lângă pat. 

M-am aplecat asupra ei. Era moartă - de cel puţin o oră. 
Cauza morţii era mai mult decât evidentă - o lovitură 
cumplită chiar deasupra tâmplei drepte. Probabil se 
ridicase din pat şi fusese doborâtă la pământ. 

Nu am mişcat-o mai mult decât era nevoie. 

M-am uitat în jur să văd dacă era ceva care mi-ar fi putut 
oferi un indiciu, însă nimic nu părea nelalocul lui sau în 
dezordine. Ferestrele erau închise şi ferecate şi nu era nici 
un colţişor în care criminalul să se fi putut ascunde. În mod 
limpede, plecase de multă vreme. 

Am ieşit, închizând uşa în urma mea. 

Profesorul Leidner leşinase. David Emmott era cu el, şi, 
când m-am apropiat, s-a întors spre mine, întrebător. 
Sângele îi fugise din obraji. 

I-am spus în câteva cuvinte, cu glas scăzut, ce se 
petrecuse. 

După cum bănuisem întotdeauna, era o persoană pe care 
te puteai baza în situaţii de criză. Era perfect liniştit şi 
stăpân pe sine. Ochii lui albaştri erau măriţi de uimire, însă 
în afară de asta nu dădea nici un semn de panică. 

A stat câteva clipe pe gânduri, apoi a spus: 

— Cred că ar trebui să anunţăm cât mai repede poliţia. Bill 
trebuie să se întoarcă dintr-un moment într-altul. Ce facem 


cu Leidner? 

— Ajutaţi-mă să îl duc în camera lui. 

A dat din cap. 

— Ar fi bine să încuiem mai întâi uşa asta, a zis. 

A întors cheia în broasca de la uşa doamnei Leidner, apoi a 
scos-o şi mi-a întins-o. 

— Mai bine o ţii dumneata, soră. Aşa... 

L-am ridicat împreună pe profesorul Leidner, l-am dus în 
camera lui şi l-am întins în pat. Domnul Emmott a plecat să 
caute nişte coniac. S-a întors însoţit de domnişoara 
Johnson. 

Era trasă la faţă şi tulburată, dar era calmă şi pricepută, 
aşa că l-am lăsat pe profesorul Leidner în grija ei. 

Am ieşit grăbită în curte. Vagonul militar tocmai intra prin 
arcadă. Cred că toţi am fost şocaţi să îl vedem pe Bill, cu 
faţa lui veselă şi rozalie, sărind jos şi zicându-ne: 

— Salutare, sal'tare, sal'tare! lată-mă-s! A continuat voios: 
Fără bandiți la drumul mare... S-a oprit dintr-odată. S-a 
întâmplat ceva? Ce-aveţi cu toţii? Arătaţi de parcă pisica ar 
fi mâncat canarul. 

Domnul Emmott a răspuns scurt: 

— Doamna Leidner a murit... A fost ucisă. 

— Ce? Chipul jovial al lui Bill se schimonosise în mod 
grotesc. Stătea şi se zgâia la noi, cu ochii ieşiţi din orbite. 
Mama Leidner moartă! Vă bateţi joc de mine! 

— Moartă? Era un strigăt ascuţit. Când m-am întors, am 
văzut-o pe doamna Mercado în spatele meu. Am auzit bine, 
doamna Leidner a fost omorâtă? 

— Da. A fost ucisă. 

— Nu! Şopti ea. O, nu! Nu-mi vine să cred. Poate s-a 
sinucis. 

— Sinucigaşii nu se lovesc singuri în cap, am răspuns eu 
sec. E vorba despre crimă aici, doamnă Mercado. 

S-a aşezat pe un cufăr răsturnat. 

— Vai, ce cumplit... Ce cumplit... 


Fireşte că era cumplit. Nu aveam nevoie să ne spună ea! 
M-am întrebat dacă nu cumva avea remuşcări pentru 
duşmănia pe care o nutrise faţă de doamna Leidner şi 
pentru toate lucrurile pline de ură pe care le spusese. 

După câteva clipe, a întrebat, cu răsuflarea întretăiată: 

— Ce facem acum? 

Domnul Emmott a preluat controlul. 

— Bill, ai face bine să te întorci cât mai repede la 
Hassanieh. Nu ştiu care este procedura. Caută-l pe 
căpitanul Maitland, cred că el se ocupă de poliţiştii de aici. 
Dar mai întâi adu-l pe doctorul Reilly! Elo să ştie ce e de 
făcut. 

Domnul Coleman a dat din cap. Toată veselia lui se dusese. 
Era doar tânăr şi speriat. Fără să scoată o vorbă, a sărit în 
camion şi a plecat. 

— Cred că ar trebui să dăm o tură prin preajmă, a propus 
domnul Emmott, şovăitor. A ridicat vocea şi a strigat: 
Ibrahim! 

— Na'am. 

Băiatul în casă s-a apropiat alergând. Domnul Emmott i-a 
vorbit în arabă. Au purtat o conversaţie aprinsă. Băiatul 
părea că tăgăduieşte cu putere ceva. 

În cele din urmă, domnul Emmott a zis, uluit: 

— Susţine că nu a fost nimeni aici după-amiază. Nici un 
străin. Pesemne că tipul s-a strecurat înăuntru fără să fie 
văzut. 

— De bună seamă, a intervenit doamna Mercado. S-a 
furişat când băieţii nu erau atenţi. 

— Da, a încuviinţat domnul Emmott. 

Uşoara ezitare din glasul lui m-a făcut să-l privesc 
întrebător. 

S-a întors şi a vorbit cu băiatul care se ocupa de vase, 
Abdullah, căruia i-a pus o întrebare. 

Băiatul a răspuns vehement. 

Chipul domnului Emmott era acum şi mai încruntat. 

— Nu înţeleg, a murmurat el în barbă. Nu înţeleg nimic. 


Dar nu mi-a spus ce nu înţelegea. 

Capitolul 11 - O afacere curioasă 

Încerc pe cât posibil să povestesc doar ceea ce am trăit în 
mod direct. Sar peste ceea ce s-a întâmplat în următoarele 
două ore - sosirea căpitanului Maitland, a poliţiei şi a 
doctorului Reilly. A fost mare vânzoleală, interogatorii, tot 
ce se cade în asemenea situaţii, bănuiesc. 

După părerea mea, am început să ajungem la lucrurile 
esenţiale pe la ora cinci, când doctorul Reilly m-a rugat să 
merg cu el în birou. A închis uşa, s-a aşezat pe scaunul 
profesorului Leidner, mi-a făcut semn să mă aşez în faţa lui 
şi mi-a zis scurt: 

— Ei, bine, soră, hai să discutăm! E ceva al naibii de ciudat 
în toată istoria asta. 

Mi-am aranjat manşetele şi m-am uitat întrebător la el. 

A scos un carneţel. 

— Pentru curiozitatea mea. Cât era exact ceasul când 
profesorul Leidner a găsit cadavrul soţiei sale? 

— Aş spune că era aproximativ trei fără un sfert. 

— Şi de unde ştii? 

— Păi m-am uitat la ceas când m-am ridicat din pat. Era 
trei fără douăzeci. 

— Dă-mi voie să studiez puţin ceasul dumitale. 

Mi l-am dat jos de la mână şi i l-am întins. 

— E potrivit la secundă. Minunat. Bine, am rezolvat 
problema asta. la să vedem... După părerea dumitale, de 
cât timp murise? 

— O, domnule doctor, nu aş vrea să mă hazardez... 

— Nu am nevoie de o opinie de expert. Vreau doar să văd 
dacă estimarea dumitale se potriveşte cu a mea. 

— Păi, după părerea mea, murise de cel puţin o oră. 

— Da, într-adevăr. Eu am examinat cadavrul la patru şi 
jumătate şi înclin să cred că a murit între 1.15 şi 1.45. Hai 
să zicem 1.30. Cam aşa. S-a oprit şi a început să bată 
darabana în masă. Al naibii de ciudată istoria asta. Ce-mi 
mai poţi spune, te odihneai, nu? Ai auzit ceva? 


— La unu şi jumătate? Nu, domnule doctor. Nu am auzit 
nimic, nici la unu şi jumătate, nici altcândva. Am stat în pat 
de la unu fără un sfert până la trei fără douăzeci, dar nu am 
auzit nimic altceva decât cântecul monoton al băieţelului 
arab şi, uneori, pe domnul Emmott strigând la profesorul 
Leidner, care era pe acoperiş. 

— Băieţelul arab, da. 

S-a încruntat. 

În acea clipă s-a deschis uşa şi au intrat profesorul Leidner 
şi căpitanul Maitland. Căpitanul Maitland era un bărbat mic 
de înălţime şi plin de ifose, cu ochi cenuşii vicleni. 

Doctorul Reilly s-a ridicat şi l-a aşezat pe profesorul 
Leidner pe scaun. 

— Stai jos, omule. Îmi pare bine că ai venit. O să avem 
nevoie de tine. E ceva foarte bizar în afacerea asta. 

Profesorul Leidner a înclinat din cap. 

— Da, ştiu. S-a uitat la mine. Soţia mea i-a dezvăluit 
adevărul sorei Leatheran. În acest moment nu trebuie să 
ascundem nimic, soră, aşa că fii bună şi povesteşte-le 
căpitanului Maitland şi doctorului Reilly ce ai discutat cu 
soţia mea ieri. 

Am încercat să reproduc conversaţia cuvânt cu cuvânt. 

Căpitanul Maitland a scos din când în când o exclamaţie. 
După ce am terminat, s-a întors spre profesorul Leidner. 

— Şi toate astea sunt adevărate, Leidner? 

— Fiecare cuvânt. 

— Ce poveste extraordinară! A spus doctorul Reilly. Ne 
poţi arăta scrisorile astea? 

— Sunt de bună seamă printre lucrurile soţiei mele. 

— Le-a scos dintr-o servietă care era pe masă, am 
intervenit eu. 

— Atunci înseamnă că sunt tot acolo. 

Profesorul Leidner s-a răsucit spre căpitanul Maitland, iar 
chipul lui, de obicei atât de blând, a devenit aspru şi 
încremenit. 


— Nu trebuie să trecem această poveste sub tăcere, 
căpitane Maitland. Singurul lucru care mă interesează este 
ca vinovatul să fie prins şi pedepsit. 

— Chiar credeţi că este vorba despre primul soţ al 
doamnei Leidner? Am întrebat eu. 

— Dumneata nu eşti de aceeaşi părere, soră? M-a 
chestionat căpitanul Maitland. 

— Păi, eu cred că e loc de îndoială, am răspuns şovăitor. 

— În orice caz, a continuat profesorul Leidner, omul este 
un criminal - şi, aş zice eu, şi un nebun periculos. Trebuie 
găsit, căpitane Maitland. Trebuie. Nu ar trebui să fie prea 
greu. 

— S-ar putea să fie mai dificil decât îţi închipui, a spus 
doctorul Reilly. Nu-i aşa, Maitland? 

Căpitanul Maitland şi-a mângâiat mustaţa, fără să scoată o 
vorbă. 

Deodată am tresărit. 

— Mă scuzaţi, am zis, dar mai e ceva ce poate merită 
menţionat. Le-am povestit despre irakianul pe care îl 
zărisem încercând să tragă cu ochiul pe fereastră şi cum îl 
văzusem prin preajmă cu două zile în urmă, iscodindu-l pe 
părintele Lavigny. 

— Bun, a spus căpitanul Maitland, o să-mi notez. Va fi un 
punct de pornire pentru poliţie. S-ar putea ca bărbatul ăsta 
să aibă legătură cu cazul. 

— Poate că a fost plătit să spioneze, am sugerat eu. Să afle 
când e terenul liber. 

Doctorul Reilly şi-a frecat nasul cu un aer obosit. 

— Aici e problema. Şi dacă terenul nu era liber, ei? 

M-am uitat ţintă la el, nedumerită. 

Căpitanul Maitland s-a întors spre profesorul Leidner. 

— Vreau să mă asculţi cu luare aminte, Leidner. Astea sunt 
toate datele pe care le-am adunat până acum. După prânz, 
care a fost servit la ora douăsprezece şi s-a terminat la unu 
fără douăzeci şi cinci, soţia dumitale s-a dus în camera ei 
însoţită de sora Leatheran, care a ajutat-o să se instaleze 


comod. Dumneata ai mers direct pe acoperiş, unde ţi-ai 
petrecut următoarele două ore, corect? 

— Da. 

— Ai coborât vreodată de pe acoperiş în acest interval? 

— Nu. 

— A urcat cineva la dumneata? 

— Da, Emmott, de câteva ori. Făcea ture între mine şi 
băiatul care spăla vasele în curte. 

— Dumneata ai aruncat vreo privire în curte? 

— O dată sau de două ori - ca să-l strig pe Emmott. 

— Şi de fiecare dată băiatul era în mijlocul curţii, spălând 
vase? 

— Da. 

— Şi care a fost cea mai lungă perioadă pe care Emmott a 
petrecut-o cu dumneata, lipsind din curte? 

Profesorul Leidner a stat puţin pe gânduri. 

— Greu de spus exact - probabil zece minute. Eu, unul, aş 
înclina să zic două sau trei minute, dar ştiu din proprie 
experienţă că pierd noţiunea timpului când sunt absorbit şi 
interesat de ceea ce fac. 

Căpitanul Maitland s-a uitat la doctorul Reilly. Cel din 
urmă a dat din cap a încuviinţare. 

— Să ne apucăm de treabă, a spus. 

Căpitanul Maitland a scos un carneţel pe care l-a deschis. 

— Fii atent, Leidner. O să-ţi citesc ce făcea fiecare membru 
al expediției între orele unu şi două după-amiază. 

— Dar fireşte că... 

— O să înţelegi imediat unde vreau să ajung. Mai întâi 
domnul şi doamna Mercado. Domnul Mercado susţine că 
lucra în laborator. Doamna Mercado spune că era în 
camera ei, spălându-şi părul. Domnişoara Johnson zice că 
era în camera de zi, făcând impresiuni după sigilii cilindru. 
Domnul Reiter afumă că era în camera obscură, developând 
plăci. Părintele Lavigny spune că lucra în camera lui. Cât 
despre ceilalţi doi membri ai expediției, Carey şi Coleman, 
primul era la sit, iar cel de-al doilea, la Hassanieh. Asta pe 


de o parte. Acum slujitorii. Bucătarul - indianul pe care îl 
aveţi aici - stătea chiar lângă arcadă, pălăvrăgind cu 
paznicul şi jumulind vreo două păsări. Ibrahim şi Mansur, 
băieţii în casă, s-au dus lângă el pe la 1.15. Au rămas acolo, 
râzând şi vorbind, până la 2.30 - oră la care soţia dumitale 
era deja moartă. 

Profesorul Leidner s-a aplecat în faţă. 

— Nu înţeleg. Unde baţi? 

— Se poate intra în camera soţiei dumitale altfel decât pe 
uşa dinspre curte? 

— Nu. Camera are două ferestre, dar au zăbrele, şi, în 
plus, cred că erau închise. 

M-a privit întrebător. 

— Erau închise şi zăvorâte pe dinăuntru, am încuviinţat eu 
prompt. 

— În orice caz, a continuat căpitanul Maitland, chiar de ar 
fi fost deschise, nimeni nu ar fi putut intra şi ieşi aşa din 
cameră. Oamenii mei au verificat. La fel stau lucrurile şi cu 
ferestrele care dau spre câmp. Toate au zăbrele de fier, 
care sunt în stare bună. Ca să pătrundă în camera soţiei 
dumitale, un străin ar fi trebuit să intre în curte prin 
arcadă. Însă paznicul, bucătarul şi băieţii în casă ne asigură 
că nu s-a întâmplat aşa ceva. 

Profesorul Leidner a sărit în picioare. 

— Ce vrei să spui? Ce vrei să spui? 

— Stăpâneşte-te, omule, a zis doctorul Reilly încetişor. Ştiu 
că este un mare şoc, însă trebuie să faci faţă situaţiei. 
Criminalul nu a venit de afară... Aşa că trebuie că a venit 
din interior. Se pare că doamna Leidner a fost ucisă de un 
membru al expediției tale. 

Capitolul 12 - „Nu am crezut...” 

— Nu. Nu! 

Profesorul Leidner a început să umble agitat prin cameră. 

— Este imposibil ce spui, Reilly. Absolut imposibil. Unul 
dintre noi? Fiecare membru al expediției îi era devotat lui 
Louise! 


Pe chipul doctorului Reilly a apărut o expresie ciudată. 
Dată fiind situaţia, nu îşi permitea să zică nimic, dar tăcerea 
lui a fost cât se poate de elocventă. 

— Absolut imposibil, a repetat profesorul Leidner. Toţi îi 
erau devotați, Louise era atât de fermecătoare! Toată lumea 
o plăcea. 

Doctorul Reilly a tuşit scurt. 

— Scuză-mă, Leidner, dar asta e doar părerea ta. Dacă 
vreunul dintre membrii expediției nu ar fi plăcut-o pe soţia 
ta, nu ar fi venit la tine să îţi spună. 

Profesorul Leidner părea mâhnit. 

— E adevărat, e foarte adevărat. Totuşi, Reilly, cred că te 
înşeli. Sunt convins că toţi ţineau la Louise. A tăcut câteva 
clipe, după care a izbucnit: E revoltător ce spui. E...e pur şi 
simplu incredibil. 

— Nu poţi nega... Ăăă... Realitatea, a intervenit căpitanul 
Maitland. 

— Realitatea? Realitatea? Minciuni rostite de un bucătar 
indian şi de doi băieţi arabi. Îi cunoşti pe cei de teapa lor la 
fel de bine ca mine, Reilly, la fel şi dumneata, Maitland. 
Adevărul în sine nu înseamnă nimic pentru ei. Ei zic ceea ce 
vrei să auzi - din politeţe. 

— În acest caz, a continuat doctorul Reilly sec, zic exact 
ceea ce nu vrem să auzim. În plus, cunosc destul de bine 
obiceiurile casei. Chiar lângă poartă e un soi de club. Ori de 
câte ori am venit aici după-amiaza, i-am găsit pe cei mai 
mulţi dintre oamenii tăi acolo. Este locul unde le place să îşi 
petreacă timpul. 

— Eu tot cred că faci prea multe presupuneri. De ce nu ar 
fi posibil ca bărbatul ăsta - dracul ăsta - să fi intrat mai 
devreme în curte şi să se fi ascuns undeva? 

— Sunt de acord că nu este cu neputinţă, a spus doctorul 
Reilly cu răceală. Să presupunem că un străin a reuşit 
totuşi să pătrundă aici fără să fie zărit. Atunci ar fi trebuit 
să rămână ascuns până la momentul potrivit (şi cu 
siguranţă nu ar fi putut aştepta în camera doamnei Leidner, 


căci acolo nu e nici un ungher unde să se fi putut piti) şi să 
îşi asume riscul de a fi văzut intrând şi ieşind din cameră, 
căci Emmott şi băiatul au stat în curte cea mai mare parte a 
timpului. 

— Băiatul. Uitasem de băiat. Un puşti isteţ. Dar, Maitland, 
băiatul trebuie să-l fi văzut pe ucigaş intrând în camera 
soţiei mele. 

— Am lămurit şi acest aspect. Băiatul a spălat vase toată 
după-amiaza, cu o singură excepţie. Undeva în jur de unu şi 
jumătate - Emmott nu poate oferi o informaţie exactă - a 
urcat pe acoperiş şi a stat cu dumneata zece minute. Aşa-i, 
nu? 

— Da. Nu ştiu precis când s-a întâmplat asta, dar trebuie 
să fi fost cam în jurul acelei ore. 

— Prea bine. In timpul celor zece minute, băiatul, 
profitând de ocazie, a ieşit şi s-a dus să discute cu ceilalţi, în 
faţa porţii. Când Emmott a coborât din nou în curte, băiatul 
nu era acolo. Furios, l-a strigat şi l-a întrebat de ce se oprise 
din lucru. Din câte îmi dau eu seama, soţia dumitale a fost 
ucisă în aceste zece minute. 

Profesorul Leidner a scos un geamăt şi s-a aşezat, 
ascunzându-şi faţa în mâini. 

Doctorul Reilly a continuat povestea, cu glas scăzut. 

— Ora corespunde cu observaţiile mele. Murise de 
aproximativ trei ore când am examinat-o. Singura întrebare 
este cine e criminalul. 

S-a lăsat tăcerea. Profesorul Leidner s-a îndreptat în 
scaun şi şi-a trecut mâna peste frunte. 

— Îţi înţeleg raţionamentul, Reilly. Pare într-adevăr că a 
fost o treabă făcută de cineva din interior. Însă sunt sigur că 
s-a strecurat o greşeală pe undeva. E plauzibil ce spui, dar 
trebuie să existe un punct slab. Mai întâi de toate, porneşti 
de la ideea că a fost vorba despre o coincidenţă uluitoare. 

— E ciudat că foloseşti acest cuvânt, a remarcat doctorul 
Reilly. 

Fără să îi dea atenţie, profesorul Leidner a urmat: 


— Soţia mea primeşte scrisori de ameninţare. Are motive 
să se teamă de o anumită persoană. Apoi este... Ucisă. Şi tu 
îmi ceri să cred că a fost omorâtă nu de acea persoană, ci 
de cu totul altcineva. După părerea mea, e ridicol. 

— Aşa pare, într-adevăr, a zis Reilly, gânditor. 

S-a uitat apoi la căpitanul Maitland. 

— Coincidenţă? Dumneata ce spui, Maitland? Susţii ideea? 
Să i-o propunem şi lui Leidner? 

Căpitanul Maitland dădu din cap. 

— Dă-i drumul, a spus el scurt. 

— Ai auzit de un bărbat pe nume Hercule Poirot, Leidner? 

Profesorul Leidner l-a privit ţintă, nedumerit. 

— Cred că am auzit numele, da. L-am auzit odată pe un 
anume domn Van Aldin pomenindu-l în termeni foarte 
elogioşi. E detectiv particular, nu? 

— Da, despre el e vorba. 

— Dar pesemne locuieşte la Londra, aşa că nu are cum să 
ne ajute. 

— Locuieşte la Londra, e adevărat, a zis doctorul Reilly, 
însă aici intervine coincidenţa. Acum e aici, nu în Londra, ci 
în Siria, iar mâine va trece prin Hassanieh în drum spre 
Bagdad. 

— De unde ştii? 

— De la Jean Berat, consulul francez. A luat masa cu noi 
aseară şi ne-a vorbit despre el. Se pare că a descâlcit un 
scandal militar în Siria. Trece pe aici în drum spre Bagdad, 
după care se va întoarce la Londra prin Siria. Ce spui de 
această coincidenţă? 

Profesorul Leidner a şovăit un moment şi s-a uitat la 
căpitanul Maitland, cerându-şi parcă iertare. 

— Ce părere ai, căpitane Maitland? 

— Sunt întru totul de acord să cooperăm, a răspuns 
căpitanul prompt. Băieţii mei se pricep să meargă pe teren 
şi să se ocupe de neînțelegerile dintre familiile de arabi, 
dar, sincer, Leidner, afacerea asta cu soţia dumitale nu e de 


nasul meu. Toată povestea pare îngrozitor de dubioasă. Aş fi 
foarte bucuros să arunce şi individul ăsta o privire la caz. 

— Sugerezi că ar trebui să îi cer sprijinul acestui Poirot? L- 
a întrebat profesorul Leidner. Şi dacă refuză? 

— Nu va refuza, i-a replicat doctorul Reilly. 

— Cum de eşti aşa convins? 

— Pentru că sunt şi eu un profesionist. Dacă îmi iese în 
cale un caz de meningită cerebrospinală şi sunt poftit să 
dau o mână de ajutor, nu refuz. Asta nu e o crimă obişnuită, 
Leidner. 

— Ai dreptate, a încuviinţat profesorul Leidner. A strâns 
din buze, îndurerat. Reilly, eşti bun să iei legătura cu acest 
Hercule Poirot în numele meu? 

— Fireşte. 

Profesorul Leidner a făcut un gest de mulţumire. 

— Chiar şi acum, a spus încetişor, nu-mi vine să cred... Că 
Louise e moartă. 

Nu mai puteam suporta. 

— O, profesore Leidner, am izbucnit, nu... Nu am cuvinte 
să vă spun cât de rău îmi pare. Nu mi-am făcut datoria. 
Trebuia să veghez asupra doamnei Leidner, să nu las să i se 
întâmple nimic. 

Profesorul Leidner a clătinat grav din cap. 

— Nu, nu, soră, dumneata nu ai nimic să-ţi reproşezi. Eu 
sunt vinovat... Nu am crezut... Nu am crezut nici o clipă... 
Nu mi-am imaginat că primejdia era reală... S-a ridicat. 
Chipul i s-a contorsionat. Am lăsat-o să moară... Da, am 
lăsat-o să moară... Pentru că nu am crezut... 

A ieşit împleticindu-se din cameră. 

Doctorul Reilly şi-a întors privirea spre mine. 

— Şi eu mă simt vinovat, a zis. Am crezut că doar îşi bătea 
joc de el. 

— Nici eu nu am prea luat-o în serios, am mărturisit. 

— Ne-am înşelat toţi trei, a conchis doctoral Reilly, pe un 
ton serios. 

— Aşa se pare, a spus căpitanul Maitland. 


Capitolul 13 -Sose şte Hercule Poirot 

Nu cred că o să uit vreodată prima impresie pe care mi-a 
făcut-o Hercule Poirot. Bineînţeles, mai târziu m-am 
obişnuit cu el, dar la început a fost un şoc, şi cred că toţi 
ceilalţi au fost de aceeaşi părere! 

Nu ştiu ce îmi imaginasem, ceva în genul lui Sherlock 
Holmes, pesemne: un individ înalt şi slab, cu o faţă 
inteligentă, pe care să se citească entuziasmul. Ştiam, 
fireşte, că era străin, dar nu mă aşteptasem să fie chiar atât 
de străin, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

Când îl vedeai, îţi venea să râzi! Parcă era un personaj 
dintr-o piesă de teatru sau dintr-un film. În primul rând, nu 
avea mai mult de 1,65 m - era un bărbat ciudat, bondoc, 
destul de în vârstă, cu o mustață enormă şi cu un capcaun 
ou. Semăna cu un bărbier dintr-o comedie! 

Şi ăsta era omul care avea să descopere cine o ucisese pe 
doamna Leidner! 

Presupun că mi s-a citit oarece dezgust pe faţă, căci, 
aproape imediat, mi-a zis, cu o sclipire ciudată în privire: 

— Nu-ţi place de mine, soră? Nu uita, budinca îşi arată 
valoarea doar când o mănânci. 

Pentru a şti cum e budinca trebuie să o mănânci - probabil 
că la asta se referea. Cu asta sunt de acord, însă nu pot 
spune că eram foarte încrezătoare! 

Doctorul Reilly l-a adus cu maşina duminică, puţin după 
prânz, şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne adune pe 
toţi. 

Ne-am strâns în camera de zi şi ne-am aşezat în jurul 
mesei. Domnul Poirot a luat loc în capul mesei, între 
profesorul Leidner şi doctorul Reilly. 

După aceea, profesorul Leidner şi-a dres glasul şi a 
început să vorbească, blând şi şovăitor, ca de obicei. 

— Îndrăznesc să cred că aţi auzit cu toţii de domnul 
Hercule Poirot. Trecea astăzi prin Hassanieh şi a avut 
amabilitatea să îşi întrerupă călătoria ca să ne ajute. Sunt 
convins că poliţia irakiană şi căpitanul Maitland îşi dau 


toată silinţa, dar... Dar sunt anumite circumstanţe în acest 
caz... 

— S-a încurcat şi a aruncat o privire rugătoare spre 
doctorul Reilly - se pare că ar exista unele dificultăţi. 

— Nu e totul limpede ca sticla, nu-i aşa? A intervenit 
bărbatul cel mărunt din capul mesei. Nici măcar nu vorbea 
corect englezeşte! 

— O, trebuie să fie prins! A exclamat doamna Mercado. Nu 
este cu putinţă să scape nepedepsit! 

Am remarcat că străinul nostru o cântărea din ochi. 

— El? Despre cine vorbiţi, doamnă? A întrebat-o. 

— Păi, criminalul, fireşte. 

— A, criminalul, a repetat Hercule Poirot. 

Vorbea ca şi cum criminalul nu avea nici cea mai mică 
importanţă! 

Ne-am uitat toţi la el. lar el ne-a cercetat pe toţi cu 
privirea, rând pe rând. 

— Bănuiesc că nimeni dintre dumneavoastră nu a mai avut 
vreodată de-a face cu o crimă, nu-i aşa? 

Toată lumea a încuviinţat. 

Hercule Poirot a zâmbit. 

— Este limpede, prin urmare, că nu înţelegeţi elementele 
de bază ale unui astfel de caz. Sunt aspecte neplăcute! Da, 
sunt o mulţime de aspecte neplăcute! Mai întâi de toate, 
suspiciunea. 

— Suspiciunea? 

Era domnişoara Johnson. Domnul Poirot a privit-o gânditor 
şi, după părerea mea, aprobator. Părea că îşi spune: „lată o 
persoană inteligentă şi cu picioarele pe pământ!” 

— Da, mademoiselle. Suspiciunea! Să nu ne ascundem 
după deget. Sunteţi cu toţi suspecți. Bucătarul, băiatul în 
casă, servitorul de la bucătărie, băiatul cu vasele - da, şi toţi 
membrii expediției. 

Doamna Mercado s-a ridicat în picioare, foarte agitată. 

— Cum îndrăzniţi? Cum îndrăzniţi să ziceţi aşa ceva? E 
odios - insuportabil! Profesore Leidner, nu poţi permite ca 


acest om să... ca acest om să... 

— Încearcă să te calmezi, Mărie, a spus profesorul 
Leidner, cu o voce obosită. 

Domnul Mercado s-a ridicat şi el în picioare. Mâinile îi 
tremurau, iar ochii îi erau injectaţi. 

— Sunt de acord. Este ofensator... Este o insultă... 

— Nu, nu, s-a împotrivit domnul Poirot. Nu vreau să vă 
insult. Nu vă cer decât să priviţi lucrurile cu obiectivitate, 
într-o casă unde s-a comis o crimă, asupra fiecărui locatar 
planează o umbră de suspiciune. Vă întreb - ce dovezi 
există că într-adevăr criminalul a venit din exterior? 

Doamna Mercado a scos un țipăt: 

— Dar fireşte că aşa s-a întâmplat! Este evident! De ce... 
S-a oprit şi a continuat, cu glas mai scăzut: E de 
neconceput să se fi întâmplat altfel! 

— Aveţi fără îndoială dreptate, madame, a răspuns Poirot, 
înclinându-se uşor. Eu vreau să vă explic cum trebuie 
abordată această situaţie. Mai întâi, trebuie să mă asigur că 
toţi cei din această încăpere sunt nevinovaţi. După aceea 
voi căuta criminalul în altă parte. 

— Nu credeţi că orele sunt puţin cam înaintate? A întrebat 
părintele Lavigny suav. 

— 'Ţestoasa, mon pere, a întrecut iepurele. Părintele 
Lavigny a ridicat din umeri. 

— Suntem în mâinile dumneavoastră, a zis el, resemnat. 
Convingeţi-vă cât mai curând de nevinovăția noastră în 
această afacere îngrozitoare! 

— Cât mai repede cu putinţă. Era de datoria mea să vă 
lămuresc cum stau lucrurile, ca nu cumva să vă simţiţi 
ofensaţi de impertinenţa cu care vă voi pune unele 
întrebări. Poate că, mon pere, Biserica vrea să dea un 
exemplu? 

— Întrebaţi-mă tot ce vreţi, a spus părintele Lavigny pe un 
ton grav. 

— E prima dată când sunteţi aici? 

— Da. 


— Şi aţi sosit... Când? 

— În urmă cu fix trei săptămâni fără o zi. Adică pe 27 
februarie. 

— Venind de unde? 

— Ordinul Peres Blancs, 45) din Cartagina. 

— Mulţumesc, mon pere. O cunoşteaţi dinainte pe doamna 
Leidner? 

— Nu, nu o văzusem niciodată. Am întâlnit-o aici. 

— Sunteţi bun să îmi spuneţi ce făceaţi când s-a petrecut 
tragedia? 

— Lucram la nişte tablete cu cuneiforme în camera mea. 
Am remarcat că Poirot avea alături un plan sumar al 
clădirii. 

— Adică în camera din colţul dinspre sud-vest, 
asemănătoare cu cea a doamnei Leidner, din colţul opus? 

— Da. 

— La ce oră v-aţi dus în cameră? 

— Imediat după ce am luat prânzul. În jur de unu fără 
douăzeci. 

— Şi aţi rămas în cameră până când? 

— Până aproape de ora trei. Am auzit camionul 
întorcându-se, şi apoi l-am auzit plecând din nou. M-am 
întrebat de ce, şi am ieşit să văd ce se întâmplase. 

— În tot acest timp nu aţi părăsit deloc încăperea? 

— Nu, nici măcar o singură dată. 

— Şi nu aţi auzit sau văzut nimic care să fi avut legătură 
cu tragedia? 

— Nu. 

— Nu aveţi nici o fereastră în cameră care să dea spre 
ciute? 

— Nu, ambele ferestre dau spre câmp. 

— Aţi auzit ceva din ce se petrecea în curte? 

— Nu prea multe. L-am auzit pe domnul Emmott trecând 
prin faţa camerei mele şi urcând pe acoperiş. Asta s-a 
întâmplat o dată sau de două ori. 

— Vă amintiţi cumva la ce oră? 


— Nu, mă tem că nu. Eram cufundat în lucru. 

După un moment de tăcere, Poirot a continuat: 

— Mi-aţi putea spune sau sugera ceva care să arunce 
puţină lumină asupra acestui caz? De exemplu, aţi remarcat 
ceva anume în zilele de dinaintea crimei? 

Părintele Lavigny a părut uşor stânjenit. 

I-a aruncat o privire întrebătoare profesorului Leidner. 

— Este o întrebare dificilă, monsieur, a zis el grav. Trebuie 
să vă răspund cinstit că, după părerea mea, doamna 
Leidner era în mod limpede îngrozită de cineva sau de ceva. 
O tulbura prezenţa străinilor. Îmi imaginez că exista o 
explicaţie pentru această nervozitate, însă nu o cunosc. Nu 
mi-a făcut nici un fel de confidenţe. 

Poirot şi-a dres glasul şi a consultat nişte notițe pe care le 
avea în mână. 

— Înţeleg că acum două nopţi a existat bănuiala unui jaf. 

Părintele Lavigny a încuviinţat şi i-a povestit despre lumina 
zărită în camera antichităţilor şi despre cercetările pe care 
le făcuserăm ulterior, fără nici un rezultat. 

— Credeţi, nu-i aşa, că a fost vorba despre cineva din 
afară? 

— Nu ştiu ce să cred, a spus părintele Lavigny sincer. Nu a 
fost nimic furat sau mişcat din loc. Se prea poate să fi fost 
unul dintre băieţii în casă... 

— Sau un membru al expediției? 

— Sau un membru al expediției. Însă, în cazul acesta, 
persoana respectivă nu ar fi avut nici un motiv să nu îşi 
recunoască fapta. 

— Dar e la fel de posibil să fi fost cineva din exterior, nu? 

— Pesemne că da. 

— Să presupunem că a pătruns un străin aici; ar fi avut 
unde să se ascundă pe parcursul zilei următoare şi până în 
după-amiaza zilei de după? 

Această întrebare era adresată pe jumătate părintelui 
Lavigny, pe jumătate profesorului Leidner. Amândoi au 
chibzuit bine. 


— Nu prea cred că aşa ceva ar fi fost cu putinţă, a spus în 
cele din urmă profesorul Leidner, fără tragere de inimă. Nu 
văd unde s-ar fi putut dosi, nu eşti de aceeaşi părere, 
părinte Lavigny? 

— Da... Da... Aşae. 

Niciunul nu era dornic să renunţe la această supoziţie. 

Poirot s-a întors spre domnişoara Johnson. 

— Şi dumneavoastră, mademoiselle? Vi se pare o ipoteză 
credibilă? 

— Nu, a răspuns ea. Deloc. Unde s-ar fi putut ascunde? 
Toate dormitoarele sunt ocupate şi, oricum, sunt mobilate 
simplu. Camera obscură, camera de zi şi laboratorul au fost 
toate folosite a doua zi - ca toate încăperile, de altfel. Nu 
există dulapuri sau colţuri. Poate că, dacă servitorii au luat 
parte la complot... 

— E o posibilitate, dar cam greu de crezut, a replicat 
Poirot. 

S-a întors din nou spre părintele Lavigny. 

— Mai este o problemă. Deunăzi sora Leatheran aici de 
faţă v-a văzut vorbind cu un bărbat afară. Îl zărise anterior 
pe acelaşi bărbat încercând să tragă cu ochiul pe una dintre 
ferestrele care dau spre câmp. Se pare că bărbatul acesta 
avea anumite motive ca să dea târcoale casei. 

— Se prea poate, fireşte, a zis părintele Lavigny meditativ. 

— Dumneavoastră i v-aţi adresat prima dată sau v-a 
abordat el primul? 

Părintele Lavigny a stat puţin pe gânduri. 

— Cred... Da, sunt sigur că el a început discuţia. 

— Şi ce a spus? 

Părintele Lavigny a făcut un efort de memorie. 

— A întrebat, mi se pare, ceva de genul dacă aici este casa 
expediției americane. Şi apoi a mai adăugat ceva despre 
americanii care angajează mulţi muncitori. Nu pricepeam 
foarte bine ce spune, însă m-am străduit să susţin 
conversaţia ca să îmi îmbunătăţesc araba. Mi-am zis că, 


fiind orăşean, o să mă înţeleagă mai bine decât oamenii 
care lucrează la săpături. 

— Aţi mai vorbit şi despre altceva? 

— Din câte îmi amintesc, am spus că Hassanieh este un 
oraş mare, şi apoi am fost amândoi de acord că Bagdadul 
este şi mai mare, şi cred că m-a întrebat dacă sunt armean 
sau catolic sirian, ceva de felul ăsta. 

Poirot a dat din cap. 

— Îl puteţi descrie? 

Din nou, părintele Lavigny s-a încruntat, gânditor. 

— Era un bărbat destul de scund, a zis el într-un sfârşit, şi 
bine legat. Era saşiu şi avea pielea deschisă la culoare. 

Domnul Poirot s-a răsucit spre mine. 

— Se potriveşte cu descrierea pe care i-ai face-o 
dumneata? M-a întrebat. 

— Nu tocmai, am răspuns eu, şovăind. Eu aş spune că era 
mai degrabă înalt decât scund şi cu tenul foarte închis. Mi s- 
a părut destul de slab. Şi nu am observat că era saşiu. 

Domnul Poirot a ridicat din umeri a disperare. 

— Întotdeauna se întâmplă aşa! Dacă aţi lucra la poliţie, 
aţi şti prea bine acest lucru. Două persoane diferite nu 
descriu niciodată la fel acelaşi om. Se contrazic cu privire la 
fiecare amănunt. 

— Nu am nici o îndoială că era saşiu, a intervenit părintele 
Lavigny. Poate că sora Leatheran are dreptate în celelalte 
privinţe. Apropo, când am spus că avea pielea deschisă la 
culoare, am vrut să spun că era deschisă pentru un irakian. 
Pentru sora Leatheran s-ar putea ca asta să însemne că 
avea tenul închis. 

— Foarte închis, am repetat eu cu încăpățânare. Cenuşiu- 
gălbui. 

L-am văzut pe doctorul Reilly muşcându-şi buzele şi 
zâmbind. 

Poirot a ridicat mâinile în sus. 

— Passons! A zis el. Străinul ăsta care dădea târcoale s-ar 
putea să fie important sau s-ar putea să nu fie. În orice caz, 


trebuie să îl găsim. Să continuăm! 

A ezitat câteva clipe, studiind cu atenţie chipurile din jurul 
mesei, apoi, cu o clătinare a capului, i s-a adresat domnului 
Reiter. 

— Hai, prietene, a început. Povestiţi-ne cum a decurs 
după-amiaza de ieri. 

Faţa rozalie şi dolofană a domnului Reiter s-a făcut de-a 
dreptul stacojie. 

— Eu? 

— Da, dumneavoastră. Mai întâi, numele şi vârsta. 

— Carl Reiter, douăzeci şi opt de ani. 

— American, nu? 

— Da, sunt din Chicago. 

— Sunt primele săpături arheologice la care luaţi parte? 

— Da. Mă ocup de fotografii. 

— A, da. Şi ce aţi făcut ieri după-amiază? 

— Păi... Am stat mai tot timpul în camera obscură. 

— Mai tot timpul? 

— Da. Am developat nişte plăci. După aceea am fotografiat 
nişte obiecte. 

— Afară? 

— Nu, în camera de fotografii. 

— Camera obscură dă în camera de fotografii? 

— Da. 

— Prin urmare, nu aţi părăsit deloc camera de fotografii? 

— Nu. 

— Aţi remarcat ceva din ceea ce se petrecea în curte? 
Tânărul a scuturat din cap. 

— Nu am observat nimic, a explicat el. Eram ocupat. Am 
auzit maşina întorcându-se, şi, de îndată de ce am putut să 
mă întrerup din treabă, am ieşit să văd dacă primisem vreo 
scrisoare. Atunci am auzit... 

— Şi la ce oră aţi început să lucraţi în camera de 
fotografii? 

— La unu fără zece. 


— O cunoşteaţi pe doamna Leidner dinainte de a vă 
alătura expediției? 

Tânărul a clătinat din cap. 

— Nu, domnule. Am văzut-o prima oară când am ajuns 
aici. 

— E ceva - vreun incident, oricât de neînsemnat - de care 
să vă amintiţi şi care să ne fie de folos? 

Carl Reiter a clătinat din nou din cap. 

— Cred că nu ştiu absolut nimic, domnule, a zis el 
neputincios. 

— Domnule Emmott? 

David Emmott a vorbit clar şi concis, cu accentul lui plăcut 
de american. 

— Am lucrat la vase de la unu fără un sfert până la trei 
fără un sfert, supraveghindu-l pe băiat, pe Abdullah, 
sortând bucăţile de ceramică şi, din când în când, urcând 
pe acoperiş ca să îi dau o mână de ajutor profesorului 
Leidner. 

— De câte ori aţi urcat pe acoperiş? 

— De patru ori, cred. 

— Şi cât aţi stat? 

— De obicei câteva minute, nu mai mult. Dar o dată, după 
ce lucrasem peste o jumătate de oră, am stat zece minute, 
discutând ce să păstrăm şi ce să aruncăm. 

— Şi înţeleg că, în momentul în care aţi coborât, aţi 
descoperit că băiatul plecase de la locul lui? 

— Da. L-am strigat, furios, şi a apărut de dincolo de 
arcadă. leşise să stea la palavre cu ceilalţi. 

— E singura oară când a plecat? 

— L-am mai trimis o dată sau de două ori pe acoperiş, cu 
nişte ceramică. 

Poirot a continuat, grav: 

— Bănuiesc că nu mai e nevoie să vă întreb, domnule 
Emmott, dacă aţi văzut pe cineva intrând sau ieşind din 
camera doamnei Leidner în acest interval... 

Domnul Emmott a răspuns prompt: 


— Nu am văzut pe absolut nimeni. Nici măcar n-a ieşit 
cineva în curte în cele două ore cât am lucrat acolo. 

— Şi credeţi că era unu jumătate când atât 
dumneavoastră, cât şi băiatul aţi lipsit, iar curtea a rămas 
goală? 

— Cam aşa. Fireşte, nu pot spune precis. 

Poirot s-a întors spre doctorul Reilly. 

— Corespunde estimării dumneavoastră cu privire la ora 
decesului? 

— Da, a încuviinţat doctorul Reilly. 

Domnul Poirot şi-a mângâiat mustăţile mari şi răsucite. 

— Cred că putem accepta ideea, a rostit el pe un ton grav, 
că doamna Leidner şi-a găsit moartea în acele zece minute. 

Capitolul 14 -Unul dintre noi? 

Câteva clipe s-a lăsat tăcerea... Şi un val de oroare a părut 
să cuprindă întreaga încăpere. 

Bănuiesc că în acel moment am început pentru prima oară 
să cred că teoria doctorului Reilly era corectă. 

Am simţit că ucigaşul era în cameră. Stătea lângă noi, 
ascultând. Unul dintre noi... 

Poate că şi doamna Mercado a simţit acelaşi lucru, căci a 
scos dintr-odată un țipăt ascuţit. 

— Nu mă pot abţine, a zis ea printre suspine. E... atât de 
îngrozitor! 

— Curaj, Mărie, a îmbărbătat-o soţul ei. 

S-a uitat la noi, ca şi cum voia să-şi ceară scuze. 

— E foarte sensibilă. Resimte totul cu foarte mare 
intensitate. 

— 'Ţineam aşa de mult la Louise, a oftat doamna Mercado. 

Nu ştiu dacă mi s-a citit pe chip ceva din ceea ce îmi 
trecea prin minte, dar m-am trezit brusc că domnul Poirot 
mă cerceta cu privirea, cu un zâmbet uşor fluturându-i pe 
buze. 

I-am aruncat o căutătură rece, şi şi-a reluat întrebările. 

— Spuneţi-mi, madame, cum v-aţi petrecut după-amiaza 
de ieri? 


— Mi-am spălat pârul, a explicat plângând doamna 
Mercado. E cumplit că nu mi-am dat seama de nimic. Eram 
veselă şi ocupată. 

— Eraţi în camera dumneavoastră? 

— Da. 

— Şi nu aţi ieşit deloc? 

— Nu. Doar când am auzit maşina. Atunci am ieşit şi am 
aflat ce se întâmplase. O, a fost oribil! 

— V-a surprins? 

Doamna Mercado s-a oprit din plâns. A deschis ochii, plină 
de indignare. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Poirot? Sugeraţi cumva 
că...? 

— La ce-aş putea să mă refer, madame? Tocmai ne-aţi zis 
cât de mult ţineaţi la doamna Leidner. Poate că vi s-a 
confesat. 

— A, înţeleg... Nu, nu, draga de Louise nu mi-a spus 
niciodată nimic, nimic exact, adică. Bineînţeles, mi-am dat 
seama că era teribil de îngrijorată şi de neliniştită. Şi au 
mai fost şi toate incidentele acelea ciudate, mâini bătând la 
geam şi tot restul. 

— Îmi aduc aminte că ziceaţi că sunt doar nişte închipuiri, 
am intervenit eu, nereuşind să îmi ţin gura. 

M-am bucurat să văd că a rămas pentru o clipă 
descumpâănită. 

Din nou am remarcat privirea amuzată a domnului Poirot 
aţintită asupra mea. 

A încheiat sec: 

— Aşadar, madame, vă spălaţi părul, nu aţi auzit nimic şi 
nu aţi văzut nimic. Mai puteţi adăuga ceva care să ne fie de 
folos în vreun fel? 

Doamna Mercado a răspuns numaidecât: 

— Nu, nimic. E o enigmă! Însă, după părerea mea, e 
neîndoielnic, absolut neîndoielnic, că ucigaşul a venit din 
exterior. E limpede pentru toată lumea. 

Poirot s-a întors spre soţul ei. 


— Şi dumneavoastră, monsieur, ce ne puteţi spune? 
Domnul Mercado a început să vorbească agitat, trăgându- 
se mecanic de barbă. 

— Aşa trebuie să se fi întâmplat. Aşa trebuie să se fi 
întâmplat. Totuşi, cum ar fi putut cineva să îi vrea răul? Era 
atât de bună, atât de drăguță... A clătinat din cap. Cine a 
omorât-o trebuie că era un demon, da, un demon! 

— Şi dumneavoastră, monsieur, cum v-aţi petrecut după- 
amiaza de ieri? 

— Eu? A întrebat el nedumerit. 

— Erai în laborator, Joseph, i-a suflat soţia lui. 

— A, da, aşa e, aşa e. Treburile mele obişnuite. 

— Şi la ce oră v-aţi dus în laborator? 

Din nou s-a uitat neputincios şi întrebător la doamna 
Mercado. 

— La unu fără zece, Joseph. 

— A, da, la unu fără zece. 

— Aţi ieşit la vreun moment dat în ciute? 

— Nu, nu cred. A stat puţin pe gânduri. Nu, sunt sigur că 
n-am ieşit. 

— Când aţi auzit de tragedie? 

— Soţia mea a venit şi mi-a spus. A fost groaznic... Şocant. 
Nu-mi venea să cred. Chiar şi acum, parcă e de necrezut. 

Deodată, a început să tremure. 

— E groaznic... Groaznic... 

Doamna Mercado a venit repede lângă el. 

— Da, da, Joseph, toţi simţim asta. Dar nu trebuie să 
cedezi. Nu ai face decât să înrăutăţeşti situaţia pentru 
profesorul Leidner. 

Am văzut o strâmbătură de durere pe chipul profesorului 
Leidner şi mi-am dat seama că nu îi era uşor să suporte 
această atmosferă emoţională. I-a aruncat o privire furişă 
lui Poirot, ca şi cum i-ar fi cerut ajutorul. Poirot a răspuns 
numaidecât. 

— Domnişoară Johnson? A zis el. 


— Mă tem că nu vă pot spune prea multe. Glasul ei de 
persoană educată şi bine-crescută era liniştitor după vocea 
ascuţită, de soprană, a doamnei Mercado. A continuat: 
Lucram în camera de zi, făceam impresiuni în plastilină 
după sigilii cilindru. 

— Şi aţi văzut sau aţi observat ceva? 

— Nu. 

Poirot s-a uitat la ea. Sesizase, ca şi mine, o umbră de 
ezitare în răspunsul ei. 

— Sunteţi convinsă, domnişoară? Nu vă amintiţi nimic, nici 
măcar vag? 

— Nu, nu tocmai... 

— Ceva ce aţi zărit, să zicem, cu colţul ochiului, aproape 
fără să vă daţi seama că aţi văzut. 

— Nu, cu siguranţă nu, a replicat ea hotărâtă. 

— Atunci ceva ce aţi auzit. A, da, ceva ce nu ştiţi precis 
dacă aţi auzit sau nu. 

Domnişoara Johnson a râs scurt, puţin iritată. 

— Mă presaţi prea mult, domnule Poirot. Mă tem că mă 
încurajați să vă spun ceva ce, probabil, nu a existat decât în 
imaginaţia mea. 

— Înseamnă deci că a fost ceva ce, să zicem, v-aţi 
închipuit? 

Domnişoara Johnson a răspuns rar, cântărindu-şi cu 
detaşare vorbele: 

— Mi s-a părut că, la un moment dat în după-amiaza 
aceea, am auzit un țipăt slab... Îndrăznesc să afirm că într- 
adevăr am auzit un țipăt. Toate ferestrele din camera de zi 
erau deschise, şi se aud tot soiul de zgomote de la oamenii 
care muncesc pe câmpul de orz. Însă, vedeţi 
dumneavoastră, de atunci mi-a intrat în cap că am auzit-o 
de fapt pe doamna Leidner. Şi asta mă întristează teribil. 
Pentru că, dacă m-aş fi ridicat şi aş fi alergat în camera ei... 
Ei bine, cine ştie? Aş fi putut ajunge la timp... 

Doctoral Reilly a intervenit, autoritar: 


— Nu vă gândiţi la astfel de lucruri. Nu am nici o îndoială 
că doamna Leidner (iartă-mă, Leidner) a fost doborâtă la 
pământ de îndată ce bărbatul a intrat în încăpere, iar 
lovitura a ucis-o pe loc. Nu a existat o a doua lovitură. 
Altminteri ar fi avut timp să strige după ajutor şi să 
stârnească larmă. 

— Dar tot aş fi putut să îl prind pe ucigaş, a spus 
domnişoara Johnson. 

— Ce oră era, mademoiselle? S-a interesat Poirot. În jur de 
unu jumătate? 

— Cam aşa, da. 

A reflectat puţin. 

— Se potriveşte, a zis Poirot gânditor. Nu aţi auzit nimic 
altceva... de pildă, o uşă deschizându-se sau închizându-se? 

Domnişoara Johnson a clătinat din cap. 

— Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva. 

— Bânuiesc că stăteaţi la masă. Eraţi cu faţa la ce? La 
curte? La camera antichităţilor? La verandă? Sau la câmp? 

— Eram cu faţa la curte. 

— Din locul unde stăteaţi îl vedeaţi pe băiatul Abdullah 
spălând vasele de lut? 

— Da, dacă ridicam privirea, însă fireşte că eram foarte 
preocupată de ceea ce făceam. Eram concentrată asupra 
lucrului. 

— Dacă ar fi trecut cineva prin faţa ferestrei care dădea în 
curte, aţi fi remarcat? 

— Da, sunt aproape convinsă. 

— Şi nu s-a întâmplat aşa ceva? 

— Nu. 

— Dar dacă ar fi traversat cineva curtea pe la mijloc, să 
zicem, aţi fi remarcat? 

— Probabil că nu, afară doar, cum spuneam şi mai înainte, 
dacă s-ar fi întâmplat să ridic privirea şi să mă uit pe 
fereastră. 

— Aţi observat că băiatul Abdullah şi-a lăsat treburile şi a 
ieşit să stea de vorbă cu ceilalţi servitori? 


— Nu. 

— Zece minute, a rostit Poirot meditativ. Zece minute 
fatale. 

Preţ de o clipă s-a aşternut tăcerea. 

Deodată, domnişoara Johnson şi-a înălţat capul şi a spus: 

— Ştiţi, domnule Poirot, cred că, fără să vreau, v-am indus 
în eroare. Dacă stau să mă gândesc mai bine, e cu 
neputinţă ca, din locul unde mă găseam, să fi auzit vreun 
țipăt scos în odaia doamnei Leidner. Între noi era camera 
antichităţilor - şi înţeleg că toate ferestrele de la ea din 
încăpere erau închise. 

— În orice caz, nu vă faceţi inimă rea, mademoiselle, a zis 
Poirot cu blândeţe. Nu are prea mare importanţa. 

— Nu, fireşte că nu. Înţeleg. Însă, vedeţi dumneavoastră, 
este important pentru mine, pentru că am senzaţia că aş fi 
putut face ceva. 

— Nu te chinui singură, dragă Anne, a spus profesorul 
Leidner afectuos. Trebuie să rămâi cu picioarele pe pământ. 
Ce-ai auzit era probabil vreun arab care zbiera la un altul 
pe câmp. 

Domnişoara Johnson s-a înroşit puţin din pricina bunătăţii 
pe care bărbatul i-o arăta. Chiar i s-au umplut ochii de 
lacrimi. A întors capul şi a adăugat, cu un glas şi mai răguşit 
ca de obicei: 

— Pesemne că aşa a fost. E normal ca, după o tragedie, să 
începi să îţi imaginezi lucruri inexistente. 

Poirot îşi consulta din nou carneţelul. 

— Nu cred că mai e ceva de adăugat. Domnule Carey? 

Richard Carey a vorbit rar, scorţos şi mecanic: 

— Mă tem că nu pot spune nimic care să vă fie de folos. 
Lucram la săpături. Acolo am primit vestea. 

— Şi nu ştiţi sau nu vă amintiţi nimic important care să se 
fi petrecut în zilele de dinaintea crimei? 

— Absolut nimic. 

— Domnule Coleman? 


— Eu nu am fost de faţă la nimic, a zis domnul Coleman, 
vocea trădându-i... O umbră de regret oare? Am plecat la 
Hassanieh ieri-dimineaţă ca să aduc banii pentru salariile 
muncitorilor. Când m-am întors, Emmott mi-a povestit ce s-a 
întâmplat, şi am plecat din nou după poliţie şi după doctorul 
Reilly. 

— Şi înainte? 

— Păi, atmosfera era cam tensionată - dar deja ştiţi asta. 
Am tras o sperietură atunci, cu camera antichităţilor şi încă 
o dată sau de două ori înainte: mâini şi chipuri la ferestre, 
vă aduceţi aminte, domnule, i s-a adresat el profesorului 
Leidner, care a înclinat din cap în semn de încuviinţare. Eu 
unul sunt de părere că o să descoperiţi că în casă a pătruns 
cineva din exterior. Trebuie că a fost vreun cerşetor dibaci. 

Poirot l-a cercetat în tăcere, preţ de un minut sau două. 

— Sunteţi englez, domnule Coleman? L-a întrebat în cele 
din urmă. 

— Întocmai, domnule. Sută la sută britanic. Uitaţi eticheta. 
Englez veritabil. 

— Luaţi pentru prima dată parte la săpături? 

— Da. 

— Şi sunteţi pasionat de arheologie? 

Această replică a părut să îl cam stânjenească pe domnul 
Coleman. S-a cam îmbujorat şi i-a aruncat profesorului 
Leidner o privire de şcolar prins cu mâţa-n sac. 

— Fireşte... E foarte interesant, s-a bâlbâit el. Vreau să 
zic... Nu sunt un tip foarte deştept... 

S-a oprit, într-un mod cam penibil. Poirot nu a insistat. 

A bătut gânditor în masă cu capătul creionului şi a 
îndreptat cu grijă călimara din faţa lui. 

— Se pare deci că astea sunt toate informaţiile pe care le 
putem aduna pentru moment. Dacă vreunul dintre 
dumneavoastră îşi mai aduce aminte de ceva, nu ezitaţi să 
veniţi la mine. Acum cred că ar fi bine să discut între patru 
ochi cu profesorul Leidner şi cu doctorul Reilly. 


Era momentul să ne retragem. Ne-am ridicat cu toţii şi am 
ieşit în şir indian pe uşă. 'locmai când pusesem piciorul 
afară, o voce m-a chemat înapoi. 

— Poate că, a spus domnul Poirot, sora Leatheran va avea 
amabilitatea să rămână. Consider că ne poate fi de mare 
ajutor. 

M-am întors şi m-am aşezat din nou la masă. 

Capitolul 15 - Poirot face o sugestie 

Doctorul Reilly se ridicase de pe scaun. După ce a ieşit 
toată lumea, a închis cu luare-aminte uşa. Apoi, cu o 
căutătură întrebătoare către Poirot, s-a apucat să închidă 
fereastra care dădea în curte. Celelalte erau deja închise. 
Apoi s-a aşezat şi el din nou la masă. 

— Bien! A început Poirot. Acum am rămas între noi şi nu 
vom fi tulburaţi. Putem vorbi deschis. Am auzit cu toţii ce au 
avut de spus membrii expediției şi... Da, ma soeur, ce 
părere ai? 

M-am înroşit. Nu încăpea îndoială că omuleţul acela ciudat 
avea privirea foarte pătrunzătoare. Îşi dăduse seama de 
gândul care îmi trecuse prin cap - cred că s-a citit puţin 
prea clar pe chipul meu ceea ce gândeam! 

— O, nimic, am zis eu şovăitor. 

— Hai, soră, a intervenit doctorul Reilly. Nu-l face pe 
specialist să aştepte! 

— Nu e mare lucru, m-am grăbit eu să explic. Mi-a trecut 
doar prin cap, ca să spun aşa, că, dacă ar şti sau ar bănui 
cineva ceva, nu i-ar fi prea uşor să aducă vorba despre asta 
în faţa tuturor - sau, probabil, în faţa profesorului Leidner. 

Spre uimirea mea, domnul Poirot a dat din cap, 
încuviinţând. 

— Exact. Exact Ai foarte mare dreptate. Dar vă voi lămuri. 
Această mică adunare pe care tocmai am avut-o... A servit 
unui scop. În Anglia, înainte de începerea cursei există o 
paradă a cailor, nu-i aşa? Caii merg în faţa tribunelor 
pentru ca toată lumea să aibă ocazia să îi vadă şi să îi 


judece. Acesta a fost şi scopul acestei adunări. Cu alte 
cuvinte, am cântărit concurenţii. 

Profesorul Leidner a strigat indignat: 

— Nu cred nici o clipă că vreun membru al expediției mele 
ar putea fi implicat în acest omor! Apoi, întorcându-se spre 
mine, mi-a zis, pe un ton autoritar: Soră, ţi-aş fi îndatorat 
dacă i-ai împărtăşi numaidecât domnului Poirot ce anume s- 
a petrecut între dumneata şi soţia mea în urmă cu două 
zile. 

Îmboldită astfel, am început de îndată să povestesc, 
încercând pe cât posibil să îmi amintesc întocmai cuvintele 
şi sintagmele pe care le folosise doamna Leidner. 

După ce am isprăvit, domnul Poirot a exclamat: 

— Foarte bine. Foarte bine. Ai mintea limpede şi ordonată, 
îmi vei fi de mare folos. S-a întors apoi către profesorul 
Leidner. Aveţi scrisorile acelea? 

— Le am aici. Am presupus că veţi dori să le vedeţi. 

Poirot le-a luat şi le-a citit, examinându-le în acelaşi timp 

Îndeaproape. Am fost cam dezamăgită că nu a presărat 
nici un fel de praf peste ele şi că nu le-a analizat la 
Microscop, sau ceva de genul ăsta, însă mi-am dat seama că 
nu era foarte tânăr şi că metodele lui nu erau pesemne 
aduse la zi. S-a mulţumit doar să le citească, aşa cum 
citeşte oricine o scrisoare. 

După aceea, le-a pus pe masă şi şi-a dres glasul. 

— Acum haideţi să clarificăm lucrurile şi să le punem în 
ordine. Soţia dumneavoastră a primit prima dintre aceste 
scrisori la puţin timp după ce s-a căsătorit cu 
dumneavoastră în America. Mai existaseră şi altele înainte, 
dar pe acelea le-a distrus. Prima scrisoare a fost urmată de 
o a doua. La foarte puţină vreme după a doua, aţi scăpat 
amândoi ca prin urechile acului de la o otrăvire cu gaz. Apoi 
aţi plecat în străinătate, şi timp de aproape doi ani nu a mai 
primit nici o scrisoare. Scrisorile au început din nou să 
sosească la începutul sezonului de săpături de anul acesta, 
adică în ultimele trei săptămâni. Corect? 


— Da, aşa e. 

— Soţia dumneavoastră a intrat într-o stare de panică şi, 
după ce v-aţi consultat cu doctorul Reilly, aţi angajat-o pe 
sora Leatheran să îi ţină companie şi să îi domolească 
temerile. 

— Da. 

— Au avut loc mai multe incidente - mâini care au bătut la 
fereastra, un chip spectral, zgomote în camera 
antichităţilor. Nu aţi asistat la niciunul dintre ele? 

— Nu. 

— De fapt, singurul martor a fost doamna Leidner? 

— Părintele Lavigny a văzut lumină în camera 
antichităţilor. 

— Da, nu am uitat. A tăcut preţ de câteva clipe, după care 
a continuat: Soţia dumneavoastră îşi făcuse testamentul? 

— Nu, nu cred. 

— De ce nu? 

— Nu era de părere că merită osteneala. 

— Nu era o femeie bogată? 

— Ba da, însă doar pe durata vieţii. Tatăl ei îi lăsase o 
sumă considerabilă de bani pe care să o administreze. Nu 
se putea atinge de capital. La moartea ei, urma să fie 
transmisă copiilor pe care i-ar fi avut sau, în caz contrar, 
Muzeului Pittstown. 

Poirot a bătut darabana în masă, cufundat în gânduri. 

— Atunci putem elimina un motiv de crimă. Înţelegeţi că 
asta caut să aflu în primul rând. Cine beneficiază de pe 
urma decesului? În acest caz, un muzeu. Dacă lucrurile ar fi 
stat altfel, dacă doamna Leidner ar fi murit fără să lase 
testament, dar fiind posesoarea unei averi importante, 
întrebarea cine urma să moştenească banii s-ar fi putut 
dovedi foarte interesantă: dumneavoastră sau fostul soţ? 
Însă atunci ar fi existat o dificultate, căci fostul soţ ar fi 
trebuit să revină la viaţă ca să reclame banii, şi bănuiesc că 
atunci ar fi fost în pericol să fie arestat, cu toate că nu cred 
că pedeapsa cu moartea ar mai fi fost pusă în aplicare la 


atâta vreme după sfârşitul războiului. Aceste speculaţii nu 
îşi au, aşadar, locul. După cum spuneam, prima dată 
elucidez problema banilor. Apoi încep întotdeauna prin a 
suspecta pe soţul sau pe soţia persoanei decedate! În cazul 
de faţă, unu la mână, s-a dovedit că ieri după-amiază nu v- 
aţi apropiat deloc de camera soţiei dumneavoastră, doi la 
mână, mai curând pierdeţi decât câştigaţi în urma decesului 
soţiei, şi, trei la mână... 

A făcut o pauză. 

— Da? A intervenit profesorul Leidner. 

— Trei la mână, a reluat Poirot încet, cred că sunt în stare 
să apreciez devotamentul atunci când îl întâlnesc. Profesore 
Leider, dacă nu mă înşel, dragostea pentru soţie a fost 
pasiunea dominantă a vieţii dumneavoastră. Am dreptate? 

Profesorul Leidner a răspuns simplu: 

— Da. 

Poirot a dat din cap. 

— Prin urmare, putem începe. 

— Da, da, hai să ne apucăm, a zis doctorul Reilly, oarecum 
nerăbdător. 

Poirot i-a aruncat o privire mustrătoare. 

— Prietene, nu trebuie să vă pierdeţi răbdarea. În astfel de 
situaţii trebuie să analizat totul cu disciplină şi metodic. De 
fapt, asta e regula după care mă călăuzesc de fiecare dată. 
Cum am înlăturat un număr de posibilităţi, putem acum 
aborda un aspect foarte important. Este vital, după cum 
spuneţi, ca toate cărţile să fie puse pe masă, să nu fie 
ascuns nici un amănunt. 

— Într-adevăr, a încuviinţat doctorul Reilly. 

— De aceea vă cer să îmi spuneţi tot adevărul, a continuat 
Poirot. 

Profesorul Leidner s-a uitat la el mirat. 

— Vă asigur, domnule Poirot, că nu v-am ascuns nimic. V- 
am zis tot ce ştiu. Fără rezerve. 

— Tout de meme, nu mi-aţi spus totul. 

— Ba da. Nu mi-a scăpat nimic. 


Părea cam abătut. 

Poirot a clătinat uşurel din cap. 

— Nu. Nu mi-aţi spus, de pildă, de ce aţi adus-o pe sora 
Leatheran în casă. 

Profesorul Leidner a rămas complet nedumerit. 

— Dar v-am explicat. Este limpede. Starea de agitaţie a 
soţiei mele, temerile ei... 

Poirot s-a aplecat în faţă. Încet, subliniindu-şi spusele, şi-a 
mişcat arătătorul în sus şi în jos. 

— Nu, nu, nu. E ceva care nu e limpede. Soţia 
dumneavoastră e în primejdie, da; e ameninţată cu 
moartea, da. lar dumneavoastră trimiteţi... Nu după poliţie, 
nici măcar după un detectiv particular, ci după o soră 
medicală! Asta nu are noimă! 

— Eu, eu... Profesorul Leidner s-a oprit. Obrajii i s-au 
colorat. Am crezut... 

Nu a mai scos nici un cuvânt. 

— Mai departe, l-a încurajat Poirot. Ce aţi crezut? 

Profesorul Leidner tăcea în continuare. Arăta chinuit şi 
nedomic să mai adauge ceva. 

— Vedeţi dumneavoastră - tonul lui Poirot devenea 
cuceritor şi rugător deopotrivă - tot ce mi-aţi povestit are o 
logică, mai puţin asta. De ce o soră medicală? Există un 
răspuns, da. De fapt, nu poate exista decât un singur 
răspuns. Dumneavoastră nu socoteaţi că primejdia era 
reală. 

În momentul acela, profesorul Leidner a cedat. 

— Doamne ajută-mă, a gemut el. Aşa e. Aşa e. 

Poirot l-a privit ca un motan care stă la pândă lângă gaura 
şoarecelui: gata să sară când se iveşte şoarecele. 

— Ce credeaţi? L-a descusut el. 

— Nu ştiu. Nu ştiu... 

— Ba da, ştiţi. Ştiţi foarte bine. Să încerc să vă ajut. 
Bănuiaţi cumva, profesore Leidner, că acele scrisori 
fuseseră scrise de chiar soţia dumneavoastră? 


Nu a fost nevoie să mai răspundă. Adevărul vorbelor lui 
Poirot era cât se poate de evident. Mâna pe care a ridicat-o, 
îngrozit, ca şi cum cerşea îndurare, era dovada cea mai 
elocventă. 

Am tras adânc aer în piept. Deci avusesem dreptate în 
presupunerea pe care o făcusem, fără a o duce până la 
capăt! Mi-am amintit de tonul ciudat pe care îl avusese 
profesorul Leidner atunci când mă întrebase ce părere 
aveam despre toată povestea. Am dat din cap, gânditoare, 
şi dintr-odată mi-am dat seama că domnul Poirot avea ochii 
aţintiţi asupra mea. 

— Şi dumneata ai bănuit la fel? 

— Mi-a trecut asta prin cap, am replicat eu sincer. 

— Din ce motiv? 

I-am explicat că scrisul semăna cu cel de pe scrisoarea pe 
care mi-o arătase domnul Coleman. 

Poirot s-a întors spre profesorul Leidner. 

— Şi dumneavoastră aţi remarcat această asemănare? 

Profesoral Leidner şi-a plecat capul. 

— Da. Scrisul era mic şi înghesuit - nu mare şi lăbărţat ca 
al lui Louise - dar unele litere erau scrise în acelaşi fel. Să 
vă arăt! 

A scos nişte scrisori din buzunarul interior al hainei şi a 
ales o pagină dintr-una, pe care i-a înmânat-o lui Poirot. Era 
dintr-o scrisoare pe care i-o scrisese soţia lui. Poirot a 
comparat-o cu mare atenţie cu scrisorile anonime. 

— Da, a murmurat. Da. Există nişte asemănări - felul 
curios în care este scrisă litera „s”, litera „e” foarte 
deosebită. Nu sunt expert în grafologie, aşa că nu mă pot 
pronunţa cu certitudine (de altfel, n-am întâlnit niciodată 
doi grafologi care să fie de acord asupra vreunui lucra), 
însă cel puţin este clar că similitudinea dintre cele două 
scrisuri este foarte puternică. Pare foarte probabil ca 
scrisorile să fi fost scrise de aceeaşi persoană. Dar nu e 
sigur. Trebuie să ţinem seama de toate eventualităţile. 

S-a sprijinit de spătarul scaunului şi a adăugat, meditativ: 


— Există trei posibilităţi. Una, asemănarea scrisurilor este 
pură coincidenţă. Doi, aceste scrisori de ameninţare au fost 
scrise, dintr-un motiv necunoscut, de doamna Leidner. Trei, 
au fost scrise de cineva care i-a imitat intenţionat scrisul. 
De ce? Nu pare a avea sens. Una dintre cele trei posibilităţi 
trebuie să fie cea corectă. A reflectat câteva minute, după 
care, întorcându-se spre profesorul Leidner, a întrebat, 
abrupt: Când v-aţi gândit prima dată că există posibilitatea 
ca doamna Leidner însăşi să fi fost autoarea acestor scrisori 
şi ce explicaţie aţi găsit? 

Profesorul Leidner a scuturat din cap. 

— Mi-am alungat acest gând din minte cât de repede am 
putut. Mi se părea că e monstruos. 

— Nu aţi căutat nici o explicaţie? 

— Păi, a ezitat el, mi-am pus problema dacă nu cumva 
grijile pe care şi le făcea cu privire la trecut îi afectaseră 
puţin mintea. M-am gândit că este posibil să îşi fi scris 
singură acele scrisori fără să fie conştientă. E posibil, nu? A 
adăugat, uitându-se la doctorul Reilly. 

Doctorul Reilly şi-a ţuguiat buzele. 

— Creierul omului e capabil de aproape orice, a răspuns el 
vag. 

Insă i-a aruncat lui Poirot o privire sfredelitoare şi, ca şi 
cum i-ar fi dat ascultare, acesta a abandonat subiectul. 

— Scrisorile sunt un aspect interesant, a reluat el. Dar 
trebuie să ne concentrăm asupra cazului ca întreg. Există, 
din câte înţeleg eu, trei soluţii posibile. 

— Trei? 

— Da. Soluţia unu: cea mai simplă. Primul soţ al soţiei 
dumneavoastră este încă în viaţă. Mai întâi o ameninţă, şi 
apoi îşi duce la îndeplinire amenințările. Dacă acceptăm 
această soluţie, problema noastră este să aflăm cum a intrat 
şi cum a ieşit fără să fie văzut. 

Soluţia doi: doamna Leidner, din motive numai de ea ştiute 
(motive care pot fi pesemne mai uşor de desluşit de către 
un medic) îşi scrie singură scrisori de ameninţare. Povestea 


cu gazul este pusă la cale tot de ea (aduceţi-vă aminte că ea 
v-a trezit ca să vă spună că miroase a gaz). Dar, dacă 
scrisorile au fost scrise de doamna Leidner, înseamnă că nu 
exista nici un fel de pericol din partea presupusului autor. 
Trebuie, aşadar, să căutăm ucigaşul în altă parte. Trebuie, 
de fapt, să căutăm printre membrii personalului 
dumneavoastră. Da, a continuat el, ca răspuns la un 
murmur de protest din partea profesorului Leidner, aceasta 
este singura concluzie logică. Unul dintre ei a omorât-o din 
cauza unei ranchiuni personale. Acel om ştia probabil de 
existenţa scrisorilor sau, în orice caz, ştia că doamna 
Leidner se teme sau pretinde că se teme de cineva. Din 
punctul de vedere al ucigaşul, acest lucru era foarte 
convenabil. Era convins că omorul va fi pus pe seama unui 
străin misterios - autorul scrisorilor de ameninţare. 

O variantă la această soluţie este că ucigaşul a scris el 
însuşi scrisorile, întrucât cunoştea trecutul doamnei 
Leidner. Însă, în acest caz, nu e limpede de ce criminalul ar 
fi imitat scrisul doamnei Leidner, întrucât, din câte pricep 
eu, ar fi fost în avantajul lui ca scrisorile să pară scrise de 
un străin. 

A treia soluţie este, după părerea mea, cea mai 
interesantă. Sugerez că scrisorile sunt autentice. Ele sunt 
scrise de primul soţ al doamnei Leidner (sau de fratele mai 
mic al acestuia), care este unul dintre membrii expediției. 

Capitolul 16 -Suspec ţii 

Profesorul Leidner a sărit în picioare. 

— Imposibil! Absolut imposibil! E o idee absurdă! 

Domnul Poirot l-a privit calm, dar nu a scos nici un cuvânt. 

— Adică sugeraţi că fostul soţ al soţiei mele face parte din 
expediţie şi că ea nu l-a recunoscut? 

— Întocmai. Reflectaţi puţin asupra faptelor. Cu 
aproximativ cincisprezece ani în urmă, soţia dumneavoastră 
a trăit cu acest bărbat vreme de câteva luni. L-ar fi 
recunoscut oare dacă l-ar fi întâlnit după atâta timp? Cred 
că nu. Trăsăturile feţei i s-ar fi schimbat, constituţia i s-ar fi 


schimbat - doar vocea pesemne că i-ar fi rămas aceeaşi, 
însă acesta e un detaliu de care s-ar fi putut ocupa fără 
probleme. Şi, nu uitaţi, ea nu se aşteaptă să îl găsească 
printre cei din casă. Ea îl vede ca fiind undeva în exterior, 
un străin. Nu, nu cred că l-ar fi recunoscut. Şi mai există o 
posibilitate. Fratele mai mic, care era copil atunci când 
doamna Leidner s-a căsătorit prima oară şi care îi era atât 
de devotat fratelui mai mare. Acum este bărbat în toată 
firea. Credeţi că ar recunoaşte un copil de zece sau 
doisprezece ani într-un bărbat care se apropie de treizeci? 
Da, trebuie să îl punem la socoteală pe tânărul William 
Bosner. Aduceţi-vă aminte, în ochii lui fratele său nu este un 
trădător, ci un patriot, un martir pentru patria lui, 
Germania. În ochii lui, doamna Leidner este trădătoarea, 
monstrul care l-a trimis pe fratele său iubit la moarte! Un 
copil susceptibil este capabil de o adevărată idolatrie, iar o 
minte tânără poate deveni cu uşurinţă obsedată de o idee 
care persistă şi la maturitate. 

— E adevărat, a intervenit doctorul Reilly. Concepţia foarte 
răspândită potrivit căreia copiii uită uşor nu este deloc 
corectă. Mulţi oameni îşi petrec toată viaţa urmăriţi de o 
idee care li s-a întipărit în minte din fragedă copilărie. 

— Bien. Avem aceste două posibilităţi. Frederick Bosner, 
un bărbat acum de vreo cincizeci de ani, şi William Bosner, 
care are probabil puţin sub treizeci. Să-i examinăm deci pe 
membrii expediției din aceste două puncte de vedere. 

— Asta este nemaipomenit! A şoptit profesorul Leidner. 
Oamenii mei! Membrii expediției mele! 

— Şi, prin urmare, deasupra oricăror bănuieli, a replicat 
Poirot sec. Un punct de vedere foarte util. Commengons! 
Cine nu ar putea fi cu nici un chip Frederick sau William? 

— Femeile. 

— Fireşte. Domnişoara Johnson şi doamna Mercado ies din 
discuţie. Cine altcineva? 

— Carey. Am lucrat împreună ani de zile înainte s-o cunosc 
pe Louise... 


— Şi nici nu are vârsta potrivită. Are, aş zice, treizeci şi opt 
sau treizeci şi nouă de ani, prea tânăr pentru Frederick şi 
prea mare pentru William. Acum restul. Părintele Lavigny şi 
domnul Mercado. Oricare dintre ei ar putea fi Frederick 
Bosner. 

— Dar, dragă domnule, a exclamat profesorul Leidner cu 
iritare şi amuzament în glas, părintele Lavigny este 
cunoscut în întreaga lume ca epigrafist, iar Mercado a 
lucrat ani întregi într-un celebru muzeu din New York. E 
imposibil ca vreunul dintre ei să fie bărbatul la care vă 
gândiţi! 

Poirot a dat nepăsător din mână. 

— Imposibil, imposibil... Nu iau în seamă acest cuvânt! 
Întotdeauna examinez imposibilul îndeaproape! Dar să 
mergem mai departe! Cine mai e? Carl Reiter, un tânăr cu 
nume german, David Emmott... 

— E altreilea an când lucrăm împreună, nu uitaţi. 

— Este un tânăr înzestrat cu darul răbdării. Dacă ar 
comite o crimă, nu ar face-o în grabă. 'Iotul ar fi foarte bine 
pus la punct. 

Profesorul Leidner a făcut un gest ce îi arăta disperarea. 

— Şi, în sfârşit, William Coleman, a continuat Poirot. 

— E englez. 

— Pourquoi pas? Doar doamna Leidner a spus că băiatul a 
plecat din America şi i s-a pierdut urma. Ar fi putut fi 
crescut în Anglia. 

— Aveţi răspuns la orice, a zis profesorul Leidner. 

Eu căzusem pe gânduri. Încă de la început mi se păruse că 
domnul Coleman aducea mai mult a personaj din romanele 
lui P G. Wodehouse decât a tânăr în carne şi oase. Jucase 
oare un rol în tot acest timp? 

Poirot nota ceva în carneţel. 

— Haideţi să procedăm metodic, a propus el. În prima 
categorie avem două nume: părintele Lavigny şi domnul 
Mercado. În a doua, îi avem pe Coleman, Emmott şi Reiter. 


Acum să trecem la celălalt aspect al problemei - mijlocul şi 
ocazia. Care dintre membrii expediției a avut mijlocul şi 
ocazia de a comite crima? Carey era la săpături, Coleman, 
la Hassanieh, dumneavoastră, pe acoperiş. Mai rămân deci 
părintele Lavigny, domnul Mercado, doamna Mercado, 
David Emmott, Carl Reiter, domnişoara Johnson şi sora 
Leatheran. 

— O! Am exclamat, tresărind în scaun. 

Domnul Poirot s-a uitat la mine cu o sclipire în ochi. 

— Da, mă tem, ma soeur, că trebuie să te includ şi pe 
dumneata. Ar fi fost foarte simplu să o ucizi pe doamna 
Leidner când nu era nimeni în ciute. Ai muşchi şi forţă, iar 
ea nu ar fi bănuit nimic până când nu ar fi venit lovitura. 

Eram atât de supărată, încât nu reuşeam să rostesc nici o 
vorbă. Am remarcat însă că doctorul Reilly se distra teribil 
pe seama mea. 

— Cazul interesant al sorei care şi-a ucis pacienţii unul 
câte imul, a murmurat el. 

I-am aruncat aşa o privire! 

Profesorul Leidner medita la cu totul altceva. 

— Nu Emmott, domnule Poirot, a obiectat el. Nu îl puteţi 
include printre suspecți. Aduceţi-vă aminte că a stat cu 
mine pe acoperiş în timpul acelor zece minute. 

— Cu toate acestea, nu îl putem exclude. Ar fi putut să 
coboare, să meargă direct în camera doamnei Leidner, să o 
omoare şi apoi să îl cheme pe băiat înapoi. Sau ar fi putut să 
o omoare în una din dăţile când a trimis băiatul sus la 
dumneavoastră. 

Profesorul Leidner a clătinat din cap, şoptind: 

— Ce coşmar! Totul e aşa de... Bizar. 

Spre surprinderea mea, Poirot a încuviinţat. 

— Da, e adevărat. E un omor bizar. Nu te întâlneşti adesea 
cu aşa ceva. De obicei, crimele sunt foarte sordide şi foarte 
simple. Dar asta e o crimă neobişnuită... Bănuiesc, 
profesore Leidner, că soţia dumneavoastră era o femeie 
neobişnuită. 


Pusese atât de precis punctul pe i, încât am tresărit. 

— E adevărat, soră? M-a întrebat. 

Profesorul Leidner m-a îndemnat blând: 

— Spune-i cum era Louise, soră. Dumneata nu eşti 
părtinitoare. 

Am vorbit foarte deschis. 

— Era o persoană încântătoare. Nu puteai să nu o admiri 
şi să nu vrei să faci tot felul de lucruri pentru ea. Nu am 
cunoscut niciodată pe cineva ca ea. 

— Mulţumesc, mi-a zis profesorul Leidner, zâmbindu-mi. 

— Este o mărturie valoroasă, venind din partea unei 
persoane din afară, a intervenit Poirot politicos. Ei bine, 
haideţi să continuăm. La capitolul mijloc şi ocazie avem 
şapte nume. Sora Leatheran, domnişoara Johnson, doamna 
Mercado, domnul Mercado, domnul Reiter, domnul Emmott 
şi părintele Lavigny. 

Şi-a dres din nou glasul. Am remarcat mereu că străinii 
scot tot soiul de zgomote ciudate. 

— Haideţi să presupunem pentru o clipă că teoria numărul 
trei este cea corectă. Cu alte cuvinte, că ucigaşul este 
Frederick sau William Bosner şi că Frederick sau William 
Bosner este unul dintre membrii expediției. Comparând 
ambele liste, putem reduce numărul suspecţilor la patra. 
Părintele Lavigny, domnul Mercado, Carl Reiter şi David 
Emmott. 

— Părintele Lavigny iese din discuţie, s-a împotrivit 
profesoral Leidner foarte hotărât. Este unul dintre Peres 
Blancs din Cartagina. 

— Iar barba lui este cât se poate de reală, am adăugat eu. 

— Ma soeur, a spus Poirot, un ucigaş de prima clasă nu 
poartă niciodată barbă falsă! 

— De unde ştiţi că e vorba de un ucigaş de prima clasă? 
Am întrebat eu, răzvrătindu-mă. 

— Pentru că altminteri adevărul mi-ar fi clar în clipa asta - 
şi nu-mi este. 

„Asta e pură îngâmfare”, mi-am zis în sinea mea. 


— În orice caz, am reluat eu, revenind la barbă, ar fi avut 
nevoie de mult timp ca să o lase să crească. 

— Asta este o observaţie bună, a spus Poirot. 

— Dar e ridicol, absolut ridicol, s-a opus iritat profesoral 
Leidner. Atât el, cât şi Mercado sunt nişte oameni bine- 
cunoscuţi. Sunt renumiţi de ani de zile. 

Poirot s-a întors spre el. 

— Nu aveţi versiunea corectă. Nu luaţi în consideraţie un 
aspect important. Dacă Frederick Bosner nu e mort, cea 
făcut în toţi anii ăştia? Trebuie că şi-a luat alt nume. Trebuie 
că şi-a făcut o carieră. 

— Ca Pere Blanc? A întrebat doctorul Reilly sceptic. 

— E o idee cam năstruşnică, e adevărat, a mărturisit 
Poirot. Însă nu o putem elimina. În plus, mai există şi alte 
posibilităţi. 

— Tinerii? A zis Reilly. Dacă vreţi părerea mea, la prima 
vedere doar unul dintre suspecţii dumneavoastră poate fi 
acceptat ca atare. 

— Şi anume? 

— Tânărul Carl Reiter. Nu există nimic concret împotriva 
lui, dar, dacă stai să te gândeşti puţin, sunt anumite lucruri 
care îţi sar în ochi - are vârsta potrivită, are nume german, 
este primul lui an aici şi ar fi avut şi ocazia să acţioneze. N- 
ar fi trebuit decât să lase puţin fotografiile, să traverseze 
curtea, să comită mârşăvia şi să se furişeze înapoi când nu 
era nimeni prin preajmă. Dacă ar fi intrat cineva în camera 
de fotografii când era plecat, ar fi putut spune oricând că 
era în camera obscură. Nu zic că el e vinovatul, însă, dacă 
vreţi să suspectaţi pe cineva, el este de departe persoana 
cea mai plauzibilă. 

Domnul Poirot nu a părut prea receptiv. A dat grav din 
cap, dar a neîncredere. 

— Da, a spus el. Este persoana cea mai plauzibilă, însă s-ar 
putea ca lucrurile să nu fie chiar aşa de simple. Apoi a 
adăugat: Haideţi să ne oprim aici! Aş vrea, dacă se poate, să 
examinez camera în care a avut loc crima. 


— Bineînţeles. Profesorul Leidner s-a scotocit în buzunar, 
după care s-a uitat la doctorul Reilly. A luat-o căpitanul 
Maitland. 

— Maitland mi-a dat-o mie, a zis Reilly. Ela trebuit să plece 
ca să se ocupe de afacerea aia legată de kurzi. 

A scos cheia. 

Profesorul Leidner a început şovăitor: 

— Vă supăraţi... Dacă eu... Poate sora... 

— Fireşte, fireşte, a spus Poirot. Înţeleg foarte bine. Nu aş 
vrea să vă pricinuiesc o suferinţă inutilă. Dacă eşti bună să 
mă însoţeşti, ma soeur. 

— Cum să nu. 

Capitolul 17 -Pata de lângă lavoar 

Trupul doamnei Leidner fusese dus la Hassanieh pentru 
autopsie, dar, în afară de asta, camera era neschimbată. 
Erau atât de puţine în ea, încât poliţia terminase repede 
cercetările. 

În dreapta uşii, cum intrai, era patul. Faţă în faţă cu uşa, 
de partea cealaltă a camerei, erau două ferestre cu gratii 
care dădeau spre câmp. Între ele, o masă simplă de stejar, 
cu două sertare, care servea drept măsuţă de toaletă. Pe 
peretele dinspre est era un şir de cârlige pe care erau 
agăţate rochii învelite în nişte pungi de bumbac şi o comodă 
de lemn. Chiar în stânga uşii se afla lavoarul. În mijlocul 
încăperii era o masă mare de stejar, pe care se găseau o 
sugativă, o călimară şi o servietă. În aceasta din urmă ţinea 
doamna Leidner scrisorile anonime. Perdelele erau nişte 
bucăţi scurte de material indigen - albe cu dungi portocalii. 
Podeaua era de piatră, cu nişte carpete din piele de ţap 
răsfirate ici şi colo, trei mai înguste, maro cu dungi albe, în 
faţa celor două ferestre şi a lavoarului, şi una mai mare, de 
calitate mai bună, albă cu dungi maro, între pat şi masa de 
scris. 

Nu erau dulapuri, sau nişe, sau draperii lungi - de fapt, nu 
exista nici un loc în care să se fi putut ascunde cineva. Patul 
era simplu, de fier, acoperit cu o cuvertură de bumbac, cu 


imprimeu. Singura urmă de lux din cameră erau trei perne 
de puf, moi şi umflate. Doar doamna Leidner avea 
asemenea perne. 

Doctorul Reilly a explicat în câteva vorbe unde fusese găsit 
cadavrul doamnei Leidner - grămadă pe carpeta de lângă 
pat. 

Pentru a-şi ilustra spusele, mi-a făcut semn să mă ofer 
voluntar. 

— Dacă nu te superi, soră? Mi-a spus. 

Nu am făcut mofturi. M-am pus pe podea şi am încercat să 
reconstitui cât mai precis poziţia în care fusese descoperită 
doamna Leidner. 

— Leidner i-a ridicat capul când a găsit-o, a zis doctorul. 
Dar l-am chestionat îndeaproape, şi e clar că nu i-a 
schimbat locul. 

— Pare destul de limpede, a răspuns Poirot. Era întinsă pe 
pat, dormind sau odihnindu-se, cineva deschide uşa, ea 
ridică privirea, se scoală în picioare... 

— Iar el o doboară la pământ, a încheiat doctorul. Lovitura 
provoacă o stare de inconştienţă, iar moartea survine la 
foarte puţin timp după aceea. Vedeţi... 

A făcut nişte precizări despre rană în limbaj medical. 

— Deci fără prea mult sânge, nu? S-a interesat Poirot. 

— Nu, sângele a pătruns în creier. 

— Eh bien, a spus Poirot, totul pare limpede, cu excepţia 
unui singur lucru. Dacă bărbatul care a intrat era un străin, 
de ce doamna Leidner nu a strigat imediat după ajutor? 
Dacă ar fi ţipat, ar fi auzit-o cineva. Sora Leatheran ar fi 
auzit-o, la fel şi Emmott şi băiatul. 

— E uşor de răspuns la această întrebare, a replicat 
doctorul Reilly sec. Pentru că nu era un străin. 

Poirot a dat din cap, încuviinţând. 

— Da, a zis el gânditor. Poate că a fost surprinsă să vadă 
persoana respectivă - însă nu i-a fost teamă. Apoi, când a 
lovit-o, poate că scos un țipăt slab, dar prea târziu. 

— 'Ţipătul despre care a pomenit domnişoara Johnson? 


— Da, dacă într-adevăr l-a auzit. Una peste alta, mă 
îndoiesc. Pereţii ăştia de lut sunt groşi, iar ferestrele erau 
închise. A mers până la pat. 

— Când ai plecat dumneata din cameră stătea întinsă? M-a 
întrebat. 

Am explicat ce anume făcusem. 

— Avea de gând să doarmă sau să citească? 

— l-am dat două cărţi - una uşoară şi un volum de 
memorii. De regulă citea o vreme, şi câteodată aţipea puţin. 

— Şi era, cum să mă exprim, ca de obicei? 

Am cântărit niţel lucrurile. 

— Da. Se purta destul de normal şi era bine-dispusă. O 
idee cam distantă, poate, dar am pus asta pe seama faptului 
că mi se confesase cu o zi înainte. Uneori oamenii se simt 
puţin stânjeniţi după aceea. 

Lui Poirot îi licăriră ochii. 

— A, da, într-adevăr, cunosc prea bine acest lucru. 

A aruncat o privire în jur. 

— Şi, când ai intrat aici după săvârşirea crimei, erau toate 
la locul lor? 

Am aruncat şi eu o privire în jur. 

— Da, aşa cred. Nu îmi amintesc să fi fost ceva schimbat. 

— Nu ai văzut arma cu care a fost lovită? 

— Nu. 

Poirot s-a uitat la doctorul Reilly. 

— După părerea dumneavoastră, despre ce fel de armă e 
vorba? 

Doctorul a răspuns prompt. 

— Ceva destul de greu, destul de mare şi fără colţuri sau 
muchii ascuţite. Baza rotunjită a unei statui, să zicem - ceva 
de genul ăsta. Dar, atenţie, nu vreau să sugerez că aceasta 
a fost arma crimei. Dar ceva asemănător. Lovitura a fost 
dată cu mare putere. 

— Dată de un braţ puternic? Braţul unui bărbat? 

— Da... Doar dacă nu cumva... 

— Doar dacă nu cumva... Ce? 


Doctorul Reilly a continuat încet: 

— Există posibilitatea ca doamna Leidner să fi fost în 
genunchi şi, în acest caz, lovitura fiind aplicată de sus cu un 
obiect greu, nu ar mai fi fost nevoie de o forţă prea mare. 

— În genunchi, a repetat Poirot, meditativ. Este şi asta o 
idee. 

— Este doar o idee, s-a grăbit doctorul să sublinieze. Nu e 
absolut nimic care să indice aşa ceva. 

— Dar este o posibilitate. 

— Da. Şi, la urma urmei, dacă ţinem cont de circumstanţe, 
nici nu e o idee prea năstruşnică. Teama ar fi putut-o face 
să îngenuncheze ca să ceară îndurare în loc să ţipe, atunci 
când instinctul i-a spus că e prea târziu, că nimeni nu putea 
ajunge la timp ca s-o salveze. 

— Da, a zis Poirot, cufundat în gânduri. Este o idee... 

Era complet neinspirată, după părerea mea. Nu mi-o 
puteam cu nici un chip imagina pe doamna Leidner în 
genunchi în faţa cuiva. 

Poirot a făcut lent turul camerei. A deschis ferestrele, a 
încercat gratiile, şi-a trecut capul printre ele şi s-a 
încredinţat că nu putea în nici un fel să îşi strecoare umerii 
printre zăbrele. 

— Ferestrele erau închise când ai găsit-o? Mi s-a adresat. 
Erau închise şi când ai plecat din încăpere, la unu fără un 
sfert? 

— Da, stăteau mereu închise după-amiaza. Aici nu e plasă, 
ca în camera de zi şi în sufragerie. Sunt ţinute închise, ca să 
nu intre muştele. 

— Şi, în orice caz, nimeni nu putea intra pe acolo, a spus 
Poirot, îngândurat. Iar pereţii sunt cât se poate de solizi - 
cărămizi din argilă - şi nu există nici trape, nici 
luminatoare. Nu, există o singură posibilitate de a intra în 
această cameră: pe uşă. Şi la uşă nu se poate ajunge decât 
prin curte. Iar în curte nu se poate intra decât printr-un 
singur loc: prin arcadă. Şi în faţa arcadei erau cinci oameni, 


şi toţi spun aceeaşi poveste, iar eu, unul, nu cred că mint... 
Nu, nu mint. Nu li s-a cumpărat tăcerea. Ucigaşul era aici... 

Nu am scos nici un cuvânt. Oare nu simţisem şi eu acelaşi 
lucru când ne adunaserăm cu toţii în jurul mesei? 

Poirot s-a mai plimbat puţin prin cameră. A scos o 
fotografie din comodă. Era fotografia unui bărbat în vârstă, 
cu barbişon alb. S-a uitat întrebător la mine. 

— Tatăl doamnei Leidner. Aşa mi-a zis. 

A pus-o la loc şi aruncat o privire la obiectele de pe măsuţa 
de toaletă - toate din carapace de broască ţestoasă, simple, 
dar de bună calitate. A ridicat privirea spre un rând de cărţi 
de pe etajeră şi a citit titlurile cu glas tare. 

— Cine erau grecii? Introducere în teoria relativităţii. Via 
ţa lui Lady Hester Stanhope. (6) Crewe Train. (7) Înapoi 
la Matusalem? 48) Linda Condon. 49) Da, poate că asta ne 
spune ceva. Doamna Leidner nu era deloc proastă. Avea 
minte. 

— O, era o femeie foarte inteligentă, am zis eu înflăcărată. 
Foarte citită şi la curent cu tot. Nu era nicidecum o femeie 
obişnuită. 

A zâmbit când s-a uitat la mine. 

— Nu, a spus. Mi-am dat deja seama de acest lucru. A 
mers mai departe. A rămas câteva momente lângă lavoar, 
unde erau tot felul de sticluţe şi de creme. 

Apoi, dintr-odată, s-a lăsat în genunchi şi a examinat 
carpeta. 

Eu şi doctorul Reilly ne-am apropiat repede de el. Cerceta 
o pată mică, de culoare cafeniu-închis, aproape invizibilă pe 
maroniul carpetei. De fapt, nu se vedea decât acolo unde 
atingea una dintre dungile albe. 

— Ce părere aveţi, doctore? E sânge? 

Doctorul Reilly s-a lăsat şi el în genunchi. 

— Posibil. Pot să verific, dacă vreţi. 

— Dacă sunteţi atât de amabil... 

Domnul Poirot a examinat apoi urciorul şi ligheanul. 
Urciorul era pus pe marginea lavoarului. Ligheanul era gol, 


dar lângă lavoar era o canistră goală de petrol lampant în 
care erau lături. 

S-a întors spre mine. 

— Îţi aduci cumva aminte, soră, dacă, atunci când ai plecat 
din cameră, la unu fără un sfert, urciorul era în lighean sau 
afară? 

— Nu ştiu precis, am răspuns după vreo două minute. 
Cred mai degrabă că era în lighean. 

— Da? 

— Dar, vedeţi dumneavoastră, m-am grăbit să adaug, cred 
asta doar pentru că acolo stătea de obicei. Aşa îl lasă băieţii 
după prânz. Bănuiesc că, dacă ar fi fost afară, aş fi băgat de 
seamă. 

A dat din cap, apreciativ. 

— Da, înţeleg. E vorba despre obiceiurile pe care le-ai 
dobândit în spital. Dacă lucrurile din cameră ar fi fost 
mişcate, le-ai fi pus automat la locul lor, aproape fără să îţi 
dai seama ce faci. Şi după crimă? Erau toate ca acum? 

Am clătinat din cap. 

— Nu am fost atentă. Nu m-a interesat decât să văd dacă e 
vreun loc în care s-ar fi putut ascunde cineva sau dacă 
ucigaşul lăsase ceva în urma lui. 

— Da, e sânge, a zis doctorul Reilly, ridicându-se în 
picioare. Are importanţă? 

Poirot se încrunta, nedumerit. Şi-a desfăcut larg braţele, 
iritat. 

— Nu ştiu. De unde să ştiu? S-ar putea să nu însemne 
absolut nimic. Pot spune, dacă vreţi, că ucigaşul a atins-o, 
că avea sânge pe mână - foarte puţin, dar totuşi sânge - aşa 
că a venit aici şi s-a spălat. Da, se poate ca aşa să se fi 
petrecut lucrurile. Insă nu pot să mă pripesc şi să spun că 
într-adevăr aşa a fost. Pata s-ar putea să nu aibă nici cea 
mai mică importanţă. 

— Nu a fost mult sânge, a zis doctorul Reilly şovăielnic. În 
nici un caz nu a ţâşnit, cel mult s-a prelins puţin din rană. 
Fireşte, dacă a vrut să se asigure că a murit... 


M-am înfiorat. O imagine dezgustătoare mi-a venit în 
minte. Imaginea cuiva - poate chiar băiatul acela drăguţ cu 
faţă de porcuşor care se ocupa de fotografii - care o lovea 
pe acea femeie încântătoare şi apoi se apleca asupra ei, 
atingându-i rana cu degetele, cu o bucurie răutăcioasă şi cu 
chipul schimonosit... de cruzime şi de nebunie... 

Doctorul Reilly mi-a remarcat tulburarea. 

— Ce s-a întâmplat, soră? 

— Nimic. Mi s-a făcut pielea de găină. 

Domnul Poirot s-a răsucit şi s-a uitat la mine. 

— Ştiu de ce aveţi nevoie. După ce terminăm aici, mă 
întorc la Hassanieh cu domnul doctor, şi vă luăm cu noi. 
Sunteţi de acord să îi oferiţi o ceaşcă de ceai sorei 
Leatheran, nu-i aşa, domnule doctor? 

— Încântat. 

— O, nu, domnule doctor, m-am împotrivit eu. Nu se poate 
aşa ceva. 

Domnul Poirot m-a bătut uşurel şi prieteneşte pe umăr. Ca 
un adevărat englez, nu ca un străin. 

— Ma soeur, o să faci cum spun. În plus, mie îmi va fi de 
mare folos. Mai sunt multe lucruri despre care vreau să 
discutăm, şi aici nu se poate, căci trebuie păstrată buna- 
cuviinţă. Profesorul Leidner şi-a venerat soţia şi e convins - 
atât de convins - că toată lumea o adora! Dar, după părerea 
mea, aşa ceva contravine naturii umane! Nu, vreau să 
vorbim despre doamna Leidner - cum se spune? 

— Cu mânușşile scoase. Bun, deci rămâne stabilit. După ce 
terminăm aici, te luăm cu noi la Hassanieh. 

— Presupun, am zis eu nesigură, că ar trebui să plec 
oricum. Mă simt cam stânjenită aici. 

— Mai rămâi aici o zi sau două, m-a îndemnat doctorul 
Reilly. Nu poţi pleca înainte de înmormântare. 

— Nemaipomenit. Şi dacă mă omoară şi pe mine, domnule 
doctor? 

Spusesem asta pe jumătate în glumă, iar doctorul Reilly o 
înţelesese ca atare, şi cred că mi-ar fi răspuns tot în glumă. 


Însă domnul Poirot, spre uimirea mea, a rămas încremenit 
în mijlocul camerei şi şi-a prins capul în mâini. 

— A, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, a murmurat el. Este un 
pericol, da, un mare pericol, şi ce poţi face? Cum te poţi 
feri? 

— Vai, domnule Poirot, dar glumeam! Cine ar putea să 
vrea să mă omoare pe mine? 

— Pe dumneata sau pe altcineva, a răspuns el, pe un ton 
care nu mi-a plăcut deloc. Pur şi simplu îţi dădea fiori. 

— Dar de ce? Am stăruit. 

M-a privit drept în ochi. 

— Mademoiselle, fac şi eu glume şi râd. Însă unele lucruri 
nu sunt deloc de luat în glumă. Meseria m-a învăţat câte 
ceva. Şi unul dintre aceste lucruri, cel mai îngrozitor dintre 
toate, este următorul: crima e un obicei... 

Capitolul 18 - Ceaiul la doctorul Reilly 

Înainte să plecăm, Poirot a făcut turul casei şi al 
acareturilor. A pus câteva întrebări şi servitorilor, în mod 
indirect - doctorul Reilly a tradus întrebările şi răspunsurile 
din engleză în arabă şi invers. 

Întrebările au fost legate mai mult de înfăţişarea străinului 
pe care eu şi doamna Leidner îl văzuserăm uitându-se pe 
fereastră şi cu care părintele Lavigny vorbise a doua zi. 

— Chiar credeţi că individul acela a avut ceva de-a face cu 
toată povestea asta? A întrebat doctorul Reilly pe când ne 
îndreptam hurducându-ne cu maşina spre Hassanieh. 

— Îmi place să strâng toate informaţiile posibile, a replicat 
Poirot. 

Era o foarte bună descriere a metodelor pe care le folosea. 
Am aflat mai târziu că nu exista nici un lucru - nici cea mai 
mică fărâmă de bârfă lipsită de importanţă - care să nu-l 
intereseze. De obicei, bărbaţii nu sunt aşa de clevetitori. 

Trebuie să recunosc că mi-am băut cu plăcere ceaiul când 
am ajuns acasă la doctorul Reilly. Domnul Poirot, am 
remarcat, şi-a pus cinci bucățele de zahăr în ceaşcă. 

Amestecând cu grijă cu linguriţa, a spus: 


— Acum putem vorbi, nu-i aşa? Putem să ne gândim în 
linişte la cine ar fi putut comite crima. 

— Lavigny, Mercado, Emmott sau Reiter? A întrebat 
doctorul Reilly. 

— Nu, nu, aceasta era teoria numărul trei. Vreau să ne 
concentrăm acum asupra teoriei numărul doi şi să lăsăm 
deoparte chestiunea soţului sau a cumnatului misterios 
care se întoarce din trecut. Să discutăm pur şi simplu ce 
membri ai expediției au avut mijlocul şi ocazia de a o ucide 
pe doamna Leidner şi care dintre ei ar fi putut cu adevărat 
săvârşi omorul. 

— Credeam că nu vi se pare o teorie prea plauzibilă. 

— Dimpotrivă. Dar sunt o persoană delicată, a răspuns 
Poirot pe un ton de reproş. Aş fi putut, oare, discuta în 
prezenţa profesorului Leidner motivele care ar fi putut 
conduce la uciderea soţiei lui de către un membru al 
propriei expediţii? Ar fi fost complet lipsit de delicateţe. A 
trebuit să susţin ideea mincinoasă că soţia lui era adorabilă 
şi că toată lumea o adora! Dar fireşte că nu era deloc aşa. 
Acum putem fi brutal de sinceri şi impersonali şi să spunem 
exact ce gândim. Nu trebuie să mai ţinem seamă de 
sentimentele oamenilor. lar sora Leatheran are să ne ajute. 
Sunt convins că este o persoană cu un foarte bun spirit de 
observaţie. 

— O, nu ştiu dacă aveţi dreptate, am zis eu. 

Doctorul Reilly mi-a întins o farfurie cu biscuiţi fierbinţi. 

— Ca să prinzi puteri, mi-a spus. 

Erau delicioşi. 

— Aşadar, a zis Poirot, pe un ton prietenos. Spune-mi, ma 
soeur, ce simţea fiecare membru al expediției pentru 
doamna Leidner. 

— Nu sunt aici decât de-o săptămână, domnule Poirot. 

— Este suficient pentru o persoană cu inteligenţa 
dumitale. O soră medicală îşi dă repede seama de cum stau 
lucrurile. Îşi formează propriile opinii şi se poartă în 
consecinţă. Haide, să începem! Părintele Lavigny, de pildă? 


— Păi, chiar nu ştiu. Din câte mi-am dat seama, lui şi 
doamnei Leidner le plăcea să discute. Dar de obicei 
vorbeau în franceză, iar eu nu prea sunt bună la franceză, 
deşi am învăţat la şcoală când eram mică. Cred că vorbeau 
mai ales despre cărţi. 

— Erau deci în relaţii amicale? 

— Da, s-ar putea spune şi aşa. Dar, în acelaşi timp, cred că 
îl intriga, iar părintele Lavigny era aproape iritat de faptul 
că îl intriga, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

I-am povestit conversaţia pe care o avusesem cu ella 
săpături în prima zi, când o numise pe doamna Leidner „o 
femeie primejdioasă”. 

— Foarte interesant, a zis domnul Poirot. Şi ce părere 
crezi că avea doamna Leidner despre el? 

— E greu de spus. Nu era deloc simplu să îţi dai seama ce 
credea doamna Leidner despre ceilalţi. Câteodată îmi 
închipui că o nedumerea. Îmi amintesc că i-a spus odată 
profesorului Leidner că era cu totul altfel decât preoţii pe 
care îi cunoscuse până atunci. 

— Un ştreang pentru părintele Lavigny, a zis doctorul 
Reilly, pus pe şotii. 

— Dragă prietene, i s-a adresat Poirot, nu aveţi cumva 
nişte pacienţi de care trebuie să vă îngrijiţi? Nu aş vrea 
pentru nimic în lume să vă rețin de la îndeplinirea 
obligaţiilor profesionale. 

— Am un spital întreg de pacienţi. 

După care s-a ridicat, a spus că a înţeles că prezenţa lui nu 
mai este dorită şi a plecat râzând. 


— Aşa e mai bine, a zis Poirot. Acum putem avea o 
conversaţie interesantă între patru ochi. Dar nu uita de 
ceai! 

Mi-a întins o farfurie Cu sandvişuri şi mi-a sugerat să mai 
beau o ceaşcă de ceai. Era foarte atent şi avea nişte 
maniere încântătoare. 

— Şi acum, să continuăm! Cine, după părerea dumitale, nu 
o plăcea pe doamna Leidner? 

— Păi... E doar impresia mea, şi nu aş vrea să fie repetată 
în faţa celorlalţi. 

— Fireşte că nu. 

— Dar, după părerea mea, doamna Mercado pur şi simplu 
o ura! 

— A! Şi domnul Mercado? 

— Avea o slăbiciune pentru ea. Nu cred că femeile îl băgau 
prea mult în seamă - cu excepţia soţiei lui. lar doamna 
Leidner avea un fel agreabil de a se interesa de oameni şi 
de lucrurile pe care le povesteau aceştia. Îmi închipui că 
asta l-a făcut pe bietul om să-şi cam piardă minţile. 

— Şi doamna Mercado... Era nemulțumită? 

— Era efectiv geloasă, ăsta-i adevărul. Trebuie să fii cu 
mare luare-aminte când e un cuplu căsătorit prin preajmă. 
Aşa este. V-aş putea istorisi nişte lucruri de-a dreptul 
surprinzătoare. Nici n-aveţi habar la ce se pot gândi femeile 
când vine vorba despre bărbaţii lor. 

— Nu mă îndoiesc că ai dreptate. Deci doamna Mercado 
era geloasă? Şi o ura pe doamna Leidner? 

— Am văzut-o uitându-se la ea de parcă avea de gând să o 
ucidă - o, Doamne! M-am ridicat. Vă rog să mă credeţi, 
domnule Poirot, nu am vrut să spun că... Adică, n-am vrut 
nici o clipă să... 

— Nu, nu. Înţeleg. Ţi-a scăpat. O exprimare foarte 
potrivită. Şi doamna Leidner nu îşi făcea griji din pricina 
ostilităţii pe care i-o arăta doamna Mercado? 

— Păi... Am zis eu, reflectând, nu cred că îşi făcea griji 
deloc. De fapt, nici nu ştiu dacă a băgat de seamă. M-am 


gândit la un moment dat să îi pomenesc despre asta, dar n- 
am făcut-o. Cu cât spui mai puţine, cu atât trece mai 
repede. Aşa zic eu. 

— Eşti, neîndoielnic, foarte înţeleaptă. Îmi poţi da nişte 
exemple de situaţii când doamna Mercado şi-a arătat 
adevăratele sentimente? 

I-am povestit despre conversaţia de pe acoperiş. 

— Deci a pomenit de prima căsătorie a doamnei Leidner, a 
spus Poirot gânditor. Îţi aminteşti cumva... Te privea de 
parcă se întreba dacă nu auziseşi o altă versiune? 

— Credeţi că s-ar fi putut să ştie adevărul? 

— Este o posibilitate. S-ar putea să fi scris chiar ea acele 
scrisori şi să fi pus la cale toate cele - mâna care a bătut la 
fereastră şi restul. 

— Mi-a trecut şi mie prin cap ceva asemănător. Părea 
genul de răzbunare pe care ar fi putut să o pună la cale. 

— Da. Cu o urmă de cruzime, aş spune. Însă nuepreae 
tipul de temperament care să conducă la o crimă brutală, 
săvârşită cu sânge-rece. A făcut o pauză, apoi a continuat: 
Este ciudat ce ţi-a spus: „Ştiu de ce eşti aici”. Ce-a vrut să 
zică? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, am răspuns eu cinstit. 

— Credea, de bună seamă, că erai acolo dintr-un alt motiv 
decât cel mărturisit. Ce alt motiv? Şi de ce ar fi fost atât de 
preocupată de această chestiune? E ciudat şi felul în care 
mi-ai spus că te-a sfredelit cu privirea în timpul ceaiului, în 
ziua în care ai sosit. 

— Ei bine, nu este o doamnă adevărată, domnule Poirot, 
am replicat eu înţepată. 

— Ma soeur, asta este o scuză, nu o explicaţie. 

Nu am înţeles pe loc ce voia să spună. Dar a continuat 
repede: 

— Şi ceilalţi membri ai expediției? 

Am stat puţin pe gânduri. 

— Nu cred că domnişoara Johnson o plăcea prea mult pe 
doamna Leidner. Însă era destul de sinceră şi de deschisă 


În privinţa asta. Recunoştea că avea prejudecăţi. Vedeţi 
dumneavoastră, îi este foarte devotată profesorului Leidner 
şi lucrează cu el de ani de zile. Şi, bineînţeles, o căsătorie 
schimbă lucrurile - este de netăgăduit. 

— Da... Şi, din punctul de vedere al domnişoarei Johnson, 
era o căsătorie nepotrivită. Ar fi fost mult mai potrivit dacă 
profesorul Leidner s-ar fi însurat cu ea. 

— Într-adevăr, am încuviinţat eu. Dar asta nu arată decât 
că profesorul Leidner este un bărbat tipic. Nici măcar unul 
dintr-o sută nu se gândeşte dacă se căsătoreşte cu 
persoana potrivită. lar profesorul Leidner nu prea poate fi 
condamnat. Domnişoara Johnson, biata de ea, nu arată 
nemaipomenit. Doamna Leidner, pe de altă parte, era foarte 
frumoasă - chiar dacă nu foarte tânără, fireşte - dar, o! Mi- 
ar fi plăcut să o cunoaşteţi. Avea ceva... Mi-amintesc că 
domnul Coleman a zis odată că era ca acele zâne care te 
ademenesc să le urmezi în mlaştină. Nu este o formulare 
prea inspirată, însă... Ei bine, o să râdeţi de mine, dar avea 
ceva... Nepământean. 

— Te vrăjea... Da, înţeleg. 

— Apoi, nici cu domnul Carey nu se împăca foarte bine, am 
continuat eu. Cred că şi el era gelos, ca domnişoara 
Johnson. Era întotdeauna foarte rece în prezenţa ei, şi ea la 
fel. Ştiţi... Ea îi dădea tot felul de lucruri la masă, şi era 
foarte politicoasă, şi îi spunea domnul Carey, în chip foarte 
ceremonios. El era un vechi prieten de-al soţului ei, iar 
unele femei nu-i suportă pe vechii prieteni ai bărbatului lor. 
Nu le place să ştie că e cineva care le cunoaşte soţul de mai 
mult timp decât ele - în fine, m-am exprimat cam încâlcit. 

— Cred că pricep ce vrei să spui. Şi cei trei tineri? 
Coleman, din câte zici, avea o atitudine destul de romantică 
în ceea ce o privea. 

Nu mi-am putut stăpâni râsul. 

— Era foarte amuzant, domnule Poirot. E un tânăr aşa de 
prozaic. 

— Şi ceilalţi doi? 


— Despre domnul Emmott nu ştiu ce să spun. E mereu 
foarte tăcut. Doamna Leidner se purta întotdeauna drăguţ 
cu el. Prietenos, adică - îi spunea David şi îl tachina în 
legătură cu domnişoara Reilly şi lucruri de felul ăsta. 

— A, da? Şi lui îi făcea plăcere? 

— Nu ştiu, am răspuns eu, şovăitor. Se mulțumea să se 
uite la ea. Într-un mod cam straniu. Nu-ţi puteai da seama 
ce gândeşte. 

— Şi domnul Reiter? 

— Nu era întotdeauna foarte amabilă cu el, am zis încet. 
Cred că o călca pe nervi. De obicei era destul de sarcastică 
la adresa lui. 

— Şi el se supăra? 

— Se înroşea ca racul, bietul băiat. Desigur, doamna 
Leidner nu o făcea intenţionat. 

Apoi, dintr-odată, părându-mi rău pentru băiat, mi-a trecut 
prin minte că era posibil să fie un ucigaş cu sânge-rece, 
care tot timpul jucase un rol. 

— O, domnule Poirot, am sărit eu, ce credeţi că s-a 
întâmplat de fapt? 

A clătinat uşurel din cap, dus pe gânduri. 

— Spune-mi, nu îţi e frică să te întorci acolo astă-seară? 

— O, nu. Fireşte, îmi aduc aminte de cuvintele 
dumneavoastră, dar cine ar putea vrea să mă omoare pe 
mine? 

— Nu cred că aşa ceva ar fi cu putinţă, a răspuns. În parte, 
tocmai de aceea am fost aşa de nerâbdâtor să aflu tot ce 
ştii. Nu, cred... Sunt convins că vei fi în siguranţă. 

— Dacă mi-ar fi spus cineva la Bagdad... Am început, după 
care m-am oprit. 

— Ai auzit ceva bârfe despre soţii Leidner şi despre 
expediţie înainte să vii aici? M-a descusut. 

I-am povestit despre porecla doamnei Leidner şi puţin din 
ceea ce spusese doamna Kelsey despre ea. 

Tocmai ajunsesem la mijlocul istorisirii, când a intrat 
domnişoara Reilly. Jucase tenis şi avea racheta în mână. 


Am dedus că Poirot făcuse deja cunoştinţă cu ea când 
sosise la Hassanieh. 

Mi-a spus „ce mai faceţi” în felul ei dezinvolt şi a luat un 
sandviş. 

— Ei bine, domnule Poirot, cum merge cu enigma locală? 

— Nu prea repede, mademoiselle. 

— Văd că aţi salvat-o pe sora Leatheran de la locul 
dezastrului. 

— Sora Leatheran mi-a dat informaţii preţioase despre 
diferiţi membri ai expediției. In mod indirect, am aflat 
foarte multe despre victimă. lar victima, mademoiselle, este 
foarte adesea cheia dezlegării misterului. 

— Foarte inteligent din partea dumneavoastră, domnule 
Poirot. Este cât se poate de adevărat că, dacă vreo femeie a 
meritat vreodată să moară, aceea este doamna Leidner! 

— Domnişoară Reilly! Am ţipat eu, scandalizată. 

A scos un hohot de râs răutăcios. 

— A! A spus. M-am gândit eu că nu aţi aflat tot adevărul. 
Mă tem că sora Leatheran s-a lăsat păcălită, ca mulţi alţii. 
Ştiţi, domnule Poirot, aproape că sper să nu reuşiţi să 
rezolvaţi acest caz. Mi-ar plăcea ca ucigaşul lui Louise 
Leidner să scape nepedepsit. De fapt, nu m-ar fi deranjat 
nici să o omor cu mâna mea. 

Eram pur şi simplu dezgustată. Domnul Poirot, trebuie să 
remarc, nu a părut deloc impresionat. S-a înclinat uşor şi a 
spus, pe un ton cât se poate de plăcut: 

— Nădăjduiesc că aveţi un alibi pentru ieri după-amiază. 

S-a lăsat tăcerea, iar racheta domnişoarei Reilly a căzut pe 
podea. Nu s-a obosit să o ridice. Indolentă şi dezordonată, 
ca toţi cei de felul ei! A răspuns, aproape şoptit: 

— O, da, am jucat tenis la club. Dar, serios, domnule Poirot, 
mă întreb dacă ştiţi realmente ceva despre doamna Leidner 
şi ce fel de femeie era. 

Din nou, Poirot a făcut o plecăciune caraghioasă şi a zis: 

— Sper că veţi avea amabilitatea să mă informaţi, 
mademoiselle. 


Domnişoara Reilly a ezitat preţ de câteva clipe, apoi a 
început să vorbească, cu o asprime şi cu o lipsă de decenţă 
care efectiv m-au îngreţoşat. 

— Se spune că nu trebuie să vorbeşti morţii de rău. Eu 
cred că e o prostie. Adevărul e adevăr. În general, e mai 
bine să-ţi ţii gura când e vorba despre oameni vii. Lor chiar 
le-ai putea face rău. Morţii nu mai simt nimic. Câteodată 
însă, răul pe care l-au făcut dăinuieşte dincolo de moarte. 
Nu e chiar un citat din Shakespeare, dar pe aproape. V-a 
povestit sora Leatheran despre atmosfera ciudată care 
domnea la Tell Yarimjah? V-a spus cât de agitaţi erau cu 
toţii? Şi cum se uitau ameninţător unii la alţii, de parcă erau 
duşmani de moarte? Asta numai din pricina lui Louise 
Leidner. Cu trei ani în urmă, erau grozav de fericiţi şi de 
veseli. Chiar şi anul trecut o duceau destul de bine. Însă 
anul ăsta erau toţi nenorociţi - şi numai din cauza ei. Era 
genul de femeie care nu vrea să lase pe nimeni altcineva să 
fie fericit! Există femei de felul ăsta, iar ea era una dintre 
ele! Mereu voia să strice lucrurile. Doar aşa, ca să se amuze 
sau ca să aibă impresia că deţine puterea... Sau poate pur 
şi simplu pentru că aşa era făcută. Şi era genul de femeie 
care trebuie să pună mâna pe toţi bărbaţii din preajmă! 

— Domnişoară Reilly, am strigat, nu cred că este adevărat. 
De fapt, ştiu că nu este. 

A continuat, fără să mă bage în seamă. 

— Nu-i era de ajuns că soţul ei o adora. Trebuia să îşi bată 
joc de idiotul ăla cu picioare lungi şi mers târşâit, Mercado. 
Apoi s-a luat de Bill. Bill e un tip cu capul pe umeri, dara 
reuşit să-l zăpăcească. Pe Carl Reiter se amuza să-l 
chinuiască. Nici nu era greu. E un băiat sensibil. Şi nu l-a 
lăsat în pace nici pe David. 

David era mai pe gustul ei, pentru că se împotrivea. Şi-a 
dat seama de atracţia pe care o exercita, însă nu a picat în 
cursă. Pesemne pentru că a avut destulă minte ca să 
înţeleagă că de fapt nu îi păsa de nimeni. Şi de asta o urăsc 
atât de tare. Nu e o persoană senzuală. Nu vrea aventuri 


amoroase. Pentru ea, totul este un experiment făcut cu 
sânge-rece, se distrează tulburând minţile oamenilor şi 
aţâţându-i unul împotriva celuilalt. S-a ocupat şi de asta. E 
genul de femeie care nu s-a certat cu nimeni în viaţa ei, 
însă, unde apare ea, se iscă şi certuri. Ea le provoacă. E un 
soi de Iago în veşminte de femeie. Are nevoie de 
evenimente dramatice. Însă nu vrea să se implice. Ea stă 
mereu la o parte, trăgând sforile, privind şi dis- trându-se. 
Înţelegeţi măcar puţin ce vreau să spun? 

— Înţeleg, poate, mai mult decât vă închipuiţi, 
mademoiselle, a replicat Poirot. 

Nu am reuşit să îmi dau seama pe ce ton spusese asta. Nu 
era indignat. Era... O, nu ştiu cum să explic. 

Sheila Reilly a părut să priceapă, căci s-a înroşit toată. 

— Puteţi crede ce vreţi, a zis. Dar am dreptate în privinţa 
ei. Era o femeie inteligentă şi se plictisea, aşa că făcea 
experimente - pe oameni, aşa cum alţii fac experimente cu 
substanţe chimice. Îi plăcea să se joace cu sentimentele 
domnişoarei Johnson şi să o vadă că strânge din dinţi şi se 
stăpâneşte, ca o fată de treabă ce e. Li plăcea să o scoată 
din sărite pe micuța Mercado, până când aceasta turba de 
furie. Îi plăcea să îmi pună până şi mie sare pe rană - şi 
chiar izbutea, de fiecare dată! li plăcea să afle tot felul de 
lucruri despre oameni, şi apoi să le fluture prin faţa lor. O, 
nu mă refer la şantaj ordinar. Doar le dădea de înţeles că 
ştie şi îi lăsa să se întrebe cum avea de gând să folosească 
informaţiile respective. Doamne, femeia era o adevărată 
artistă! Metodele ei nu aveau nimic grosolan! 

— Şi soţul? A întrebat Poirot. 

— Nu voia să îi facă rău, a răspuns domnişoara Reilly 
încet. Tot timpul se purta frumos cu el. Bănuiesc că ţinea la 
el. E un scump - trăieşte în propria lume, preocupat numai 
de săpături şi de teorii arheologice. Şi o adora, o considera 
perfecțiunea întruchipată. Pe alte femei le-ar fi deranjat 
acest lucru. Pe ea însă nu. Într-un fel, profesorul Leidner 
trăia într-o fericire iluzorie, şi totuşi nu era o fericire 


iluzorie, căci, pentru el, ea era aşa cum şi-o imagina el. Deşi 
e greu să împaci asta cu... 

S-a oprit. 

— Continuaţi, domnişoară, a îndemnat-o Poirot. 

Domnişoara Reilly s-a întors brusc spre mine. 

— Ce i-aţi spus despre Richard Carey? 

— Despre domnul Carey? Am întrebat eu, uluită. 

— Despre ea şi Carey? 

— Ei bine, am menţionat faptul că nu se înțelegeau foarte 
bine! 

Spre uimirea mea, a izbucnit într-un hohot de râs. 

— Nu se înțelegeau foarte bine! Ce prostie! El era 
îndrăgostit până peste urechi de ea. Şi asta îl distrugea, 
pentru că îl venerează pe profesorul Leidner. E prietenul lui 
de ani de zile. Fireşte, asta era un motiv suficient pentru ea. 
S-a apucat să se vâre între ei. Totuşi, cred... 

— Eh bien? 

Domnişoara Reilly se încrunta, cufundată în gânduri. 

— Cred că de data asta a mers prea departe - s-a ars şi ea! 
Carey este foarte atrăgător. Este al naibii de atrăgător... Ea 
era rece ca gheaţa... Dar se poate să nu se fi arătat la fel de 
rece şi cu el... 

— E scandalos ce spuneţi! Am exclamat. Abia dacă îşi 
adresau două cuvinte. 

— O, nu-i aşa? S-a întors spre mine. Habar nu aveţi. În 
casă îşi vorbeau cu „domnul Carey” şi „doamna Leidner”, 
însă se întâlneau afară. Ea se plimba până la fluviu. lar el 
pleca de la săpături câte o oră. Se întâlneau printre copaci. 
L-am văzut o dată, imediat ce se despărţise de ea, când se 
întorcea cu paşi mari spre sit, iar ea stătea în picioare, 
urmărindu-l cu privirea. M-am purtat ca o ticăloasă, 
recunosc. Aveam un binoclu la mine, pe care l-am scos şi m- 
am uitat bine la chipul ei. Dacă mă întrebaţi pe mine, cred 
că ţinea grozav de mult la Richard Carey... S-a întrerupt şii 
s-a adresat lui Poirot. Vă rog să mă scuzaţi că m-am 
amestecat în ancheta dumneavoastră, a zis, cu un rânjet 


cam strâmb pe faţă, dar mi-am imaginat că v-ar prinde bine 
să cunoaşteţi exact cum stăteau lucrurile. 

Şi a ieşit din cameră. 

— Domnule Poirot, am strigat eu. Nu cred nici un cuvinţel 
din ce a spus! 

S-a uitat la mine şi a zâmbit, după care a făcut un 
comentariu foarte straniu, după părerea mea: 

— Nu poţi tăgădui, soră, că domnişoara Reilly a adus ceva 
lumină în cazul ăsta. 

Capitolul 19 - O nouă bănuială 

Nu am mai putut continua, căci tocmai atunci a intrat 
doctorul Reilly, spunând în glumă că i-a omorât pe pacienţii 
cei mai nesuferiţi. 

EI şi domnul Poirot au început o discuţie mai mult sau mai 
puţin medicală despre psihologia şi starea mentală a 
autorului scrisorilor anonime. Doctorul a citat cazuri cu 
care avusese de-a face ca medic, iar domnul Poirot a 
povestit nişte întâmplări din propria experienţă. 

— Nu e aşa de simplu pe cât pare, a încheiat el. Există o 
dorinţă de putere şi, foarte adesea, un puternic complex de 
inferioritate. 

Domnul Reilly a încuviinţat, dând din cap. 

— De aceea, de cele mai multe ori, se dovedeşte că autorul 
scrisorilor anonime e ultima persoană pe care ai fi bănuit-o. 
Cineva tăcut şi inofensiv, care aparent nu poate omori nici o 
muscă - numai bunătate şi umilinţă creştinească pe 
dinafară, iar pe dinăuntru, furie clocotitoare! 

Poirot a zis gânditor: 

— După părerea dumneavoastră, doamna Leidner suferea 
de vreun complex de inferioritate? 

Doctorul Reilly şi-a curăţat pipa, chicotind. 

— E ultima femeie din lume pe care aş descrie-o în acest 
fel. Nu avea nici un fel de sentimente refulate. Nu voia 
decât să-şi trăiască viaţa la maximum - şi asta şi făcea! 

— Consideraţi că este posibil, din punct de vedere 
psihologic, să fi scris ea însăşi acele scrisori? 


— Da. Dar, dacă într-adevăr aşa a fost, a făcut-o din cauza 
dorinţei de a se prezenta într-o situaţie dramatică. Doamna 
Leidner era ca o stea de cinema în viaţa privată. Trebuia să 
fie în centrul atenţiei, în lumina reflectoarelor. 
Demonstrând teoria conform căreia contrariile se atrag, s-a 
căsătorit cu Leidner, care este cel mai retras şi mai modest 
bărbat pe care îl cunosc. O adora, însă adoraţia casnică nu 
era îndeajuns pentru ea. Trebuia să joace şi rolul eroinei 
persecutate. 

— De fapt, a spus Poirot, zâmbind, nu sunteţi de acord cu 
teoria că a scris scrisorile fără să păstreze nici o amintire a 
acestei acţiuni, nu-i aşa? 

— Nu, nu sunt. Nu am vrut să resping ideea de faţă cu el. 
Nu poţi să îi zici unui bărbat care tocmai şi-a pierdut iubita 
soţie că doamna cu pricina era o exhibiţionistă neruşinată şi 
că îl înnebunea de îngrijorare doar ca să îşi satisfacă nevoia 
de dramatism. De fapt, nu aş îndrăzni să spun nici unui 
bărbat adevărul despre nevasta lui. În mod ciudat, mi se 
pare că majoritatea femeilor ar fi în stare să suporte 
adevărul despre soţii lor. O femeie poate accepta faptul că 
bărbatul ei este un neisprăvit, un escroc, un drogat, un 
mincinos sau un porc ordinar fără să clipească şi fără ca 
asta să îi slăbească întru nimic afecțiunea pentru el. 
Femeile sunt încântător de realiste. 

— Cinstit, domnule doctor, care era părerea 
dumneavoastră despre doamna Leidner? 

Doctorul Reilly s-a sprijinit de spătarul scaunului şi a tras 
încet din pipă. 

— Cinstit... E greu de zis! Nu am cunoscut-o prea bine. 
Era fermecătoare... Nespus de fermecătoare. Era 
deşteaptă, înţelegătoare... Ce altceva? Nu avea niciunul 
dintre viciile neplăcute pe care le întâlneşti îndeobşte la 
oameni. Nu era nici senzuală, nici leneşă, nici măcar prea 
orgolioasă. Mi s-a părut întotdeauna că era (deşi nu am 
dovezi) o mincinoasă desăvârşită. Ceea ce nu ştiu (şi ceea 
ce mi-ar plăcea să ştiu) este dacă se minţea doar pe sine 


sau îi minţea şi pe ceilalţi. Eu, unul, sunt subiectiv în 
privinţa mincinoşilor. O femeie care nu minte este o femeie 
fără imaginaţie şi lipsită de bunătate. Nu cred că alerga 
după bărbaţi - pur şi simplu îi plăcea să îi doboare, „cu 
arcul şi săgeata”. Dacă ascultați ce are fiica mea de spus 
despre acest subiect... 

— Am avut deja plăcerea, a răspuns Poirot, zâmbind vag. 

— Hmm. N-a pierdut deloc vremea! Îmi imaginez că a 
desfiinţat-o! Generaţia tânără nu are nici un fel de respect 
pentru morţi. E păcat că toţi tinerii sunt nişte îngâmfaţi! 
Condamnă „vechea morală”, şi apoi se apucă să instaureze 
un cod propriu, mult mai rigid. Dacă doamna Leidner ar fi 
avut vreo zece aventuri, Sheila probabil că ar fi fost de 
părere că „îşi trăieşte viaţa din plin” sau că „îşi urmează 
instinctele”. Ceea ce nu înţelege ea este că doamna Leidner 
se comporta tipic - tipic pentru femeile de genul ei. Pisica 
îşi urmează instinctul atunci când se joacă cu şoarecele! 
Aşa e ea făcută. Bărbaţii nu sunt nişte copilaşi care să fie 
apăraţi, protejaţi. Trebuie să întâlnească femei-pisică - şi 
femei credincioase ca un prepelicar, din acelea care te 
iubesc până la moarte, şi femei care te cicălesc ca nişte 
găini... de toate felurile! Viaţa e un câmp de luptă, nu un 
picnic! Mi-ar plăcea ca Sheila să fie sinceră, şi să nu mai 
facă pe grozava, şi să recunoască faptul că o ura pe doamna 
Leidner din motive personale, aceleaşi de când lumea. 
Sheila e cam singura fată tânără de pe aici şi crede, în mod 
firesc, că ar trebui ca toate creaturile tinere în pantaloni să 
fie la cheremul ei. Bineînţeles că s-a enervat când a apărut 
o femeie, după părerea ei bătrână şi, în plus, cu doi soţi la 
activ, care o învinge pe propriul teren. Sheila e o fată bună, 
sănătoasă şi potrivit de frumoasă, pe care sexul opus o 
găseşte destul de atrăgătoare. Însă doamna Leidner era o 
prezenţă neobişnuită din acest punct de vedere. Avea genul 
acela de farmec funest, irezistibil - un fel de Belle Dame 
sans Merci. 

Am tresărit. Ce coincidenţă să spună aşa ceva! 


— Fiica dumneavoastră, dacă nu sunt indiscret, nutrea, 
poate, o anumită afecţiune faţă de unul dintre tinerii de 
aici? 

— O, nu cred. Emmott şi Coleman îi tot făceau curte, de 
bună seamă. Nu ştiu dacă îl place pe unul mai mult decât pe 
celălalt. Mai simt şi nişte tineri din forţele aeriene. Cred că 
îi cad toţi în plasă. După părerea mea, ce o enervează cel 
mai mult este faptul că vârsta poate învinge tinereţea. Ea 
nu cunoaşte lumea la fel de bine ca mine. Doar când ajungi 
la vârsta mea apreciezi cu adevărat tenul de şcolăriţă, 
privirea limpede şi trupul tânăr şi viguros. Dar o femeie de 
peste treizeci de ani ascultă absorbită ce îi povesteşti, mai 
aruncă un cuvânt ici şi colo ca să îţi arate ce persoană 
nemaipomenită eşti - şi puţini tineri rezistă la aşa ceva! 
Sheila e o fată drăguță, însă Louise Leidner era frumoasă. 
Avea nişte ochi uluitori şi un păr blond extraordinar, ca 
aurul. Da, era o femeie frumoasă. 

„Da, mi-am zis în sinea mea, are dreptate.” Frumuseţea e 
un lucru minunat. lar ea fusese cu adevărat frumoasă. Nu 
era genul de frumuseţe care ţi-ar fi putut stârni gelozia - 
pur şi simplu îţi venea să stai şi să o admiri. În prima zi când 
o întâlnisem pe doamna Leidner, simţisem că aş face orice 
pentru ea! 

Cu toate acestea, în seara aceea, când mă întorceam la 
Tell Yarimjah (domnul Reilly mă convinsese să rămân la o 
cină luată mai devreme), mi-am adus aminte de vreo doua 
lucruri care m-au tulburat. Nu crezusem o iotă din toate 
poveştile îndrugate de Sheila Reilly. Crezusem că o făcuse 
din pură răutate. 

Dar acum, dintr-odată, mi-am amintit cum doamna 
Leidner insistase să meargă singură la plimbare în după- 
amiaza aceea şi refuzase categoric să o însoțesc. Nu 
puteam să nu mă întreb dacă nu cumva se dusese să îl 
întâlnească pe domnul Carey... Şi, fireşte, era puţin ciudat 
felul în care îşi vorbeau, atât de ceremonios. Celorlalţi 
doamna Leidner le spunea de obicei pe numele mic. 


Mi-am adus aminte şi că domnul Carey nu se uita niciodată 
la ea. Putea fi din cauză că nu o înghiţea, dar putea la fel de 
bine fi exact contrariul... 

M-am mustrat singură. Stăteam şi îmi imaginam tot felul 
de lucruri, şi asta doar din cauza vorbelor răutăcioase ale 
unei fete! Asta arăta cât de urât şi de primejdios era să 
răspândeşti astfel de zvonuri. 

Doamna Leidner nu fusese deloc aşa... 

E drept, nu o plăcuse pe Sheila Reilly. Fusese efectiv... 
Aproape veninoasă în ziua aceea, la prânz, când pomenise 
de ea de faţă cu domnul Emmott. 

Iar el o privise într-un mod ciudat. Genul de privire care 
nu te lăsa să ghiceşti la ce se gândeşte. Niciodată nu ştiai ce 
îi trece prin minte domnului Emmott. Era atât de tăcut. Dar 
foarte amabil. O persoană cumsecade, pe care te puteai 
baza. 

Cât despre domnul Coleman, era un nesăbuit! 

Cam la astfel de lucruri mă gândeam când am ajuns. Era 
aproape de ora nouă, iar poarta cea mare era închisă şi 
zăvorâtă. 

Ibrahim a sosit în fugă cu cheia lui mare ca să mă lase să 
intru. 

La 'Iell Yarimjah toată lumea se culca devreme. Nu se 
vedea nici o geană de lumină în camera de zi. Era o lumină 
în sala de desen şi una în biroul profesorului Leidner, dar 
aproape toate celelalte ferestre erau întunecate. Se pare că 
toţi se duseseră la culcare chiar mai devreme decât de 
obicei. Când am trecut pe lângă sala de desen în drum spre 
camera mea, am aruncat o privire înăuntru. Domnul Carey, 
îmbrăcat doar în cămaşă, lucra la un plan. 

Mi s-a părut că arăta foarte rău. Atât de încordat şi de 
obosit. Am simţit un junghi în inimă. Era ceva la domnul 
Carey... Nu ceea ce zicea, pentru că aproape că nu vorbea, 
iar atunci când spunea ceva, erau lucruri foarte banale; nici 
ceea ce făcea, pentru că nu făcea mare lucru - totuşi, nu 
puteai să nu îl remarci, şi la el totul părea să conteze mai 


mult decât la oricine altcineva. Era un om pe care pur şi 
simplu nu îl puteai ignora, dacă înţelegeţi la ce mă refer. 

A întors capul şi m-a văzut. Şi-a scos pipa din gură şi a zis: 

— Ei bine, soră, te-ai întors de la Hassanieh? 

— Da, domnule Carey. Lucraţi până târziu. Ceilalţi se pare 
că s-au dus la culcare. 

— M-am gândit că ar fi bine să continui ce am de făcut. 
Rămăsesem puţin în urmă. lar mâine o să fiu toată ziua la 
sit. Începem din nou săpăturile. 

— Deja? Am întrebat, şocată. 

M-a privit cumva bizar. 

— Cred că aşa e cel mai bine. l-am spus şi lui Leidner. El 
va fi în Hassanieh mâine, să se ocupe de tot felul de lucruri. 
Dar noi, restul, ne vom continua treaba aici. Dumneata ştii 
prea bine, nu e deloc simplu să stăm toţi degeaba şi să ne 
uităm unii la alţii în situaţia asta. 

Avea dreptate, fireşte. Mai ales ţinând cont de starea de 
nervozitate şi de iritare în care era toată lumea. 

— Da, bineînţeles că aveţi dreptate într-un fel. E bine să ai 
ceva de făcut, aşa mai uiţi de probleme. 

Ştiam că înmormântarea urma să aibă loc peste două zile. 
S-a aplecat din nou asupra planului la care lucra. Nu ştiu 
de ce, dar mă durea sufletul pentru el. Eram convinsă că n- 

avea să închidă ochii toată noaptea. 

— Vreţi un somnifer, domnule Carey? Am întrebat eu 
şovăitoare. 

A scuturat din cap, zâmbind. 

— O să mai lucrez, soră. Somniferele sunt un obicei 
periculos. 

— Bine, atunci noapte bună, domnule Carey. Dacă pot să 
vă ajut cu ceva... 

— Nu cred, dar mulţumesc oricum, soră. Noapte bună. 

— Îmi pare foarte rău, am zis, prea impulsiv, probabil. 

— Cum adică? 

Părea surprins. 


— Pentru... Pentru toată lumea. E atât de îngrozitor. Însă 
mai ales pentru dumneavoastră. 

— Pentru mine? De ce? 

— Păi, sunteţi prieten cu amândoi de multă vreme. 

— Sunt vechi prieten cu Leidner. Nu au fost prieten cu ea 
în mod special. 

Vorbea de parcă efectiv nu o simpatizase. Serios, aş fi vrut 
să-l audă şi domnişoara Reilly! 

— Bine, noapte bună, am spus şi am plecat grăbită spre 
camera mea. 

M-am mai fâţâit puţin înainte să mă schimb. Am spălat 
nişte batiste şi o pereche de mănuşi din piele lavabilă şi am 
scris în jurnal. Am mai aruncat o privire pe uşă înainte să 
mă pregătesc de culcare. Era lumină în sala de desen şi în 
clădirea dinspre sud. 

Bănuiesc că profesorul Leidner era încă treaz şi lucra în 
biroul său. M-am întrebat dacă nu s-ar cuveni să merg şi să 
îi urez noapte bună. Am ezitat - nu voiam să pară că îmi bag 
nasul unde nu trebuie. Poate că era ocupat şi nu voia să fie 
deranjat. Totuşi, în cele din urmă, un soi de neliniştite m-a 
împins să mă duc. N-aveam ce rău să îi fac. Îi spuneam 
noapte bună, îl întrebam dacă îl pot ajuta cu ceva şi mă 
întorceam. 

Însă profesorul Leidner nu era acolo. În birou era lumină, 
dar nu am găsit-o decât pe domnişoara Johnson. Stătea cu 
capul pe masă şi plângea în hohote. 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? Am luat-o de după umeri 
şi am mângâiat-o uşor pe spate. Haide, haide, nu se cade... 
Nu trebuie să stai aici singură şi să plângi. 

Nu a răspuns. Am simţit cum i se cutremura tot trupul. 

— Nu, draga mea, nu. Stăpâneşte-te! Mă duc să îţi fac o 
cană fierbinte de ceai. 

A ridicat capul şi mi-a spus: 

— Nu, nu, nu e nevoie, soră. Mă port ca o neghioabă. 

— Ce te-a supărat, draga mea? Am întrebat-o. 

Nu mi-a răspuns imediat, dar, după o vreme, a zis: 


— E totul aşa de cumplit... 

— Nu te mai gândi la asta! Ce s-a petrecut s-a petrecut şi 
nu se mai poate face nimic. Nu are sens să te frămânţi. 

Şi-a luat capul de pe masă, şi am început să o mângâi pe 
păr. 

— Mă fac de râs, a spus, cu vocea ei răguşită. Am făcut 
ordine în birou. Mi-am zis că e mai bine să îmi găsesc o 
ocupaţie. Şi apoi... M-a lovit dintr-odată... 

— Da, da, m-am grăbit eu să intervin. Ştiu. Ai nevoie de o 
ceaşcă de ceai tare şi de o buiotă în pat. 

Şi asta i-am şi oferit. Nu m-am lăsat înduplecată de 
protestele ei. 

— Mulţumesc, soră, mi-a spus, sorbind din ceai, după ce o 
instalasem în pat, aducându-i şi buiota. Eşti o femeie de 
treaba, amabilă şi cu capul pe umeri. De obicei nu mă port 
aşa de ridicol. 

— O, i se poate întâmpla oricui într-o astfel de situaţie. La 
câte au avut loc... Tensiunea, şocul, poliţia... Până şi eu sunt 
cam agitată. 

— E adevărat ce ai zis dumneata, a replicat pe un ton 
ciudat. Ce s-a petrecut s-a petrecut şi nu se mai poate face 
nimic. A tăcut preţ de câteva minute, apoi a continuat - 
bizar, după părerea mea: N-a fost niciodată o femeie 
cumsecade! 

Nu am contrazis-o. Mi se păruse întotdeauna că era foarte 
firesc ca domnişoara Johnson şi doamna Leidner să nu se 
înţeleagă. 

M-am întrebat dacă nu cumva domnişoarei Johnson îi 
trecuse prin minte că de fapt o bucura moartea doamnei 
Leidner, şi după aceea i se făcuse ruşine pentru că avusese 
astfel de gânduri. 

— Haide, culcă-te şi nu te mai gândi la nimic, am 
îndemnat-o. 

Am ridicat nişte lucruri de pe jos şi am aranjat puţin prin 
cameră. Am pus ciorapii pe speteaza scaunului, iar haina şi 


fusta pe un umeraş. Pe podea era un ghemotoc de hârtie 
mototolită, care căzuse pesemne dintr-un buzunar. 

Tocmai netezeam hârtia ca să văd dacă pot să o arunc, 
când domnişoara Johnson m-a făcut să tresar. 

— Dă-mi-o! 

I-am dat-o, surprinsă. Mi-o ceruse atât de poruncitor. Mi-a 
înşfăcat-o din mână - efectiv mi-a înşfăcat-o - şi apoi a ţinut- 
o deasupra lumânării până când s-a preschimbat în cenuşă. 

Eram teribil de nedumerită... Nu am făcut decât să mă uit 
la ea. 

Nu avusesem timp să văd ce era cu hârtia aceea, pentru 
că o înhăţase numaidecât. Dar, în timp ce ardea, s-a răsucit 
şi am zărit nişte cuvinte scrise cu cerneală. 

Abia când mă băgăm la rândul meu în pat mi-am dat 
seama de ce îmi păruseră cunoscute. 

Era acelaşi scris ca în scrisorile anonime. 

Oare domnişoara Johnson era cuprinsă de remuşcări? 
Oare ea fusese autoarea acelor scrisori anonime? 

Capitolul 20 - Domnişoara Johnson, doamna Mercado, 
domnul Reiter 

Recunosc că această idee m-a contrariat. Nu mă gândisem 
niciodată că domnişoara Johnson ar fi putut avea vreo 
legătură cu scrisorile. Doamna Mercado, poate. Dar 
domnişoara Johnson era o adevărată doamnă, şi, în plus, 
stăpână pe sine şi cu bună judecată. 

Însă, aducându-mi aminte de conversaţia pe care o 
auzisem în seara aceea între domnul Poirot şi doctorul 
Reilly, mi-am zis că exact acela ar fi putut fi motivul. 

Dacă domnişoara Johnson era cea care scrisese scrisorile, 
asta explica multe. Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că 
domnişoara Johnson ar fi putut avea ceva de-a face cu 
crima. Insă antipatia faţă de doamna Leidner ar fi putut-o 
face să cedeze tentaţiei de a... de a-i băga frica în oase, ca 
să mă exprim aşa. 

Poate că sperase că aşa doamna Leidner va pleca de acolo. 


Dar apoi intervenise omorul, iar domnişoara Johnson 
avusese mustrări de conştiinţă - în primul rând pentru farsa 
crudă pe care i-o jucase, însă, poate, şi pentru faptul că îşi 
dăduse seama că acele scrisori îl protejau pe adevăratul 
criminal. Nu era deloc de mirare că era aşa de distrusă. În 
adâncul sufletului, domnişoara Johnson era, neîndoielnic, o 
persoană bună. lar asta explica şi de ce se agăţase cu atâta 
înflăcărare de vorbele pe care i le spusesem ca să o 
consolez: „Ce s-a petrecut s-a petrecut şi nu se mai poate 
face nimic”. 

Şi apoi remarca aceea criptică, prin care se dezvinovăţea 
faţă de ea însăşi: „N-a fost niciodată o femeie cumsecade!” 

Întrebarea era cum trebuia să acţionez. 

M-am sucit şi m-am tot răsucit în pat şi, în cele din urmă, 
am hotărât că îi voi povesti domnului Poirot cu prima 
ocazie. 

Domnul Poirot a venit a doua zi, dar nu am avut cum să 
vorbim în particular. 

Am fost singură cu el doar câteva clipe, şi, înainte să apuc 
să mă adun, ca să ştiu de unde să încep, s-a apropiat de 
mine şi mi-a dat nişte instrucţiuni la ureche. 

— Eu mă duc să stau de vorbă cu domnişoara Johnson şi, 
probabil, şi cu alţii, în camera de zi. Mai ai cheia de la 
camera doamnei Leidner? 

— Da, am răspuns. 

— Tres bien. Du-te acolo, închide uşa şi scoate un țipăt - 
nu un urlet, un țipăt. Înţelegi la ce mă refer... Ceva care să 
exprime teamă, surpriza, nu groază. lar dacă vei fi auzită, 
găseşte o scuză oarecare - că te-ai izbit la picior sau orice 
altceva. 

În acel moment domnişoara Johnson a ieşit în curte, şi a 
trebuit să ne oprim. 

Îmi dădeam foarte bine seama ce urmărea domnul Poirot. 
De îndată ce el şi domnişoara Johnson au intrat în camera 
de zi, m-am îndreptat spre odaia doamnei Leidner, am 
descuiat uşa, am intrat şi am tras-o după mine. 


Trebuie să admit că mă simţeam cam ca o imbecilă stând 
într-o cameră goală şi ţipând fără motiv. În plus, nu ştiam 
cât de tare trebuia să ţip. Am scos un „O” destul de tare, 
apoi am încercat de două ori, o dată mai tare şi o dată mai 
încet. 

După aceea am ieşit, pregătită să spun că mă izbisem la 
picior (bănuiesc că voise să spună „lovit” la picior). 

S-a dovedit însă că nu era nevoie de nici o scuză. Poirot şi 
domnişoara Johnson stăteau serioşi de vorbă, şi în mod 
limpede nu auziseră nimic. 

„Ei bine, mi-am spus în sinea mea, asta lămureşte 
lucrurile. Fie domnişoara Johnson doar şi-a închipuit că a 
auzit acel țipăt, fie a fost vorba de cu totul altceva.” 

Nu am vrut să intru şi să îi întrerup. Era un şezlong pe 
verandă, aşa că m-am aşezat acolo. Vocile lor ajungeau 
până la mine. 

— Vedeţi dumneavoastră, este o situaţie delicată, zicea 
Poirot. Este evident că profesorul Leidner îşi adora soţia... 

— O venera, a intervenit domnişoara Johnson. 

— Profesorul Leidner, fireşte, îmi spune că toţi oamenii lui 
ţineau foarte mult la ea! Iar ei ce ar putea zice? Bineînţeles, 
încuviinţează. Din politeţe. Din decenţă. S-ar putea să fie 
chiar adevărul! Dar la fel de bine s-ar putea să nu! Şi sunt 
convins, mademoiselle, că înţelegerea deplină a 
caracterului doamnei Leidner reprezintă cheia acestei 
enigme. Dacă aş putea obţine părerea - părerea sinceră - a 
tuturor membrilor expediției, aş putea să îmi construiesc o 
imagine. Sincer, de aceea am venit astăzi aici. Ştiam că 
profesorul Leidner avea să fie plecat la Hassanieh. Aşa îmi 
este mai uşor să vorbesc cu fiecare dintre dumneavoastră 
în parte, pe rând, şi să vă cer să mă ajutaţi. 

— Toate bune, dar... A început domnişoara Johnson şi s-a 
oprit. 

— Vă rog să nu mă luaţi cu tot felul de clişee britanice. Nu 
îmi spuneţi că nu se cade, că despre morţi numai de bine, 
că... Enfin... Este vorba despre loialitate! Loialitatea este un 


lucru foarte primejdios în caz de crimă. Ascunde mereu 
adevărul. 

— Nu îi sunt loială doamnei Leidner, a replicat sec 
domnişoara Johnson, pe un ton într-adevăr tăios şi acid. Dar 
cu profesorul Leidner e altă poveste. Şi, la urma urmei, era 
soţia lui. 

— Întocmai... Întocmai. Înţeleg că nu vreţi să spuneţi nimic 
de rău despre soţia şefului dumneavoastră. Însă acum nu 
este cazul să o prezentaţi neapărat în culori plăcute. Avem 
de-a face cu o moarte subită şi misterioasă. lar dacă eu 
trebuie să cred că a fost ucis un înger martirizat, asta nu 
îmi va înlesni defel misiunea. 

— Cu siguranţă nu aş numi-o un înger, a zis domnişoara 
Johnson, pe un ton încă şi mai acid. 

— Spuneţi-mi părerea dumneavoastră sinceră despre 
doamna Leidner - ca femeie. 

— Hmm. Trebuie să vă atenţionez de la bun început, 
domnule Poirot, că sunt subiectivă. Sunt - cu toţii eram - 
devotată profesorului Leidner. Şi, când a venit doamna 
Leidner, am fost cu toţii geloşi. Ne deranja faptul că îi cerea 
timp şi atenţie. Devotamentul pe care i-l arăta el ne irita. 
Sunt sinceră, domnule Poirot, şi nu-mi este deloc uşor. 
Prezenţa ei aici îmi displăcea, deşi, desigur, am încercat să 
n-o arăt niciodată. Pentru noi, era cu totul altceva. 

— Pentru noi”? Aţi zis „noi”? 

— Pentru mine şi pentru domnul Carey. Noi suntem 
veterani aici. Şi nu prea ne-a convenit noua stare de lucruri. 
Cred că este firesc, cu toate că a fost pesemne cam meschin 
din partea noastră. Dar pentru noi era într-adevăr altceva. 

— În ce sens? 

— O, în toate sensurile. Înainte ne simţeam cu toţii atât de 
bine. Ne distram de minune, făceam tot felul de glume 
prosteşti, ca oamenii care lucrează împreună. lar 
profesorul Leidner era vesel şi lipsit de griji, ca un 
băieţandru. 


— Şi, când a venit doamna Leidner, a schimbat toate 
astea? 

— Probabil că n-a fost vina ei. Anul trecut n-a fost aşa de 
rău. Şi, vă rog să mă credeţi, domnule Poirot, că nu era din 
cauza a ceea ce făcea. Întotdeauna s-a purtat frumos cu 
mine... Foarte frumos. De asta mi-era şi ruşine de mine 
câteodată. Nu era vina ei că fleacurile pe care le spunea şi 
le făcea mă scoteau din minţi. Era cât se poate de amabilă. 

— "Totuşi, lucrurile s-au schimbat anul acesta? Atmosfera 
era diferită. 

— O, complet diferită. Nu ştiu din ce pricină. Totul părea 
să meargă prost - nu în privinţa săpăturilor, ci în privinţa 
noastră, a stării noastre de spirit. Eram cu nervii întinşi la 
maximum. Genul de senzaţie pe care o ai când ştii că se 
apropie furtuna. 

— Şi aţi pus asta pe seama influenţei doamnei Leidner? 

— Păi, înainte să vină ea, nu era aşa, a replicat domnişoara 
Johnson sec. O! Sunt o babă îndărătnică şi mereu 
nemulțumită. Conservatoare... Îmi place ca lucrurile să 
rămână tot timpul la fel. Nu luaţi aminte la ce spun, 
domnule Poirot! 

— Cum aţi descrie caracterul doamnei Leidner? 

Domnişoara Johnson a şovâăit preţ de o clipă. Apoia 
răspuns încet: 

— Păi, bineînţeles, era temperamentală. Avea tot felul de 
toane. Într-o zi era drăguță cu oamenii, iar a doua zi nu le 
mai adresa nici un cuvânt. Cred că era foarte binevoitoare. 
Şi foarte grijulie cu ceilalţi. Cu toate acestea, se vedea că 
fusese răsfăţată toată viaţa. 1 se părea perfect normal ca 
profesorul Leidner să fie mereu la cheremul ei. Şi nu cred 
că a apreciat vreodată cu ce om remarcabil, cu ce bărbat de 
seamă se căsătorise. Asta mă enerva uneori. Şi, fireşte, era 
într-o stare permanentă de nervozitate, de agitaţie. Şi ce 
lucruri îşi închipuia, ce izbucniri avea câteodată! Mi-a părut 
bine când profesorul Leidner a adus-o pe sora Leatheran 


aici. Nu mai putea face faţă singur şi treburilor de aici, şi 
temerilor soţiei lui. 

— Ce părere aveţi despre scrisorile anonime pe care le-a 
primit? 

N-am putut să mă abţin. M-am aplecat în faţă până am 
reuşit să zăresc profilul domnişoarei Johnson, întoarsă spre 
Poirot ca să îi răspundă. 

Părea perfect calmă şi stăpână pe sine. 

— Cred că cineva din America îi purta pică şi încerca să o 
sperie sau să o hărţuiască. 

— Pas plus serieux que ca? 

— Asta e părerea mea. Era o femeie foarte frumoasă şi şi- 
ar fi putut face cu uşurinţă duşmani. Eu cred că scrisorile 
acelea au fost scrise de o femeie care o duşmănea. lar 
doamna Leidner, având nervii slabi, le-a luat în serios. 

— Cu siguranţă. Dar, nu uitaţi, ultima nu a fost trimisă prin 
poştă. 

— Bănuiesc că nu era un lucru cu neputinţă de înfăptuit, 
dacă persoana respectivă chiar îşi bătea capul. Femeile 
sunt în stare de multe ca să-şi satisfacă pornirile 
răzbunătoare. 

„Într-adevăr!” mi-am zis în sinea mea. 

— Poate că aveţi dreptate, mademoiselle. După cum 
spuneţi, doamna Leidner era frumoasă. Apropo, o 
cunoaşteţi pe domnişoara Reilly, fiica doctorului? 

— Sheila Reilly? Da, de bună seamă. 

Poirot a adoptat atunci un ton confidenţial, de bârfă. 

— Am auzit un zvon (Fireşte, nu vreau să îl întreb pe 
doctorul Reilly) că exista o anumită afecţiune între ea şi 
unul dintre membrii expediției profesorului Leidner. Ştiţi 
ceva despre asta? 

Domnişoara Johnson a părut mai degrabă amuzată. 

— O, tânărul Coleman şi David Emmott îi tot făceau curte. 
Cred că exista o anumită rivalitate între ei, cine să îi fie 
partener la vreo petrecere de la club. Amândoi băieţii 
mergeau de obicei la club sâmbătă seara. Însă nu ştiu dacă 


ea nutrea ceva sentimente pentru ei. E singura tânără de 
pe aici, aşa că are toate şansele să fie considerată frumoasa 
locului. Mai sunt şi nişte tineri din forţele aeriene care îi tot 
dau târcoale. 

— Deci dumneavoastră credeţi că nu e nimic? 

— Ei bine... Nu ştiu. Domnişoara Johnson a căzut pe 
gânduri. E drept că vine destul de des pe aici. La locul unde 
se fac săpăturile... De fapt, mai deunăzi doamna Leidner îl 
tachina pe David Emmott pe tema asta - zicea că fata 
aleargă după el. Ceea ce a fost cam răutăcios din partea ei, 
şi nu cred că luii-a prea convenit... Da, stătea mult pe aici. 
Am văzut-o îndreptându-se călare spre sit în după-amiaza 
aceea îngrozitoare. Richard Carey era de serviciu atunci. 
Da, poate că este atrasă de unul dintre băieţi - însă e o fată 
aşa de modernă şi de nesentimentală, încât nu ştii dacă s-o 
iei în serios sau nu. Nu ştiu despre care dintre ei este 
vorba. Bill e un băiat de treabă şi nici pe departe aşa de 
prost pe cât se preface. David Emmott e un scump - şinu e 
defel o persoană superficială. E genul tăcut şi profund. 
După aceea s-a uitat întrebător la Poirot şi a spus: însă are 
vreo legătură cu crima, domnule Poirot? 

Domnul Poirot a ridicat mâinile în aer, într-un fel foarte 
franțuzesc. 

— Mă faceţi să roşesc, mademoiselle. M-aţi dat de gol: 
sunt un bârfitor. Dar ce să fac, mă interesează întotdeauna 
poveştile de dragoste ale tinerilor. 

— Da, a zis domnişoara Johnson cu un oftat. E plăcut când 
dragostea nu cunoaşte piedici. 

Drept răspuns, Poirot a oftat la rândul lui. M-am întrebat 
dacă domnişoara Johnson se gândea la vreo poveste de 
dragoste pe care o trăise ea însăşi în tinereţe. Şi m-am 
întrebat dacă domnul Poirot era căsătorit şi dacă se purta 
aşa cum se vorbeşte că fac străinii - amante şi lucruri de 
soiul acesta. Arăta aşa de caraghios, încât nu îmi puteam 
imagina aşa ceva. 


— Sheila Reilly este o persoană de caracter, a spus 
domnişoara Johnson. E tânără şi încă neşlefuită, dar este un 
om bun. 

— Vă cred pe cuvânt, mademoiselle. Poirot s-a ridicat în 
picioare şi a întrebat: Mai sunt şi alţi membri ai expediției în 
casă? 

— Doamna Mercado e pe undeva pe aici. Ioţi bărbaţii au 
plecat azi la săpături. Cred că voiau să iasă din casă. Nu-i 
condamn. Dacă vreţi să mergeţi până acolo... A ieşit pe 
verandă şi a continuat, zâmbindu-mi: îndrăznesc să spun că 
sora Leatheran va fi de acord să vă însoţească. 

— Bineînţeles, domnişoară Johnson, am zis eu. 

— Vă întoarceţi să luaţi prânzul cu noi, nu-i aşa, domnule 
Poirot? 

— Cu mare plăcere, mademoiselle. 

Domnişoara Johnson s-a întors în camera de zi, unde s-a 
apucat de catalogat. 

— Doamna Mercado e pe acoperiş, l-am informat. Vreţi să 
vorbiţi mai întâi cu dumneaei? 

— Ar fi foarte bine, cred. Haide să urcăm! 

Pe scări, i-am spus: 

— Am făcut ce mi-aţi cerut. Aţi auzit ceva? 

— Nici cel mai mic sunet. 

— Asta o să-i ia o piatră de pe inimă domnişoarei Johnson, 
îşi tot face griji că ar fi putut-o ajuta cumva pe doamna 
Leidner. 

Doamna Mercado stătea pe parapet, cu capul în jos, şi era 
aşa de cufundată în gânduri, încât nu ne-a auzit până când 
Poirot s-a oprit în faţa ei şi i-a zis bună dimineaţa. 

Atunci a ridicat privirea, tresărind. 

Arăta rău în dimineaţa aceea; era palidă şi trasă la faţă şi 
avea cearcăne mari. 

— Encore moi, a spus Poirot. Am venit astăzi cu un scop 
special. Şi a procedat cam tot aşa cum făcuse şi cu 
domnişoara Johnson, explicându-i cât de necesar era să 
obţină imaginea reală a caracterului doamnei Leidner. 


Totuşi, doamna Mercado nu a fost la fel de sinceră ca 
domnişoara Johnson. A dat drumul unui şir de laude 
prefăcute, care, eram convinsă, erau departe de 
adevăratele ei sentimente. 

— Draga, draga de Louise! E aşa de greu să explici cuiva 
care n-a cunoscut-o ce fel de persoană era. Era o fiinţă aşa 
de exotică! Altfel decât restul lumii. Ai simţit şi dumneata 
asta, nu-i aşa, soră? Chinuită de stări de nervozitate, 
desigur, şi plină de toane, dar ei îi treceai cu vederea 
lucruri pe care nu le-ai fi tolerat la alţii. Şi era aşa de 
drăguță cu noi toţi, nu-i aşa, soră? Şi atât de modestă... Nu 
ştia nimic despre arheologie, şi era atât de dornică să 
înveţe. Mereu îi punea întrebări soţului meu despre 
procesele chimice pentru tratarea obiectelor de metal şi o 
ajuta pe domnişoara Johnson să repare vasele de lut. O, toţi 
îi eram devotați. 

— Atunci nu e adevărat, madame, ce am auzit, anume, că 
exista o anumită tensiune, ceva neplăcut în atmosferă? 

Doamna Mercado şi-a deschis larg ochii negri şi opaci. 

— O, cine v-a spus aşa ceva? Sora? Profesorul Leidner? 
Sunt sigură că el nu bagă nimic de seamă, bietul de el. 

Şi mi-a aruncat o privire de-a dreptul duşmănoasă. 

Poirot a surâs nonşalant. 

— Am spionii mei, madame, a declarat vesel. 

Şi, preţ de câteva clipe, pleoapele doamnei Mercado au 
tremurat, iar ea a clipit des. 

— Nu credeţi, a reluat doamna Mercado pe un ton cât se 
poate de dulce, că după un astfel de episod toată lumea 
pomeneşte de o seamă de lucruri care nu au existat 
niciodată? Ştiţi la ce mă refer - tensiune, atmosferă, 
sentimentul că urmează să se întâmple ceva? Cred că 
oamenii inventează aceste lucruri după aceea. 

— Nu vă înşelaţi, madame. 

— Şi chiar nu este adevărat! Eram ca o familie fericită. 

— Femeia asta este cea mai mare mincinoasă pe care am 
văzut-o vreodată, am zis eu indignată după ce eu şi domnul 


Poirot ne îndepărtaserăm de casă şi apucaserăm pe cărarea 
care ducea la sit. Sunt convinsă că efectiv o ura pe doamna 
Leidner! 

— Nu este genul de persoană de la care să poţi spera să 
afli adevărul, a încuviinţat Poirot. 

— E o pierdere de vreme să stai de vorbă cu ea, am 
replicat eu răstit. 

— Nicidecum, nicidecum. Dacă gura spune minciuni, 
uneori ochii spun adevărul. De ce anume îi este frică 
doamnei Mercado? Am zărit teamă în ochii ei. Da, în mod 
limpede se teme de ceva. E foarte interesant. 

— Am ceva să vă zic, domnule Poirot. 

Şi i-am povestit despre seara dinainte şi despre părerea 
mea fermă că domnişoara Johnson era autoarea scrisorilor 
anonime. 

— Deci şi ea minte! Am spus. Cu cât calm v-a răspuns de 
dimineaţa când aţi întrebat-o despre scrisori! 

— Da. A fost interesant. Pentru că mi-a dezvăluit faptul că 
ştia de existenţa scrisorilor. Până acum nu au fost 
menţionate în prezenţa membrilor expediției. Desigur, este 
foarte posibil ca profesorul Leidner să-i fi zis despre ele ieri. 
Sunt prieteni vechi. Dar, dacă nu a fost aşa... Ei bine, e 
curios şi interesant, nu? 

Mi-a crescut respectul pentru el. Inteligent modul în care 
o făcuse să amintească de scrisori. 

— Aveţi de gând să o chestionaţi cu privire la scrisori? Am 
întrebat. 

Domnul Poirot a părut absolut şocat de această idee. 

— Nu, nu, defel. Nu e bine să faci paradă de ceea ce ştii. 
Ţin totul aici până în ultima clipă, a adăugat, bătându-se 
uşor cu degetul peste frunte. La momentul potrivit, sar, ca o 
panteră, şi, mon Dieu! Ce consternare! 

N-am putut să nu mă amuz în sinea mea gândindu-mă la 
micuțul domn Poirot în rolul de panteră. 

Tocmai ajunsesem la sit. Prima persoană pe care am văzut- 
o a fost domnul Reiter, care era ocupat cu fotografierea 


unor ziduri. 

După părerea mea, bărbaţii care săpau scoteau la iveală 
ziduri unde aveau chef. Cel puţin aşa aveam impresia. 
Domnul Carey îmi explicase că se simte imediat diferenţa, 
ba chiar a încercat să îmi arate, dar nu am reuşit niciodată 
să pricep. Când omul zicea libn - cărămidă de argilă - mie 
mi se părea că e doar ţărână şi noroi. 

Domnul Reiter a terminat de fotografiat şi i-a dat aparatul 
şi placa băiatului de serviciu, spunându-i să le ducă înapoi 
în casă. 

Poirot i-a pus vreo două întrebări despre expunere, 
filmpacuri şi altele asemenea, la care domnul Reiter a 
răspuns cu dragă inimă. Părea încântat să i se pună 
întrebări despre munca lui. 

Exact când se scuza că trebuia să ne părăsească, Poirot şi- 
a început din nou discursul stabilit dinainte. De fapt, nu era 
chiar acelaşi discurs, pentru că îl modifica puţin în funcţie 
de persoana căreia i se adresa. Dar nu am de gând să îl 
scriu de fiecare dată. Cu oameni cu picioarele pe pământ, 
ca domnişoara Johnson, trecea direct la subiect, iar cu alţii 
trebuia să bată puţin câmpii. Insă, în cele din urmă, tot 
acolo ajungea. 

— Da, da, înţeleg ce vreţi să spuneţi, a zis domnul Reiter. 
Dar chiar nu văd cum v-aş putea ajuta. Am venit de-abia 
anul acesta, şi nu am vorbit prea mult cu doamna Leidner. 
Îmi pare rău, însă efectiv nu am ce să vă spun. 

Era ceva puţin rigid şi străin în felul în care vorbea, deşi, 
bineînţeles, nu avea accent - în afară de cel american, 
adică. 

— Mi-aţi putea cel puţin zice dacă o simpatizaţi sau nu? L.- 
a întrebat Poirot cu un zâmbet. 

Domnul Reiter s-a înroşit la faţă şi a bâlbâit: 

— Era o persoană fermecătoare... Cât se poate de 
fermecătoare. Şi intelectuală. Avea o minte pătrunzătoare... 
Da. 

— Bien. Deci o simpatizaţi. Şi ea? 


Domnul Reiter s-a înroşit şi mai tare. 

— 0... nu cred că mă băga prea mult în seamă. Şi, de vreo 
două ori, am avut ghinion. N-aveam niciodată noroc când 
încercam să fac ceva pentru ea. Mă tem că o enervam cu 
stângăcia mea. Nu era intenţionat... Aş fi dat orice... 

Lui Poirot i s-a făcut milă de bâlbâielile lui. 

— Perfect... Perfect. Să trecem la altceva. În casă era o 
atmosferă veselă? 

— Poftim? 

— Eraţi fericiţi împreună? Râdeaţi şi vorbeaţi? 

— Nu, nu tocmai. Era o anumită... Răceală. A făcut o 
pauză, luptându-se cu el însuşi, după care a continuat: 
Vedeţi dumneavoastră, eu nu mă simt în largul meu printre 
oameni. N-am tact. Sunt timid. Doamna Leidner s-a purtat 
întotdeauna foarte frumos cu mine. Dar... E stupid... Nu pot 
să scap de timiditate. Mereu zic ce nu trebuie. Mereu stric 
ceva. N-am noroc. 

Arăta într-adevăr ca un copil mare şi neîndemânatic. 

— Toţi facem aşa când suntem tineri, a replicat Poirot, 
surâzând. Calmul, savoir-faire, toate astea vin mai târziu. 

Apoi, luându-ne rămas-bun, am pornit mai departe. 

— Ma soeur, fie e un tânăr extrem de cinstit, fie e un actor 
remarcabil. 

Nu am răspuns. Eram preocupată din nou de ideea 
incredibilă că unul dintre aceşti oameni era un criminal 
periculos şi cu sânge-rece. Într-o astfel de dimineaţă 
frumoasă şi însorită părea imposibil. 

Capitolul 21 -Domnul Mercado, Richard Carey 

— Văd că lucrează în două locuri separate, a spus Poirot, 
oprindu-se. 

Domnul Reiter fotografiase pe o porţiune periferică a 
excavaţiei principale. Puțin mai încolo, un alt grup de 
oameni umblau de colo-colo cărând coşuri. 

— Aici se fac săpăturile adânci, am explicat. Nu găsesc 
mare lucru, doar nişte vase sparte de ceramică, fără nici o 


valoare, dar profesorul Leidner zice mereu foarte 
interesant, aşa că băânuiesc că e adevărat. 

— Să mergem acolo! 

Am pornit amândoi încet, căci dogorea soarele. 

Domnul Mercado conducea lucrările. L-am văzut undeva 
sub noi, stând de vorbă cu şeful de echipă, un bărbat în 
vârstă, cu un aspect de ţestoasă, care purta o haină de 
tweed peste cămaşa lungă de bumbac, în dungi. 

Era destul de greu să ajungem la ei, deoarece nu era 
decât o cărare îngustă sau o scară, iar băieţii care purtau 
coşurile tot urcau şi coborau pe acolo, şi parcă erau orbi ca 
noaptea - nu se gândeau nici o clipă să se dea din drum. 

În timp ce îl urmam pe Poirot, m-a întrebat brusc peste 
umăr: 

— Domnul Mercado este dreptaci sau stângaci? 

Asta da, întrebare neobişnuită! Am cugetat puţin. 

— Dreptaci, am răspuns eu categoric. 

Poirot nu a binevoit să îmi dea vreo lămurire. A mers mai 
departe, iar eu l-am urmat. 

Domnul Mercado a părut bucuros să ne vadă. 

Faţa lui prelungă şi melancolică s-a luminat. 

Domnul Poirot a simulat un interes pentru arheologie pe 
care sunt sigură că nu îl avea cu adevărat, însă domnul 
Mercado a răspuns pe dată. 

A explicat că săpaseră deja prin douăsprezece niveluri de 
ocupare a casei. 

— Acum suntem precis în mileniul al patrulea, a zis el cu 
entuziasm. 

Întotdeauna am crezut că mileniul aparţine viitorului - 
momentul când totul se va îndrepta. 

Domnul Mercado ne-a arătat straturi de cenuşă (Cum îi 
tremura mâna! M-am întrebat dacă nu cumva avea malarie) 
şi ne-a explicat despre cum se schimbase tipul de ceramică, 
şi despre îngroparea cadavrelor, şi despre cum 
identificaseră un nivel constituit aproape în întregime din 
trupuri de copii - sărmanii de ei - şi despre poziţia 


ghemuită şi despre orientare, ceea ce se pare că se referea 
la felul în care erau dispuse oasele. 

Şi apoi, dintr-odată, tocmai când se aplecase să ridice un 
soi de cuţit de cremene care era într-un colţ, alături de 
nişte vase, a sărit în sus, scoțând un urlet înnebunit. 

S-a răsucit spre noi; eu şi Poirot ne uitam la el uluiţi. 

Şi-a dus mâna la braţul stâng. 

— M-a înţepat ceva, ca un ac înroşit în foc. 

Poirot s-a înviorat imediat. 

— Repede, mon cher, dă-ne voie. Soră Leatheran! 

M-am apropiat. 

A apucat braţul domnului Mercado şi a suflecat cu 
îndemânare mâneca de la cămaşa kaki a acestuia, până la 
umăr. 

— Uitaţi, a zis domnul Mercado. 

La vreo zece centimetri sub umăr era o împunsătură 
minusculă din care se prelingea sânge. 

— Ciudat, a spus Poirot. S-a uitat cu luare-aminte la 
mâneca suflecată. Nu văd nimic. O fi fost vreo furnică? 

— Ar fi bine să punem nişte iod pe rană, am zis eu. 

Am întotdeauna la mine o fiolă, aşa că am agitat-o şi am 
aplicat iodul. Insă am făcut toate astea puţin cam absentă, 
pentru că atenţia îmi fusese atrasă de cu totul altceva. 
Braţul domnului Mercado, de la antebraţ până la umăr, era 
plin de înţepături foarte mici. Ştiam prea bine ce sunt - 
urme de ace hipodermice. 

Domnul Mercado şi-a dat mâneca în jos şi şi-a continuat 
explicaţiile. Domnul Poirot a ascultat, dar nu a încercat să 
schimbe subiectul şi să pună întrebări despre familia 
Leidner. De fapt, nu l-a întrebat absolut nimic pe domnul 
Mercado. 

Curând după aceea ne-am luat rămas-bun de la domnul 
Mercado şi am urcat din nou pe cărare. 

— Dibace mişcare, nu crezi? A zis însoţitorul meu. 

— Dibace? 


Domnul Poirot a scos un obiect de sub reverul hainei şi l-a 
cercetat afectuos. Spre uimirea mea, am văzut că era un ac 
de stopat, lung şi ascuţit, cu o picătură de ceară de sigiliu la 
capăt, care îl transforma într-un bold. 

— Domnule Poirot, am exclamat eu, dumneavoastră aţi 
făcut asta? 

— Eu am fost insecta care l-a înţepat, da. Şi m-am 
descurcat de minune, nu crezi? Nici nu m-ai văzut. 

Era adevărat. Nu băgasem de seamă. Şi sunt convinsă că 
nici domnul Mercado nu bănuise nimic. Trebuie că fusese 
iute ca săgeata. 

— Dar de ce, domnule Poirot? L-am întrebat. 

Mi-a răspuns printr-o altă întrebare. 

— Nu ai remarcat nimic, soră? 

Am dat încet din cap. 

— Urme de ace hipodermice. 

— Deci acum ştim ceva despre domnul Mercado. Bănuiam 
- dar nu ştiam sigur. Trebuie să fii mereu sigur. 

„Şi nu vă pasă cum procedaţi!” mi-am zis, dar am păstrat 
această observaţie pentru mine. 

Poirot şi-a dus brusc mâna la buzunar. 

— Din păcate, mi-a căzut batista acolo. Ascunsesem boldul 
în ea. 

— Mă duc s-o iau, am zis şi am pornit-o grăbită înapoi. 

Aveam deja sentimentul că eu şi domnul Poirot eram ca un 
doctor şi o asistentă care se ocupă de un caz. Semăna mai 
mult cu o operaţie, iar el era chirurgul. Poate că nu se 
cuvine să spun asta, dar, într-un mod ciudat, începea să îmi 
placă. 

Îmi aduc aminte că, la foarte puţin timp după ce îmi 
terminasem ucenicia, am fost trimisă într-o casă particulară 
pentru a îngriji o bolnavă. Era nevoie urgentă de o 
intervenţie chirurgicală, iar soţul pacientei nu era de acord 
cu sanatoriile. Nici nu voia să audă ca soţia lui să fie dusă 
într-un asemenea loc. Spunea că operaţia trebuia făcută în 
casă. 


Fireşte că pentru mine a fost o ocazie minunată! Fără 
nimeni altcineva prin preajmă! Eu mă ocupam de tot. 
Desigur, am avut grozav de multe emoţii - m-am gândit la 
toate lucrurile de care ar putea avea nevoie doctorul, dar, 
Chiar şi aşa, mi-era teamă să nu fi uitat ceva. Cu doctorii nu 
ştii niciodată. Uneori îţi cer tot felul de ciudăţenii! Însă a 
mers excelent! Aveam fiecare lucru pregătit când mi-l cerea 
şi, la sfârşit, mi-a zis chiar că făcusem o treabă admirabilă - 
iar cei mai mulţi doctori nu se obosesc să îţi spună aşa ceva. 
Şi generalistul a fost foarte amabil. Şi am dirijat totul 
singură! 

Pacienta şi-a revenit, aşa că toată lumea a fost fericită. Ei 
bine, şi acum aveam aproape acelaşi sentiment. Într-un fel, 
domnul Poirot îmi amintea de acel chirurg. Şi el era un 
bărbat mic de statură. Un bărbat mic de statură şi urât, cu 
o faţă ca de maimuţă, dar un chirurg extraordinar. Ştia 
instinctiv ce să facă. Am văzut o mulţime de chirurgi şi ştiu 
ce diferenţe uriaşe sunt între ei. 

Treptat, căpătasem încredere în domnul Poirot. Simţeam 
că şi el ştia exact ce face. Şi începusem să am impresia că e 
de datoria mea să îl ajut, să am forcepsul şi buretele la 
îndemână pentru când mi le cere, ca să mă exprim aşa. Din 
acest motiv mi se păruse căa mă duce să îi caut batista era 
la fel de firesc ca a ridica un prosop pe care doctorul îl 
aruncase pe podea. 

Am găsit-o, şi m-am întors. La început, nu l-am văzut, însă, 
în cele din urmă, l-am zărit. Stătea lângă movilă şi vorbea 
cu domnul Carey. Băiatul de serviciu al domnului Carey era 
în picioare, cu tija aceea mare şi lungă pe care e marcată 
lungimea, dar chiar în clipa aceea i-a spus ceva băiatului, 
iar acesta a plecat. Se pare că pentru moment terminase ce 
avea de făcut. 

Aş vrea să clarific acest episod. Nu ştiam precis ce anume 
voia domnul Poirot să fac. Era posibil să mă fi trimis 
intenţionat după batistă. Ca să scape de mine. 


Era ca la operaţie. Trebuie să fii atentă să îi dai doctorului 
ceea ce vrea, nu ceea ce nu vrea. Cu alte cuvinte, cum ar fi 
să îi întinzi pensa pentru artere la momentul nepotrivit, iar, 
atunci când trebuie, să nu o ai gata? Slavă Domnului că ştiu 
să mă descurc bine într-o sală de operaţie! Acolo nu fac 
greşeli, însă în această afacere eram cât se poate de 
începătoare. Şi, prin urmare, trebuia să fiu cu mare băgare 
de seamă ca să nu fac greşeli prosteşti. 

Desigur, nu mi-am imaginat nici o clipă că domnul Poirot 
nu voia să aud ce discuta cu domnul Carey. Dar poate că 
fusese de părere că domnul Carey avea să se simtă mai în 
largul lui dacă nu eram de faţă. 

Nu vreau să aibă cineva impresia că sunt genul acela de 
femeie care tot trage cu urechea la conversații private. Nu 
aş face niciodată aşa ceva. În nici o situaţie. Indiferent cât 
de tentată aş fi. 

Ce vreau să spun este că, dacă ar fi fost o conversaţie 
privată, nu aş fi făcut cu nici un chip ceea ce, de fapt, am 
făcut. 

Din punctul meu de vedere, mă aflam într-o poziţie 
privilegiată. La urma urmei, auzi o mulţime de lucruri când 
un pacient îşi revine după anestezie. Pacientul nu ar vrea să 
le auzi - şi adesea habar nu are că le-ai auzit - dar, cu toate 
acestea, le auzi. Am considerat că domnul Carey era 
pacientul. Nu avea să se simtă mai râu, atâta vreme cât nu 
afla că ascultasem. Şi, dacă vă gândiţi cumva că eram 
curioasă, ei bine, recunosc că eram. Nu voiam să ratez 
nimic, dacă puteam. 

Aşa se face că m-am întors şi am apucat pe un drum 
lăturalnic până în spatele movilei, până am ajuns la un 
metru de locul unde se aflau, dar ascunsă vederii lor. Dacă 
va spune cineva că era un gest mârşav, voi fi obligată să nu 
fiu de acord. Sora care se ocupă de caz trebuie să aibă 
toate informaţiile, deşi, bineînţeles, doctorul este cel care 
decide ce trebuie făcut. 


Nu ştiu cum abordase domnul Poirot problema, dar, când 
am ajuns eu acolo, trăgea direct la ţintă, ca să zic aşa. 

— Nimeni nu apreciază devotamentul profesorului Leidner 
pentru soţia lui mai mult decât mine, spunea. Însă adesea 
afli mai multe despre cineva de la duşmani, nu de la 
prieteni. 

— Sugeraţi cumva că defectele oamenilor sunt mai 
importante decât calităţile lor? A replicat domnul Carey, pe 
un ton sec şi ironic. 

— Neîndoielnic, când e vorba despre crimă. Pare ciudat, 
dar, din câte ştiu, până acum nimeni nu a fost ucis pentru că 
avea un caracter perfect! Şi totuşi, perfecțiunea este 
categoric un lucru foarte enervant. 

— Mă tem că nu prea vă pot fi de folos. Ca să fiu sincer 
până la capăt, eu şi doamna Leidner nu ne împăcăm 
nemaipomenit. 

Nu vreau să înţelegeţi că eram duşmani în vreun fel... 
Doar că nu eram prieteni. Doamna Leidner era, poate, 
puţin geloasă pe vechea prietenie dintre mine şi soţul ei. lar 
eu, deşi o admiram foarte mult şi eram de părere că este o 
femeie foarte atrăgătoare, o ţineam oarecum de rău pentru 
influenţa pe care o avea asupra lui Leidner. În consecinţă, 
eram foarte politicoşi unul cu celălalt, dar nu apropiaţi. 

— Admirabilă explicaţie, a spus Poirot. 

Le vedeam capetele, şi am remarcat cum domnul Carey s- 
a întors brusc, ca şi cum ceva din tonul degajat al domnului 
Poirot îl surprinsese în mod neplăcut. 

Domnul Poirot a continuat: 

— Profesorul Leidner nu era mâhnit că dumneavoastră şi 
soţia dumneavoastră nu vă înţelegeaţi prea bine? 

Carey a şovăit o clipă înainte să răspundă: 

— Păi... Nu ştiu. N-a zis niciodată nimic. Întotdeauna am 
sperat că nu bagă de seamă. Era foarte preocupat de 
munca lui. 

— Deci adevărul, în opinia dumneavoastră, este că nu o 
simpatizaţi foarte mult pe doamna Leidner? 


Carey a ridicat din umeri. 

— Probabil că mi-ar fi plăcut foarte mult de ea dacă nu ar 
fi fost soţia lui Leidner. 

A râs, de parcă l-ar fi amuzat propria afirmaţie. 

Poirot aranja o grămăjoară de cioburi. A reluat, cu o voce 
visătoare şi pierdută: 

— Am stat de vorbă cu domnişoara Johnson dimineaţă. A 
recunoscut că avusese prejudecăţi faţă de doamna Leidner 
şi că nu prea o simpatizase, deşi s-a grăbit să adauge că 
doamna Leidner se purtase întotdeauna foarte frumos cu 
ea. 

— E cât se poate de adevărat, după părerea mea. 

— Aşa am crezut şi eu. După aceea, am avut o discuţie cu 
doamna Mercado. Mi-a povestit pe larg cât de devotată îi 
fusese doamnei Leidner şi cât de mult o admirase. 

Carey nu a răspuns nimic, şi, după câteva minute, Poirot a 
continuat: 

— Asta... N-am crezut! Apoi am venit aici, şi ceea ce îmi 
spuneţi... Ei bine, din nou... Nu cred... 

Carey s-a încordat. l-am auzit furia - furia reprimată - din 
glas. 

— Nu am ce face în privinţa a ceea ce credeţi sau nu 
credeţi, domnule Poirot. V-am spus adevărul. Nu-mi pasă 
dacă îl acceptaţi sau nu. 

Poirot nu s-a supărat. Dimpotrivă, tonul lui a fost blând şi 
abătut. 

— Este vina mea ce cred sau ce nu cred? Am urechea 
sensibilă. Şi circulă atâtea poveşti... Zvonuri care plutesc în 
aer. Asculţi şi, poate, afli ceva. Da, sunt poveşti... 

Carey a sărit în picioare. Vedeam desluşit cum îi zvâcnea o 
venă de la tâmplă. Arăta absolut splendid! Aşa de zvelt şi de 
bronzat - şi cu maxilarul acela minunat, pătrat şi hotărât. 
Nu era de mirare că femeile se îndrăgosteau de el. 

— Ce poveşti? A întrebat îndâriit. 

Poirot l-a privit pieziş. 


— Probabil că vă închipuiţi. Poveştile obişnuite - despre 
dumneavoastră şi doamna Leidner. 

— Ce minţi murdare au oamenii! 

— N'est-ce pas? Sunt precum câinii. Oricât de adânc 
îngropi o scârnăvie, câinele tot o scoate la suprafaţă. 

— Şi dumneavoastră daţi crezare acestor poveşti? 

— Vreau să mă conving de adevăr, a replicat Poirot grav. 

— Mă îndoiesc că v-aţi da seama care este adevărul, chiar 
dacă l-aţi auzi, a râs Carey cu grosolănie. 

— Puneţi-mă la încercare! A zis Poirot, cu ochii la el. 

— Foarte bine! O să vă spun adevărul! O uram pe Louise 
Leidner - acesta e adevărul! O uram din tot sufletul! 

Capitolul 22 -David Emmott, p ărintele Lavigny şi o 
descoperire 

Întorcându-se brusc, Carey s-a îndepărtat cu paşi mari şi 
furioşi. 

Poirot a rămas uitându-se după el şi a murmurat: 

— Da, înţeleg... Fără să se răsucească, a spus, ceva mai 
tare: Mai stai câteva clipe acolo, soră. În caz că întoarce 
capul. Acum e în regulă. Mi-ai găsit batista? Îţi mulţumesc 
foarte mult. Eşti foarte amabilă. 

Nu a zis nimic despre faptul că le ascultasem conversaţia - 
şi habar nu am cum de ştiuse că ascult. Nu aruncase nici 
măcar o privire în direcţia aceea. A fost o uşurare că nu a 
pomenit despre asta. Adică, eu nu mă simţeam vinovată cu 
nimic, dar ar fi fost puţin jenant să îi explic. A fost foarte 
bine că nu a vrut nici un fel de lămuriri. 

— Credeţi că o ura cu adevărat, domnule Poirot? L-am 
întrebat. 

Dând uşor din cap, cu o expresie ciudată pe chip, Poirot a 
răspuns: 

— Da. Cred că da. 

Apoi s-a ridicat brusc şi s-a îndreptat spre locul unde 
lucrau bărbaţii, în vârful movilei. L-am urmat. La început nu 
am văzut decât arabi, însă, în cele din urmă, am dat peste 


domnul Emmott, care era întins pe burtă şi sufla praful de 
pe un schelet care tocmai fusese scos din pământ. 

Ne-a întâmpinat cu zâmbetul său plăcut şi grav. 

— Aţi trecut pe la noi? Termin imediat. 

S-a sculat în genunchi, şi-a luat cuțitul şi a început să taie 
cu delicateţe de jur împrejurul oaselor, oprindu-se din când 
în când ca să folosească fie nişte foaie, fie propria 
respiraţie. Ultima fiind o procedură foarte neigienică, după 
părerea mea. 

— O să vă intre tot felul de microbi dezgustători în gură, 
domnule Emmott, am protestat. 

— Microbii dezgustători simt hrana mea zilnică, soră, a 
replicat el, pe un ton serios. Microbii nu pot face rău 
arheologilor - pur şi simplu se descurajează încercând. 

A mai răzuit puţin în jurul femurului. După aceea a vorbit 
cu şeful de echipă de lângă el, dându-i instrucţiuni cu 
privire la ce anume voia să facă. 

— Gata, a zis, ridicându-se în picioare. Reiter poate s-o 
fotografieze după prânz. I-au pus nişte lucruri foarte 
frumoase în mormânt. 

Ne-a arătat un bol de aramă coclit şi nişte ace. Şi o 
mulţime de chestii aurii şi albastre, care fuseseră un colier 
de mărgele. 

Oasele şi toate obiectele găsite erau periate şi curățate cu 
un cuţit şi lăsate în poziţia iniţială pentru a fi fotografiate. 

— Cine e? S-a interesat Poirot. 

— Primul mileniu. Probabil o doamnă importantă. Craniul 
arată cam bizar - trebuie să îl chem pe Mercado să se uite. 
Sugerează că a fost omorâtă. 

— O doamnă Leidner de acum vreo două mii de ani? A zis 
Poirot. 

— Poate, a replicat domnul Emmott. 

Bill Coleman avea o cazma în mână şi muncea la un zid. 

David Emmott i-a strigat ceva ce n-am înţeles, şi apoi s-a 
apucat să îi arate domnului Poirot ce era pe acolo. 


După ce turul explicativ a luat sfârşit, Emmott s-a uitat la 
ceas. 

— Întrerupem lucrul peste zece minute. Vreţi să mergem 
pe jos până la casă? 

— Îmi convine de minune, a spus Poirot. 

Am pornit încet pe cărarea bătătorită. 

— Bânuiesc că sunteţi cu toţii bucuroşi că v-aţi reluat 
treburile, a zis Poirot. 

— Da, este cel mai bun lucru, a răspuns Emmott grav. Nu a 
fost deloc uşor să pierdem vremea prin casă şi să facem 
conversaţie. 

— Fiind tot timpul conştienţi că unul dintre 
dumneavoastră este ucigaşul. 

Emmott nu a spus nimic. Nu a făcut nici un gest de 
dezacord. Ştiam că bănuise adevărul de la bun început, de 
când îi chestionase pe băieţii în casă. 

După câteva minute, a întrebat cu glas scăzut: 

— Aţi făcut ceva progrese, domnule Poirot? 

— Vreţi să mă ajutaţi să fac progrese? A zis Poirot solemn. 

— Da, fireşte. 

Privindu-l cu atenţie, Poirot a continuat: 

— Cheia acestui caz este doamna Leidner. Vreau să ştiu 
despre doamna Leidner. 

— Cum adică vreţi să ştiţi despre doamna Leidner? A spus 
David Emmott încet. 

— Nu de unde era de loc sau care îi era numele de fată. 
Nu forma feţei sau culoarea ochilor. Vreau să aflu mai multe 
despre firea ei. 

— Credeţi că este relevant pentru caz? 

— Sunt convins. 

Emmott a tăcut preţ de câteva clipe, apoi a zis: 

— Poate că aveţi dreptate. 

— Iar dumneavoastră mă puteţi ajuta. Îmi puteţi spune ce 
fel de femeie era. 

— Eu? Mi-am pus şi eu adesea aceeaşi întrebare. 

— Şi nu v-aţi format o opinie în legătură cu asta? 


— La sfârşit, cred că da. 

— Eh bien? 

Domnul Emmott nu a scos o vorbă vreme de mai multe 
minute, după care a reluat: 

— Ce părere avea sora despre ea? Se spune că femeile se 
pricep să cântărească foarte repede felul de a fi al altor 
femei, iar sora are o mare experienţă în privinţa tipurilor 
umane. 

Poirot nu mi-a dat ocazia să vorbesc chiar dacă aş fi vrut. 
S-a grăbit să zică: 

— Pe mine mă interesează părerea unui bărbat. 

Emmott a zâmbit uşor. 

— Cred că toţi bărbaţii ar spune cam acelaşi lucru. A făcut 
o pauză, apoi a continuat: Nu era tânără, însă era cea mai 
frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. 

— Nu e răspunsul la întrebarea mea, domnule Emmott. 

— Nu este nici departe, domnule Poirot. A mai tăcut vreo 
două minute, după care a urmat: Era o poveste pe care am 
citit-o când eram copil. O poveste nordică despre Crăiasa 
Zăpezii şi micuțul Karl. Cred că aşa era şi doamna Leidner - 
întotdeauna îl păcălea pe micuțul Karl. 

— A, da, o poveste de Hans Christian Andersen, nu-i aşa? 
Şi parcă era şi o fetiţă în poveste. Micuța Gretchen, aşa o 
chema, nu? 

— Poate. Nu-mi mai aduc aminte. 

— Nu-mi mai puteţi spune şi altceva, domnule Emmott? 

David Emmott a scuturat din cap. 

— Nici nu ştiu dacă mi-am format o părere corectă despre 
ea. Nu era o femeie uşor de înţeles. Într-o zi făcea un lucru 
diabolic, iar a doua zi, unul absolut extraordinar. Cred însă 
că aveţi dreptate când spuneţi că este cheia acestui caz. 
Aşa şi-a dorit întotdeauna să fie - în centrul atenţiei. Şi îi 
plăcea să-i controleze pe ceilalţi - adică, nu se mulțumea să 
i se dea pâinea prăjită şi untul de arahide, voia să îţi pui pe 
masă mintea şi sufletul ca să se poată uita la ele. 

— Şi dacă nu i se dădea satisfacţie? 


— Atunci făcea urât! 

L-am văzut cum strânge din buze şi îşi încleştează 
maxilarul. 

— Domnule Emmott, aţi vrea să exprimaţi o părere 
neoficială cu privire la cine a ucis-o? 

— Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee. Cred că, dacă aş 
fi fost în locul lui Cari - Carl Reiter aş fi încercat să o omor. 
Se purta oribil cu el. Fireşte, el fiind aşa de sensibil, o cam 
căuta cu lumânarea. Parcă te pofteşte să îi dai şuturi. 

— Şi doamna Leidner îi... Dădea şuturi? L-a descusut 
Poirot. 

Emmott a rânjit. 

— Nu. Înţepături mici şi delicate cu un ac de broderie, asta 
era metoda ei. Bineînţeles, şi el era enervant. Ca un copil 
smiorcăit şi fricos. Dar acele sunt arme care provoacă multă 
durere. 

Am aruncat o privire furişă spre Poirot, şi mi s-a părut că 
zăresc un tremur pe buzele lui. 

— Însă nu credeţi cu adevărat că a ucis-o Carl Reiter? 

— Nu, nu cred că ai omori o femeie doar pentru că îşi bate 
joc de tine la fiecare masă. 

Poirot a clătinat din cap, gânditor. 

Desigur, domnul Emmott o făcea pe doamna Leidner să 
pară aproape inumană. Erau câteva lucruri de spus şi în 
apărarea ei. 

Era ceva extrem de agasant în atitudinea domnului Reiter. 
Tresărea când vorbea cu el şi făcea lucruri stupide, de pildă 
îi tot dădea marmelada, când ştia foarte bine că nu 
mănâncă aşa ceva. Şi eu fusesem tentată să mă răstesc niţel 
la el. 

Bărbaţii nu înţeleg cum afectarea lor poate călca o femeie 
pe nervi într-o asemenea măsură încât aceasta să simtă că 
trebuie să îi bruftuluiască. 

Mi-am zis că o să îi pomenesc domnului Poirot despre asta 
la un moment dat. 


Ajunsesem la casă, şi domnul Emmott i-a propus lui Poirot 
să meargă în camera lui şi să se spele. Au pornit împreună 
într-acolo. 

Eu am traversat grăbită curtea, spre odaia mea. 

Am ieşit cam în acelaşi timp cu ei, şi ne îndreptam cu toţii 
spre sufragerie, când părintele Lavigny a apărut în uşa 
camerei lui şi l-a poftit pe Poirot înăuntru. 

Eu şi domnul Emmott am intrat în sufragerie împreună. 
Domnişoara Johnson şi doamna Mercado erau deja acolo, şi 
după câteva minute au sosit şi domnul Mercado, domnul 
Reiter şi Bill Coleman. 

Tocmai ne aşezam la masă, iar Mercado îi spusese 
băiatului arab să îi transmită părintelui Lavigny că prânzul 
era gata, când am tresărit la auzul unui țipăt slab, înăbuşit. 

Cred că niciunul dintre noi nu o ducea prea bine cu nervii, 
căci ne-am speriat cu toţii, iar domnişoara Johnson s-a făcut 
palidă la faţă şi a întrebat: 

— Ce-a fost asta? Ce s-a întâmplat? 

Doamna Mercado s-a uitat fix la ea şi a spus: 

— Draga mea, ce-i cu tine? A fost doar un zgomot pe 
câmp. 

Exact în acea clipă au intrat Poirot şi părintele Lavigny. 

— Am crezut că a fost cineva rănit, a zis domnişoara 
Johnson. 

— Mii de scuze, mademoiselle, a exclamat Poirot. E vina 
mea. Părintele Lavigny îmi dădea explicaţii cu privire la 
nişte tablete, şi m-am dus cu una la fereastră ca să văd mai 
bine şi, ma foi, neuitându-mă pe unde merg, m-am ciocnit la 
picior, şi durerea a fost aşa de ascuţită, încât am scos un 
țipăt. 

— Am crezut că s-a mai petrecut o crimă, a spus doamna 
Mercado, râzând. 

— Marie! A strigat soţul ei. 

Tonul îi era plin de reproş, iar doamna Mercado s-a înroşit 
şi şi-a muşcat buzele. 


Domnişoara Johnson s-a grăbit să schimbe subiectul, 
începând să vorbească despre săpături şi despre ce obiecte 
interesante descoperiseră de dimineaţă. Tot prânzul s-a 
discutat numai despre arheologie. 

Bănuiesc că toată lumea era de părere că e mai sigur aşa. 
După ce ne-am băut cafeaua, ne-am retras în camera de 
zi. Apoi bărbaţii, cu excepţia părintelui Lavigny, s-au întors 

la sit. 

Părintele Lavigny l-a condus pe Poirot în camera 
antichităţilor, iar eu i-am însoţit. Ajunsesem deja să cunosc 
destul de bine lucrurile de acolo, şi am simţit un fior de 
mândrie - ca şi cum mi-ar fi aparţinut - când părintele 
Lavigny a dat jos pocalul de aur şi am auzit exclamaţiile 
admirative ale lui Poirot. 

— Ce minunat! Ce capodoperă! 

Părintele Lavigny a încuviinţat şi a început să îi sublinieze 
calităţile cu real entuziasm şi cu erudiție. 

— Astăzi nu mai e ceară pe el, am observat eu. 

— Ceară? 

Poirot m-a privit ţintă. 

— Ceară? 

La fel a făcut şi părintele Lavigny. 

Le-am dat lămuriri. 

— Ah, je comprends, a spus părintele Lavigny. Da, da, 
grăsime de la lumânare. 

Asta a îndreptat conversaţia spre vizitatorul nocturn. 
Uitând de prezenţa mea, s-au apucat să vorbească în 
franceză, aşa că i-am lăsat singuri şi m-am întors în camera 
de zi. 

Doamna Mercado cârpea ciorapii soţului ei, iar 
domnişoara Johnson citea o carte. Lucru destul de 
neobişnuit pentru ea. De obicei avea mereu ceva de făcut. 

După un timp, Poirot şi părintele Lavigny au ieşit din 
camera antichităţilor, cel din urmă scuzându-se şi spunând 
că trebuie să se întoarcă la treburi. Poirot s-a aşezat lângă 
noi. 


— Un bărbat foarte interesant, a zis, şi a întrebat cât 
avusese părintele Lavigny de lucru până atunci. 

Domnişoara Johnson i-a explicat că găsiseră foarte puţine 
tablete şi doar câteva cărămizi sau sigilii cilindru cu 
inscripţii. Totuşi, părintele Lavigny luase parte la săpături şi 
prindea foarte repede araba colocvială. 

S-a trecut apoi la o discuţie despre sigilii cilindru, iar 
domnişoara Johnson a scos numaidecât dintr-un dulap o 
coală cu impresiuni făcute prin rularea acestor sigilii pe 
plastilină. 

Când ne-am aplecat asupra lor, admirând desenele pline 
de viaţă, mi-am dat seama că la asta trebuie că lucra în 
acea după-amiază fatală. 

În timp ce stăteam de vorbă, am remarcat că Poirot 
învârtea şi frământa între degete o biluţă de plastilină. 

— Folosiţi multă plastilină, mademoiselle? S-a interesat. 

— Destul de multă. Se pare că deja am consumat o 
mulţime anul acesta, deşi nu-mi dau seama. Dar jumătate 
din rezervele noastre s-a epuizat. 

— Unde o ţineţi, mademoiselle? 

— Aici... În dulapul acesta. Când a pus la loc coala cu 
impresiuni, i-a arătat raftul cu batoane de plastilină, 
Durofix, emulsie fotografică şi alte articole de papetărie. 

Poirot s-a aplecat. 

— Şi asta... Ce este asta, mademoiselle? 

Îşi băgase mâna până în spate şi scosese un obiect curios, 
mototolit. 

Când l-a netezit, am văzut că era un fel de mască, cu ochii 
şi cu gura desenate grosolan cu tuş şi mânjită cu plastilină. 

— Ce straniu! A exclamat domnişoara Johnson. N-am mai 
văzut-o până acum. Cum de a ajuns aici? Şi ce e? 

— În privinţa modului în care a ajuns aici... Ei bine, toate 
ascunzătorile sunt la fel de bune, şi presupun că dulapul nu 
ar fi fost golit până la sfârşitul anului. Cât despre ce este... 
Nici asta nu e greu de spus. Avem aici chipul descris de 


doamna Leidner. Chipul fantomatic zărit în semiîntuneric, la 
fereastră - faţa fără corp. 

Doamna Mercado a scos un mic țipăt ascuţit. 

Domnişoara Johnson se albise. A murmurat: 

— Deci nu a fost o închipuire. A fost o farsă, o farsă crudă! 
Dar cine a făcut-o? 

— Da, a strigat doamna Mercado. Cine ar fi putut face un 
lucru atât de crud? 

Poirot nu a încercat să răspundă. Posomorât, a mers în 
camera de alături, de unde s-a întors cu o cutie de carton în 
care a pus masca mototolită. 

— Trebuie să ajungă la poliţie, a explicat. 

— E oribil, a spus domnişoara Johnson cu glas scăzut. 
Oribil! 

— Credeţi că toate sunt ascunse pe aici pe undeva? A ţipat 
doamna Mercado strident. Credeţi că arma, bâta cu care a 
fost ucisă... Poate încă plină de sânge... O! Mi-e frică... Mi-e 
frică... 

Domnişoara Johnson a apucat-o de umăr. 

— Taci, i-a zis poruncitoare. Uite-l pe profesorul Leidner. 
Nu trebuie să-l tulburăm. 

Într-adevăr, chiar în acel moment maşina intra în curte. 
Profesorul Leidner s-a dat jos, a traversat curtea şi ni s-a 
alăturat în camera de zi. Pe chip i se citea oboseala, şi părea 
de două ori mai bătrân decât în urmă cu trei zile. 

A spus încet: 

— Înmormântarea e mâine la ora unsprezece. Slujba va fi 
ţinută de maiorul Deane. 

Doamna Mercado a îngăimat ceva, după care a ieşit din 
încăpere. 

Profesorul Leidner i s-a adresat domnişoarei Johnson: 

— O să vii, Anne? 

lar ea a răspuns: 

— Desigur, dragul meu, o să venim cu toţii. Fireşte. 

Nu a mai adăugat nimic, însă chipul ei trebuie că a 
exprimat ceea ce gura ei nu era în stare să rostească, 


pentru că profesorul Leidner s-a luminat la faţă de 
afecţiune şi, o clipă, a părut mai în largul său. 

— Draga mea Anne, a spus. Eşti o alinare şi un sprijin 
pentru mine. Draga şi vechea mea prietenă. 

Şi-a pus mâna pe braţul ei, şi am văzut cum domnişoara 
Johnson se înroşeşte, în timp ce mormăia, cu glasul ei 
răguşit dintotdeauna: 

— Sigur, nici o problemă. 

Dar i-am zărit expresia de pe chip şi mi-am dat seama că, 
vreme de câteva momente, Anne Johnson a fost o femeie pe 
deplin fericită. 

Şi o altă idee mi-a trecut prin cap. Poate că, nu peste mult 
timp, lucrurile urmându-şi făgaşul normal, iar profesorul 
Leidner căutând înţelegere şi compasiune la vechea sa 
prietenă, aveam să asistăm la un eveniment fericit. 

Nu că mi-ar plăcea să fac pe peţitoarea, şi, bineînţeles, era 
un gând indecent înainte de înmormântare. Însă, la urma 
urmei, ar fi fost o soluţie excelentă. El ţinea foarte mult la 
ea şi nu exista nici o îndoială că ea îi era complet devotată şi 
ar fi fost perfect fericită să i se dedice pentru tot restul 
vieţii. Asta dacă putea să suporte să audă tot timpul laude la 
adresa perfecțiunii lui Louise. Dar femeile sunt în stare să 
îndure multe când obţin ceea ce vor. 

După aceea, profesorul Leidner l-a salutat pe Poirot şi l-a 
întrebat dacă a progresat cu investigația. 

Domnişoara Johnson stătea în spatele profesorului Leidner 
şi se uita stăruitor la cutia din mâna lui Poirot, scuturând 
din cap, şi mi-am dat seama că îl ruga pe Poirot să nu 
pomenească de mască. Probabil că era de părere că 
avusese destul de pătimit pentru o singură zi. 

Poirot i-a făcut pe plac. 

— Astfel de lucruri merg încet, monsieur. 

Apoi, după ce a mai spus câteva cuvinte fără importanţă, 
şi-a luat rămas-bun. 

L-am însoţit până la maşină. 


Voiam să îi pun o mulţime de întrebări, dar, când s-a întors 
şi s-a uitat la mine, nu l-am mai întrebat nimic. Era ca şi 
cum aş fi întrebat un chirurg dacă făcuse treabă bună la o 
operaţie. Am aşteptat instrucţiuni, sfioasă. 

Spre uimirea mea, a spus: 

— Ai grijă de dumneata, copilă. După care a adăugat: Nu 
ştiu dacă este bine să rămâi aici. 

— Trebuie să vorbesc cu profesorul Leidner despre 
plecare. Dar m-am gândit să aştept până după 
înmormântare. 

A dat din cap în semn de încuviinţare. 

— Între timp, nu încerca să afli prea multe. Înţelegi, nu 
vreau să îţi pui mintea la contribuţie! Apoi, cu un zâmbet, 
spuse: Datoria dumitale este să ţii buretele, iar a mea, să 
fac operaţia. 

Nu-i aşa că e ciudat că a spus asta? 

După care a continuat, pe un ton nonşalant: 

— Interesant bărbat, părintele Lavigny. 

— Un călugăr care e în acelaşi timp arheolog mi se pare 
un lucra foarte curios, am spus. 

— A, da, dumneata eşti protestantă. Eu sunt un bun 
catolic. Ştiu câte ceva despre preoţi şi călugări. S-a 
încruntat, a părut să ezite, apoi a reluat: Nu uita, e suficient 
de deştept ca să te întoarcă pe toate părţile! 

Dacă mă atenţiona cumva să nu bârfesc, nu aveam nevoie 
de nici un avertisment! 

Mă irita şi, deşi nu voiam să îl întreb nimic din ceea ce 
voiam cu adevărat să aflu, nu vedeam de ce nu i-aş putea 
spune cel puţin un lucra. 

— Mă scuzaţi, domnule Poirot. Dar se zice „m-am lovit la 
picior”, nu „m-am izbit” sau „ciocnit”. 

— A! Mulţumesc, ma soeur. 

— Pentru puţin. Dar e mai bine să vă exprimaţi corect. 

— Voi ţine minte, a spus, pe un ton umil. 

S-a urcat în maşină şi a plecat, iar eu am traversat încet 
curtea, punându-mi întrebări despre o mulţime de lucruri. 


Despre urmele de ace hipodermice de pe braţul domnului 
Mercado şi ce droguri lua. Despre acea mască înfiorătoare, 
mânjită cu galben. Şi ce bizar era că, în acea dimineaţă, din 
camera de zi, Poirot şi domnişoara Johnson nu auziseră 
ţipătul meu, în vreme ce, la prânz, din sufragerie, îl auzisem 
cu toţii perfect pe Poirot - şi totuşi, camera părintelui 
Lavigny şi camera doamnei Leidner erau la aceeaşi distanţă 
de camera de zi, respectiv de sufragerie. 

Şi eram mulţumită că îl învăţasem pe domnul Poirot o 
expresie corectă! 

Chiar dacă era un mare detectiv, trebuia să îşi dea seama 
că nu ştia totul! 

Capitolul 23 -Mă transform în mediu 

Înmormântarea a fost, după părerea mea, foarte 
mişcătoare. În afară de noi, la slujbă au mai luat parte toţi 
englezii de prin partea locului. Chiar şi Sheila Reilly a fost 
prezentă, tăcută şi tristă, îmbrăcată într-o haină şi o fustă 
de culoare închisă. Speram să aibă ceva mustrări de 
conştiinţă pentru toate lucrurile răutăcioase pe care le 
spusese. 

Când ne-am întors, l-am urmat pe profesorul Leidner în 
birou şi am abordat subiectul plecării. A fost foarte drăguţ, 
mi-a mulţumit pentru ceea ce făcusem (Ceea ce făcusem! 
Fusesem mai mult decât inutilă) şi a insistat să accept plata 
pentru încă o săptămână. 

Am protestat, pentru că într-adevăr simţeam că nu 
făcusem nimic ca să merit aşa ceva. 

— Profesore Leidner, prefer să nu primesc nici un fel de 
salariu. Dacă sunteţi bun să îmi rambursaţi cheltuielile de 
călătorie... Asta e tot ce îmi doresc. 

Dar nici n-a vrut să audă. 

— Vedeţi dumneavoastră, am continuat, simt că nu merit 
salariul, profesore Leidner. Adică, eu... Ei bine, am dat greş. 
Venirea mea aici nu a salvat-o. 

— Nu-ţi băga asta în cap, soră, a replicat el, grav. La urma 
urmei, nu te-am angajat ca detectiv. Nici nu mi-aş imaginat 


că viaţa soţiei mele era în pericol. Eram convins că era doar 
din pricina nervilor şi că starea ei de îngrijorare nu era 
întemeiată. Dumneata ai făcut tot ce se putea. Te-a 
simpatizat şi a avut încredere în dumneata. Şi cred că în 
ultimele zile s-a simţit mai fericită şi mai în siguranţă pentru 
că ai fost aici. Nu ai nimic să îţi reproşezi. 

Vocea i-a tremurat puţin, şi ştiam la ce se gândea. El era 
vinovat, pentru că nu luase temerile doamnei Leidner în 
serios. 

— Profesore Leidner, am zis eu, curioasă, aţi ajuns la vreo 
concluzie cu privire la scrisorile acelea anonime? 

A răspuns cu un oftat: 

— Nu ştiu ce să cred. Domnul Poirot a ajuns la vreo 
concluzie clară? 

— Ieri nu ajunsese, am spus, găsind abil o cale de mijloc 
între adevăr şi minciună. 

De fapt, era adevărat că nu ajunsese la nici o concluzie 
înainte să îi povestesc despre domnişoara Johnson. 

M-am gândit să fac o aluzie şi să văd dacă profesorul 
Leidner reacţiona. Îmi făcuse atâta plăcere să îl văd 
împreună cu domnişoara Johnson cu o zi înainte şi să văd 
câtă afecţiune îi poartă şi cât de mult contează pe ea, încât 
uitasem cu totul de scrisori. Până şi acum mi se părea că e 
cam urât din partea mea să aduc în discuţie această 
problemă. Chiar dacă domnişoara Johnson fusese cea care 
le scrisese, se simţise îngrozitor după moartea doamnei 
Leidner. Cu toate acestea, voiam să îmi dau seama dacă 
profesorul Leidner se gândise la această posibilitate. 

— Scrisorile anonime sunt de obicei opera unei femei, am 
Zis. 

Voiam să văd cum va răspunde. 

— Bănuiesc că ai dreptate, a replicat, oftând. Dar se pare 
că scapi din vedere faptul că acestea ar putea fi autentice. 
S-ar putea să fi fost într-adevăr scrise de Frederick Bosner. 

— Nu, nu am uitat. Însă nu-mi vine să cred că aceasta este 
explicaţia. 


— Mie da. Toată povestea asta cu ucigaşul care face parte 
din expediţie e o prostie. E doar o teorie ingenioasă a 
domnului Poirot. Eu, unul, cred că adevărul e mult mai 
simplu. Omul e nebun, fireşte. A dat târcoale casei, 
pesemne deghizat. Şi, într-un fel sau altul, în acea după- 
amiază fatală a izbutit să intre. S-ar putea ca servitorii să 
mintă, să fi fost mituiţi. 

— Bănuiesc că este posibil, am spus eu, neîncrezătoare. 

Profesorul Leidner a continuat, uşor iritat: 

— Domnul Poirot n-are decât să îi suspecteze pe membrii 
expediției mele. Sunt absolut convins că niciunul dintre ei 
nu are nimic de-a face cu crima! Am lucrat cu ei. Îi cunosc! 
S-a oprit brusc, apoi a zis: Ştii asta din experienţă, soră? Că 
scrisorile anonime simt de obicei scrise de femei? 

— Nu întotdeauna. Dar există un anumit gen de duşmănie 
feminină care îşi găseşte alinarea în acest mod. 

— Presupun că te referi la doamna Mercado? 

A clătinat din cap. 

— Chiar de ar fi fost atât de răzbunătoare încât să vrea 
răul lui Louise, nu ar fi avut cunoştinţele necesare. 

Mi-am adus aminte de scrisorile anterioare din servietă. 

Dacă doamna Leidner o lăsase deschisă, iar într-o zi 
doamna Mercado rămăsese singură şi se învârtise prin 
casă, ar fi putut să le găsească şi să le citească. Bărbaţii par 
că nu se gândesc niciodată la posibilităţile cele mai simple! 

— Şi, în afară de doamna Mercado, mai este şi domnişoara 
Johnson, am zis, uitându-mă ţintă la el. 

— Asta e absolut ridicol! 

Zâmbetul uşor cu care rostise aceste cuvinte era elocvent. 
Ideea că domnişoara Johnson ar fi putut fi autoarea 
scrisorilor nici nu-i trecuse prin minte. Am şovăit câteva 
clipe, dar nu am adăugat nimic. Femeilor nu le place să îşi 
trădeze semenele, şi, în plus, fusesem martoră la 
remuşcările sincere şi emoţionante ale domnişoarei 
Johnson. Ce se întâmplase se întâmplase. De ce să îl supun 


pe profesorul Leidner unei noi deziluzii, după câte îndurase 
deja? 

Am stabilit că voi pleca a doua zi, şi am aranjat prin 
doctorul Reilly să mai rămân o zi sau două la sora-şefă de la 
spital cât timp făceam pregătirile pentru a mă întoarce în 
Anglia, fie prin Bagdad, fie direct prin Nissibin, cu maşina şi 
cu trenul. 

Profesorul Leidner a avut amabilitatea de a-mi spune că ar 
vrea să aleg un suvenir dintre lucrurile soţiei sale. 

— O, nu, domnule Leidner. Nu se poate. Este foarte amabil 
din partea dumneavoastră. 

A insistat. 

— Dar vreau să păstrezi ceva. Şi sunt convins că şi Louise 
şi-ar fi dorit acelaşi lucru. 

Apoi a sugerat că ar trebui să ia setul de toaletă din 
carapace de ţestoasă. 

— O, nu, profesore Leidner. Este un set foarte scump. Nu 
se poate. 

— Nu avea surori, nu e nimeni care să vrea lucrurile astea. 
Nu am cui altcuiva să le dau. 

Îmi închipuiam că nu voia să cadă în mâinile lacome ale 
doamnei Mercado. Şi nu cred că voia nici să le dea cadou 
domnişoarei Johnson. 

A continuat cu blândeţe: 

— Mai gândeşte-te. Apropo, asta e cheia de la cutia de 
bijuterii a lui Louise. Poate găseşti acolo ceva ce îţi place. Şi 
ţi-aş fi foarte recunoscător dacă i-ai împacheta toate 
hainele. Cred că Reilly le poate da unor familii creştine 
sărace din Hassanieh. 

Eram bucuroasă că pot face ceva pentru el şi m-am arătat 
de acord. 

M-am apucat imediat. 

Doamna Leidner îşi adusese o garderobă foarte simplă, şi 
nu mi-a luat mult timp să sortez şi să pun totul în valize. 
Toate hârtiile ei fuseseră în acea servietă micuță. Cutia de 
bijuterii conţinea câteva bijuterii fără mare valoare: un inel 


cu perlă, o broşă cu diamante, un şirag mic de perle şi una 
sau două broşe simple de aur, de genul ac de siguranţă, 
precum şi un şirag de mărgele mari din chihlimbar. 

Bineînţeles că nu intenţionam să iau perlele sau 
diamantele, însă am ezitat puţin între mărgelele de 
chihlimbar şi setul de toaletă. În cele din urmă, mi-am zis că 
nu am de ce să nu iau setul. Profesorul Leidner se arătase 
foarte binevoitor, şi eram sigură că nu o făcuse din 
condescendenţă. Aveam să îl iau în spiritul în care îmi 
fusese oferit, fără falsă mândrie. În ultimă instanţă, ţinusem 
la doamna Leidner. 

Ei bine, totul era gata. Valizele pregătite, cutia de bijuterii 
încuiată la loc şi pusă deoparte ca să i-o dau profesorului 
Leidner împreună cu fotografia tatălui doamnei Leidner şi 
cu încă vreo două mărunţişuri personale. 

Acum, că terminasem, camera, golită de toate obiectele, 
părea pustie şi părăsită. Nu mai aveam nimic de făcut, şi, cu 
toate acestea, nu îmi venea să plec de acolo. Mi se părea că 
mai era ceva de făcut, ceva ce ar trebui să văd sau să ştiu. 
Nu sunt superstiţioasă, dar mi-a trecut prin cap că poate 
sufletul doamnei Leidner rămăsese în încăpere şi încerca să 
ia legătura cu mine. 

Îmi aduc aminte că, odată, la spital, eu şi nişte fete am 
adus o planşetă, şi au apărut pe ea nişte lucruri absolut 
remarcabile. 

Poate că, deşi nu mă gândisem niciodată la aşa ceva, 
aveam calităţi de mediu. 

După cum spuneam, câteodată îţi imaginezi singur tot felul 
de prostii. 

Am umblat încoace şi încolo prin cameră, atingând ba una, 
ba alta, nesimţindu-mă defel în largul meu. Dar, fireşte, nu 
era nimic în cameră în afară de mobilă. Nimic strecurat în 
spatele sertarelor sau ascuns pe undeva. Nu puteam spera 
la nimic de genul acesta. 

Într-un sfârşit (pare o ţăcăneală, însă, cum ziceam, uneori 
te ambalezi singur), am făcut un lucru bizar. 


M-am dus şi m-am întins în pat şi am închis ochii. 

Am încercat cu bună ştiinţă să uit cine şi ce eram. Am 
încercat să mă gândesc la acea după-amiază fatală. Era 
doamna Leidner care se odihnea, liniştită şi fără să 
bănuiască nimic. 

E extraordinar cum reuşeşte cineva să îşi bage tot felul de 
idei în cap. 

Sunt o persoană perfect normală şi prozaică, nicidecum 
uşor impresionabilă, însă recunosc că, după vreo cinci 
minute, a început să îmi fie teamă. 

Nu am încercat să mă împotrivesc. Am încurajat în mod 
deliberat această senzaţie. 

Mi-am spus: „Sunt doamna Leidner. Sunt doamna Leidner. 
Stau aici întinsă... pe jumătate adormită. Imediat... Foarte 
curând... se va deschide uşa”. 

Am tot repetat asta, de parcă mă hipnotizam singură. 
„Este aproape unu jumătate... E vremea... Uşa are să se 
deschidă... Uşa are să se deschidă... Voi vedea cine intră...” 
Stăteam cu ochii aţintiţi asupra uşii. Avea să se deschidă 
imediat. Aveam s-o văd deschizându-se. Şi aveam să văd 

persoana care o deschidea. 

Probabil că eram peste măsură de agitată în după-amiaza 
aceea de mi-am închipuit că aş putea rezolva enigma în 
acest fel. 

Dar aşa credeam. Un fior m-a străbătut de sus până jos. 
Îmi simţeam picioarele amorţite, paralizate. 

„Intri în transă, mi-am zis. Şi în transă vei vedea...” 

Şi am repetat monoton, încă o dată: „Uşa are să se 
deschidă... Uşa are să se deschidă...” 

Mă simţeam din ce în ce mai înfrigurată şi mai amorţită. 

Şi apoi, încet, am văzut uşa începând să se deschidă. 

A fost oribil. 

Nu mai trăisem şi nu am mai trăit niciodată de atunci ceva 
atât de oribil. 

Eram paralizată, îmi îngheţase sângele în vine. Nu mă 
puteam mişca. Nu m-aş fi putut mişca pentru nimic în lume. 


Şi eram îngrozită. Eram încremenită de spaimă. 

Uşa aceea care se deschidea încet. 

Fără zgomot. 

Peste o clipă aveam să văd... 

Încet... Încet... Din ce în ce mai larg. 

Bill Coleman a intrat pe tăcute în cameră. 

Probabil că a tras o sperietură teribilă! 

Am sărit din pat ţipând de groază şi m-am repezit spre 
uşă. 

Stătea nemişcat, cu faţa lui rozalie şi tâmpă mai aprinsă 
decât de obicei şi cu gura căscată de mirare. 

— Salutare, salutare! Ce s-a întâmplat, soră? 

Am revenit brusc la realitate. 

— Doamne, domnule Coleman. Ce m-aţi speriat! 

— Îmi pare râu, a zis, rânjind. 

Am văzut atunci că avea în mână un mănunchi de piciorul 
cocoşului. Erau nişte floricele frumoase şi stacojii care 
creşteau sălbatic pe marginile movilei. Doamnei Leidner îi 
plăcuseră foarte mult. 

Obrajii îi ardeau ca focul când a spus: - în Hassanieh nu 
găseşti nici un fel de flori. Mi s-a părut urât să nu fie flori la 
mormânt. M-am gândit să mă furişez aici şi să pun un 
bucheţel în vaza aceea în care ţinea mereu flori pe masă. 
Ca să arăt că nu am uitat-o. Un pic cam neghiob din partea 
mea, ştiu... Dar... Fi bine... 

Mi s-a părut foarte frumos din partea lui. Era roşu la faţă 
de stinghereală, cum se întâmplă cu englezii când fac ceva 
sentimental. M-am gândit că a fost un gest nespus de 
drăguţ. 

— Cred că este o idee foarte bună, domnule Coleman. 

Şi am ridicat vaza, am pus nişte apă în ea şi am aşezat 
florile în ea. 

Părerea mea despre domnul Coleman era acum mai bună. 
Ideea pe care o avuse demonstrase că avea inimă şi 
sentimente gingaşe. 


Nu m-a mai întrebat ce mă făcuse să scot un asemenea 
urlet, şi i-am fost recunoscătoare. M-aş fi simţit ca o idioată 
explicându-i. 

„Altă dată să rămâi cu picioarele pe pământ, femeie, mi- 
am spus în sinea mea în timp ce îmi aranjam manşetele şi 
îmi netezeam şorţul. Nu eşti făcută pentru chestii astea de 
spiritism.” 

M-am agitat să îmi fac bagajele şi m-am ţinut ocupată tot 
restul zilei. 

Părintele Lavigny s-a arătat foarte mâhnit când a auzit că 
plec. A spus că veselia şi judecata mea sănătoasă au fost 
tuturor de mare ajutor. Judecată sănătoasă! M-am bucurat 
că nu ştia de comportamentul meu stupid din camera 
doamnei Leidner. 

— Nu l-am văzut pe domnul Poirot astăzi, a remarcat. 

I-am zis că Poirot anunţase că va fi prins toată ziua cu 
trimisul de telegrame. 

Părintele Lavigny a ridicat din sprâncene. 

— Telegrame? În America? 

— Presupun. „În toată lumea!” a spus, dar bănuiesc că era 
doar o exagerare tipică pentru un străin. În clipa aceea m- 
am înroşit, aducându-mi aminte că şi părintele Lavigny era 
străin. 

Totuşi, nu a părut jignit; a râs destul de prietenos şi m-a 
întrebat dacă erau noutăţi cu privire la bărbatul saşiu. 

I-am răspuns că nu ştiam, pentru că nu auzisem nimic 
despre asta. 

Părintele Lavigny mi-a pus din nou întrebări despre 
momentul în care eu şi doamna Leidner îl zărisem pe acel 
bărbat şi despre cum păruse să stea în vârful picioarelor şi 
să tragă cu ochiul pe fereastră. 

— Este, cred, limpede că omul era nemaipomenit de 
interesat de doamna Leidner, a zis el, gânditor. M-am tot 
întrebat de atunci dacă e cu putinţă ca bărbatul să fi fost un 
european care a vrut să treacă drept irakian. 


Era o idee nouă pentru mine, şi am analizat-o cu luare- 
amin- te. Considerasem de la sine înţeles că bărbatul 
respectiv fusese un băştinaş, însă, dacă stăteam bine să mă 
gândesc, mă bazasem doar pe croiala hainelor şi pe 
culoarea tenului. 

Părintele Lavigny şi-a declarat intenţia de a merge afară, 
în locul unde eu şi doamna Leidner îl văzusem pe acel 
bărbat. 

— Nu se ştie niciodată, poate i-a căzut ceva. Aşa se 
întâmplă întotdeauna în romanele polițiste. 

— Bănuiesc că în viaţa reală criminalii sunt mai atenţi, am 
replicat eu. 

Am luat nişte ciorapi pe care tocmai îi isprăvisem de cârpit 
şi i-am pus pe masa din camera de zi pentru ca bărbaţii să 
şi-i sorteze la întoarcere, şi după aceea, cum nu mai aveam 
nimic de făcut, am urcat pe acoperiş. 

Domnişoara Johnson era acolo, dar nu m-a auzit. M-a 
observat abia când m-am apropiat de ea. 

Însă îmi dădusem seama cu mult înainte că era ceva în 
neregulă. 

Stătea în picioare în mijlocul acoperişului, privind ţintă în 
faţă, cu o expresie îngrozitoare întipărită pe faţă. Ca şi cum 
ar fi văzut ceva şi nu îi venea să îşi creadă ochilor. 

Am fost de-a dreptul şocată. 

O mai văzusem tulburată şi mai deunăzi, dar acum era cu 
totul altceva. 

— Draga mea, am spus, grăbindu-mă spre ea, ce s-a 
întâmplat? 

A întors capul şi s-a uitat la mine - aproape prin mine. 

— Ce s-a întâmplat? Am stăruit. 

A făcut un soi de grimasă, de parcă încerca să înghită şi 
gâtul îi era prea uscat. A zis răguşit: 

— "Tocmai am văzut ceva. 

— Ce ai văzut? Spune-mi! Ce poate fi? Pari zguduită. 

A făcut un efort să îşi revină, însă tot arăta înfiorător. A zis, 
cu aceeaşi voce groaznică şi sugrumată: 


— Am văzut cum ar fi putut intra cineva din exterior... 
Fără să îşi dea nimeni seama. 

Am privit în direcţia în care se uita, dar nu am văzut nimic. 

Domnul Reiter stătea în uşa camerei de fotografii, iar 
părintele Lavigny traversa curtea - în rest, nimic. 

M-am întors nedumerită spre ea. Avea ochii aţintiţi asupra 
mea şi o expresie foarte ciudată. 

— Sincer, nu înţeleg la ce te referi. Nu vrei să îmi explici? 

A scuturat din cap. 

— Nu acum. Mai târziu. Ar fi trebuit să ne dăm seama. O, 
ar fi trebuit să ne dăm seama! 

— Dacă mi-ai spune... 

A clătinat iar din cap. 

— Trebuie să reflectez mai întâi. 

Şi, făcându-şi loc pe lângă mine, a coborât scările 
poticnindu-se. 

Nu am pornit după ea, căci în mod evident nu voia să îi fiu 
în preajmă. M-am aşezat pe parapet şi am încercat să mă 
lămuresc. Dar nu am ajuns la nici o concluzie. Era o singură 
cale de a pătrunde în curte - prin arcadă. Lângă arcadă îi 
vedeam pe băiatul cu apa şi calul lui şi pe bucătarul indian, 
care stătea de vorbă cu el. Nimeni nu putea să treacă pe 
lângă ei şi să intre fără să fie văzut. 

Am scuturat din cap, nedumerită, şi am coborât. 

Capitolul 24 - Crima e un obicei 

Ne-am culcat cu toţii devreme în seara aceea. Domnişoara 
Johnson venise la cină şi se purtase mai mult sau mai puţin 
ca de obicei. Avea totuşi un soi de privire buimacă, şi de 
vreo două ori nu a reuşit să priceapă ce i se zicea. 

Nu a fost o masă foarte plăcută. Presupun că veţi spune că 
era firesc, într-o casă în care tocmai avusese loc o 
înmormântare. Dar eu ştiu la ce mă refer. 

În ultimul timp mesele noastre fuseseră tăcute şi triste, 
însă existase întotdeauna un sentiment de camaraderie. 
Compasiune pentru suferinţa profesorului Leidner şi 
senzaţia că eram cu toţii în aceeaşi barcă. 


Dar în seara aceea mi-am adus aminte de prima masă 
luată acolo - când doamna Mercado fusese cu ochii pe mine 
şi avusesem acea impresie ciudată că urmează să se 
întâmple ceva. 

Simţisem acelaşi lucru - doar că mult mai intens - când ne 
adunaserăm în jurul mesei din sufragerie, în capul căreia 
stătea Poirot. 

Acum senzaţia era deosebit de puternică. Toată lumea 
avea nervii încordaţi, era agitată, ca pe ghimpi. Sunt 
convinsă că, dacă vreunul dintre noi ar fi scăpat ceva din 
mână, cineva ar fi început să ţipe. 

După cum spuneam, ne-am despărţit devreme. Eu m-am 
dus la culcare aproape imediat. Ultimul lucru pe care l-am 
auzit înainte să adorm a fost vocea doamnei Mercado care îi 
ura noapte bună domnişoarei Johnson chiar în faţa uşii 
mele. 

Am adormit numaidecât, obosită de eforturile făcute şi 
încă şi mai mult de experienţa stupidă din camera doamnei 
Leidner. Am dormit profund şi fără vise timp de câteva ore. 

M-am trezit brusc şi cu sentimentul că e pe cale să se 
producă o catastrofă. Mă trezise un zgomot, şi, cum 
stăteam în capul oaselor, ascultând, l-am auzit din nou. 

Un fel de geamăt înăbuşit, agonizant. 

Într-o clipită, am aprins lumânarea şi m-am dat jos din pat. 
Am înhăţat şi o torţă, în caz că lumânarea avea să se stingă. 
Am ieşit din cameră şi am ascultat. Ştiam că sunetul nu 
venea de departe. L-am auzit din nou, din încăperea de 
alături - odaia domnişoarei Johnson. 

Am dat năvală înăuntru. Domnişoara Johnson era întinsă 
pe pat, cu trupul contorsionat în agonie. Când am pus jos 
lumânarea şi m-am aplecat asupra ei, buzele i s-au mişcat şi 
a încercat să vorbească, dar nu a ieşit decât o şoaptă 
răguşită. Am văzut că pielea de pe bărbie şi colţurile gurii 
erau arse şi aveau o culoare albă-cenuşie. 

Privirea i s-a mutat de la mine la un pahar care zăcea pe 
podea, unde îi căzuse din mână. Carpeta deschisă avea o 


pată roşie în acel loc. L-am ridicat şi am atins cu degetul 
buza paharului; mi-am tras mâna înapoi, scoțând o 
exclamaţie de uimire. Apoi am examinat interiorul gurii 
bietei femei. 

Nu exista nici o îndoială cu privire la ce se petrecuse. Într- 
un fel sau altul, intenţionat sau nu, înghiţise o cantitate de 
acid coroziv - oxalic sau clorhidric, după părerea mea. Am 
fugit afară şi l-am strigat pe profesorul Leidner, care i-a 
trezit pe ceilalţi, şi ne-am ocupat de ea cât de bine am 
putut, însă tot timpul am avut senzaţia cumplită că nu 
servea la nimic. Am încercat o soluţie puternică de carbonat 
de sodiu, după aceea ulei de măsline. Ca să îi alin durerea, 
i-am făcut o injecție cu sulfat de morfină. 

David Emmott plecase la Hassanieh ca să-l aducă pe 
doctorul Reilly, dar până a venit totul se terminase. 

Nu voi zăbovi asupra detaliilor. Otrăvirea cu o soluţie 
puternică de acid clorhidric (ceea ce s-a dovedit a fi) este 
una dintre cele mai chinuitoare morţi cu putinţă. 

Când m-am aplecat asupra ei ca să îi administrez morfina, 
a făcut un efort teribil să vorbească. Nu s-a auzit decât o 
şoaptă înfiorătoare, gâtuită. 

— Fereastra... Soră... Fereastra... 

Asta a fost tot, nu a mai putut continua. Şi-a pierdut 
cunoştinţa. 

N-o să uit niciodată noaptea aceea. Sosirea doctorului 
Reilly. Sosirea căpitanului Maitland. Şi, în cele din urmă, la 
ivirea zorilor, sosirea lui Hercule Poirot. 

E] a fost cel care m-a luat cu blândeţe de braţ şi m-a dus în 
sufragerie, unde m-a pus să mă aşez şi să beau o cană de 
ceai tare. 

— Aşa, mon enfant, e mai bine acum. Eşti extenuată. 

La aceste vorbe, am izbucnit în plâns. 

— E îngrozitor, am zis printre suspine. A fost ca un coşmar. 
O asemenea suferinţă. Şi ochii ei... O, domnule Poirot, 
ochii... 


M-a bătut uşurel pe umăr. Nici o femeie nu s-ar fi purtat 
cu mai multă bunătate. 

— Da, da, nu te mai gândi la asta. Ai făcut tot ce ţi-a stat în 
puteri. 

— A fost un acid coroziv. 

— O soluţie puternică de acid clorhidric. 

— Ceea ce folosesc pentru vasele de lut? 

— Da. Probabil că domnişoara Johnson a băut-o înainte să 
fie cu totul trează. Asta dacă nu cumva a luat-o intenţionat. 

— O, domnule Poirot, ce idee înspăimântătoare! 

— E o posibilitate, nu? Ce crezi? 

Am rămas puţin pe gânduri, după care am scuturat cu 
tărie din cap. 

— Nu cred. Nu, nu cred nici o clipă că aşa a fost. Am şovăit 
preţ de o clipă, apoi am continuat: Cred că descoperise 
ceva ieri după-amiază. 

— Ce spui? Descoperise ceva? 

I-am redat curioasa conversaţie pe care o avusesem cu 
domnişoara Johnson. 

Poirot a fluierat încet. 

— La pauvre femme! A zis că vrea mai întâi să reflecteze? 
Şi-a semnat singură condamnarea la moarte. Dacă ar fi 
vorbit atunci... pe loc. Mai spune-mi o dată, te rog, exact 
cuvintele ei. 

Am repetat întocmai. 

— A văzut cum ar fi putut intra cineva din exterior fără ca 
nimeni de aici să îşi dea seama? Haide, ma soeur, să urcăm 
pe acoperiş şi să îmi arăţi unde anume stătea în momentul 
acela! 

Am mers împreună pe acoperiş şi i-am arătat lui Poirot 
locul unde se aflase domnişoara Johnson. 

— Aşa? A întrebat Poirot. Deci ce văd? Văd jumătate de 
curte... Şi arcada, şi uşile de la sala de desen, şi camera de 
fotografii, şi laboratorul. Era cineva în curte? 

— Părintele Lavigny tocmai se îndrepta spre arcadă, iar 
domnul Reiter stătea în uşa camerei de fotografii. 


— Şi totuşi, nu pricep deloc cum ar fi putut intra cineva 
din exterior, fără ştirea nimănui... Dar ea a văzut... 

În cele din urmă, s-a dat bătut, clătinând din cap. 

— Sacre nom d'un chien, va! Ce a văzut? 

Soarele tocmai răsărea. La est, cerul era un amestec 
spectaculos de trandafiriu, de portocaliu şi de gri palid, 
perlat. 

— Ce răsărit frumos! A zis Poirot cu gingăşie. 

Râul şerpuia în stânga noastră, iar Tell se proiecta pe 
culoarea aurie. Spre sud erau copaci în floare şi culturi 
paşnice. Roata de apă scrâşnea în depărtare, cu un zgomot 
surd, nepământesc. La nord se zăreau minaretele zvelte şi 
albeaţa ca de poveste a oraşului Hassanieh. Era incredibil 
de frumos. 

În clipa aceea, lângă mine, l-am auzit pe Poirot oftând 
adânc. 

— Ce prost am fost, a murmurat. Când adevărul este atât 
de limpede... Atât de limpede. 

Capitolul 25 -Sinucidere sau crâm ă? 

Nu am avut timp să îl întreb pe Poirot la ce se referea, 
pentru că ne-a strigat căpitanul Maitland şi ne-a rugat să 
coborâm. 

Am mers repede jos. 

— Uite, Poirot, a zis. Mai e o complicaţie. Călugărul a 
dispărut. 

— Părintele Lavigny? 

— Da. Nimeni n-a observat până acum. Apoi şi-a dat cineva 
seama că e singurul care lipseşte, şi am intrat în camera lui. 
Patul era nedesfăcut, iar el nu e de găsit. 

Totul era ca un vis urât. Mai întâi moartea domnişoarei 
Johnson, apoi dispariţia părintelui Lavigny. 

Servitorii au fost chemaţi şi interogaţi, însă nu au putut da 
nici o lămurire. Ultima dată fusese văzut pe la ora opt, cu o 
seară înainte. Atunci spusese că se duce să facă o plimbare 
înainte de culcare. 

Nimeni nu-l văzuse întorcându-se de la plimbare. 


Poarta mare de la intrare fusese închisă şi zăvorâtă la ora 
nouă, ca de obicei. Cu toate acestea, nimeni nu îşi amintea 
să o fi deschis dimineaţă. Cei doi băieţi în casă crezuseră, 
fiecare, că o descuiase celălalt. 

Oare părintele Lavigny se întorsese? Oare, în timpul 
plimbării de mai devreme, descoperise ceva suspect, ieşise 
mai târziu să investigheze şi căzuse victimă criminalului? 
Doctorul Reilly s-a apropiat, cu domnul Mercado în spatele 
lui, iar căpitanul Maitland s-a răsucit spre ei. 

— Bună, Reilly. Ai aflat ceva? 

— Da. Substanţa provine de la laboratorul de aici. locmai 
ce am verificat cantităţile cu Mercado. E acid clorhidric din 
laborator. 

— Din laborator? Era ţinut sub cheie? 

Domnul Mercado a scuturat din cap. Mâinile îi tremurau şi 
muşchii feţei îi zvâcneau. Arăta distrus. 

— Nu obişnuiam, a îngăimat. Vedeţi dumneavoastră... Îl 
folosim tot timpul. Eu... Nimeni nu şi-ar fi închipuit... 

— Noaptea laboratorul e încuiat? 

— Da, toate camerele sunt încuiate. Cheile sunt agăţate în 
camera de zi. 

— Deci, dacă avea cineva cheia, putea lua acidul. 

— Da. 

— Şi bănuiesc că este o cheie absolut normală, nu? 

— O, da. 

— Nimic care să arate că a luat singură acidul din 
laborator? A întrebat căpitanul Maitland. 

— Nu a făcut asta, am zis eu, tare şi hotărât. 

Am simţit o atingere pe braţ, ca un avertisment. Poirot 
stătea chiar în spatele meu. 

În clipa aceea s-a întâmplat ceva înspăimântător. 

Nu înspăimântător în sine, ci prin contrast. 

În curte a intrat o maşină, din care a sărit un bărbat mic 
de statură. Purta o caschetă colonială şi un impermeabil 
lung şi gros. 


S-a îndreptat direct spre profesorul Leidner, care stătea 
lângă doctorul Reilly, şi i-a strâns călduros mâna. 

— Vous voila, mon cher, a exclamat. Sunt încântat să te 
revăd. Am trecut pe aici sâmbătă după-amiază - în drum 
spre italieni, la Fugima. Am mers la sit, dar nu era nici un 
european pe acolo, şi, din nefericire, nu vorbesc arabă. Nu 
am avut timp să vin până la casă. În dimineaţa asta am 
plecat din Fugima la cinci - două ore aici cu dumneata - 
după care o să prind convoiul din urmă. Eh bien, cum merg 
lucrurile? 

A fost groaznic. 

Vocea veselă, atitudinea firească, plăcuta normalitate a 
vieţii cotidiene acum lăsate cu totul în urmă. Dăduse buzna 
peste noi, fără să ştie nimic, fără să îşi dea seama de nimic - 
plin de bonomie şi de bună dispoziţie. 

Nu e de mirare că profesorul Leidner n-a izbutit să 
articuleze nici un cuvânt şi s-a uitat rugător la doctorul 
Reilly. 

Acesta s-a ridicat la înălţimea situaţiei. 

L-a luat deoparte pe bărbatul cel scund (mai târziu am 
aflat că era un arheolog francez, pe nume Verrier, care 
făcea săpături în insulele greceşti) şi i-a explicat ce se 
întâmplase. 

Verrier a fost oripilat. În ultimele zile stătuse la un sit 
italian, departe de civilizaţie, şi nu auzise nimic. 

— Ce tragedie! Doamne, ce tragedie! Am rămas fără grai. 
Mon pauvre collegue. 

Şi, clătind din cap, într-un ultim efort zadarnic de a-şi 
exprima sentimentele, bărbatul s-a urcat în maşină şi a 
plecat. 

După cum spuneam, acest interludiu comic în contextul 
tragediei pe care o trăiam a părut mult mai înfiorător decât 
tot ce se petrecuse. 

— Acum, micul dejun, a zis doctorul Reilly pe un ton ferm. 
Hai, Leidner, trebuie să mănânci. 


Bietul profesor Leidner era aproape o epavă. A venit cu 
noi în sufragerie, şi am luat masa într-o atmosferă lugubră. 
Cred că ouăle prăjite şi cafeaua fierbinte ne-au făcut 
tuturor bine, deşi nimeni nu avea chef să mănânce. 
Profesorul Leidner a băut nişte cafea şi s-a tot jucat cu 
pâinea. Era tras la faţă din pricina suferinţei şi a stării de 
tulburare. 

După micul dejun, căpitanul Maitland s-a apucat de 
treabă. 

I-am explicat că mă trezisem din cauza unui zgomot ciudat 
şi mă dusesem în camera domnişoarei Johnson. 

— Dumneata ai spus că era un pahar pe jos? 

— Da. Probabil îl scăpase din mână după ce băuse. 

— Era spart? 

— Nu. Căzuse pe carpetă. 

Apropo, mă tem că acidul a distrus carpeta. Am ridicat 
paharul şi l-am pus la loc pe masă. 

— Mă bucur că ne-ai zis asta. Erau doar două seturi de 
amprente pe el, iar unele sunt cu certitudine ale 
domnişoarei Johnson. Celelalte trebuie că sunt ale dumitale. 
A rămas tăcut preţ de câteva momente, apoi a spus: Te rog, 
continuă. 

Am descris amănunţit ce făcusem şi ce metode 
încercasem, uitându-mă neliniştită la doctorul Reilly, ca să 
văd dacă aprobă. A dat din cap. 

— Ai încercat tot ce ar fi putut fi de folos, a zis. Şi, deşi 
eram sigură că aşa fusese, tot m-am simţit uşurată când am 
primit confirmarea. 

— Ştiai exact ce luase? S-a interesat căpitanul Maitland. 

— Nu, însă mi-am dat seama, bineînţeles, că era un acid 
COroziv. 

Căpitanul Maitland m-a întrebat grav: 

— După părerea dumitale, soră, domnişoara Johnson şi-a 
administrat singură şi cu bună ştiinţă această substanţă? 

— O, nu, am exclamat. Nu m-am gândit niciodată la aşa 
ceva! 


Nu ştiu de ce eram aşa de convinsă. Probabil că, în parte, 
din pricina aluziilor domnului Poirot. Îmi rămăseseră 
întipărite în minte cuvintele pe care le rostise: „Crima e un 
obicei”. Şi, în plus, nu îţi vine să crezi că s-ar putea cineva 
sinucide într-un mod atât de dureros. 

Am zis asta, iar căpitanul Maidand a dat din cap, meditativ. 

— Sunt de acord că nu este calea pe care ar alege-o cineva 
care vrea să se sinucidă. Dar, dacă era foarte îndurerată şi 
suferea, iar substanţa asta era uşor de obţinut, poate că a 
recurs la ea din acest motiv. 

— Era foarte îndurerată? Am întrebat neîncrezătoare. 

— Aşa spune doamna Mercado. Mi-a spus că aseară, la 
cină, domnişoara Johnson nu era deloc în apele ei şi că abia 
dacă răspundea la ce i se zicea. Doamna Mercado e foarte 
sigură că pe domnişoara Johnson o chinuia ceva şi că se 
gândise deja la sinucidere. 

— Ei bine, eu nu cred nici o clipă aşa ceva, am replicat eu 
tăios. 

Doamna Mercado! Vulpe vicleană şi răutăcioasă! 

— Atunci, dumneata ce crezi? 

— Cred că a fost ucisă, am răspuns sincer. 

Următoarea întrebare a rostit-o pe un ton foarte aspru. 

Parcă mă aflam în faţa unui tribunal militar. 

— Vreun motiv? 

— Pare de departe soluţia cea mai probabilă. 

— Asta e doar opinia dumitale. Nu e nici un motiv pentru 
care să fi fost ucisă? 

— Mă scuzaţi, există un motiv. Descoperise ceva. 

— Descoperise ceva? Ce anume? 

Am repetat cuvânt cu cuvânt discuţia pe care o avusesem 
pe acoperiş. 

— A refuzat să îţi spună ce aflase? 

— Da. A zis că are nevoie de timp ca să reflecteze. 

— Dar era foarte agitată? 

— Da. 


— Un mod de a intra din exterior. Încruntat, căpitanul 
Maitland şi-a bătut capul să înţeleagă ce însemna asta. Nu 
ştii la ce se referea? 

— Habar nu am. Mi-am stors creierii, dar nu am ajuns la 
nici o concluzie. 

Căpitanul a spus apoi: 

— Dumneavoastră ce credeţi, domnule Poirot? 

— Cred că avem de-a face cu un posibil motiv. 

— Pentru crimă? 

— Pentru crimă. 

Căpitanul Maitland s-a posomorât. 

— Nu a fost în stare să zică nimic înainte să moară? 

— Ba da, a reuşit să scoată un cuvânt. 

— Care anume? 

— Fereastra... 

— Fereastra? A repetat căpitanul Maitland. Dumneata ai 
înţeles la ce se referea? 

Am scuturat din cap. 

— Câte ferestre erau în dormitorul ei? 

— Una singură. 

— Şi dădea în curte? 

— Da. 

— Era închisă sau deschisă? Deschisă, parcă îmi aduc 
aminte. Dar poate o deschisese cineva de aici... 

— Nu, a fost deschisă tot timpul. M-am întrebat... 

M-am oprit. 

— Continuă, soră! 

— Am cercetat fereastra, fireşte, însă nu am remarcat 
nimic neobişnuit. M-am întrebat dacă nu cumva schimbase 
cineva paharele. 

— Schimbase paharele? 

— Da. Vedeţi dumneavoastră, domnişoara Johnson lua 
mereu un pahar de apă cu ea în cameră înainte de culcare. 
Mă gândesc că e posibil ca apa din pahar să fi fost înlocuită 
intenţionat cu acid. 

— Ce părere ai, Reilly? 


— Dacă este într-adevăr crimă, probabil că aşa s-au 
petrecut lucrurile, a răspuns Reilly prompt. Nici o fiinţă 
omenească obişnuită, cu un minim simţ de observaţie, nu ar 
bea un pahar de acid luându-l drept un pahar de apă - dacă 
ar fi trează şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Insă o 
persoană care are obiceiul de a bea un pahar de apă în 
mijlocul nopţii ar putea cu uşurinţă să întindă o mână, să 
găsească paharul la locul normal şi, pe jumătate adormită, 
să înghită destul cât să îi fie fatal, fără ca măcar să îşi dea 
seama ce s-a întâmplat. 

Căpitanul Maitland a reflectat câteva clipe. 

— Va trebui să mă întorc şi să mă uit la fereastra aceea. 
Cât de departe e de capul patului? 

Am stat puţin pe gânduri. 

— Dacă te întinzi foarte mult, poţi atinge măsuţa de lângă 
capul patului. 

— Măsuţa pe care se afla paharul cu apă? 

— Da. 

— Uşa era încuiată? 

— Nu. 

— Deci oricine ar fi putut intra şi înlocui paharele? 

— A, da. 

— Aşa ar fi fost mai riscant, a intervenit doctorul Reilly. 
Chiar şi o persoană care doarme destul de profund se 
trezeşte la auzul zgomotului de paşi. Dacă la măsuţă se 
putea ajunge şi pe fereastră, aceasta era o modalitate mai 
sigură. 

— Nu mă gândesc doar la pahar, a replicat căpitanul 
Maitland, absent. Dezmeticindu-se, mi s-a adresat din nou. 
După părerea dumitale, când biata domnişoară Johnson a 
simţit că e pe moarte, a încercat să îţi spună că a înlocuit 
cineva apa din pahar cu acid, prin fereastra deschisă? Nu 
ar fi fost mai potrivit să îţi zică numele celui care făcuse 
acest lucru? 

— Poate că nu îi cunoştea numele, am sugerat eu. 


— Sau ar fi fost mai util dacă ar fi izbutit să îţi dea un 
indiciu cu privire la ce descoperise cu o zi înainte. 

Doctorul Reilly a zis: 

— Când tragi să mori, Maitland, nu mai ai întotdeauna 
simţul măsurii. Eşti obsedat de un lucru anume. Faptul că o 
mână criminală se strecurase pe fereastră se poate să fi fost 
principalul lucru care o obseda în acel moment. Poate căi 
se păruse atât de important încât a vrut să ştie şi ceilalţi. Şi, 
în opinia mea, nu s-a înşelat foarte mult. Era într-adevăr 
important! Probabil că se temea să nu se creadă că a fost 
sinucidere. Dacă ar fi putut să vorbească liber, pesemne că 
ar fi spus: „Nu e sinucidere. Nu am băut cu bună ştiinţă. 
Altcineva trebuie că l-a pus lângă patul meu, prin 
fereastră”. 

Căpitanul Maitland a bătut darabana vreo două minute, 
fără să răspundă. Apoi a spus: 

— Moartea domnişoarei Johnson poate fi privită din două 
perspective. Sinucidere sau crimă. Ce zici, profesore 
Leidner? 

Profesorul Leidner a rămas tăcut preţ de câteva clipe, 
după care a spus, încet şi hotărât: 

— Crimă. Anne Johnson nu era genul de femeie care să-şi 
ia viaţa. 

— Nu, a încuviinţat căpitanul Maitland. Nu în condiţii 
normale. Dar poate că, în anumite circumstanţe, i s-ar fi 
părut că este un lucru firesc. 

— Ce fel de circumstanţe? 

Căpitanul Maitland s-a aplecat spre o legăturică pe care 
văzusem mai devreme că o pusese lângă scaunul pe care 
stătea. A aruncat-o pe masă, nu fără un anumit efort. 

— Aici e ceva despre care nimeni nu are cunoştinţă. Am 
găsit acest obiect sub pat. 

A desfăcut nodul, apoi a dat învelişul la o parte, scoțând la 
iveală o tocilă mare şi grea. 

Nu era nimic deosebit - în timpul excavaţiilor fuseseră 
deja găsite vreo douăsprezece. 


Ceea ce ne-a atras atenţia la acest obiect anume a fost 
pata mată, închisă la culoare şi un fragment din ceva ce 
aducea a păr. 

— Asta o să fie sarcina ta, Reilly, a zis căpitanul Maitland. 
Însă, din câte îmi dau eu seama, e destul de limpede că 
acesta este instrumentul cu care a fost omorâtă doamna 
Leidner! 

Capitolul 26 -Data viitoare va fi rândul meu! 

A fost îngrozitor. Profesorul Leidner părea gata să leşine, 
iar mie mi s-a făcut puţin rău. 

Doctorul Reilly l-a examinat cu interes profesional. 

— Nici un fel de amprente, bănuiesc, a spus. 

— Nici un fel de amprente. 

Doctorul Reilly a scos un cleşte şi a cercetat cu delicateţe 
obiectul. 

— Hmm... Un fragment de ţesut uman... Şi păr... Păr 
blond. Acesta e verdictul neoficial. Bineînţeles, va trebui să 
fac analizele corespunzătoare, grupa de sânge etc., dar nu 
prea există îndoieli. Aţi găsit asta sub patul domnişoarei 
Johnson? Aşa deci. A comis crima, şi apoi, Dumnezeu s-o 
odihnească, a fost cuprinsă de remuşcări şi şi-a pus capăt 
zilelor. Este o teorie, o teorie interesantă. 

Profesorul Leidner a clătinat din cap, deznădăjduit. 

— Nu Anne... Nu Anne, a murmurat. 

— Nu ştiu unde a ascuns tocila la început, a zis căpitanul 
Maitland. Toate camerele au fost percheziţionate după 
prima crimă. 

M-a străfulgerat o idee, şi m-am gândit: „în dulapul cu 
obiecte de papetărie”, însă nu am spus nimic. 

— Oriunde ar fi fost, ascunzătoarea nu a mai mulţumit-o, 
aşa că a dus-o în propria cameră, care fusese 
percheziţionată, la fel ca toate celelalte. Sau poate că a 
făcut asta după ce s-a hotărât să se sinucidă. 

— Nu cred aşa ceva, am rostit cu voce tare. 

Într-adevăr, nu îmi venea să cred că domnişoara Johnson, 
atât de amabilă şi de drăguță, îi zdrobise capul doamnei 


Leidner. Nu vedeam cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva! 
Totuşi, era în concordanţă cu anumite lucruri - de exemplu, 
accesul de plâns din acea seară. La urma urmei, şi eu mă 
gândisem la „remuşcări”, doar că mă gândisem întotdeauna 
că era vorba despre remuşcări cu privire la o faptă mult 
mai măruntă şi mai lipsită de importanţă. 

— Nu ştiu ce să mai cred, a spus căpitanul Maitland. Mai 
trebuie să lămurim şi chestiunea dispariţiei părintelui 
francez. Oamenii mei caută pe afară, în caz că a primit o 
lovitură în cap şi s-a rostogolit într-un şanţ de irigaţii. 

— O! Mi-am adus aminte... Am început. 

Toată lumea s-a uitat întrebător la mine. 

— A fost ieri după-amiază. 'locmai mă interoga cu privire 
la bărbatul saşiu care privise pe fereastră în acea zi. M-a 
întrebat în ce loc de pe cărare stătea, şi apoi mi-a spus că se 
duce afară să cerceteze prin jiul. A zis că, în romanele 
polițiste, criminalul lasă întotdeauna în urmă un indiciu 
care se dovedeşte util. 

— Să fiu al naibii dacă aşa fac şi criminalii mei, a exclamat 
căpitanul Maitland. Deci asta căuta, nu-i aşa? Mă întreb 
dacă a găsit ceva. Ce coincidenţă dacă atât el, cât şi 
domnişoara Johnson au găsit un indiciu cu privire la 
identitatea criminalului în acelaşi timp. A adăugat iritat: Un 
bărbat saşiu? Un bărbat saşiu? Trebuie că aici se ascund 
mai multe. Nu pricep de ce naiba oamenii mei nu reuşesc să 
pună mâna pe el! 

— Probabil pentru că nu e saşiu, a spus Poirot încet. 

— Adică s-a prefăcut? Nu ştiam că poţi să te prefaci că eşti 
saşiu. 

— O privire saşie poate fi de mare folos, s-a mulţumit 
Poirot să răspundă. 

— Aşa e! Tare aş vrea să aflu unde e individul ăla acum, cu 
sau fără privire saşie! 

— După presupunerea mea, a zis Poirot, a traversat deja 
frontiera siriană. 


— Am trimis atenţionări câtre Tell Kotchek şi Abu Kemal - 
către toate punctele de frontieră, de fapt. 

— Bănuiesc că a apucat pe drumul care taie dealurile. Pe 
unde o iau de obicei camioanele atunci când fac 
contrabandă. 

— Deci ar trebui sa telegrafiem la Deir ez Zor? 

— Am telegrafiat eu ieri, prevenindu-i să fie cu băgare de 
seamă la o maşină cu doi bărbaţi, ale căror paşapoarte simt 
perfect în regulă. 

Căpitanul Maitland s-a zgâit la el. 

— Aşa aţi făcut? Doi bărbaţi? 

Poirot a dat din cap. 

— Sunt doi bărbaţi implicaţi. 

— Mi se pare, domnule Poirot, că aţi trecut destule lucruri 
sub tăcere. 

Poirot a scuturat din cap. 

— Nu. Nu chiar. Mi-am dat seama de adevăr de-abia azi- 
dimineaţă, când mă uitam la răsăritul soarelui. Un răsărit 
foarte frumos. 

Nu cred că vreunul dintre noi observase că doamna 
Mercado era în încăpere. Probabil că se furişase înăuntru 
când fusesem cu toţii uluiţi la vederea acelei pietre mari şi 
oribile, pătate de sânge. 

Dar acum, fără de veste, a scos un sunet ca de porc 
înjunghiat. 

— O, Doamne! A exclamat. Înţeleg totul. Acum înţeleg 
totul. Părintele Lavigny e ucigaşul. E nebun... Manie 
religioasă. Crede că femeile sunt păcătoase. Le ucide pe 
toate. Mai întâi pe doamna Leidner, după aceea pe 
domnişoara Johnson. Iar data viitoare va fi rândul meu... 

Ţipând înnebunită, s-a repezit în celălalt colţ al camerei şi 
l-a apucat pe doctorul Reilly de haină. 

— Nu vreau să mai rămân aici! Nu mai stau aici nici măcar 
o singură zi. E periculos. Peste tot e periculos. În tot timpul 
ăsta el se ascunde... Aşteaptă. Va sări asupra mea! 

A deschis gura şi a început din nou să ţipe. 


M-am îndreptat grăbită spre doctorul Reilly, care o 
prinsese de încheieturi. I-am dat câte o palmă puternică 
peste fiecare obraz şi, cu ajutorul doctorului Reilly, am 
aşezat-o pe un scaun. 

— Nu o să vă omoare nimeni, am spus. Vom avea noi grijă. 
Staţi jos şi purtaţi-vă cum se cuvine! 

Nu a mai ţipat. A închis gura şi s-a uitat la mine cu o 
căutătură tâmpă, mirată. 

Apoi am mai fost întrerupţi o dată. Uşa s-a deschis şi a 
intrat Sheila Reilly. 

Era palidă şi serioasă. S-a dus drept la Poirot. 

— Am fost la poştă de dimineaţă, domnule Poirot, şi era o 
telegramă pentru dumneavoastră, aşa că v-am adus-o. 

— Mulţumesc, mademoiselle. 

A luat telegrama şi a desfăcut-o, în timp ce ea îi cerceta cu 
atenţie chipul. 

Pe faţă nu i-a apărut nici o expresie. A citit telegrama, a 
netezit-o, a împăturit-o frumos şi a băgat-o în buzunar. 

Doamna Mercado îl urmărea cu privirea. A întrebat cu 
voce întretăiată: 

— E... din America? 

— Nu, madame. E din Tunis. 

S-a uitat lung la el preţ de câteva clipe, ca şi cum nu 
înţelegea, după care, oftând adânc, s-a sprijinit de spătarul 
scaunului. 

— Părintele Lavigny, a spus ea. Am avut dreptate. 
Întotdeauna mi s-a părut că avea ceva straniu. Mi-a zis 
odată nişte lucruri... Presupun că e nebun... A făcut o 
pauză, apoi a continuat: N-o să spun nimic. Dar trebuie să 
plec de aici. Eu şi Joseph putem merge să dormim la han. 

— Răbdare, madame. Vă voi explica totul. 

Căpitanul l-a privit curios. 

— Consideraţi că aţi dat de capătul acestei afaceri? S-a 
interesat el. 

Poirot a făcut o plecăciune. 


O plecăciune cât se poate de teatrală. Cred că l-a cam 
enervat pe căpitanul Maitland. 

— Ei bine, s-a răstit el, dă-i drumul, omule! 

Însă Hercule Poirot nu proceda aşa. Mi-am dat seama că 
voia să facă asta cu tot dichisul. M-am întrebat dacă într- 
adevăr ştia adevărul sau doar făcea pe grozavul. 

S-a întors spre doctorul Reilly. 

— Fiţi bun, domnule doctor, şi chemaţi-i şi pe ceilalţi! 

Binevoitor, doctorul Reilly a sărit în picioare şi a plecat. 

Peste vreo două minute, ceilalţi membri ai expediției au 
început să intre, rând pe rând, în cameră. Mai întâi Reiter şi 
Emmott. După aceea Bill Coleman. Apoi Richard Carey şi, în 
sfârşit, domnul Mercado. 

Bietul de el, arăta absolut groaznic. Pesemne că îi era 
groază că va fi luat în focuri pentru că fusese neglijent şi 
lăsase substanţe chimice periculoase la îndemână. 

Toată lumea s-a aşezat în jurul mesei, aproape ca în ziua 
sosirii domnului Poirot. Atât Bill Coleman, cât şi David 
Emmott au ezitat înainte să ia loc, aruncând priviri furişe 
spre Sheila Reilly. Aceasta era în picioare, cu spatele la ei, şi 
se uita pe fereastră. 

— Un scaun, Sheila? A zis Bill. 

David Emmott a spus cu vocea lui joasă, plăcută şi 
tărăgănată: 

— Nu vrei să iei loc? 

Atunci Sheila s-a întors şi, preţ de câteva clipe, a rămas cu 
ochii aţintiţi asupra lor. Fiecare îi arăta un scaun, oferindu- 
i-1. M-am întrebat pe al cui îl va accepta. 

În cele din urmă nu l-a acceptat pe al nici unuia. 

— O să stau aici, a zis cu asprime. Şi s-a aşezat pe 
marginea unei mese, lângă geam. A adăugat: Asta dacă 
prezenţa mea nu îl incomodează pe căpitanul Maitland. 

Nu sunt sigură ce ar fi replicat căpitanul Maitland. Poirot i- 
a luat-o înainte. 

— Rămâneţi, mademoiselle. E chiar necesar să fiţi de faţă. 

Sheila a ridicat din sprâncene. 


— Necesar? 

— Acesta este cuvântul pe care l-am folosit, mademoiselle. 
Sunt unele întrebări pe care trebuie să vi le pun. 

Din nou a ridicat din sprâncene, dar nu a mai zis nimic. S- 
a întors cu faţa spre fereastră, ca şi cum era hotărâtă să 
ignore tot ce se petrecea în spatele ei în cameră. 

— Şi acum, a spus căpitanul Maitland, poate că vom 
ajunge şi la adevăr! 

Părea nerăbdător. Era un om de acţiune. Eram convinsă 
că în clipa aceea ar fi preferat să fie afară şi să se ocupe de 
alte treburi - să supravegheze căutarea cadavrului 
părintelui Lavigny sau să trimită echipe care să-l prindă şi 
să-l aresteze. 

S-a uitat la Poirot aproape cu antipatie. 

„Dacă individul ăsta are ceva de zis, de ce nu zice odată?” 
acestea erau cuvintele care îi stăteau pe limbă. 

Poirot ne-a cântărit pe toţi din priviri, încet, apoi s-a ridicat 
în picioare. 

Nu ştiu ce mă aşteptam să spună - cu certitudine ceva 
dramatic. Era genul acela de persoană. 

Însă cu siguranţă nu mă aşteptam să înceapă cu o expresie 
în arabă. 

Totuşi, exact asta s-a întâmplat. A rostit cuvintele încet şi 
solemn, aproape cu religiozitate, dacă înţelegeţi la ce mă 
refer. 

— Bismillahi arrahman ar rahim. 

După care a tradus în engleză. 

— În numele lui Allah cel milostiv şi îndurător. 

Capitolul 27 - Începutul unei călătorii 

— Bismillahi ar rahman ar rahim. Aşa se spune în arabă 
înainte de a pleca într-o călătorie. Eh bien, şi noi plecăm 
într-o călătorie. O călătorie în trecut. O călătorie în 
cotloanele ciudate ale sufletului omenesc. 

Nu cred că până în acel moment simţisem ceva din aşa- 
numita „splendoare a Orientului”. Sincer, ce mă 
impresionase fusese mizeria întâlnită peste tot. Dar, dintr- 


odată, auzind vorbele domnului Poirot, o viziune stranie a 
început să prindă contur în faţa ochilor mei. M-am gândit la 
cuvinte ca Samarkand şi Ispahan, şi la negustori cu bărbi 
lungi, şi la cămile îngenuncheate, şi la hamali cu mers 
clătinat, cărând în spate baloturi uriaşe, legate cu o funie 
petrecută peste frunte, şi la femei cu părul vopsit cu henna 
şi cu feţe tatuate stând în genunchi lângă Tigru şi spălând 
haine, şi am auzit cântecele ciudate şi triste pe care le 
cântau şi scrâşnetul îndepărtat al roții de apă. 

Erau în general lucruri pe care le văzusem şi le auzisem, 
dar cărora nu le dădusem atenţie. Însă acum păreau 
diferite - ca o bucată de pânză veche şi mucegăită pe care o 
duci la lumină şi deodată îţi apar în faţa ochilor culorile vii 
ale unei vechi broderii... 

Am aruncat o privire de jur împrejurul camerei în care ne 
aflam şi am avut senzaţia că era adevărat ceea ce spusese 
domnul Poirot - porneam cu toţii într-o călătorie. Acum 
eram împreuna, dar fiecare se îndrepta în altă direcţie. 

Şi m-am uitat la toţi ca şi cum, într-un fel, îi vedeam pentru 
prima oară - şi pentru ultima - ceea ce pare stupid, însă 
asta am simţit. 

Domnul Mercado îşi învârtea degetele neliniştit, iar ochii 
lui stranii, deschişi la culoare, cu pupilele dilatate, erau 
aţintiţi asupra lui Poirot. Doamna Mercado îşi privea soţul. 
Avea o expresie stranie, de parcă stătea la pândă, ca o 
tigroaică pe cale să se năpustească asupra prăzii. 
Profesorul Leidner parcă intrase la apă. Ultima lovitură îl 
dărâmase. Aproape că nu îţi dădeai seama că era în 
cameră. Era undeva departe, într-o lume a lui. Domnul 
Coleman se uita fix la Poirot. Avea gura întredeschisă şi 
ochii ieşiţi în afară. Aducea cu un idiot. Domnul Emmott se 
uita la picioare, şi nu îi vedeam prea bine faţa. Domnul 
Reiter arăta complet nedumerit. Stătea cu buzele ţuguiate, 
iar asta îl făcea să semene şi mai mult cu un purcel. 
Domnişoara Reilly se uita pe geam. Nu ştiu la ce se gândea 
sau ce simţea. După aceea mi-am îndreptat privirea spre 


domnul Carey, însă vederea chipului său mi-a provocat o 
durere ciudată, aşa că am întors capul. lată-ne deci pe toţi! 
Şi, cumva, am avut impresia că, după ce domnul Poirot avea 
să termine, aveam să fim cu toţii puţin diferiţi... 

Era un sentiment curios... 

Poirot a continuat, cu glas scăzut. Ca un râu care curge 
molcom în albie... Îndreptându-se către mare... 

— De la bun început am simţit că, pentru a înţelege acest 
caz, trebuiau căutate nu semne sau indicii exterioare, ci 
adevăratele indicii - personalităţile contrare şi secretele 
inimii. Şi trebuie să spun că, deşi am ajuns la ceea ce cred 
că este adevărata soluţie a cazului, nu am nici un fel de 
dovezi materiale. Ştiu că acesta este adevărul, pentru că 
aşa este logic, pentru că nu există nici o altă modalitate de a 
pune fiecare lucru la locul lui şi de a-l face să se potrivească 
perfect cu restul. 

lar aceasta, după părerea mea, este ce mai satisfăcătoare 
soluţie posibilă. 

A făcut o pauză, apoi a urmat: 

— Îmi voi începe călătoria din momentul în care am fost 
implicat în acest caz, când mi-a fost prezentat ca un fapt 
împlinit. In opinia mea, fiecare caz are o formă şi un stil 
bine stabilite. În acest caz, după părerea mea, totul se 
învârtea în jurul personalităţii doamnei Leidner. Până când 
nu aflam ce fel de femeie fusese doamna Leidner, nu aveam 
cum să ştiu de ce fusese ucisă şi de către cine. 

Acesta a fost deci punctul de plecare - personalitatea 
doamnei Leidner. 

Mai era şi un alt aspect psihologic interesant - ciudata 
stare de tensiune care mi s-a spus că exista între membrii 
expediției. Aceasta a fost confirmată de mai mulţi martori - 
unii dintre ei nefăcând parte din acest cerc - şi mi-am zis 
că, deşi nu putea constitui un punct de plecare, nu trebuia 
să o scap din vedere pe parcursul investigaţiei. 

Ideea general acceptată părea a fi că această tensiune era 
consecinţa directă a influenţei doamnei Leidner asupra 


membrilor expediției, dar, din motive pe care vi le voi 
înfăţişa mai târziu, această idee nu mi se părea pe deplin 
acceptabilă. 

La început, după cum spuneam, m-am concentrat exclusiv 
şi pe de-a-ntregul asupra personalităţii doamnei Leidner. 
Am avut la dispoziţie mai multe mijloace care să mă ajute să 
îi stabilesc caracterul: reacţiile pe care le produsese asupra 
unui număr de oameni, foarte diferiţi ca fire şi 
temperament, precum şi ceea ce am putut aduna prin 
propriile observaţii. Fireşte, cele din urmă au fost foarte 
limitate. Însă am aflat anumite lucruri. 

Doamna Leidner avea gusturi simple, aproape austere. In 
mod cert nu era o femeie căreia să îi placă luxul. Pe de altă 
parte, broderiile pe care le lucra erau de o fineţe şi de o 
frumuseţe extreme. Era, prin urmare, o femeie 
pretențioasă şi cu înclinații artistice. Pornind de la cărţile 
din camera sa, am tras şi alte concluzii. Avea minte şi era, 
probabil, o fiinţă funciar egoistă. 

Mi s-a sugerat că doamna Leidner era o femeie a cărei 
preocupare principală era atragerea sexului opus... Că era, 
de fapt, o femeie senzuală. Nu am fost de acord cu această 
sugestie. 

În dormitorul ei, pe o etajeră, am remarcat următoarele 
cărţi: Cine erau grecii? Introducere în teoria relativităţii. 
Viaţa lui Lady Hester Stanhope. Înapoi la Matusalem. Linda 
Condon. Crewe Train. 

Era deci interesată de cultură şi de ştiinţa modernă - cu 
alte cuvinte, avea o parte intelectuală distinctă. Cât despre 
romane, Linda Condon şi într-o mai mică măsură Crewe 
Train păreau să indice faptul că doamna Leidner aprecia şi 
se interesa de femeia independenta - nestânjenită de 
prezenţa bărbatului, nesupusă acestuia. Era, de asemenea, 
interesată, în mod limpede, de personalitatea lui Lady 
Hester Stanhope. Linda Condon este un studiu splendid al 
femeii care îşi venerează propria frumuseţe. Crewe Train 
este un studiu al individualistei pătimaşe, iar Înapoi la 


Matusalem privilegiază o atitudine mai degrabă intelectuală 
decât emoţională faţă de viaţă. Simţeam că încep să o 
înţeleg pe femeia moartă. 

După aceea am studiat reacţiile celor care formaseră 
cercul de apropiaţi ai doamnei Leidner, iar imaginea asupra 
moartei a devenit din ce în ce mai precisă. 

Mi-era clar, din relatările doctorului Reilly şi ale altora, că 
doamna Leidner era una dintre acele femei înzestrate de 
natură nu numai cu frumuseţe, ci şi cu un soi de vrajă 
funestă, care însoţeşte uneori frumuseţea, dar poate exista 
şi independent de ea. Asemenea femei lasă de obicei în 
urma lor o serie de întâmplări violente. Pricinuiesc 
nenorociri - câteodată altora, alteori lor înseşi. 

Eram convins că doamna Leidner era o femeie care se 
venera pe sine şi căreia, mai mult decât orice, îi plăcea să 
deţină puterea. Indiferent unde se afla, trebuia să fie 
centrul universului. Şi toată lumea din jurul ei, bărbaţi sau 
femei, trebuia să îi recunoască dominaţia. Cu unii oameni 
era uşor. Sora Leatheran, de pildă, o femeie cu o fire 
generoasă şi cu o imaginaţie romantică, a fost cucerită 
imediat şi a apreciat-o din toată inima. Dar mai era o 
modalitate prin care doamna Leidner îşi exercita puterea - 
prin teamă. Când victoria venea prea uşor, îşi permitea 
puţină cruzime - însă vreau să reiterez emfatic că nu era 
ceea ce s-ar putea numi o cruzime conştientă. Era la fel de 
firească şi de instinctivă precum este comportamentul unei 
pisici cu un şoarece. Când intra în joc conştiinţa, era 
eminamente amabilă şi se dădea adesea peste cap ca să 
facă gesturi frumoase pentru alţii. 

Desigur, prima şi cea mai importantă problemă care 
trebuia rezolvată era chestiunea scrisorilor anonime. Cine 
le scrisese şi de ce. M-am întrebat: Oare le scrisese chiar 
doamna Leidner? 

Pentru a da un răspuns la această problemă era nevoie să 
mă întorc cu mult timp în urmă, să mă întorc, de fapt, la 
momentul primei căsătorii a doamnei Leidner. Acolo începe 


propriu-zis călătoria noastră. Călătoria vieţii doamnei 
Leidner. 

Mai întâi de toate, trebuie să fim conştienţi de faptul că 
Louise Leidner din acea vreme este esențialmente aceeaşi 
Louise Leidner. 

Pe atunci era tânără, remarcabil de frumoasă - aceeaşi 
frumuseţe obsedantă care afectează spiritul şi simţurile 
bărbatului aşa cum nici o frumuseţe materială nu o poate 
face - şi era deja, funciarmente, o persoană egoistă. 
Asemenea femei se răzvrătesc în mod natural împotriva 
ideii de căsătorie. Se întâmplă să fie atrase de bărbaţi, dar 
preferă să îşi aparţină doar lor înseşi. Sunt cu adevărat La 
Belle Dame sans Merci din legendă. Cu toate acestea, 
doamna Leidner s-a căsătorit - şi cred că putem presupune 
că soţul ei a fost un bărbat cu o anumită forţă de caracter. 

După aceea intervine dezvăluirea activităţilor sale 
trădătoare, iar doamna Leidner acţionează aşa cum i-a spus 
sorei Leatheran. Dă informaţii guvernului. 

Eu afirm că felul în care a reacţionat are şi o semnificaţie 
psihologică. I-a povestit sorei Leatheran că era o fată 
idealistă şi foarte patriotă şi că acest sentiment a stat la 
baza faptei sale. Însă este bine cunoscut faptul că avem cu 
toţii tendinţa de a ne amăgi singuri cu privire la motivele 
propriilor acţiuni. Alegem instinctiv motivul care sună cel 
mai bine! Poate că doamna Leidner chiar credea că fapta sa 
a fost inspirată de patriotism, dar eu, unul, cred că, în 
realitate, a fost rezultatul unei dorinţe nemărturisite de a se 
debarasa de soţul ei! Îi displăcea să fie dominată, îi 
displăcea sentimentul că aparţine altcuiva, în esenţă, îi 
displăcea să fie vioara a doua. A ales calea patriotismului 
pentru a-şi redobândi libertatea. 

Însă, în subconştient, exista un sentiment chinuitor de 
vinovăţie care avea să joace un rol important în destinul 
său. 

Ajungem acum la chestiunea scrisorilor. Bărbaţii o găseau 
pe doamna Leidner foarte atrăgătoare. De câteva ori fusese 


şi ea atrasă de ei, însă de fiecare dată apăruse o scrisoare 
de ameninţare, iar povestea se sfârşise. 

Cine scrisese aceste scrisori? Frederick Bosner, sau fratele 
lui, William, sau doamna Leidner însăşi? 

Există argumente foarte solide pentru fiecare teorie. Mi se 
pare evident că doamna Leidner era una dintre acele femei 
care inspiră bărbaţilor devoţiuni devoratoare, tipul de 
devoțiune care se poate transforma în obsesie. Eu găsesc că 
este cu putinţă să credem într-un Frederick Bosner pentru 
care Louise, soţia sa, era mai importantă decât orice pe 
lume! II trădase o dată, şi nu îndrăznea să o abordeze 
direct, însă era hotărât ca măcar să nu fie a nimănui 
altcuiva, dacă nu putea fi a lui. Mai degrabă ar fi vrut să o 
vadă moartă decât să aparţină altui bărbat. 

Pe de altă parte, dacă doamna Leidner nutrea, în adâncul 
sufletului, o repulsie pentru ideea de căsătorie, este posibil 
să fi ales această soluţie pentru a scăpa din situaţii dificile. 
Era o vânătoriţă care, odată prada prinsă, nu mai avea ce 
face cu ea! Tânjind după puţin dramatism în viaţa ei, a 
născocit o dramă foarte mulţumitoare - un soţ înviat din 
morţi care îi interzicea să îşi pună pirostriile. Aceasta îi 
satisfăcea instinctele cele mai tainice. O preschimba într-o 
figură romantică, o eroină tragică, şi îi permitea să nu se 
mai căsătorească. 

Această stare de lucruri a continuat ani la rând. De fiecare 
dată când se ivea probabilitatea unui mariaj, sosea o 
scrisoare de ameninţare. 

Însă acum ajungem la un aspect deosebit de interesant. 
Intrarea în scenă a profesorului Leidner nu a fost însoţită 
de nici o scrisoare! Nimic nu a împiedicat-o să devină 
doamna Leidner. Scrisoarea a sosit abia după căsătorie. 

Imediat ne punem întrebarea: De ce? 

Să examinăm pe rând teoriile! 

„„„Dacă doamna Leidner a scris ea însăşi scrisorile, e uşor 
de găsit o explicaţie. Doamna Leidner chiar voia să se 
căsătorească cu profesorul Leidner. Aşa că s-a măritat cu el. 


Insă, în acest caz, de ce a mai scris o scrisoare după aceea? 
Oare dorinţa de dramatism era atât de puternică încât nu 
putea fi reprimata? Şi de ce doar acele două scrisori? După 
aceea, timp de un şi jumătate, nu a mai primit nici o 
scrisoare. 

Să ne gândim acum la cealaltă teorie, potrivit căreia 
scrisorile au fost scrise de primul ei soţ, Frederick Bosner 
(sau de fratele acestuia). De ce scrisoarea de ameninţare a 
sosit după căsătorie? Presupunem că nu era cu putinţă ca 
Frederick Bosner să fi vrut ca ea să se mărite cu Leidner. 
Atunci de ce nu a împiedicat căsătoria? O făcuse cu succes 
de atâtea ori. Şi de ce, după ce aşteptase încheierea 
căsătoriei, a reluat amenințările? 

Răspunsul - unul nesatisfăcător - este că, din diferite 
motive, a fost incapabil să protesteze mai devreme. Poate că 
fusese în închisoare sau în străinătate. 

După aceea, trebuie luată în consideraţie tentativa de 
otrăvire cu gaz. Pare foarte neverosimil ca aceasta să fi fost 
opera cuiva din exterior. Persoanele care ar fi putut înscena 
această acţiune sunt profesorul Leidner şi doamna Leidner 
înşişi. Nu pare a exista nici un motiv pentru care profesorul 
Leidner să facă aşa ceva, prin urmare, trebuie să tragem 
concluzia că doamna Leidner a plănuit şi a dus singură la 
îndeplinire această faptă. 

De ce? Mai mult dramatism? 

Ulterior, profesorul Leidner şi doamna Leidner pleacă în 
străinătate şi, timp de optsprezece luni, duc o viaţă fericită 
şi tihnită, netulburată de ameninţări cu moartea. Ei pun 
acest lucru pe seama faptului că şi-au acoperit cu succes 
urmele, însă o asemenea explicaţie este absurdă. În zilele 
noastre, plecatul în străinătate este inadecvat într-o 
asemenea situaţie. Cu precădere în cazul soţilor Leidner. El 
conducea o expediţie a unui muzeu. Întrebând la muzeu, 
Frederick Bosner ar fi putut obţine imediat adresa corectă. 
Chiar acceptând faptul că nu putea pleca pe urmele 
cuplului, nimic nu l-ar fi împiedicat să trimită în continuare 


scrisori de ameninţare. Şi, după părerea mea, un bărbat 
obsedat ar fi făcut cu siguranţă asta. 

Nu se aude însă nimic despre el până în urmă cu aproape 
doi ani, când încep să sosească din nou scrisori. 

De ce au fost reluate scrisorile? 

O întrebare foarte dificilă - un răspuns simplu ar fi fost că 
doamna Leidner se plictisea şi voia mai mult dramatism. 
Dar nu am fost mulţumit cu această explicaţie. Această 
formă de dramatism mi se părea un pic prea vulgară, prea 
grosolană în raport cu personalitatea sa pretențioasă. 

Singurul lucru de făcut era să privesc această chestiune 
fără prejudecăţi. 

Erau trei posibilităţi clare: (1) scrisorile fuseseră scrise de 
doamna Leidner însăşi; (2) fuseseră scrise de Frederick 
Bosner (sau de tânărul William Bosner); (3) fuseseră scrise 
iniţial fie de doamna Leidner, fie de primul său soţ, dar 
acum erau nişte falsuri - cu alte cuvinte, fuseseră scrise de 
o terță persoană care avea cunoştinţă de scrisorile 
anterioare. 

Acum ajung la trecerea în revistă a anturajului doamnei 
Leidner. 

Am examinat mai întâi ocaziile pe care le-ar fi avut fiecare 
pentru a comite crima. 

În linii mari, din câte se părea, crima ar fi putut fi comisă 
de oricine (în ceea ce priveşte ocazia), cu excepţia a trei 
persoane. 

Profesorul Leidner, potrivit mai multor mărturii, nu 
plecase nici o clipă de pe acoperiş. Domnul Carey era de 
serviciu la sit. Domnul Coleman era la Hassanieh. 

Însă aceste alibiuri, dragi prieteni, nu erau aşa de solide 
pe cât păreau. În afară de al profesorului Leidner. Nu exista 
absolut nici o îndoială că a fost tot timpul pe acoperiş şi că 
nu a coborât decât la o oră şi un sfert după săvârşirea 
omorului. 

Dar era la fel de cert că domnul Carey fusese tot timpul la 
sit? 


Iar domnul Coleman se afla într-adevăr la Hassanieh când 
a avut loc crima? 

Bill Coleman s-a înroşit, a deschis gura, a închis-o la loc şi 
s-a uitat în jur, stingherit. 

Expresia de pe chipul domnului Carey nu s-a schimbat. 
Poirot a continuat liniştit: 

— Am luat în consideraţie şi o altă persoană care, m-am 
convins, ar fi fost perfect capabilă să comită o crimă dacă 
era suficient de înverşunată. Domnişoara Reilly avea curaj 
şi minte şi o anumită doză de cruzime. Când domnişoara 
Reilly mi-a vorbit despre doamna Leidner, i-am spus, în 
glumă, că sper că are un alibi. Cred că domnişoara Reilly şi- 
a dat seama în acea clipă că avea în suflet cel puţin dorinţa 
de a ucide. In orice caz, mi-a oferit numaidecât o minciună 
prostească şi fără rost. Mi-a zis că jucase tenis în după- 
amiaza aceea. A doua zi am aflat, dintr-o conversaţie 
întâmplătoare cu domnişoara Johnson, că, departe de a fi 
jucat tenis, domnişoara Reilly se aflase de fapt în preajma 
casei la momentul crimei. Mi-a trecut prin cap că 
domnişoara Reilly, chiar dacă nu era vinovată de crimă, ar fi 
putut să îmi spună ceva folositor. S-a oprit şi a zis încetişor: 
Vreţi să ne spuneţi, domnişoară Reilly, ce aţi văzut în după- 
amiaza aceea? 

Fata nu a răspuns pe loc. Încă se mai uita pe fereastră, cu 
spatele la noi, iar când a început să vorbească, a făcut-o cu 
o voce detaşată şi măsurată. 

— Am mers călare până la sit după prânz. Trebuie că era 
cam două fără un sfert când am ajuns acolo. 

— V-aţi găsit prietenii la săpături? 

— Nu, nu părea să fie nimeni acolo în afară de şeful de 
echipă arab. 

— Nu l-aţi văzut pe domnul Carey? 

— Nu. 

— Ciudat, a spus Poirot. Nici domnul Verrier nu l-a văzut 
când a trecut pe acolo în aceeaşi după-amiază. 


L-a privit pe Carey, poftindu-l să răspundă, însă acesta nu 
s-a mişcat şi nu a scos nici un cuvânt. 

— Aveţi vreo explicaţie, domnule Carey? 

— Am făcut o plimbare. Nu se întâmpla nimic interesant. 

— În ce direcţie v-aţi dus? 

— Pe malul râului. 

— Nu înspre casă? 

— Nu. 

— Bănuiesc, a intervenit domnişoara Reilly, că aşteptaţi pe 
cineva care nu a venii. 

S-a uitat la ea, dar nu zis nimic. 

Poirot nu a mai insistat. 1 s-a adresat din nou fetei: 

— Aţi mai văzut ceva, mademoiselle? 

— Da. Nu eram departe de casa expediției când am 
observat camionul expediției tras într-o vale. Mi s-a părut 
curios. Atunci l-am zărit pe domnul Coleman. Se plimba de 
colo-colo, cu capul în pământ, ca şi cum căuta ceva. 

— Staţi puţin, a izbucnit domnul Coleman, eu... 

Poirot l-a oprit cu un gest autoritar. 

— Aşteptaţi. Aţi vorbit cu el, domnişoară Reilly? 

— Nu. Nu am vorbit. 

— De ce? 

Fata a răspuns încet: 

— Pentru că, din când în când, tresărea şi se uita împrejur 
cu o căutătură furişă. Mi-a dat o senzaţie neplăcută. Am 
întors calul şi am plecat. Nu cred că m-a văzut. Nu eram 
foarte aproape, iar el era absorbit de ceea ce făcea. 

— Staţi puţin. Domnul Coleman nu mai putea fi făcut să 
tacă. Am o explicaţie foarte bună pentru această situaţie, 
care, recunosc, pare puţin cam suspectă. Cu o zi înainte 
băgasem un sigiliu cilindru nespus de frumos în buzunarul 
hainei în loc să îl duc în camera antichităţilor şi uitasem cu 
totul de el. Apoi am descoperit că îmi dispăruse din buzunar 
- îmi căzuse. Nu voiam să stârnesc o discuţie pe această 
temă, aşa că am hotărât să pornesc, o cercetare pe cont 
propriu. Eram sigur că îl pierdusem pe drumul înspre sau 


dinspre sit. Am terminat repede treburile pe care le aveam 
la Hassanieh. Am trimis un băiat să facă o parte din 
cumpărături şi m-am întors devreme. Am oprit camionul 
într-un loc unde nu era vizibil şi am căutat mai bine de un 
ceas. Şi nici nu am găsit nenorocitul de sigiliu! Apoi m-am 
urcat din nou în camion şi m-am îndreptat spre casă. 
Fireşte, toată lumea a crezut că de-abia mă întorsesem. 

— Şi nu le-aţi spus adevărul? A întrebat Poirot cu dulceaţă 
în glas. 

— Păi, mi se pare firesc, date fiind circumstanţele, nu 
credeţi? 

— Nu sunt de acord. 

— O, fiţi serios! Nu o căuta cu lumânarea - ăsta e mottoul 
meu! Dar nu mă puteţi acuza de nimic. Nu am intrat în 
curte şi nu veţi găsi pe nimeni care să susţină contrarul. 

— Aceasta a fost partea dificilă, a zis Poirot. Declaraţiile 
servitorilor că nimeni nu a intrat în curte din exterior. Însă 
mi-am dat seama, reflectând la acest aspect, că nu 
spuseseră exact asta. Juraseră că nici un străin nu intrase 
în curte. Nu fuseseră întrebaţi despre membrii expediției. 

— Atunci întrebaţi-i, a replicat Coleman. Pun mâna în foc 
că nu ne-au văzut nici pe mine, nici pe Carey. 

— A! Dar asta ridică o problemă interesantă. Neîndoielnic 
că ar observa un străin - dar ar remarca oare un membru 
al expediției? Oamenii de aici intră şi ies tot timpul. 
Servitorii nu bagă de seamă cine vine şi cine pleacă. Este 
deci posibil ca fie domnul Carey, fie domnul Coleman să fi 
intrat în curte, iar servitorii să nu-şi amintească nimic. 

— Aiurea! A exclamat domnul Coleman. 

Poirot a continuat calm: 

— Dintre cei doi, cred că domnul Carey ar fi avut mai 
puţine şanse să fie observat venind sau plecând. Domnul 
Coleman pornise de dimineaţă cu maşina spre Hassanieh şi 
toată lumea s-ar fi aşteptat să se întoarcă tot cu maşina. 
Dacă ar fi venit pe jos, ar fi bătut la ochi. 

— Bineînţeles! A zis Coleman. 


Richard Carey a ridicat capul şi s-a uitat la Poirot cu ochii 
lui albastru-închis. 

— Mă acuzaţi de crimă, domnule Poirot? A întrebat. 

A spus asta liniştit, însă cu o notă tăioasă în glas. 

Poirot a făcut o plecăciune în faţa lui. 

— Deocamdată vă duc pe toţi în călătorie - călătoria mea 
spre adevăr. Am stabilit un lucru: că toţi membrii expediției 
şi, de asemenea, sora Leatheran, ar fi putut comite crima. 
Că era puţin posibil ca unii dintre ei chiar să o fi făcut era o 
chestiune secundară. 

Am examinat mijlocul şi ocazia. După care am trecut la 
motiv. Am descoperit că fiecare ar fi putut avea un motiv! 

— O, domnule Poirot! Am strigat. Eu nu! Eu eram o 
necunoscută. Tocmai sosisem. 

— Eh bien, ma soeur, nu de asta se temea doamna 
Leidner? De o persoană necunoscută din afară? 

— Dar... Dar... Doctorul Reilly ştia totul despre mine! 
Dumnealui mi-a sugerat să vin aici! 

— Cât de bine te cunoştea de fapt? In mare parte era 
vorba despre lucruri pe care i le povestiseşi chiar 
dumneata. Au mai existat impostoare care s-au dat drept 
surori medicale. 

— Puteţi scrie la spitalul St. Cristopher's, am spus. 

— Pentru moment, fii bună şi nu mai continua! Nu pot 
merge mai departe dacă dumneata mă tot contrazici. Nu 
am zis că te suspectez acum. lot ce am spus este că, privind 
lucrurile fără prejudecăţi, dumneata ai putea cu uşurinţă fi 
altcineva decât pretinzi că eşti. Sunt foarte multe 
impostoare de succes, să ştii. Tânărul William Bosner ar 
putea fi ceva de genul acesta. 

Tocmai mă pregăteam să-i spun câteva de la obraz. 
Impostoare, n-am ce zice! Dar a ridicat vocea şi a mers mai 
departe atât de hotărât, încât m-am răzgândit. 

— Voi fi sincer, brutal de sincer. Este absolut necesar. Voi 
dezvălui structura ascunsă a acestui loc. 


Am luat în consideraţie fiecare persoană. Ca să încep cu 
profesorul Leidner, m-am încredinţat curând că dragostea 
pentru soţia sa era resortul principal al existenţei lui. Era 
un bărbat devastat de durere. Pe sora Leatheran am 
menţionat-o deja. Dacă era o impostoare, era una absolut 
uluitoare. Eu am înclinat să cred că era exact ceea ce 
spunea că este - o soră medicală extrem de competentă. 

— Mulţumesc pentru nimic, am strecurat eu. 

— Atenţia mi-a fost imediat atrasă de domnul şi doamna 
Mercado, întrucât amândoi se aflau într-o stare de mare 
agitaţie şi de tulburare. M-am gândit mai întâi la doamna 
Mercado. Era capabilă de crimă, şi, dacă da, ce ar fi putut-o 
împinge la un asemenea gest? 

Doamna Mercado are un fizic fragil. La prima vedere nu 
părea cu putinţă să fi avut forţa fizică necesară pentru a 
lovi o femeie ca doamna Leidner cu o unealtă grea de 
piatră. Dacă totuşi doamna Leidner era în genunchi în acel 
moment, fizic, cel puţin, ar fi fost posibil. Sunt moduri în 
care o femeie o poate convinge pe alta să se lase în 
genunchi. O, nu mă refer la sentimente! De exemplu, o 
femeie vrea să scurteze o fustă şi o roagă pe alta să îi 
prindă tivul cu ace. A doua femeie se va lăsa în genunchi 
fără să bănuiască nimic. Dar motivul? Sora Leatheran îmi 
povestise de căutăturile furioase pe care doamna Mercado i 
le aruncase doamnei Leidner. Domnul Mercado căzuse cu 
uşurinţă pradă farmecului doamnei Leidner. Însă, după 
părerea mea, motivul nu îl putea constitui simpla gelozie. 
Eram sigur că doamna Leidner nu era câtuşi de puţin 
interesată de domnul Mercado şi neîndoielnic că doamna 
Mercado era conştientă de acest lucru. Poate că pe moment 
era mânioasă pe ea, dar ar fi fost nevoie de mult mai mult 
ca să comită o crimă. Doamna Mer- cado era însă tipul 
matern, teribil de protectoare. Din felul în care îşi privea 
soţul mi-am dat seama nu numai că îl iubea, ci că s-ar fi 
luptat pentru el din toate puterile şi, mai mult decât atât, că 
prevedea că va fi silită să facă acest lucru. Era mereu cu 


ochii-n patru şi alarmată. Alarmată din pricina lui. Şi, când 
l-am cercetat pe domnul Mercado, am bănuit care era 
problema. Am luat măsuri ca să mă asigur de veridicitatea 
bănuielilor mele. Domnul Mercado era dependent de 
droguri, într-un stadiu avansat de dependenţă. 

Probabil că nu trebuie să vă mai spun că un consum 
îndelungat de droguri are ca rezultat tocirea considerabilă 
a simțului moral. 

Sub influenţa drogurilor un om poate comite fapte pe care 
nu şi le-ar fi imaginat posibile cu câţiva ani în urmă, înainte 
să înceapă să se drogheze. În unele cazuri, astfel de oameni 
au comis crime - şi a fost dificil de stabilit dacă persoana 
respectivă era pe deplin răspunzătoare pentru acţiunile 
sale. Legile naţionale diferă puţin cu privire la acest aspect. 
Principala caracteristică a criminalului dependent de 
droguri este încrederea exacerbată în propria inteligenţă. 

M-am gândit că era posibil să fi existat în trecutul 
domnului Mercado un incident compromiţător, poate chiar 
un incident de natură penală, pe care soţia sa izbutise 
cumva să îl treacă sub tăcere. Cu toate acestea, cariera lui 
atârna de un fir de pâr. Dacă acest incident din trecut era 
scos la suprafaţă, domnul Mercado ar fi fost distrus. Soţia 
lui era mereu vigilentă. Insă mai era şi doamna Leidner de 
luat în calcul. Era o femeie inteligentă şi îi plăcea să aibă 
putere asupra celorlalţi. L-ar fi putut chiar determina pe 
sărmanul bărbat să îi facă la un moment dat confidenţe. l-ar 
fi plăcut să aibă sentimentul că ştie un secret pe care l-ar fi 
putut face public în orice moment, cu consecinţe 
dezastruoase - s-ar fi potrivit cu temperamentul ei. lată 
deci un posibil motiv de crimă al soţilor Mercado. Eram 
convins că doamna Mercado nu s-ar fi dat la o parte de la 
nimic ca să-şi protejeze partenerul! Atât ea, cât şi soţul ei 
avuseseră ocazia - în timpul celor zece minute când curtea 
fusese goală. 

Doamna Mercado a ţipat: 

— Nu este adevărat! 


Poirot nu a băgat-o în seamă. 

— După aceea m-am ocupat de domnişoara Johnson. Era 
capabilă de crimă? 

După părerea mea, da. Era o persoană cu voinţă puternică 
şi cu o stăpânire de oţel. Asemenea oameni îşi înăbuşă 
constant sentimentele - şi, într-o bună zi, zăgazul cedează! 
Dacă domnişoara Johnson ar fi comis crima, motivul ar fi 
fost ceva legat de profesorul Leidner. Dacă era cumva 
convinsă că doamna Leidner îi strică viaţa soţului ei, atunci 
gelozia profundă, nemărturisită din sufletul ei ar fi găsit în 
asta un motiv plauzibil şi s-ar fi dezlănţuit. 

Da, domnişoara Johnson era o posibilitate. 

Apoi mai erau şi cei trei tineri. 

Mai întâi, Carl Reiter. Dacă, din întâmplare, unul dintre 
membrii expediției era William Bosner, atunci Reiter era 
persoana cea mai plauzibilă. Insă, dacă era William Bosner, 
era cu certitudine un actor desăvârşit! lar dacă era el 
însuşi, ar fi avut vreun motiv de crimă? 

Privind lucrurile din punctul de vedere al doamnei 
Leidner, Carl Reiter era o victimă prea uşoară. Era gata să 
atingă pământul cu fruntea şi să o venereze. Doamna 
Leidner dispreţuia adoraţia fără discernământ - iar 
atitudinea aceasta de preş de şters la uşă scoate la iveală 
tot ce e mai rău într-o femeie. Prin felul în care îl trata pe 
Carl Reiter doamna Leidner dădea dovadă de cruzime 
deliberată. O zeflemea aici, o împunsătură acolo. I-a făcut 
viaţa un iad. 

Poirot s-a întrerupt brusc şi s-a adresat tânărului pe un ton 
personal şi foarte confidenţial. 

— Mon ami, să îţi fie învăţătură de minte! Eşti bărbat. 
Atunci poartă-te ca un bărbat! E împotriva naturii ca un 
bărbat să se târască. Femeile şi natura au aproape aceleaşi 
reacţii! Nu uita că e mai bine să iei cea mai mare farfurie la 
îndemână şi să i-o arunci femeii în cap decât să zvârcoleşti 
ca un vierme de fiecare dată când se uită la tine! 


A renunţat la tonul personal şi s-a întors la stilul de 
prelegere. 

— Ar fi putut Carl Reiter să fie întărâtat într-o asemenea 
măsură încât să se fi întors împotriva celei care îl chinuia şi 
să o fi ucis? Suferinţa poate conduce la lucruri necugetate. 
Nu eram sigur că nu se întâmplase exact aşa! 

După aceea William Coleman. Comportamentul lui, din 
câte am aflat de la domnişoara Reilly, era neîndoielnic 
suspect. Dacă el era criminalul, singurul motiv ar fi putut fi 
faptul că personalitatea lui veselă o ascundea pe cea 
sumbră a lui William Bosner. Nu cred că William Coleman, 
în calitate de William Coleman, are temperamentul unui 
ucigaş. Altele sunt defectele sale. A! Poate că sora 
Leatheran ştie care sunt acestea? 

Cum de reuşea? Sunt convinsă că nu mi se citea nimic pe 
faţă. 

— Nu e mare lucru, am zis, şovăitoare. Dar, ca adevărul să 
fie complet, domnul Coleman a spus el însuşi odată că ar fi 
fost un bun plastograf. 

— O remarcă importantă. Prin urmare, dacă ar fi dat peste 
vechile scrisori de ameninţare, le-ar fi putut copia fără 
greutate. 

— Hei, hei, hei! A strigat domnul Coleman. Asta se cheamă 
înscenare. 

Poirot a trecut mai departe. 

— Cât despre întrebarea dacă era sau nu William Bosner, 
o asemenea chestiune este dificil de verificat. Însă domnul 
Coleman a vorbit despre un tutore, nu despre tată, aşa că 
nimic nu exclude această idee. 

— Baliverne! A exclamat domnul Coleman. Nu pot înţelege 
de ce îl ascultați cu toţii pe individul ăsta. 

— Dintre cei trei tineri mai rămâne domnul Emmott, a 
continuat Poirot. Şi el ar putea fi de fapt William Bosner. 
Orice motive ar fi avut pentru îndepărtarea doamnei 
Leidner, mi-am dat seama curând că nu aveam cum să le 
aflu de la el. Îşi ţinea părerile doar pentru el şi nu era nici 


cea mai mică şansă să îl provoc sau să îl fac să se dea de 
gol. Dintre toţi membrii expediției, părea cel mai bun şi mai 
imparţial judecător al personalităţii doamnei Leidner. Cred 
că a ştiut dintotdeauna ce fel de femeie era, însă ce efect a 
avut personalitatea ei asupra lui mi-a fost imposibil să aflu. 
Îmi închipui că această atitudine a provocat-o şi a înfuriat-o 
pe însăşi doamna Leidner. 

Trebuie să spun că, dintre toţi membrii expediției, domnul 
Emmott mi se părea, în privinţa caracterului şi a abilității, 
cel mai potrivit pentru a duce la bun sfârşit, în mod 
satisfăcător, o crimă inteligentă şi oportună. 

Domnul Emmott a ridicat pentru prima dată ochii de pe 
vârfurile pantofilor. 

— Mulţumesc. 

Părea să se simtă o undă de amuzament în vocea sa. 

— Ultimii doi oameni de pe lista mea erau Richard Carey şi 
părintele Lavigny. 

Potrivit mărturiei sorei Leatheran şi a altora, domnul 
Carey şi doamna Leidner se antipatizau reciproc. Se 
străduiau să se poarte politicos. O altă persoană, 
domnişoara Reilly, a emis o cu totul altă teorie care să 
explice atitudinea aceasta de politeţe rece. 

Curând mi-a fost limpede că explicaţia domnişoarei Reilly 
era cea corectă. Am dobândit această certitudine pur şi 
simplu provocându-l pe domnul Carey să vorbească fără a 
mai ţine cont de prudenţă. Nu a fost greu. După cum am 
văzut, era într-o stare de mare tensiune nervoasă. De fapt 
era - şi este - în pragul unei căderi nervoase. Un om care 
suferă până aproape de limita suportabilităţii rareori mai 
poate să opună o rezistenţă îndârjită. 

Domnul Carey a renunţat aproape imediat la rezerve. Mi-a 
mărturisit, cu o sinceritate pe care nu am pus-o nici o clipă 
la îndoială, că o ura pe doamna Leidner. 

Şi, indubitabil, spunea adevărul. Chiar o ura pe doamna 
Leidner. Dar de ce? 


Am vorbit despre femei înzestrate cu o vrajă funestă. Însă 
şi bărbaţii pot exercita acest gen de farmec. Există bărbaţi 
care pot atrage femei fără nici cel mai mic efort. Ceea ce se 
numeşte acum „sex-appeal”! Domnul Carey avea această 
calitate. Era devotat prietenului şi şefului său şi indiferent 
faţă de soţia acestuia. Doamnei Leidner nu i-a convenit 
acest lucru. Trebuia să domine, aşa că şi-a propus să îl 
cucerească pe Richard Carey. Cred însă că în acest moment 
a avut loc ceva cu totul neprevăzut. Ea însăşi, poate pentru 
prima dată în viaţă, a căzut pradă unei pasiuni irezistibile. 
S-a îndrăgostit, s-a îndrăgostit cu adevărat de Richard 
Carey. 

Iar el... Nu i-a putut rezista. Acesta este adevărul cu 
privire la teribila stare de tensiune nervoasă pe care o 
îndura. Era un om sfâşiat între două pasiuni contrare. O 
iubea pe Louise Leidner, dar în acelaşi timp o ura. O ura 
pentru că îi submina loialitatea faţă de prietenul său. Nu 
există ură mai mare decât cea a bărbatului care a ajuns să 
iubească o femeie împotriva voinţei lui. Găsisem deci 
motivul. Eram sigur că, în anumite momente, cel mai firesc 
lucru pe care l-ar fi putut face Richard Carey ar fi fost să 
lovească cu toată puterea braţului frumosul chip care îl 
vrăjise. 

Am fost tot timpul încredinţat că omorârea lui Louise 
Leidner a fost o crimă pasională. Domnul Carey era 
ucigaşul ideal pentru o asemenea crimă. 

Mai rămâne un singur candidat la titlul de ucigaş - 
părintele Lavigny. Părintele mi-a atras numaidecât atenţia 
din cauza unei anume discrepanțe între felul în care îl 
descrisese el pe bărbatul care trăsese cu ochiul pe 
fereastră şi descrierea făcută de sora Leatheran. De obicei, 
când acelaşi episod este relatat de mai mulţi martori, apar 
nişte nepotriviri, însă aici erau flagrante. În plus, părintele 
Lavigny insista asupra unei caracteristici - o privire saşie - 
care ar fi trebuit să înlesnească identificarea. 


Foarte repede s-a dovedit că, în vreme ce descrierea sorei 
Leatheran era foarte precisă, cea a părintelui Lavigny era 
departe de aşa ceva. Aproape aveam impresia că părintele 
Lavigny ne inducea cu bună ştiinţă în eroare, ca şi cum nu 
voia ca bărbatul acela să fie prins. 

Dar, în cazul acesta, trebuia că ştia ceva despre acest 
curios personaj. Fusese văzut vorbind cu el, însă nu aveam 
decât versiunea lui asupra celor discutate. 

Ce făcea irakianul în momentul în care fusese surprins de 
sora Leatheran şi de doamna Leidner? Încerca să tragă cu 
ochiul pe fereastră - fereastra doamnei Leidner. Asta au 
crezut, însă, când am mers şi am stat exact în locul unde îl 
văzuseră pe el, mi-am dat seama că ar fi putut la fel de bine 
să fie vorba despre fereastra de la camera antichităţilor. 

O noapte mai târziu s-a dat alarma. Era cineva în camera 
antichităţilor. Totuşi, nu a dispărut nimic. Aspectul 
important, din punctul meu de vedere, este că părintele 
Lavigny a ajuns acolo înaintea profesorului Leidner. 
Părintele Lavigny spune povestea cu lumina pe care o 
zărise în cameră. Însă, din nou, nu ne putem baza decât pe 
afirmaţiile sale. 

Încep să mă interesez de părintele Lavigny. Deunăzi, când 
am sugerat că părintele Lavigny ar putea fi Frederick 
Bosner, profesorul Leidner a respins această idee. A spus că 
părintele Lavigny este o persoană bine-cunoscută. Avansez 
ipoteza că Frederick Bosner, care a avut douăzeci de ani la 
dispoziţie ca să-şi construiască o carieră, sub un alt nume, 
ar putea să fie şi el acum o persoană bine-cunoscută. Cu 
toate acestea, mă îndoiesc că şi-a petrecut aceşti ani într-o 
comunitate religioasă. Se poate imagina o soluţie mult mai 
simplă. 

Înainte de sosirea părintelui Lavigny, ştia vreunul dintre 
membrii expediției cum arată? Aparent nu. Atunci de ce să 
nu presupunem că era cineva care juca rolul bunului 
părinte? Am aflat că fusese trimisă o telegramă în 
Cartagina prin care se anunţa îmbolnăvirea subită a 


profesorului Byrd, cel care ar fi trebuit să însoţească 
expediţia. Ce poate fi mai uşor decât interceptarea unei 
telegrame? Cât despre munca în sine, nu mai era nici un 
epigrafist aici. Prin urmare, un om inteligent care dispunea 
de nişte cunoştinţe superficiale ar fi putut să se descurce. 
Până acum fuseseră descoperite puţine tablete şi inscripţii, 
şi am înţeles că interpretările părintelui Lavigny fuseseră 
deja considerate puţin neobişnuite. Părintele Lavigny părea 
să fie un impostor. Dar era oare Frederick Bosner? 

Lucrurile nu păreau să stea aşa. Era mai posibil ca 
adevărul să fie altundeva. 

Am avut o conversaţie îndelungată cu părintele Lavigny. 
Sunt catolic practicant şi ştiu mulţi preoţi şi membri ai 
comunităţilor religioase. Părintele Lavigny nu suna sincer în 
acest rol. Insă, pe de altă parte, mi-am dat seama că avea 
alte abilităţi pe care le cunoşteam foarte bine. Întâlnisem 
oameni de tipul lui destul de frecvent - numai că nu erau 
membrii unei comunităţi religioase. Departe de asta! 

Am început să trimit telegrame. 

Şi atunci, neintenţionat, sora Leatheran mi-a dat un 
indiciu preţios. Examinam ornamentele de aur din camera 
antichităţilor, şi a pomenit de o urmă de ceară care fusese 
găsită pe un pocal de aur. Eu întreb „Ceară?”, iar părintele 
Lavigny zice la rândul său „Ceară?”, pe un ton care mi-a 
desluşit totul! Am înţeles într-o clipă cu ce se ocupa. 

Poirot a făcut o pauză şi s-a adresat direct profesorului 
Leidner. 

— Regret să vă informez, monsieur, că pocalul de aur din 
camera antichităţilor, pumnalul de aur, ornamentele de păr 
şi alte câteva lucruri nu sunt articolele autentice 
descoperite de dumneavoastră. Sunt nişte mulaje galvanice 
foarte iscusit realizate. Părintele Lavigny, tocmai am aflat ca 
răspuns la telegramele pe care le-am trimis, nu e nimeni 
altul decât Raoul Menier, unul dintre cei mai inteligenţi hoţi 
cunoscuţi de poliţia franceză. Este specializat în furturi din 
muzee de obiecte de artă. Asociatul lui este Ali Yusuf, pe 


jumătate turc, care este un bijutier de prima clasă. Am aflat 
prima oară de existenţa lui Menier în momentul în care s-a 
stabilit că unele obiecte de la Luvru nu sunt autentice - în 
fiecare caz s-a descoperit că un distins arheolog pe care 
directorul nu îl cunoştea personal umblase recent cu 
articolele falsificate, în momentul în care făcuse o vizită la 
Luvru. Chestionaţi, toţi aceşti distinşi domni au negat că ar 
fi vizitat muzeul Luvru la momentul respectiv! 

Am aflat că Menier se afla în Tunis, pregătind un furt de la 
Sfinţii Părinţi, când a sosit telegrama dumneavoastră. 
Părintele Lavigny, care era bolnav, a fost silit să refuze, însă 
Menier a izbutit să pună mâna pe telegramă şi să o 
substituie cu una de acceptare. Nu îşi asuma prea multe 
riscuri. Chiar dacă vreun călugăr ar fi citit într-un ziar 
(lucru în sine improbabil) că părintele Lavigny era în Irak, 
şi-ar fi imaginat că în ziar nu a apărut decât jumătate de 
adevăr, aşa cum se întâmplă adesea. 

Menier a sosit aici împreună cu complicele său. Cel din 
urmă a fost surprins afară, uitându-se în camera 
antichităţilor. Planul era ca părintele Lavigny să facă mulaje 
de ceară, după care Aii să facă duplicate. Se găsesc 
întotdeauna colecționari care sunt gata să plătească bine 
pentru o antichitate autentică şi care nu pun întrebări 
stânjenitoare. Părintele Lavigny urma să substituie articolul 
autentic cu cel fals - de preferinţă în timpul nopţii. 

Şi neîndoielnic că asta făcea când l-a auzit doamna 
Leidner şi a dat alarma. Ce explicaţie putea să găsească? A 
născocit la repezeală povestea cu lumina pe care o văzuse 
în camera antichităţilor. 

Asta „a mers”, cum spuneţi dumneavoastră, foarte bine. 
Dar doamna Leidner nu era proastă. Ar fi putut să îşi 
amintească de urma de ceară pe care o observase şi apoi să 
deducă adevărul. Şi, dacă se întâmpla aşa, cum avea să 
reacționeze? Oare n-ar fi fost dans son caractere să nu facă 
nimic pe moment, ci să se amuze făcând aluzii, spre 
neliniştea părintelui Lavigny? L-ar fi lăsat să vadă că 


bănuieşte, dar nu că ştie. Ar fi fost, poate, un joc periculos, 
dar ei îi plăceau jocurile periculoase. 

Şi poate că a jucat acest joc prea mult timp. Părintele 
Lavigny înţelege adevărul şi loveşte înainte ca ea să îşi dea 
seama ce are de gând să facă. 

Părintele Lavigny este Raoul Menier, hoţ. Este el şi 
criminal? Poirot a început să se plimbe prin cameră. A scos 
o batistă, şi-a şters fruntea şi continuat: Aceasta era poziţia 
mea azi-dimineaţă. Erau opt posibilităţi distincte, şi nu 
ştiam care dintre ele era cea corectă. Încă nu ştiam cine e 
criminalul. Însă crima e un obicei. Bărbatul sau femeia care 
ucide o dată va ucide din nou. 

Şi, prin a doua crimă, ucigaşul mi-a căzut singur în mână. 

Tot timpul am trăit cu impresia că unul dintre aceşti 
oameni ar putea avea informaţii pe care le-a ţinut secrete, 
informaţii care să îl incrimineze pe ucigaş. 

Dacă era aşa, persoana respectivă era în primejdie. 

Grija mea era mai ales sora Leatheran. Era energică, avea 
mintea ageră şi mi-era teamă că ar putea descoperi lucruri 
care să o pună în pericol. 

După cum ştiţi cu toţii, a avut într-adevăr loc o a doua 
crimă. Insă victima nu a fost sora Leatheran, ci domnişoara 
Johnson. 

Îmi place să cred că aş fi ajuns oricum la soluţia corectă, 
prin raționamente, dar e cert că uciderea domnişoarei 
Johnson m-a ajutat să dezleg enigma mult mai repede. 

În primul rând, un suspect era eliminat - domnişoara 
Johnson însăşi - căci nu am acceptat nici o clipă teoria 
sinuciderii. 

Haideţi să examinăm această a doua crimă! 

Episodul unu: sâmbătă seara sora Leatheran o găseşte pe 
domnişoara Johnson plângând, şi, în aceeaşi seară, 
domnişoara Johnson arde un fragment dintr-o scrisoare 
care, crede sora, era scrisă de aceeaşi mână ca scrisorile 
anonime. 


Episodul doi: în seara de dinaintea morţii, sora Leatheran 
o găseşte pe domnişoara Johnson pe acoperiş, într-o stare 
pe care sora o descrie drept groază neîncrezătoare. Când 
sora îi pune întrebări, spune: „Am văzut cum ar fi putut 
intra cineva din exterior, fără să îşi dea nimeni seama”. 
Refuză să mai adauge ceva. Părintele Lavigny traversează 
curtea, iar domnul Reiter e în uşa camerei de fotografii. 

Episodul trei: domnişoara Johnson este pe moarte. 
Singurele cuvinte pe care reuşeşte să le articuleze sunt 
„fereastra... Fereastra...” 

Acestea sunt faptele, iar acestea sunt problemele cu care 
ne confruntăm. 

Care este adevărul cu privire la scrisori? 

Ce a văzut domnişoara Johnson de pe acoperiş? 

Ce a vrut să spună cu „fereastra... Fereastra”? 

Eh bien, să începem cu a doua problemă, pentru că este 
cel mai uşor de soluţionat. Am urcat cu sora Leatheran pe 
acoperiş şi am stat în locul unde stătuse domnişoara 
Johnson. De acolo văzuse curtea, şi arcada, şi partea de 
nord a clădirii, şi doi membri ai expediției. Oare cuvintele ei 
avuseseră legătură cu domnul Reiter sau cu părintele 
Lavigny? 

Brusc mi-a trecut prin cap o posibilă explicaţie. Un străin 
n-ar fi putut intra din exterior decât deghizat. Şi era o 
singură persoană a cărei înfăţişare se preta la aşa ceva. 
Părintele Lavigny! Cu caschetă colonială, ochelari de soare, 
barbă neagră şi rasă lungă de călugăr, un străin ar fi putut 
pătrunde în curte fără ca servitorii să observe. 

La asta se referise domnişoara Johnson? Sau mersese mai 
departe? Îşi dăduse seama că întreaga personalitate a 
părintelui Lavigny era o deghizare? Că era altcineva decât 
pretindea că este? 

Date fiind lucrurile pe care le ştiam despre părintele 
Lavigny, eram înclinat să consider misterul rezolvat. Raoul 
Menier era ucigaşul. O ucisese pe doamna Leidner ca să o 


reducă la tăcere înainte să îl dea de gol. Acum o altă 
persoană îi descoperă secretul. Şi ea trebuie înlăturată. 

Deci se explica totul! A doua crimă. Fuga părintelui 
Lavigny - fără rasă şi barbă. (El şi prietenul său gonesc 
neîndoielnic prin Siria, cu paşapoarte în bună regulă, ca doi 
comis-voiajori.) Gestul de a ascunde tocila murdară de 
sânge sub patul domnişoarei Johnson. 

După cum spuneam, eram aproape mulţumit, dar nu în 
totalitate. Pentru că soluţia perfectă trebuia să explice totul, 
iar aceasta nu făcea acest lucru. 

Nu explica, de pildă, de ce, pe patul de moarte, 
domnişoara Johnson zisese „fereastra”. Nu explica de ce 
plânsese atunci cu scrisoarea. Nu explica atitudinea sa de 
pe acoperiş - groaza neîncrezătoare şi refuzul de a-i povesti 
sorei Leatheran ce bănuia sau ce ştia. 

Era o soluţie care corespundea faptelor exterioare, însă nu 
satisfăcea cerinţele psihologice. 

Şi, în timp ce stăteam pe acoperiş, gândindu-mă la aceste 
trei aspecte: scrisorile, acoperişul, fereastra, am văzut... 
Ceea ce văzuse şi domnişoara Johnson! 

Şi ce am văzut de data aceasta explica totul! 

Capitolul 28 - Sfârşitul călătoriei 

Poirot s-a uitat în jur. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. 
Fusese o anumită relaxare, o scădere a tensiunii. Acum 
tensiunea revenise brusc. 

Urma să se întâmple ceva... Ceva... 

Poirot a continuat, încet şi impasibil: 

— Scrisorile, acoperişul, „fereastra”. Da, totul era limpede, 
începea să se aşeze. 

Am spus mai devreme că trei bărbaţi aveau alibi pentru 
momentul crimei. Două dintre aceste alibiuri se dovediseră 
false. Îmi dădeam acum seama de uriaşa, de uimitoarea 
mea greşeală. Şi al treilea alibi era fals. Nu numai că 
profesorul Leidner ar fi putut comite crima, ci eram convins 
că o săvârşise. 


S-a lăsat tăcerea; toată lumea era nedumerită, nu 
pricepea. Profesorul Leidner nu a scos nici un cuvânt. Părea 
încă pierdut în lumea lui. David Emmott s-a foit stingherit şi 
a vorbit: 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule Poirot. V-am zis că 
profesorul Leidner nu a coborât de pe acoperiş decât la trei 
fără un sfert, cel mai devreme. Acesta e adevărul. Jur 
solemn. Nu mint. Şi ar fi fost imposibil să coboare fără să îl 
văd. 

Poirot a încuviinţat dând din cap. 

— O, vă cred. Profesorul Leidner nu a părăsit acoperişul. 
Este indiscutabil. Dar ceea ce am văzut - ceea ce văzuse 
domnişoara Johnson - a fost că profesorul Leidner şi-a putut 
omori soţia de pe acoperiş. 

L-am privit cu toţii fix. 

— Fereastra! A strigat Poirot. Fereastra ei. De asta mi-am 
dat seama - exact cum îşi dăduse seama şi domnişoara 
Johnson. Fereastra ei era dedesubt, iar profesorul Leidner 
era singur acolo sus, fără nici un fel de martori. lar toate 
acele tocile mari de piatră îi erau la îndemână. Atât de 
simplu, atât de simplu, cu o condiţie - ca ucigaşul să aibă 
ocazia să mute cadavrul înainte să îl vadă cineva... O, este 
frumos, de o simplitate incredibilă! 

Ascultaţi cum s-au petrecut lucrurile! 

Profesorul Leidner este pe acoperiş, lucrând la vase. Vă 
cheamă pe dumneavoastră sus, domnule Emmott, şi, în timp 
ce discutaţi, observă că, aşa cum se întâmplă de obicei, 
băieţelul profită de absenţa dumneavoastră, lasă baltă 
treaba şi iese din curte. Vă ţine cu el zece minute, apoi vă 
lasă să plecaţi şi, de îndată ce ajungeţi jos şi îl strigaţi pe 
băiat, trece la acţiune. 

Scoate din buzunar masca mânjită cu plastilină cu care şi- 
a mai speriat soţia şi înainte şi o leagănă peste marginea 
parapetului, până când loveşte fereastra soţiei sale. 

Nu uitaţi că fereastra dă spre câmp, în direcţie opusă faţă 
de curte. 


Doamna Leidner e întinsă în pat, pe jumătate adormită. E 
liniştită şi fericită. Deodată masca începe să se lovească de 
fereastră şi îi atrage atenţia. Însă acum nu e seară - e 
miezul zilei - aşa că nu e deloc înfricoşătoare. Îşi dă seama 
ce este - o păcăleală grosolană! Nu se sperie, ci este 
indignată. Face ce ar face orice femeie în locul ei. Sare din 
pat, deschide fereastra, îşi trece capul printre zăbrele şi se 
întoarce cu faţa în sus, ca să vadă cine îşi bate joc de ea. 

Profesorul Leidner aşteaptă. Ţine în mâini o tocilă grea. La 
momentul psihologic îi dă drumul... 

Cu un țipăt slab (auzit de domnişoara Johnson) doamna 
Leidner se prăbuşeşte pe carpeta de sub fereastră. 

Tocila are o gaură, prin care profesorul Leidner a băgat 
mai devreme o sfoară. Trebuie doar să tragă de sfoară şi să 
ridice tocila. O pune la locul ei, cu partea pătată de sânge în 
jos, printre alte obiecte de genul acesta de pe acoperiş. 

Apoi continuă să lucreze încă vreo oră, până când 
socoteşte că a venit momentul pentru actul doi. Coboară 
scările, vorbeşte cu domnul Emmott şi cu sora Leatheran, 
traversează curtea şi intră în camera soţiei sale. lată 
explicaţia pe care o dă cu privire la ce a făcut acolo: „Am 
văzut trupul soţiei mele făcut grămadă lângă pat. Preţ de 
câteva clipe am fost paralizat, n-am putut să mă mişc. În 
cele din urmă, m-am dus şi am îngenuncheat lângă ea şii- 
am ridicat capul. Am văzut că era moartă... Într-un sfârşit 
m-am sculat în picioare. Eram ameţit, de parcă băusem. Am 
izbutit să ajung până la uşă şi să strig”. 

O relatare perfect verosimilă a acţiunilor unui om orbit de 
durere. Ascultaţi acum ce cred eu că s-a petrecut de fapt. 
Profesorul Leidner intră în cameră, se repede la fereastră 
şi, după ce îşi pune o pereche de mânuşi, o închide şi o 
zăvorăşte, după care ridică trupul soţiei sale şi îl pune între 
pat şi uşă. Observă o mică pată pe carpeta de lângă 
fereastră. Nu o poate schimba cu cealaltă carpetă, pentru 
că sunt de mărimi diferite, dar face altceva. Pune carpeta 
pătată în faţa lavoarului şi carpeta de la lavoar sub 


fereastră. Dacă pata va fi remarcată, va fi făcută legătura 
cu lavoarul, nu cu fereastra - un aspect foarte important. 
Nu trebuie să se sugereze în nici un fel că fereastra a jucat 
vreun rol în această poveste. După aceea vine la uşă şi joacă 
rolul soţului copleşit de durere, ceea ce bănuiesc că nu e 
greu. Căci îşi iubea cu adevărat soţia. 

— Omule dragă, a intervenit doctorul Reilly nerăbdător, 
dacă o iubea, de ce a ucis-o? Care e motivul? Nu poţi să 
vorbeşti, Leidner? Spune-i că e nebun. 

Profesorul Leidner nu a scos nici un cuvânt şi nu a schiţat 
nici un gest. 

Poirot a răspuns: 

— Nu am spus tot timpul că avem de-a face cu o crimă 
pasională? De ce primul ei soţ, Frederick Bosner, a 
ameninţat că o omoară? Pentru că o iubea... Şi, în cele din 
urmă, s-a ţinut de cuvânt... 

Mais oui... Mais oui... Odată ce mi-am dat seama că 
profesorul Leidner este vinovatul, totul s-a clarificat... 

Reiau călătoria de la început... Prima căsătorie a doamnei 
Leidner... Scrisorile de ameninţare... A doua căsătorie. 
Scrisorile au împiedicat-o să se mărite cu alţi bărbaţi, dar 
nu au împiedicat-o să se mărite cu profesorul Leidner. Ce 
simplu este... Dacă profesorul Leidner este de fapt 
Frederick Bosner. 

Să începem din nou călătoria, de data aceasta din punctul 
de vedere al tânărului Frederick Bosner. 

Mai întâi de toate, îşi iubeşte soţia cu o pasiune 
nimicitoare, cum numai o femeie de genul ei poate stârni. 
Ea îl trădează. Este condamnat la moarte. Evadează. Este 
implicat într-un accident feroviar, însă izbuteşte să scape, 
luându-şi o altă identitate - cea a unui tânăr arheolog 
suedez, Eric Leidner, al cărui cadavru este desfigurat şi 
care va fi îngropat drept Frederick Bosner. 

Care este atitudinea lui Eric Leidner faţă de femeia care l- 
a trimis la moarte? In primul şi în primul rând, încă o 
iubeşte. Se apucă să îşi clădească o nouă viaţă. Este un om 


talentat, profesia i se potriveşte şi are succes. Insă nu uită 
nici o clipă de pasiunea vieţii lui. Un lucru este stabilit cu 
sânge-rece (aduceţi-vă aminte de felul în care i-l descrie 
doamna Leidner sorei Leatheran - blând şi bun, dar crud): 
nu va aparţine nici unui alt bărbat. Când socoteşte necesar, 
expediază o scrisoare. Imită unele trăsături specifice ale 
scrisului ei, în caz că se va gândi să le ducă la poliţie. 
Femeile care îşi scriu singure scrisori anonime senzaţionale 
sunt un fenomen curent, iar poliţia va trage neîndoielnic 
această concluzie dată fiind asemănarea scrisului. În acelaşi 
timp, o lasă să se întrebe dacă chiar este în viaţă sau nu. 

În cele din urmă, după mulţi ani, consideră că a venit 
vremea; reintră în viaţa ei. lotul merge bine. Soţia lui nici 
nu visează cine e de fapt. Este un bărbat bine-cunoscut. 
Tânărul chipeş este acum un bărbat de vârstă mijlocie, cu 
barbă şi cu umerii uşor lăsaţi. lar istoria se repetă. Ca şi 
mai înainte, Frederick reuşeşte să o domine pe Louise. 
Aceasta consimte să se mărite cu el. Şi nici o scrisoare nu 
împiedică de această dată căsătoria. 

Însă, după un timp, soseşte o scrisoare. De ce? Cred că 
profesorul Leidner nu voia să îşi asume nici un risc. 
Intimitatea căsătoriei ar fi putut readuce la viaţă anumite 
amintiri. Vrea să o facă să înţeleagă o dată pentru 
totdeauna că Eric Leidner şi Frederick Bosner sunt două 
persoane diferite. Astfel încât soseşte o scrisoare de 
ameninţare referitoare la această căsătorie. Urmează 
afacerea destul de puerilă cu otrăvirea cu gaz - înscenată 
de profesorul Leidner, fireşte. Cu acelaşi scop. 

După aceea este mulţumit. Nu mai e nevoie de alte 
scrisori. Îşi pot vedea liniştiţi de viaţă împreună. 

Apoi, după aproape doi ani, încep să sosească din nou 
scrisori. 

De ce? Eh bien, cred că ştiu. Pentru că ameninţarea din 
scrisori a fost întotdeauna reală. (De aceea era aşa de 
înspăimântată doamna Leidner. Cunoştea firea blândă, dar 
crudă a lui Frederick.) Dacă aparţine unui alt bărbat, o 


omoară. Ori ea s-a dăruit lui Richard Carey. Descoperind 
acest lucru, profesorul Leidner pregăteşte cu sânge-rece 
scena crimei. 

Înţelegeţi acum ce rol important a jucat sora Leatheran? 
Gestul destul de ciudat (m-a nedumerit la început) de a 
angaja o soră medicală pentru soţia sa se explică acum. Era 
vital ca un martor de încredere să poată declara în mod 
irefutabil că doamna Leidner era moartă de mai bine de o 
oră în momentul în care i-a fost descoperit cadavrul - cu 
alte cuvinte, că fusese ucisă într-un moment în care toată 
lumea putea jura că soţul ei era pe acoperiş. Ar fi putut 
apărea bănuiala că o ucisese chiar el când intrase în 
cameră - însă aşa ceva era cu neputinţă dacă o soră 
medicală susţinea că era moartă de peste o oră. 

Un alt aspect care îşi găseşte explicaţia este starea 
curioasă de tensiune şi de nelinişte care s-a abătut peste 
expediţie anul acesta. De la început nu am crezut că putea 
fi pusă doar pe seama influenţei doamnei Leidner. Timp de 
câţiva ani, oamenii din această expediţie s-au simţit bine 
împreună. După părerea mea, starea de spirit a unei 
comunităţi depinde întotdeauna de influenţa celui aflat în 
vârf. Profesorul Leidner, aşa tăcut cum era, era un bărbat 
cu o personalitate puternică. Atmosfera fusese mereu 
plăcută datorită tactului, judecății sale, felului înţelegător în 
care manipula fiinţele omeneşti. 

Prin urmare, dacă lucrurile se schimbaseră, schimbarea 
fusese provocată de cel aflat în vârf - cu alte cuvinte, de 
profesorul Leidner. Profesorul Leidner, nu doamna Leidner, 
era răspunzător de tensiunea şi de stinghereala dintre 
membrii expediției. Nu e de mirare că oamenii au simţit 
schimbarea, fără să o priceapă. Profesorul Leidner, cel 
amabil şi vesel, deşi rămăsese acelaşi la exterior, juca un 
rol. Adevăratul Eric Leidner era un fanatic obsedat, care 
complota să ucidă. 

Şi acum trecem la a doua crimă - cea a domnişoarei 
Johnson. Făcând ordine printre hârtiile din biroul 


profesorului 

Leidner (sarcină pe care şi-o ia singură, din dorinţa de a 
face ceva), trebuie că a dat peste ciorna uneia dintre 
scrisorile anonime. 

Trebuie că i s-a părut deopotrivă tulburător şi de 
neînțeles! Profesorul Leidner îşi teroriza cu bună ştiinţă 
soţia! Nu pricepe, însă o răvăşeşte. În această stare o 
găseşte sora Leatheran plângând. 

Nu cred că în clipa aceea l-a bănuit pe profesorul Leidner 
de crimă, însă experimentele mele cu zgomote în camera 
doamnei Leidner şi în cea a părintelui Lavigny nu trec 
neobservate. Îşi dă seama că, dacă a auzit ţipătul doamnei 
Leidner, înseamnă că fereastra din camera acesteia era 
deschisă, nu închisă. Pentru moment, asta nu îi spune nimic 
esenţial, dar ţine minte. 

Mintea îi lucrează, dibuind drumul spre adevăr. Poate că 
face vreo menţiune la scrisori pe care profesorul Leidner o 
înţelege, iar atitudinea lui se schimbă. Poate că domnişoara 
Johnson remarcă faptul că profesorului îi este brusc teamă. 

Dar profesorul Leidner nu şi-ar fi putut omori soţia! A fost 
tot timpul pe acoperiş. 

Într-o seară însă, stând pe acoperiş şi întorcând povestea 
pe toate părţile, îşi dă seama de adevăr. Doamna Leidner a 
fost ucisă de sus, prin fereastra deschisă. 

În acea clipă o găseşte sora Leatheran. 

Imediat, vechea afecţiune ieşind din nou la suprafaţă, se 
grăbeşte să ascundă totul. Sora Leatheran nu trebuie să 
bănuiască descoperirea înfiorătoare pe care tocmai a făcut- 
0. 

Se uită în mod deliberat în direcţia opusă (spre ciute) şi 
face o remarcă legată de apariţia părintelui Lavigny, care 
traversează curtea. 

Refuză să mai spună ceva. Trebuie „să reflecteze”. 

Iar profesorul Leidner, care o urmăreşte neliniştit, 
înţelege că ştie adevărul. Nu este genul de femeie care să-şi 
ascundă groaza şi mâhnirea. 


Este adevărat că încă nu l-a dat de gol, dar cât poate să 
conteze pe ea? 

Crima e un obicei. În noaptea aceea substituie paharul de 
apă cu un pahar cu acid. Există o şansă să se creadă că s-a 
sinucis. Există chiar o şansă să se creadă că ea a comis 
prima crimă şi a fost cuprinsă de remuşcări. Pentru a întări 
această ultimă idee, ia tocila de pe acoperiş şi o pune sub 
patul ei. 

Nu e de mirare că biata domnişoară Johnson, în agonia 
dinaintea morţii, a încercat cu disperare să transmită 
informaţia obţinută cu greu. „Fereastra” se referea la cum 
fusese ucisă doamna Leidner - nu pe uşă, ci pe fereastră. 

Şi astfel, totul se explică... Psihologic perfect. 

Dar nu am nici o dovadă... Nici o dovadă... 

Nimeni nu a scos nici o vorbă. Eram pierduţi într-o mare 
de oroare... Da, şi nu numai oroare. Şi milă. 

Profesorul Leidner nu vorbise şi nu se mişcase. Rămăsese 
încremenit tot acest timp. Un bărbat istovit, în vârstă. 

În cele din urmă s-a clintit puţin şi s-a uitat la Poirot cu 
ochi blânzi şi obosiţi. 

— Nu, a spus, nu există dovezi. Dar nu contează. Ştiaţi că 
nu voi tăgădui adevărul... Nu am tăgăduit niciodată 
adevărul... Cred că... de fapt... Îmi pare bine... Sunt atât de 
obosit... După care a zis simplu: îmi pare rău pentru Anne. 
A fost o faptă rea - necugetată - nu am fost eu însumi! Şi ea 
a suferit atâta, biata de ea. Da, nu am fost eu însumi. A fost 
frica... 

Un zâmbet slab i-a fluturat o clipă pe buzele strânse de 
durere. 

— Aţi fi fost un bun arheolog, domnule Poirot. Aveţi darul 
reconstituirii trecutului. Totul a fost aşa cum aţi spus. Am 
iubit-o pe Louise şi am ucis-o... Dacă aţi fi cunoscut-o pe 
Louise, aţi fi înţeles... Nu, cred că înţelegeţi oricum... 

Capitolul 29 - Post-scriptum 

Nu mai sunt multe de adăugat. 


L-au prins pe „părintele” Lavigny împreună cu complicele 
său pe când urcau la bordul unui vapor cu aburi la Beirut. 

Sheila Reilly s-a căsătorit cu tânărul Emmott. Cred că asta 
îi va face bine. El nu e genul preş de şters pe picioare - o s- 
o ţină la locul ei. L-a călcat destul în picioare pe bietul Bill 
Coleman. 

L-am îngrijit, apropo, când a avut apendicită, acum un an. 
A început să îmi fie drag. Ai lui urmau să-l trimită să lucreze 
pământul în Africa de Sud. 

Nu am mai fost niciodată în Orient. E ciudat, câteodată mi- 
aş dori să mă pot întoarce. Mă gândesc la zgomotul pe care 
îl făcea roata de apă, şi la femeile care spălau, şi la privirea 
aceea stranie şi superioară pe care ţi-o aruncau cămilele... 
Şi mă cuprinde dorul. La urma urmei, poate că murdăria nu 
este atât de nesănătoasă pe cât suntem învăţaţi să credem! 

Doctorul Reilly mă caută de obicei când vine în Anglia şi, 
după cum spuneam, din cauza lui m-am apucat de scris. 
„Luaţi-l sau aruncaţi-l, i-am spus. Ştiu că am făcut greşeli 
de gramatică şi că nu e scris cum trebuie, dar iată cea 
ieşit.” 

Şi a luat manuscrisul. Şi-a exprimat limpede părerea. O să 
am 0 senzaţie ciudată dacă va fi vreodată publicat. 

Domnul Poirot a plecat în Siria şi, o săptămână mai târziu, 
s-a întors acasă cu Orient Expresul şi a fost implicat într-o 
altă crimă. Este inteligent, nu neg, însă nu o să-liert 
niciodată pentru că şi-a bătut aşa joc de mine. Să pretindă 
că este de părere că aş fi implicată în crimă şi că sunt o 
impostoare! 

Aşa sunt doctorii câteodată. Glumesc şi nu se gândesc nici 
o clipă la sentimentele tale! 

M-am tot gândit la doamna Leidner şi la ce fel de persoană 
era... Câteodată mi se pare că era o persoană îngrozitoare, 
altă dată îmi aduc aminte ce drăguță a fost cu mine, şi ce 
voce blândă avea, şi pârul ei blond, şi restul... Şi îmi dau 
seama că, poate, trebuia mai mult compătimită decât 
învinovăţită... 


Nu pot simţi pentru profesorul Leidner altceva decât milă. 
Ştiu că a săvârşit două crime, dar asta nu pare să schimbe 
lucrurile. Ţinea atât de mult la ea! E groaznic să ţii atât de 
mult la cineva. 

Pe măsură ce îmbătrânesc şi văd mai mulţi oameni, mai 
multe boli, îmi pare parcă mai rău pentru toată lumea. 
Câteodată recunosc că nu ştiu ce se alege de principiile 
bune şi severe pe care mi le-a insuflat mătuşa mea. Era o 
femeie foarte credincioasă şi cu totul specială. Nu era vecin 
căruia să nu îi cunoască toate defectele, de la primul la 
ultimul. 

O, Doamne, e adevărat ce spunea doctorul Reilly! Cum te 
opreşti din scris? Dacă aş găsi o frază expresivă... 

Trebuie să îi cer doctorului Reilly una în arabă. 

Precum cea pe care a folosit-o domnul Poirot. 

În numele lui Allah cel milostiv şi îndurător... 

Ceva de genul acesta. 


SFÂRŞIT 


11) Personaj din romanul Martin Chuzzlewit de Charles 
Dickens (n.tr.) 42) John Keats, La Belle Dame sans Merci: A 
Balad (1819), în Scrisori, Editura Univers, Bucureşti, 1974, 
traducere de Cecilia Melinescu Burcescu (n.tr.) 413) Tell - 
„deal” sau „movilă”; tip de sit arheologic în formă de movilă 
de pământ (n.tr.) (4) „Moarte la sanatoriu” (5) Fraţii Albi - 
societate de misionari întemeiată la Maison Carree 
(Algeria) în anul 1868 de cardinalul Charles Marţial 
Lavigerie. (n.tr.) 46) Lady Hester Stanhope (1776-1839) 
părăseşte Anglia în 1810 şi călătoreşte în Levant, adoptând 
stilul masculin de îmbrăcăminte din ţările Mediteranei 
răsăritene şi o religie care combină creştinismul şi 
islamismul. (n.tr.) 47) Roman de Emilie Rose Macauley, 


publicat în 1926. Eroina acestui roman este tipică pentru 
personajele feminine zugrăvite de autoare, fete care îşi 
doresc să crească şi să intre în marină, să îşi petreacă viaţa 
explorând şi care nu văd rostul cărţilor, al picturii şi al 
conversaţiei. (n.tr.) 48) Serie de cinci piese de George 
Bernard Show, publicată în 1921, tema principală fiind 
nemurirea (n.tr.) 49) Roman de Joseph Hergesheimer, 
publicat în 1919. Eroina eponimă este o femeie bogată, 
care nu reuşeşte să înveţe să îşi dea frâu liber 
sentimentelor. (n.tr.)